Pauline Gedge — Hatsepsut, o regina pentru eternitate

PAULINE GEDGE 


— 
—— 


“RATŞEPSUT 


PAULINE GEDGE 


_HATŞEPSUT 
O REGINĂ PENTRU ETERNITATE 


Avertisment 


Doamna Nilului a existat cu adevărat şi apare şi în prezent ca 
unul dintre personajele cele mai fascinante ale Antichității. 

Regină a celei de-a XVIll-a dinastii (secolul al XVI-lea î.Hr.), 
Hatşepsut, fiica faraonului Tutmes |, s-a căsătorit, la moartea 
acestuia din urmă, cu fratele ei vitreg Tutmes al II-lea. Având 
un temperament excepţional, ea i-a luat rapid locul soţului ei 
şi s-a impus, fapt unic în istoria egipteană, ca faraon. A reuşit 
să-şi reorganizeze regatul şubrezit de războaie şi a consolidat 
puterea monarhica. Numele Hatşepsut va rămâne însă legat 
pentru totdeauna de construirea templului ei funerar. Înălţat la 
Teba, în faţa Karnakului, şi săpat parţial în coasta muntelui, 
Deir-el-Bahri este unul dintre monumentele cele mai măreţe 
ale Egiptului Superior. 

Lipsită de bucuria de a aduce pe lume un fiu, ea a trebuit să 
reziste presiunilor lui Tutmes al Ill-lea, nepotul şi ginerele ei, şi 
a luptat cu îndârjire cu marii preoţi pentru a-şi păstra intacte 
puterea şi prerogativele regale. 

După moartea lui Hatşepsut, Tutmes al Ill-lea s-a străduit să-i 
şteargă amintirea, eliminându-i numele de pe stele şi 
basoreliefuri. 


Partea | 


1 


Deşi peretele nordic al sălii de clasă dădea spre grădină, 
vântul de vară nu aducea nici cea mai mică adiere printre 
coloanele de un alb orbitor. Căldura era sufocantă. Elevii, 
aşezaţi turceşte pe jos, genunchi lângă genunchi, pe rogojina 
de papirus, copiau cu trudă lecţia din ziua aceea. Khaemwese, 
cu braţele încrucişate la piept, simţi că-l cuprinde somnul. 
Aruncă o privire rapidă clepsidrei. Era aproape amiază. Tuşi, şi 
pe dată o duzină de feţişoare se înălţară curioase spre el. 

— Aţi terminat? Cine poate să-mi spună morala de astăzi? Ar 
trebui mai degrabă să întreb cine are destulă înţelepciune să- 
mi repete lecţia de azi. (Zâmbi la propria glumă, şi printre 
elevi se răspândi un râs politicos şi discret.) 

— Tu, Menkh? User-amon? Ştiu că Hapusemb e-n stare, aşa 
că nu o să i-o cer. Cine se oferă? Tutmes, tu! 

Tutmes reuşi să se ridice, extrem de nemulţumit, în timp ce 
Hatşepsut îl înghiontea cu cotul, strâmbându-se la el. Se 
prefăcu că nu o vede, pradă celei mai mari descumpăniri. 

— Începe! Hatşepsut, stai cuminte! 

— Am aflat că te-ai... că te-ai... 

— Te-ai dedat. 

— A, da! Te-ai dedat. Am aflat că te-ai dedat căutării plăcerii. 
Uită-te la mine când îţi vorbesc! Ţi-ai lăsat spiritul pradă a 
tot... a tot... 

— Ceea ce e surd. 

— A, da! A tot ceea ce e surd? 

Auzindu-l pe băieţel îngânându-l, Khaemwese oftă. Era 
limpede că Tutmes nu avea să fie vreodată nici strălucit, nici 
cultivat. Lipsit de orice pasiune pentru magia cuvintelor, se 
mulțumea să doarmă în timpul orelor. Cel Unic avea să 
reuşească poate să-l înroleze de timpuriu în armată, dar 
numai închipuindu-şi-l pe Tutmes, cu arcul şi spada în mână, 
în fruntea unei companii de luptători învederaţi, Khaemwese 
se întristă. Băiatul şovăi din nou, cu degetul sub hieroglifa 
buclucaşă, şi se uită la profesor cu un aer rătăcit. 

Bătrânul se enervă. 


— Pasajul ăsta, spuse el pe un ton acru, lovind cu palma în 
sulul de pergament, se referă la utilizarea dreaptă şi 
respectabilă a biciului din piele de hipopotam pe fundul 
băieţilor leneşi. Scribul se gândea probabil la un băiat de felul 
tău, Tutmes. Vrei să simţi puţin biciul? Aduceţi-mi-l imediat! 

Câţiva elevi începură să râdă pe înfundate, dar Neferu-kebit 
ridică mâna. 

— Vă rog, maestre, nu şi astăzi. L-aţi bătut ieri, şi tata s-a 
supărat foarte rău. 

Tutmes roşi şi îi aruncă o privire furioasă. Biciul din piele de 
hipopotam nu era decât o glumă veche şi răsuflată, o nuia de 
salcie subţire şi flexibilă pe care Khaemwese o purta sub braţ 
ca pe un baston de mareşal. Adevăratul bici era hărăzit 
criminalilor şi rebelilor. Văzând că o fată îi ia apărarea, băiatul 
se simţi de parcă i s-ar fi pus sare pe o rană deschisă, iar când 
profesorul îi porunci să stea jos, mormăi plin de mânie. 

— Foarte bine. Din moment ce vrei să fie scutit de pedeapsă, 
Neferu, o să spui lecţia în locul lui. Ridică-te şi continuă! 

Neferu-kebit era cu un an mai mare decât Tutmes, dar era 
categoric mai inteligentă decât el, astfel încât spuse lecţia cu 
uşurinţă. 

Ora se încheie cu tradiționala rugăciune către Amon. Când 
Khaemwese ieşi din clasă, pe dată începu şi pălăvrăgeala. 

— Nu fi supărat, Tutmes, spuse veselă Hatşepsut, 
strângându-şi rogojina şi făcând-o sul. Vino cu mine după 
siestă la grădina zoologică să vedem puiul de gazelă. Tata i-a 
ucis-o pe mamă şi nu mai are pe nimeni care să-l iubească. 
Vii? 

— Nu, răspunse el sec. Nu vreau să mă mai plimb cu tine. De 
altfel, trebuie să merg în fiecare după-amiază la cazarmă să 
mă antrenez. Aahmes pen-Nekheb o să mă înveţe să 
mânuiesc arcul şi sulița. 

Îşi stivuiră rogojinile într-un colţ şi, la un semn al lui Neferu- 
kebit, sclava goală care aştepta răbdătoare lângă ulciorul înalt 
din argint scoase apă din vas şi le-o aduse, prosternată. 

Hatşepsut bău cu lăcomie, plescăind din buze. 

— Ce bună e apa asta! Dar tu, Neferu, vrei să vii cu mine? 

Neferu îi zâmbi surorii ei mai mici. 

— lar ţi-ai pătat rochia cu cerneală, Hatşepsut. Când o să te 
porţi şi tu ca o fată mare? Dacă Nosme îmi îngăduie, o să te 


însoțesc, însă nu stau mult. Eşti mulţumită? 

Fetiţa sări în sus de bucurie. 

— Da! Vino să mă iei când te scoli! 

Erau singure în cameră, doar cu slujnica lor. Ceilalţi copii 
porniseră spre casă, însoţiţi de sclavii lor, sub dogoarea 
copleşitoare care părea că-i face să adoarmă în picioare. 
Tutmes căscă. 

— Mă duc la mama. Presupun că ar trebui să-ţi mulţumesc, 
Neferu-kebit, pentru ce ai făcut pentru mine, dar cred că ar fi 
mai bine să-ţi vezi de treburile tale. Ceilalţi s-au distrat de 
minune şi m-ai umilit. _ 

— Preferi să fii bătut decât să fii un pic ridiculizat? Il întrebă 
Hatşepsut, dispreţuitoare. Tutmes, chiar că eşti prea mândru. 
Şi, pe deasupra, adevărul e că eşti un leneş. 

— Sst! Făcu Neferu, ştii foarte bine, Tutmes, că nu am vrut 
decât să te ajut. Atenţie, iat-o pe Nosme! Pe curând, micuţo! 

O sărută pe frunte pe Hatşepsut şi se făcu nevăzută în 
strălucirea orbitoare a grădinii. 

Nosme îşi îngăduia faţă de copiii faraonului tot atât de multe 
ca şi Khaemwese. În calitate de guvernantă regală, îi mustra, 
îi consola, câteodată îi pedepsea, dar îi iubea din toată inima. 
Răspundea cu viaţa în faţa faraonului de siguranţa lor. 
Angajată ca dădacă de Mutnefert, cea de-a doua soţie a 
faraonului, la naşterea gemenilor Uazmes şi Amenmes, Ahmes 
Soţia Divină îi încredinţase ulterior paza fiicelor sale, Neferu- 
kebit şi Hatşepsut. Mutnefert îl alăptase ea însăşi pe Tutmes, 
cel de-al treilea ei fiu, asupra căruia veghea ca un vultur, 
deoarece, fiind copil regal, era cu atât mai nepreţuit cu cât 
ceilalţi doi fii muriseră de ciumă. Nosme, aspră din fire, cu 
chipul ca o lamă de cuţit, era de o asemenea slăbiciune încât 
hainele groase fluturau pe trupul ei descărnat şi îi loveau 
gleznele când, în culmea agitaţiei, admonesta sclavele şi îi 
mustra pe copii, care încetaseră să se mai teamă de ea. Doar 
Hatşepsut o mai iubea, deoarece cu egoismul schimbător al 
tinereţii, iubită de toţi, nu se temea deloc că dorinţele ei ar 
putea să nu fie îndeplinite. 

Văzând-o intrând pe Nosme, Hatşepsut dădu fuga să o 
sărute. 

Nosme o strânse la piept şi strigă către sclavă: 

— la apa asta şi spală cupa! Mătură pe jos pentru orele de 


mâine. După aceea te duci să te odihneşti în camera ta. Mişcă- 
te! 

Îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Neferu-kebit, dar acum, 
că fata purta o rochie de domnişoară, iar pe umeri îi cădeau 
frumoasele cozi negre, Nosme îşi pierduse orice autoritate 
asupra ei. Aşa încât se mulţumi să bombăne... 

— Unde se duce la ora asta? 

O luă de mână pe fetiţă şi o duse prin labirintul sălilor cu 
coloane mari şi  porticuri întunecate până la uşa 
apartamentelor copiilor, situate alături de cele ale slujnicelor. 
Palatul era cufundat în tăcere. Până şi păsările tăceau. Afară, 
dincolo de grădini, curgea marele fluviu de argint. Nicio 
corabie nu-i tulbura suprafaţa şi, în adâncimile sale răcoroase, 
peştii aşteptau venirea serii. Cuprins parcă de o vrajă, oraşul 
aţipise. Cârciumile erau închise, obloanele prăvăliilor erau 
coborâte şi portarii moţăiau la umbra gheretelor micuţe, sub 
zidurile vilelor masive şi nobile ce se înşirau pe o mare 
distanţă de-a lungul fluviului. În port nu era nicio mişcare, cu 
excepţia unor hoţi mărunți care şterpeleau tot ce puteau de 
pe epave. Pe celălalt mal al fluviului, în Oraşul Morților, 
templele şi mormintele luceau în ceaţă, şi căldura făcea să 
unduiască falezele maronii ce se înălţau deasupra lor. Grâul şi 
orzul, trifoiul, inul şi bumbacul erau gata să fie recoltate. 
Canalele de irigație secau lent, în ciuda eforturilor lăudabile şi 
istovitoare ale ţăranilor de a acţiona cumpenele puţurilor. 
Verdele prăfuit al curmalilor şi al palmierilor întunecaţi, 
înşiruiţi pe malul fluviului, şi verdele aprins al stufărişului 
deveneau încetul cu încetul ruginii. Şi, mereu prezentă pe un 
cer fără nori, de un albastru adânc, puternică şi invincibilă, 
splendoarea lui Ra, încins ca un disc roşu. 

O adiere uşoară străbătu apartamentul Alteţei Sale Regale, 
prinţesa Hatşepsut Khnum-Amon. Gurile de aer instalate pe 
acoperiş canalizau şi cea mai slabă briză venită din nord şi 
stârneau mici vârtejuri calde şi dense. În momentul când 
Nosme şi fetiţa intrau în odaie, cele două sclave se ridicară să 
le salute, apoi îşi strânseră evantaiele. Nosme nu le luă în 
seamă. Scoţând fusta de pânză albă a lui Hatşepsut, dădu o 
poruncă pe un ton sec şi altă sclavă apăru, aducând apă şi 
prosoape. Dădaca spălă la iuţeală trupuşorul nervos al fetiţei. 
— lar ţi-ai pătat şorţul cu cerneală, o admonestă ea. De ce nu 


eşti atentă? 


— Îmi pare sincer rău, răspunse fetiţa, căreia nu-i părea deloc 

rău. (Pica de somn în timp ce apa binefăcătoare îi şiroia de-a 
lungul braţelor şi a pântecelui brun.) Neferu-kebit m-a mustrat 
deja. Pe cuvânt, nu ştiu cum m-am pătat. 

— Ai ştiut lecţia de azi? 

— Aşa cred. Nu-mi prea place la şcoală. E mult de învăţat şi 
mi-e mereu teamă ca învățătorul Khaemwese să nu se ia de 
mine. Nu-mi place nici să fiu singura fată din clasă. 

— Mai e şi Alteța Sa Neferu. 

— Nu-i acelaşi lucru. Neferu ia în râs chicotelile băieţilor. Lui 
Nosme îi veni să spună că Neferu părea să ia în râs totul, dar 
îşi aminti la timp că fetiţa aceasta cu privirea vioaie, atât de 
drăguță, care nu-şi putea stăpâni căscatul în timp ce se 
îndrepta spre pat, era bucuria faraonului şi că-i repeta negreşit 
tot ce se spunea în apartamentele copiilor. Nosme dezaproba 
orice încălcare a tradiţiei, şi simpla idee că fetele, fie ele şi 
odrasle regale, pot studia alături de băieţi era pentru ea un 
izvor nesecat de indignare. Aşa hotărâse însă faraonul, care 
voia ca fiicele sale să aibă parte de învăţătură. Nosme îşi 
înghiţi cuvintele eretice care-i stăteau pe buze şi se aplecă 
peste mâna micuță pentru a o săruta. 

— Somn uşor, Alteță! Nu mai ai nevoie de nimic? 

— Nu, Nosme, Neferu mi-a promis că mă duce să văd 
animalele când mă scol. Pot să merg cu ea? 

Cererea era obişnuită şi tot atât de previzibilă ca gustul fetiţei 
pentru dulciuri, încât pe chipul lui Nosme se ivi un surâs 
trecător plin de tandreţe. 

— Bineînţeles, cu condiţia să fii însoţită de o sclavă şi de un 
paznic. Acum dormi. O să mă întorc în scurt timp. 

Făcu semn siluetelor nemişcate şi mute care stăteau în 
umbră şi ieşi din cameră. 

Cele două femei, a căror piele maronie lucea de sudoare, se 
apropiară şi începură să-şi mişte încet evantaiele, fără 
zgomot, deasupra capului fetiţei. 

Învăluită de adierile uşoare, fetiţa privi o clipă penele 
fremătând şi foşnind deasupra ei, cuprinsă de un sentiment de 
pace şi siguranţă. Pleoapele i se închiseră şi se întoarse pe-o 
parte. Viaţa era cât se poate de plăcută, chiar dacă Nosme era 


severă, iar Tutmes nu era prea drăguţ în momentul de faţă. 
„Mă întreb de ce o fi Tutmes aşa de mohorât, gândi ea 
confuz. l-ar plăcea să fie soldat şi să înveţe să tragă cu arcul şi 
să arunce lancea. l-ar plăcea să defileze cu trupele şi să 
lupte.” 

Una dintre nubiene tuşi, iar de cealaltă parte a uşii o auzi pe 
Nosme întinzându-se greoi în patul ei, cu un suspin. Perniţa ei 
era moale, şi Hatşepsut se cufundă în somn. 


Când se trezi, soarele era încă sus pe cer, dar îşi pierduse din 
putere. Palatul ieşea din letargie şi se pregătea de sfârşitul 
unei noi zile, aidoma unui hipopotam ieşind din mâl. În 
bucătării, bucătarii pălăvrăgeau, şi tăvile se ciocneau cu 
zgomot, iar coridoarele răsunau de paşi şi de râsete. 
Hatşepsut ieşi din odaie, curată, proaspătă şi nerăbdătoare. 
Grădinarii îşi reluaseră lucru} şi, cu spinările încovoiate, 
smulgeau buruienile şi pliveau nenumăratele flori exotice, 
stropeau sutele de sicomori şi de sălcii care făceau din 
domeniul regal o pădure înmiresmată. Păsările multicolore 
zburau încolo şi-ncoace, iar cerul era la fel de albastru ca 
fardul cu care mama ei îşi dădea la ochi. Hatşepsut o luă la 
goană, cu sclava şi paznicul pe urmele sale, străduindu-se să 
se ţină după ea. Lucrătorii se ridicau la trecerea ei şi o salutau 
respectuos, fără a atrage prea mult atenţia. De când se 
născuse, oamenii o venerau, pentru că era fiica zeului, iar 
astăzi, la zece ani, sentimentul destinului ei îi dădea siguranţa 
firească a legitimităţii universului său. Era regele - tatăl ei, 
zeul. Era mama ei, Soţia Divină. Era Neferu-kebit, sora ei, şi 
mai era Tutmes, fratele ei vitreg. Şi, în sfârşit, era poporul, 
care nu exista decât pentru a o adora, şi minunatul Egipt, care 
se întindea sub zidurile impunătoare ale palatului, un ţinut pe 
care nu-l văzuse niciodată, dar care o înconjura de 
pretutindeni şi o impresiona puternic. 

Anul trecut urzise, împreună cu Menkh şi cu Hapusemb, un 
mic complot. Urmau să iasă din palat şi să meargă în oraş în 
timpul siestei. Plănuiseră să meargă la Menkh, mai în amonte, 
şi să se joace în barca tatălui său. Garda de la poartă însă îi 
zărise prin vizeta porţilor mari de aramă şi-i prinsese din 
urmă. Menkh fusese biciuit de tatăl lui, la fel Hapusemb, dar 
ea fusese doar mustrată. Tatăl ei îi explicase că era încă prea 


mică pentru a ieşi din palatul proteguitor. Viaţa ei era un bun 
nepreţuit, care aparţinea întregului Egipt, şi trebuia protejată. 
Apoi, o aşezase pe genunchii lui şi-i dăduse o prăjitură cu 
miere şi vin dulce. 

Acum, Hatşepsut uitase, practic, aventura. Învăţase un lucru: 
când eşti mare, poţi să faci ce vrei, dar până atunci trebuie să 
aştepţi, să aştepţi mult. _ 

Neferu o aştepta singură, lângă gard. li zâmbi lui Hatşepsut, 
care sosea răsuflând din greu. Neferu era palidă, trasă la faţă, 
fiindcă nu dormise. Hatşepsut îşi strecură mâna în cea a 
surorii mai mari şi porniră la drum. 

— Unde-i sclava ta? O întrebă Hatşepsut. A mea a venit cu 
mine. 

— l-am dat liber. Uneori, îmi place să fiu singură. Şi sunt 
destul de mare ca să fac ce vreau. Ai dormit bine? 

— Da. Nosme sforăie ca un taur, dar am reuşit totuşi să 
dorm. Îmi pare rău că nu mai stai cu mine. Camera pare aşa 
de mare şi de pustie... 

— Dar e o cameră mică de tot, dragă Hatşepsut, îi răspunse 
Neferu, izbucnind în râs. O să-ţi dai seama imediat când o să 
te muţi într-un apartament la fel de mare ca al meu. 

În glas i se simţea o umbră de amărăciune, dar fetiţa nu-şi 
dădu seama. 

Trecură de barieră şi străbătură o alee lată, străjuită de 
copaci, pe ale cărei laturi se înălţau cuşti în care erau închise 
animalele de prin părţile locului, ca ibişii, leii şi gazelele sau 
altele, aduse de tatăl lor din ţinuturile în care luptase în 
tinereţe. Cele mai multe animale dormeau, lungite nepăsător 
la umbră, şi mirosul lor cald şi reconfortant le învăluia pe fete 
când treceau pe lângă ele. 

Aleea se oprea în dreptul zidului principal, aflat atât de 
aproape încât părea că se înalţă la cer şi le ascunde soarele. 
Lipită de zid, se afla o căsuţă de paiantă, alcătuită din două 
odăi, unde locuia paznicul grădinii zoologice regale, care 
aştepta în uşă. La apropierea lor, ieşi şi îngenunche, plecându- 
şi capul până la pământ. 

— Te salut, Nebanum! | se adresă Neferu. Poţi să te ridici. 

— Vă salut, Alteță! 

Bărbatul se ridică şi rămase în picioare, în faţa lui Neferu, cu 
capul plecat. 


— Te salut! Spuse la rândul ei Hatşepsut. Haide, Nebanum, 
du-ne la puiul de gazelă! Unde e? Cum îi merge? 

— Foarte bine, Alteță, răspunse cu gravitate Nebanum, dar îi 
e mereu foame. L-am pus într-un ţarc mic, chiar în spatele 
casei mele. Dacă binevoiţi să mă urmaţi... E un pui foarte 
zgomotos. A boncăluit toată noaptea. 

— Vai, săracul! li e dor de mama lui. Crezi că i-aş putea da de 
mâncare? 

— Dacă Alteța Voastră vrea să încerce, am pregătit nişte 
lapte de capră. Dar trebuie să vă atrag atenţia că puiul ăsta e 
foarte puternic şi i-ar putea da o lovitură Alteţei Voastre sau ar 
putea vărsa laptele pe rochia Alteţei Voastre. 

— Nu contează. Voi rămâneţi aici, spuse ea, întorcându-se 
spre cei doi servitori. Aşezaţi-vă sub un pom sau unde vreţi. N- 
o să fug. Haidem! Adăugă ea, întorcându-se spre Nebanum. 

Cei trei dădură ocol casei. La câţiva paşi de casă, zidul, sub 
care se afla un ţarc mic, provizoriu, arunca o umbră dulce, din 
care se ivi un cap brun, cu ochi limpezi şi cu gene lungi. Cu un 
strigăt de bucurie, Hatşepsut se repezi să mângâie animalul, 
care-şi deschise botul neted şi scoase o limbă trandafirie. 

— Uite, Neferu! Strigă ea. Uite, îmi linge degetele! Hai, 
repede, Nebanum, i-e atât de foame că ai merita să fii biciuit! 
Du-te şi adu laptele! 

Nebanum îşi înăbuşi râsul şi, făcând o nouă plecăciune, se 
făcu nevăzut în spatele casei. 

Neferu se apropie de ţarc. 

— Ce frumos el Spuse ea, mângâind grumazul neted al 
animalului. Săracul! Să fii captiv! 

— Nu vorbi prostii! Replică Hatşepsut. Dacă tata nu l-ar fi 
adus aici, ar fi murit în deşert, mâncat de lei sau de hiene... 

— Ştiu. Dar pare atât de tulburător, de însetat de dragoste, 
de singur... 

Hatşepsut se întoarse, agasată, dar vorbele îi muriră pe buze. 

Neferu plângea, lacrimile alunecându-i fără reţinere pe obraji. 
Hatşepsut o privi stupefiată, fiindcă nu o mai văzuse niciodată 
pe Neferu altfel decât demnă şi stăpânită. 

Işi retrase mâna de la botul gazelei şi şi-o şterse pe rochie. 

— Ce s-a întâmplat, Neferu? Ce ai? Eşti bolnavă? 

Neferu dădu violent din cap şi se întoarse tăcută cu spatele la 
sora ei, încercând să-şi revină. Apoi îşi şterse faţa cu poala 


rochiei. 

— lartă-mă, Hatşepsut. Nu ştiu ce m-a apucat. N-am dormit 
după-amiaza şi probabil că sunt obosită. 

— A! Făcu Hatşepsut, neştiind ce să mai adauge, nefiind 
deloc în largul ei. 

Când Nebanum apăru, ducând atent un ulcior înalt şi îngust, 
fetiţa se repezi la el, uşurată. 

— Dă-mi-l mie să-l duc! E greu? Deschide-i gura şi o să-i torn 
eu laptele! 

Nebanum şi fetiţa intrară în ţarc. Cel dintâi luă încet animalul 
între genunchi şi cu amândouă mâinile îi deschise botul. 

Hatşepsut apropie ulciorul de gazela înfometată şi începu să-i 
toarne laptele pe gât. Cu coada ochiului o văzu pe Neferu 
îndepărtându-se. Afurisita de Neferu!” îşi zise ea, înfuriată. l-a 
stricat ziua asta aşa frumoasă. Mâna îi tremură şi laptele se 
prelinse pe faţă, curgând până la picioarele ei goale. 

Nebanum îi luă ulciorul, şi gazela se dădu înapoi 
împiedicându-se, îşi linse botul şi-i aruncă o privire adormită. 
— Mulţumesc, Nebanum! E mai greu decât pare. O să vin şi 
mâine să mai încerc. La revedere! 

Omul făcu o plecăciune adâncă. 

— La revedere, Alteță! E întotdeauna o plăcere să vă avem 
aici. 

Hatşepsut o ajunse pe Neferu din urmă în momentul când 
trecea de barieră şi, prinzând-o de braţ, îi spuse: 

— Nu te supăra, Neferu. Te-am necăjit eu cumva? 

— Nu. (Sora mai mare îţi petrecu braţul în jurul umerilor 
plăpânzi ai fetiţei.) Cum ai putea supăra pe cineva? Eşti 
frumoasă, inteligentă şi drăguță. Toată lumea te iubeşte, 
Hatşepsut, chiar şi eu. 

— Ce vrei să spui? Nu te înţeleg prea bine, Neferu-kebit. Nu 
mă iubeşti şi tu? 

Neferu o duse la umbra pomilor, lăsându-i pe servitori să 
aştepte în mijlocul aleii. 

— Te iubesc şi eu. Dar, pe viitor... Oh, nu ştiu de ce-ţi vorbesc 
despre asta, eşti mult prea mică pentru a înţelege. Trebuie să 
mă confesez însă cuiva. 

— Ai un secret, Neferu! Exclamă Hatşepsut. Ai un secret, sunt 
sigură! Eşti îndrăgostită? Te rog, povesteşte-mi! (O trase pe 
Neferu de braţ şi se aşezară amândouă pe iarba răcoroasă.) 


De asta plângeai? Ai încă ochii umflaţi. 

— Ce ştii tu? O întrebă cu blândeţe Neferu, jucându-se cu un 
fir de iarbă. Pentru tine, viaţa nu va fi decât un joc nesfârşit. 
Când va veni momentul, o să te poţi mărita cu cine îţi va 
plăcea şi să trăieşti unde vrei... în afara oraşului, în munţi. Vei 
fi liberă pe mişcările tale, nu vei face decât ceea ce tu şi soţul 
tău veţi fi hotărât să faceţi, şi vă veţi distra cu copiii voştri... 
Eu însă... 

Azvârli firul de iarbă şi se rezemă de trunchiul copacului, 
strângând din pumni. Sub efectul emoţiei, tenul ei măsliniu 
păli, şi muşchii gâtului se încordară, reliefându-se ca nişte 
frânghii. Nu mai avea nimic regal şi nici maiestuos. Toată 
drăgălăşenia mâinilor, a nasului fin şi a părului lung şi negru 
dispăru, spulberată de disperarea care o copleşea. 

— Sunt dată deoparte, continuă ea imperturbabil. Sunt 
hrănită cu bucatele cele mai rafinate şi îmbrăcată cu stofele 
cele mai preţioase. Bijuteriile dau pe dinafară din cuferele 
mele, şi sclavele şi nobilii se prosternează cât e ziua de lungă 
în faţa mea. Sunt condamnată să nu le văd decât creştetul 
capetelor. Când mă trezesc, mă îmbracă, dacă mi-e foame, 
mă hrănesc; când sunt obosită, şase perechi de mâini se 
reped să-mi facă patul. Sunt lângă mine, mereu lângă mine, 
până şi la templul unde mă duc să mă rog şi să cânt. 

Avu un gest de lehamite şi, cu părul despletit, atârnându-i 
peste ochi, adăugă: 

— N-am niciun chef să devin Mare Soţie Regală. Nu vreau să 
fiu o Soţie Divină. Nu vreau să mă mărit cu smintitul ăla 
drăgălaş de Tutmes. Nu vreau decât linişte, Hatşepsut, şi să 
trăiesc cum vreau. 

Închise ochii şi tăcu. Hatşepsut îi mângâie timidă braţul. 
Rămaseră mână în mână, în timp ce soarele cobora spre 
orizont şi umbrele se lungeau imperceptibil. 

Apoi Neferu se îndreptă. 

— Am avut un vis... murmură ea. Un vis groaznic, care se 
repetă de câte ori adorm. De asta nu am vrut să mă culc 
astăzi. Am rămas în grădină, sub un pom, până ce ochii au 
început să mi se închidă de oboseală: lumea mi se părea 
ireală. Am visat... Am visat că murisem şi ka-ul! meu se afla 


: Ka - dublul făpturii omeneşti care reproduce, în cele mai mici 
detalii, imaginea individului căruia îi aparţine (n.r.). 


într-o sală uriaşă şi întunecată, unde domnea un miros de 
carne arsă. Era foarte frig. În fundul sălii, în cadrai unei uşi, 
străluceau razele calde ale soarelui. Ştiam că Osiris? mă 
aşteaptă. Ka-ul meu se afla însă în beznă, copleşit de o 
disperare adâncă. Intre mine şi uşă era o balanţă, iar între 
balanţă şi mine se afla Anubis?. 

— Dar de ce te-ai teme de Anubis, Neferu? El nu face decât 
să echilibreze talgerele balanței. 

— Ştiu asta foarte bine. Toată viaţa am încercat să fac binele 
pentru ca să nu am de ce mă teme în momentul când faptele 
îmi vor fi judecate. In visul meu nu se întâmpla însă aşa. 

Se lăsă în genunchi şi cuprinse cu mâinile tremurătoare 
umerii lui Hatşepsut. 

— M-am apropiat de zeu. Ţinea în mână ceva care palpita. 
Ştiam că era inima mea. Pana lui Maat era pusă pe unul dintre 
talgere. Anubis a aşezat inima în celălalt talger, şi balanţa a 
început să se încline. Eram îngheţată. Balanța se înclina, se 
înclina întruna, din ce în ce mai mult, apoi talgerul pe care era 
inima mea a atins masa cu un sunet înfundat. Am înţeles 
atunci că eram pierdută, că nu voi ajunge niciodată lângă 
Osiris, dar nu am ţipat... 

Nu, până în clipa când zeul şi-a înălţat capul şi m-a privit. 

Lui Hatşepsut îi veni brusc să o ia la fugă şi să alerge cât mai 
departe, ca să nu audă sfârşitul acestui vis oribil. Incercă să se 
desprindă din strânsoarea surorii sale, dar Neferu o ţinea, 
străpungând-o cu ochii ei scânteietori. 

— Şi ştii ce s-a întâmplat atunci, Hatşepsut? M-a privit, dar 
ochii lui strălucitori nu erau ai şacalului. Nu... Fiindcă tu erai 
cea care mă condamna, Hatşepsut. Tu, cu înfăţişarea zeului, 
dar cu chipul tău de copil. A fost mult mai cumplit decât dacă 
Anubis şi-ar fi întors către mine capul său de câine, şi-ar fi 
căscat botul şi ar fi mârâit. Am ţipat, dar ochii tăi era tot atât 
de reci şi de morţi ca vântul care bătea în locul acela 
blestemat. Am ţipat, am ţipat, şi aşa m-am trezit, ţipând, cu 
capul greu. 


? Osiris - zeu egiptean al vegetației, al Nilului. Era reprezentat ca 
o mumie, având în mâna un bici sau un toiag. Protector al ordinii 
şi al justiţiei, erou civilizator (n.r.). 

3 Anubis - în mitologia egipteană, zeu funerar, adorat sub forma 
unui şacal, câine sau om cu cap de şacal (n.r.). 


Glasul nu-i mai era decât o şoaptă; o luă în braţe pe fetiţa 
speriată şi înmărmurită. 

Ghemuită la pieptul ei, Hatşepsut auzea bătaia sacadată a 
inimii lui Neferu. Lumea îşi pierduse brusc siguranţa şi 
nepăsarea. Întrezări pentru prima oară necunoscutul ce se 
întindea dincolo de privirea zâmbitoare a celor apropiaţi. Avu 
impresia de-a fi trăit visul lui Neferu-kebit, dar de cealaltă 
parte a uşii, de lângă Osiris, scrutând sinistra beznă a Sălii de 
Judecată. Se desprinse brusc şi se ridică, scuturându-şi firele 
de iarbă ce se lipiseră de laptele vărsat pe rochie. 

— Ai perfectă dreptate, Neferu-kebit. Nu înţeleg. M-ai speriat 
şi nu-mi place asta. De ce n-ai fost la doctor? 

— Am fost la mai mulţi. Au dat cu gravitate din cap, au 
zâmbit şi au declarat că trebuie să am răbdare, fiindcă se 
întâmplă des ca tinerii să aibă idei ciudate când cresc. Şi ce să 
mai spun de preoţi! M-au sfătuit să fac şi mai multe ofrande. 
Amon-Ra“ are puterea de-a te dezlega de orice teamă, au 
spus ei. Am făcut, aşadar, şi mai multe ofrande şi m-am rugat, 
dar visul a persistat. 

Neferu se ridică şi ea, iar Hatşepsut o luă de braţ ca să se 
întoarcă pe alee. 

— Ai vorbit cu tata şi cu mama? 

— Mama ar fi zâmbit şi mi-ar fi dăruit un nou colier. Ştii şi tu 
că tata se înfurie deseori dacă stau prea mult pe lângă el. Nu, 
cred că trebuie să am răbdare. O să văd eu dacă visul dispare 
cu timpul. Îmi pare rău că te-am tulburat. Cunosc multă lume 
de-acum, dar nu am prieteni, draga mea. Am deseori 
sentimentul că nimănui nu-i pasă de ceea ce aş putea simţi. 
Ştiu că pe tata nu-l interesează; şi atunci pe cine l-ar putea 
interesa? Fiindcă lumea e el, nu-i aşa? 

Hatşepsut oftă. Pierduse deja şirul cuvintelor lui Neferu. 

— Neferu, de ce trebuie să te măriţi cu Tutmes? O întrebă ea. 
— Cred că nu ai cum să înţelegi nici asta şi sunt prea obosită 
să mă apuc să-ţi explic acum. Intreabă-l pe faraon când o să-l 
vezi, răspunse Neferu cu amărăciune. 

Îşi încheiară plimbarea în tăcere. Când ajunseră în vestibulul 
însorit care ducea la apartamentele servitoarelor, Neferu se 
opri şi-şi trase încet braţul. 


4 Amon-Ra - divinitate supremă în mitologia egipteană, asimilată 
cu zeul Soarelui (n.r.). 


— Du-te la Nosme şi mai fă o baie. Cine se uită la tine ar 
crede că nu eşti decât o cerşetoare jegoasă ajunsă aici din 
întâmplare, o sfătui Neferu, râzând încetişor. Trebuie să mă 
întorc în apartamentul meu şi să mă gândesc cum să mă 
îmbrac pentru seara asta, adăugă ea. Puteţi pleca amândouă, 
le porunci ea sclavelor care aşteptau în spatele ei. Veţi da mai 
târziu raportul doicii regale. 

Cu un aer absent, o bătu amical pe umăr pe Hatşepsut, după 
care se făcu nevăzută într-un clinchet de brățări. 


Hatşepsut se întoarse în apartamentul ei pradă unei stări 
ciudate de spirit. Totul era atât de simplu şi de plăcut 
odinioară, când fiecare zi aducea cu sine recolta ei de jocuri şi 
râsete. Nu ar fi trebuit oare să se mulţumească să se joace cu 
tinerii aristocrați şi cu fiii demnitarilor cu care se întâlnea zilnic 
la şcoală, lăsând-o pe Neferu să crească şi să dispară din viaţa 
ei? Între ele începuse de pe-acum să se ivească un abis din ce 
în ce mai adânc. După ceremonia care marcase intrarea lui 
Neferu în straniul şi neliniştitorul regat al femeilor, fusese 
instalată în aripa de nord a palatului, unde se bucura de o 
grădină personală agrementată de un bazin, dispunea de 
sclave, sfetnici şi crainici, şi avea la dispoziţie serviciile unui 
preot pentru sacrificiile pe care dorea să le îndeplinească. 
Hatşepsut o văzuse pe sora ei transformându-se dintr-o fată 
dulce într-o tânără femeie plină de demnitate şi închisă în 
sine, care se plimba, indiferentă şi distantă, escortată de suita 
ei. 

Intrând în apartamentul ei, Hatşepsut făcu legământul să nu 
ajungă niciodată ca sora ei şi hotărî că va rămâne întotdeauna 
veselă, că va visa frumos în fiecare noapte şi că va iubi 
animalele. 

Indispusă, nu dădu nicio atenţie reproşurilor pe care i le făcu 
Nosme după ce descoperise starea în care se afla cea de-a 
doua rochie curată din ziua aceea. Visul lui Neferu plutea 
peste ea ca un nor greu şi întunecat care nu voia să se 
împrăştie. Mustrările doicii sfârşiră prin a o enerva, şi fetiţa se 
răzvrăti: 

— Taci, Nosme! Se răsti ea. Scoate-mi rochia asta, dar, te 
rog, taci! 

Rezultatul fu surprinzător. După o clipă de tăcere în timpul 


căreia, uluită, rămase cu gura căscată, Nosme se supuse şi se 
îndepărtă. Înţelesese că ultimul copil care îi fusese dat în grijă 
începea de-acum să stea pe propriile picioare şi că zilele ei de 
doică regală erau numărate. 


Soarele sfârşi prin a apune. Ra asfinţea încet, şi barca lui lăsa 

în spate dâre roşii aprinse în grădinile imperiale când 
Hatşepsut se duse să-şi salute tatăl. Marele Horus”* stătea pe 
tronul lui maiestuos, cu pântecele revărsat peste cingătoarea 
împodobită cu briliante. Pieptul său impunător scânteia de 
aur, şi pe capul masiv se înălţau simbolurile regalității sale, 
strălucind în razele piezişe ale Tatălui Ceresc. 

La aproape şaizeci de ani, Tutmes | răspândea încă impresia 
de forţă animalică şi de încăpățânare care îi permiseseră să 
preia toiagul şi biciul lăsate de înaintaşul său şi să se slujească 
de ele pentru a nimici vestigiile domniei lui Hiksos. Se bucura 
de o popularitate imensă în rândurile poporului egiptean, el, 
zeul răzbunării şi al libertăţii care-şi consolidase hotarele 
împărăției şi care, strălucit tactician în campanie, făcuse ca 
zeii şi poporul să profite din plin de prada câştigată, aducând 
ţării sale pacea şi siguranţa. Fusese pe vremuri general în 
armata faraonului Amenofis, care-şi repudiase propriii copii 
pentru a-i înmâna dubla coroană. Tutmes îşi părăsise atunci 
prima soţie pentru a se însura cu Ahmes, fiica lui Amenofis, şi 
a legitima astfel urcarea pe tron. Cei doi fii pe care îi avusese 
din prima căsătorie, astăzi bărbaţi în toată firea, fuseseră 
înrolați în armata lui. Aceşti soldaţi curajoşi asigurau pentru 
tatăl lor paza hotarelor. Puterea şi popularitatea sa erau mari, 
poate mai mari decât ale oricărui alt faraon dinaintea lui, dar 
nu-l şubreziseră şi nici nu-l îmblânziseră. Indărjirea sa, de 
nezdruncinat ca granitul, îngăduise ţării sale să-şi revină în 
sfârşit din frământările care o încercaseră, să vieţuiască şi să 
înflorească în pace. 

Tutmes, aflat lângă lac împreună cu soţia sa, cu scribii şi cu 
sclavii, se odihnea înainte de cină şi contempla vălurelele 
trandafirii stârnite de briza târzie pe suprafaţa apei. In 
momentul când Hatşepsut se apropia de el, desculţă, faraonul 


5 Horus - fiul lui Osiris în mitologia egipteană. Mama sa Isis l-a 
hrănit pe ascuns în Delta Nilului. După moartea lui Osiris, Horus 
a ieşit la lumină şi a devenit noul zeu solar (n.r.). 


discuta cu vechiul său prieten Pen-Nekheb, căruia fiecare 
expresie şi gest îi trădau stânjeneala. Tutmes era preocupat. 

Mai privi lacul câteva clipe, apoi deodată glasul lui, în care se 
simţea exasperarea, ajunse la urechile lui Hatşepsut: 

— Haide, haide, Pen-Nekheb, noi doi am petrecut destul timp 
împreună pe câmpurile de bătălie şi în multe alte părţi! Nu ți- 
am pus o întrebare? Nu ţi-am cerut un răspuns? 

Vreau să-mi faci un raport despre progresele fiului meu, şi 
asta imediat. 

Pen-Nekheb îşi drese glasul: 

— Maiestatea Voastră s-a arătat întotdeauna bună cu umilul 
ei slujitor şi, dacă el va trebui să sufere mânia voastră, umilul 
vostru slujitor îşi cere iertare dinainte... 

Tutmes lovi braţul scaunului cu mâna plină de inele. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, prietene! lţi cunosc prea 
bine orgoliul, dar îţi cunosc şi talentul. Va fi sau nu un bun 
soldat? 

Pen-Nekheb începu să asude sub peruca scurtă şi neagră. 

— Maiestate, îngăduie-mi să-ţi spun că Alteța Sa Regală nu a 
mai venit la antrenamente de multă vreme. În aceste condiţii, 
nu ne putem încumeta să considerăm progresele sale ca 
satisfăcătoare... Glasul îi scăzu până la murmur, şi Tutmes îi 
făcu semn să se aşeze. 

— Stai jos, stai jos! Dar ce e cu tine astăzi? Crezi că te-am 
însărcinat cu antrenamentul militar al fiului meu datorită 
talentelor tale de grădinar? Fă-mi un raport clar şi amănunţit, 
altfel poţi să te întorci acasă fără să fi mâncat. 

Ahmes îşi întoarse faţa, schiţând un zâmbet. Dacă exista 
vreun om în care soţul ei să aibă deplină încredere, acesta era 
marele soldat cu chip dizgraţios, care stătea stângaci la o 
distanţă respectuoasă. Desigur, deşi era convinsă că nu era 
potrivit să discuţi un asemenea subiect cu burta goală, situaţia 
i se părea amuzantă. Or, nu prea mai avusese prilejul să se 
distreze în vremea din urmă. 

Pen-Nekheb părea să fi luat o hotărâre. Bombându-şi pieptul, 
declară: 

— Maiestate, mi-e foarte greu să-ţi mărturisesc acest lucru, 
dar consider că tânărul Tutmes nu are anvergura unui soldat. 
E moale şi neîndemânatic în ciuda celor şaisprezece ani ai săi. 
Nu-i place deloc disciplina. Este... 


Făcu un efort ca să continue, şi rosti dintr-o răsuflare, cu 
energia disperării: 

— E leneş, se teme de lovituri şi de violenţă. Poate va face 
studii strălucite, cine ştie? Conchise el plin de speranţă. 


În tăcerea îndelungată care urmă, o sclavă izbucni într-un râs 
isteric şi fu redusă la tăcere cu brutalitate. Tutmes nu 
răspunse nimic. Chipul i se înroşi şi îşi lăsă privirile să 
rătăcească peste zidurile palatului, peste lac şi peste capul 
plecat al soţiei sale. Toţi aşteptau îngrijoraţi, deoarece 
recunoscusem simptomele mâniei regale. Faraonul o zări însă 
pe fiica sa, zâmbitoare, în rândul din faţă al mulţimii din jur, şi 
îi făcu semn să se apropie. Toţi răsuflară atunci uşuraţi. Vijelia 
atât de temută nu avea să fie în cele din urmă decât o adiere 
mai puternică. 

— O să vin personal pe terenul de instrucţie, declară Tutmes. 
Chiar de mâine îmi vei pune fiul la încercare. Dacă m-ai minţit, 
Pen-Nekheb, îţi vei pierde postul. Hatşepsut, scumpa mea, 
vino la mine să-mi povesteşti ce ai făcut azi. 

Fetiţa veni în goană şi i se aşeză pe genunchi, ghemuindu-se 
la pieptul tatălui ei. 

— Ah, ce frumos miroşi, tăticule! 

Se aplecă să o sărute pe Ahmes. 

— Mamă, am văzut gazela cea mică. Nebanum m-a lăsat să o 
hrănesc. Şi Tutmes a fost cât pe ce să mai încaseze o 
pedeapsă dimineaţa asta, la şcoală... (Cu intuiţia fină a 
copiilor, înţelese la iuţeală, văzând cum chipul tatălui ei se 
posomoreşte, că făcuse o gafă.) A fost doar cât pe ce, adăugă 
ea în grabă. Neferu l-a scăpat... 

Respirația faraonului se acceleră, şi Hatşepsut se dădu 
repede jos de pe genunchii tatălui ei ca să se refugieze lângă 
Ahmes. Hotări să mai facă o încercare. „Ziua începuse atât de 
plăcut, îşi zise ea, şi iată că se încheia ca în poveştile oribile 
ale lui Neferu.” 

— Tată, spuse ea cu glăsciorul ei melodios, ar fi aşa de 
drăguţ din partea ta să-i dai pe altcineva de soţie lui Tutmes. 
Neferu nu vrea să se mărite cu el şi e aşa de nefericită... 

Se întrerupse brusc, văzând că expresia amuzată a tatălui ei 
lasă locul unei furii crescânde. Conştientă de tăcerea 
apăsătoare din jur, începu să sară de pe un picior pe altul. 


— Ştiu, ştiu, mă bag mereu unde nu e treaba mea... 

— Hatşepsut, murmură mama ei neliniştită, ce ai păţit azi? Ai 
băut iarăşi din berea servitorilor? 

Tatăl ei se ridică, urmat de toată suita. 

— Cred că e timpul, zise el cu seriozitate, ca noi doi să avem 
o mică discuţie, Hatşepsut. Deocamdată însă sunt obosit şi mi- 
e foame. M-am săturat de prostiile copiilor mei. (îi aruncă o 
privire lui Pen-Nekheb, apoi nefericitei sale soţii.) Ahmes, 
caută să afli de la Nosme ce s-a întâmplat; vreau să ştiu în 
seara asta. Cât despre tine, Hatşepsut, vino la mine înainte de 
culcare. Şi roagă-te să mă găseşti mai bine dispus. 

Îi cuprinse pe toţi cu o privire mânioasă şi plecă, împreună cu 
suita pe urmele sale. 

Pen-Nekheb se ridică anevoie şi-şi începu plimbarea de seară 
în jurul lacului, înainte de-a se duce la cină. Ilzbucnirile scurte 
de mânie ale Celui Unic nu-l impresionau peste poate, dar 
fusese o căldură copleşitoare, şi oasele sale i se păreau la fel 
de fragile ca nişte trestii. 

Ahmes îi zâmbi fiicei sale în timp ce se îndreptau spre 
apartamentele regale. 

— Chiar că ai fost lipsită de tact adineauri, îi spuse ea, dar 
nu-ţi face griji. Nu pe tine e supărat, ci pe Tutmes. N-o să-ţi 
spună mare lucru în seara asta. Dacă nu te-ar avea pe tine, ar 
fi pierdut, Hatşepsut, adăugă ea tristă. Veghează asupra ta ca 
vulturul asupra puilor lui. Biata Neferu! 

— Mămico, şi eu sunt obosită şi mi-e foame. Nosme m-a pus 
să îmbrac o rochie prea aspră, şi mă mănâncă tot corpul. N- 
am putea vorbi de altceva? (Hatşepsut o privi pe Ahmes cu 
ochii ei mari şi negri, şi mama ei scoase un suspin.) 

„Amon, se rugă ea în tăcere în momentul când intrau în 
apartamentul ei spaţios şi răcoros, în timp ce sclavii aprindeau 
lămpile, e fiica ta. E însăşi întruchiparea ta. Apăr-o de ea 
însăşi!” 

Pentru pescarul singuratic care vâslea în josul Nilului în mica 
lui ambarcaţiune fragilă, în beznă, palatul din Teba părea 
probabil comparabil cu splendorile făgăduite de paradisul lui 
Osiris. La căderea serii, mii de lămpi se aprinseră brusc, ca şi 
cum un uriaş ar fi azvârlit pe pământ un pumn de stele 
luminoase şi scânteietoare care s-ar fi împrăştiat de jur- 
împrejurul sălilor vaste şi al numeroaselor alei pardosite ale 


acestui regat în regat, oglindindu-se în vârtejuri săltăreţe pe 
fluviul cufundat în noapte. 

Domeniul cuprindea un ansamblu de grădini, de altare, de 
căsuțe şi grajduri, de hambare şi de dependinţe, fără a mai 
pune la socoteală palatul în sine, cu giganticele lui săli de 
recepţie şi de ospeţe, cu porticurile sprijinite de coloane 
înălțate, cu pasarelele în culori vii şi pardosite cu picturi 
reprezentând păsări şi peşti, vânători şi vânat, plante... tot ce 
putea lumina viaţa. Ansamblul era lipit de templul cu pilaştrii 
săi întunecaţi, cu nenumăratele statuete ale fiului zeului, 
Tutmes, aşezat într-o postură hieratică, cu mâinile pe 
genunchi, cu acelaşi chip impasibil, repetat la infinit, 
contemplându-şi domeniul inviolabil. 

Grădinile erau şi ele luminate de lămpi roşiatice şi, în timp ce 
sclave goale şi parfumate le luminau calea, femeile, 
concubinele şi nobilii, demnitarii şi scribii se plimbau respirând 
aerul înmiresmat al nopţii. 

Pe fluviu, barca regală împodobită cu aur, argint şi lemn 
preţios plutea domol, prinsă cu odgoane la capătul treptelor 
largi care dădeau spre o curte întinsă şi pardosită, străjuită de 
pomi superbi, de unde porneau aleile ce duceau la sălile albe 
şi aurii care adăposteau inima Egiptului. 

Pescarul nu zăbovi pe malul drept al fluviului. Acolo se întinde 
necropola, la baza falezelor sumbre care marchează marginea 
deşertului. Luminile de pe fluviu, ale locuinţelor preoţilor şi ale 
meşteşugarilor care lucrau la mormintele şi la templele 
închinate lui Osiris erau mai slabe şi mai rare. Vântul nopţii 
bătea printre altarele pustii, iar oamenii trăseseră uşile după 
ei până în momentul când Ra avea să-i cheme pentru o nouă 
zi de trudă în Casa Morților. Coloanele zvelte şi necropolele 
goale, presărate de ofrande alcătuite din alimente şi flori 
hărăzite tuturor celor care ajunseseră de-acum în ultima lor 
locuinţă, ofereau o reflectare inexactă, deformată şi lugubră a 
vieţii palpitante şi fremătătoare a cetăţii imperiale din Teba. 

Noaptea era liniştită şi caldă, iar vântul de seară încetase. 
Hatşepsut, Nosme şi toţi servitorii copiilor porniră pe 
coridoarele luminate de făclii şi străjuite de şiruri de slujitori 
nemişcaţi, îndreptându-se spre sala de mese. Deşi în seara 
aceasta nu avea loc nicio petrecere în cinstea vreunei solii 
străine, sala era totuşi plină de oaspeţi, de nobili, de favoriţi şi 


de prieteni ai familiei regale. Rumoarea discuţiilor şi a 
râsetelor ajunse la urechile fetiţei înainte chiar de a-l fi auzit 
pe şeful crainicilor anunțând solemn: 

— Prinţesa Hatşepsut Khnum-Amon! 

Adunarea tăcu o clipă, salută, după care conversațiile 
reîncepură. Hatşepsut îşi căută tatăl din ochi, dar acesta încă 
nu sosise. Nu o văzu nici pe Neferu. În schimb, îl văzu într-un 
colţ al sălii pe User-amon, aşezat alături de Menkh. Îşi croi 
drum până la ei, având grijă să nu-i îmbrâncească pe sclavii 
care turnau vin şi puneau perne sau scăunele pentru meseni. 
Culese din mers o floare de lotus pe care cineva probabil că o 
pierduse şi şi-o puse în păr. Mireasma grea şi persistentă îi 
ajunse repede la nări, şi fetiţa o trase adânc în piept, în timp 
ce se aşeza turceşte lângă băieţi. 

— Vă salut! Ce faceţi aici voi doi? 

Menkh îi răspunse moale la salut şi îi făcu cu ochiul lui User- 
amon. O plăceau pe Hatşepsut, dar, la fel ca toată lumea, 
aveau impresia că era pretutindeni în acelaşi timp şi se băga 
în micile lor intrigi, cu sau fără voia lor. De la încercarea lor de 
expediţie ratată, făcuseră totul ca să o evite, dar ea se ivea 
întotdeauna exact atunci când te aşteptai mai puţin. Cu toate 
acestea, orice s-ar fi spus, cu siguranţă că nu era plicticoasă. 

User-amon, odrasla uneia dintre cele mai vechi şi mai nobile 
familii din regat, o trata ca pe o egală. Tatăl lui, vizirul 
ținuturilor de sud ale ţării, unul dintre oamenii cei mai 
puternici după faraon, supraveghea în cea mai mare parte a 
timpului triburile pe care le avea în grijă, iar în absenţa sa 
User-amon locuia la palat. li făcu o plecăciune adâncă, 
întrucâtva extravagantă. 

— Vă salut, Maiestate! Frumuseţea voastră e mai orbitoare 
decât cea a stelelor. Ah! E prea mult pentru bieţii mei ochi, nu 
vă mai pot privi! ... 

Hatşepsut izbucni în râs. 

— Într-o bună zi o să te pun să repeţi cuvintele astea cu faţa 
la pământ, User-amon. Despre ce vorbeaţi, aşadar? 

— Despre vânătoare, răspunse User-amon îndreptându-se. 
Tatăl lui Menkh ne ia cu el mâine dimineaţă, în zori. S-ar putea 
ca la întoarcere să aducem cu noi un leu! 

— AŞ! Bărbaţii înşişi abia de mai reuşesc să ucidă un leu. Mai 
întâi, găsiţi unul, răspunse Hatşepsut. 


— Mergem pe dealuri, spuse Menkh. Şi o să rămânem acolo 
toată noaptea. ` 

— Pot să vin şi eu? Intrebă vioaie Hatşepsut. 

— Nu! Răspunseră într-un glas cei doi băieți. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă eşti fată şi fiindcă Cel Unic nu o să te lase niciodată 
să vii cu noi, răspunse calm User-amon. Micile prințese nu 
merg niciodată la vânătoare. 

— Dar cele mari merg. Când o să fiu mare, o să merg la 
vânătoare zilnic. Şi o să fiu cel mai bun vânător din regat. 

Menkh zâmbi. Dragostea lui Hatşepsut pentru animale nu 
avea să-i îngăduie niciodată să omoare altceva decât rațe, şi 
ea ştia asta foarte bine. Dar, deşi nu avea decât zece ani, 
orgoliul o îndemna să vrea să fie cea mai bună în toate 
privinţele. 

— Unde ai fost azi? O întrebă el. Nu te-am văzut pe nicăieri. 

— Am dat de necazuri, mârâi ea. A, uite-i pe tata şi pe mama. 
O să putem mânca, în sfârşit. 

Cu toţii îşi plecară frunţile până la pământ. Glasul marelui 
crainic se înălţă limpede şi puternic: 

— Puternicul Taur al lui Maat, Horus întruchipat, preferatul 
celor două zeițe, scânteind în inima diademei... _ 

— Crezi că mama ta o să se îmbete iarăşi în seara asta? li 
şopti ea foarte încet lui Menkh. 

— Ah, ia mai taci din gură! Şopti acesta furios. Nu poţi să stai 
potolită nici cinci minute? 

— Nu. Mi-e foame! De ore întregi mi-e foame! 

Cu un gest, Tutmes îngădui Curţii să se ridice şi toată lumea 
începu din nou să vorbească. Musafirii se aşezară fiecare la 
câte o masă joasă, iar sclavii se strecurară printre ei, ducând 
tăvile cu braţele întinse. Sclava lui Hatşepsut se apropie de ea 
şi o salută. 

— Friptură de gâscă, Alteță? De vacă? Castraveţi umpluţi? 

— Câte puţin din toate! 

În timp ce mânca, o căută neliniştită din priviri pe Neferu, dar 
nu o văzu nicăieri. Muzicanţii intrară în sală la un semn al 
tatălui ei: un bărbat cu o harpă mare, câteva femei cu rochii 
lungi şi încreţite, cu un con parfumat pe cap, ducându-şi 
instrumentele sub braţ. Hatşepsut observă încântată că 
femeile aveau să cânte din lăuta aceea nouă adusă de curând 


din ţinuturile sălbatice din nord-est. Îşi promise că le va chema 
la ea în odaie să-i cânte ceva mai târziu, dar îşi aduse aminte, 
mâhnită, că trebuia să se întâlnească cu faraonul. In timp ce 
muzicanţii începeau să cânte, împinse tăvile deoparte, îşi 
înmuie degetele într-un bol cu apă, apoi şi le şterse de rochie 
şi se strecură printre mese până la mama ei. Nu departe de 
ea, tatăl ei discuta grav cu tatăl lui Menkh, Ineni, arhitectul 
său; mama ei zâmbi şi o puse să se aşeze pe o perniţă alături 
de ea. 

— Eşti foarte frumoasă în seara asta! O admiră mama sa. Ar 
trebui să porţi mai des flori în păr. Îţi stă foarte bine. 

Hatşepsut se lăsă în genunchi pe perniţă. 

— Mamă, unde-i Neferu-kebit? Dacă tata bagă de seamă că 
lipseşte, o să se supere foarte rău. Şi eu o să fiu cea pe care o 
să o certe în seara asta. 

Mama ei puse jos rodia pe care voia să o mănânce şi oftă. 

— Ar trebui să trimit pe cineva după ea. Era indispusă azi? 

— Da. Mi-a spus că a visat urât. O să se îmbolnăvească? 

Ahmes bău o înghiţitură de vin. Muzica în surdină acoperea 
întrucâtva discuţiile dintre musafiri; râsul sonor al faraonului 
nu întârzie să se facă auzit, urmat de un altul. „Efectele 
benefice ale mâncării asupra bărbaţilor, fie ei şi faraoni, se 
dovedesc uimitoare”, îşi zise ea. Se întoarse spre fiica ei. 

— Nu ştiu, draga mea. Nu cred. Dar ieri ne plimbam 
amândouă pe lângă fluviu şi ogarii lui Pen-Nekheb ţopăiau pe 
malul apei, ca de obicei. Deodată, unul dintre ei a sărit la ea. 
Neferu a început să tipe şi să-l lovească cu pumnii. Ştii că 
tatălui tău nu-i plac deloc crizele de indispoziţie şi de mânie la 
femei, aşa că nu i-am pomenit nimic, dar a fost un moment 
foarte neplăcut. 

— L-a visat pe Anubis. 

— Atunci, îi înţeleg reacţia. A început să poarte şi amuleta lui 
Menat. De ce-o fi oare aşa de proastă? Fiica cea mai mare a 
puternicului Tutmes doar nu are de ce să se teamă. 

„Eu da.” Gândul acesta se ivi brusc în mintea lui Hatşepsut, 
dar rămase netulburată, în ciuda bătăilor accelerate ale inimii. 
„Eu? AŞ! Neferu a reuşit să-mi transmită teama.” 

Ahmes îi făcu semn lui Hetefras, sclava şi însoţitoarea ei 
credincioasă. 


— Du-te să vezi dacă Neferu e în apartamentul ei şi încearcă 
să afli de ce nu a venit la cină, îi porunci. Fii discretă. Nu vreau 
ca faraonul să afle motivul înaintea mea, ai înţeles, Hetefras? 

Femeia zâmbi. 

— Perfect, Maiestate, răspunse cu o plecăciune, după care 
plecă. 

— Mămico, de ce Neferu trebuie să se mărite cu Tutmes? 
Ahmes îşi înălţă braţele, exasperată. 

— Of, Hatşepsut, chiar trebuie să le ştii pe toate? O să-ţi 
explic totuşi, deşi n-o să înţelegi. 

— E un mister? 

— Într-un fel. Nemuritorul tău tată nu era decât general în 
armata tatălui meu, până când tatăl meu a hotărât că el avea 
să fie viitorul faraon. Pentru ca să poată deveni însă cu 
adevărat faraon, a trebuit să mă ia de soţie, fiindcă în noi, în 
femeile de spiţă regală, curge sângele zeului. Noi transmitem 
descendența şi niciun bărbat nu poate deveni singur faraon 
dacă nu se căsătoreşte cu o femeie de sânge regal, al cărei 
tată să fi fost faraon. Aşa va fi întotdeauna, fiindcă aşa a 
hotărât Maatf. Neferu-kebit e de pursânge regal, dat Tutmes 
nu e decât pe jumătate, prin tatăl tău, deoarece Mutnefert, 
cea de-a doua lui soţie, nu e decât fiică de nobil. 

În tonul ei nu era nici urmă de dezaprobare; se mulțumea 
doar să enunţe nişte fapte, care făceau parte din viaţă şi nu 
aveau să se schimbe nicicând. 

— Tatăl tău nu şi-a desemnat încă moştenitorul, dar sunt 
mari şanse să-l aleagă pe Tutmes. Dacă va fi aşa, Neferu va 
trebui să se mărite cu el pentru a ajunge faraon. 

— Dar, mămico, dacă noi, femeile - mama ei zâmbi -, avem 
sângele acesta regal şi dacă bărbaţii au nevoie să se însoare 
cu noi ca să poată domni, de ce să nu ne lipsim de ei? De ce 
nu putem fi noi însene faraoni? 

Mama ei râse văzând cum feţişoara i se concentrează în 
efortul de-a gândi. 

— Şi asta e tot legea lui Maat. Doar bărbaţii au voie să 
guverneze. Nicio femeie nu va putea vreodată să devină 
faraon. 

— Eu da! 

Cuvintele acestea îi ieşiră din nou din gură fără voia ei, 


6€ Maat - zeiţa adevărului şi a justiţiei în mitologia egipteană. 


spontan. Inima lui Hatşepsut începu să bată năvalnic, şi fetiţa 
începu să tremure. 

Ahmes îi luă mânuţele reci într-ale sale. 

— Fetiţele au deseori vise frumoase, ştii, dar nu e decât un 
vis. N-o să poţi fi niciodată faraon, şi sunt convinsă că, dacă 
te-ai gândi serios la asta, ţi-ar pieri cheful cu totul. Şi, chiar 
dacă femeile ar avea posibilitatea de a guverna, Neferu, care 
e mai mare decât tine, e cea care arurca pe tron. 

— N-ar vrea, replică Hatşepsut, liniştită. N-ar vrea-o 
niciodată. 

— Acum întoarce-te la masa ta. 

Ahmes obosise de atâtea întrebări. 

— Vezi că o să ţi se răcească mâncarea. Când o să se 
întoarcă Hetefras, o să-ţi spun ce e cu Neferu, dar nu-ţi mai 
face griji pentru ea. Cred că e mai puternică decât pare. 

„Nu cred o iotă”, îşi zise Hatşepsut, ridicându-se. 

Ahmes, mereu zâmbitoare, continuă să mănânce, iar 
Hatşepsut se întoarse la locul ei din capătul sălii. Trecând pe 
lângă Tutmes, se ghemui brusc lângă el. 

— Tot prost-dispus eşti, Tutmes? 

— Lasă-mă-n pace, Hatşepsut! Vreau să mănânc. 

— Văd! Ţi-e teamă să nu-ţi tai pofta de mâncare? Ştii că tatăl 
tău o să vină mâine pe terenul de antrenament să vadă cu 
ochii lui cât eşti de neîndemânatic? 

— Ştiu. Mi-a spus mama. 

— E aici? 

— Acolo, spuse Tutmes, arătând-o cu degetul. Hai, du-te! Am 
destule pe cap, aşa că scuteşte-mă de glumele tale. 

Mutnefert, cea de-a doua soţie, năruindu-se sub povara 
bijuteriilor pe care le adora, se îndopa, cu un aer hotărât. li 
plăcuse întotdeauna să mănânce, dar acum lucrul acesta 
devenise o pasiune. Rotunjimile voluptuoase care-l atrăseseră 
pe faraon se transformau încetul cu încetul în colaci dizgraţioşi 
de grăsime. În comparaţie cu fermecătoarea şi delicata 
Ahmes, Mutnefert era mai curând greoaie, dar capacitatea ei 
de-a se distra din orice rămăsese neschimbată. Hatşepsut o 
considera proastă, şi se aşeză la locul ei, ridicând din umeri. 
„Bărbaţii! Merită oare să fie înţeleşi?” Mâncarea i se răcise şi o 
dădu la o parte. 

— Vreţi ceva cald, Alteță? O întrebă sclava ei. Hatşepsut 


refuză cu un gest din cap. 

— Adu-mi nişte bere. 

— Dar Alteţei Voastre n-o să-i placă aşa ceva. 

— Îmi plăcea acum câteva zile. Şi nu-mi mai spune mereu ce- 
mi place şi ce nu! 

În timp ce bea berea, Hatşepsut o văzu pe Heteffas 
strecurându-se în sală şi şoptindu-i ceva la ureche mamei ei. 
Ahmes dădu din cap şi-şi continuă masa. „înseamnă că nue 
ceva grav”, îşi zise Hatşepsut. 

Menkh şi User-amon îşi terminaseră masa şi se băteau pe jos, 
printre musafiri; mama lui Menkh bea vin la fel de lacomă ca 
un soldat în permisie. Cântecele încetaseră. Pe faraon îl durea 
capul. Muzicanţii continuau să cânte în surdină, mesenii 
continuau să cineze, bând şi râzând, şi ceasurile se scurgeau. 
Hatşepsut îşi sprijini bărbia în palmă, uşor ameţită de berea 
tare, aşteptând ca Nosme să vină şi să-i spună că era timpul 
să meargă la culcare. În sfârşit, tatăl ei împinse masa şi se 
ridică. Toţi cei care mai puteau să o facă se ridicară la rândul 
lor şi făcură o plecăciune. 

Faraonul se îndreptă maiestuos spre fiica sa şi îi oferi braţul. 
— Vino, Hatşepsut. E timpul să avem o mică discuţie. După 
aceea o să te poţi culca. Ai ochii încercănaţi rău. Nosme! 

Doica se grăbi să se apropie. 

— Insoţeşte-ne! 

Muzica reîncepu în timp ce părăseau sala şi porneau de-a 
lungul coridoarelor vaste. 

Sălile de recepţie particulare şi apartamentele faraonului 
erau tot atât de puţin mobilate ca restul palatului, dar se 
putea recunoaşte lesne că aici era centrul puterii. Uşile erau 
străjuite de două statui din gresie acoperite cu aur, adevăraţi 
cerberi care-şi aruncau asupra oricărui om care trecea pragul 
privirile întunecate şi amenințătoare. Dincolo de uşile de 
aramă bătută care înfăţişau încoronarea lui Tutmes, se 
întindea apartamentul ai cărui pereţi, scânteind în lumina 
nenumăratelor lămpi aurite, erau împodobiţi cu zei de argint, 
copaci auriţi şi păsări. Coloane zvelte se înălţau spre tavanul 
încrustat cu alabastru. Aurul, acest dar al zeilor, un dar sacru, 
era prezent pretutindeni: patul faraonului era de aur, ca şi cele 
patru labe ale unui leu uriaş al cărui cap îl reprezenta pe 
Amon însuşi, aruncând asupra fiului său o privire protectoare. 


În cele patru colţuri ale camerei, patru zei încremeniţi în 
nemişcarea lor, cu o coroană de aur pe cap, îşi aruncau 
umbrele pe pardoseala necuprinsă. Era exact genul de odaie 
care o putea umple pe o fetiţă de spaimă şi orgoliu. 

Tutmes se lăsă în marele fotoliu aurit de lângă pat şi îi făcu 
semn fiicei sale să se aşeze. O privi îndelung şi ea îi susţinu 
ferm privirea, întrucâtva ameţită de bere, ţinându-şi mâinile 
încleştate între genunchi. Era cu adevărat impresionant, acest 
tată al ei, cu capul său chel, umerii laţi şi puternici şi bărbia 
agresivă împinsă înainte. 

— Hatşepsut, spuse el în cele din urmă. (Fetiţa se ridică cu o 
tresărire.) Sper că nu o să uiţi niciodată ceea ce-ţi voi spune 
acum, fiindcă altfel o să te căieşti toată viaţa. 

Aşteptă ca ea să răspundă ceva, dar din gura ei deschisă nu 
ieşi niciun sunet, încât continuă: 

— Nu există un singur moment cât e ziua de lungă fără ca mii 
de oameni să nu ştie unde mă găsesc şi ce fac. Eu poruncesc, 
şi ei se supun. Eu tac, şi ei tremură. Numele meu e pe buzele 
tuturor, de la cel mai neînsemnat preot din templu şi până la 
sfetnicii mei, iar palatul zumzăie neîncetat de zvonuri, 
presupuneri şi speculaţii despre acţiunile mele viitoare sau 
intenţiile mele. Sunt înconjurat de comploturi, 
contracomploturi, suspiciuni şi intrigi murdare. Dar eu sunt 
faraonul, şi un singur cuvânt de-al meu înseamnă moartea sau 
viaţa. Dimpotrivă, există un lucru pe care nimeni nu-l poate 
cunoaşte, absolut nimeni, şi asta e ceea ce în ultimă instanţă 
reprezintă cu adevărat puterea mea. 

Îşi arătă fruntea cu degetul împodobit de inele. 

— Gândurile mele. Gândurile mele, Hatşepsut. Nu e cuvânt 
pe care să-l rostesc fără să nu-l fi cântărit mai întâi bine de 
tot, fiindcă ştiu că, o dată spuse, cuvintele mele sunt repetate 
pe tot cuprinsul ţării. lată lecţia pe care voiam să ţi-o dau. Nu 
trebuie, sub niciun pretext, să dezvălui niciodată, nici mie şi 
nici altcuiva, oricine ar fi el, spaimele sau judecăţile tale 
nechibzuite în faţa cuiva care nu-ţi este prietenul cel mai 
apropiat. Şi, crede-mă, nu există până la urmă nimeni în care 
un faraon să poată avea încredere. La vârful puterii, nu există 
decât o persoană în care se poate încrede: el însuşi. lţi 
imaginezi că în chiar clipa asta cuvintele pe care mi le-ai spus 
în după-amiaza asta sunt colportate, murmurate în bucătării, 


în grajduri, în odăile templului? Neferu-kebit e nefericită. 

Prinţesa nu vrea să se mărite cu tânărul Tutmes. Asta 
înseamnă, prin urmare, că Unicul şi-a ales fiul ca urmaş? ŞI 
aşa mai departe. Mi-ai provocat necazuri astăzi, fetiţo, îţi dai 
seama? 

Se aplecă spre ea. 

— Vremea când o asemenea neatenţie se va dovedi plină de 
consecinţe grave se apropie cu paşi mari. Fiindcă încă nu l-am 
ales pe Tutmes ca urmaş. Nu, nu încă, şi hotărârea nu e uşor 
de luat. Preoţii sunt puternici, şi mă presează să le dau 
răspunsul. Cu cât îmbătrânesc, cu atât sfetnicii mei sunt mai 
îngrijoraţi. Şi ei vor să ştie. Eu însă îmi amân răspunsul. Ştii de 
ce, fetiţo? 

— N... nu, tată, izbuti să spună Hatşepsut. 

Tutmes se aşeză mai bine în jilţul său şi închise ochii, oftând 
adânc. Când şi-i deschise din nou, o fixă cu privirea sa 
întunecată şi directă. 

— Nu semeni cu mama ta, cu fermecătoarea şi supusa 
Ahmes, pe care o iubesc mult. Nu semeni nici cu palida şi 
timida Neferu, sora ta, nici cu fratele tău vitreg, care e atât de 
leneş şi de nepăsător. Recunosc în tine forţa pură a bunicului 
tău, Amenofis, şi tenacitatea soţiei lui, Aahotep. Ţi-o aminteşti 
pe bunica, Hatşepsut? 

— Nu, tată. Mi se întâmplă însă să-l întâlnesc din când în 
când pe Yuf, când se plimbă vorbind de unul singur. Parcă ar fi 
o prună veche, uscată de tot. Copiii râd de el. 

— Cu multă vreme în urmă, preotul bunicii tale era un om 
extrem de puternic şi  venerabil. Să fii întotdeauna 
respectuoasă cu el. ` 

— Aşa şi sunt mereu. Îmi place mult de el. Îmi dă adesea 
dulciuri şi îmi povesteşte întâmplări de odinioară. 

— Şi îl asculţi? 

— O, da! Îmi plac la nebunie poveştile despre strămoşul meu 
zeul Sekhenenre, care ne-a condus poporul la lupta cu Hiksos 
cel rău şi care a murit în luptă. E pasionant! Ce erou trebuie că 
a fost! Exclamă ea cu glasul ei subţire şi copilăresc. 

— Da, şi brav totodată. Găsesc că tu îi semeni mult, draga 
mea, şi vei fi şi tu într-o bună zi la fel ca el, capabilă să-i faci 
pe oameni să se supună puterii tale. Mai ai însă multe de 
învăţat. 


„Asta-i situaţia, îşi zise el. Dar ce pot face?” 

— Dar, tată, răspunse Hatşepsut cu timiditate, nu sunt decât 
o fetiţă. 

— Decât o fetiţă? Strigă el. Decât o fetiţă? Dar ce vrei să 
spui? Nu-ţi face griji, Hatşepsut. Fă-te mare şi frumoasă, dar 
nu uita niciodată ce ţi-am spus azi. Chibzuieşte de zece ori şi 
vorbeşte o dată. Şi, zâmbind uşor, încheie ridicându-se: Şi să 
nu crezi că purtarea lui Neferu mi-a scăpat, chiar dacă mamei 
tale îi place să creadă că asta mi se întâmplă uneori. O să mă 
ocup de Neferu la momentul potrivit. Şi va fi aşa cum voi vrea 
eu! Nosme! 

Doica intră şi aşteptă poruncile, cu capul plecat. 

— Du-o la culcare şi ai grijă de ea. Cât despre tine, 
neastâmpărata, meditează puţin la cuvintele zeului Imhotep: 
„Fie ca limba ta să nu fie aidoma unui stindard care flutură la 
adierea fiecărui zvon.” 

— N-o să uit, tată. 

— Ai grijă să nu uiţi. Noapte bună, spuse el, aplecându-se 
spre ea să o sărute. 

— Noapte bună. 

Fetiţa îşi lipi palmele şi le strânse una de cealaltă, făcu o 
plecăciune, apoi adăugă: 

— Mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu m-ai certat, deşi te-am supărat. 

— Mă bucur că ai reţinut aşa de bine lecţiile învățătorului tău, 
răspunse faraonul râzând. 

O mângâie uşor pe creştet, şi Hatşepsut se grăbi să i se 
alăture lui Nosme, după care uşile se închiseră neauzite în 
urma lor. 

2 

La două săptămâni după ce Hatşepsut fusese mustrată de 
tatăl ei, un tânăr care nu reuşea să adoarmă se aşeză pe 
marginea saltelei sale de paie. Era în luna Pakhet şi aerul era 
înăbuşitor. Apele fluviului începeau să crească şi curgeau mai 
repede. De obicei, erau de un argintiu netulburat, dar acum se 
colorau în roşu, şi vuietul lor surd, în loc să-l legene pe tânăr, 
îndemnându-l la somn, îl iritau şi-l împiedicau să-şi găsească 
odihna. În cele din urmă, se rostogoli pe pământul bătătorit şi 
se pomeni la piciorul patului, scăldat în sudoare şi flămând. 


Spatele îl durea. Genunchii îl dureau şi ei. Îşi petrecuse 
săptămâna  frecând pardoseala apartamentelor preoţilor 
însărcinaţi cu ceremoniile funerare, ceea ce-l indispusese. Nu 
de asta venise el la Teba, cu trei ani în urmă, cu preţioasele 
sale sandale şi unicul său şorţ împachetate într-o boccea. Pe 
atunci era cât se poate de optimist, imaginându-şi dinainte 
ascensiunea rapidă în rândul preoţilor, până când într-o bună 
zi, cine ştie, faraonul însuşi va ajunge să-l remarce şi va 
deveni astfel peste noapte... ce anume? Îşi trecu mâna peste 
capul ras şi oftă în întuneric. Un mare arhitect. Un om capabil 
să întipărească în piatră visul regilor. Vai! Aceşti trei ani 
petrecuţi în slujba preoţilor! El, cel mai umil dintre umili, 
spălase, măturase, făcuse comisioanele pentru stăpânul lui, ici 
şi colo, până la templul din Luxor. Speranţele sale de înavuţire 
şi celebritate se spulberaseră încetul cu încetul, lăsând locul 
unei amărăciuni şi ambiţii brutale care-i tulburau somnul şi-i 
alungau veselia firească. 


Nu avea să renunţe! Acesta fu jurământul pe care-l făcu 
înflăcărat în faţa pereţilor invizibili în beznă. Merita mult mai 
mult. 

Se gândi la învățătorul lui, din sătucul unde tatăl său trăia 
anevoie din cele câteva pogoane de pământ. 

— Ai o minte foarte isteaţă, îi spusese el, şi înţelegi bine 
datele unei probleme. Tatăl tău nu te-ar putea trimite să înveţi 
undeva, într-un templu? Eşti făcut să ajungi departe, Senmut. 

Aşa îi vorbise pe când nu avea decât unsprezece ani. 

Părăsise casa părintească alături de tatăl său şi merseseră la 
Teba, unde unul dintre fraţii mamei sale era novice. După zile 
întregi de aşteptare, timp în care trebuise să suporte destule 
afronturi, iar un golănaş îi furase sandalele sub ochii lui, 
supraveghetorul seminarului le acordase, în sfârşit, o 
audienţă. Senmut nu-şi amintea decât foarte vag vizita 
aceasta. Era, înainte de toate, istovit şi intimidat şi nu avea în 
minte decât un lucru: să se întoarcă acasă şi să dea uitării 
toate proiectele. Dar, vorbind cu glas scăzut, tatăl lui îl 
împinsese înainte şi desfăşurase pergamentul pe care 
învățătorul scrisese notele bune de la şcoală. Bărbatul, 


îmbrăcat în alb şi tot atât de parfumat ca zeiţa Hathor” în 
persoană, scosese câteva  mormăieli  dezaprobatoare, 
manifestându-şi astfel plictiseala nespusă, dar în cele din 
urmă îi dădu o chilie şi o ţinută sacerdotală. Se despărţi, 
aşadar, de tatăl său cu părere de rău, după ce-i mulţumise 
pentru tot ce făcuse pentru el. 

— Când o să ajungi un om important, poate un vizir, să ne 
cumperi un mormânt frumos, pentru mama ta şi pentru mine; 
în felul ăsta, zeii îşi vor putea aduce aminte de noi, îi spusese 
el zâmbind. 

Bătrânul glumea doar pe jumătate; în cuvintele sale se vădea 
un iz de tristeţe. Nu-şi închipuia nicio clipă că fiul lui ar putea 
face altceva decât treburile gospodăreşti de rutină ale 
templului; avea să ajungă eventual Maestrul Misterelor, dar cu 
siguranţă nimic mai mult. Nu-şi făcea nicio iluzie despre lumea 
rece şi primejdioasă în care avea să pătrundă Senmut. După 
ce-l sărutase pe amândoi obrajii şi-i recomandase să fie bun 
cu toţi, pomi pe drumul de întoarcere, neştiind la ce zeu să se 
roage ca să-i apere fiul. Urma să aibă, cu siguranţă, nevoie de 
toţi. 

„Ah, Teba! Îşi zise tânărul, frecându-şi genunchii îndureraţi, 
cum m-ai sedus când ţi-am văzut pentru prima dată turnurile 
aurite scânteind în zare, de cealaltă parte a marelui fluviu! Îmi 
amintesc când m-am trezit în dimineaţa aceea. Ra scălda totul 
în lumina lui trandafiriu-portocalie, de la coline şi până la 
deşert. Sculându-mă, i-am văzut razele luminoase străbătând 
dintr-o parte într-alta palmierii şi curmalii. Şi atunci l-am 
întrebat pe tata: 

— Ce-i asta? 

— E Amon-Ra care îmbrăţişează vârful turnurilor oraşului său. 

Amuţisem de admiraţie şi respect, continuă să-şi amintească 
Senmut. Te mai ador şi acum, dar mă simt mai puţin apropiat 
de misterele tale decât eram în dimineaţa aceea îndepărtată, 
deşi nu mă mai tem de tine.” 

De atunci, zilele se scurseseră, identice unele cu celelalte, 
ritmate de munca grea: îşi petrecea dimineţile la seminarul 
templului studiind, ceea ce-i plăcea mai mult decât orice, iar 
după-amiezele făcând curăţenie, ceea ce detesta cu atât mai 


7 Hathor - zeiţa iubirii în mitologia egipteană. Era reprezentată 
în chip de vacă (n.r.). 


mult cu cât nu se putea sustrage de la asta. 

Uneori îl încerca gândul de a deveni scrib, aşa cum îl sfătuia 
învățătorul de acum, pentru ca astfel să nu mai trebuiască 
niciodată să execute treburile gospodăreşti anevoioase. Ar fi 
fost scutit de orice muncă fizică şi nu ar fi trebuit decât să-şi 
însoţească stăpânul, să scrie câteva cuvinte sau să se aşeze 
pe treptele Tebei, aşteptând ca cineva să apeleze la serviciile 
sale contra unei plăţi. În străfundurile sufletului, Senmut ştia 
însă că, dacă devenea scrib, s-ar fi ofilit şi, în cele din urmă, ar 
fi murit, fiindcă ar fi însemnat să reprime forţa aceea din el 
care cerea demnitate şi onoruri. „Dar cum să reuşească?” se 
întrebă el obosit, ridicându-se de pe salteaua de paie şi 
căutându-şi pe bâjbâite pelerina. Desigur că nu devenind un 
preot-supraveghetor, ale cărui zile ar fi în întregime 
consacrate organizării exigente a ceremoniilor. 

„Când am văzut pentru întâia dată oraşul ăsta, cu turnurile 
lui maiestuoase şi coloanele sale, cu străzile largi pardosite şi 
cu nenumăratele-i statui, am crezut, îşi zise el, că găsisem 
soluţia. Am crezut atunci că aveam să-mi petrec serile bând 
bere dintr-o tavernă într-alta, că mă voi plimba prin port 
uitându-mă la pescari cum navighează, strigând unul la altul 
ambarcaţiunile şubrede, la meşteşugari cum lucrează, la 
sclavi cum sunt vânduți la licitaţii şi la nobili cum se plimbă în 
litierele lor splendide. Astăzi însă nu mă mai uit la nimic. În 
prezent, am paisprezece ani. Mi-au mai rămas poate de cinci 
ori mai mult de trăit şi sunt deja prizonier.” 

Işi aruncă pelerina pe umeri, ieşi desculţ din chilie şi trecu 
neauzit pe lângă chiliile identice cu a sa care se înşiruiau de-a 
lungul sălii vaste. Clarul de lună îi lumina drumul printre 
coloane. Se opri să vadă cât e ceasul, uitându-se la clepsidra 
pusă la uşa supraveghetorului. Peste cinci ore, soarele avea să 
răsară. Senmut păşi în curte la fel de neauzit ca o fantomă. În 
stânga lui, se înălța silueta masivă a templului, de care îl 
separau un alt ansamblu de chilii rezervate preoţilor şi o 
plantație de sicomori. Se întoarse rapid, de teamă să nu dea 
peste cineva. Voia să meargă la bucătărie, să caute ceva de 
mâncare, deoarece îi ghiorăiau maţele. Se strecură încet prin 
pasajul îngust folosit zilnic de sclavi ca să transporte cerealele. 
Bezna era deplină. Inaintă orbecăind şi se pomeni în scurt 
timp într-o odaie mare, bine aerisită, luminată de clarul de 


lună ce se furişa prin ferestrele înalte. În spatele lui, o 
deschizătură întunecată în perete indica intrarea în coridorul 
prin care bucătarii aduceau direct la templu bucatele hărăzite 
zeilor. In aer plutea un miros uşor de grăsime. Păşi cu 
precauţie, deoarece personalul bucătăriilor dormea nu departe 
de aici. In stânga, două ulcioare enorme de piatră, puse în aşa 
fel încât aerul care intra prin pasaj le răcorea, conţineau apă şi 
respectiv bere. Luă o oală aflată la îndemână, şovăi o clipă, 
însetat, şi în cele din urmă luă nişte apă, pe care o bău grăbit, 
cu înghiţituri lacome, după care puse oala la loc. Se strecură 
printre mese, ridicând un capac ici, un ştergar colo, şi nu 
peste mult găsi două pulpe de rață şi o jumătate de pâine 
rotundă de orz. Işi zise că o cantitate atât de mică de 
mâncare, luată din cea destinată sclavilor zeului, nu ar păgubi 
cu siguranţă pe nimeni. Ascunse mâncarea în faldurile ample 
ale pelerinei şi, după ce aruncă o ultimă privire ca să se 
asigure că totul era în ordine, se furişă în pasajul ce ducea 
afară. 

Se opri, întrebându-se dacă era cazul să se ducă să mănânce 
în chilia lui minusculă, unde era cald şi întuneric ca într-un 
cuptor, şi se hotărî să meargă mai degrabă în grădinile 
templului, unde erau copaci şi unde era puţin probabil ca 
santinelele care păzeau aleile ce duceau la lacul sfânt să îl 
descopere. Cunoştea fiecare alee, ca şi traseul patrulelor, şi 
aşteptă la adăpostul unei coloane ca drumul să fie liber, apoi 
traversă agil şi se pierdu în întunericul reconfortant al unei 
plantaţii de palmieri. 

In timp ce Senmut se furişa de la un copac la altul, adulmecă 
o boare de aer. Un băiat de la ţară ca el era în stare să 
prevadă schimbarea vremii, iar semnele pe care le recunoştea 
nu-i plăceau deloc. Aproape de pământ, aerul era aşa de greu 
şi de înăbuşitor, încât trebuia să facă un efort să respire sau 
să se mişte. Insă deasupra frunzelor de palmieri întunecate şi 
fremătătoare aerul era agitat, iar stelele erau parţial ascunse 
de un văl subţire de nori. Khamsin-ul bătea rareori în aceste 
ţinuturi, dar Senmut era absolut sigur pe instinctul lui. Peste 
câteva ceasuri, vântul arzător şi distrugător va tulbura 
suprafaţa deşertului. Nu va mai fi nimic altceva de făcut decât 
să tragă obloanele şi să închidă uşile, până când va înceta. ŞI 
apoi? Mormăi cu glas tare. Apoi, va trebui să înlăture nisipul 


care se va fi infiltrat în cele mai mici unghere ale fiecărei 
clădiri din incinta sfântă. 

Se opri lângă un arbore cu trunchiul gros şi deformat, apoi se 
aşeză cu spatele la alee. In depărtare se putea zări o linie fină 
şi argintată pe care luna o desena pe apele lacului Amon, dar 
îi era imposibil să desluşească templul însuşi, ca şi turnurile 
palatului de dincolo de el. Scoase piciorul de rață şi muşcă din 
el cu lăcomie, savurând fiecare îmbucătură; dat fiind că 
muncea întruna ca un sclav, foamea îl chinuia fără încetare. 

Peste câteva minute, aruncă oasele cât colo şi începu să 
mănânce bucata de pâine, care era tot atât de delicioasă. Abia 
culesese ultima firimitură de pe pelerină, când al şaselea simţ, 
născut în nopţile lungi când păzea caprele pe dealurile pline 
de animale sălbatice, îl făcu brusc să tresară, cu inima 
zvâcnind. Auzise un zgomot surd în iarbă şi un murmur 
înăbuşit de glasuri. Sări în picioare, fără niciun zgomot, şi se 
lipi de trunchiul aspru al copacului, strângându-şi pelerina în 
jurul corpului. Şoaptele se apropiau. Se retrase şi mai mult în 
umbră, contopindu-se cu arborele şi cu întunericul, până ce 
respiraţia sa îşi recăpătă ritmul normal, la fel de liniştit ca ora 
târzie. Aşa proceda şi când voia să prindă pisicile sălbatice 
care îi fugăreau caprele. Reacţia sa instinctivă îl salvase, 
deoarece o clipă mai târziu două personaje cu glugile trase 
peste cap se strecurară pe furiş la câţiva paşi de el. Nu puteau 
fi santinelele care-şi făceau rondul. Nu auzea clinchetul 
armelor, iar, pe de altă parte, santinelele nu s-ar fi ferit să 
vorbească tare. Aceste două personaje se apropiaseră atât de 
tăcut, încât fuseseră cât pe ce să dea peste el. Inchise ochii şi, 
cu muşchii încordaţi, continuă să respire încet şi adânc. Cele 
două siluete stăteau faţă-n faţă, şi la urechi îi ajunseră 
şoaptele lor. 

— Cel Unic îşi va face cu siguranţă cunoscută hotărârea în 
scurt timp. Ce va hotărî? Nu-i poate rechema pe Amon-mose, 
nici pe Wadjmose. Sunt soldaţi. Au fost ţinuţi prea mult 
departe de putere şi nu se pricep deloc. lar în ceea ce priveşte 
noblețea lor... 

Dreptul tânărului Tutmes îl depăşeşte pe al lor. 

— Nu e decât un puşti fără minte, moale şi trândav. 

— Repet însă că el va fi cel ales. E singura posibilitate. E mai 
mult decât regretabil că seamănă aşa de mult cu mama lui; e 


o adevărată catastrofă. De mulţi ani, faraonul - fie să trăiască 
pe vecie! 

— A guvernat cu mână de fier şi nimic nu i s-a împotrivit. Nu 
vom fi singurii care să ne plângem când Tutmes va moşteni 
dubla coroană. 

— Dar e o blasfemie! 

— Nu, e adevărul. Doar o soţie puternică va putea salva 
situaţia, dar cine poate legitima puterea lui Tutmes? Alteța Sa 
Neferu vrea mai presus de toate să stea la distanţă de 
constrângerile date de exercitarea puterii. Vrea să fie lăsată în 
pace. Cel Unic e turbat de mânie, dar nu are ce face. 

— Doar n-o să-l otrăvim totuşi pe unicul fiu al faraonului! 
Singurul care i-a mai rămas! Faraonul nu va avea odihnă până 
ce nu ne va zdrobi fiecare oscior! 

— Stai liniştit! Ti-am sugerat eu o asemenea posibilitate 
extremă? Să fim realişti! Putem însă câştiga timp. 

— Alteța Sa prinţesa Neferu? 

— Exact. Tânăra prinţesă Hatşepsut are încă mulţi ani 
înaintea ei până să ajungă la vârsta adultă, dar pare deja 
înzestrată cu calităţile indispensabile unei prințese consoarte. 
Faraonul va fi fericit să o vadă crescând. 

— Şi dacă faraonul se va duce la zeu? 

Se lăsă pentru o clipă tăcerea, timp în care Senmut, 
încremenit de frică, îşi tinu respiraţia. 

— Atunci îl vom ajuta pe tânărul faraon şi pe soţia lui, fiindcă 
va avea multe de învăţat. 

Pitit după copac, Senmut crezu că o să leşine. Tot ce 
mâncase cu atâta plăcere îi apăsa acum stomacul. Capul i se 
învârti, dar strânse din dinţi, luptând cu greaţa. Fără să-şi fi 
dat încă seama pe de-a-ntregul de gravitatea afirmațiilor pe 
care le ascultase, auzise destule pentru a înţelege că cea mai 
mică neatenţie din partea sa i-ar provoca iremediabil 
pierzania. Îşi strânse şi mai mult pelerina pe corp, cu spinarea 
scăldată în sudoare. 

— Aşadar, suntem de acord? 

— Absolut. Şi nu mai e nevoie să-ţi recomand cea mai mare 
discreţie. 

— Bineînţeles. Când se va întâmpla? 

— Foarte curând. Sunt convins că faraonul e pe punctul de a- 
şi prezenta urmaşul. Lăsaţi deci în grija mea detaliile 


operaţiunii. Vreau ca ordinele mele să fie executate imediat şi 
nimic mai mult. 

— Şi dacă suntem descoperiţi? 

Celălalt râse încetişor, şi Senmut ciuli urechile. Era sigur că 
mai auzise râsul acesta, dar nu reuşea să-l identifice. Tânărul 
încercă febril să-şi dea seama cui îi putea aparţine. 

— Nu crezi că faraonul a prevăzut deja această 
eventualitate? Nu crezi că în sinea sa chiar el vrea ca lucrurile 
să se petreacă astfel, deşi nu-l lasă inima să se ocupe de ele 
personal? Nu vă temeţi. Vom izbuti. 

Aceste cuvinte din urmă fură murmurate, şi Senmut îşi dădu 
seama cu o imensă uşurare că erau pe cale de-a se îndepărta. 
Liniştea se aşternu din nou, şi Senmut se lăsă să lunece la 
pământ, cu ochii închişi şi cu membrele moi. 

— Mulţumesc. Mulţumescu-ţi ţie, o atotputernic Khonsu! 
Spuse el tare. 

Se ridică şi o luă la fugă, nu în direcţia din care venise, ci 
descriind un cerc larg, care-l duse de pe malul lacului sfânt şi 
cu mult din spatele templului, până în chilia sa. In timp ce 
alerga, îşi repeta ceea ce auzise, şi panica ce creştea în el îi 
dădea aripi. Când ajunse în cele din urmă, în loc să intre în 
chilie, trecu de ea şi se opri cu răsuflarea tăiată în faţa uşii de 
la camera supraveghetorului său, unde bătu încet. Aruncă o 
privire clepsidrei şi fu surprins să constate că trecuseră deja 
trei ore. Luna scăpătase, şi primele luciri ale zorilor luminau 
şters lespezile albe şi negre ale pardoselii. 

Auzi pe cineva mişcând înăuntru. 

— Cine e? 

— Eu sunt, învăţătorule, Senmut. Trebuie să-ţi vorbesc! 

— Intră! 


Senmut împinse uşa şi pătrunse în cameră. Supraveghetorul, 
un bărbat tânăr, cu fruntea teşită şi gura subţire, era aşezat 
pe saltea şi tocmai aprindea lampa. Flacăra se înălţă, galbenă 
şi dreaptă. Senmut îl salută, conştient de dârele de sudoare şi 
de zgărieturile pe care le avea. 

— Ei, despre ce e vorba? Il întrebă supraveghetorul, 
frecându-se la ochi, adormit. 

În clipa aceea, în timp ce Senmut se pregătea să răspundă, 
mintea îi fu străbătută brusc de o amintire, şi pereţii începură 


să se învârtă cu el. Fu nevoit să-şi întindă mâinile în faţă ca să 
nu cadă. 

— Spune! Vorbeşte odată! Eşti bolnav? Îl întrebă celălalt, 
iritat. 

Senmut înţelese cu o certitudine care ţinea mai mult de 
instinctul de conservare decât de gândire că nu trebuia în 
niciun caz să se confeseze acestui om, învățătorul său, aşa 
cum nu trebuia să-i spună nici unui preot ceea ce auzise în 
noaptea aceasta. Fiindcă acum ştia cui îi aparţine vocea aceea 
joasă şi răguşită: unui om greoi şi zbârcit, cu chip viclean, care 
nu era altul decât marele preot al lui Amon, puternicul Menena 
în persoană. 

Se strădui să-şi vină în fire şi să vorbească liniştit, fără a lăsa 
să se întrevadă gândurile tumultuoase care-l năpădiseră. 

— Invăţătorule, te rog să mă ierţi. Am febră şi mă doare 
burta. Nu reuşesc cu niciun chip să adorm. 

— Căldura-i de vină, mormăi supraveghetorul. Du-te în chilia 
ta. In curând se luminează de ziuă şi, dacă o să te simţi tot 
rău, o să-ţi trimit un medic. Eşti scutit de muncă pe ziua de 
azi. 

Senmut salută şi murmură câteva cuvinte de mulţumire. 
Omul nu era rău, ci cumplit de plictisitor şi nespus de tipicar. 
Suferea şi el de dureri de stomac care-l împiedicau să doarmă. 

Senmut se întoarse brusc spre el. 

— Dacă cineva ar vrea să obţină o audienţă la faraon, ce ar 
trebui să facă? _ 

— Pentru ce? Intrebă supraveghetorul, suspicios. Ce vrei să-i 
spui Celui Unic? 

Senmut se prefăcu copleşit şi surprins. 

— Eu? Dar n-aş îndrăzni niciodată să doresc să trăiesc o clipă 

atât de înălţătoare; ştiu bine că doar conducătorii regatului se 
pot bucura de acest privilegiu. Eu însă nu l-am văzut decât o 
dată, de departe, cu prilejul unei defilări, şi voiam doar să ştiu, 
aşa... 
— Nu mai visa atât. Nu e de mirare că ai febră dacă-ţi petreci 
nopţile gândindu-te la asemenea lucruri. Nimeni de condiţia ta 
nu poate spera să-i vorbească. Ar fi întru totul imposibil. Acum 
du-te şi vino mâine dimineaţă dacă o să te simţi mai bine. 

Senmut salută încă o dată fără o vorbă şi ieşi, trăgând uşa 
după el. Conştient de imensa oboseală mentală şi fizică ce-l 


copleşea şi ameninţa să-l doboare, păşi cu uşurare în chilia sa 
şi se aruncă pe salteaua de paie. 

„Şi dacă, printr-o minune, m-aş pomeni în faţa lui, ce i-aş 
putea spune? Se întrebă el. Şi cum ar reacţiona faţă de ceea 
ce i-aş spune eu? Doar l-am auzit pe marele preot spunând că 
în sinea lui faraonul vrea ca lucrurile să se petreacă astfel. 
Salvarea Egiptului justifică un asemenea gest?” 

Cu ochii închişi, gata să adoarmă, Senmut se gândea la 
graţioasa prinţesă pe care o vedea de departe venind la 
templu înconjurată de suita ei. Nu era frumoasă, dar din 
persoana ei emana o asemenea bunătate, încât părea mult 
mai apropiată de oamenii de rând decât semeţii ei servitori. 
Se întrebă cui i-ar putea spune despre cele aflate şi se gândi 
la cel mai bun prieten pe care-l avea, Benya, ucenic la un 
antreprenor de la templu. Dar Benya era acum la Assuan, 
unde supraveghea împreună cu stăpânul lui extracția pietrelor 
din cariere. Oricum, Benya nu avea nimic sfânt şi, pe 
deasupra, era posibil să nu-şi poată ţine gura. 

Senmut îşi trase pelerina peste umeri şi căzu într-un somn 
greu, tulburat de vise confuze şi neliniştitoare. Se trezi scăldat 
în sudoare şi constată că vântul începuse să bată cu putere. 
Nisipul se infiltra prin unica ferestruică situată la înălţime şi 
prin aerul fetid pluteau fire de nisip cenuşiu. Neputând să-şi 
dea seama cât timp dormise, aruncă o privire în sală şi 
constată, văzând uşile chiliilor deschise, că discipolii ceilalţi 
erau deja la muncă. Simţi dorinţa să se spele şi chemă un 
sclav. Apoi se aşeză pe singurul scaun, deosebit de 
neconfortabil, din chilie, făcut din mănunchiuri de papirus 
legate laolaltă. Capul îi vâjâia şi se întrebă dacă nu cumva la 
originea lucrurilor pe care credea că le auzise în grădină nu 
era, pur şi simplu, febra. Fiindcă, la urma urmei, el însuşi şi 
toţi cei care gravitau în jurul puterii se scăldau constant într-o 
atmosferă de zvonuri, faraonul fiind subiectul preferat al 
tuturor acestor bârfe. Dar Senmut se bucura de o minte 
practică şi metodică, ce nu permitea presupunerilor să 
devanseze realităţile vieţii zilnice. Pe deasupra, era înzestrat 
cu o capacitate de observaţie obiectivă şi implacabilă, cu o 
disponibilitate a simţurilor datorită căreia remarca şi-şi 
amintea de faptele şi gesturile tuturor celor din jur. Nu putea 
crede nicio clipă că un eveniment atât de clar şi de viu ar 


putea fi rodul divagaţiilor unei imaginaţii înfierbântate. 

Sclavul sosi în goană, şi Senmut îi ceru să-i aducă o oală cu 
apă caldă şi lenjerie curată. Il mai întrebă şi cât e ceasul. 

— Soarele a răsărit de trei ore, stăpâne. 

— Aşa ziceam şi eu. Ceilalţi preoţi au mâncat? 

— Da. S-au dus la treburile lor. Supraveghetorul mi-a spus să 
vă trimit un medic dacă doriţi. Să mă duc să-l chem? 

— Nu. Nu, nu cred că e nevoie. Încearcă să-mi aduci nişte 
fructe. Apoi, o să-mi faci curăţenie în chilie, fiindcă am fost 
scutit de orice treabă pe ziua de azi, şi cred că o să faco 
plimbare pe malul fluviului. 

— Aţi face mai bine să nu ieşiţi, stăpâne. A început să bată 
khamsin-ul. 

— Da, ştiu. 

Tânărul sclav ieşi şi se întoarse clătinându-se sub greutatea 
unui vas plin cu apă clocotită. II lăsă jos şi ieşi din nou, ca să 
se întoarcă după o clipă cu o tavă de fructe şi un şorţ curat. 
Senmut îi mulţumi şi, scoțând un suspin de satisfacţie, se 
spălă, ascultând lamentaţiile sacadate ale vântului care 
învârtejea nisipul ale cărui fire se lipeau de corpul său încă 
umed. Înfăşură pânza subţire de jur-împrejurul mijlocului, o 
îndoi în faţă şi o prinse cu o agrafă de bronz. Apoi făcu să 
lunece în susul braţului brăţara de bronz pe care era gravat 
titlul său. 

„Ce mândru eram, îşi zise el, luând un fruct, prima dată când 
am purtat brăţara asta. Pe atunci eram departe de a-mi 
imagina că va fi simbolul închisorii mele.” 

Nu mai reuşea să înţeleagă cum puteau ceilalţi preoţi să se 
mulţumească cu viaţa pe care o duceau, mai ales cei mai în 
vârstă, care nu mai puteau spera la nicio avansare. „De ce, se 
întrebă el înfuriat, de ce nu putem avea mai mulţi sclavi care 
să facă toată treaba?” Ştia însă bine că sclavii nu aveau 
dreptul să pătrundă în anumite incinte sacre, unde preoţii erau 
obligaţi să facă ei înşişi curăţenie, muncă pe care niciun alt 
servitor din palat nu s-ar fi înjosit să o accepte. 

Senmut nu era însufleţit de convingeri religioase la fel de 
ferme ca ale prietenilor săi. Tatăl lui era pios, mama lui se 
ruga în fiecare zi la zeul satului lor, dar o parte din el zâmbea 
deja de naivitatea lor. Prezenţa sa la templu nu era pentru el 
decât o modalitate de a primi o învăţătură. Dacă, pentru a-şi 


atinge țelul, era silit să psalmodieze rugăciuni, să se spele de 
patru ori pe zi şi să se radă în cap, făcea toate acestea fără să- 
i pese. Ştia că viitorul său depindea numai de el şi asta era 
ceea ce-l întrista cel mai rău. Avea încredere în el însuşi, dar 
se lovea de neputinţa sa, captiv într-un coridor întunecat, 
îngust şi nesfârşit, care nu ducea decât la corvezile 
gospodăreşti. Nu era fericit decât la lecţii, unde descoperea 
uriaşele înfăptuiri ale înaintaşilor săi, mai măreţi decât zeii. 

Era nerăbdător să contemple aceste capodopere de piatră 
care în timpul nopţii păreau să-l cheme la ele. 

Nu-şi bătea joc, ca Benya, de lucrurile sfinte. În ţinutul lui 
Benya, în Huria, zeii erau în slujba oamenilor. Aici însă, în 
Egipt, era invers. Slujindu-i pe zei, Senmut încerca în acelaşi 
timp să satisfacă aspiraţiile şi dorinţele oamenilor. Pentru el, 
faraonul era un zeu mai mare decât puternicul Amon. Faraonul 
era o fiinţă invizibilă, răspunzătoare de tot ce se petrecea în 
regat. Dacă nutrea vreun sentiment de supunere, atunci acela 
era faţă de bărbatul cu alură de taur pe care nu-l văzuse decât 
o dată, ducându-se la Luxor să dea ofrande. Acesta era zeul. 
Aceasta era puterea. Dacă Senmut voia să-şi împlinească 
destinul, ştia că va trebui să atragă într-un fel sau altul atenţia 
faraonului. 

„Dar nu aşa, îşi zise el părăsindu-şi chilia, nu dezvăluindu-i 
această intrigă sinistră în care poate că el însuşi e amestecat. 
Aş plăti-o în mod sigur cu propriul cap.” 


Două zile mai târziu, vântul încă mai bătea. Sufla în rafale 
prin sala de clasă regală, ridicând draperiile grele împodobite 
cu păsări şi făcând să se învârtejească nori de nisip. Era o 
dimineaţă mohorâtă şi cenuşie, soarele fiind ascuns de 
trâmbele de nisip ce se ridicau de pe înălțimile Tebei, împinse 
de vântul deşertului în adânciturile văilor. 

Khaemwese se străduia să-şi continue lecţia pe care o preda, 
dar vântul îi indispunea pe elevi, care se agitau întruna. 

— Văd eu că azi n-o să facem nimic, spuse învățătorul, 
făcând papirusul sul. 

Scribul spunea pe bună dreptate că la băieţi urechea se află 
în spate şi că nu aud decât atunci când sunt bătuţi, dar în 
dimineaţa aceasta tuturor le era greu să audă ceva prin 
vuietul vântului. 


— Învăţătorule, pot să întreb ceva? | se adresă Hatşepsut, 
ridicând degetul. 

— Da? 

— Dacă, aşa cum a spus scribul, la băieţi urechea se află la 
spate, unde se află atunci urechea la fete? Intrebă ea cu un 
aer de inocentă desăvârşită. 

Dacă învățătorul ar fi avut câţiva ani mai puţin şi mult mai 
puţină experienţă în ceea ce priveşte şiretenia copiilor, ar fi 
crezut poate că întrebarea era inspirată de dorinţa de a şti; 
cum nu era însă cazul, se aplecă şi o bătu uşor pe umăr cu 
sulul de papirus. 

— Dacă într-adevăr vrei să ştii, o să-ţi arăt. Ridică-te, Menkh, 
şi adu-mi biciul din piele de hipopotam. O să descoperi foarte 
repede unde se află urechea la fete. 

— E rândul tău acum, şopti Hapusemb. Şi Neferu nu e aici ca 
să-ţi ia apărarea. 

— Treci în faţa mea! Îi porunci Khaemwese. 

Menkh îi întinse nuiaua de salcie cu un zâmbet ironic şi o făcu 
să şuiere prin aer. 

— Aşadar? Unde e urechea la fete? Ce crezi? O întrebă el, 
stăpânindu-şi un zâmbet. 

— Cred că, dacă o să mă baţi, tatăl meu, regele, o să pună să 
fii biciuit, răspunse ea, înghițind în sec. 

— Tatăl tău, regele, m-a pus să te învăţ carte. Mi-ai pus o 
întrebare: „Unde se află urechea la fete?” Ei bine, o să-ţi arăt. 

Cu colţurile gurii contractate de nervi, Hatşepsut explodă: 

— N-o să mă baţi! Ştiu că n-o s-o faci! Ţi-am pus întrebarea 
asta ca să te enervez. 

— Dar nu sunt nici pe departe enervat. Şi o să-ţi răspund că 
la fete urechea se află în acelaşi loc ca la băieţi. 

Hatşepsut înălţă capul şi-şi examină rând pe rând colegii de 
clasă. 

— Evident. Nu e nicio diferenţă. Şi, pe deasupra, o fată poate 
face tot ce face şi un băiat, declară ea, aşezându-se. 

— O clipă, te rog! Dacă-i aşa, ar trebui să-ţi fie indiferent că 
eşti bătută, din moment ce i-am pedepsit deja pe toţi băieţii 
din clasa asta cel puţin o dată din cauza urechii ăsteia 
faimoase. Urechile fetelor pot deci să nu audă nici ele. Atunci 
de ce nu te-am bătut? la ridică-te! li ceru el, râzând. 

Hatşepsut îl privi zâmbind, cu ochii strălucind. 


— Învăţătorule, nu m-ai bătut, fiindcă sunt prinţesă, şi nu poţi 
să ridici mâna asupra unei prințese. Aşa a vrut Maat. 

— Maat nu a hotărât nimic în acest sens, răspunse rece 
Khaemwese. Legile şi tainele, şi poate folosinţa lor au hotărât, 
dar nu Maat. Doar l-am bătut pe Tutmes, care e totuşi prinţ. 

Hatşepsut se întoarse încet spre fratele ei vitreg şi-l privi, dar 
acesta stătea cu bărbia sprijinită în palmă şi desena cercuri în 
nisip. Hatşepsut se uită din nou la Khaemwese. 

— Tutmes nu e prinţ decât pe jumătate, spuse ea. Eu însă 
sunt fiica zeului. Asta-i legea lui Maat! 

Clasa amuţi brusc. 

Khaemwese încetă să râdă şi o privi fix. 

— Da, rosti el încet. Asta-i legea lui Maat. 

Preţ de câteva clipe, nu se mai auzi decât vântul. Hatşepsut 
îşi ridică din nou degetul. 

— Te rog, învăţătorule, dacă vântul tot nu ne lasă să lucrăm, 
putem să ne jucăm cu mingea? 

Khaemwese o privi stupefiat, fiindcă se temea de o nouă 
răutate; fata îi aştepta însă răspunsul cu îngrijorare. 

— De acord. Hapusemb, du-te şi adu mingea. Voi, ceilalţi, 
strângeţi rogojinile şi aranjaţi-le în ordine. Aşa cum trebuie! 

Se produse o hărmălaie generală şi nimeni nu-i mai auzi 
ultimele cuvinte, ca de obicei. Khaemwese se aşeză la loc, 
uşurat. 

— Bine. Aduceţi-o aici. Tutmes, te joci şi tu cu ei? 

— N-am chef. Nisipul te face să aluneci prea rău. Strigătele şi 
urletele copiilor începuseră deja să răsune. 

Hatşepsut avea mingea şi nu părea prea dispusă să se 
despartă de ea. Căzu cu un strigăt pătrunzător şi o ascunse 
sub ea, în timp ce Menkh se năpustea asupra ei. Ceilalţi copii 
se repeziră pe urmele lui, rostogolindu-se pe jos sub privirile 
detaşate ale lui Khaemwese. 

Oricât de adorabilă ar fi fost, micuța prinţesă avea o latură 
sălbatică şi de nepătruns care-l speria. Cu cât creştea, cu atât 
asemănarea cu tatăl ei era mai izbitoare. Dar care tată? Nu 
ştia dacă trebuie să dea crezare zvonurilor care circulaseră cu 
zece ani în urmă, după care Amon-Ra pătrunsese în timpul 
nopţii în dormitorul lui Ahmes, Soţia Regală, şi-şi lăsase în ea 
sămânţa divină şi, în momentul conceperii, Ahmes strigase 
într-adevăr numele copilului care urma să se nască: 


Hatşepsut! Îşi amintea însă că numele fusese ales cu mult 
înaintea naşterii fetiţei şi că, la puţin timp după aceea, 
Tutmes, tatăl ei, o dusese la templu unde i se dăduse titlul de 
Khnum-Amon. Mulţi erau suveranii care, în trecut, pretinseseră 
că se trag din zeu, dar puţini erau cei care erau îndeajuns de 
siguri de acest lucru pentru a-şi atribui acest nume: „Cea care 
se trage din Amon”. Hatşepsut se bucura cu siguranţă de 
frumuseţe, inteligenţă, încăpățânare şi vitalitate debordante, 
care-i confereau de pe acum un ascendent asupra tuturor 
oamenilor, deşi nu împlinise încă unsprezece ani. Te puteai 
întreba de la cine are toate aceste calităţi. Dacă Tutmes era 
puternic, în schimb nu era destul de fin; cât despre Ahmes, pe 
care toţi o adorau şi o venerau, ea nu era nimic mai mult 
decât o Soţie Regală supusă. Khaemwese îşi zise că originea 
acestei energii incomensurabile şi a acestui farmec irezistibil 
trebuia căutată în altă parte. Ascultă vuietul vântului şi-şi 
aminti cu câtă repeziciune îşi găsiseră moartea, cu câţiva ani 
în urmă, cei doi fii ai faraonului şi ai lui Mutnefert. Se uită la 
Tutmes, care stătea pe jos cu un aer îmbufnat, apoi la 
Hatşepsut, care sărea într-un picior, râzând. Işi pipăi nervos 
amuleta. „Mulţumesc zeilor, îşi zise el, că sunt bătrân şi că nu 
mai am mulţi ani de trăit.” 

Vremea rea puse destul de repede capăt jocului. Tinerii nobili 
se grăbiră să se întoarcă acasă, dar Nosme sosi cu întârziere 
după fetiţa de care trebuia să aibă grijă. 

Murdară şi istovită, Hatşepsut se aşeză pe jos lângă Tutmes. 
— Ce s-a întâmplat ieri cu caii, Tutmes? 

Se străduia să fie drăguță. Tutmes părea atât de trist şi de 
nefericit, încât simţea remuşcări pentru că-şi bătea joc de el 
mereu. 


Ar fi putut fi prieteni, dar îi despărţeau cinci ani, şi Tutmes 
găsea degradant să alerge prin grădinile palatului, să se 
caţere în copaci sau să se scalde cu Hatşepsut şi cu prietenele 
ei descreierate. In acelaşi timp însă, era întrucâtva gelos. 

O privi fără urmă de zâmbet. 

— Tata m-a retras de la antrenamentul militar şi m-a trimis la 
grajduri, fiindcă ştie că n-o să fiu niciodată un bun soldat. N-o 
să fiu niciun bun vizitiu. Urăsc caii. Ce animale scârboase! Aş fi 
vrut să fie azvârlite afară o dată cu Hiksos care ni le-a adus. 


— Tata zice că datorită lor armata noastră a făcut mari 
progrese. Când îi încalecă, soldaţii noştri se dovedesc mult 
mai agili şi capabili să-şi doboare duşmanii. Mi se pare 
interesant! 

— Nu zău! Încearcă mai degrabă să-ţi ţii zilnic echilibrul pe un 
car, cu braţele răsucite de cât tragi de hăţuri, în timp ce 
Aahmes pen-Nekheb ţipă la tine şi Ra dogoreşte nemilos. Aş 
prefera să rămân cu mama până în cel din urmă ceas. Tata nu 
ar trebui să mă chinuiască aşa! 

— Dar, Tutmes, într-o bună zi vei fi faraon, şi Egiptul nu o să 
accepte un faraon care nu e în stare să lupte! 

— Şi de ce nu? Am dat deja toate bătăliile posibile. Bunicul şi 
tata au avut ei grijă de asta. De ce să nu învăţăm să 
guvernăm, pur şi simplu? 

— Asta o să şi faci peste câţiva ani. Dar cred că până atunci 
ar trebui să profiţi să te distrezi la grajduri. Poporul apreciază 
aşa de mult un faraon care e în stare să stăpânească totul! 

— Habar n-ai ce spui. Nu ai ieşit niciodată din palat, spuse el 
râzând scurt. Lasă-mă în pace. Găseşte-ţi altul căruia să-i 
povesteşti toate astea! 

Hatşepsut se ridică. 

— Foarte bine! Plec! N-o să te mai deranjez niciodată, 
înghiţite-ar Sobek! Hai, du-te să te vâri în fustele mamei tale 
grase şi bătrâne! 

Înainte ca el să fi putut răspunde, fetiţa ieşise din odaie, 
alergând ca o gazelă tânără. 

Furios, Tutmes se ridică şi se îndreptă spre uşă. „într-o bună 
zi, sclifosită asta mică o să mi-o plătească”, îşi promise el. 
Simţise ea oare vreodată angoasele date de stângăcie, de 
eforturile depuse în speranţa de a auzi o vorbă bună de la 
puternicul său tată, fie ea şi rostită în silă? De câte ori nu 
rămăsese cu mâinile la spate, aşteptând stângaci un semn din 
partea Celui Unic, care nu avea ochi decât pentru Hatşepsut! 
De câte ori nu tremurase în faţa lui, plin de o dragoste care nu 
se putea revărsa în prezenţa puternicului Horus, care asculta 
nerăbdător cuvintele fiului acestuia care roşea, bâlbâindu-se şi 
înghiţindu-şi lacrimile? Îşi adora tatăl, dar şi pe Hatşepsut; însă 
dragostea lui era amestecată cu o stranie şi neputincioasă 
gelozie asociată cu un sentiment de culpabilitate, deoarece i 
se întâmpla să şi-l închipuie pe tatăl său pe patul de moarte, 


luându-i mâna şi cerându-i iertare, în timp ce Hatşepsut, 
tremurând toată, aştepta ca Tutmes să-şi reverse asupra ei 
toată mânia în timp ce urca treptele spre tronul lui Horus. În 
nopţile fierbinţi de vară din copilărie, rămânea treaz şi-şi 
imagina cu plăcere că o pedepseşte cu voie-bună şi îi iartă 
jignirile; însă, o dată cu lumina crudă şi nemiloasă a zilei, 
cădea iarăşi pradă angoaselor. Nimic nu se schimbase. Intr-o 
zi, când îi văzu pe tatăl şi pe sora lui întorcându-se dintr-o 
plimbare cu barca, în minte îi încolţi o idee. Se duseseră să 
culeagă nuferi. Ambarcaţiunea stătea să se scufunde sub 
mulţimea florilor albe, iar Hatşepsut rupea petalele şi le 
arunca pe pieptul gol al faraonului, care râdea împreună cu ea 
ca un copil. S-ar fi simţit mult mai liberi fără el! Şi ce s-ar 
întâmpla dacă ar muri înaintea tatălui său? Sau dacă se 
îmbolnăvea? Şi dacă - ideea i se strecură cu perfidie în minte - 
s-ar fi complotat pentru a fi ucis? Visele sale în stare de trezie 
nu-i aduceau nicio uşurare, ci, dimpotrivă, erau pline de 
teamă, şi otrava suspiciunii îl rodea neîncetat. Cu nimeni nu 
putea împărtăşi aceste gânduri tumultuoase, nici măcar cu 
mama sa; şi astfel, încetul cu încetul, dragostea aceasta pe 
care nu o putea exprima niciodată se retrase în sine şi începu 
să se acrească. 

Tutmes o luă spre apartamentele mamei sale. Sălile erau 
pustii şi torţele pâlpâiau în vântul ce părea să se strecoare în 
cele mai ascunse unghere ale palatului. Zgomotul paşilor săi şi 
ai gărzii sale de corp răsuna sinistru prin sala de recepţie 
întunecată, ale cărei coloane se estompau în penumbră. O 
apucă prin pasajul ce ducea la aripa rezervată femeilor, şi 
garda de corp îl părăsi, în timp ce eunucii se ploconeau în faţa 
lui. La o cotitură a coridorului, aruncă o privire spre stânga, 
unde se aflau concubinele, care cu siguranţă aţipiseră în 
închisoarea lor de marmură, dar se îndreptă în direcţia 
apartamentelor mamei sale. 

Intrând în micul salon, auzi râsete şi zgomot de conversații 
venind din cabinetul particular. Mutnefert ieşi să-l întâmpine, 
cu fustele fâlfâind în jurul ei. 

— Tutmes, dragul meu, cum a fost azi la şcoală? Nu te-a 
obosit prea tare vântul ăsta? Cel puţin, nu o să ai antrenament 
ecvestru în după-amiaza asta. Vino cu mine dincolo. 

Tutmes o sărută şi îi dădu braţul. Mutnefert îl conduse în 


dormitor, unde suita ei tocmai juca dame la lumina 
nenumăratelor lămpi mici. Mutnefert se întinse în patul ei şi îi 
oferi dulciuri din care luă şi ea cu încântare. 

— Ce bunătăţi! Mi-au fost oferite de pantofarul faraonului. 

E clar că are nişte furnizori mult mai buni decât Cel Unic 
însuşi. Bătu cu palma în perne, şi Tutmes se aşeză lângă ea. 
Vântul nu se mai auzea decât ca un murmur slab, foarte 
îndepărtat, deoarece apartamentul lui Mutnefert era 
înconjurat de alte odăi, deşi avea totuşi un pasaj particular 
care trecea prin spatele Sălii de Audienţe şi ducea în grădină. 
Nu era autorizată să se alăture familiei regale, doar atunci 
când era invitată, dar, dat fiind că cinau cu toții împreună, nu 
era o privaţiune prea mare. 

Oricum, ea s-ar fi acomodat greu cu prezența continuă a 
Celui Unic. Mutnefert îşi aprecia îndeajuns poziţia, deoarece se 
bucura de o libertate mult mai mare decât celelalte femei ale 
faraonului, acele sclave frumoase pe care le adusese din 
numeroasele sale campanii sau care-i fuseseră oferite de 
soliile străine. Îşi petreceau viaţa închise între patru pereţi, 
departe de privirile tuturor bărbaţilor, cu excepţia stăpânului 
lor. Acestuia i se întâmpla să le viziteze pe neaşteptate, în 
toiul nopţii, când era uşor ameţit de pe urma agapelor şi un 
pic îndrăgostit. Se purta întotdeauna foarte frumos cu ea, dat 
fiind că era mama ultimului său fiu în viaţă, dar vizitele sale se 
răreau o dată cu timpul şi ea ştia foarte bine că faraonul 
prefera tovărăşia blândei sale Ahmes. Nu încerca niciun 
resentiment. Îi rămânea Tutmes, scumpul ei copil, pe care-l 
răsfăţa, mândră de o odraslă pe care Ahmes nu fusese în stare 
să o aibă. Nu era proastă şi ştia foarte bine că, dacă într-o 
bună zi Tutmes avea să urce pe tronul lui Horus, propria 
poziţie avea să devină pe dată mult mai puternică. Dar toate 
ambițiile pe care le-ar fi putut nutri pe vremea pasiunii pentru 
tatăl fiului ei erau în prezent adormite, fiind înlocuite de o 
trândăvie plăcută, şi Mutnefert îşi petrecea timpul ascultând 
bârfele picante pe care i le aduceau la cunoştinţă prietenele 
sale. Trăsăturile începeau să i se lase, înmuiate de grăsime, 
bărbia făcea cute, obrajii atârnau uşor, dar ochii nu-şi 
pierduseră încă strălucirea verde, plini de pofta de viaţă pe 
care, din nefericire, nu reuşise să i-o transmită şi fiului ei. 
Acesta resimțea totuşi aceeaşi atracţie faţă de plăcerile fizice 


şi o oarecare delăsare, dar nu şi acea înclinaţie spre veselie 
care o dusese pe mama lui în patul faraonului. Se simţea plină 
de solicitudine faţă de acest fiu, deja puhav pentru vârsta lui şi 
a cărui proastă dispoziţie îi ascundea frumuseţea. 

— Nu te-am întrebat încă dacă ti-au plăcut carele. 

— Eşti singura care nu ai făcut-o. Tata m-a întrebat ieri, şi 
Hatşepsut chiar astăzi. Ei bine, nu pot să le sufăr. Dacă 
reuşesc să nu cad, de ce ar trebui să ştiu să le şi mân? Regii 
nu trebuie să-şi mâne singuri atelajele. 

— Taci! Regii trebuie să ştie să facă orice, şi tu, dragostea 
mea, o să fii în curând rege. 

Îşi curăţă cu unghia un dinte şi apoi mai luă o prăjiturică. 

— Palatul vuieşte de zvonuri. Am auzit că regele e gata să 
dea o proclamaţie şi amândoi ştim despre ce este vorba. 
Alteța Sa Neferu a ajuns la vârsta măritişului. Şi tu ai această 
vârstă. 

— Aşa cred. Neferu nu a venit la şcoală astăzi. Nu se simte 
bine. Cinează de fiecare dată în apartamentul ei şi nu ar mai 
ieşi de acolo nici dacă tata ar vrea să-i vorbească. Nu vreau să 
mă căsătoresc cu ea. E prea slabă. 

— Dar va trebui. Trebuie să faci tot posibilul ca să-i placi 
tatălui tău, regele. 

— Încerc să-i plac, dar chiar că e foarte greu. Cred că-l 
dezamăgesc. Nu sunt un războinic, aşa cum a fost el. Nu sunt 
inteligent, aşa cum e Hatşepsut acum. Când o să fiu faraon şi 
voi avea copii, or să facă ce-o să le placă. 

— Nu spune prostii! Mai ai multe de învăţat şi ai face mai 
bine să nu-ţi pierzi timpul. Fiindcă, de îndată ce Unicul va fi 
anunţat cine îi este urmaşul, timpul îţi va fi strict limitat, ca şi 
libertatea. Îţi va fi atunci imposibil să faci prostii, fiule, aşa că 
fă-le acum şi trage cât de multe foloase poţi de pe urma lor! 
Vrei să jucăm domino sau dame? 

— Prefer să dorm. E prea cald ca să jucăm. Aş vrea aşa de 
mult să înceteze odată vântul ăsta infernal. 

Se ridică şi o luă afectuos de mână. 

— Du-te. Ne vedem diseară. Sărută-ţi mama. 

Îi întinse buzele de un roşu-închis, pe care băiatul le atinse 
uşor cu ale sale. 

Femeile se ridicară la rândul lor şi salutară, cu braţele întinse. 
Tutmes străbătu din nou sala de recepții întunecată, în 


anumite zile, palatul i se părea lugubru, plin de umbre stranii 
şi de şoapte venite de nicăieri, mai ales noaptea, sau când 
bătea khamsin-ul, ca acum. 

Grăbi pasul, cu capul plecat, şi ajunse în propriile 
apartamente cu răsuflarea tăiată şi scăldat în sudoare; dar nu 
căldura era de vină, ci frica. 

La vremea cinei, vântul spori în intensitate. Masa se 
desfăşură pe un fundal sonor de şuierături regulate, în timp ce 
aerul dogorâtor biciuia santinelele postate în jurul zidului de 
incintă şi se prăvălea peste clădiri şi grădini. Nisipul năpădea 
totul, bucatele, părul, hainele, şi-l simțeau scârţâind sub tălpi. 
Nimeni nu prea avea poftă de mâncare. Hatşepsut, care cina 
alături de mama ei, termină în scurt timp de mâncat. Faraonul 
mâncă puţin şi bău întruna; ochii săi înroşiţi, vopsiți cu khol, 
aruncau o privire inexpresivă ce ascundea foarte bine 
gândurile care-l frământau. Ineni se retrăsese pe proprietăţile 
sale pentru noapte, şi sala era pe jumătate goală. 

Credinciosul Aahmes pen-Nekheb stătea lângă Tutmes, cu 
piciorul suferind rezemat de o pernă şi cu pelerina şifonată 
strâns înfăşurată pe trup pentru a se apăra de nisip. Neferu 
era absentă, pretextând aceeaşi indispoziţie ca dimineaţă; 
faraonul, care-şi sorbea vinul cu înghiţituri mari, se întreba ce 
să facă în privinţa ei. Fusese întotdeauna atât de uşor s-o 
intimideze, dar de data aceasta, cu adevărat revoltată, fata 
refuzase cu încăpățânare să apară. Faraonul îşi schimbă 
poziţia şi se agită în jilţ. 

— Întoarce-te acasă, Pen-Nekheb, spuse el brusc. Nu e o 
noapte în care să stai departe de pământurile tale. Nu ţi le-am 
dăruit ca să stai o veşnicie pe domeniul meu. O să-ţi dau o 
escortă. 

— Maiestate, răspunse Pen-Nekheb, simt prea bătrân să mă 
întorc acasă pe un asemenea vânt. Îţi aminteşti de noaptea în 
care am dat peste retenoşi, iar vântul bătea aşa de tare încât 
nu-i mai puteam deosebi în beznă pe propriii oameni de 
duşmani? 

— Îmi amintesc... răspunse Tutmes. 
întinse cupa pentru a-i fi umplută şi se cufundă din nou în 
gândurile sale sumbre. Inelele şi ochii negri străluceau la fel 
de aprins. În seara aceea, era pradă ideilor cele mai 
întunecate. Până şi Ahmes îi ocolea privirile. 


Masa luase sfârşit, dar faraonul continua să stea jos, 
nemişcat. Aahmes pen-Nekheb moţăia în jilţul lui şi toţi 
mesenii, îngrijoraţi, îşi coborâseră glasul până la o şoaptă 
înăbuşită. Tutmes tot nu se mişca. 

În ultimă instanţă, Ahmes se hotărî să-i facă semn lui 
Hatşepsut. 

— Du-te la tata, îi spuse ea încet, şi cere-i îngăduinţa să 
mergi la culcare. Nu uita, mai ales, să te pleci în faţa lui, dar 
nu-i zâmbi şi nu-l privi în ochi sub niciun motiv. Ai înţeles? 

Fetiţa dădu afirmativ din cap. Îşi strânse bilele şi le vâri în 
cingătoare, apoi se lăsă în genunchi la picioarele faraonului, 
atingând cu fruntea podeaua. Rămase în poziţia aceasta, cu 
coatele şi genunchii în nisipul care începea să-i intre în gură. 
Ochii tuturor erau aţintiţi asupra ei, în aşteptare. 

Tutmes îşi goli cupa şi abia apoi îi observă prezenţa. 

— Ridică-te! Îi ceru el. Ce s-a întâmplat? 

Fetiţa se ridică şi-şi scutură genunchii, fără să-l privească. 

— Puternice Horus, spuse e, a ţinându-şi ochii aţintiţi asupra 
sandalelor încrustate cu pietre preţioase, pot să am îngăduinţa 
de a merge la culcare? 

Faraonul se aplecă spre ea şi, în ciuda recomandărilor mamei 
sale, Hatşepsut nu se putu abţine să nu-l privească în faţă. 
Tutmes avea ochii tulburi şi injectaţi de sânge, ceea ce o 
impresionă profund. Omul acela nu mai era tatăl ei, ci un 
străin. 

— Să te culci? Dar bineînţeles că poţi să te duci la culcare. Ce 
te-a apucat? O întrebă el îndreptându-şi spatele, dar tot nu se 
ridică. 

Un oftat ca un fâlfâit de aripi străbătu mulţimea mesenilor. 
Hatşepsut zăbovea, fără să ştie prea bine ce să facă. Un sclav 
se apropie, se aplecă şi umplu din nou cupa faraonului, care o 
duse la gură şi o goli. Fetiţa se întoarse spre mama ei, care-i 
făcu un semn din cap, cu un aer încordat, şi Hatşepsut trase 
adânc aer în piept. Apoi înaintă, îşi puse genunchiul între 
coapsa lui Tutmes şi marginea jilţului şi se ridică până la 
urechea lui. 

— Tată, murmură ea, e urât în noaptea asta, şi mesenii sunt 
şi ei obosiţi. Nu vrei să dai semnalul de plecare? 

— Obosiţi? Obosiţi, da, sunt obosiţi. Şi eu sunt obosit şi nu mă 


pot odihni. Sunt copleşit. Vântul ăsta urlă ca sufletul 
osândiţilor, spuse el în şoaptă. 

Se ridică încet, clătinându-se. 

— Duceţi-vă toţi la culcare! Urlă el. Eu, Taurul puternic, cel 
îndrăgit de Horus, vă poruncesc să mergeţi la culcare! Vino 
aici! Îi zise lui Hatşepsut, căzând greoi la loc în fotoliu. Eşti 
mulţumită, micuţo? 


Fetiţa se căţără în poala lui şi-l sărută pe obraz. 

— Pe deplin, tată, îi răspunse ea, şi fugi înapoi lângă Ahmes, 
înainte ca el să fi putut adăuga ceva. 

Picioarele îi tremurau. 

Unul câte unul, musafirii plecară, şi Ahmes îi făcu semn lui 
Nosme să o ia pe fetiţă. 

— Mulţumesc, Hatşepsut, îi spuse ea, sărutând-o pe buzele 
calde. O să fie mai bine mâine dimineaţă. 

La rândul lor, părăsiră şi ele sala, în timp ce Pen-Nekheb 
moţăia mai departe, şi faraonul începuse din nou să bea. 

În toiul nopţii, Hatşepsut se trezi brusc dintr-un somn adânc. 
O visase pe Neferu, care luase forma puiului de gazelă. Biata 
Neferu deschidea botul şi  behăia: „Hatşeeepsut! 
Hatşeeepsut!” 

Hatşepsut se ridică dintr-un salt în pat, cu inima bătându-i 
dureros, şi o auzi pe  Neferu strigând-o din nou: 
„Hatşeeepsut!” Lampa de pe masa de lângă ea arunca o 
lumină slabă, şi vântul, gemând prin draperiile trase, lovea cu 
o insistenţă stranie. Patul îi era acoperit de un strat subţire de 
praf. Rămase o clipă în şezut, cu urechea la pândă, copleşită 
încă de vis, dar glasul nu se mai auzi. Se întinse şi închise 
ochii. Nosme nu sforăia în noaptea asta sau rafalele vântului îi 
acopereau sforăielile; într-un colţ, sclava ei dormea, ghemuită 
pe rogojină. Hatşepsut contempla flacăra pâlpâitoare a lămpii 
şi era pe punctul de a adormi la loc, când auzi şoapte venind 
de după uşă: vocea paznicului şi a altcuiva. Incercă să asculte, 
dar nu desluşi decât zgomote de paşi ce se îndepărtau pe furiş 
spre apartamentele lui Neferu. Încă adormită, se strecură 
afară din pat şi alergă, goală, la uşă, unde îl întrebă pe 
paznicul surprins ce se întâmplă. 

Acesta păru extrem de încurcat, dar fu silit să răspundă: 

— Nu ştiu exact, Alteță, dar se întâmplă ceva în 


apartamentele Alteţei Sale Neferu. Administratorul regal 
tocmai m-a întrebat dacă am văzut pe cineva intrând la Alteța 
Ta în noaptea asta. 

Hatşepsut simţi un nod în gât şi-şi aminti brusc de chipul de 
gazelă al lui Neferu, deformat de spaimă, strigând-o cuprinsă 
de panică. Fără un cuvânt, se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă 
prin sală. Paznicul se bâlbâia:” Alteță! Prinţesă!”, neştiind 
dacă trebuia s-o prindă sau să trezească suita care dormea. 
Se hotărî să pornească după ea, dar fetiţa era agilă şi nu 
reuşea să urmărească decât o umbră ce se strecura de-a 
lungul zidurilor, lungindu-se în spaţiile dintre torţe şi 
scurtându-se în apropierea lor. 


Hatşepsut trecu prin faţa gărzilor de la intrarea în 
apartamentele lui Neferu şi se năpusti, abia răsuflând, în micul 
salon bogat decorat al surorii sale. Aici nu era nimeni. Auzi 
cântări de psalmi venind din dormitor şi simţi mirosul greu de 
tămâie care ieşea de acolo. lnăbuşindu-şi un hohot, se forţă să 
intre în odaie şi se opri brusc, cu inima gata să-i spargă 
pieptul. 

Odaia era plină de lume. Preoţii se înghesuiau în jurul patului 
ca un stol de păsări albe, marele preot psalmodia, înconjurat 
de ajutoarele sale care duceau cădelniţele lucitoare al căror 
parfum umplea aerul, deja cald şi sufocant, cu o pâclă 
înăbuşitoare. La căpătâiul patului îl zări pe tatăl ei, în veşminte 
de noapte, care o privi fără să pară că o recunoaşte. Dintr-o 
dată, semăna cu un moşneag, cu chipul zbârcit şi ochii 
înfundaţi în orbite. Ahmes stătea aşezată într-un colţ al 
camerei, îmbrăcată într-o pelerină străvezie lungă până la 
călcâie, ţinând în mână coroniţa de argint a lui Neferu, pe care 
o răsucea între degete cu un aer absent, murmurând în 
acelaşi timp rugăciuni. Administratorul regal şi întreaga suită a 
faraonului, grupaţi lângă uşă, vorbeau cu glas scăzut. 

Nimeni nu-i dădu nicio atenţie lui Hatşepsut, care-şi croi drum 
printre preoţi şi Menena până ce izbuti să atingă degetele 
îngheţate ce atârnau la marginea patului. 

— Neferu, murmură ea încet, cu glasul sugrumat de dragoste 
şi de frică. 

Medicul regal pusese o pânză subţire pe pieptul slab al fetei 
întinse, peste care aşezase nişte amulete puternice. Pe o 


masă de lângă el se aflau flacoane, mojare şi vase de tot felul, 
dar medicul părea convins că doar zeii aveau puterea de a o 
vindeca. Îngenunche lângă Neferu, îi legă cu delicateţe un 
şnur magic în jurul frunţii şi pregăti farmecele destinate să 
alunge demonul din trupul acesta plăpând. În adâncul 
sufletului ştia însă că nimic nu o mai putea salva, deoarece 
Neferu fusese otrăvită. Se uită la rege, stăpânul său. Ochii 
faraonului rămâneau aţintiţi asupra fiicei sale şi doar mâna, 
crispată de aşternutul auriu al patului, îi trăda emoția. 
Disperat, medicul renunţă la incantaţii. Nu reuşise s-o facă să 
vomite pe tânăra prinţesă, ceea ce reprezenta singura ei 
şansă de salvare. Cel care se afla la originea celor întâmplate 
ştiuse ce să facă, şi suferinţa măcina viaţa lui Neferu cu o 
fatalitate sălbatică după o noapte de încercări febrile de a o 
salva. Se stingea rapid, iar afară vântul continua să geamă. 

Deodată Neferu deschise ochii, şi medicul se lăsă pe vine 
lângă ea, cuprins de îngrijorare. În faţa chipului cenuşiu, 
scăldat în sudoare, Hatşepsut se aruncă în pat alături de sora 
ei şi-şi îngropă capul în pernă. Neferu gemu şi se mişcă uşor. 

Vocea lui Tutmes răsună în odaie. 

— Ridic-o! Pune-i o pernă sub cap! 

În timp ce medicul îi îndeplinea porunca, Hatşepsut o privi, 
tremurând toată. 

— Te-am auzit chemându-mă, Neferu, şi am venit. Vai, 
Neferu, o să mori? 

Neferu închise ochii, pradă spasmelor agoniei, şi Hatşepsut 
începu să plângă. 

— Nu muri, te rog! Ce o să se întâmple cu puiul de gazelă? Și 
cu mine? 

Neferu îşi răsuci capul, cu ochii din nou larg deschişi. Fiecare 
cuvânt o costa un efort suprem, şi pe buze îi apăruse o spumă 
uşoară. Pupilele îi erau dilatate, şi Hatşepsut putea citi în ochii 
ei panică şi o imensă tristeţe. 

— Îți aminteşti de Uazmes şi Amenmes, care au murit, 
Hatşepsut? 

Glasul lui Neferu nu mai era decât un murmur, la fel de slab 
ca acela scos de trestiile peste care bate un vânt de iarnă. 

Hatşepsut dădu din cap fără să spună nimic. 

— Îţi aminteşti de bunica noastră, care a murit? 

Hatşepsut rămase nemişcată. li ţinea mâna lui Neferu şi se 


temea că hohotele o vor înăbuşi dacă va încerca să vorbească. 
Făcea tot ce putea să se stăpânească. 


Neferu tăcu; Hatşepsut simţi pe obraz respiraţia caldă şi 
sacadată a surorii sale care încerca să se ridice cu un efort 
suprem. Deja întunericul Sălii de Judecată îi pătrundea în 
minte, şi un vânt îngheţat o învăluia. 

— O să-ţi aminteşti de mine, Hatşepsut. O să-ţi aminteşti de 
noaptea asta şi o să tragi învăţămintele care trebuie. Visele 
mele erau adevărate. Anubis mă aşteaptă lângă balanţă, şi eu 
nu sunt gata. Nu sunt gata! ... 

Ochii ei scrutau sufletul fetiţei cu o intensitate febrilă, şi 
hohotele pieriră din pieptul acesteia în timp ce încerca să 
ghicească mesajul lor. 

— Aminteşte-ţi de cuvintele mele şi fie ca ele să te lumineze! 
Privirea ei se desprinse de Hatşepsut şi străbătu întreaga 
mulţime a celor de faţă până când o întâlni pe a lui Menena. 

— Nu mi-am dorit niciodată un destin glorios. Niciodată. Ţi-l 
ofer, Hatşepsut, foloseşte-te de el cum trebuie! Nu vreau 
decât... pacea. 

Aceste ultime cuvinte fură rostite într-un suspin; Hatşepsut 
nu înceta să scruteze ochii aceştia care nu o mai vedeau, dar 
păreau să privească în depărtare. O apucă de braţul îngheţat 
şi o scutură strigând: 

— Nu înţeleg, Neferu! Nu înţeleg niciodată nimic! Te iubesc! 
Capul lui Neferu, ce se odihnea pe pernă cu părul negru şi 
strălucitor împrăştiat înjur, fu scuturat deodată de convulsii. 

— Visează, spuse Tutmes cu glas scăzut, dar liniştit. Sfârşitul 


e aproape. 
Hatşepsut se ridică, cu chipul scăldat în lacrimi. 

— Nu! ... urlă ea către tatăl ei. Neferu nu o să moară 
niciodată! 


Se răsuci şi o luă la fugă, terorizată. Garda ei o aştepta la 
uşă, dar fata o ocoli şi o luă prin pasajul particular al lui 
Neferu, spre grădină, alergând ca un leopard hăituit. Înainte 
ca garda să fi ajuns la intrarea în pasaj, ea ieşise deja din 
palat, gonind în beznă. 
4 

Când părăsi adăpostul zidului, vântul o lovi din plin. Se clătină 
şi se zgârie la cot, dar abia dacă simţi durerea care îi străbătu 


braţul. Aleea pavată ducea la râu, dar se hotărî în scurt timp 
să se cufunde în bezna dătătoare de siguranţă a copacilor, 
urmând drumeagurile şerpuite ce se adânceau în partea cea 
mai sălbatică şi retrasă a proprietăţii, departe de răzoarele de 
flori şi de izvoarele ţâşnitoare. Vântul reuşea să ajungă la ea 
chiar şi pe sub sicomorii uriaşi şi fu nevoită să încetinească 
pasul. Ochii, nările şi gura îi erau pline de nisip, dar nu se lăsă 
doborâtă, şi înverşunarea din ea îi dădu puterea să alerge 
până la epuizare. Când junghiul din coaste şi din piept deveni 
insuportabil, ieşi dintre copaci şi nimeri în faţa uneia din 
statuile de mici dimensiuni ale tatălui ei, care străjuia intrarea 
în templu. Ştia ce se află acum în faţa ei, dincolo de porţile 
monumentale ale templului şi de un alt pâlc de copaci: lacul 
sfânt al lui Amon, unde era legată barca lui. Înainta cu paşi 
şovăitori, obsedată de prezenţa apei. Avea să bea din ea, să 
se purifice sau să se arunce în undele ei? Nu ştia încă, dar 
alerga, dusă de o suferinţă crescândă care luase locul furiei 
înăbuşite. Neferu! Neferu! Neferu! În toţi aceşti ani de fericire 
copilărească, nu simţise niciodată o asemenea tulburare care 
să o macine până în adâncul măruntaielor. 

Ajunse pe malul lacului mai repede decât şi-ar fi închipuit şi, 
cu braţele larg desfăcute, se lăsă să cadă. Apa o acoperi. 
Vântul încetă brusc să bată, lăsând locul unei linişti 
surprinzătoare. Nisipul şi praful se desprinseră treptat de 
corpul ei şi începu a pluti, cu ochii închişi şi capul vâjâindu-i. 

„O, Amon, tatăl meu!” gândi ea cu desfătare. Îl simţea venind 
spre ea, în timp ce se lăsa să lunece lent în derivă. Vântul 
ridica valuri uşoare la suprafaţa apei, iar trupul i se legăna 
încet în voia valurilor ca barca sfântă, aşteptând ca zeul să 
vină s-o ia., 

Aş putea să rămân aici pentru totdeauna şi să nu mă mai 
întorc niciodată”, îşi zise ea. Cuvintele acestea îi amintiră de 
visul lui Neferu şi începu să plângă din nou, dar de data asta 
domol, nu numai la gândul propriei singurătăţi, ci şi a durerii 
adevărate pe care o simţea gândindu-se la sora ei şi la anii de 
fericire pierdută. 

In momentul acela, simţi cum o mână puternică o apucă de 
umăr. Se sufocă şi se zbătu, dar strânsoarea era puternică şi 
se simţi trasă inexorabil spre mal şi lăsată fără menajamente 
pe iarbă. Incepu să tremure în timp ce-şi trăgea sufletul. Nu 


putea desluşi în întuneric trăsăturile binefăcătorului ei. 

— Ştii ce ai fi putut păţi dacă preoţii te-ar fi surprins în lacul 
sfânt? Ce căutai aici? 

În întunericul profund, reflex al cerului noros, silueta neclară 
abia se contura pe faţada neagră a templului. Glasul era al 
cuiva tânăr, dar era ferm. Cuprinsă de frică, Hatşepsut încercă 
să fugă, dar celălalt o prinse şi o aruncă pe umăr, nu fără să o 
ameţească un pic. 

— Nu, n-o să fugi! Zise el. 

Îşi veni în fire şi constată că mergea de-a lungul fațadei 
vestice a templului, legănând-o ca pe un sac de seminţe. 
Ocoliră lacul, şi Hatşepsut pierdu în curând orice simţ de 
orientare. Nu fusese niciodată în spatele templului, în cartierul 
servitorilor, unde se aflau hambarele, bucătăriile şi depozitele. 
Îşi dădu seama că, în loc de iarbă, acum păşeau pe lespezi de 
piatră, apoi pe pământ bătătorit. Văzu la un moment dat o 
pardoseală vopsită care i se păru familiară. Când celălalt o 
lăsă jos într-un vestibul strâmt şi întunecat, în care dădeau 
mai multe uşi închise, tremura de frică şi de frig. Necunoscutul 
o luă de mână şi o conduse cu un pas sigur printr-un coridor în 
care nu răzbătea clarul de lună. Deschise o uşă, o împinse 
înăuntru şi închise uşa la loc, încuind-o. Hatşepsut îl auzi 
răscolind prin beznă şi deodată se înălţă o flacără, luminând o 
chilie albă, mică, în care se aflau o saltea, un scaun 
rudimentar şi un cufăr cioplit grosolan care servea probabil de 
masă şi ladă de haine, pe care bărbatul aşeză lampa. 

Se întoarse spre ea, cercetând-o din priviri, şi de data 
aceasta ea îi întoarse privirea fără teamă. Nu era de fapt un 
bărbat sau, în fine, nu un adult, în orice caz, ci un tânăr de 
vârsta lui Neferu, cu trăsături ferme şi regulate şi cu o privire 
pătrunzătoare. Capul ras îi dezvăluia condiţia, iar roba 
murdară şi pătată care-i ajungea până la călcâie i-o confirmă: 
era un preot tânăr şi se aflau probabil în incinta templului. 
Începu să se relaxeze, deşi nu era deosebit de plăcut să se 
vadă smulsă cu brutalitate din lumea ei familiară şi să se 
pomenească într-o atmosferă străină şi îngrijorătoare, mai 
ales într-o noapte ca asta. 

— Tremuri toată, spuse el cu un glas care nu era încă întru 
totul bărbătesc. Aerul e cald, dar vântul e ucigător. 

Luă o pătură destrămată de lână de pe saltea şi, până să 


apuce ea să protesteze, se apucă să o frece energic, exact aşa 
cum obişnuia Nosme să facă. 

Frecţia viguroasă o aduse la realitate şi, în timp ce corpul ei 
începea să se încălzească şi dinţii încetau să mai clănţăne, 
Hatşepsut putu în sfârşit să se gândească limpede la 
evenimentele nopţii. Neferu era pe cale de a muri. Cu 
siguranţă că murise deja. lar Hatşepsut, epuizată, se gândea 
la viitorul ce i se aşternea în faţă, în timp ce un tânăr 
necunoscut insufla din nou viaţă în membrele sale vlăguite. 
Gândindu-se la moartea sigură a lui Neferu, un alt gând îi 
trecu prin cap. De-acum, ea, Hatşepsut, rămăsese singura fată 
de sânge regal. Consecințele acestui fapt erau mult prea 
subtile ca să le înţeleagă în totalitate, dar îşi aminti de 
cuvintele mamei sale: „Sângele zeului curge în noi, în femeile 
de neam regal... Şi niciun bărbat nu poate deveni faraon dacă 
nu se căsătoreşte cu o femeie de neam regal.” 

Senmut îi puse cu blândeţe pătura pe umerii scuturaţi de 
suspine şi o duse spre saltea. 

— Aşa, făcu el, aşezându-se pe scaun, astfel încât chipul să-i 
fie cu totul în bătaia lămpii care-i sublinia trăsăturile şi 
expresiile trecătoare. Nu-ţi fie teamă. Spune-mi ce făceai 
lângă lac, în împrejurimile templului. Ai căzut în apă din 
greşeală? 

Ea nu răspunse şi rămase nemişcată, stând jos, înfăşurată în 
pătură, cu ochii plecaţi şi cu faţa scăldată în lacrimi. Senmut o 
privi cu un amestec de nerăbdare şi milă. 

— Haide. Trebuie să-mi spui. Dacă nu-mi explici cum ai ajuns 
în toiul nopţii în lacul puternicului Amon, atunci va trebui să-i 
dai socoteală Maestrului Misterelor, şi peste tine şi peste 
întreaga ta familie se va abate dizgraţia... sau mai rău. Dacă 
ai căzut în lac din greşeală, o să te conduc la tine acasă şi 
nimeni nu va afla nimic. Dar cum ai putut să scapi de gărzi? 
Ei? Ai de gând să vorbeşti? Sau trebuie să-l aduc pe 
supraveghetorul meu? A fost un accident? 

Hatşepsut nu izbutea să se oprească din plâns şi nasul îi 
curgea. şi şterse faţa cu pătura şi îşi suflă nasul, dar începu 
din nou să plângă şi nu reuşi să scoată o vorbă. 

Tânărul aşteptă. 

— Nu trebuie să te temi, repetă el. N-o să-ţi fac niciun rău. 


Dar, pentru numele lui Seth8, nu mai plânge! 

Fără să ştie de ce, prezenţa fetiţei îl făcea să nu se simtă în 
largul său. Feţişoara colţuroasă, cu bărbie pătrată şi 
încăpăţânată, fruntea lată şi nasul acela fin şi aristocratic îi 
aminteau de cineva, ca şi ţinuta semeaţă a capului aşezat pe 
gâtul lung şi felul solemn de a înălța bărbia când îl privea. 
Poate că, la urma urmei, nu fusese cât pe ce să se înece. Işi 
aminti brusc de sticla cu vin pe care o luase de la bucătărie în 
noaptea trecută. Mută lampa şi, după ce cotrobăi în cufăr, 
scoase o cupă de lemn cioplită grosolan. Apoi luă sticla de 
după scaun, umplu cupa şi i-o întinse fetiţei. 

— Uite, bea puţin vin! O să-ţi facă bine. 

Hatşepsut încetă să se mai smiorcăie şi întinse mâna. 

Fără un cuvânt de mulţumire, bău, încreţindu-şi nasul şi 
scoțând suspine adânci, apoi îi înapoie cupa. 

— Vinul ăsta nu-i prea bun. E amar. 

— la te uită! Prin urmare, ai totuşi limbă? Hatşepsut îşi şterse 
din nou faţa şi se îndreptă, sprijinindu-şi bărbia în căuşul 
palmei cu care ţinea pătura. 

— Te întreb pentru ultima oară, micuţo, ai căzut în lac din 
greşeală? 

— Da. Nu! Habar n-am. 

— Unde munceşti? Părinţii tăi sunt sclavi la oraş? 

— Nici pomeneală! Locuiesc la palat. 

— Înseamnă că munceşti la bucătării? Sau în harem? Ochii ei 
negri îl fulgerară pe sub pleoapele umflate de lacrimi. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa! Dacă am chef să mă 
scald în lacul tatălui meu în toiul nopţii, ce te priveşte asta, pe 
tine, un preot? Dar tu ce căutai acolo? 

De fapt, Senmut tocmai se întorcea în chilia lui după una 
dintre frecventele sale vizite la bucătărie. Gustase nişte came 
de vită rece şi nişte prăjituri cu miere, lângă templu, la 
adăpost de vânt. Ocolise lacul să evite santinelele. Numai din 
întâmplare auzise zgomotul provocat de căderea ei în apă. O 
privi ceva mai atent şi o îndoială cumplită prinse să-i 
încolţească în suflet. Observă deodată, pe megşa ei, panglicile 
albe şi albastre cu culorile familiei imperiale. Închise ochii. 


8 Seth - divinitate egipteană, simbolizând pustiul acoperit de 
nisip al Egiptului Inferior (n.r.). 


— O, mărinimoasă Isis”, nu! Murmură el dintr-o suflare. Te 
implor, nu! 

Când deschise ochii, fetiţa tăcea. 

— Aşadar, nu ştii cine sunt? 

Dădu încet din cap că nu. 

— Credeam că te îneci. Credeam că eşti o sclavă care se 
plimba acolo unde nu avea voie. Voiam doar să te scap de 
pedeapsă. 

Chipul lui Hatşepsut fu luminat brusc de un zâmbet larg, 
plăcut şi prietenesc, căruia el nu-i răspunse. Ştia că viaţa sa e 
în mâinile ei. Îndrăznise să pună mâna pe o persoană de rang 
regal şi avea să plătească acest gest cu viaţa. 

— E foarte amabil din partea ta, spuse ea batjocoritor, că ai 
vrut să mă scapi de pedeapsă, pe mine, prinţesa Hatşepsut. 
(Se rezemă cu spatele de perete, cu ochii strălucind.) Ce 
nostim! Chiar credeai că mă înec? 

— Da, Alteță, răspunse el cu un nod în gât. 

— Atunci, te iert. Eşti un adevărat fiu al lui Maat. Dar ce-o să 
te faci cu mine? Gărzile mă caută peste tot, fiindcă ştiu că am 
plecat. Tata o să fie mânios la culme, şi Nosme probabil că a 
plâns de i-au secat lacrimile, fiindcă ştie bine că va fi bătută 
pentru că nu m-a ţinut lângă ea. Dar nu e vina ei. Dormea 
când am fugit. 

Senmut îşi simţi inima strângându-i-se şi mai mult. 

— Alteță, pot să-ţi pun o întrebare? 

— Ar fi trebuit să bănuiesc, replică ea răutăcioasă, că, după 
ce m-ai atins, m-ai luat pe umăr, m-ai dus prin tot domeniul şi 
m-ai fricţionat cu mătura ta veche şi murdară, o să mai ai şi 
cutezanţa să-mi pui întrebări. Dar, încheie ea cu o nuanţă de 
admiraţie, adevărul e că ai umeri foarte laţi. Fugeam fiindcă... 
fiindcă scumpa mea Neferu... începu din nou să plângă, în 
tăcere, cu privirile fixe, şi Senmut o privi, pradă unei angoase 
neputincioase. Scumpa mea Neferu e pe moarte. 

O presimţire groaznică îl străbătu ca picioarele moi şi păroase 
ale unui păianjen otrăvitor. Se apucă de marginile scaunului. 
Aşadar, chiar se întâmplase! Şi încă foarte repede. Nu fusese 
în stare decât să-şi vâre capul în nisip, ca proştii aceia de 


° Isis - divinitate a fecundității în mitologia egipteană, soţia lui 
Osiris şi mama lui Horus, cei trei formând trinitatea supremă. 
Mama tuturor şi a naturii (n.r.). 


struţi nubieni, în timp ce, în puritatea albă şi aurie a palatului, 
o tânără lupta cu moartea, cu trupul distrus, ros de o otravă 
pe care se putea spune că i-o administrase Senmut. „Ce 
dreaptă e judecata ta, puternice Amon! Gândi el. O să mor şi o 
merit, dar nu pentru crima de care voi fi acuzat.” îşi stăpâni un 
hohot violent de râs. 

Micuța prinţesă se ghemuise la perete şi plângea tare, cu 
capul ascuns în braţele îndoite, ca şi cum lacrimile ei ar fi 
putut lua cu ele grozăvia situaţiei. 

— Am auzit-o strigându-mă în vis şi m-am dus la ea; părea 
aşa de bolnavă... o să moară... Vai, Neferu, Neferu... (Apoi se 
ridică şi îi întinse mâinile.) la-mă de mâini, te rog! Mi-e atât de 
frică, şi nimeni nu mă înţelege, nimeni... 

„Ce rost ar mai fi avut să refuze acum?” îşi zise el cu 
amărăciune. Se ridică de pe scaun şi se aşeză alături de ea, pe 
saltea, luând-o în braţe şi consolând-o, simțind cum umerii, 
plăpânzi ca aripile păsărilor, zvâcnesc din pricina suspinelor. 
Hatşepsut îşi îngropă faţa între umărul şi gâtul lui, ca şi cum 
Senmut reprezenta singura ei salvare. 

— Micuţă prinţesă, murmură el mângâind-o, viaţa merge mai 
departe. Ne naştem şi murim, şi doar zeii ştiu când. Plângi cât 
te îndeamnă inima. 

Îşi dădu brusc seama de ironia din cuvintele sale şi nu mai 
spuse nimic. 

În cele din urmă, Hatşepsut adormi, cu capul pe umărul lui. 
După o oră, Senmut o trezi cu blândeţe. Fetiţa se mişcă cu un 
geamăt. 

— Alteță, e vremea să plecăm. Vântul se potoleşte şi se 
vesteşte o zi frumoasă şi senină. 

O ajută să se ridice şi îi dădu puţin vin, pe care-l bău fără să 
crâcnească, zdrobită de oboseală. g 
— O să te duc la tatăl tău. Ar fi bine să ţii pătura pe tine. Işi 
strânse cingătoarea şi-şi trecu mâna peste capul ras. 

Zorii se iveau deja, şi lumina aceasta slabă o făcea să pară 
matură, ca şi cum lacrimile i-ar fi alungat pentru totdeauna 
lumea copilăriei. y 
— Cum te cheamă? Intrebă ea. 

— Senmut, Alteță. 

— Senmut... Senmut, o să mă întorc singură, aşa cum am 
plecat, şi n-o să iau pătura ta. Crezi că nu ştiu ce-o să se 


întâmple dacă tata află ce ai făcut în noaptea asta? Du-mă 
până la lac, de acolo mă descurc eu. Şi să nu te temi în niciun 
caz de nimic. Tata m-a învăţat să tac şi cred că încep să-i 
înţeleg lecţia. N-o să spun nimănui de tine. 
— Prinţesă, ar fi bine ca Unicul să fie pus la curent de pe 
acum, înainte de a afla din zvonuri şi pălăvrăgeli ceea ce ar 
trebui să-i spun eu. 
— Prostii! Zvonurile se alimentează din fapte, cel puţin aşa 
spune mama, şi faptele nu sunt cunoscute decât de tine şi de 
mine. Ti-am zis că n-o să spun nimic. Te îndoieşti de cuvântul 
meu? _ 
Senmut nu se îndoia câtuşi de puţin. In timp ce desfăcea 
pătura şi o lăsa să cadă la pământ, din toată persoana ei 
emana aroganţa înnăscută a sângelui regal. Senmut se plecă 
în faţa ei şi părăsiră odaia fără un cuvânt. 
Afară domnea liniştea. Străbătură curtea în tăcere şi se 
adânciră în umbra hambarelor; cerul era senin şi avea o 
nuanţă albastru-lăptoasă de dinaintea zorilor. Obeliscurile şi 
turnurile templului nu erau ascunse de niciun fuior de ceaţă; 
cei doi tineri ajunseră repede la malul lacului sfânt, ale cărui 
ape abia unduiau în briza matinală. 
Se opriră şi se uitară unul la celălalt. 
— Khamsin-ul s-a oprit. Bătea pentru ea, pentru Neferu. A 
venit s-o ia. Sunt sigură de asta. ţi mulţumesc, Senmut, că ti- 
ai riscat viaţa pentru mine şi că n-ai dat înapoi când ai 
descoperit cine sunt; m-ai consolat ca un frate. N-o s-o uit 
niciodată. 
Privind feţişoara hotărâtă a fetiţei, Senmut nu simţi deloc 
nevoia să zâmbească. Îngenunche şi sărută iarba de la 
picioarele ei. 
— Alteță, spuse el, sunteţi doamna cea mai curajoasă şi mai 
înţeleaptă pe care am întâlnit-o vreodată. Vă urez viaţă lungă! 
— Ridică-te, ridică-te! Îi răspunse ea râzând. Salutul tău e 
mult mai nobil decât obrazul smintitului ăluia de User-Amon. 
Acum, aş face bine să plec înainte ca tata să pună să fie 
executate gărzile! 
Se făcu nevăzută printre copaci, sprintenă ca o gazelă, şi 
corpul ei strălucea în primele raze de soare. 

5 
Fu văzută străbătând peluza ce mărginea portalul vestic şi, 


când ajunse la palat, doar tatăl ei o aştepta în prag. Sclavii se 
apucaseră deja să măture movilele de nisip ce se formaseră 
peste tot, dar în ziua aceea nimeni nu cânta în timp ce 
muncea, şi peste palat domnea tăcerea. Atmosfera părea 
încărcată de prevestiri funeste, în ciuda prezenţei lui Ra în 
praful auriu ridicat de măturători, pe mozaicuri şi între 
coloanele albe.  Conştientă de atmosfera apăsătoare, 
Hatşepsut îngenunche în faţa lui Tutmes pentru a-i cere 
iertare şi simţi privirea rece a tatălui ei aţintită asupra sa. 

După ce se îmbăiase, în jurul şalelor îi fusese prinsă o pânză 
galbenă. Pe piept îi atârna doar un pieptar din aur şi ceramică 
albastră, împodobit cu doi vulturi de fiecare parte a ochiului lui 
Horus. Pe cap purta un acoperământ dungat, negru şi galben, 
ale cărui boruri îi cădeau pe umeri, împodobit în faţă cu cobra 
regală ridicată, iar pe fruntea lată îi strălucea uraeus-ul, cobra 
regală femelă înfăţişând ochiul lui Ra. Nu mâncase şi nici nu 
dormise, iar ochii injectaţi de sânge sub khol îi dădeau o 
înfăţişare de moşneag. Nu-i porunci să se ridice şi ea rămase 
cu faţa la pământ, străduindu-se să-şi ţină respiraţia. Tutmes 
începu să se plimbe de-a lungul şi de-a latul odăii. 

— Unde ai fost? 

— M-am plimbat în grădină, tată. 

— Nu mai spune! Patru ore şi mai bine? 

— Da, puternice Horus! 

— În toiul nopţii? Cu furtuna asta de nisip? 

— Da. 

— Minţi, zise el calm. Grădinile au fost trecute prin sită de 
când ai plecat şi căpitanul meu va fi biciuit fiindcă nu te-a 
găsit. Aşa că răspunde-mi! Tonul îi deveni mai tăios. Sunt tatăl 
tău, dar sunt şi faraon. Pot să pun să te biciuiască şi pe tine, 
Hatşepsut. 

— Unde ai fost? 

Văzu cum picioarele tatălui ei se apropie. Din pricina poziţiei 
dificile, începea să simtă o crampă; la nas îi ajungea un miros 
de pâine proaspătă, care îi amintea ce foame îi este, dar nu se 
clinti. 

— Eram în grădină, tată, iar apoi m-am dus la templu. Auzi 
cum Tutmes dă din picior, în dreptul urechii ei stângi. 

— l-auzi! Nu ţi se pare ciudat că paznicii templului, care l-au 
răscolit de la un cap la altul, te mai caută şi acum? 


— Eram la templu, tată, dar nu înăuntru. M-am dus... m-am 
urcat în barca sfântă, ca să mă adăpostesc de vânt. 

Hatşepsut, care nu putea să mintă fără să tremure, era 
bucuroasă că tatăl ei nu îi poate vedea faţa. 

— Chiar aşa? Şi de ce ai fugit? 

— Voiam să fiu lângă Tatăl meu. Voiam să mă gândesc la... 
La scumpa mea Neferu. 

Tutmes se opri câteva clipe, apoi se aşeză pe unul din 
scaunele joase ale fiicei lui. 

— Ridică-te, Hatşepsut, şi vino aici, spuse el cu blândeţe. 

Am trecut prin momente cumplite de îngrijorare în noaptea 
asta din cauza ta, şi mi-am vărsat mânia pe soldaţi şi servitori. 
Când o să înveţi să fii prudentă? Ţi-e foame? 

Hatşepsut se ridică şi dădu fuga la masă, în timp ce tatăl ei 
trăgea deoparte pânza care acoperea pâinea caldă, peştele 
afumat şi o salată verde cu aromă de papirus şi de ceapă, 
care o făcu să-i lase gura apă. 

— Mănâncă. 

Nu chemă niciun sclav ca să-i spele mâinile, şi asta nu o 
deranjă deloc. „M-am spălat în întregime în apele Tatălui 
meu”, îşi zise ea. După ce-i aruncă o privire vinovată lui 
Tutmes, se aşeză turceşte pe o pernă şi rupse cu o mână 
sigură bucata de pâine. Tutmes aşteptă răbdător ca ea să 
înghită şi ultima bucăţică de peşte şi să-şi golească cupa de 
lapte, iar când termină, spuse cu glas scăzut: 

— Neferu a murit, Hatşepsut. Fetiţa dădu din cap. 

— Ştiu, tată. Se temea de asta de foarte multă vreme. Avea 
coşmaruri cumplite. De ce a trebuit ca soarta să o lovească pe 
ea? Întrebă Hatşepsut, întorcându-se spre el. Nu voia decât să 
fie fericită. 

— Toţi murim într-o bună zi, Hatşepsut. Unii ceva mai 
devreme decât alţii, dar ne vom întâlni cu toţii la picioarele lui 
Osiris. Neferu nu era fericită cu viaţa pe care o ducea. 

— Dar ar fi putut să fie. Dacă nu ai fi hotărât că trebuie să se 
căsătorească cu Tutmes, dacă n-ar fi fost fiica mai mare a 
faraonului... 

— Ai cumva de gând să schimbi destinul, scumpa mea fată? 
Era prima născută. Nu am altă fată care să-mi urmeze. 

Ai fi vrut să-l îndepărtez pe Tutmes de la putere ca să o cruţ 
pe Neferu de soarta ei? 


— Nu ai cruţat-o, răspunse calmă Hatşepsut. Soarta ei era să 
moară. 

Tutmes percepu o schimbare în ochii aceia calmi şi limpezi. 
Înzestrat fiind cu o sensibilitate deosebită, acuitatea 
percepţiilor sale fusese sporită de exercitarea puterii. 
Circumstanţele morţii lui Neferu duceau, după părerea sa, la o 
singură concluzie. Ca urmare a faptului că asistase nu o dată, 
în decursul domniei sale, la morţi violente, învățase să 
recunoască simptomele  otrăvirii. Cunoştea deopotrivă 
aspiraţiile miniştrilor săi şi le dejucase nu de puţine ori 
presiunile. În ochii lui nu era nicio îndoială că cineva se 
dedase, o dată în plus, la o manevră pentru a deturna cursul 
domniei sale sau pentru a satisface ambițiile vreunui preot sau 
demnitar. Simţea însă deopotrivă o imensă uşurare ştiindu-se 
de-acum scutit să ia decizia aşteptată din partea lui. Desigur, 
Neferu era a doua femeie din regat, fiica sa, sânge din sângele 
lui, dar se temuse să dea proclamația prin care şi-ar fi pus ţara 
mult-iubită în mâinile unui băiat incapabil şi ale unei fete 
slabe. Nu de asta îşi riscase de nenumărate ori ka-u/ şi corpul. 
Aproape că dorea să nu elucideze niciodată împrejurările 
morţii fiicei sale, ceea ce, la urma urmei, se potrivea foarte 
bine cu proiectele sale. Dar toate intrigile pe care le implica 
acest fapt şi riscul unor noi comploturi care i-ar fi putut pune 
dinastia în pericol îl îndemnau să rămână vigilent şi să lase să 
se desfăşoare ancheta, chiar dacă nu l-ar fi pus niciodată pe 
cel vinovat sub acuzaţie şi nici nu l-ar fi judecat. 

— Nu, îi spuse el fetiţei resemnate care stătea în faţa lui. 
Soarta ei era să ajungă Soţie Regală, dar acum nu va mai fi 
aşa. Şi-a pus destinul în mâinile tale, îţi aminteşti, Hatşepsut? 
Ţi-a spus: „N-am vrut niciodată un destin glorios. Niciodată... 
ŢI-l dăruiesc...” 

— „li-l dăruiesc... foloseşte-l cum trebuie”, continuă 
Hatşepsut. Tot nu înţeleg. Neferu spunea adesea lucruri pe 
care nu reuşeam să le înţeleg; şi totuşi, mă străduiam. 

Tutmes o ridică pe genunchii săi. 

— Neferu a fost dusă la Casa Morților în urmă cu două ore, 
spuse el calm, şi asta va avea multe consecinţe pentru tine, 
fetiţo. De-acum eşti singura femeie de sânge regal. 

Simti corpul fetiţei înţepenind. 

Hatşepsut întoarse capul şi spuse cu glas înăbuşit: 


— Mare Faraon, o să mă pui acum să mă căsătoresc cu 
Tutmes? 

— Eşti prea mică pentru a vorbi de căsătorie. Nu-ţi place 
Tutmes? 

— Nu. E plicticos. 

— Hatşepsut, mai ai mulţi ani în faţa ta şi o să-i foloseşti ca 
să înţelegi răspunderile cărora Neferu a refuzat să le facă faţă. 
Şi de asta a şi murit, înţelegi? 

— Nu, răspunse ea fără şovăire. Bineînţeles că nu. Nu înţeleg 
niciodată nimic. 

— Eşti făcută dintr-o plămadă diferită, continuă el. Amon 
însuşi te-a luat sub protecţia lui. De-acum e foarte important 
însă să fii deosebit de atentă la tot ce faci şi ce spui. Şi nu-ți 
face griji pentru ce va fi. Am eu grijă; dar, dacă eu consider că 
trebuie să te măriţi cu Tutmes, o să mă asculţi, nu-i aşa? 

— Dacă-mi porunceşti... 

Faraonul o scutură uşor. 

— S-a mai întâmplat să nu mă asculţi! Dar să lăsăm 
deocamdată viitorul şi să ne ocupăm mai degrabă de prezent. 
Spune-mi ce ai făcut de fapt în noaptea asta. 

Hatşepsut se desprinse din braţele lui şi rămase în faţa 
faraonului, cu mâinile la spate. 

— Îmi pare rău, tată, dar nu-ți pot spune. Nu am făcut însă 
nimic rău. 

— Bine. (Schimbă subiectul, înțelegând că nu va mai putea 
afla nimic în plus.) Doliul pentru Neferu o să înceapă. N-o să 
mai mergi la şcoală şi n-o să te mai poţi vedea cu niciun 
prieten. Mama ta doarme acum şi te sfătuiesc să faci la fel. 
Arăţi foarte obosită. Şi să nu te miri dacă n-o s-o vezi pe 
Nosme zilele astea. Am degradat-o la rangul de sclavă şi am 
trimis-o la bucătării, ca să ştie în felul ăsta că, dacă eu, 
faraonul, am ridicat-o la rangul de doică regală, pot s-o şi 
degradez la rangul de simplă slujnică. 

— Nu e vina ei că am fugit, spuse Hatşepsut, zâmbind. 

— Erai în grija ei. (Bătu din palme, şi Tiyi, a doua doică 
regală, se prezentă pe loc.) Du-o la culcare. Şi ai grijă să 
doarmă toată dimineaţa! Îi porunci Tutmes. În niciun caz să n- 
o scapi din ochi o clipă măcar. 

Se aplecă s-o sărute pe Hatşepsut. Fetiţa îl cuprinse brusc de 
gât. 


— Te iubesc, tată! 

— Şi eu te iubesc, micuța mea Hatşepsut. Şi îmi pare bine că 
nu ai păţit nimic. 

— Cum aş fi putut păţi ceva, cu doi taţi aşa de puternici care 
să mă apere? Spuse ea cu gravitate şi ieşi zâmbind, dusă de 
mână de Tiyi. 

Vreme de şaptezeci de zile, în timp ce fluviul în creştere 
transforma pământul într-un vast lac roşu şi maroniu, trupul 
lui Neferu, gata de îmbălsămare, rămase în Casa Morților, 
unde era pregătit după ceremonie pentru a fi dus în noua lui 
locuinţă. Carnea netedă şi albă care se încălzise la razele 
soarelui şi cunoscuse podoabele de aur şi  dulceaţa 
mângâierilor era cuprinsă acum de o pace cu totul diferită faţă 
de cea la care aspirase tânăra fată. Preoţii înveleau membrele 
fragile în fâşii subţiri şi îi umpleau trupul nu cu hrană, vin sau 
dragoste, ci cu ţesături îmbibate cu salpetru, sub privirea 
oarbă a ochilor resemnaţi. În atelierele templului, meşteşugarii 
finisau sarcofagele în care avea să se odihnească. Pe celălalt 
mal al fluviului, stânjeniţi în munca lor de apa care ajungea 
până la lespezile pardoselilor, pictorii, sculptorii şi cioplitorii în 
piatră lucrau zi şi noapte să termine micul templu mortuar 
căruia Neferu îi pusese prima piatră, pentru a primi după 
moartea sa ofrandele celor care aveau să vină să-i 
încredinţeze necazurile şi dorinţele lor. Aceasta nu ar fi trebuit 
să se întâmple atât de repede. Era ceva dezolant în viaţa 
aceasta atât de scurtă, ce se înscria pe pereţii sanctuarului 
abia terminat, unde muncitorii se străduiau să-şi încheie 
treaba înainte ca Neferu să treacă de cealaltă parte a falezei, 
spre liniştea adâncă a mormântului ei de piatră, a cărui intrare 
avea să fie ascunsă privirilor tuturor, cu excepţia familiei. 

Inundaţia îşi avea rostul ei. Recoltele urmau să fie excelente, 
şi impozitele ridicate. Ţăranii, aflaţi în imposibilitatea de a 
merge la muncile câmpului în lunile de revărsare a fluviului, se 
angajaseră pe şantierele de construcţii ale faraonului, bucuroşi 
să primească în schimb pâine şi ceapă. Sub un soare orbitor, 
ţara întreagă părea plină de păsări şi de libelule cu aripi 
fragile, albastre şi mov, care se năpusteau peste ogoarele 
inundate pentru a înghiţi ţânţarii a căror înmulţire îi ameninţa 
pe oameni şi pe animale. Egiptul întreg răsuna de tonurile 
puternice ale fecundității şi opulenţei, însă în întunericul Casei 


Morților, obrajii lui Neferu erau umpluţi pe dinăuntru pentru a i 
se da înfăţişarea unei tinere adormite, înainte ca fâşiile de 
pânză să-i acopere ochii pentru totdeauna. 

In palat nu se auzea niciun fel de muzică, niciun zgomot 
zglobiu de râs. În apartamentele lui Neferu, membrii suitei 
sale strângeau hainele, ustensilele, mobilele şi fardurile, tot ce 
obişnuia să folosească şi avea să folosească în continuare în 
singurătatea mormântului. Bijuteriile sale erau împachetate şi 
puse în cufere de aur, iar coroanele ei se odihneau pe fundul 
sipetelor. In apartamentul copiilor, Nosme şi Tiyi împachetau 
jucăriile ei vechi, mingile de piele roşie şi galbenă, sfârlezele, 
păpuşile de lemn, gâscă vopsită şi lingurile cu care fusese 
hrănită pe când era mică, împreună cu panglicile şi rochiile pe 
care le purtase ca fetiţă. Perucile ei fură arse cu prilejul unei 
ceremonii scurte şi impresionante, şi odăile spaţioase 
rămaseră goale,  aşteptându-şi viitorul locatar, noua 
moştenitoare a coroanei regale. Uşile fură încuiate şi sigiliile 
puse, dar razele soarelui izbuteau să se strecoare înăuntru, 
răspândind o pulbere aurie, ca şi cum Ra îşi căuta fiica 
pierdută. 

Această perioadă fu pentru Hatşepsut una de plictiseală 
extremă amestecată cu durerea cea mai adâncă. Petrecea 
momente îndelungate la grădina zoologică regală, privind 
puiul de gazelă, hrănind păsările şi mergând pe la toate cuştile 
împreună cu Nebanum în timp ce acesta adăpa şi hrănea 
animalele. Se aşeza alături de el pe peluză, la umbra zidurilor, 
jucându-se cu margaretele galbene şi albe risipite prin iarbă 
şi-l întreba despre tot ce creştea, zbura sau vâna. Nebanum 
era un om simplu, singuratic şi fericit, având cunoştinţe 
inepuizabile. Incepu s-o simpatizeze pe fetiţa care devenise 
brusc atât de dezorientată şi îi vorbea despre obiceiurile 
păsărilor, despre soiurile numeroase de flori, despre 
adăposturile cerbilor din deşert, şi ea îl asculta cu atenţie. 
Venea deseori singură, fără sclavă şi fără escortă şi, când se 
întâmpla aşa, Nebanum spera din tot sufletul că Unicul îi 
dăduse cu adevărat îngăduinţa să se plimbe astfel în voie. 
Nimic nu era mai puţin sigur, dar ea avea într-un anumit fel 
nevoie de prezenţa sa, încât Nebanum nu mai spunea nimic. 
Şcoala se închisese. Khaemwese, preceptorul regal, dormea 
la soare într-un colţ din grădină. Tânărul Tutmes îşi petrecea 


timpul alături de mama sa, mohorât şi buimac. Cât despre fiii 
demnitarilor, colegii de clasă ai lui Tutmes şi Hatşepsut, 
aceştia stăteau acasă, profitând de vacanţa aceasta 
neaşteptată. 

Ahmes nu mai ieşea din apartamentele sale, unde lua şi 
mesele, singură, servită doar de Heteffas. Nu-i vorbea nimănui 
despre durerea ei. Născută la palat, unde tatăl ei era faraon, 
iar, înaintea acestuia, bunicul ei fusese şi el faraon, ştia foarte 
bine cum trebuie să se poarte. Se ruga mult la Isis, 
binefăcătoarea ei, îngenuncheată în faţa altarului pe care 
pusese să-i fie ridicat în camera ei cu mulţi ani în urmă. Se 
ruga cel mai adesea pentru Hatşepsut, nu pentru Neferu, care 
i se alăturase, fără îndoială, lui Amon-Ra în barca sa cerească 
şi nu mai avea nevoie de rugăciunile ei. 

Cât despre faraon, acesta îşi luă obiceiul de a se plimba prin 
sălile şi coridoarele vastului său domeniu în toiul nopţii, 
descumpănindu-i pe servitori şi surprinzând santinelele care 
vegheau în tăcerea apăsătoare. In timpul zilei, se ducea la 
templu pentru a face sacrificiile care de obicei erau oferite în 
locul său de reprezentanţii săi religioşi. Ştia acum ce vrea; nu 
avea să-i transmită puterea lui Tutmes. În cursul plimbărilor 
acestora nocturne, se întrebase în repetate rânduri dacă 
trebuia sau nu să-i cheme pe fiii săi Wadjmose şi Amon-mose, 
care păzeau hotarele, şi să-i ofere unuia dintre ei coroana 
regală, dar respinsese ideea aceasta. Cei doi, care erau soldaţi 
de foarte multă vreme, împliniseră patruzeci de ani, dar nu 
asta îl deranja cel mai mult. 

Din sentimentalism, dădea înapoi în faţa necesităţii de a i-o 
oferi de soţie unuia dintre ei pe Hatşepsut, o fetiţă de zece 
ani, chiar dacă soluţia aceasta părea mai realistă decât 
straniul proiect care-l obseda. De altfel, amândoi aveau 
neveste şi familii pe domeniile lor, în afara Tebei, şi amândoi 
se ţinuseră departe de politică de mulţi ani, şi apoi... şi apoi... 
„Şi apoi nu sunt stăpân pe voinţa mea, îşi spunea el, 
îngenuncheat în faţa statuii zeului său, în liniştea vastului 
sanctuar întunecat. Voința mea e a lui Amon, dar între a vrea 
un lucru şi a-l face e cale lungă.” 

In sfârşit, la jumătatea lunii lui Mesore, când fluviul începu să 
se retragă în matcă, iar pământul negru şi fertil apăru din nou 
de sub ape, pe malul Nilului se formă cortegiul funebru care 


urma s-o conducă pe Neferu către ultima ei locuinţă. Mulțimea 
tăcută privea sicriul ce avea să fie urcat în barcă, împreună cu 
tot ce o legase de viaţă pe defunctă. In dimineaţa aceasta 
răcoroasă şi însorită, pământul ud răspândea miresme 
ameţitoare. Deja mugurii se iţeau din solul mustind de apă al 
grădinilor. Copleşiţi şi pierduţi în gândurile lor, preoţii, membrii 
cortegiului funebru şi familia luară loc în bărci pentru a ajunge 
pe malul opus. 

Hatşepsut începu să se simtă străbătută de fiori. Mâinile 
căutară căldura reconfortantă a mâinilor mamei sale. 

Când bărcile atinseră ţărmul opus, Hatşepsut, Ahmes şi 
faraonul aşteptară ca sicriul şi cuferele să fie coborâte pe 
uscat. 

Mutnefert şi fiul ei stăteau deoparte. Hatşepsut simţi privirile 
piezişe pe care i le arunca tânărul Tutmes, dar neliniştea îi 
înăbuşi plăcerea pe care o încerca. li întoarse deliberat spatele 
şi se apropie de mama ei. 

Tutmes o privi cu un aer sumbru. Mama lui îi spusese că 
acum va trebui să o ia de nevastă pe Hatşepsut pentru a 
deveni rege. Preţ de o clipă, fusese cât se poate de 
nemulţumit, dar, ca de obicei, îşi îngropase revolta sub 
învelişul moale al gândurilor trândave şi expresia lui mohorâtă 
era tot ce mai rămăsese de pe urma indispoziţiei. 

Mutnefert, practic de nerecunoscut în ziua aceea, dispărea 
sub faldurile voluminoase ale unui veşmânt albastru plin de 
bijuterii. Cu ochi strălucitori, îi arunca priviri furişe regelui, 
soţul ei, convinsă că nu peste mult timp fiul ei va fi prinţul 
moştenitor şi, o dată căsătorit, va veni lesne de hac sălbăticiei 
lui Hatşepsut. Moartea prinţesei, deşi regretabilă, nu 
reprezenta la urma urmei o catastrofă chiar atât de mare. 
Desigur, Neferu ar fi fost o soţie mult mai supusă şi mai docilă 
decât Hatşepsut; dar ce să-i faci? 

Cortegiul funebru se formă. In fruntea lui, doisprezece sclavi 
ducând pe umeri vasele de alabastru trandafiriu conţinând 
hrana şi preţioasele unguente; apoi veneau alţi sclavi, 
împovăraţi de cuferele prelungi de cedru în care fuseseră puse 
hainele şi bijuteriile lui Neferu. În sfârşit, venea sania pe care 
erau aşezate cele patru vase cu efigia celor patru fii ai lui 
Horus, în care se aflau viscerele tinerei moarte. 

Menena înaintă şi-l salută cu o plecăciune adâncă pe faraon, 


care, cu un gest, porunci începerea ceremoniei. Hatşepsut 
auzea în spatele ei înălțându-se jelania bocitoarelor şi, cu ochii 
aţintiţi pe picioarele preotului care mergea în faţa ei, se 
străduia să nu se uite la sicriu şi să nu se gândească la 
conţinutul său. Sus, pe cerul albastru, doi şoimi planau 
deasupra mulţimii. Ţipetele lor pătrunzătoare acopereau 
murmurul slab al preoţilor. Pe toată lungimea drumului, 
slujitorii necropolei alcătuiau un dublu şir ce se încovoia, 
precum spicele de grâu în bătaia vântului, la trecerea lui 
Tutmes. 

Deodată, glasul preotului lui Neferu, tânărul Ani, se înălţă, 
limpede şi puternic: „Bucuraţi-vă, fiindcă a ajuns la Orizont!” 
În momentul când mulţimea răspundea: „Trăieşte, va trăi 
veşnic!”, Hatşepsut izbucni în lacrimi. Mâna i se strecură brusc 
în cea a tatălui ei, dar asta nu o linişti. 

Procesiunea se opri la intrarea în mormânt, unde aşteptau 
preoţii care slujeau. Mulțimea rămăsese mult în urmă. 
Bocitoarele tăcură, şi sicriul fu ridicat la verticală. Preţ de o 
clipă, Hatşepsut îşi înălţă ochii şi i se păru că pleoapele aurii 
ale lui Neferu se vor ridica, dar nu se întâmplă nimic. Şoimii 
mai ţipară o dată strident şi se îndepărtară cu o bătaie din 
aripi. Preoţii se apropiară pentru a începe libaţiile; Menena, cu 
cuțitul sfânt în mână, înaintă, şi ceremonia deschiderii gurii 
începu. 

Vreme de patru zile şi patru nopţi, cortegiul rămase în faţa 
micului templu. Corturile de pânză albastră şi albă se zbăteau 
domol în vânt, aidoma aripilor unor păsări greoaie şi captive; 
mulţimea preoţilor psalmodia agitând cădelniţele, din care se 
înălţau fuioare de fum cenuşiu ce dispăreau curând, luate de 
briza deşertului. 

Hatşepsut, aşezată turceşte, cu bărbia în palmă, la umbra 
baldachinului mamei sale, căuta tristă cu privirile vreun 
animal care să se fi adăpostit pe pantele stâncoase din jur. In 
această perioadă a anului, pe versanţii muntoşi puteau fi zăriţi 
vreun cerb tânăr, vreun ibis sau vreun cocor, o rândunică şi 
poate chiar silueta fugitivă a unui leu de munte, dar acum nu 
se vedea nimic mişcând printre stânci. Fetiţa se duse să se 
răcorească în apele fluviului. În două rânduri, un şoim o zări şi 
se roti încet pe deasupra ei; Hatşepsut căzu în genunchi 
pentru a-i aduce omagiu puternicului Howatit, regele cerurilor. 


Şoimul scoase un strigăt şi se îndepărtă în direcţia palatului; 
atunci, Hatşepsut se ridică şi făcu câţiva paşi pe nisipul 
mlăştinos. Nu putea admite că cineva putea suferi, muri sau 
îmbătrâni în zilele acestea primăvăratice. Cu inima grea, se 
îndreptă spre corturi şi spre locatarii lor tăcuţi. La urma urmei, 
poate că tatăl ei avea dreptate; Neferu era o făptură 
plăpândă. 

In faţa sicriului care era tot rezemat, în picioare, de peretele 
falezei, preoţii continuau să cânte. Hatşepsut intră în cort, 
unde se întinse şi începu să plângă. Se simţea atât de 
singură... 

In sfârşit, în cea de-a patra zi, la apusul soarelui, toată lumea 
se strânse în faţa mormântului, şi preoţii şi oficianţii 
necropolei o duseră pe Neferu în interiorul muntelui. Tutmes, 
Ahmes şi Hatşepsut îi urmară desculți, cu braţele pline de flori, 
înfiorându-se când pătrunseră în bezna glacială. 

Hatşepsut, care nu-şi scăpa mama din ochi, ajunse fără să-şi 
dea seama la camera funerară şi aruncă de jur-împrejur priviri 
înfricoşate. Neferu, înconjurată de avuţiile ei, îndepărtate şi 
cenuşii ca moartea, fusese pusă în sarcofagul pe care oficianţii 
se pregăteau să-l închidă. Asistenţa aştepta; Hatşepsut nu 
cuteza să facă niciun gest, de frică să nu atingă ceva şi să nu 
declanşeze... 

Ce anume? Scârţâitul capacului de la sicriu? O mişcare a 
mâinilor albe pe dedesubtul fâşiilor subţiri de pânză? 

In sfârşit, oamenii se dădură înapoi, şi Menena intonă ultimul 
cânt ritual cu un glas voalat şi surd. Ahmes îşi stăpâni dorinţa 
violentă de a plânge. Tutmes părea cioplit din aceeaşi piatră 
ca giganticii paznici sculptați şi pictaţi; mintea îi lucra însă cu 
febrilitate şi, înapoia privirii lipsite de expresie, îşi hărţuia 
prada. Marele preot tăcu, salută şi ieşi. Tutmes păşi atunci 
înainte şi depuse florile pe sarcofagul fiicei sale. Ahmes 
procedă la fel, după care se făcură împreună nevăzuţi în 
coridorul subteran. 

Hatşepsut se pomeni singură. Acum era rândul ei. Se apropie 
de Neferu şi, îngrozită, îşi dădu brusc seama că tăcerea din jur 
părea schimbată. 

— Nu ai murit cu adevărat, Neferu, nu-i aşa? Murmură ea. În 
spatele ei, sclava care ţinea o singură lampă dătătoare de 
siguranţă se agita, nervoasă. Fetiţa aruncă pe jos un 


mănunchi de flori verzi şi trandafirii şi se năpusti în întuneric 
după faraon, strigându-l. 

6 

După ce traversară fluviul în grabă, toţi se întoarseră la palat 
cu o imensă uşurare şi se îndreptară spre apartamentele lor, 
lacomi de căldură, ospeţe şi distracţii. Tutmes şi Hatşepsut 
luară masa în apartamentul lui Ahmes, aşezaţi pe perne, la 
lumina nenumăratelor lămpiţe. Cinară cu poftă, serviţi de 
sclavii tăcuţi care aduceau vinul, friptura de gâscă, deserturile 
şi apa caldă. Tutmes însuşi se arăta mai relaxat acum că doliul 
luase sfârşit. A doua zi, avea să-şi convoace iscoadele şi să le 
poruncească să plece la vânătoare, dar deocamdată zâmbea, 
glumea şi îi privea pe toţi cu bunătate. 

Pentru Hatşepsut, sumbrele mistere se spulberaseră. Era 
timpul să se gândească la viitor, la şcoală şi la prietenii ei, la 
Nebanum şi la animale. La sfârşitul mesei, mama ei o chemă 
pe muzicanta care cânta atât de frumos din lăuta cea nouă; 
tânăra femeie se apropie şi îi arătă fetiţei cum să cânte o 
melodie. Aceasta era fermecată. 

— Aş vrea să am una numai a mea! O să vii în fiecare 
dimineaţă în camera mea să mă-nveţi să cânt! Mi-ar plăcea 
atât de mult să cunosc minunatele cântece din ţara ta! Imi dai 
voie? Adăugă ea, întorcându-se spre Tutmes. 

— Fă ce pofteşti, răspunse el. Câtă vreme înveţi bine la 
şcoală şi o asculţi pe Nosme... Poţi să pleci, îi spuse el tinerei 
muzicante, care-l salută roşind şi se supuse. Ce popor 
extraordinar! Adăugă, adresându-i-se lui Ahmes. |n ciuda 
impozitelor pe care le încasează vizirii mei, mai are timp să 
cânte sublim. Astăzi, oamenii ăştia din Nord cântă şi dansează 
în toate tavernele din Teba; Ipuky orbul învaţă şi el să cânte la 
lăuta asta. Hatşepsut, spuse el ridicându-se de la masă, de 
mâine te duci la şcoală. Noapte bună! 

Fetiţa îl salută, strâmbându-se. 

— Şi o să vină şi leneşul de Tutmes! Bombăni ea. Vai, tată, aş 
prefera să merg cu tine la vânătoare în mlaştini, în primăvara 
asta, decât să stau alături de băiatul ăsta plângăcios şi 
plictisitor. 

Chipul lui Tutmes se lumină de plăcere. 

— Chiar aşa? Şi ai prefera şi să ţii frâiele carului decât pana 
de trestie? 


— O, da! Ce bine ar fi! Exclamă ea cu ochii strălucind de 
dorinţă. 

— Şi frâiele guvernării, floricica mea? Continuă el. Ahmes îşi 
înăbuşi o exclamaţie şi se îndreptă brusc. 

— Şi o ţară unde să-ţi laşi amprenta numelui tău, micuţ 
Horus? 

Cu pleoapele lăsate, faraonul zâmbi cu jumătate de gură sub 
privirile stupefiate ale lui Hatşepsut. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg, tată. E însă unul 
pe care încep să-l ştiu. O femeie nu poate guverna. O femeie... 
continuă ea, aruncându-i o privire mamei sale, care evită cu 
grijă să i-o întâlnească, nu poate deveni faraon. 

— De ce nu? 

— Atunci, nu mai înţeleg nimic, răspunse ea râzând. (Apoi se 
strecură lângă tatăl ei şi-l mângâie pe braţ.) Aş putea învăţa 
să mân caii? Şi să arunc sulița? 

— Nu văd de ce nu ai lua câteva lecţii. O să începi cu 
aruncatul suliţei, fiindcă la cai e nevoie de o mână puternică. 

Hatşepsut se îndreptă dansând spre uşă, unde o aştepta 
Nosme. 

— Lui Tutmes n-o să-i placă! Ba chiar o să se mânie! 
Mulţumesc, puternice Horus, n-o să te dezamăgesc. 

După plecarea lor, Ahmes se întoarse spre rege, soţul ei. 

— Mare faraon, poziţia mea îmi îngăduie să-ţi împărtăşesc, 
dacă se iveşte ocazia, părerea mea. Pot s-o fac acum? 

Tutmes o privi, plin de o tandrete uşor înceţoşată de vin. 

— Vorbeşte. Ştii cât preţuiesc cuvintele tale, răspunse el, 
luând o nucă. 

Ahmes se aşeză pe un scaun. 

— Nu-ţi cunosc proiectele în ce priveşte succesiunea ta la 
tron. Nu le cunoşteam nici înainte, dar, pe când trăia Neferu, 
asta nu prezenta nicio problemă. Tutmes ar fi luat-o de soţie, 
urmându-ţi la tron, după datina strămoşilor noştri şi aşa cum o 
cere Maat. În prezent însă, totul se complică. Egiptul se 
pomeneşte cu un fiu de sânge regal, dar fără o fiică îndeajuns 
de mare ca să-i legitimeze pretenţiile, fiindcă micuța 
Hatşepsut este vădit prea tânără ca să se mărite. Or, cu 
fiecare zi care trece, dragul meu soţ îmbătrâneşti. (Ezită să 
continue, dar, în faţa tăcerii faraonului, glasul i se făcu din nou 
auzit, şi cuvintele i se buluciră pe buze.) împărtăşeşte-mi 


gândurile tale. Sufăr! Cunosc sentimentele tale pentru 
Tutmes. Ştiu cât e de crud pentru tine să nu-l ai decât pe el 
fiu; cât despre Wadjmose şi Amon-mose, ei sunt de-acum 
bărbaţi, au viaţa lor şi s-au stabilit cu familiile departe de 
Teba. O să-l chemi pe vreunul dintre ei? Nu poţi în niciun caz 
spera să-i înmânezi dubla coroană lui Hatşepsut! Preoţii nu ar 
îngădui-o niciodată! 

Ahmes îşi desfăcu braţele cu un aer rugător, şi Tutmes îşi 
ridică ochii spre ea. 

— Nu schimba nimic, mare Horus! Nu te împotrivi legilor lui 
Maat! O vei plăti cu război şi crime! 

Tutmes luă o înghiţitură de vin, îi savură buchetul, apoi îşi 
dăţi degetele. Schiţă un zâmbet palid, se îndreptă spre soţia 
sa şi se lăsă să cadă greoi lângă ea, trăgând-o spre el. Îi luă 
faţa în palme şi o sărută. 

— O să-i dăm regatului altă fetiţă? Sau poate un fiu? O să-i 
chem din deşert pe fiii mei şi o să-l prefer pe unul în 
detrimentul celuilalt? O să mă grăbesc să-i căsătoresc pe 
Tutmes şi Hatşepsut? 

Mâna care strângea umărul lui Ahmes nu mai avea nimic 
tandru, trăsăturile lui Tutmes se înăspriseră, dar Ahmes ştia 
prea bine că nu ea era pricina mâniei sale. 

— Se aşteptau să fiu un sărman bătrân nebun, gata să se 
lase mânuit ca un nenorocit de eunuc nubian! Dragă Ahmes, 
eu sunt Maat şi, atâta vreme cât voi trăi, Egiptul şi persoana 
mea vor fi una. Hotărârea mea e luată! La drept vorbind, sunt 
câteva săptămâni de când m-am hotărât, pe când Neferu 
zăcea încă în Casa Morților. N-o să-l las pe Tutmes, fiul ăsta 
descreierat şi incapabil, să se aşeze pe tron şi să ducă ţara la 
ruină. De altfel, nu am de gând să-i impun micuţei mele 
Hatşepsut un jug pe cât de penibil, pe atât de plictisitor. 
Lanţurile care îi sunt hărăzite sunt lanţuri de aur. Ea e Maat. 
Mai mult decât mine şi mai mult decât nătărăul ăla de Tutmes. 
Ea este copilul lui Amon. Pe ea o voi numi prinţ moştenitor, şi 
asta chiar de mâine. 

Se strânse mai aproape de soţia lui. 

— Nu mă interesează obiecțiile preoţilor. Egiptul întreg mă 
adoră şi mă venerează. Mi se vor supune, adăugă el, căutând 
din nou buzele lui Ahmes. 

„Toate astea sunt perfect adevărate, îşi zise Ahmes, dar ce 


se va întâmpla după ce vei muri, puternice faraon?” 

A doua zi, proclamația lui Tutmes zgudui ţara mai mult decât 
cei două sute de ani de invazie, de războaie şi de foamete. 
Crainicii regatului brăzdară ţara de la nord la sud, înflăcărând 
cu vestea pe care o dădeau cetăţile Memfis, Buto, Heliopolis, 
ale căror străzi se umpleau de o mulţime curioasă. La sud de 
Nubia, oamenii din Kuş şi nomazii Chasus ascultară aceste noi 
dispoziţii cu o ureche belicoasă, încercând să ghicească felul 
cum aveau să se schimbe destinele regatului, în ferme şi pe 
ogoare, ţăranii ascultară distraţi şi se întoarseră la truda lor, 
dând din umeri. Zeul ştia cum era bine, doar asta conta pentru 
ei. La palat însă, tânărul Tutmes ascultă discursul tatălui său 
într-o tăcere apăsătoare, fără ca nimic să-i trădeze ura 
crescândă. 

Doar Hatşepsut primi vestea cu calm. Sorbindu-l din ochii ei 
mari şi negri, ea îşi ascultă tatăl cu seninătate. _ 

— Sunt într-adevăr prinţesa moştenitoare Hatşepsut? Intrebă 
ea domol. 

— Da. 

— Voi fi faraon? 

— Da. 

— Ai puterea să faci să fie aşa? 

— larăşi da, răspunse el zâmbind. 

— Şi preoţii? 

Întrebarea ei îl surprinse. Privind-o pe fetiţa îmbrăcată în 
şorţul de o curăţenie îndoielnică, cu panglica din păr şi cu una 
dintre sandale desfăcute, se simţi cuprins de un val de 
tandreţe şi de nelinişte. În anumite momente, i se părea de 
nepătruns; nu mai era un copil, ci o fiinţă în comuniune 
strânsă cu zeii din care îşi trăgea aura. Simţea că în adâncul ei 
există o voinţă, o hotărâre şi o putere care nu cereau decât să 
fie folosite. 

Îi răspunse ca unui ministru. 

— Am discutat cu Menena în noaptea asta. Nu e mulţumit. 

La drept vorbind, e ultragiat, dar l-am făcut să înţeleagă că e 
în puterea mea să numesc alt mare preot în locul său. 

De fapt, nu se mărginise să profereze ameninţări la adresa lui 
Menena, dar nu voia să-şi copleşească fata cu o povară prea 
mare dezvăluindu-i adevărata cauză a morţii surorii sale. Pe 
deasupra, ezita să facă public un subiect atât de delicat, care 


putea lua proporţiile unui scandal. Ţinea să-şi scutească fiica 
de orice suferinţă, fie şi simțindu-se vinovat de uşurarea pe 
care o simţise la moartea lui Neferu. 

La ivirea zorilor, unul dintre preoţii templului venise să-l 
informeze despre anumite întâlniri misterioase care avuseseră 
loc în grădini între Menena şi un alt individ. După ce-l 
ascultase cu interes, Tutmes îl chemase pe Menena. Cu un soi 
de admiraţie nuanţată de dezgust, studiase faţa fostului său 
prieten, care nu lăsa să se întrevadă nimic din îngrijorarea 
care-l stăpânea, cu excepţia unei uşoare tresăriri a 
sprâncenelor. 

După ce se prosternase, marele preot aşteptă calm, cu 
mâinile ascunse în robă şi privirile aţintite undeva, departe. 
Faraonul îi acordă o ultimă întrevedere celui care-i fusese 
deopotrivă tată, frate şi confident, căruia îi încredinţase din 
prietenie şi încredere puterile ce sfârşiseră prin a-l corupe. 

— Sunt la curent cu tot, îi spuse el liniştit, cu vocea aceea 
suavă care avea darul de a-i pune pe sclavi pe fugă. Ce 
stângăcie din partea ta, prietene! O dată ce Neferu-kebit era 
moartă, iar fiul meu se căsătorea cu micuța Hatşepsut, preoţii 
şi-ar fi văzut puterea sporind considerabil după dispariţia mea. 
Se apropie de Menena până la a-l obliga să-l privească în 
ochi. 

— Că veni vorba de dispariţia mea! Te pregăteai să o 
grăbeşti? Vorbeşte! Dar vorbeşte o dată, dacă ţii la viaţa ta! 
Menena se dădu înapoi câţiva paşi, ţinându-şi ochii plecaţi. 

— Aidoma zeului, vezi şi ştii totul. La ce bun să vorbesc? N-ar 
însemna să-mi pun capul pe butucul călăului? 

Tutmes îl mai privi câteva clipe, apoi exclamă cu un aer 
dispreţuitor: 

— Voi, preoţii! Nu sunteţi decât nişte intriganţi! Nişte ipocriţi 
vicleni! Şi când mă gândesc că dintre toţi tu eşti cel care a 
putut ajunge aici! Tu, prietenul meu, aliatul meu în vremurile 
tulburi din tinereţile noastre! Astăzi însă eşti o viperă, 
Menena! Nu mai avem nimic să ne spunem. În numele vechii 
noastre prietenii, n-o să te condamn nici la moarte, nici la 
dezonoare. Te exilez. Ai două luni ca să dispari. Eu, mult- 
iubitul lui Horus, vreau ca aşa să fie până la sfârşitul 
vremurilor! 

Tutmes tăcu o clipă, apoi se îndepărtă. 


— la-ţi cu tine şi prietenii dezgustători, adăugă el. Menena 
rânji. 

— Maiestate, răspunse el îndreptându-se spre uşă, din tot ce 
ai spus, fiecare cuvânt e adevărat. Nu uitaţi să vă cercetaţi 
însă sufletul! lată! Nu cumva v-am făcut fără să vreau un mare 
serviciu? Inima mea poate că este neagră şi roasă de ambiţie, 
aşa cum spuneţi, dar a voastră cum e? Şi în numele cui vă 
mâniaţi? În numele lui Tutmes, fiul vostru? 

Şi, cu un râs sarcastic, Menena ieşi. 

Tutmes se aşezase din nou, greoi, tremurând şi gâfâind, 
„îmbătrânesc”, îşi zisese. 

Acum, amintindu-şi acest episod penibil, furia îi iuţea bătăile 
inimii. 

— Preoţii se agită, dar trebuie să se consacre zeului, iar tu 
eşti copilul zeului, nu-i aşa? 

Hatşepsut zâmbi, şi faraonul îi întoarse zâmbetul. Mână în 
mână, cei doi ieşiră să admire florile din grădină. Tutmes se 
simţea din nou uimitor de tânăr, cu inima uşurată de o mare 
povară; cât despre fiul său, nu se gândea la el câtuşi de puţin. 
„O să-i dau o nevastă, două dacă vrea, şi o să-l numesc 
vicerege în provincie. Dar n-o s-o aibă pe mica mea 
Hatşepsut”, îşi zise el vesel. Ştia prea bine că asemenea 
proiecte nu se potriveau deloc cu disciplina riguroasă a 
guvernării şi că nu ar fi trebuit să treacă deloc prin mintea 
unui faraon; dar, pentru prima oară în viaţă, hotărâse să 
asculte glasul inimii, şi asta îl făcea fericit. Avea să o înveţe 
arta guvernării şi totul va fi cât se poate de bine. 

— N-ai nicio dorinţă de exprimat, Hatşepsut? O întrebă el 
deodată. Nu e nicio favoare pe care să ţi-o pot acorda? Ştii că 
responsabilităţile care-ţi revin în prezent nu sunt deloc uşoare. 

Fetiţa chibzui o clipă, mestecând un fir de iarbă. Deodată, 
chipul i se lumină. 

— O favoare? Da, tată, am ceva să-ţi cer, fiindcă am o imensă 
datorie faţă de cineva şi nu sunt sigură că mă pot achita de 
ea. În schimb, ţie ti-ar fi foarte uşor... 

— Cum se poate ca tu să datorezi ceva cuiva? 

— Un tânăr novice mi-a făcut un serviciu, cu câtva timp în 
urmă. L-aş putea întreba ce anume i-ar face plăcere? 

— Desigur că nu! Nu-i decât un ţăran! 

Tutmes îşi luă un aer îmbufnat şi începu să bată nervos din 


picior; servitorii aşteptau, nehotărâţi. 

Hatşepsut scuipă firul de iarbă şi se întoarse cu faţa la tatăl 
ei, cu mâinile în şolduri şi sprâncenele încruntate. 

— Mi-ai făgăduit o favoare, şi eu ţi-am spus ce dorinţă am. Un 
faraon nu-şi încalcă niciodată cuvântul dat. Puternice Horus, 
toţi preoţii fără excepţie sunt nedemni de privirea ta? Cât 
despre acest tânăr novice, acest ţăran, el mi-a făcut un 
asemenea serviciu, încât, dacă ar fi fost nobil, l-ai fi numit pe 
loc prinţ Erpa-ha! 

Tutmes îşi înălţă sprâncenele, surprins. 

— Chiar aşa? Prinţ Erpa-ha? Ce mărinimie! Ca să beneficieze 
de o asemenea cinste, ar fi trebuit cel puţin să salveze viaţa 
prinţului moştenitor! 

Fetiţa lovi cu piciorul în podea ca să-şi ascundă surprinderea 
pe care i-o provoca perspicacitatea pătrunzătoare a tatălui ei. 
— Pot să-i vorbesc? Să-l chem în apartamentele mele? Te 
rog! 

— Asta-i de cel mai mare interes, fetiţo. Poţi să-l chemi. 
Ocupă-te mâine de asta, iar eu o să vin şi o să-l onorez pe 
acest... 

Acest ţăran cu augusta mea prezenţă. 

— Nu! 

În prezent, Hatşepsut naviga în aceleaşi ape primejdioase şi 
imprevizibile ca şi în noaptea aceea în care bătuse khamsin-ul. 
— Prezenţa ta o să-l intimideze, tată. Nu va îndrăzni să spună 
nimic şi n-o să pot şti care e dorinţa lui cea mai mare. 

— Fă cum vrei, răspunse brusc Tutmes, dând din cap. Dar 
după aceea să vii să-mi spui tot ce s-a întâmplat. 

Incepu din nou să se plimbe, cu Hatşepsut tropăindu-i pe 
urme. La drept vorbind, uitase cu totul de Senmut până în 
clipa când tatăl ei pomenise de favoruri, dar acum, 
surescitată, începu să se gândească la întâlnirea lor. Deodată, 
se opri. Reuşea să-şi amintească perfect glasul lui - puternic, 
amabil, deja bărbătesc -, şi şi-l amintea cu plăcere, dar, în 
chip curios, faţa lui i se ştersese cu totul din minte. 

7 

Senmut, în ce-l priveşte, nu o uitase pe Hatşepsut. În timpul 
zilei nu cunoştea nicio clipă de linişte. Nopțile îl bântuiseră 
vise în care prinţesa îl arăta cu degetul gărzilor faraonului, 
care se repezeau să-l aresteze. În timpul doliului, nu i se 


întâmplase nimic, dar rămânea convins de vinovăția sa în ce 
priveşte otrăvirea lui Neferu, ceea ce-l făcea să fie extrem de 
nefericit. Cu toate acestea, reuşise să scape de teama unei 
arestări iminente, şi zilele se scurgeau, identice, în ritmul 
ocupaţiilor sale cotidiene. 

„Ce prost am fost să-mi închipui că m-aş putea ridica 
deasupra condiţiei mele de simplu oficiant în templu, îşi 
spunea el. Astăzi doar prinții, preoţii şi nobilii au acces la 
putere; trebuie să încerc să dau uitării visurile şi să mă întorc 
la umilele mele îndatoriri.” 

Inima însă îi spunea contrariul: „Continuă să crezi în şansa pe 
care zeii ţi-ar putea-o acorda. Şi continuă să speri ca mica 
prinţesă, neatentă cum e, să n-aibă nevoie de prea mult să 
uite de îndrăzneala unui ţăran.” 

În cele din urmă, se alătură tovarăşilor săi ca să asiste la 
întoarcerea familiei regale din necropolă. Benya îl însoțea. 
Acest tânăr înfocat tocmai se întorsese de la Assuan, neştiind 
nimic despre tragedia care lovise palatul. Trebuia să 
însoţească noua încărcătură de piatră la Medinet-Habu, în 
nordul ţării, dar, cum circulaţia fusese interzisă pe durata 
lunilor de doliu, se plimbase prin Teba împreună cu Senmut, 
bând, discutând cu negustorii şi meşteşugarii din piaţă, 
privindu-i pe fierarii templului lovind electrumul!” pentru a-l 
transforma în foi destinate acoperirii veselei sacre. 
Petrecuseră momente îndelungate şi cu cioplitorii în piatră, 
amândoi fiind lacomi de noi cunoştinţe. Şefii de şantiere îl 
ştiau bine pe Benya şi îi cunoşteau mintea ascuţită şi 
rezistenţa neobosită la muncă. Senmut le puse însă întrebări 
la care nu putură răspunde. Desigur, ei îi puteau vorbi despre 
vinele pietrei, despre felul în care trebuiau puse penele de 
lemn înmuiat pentru a obţine o tăietură dreaptă şi subţire, îi 
puteau spune care piatră ar fi bună pentru un tip sau altul de 
construcţie şi care nu ar rezista, dar în ce priveşte ideile de 
ansamblu, proporţiile şi tot ce urma sau preceda munca lor 
erau întru totul incapabili să-i spună ceva. 

— Ar trebui să vorbeşti cu unul dintre ei, îi răspunse agasat 
un muncitor, arătând cu cotul un grup de oameni cu peruci 
scurte strânşi în jurul numeroaselor suluri de papirus. Ei îţi pot 
răspunde la toate întrebările. 


10 Electrum - aur nativ cu un conţinut mare de argint (n.r.). 


Întorcându-se, Senmut văzu un grup de arhitecţi, oamenii cei 
mai respectaţi, onoraţi şi lăudaţi din tot Egiptul. Marele lIneni 
se întreținea zilnic cu Cel Unic şi avea atât de multe 
răspunderi, încât scribul său trebuia să i le reamintească 
mereu. 

Aşa au învăţat Senmut şi Benya să cunoască Teba. | se 
întâmpla uneori lui Benya să umble de unul singur, din pricina 
gustului său pentru senzațiile tari ale vieţii de noapte şi pentru 
casele de toleranţă. Cât despre Senmut, el unul nu cunoştea 
alte femei decât pe mama sa, pe verişoara lui, Mutny, şi pe 
micile cerşetoare de pe străzi, iar senzualitatea lui se 
mulțumea să aprecieze formele şi rotunjimile vreunui trup, 
unduirea vreunei coafuri şi strălucirea născută de soare pe 
dinţii orbitor de albi ai vreunei femei. Dorinţele zăceau încă 
neştiute în adâncul său. Seara, când rămânea singur în chilia 
lui, se gândea la monumentele eterne şi măreţe pe care avea 
să le înalțe pentru a-şi perpetua amintirea. 

După două zile de la înmormântarea lui Neferu, Senmut 
stătea împreună cu Benya sub pomii de lângă stâlpul ce 
marca intrarea în templu. La templul de la Medinet-Habu 
lucrul fusese reluat şi Benya venise să-şi ia rămas-bun, după 
ce îşi strânsese lucrurile, în timp ce materialul era încărcat în 
ambarcaţiuni, iar pietrele priponite pe plute. 

— Cât o să lipseşti de data asta? Il întrebă Senmut. 
Singurătatea care îl aştepta din nou îl întrista. 

Benya se întinse alături de prietenul său cu un suspin de 
satisfacţie. 

— Ce dimineaţă frumoasă! O să fie plăcut să navighez astăzi, 
fără să fac altceva decât să mă uit cum malurile trec pe lângă 
mine. Cine ştie când ne vom revedea! Poate peste vreo două 
luni, când echipa de constructori o să ne schimbe. O să mai 
avem multe pietre de cioplit şi meşterului meu nu-i place să se 
grăbească. Cred că o să mă întorc în perioada caniculei. 

Senmut îşi privea cu invidie prietenul care nu-şi ascundea 
bucuria. 

— Şi eu? Ce-o să fac între timp? Cred că ar trebui să mă duc 
să-mi vizitez familia câteva zile, spuse el nu prea convins. 

Benya tresări: 

— Cum? Vrei să pleci din Teba? Teba atât de frumoasă, de 
seducătoare vara, ca să te îngropi la ţară? Eşti bolnav, 


Senmut! 

— Teba încă nu m-a sedus, replică Senmut cu amărăciune, în 
momentul în care cornurile sunau de pe acoperişul templului 
pentru a arăta că jumătate din dimineaţă se scursese. Mă 
întreb dacă n-aş fi făcut mai bine să rămân cu părinţii mei şi 
să-mi rup şalele muncind pe ogor decât să mi le rup spălând 
podelele puternicului Amon. 

— O, puternice Amon! Declamă Benya râzând, cu ochii 
închişi. Fie ca Senmut să-şi părăsească podelele şi să se 
adăpostească pe genunchii tăi! O, rege al zeilor! 

Senmut izbucni în râs fără să vrea şi se mai lumină puţin. 
Descurajarea nu se prea potrivea cu caracterul său. 

— Ce ti-ar trebui ţie e o fată drăguță, care să te distreze şi să- 
ţi îndrepte atenţia şi spre altceva decât spre apă şi săpun. Am 
ceea ce-ţi trebuie! O perlă delicată care îi aparţine libianului 
ăluia gras... cum îl cheamă oare? Ai avea-o aproape pe nimic; 
aş putea să aranjez să... 

Benya continuă să sporovăiască astfel, fără să observe că 
prietenul lui nu-l mai asculta, fiindcă o vedea cu ochii minţii pe 
prinţesa Neferu, trecând împreună cu suita ei, purtând sistre!!. 
„N-o să reuşesc oare s-o uit niciodată?” se întrebă el. 

Benya tăcuse. Acum se ridică dintr-un salt, în timp ce Senmut 
se sprijinea cu spatele de un copac şi lăsa privirile să-i 
rătăcească peste grădini. 

— Plec, spuse Benya. Imbrăţişează-mă. 

Senmut se ridică şi-şi strânse prietenul în braţe. 

— Isis să te apere! Adăugă Benya, strângându-şi lucrurile. Era 
pe punctul să plece, când deodată îi strecură la ureche lui 
Senmut: Un soldat al Maiestăţii Sale şi un crainic vin spre noi! 

Senmut dădu din cap, cu inima bătând să-i spargă pieptul şi 
mâinile umede. Cei doi se apropiară de el, şi crainicul salută. 

— Eşti Senmut, unul dintre preoţii puternicului Amon? Întrebă 
el cu blândeţe, nu fără a remarca paloarea stranie a 
interlocutorului său, apoi făcu salutul imperial, cu încheietura 
dreaptă a mâinii pe umărul stâng. Sunt însărcinat să-ţi 
transmit o convocare din partea prinţului moştenitor 
Hatşepsut Khnum-Amon. Îţi porunceşte să te prezinţi în faţa ei 
peste o oră, pe malul lacului puternicului Amon. Să fii 
punctual! Să nu vorbeşti înainte ca ea să nu te fi poftit s-o faci 


" Sistru instrument muzical la vechii egipteni (n.r.). 


şi să-ţi ţii ochii plecaţi. Asta-i tot. 

Zămbi, salută din nou şi se îndepărtă, urmat de soldat. 

— Pe Osiris, Senmut, ce înseamnă asta? Intrebă Benya, 
tremurând tot. Ce ai făcut pentru ca moştenitoarea Celui Unic 
să vrea să te vadă? Ai necazuri? 

Senmut îl apucă pe Benya de umeri şi-l scutură. 

— Nici vorbă! Nici vorbă! N-am niciun necaz, dragă Benya! 
Dacă ar fi fost să mă aresteze, nu mi-ar fi trimis un crainic! O 
să fiu primit în audienţă! 

— Asta văd şi eu! Răspunse Benya, desprinzându-se râzând 
din strânsoarea prietenului său. Dar de ce? E vreun secret? 

— Într-un fel, da. l-am făcut un serviciu prinţesei. Sau mai 
degrabă, nu, am dat dovadă de o imprudenţă nebună, şi ea... 
Era o greşeală, Benya, care m-a obsedat vreme de săptămâni. 
Am fost bolnav. lar acum... 

— Văd că o să plec fără să mă fi lămurit deloc, spuse Benya, 
aruncându-şi sacul pe umăr. Scrie-mi, Senmut. Vreau să ştiu 
ce se petrece aici. Ard de nerăbdare! Trimite-mi un sul 
întocmit corect, scris de un scrib priceput şi sensibil, că altfel 
n-o să-ţi mai vorbesc când o să mă întorc. 

Dădu să plece, dar nu se putu împiedica să nu se mai 
întoarcă o dată. 

— Eşti sigur că nu ai necazuri? 

— Cât se poate de sigur. Cred... cred că până la urmă îmi 
este hărăzită o soartă fericită, declară Senmut, desfăcându-şi 
braţele cu un gest de extaz şi de eliberare. 

— Îţi doresc să ai dreptate. La revedere, Senmut! 

— La revedere, Benya! 

— Să-mi scrii! 

— Negreşit! 

Înainte chiar ca prietenul său să fi pierit din vedere, Senmut 
dădu fuga la chilia lui şi chemă un sclav. Avea nevoie de apă 
şi de lenjerie curată, trebuia să se radă în cap, şi toate acestea 
în mai puţin de o oră. „Negreşit, îşi spuse el zorindu-se, 
negreşit...” Nici nu mai ştia deja ce spune. 

Peste exact o oră, spălat, ras şi îmbrăcat cu haine curate, 
Senmut urca deluşorul acoperit de iarbă pe culmea căruia se 
opri să contemple lacul lui Amon, unde se legăna domol barca 
sfântă, cu catargele sale aurii şi vâslele argintii scânteind în 
soare. Privirile nu-i întârziară însă asupra ei, deoarece, nu 


departe, înconjurate de perne şi întinse pe rogojini albastre, îl 
aşteptau două femei şi o fetiţă. „Da, ea este”, îşi zise el, 
cuprins de un val de plăcere necunoscută până atunci. 
Ingenuncheată lângă un coş de răchită, Hatşepsut stătea de 
vorbă cu Nosme şi Tiyi. Fetiţa îi simţi prezenţa şi-şi înălţă 
privirile spre el. Senmut se repezi şi căzu în genunchi, cu 
braţele întinse şi faţa în iarba moale şi călduţă. 

Hatşepsut îi atinse uşor umărul cu piciorul. 

— lată-te, în sfârşit! Spuse ea. Poţi să te ridici. Senmut se 
ridică fără a îndrăzni să-şi înalțe privirile. După o clipă, fetiţa 
exclamă pe un ton iritat: 

— Uită-te la mine! Un asemenea comportament nu ţi se 
potriveşte deloc, ţie care nu ai şovăit să mă duci prin tot 
domeniul meu fără să mă prea menajezi! 

Glasul îi era acelaşi, la fel de imperios, plin de sfidare, lăsând 
totodată să răzbată sunetul ascuţit şi strident specific 
copilăresc. Când îşi înălţă însă privirile şi îi văzu ochii mari şi 
negri, bărbia micuță, dar energică şi gura drăgălaşă atât de 
bine conturată, Senmut rămase năucit. Era ea, într-adevăr, şi 
totuşi se schimbase; zveltă şi plăpândă pentru vârsta ei, îşi 
pierduse totuşi în lunile acestea din urmă aspectul copilăresc. 
Simţea dezvoltându-se în ea tânăra femeie care nu avea să 
întârzie să devină. Era însă şi altceva, conştiinţa întru totul 
recentă a sângelui şi a istoriei ei, reflexul întunecat al puterii 
ce ardea neclar în spatele privirii sale nemiloase şi al 
zâmbetului uşor. 

Se priviră preţ de o clipă, apoi Hatşepsut dădu din cap, cu un 
aer satisfăcut, şi îi făcu semn spre perne. 

— Aşază-te aici, lângă mine. Mă tem că nu-ţi pot oferi o 
pătură veche, dar sper că rogojina mea o să-ţi convină. Ştii, 
uitasem de tot cum arăţi, dar acum, că te revăd, mă întreb 
cum de-am putut s-o fac. Nu te-ai schimbat prea mult, nu-i 
aşa? 

Se apropie de el. 

— Ai mai avut de curând prilejul de a salva şi alte fete din 
lacul lui Amon? ÎI întrebă ea, râzând. 

Işi vâri mâinile în coşul de răchită şi scoase doi pisoi, apoi îl 
puse pe unul pe genunchii lui Senmut. 

— Sunt puii pisicii lui Nebanum. Mi i-a dat mie. Simt sacri. 


Mama lor e din templul lui Bastet!? şi poate să vadă demonii 
noaptea. Vrei unul? 

Senmut mângâie blana mătăsoasă şi cenuşie şi pisicuţa 
mieună, încercând zadarnic să-l zgârie. Erau nişte animale 
foarte frumoase, zvelte şi delicate, cu botul ascuţit şi ochii 
oblici. La fel ca tuturor egiptenilor, lui Senmut îi plăceau 
pisicile şi îi mulţumi pentru mărinimia ei. 

— Trebuie să-i cer permisiunea învățătorului meu, dar nu 
cred că o să mi-o refuze, dacă mama pisoiului e atât de 
deosebită. 

— Ei bine, preotule, ce ai mai făcut de la ultima noastră 
întâlnire? Îl întrebă ea. 

Senmut puse pisoiul pe iarbă, se sprijini confortabil pe perne 
şi admiră liniştea lacului înainte de a răspunde. Nu ştia nici 
acum motivul acestei convocări şi nu putea deci să-i prevadă 
deznodământul, dar continua să fie convins că trebuia să-şi 
cântărească bine cuvintele. Ideea de a se folosi de Hatşepsut 
pentru a-şi duce la bun sfârşit proiectele nu-i trecuse nicio 
clipă prin cap. Voia doar să o cunoască mai bine, deoarece i se 
părea că norocul îi făcuse să se întâlnească şi îi oferise o nouă 
prietenă. 

— M-am ocupat de treburile care îmi revin la templu, fiindcă 
asta este datoria unui bun preot, prinţesă. 

— Să frece podelele şi să facă mici comisioane? 

Îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar în întrebarea ei nu 
fusese nici urmă de răutate. 

— Da. Exact. 

— Şi ai de gând să te ocupi cu asta toată viaţa? Fetiţa 
examina cu atenţie degetele subţiri şi lungi ale lui Senmut, 
împreunate peste veşmântul de în, şi umerii laţi şi pătraţi. Sub 
sprâncenele groase şi castanii, ochii îi erau blânzi, şi se simţi 
în largul ei alături de el, fără să simtă nici cea mai mică 
dorinţă de a-l tachina sau de a-l necăji, aşa cum obişnuia cu 
Tutmes. S-ar fi arătat mult mai iscusit decât Tutmes să mâne 
carul de luptă şi să arunce sulița. 

Senmut îi aruncă o privire scurtă, dar de data aceasta ea nu 
zâmbi. 

— Ca toată lumea, Alteță, am şi eu visurile mele tainice, care 
au foarte puţină legătură cu realitatea. 


2 Bastet - zeiţă cu cap de pisică în mitologia egipteană (n.r.). 


— Bineînţeles. Dar am auzit că un bărbat hotărât şi sigur pe 
sine îşi poate îndeplini visurile dacă-şi dă osteneala. 

— Nu sunt încă bărbat, Alteță. 

Cuvintele acestea spuneau totul şi nimic deopotrivă. Educaţia 
pe care o primise Senmut nu-l lăsase străin de diplomaţie. 

Hatşepsut oftă şi puse pisoiul la loc în coş. 

Senmut se pregătea să se ridice, crezând că discuţia se 
încheiase, dar ea îşi puse mâna pe braţul său gol, făcându-l să 
tresară. 

— Ştii că acum sunt prinţ moştenitor? Îl întrebă ea încet. 

— E o mare cinste, Alteță, pentru Egipt, răspunse el, cu capul 
plecat. 

— Îți datorez o favoare, preotule, şi am de gând să mă achit 
acum. Tatăl meu mi-a dat deplină libertate în privinţa asta; aş 
vrea să-ţi dau ceva. (îl privi îngrijorată.) N-o să mă refuzi, 
sper? 

— Nu-mi datorezi nimic, Alteță. Am făcut ceea ce am 
considerat că e de datoria mea, şi nimic mai mult. Dar, din 
moment ce consideri că fapta mea merită răsplătită, atunci n- 
o să refuz. 

— Frumos spus! ÎI ironiză ea cu blândeţe. Ei bine, gândeşte- 
te. Ce-ţi doreşti? 

Senmut privi lebedele care lunecau pe lac, văzu pescăruşii şi 
găinuşele de baltă care-şi scuturau penele în apă. Observă 
cum cele două însoţitoare sporovăiau. Auzi respiraţia uşoară a 
prinţesei şi cu coada ochiului remarcă țesătura subţire a 
veşmintelor ei care foşneau în bătaia brizei. Toate acestea 
fură însă în scurt timp copleşite de valul ambiţiei sale. Avu 
impresia clară că o mână nevăzută îl punea deodată în faţa 
tuturor visurilor sale, a speranţelor şi a suferințelor sale. Se 
gândi la Kames, tatăl său, care nu dorea pentru fiul lui decât 
siguranţa şi anonimatul; se gândi la învățătorul lui şi la 
durerile sale de stomac, dar se gândi mai ales la faraon, la 
uriaşul acesta cu puteri nemărginite. 

Îngenunche la picioarele lui Hatşepsut. 

— Alteță, mai mult ca orice aş vrea să studiez arhitectura cu 
marele Ineni. Asta doresc, şi nimic altceva. 

— Nu vrei o casă frumoasă? Întrebă ea, ţuguindu-şi 
nemulțumită buzele. 

— Nu. 


— Atunci, ceva pământ? Sau două neveste? O proprietate 
mare? 

Senmut izbucni în râs, de uşurat şi fericit ce se simţea. 

— Nu, nu şi nu! Vreau doar să devin arhitect, oricât de 
modest. Nu ştiu încă dacă am talent, dar asta trebuie să aflu! 
Mă înţelegi, Alteță? 

Hatşepsut se ridică, cu un aer semet. A 

— Îmi aminteşti de scumpa mea Osiris-Neferu. Îşi petrecea 
timpul întrebându-se dacă o înţeleg, şi trebuie să recunosc că 
uneori mi se întâmpla să mi se pară extrem de plictisitor să 
încerc asta. Dar cred că te înţeleg, spuse ea, luându-i mâna lui 
Senmut, care i-o strânse fără voia lui. Ţi-am scurtat drumul 
către împlinirea visului, nu-i aşa? 

Senmut se aplecă să-i sărute mâna micuță. 

— Exact, îi răspunse el. L-ai scurtat cu o viaţă întreagă! 
Hatşepsut îşi retrase mâna şi îşi chemă suita. 

— Eşti sigur? Insistă ea. 

— Absolut sigur. 

— Atunci, o să vorbesc cu tatăl meu, care o să vorbească cu 
Ineni. E un moşneag acrit, care cu siguranţă că n-o să accepte 
de bunăvoie un nou elev. Dar tu o să fii fericit. O poruncesc 
eu! 

Senmut luă în braţe pisoiul adormit. 

— la coşul! Îi porunci Hatşepsut lui Nosme. 

Şi deja se îndepărta, lăsând-o pe Tiyi să împăturească 
rogojina şi să strângă pernele. Senmut, rămas singur şi pierdut 
de fericire, îşi dădu atunci seama că nici măcar nu aşteptase 
ca el să o salute. 

Tutmes îşi aşeză fiica la cină alături de el pentru ca aceasta 
să-i povestească despre întrevederea pe care o avusese cu 
Senmut. Descrierea escapadei îl distră nespus. Când îi spuse 
care era dorinţa acelui novice cutezător, faraonul lăsă să-i 
scape o exclamaţie pe jumătate indignată, pe jumătate 
batjocoritoare. Mesenii îşi întoarseră spre el privirile pline de 
îngrijorare, dar Tutmes le strigă muzicanţilor să cânte mai 
departe şi trimise un sol la Ineni. În timp ce savura un 
porumbel fript, o puse să mai povestească o dată ce se 
întâmplase. Hatşepsut fu întrucâtva contrariată, deoarece 
tatăl ei nu-i lăsa o clipă de răgaz, şi mâncarea începuse să i se 
răcească. 


În sfârşit, sosi şi Ineni, care se prosternă, impecabil şi 
imperturbabil, deşi fusese nevoit să-şi lase baltă toate 
treburile ca să răspundă convocării imperiale. Ineni era mult 
mai înalt decât media şi încă zvelt, în ciuda vârstei sale 
înaintate. Cu nasul acvilin, gura hotărâtă, capul uimitor de 
neted şi ascuţit, complet ras, chipul său ar fi putut părea dur şi 
nemilos, dacă nu ar fi fost expresia maliţioasă a ochilor săi 
cenuşii. Ştia să râdă însă şi dragostea de viaţă pe care o avea 
îl ajuta să suporte frământările geniului său. 

— Ineni, strigă Tutmes, stai aici, lângă Hatşepsut! Alteța Sa 
are ceva să-ţi spună. 

Arhitectul nu păru surprins. Acceptă vinul pe care i-l oferea 
sclavul faraonului, îl bău încet şi aşteptă privindu-şi inelele. 

Hatşepsut era furioasă. Îşi spuse povestea pentru a treia 
oară, în cuvinte scurte şi concise. Spre deosebire de tatăl ei, 
Ineni nu râse, ci o ascultă cu atenţie, fără a o slăbi din ochi. 
Abia ce-şi încheiase povestirea, în momentul când se pregătea 
să ia în sfârşit o îmbucătură de pâine de secară, şi el o întrebă: 
— Alteță, spui că preotul ăsta nu este decât un novice? Un fel 
de ţăran? 

Era prea de tot! 

— Spun că-ţi poruncesc să taci şi să mă laşi să mănânc! Și 
mai spun că o să-ţi răspund mai târziu la toate întrebările. Eu, 
una, mor de foame, şi până şi sclavii au apucat de-acum să 
mănânce. 

Ineni aşteptă, Tutmes aşteptă, Ahmes aşteptă, sclavii 
aşteptară, în timp ce Hatşepsut mânca şi bea pe săturate. In 
sfârşit, împinse masa deoparte şi se instală mai confortabil, 
oftând uşurată. _ 

— E un tânăr inteligent şi dintre cei binecrescuţi. Imi place. E 
amabil şi respectuos şi nu se plânge ca... 

Era să spună „ca Tutmes”, dar îşi aminti la timp că tatăl ei îi 
recomandase insistent să-şi ţină părerile pentru ea; astfel 
încât continuă: 

— ... ca alţii. Pe deasupra, chiar îi datorez favoarea asta şi m- 
am angajat să i-o îndeplinesc cu autorizaţia tatălui meu. Sper, 
dragă lneni, că o să-i dai posibilitatea de a-şi dovedi 
capacitatea. E atâta nerăbdare în el! 

Ineni nu răspunse nimic, dar schiţă un zâmbet. Şi el avea o 
anumită afecţiune pentru noua moștenitoare, pe care o găsea 


infinit mai energică şi mai capabilă decât tânărul timorat 
căruia îi era hărăzit în mod normal acest titlu. 

— E o plăcere să te slujesc, Alteță, rosti el în cele din urmă. 
Trimite-mi persoana şi o să mă ocup de ea. 

La drept vorbind, Ineni nu avea niciun chef să-şi asume la 
vârsta lui formarea unui nou elev. Voia să se retragă cât mai 
repede cu putinţă şi să se bucure, în sfârşit, de avantajele pe 
care i le aduseseră serviciile bune şi loiale, ca şi de soţii, de 
fiu, de grădinile sale. Nu putea însă în niciun chip să refuze o 
asemenea cerere. 

„O să vedem noi care sunt capacităţile de judecată ale micii 
prințese”, îşi zise el în timp ce ieşea din palat. 

A doua zi devreme, Senmut fu trezit de o bătaie în uşă; 
înainte de a fi apucat să se scoale, odaia fu invadată de 
oameni. Învățătorul lui, arătând la fel de epuizat ca 
întotdeauna, îl salută sec. Doi sclavi, în costumul albastru şi 
alb al palatului, aşteptau în spatele său. 

— Eşti rugat să-ţi părăseşti chilia şi să te duci imediat la 
nobilul Ineni, îi spuse învățătorul lui cu o oarecare iritare. Nu 
ştiu despre ce e vorba şi nici nu vreau să ştiu. Îmbracă-te 
repede! Oamenii ăştia or să aibă grijă de lucrurile tale. 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi fără să mai adauge nimic. 

Încă adormit, Senmut îi văzu pe sclavi strângându-i într-un 
cufăr cele câteva lucruri. Puținele papirusuri aparţinând 
bibliotecii templului fură puse pe salteaua deja strânsă, şi cei 
doi sclavi se făcură nevăzuţi, fără a-i mai lăsa răgazul să-i 
întrebe pe unde trebuie să o apuce. 

Se ridică grăbit şi îmbrăcă tunica pe care o purtase ieri. Un 
paznic îl aştepta să-l conducă la palat şi părăsiră împreună 
templul. Senmut plecă fără să se mai uite înapoi. 

Peste câteva minute, mergeau pe o alee străjuită de statuile 
zeului Tutmes, treceau în scurt timp de pâlcul de sicomori şi 
ajungeau la poarta vestică a palatului. Acolo, paznicul se opri, 
strecură o vorbă gărzilor care-i lăsară să treacă, şi Senmut 
pătrunse pentru prima oară în viaţă în Curtea Regală. 

Treaz de-a binelea acum, privi în jurul său cu o uşoară 
dezamăgire şi teamă. Locul nu era prea diferit de cel pe care 
tocmai îl părăsise. 

Avea să afle ulterior că se afla atunci foarte departe de 
apartamentele regale şi de marea Sală de Audienţă. Fusese 


condus direct în aripa rezervată birourilor şi dregătoriilor, unde 
faraonul se ducea aproape zilnic să-şi exercite funcţiile 
administrative, ceea ce explica absenţa oricărui decor fastuos. 
Coridoarele erau înguste şi tăcute. 

„Nu m-aş descurca niciodată în labirintul ăsta”, îşi spuse 
Senmut. 

Escorta lui se opri în sfârşit în faţa unei uşi din cedru fin, 
sculptată şi cu ornamente de argint. Abia bătuse, că un sclav 
tânăr îi deschise, salutându-l cu o plecăciune adâncă. 

— Eşti aşteptat, spuse el pe un ton şovăitor. 

„Probabil e sirian”, îşi zise Senmut, observându-i asemănarea 
cu Benya. Garda lui salută la rândul său şi dispăru. 

Sclavul îl introduse într-o odaie scăldată în lumina soarelui, 
care-l lăsă uluit şi năucit, ca un animal scos brutal din vizuină. 
— Apropie-te! li porunci un glas blând şi limpede. Aş vrea să 
te văd mai de aproape. 

Senmut se îndepărtă de uşă. În faţa lui se întindea o podea 
din lespezi albe şi negre, la capătul căreia se afla o masă 
imensă şi grea, acoperită de pergamente de tot soiul. În 
dreapta, se înălța un perete neted, împodobit de o friză 
înfăţişându-l pe zeul Imhotep”? supraveghind înălţarea marilor 
piramide. In stânga, camera dădea spre o galerie pardosită cu 
lespezi, la capătul căreia strălucea lacul sfânt. Numeroşii 
arbori sădiţi între lac şi galerie îi dădeau lui Senmut impresia 
că se află la liziera unei păduri scăldate în soare. 

In spatele biroului, stătea în picioare un bărbat, şi Senmut 
ştiu pe dată că se afla în prezenţa celui mai mare arhitect 
după omul-zeu care înălţase mormintele regale înfăţişate pe 
perete, un om ce trebuia respectat, chiar temut, dar 
deopotrivă iubit. 

lneni aştepta, cu braţele încrucişate. Senmut îşi umflă 
pieptul, păşi spre el şi salută. Ineni zâmbi. 

— Eu sunt Ineni, spuse el liniştit. Eşti Senmut, noul meu elev, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce te afli aici? 

Senmut zâmbi la rândul lui, şi Ineni fu plăcut impresionat. 
Ochii arhitectului studiară amănunţit sprâncenele groase, ochii 


2 Imhotep - medic şi arhitect din Egiptul antic (secolul al XXVII- 
lea î.Hr.), divinizat ca zeu al medicinei (n.r.). 


întunecaţi şi hotărâți, pomeţii proeminenţi, gura senzuală şi 
energică a tânărului şi recunoscu semnele nobleţei. „Prinţesa 
mea avea dreptate, îşi zise el. Băiatul ăsta promite.” 

— Mă aflu aici ca să învăţ cum să transform visurile regale în 
realitate. Pentru asta sunt hărăzit, nobile Ineni. 

— Chiar aşa? Şi crezi că ai în tine voinţa, curajul şi puterea de 
a munci atât cât va trebui sau, altfel, de a muri? 

— N-am încercat niciodată, dar aşa cred. 

Ineni îşi desfăcu braţele şi arătă cu degetul masa 
supraîncărcată. 

— Ei bine, atunci ne vom apuca de treabă. O să citeşti tot ce 
vezi aici, fără să te opreşti decât ca să mănânci şi să dormi, 
până când vei fi luat cunoştinţă de toate aceste informaţii. 
Patul tău e acolo, adăugă el arătând o uşiţă. Omul ăsta e 
sclavul tău, o să-ţi aducă tot ce-ţi trebuie. Peste o zi sau două, 
o să mai stăm de vorbă, şi atunci... Se îndreptă spre uşă. 
Atunci vom vedea. Mă apuc devreme de lucru, aşa cum ai 
putut constata, şi termin târziu. Sper că o să faci la fel. Şi mai 
ales nu-ți face griji. Eu, unul, te plac îndeajuns de mult, 
prinţesa moştenitoare la fel. Ce poţi să ceri mai mult? 

Ineni ieşi, făcând un semn din cap. Senmut se relaxă în sfârşit 
şi se apropie de sulurile de papirus. Nu putea vedea baza 
stivei, dar îşi aşeză mâna deasupra ei, conştient de gravitatea 
momentului. Cheia enigmei se afla aici, blândă şi primitoare, 
sub mâna lui. 

— Adu-mi de mâncare şi nişte vin, îi ceru el distrat sclavului 
care aştepta în spatele lui. 

Luă primul sul şi, aşezându-se la masă, îl desfăşură şi începu 
să citească. 

După un an greu, pe care şi-l petrecu istovindu-şi ochii şi 
citind până la epuizare, cufundat în planurile vechi şi în 
diagrame, învățând uzanţele şi tehnicile meseriei sale, Senmut 
fu în sfârşit autorizat să meargă să vadă unele dintre operele 
lui Ineni. Avu acces la rindea, la instrumentele de geometrie şi 
la pana desenatorului. Privirea sa perspicace şi talentul 
înnăscut îi permiseră să descopere lesne un unghi greşit şi să 
rezolve o problemă de construcţie. Işi petrecu timpul învățând 
cu cea mai mare plăcere. Pentru prima oară în viaţă, era 
fericit, cu adevărat fericit, şi pentru el nu mai exista nimic în 
afară de momentele pe care le petrecea cu maestrul său. 


Ineni era deopotrivă mulţumit şi surprins. Încetul cu încetul, 
începu să-i facă plăcere tovărăşia acestui tânăr care devenea 
un bărbat frumos, cu minte ageră şi limpede, şi-şi luă treptat 
obiceiul de a-l consulta pe Senmut pentru fiecare proiect al 
său. Templul de la Medinet-Habu fu terminat. Altele fură 
înălțate la Ombo, lbrim, Semneh şi Kumneh. Doar proiectul 
favorit al lui Tutmes, templul lui Osiris de la Abydos, rămânea 
un secret pentru Senmut. lneni era singurul autorizat să 
lucreze la el şi, când Cel Unic venea să-şi consulte arhitectul, 
Senmut pleca să se plimbe în grădină, pe malul lacului. 

Senmut ar fi vrut uneori să o vadă fie şi în treacăt pe mica 
prinţesă, dar asta nu se întâmpla niciodată. Era ca şi cum nu 
s-ar fi întâlnit niciodată. Făcu cunoştinţă cu Menkh, fiul lui 
Ineni, şi datorită lui află câteva anecdote despre Hatşepsut; de 
exemplu, că la prima vânătoare de rațe la care fusese, ţintise 
cu dibăcie o pasăre, străpungând-o cu săgeata, dar, după 
primul strigăt de bucurie, izbucnise în plâns şi legănase în 
braţe trupul însângerat. Menkh îi mai spuse că Hatşepsut se 
distingea la antrenamentul militar. Aahmes pen-Nekheb o 
mustra ca pe oricare alt recrut tânăr, ceea ce ea accepta tară 
să crâcnească, şi mâna caii la fel ca un bărbat. Senmut îl 
plăcea pe Menkh. Acesta avea siguranţa liniştită şi amicală pe 
care i-o conferea rangul tatălui său, dar aproba dorinţa lui 
Senmut de a se apropia de cercurile puterii şi-l trata cu 
simpatie. În ciuda diferenţei dintre originile lor, cei doi tineri 
descoperiră multe puncte comune. 

După câtva timp de la primele lecţii luate cu Ineni, Senmut se 
duse la târgul din Teba să angajeze un scrib. li dictă acestuia o 
scrisoare pentru Benya, în care-i povestea tot ce se petrecuse, 
atât cât îi îngăduia punga, deoarece scribul era plătit la 
cuvânt, iar cuvintele i se îngrămădeau pe buze. Peste o lună, 
primi un răspuns entuziast în care Benya îl anunţa că nu se va 
întoarce decât în primăvara viitoare. 

Senmut îşi cumpără o frumoasă brățară din electrum, pe care 
era gravată noua lui situaţie socială, pentru ca nimeni să nu o 
mai ignore, şi-şi înfrumuseţă veşmintele cu fir de aur. Era încă 
preot, dar nu se ducea decât rareori la templu. Riturile cultului 
îl interesau prea puţin şi prefera să se plimbe printre 
obeliscurile de la Karnak, gândindu-se la ce ar fi făcut el dacă i 
s-ar fi cerut să completeze acest impresionant şir de 


monumente. Îi plăcea să primească omagiile celor care, cu 
puţin timp în urmă, nu i-ar fi dat nicio atenţie şi îi plăcea să 
discute în carierele de piatră cu ceilalţi arhitecţi, fără a 
manifesta totuşi nici cea mai mică suficienţă. Ştia că era cale 
lungă de la statutul de ucenic la cel de om de încredere al 
faraonului, chiar dacă hainele îi erau mai luxoase, iar vinul pe 
care îl bea era adus din Charu. 

N-o uită nici pe tânăra căreia îi datora o asemenea schimbare 
a norocului. Se părea însă că acum, după ce-şi achitase 
datoria, nu mai era deloc interesată de el. 

8 

Nu era întru totul exact că ea îl uitase. Când i se întâmpla să 
se gândească la el, Hatşepsut îl întreba pe Ineni ce mai face 
elevul lui; dar, cum acesta părea să se achite foarte bine de 
noile sale sarcini, nu se mai interesă prea mult de el. 

La doi ani după întâlnirea lor, Hatşepsut observă, spre marea 
ei surprindere, că devenise femeie. Ritul trecerii la vârsta 
adultă fu îndeplinit. Nosme îi strânse jucăriile şi hainele de 
copil, pe care preoţii aveau să le scoată din nou într-o bună zi 
ca să i le pună în mormânt. Ani îi arse părul într-o cupă de 
argint, sub privirea indiferentă a lui Hatşepsut, care se gândea 
că suferinţa provocată de moartea lui Neferu nu încetase să se 
stingă în aceşti ani, astfel încât acum sora ei se număra 
printre amintirile din copilăria sa. N 

Fumul înecăcios al părului ars plutea în încăpere. In căldura 
toridă a acestei zile de vară, ea aştepta cu nerăbdare 
momentul când urma să plonjeze în apa răcoroasă a lacului 
sfânt. La sfârşitul ceremoniei, se mulţumi să-şi ia un rămas- 
bun politicos de la Nosme, care avea să locuiască de-acum în 
afara palatului. Chemarea lacului era mai puternică decât 
orice altă formă a datoriei. Mai târziu, regretă graba şi se duse 
să o vadă pe bătrână. 

La începutul după-amiezei, fu condusă în noul ei apartament, 
care nu era cu mult mai mare decât cel dinainte şi puţin mai 
bine mobilat, fiindcă nu fusese numită încă moştenitoare 
regală. Continuă să meargă la şcoală. La doisprezece ani, se 
bucura de o libertate destul de mare. Noile ei slujnice se 
arătau mai respectuoase faţă de ea şi mai supuse. In schimb, 
tatăl ei îi căuta mai des tovărăşia, punând să fie chemată sau 
apărând pe neaşteptate înainte ca ea să plece la şcoală. 


Tutmes se dovedea un paznic mult mai eficient decât fusese 
vreodată Nosme. Uşa îi era păzită de soldaţi înarmaţi, care 
făceau parte din suita Maiestăţii Sale. Ca urmare, nu reuşea 
decât foarte rar să scape de sub supravegherea lor ca să-l 
viziteze pe Nebanum şi animalele acestuia. 

Într-o după-amiază înăbuşitoare, în timp ce-şi apropiase 
pernele de fereastră ca să-şi facă siesta, fu anunţată Ahmes. 
Hatşepsut îşi văzuse rar mama de la ceremonia rituală. Se 
întâlneau la masă şi sporovăiau împreună despre studiile ei şi 
performanţele la aruncarea suliţei, dar Ahmes nu pomenise 
niciodată de noua ei situaţie de prinţesă moştenitoare. 
Dezaprobarea mamei sale crease între ele o răceală, şi 
Hatşepsut se simţea deopotrivă intrigată şi rănită. Avea încă 
nevoie de sprijinul, înţelegerea şi simpatia mamei sale, dar nu- 
i trecuse niciodată prin minte că răceala ei aparentă era dată 
de neliniştea nespusă provocată de viitorul acestei flori a 
Egiptului. 

Vizita era într-adevăr o surpriză. Hatşepsut sări să-şi sărute 
mama, îmbrăcată toată în albastru, culoarea ei preferată. 
Ahmes o strânse în braţe şi-şi concedie suita. Palatul era 
tăcut. Ahmes schiţă un zâmbet şi rămase în picioare. Cât 
despre Hatşepsut, aceasta se lăsă să cadă pe perne, cu 
picioarele încrucişate. 

— Încercam să mă răcoresc un pic, spuse ea. Dar nu reuşesc 
deloc să dorm. Şi tu, mamă? Nu-ţi faci siesta? 

— Somnul mă ocoleşte. Îmi fac griji pentru tine, Hatşepsut, şi 
voiam să vorbim despre toaleta ta. 

— Toaleta mea? 

Hatşepsut nu dăduse niciodată atenţie hainelor pe care le 
purta. 

— Da. Eşti aproape femeie şi cred că ar trebui să porţi o 
rochie în loc să alergi în şorţ ca băieţii, ca o sălbatică mică. O 
dată ce a ajuns la vârsta adultă, orice fată trebuie să poarte 
costumul femeilor. lar tu, Hatşepsut, tu trebuie cu atât mai 
mult să dai atenţie felului în care te îmbraci. 

— De ce? Sunt aproape femeie, dar nu simt încă femeie. 
Dacă port o rochie, n-o să mă mai pot căţăra în copaci şi nici 
să-l întrec pe Menkh la alergare. E chiar aşa de important, 
mamă? 

— E foarte important, răspunse Ahmes cu o fermitate 


neaşteptată. 

Această tânără cu picioare lungi şi brune, cu talia atât de 
subţire, care îşi legăna piciorul şi o privea cu o 
condescendenţă tandră, era periculos de aproape de a deveni 
o străină pentru ea. 

— O prinţesă nu trebuie să se îmbrace ca un băiat. 

— Dar nu sunt prinţesă, replică liniştită Hatşepsut. Sunt un 
prinţ, şi nu orice prinţ. Sunt prinţul moştenitor. Tata a spus-o. 
Într-o bună zi, o să fiu faraon; şi cum nicio femeie nu poate 
deveni faraon, sunt prinţ. 

Pufni în râs, şi Ahmes o recunoscu pe fetiţă sub trăsăturile 
tinerei femei. Hatşepsut se ridică. 

— Nu văd deloc ce importanţă are dacă port mai departe un 
şorţ în loc să mă sugrum într-o rochie. Încă nu vreau să fiu 
femeie. Vai, mamă! Continuă ea serioasă, cuprinzându-şi 
mama de mijloc. Cum aş putea să-mi ţin echilibrul în car sau 
să trag cu arcul dacă mi-aş simţi mişcările stânjenite şi aş fi 
atentă la ce port? 

— Aşadar, acum te pasionează arcul şi săgețile, nu-i aşa? 

— Da, bineînţeles! Pen-Nekheb e mulţumit de mine, şi tata 
mi-a dat voie. 

— Şi Tutmes? Pen-Nekheb se ocupă în continuare de el? 

— Aşa cred. Nu mai vorbeşte cu mine. 

Cuprinsă cu adevărat de spaimă, Ahmes îşi apucă fiica de 
braţ şi o împinse pe perne, rămânând aplecată peste ea. 

— Ascultă-mă bine, Hatşepsut! Sunt mai în vârstă decât tine 
şi am învăţat că există o prăpastie între dorinţe şi împlinirea 
lor; o prăpastie întunecată în care colcăie şerpii dezamăgirii şi 
ai disperării. 

Hatşepsut o privi stupefiată. Tonul acesta autoritar, imperios 
era cât se poate de neobişnuit la această femeie, a cărei 
blândeţe şi amabilitate erau legendare. Se îndreptă, şi Ahmes 
continuă: 

— Tatăl tău te-a desemnat moştenitoare. Aşa că eşti 
moştenitoare. Viitorul ţi se pare o câmpie veşnic verde, 
minunată şi la fel de mare ca paradisul zeilor. Peste câţiva ani 
însă, tatăl tău se va duce şi el lângă zei şi atunci o să te 
trezeşti la cheremul preoţilor şi al lui Tutmes. 

Fata se încruntă; orice urmă de dezinvoltură o părăsise. 

— Tutmes? Dar e un băiat prost şi moale. 


— Se poate, dar e totuşi fiu de rege, căruia îi va reveni 
cândva dubla coroană, orice ar face tatăl tău ca să evite asta. 
Şi tu va trebui să te măriţi cu el, Hatşepsut. Nu e nicio îndoială 
în privinţa asta, sunt profund convinsă. 

— Dar preoţii sunt în slujba lui Amon, şi eu sunt încarnarea lui 
Amon pe pământ. Tutmes nu poate să schimbe cu nimic acest 
lucru, replică ea, cu ochii strălucind de emoție. 

— Sunt mulţi la templu care vor un faraon slab şi nătâng 
pentru ca ei să se poată îmbogăţi mai lesne; pe deasupra, 
nimeni nu va crede că o fată lipsită de experienţă e-n stare să 
poarte povara copleşitoare de a conduce o ţară întreagă, ce 
spun eu, un imperiu clădit pe război şi consolidat printr-o 
atenţie neîncetată. 

— Dar când tatăl meu se va urca în barca lui Ra, n-o să mai 
fiu o fată lipsită de experienţă. O să fiu femeie. 

— Credeam că nu vrei să fii femeie, răspunse Ahmes 
maliţioasă. 

Fata rămase cu gura căscată şi îi adresă mamei sale un 
zâmbet trist. 

— Vreau să fiu faraon, răspunse ea, dar încă nu vreau să fiu 
femeie. 

— Asta nu înseamnă că n-o să renunţi la hainele acestea de 
copil şi n-o să te îmbraci cum trebuie, aşa cum cere poziţia ta, 
replică rece Ahmes. 

— Nu! Strigă Hatşepsut, sărind în picioare. O să mă îmbrac 
cum vreau! 

Ahmes se ridică şi ea şi, aranjându-şi veşmintele, se îndreptă 
spre uşă. 

— Khaemwese, văd, e mult prea bătrân de-acum ca să se mai 
ocupe de educaţia copiilor regali. Pare incapabil să te înveţe 
respectul datorat mame tale. O să vorbesc cu nobilul tău tată. 
Nu eşti decât un copil răsfăţat şi capricios, Hatşepsut, şi e 
timpul de acum să te obişnuieşti cu răspunderile care-ţi revin. 
O să vedem noi. 

leşi din încăpere, păşind dreaptă în rochia ei albastră şi 
străvezie. 

Hatşepsut se strâmbă şi se ghemui printre perne cu un aer 
maliţios. „Niciodată!” îşi zise ea. Şi, în ciuda orei târzii şi a 
oboselii, nu reuşi să adoarmă. 

Tutmes nu o forţă să poarte rochii. Când Ahmes abordă 


subiectul, el o întrerupse brutal. 

— Lasă copilul să poarte ce vrea. Încă n-a venit vremea să o 
sufocăm cu constrângerile vârstei adulte. Nu vreau ca 
învăţătura să fie o povară pentru ea. Aşa am hotărât! 

Jignită, Ahmes se retrăsese în apartamentele ei, pradă unei 
migrene violente. Nu o imploră pe Isis. „Zeița trebuie să fi avut 
lucruri mai bune de făcut, fiindcă altfel ar fi răspuns de mult 
rugăciunilor mele”, îşi zise ea. 

Hatşepsut, pe jumătate goală şi ciufulită, continuă să se 
zbenguie prin grădini şi prin palat, crescând ca una dintre 
acele minunate flori de lotus albastru care-i plăceau atât de 
mult, sălbatică şi exotică. La şcoală, împreună cu Menkh, User- 
amon, Hapusemb şi Tutmes, începu să prindă câteva noţiuni 
de înţelepciune. La antrenamentul militar însă învăţa cu totul 
altceva: cum să ţintească bine în ciuda zdruncinăturilor 
carului, cum să nimerească drept în inimă, cum să-l 
păcălească pe duşman, cum să prevadă mişcările inamicului, 
îi plăcea la nebunie să se uite la manevre, stând la adăpost de 
căldura caniculară în cortul ei: norii de praf, soldaţii îmbrăcaţi 
în piele ascultând de ordinele răguşite ale şefului lor şi 
mânându-şi carele cu o iscusinţă uimitoare. Se simţea atât de 
în largul ei, dreaptă şi încordată în şorţuleţul ei, încât de 
departe semăna cu un mic prinţ trecându-şi oamenii în revistă, 
primind cu gravitate salutul unei armate de lănci ridicate. 

Viaţa era plăcută. Fiecare nerv al corpului ei desăvârşit se 
concentra asupra sarcinii pe care o avea de îndeplinit, în ciuda 
şuşotelilor bărbaţilor sau a strigătelor lor de încurajare. Şi ştia 
că nu departe se afla tatăl ei, bine înfipt pe picioarele 
depărtate, cu pumnii în şolduri, care aştepta sfârşitul 
instrucției ca să-şi dea părerea. 

Într-o dimineaţă îngheţată din luna lui Thot, pe când 
Hatşepsut dormea adânc, ghemuită sub pături în faţa 
tăciunilor dogoritori, tatăl ei veni să o trezească. Simţi o mână 
aşezându-i-se pe umăr şi scuturând-o uşor, ceea ce o trezi pe 
dată. El îi puse un deget pe buze şi îi făcu semn să se scoale. 
Fata se supuse, cu mintea încă înceţoşată de visele plăcute. 

Sclava ei dispăruse şi căută pe bâjbâite cu ce să se îmbrace. 
Faraonul îi întinse o pelerină groasă de lână şi o pereche de 
sandale, după care ieşi. Hatşepsut îl urmă, întrebându-se ce 
se întâmplă. O dată ce traversaseră fără zgomot pasajul care 


ducea la mica ei grădină personală, el se opri. Stelele 
scânteiau încă pe cerul negru, făcând ca palmierii de pe malul 
fluviului să se desluşească în beznă. Un vânt rece biciui faţa 
lui Hatşepsut în timp ce aştepta răbdătoare o explicaţie. 

Faraonul se aplecă spre ea şi murmură: 

— O să facem o mică plimbare cu mama ta şi cu lneni. 
Nimeni nu trebuie să ştie unde mergem. O să traversăm 
fluviul. 

— Mergem la morţi? 

Avea impresia că deja îi simte în tăcerea aceea apăsătoare 
de dinaintea zorilor. 

— Ceva mai departe. O să conducem noi înşine barca şi vom 
pleca fără sclavi. E mai bine să plecăm cât mai e răcoare, ca 
să ne înapoiem pe la amiază. 

Se întoarse şi o luă pe aleea străjuită de copaci, urmat de 
fiica sa, care-i păşea pe urme tăcută ca o pisică. 

Fură opriţi o dată, dar Tutmes îl îmbrânci pe arcaş şi-şi ridică 
gluga, descoperindu-şi faţa. Soldatul, zăpăcit, salută şi îi lăsă 
să treacă. Ajunseră la debarcaderul bătut de valurile domoale, 
care luceau în lumina lunii. Două siluete cu feţele acoperite de 
glugi aşteptau, nemişcate, într-o ambarcaţiune fragilă. Tutmes 
o ridică pe Hatşepsut, iar Ahmes o luă în braţe şi o instală pe o 
scândură grosolană pusă de-a curmezişul bărcii. 

„Văd că mi se întâmplă întotdeauna multe aventuri pe apă!” 
îşi zise Hatşepsut, în timp ce Tutmes, împingând cu putere, 
desprindea barca de țărm. Işi lepădă mantia şi se apucă să 
mânuiască prăjina, sub privirile admirative ale lui Hatşepsut, 
care nu-l văzuse vreodată pe tatăl ei îndeplinind vreo muncă 
hărăzită în mod obişnuit sclavilor. 

„Ce facem aici, în mijlocul fluviului? Ce s-a întâmplat? Suntem 
cumva pe cale să fugim? Să fi fost Egiptul invadat?” Ştia însă 
foarte bine că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, Tutmes, departe de 
a fugi, ar fi plecat mai degrabă la luptă. Tocmai când începea 
să se lase legănată de mişcările bărcii şi de zgomotul apei, 
tatăl ei sări pe țărm şi îi puse să urce Scara Morților. Hatşepsut 
fu străbătută de un fior de nelinişte când puse piciorul pe 
piatra cenugşie şi îngheţată. Mama ei o urmă. Ineni îi întinse 
mantia lui Tutmes, sări uşor din barcă şi o legă bine cu 
odgonul. Apoi, fără o vorbă, trecu în fruntea coloanei. 

Cu toţii evitară să privească spre dreapta. Templele şi drumul 


alb şi pustiu răspândeau o impresie de dezolare şi de 
ostilitate, ca un soi de avertisment care îi făcu să grăbească 
pasul. Deodată, lneni se opri, scoțând o exclamaţie de 
satisfacţie, şi cu toţii se strânseră înjurai lui. Cerul devenise 
ceva mai luminos. Lăsaseră oraşul departe în urma lor, de 
cealaltă parte a fluviului, dar la mare distanţă spre sud, o 
lumină intensă vestea Luxoral şi celălalt lăcaş al lui Amon. 
lneni arătă cu degetul spre sol, apoi spre falezele dinspre 
vest. 

— Cărarea e pe aici, Maiestate, spuse el cu o voce surdă. O 
să pătrundem în adâncul ținutului. Dramul va fi cam greu. 
Prinţesa poate că ar trebui să meargă în spatele mamei ei, în 
timp ce mă veţi urma. 

Tutmes aprobă şi porniră din nou la dram, urmând o potecă 
de capre care şerpuia printre salcâmi şi smochini. Hatşepsut, 
care încheia şirul, se uita atentă pe unde călca. Pietrele 
tăioase erau numeroase, ascunse sub un strat fin de nisip. 
Mersul o încălzise, şi inima îi bătea tare. Tutmes ordonă un 
popas şi o întrebă dacă nu mergeau prea repede pentru ea. 
Gâfâind, fata dădu energic din cap, cu ochii sclipitori, şi nu 
încetiniră ritmul decât din grijă faţă de Ahmes. 

Deodată, Tutmes îşi ridică mâna, şi Ineni se opri ca şi cum ar 
fi ghicit gândurile stăpânului său. Cele două femei aşteptară. 
— Ra se iveşte din nou, declară Tutmes. Să ne oprim să-i 
aducem omagiu. 

Mica trupă rămase nemişcată, cu ochii aţintiţi pe creasta 
zdrenţuită a falezei. Vântul se opri brusc. Stâncile şi nisipul, 
tufişurile, totul şi toţi aşteptau, ţinându-şi răsuflarea, 
mângâierea blândă de căldură şi viaţă.  Hatşepsut, 
impresionată de solemnitatea clipei, părea o statuie de 
marmură. 

Deodată, în momentul când calmul şi aşteptarea deveneau 
insuportabile, creasta falezelor se coloră în roz şi toţi patru 
căzură în genunchi. Ra, în toată splendoarea sa, se înălța la 
orizont şi exact în acel moment Hatşepsut simţi pentru prima 
dată că era într-adevăr fiica zeului, încarnarea sa desăvârşită. 
Porniră din nou la drum, în căldura blândă a dimineţii, 
înconjurați de stolurile de păsări care salutau ivirea noii zile. 
Nu peste mult, ajunseră la porţiunea de potecă ce se afunda 
în munte, şerpuind în umbră, între doi pereţi abrupți, pentru 


ca apoi să dea într-o vale. 

Locul era tăcut. Razele soarelui dogoreau. Valea se întindea 
până la poalele unei faleze impunătoare. In dreapta şi-n 
stânga, muntele cobora în trepte, şi poteca pe care aveau să o 
urmeze şerpuia de-a lungul versantului nordic pentru a 
dispărea în zare. La sud, la poalele falezei, se afla o mică 
piramidă cu unghiuri bine conturate, ai cărei pereţi de calcar 
alb luceau la soare. De jur-împrejur, zăcea o îngrămădire 
impresionantă de blocuri de piatră şi de coloane prăbuşite. 

— Asta-i tot ce a mai rămas din templul mortuar al lui Osiris, 
părăsit de mulţi ani, explică trist Tutmes. _ 

Atmosfera stranie a locului părea să-l apese. Işi veni însă în 
fire şi pomi din nou la dram. Ineni şi Ahmes îl urmară, dar 
Hatşepsut nu se putea smulge liniştii fermecătoare a văii. 
Admiră rând pe rând, cuprinsă de uimire, pereţii stâncoşi, 
mica piramidă, nisipul cenuşiu şi maroniu. 

„Valea asta e a mea, îşi zise ea. E un loc sacru. O să 
construiesc aici cândva, dar ce anume? Deocamdată, n-am 
nici cea mai mică idee. Tot ce ştiu e că tocmai am descoperit 
locul hărăzit fiicei lui Amon.” 

Când mama sa o chemă, îngrijorată, i se păru că se 
transformase şi ea în piatră şi nu mai putea face un pas. Valea 
o chema la ea. Cu toate acestea, se resemnă să se alăture 
celorlalţi. Pătrunsă cu totul de irezistibila magie a locului, nu 
se împiedică nici măcar o dată în timp ce păşea peste pietrele 
de pe potecă. 

Atinseră în sfârşit creasta şi coborâră apoi de-a lungul unui 
defileu sinuos. În cele din urmă, ajunseră la destinaţie. 

— lată locul de care vorbeam, îi declară Ineni lui Tutmes. 
Doar un călător foarte îndrăzneţ ar cuteza să se aventureze 
până aici şi, după cum puteţi vedea, în acest defileu se pot 
săpa o sută de morminte a căror intrare ar fi ascunsă de 
privirile indiscrete de stâncile astea uriaşe. Pe deasupra, 
adăugă el ridicând din umeri şi arătând cu degetul, Ea este 
aici. 

Hatşepsut privi în direcţia indicată şi zări, în fundul văii, o 
stâncă enormă triunghiulară, izolată, care părea să apere 
intrarea. 

Ahmes îşi căută amuleta. 

— la seama la zeiţa de pe piscul vestic, murmură ea, fiindcă 


loveşte fără să te vestească. 

— Meret-Seger, Meret-Seger, exclamă Tutmes, Prietenă a 
Tăcerii! Ce paznică de temut! Ineni, arată-mi locul exact pe 
care l-ai ales. Ahmes, Hatşepsut, staţi aici. Adăpostiţi-vă de 
soare sub o stâncă. 

Tutmes şi Ineni se îndepărtară şi se făcură în scurt timp 
nevăzuţi. Liniştea era apăsătoare. Hatşepsut simţea aţintită 
asupra ei privirea răutăcioasă şi geloasă a zeiţei şi începu să 
murmure câteva incantaţii. Ahmes, întinsă pe pământ, cu ochii 
închişi, părea să respire cu dificultate. Cu o uşurare nespusă, 
Hatşepsut îi văzu întorcându-se pe tatăl ei şi pe Ineni, scăldaţi 
în sudoare. 

— Sunt de acord cu alegerea ta, Ineni, decise Tutms, şi te 
îndemn, Hatşepsut, să accepţi şi tu mormântul pe care ţi l-a 
ales Ineni. Locul ăsta e întru totul potrivit pentru o regină. 

— Sau pentru un faraon? 

Tutmes nu zâmbi. Era istovit, şi acum, că dusese la bun 
sfârşit ceea ce-şi propusese, voia să bea şi să mănânce. 

— Dacă-mi place mie, înseamnă că e bun pentru oricine, 
răspunse el sec. Ineni, vei instala tabăra muncitorilor în deşert 
şi vei lărgi şi nivela pe cât se poate poteca asta nenorocită. 
Alege-ţi cu grijă meşterii constructori şi nu angaja prea multă 
lume. De data aceasta, ei vor muri o dată ce vor încheia 
lucrarea. Trebuie să mă feresc, ca şi familia mea, de jefuitorii 
de morminte. Prima victimă îi va fi oferită ca jertfă lui Amon, 
iar a doua lui Meret-Seger. Acum, hai să mergem. Liniştea asta 
are urechi, nu mă simt în largul meu aici. 

ŞI, ca şi cum aceste ultime cuvinte ar fi declanşat cu 
adevărat panica printre membrii grupului, se năpustiră cu toţii 
afară din vale, aruncând priviri furişe în urma lor. 

Când ajunseră la debarcader, barca se legăna uşor, apa 
scânteia şi, pe celălalt mal al fluviului, stindardele oraşului 
imperial fluturau vesele în vânt. . 

Se urcară în barcă şi dezlegară parâmele. Imbătată de 
mireasma florilor de pe malul Nilului, care ajungea până la ea, 
Hatşepsut visa la valea ei. 

Partea a Il-a 
9 

Senmut avea optsprezece ani şi devenise melancolic. Se 

plictisea de când maestrul lui îl părăsise ca să înfăptuiască un 


proiect misterios pe colinele Tebei, însoţit de Benya şi de 
câţiva tineri meşteri constructori. Timp de o săptămână sau 
două, Senmut se distrase desenând planuri grandioase pentru 
viitorul lui mormânt, dar se plictisi repede şi renunţă. 
Primăvara venise din nou. Mlaştinile erau pline de vânat de 
apă. 

În ziua aceea, a treia din luna lui Paopi, înfăşură într-o pânză 
nişte peşte afumat, o bucată de pâine, brânză, un pumn de 
smochine şi o ulcică de vin şi pomi în direcţia fluviului. Nu mai 
ieşise de mult şi nimic nu i se păru mai plăcut în dimineaţa 
aceea însorită decât o plimbare îndelungată. leşind din oraş, o 
apucă pe un drum care-l duse la fluviu, şerpuind printre 
mlaştini şi trestiile de un verde aprins. Senmut nu voia decât 
să scape de plictiseală şi de o lene care-l copleşiseră. Îşi 
schimbase hainele frumoase cu şorţul țărănesc, scurt şi greu, 
pentru a fi liber în mişcări. Picioarele goale i se înfundau adânc 
în nisipul umed şi în iarbă. Dincolo de ogoarele unde trudeau 
ţăranii, se înălţau în văzduhul limpede al dimineţii dealurile şi 
falezele, adevărate metereze ale Egiptului împotriva 
deşertului şi a războiului şi în acelaşi timp paznici ai fertilităţii 
sale. 

In jurul amiezei, ajunse pe malul fluviului. Se aşeză la umbra 
unui curmal şi scoase merindele. Plimbarea îi făcuse poftă de 
mâncare şi se îndestulă cu plăcere, nu fără a se gândi că nu 
cu mult în urmă era nevoit să dea o raită pe la bucătăria 
templului ca să-şi potolească foamea. Când termină masa, se 
întinse, cu mâinile împreunate pe burtă, şi fu cuprins pe dată 
de somn. Avea timp destul să facă o siestă înainte de a se 
întoarce. 

Deodată, ceva îl lovi din plin în piept, atât de violent, încât 
sări în picioare, încovoiat de durere, cu răsuflarea tăiată. După 
ce-şi veni în fire, îşi dădu seama că avea sub ochi o rață 
moartă, cu penaj verde şi albastru, cu capul zdrobit, şi auzi 
deodată un zgomot printre ierburile înalte care se dădură 
brusc la o parte, lăsând să apară o fată. 

Zveltă şi aproape la fel de înaltă ca el, era încălţată cu 
sandale cu şireturi fine, şi fiecare deget de la picior era 
împodobit cu o piatră albastră. Unghiile îi erau vopsite în roşu, 
ca şi gura care exprima acum surprinderea cea mai vie. Ochii 
păreau imenşi, prelungiţi în triunghi în ambele colţuri şi vopsiți 


de jur-împrejur cu khol. Pleoapele îi erau acoperite de un strat 
fin de pudră albastră. Părul tuns drept îi cădea peste frunte 
într-un breton sever de un negru intens şi se revărsa ţeapăn 
peste umeri. Fruntea îi era încinsă de o fâşie groasă de aur, iar 
pe piept, un pieptar greu de electrum împodobit cu turcoaze 
neşlefuite azvârlea scânteieri la fiecare respiraţie. Purta şorţul 
scurt al băieţilor, împodobit cu o cingătoare aurită. Sânii nu 
erau decât două proeminențe mici ascunse sub pieptar. 
Senmut era răscolit şi nu-i aruncă nicio privire sclavei care se 
strecură alături de stăpâna ei, nici tânărului nobil îmbrăcat în 
piele care apăru în urma sa. 

— Faţa la pământ! Porunci deodată fata, pe un ton de 
surprindere ofensată. 

Fără a da drumul săgeţii, Senmut îngenunche, cu zâmbetul 
pe buze. Nu putea să se înşele în privinţa acestui glas, deşi 
devenise mai grav şi mai melodios în cei patru ani scurşi. Era 
chiar ea, binefăcătoarea lui! Dar ce se mai schimbase! 

— Ţărane, rața mea e la picioarele tale, şi săgeata mea e în 
mâna ta. Doar nobilii au privilegiul ăsta. Las-o! 

Senmut îşi desfăcu încet palma şi sclavul se aplecă să ia 
săgeata. 

Era ca şi cum i-ar fi străpuns gâtul. 

— Şi rața mea, continuă ea, ce voiai să faci cu ea? De când 
pândeşti prilejul să o furi şi să fugi? Să-l las să vorbească, 
Hapusemb? 

— Tu hotărăşti, prinţe, răspunse grav tânărul. Dar, de vreme 
ce-mi ceri părerea, sunt surprins să văd că un ţăran poartă pe 
braţ însemnul arhitecţilor şi are capul ras ca un preot. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Apoi se înălţă un glas calm. 

— Ridică-te, preotule! Tu eşti, nu-i aşa? Bineînţeles că tu eşti! 
Nu cunosc niciun alt preot destul de smintit ca să se deghizeze 
deopotrivă în arhitect şi în ţăran. 

Senmut se ridică, frecându-şi genunchii. De data aceasta, nu 
căută să-i ocolească privirea. Hatşepsut îi răspunse la zâmbet 
şi, cu o mişcare afectuoasă, se apropie vioaie de el. 

— Pare-se că suntem hărăziţi să ne întâlnim în cele mai 
ciudate împrejurări, spuse ea râzând. N-o să scap deci 
niciodată de tine? Ce faci aşa de departe de Teba? Prindeai 
anghile, preotule? 

Senmut îl examină amănunţit pe însoţitorul ei, care stătea cu 


braţele încrucişate pe pieptu-i lat. Lancea îi era prinsă cu un 
şnur de centura de piele împodobită cu aur. Un zâmbet 
imperceptibil îi trecu peste faţă. 

— Aveam nevoie să mă plimb puţin, răspunse în cele din 
urmă Senmut. Pe urmă, m-am odihnit aici, am prânzit şi am 
adormit. Rața ta, prinţe, a căzut peste mine ca un trăsnet. 

— Dar cum stai cu lucrările tale? Îl întrebă ea. 

— Deocamdată, nu am nimic de făcut. Nobilul Ineni e plecat 
şi nu ştiu cu ce să-mi umplu zilele. 

— Evident, oftă ea. Ineni lucrează pentru tatăl meu. Ei bine, 
nu vrei să ni te alături la vânătoare, preotule? Sunt convinsă 
că o să fiu în stare să-ţi umplu ziua. Se întoarse brusc spre 
Hapusemb. E preotul care mi-a făcut un serviciu, îi explică ea. 
Şi, după cum vezi, se ţine de mine ca un căţeluş. 

Ochii îi străluceau de plăcerea pe care o simţea făcând 
asemenea glume, căreia nu i se putea împotrivi. 

Senmut îl salută solemn pe fiul vizirului Egiptului de Jos, 
buimăcit de a se afla în faţa unei asemenea personalităţi. 

Hapusemb, în ceea ce-l priveşte, înclină din cap. 

Avea doar un an mai mult decât Senmut şi, la fel ca Menkh, 
poseda aroganţa inconştientă pe care i-o conferea poziţia 
socială, dar, spre deosebire de Menkh, era chibzuit, prevăzător 
şi deja capabil să-şi înlocuiască tatăl cu autoritate în funcţiile 
de administrator. Hatşepsut avea întotdeauna încredere în el 
fiindcă era un băiat loial. Se jucaseră şi vânaseră deseori 
împreună, aşa cum se duseseră împreună la şcoală, încercând 
să capete fiecare aprobarea lui Khaemwese, apoi fiind deseori 
rivali, indiferent că era vorba de trasul cu arcul sau de 
mânarea carului. 

— Te salut, preotule! Spuse el. Ai mult noroc că i-ai putut 
face un serviciu speranţei Egiptului. 

— Speranţa Egiptului! Pufni Hatşepsut. Floarea Egiptului! 
Haideţi înapoi la barcă, fiindcă timpul trece şi o singură rață e 
o recoltă jalnică pentru o zi de vânătoare. 

Se întoarse şi se afundă în desişurile de trestii, cu Hapusemb 
pe urmele ei. Senmut îşi luă de jos sacul cu mâncare şi, 
buimăcit, îi urmă. După scurtă vreme, ieşiră pe malul fluviului, 
unde se legăna o ambarcaţiune vopsită în roşu şi galben, 
împodobită cu stindarde albastre şi albe. Intrarea cabinei era 
protejată de perdele grele de damasc în spatele cărora 


Senmut zări o grămadă de perne şi o carafă de vin şi o cupă 
cu fructe pe o măsuţă joasă. La provă, aştepta un marinar, cu 
prăjina în mână; în faţa lui, se înălța un mic catarg aurit, de 
care era prinsă o velă strânsă. In partea din spate, fusese 
desfăcut un baldachin, pe care se lăfăia nepăsător un grup de 
tineri şi tinere. Deasupra capetelor lor, pe fondul de un 
albastru adânc al cerului, se agitau încet evantaie din pene de 
struţ. O pasarelă mică lega intrarea în cabină de țărm, unde 
aştepta răbdător un soldat. 

Pălăvrăgelile şi râsetele ajunseră la urechile lui Senmut cu 
mult înainte de a vedea barca şi, dintr-o dată, îşi dori din toată 
inima să se afle în altă parte, într-un loc cunoscut şi sigur, în 
camera de lucru a lui Ineni, de exemplu, sau, pur şi simplu, pe 
cale de a dormi sub palmierul unde stătuse mai devreme. Nu 
avea niciun chef să devină ţinta atenţiei sau protejatul acestor 
tineri nobili, atât de superiori lui, cu veşmintele lor scumpe şi 
bijuteriile nepreţuite, dar era prea târziu ca să mai dea înapoi. 

Vorbele li se stinseră pe buze, şi capetele li se înclinară când 
Hatşepsut  străbătu pasarela, cu  Hapusemb  păşind 
imperturbabil după ea. Senmut urcă ultimul, conştient de 
ţinuta sa grosolană de ţăran, de absenţa perucii, de genunchii 
murdari şi de sărmanul lui sac ascuns sub braţ. Simti în spate 
privirea dezaprobatoare a santinelei, dar deja se afla la bord şi 
trecea de umbra şi răcoarea liniştitoare ale cabinei. Hatşepsut 
îi făcu semn marinarului. Începură să alunece pe firul apei şi, 
spre marea lui surpriză, o simţi pe Hatşepsut luându-l de braţ 
şi trăgându-l la umbra baldachinului. Hatşepsut se azvârlise pe 
perne şi bea frenetic cupe mari de apă, plescăind din buze; 
lancea pe care o purta la şold lovea puntea ambarcaţiunii. Se 
lăsă tăcerea. Aşa cum se temuse, toate privirile erau aţintite 
asupra lui Senmut, care le înfruntă cu semeţie. Hapusemb îi 
puse mâna pe umăr. 

— lată-l pe preotul... cum te cheamă? Şopti el. 

— Sunt Senmut, răspunse el cu glas tare, preot al lui Amon şi 
arhitect pe lângă marele Ineni. 

Mica adunare se ridică, sub ochii aprobatori ai lui Hapusemb, 
în timp ce Hatşepsut aşeza câteva perne alături de ea. 

Fără a-şi crede ochilor, Senmut se apropie de ea, se aşeză 
turceşte şi primi cupa pe care i-o întindea ea. Conversaţiile 
reîncepură din plin şi simţi câteva picături de sudoare 


brobonindu-i tâmplele. „Eu sunt ăsta care mă aflu aici, stând 
pe satinul acesta nepreţuit şi printre femeile cele mai 
cunoscute şi mai puternice ale Egiptului?” se întreba el. 

— Foarte bine, spuse Hapusemb. Aici fiecare îl respectă pe 
cel care ştie să vorbească în numele lui. Spune-mi, Senmut, 
cum e să lucrezi pentru Ineni? Eu mă temeam de el când eram 
mic. Când venea la tatăl meu, ne trata ca pe nişte ştrengari.” 
Afară cu voi!” striga, şi asta îl distra nespus pe tata. 

Senmut îl privi cu recunoştinţă, ştiind că acesta încerca să-l 
facă să se simtă în largul său; îi răspunse lui Hapusemb cum 
putu mai bine. Avea o faţă deschisă, simpatică şi, fără să ştie 
prea bine de ce, îl consideră imediat aliat. Tânărul nobil era 
frumos; bărbia energică şi ochii adânciţi în orbite inspirau 
încredere. Senmut se surprinse vorbind fără reţinere, dar 
simultan ceva din el îl sfătuia să rămână vigilent.” Ai mare 
grijă ce spui, fiindcă te afli în tovărăşia unor nemuritori. Nu 
spune în niciun caz nimic care ar putea avea urmări grave.” 
Simti deodată că cineva îl atingea pe umăr şi văzu un chip 
brun şi maliţios care îi zâmbea. 

— Menkh! Exclamă el uşurat. 

Tânărul se aşeză lângă el. 

— E un loc cam ciudat pentru un tânăr preot, spuse Menkh. 
Stai să afle tatăl meu! O să-şi piardă oare elevul preferat? 

— In niciun caz! Răspunse vesel Senmut. 

Barca despica mai departe, în tăcere, apele sub cerul orbitor. 
Hatşepsut îngenunche la margine şi-şi lăsă mâna plină de 
brățări să atârne în apa limpede. 

In timp ce vorbea, Senmut îşi îndrepta mereu privirile spre 
părul ei răvăşit de vânt, spre profilul ei atât de pur şi de 
desăvârşit. Se simţea atras de ea, şi cunoştea frământările 
pasiunii, ceea ce-l făcea să se simtă ruşinat şi fascinat 
deopotrivă. Părea la fel de îndepărtată ca o zeiţă. Nu avea 
dreptul, îşi spunea el, să simtă pentru ea aceleaşi sentimente 
ca pentru o sclavă din taverne. Şi totuşi, nu era nici asta de 
fapt. Între ei exista o atracţie tacită, o recunoaştere a mâinii 
destinului, acea mână a destinului care făcuse să încolţească 
în el ambiția de-a lungul acestor ani îndelungaţi de trudă la 
templu, mâna destinului care-l adusese în barca regală. 

Simti aţintite asupra lui privirile curioase ale femeilor, în care 
i se părea că nu se zăreşte nicio admiraţie. Nu avea cum să-şi 


dea seama de ceea ce vedeau ele: un bărbat tânăr şi înalt, 
înzestrat cu graţia şi forţa legendare ale panterei şi cu 
trăsăturile senzuale care îndemnau la plăcere. Şuşoteau şi 
râdeau între ele, în timp ce Senmut, fără a le acorda nicio 
atenţie, îi asculta pe Hapusemb şi pe Menkh vorbind despre 
nişte lucruri pe care le înţelegea foarte puţin şi le răspundea 
prudent, fără a se arăta totuşi evaziv. 

La un moment dat, Hatşepsut scoase un strigăt. Se ridicară 
cu toţii de la locurile lor şi se apropiară de marginea 
ambarcaţiunii. Văzură un crocodil mare părăsindu-şi pe furiş 
adăpostul de sub trestii şi aruncându-se în apă, cu fălcile larg 
deschise. 

Enorma siluetă cenuşie nici nu apucase bine să se 
îndepărteze, că Menkh îşi luă arcul. 

— Vrei să-l omor, Alteță? 

— Nu. E un animal sacru, tovarăşul zeilor; pe deasupra, cred 
că e o prevestire. Lasă-l să trăiască, îi răspunse ea, dând din 
cap. 

În timp ce vorbea, îi aruncase o privire ascunsă lui Senmut, 
după care-şi întorsese capul. El însă îi prinsese privirea 
stânjenită, întrucâtva îngrijorată, şi, cu inima bătând, rămase 
împreună cu ceilalţi uitându-se la crocodilul care se făcea 
nevăzut. „Cum s-a mai schimbat! Îşi zise el. Ce a mai rămas 
din copila tandră şi mânioasă pe care am scos-o din lac?” 

Spre sfârşitul după-amiezei, stârniră un stol de gâşte albe, 
care se împrăştiară zgomotos. Hatşepsut îi întinse lancea fără 
o vorbă, vrând să-l sfideze. 

Într-o clipă, Senmut îşi aminti de casa părintească, de 
turnirele sale cu Senmen şi de dificultatea lor de a mânui 
prăjinile grele de lemn care ţineau loc de lănci. jucăria asta de 
nobili era uşoară şi bine echilibrată; o ridică, ţinti şi o azvârli. 
Lancea zbură drept la ţintă, şi pasărea căzu ca o piatră. 
Senmut auzi de jur-împrejur un murmur admirativ. Menkh îi 
dădu o palmă peste spinare. Hapusemb înălţă din sprâncene. 
— Ţinteşti bine pentru un preot, spuse Hatşepsut, mirată. 
Mânia care-l năpădi îl făcu să se răsucească mai iute decât ar 
fi vrut. 

— Tatăl meu e ţăran, spuse el. Ţăranii nu-şi învaţă copiii să 
vâneze cu suliţele. 

— Ştiu, răspunse ea simplu, şi mânia lui Senmut se spulberă 


pe loc. 

Barca se apropie de țărm, şi Menkh dădu fuga să ia pasărea 
moartă. 

— Ar trebui s-o iei, îi spuse ea lui Senmut, mângâind penele 
albe ale gâştei. Spune-le bucătarilor s-o gătească şi am putea 
s-o mâncăm împreună. 

Fără un cuvânt, Senmut luă cu delicateţe pasărea, apoi se 
întoarseră la Teba, stând unul alături de celălalt, în vântul 
acelui sfârşit de după-amiază. _ 

— Ţi-ar plăcea să-l cunoşti pe tatăl meu? || întrebă ea când 
sosiră la debarcader. 

Îi vorbise de foarte aproape şi el se răsuci, uşor tulburat, 
închipuindu-şi preţ de o clipă că-i propunea să urce în barca 
cerească. Pielea ei avea o strălucire arămie, şi părul părea să 
se aprindă în razele soarelui în asfinţit. Stătea atât de aproape 
de el, încât îi putea simţi parfumul de smirnă, cel mai sfânt 
dintre toate. 

— Ai fost deosebit de liniştit astăzi, preotule, continuă ea. 
Ziua asta ţi-a fost propice? 

— Nu ştiu, răspunse el cu stângăcie, dar e o zi de care o să- 
mi amintesc. 

Senmut ţinea încă gâscă în mână. 

— Dă-mi-o, spuse ea, o să pun să fie gătită special pentru 
tine şi o s-o mâncăm noi doi, împreună cu tatăl meu. Du-te să 
te odihneşti puţin, o să te chem eu. Sau poate că preferi să ne 
oprim aici şi să te întorci la lucrările tale? 

Ştia că ea nu se referă la cina cu faraonul, dar dădu din cap. 

— Nu, Alteță, răspunse el încet. Îţi mulţumesc pentru ziua 
asta. _ 

— O zi care făgăduieşte şi altele la fel? Imi pare bine că ţi-a 
plăcut. 

O salută, şi ea plecă, urmată de un roi de femei. Senmut o 
apucă încet spre camera de lucru a lui Ineni şi spre odaia sa. 

Un sclav veni după el la ora cinei şi-l conduse prin întunericul 
înmiresmat al grădinilor până în faţa uşii duble a sălii de 
ospeţe, unde un crainic aştepta să-l anunţe. Senmut dădu să- 
şi bâlbâie numele, când omul împinse cu un gest batantele şi 
strigă: „Senmut, preot al marelui Amon, arhitect”, şi Senmut 
pătrunse în mulţime. Sala i se păru uriaşă, mare ca şi curtea 
exterioară a templului; tavanul se pierdea în întuneric, în ciuda 


sutelor de lămpi împrăştiate pretutindeni. Sala dădea într-o 
parte spre o pădure de coloane printre care se întrezărea 
noaptea neagră care cuprinsese grădina. În anotimpul acesta 
primăvăratic, măsuţele joase erau împodobite cu flori 
proaspete de sicomori albi şi cu rodii portocalii; cât despre 
perne şi mantii, acestea erau acoperite de nenumărate flori de 
lotus albastre şi trandafirii. 

O sclavă micuță, goală şi timidă, abia mai mare decât un 
copil, se apropie de el şi, după ce-l salută cu o plecăciune 
adâncă, îi agăţă de gât un con de parfum. Alt sclav apăru în 
urma ei. 

— Binevoiţi a mă urma, nobile Senmut, îi spuse el respectuos. 
După ce-şi croiră drum prin mulţimea de musafiri, ajunseră la 
un mic baldachin situat între uşa şi colonada grădinii. Sclavul îi 
indică un grup de patru mese aurite, acoperite de flori, ale 
căror picioare erau ascunse sub o grămadă de perne. Văzând 
şovăiala lui Senmut, sclavul preciză: 

— In seara aceasta cinaţi cu faraonul. 

Apoi, după ce Senmut urcase cele două trepte ale estradei, 
omul adăugă: 

— Vreti vin? 

Senmut dădu din cap că da, iar sclavul se făcu nevăzut în 
mulţime. Tânărul aşteptă, cu gâtlejul uscat ca iasca şi cu 
nervii încordaţi, ameţit de parfumul amestecat al trupurilor 
calde şi al florilor. li fu oferită o cupă de aur lucrat atât de fin, 
încât îşi putea vedea degetele prin ea în timp ce o ducea la 
gură. In sfârşit, văzu deschizându-se larg uşile şi zări 
strălucirea pietrelor preţioase în întuneric. Conversaţiile 
încetară; doar briza îşi continua tânguitul molcom. 

Crainicul trase adânc aer în piept şi anunţă: 

— Horus, Taurul Puternic, Cel lubit de Maat, Senior al lui 
Nekhbet şi Pen-Uarchet, Fiul Soarelui, Tutmes, cel Veşnic! 
Ahmes, Mare Soţie Regală, Mare Regină, Soră Regală, Cea 
lubită de Faraon! Prinţul Moştenitor Hatşepsut Khnum-Amon, 
Cea lubită de Amon, Fiica lui Amon! 

Toţi genunchii se îndoiră şi braţele se întinseră înainte, iar 
frunţile se lipiră de pământ. 

Senmut, expus tuturor privirilor, se prosternă şi el sub 
baldachin. Fu cuprins brusc de o îngrijorare cumplită. Ce se va 
întâmpla dacă nu-i plăcea faraonului? Ce se va întâmpla dacă 


nu răspundea cum trebuie şi era alungat ruşinos din sală? 
Gândul dizgraţiei îi era mai penibil decât cel al morții. 

Când îl văzuse pentru prima oară, de departe, Senmut nu-şi 
dăduse seama cât de mare era nimbul pe care autoritatea 
faraonului îl crea în jurul persoanei sale. Umerii i se părură 
mult mai laţi, picioarele mai musculoase, capul mai războinic, 
privirea mai incisivă, mobilă şi pătrunzătoare. În seara 
aceasta, era îmbrăcat în galben, culoarea lui preferată. 
Pieptarul era alcătuit din două mâini de cristal împodobite cu 
un filet de aur, ţinând între ele ochiul lui Horus făcut din 
turcoaz albastru încrustat cu ametist. Coiful era din piele 
galbenă, şi laturile sale îi cădeau până aproape de talie; iar 
deasupra frunţii se înălţau cobra şi vulturul care-şi aşterneau 
asupra mulţimii privirea rece şi cristalină. 

Senmut o contemplă pe Ahmes cu un interes făţiş. Nu o mai 
văzuse niciodată pe mama lui Hatşepsut şi fu dezamăgit 
descoperind atât de puţină asemănare între ele. Hatşepsut 
purta încă şorţul tinerilor, dar în seara aceea nimeni nu se 
putea înşela în privinţa sexului ei. Ochii mari şi negri erau 
machiaţi cu khol verde-închis. În cozile grele, peste care purta 
o coroniţă de argint, erau prinşi muguri de flori albe. Un colier 
de argint îi cuprindea gâtul, şi de-a lungul braţelor se răsuceau 
şerpi din acelaşi metal. Doar luna nu avea de ce să-i invidieze 
luminozitatea rece a strălucirii. 

Tutmes se lăsă să cadă greoi pe perne, Ahmes luă loc alături 
de el şi Hatşepsut, zâmbitoare, se aşeză lângă Senmut. 

— Imi pare bine că eşti aici, îi spuse ea. Mor de foame. Gâscă 
ta o să apară imediat şi o să vedem dacă te pricepi să alegi 
carnea dulce! Ce zici de brăţările mele? Mi le-a dăruit vizirul. 
Tată, adăugă ea lovindu-l uşor peste braţ, el e preotul de care 
ţi-am vorbit. N-are rost să te mai ridici din nou, preotule. Ai 
făcut destulă gimnastică pentru astăzi. 

Senmut întâlni privirea cea mai tulburătoare, mai 
pătrunzătoare şi mai sfredelitoare care se aţintise vreodată 
asupra lui şi avu nevoie de întreaga sa voinţă pentru a nu o 
ocoli. 

După o clipă de tăcere care i se păru că durează o veşnicie, 
faraonul sparse tăcerea. 

— Eşti imposibil de prins, tinere, îi spuse el cu un glas 
puternic şi profund, dar amical. Sunt deja săptămâni de când 


aud vorbindu-se de tine fără să fi avut prilejul de a te zări. 

Ineni are o părere foarte bună despre tine. Spune că ai talent 
şi deopotrivă imaginaţie. Fiica mea te place mult. Ai noroc. Cu 
un gest, mătură florile de pe masă. N-ai altceva decât hainele 
astea amărâte de preot? Unde ţi-e peruca? Ei? Şi unde ţi-s 
cuvintele? 

Hatşepsut îi privea amuzată. 

Senmut se strădui să-i dea faraonului un răspuns prudent, ca 
şi lui Hapusemb. 

— Nu sunt decât un ucenic, Maiestate, şi un novice în slujba 
altor preoţi. Nu s-ar cuveni ca unul ca mine să îmbrace 
aceleaşi veşminte ca ale celor care-mi sunt superiori. 

Tutmes îi aruncă o privire vicleană. 

— Bineînţeles. Dar sentimente înalte nu-i dau de mâncare 
celui care le nutreşte, cum spunea marele Imhotep. 

— Mănânc pe săturate, Maiestate. Invăţătorul meu mă pune 
să muncesc din greu, dar e un om drept. 

— Ştiu asta mai bine decât tine. Unde locuieşti? 

— Am o odăiţă în spatele camerei învățătorului meu. 

— Bine. Hatşepsut, îţi dau voie să-l frecventezi. Îmi place. 
Acum, să mâncăm. Unde sunt muzicanţii? 

Se întoarse brusc în altă parte, şi Senmut scoase un oftat de 
uşurare. Un sclav aştepta răbdător în spatele său, cu o tavă în 
mâini. Tânărul se simţi cuprins de o poftă de mâncare feroce. 
Hatşepsut se apucase deja să mănânce. Senmut îşi înfipse o 
floare de lotus la cingătoare şi începu şi el să mănânce. Voia 
să profite din plin de serată, să se îmbete la fel ca ceilalţi, să 
râdă şi să danseze şi să nu se întoarcă în odaia lui decât în 
zori; dar o altă parte a sa rămânea alături de el, fără a pierde 
nimic din ceea ce era în jur şi aruncând asupra a toate şi a tot 
o privire rece, cinică şi calculată. Senmut ştia foarte bine că nu 
se va lăsa în voia plăcerilor beţiei, că nu va râde în hohote şi 
că nu le va aplauda prea zgomotos pe tinerele dansatoare. 
Firea sa era prea puţin înclinată spre asemenea plăceri. Cină 
liniştit şi, după ce termină de mâncat, Hatşepsut îi şopti la 
ureche, surescitată, toate zvonurile mărunte care circulau 
despre anumiţi invitaţi, arătându-i cu degetul. 

— O vezi, acolo, în dreapta celei de-a cincea coloane, sub 
lampă, pe femeia aceea grasă? E Mutnefert, a doua soţie, 
mama fratelui meu Tutmes; i-a interzis tatălui meu să mai 


intre în apartamentele ei de când m-a desemnat prinţ 
moştenitor. Se spune că are o aventură cu şeful crainicilor, dar 
nu cred. Dacă era adevărat, tata l-ar fi ucis... Tutmes nu e aici, 
adăugă ea. Tata l-a trimis să inspecteze garnizoanele din Nord 
împreună cu Pen-Nekheb. Işi închipuie că Tutmes va trage 
oarecare foloase, dar o să fie dezamăgit. Tutmes voia să-şi ia 
concubina cu el şi tata era cât pe ce să explodeze... Uită-te 
acolo, Menkh îţi face semn! 

Era într-adevăr tânărul şi elegantul bărbat; Senmut îi 
răspunse. Menkh ţinea o fată pe genunchi şi avea câteva pene 
de strut înfipte ostentativ în perucă. Hapusemb discuta aprins 
cu tatăl său, sub baldachin, şi, deşi Senmut era sigur că-l 
văzuse, nu-şi întoarse privirile spre el. 

La sfârşitul mesei, cu puţin înainte de începerea petrecerii, 
vizirul şi fiul său se apropiară de faraon. Tutmes le făcu semn. 

— Ce e, prietene? 

— Te rog să mă ierţi, faraonule, dar aş vrea să plec acasă. 

Drumul m-a obosit. 

— Du-te. Şi tu, Hapusemb. O să-mi daţi raportul mâine 
dimineaţă, la o oră după răsăritul soarelui, în Sala de 
Audienţe. 

Le făcu semn că sunt liberi şi, în clipa când plecau, 
Hapusemb întâlni privirea lui Senmut şi îi zâmbi cu căldură. 
După plecarea lor, faraonul se ridică. 

— la mai tăceţi cu toţii! Ipuky e aici? 

Din fundul sălii, muzicantul orb fu condus până la baldachin 
de unul dintre fiii săi. In mână ţinea o lăută nouă. 

— Sunt aici, Maiestate, spuse el. 

Cu un semn din cap, faraonul porunci unui sclav să-l aducă 
pe bătrân lângă el şi-l puse să se aşeze la picioarele sale. 

— Dă-mi lăuta ta, îi porunci Tutmes. Prinţul moştenitor a 
învăţat să cânte la acest instrument şi ar vrea să-ţi cunoască 
părerea. 

Hatşepsut se strâmbă spre Senmut şi se ridică. Acesta se 
pomeni brusc împins mult în trecut, în noaptea aceea blândă 
de pe malul lacului lui Amon, martor al întâlnirii sale cu acel 
copil gol şi trist.” A trecut ceva timp de atunci”, îşi zise el, nu 
fără tristeţe. Hatşepsut puse un picior pe masă şi-şi sprijini 
lăuta pe genunchi. Cu capul uşor înclinat, cu buzele strânse de 
concentrare, căută primele acorduri ale cântecului; cu o cupă 


de vin în mână, Senmut se propti în mijlocul pernelor. Ilpuky 
aştepta liniştit, cu mâinile împreunate pe genunchi. Apoi 

Hatşepsut înălţă capul şi parcurse întreaga adunare cu 
privirile. Răsunară două acorduri plângătoare, dulci şi 
tulburătoare ca o noapte de iarnă, şi fata începu să cânte. 
Glasul îi era înalt şi pur, ca strigătul unei păsări în zorii 
adormiţi; şi Senmut se simţi cuprins de o teamă 
supranaturală. Era într-adevăr fiica zeului! 

Stăteau nemişcaţi şi tăcuţi. Cu toţii cunoşteau bine cântecul 
acesta vechi de dragoste. Dar Hatşepsut îl interpreta uimitor, 
cu o inocenţă şi o simplitate extreme. 

Auditoriul subjugat uită de intrigi şi de inamiciţii, lăsându-se 
pradă frământărilor dragostei născânde. Apoi, după un 
moment de tăcere stupefiată, toată lumea se ridică şi dădu 
frâu liber bucuriei şi entuziasmului. Hatşepsut îi înapoie, 
calmă, lăuta lui lpuky şi se aşeză la loc, indiferentă la tumultul 
general. 

— Proştii! li zise ea sec lui Senmut. Habar n-au ce aplaudă. 
Strigă fiindcă sunt frumoasă şi cânt frumuseţea, dar cântecul 
ăsta e uşor de interpretat şi nu am un glas prea grozav. Când 
minunatul lpuky umple templul cu accentele lui suave şi 
puternice, aplaudă din vârful degetelor. Ce imbecili! 

Când ovaţiile se potoliră, Tutmes îi ceru părerea marelui 
muzicant. 

Ipuky rămase o clipă tăcut, apoi îşi exprimă opinia: 

— Cântecul acesta este destul de uşor de interpretat, dar 
Alteța Sa l-a cântat în aşa fel încât să ascundă faptul că vocea 
ei nu şi-a atins încă întreaga amplitudine şi densitate a 
registrului. Acompaniamentul la lăută este corect. 

Hatşepsut îl aplaudă aprins şi îi murmură la ureche lui 
Senmut: 

— Ce-ţi spuneam! 

Tutmes îi mulţumi bătrânului. Mesele fură date la o parte 
pentru a face loc, şi din fundul sălii se auzi sunetul 
castanietelor şi al tamburinelor. 

— Vin dansatoarele, spuse Hatşepsut. Să ne aşezăm lângă 
Menkh, ca să le vedem mai bine picioarele. 

Luându-şi cupa de vin, Senmut o urmă. 

După nasul încovoiat şi pielea brun-gălbuie, Senmut îşi dădu 
seama că cele şapte fete care intrară în sală erau siriene. 


Părul negru le ajungea până la genunchi. În mână ţineau o 
tamburină şi un clopoțel. Doar brăţările zăngănitoare şi o 
multitudine de inele le acopereau trupurile lucioase. Ameţit de 
vin, de parfumurile puternice şi de prezenţa lui Hatşepsut, 
Senmut nu prea dădu atenţie dansului. Când se făcură 
nevăzute, într-un zornăit de castaniete, se iviră jonglerii, apoi 
un scamator care răspândi o ploaie de aur peste întreaga 
adunare şi făcu să iasă globuri de foc din nenumărate petale 
de flori. 

Faraonul era binedispus. Râdea şi bea vesel, în timp ce 
Ahmes începea să adoarmă. Când căzu şi ultimul fir de nisip 
din clepsidră, iar cerul se coloră uşor în cenuşiu, se ridică 
strigând: 

— La culcare cu voi, toţi câţi sunteţi! 

Se îndreptă greoi spre uşă. Muzica încetă pe dată. Sclavii se 
grăbiră să-i ajute pe musafirii care erau prea beţi ca să mai 
poată merge singuri, iar ceilalţi se făcură nevăzuţi pe 
coridoarele palatului sau în grădini. 

Cu ochii încinşi, obosit şi fericit, Senmut se ridică cu plăcere, 
pregătindu-se să se îndrepte spre culcuşul lui. 

Hatşepsut, care îşi îmbrăcase deja pelerina, îl luă de braţ. 

— Vino mâine pe terenul de manevre, înainte de amiază, o 
să-ţi poţi câştiga propria lance, îi spuse ea. 

Şi dispăru în întunericul grădinii, în timp ce el o saluta cu o 
plecăciune adâncă. Sclavul său se prezentă pentru a-l conduce 
înapoi, şi Senmut îl urmă recunoscător, cuprins de o oboseală 
fericită. r 
În vara aceluiaşi an, Ahmes muri. Într-o noapte deosebit de 
caldă, se trezi şi ceru apă. Hetefras se duse să-i aducă din 
ulciorul mare de piatră, aşezat la răcoare, lângă uşă. După ce 
goli cupa, Ahmes mai ceru una şi, cu mâna încleştată la piept, 
se plânse că o doare braţul. Apoi se mai trezi o dată, 
chemându-l, terorizată, pe Tutmes. Era atât de agitată, încât 
Hetefras se duse chiar ea să-l cheme pe faraon, dar când 
sosiră amândoi, Ahmes murise. 

Hatşepsut dormea profund şi de data aceasta niciun vis 
prevestitor nu o mai trezi. Fu anunţată şi dusă lângă mama ei. 
Moartă, Ahmes arăta la fel de blândă ca atunci când era în 
viaţă; o pace nemărginită o cuprinsese cu totul. 

— Eşti iarăşi tânără, spuse Hatşepsut, citând din Cartea 


Morților. Tată, ce frumoasă trebuie să fi fost! Nu simt nici 
părere de rău pentru ea. l-a plăcut să trăiască pentru noi toţi 
şi iat-o acum pe pajiştile sacre ale lui Osiris. 

Tutmes nu fu deloc mirat. Ştia că Ahmes i se rugase mai mult 
soţiei lui Osiris decât puternicului Amon şi că avea să fie 
răsplătită pentru credinţa ei, dar intuiţia fiicei sale îl miră încă 
o dată. 

— Mormântul din vale e aproape gata, spuse el. Se va odihni 
acolo în pace. 

Işi ascunse din nou gândurile sub masca regalității şi se aşeză 
să o vegheze pe Ahmes pe un mic taburet, alături de ea, cu 
ochii aţintiţi asupra ei. Hatşepsut se întoarse în odaia ei, 
lăsându-l singur. 

In timpul celor şaptezeci de zile de doliu care urmară, Teba fu 
cuprinsă de un puternic sentiment de reculegere. Tutmes se 
ocupa tăcut de treburile sale, şi Hatşepsut îşi petrecea 
majoritatea timpului cu Nebanum şi cu animalele sale, aşa 
cum tăcea şi înainte. De data aceasta însă, liniştea parcului, 
încrederea şi docilitatea animalelor, afecțiunea lui Nebanum îi 
dădeau o minunată senzaţie de fericire. Se gândi deodată la 
valea aceea mică ce-i apăruse în faţa ochilor în zorii liliachii, şi 
în minte îi încolţi o idee. Un templu. Un templu care, fără a 
căuta zadarnic să rivalizeze cu inaccesibilele faleze, ar fi 
întrucâtva completarea lor, desăvârşirea lor, expresia 
frumuseții lor grandioase. Îi trebuia un arhitect, înzestrat cu o 
minte ageră, familiarizat cu visurile sale; şi nu la Ineni se 
gândea ea. Chemă un paznic şi-l trimise să-l aducă pe 
Senmut. 

Se întoarse şi se aşeză pe o terasă mică, în parc, şi aşteptă 
nerăbdătoare. Incepea să se lase amurgul, când îl zări printre 
copaci, mergând în urma unui soldat. Probabil că fusese 
surprins în timp ce făcea baie, fiindcă nu purta decât un şorţ 
scurt şi nu-şi pusese însemnul de arhitect. Soldatul i-o arătă 
pe Hatşepsut cu degetul. Când ajunse în faţa ei, toată bucuria 
care făcea să-i înflorească faţa lăsase locul unei politeţi pline 
de atenţie, cea a servitorului chemat de stăpân. Hatşepsut îi 
observă atunci culoarea întunecată a pielii, pomeţii 
proeminenţi şi gura senzuală. 

— Bună ziua, preotule. Ai umerii încă umezi. Făceai baie când 
te-am chemat? Aşază-te aici, lângă mine, să privim împreună 


asfinţitul soarelui. 

Ţinând cont de recomandările instructorului său militar, 
tăcuse câteva traversări ale fluviului, şi membrele îi erau 
frânte de o oboseală sănătoasă. De la petrecere încoace, 
trupul îi devenise musculos şi vocea mai gravă, încât sclavii 
care se ocupau de curăţenia încăperilor lui Ineni începeau să 
se teamă de el, deşi nu era încă decât un băieţandru. 

— Am fost la grajduri azi şi i-am dat nişte ovăz calului negru, 
cel pe care-l preferi. Nu prea face mişcare, zise ea. 

— Sclavii ar trebui să-l alerge puţin, răspunse Senmut. Când 
doliul se va fi încheiat, va fi capricios şi îndărătnic. 

— Eşti mulţumit că te poţi antrena, în sfârşit, la aruncatul 
suliţei şi la mânarea carelor? Eşti mulţumit de viaţa ta? 

— Da, sunt fericit, dar trebuie să recunosc că lecţiile lui Ineni 
îmi lipsesc... Nu ţi-am mulţumit pentru micul apartament pe 
care mi l-ai dăruit şi nici pentru sclavii şi cerealele pe care le- 
ai trimis familiei mele. 

— Fiindcă nu ţi-am dat prilejul s-o faci. 

— Alteță, ai fost atât de bună cu mine, adăugă Senmut; pot 
să te întreb de ce? 

— Poţi s-o faci, replică ea, dar s-ar putea să nu-ţi răspund. La 
drept vorbind, nu ştiu nici eu prea bine. Cred că fiindcă te văd 
aşa cum mi-ar fi plăcut să fie fratele meu, şi asta mă înfurie. 
De ce laşul ăla să primească cea mai bună educaţie şi de ce 
cineva ca tine să fie condamnat la o trudă umilitoare în timp 
ce familia îi moare de foame? 

Vorbea cu o asemenea vehemenţă, încât Senmut nu ştiu ce 
să răspundă. 

În adâncul ei, Hatşepsut se temea de Tutmes şi, ca şi Ahmes, 
începea să se întrebe dacă, în ciuda asigurărilor date de tatăl 
ei, nu va fi silită într-o bună zi să-l ia de soţ. 

— Nu ştiu, prietene, adăugă ea. Un prinţ moştenitor nu e liber 
să facă ce vrea? Dar te-am chemat dintr-un motiv anume. 

Există un loc pe care aş vrea să ţi-l arăt, un loc sfânt în ochii 
mei. Ceea ce vreau să înalţ acolo mi-a apărut în minte, dar am 
nevoie de ajutorul tău. Vrei să mergem să-l vedem împreună? 
— Sigur că da, Alteță! Unde e? 

Hatşepsut întinse mâna spre vest, spre celălalt mal al 
fluviului. 

— Într-o vale micuță, ascunsă acolo, lăcaşul marelui Mentu- 


hotep-hapet-Ra. N-o să-ţi spun nimic mai mult până nu-l vezi 
singur. Mergem mâine. Să fii la debarcader, la o oră după 
răsăritul soarelui, şi ia-ţi sandalele, fiindcă drumul e anevoios. 

— O să fiu acolo. Dar de ce eu, Alteță? In ce măsură pot să-ţi 
fiu eu util? 

— O să înţelegi când îţi voi fi împărtăşit visul meu. Ineni nu ar 
fi în stare să-l înfăptuiască, chiar şi cu cea mai mare 
bunăvoință de pe lume. Deşi nu ne-am văzut cu totul decât de 
vreo zece ori, am avut prilejul să ne cunoaştem reciproc. Mă 
cunoşti bine, nu-i aşa? 

— Te venerez, prinţe, dar cred că nimeni nu va putea să te 
cunoască vreodată. Vrei să spui că ai încredere în mine. N-ai 
de ce să te temi de mine fiindcă nu sunt nimic, doar un mic 
novice. 

— Nu mai eşti un novice din clipa în care l-ai întâlnit pe Ineni, 
replică ea. Dar ce eşti acum? 

Garda lui Hatşepsut şi sclavul lui Senmut aşteptau răbdători 
la baza treptelor, în timp ce tinerii erau cufundaţi în gândurile 
lor. Era atât de întuneric, încât abia dacă se mai puteau vedea 
unul pe celălalt. 

Când se auzi clopoţelul vestind cina, ea fu cea care sparse 
tăcerea. 

— N-o să merg la masă în seara asta. Acum, du-te acasă, ne 
vedem mâine! 

Era un ordin. Senmut se ridică stângaci şi o salută, dar ea 
privea deja în altă parte, scrutând grădinile, ca şi cum avea să 
vadă apărând în faţa ochilor, prin bezna adâncă, valea ei 
vrăjită. Tânărul cobori treptele terasei, gata să-şi accepte 
destinul. 

A doua zi dimineaţă, se duse grăbit la debarcader, unde ea îl 
aştepta deja, împreună cu o însoţitoare. Era îmbrăcată toată în 
alb, ca să se apere de soare, şi contrasta cu sclava ei, o 
nubiană neagră ca noaptea. 

— Să ne adăpostim la umbră, propuse ea. E deja prea cald. 
Tata mi-a spus să nu merg prea departe pe dealuri pe căldura 
asta. Ar fi trebuit să-ţi dai cu khol ca să te fereşti de razele 
soarelui, adăugă ea. Ta-kha'et! 

O sclavă ieşi din cabină, aşteptându-i ordinele. 

— Adu sipetul de machiat şi periuţele! Porunci Hatşepsut. 
Fata se îndepărtă cu o legănare a şoldurilor atât de sugestivă, 


încât Senmut nu-şi putut desprinde privirile de spatele ei 
arcuit. 

— E Ta-kha'et, noua mea sclavă, observă Hatşepsut, care 
surprinsese privirea aprobatoare a lui Senmut. E serviabilă şi 
foarte docilă, dar nu vorbeşte prea mult. Ta-kha'et, îi spuse ea 
fetei, care între timp se întorsese, dă-i cu puţin khol. Alese o 
periuţă şi i-o întinse. Grăbeşte-te, aproape că am ajuns. 
Ta-kha'et îngenunche în faţa lui Senmut, cufundă periuţa în 
ulcica cu khol şi îi spuse zâmbind: 

— Stăpâne, închide ochii, te rog. 

Senmut se supuse şi simţi nişte mâini calde atingându-i 
obrajii şi mângâierea blândă a periei umede peste pleoape; 
Ta-kha'et mirosea a miere şi a anason. Abia terminase să-l 
machieze, că barca acostă. 

— Se pricepe, spuse Hatşepsut. Kholul te prinde bine. Acum 
să ne grăbim, fiindcă avem mult de mers. Aduceţi-mi litiera! 
Le porunci ea barcagiilor. 

Senmut o urmă pe țărm, unde litiera fu desfăcută. Nubiana 
deschise umbrela de soare, şi Hatşepsut se instală, alungită şi 
sprijinindu-se într-un cot, astfel încât să poată vorbi în 
continuare cu Senmut. 

Senmut, sclava nubiană şi cei doi purtători se puseră în 
mişcare, loviți de îndată de căldura sufocantă emanată de 
nisip şi stânci. În momentul când poteca făcea o cotitură 
bruscă la dreapta, Senmut zări alt drum, mai recent şi mai lat, 
plin de urme de picioare omeneşti şi de potcoave de boi. 
Rămase perplex, dar coti totuşi la dreapta, la ordinul lui 
Hatşepsut, şi începu să urce colina. 

În momentul când simţea că nu mai poate face niciun pas 
dacă nu bea nişte apă, ajunseră la umbra unei stânci, şi 
Hatşepsut porunci un popas. Din litieră fu scoasă o carafă şi cu 
toţii băură cu lăcomie. Hatşepsut le porunci marinarilor să-i 
aştepte acolo şi îi făcu semn unui nubian să ia umbrela de 
soare şi să vină cu ei. 

— E surd, spuse ea cu răceală, aşa că o să putem vorbi 
nestânjeniţi. 

Porniră toţi trei la drum şi în scurt timp zăriră o vâlcea care se 
întindea în faţa lor, împrejmuită din trei părţi de faleze înalte. 
— Lăcaşul sacru al lui Osiris-Mentu-hotep, spuse Hatşepsut, 
scoțând un oftat. 


Rămaseră tăcuţi, în timp ce Senmut era cuprins de 
maiestatea tulburătoare a locului. Se simţi deodată nelalocul 
lui, neînsemnat şi amuţit de admiraţie. Niciun sunet nu tulbura 
somnul greu al depresiunii incandescente. 

— Aici vreau să înalt un monument, spuse Hatşepsut. lată 
valea sacră pe care o voi dedica persoanei mele. Oamenii vor 
veni aici să mi se închine. Dar ce templu va fi demn de mine? 
Ce monument va fi la fel de frumos ca mine? Nu îmi imaginez 
o piramidă ca Mentu-hotep, fiindcă falezele ar strivi-o şi i-ar 
răpi toată puterea. Atunci, ce anume? O să găsim amândoi 
giuvaierul desăvârşit care trebuie încrustat în coroana acestor 
pereţi gigantici. 

Senmut nu răspunse. Arhitectul din el era ocupat să calculeze 
distanţele, să evalueze proporţiile, să măsoare înălțimile. 

— În locurile astea ar putea fi construit cel mai mare templu 
din lume, spuse el încet. Locul e foarte chibzuit ales, 
Maiestate. 

Văd ceva uşor, rece, poate nişte colonade. Nişte unghiuri, dar 
cu siguranţă că nu nişte pinioane care ar rivaliza în zadar cu 
faleza. O să mă gândesc mai bine. Îmi dai voie să mă plimb pe 
aici de câte ori voi simţi nevoia? 

— Vino când vrei, răspunse ea. Şi, când o să te hotărăşti, o să 
începem. Ce-ai zice de un sanctuar tăiat chiar în stâncă, unde 
m-aş putea aşeza şi auzi rugăciunile? 

— S-ar putea, dar voi avea nevoie de ajutorul unui bun 
meşter constructor. Un meşter constructor capabil să 
înţeleagă piatra în profunzimea ei ultimă. 

Se gândi imediat la Benya. Prietenul lui era singurul care ştia 
unde să taie piatra şi până unde. Dar numai zeii ştiau unde 
era, lucrând cu nobilul Ineni la proiectul secret al faraonului. 
Senmut i se destăinui lui Hatşepsut, al cărei chip se întunecă 
brusc. 

— E prietenul tău? Cu siguranţă că e un meşter constructor 
bun! Altfel nu ar lucra pentru Ineni. 

Privirea i se îndreptă atunci spre drumul care se înfunda în 
faleză, în spatele lor. 

Senmut îi simţi încurcătura. 

— Ai nevoie de omul ăsta? _ 

— Îl cunosc, Alteță, şi am încredere în judecata lui. Împreună, 
am putea face o treabă excelentă. 


— Mă tem că e cu neputinţă, replică ea brutal. S-ar putea să 
nu se mai întoarcă niciodată. 

Şi aruncă din nou o privire furişă spre faleză. 

O frică bruscă îl cuprinse pe Senmut, amplificată de prezenţa 
lui Hatşepsut şi de atmosfera stranie a locului, dar ştia destule 
ca să nu mai pună întrebări. 

Hatşepsut se înfăşură în pelerină, cu braţele încrucişate la 
piept, cu nubianul alături, nemişcat ca o stâncă. Amândoi 
păreau să fi uitat de prezenţa lui. 

— O să văd ce pot să fac, spuse ea deodată. Dar nu-ți pot 
promite nimic. Doar tatăl meu are puterea să-l cheme înapoi 
pe Benya şi să-l lase în viaţă. 

— O merită din plin, adăugă precipitat Senmut. 

— Ca şi tine, Senmut, spuse ea zâmbind. 

Faptul că îi spusese pe nume îl umplu de bucurie. 

— Te venerez, Alteță! Îi murmură el cu o sinceritate 
desăvârşită. O să te slujesc până la moarte. 

Hatşepsut înţelese că aceste cuvinte veneau din adâncul 
inimii, şi nu de pe buzele josnic linguşitoare ale vreunui 
curtezan; îi luă mâna şi i-o puse peste a ei câteva clipe. 

— Sunt convinsă de asta de multă vreme, răspunse ea. ŞI 
mai ştiu că-mi eşti întru totul devotat, oricare ar fi atitudinea 
mea faţă de tine, nu-i aşa? 

Întrebarea aceasta pe care-i plăcea să o pună deseori îl făcu 
să zâmbească. 

— Ai dreptate, spuse el. 

Apoi se întoarseră încet la litieră şi la barcagiii ameţiţi de 
căldură. 

A doua zi dimineaţă, Senmut fii convocat de faraon. Tutmes 
umbla încoace şi-ncolo prin cabinetul vizirului statelor din Sud, 
cu un teanc de pergamente în mână. Când fii anunţat Senmut, 
le aruncă pe masa lui User-amon, care ieşi făcând o 
plecăciune. 

Faraonul părea contrariat, şi Senmut aşteptă, tremurând tot, 
să afle ce i se reproşa. 

— Îl vrei pe Benya, huritul, urlă faraonul. 

— Da, Maiestate. 

— la-l pe unul dintre constructorii mei. La palat sunt destui ca 
să construieşti câte un templu pe zi! la-l pe unul dintre ei, pe 
oricare! 


— Maiestate, îl cunosc pe Benya de multă vreme. E un 
meşter bun şi un om stimabil. Pe el îl vreau şi pe nimeni altul. 

— Ce poţi tu să ştii despre ce înseamnă stimabil, tu, care nici 
măcar nu eşti încă bărbat? Strigă Tutmes. 

— Anul ăsta am învăţat multe despre bine şi despre rău, 
răspunse calm Senmut, cu mâinile umede şi genunchii 
tremurând. Şi cunosc un meşter constructor bun care este 
deopotrivă un om demn de stimă. 

Tutmes izbucni deodată în râs şi-l luă pe Senmut de umeri. 

— Bine zis! Fiica mea e înţeleaptă, dar e şi răsfăţată şi 
capricioasă. „Pe Senmut l-am ales, a spus ea cu mândrie. 

O să construiască pentru mine cu ajutorul acestui hurit. 
Trimite după el, tată, te rog.” Dar nu era o rugăminte, ci o 
poruncă de-a micului meu prinţ! (Se linişti şi se aşeză într-un 
jilţ.) Şi totuşi, mormăi el, şi totuşi... ştii foarte bine, Senmut, că 
Benya trebuie să moară peste trei zile. 

Pereţii începură să se rotească şi, fără să vrea, Senmut îşi 
întinse mâinile în faţă. Inima îi bătea cu putere. Simţi că 
pălise, dar Tutmes se uita în altă parte. 

— Peste trei zile, scumpa mea Ahmes va intra în mormânt, un 
mormânt despre care nimeni nu ştie unde se află, în afară de 
fiica mea şi de lneni. Oamenii care au participat la construcţia 
lui vor fi executaţi în zorii celei de-a treia zile. Huritul ştie prea 
multe despre el. A lucrat până la sfârşit cu Ineni şi nu se va 
mai întoarce. 

Senmut înţelese atunci neliniştea bruscă manifestată de 
Hatşepsut în vâlcea, dar îi răspunse calm faraonului: 

— Maiestate, înţeleg necesitatea de a păstra acest secret 
pentru totdeauna şi de a-i sacrifica pe toţi sclavii. Dar în 
măsura în care îl cruţi pe marele Ineni, fiindcă ai încredere în 
el, cruţă-l şi pe prietenul meu, fiindcă am aceeaşi încredere în 
el. Dacă îmi îndeplineşti dorinţa, sunt gata să răspund de 
tăcerea lui cu viaţa mea. Benya nu are nevoie de onoruri şi 
recompense. E incoruptibil. Nu-i place decât piatra şi de asta 
am nevoie de el. Sarcina pe care mi-a încredinţat-o prinţul e 
anevoioasă, şi fără Benya va cere şi foarte mult timp. Desigur, 
aş putea alege alt meşter constructor, dar în cât timp aş reuşi 
să-l fac să înţeleagă ce doreşte Floarea Egiptului? Un om care 
a văzut moartea cu ochii va lucra cu o înflăcărare cu atât mai 
mare. 


— Prostii, i-o tăie Tutmes. (Apoi se ridică.) Devin senil, 
adăugă el. Mă înmoi. Acum douăzeci de ani, l-aş fi sacrificat pe 
prietenul tău şi aş fi pus să fii biciuit. Să nu te mai prind! 

Strigă el, agitând un deget ameninţător în faţa chipului 
înseninat al lui Senmut. La cea mai mică supărare a fiicei mele 
mult-iubite, lespezile templului vor fi spălate cu sângele tău! 
Şi acum, ieşi! O să trimit un sol pe dealuri, şi o să ţi-l aducă pe 
acest tânăr fericit. Să o slujeşti pe Hatşepsut a mea cu aceeaşi 
loialitate. 

Senmut făcu o plecăciune şi se îndreptă spre aleea care 
ducea la templu. Pentru prima oară în viaţă, se ducea să-i 
mulţumească zeului a cărui fiică era în stare să facă 
asemenea miracole. Benya va trăi. 

În zorii celei de-a treia zile, soldaţii regelui, înarmaţi cu 
pumnale, se năpustiră asupra muncitorilor şi le tăiară 
beregăţile. Un scrib era însărcinat să noteze fiecare execuţie 
pentru ca nimeni să nu scape şi să se întoarcă apoi să 
jefuiască mormântul. 

Cei doi tineri auziră procesiunea funebră formându-se în 
grădini, şi Senmut trimise un sclav să aducă vin. 

— Să bem în cinstea salvării tale, îi propuse el lui Benya, ca şi 
în a Marii Soții Regale Ahmes. 

— Şi a norocului tău uimitor! Adăugă Benya cu fervoare. Fără 
bunătatea micului prinţ, acum aş fi cu faţa în ţărână. 

— Nu mai e chiar atât de mică, preciză Senmut. Ai lipsit mult, 
şi copiii cresc... 

Senmut îşi privi prietenul cu tandreţe. Nu se schimbase. 
Amenințarea unei morţi sigure abia dacă-l zdruncinase şi-şi 
recăpătase repede entuziasmul juvenil. 

— Prinţul te-a cruțat într-un scop precis, îi aminti el. 

— A, da! O mare construcţie în perspectivă! Şi ce trebuie să 
fac? O să lucrez la ordinele tale, Senmut? 

— O să lucrăm împreună. Intre noi nu se pune problema 
poruncilor! 

Senmut îi vorbi de vâlcea şi de intenţiile prinţului. Benya îl 
ascultă cu atenţie. 

— Asta îmi aminteşte de ziua când am contemplat valea cea 
mare de pe creasta dealurilor... 

Amuţi brusc, consternat. 

— Nicio vorbă în plus, Benya, i-o reteză Senmut, febril. Ţine-ţi 


limba sau o să fii vinovat de moartea mea! 

— lartă-mă, prietene, răspunse umil Benya. De-acum înainte 
n-o să mai fac niciodată aluzie la ce-am văzut. 

— Aşa să faci. 

Mai băură vin, apoi Benya vorbi din nou: 

— În ce priveşte templul, începe să faci planurile şi apoi o să- 
ţi spun care e piatra cea mai potrivită. Am impresia că ai 
prefera gresia, dar granitul e mai solid. 

— Piatra va trebui să se confunde la prima vedere cu faleza. 

— Dar ea vrea un sanctuar săpat adânc în stâncă. Cum o să 
împaci toate astea? 

— Asta-i problema mea. Am putea să mergem să studiem 
locul împreună, apoi voi face o schiţă pentru Alteţa Sa. Unde 
locuieşti acum? 

— În fosta mea chilie, alături de locuinţa contramaistrului. 

— E prea departe pentru mine. Trebuie să lucrăm mai 
aproape unul de celălalt. O să încerc să-ţi obţin o odaie aici. 

Benya îşi privi prietenul cu surprindere, dar nu spuse nimic. 
Siguranţa acestuia era la fel de nouă ca apartamentul său, 
sclavul şi patul confortabil din dormitor. Dar privirea liniştită şi 
zâmbetul straniu nu dispăruseră. 

Vizitară împreună locul, studiară îndelung pereţii stâncoși şi 
examinară vâlceaua din toate unghiurile; totuşi, Senmut nu se 
gândea la niciun plan exact şi nu o mai văzuse pe Hatşepsut 
de la funeraliile mamei sale. 

10 

În ultima zi a lunii lui Apap, când Nilul se revărsase din nou 
din matca sa şi năpădise câmpia în care se oglindea cerul 
palid de iarnă, Tutmes o chemă pe Hatşepsut la el. Celebrarea 
aniversării sale tocmai se sfârşise, şi acum intra în cel de-al 
şaisprezecelea an de viaţă. Deşi prefera cu aceeaşi 
înverşunare şorţurile scurte din copilărie, începeau să i se 
ghicească uşoara curbă a şoldurilor şi rotunjimea pieptului sub 
bijuteriile pe care le adora. Dispreţuind perucile, purta părul 
descoperit, împodobindu-l totodată cu numeroase diademe de 
aur şi de argint. 

Peste palat bătea un vânt de schimbare. Anotimpul nu era 
prea plăcut. Ţânţarii îşi făcuseră apariţia, şi bolile începeau să- 
i doboare pe copii. Faraonul se simţea foarte indispus. Doar 
Hatşepsut era binedispusă şi toţi aşteptau furtuna cu 


nerăbdare. 

Tutmes îşi primi cu amabilitate fiica, o sărută şi îi puse în faţă 
vin cald şi prăjituri. Fata se aşeză pe marginea scaunului, cu 
ochii aţintiţi asupra tatălui ei, care stătea în picioare în faţa sa, 
cu mâinile în şolduri. 

— Anul nou se apropie şi o dată cu el nişte schimbări mari, 
spuse el. E multă vreme de când eşti prinţ moştenitor, 
Hatşepsut. Titlul acesta este rezervat copiilor; or, tu nu mai 
eşti un copil. Sunt obosit şi am nevoie acum de un regent. O 
să facem amândoi o călătorie, un turneu regal. O să-ţi arăt, în 
sfârşit, regatul şi minunăţiile lui. În felul ăsta o să apreciezi 
mai bine darul pe care ţi l-au făcut zeii. La întoarcere, te 
încoronez moştenitoare regală. 

— O să te căsătoreşti cu mine, tată? Acum, că mama a murit, 
ai nevoie de altă femeie de sânge regal ca să-ţi păstrezi 
tronul? 

Faraonul izbucni în râs, ceea ce o contrarie nespus pe 
Hatşepsut. 

— Intrebarea mea e cât se poate de firească! Mi s-a spus 
mereu că un faraon trebuie să-şi legitimeze tronul 
căsătorindu-se cu o femeie de neam regal şi, din moment ce 
pari nemuritor, dragă tată, îmi închipui că trebuie să mă iei de 
nevastă. 

— Crezi că am nevoie de altă nevastă ca să-mi legitimez 
puterea? Eu care, de atâţia ani, sunt stăpânul sorții Egiptului? 
Nu, Hatşepsut, o asemenea căsătorie e inutilă. Ţi-am promis 
dubla coroană şi o s-o ai, dar sarcina va fi grea. Eşti pregătită? 
— Sunt gata de luni de zile, îi aruncă ea, şi răbdarea mea a 
ajuns aproape de capăt. Dar am încredere în tine. Amon m-a 
zămislit pentru asta. Tu mi-ai spus-o şi sunt convinsă de asta 
în sinea mea. O să guvernez bine; şi de asta sunt convinsă. 

— Da, de asta te-ai născut, Hatşepsut, spuse el apropiindu-se 
de ea. Aşa cum lIneni s-a născut ca să deseneze şi Pen-Nekheb 
ca să lupte. Dar trebuie să ştii că nu toţi văd cu ochi buni 
urcarea ta pe tron. Şi, dacă voi muri prea curând, s-ar putea 
să ai probleme mari cu legitimiştii. 

— Eh! Moşnegii ăia cu nasul în ceasloavele lor... Armata îţi 
este credincioasă şi-mi va fi şi mie; de ce altceva m-aş mai 
teme? 

— Mă uimeşti. Într-adevăr, nu ai de ce să te temi de armată. 


Soldaţii te stimează, pe tine, prinţul capabil să nimereşti ţinta 
dintr-un car gonind cu toată viteza. Dar ce părere ai de 
Tutmes, fratele tău, şi de preoţii lui Amon? 

— Tutmes nu are ambiţie nici cât un ţânţar! Atâta vreme cât 
o să-i aduci femei şi mâncăruri rafinate, o să stea liniştit. Cât 
despre iscusitul Menena, l-ai alungat de mult. 

— Da, dar sunt mulţi preoţi care cred că, sub conducerea 
unei femei, ţara se va şubrezi, graniţele vor fi din nou 
amenințate şi că tributul kuşiţilor nu va mai fi vărsat în mâinile 
lacome ale slujitorilor zeului. Se vor duce să se pună în slujba 
lui Tutmes până când vor constata cât de rău se teme de 
primejdiile luptei. 

— Şi atunci, ce trebuie să fac? 

— Lasă-mă să te încoronez şi lucrează alături de mine. Învață 
cât de bine poţi arta guvernării şi în felul ăsta, la moartea 
mea, poate că vei fi în stare să înăbuşi în faşă zvâcnirile de 
revoltă care nu vor putea să nu se ivească. 

Hatşepsut se ridică brusc şi începu să se plimbe încoace şi- 
ncolo. 

— Promite să fie dificil. Încep să înţeleg temerile lui Neferu, 
deşi nici măcar în cele mai întunecate coşmaruri nu şi-ar fi 
închipuit vreodată că tronul Egiptului mi-ar putea reveni într-o 
bună zi. O să fiu regină. Ba nu, mai mult decât regină. O să fiu 
faraon! 

— Doar după moartea mea, îi aminti Tutmes, amuzat. Dar s- 
ar putea ca atunci să fii sătulă de corvezile puterii şi să preferi 
culcuşul moale al unei căsătorii cu Tutmes în locul tronului 
regal lipsit de confort. 

Se distra provocând-o, dar, în faţa privirii ei îngrozite, încetă 
repede să mai zâmbească. 

— Vai, tată! Mai degrabă m-aş culca cu cel mai umil dintre 
soldaţi decât cu Tutmes, spuse ea înfiorându-se. Nu pot să-i 
suport pe imbecili. 

— Ai grijă! Adăugă el sec. Să nu mai vorbeşti niciodată 
despre fratele tău cu asemenea cuvinte! Mama ta avea 
dreptate să se teamă că ai limba prea ascuţită! Se poate ca, în 
ciuda tuturor edictelor mele, fratele tău să obţină mai mult 
decât ne aşteptăm. Mai poate încă să urce pe tronul lui Horus. 

— Numai la moartea mea! Răspunse Hatşepsut. La moartea 
mea... 


— Sper. Vom consacra luna lui Mesore vizitării vechilor 
minunăţii ale acestei ţări şi ai datoria să aduci în acest fel 
omagiu zeilor ale căror morminte te aşteaptă. Vei fi încoronată 
la întoarcere. După ce am consultat numeroşi astrologi, am 
ales începutul noului an pentru ceremonie. Consacră restul 
lunii ăsteia pregătirilor pe care le ai de făcut şi nu sufla o 
vorbă nimănui, fiindcă am de gând să aştept până la 
întoarcerea noastră ca să fac anunţul. Mai ţine seama şi de 
îndoielile pe care le-ai putea avea. Trebuie să te simţi 
convinsă că asta e ceea ce vrei într-adevăr. Eşti sigură? 

— N-am nevoie să mă mai gândesc, replică ea ferm. N-am 
nicio îndoială în privinţa asta şi nu voi avea niciodată. Acest 
dar nu e doar al tău, faraonule. Ştiu dintotdeauna că este şi al 
zeului. N-ai nicio teamă. O să guvernez bine. 

Îl sărută pe obraz şi se năpusti spre uşă. 

— Voi fi întotdeauna liberă, tată, fiindcă nu fac decât ce 
vreau. Fiecare om ar trebui să facă la fel. Dar, din moment ce 
nu e cazul, cei puternici le poruncesc celor slabi, precum 
Tutmes. 

Plecă dansând, şi faraonul puse să i se aducă hărţile. Niciun 
zeu nu trebuia uitat şi malurile Nilului erau presărate cu 
morminte, de-a lungul întregului său traseu maiestuos. 

Peste o săptămână, Senmut primi un pergament din mâna 
unui sol regal. Îl luă şi se duse imediat în apartamentul său, 
fiindcă tocmai prânzea cu Benya în aripa constructorilor. Nu 
era o scrisoare de la tatăl lui şi, cu mâinile tremurânde, rupse 
pecetea impunătoare. În faţa ochilor îi apărură hieroglifele 
negre. 

„Mă îmbarc în scurt timp cu tatăl meu şi voi lipsi toată luna 
lui Mesore. Continuă să lucrezi la ce ţi-am poruncit. 
Intenţionez să începem lucrările imediat ce mă întorc. Ţi-o 
dăruiesc pe sclava mea Ta-kha'et, trateaz-o după bunul tău 
plac. N-o lăsa să trândăvească.” 

Pergamentul era semnat, în numele lui Hatşepsut, de Anen 
însuşi, marele scrib regal. Abia terminase Senmut de citit, că 
în uşă se auzi o bătaie. 

— Intră! Strigă el. 

Ta-kha'et se strecură în odaie şi se prosternă la picioarele 
sale. Senmut îi privi stupefiat coama roşcată împrăştiată pe 
jos. 


— Ridică-te! 

Ea se ridică şi rămase în faţa lui, cu ochii plecaţi. 

— Dar ce ar trebui să fac cu tine? O întrebă el. Uită-te la 
mine! 

Nişte ochi mari şi verzi se aţintiră asupra lui şi putu citi în ei o 
bucurie nespusă. 

— Prinţul moştenitor m-a dăruit ţie pentru ca să nu mai ieşi 
niciodată în soare fără khol, spuse ea, cu o voce înaltă, în care 
se desluşea un accent foarte pronunţat. (Pielea îi era palidă, 
aproape albă, dar ştia că ea venea dintr-o ţară foarte 
îndepărtată.) Prinţul a mai spus că trebuie să te distrez în lipsa 
ei şi să-ţi fac nopţile de iarnă mai plăcute. 

— De unde eşti? O întrebă Senmut zâmbind. Unde te-ai 
născut? 

Ea îl privi câteva clipe fără să înţeleagă, apoi, cu o mişcare 
grăitoare din umeri, răspunse: 

— Nu ştiu, stăpâne. Imi amintesc că era foarte frig, că în 
apropiere era marea... Am fost multă vreme în slujba fiului 
vizirului Nordului. 

— Şi atunci cum ai ajuns la palat? 

— Prinţul Hapusemb m-a dăruit Alteţei Sade datorită 
talentului meu de a folosi fardurile. 

Senmut izbucni în cele din urmă în râs şi ea îi zâmbi. 

— Presupun că ai şi alte talente? 

Ea îşi plecă privirile şi începu să-şi netezească poalele 
şorţului. 

— Asta tu va trebui să hotărăşti, stăpâne. 

— O să vedem. Eşti, totuşi, un dar preţios. 

— Aşa nădăjduiesc. Prinţul mi-a recomandat să-mi ofer 
darurile cât mai repede cu putinţă. 

Senmut o expedie, apoi se aşeză pe marginea patului, 
zâmbind. În sfârşit, reveni la treburile sale şi cină din nou cu 
Benya. Când se întoarse acasă, înfăşurat în pelerina care îl 
apăra de asprimea iernii, găsi un vas cu jar roşiatic într-un colţ 
al odăii, lămpile aprinse şi tămâie arzând în faţa micului altar 
închinat lui Amon. 


Ta-kha'et îl salută imediat ce-l văzu intrând. Veşmântul uşor 
pe care îl purta alcătuia ca un halo în jurul siluetei sale; îşi 
împodobise părul împletit în cozi cu flori liliachii şi verzi. 


— Vrei nişte vin cu mirodenii ca să te încălzeşti? Îl întrebă ea 
în timp ce privirea părea să-i propună nişte plăceri mult mai 
ademenitoare. 

Senmut nu-i putu răspunde nimic. Păşi spre ea, dându-i 
pelerina care-i alunecă de pe umeri; ea o puse pe un taburet, 
în spatele ei, şi se întoarse cu faţa la el. Mâinile ei începură să- 
i mângâie umerii, şi Senmut îşi strecură un braţ în jurul taliei, 
trăgând-o spre el. Simţi un val de parfum ametitor în timp ce-i 
căuta gâtul cu buzele. Ea râse uşor ducându-l spre pat. 
Lămpile erau pe cale de a se stinge când Senmut îi vorbi din 
nou. 

Şi aşa se face că Senmut, ţăran, preot şi arhitect, îşi pierdu în 
cele din urmă virginitatea. Se îndrăgosti de Ta-kha'et, de 
tăcerile ei, de elanurile ei pasionale bruşte şi mute. Prezenţa 
ei reconfortantă îi îngădui să se dedice mai eficient muncii 
sale. „Prinţul trebuie să fi bănuit că aşa se va întâmpla, se 
gândi el, amuzat. Ce perspicace şi isteaţă el” Ziua, se întorcea 
la planurile lui cu un nou avânt, şi seara, în dormitor, cu o 
dorinţă mereu reînnoită. 

11 

Hatşepsut şi Tutmes porniră la drum în prima zi a lunii lui 
Mesore. În timp ce el aştepta în barca regală, ea se duse la 
templu pentru a-i sacrifica un taur lui Mentu. li lăsă pe preoţi 
să ardă animalul şi se întoarse la tatăl ei, pe ambarcaţiune. 
Era o zi frumoasă de iarnă, călduţă şi cu un vânt uşor. In timp 
ce se îndepărtau de țărm, mulţimea strânsă pe mal arse 
tămâie în cinstea lui Hapi, zeul Nilului, şi aruncă mănunchiuri 
de flori în apă. 

Hatşepsut şi Tutmes priveau oraşul îndepărtându-se. Micul- 
dejun îi aştepta în umbra cabinei, ai cărei pereţi de pânză 
fuseseră ridicaţi pentru a putea admira peisajul în timp ce 
mâncau. Hatşepsut scoase un oftat de satisfacţie. Nu părăsise 
niciodată Teba şi atâtea lucruri noi o încântau. Se bucura la 
perspectiva acestor plăceri variate şi a zilelor întregi pe care 
avea să le petreacă alături de tatăl ei, contemplând malurile 
Nilului, legănată de ruliul bărcii. 

Tutmes se bucura de fericirea ei, de scânteierea jucăuşă a 
ochilor ei şi de faptul că se simţea la rândul său scăpat pentru 
o bucată de vreme de corvezile puterii, care aveau să-i revină 
de-acum lui Ineni şi vizirilor săi. Cu picioarele bine înfipte pe 


punte, cu capul dat pe spate, adulmeca vântul. Mai avusese 
prilejul de a pleca din Teba odinioară, pentru a lupta în ţinuturi 
îndepărtate sau pentru a vizita zona monumentelor pe care le 
înălța, dar era la fel de emoţionat ca şi fiica lui şi nerăbdător 
să-i arate frumuseţile fără seamăn ale ţării sale, adevărat dar 
al zeilor. Până să se hotărască să se instaleze în cabină, Teba 
era deja departe în urmă, iar fluviul şerpuia domol printre 
câmpuri inundate şi crânguri de palmieri. De o parte şi de alta, 
în zare, colinele se profilau în negură, şi din fluviu se înălța o 
ceaţă uşoară pe măsură ce soarele se ridica pe cer. Prânziră 
cu poftă, făcând glume, apoi se instalară sub un baldachin 
ridicat pe punte. Fluviul făcea o buclă largă spre est şi falezele 
se îndepărtau în direcţia deşertului. 

— O să le revedem mâine, îi spuse Tutmes. Nu sunt niciodată 
prea departe, şi ăsta e un lucru bun, fiindcă ele singure 
înlocuiesc batalioane întregi apărându-ne cum trebuie de 
triburile nomade din deşert. În două sau trei zile, vom ajunge 
la Abydos, loc sacru, dar nu vom cobori pe uscat. Vom ancora 
ca să petrecem noaptea acolo, înainte de a merge mai 
departe. 

Hatşepsut nu răspunse nimic, absorbită cu totul de 
contemplarea peisajului care se desfăşura ca un sul uriaş de 
papirus. Soarele devenea mai dogorâtor şi fluviul mai iute. 
Trecură pe lângă nişte sătucuri cu colibe de lut şi văzură 
numeroase animale care contemplau cu un aer trist pajiştile 
inundate. Apa însă scădea şi, în unele locuri, ţăranii se 
apucaseră din nou de lucru, încovoiaţi peste pământul fertil. 
Sosiră la Abydos în seara celei de-a patra zile. Soarele 
asfinţea îndărătul orăşelului şi, când luna şi stelele îi luaseră 
locul pe cerul de un albastru-închis, Hatşepsut desluşi 
acoperişul alb al unor construcţii pe jumătate ascunse de 
palmieri şi, în depărtare, coloanele unui templu. Se înfăşură în 
pelerină, fascinată de liniştea cu care vacarmul neîncetat al 
palatului nu o obişnuise. 

— Acesta-i Abydos, unde se odihneşte capul lui Osiris, îi 
spuse încet Tutmes. Aşa cum mama ta mă iubea, şi Isis îl 
iubea pe zeu şi s-a dus să-i caute rămăşiţele trupului, 
împrăştiate în cele patru zări ale lumii. Am înălţat aici 
monumente. N-o să zăbovim însă prea mult aici. Abydos nu e 
prea departe de Teba şi vei mai avea prilejul să vii aici. Mă duc 


la culcare. Mâine dimineaţă, vom îndeplini ceremoniile 
închinate lui Osiris, după care vom pleca. O sărută pe fruntea 
îngheţată şi se îndepărtă. Hatşepsut, dorind încă să se bucure 
de noapte, rămase o bucată bună de vreme contemplând 
oglindirea luminii aruncate de lămpiţe, ce scânteia la 
suprafaţa apei liniştite şi netede. Se gândi la uciderea fiului 
Zeului-Soare şi la dragostea lui Isis. Se plimbă încoace şi-ncolo 
pe punte, ascultând sforăitul tatălui ei şi râsetele şi glasurile 
din barca servitorilor, şi nu se duse la culcare decât în clipa 
când liniştea pogori cu totul peste țărm. 


În zori, toată lumea se strânse pe mal pentru a-i închina un 
sacrificiu lui Osiris. Atmosfera era relaxată şi, o dată ce 
ceremonia se sfârşi, se urcară cu toţii la bord şi porniră în 
viteză spre largul fluviului. Hatşepsut avusese un somn adânc 
şi fără vise şi fusese trezită de ciripitul păsărilor şi de răcoarea 
dimineţii. Se instală în faţa lui Tutmes ca să-şi ia micul-dejun, 
în timp ce barcagiii îndreptau ambarcaţiunea spre mijlocul 
fluviului. Un vânt bun din spate umflă deodată pânzele. 
Hatşepsut zări o îngrămădire de ruine în nordul oraşului şi îi 
atrase atenţia lui Tutmes, care-şi puse la loc bucata de pâine 
pe masă, cu un aer nemulţumit. 

— Acolo a fost cu multă vreme în urmă templul lui 
Khentamentiu, zeul-şacal din Abydos, mormăi el. lar acum, nu 
a mai rămas aproape nimic. Scârbele alea de hicsoşi! 

A trebuit multă vreme pentru ca iluştrii tăi înaintaşi să-i 
alunge din Egipt! Dar distrugerile făcute de ei au rămas. 

— Khentamentiu, spuse Hatşepsut, trebuie să fi fost un zeu 
foarte puternic pentru localnicii din Abydos. O să reconstruiesc 
templul ăsta pentru ei, şi pentru el. 

— Da? Făcu Tutmes, surprins. Perfect! Am încercat şi eu, dar 
fără prea mare rezultat. Mai am o ruină să-ţi arăt peste cinci 
zile. O să te duci să asculţi chiar tu ce vrea să-ţi spună zeiţa, 
fiindcă e vorba de Hathor, al cărei templu din Cusae e lăsat în 
paragină. 

În zilele care urmară, peisajul nu se schimbă prea mult. 
Fluviul continua să se întoarcă la matcă şi ici-colo pământul 
apărea pe bucăţi, maronii sau negre, în care se iveau muguri 
verzi. Din când în când, se vedea câte o locuinţă a vreunui 
nobil bogat, cu zidul ei de incintă şi debarcaderul pavat; asta 


nu se întâmpla însă prea des, deoarece se aflau acum extrem 
de departe de orice oraş mare. 

După cinci zile, sosiră în dreptul unui drum care părea să se 
termine direct în fluviu. Faraonul porunci să se arunce ancora 
şi să fie coborâte litierele. 

— Cusae se află chiar în spatele falezelor ăstora, spuse 
Tutmes. lată drumul pe care-l foloseau sătenii ca să ajungă la 
fluviu. Astăzi nu mai trece aproape nimeni pe aici şi m-am 
gândit să postez un detaşament înarmat, fiindcă tâlharii şi 
nomazii din deşert încep să dea târcoale pe dealuri şi să-i 
amenințe pe ultimii localnici. 

Tutmes şi Hatşepsut luară loc în litiere şi porniră la drum, 
escortaţi de patru gărzi care pândeau orice mişcare; doar 
câteva păsări zburând sus pe cerul senin tulburau orizontul. 

În plină vară, o asemenea excursie ar fi fost insuportabilă, dar 
în această perioadă a anului era o plimbare plăcută. După ce 
străbătură un defileu îngust prins între două stânci enorme, 
ieşiră deasupra satului Cusae: aici nu mai rămăseseră decât 
câteva colibe de pământ, care păreau locuite, dat fiind că 
deasupra lor se înălţau fuioare subţiri de fum, şi ruinele 
câtorva locuinţe înstărite, ale căror ocupanţi fugiseră când 
avusese loc ocupaţia barbară. La marginea satului, printre 
buruienile crescute în devălmăşie, se înălța un mic templu în 
ruină. Hatşepsut putu ghici contururile a ceea ce fusese 
cândva o grădină frumoasă. 

— O să te aştept aici, spuse Tutmes. Mergi mai departe 
singură; acolo-i templul lui Hathor, căreia trebuie să i te 
închini. 

Ascultătoare, Hatşepsut cobori din litieră. Nisipul era cald sub 
picioarele ei şi făcea ca mersul să fie anevoios. In scurt timp, 
însă solul deveni mai dur şi-şi dădu seama că păşea pe o fostă 
alee pavată. După ce trecu de ruinele pe jumătate îngropate 
în nisipul de la intrarea templului, pătrunse în vestibulul cu 
lespezi sparte şi despicate, între care creşteau tufe de spini. 
Bucăţi de coloane zăceau de jur-împrejur, roase de vreme. |şi 
croi drum spre sanctuar şi spre coloanele sale albe, şi constată 
că nu mai rămăsese nimic din ceea ce fusese splendoarea 
acestui loc sacru; dincolo de el se întindea doar deşertul 
vibrând de soare. 

Privi de jur-împrejur, şi tristeţea nesfârşită provocată de 


părăginirea acestui loc îi aduse lacrimi în ochi. Deodată, simţi 
că cineva îi atinge timid mâna. Patru copii, care se 
strecurasem până în apropierea ei, o contemplau cu privirea 
sălbatică şi directă a vârstei lor mici. Unul dintre ei ţinea un 
arc grosolan din papirus, altul o lance făcută dintr-o cracă. 
Erau foarte slabi, cu oasele proeminente, şi pielea lor avea 
culoarea plantelor maronii pe care călcau. O fetiţă îi atinse 
mâna şi se dădu înapoi, cu un deget în gură. Hatşepsut îşi 
stăpâni râsul. 

— Ce căutaţi aici? Îi întrebă ea cu severitate. Nu ştiţi că e un 
loc sacru? 

O priviră o clipă fără să-i răspundă, apoi unul dintre băieţi 
prinse glas: 

— Am venit să ne jucăm, spuse el ferm. E garnizoana noastră 
şi o s-o apărăm până la moarte. Pentru faraon, adăugă el, 
după ce remarcă veşmântul scump şi sandalele bătute cu 
nestemate ale musafirei. 

Înainte ca Hatşepsut să fi putut răspunde, fetiţa o trase de 
şorţ. 

— Ştiu de ce aţi venit aici, şopti ea. Aţi venit s-o vedeţi pe 
doamna cea frumoasă? 

— Exact, confirmă Hatşepsut. Vrei să mă duci la ea? Copilul îi 
întinse o mână mânjită de nisip şi împreună se îndreptară spre 
curtea exterioară, unde fetiţa îşi făcu drum până la o bucată 
de zid rămasă încă în picioare. 

— lat-o, murmură ea, după care dădu fuga înapoi la prietenii 
ei. 

Mirată, Hatşepsut îşi cobori privirile şi zări la picioarele ei un 
coş grosolan în care se aflau rămăşiţele unei ofrande: pâine 
uscată, fructe zbârcite, o floare de lotus ofilită. Şi lângă zid, la 
adăpostul unei grămezi de pietre prăbuşite, se înălța zeiţa, 
încă păstrându-şi găteala albastră, roşie şi galbenă, cu 
zâmbetul încremenit, cu cele două coame de vacă înălțate, 
una din ele încă acoperită de aur. Hatşepsut căzu în genunchi 
şi sărută picioarele lui Hathor. Apoi se aşeză şi îşi spuse 
rugăciunile, nu fără oarecare greutate, fiindcă nu i se mai 
rugase zeiţei din copilărie. Îi ceru să-i binecuvânteze domnia. 

— Fă să ajung la fel de frumoasă ca tine şi-ţi făgăduiesc să 
refac toate aceste mine şi să trimit aici preoţi care să ardă 
tămâie în cinstea ta. 


Hatşepsut se ridică, mai sărută o dată picioarele statuii şi se 
îndepărtă rapid. 

Copiii o aşteptau de cealaltă parte a curţii. 

— Vreţi să-l vedeţi pe faraon? Îi întrebă ea pe neaşteptate. 
Nefiind capabili să-i răspundă, copiii izbucniră în râs. 

— Vă bateţi joc de noi, spuse un băiat. Ce să caute aici 
faraonul, aşa departe de tronul şi coroana lui? 

— Nu contează, e aici, replică ea, luându-l în braţe. Veniţi cu 
mine! 

O urmară cu toţii, nu fără multe şuşoteli şi priviri incredule. 
După scurt timp, Tutmes o văzu sosind, urmată de o ceată de 
ţărănuşi. Faraonul cobori din litieră, mormăind nemulţumit. 

— Tată, strigă ea, iată-i pe copiii din Cusae care vor să-l vadă 
pe faraon! 

Copiii ridicară ochii spre bărbatul acela scund şi solid, cu ochi 
negri şi scânteietori, pe a cărui cască lucea uraeus-ul regal. 

—  Prosternaţi-vă, prosternaţi-vă! Le murmură poruncitor 
băiatul celorlalţi copii. E chiar el! 

Şovăitori, îngenuncheară cu toţii, după cum aveau obiceiul s- 
o facă atunci când se jucau, fără a şti prea bine cum să se 
comporte. 

— Ridicaţi-vă! Le spuse Hatşepsut, mângâindu-i pe creştet. 
lată-l pe faraon. O să le puteţi povesti părinţilor ce aţi văzut 
astăzi! 

Era surescitată şi roşie de plăcere. 

— Eu te trimit la zeiţă şi tu te întorci cu o turmă de gâşte de 
Nil! Îi spuse Tutmes, izbucnind în râs. Ei bine, voi ce aveţi de 
spus? Tu, de colo, ia dă-mi arcul tău. 

Şi dintr-un pas fu lângă băieţel, luându-i arcul din mână. 

— Tu l-ai făcut? 

— Da, Maiestate, izbuti el să răspundă. 

— Hmmm... şi reuşeşti să tragi cu el? 

— Nu merge prea bine. N-am reuşit să găsesc o bucată bună 
de lemn, aşa că săgeata nu ajunge prea departe. 

Tutmes aruncă arma şi-l chemă pe căpitanul gărzilor sale. 

— Kenamon! Strigă el. Dă-i arcul tău şi săgețile copilului 
astuia. 

Copilul nu-şi crezu ochilor şi luă obiectele cu mâinile 
tremurătoare. Arcul era cât el de mare. li încercă apoi coarda, 
făcând-o să vibreze. 


— O, mulţumesc, puternice Horus! Îngăimă el. 

— Aminteşte-ţi de ziua asta, spuse Tutmes zâmbind. Când o 
să fii mare, poate că te vei sluji de acest arc pentru mine. 
Acum, să mâncăm! Vino repede, Hatşepsut, până ce n-or să 
apară toţi localnicii să-mi despoaie soldaţii! 

Porniră înapoi în litierele lor. Când, la puţin timp după aceea, 
Hatşepsut se întoarse să privească, zări patru siluete mici şi 
negre, nemişcate, care se conturau în depărtare în faţa 
coloanelor albe ale templului lui Hathor. 

— Astăzi ajungem la câmpia piramidelor, îşi vesti Tutmes 
fiica. 

Călătoria lor dura deja de două săptămâni şi, pentru 
Hatşepsut, ţinea în mod ciudat de vis: zile dăruite băilor de 
soare, mâncărurilor bune, discuţiilor despre tot felul de lucruri 
cu tatăl ei în faţa unui peisaj mereu schimbător, nopţi de somn 
adânc, legănate de clipocitul valurilor în vreun golf retras. 
Egiptul era într-adevăr o ţară foarte frumoasă, cu mult mai 
frumoasă decât tot ce-şi putuse închipui ea. 

— Vreau neapărat să-ţi arăt câmpia asta, Hatşepsut, continuă 
Tutmes, mai mult decât orice altă minunăţie, fiindcă ea te va 
face să-ţi dai pe deplin seama de destinul tău. N-o să-ţi crezi 
ochilor. Strămoşii tăi sunt cei care au construit toate aceste 
splendori. Dar nu-ţi mai spun nimic. Uită-te bine la malul stâng 
al fluviului; colinele se vor retrage şi în curând n-o să le mai 
vezi. 

Dimineaţa se scurgea, şi Hatşepsut avea un chef nespus dea 
se aşeza la umbră, dar tatăl ei stătea nemişcat, fără ca vreo 
tresărire să-i tulbure chipul întors spre vest. 

Deodată, unul dintre barcagii scoase un strigăt. 

— Priveşte la orizont, exclamă Tutmes, iat-o pe prima! 
Hatşepsut privi. O formă cu vârful turtit se contura, mică, 
îndepărtată, ivindu-se din câmpie. De jur-împrejur, nu era 
niciun câmp cultivat, nicio locuinţă; doar o fâşie lată de trestii 
verzi îşi croia drum prin nisip şi apă. Piramida semăna cu o 
piatră uriaşă căzută din cer. Li se aduseră nişte scaune şi 
umbrele sub care se instalară fără un cuvânt; barcagiii şi 
servitorii păstrau şi ei tăcerea. Silueta se apropie, deveni mai 
precisă şi li se impuse privirilor, împrejmuită de alte piramide, 
ceea ce o aduse pe Hatşepsut în culmea surescitării. Se aflau 
chiar în dreptul ei, şi fata văzu că era înconjurată de pietre 


prăbuşite, dar vârful ei turtit şi baza masivă păreau să sfideze 
ravagiile vremii şi ale oamenilor. 

— N-a arătat întotdeauna aşa, observă Tutmes. Odinioară era 
acoperită de varul cel mai alb şi strălucea ca soarele în culmea 
puterii sale. Nimeni nu ştie ce zeu e îngropat acolo, dar se zice 
că e vorba de faraonul Snefru. 

Trecură prin faţa altei piramide, al cărei vârf se înălța spre 
cer. Hatşepsut îşi ţinu respiraţia. | se părea deja imposibil ca 
toate acestea să fie opera oamenilor, dar ca aceşti oameni să 
mai fi fost şi strămoşii ei, asta o răvăşea cu totul. 

— Asta însă nu-i încă nimic, adăugă Tutmes. De aici şi până la 
Memfis, la o zi de mers cu barca, piramidele jalonează 
deşertul, şi diversitatea lor te va uimi. Ce părere ai de toate 
acestea? 

Îi aruncă o privire fiicei sale, dar ea nu-l auzise. Cu chipul 
impasibil, urmărea din ochi maiestuosul peisaj al mormintelor. 

Ajunseră la Memfis în cursul nopţii şi acostară ceva mai în 
amonte să se odihnească. Doar piramidele se detaşau în 
întuneric, dar Hatşepsut, întinsă în patul ei, putea auzi 
rumoarea oraşului, frecarea corăbiilor de acostament, ecoul 
glasurilor, o întreagă cacofonie de zgomote nocturne care o 
împiedicau să doarmă. Tatăl ei îi vorbise puţin despre oraş, 
despre care ştia doar că fusese odinioară capitala Egiptului. 
Zgomotele citadine o făcură să regrete Teba, confortul 
apartamentelor ei, chipurile familiare. Se gândi brusc la 
Senmut şi la vâlceaua de pe celălalt mal al fluviului. Continua 
să nu ştie cu exactitate ce avea să construiască acolo, dar îşi 
dori din toată inima ca Senmut să reuşească să ridice în 
cinstea ei nişte monumente tot atât de splendide ca 
piramidele. Dar cum? Ziua trecută o epuizase şi-şi dorea cu 
disperare să doarmă, deoarece a doua zi trebuia să-şi pună 
din nou podoabele regale şi să primească omagiile viceregelui. 
Totuşi, somnul întârzia să vină. 

În zori, se înfăşură în pelerină şi cobori pe țărm. Respiră 
câteva clipe miresmele umede ale unui crâng de palmieri care 
se întindea de jur-împrejur, apoi se întoarse în cabină, 
înfiorându-se, şi se cufundă cu delicii în baia caldă pe care i-o 
pregătise sclava sa. Se lăsă spălată. Acceptase în mod 
excepţional să îmbrace o rochie pe care, când ieşi din baie, 
sclava i-o puse, prinzându-i la brâu o cingătoare aurită, bătută 


cu lapislazuli şi împodobită cu franjuri de aur. Se aşeză, gata 
să fie machiată: un fard auriu pentru pleoape, khol în jurul 
ochilor, hena pe buze şi pe palma mâinilor sale delicate. | se 
perie părul, apoi îi fii pusă peruca grea de ceremonie, formată 
dintr-o sută de codițe brune care-i coborau până la umeri. 
Reuşi să-şi mişte foarte greu capul ca să-şi aleagă bijuteriile. 
Se hotărî să-şi pună un pieptar de aur, înfăţişând două păsări 
ale lui Horus purtătoare ale dublei coroane, faţă în faţă, 
reţinute de doi şerpi întrepătrunşi, nişte brățări de electrum şi 
o calotă mică aurită, acoperită cu pene din turcoaz. 

O dată ce fu îmbrăcată şi încălţată, i se alătură lui Tutmes, 
care o aştepta privind malul fluviului. Şi el îşi îmbrăcase 
veşmintele de ceremonie, aurii şi albastru-deschis, împodobite 
cu piele albă. Chipul îi era fardat cu grijă şi o salută cu un aer 
absent, cu ochii aţintiţi asupra adunării de personalităţi 
strânse de-a lungul debarcaderului. O alee largă ducea direct 
la zidurile albe ale oraşului şi la poarta sa de bronz deschisă, 
care lăsa să se întrevadă casele, obeliscurile şi grădinile unui 
templu. 

— lată celebrul Zid Alb al lui Menes, spuse Tutmes, şi în 
depărtare coloanele lăcaşului soţiei zeului Ptah. O să luăm 
masa în dimineaţa asta cu marele preot al Memfisului, dar 
înainte de asta vom merge la templu. 

Fu instalată o pasarelă şi răsună trâmbiţatul cornurilor. 
Hatşepsut şi faraonul coborâră încet spre demnitari. Crainicul- 
şef al lui Tutmes înşiră toate titlurile acestuia, iar marele preot 
păşi spre ei şi se prosternă la picioarele lor. 

— Ridică-te! li spuse Tutmes. 

Marele preot, un tânăr trupeş, cu un nas coroiat şi cu o privire 
vie, se ridică şi rosti cu gravitate: 

— Binecuvântată fie această zi! Egiptul întreg se bucură la 
trecerea Florii Egiptului. Binecuvântat fie oraşul Memfis, mult- 
iubit de Ptah! 

Se formă un cortegiu în direcţia oraşului, în ovaţiile 
tumultuoase ale mulţimii. Copiii alergau în faţă, presărând 
drumul cu flori de lotus. Era o zi excepţională pentru locuitorii 
Memfisului. Zeul şi fiica lui aveau să le fie oaspeţi vreme de 
două zile. Prăvăliile şi şcolile aveau să fie închise, şi toată 
populaţia avea să se îngrămădească pe străzi, în speranţa de 
a-l zări pe micul prinţ căruia Egiptul întreg îi lăuda frumuseţea 


şi aroganţa, ca şi pe faraonul deja legendar. 

Apartamentele regale ale templului fuseseră pregătite şi, în 
sala banchetului, soarele din zori inunda deja cu lumina lui 
mesele, florile, covoarele, pernele şi cupele cu vin. Un vas cu 
jăratic fusese adus ţinând cont de răcoarea zorilor, şi 
Hatşepsut îşi întinse mâinile spre flăcări. Îşi lăsase pelerina pe 
ambarcaţiune, pentru ca mulţimea să o poată vedea mai bine, 
şi acum începuse să-i fie frig. După nenumărate discursuri şi 
plecăciuni, se auzi sunând un clopoțel şi masa începu. 
Hatşepsut fu fermecată văzând că i se oferă bucatele ei 
preferate: castraveți cu peşte, friptură de gâscă în sos şi 
salate felurite, îl lăudă pentru aceasta pe marele preot. 

— Cum te cheamă? |! întrebă ea. 

— Ptahmes, Alteță. Tatăl meu este viceregele faraonului. 

— Presupun că o slujeşti pe soţia lui Ptah cu mult zel, fiindcă 
altfel nu ai fi fost numit mare preot. 

Ptahmes roşi şi făcu o plecăciune. 

— Am avut norocul să-i plac zeului şi el m-a răsplătit, spuse 
el, privind cu o sinceră curiozitate chipul acesta de atâtea ori 
descris de prietenii săi când se întorceau dintr-o călătorie la 
Teba. 

Dar în faţa zâmbetului larg şi a acestor ochi negri şi 
captivanţi ca o noapte de vară, constată că niciunul dintre ei 
nu se pricepuse să descrie gestul grațios al mâinii sale, 
aplecarea fermecătoare a gâtului lung şi glasul blând şi 
deosebit de melodios. 

— O ador de multă vreme pe Sekhmet, îi spuse ea, şi a fost o 
mare bucurie pentru mine să ajung în dimineaţa asta pentru 
prima dată în faţa ei. Amon e foarte puternic, dar Sekhmet, ca 
şi Hathor, înţelege inima femeilor. 

Se aplecase uşor spre el pentru a-i face această confidenţă şi 
el fu cucerit. La drept vorbind, i se mai vorbise şi de 
încăpăţânarea ei, de orgoliul şi de mâniile ei bruşte, şi-şi 
petrecuse noaptea chinuit de neliniştea de a fi dizgraţiat. 

— Sekhmet e foarte puternică! Aprobă el cu înflăcărare. 

Ea îi zâmbi. 

— li vom aduce împreuna un sacrificiu, spuse ea. 

Cred că tatăl meu şi cu mine va trebui să mergem în zori la 
Taurul Sacru, dar o să te chem după prânz. 

— Va fi o mare bucurie pentru mine, Alteță, răspunse el. 


Faraonul şi tatăl meu vor avea de discutat împreună, aşa că aş 
putea, dacă doreşti, să-ţi arăt frumosul meu oraş Memfis. 

Preţ de o clipă, îşi regretă cutezanţa, dar ea puse cupa la loc 
pe masă, îşi dăţi degetele, apoi dădu din cap cu seriozitate. 

— Mi-ar face mare plăcere, Ptahmes. Şi vei veni la cină cu 
tatăl tău pe ambarcaţiunea regală. Nu prea avem cu ce să ne 
distrăm în călătoria asta, dar mi-am luat lăuta cu mine. 
Cunoşti cumva vreun muzicant de pe aici care să poată cânta 
pentru noi? 

Îmi place muzica. 

— O să mă ocup de asta, Alteță. Aşteptăm de mult vizita 
voastră. Ultima oară când l-am văzut pe tatăl tău, nu eram 
decât un copil, dar de atunci încoace am auzit multe despre 
Floarea Egiptului. 

— Ce e cu linguşelile astea, nobile Ptahmes? 

— Alteța Voastră nu are deloc nevoie să fie linguşită de 
umilul ei servitor, răspunse el roşind. 

Voia să continue, dar faraonul îi făcu semn lui Hatşepsut să-l 
urmeze şi părăsiră sala. 

Restul zilei fu ocupat de vizite protocolare. Prânziră cu tatăl 
lui Ptahmes, împreună cu timida lui soţie şi cu fiica lor. 

După-amiază, se întoarseră pe vas să-şi facă siesta. 
Hatşepsut, obosită de atâtea discursuri şi atâta umblet, aţipi 
de îndată, în ciuda rezemătoarei tari de eben folosită să nu-i 
deranjeze peruca. 

Când soarele începu să asfinţească, Tutmes se duse la 
Palatul de Justiţie, ducând toiagul şi biciul să-i asculte pe 
inculpaţi, cu Hatşepsut alături. La căderea nopţii, se întoarseră 
pe vasul iluminat acum ca ziua. Ptahmes se afla deja acolo, 
mai relaxat acum, împreună cu tatăl lui şi întreaga familie. 
Hatşepsut îi distră cu nenumărate poveşti de la Curte, în timp 
ce pe masă se perindau bucatele şi carafele cu vin, iar 
muzicanţii viceregelui cântau. Noaptea târziu, Tutmes îşi luă 
rămas-bun de la musafiri, care se îndepărtară agale, 
îngreunaţi de mâncarea aleasă. 

În zori, Hatşepsut şi Tutmes merseră la templul Taurului 
Sacru din Memfis. Apis, simbol al fertilităţii pământului şi al 
omului, era venerat în tot Egiptul, şi Tutmes îi aducea regulat 
omagiu. 

Zeul era adăpostit într-un mic templu lipit de Zidul Alb, în 


cealaltă parte a oraşului. În momentul când Hatşepsut şi 
Tutmes intrară în prima curte, nările le fură izbite de un miros 
violent de vite. Preotul care îi aştepta le întinse ghirlande 
pentru zeul pe care-l auziră fornăind şi lovind din copite în 
sanctuarul din apropiere. 

Îngenuncheară pe litiera de paie. Tutmes umplu cădelniţa şi 
intonară împreună litaniile, sub privirile liniştite ale Taurului 
Sacru. Apoi Hatşepsut se apropie de el să-i arunce flori peste 
coame. Se aplecă peste bariera aurită şi animalul înălţă capul 
şi o linse pe braţ. Încântată, se aplecă şi mai mult şi-l scărpină 
după urechi. Taurul mărâi şi închise ochii. Preotul nu-şi putu 
ascunde surprinderea, deoarece Apis avea reputaţia de a se 
purta brutal şi mulţi novici însărcinaţi cu spălarea lui plecaseră 
răniţi şi îngroziţi. 

O dată ajunşi afară, preotul se plecă adânc în faţa ei. 

— De-a lungul întregii tale domnii, ţara se va bucura de o 
mare prosperitate, spuse el. Avem acum dovada. Viaţă lungă 
şi sănătate Maiestăţii Voastre! 

Era prima oară când Hatşepsut auzea spunându-i-se 
„Maiestate” şi, stupefiată, îi aruncă o privire lui Tutmes. 
Extrem de surprins şi el de puterea pe care o dovedise asupra 
animalului, îl salută pe preot, o luă de braţ şi o conduse afară 
din templu. Soarele abia se ridica deasupra orizontului şi 
întreg oraşul era scăldat într-o lumină trandafirie. 

— Acum, că i-am adus omagiu lui Ptah, creatorul lumii, spuse 
Tutmes, să aducem omagiu şi pântecului nostru. Eşti obosită, 
Hatşepsut? 

— Nu. Sunt la fel de rezistentă ca şi tine, tată, şi ştii asta 
foarte bine! Dar discursurile astea frumoase încep să mă 
plictisească. 

— Dar tu, una, n-ai rostit niciunul până acum! Glumi el. 

În timp ce Tutmes discuta cu viceregele, marele preot o 
conduse pe Hatşepsut prin tot oraşul. li arătă fostul palat 
regal, sediu al puterii de secole, şi o duse pe vârful Zidului Alb, 
de unde au putut admira peisajul de jur-împrejur, cu mult 
dincolo de întinderea de curmali, până la şirul falezelor roşii ce 
se înălţau la vest. Vizitară târgurile şi şantierele navale. 
Hatşepsut făcea câte un comentariu despre tot ce vedea, 
astfel încât marele preot, spre marea lui uşurare, nu trebui să 
umple deloc tăcerea. Lui Hatşepsut îi plăcea oraşul acesta ce 


părea să supravieţuiască mândru splendorilor sale trecute, 
fără nicio amărăciune. Îi făgădui lui Ptahmes că se va mai 
întoarce. 

— Când vei veni la Teba, o să-ţi arăt oraşul meu, spuse ea, 
despărţindu-se de tânărul răscolit şi cucerit de farmecul ei. 

— Înainte de a pleca, vom merge la vest de oraş, o informă 
Tutmes. N-am vrut ca populaţia din Memfis să ştie, fiindcă aş 
vrea să vezi necropola pustie. 

După ce străbătuseră un meandru al fluviului, acostară din 
nou pe malul stâng. Fără întârziere, Tutmes porunci să fie 
coborâte litierele şi de data aceasta puse piciorul pe uscat o 
Hatşepsut prost-dispusă şi obosită, pe care o durea capul, o 
usturau ochii şi care era convinsă că-şi făcuse cu vârf şi 
îndesat datoria în ziua aceea. 

După o oră de mers, Tutmes porunci purtătorilor să se 
oprească. Cobori din litieră şi îi întinse mâna fiicei sale; cu un 
gest, ea îi respinse însă ajutorul şi cobori singură, netezindu-şi 
şorţul cu un aer iritat. 

Faraonul observă mina ei îmbufnată şi privirea supărată, dar, 
fără să facă vreun comentariu, o luă de braţ şi o duse ceva 
mai încolo. 

— Priveşte, astea-s ruinele Oraşului Morților, necropola 
vechiului Memfis, spuse el. Uită-te la înfăptuirile marelui zeu 
Imhotep însuşi. 

Hatşepsut îşi feri ochii de soare şi privi de jur-împrejur, 
simțind cum i se spulberă toată mânia. Cât vedeai cu ochii, se 
întindea o câmpie, presărată ici şi colo cu câţiva palmieri 
izolaţi şi, ivindu-se din nisip, cu turnurile, aleile pavate, 
piramidele şi rămăşiţele ei de ziduri, se înălța Saqqara, oraşul 
prafului. Era un loc deosebit de impresionant, şi frumuseţea lui 
haotică o răscoli pe Hatşepsut, făcând-o să-l ia de mână pe 
Tutmes. 

— Imhotep, geniu şi zeu, e cel care a creat toate acestea, 
spuse el calm. 

Hatşepsut zări o piramidă în trepte, care urcau spre un vârf 
de mult năruit. 

— E monumentul funerar al lui Djoser, războinic şi rege 
puternic, pe care Imhotep l-a construit cu propriile mâini. 
Regele a pus să se graveze deasupra portretului său: 
„Cancelar al regelui Egiptului de Jos, administrator al marelui 


palat, senior ereditar, mare preot al Heliopolisului, Imhotep, 
arhitect şi sculptor.” Ce-a mai rămas din palatul şi din 
grădinile lui înmiresmate? Priveşte, Hatşepsut, şi învaţă. 


— Cu siguranţă că e un loc sfânt, spuse ea, dar e foarte 
neliniştitor. lată, uită-te la coloanele acelea în formă de lotus! 
Ce s-a ales de cei cărora le erau hărăzite minunâţiile astea? 
Tutmes se întoarse să plece. 

— Şi asta face parte din moştenirea ta. E indispensabil ca un 
rege să nu uite că în cele din urmă nu rămân decât pietrele. 
Înainte de a se întoarce la bordul vasului, se opriră la capela 
lui Imhotep şi admirară, ca mulţi alţii înaintea lor, chipul 
expresiv şi inteligent al celui pe care Egiptul îl venera ca zeu 
al vindecării. Hatşepsut se gândea la ruinele pe care le văzuse 
şi la efortul considerabil necesar pentru realizarea unei 
asemenea capodopere. 

Gândurile i se îndreptară spre Senmut, care lucra fără 
îndoială la planurile sale, aşteptând-o să se întoarcă. 

Se întoarseră pe vas şi adormiră istoviţi, în timp ce Saqqara 
dispărea încetul cu încetul la orizont. 

La Gizeh, la nord de Memfis, coborâră din nou pe uscat şi se 
îndreptară spre interiorul ținutului, spre ceea ce constituia în 
ochii lui Tutmes dovada indiscutabilă a divinității strămoşilor 
săi. 

Hatşepsut era pradă celei mai vii nerăbdări, ştiind că ceea ce 
avea să contemple era de o importanţă extremă faţă de tot ce 
putuse vedea până acum. Avea intenţia de a edifica cel mai 
celebru monument al tuturor vremurilor, iar piramidele şi 
templele pe care le admirase nu făceau decât să-i stimuleze 
pofta de glorie. Gândindu-se la vâlceaua sa, simţea din nou 
chemarea destinului ei, chemarea mută a falezelor. 

— Uite, îi spuse Tutmes, iată cele trei giuvaiere ale Egiptului. 
În zare se conturau nişte siluete de un alb orbitor. Când 
Hatşepsut puse piciorul pe uscat, trebui ca sclavul ei să o 
prindă cu putere de braţ ca să nu cadă, într-atât de violent fu 
extazul care o cuprinse. Când îşi veni în fire, vru să se apropie 
de piramide, să le dea ocol, să le atingă, să le examineze; 
după ce o ocolise de jur-împrejur pe prima, renunţă şi, 
perplexă, se apropie de Tutmes. 

— Asta nu poate fi opera oamenilor! Spuse ea. Zeii au 


coborât pe pământ şi au înălţat monumentele acestea în 
cinstea lor! 

Simetria desăvârşită a muchiilor o încânta şi le admira 
formele simple şi semeţe, ascuţite ca dinţii lui Seth, şi 
superioritatea lor impunătoare. 

— Şi totuşi, e opera oamenilor, răspunse Tutmes. Mii de 
sclavi au muncit ca să ridice aceste morminte regale. Aici se 
odihnesc Keops, Keffen şi Mikerinos. Doar aceste piramide 
sunt demne să le adăpostească trupurile sacre. Dar vino să 
mai vezi o minunăţie. 

Se îndreptară spre sud, şi Hatşepsut se pomeni deodată între 
labele uriaşe ale unui leu. 

— ÎI înfăţişează pe regele Keffen, o informă Tutmes. Îşi 
păzeşte intrarea mormântului pentru eternitate. Pe piept i-au 
fost săpate formule magice. A fost cioplit direct în faleză, 
ghemuit, mereu la pândă, gata să sară pe toţi cei care nu sunt 
demni să se apropie de el. 

„Oare eu sunt demnă?” se întrebă Hatşepsut, cu un nod în 
gât, simțindu-se zdrobită de statuia gigantică a animalului şi 
de avertismentul îngrijorător gravat în piatră. Rămase 
nemişcată multă vreme, până când umbra leului se întinse 
departe, spre deşert şi spre mormintele solitare. 

Tutmes, aşezat pe o piatră, privea mica siluetă albă. Ştia 
foarte bine ce simţea fiica lui, deoarece voise şi el să răspundă 
provocării după ce văzuse pentru prima dată înfăptuirile 
extraordinare ale strămoşilor lui. El, unul, reuşise să le 
răspundă zeilor prin război, şi acum se întreba cum le va 
răspunde Hatşepsut. Când întunericul o ascunse cu totul 
privirii sale, îl trimise pe Kenamon să o aducă; soldatul o găsi 
stând pe una dintre labele Zeului-Soare, cu bărbia în palmă, 
fixând noaptea neagră cu frumoşii ei ochi voalaţi. Se plecă în 
faţa ei, şi ea îl urmă, plină de admiraţie şi totodată copleşită, 
întrezărind luminiţele de pe vas, clipind în beznă, fu năpădită 
din nou de povara visurilor sale, trecute şi prezente, astfel 
încât se lăsă spălată şi îmbrăcată cu cea mai mare uşurare. O 
dată ce fu confortabil instalată, cu o cupă de vin în mână, 
visurile se estompară, făcând loc sentimentului că-şi lăsase la 
picioarele lui Kefren o parte din copilărie. 

Intre Gizeh şi Heliopolis era un drum de numai o jumătate de 
zi, încât ajunseră în însăşi inima Egiptului în jurul amiezei. 


Personalităţile locului urcară la bord să-şi prezinte omagiile 
cuplului regal, care nu cobori pe uscat. Hatşepsut urma să-şi 
primească prima coroană la Templul Soarelui. Stând pe un 
scăunel, ea admira, peste capetele notabililor încovoiaţi ca să- 
i sărute picioarele, turnurile scânteietoare ale oraşului. In 
spatele ei, pe malul stâng, se înălţau alte piramide. După 
plecarea demnitarilor, Tutmes se duse să se odihnească puţin, 
dar Hatşepsut porunci ca scaunul să-i fie îndreptat în direcţia 
Tebei şi medită la destinul ei. 

Rămase în această poziţie până seara, refuzând să mănânce, 
şi Tutmes o lăsă singură. Cuprins deodată de dorinţa de a 
vâna, plecă în mlaştini împreună cu servitorii săi, lăsând-o pe 
Hatşepsut nemişcată, cu picioarele goale scăldate de ultimele 
raze ale soarelui. Cina fu servită înainte de întoarcerea 
faraonului şi mâncă rapid, după care merse la culcare. 
Exclamaţiile tatălui ei care se întorcea cu tolba plină o treziră 
în toiul nopţii. Răsăritul soarelui o găsi stând din nou pe punte. 
Sclava ei veni să o roage să intre în cabină, pentru a fi 
pregătită în vederea ceremoniei, şi ea o urmă docilă, fără un 
cuvânt. leşi peste o oră, îmbrăcată toată în alb, cu capul 
descoperit. _ 

— Sunt gata! li spuse zâmbind lui Tutmes, care o aştepta. 
Preoţii o conduseră la templu, mergând pe străzi străjuite de o 
mulţime tăcută, conştientă de solemnitatea ceremoniei. La 
poarta templului îi întâlni adunaţi pe toţi demnitarii din 
Heliopolis, nerăbdători să o vadă pe cea care în ultimă 
instanţă nu era decât o copilă palidă şi intimidată. Păşi încet 
până la Piatra Sacră şi, pierdută în gânduri, rămase preţ de o 
clipă contemplând această piatră ivită din prima rază de 
soare, în cea dintâi zi a creaţiei. Apoi se întoarse şi cu un gest 
brusc lăsă să cadă la pământ pânza în care era drapată. O 
exclamaţie înăbuşită se înălţă din rândurile mulţimii; trupul ei 
era acoperit în întregime de aur, încrustat cu pietre preţioase, 
şi doar capul îi era descoperit. 

Prosternată, ea păşi până la statuia lui Amon-Ra, aşezată pe 
un tron alături de Piatra Sacră, apoi zeii îşi făcură apariţia într- 
un halo de tămâie. Ridicându-se, îi văzu pe toţi: Thott‘, cu 
capul său de ibis; Horus, cu ochii săi pătrunzători de răpitor; şi 
Seth cel mândru şi crud. Păstra un aer indiferent şi rece faţă 


14 Thot - zeu egiptean, protector al culturii şi ştiinţei, (n.r.). 


de tot ceea ce o înconjura, dar, când Tutmes se apropie de ea 
pentru a o îmbrăţişa, se aruncă la pieptul lui, îngropându-şi 
capul între umărul şi gâtul său. Ştia că el îi făcea în clipa 
aceasta ultimul dar, oferindu-i însuşi tronul lui, într-un mod 
mult mai direct decât în oricare dintre toate ceremoniile care 
aveau să se mai desfăşoare, şi izbucni în lacrimi, fără nicio 
ruşine, în strigătele de bucurie ale mulţimii. Tutmes o ţinu 
ferm cu o mână, iar cu cealaltă impuse tăcerea. 

— Adorato! Îi şopti el la ureche. Adorato, continuă el cu glas 
tare, tu, cea pe care te ţin în braţe, tu eşti moştenitoarea mea, 
şi numai tu! 

O îndepărtă, cu chipul scăldat în lacrimi, fără să facă un gest 
pentru a şi le şterge. 

Atunci Thot, zeul înţelepciunii, vorbi în numele tuturor: 

— Puneţi-i diadema pe cap, în faţa tuturor zeilor şi a 
oamenilor. 

Hatşepsut simţi cum nişte mâini îi aşază pe cap frumoasa 
coroană pe care o purtase mama ei şi, înaintea ei, toate 
celelalte regine. Marele preot începu să înşire titlurile care îi 
aparținuseră lui Ahmes, dar glasul i se pierdu în tunetul 
aplauzelor şi strigătelor care izbucniră când Hatşepsut îşi 
ridică braţele în semn de triumf. 

Tutmes o mai strânse o dată în braţe, şi glasul lui puternic 
acoperi tumultul mulţimii. 

— Hatşepsut, fiica mea, e cea care îmi va lua de-acum locul. 
De-acum înainte, pe ea trebuie să o urmaţi. Cine i se va 
supune va trăi, iar cine i se va împotrivi va muri! 

Faraonul şi fiica lui ieşiră din templu şi, la fiecare pas pe care- 
| făceau, oamenii se prosternau încercând să le sărute 
picioarele. 

Pe malul fluviului fuseseră ridicate corturi mari, şi ospăţul 
urma să înceapă. Tutmes şi Hatşepsut benchetuiră în 
compania demnitarilor care însă nu erau toţi bucuroşi. Unii se 
îndoiau de sănătatea mintală a faraonului, care începea să 
îmbătrânească şi să devină deosebit de emotiv; alţii, văzând 
fermecătorul chip şi fragilitatea aparentă a regentei, începeau 
să fie cuprinşi de teamă pentru viitorul ţării şi doreau ca 
Tutmes să mai rămână în fruntea lor câţiva ani. 

Tutmes le cunoştea reticenţele, li le citea în ochi, dar se ferea 
să formuleze o observaţie cât de mică, cu privirile întoarse 


spre Hatşepsut, mult-iubita lui fiică, ce discuta aprins cu 

Kenamon. 

— AŞ vrea mai degrabă un frâu scurt şi o zăbală rigidă, 
explica ea, altfel cum vrei să-ţi stăpâneşti calul în toiul bătăliei 
dacă nu l-ai obişnuit de la bun început cu asta? 

Tutmes îşi goli cupa dintr-o înghiţitură şi-şi linse buzele cu un 
aer mulţumit. 

Timp de trei zile, cei doi fură oaspeţii Heliopolisului şi ridicară 
ancora în cea de-a patra zi. 

— Teba, frumoasa mea Teba! Suspină Hatşepsut. Tată, cu 
toate plăcerile călătoriei acesteia, sunt foarte fericită să mă 
întorc acasă. 

Cobra pe care o purta pe cap scânteia la fiecare mişcare. 

— Antrenamentul militar începe să-mi lipsească serios şi sunt 
nerăbdătoare să pornesc lucrările la templul meu. 

— Aşadar, ştii ce vrei să construieşti? 

— Intrucâtva, dar nu pot să spun nimic până nu mă consult 
cu Senmut. 

— A, da, tânărul şi frumosul arhitect! Probabil că e copleşit de 
muncă acum, fiindcă Ineni a fost numit guvernator al Tebei şi 
va avea foarte puţin timp să se ocupe de lucrările lui 
preţioase... 

— Ce bine-mi pare! Exclamă ea. Sunt sigură că mama ar fi 
fost bucuroasă să mă vadă încoronată în templu! 

— Nimic nu-i mai puţin sigur, replică blând Tutmes. Viitorul 
tău o îngrijora nespus şi coroana pe care o porţi astăzi nu e 
nimic în comparaţie cu cea care-ţi va aparţine foarte curând. 
Nu, cred că s-ar fi împotrivit cu înverşunare, adăugă el, râzând 
deschis. 

— S-ar putea să ai dreptate. Şi eu sunt cea care am moştenit 
toate titlurile ei. Mare Soţie Regală. Ce ciudat! Aşa am auzit 
spunându-i-se, încă de mic copil. Tot Egiptul o adorase întreba 
dacă poporul avea să o iubească şi pe ea şi hotări că acest 
lucru avea în ultimă instanţă o importanţă prea mică. 
Importantă era puterea, puterea de a te face ascultat spre 
binele Egiptului, şi ea începea deja să o deţină. 

12 

Acostară la treptele debarcaderului cu două zile înainte de 
începutul noului an. Fluviul se întorsese în matcă, şi pământul 
era gata să fie însămânţat. În grădinile palatului, arborii 


înmugureau. Ascultă cu răbdare omagiile de bun-venit şi 
constată nu fără plăcere că noile sale titluri îi erau 
recunoscute de toţi. Îl gratifică pe Ineni cu un zâmbet larg şi, 
văzând că acesta avea de discutat cu tatăl ei, îşi chemă 
escorta şi puse să fie condusă la Senmut. 

ÎI găsi întins pe spate, în iarbă, pe malul unui iaz adăpostit de 
un pâlc de sicomori, cu Ta-kha'et alături. Hatşepsut îi auzi 
râzând şi-şi dădu seama, spre marea ei surprindere, că asta 
nu-i plăcea deloc. Înaintă spre ei, şi la vederea sa, Senmut, cu 
un cuvânt, o concedie la iuţeală pe Ta-kha'et, fugi în 
întâmpinarea ei şi se aruncă în iarbă la picioarele sale. 

Mânia lui Hatşepsut se spulberă într-o clipă. 

— Ridică-te, preotule, spuse ea. Văd că nu ţi-ai pierdut timpul 
în lipsa mea. 

Spusese aceasta pe un ton glumeţ, dar Senmut ghici fără 
greutate în spatele surâsului forţat o iritare certă. Făcu o nouă 
plecăciune. 

— N-am pierdut timpul, Divină, deşi somptuosul tău cadou m- 
a îndemnat mai curând la trândăveală. 

Privirea lui directă o căută pe a ei, dar ea îşi întoarse ochii în 
altă parte, fără urmă de animozitate. 

— Am câteva planuri să-ţi arăt, adăugă Senmut. 

— Atunci, să le vedem imediat, fiindcă sunt nerăbdătoare să 
începem lucrările, acum că ştiu ce vreau, răspunse ea. 

Apoi îşi zâmbiră îndelung, bucuroşi că sunt din nou împreună. 
Senmut ştia că avea să devină în scurt timp regentă. Desigur, 
faraonul nu făcuse încă nicio înştiinţare oficială, dar vestea 
încoronării ei se răspândise cu repeziciune. „Cobra îi stă foarte 
bine pe cap, îşi zise el. Simbolizează puterea latentă şi forţa 
nerăbdătoare pe care o are în ea, şi dubla coroană i se va 
potrivi de minune.” Hatşepsut îl privi cu o plăcere evidentă, cu 
ochii pe jumătate închişi şi cu chipul încadrat de părul negru. 
Devenit ceva mai priceput în privinţa naturii feminine, datorită 
lui Ta-kha'et, Senmut îşi dădu seama de frumuseţea ei 
fascinantă şi misterioasă nu numai ca regină şi zeiţă, ci şi ca 
femeie. Cu braţele încrucişate, aşteptă poruncile ei. 

— Condu-mă în apartamentul tău, spuse ea în cele din urmă, 
şi vom studia împreună planurile tale, mâncând prăjituri cu 
miere şi bând vin. 

La sosirea lor, Ta-kha'et îşi salută stăpâna şi aduse vin roşu în 


ulcioare de alabastru, cupe mici aurite şi o tavă de curmale 
zaharisite şi dulciuri. Apoi Senmut o concedie cu un gest 
neglijent în timp ce-şi scotea sulurile de papirus, uitând de ea 
înainte chiar de a fi închis uşa în urma ei. 

— lată ce am schiţat, spuse el, desfăşurând planurile pe 
masă. 

Hatşepsut se aplecă şi, prin mişcarea aceasta, părul şi 
colierele ei se legănară în faţă. În ciuda prezenţei ei atât de 
apropiate, Senmut nu se mai gândea deja decât la crochiurile 
sale care se întindeau în linii negre şi clare pe foile galbene. 

— După cum poţi vedea, Alteță, am renunţat la orice idee de 
înălţime, deoarece, aşa cum spuneai chiar tu, nimic nu poate 
rivaliza cu faleza. Drept pentru care am conceput o serie de 
terase etalându-se din josul văii până la sanctuarul săpat chiar 
în stâncă. 

Hatşepsut luă o prăjitură cu miere din care muşcă cu grijă, 
examinând în acelaşi timp planurile. 

— E un început foarte bun, spuse ea, dar terasele trebuie să 
fie mai late şi mai lungi, pentru ca faleza să nu pară că le 
striveşte. Haide, desenează! 

Senmut îşi luă pensula de trestie şi, câteva clipe mai târziu, 
ea exclamă: 

— Da, asta el Ansamblul trebuie să fie uşor şi delicat, exact 
ca mine. 

— Nu vor exista trepte, adăugă el, dar cred că o rampă lungă 
uşor înclinată ar fi de cel mai bun efect. Şi între prima şi cea 
de-a doua terasă, ca şi la intrarea sanctuarului, prevăd nişte 
coloane mult distanţate între ele. 

În câteva clipe, îşi completă desenul. Ochii lui Hatşepsut 
străluciră de plăcere. 

— Ar trebui construite şi alte sanctuare, identice cu al meu, 
spuse ea, unul pentru Hathor, altul pentru Anubis, ansamblul 
fiind bineînţeles dedicat tatălui meu, Amon, care va avea şi el 
sanctuarul lui. 

— În stâncă? Toate? 

— Exact. E treaba meşterului tău să rezolve problema. ŞI 
acum, toarnă-mi nişte vin. 

Îşi petrecură restul după-amiezei discutând despre realizarea 
templului, depăşind cu mult ora siestei. 

— Vreau ca lucrările să înceapă imediat, chiar de mâine, îi 


spuse ea lui Senmut. Strânge o echipă de săpători şi 
pregăteşte locul. Dacă vrei, poţi utiliza ruinele templului lui 
Mentu-hotep. 

— Pregătirea terenului va lua ceva timp, Alteță. Va trebui să 
nivelăm solul la poalele falezei. 

— Asta-i treaba ta. Rechiziţionează toţi oamenii care-ţi 
trebuie. Preoţii au aprobat alegerea locului şi nimic nu ne 
împiedică să începem lucrările cât mai curând cu putinţă. O 
să-i arăt fratelui meu de ce e în stare o regină! 

Păru dintr-o dată năpădită de gânduri întunecate şi, în timp 
ce-şi bea vinul, el observă cum trăsăturile i se alterează, iar pe 
fruntea de obicei netedă se iveşte o încreţitură, chiar sub 
şarpele aurit. Privirea glacială şi acuzatoare pe care i-o aruncă 
lui Senmut îl făcu pe acesta să se înfioreze. Era privirea tatălui 
ei, faraonul. 

— Peste două zile o să fiu încoronată regentă a Egiptului, 
spuse ea. 

Senmut nu răspunse însă nimic, aşteptând să vadă ce vrea să 
spună. 

— Viaţa mea se va schimba, preotule. Mulţi dintre cei care 
obişnuiau să mă salute cu condescendenţă îşi vor ascunde 
acum privirile şi gândurile în faţa regelui lor. Voi fi obligată să 
mă înconjur numai cu oameni de încredere. 

Îi aruncă una dintre privirile ei pătrunzătoare. 

— Oameni faţă de care simt o încredere absolută, insistă ea 
calmă, cu un aer întrucâtva gânditor, fără a-l slăbi din ochi. Ţi- 
ar plăcea să fii numit majordom al domeniului lui Amon? 

— Nu înţeleg prea bine, Alteță, răspunse el, şocat de această 
propunere. 

— Dimpotrivă, cred că înţelegi foarte bine, spuse Hatşepsut 
cu un râs uşor. De când ne-am întâlnit, te-ai dovedit foarte 
discret. Ţi-ai dovedit orgoliul şi loialitatea faţă de mine ca şi 
faţă de prietenul tău, mergând până la a-i ţine piept 
faraonului, ceea ce n-a fost deloc uşor. Am nevoie de tine, 
Senmut. Îl iubesc pe zeu, pe tatăl meu, şi aduc omagiu 
slujitorilor săi, dar nu sunt inconştientă. Sunt cam tânără şi 
lipsită de experienţă ca să guvernez. O parte dintre preoţi se 
va apuca să mă supravegheze, fiindcă se tem pentru 
privilegiile lor. Ca majordom al domeniului lui Amon, vei avea 
toată puterea asupra lor şi ştiu că o să mă slujeşti cu credinţă. 


Acum înţelegi? 

Senmut nu putu să nu se gândească la ziua funestă a sosirii 
sale la Teba, când îşi văzuse tatăl implorându-l pe acel 
pretenţios şi înfumurat slujitor al zeului, care-l ascultase cu o 
plictiseală neprefăcută. 

În cuvintele sale răzbătu o nuanţă de amărăciune şi aroganță. 

— Ţi-am spus deja că vreau să-mi închin viaţa slujirii tale, 
răspunse el, şi asta o să fac. Doar tu eşti demnă de adoraţia 
mea. 

— Ei bine, atunci suntem de acord, conchise ea, nu fără a fi 
remarcat cu o oarecare plăcere schimbarea tonului său. Vei 
avea grijă să nu pui la templu decât slujitori întru totul demni 
de încredere şi nu vei avea de dat socoteală altcuiva decât 
mie. Vei veni zilnic să-mi dai raportul la ora audienţelor; o să-ţi 
dau un sol şi nişte scribi. Vei fi majordom al turmei lui Amon şi 
al grădinilor sale, deoarece îţi cunosc experienţa în materie, şi 
vai de cel care nu-ţi va da ascultare! 

Rămase aşezat,  privind-o, preocupat de această 
responsabilitate zdrobitoare. 

— Rămâi în apartamentul ăsta până la noi ordine. O să-ți 
construiesc în curând un palat; o să ai propria ambarcaţiune, 
un car şi tot ce se cuvine poziţiei tale. 

În penumbra plăcută a odăii, ea îi întinse mâna, cu chipul la 
fel de impenetrabil, atent şi senin. El ştia că Hatşepsut are 
nevoie de el şi ar fi vrut să-i mărturisească dragostea sa, să-i 
spună că templul acesta nu va fi doar ofranda lui către zeu, ci 
şi cea mai mare dovadă de dragoste faţă de ea. Hatşepsut 
ghici fără îndoială ceea ce el nu îndrăznea să spună, fiindcă îi 
zâmbi trist. 

— Ai un suflet nobil, Senmut. Ţin mult la tine. Îţi aminteşti ce 
înfuriată eram atunci când m-ai şters cu pătura ta veche? Şi 
când am adormit pe umărul tău? 

— Îmi amintesc, Alteță. Pe atunci erai o fetiţă drăgălaşă. 
Acum eşti o femeie foarte frumoasă. 

Aceste câteva cuvinte rostite cu răceală şi simplitate plutiră o 
clipă prin odaie şi el îşi muşcă buzele, cu ochii plecaţi. 

— Eu sunt zeul, răspunse ea cu fermitate, rupând farmecul 
clipei, după care se ridică. Se apropie ora cinei. Vino cu mine, 
o să stăm de vorbă cu Menkh şi Hapusemb. User-amon va fi 
poate şi el de faţă. Încă nu l-ai cunoscut şi aş vrea să ştiu 


părerea ta despre prietenii mei, fiindcă s-ar putea ca în scurt 
timp să fie mai mult de-atât. Aş mai vrea să-l cunoşti şi pe 
fratele meu Tutmes; tocmai s-a întors din provinciile de Nord 
pentru încoronarea mea. 

Senmut se ridică şi făcu o plecăciune. 

— Alteță, tocmai mi-a trecut prin minte că fratele meu 
Senmen mi-ar fi de mare ajutor în noile mele funcţii. Pot să-l 
chem aici şi eventual să trimit un sclav în locul său ca să-l 
ajute pe tatăl meu? Ştiu că are nevoie de el, dar va fi mai de 
folos lângă mine. 

— Nu trebuie să mă întrebi asemenea lucruri. Strânge-ţi toţi 
oamenii de care crezi că vei avea nevoie. Ţii la fratele tău? 

— Da. Am lucrat deseori împreună. 

— Şi eu am lucrat deseori cu fratele meu! Replică ea, dar 
trebuie să mărturisesc că e groaznic de plictisitor. Dar s-ar 
putea să te înţelegi bine cu el, fiindcă îi place la nebunie să 
construiască şi a înfăptuit deja lucruri mari în Egipt. 

Merseră unul alături de celălalt prin întuneric, iar sclavii le 
deschideau drumul  luminându-l. Noaptea îi învălui cu 
blândeţea ei tulburătoare, amplificată de miriadele de stele, 
de miresmele ei îmbătătoare aduse de vânt şi de sentimentul 
bruştei lor intimităţi. 

În ziua încoronării sale, Hatşepsut fu sculată din somn de 
sunetul metalic al cornurilor. Camera era scăldată într-o 
lumină caldă şi trandafirie. Se duse goală în baie, unde o 
aştepta o apă caldă şi parfumată, şi se cufundă până la bărbie 
în bazinul de marmură. 

— Cum e vremea? O întrebă ea pe sclava care trebuia să o 
spele şi să o fricţioneze. 

Vremea era caldă şi frumoasă. Locuitorii Tebei luaseră deja 
loc de-a lungul traseului care ducea la templu. Stindardele 
imperiale fluturau peste oraş, iar ambarcaţiunile pline de 
demnitari soseau în mare număr de la Memfis, Hermonthis, 
Assuan şi Nubia, de la Buto şi Heliopolis. Musafirii se adunau 
deja la palat. 

Viceregele şi guvernatorii provinciilor cucerite umpleau sălile, 
împreună cu suitele lor pitoreşti alcătuite din sclavi care 
vorbeau dialecte stranii. O atmosferă de aşteptare îi copleşea 
deopotrivă pe toţi. 

Hatşepsut ieşi din baie şi se lăsă ştearsă, apoi se întinse peo 


masă pentru a fi unsă şi masată. Majordomul ei Amon-hotep 
îşi făcu apariţia cu cupa sa matinală şi îi dădu raportul. Totul 
mergea cum nu se poate mai bine. Coafeza şi garderobiera o 
aşteptau în anticameră. 

Tatăl ei se pregătea şi el în apartamentele sale şi, în cele ale 
soțiilor şi concubinelor, Mutnefert se agita, mânca febrilă şi se 
pregătea pentru ceremonie. Işi revenise din decepţia ei, şi nu 
ar fi vrut pentru nimic pe lume să lipsească de la festivități. 
Tutmes, fiul ei, se afla în apartamentele sale şi îi dicta ceva 
scribului. În timpul cât fusese silit să stea departe de palat, în 
nordul ţării, înţelesese că nu va obţine niciodată nimic prin 
îmbufnarea sau tăcerile sale dezamăgite şi, la fel ca mama sa, 
renunţase la orice urmă de amărăciune; spre deosebire însă 
de ea, el aştepta momentul prielnic. Călătoria îl transformase. 
Indepărtarea de mama lui şi frecventele încercări fizice legate 
de expediţii îl modelaseră armonios, burta dizgraţioasă 
dispărându-i. Lipsit de femei şi de mâncărurile rafinate, 
învățase să fie răbdător. Va şti să aştepte, vreme de ani de 
zile poate, dar într-o bună zi avea să devină faraon. Sora lui nu 
avea să izbutească să-l împiedice. 

Hatşepsut îmbrăcase o rochie amplă de interior; coafeza îi 
strânse părul bogat în creştet pentru ca diadema să-i poată 
sta pe cap fără greutate. Ca orice faraon, ar fi trebuit să 
accepte coroana cu capul ras, dar în faţa împotrivirii sale 
înverşunate, tatăl ei cedase şi îi dăduse voie să-şi păstreze 
părul. Se lăsă machiată şi imaginea pe care o văzu în oglinda 
de aramă o încântă: o frunte largă şi înaltă, o frumoasă linie a 
sprâncenelor prelungită până la tâmple cu ajutorul kholului, 
ochi mari migdalaţi, un nas fin şi drept şi buze senzuale şi vii, 
totdeauna gata să zâmbească. Doar bărbia îi putea trăda 
caracterul. Pătrată, arogantă, hotărâtă şi intransigentă, 
aducea dovada voinţei sale nedomolite. 

Fu dusă la templu într-o litieră pe care se afla un tron 
impunător. Un sclav stătea în spatele ei, agitând deasupra 
capului ei încântător pene mari de struţ de culoare roşie; 
mulţimea admirativă încerca să zărească acest corp superb 
acoperit de aur, pentru ca apoi să se prosterneze cu faţa la 
aleea colbuită. În urma ei veneau nobilii regatului: Ineni şi fiul 
său, vizirul Nordului şi Hapusemb cel grav, fiul său; 
maiestuosul vizir al Sudului, aflat într-o discuţie aprinsă cu 


amabilul User-amon. Tânărul Djehuti din Hermopolis venea în 
urma lor, solemn, cu privirea aţintită drept în faţa lui. Bogatii 
demnitari, mai vechi sau mai noi, se perindau lent, îmbrăcaţi 
în cele mai somptuoase veşminte. Senmut venea în urma 
acestora, cu capul acoperit de o perucă lungă, înveşmântat 
într-o robă nouă care îi ajungea până la călcâie. Ta-kha'et îl 
fardase cu grijă şi-l unsese cu ulei parfumat, dar nu purta încă 
semnele distinctive ale noii sale funcţii, şi în faţa lui nu păşea 
niciun secretar. 

In faţa porţilor grele ale templului, larg deschise, aştepta 
marele preot, îmbrăcat în pielea de leopard, împreună cu alţi 
oficianţi. Litiera se opri şi Hatşepsut cobori, aruncând 
scânteieri aurii la fiecare mişcare. Îşi aşteptă tatăl perfect 
nemişcată, în timp ce fumul de tămâie se înălța în văzduh. 
Tutmes îi dădu braţul şi, precedaţi de marele preot, intrară în 
templu. 

Porţile sanctuarului fuseseră deschise şi toţi încercau să-l 
întrezărească pe atotputernicul Amon. Tutmes se apropie de 
zeu şi, prosternat pe podeaua aurie, depuse la picioarele sale 
biciul şi toiagul, după care rosti în faţa adunării cuvintele 
următoare: 

— Mă prosternez la picioarele tale, rege al zeilor! În schimbul 
a tot ceea ce am făcut pentru tine, dă-i fiicei mele, Copil al 
Soarelui, Maat-Ka-Ra, Nemuritoare, Egiptul şi ţinuturile roşii, 
aşa cum mi le-ai dat şi mie. 

Se ridică şi îi făcu semn din priviri lui Hatşepsut. 

Aceasta se întinse pe jos şi începu să se târască spre zeu. 
Lespezile de avu* răspândeau miros de tămâie, de flori şi de 
praf şi, în chip ciudat, ea se gândi atunci la mama ei. Apoi îşi 
concentra atenţia asupra zeului şi începu să-l roage cu glas 
scăzut, în timp ce picioarele divine se apropiau. Tăcerea 
atentă a asistenţei era desăvârşită şi i se putea auzi respiraţia 
gâfâitoare în atmosfera încărcată de tămâie. În sfârşit, 
degetele ei îl atinseră pe zeu şi rămase prosternată, cu faţa la 
pământ, şi cu ochii închişi. 

— Acordă-mi favoarea ta, Amon, rege al întregului pământ! 
Exclamă ea, ridicând spre zeu o privire imploratoare. 

Cu coada ochiului vedea picioarele tatălui ei şi pe cele ale 
noului mare preot. Blana de leopard în care era înfăşurat 
atârna cu capul în jos, şi un rânjet strâmb dezvelea dinţii albi 


ai fiarei. Hatşepsut se gândi la Menena şi la ciracii lui, exilați în 
nordul ţării, şi care urzeau neîndoielnic planuri întunecate. 
Neliniştea începea să o năpădească. O tăcere adâncă plutea 
asupra adunării şi nimeni nu mişca. 

Din fundul sălii, Senmut nu putea vedea decât capul 
faraonului şi pe cel al marelui preot. Nu o vedea pe Hatşepsut, 
dar contempla în schimb chipul rece şi distant al zeului aşezat 
pe tronul său, acoperit de pene aurii. 

Deodată, din rândurile mulţimii se înălţă un murmur din ce în 
ce mai puternic atunci când Amon îşi înclină capul aurit lent, 
cu o graţie nemărginită. Senmut îşi simţi mâinile umezindu-se 
şi un fior îl străbătu de-a lungul spinării. Deja însă toată lumea 
sărea de bucurie. Sunetul castanietelor şi al sistrelor acoperi 
strigătele mulţimii. Când liniştea se instaura din nou şi îşi veni 
în fire, se căţără pe soclul unei coloane pentru a putea privi pe 
deasupra adunării, şi atunci o văzu în sfârşit, palidă şi 
radioasă, la picioarele zeului. Glasul lui Tutmes răsună: 

— Ai pus lumea în mâinile fiicei mele mult-iubite, care te 
adoră şi care este strâns legată de tine! Ai ales-o regină! 

Cuvintele tatălui ei îi răsunau încă în urechi când Buto şi 
Nekhbet, zeițele Nordului şi Sudului, îi aduseră în tăcere lui 
Hatşepsut dubla coroană. „Lumea! Lumea! Lumea!” îşi zicea 
ea şi în extazul ei abia dacă auzi cuvintele pe care le rosteau 
despre coroana roşie a Nordului şi cea albă a Sudului, „îţi 
mulţumesc, puternice Amon, şi ţie, puternice Tutmes, cel 
mult-iubit de Horus!” Simţi dubla coroană apăsând-o pe cap şi, 
în timp ce o potrivea cu o mână, îl zări pe Senmut, iţit 
deasupra mulţimii, ţinându-se cu braţul de o coloană; privirile 
li se întâlniră preţ de o clipă. 

Fu stropită cu apă, apoi rochia grea bătută cu nestemate îi fu 
pusă pe umeri; Tutmes îi înmână în sfârşit toiagul şi biciul; 
Hatşepsut le apucă cu hotărâre şi le strânse la piept. 

Tutmes o conduse până la tronul pe care se aşeză cu 
precauţie, uşor ameţită de parfumul exotic al lotusului 
albastru din Sud şi al papirusului din Nord. 

Şeful crainicilor îi enumeră titlurile şi, în momentul când se 
pregătea să se retragă, Hatşepsut ridică mâna. Toată lumea 
amuţi. 

— Prin divina mea naştere, am dreptul la toate aceste titluri, 
zise ea cu un glas puternic şi limpede. Aş vrea să-mi schimb 


însă numele. Numele de Hatşepsut, prima dintre femeile 
nobile, se potrivea prinţesei care eram, dar acum sunt regină. 
De-acum înainte voi fi Hatşepsut, prima dintre favorite. 

Senmut o urmări cu privirile în timp ce dădea ocol 
sanctuarului, demnă şi cu încetineală, din pricina greutăţii 
coroanei şi a rochiei. Ce mult o iubea pe mica lui prinţesă 
arogantă, care nu şovăia să-şi proclame superioritatea în faţa 
zeilor! 

leşi din sală şi plecă spre malul fluviului, unde avea întâlnire 
cu Benya, care se hotărâse să meargă la pescuit, fiind sigur că 
acolo nu va fi ţipenie de om. Senmut avea impresia că trăieşte 
ultima zi de libertate; deşi era încântat de noile sale funcţii, se 
gândi la tinereţea lui trecută ca la un dar nepreţuit. 

Festivităţile durară toată noaptea. Toţi locuitorii oraşului îşi 
lăsaseră casele şi treburile ca să danseze şi să bea pe străzi 
până în zori. La palat, invitaţii părăsiră sălile aglomerate şi 
ieşiră în răcoarea grădinilor, unde fuseseră agăţate de copaci 
lămpiţe, şi pe peluze fuseseră aşezate perne şi scaune. 
Hatşepsut, Tutmes şi câţiva nobili luaseră loc pe estradă; cât 
despre Senmut, împreună cu Menkh, Hapusemb, User-amon şi 
Djehuti, îşi petrecu timpul bând, ascultând muzica, aplaudând 
înfocat şi strigând, fără a înceta în acelaşi timp să mănânce. 
La sfârşitul mesei, căzu într-o visare dulce din care îl scoase 
Hapusemb, care se aşeză alături de el. 

— Am aflat că ai primit un nou rang, Senmut, începu el. 
Senmut confirmă. Nu se simţea încă întru totul în largul lui 
alături de acest tânăr atât de stăpân pe sine şi rămase în 
defensivă, atent la ceea ce avea să urmeze. 

— Va trebui să învăţăm să lucrăm împreună, continuă încet 
Hapusemb, fiindcă şi eu sunt cu totul devotat slujirii reginei şi 
i-am închinat viaţa mea. Tatăl meu este foarte bătrân, adăugă 
el, şi în curând îi voi lua locul de vizir al Nordului, ceea ce 
înseamnă că voi fi silit să lipsesc deseori şi nu voi putea fi aici 
în caz de nevoie. 

„Omul ăsta îmi ascunde ceva”, îşi zise Senmut, neliniştit, 
lăsând cupa jos. Hapusemb continuă să-l privească zâmbind, 
dar Senmut ştia că era pe cale de a-l cântări. 

— Tânărul Tutmes a început să corespondeze cu Menena, 
care a fost exilat de faraon. Nu ştiu încă exact ce înseamnă 
asta. Doar timpul ne va lămuri. Îţi pun însă la dispoziţie pe toţi 


servitorii mei, solii şi spionii pentru ca să poţi acţiona în locul 
meu când nu voi fi aici. 

O privi pe Hatşepsut care râdea în hohote, apoi pe Senmut. 
— Atâta vreme cât faraonul va fi în viaţă, nu va avea de ce să 
se teamă. E nevoie să-ţi spun mai multe? 

Senmut dădu din cap, întrebându-se totodată dacă fusese 
penibil pentru acest tânăr aristocrat să se înjosească până la 
a-i face o asemenea ofertă. Fără să-i mai aştepte răspunsul, 
Hapusemb se întoarse lângă Unser-amon, şi Senmut avu 
impresia neplăcută că viaţa lui avea să se complice neobişnuit 
de mult şi că de-acum înainte va trebui să-şi cântărească 
fiecare cuvânt. Se simţi deodată obosit şi nerăbdător să se 
întoarcă în patul lui, lângă trupul cald al lui Ta-kha'et, şi plecă 
de la petrecere cu mult înainte de încheierea ei. 

Hatşepsut îl zări plecând, dar tocmai atunci în sală îşi făcea 
intrarea trupa de dansatori, astfel încât fu nevoită să rămână 
la locul ei. 

Hatşepsut ajunsese regină. Tutmes se bucura nespus să-şi 
petreacă bătrâneţile depănându-şi amintirile şi jucând dame în 
grădină cu vechiul său camarad Pen-Nekheb. Avu grijă să 
pună să se graveze pentru posteritate pe monumentele pe 
care le construise ultimele recomandări ale domniei sale. Se 
simţea obosit, frânt de bătăliile pe care le purtase, uzat de 
exerciţiul puterii. Dacă avea remuşcări pentru moartea fiicei 
sale mai mari, nu lăsa să se vadă nimic, şi nu se îngrijea deloc 
de fiul său. Îşi zicea că făcuse tot ce putea în privinţa 
siguranţei ţării sale, aşezând-o în mâinile pricepute ale fiicei 
sale. 

Vreme de mai multe luni, Hatşepsut îşi însoţi tatăl în fiecare 
dimineaţă la templul lui Amon, apoi la Sala de Audienţe, 
pentru a-l asculta dând instrucţiuni guvernatorilor, luând 
cunoştinţă de depeşe şi rezolvând diferendele. Încoronarea sa 
părea să-i fi descătuşat toate forţele şi trecea de la o activitate 
la alta cu ardoare, fără să cruţe nici propria persoană, nici 
suita sa, aureolată de o putere care devenea tot mai vădită pe 
zi ce trecea. 

Tatăl lui Hapusemb muri într-o după-amiază, în cursul unei 
partide de vânătoare. Fiul său, numit vizir al Nordului, plecă 
imediat din Teba să-şi inspecteze provinciile. Senmut, care se 
confrunta cu noile sale răspunderi, alerga de la templu la 


şantierul din vale, unde, sub soarele torid, munceau deja sute 
de sclavi, în timp ce excavaţia în faleză a primului sanctuar se 
lărgea necontenit. 

De câte ori putea, Hatşepsut pleca de la palat şi traversa 
fluviul să se ducă pe şantier şi să vadă înălțându-se zidul 
primei terase, zidul negru al lui Hathor. Noaptea, îşi imagina 
templul terminat, înălțându-se şi adăpostind toate tainele sale 
sub un soare de un alb strălucitor. 

Nu îşi neglija niciuna dintre îndatoririle de la templul lui Amon 
şi simţea mai mult ca oricând mâna zeului ocrotind-o. li plăcea 
să danseze la templu cu preotesele sale, printre flori şi smirnă, 
şi petrecea momente îndelungate rugându-se singură în odaia 
ei. 

Se ştia fără egal pe lume şi singurătatea ei spirituală regală îi 
impresiona anturajul. Tutmes o vedea făcându-se din ce în ce 
mai frumoasă cu o plăcere întrucâtva obosită şi în curând o 
lăsă să guverneze singură. Cu toate acestea, ea venea uneori, 
seara, să se întâlnească cu el în grădini, pentru a-i cere sfatul, 
şi atunci pălăvrăgeau îndelung despre câte în lună şi-n stele. Il 
invita adesea pe Senmut să li se alăture, deoarece Tutmes îl 
aprecia pe acest tânăr mândru, şi prezenţa lui îi făcea plăcere. 

Refuzase categoric să ocupe fostele apartamente ale lui 
Neferu sau pe cele ale mamei sale şi poruncise construirea 
pentru folosinţă proprie a unui nou palat legat de cel vechi. 
Puse ca apartamentul surorii ei să fie redecorat pentru 
Senmut, astfel încât acesta să fie mai aproape de ea. 

Senmen sosi de la ţară, timid şi zăpăcit, cu veşmintele sale 
grosolane şi cu accentul lui provincial. Senmut îl instală în 
fostul său apartament, unde se piti ca o vulpe a deşertului, 
impresionat de acest frate la fel de frumos şi de puternic ca un 
zeu. 

Hatşepsut îşi luase obiceiul ca în zori să aducă ofrande la 
templul mortuar al lui Neferu; rămânea acolo singură, 
ascultând vaierul vântului matinal printre coloane. Acum, 
înţelegea neliniştile şi temerile surorii sale, încercările ei 
disperate de a se descotorosi de povara existenţei şi, pentru 
prima oară, se simţi cu adevărat copleşită de dispariţia ei. 

Îşi văzu tatăl îngrăşându-se şi şubrezindu-se, în ciuda faptului 
că privirea sa îşi păstra strălucirea şi era capabilă încă să 
terorizeze. Urmări deopotrivă transformarea tânărului Tutmes. 


Acest băiat blând şi trupeş părea să-şi însuşească viaţa care-l 
părăsea pe tatăl său. 

Desigur, era tot afabil şi trândav, iar glumele surorii lui îl 
făceau să fie cuprins de mânii bruşte. Era văzut însă 
pretutindeni în acelaşi timp: la templu, la petreceri, în 
împrejurimile oraşului, străbătându-le în carul său. Hatşepsut 
nu reuşea să-şi explice neliniştea pe care i-o provoca acest 
lucru. De aceea, îşi spori eforturile de a afla, înţelege şi 
cunoaşte tot ce se petrecea în regatul ei. 

Partea alll - a 
13 

Într-o seară de primăvară, la cinci ani după încoronarea lui 
Hatşepsut, Tutmes adormi pentru totdeauna. Sărbătoarea lui 
Mân era în toi. Amon îşi părăsise templul pentru a merge la 
Luxor, unde devenise zeul mâncător de salată. Teba cunoştea 
atunci acea agitaţie necontenită ce se naşte din beţie şi 
desfrâu, iar palatul era părăsit de locatarii săi. 

Ineni îl găsi pe rege lungit pe pernele sale, cu ochii închişi şi 
gura  întredeschisă.  Rictusul morii îi  dezvelea dinții 
proeminenţi. Îl contemplă o clipă pe omul care fusese atât de 
însemnat pentru el, apoi, după ce trimisese de urgenţă după 
medicul regal şi preoţii lui Sem, se duse la apartamentul lui 
Hatşepsut. Ca să poată intra, trebui să se certe cu paznicul, 
care-l lăsă în cele din urmă să treacă pragul fără să-l fi putut 
anunţa. O găsi gătindu-se pentru ritualurile nopţii, gata să 
plece cu litiera la Luxor. Cu brăţările zornăind şi cu privirile 
aprinse, regina înaintă spre el. 

— Ineni, ţi-ai pierdut minţile? Sunt foarte grăbită, după cum 
poţi vedea. Ar trebui să te arestez. 

Pe faţă i se vedeau semne de epuizare, în urma atâtor nopţi 
petrecute dansând. Îşi pipăia nervoasă coroana în formă de 
cobră, aşteptând ca sclavele să vină să o coafeze. 

Ineni făcu o plecăciune adâncă, dar nu găsi nimic de spus. 
Piciorul reginei bătea în podea. 

— Dar vorbeşte o dată! Ce e? Eşti bolnav? 

În cele din urmă, reuşi să deschidă gura, înspăimântat de 
cuvintele pe care trebuia să le rostească. Ea ghici, după 
expresia chipului său, că aducea veşti rele. 

— Tata? E suferind? 

Ineni confirmă cu un gest din cap. 


— Regele a murit, Maiestate. A trecut în Sala de Judecată în 
timp ce dormea. l-am chemat pe preoţi şi pe marele medic. 
Poate că ar trebui să-i trimiţi un mesaj fiului său. 

Hatşepsut îl fixă multă vreme cu privirea, apoi se răsuci brusc 
şi-şi puse coroniţa pe pat. 

Ineni îi oferi o cupă de vin pe care ea o refuză. Rămase 
nemişcat, dezarmat, fără să ştie ce să facă. Hatşepsut îşi 
înălţă capul. 

— Ştiu ce greu ţi-a fost, nobile senior, să vii să-mi aduci 
vestea aceasta, spuse ea cu blândeţe; cheamă-mi crainicul şi 
trimite-l la Luxor. Zeul trebuie să se întoarcă, şi festivitățile să 
înceteze. Vai, tată! Gemu ea brusc. De ce m-ai părăsit aşa de 
repede? Mai aveam atâtea de făcut împreună! 

leşind, Ineni trimise după Senmut; ştia instinctiv că acesta 
putea să-i aducă alinarea de care avea nevoie. Ştia că, peste 
noapte, Egiptul avea să cunoască o atmosferă de nesiguranţă. 
Se mai gândea şi la tânărul Tutmes, aflat fără îndoială în 
braţele vreunei preotese în templul din Luxor, şi-şi simţi inima 
strânsă. 

Senmut sosi în fugă. Vestea ajunsese la el în momentul când, 
împreună cu Benya şi cu Menkh, ieşea dintr-o tavernă de la 
periferia Luxorului. Avea de gând să se ducă la spectacolul dat 
de dansatori în grădina templului şi apoi să se întoarcă la Ta- 
kha'et. Când înţelese însă mesajul şoptit de crainicul cu 
răsuflarea tăiată şi tulburat peste poate, se năpusti afară şi 
străbătu în goană distanţa până la Teba. Seara era răcoroasă, 
liniştită şi blândă. 

Apele Nilului curgeau de-a lungul drumului, întunecate şi 
tăcute. Alerga fără să se oprească, blestemându-şi carul lăsat 
la grajd, ambarcaţiunea legată la chei şi pe sclavii care-l 
lăsaseră singur la petrecere. Ajuns în grădina personală a 
reginei, făcu o pauză scurtă ca să-şi tragă răsuflarea, apoi, 
făcându-i un semn paznicului, trecu pragul apartamentelor 
regale. 

Stând în picioare în mijlocul odăii, Hatşepsut, descumpănită, 
îşi frângea mâinile. Îl recunoscu pe dată şi, cu un strigăt, se 
ghemui la pieptul lui. Cu un gest firesc, Senmut o luă în braţe 
şi, pe un ton sec, le porunci sclavelor să iasă. O dată ce uşa fu 
închisă în urma lor, o aşeză pe pat şi îi mângâie părul negru. 

— Îmi pare rău, foarte rău, Maiestate, îi spuse el cu blândeţe, 


în timp ce ea se lăsa în voia lacrimilor. 

Nu se mai simţise niciodată atât de descumpănit. Se duse să 
ia de pe măsuţa de toaletă un şervet pe care-l înmuie în vin şi 
i-l trecu peste faţă. Ochii reginei erau încercănaţi de umbre 
negre, şi pleoapele îi erau umflate. Lacrimile făcuseră ca 
fardul să-i curgă de-a lungul obrajilor până pe gât. Il şterse cu 
delicateţe, apoi, cuprinzând-o din nou cu braţul, îi duse cupa la 
gură. Hatşepsut bău încet, lăsând să-i scape câteva hohote, 
apoi închise ochii şi îşi lăsă capul pe umărul său. 

— Nu pot să ies de aici, spuse ea. 

— Trebuie, replică el. Sunt multe de făcut şi o regină nu-şi 
poate permite să plângă în singurătatea odăii ei. 

— Nu! Spuse ea. Era tatăl meu, tatăl meu! Vai, puternice 
tată, unde eşti acum? Lumina Egiptului s-a stins. 

— Lumina Egiptului eşti tu, spuse el pe un ton aspru. Eşti 
regina. Infruntă-ţi durerea şi arată-le supuşilor tăi din ce aluat 
eşti făcută. 

Ea scutură din cap, începând din nou să plângă. 

— Nu pot, repetă ea cu un strigăt din inimă, strigătul unei 
femei părăsite, apoi, cu un pas şovăitor, se apropie de masă. 
lată sigiliile mele. la-le, Senmut. N-o să părăsesc odaia asta 
decât ca să-mi însoțesc tatăl la mormântul din vale. Să 
veghezi la conducerea treburilor în Sala de Audienţe. 

Senmut simţea teama lui Hatşepsut sporind. O asemenea 
prăbuşire nu-i stătea în fire. Se gândi la tânărul Tutmes, care 
probabil că aştepta deja afară, şi o sili să-şi ridice capul. 

— Ascultă-mă, spuse el, aproape strigând, ascultă-mă bine! 
Nu eşti o simplă ţărancă ce se vaită, ghemuită în întunericul 
colibei ei. Crezi că tatăl tău te-a înălţat la rangul la care te afli 
pentru ca într-un moment de slăbiciune să-i distrugi toată 
opera? Vrei ca duşmanii tăi să poată spune: „Uitaţi-vă, regina 
Egiptului a cedat, e mai fragilă decât o credeam.” Fii 
recunoscătoare tatălui tău care ţi-a oferit lumea! Luptă-te! 
Gândeşte-te că marele preot şi guvernatorii tăi te aşteaptă, ca 
şi Tutmes, fratele tău. O să-i copleşeşti cu spectacolul unei 
femei înfrânte? 

Ea se desprinse din îmbrăţişarea lui şi, îndreptându-se cât era 
de înaltă, îi răspunse: 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa! O să te pun în lanţuri 
în temniţă şi o să te biciuiesc cu mâna mea! 


Din ochi îi ţâşneau fulgere îngheţate. Senmut o ţintui cu o 
privire fermă. Deodată, ea şi-o plecă pe a ei şi se aşeză în faţa 
oglinzii. 

— Ai dreptate, adăugă ea. Te iert pentru ce ai spus. Deschide 
uşile, Senmut, şi cheamă-mi sclava! Imediat ce voi fi gata, o 
să-i primesc pe ceilalţi. 

— Era un mare zeu, un mare faraon, răspunse Senmut calm. 
Va rămâne în amintirea Egiptului tot atât cât Ra îl va duce în 
Barca Sacră. 

— E adevărat, spuse ea cu un zâmbet palid. N-o să întinez 
dragostea pe care ne-o purtam. Era tatăl meu, protectorul 
meu, prietenul meu. O să mă port aşa cum şi-ar fi dorit. 
Egiptul îmi aparţine. 

Senmut deschise uşa şi îi dădu drumul înăuntru lui Nofret, 
apoi o închise de îndată în nasul demnitarilor care se 
îngrămădeau în prag. Se aşeză câteva clipe alături de 
Hatşepsut, vrând să se asigure că-şi revenea cu adevărat. 
Când o văzu potrivindu-şi coroana pe cap, îşi dădu seama că 
poate pleca. 

Acum el era cel care se clătina de oboseală, în timp ce 
străbătea coridoarele ce duceau la apartamentul său. Ta- 
kha'et aţipise pe rogojina ei, cu pisica ghemuită lângă ea, şi 
nu o trezi. Se dezbrăcă şi se spălă repede, dar, înainte de a se 
lăsa pradă somnului, îi trimise lui Hapusemb un mesaj scurt şi 
precis: „Vino repede. E nevoie de prezenţa ta.” 

In timpul celor şaptezeci de zile de doliu, Hatşepsut nu dădu 
niciun semn de slăbiciune. Administra treburile curente ale 
guvernului cu răceală, ascunzându-şi intensitatea suferinţei. 
Preoţii, care se duseseră să măsoare nivelul apelor fluviului, 
raportară că revărsarea acestuia era mai mare ca oricând şi o 
sfătuiră să sporească toate impozitele. Ea însă nu-i ascultă 
decât cu o ureche şi le porunci perceptorilor ca, dimpotrivă, să 
scadă toate dările timp de un an, pentru a cinsti memoria lui 
Tutmes. Primi vizita viceregelui Nubiei şi al Etiopiei, Inebni cel 
Drept, care o informă că minele de aur se dovedeau foarte 
productive şi o sfătui chiar să prospecteze şi alte minereuri 
aurifere, dar ea îl trimise la Senmut, rugându-l să se ocupe de 
aceste probleme. Cum ar fi putut să se intereseze de găsirea 
aurului necesar monumentului său, acum că tatăl ei nu mai 
era de faţă ca să-şi dea asentimentul? 


Nu-şi putea mărturisi durerea decât lui Senmut, şi nu se sfia 
să o facă, dar nu încuraja niciodată nişte relaţii prea intime. Se 
retrăgea în singurătatea ei regală, aidoma unei stele 
îndepărtate scânteind în noapte. 

În ziua funeraliilor, se duse la necropolă alături de tânărul 
Tutmes. Într-un ultim gest de disperare, Hatşepsut se aruncă 
peste sicriu, împrăştiind florile pe care tocmai le depusese. La 
funeraliile mamei sale, mâna caldă a tatălui ei îi adusese 
linişte şi îmbărbătare. Acum însă, în întunericul acestui 
mormânt, înconjurată de obiecte care-i aminteau până la 
ultimul zilele fericite de odinioară, nu-şi putu stăpâni lacrimile. 
Tutmes se simţea şi el, împotriva voinţei sale, cuprins de 
emoție. Cu un gest stângaci, o ajută să se ridice şi, departe de 
a-l respinge, ea se sprijini de braţul său. Când ieşiră însă 
înapoi la lumina zilei, se desprinse de el şi se îndepărtă fără un 
cuvânt. 

La palat nu-i aştepta nicio gustare reconfortantă, nicio masă 
de împărţit cu un tată care se pricepea ca dintr-un cuvânt sau 
o glumă să îndulcească necazul şi povara morţii din inima unei 
fetiţe. Se duse în camera ei tăcută şi se încuie acolo. 

Noaptea, Senmut fii trezit de un sol venit din Nord. Omul, tras 
la faţă şi cu hainele în neorânduială, ajunse la el epuizat. 
Senmut îşi îmbrăcă şorţul şi, făcând lumină în odaie, constată 
că nu i se aducea nici vreun sul de papirus, nici vreo scrisoare. 

— Pe masă se află pâine şi vin, spuse el. Intremează-te, şi 
după aceea îmi spui mesajul. 

Omul îl refuză. 

— Vin din deltă, spuse el cu un glas alterat de oboseală. 
Mesajul e scurt. Sunt trei săptămâni de când Menena şi-a 
părăsit domeniul şi chiar în clipa de faţă se află în 
apartamentele lui Tutmes cel Tânăr. Asta-i tot. 

— E mai mult decât suficient. Eşti sigur că Menena se află în 
palat? 

— L-am văzut cu ochii mei, răspunse solul. 

— Du-te imediat la vizirul Hapusemb! Probabil că acum 
doarme în casa lui de pe malul fluviului. la gărzile mele cu tine 
şi ia şi asta. Luă un sigiliu din sipetul de fildeş. Spune-i să vină 
fără întârziere la regină. Ne întâlnim în grădină, la intrarea în 
apartamentele ei. 

Ta-kha'et, care se trezise acum, ciulea atentă urechea. 


Senmut o chemă: 

— Fetiţo, adu-mi o pelerină şi sandalele! 

Ta-kha'et puse o mână timidă pe braţul lui Senmut. 

— Ce e, stăpâne? Suntem în primejdie? 

Senmut îşi puse buzele pe ochii ei încă umflaţi de somn, dar 
cu mintea era în altă parte. Era deopotrivă prea târziu şi prea 
devreme, îşi zicea el. Prea târziu pentru ca regina să mai 
poată scăpa de inevitabil şi mult, mult prea devreme pentru a 
reuni un guvern care să o numească faraon. Era o lovitură 
cumplită a sorții. 

— Du-te înapoi la culcare şi dormi liniştită. Nu te teme. N-o să 
mă întorc în noaptea asta, dar nu te paşte niciun pericol. 
Ta-kha'et se înapoie docilă în pat, şi pisica sări pe dată lângă 
ea. 

Senmut mergea febril încoace şi-ncolo, aşteptându-l pe 
Hapusemb. Noaptea era senină, luminată de luna plină, dar de 
data aceasta Senmut nu avea ochi pentru ea. Păsările ciripeau 
pe pajişti şi un peştişor sărea în bazin. |n sfârşit, o umbră 
compactă prinse viaţă printre copaci. Era Hapusemb, care se 
apropia tăcut. Senmut îl puse rapid la curent. Hapusemb 
ascultă vestea în tăcere, fără a manifesta o surpriză excesivă, 
şi în cele din urmă spuse, dând din umeri: 

— Deocamdată, nu e nimic de făcut. Nu cred că Tutmes 
nutreşte ambiţii prea înalte. Vrea doar să recupereze anii 
petrecuţi sub ochiul critic al tatălui său şi cred că se va 
mulţumi cu titlul de faraon în măsura în care nu va trebui să 
facă eforturi prea mari. Egiptul nu va avea de suferit. La urma 
urmei, e un tânăr mai degrabă cumsecade. 

Hapusemb avu un zâmbet uşor care-i dezveli dinţii sclipitori 
şi-l cuprinse pe Senmut de umeri. 

— Desigur, în trupul încântător al reginei sălăşluieşte un spirit 
masculin şi ea nu tolerează nicio slăbiciune din partea 
nimănui. Dar Tutmes este fratele ei şi are o oarecare afecţiune 
pentru el. Totuşi, căsătoria asta fadă o s-o irite. 

Părăsiră grădina şi se prezentară la uşa reginei, unde primiră 
autorizaţia de a intra. Făcură o plecăciune în faţa lui 
Hatşepsut, care stătea aşezată lângă pat, cu Nofret alături. 
Purta un văl foarte fin şi părul îi cădea liber pe umeri. 

— Trebuie să se fi întâmplat ceva grav, spuse ea, dacă cei doi 
prieteni ai mei vin să tulbure somnul reginei. Vorbiţi, sunt gata 


să vă ascult. 

Îşi încrucişă mâinile. 

— Tutmes l-a chemat pe Menena, spuse Senmut. Chiar acum, 
sunt împreună în apartamentele prinţului. 

Ea dădu din cap: 

— Ei şi? 

Senmut o privi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: 

— Maiestate, ştiaţi? 

— Bănuiam. Iscoadele mele nu sunt mai puţin informate 
decât ale voastre. Şi ce concluzii aţi tras? 

Senmut şi Hapusemb schimbară o privire, iar Senmut luă 
cuvântul: 

— Cred că Tutmes râvneşte la titlul de faraon şi că l-a chemat 
pe Menena din exil ca să-i obțină sprijinul. Cred că preoții vor 
fi de partea lui. N-ai guvernat ţara îndeajuns de mult, 
Maiestate, ca să câştigi simpatia poporului. 

— Hapusemb, şi armata? 

— Maiestate, dacă utilizezi acest atu, vei trece Egiptul prin 
foc şi sabie. Generalii îl preferă pe Tutmes, pentru că e bărbat. 
Desigur, trupele te plac fiindcă te pricepi să mânuieşti arcul şi 
să conduci carele, dar poporul îl preferă şi el pe Tutmes. El 
onorează în tine pe fiica zeului şi pe puternica regină, dar vor 
un bărbat pe tronul lui Horus. 

— Foarte bine, spuse ea, aţi spus adevărul. 

Rămase tăcută multă vreme, încât cei doi se întrebară dacă 
nu uitase de ei, dar în cele din urmă se ridică şi porunci: 

— Nofret, scoate-mi rochia regală, cea pe care o purtam la 
încoronare, şi peruca mea cu o sută de meşe de aur. Scoate 
sipetul cu bijuterii şi rupe pecetea vasului de alabastru în care 
se află kholul pe care mi l-a dăruit Ineni. Naiba să-l ia pe 
Tutmes şi obrăznicia lui! Adăugă ea dispreţuitoare. Bine, 
trebuie să mă supun, dar nu va guverna niciodată şi nimeni nu 
va avea mai puţină putere decât el în toată ţara. Furia o făcea 
să pălească. Tata m-a avertizat, iar mama nu a încetat s-o 
implore pe Isis să mă apere. Dar n-am nevoie de nimeni. Eu 
sunt zeul, şi Tutmes va afla cine stăpâneşte Egiptul. 

Senmut şi Hapusemb făcură o plecăciune şi dădură să iasă, 
dar ea le porunci să rămână. 

— De ce plecaţi? li întrebă ea. Nu sunteţi oare, dragii mei, 
sfetnicii reginei? Rămâneţi şi haideţi să vedem ce are de gând 


să spună trădătorul Menena. 

Işi scoase veşmântul şi intră în baie, unde o auziră poruncind 
să i se aducă pe loc litiera, mâncare şi cel mai bun vin. 
Sclavele, care dormeau în mica anticameră, se puseră la 
iuţeală pe treabă şi într-o clipă lămpile fură aşezate la locul lor 
şi aprinse. 

Hatşepsut fii gata în mai puţin de o oră; se aşeză pe jilțul ei 
de trestie, îmbrăcat în aur, în faţa unei mese pline de bucate 
şi de flori, aşezându-i pe cei doi bărbaţi alături de ea. 

— Nu spuneţi nimic şi mai ales nu vă ridicaţi şi nici nu faceţi 
vreo plecăciune când va intra fratele meu. Calitatea lui de 
prinţ nu-l scuteşte să fie unul dintre supuşii mei. Toarnă vinul, 
Hapusemb, dar n-o să bem deocamdată. Să-i aşteptăm cu 
răbdare. Nofret, cheamă-i pe şeful crainicilor şi pe servitorii 
mei. Cheamă-l şi pe purtătorul Evantaiului regal şi pe paznicul 
Sigiliului. Pune de strajă doi soldaţi din escorta Maiestăţii Sale, 
de fiecare parte a uşii, fiindcă cea cu care vor avea de-a face e 
regina. 

Nu aşteptară prea mult. Un zgomot de paşi se făcu auzit pe 
coridor şi răsună o bătaie în uşă. Hapusemb le făcu semn 
soldaţilor, care o deschiseră, tăindu-le totodată drumul cu 
lăncile lor încrucişate. Uimiţi, Tutmes şi marele preot priviră 
înspăimântați încăperea scăldată în lumină şi pe cei dinăuntrul 
ei, care îi aşteptau în tăcere. 

— Cine cere audienţă la regină? Întrebă cu glas tare unul 
dintre soldaţi. 

Tutmes trebui să-şi înşire în faţa tuturor numele şi toate 
titlurile. La un semn de-al lui Hapusemb, Tutmes şi cei trei 
preoţi care-l însoțeau trecură pragul şi se pomeniră, 
descumpăniţi, în faţa unui suveran şi a sfetnicilor săi. Menena 
şi preoţii salutară cu o plecăciune respectuoasă. Tutmes, 
stacojiu la faţă, se plecă în silă. Hatşepsut lăsă suita fratelui ei 
să stea prosternată la pământ şi nu i se adresă decât lui. 

— Fii binevenit, Tutmes, dar prezenţa ta la o oră atât de 
târzie e cel puţin ciudată şi încă mai ciudaţi sunt însoțitorii tăi! 
De când un prinţ al Egiptului frecventează un surghiunit? 
Tonul ei era sarcastic. Menena nu se clinti. Trupul său poate 
că se încovoie puţin, ridurile de pe chip i se accentuară, dar 
privirea nu-şi pierdu nimic din vivacitate. Tutmes părea, în 
ceea ce-l priveşte, pradă unei indispoziţii nespuse. În picioare, 


cu mâinile la spate, stătea în faţa lui Hatşepsut aidoma unui 
şcolar prins copiind. 

— N-am venit ca să fiu ţinta batjocurilor tale, Hatşepsut, vorbi 
el deodată. Tata nu mai e şi ştii la fel de bine ca mine că 
surghiunul lui Menena era un simplu capriciu. De ce nu s-ar 
întoarce la Teba, dacă l-am rugat eu s-o facă? 

— În toată viaţa lui, tatăl nostru nu a făcut nimic din capriciu, 
răspunse ea cu fermitate. Pe deasupra, ţine de prerogativele 
reginei, şi nu de cele ale prinţului, să graţieze un surghiunit. 

Bucatele abureau pe masă, vinul era turnat în cupele de 
argint, dar nimeni nu mişca. Toţi simțeau puterea emanată de 
Hatşepsut, energia pe care o degaja voinţa ei aproape 
supraomenească, dar şi hotărârea încăpăţânată a lui Tutmes, 
asistat de marele preot. Aşteptau cu toţii, ţinându-şi respiraţia. 

— O regină fără rege îşi poate aroga asemenea prerogative, 
răspunse el în sfârşit, dar am hotărât, surioară, să te scap de 
această povară şi sunt doritor să-mi ocup imediat locul legitim 
ca faraon al Egiptului. 

Nimeni nu făcu vreo mişcare, dar se simţi că toţi cei de faţă 
se relaxează. Hatşepsut îi zâmbi fratelui ei, care o întrebă, cu 
braţele încrucişate, cu picioarele bine înfipte în pământ: 

— Ei bine, ce ai de spus? 

— Cunosc foarte bine motivul prezenţei tale aici, îi răspunse 
ea, şi-ţi aşteptam sosirea. O, Tutmes, încetează jocul ăsta! Tu, 
Menena, ridică-te, împreună cu escorta ta. Nu te am la inimă 
şi nu te-am plăcut niciodată; acum se pare însă că trebuie să 
fac abstracţie de sentimentele mele. 

Marele preot se ridică, cu chipul împurpurat, dar senin, şi se 
înclină fără un cuvânt. Hatşepsut adăugă cu un gest: 

— Staţi jos cu toţii, o să mâncăm, o să bem şi o să discutăm 
despre problema asta aşa cum se cuvine rangului nostru. 
Sfetnicii mei au permisiunea să-şi spună părerea. Cât despre 
tine, Menena, nu vreau să-ţi aud glasul. 

Se aşezară pe perne, şi Nofret începu să servească. 
Hatşepsut îşi înălţă cupa: 

— Să bem acum, prieteni! Spuse ea, adresându-se lui Senmut 
şi lui Hapusemb şi zâmbindu-le. (îşi goli cupa şi o puse cu un 
gest brusc pe masă.) Aşadar, Tutmes, dacă am înţeles eu 
bine, doreşti să devii faraon. Aşa-i? 

— Nu e o chestiune de dorinţă, răspunse el iritat, ci e vorba 


de lege. O femeie nu poate urca pe tronul Egiptului. 

— A, da? Şi în numele cărei legi? Legea nu e făcută de cea 
care guvernează? Protejata lui Maat, încarnarea lui Maat în 
persoană? 

— De cel care guvernează, o corectă el pe dată. Tatăl nostru 
era şi el Maat, şi totuşi guverna după legile faraonilor. A făcut 
din tine o regină puternică; dar nu era în puterea lui să facă 
din tine un bărbat. 

— Tatăl meu este Amon, regele tuturor zeilor. El e cel care m- 
a zămislit şi a pregătit pentru mine tronul Egiptului. Mi-l 
hărăzise înainte de a mă fi născut blânda Ahmes şi mi-a 
confirmat-o printr-un semn în ziua încoronării mele. 

— Şi atunci de ce nu te-a făcut bărbat? 

— Ka-ul meu e al unui bărbat şi dacă m-a făcut femeie e 
fiindcă puternicul Amon voia un faraon mai frumos decât toate 
făpturile. 

— Nu poţi schimba legea, repetă el enervat, poporul nu va 
accepta niciodată un Horus feminin. El vrea ca acela care 
guvernează să fie bărbat, ca să poată oferi sacrificii în numele 
său şi ca să ducă armata la luptă. Eşti în stare să faci lucrurile 
astea? 

— Bineînţeles că da. Ca regină, sunt femeie, dar ca faraon, o 
să guvernez ca un bărbat. 

—  Provoci confuzie în discuţie cu argumentele tale 
nechibzuite. Fapt e că, prin drept de naştere, pot pretinde 
tronul lui Horus, şi-l cer! Pe deasupra, Hatşepsut, dacă 
guvernezi, cine-ţi va fi soţ? Ce titlu va purta? Soţ Divin? Mare 
Soţie Regală a lui Horus feminin? Şi dacă nu te căsătoreşti, 
Egiptul va trebui să-şi caute în afara hotarelor vreun fiu de 
rege pe care să-l pună pe tron? 

Asta vrei tu? 

Hatşepsut îşi plecă fruntea. Senmut şi Hapusemb schimbară 
o privire. Toate aceste consideraţii le scăpaseră şi înţeleseră 
acum că regina era învinsă de la bun început. Dragostea pe 
care o nutrea ţării sale nu-i va îngădui să conceapă prezenţa 
unui străin pe tronul lui Horus. După o tăcere lungă, Hatşepsut 
îl întrebă pe Tutmes: 

— Vrei binele Egiptului sau te atrage prestigiul dublei 
coroane? Pentru mine, Egiptul e viaţa mea, şi vocaţia mea e 
să-l slujesc. Ce spui tu e adevărat, dar cuvintele tale nu vin 


dintr-o inimă dezinteresată. 

— Eşti nedreaptă, protestă el. Sigur că iubesc Egiptul şi 
dragostea aceasta este motivul pentru care vreau să te iau de 
soţie şi să ajung pe tronul sacru. 

— Chiar aşa e? Murmură ea, apropiindu-se de el şi 
cufundându-şi privirea în ochii lui. Chiar aşa e? Ce nobil şi ce 
amabil din partea ta, frate dragă! ... 

— Nu ne-am înţeles niciodată, spuse el coborându-şi 
pleoapele, dar poate că vom fi în stare să lucrăm împreună 
pentru un ţel comun. Recunoaşte, Hatşepsut, că pe mine mă 
aşteaptă Egiptul. 

— Nu are nevoie şi de mine? l-o întoarse ea cu un şuierat. 
Unde erai în timp ce eu mă ocupam zi de zi, începând din zori, 
de treburile regatului? Unde erai în nopţile în care stăteam 
trează, cu povara guvernării în loc de pătură şi cu obligaţiile 
necruțătoare pe post de pernă? 


Strângea braţele jilţului, ca şi cum s-ar fi luptat să-şi păstreze 
calmul şi se cufundă preţ de o clipă în gândurile ei. 

— Nu contează, continuă ea. O să-ţi ofer un târg, Tutmes. 
Trebuie să ne resemnăm din moment ce ştim acum că niciunul 
din noi nu e atât de puternic pe cât credea. O să colaborez cu 
tine şi, în public, o să apar în spatele tău. O să te asist la 
templu şi o să-mi împart patul regal cu tine pentru a-i oferi un 
moştenitor Egiptului. In felul acesta, poporul va fi mulţumit. 
Dar o să-mi laşi în întregime sarcina guvernării. 

Menena lăsă să-i scape o exclamaţie înăbușită. Hatşepsut se 
întoarse brusc spre el. 

— Să nu scoţi o vorbă, tu, care ai trădat încrederea zeului, 
sau îţi smulg pe loc însemnul rangului tău şi-l calc în picioare! 

| se adresă din nou lui Tutmes, spunându-i pe un ton 
îmblânzit: 

— E singurul mod de a păstra şi apăra Egiptul. Recunoaşte că 
n-ai habar de treburile guvernării. Or, eu am înjur slujitori loiali 
cărora o să le cer sfatul cu orice prilej. Nu ăsta-i adevărul? 

Năucit, Tutmes privea chipul zâmbitor al lui Hatşepsut. Faptul 
de-a nu-şi fi dat seama de profunzimea dragostei ei pentru 
Egipt îl făcuse să se aştepte la o declaraţie de război, la o 
explozie violentă de mânie. 

— O să fiu, aşadar, faraon? Întrebă el. 


— Bineînțeles, răspunse ea. Nu avem de ales. Oricum, 
poporul şi generalii mi-ar fi cerut-o nu peste multă vreme. 

O să mergem la templu şi o să-ţi dau sângele meu ca să poţi 
să-ţi pui pe cap dubla coroană. Dar să nu uiţi niciodată, 
Tutmes, că am purtat-o înaintea ta! 

Lovit din plin de umilirea aceasta, Tutmes răspunse înfuriat: 

— Cum aş putea uita? Crezi desigur că nu o să fiu un bun 
faraon? Dar nu uita că tatăl tău e şi al meu şi că suntem 
amândoi de acelaşi sânge regal! 

— Ai fost întotdeauna lipsit de umor, Tutmes, îi aruncă ea. 
Haideţi acum să mâncăm şi să bem înainte de a merge la 
culcare. Mâine dimineaţă, crainicii vor anunţa vestea şi vom 
sărbători căsătoria noastră. Cât despre tine, adăugă ea 
întorcându-se spre Menena, să-l slujeşti cum trebuie, fiindcă 
altfel de data asta n-o să scapi cu viaţă. O să asist în persoană 
la execuţia ta! 

Tutmes ieşi împreună cu escorta lui, şi ea aruncă o privire 
peste adunarea amuţită. 

— Visam, spuse ea cu nostalgie. N-aveam cum să fac altfel. 

Dar să bem împreună şi acordaţi-mi încrederea voastră. Am 
tot atâta nevoie de voi cât aveţi şi voi de mine. 

Îşi petrecură restul nopţii cu ea, bând şi discutând într-o 
atmosferă apăsătoare. Când, în sfârşit, soarele se ivi la 
orizont, o însoţiră la templu pentru a celebra riturile dimineţii 
şi oferiră un sacrificiu, cu ea şi pentru ea, regina Egiptului. 

14 

În ziua încoronării, cerul era senin şi luminos, dar un vânt 
venit din deşert sufla peste banderolele albastre şi albe care 
fluturau din nou în vârful catargelor înălțate în oraş şi în palat, 
învolburând fără deosebire veşmintele preoţilor, ale oamenilor 
de rând, ale nobililor sau ale sclavilor. 

Hatşepsut se îmbrăcase în mod voit cât mai simplu. Purta o 
rochie împodobită cu puţin argint, cum i se cuvenea unei 
regine. Pe cap, coroana mică în formă de cobră strălucea în 
soare, deoarece din pricina vântului tronurile supraînălţate ale 
lui Hatşepsut şi Tutmes nu erau acoperite de baldachine. 

Hatşepsut asculta aclamaţiile delirante ale mulţimii. „Am 
perfectă dreptate, îşi zicea ea. Pe el îl vor. Le aduce 
sentimentul acela de siguranţă de care au nevoie. Sunt 
frumoasă şi puternică în ochii lor, dar un rege li se pare mai 


demn de a purta dubla coroană. Siguranţa, asta aplaudă ei cu 
atâta entuziasm. Ei bine, n-au decât să aibă regele pe care-l 
vor! Poporul şi regele pe care şi l-au ales n-au decât să se 
complacă în sentimentul lor de fericire. O să urmez o vreme 
calea croită de tatăl meu şi o să leg ţara de mine cu lanţurile 
puterii. Ce-mi trebuie coroana? Pentru mine contează doar 
poporul şi puterea. Şi, dacă am pierdut deocamdată poporul, 
am păstrat puterea. N-aş vrea să fiu în locul lui Tutmes nici 
pentru tot aurul din minele Egiptului.” 

Tutmes saluta mulţimea cu mâna, şi cortegiul se urni din loc, 
în sunetul tobelor şi al fanfarelor. Hatşepsut contempla capul 
ras al proaspătului ei soţ iţindu-se deasupra acestui tron care 
fusese al ei la încoronare. Timpul trecea încet şi ea se lăsa 
pradă visării. 

„Au trecut cinci ani, îşi zicea ea. Doar cinci ani. Am douăzeci 
de ani acum şi, din nou, viaţa mea va căpăta un nou curs. O, 
Amon, tatăl meu, n-o să fiu pentru tine şi pentru tot Egiptul 
decât soţia energică a unui faraon slab şi nehotărât?” 

Cu paşi lenți, i se alătură lui Tutmes, îngreunat de costumul 
regal aurit şi îl luă de braţ, aşa cum tatăl ei o luase pe ea; 
aruncându-i o privire dispreţuitoare lui Menena, îmbrăcat în 
pielea de leopard pentru slujbă, trecu pragul templului, în timp 
ce cornurile răsunau şi sistrele zăngăneau în mâinile 
preoteselor. 

Ceremonia se desfăşură fără incidente. Tutmes era acum 
Tutmes al II-lea, dar şi Horus cel de Aur, Seniorul lui Nekhbet 
şi al lui Pen-Uarchet, Regele şi Divinul Suveran, fiul lui Amon, 
Emanaţia lui Amon, Alesul lui Amon, Răzbunătorul lui Ra, 
Prinţul Tebei. Faraonul şi Soţia lui Divină fură conduşi înapoi la 
palat, străbătând o mulţime în delir. 

In cursul marii petreceri care urmă, seniorii şi vasalii regatului 
veniră să-şi prezinte omagiile, după cum se cuvenea rangului 
lor. Senmut se afla între Senmen şi noul faraon, care nu se 
arăta prea vorbăreţ. Bea şi mânca fără măsură şi nu-şi ridica 
privirile decât pentru a arunca o ocheadă de cunoscător 
asupra trupurilor dansatoarelor nubile. Observând mâinile 
groase mânjite de mâncare şi burta proeminentă revărsată 
peste cingătoarea aurită, Senmut se simţea cuprins încetul cu 
încetul de tristeţe. 

Hatşepsut, elf mărunţel şi subţire alături de acest rege 


puhav, părea veselă. Râdea şi pălăvrăgea cu toţi cei care 
treceau prin faţa lor, dar lui Senmut i se păru că desluşeşte o 
notă de disperare în râsul ei ascuţit. Ştia că pălăvrăgeala ei 
neîncetată trăda dorinţa febrilă de a împiedica timpul să se 
scurgă. 

După-amiaza trecu, şi întunericul se lăsă treptat. Tutmes bău 
şi ultima picătură din cupă şi se ridică, urmat de purtătorul 
stindardului şi de demnitarii care urmau să escorteze cuplul 
regal până la noul palat al lui Hatşepsut. Ea îşi întrerupse pe 
dată vorbăria pentru a-şi lua, umilă, locul în spatele soţului ei. 
Doar Senmut zări mişcarea nervoasă a degetelor sale şi 
rigiditatea umerilor. 

Hapusemb apăru lângă el. 

— Linişteşte-te, prietene, îi spuse el cu glasul lui aşezat şi 
profund. Şi nu uita că a nu te gândi la ea ca la o făptură 
divină, ca la o mare şi nobilă regină înseamnă o blasfemie. Nu 
are nevoie de privirile tale îngrijorate. Pe deasupra, Tutmes e 
foarte versat în meşteşugul dragostei. Şi-a consacrat cea mai 
mare parte a vieţii etalându-şi virilitatea. Toate micile lui 
sclave şi toate concubinele sunt nebune după el. 

Senmut nu reuşi să râdă, deşi voia să o facă. 

— Hai la mine acasă în noaptea asta, îi propuse Hapusemb, şi 
cheamă-l şi pe fratele tău. O să stăm în grădină şi, măcar de 
data asta, o să pălăvrăgim despre nimicuri, de exemplu 
despre pescuit. Nu vor fi audienţe mâine şi o să poţi dormi în 
camera de oaspeţi. 

Senmut primi invitaţia cu plăcere şi, chemându-l pe Senmen, 
părăsiră palatul ieşind prin grădini. 

Hatşepsut o concedie pe ultima dintre sclave şi închise uşile 
fără tragere de inimă. Se răsuci cu faţa la soţul ei, în lumina 
palidă a lămpii care ardea lângă patul presărat de flori de 
lotus şi de frunze de smirnă. Tutmes puse cu precauţie dubla 
coroană pe masă, simbol a tot ceea ce ea căutase şi pierduse, 
apoi turnă vin în cupe, în timp ce ea se apropia încet de el, 
frecându-şi încheieturile îndurerate de brăţările grele de 
argint. Îi oferi o cupă, dar ea refuză, enervată, istovită de tot 
ceea ce trebuise să suporte întreaga zi. 

— N-am chef să mai beau, spuse ea, şi cred că şi tu ai băut 
destul. 

— Îmi place să mai beau o cupă înainte de culcare, replică el. 


Îşi dezlegă şireturile de la sandale şi-şi desfăcu cingătoarea 
cu un suspin. 

— E ultima oară când mă dezbrac singur. 

Ea îşi întoarse iute capul, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă 
spre măsuţa de toaletă. Îşi scoase coroana şi peruca, şi părul 
negru, eliberat, i se revărsă pe umeri într-un val parfumat. Işi 
trecu degetele prin el cu un gest nerăbdător, în timp ce 
Tutmes, dintr-o dată nemişcat, îi contempla părul strălucitor. 

— Când o să mă vizitezi, va trebui să te dezbraci singur, 
răspunse ea pe un ton acru. Sclavele mele nu sunt obişnuite 
să se ocupe de un bărbat. 

Tutmes nu răspunse. Văzându-i expresia feţei, ea aruncă o 
privire rapidă în oglindă. 

— Nu te uita la mine ca şi cum n-ai mai văzut până acum o 
femeie, îi spuse ea. Îţi cunosc reputaţia pe care ţi-ai făcut-o în 
odăile haremului. 

— Eşti frumoasă, răspunse Tutmes, vorbind încet şi pe un ton 
grav. Podoabele tale regale te fac să pari inaccesibilă, dar aşa, 
cu părul despletit şi umerii goi, frumuseţea ta nu are 
asemănare în tot Egiptul. 

Se apropie de ea şi-şi lipi gura de a ei, cufundându-şi mâinile 
în părul ei şi lipindu-i trupul de al său. Ea fu plăcut surprinsă 
de moliciunea buzelor sale şi începu să se simtă tulburată. 
Fără să vrea, simţi trezindu-se în trupul ei un instinct pe care 
spiritul ei hotărât îl înăbuşise până atunci. Tutmes zâmbi în 
sinea lui când o simţi răspunzându-i îmbrăţişării. _ 

— N-am putea fi cât de cât afectuoşi unul cu celălalt? Intrebă 
el încet. Suntem frate şi soră. Trebuie să fie chiar atât de greu 
să concepem un urmaş? 

Fără un cuvânt, ea îşi agită capul, implorându-l cu gemete 
uşoare. În clipa când se rostogoleau pe pat, două gânduri îi 
trecură prin minte. Unul era pentru Senmut, ai cărui umeri 
puternici şi-i amintea într-un elan pătimaş, iar celălalt pentru 
Tutmes însuşi, pentru firea lui nehotărâtă şi risipitoare, 
înţelese că incapacitatea sa de a-şi manifesta în mod normal 
energia pe care o dovedea în acest moment era ceea ce-i 
lipsea în exercitarea puterii. 

După ce făcură dragoste, ea ar fi vrut să mai stea de vorbă, 
dar Tutmes adormi pe dată, sforăind uşor. 

Un val de refuz o cuprinse brusc. Se ridică, îşi puse rochia şi 


se aşeză pe un scaun. Zorii începeau să mijească. Aşteptă, cu 
mintea şi trupul golite, până ce a putut desluşi limpede 
frescele care împodobeau pereţii. Atunci, se apropie de pat, se 
aplecă peste Tutmes şi îl scutură încet: 


— Trezeşte-te, marele preot va veni peste câteva clipe, 
murmură ea. 

El scoase un mormăit, se răsuci şi-şi puse capul pe mâna 
plină de inele, acoperită încă de henna. Când fu intonat Imnul 
Laudelor, deschise ochii; stând împreună în pat, în capul 
oaselor, îi ascultară pe preoţii care cântau imnul sacru. Când 
ceremonia se încheie, Tutmes o sărută şi se ridică: 

— Azi mă duc la vânătoare. Vii şi tu? 

— Nu, astăzi nu, am alte treburi. 

— Evident, spuse el dând din umeri. Apoi zâmbi şovăielnic: 
Vrei să vin şi diseară? 

Ea îi privi obrajii rotunzi, ochii mari şi meşele de păr brunet 
pe care le mai avea la tâmplele dezgolite şi simţi născându-se 
în ea un val de simpatie. Într-un fel, era înduioşător ca un 
copil. Îşi înclină capul: 

— Poţi veni în noaptea asta, dar nu şi mâine. O să am o zi 
plină şi o să fiu obosită. 

— Foarte bine. Cred că nobilii s-au adunat să asiste la 
îmbăierea mea. Hatşepsut, îţi doresc un mic-dejun la fel de 
savuros cum a fost şi noaptea asta pentru mine. 

Ea se ridică şi făcu o plecăciune în faţa lui, faraonul întregului 
Egipt. După plecarea sa, porunci sclavelor să facă patul, apoi 
se strecură în cadă, unde se odihni o clipă cu ochii închişi. În 
timpul masajului aţipi, şi somnul acesta scurt fu de ajuns să-i 
refacă puterile. 

La mijlocul dimineţii, se plimbă prin grădini, însoţită de 
Nofret. Nu încercă să-şi analizeze sentimentele în privinţa a 
ceea ce se întâmplase între ea şi Tutmes în noaptea trecută. 
Nu mai avusese niciodată vreun amant. Inima ei îl chema pe 
Senmut, pentru reconfortarea pe care o găsise întotdeauna în 
ochii întunecaţi ai acestuia şi pentru zâmbetul său ironic. Nu 
încercă să-l vadă însă. Îşi petrecu cea mai mare parte a 
timpului afară, plimbându-se fără ţintă. 

Când veni seara, se întoarse fără tragere de inimă în 
apartamentele sale, pentru a face din nou baie, fiindcă ştia că 


Tutmes îşi va termina repede masa ca să vină la ea înainte de 
apusul soarelui. Nofret, care nu înţelegea motivul tăcerilor 
acestora îndelungate şi al suspinelor de nelinişte ale stăpânei 
sale, îi aduse cea mai frumoasă rochie şi parfumă odaia cu 
smirnă şi tămâie. 

Pe la mijlocul lunii lui Famenoth, după două luni de la 
încoronarea lui Tutmes, zvonul despre tulburările din Nubia 
ajunse până la Teba. Hatşepsut primi mesajul din mâinile unui 
soldat epuizat, care fugise în deşert, de unde fusese luat de o 
caravană. Fără a-şi mai lua răgazul să-l citească până la capăt, 
ea hotărî să-şi convoace cabinetul în sala de audienţe, şi 
trimise după Pen-Nekheb, Ineni şi Tutmes, sperând că acesta 
din urmă nu plecase încă la vânătoare. Nerăbdătoare, măsura 
sala în lung şi-n lat, şi se apucă să-şi hărţuiască scribul: 

— Găseşte hărţile Sudului şi ale Primei Cataracte, şi află 
poziţia garnizoanelor de la frontiera nubiană. Adună-i pe 
generali! Adu-mi lista cu toate recrutările! Vreau să ştiu unde 
se află trupele mele. Haide, grăbeşte-te! 

Demnitarii sosiră unul câte unul, făcură o plecăciune şi luară 
loc în jurul mesei mari. Pen-Nekheb sosi ultimul şi se îndreptă 
spre locul lui şchiopătând. Era pentru prima dată când 
Hatşepsut îl convoca şi îi tremura inima, fiindcă presimţea că 
va fi război. Hatşepsut porunci să fie închise uşile şi se aşeză 
în capul mesei. 

— Tocmai a sosit un ofiţer din deşert, spuse ea. Se pare că 
una dintre garnizoanele noastre a fost devastată şi că o 
hoardă de nubieni se dedă jafului în interiorul graniţelor 
noastre. 

În sală domnea liniştea cea mai desăvârşită. Yamu-nefru 
scuipă pe jos. 

— Era de prevăzut, Maiestate. De fiecare dată când un faraon 
se întoarce la zeu, şi altul îi ia locul, localnicii ăştia 
dezgustători, execrabili din Kuş urzesc o rebeliune. 

— Ce s-a întâmplat cu comandantul? Intrebă User-amon. 

— Nimeni nu ştie dacă e mort sau viu şi nici măcar nu-i 
cunosc numele, răspunse Hatşepsut. Scribul tocmai se 
interesează. Aneni, adu hărţile! 

Senmut luă hărţile din mâinile scribului şi le desfăşură pe 
masă. Se ridicară cu toţii pentru a urmări mai bine traseul pe 
care Hatşepsut îl arăta cu degetul. 


— Aici e Assuan şi aici Cataracta. Drumul deşertului se abate 
de la fluviu în punctul acesta. Aici se află două garnizoane, 
una în interiorul frontierelor noastre, şi alta aici, în ţinutul Kuş. 
Mi s-a spus că regiunea este încercuită, că oamenii noştri sunt 
masacrați, şi că mulţi kuşiţi se îndreaptă spre celelalte 
garnizoane. 

Dădu drumul papirusurilor, care se înfăşurară la loc, şi-l privi 
pe fiecare în parte cu un aer întrebător. 

— Hapusemb, spuse ea în sfârşit, dat fiind că eşti vizirul 
Nordului, te declar ministru de război. Ce părere ai despre 
situaţie? 

Cu braţele pe masă, Hapusemb răspunse: 

— Cred, Maiestate, şi părerea mea trebuie să fie împărtăşită 
de toţi cei de faţă, că trebuie să mobilizăm îndată un 
contingent şi să-l trimitem cât mai grabnic spre Sud. Nu e 
nicio îndoială că-i putem pune rapid pe fugă pe câinii ăştia 
turbaţi, în măsura în care intervenim înainte ca ei să fi ajuns la 
cea de-a doua garnizoană. 

Se auzi un murmur aprobator şi glasul lui Aahmes Pen- 
Nekheb se înălţă deasupra celorlalte. Bătrânul părea copleşit: 
— Maiestate, pot vorbi? 

Ea dădu din cap cu un zâmbet afectuos. 

— Nădăjduiam în intervenţia ta, bătrâne prieten. Tatăl meu 
nu a plecat niciodată din Teba în vreo expediţie fără să 
beneficieze de ajutorul tău nepreţuit. Spune. 

— Ca să vorbesc pe şleau, trebuie să spun că nu înţeleg cum 
de a putut cădea garnizoana. Locul acesta este punctul-forte 
al frontierelor noastre, împrejmuit de ziduri solide, 
inexpugnabile, şi apărat de combatanți căliți. Inamicul a 
atacat deseori cu sălbăticie de-a lungul frontierei, a masacrat, 
a jefuit, a furat bunurile egiptene, dar rareori a pătruns într-o 
garnizoană. Asta mi se pare de rău-augur. 

— De ce te temi, venerabile? Întrebă Hatşepsut. De o 
trădare? 

— Se poate... N-ar fi prima oară când oamenii, acriţi de un 
serviciu îndelungat în deşert, departe de familia lor, se lasă 
ispitiţi de momeala aurului. 

— Nu avem încă nicio informaţie. Ofiţerul pe care l-am văzut 
nu era de faţă când a fost cucerită garnizoana. A, iată-l pe 
scribul Adunării! 


Omul se apropie, cu braţele încărcate de suluri pe care le 
puse pe masă. Era mic, încovoiat de atâţia ani petrecuţi 
scriind, şi infirm de un picior. 

— Acum poţi să pui întrebările, Hapusemb. 

Hapusemb întrebă cine comanda garnizoana interioară. 
Scribul îşi drese glasul, răsfoi hârtiile şi răspunse cu o voce 
nazală: 

— Nobilul Wadjmose e cel care comandă cele cincizeci de 
unităţi amplasate în aceste locuri de tatăl Maiestăţii Tale. 
Tutmes exclamă: 

— Wadjmose! Fratele meu! Ce zici, Pen-Nekheb? Un nobil din 
familia faraonului şi-ar trăda ţara? 

Pen-Nekheb dădu din cap: 

— Se poate întotdeauna întâmpla, Maiestate, ca o trădare să 
aibă loc fără ştirea comandantului. Nu renunţ la această 
ipoteză. 

— Şi nici eu, adăugă Hatşepsut, lăsând să i se vadă 
îngrijorarea. 

Tutmes izbucni brusc. 

— Pe Amon, fratele nostru trebuie răzbunat! O să-i zdrobesc 
pe kuşiţi cu toată forţa armatelor mele! O să distrug totul! N-o 
să cruţ niciun om! 

— Recunosc că oamenii ăştia trebuie să primească o lecţie, îi 
răspunse Hatşepsut, calmă. Nu în vederea unui asemenea 
moment ai cerut tronul, Tutmes? Sunt bucuroasă că ai intenţia 
de a urma calea strămoşilor noştri şi de a-ţi conduce trupele în 
bătălie. 

Tutmes nu răspunse. Furia părea să-l fi părăsit. Hatşepsut îi 
adresă un zâmbet dezamăgit, ştiind bine că nu avea să 
meargă niciodată la luptă, şi îi făcu un semn lui Hapusemb. 

— De câţi soldaţi dispunem? Îl întrebă acesta pe scrib. Nu-i 
pune la socoteală decât pe cei care sunt în stare să acopere 
distanţa într-o săptămână. 

— Cinci mii în oraş, răspunse prompt scribul, o mie din 
trupele permanente şi de patru ori mai mulţi mobilizând un 
contingent. 

— O divizie? Chibzui o clipă. Maiestate, care e puterea 
duşmanilor noştri? 

— Cifrele nu sunt exacte, dar se poate să fie peste trei mii. 

— Au care? 


Buzele lui Hatşepsut tremurară de dispreţ: 

— Nu, doar dacă nu le-au furat pe cele din garnizoană. Câte 
care erau acolo? Il întrebă pe scrib. 

Aneni răspunse la fel de imperturbabil: 

— Un escadron, Maiestate. 

— Bine! Dacă Wadjmose este soldatul care spunea tatăl meu 
că este, probabil că a ucis toţi caii la începutul confruntărilor, 
pentru a se asigura că nubienii nu vor putea utiliza carele. 
Acum, spune-mi părerea ta, Hapusemb. 

Vizirul se aşeză mai bine în scaun şi rezumă faptele. 

— Se pare că o hoardă de nubieni, probabil nedisciplinaţi şi 
prost conduşi, se îndreaptă prin deşert în direcţia celei de-a 
doua garnizoane. Sunt înjur de trei mii. Cred că nu va fi greu 
să-i oprim. O jumătate de divizie şi un escadron de care ar 
trebui să ajungă. 

Hatşepsut aprobă. 

— Rapiditatea va fi însă un element capital, adăugă ea. Cum 
se numeşte divizia staționată la Teba în acest moment? 

— Divizia lui Horus, Maiestate. Mai avem şi câteva unităţi din 
divizia lui Seth, venite aici în vederea unor manevre. 

— Mulţumesc, nu are rost să vă mai rețin. Hapusemb, vei 
merge la luptă, evident, şi tu, Yamu-nefru. 

Îi dădu fiecăruia instrucţiuni. Toţi murmurau, dar tăcerea se 
aşterne la loc când se înălţă din nou glasul limpede al lui 
Hapusemb: 

— Maiestate, cine va comanda bătălia? Nu este vorba de un 
război, ci de o expediţie de pedeapsă, şi avem nevoie de un 
om călit şi care să cunoască bine ţinutul. 

Toate privirile se îndreptară spre Aahmes pen-Nekheb, care 
se ridică, cu mâinile înălțate spre cer, scuturând din cap: 

— Maiestate, sunt bătrân, pot să dau sfaturi tactice, dar nu 
mai pot lupta. 

— Contam pe braţul tău, nobile Aahmes, dar, dacă e prea 
slab, poate că-mi poţi sugera pe cineva în care să pot avea 
încredere. 

Bătrânul ezită: 

— Există cineva, Maiestate, dar nu ştiu dacă o să-l consideri 
acceptabil. E vorba de Nehesi. 

La auzul acestui nume, se auzi un mărâit, şi Djehuti exclamă: 

— Nu ne puteţi pune sub comanda lui, Maiestate, e nubian. 


Tutmes ridică un braţ impunător şi tăcerea se lăsă iarăşi pe 
dată. Uitaseră cu toţii de prezenţa lui. 

— E drept că Nehesi e negru, spuse el, dar nu e nubian. S-a 
născut pe pământ egiptean. Mama lui e o slujnică de-a mamei 
faraonului, blânda Mutnefert, şi tatăl lui era un sclav adus de 
Ineni ca pradă de război. Nehesi e soldat din cea mai fragedă 
copilărie şi după părerea mea e un soldat genial. E tăcut, lipsit 
de patimă şi cumpătat, dar performanţele sale la mânuirea 
arcului, a securii şi a suliţei sunt remarcabile. Pe deasupra, are 
mintea trează şi e prevăzător. 

Hatşepsut îi porunci crainicului: 

— Găseşte-mi-l pe omul ăsta şi adu-l aici! 

După puţin timp, Nehesi se prezentă în faţa reginei. Toţi îl 
priveau cu o curiozitate vădită. Era înalt, mult mai înalt decât 
media, şi mai negru ca noaptea. Şorţul său alb părea uşor şi 
ridicol pe trupul de colos. Nasul drept dovedea o descendență 
egipteană îndepărtată. Nepăsător, îşi ţinea privirea aţintită pe 
perete, peste capetele oamenilor şi, dacă remarcă zâmbetul 
dispreţuitor al lui Djehuti, nu reacţionă în niciun fel. 

— Apropie-te, îi spuse Tutmes pe un ton amabil. Cât timp ai 
servit în armată? 

Fără ezitare, Nehesi răspunse cu un glas adânc: 

— Cincisprezece ani, Maiestate. 

— Ce grad ai? 

— Comandant al trupelor de asalt. Am mai participat şi la 
antrenamentul conducătorilor de care şi al „Vitejilor” 
Maiestăţii Sale. 


Tonul său indiferent şi rece iscă un sentiment de respect în 
rândurile adunării. „Vitejii Regelui” era un corp de elită care 
dădea toate atacurile sub conducerea directă a faraonului. 
Până şi Djehuti îşi pierdu aerul dispreţuitor. 

— La câte lupte ai luat parte? Intrebă User-amon. 

Omul dădu nerăbdător din umerii masivi: 

— Nu a mai fost nicio bătălie din vremea când eram simplu 
soldat în rândurile infanteriei, dar am participat la expediţii de 
pedeapsă şi la nenumărate incidente de frontieră. Trupele 
mele nu au cunoscut niciodată retragerea sau înfrângerea, 
adăugă el fără să se laude. 

— Ce ştii în materie de strategie? Întrebă Hatşepsut. 


— M-am născut ca să lupt, spuse el, şi simt din instinct 
justeţea sau greşeala unei mişcări, dar asta doar pe câmpul 
de luptă. Nu sunt în stare să iau hotărâri uitându-mă pe o 
hartă. Aahmes interveni. Observase cu un aer amuzat reacţiile 
provocate de protejatul lui. Îşi zicea că ar fi extrem de 
avantajos ca tinerii aristocrați să primească botezul focului 
sub ordinele acestui om. 

— Maiestate, v-am făgăduit că vă voi fi sfetnic. Nehesi e omul 
care ne trebuie. Pot să vă afirm că victoria e a noastră dacă o 
pregătim împreună. 

Tutmes căscă: 

— Bine, atunci treaba e rezolvată, nu-i aşa? 

Se uita la Hatşepsut îngrijorat. Ea dădu din cap: 

— Cred că da. Hapusemb, stabileşte o tabără la sud de oraş 
şi pregăteşte-te să porneşti la drum. Dă-ţi consemnele 
ofiţerilor tăi cu ajutorul lui Aahmes. Nehesi, te numesc 
general. Înţelegi că numirea aceasta se întemeiază pe 
convingerea mea că mă vei sluji până la moarte şi că n-o să 
primeşti ordine decât de la rege sau de la mine însumi. Ai vreo 
îndoială cât de mică? Expediția asta e îndreptată împotriva 
compatrioţilor tăi kuşiţi. 

— Am mai luptat împotriva lor „spuse el indiferent. Nu fac 
nicio deosebire între duşmanii Egiptului, şi Egiptul e cel pe 
care vreau să-l slujesc în fiecare zi a vieţii mele. 

Noua lui avansare nu părea să reprezinte mare lucru în ochii 
săi, şi Hatşepsut se înfioră văzând o asemenea răceală. Dădu 
liber adunării, cu excepţia lui Senmut, Hapusemb şi User- 
amon, şi fiecare plecă la datorie, liniştit de faptul că regina era 
efectiv cea care organiza expediţia şi că nimic nu avea să fie 
lăsat la voia întâmplării. 

Pe când cei trei aşteptau, Hatşepsut îl luă pe Tutmes 
deoparte: 

— Tutmes, o să te pui în persoană în capul trupelor tale? 
Acesta căpătă un aer jalnic: 

— Şi de ce aş face-o? Răspunse el sfidător. Egiptul e plin de 
generali capabili, iar căpitani sunt puzderie. Ştii la fel de bine 
ca mine că nu am o fire războinică. Să-i lăsăm comandamentul 
trupelor mele lui Hapusemb. 

— Hapusemb are propriul escadron de comandat şi campania 
în sine de condus. Tutmes, îţi asumi comandamentul? 


Rebel, acesta răspunse: 

— Nu! Mi se pare ridicol să expun fără să fie nevoie preţioasa 
persoană a faraonului. 

— Dar e nevoie, pledă ea. Oamenii au nevoie să te vadă în 
fruntea lor, în echipamentul de războinic strălucitor, pentru a 
le stimula înflăcărarea în luptă. 

— Parcă ai fi mama, ripostă el. Nu mă duc. O să merg la 
Assuan în litieră şi o să aştept acolo întoarcerea lor. Sunt 
dispus să strâng prada şi să hotărăsc soarta prizonierilor, dar 
n-o să merg să lupt. 

Ea se întoarse cu spatele la el, ultragiată. 

— Bine, atunci o să merg eu, şi poporul Egiptului va şti că 
regina ştie să se arate demnă de el. 

— Eşti nebună! Strigă el înspăimântat. N-ai văzut niciodată 
curgând sânge omenesc şi nu ai cunoscut nici cel mai mic 
pericol. Eşti în stare să parcurgi o distanţă lungă, să înduri 
setea şi să dormi pe jos? 

— Dar tu? l-o întoarse ea pe un ton tăios. În numele zeului, 
Tutmes, chiar aşa de puţin amor-propriu ai? Sunt în stare să 
arunc sulița, să trag cu arcul şi să înving în cursă orice 
conducător de car. Am încredere în oamenii mei. N-or să mă 
lase, fiindcă mă iubesc. 

— Toată lumea te iubeşte, aşa nebună cum eşti. Până şi eu, 
mormăi el. 

Cu o expresie de căinţă, ea îi puse mâna pe braţ. 

— O să merg eu dacă nu mergi tu, îi spuse ea cu blândeţe. 
Nu e niciun pericol. Voi fi înconjurată de braţele cel mai 
puternice şi de ochii cei mai vigilenţi din tot Egiptul. Vino cu 
mine, Tutmes, şi arată-i Egiptului şi poporului kuşit ceea ce au 
fost dintotdeauna faraonii. 

El o respinse şi îi spuse, îndepărtându-se: 

— Eşti nebună, nebună de legat... 

Hatşepsut se răsuci pe călcâie şi se apropie de cei trei care 
aşteptau: 

— Plec spre Nubia cu trupele, le spuse ea. 

O priviră cu toţii, neîncrezători, şi Senmut strigă, alarmat: 

— Nu, Maiestate, nu trebuie să mergi. Locul reginei nu e pe 
un câmp de luptă. 

Ea îi adresă un zâmbet ciudat: 

— Nu sunt o simplă regină, spuse ea pe un ton glacial. Sunt 


Zeul, izvorul vieţii, şi nu-mi mai spune ce trebuie să fac, 
Senmut. Vreau să merg. O să conduc trupele faraonului, 
stegarii mei vor merge în faţa mea şi „Vitejii Regelui” mă vor 
urma împreună cu Nehesi. 

— Atunci, lasă-mă să mă exprim altfel, insistă Senmut, 
disperat de încăpăţânarea pe care i-o citea în ochi. Dacă tu 
pieri, ce-o să se întâmple cu Egiptul? Şi cine va conduce ţara 
cât lipseşti? 

— Ştiu că n-o să pier. Amon mă va apăra. Tu, Senmut, vei fi 
cel care va guverna în lipsa mea, cu ajutorul lui User-amon. 

— Senmut, te numesc prinţ Erpa-ha. 

Cei trei nu o slăbeau din priviri, incapabili să mai scoată un 
cuvânt. 

— Ar fi trebuit s-o fac de mult, adăugă ea, fiindcă ţi-ai dat 
măsura în slujba mea. Te numesc Erpa-ha, prinţ moştenitor al 
Tebei şi al întregului Egipt, pe tine şi pe toţi urmaşii tăi, până 
la sfârşitul veacurilor. 

Senmut îngenunche brusc, o apucă de glezne şi îi sărută 
picioarele. Când se ridică, cu un nod în gât, nu putu scoate un 
cuvânt. Ea îl luă în braţe. 

— Niciodată o asemenea onoare nu a fost oferită mai nimerit, 
spuse ea. Apoi se întoarse spre Hapusemb: Ţie, Hapusemb, îţi 
ofer titlul de conducător al Profeţilor din Nord şi din Sud. Ca 
vizir şi fiu de vizir, cred că îţi dai seama ce înseamnă asta? 
Acesta făcu o plecăciune. 

— Îmi dau foarte bine seama, Maiestate, de amploarea puterii 
pe care mi-o înmânezi, şi te asigur că n-o să abuzez de ea. 

— Şi acum, la treabă! Senmut şi User-amon, vom petrece 
restul zilei la sfat cu Ineni şi cu ceilalţi. Vă puteţi încrede în 
Ineni, în tot ceea ce priveşte guvernarea. Tu, Hapusemb, du-te 
să-mi îndeplineşti ordinele. Intenţionez să plec la Assuan peste 
două zile. 

Seara, după asfinţitul soarelui, Hatşepsut şi Senmut plecară 
să se plimbe pe malul lacului lui Amon. Păşeau domol unul 
alături de celălalt, cu capetele plecate, fără a schimba un 
cuvânt. Aproape că terminaseră de dat ocol lacului, când 
Hatşepsut se opri şi se aşeză în iarbă, pe malul apei. 

— O să ai timp să continui lucrările din vale? Întrebă ea. Aş fi 
tare fericită să găsesc la întoarcere prima terasă gata. 
Templul meu este de pe-acum de o mare frumuseţe. 


— Este oglinda graţiei tale. Amon nu şi-ar putea dori un 
monument mai frumos pentru fiica sa mult-iubită. 

Ea dădu din cap şi se aplecă să adune frunzele uscate căzute 
de pe ramurile sălciilor plângătoare. 

— Spune-mi, acum că eşti Erpa-ha şi prinţ al acestei ţări, te 
vei hotărî să ai copii care să-ţi ducă mai departe titlul? 

El îi zâmbi şi răspunse cu gravitate: 


— Nu ştiu, Maiestate, nu cred. Ca să am fii, ar trebui să mă 
căsătoresc. 

— O ai pe Ta-kha'et. 

— E adevărat, dar nu cred că o s-o iau de soţie, deşi ţin mult 
la ea. 

— S-ar putea să te răzgândeşti peste câţiva ani. Ce vârstă ai, 
Senmut? 

— Am venit pe lumea asta acum douăzeci şi şase de ani. Cu 
ochii în continuare întorşi în altă parte, ea rupea frunzele 
moarte cu degetele ei nervoase. 

— Cei mai mulţi bărbaţi au cel puţin o nevastă. Nu ţi-ar 
plăcea o casă plină de copii? 

— Maiestate, ştii de ce nu mă pot căsători. 

— Da! Ştiu de ce, răspunse ea. Dar nu vrei să mi-o spui tu? 
să fie din cauză că te-am împovărat cu prea multe 
răspunderi? 

— Cunoşti răspunsul la asta. 

Ştia ce voia ea să-l facă să spună şi voia să i-o spună din 
toată inima, dar pe capul ei scânteia cobra şi la gât îi atârnau 
însemnele regale. În mintea lui nu putea despărţi regina de 
femeie. 

Ea îşi împreună mâinile într-un gest de implorare şi se 
apropie de el. 

— Spune-mi. Şi să nu crezi că am încercat să te mituiesc 
oferindu-ţi acest titlu. Te cunosc suficient de bine. Tu nu minţi 
niciodată, nici pe tine şi nici pe mine. Haide, spune-mi! 

— Bine, zise el, cu braţele împrejurul genunchilor, lăsându-şi 
privirile să rătăcească peste turnurile templului care se 
profilau în lumina ce se stingea. Te iubesc! Nu numai ca 
regină, ci şi ca femeie. O ştii, dar m-ai silit să ţi-o spun fără să- 
mi iei în seamă orgoliul, fiindcă eşti regina, şi eu sunt obligat 
să-ţi răspund. E o cruzime din partea ta. 


Cu mâinile încleştate, ea îi contempla profilul liniştit. 

— Nu e cruzime, răspunse Hatşepsut. Mă pregătesc să plec şi 
mi-e frică. Am nevoie de cuvintele tale, Senmut, ca să mă 
susţină, ca să-mi încălzească inima. Ca regină, aştept din 
partea ta omagii, dar ca femeie - îi puse mâna pe braţ - fă-mi 
un dar, Senmut. 

El nu-şi mai desprindea privirile de pe zidurile templului. 

— Orice doreşti, spuse el calm, dar sub degetele sale ea îi 
simţi muşchii încordându-se. 

— Dacă îmi scot coroana, ankh-ul de pe braţ şi pecetea de la 
cingătoare, şi le pun jos, în iarbă, mă săruţi? 

El o privi şi văzu că nu se prefăcea. Hatşepsut îl privea, cu 
buzele tremurânde şi ochii strălucind de lacrimi. Nevenindu-i 
să creadă şi plin de bucurie, îi luă capul în mâini şi îi mângâie 
obrajii mătăsoşi. 

— Nu! Murmură el. Nu! Puternică regină, o să te sărut aşa 
cum eşti, regina mea divină, durerea mea, sora mea! 

Şi, cu o nespusă blândeţe, îşi puse buzele peste ale ei şi îi 
simţi braţele înconjurându-i gâtul, în timp ce ultimele raze ale 
asfinţitului se stingeau, lăsând turnurile în întuneric şi noaptea 
învăluind pământul cu mantia ei. 

15 

Şapte zile mai târziu, profitând de nepreţuita răcoare a 
dimineţii, armata Egiptului înainta prin deşert, nu departe de 
Teba. Avusese o întârziere de două zile, fiindcă Djehuti şi 
oamenii săi se rătăciseră căutând o scurtătură printre dealuri. 
Hatşepsut se impacientase, dar Aahmes pen-Nekheb îi 
explicase că nubienii puseseră cu siguranţă deja stăpânire pe 
cea de-a doua garnizoană şi că două zile în plus sau în minus 
nu mai aveau mare importanţă. 

Tutmes îşi petrecuse timpul cu mama sa, care îi dăduse o 
droaie de sfaturi. Apoi se dusese la palatul lui Hatşepsut, care- 
| expediase pe un ton fără replică, şi-şi petrecuse ultima 
noapte în Teba singur în odaia sa regală, asaltat de gânduri 
sumbre. 

Dimineaţa, trecu în revistă trupele mobilizate de Hatşepsut, 
Pen-Nekheb, Hapusemb şi Nehesi. Dimineaţa era frumoasă, 
briza flutura stindardele şi drapelele, iar soarele făcea să 
scânteieze lăncile şi securile. Cei patru mii de oameni din 
infanterie stăteau nemişcaţi, alături de carele de cupru, 


uşoare şi strălucitoare. Caii aşteptau şi ei, agitându-şi capetele 
maronii împodobite cu pene albe, galbene şi roşii. Tutmes îşi 
pusese dubla coroană, dar toate privirile se îndreptau spre 
Hatşepsut. 

Aceasta purta ţinuta de comandament, un şorţ alb şi scurt, o 
cască mică de piele care îi acoperea părul şi mănuşi de piele 
albă ca să-i protejeze mâinile care ţineau hăţurile. 

Pe frunte se înălța o cobră mică de argint, pe care oamenii o 
puteau vedea sclipind de departe în soare. Ochii i se plimbau 
neîncetat peste şirurile de pedestraşi şi de conducători de 
care, cu căşti albastre pe cap, apoi se îndreptară, peste 
pădurea de lănci şi arcuri, spre palatul roşiatic din depărtare. 
Se întoarse brusc spre Tutmes: 

— Le vorbeşti tu? Sau o fac eu? 

Tutmes înaintă un pas, făcându-i semn lui Menena să urce 
treptele estradei cu tămâia. In timp ce vorbea de glorie şi de 
răsplăţi, despre pericolele ce trebuie înfruntate pentru 
siguranţa Egiptului, despre onoarea de a muri pe câmpul de 
luptă, oamenii percepură nişte intonaţii vagi care le amintiră 
de ale tatălui său şi îi aclamară discursul. 

Menena intonă rugăciunile de binecuvântare şi de victorie, 
apoi Hatşepsut şi Tutmes părăsiră estrada. 

— Vino în carul meu, îi propuse ea, apucând hăţurile. 

— Nu, răspunse el, e prea cald acolo; merg în litiera mea. 
Oamenii se aliniau, potrivindu-şi echipamentul de pe ei. 

Hatşepsut îi ordonă lui Menkh să coboare din carul său: 

— O să-l conduc eu o vreme, îi spuse ea. 

Îi luă biciul din mână, plesni din limbă şi caii porniră în trap în 
spatele lui Tutmes. Nehesi şi oamenii săi veneau în urma lor. 
Cavalcada se puse în mişcare, aidoma unui şarpe multicolor. 
Convoiul de bagaje venea în urmă, într-o oarecare dezordine, 
transportând corturile, hrana, apa, covoarele pentru cuplul 
regal, paturile phante şi altarele. 

Oamenii intonară mai întâi un imn războinic pentru a-şi 
potrivi paşii în cadență, dar în curând muzica se opri şi se lăsă 
tăcerea, deoarece se făcea tot mai cald, şi Assuanul era încă 
departe. 

Senmut rămase cu privirile aţintite în zare până ce vântul 
împrăştie şi ultimii nori de colb maroniu. 

— Zeii să fie cu tine! Spuse el cu glas scăzut. Bătrânul Ineni 


zâmbi văzându-i expresia. 

— Nu e decât o expediţie de mici proporţii, spuse el. Te 
îndoieşti fie şi o clipă că se vor întoarce plini de pradă pentru 
templu şi de aur pentru tezaur? 

— Nu, nu mă îndoiesc, răspunse Senmut, forţându-se să 
zâmbească şi gândindu-se la distanţa crescândă care-l 
despărţea de armata în marş. 

— Nu te mai gândi la război, îl sfătui Ineni. Solii lui Retenu ne 
aşteaptă în Sala de Audienţe, şi avem multe de făcut, prinţe. 

In prima zi, armata nu străbătu decât o etapă scurtă şi, la 
apusul soarelui, făcu tabără pe malul Nilului. Hatşepsut se 
scăldă în fluviu împreună cu Tutmes, bucuroasă că se poate 
curăța de praful şi de sudoarea adunate în timpul zilei, 
îmbrăcă apoi o rochie largă şi se aşeză în faţa cortului, 
contemplând fuioarele de fum ce se înălţau din sutele de 
focuri de tabără şi ascultând loviturile de copite în pământ ale 
cailor şi conversațiile cu glas scăzut ale oamenilor epuizați de 
marşul forţat pe drumurile pline de hârtoape şi bolovani. 
Tutmes se pregătea deja să se retragă în cortul albastru şi alb, 
ridicat lângă al ei. Hatşepsut zâmbi gândindu-se la cât de 
bucuros avea să fie, când vor sosi la Assuan, să se culce din 
nou în patul regal. 

Hapusemb veni să o vadă, şi ea îl întrebă când urmau să 
pătrundă în deşert. 

— Mâine ar trebui să parcurgem o etapă mai lungă, răspunse 
el. Vom ajunge la Assuan peste două zile. Încă o zi de marş ne 
va aduce la porţile deşertului şi va trebui să ne umplem toate 
butoaiele cu apă. Sunteţi obosită, Maiestate? 

— Puțin. Cred că mâine o să-l las pe Menkh să conducă. 
Rămaseră tăcuţi. Acum se făcuse întuneric, şi focurile dădeau 
o impresie de căldură şi siguranţă, ca şi cuvintele schimbate 
între ele de santinele. Hatşepsut îşi înăbuşi un căscat, şi 
Hapusemb făcu o plecăciune, luându-şi rămas-bun. 

Două zile mai târziu, după-amiaza, ajunseră la Assuan şi 
ridicară  corturile în împrejurimile oraşului. Oamenii îşi 
recăpătaseră puterile şi în jurul focurilor se auzeau râsetele şi 
exclamaţiile celor care jucau zaruri. Hatşepsut îşi puse peruca 
şi coroana şi se duse împreună cu Tutmes la reşedinţa regală, 
unde acesta se grăbi să comande vin şi prăjituri. 

— Rămâi cu mine în noaptea asta, îi ceru el rugător. N-o să 


ne mai vedem câteva săptămâni. Şi o să ne trezim dis-de- 
dimineaţă, se grăbi el să adauge. 

Supusă, ea se ghemui zâmbind în braţele sale, bucuroasă să-i 
ofere trupul, în timp ce mintea îi rămânea preocupată de 
garnizoana asediată. Dormi adânc alături de el, epuizată de 
drum şi de înflăcărarea soţului ei. 

Dimineaţa, îşi luă rămas-bun de la el cu afecţiune, nu fără o 
oarecare uşurare. Cornurile sunau când se urcă în carul ei, în 
spatele lui Menkh. „Ce bine e, îşi zise, să fiu din nou singură şi 
liberă!” Se întoarse să-i facă semn lui Tutmes, care, cu un aer 
întunecat, se pregătea să plece la vânătoare. 

In jurul lui Hatşepsut răsunau clinchetul harnaşamentelor şi 
bocănitul  sandalelor; zări cu încântare în zare apele 
învolburate ale Primei Cataracte. Dimineaţa, după o nouă 
noapte petrecută în tabără, butoaiele fură umplute cu apă, caii 
fură adăpaţi şi echipamentele fură controlate cu atenţie, 
fiindcă în scurt timp aveau să pătrundă în deşertul ostil. 
Hatşepsut trimise oameni în recunoaştere pentru a stabili 
traseul cel mai scurt, un drum nu prea sigur folosit de 
neguţătorii, soldaţii şi caravanele care veneau din oaza situată 
departe la nord; seara nu fu aprins niciun foc de tabără, 
deoarece a doua garnizoană se afla la mai puţin de jumătate 
de zi de mers. La apusul soarelui, oamenii îmbrăcară pelerine 
căptuşite cu lână ca să se apere de frigul nopţii. Hatşepsut 
ceru vin şi îi convocă în cortul ei pe Hapusemb, Pen-Nekheb şi 
Nehesi, care sosi fără pelerină, nepăsător la frig, ca şi la 
căldură. Menkh sosi şi el, anunțând că oamenii se odihneau, 
iar caii fuseseră hrăniţi şi ţesălaţi. Hatşepsut întrebă care era 
planul pentru a doua zi. Nehesi răspunse: 

— După o zi de marş, oamenii nu pot lupta cum trebuie. După 
părerea mea, e mai bine să poposim o noapte în plus în deşert 
şi să atacăm inamicul în zori, dacă se mai află în garnizoană. 

— Cunosc regiunea asta, anunţă Pen-Nekheb, în ai cărui ochi 
deschişi la culoare se vedea limpede bucuria de a lua parte la 
campania aceasta, în ciuda aerului său obosit. Suntem la o 
jumătate de zi de o pantă stâncoasă îndărătul căreia se află 
garnizoana. Stâncile ne vor masca înaintarea şi vom putea 
poposi în spatele lor mâine seară. Dacă îi trimitem noaptea pe 
„Vitejii Regelui” să atace garnizoana pe la nord, îi vom sili pe 
nubieni să se retragă spre restul armatei. 


— Rămâne de văzut dacă inamicul continuă să asedieze 
garnizoana, spuse Hapusemb. În ceea ce mă priveşte, aş 
prefera să  înaintez pe teren deschis dimineaţa dacă 
garnizoana este înconjurată; sau inamicul continuă să se afle 
acolo, sau a plecat deja. lar în caz contrar, vom pune rapid 
capăt situaţiei. 

— Trimiteţi mai mulţi cercetaşi, declară Hatşepsut, şi să 
încercăm să aflăm care-i situaţia mâine seară. 

— Maiestatea Ta vorbeşte cu mare înţelepciune, spuse 
Nehesi, zâmbind pentru prima dată. Ce rost ar avea să 
elaborezi o strategie dacă nu ştii cum stau lucrurile? 

Hatşepsut dădu din cap. 

— Foarte bine, să aşteptăm veşti de la cercetaşi. 

Îşi băură vinul şi se culcară devreme, lăsând-o pe Hatşepsut 
preocupată de deznodământul campaniei. 

În dimineaţa următoare, ostaşii se aliniară din nou în 
formaţie, tăcuţi, şi coloanele se puseră în mişcare înainte de 
răsăritul soarelui. În trei rânduri făcură popas, pentru a le 
îngădui oamenilor să bea şi să mănânce la repezeală. Pe la 
mijlocul după-amiezei, stegarul se întoarse spre Hatşepsut 
strigând ceva: regina zări la orizont o creastă zimţată ce părea 
suspendată, nemişcată, deasupra întinderii deşertului, în timp 
ce se apropiau, cercetaşii se întoarseră, şi Hatşepsut le ascultă 
raportul împreună cu Nehesi şi cu alţi generali. 

— Garnizoana pare pustie, spuseră ei, dar în împrejurimile ei 
zac cadavre şi săgeți, care dovedesc că a avut loc o luptă. Nu 
ne-am apropiat prea mult, de teamă să nu fim văzuţi. 

— Cărei naţiuni aparţineau cadavrele? Intrebă Hatşepsut. 
Cercetaşul îi adresă un zâmbet obosit şi crud. 

— Cele mai multe sunt negre şi roşii, Maiestate, declară el. 
Cred că a avut loc o luptă, fiindcă sunt vreo sută de morţi şi 
rămăşiţe de pradă părăsite pe drumul spre deşert. 

Pen-Nekheb luă cuvântul: 

— AŞ zice să înaintăm, spuse el. Deşi nu-mi plac jocurile de 
noroc, sunt gata să pun rămăşag că garnizoana continuă să 
reziste. 

Ceilalţi confirmară. 

— Bine, atunci să nu mai pierdem timpul, spuse Hatşepsut. 
Pune trupele de asalt în avangardă, sub comanda ta, Nehesi. 
să nu păcătuim prin exces de încredere. 


Fiecare se întoarse la carul lui, şi cornul dădu semnalul de 
pornire. Peste două ore, după ce străbătuseră defileul, ieşiră în 
câmpie, şi Hatşepsut descoperi cu privirea garnizoana, 
împrejmuită de ziduri înalte, ale căror portaluri de lemn erau 
închise. 


Nehesi îi strigă: 

— Uite, Maiestate, se vede fluturând stindardul alb-albastru. 

Hatşepsut, uşurată, recunoscu drapelul imperial. 

Auzi atunci ordinele şi văzu escadronul de care şi trupele de 
asalt trecând pe lângă ea cu un zgomot de tunet, cu drapelele 
umflându-se în briza serii. În curând dădură peste cadavre 
zăcând claie peste grămadă în nisip, şi Hatşepsut trebui să se 
înarmeze cu mult curaj în vederea acestei prime confruntări 
cu moartea. Zări două hiene care se îndepărtau pe furiş, ca 
nişte umbre cenuşii, târând după ele un braţ omenesc; un val 
de greață îi răscoli stomacul. Îşi îndreptă privirile spre 
garnizoana aflată acum foarte aproape şi auzi un strigăt 
răsunând din spatele zidurilor: 

— Egiptul, e Egiptul! 

Porţile se deschiseră încet şi şase soldaţi ieşiră din incintă, 
conduşi de un ofiţer cu casca albă a gradului său. Hatşepsut 
cobori din car, surprinsă să-şi simtă picioarele moi şi nesigure, 
şi merse în întâmpinarea lor, împreună cu Nehesi. 
Comandantul îl îmbrăţişă fericit pe acesta, dar, când o văzu pe 
tânăra femeie de lângă el şi coroana în formă de cobră 
sclipind în soarele ce asfinţea, se aruncă cu faţa la pământ: 

— Maiestate, e o mare cinste. Nădăjduisem... nu ştiam... 

leri, am văzut cercetaşi umblând printre stânci, dar ne 
temeam să nu fie ai inamicului. 

— Ridică-te! Spuse ea. Am venit cât de repede am putut, dar 
ne temeam că am ajuns prea târziu. Cum te cheamă? 

— Zeserkerasomb, comandantul suprem al diviziei lui Ptah. 

— Du-ne înăuntru, Zeserkerasomb, fiindcă se lasă noaptea. 
Nehesi, pune să se împartă hrana, ridică tabăra şi vezi să fie 
țesălaţi caii. Aveţi apă aici? 

— Da, puternică regină, în stâncile de acolo sunt multe 
izvoare şi am construit un puț înăuntrul incintei. 

— Bine, să intrăm. 

Garnizoana era golită şi încă funcţională. Pătrunseră într-o 


încăpere spațioasă, lipsită de perne, abia mobilată; podeaua 
tare, din pământ bătătorit, nu era acoperită. Prin singura 
fereastră intra vântul nopţii. Zeserkerasomb trase un scaun 
pentru Hatşepsut şi trimise un servitor după mâncare şi bere. 
Se puteau ghici urmele unei lupte recente în chiar interiorul 
încăperii. O grămadă de rufe murdare zăceau la picioarele 
patului, masa era plină de hărţi, un arc şi nişte săgeți zăceau 
uitate într-un colţ şi nu era nici urmă de tămâie în faţa micului 
altar al lui Amon. Un miros de ars, înţepător şi neplăcut, plutea 
pretutindeni. 

— Oamenii mei ard după ziduri cadavrele nubienilor ucişi în 
luptă, spuse Zeserkerasomb pe un ton de scuză. Din păcate, 
au scăpat destui. 

Era un bărbat frumos, întunecat, auster, nu prea vorbăreţ, 
dar totodată un soldat bun şi aspru. In timp ce vorbea, se 
întreba unde era faraonul şi îi arunca reginei priviri curioase. 
Îşi zise însă că era mai bine să nu pună întrebări. Armata era 
aici, şi numai asta conta. 

— Unde sunt oamenii tăi? 

Comandantul se întoarse spre ea şi răspunse pe un ton 
respectuos: 

— Urmăresc inamicul, dar mă tem că e zadarnic. Dispun 
numai de câteva sute de oameni. Patrulăm în mod normal de- 
a lungul frontierei, unde rezolvăm veşnicele încăierări şi micile 
insurecţii, dar nu suntem echipați pentru confruntări mari. Le- 
am ordonat oamenilor mei să se mulţumească cu hărţuirea 
flancurilor  kuşiţilor.  Aflaserăm de incendierea primei 
garnizoane. Eram pregătiţi să ţinem inamicul la distanţă până 
când înţelege că nu ne va învinge. S-a retras spre interior. Mă 
îndoiesc că a făcut-o pentru a bate în retragere. După părerea 
mea, are de gând să jefuiască Egiptul. 

— Speranţă zadarnică, răspunse Hatşepsut. 

Servitorul aduse tăvi aburinde şi ulcioare cu bere de calitate 
mediocră. Băură şi mâncară fără ceremonie, până la căderea 
nopţii. Apoi Hatşepsut îi chemă pe Nehesi, pe generalii 
Djehuti, Yamu-nefru, Sen-nefer şi pe ceilalţi. Zeserkerasomb 
îşi goli masa şi se aşezară în jurul acesteia. 

— Poţi să începi, îi spuse Hatşepsut lui Hapusemb. 

— La cât evaluezi forţele kuşiţilor? Il întrebă acesta pe 
Zeserkerasomb. 


Comandantul garnizoanei îi adresă un zâmbet palid: 

— Întrebarea asta este evident de cea mai mare importanţă 
pentru voi. Să ştiţi că am numărat aproape trei mii cinci sute 
de oameni, pedestraşi, înarmaţi cu ciomege grosolane şi 
toporişti, dar vreo opt sau nouă sute dintre ei au şi arcuri. 

— Escadroane de care? Intrebă Pen-Nekheb. 

— Nu, răspunse comandantul. Nu au care. Şi nici nu sunt 
disciplinaţi. Şefii îşi conduc trupele răcnind cât pot, iar oamenii 
aleargă dintr-o parte într-alta omorând tot ce prind. Va fi 
foarte uşor să-i încercuiți... 

— Şi să-i lichidăm. Cuvintele lui Hatşepsut avură efectul unui 
duş rece. Vreau să înţelegeţi, vreau ca fiecare dintre voi să 
înţeleagă, că ordinele faraonului trebuie executate. Nimeni nu 
va fi cruțat. Nu vreau ca domnia mea să se scalde într-un 
fluviu de sânge egiptean. Poporul acesta va servi ca exemplu 
tuturor celor care ar fi ispitiţi să sfideze puterea Egiptului. Pot 
să-mi folosesc aurul şi soldaţii în scopuri mai bune decât să le 
irosesc în lupte fără sfârşit. N-am de gând să las armata de 
izbelişte, adăugă ea, schiţând un zâmbet spre Zeserkerasomb. 
Numărul trupelor staționate va fi menţinut, dar nu vor mai fi 
războaie. Fie ca Egiptul să trăiască în pace atâta vreme cât voi 
guverna eu! Am spus! 

— Cuvintele tale sunt înțelepte, Maiestate, răspunse Nehesi. 
Niciun soldat nu trebuie să scape. 

— Dar femeile şi copiii nu trebuie ucişi. Nu vreau nici 
masacre, nici jafuri. Voi împărţi cu mâna mea recompensele la 
momentul potrivit. 

Toţi aprobară cu un semn din cap, şi Hatşepsut simţi aţintită 
asupra ei privirea rece şi isteaţă a lui Nehesi. . 

— La ce distanţă se află inamicul? Intrebă Djehuti. 
Comandantul îi răspunse imediat: 

— La mai puţin de o zi. Probabil că înaintează încet, extenuaţi 
cum sunt de luptă şi hărţuiţi de oamenii mei. 

— Bine! Spuse Hapusemb. Să lăsăm trupele să se odihnească 
cât mai mult. Dacă Amon e cu noi, vom pomi lupta mâine 
dimineaţă. 

— Aşa să fie, mormăi Pen-Nekheb satisfăcut. Dacă e să-i 
atacăm prin surprindere, nu e nevoie să ne facem un plan de 
luptă complex. Va fi mai bine să punem trupele de asalt şi pe 
Vitejii Regelui în faţă, cu un escadron de care pe flancuri şi cu 


pedestrimea în spate. În felul ăsta, ar trebui să reuşim să-i 
încercuim rapid şi să-i nimicim. Maiestate, ai de gând să stai în 
spate, printre lăncieri? 

Era o rugăminte, dar, dându-şi părul pe spate şi scuturând 
din cap, Hatşepsut răspunse cu mândrie: 

— Sunt comandantul suprem al „Vitejilor Regelui”, şi, unde 
vor fi ei, voi fi şi eu. Nu te teme, Nehesi, că va trebui să te 
ocupi de siguranţa mea în loc să-l hărţuieşti pe inamic. Eu sunt 
zeul şi n-am de ce mă teme. Şi vă poruncesc să nu vă ocupați 
decât de trupele voastre! 

— Calitatea ta de comandant al „Vitejilor Regelui” mă face să 
fiu ofiţerul tău şi-ţi datorez supunere, răspunse el. Dar, ca 
general, o să-i pun pe „Vitejii Regelui” acolo unde trebuie. Vor 
merge în Spatele trupelor de asalt şi vor avea rolul să te apere 
tot timpul. 

Ea îşi înclină capul. 

— Bine, să încercăm să dormim dacă se poate, fiindcă 
suntem cu toţii istoviţi. După încheierea bătăliei, o să-ţi trimit 
oamenii înapoi, Zeserkerasomb. Vitejia lor şi a ta nu vor 
rămâne nerăsplătite. 

Se ridicară şi se împrăştiară cu toţii rapid, după ce o salutară 
printr-o plecăciune. 

In toiul nopţii glaciale a deşertului, Menkh veni să o trezească 
şi se pregătiră să înceapă ultima etapă de marş. Oamenii erau 
plasați în formaţie de luptă, şi ofiţerii le împărțeau instrucţiuni 
şi încurajări. Corturile fură demontate la iuţeală, şi urmele 
taberei fură şterse. 

Hatşepsut îşi luă rămas-bun de la Zeserkerasomb în afara 
zidurilor garnizoanei. 

— ÎI cunoşteai pe fratele meu Wadjmose? Întrebă ea. Fără să 
vrea, vorbea despre el ca şi cum ar fi murit. Comandantul îi 
răspunse pe un ton grav: 

— II întâlneam foarte des. Era un om remarcabil şi un ofiţer 
foarte apreciat şi valoros. 

— Spune-mi adevărul, Zeserkerasomb. A fost copleşit de 
puterea inamicului? 

Celălalt tăcu o clipă îndelungată, apoi dădu din cap şi spuse 
fără tragere de inimă: 

— Nu. Wadjmose ar fi rezistat lesne câteva săptămâni, până 
ce oamenii lipsiţi de hrană ar fi murit de foame. Dar nu despre 


o asemenea înfrângere am auzit eu că s-ar fi întâmplat. 

Informaţiile mele spun că garnizoana a fost incendiată şi că 
soldaţii au fost masacrați în timp ce încă încercau să-şi 
găsească armele. 

— Să le fi deschis cineva porţile? 

— Cred că da! 

— Nenorociţii! Şuieră ea cu glas scăzut şi veninos. O să-i 
prind eu şi atunci o să-şi dorească să nu se fi născut niciodată! 
O să-i rup în bucăţi şi o să arunc bucăţile şacalilor! O să fac să 
le dispară până şi numele, pentru ca zeii să nu-i mai găsească 
niciodată! 

Se aşeză în spatele lui Menkh, şi solul său îi întinse arcul şi 
lancea. 

— Rămas-bun, Zeserkerasomb, şi nu te teme că zeii te vor 
uita, slujitor nepreţuit al Egiptului! 


Menkh scutură hăţurile. Urmele inamicului erau uşor de 
văzut. Nubienii încercau vădit să facă un ocol larg şi să 
traverseze graniţa mai la sud. Deşertul se întindea, neted şi 
liniştit, sub cerul fără lună, spuzit de stele. În zori, Menkh arătă 
cu biciul spre un nor ce se înălța în zare: 

— Ei sunt. Uite praful pe care-l ridică. O să-i prindem înainte 
de a se lumina complet. 

Hatşepsut dădu din cap şi trupa grăbi pasul. Soarele se 
pregătea să răsară, şi norul de colb se apropia din ce în ce. 
Ordinele începură să curgă de pretutindeni. Trupele de asalt o 
depăşiră, urmate de care. „Vitejii Regelui” se strânseră în jurul 
ei, cu Nehesi în fruntea lor. În spatele ei, infanteria se 
desfăşura. Exaltarea soldaţilor o cuprinse brusc şi pe ea. 
Acum, se putea zări ariergarda kuşiţilor în mişcare. Cu braţul 
ridicat, Nehesi ordonă celor cu cornuri să sune. Trupele de 
asalt, cu suliţele la orizontală, se năpustiră în pas alergător. 
Nubienii pricepură brusc că erau urmăriţi şi începură să se 
împrăştie în dezordine. Hatşepsut văzu valuri de arcaşi 
brăzdându-le rândurile şi  încercuindu-i; cu o mână 
tremurătoare, luă o săgeată şi-şi încordă arcul. 

Menkh plesni din bici şi caii porniră în galop, în timp ce din 
rândurile nubienilor se înălța un strigăt difuz. Menkh stătea 
încovoiat şi nisipul azvârlit de copitele cailor îl plesnea peste 
faţă. Zărea celelalte care gonind direct spre inamic, 


încheieturile şi genunchii începeau să o doară din pricina 
efortului de a-şi păstra echilibrul, ţinându-şi arcul în continuare 
întins. Deodată, şirurile regulate ale egiptenilor se desfăcură şi 
carele se pierdură în mijlocul unei nemărginiri de trupuri 
brune, din care se iţeau căştile albe, galbene şi albastre ale 
vizitiilor şi lăncierilor. Braţul încetă să-i mai tremure şi, cu 
mâna înmănuşată, trase cu precizie. Omul căzu cu un strigăt 
în nisip, şi Hatşepsut potrivi la iuţeală altă săgeată. 

Vacarmul era asurzitor; caii se împotmoliseră sub presiunea 
îngrămădelii de oameni care strigau şi năduşeau, şi Menkh 
încerca disperat să-şi croiască drum în timp ce Hatşepsut îşi 
întindea din nou arcul. O ploaie de săgeți se abătu deodată 
asupra carului şi Hatşepsut se aplecă să-şi ia lancea. Deodată, 
îl văzu pe Nehesi sărind din carul său şi pe un alt ofiţer luându- 
i locul. Într-o clipită ajunse în spatele ei, cu securea ridicată ca 
să-i apere spatele, în timp ce ea îşi înălța sulița. 

„Nu mai pot”, îşi spuse ea înspăimântată, după ce prima 
exaltare trecuse. g 

Hatşepsut privea în jur, cuprinsă de panică. li venea să urle şi 
s-o ia la goană. Deasupra ei se ivi capul cuiva care gâfâia şi 
doua mâini însângerate se agăţară de marginea carului. 
Venindu-şi în fire, îşi ridică sulița şi o înfipse adânc în grumazul 
descoperit. 

Menkh ocăra caii, folosind un limbaj nu prea îngrijit, şi „Vitejii 
Regelui”, văzându-şi comandantul retrăgându-se, strânseră 
rândurile şi porniră după el. 

— Rămâneţi pe loc şi luptaţi! Le strigă Hatşepsut. E un ordin! 
Îi pierdu în scurt timp din vedere, ascunşi de norii de colb. 
Carul gonea printre şirurile ce se împuţinau şi, când se 
îndepărtară suficient, Menkh domoli caii. 

— Ce faci? Strigă ea mânioasă. 

El scutură din cap, luându-şi o mână de pe hăţuri ca să-şi 
şteargă sudoarea de pe frunte, şi zâmbi văzând cum arată 
regina şiroind de transpiraţie, cu faţa mânjită de sânge şi khol. 

— Maiestate, generalul Nehesi mi-a ordonat, atunci când ţi-ai 
pierdut lancea şi nu te mai puteai folosi de arc, să te scot 
imediat de pe câmpul de luptă, sub ameninţarea pedepsei cu 
moartea. Drept pentru care asta am şi făcut. 

Hatşepsut îi zâmbi: 

— Nehesi procedează înţelept căutând să ţină în viaţă Floarea 


Egiptului, spuse ea şi, văzându-i expresia feţei, izbucni în râs. 
Ştiu că niciodată nu am semănat mai puţin ca acum cu o 
floare. 

— Semeni cu ceea ce eşti, Maiestate, răspunse el, eşti 
comandantul „Vitejilor Regelui”! 

li văzu chipul luminându-se şi constată deodată că soarele se 
înălţase mult pe cer. 

— Nu putem sta proţăpiţi aici, fără să facem nimic, în timp ce 
oamenii mor, spuse ea. Du-mă la marginea câmpului de luptă. 
Mai am destule săgeți, Menkh, şi am de gând să le folosesc pe 
toate. In felul ăsta, o să te supui ordinului lui Nehesi şi 
deopotrivă al reginei tale, din moment ce vom rămâne la 
distanţă de focul luptelor. 

Menkh luă hăţurile şi începu să descrie un cerc larg pentru a 
se apropia de celelalte care pornite în urmărirea nubienilor 
care încercau să fugă. Nehesi zări coroana în formă de cobră 
pe deasupra pădurii de lănci. Uneori, soldaţii izbucneau în 
aclamații la trecerea ei, dar de cele mai multe ori nici măcar 
nu o vedeau. Nubienii, încolţiţi, îşi adunau ultimele forţe şi se 
băteau cu furie, cu dinţii şi cu mâinile goale, armele lor rupte 
zăcând în nisip. Hatşepsut îi ţinti pe mai mulţi şi mulţi căzură 
loviți de săgețile cu vârf aurit. 

După o vreme, când soarele începea să asfinţească, ritmul 
luptei scăzu. Hatşepsut mai trase o ultimă săgeată şi lăsă 
arcul jos, doborâtă, frântă de oboseală şi tremurând din toate 
încheieturile. Totuşi, se forţă să stea în picioare, agăţându-se 
cu preţul unui efort supraomenesc de marginile carului. În 
jurul ei domneau prăpădul şi moartea. Pământul era presărat 
de cadavre. lci şi colo, continuau  încăierări izolate. 
Pretutindeni, soldaţi egipteni epuizați şi mânjiţi de sânge se 
regrupau în jurul drapelelor şi al ofiţerilor. Nisipul era şi el 
murdar de sânge, care se răspândise în băltoace sau în pete 
maronii alungite. Trecu pe lângă un ofiţer şi doi soldaţi care 
mergeau printre nubienii răniţi şi le tăiau metodic gâtul cu o 
lovitură scurtă. Îşi întoarse capul şi se auzi strigând că era 
timpul să plece de aici. Işi dorea cu înflăcărare ca Tutmes să fi 
fost şi el de faţă ca să înţeleagă ce înseamnă războiul, 
gândindu-se totodată la moliciunea trupului fratelui său şi la 
manierele sale efeminate. 

In cele din urmă, îi găsi pe Nehesi împreună cu Pen-Nekheb, 


Hapusemb şi alţi ofiţeri la picioarele cărora zăceau mai mulţi 
oameni cu pielea întunecată şi pe care îi crezu la început 
morţi. Ofițerii se plecară în faţa ei, fără a cuteza să întâlnească 
privirea răzbunătoarei fiice a lui Amon, care se opri în faţa lor, 
schiţând un zâmbet în ciuda istovelii. 

— Victoria e a noastră, spuse regina. Aţi luptat cu vitejie şi o 
să înalt aici un monument care să comemoreze bravura 
voastră. 

Deodată, unul dintre bărbaţii negri întinşi pe jos se agită şi ea 
se dădu cu un pas înapoi. 

— Cine sunt? Întrebă ea. 

Hapusemb, epuizat şi el, îi răspunse pe tonul calm şi liniştitor 
dintotdeauna, în ciuda rănii pe care o căpătase la braţ: 

— Dacă nu ar fi goi, ţi-ai da seama, Maiestate, că sunt prinții 
kuşiţi. 

Regina fu însufleţită brusc de un interes nou şi de o mânie 
crescândă. Îşi coborî privirile asupra trupurilor lucioase şi a 
capetelor rase. 

— In picioare! Strigă ea, dându-i un picior celui care se afla 
mai aproape. 

Se ridicară cu toţii, cu privirile abătute. 

— Imbecililor! Şuieră ea. Sunteţi de trei ori nebuni, taţii voştri 
blestemaţi şi părinţii lor au pierit sub loviturile soldaţilor 
Egiptului. N-aţi fost niciodată învăţaţi să fiţi înţelepţi? Nu vă 
gândiţi la nevestele şi la copiii voştri? Le hărăziţi doar să 
îngroaşe rândurile duşmanilor noştri şi să hrănească şacalii? 
Egiptul vă aduce siguranţa. Egiptul vă aduce pacea şi 
protecţia. Şi asta pentru ce? (îl scuipă în faţă pe unul dintre 
conducători, care se abţinu de la orice mişcare şi lăsă saliva 
să-i alunece pe obraz.) Ca să puteţi distruge, incendia şi jefui, 
gunoaie ce sunteţi! 

Se răsuci brusc spre generalii ei: 

— Adunaţi-vă trupele! Inainte de a căuta un loc de tabără 
pentru înnoptat, luaţi-i pe ăştia, tăiaţi-le capetele în public şi 
înfigeţi-le în ţăruşi, fiindcă vreau ca întreg poporul kuşit să ştie 
ce înseamnă să sfideze puterea Egiptului. Păstraţi-l pe unul 
viu, ca să-l ducem la Assuan şi să i-l sacrificăm lui Amon, ceea 
ce va fi pentru el o moarte mult prea uşoară decât cea pe care 
o merită. 

Lăsă să-i scape un mârâit şi avu un spasm nervos. Hapusemb 


se grăbi să-i vină în ajutor: 

— Mergi să te odihneşti, Maiestate, îi vorbi el cu blândeţe. Te- 
ai dovedit demnă de strămoşii tăi prin lupta de astăzi. Dă-i 
voie lui Menkh să te conducă undeva unde să poţi dormi. 

In timp ce el vorbea, Hatşepsut îşi trecu o mână tremurătoare 
peste ochi, şi umerii îi căzură brusc. 

— Sunt istovită, recunoscu ea în cele din urmă. Dar încă nu 
mă pot odihni. Spune-mi, Hapusemb, câţi oameni am pierdut? 

— Incă nu ştim. Numărătoarea nu a fost încă făcută, răspunse 
el. Puţini, după socoteala mea. 

— Ce ai aflat despre trădători? Ai găsit egipteni printre rebeli? 

— Nici asta n-o ştim încă. (Dintr-un salt, se apropie de unul 
dintre prinți.) Acum vorbeşte, spuse el calm, dar ameninţător. 
In felul ăsta, o să poţi să-ţi prelungeşti viaţa cu câteva zile şi 
să mori demn în faţa zeului. Cum a căzut garnizoana? 

Omul îl privi, posomorât, şi rămase tăcut, cu un aer agresiv. 
Cu o lovitură de pumn, Hapusemb îl trimise la pământ, 
sângele năpădindu-i prizonierului pe nas şi pe gură. 

— Ridicaţi-l! Porunci Hatşepsut liniştită. 

Prizonierul fu pus pe picioare la iuţeală şi rămase clătinându- 
se, ştergându-şi nasul cu mâinile brune şi murdare. 

— Te întreb din nou: ce s-a întâmplat cu garnizoana? 

Hapusemb făcu din nou un pas înainte şi omul cedă: 

— O să vă spun şi, cum tot o să mor, o să vă mai spun şi că 
mi-a făcut mare plăcere să tai gâtul soldaţilor voştri. Poporul 
meu s-a săturat să-i tot dea Egiptului avuţii an după an. Să 
ştiţi că ne-aţi înfrânt azi, o să ne înfrângeţi mâine şi anul viitor 
şi celălalt, dar că n-o să încetăm niciodată să luptăm împotriva 
voastră! 

Nehesi se agită, dar Hatşepsut făcu un semn cu mâna şi 
acesta se calmă, fulgerându-l din ochi pe nubian. 

— Ce-i cu garnizoana, idiotule, zi o dată! Urlă ea. 

Capul omului se clătina dintr-o parte într-alta. Camarazii săi 
erau nemişcaţi, în starea aceea de apatie de dinaintea unei 
morţi iminente. 

— Un ofiţer ne-a deschis poarta, un prieten vechi, al cărui 
frate a fost ucis de faraon cu mult timp în urmă. Restul a fost 
floare la ureche. 

— Cum îl cheamă? Răcni Hatşepsut, ieşindu-şi din fire. 

— Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Comandantul l-a ucis în pragul 


porţii. 

— Ce ştii despre comandantul Wadjmose? 

— A murit şi el; zace undeva înăuntrul fortului. 

Rămaseră cu toţii tăcuţi, apoi Hatşepsut se întoarse cu 
spatele. 

— Bine că tatăl meu nu a trăit să apuce o zi ca asta, spuse 
ea, urcându-se în car în spatele lui Menkh. Nehesi, du-te la 
garnizoană cu oamenii tăi şi aduceţi cadavrul fratelui meu, 
dacă îl găsiţi. Va avea cel mai mare mormânt şi funeralii 
demne de prinţul care a fost. Hapusemb, adu-mi lista morţilor 
şi a răniților. Menkh, ridică-mi un cort departe de locul ăsta 
mizerabil! 

Se prăbuşi pe scândurile carului, lăsându-şi capul să-i atârne, 
în timp ce Menkh mâna caii şi apoi îi înălța cortul în apropierea 
convoiului cu provizii. 

Nehesi, împreună cu jumătate din „Vitejii Regelui” plecară în 
dimineaţa următoare în misiunea lor macabră. Restul armatei 
le aşteptă întoarcerea stivuind cadavrele nubienilor şi 
arzându-le. Cât despre egipteni, aceştia fură sumar 
îmbălsămaţi şi înhumați în nisip. Hatşepsut se duse la cortul 
răniților şi îi trecu în revistă pe toţi soldaţii, unul câte unul, 
oferindu-i fiecăruia câte un cuvânt de îmbărbătare. Apoi se 
duse în cortul lui Nehesi. Evenimentele campaniei aproape că i 
se şterseseră din minte şi avea sentimentul că şi-a făcut 
datoria. Ştia că nu se va mai întoarce niciodată la război şi că 
nu va mai avea niciodată nevoie să dovedească prin actele 
sau cuvintele sale că era demnă de dubla coroană. Asistă 
totuşi netulburată la execuţia nubienilor, care merseră la 
moarte în aceeaşi tăcere grea ca în seara precedentă. 

Nehesi se întoarse în seara celei de-a treia zile, aducând 
cadavrul de nerecunoscut al fratelui ei. Ingrozită de ceea ce 
vedea, Hatşepsut porunci să fie îngropat în nisip. 

Dimineaţa, când se pregăteau să pornească pe drumul de 
întoarcere, Hatşepsut se simţi cuprinsă de îndoială. In 
numeroase privinţe, experienţa vieţii militare, a libertăţii, a 
călătoriilor, a plăcerii vieţii taberelor îi convenea. Fu silită să-şi 
mărturisească ei înseşi că perspectiva reîntâlnirii cu Tutmes o 
preocupa. Când tabăra se puse în mişcare, se ridică, vrând să 
facă o baie în fluviu. Numărul de răniţi pe care îl transportau 
era suficient pentru a încetini marşul şi totul părea învăluit 


într-o atmosferă relaxată. 

Hapusemb şi Pen-Nekheb se retrăgeau în fiecare seară 
pentru a-i dicta scribului evenimentele din campanie. 

Într-o seară, Hatşepsut se apropie de Nehesi şi-l întrebă dacă 
îl aştepta vreo femeie la Teba. Chipul acestuia trădă 
surprinderea: 

— Nici nevastă, nici concubină, Maiestate. Singurele mele 
iubiri sunt pentru Egipt, armată şi ocupațiile din timpul liber. 
Citesc şi meditez mult. 

Surprinsă, Hatşepsut răspunse: 

— Un soldat care ştie să citească e lucru rar. 

— Aşa e. Mama s-a ocupat de educaţia mea. Am citit scrierile 
tatălui tău despre război şi pe cele ale strămoşilor tăi, dar nu 
cred că o să am de-acum prea mult timp de citit. 

— De ce? Crezi poate că am prins gustul războiului şi că o să 
te trimit mereu în noi campanii? 

Râse spunând acestea şi privindu-l, şi el îi răspunse cu un 
zâmbet: 

— Poate. Simt mândru să fiu general sub comanda ta. 
Hatşepsut dădu din cap, cu un aer hotărât: 

— Războiul, doar dacă nu e defensiv sau e vorba de incidente 
de frontieră, cum s-a întâmplat acum, este pur şi simplu o 
risipă. Vreau ca poporul meu să trăiască în pace şi siguranţă. 
Dar aveai dreptate când spuneai că de-acum n-o să prea ai 
timp pentru activităţi personale, fiindcă am de gând să te 
numesc Păzitorul Sigiliului Regal. 

El o privi liniştit. 

— Gradul de general îmi ajunge, Maiestate... începu el. 

Ea îi tăie vorba: 

— Nu e de ajuns. Vreau un om puternic lângă mine, căruia să 
nu i se poată smulge Sigiliul Regal decât cu forţa. Faraonul nu 
are ce face cu Sigiliul, eu însă am nevoie de el. Accepţi să-l 
porţi la cingătoare şi să mă însoţeşti peste tot, Nehesi? Pot să 
te eliberez din funcţia de general şi cred că o să-ţi încredinţez 
şi comanda Escortei Maiestăţii Sale; vei fi o gardă de corp 
ideală. 

— Sunt un om grosolan, care nu e obişnuit să se mişte prin 
sferele înalte, răspunse el cu un zâmbet uşor sarcastic, dar nu 
vreau altceva decât să te slujesc, pe tine şi pe faraon. Eşti 
zeul, fiindcă doar zeul poate însufleţi trupul unei femei care 


luptă aşa cum ai făcut tu. Toţi soldaţii o ştiu. Îmi acorzi un 
mare privilegiu. 

— Sper că nu ai vorbit doar să te afli în treabă, Nehssi, şi, pe 
viitor, nu uita ce ai spus acum. S-ar putea să mai am nevoie 
de ajutorul braţului tău. 

EI îşi înclină capul în semn de acceptare tăcută a încrederii pe 
care tocmai i-o dovedise regina. Când ieşi, certitudinea că a 
luat o decizie corectă o făcu să se însenineze. 

Ajunseră la fluviu, şi Hatşepsut putu în sfârşit să se scalde. 
Nu zăboviră însă, fiindcă Assuan se afla la numai o zi de mers 
şi solii probabil că vestiseră deja victoria. Hatşepsut îşi 
deschise trusa din fildeş şi scoase peruca, coroana şi brăţările 
de aur. Cortegiul se formă, şi ea luă loc în partea dinainte a 
carului ei scânteietor, precedată de stegari. 

Defilară încet prin Assuan, în mijlocul mulţimii în delir care le 
arunca flori şi le oferea soldaţilor vin şi dulciuri. Tutmes îi 
aştepta la porţile palatului, aşezat pe tronul său, în ţinută 
ceremonioasă. Hatşepsut îl salută şi luă loc alături de el, în 
timp ce generalii defilau prin faţa lor şi le sărutau picioarele, 
pentru ca apoi să-şi primească recompensele. 

Conducătorul nubian, strâns legat cu hăţurile unui cal ucis, 
veni la urmă, clătinându-se de epuizare. Tot drumul, soldaţii îl 
hărţuiseră cu bicele, şi spatele brăzdat îi era însângerat şi plin 
de muşte. Nehesi îl duse în faţa faraonului şi-l împinse brutal 
la pământ, unde căzu cu faţa în jos. Tutmes îşi ridică piciorul şi 
i-l puse pe grumaz, iar mulţimea vui, manifestându-şi 
aprobarea. 

Pen-Nekheb povesti cele întâmplate în săptămânile trecute 
într-o tăcere generală. Tutmes puncta relatarea cu zâmbete şi 
gesturi de entuziasm. Când bătrânul termină, faraonul înălţă 
toiagul şi biciul scânteietoare cu un gest victorios. 

— Aşa să piară toţi duşmanii Egiptului! Strigă el. Ştiţi cu toţii, 
fără îndoială, cum a pierit fratele meu, nobilul Wadjmose şi 
cum a fost răzbunat. Acum e timpul să-i mulţumim lui Amon şi 
să-i aducem acest sacrificiu la templul din Teba, pentru a şti 
că încrederea pe care ne-a acordat-o nu a fost zadarnică. 

Nubianul fii pus pe picioare şi luat de acolo. Tutmes şi 
Hatşepsut se îndreptară spre sala de ospeţe, unde fusese 
pregătită o petrecere în cinstea lor şi a tuturor ofiţerilor. 

— A fost foarte greu? Întrebă el şovăitor. 


Ea îi zâmbi cu indulgență. 

— A fost foarte greu şi deopotrivă foarte uşor, răspunse ea. 
Îmi pare foarte rău pentru Wadjmose, dar sunt cât se poate de 
fericită că acum îmi cunosc mai bine ofiţerii. 

El nu făcuse aluzie la acest lucru şi ea o ştia, dar se 
încăpăţâna să-l tachineze, zâmbindu-i în acelaşi timp cu un 
aer enigmatic, în stare să-l înfurie. 

„E imposibilă”, îşi zise Tutmes. Cât timp lipsise, şi-o 
imaginase întorcându-se distrusă, înlăcrimată şi dornică de 
consolare; or, ea se întorcea la fel de vioaie şi de radioasă ca o 
gazelă şi avea nevoie de el ca de pietrele templului. Intre 
felurile de mâncare, vorbea cu ofiţerii care-i răspundeau cu 
butade pline de un respect amestecat cu afecţiune. Tutmes 
pusese să fie aduse trei grupuri de muzicanți să o distreze şi 
patru căruţe cu flori de lotus sosiseră de la Teba ca să-i 
încânte mirosul, dar ei nici nu-i trecea prin cap să-i 
mulţumească pentru toate aceste atenţii. Era hotărât să o 
rupă cu ea şi să o lase să-şi vadă de palatul şi de guvernatorii 
ei, întâlnind-o doar cu prilejul unor evenimente importante. In 
faţa ochilor ei strălucitori, a graţiei sale naturale şi a mâinilor 
desăvârşite, înţelese însă că o iubea cu înflăcărare. 

— Îmi pare bine că sunt aici, spuse ea. Acum ştiu ce 
înseamnă să vii de la război şi să te întorci acasă. 

— Cu atât mai bine, răspunse Tutmes stânjenit. Mi-ai lipsit, 
Hatşepsut. 

— Şi tu mi-ai lipsit, răspunse ea pe un ton neutru. Dar ce-i 
asta? 

Un bărbat îşi făcuse apariţia, îmbrăcat doar cu un şorţ, şi se 
plecă în faţa lor, având în mână o tobă. O femeie îl urma şi, 
văzând-o, Tutmes avu un zâmbet satisfăcut. In timp ce se 
prosterna în faţa lor, el îi şopti lui Hatşepsut: 

— E Aset, noua mea dansatoare. Lucrează aici, în casa 
guvernatorului, dar am de gând să o iau la Teba şi s-o bag în 
haremul meu. Îmi place mult. 

— Mereu cu ochii după femeile frumoase, îl mustră ea 
râzând. 

O privi pe femeia care se ridica cu o mişcare suplă. Era înaltă, 
cu membre lungi şi zvelte, cu şoldurile înguste, mijlocul 
subţire, sânii mici şi semeţi. Părul negru şi bogat îi cădea până 
la şale. Nu semăna deloc cu slujnicele voluptuoase şi vioaie 


care-i plăceau lui Tutmes şi pe care obişnuia să le aducă în 
patul său. Toboşarul se aşeză turceşte cu toba între genunchi 
şi începu să cânte pe un ritm lent; femeia îşi înălţă braţele, se 
ridică în vârful picioarelor şi-şi întoarse faţa spre Hatşepsut, 
care fu dezamăgită de buzele prea subţiri şi ochii prea 
apropiaţi. Preţ de o clipă, privirile li se înfruntară, apoi ritmul 
se acceleră şi toţi bărbaţii tăcură, cu ochii aţintiţi asupra 
pântecelui neted şi catifelat şi a sânilor ridicaţi. Hatşepsut se 
uita la ea, brusc trezită din ameţeală. In ochii femeii ardea o 
flacără promițătoare, şi Tutmes o contempla ca vrăjit, cu 
răsuflarea tăiată, devorând-o cu ochi lacomi. 

„De ce mă deranjează? Se întrebă Hatşepsut. Doar nu e 
prima dată când Tutmes se lasă sedus pentru o vreme deo 
dansatoare drăguță.” 

Când dansul luă sfârşit şi aplauzele izbucniră, mâna pe care i- 
o puse pe braţ lui Tutmes era îngheţată. 

— Ce părere ai? O întrebă el nerăbdător, cu obrajii aprinşi şi 
privirea strălucitoare. Nu-i aşa că-i extraordinară? 

Hatşepsut îl privi înduioşată. 

— Nu e la fel de frumoasă ca mine, răspunse liniştită. Are 
însă un oarecare farmec pentru o dansatoare. 

— Ei bine, mie îmi place, răspunse Tutmes înfuriat, şi am de 
gând să o iau cu mine la Teba! 

— N-am spus că nu-mi place, ci că mi se pare cam rece, în 
ciuda înflăcărării care mocneşte în ea. Oricum, ia-o, dacă te 
face fericit. 

Tutmes fu surprins văzând că ea o acceptă atât de lesne pe 
Aset. Se aşteptase ca sora lui să dea ceva semne de gelozie, 
dar ea continua să-şi bea vinul şi să arboreze un zâmbet 
enervant. Se ridică dintr-un salt. Aset aştepta permisiunea să 
se retragă. ` 

— Pleci deja, Tutmes? |l întrebă Hatşepsut, luând o felie de 
pepene. Nu vii să-mi faci o vizită la noapte în apartamentul 
meu? 

— Nu, nu vin! În sfârşit, nu ştiu, Hatşepsut. Poate că da. Mă 
rog, dacă mă inviţi, o să vin... 

Se aplecă spre ea şi schiţă gestul de a o lua în braţe, şi atunci 
de pe faţa lui Aset pieri orice urmă de zâmbet. Tutmes îi 
aruncă o bijuterie. Dansatoarea ieşi din sală cu semnele celui 
mai desăvârşit respect, dar lui Hatşepsut i se păru că e 


întrucâtva obraznică. „Cred că e periculoasă”, îşi zise ea, fără 
a şti de ce. Braţul lui Tutmes continua să-i înconjoare mijlocul 
şi se simţi brusc înfometată de trupul său, cuprinsă de o 
bruscă explozie de senzualitate. Se sprijini cu totul de el, 
aşteptând ca el să-şi termine de băut vinul. 
— Să mergem, îi şopti ea la ureche. Sunt nebună după tine! 
Surprins, Tutmes se ridică. 
— Mâncaţi, beţi şi distraţi-vă mai departe! Strigă el către 
oaspeţi. 
În timp ce se prosternau cu toţii, se simţi împins spre ieşire 
de femeia care îi murmura cuvinte înflăcărate, trăgându-l 
afară, în grădină, la adăpostul unui pâlc des de arbuşti. O luă 
repede, aproape brutal, aşa cum un soldat posedă o sclavă 
capturată şi apoi rămaseră lungiţi, gâfâind, în timp ce muzica 
de la petrecere ajungea până la ei prin întuneric. 
Se întoarseră la Teba după o călătorie de două zile în litiere. 
La sosire, oraşul le făcu o primire triumfală. Înainte de a 
merge la palat, îi aduseră un omagiu lui Amon. In timp ce 
înainta împreună cu Tutmes prin nenumăratele coloane ale 
templului înălţat de tatăl ei, Hatşepsut îl zări pe Senmut, 
alături de Benya şi de User-amon, ai cărui ochi străluceau de o 
bucurie nespusă, şi îi zâmbi în semn de răspuns. Se aşezară 
pe tronuri în faţa zeului acoperit de aur, cu nubianul întins pe 
jos, la picioarele lor. Ceremonia sălbatică ce urmă fu scurtă: 
Menena îi zdrobi capul cu lovituri de măciucă. Un asemenea 
sacrificiu nu-i mai fusese adus zeului de multă vreme. Se 
vedea limpede că Tutmes nu se simţea în largul lui, în timp ce 
Hatşepsut şi generalii priveau netulburaţi, gândindu-se la 
moartea lui Wadjmose şi la mormintele proaspete peste care 
călcau chiar în acele clipe şacalii deşertului. 

16 
Cu un semn, îi invită pe Senmut şi pe User-amon să o urmeze 
şi, odată ajunşi la palat, Hatşepsut se instală în jilţul ei de 
argint şi îi pofti să ia loc lângă ea. 
— Ce veşti aveţi să-mi daţi? Întrebă ea. Totul e bine? 
— Foarte bine, răspunse Senmut. Tributul lui Retenu a sosit, 
şi Ineni s-a ocupat cu împărţirea lui. Ahmose, vizirul Sudului, e 
aici, aduce impozitele şi, la templu, hambarele zeului se 
umplu. 
— Bine. Şi templul meu, Senmut? 


— Prima terasă e terminată, aşa cum voiai, şi e mai inimoasă 
decât tot ce-mi imaginasem. Acum se pregătesc 
terasamentele pentru cea de-a doua. 

Privirea lui Hatşepsut se lumină: 

— Trebuie să mergem să o vedem imediat. A, uitasem, 
Senmut, l-am numit pe Nehesi, negrul, purtătorul Sigiliului 
Regal. Du-i toate documentele să le pecetluiască. Bineînţeles 
că e tot subordonatul tău. Încearcă să dai de el. Deocamdată, 
lăsaţi-mă să fac baie şi apoi vom trece fluviul să vizităm valea 
mea scumpă, de care mi-a fost atâta dor. 

Traversară Nilul împreună şi urcară în litiere cu baldachin ca 
să fie duşi până la şantier. Între fluviu şi faleze se înălța satul 
sclavilor care lucrau pe şantierele templului, alcătuit din şiruri 
de case de pământ uscat. Le ocoliră şi ajunseră la defileul 
adânc care ducea la locul sacru. 

O terasă era suspendată ca prin vrajă de versantul falezei, în 
faţa unei colonade din piatră roşie, care capta lumina 
trandafirie a după-amiezei. Edificiul, a cărui faţadă se întindea 
de-a lungul versantului văii, se sprijinea de un zid construit de 
Benya. De formă alungită, dat fiind că un pătrat cir fi distonat 
cu configuraţia văii, părea să se afle acolo dintotdeauna, abia 
modificat de mâna omului. Hatşepsut ştia însă că în spatele 
coloanelor delicate se înălţau două altare, tăiate în masa 
falezei, închinate unul lui Hathor, celălalt lui Anubis. În mijlocul 
fațadei, oamenii se îngrămădeau cu sutele în jurul unei găuri 
căscate, cu margini neregulate. 

— Acolo va fi legată viitoarea terasă de cea care e terminată 
deja, printr-o rampă asemănătoare celei de care am vorbit, 
explică Senmut. Locul tău este însă înăuntru, printre altarele 
zeilor, dintre care niciunul nu este încă terminat. Vrei să ne 
apropiem, Maiestate? 

— Nu, replică ea. Prefer să mă uit de aici, unde mă aflu. Când 
totul va fi încheiat, o să păşesc pe piatră. Ai înfăptuit un 
miracol, preotule! Toţi au spus sus şi tare că e imposibil, dar 
geniul tău a dat formă visurilor mele. 

Tulburarea ei era vizibilă, ca de fiecare dată când venea să 
inspecteze lucrările. In ziua aceea însă se simţea slăbită, 
bolnavă, cuprinsă de amețeli. Senmut îi remarcă paloarea şi 
se nelinişti. Hatşepsut îl părăsi brusc şi se duse să se întindă 
pe litieră, cu ochii închişi. 


Senmut se simţea cuprins de nelinişte. Era oare bolnavă? Să 
fi fost victima vreunei boli luate de pe întinderile inospitaliere 
ale deşertului? A doua zi însă apăru în Sala de Audienţe, puţin 
cam palidă, desigur, dar cu un aer viguros, şi el îşi zise că e 
prea prăpăstios. Cu toate acestea, continuă să o observe cu 
atenţie, bântuit din nou de amintirea otrăvirii lui Neferu. 

Senmut era foarte obosit. Împărţit între îndatoririle de la 
templu, de la palat şi de pe şantier, se vedea adesea silit să-i 
încredinţeze lui Senmen răspunderi pe care ar fi preferat să şi 
le asume personal. Nu-i prea plăceau funcţiile de la templu, 
unde se găsea deseori faţă în faţă cu Menena. li adresa 
marelui preot reverenţele datorate rangului său, fără să 
primească în schimb decât saluturi date în silă. Senmut nu 
avea deloc încredere în Menena, care odinioară îl trădase pe 
faraon, şi se întreba dacă tânărul Tutmes chibzuise vreodată 
la motivele surghiunirii acestuia. Ca să se simtă mai liniştit, 
strecură iscoade printre servitorii marelui templu, convins că 
într-o bună zi mintea vicleană şi calculată a lui Menena îi va 
duce la dezastru. 

După două luni de la întoarcerea lui Hatşepsut, Nofret nu mai 
putu, într-o dimineaţă, să mai încheie şorţul cu care încingea 
mijlocul reginei. 

— Maiestate, fie-mi cu iertare, dar şorţurile tale sunt prea 
strâmte. Poate c-ar trebui să pui să ţi se facă altele la templu. 
— Vrei desigur să insinuezi că ar trebui să nu-mi mai vâr 
mereu mâna în bocalul cu dulciuri, îi răspunse Hatşepsut 
zâmbind. Deodată însă prin minte îi trecu altă bănuială şi-şi 
pipăi pântecele cu o mână şovăitoare. Nofret, adu-l pe medic. 
să vină pe dată şi nu-ţi face griji. Nu cred că sunt bolnavă. 

Se aşeză pe pat, pradă unei exaltări amestecate cu nelinişte 
şi teamă. „Bineînţeles, trebuia să se întâmple mai devreme 
sau mai târziu, îşi zise ea. Cum de nu mi-a trecut mai devreme 
prin cap?” Medicul sosi şi ea se lăsă examinată. 

— Ei, ce părere ai? Intrebă ea. 

— E cam devreme ca să mă pronunţ, Maiestate. 

— Ştiu, ştiu. E nevoie de prudenţă în meseria ta. Dar poate că 
totuşi poţi încerca să pui un diagnostic. 

— Cred că Maiestatea Sa aşteaptă un copil. 

— Ah! Egiptul va avea un moştenitor! Nofret, dă fuga şi 
cheamă-l pe faraon. Cred că de-acum s-a întors de la templu. 


Spune-i că trebuie să-l văd imediat. 

Nofret ieşi în goană, şi medicul continuă: 

— Maiestatea Ta ar trebui să renunţe la dulciuri şi să nu bea 
prea mult vin. Va trebui, pe cât posibil, să se culce devreme şi 
să-şi supravegheze alimentaţia. 

Hatşepsut se plimba încoace şi-ncolo prin odaie, în timp ce 
medicul îi dădea sfaturi de prudenţă cu glasul lui sec şi rece. 
Ea însă nu-l asculta. Gândurile i se îndreptau spre misterele ce 
se plămădeau în trupul ei. Tutmes dădu buzna, cu răsuflarea 
tăiată şi chipul aprins. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el, clătinându-se pe picioare. Nu 
poate fi prea grav, n-ai arătat niciodată aşa bine ca acum. 

Fugi spre el, luminată la faţă: 

— Tutmes, Egiptul va avea un moştenitor, datorită mie! El 
tresări şi o luă în braţe cu un aer şovăitor, pe care ea nu-l 
înţelese. 

— Nu te bucuri? Îl întrebă. Ar trebui să fii fericit că pe tronul 
lui Horus nu se va aşeza niciodată un prinţ străin. 

— Totul depinde de sexul copilului, remarcă el cu glas scăzut. 

— În sfârşit, văd bine că nu-ți face nicio plăcere; chiar dacă 
sunt atâtea lucruri care ne separă, ai putea totuşi să te bucuri 
pentru Egipt! 

— Dar mă bucur, răspunse el precipitat. Bineînţeles că mă 
bucur. Totuşi, ştii bine că am dreptate, Hatşepsut. Dacă dai 
naştere unei fete, totul va trebui luat de la capăt. 

— Şi ţi-ar fi chiar aşa de greu? Îl întrebă ea batjocoritoare. 
Zău că mă dezamăgeşti, Tutmes... 

— lartă-mă, spuse el. Doar că... 

— Ei, ce? Bucuria i se topise şi acum îl înfrunta, cu mâinile în 
şolduri. De ce oare voi, Tutmes, sunteţi aşa greu de înţeles? 
Adăugă ea. 

— De parcă tu nu eşti, răspunse el iritat. Nu mai există 
nimeni care să fie atât de greu de înţeles ca tine. Să ştii că mi 
s-a mai adus o veste ca asta chiar ieri. Aset e şi ea însărcinată. 

— Şi ce mă priveşte pe mine? Replică ea surprinsă. O 
puzderie de bastarzi regali se zbenguie prin palat. Ce mai 
contează unul în plus sau în minus? Copiii mei vor fi întru totul 
legitimi. 

El făcu un gest stânjenit şi răspunse, cu privirile plecate: 

— Copilul lui Aset va fi şi el legitim. Am de gând s-o fac a 


doua mea soţie. 

Cu gura căscată, Hatşepsut se lăsă să cadă pe pat. Nu-şi 
putea crede urechilor. 

— Lasă-mă să încerc... să încerc sa înţeleg, murmura uluită. 
O să te însori cu prăpădita aia de dansatoare vulgară? 

— Da, răspunse el sfidător. O iubesc mult. E inteligentă, 
afectuoasă şi în stare să le conducă pe celelalte femei. Mă 
face fericit. 

— Şi după ce măsori tu inteligenţa unei femei din haremul 
tău, izbucni ea mânioasă, după lungimea picioarelor? Pe ce alt 
criteriu te bazezi, Tutmes? 

Intuiţia îi spunea unde se afla puterea lui Aset. Ea ştia să 
măgulească, mai mult decât celelalte femei, virilitatea soţului 
ei. În buzele strânse şi în sprâncenele încruntate ale lui 
Tutmes, Hatşepsut văzu semnul unei hotărâri înverşunate care 
se manifesta foarte rar, dar care, odată aţâţată, nu avea să 
cedeze. Îşi înălţă mâinile într-un gest de supunere. 

— Bine. E dreptul tău să te însori cu cine-ţi place. Îmi pare 
rău doar că nu ai crezut de cuviinţă să alegi o femeie din 
rândurile nobilimii, o fiică de-a lui Ineni, de pildă, sau una din 
surorile drăguţe ale lui User-amon. Femeia aceea nu e demnă 
de un faraon, Tutmes, nu-i decât o intrigantă, care bagă 
zâzanie, şi s-ar putea ca într-o bună zi să-ţi pară rău că ai 
adus-o la palat. 

— Nu vreau să te ascult, spuse el enervat. De când e intuiţia 
ta atât de puternică? Se întâmplă să te înşeli, ca şi mine, şi de 
data asta tu eşti cea care greşeşte. 

— Mă înşel rareori, Tutmes, şi pot să-ţi spun că Aset nu e 
decât o micuță mizerabilă. 

— Prostii! O luă el peste picior, tremurând de furie. Eşti 
geloasă. Ţi-e teamă să nu te trezeşti într-o bună zi dată la o 
parte de Aset şi de copilul ei! 

Tutmes vorbea anapoda şi cuvintele sale o făcură să 
zâmbească sincer, fiindcă ştia, tot atât de bine ca el, că aşa 
ceva nu se putea întâmpla. 

— Bine, mormăi el. Nu înţeleg de ce faci atâta tărăboi. O 
iubesc cu adevărat, ştii, şi pe deasupra, e întotdeauna unde 
vreau eu şi când vreau eu. 

— Ştiu, spuse ea îmblânzită. Ei bine, însoară-te cu ea şi fă din 
copilul ei un copil regal! Ce crezi că o să fie, băiat sau fată? 


— M-ar distra să fie amândouă fete, spuse el pe un ton acru, 
şi să nu existe niciun băiat care să se urce pe tronul lui Horus. 
— In cazul ăsta, fiica mea ar urca pe tronul sacru, ca singură 
şi unică moştenitoare de sânge cu desăvârşire regal. 

— Nu fi proastă, nicio femeie nu a purtat vreodată dubla 
coroană. 

— Ba da, eu! 

— N-are nicio legătură. Ai purtat-o ca regentă, nu ca faraon. 
— Să nu începem iarăşi cearta asta, spuse ea împăciuitoare. 
Avem tot timpul să ne ciorovăim în privinţa succesiunii. 
Tutmes se ridică dintr-un salt. 


— Nu va fi nicio dispută. În calitatea mea de faraon, o să 
numesc pe cine vreau eu ca urmaş. 

— Cu condiţia ca moştenitorul tău să se însoare cu o femeie 
de sânge regal. 

— Bineînţeles. Acum, trebuie să plec. Mă bucur pentru noi, 
Hatşepsut, şi pentru Egipt deopotrivă. 

Şi, adunându-şi ce-i mai rămăsese din demnitate, Tutmes se 
întoarse să mai spună ceva, dar în ultima clipă se răzgândi şi 
plecă. Hatşepsut era prea distrată ca să mai râdă de el. 

— O prăpădită de dansatoare vulgară, e de necrezut, mormăi 
ea. 

Inainte de sfârşitul săptămânii, întreg oraşul ştiu că Egiptul 
aştepta un moştenitor şi că Tutmes se pregătea să-şi mai ia o 
soţie. După o lună, ştirea făcuse înconjurul ţării, de la Deltă şi 
până la Cataracte, şi fiecare ofta de uşurare. Desigur, Tutmes 
era un mare faraon şi Soţia lui Regală un puternic guvernator, 
dar amintirea dominaţiei străine era încă prea vie în memoria 
egiptenilor pentru ca ei să accepte cu seninătate ideea urcării 
pe tron a unui prinţ care să nu fie de sângele lor. Naşterea 
unui moştenitor regal rezolva problema. 

Senmut primi vestea fără să comenteze. Hatşepsut i-o anunţă 
chiar ea, nu fără o anumită nelinişte, dar el făcu o plecăciune 
adâncă şi îi prezentă complimentele sale. Cu toate acestea, 
regina simţi tristeţe în el şi se grăbi să-şi ia rămas-bun. Pentru 
ea, acest copil avea să aducă o siguranţă nouă Egiptului. El 
avea să fie noul zeu care-i va continua opera atunci când avea 
să părăsească viaţa aceasta istovitoare pentru a se aşeza 
acolo sus, alături de tatăl ei, în Barca Cerească. 


Hatşepsut avea o statuie a lui Ta-urt, zeiţa naşterii, sculptată 
din granit, pe care o puse în dormitorul ei, lângă altarul lui 
Amon. Rămânea deseori, pierdută în gânduri, în faţa 
hipopotamului binevoitor care zâmbea cu labele încrucişate 
peste pântecele proeminent. 

Se ducea mai des în litieră în valea sacră, însoţită de un 
nubian surd şi mut, care-i ducea evantaiul stacojiu şi, ajunsă 
acolo, rămânea deoparte, ca de obicei, contemplând liniile 
armonioase şi rampele monumentului ei. Cea de-a doua 
terasă era aproape gata, dar nu voia să se apropie mai mult. 
Oamenii reginei aflară că la nord-est populaţia hanebu se 
răscula şi ea hotărî pe loc să întreprindă o nouă campanie. De 
data aceasta, ofiţerii ei refuzară categoric ca ea să li se 
alăture, şi Hatşepsut trebui să recunoască în silă că ar fi fost 
într-adevăr o nebunie, adăugând însă că nu va accepta să 
rămână la Teba decât dacă faraonul avea să plece în locul ei. 
După ce schimbă nenumărate priviri furişe cu sfetnicii săi, 
Tutmes îşi dădu consimţământul. Hatşepsut jubila închipuindu- 
şi-l asudând şi gâfâind la soare şi tremurând de frică, dar şi 
mai mult se bucura de mândria trupelor de a se şti conduse de 
faraonul însuşi. Era vorba de o campanie de proporţii reduse, 
neînsemnată, mai curând de o simplă demonstraţie de forţă 
din partea Egiptului decât de o luptă indispensabilă. Işi luă 
rămas-bun grăbit de la el şi se întoarse la umbra sicomorilor, 
unde juca dame cu Nofret sau zaruri cu Senmut. 

Uneori, trimitea un crainic în apartamentele lui Aset să se 
intereseze de sănătatea ei şi o zărea din când în când 
plimbându-se prin grădinile femeilor, învecinată cu cele ale 
palatului. În ciuda stării sale, Aset îşi păstra supleţea de felină. 
Hatşepsut îi auzea râsul ascuţit şi îi scruta chipul pe care se 
citea un aer de indiferenţă care nu era decât masca urii şi a 
intrigilor sale. Îi ceruse lui Senmut să asigure supravegherea 
neîntreruptă a lui Aset şi acesta se supusese, ştiind totodată 
că Soţia Regală, la curent cu prezenţa iscoadelor, nu se 
sinchisea de ele. Temeritatea dispreţului ei o alarma, dar, 
când încerca să-şi exprime îngrijorarea faţă de suverană, 
aceasta nu făcea decât să râdă. A 
— Las-o să se împăuneze cât vrea, spunea ea. Intr-o bună zi 
va fi silită să se dea de gol şi să se jumulească singură de 
toate penele. 


17 

Peste cinci luni, armata se întoarse aducând o pradă 
frumoasă din ţinuturile bogate ale Deltei, iar Tutmes, extrem 
de satisfăcut de sine, reuni Adunarea pentru împărţirea 
recompenselor. Faraonul ceru ca şi soțiile sale să fie de faţă, şi 
Hatşepsut ceru în schimb ca tronul ei să fie pus alături de cel 
al soţului său; Aset luă loc pe un taburet de aur la picioarele 
faraonului, sprijinindu-se de el cu neobrăzare. Era îmbrăcată în 
veşminte de culori sclipitoare, care-i plăceau în mod deosebit. 
Mutnefert, aflată şi ea de faţă, era numai zâmbet. 

De la moartea soţului ei regal, Mutnefert renunţase cu 
desăvârşire la orice încercare de a-şi modera apetitul şi 
ajunsese rotundă ca un butoi. Cu toţii remarcară că mama 
faraonului şi noua soţie a acestuia împărtăşeau aceeaşi 
predilecție pentru bijuterii şi culorile pestriţe. În ciuda 
afecțiunii vădite pe care faraonul o manifesta faţă de Aset, a 
zâmbetelor pe care i le adresa şi a faptului că o bătu uşurel pe 
cap de mai multe ori cu mâna lui dolofană, regala 
superioritate a lui Hatşepsut nu-i scăpă nici unuia dintre 
curtenii şi generalii adunaţi acolo. Îmbrăcată în în alb ţesut cu 
argint, ea stătea nemişcată în timp ce examina comorile care-i 
erau înmânate. 

La încheierea ceremoniei, Mutnefert şi Aset începură să 
pălăvrăgească între ele ca nişte vrăbii dis-de-dimineaţă. 
Tutmes se plecă în faţa lor, dar cea pe care o conduse în sala 
ospăţului şi pe care o ajută cu graţie să se aşeze pe perne, ca 
şi cum ar fi fost fragilă precum cristalul cel mai pur, pentru ca 
apoi să-i pună în faţă cu mâna lui o cupă de vin, fu Hatşepsut. 
Trupul ferm şi subţire al lui Aset îi lipsise în aceste luni de 
absenţă, dar Hatşepsut fusese cea care-i bântuise visele şi 
glasul pe care îl auzea în zori, la trezire, amestecat cu sunetul 
cornurilor era al ei. 

Aset născu prima, triumfătoare, cu preţul unor mari eforturi. 
Aplecat peste copilul care scâncea, Tutmes aplaudă. 

— Pe Amon, e băiat! Şi pe deasupra unul viguros! la auziţi 
cum zbiară! 

II luă grăbit în braţele sale neîndemânatice, şi copilul se 
apucă să urle şi mai abitir, agitându-şi cu un aer combativ 
feţişoara roşie. 

— Dă-i-l dădacei, îl sfătui Aset. 


Tutmes îi întinse copilul femeii tăcute care-l luă, micuțul 
ţipând în continuare. Faraonul se aşeză pe marginea patului şi 
luă mâinile lui Aset într-ale sale. Ea îi zâmbi, cu ochii înfundaţi 
în cap de oboseală. 

— Eşti fericit că ai un fiu, puternice Horus? 

— Foarte fericit; ai făcut un lucru minunat, Aset. Vrei ceva? 
Ceva care ţi-a face viaţa mai plăcută? 

Aset îşi plecă privirile şi-şi retrase mâinile dintr-ale sale. 

— Să ştiu că-mi porţi o dragoste neştirbită, asta îmi doresc. 
Nu mi-e bine decât dacă mă simt apărată de tine. 

Fericit şi măgulit, Tutmes o trase la pieptul lui şi ea îşi lăsă 
capul pe umărul lui, revărsându-şi părul negru şi bogat, 
încrezătoare şi plăpândă ca un pisoiaş. 

— Egiptul întreg te binecuvântează astăzi! Îi spuse el. Fiul tău 
va fi un prinţ puternic. 

— Poate chiar faraon? 

În glasul ei era o intonaţie înăbuşită şi deodată bucuria 
provocată de această primă naştere se estompă, făcându-l să 
se simtă întrucâtva obosit şi puţin cam trist. 

— Poate, răspunse el, dar ştii la fel de bine ca mine că 
accesul lui la Curte va depinde mult de copilul pe care îl va 
naşte regina. 

— Dar tu eşti faraonul atotputernic şi, dacă vrei ca fiul meu 
să-ţi urmeze la tron, e de ajuns să o porunceşti, iar poporul te 
va asculta. 

— Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, şi tu o ştii foarte 
bine, o mustră el cu blândeţe. Nu cere prea mult, Aset. 

Femeia roşi, fiindcă îi descoperea acum o trăsătură de 
caracter pe care nu i-o cunoştea. Ea, una, nu avusese 
niciodată prilejul să aibă de-a face cu crizele de încăpățânare 
pe care Hatşepsut i le provoca atât de frecvent. Nu mai reveni 
asupra acestui subiect, dar hotărârea nu-i slăbi cu nimic, şi-şi 
jură că, dacă nu o va putea obţine direct, o va obţine cu 
binişorul, prin blândeţe şi persuasiune. In spatele uşii, în 
camera copilului, fiul ei mai scoase un scâncet şi apoi tăcu. 
Indispusă, se întoarse cu spatele şi se întinse să doarmă. Fiul 
ei avea să fie faraon, lucrul era sigur. 

Tutmes îi consultă pe astrologi şi pe preoţi în privinţa numelui 
pe care urma să i-l dea fiului său şi, în unanimitate, aceştia îi 
răspunseră că era hărăzit să se numească Tutmes. Acesta şi 


era răspunsul pe care-l spera. Se duse să-i dea vestea lui 

Hatşepsut, fericit şi mândru ca un cocoş. Aceasta tocmai se 
gătea, după siesta zilnică, şi pleoapele îi erau încă umflate de 
somn. Îl invită să intre. 

— Nu te-am felicitat încă pentru naşterea fiului tău, spuse ea, 
şi îmi cer scuze, Tutmes, dar sunt foarte ocupată de două zile 
încoace. Se pare că au apărut nişte probleme în legătură cu 
strângerea diverselor impozite pe care le-ai poruncit. Hanebu 
şi perceptorii mei s-au dedat unor tocmeli în toată regula, ca 
la piaţă. 

Cum se simte copilul? 

Tutmes îşi trase un scaun şi se aşeză, privind-o cum îşi 
piaptănă cozile grele. 

— E foarte puternic şi foarte viguros şi seamănă mult cu tatăl 
nostru. E un adevărat Tutmes. 

Cu buzele strânse, ea răspunse: 

— Va trebui să mi-l arăţi, să-mi dau seama singură în ce 
măsură este un adevărat Osiris-Tutmes sau dacă nu cumva 
vanitatea părintească te înşală. 

— Hatşepsut! Protestă el ofensat. Până şi servitorii se 
extaziază văzând o asemănare ca asta. Aset se bucură şi ea. 

Nici nu terminase de rostit cuvintele acestea nefericite, că 
Hatşepsut făcu un pas înapoi. 

— Nu mă îndoiesc de asta. Ce fericire pentru ea că fiul tău 
poartă pecetea ascendenţei sale regale, şi nu semnele 
degradante ale originii mizerabile a mamei lui! 

Tutmes deschise gura, cu un aer jignit. Hatşepsut turnă vin şi 
îi întinse o cupă, apoi se aşeză din nou la măsuţa de toaletă. 
— Şi cum o să-l cheme? Întrebă ea. 

Cu mânia ceva mai domolită, Tutmes răspunse: 

— Preoţii poruncesc să-l cheme Tutmes, fiindcă numele 
acesta îi va aduce putere şi binecuvântare. Aset... 

— Ştiu, i-o tăie ea nerăbdătoare. Aset e încântată. 

— Nu, spuse el. Aset nu e mulţumită, fiindcă voia să-l cheme 
Sekhenenre. 

Hatşepsut izbucni în râs, se înecă cu vinul şi începu să 
tuşească. Când putu să vorbească din nou, văzu că Tutmes 
zâmbea, contaminat, împotriva voinţei sale, de veselia ei. 

— Vai, Tutmes, îţi poţi închipui? Sekhenenre! Aset îşi vede fiul 
lovindu-l pe inamic, ca un erou războinic, ca un soldat 


legendar? Numele marelui, viteazului Sekhenenre, strămoşul 
meu divin, e fără nicio îndoială un nume puternic, dar biata 
Aset îşi dă ea oare seama că nu e fără pată, fiindcă bunul 
Sekhenenre a pierit în chinuri, învins de Hyksos? Nu prea cred. 

— Poate că nu, dar e totuşi un nume sacru. 

— Ai dreptate, fu ea de acord în cele din urmă, dar Tutmes e 
un nume mult mai potrivit pentru fiul în viaţă al faraonului. 

Ar fi vrut să-l mai întrebe despre visurile pe care le nutrea în 
privinţa copilului său, a speranţelor şi a temerilor pe care le 
are orice tată, dar erau prea străini unul faţă de celălalt ca să- 
şi facă mărturisiri. Fără să aibă nevoie să-l chestioneze, ea ştia 
totul despre ambiția şi vanitatea lui Aset legate de viitorul 
băieţelului ei. 

„Şi acum e mai mult decât ambiţie”, îşi spunea ea, gândindu- 
se cu nelinişte la anii care aveau să vină. Tutmes era oare 
numele plăcut şi binevoitor al fratelui ei sau al unui rege 
puternic? „Dar ce rost avea să se frământe, se întreba ea, 
atâta vreme cât propriul copil nu văzuse încă lumina lui Ra?” 

— Vino cu mine în mlaştini diseară, îi vorbi el deodată. Vreau 
să vânez. O să facem o plimbare până la Luxor şi înapoi. Poţi 
să te bucuri de briza de pe malul fluviului. 

— Bine, o să vin, acceptă ea. Nu m-am prea odihnit astăzi, şi 
spatele mă doare întruna. Mă bucur pentru tine şi pentru 
Egipt, Tutmes, spuse apropiindu-se de el. In ciuda a tot ce ți- 
am spus, recunosc că e mare lucru să zămisleşti un fiu regal. 

II sărută tandru pe buze şi se îndreptară încet, ţinându-se de 
braţ, prin grădină spre ambarcaţiunea ce se apropia de mal şi 
aşteptară ca aceasta să acosteze, aşezaţi pe o piatră ce mai 
păstra căldura zilei. Apoi urcară la bord şi, aflaţi la provă, 
zăriră un cocor luându-şi zborul, în timp ce barca se îndepărta 
de țărm în lumina piezişă a asfinţitului. 

Trei săptămâni mai târziu, dis-de-dimineaţă, nobilii şi 
demnitarii Tebei fură convocați în Sala de Audienţe a reginei. 
Pe jumătate adormiţi, îl întâlniră acolo pe faraonul care-i 
aştepta pradă celei mai mari agitaţii. 

— Maiestatea Sa e pe punctul de a naşte, îi vesti el. Ca prinți 
ai Egiptului, aveţi privilegiul de a fi prezenţi alături de mine în 
dormitor. 

Trecu în odaia alăturată, de unde se strecura o lumină blândă 
aurie. Ceilalţi îl urmară cu toţii, în afară de Senmut, care nu se 


arătă deloc grăbit şi mai degrabă s-ar fi strecurat în umbră 
dacă Hapusemb nu l-ar fi apucat de braţ. 

— Unde te duci, slujitor al lui Amon? 

— Plec acasă, vizirule, să aştept acolo vestea. Crezi că am 
dreptul să intru aici? 

Hapusemb îi vorbi pe un ton amabil: 

— Cred chiar că ai obligaţia s-o faci. În primul rând, pentru că 
eşti Erpa-ha, şi pe deasupra prinţ moştenitor al Egiptului. Ai 
datoria de a asista la eveniment şi de a-ţi pune sigiliul alături 
de ceilalţi pentru a atesta această naştere. 

— N-o să mă faci să mă răzgândesc, spuse Senmut pe un ton 
sec. Inainte ca regina să-mi confere titlurile pe care le am, 
eram un simplu ţăran, şi fiu de ţăran, am rămas şi acum la fel 
de încăpățânat ca orice ţăran. 

— Când o să încetezi să o insulţi pe fiica zeului, pe regina 
nemuritoare, considerând-o o simplă şi plăpândă femeie? 
Crezi că-şi va da măcar seama de prezenţa ta sau că va 
scoate fie şi un strigăt sau vreun cuvânt? Crezi că o regină 
naşte gemând, ca o femeie din harem? Greşeşti! Ai fost ridicat 
la cele mai mari onoruri, dar în clipa asta eşti pradă smintelii şi 
trufiei. 

— Incetează! Strigă Senmut. Nu sunt un copil neştiutor sau 
un savant obtuz. N-am deloc nevoie de lecţiile tale, fiindcă ştiu 
mai bine decât tine ce se întâmplă în mintea mea. Fii 
indulgent, Hapusemb. Fiecare zi care trece îmi aduce o nouă 
povară, grea ca un sac de grâne, şi o să-mi sfârşesc drumul 
păşind cu fruntea sus sau târându-mă ca un orb. Sunt prinţ, 
da, şi chiar la fel de mult ca tine, dar sunt şi un animal de 
povară. 

— Vorbeşti cu cineva care s-a luptat cu constrângerile puterii 
cu mult înainte ca tu să fi lăsat deoparte măturile şi găleţile 
templului, îi aminti cu îngăduinţă Hapusemb. De ce luptăm 
noi, Senmut, zi de zi? Din dorinţa de a ne ocupa timpul? Nu, 
prietene, ci pentru că ştim cine reprezintă salvarea Egiptului. 
Vino cu mine. E vorba de o împrejurare extraordinară. 

Senmut intră, lăsându-se condus de Hapusemb printre 
demnitarii adunaţi în odaia parfumată de tămâie. Însă, în timp 
ce prietenul său lua loc la căpătâiul patului, aşa cum îi 
îngăduia rangul său, Senmut se aşeză la picioarele patului, pe 
jos, de unde nu putea să vadă nimic. 


Hatşepsut se odihnea, cu ochii închişi şi cu mâinile lăsate pe 
pătura fină şi albă. Dacă degetele nu i s-ar fi agitat şi capul nu 
i-ar fi tresărit din când în când, s-ar fi putut crede că doarme. 
Travaliul începuse în ziua precedentă, şi regina era istovită. 
Medicul îi administrase un calmant. Visele îi erau întretăiate 
de momente de luciditate în timpul cărora deschidea ochii şi 
contempla faţa lui Tutmes, aplecată peste ea. In cele din 
urmă, îşi recăpătă cunoştinţa şi o auzi pe moaşă: 

— Naşterea se apropie. 

Fu cuprinsă de un spasm, strânse din buze şi-şi rostogoli 
capul cu un efort suprem de a nu tipa. 

Când durerea încetă, medicul se aplecă peste ea, cu gura 
lipită de urechea ei: 

— Copilul iese, Maiestate... Nu-ţi mai pot da calmante. Ea 
acceptă cu glas stins şi se întoarse, adunându-şi toate puterile 
în clipa când un nou val de durere o năpădi. Pe frunte îi 
apăruseră broboane de sudoare, dar nu scoase decât nişte 
gemete slabe, acoperite brusc de strigătul moaşei: 

— E fată, nobili ai Egiptului, e fată! 

Oamenii se aplecară, încercând să o întrezărească pe 
prinţesa care scotea scâncete uşoare. Senmut o văzu pe 
Hatşepsut ridicându-se într-un cot, cu ochii dilataţi de 
calmante, cu faţa palidă şi suptă. 

— Ridicaţi-mă! Porunci ea, şi medicul o ajută cu precauţie să 
se îndrepte. Regina îşi întinse braţele ca să-şi ia copilul. 
Tutmes îngenunche, şi ea îi zâmbi ameţită. E fată, Tutmes, o 
fiică frumoasă şi delicată a lui Amon! Uită-te cum degeţelele ei 
le prind pe ale mele... 

— E delicată şi frumoasă ca tine, Hatşepsut, spuse el 
zâmbind. Un mugure al Florii Egiptului. 

O sărută pe obraji, se ridică şi se adresă grupului de oameni 
adunaţi în odaie: 

— Documentele sunt gata să fie pecetluite. Anen, scribul, vă 
va aştepta la ieşire. 

Se îndreptară spre uşă, şuşotind între ei. 

— Maiestatea Sa a născut fără prea multă suferinţă, Amon fie 
lăudat! Exclamă User-amon cu glas scăzut, adresându-se lui 
Hapusemb, şi ceilalţi aprobară. 

— Dă dovadă de o mare forţă, şi Egiptul va simţi din nou nu 
peste mult ponderea puterii sale, replică Hapusemb. 


Senmut dădea să iasă când auzi un glas venind dinspre pat. 
Hatşepsut îl chema. Se întoarse, făcând o plecăciune. Pen- 
Nekheb era şi el de faţă şi amândoi aşteptară ca regina să 
desprindă degetele minuscule agăţate de veşmântul ei, după 
care îi întinse copilul lui Senmut: 

— la-mi fiica, Senmut. Şi, cum el şovăia, ea îl bruscă. la-o o 
dată! Ţi-o dau în grijă. Incepând de azi, eşti răspunzător de 
sănătatea şi de siguranţa ei, şi sunt sigură că o să veghezi să 
nu fie nici prea răsfăţată, nici prea sever crescută. Vei fi 
răspunzător de camera copilului şi de dădaca ei. 

Senmut luă copilul cu precauţie şi cu o blândeţe nesfârşită, 
privind feţişoara aceasta atât de asemănătoare cu cea pe care 
o iubea. Schimbară o privire, şi Hatşepsut se întinse la loc 
suspinând: 

— Voiam să fiu sigură că se află pe mâini bune, îi spuse ea. 
Se petrec atâtea lucruri într-un palat mare ca ăsta, şi cum ai 
putea să ştii totul? In ceea ce te priveşte, Pen-Nekheb, mă 
bazez pe tine în legătură cu educaţia ei. Vreau să înveţe liber, 
ca mine, tot ce se poate învăţa într-o şcoală şi pe un teren de 
antrenament. Vreau ca nicio cunoştinţă să nu-i fie refuzată. Va 
avea nevoie de înţelepciunea şi de experienţa ta. 

Inchise ochii, şi cei doi crezură că adormise. Ea însă şi-i 
redeschise pentru a le da liber. 


Pen-Nekheb se duse la culcare, dar Senmut se îndreptă spre 
camera copilului, unde puse el însuşi sugarul în leagănul aurit, 
îl acoperi şi se asigură că un soldat din escorta Maiestăţii Sale 
stătea de gardă în faţa uşii, iar altul în grădină, sub fereastra 
înaltă şi îngustă. Plecă în căutarea lui Nehesi şi, când îl găsi, îi 
ceru ca un număr mai mare de santinele să fie afectat pazei 
copilului. 

O dată ce se asigură că a luat toate măsurile necesare, se 
îndreptă spre micul lui palat. Peste tot domnea liniştea. Ta- 
kha'et îi spusese că o să-l aştepte, dar o găsi aţipită pe covor, 
cu pisica lângă ea, şi se culcă fără să o mai trezească. 

Sărbătoarea de la templu continuă câteva zile în prezenţa 
faraonului şi a întregii Curți. Senmut îşi petrecea cea mai mare 
parte din timp în odaia copilului, veghind ceas după ceas la 
buna desfăşurare a îngrijirilor acordate micii prințese. Dădaca 
părea că are destul lapte şi toate slujnicele erau femei de o 


anumită vârstă, alese din harem pentru că au avut grijă de 
propriii copii. Senmut le adună pe toate pentru a le da 
consemne severe. Le părăsea cu inima grea pentru a inspecta 
noile ţarcuri ale turmelor lui Amon şi pentru a vorbi cu Benya 
despre evoluţia lucrărilor la templul din valea sacră. 

Hatşepsut aştepta cxi nerăbdare şi nelinişte să afle numele 
ce avea să-i fie dat copilului. Se ridicase deja din pat, 
preferând să stea în jilt, dar se simţea încă slăbită. Într-o bună 
zi, îi fu anunţat cel de-al doilea mare preot al lui Amon. 
Nerăbdătoare, porunci să fie poftit înăuntru şi, fără a mai irosi 
vremea cu pălăvrăgeli, îl întrebă pe un ton tăios: 

— Haide, spune-mi ce nume va primi! 

— Hotărârea a fost greu de luat şi a cerut multă vreme, 
răspunse el zâmbind, fiindcă numele unei prințese regale 
trebuie să aibă o mare putere şi să-i ofere o protecţie 
desăvârşită. 

— Da, da, bineînţeles. 

— Numele pe care-l va purta va fi Neferura, Maiestate. 

Cuvintele rămaseră suspendate în aer. Odaia păru dintr-o 
dată măturată de un suflu rece şi chipul lui Hatşepsut păli. 
Nofret se înfiora şi se răsuci brusc pentru a arunca o privire 
statuii de aur a zeului. Preotul nu păru însă să observe nimic. 
Hatşepsut îi făcu semn să se apropie: 

— Te rog să repeţi numele, Ypuyemre. Mă tem că nu l-am 
înţeles. 

— Neferura, Maiestate. Neferura... 

Ea insistă: 

— Nu se poate! Numele acesta este fără îndoială plin de 
putere, dar de o putere nefastă. V-aţi înşelat! 

Ypuyemre se simţi jignit, dar nu o arătă. 

— Nu ne-am înşelat, Maiestate. Semnele au fost interpretate 
de mai multe ori. E Neferura, aşa cum am spus. 

— E Neferura... repetă ea cu tristeţe. Perfect, Amon a vorbit 
şi copilul va purta acest nume. Poţi să pleci. 

Preotul se îndreptă spre ieşire salutând, paznicul îi deschise 
uşa şi el părăsi încăperea. 

Hatşepsut rămase aşezată, cu ochii pierduţi în gol, repetând 
fără încetare numele. 

— Trimite-l pe Dua-eneneh la faraon, îi spuse în cele din urmă 
lui Nofret, ca să-i aducă la cunoştinţă numele. Nu pot să merg 


eu. Cred că o să stau întinsă restul zilei. Neferura, repetă ea 
încet, rea prevestire pentru fetiţa mea. Ar trebui să chem un 
vrăjitor să-l întreb despre viitorul ei. 

Ştia însă că asemenea procedee erau străine firii sale şi că nu 
va apela niciodată la preoţii lui Seth. 

Tutmes îl trimise înapoi pe Dua-eneneh cu acordul oficial în 
privinţa numelui, dar se abţinu să se prezinte în persoană. 
Hatşepsut ştia că se află în tovărăşia lui Aset, în odaia micului 
Tutmes. Se culcă pe o parte, sprijinindu-şi capul pe braţ, şi 
începu să se gândească la sora ei Neferu-kebit şi la mica 
gazelă, care muriseră amândouă de multă vreme. 

De atunci, refuză să se mai ridice. Senmut îi aducea copilul 
zilnic, şi Hatşepsut se juca cu el, îi zâmbea, dar nu se ridica 
din pat. O cuprinsese o oboseală cumplită, o apatie 
primejdioasă care o îndemna să rămână în siguranţa 
dormitorului. În Sala de Audienţe şi în consiliu, Hapusemb, 
Ineni şi Ahmose, tatăl lui User-amon, se zbăteau disperaţi să 
vină de hac unei stive de documente care creştea mereu. Intre 
timp, Tutmes şi Aset mergeau la vânătoare, se plimbau cu 
barca pe fluviu sau benchetuiau, într-o atmosferă de veselie. 
Senmut încercă să deştepte interesul lui Hatşepsut pentru 
marea maşinărie a guvernului egiptean, care era pe punctul 
de a se opri pentru că ea încetase s-o mai conducă, dar regina 
îi răspunse, iritată, să-şi vadă de treburile lui, amintindu-i că 
miniştrii nu erau numiţi ca să stea degeaba. 

În disperare de cauză, Senmut încercase să recurgă atunci la 
ajutorul faraonului, deşi o făcuse în silă. Işi alesese însă un 
moment foarte prost: Tutmes se pregătea să plece într-o 
excursie de-a lungul fluviului, împreună cu Aset şi cu micul 
Tutmes, vrând să meargă la Memfis pentru a-i aduce omagiu 
lui Sekhmet, şi Senmut fu nevoit să-i vorbească pe 
debarcaderul năpădit de gură-cască, în faţa ambarcaţiunii 
regale gata să se desprindă de mal, cu toate drapelele înălțate 
şi fluturând în vânt. 

Tutmes îl respinsese cu un gest. 

— O să mă ocup de astea când mă întorc, îi strigase el pe un 
ton sec, privind-o pe Aset care-i făcea semne de pe punte. 
Senmut se retrăsese, neputincios şi înfuriat, şi, când Tutmes 
se întoarse, lucrurile nu se schimbară cu nimic, iar ospeţele 
reîncepură. 


Nehesi luă în cele din urmă hotărârea de a se duce la 
Hatşepsut. Într-o seară înăbuşitoare, dădu buzna în dormitorul 
ei, fără a fi anunţat, şi o găsi stând în pat, practic dezbrăcată, 
cu o cupă de vin goală la căpătâi. Făcu o plecăciune: 

— Maiestate, e timpul să te dai jos din pat, spuse el pe un ton 
categoric. Zilele trec, şi Egiptul are nevoie de tine. 

Ea îl privi cu ochii încercănaţi. 

— Cum ai intrat, Nehesi? 

— Le-am ordonat soldaţilor mei să-mi dea drumul, fireşte. 

— Ce vrei? 

— Personal nu vreau nimic, răspunse el, aplecându-se spre 
ea cu un gest de implorare, dar ţara ta te cheamă, Maiestate. 
De ce stai în pat ca un copil bolnav? Unde e comandantul 
„Vitejilor Regelui”? N-aş vrea să lupt acum sub ordinele tale, 
chiar dacă la porţi s-ar îngrămădi mii de kuşiţi. 

— Trădare! Strigă ea, recăpătându-şi dintr-o dată toată 
asprimea. Drept cine te iei, negrule Nehesi, ca să spui cuvinte 
de trădare în prezenţa reginei tale? 

— Sunt purtătorul Sigiliului Regal şi nu duc la cingătoare 
decât o bucată de metal lipsită de orice valoare, iar asta 
începe să mă obosească. Sunt generalul tău şi comand soldaţi 
care încep să se îngraşe, să fie agitaţi şi nedisciplinaţi. De ce 
nu te ridici? 

Ea îi privi braţele negre şi masive ce se desfăceau într-un 
gest de chemare, îndemnând-o să se ridice, şi avu un acces de 
furie: 

— Imi arde capul, spuse ea, nu e zi să nu simt că mă sufoc. 

Din ziua în care preotul mi-a spus numele pe care-l va avea 
fiica mea, mă simt slăbită, şubrezită, ca şi cum numele ăsta 
mi-ar slei toate puterile. Mă gândesc întruna la el, Nehesi. A 
ajuns o obsesie... 

— Dar nu-i decât un nume, replică el. Desigur, numele acesta 
posedă o mare putere, dar bărbatul sau femeia care-l poartă îl 
poate orienta liber spre bine sau spre rău. 

— Neferu-kebit a murit, răspunse ea cu glas scăzut. Oare 
numele acesta apare din nou în viaţa mea doar printr-o 
întâmplare? 

— Nu! Strigă el. Nu e o întâmplare, e un nume favorabil, un 
nume regal, un nume iubit de Amon. l-ar da el fiicei sale un 
nume capabil să-i dăuneze? Crezi că sora ta a murit din cauza 


unui nume? Şi crezi că ţi-ar purta ghinion ţie, care ai iubit-o 
atât şi ai împărţit totul cu ea? Maiestate, te dezonorezi pe tine 
însăţi şi o dezonorezi deopotrivă pe sora ta şi pe tatăl tău 
Amon. 

Nu mai aşteptă ca ea să-i spună că e liber şi ieşi, aruncându-i 
o privire dispreţuitoare şi poruncindu-i cu vocea lui seacă 
paznicului să deschidă uşa. După plecarea sa, regina rămase 
întinsă, cu inima bătându-i tare. Cuvintele lui o tulburaseră şi 
se întreba, cuprinsă deodată de panică, de ce stătea în 
penumbra aceea, în timp ce afară totul era verde şi era 
scăldat în lumina lui Ra. Cu toate acestea, nu făcu niciun gest. 
Într-o dimineaţă, când Aset se simţea obosită şi era enervată 
de o durere în gât, Tutmes se duse să-şi vadă fiica. Aceasta 
dormea. De altfel, părea să doarmă mereu, în timp ce micul 
Tutmes se agita, zâmbea şi se încurca în scutecele sale. li 
aruncă o privire perplexă şi fruntea senină îi fu brăzdată de o 
cută de îngrijorare. Apoi intră în dormitorul lui Hatşepsut şi se 
aşeză lângă ea: 

— Cum te simţi azi? O întrebă el. 

— Foarte bine. Şi tu, Tutmes, cum te descurci cu treburile 
ocârmuirii? 

— Habar n-am. Le las în grija miniştrilor. Nu pentru asta simt 
acolo? 

Cuvintele acestea semănau atât de mult cu cele pe care i le 
spusese ea lui Senmut, încât fu stupefiată. 

— Vrei să spui că nu ştii nimic despre depeşele care sosesc 
zilnic? 

— Nu, n-am fost niciodată prea înclinat spre lectură şi scrisul 
monoton al scribilor mă plictiseşte. În schimb, am avut un 
succes nebun la vânătoare. 

Hatşepsut îi contempla expresia de beatitudine cu o tulburare 
pe care nu o mai simţise de mult. Îi venea să şteargă cu o 
palmă zâmbetul ăsta prostesc şi, simțind cum urcă furia în ea, 
se dădu jos din pat şi îi ceru lui Nofert să-i aducă rochia. 

— Cred că eşti mulţumit că ai făcut ce ai vrut în tot timpul 
ăsta. Câtă vreme m-am odihnit, n-ai făcut altceva decât să te 
distrezi? 

— Să mă distrez! Dar numai copiii se distrează! 

— Dragul meu Egipt, ce ţi-am făcut? Murmură ea. Tutmes se 
întoarse spre ea, părând încurcat, în timp ce ea îşi îmbrăca 


rochia. 

— Hatşepsut... începu el. Ea însă ceru să i se aducă de 
mâncare şi nişte lapte, refuzând să-l privească. Venisem să-ţi 
vorbesc despre Neferura, continuă el. 

Ea auzi rostindu-se acest nume fără să se înfioare şi se 
întrebă de ce fusese cuprinsă de o asemenea disperare din 
pricina lui. Îşi recăpăta cu repeziciune toate facultăţile, deşi nu 
se simţea încă sigură pe picioare. Se gândea deja la stiva de 
misive care aşteptau probabil ca ea să le aprobe în Sala de 
Audienţe. 

— Ce e cu ea? 

— Ce spun medicii? Pare cam plăpândă. 

— Senmut a remarcat şi el asta, dar medicii afirmă că e doar 
delicată şi că atunci când o să crească va fi puternică şi plină 
de sănătate ca un taur tânăr, aşa cum sunt toţi din familia ta. 
Va fi un bun faraon. 

Tutmes se ridică dintr-un salt. 

— Asta eu o s-o hotărăsc! 

Nofret se întoarse, urmată de o puzderie de sclavi care 
aduceau tăvi pline de bucate. Trecuse multă vreme de când 
Hatşepsut nu mai luase o masă atât de copioasă. Instalându- 
se pe perne, adulmecă cu un aer nerăbdător. 

— Peşte! Spuse ea, ţintuindu-l deodată pe Tutmes cu un aer 
semet. Nu sunt de aceeaşi părere, adăugă ea. Ai de gând, ca 
faraon, să o numeşti pe Neferura prinţesă moştenitoare? 

— Sigur că nu, e o idee prostească. 

— Tată tău a făcut-o în ceea ce mă priveşte şi, dacă nu erai 
tu, acum aş fi fost faraon. Îl acuzi pe tatăl tău de prostie? 

Nofret luă capacul unei tăvi de argint şi îi puse lui Hatşepsut 
mâncarea în farfurie. 

— Da, exact. N-are rost să mai continuăm disputa asta în 
privinţa succesiunii. O să-l declar oficial moştenitor pe fiul meu 
Tutmes şi, la momentul potrivit, o să-l însor cu Neferura ca să 
legitimez această declaraţie. 

— Nu, n-ai s-o faci! Poţi să faci toate declaraţiile pe care le 
vrei, Tutmes, dar n-o s-o las pe Neferura să se mărite cu fiul 
tău. Am hotărât să întemeiez o nouă dinastie, o dinastie de 
regine. O să schimb legea. 

— Nu poţi schimba legea, răspunse Tutmes, consternat. 
Faraonul trebuie să fie de sex masculin. 


— Vrei să spui că faraonul trebuie să aibă atributele unui 
bărbat sau că trebuie să guverneze cu energia şi hotărârea 
unui bărbat? Cine este Egiptul, Tutmes, tu sau eu? Nu e 
nevoie să răspunzi. Te rog să taci, mă dezguşti. Eu conduc 
Egiptul, şi Neferura va fi crescută pentru a putea exercita 
puterile faraonului după ce eu nu voi mai fi. 

— Tutmes va fi faraon! 

— Nu va fi el! 

Tutmes se ridică, vrând să tragă un şut în masă şi să 
răstoarne toate tăvile. 

— Amon mi-e martor că, aşa cum eu sunt faraonul Egiptului, 
el va domni! Mârâi el. Eşti nebună de legat! 

— Vai, Tutmes, ieşi de aici, răspunse ea cu un zâmbet, încă 
un cuvânt, totuşi: dacă nu te pronunţi în favoarea lui Neferura, 
n-o să te mai primesc niciodată în patul meu, jur solemn! 

— Căţea! Nu-i nicio pagubă. Nu mai vreau să suport niciodată 
atacurile tale. _ 

Împinse violent uşile grele de bronz şi ieşi. În timp ce alerga 
însă clătinându-se de-a lungul coridoarelor, era cuprins deja 
de nostalgia nopţilor lungi petrecute în braţele ei şi o blestema 
în timp ce trecea pe sub sălciile plângătoare din grădină. 

Peste o oră, oamenii adunaţi în Sala de Audienţe auziră 
apropiindu-se un pas grăbit şi hotărât. Paznicul din faţa uşii 
tresări şi se grăbi să salute, lovind podeaua cu lancea. Peste 
câteva clipe, Hatşepsut intră în sală, cu coroana în formă de 
cobră scânteind pe cap şi cu şorţul ei băieţesc fluturând în 
jurul coapselor. Toţi se prosternară. Cu mâinile în şolduri, îşi 
plimbă privirile peste cei de faţă. 

—  Ridicaţi-vă! Pe Amon, vă înecaţi în hârţoage! Nehesi, 
sigiliul! Hapusemb, o să începem cu problemele de care te 
ocupi tu. Ineni, adu-mi un scaun! Vreau să stau jos. Şleahtă de 
leneşi ce sunteţi, în sala asta-i o dezordine de te sperii! 

Se ridicară zâmbind. Pe feţele lor se puteau citi recunoştinţa 
şi o uşurare imensă. Regina le zâmbi, înțelegând ce simțeau. 
— Egiptul s-a întors la voi, zise ea luând loc în jilţ şi întinzând 
mâna spre primul sul de papirus. Prieteni, vom face din ţara 
asta una dintre cele mai mari din toată istoria, şi vom ţine 
hăţurile zdravăn până ce vom stârpi toată opoziţia din Teba şi 
din întreg Egiptul. Ceea ce am făcut până acum e nimica toată 
în comparaţie cu ceea ce vom face împreună începând de 


astăzi. Şi faraonul însuşi va fi întru totul uimit. 

Căută din priviri chipul lui Senmut şi, în privirea pe care o 
schimbară, erau un mesaj şi o sfidare. Se aplecă să citească 
misiva, şi Anen îşi instală planşa de scrib, cu penele şi 
cernelurile sale, pe picioarele încrucişate. 

— Faraonul e pe punctul de a-şi face publice intenţiile legate 
de succesiune, anunţă ea, şi toţi înţeleseră motivul întoarcerii 
sale bruşte. Declară - făcu o pauză, plimbând o privire 
pătrunzătoare peste întreaga asistenţă - că Şoimul din Cuib va 
fi micul Tutmes. Nimeni nu spuse nimic. Vom merge însă la 
templu pentru a auzi ce vrea să ne spună Amon; tatăl meu n- 
ar putea aproba această alegere, sunt sigură de asta. 

User-amon se pregătea să spună că împricinaţii erau încă 
prea mici pentru ca orice discuţie pe acest subiect să nu fie 
lipsită de rost, dar Hapusemb îl fulgeră cu privirea, şi el îşi 
închise gura la loc, simulând tuşea. 

— Până atunci, la treabă! Îi zori ea. Trebuie să muncim 
pentru pace şi să ne sporim puterea şi vitejia pentru a merita 
darurile zeului. 

Când începu noul an, întârzierea fusese recuperată, şi 
Hatşepsut se putu consacra pe deplin consolidării puterii pe 
care tatăl ei i-o încredinţase. Conştientă că ea şi numai ea 
reprezintă speranţa Egiptului, stăpânea totul cu o mână de 
fier. Ştia că, dacă voia ca Neferura să devină faraon, trebuia 
să umple groapa care o despărţea încă de tronul lui Horus. 
Discută îndelung despre această problemă cu Senmut şi cu 
Hapusemb şi ei recunoscură deopotrivă că, atâta vreme cât 
Tutmes şi ea însăşi trăiau, nu se putea face nimic. Hatşepsut 
dorea însă pe zi ce trece mai mult să o vadă pe Neferura 
urcând pe tron şi hotărî să nu cruţe nimic pentru a asigura 
succesiunea fiicei sale după moartea ei sau a lui Tutmes. 

Cu prevedere şi nu fără isteţime, se apucă să înlocuiască o 
mare parte dintre preoţii care ocupau funcţii înalte la templu 
cu oameni de-ai ei. Nu avea însă nicio posibilitate să se 
descotorosească de Menena, atâta vreme cât acesta se 
bucura de sprijinul lui Tutmes, fiindcă numirea marelui preot 
ţinea doar de faraonul însuşi. Astfel încât, Menena îşi păstră 
rolul de sfetnic regal, nelăsându-i lui Hatşepsut decât soluţia 
de a-l înconjura de iscoade. Cu răbdare şi discreţie, ea se 
asigură de supunerea tuturor vizirilor, viceregilor şi 


guvernatorilor din provincii. Îşi petrecu o parte considerabilă 
din timp în cazărmi cu soldaţii şi în reşedinţa generalilor, pe 
care îi atrase de partea ei prin farmec şi entuziasm. Cu toate 
acestea, nu era inspirată de motive egoiste. Voia un Egipt 
puternic, întemeiat pe suveranitatea desăvârşită a lui Amon. 

Il numi pe Senmut mare majordom, ştiind că în acest fel în 
palat nu se va putea întâmpla nimic pe care privirea lui 
pătrunzătoare şi neobosită să nu-l descopere. Fiica ei creştea 
sub protecţia sa atentă şi făcea cei dintâi paşi în siguranţă în 
braţele sale binevoitoare. Hatşepsut îi invita deseori pe tinerii 
aristocrați ai Tebei la o partidă de vânătoare sau la câte un 
ospăț, ştiind că Yamu-nefru, Djehuti sau Sen-nefer aparţineau 
unor familii aproape la fel de vechi ca a ei, adânc înrădăcinate 
în tradiţiile strămoşilor lor. La început, se întreba cum s-ar 
comporta ei faţă de o femeie care era rege, şi nu regină. Îi 
aduceau daruri scumpe, o copleşeau cu elogii şi linguşeli, dar 
anumite priviri întunecate arătau îndeajuns cu ce dispreţ îi 
priveau pe parveniţii de felul lui Senmut, în ciuda dovezilor de 
respect pe care i le dădeau cu cea mai mare curtoazie. 
Senmut era acum un personaj foarte important, primul din 
ţară după regină, şi o ştiau cu toţii. 

Când, ca urmare a vigilenţei sale neslăbite, maşina guvernării 
ajunse să funcţioneze la perfecţie, ea îşi îndreptă atenţia spre 
şcoala de arhitecţi, care reprezenta o clasă aparte, privită cu 
mare stimă de către regi încă din vremuri imemoriale. Privirea 
ei atentă îi îngădui să descopere un tânăr promiţător în 
persoana tăcutului Puamra. Hatşepsut îi încredinţă lucrări de 
executat atât pentru ea, cât şi pentru Tutmes, şi el se achită 
în linişte şi cu promptitudine de sarcină. Îi era însă greu să-l 
înţeleagă. Era foarte puţin văzut la templu şi nu părea să aibă 
prea mulţi prieteni. Se ducea frecvent în nord, la Bubastis, 
pentru a i se închina zeiţei Bastet. Totuşi, îi era întru totul 
devotat lui Hatşepsut, în mod discret, dar intens, şi asista din 
ce în ce mai des la întrunirile ei intime, cel mai adesea atent şi 
tăcut, dar totodată în stare să facă uneori câte un comentariu 
judicios care limpezea ideile, pentru ca apoi să se cufunde din 
nou în gândurile sale tainice. 

Amunofis era alt nou-venit în anturajul lui Hatşepsut, căruia 
aceasta îi încredinţase funcţia de al doilea majordom, de care 
se achita bine, împărțind cu Senmut responsabilitatea 


administrării palatului. Era un om eficient, cu un fizic plăcut, 
solid ca şi caii săi la care ţinea mult. Oricât de grele ar fi fost 
sarcinile pe care le avea de îndeplinit zilnic, găsea întotdeauna 
timp să-şi înhame caii la car şi să se antreneze o oră sau două 
pe traseul dintre Teba şi Luxor. Senmut îl însoțea uneori şi se 
luau la întrecere, ridicând nori de praf în lumina portocalie a 
deşertului. Amunofis câştiga de fiecare dată, deoarece la acel 
ceas al zilei Senmut era adesea extrem de obosit. 

Hatşepsut avea nevoie să se bizuie pe oameni de geniu şi 
puternici. Puterea ei de concentrare şi simţul priorităţilor nu o 
părăseau niciodată şi sfetnicii ei politici, solii şi scribii ei se 
rugau la zeu să nu-i lase să fie zdrobiţi de povara sarcinilor 
grele cu care-i copleşea. 

Şi ea muncea însă din greu şi nu se prea cruța. În cele din 
urmă, constată cu satisfacţie o răsturnare subtilă şi treptată a 
balanței puterii. Unul câte unul, aduna în mâinile ei frâiele 
puterii. 

Intr-o după-amiază caldă, Hatşepsut îi făcu o vizită personală 
fiului lui Aset. La început se gândise să cheme băieţelul la ea, 
dar apoi hotărî că nu ar strica să petreacă câteva clipe şi în 
aripa femeilor, pentru ca Aset şi suita ei să nu uite cine 
comanda în palat. 

Insoţită de Senmut şi de Hapusemb, se prezentă în sala de 
recepţie a lui Aset fără să se fi anunţat. Aset juca dame cu o 
slujnică şi era atât de concentrată asupra jocului, încât 
Hatşepsut se putu apropia şi trebui să aştepte un minut întreg 
până când cele două femei să-şi dea seama de prezenţa ei. 
Aset tresări şi răsturnă tabla de joc, încât pionii se rostogoliră 
pe jos. 

Hatşepsut cântări din priviri încăperea, spațioasă şi însorită, 
care era vădit puţin folosită, deoarece ştia că Tutmes şi Aset 
erau nedespărţiţi. Patul, jilţurile, statuile, altarele, totul era din 
aur. Pretutindeni se ghicea mărinimia faraonului. Hatşepsut îşi 
făgădui să-i ceară lui Ineni, trezorierul său, să facă o apreciere 
a valorii avuţiilor dăruite de Tutmes lui Aset. O privi pe tânăra 
femeie prosternată, al cărei păr negru era răsfirat pe podea. 

— Ridică-te, Aset, spuse ea în sfârşit. Am venit să-ţi văd 
băieţelul. 

Aset se ridică, cu un zâmbet perfid pe buze, ceea ce o 
îndemnă pe Hatşepsut să înceteze să mai zâmbească. Nu o 


mai văzuse pe dansatoare de multă vreme şi se pregătise să 
facă un efort pentru a fi binevoitoare, dar, şi de data aceasta, 
se lovi de aerele de superioritate arogantă a unei parvenite 
nutrind visuri ambiţioase. 

— Trimite-ţi dădaca să-l aducă! Porunci ea pe un ton sec. 
Vrem să ne facem o părere despre el. Faraonul continuă să 
afirme că seamănă cu tatăl meu. 

— Aşa şi este, se grăbi să răspundă Aset, poruncindu-i cu un 
gest slujnicei să aducă băieţelul. 

Femeia ieşi pe dată, şi Hatşepsut îşi stăpâni replica, 
întrebându-se totodată cum putea Aset să-şi dea seama de 
asemănarea respectivă, din moment ce probabil că nu-l 
văzuse niciodată pe Tutmes |. Hatşepsut nu-şi putea închipui 
tatăl  întreţinând vreo relaţie cât de neînsemnată cu 
neobrăzata asta mică, ce semăna cu o mâţă costelivă şi 
nemâncată. Se miră din nou de monumentala lipsă de 
discernământ a lui Tutmes. Poate că Aset nutrise deja 
asemenea ambiţii, încât îi făcuse farmece înainte de sosirea ei 
la Assuan. 

În timp ce prin minte îi treceau toate aceste gânduri, o 
chestiona pe Aset în legătură cu ocupațiile zilnice ale micului 
Tutmes. Cum dormea? Mânca bine? Ce colegi de joacă avea? 
Aset răspundea respectuos, dar scurt, aruncându-le din când 
în când câte o privire celor doi bărbaţi tăcuţi care stăteau de-o 
parte şi de alta a reginei. 

Uşa din fund se deschise în cele din urmă şi dădaca intră, de 
mână cu un băieţel viguros şi cu tenul întunecat, care nu se 
ţinea încă prea bine pe picioare, dar care stătea totuşi drept, 
fără să se teamă că ar putea cădea. Privindu-l în timp ce 
păşea spre ea pe parchetul lucios, Hatşepsut se simţi profund 
tulburată. 

Nu încăpea nicio îndoială că era un adevărat Tutmes, cu 
umeri drepţi şi ţinută semeaţă. Ochii rotunzi şi negri o priveau 
întrebători, fără teamă. Chipul său, care părea cioplit cu dalta 
şi dinţii de copil, proeminenţi sub nasul mic, îi aminteau de 
trăsăturile arogante ale bunicului acestuia. 

Dădaca se apropie şi făcu o plecăciune, în timp ce copilul se 
agita, plin de îndrăzneală, cu micul său coif princiar căzându-i 
pe ochi. Hatşepsut se lăsă în genunchi, chemându-l pe copil să 
vină în braţele ei. Băieţelul se apropie de ea tropăind, dar nu 


se lăsă luat în braţe, uitându-se când la mama lui, când la 
musafiră, ţinându-şi un deget în gură şi, deodată, rosti un 
cuvânt urât din colţul buzelor. 

— Ce părere ai, Senmut? Intrebă Hatşepsut. 

Senmut îşi imagina viitorul, şi-l vedea pe copil devenind un 
bărbat tânăr, asemănător cu Tutmes |, înzestrat cu o voinţă de 
fier. Fu surprins de expresia blândă de pe faţa reginei şi de 
vocea ei calmă, dar îi răspunse pe dată: 

— Nu încape îndoială că poartă amprenta ascendenţei sale 
regale. 

— Şi tu, Hapusemb, ce zici? 

Hapusemb dădu din cap, ascunzându-şi ca întotdeauna 
gândurile în spatele unei măşti curtenitoare şi prietenoase. 

— ÎI văd în el pe tatăl tău, fără nicio îndoială, răspunse el. 
Hatşepsut îi făcu semn dădacei să ia copilul şi se întoarse spre 
Aset, care zâmbea cu un aer plin de recunoştinţă afectată. 

— Nu vreau să-l mai văd cu coiful ăla pe cap, spuse ea. (Cu 
toţii sesizară avertismentul subiînţeles, în ciuda intonaţiei 
calme.) Soţul meu l-a proclamat prinţ moştenitor, dar 
deocamdată e un băieţel care trebuie să se simtă liber, cu 
părul ras ca toţi ceilalţi copii. Ai grijă să nu-i împuiezi capul cu 
idei prosteşti şi fără noimă, fiindcă asta ar însemna să vă 
pregătiţi amândoi pentru o dezamăgire cruntă. 

Aset făcu o plecăciune, chipul ei ca un bot de vulpe căpătând 
dintr-o dată o expresie posomorâtă. 

Hatşepsut începu să zâmbească: 

— E un băieţel foarte frumos, un adevărat prinţ al Egiptului, şi 
un fiu de care Tutmes are tot dreptul să fie mândru, spuse ea. 
Ai grijă să nu-l răsfeţi prea mult. Şi acum, întoarce-te la jocul 
tău, nu vreau să te mai deranjez. 

Hapusemb se aplecă să adune pionii împrăştiaţi pe jos şi îi 
puse la loc, cu gravitate, pe tablă. Aset făcu o nouă 
plecăciune, şi uşile se închiseră în urma celor trei vizitatori. 
Rămasă din nou singură, Aset se aşeză la loc, cu privirile în 
gol, încruntată, muşcându-şi nervoasă unghiile cu dinţii ei mici 
şi ascuţiţi. 

18 

În cursul anilor ce urmară, Tutmes fu nevoit să mai plece de 
trei ori în campanie, în ciuda protestelor sale, şi de fiecare 
dată Hatşepsut se simţea uşurată. Nu participa la nicio 


confruntare şi nu vărsa niciodată sânge, dar cel puţin îşi 
conducea trupele, ceea ce-l umplea de mândrie. Generalii săi 
împrăştiară fără greutate triburile belicoase ale „Celor Nouă 
Arcaşi”, făcându-le locuitorilor din deşertul răsăritean o 
demonstraţie binevenită a puterii Egiptului. 

In timpul absenţelor sale, lucrările de edificare a unui templu, 
utopic şi efemer, se desfăşurau cu zel în vale. De fiecare dată 
când se întorcea, Tutmes se grăbea să se ducă la faţa locului 
să constate stadiul lucrărilor şi acest subiect oferi în scurt timp 
prilej de înţelegere între el şi Hatşepsut. Dat fiind că era 
pasionat de arhitectură, capodoperele lui Senmut îl intrigau şi- 
| entuziasmau. Avea neîndoielnic un suflet de arhitect şi, din 
simpatie, Senmut îi arătă planurile sale şi îi ascultă 
comentariile şi recomandările timide, ghicind jalnicele accese 
de gelozie care-l frământau pe acest faraon prea bine hrănit 
atunci când Hatşepsut sublinia pe un ton sec somptuozitatea 
edificiilor pe care avea să le lase ca omagiu glorios la adresa 
posterităţii. 

Tutmes construia şi el, şi o ţinea pe Hatşepsut la curent cu 
proiectele sale. Se apucase să înalțe la Medinet-habu un mic 
monument comemorativ dedicat persoanei sale şi-şi întrebă 
soţia dacă era de acord să-i împrumute serviciile iscusitului ei 
arhitect. Ea îl tachină puţin, cerându-i să-i desemneze pe 
colaboratorii pe care-i mai râvnea, dar, într-un elan de 
toleranţă binevoitoare, i-l dădu în cele din urmă pe Senmut. 
Acesta făcu un plan în conformitate cu indicaţiile lui Tutmes, 
dar activitatea aceasta îl tracasa, şi într-o noapte i se 
destăinui lui Hatşepsut. 

Ea aruncă o privire proiectului şi izbucni în râs: 

— Bietul Tutmes! El a desenat asta? 

— Nu, eu, Maiestate, după indicaţiile pe care mi le-a dat 
faraonul. 

— Bietul Tutmes, repetă ea, lăsându-şi râsul să se stingă. 
Schimbară o privire, după care ea îi înapoie sulul de papirus. 
Lasă-l să-şi continue ideea, hotărî ea. N-o să poată însă 
rivaliza niciodată cu capodopera mea din vale, deşi proiectul 
lui este foarte asemănător. Medinet-habu este un sit cu totul 
diferit, care necesită edificarea unui templu întru totul diferit. 
Ce smintit! Şi totuşi, are gust şi ar fi în stare să conceapă 
planuri de o mare originalitate, dar atâtea lucruri se opun 


afirmării talentelor lui. 

Senmut participă şi la edificarea templului pe care Tutmes îl 
hărăzea cultului lui Hathor. 

— Va fi, îi spuse faraonul, pândindu-i reacţia cu coada 
ochiului, un gest de recunoştinţă faţă de zeiţă pentru că mi-a 
dăruit-o pe scumpa Aset. 

Senmut se văzu, aşadar, silit să deseneze un proiect pentru o 
femeie pe care o dispreţuia instinctiv, la cererea unui faraon 
pe care se străduia cu disperare să-l respecte. Găsi totuşi 
energia de a adăuga la lista sarcinilor sale zilnice grija de a 
satisface exigenţele lui Tutmes. 

Simţea o afecţiune deosebită pentru mica prinţesă Neferura. 
Era o floricică fragilă şi, când se juca cu ea în camera ei sau o 
privea mergând nesigură prin grădină, sentimentul urgenţei 
sarcinilor sale înceta să-l mai chinuiască. „La urma urmei, îşi 
zicea el, mi-am împlinit toate ambițiile, şi grija faţă de acest 
copil reprezintă răsplata şi încununarea eforturilor mele.” Dar, 
chiar în timp ce-şi asculta glasul inimii, ştia că mai avea un 
drum lung de străbătut înainte de a-şi atinge limita 
posibilităţilor sale. 

Se simţea frământat de originile sale umile şi în cele din urmă 
ceru îngăduinţa de a le face o vizită părinţilor săi. Văzând 
oboseala pe care o oglindea chipul său, Hatşepsut îi dădu 
permisiunea să plece. Senmut plecă din Teba în barca sa 
aurită, însoţit de Senmen, şi acoperiră distanţa în jumătate din 
timpul care îi trebuise să o străbată pe jos împreună cu tatăl 
lui. 

Îşi găsi părinţii îmbătrâniţi, zăpăciţi de spectacolul oferit de 
cei doi bărbaţi parfumaţi şi machiaţi, care vorbeau cu un 
accent cultivat despre subiecte care le erau întru totul străine 
şi ale căror corturi albe şi galbene, înălțate pe terenul 
dimprejurul casei lor de paiantă, erau pline de obiecte 
preţioase şi înconjurate de sclavi aroganti. 

Mama lui, Hat-nefer, şi Ta-kha'et se plăceau mult, şi aceasta 
din urmă îşi petrecea cea mai mare parte a timpului cocoţată 
pe un scaun de lemn, în bucătăria pe care o umplea cu 
parfumul ei, descriindu-i bătrânei tăcute viaţa pe care o ducea 
fiul ei. În schimb, între Senmut şi tatăl său se aşterneau lungi 
tăceri stânjenitoare, pe care nu reuşeau să le rupă. 

La plecare, Senmut aminti de promisiunea pe care le-o făcuse 


părinţilor săi cu mulţi ani în urmă, de a le construi un mormânt 
splendid, pentru ca zeii să nu-i uite. Atunci însă când le oferi 
aur şi sclavi care să le lucreze pământul, Kames scutură din 
cap: 

— Nu sunt decât un ţăran, şi fiu de ţăran, protestă el. Dacă 
pământul mi-ar fi lucrat de sclavi, eu ce-aş mai face? Aş 
îmbătrâni foarte repede şi aş muri înainte ca nobilul meu 
mormânt să fie gata. 

Cei doi bărbaţi îşi zâmbiră şi se îmbrăţişară. Senmut şi 
Senmen se înapoiară, odihniţi, la Teba, primul cu conştiinţa 
împăcată, iar Senmen fericit să părăsească gospodăria aceea 
aridă şi săracă pentru a regăsi viaţa de la palat. 

În timp ce conducea guvernul Egiptului şi fiind satisfăcută de 
constatarea că toate provinciile, fără excepţie, se aflau sub 
puterea ei, Hatşepsut se apucă să presare pământul cu 
monumentele sale: stele, obeliscuri, piloni, construite piatră cu 
piatră din materialele cele mai variate, de la marmură şi granit 
până la gresie trandafirie sau cenuşie. Pretutindeni, voia să 
reamintească poporului prezenţa celei care-l ţinea sub jugul ei 
sacru. Tutmes continua să benchetuiască şi să vâneze, fără a 
se sinchisi de popularitatea şi de puterea crescândă a soţiei 
sale. Ceremoniile în cinstea zeilor se ţineau lanţ şi cu aceste 
prilejuri erau văzuţi împreună, mergând prin Teba în spatele 
efigiilor de aur, în ritmul anotimpurilor şi al tradiţiilor imuabile. 

Micul Tutmes intră în slujba lui Amon ca diacon, sub ochiul 
circumspect al lui Menena, şi de-acum Hatşepsut îl vedea de 
fiecare dată când venea să i se închine zeului. Era un băieţel 
belicos, cu trăsături aspre, care o observa curios şi uneori cu o 
asemenea intensitate în privire, încât se simţea incapabilă să 
se roage. Neferura creştea, graţioasă şi tot atât de înzestrată 
ca bunica ei Ahmes, iar Hatşepsut veghea ca, la fiecare din 
apariţiile ei în public, mica prinţesă să se prezinte în faţa 
poporului în cele mai scumpe straie. 

Între ea şi Senmut nu mai fuseseră schimbate niciodată 
cuvinte de dragoste, dar sentimentele pe care le nutreau unul 
faţă de celălalt se înălţaseră la un nivel superior, în ciuda 
reţinerii pe care le-o impunea prudenţa. Hatşepsut îi dădu 
sculptorului ei sarcina de a face o statuie uriaşă care să-l 
înfăţişeze, ţinând-o pe mica prinţesă în braţe. Senmut poză 
luni în şir, şi sculptorul se impregnă atât de bine cu subiectul 


său, încât Hatşepsut şi toţi cei care erau prezenţi la dezvelirea 
statuii, când aceasta fu în sfârşit terminată, fură cuceriţi. 
Artistul sculptase un bloc de granit negru înfăţişând cele două 
capete alăturate, ivindu-se deasupra robei lungi a lui Senmut, 
în faldurile căreia fetiţa părea să se refugieze. Hatşepsut se 
declară mulţumită şi puse sculptura în faţa odăii copilului, 
pentru ca astfel toţi cei care treceau pe acolo să nu uite că, 
dacă-i aduceau cea mai mică ofensă lui Neferura, s-ar putea 
să se căiască amarnic. 

In ce-l priveşte pe Tutmes, acesta comandă o statuie din 
abanos înfăţişând-o pe mama sa, Mutnefert, stând jos, cu 
mâinile pe genunchi, cu privirea pierdută în zare, pe care o 
puse în mijlocul grădinilor sale. Artistul o înfăţişase, cu 
delicateţe, mai subţire decât în realitate şi mai frumoasă decât 
fusese vreodată, chiar şi în tinereţe. Opera îi plăcu lui Tutmes, 
care ceru ca Mutnefert să fie de faţă în ziua în care Menena 
binecuvântă statuia. Pe piedestal era gravată inscripţia 
următoare: „Soţia unui rege, mama unui rege.” 

De fiecare dată când trecea prin faţa ei, în cursul plimbărilor 
sale, Hatşepsut găsea această efigie cam ridicolă şi se întreba 
dacă într-o bună zi micul Tutmes va înălța şi el una, pe care să 
graveze aceleaşi cuvinte, şi dacă sculptura avea să reprezinte 
chipul subţire al lui Aset. 

Timpul trecea. Hatşepsut se apropia de cea de-a douăzeci şi 
cincea aniversare, fără să-i pese de vârstă, fără să vadă nici 
cea mai mică schimbare când se privea dimineaţa în oglindă. 
O duse pe Neferura dincolo de fluviu, în sanctuarul înălţat în 
cinstea mătuşii defuncte care-i purta numele. In tăcerea 
micului templu, însoţite de preotul Ani, ele contemplară 
statuia lui Neferu-kebit, care zâmbea de peste zece ani. Fetiţa 
se rugă, cu fruntea sprijinită de piatra rece, în timp ce 
Hatşepsut contempla ovalul pur al feţei, ochii negri şi gura 
bine desenată, de o perfecţiune ce amintea de trăsăturile ei. 
Fu copleşită de un noian de amintiri şi simţi dintr-o dată o 
senzaţie de sufocare pe care nu reuşi s-o alunge. Luptă cu 
depresia câteva săptămâni, cufundându-se în muncă. 

Intr-o seară, luă o hotărâre. Se îmbrăcă şi se fardă cu grijă, 
trimise după doi însoțitori de-ai Maiestăţii Sale şi se îndreptă 
spre apartamentele lui Tutmes. In timp ce era anunţată, auzi 
murmure venind dinăuntru şi, când fu invitată să intre, văzu 


închizându-se încet uşa din spatele patului regal. Fără nicio 
îndoială, Aset avea să doarmă singură în noaptea aceasta. 

Tutmes era lungit, cu o cupă de vin în mână, după obiceiul 
său, iar capul ras îi lucea. Se îndreptă şi stătu cât se poate de 
drept când ea intră şi-l salută. Hatşepsut se tinu dreaptă, tot 
fără a spune vreun cuvânt, şi el îşi drese glasul înainte de ao 
întreba ce doreşte, plin de suspiciune în faţa acestei tinere 
femei care aştepta cu privirile coborâte şi capul plecat. 

— Ce cauţi aici? O întrebă el în cele din urmă pe un ton nu 
prea amabil, punând cupa pe masă şi încrucişându-şi braţele. 

— Am nevoie să fiu încurajată, Tutmes, mă simt singură. 
Uluit, el lăsă să-i scape un mormăit, dar cuvintele şi parfumul 
soţiei sale îl învăluiau deja şi simţea cum dorinţa i se 
deşteaptă din nou. 

— Nu te cred, vorbi el cu răceală. De când ai nevoie de 
încurajarea mea? Pe deasupra, dacă te simţi singură, lucru de 
care mă îndoiesc serios, spune-mi ce s-a întâmplat cu ceata ta 
de admiratori? 

— Cândva, ne încurajam reciproc, răspunse ea calmă. 
Trebuie să recunosc că tânjesc după trupul tău, Tutmes. Mă 
trezesc noaptea, înfierbântată toată, şi nu-mi pot găsi odihna 
din cauza ta. 

Îşi înălţă capul, dar îndărătul fiorului implorator al gurii ei 
senzuale şi al gesturilor elocvente ale mâinilor cu palmele 
date cu roşu, faraonului i se păru că desluşeşte o urmă de 
batjocură şi sări din pat: 

— Minti! Strigă el. Minţi! Nu pe mine mă vrei. Ai venit aici cu 
un alt scop, pe care n-o să reuşeşti să mi-l ascunzi, Hatşepsut! 
M-ai alungat din patul tău şi nu te-am văzut niciodată 
încălcându-ţi vreo făgăduială. 

Ea păşi spre el, îşi puse mâinile pe umerii lui şi îi răspunse, 
mângâindu-l: 

— Dar n-am jurat în faţa zeilor. 

— Ba da, ai jurat. Lasă-mă, spuse el, fără a o respinge. 

Hatşepsut se apropie şi mai mult şi-şi lipi buzele de gâtul lui. 

— Eram înflăcărată de mânie, îi şopti. Acum, lasă-mă să-ți 
vorbesc de o altă înflăcărare. 

Tutmes o luă în braţe cu un gest brutal, o răsturnă pe pat şi 
se întinse lângă ea. Se auzi o bătaie în uşă, şi Tutmes strigă să 
nu fie deranjat. O privi apoi pe Hatşepsut, care-i zâmbi. 


— Nu suport să fiu batjocorit, spuse el pe un ton apăsat, şi o 
să te dau afară dacă nu-mi spui deschis ce vrei. 

Ea zâmbi din toată inima, fiindcă ştia că Tutmes nu dăduse în 
viaţa lui pe cineva afară. 

— Ei, te ascult, insistă el, scuturând-o de braţ. 

— Bine, dar să ştii că nu te-am minţit, Tutmes. Vreau cu 
adevărat să împart patul cu tine în noaptea asta. 

— De ce? 

— Tu, fratele meu, care eşti atât de isteţ, nu ghiceşti deloc? 

— Nu! Şi nu-mi place să mă joc cu tine, Hatşepsut, fiindcă 
pierd întotdeauna. 

— Şi o să pierzi din nou, fiindcă văd că abia mai poţi să-ţi 
înfrânezi dorinţa. Am hotărât să mai am un copil de la tine. 

— Asta-i tot? 

— Cum adică? Doar nu e o nimica toată. Dar, dacă vrei să-ţi 
răspund, atunci, da, asta-i tot! 

Pândea cel mai mic semn care să arate că-şi bătea joc de el, 
dar ea continua să-l privească cu o expresie inocentă şi 
deschisă, încât, ridicând din umeri, Tutmes se resemnă să o 
întrebe: . 

— De ce mai vrei un copil? li avem pe Tutmes şi pe Neferura 
care să asigure succesiunea la tronul lui Horus. 

— Asta poate în mintea ta îngustă, dar nu şi într-a mea. Pot 
să mă răzgândesc şi să mă hotărăsc să intru din nou în patul 
tău, dar continuu să mă opun intenţiei tale de a o căsători pe 
Neferura cu Tutmes. 

— Dar, pe toţi zeii, Hatşepsut, de ce? De ce? Ce demoni te 
muncesc? Tutmes are toate atributele unui faraon puternic, şi 
Neferura e frumoasă şi va fi o soţie bună. Ce-ţi displace aşa de 
mult în asta? 

— Tutmes poate că are toate calităţile necesare, dar nu e al 
meu, răspunse ea încet, cu privirile plecate. Pe deasupra, 
susţin că fiica mea are prea multe calităţi ca să stea, zi de zi, 
în spatele soţului ei. Vreau ca pe tronul Egiptului să stea un 
faraon care să fie sânge din sângele meu, şi numai din 
sângele meu. 

Tutmes o privi cu admiraţie. 

— Ştii să vrăjeşti oamenii, spuse el. Aşadar, vrei să ai un fiu 
cu mine pentru a-l putea însura cu Neferura şi să-i dai 
puterea? 


— Exact: fiul şi fiica mea, amândoi zei. 

— Dar am putea da naştere tot unei fete. 

— Trebuie să-mi asum riscul, Tutmes. Odrasla lui Aset nu va 
purta dubla coroană atâta vreme cât eu voi putea face ceva 
ca s-o împiedic. 

— Mă flatezi, spuse el sarcastic. 

Hatşepsut îi puse mâna pe braţ. 

— Nu voiam să te insult! Exclamă ea. Suntem amândoi 
vlăstare regale. 

Tutmes ridică din umeri. 

— Sunt faraon şi puţin îmi pasă de ce mi-ai putea spune, 
fiindcă n-o să mă deposedezi de drepturile mele, replică 
strâmbându-se. 

— Dragă Tutmes, răspunse ea cu drăgălăşenie, nu ţi-am 
arătat întotdeauna respectul datorat faraonului? 

— Sigur că nu! Dar nu contează, mi-ai intrat în suflet ca o 
licoare otrăvită, Hatşepsut. În toţi anii ăştia cât am stat 
despărțiți, nu am reuşit să uit dorinţa înflăcărată pe care o 
simt pentru tine. 

— Atunci, toarnă-mi nişte vin şi încuie uşile, ca să recuperăm 
timpul irosit din cauza smintelii mele. 

Faraonul luă ulciorul aurit şi o servi, fără să mai fie 
preocupat, vanitos cum era, de interesele care o motivau. 

Se înlănţuiră şi băură încet vinul. Încălzită de alcool, cu capul 
tulbure, ea închise ochii şi îi oferi buzele. Ştia că într-o clipă 
repulsia pe care o simţea avea să se topească şi că dorinţa ei 
se va deştepta, arzătoare. 

Hatşepsut aşteptă cu teamă primele semne ale sarcinii, 
hărţuindu-şi medicul şi observând fără răgaz simptomele. 
Când fu în sfârşit sigură că va dărui un nou copil lui Tutmes şi 
Egiptului, dădu fuga la templu pentru a-l implora pe Amon să o 
facă să zămislească un băiat. Ţara întreagă se bucură şi doar 
Aset primi vestea într-o tăcere ostilă, strângându-l pe micul 
Tutmes la piept cu o sălbăticie care-l sperie pe băieţel. Nu-i 
făcu nicio aluzie la naşterea viitorului copil soţului ei regal, şi 
Tutmes însuşi, ferm hotărât să nu o ofenseze pe Hatşepsut 
pentru a se putea bucura de plăcerea pe care i-o dăruia 
aceasta, se ferea cu grijă să manifeste fie şi cel mai 
neînsemnat sentiment, deoarece ea consimţea încă să-l 
primească în patul ei. 


Hatşepsut fu cuprinsă încetul cu încetul de un fel de letargie 
şi se întreba cum ar reacţiona dacă odrasla va fi fată. Amon nu 
făcuse nicio făgăduială şi, în ciuda nopţilor petrecute în 
genunchi în faţa altarului din dormitorul ei, nu reuşise să 
obţină de la el nicio certitudine ca răspuns la rugăciunile sale. 
Porunci ca sacrificiile să sporească la număr şi îi comandă lui 
Tahuti să construiască uşi noi pentru templul ei, din bronz şi 
aramă bătută acoperită cu electrum, pentru ca zeul să-i 
recunoască în cele din urmă cucernicia. 

Naşterea se apropia şi teama ei cuprindea întreg anturajul şi 
tot oraşul, făcând ca Teba, palatul şi toţi preoţii să fie absorbiți 
de aceleaşi speculaţii. Senmut făcu tot ce-i stătu în putinţă ca 
să-i abată gândurile spre treburile zilnice, dar, chiar şi în 
prezenţa lui, ea nu-şi putea afla odihna. Simţea cu amărăciune 
că îşi juca ultima carte, conştientă că doar faptul de-a zămisli 
un faraon de sex masculin, de sânge regal pur, i-ar îngădui să 
continue să-şi ascundă atotputernicia în umbra lui Tutmes 
până la sfârşitul zilelor sale. 

În sfârşit, momentul mult-aşteptat sosi, şi nobilii se întruniră 
din nou înjurai patului regal. De data aceasta, naşterea 
decurse rapid. 

După un moment de aşteptare încordată, dădaca se întoarse 
zâmbitoare. 

— E tot o fată, o fetiţă drăguță... 

Hatşepsut lăsă să-i scape un strigăt lung de protest şi-şi 
îngropă capul în pernă, în timp ce nobilii ieşeau pe rând, în 
tăcere, intrigaţi de reacţia reginei, dar bucuroşi de naşterea 
unei noi prințese care sosea la ţanc pentru a umple golul lăsat 
de eventuala moarte a lui Neferara şi pentru a garanta 
legitimarea coroanei prinţului atunci când avea să sosească 
momentul. 

Senmut şovăi în dreptul uşii, cuprins de dorinţa de a se 
întoarce în încăpere şi de a o consola pe femeia ale cărei 
hohote îi ajungeau la urechi, dar se hotări să o lase singură şi 
să se întoarcă acasă. 

Tutmes nu dădu dovadă de o asemenea delicateţe. Stând în 
picioare lângă pat, aplecat spre ea, fără a îndrăzni să-şi 
exprime simpatia, îi mângâia domol umerii. Când însă încerca 
să o ajute să se ridice, ea se desprinse din braţele lui cu mânie 
şi, după o clipă de ezitare neputincioasă, faraonul o lăsă 


singură. 

Aset îl pusese pe Tutmes să-i promită că o va înştiinţa cât 
mai grabnic după naştere. Inainte de a se duce la culcare, 
faraonul îl trimise pe crainicul său personal să-i ducă vestea, 
îşi închipuia de pe acum reacţia femeii şi uneori îi părea rău că 
Aset este atât de răuvoitoare. „La urma urmei, îşi spunea el, în 
timp ce sclavul său îi făcea patul şi ieşea după o plecăciune, 
nici măcar un faraon nu poate să le aibă pe toate.” 

Reacţia lui Aset se dovedi previzibilă. Crainicul o găsi în 
grădină, unde se juca cu mingea cu băieţelul ei. văzându-l că 
se apropie, escortat de două gărzi, ea se ridică, cu inima 
bătându-i puternic, şi lăsă mingea să-i scape din mână. 
Crainicul şi cei doi soldaţi ai Maiestăţii Sale făcură o 
plecăciune. 

— Ei, spuse ea, ce a născut regina, băiat sau fată? Solul avu 
un zâmbet uşor. 

— Soţia Divină a dat naştere unei fete. 

Privirea lui Aset se lumină, şi femeia izbucni în râs. Râsul se 
transformă în hohote nestăvilite, care făcură să-i dea lacrimile. 
Cei trei bărbaţi o priveau, nevenindu-le să-şi creadă ochilor în 
faţa unei asemenea dovezi de lipsă de respect. Aset se aşeză 
în cele din urmă la loc şi se şterse la ochi cu batista. 
Netulburat şi rece, solul aştepta. 

— Îi duc vreun răspuns faraonului? Întrebă el. 

În faţa tonului glacial, ea se ridică şi îi aruncă o privire 
obraznică. 

— Nu! Spune-i doar că mă simt foarte bine astăzi şi foarte 
fericită. 

Crainicul se plecă rigid şi se îndepărtă. Nebună de bucurie, 
Aset îngenunche în faţa micului Tutmes şi începu să-i mângâie 
capul ras şi braţele brune şi deja musculoase. 

— Ai auzit, prinţişor mic ce eşti, ai auzit? O să fii rege, o să fii 
faraonul Tutmes al III-lea! O să fii mare şi puternic şi o să porţi 
dubla coroană! lar eu, o simplă dansatoare din Assuan, sunt 
mama unui faraon. 

Vestea se răspândi cu repeziciune şi, peste două zile, toată 
lumea ştia că Aset, a doua soţie, răsese să-şi dea sufletul 
auzind că Hatşepsut a născut tot o fată şi că împinsese 
neobrăzarea până la a-i trimite faraonului un mesaj prin care 
îşi exprima satisfactia. 


Yamu-nefru comentă evenimentul pe un ton ironic, într-o 
seară în care cina cu prietenul său Djehuti. 

— La ce te puteai aştepta de la o altă parvenită, rahitică şi 
amărâtă, care se dă regină? Intrebă el, alegându-şi o prăjitură 
şi degustând-o pe îndelete. N-am mai văzut niciodată nişte 
maniere atât de deplorabile. 

Djehuti aprobă zâmbind: 

— Dacă faraonul ar semăna cât de puţin cu ilustrul său tată, 
căţeaua asta ar fi fost alungată pe loc, observă el, dar suntem 
sub puterea unui om nu prea înzestrat şi asemenea scăderi nu 
sunt deloc puţine, chiar şi în cele mai bune dinastii. 

— Mă mir că o păstrează lângă el atâta vreme. 

Yamu-nefru îşi termină prăjitura şi-şi dăţi degetele în bolul cu 
apă. 

— Tutmes nu are un gust prea ales în privinţa femeilor. 

— Atenţie, vorbeşti de faraon! Exclamă Djehuti, aruncându-i 
o privire furişă sclavului care le umplea cupele. Păstrară 
tăcerea o clipă, apoi Djehuti continuă. Cu toate acestea, 
prietene, Aset are un fiu de la faraon, care, conform legii, va fi 
şi el faraon la momentul oportun. 

— Florii Egiptului îi vine greu să recunoască asta, dar va 
trebui să o facă într-o bună zi. 

— Nici mie nu mi-ar fi uşor dacă băieţelul ar semăna cu 
adevărat prea mult cu tatăl lui. Yamu-nefru bău puţin vin şi 
adăugă: Ştii însă, Djehuti, că ţin la copilul ăsta. Nimic nu-l 
sperie. 

— N-ar fi primul faraon de origine umilă care să fie în stare de 
mari realizări. Regina însă n-o să fie de acord cu asta. 

— Regina vrea să fie rege, spuse Yamu-nefru, şi sunt sigur 
că, dacă i s-ar întâmpla ceva faraonului, Aset va trebui să aibă 
grijă de micul ei prinţ ca de lumina ochilor. 

Schimbară o privire pe deasupra cupelor de vin care arăta că 
se înțelegeau fără prea multe cuvinte. Djehuti ridică din umeri. 

— Nu e treabă uşoară să fii fiica zeului, remarcă el. Dar tu şi 
cu mine, Nefrusi, nu avem altceva de făcut decât să ne 
îndeplinim cât de bine putem sarcinile care ne revin. 

Intr-o dimineaţă, incidentul ajunse la urechile lui Hatşepsut 
prin intermediul sclavei care se îngrijea de părul ei; regina îşi 
păstră o expresie netulburată, care ascundea furia ce o 
cuprindea, până ce netoata de coafeză plecă. Atunci, cu un 


gest violent, îşi aruncă fardurile pe jos şi se îndreptă, 
mânioasă, spre Sala de Audienţe, unde se afla Tutmes, 
îmbrâncindu-l atât de tare pe paznic, încât, izbindu-se de 
perete, acesta îşi scăpă lancea. Deşi era încă puţin slăbită, se 
năpusti spre tronul la baza căruia se găsea Aset şi le dădu 
tuturor porunca de-a pleca de acolo. 

— Şi tu, scorpie amărâtă! Îi strigă ea tinerei femei, cu o 
asemenea expresie de ferocitate animalică pe faţă, încât Aset 
se ridică dintr-un salt şi trecu în goană prin faţa ei, atentă să 
nu o atingă, renunțând de această dată la aplombul şi la 
aerele ei insolente. 

Tutmes cobori de pe tron, stupefiat. 

—  Stângăciile tale, îi strigă Hatşepsut, inepţiile tale 
grosolane, atitudinile tale prosteşti mai pot să le suport, dar să 
fiu insultată în propriul palat, în faţa unui înalt funcţionar al 
Curţii, de o ţărancă deghizată în prinţesă, asta n-o s-o suport 
niciodată! l-am tolerat prezenţa pentru tine, Tutmes. Ştiu că 
faraonul are dreptul să-şi mai ia o a doua soţie şi m-am 
înclinat în faţa acestui privilegiu care îţi revine, deşi alegerea 
ta s-a oprit asupra unei femei ale cărei origini şi profesie sunt 
o ofensă personală pentru mine. E proastă şi meschină, 
Tutmes, şi nu-şi va însuşi niciodată manierele pe care nu le 
are din naştere. Dar tolerând un asemenea afront atât de 
grav, o asemenea blasfemie, fără să intervii e ca şi cum ai 
striga în gura mare oraşului întreg: „la uitaţi-vă, a doua mea 
soţie îşi bate joc de Soţia mea Divină şi eu râd la rândul meu 
de ea!” 

Se opri, trăgându-şi răsuflarea, cu pumnii încleştaţi şi albă la 
faţă. Dar încă nu spusese totul. 

— Pe deasupra, adăugă ea, întrucâtva calmată şi apropiindu- 
se de el, dacă nu-i porunceşti să se închidă în apartamentele 
ei până ce mânia mi se potoleşte, o să am grijă personal să fie 
biciuită; pot s-o fac, Tutmes, şi nu tu o să mă opreşti. Aset 
trebuie să primească o lecţie, şi asta de pe-acum chiar, înainte 
ca ambițiile ei lacome să o ducă la pierzanie! 

Tutmes, agitat şi nemulţumit, îşi învârtea nervos inelele de 
pe degete. Furia lui Hatşepsut nu-l impresiona, fiindcă îi 
cunoştea temperamentul care o făcea să se liniştească tot 
atât de repede pe cât se înfuria. Recunoştea justeţea 
afirmațiilor sale şi ştia foarte bine că din cauza laşităţii sale 


tolerase această încălcare a bunei-cuviinţe, care merita să fie 
pedepsită. 

— Îmi pare sincer rău, Hatşepsut, şi ai perfectă dreptate, îi 
răspunse el, văzând că mânia i se domoleşte. Voi avea grijă ca 
Aset să fie pedepsită, dar trebuie să înţelegi că ea nu a primit 
o educaţie atât de rafinată ca a noastră. A avut o viaţă aspră 
şi grea. 

— Vai, Tutmes, spuse ea cu lehamite, destui oameni de 
origine umilă se dovedesc totuşi astăzi capabili să trăiască 
modest şi cinstit în slujba zeului lor şi a semenilor lor! Nu 
există în Teba o femeie care să manifeste o asemenea 
asprime faţă de cel mai rău duşman al ei, şi eu nu sunt 
duşmanca lui Aset. l-aş fi putut fi prietenă. 

— Se teme de tine, îi atrase atenţia Tutmes. Nu are încredere 
în ea însăşi şi se teme de tot ce se petrece în spatele ei. 
Regina reprezintă pentru ea o rivală de temut. 

Hatşepsut începu să râdă. 

— Dar cum de îndrăzneşte să creadă că ar putea rivaliza cu 
mine? Eu sunt zeul, în timp ce ea, cine este? 

— Îmi pare rău, repetă Tutmes. Mă sileşti să pun să fie 
biciuită? 

Hatşepsut aruncă o privire plină de dispreţ şi milă chipului 
său neliniştit. 


— Nu, nu e nevoie, în orice caz nu de data asta. Dar, dacă se 
mai încăpăţânează să facă prostii, asta ar putea fi singura 
soluţie. Nu,  Tutmes, mulţumeşte-te să o  închizi în 
apartamentele ei şi să-i interzici să iasă în grădină. N-am chef 
s-o mai întâlnesc multă vreme de-acum înainte, nici când mă 
plimb, nici la dineuri sau în alte împrejurări oficiale. Şi acum, 
mă întorc în odaia mea să mă întind. 

Făcu o plecăciune scurtă, aproape neglijentă, şi se îndreptă 
spre uşă. Deodată, se întoarse, cu un zâmbet de batjocură pe 
buze: 

— Ce părere ai de a doua ta fiică? 

— La drept vorbind, Hatşepsut, răspunse el şovăitor, habar n- 
am... E cu siguranţă mai robustă decât Neferura, dar 
trăsăturile nu-i sunt încă îndeajuns de bine conturate ca să 
desluşesc vreo asemănare cu mine, cu tine sau cu bunicii ei. 

Hatşepsut se strâmbă: 


— Nici eu, spuse ea uşurată. În sfârşit, asta e, n-a fost voinţa 
lui Amon să-mi dea un rege. 

leşi, închizând încet uşa. Ajuns afară, se opri în faţa 
soldatului. 

— Te-am lovit rău? 

Surprins şi impresionat, acesta dădu din cap. 

— Nu, Maiestate, răspunse el, eu trebuie să-mi cer iertare că 
am stat în calea ta. 

— Ai dat dovadă de bravură, răspunse ea. Nu sunt mulţi cei 
care ar îndrăzni să-mi stea în cale. 

Îi atinse fruntea cu mâna şi străbătu coridorul cu un pas 
rapid. 

Copilul primi numele de Meryet-Hatşepset, şi Hatşepsut îl 
acceptă fără vreo teamă cât de mică. Numele îi plăcea, 
deoarece nu era asociat cu nicio amintire, cu nicio premoniţie. 
La momentul potrivit, copilul fu dus la templu, în faţa zeului. 

Senmut nu simţea nicio nelinişte în privinţa acestei fetiţe; era 
robustă şi creştea normal, dar nu avea pentru ea sentimentele 
pe care le nutrea faţă de scumpa lui Neferura şi se bucură că 
nu fusese pusă şi ea sub ocrotirea lui. Simţi o mare uşurare 
văzând că Hatşepsut îşi revine cu repeziciune de pe urma 
naşterii şi că prezidează din nou, după câteva săptămâni, 
şedinţele de lucru. Palatul îşi recăpătă aspectul de stup 
zumzăitor. 

Hatşepsut îşi depăşi decepţia, dar, ca şi Senmut, nu reuşea 
să simtă vreun entuziasm faţă de a doua sa fiică şi se întreba 
dacă nu cumva cauza era dorinţa înflăcărată de a avea un fiu. 
Oricum, feţişoara trandafirie a fetiţei nu o tulbura deloc, şi 
acest lucru o necăjea. Pe măsură ce Mervyet-Hatşepset se 
apropia de prima aniversare, Hatşepsut desluşi în ea o 
asemănare tulburătoare cu Aset, nu numai la înfăţişare, ci şi la 
caracter. Fetiţa se arăta extrem de capricioasă, şi plânsetele 
ei se dovedeau deseori inspirate de dorinţa de a-şi impune 
voinţa. Pe zi ce trecea, ea punea la grea încercare răbdarea 
dădacelor. Camera copiilor deveni un loc extrem de zgomotos, 
şi Senmut sfârşi prin a cere ca Neferura să fie mutată într-un 
mic apartament separat. Hatşepsut îşi dădu acordul. 

Regina avu grijă ca Meryet să aibă parte de toată îngrijirea 
cuvenită şi se ducea deseori să se joace cu ea, manifestându- 
şi afecțiunea, dar ea una era mereu ocupată de ceva şi 


grăbită. Îi era mai uşor să o ia pe Neferura cu ea la templu, la 
cabinetul de lucru sau în Sala Banchetelor. Atunci, sugarul se 
înfuria şi, din furie neputincioasă, îşi agita picioruşele văzând-o 
pe mama şi pe sora ei plecând împreună, în timp ce dădacele 
se ocupau de ea. Astfel, Meryet trecu foarte timpuriu prin 
experienţa geloziei. 

19 
La începutul lunii lui Thot, în timp ce fluviul începea să se 
reverse şi felahii munceau zi şi noapte să strângă recolta 
înainte ca apele iernii să acopere ogoarele, Tutmes răci. De 
câteva zile, refuza orice fel de hrană şi se plângea de dureri 
de cap. De îndată ce făcu febră, nu se mai ridică din pat. 
Medicul îi prescrise suc de lămâie cald cu miere şi miez de 
cassia, băutură pe care o accepta cu multă repulsie, şi se 
înconjură cu tot soiul de amulete şi de fetişuri. După trei zile, 
febra nu scăzuse, deşi simptomele de răceală dispăruseră. 
Alarmat, medicul o căută pe Hatşepsut, care, împreună cu 
Ineni, revizuia cheltuielile templului, în timp ce, într-un colţ, 
Neferura se juca cu păpuşile. 
— Cum se mai simte Tutmes azi? Întrebă scurt, cu privirile 
aţintite pe sulurile de papirus şi cu mintea absorbită de 
socoteli. 
Medicul stătea în faţa ei, stânjenit, cu o mână pe scarabeul 
de aur care-i atârna la gât. 
— Puternicul Horus nu se simte deloc bine, începu el. Tonul 
lui o făcu pe Hatşepsut să se răsucească brusc, concentrându- 
şi toată atenţia asupra lui. Răceala s-a dus, dar febra nu 
scade, şi Maiestatea Sa e tot mai slăbită. 
— Atunci, cheamă-i imediat pe vrăjitori. Febra este o 
problemă care se rezolvă cu farmece şi amulete. Ce 
medicamente i-ai dat? 
— l-am tratat gâtul şi nasul, Maiestate, şi boala s-a vindecat. 
Nu pot face nimic mai mult. Faraonul te cheamă, dar eu unul 
nu recomand acum o vizită. 
— De ce? A 
— Respirația lui răspândeşte umori maligne. Imi pare rău s-o 
spun, Maiestate, dar cred că ar fi mai bine să nu te apropii de 
el. 
— Prostii! De când îţi închipui că mă tem de un miros 
neplăcut? Ineni, ne oprim aici deocamdată. 


— Tata e bolnav rău? 

Neferura îşi lăsase păpuşile şi scruta cu ochii ei negri chipul 
medicului, care se uită la Hatşepsut neputincios. Hatşepsut se 
lăsă imediat în genunchi şi, dându-i la o parte o şuviţă rebelă, 
sărută fruntea fetiţei. 

— Da, e bolnav; dar nu trebuie să-ţi faci griji, spuse ea cu 
blândeţe. Nu ştii că faraonul e nemuritor? 

Copilul înclină capul cu solemnitate. 

— Te duci la el acum? Pot să vin şi eu cu tine? 

— Nu, ia-ţi păpuşile şi du-te la Senmut. Dacă vrei, poţi să te 
duci să vezi animalele cât timp lipsesc eu. Ţi-ar plăcea? 

Neferura dădu din nou din cap, dar nu se grăbi să-şi adune 
păpuşile. Hatşepsut o lăsă acolo, în picioare, cu privirea fixă, 
în timp ce Ineni strângea la loc papirusurile. 

În camera lui Tutmes domnea o atmosferă înăbuşitoare şi 
rău-mirositoare. Faraonul era întins pe spate şi gemea încet. 
Hatşepsut se aplecă să-l sărute şi simţi că pielea îi ardea şi era 
uscată. Brusc alarmată, avu un gest de recul. 

— Hatşepsut, murmură el, răsucindu-şi capul înspre ea, zi-le 
imbecililor ăstora să-mi aducă nişte apă. Nu vor să-mi dea să 
beau. 

Ea îi aruncă o privire acuzatoare medicului, gata să-şi dea 
drumul mâniei, dar bătrânul răspunse cu fermitate: 

— Maiestatea Sa nu are voie să bea decât puţin câte puţin, 
spuse el. l-am spus că prea multă apă deodată o să-i 
sporească suferinţele. 

— Prostii, mormăi Tutmes, agitându-se în pat. 

— Măcar ar trebui să fie spălat, spuse Hatşepsut pe un ton 
tranşant. Să mi se aducă apă caldă şi prosoape. O să-l spăl eu 
însămi. Şi trageţi perdelele deoparte! Cum poţi să dormi în 
aerul ăsta înăbugşitor? 

Sclavii, strânşi cu toţii într-un colţ al camerei, se grăbiră să 
deschidă ferestrele. 

— Tu, de colo, vino aici cu evantaiul! Porunci ea tăios. Tutmes 
îşi închise ochii, bucurându-se de aerul răcoros care-i mângâia 
trupul. 

— Ard tot, murmură el din nou. 
începu să dârdâie şi să clănţăne din dinţi, agăţându-se de 
pături cu mâinile tremurânde. Cuprinsă de o îngrijorare vie, 
sora sa bătu pernele cu palma şi le aranjă. 


— Nu te nelinişti, Tutmes, spuse ea. l-am chemat pe vrăjitori 
şi în scurt timp o să scapi de febră. 

Faraonul se agită şi gemu fără să răspundă. Un sclav se 
apropie de ei cu un vas cu apă caldă. Scoţându-şi inelele, 
Hatşepsut îi porunci sclavului să-l pună lângă pat. Turnă în apă 
puţin vin, muie o bucată de pânză şi îi şterse faţa lui Tutmes. 

Acesta zâmbi slab, luându-i mâinile într-ale sale. Cu blândeţe, 
Hatşepsut dădu cearşafurile la o parte şi se apucă să spele din 
cap până în picioare trupul acesta ce avea o înfăţişare temă, 
nesănătoasă şi puhavă. Fără să ştie de ce anume suferea, ea 
îşi zicea că formulele magice aveau să se dovedească, fără 
îndoială, de prea puţin folos. 

Când termină, îşi spălă mâinile cu apă curată şi-şi puse 
gânditoare inelele la loc. Aplecându-se spre el, îi spuse la 
ureche: 

— Tutmes, vrăjitorii au sosit. Acum trebuie să plec, fiindcă 
sunt aşteptată. O să mă întorc însă mai târziu şi o să te spăl 
din nou. Vrei? 

Tutmes îi respiră parfumul, uşor şi plăcut. Ar fi vrut să se 
întoarcă, să deschidă ochii, dar efortul acesta era peste 
puterile lui şi se mărgini să facă un semn din cap. 

Ea se ridică. 

—  Începeţi imediat! Le porunci vrăjitorilor care aşteptau 
tăcuţi. Şi să nu vă opriţi până când faraonul nu va fi în stare să 
se dea jos din pat ca să plece la vânătoare. 

Le adresă un zâmbet scurt şi, de îndată ce închise uşa după 
ea, auzi răsunând strania melopee. 

Hatşepsut îi trimise un mesaj lui Aset, dându-i permisiunea 
să-l vadă pe Tutmes, dar interzicându-i categoric să-şi aducă 
şi fiul cu ea, şi îi porunci gărzii de corp însărcinate cu ducerea 
mesajului să aştepte ca să se asigure că ordinele ei erau 
respectate. 

Se opri o clipă în atelierul lui Tahuti, o odaie spațioasă 
întotdeauna plină de aburii metalului încins. Discutară despre 
proiectele referitoare la pardoseala templului, care trebuia să 
fie din aur şi argint bătut, şi care urma să fie aşternută sub 
supravegherea lui. Meşterul profită de prezenţa ei să-i arate 
câteva cufere de aramă pe care le pregătea pentru Maestrul 
Misterelor. Hatşepsut fu plăcut impresionată, apreciind 
delicateţea cizelării şi îmbinarea făcută cu dragoste, şi-şi 


făgădui să-i vorbească lui Ineni despre acest tânăr artist. 

Când se întoarse în camera lui Tutmes, medicul o aştepta la 
uşă, împreună cu membrii anturajului faraonului, care, 
speriaţi, se strânseseră în jurul lui. 

— Maiestate, ar fi mai bine să nu intri. Faraonul doarme, dar 
somnul lui nu prevesteşte nimic bun. Pielea îi este acoperită 
de pustule. 

— Unde-i Aset, a doua soţie? Întrebă Hatşepsut. 

— Era aici acum o clipă, dar am rugat-o şi pe ea să se 
întoarcă în locuinţa ei. 

În ciuda protestelor medicului, Hatşepsut intră la fratele său. 
— Incetaţi! Le porunci ea vrăjitorilor, ale căror incantaţii se 
opriră de îndată. 

Se apropie de Tutmes, care stătea întins pe o parte, cu gura 
deschisă, şi respira cu dificultate. Păturile îi alunecaseră până 
la mijloc şi regina constată că jumătatea de sus a corpului îi 
era acoperită de pustule mici şi albe, care ieşeau în evidenţă 
pe pielea lucioasă şi galbenă. 

— E ciumă, într-adevăr, murmură ea adresându-se medicului, 
care o urmase înăuntru. 

Acesta dădu din cap şi ridică braţele, cu un aer învins. 

— Una din formele ciumei, se grăbi el să răspundă. Rămaseră 
tăcuţi şi cufundaţi în gânduri, contemplându-l pe faraonul care 
dormea. 

— Să nu pleci de lângă el, îi porunci ea, şi să mă ţii la curent 
cu cea mai mică schimbare. 

Medicul făcu o plecăciune, şi regina ieşi, îndreptându-se spre 
templu, însoţită de sclava sa. Găsi sanctuarul închis şi se 
sprijini cu pieptul de uşă, cu braţele ridicate şi ochii închişi, şi 
se rugă: „O, tată! Tutmes va muri? Dacă moare...” I se păru că 
aude un ecou batjocoritor al gândurilor ei repercutându-se 
într-o şoaptă printre coloane şi prin curtea interioară goală. 
„Dacă moare. Dacă moare. Dacă moare...” 

Seara, se întoarse în camera bolnavului şi se aşeză la 
căpătâiul său. Un lichid incolor îi curgea din pustule, 
prelingându-se pe cearşafuri şi chinuindu-l nespus. Tutmes o 
chema neîncetat, rostogolindu-şi dintr-o parte într-alta a 
patului trupul flasc şi moale, asemănător hoitului unui animal. 
Hatşepsut se aplecă spre el şi văzu că era inconştient, 
chemând-o doar în delir. Părea că se descompune înainte 


chiar de a-şi fi dat ultima suflare. Duhoarea acestei putrefacţii 
umplea aerul, provocând greață. Hatşepsut însă nu se cilinti şi 
continuă să-l contemple fără ca trăsăturile desăvârşite să i se 
tulbure câtuşi de puţin. 

Aset se strecură în odaie, şovăitoare, cu ochii aţintiţi asupra 
lui Hatşepsut şi, văzând că regina păstra tăcerea, se apropie 
de pat ţinându-se de nas. Nu-şi putu stăpâni o exclamaţie 
uşoară  contemplând masa omenească ce se agita 
murmurând. Se lăsase întunericul, şi lămpile fuseseră aprinse, 
dar lumina lor blândă şi aurie nu reuşea să ascundă 
descompunerea corpului. Cea de-a doua soţie se întoarse cu 
spatele la pat şi întâlni privirea insistentă a lui Hatşepsut, 
aţintită asupra ei. 

— ÎI mai iubeşti şi acum, Aset? Întrebă ea liniştită. Sau te-ai 
săturat deja să-ţi priveşti soţul regal? Ai cumva de gând să te 
refugiezi în siguranţa călduţă a apartamentelor tale? 

Hatşepsut îl chemă pe majordomul lui Tutmes, care stătea în 
spatele ei. 

— Adu un scaun pentru a doua soţie şi pune-l de cealaltă 
parte a patului. Stai jos, Aset, stai jos odată! 

Tânăra femeie se lăsă să cadă pe scaun, dar îşi întoarse 
capul, până când Hatşepsut îi spuse cu un glas şuierat: 

— Priveşte-l! Te-a scos din condiţia ta umilă şi te-a copleșit cu 
mai multă dragoste şi mai multe giuvaiere decât ar îndrăzni 
vreo femeie să viseze că ar primi în mai multe vieţi. lar acum 
îţi întorci privirea, ca şi cum n-ar fi decât un vagabond care 
cerşeşte la uşile templului! Dacă se trezeşte, vreau să-ţi vadă 
privirea plină de adoraţie, ingrată nenorocită ce eşti! 

Cu buzele albite, Aset se supuse. Tutmes însă nu se mai trezi. 
Spre miezul nopţii, începu să geamă jalnic, ca un câine rănit, 
cu chipul scăldat în lacrimi. Hatşepsut îi luă mâinile şi le 
strânse cu putere, iar el suspină. Când trâmbiţele vestiră 
miezul nopţii, faraonul muri în aşternutul înmuiat de propriile 
lacrimi. 

Multă vreme după ce fratele ei îşi dăduse ultima suflare, 
Hatşepsut rămase aşezată lângă el, acolo unde era, cu ochii 
pironiţi asupra lui, gândindu-se la băieţelul rotofei pe care-l 
tachina cu drăgălăşenie, la adolescentul morocănos pe care-l 
dispreţuia un pic şi la faraonul a cărui importanţă era în ochii 
ei mai mică decât a miniştrilor săi. Acum, că murise, simţea 


pentru el un fel de milă pe care nu o mai resimţise niciodată 
cât fusese în viaţă. La ce-i folosise că fusese Tutmes al II-lea? 
Ce făcuse, în afară de ceea ce orice bărbat se dovedeşte 
capabil, adică să aibă urmaşi? Plânse puţin, neputând crede că 
faraonul murise, el care doar cu o săptămână în urmă mai 
doborâse vreo treizeci de gâşte şi care acum zăcea cu mâinile 
lipsite de viaţă crispate pe piept. 

Se ridică şi se adresă celor din jur, care continuau să fie 
împietriţi. 

— Trimiteţi după preoţii lui Sem şi, după ce vor lua trupul, 
aveţi grijă ca cearşafurile să fie purificate, şi patul aşijderea. 
Aset era tot prăbuşită pe scaunul ei, având pe chip o expresie 
de neîncredere. Hatşepsut se apropie de ea şi o puse cu 
blândeţe să se ridice. 

— Du-te la fiul tău, îi spuse ea. Vă iubea pe amândoi. 
Deocamdată, măsurile pe care le luase pentru a-ţi restrânge 
libertatea de mişcare sunt suprimate. Poţi să te plimbi pe 
unde vrei. 

Aset părăsi încăperea cu un pas greu, mergând ca în vis. 

În sfârşit, Hatşepsut plecă şi ea. Tot nu putea crede în 
moartea lui Tutmes şi i se părea că a doua zi ea avea să-şi 
reia programul cotidian, în timp ce el va fi la vânătoare, şi că 
seara vor cina împreună, ca de obicei, făcând glume şi 
pălăvrăgind. Faptul că în afară de camera aceasta aurită şi 
fetidă nimic nu se schimbase i se părea aproape o insultă la 
adresa morţii sale. 

Egiptul întreg fu copleşit de disperare. Era o perioadă a anului 
deosebit de nefavorabilă pentru moartea unui faraon, şi cu 
atât mai mult a unuia tânăr şi viguros. Recolta aproape era 
strânsă şi felahii nu aveau altceva de făcut decât să stea pe 
malul fluviului, privind cum se umflă apele şi bârfind. Şi era 
inevitabil să înceapă să circule tot soiul de zvonuri 
contradictorii. _ 

Hatşepsut era la curent cu toate acestea. Intr-o zi, spre 
sfârşitul perioadei oficiale de doliu, trimise după medicul lui 
Tutmes şi totodată după judecătorii lui, chemându-i şi pe Aset 
cu tânărul Tutmes. Când se adunară cu toţii, intră direct în 
subiect. 

— Mi s-a raportat, spuse ea fără să se piardă în preambuluri, 
că circulă anumite zvonuri fără noimă şi josnice. Dat fiind că 


ştim cu toţii despre ce este vorba, cred că nu are rost să-mi 
mânjesc buzele repetându-le. Doctore, spune-ne de ce a murit 
fratele meu. 

Omul răspunse fără nicio ezitare: 

— A murit de ciumă, Maiestate. Nu e nicio îndoială în privinţa 
asta. 

— S-ar putea să se administreze vreo otravă care să producă 
simptome comparabile cu cele pe care le avea el? 

Medicul dădu din cap. 

— Am tratat boli de tot felul, ani şi ani de zile, dar n-am auzit 
niciodată de o asemenea otravă. 

— Vezi documentele din faţa ta? Eşti gata să juri în faţa lui 
Amon şi a lui Osiris, ca şi pe numele strămoşilor tăi, că 
faraonul a murit de moarte naturală? 

Hatşepsut îi aruncă o privire nimicitoare lui Aset, care nu 
spunea nimic, cu ochii ei ca ai păsărilor de pradă aţintiţi pe 
chipul omului. Medicul dădu din cap, sigur de sine. 

— Sunt gata să jur. 

— Să fie cumva fiindcă te temi de mine, nobile senior? 

Medicul îi zâmbi. 

— Maiestate, sunt un om în vârstă şi acum nu mă mai tem de 
nimeni altcineva decât de Anubis şi de judecata lui. Am spus 
adevărul. Puternicul Horus a murit de ciumă. Asta-i tot. 

— Atunci, ia loc şi binevoieşte să-ţi pui sigiliul pe aceste 
documente. Crainicii mei le vor răspândi în toate oraşele şi 
toate aşezările regatului; şi, începând din ziua aceasta, oricine 
va afirma contrariul va fi condamnat la moarte. 

Privirea semnificativă pe care i-o adresă lui Aset nu scăpă 
nimănui. Din rândul judecătorilor se auzi un murmur de 
aprobare. Hatşepsut îi întrebă dacă erau mulţumiţi, iar ei îşi 
exprimară la unison asentimentul şi ieşiră, plecându-se adânc. 
Aset ieşi şi ea, fără un cuvânt. 

În săptămânile care urmară, Egiptul aşteptă ca regina să 
ratifice pretenţiile la tron ale lui Tutmes al Ill-lea şi să se 
proclame regentă până ce copilul avea să ajungă la vârsta 
adultă. Doar apropiații ei nu fură surprinşi să constate că 
proclamația aşteptată nu se dădea. lar roţile masive ale 
guvernării continuară să se învârtă ca de obicei. Hatşepsut 
continua să se roage, să vâneze, să danseze şi să dea 
petreceri, ca şi cum Aset şi copilul ei nici n-ar fi existat. 


Aset îşi petrecuse zilele de după înmormântare sub apăsarea 

unei terori neîncetate, aşteptându-se să se vadă exilată dintr- 
o clipă într-alta, împreună cu micul Tutmes. Timpul trecu, şi 
temerile ei dispărură. Se aventură să tatoneze terenul în 
speranţa de a reuşi să desluşească intenţiile reginei. La fiecare 
tentativă, se lovi de un refuz politicos, dar ferm şi trebui să se 
retragă, prost-dispusă şi dezamăgită. Hatşepsut nu mai 
pomenise nimic de interdicţia accesului la grădină şi Aset o 
străbătea, furioasă, cât era ziua de lungă, mânia fiind acum 
mai mare decât teama. Dat fiind că regina nu se hotăra deloc 
să proclame drepturile fiului ei la dubla coroană, Aset hotărî să 
ia lucrurile în mână. 

Într-o dimineaţă, în timp ce Hatşepsut examina depeşele 
împreună cu Senmut, Ineni şi Hapusemb, Dua-eneneh, şeful 
crainicilor, dădu buzna în sală, abia răsuflând, cu privirile 
rătăcite. În clipa când dădea să deschidă gura, Ipuyemre, cel 
de-al doilea profet al lui Amon, se prezentă şi el, urmat de 
Menena, cu mâinile împreunate pe pântecele proeminent, cu o 
expresie de bucurie pioasă pe chipul lucios. 

— Prosternaţi-vă cu toţii! Urlă Senmut. Unde vă credeţi, la 
cârciumă? 

În faţa acestei porunci, se lipiră cu toţii de podea. 

— Ridicaţi-vă, le spuse Hatşepsut fără să se supere. 

Plimbă peste ei toţi o privire pătrunzătoare, încercând să 
ghicească motivul acestei năvale, dar fiecare păstra tăcerea. 
lpuyemre, prietene, tu care pari cel mai ponderat, poţi să 
vorbeşti, fiindcă am jurat să nu-i mai adresez niciodată vorba 
primului profet al lui Amon, adăugă ea. 

Acesta făcu o plecăciune, şi ea văzu că mâinile îi tremurau, 
deşi încerca să ascundă asta. 

—  Azi-dimineaţă la templu ni s-a dat un semn măreț, 
Maiestate. În timp ce prinţul moştenitor îşi îndeplinea 
îndatoririle de diacon alături de ceilalţi băieţi şi cu marele 
preot, puternicul Amon s-a plecat în faţa lui. 

Respirația lui Hatşepsut deveni şuierătoare, Ineni scăpă sulul 
de papirus, şi Senmut simţi că inima încetează să-i mai bată, 
dar nu se clinti, ţintuindu-l cu privirea pe Menena, care nu 
schiţa niciun gest, dar ale cărui buze tremurau. 

Hatşepsut stătea şi ea nemişcată, cu mâna pe Sigiliu, iar 
colierul de aur îi scânteia în soare. Deodată, se relaxă şi zâmbi 


batjocoritor. 

— Chiar aşa? Făcu ea, apropiindu-se de Nehesi şi înapoindu-i 
Sigiliul. Şi ce concluzii trageţi de pe urma acestui semn? 

— Ei bine, că Amon e mulţumit de prinţ... 

Regina avu un zâmbet larg. 

— Dragul meu lpuyemre, eşti ca întotdeauna un servitor loial 
şi credincios, dar te temi prea mult de mine, aşa cum se şi 
cuvine, bineînţeles. Dua-eneneh, îţi mulţumesc că ai venit atât 
de repede. Spune-mi acum ce s-a întâmplat cu adevărat. 

Crainicul se plecă, cu buzele strânse şi privirea aspră. 

— Prinţul tocmai se ruga şi l-a întrebat pe Amon dacă va fi 
cândva faraon, aşa cum dorea tatăl lui. 

— Şi apoi? 

Regina părea să se distreze din nişte motive doar de ea 
cunoscute, dar Senmut simţi cât de încordată continua totuşi 
să fie. 

— Apoi, după o clipă, Amon şi-a înclinat capul de aur. Dua- 
eneneh vorbea pe un ton neutru şi lipsit de emoție. 

Privirea lui o întâlni pe a lui Hapusemb, şi cei doi îşi zâmbiră. 
— Amon şi-a înclinat capul de aur, repetă ea gânditoare, 
lipindu-şi buzele de palmele împreunate. Dua-eneneh, adu-l 
imediat pe prinţ şi pe mama lui. Menena, aşteaptă în 
anticameră. lpuyemre, tu poţi rămâne. 

O dată ce crainicul şi marele preot ieşiră, Hatşepsut se 
întoarse spre cei rămaşi înăuntru. 

— Ei, ce ziceţi? Întrebă, ridicând sprâncenele. 

Ineni fu cel care vorbi: 

— Bineînţeles, toate acestea trebuie să fie adevărate, spuse 
el. Cu siguranţă că semnul a fost dat cu adevărat, altfel 
Menena şi preotul nu ar fi atât de tulburaţi. Totuşi... 

— E un vicleşug! Strigă Nehesi. Zeul nu se pleacă în faţa 
nimănui, decât în faţa ta, puternică regină. 

— Ştiu, răspunse Hatşepsut. Sunt mulţi cei care-şi pleacă în 
faţa lui capul, şi nu inima. 

— Şi eu cred că e o înscenare, spuse Hapusemb. Cine se afla 
lângă copil în momentul când s-a întâmplat asta? 

— Menena, evident, răspunse pe dată Senmut. 

— Împreună cu ceilalţi diaconi, îi aminti Ipuyemre. 

— În cazul ăsta, observă Hatşepsut calmă, dacă Menena se 
afla lângă prinţ, cine se afla în sanctuar, în spatele lui Amon? 


Cu toţii îl priviră pe lpuyemre, care răspunse scuturând din 
cap: 

— Nu ştiu. Eu eram cu dansatorii sacri în curtea interioară, de 
unde nu-i vedeam pe prinţ şi pe zeu decât de departe. 

Dua-eneneh se întoarse, însoţit de Aset şi de Tutmes. Aset 
părea aţâţată la culme, cu obrajii înfierbântaţi sub machiaj. 
Micul Tutmes, cu un aer solemn, se plecă în faţa mamei sale 
vitrege şi mătuşe. 

— Te salut, Tutmes, spuse ea. Tocmai am aflat de favoarea 
cu care te-a gratificat zeul şi aş vrea să ştiu mai multe. 
Povesteşte-mi tu. 

Ochii de culoare deschisă ai copilului îi întâlniră pe ai ei. 
Mama lui îl avertizase că regina nu-l iubea, că-şi dorea să-l 
vadă părăsind palatul pentru ca să poată guverna astfel 
singură, dar băiatului îi era greu să o urască pe doamna 
aceasta frumoasă şi înaltă, cu un chip atât de desăvârşit, încât 
ar fi vrut să-l contemple la nesfârşit. 

— Mă rugam. Mă rog deseori, ştii! Adăugă el cu un aer 
sfidător. 

— E bine că te rogi des! E un lucru foarte bun să te rogi, îl 
încurajă ea cu un zâmbet. 

Băiatul simţi că-i revine curajul. 

— Mă hotărâsem să-i cer părerea lui Amon, vorbi copilul cu 
glăsciorul său subţire. Cei care-l ascultau avură atunci 
impresia că nu făcea decât să repete o lecţie bine învățată. 
Mi-am ridicat sus de tot vasul cu tămâie şi l-am rugat să-mi 
spună dacă voi fi faraon. 

— Chiar aşa? Şi ce ţi-a răspuns? 

— Mi-a zâmbit, apoi şi-a înclinat grațios capul. L-a înclinat 
foarte mult, până când bărbia a atins pieptul său august. Toţi 
cei care erau de faţă în jurul meu l-au văzut. 

— Aha. Spune-mi, Tutmes, ştii cine sunt eu? 

— Eşti regina Egiptului. 

— Şi mai ce? 

— Nu... nu ştiu. 

— Bine, atunci o să-ţi spun, fiindcă mama ta nu pare să fie în 
stare să-ţi spună. Mai simt şi fiica lui Amon, întruchiparea lui 
pe pământ, rodul măruntaielor sale sacre; şi el mă iubea încă 
dinainte de a mă naşte. Gândurile lui sunt gândurile mele. 
Voința lui este voinţa mea. Crezi că ţi-ar fi spus el că vei fi 


poate faraon fără ca eu s-o ştiu? 

Aset scoase un sunet pe jumătate înăbuşit şi făcu un pas 
înainte. Stânjenit, Tutmes dădu din cap. 

— Nu... nu, nu cred. Dar atunci ce voia să spună zeul? 

— Voia să spună că e mulţumit de tine. Vrea ca tu să 
munceşti cu zel în slujba lui şi a Egiptului. Şi atunci poate că 
într-o bună zi vei fi faraon. Dar, deocamdată, nu. 

— Nu acum? 

Buzele îi tremurau şi şi le muşca de mânie. 

— Dar sunt prinţul moştenitor şi, prin urmare, trebuie să 
devin faraon! 

— Dacă Amon îmi spune că vrea să fii faraon, o să ţi-o spun. 
Asta nu se va întâmpla însă multă vreme de-acum înainte. Nu 
eşti încă decât un prinţ mic şi mai ai multe de învăţat înainte 
de a putea urca pe tronul lui Horus. Inţelegi? 

— Da, spuse el pe un ton sec. Dar învăţ repede, Maiestate. Ea 
îşi cobori privirile spre chipul său rebel. 

— E adevărat. Semeni în toate privinţele cu bunicul tău, 
Tutmes |, tatăl meu. Acum întoarce-te în apartamentul tău. 
Vreau să vorbesc cu mama ta. 

Băiatul ieşi cu capul sus şi cu umerii drepţi, traşi în spate. 
Hatşepsut porunci ca Menena să fie poftit înăuntru. Se 
stăpânea cu greu, străduindu-se să se arate dreaptă în faţa 
acestui vicleşug stupid în vederea însuşirii puterii. In timp ce 
Menena îşi relua locul lângă Aset, Hatşepsut observă că 
aceasta îşi recăpătase tot sângele rece. 

— Zeul nu se pleacă în faţa nimănui decât în faţa mea, spuse 
ea. Tot Egiptul o ştie din ziua când m-am născut, încercând să 
joci renghiul ăsta josnic şi jalnic unui copil care crede în zeul 
lui, l-ai dezonorat pe Amon şi n-ai reuşit decât să provoci un 
început se scandal printre cei care n-au altceva de făcut decât 
să bârfească. Dacă ţi-ai închipuit că-mi poţi forţa mâna, asta 
dovedeşte doar sminteala şi naivitatea ta. Cum ai putut crede, 
fie şi numai o clipă, că o să mă reped să-i pun coroana pe cap 
lui Tutmes şi o să las ţara în mâna cuiva ca tine? (Avu un 
zâmbet dispreţuitor.) Dar nu meriţi nici măcar disprețul meu. 

Aset o asculta, dând semnele celei mai vii agitaţii şi 
mototolindu-şi rochia. Deodată, izbucni: 

— Fiul meu este de drept prinţul moştenitor al coroanei! Aşa 
a fost voinţa tatălui său! 


— Dar tatăl lui a murit, i-o întoarse Hatşepsut. Încă de pe 
când trăia, eu eram Egiptul şi continuu să fiu Egiptul. Micul 
Tutmes ar fi mult prea maleabil în mâinile tale şi nu ţi-ar trebui 
prea mult ca să storci ţara mea mult-iubită. Crezi că soldaţii şi 
preoţii ar răspunde apelului tău? Ţi-ai petrecut oare toţi aceşti 
ultimi şapte ani în cea mai deplină orbire? (îşi înălţă braţele.) 
Ţi-ai jucat ultima carte! Răbdarea mea a ajuns la capăt! Nu 
vreau să mai aud de niciun complot. În caz contrar, o să te 
condamn fără şovăire la moarte pentru trădare şi o să fii 
executată. Fiul tău şi cu tine reprezentaţi un pericol pentru 
tara aceasta pe care pretindeţi că o iubiţi amândoi. Şi acum, 
ieşi de aici! 
Aset ar fi vrut să-i răspundă. Buzele i se mişcau şi ochii îşi 
aruncau veninul spre Hatşepsut. Nehesi făcu însă un pas 
înainte, care o determină să se retragă şi să iasă cu toată 
iuţeala. 
— Eşti prea miloasă, Maiestate, spuse Senmut. Şerpii ăştia 
trebuie striviţi sub călcâi. 
— S-ar putea să ai dreptate, răspunse ea obosită, dar nu 
vreau să-i iau fiului meu vitreg mama naturală imediat după 
moartea tatălui său. Nu cred că Menena poate face ceva acum 
că Tutmes nu mai este aici să-l sprijine. Nehesi, ai grijă ca 
suita Maiestăţii Sale să-i supravegheze fără răgaz. Senmut, 
vreau lista tuturor preoţilor în funcţie din templu, de la cel mai 
mic diacon şi până la Menena. Încă nu m-am hotărât ce să fac, 
dar nici nu-mi trece prin cap să-i las coroana micului Tutmes. 

Partea a IV-a 

20 

Hatşepsut aşteptă doi ani înainte de a se hotărî, doi ani pe 
care-i dedică în cea mai mare parte consolidării puterii sale 
asupra Egiptului, dominaţiei ei asupra poporului. Apoi veni din 
nou luna lui Meshir. Între palmieri şi salcâmi, pământul se 
acoperi cu un covor de muguri, şi puii de păsări începură să 
înveţe să zboare în apropierea fluviului. Ogoarele erau 
brăzdate de canale noi, care se întretăiau cu cele vechi, 
oglindind în apa lor cerul palid de primăvară. 
Templul din vale era gata. O dată ce şantierul fu curăţat, 
ultimii muncitori rechiziţionaţi se întorseseră în satele şi la 
gospodăriile lor. Monumentul strălucea cu toată luminozitatea 
pietrei, încastrat în adâncul adăpostului său însorit, şi nu mai 


aştepta decât omagiul făpturii divine care avea să calce în 
curând pe pardoseala de aur şi argint. Hatşepsut îl însărcinase 
pe sumbrul Tahuti să înalțe între aceşti pereţi un nou altar 
tainic din abanos închinat Nubiei, în amintirea victoriei sale. 
Tot el desenase porţile interioare, din cedru şi din bronz, dar 
cele ce-i dezvăluiau cu precădere amploarea talentului erau 
porţile principale, din aramă întunecată, masive şi îndeajuns 
de impresionante pentru a-i descuraja pe musafirii rău- 
intenţionaţi. Incrustate cu electrum, acel aliaj din aur şi argint 
care-i plăcea atât de mult lui Hatşepsut, ele erau acum larg 
deschise şi reflectau strălucirea soarelui în fascicule lungi şi 
aurii. 

Preoţii calculaseră ziua cea mai favorabilă consacrării 
templului şi o aleseseră în 29 a lunii. Hatşepsut îşi făcea 
rugăciunea, cu faţa la grădină. În spatele ei, în dormitor, 
slujnicele îi pregăteau şorţul scurt cu falduri brodate cu aur şi 
peruca de ceremonie albastră şi aurie, împreună cu 
cingătoarea grea, tot din aur. Regina îi privi pe preoţii care se 
adunau în curtea interioară, îmbrăcaţi în robele lor de un alb 
strălucitor. Vederea trecătoare a lui Menena, în blană de 
leopard, nu-i întrerupse firul rugăciunilor. 

Cu toate acestea, se simţea convinsă că destinul ei avea să 
înregistreze o cotitură în această zi. Sentimentul puterii sale o 
cuprinse brusc. Se ştia nemuritoare, stăpânind lumea în 
strânsă comuniune cu Ra, care-i scălda pielea de culoarea 
mierii. Când îşi încheie rugăciunea şi mai aruncă o ultimă 
privire fluviului şi necropolei tremurătoare în lumina arzătoare 
a soarelui, se întoarse în răcoarea dormitorului, unde femeile 
aşteptau să o îmbrace. 

li legară în jurul mijlocului şorţul, apoi cingătoarea şi în cele 
din urmă îi puseră pieptarul greu împodobit cu nestemate, 
după care-i puseră brăţările şi inelele. Ţinându-şi braţele 
întinse în faţă, Hatşepsut se gândea la anii îndelungaţi în 
cursul cărora, zi de zi, pietrele şi coloanele fuseseră cioplite, 
şlefuite şi apoi înălțate, ca şi la momentele plăcute petrecute 
alături de Senmut şi de Tutmes, observând cum progresează 
lucrările. Îşi aminti cu mândrie de minunatele discuţii cu tatăl 
ei. „Aşadar, îmi ştii răspunsul, zeu al Câmpiilor, îşi zicea ea. Îţi 
dăruiesc acest monument, cel mai somptuos din câte ştiu şi 
de care sunt mândră.” 


Se aşeză, cu palmele întoarse în sus pentru a-i fi unse cu 
henna roşie. In timp ce se uscau, tălpile picioarelor şi unghiile 
acestora fură vopsite la rândul lor. Apoi fu încălţată cu 
sandalele ale căror pietre de jasp sângerii străluceau puternic. 
Faţa îi fu machiată cu un praf de aur care îi făcu buzele şi 
genele să strălucească şi i se dădu cu khol în jurul ochilor. In 
timp ce zâmbea imaginii sale strălucitoare din oglindă, îi fu 
pusă pe cap peruca, apoi coroana mică în formă de cobră. Era 
cu adevărat zeiţa care simboliza minunata-i ţară. 

Senmut o aştepta împreună cu ceilalţi pe malul fluviului. O 
sută de ambarcaţiuni împodobite cu drapele şi ghirlande 
aşteptau deopotrivă la chei pentru a-i transporta pe membrii 
Curţii şi pe preoţi pe malul celălalt. Senmut era gătit ca un 
prinţ ce era, cu coiful alb încrustat cu aur, cu brăţările şi 
însemnele funcţiei sale scânteind pe pielea întunecată la 
culoare, cu un pieptar mare şi auriu alcătuit din lanţuri şi 
scarabei din turcoaz, care-i acoperea umerii, gâtul şi spatele, 
şi cu emblema prinților regali, seniori ereditari ai Egiptului 
întinzându-i-se peste pieptul lat. Ta-kha'et se afla printre 
celelalte femei, cu pisica în braţe. Femeia purta o rochie 
albastră. Senmut o zări în momentul când se îmbarca şi se 
miră că-şi pusese o culoare de doliu pentru o asemenea 
ceremonie. 

Una câte una, corăbiile porniră pe Nil, ale cărui ape agitate 
continuau să scadă. Pe celălalt țărm al fluviului, mulţimea se 
strânsese într-un cortegiu vesel şi zgomotos sub baldachinele 
şi flamurile care mărgineau ceea ce odinioară nu fusese decât 
o potecă. Hatşepsut trecu în fruntea lui. Dat fiind că luase 
hotărârea să meargă la templu pe jos, îşi lăsase litiera pe 
malul fluviului. Il zări pe Senmut, care se pregătea să-şi ocupe 
locul în cortegiu alături de Hapusemb, Menkh şi ceilalţi 
miniştri, şi îi făcu semn să se apropie. 

— Unde-i Neferura? 

— E cu femeile, Maiestate, străjuită de crainici, sub paza lui 
Nehesi. Cât despre fetiţă, am crezut că e mai bine să facă 
drumul în litieră. 

— Perfect, aprobă ea, fiindcă Meryet-Hatşepset nu are decât 
trei ani şi o asemenea distanţă ar fi obosit-o. Ziua aceasta e 
deopotrivă a ta şi a mea, nobile Senmut. Am hotărât să împart 
gloria cu tine, aşa că vei merge alături de mine. 


Stupefiat, Senmut îşi ocupă locul lângă ea. Regina făcu semn 
trompeţilor să sune. 

— E de netăgăduit, continuă ea în timp ce cortegiul se punea 
în mişcare, că ţi-ai pus amprenta asupra templului tot atât de 
mult ca mine. M-am gândit mult, Senmut, şi aş vrea să-ţi 
gravezi numele pe zidurile acestea sacre pentru ca generaţiile 
viitoare să ştie cât de mult te-am stimat şi ce onoruri ţi-am 
hărăzit. 

Senmut se întoarse spre ea şi făcu o plecăciune, răvăşit; o 
asemenea distincţie era extrem de rară şi singurul precedent 
pe care şi-l putea aminti era cel al lui Djoser, care-i îngăduise 
lui Imhotep să-şi semneze extraordinarele realizări. Ştia unde 
avea să şi-l graveze pe al său, împreună cu titlurile şi cu 
povestea vieţii sale: pe spatele uşii sanctuarului interior, unde 
numai zeii şi familia regală le-ar putea vedea închizând uşa, 
privilegiu pe care nici măcar preoţii înşişi nu-l aveau. 

— E o mare cinste, Maiestate! Exclamă el fericit. 

Regina îşi întoarse spre el chipul auriu şi râse în hohote. 

— N-am terminat încă cu tine, prinţ mândru şi brav! Ajunseră 
la primul şi unicul pilon, pe care-l depăşiră continuând să 
glumească. Hatşepsut se opri şi-şi contemplă cu plăcere şi 
recunoştinţă capodopera. La câţiva paşi, prima rampă urca 
domol până la cea dintâi terasă, sub care un şir de coloane 
reflecta lumina soarelui. Cea de-a doua rampă ducea şi ea lao 
altă sală plină de coloane, şi privirea se lăsa apoi pe vârful 
colinei, astfel încât templul, valea şi faleza păreau să 
alcătuiască un singur tot, combinaţie armonioasă între 
frumuseţea pietrei brute şi lucrarea omului. 

Grădinile nu fuseseră încă desenate. Aleea plănuită de 
Hatşepsut era în stadiul de proiect; dar stânca şi piatra 
templului, în simplitatea lor naturală, nu aveau nevoie de 
niciun element suplimentar care să sporească puritatea şi 
puterea arhitecturii lor. Regina amplasase altarul lui Amon 
alături de statuia sa din capela centrală şi acum le făcu semn 
purtătorilor litierei zeului să se apropie. Preoţii înaintară cu 
povara lor copleşitoare. Tânărul Tutmes fusese ales să ducă 
tămâia lui Amon. Procesiunea se puse din nou în mişcare şi 
atinse încet prima rampă, unde se opri să se roage. 
Rugăciunile continuară până la cea de-a doua rampă, ritmate 
de vocea melodioasă şi gravă a lui Menena. Hatşepsut 


pătrunse în întunecimea sanctuarului ei, gândindu-se la 
Tutmes, soţul ei defunct, şi la plăcerea pe care ar fi avut-o 
trăind alături de ea această zi. 

Amon fu urcat pe tronul care îi era hărăzit, alături de 
gigantica statuie aurită a lui Hatşepsut, ai cărei ochi păreau să 
scruteze şi cel mai ascuns ungher al templului. Apoi, toţi cei 
care fuseseră admişi în Sfânta Sfintelor se prosternară pe 
podeaua de argint şlefuit, aducând omagiu celor doi zei care 
le guvernau vieţile. Menena îşi croi drum printre cei 
prosternaţi pentru a ajunge lângă Amon, şi riturile de 
consacrare începură. Preoţii, rămaşi pe prima terasă, îşi 
umplură vasele cu tămâie, ascultând litaniile şi zornăitul 
sistrelor. Sub ei, membrii Curţii priveau în tăcere volutele de 
fum înălțându-se până la creasta falezelor care dominau 
valea. 

La sfârşitul ceremoniei, Hatşepsut îngenunche în faţa lui 
Amon şi recită rugăciunile cu sentimentul că încă nu se 
încheiase totul cu adevărat. Razele soarelui la asfinţit 
începeau să pătrundă până la cele două statui. În sanctuar se 
lăsă o tăcere apăsătoare. Tutmes se plecă în faţa lui Amon şi 
începu să împrăştie din nou tămâie. Menena îi adună la un loc 
pe oficianţi, în timp ce nobilii, cu gâtlejul uscat de cât 
cântaseră, se gândeau la masa care avea să urmeze. 
Hatşepsut însă aştepta nemişcată, convinsă în străfundurile 
sufletului că ceva avea să se întâmple. Şi, când se prosternă 
cu faţa la podea pentru ultima oară, un glas limpede se înălţă 
de pe buzele idolului, făcând să freamăte întreaga adunare. 

— Ridică-te şi du-te, mult-iubit rege al Egiptului! 

Hatşepsut ridică brusc capul. Toate amintirile, ambițiile, 
eşecurile şi visurile acestor ani din urmă năvăliră brusc şi 
explodară într-un formidabil strigăt de triumf. Se ridică şi se 
răsuci, cu braţele înălțate deasupra capului. 

— Zeul a vorbit! Strigă ea, pradă exaltării victoriei. Mă 
proclam faraon! 

Afară, toată lumea auzise agitația care domnea în sanctuar şi 
toţi îşi aruncau priviri temătoare. 

— Nu are dreptul! Exclamă brusc Yamu-nefru, din umbră, 
ieşind din toropeala sa obişnuită. 

Deodată, nobilii începură să aplaude. Ropotul aplauzelor se 
propagă, amplificându-se în tot sanctuarul. Adunarea, ridicată 


în picioare, aclama. Regina trecu prin mijlocul ei, urmată de 
Nehesi şi de Senmut, cu braţele înălțate şi chipul radios. Afară, 
ovaţiile sporeau pe măsură ce mulţimea afla vestea. 

— Mă proclam faraon! Strigă ea din nou. 

Cuvintele acestea vibrante fură reluate de mii de ori în ecou 
de mulţimea care le repeta urlând: „Faraon! Faraon!” 

Neferura îşi contemplă stupefiată mama tronând în litiera 
care-l transportase pe zeu, ridicată deasupra feţelor oamenilor 
înălțate spre ea. Aset şi Tutmes se ţineau deoparte. Impinşi de 
mulţimea în delir, se pomeniră în spatele litierei, înconjurați de 
gărzile  Maiestăţii Sale.  Surescitarea atinsese culmea. 
Hatşepsut îşi scoase coroana în formă de cobră de pe cap şi o 
tinu cu braţele întinse, apoi i-o întinse brusc micuţei Neferura. 
Ceva mai târziu, ambarcaţiunea regală o conduse înapoi la 
palat, spre un nou destin. 

În ajunul încoronării sale, Hatşepsut se izolă pentru a medita 
în întuneric. Toţi aceşti ani de eforturi nu fuseseră zadarnici. 
„Am îndeplinit în sfârşit dorinţele tatălui meu, îşi zicea ea. 
Nimeni nu mi se mai poate împotrivi astăzi în Egipt. Tutmes nu 
mai este. Aset şi Menena au eşuat în intrigile lor. Mi-am 
împlinit destinul. Sunt mai puternică decât oricând, mai 
frumoasă şi mai tare ca oricând, singura femeie demnă de 
titlul de faraon.” Se gândi la Neferura, care dormea, strângând 
la piept coroana cea mică, şi la tânărul Tutmes, ale cărui visuri 
de mărire sucombaseră în faţa forţei sale neasemuite şi a 
imensei sale puteri. În noaptea aceasta nu mai existau decât 
ea şi zeul ei, în strânsă comuniune. Se simţea nemuritoare, 
aidoma stelelor care străluceau pe firmament, şi a ţării care 
dormea sub controlul ei. Îşi petrecu pe terasă cea mai mare 
parte a nopţii, bând vin rece, privindu-şi gărzile patrulând prin 
grădinile străbătute când şi când de silueta albă şi furişă a 
vreunui preot mergând să-şi îndeplinească datoria. Când zorile 
începură să mijească, se întinse pe pat, cu ochii larg deschişi 
şi cu mintea preocupată de o mulţime de proiecte. 

Frizerul se prezentă dimineaţa, cu bricele sale bine ascuţite. 
Regina stătu nemişcată în timp ce meşele de păr negru i se 
desprindeau de pe cap şi cădeau de jur-imprejur. Nofret le 
aduna cu grijă una câte una şi, la sfârşit, Hatşepsut se privi în 
oglindă. Frizerul îşi ascuţi briciul şi se apucă să-i radă capul, 
tăcut şi îndemânatic; nu se ivi nicio picătură de sânge. 


Hatşepsut îşi văzu chipul transformându-se sub mâinile sale. 
Acum avea o înfăţişare asexuată; pomeţii îi ieşeau mai mult în 
evidenţă, ochii îi păreau mult mai mari şi mai limpezi, iar gura, 
mai semeaţă. După plecarea frizerului, Nofret îi puse pe cap 
coiful de piele pe care avea să-l păstreze până când avea să 
fie înlocuit de dubla coroană. Acesta îi ajungea până la umeri 
şi îi reteza fruntea, conferindu-i chipului o severitate şi o 
simplitate noi. Nofret îi înnodă la gât ochiul lui Horus, care 
atârna greu şi îi acoperea sânii. Soldatul de pază deschise uşa 
şi se dădu în lături, lăsându-l pe Senmut să intre, în mare 
ţinută festivă de prinţ şi ţinând-o de mână pe Neferura, care 
era somptuos îmbrăcată, acoperită din cap până-n picioare de 
aur şi lapislazuli. Când se plecă împreună cu Senmut, coroana 
în formă de cobră, aşezată neîndemânatic pe capul ei ras, se 
înclină periculos. 

_— Nu, draga mea, îi spuse cu blândeţe Hatşepsut zâmbind. 
Incă nu eşti regină. Sper ca într-o bună zi să te numesc rege, 
dar deocamdată nu ai dreptul să porţi cobra. 

— Dar aş putea totuşi să o ţin în camera mea şi să mă uit la 
ea din când în când? Intrebă copilul scoţându-şi coroana. 

— Da, dacă îmi promiţi că nu o s-o porţi niciodată şi nici n-o s- 
o laşi pe Meryet să se joace cu ea. Ei bine, preotule, eşti gata? 
Senmut îi aruncă o privire femeii înalte strălucind de tinereţe, 
cu coiful bărbătesc pe cap şi ochiul lui Horus la piept, şi făcu o 
plecăciune adâncă. 

— Suntem gata cu toţii. Drapelele tale au fost înălțate şi 
stindardele flutură în vânt. Drumul e străjuit de o mulţime de 
oameni. 

— Şi carul meu? 

— E în curte, Maiestate, răspunse el zâmbind, şi Menkh 
începe să-şi piardă răbdarea. 

— Asta nu mă miră. Să mergem. 

Afară era foarte cald. Hatşepsut se urcă în spatele lui Menkh 
şi, proptindu-se bine pe picioare, se apucă de marginea aurită 
a carului, în timp ce mulţimea o aclama. Menkh pocni din bice 
şi caii porniră în trap domol, fără a merge prea repede, 
deoarece Hatşepsut voia ca toţi să o poată vedea în timp ce 
străbate oraşul. Somptuoasa procesiune parcurse încet 
străzile. Copiii aruncau flori la trecerea ei, şi părinţii lor 
sărutau caldarâmul în faţa acestui zeu care părea că a ascuns 


în adâncul său orice urmă de feminitate pentru a semăna cu 
un tânăr şi frumos bărbat. 

Ajungând la templu, îşi scoase singură coiful şi luă din mâinile 
zeilor coroana de faraon. Senmut fu stupefiat preţ de o clipă la 
vederea capului ei ras. Hatşepsut îşi puse încet pe creştet 
coroana roşie şi albă şi luă biciul şi toiagul de aur pe care i le 
întindea Menena, împreună cu uraeus-ul cel trufaş, cobra şi 
şoimul regalității, care se înălţară din nou deasupra chipului 
faraonului. Apoi, pe umeri îi fu pusă roba grea şi prețioasă. 

După ce făcuse înconjurul sanctuarului, precedată de 
Menena, Hatşepsut se întoarse spre adunare. 

— Preiau astăzi toate titlurile tatălui meu, spuse ea. Crainic! 
Dua-eneneh păşi în faţă şi le recită: 

— Horus, Cel Mult-iubit de Maat, Stăpân al Nekhbetului şi al 
Pen-Uarşetului, Cel al cărui cap poartă trufaşul uraeus, Horus 
de aur, Frumuseţe a timpurilor, Rege al Sudului şi al Nordului, 
Hatşepsut, Cel Veşnic. 

Senmut observă că Dua-eneneh omisese să enunţe „Taur 
Puternic al lui Maat” şi asta îl făcu să zâmbească în sinea lui. 

Apoi, ţinându-şi capul drept, Hatşepsut continuă: 

— Preiau totodată titlurile pe care Amon mi le-a dat la prima 
încoronare. Sunt Maat Alesul lui Ra, Copil al Soarelui, Copil al 
Dimineţii. Şi am hotărât să mă numesc de-acum înainte 
Hatşepsu, Prima dintre puternicii şi nobilii regatului. 

Îi fu înnodată la bărbie barba de faraon şi, departe de a se 
preta  zâmbetelor, această transformare îi evidenția 
dimpotrivă puterea, mai mult decât dacă ar fi fost vorba de un 
bărbat. Hatşepsu l, rege al Egiptului, ieşi încet din templul de 
la Karnak şi-şi oferi frumosul chip de marmură soarelui 
strălucitor. Primi, imperturbabilă, omagiile soldaţilor, apoi se 
întoarse la palat în carul ei. 

Înainte de începerea petrecerii, se aşeză pe tronul lui Horus, 
cu toiagul şi biciul încrucişate la piept, în timp ce sfetnicii ei se 
adunau în faţa sa. Nu fără o oarecare perversitate, îi porunci 
lui Tutmes să i se aşeze la picioare. Acesta se supuse fără un 
cuvânt, dar ea îi simţi limpede furia stăpânită. 

— Ei bine, spuse ea zâmbind, să începem. Cum v-aş putea 
uita, pe voi, cei care-mi sunteţi credincioşi, în ziua aceasta 
binecuvântată de zei? Senmut, apropie-te! 

Acesta se prosternă, iar ea îl invită să se ridice. Aparenţele 


erau salvate, dar, dincolo de protocol, dragostea reginei 
pentru el sărea în ochi. 

— Te fac Supraveghetor al lucrărilor de la Casa de Argint, 
Conducător al Profeţilor lui Montu, Slujitor al lui Nekhen, Profet 
al lui Maat şi, în sfârşit, Nobil al Egiptului. 

Onorurile îl potopeau unul după celălalt. Adunarea atentă ştiu 
atunci cu certitudine cine împărtăşea puterea faraonului, şi 
oamenii îl priviră pe semeţul Senmut cu un real sentiment de 
inferioritate. Acesta făcu o plecăciune şi se aşeză alături de 
ea. 

Regina îi făcu semn lui Hapusemb. 

— Îți aminteşti, îl întrebă ea, de ziua când te-am făcut 
Conducător al Profeţilor din Sud şi din Nord? 

— Îmi amintesc perfect, Maiestate. Era chiar înainte de 
expediţia ta împotriva kuşiţilor. 

— Nehesi, adu-mi-l pe Menena! 

Hapusemb înţelese ce avea să se întâmple. Toată lumea îşi 
tinu răsuflarea până când marele preot se apropie de tron. 

Hatşepsut vorbi calm, dar ochii îi străluceau de mânie sub 
impunătoarea coroană dublă. 

— Menena, un mare preot nu poate fi numit decât de către 
faraonul însuşi, nu-i aşa? 

Marele preot păli, dar făcu o plecăciune. 

— Aşa a hotărât Maat, răspunse el. 

— Or, acum sunt faraon. Îl numesc, aşadar, pe vizirul 
Hapusemb mare preot al lui Amon. Cât despre tine, Menena, 
îţi poruncesc să părăseşti Teba până la sfârşitul lunii lui 
Plamenoth. 

Menena făcu o nouă plecăciune şi părăsi sala la fel de 
imperturbabil ca întotdeauna. Hatşepsut îl urmări o clipă din 
priviri, amintindu-şi de ura nutrită de tatăl ei faţă de acest om, 
şi surprinse privirea pe care i-o aruncă Senmut. Chipul 
majordomului ei oglindea frica şi dezgustul. Mirată, se hotări 
să-l descoasă mai târziu. Se vedea treaba că Senmut era la 
curent cu nişte lucruri pe care ea nu le cunoştea. 

Îl numi pe Nehesi cancelar, onoarea râvnită de toţi, dar care-i 
revenea de drept purtătorului Sigiliului Regal. Când veni 
rândul lui User-amon, îl chemă la ea, iar el se apropie 
zâmbitor. Înainte de a-l pofti să se ridice, ea îi porunci să se 
prosterneze încă o dată până la podea. 


— Cu multă, foarte multă vreme în urmă, vorbi regina, te-ai 
prosternat la fel în faţa mea, în glumă, şi eu ţi-am făgăduit că 
într-o bună zi îţi vei repeta gestul şi cuvintele. iți aminteşti ce 
ai spus atunci? 

Un val de râsete străbătu adunarea, în timp ce User-amon, cu 
nasul în praf, încerca disperat să dea din cap în semn că nu. 

— Te asigur, mare Horus, că extravaganţa aceea mi-a ieşit cu 
totul din minte. Pot să-ţi cer cu umilinţă iertare? 

— Anen! Strigă ea râzând din toată inima. Citeşte-mi ce ţi-am 
cerut să scrii. 

Scribul se ridică şi citi solemn: 

— „Te salut, Maiestate! Frumuseţea ta e mai orbitoare decât 
a stelelor. Vai! E prea mare pentru sărmanii mei ochi, nu te 
mai pot privi!” 

— Acum, repetă-le! Spuse ea, zguduită de râs. 

Şi User-amon se supuse, dar poziţia în care se afla îi slăbea 
considerabil sunetul vocii. 

— Acum poţi să te ridici, spuse faraonul în cele din urmă. 

— Maiestatea Ta are o memorie infailibilă, observă el. 

— Absolut, aprobă ea calmă. lar pentru tine, frumosule, am 
plănuit o inspecţie a viziratului tatălui tău, pe care ai neglijat-o 
destul în vremea din urmă, preferând să le „inspectezi” pe 
sclavele mele. 

Împărţirea privilegiilor şi a recompenselor îşi urmă cursul. La 
apusul soarelui, trompetele vestiră dineul. Hatşepsut se ridică, 
vădit încercată de greutatea considerabilă a robei sale de 
gală. 

— Să cinăm împreună, spuse ea privindu-i pe fiecare pe rând. 
Şi apoi vom desăvârşi împreună ceea ce am început să facem 
pentru Egipt. Niciun urmaş nu va putea spune că ţara asta a 
suferit sub stăpânirea noastră! 

Se îndreptară spre sala ospăţului şi luară loc pe estradă 
pentru a bea în sănătatea ei. Nimeni, cu excepţia vigilentului 
Senmut, nu-i remarcă pe Yamu-nefru, Djehuti şi Sen-nefer, 
care mâncau întunecaţi într-un colţ al sălii, pitiţi în dosul unei 
coloane. Nu departe de ei, Tutmes şi mama lui aruncau priviri 
mânioase în direcţia baldachinului. 

Pe la miezul nopţii, Hatşepsut se descotorosi de roba ei grea, 
bătu din palme, şi petrecerea începu. Regina îşi exprimase 
dorinţa de a vedea trupa de dansatori pe care Hapusemb o 


adusese din Nord. Bărbaţii, deopotrivă acrobaţi şi dansatori, 
executară salturi, sărituri şi piruete în ritmul tobelor şi al 
ciudatelor instrumente cu coarde, care o fascinară. Când 
spectacolul se termină, Hatşepsut le dărui aur, iar Hapusemb 
oferi reginei trupa în dar. Reginei îi făcură mare plăcere şi 
figurile executate de un leopard dresat, care-i fu şi el dăruit. 

Până la o oră înaintată, cele mai uimitoare distracţii ale 
regatului o ţinură cu sufletul la gură, în timp ce cupele cu vin 
erau umplute neîncetat, ca şi conurile parfumate de pe 
capetele musafirilor. 

Hatşepsut porunci la un moment dat să se facă linişte. 

— E vremea să ne odihnim, spuse ea. Dar, înainte de-a pleca, 
aş vrea să-l ascult pe marele lpuky, cântăreţ binecuvântat de 
zei. User-amon, ajută-l! 

Bătrânul păşi până în faţa estradei, sprijinindu-se de umărul 
lui User-amon. Mergea încovoiat, călcând anevoie, copleşit de 
vârstă şi de boală, dar glasul său nu pierduse nimic din vrajă. 
Hatşepsut îi dăduse o casă cu grădină pentru a-şi sfârşi zilele 
în tihnă. Bătrânul îşi puse lăuta pe genunchii costelivi, îşi 
acordă instrumentul sub privirile nerăbdătoare ale musafirilor 
şi începu să cânte. 

La primele cuvinte, Senmut, iritat, se răsuci spre Hapusemb. 

— Dar e cântecul dedicat lui Imhotep! Şopti el mânios. De ce 
l-a ales pentru o zi ca asta? 

Hatşepsut îi porunci brutal să tacă, şi el se supuse, intrigat, 
ascultând melodia tulburătoare care căzu peste întreaga 
adunare ca tăişul unei securi. 


„Unii mor, şi alţii dăinuiesc până ce vremea lor pe pământ se 
sfârşeşte. 


Zeii se odihnesc în piramidele lor, ca şi nobilii şi cei mai 
demni dintre noi. 


Locuinţele marilor ziditori au dispărut. Ce a mai rămas din 
ele? 


Am auzit de multe ori discursurile lui Imhotep şi Hardedef. Ce 
a mai rămas din locuinţele lor acum? Pereţii s-au năruit, 
locuinţele lor nu mai sunt, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. 


Nimeni nu s-a întors ca să ne spună cum se simt, nici de ce 
au nevoie. 


Şi inimile noastre nu-şi vor găsi odihna decât în clipa când ne 
vom alătura lor. 


Bucură-te că poţi uita că într-o bună zi oamenii îţi vor aduce 
omagiu. 
Urmează-ţi dorinţele atât cât vei trăi. 


Parfumează-te cu smirnă, îmbracă-te în veşmintele cele mai 
fine, şi găteşte-te cu minunăţiile zeilor. 


Sporeşte-ţi şi mai mult plăcerile. Urmează-ţi dorinţele şi fă ce- 
ţi place. 


Fă ce vrei pe pământ şi nu-ți frământa inima înainte de a veni 
ziua plângerilor. 


Şi chiar şi atunci, Cel ce are lnima Liniştită nu aude 
plângerile, iar strigătele nu au salvat niciodată pe nimeni De 
lumea subpământeană.” 


Ultimele acorduri plutiră peste adunare; nimeni nu aplaudă, 
dar Ipuky nici nu se aştepta la aplauze. 

— Îţi mulţumesc pentru învăţătură, preaînţeleptule Ipuky, 
grăi Hatşepsut, spărgând tăcerea. E bine ca un rege să nu uite 
de preceptele acestea în ziua încoronării sale. 

Bătrânul îşi plecă uşor capul, apoi se ridică, cu lăuta sub braţ. 
User-amon îl ajută să coboare de pe estradă şi se pierdu în 
mulţime. 

Hatşepsut dădu liber tuturor şi părăsi rapid sala, trasă la faţă 
de oboseală. Câţiva privilegiați o urmară, croindu-şi drum 
printre mormanele de perne, cupe răsturnate şi trupuri 
ghemuite pe jos, până la coridoarele  liniştite ale 
apartamentelor ei. 

21 

Epuizată de excesele din ajun, Hatşepsut dormi adânc. Se 

trezi chiar înainte de ivirea zorilor, se sculă şi aşteptă 


neliniştită momentul acesta atât de mult-dorit. Nofret îi pusese 
scaunul cu faţa la răsărit şi, în timp ce se aşeza, îl auzi sosind 
pe marele preot, pe al doilea mare preot şi pe diaconii lor. La 
porunca ei, Nofret deschise uşa în faţa căreia stăteau, 
respectuoşi, Hapusemb, lpuyemre şi micul Tutmes, împreună 
cu ceilalţi preoţi care duceau vasele cu tămâie. Hatşepsut nu 
făcu niciun gest, cu privirile aţintite asupra orizontului unde Ra 
abia începea să se zărească, şi preoţii intonară imnul laudelor: 
„Salutare ţie, o, puternică încarnare ce te înalţi precum Ra la 
răsărit! O, Emanaţie a zeului sacru!” 


Le primi omagiile cu un soi de orgoliu şi de aviditate geloasă. 

La urma-urmei, tronul, ţara şi zeul îi reveneau de drept, prin 
naştere. La încheierea rugăciunilor, Ra se înălța deja sus pe 
cer, eliberat din ghearele nopţii. Apoi, uşile se închiseră în 
urma preoţilor care se îndreptară spre templu, pentru a 
aştepta acolo venirea faraonului. 

Nofret porunci să se pregătească baia. Gărzile îi lăsară să 
intre unul câte unul pe prinții şi pe nobilii care aveau 
îngăduinţa de a asista la abluţiunile faraonului. Hatşepsut lăsă 
să alunece de pe ea rochia lungă şi se cufundă în apă, apoi, 
după ce-i salută pe toţi, profită de ocazie pentru a discuta cu 
ei despre treburile care aşteptau să fie rezolvate în ziua 
respectivă, lăsându-se între timp spălată de sclavele sale. 
După plecarea sfetnicilor, se întinse pe o banchetă de cedru 
pentru a fi parfumată, masată şi fricţionată. Odată îmbrăcată, 
purtând cobra şi şoimul, simboluri ale imensei sale puteri, se 
duse la templu pentru a îndeplini riturile sacre, pentru prima 
oară de la încoronare. 

In sanctuar, asistată de Thot şi de Horus, deschise racla şi-l 
tămâie pe zeu. Ascultă rugăciunile preoţilor dedicate sănătăţii 
şi siguranţei faraonului. În timp ce îndeplinea aceste ritualuri, 
se simţi cuprinsă de o bucurie adâncă. Ştiuse încă din copilarie 
ca o asemenea zi avea sa vina. 

Ineni se afla deja în Sala de Audienţe, cu depeşele stivuite pe 
masă în faţa lui. Anen şi ceilalţi scribi aşteptau şi ei, gata să 
consemneze ordinele de zi. Ineni, cu faţa trasă şi ridurile din 
jurul nasului şi al gurii mult adâncite, o salută pe Hatşepsut, 
frânt în două. Membrele îl dureau şi toate încheieturile îl 
făceau să sufere. 


Spre deosebire de celelalte zile, nu-i întinse primul dosar. 

— Ce s-a întâmplat, prietene? Îl întrebă ea. Ineni se plecă din 
nou, cu mare anevoie. 

— Maiestate, nu ştiu cum să-ţi spun, dar aş vrea să 
demisionez din funcţiile mele de trezorier. 

Hatşepsut îi privi din nou chipul frumos şi istovit şi îi remarcă 
paloarea. 

— Eşti nemulţumit de mine, Ineni? Politica mea îţi displace 
cumva? 

— Nu, răspunse el zâmbind, nici vorbă de aşa ceva. Dar încep 
să îmbătrânesc şi răspunderile mele sunt din ce în ce mai 
împovărătoare. O să continuu totuşi să construiesc pentru 
tine, dar în propriul ritm, dacă accepţi. Ca guvernator al Tebei, 
am deja atâta treabă, încât viaţa întreagă nu mi-ar ajunge; pe 
deasupra, aş vrea să-mi petrec mai mult timp cu ai mei şi să 
lucrez la mormântul meu. 

— E multă vreme de când eşti în slujba noastră, recunoscu 
ea. Îi erai deja indispensabil tatălui meu şi trebuie să 
mărturisesc că o să-mi lipseşti enorm, fiindcă ştiinţa ta este 
considerabilă. Ei bine, oftă ea, aşa să fie. O să pleci cu 
binecuvântarea mea. O să primeşti totuşi invitaţiile mele la 
cină? 

— Ori de câte ori vei dori! 

— Cine te-ar putea înlocui? Ai vreun alt trezorier să-mi 
recomanzi? 

Întrebase fără ocolişuri, dar lneni avea deja răspunsul 
pregătit. 

— ŢI-I propun pe Tahuti. E cinstit şi conştiincios şi, deşi are 
rareori sclipiri de geniu, munceşte cu mare asiduitate. 

— Atunci, îl accept pe Tahuti. Dua-eneneh, mergi şi caută-l! O 
să înceapă imediat să lucreze. Ineni, mai rămâi o lună sau 
două ca să-l pui la curent şi, apoi, te las să pleci. Guvernarea 
suferă adevărate bulversări... Până atunci, am putea să ne 
apucăm de treabă. Ce am primit azi? 

Ineni luă un sul. g 

— E o scrisoare de la Inebny, viceregele Nubiei. Iți transmite 
că n-o să-ţi poată trimite mai mult aur decât ca de obicei... 

Rezolvarea treburilor curente luă sfârşit în jurul amiezei; 
Hatşepsut prânzi singură în apartamentul ei, după care îşi făcu 
siesta şi-şi dădu seama pentru întâia dată de izolarea la care o 


condamna puterea absolută, dar nici nu i-ar fi trecut vreodată 
prin cap să renunţe la dubla coroană în schimbul unui palat 
plin de prieteni. Îşi potrivi sub cap perna şi, cu un zâmbet 
maiestuos pe buze, închise ochii. 

Înainte ca primul an al domniei sale să se fi încheiat, 
modificase în întregime apartamentele faraonice, dărâmând 
anumiţi pereţi şi practicând noi deschideri. O dată ce lucrările 
se încheiaseră, se mută în odăile mai spaţioase, mai înalte, 
mai bogate ca înainte. Nu se atinsese de podele, care erau 
deja acoperite de aur şi foarte frumoase, dar Tahuti realizase 
pe pereţi uriaşe reliefuri din argint masiv care se înălţau până 
la tavanele albastre. Întinsă în patul al cărui căpătâi înfăţişa 
capul lui Amon şi care avea la picioare labele sale de leu, 
putea vedea cei trei pereţi reproducându-i chipul faraonic, cu 
bărbia accentuată de bărbia dreaptă, cu fruntea lată şi senină 
sub dubla coroană împodobită cu cobra şi şoimul. 

Cu toate acestea, nu-l uitase pe Amon. Efigia sa strălucea în 
toate odăile; în faţa fiecăreia dintre reprezentările sale se 
aflau mâncare, vin şi flori; tămâia ardea zi şi noapte, 
răspândind în tot palatul parfumul ei de smirnă. 

Arhitecţii, artiştii şi cioplitorii în piatră nu se lăsaseră nici ei 
pe tânjală. Aleea plănuită între fluviu şi templu era în sfârşit 
terminată. Hatşepsut pusese ca aceasta să fie străjuită de 
sfincşi, cu trup de leu aidoma Zeului-Soare, dar chipurile 
impasibile prin faţa cărora se perindau credincioşii nu erau 
altele decât ale ei, repetate la nesfârşit, strălucind de 
frumuseţe, regale şi distante. Bazine şi grădini fură amenajate 
în jurul templului şi în scurt timp acolo îşi făcură adăpost 
păsările. Dar, cu prilejul frecventelor sale şederi pe celălalt 
mal al fluviului, simţea că mai trebuia ceva pentru ca Amon să 
fie mulţumit cu adevărat de eforturile fiicei sale, pentru ca 
acest loc să devină cel mai frumos din tot Egiptul. Încă nu 
binevoise să-i dezvăluie despre ce era vorba, dar ea, una, 
rămânea convinsă că avea să-i spună mai devreme sau mai 
târziu. 

începu să întipărească povestea vieţii sale pe zidurile 
strălucind în soare ale teraselor. Artiştii se puseră pe treabă şi, 
sub supravegherea necruțătoare a lui Senmut, pictară 
conceperea ei miraculoasă, naşterea ei regală, încoronarea şi 
înaltele fapte ale vieţii sale. 


Senmut îşi petrecea destule ore şi în sanctuarul tăiat în 
munte, unde artiştii săi întipăreau pentru eternitate titlurile şi 
povestea înălţării sale în sferele puterii. Succesul însă nu-l 
orbea şi puse ca numele să-i fie gravat sub stratul subţire de 
ghips peste care se întindea vopseaua, astfel încât, dacă 
vremurile se schimbau şi regele ajungea să-şi piardă puterea, 
zeii să-şi poată aminti încă de el. 

În tot Egiptul şi până departe în deşert, Hatşepsut lăsă 
mărturii monumentale despre domnia sa. Oriunde îşi puteau 
întoarce privirea, supuşii ei îi întâlneau portretul regal, simbol 
al perenităţii faraonului, şi toţi se minunau şi-l lăudau pe Fiul 
Soarelui. 

De la fastuosul palat înmiresmat şi până la ogoare, sate şi 
oraşe, trecând prin templu, Hatşepsut îşi impunea 
pretutindeni voinţa. Numindu-l pe Hapusemb mare preot, ea 
unificase cu abilitate religia şi statul, fiind sigură acum că nu 
va mai întâlni nicio opoziţie nici de o parte, nici de cealaltă. 

La cinci ani după încoronare, Hapusemb renunţă la funcţia de 
vizir, pentru a se consacra întru totul funcţiilor tebane. Era tot 
necăsătorit. Multe femei din suita lui Hatşepsut şi l-ar fi dorit 
de bărbat şi destule se făcuseră de râs încercând să 
înduioşeze privirea sa mereu neîndurătoare şi zâmbitoare. 
Hapusemb le trata pe toate cu aceeaşi prietenie rezervată şi 
politicoasă, dar frumoasa lui locuinţă cu alei late coborând 
spre fluviu rămânea lipsită de o stăpână. Desigur, avea 
concubine, şi cel puţin cinci sau şase copii, dar ele îl vedeau 
destul de rar. Mergea tăcut de la templu la palat şi nu se 
întorcea acasă decât pentru a se odihni, a citi şi a dormi. 

În acelaşi an, tatăl lui User-amon muri şi fiul său deveni vizir 
al Sudului. Fu rapid copleşit de munca legată de administrarea 
patrimoniului, dar nu-şi pierdu totuşi insolenţa legendară şi 
nici gustul pentru sexul frumos. Era deopotrivă groaza şi 
deliciul palatului, şi Hatşepsut ţinea mult la el. 

Într-o dimineață înghețată, Hatşepsut primi vestea 
surprinzătoare a morții lui Mutnefert. Uitase cu totul de 
impunătoarea bătrână, care nu-şi revenise niciodată de pe 
urma morţii fiului ei şi care trăia retrasă în apartamentele sale. 
Lacrimile şi văicărelile sale sfârşiseră prin a le obosi pe femeile 
din suita ei şi strigătele sale de durere lăsaseră locul unei 
indiferenţe mute faţă de toate, cu excepţia amintirilor despre 


Tutmes şi a rugăciunii pentru morţi. Cu toate acestea, nu 
încetase să mănânce exagerat de mult, dar bijuteriile 
rămăseseră uitate în sipetele lor, pălăvrăgelile şi bârfele nu se 
mai auzeau în apartamentele ei şi nimeni nu o mai vizita, cu 
excepţia nepoatei sale Neferura, care venea din când în când 
să stea lângă ea pe pat şi să o asculte povestind întâmplări 
din vremea când tatăl ei era prinţ şi mama ei un copil. 
Mutnefert nu o plăcea pe Aset şi îi reproşase adesea fiului ei 
că o introdusese la palat. Nu-şi exprimase niciodată dorinţa de 
a-şi vedea nepotul, dar o iubea cu tandreţe pe Neferura şi 
acum, la sfârşitul zilelor ei, prezenţa acesteia o reconforta. 

Neferura nu plânse aproape deloc când mama ei îi aduse 
vestea morţii lui Mutnefert, ci se mulţumi doar să dea din cap. 

— Bunica murise pe dinăuntru cu mult înainte de a muri pe 
dinafară... din cauza tatălui meu, îi atrase ea cu răceală 
atenţia lui Hatşepsut. Acum, trebuie să fie fericită, liniştită de 
prezenţa lui. N-o s-o plâng, fiindcă asta nu i-ar fi plăcut. 

Mutnefert fu, aşadar, îngropată în mormântul splendid pe 
care i-l înălţase Tutmes | şi Hatşepsut asistă la funeraliile ei, 
încă uimită de faptul că putuse trăi atât de multă vreme sub 
acelaşi acoperiş cu ea, uitând cu totul de prezenţa ei. 

În timpul celui de-al şaselea an al domniei sale, nişte hoţi fură 
prinşi în timp ce încercau să pătrundă în mormântul tatălui ei. 
Lividă de furie, ea prezidă personal interogatoriul lor 
desfăşurat la palatul de justiţie. Bănuielile i se îndreptară spre 
Benya, singurul supravieţuitor al lucrărilor desfăşurate în valea 
unde se odihneau mama, tatăl şi fratele ei. Trimise, aşadar, 
după el, ca şi după Senmut, dar le vorbi fără ca alţii să mai fie 
de faţă, în apartamentele ei. 

— Şase oameni îşi aşteaptă moartea chiar în clipa asta, îi 
înştiinţă ea fără să mai piardă timpul. Au jurat că sunt singurii 
care l-au profanat pe zeu, tatăl meu, dar cum aş putea să fiu 
absolut sigură? 

Hatşepsut îl privi apăsat pe Benya, palid şi încordat între cele 
două gărzi, dar el îi susţinu calm privirea. Acum era un bărbat 
frumos şi un meşter constructor talentat, şi ea era prima care-i 
recunoştea numeroasele merite. Regina se întoarse spre 
Senmut. 

— Sunt mulţi ani de când tatăl meu l-a cruțat pe prietenul tău 
de o moarte sigură. Care e starea averilor lui de atunci 


încoace? 

Senmut îi răspunse mânios, conştient de frica şi tulburarea 
pe care le resimțea regina, dar rănit de lipsa ei de încredere. 

— Maiestate, de atunci încoace, Benya nu a suflat niciodată o 
vorbă despre tot episodul acela. În caz contrar, mormântul 
zeului Tutmes ar fi fost profanat de mult. Cât despre averile 
sale, aţi face mai bine să-l întrebaţi direct pe el. 

— Pe tine te întreb. Îi răspunzi cu obrăznicie regelui tău? l-o 
întoarse ea. Benya e singurul care ar fi putut să-i informeze pe 
profanatorii ăştia. Ce altceva pot crede? 

Departe de a-şi fi pierdut uzul facultăţilor sale intelectuale, 
Benya îi răspunse cu sânge rece: 

— Şi ce să mai spunem de toţi cei care l-au însoţit pe zeu la 
mormânt? De femei, de preoţi şi de toţi ceilalţi? Chiar crezi că 
aş putea să mă înjosesc până la a-l jefui pe zeul care mi-a 
cruțat viaţa? 

— Bine! Făcu ea cu un gest de nerăbdare. Nu te credeam cu 
adevărat vinovat, Benya, şi-mi pare rău că te-am arestat. Dați- 
i drumul! 

Gărzile îl eliberară şi ieşiră. Benya îşi frecă încheieturile. 

— Maiestate, te sfătuiesc să muţi într-un loc mai sigur trupul 
tatălui tău, împreună cu toate bunurile sale, propuse Senmut. 

— Îmi iau angajamentul să-i găsesc un loc convenabil, 
adăugă Benya, cu chipul luminat de un zâmbet larg. Mă ocup 
eu de asta. 

Regina rămase preţ de o clipă cu gura căscată în faţa unei 
asemenea cutezanţe, dar în cele din urmă izbucniră cu toţii în 
râs. 


— Oricum, continuă ea serioasă, problema e importantă. 
Dacă tot îţi iubeşti aşa de mult munca, Benya, îţi dau voie să 
te ocupi tu de asta. Ar trebui să te gândeşti la falezele din 
spatele templului meu. Totdeauna e destulă lume care vine şi 
pleacă pe acolo, chiar şi noaptea, şi m-aş mira foarte ca 
cineva să îndrăznească să se aventureze aşa de aproape de 
preoţii mei. 

— E o idee excelentă, Maiestate, aprobă Benya. 

— Şi dacă tot eşti aşa de grăbit astăzi să-mi dovedeşti zelul 
tău, continuă ea cu o umbră de maliţie, mai am ceva să-ţi cer. 
Nu mai vreau mormântul pe care l-a construit Hapusemb 


pentru mine. Sapă un tunel pornind de la altarul meu, Benya, 
cât mai adânc cu putinţă în stâncă. În felul ăsta o să mă 
odihnesc mai aproape de cei care-mi sunt dragi. O să înalţ o 
statuie a tatălui meu pe altar, alături de a mea şi de alui 
Amon. În acest fel, credincioşii vor putea să se roage la noi 
toţi, fiindcă nu există cu siguranţă un zeu mai puternic ca 
Amon, niciun faraon mai mare ca Tutmes, şi nicio încarnare 
mai frumoasă ca mine însămi. 

Copiii regali creşteau, vlăstare tinere şi viguroase. Tutmes 
deveni preot şi slujea zilnic la templu, dar toţi cei care-l 
cunoşteau se îndoiau că va rămâne acolo mult timp. Era 
îndesat şi voinic, şi începea să-şi petreacă după-amiezele 
privind cum se antrenează trupele pe câmpul de manevre, 
nerăbdător să li se alăture. 

Mama lui îşi aştepta cu înţelepciune momentul prielnic. Pe 
măsură ce trecuseră anii, încetase să-şi mai evidenţieze prea 
pe faţă fiul, dar şoaptele ei perfide, aluziile şi insinuările cum 
că Tutmes va ajunge un faraon la fel de mare ca bunicul său 
îşi croiau drum în anturajul tânărului prinţ. In ciuda indiferenţei 
generale, sămânţa sădită dădea un rod care se cocea încetul 
cu încetul. 

Hatşepsut spulbera cu un hohot de râs zvonurile otrăvite 
răspândite de Aset. Se simţea atât de sigură în rolul ei de 
faraon, încât se credea în sfârşit la adăpost de orice pericol, 
ţinând bine în mână hăţurile guvernării politice şi religioase, 
făcându-se ascultată cu glasul şi cu biciul. Dar Senmut, pe 
care funcţia sa de majordom îl făcea să cunoască cele mai 
mici unghere ale palatului, se simţea îngrijorat, iar Nehesi era 
deosebit de precaut. 

— Maiestate, o sfătui el într-o zi pe când se duceau împreună 
pe malul lacului pentru a prânzi după încheierea audienţelor, a 
venit vremea să-l ţinem sub observaţie pe tânărul Tutmes. 

— Să-l ţinem sub observaţie? Replică ea mirată. Şi de ce, mă 
rog? Îl am mereu sub ochi: la templu, la masă, în timpul 
plimbărilor cu carul. Ce vrei mai mult? 

Râdea, şi soarele se reflecta pe coiful ei bătut cu aur de 
Secare dată când îşi întorcea capul. 


— Creşte, răspunse el brutal. Începe să se sature de 
nesfârşitele psalmodieri ale camarazilor săi diaconi şi de 


întunericul sanctuarului. Devine nerăbdător şi îi observă pe 
soldaţi când se antrenează. 

— Aş! N-are decât doisprezece ani. Ai stat prea mult 
degeaba, Nehesi. Trebuie să mai pornesc un război ca să-ți 
dau din nou prilejul de a te bate? 

— Ştiu ce văd, adăugă el încăpățânat. Pot să-ţi împărtăşesc 
părerea mea, Maiestate? 

Regina se opri brusc în mijlocul aleii şi se întoarse spre el, 
exasperată. 

— Da, dacă nu te poţi stăpâni, şi văd că aşa stă treaba. 

— La palat e pe cale de a se maturiza o nouă generaţie de 
tineri: Tutmes şi prietenii lui, Yamu-nedjeh, Menkheperrasomb, 
Min-mose, May, Nakht şi alţii. Au impetuozitatea şi nerăbdarea 
tipice vârstei şi nu au nimic de făcut decât să se agite în clasă 
sau să alerge prin grădini. Bagă-l pe Tutmes în armată, Prea- 
Nobilă, împreună cu câţiva dintre camarazii lui. Pune-l să 
înceapă ca simplu recrut şi să trudească zdravăn. Nu-l lăsa în 
niciun caz lipsit de ocupaţie. 

Regina scrută chipul negru şi fu surprinsă de cât de expresiv 
era. Până atunci îl crezuse impenetrabil la orice sentiment din 
pricina indiferenţei supreme pe care o manifesta, dar, de data 
aceasta, ochii lui păreau să o implore. 

— Aşa ai face în locul meu? Întrebă ea. 

— Nu, răspunse el, ocolindu-i privirea. 

— Atunci, de ce-mi dai im sfat pe care tu nu l-ai urma? Ce ai 
face cu focosul meu fiu vitreg şi nepot? 

Nehesi tresări brusc. 

— Nu mă întreba, Maiestate. 

— Dar trebuie să ştiu! Spune-mi, Nehesi! Nu eşti garda mea 
de corp şi paznicul uşii mele? 

— Aminteşte-ţi bine că tu m-ai întrebat, Maiestate, spuse el 
disperat. Dacă aş fi în locul tău, aş lua măsurile necesare 
pentru ca prinţul Egiptului să nu mă mai deranjeze niciodată şi 
i-aş expulza mama din Egipt. 

Chipul lui Hatşepsut căpătă treptat o expresie de concentrare 
intensă şi ochii ei îl scrutară insistent. 

— Aşadar, asta ai face? Întrebă ea încet. Şi nu crezi, 
generale, că o asemenea idee mi-ar fi putut trece prin minte, 
văzându-l cum creşte şi seamănă din ce în ce mai mult cu 
bunicul lui, mare şi trufaş, şi iscusit încă de pe acum, de la cei 


doisprezece ani ai săi? Dar spune-mi, ce-ar fi zis zeii despre o 
asemenea intervenţie? 

— Ar fi zis că fiica lui întruchipează orice lege şi orice adevăr, 
fiindcă ea este emanaţia lui. 

— Nu, cu siguranţă că nu, răspunse ea, dând din cap. 

lată ce-ar fi spus: „Unde-i fiul meu Tutmes, sânge din sângele 
meu? Nu-l văd nicăieri, nici la lucru, nici la joacă.” Şi ar fi 
pedepsit pe cineva. * 

— Maiestate, replică Nehesi proptindu-se bine pe picioare şi 
privind-o în ochi, te înşeli. 

— Nehesi, răspunse ea sfidându-l din priviri, eu nu mă înşel 
niciodată, niciodată, absolut niciodată. 

Îşi încheiară plimbarea în tăcere şi, înainte de sfârşitul 
săptămânii, Tutmes împreună cu Nakht, Menkheperrasomb şi 
Yamu-nedjeh fură înrolați în divizia lui Seth şi începură să 
practice exerciţiile militare cu înflăcărare, ca soldaţi înnăscuţi. 
Neferura creştea şi ea. La doisprezece ani, era oglindirea 
palidă şi fragilă a puternicei şi strălucitoarei sale mame; era o 
elevă mai curând bună şi un copil grav care străbătea palatul 
desculţă, ţinând în braţe pisici, căţeluşi sau flori. Mintea ei încă 
de copil, inocenţa asociată cu o oarecare răceală semeaţă o 
făceau să fie greu de înţeles. Toată afecțiunea ei profundă şi 
bine ascunsă, toate elanurile iubirii sale erau hărăzite înainte 
de toate mamei ei şi apoi dădacei sale. | se întâmpla însa din 
ce în ce mai des să se duca pe câmpul de manevre unde, la 
adăpostul unei umbrele de soare, se uita la tânărul Tutmes 
trăgând cu arcul, cu muşchii încordaţi sub pielea-i mată, şi 
râzând cu prietenii lui. 


Neferura nu mai avea acum nimic în comun cu sora ei mai 
mică. La şase ani, Meryet-Hatşepset era un copil zgomotos şi 
capricios. Într-o bună zi, apăru în apartamentele mamei sale 
şi, roşie de mânie şi gelozie, o acuză că o iubeşte mai mult pe 
Neferura. Hatşepsut nu negă deloc faptul, dar o pedepsi foarte 
sever şi fetiţa se duse la culcare, cu fundul arzându-i de 
lovituri şi cu capul doldora de planuri întunecate de răzbunare. 

22 

Hatşepsut ajunse în culmea gloriosului ei destin, strălucind de 
sănătate, forţă şi frumuseţe. Puterea şi misterul pe care le 
avea direct de la Amon făceau ca toţi oamenii să i se supună, 


ca şi cum ar fi fost o zeiţă nemuritoare. O dată cu trecerea 
anilor, era privită cu un respect din ce în ce mai superstiţios şi 
mulţimea pelerinilor care veneau să se reculeagă în faţa 
capelei sale nu înceta să crească. 

În adâncul ei însă nu reuşea să-şi afle odihna. Întinsă pe pat 
în timpul nopţilor calde de vară, nu înceta să se gândească la 
Senmut, dar poziţia ei de faraon, condamnat la singurătate, o 
făcea să ezite. Totuşi, nopţile agitate şi visele înfierbântate o 
preveniră că era timpul să-şi dovedească o dată pentru 
totdeauna şi în chip ireversibil încrederea în cel pe care-l iubea 
mai mult decât pe oricine. 


Într-o seară caldă, se hotărî să se parfumeze cu uleiurile cele 
mai alese, îmbrăcă o rochie lungă şi transparentă şi-l chemă 
pe Senmut. În noaptea aceea, îşi lăsă deoparte coiful de 
faraon, deşi, dat fiind că-şi lăsase părul să crească la loc, era 
obligată să-şi acopere capul în orice împrejurare. Işi încinse 
fruntea cu o panglică simplă, albă şi argintie şi puse să se 
aducă fructe şi vin, ca şi cele mai nepreţuite lămpi de 
alabastru pe care le avea. Le dădu drumul lui Nofret şi 
sclavelor ei, pentru ca el să o găsească singură şi nefardată, 
ca la prima lor întâlnire, şi-l aşteptă ascultând cum începe să 
bată briza din nord. 

În sfârşit, garda îl anunţă. Senmut păşi spre ea şi făcu o 
plecăciune adâncă, în timp ce i se risipea surprinderea 
resimţită la intrare. Nu purta decât un simplu şorţ alb, avea 
capul descoperit şi era desculţ, deoarece se pregătea să 
meargă să se scalde în fluviu împreună cu Ta-kha'et. Chipul 
netulburat nu lăsa să se întrevadă nimic din gândurile 
tumultuoase care-l agitau, dar o privire rapidă şi perspicace îi 
dezvăluise o femeie nouă, cu părul minunat de strălucitor şi cu 
o privire deopotrivă languroasă şi provocatoare... 

De câte ori nu fusese ispitit să o atingă, atunci când ea se 
afla aproape de el în timp ce lucrau şi-l ameţea cu parfumul ei 
cald! De fiecare dată însă, urmând sfaturile lui Hapusemb, îşi 
reprimase dorinţele blestemate. 

Hatşepsut îi observă surprinderea şi îi zâmbi, întinzându-i 
mâna. 

— A trecut multă vreme de când n-am mai avut prilejul să fim 
singuri, să vorbim şi de altceva decât de treburile statului, 


remarcă ea, în timp ce el îi săruta podul palmei. Stai jos, 
Senmut. 

Ce mai face Ta-kha'et? 

Senmut se lăsă condus la masa joasă şi se aşeză cu eleganţă 
pe perne, căutând-o simultan din ochi pe sclava care ar fi 
trebuit să-i servească, în timp ce ea lua loc alături de el. 

— Ta-kha'et e bine, răspunse el. Ducem o viaţă liniştită şi 
plăcută când Maiestatea Ta nu are nevoie de mine. Cred că 
absenţele mele nu-i prea convin, fiindcă îi place mai mult ca 
orice să se distreze. 

Hatşepsut îi turnă de băut şi-i oferi smochine cu miere şi 
pepene cu vin dulce. 

— Chiar aşa? Ar trebui să-i aduci muzicanți şi să-i oferi multe 
alte distracţii. 

— Asta am şi făcut, dar Ta-kha'et e destul de capricioasă şi 
susţine că niciun muzicant nu reuşeşte să o distreze la fel de 
bine ca mine! 

Işi zâmbiră şi stânjeneala dată de discuţia aceasta ciudată 
începu să se risipească. 

— Are perfectă dreptate! Exclamă Hatşepsut, ridicându-şi 
cupa. Te-am sfătuit deja să te căsătoreşti cu ea şi să o faci 
prinţesă. E dorinţa ei cea mai fierbinte. 

— Imi dau seama foarte bine, răspunse el. 

— Şi atunci de ce n-o faci? O s-o înzestrez cum se cuvine. 

Ştiu ce săraci sunteţi voi, prinții! 

— Cred, spuse el vesel, că am mai avut o discuţie pe tema 
asta. Regele are o memorie atât de slabă încât nu-şi mai 
aminteşte? 

— Se prea poate, răspunse ea cu simplitate, dar anii au 
trecut, mare prinţ, şi sentimentele oamenilor se schimbă. 

— Poate ale altora, dar nu şi ale mele. 

— Te-ar supăra să-mi explici din nou de ce Ta-kha'et continuă 
să nu fie decât o simplă sclavă? 

Senmut puse la loc cupa aurită şi stătu o clipă să o 
contemple. O tăcere compactă plutea în odaie. Hatşepsut 
suspină domol şi se aşeză mai confortabil. În cele din urmă, 
Senmut îi răspunse: 

— Nu mă supără deloc. Acum însă, Maiestate, eşti rege, şi 
cred că tu trebuie să abordezi subiectul, fiindcă, deşi nu mă 
tem câtuşi de puţin să-ţi par ridicol acum, mă tem ca vorbele 


mele să nu nimerească în nişte urechi pe care trecerea anilor 
le-a făcut să fie surde. 

— Ah, Senmut, răspunse ea încet, de ce să tergiversăm ca şi 
cum ne-am teme de ceva? Nu ştii că toată viaţa mi-am hărăzit 
dragostea unui singur bărbat şi că o să-l iubesc până la 
moarte? 

Hatşepsut îi luă brusc mâinile şi-şi îngropă faţa în ele, 
sărutându-i-le cu aviditate. 

— Acum e rândul meu să ascult, spuse el, aplecându-se spre 
ea. Spune-mi, Hatşepsut, spune-mi o dată! 

Ea gemu, dând drumul mâinilor lui Senmut, care-i căzură pe 
genunchi. 

— Te iubesc, Senmut, te iubesc! Te doresc de atâta vreme! 
Te vreau din tot trupul şi din tot sufletul! Mă las cu umilinţă în 
voia ta, a dragostei tale, a mâniei tale sau a indiferenţei tale 
temute! la-mă! 

Degetele ei tremurătoare îi mângâiau ochii, obrajii şi izbucni 
în lacrimi. 

Senmut o trase spre el şi o strânse în braţe cu violenţă, 
murmurându-i la ureche cuvintele de dragoste pe care le ţinea 
de atâta vreme în el. 

— Hatşepsut! lubita mea, sora mea... 

Îi luă chipul în palme, în timp ce ea se agăța de el din toate 
puterile. Buzele li se împreunară într-un sărut dureros, scăldat 
în lacrimi. 

— Eşti sigură? O întrebă el cu blândeţe. Un faraon nu poate 
lua o asemenea hotărâre fără să se gândească bine. 

— E foarte multă vreme de când am luat-o, răspunse ea 
sărutându-i pleoapele, gâtul, bărbia. Să ne iubim cât mai este 
timp, dragul meu, fiindcă e groaznic să îmbătrâneşti şi să simţi 
cum dragostea ţi se iroseşte... 

Mâinile blânde ale lui Senmut îndepliniră gesturile la care ea 
visase atât de des. Îngenuncheat la picioarele ei, Hatşepsut le 
simţi mângâindu-i formele desăvârşite ale trupului ei tânăr. O 
strânse la piept şi bucuria lor explodă într-un hohot strălucitor 
de râs. Se ridicară înlănţuiţi şi se sărutară din nou cu pasiune, 
nevrând să piardă nicio fărâmă din plăcerea pe care şi-o 
puteau da reciproc. 

Relaţiile lui Senmut cu Ta-kha'et erau impregnate de o 
atracţie fizică asociată cu o afecţiune tandră. Dar această 


pasiune arzătoare, această dorinţă violentă de a nu fi decât 
una cu femeia venerată şi adorată zi de zi şi an de an depăşea 
de departe tot ce ar fi putut el visa în taină. O întinse pe 
perne, mângâindu-i trupul suplu şi catifelat, pradă unei fericiri 
pe cât de dureroase, pe atât de binefăcătoare. Uitând de 
divinitatea şi regalitatea ei, nu mai vedea în ea decât femeia, 
adevărata lui femeie, tovarăşa vieţii sale, cea care-l dorea şi 
nu avea să-l satisfacă decât pe el până la capătul vremurilor. 
O luă domol şi tandru, fără a-şi desprinde privirile de pe 
frumosul chip răvăşit de plăcere. Apoi rămaseră întinşi unul 
lângă celălalt, zâmbitori; o adiere călduţă luneca peste 
trupurile lor asudate şi, fără a se lăsa din braţe, se gândeau la 
zilele şi la nopţile ce aveau să vină. _ 

— Cum am putut aştepta atâta amar de vreme? |! întrebă. 

— Nu sosise încă momentul, Maiestate, răspunse râzând 
Senmut. 

— Te implor, Senmut, dragostea mea, nu-mi mai spune 
Maiestate între patru ochi! Spune-mi Hatşepsut, fiindcă în 
braţele tale nu mai sunt Prima dintre mai-marii regatului, ci 
doar prima dintre femeile nobile. 

— Pentru mine, eşti singura femeie şi aşa ai fost mereu. 

— Şi Ta-kha'et? 

Senmut îşi aplecă fruntea, dar nu reuşi să desluşească 
expresia de pe chipul ei, ascuns de părul despletit. 

— Ta-kha'et e la fel de dulce şi de palidă ca luna în nopţile de 
vară; de ea mă apropii fără teamă, răspunse el. Dar tu, tu eşti 
soarele dogoritor de la amiază. Cum m-aş mai putea gândi la 
Ta-kha'et după ce am fost ars atât de cumplit? 

— Doar n-o s-o alungi? Intrebă Hatşepsut, care, în fericirea ei, 
o dorea deopotrivă şi pe cea a tinerei sclave. 

— Nu, ar fi o cruzime. Dar n-o s-o iau de soţie; ceea ce pentru 
ea va fi tot o cruzime. 

Cuprinsă de o toropeală dulce, Hatşepsut începea să 
adoarmă. 

— Atunci n-o să te însori niciodată cu nimeni, murmură ea. 
Cu o sclavă te pot împărţi, dar blestemată fie cea căreia i-ai 
spune soţia mea! 

— Tu eşti soţia mea, dragostea mea! Exclamă Senmut 
strângând-o şi mai tare în braţe. Doar moartea mi te-ar putea 
răpi. 


În zori, Hapusemb şi ceilalţi preoţi veniră ca de obicei să 
cânte imnul închinat zeului în faţa uşii de argint. Cuplul 
adormit nu-i auzi însă. 

In scurt timp, cu vorbe acoperite, se răspândi zvonul că 
puternicul prinţ devenise amantul faraonului. Ta-kha'et 
acceptă noua situaţie fără să crâcnească, dar absenţele 
frecvente ale lui Senmut o contrariau. Îl iubea în felul ei şi îi 
făcea mare plăcere să stea cu el. Acesta continuă să se poarte 
afectuos cu ea, să stea de vorbă ca până atunci, dar nu o mai 
pofti să împartă patul cu el. Dacă măcar i-ar fi putut dărui un 
copil, s-ar fi simţit cu siguranţă mai liniştită; era însă sterilă. 
Senmut încercă să-i explice că acest lucru nu avea nicio 
importanţă în ochii lui şi că avea pentru ea aceeaşi stimă şi 
prietenie, dar ea nu putea înţelege că un bărbat ar putea trăi 
fără sa aibă urmaşi. 

De fiecare dată când responsabilităţile copleşitoare ale 
puterii îi făceau să fie împreună, Senmut şi Hatşepsut nu se 
abăteau de la tonul oficial impus de relaţiile lor de muncă. 
Conversaţiile lor nu aveau ca subiect decât treburile statului şi 
politica. Nimeni nu putea remarca vreo schimbare în 
comportamentul lor. Exista totuşi o diferenţă imperceptibilă şi 
nimeni nu o putea observa mai bine decât Hapusemb. Cu mult 
înainte ca zvonul să fi început să se răspândească, el 
percepuse instinctiv o modificare în raporturile dintre rege şi 
marele majordom. Se aşteptase la aşa ceva, dar acest lucru 
nu-l împiedică să-l trateze pe Senmut cu o răceală nouă, care 
nu avea cum să-i scape acestuia din urmă. 

Descumpănit, Senmut îi împărtăşi într-o seară lui Hatşepsut 
schimbarea prietenului său. 

—  Hapusemb are o taină, spuse ea după o tăcere 
îndelungată, ceva ce s-a întâmplat între mine şi el. Cu toată 
dragostea pe care ţi-o port, Senmut, nu-l voi trăda. 

— Dar taina asta nu a fost niciodată până acum un obstacol 
între noi... Cum pot să mai lucrez cu el de-acum înainte? M-a 
luat sub protecţia lui pe când nu eram decât un simplu ucenic 
de-al lui Ineni şi a avut încredere în mine înainte chiar de a-mi 
cunoaşte devotamentul faţă de tine. De ce s-a schimbat aşa 
brusc? 

— Hapusemb e foarte fin şi ştie să judece infailibil caracterul 
oamenilor. Nu uita însă, Senmut, că am crescut împreună, am 


împărţit totul şi că l-am cunoscut cu mult înainte de a te 
cunoaşte pe tine. Nu pot să-ţi spun mai mult. 

Adevărul începu să mijească în mintea lui Senmut. 

— Nu ştiam! Exclamă el. Nu mi-a trecut prin cap! De ce nu 
mi-a spus niciodată? 

— E un bărbat orgolios. Nu-ţi fă griji, totul va continua ca şi 
până acum. E un om bun şi drept şi nu are nici cea mai mică 
dorinţă să-şi facă un duşman din tine, dar e foarte nefericit. 
Ţin mult şi la el, Senmut, ca la cel mai vechi prieten şi cel mai 
bun dintre toţi, şi, când suferă el, sufăr şi eu. 

Ca şi Hapusemb, în noaptea aceea, pierduţi în gânduri, 
rămaseră întinşi în întuneric, tăcuţi, cu ochii larg deschişi. 
jubileul ei se apropia şi Hatşepsut se întreba cum să 
sărbătorească în cel mai potrivit fel acest eveniment unic în 
cursul unei domnii. Îşi aminti de jubileul tatălui ei şi de 
petrecerile extraordinare care avuseseră loc în oraş şi la palat. 
Ţinând seama pe de o parte de tânărul Tutmes, care începea 
să crească, şi pe de alta de numeroasele sale succese, se 
hotări să apropie data, în intenţia de a-i face pe toţi să simtă 
mai bine ameliorările aduse de guvernarea ei şi în scopul de a- 
şi consolida coroana. Nu că ar fi avut nevoie să fie sprijinită, 
dar numele micului Tutmes era prea des pomenit pentru ca ea 
să nu dea atenţie acestui fapt. Toată lumea vorbea despre 
iscusinţa lui de a trage cu arcul, de succesele sale la aruncatul 
suliţei şi de îndemânarea cu care conducea carul. Se întrebă 
dacă Nehesi nu avea la urma-urmei dreptate. Işi închipui cum 
ar fi palatul fără Tutmes: n-ar mai exista nicio opoziţie de care 
să se teamă şi nimic nu ar mai împiedica-o pe Neferura să fie 
moştenitoarea sa. Dar, după ce primul moment de uşurare pe 
care i-l adusese acest proiect întunecat trecu, se văzu apărând 
în faţa lui Amon amuţită şi vinovată, şi renunţă definitiv la 
orice idee de a-şi otrăvi fiul vitreg. Otrava era arma grosolană 
a celor slabi, ceea ce ea nu era nici pe departe deocamdată. 
Avea să-l neutralizeze pe Tutmes în felul ei. 

Trecând trupele în revistă, îl observă cu atenţie pe tânărul 
impetuos care-şi biciuia caii ce galopau într-un ritm infernal. 
Devenind din ce în ce mai arogant, el se împăuna la cei 
paisprezece ani ai săi cu gaşca sa de prieteni cărora le cerea 
supunere desăvârşită. Toate acestea o îngrijorau nespus. 
Discretele, dar înflăcăratele ocheade ale Neferurei o hotărâră 


să discute cât mai repede cu putinţă cu miniştrii ei 
posibilitatea unei eventuale logodne pentru a înăbugşi astfel în 
Tutmes orice proiect de rebeliune. Logodna ar fi fost cea mai 
bună cale de a făgădui mult fără a da nimic. Şi, când avea să 
se înţeleagă că tronul îi revenea Neferurei, va fi prea târziu. 
Neferura îi va moşteni puterea; cât despre Tutmes, el avea să 
fie întru totul neutralizat şi redus la neputinţă. 

Ziua jubileului se apropia însă cu paşi mari, fără ca ea să fi 
ajuns să se hotărască modul cum avea să-l sărbătorească. 
Ideea îi veni în timp ce-şi făcea rugăciunea, cu faţa la grădină. 
Imediat ce se întoarse în apartamentele sale, trimise după 
Senmut. 

— Trebuie să pleci de îndată la Assuan, îi spuse ea de cum 
sosi. la-l pe Benya şi pe toţi cei de care ai putea avea nevoie. 
O să tăiaţi două obeliscuri şi o să le aduceţi aici pentru 
sărbătoarea mea. 

— Dar, Maiestate, protestă el, nu-mi dai decât şapte luni! N-o 
să fie niciodată gata! 

— O să fie, şi tu vei avea grijă de asta. Pleacă repede, cât de 
repede poţi. Pe deasupra, o să le ceri lucrătorilor să demoleze 
acoperişul din cedru al casei lui Amon, despre care mi-ai spus 
chiar tu că ameninţă să se prăbuşească. O să instalez acolo 
cele două obeliscuri şi, dacă se poate salva o parte din 
acoperiş, o să-l reconstruiesc de jur-împrejur. 

— Imi dai o sarcină monumentală, remarcă el calm. Dacă e 
cineva pe lume în stare să o ducă la bun sfârşit, atunci cu 
siguranţă că eu sunt acela, dar de data asta nu pot să-ți 
promit nimic. 

— O să izbuteşti, spuse ea. Am suspendat lucrul pe toate 
celelalte şantiere să poţi dispune de atâţia oameni de câţi ai 
nevoie. Hapusemb se va ocupa de acoperiş în timp ce vei lipsi, 
dacă eşti de acord. Senmut, ţi-am cerut deja foarte mult până 
acum, dar astăzi te întreb din nou: o să încerci imposibilul 
pentru mine? 

— Pentru tine, da, aşa cum am făcut-o întotdeauna, 
Maiestate, răspunse el, plecându-se în faţa tinerei femei 
zâmbitoare. 

— Perfect. Nu mai am nimic de adăugat. 

Senmut plecă aproape în fugă - i se părea că timpul se 
năpustea deja pe urmele lui ca un câine rău -, convins totuşi 


că poate încheia exact la termen lucrările, dacă totul se 
desfăşura normal. Adresă o rugăciune rapidă tuturor zeilor, 
trimițând totodată după Benya şi rugând-o pe Ta-kha'et să-i 
pregătească bagajul. Anotimpul era deosebit de prost ales 
pentru a lucra în carierele de la Assuan, pe care dogoarea le 
transforma într-un furnal. Se întrebă câţi muncitori aveau să 
piară sub biciul lui Benya până ce blocurile de piatră să fie 
urcate pe plute. Pe lângă dificultăţile în sine ale lucrării, 
faraonul ceruse ca obeliscurile sale să fie cele mai înalte din 
câte fuseseră vreodată ridicate. Apele fluviului aveau să 
crească în curând şi, dacă Amon voia să vadă ofrandele fiicei 
sale, va trebui să facă în aşa fel încât acestea să crească la 
timp pentru a suporta enormele plute. Nu se punea problema 
să irosească un timp preţios construind barăci pentru lucrători, 
aşadar, porunci scribilor să adune toate corturile disponibile. 
Apoi puse să se facă lista utilajelor necesare, a materialelor şi 
a aprovizionării cu alimente, după care se duse în port, în 
litieră, întrebându-se totodată unde să găsească îndeajuns de 
mult lemn pentru a construi o plută capabilă să transporte 
pietrele acestea enorme. 

Până la sfârşitul săptămânii, Benya, Senmut şi câteva sute de 
muncitori plecară la Assuan. Flotila se desprinse de mal, unde 
ardea tămâie, pornind spre mijlocul fluviului şi în susul lui. 


Debarcară după două zile. Deşi se făcuse deja foarte târziu 
după-amiază, Senmut nu îngădui nimănui să se odihnească. Îi 
trimise pe oameni să-şi instaleze corturile unde puteau găsi 
puţină umbră şi-i avertiză că porţile oraşului le vor fi închise. 
In timp ce materialul era descărcat, se apucă să studieze 
cariera împreună cu Benya. 

— Pe Amon! Răbufni Benya. O să crăpăm toţi în cuptorul 
ăsta! Bine, o să-i chemăm pe ucenici şi o să începem să 
căutăm blocul care ne trebuie. Două obeliscuri, altfel spus doi 
călăi! Blestemată fie ziua când te-am întâlnit, o, conducător 
temut de oameni! 

— Alege-l cu atenţie, dar nu zăbovi prea mult, îl sfătui 
Senmut. Avem foarte puţin timp la dispoziţie. Muncitorii vor 
lucra pe echipe şi la căderea nopţii o să pun să fie aprinse 
lămpi. 

— Ştiu ce am de făcut, mormăi Benya. Slavă zeilor, 


mormântul meu e gata., 

Al meu nu, şi nu sunt deloc gata să mă întind în el”, îşi zise 
Senmut, năpustindu-se spre vase pentru a grăbi descărcarea 
materialului. 

Benya sondă  încreţiturile stâncii şi alese vinele cu 
perspicacitatea şi dexteritatea unui mare geolog. Ajutoarele 
sale delimitară cele două forme lungi şi subţiri. Senmut puse 
să se aducă pe loc baroasele de spart piatra, şi muncitorii se 
apucară să izbească în stâncă, ridicând nori albi de praf, care-i 
făceau să tuşească. Când îi veni rândul, Senmut se înverşună 
asupra pietrei cu toate puterile, amestecându-şi sudoarea cu a 
felahilor. Zi de zi, Benya supraveghea fără răgaz şirul de 
spinări lucioase şi încordate de efort, strigând şi înjurând, dar 
fără să-şi folosească niciodată biciul care-i atârna la 
încheietură ca un şarpe. 

După o lună, obeliscurile începură să capete formă, fără a fi 
totuşi complet degajate din învelişul lor de granit. Senmut 
porunci atunci o zi şi o noapte de odihnă şi trimise la Teba 
crainici care să transmită că lucrările lor progresau. In acea zi, 
contemplă neîncetat formele alungite şi încremenite, căutând 
cel mai mic semn de fisură sau de fărâmiţare. 

Apoi, istoviţi şi cu trupurile chinuite de dureri, toţi se apucară 
din nou de lucru. Încetul cu încetul, fluviul începu să se umfle. 
Umezeala aduse cu ea o mulţime de insecte şi Senmut puse 
şase oameni să alunge muştele şi ţânţarii din jurul tovarăşilor 
de muncă. 

După trei luni, baroasele fură înlocuite de dălţi. Ritmul scăzu 
întrucâtva, şi munca deveni acum mai delicată. Benya încetă 
să se mai plimbe printre oameni şi-l rugă pe Senmut să 
renunţe la munca de noapte, temându-se ca, din pricina 
luminii insuficiente, piatra să nu se spargă pe neaşteptate. 
Senmut rămase însă neînduplecat. Dacă încetau să mai lucrezi 
e noaptea, nu ar fi terminat niciodată la timp. Benya cei IA. Y 
munca fu reluată. 

Primul obelisc fu în sfârşit pe punctul de a fi desprins. Cu un 
junghi de emoție în stomac, Senmut dădu ordinul ca frânghiile 
să fie petrecute în jurul bazei late şi a vârfului. Benya verifică 
personal nodurile şi tensiunea. După ce mai aruncă o privire 
buturugilor înşirate până la fluviu, pe care urma să fie 
rostogolit enorma piatră, ridică braţul, cu ochii pironiţi pe 


granitul care începea să se mişte încet. 

— Prindeţi-l! Strigă el. Acum trageţi vârful, încă... nu aşa 
repede, o să alunece! Trageţi toţi deodată! 

Senmut privea totul din vârful unei stânci, în timp ce colosul 
de piatră luneca peste buturugi. 

Deodată, răsună un strigăt de furie. Senmut se repezi spre 
Benya, care urla şi înjura frângându-şi mâinile; muncitorii 
epuizați dădură drumul corzilor şi atunci văzu la baza 
obeliscului o fisură imensă şi o bucată de granit desprinzându- 
se şi căzând la picioarele sale, în nisip. Se aplecă şi o culese, 
sfârşit. 

— Doamne! Sfinte Doamne! Murmura Benya, tremurând de 
necaz. E vina mea. 

Senmut, mai hotărât ca oricând să-şi continue lucrarea, îl luă 
de umeri. 

— Nu e chiar aşa. Am muncit prea mult cu o lumină 
insuficientă noaptea. Probabil că cineva a dat o lovitură 
greşită cu ciocanul în întuneric. (Azvârli cât colo bucata de 
granit.) O luăm de la capăt! Strigă el. Şi acum, Benya, 
încetează imediat să mai blestemi şi du-te la carieră. Încearcă 
acolo. Găseşte altă venă şi o să ne punem iarăşi baroasele în 
acţiune. La treabă! Regele a comandat două obeliscuri pentru 
jubileul lui şi le va avea, fie şi cu preţul vieților noastre! 
Oamenii epuizați îl urmară, deoarece îi erau recunoscători că 
munceşte cot la cotcu ei. 

Îşi încheiară lucrarea cu patru zile înainte de termenul 
prevăzut. O dată ce giganticele fusuri de piatră fură legate 
zdravăn de plută, Senmut dădu de băut întregii echipe şi toţi 
îşi dădură frâu liber bucuriei. Cu toate acestea, câţiva 
muncitori plătiseră cu viaţa această lucrare periculoasă. Trei 
muriseră din pricina căldurii, iar alţi şase fuseseră striviţi în 
timp ce degajau obeliscul. 

Avură nevoie de treizeci şi două de plute pentru a remorca 
monoliţii până la Teba, în ciuda ajutorului considerabil dat de 
creşterea apelor Nilului. Senmut privi, din înaltul cabinei sale, 
convoiul greoi punându-se în mişcare. 

Încordaţi de nelinişte şi epuizare, coborâră de-a lungul 
fluviului, fără a se opri măcar să înnopteze. Cu mult înainte de 
a ajunge la capătul drumului, li se alătură o mulţime de 
ambarcaţiuni dintre cele mai diverse, de la bărcile de pescari, 


micuţe, şi până la ambarcaţiunile superbe ale nobililor. 
Hatşepsut îi zări sosind în zori. Îşi aliniase trupele în faţa 
debarcaderului şi tot oraşul se strângea în grădinile templului 
să asiste la sosirea celor doi coloşi. Hapusemb, înveşmântat în 
blana sa de leopard, începu să rostească rugăciunile. Senmut 
îşi croi drum spre mal şi le porunci soldaţilor să ridice blocurile 
de piatră pe buturugi. Incetul cu încetul, obeliscurile fură 
rostogolite până la primul stâlp, în strigătele mulţimii aţăţate. 
In locul acoperişului de cedru de odinioară, se căsca acum o 
deschidere în care cădeau razele soarelui. Senmut inspectă 
împreună cu tânărul arhitect Puamra ultimele pregătiri, şi 
Hatşepsut li se alătură. Obeliscurile aveau să fie instalate mai 
întâi în gropile lor servind de fundaţie, apoi înălțate la 
verticală. 

— Sunt degetele zeilor, murmură Hatşepsut. Ai reuşit să faci 
ceva extraordinar, Senmut. Nu ţi-am spus eu că talentul tău 
nu cunoaşte margini? 

Senmut făcu o plecăciune cu un aer absent, privindu-l pe 
Benya care se agita şi striga ordine către sclavi. Le mai lăsă 
un răgaz ca să-şi tragă sufletul înainte de ultimul efort. 

— Începeţi să daţi drumul corzilor! Încet! Atenţie! Nu le daţi 
drumul deodată! 

Primul obelisc se înfundă în pământ cu un zgomot surd şi 
sclavii traseră de frânghiile prinse în vârf, dându-se înapoi pe 
măsură ce monolitul se înălța. Hatşepsut scoase un strigăt, ji 
Min-mose, cu un zâmbet pe buze, îi şopti ceva lui Tutmes. 

Aceeaşi operaţiune fu repetată cu al doilea obelisc, dar 
acesta, abia înălţat, începu deodată să se clatine. 

— Nu s-a aşezat bine! Se răsti Senmut. 

Benya strigă ceva şi Hatşepsut făcu un pas înainte, oprită 
însă imediat de Puamra. 

— Daţi-vă înapoi, Maiestate! Încă poate să cadă! Tutmes şi 
Menkheperrasomb se apropiaseră şi, în timp ce venea în 
grabă, Senmut avu răgaz să le întrezărească zâmbetul de 
satisfacţie. 

Obeliscul se stabiliză, în sfârşit, în faţa mulţimii amuţite de 
admiraţie. 

— Puneti nisip de jur-împrejur, îi porunci Hatşepsut lui 
Puamra. Mai avem să le placăm cu aur vârfurile şi să gravăm 
inscripţiile pe fiecare faţă. 


Hatşepsut avusese intenţia să le acopere cu aur şi argint de 
jos şi până în vârf, ceea ce-l îngrozise pe Tahuti. 

— Maiestate, îi spusese el, averile tale sunt uriaşe, dar în 
scurt timp n-o să mai rămână nimic din ele dacă nu renunţi la 
acest proiect. 

Regina răsese, dar se plecase în faţa acestei mustrări, 
mulţumindu-se să evalueze cantitatea de aur necesară pentru 
acoperirea vârfurilor. 

Tutmes îşi făcu apariţia în timp ce ea discuta cu Neferura şi 
cu Senmut. Făcu o plecăciune neglijentă, cu o lucire de 
insolenţă în priviri. 

— Felicitări, Floare a Egiptului! Exclamă el. Monumentele tale 
oglindesc cum nu se poate mai bine perenitatea domniei tale! 

— Mă bucur că-ţi plac. Dar unde-i mama ta, pe care nu o văd 
tocmai astăzi? Făcu Hatşepsut, prefăcându-se că nu-i 
sesizează ironia. 

— Nu s-a simţit prea bine, răspunse el dând din umeri. 

— Sper că o să-şi revină până la petrecerea mea. Să-i trimit 
medicul meu s-o vadă? 

— Nu-i nevoie. Nu cred că boala ei merită atenţia celui care 
are onoarea de a veghea la sănătatea faraonului. 

Senmut asculta cu oarecare îngrijorare înfruntarea aceasta 
oratorică, întrebându-se de ce Hatşepsut persista să-l trateze 
pe Tutmes ca pe un copil. Observă privirea insistentă a 
Neferurei aţintită asupra fratelui ei, dar nici faraonul, nici 
prinţul nu păreau să-i dea atenţie. 

— Frumosul tău obelisc a fost foarte greu de înălţat, remarcă 
Tutmes, aruncând e) privire spre Min-mose Şi 
Menkheperrasomb. Poate că ai nevoie de ajutorul arhitectului 
şi al meşterului meu. S-ar părea că experţii tăi încep să 
îmbătrânească. 

— Chiar aşa? Şi ce realizări au înfăptuit prietenii tăi? Unde pot 
contempla minunatele lor opere? 

— Incă n-au făcut cine ştie ce, replică el mânios. Dar, în scurt 
timp, tot ce vor construi ei în cinstea mea nu numai că va 
egala, dar va depăşi cu mult ceea ce văd aici! 

— Ei bine, te sfătuiesc să-i trimiţi înapoi la şcoală, prinţe, 
fiindcă în acest fel, când va veni momentul... (Hatşepsut 
insistase zâmbind asupra acestor cuvinte), vor putea, 
probabil, încerca să construiască nişte flecuşteţe. 


Tutmes pendula între furie şi admiraţie, şi cea care învinse în 
cele din urmă fu admiraţia. 
— Eşti foarte dură, mamă scumpă. Şi ce bine îţi vine dubla 
coroană! 
— In schimb, ţie nu ţi s-ar potrivi deloc, Tutmes, replică ea 
ieşind din templu. E încă prea mare pentru circumferința 
capului tău. 
— Circumferinţa capului meu nu are nicio legătură cu asta, 
răspunse el sec. Important e ce am înăuntru! 
— Nu mai spune! Atunci, te rog să-ţi aduci impresionantul tău 
cap la jubileul meu. E un ordin, Tutmes! Îți neglijezi de prea 
multă vreme îndatoririle de la templu şi deopotrivă îmi 
neglijezi petrecerile. N-am de gând să-ţi mai suport 
nesupunerea. Pe deasupra, îţi interzic să-mi critici 
colaboratorii. 
Tutmes plecă, fără să mai răspundă, înapoi la cei doi prieteni 
ai lui. 
— De ce l-ai înfuriat pe Tutmes? O întrebă Neferura pe mama 
ei, luând-o de braţ. Nu-l iubeşti deloc? 
— II iubesc mult, răspunse Hatşepsut. Seamănă cu bunicul 
tău: e la fel de puternic, de nerăbdător şi uneori la fel de 
brutal ca el. Trebuie dresat aşa cum sunt dresați caii sălbatici. 
Neferura nu spuse nimic, dar Senmut îi simţi mâna caldă şi 
mică strecurându-se într-a sa. l-o strânse cu tandreţe şi 
porniră cu toţii spre palat. 

23 
Sărbătorirea jubileului fu prilejul unor numeroase petreceri. 
După-amiază, Hatşepsut, stând pe tronul lui Horus, cu dubla 
coroană pe cap, cu toiagul şi biciul în mână, îşi primi toţi 
sfetnicii. Într-un discurs scurt, ea aminti tot ce înfăptuise de la 
încoronare şi chiar înainte de moartea soţului ei. li ceru 
scribului să le citească inscripţiile pe care ordonase să fie 
gravate pe obeliscuri şi profită de răgaz să-şi plimbe privirile 
peste întreaga adunare. 
Tutmes se afla printre sfetnici, cu braţele încrucişate la 
pieptu-i lat, cu chipul trufaş şi provocator. Incheierea scribului, 
pe care-l asculta cu atenţie, îl irită nespus. 
— Zeul se recunoaşte în mine, Amon-Ra, rege al Tebei. M-a 
răsplătit dăruindu-mi domnia peste cele două regate. Nu am 
niciun duşman; toate popoarele din jur îmi sunt supuse. 


Infinitul este singura limită care mi-a fost pusă; toţi cei pe care 
Ra îi luminează în drumul său trudesc să mă slujească. Zeul 
m-a copleşit cu binefacerile sale. 

Hatşepsut înfruntă privirea lui Tutmes cu un aer în care 
batjocura se amesteca cu tristeţea. Acesta recunoscu totuşi o 
sclipire de simpatie şi îi zâmbi uşor înainte de a-şi pleca 
privirile. 

În aceeaşi dimineaţă, se dusese în vale să contemple templul 
şi constatase, stupefiat şi înfuriat, că de la ultima lui vizită 
fuseseră adăugate noi inscripţii: „Sunt zeul, începutul Vieţii.” 
Simţise dorinţa bruscă de a şterge această frază lovind în 
piatră cu ciocanul, până ce avea să se prefacă în pulbere la 
picioarele sale. Ştia că această convingere e adânc 
înrădăcinată în ea şi că justeţea afirmațiilor sale nu trezea 
nicio îndoială în toţi cei care o frecventau îndeaproape. In 
sanctuar, merse până acolo încât îi ameninţă statuia, într-un 
acces de invidie sălbatică amestecată cu un sentiment ce 
semăna periculos de mult cu afecțiunea. 

Toată Curtea o vizită, încărcată de daruri, şi la asfinţitul 
soarelui nu mai puteau fi numărate evantaiele, cuferele cu 
încrustaţii preţioase, miniaturile şi celelalte cadouri alese. 
Senmut se prezentă printre ultimii, urmat de Paere, servitorul 
său personal, încovoiat sub povara unei blăni impresionante. 
Senmut o luă şi i-o întinse la picioare. Regina cobori de pe 
tronul ei, scoțând un strigăt de bucurie, şi mângâie blana 
deasă şi strălucitoare. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de 
frumos. 

— E din munţii ținutului Retenu, spuse el. Doar o blană atât 
de rară mi s-a părut demnă de a atinge trupul faraonului. 

Se retrase calm, fără a da atenţie murmurelor de uimire ce 
străbăteau adunarea. Blana încălzea deja picioarele vopsite 
ale lui Hatşepsut, care-l petrecea cu privirea, gândindu-se cu 
delicii la nopţile de iarnă când aveau să facă dragoste pe 
blana aceasta mângâietoare, de un albastru întunecat. 

În seara aceea, prezentându-se la uşile sălii de ospeţe, unde 
un crainic îi anunţă titlurile, în timp ce toţi invitaţii aşteptau ca 
el să se îndrepte spre estrada lui Hatşepsut, gândurile lui 
Senmut erau întunecate ca şi cerul ce se întrezărea la capătul 
marii săli puternic luminate. Exact în această zi, în care 
Hatşepsut îşi sărbătorea puterea absolută asupra Egiptului, el 


îşi dădu seama că dominaţia ei asupra lui Tutmes şi a mamei 
sale, Aset, începea să slăbească. Atâta vreme cât Tutmes nu 
era decât un copil, îi fusese uşor să-l supravegheze prin 
iscoadele, servitorii şi prietenii săi. În prezent însă, tânărul 
prinţ devenea de neatins şi din ce în ce mai puternic, în timp 
ce se aşeza sub baldachin, după ce-i dăruise regelui un 
zâmbet, Senmut văzu profilându-se neclar momentul când 

Hatşepsut avea să fie încercuită, hărţuită şi silită să lupte cu 
disperare pentru a-şi păstra tronul. Un rege nu-şi putea pierde 
regatul decât pierzându-şi viaţa. 

Rumoarea  ospăţului răsuna până departe în noapte. 
Strigătele şi râsetele musafirilor răsunau pe toate străzile 
oraşului, unde poporul îşi sărbătorea şi el faraonul. In ciuda 
bunei dispoziţii generale, Senmut nu reuşea să se relaxeze. 
Aset era prezentă, plină de bijuterii şi netulburată. Tutmes era 
şi el de faţă; înconjurat de prietenii săi, mânca şi bea, cu un 
aer mohorât, dar vigilent. 

În sfârşit, hărmălaia se potoli, veselia scăzu treptat o dată cu 
apropierea zorilor şi Hatşepsut îşi dădu jos de pe cap conul 
parfumat, ridicându-se pentru a-şi lua rămas-bun de la invitaţi. 

Peste o oră, imnul închinat zeului avea să răsune, vestind o 
nouă zi de trudă. Hatşepsut voia să facă o baie şi să se 
schimbe înainte de a merge să-şi facă rugăciunile. 

Senmut ştia că nu va avea nevoie de el până la audienţele 
matinale şi, în timp ce ea se îndepărta, escortată de 
numeroasele ei gărzi, se apropie de Hapusemb. 

— Vino cu mine în grădină, îi spuse el cu glas scăzut. Am 
nevoie de sfaturile tale. 

Îşi croiră drum prin mulţime până în grădină, unde câţiva 
oaspeţi se plimbau în grupuri, savurând răcoarea nopţii la 
lumina torţelor purtate de sclavi. Senmut şi Hapusemb trecură 
pe lângă ei şi se strecurară sub copaci, ajungând până la zidul 
nordic al templului. Nu se auzea niciun zgomot şi doar lumina 
palidă a lunii evidenția marginile zidului. Se aşezară în iarbă; 
Hapusemb îşi strânse roba sub picioare, în timp ce Senmut se 
aşeză turceşte, străduindu-se să-şi alunge din minte vacarmul 
petrecerii şi aburii vinului înainte de a vorbi. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Hapusemb, spuse el aruncând o 
privire în jur, şi după aceea vreau să-mi spui ce părere ai, 
încercând să dai uitării, în numele faraonului, toate 


diferendele noastre. 

Hapusemb dădu din cap în semn de confirmare în întuneric şi 
Senmut îi dezvălui ce gândea, sperând din toată inima că nu 
va trebui să treacă la fapte. 

— In calitatea mea de mare majordom, am datoria să 
supraveghez toate venirile şi plecările din palat. Sunt însă şi 
majordomul lui Amon şi din acest motiv nu-mi scapă nimic din 
ceea ce se petrece la templu. E multă vreme de când 
controlez cu desăvârşire, sub autoritatea regelui, mersul 
treburilor guvernării; şi vei fi de acord cu mine că ţin Egiptul în 
mână, deoarece îl cunosc foarte bine. Or, am început să am 
impresia că îmi pierd dominaţia asupra acestei ţări, 
Hapusemb. Mi se pare că puterea mea se fisurează de 
pretutindeni fără să pot face nimic, deoarece lucrarea de 
distrugere este condusă de prinţul moştenitor în persoană. El 
ştie că zilele faraonului sunt numărate. 

Hapusemb schiţă un gest, dar nu-l întrerupse pe Senmut, 
care-şi continuă discursul după o oarecare şovăială. 

— A venit timpul să ieşim din umbră şi să apărăm tronul lui 
Horus de această forţă născândă, continuă el, trecându-şi 
mâna peste faţă. O să încerc să mă exprim mai limpede; dacă 
nu ne descotorosim cât mai repede de Tutmes, va fi prea 
târziu şi faraonul îşi va vedea persoana şi opera distruse. 

— E deja prea târziu. (Vocea gravă a lui Hapusemb sparse 
tăcerea care urmase după cuvintele lui Senmut.) Şi eu am 
putut vedea cum prinde rod sămânţa. Am căutat un mijloc să 
o fac să piară, dar e prea târziu. Dacă l-am fi asasinat pe 
Tutmes când era copil, acest lucru ar fi trecut neobservat, 
deoarece copiii mor deseori. Astăzi însă nu-l mai putem face 
să dispară pe acest tânăr plin de viaţă şi de sănătate. 

— Nehesi îmi sugerase soluţia asta, ca şi faraonului, dar 
Maiestatea Sa s-a opus cu hotărâre. 

— La fel ar face acum. Spre deosebire de mama prinţului, ea 
nu este nici lacomă, nici grosolană. E o femeie nobilă care 
guvernează prin mila zeului, dar respectându-i totodată legea. 
Tutmes e sânge din sângele ei; originile mamei nu contează, îl 
va lăsa să trăiască. 

— Asta o va duce la pierzanie. 

— Şi eu cred asta, aprobă Hapusemb. Dar va prefera să 
moară decât să-şi ofenseze tatăl. 


— Şi noi, Hapusemb? Nu-mi pasă de moarte, dacă mor 
slujind-o. Nu ne putem ocupa noi de asta în cea mai mare 
taină? 

— Taina nu va dura mult. Cum vrei să te descotoroseşti de un 
tânăr atât de viguros fără să atragi bănuielile? Şi ele se vor 
îndrepta inevitabil asupra Celei Unice, care va trebui să 
suporte singură consecinţele. 

— Ar fi trebuit să-i încălcăm ordinele şi să-l otrăvim demult! 

— Asta poate că i-ar fi adus uşurarea, dar am fi pierdut 
încrederea ei, şi cine ştie dacă nu ne-ar fi surghiunit. Ştie că se 
îndreaptă spre pierzanie, dar nu va face nimic. E un rege 
mare, foarte mare. : 

— Şi atunci stăm aşa, fără să facem nimic, prietene? Intrebă 
Senmut cu glasul frânt. Stăm, aşadar, şi ne uităm, 
neputincioşi, cum Egiptul cade în mâinile lui Tutmes? Şi ce se 
va întâmpla cu Alteţa Sa Neferura? 

— Neferura nu are de ce să se teamă. Tutmes trebuie să se 
însoare cu ea pentru a putea urca pe tron şi o va face cu 
siguranţă. Ştii că Unica are de gând să-i logodească. 

— Ca să-şi amâne înfrângerea! Dar Tutmes nu se va lăsa dus 
de nas. E tot atât de scrupulos ca şi ea. O dată ce se va fi 
însurat cu Neferura... 

— Se poate. Nu mai ştiu. Trebuie să ne mulţumim s-o slujim 
ca şi în trecut, făcând tot posibilul pentru ca domnia ei să mai 
dureze. S-a îngrijit de Egipt ca de un copil drag. Tutmes însuşi 
e obligat să-i recunoască talentul. 

— Dacă am reuşi să-l facem să dispară pe Tutmes, mânia ei 
s-ar putea să cadă asupra noastră, dar după aceea... după 
aceea... 

— S-ar simţi vinovată şi, mort, Tutmes i-ar fi o povară mai 
mare decât dacă e viu. Gândeşte-te bine, Senmut, ea nu 
doreşte moartea fiului ei vitreg, fiindcă altfel lucrul acesta ar fi 
fost înfăptuit de multă vreme, de tine, de mine, de Nehesi, de 
Menkh, de oricare dintre noi, cei care o iubim. 

Hapusemb vorbea cu vehemenţă şi fiecare cuvânt îl 
impresiona puternic pe Senmut, când, deodată, ridică mâna, 
făcându-l să tacă brusc. lşi ţinură respiraţia şi scrutară 
întunericul, la pândă. Auziră un foşnet de frunze sub copacii 
din dreapta lor. 

Senmut îşi duse un deget la buze şi se năpusti în tufiş. Se 


întoarse de îndată, îmbrâncind în faţă pe un preot tânăr, 
slăbănog, cu chipul schimonosit de spaimă, care ţinea în mână 
o gâscă. 

— Cine-i ăsta? Întrebă Hapusemb cu răutate. (Senmut îi dădu 
drumul băiatului răvăşit, care se lăsă să cadă la pământ.) S-ar 
zice că-i unul dintre preoţii mei. Scoală-te, imbecilule, şi 
explică-mi ce cauţi aşa departe de chilia ta. 

Senmut îşi simţi memoria tulburându-i-se şi, în locul vocii 
calme, dar uşor amenințătoare a lui Hapusemb, în urechi îi 
răsună tonul tăios al lui Menena. Simţi din nou spaima care îl 
cuprinsese odinioară, pe când stătea ascuns sub sicomori. 

Tânărul se ridică în picioare, strângând gâscă la piept şi 
aruncând priviri îngrozite celor doi bărbaţi reci şi necruţători. 

— Ştiu ce căuta pe aici, răspunse Senmut, vorbind cu 
greutate, pradă ameţelii. S-a dus să dea o raită la bucătăriile 
zeului, fiindcă un preot novice munceşte din greu din zori 
până-n noapte şi are mereu burta goală. 

— Ne-a auzit, aşadar, toată discuţia, articulă încet Hapusemb. 
Ce facem cu el, Senmut? 

Băiatul tresări, scoțând un sunet de neînțeles, dar nu încercă 
să fugă. 

Cu inima grea de amintirea vremurilor când toate speranţele 
şi ambițiile îi erau îngăduite, Senmut se apropie de băiat. 

— Prin urmare, ai auzit ce-am vorbit? Îl întrebă el liniştit. 
Tânărul confirmă. 

— Şi ce ai de gând să faci acum? 

— Nu ştiu, răspunse el pe un ton brusc şi nervos, fără ca 
totuşi să-şi abată privirea de la el. 

— Eşti curajos! Pe cine slujeşti? 

— ÎI slujesc pe Amon, regele zeilor, şi pe faraon. 

— Şi pe prinţ? 

— ÎI slujesc şi pe el, dar nu-i slujesc pe cei care au crima în 
suflet, spuse el înălţându-şi capul, sfidător, în ciuda faptului că 
mâinile îi tremurau. 

— Şi-a semnat condamnarea la moarte! Spuse Hapusemb. 

Dacă treaba asta ajunge la urechile lui Tutmes, noi suntem 
cei care vor muri mai repede decât ne aşteptam! 

— Nu sunt chiar aşa de sigur, spuse Senmut, lăsându-se pe 
vine, fără a slăbi din ochi chipul uscăţiv al preotului. Vrei să-i 
povesteşti totul faraonului? 


— AŞ vrea, dar faraonul s-ar putea să fie la curent cu 
complotul vostru şi mă va ucide. 

— Faraonul este într-adevăr la curent, fiindcă e vorba de o 
poveste foarte veche. Dar el nu vrea să ne dea mână liberă, şi 
de asta nu-ţi va face niciun rău. Mă crezi? 

— Nu. 

Senmut se ridică, amintindu-şi că şi el se dusese la culcare în 
loc să se prezinte pe loc la palat. Atunci îşi dădu seama de 
remuşcările care-l urmăreau dintotdeauna, şi nu-i trebui mult 
ca să hotărască ce avea să facă. 

— Ai dreptate, Hapusemb. Ajunge cu comploturile. Cred că 
mi-am pierdut minţile. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi fie 
ca voinţa lui Amon să se îndeplinească. (îl luă pe tânărul preot 
de braţ.) O să vii chiar acum cu mine la faraon şi o să-i spui tot 
ce ai auzit. 

Hapusemb nu făcu niciun gest, dar tânărul fu cuprins de 
panică. 

— O să mă înjunghiaţi şi-o să mă aruncaţi în fluviu! 

— Îți jur pe capul faraonului că nu vei păţi nimic, răspunse 
Senmut. Îți mulţumesc că m-ai ascultat, Hapusemb. Se 
apropie zorile, şi faraonul aşteaptă imnul către zeu. O să-l poţi 
cânta cu conştiinţa curată! 

Il împinse în faţa lui pe băiatul năucit şi amândoi se 
îndepărtară, îndreptându-se spre grădinile scăldate într-o 
lumină trandafirie blândă. 

— E încă prea devreme să-l deranjăm pe faraon, explică 
Senmut. Să aşteptăm ca marele preot să-şi fi cântat imnul. O 
să mâncăm între timp acasă la mine. Cum te cheamă? 

— Smenkhara, prinţe. 

Era încă buimăcit şi întrucâtva suspicios, şi Senmut îl ţinu de 
braţ până ajunseră la poarta palatului său. 

— De când slujeşti la templu? 

— De doi ani. Fratele meu este Maestrul Misterelor. 

— A, da? Şi tu ce vrei să faci după aceea? 

Trecură de gărzi şi pătrunseră în întunericul palatului. 
Senmut îl conduse în apartamentul său particular şi-l chemă 
pe Paere. 

Tânărul arunca priviri de jur-împrejur, curiozitatea fiind mai 
puternică decât frica. Auzise de favoritul faraonului şi de 
puterea sa şi-l văzuse deja însoţindu-şi regele la templu, în 


toată splendoarea sa. 

— Nu ştiu, puternice majordom. Mi-ar plăcea să fiu într-o 
bună zi mare preot. 

— Ai şi tu ambiţie! Spuse Senmut, dându-i drumul. 

Il trimise pe Paere să aducă lapte şi ceva de mâncare, şi-l 
pofti pe tânărul intimidat să ia loc într-un jilţ superb de cedru 
sculptat. 

Hatşepsut le acordă audienţă peste un ceas. Se pregătise să 
meargă la templu, dar îl primi cu bunăvoință pe tânărul preot. 
Acesta nu mai avea nici cea mai mică dorinţă să-i facă 
necazuri omului care-l hrănise atât de bine; dar Senmut îl 
împinse cu forţa în faţa faraonului, poruncindu-i discret să-şi 
facă datoria. Băiatul se prosternă şi-şi povesti păţania fără a 
cuteza să-şi ridice o dată măcar privirile asupra extraordinarei 
făpturi cu coif de aur, deasupra căruia se înălţau cobra şi 
şoimul. 

La sfârşit, zâmbetul lui Hatşepsut se stinse. Îi porunci să se 
ridice, îndreptând totodată asupra lui Senmut o privire 
întrebătoare. Acesta dădu din cap. 

— Smenkhara, ai făcut foarte bine, spuse ea. Suntem 
mulţumiţi de fidelitatea ta şi de încrederea pe care o ai în noi. 
O să iau măsurile necesare, fiindcă problema e gravă; dar 
trebuie să-mi promiţi că nu vei mai dezvălui nimănui altcuiva 
ceea ce ai auzit. O să pedepsesc în felul meu, la momentul 
potrivit. 

— Da, Maiestate, murmură băiatul. 

— Şi acum, ce ţi-ar face plăcere? Vrei să-mi duci tămâia în 
dimineaţa asta? O să-l cinstim împreună pe zeu. 

Tânărul o privi cu gura căscată şi cu chipul strălucind de 
bucurie, apoi ieşi s-o aştepte în faţa uşii. Rămaşi singuri, 
Hatşepsut se întoarse înfuriată spre Senmut. 

— Ce prostie! Îţi cunosc cât se poate de bine sentimentele, 
Senmut, ca şi pe ale lui Hapusemb, ca şi pe ale lui Nehesi şi 
ale tuturor celorlalţi. Cunosc şi dorinţa impetuoasă a lui 
Tutmes de a mă da jos de pe tron ca să-mi ia locul. Dar nu va 
fi nicio crimă! N-am de gând s-o mai repet! Adăugă ea, 
accentuând cuvintele. Şi, dacă te mai prind o dată că te 
gândeşti la aşa ceva, te pedepsesc ca pe un criminal de rând. 
(îl fulgeră din priviri şi se întoarse cu spatele la el.) Tutmes e 
sânge din sângele meu. Nimeni nu se va atinge de el. 


— Dar măcar îndepărtează-l. 

— Ca să mă lucreze pe la spate? Nu! De ce l-ai adus pe 
preotul ăsta în loc să te înţelegi cu el? 

— Pot să mă aşez, Maiestate? (Hatşepsut dădu din cap.) Am 
făcut-o pentru ca judecata lui Amon să cadă în sfârşit asupra 
unui tânăr preot care nu a avut curajul să-şi facă datoria. 

— Nu te înţeleg. 

— Cu multă vreme în urmă, spuse el zâmbind obosit, m-am 
aflat şi eu în situaţia acestui mic preot flămând şi m-am dus în 
toiul nopţii să şterpelesc de mâncare din bucătăria regală. Ca 
şi el, am auzit o discuţie pe care nu ar fi trebuit să o aud. 
(Hatşepsut îl privi brusc cu cea mai mare atenţie, şi Senmut 
continuă.) Sora ta, Neferu-kebit, nu a murit de boală. Menena 
a otrăvit-o. 

Cuvintele sale răsunară lugubru în tăcerea întretăiată de 
respiraţia slabă a faraonului. Senmut se grăbi să se apropie de 
ea. 

Hatşepsut pălise şi frânturi vagi de amintiri începeau să iasă 
la suprafaţă, confuz, ca într-un vis... 

— Voiam să mă duc la tatăl tău şi să-i spun totul, aşa cum a 
făcut acest preot, dar eram cu atât mai terorizat cu cât 
credeam că Unicul aproba acest proiect întunecat. Şi, în timp 
ce mă zbăteam, chinuit de nehotărâre şi angoasă, Neferu a 
fost otrăvită. _ 

— În sfârşit, în sfârşit... oftă Hatşepsut. Îmi dădusem eu 
seama de ura ta faţă de Menena, fără să-i cunosc motivul. 

N-am încetat niciodată să mă gândesc la moartea ei cu 
groază, dar astăzi totul se explică. Şi crezi că tatăl meu dorea 
moartea fiicei sale? 

— Nu sunt sigur, Maiestate, dar aşa mi se pare. 

— Dar de ce? De ce i-ar fi vrut răul? Ea nu voia decât să fie 
lăsată în pace! 

— Plănuia deja să te vadă într-o zi purtând dubla coroană şi, 
dacă Neferu ar fi trăit, pe capul cui s-ar fi aflat ea astăzi? S-ar 
fi căsătorit cu soţul tău Tutmes, şi la moartea ei i-ar fi urmat 
fiul său... 

— Ai dreptate, spuse ea, cu ochii plini de lacrimi. Ştiu că aşa 
s-au petrecut lucrurile, ghicisem asta. Copilăria mi-a fost 
multă vreme chinuită de coşmarurile hrănite de bănuielile pe 
care le aveam, totuşi, chiar şi acum, e un adevăr greu de 


suportat. (Hatşepsut lupta disperată cu lacrimile.) Du-te, 
Senmut; încrederea ta îmi face bine... şi mă necăjeşte 
totodată. O să-mi spun rugăciunile împreună cu acest tânăr 
norocos. Cred, ca şi el, că l-ai fi putut înjunghia şi arunca în 
fluviu. 

Hatşepsut schiţă un zâmbet slab şi îi întinse mâna să i-o 
sărute. 

Hatşepsut îl logodi pe Tutmes cu radioasa Neferura înainte de 
sfârşitul iernii şi imediat apoi îşi trimise fiul vitreg la manevre 
cu trupele în nordul ţării. Îi explicase totuşi limpede că de fapt 
nu era deloc vorba de o căsătorie, ci de o simplă promisiune. 

— Ai promis, Maiestate, îi amintise el. E dreptul tău să mă 
trimiţi în expediţie în cele patru zări ale ţării, dar mai devreme 
sau mai târziu va trebui să ne conduci la templu şi să mi-o dai 
pe Neferura; nu mai sunt copil. 

— Pot s-o văd şi singură! Tutmes, de ce să o luăm mereu de 
la capăt? Nu ţi-am promis tronul? 

— Aşa e, dar acum nu cred că ai avut vreodată de gând să 
mi-l dai. Mă temeam de tine când eram mic. Acum însă când 
sunt aproape bărbat continui să-mi refuzi intrarea în Sala de 
Audienţe, unde aş avea dreptul să mă aflu ca faraon. Cred că-i 
hărăzeşti tronul prinţesei Neferura. 

— Greşeşti crezând asemenea lucruri şi spunându-le în 
dreapta şi-n stânga. Ce m-ar împiedica să mă descotorosesc 
de tine? Atunci chiar aş putea să-i dau coroana fiicei mele şi s- 
o mărit cu vreun general oarecare. 

— Ştii la fel de bine ca mine că Neferura e blândă, bună, 
drăguță şi absolut incapabilă să fie un bun faraon. 

— Atunci, Meryet? Întrebă Hatşepsut cu cea mai mare 
seriozitate, deoarece ştia că Tutmes avea dreptate. 

Neferura era cu totul lipsită de înflăcărarea şi ambiția care o 
consumaseră când avea vârsta ei. În ciuda dragostei pe care o 
avea pentru ea şi a dorinţei profunde de a-i lăsa coroana 
moştenire, Hatşepsut îşi dădea bine seama că Neferura nu ar 
fi în stare să-i ţină la respect pe Tutmes şi pe tinerii nobili 
lipsiţi de scrupule care râvneau puterea. 

— Meryet! Exclamă Tutmes, cu un râs dispreţuitor. E numai 
foc şi patimă şi a început de pe-acum să manifeste interes 
faţă de cei mai tineri dintre sfetnicii tăi... Ea, faraon? E la fel 
de puţin profundă ca fluviul în plină vară; îşi râde de Egipt, ca 


şi de tine deopotrivă! (Tutmes se apropie, dând din umeri.) O 
să accept logodna asta dacă se va încheia cu o căsătorie. Nu- 
mi pare rău că plec, îmi place să lupt şi, aşa cum îţi place s-o 
repeţi mereu, sunt încă prea tânăr. Dar nu mă face să aştept 
prea mult! 


— Vorbeşti fără noimă! Eu sunt Egiptul şi, atunci când dau un 
ordin, înţeleg să fiu ascultată! Nu-mi pune răbdarea la 
încercare, Tutmes. Eşti arogant şi ridicol, dar văd că mai ai 
multe de învăţat şi de asta te iert. Dacă mama ta nu ti-ar fi 
împuiat capul cu prostii, am fi putut face lucruri mari 
împreună. Dar ea te-a învăţat să mă urăşti cu mult înainte de 
a te învăţa să vorbeşti. 

Tutmes urcă cele câteva trepte care duceau la tron şi se 
mută cu dezinvoltură de pe un picior pe altul. 

— Ai încălcat legea lipsindu-mă de coroană, iar mama nu are 
nicio legătură cu asta. Cât despre ce putem face împreună, nu 
sunt deja căpitan şi hărăzit unor onoruri mai înalte? Nu pentru 
a te sluji îmi consacru zilele antrenamentului militar, pentru a 
te sluji ca oricare alt locuitor al Egiptului? 

Hatşepsut rămase un moment îndelungat singură după 
plecarea lui. Razele soarelui luminau pereţii argintaţi, şi briza 
aducea cu ea toate miresmele minunate ale domeniului ei. 

Frescele Îi  reproduceau înfăţişarea,  neîmblânzită şi 
atotputernică în mijlocul duşmanilor  încremeniţi într-o 
atitudine de supunere veşnică. 

— Ah, Tutmes, suspină ea, de ce nu eşti tu fiul meu! 


În noaptea aceea, Hatşepsut simţi pentru prima oară povara 
anilor. Aşteptându-l pe Senmut în penumbra odăii sale, îşi 
apropie oglinda de faţă, căutând începutul vreunui rid sau 
umbra vreunei amprente a vârstei, dându-şi în acelaşi timp 
seama de vanitatea de a spera să-şi păstreze la treizeci de ani 
frumuseţea pe care o avea la cincisprezece. Dar femeia pe 
care o văzu în oglindă avea aceiaşi ochi luminoşi şi limpezi din 
tinereţe, şi pielea încă netedă şi desăvârşită. Îşi admiră trupul 
gol, picioarele lungi şi zvelte, pântecele musculos şi sânii 
semeţi. 

„Temerile mele nu sunt decât rodul imaginaţiei, îşi spuse ea, 
punând oglinda la loc şi lungindu-se pe pat. Obligaţiile puterii 


mă consumă prea mult; am impresia că mintea îmi este tot 
atât de năucită ca a unei bătrâne.” 

ÎI auzi oprindu-se în faţa uşii. Garda îl lăsă să intre, şi regina îl 
privi cu alţi ochi: înalt, subţire, viguros de pe urma exerciţiilor 
zilnice, cu chipul semeţ şi liniştitor, cu privirea ageră, buzele 
senzuale care zâmbeau în timp ce o saluta, aşa arăta bărbatul 
pe care-l iubea de atâţia ani. 

Senmut îi înţelese imediat starea sufletească şi, fără un 
cuvânt, se apropie de pat şi îi mângâie fruntea caldă, vrând 
să-i alunge grijile din timpul zilei. 

Hatşepsut se ridică pentru a-l trage spre ea, căutându-i cu 
aviditate buzele, dar, în noaptea aceea, pasiunea dezlănţuită 
nu izbuti să-i alunge amintirea discuţiei sale penibile cu 
Tutmes. 

Primăvara, când Tutmes se întoarse din expediţie, Hatşepsut 
îl trimise imediat să inspecteze garnizoanele din deşert, 
prilejuind astfel suferinţa Neferurei, care-şi luă rămas-bun cu 
lacrimi în ochi. Cu toate acestea, îi poruncise nemiloasă 
comandantului lui Tutmes să efectueze o expediţie de 
inspecţie aprofundată, pentru a-l ţine astfel ocupat timp de 
şase luni. Ar fi vrut să plece şi ea pentru o vreme, indiferent 
unde. Se simţea din ce în ce mai prost în palatul acesta plin de 
şerpi zâmbitori şi slugarnici. Se ducea mult mai des la templu, 
unde Amon o aştepta pentru a-i împărtăşi tainele sufletului 
său nemuritor, şi se ducea să se reculeagă zilnic în propriul 
templu, îngenunchind în faţa statuii sale, a tatălui şi a zeului, 
pentru a căpăta de la ei forţe proaspete. Intr-o zi, întorcându- 
se la palat, înţelese motivul pentru care Amon tot nu era 
satisfăcut de nenumăratele ei ofrande. Dădu fuga la biblioteca 
palatului, unde erau păstrate în cufere mari de lemn, înşirate 
de-a lungul pereţilor, toate papirusurile, vechi şi recente. 

— Puntuli”! Strigă ea gâfâind, urmată îndeaproape de Nofret 
şi de servitoarele ei. 

Bibliotecarul, uluit, se sculă de la locul său şi se prosternă la 
picioarele ei. 

— Maiestate? 

— Puntul! Puntul! Găseşte-mi hărţile şi scrierile lui Osiris- 
Mentu-hotep-Ra despre Ta-Neter, pământul sfânt al zeilor. 


'5 Punt - zonă geografică desemnând, în antichitatea egipteană, 
coastele Somaliei (n.t.). 


Grăbeşte-te! Dua-eneneh, adu-mi-i pe Senmut şi pe Nehesi. 

— Nehesi e la antrenamentul „Vitejilor Regelui”, Maiestate. 

— Atunci, adu-l la mine de cum termină. 

leşi în goană, însoţită de femeile sale, care o urmau anevoie. 
Porunci ca masa din Sala de Audienţe să fie eliberată şi-l 
trimise pe Amon-hotep după lneni, care era la Karnak, unde 
supraveghea construirea porticurilor cu colonade. 

Plin de praf, Ineni sosi în Sala de Audienţe în acelaşi timp cu 
bibliotecarul. Senmut îşi făcu apariţia peste câteva clipe şi se 
aşezară cu toţii în jurul mesei. Întrunirea semăna destul de 
mult cu un consiliu de război. 

— Bine, spuse Hatşepsut, punându-şi mâinile pe masă. Ce ai 
găsit, bibliotecarule? 

— Foarte puţine documente, Maiestate, mărturisi el. llustrul 
tău strămoş nu a lăsat decât o relatare a călătoriei sale, 
împreună cu lista minunăţiilor pe care le-a adus pentru zeu. 

— Vreo hartă? 

— Oarecum. Pe vremea aceea, strămoşii tăi nu aveau nevoie 
de hărţi, deoarece Egiptul şi Ta-Neter făceau frecvent comerţ 
împreună. 

— Aşa spun legendele, preciză Ineni. De generaţii încoace, 
copiilor li se spun poveşti minunate despre ţinutul Punt. 

— Dar corăbiile noastre nu treceau prin largul Ta-Neter-ului 
până la invazia hyksoşilor? Întrebă Senmut. Multe monumente 
relatează aceste călătorii. 

— Aşa e, confirmă Hatşepsut. Bibliotecarule, care era marfa 
cea mai scumpă adusă din Punt? 

— Smirna, evident, răspunse el zâmbind. 

— Smirna, parfumul cel mai sfânt dintre toate. Mi-a mai venit 
o idee, Senmut Imaginează-ţi o clipă grădinile templului meu 
transformate într-o mare de arbori care produc balsam. 
Mireasma lor va încânta nările tatălui meu Amon şi poate că 
abia atunci va fi mulţumit. 

— Dacă am înţeles bine, vorbi liniştit Senmut, aplecându-se 
spre ea, ai de gând să trimiţi o expediţie în căutarea acestui 
pământ sfânt? 

— Absolut, m-ai înţeles foarte bine. Hyksoşii au dispărut şi a 
venit de mult vremea să redeschidem vechiul drum dintre 
Egipt şi Ta-Neter. 

Toţi se priviră, stupefiaţi. 


— Nu ştiu ce să spun, zise prevenitor Ineni, dar am auzit că 
Ta-Neter e foarte, foarte departe. S-ar putea ca vasele noastre 
să nu se mai întoarcă vreodată. 

— Or să plece şi or să se întoarcă, spuse Hatşepsut cu 
convingere. Tatăl meu a vorbit. Va avea smirnă şi, în secolele 
ce vor veni, oamenii îşi vor aminti de cea care i-a înapoiat Ta- 
Neter-ul Egiptului. 

Nehesi intră tocmai când regina rostea aceste cuvinte. Era 
încă plin de sudoare, venind direct de pe câmpul de manevre. 
Îi întinse gărzii arcul şi sulița, făcu o plecăciune şi luă loc în 
dreapta lui Hatşepsut. 

— Te rog cu umilinţă să mă ierţi pentru întârziere, spuse el. 

Maiestatea Ta are nevoie de Sigiliu? 

Regina îi expuse pe scurt planul şi luă harta decolorată din 
mâinile bibliotecarului, căruia îi dădu liber, apoi o desfăşură pe 
masă. 

— Mama mi-a vorbit de ţinutul acesta legendar, spuse 
Nehesi. Dar mai ştiu şi că nimeni nu s-a mai întors de acolo. 
Mai spunea şi că e ţara de unde se trag zeii. 

— Da, de acolo vin zeii, confirmă Hatşepsut. Dar Mentu-hotep 
a reuşit să ajungă acolo şi vom reuşi şi noi la rândul nostru. 

Toţi păreau subjugaţi de harta de pe care nu-şi puteau 
desprinde privirile. Apoi Ineni sparse tăcerea: 

— Va dura luni de zile, spuse el, considerând în sinea lui că 
expediţia este cu totul irealizabilă şi aruncându-i o privire lui 
Senmut, care se juca gânditor cu un colţ al hărţii. 

Nehesi, dimpotrivă, părea extrem de interesat. 

— Senmut, spuse Hatşepsut după o clipă, te eliberez din 
toate funcţiile de la palat. Tu vei organiza şi comanda 
expediţia în numele meu. Nehesi te va însoţi. De-acum înainte, 
Tahuti va avea grijă de Sigiliul Regal. Luaţi harta să o studiati, 
apoi îmi veţi expune planurile de drum. Veţi putea dispune de 
oricâte corăbii veţi avea nevoie şi, dacă trebuie construite şi 
altele, arsenalele mele vă stau la dispoziţie. Mai aveţi ceva de 
adăugat? 

Dădură cu toţii din cap, pradă celei mai mari nehotărâri, 
năuciţi de schimbarea brutală survenită în vieţile lor. Regina le 
dădu tuturor liber pe un ton imperativ, cu excepţia lui Senmut. 

Acesta stătea în continuare aşezat la masă, având pe chip o 
expresie de rezervă prudentă. 


— Ei? ÎI întrebă ea. Am impresia că nu mă aprobi. Ce părere 
ai? 

— Cred că merită încercat; gloria ta va fi cu atât mai mare; 
dar nu vreau să plec. Cine va veghea asupra palatului în lipsa 
mea? Şi cine îţi va comanda garda personală în lipsa lui 
Nehesi? Maiestate, te implor, numeşte pe altcineva! Orice s-ar 
spune, Teba nu duce lipsă de marinari cu experienţă! 

— Nu vrei să mă laşi fără apărare, aşa-i? Întrebă regina, 
zâmbind slab. Ceea ce spui e adevărat; tu şi Nehesi sunteţi 
sprijinul meu cel mai sigur. Dar nu sunteţi singurii, şi expediţia 
asta este foarte importantă pentru mine. Or, nu pot fi sigură 
de succesul ei decât trimiţându-i pe cei mai buni oameni ai 
Egiptului. 

— Şi nu ţi-e teamă că, de cum vom întoarce spatele Tebei, 
Tutmes şi adepţii lui or să facă presiuni asupra ta? 

— O să vedem. Pot să fac în aşa fel încât Tutmes să se afle 
mereu într-o regiune îndepărtată. Ocupațiile tale de la palat 
nu ţi-au mai lăsat de mult niciun pic de timp liber. 

— Trândăveala nu mă atrage deloc, replică el sec. Dă-mi voie 
să-ţi spun, Maiestate, că e o nebunie să te desparţi de 
tovarăşii cei mai loiali exact în momentul când viitorul tău este 
în joc. 

— Aşadar, aşa vezi tu lucrurile? 

— Şi nu sunt singurul. Puterea lui Tutmes creşte pe zi ce 
trece. Lasă-mă să rămân cu tine, Hatşepsut! Ai nevoie de 
mine! 

— Faraonul care e nevoit să se ascundă întruna după miniştrii 
lui e un faraon jalnic! Răspunse ea cu amărăciune. Şi, dacă 
momentul de care vorbeşti a venit, atunci e mai bine să mori. 
Dar pleacă fără teamă, Senmut, mă vei găsi tot aici la 
întoarcere. 

Înghiţindu-şi mânia, Senmut se ridică. 

— Sunt la ordinele tale, spuse el sec. Voi pleca. O să mă duc 
să discut cu Nehesi dacă putem planifica plecarea în scurt 
timp. 

— Perfect. Acum sunt mulţumită. 


Senmut ieşi, urmat de secretarul său, şi Hatşepsut, 
aşteptându-şi suita, se gândi la ce ar fi viaţa fără el. Ştia că 
Senmut are dreptate nevrând să plece în momentul când 


puterea ei era atât de fragilă. Fu ispitită, preţ de o clipă, să se 
răzgândească şi să-l cheme înapoi, dar nu o făcu. Voia să se 
asigure că era în stare să domnească peste Egipt şi fără 
Senmut. Dacă el ar fi rămas, risca să urmeze ani îndelungaţi 
de luptă neîncetată pentru coroană. Tutmes ar fi făcut tot ce-i 
stătea în putinţă pentru a pune mâna pe coroană, chiar dacă 
ea s-ar fi putut rupe ulterior în două. Atunci, ca şi odinioară, 
regatul ar fi fost din nou divizat. 

Nofret intră şi făcu o plecăciune, aşteptând ordinele lui 
Hatşepsut, care se ridică cu un suspin. Avea să plece şi, o dată 
cu el, plecau toată bucuria şi liniştea ei. Dar avea datoria de a 
înfrunta singură această ultimă încercare. Va mai fi oare tot 
aici la întoarcerea lui? ... 

25 

Construirea celor cinci corăbii şi pregătirile în vederea 
expediției durară patru luni. Senmut se ocupa de toate 
problemele de aprovizionare. Hatşepsut îl sfătui să ia cu ei 
țesături şi arme, împreună cu alte mărfuri pentru troc, astfel 
încât zi de zi întocmi şi verifică lista. Menkh o imploră să-l lase 
să plece şi pe el, dar ea refuză, numindu-l gardă de corp în 
lipsa lui Nehesi. Petrecu seri îndelungate cu Nehesi şi cu 
Senmut, examinând unica hartă capabilă să le indice drumul 
spre acest ţinut misterios. În cele din urmă, hotărâră să se 
îndrepte spre nord şi, profitând de curent, să ajungă până la 
deltă, apoi să cotească spre est, prin canalul săpat de 
strămoşii faraonului, până la Marea Roşie. La nord nu era 
decât un ocean întins; prin urmare, hotărâră să se îndrepte 
spre sud, navigând de-a lungul coastei răsăritene. O dată ce 
aveau să traverseze canalul, vor fi nevoiţi să se călăuzească 
după poveştile şi legendele pe care le ştiau. Nehesi îşi petrecu 
zile întregi cu bătrânul bibliotecar, ascultând de nenumărate 
ori poveştile minunate despre Ta-Neter, pentru ca să-şi poată 
aminti ulterior de cel mai mic amănunt folositor. Senmut şi 
Hapusemb se plimbau în lungul şi-n latul grădinilor templului, 
discutând despre ce trebuiau să facă, forţându-se să 
ghicească viitorul şi elaborând tot felul de strategii. 

Vara se apropia de sfârşit şi, din munţii de la sud, Isis începea 
să verse lacrimi benefice care aveau să inunde valea şi să 
împingă corăbiile spre necunoscut. 

În ajunul plecării, Senmut îşi luă rămas-bun de la Ta-kha'et, 


sincer întristat să o părăsească. Ea plânse şi-l imploră să nu 
plece. Senmut îl rugă pe Senmen să aibă grijă de ea şi îi 
încredinţă papirusul care îi reda libertatea şi îi îngăduia să se 
bucure de toate bunurile sale în caz că el nu se mai întorcea. 
Hohotele ei îl urmăriră mult timp, dar preferă să nu întoarcă 
privirea, ferm hotărât să se înapoieze, convins că într-o bună 
zi avea să poată juca din nou cu ea zaruri la umbra 
sicomorilor. În schimb, nu ştia dacă-l va mai regăsi pe faraon. 

Senmut îşi petrecu ultima noapte în penumbra blândă a 
apartamentului lui Hatşepsut. Făcură dragoste cu tandrete, 
fără un cuvânt, ca şi cum ar fi fost ultima oară. Nicio 
premoniţie nu-i îngăduia să spere că o va mai revedea. O 
legănă îndelung în braţe, cu inima strânsă. Doar zeul era în 
stare să descifreze enigma pe care o reprezenta această 
femeie complexă, amestec de capricii, de himere, de 
clarviziune şi de dragoste pentru pace şi pentru Egipt. 

Când, straniu de repede, noaptea lăsă locul zorilor, se sculară 
şi, îngenuncheată în faţa lui, Hatşepsut îi sărută picioarele. 
Apoi, murmură înlănţuindu-l: 

— Fie ca picioarele să te poarte vitejeşte! 

Acestea fură singurele cuvinte rostite în cursul acestei nopţi 
de adio. 

Toată populaţia Tebei se îndrepta deja spre fluviu să asiste la 
plecarea corăbiilor. Marinarii şi soldaţii începeau să-şi încarce 
echipamentul la bord. 

Senmut se duse să se îmbăieze şi să se schimbe în 
apartamentele lui Menkh. În timp ce se pregătea febril, îi dădu 
prietenului său ultimele recomandări şi rămase cu el până în 
ultima clipă. 

Precedat de escortă, Senmut traversă încet Teba alături de 
Ta-kha'et, îndreptându-se spre port, unde Nehesi se urcase 
deja pe corabia din frunte. Hatşepsut, trasă la faţă şi 
încercănată, îl aştepta pe chei. Imbrăcase veşmântul pe care-l 
purtase în ziua încoronării sale, datorită solemnităţii acestui 
moment. Tutmes, aflat alături de ea, observa netulburat 
mulţimea şi fluviul. Senmut şi suita lui îi salutară, după care 
acesta urcă singur la bord. Prezenţa lui Tutmes, întors atât de 
prompt din turneul său, îl irită nespus, şi-l salută rece pe 
Nehesi, fără a slăbi din ochi chipul întunecat al tânărului prinţ. 
După sacrificiile rituale aduse lui Amon şi lui Hathor, zeiţa 


vânturilor, parâmele fură desfăcute şi corăbiile încărcate din 
plin se desprinseră de țărm. 

Senmut abia dacă auzea aclamaţiile mulţimii. Cuprins de o 
presimţire violentă, privirea sa tulburată de o ultimă tresărire 
de regret o întâlni pe a lui Hatşepsut. Chipul ei părea calm sub 
coroana roşie şi albă, dar, în adâncul ochilor ei negri, i se 
puteau citi toată dragostea pentru el şi toată disperarea. 

Strigătele mulţimii se stinseră încetul cu încetul, înlocuite în 
scurt timp de tânguitul vântului, de scârţâitul frânghiilor şi de 
plesnetul pânzelor. Imaginea ei îi rămase multă vreme în faţa 
ochilor; o vedea încă luându-şi rămas-bun, cu degetele 
crispate pe rochia-i grea, bătută de vânt. 

— Arată bine păsările astea roşii care-şi iau zborul spre 
necunoscut, îi spuse Tutmes lui Hatşepsut, apropiindu-se de 
ea. Tocmai mă întrebam dacă or să se mai întoarcă vreodată... 

Regina tresări, ca smulsă dintr-o visare adâncă, mirată de 
absenţa ironiei care răzbătea de regulă din cuvintele sale. De 
data aceasta, vorbise pe un ton egal şi îi zâmbea amical. 

— Bineînţeles că or să se întoarcă, replică ea. Amon e cel 
care a poruncit ca ele să plece. Va veghea asupra lor şi mi le 
va trimite înapoi. 

— A! Făcu el mieros. Dar când? Le va trebui cel puţin un an 
ca să ajungă la Punt. 

— Ştiu. Asta dacă Puntul există. 

— Te îndoieşti? 

— Nu, nu chiar. Dar, ca şi tine, Tutmes, am şi eu momentele 
mele de nehotărâre. 

— Nu cred că ţi le-ai mai putea permite de-acum înainte, 
observă el, regăsindu-şi perfidia obişnuită. 

— Vai, Tutmes! Exclamă ea râzând. Chiar crezi că începând 
de azi o să mă închid în casă şi o să jelesc plecarea lui 
Senmut? Sunt faraon şi mai am multe de făcut! 

— Tu poate, dar eu? Întrebă el în timp ce părăseau portul. M- 
am săturat de expedițiile în care mă tot trimiţi şi de turneele 
de inspecţie. Uită-te la mine, Hatşepsut. În curând, împlinesc 
şaptesprezece ani. Dă-mi un post la Curte. 

— Mă iei drept nebună sau proastă? Replică ea scuturând 
viguros din cap. Te bazezi pe indulgenţa mea, Tutmes? 

l-am consultat pe generalii tăi şi m-au sfătuit să te numesc 
general-şef. Pari a fi un strălucit tactician. De-acum înainte, 


eşti generalissim! 

— Şi ce poate face un general în timp de pace? Să-şi curețe 
harnaşamentul? Să-şi lustruiască armele? 

— Orice vrei. Ca prinţ moştenitor, armata este la comanda ta. 
Pot să-ţi găsesc multe misiuni de îndeplinit, escortarea 
caravanelor, urmărirea celor care nu-şi plătesc impozitele şi 
bineînţeles efectuarea altor noi inspecții! 

— Ce frumos! Un general supus, în fruntea unei armate 
supuse, la ordinele unui faraon, care nici măcar nu este un 
adevărat faraon! 

Hatşepsut se opri brusc în mijlocul aleii şi-l apucă de braţ, 
înfigându-şi unghiile în pielea lui. 

— Te previn, Tutmes, îi vorbi ea încet, supune-te sau o să 
regreţi! Nu uita nicio clipă că te-aş fi putut face să dispari de 
mult. Şi profit de prilej ca să-ţi amintesc că eşti general sub 
ordinele mele. Spre deosebire de tine, eu am fost deja la 
război. Dacă aflu vreodată că ai trecut graniţa Egiptului cu 
trupele tale, te arunc în temniţă! M-ai înţeles? 

Tutmes nu făcu niciun gest să se elibereze din strânsoarea ei 
şi nu o slăbi din priviri o clipă. 

— Perfect, răspunse el. Şi înţeleg cu siguranţă mai multe 
decât tine, Faraon Etern. Deschide-ţi ochii! 

Hatşepsut îi dădu drumul şi, nebun de furie, cu urmele 
unghiilor ei pe braţ, Tutmes se îndepărtă. 

Peste două luni, la palat sosi ştirea că flota, ajunsă în deltă, 
se pregătea să traverseze Canalul Faraonilor. După ce ascultă 
depeşa pe care i-o citi Anen, Hatşepsut porunci un număr 
mărit de rugăciuni şi sacrificii. Şi-i imagină, navigând în tăcere, 
străbătând întinderile vaste care îi despărţeau de Marea cea 
Mare. Sub privirile lui Tutmes, luă cu ea o scrisoare personală 
de la Senmut pentru a o citi în apartamentul ei. li rupse sigiliul 
şi o devoră, emoţionată. Senmut îi trimitea veşti despre el; 
totul mergea cum nu se poate mai bine. Canalul era totuşi 
într-o stare foarte proastă şi ar fi trebuit reparat. O sfătuia să 
profite de viitură pentru a-i rechiziţiona pe ţărani în vederea 
lucrărilor respective. Îi vorbea despre una şi despre alta, 
despre floră şi faună, despre frumuseţea apusurilor de soare, 
dar la sfârşitul scrisorii nu se putuse împiedica să îi 
mărturisească ce dor îi era de ea, ca de apă în deşert, şi o 
invoca din tot sufletul şi trupul lui. Hatşepsut puse scrisoarea 


într-un cufăr de fildeş în care-şi ţinea toate amintirile dragi ei, 
după care se duse la templu pentru a implora protecţia zeului 
în lunile ce aveau să vină, cerându-i să binecuvânteze 
corăbiile şi să înfrâneze ambițiile lui Tutmes. 

Într-o seară, în timp ce se pregătea de culcare, Neferura veni 
la ea. Picioarele goale ale fetei nu făcură niciun zgomot când 
intră după ce fusese anunţată. Hatşepsut îi făcu semn lui 
Nofret să-i pună veşmântul de noapte şi îi dădu liber după ce o 
puse să-i aducă vinul pe care obişnuia să-l bea seara. Neferura 
se plecă în faţa ei. Purta o rochie albă străvezie, care lăsa să i 
se ghicească şoldurile fine şi sânii înmuguriţi, iar la gât un 
colier de aur încrustat cu ametiste. O panglică albă şi aurie îi 
încingea fruntea, dar nu era fardată şi ochii ei negri o priviră 
cu stânjeneală pe mama ei. Hatşepsut îi zâmbi şi o invită să ia 
loc, dar Neferura rămase în picioare, cu ochii plecaţi, 
frământându-şi nervoasă mâinile. 

— Ce surpriză plăcută! Exclamă Hatşepsut. 

Preparativele în vederea expediției o împiedicaseră să-şi 
vadă fiica pe cât de des şi-ar fi dorit, dar era la curent cu 
progresele ei. Pen-Nekhet o informase cu câteva luni în urmă 
că era împotriva oricărui antrenament militar al acestei fete 
prea fragile. Hatşepsut, foarte contrariată, admisese totuşi că 
nimic nu trebuia să compromită sănătatea moştenitoarei. 

— Ce ai făcut azi? Ai stat în soare uitându-te la soldaţi cum se 
antrenează? (Neferura nu zâmbi însă deloc la această ironie 
blândă.) 

— Mamă, aş vrea să vorbim despre Tutmes. 

Hatşepsut îşi înăbuşi un oftat. Hotărât lucru, toată lumea voia 
să vorbească cu ea despre Tutmes! Se aşeză în fotoliu. 

— Ei bine, dă-i drumul. Ştii că trebuie să-mi spui întotdeauna 
totul. 

— E multă vreme de când suntem făgăduiţi unul celuilalt, şi 
totuşi nu ai făcut nimic ca să ne duci la templu. Ce mai 
aştepţi? Te-ai răzgândit? 

— Tutmes te-a trimis să-i pledezi cauza? O întrebă ea. 

— Nu! l-am vorbit la prânz, dar nu avea mare lucru să-mi 
spună. (Se înroşi şi îşi plecă privirile.) Nu prea-mi vorbeşte. 

— Il iubeşti cu adevărat, Neferura? 

— Vai, da! Exclamă ea cu înflăcărare. Îl iubesc dintotdeauna! 
Vreau să mă căsătoresc cu el, şi tu mi-ai promis-o. Dar timpul 


trece şi nu fac altceva decât să aştept. 

— Sunteţi încă prea tineri amândoi. Nu poţi să mai ai puţină 
răbdare? 

— Dar de ce? Câţi ani aveai când te-ai îndrăgostit de 
majordomul Senmut? Vai, mamă, nu pot să mai suport să nu 
fiu decât un pion pentru tine! Nu pot să trăiesc şi eu pentru 
mine şi să mă mărit cu Tutmes? 

Hatşepsut duse grăbită la buze cupa, vrând să-şi ascundă 
astfel tulburarea provocată de cuvintele fiicei sale. „Chiar sunt 
atât de dură? Se întrebă ea consternată. Sunt oare pe cale de 
a pierde dragostea scumpei mele Neferura?” Bău o înghiţitură 
de vin şi puse cupa la loc pe masă, apoi se ridică şi cuprinse 
umerii plăpânzi ai fiicei sale, care înţepeni la atingerea ei. 

— Aşa mă vezi tu, Neferura? Ştii ce înseamnă să te măriţi cu 
un prinţ moştenitor, şi mai ales cu un prinţ ca Tutmes? 

— Ştiu foarte bine! Exclamă fata, scuturându-se din 
îmbrăţişarea mamei sale. Şi tu te opui căsătoriei mele fiindcă 
te temi ca el să nu-şi ceară drepturile şi să te alunge de pe 
tronul lui Horus! 

— Aşa e. Şi asta o să şi facă. Tu crezi că-l cunoşti, Neferura, 
fiindcă îl iubeşti, dar eu una îl văd cu ochii Egiptului. II cunosc 
de mic copil. Să ştii că, dacă te măriţi cu el, mă condamni la 
moarte. Îmi pare rău, dar asta e. 

— Nu cred! Tutmes e violent, dar nu e crud! 

Hatşepsut se aşeză la loc, obosită. ă 

— E adevărat. Dar nu-mi pot asuma riscul ăsta. Incă o dată, 
Neferura, îmi pare rău, dar n-o să te măriţi niciodată cu 
Tutmes. 

— Dacă aşa stau lucrurile, o să-l duc chiar eu la templu! 
(Ochii îi aruncau văpăi şi în ei ardea acelaşi foc ca în ai mamei 
sale. Îşi îngropă faţa în mâini.) Nu, n-o să fac asta niciodată. N- 
o să-l las niciodată să-ţi facă rău, mamă. (Apoi se apropie de 
masa pe care se afla coroana mică în formă de cobră.) Nu 
vreau să fiu faraon. Şi totuşi, asta ţi-ai fi dorit, nu-i aşa? Prefer 
să rămân prinţesă toată viaţa. Aş prefera chiar să mă odihnesc 
în pace, ca Osiris-Neferu-kebit. Şi ce-ai zice, propuse ea 
disperată, să ne căsătoreşti şi să-l numeşti pe Tutmes vizir sau 
guvernator? Am trăi departe de Teba şi de tine, şi nu ai mai 
avea să te temi de nimic. 

— Biata mea Neferura, spuse calmă Hatşepsut. Câtă vreme 


crezi că se va mulţumi Tutmes să guverneze o nomă!$ 
oarecare când ar putea domni peste un regat întreg? Lasă-mi 
încă un an, doar un an, şi-ţi promit că vă duc pe amândoi la 
templu. Asta ţi-o promit. 

— Nu! Nu vreau să mă simt răspunzătoare de moartea ta! 

— Se poate ca lucrurile să nu ajungă până aici. Tutmes va 
vedea anul viitor că nu voi fi deloc o ameninţare pentru el şi 
mă va lăsa să trăiesc în pace. 

Neferura izbucni în râs şi se aplecă să o sărute pe Hatşepsut 
pe obraz. 

— Vai, mamă, nu renunţi niciodată, nu-i aşa? Ţi-ai dedicat 
toată viaţa puterii, puterii şi Egiptului. De altfel, ele se 
confundă deseori în ochii tăi. Şi ce-o să-mi spui peste un an? 
Că pleci să guvernezi o nomă, lăsându-i Egiptul lui Tutmes? Nu 
cred aşa ceva! Şi nici el n-o să creadă. Ştiu că nu mă iubeşte, 
dar nu contează. O să-i fiu o soţie excelentă. 

— Sunt sigură de asta; peste un an. 

— Până atunci, Senmut va fi pe drumul de întoarcere. 
(Neferura râse din nou, stăpânindu-şi lacrimile.) Ce nenorocire 
să fii Primă Fiică Regală, urăsc asta! Exclamă ea luând 
coroana cea mică. Urăsc proiectele tale în privinţa mea şi 
urăsc necesităţile puterii care mă ţin departe de Tutmes. 
Pune-o pe Meryet în locul meu! 

— Neferura, lăcomia lui Meryet va ruina ţara asta dacă 
ajunge vreodată faraon, şi tu ştii asta la fel de bine ca mine! 

Era să adauge că Tutmes nu i-ar fi dat niciodată atenţie dacă 
nu ar fi fost Prima Fiică Regală, dar, la vederea chipului răvăşit 
şi nefericit al Neferurei, se abţinu de la orice comentariu. 

— O ştiu foarte bine. Ar fi mai bine ca dubla coroană să-i 
revină lui Tutmes decât să-i laşi lui Meryet fie şi cea mai mică 
posibilitate de a ajunge faraon, recunoscu Neferura. 

— Asta-i şi părerea mea, spuse Hatşepsut. Nu-l urăsc, 
Neferura. E sânge din sângele meu regal, şi l-am tratat 
întotdeauna cu tandreţe. Îţi jur însă că nu va avea coroana 
atâta vreme cât eu voi trăi! Nu e a lui! Şi n-a fost niciodată a 
lui! Este şi va fi întotdeauna a mea, încarnarea lui Amon! 

— Dar după ce tu nu vei mai fi, mamă, ce se va întâmpla? 
Hatşepsut ridică din nou cupa la gură, evitând cu grijă privirea 
Neferurei. 


16 Nomă - diviziune administrativă în vechiul Egipt (n.r.). 


— Dacă nu o vrei tu, îi va reveni lui Tutmes. 

— N-o vreau. 

— Îmi pare rău, spuse Hatşepsut, privind cum se închide uşa 
în urma fiicei sale. 

Niciun mesaj nu mai venea din partea expediției, şi Hatşepsut 
se sili să aibă răbdare. Gândurile i se îndreptau adesea spre 
Senmut şi Nehesi, şi, pentru a-şi birui tristeţea, se consacră 
mai mult ca oricând exercitării puterii. Aniversarea celor 
treizeci de ani ai ei se apropia şi intră în acest nou an cu 
entuziasmul de la douăzeci de ani. Tutmes şi haita lui 
deveneau din ce în ce mai presanţi şi fu nevoită să-şi 
mobilizeze toată tăria de caracter ca să nu părăsească Egiptul 
şi să se refugieze cât mai departe. 

Aceeaşi poftă de putere care-l însufleţise pe bunicul său 
sălăşluia în Tutmes. Având mare grijă să nu depăşească 
limitele regatului, el nu rămânea niciodată inactiv, trecând de 
la o nomă la alta cu soldaţii lui, îndemnându-şi caii în galop şi 
brăzdând deşertul cu înfocaţii săi prieteni sau străbătând 
străzile Tebei cu o iuţeală nebunească. 

Hatşepsut continuă să rezolve treburile curente ale regatului, 
asistată de Menkh, User-amon şi Tahuti, prefăcându-se că 
ignoră frecventele veniri şi plecări din jurul cazărmilor militare 
şi chiar de pe coridoarele palatului, unde Tutmes trecea 
râzând zgomotos. Desigur, în curând avea să plece din nou 
spre frontiera nubiană, din nordul ţării, sau la vest, în deşertul 
care se întindea până departe dincolo de necropolă. Dar 
Hatşepsut ştia că ultimii ani ai domniei sale se apropiau cu 
repeziciune. 

Într-o frumoasă după-amiază de iarnă, se duse pe terenul de 
antrenamente militare împreună cu Menkh, vrând să-şi mâne 
carul. Ajunşi acolo, cei doi văzură apropiindu-se un grup de 
soldaţi. Purtătorul ei de însemn alergă înainte pentru a-i 
elibera calea. Hatşepsut străbătu liniştită mulţimea până la 
terenul de curse. Cu faţa la centrul acestuia fusese instalată o 
ţintă, iar la o sută de paşi distanţă pe pământ fusese trasă o 
linie albă. Nakht şi Tutmes discutau în spatele carului de bronz 
al acestuia din urmă, iar lângă ei stătea un tânăr recrut care 
ţinea două sulițe în mână. Curioasă să afle ce se întâmplă, 
Hatşepsut se îndreptă spre ei, urmată îndeaproape de Menkh. 
— Te salut, Tutmes! Ce faceţi voi aici? 


Cei doi îşi înălţară privirile spre ea şi o salutară. Tutmes îşi 
puse casca şi mănuşile. 

— Te salut, Faraonule! Tocmai am pus la punct un joc nou. 

— Spuneţi-mi degrabă cum el 

Un soldat îi întinse lui Tutmes o lance pe care el o cântări cu 
o mână expertă, privind-o în acelaşi timp pe Hatşepsut. 
Aceasta purta obişnuitul ei şorţ scurt, sandale de piele albă, o 
cască albă împodobită cu un uraeus şi un pieptar bătut cu 
matostate. 

— Dacă vrei, spuse el. Pornind de la ţintă, fac ocolul terenului 
cu carul sporindu-mi viteza, astfel încât să ating maximum de 
viteză când ajung la linia albă. Atunci trebuie să arunc sulița şi 
să nimeresc ţinta înainte de a fi depăşit linia albă. 

— Ai început deja s-o faci? 

— Incă nu, acum mă pregătesc. Ce faci aici? 

— Am venit să mă antrenez, spuse ea arătând spre carul ei 
aurit, condus de unul dintre „Vitejii Regelui”. 

— Să scot ţinta şi să aştept să termini tu? 

— Nu. (în minte începea să-i mijească o idee distractivă.) 
Lasă ţinta unde e, aş vrea să joc cu tine noul tău joc. 

— Da? Aşadar, vrei să ne luăm la întrecere? 

Carul ei se opri în dreptul lui Tutmes; soldatul regelui cobori 
şi îi întinse hăţurile lui Menkh. 

— Daţi-mi o lance! Porunci ea. Cinstea de a începe îţi revine 
de drept. 

— Ba nu, nu. Îi revine faraonului. Dar ar trebui să stabilim 
miza. 

— Am atâta aur că nu am ce face cu el. Stabileşte-ţi tu preţul, 
Tutmes. 

Nici nu rostise bine cuvintele, că le regretă. Tutmes chibzui o 
clipă, apoi un zâmbet larg îi lumină faţa. 

— Dacă nimeresc ţinta drept în mijloc, iar tu nu, ne vei 
căsători, pe Neferura şi pe mine, până la sfârşitul lunii. 

O rumoare de aprobare străbătu mulţimea soldaţilor aliniaţi. 

— Refuză, Maiestate, îi şopti Menkh. Miza e prea importantă, 
nu vă jucaţi în niciun caz cu aşa ceva. 

Deşi înţelegea perfect ce voia să spună Menkh, ea nu-i dădu 
nicio atenţie şi-l privi calmă pe Tutmes drept în ochi. 

— De acord. lar dacă eu nimeresc ţinta în mijloc, o pierzi 
pentru totdeauna pe Neferura. 


Tutmes dădu din cap în semn de acord, cu buzele strânse. 

— Ne-am înţeles în privinţa rămăşagului? 

— Absolut. Haidem! Sunt de acord să încep prima. Menkh, 
mănuşile! 

Hatşepsut îşi puse mănuşile groase de piele albă, cercetând 
totodată cum cădea lumina. Apoi sări sprintenă în car şi luă 
hăţurile din mâna lui Menkh. Caii se agitară şi, la îndemnul ei, 
se năpustiră în galop printre şirurile de soldaţi. Dădu o dată 
ocol, la trap, terenului, cu ochii aţintiţi asupra cerculeţului de 
lemn vopsit în alb, apoi se opri în punctul de plecare pentru a 
verifica trăinicia harnaşamentului şi luă lancea pe care i-o 
întindea un recrut. După ce mai aruncă o privire înjur, apucă 
hăţurile cu o mână şi, înfăşurându-le strâns în jurul 
încheieturii, strigă un îndemn cailor, care porniră pe traseu, 
iuţindu-şi treptat galopul. 

Cu mâinile în şolduri, Tutmes o privea cum pornea, clipind din 
ochi în soarele orbitor. Soldaţii o încurajară cu strigăte, în timp 
ce se apleca tot mai mult, după ce străbătuse mai mult de 
jumătate din traseul circular. O auziră îndemnând caii care, în 
galop furios şi cu coamele în vânt, izbeau sălbatic cu copitele 
în pista de nisip cenuşiu. Luă virajul şi pomi pe linia dreaptă. 
Preţ de o clipă, reuşiră să-i întrezărească expresia încordată şi 
concentrată de pe chip, ochii fixaţi asupra țintei, şi deodată 
lancea se înălţă pe cerni albastru. Lovi ţinta cu un zgomot surd 
şi vibră câteva clipe, înfiptă în bucata groasă de lemn; scoase 
un strigăt trăgând tare de hăţuri pentru a opri caii. Toată 
lumea se repezi la ţintă, scoțând aclamații. In timp ce 
Hatşepsut se întorcea, Tutmes se apropie de lance. Aceasta 
era înfiptă chiar în centrul țintei. 

Hatşepsut sări din car şi înaintă râzând spre fiul ei dezamăgit. 
— Credeai că n-o să reuşesc, nu-i aşa? Intrebă ea. Ai fi făcut 
mai bine dacă i-ai fi întrebat pe generalii mei înainte de a te 
arunca într-o aventură ca asta! Ei au avut prilejul de a-mi 
aprecia talentele cu mult înainte ca tu să te fi născut! 

— Scoate lancea! li porunci el unui recrut care o smulse pe 
dată. Nu te bucura prea repede, Hatşepsut, încă nu ai 
câştigat. Mai poţi încă să pierzi. 

— Şi cum, mă rog frumos, din moment ce am atins ţinta 
drept în centru? 

Se îndreptară spre marginea pistei, unde Tutmes se urcă în 


carul lui, cu lancea în mână. Hatşepsut îşi scoase mănuşile, 
întinzându-i-le lui Menkh, şi văzu că Tutmes pornise deja, 
biciuindu-şi sălbatic caii. Se întrebă dacă nu avea să arunce 
sulița încă de la primul tur de pistă. Toţi soldaţii îl încurajau cu 
strigăte şi, cuprinsă de surescitarea clipei, începu să strige şi 
ea la unison cu ceilalţi. Tutmes se apropia de linia albă şi 
începu să-şi biciuiască şi mai tare caii. Linia albă se ivi brusc şi 
ţinta apăru în faţa sa. Aruncă sulița, scoțând o înjurătură. 

Hatşepsut se repezi pe dată împreună cu soldaţii spre ţintă, în 
timp ce Tutmes sărea din car înainte ca acesta să se fi oprit şi 
se apropia în fugă de ea. 

Hatşepsut radia de bucurie. 

— Sărută-mă, Tutmes! Zeii ţi-au călăuzit braţul! Uite, s-a 
înfipt în gaura făcută de mine! Am aruncat amândoi perfect! 

Menkheperrasomb smulse lancea. Nu exista, într-adevăr, 
decât o singură şi unică gaură, abia puţin mai mare decât 
fusese prima. 

Hatşepsut izbucni din nou în râs. 

— Cine a câştigat? l-o reteză Tutmes. 

Hatşepsut încetă să mai râdă şi se uită la el, prefăcându-se 
mirată. 

— Păi, eu, fireşte! Am aruncat prima! 

— Aş fi câştigat eu dacă aş fi fost primul! 

— Se poate, dar nu e cazul. Aşa că am câştigat. 

— Nu-i adevărat! Am câştigat amândoi! 

— Dar, dragă Tutmes, vezi bine că e întru totul imposibil. 
(Toată veselia din timpul întrecerii dispăruse, lăsând locul unei 
atmosfere de gravitate.) Nu putem nici câştiga, nici pierde 
amândoi. Unul dintre noi trebuie să se retragă, şi cu siguranţă 
că nu eu voi fi aceea. 

— Nici eu. 

— Vrei să o mai facem o dată? 

— Nu. Regula jocului nu permite decât o încercare. 

— Ştiu. Ei bine, o să fac o plimbare cu carul împreună cu 
Menkh pe malul fluviului. Tu poţi să rămâi să te mai antrenezi! 

Şi, înainte chiar ca Tutmes să fi avut timp să răspundă, carul 
lui Hatşepsut se îndepărtă într-un nor de praf. 

Tutmes îşi petrecu restul zilei pradă unui sentiment de furie 
neputincioasă, care nu avea nimic de-a face cu 
deznodământul întrecerii de pe terenul de manevre. O ura 


atât de mult! Cât a durat cina, avusese în faţa ochilor chipul ei 
frumos şi bronzat, şi în urechi îi răsunau cuvintele ei caustice. 
leşi să ia aer în grădină, şi acolo se trezi iarăşi faţă-n faţă cu 
ea, cu zâmbetul ei ironic şi cu silueta ei zveltă. Scuipă pe 
statuie şi se întoarse cu spatele la chipul acesta dispreţuitor şi 
impasibil. Ura intensă care-l mistuia se transformă deodată 
într-o dorinţă nestăvilită pentru această femeie capabilă să-şi 
mâne carul ca un bărbat şi să hotărască după bunul ei plac 
soarta supuşilor săi. O vedea din nou, îmbrăcată cu şorţul ei 
scurt, cu sânii împungând pectoralii grei de aur care-i plăceau 
atât de mult, cu ochii necontenit aţintiţi asupra lui. Îşi 
petrecuse primii şaptesprezece ani din viaţă urând-o şi 
admirând-o. Astăzi însă, mintea-i înfierbântată şi frământată 
de o insatisfacţie crescândă făcea să bată în el o inimă agitată 
de aceeaşi dorinţă în faţa căreia sucombaseră tatăl lui, ca şi 
Senmut, Hapusemb şi toţi cei care avuseseră norocul să se 
apropie de ea. Gemu de durere la amintirea trupului ei 
splendid şi suplu, a gurii ei senzuale, mereu gata să râdă şi să- 
şi bată joc de el. 

leşi din grădină şi o luă spre palat. Dădu peste o patrulă care- 
| lăsă să treacă după ce-l recunoscu şi începu să alerge pe 
aleea care ducea la Sala de Ospeţe, apoi pe coridorul care 
conducea la apartamentele lui Hatşepsut, la uşa cărora fu 
oprit de o gardă a Maiestăţii Sale. 

— Salutările mele, prinţe! Vrei să-l vezi pe faraon? Tutmes 
dădu din cap. 

— Cel Unic e înăuntru? 

— Da. Poţi intra. 

Tutmes, arzând de un foc care-l făcu să zâmbească, pătrunse 
încet în coridorul pustiu luminat de torţe. Alte două gărzi îl 
opriră din nou la uşa dormitorului regal. Crainicul se ridică la 
apropierea sa şi îl salută. 

— Salutări, prinţe! 

— Salutări, Dua-eneneh! Puternicul Horus s-a culcat? 

— Incă nu, dar o va face curând. 

— Te rog să mă anunţi. 

Dua-eneneh se strecură înăuntru, trăgând pe jumătate după 
el uşa. Tutmes auzi frânturi din discuţia dintre el şi faraon, 
apoi un hohot vesel de râs. 

— Poţi intra, îl anunţă crainicul după câteva clipe. 


Tutmes avusese rareori ocazia să o viziteze în apartamentele 
ei. Simţurile sale aprinse îl făceau deosebit de sensibil la 
parfumul ei puternic; smirna părea să-i emane din corp, din 
patul ei, şi chiar din draperiile şi din pereţii argintaţi. Abia ce 
intrase, că o văzu în picioare, în cămaşa de noapte lungă şi 
transparentă din în alb, cu părul despletit şi cu capul gol. Zări, 
pe o măsuţă, casca şi brăţările, ca şi preţiosul sipet de aur şi 
de turcoaze în care se odihneau însemnele regale, şoimul lui 
Nekhbet şi cobra lui Buto. 

Hatşepsut îi răspunse salutului cu un semn din cap. 

— Bună seara, Tutmes! Ce oră ciudată ţi-ai ales să mă 
vizitezi! Vrei să mă îmbrac ca să ne încheiem socotelile pe 
câmpul de manevre? Sau poate că ai alte idei în ceea ce 
priveşte miza? 

Nu-i plăcea deloc aerul pe care-l avea tânărul în seara asta; 
nu o slăbea din ochi şi părea buimăcit. O lucire stranie ardea 
în adâncul ochilor săi negri. 

— Maiestate, aş vrea să-ţi vorbesc între patru ochi, spuse el, 
apropiindu-se cu un pas nesigur. Te rog să o trimiţi de aici pe 
Nofret. 

— Tutmes, nu sunt sigură că vreau să rămân singură cu tine. 
Cu tot respectul pe care ţi-l port, n-am nicio încredere în tine. 

Nofret rămâne aici. 

— Nu-ţi vreau răul, Hatşepsut, răspunse el întinzându-i 
mâinile. Am venit să vorbesc cu tine, nimic altceva. Şi poţi 
oricând să-ţi chemi gărzile dacă te simţi ameninţată. Ţi-e 
cumva frică de mine? O întrebă el zâmbind imperceptibil. 

— Nu, nu mi-e frică de tine, dar trebuie să mă tem de tine 
spre binele ţării mele. (Gânditoare, Hatşepsut tăcu o clipă.) 
Foarte bine. Nofret, poţi să pleci. O să te chem eu. (Aşteptară 
în tăcere ca Nofret să închidă uşa după ea.) Ei bine, ce 
doreşti? Îl întrebă ea, nerăbdătoare să termine cu el şi să se 
culce. 

Tutmes rămase o clipă nehotărât, gata să se repeadă la ea şi 
să o strângă în braţe. Într-o străfulgerare de luciditate, îşi 
dădu seama de ciudăţenia comportamentului său, dar 
zâmbetul mirat al lui Hatşepsut îl încuraja să meargă mai 
departe. 

— Poate că am putea bea câteva cupe în timp ce stăm de 
vorbă, îi propuse el. Ai de gând să mă mai laşi mult să stau în 


picioare? 

— Ai vin în dreapta ta şi un jilţ alături de tine. Chiar ai venit 
să pălăvrăgim, Tutmes? 

— Eventual. Am o propunere să-ţi fac, spuse el turnându-şi 
vin. (îşi goli cupa dintr-o sorbitură şi-şi mai puse una, sub 
privirea amuzată a lui Hatşepsut.) 

— Mă intrigi. Vorbeşte. 

Tutmes se aşeză, dorindu-şi ca ea să facă la fel. 

— O să intru direct în subiect, Maiestate, şi n-o să te rețin 
mult. lată la ce m-am gândit. Mi-ai făgăduit că mi-o dai pe 
Neferura de soţie ca să pot guverna, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar n-o s-o faci niciodată, sunt convins. 

— Nu ştiu nimic încă. Nu mai încerca să-mi ghiceşti intenţiile, 
Tutmes! 

— Ştim amândoi că nu mai sunt copil şi că în scurt timp o să 
mă pot bucura după bunul meu plac de ceea ce-mi aparţine 
de drept, fără ca tu să mă poţi împiedica. 

— Tu eşti singurul care crede asta. În numele lui Amon, unde 
vrei să ajungi, Tutmes? 

— De ce n-am guverna împreună? 

Hatşepsut se aşeză încet pe pat. 

— Continuă, nu te înţeleg prea bine, răspunse ea prudentă. 

— E foarte simplu, spuse el făcând un gest larg. Putem aboli 
într-o clipită tot ce ne desparte, spre satisfacția amândurora. 
O să ne căsătorim. Tu vei fi cea care o să mă conducă la 
templu ca să mă legitimezi şi să-mi dai dubla coroană. 

Ea păru că se uită la el fără să-l vadă un moment îndelungat, 
cu un aer absent, în timp ce el o mânca din ochi, cu chipul 
încordat. 

— Asta-i cumva o glumă proastă? Întrebă regina în cele din 
urmă, golindu-şi la rândul ei cupa. 

Tutmes se aşeză la loc după ce-şi turnă din nou de băut. 

— Nici pe departe. Eu n-ar mai trebui să aştept zadarnic 
mâna prinţesei Neferura, cât despre tine, vei fi în sfârşit 
eliberată de povara pe care o reprezint eu pentru tine şi de 
orice teamă faţă de mine. 

— Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, spuse ea. Tatăl tău, 
Tutmes, a încercat să mă seducă exact cum faci tu acum. 
Tinereţea şi lipsa mea de experienţă m-au făcut să-i cedez, 


dar nu i-am oferit decât un simulacru de coroană şi o 
autoritate prefăcută. Nu sunt chiar atât de proastă încât să-mi 
închipui că tu vei fi la fel de flexibil şi docil ca el. N-o să mă 

laşi niciodată să guvernez singură. Căsătorindu-mă cu tine, o 
să încetez pe dată să mai fiu faraon, devenind o simplă Soţie 
Regală, neputincioasă în faţa ta. O să fiu la cheremul tău, ca şi 
Egiptul. (Bău o înghiţitură lungă de vin şi se ridică fără a-şi 
desprinde privirile de la el.) Te temi să lupţi singur pentru 
coroană? Consideri că puterea mea e chiar de neînvins, încât 
să te facă să renunţi la luptă? (Se aplecă brusc spre el.) Nu, tu 
vrei coroana asta mai mult ca orice altceva, dar ţi-e încă 
teamă de mine! Nu poţi face nimic, fiindcă te temi de mine! 
Tutmes se ridică brusc, răsturnându-şi cupa de vin, şi din 
două salturi fu lângă ea. 

— Toate astea n-au nimic de-a face cu coroana! Pot s-o obţin 
şi mâine dacă vreau! 

— Minti, replică ea calmă. Nu eşti încă destul de sigur de tine 
ca să-ţi permiţi o asemenea iniţiativă, şi o ştii la fel de bine ca 
mine! De ce-ai venit, Tutmes? Ce vrei de fapt? 

Tutmes îi smulse cupa din mână şi o azvârli pe jos, apoi o 
apucă de încheieturi, atrăgând-o violent spre el. 

— Pe tine te vreau! Strigă el înflăcărat. Pe tine, mândru 
faraon! (încercă zadarnic să o sărute şi cu o mână o apucă de 
păr pentru a o împiedica să se zbată.) Uită-te la mine, 
Hatşepsut! Simt bărbat, şi amantul tău e departe. Te voi avea! 
Şi dacă strigi cumva, îţi rup mâna până să ajungă gărzile tale 
aici! 

Îi răsuci braţul la spate şi o sărută sălbatic, silind-o să se 
aplece pe spate. 

Simţi în gură gust de sânge, iar cu mâna liberă ea îl zgârie pe 
faţă din toate puterile, vrând să-l facă să-i dea drumul, şi-l 
muşcă sălbatic de umăr. Apoi se repezi şi luă un vas greu de 
tămâie, pe care-l ridică, ştergându-şi în acelaşi timp buzele de 
sânge. 

— Căţea! Şuieră el, frecându-şi umărul care îl durea, gata să 
se arunce din nou asupra ei. 

Hatşepsut ridică cu amândouă mâinile vasul şi-l răsuci 
deasupra capului. 

— Dacă mă mai atingi o dată, îţi crăp capul! Urlă ea. Nu te 
apropia! Laş ce eşti, profiţi că sunt lipsită de apărare ca să mă 


ataci! Acum ştiu la ce să mă aştept! Nu aşa vei obţine tronul! 

Se priviră o bucată de vreme, tremurând de furie şi epuizare. 
Tutmes îşi goli cupa dând-o pe gât şi se şterse la gură fără să 
o părăsească din ochi. Hatşepsut continua să ţină în mână 
vasul de tămâie, pândindu-i fiecare mişcare. 

— Imi pare rău, spuse el pe un ton rece. Nu ştiu ce m-a 
apucat. Dar să ştii că te înşeli crezând că aşa voiam să iau 
tronul. Am venit aici cu gândul să te cer de soţie. 

— Nu zăul! 

— Te iubesc, spuse el, evitându-i privirea. Te urăsc mai mult 
decât oricare altul şi te iubesc deopotrivă mai mult ca oricine 
altcineva. De-acum înainte însă n-o să te mai iubesc şi nici n-o 
să te mai urăsc niciodată. Nu eşti decât o capcană fără fund în 
care tatăl meu, spre marele lui nenoroc, s-a lăsat prins. 

— Vorbeşti fără să ştii nimic. Tatăl tău şi cu mine ne-am iubit 
în felul nostru, şi era fericit. N-ar fi suportat o clipă să te vadă 
în halul în care eşti acum. Vorbeşti de dragoste fără să ai 
habar de ea, fiindcă la şaptesprezece ani doar trupul e-n stare 
să se înflăcăreze într-atât, în timp ce inima rămâne rece. Ăsta- 
i şi motivul pentru care te iert că ai ridicat mâna asupra mea. 
Tot de asta n-o să te arunc în temniţă. Dragoste? Ştii măcar 
ceva despre ce gândesc, ce doresc sau chiar şi ce visez? leşi 
afară! La urma urmei, nu eşti decât un Tutmes prost... 

— Oricum, spuse el zâmbind încet, sunt gata să pun rămăşag 
că a face dragoste cu tine trebuie să fie ceva cu totul 
deosebit. 

— Asta n-o s-o ştii niciodată. Dar, chiar dacă va trebui să mă 
resemnez să te primesc în patul meu, n-o să-ţi dau niciodată, 
dar niciodată regatul meu. Mai bine mă căsătoresc cu Senmut; 
e fin, fermecător şi iscusit. Aş prefera ca el să poarte dubla 
coroană. (Lăsă în jos vasul greu şi-l puse la loc pe altarul lui 
Amon.) Mai pot să am copii, Tutmes. O să mă căsătoresc oare 
cu Senmut şi o să-i dăruiesc Egiptului un fiu? 

Cu răsuflarea tăiată, Tutmes se înecă de uimire, incapabil să- 
şi dea seama dacă glumea sau nu. 

— Chiar atât de mult mă urăşti? Întrebă cât se poate de 
liniştit. 

Hatşepsut se apropie de el şi-l cuprinse tandră de umeri. 

— Nu te urăsc deloc. De câte ori trebuie să ţi-o repet? Mă faci 
să mă mânii cu gesturile tale necugetate şi amenințările tale 


continue. Nu ţi-am promis că Egiptul va fi al iau într-o bună zi? 
— Da, când vei muri! 

— Dacă tatăl tău ar mai fi trăit, ai fi complotat ca să-i smulgi 
coroana? 

— Sigur că nu. Ar fi fost faraon prin lege. 

— Aşa cum sunt şi eu acum, din moment ce eu sunt legea. 
Dacă... dacă într-o bună zi vei fi faraon, o să înţelegi ce 
înseamnă asta. Nu e în niciun caz îngăduinţa de a face totul 
după capul tău, ci o mare răspundere. 

— Ah, tu şi cuvintele tale frumoase! Ai ajuns maestră în arta 
de a răsturna situaţiile! Ei bine, nu-mi mai rămâne decât să 
plec după lecţia asta atât de frumoasă. 

Ea îl luă brusc în braţe şi rămaseră un moment îndelungat 
înlănţuiţi înainte de a se despărţi. 

— Aş vrea atât de mult să nu fim duşmani, spuse ea cu 
tristeţe. 

Răvăşit şi ruşinat, el o salută stângaci şi ieşi fără s-o mai 
privească. 

Hatşepsut scoase un suspin de uşurare şi se spălă pe faţă 
înainte de a o chema pe Nofret. Liniştea impresionantă din 
încăpere îi spori dintr-o dată regretele şi noile temeri. Ştia că 
Tutmes nu-i va mai da niciodată nici cel mai mic semn de 
afecţiune. De-acum înainte va trebui să-şi sporească atenţia 
faţă de el şi să pună un număr mai mare de gărzi la uşa ei. 
Apoi se culcă şi trase spre ea blana pe care i-o dăruise 
Senmut. După ce luminile fură stinse, o strânse cu putere la 
piept, în timp ce pe obraji îi curgeau încet lacrimile. 

Într-o noapte glacială de iarnă, Neferura intră în dormitorul 
mamei sale, lividă, cu faţa crispată de durere. Hatşepsut se 
trezi brusc şi Neferura se lăsă pe patul ei, plângând. 

— Mamă, mă doare tare rău aici, spuse ea frecându-şi partea 
dreaptă a pântecelui. Nu pot să dorm. 

Hatşepsut o trimise degrabă pe Nofret să aducă medicul şi o 
băgă pe fiica sa sub pătură. Fata gemea şi tremura, cu fruntea 
acoperită de sudoare. Hatşepsut aprinse lămpile şi aţâţă focul. 
Nofret se întoarse cu medicul şi, în timp ce acesta o examina 
pe Neferura, Hatşepsut se îmbrăcă. Se instală pe un scăunel, 
lângă patul în care fiica sa se zvârcolea de durere, agăţându- 
se convulsiv de mâna ei. Medicul se ridică după ce trăsese la 
loc cuverturile peste trupul fetei. 


— Ei bine? Întrebă Hatşepsut. 

— Are zona inghinală fierbinte şi foarte umflată. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— O să-i dau o poţiune pe bază de arsenic şi de mac pentru a 
calma durerile, e tot ce pot face. 

— Dar magia? 

— Putem oricum încerca, se întâmplă ca vrăjile să dea 
rezultate bune şi ca umflătura să se resoarbă, dar apare 
întotdeauna din nou. 

— Crezi că otrava e cauza? 

— Nicio otravă nu provoacă asemenea tumori locale. Poţi fi 
liniştită în privinţa asta, Maiestate. 

Ea dădu din cap, fără a fi totuşi convinsă. 

— Daţi-i repede poţiunea asta. Nofret, trimite-l pe Dua- 
eneneh să-i aducă pe vrăjitori. Şi Hapusemb să vină şi el cât 
mai repede! 


Medicul prepară cu grijă poţiunea şi i-o dădu lui Neferura într- 
o cupă mică de alabastru. După ce o bău anevoie, fata se lăsă 
la loc pe pernă, cu ochii închişi. Hatşepsut spera că va reuşi să 
adoarmă, dar nu se întâmplă aşa. La sosirea lui Hapusemb şi a 
vrăjitorilor, tânăra continua să-şi rostogolească capul pe 
pernă, impresionându-i cu vaietele ei. 

— Un duh rău a pus stăpânire pe trupul ei, spuse Hatşepsut. 
Suferă cumplit. Pregătiţi o incantaţie ca să alungaţi duhul ăsta 
răufăcător. 

Îl puse pe Hapusemb să se aşeze lângă ea, în timp ce 
vrăjitorii discutau între ei. 

— E opera lui Tutmes? O întrebă el liniştit. 

— Nu cred sau, cel puţin, nu asta-i părerea medicului. Ce 
interes ar avea Tutmes să piardă singur această posibilitate de 
a ajunge la putere? Ea reprezintă încă pentru el tronul lui 
Horus. 

Hatşepsut ascultă fără prea mare speranţă incantaţiile 
vrăjitorilor, gândindu-se în acelaşi timp la moartea soţului ei. 
Hapusemb o privea impasibil pe tânăra prinţesă care-şi 
pierduse cunoştinţa sub efectul medicamentului, fără a reuşi 
cu toate acestea să doarmă cu adevărat, continuând să 
delireze şi să ţipe, agitându-se în patul ei auriu. Hatşepsut 
simţi o prezenţă nouă şi, întorcându-se, îl văzu pe Tutmes. 


Acesta avea încă pe el şorţul de noapte, iar capul descoperit 

îi scotea în mod deosebit în evidenţă ochii mari şi negri şi 
pomeţii proeminenţi, accentuând asemănarea cu tatăl lui. 

— E grav? Întrebă el. 

— N-am idee, răspunse regina, neputincioasă. 

— Pot să stau şi eu? 

Regina îl privi în ochi şi nu văzu decât o rugăminte 
politicoasă, încât îi făcu semn să-şi apropie un scaun. 

Murmurele monotone continuară o mare parte a nopţii, şi 
Neferura părea mai liniştită. 

În zori, deschise ochii şi le zâmbi slab. 

— Tutmes? Murmură ea. 

— Sunt aici, fetiţo, şopti el, îngenunchind lângă ea şi 
mângâind-o pe frunte. Odihneşte-te liniştită, rămân lângă tine. 
— Mă simt ceva mai bine; nu mă mai doare. 

Medicul se apropie grăbit de ea. 

— Umflătura a dispărut brusc, vesti el cu gravitate. 

Hatşepsut le porunci vrăjitorilor să tacă şi liniştea camerei nu 
mai fu deranjată decât de respiraţia sacadată a Neferurei. 
Hapusemb întâlni privirea disperată a medicului, apoi o privi 
pe Neferura. Aceasta îi zâmbea lui Tutmes, care îi ţinea 
mâinile într-ale sale. 

— Sunt bolnavă rău? Poate că mama ne va lăsa acum să ne 
căsătorim... şopti ea. 

Intoarse capul spre Hatşepsut şi îi zâmbi, cu un zâmbet în 
care mama ei recunoscu lucirea sinistră a Sălii de Judecată. Se 
repezi la fiica ei, scoțând un strigăt; în aceeaşi clipă, Neferura 
scoase un ultim icnet slab şi-şi dădu sufletul. Ochii ei îşi 
pierdură pe dată orice expresie, şi zâmbetul i se transformă 
într-o grimasă încremenită de moarte. 

Tutmes îşi desprinse cu delicateţe mâinile şi se ridică. Nimeni 
nu se mişcă şi nici nu vorbi. Soarele începea să pătrundă în 
încăpere, dar toată lumea era îngheţată de groază şi de 
stupefacţie. După o clipă îndelungată, Tutmes ieşi fără un 
cuvânt. 

— A murit. A murit! Îi strigă Hatşepsut lui Hapusemb, fără a-i 
veni să creadă. 

Acesta îi luă mâinile reci şi i le încălzi într-ale sale. 

— Se întâmplă şi asemenea lucruri, răspunse el calm. Doar 
zeii le cunosc motivul, Maiestate. 


— Au plecat toţi! Toţi! Spuse ea, privindu-l fără să-l vadă. 
(îngenunche apoi în faţa patului şi luă în braţe trupul 
neînsufleţit.) întoarce-te, Senmut! Murmură ea, cu faţa 
îngropată în părul fiicei sale. Am nevoie de tine! 

Hapusemb se îndepărtă, lăsând-o să legene încet trupul fiicei 
sale, şi se duse la Casa Morților pentru a-i convoca pe preoţi. 
Era tot ce-i mai rămăsese de făcut. 

Hatşepsut se închise cu totul în sine în zilele de doliu care 
urmară, şi Tutmes o lăsă singură. Işi pusese în Neferura toate 
speranţele de a întemeia o nouă dinastie de femei-faraon, dar, 
o dată cu moartea ei, acestea dispărură în splendidul sarcofag 
de cuarţ care avea să fie şi al ei peste scurt timp. Avu 
impresia chinuitoare că zeul o abandonase şi că viaţa i se 
scurgea în lupte zadarnice ce se încheiau prin înfrângeri. Uită 
de toţi anii de fericire: Senmut, încoronarea ei şi dragostea pe 
care i-o purta zeului care-i îndeplinise dorinţa vieţii sale. Amon 
nu mai era decât un părinte crud şi ingrat. Abandonată de zei 
şi de oameni, Hatşepsut aşteptă ziua funeraliilor în cea mai 
mare singurătate. În cele din urmă, sosi şi data ceremoniei 
sfâşietoare şi, o dată cu ea, mulţimea ei de lamentaţii 
copleşitoare. Părăsi necropola în barca regală şi, frântă de 
durere, se întrebă pentru prima oară în viaţă cu ce să-şi ocupe 
ziua aceea şi toate celelalte zile ce aveau, din păcate, să 
vină... 

Se duse direct în dormitor, unde îl chemă pe lpuky şi-şi 
petrecu restul după-amiezei întinsă pe pat, cu ochii închişi, 
ascultând minunatele cântece de bucurie şi de glorie, cântece 
din vremuri de mult apuse în care viaţa părea atât de simplă; 
şi vocea melancolică a orbului se împletea strâns cu gândurile 
ei nostalgice. 

La două zile după funeralii, Yamu-nefru, Sen-nefer şi Djehuti 
plecară cu carele, corturile şi servitorii să vâneze în deşert. 
Bătură timp de trei zile întinderile nesfârşite, întorcându-se în 
fiecare seară în tabăra făcută la umbra colinelor tebane. 
Niciunul dintre ei nu părea cu adevărat în apele sale. În ciuda 
îndelungatei lor prietenii, a nenumăratelor clipe petrecute 
împreună la şcoală, apoi la vânătoare şi la serbări, păreau 
mereu copleşiţi de multe probleme împovărătoare, care-i 
izolau unii de ceilalţi. 

În ultima noapte a expediției lor, Yamu-nefru îşi trimise 


servitorii în cortul lor şi le servi el însuşi de băut prietenilor cu 
mâinile sale fine şi îngrijite, ocolindu-le cu grijă privirile. 

— N-am prea avut noroc de data aceasta, începu el, 
adresându-se tuturor, cu un aer detaşat. Poate că eram 
preocupaţi de altceva decât de lei? 

— Mai bine ai spune că nu ne gândeam decât la un singur 
leu, mormăi Sen-nefer. Cred că a sosit momentul să vorbim 
deschis. 

Djehuti aprobă, sub privirile scrutătoare ale lui Yamu-nefru. 

— Leul se zbate cumplit în capcană, spuse el încet, privind la 
cerul întunecat. Încearcă să scape din legături. În curând se va 
năpusti, şi atunci vai şi amar de cel care nu-l va ajuta! 

— Nu ne temem de mânia lui, observă Sen-nefer. Toate 
acestea nu ne privesc deloc, să vedem mai degrabă care e 
datoria noastră. Nu mai putem sluji multă vreme doi stăpâni 
deodată cu deplină cinste, iar cinstea, prieteni, nu ne va mai fi 
multă vreme de folos. 

— Gata cu vorbele astea ocolite, vă rog! Se răsti Yamu-nefru. 
În ceea ce mă priveşte, o să fiu mult mai direct. Speranţele 
faraonului au murit o dată cu prinţesa Neferura. Ani de zile, 
Hatşepsut a domnit peste Egipt cu mare înţelepciune şi 
fermitate; astăzi însă îi trebuie un urmaş energic. Tutmes îşi 
revendică tronul de la moartea tatălui său. Are dreptul acesta? 

— După lege, da, răspunse Djehuti. Suntem cu toţii de acord 
în privinţa asta. O slujim însă pe Hatşepsut de mulţi ani; am 
luptat alături de ea şi am administrat pământurile sub ordinele 
ei; ne-a tratat cu cea mai mare bunătate şi ne-a răsplătit din 
plin. Domnia ei de faraon a fost încoronată de succes; pacea 
instaurată de ea i-a adus Egiptului o siguranţă prețioasă, 
căreia noi îi punem capăt abandonând-o. 

— Pacea va fi compromisă oricum, vorbi brutal Sen-nefer. 
Tutmes are intenţia de a lua puterea cu sau fără îngăduinţa ei. 
Dacă o face împotriva voinţei ei, puteţi fi siguri că va curge 
sânge. Continuând să o sprijinim, nu facem decât să amânăm 
deznodământul luptei, fiindcă Tutmes are tot atâţia soldaţi ca 
noi. Dacă însă ne aliem forţele cu ale lui Tutmes, slăbiciunea o 
va împiedica să lupte prea mult. Infrângerea va fi rapidă şi 
fără prea multe victime. 

— Aşa e, aprobă Djehuti. Şi, în acest caz, Tutmes va lua rapid 
puterea. Eu, unul, sunt de partea lui. E puternic şi iscusit; va fi 


un faraon excelent. Hatşepsut e pe cale de a-şi pierde 
sprijinul; retrăgându-se de la guvernare, aşa cum face acum, 
ea îşi slăbeşte puterea şi face Egiptul să sufere. Prefer să mă 
pun împreună cu trupele mele în slujba lui Tutmes decât să 
văd haosul instaurându-se în ţară. 

Băură în tăcere, chibzuind la cele spuse de Djehuti. 

— Atunci, te urmez, declară sumbru Sen-nefer, deşi asta mă 
costă enorm. E o femeie extrem de curajoasă şi cu mari 
calităţi. Dezertarea noastră o va lovi foarte puternic. 

— Dar nu e o dezertare! Îi aminti Yamu-nefru. Noi slujim 
Egiptul şi în curând Tutmes va fi Egiptul. Ne vine uşor să 
vorbim aşa acum, că suntem departe de ea, dar vom fi în 
stare s-o facem în prezenţa ei? 

— Suntem obligaţi s-o facem? Nu putem să-l prevenim pe 
Tutmes şi să ne îndepărtăm o vreme de Curte? 

Sen-nefer părea vădit răscolit. 

— Nu suntem laşi, îi răspunse Yamu-nefru pe un ton 
dispreţuitor. Dacă ne alăturăm lui Tutmes, ea va trebui să o 
afle din gura noastră, altfel n-o să vă urmez. 

Soarele dispăruse la orizont, lăsând în urma lui un cer la 
început de un roşu-aprins, apoi de un albastru din ce în ce mai 
palid, unde apărură deodată petele argintate ale lunii şi ale 
unei stele. 

— O iubim cu toţii pe Fiica Zeului, spuse Djehuti, privindu-l pe 
Yamu-nefru drept în ochi, dar a sosit vremea unui nou Horus, 
a unui Horus masculin şi a unei noi domnii. Asta nu se va 
întâmpla imediat, şi nici măcar mâine. Întoarcerea lui Senmut 
şi a lui Nehesi riscă serios să consolideze gloria faraonului şi 
să amâne venirea la putere a lui Tutmes. Drept urmare, va 
trebui să mai aşteptăm puţin, fiind în acelaşi timp gata să 
intervenim. 

Yamu-nefru îşi puse cu grijă cupa pe nisip şi-şi şterse 
îndelung mâinile. 

— Totul depinde de întoarcerea lui Senmut, vorbi el calm. Se 
va întoarce sau nu? 

— Şi într-un caz, şi în celălalt, ea e pierdută, replică brutal 
Sen-nefer. 

Stânjeneala tuturor puse capăt discuţiei şi rămaseră cu ochii 
aţintiţi la foc, în timp ce primele stele începeau să scânteieze 
deasupra lor, pe cerul de un albastru regal, aidoma ochilor 


pătrunzători ai lui Hatşepsut. 

În acest timp, Senmut şi Nehesi, aşezaţi şi ei pe nisip, 
contemplau oceanul întunecat care se întindea cât vedeai cu 
ochii. 

În spatele lor se înălța jungla deasă, umedă şi fertilă, în care 
ici şi colo ardeau focurile rare ale lui Parihu. Aerul greu şi cald 
făcea să ajungă când şi când până la ei strigătele marinarilor 
şi ale indigenilor. 

— Ţinutul ăsta minunat n-o să ne facă să uităm că a cam 
venit timpul să ne gândim la întoarcere, suspină Nehesi. 

— A venit de mult! Răspunse Senmut, întinzându-se pe nisip. 
Căldura asta umedă e cumplită; am impresia că în curând o 
să-mi crească ramuri! Abia aştept să mă întorc la uscăciunea 
vânturilor deşertului! 

— Cea Unică va fi foarte mulţumită, adăugă Nehesi. 

Se gândiră în tăcere la palatul primitor şi la grădinile 
înmiresmate ale Tebei, scrutând în acelaşi timp orizontul. 

În primăvară, armata îi aduse lui Hatşepsut vestea unei noi 
rebeliuni a popoarelor din Retenu. Regina ţinu fără tragere de 
inimă un consiliu de război. Pen-Nekheb murise şi, într-un fel, 
fosta înflăcărare a unei forţe unite le lipsea simţitor celor care 
se aflau acum în faţa ei. 

Cel care luă conducerea consfătuirii a fost Tutmes, cu privirea 
arzând de surescitare sub coiful de piele galbenă. 

— Retenu controlează Gaza, spuse el punându-şi un picior pe 
scaun, iar Gaza este nu numai un oraş mare, ci şi un port 
maritim dintre cele mai importante. Prinţi ai Egiptului, lăsați- 
mă să recuceresc Gaza şi să-i înfrâng pe rebelii ăştia, 
câştigând totodată o ieşire la mare! 

— Eu dau ordinele, îi aminti Hatşepsut cu încăpățânare. Mie 
trebuie să mi te adresezi, Tutmes, şi nu sfetnicilor mei. Retenu 
ne este supus de multă vreme; de ce să nu ne mărginim să-i 
dăm o mică lecţie? 

Tutmes vedea însă lucrurile mult mai în perspectivă. 

— Fiindcă Gaza este o poartă deschisă spre alte ţinuturi, alţi 
aliaţi, alte cuceriri şi alte bogății. Deşi stăpânim efectiv 
Retenu, controlul nostru nu este încă destul de puternic. E 
timpul să populăm Gaza cu meşteşugari egipteni, cu negustori 
egipteni, cu corăbii egiptene. 

— Dar de ce să ne punem în pericol armata, trimiţând-o să 


cucerească un oraş care poate foarte bine să se apere şi să se 
întoarcă împotriva noastră, când nu trebuie decât să le 
aducem aminte cine le este stăpân? O expediţie de pedeapsă 
ar fi prea de ajuns. 

Tutmes o privi cu un aer neîncrezător. Toţi miniştrii tăceau, 
inclusiv Menkh, care de obicei avea întotdeauna ceva de spus; 
ştiau cu toţii că opinia lor e lipsită de greutate într-o asemenea 
dezbatere, care la urma-urmei era o simplă ciondăneală de 
familie. 

— De ce? Fiindcă Gaza este un excelent teren de 
antrenament. 

— Pentru cine? 

— Pentru mine. Pentru armata care s-a săturat de lupte 
simulate şi de marşuri lungi lipsite de ţintă. Pentru Egipt, care, 
o dată ajuns la Gaza, îşi va putea lărgi hotarele. 

— Hotarele noastre se întind deja pe tot traseul soarelui de 
pe cer. (împinse deoparte depeşele, iritată, preocupată mai 
mult de trufaşul şi puternicul Tutmes decât de trufaşa şi 
puternica Gaza.) Perfect! la trei sau patru divizii şi cucereşte 
Gaza! 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Aşa! Până acum, Gaza nu ne-a deranjat prea mult. Dar, 
dacă crezi că înfrângerea ei va contribui la supunerea totală a 
ținutului Retenu, cucereşte-o, indiferent de preţ. Fă tot ce vrei, 
Tutmes, dar ai mai ales grijă să nu mori! 

Îşi zâmbiră, fiind încă în stare să-şi privească cu o oarecare 
înţelegere problemele lor personale. 

— Îți mulţumesc, puternice faraon! Exclamă el cu o 
plecăciune adâncă. Gaza va cădea, şi eu mă voi întoarce! 

— Sunt sigură de asta, răspunse ea cu o jumătate de zâmbet. 
Şi nu uita că prada ea mea! 

— Ţi-o voi pune la picioare! Spuse el râzând. 

Diviziile Homs, Seth şi Anubis părăsiră Teba, îndreptându-se 
spre nord. Hatşepsut îşi petrecu dimineaţa privind defilarea 
cavalcadei multicolore a celor cinci mii de soldaţi. Când 
ultimul convoi dispăru în zare, se întoarse în palatul tăcut şi 
pustiu. Resimţi din plin trecerea de la tumult la linişte şi îşi 
aminti de vremea când plecase şi ea, bucuroasă, la luptă, 
lăsându-şi soţul să se lăfăiască la Assuan. Astăzi, era rândul lui 
Tutmes să reprezinte Egiptul pe câmpul de luptă. Ce bine va fi 


să fie trezită de imnul matinal, să se îmbrace liniştită înainte 
de a merge la templu, fără să fie nevoită să se teamă de 
săgețile oţelite ale unui fiu vitreg. Continuă totuşi să fie 
vigilentă, ştiind că Tutmes lăsase probabil numeroase iscoade 
la palat; era sigură însă că nu va întreprinde nimic împotriva 
ei, acum că era departe de singurul oraş unde putea pune 
mâna pe cârjă şi bici. 
Soarta expediției plănuite de ea începea să o preocupe şi 
postă în toate oraşele de pe malul Nilului soli cu misiunea de a 
o anunţa de îndată ce corăbiile aveau să se ivească în zare. 
Nu primi însă nicio veste liniştitoare. Îi consacră mai mult timp 
lui Meryet, străduindu-se să se intereseze de veşnica ei 
pălăvrăgeală prostească şi răuvoitoare. Hatşepsut observase 
că între Meryet şi Tutmes apăruse brusc o anumită intimitate. 
Mai ştia şi că, atunci când va sosi momentul, Meryet l-ar însoţi 
bucuroasă la templu, consfinţind astfel ruina mamei sale. 
Astfel încât o regreta amarnic pe dulcea ei Neferura, care, 
oricât de fragilă ar fi fost, n-ar fi ezitat să-i ofere sprijinul. 
In faţa răcelii şi indiferenţei presupuse ale lui Hatşepsut, 
Meryet prefera vădit să o frecventeze pe mama lui Tutmes. 
Hatşepsut le văzu deseori plimbându-se în grădină, râzând şi 
sporovăind, reproşându-şi în asemenea clipe că nu fusese în 
stare să câştige afecțiunea celei de-a doua sale fiice. 
Sosi primăvara, cu primele ei zile frumoase, apoi vara, cu 
căldurile ei copleşitoare, şi, în sfârşit, aniversarea celor doi ani 
de absenţă a lui Senmut, fără ca nici cel mai mic semn să fi 
anunţat întoarcerea sa apropiată. Hatşepsut primea regulat 
depeşe de la armata ei care se pregătea de luptă la porţile 
Gâzei. Din când în când, Tutmes adăuga, pe lângă salutările 
adresate lui Hatşepsut, misive pentru Meryet şi Aset. 
Hatşepsut le citi fără niciun scrupul, dar nu găsi niciodată ceva 
referitor la ea. Recunoscu astfel toată prudenţa şi iscusinţa lui 
Tutmes de a se asigura că nu va exista niciun document scris 
care să poată fi folosit împotriva lui în cazul unei eventuale 
răsturnări de situaţie, şi asta îi plăcu în mod deosebit. Egiptul 
urma să aibă un faraon înţelept şi prudent. 

26 
Când apele Nilului inundaseră valea, încetinind considerabil 
activitatea ţării, Hatşepsut primi în sfârşit vestea pe care o 
aştepta cu disperare. Dua-eneneh veni în goană spre ea, într-o 


dimineaţă, pe când se pregătea să se scalde în lac. Se 
împiedică oprindu-se în faţa ei, cu chipul luminat de bucurie, şi 
îşi luă răgazul de a-şi saluta suverana, ceea ce avu darul să o 
exaspereze în ultimul hal, într-atât de mare îi era nerăbdarea. 

— Au fost văzuţi! Strigă el. Au ieşit din canal şi urcă în susul 
fluviului! Solul a ajuns chiar acum! 

Hatşepsut făcu pe dată cale întoarsă, urmată de femeile ei, şi 
se duse în Sala de Audienţe, unde o aştepta curierul. 

— Spune-mi tot ce ştii! Sunt tot cinci corăbii? 

— Da, Maiestate, răspunse omul. 

— Cât timp le va trebui ca să ajungă la Teba? 

— Să zicem cinci-şase săptămâni. Par foarte încărcate, ceea 
ce le va sili probabil să încetinească o dată cu creşterea 
apelor. 

incapabilă să-i mulţumească lui Amon, care zâmbea, 
impasibil, pe micul altar din Sala de Audienţe, Hatşepsut simţi 
un sânge nou curgându-i prin trup. În bucuria ei inexprimabilă, 
numele care-i veni pe buze fu al lui Senmut. 

Îl chemă pe Hapusemb, care se prezentă pe dată, liniştit la 
vederea aerului ei radios. Când îi împărtăşi ultimele veşti, 
acesta se simţi scăpat de o grea povară. 

— Amon fie lăudat! Au sosit scrisori, Maiestate? 

— Niciuna. Dar vom primi cu siguranţă în scurt timp; până 
atunci, trebuie să organizăm o petrecere în cinstea întoarcerii 
lor, Hapusemb. O să-i facem lui Senmut o primire cum n-a mai 
avut niciun faraon! 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, răspunse cu răceală 
Hapusemb, adresându-i o privire încărcată de reproşuri. 

— Nici eu, de altfel, dar s-ar putea ca Tutmes să piardă 
tronul... 

Hapusemb înţelese atunci limpede unde voia să ajungă. 

— Maiestate, spuse el apropiindu-se repede de ea, te implor, 
pe tine, stăpânul meu divin şi zeul meu, dă uitării gândul ăsta! 

— Şi de ce nu m-aş căsători cu el? Ar fi un faraon puternic. 

— Da, mult prea puternic. Crezi că se va mulţumi doar cu 
titlurile, ca soţul tău Tutmes? Atâta vreme cât e braţul tău 
drept, te poţi bizui pe forţa lui, dar, de cum va ajunge în 
culmea puterii, tu o să fii cea care n-o să mai contezi pentru 
el. Tutmes nu va pierde timpul şi va mobiliza o armată să ia 
înapoi de la Senmut ceea ce consideră că-i revine de drept. 


Vom fi câştigat timp, dar nimic mai mult. 

— Timp, murmură ea gânditoare. Timp... lartă-mă, 
Hapusemb, dar căutam doar să evit inevitabilul, într-un 
moment de slăbiciune. 

— Nu putem evita nimic, Maiestate. Putem cel mult amâna 
ceea ce trebuie să se întâmple. Să prelungeşti în acest fel 
supliciul nu se potriveşte deloc cu perfecțiunea ta divină, dacă 
îmi pot permite s-o spun. 

— Mă jigneşti, murmură ea, închizându-şi ochii, dar ai 
dreptate. Ai întotdeauna dreptate, dragă prietene, nu-i aşa? 
Dar oare măcar sunt pregătită? Să nu ne gândim însă la viitor 
şi să ne ocupăm de prezent, atât cât mai putem. O să-l aduci 
pe Amon în barca lui sacră şi vom întâmpina corăbiile 
împreună; cred că n-or să mai întârzie mult. 

Hapusemb se întrebă dacă planurile pe care şi le făcuse ea în 
privinţa lui Senmut erau rezultatul presiunilor lui Tutmes sau 
ale unei tresăriri bruşte de revoltă. Nu avea niciun chef să-şi 
consacre ultimii ani din viaţă luptelor, ceea ce avea să se 
întâmple inevitabil dacă regina urma să-şi menţină decizia. Ea 
îl privi, dusă pe gânduri, dar Hapusemb preferă să schimbe 
subiectul. 

— Ai făcut un lucru remarcabil, spuse el Niciun faraon nu te 
va putea depăşi. 

— Ba da, Tutmes, răspunse ea, privind drept înainte. 

Zilele care veniră aduseră o mulţime de veşti proaspete. 
Corăbiile navigau anevoie în susul fluviului, când Hatşepsut 
primi o depeşă cu sigiliul lui Senmut. Acesta i se adresa în 
termeni plini de curtoazie şi respect, ca un supus către 
seniorul său; niciun accent afectuos nu însufleţea paginile 
acestea triste. Hatşepsut uitase că Senmut nu ştia nimic 
despre evenimentele survenite după plecarea lui; abia dacă 
ştia că ea este prizonieră, şi Tutmes e rege virtual. Hatşepsut 
puse scrisoarea deoparte, gândindu-se, în pragul lacrimilor, la 
tot acest timp irosit. O altă depeşă sosi în scurt timp din Gaza; 
o parcurse, începând să zâmbească tot mai mult, după care 
începu să râdă nervos. Tutmes o înştiinţa că izbutise să 
cucerească Gaza şi că se întorcea la palat. 

În noaptea de dinaintea sosirii corăbiilor, Hatşepsut crezu că 
nu o să reuşească să adoarmă cu niciun preţ; cu toate 
acestea, căzu într-un somn adânc şi fără vise. Se trezi la 


primele raze de soare şi la cântecul preoţilor, mai relaxată şi 
mai veselă ca oricând. Îl puse pe Hapusemb să o înlocuiască la 
templu ca să se poată pregăti să-l întâmpine pe bărbatul care, 
în ochii ei, se întorcea dintre morţi. Hotărî să-şi pună un şorţ 
scurt, o cască aurită şi sandale împodobite cu perle, ametiste 
şi comalină, îşi împodobi gâtul şi braţele, mâinile şi gleznele 
cu turcoaze, aur şi matostate. Palatul părea să se trezească şi 
el din toropeală. Mulțimea începea deja să iasă din oraş, 
râzând şi strigând, îndreptându-se spre port. Drumul de la 
debarcader la palat era presărat de flori; flamurile fluturau în 
vârful catargelor, la piciorul cărora „Vitejii Regelui”, în ţinută 
de paradă, gravi şi imperturbabili, observau cu atenţie toate 
mişcările. 

O tăcere respectuoasă se lăsă peste mulţime la trecerea 
litierei zeului Amon şi a faraonului care mergea alături de el, 
zâmbind, cu capul sus, purtându-şi simbolurile puterii 
încrucişate la piept. Tăcerea deveni şi mai deplină la trecerea 
nobililor ale căror înalte fapte legendare bântuiau memoria 
tuturor de ani îndelungaţi. În aer plutea însă deopotrivă un 
sentiment straniu de tristeţe amestecat cu veselia dimprejur; 
apoi decepţia se risipi şi aclamaţiile izbucniră şi mai abitir, 
însoţind-o pe Hatşepsut şi suita ei până la fluviu. 

Aceasta se aşeză, înconjurată de toată suita, şi scrută apele 
maronii. Tumultul se transformă treptat într-o linişte 
impresionantă. Toate feţele erau întoarse spre nord, ca vrăjite, 
şi fiecare păstră nemişcarea cea mai desăvârşită timp de o oră 
întreagă. 

Deodată, cineva arătă cu degetul spre mal, scoțând un 
strigăt. Hatşepsut se ridică imediat, întrucâtva ameţită de 
emoţiile contradictorii care o asaltau. Corăbiile se apropiau, 
urmând încet meandrele fluviului, cu vâslele ridicându-se şi 
coborând ritmic, şi cu pânzele umflate de vântul din nord. 
Punţile corăbiilor erau pline de siluete minuscule şi negre care 
se agitau, scoțând strigăte stridente, abia perceptibile pentru 
mulţimea în efervescenţă. Hatşepsut strânse cu putere toiagul 
şi biciul la piept. Pe măsură ce corăbiile se apropiau, putu 
desluşi două siluete imobile la prova corăbiei din frunte şi nu 
le mai părăsi din ochi. Când valurile fluviului se domoliră, şi 
vâslele  rămaseră  nemişcate, strigătele marinarilor fură 
acoperite de o ovaţie asurzitoare. 


După o clipă de aşteptare, care i se păru că durează o 
veşnicie, Hatşepsut întâlni în sfârşit privirea lui fermă şi caldă. 
Se priviră cu pasiune, fără un gest sau cuvânt, în timp ce 
distanţa care-i despărţea scădea rapid. Îşi zâmbiră, şi 
Hatşepsut îi întinse braţele. Tămâia se înălţă triumfală spre 
ceruri, o dată cu cântarea preoţilor şi aclamaţiile mulţimii. 

— Teba şi Egiptul întreg vă salută, prinți şi războinici! Strigă 
ea când corabia din frunte atinse cheiul. 

Pasarela fu coborâtă. Celelalte corăbii, pline până la refuz de 
daruri splendide, acostară şi ele sub privirile admirative ale 
mulţimii. Hatşepsut însă nu avea ochi decât pentru Senmut. 
Acesta se îndreptă spre ea, însoţit de Nehesi, şi amândoi se 
prosternară la picioarele ei, pe pietrele calde ale cheiului. Apoi 
se ridicară şi rămaseră o clipă îndelungată privindu-se. 
Senmut nu se schimbase. Poate că părea mai tânăr şi într-o 
formă mai bună decât la plecare. Privirea îi era limpede, fără 
urmă de oboseală; cele câteva riduri ce apăruseră în jurul 
nasului şi al gurii dispăruseră; trupul său îşi recăpătase forţa şi 
fermitatea din tinereţe. Nehesi nu se schimbase nici el prea 
mult; chipul i se asprise întrucâtva, dar silueta sa masivă 
părea să se mai fi subţiat. O salută cu acelaşi respect calm, tot 
atât de indiferent faţă de mulţimea zgomotoasă şi de curtenii 
servili. 

— Daruri pentru Amon şi pentru tine, Maiestate, spuse 
Senmut, arătând spre puntea corăbiilor. (Ea îi zâmbi din nou, 
bucuroasă să-i audă glasul cald, şi apoi se întoarse spre 
corăbii. Pe fiecare punte fusese ridicat un acoperământ de 
baldachin, la adăpostul căruia arbori de balsam aduşi în 
pământul lor originar îşi agitau uşor ramurile fragile.) lată şi 
arborii de balsam ai văii tale sacre, adăugă Senmut, şi smirnă 
gata să servească drept parfum şi tămâie. 

— Arborii pe care-i dorea Amon, murmură Hatşepsut, 
nerăbdătoare să-l strângă în braţe pe Senmut. Ce minunăţii, 
Senmut! Pune să fie descărcaţi imediat, pentru ca grădinarii 
să-i poată sădi cât mai repede. Vor avea nevoie de multă apă. 
Câţi sunt? 

— Treizeci şi unu. Am mai adus şi vite, mult aur şi alte 
obiecte preţioase. 

Rămaseră o clipă să observe descărcarea arborilor, apoi 
Amon fu dus la loc în sanctuarul lui, iar Hatşepsut se întoarse 


împreună cu suita ei la palat, unde luă loc pe tron, în Sala de 
Audienţe, cu nobilii în jurul ei, pentru a primi tributul. Senmut 
şi Nehesi stăteau de fiecare parte a tronului aurit şi asistau 
calm la prezentarea darurilor, depuse rând pe rând la 
picioarele ei. Sacii cu smirnă sosiră primii, umplând seda cu 
parfumul lor greu. Tahuti şi scribii lui îi cântăriră şi le înscriseră 
greutatea în registre. 

Aset şi Meryet, impresionate fără voia lor de această 
abundență de avuţii, asistau la ceremonie din fundul sălii. Nu 
crezuseră nicio clipă în întoarcerea lui Senmut; la drept 
vorbind, speraseră din toată inima să nu se mai întoarcă 
niciodată, pentru ca Hatşepsut să-şi piardă prestigiul definitiv 
şi irevocabil. 

Aurul era tot atât de abundent în Punt ca în Egipt; şi Tahuti 
supraveghe cu un aer indiferent împărţirea şi număratul 
nenumăratelor pepite, saci şi inele de aur, divizate în două 
părţi egale, una pentru Amon, iar cealaltă pentru tezaurul 
regal. 

— Am adus multe inele de aur, Maiestate, spuse Nehesi, 
aplecându-se spre Hatşepsut. Poporul din Punt are obiceiul să 
le poarte la picioare. O s-o constaţi cu ochii tăi, peste o clipă, 
când vor intra cei şapte şefi şi familiile lor care au vrut să ne 
însoţească. Vor să-şi manifeste faţă de Maiestatea Ta bucuria 
de a fi din nou uniţi cu Egiptul şi să facă legământ de pace şi 
prosperitate între ţările noastre. 

Hatşepsut zâmbi auzind tonul său ironic, fără a crede o clipă 
că şefii din Punt veniseră de bunăvoie. 

Aurul fu pus în dreapta ei, în timp ce alţi servitori se 
prosternau, aducând fildeş sau clătinându-se sub greutatea 
bilelor de mahon. Numeroşi sclavi aşteptau încă în urma lor, 
încovoiaţi sub povara unor blănuri de animale dintre cele mai 
diverse: printre altele, blănuri de panteră şi de leopard pentru 
preoţi. Lui Hatşepsut îi trebui o clipă pentru a se lămuri că 
blănurile acestea nu aparţineau doar unor animale moarte; 
doisprezece gardieni de la grădina ei zoologică i se 
prosternară la picioare cu cea mai mare dificultate, deoarece 
ţineau în lesă câini, maimuțe şi babuini care ţipau şi 
schelălăiau. | se aduse un animal splendid, cu un mers regal şi 
cu privirea rece şi fixă: un ghepard, care se întinse pe o parte 
şi începu să-şi lângă cu delicateţe labele. Senmut îi spuse că 


acesta era un dar personal din partea lui Parihu, cel mai mare 
dintre căpeteniile Puntului. Era un ghepard de vânătoare, 
extrem de iute şi de eficace. Hatşepsut îl trase de lanţul de 
aur şi-l puse să urce treptele tronului. Animalul i se întinse la 
picioare. 

Prezentarea tributurilor continuă, şi lista darurilor se lungi la 
nesfârşit. Nehesi îi adusese o mulţime de flori şi de plante 
străine pentru a-şi îmbogăţi grădina. 

La sfârşitul ceremoniei, cele şapte căpetenii din Punt îi fură 
prezentaţi. Hatşepsut se miră de asemănarea lor cu egiptenii; 
aveau pielea deschisă la culoare, părul lung şi negru şi talia 
zveltă. Aşa cum îi spusese Nehesi, purtau inele grele de aur 
suprapuse de la glezne până la coapse. Bărbaţii, femeile şi 
copiii erau îmbrăcaţi în şorţuri scurte asemănătoare cu cel 
purtat de Hatşepsut. Regina îi salută cu tot respectul datorat 
locuitorilor unei ţări a zeilor, exprimându-şi speranţa ca de- 
acum înainte pacea să domnească între cele două ţări, la fel 
ca în trecut. O ascultară impasibili, cu ochii aţintiţi asupra 
chipului ei fardat. Apoi, unul dintre bărbaţi înaintă şi îi 
mulţumi, vorbind precipitat, cu un glas frânt. 

Hatşepsut îl întrerupse cu un gest. Înţelesese de ce se 
temeau cu toţii. 

— Sunteţi bineveniţi la palat, le declară ea, şi am pregătit un 
ospăț mare în cinstea voastră. Dar văd că nu aveţi încredere; 
vă temeţi că n-o să vă mai vedeţi niciodată ţara. Ei bine, vă 
fac promisiunea următoare: veţi rămâne în Egipt atâta cât veţi 
dori, dar, de îndată ce veţi vrea să plecaţi, vă veţi putea 
înapoia la Ta-Neter, conduşi de o escortă şi cu numeroase 
daruri. Vi-o jur în numele meu, rege şi faraon al Egiptului! 
Uşuraţi, punticii începură să vorbească între ei, în dialectul lor 
ciudat, şi Hatşepsut se ridică. 

— Să mergem la templu să-i mulţumim lui Amon şi să-i 
prezentăm tributul, spuse ea. 

Pentru prima dată în aceşti doi ani lungi de aşteptare, 
Hatşepsut reuşi să-şi spună rugăciunile. O făcu cu fervoare, 
prosternată la pământ, apoi în picioare, adresându-se zeului: 
— Am ascultat cererea tatălui meu, Amon; m-a rugat să 
sădesc arbori de tămâie din ţinutul zeilor în jurul templului său 
şi în grădinile sale. Am avut grijă să-l satisfac. (Glasul ei 
limpede şi ferm se înălța cu putere şi aroganță.) M-a 


desemnat ca aleasa lui şi ştiu că mă iubeşte. (Apoi îi citi lista 
numeroaselor daruri şi îi aduse un ultim omagiu îngenunchind 
pe pardoseala rece.) 

Vocea oracolului se auzi brusc din spatele zeului: 

— Zeul îţi mulţumeşte, Fiică din sângele lui şi Rege al 
Egiptului. Puntul a venit la Egipt, şi Amon e mulţumit. 

La sfârşitul ceremoniei, adunarea se împrăştie pentru a-şi 
face siesta, dar Hatşepsut se duse împreună cu Senmut în 
grădină, unde se instalară la umbra unui sicomor uriaş, 
păstrând totuşi între ei o reţinere stranie. Rămaseră o clipă 
îndelungată strâns înlănţuiţi, fără a izbuti să se privească în 
ochi. 

— Vorbeşte-mi despre Punt, îl rugă deodată Hatşepsut. Am 
visat atât în ultimele luni la locurile acelea, pe care nu le voi 
vedea vreodată! 

Hapusemb îl luase pe Senmut deoparte înainte de a intra în 
Sala de Audienţe pentru a-l pune la curent cu moartea tinerei 
sale pupile şi cu presiunile lui Tutmes. Senmut se afla încă sub 
şocul provocat de aceste veşti şi, observând o umbră de 
nostalgie şi de fatalism în tonul lui Hatşepsut, îşi dădu seama 
de amploarea loviturilor destinului, care, în ceea ce-l privea, 
părea să-l fi cruțat. Preferă, aşadar, să nu vorbească de 
Neferura, lucru pentru care Hatşepsut îi fu recunoscătoare. 

— După ce am părăsit Canalul Faraonilor, am navigat luni 
îndelungate pe lângă coastă, îndreptându-ne spre sud. Şi, în 
momentul când începeam să ne pierdem speranţa că vom 
găsi vreodată Puntul, am ancorat într-o noapte şi am fost 
întâmpinați de Parihu. Armele noastre l-au îngrozit, dar am 
reuşit să-l liniştim; şi, în cele din urmă, Parihu a crezut că am 
coborât din cer! 

Hatşepsut râse uşor, simțind un nod în gât din pricina fericirii 
de a-l avea alături de ea, după care izbucni în lacrimi. Senmut 
o strânse şi mai tare în braţe şi-şi continuă povestea, lăsând-o 
să plângă pe săturate, mângâindu-i părul în răstimpuri. Vorbi 
aşa până seara, făcând tot posibilul pentru a o distrage de la 
gândurile sumbre care o frământau, încetul cu încetul, o simţi 
relaxându-se, apoi, când nu mai avu ce să povestească, ea îşi 
lăsă tandră capul pe umărul lui, scoțând un suspin adânc. 
Senmut băgă de seamă că adormise şi o sărută uşor pe ochi, 
sprijinindu-se de un copac, fără a o lăsa din braţe. 


Evenimentele care-i marcaseră viaţa i se perindară încet prin 
faţa ochilor, aureolaţi de o lumină pierdută pentru totdeauna. 

Hatşepsut dormi ghemuită la pieptul lui Senmut, până ce 
trompetele templului vestiră lăsarea nopţii. Atunci se trezi 
brusc, fără să înţeleagă unde se afla, şi-l recunoscu pe cel pe 
care-l iubea mai presus de orice. 

A fost o noapte foarte stranie, în care farmecul vremurilor 
apuse păru să renască în vastul palat iluminat, ca pe vremea 
când Tutmes nu era decât un copil, iar petrecerile lui 
Hatşepsut durau până în zori. Impresia trecătoare că această 
Curte strălucea pentru ultima oară în toată splendoarea ei nu 
scăpă însă nimănui. Musafirii şi servitorii se înghesuiau în 
sălile parfumate cu smirnă. Aerul înmiresmat răsuna de 
râsetele şi de glasurile lor, amestecate cu foşnetul veşmintelor 
somptuoase de ceremonie şi cu clinchetul perlelor de la 
sandale. 

O veselie nebună părea să domnească în micul grup strâns 
sub baldachin. Conversaţiile presărate de hohote de râs nu 
încetau o clipă, iar în jur sclavii nu stăteau locului o clipă, 
ducând tăvi pe care abureau, între buchetele de flori, bucatele 
cele mai alese. 

Hatşepsut simţi şi ea că petrecerea aceasta avea să fie 
ultima. Se îmbrăcă atât de somptuos şi de îngrijit, de parcă s- 
ar fi dus la moarte. Se hotărî să-şi pună dubla coroană, 
întrebându-se totodată dacă Nofret va mai avea ocazia de a i- 
o pune pe cap, împreună cu colierul regal din aur masiv şi 
pieptarul greu de la încoronare, pe care strălucea ochiul lui 
Horus. Sandalele ei erau din piele roşie, împodobite cu flori de 
lotus de aur roşu, iar şorţul era presărat de mici perle de aur. 

Luă loc printre bărbaţii care alcătuiseră cel mai puternic grup 
politic al Egiptului în cursul ultimilor douăzeci de ani: mult- 
iubitul ei Senmut, îmbrăcat ca un prinţ, care o mânca din 
priviri; Nehesi cel negru, general şi cancelar, care purta din 
nou la cingătoare marele Sigiliu Regal; Hapusemb cel calm, în 
veşmântul lui de preot, care-şi clătea delicat degetele; Tahuti, 
care părea încă preocupat de lunga listă a tributurilor pe care 
o scrisese; User-amon, cu ochii lui negri şi zâmbitori, care-i 
spunea vesel o anecdotă lui Menkh, gesticulând; misteriosul 
Puamra, care mai mult ciugulea, gânditor, înconjurat de 
pisicile lui; Inebny cel drept, care discuta aprins cu viceregele 


Egiptului de Jos, aplecaţi unul spre celălalt şi nepăsători la 
vacarmul din jur; Dua-eneneh, aflat pe prima treaptă a 
estradei, care mânca cu poftă, uitându-se la dansatoarele 
goale; lpuyemre cel plin de curtoazie, cel de-al doilea profet al 
ei; apoi  Amon-hotep; puternicul  Senmen;  Amunofis, 
majordomul ei. Nume şi chipuri intrate în istorie, în istoria vie 
a ţării ei; glasuri care în curând aveau să amuţească, minţi 
isteţe hărăzite descompunerii, vieţi care, aidoma frunzelor 
moarte, vor dispărea înghiţite de fluviu... Hatşepsut se gândea 
la fiecare dintre ei golind numeroase cupe de vin, care erau de 
îndată umplute la loc. 

Ta-kha'et fusese aşezată printre prințese şi soțiile nobililor, 
cu o pisică gri ghemuită pe genunchi. Terminase de mâncat şi 
se uita fix la Senmut. Acesta venise s-o vadă înainte de a se 
îmbrăca pentru ospăț, şi ea i se aruncase în braţe plângând. Îi 
adusese multe daruri şi petrecuse o bucată de vreme bând 
bere şi sporovăind cu ea; femeia ştia însă că-şi va petrece şi 
acum noaptea singură, la fel ca întotdeauna în ultima vreme. 
Nu-şi îngădui niciun comentariu; Senmut se întorsese în sfârşit 
şi vor putea iarăşi să joace împreună dame sau şah în după- 
amiezele îndelungate. 

Vinul curgea în valuri, muzicanţii făceau să răsune acordurile 
lor fine, şi fiul lui lpuky cântă despre călătoria în Punt. Luna 
pălea deja pe cer când tumultul scăzu încetul cu încetul. 
Musafirii se împrăştiaseră în tot palatul, în grădini şi chiar în 
templu, iar strigătele de bucurie, aclamaţiile şi râsetele lor 
sonore se auzeau până departe în noapte. 

Hatşepsut se îmbăta şi ea cu râsete şi cu vin, în timp ce anii 
se topeau în luni, iar lunile în zile; apoi zilele în minute şi 
minutele în secunde, mai importante, mai frumoase şi mai 
veşnice decât tot aurul tezaurului regal. În cele din urmă, îi 
aruncă o privire lui Senmut şi părăsiră amândoi tumultul sălii, 
croindu-şi drum prin grădini, îndreptându-se spre 
apartamentele lor, unde lumina lunii scălda patul. Hatşepsut 
scoase un suspin adânc în timp ce punea dubla coroană în 
sipetul ei. Senmut se pregătea să aprindă lampa de lângă pat, 
când ea îl opri, apucându-l de braţ şi înlănţuindu-l. Lungii ani 
de despărţire fură spulberaţi de sărutările lor. Se mângâiară 
încet în întuneric şi în tăcerea odăii, redescoperindu-şi 
comorile ascunse ale trupurilor, avizi să-şi sărbătorească 


regăsirea. Zidurile regalității se năruiră unul câte unul. 
Cuvintele se dovediră inutile; mâinile, buzele şi trupurile lor 
parfumate evocau în locul lor dragostea şi moartea, cucerirea 
şi pierderea regatelor, splendoarea soarelui şi bucuria 
nesfârşită a vieţii. Apoi, întinşi alături pe blana moale, 
înţeleseră că un asemenea moment nu se va mai repeta 
niciodată. În faţa lor se căscau doar tenebrele. 

Moţăiră o vreme, în timp ce la urechi le ajungeau vag 
rumoarea îndepărtată a musafirilor care plecau, câteva 
strigăte izolate şi goana precipitată a sclavilor desculți. 

Hatşepsut se ridică într-un cot, mângâind tandru pieptul lui 
Senmut. 

— Senmut, ţi-ai îndeplinit toate dorinţele pe care le aveai în 
ziua când te-am chemat lângă lac? Nu mai ai nimic să-ţi 
doreşti, înainte de... înainte de... 

Nu putu să rostească „înainte de sfârşit”. 

EI îi zâmbi: 

— Absolut nimic, Hatşepsut. Am primit mult mai mult decât 
puteam spera pe atunci. 

— Dacă te-aş cere acum de soţ, mi-ai respinge oferta? 
Senmut se ridică brusc, privind-o. Ea îşi înălţă capul, 
sfidătoare. 

— Unde vrei să ajungi? O întrebă el. Ea se ridică şi dădu fuga 
la masă. 

— La asta, spuse ea, ridicând dubla coroană. Pentru tine! 
Senmut rămase o clipă îndelungată tăcut, privind-o, uluit de 
propunerea ei. Un glas venit din străfundurile sale îl îndemna 
să accepte coroana. Nu o meritase oare din plin? 

Alte gânduri i se învălmăşeau însă în mintea-i tulburată şi 
lăsă să-i scape şansa vieţii sale. 

— Nu, scumpa mea, nu, spuse el. Mă cunosc, şi încep să-ți 
cunosc şi abisul necuprins al sufletului tău. Mi-ai fi oferit 
coroana fără hărţuielile lui Tutmes? Imaginează-ţi o clipă că aş 
accepta şi că aş deveni faraonul Senmut l... Tutmes va 
declanşa atunci ostilitățile şi mă voi vedea silit să apăr o ţară 
care nu mă va fi acceptat. Ai de gând să-ţi faci gloria să 
dăinuie pe socoteala mea? O să te foloseşti şi de mine, după 
tot ce am trăit împreună? 

Hatşepsut azvârli coroana pe masă şi-şi ascunse faţa în 
mâini. 


— Dar te iubesc! Te iubesc! Asta-i tot ce ştiu! Strigă ea, 
plângând. Nu vreau să mor acum, şi nici vreodată, de altfel! 
Nu vreau să te părăsesc, nici pe tine şi nici Egiptul şi pe toţi 
care m-au ajutat la fericirea vieţii mele! Vai, dă-mi puterea ta, 
iubitule! 

Senmut se apropie de ea şi, fără un cuvânt, se strădui cu 
disperare să alunge sinistrele fantome ale eternității. 

Partea a V-a 
27 

O lună mai târziu, Tutmes se întoarse triumfător la Teba cu 
armata sa, aducând o pradă considerabilă şi un mare număr 
de prizonieri. Hatşepsut îl întâmpină cu o răceală şi o rezervă 
pe care el se făcu că nu le observă. Asistă alături de ea la 
prezentarea comorilor aduse din Gaza, povestindu-i faptele de 
vitejie din timpul campaniei şi al asediului oraşului. Apoi, după 
ce se dusese la templu împreună cu el, Hatşepsut se întâlni cu 
Senmut pentru a se informa despre starea de spirit a 
poporului. 

— Cum a fost primit prinţul moştenitor la Teba? 

— Armata a fost salutată din Deltă şi până la Teba de mulţimi 
în delir, îi spuse el fără menajamente. Ţăranii şi orăşenii l-au 
aclamat, iar când cobora din car şi intra în mulţime, oamenii îi 
sărutau picioarele, numindu-l faraon. Te iubesc încă, 
Maiestate, dar au uitat deja pacea şi prosperitatea pe care le- 
ai adus-o. Nu mai visează decât la cuceriri. 

— Mulţimile sunt întotdeauna nestatornice, murmură ea. 

Poporul vrea mereu contrariul a ceea ce-i convine. Dacă vrea 
război, o să-l aibă sigur cu Tutmes. Ce greu mi-e să mă 
gândesc că toate eforturile mele de a umple cu aur cuferele 
templului şi ale statului, ca să-i aduc ţării o pace benefică, vor 
fi nimicite la primul sunet de goarnă, în stare să le 
impresioneze inimile naive! 

Hatşepsut părăsi brusc odaia, şi Senmut, înţelept, preferă să 
nu o urmeze. Trebuia să înceapă să înfrunte singură realitatea 
inevitabilă. 

Două luni mai târziu, Hapusemb fu sculat din somn în toiul 
nopţii de unul dintre diaconii săi, care, terorizat, îi spuse că 
Tutmes era la uşă. Marele preot se dădu jos din pat, 
mulţumindu-i tânărului şi trimiţându-l să-i anunţe pe Nehesi şi 
gărzile Maiestăţii Sale. Îl scoase pe o uşă ascunsă care ducea 


direct la sanctuarul lui Amon, apoi îşi puse o robă şi se spălă 
pe faţă, regretând că-şi alesese tocmai noaptea aceea ca să 
doarmă la templu, şi nu în apartamentele sale. Când uşile se 
deschiseră, luase loc într-un jilg încăpător, cu mâinile 
împreunate în poala. 

Tutmes intră singur, dar doi soldaţi de-ai lui rămaseră afară 
de pază. Hapusemb îşi dădu seama pe dată unde dispăruseră 
propriii soldaţi; aurul este întotdeauna o momeală eficace. Nu 
se obosi să se ridice ca să-l salute, mulţumindu-se să încline 
uşor capul. Tutmes se apropie de el şi abia atunci Hapusemb 
se ridică şi aşteptă, după obicei, ca prinţul să vorbească 
primul. Tutmes, deşi aparent în deplinătatea facultăţilor sale, 
duhnea a bere. Se proţăpi trufaş în faţa lui Hapusemb, cu 
mâinile în şolduri, privindu-l drept în ochi. 

— Voi fi scurt, spuse el, fiindcă vreau să dorm tot atât de 
mult ca tine, mare preot, vorbi el. Am să-ţi fac o propunere. 
(Hapusemb, cu un zâmbet uşor pe buze, se abţinu să 
răspundă.) Domnia mamei mele vitrege se apropie de sfârşit, 
continuă el. Ea o ştie la fel de bine ca mine, dar nu va face 
nimic ca să-i pună capăt. N-am de gând să mai aştept mult. La 
palat se vor produce tulburări serioase; ştii cu siguranţă ce 
vreau să spun şi nu cred că e nevoie să mai fac şi alte 
precizări. 

— Ştiu, răspunse Hapusemb cu inima bătându-i tare. Ştim cu 
toţii. 

— Bineînţeles, spuse Tutmes măsurând odaia cu paşi mari. 
(Hapusemb se înfioră şi-şi vâri mâinile sub roba largă, fără a-şi 
părăsi interlocutorul din ochi.) O slujeşti cu cea mai mare 
fidelitate de mulţi ani, mare preot. Tatăl tău, vizirul, l-a slujit 
pe bunicul meu cu acelaşi devotament demn de stimă, şi din 
acest motiv am venit să te văd personal, fără să te convoc în 
mod oficial. Eşti în slujba Egiptului sau a lui Hatşepsut? Întrebă 
el, întorcându-se brusc. 

Hapusemb făcu un efort să-i răspundă cât mai calm. 

— Îmi cunoşti deja răspunsul, prinţe. Sunt în slujba Egiptului 
încarnat în persoana faraonului. 

— Ocoleşti răspunsul şi, ca să nu mai pierdem vremea, 
fiindcă sunt obosit, o s-o formulez mai limpede. Accepţi să mă 
slujeşti sau rămâi solidar cu un faraon care nu a fost niciodată 
cu adevărat faraon? 


— ÎI slujesc pe faraon, răspunse cu încăpățânare Hapusemb, 
şi Hatşepsut este faraonul. Voi continua, aşadar, să o slujesc 
atâta vreme cât va trăi. 

— Îţi ofer mai mult decât libertatea. Îţi ofer posibilitatea de a 
rămâne în posturile pe care le ai la templu şi la Curte, ca om 
de încredere şi sfetnic al faraonului. Am nevoie de tine, 
Hapusemb. 

— N-o voi abandona atâta vreme cât va conduce Egiptul, 
răspunse Hapusemb cu un zâmbet uşor. 

— Dar după aceea? 

Hapusemb făcu un efort considerabil pentru a nu se lăsa 
convins de autoritatea suverană a privirii lui Tutmes. 

— Îi sunt întru totul devotat. E tot ce pot să-ţi spun. Tutmes 
înaintă spre el, exasperat. 

— Haide, haide, Hapusemb! Spre deosebire de Senmut, tu te 
tragi dintr-una din cele mai vechi familii aristocratice ale 
regatului. Fii de partea mea şi hai să trăim în bună înţelegere! 

— N-o voi trăda niciodată pe cea care a binevoit să mă 
copleşească cu onoruri şi cu afecţiune, chiar de va fi să-mi pun 
viaţa în pericol. E faraon, prinţe, şi asta de la moartea tatălui 
ei. Trădători sunt cei care vor accepta să te urmeze! 

— Eşti prost! Exclamă Tutmes mânios. Te întreb pentru 
ultima oară. Dacă tu crezi că nu mă poţi sluji, eşti de acord să 
te exilezi şi să nu mai intri niciodată pe teritoriul Egiptului? 

— N-o să plec, răspunse Hapusemb, întorcând capul. Mai 
degrabă mor decât să o las fără apărare şi fără prieteni. 
Tutmes se îndreptă spre uşă, care-i fu deschisă de garda sa 
când îl auzi apropiindu-se. 

— Lucrurile s-ar putea opri foarte bine aici, îi zise Tutmes. 

Gândeşte-te şi, dacă te răzgândeşti cumva, anunţă-mă până 
mâine dimineaţă. 

— Îmi pare rău că te dezamăgesc, prinţe, dar eu, unul, nu-mi 
schimb hotărârea după cum bate vântul, răspunse Hapusemb 
pe un ton blând. Nu mi-o voi schimba niciodată. 

— Atunci, vei muri! Exclamă Tutmes, trântind uşa după el. 
Hapusemb se apropie grăbit de foc şi-l aţăâţă. Fu străbătut de 
un fior violent şi se simţi pătruns de frig. In aceeaşi clipă, se ivi 
Nehesi, înarmat cu un cuţit şi urmat de gărzile Maiestăţii Sale. 
— Îţi mulţumesc că ai venit, îi spuse Hapusemb, întinzându-şi 
mâinile spre foc. 


— M-am grăbit cât am putut, spuse Nehesi, vârându-şi cuțitul 
la loc în teacă. M-am întâlnit cu Tutmes şi cu soldaţii lui 
înarmaţi până-n dinţi. 

— A venit doar ca să vorbească cu mine. Am vorbit şi după 
aceea a plecat. 

— Eşti palid tot, remarcă Nehesi. 

Hapusemb transpira abundent şi tremura din cauza 
frisoanelor, revenindu-şi încetul cu încetul şi recăpătându-şi 
calmul obişnuit. Îl conduse pe Nehesi la masă şi-şi turnă o 
cupă de vin pe care o bău cu lăcomie. 

— Nu e deloc de mirare. Tutmes se pregăteşte de acţiune, 
într-o zi sau două, din câte cred. A venit să-mi ofere un colac 
de salvare. 

— la te uită! Exclamă Nehesi, râzând răutăcios. Nu mi-e greu 
să ghicesc preţul... şi nici răspunsul tău. Unde-ţi erau gărzile? 

— A avut grijă să le îndepărteze. Nu cred că le voi mai vedea 
prea curând. Trebuie să-l prevenim imediat pe Senmut, 
probabil că e la faraon. (Dădu din umeri cu un aer istovit şi 
neputincios.) Dar ce putem face? 

— Nu ne mai rămâne decât să murim cu demnitate, răspunse 
indiferent Nehesi. După cum ne putem mândri că am trăit cu 
demnitate. Vom afla milostenie în ochii zeilor. Sfârşitul nostru 
riscă să fie rapid, dar cum va fi al faraonului? 

Se priviră cu disperare, copleșiți de brusca lor neputinţă. Apoi 
părăsiră împreună apartamentele lui Hapusemb şi se 
cufundară în bezna nopţii, escortaţi de gărzile regale care 
stăteau cu ochii în patru. 

Senmut şi Hatşepsut dormeau în clipa când Nehesi se 
prezentă la uşa dormitorului, dar se treziră auzind şoaptele 
însufleţite, înainte chiar ca Dua-eneneh să intre. Se sculară şi 
se îmbrăcară în grabă. 

— Marele preot şi cancelarul cer să fie primiţi, anunţă Dua- 
eneneh făcând o plecăciune. 

Hatşepsut fu cuprinsă deodată de panică. Aşadar, sosise 
momentul. Dar de ce atât de repede, de ce acum? 

— Pofteşte-i, şi rămâi cu noi, Dua-eneneh. Mă tem că ceea ce 
au de spus te priveşte şi pe tine. 

Dua-eneneh deschise larg uşile, dându-le drumul lui 
Hapusemb şi lui Nehesi, şi le închise apoi fără zgomot, după 
ce se asigurase că gărzile regale stăteau de pază. 


— Vorbeşte, spuse pe dată Hatşepsut, şi nu încerca în niciun 
caz să mă cruţi. A sosit momentul, nu-i aşa? 

Nehesi se aşeză lângă masă, şi Hapusemb se apropie, 
relatându-i, cât mai puţin brutal cu putinţă, propunerea lui 
Tutmes. Ea îl ascultă fără să-l întrerupă şi, când termină, îl luă 
cu tandreţe de umeri. 

— Pentru salvarea ta, prietene drag, trebuie neapărat să 
părăseşti Teba încă din noaptea asta. Nu vreau să te am pe 
conştiinţă. 

— Nu plec. Locul meu e aici, şi voi rămâne aici. Nehesi şi 
Senmut, ca şi toţi miniştrii tăi îţi vor da acelaşi răspuns. 

— V-am luat totul, Hapusemb, până şi inima. Trebuie oare să 
vă iau şi viaţa? (Glasul ei nu mai era decât un murmur care 
implora.) O să vă dau aur şi soldaţi şi o să puteţi găsi uşor 
refugiu în Retenu. Te implor, Hapusemb, pleacă de lângă 
mine! 

Acesta scutură încăpățânat din cap, zâmbindu-i. 

— Nu, nu şi nu! Spuse el. Cum aş mai putea trăi după ce te- 
am părăsit în voia sorții? 

— Prostule! Nătărăule! Replică ea cu mânie. Dar ce ai mai 
putea face rămânând aici? Nu poţi evita ceea ce e de neevitat! 

— Putem muri. (Glasul lui Nehesi se auzi din celălalt capăt al 
odăii.) Putem muri. (Hatşepsut se aruncă pe pat scoțând un 
strigăt de disperare.) îi putem arăta lui Tutmes ce înseamnă 
adevărata loialitate,  dovedindu-ţi pentru ultima oară 
devotamentul nostru nemărginit. Niciun soldat nu şi-ar putea 
dori un sfârşit mai onorabil. 

Nehesi se exprima pe acelaşi ton detaşat dintotdeauna, ca şi 
cum ar fi fost vorba de discutarea unei probleme banale. 

— Cât timp ne-a mai rămas? |ntrebă Hatşepsut. 

— Nicio clipă, replică Nehesi, alăturându-se micului grup. 
Acum că Tutmes şi-a dezvăluit jocul, va acţiona repede. Şi 
primul pe care-l va lovi vei fi tu, Senmut, fiindcă eşti prinţul cel 
mai puternic din Egipt. Apoi îl va suprima pe Hapusemb, care 
deţine cea mai înaltă funcţie la templu, şi va termina cu mine, 
garda de corp a faraonului. 

— Cred că va încerca să ne doboare pe toţi trei în acelaşi 
timp, spuse Senmut. (Conversaţia îi dădea o impresie de 
coşmar, şi nu lipsea nimic în acest sens: lumina lividă, 
siluetele încremenite, vaietul vântului în noapte şi, planând în 


jurul lor, tenebrele eternității.) Va lovi rapid şi bine, continuă 
el, într-o zi sau două, cel mult, ca să nu-ţi lase răgaz să-ţi 
aduni oamenii. 

— Ce puţin mă cunoaşte! Răspunse Hatşepsut. Dacă ar fi fost 
în locul meu, Tutmes nu ar fi şovăit o clipă să verse zadarnic 
sângele soldaţilor, dar eu, una, nu voi face aşa ceva. Nu voi 
provoca moartea nimănui. 

O tăcere grea se lăsă peste oamenii copleşiţi de un sentiment 
de înfrângere. Hatşepsut îi ceru lui Dua-eneneh să o aducă pe 
Nofret şi pe sclavele ei. 

— O să mâncăm şi o să bem împreună până la răsăritul 
soarelui, fără să mai vorbim de toate astea. Îmi cunoaşteţi 
sentimentele faţă de voi. Dacă nu mai pot face altceva decât 
să intervin în favoarea voastră pe lângă zei, o s-o fac fără 
ezitare. Ne vom întâlni după aceea pe pajiştile verzi ale 
paradisului, cu veşnicia în faţa noastră, şi ne vom depăna 
amintiri despre viaţa noastră de aici. 

Nimeni nu făcu vreun gest, nici nu o privi, fiecare simțind un 
nod în gât din pricina tulburării. Nofret le aduse mâncare şi 
băutură şi aprinse câteva candele. Aşezaţi pe perne sau direct 
pe jos, mâncară şi închinară numeroase toasturi, evocând cu 
glas scăzut amintirile comune ale zilelor fericite din tinereţe, 
cu un zâmbet plin de dragoste şi de resemnare pe buze. Apoi 
veniră zorile; Hatşepsut îngenunche în faţa lor, cu faţa 
ascunsă de părul despletit, şi, înlănţuiţi, intonară imnul către 
zeu, cu glasul frânt de lacrimile bruşte pe care nu şi le puteau 
reţine, scăldaţi în lumina blândă a primelor raze ale lui Ra. 

Hatşepsut se ridică şi îi ţinu îndelung şi cu pasiune în braţele 
ei, amestecându-şi lacrimile cu cele ale prietenilor ei în liniştea 
aurorei. Se prosternară unul câte unul în faţa ei, sărutându-i 
picioarele, şi se îndepărtară, luând cu ei anii de fericire pe 
care i le dăruiseră. Hatşepsut îşi întoarse spre Senmut chipul 
palid şi obosit, care i se păru ciudat de tineresc. 

— Să mergem pe terasă, îi spuse ea, luându-l de mână. leşiră 
din dormitor şi urcară pe scara ce ducea pe acoperişul Sălii de 
Audienţe, unde se aşezară ţinându-se de mână, şi Senmut 
aruncă o ultimă privire pilonilor maiestuoşi şi piramidelor din 
Teba, falezelor încă aureolate de un halo de ceaţă, apelor 
unduitoare ale Nilului, străjuit de palmieri şi trestii, copastiei 
aurii a bărcii regale, legată la debarcader. Trase adânc aer în 


piept, ca să nu piardă nimic din parfumurile minunate ale 
Egiptului, mirosul fluviului şi al lotuşilor, miresmele vegetației 
înconjurătoare, amestecate cu cele, mai apropiate, ale 
smirnei. 
— Îţi mulţumesc, zeiţă minunată! Murmură el întorcându-se 
spre Hatşepsut. Îţi mulţumesc, încarnare divină şi eternă! 
O luă încet în braţe şi o sărută prelung, în timp ce negurile 
dimineţii se împrăştiau. 

28 
Senmut se întoarse la palatul său şi-şi petrecu ziua făcând 
ordine în lucruri şi rezolvându-şi treburile. Spre amiază, o urcă 
pe Ta-kha'et împreună cu mulţi dintre servitori în barca sa, 
dând ordin căpitanului să-i ducă la locuinţa părinţilor lui, în 
nordul ţării. Simţindu-l pe Senmut în primejdie, Ta-kha'et 
protestă energic. 
— N-are rost să mai discuţi! Spuse el ferm. Vei sta la tatăl 
meu până când îţi voi spune să te întorci. Nu va dura mult. 
Vezi, i-am pus şi pe muzicanți să te însoţească! Te rog, Ta- 
kha'et, nu-mi face greutăţi, că mă supăr! 
Zâmbetul liniştitor al lui Senmut îi învinse până la urmă 
reticenţele. 
— Bine, Senmut, plec. Dar, dacă n-am veşti de la tine până la 
sfârşitul iernii, mă întorc singură! Ce ai de făcut? 
— Ceva foarte neplăcut, răspunse el. 
În aceeaşi clipă, pisica lui Ta-kha'et îi scăpă din braţe şi veni 
să se frece de picioarele lui Senmut, după care se refugie în 
barcă. 
— Ai speriat-o, îi spuse ea, urcând pasarela. 
— Nu eu, răspunse Senmut. 
O sărută şi privi în urma bărcii care se îndepărta încet de 
chei. Ea îşi flutură mâna o singură dată, apoi intră în cabină. 
Senmut părăsi debarcaderul şi se duse pe malul iazului, în 
inima grădinilor sale, unde se aşeză pe iarbă şi, fără să se mai 
gândească la nimic, se încălzi la soarele de iarnă. In ciuda 
eforturilor sale, nu reuşi să-şi liniştească inima care bătea să-i 
spargă pieptul. O dorinţă violentă de a trăi îl copleşi brusc, şi- 
şi îngropă faţa în mâini, scoțând un geamăt. 
— Stăpâne, câte tacâmuri să pun la cină? îl întrebă 
majordomul, atingându-i braţul. 
Senmut tresări şi-l privi, năucit. 


— Niciunul, prietene, răspunse el râzând. În seara asta nu va 
fi niciun ospăț; poţi să pleci când vrei. Dă-le liber tuturor 
servitorilor înainte de lăsarea nopţii şi ai grijă să nu rămână 
niciun sclav în casă. Nu am nevoie de ei până mâine 
dimineaţă. 

Bărbatul făcu o plecăciune, perplex, şi se retrase. Senmut 
rămase în grădină, contemplând peştii multicolori, cu mintea 
liberă şi uşoară, până ce se înseră, apoi se întoarse grăbit în 
apartamentele sale. 

Veniră imediat după ce la templu bătu de miezul nopţii. 
Senmut îi aştepta citind la lumina unei lămpi mici. Le auzi 
paşii furişaţi şi tăcuţi pe coridorul întunecat. Se opriră o clipă, 
apoi se apropiară ceva mai încet. Senmut zâmbi de ezitarea 
lor, puse sulul de papirus jos şi se ridică. Se aşteptaseră 
probabil ca palatul să fie puternic luminat şi să fie întâmpinați 
de gărzi numeroase şi de soldaţi vigilenţi. Cineva încercă 
foarte uşor să deschidă uşa; apoi se auziră câteva cuvinte 
şoptite, urmate de un ordin tăios. Senmut rămase nemişcat, 
luptându-se cu panica. Uşile mari de cedru se întredeschiseră 
treptat. Senmut stătea tot nemişcat. Fuiorul de fum de tămâie 
ce se înălța din vasul aflat în spatele său se clătină, sulul de 
papirus foşni, dar ochii lui Senmut erau aţintiţi asupra 
deschiderii mari şi negre din perete ce se lărgea necontenit. În 
el urcă un val de protest, îndemnându-l să fugă, să o ia la 
goană, să trăiască! O mână brună, împodobită cu un inel se 
strecură de-a lungul uşii. Senmut închise ochii pentru o 
fracțiune de secundă, cu trupul scăldat în sudoare. Cele două 
canaturi se deschiseră brutal, dându-se de perete cu un 
zgomot asurzitor. Doi oameni se năpustiră la el, înarmaţi cu 
pumnale lucioase. Avu răgazul să întrezărească expresia 
sălbatică şi crudă de pe chipurile lor încadrate de căşti 
albastre. In clipa care urmă, i se păru că se apropiau de el cu o 
încetineală extremă, ca şi cum timpul ar fi încremenit 
deodată, transformându-se în veşnicie; zări faţa imuabilă a 
suveranei lui sub dubla coroană, ochii ei de o severitate 
tandră aţintiţi asupra lui, şi îi zâmbi. Căzu la pământ, şi doar 
atunci îi ajunseră la urechi propriile strigăte de groază şi simţi 
gust de sânge în gură. Deasupra lui, tavanul albastru presărat 
de stele se clătină şi se topi în profunzimea tenebrelor. 

Pe Hapusemb îl uciseră în timpul plimbării sale singuratice 


sub clar de lună, în grădină. Muri de pe urma numeroaselor 
răni, după câteva minute, în iarba umedă de rouă. 

Pe Nehesi îl loviră după ce-i neutralizară cele două gărzi de 
corp, în timp ce părăsea palatul pentru a se întoarce acasă. Nu 
reuşi să se ferească de pumnalul care-i tăie gâtul şi, după ce 
făcu câţiva paşi clătinându-se, se prăbuşi pe lespezile 
îngheţate ale aleii, cu patru ore înainte de răsăritul soarelui. 

Hatşepsut încă nu se culcase când Paere dădu buzna în 
camera ei. Nofret dormea deja, lângă uşă, dar Hatşepsut, care 
nu reuşea să-şi găsească somnul, măsura camera în lung şi-n 
lat, cu braţele încrucişate la piept şi capul plecat. Tânărul 
servitor, urmat de o gardă a Maiestăţii Sale, apăru din pasajul 
secret. Regina se apropie grăbită de el, terorizată. Plângând şi 
tremurând din toate încheieturile, servitorul murmura cuvinte 
de neînțeles. Avea sânge pe mâini, pe faţă şi pe haine. Făcea 
eforturi disperate de a vorbi, agitând frenetic ceva ce ţinea în 
mână. La un semn de-al lui Hatşepsut, garda îi aruncă în faţă 
un vas cu apă. Cu răsuflarea tăiată, Paere se cutremură, fără a 
înceta să plângă, şi se prăbuşi deodată în jilţul regal. In cele 
din urmă, izbuti să vorbească, cu un glas întretăiat de suspine, 
fără a da drumul obiectului din mână. 

— L-au ucis! ... L-au asasinat! ... strigă el. 

Hatşepsut se năpusti la el şi îi smulse obiectul din mâinile 
însângerate. Era un sul de papirus mânjit de sânge, care purta 
sigiliul ei, de mult rupt. În clipa când îl desfăcea febrilă, uşa 
principală se deschise şi Dua-eneneh dădu buzna în odaie. 

— Maiestate! Hapusemb!  Nehesi! Morți amândoi! Ce 
trebuie... 

Dar Hatşepsut se uita fix la Paere cu o privire plină de groază 
şi de disperare. Era sulul pe care Senmut desenase primul 
plan al templului pe care i-l propusese, iar ea scrisese de-a 
curmezişul schiţei perfecte: „Proiect al arhitectului Senmut, 
autorizat şi aprobat de mine. Viaţă, Prosperitate şi Fericire!” 

În zori, după o noapte de coşmar petrecută liniştindu-l pe 
Paere şi discutând mai raţional cu Dua-eneneh, luptând din 
toate puterile pentru a nu-şi pune capăt zilelor aruncându-se 
din înaltul templului, Hatşepsut se îmbrăcă în alb şi argintiu şi- 
şi puse dubla coroană pe cap. Făcu tot ce putu pentru a 
ascunde urmele crude ale durerii, marcându-şi ochii istoviţi cu 
kholul cel mai negru şi dând oarecare culoare obrajilor ei livizi. 


Apoi se duse în Sala de Audienţe împreună cu Dua-eneneh, 
urcă treptele tronului auriu şi lăcuit şi se aşeză maiestuoasă. 

Cadavrul lui Nehesi şi al lui Hapusemb fuseseră duse în Casa 
Morților, dar nimeni nu-l putuse găsi pe al lui Senmut. 
Hatşepsut poruncise să se pună sigilii la uşa camerei sale, dar, 
pe măsură ce-i parveneau rezultatele negative ale căutărilor, 
începu să se teamă că nu-l va mai găsi niciodată. 

Tutmes era în stare să se teamă de el deopotrivă mort fiind şi 
probabil poruncise ca trupul lui Senmut să fie ciopârţit şi 
îngropat adânc, pentru ca zeii să nu-l mai poată găsi niciodată 
pentru a-l primi în paradis. Cruzimea demonică a lui Tutmes o 
îngrozea în cel mai înalt grad pe Hatşepsut. Hapusemb... 
Nehesi... Senmut... Lângă ea nu mai rămăsese nimeni. Era 
singură... 

Aşteptă răbdătoare sosirea lui Tutmes, împreună cu Dua- 
eneneh, care, stând nemişcat în dreapta ei, îi ţinea stindardul, 
în timp ce palatul ieşea încetul cu încetul din toropeală. 

In cele din urmă, auzi răsunând paşii săi grei şi fermi. Să 
asculte şi să privească era tot ceea ce mintea ei, paralizată 
încă de viziunea mâinilor înroşite de sângele tovarăşilor ei 
credincioşi, mai era în stare să facă. Privirea lui Tutmes îi 
oglindea vinovăția provocatoare şi sentimentul nou al puterii, 
îi era silă de el şi se temea deopotrivă. 

Se ridică de pe tron când îl văzu intrând, cu Yamu-nefru, 
Djehuti şi Sen-nefer în urma lui, fără a-i veni să creadă într-o 
trădare atât de dureroasă. Cu răsuflarea tăiată de tristeţe, îi 
văzu apropiindu-se şi salutând-o. Tutmes o privi o clipă 
îndelungată în ochi. In depărtare răsună o trâmbiţă; un şoim 
trecu în zbor prin faţa ferestrei; un servitor trecu cântând prin 
grădină. Se înfruntară din priviri într-o tăcere lugubră şi plină 
de ură până ce Hatşepsut se aşeză încet înapoi pe tron. 

— l-ai ucis... 

— Evident! Ce-ţi închipuiai? Credeai poate că o să aştept luni 
şi ani de zile fără să fac nimic? 

— Nu. 

— N-aveam de ales. O ştii foarte bine! 

— Intotdeauna ai de ales. Tu ai ales laşitatea. 

— Am ales singura cale posibilă! Strigă Tutmes. 

Ea îl privi, impasibilă, apoi se întoarse spre cei trei bărbaţi 
care stăteau ceva mai în spate. 


— Apropiaţi-vă, Yamu-nefru, Djehuti, Sen-nefer, spuse ea, 
rostindu-le încet şi liniştită numele. 

Cei trei se apropiară de tron şi se înclinară cu răceală. Calmul 
şi indiferența lor manifeste o răniră adânc. 

— Sunteţi părtaşi la crimele astea abjecte? 

— Nu, Maiestate, jur pe numele tău! Exclamă Yamu-nefru, 
tresărind de surpriză. N-am aflat decât în dimineaţa asta de 
moartea lui Senmut şi a celorlalţi! 

— Puteţi să le mulţumiţi zeilor, răspunse Hatşepsut, pe 
jumătate uşurată. V-aş fi pedepsit cu mâna mea. Mai aveţi 
ceva de adăugat? (Lui Hatşepsut îi era aproape imposibil să 
creadă că putuseră să o abandoneze.) 


Schimbară câteva priviri între ei, apoi Yamu-nefru vorbi din 
nou. 

— Te-am iubit, Floare a Egiptului, ne-am riscat vieţile ca să te 
slujim. Am luptat alături de tine şi am guvernat cu cinste în 
ochii zeului, ca şi în ai tăi. Dar astăzi, când prinţul moştenitor 
uzează de drepturile sale legitime la tron, legea ne obligă să-l 
recunoaştem. Nu frica ne-a călăuzit faptele. 

— Vă cred. 

— Am procedat astfel fiindcă noi credem cu adevărat că 
Tutmes este Horusul de aur, adevăratul moştenitor al dublei 
coroane. 

— În virtutea cărei legi? 

— În virtutea legii care spune că faraonul trebuie să fie 
bărbat. 

Hatşepsut îşi trecu mâna peste ochii care-i ardeau de 
oboseală şi le dădu liber cu un gest dezgustat. 

— Bine! N-are rost să mai discutăm! V-am înţeles 
raţionamentul clar şi ciudata voastră concepţie despre cinste. 
Şi eu v-am iubit, dar acum ieşiţi de aici, doar dacă nu vreţi să 
vedeţi cum faraonul vostru îşi pierde coroana. 

Tutmes le făcu un semn din cap, şi cei trei se retraseră. 

— Vor să evite orice vărsare de sânge, asta-i tot; Cât despre 
ceea ce cred ei cu adevărat, nu ştiu nici eu mai mult decât 
tine. 

— În orice caz, masacrele nu te înspăimântă! 

— N-am venit ca să agit cenuşa morţilor, spuse el apropiindu- 
se de Hatşepsut. Ziua de ieri s-a dus, dar cea de mâine îmi 


aparţine. Coboară de pe tron! 

— Nu. 

— Coboară, Hatşepsut, sau îmi chem soldaţii! 

Hatşepsut vru să-i strige că n-are decât să o facă, dar ar fi 
fost o provocare prostească şi nechibzuită. Cobori încet 
treptele tronului, cu ochii arzând de furie. 

— la-l! E al tău! 

— Scoate-ţi coroana! 

Hatşepsut păli, gata să se prăbuşească. Văzând durerea 
adâncă ce-i acoperea ochii mari şi negri, Tutmes nu putu să nu 
simtă un val puternic de simpatie faţă de ea. Fu cât pe ce să 
întindă braţele spre ea, ca să o sprijine, dar înverşunarea sa 
încăpăţânată îi învinse elanul de afecţiune. 

— Scoate-o! 

— Vino s-o iei! Lasă pumnalul, Dua-eneneh, a curs destul 
sânge. 

Şeful crainicilor îşi puse cu tristeţe pumnalul la loc în teacă şi 
îşi întoarse capul. Tutmes păşi înainte şi îi scoase coroana de 
pe cap cu un gest rapid. Părul despletit al lui Hatşepsut îi căzu 
pe umeri, dezvăluind din nou femeia, regina care era. Tutmes 
se întoarse brusc auzind râsul sarcastic care avea darul de a-l 
exaspera. 

— Ei bine, iată, avem de-acum un nou faraon! Exclamă ea. 
Nu mai trebuie decât să-ţi legitimezi puterea, Tutmes! Meryet 
abia aşteaptă să te ducă la templu ca să devină regină. 

— N-o vreau pe Meryet, replică el sec. Pe tine te vreau. 

— Pe mine? Răspunse ea stupefiată. Mă vrei regină? 

— Exact. Meryet nu mi-ar fi de niciun folos ca soţie, în timp ce 
tu ai putea participa activ la exercitarea puterii, împreună, am 
fi invulnerabili. 

— Mâinile îţi sunt încă roşii de sângele bunului meu cel mai 
preţios şi îndrăzneşti să mă ceri de soţie? (Hatşepsut nu mai 
rezistă la această lovitură din urmă şi se lăsă să cadă pe 
treptele tronului.) Şi la moartea mea, o să te căsătoreşti cu 
Meryet ca să continui să domneşti în deplină siguranţă. Ce 
viclean eşti, Tutmes, ce viclean şi odios! 

— Nu chiar atât pe cât crezi tu! Răspunse el brutal. N-am 
deloc nevoie de tine, dat fiind că o am pe Meryet, aşa cum mi- 
ai atras atenţia chiar tu. Dar te vreau! 

— De ce? În numele zeului, de ce? Spre deosebire de tine, eu 


nu mai sunt foarte tânără. Ce cuplu frumos am fi, Tutmes! 

— Atunci, ce să fac cu tine? l-o reteză el exasperat. Nu pot 
totuşi să te las liberă, ca să complotezi împotriva mea peste 
tot! 

— Asta, Faraonule şi Veşnicule, răspunse ea zâmbind uşor, e 
treaba ta! 

Îi făcu semn lui Dua-eneneh şi părăsi Sala de Audienţe, 
întorcându-se în apartamentele ei pustii şi tăcute, lăsându-l pe 
Tutmes singur, spumegând de furie, cu coroana în mâini. 

Avea mare nevoie să se odihnească, dar nu reuşi asta. De 
fiecare dată când încerca să se relaxeze, întinsă pe pat, în 
minte îi năvăleau imagini înspăimântătoare; îl vedea pe 
Senmut zăcând într-o baltă de sânge, cadavrul lui Hapusemb 
în lumina lividă a lunii şi pe Nehesi cu ochii larg deschişi, cu un 
pumnal înfipt în gât. Preferă să iasă din odaie şi se duse 
împreună cu Nofret în locuinţa lui Meryet. Atmosfera palatului 
se schimbase deja; la trecerea ei, soldaţii, sclavii şi nobilii o 
salutară cu aceeaşi deferenţă dintotdeauna, dar în priviri le 
putu citi stupoarea. Nu auzea decât şoapte pe coridoarele 
vaste, unde la uşile ministerelor se formau brusc grupuleţe, în 
care oamenii vorbeau cu însufleţire. Hatşepsut mai degrabă 
simţi decât văzu strania confuzie ce domnea printre numeroşii 
secretari care rătăceau de la o sală la alta, fără a şti prea bine 
de la cine să ceară dispoziţii şi cui să înmâneze rapoartele 
stufoase. Fu silită să treacă prin faţa cabinetului lui Senmut. 
Uşile erau deschise, masa de lucru goală, dar jilţul era aşezat 
în aşa fel încât s-ar fi putut crede că va lua loc dintr-o clipă 
într-alta, cu mâinile pline de suluri. Hatşepsut întoarse la 
iuţeală capul şi-şi continuă drumul. 


O găsi pe Meryet stând în picioare pe o rogojină, cu braţele 
întinse în faţă. O sclavă tocmai îi înfăşură în jurul trupului o 
pânză de în. Hatşepsut rămase cu gura căscată văzând-o 
şiroind de apă. 

— Dar ce faci, Meryet, pentru numele cerului! 

Meryet ridică spre mama ei o privire agresivă şi temătoare. 
— Mi se croieşte o rochie nouă. Uscându-se, țesătura udă va 
lua exact formele corpului meu. E foarte frumos şi e ultima 
modă. 

— Ultima modă... Eşti la curent cu ceea ce tocmai s-a 


întâmplat la palat? Măcar ştii ce mi s-a întâmplat? 

Sclava lui Meryet îi prinse sub braţ pânza udă cu ajutorul unui 
ac mare de bronz. Apoi fata îşi strecură cu delicateţe 
picioarele goale în sandale. 

— Da, fireşte că ştiu; îmi pare rău, mamă, dar totul e din vina 
ta. Dacă ai fi acceptat mai din timp să-i laşi locul lui Tutmes, 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu te poţi acuza decât pe tine. 

Hatşepsut amuţi şi se îndreptă spre uşă. Meryet o întrebă de 
ce venise, dar ea ieşi fără un cuvânt. In momentul când dădea 
să cotească la capătul coridorului, o zări pe Meryet care se 
uita după ea din pragul odăii. 

— Vă potriviţi bine, tu şi Tutmes! Îi strigă ea. Vă urez multă 
bucurie împreună! 

Înainte ca Meryet să fi avut răgazul de a-i răspunde, 
Hatşepsut ieşise în goană în grădină, orbită de lacrimi. 

Tutmes decretă cele şaptezeci de zile reglementare de doliu 
pentru Hapusemb şi Nehesi. Cadavrele fură predate preoţilor, 
care petrecură multe zile învelindu-le în fâşii de pânză şi 
pregătindu-le pentru ultimul drum. Tutmes nu rosti însă nici 
măcar o dată numele lui Senmut. „Trădătorii nu merită nici 
doliu, nici funeralii”, se mărgini să-i explice lui Hatşepsut, pe 
un ton dispreţuitor. Aceasta îl plânse singură în faţa statuii lui 
Amon, în singurătatea camerei sale, şi recită rugăciunile 
pentru morţi fără preoţi şi nici diaconi care să ducă tămâia sau 
să-i răspundă. Suferinţa crescu în ea fără răgaz şi deveni în 
scurt timp o lungă plângere dureroasă, îşi manifestă profundul 
dezgust refuzând a însoţi cortegiul funebru, dar îl privi 
alcătuindu-se de pe terasa palatului, pregătindu-se să ducă 
departe de ea tot ce mai rămăsese din viaţa ei distrusă. 

La două zile după funeralii, Tutmes şi Meryet se duseră la 
templu, unde coroana îi fu înmânată oficial tânărului. Meryet 
primi cu un zâmbet triumfător coroana mică în formă de 
cobră. Festivităţile durară până în zori, şi Hatşepsut, întinsă pe 
pat, auzi crescând şi descrescând rumoarea petrecerii. 
Refuzase să meargă la templu, în ciuda strigătelor şi a 
amenințărilor lui Tutmes, şi se mărginise să-l privească 
trecând în tăcere, fără să înceteze să dea din cap. 

Tutmes îşi numi arhitectul, Menkheperrasomb, mare preot al 
lui Amon, şi Hatşepsut nu se obişnui niciodată să-l vadă, 
îmbrăcat în blana de leopard, în faţa sanctuarului când venea 


să-şi facă rugăciunile. Zilele treceau, dar ea evită cu grijă să-i 
întâlnească privirea, într-atât de mult dorea să-l vadă pe 

Hapusemb în locul lui. 

Aceasta nu era decât una dintre numeroasele schimbări 
survenite la palat. Într-o zi, când voia să-i înmâneze un mesaj 
lui Dua-eneneh, în locul acestuia se prezentă Yamu-nefru. 

— Am cerut să vină şeful crainicilor mei, şi nu tu, spuse ea 
sec. Unde e? 

— Nobilul Dua-eneneh a fost chemat înapoi la domeniile sale 
din Sud, îi răspunse el fără un zâmbet, cu chipul lipsit de orice 
tresărire. Faraonul m-a numit crainic-şef cât timp va lipsi. 

Hatşepsut îl privi cu tristeţe pe tânăr, fără să răspundă. Nu 
avea niciun rost să lupte, să strige şi să ceară ca Dua-eneneh 
să fie adus înapoi pe dată. Ştia că nu se va mai întoarce 
niciodată. Îl expedie pe Yamu-nefru şi îi dădu mesajul lui 
Nofret. 

Fiecare zi şi fiecare săptămână îi aduceau noi şi crude dovezi 
ale decăderii sale. Hatşepsut îşi consumă ultimele puteri 
făcând exerciţii fizice violente. Vâna zilnic, cu o sălbăticie 
uimitoare, şi se întorcea la palat cu carul trosnind sub 
greutatea animalelor celor mai diverse, de care nu-i mai păsa 
de cum ajungea acasă. Totuşi, în ciuda acestor lungi zile 
istovitoare, mânia şi nemulţumirea ei rămâneau la fel de 
profunde. 

Menkh o însoțea în expedițiile ei; nu se schimbase deloc, 
glumind tot atât de mult ca înainte, râzând şi agitându-se în 
jurul ei ca de obicei, fără să-i pese nici cât negru sub unghie 
de soldaţii lui Tutmes însărcinaţi să-i supravegheze în 
permanenţă; Hatşepsut recunoştea însă adesea în adâncul 
privirii sale urmele unei răni adânci, care nu avea să se mai 
închidă niciodată. 

Tutmes remarcase, deoarece nu-i scăpa nimic, excursiile lor 
zilnice. Chibzui îndelung la măsurile ce trebuiau luate şi hotărî 
să nimicească brutal prietenia aceasta din ce în ce mai 
stânjenitoare. 

Într-o bună zi, Menkh se întâlni cu Hatşepsut lângă cazărmi, 
având o boccea la picioare şi o pelerină pe braţ. Făcu o 
plecăciune adâncă şi, când se ridică, îi dezvălui un chip 
răvăşit. Fără să mai aştepte ca ea să-i răspundă la salut, 
spuse: 


— Îmi cer preaplecat iertare, Divină, dar începând de astăzi 
n-o să te mai pot însoţi la vânătoare. Trebuie să plec. 

— Ce? Exclamă Hatşepsut stupefiată. 

Menkh se forţă să-şi ascundă tumultul emoţiilor care-l 
copleşeau, durerea şi furia asociate cu un alt sentiment, 
straniu şi înspăimântător. 

— Faraonul are nevoie de un căruţaş la noile garnizoane de la 
hotarul nubian; acolo trebuie să plec. Foarte, foarte departe 
de aici, adăugă el, cu un zâmbet uşor. 

— Cât de departe? Întrebă Hatşepsut, cu un nod în gât. (Nu 
reuşea să înţeleagă cum ajunsese Tutmes să-l suspecteze pe 
Menkh că ar complota împotriva lui.) 

— Atât de departe, încât nu cred că o să mă mai întorc 
vreodată. Garnizoana asta se află în mijlocul deşertului, şi e 
înconjurată de kuşiţi. Dar anii contează mai mult decât 
depărtarea... într-un cuvânt, Maiestate, conchise el brusc, sunt 
surghiunit. 

„Aşadar, tronul nu-i ajunge! Îşi zise cu amărăciune Hatşepsut, 
amuţită. O, nu, nu tu, Menkh, singurul meu prieten! Cu cine o 
să-mi mai pot aminti de zilele fericite din tinereţe?” 

— Dar lneni? Spuse ea precipitat. Tutmes nu va refuza să-l 
asculte. 

— Tata s-a dus la faraon, răspunse Menkh dând din umeri. 
Tutmes l-a tratat cu cea mai mare deferenţă, dar tata a 
îmbătrânit şi şi-a pierdut frumoasa elocvenţă de odinioară. 
Faraonul i-a dat clar de înţeles că fiul lui trebuie să plătească 
pentru că s-a alăturat unui trădător. 

— Şi dacă m-aş duce eu să-i vorbesc? 

— La ce bun? lartă-mă, Maiestate, dar nu ai face decât să-i 
aţâţi ura. Cât despre mine, nu-mi mai rămâne decât speranţa. 
— Amon, Amon! Strigă Hatşepsut, cu inima frântă. Nu te-am 
slujit cu cea mai mare dragoste? Nu ţi-am fost oare 
credincioasă? Atunci, de ce toate aceste încercări? (Apoi se 
întoarse spre Menkh.) Speră în continuare, prietene, dacă vrei, 
dar vei pierde până la urmă. Pentru mine, s-a terminat pe 
vecie cu speranţele şi bucuriile. 

— Adio, Hatşepsut, spuse Menkh, apropiindu-se de ea. Am 
înfăptuit lucruri mari împreună, şi câte am mai fi făcut fără 
intervenţia funestă a destinului! (Nu erau cuvintele unui 
servitor adresate stăpânului, ci ale unui prieten.) 


Hatşepsut îşi luă rămas-bun de la cel care, încă de când era 
mic copil, fusese mereu alături de ea, făcând-o să râdă şi 
încurajând-o cu veselia lui. Din frivolul Menkh nu mai 
rămăsese însă nimic; în faţa ei nu se mai afla decât un străin, 
de un calm îngrijorător. 

Se aplecă brusc spre el şi-l sărută pe buze. 

— Nu mai vorbi de destin, îi spuse ea. Gândeşte-te la mine, 
Menkh, în singurătatea nopţilor lungi din deşert, tot atât de 
mult cât mă voi gândi eu la tine. 

Menkh îşi ridică bocceaua şi o aruncă pe umăr; în curând, i se 
alăturară soldaţii gata să se pună în mişcare. 

— Probabil că-ţi vei găsi alt căruţaş, Maiestate, dar îţi jur că 
niciunul nu va fi atât de iscusit ca mine! 

Zâmbetul lui Menkh nu mai era decât reflexul palid al celui 
care luminase atâta vreme frumosul lui chip. Hatşepsut nu 
răspunse şi, nemişcată, îl privi în timp ce dispărea înapoia 
tufişurilor dese. 

Hatşepsut nu mai merse niciodată la vânătoare. 

Tutmes nu se opri aici cu remanierile din sânul puterii. 
Tahuti, salvat de preţioasa lui pricepere, fu cruțat, dar 
coborât la rangul de trezorier secund, în timp ce grosolanul 
Min-mose îi lua locul. Purtătorii de evantai ai lui Hatşepsut fură 
şi ei concediaţi, şi femeile ei se văzură nevoite să poarte în 
locul lor marile evantaie din pene de struţ roşii, ceea ce nu o 
împiedică pe Hatşepsut să continue să se plimbe cu capul sus, 
în ciuda umilirii suferite: sarcina de a purta evantaiele regale 
era rezervată exclusiv bărbaţilor. Încetul cu încetul, palatul 
răsună de paşii grei ai soldaţilor lui Tutmes, şi Teba întreagă 
de vorbele lor războinice şi vindicative. 

Hatşepsut le evita pe cât putea prezenţa. Palatul nu mai era 
locul liniştit şi ordonat de odinioară, şi servitorii ei nu pierdeau 
niciodată prilejul de a face aluzii la puterea lui Tutmes şi la 
proiectele sale îmbucurătoare de război. Hatşepsut traversa 
fluviul în zori şi se refugia singură în templul ei, citind mereu şi 
mereu povestea vieţii sale şi a lui Senmut. Hieroglifele se 
întipăreau pentru întotdeauna în ea. Continua să fie zeul şi 
avea să fie până în veacul vecilor. Când se plimba la umbra 
copacilor aduşi din Punt, avea deseori impresia că Senmut se 
afla lângă ea, gata să o cuprindă în braţe. 

„Îl văd şi acum, de parcă ar fi fost ieri, se gândea ea, 


contemplând panglica argintie a fluviului din înaltul teraselor; 
era acolo, printre trestii, cu săgeata mea în mână... Mâine, o 
să-l văd discutând grav cu lneni, iar poimâine, va veni la 
ospăț, invitat de mine...” 

Hatşepsut crezuse cândva că numai puterea şi poporul aveau 
întrucâtva importanţă în ochii ei; se înşelase însă. În spatele 
poporului şi al puterii, se ascundeau două mistere mult mai de 
nepătruns: zeul şi dragostea lui Senmut. 

Epilog 

După douăzeci de ani de lupte neîncetate pentru putere, 
Hatşepsut se cufundă în inerția şi deprimarea cele mai 
profunde. „De ce n-am căzut şi eu sub loviturile asasinului lui 
Senmut?” îşi zicea ea. 

Intr-o zi, uşa odăii sale se deschise brusc, şi fiul ei vitreg 
intră, îmbrâncindu-l pe paznicul care încerca să protesteze 
slab. Tutmes mirosea puternic a uleiuri parfumate şi avea 
ochii făcuţi cu khol. Pe cap purta simbolurile puterii, cobra şi 
vulturul. Se apropie de patul lui Hatşepsut şi, cu mâinile în 
şolduri, sparse tăcerea. 

— E frig aici, spuse el. Unde-ţi sunt servitoarele? 

— Ştii foarte bine că nu mi-a mai rămas decât una pentru 
noapte şi două ziua. Ai împins cruzimea până la a-mi concedia 
scribii şi pe credincioasa mea Nofret. Ce vrei? 

— Să-ţi vorbesc de Kadeş. Dormeai? 

— Da, aproape. Ei bine, vrei să ştii ce cred eu despre 
Qadesh? Adăugă ea sarcastic. 

— Nu, dar ambasadorul Kadeşului şi suita lui sunt foarte 
mânioşi şi tocmai s-au hotărât să plece mâine. N-o să tolerez 
asta. 

— Aşadar, e război? 

— E război. 

— E o nebunie. Nu-ţi ajunge că hotarele noastre sunt bine 
apărate şi că ţara trăieşte în pace? Nu te poţi mulţumi cu 
câteva expediţii, ca să te aprovizionezi cu sclavi, sau cu 
câteva intimidări? 

— Nu. A venit timpul ca duşmanii noştri să înţeleagă că 
Egiptul e centrul lumii. O să clădesc un imperiu despre care se 
va vorbi în vecii vecilor. La urma urmei, tu eşti cea care a 
făcut din mine un soldat. 

— E adevărat, dar asta pentru a comanda sub ordinele mele 


şi a te conforma dorințelor mele. Nimic din ce vei face, 
trufaşule Tutmes, nu va putea face uitat vreodată faptul că 
mi-ai furat tronul! 

Faraonul se aplecă brusc spre ea, cu ochii arzând de furie. 

— Să nu-mi vorbeşti în niciun caz de trădare, uzurpatoareo! 
Coroana pe care ai purtat-o douăzeci de ani e a mea! Dar 
astăzi, eu sunt cel mai puternic şi mi-am însuşit în sfârşit ceea 
ce tatăl meu îmi lăsase la moartea lui. Am condus trupele tale 
în Retenu, în Nubia. Am cucerit Gaza cu armata mea puternică 
pentru a o aduce din nou sub stăpânirea ta; acum însă sunt 
singurul care poate decide ce războaie să ducă. Sunt faraon! 

Se priviră un moment îndelungat, stăpânindu-se să nu 
profereze vorbele pline de fiere care le stăteau pe buze, dar 
Hatşepsut se ridică şi îi mângâie obrazul. Tutmes îi zâmbi şi se 
aşeză pe marginea patului. 

— De câte ori o să ne spunem iarăşi aceleaşi şi aceleaşi 
cuvinte? Întrebă ea. De câte ori o vom lua de la capăt? ... M- 
am săturat de certurile astea... în seara asta am plecat de la 
petrecere fiindcă fiica mea, soţia ta fără minte, a refuzat să-mi 
vorbească. Mie! Zeița celor Două Pământuri! Ah, de ce 
Neferura nu mai e în viaţă? 

— A murit, replică brutal Tutmes. (Se lăsă o clipă de tăcere.) 
în ceea ce priveşte Kadeşul, continuă el, am de gând să duc o 
campanie de mare anvergură într-un viitor apropiat. O să 
lipsesc din Egipt multe luni... 

— Şi cine o să guverneze în locul tău? ÎI întrebă Hatşepsut, 
profitând de o clipă de ezitare. Soţia ta, cu mintea ei de găină? 

— Sunt destui sfetnici capabili şi loiali în Teba, răspunse calm 
Tutmes. De un lucru pot însă să te asigur, dragă mamă 
vitregă, şi anume că nu te vei atinge nicio clipă de frâiele 
puterii. M-ai înţeles? 

— Perfect. Totuşi, cine ar fi mai potrivit ca mine ca să preia 
conducerea ţării? 

— Îmi complici serios viaţa! Nu pot să te iau cu mine, nici nu 
pot să te las aici, ştiind că la întoarcere o să te găsesc iarăşi 
pe tron, iar toţi miniştrii mei vor fi concediaţi. Renunţă, 
Hatşepsut! (O strânse de braţ, apoi tăcu, aplecat peste patul 
ei.) Ai trăit cum nicio regină nu a mai trăit până la tine. Ai 
putut să-ţi dai seama de puterea ta, ai gustat din plăcerile 
divine şi tot nu te-ai săturat... 


Văd bine în ochii tăi speranţa cea mai scumpă: ca eu să plec 
pentru ca totul să fie din nou cum a fost. Dar vremurile acelea 
nu se vor mai întoarce vreodată, Hatşepsut. Trădătorul 
Senmut e mort; nu mai e nimeni care să te ajute să guvernezi 
acest regat care nu a fost niciodată al tău. Nu mai ai pe 
nimeni cu care să urzeşti comploturile tale întunecate şi 
subtile. 

Hatşepsut se desprinse din strânsoare şi-l lovi peste gură. 

— A fi trebuit să te omor când am avut prilejul! Şuieră ea. 
Mi-ar fi fost atât de simplu s-o fac când erai mic! Preoţii şi 
miniştrii mei ar fi închis ochii. Dar nu! Am hotărât să te las în 
viaţă! Bunul Senmut s-a hotărât să te lase şi el în viaţă! Ai 
grijă, Tutmes, bătrâna regină a albinelor mai poate să înţepe! 
— Fără ameninţări, te rog, răspunse Tutmes, frecându-se la 
gură. Nu eşti în cea mai bună postură ca să îmi faci aşa ceva 
şi o asemenea temeritate nu te poate duce decât la moarte. 
Nu uita că eşti în puterea mea şi că gloria Egiptului e mai 
presus de toate, chiar şi de tine. Dacă moartea ta e 
indispensabilă salvării lui, atunci o să mori, nu-ţi fă nicio iluzie 
în privinţa asta. Îmi complici sarcina, Hatşepsut, şi, contrar 
obiceiului meu, nu reuşesc să mă decid. La drept vorbind, se 
fac de-acum patru ani de când viaţa ta atârnă de un fir de păr 
şi de fiecare dată am dat înapoi în faţa ireparabilului. Nu mă 
întreba de ce, fiindcă nici eu nu ştiu. 

— Eu ştiu, spuse Hatşepsut cu glas scăzut. Ai o datorie faţă 
de mine. Când erai tânăr, m-ai iubit aşa cum iubeşti prima 
oară, pasionant şi cu cea mai mare sinceritate. Şi, ca la toţi 
tinerii, pasiunea ta s-a stins repede, dar amintirea ei mai arde 
şi acum în tine. (Hatşepsut dădu din umeri, cu un aer 
resemnat.) Uită de toate astea, Tutmes, şi fă ceea ce vrei. 
Sunt gata. 

O geană de lumină cenuşie începu să se ivească, dezvăluind 
faţa trasă a lui Tutmes. Nici el nu dormise toată noaptea. 
Priviră împreună, fără un cuvânt, cum începe o nouă zi, în 
liniştea impresionantă a zorilor. 

Apoi Hatşepsut, cu mâinile împreunate şi nemişcate sub 
blana splendidă, vorbi liniştit, tară urmă de tulburare: 

— A venit şi dimineaţa, spuse ea. Marele preot va sosi în 
curând; poate că e deja pe drum împreună cu diaconii lui. Se 
vor pune cu toţii în faţa uşii, purtătorul evantaielor regale, 


păzitorul Sigiliului Regal şi şeful crainicilor şi... sunt mulţi, nu-i 
aşa? Vor intona imnul către zeu: „Salutare ţie, încarnare 
nemuritoare, tu care te înalţi la orizontul răsăritean ca Ra- 
Harakhty! Salutare ţie, care dai viaţă, stăpân al eternității!” 
Cum ţi se pare, Tutmes, să ştii că nu eşti demn de rugăciunea 
lor? Ce impresie îţi face faptul de a şti că eu sunt unica şi 
autentica încarnare a zeului, aleasă de către el însuşi înainte 
de a mă naşte? El mi-a dat numele pe care îl port, ca şi 
coroana, cu mult înainte ca tu să o contempli cu bieţii tăi ochi 
pe nenorocita de dansatoare de doi bani care e mama ta. E 
într-adevăr singurul lucru de pe lume care contează, nu-i aşa? 
L-ai asasinat cu cruzime pe Senmut şi mai poţi să mă otrăveşti 
pe ascuns, dar nu vei putea să schimbi niciodată cu nimic 
originile mele divine! Niciodată! Vei putea face să dispară 
numele meu, să-mi distrugi arhivele, dar ciocanele cioplitorilor 
în piatră nu vor putea şterge niciodată josnicia ta. Haide, 
pleacă acum! Du-te să primeşti omagiile preoţilor. Du-te la 
războaiele tale. M-am săturat de-mi vine să mor. Du-te! 
Tutmes se îndreptă spre uşi şi le deschise violent. 

— Eşti o femeie extraordinară, Hatşepsut, extraordinară! 
Strigă el. Tot aşa de frumoasă şi mereu crudă! Vezi că mă tot 
repet! M-ai enervat cumplit! (leşi pe uşă, bombându-şi 
pieptul.) Chiar nu te temi de nimic? Adăugă el, înainte de a se 
face nevăzut. 

Hatşepsut începu să râdă, întinzându-se sub blana moale, 
neavând niciun chef să se scoale. Când intră Merire, simţi ca 
în fiecare dimineaţă aceeaşi repulsie faţă de iscoada aceea 
dizgraţioasă, cu ochi de dihor. „Ce mult e de când Nofret mă 
saluta zâmbind, îmi făcea baie şi se străduia să-mi răspundă la 
întrebări!” se gândi ea, pradă celei mai adânci disperări. 

— O să mănânc în pat în dimineaţa asta, o înştiinţă ea pe 
Merire. Trimite-mi nişte sclave cu fructe şi lapte; după aceea 
întoarce-te să-mi pregăteşti baia. 

Abia ieşise pe uşă, că scoase o exclamaţie de dezgust şi 
închise ochii. „Când mă gândesc că s-ar putea să fie ultimul 
om pe care o să-l văd înainte de a muri!” 

Moţăi câteva clipe, până când sosi majordomul lui Tutmes, 
urmat îndeaproape de sclavi. 

— Cum se simte faraonul în dimineaţa asta? Îl întrebă ea. 

— Faraonul se simte foarte bine, răspunse majordomul fără 


un zâmbet. E ocupat cu răspunsul la depeşe. 

„De ce n-o fi zâmbind deloc? Se întrebă ea, bând o înghiţitură 
de lapte şi apucându-se apoi să curețe o portocală. Doar până 
acum era mereu zâmbitor. Ce se întâmplă azi?” 

— E frumos afară? Se interesă ea cu glas tare. 

— Foarte frumos. 

— Ce face nepotul meu? 

— Prinţul Amenofis e şi el foarte bine. leri s-a dus pentru 
prima dată la şcoală. 

— Da? (Tonul bucuros al lui Hatşepsut nu lăsa să se întrevadă 
nimic din ceea ce simţea cu adevărat. De fapt, nu avusese 
aproape niciodată ocazia să vadă copilul de când se născuse; 
Tutmes avusese grijă să o ţină departe de el, de teamă să nu 
se ataşeze prea mult de ea.) E bine că începe să înveţe încă 
de pe acum. 

Majordomul aştepta în picioare, având un aer stânjenit, cu 
ochii plecaţi şi cu mâinile la spate. Hatşepsut scoase un suspin 
şi îi dădu liber. A 

— Nu mă întrebi dacă am nevoie de ceva anume astăzi? li 
atrase ea atenţia. 

Tânărul se întoarse, înroşindu-se de ruşine. Hatşepsut nu 
reuşi să descopere însă adevăratul motiv al stânjenelii sale 
vădite. 

— lartă-mă, Maiestate, am avut o scăpare. 

— Semn rău pentru ziua asta, remarcă ea veselă. 

— Te rog să primeşti cele mai umile scuze pentru că ţi-am 
stricat ziua, Maiestate, spuse el pe un ton umil. 

Hatşepsut muşcă zdravăn din portocală, bându-i sucul cu 
lăcomie. 

— Nu tu eşti cel care o să-mi strici ziua, prietene, ci faraonul. 
N-am dreptate?  Întrebă ea, aruncându-i o privire 
pătrunzătoare. 

Tânărul îşi pierdu sângele rece şi, după ce făcu o plecăciune 
în faţa ei, căzu în genunchi lângă pat şi îi sărută mâna; după 
care plecă în fugă. 

Împietrită, Hatşepsut lăsă să-i scape portocala, care căzu pe 
pat. . 

Aşadar, astăzi urma să se întâmple. In ciuda nopţilor 
îndelungate în care încercase să se pregătească pentru o 
moarte apropiată, Hatşepsut îşi dădu seama că încă nu era 


pregătită. Nu avea să fie niciodată. Se ridică şi se repezi în 
anticameră, de unde-şi luă sipetul mic de fildeş, şi începu să 
scoată cu delicateţe şi dragoste tot ceea ce conţinea el. 
Mângâie tandru pana de struţ pe care i-o dăruise Neferura de 
anul nou; desfăcu scrisoarea pe care i-o trimisese Senmut 
când plecase spre Punt, dar nu avu puterea de a o reciti şi o 
puse jos. Atunci descoperi, vârâtă sub florile ofilite, panglicile 
şi toate micile bibelouri care-i evocau amintiri înduioşătoare; 
inelul gros de aur pe care-l purta Wadjmose, acel frate pe care 
nu-l văzuse niciodată... Apoi, îşi scoase solemnă inelul şi-l 
puse în sipetul pe care-l închise la loc în clipa când o auzi pe 
Merire bătând la uşă. 

Hatşepsut simţi dorinţa de a-şi pune pentru ultima oară şorţul 
scurt care-i plăcea atât de mult. Dădu la o parte tunica lungă 
pe care i-o întindea Merire şi îi porunci să-i aducă hainele pe 
care le purta odinioară; acestea se găseau tot în cufărul cel 
mare, în care le pusese Nofret, împăturite cu grijă. Hatşepsut 
luă un şorţ şi şi-l puse peste şale; îşi prinse cingătoarea grea 
de argint şi-şi puse casca de piele galbenă. Merire îi petrecu 
de gât colierul de electrum bătut cu ametiste şi matostate, 
apoi, în timp ce-şi trăgea cizmele de piele albă, Hatşepsut o 
trimise să-i pregătească degrabă carul. 

Merire se duse direct la marele majordom al lui Tutmes, după 
care-l anunţă pe Per-hor, noul căruţaş al lui Hatşepsut. 

Faraonul trebuia avertizat de cele mai mici fapte şi gesturi 
ale prizonierei sale, a fortiori când îşi schimba obiceiurile 
hotărându-se să plece cu carul dimineaţa, în loc de după- 
amiază. 

Marele majordom îi trimise un mesaj lui Tutmes, care se afla 
într-o tabără din împrejurimile oraşului. 

— Ştie, murmură el după ce citise depeşa. 

— Ce porunceşti, Maiestate? Întrebă solul. 

Tutmes se mulţumi însă să mai ceară vin. Nu mai avea mult 
de aşteptat şi va putea să pornească la drum cu trupele sale 
în dimineaţa următoare. În dimineaţa următoare... 

Per-hor o aştepta pe teren, cocoţat pe carul auriu. Văzând-o 
că vine, se dădu jos şi îi întinse hăţurile cailor care nechezau 
nerăbdători. 

— Rămâi astăzi cu mine, Per-hor, îi ceru ea, punându-şi 
mănuşile. Vom da o raită prin deşert. 


Caii se scuturară şi porniră în trap. 

— Faraonul se va supăra, Maiestate, îi strigă el la ureche, 
ţinându-se bine ca să nu îşi piardă echilibrul. 

Hatşepsut se răsuci la iuţeală, zâmbindu-i şi dând totodată 
bice cailor. 

— Puțin îmi pasă! Răspunse. 

Porniră în galop pe drumul spre fluviu, apoi înaintară de-a 
lungul falezelor până în deşert. Hatşepsut îşi biciui caii toată 
dimineaţa, străbătând fără răgaz marile întinderi sălbatice, cu 
chipul bătut de vânt şi de nisipul arzător. Per-hor se ţinea 
zdravăn de car, minunându-se de izbucnirea aceasta bruscă 
de forţă ce contrasta izbitor cu calmul, indiferența şi rezerva 
cu care-l obişnuise Hatşepsut de trei ani încoace. Tocmai se 
întreba cum să pună capăt goanei acesteia nebuneşti, când ea 
pomi în sfârşit prin defileul care ducea la fluviu şi la salvarea 
lor... Per-hor închise ochii şi rosti o rugăciune scurtă de 
mulţumire. 

Caii ajunseră la barăcile militare pufnind şi spumegând. Per- 
hor sări primul din car ca să o ajute pe Hatşepsut să coboare, 
dar ea rămase o clipă îndelungată contemplând peisajul ce se 
întindea în faţa ei până la fluviu. În momentul când îi dădu 
mâna ca să sară jos, el văzu că regina plânsese şi că obrajii 
plini de nisip erau brăzdaţi de lacrimi. 

— Du-te să te schimbi, Per-hor! Îi porunci ea. Şi prezintă-te la 
mine de îndată ce eşti gata. 

Per-hor făcu o plecăciune şi se îndepărtă, intrigat de porunca 
aceasta neobişnuită. 

Hatşepsut se înapoie în liniştea şi răcoarea apartamentelor 
ei. Se descotorosi neglijent de cască, şorţ şi bijuterii, 
aruncându-le pe pat, şi, fără să o mai cheme pe Merire, se 
spălă din cap până-n picioare. Trupul ei splendid şiroia încă de 
apă când ieşi din baie şi se întoarse în dormitor. Apoi, deschise 
toate cuferele şi-şi alese câteva veşminte cu cea mai mare 
grijă: un şorţ lung din fire de aur, o cingătoare împletită din 
aur şi argint, brățări grele de aur masiv, sandale aurii, o 
coroniţă de aur împodobită cu pene şi un pieptar lat bătut cu 
turcoaze. 

O chemă apoi pe Merire şi se aşeză în faţa oglinzii de aramă, 
în timp ce sclava pregătea borcănaşele de fard. 

— Machiază-mă cu grijă, spuse Hatşepsut. la albastrul pentru 


ochi şi amestecă-l cu praf de aur. Lungeşte dunga de khol 
până la tâmple. 

Mâna uşoară a lui Merire se mişcă cu pricepere şi iuţeală pe 
faţa lui Hatşepsut, care o privea impasibilă. 

Merire îi netezi părul, şi Hatşepsut îşi puse pe cap coroniţa, 
care-i ajungea până deasupra sprâncenelor. 

— Ajunge! Spuse ea, punând oglinda jos. Du-te şi spune-i 
marelui majordom că simt gata. 

— Nu înţeleg, spuse Merire, şovăitoare. 

— El însă va înţelege foarte bine. Grăbeşte-te, abia aştept să 
vină. 

Hatşepsut ieşi din dormitor şi se duse pe terasa mică, 
inundată de soare. Îl auzi pe Per-hor intrând încet în odaie şi îi 
ceru să-i aducă un scaun. 

Hatşepsut se aşeză cu faţa la fluviu şi la colinele ce se înălţau 
în spatele grădinilor. 

— Ra începe să apună... murmură ea. 

Per-hor dădu din cap fără un cuvânt, sprijinindu-se cu coatele 
de marginea terasei. Rămaseră o vreme tăcuţi, într-o linişte 
plină de tandreţe, Per-hor nerăbdător să afle de ce-l chemase, 
şi Hatşepsut bucurându-se cu aviditate de ultimele raze ale 
soarelui, simțind în acelaşi timp cum dispare treptat tot ceea 
ce o lega de viaţă. 

Când marele majordom se prezentă pe terasă, ducând în 
mână o tavă de argint, ea îl privi îngrijorată şi surprinsă. 

— Vinul tău de seară, spuse el, punând tava pe jos, lângă ea. 

Smuls din visare, Per-hor exclamă: 

— Dar, Maiestate, tu nu bei niciodată vin înainte de cină! Ştiu 
bine asta! Adăugă el precipitat, privind rând pe rând cupa de 
argint şi chipul impenetrabil al marelui majordom. 

Întâlnind însă privirea lui Hatşepsut, înţelese ce se petrecea. 

— E pentru azi, Per-hor, spuse ea liniştită. Poţi să te retragi, 
majordomule. 

— Îmi pare rău, Maiestate, răspunse el stânjenit, dar faraonul 
mi-a poruncit să nu te las singură. 

Per-hor păşi ameninţător spre el, dar Hatşepsut îl opri cu un 
gest, fără să pară deloc surprinsă de un asemenea răspuns. 

— Tutmes tot se mai teme că aş putea să-i scap şi să preiau 
puterea! Exclamă ea râzând. Bietul Tutmes! E tot aşa de 
nesigur de el! Dar, majordomule, te rog totuşi insistent să te 


retragi şi să aştepţi afară. N-ai teamă, n-am cum să fug sărind 
de pe terasă! 

Majordomul păli, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere, 
încuind uşa cu cheia după el. 

Per-hor îngenunche la picioarele lui Hatşepsut, care îi luă 
mâinile. 

— Nu bea, Maiestate! O imploră el. Mai aşteaptă; roata 
norocului mai poate să se întoarcă! 

Ea dădu cu tristeţe din cap, aplecându-se pentru a-l săruta pe 
părul negru. 

— Se întoarce prea repede, spuse ea. Soarta m-a favorizat 
prea multă vreme ca să-mi mai fie iarăşi propice. Du-te să-mi 
aduci lăuta. 

Tânărul se ridică şi se întoarse cu lăuta. 

— Îţi mai aminteşti cântecul pe care mi-l cânta pe malul 
lacului? (Per-hor dădu din cap că nu.) Fireşte, cum ai putea? 
Degetele sale ciupiră strunele şi, cu ochii pierduţi în zarea 
înroşită de asfinţit, Hatşepsut începu să cânte încet. 


„Sunt şapte zile de când nu mi-am mai văzut iubita, Şi 
suferinţa dragostei m-a cuprins, 
Trupul mi s-a făcut greu şi străin. 


Nu e niciun leac care să-mi uşureze inima, lar vrăjitorii nu-mi 
sunt de niciun ajutor. 

Nimeni nu ştie de ce sufăr. 

Doar iubita mea m-ar putea lecui, 

Ea e pentru mine mai mult decât toate leacurile. 

Mă însănătoşesc doar privind-o. 


Doar mă priveşte, şi trupul mi-e din nou uşor; Doar îmi 
vorbeşte, şi îmi recapăt puterile; lar când o sărut... când o 
sărut...” 


Glasul îi slăbi şi apoi se frânse. Incapabilă să termine 
cântecul, puse lăuta jos şi luă cupa, ducând-o la buze. Per-hor, 
aşezat în faţa ei, întoarse capul. Hatşepsut goli cupa dintr-o 
înghiţitură, desluşind dincolo de prospeţimea ameţitoare a 
vinului un vag gust amar, apoi o lăsă la loc cu un suspin 
adânc. 


— la-mă de mână, Per-hor, şopti ea, şi nu-mi da drumul! ... 

EI îi luă mâna şi i-o strânse cu disperare. 

— Binecuvântat fii, fiu al Egiptului, murmură ea. Senmut, 
Senmut, unde eşti? Vin şi eu lângă tine... 

Per-hor nu-şi slăbi strânsoarea când îi simţi mâna fină 
tremurând. O mai auzi murmurând ceva şi rămase vreme 
îndelungată pe terasă, în lumina asfinţitului. Când briza serii 
începu să adie, agitând uşor şorţul lui Hatşepsut, încercă să se 
ridice, dar muşchii refuzau să-l asculte. Rămase aşezat, cu 
mâna îngheţată a Doamnei Nilului lipită de obraz, în timp ce o 
ultimă rază de soare făcea să-i scânteieze bijuteriile.