Guy Rachet — [Romanul Piramidelor] 02 Keops si Marea piramida

ȘI 
MAREA PIRAMIDĂ 


GUY RACHET 


Seria: 
„Romanul Piramidelor” 


ti 


KEOPS 
ȘI 
MAREA PIRAMIDA 


Original: Le Rêve de Pierre de Kheops 


Traducere de: 
Nicolae CONSTANTINESCU 


y 


virtual-project.eu 


Editura LUCMAN 


e CAPITOLUL I œ 


Marea era agitată de hulă. Valurile ridicau spre cer etrava 
ambarcațiunii, ca apoi să o lase să cadă în hăul de apă într-o 
învolburare de spumă. Pânza mare, de formă dreptunghiulară, 
de un roșu-închis, era desfășurată de-a lungul catargului, din 
vârful căruia cobora o mulţime de parâme, fixate la verga de 
jos. Vântul, bătând dinspre nord-vest, umfla pânza și împingea 
cu putere ambarcaţțiunea lungă și subţire, astfel încât văslașii - 
câte douăzeci de fiecare parte - să se odihnească puţin. Keops 
stătea în picioare pe ruful din spate, format dintr-o balustradă 
dublă, fără acoperiș, foarte aproape de cei șase mateloţi care 
manevrau ramele cârmei, trei la tribord și tot atâţia la babord. 
Ambarcaţiunea părăsise de șapte zile cheiul portului din Memfis, 
în fruntea unei flotile de patruzeci de vase, toate kebenit, 
ambarcațiuni lungi pentru navigația în largul mării, cu care 
egiptenii mergeau să aducă lemn și mărfuri din ţara Kharu, ca și 
fildeș, aur, rășini aromate și blănuri de leopard din îndepărtatul 
și misteriosul Punt. Ambarcaţiunile kebenit erau „nave de 
Byblos”, după numele dat de egipteni cetăţii feniciene Byblos, 
Keben!. 

Aceste nave care navigau pe mare erau construite în 
șantierele din porturile de pe coastele orientale ale Mării Verzi, 
și de la acești constructori și marinari experimentați cumpărau 
oamenii Nilului, fluviu mare și liniștit, acele corăbii cu etravă și 
etamboul ușor înălțate. Pe aceste părţi fuseseră pictate o cruce 


1 Kharu este numele dat de egipteni unei regiuni care cuprindea Siria și nordul 
Palestinei, inclusiv coastele. Aici, numesc Byblos actualul port libanez Djebail, al cărui 
nume antic fenician era Gubla, pe care grecii l-au elenizat spunându-i Byblos. Tot 
pentru comoditate, numesc fenicieni populaţiile semitice care ocupau hotarele 
Palestinei și ale actualelor state Israel și Liban, deși acest nume apare în literatura 
antică abia la începutul mileniului | î.Hr. Dar „cananeenii”, care ocupau porturile a 
ceea ce numeam cândva Scara Levant-ului, erau, cu siguranţă, strămoșii fenicienilor 
din istorie. Marea Verde era denumirea egipteană a Mării Mediterana. Punt, de unde 
egiptenii aduceau tămâie și diferite rășini aromate, probabil că se situa atunci între 
partea de coastă a actualului Yemen și Cornul Africii, adică țărmurile actualei Somalii. 
O astfel de expediţie cu patruzeci de ambarcaţiuni, trimisă să aducă lemn de la 
Byblos, este atestată sub domnia lui Snefru, de analele egiptene numite „Piatra de la 
Palermo”. (n.a.). 


mare ansată, ankh-ul, semnul vieţii pe etambou, și udjat-ul, 
ochiul lui Osiris, pe partea de sus a etravei. 

Flotila apucase pe braţul oriental al Nilului, o ţinuse pe firul 
curentului, fără mare grabă, și făcuse o oprire la Sebennytos, ca 
să încarce o cantitate mare de cereale și in, destinat torsului și 
țesutului. Căci vasele aveau calele pline cu mărfuri destinate să 
fie schimbate la bibliţi pe lapislazuli, plumb și, mai ales, pe lemn 
de cedru, destinat construirii navelor și tocurilor de uși și 
ferestre, precum și grinzilor, îndeosebi pentru întărirea 
camerelor din piramidele aflate în construcţie. De altfel, în 
virtutea funcţiei pe care o avea pe lângă Anhaf - arhitectul care 
răspundea de șantierele regale -, Keops fusese numit, de 
regalul său tată, să conducă această expediție maritimă. 

— ţi încredințez această comandă, îl înștiințase Snefru pe 
prințul moștenitor, nu numai pentru că în tine am cea mai mare 
încredere în conducerea acestei misiuni, ci și pentru că este 
bine ca viitorul rege al Egiptului să-i cunoască pe suveranii 
străini cu care avem relaţii strânse. În felul acesta, vei putea 
cunoaște direct și personal cetăţile bogate din Kharu, iar regii 
acelor orașe vor putea să salute și să aducă omagiu aceluia care 
este destinat să guverneze cel mai mare și mai puternic regat 
luminat de soare. 

Deși încercase să se împotrivească, fără prea mare 
convingere, pretextând îndatoririle funcţiilor sale și atașamentul 
față de cele două soții, care îl mai făcuseră de câteva ori tată, 
Keops era tentat de o astfel de misiune și nu-i displăcea să se 
depărteze o vreme de ţară. Mai întâi, era curios să cunoască 
acele cetăţi maritime, capitalele unor regate de negustori, mici 
dar bogate, să întâlnească suverani, să poată evalua singur 
bogăţiile lor, puterea și atitudinea lor faţă de Egipt. Și era o 
ocazie să se pună în valoare în faţa lor și, de asemenea, să fie 
recunoscut de ei ca prinț moștenitor legitim, ceea ce era o bună 
politică, deși, pe viitor, nu se mai temea că va avea în faţă un 
rival la coroana regatului, căci acum fusese numit moștenitor în 
mod oficial de tatăl său și, mai ales, de când singurul pretendent 
de care s-ar fi putut teme se afla încă închis departe de Memfis. 

De altfel, la asta se gândea Keops în ziua aceea. Tot timpul 
călătoriei pe braţul oriental al Nilului, fusese ocupat de 
spectacolul malurilor fluviului, de populația care se aduna ca să 
vadă trecând flota în drum spre ţări îndepărtate și ca să aducă 


echipajului și prinţului băuturi, alimente și daruri făcute de 
guvernatorii cetăților, vrând să participe astfel la efortul regelui 
în această aventură comercială. La Sebennytos, fusese primit cu 
toate onorurile, cele ce puteau fi acordate unui prinț moștenitor, 
aceluia care avea să fie suveranul lor, și șefilor de expediţie 
maritimă organizată la ordinul Maiestăţii Sale. În fiecare zi, mai 
înainte de apusul soarelui, flota trăsese la cheiul uneia dintre 
numeroasele cetăţi construite pe unul sau pe altul dintre 
malurile fluviului. Mai întâi, la Athribis unde, în calitatea sa de fiu 
al regelui, Keops adusese un sacrificiu zeului local, Marele 
Negru, Taurul sacru cu veșmânt de culoarea nopții, și zeului 
șoim Khentekhtai. Făcuseră escală și lângă venerabilul templu al 
lui Isis, în vecinătatea locului unde se credea că zeița se oprise 
la întoarcerea din călătoria sa maritimă la Byblos, de unde 
adusese sicriul în care se afla corpul lui Osiris. Keops oferise un 
sacrificiu public zeiţei, deși știa, de când fusese la Abydos, că 
zeiţa, simbol al Sufletului Universal, nu avea nevoie de cult, nici 
de sacrificii, că nu avea deloc nevoie să fie susţinută prin magia 
cultului, contrar a ceea ce erau învăţaţi în temple cei care nu 
erau iniţiaţi, pentru că ea era izvorul tuturor lucrurilor, ea punea 
în mișcare universul, de la ea decurgea tot ce era divin și 
nemuritor în fiecare ființă, în fiecare creatură, în tot ce avea 
existenţă reală, om, animal, vegetal, precum și obiect cu 
aparenţă neînsuflețită și totuși înzestrat cu o viaţă tainică și 
lentă, în sfârșit, tot ceea ce participa la ordinea naturii. 

Acum, când navele părăsiseră gurile fluviului și se avântaseră 
pe mare, Keops nu mai era ocupat. Începuse prin a admira acele 
imensităţi mișcătoare, de un albastru atât de profund, care 
deveneau una cu cerul la orizont, căci pentru el era o mare 
noutate. Apoi urmărise mult timp cu privirea coasta joasă și 
nisipoasă pe lângă care se deplasau ambarcaţiunile, la bună 
distanţă totuși, ca să nu fie aruncate de vânt peste bancurile de 
nisip. Curând, se plictisise însă de monotonia acelei coaste joase 
și nisipoase, care își contura linia roșcată între mare și cerul cu 
nuanţe de albastru puternic contrastante. Apariţia neașteptată a 
vârfului Muntelui Cassius, care se profila vag în depărtare, 
ivindu-se brusc pe cerul luminos, îi reţinuse un moment atenția, 
apoi revenise la gândurile sale, îndeosebi la fratele său Neferu. 

Trecuseră deja trei ani de când Neferu se afla sub 
supraveghere în castelul regal „Drumurile lui Snefru”. Tatăl său 


nu voise să se ajungă la proces. Îl credea vinovat și, într-adevăr, 
totul îl acuza, dar nu voia să-l condamne: nu putea uita că era 
fiul femeii pe care o iubise atât de mult, al celei pe care încă o 
mai iubea, soţia de suflet Neithotep, că fusese mult timp copilul 
său preferat. De altfel, Neithotep intervenise în favoarea 
acestuia, plânsese, jurase că nu el săvârșise o crimă atât de 
monstruoasă, încât convingerile îi fuseseră zdruncinate, fără a-l 
considera însă pe fiul său lipsit de orice vină. Voise neapărat să 
fie supravegheat îndeaproape, dar îi permisese lui Neferu să se 
bucure de tot confortul și de toată libertatea în interiorul 
fortăreței care îi ţinea loc de reședință forţată. ÎI trimisese în 
acea închisoare ca să-l ferească de moarte, căci orice judecător 
independent l-ar fi condamnat, chiar dacă ar fi fost socrul și 
unchiul său, vizirul Nefermaat, căci un caz atât de grav în care 
era implicat un personaj atât de important nu putea fi judecat 
decât de tribunalul suprem prezidat de vizir. Și chiar dacă Keops 
nu era convins că Neferu era vinovat de toate crimele de care 
era acuzat, faptul că, de când fusese pus sub supraveghere, nu 
mai avusese loc nicio crimă, nicio tentativă de asasinat pleda 
împotriva lui, astfel încât toată lumea era convinsă că era cu 
adevărat răspunzător de moartea cerșetorului și a lui Benu, de 
încercările de asasinat asupra Maiestăţii Sale în persoană, a lui 
Keops și a fratelui său Rahotep?. 

Totuși, Keops nu era liniștit. Avea în mână un mic sul de 
papirus, găsit în cabina navei la bordul căreia naviga spre 
Byblos, un papirus care conţinea un avertisment. O mână 
necunoscută îl așezase pe rogojina ce îi servea drept așternut, 
poate tot mâna care scrisese aceste cuvinte: „Ferește-te de 
Rahotep, mai ales dacă te depărtezi de Memfis”. Pusese 
întrebări comandantului flotilei, instalat pe ambarcaţiunea din 
faţă, căpitanului navei „Soarele lui Snefru”, numele 
ambarcațiunii în care se afla el însuși, dar nimeni nu putuse să-i 
spună cine pătrunsese în cabină ca să lase acolo acel 
avertisment misterios. Ba căpitanul chiar îl asigurase, jurând că 
vorbea cu Maat pe limbă, că avusese grijă să pună strajă la uşa 
cabinei, că gărzile interziseseră accesul oricărei persoane 
neînsoțite de prințul în persoană. lar în acea cabină nu intraseră 
decât femeile din familia lui ca să-și ia rămas-bun: mama sa, 


2 Pentru toate aceste evenimente, vezi volumul |, Keops și conjuratia ibisului, apărut 
la editura LUCMAN, în colecția „Romanul istoric”. (n.ed.). 


Hetep-heres, și cele două soţii, Meritites și Henutsen. De ce să-l 
fi pus în gardă împotriva fratelui său preaiubit omul în care avea 
cea mai mare încredere, după tatăl său, Snefru? Rahotep își 
manifestase totdeauna prietenia și fidelitatea faţă de el. 
Desigur, funcţiile de comandant al armatelor regelui și de Mare 
Profet al lui Ra, fiind astfel șeful clerului din Heliopolis și al 
clanului ce domina provincia, a cărei reședință era acest oraș, îi 
confereau o putere foarte mare, o putere fără sprijinul căreia lui 
Keops i-ar fi fost tare greu să urce pe tronul celor Două Regate, 
în cazul în care Rahotep s-ar fi opus. Dar cum să-și închipuie că 
Rahotep ar fi putut să devină rivalul fratelui său mai mare? 
Pentru Keops era un lucru de neconceput! Dar cine ar fi putut 
să-i trimită mesajul? Probabil cineva din anturajul lui Neferu sau 
un înalt personaj din clanul de la Memfis, chiar un preot din 
templul lui Ptah. Dar în ce scop să îndrepte bănuielile spre 
propriul său frate preaiubit? Ca să-l dezvinovăţească pe Neferu? 
Era adevărat că era sfătuit să se ferească de Rahotep, fără ca să 
fie totuși numit un vinovat posibil. De altfel, cum ar fi putut fi 
vinovat, din moment ce el însuși fusese victima agresiunii 
asasinului? Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins 
că era o manevră a partizanilor lui Neferu, în încercarea de a 
stârni neîncrederea față de Rahotep, pentru ca umbra bănuielii 
să-l îndepărteze de cel care era principalul său susţinător, ca să- 
i despartă și chiar să-i împingă unul împotriva celuilalt, spre 
marele profit al dușmanilor lor. Pentru Keops, singurul adversar 
de temut era clerul lui Ptah, în frunte cu Ptahuser, care era nu 
numai șeful lui, ci și conducătorul clanului memfit. El era 
singurul său dușman, omul care trebuia doborât împreună cu 
toţi susținătorii săi, și mai mult ca sigur că acel avertisment 
provenea de la templu. În afara acestor oameni, nu mai avea de 
cine să-i fie teamă. Nu se mai temea nici măcar de o eventuală 
răzbunare a acelui nefericit de Abedu. Căci, în cursul ultimilor 
ani, fuseseră descoperite oprimările sale fiscale și se băgase de 
seamă că devenise proprietarul numeroaselor și vastelor 
domenii în Egiptul de Sus și Egiptul de Jos, astfel încât Snefru 
fusese impresionat, căci prea multe voci de la curte se 
ridicaseră împotriva lui. Nefermaat, fratele Maiestăţii Sale, vizir 
și prim judecător al regatului, fusese sesizat de acest caz de 
către rege, la care interveniseră judecătorii de provincie. 
Acuzaţiile aduse fostului șef al șantierelor regale erau atât de 


numeroase, încât Snefru se văzuse constrâns să-și abandoneze 
fostul coleg de studii, prietenul din copilărie care abuzase atât 
de insolent de privilegiile aduse de vechea lor prietenie. De 
aceea, Abedu fusese condamnat, cele mai multe bunuri, 
dobândite de pe urma materialelor deturnate, destinate 
întreţinerii muncitorilor de la piramide și de la construirea 
acestora, îi fuseseră confiscate, și regele fusese nevoit să-l 
demită din postul său de adjunct al mesagerilor regali. Totuși, 
nu pusese în aplicare condamnarea pronunțată împotriva lui de 
tribunal: bătaia cu bastonul și închisoarea. De acum înainte, 
Abedu nu mai era decât un simplu particular care, totuși, nu 
părea a fi adus în sapă de lemn, căci își păstrase reședința de la 
Memfis, o locuinţă în regiunea Athribis și câteva venituri, a căror 
origine nu era prea clară, dar care îi permiteau să trăiască 
decent, deși modest. Soţia sa nu-l părăsise, dar starea lui de om 
obișnuit îi interzicea orice mijloc de răzbunare pentru umilinţele 
suferite din partea lui Snefru, Keops și Anhaf - acesta din urmă 
în mod involuntar, căci fusese pus în locul său fără să fi cerut. 
Henutsen nu-i spusese soţului ei ce știa despre el, ceea ce 
aflase cu ajutorul micilor săi însoțitori și în urma vizitelor la Sabi, 
acel maestru în ale magiei, care îi întorsese spatele lui Abedu 
imediat ce nu mai fusese în stare să-i plătească serviciile. 

Gândurile lui Keops se îndreptară apoi spre familia sa și își 
zise că Isis și Cele Șapte Hathor îi erau favorabile. Meritites îi 
dăruise un al patrulea copil, o fată care primise numele de 
Meresankh. De la Henutsen avusese un al doilea fiu, care 
primise numele de Kefren, apoi, în anul următor, un al treilea 
copil, o fată, numită Khamernebti. Deja tată a cinci fii, pe lângă 
cele două fete, viitorul descendenţei sale era asigurat și, prin 
aceasta, succesiunea la tronul Egiptului. Cu atât mai mult, cu 
cât el însuși era tânăr, iar soțiile sale și mai tinere, chiar dacă 
Meritites se îngrășase mult în urma celor patru sarcini; este 
adevărat că, poate pentru că se simţea neglijată de soțul ei, 
mânca din ce în ce mai multe smochine, prăjituri cu miere și bea 
din ce în ce mai multă bere. Henutsen părea tot o fată, 
graţioasă, fermecătoare, deși fusese și ea mamă de trei ori. 
Keops se putea gândi cu mândrie că fusese copleșit de zei, el 
care, după atâtea avantaje, era acum destinat să devină într-o zi 
stăpânul Egiptului. 


Înainte de a se îndepărta de malurile îndrăgite ale Nilului, 
făcuse o ultimă vizită pe șantierele piramidelor regale, conduse 
de Anhaf cu o deosebită pricepere. O dusese la bun sfârșit pe 
cea din sud, rămasă de la Abedu. Desigur, faptul că fusese 
obligat să închidă unghiurile laturilor și să micșoreze astfel 
înclinația fiecăreia dintre cele patru feţe terminale îi conferea un 
aspect ciudat, cu o siluetă romboidală, dar nu era mai puţin 
adevărat că, prin această abilitate, salvase monumentul de la 
prăbușirea de care era ameninţat, așa cum se întâmplase cu 
piramida lui Huni. Snefru, care catadicsise să vină să viziteze 
monumentul terminat, după retragerea rampelor de pământ, 
fusese deosebit de mulţumit. 

— Maiestate, care va fi destinaţia acestui monument de 
eternitate? îl întrebase atunci Anhaf. Dacă Maiestatea Ta 
hotărăște să-l aducă aici pe zeul Huni, tatăl Maiestăţii Tale, 
ajuns alături de tatăl său Osiris, trebuie să-i facem un alt 
sarcofag, ca să poată trece prin galerii, și să-l aducem până la 
camera inferioară, căci nu poate fi urcat după aceea în camera 
de sus. 

Regele hotărâse totul de mult timp. 

— De multe inundaţii, răspunsese el, zeul Huni, tatăl meu, 
odihnește în pace în frumosul sarcofag de granit roz unde se 
află mumia sa. Nu-l vom deranja. Să-l lăsăm să odihnească 
acolo în pace, căci acum nu se mai poate plânge că nu are o 
piramidă a lui. Din acest monument, a cărui construcţie ai dus-o 
cu atâta abilitate la bun sfârșit, Maiestatea Mea a hotărât să 
facă tezaurul ei. Aurul vine în cantitate mare din Nubia, precum 
și obiecte frumoase, provenite de la manufacturile regale, 
mobile preţioase, cufere, bijuterii, arme de paradă, toate lucruri 
destinate să împodobească lăcașul meu de eternitate, dar și mai 
mult să garanteze prosperitatea ţării și bogăţia tezaurului regal, 
pentru plata funcţionarilor merituoși și pentru onorarea celor 
care vor ști să se distingă în faţa Maiestăţii Mele. Toate acestea 
vor fi închise în camera de sus a piramidei. lar în sălile de jos, 
vom pune obiecte mai puţin preţioase, precum și cele care par 
mai greu de sustras, din cauza greutăţii și a volumului lor. 
Aceasta va fi destinaţia frumosului monument. Și, dacă va fi să 
părăsesc lumea celor vii ca să merg la tatăl meu Ra, în barca 
celestă, mai înainte ca tu să fi terminat Piramida din Nord, 
atunci, fiul meu preaiubit, demn moștenitor (și, vorbind astfel, 


se întorsese spre Keops, care îl însoțea), Maiestatea Mea îţi 
cere, ca ultimă dorință, să-mi așezi mumia în camera de jos a 
acestei piramide, după ce o vei fi pus-o într-un sarcofag de o 
mărime potrivită, ca să poată trece prin galeriile înguste care 
duc la ea, iar tu îţi vei putea însuși atunci acea frumoasă 
Piramidă din Nord, la care Anhaf trudește cu atâta sârguinţă. 

Keops dăduse din cap, dar, în sinea lui, își spusese că va grăbi 
construirea Piramidei din Nord, ca să fie locuința eternității 
pentru tatăl său, chiar dacă trupul regelui ar fi trebuit să aștepte 
încă un timp; căci, pentru el, dorea un cu totul alt monument, 
într-un loc ales de el, o piramidă care avea să uimească lumea 
prin mărime, frumusete, forță, reflex al propriei sale maiestăţi 
regale. Dar avea să fie și un monument cu multe camere, 
complexe, destinate să simbolizeze Universul. La urma urmelor, 
considera că Anhaf fusese prea prudent în privinţa Piramidei din 
Nord. Nu avusese curaj, probabil ca să nu păţească și el ce 
păţise Abedu. Căci dăduse piramidei sale un unghi prea ascuțit, 
astfel încât părea oarecum strivită, prea joasă faţă de 
dimensiunile bazei. Este adevărat că era al doilea monument de 
acest tip realizat direct. Căci Imhotep construise doar o piramidă 
în trepte, în urma modificărilor și acumulărilor de mastabale 
așezate una peste alta; iar nefericitul de Abedu păcătuise prin 
îndrăzneală, vrând să regularizeze, umplându-le, laturile unei a 
doua piramide, și ea tot în trepte. Prima piramidă regulată era 
doar cea din Sud, cea începută de Abedu pe baza unor elemente 
prea îndrăznețe, luând drept model piramida prăbușită. Astfel 
încât Anhaf era doar la prima lui experienţă. Era doar o 
încercare: lovitura de maestru ar fi fost reușita în cazul 
monumentului pe care voia să-l ridice Keops, după planuri 
elaborate în strânsă colaborare, după ce se va urca pe tron. 

In timp ce Keops medita astfel, vântul se domolise treptat, 
apoi se oprise de tot, astfel încât căpitanul navei ordonase să se 
treacă la vâsle. Oamenii s-au aplecat asupra vâslelor care 
loveau în cadență valurile, domolite și ele brusc, ca să ofere o 
infinitate plată etravelor ambarcaţiunilor, o mare devenită 
asemenea lentei oglinzi a Nilului. Keops privi un moment vâslașii 
robuști care, așezați cu picioarele întinse, se aplecau în faţă, ca 
apoi să se lase pe spate, trăgând vâsla spre piept, într-o 
cadență sacadată de cântul lor. Și, brusc, neputându-se stăpâni, 
cobori, rugă pe unul dintre vâslași să-i cedeze locul și simţi o 


plăcere senzuală să apuce cu putere vâsla și să o mânuiască 
într-o sincronizare perfectă cu ceilalți văslași, să-și privească 
propriul corp încordându-se și întinzându-se, să-și vadă mușchii 
umflându-se din cauza efortului, să simtă rezistența apei care 
ceda forței irezistibile. Prezenţa prințului alături de ei îi 
entuziasma pe vâslași, care se întreceau în forță și zel, 
scandalizându-i pe ofițeri, care îl vedeau pe fiul zeului, destinat 
să urce pe tronul celor Două Regate, trăgând la vâslă ca un 
simplu marinar, precum cel mai umil dintre supușii săi. 


e CAPITOLUL II e 


Flotila egipteană a urmat, timp de câteva zile, coastele 
deșertice ale ținutului beduinilor, acele nome pe care egiptenii 
le numeau cele Șapte Arcuri, apoi se deplasaseră pe lângă 
malurile nisipoase, dar mai vesele ale ținutului verde al Canaan- 
ului. În fiecare seară, navele aruncau ancora la mal, atunci când 
nu existau porturi, apoi, după ce se deplasau pe lângă coastele 
cananeene, pline de porturi, trăgeau la cheiurile ce le fuseseră 
rezervate. Căci o ambarcaţiune subţire și rapidă, cu douăzeci de 
vâslași pe fiecare parte, mergea înaintea convoiului ca să 
anunţe prinților din cetăţile portuare sau guvernatorilor sosirea 
apropiată a flotei regelui Egiptului, comandată de prinţul 
moștenitor, aducător de daruri și de produse de schimb. De 
aceea, în fiecare port, Keops a fost primit cu măreție de către 
prinții care doreau să facă negoț cu Egiptul și să se bucure de 
prietenia lui, dacă nu de protecţia celui mai puternic și celui mai 
bogat dintre regatele lumii. Astfel, flota a făcut escală la Gaza, 
la Ashkelon, oraș aflat în apropiere, apoi la Joppe, unde s-a ajuns 
după o zi de navigaţie. Pe măsură ce înainta spre nord, Keops 
descoperea obiceiurile ciudate ale oamenilor de pe acele 
tărmuri, numite de egipteni Qedem, „Orientul”. In acele regiuni, 
nimeni nu purta perucă. Oamenilor le plăcea să-și acopere capul 
cu o bonetă ascuţită din fetru, care îi proteja de soare; purtau 
bărbi și mustăţi pe care le îngrijeau cu abilitate și își aranjau cu 
sârg părul buclat când nu purtau boneta. Numai oamenii din 
popor se mulţumeau cu o bucată de pânză scurtă drept 
veșmânt. Oamenii bogaţi și nobili se distingeau prin veșmintele 


lor lungi, care cădeau până la glezne, având la brâu o centură 
groasă de pânză înnodată în faţă; iar atunci când ieșeau din 
locuințele lor, îmbrăcau o mantie mare, adusă în față, cu 
mâneci, în care transpirau în mod vizibil în acea perioadă a 
anului, cea care urma inundaţiei la egipteni. Dar ghidul asiatic, 
care îl însoţise pe Keops de la Memfis și îi servea drept interpret, 
îi explicase prinţului că, pentru cananeeni, era un semn de 
demnitate să meargă îmbrăcați astfel, chiar dacă pentru asta 
trebuia să suferi de căldură, căci acestor oameni li se părea 
rușinos să fie îmbrăcaţi doar cu o bucată de pânză sau să fie în 
întregime goi, în această situaţie aflându-se doar săracii și 
sclavii folosiți la muncile câmpului. Localnicii erau și ei surprinși 
să-i vadă pe mai-marii ţării Egiptului, și chiar pe prinţul lor, 
arătându-se în public doar cu o bucată de pânză îngustă prinsă 
pe șolduri. Este adevărat că, în mod paradoxal, divinităţile 
acestor cetăți erau reprezentate îmbrăcate cu o bucată de 
pânză asemănătoare cu cele ale egiptenilor, ba uneori chiar cu 
corpul în întregime gol, atunci când era vorba de zeițe. Și Keops 
spusese: 

— Sunt uimitori acești oameni care, sub pretextul demnităţii, 
preferă să sufere de căldură și să transpire în hainele lor groase! 
Eu sunt fericit că sunt egiptean și că pot să umblu îmbrăcat 
astfel, că pot să mă mișc liber. Dar cel mai mult mă miră faptul 
că își îmbracă zeii așa cum suntem îmbrăcaţi noi. 

— Am auzit, spusese căpitanul navei, căruia prinţul îi 
adresase aceste vorbe, că acești oameni, neavând divinităţi, au 
adoptat divinităţile noastre, motiv pentru care le reprezintă așa 
cum facem noi înșine. 

— Acesta trebuie să fie adevărul, răspunsese Keops. 
Divinitatea s-a manifestat egiptenilor prin intermediul iniţiaţilor 
săi, și aceștia au servit drept modele diferitelor reprezentări ale 
zeilor; căci divinitatea însăși nu poate fi închisă și delimitată într- 
o formă de om sau de animal. 

La petrecerile date de prinți erau invitaţi și preoții divinităţilor 
protectoare. In urma triplei sale iniţieri, Keops dobândise o mare 
reputaţie de om înţelept și se mira că ea trecuse dincolo de 
hotarele Egiptului, ajungând până în cetăţile din Qedem. Dar nu 
știa că, în realitate, comandantul navei, trimis înainte să anunţe 
sosirea prinţului, un om care cunoștea limba locală, făcuse 
apologia lui Keops și a înțelepciunii sale, menţionând că fusese 


inițiat în misterele zeilor din ţara sa, la Heliopolis, Hermopolis și 
Abydos, cetăţi prestigioase, al căror nume nu era străin celor din 
Qedem. Cu ajutorul interpretului, Keops a putut astfel să 
vorbească despre politică și despre comerț cu șefii ţărilor și 
despre religie și rituri cu marii-preoţi. Căci, scopul acestor 
convorbiri despre zei nu era acela de a demonstra superioritatea 
unui cult față de altul, ci mai curând găsirea a ceea ce aveau 
comun. Or, numai la Byblos a putut găsi un teren de comunicare 
între zeii acestei cetăți și cei din valea Nilului. 

La Gaza și la Ashkelon, divinitatea era Atargatis, o femeie- 
pește, care trăia într-un lac misterios, despre care nimeni nu 
putea să spună unde se află situat. La Joppe și la Tyr era un zeu 
al mării, care se manifesta sub înfățișarea unui monstru marin 
căruia, în fiecare an, îi era sacrificată o fecioară, ca să i se 
domolească furia, ca să nu pustiască ţinutul, după cum i se 
spusese lui Keops. Această victimă nefericită era legată cu 
lanțuri de o stâncă, în partea de jos a zidurilor cetăţii, de unde 
venea să o ia zeul cel iute la mânie. l-au arătat prinţului stânca 
pe care era legată victima. Acest sacrificiu avea loc la începutul 
primăverii, o dată cu venirea noului an, și Keops nu a putut să 
asiste la o ceremonie pe care o dezaproba, căci orice sacrificiu 
uman era o nelegiuire pentru locuitorii ţării Egiptului. La Tyr se 
spunea că acest zeu al mării apăruse o dată sub înfățișarea unui 
taur și că o dusese cu el pe Marea Verde pe fiica regelui țării, o 
prințesă de o mare frumuseţe pe nume Europa. Nu s-a aflat 
niciodată ce s-a întâmplat cu ea. Unii spuneau că fusese trasă 
de zeu în adâncurile marine, ca să domnească împreună cu el 
asupra acelui ţinut al peștilor și al unei mulțimi de fiinţe 
misterioase; alţii spuneau că fusese dusă într-o insulă 
îndepărtată, ca să o facă soţie și mamă a unei descendenţe 
regale, suverana acelei ţări. Această noţiune de insulă pierdută 
undeva spre apus îl pusese pe gânduri pe Keops. Unde putea să 
se afle un astfel de țărm? Probabil că la hotarele lumii! Cum 
erau și cum trăiau locuitorii acolo? Care era puterea acelui ținut? 
Să abată flota din drum și să navigheze numai spre apus, după 
soare, cum făceau strămoșii săi în cer, în barca lui Ra, să 
meargă spre mister, spre alte lumi încă necunoscute, 
nebănuite... Deși puterea lui era mare, ea urmând să crească în 
mod considerabil când va urca pe tron, își dădea seama cât de 
neînsemnat era în fața imensităţii lumii, a cunoștințelor sale atât 


de limitate despre Pământ, despre întinderea și forma lui, așa 
cum arăta el dincolo de orizonturile Egiptului. 

Flota a mai făcut escală la Sarepta, Sidon și Beryt, înainte de 
a ajunge în portul Byblos. Keops nu se mai mira și nu mai 
admira țărmurile acelor ţări, mărginite acum de munţi care își 
ridicau până la cerul senin siluetele întunecate acoperite cu 
păduri, cu creste neregulate și clar conturate, atât de diferite de 
falezele plate, joase și deșertice care dominau valea înverzită a 
Nilului. În apropiere de Byblos, poalele munţilor erau scăldate de 
mare, contraforți ai acelor munţi înalţi unde creșteau cedrii, una 
dintre bogăţiile orașelor de coastă, în special a cetăţii Byblos. 
leșindurile muntoase formau capuri acoperite cu păduri de pini, 
între care se întindeau golfuri mici și puţin adânci, mărginite de 
plaje de nisip. Cetatea Byblos era construită pe un platou jos, 
terminat cu un cap lat de formă rotunjită, care domina la sud un 
golf nisipos și la nord amenajările portuare. Importanţa 
comercială a cetăţii era dată de mulţimea de ambarcaţiuni trase 
pe plaja golfului din sud și prin numărul mare de nave grele 
acostate la cheiurile portului, care părea prea mic pentru o 
activitate atât de bogată. Totuși, în acel port rezervase regele 
Byblosului locuri pentru flota egipteană, fiind anunţat de sosirea 
ei apropiată. 

Keops, fiind doar prinţ, nu a fost întâmpinat pe chei chiar de 
rege, ci de fiul său, Elibaal, însoţit de demnitari, de războinici și 
de un interpret, altul decât Ineki, comandantul vasului-mesager, 
sosit cu trei zile mai înainte. Elibaal stătea împreună cu suita pe 
chei, la adăpostul unui baldachin mare, când navele egiptene au 
tras la chei și au fost fixate parâmele. O pasarelă a fost aruncată 
dinspre vasul-amiral, și Keops, urmat de câţiva ofițeri, a pășit în 
întâmpinarea prinţului, care s-a ridicat din jilt ca să-l primească. 
Lungi au fost salutările și mai lungi schimburile de politeţuri în 
cursul cărora fiecare s-a informat despre multiplele probleme de 
sănătate ale celuilalt. Prinţul cananeean era însoţit de propriul 
său interpret, care purta numele fenician de Ibdadi, dar care, în 
realitate, provenea din căsătoria unei egiptence cu un bărbat 
din ţara Sumer-ului, la apus de Canaan, și care călătorise mult, 
până în ţările îndepărtate ale nordului și în misterioasele insule 
din mijlocul mării. Cunoștea limba acestor naţii, precum și 
obiceiurile și istoria divină. Vorbea cu tânărul Keops ca un 
egiptean instruit, ca un adevărat scrib, iar prinţul va afla mai 


târziu că știa scrierea sacră dăruită oamenilor de Thot și de 
Sehat și că se descurca foarte bine în ceea ce privește limba și 
scrierea sumerienilor, ale căror cetăţi, dincolo de deșerturile 
întinse, se dezvoltau înfloritoare, într-o vale bogată, scăldată de 
două râuri mari, fiecare semănând cu Nilul. 

— Tatăl meu, Abishemu, regele cetăţii noastre, îi spuse în cele 
din urmă Elibaal lui Keops, va fi onorat să se adreseze prințului 
moștenitor al regelui Egiptului. Este pregătit să te primească în 
palatul său. 

Elibaal își invită oaspetele și întreaga suită a acestuia să se 
îndrepte spre palat. Portul fusese amenajat în afara zidurilor 
cetăţii, ziduri de apărare din pietre unghiulare, orașul regal fiind 
clădit pe o înălțime care domina direct marea sau, spre nord, o 
frumoasă plajă de nisip. Dar securitatea garantată de un stat 
puternic permisese cetăţii să dispună de periferii unde se 
concentra activitatea economică și portuară esenţială. Keops 
putuse să-și dea seama foarte curând că zidurile de apărare 
închideau înlăuntrul lor îndeosebi templele, palatul regal, 
reședințele mai-marilor regatului, acest ansamblu rezidenţial 
fiind dominat la nord, la nivelul fortificațiilor, de o puternică 
fortăreață unde își avea tabăra garda regală. Marele palat, care 
servea drept reședință regală, se afla la poalele citadelei, lângă 
un lac sacru, între templul zeiței divine a Byblosului, numită de 
oamenii din ţară Baalat-Gebal, și cel al marelui zeu Baal. 

Palatul era o locuință mare și plăcută, având săli cu coloane și 
porticuri, coloane din trunchiuri de lemn suple, vopsite în culori 
strălucitoare, sprijinite pe o bază de piatră. 

Spre deosebire de curtea regelui Egiptului, cea a regelui din 
Byblos cuprindea un număr mic de demnitari. Abishemu era 
înconjurat doar de câţiva slujitori importanţi, regele asumându- 
și personal diferitele funcţii dregătorești, împărţite mai multor 
personaje de rang înalt în cadrul administraţiei complexe a 
Egiptului. Este adevărat că, după cum își spusese Keops, regatul 
Byblosului nu era mai mare decât o singură provincie a 
imperiului egiptean, delta fiind formată din douăzeci și Egiptul 
de Sus din douăzeci și două. În sala de audiențe, Abishemu era 
așezat pe un tron cu marginile sculptate în forma unor profiluri 
de sfincși cu corp de leu și cap de om, având o spetează înaltă 
în formă de barcă. În ciuda trăsăturilor accentuate, a nasului 
puternic acvilin și a unei bărbi dese și negre, bucilată cu fierul 


încălzit în foc, faţa sa era prietenoasă și, contrar regelui 
Egiptului, care atunci când se afla pe tron lua un aer grav și 
rigid, acesta era zâmbitor. Purta veșminte groase cu franjuri, 
care îi cădeau până la glezne, și picioarele, încălțate cu 
cizmulite ușoare din piele, erau așezate pe un scăunel acoperit 
cu o pernă. Ceea ce ar fi putut fi luat drept sceptru, căci îl ţinea 
strâns în mâna stângă, nu era altceva decât o tulpină de nufăr, 
având în vârf o floare de un galben-deschis. Deși era vorba de o 
recepţie oficială, alături de el se aflau o masă din lemn cu 
picioare arcuite și o tavă circulară, pe care fuseseră așezate 
coșuri cu fructe, prăjituri și cupe din aur frumos cizelate. Lângă 
el stătea în picioare un bărbat, purtând un veșmânt care îi 
cădea până la glezne, și, pe fiecare dintre laturile lungi ale sălii, 
erau așezați, pe taburete, vreo zece bărbaţi, care formau sfatul 
înțelepţilor, după cum aflase Keops mai târziu. 

Prinţul păși cu un pas iute și hotărât, așa cum obișnuia, 
indiferent de împrejurări, până în faţa regelui, pe care îl salută, 
înclinând ușor torsul. Abishemu se ridică, îl prinse de braţe pe 
Keops și îi spuse, în limba egipteană: 

— Bun venit! Fii bine venit! Salut fiului marelui rege al celor 
Două Regate, prințului moștenitor al Egiptului. Abishemu, regele 
din Byblos, își salută oaspetele! 

Apoi a continuat în propria sa limbă, un lung moment, fără să 
dea drumul brațelor lui Keops, ceea ce interpretul a tradus 
astfel: 

— Stăpâne, regele Abishemu te roagă să-l scuzi că nu ţi se 
adresează în continuare în limba ta, căci nu o cunoaște bine. |și 
înmulțește saluturile și urările de bun venit. Este fericit să te 
primească în locuinţa lui, care este și a ta. Te invită să iei loc 
alături de el. 

Keops avu grijă să răspundă la fel de amabil gazdei sale, îi 
mulțumi pentru primirea făcută, apoi porunci servitorilor să 
aducă darurile trimise regelui din Byblos de Maiestatea Sa 
regele celor Două Regate. 

În timp ce se apropiau purtătorii de ofrande egipteni, doi 
servitori din Byblos aduseră un jilț, mai puţin înalt și mai puțin 
lat decât tronul regelui, instalându-l de cealaltă parte a mesei. 
După ce Keops se așeză și el, Ineki, comandantul navei egiptene 
trimis ca mesager, desfăcu darurile aduse de egipteni. Totul era 
închis în lăzi din lemn de diferite mărimi: cupe de alabastru 


cizelate și cu motive din aur, vase din argint și pietre 
semiprețioase, malachit, ametist, berii, peruzea; foi rulate de 
papirus, unelte de scrib din lemn de abanos, importat din 
regiunile de sus ale Nilului, diademe de argint, coliere și brățări 
din aur cizelat și pietre lucitoare de diferite culori, bastoane din 
lemn preţios cu incrustaţii de argint, amulete din pietre rare... 
Abishemu admiră aceste daruri, dar, ca să nu-l facă pe oaspete 
să-și piardă răbdarea, după ce aduse mulţumiri Maiestăţii Sale 
Snefru pentru imensa lui generozitate, spuse că va consacra 
toate zilele următoare examinării fiecărui obiect, dedicându-le 
întreaga sa admiraţie. Apoi bătu din palme. 

În timp ce servitorii luau de acolo cadourile, alţi doi aduseră 
urcioare cu forme elegante și cutii din argilă cu capac. Turnară 
în cupele de pe masă băuturile din urcioare, lichide aurii, roz, 
purpurii, albe, apoi, după ce prezentară regelui și oaspetelui său 
paharele pline așezate pe masa de lângă ei, oferiră aceste 
băuturi mai-marilor din Byblos și egiptenilor prezenți, cărora li 
se aduseseră și scaune. Abishemu luă o cupă, o ridică și-și rugă 
oaspetele să aleagă o băutură și să o guste. Ilbdadi, interpretul 
autohton, îi spuse prinţului că în cupe era bere, vin din viile 
Feniciei, lapte de migdale, băuturi preparate din flori, miere și 
fistic. Keops alese la întâmplare, și surpriza lui a fost mare când, 
gustând din băutură, o simţi foarte rece în gură, o senzaţie încă 
necunoscută, căci, dacă iarna avusese ocazia să bea bere răcită 
de vântul din nord, aceasta nu fusese niciodată atât de rece. 
Întrebat de prinţ, interpretul îi spuse că sus, pe piscurile 
munților unde creșteau cedrii, apa de ploaie îngheţa din cauza 
frigului. Caravanele de măgari mergeau în munţi tot anul în 
căutarea acestei „substanţe” minunate, care era păstrată un 
timp în vase mari, cu grijă închise și înfășurate în paie și pânze 
ude, căci, în contact cu aerul cald, se topea repede și se 
transforma în apă. Băuturile erau preparate fie cu această apă 
rece ca gheața, fie erau puse la răcit în vasele în care se aflau. 
În același timp, în cutiile aduse de servitori, era conservată 
pulpa unor fructe îngheţate, care trebuia mâncată repede, mai 
înainte ca totul să se topească. 

Keops îi împărtăși regalei sale gazde cât de uluit era și îi 
spuse, prin intermediul interpretului, că i-ar plăcea să meargă în 
munţii unde se forma o substanţă atât de ciudată, ca să o poată 
vedea la fața locului. 


— Vei fi condus acolo, l-a asigurat Abishemu, dar mai întâi îţi 
vom da haine groase, căci, dacă ai merge îmbrăcat astfel, s-ar 
putea să fii ucis de frig. lar viaţa fiului Maiestăţii Sale regele 
Egiptului îmi este mai prețioasă decât lumina ochilor, mai mult 
chiar decât cea a propriului meu fiu. 

Keops mulțumi, spuse că era gata să facă orice sacrificiu, 
chiar să se acopere cu un veșmânt atât de stingheritor, ca să 
poată urca în Munţii de Argint, cum erau numiţi în ţară, ca să 
vadă de aproape acea substanţă albă și rece care acoperea 
piscurile. 

Nimeni nu a vorbit în ziua aceea despre scopul expediției 
egiptene, despre motivul venirii fiului regelui Egiptului în fruntea 
unei flote atât de importante, deși fiecare dintre părți știa 
despre ce era vorba. Regele din Byblos i-a cerut fiului său să-l 
onoreze pe oaspetele lor și să vegheze asupra nevoilor sale. 
Elibaal i-a condus pe Keops și pe suita acestuia în palatul 
destinat lor, o locuinţă mare din centrul orașului, cu grădină, 
curţi și colonade. Ilbdadi a fost lăsat alături de Keops, ca să-l 
îndrume în toate, să aibă grijă să fie mulţumit și să-i transmită 
regelui toate dorinţele oaspetelui său. Keops s-a instalat într-o 
cameră spațioasă, iar ofițerii săi au primit fiecare câte o cameră, 
în timp ce oamenii din echipaj erau găzduiţi în apropierea 
portului. 

Elibaal îi adunase pe servitori pentru casa oaspeţilor regali: 
avea bucătari, grădinari, bărbaţi și femei, toţi însărcinați cu grija 
camerelor, a hainelor, a bucătăriilor, precum și fete tinere și 
simpatice. 

— Aceste fete, îi spuse Ibdadi, sunt dansatoare și muzicante 
ale templului lui Baalat-Gebal, Doamna Byblosului. Sunt și 
hierodule, prostituate sacre. Astfel că o poţi alege pe cea pe 
care o dorești, una sau mai multe, în fiecare seară, ca să le duci 
în camera ta să-ţi ţină companie în timpul nopţii, să-ți vegheze 
somnul. Avem destule ca să-ţi satisfacă suita, servitorii și 
ofițerii. 

Keops s-a bucurat: se gândea că își părăsise soțiile de mai 
bine de o lună și că avea uneori dorinţe care rămâneau 
nesatisfăcute. Își impusese perioade de castitate cu ocazia 
pregătirilor precedente pentru iniţiere, în templele din 
Heliopolis, Hermopolis și Abydos, ceea ce realizase doar cu 
prețul unor mari eforturi asupra lui însuși, dar, când se afla în 


viaţa normală, o astfel de stare, opusă naturii și elanurilor 
stârnite în corpul său de Hathor, îi era greu de suportat. 

Regele îl primi a doua zi pe Keops la masa lui și, după aceea, 
a avut loc o adunare la care au participat sfetnicii regelui și 
ofițerii lui Keops, pentru începerea discutării modalităţilor de 
schimb a produselor după care veniseră egiptenii. A fost nevoie 
de câteva zile ca să ajungă la o înțelegere asupra numărului de 
trunchiuri de pin și de cedru care vor fi cedate în schimbul 
bunurilor păstrate în coca navelor. Apoi a fost vorba de 
formarea echipelor însărcinate cu doborârea copacilor, curățatul 
crengilor, tăiatul și adusul lor la cheiul portului din Byblos, 
sarcină estimată la câteva luni de muncă. Keops s-a gândit 
atunci să se întoarcă în Egipt. După încheierea înțelegerilor 
comerciale, după fixarea numărului de trunchiuri ce trebuia 
livrate, după stabilirea bunurilor și a aurului ce trebuia dat în 
schimb pentru munca cerută și a achiziţionării mărfii, inclusiv 
numeroase lingouri de plumb, precum și blocuri de lapislazuli 
aduse de negustorii sumerieni din misterioasele și îndepărtatele 
regiuni situate spre orizonturile de unde răsărea soarele, Keops 
și-a spus că putea lăsa ofiţerilor grija de a prelua lemnul și de a-l 
duce la Memfis. lar el, fără să mai întârzie, putea să se întoarcă 
în Egipt pe vasul rapid care îl purtase pe mesager. Dar numai 
după ce avea să urce în Munţii de Argint, până la trecătorile 
unde se aflau zăpezile ce reîncepeau să cadă în această 
perioadă a anului. 

— Mai așteaptă și celebrarea sărbătorii stăpânului cetăţii 
noastre, i-a sugerat regele lui Keops. Noi îl numim Baal sau 
Adonis, două cuvinte care au același sens în limba noastră. În 
acest timp, celebrăm iubirea lui cu zeița, Doamna Byblosului, 
apoi ţinem doliu, căci a fost ucis de un mistreţ ivit din pământ, 
care l-a dus în regatul subteran unde trăiesc sufletele morților. 
In toate lunile de iarnă, rămâne în lumea subterană, în imperiul 
lui Mot, moartea, ca să reînvie, ca să revină la viaţă primăvara. 

Ibdadi, care fusese purtătorul de cuvânt al regelui, adăugase: 

— Stăpâne, nu poţi refuza, nu poţi părăsi orașul înainte de 
această sărbătoare fără să-l ofensezi pe rege. De altfel, este o 
sărbătoare frumoasă, întreaga cetate participă la ea, toată 
lumea merge la Apheca, la izvoarele râului lui Adonis, care se 
varsă în mare lângă Byblos, căci acolo are loc sărbătoarea, 


acolo sunt cântate imnurile și este mimată iubirea zeilor și 
moartea lui Baal. 

Keops simţea că nu se putea sustrage, cu atât mai mult cu 
cât era curios să asiste la aceste ceremonii. 

— La urma urmelor, precizase Ibdadi, oricât de grăbit ai fi ca 
să te întorci în Egipt la regalul tău tată, la soțiile și la copiii tăi, 
întârzierea va fi destul de mică, deoarece, dacă vrei să urci în 
Munţii de Argint, vei avea nevoie de câteva zile ca să ajungi 
acolo și să atingi trecătorile unde începe zăpada. Sărbătoarea lui 
Adonis va începe la puţin timp după întoarcerea ta, fără să fi 
avut timp să-ţi pierzi răbdarea. Vei putea vedea atunci că 
Adonis este asemănător lui Osiris, a fost dat morții ca și el de un 
dușman, a coborât ca și el în lumea subterană, în infern, unde 
trebuie să stea până când va renaşte la viaţă, o dată cu 
revenirea primăverii. 

— Așa să fie, voi face precum dorește regele Byblosului, 
gazda mea, încuviinţă Keops, foarte curios să asiste la cultul 
unui zeu atât de asemănător cu Osiris, acel Osiris despre care 
știa acum că era doar un model divin bazat pe o viaţă de om. 


e CAPITOLUL III e 


Caravana a părăsit Byblos-ul dimineaţa foarte devreme. Cu 
această ocazie, Keops îmbrăcase o mantie groasă de lână, 
oferită de Abishemu, și încălţase cizmulite strâmte de piele. La 
început, înaintase cu greu, apoi reușise să se obișnuiască. La o 
curea, legată la brâu, atașase o spadă scurtă, un fel de pumnal 
lung făcut dintr-un metal necunoscut lui, atât de tare, încât 
despica dintr-o lovitură o bucată de lemn sau îndoia o armă de 
cupru. Era un dar primit de la prinţul Elibaal. Acesta îi spusese 
că acel metal, bronzul, era obţinut dintr-un amestec de staniu și 
cupru. 

— Acest staniu se găsește doar în unele regiuni îndepărtate, 
de unde îl aduc navigatorii veniţi din insulele și din regiunile 
nordice, îi spusese Elibaal. 

Tot din bronz era și vârful lăncii ţinute în mână de Keops, 
precum și lama securii atârnate la centură, arme dăruite de 
rege. 


— E necesar să fii înarmat în astfel de expediţii, îi spusese 
Ibdadi. Nu pentru că am putea fi atacați de tâlhari, căci, chiar 
dacă ar fi așa, nu sunt niciodată destul de mulţi ca să 
îndrăznească să atace o caravană regală, ci pentru că în acești 
munţi am putea întâlni animale sălbatice periculoase, îndeosebi 
mistreți și lupi. Cu armele acestea din bronz, ai tot ce-ţi trebuie 
ca să te aperi. 

— La noi în deșert, spusese Keops, întâlnim animale la fel de 
periculoase, și poate chiar mai periculoase, căci este vorba de 
lei și de tauri sălbatici. 

— Știu, a raspuns lbdadi, dar, dacă nu-l provoci, taurul 
sălbatic nu va veni să te atace, nici chiar leul. În timp ce lupii 
trăiesc în haite, iar când sunt chinuiţi de foame, sunt foarte 
agresivi. 

Keops era însoţit de vreo zece dintre ofițerii săi și caravana, 
formată din numeroși catâri încărcaţi cu alimente și corturi, era 
escortată de vreo zece gărzi ale regelui din Byblos, pe lângă 
Elibaal, care ţinuse să-și însoțească oaspetele în această 
expediție, câţiva ofiţeri de la curte și interpreţii. La urmă, 
veneau catârii încărcaţi doar cu coșuri și vase goale, destinate 
să fie umplute cu zăpada ce trebuia adusă la palat, apoi 
servitorii. 

Caravana a lăsat curând în urma ei câmpia îngustă, care 
forma faţada maritimă, ca să urce, pe cărări stâncoase, spre 
vârful munţilor. Totul era pentru Keops cât se poate de nou: 
răcoarea umedă, care se accentua pe măsură ce urcau, 
torentele reci ca gheaţa ce trebuia traversate prin vad, văile 
adânci și pline de verdeață care dominau drumul abrupt de pe 
coasta muntelui, pădurea care devenea din ce în ce mai deasă 
și făcea peisajul cu atât mai întunecat și mai înspăimântător cu 
cât se adunau nori negri pe cerul atât de albastru spre malul 
mării. 

— Pătrundem pe domeniul gigantului Huwawa, îl anunţă Ineki, 
care se găsea în suita lui Keops mai mult cu titlu de ofițer 
apropiat prinţului decât de interpret. 

— Cine este acest rege? întrebă cu mirare Keops. 

— Nu-i un rege, ci o creatură gigantică, numit de un zeu, de 
Wer, să păzească acest munte. Se spune că vocea lui este 
înspăimântătoare, asemenea celei a tunetului, iar din privirea lui 
iese foc, un foc mortal. Din capul său pornesc cele șapte raze, 


putere ce aparține doar zeilor, forță invincibilă pe care zadarnic 
au încercat să și-o însușească toţi dușmanii zeilor - dragoni, 
demoni ai nopţii, oameni plini de vanitate. 

— Ineki, ce tot spui? Cine a putut să vadă o astfel de 
creatură? 

— Cei care au văzut-o nu mai sunt astăzi printre noi, căci 
întâlnirea înseamnă moarte. 

— Și ce cred despre asta oamenii din Byblos, care urcă în 
acești munţi ca să caute apa de gheaţă și să taie cedri? 

— Cred că sunt o născocire a oamenilor din Sumer, căci de la 
un om venit de acolo am auzit această poveste, pe când eram 
adolescent la Byblos, unde tatăl meu o reprezenta pe 
Maiestatea Sa zeul Huni. Spun că este manifestarea propriului 
lor zeu al furtunii, a lui Hadad care, când se mânie, bombăne în 
cer și aruncă fulgere. De aceea, nu se tem decât când se anunţă 
furtuna. Dar știu că, dacă se adăpostesc în scobitura unei stânci 
sau într-o casă de lemn, așa cum sunt multe în munţi, unde 
locuiesc tăietorii de lemne și dulgherii, nu riscă nimic. 

— In acest caz, zise Keops, nu avem a ne teme de nimic. Și 
dacă, din întâmplare, îl vom întâlni pe acest Huwawa, ne vom 
putea apăra foarte bine cu armele noastre din bronz. 

Ineki s-a uitat pieziș la Keops, căci nu știa dacă vorbește 
serios, apoi a spus: 

— Stăpâne, chiar și cu o armă din bronz, nu se poate lupta 
împotriva unui zeu sau a unui monstru născut pe pământ. 

— Ineki, interveni Ibdadi, care mergea alături de ei, acest 
gigant despre care vorbești, dacă există cumva, nu bântuie prin 
acești munţi. Află că, în urmă cu mulţi ani, am întâlnit la Ebla, o 
cetate bogată dinspre răsărit, dincolo de acești munţi, un om 
care venea din Uruk. Este una dintre cele mai puternice cetăţi 
din ţara Sumer-ului. El m-a asigurat că regele acestui oraș, în 
urmă cu câteva decenii, s-a dus în acești munţi cu un însoțitor și 
că amândoi l-au ucis pe Huwawa, l-au doborât ca pe un cedru 
mare și i-au tăiat capul. 

— Cine este acest rege atât de puternic și de viclean, care a 
îndrăznit să se aventureze în Munţii Cedrilor, ca să aducă 
moartea acestui gigant? a întrebat Ineki. 

— Numele său este Ghilgameș, iar însoţitorul său se numea 
Enkidu. Știu că acesta din urmă a murit de mult timp, iar 


Ghilgameș l-a urmat spre ţara de unde nu mai există întoarcere. 
Acum, peste Marele Uruk domnește nepotul său, Utulkalamma. 

— Ibdadi, ce cetate este aceasta pe care o numești Marele 
Uruk? a întrebat Keops. Cine sunt acești oameni din Sumer, 
despre care vorbiţi amândoi? 

— Stăpâne, este un popor bogat și puternic, care are 
numeroase cetăți, departe spre apus. Uruk este cea mai bogată 
dintre cetăţile de aici. Dar fiecare cetate este independentă, 
fiecare este condusă de un rege, ca orașele din Fenicia. 

— Spune-mi, cum se ajunge la această ţară îndepărtată? 

— Stăpâne, trebuie să mergi vreme de zile și zile. Mâine sau 
în ziua următoare, vom ajunge la trecătoarea celui mai înalt 
munte; de acolo se poate ajunge la o câmpie înaltă, bogată în 
ogoare și podgorii. De pe acest platou trebuie să cobori iar spre 
o altă vale mai joasă, despărțită de prima de alţi munţi, udaţi de 
un fluviu frumos numit Oronte. În această regiune domină 
cetăţi, capitale ale unor mici regate, principalele fiind 
Damashqu, Hamath și Aleppo. Ultima este situată cel mai la 
nord. De acolo trebuie să mai mergi spre răsărit până la un 
mare, foarte mare fluviu, asemănător cu Nilul, dar ale cărui ape 
curg în sens contrar: adică de la sud la est. Trebuie să pornești 
pe acest fluviu ca să-l cobori zile în șir. Apele lui traversează 
câmpii pline de verdeață, dincolo de care se întind deșerturi, așa 
cum este Pământul Negru între pământurile roșii unde 
domnește Seth. De-a lungul acestui fluviu au înflorit orașe mai 
mult sau mai puţin mari, mai mult sau mai puţin bogate. În 
sfârșit, vei ajunge în ţara sumerienilor. Acolo se află Uruk, 
marea cetate cu ziduri puternice. 

— Spui că fiecare dintre aceste cetăţi este independentă, că e 
condusă de un rege? 

— Exact, stăpâne. De un rege și de un sfat al bătrânilor, care 
se adună la porţile orașului ca să hotărască toate treburile 
cetății. 

— Dacă așa stau lucrurile, ar fi ușor să cucerești fiecare dintre 
aceste mici regate, unul după altul, remarcă gânditor Keops. 

— Poate, stăpâne, dar mai trebuie să ajungi în acele ţinuturi 
îndepărtate cu o armată puternică. Însă o astfel de armată 
trebuie să cuprindă un număr foarte mare de războinici, de 
oameni, care trebuie hrăniţi pe toată durata campaniei. Călătorii 
și negustorii, primiţi ca prieteni de oamenii din ţările traversate, 


trebuie chiar și ei să străbată un drum tare anevoios. O armată 
ar avea de luptat împotriva a o mie de cetăți, ar trebui să-și 
caute hrana, ar trebui să fie tot timpul în alarmă. Stăpâne, cred 
că ar fi tare primejdios să te gândești la cucerirea acelor orașe 
din Sumer. Nu este sigur că o armată, chiar plecând de pe 
coastele noastre, ar putea ajunge la orașele de pe acel fluviu 
despre care ţi-am vorbit și care se numește Purartu, mai înainte 
de a fi decimată de foame, oboseală, boli și adversarii pe care îi 
va avea de înfruntat. 

— Ibdadi, zise Keops, m-ai înţeles greșit. Nu mi-am închipuit 
nicio clipă că o armată egipteană ar putea porni să cucerească 
țări atât de îndepărtate. Nu, doar mă miram că una dintre 
aceste cetăţi despre care vorbești, începând cu Uruk, nu a 
anexat toate cetăţile vecine, ca să creeze un mare regat 
unificat, cum a făcut strămoșul meu Narmer cu cetăţile din 
valea Nilului. 

— Poate că va veni și ziua când va apărea un cuceritor, în una 
dintre aceste cetăți, un om însetat de glorie și de putere, dar și 
un mare războinic, care va uni sub conducerea lui orașele din 
Sumer. Dar, până atunci, fiecare rămâne stăpân pe propriul 
destin. 

— Astfel încât, stăpâne, interveni Ineki, Egiptul asupra căruia 
domnește zeul, tatăl tău, este singurul mare regat de pe 
suprafața pământului, singurul imperiu luminat de soare. 

Fiecare zi petrecută în cetăţile feniciene îi întărea lui Keops 
sentimentul puterii incomparabile a regatului al cărui moștenitor 
era, oferindu-i totodată plăcerea de a descoperi lumi noi și 
obiceiurile uneori foarte ciudate ale popoarelor străine. Încă nu 
bănuia că această călătorie era departe de a fi terminată și că 
avea să-i schimbe propria existenţă și chiar destinul Egiptului 
într-o oarecare măsură. 

Cu mult înainte de a ajunge la trecătoarea care dădea acces 
spre câmpiile înalte, despre care îi vorbise lbdadi, Keops 
descoperi zăpada, după ce constatase, mai înainte, cât de falnici 
și de frumoși erau cedrii care acopereau acei munți ca o coamă 
splendidă de verdeață. Aerul era răcoros, dar soarele ardea cu 
putere. Efortul urcușului spre trecătoare îi încălzise, astfel încât 
cei care mânau catării și soldaţii au început să-și scoată hainele 
ca să se rostogolească în zăpada pufoasă. Keops nu se putu 
abţine să nu facă și el la fel, uimit de frigul care te înviora al 


acelui covor moale de un alb luminos. La îndemnul însoțitorilor 
săi, își umplu pumnii cu zăpadă, pe care o linse și o înghiţi, 
surprins de topirea acelor cristale care se transformau într-o apă 
foarte rece. 

În timp ce slujitorii săi umpleau vasele cu zăpadă, bătătorind- 
o îndelung înainte de a le închide și de a le așeza în coșuri, 
Keops se dus să admire peisajul imens care se deschidea sub 
ochii săi, la ieșirea din trecătoare, câmpiile verzi care se 
întindeau într-o depărtare vagă. Ar fi fost tentat să-și continue 
drumul, să meargă mereu spre răsărit, ca să descopere noi văi, 
fluvii mari și cetățile bogate despre care îi vorbise lIbdadi. 
Trebuia totuși să se resemneze și să pornească pe drumul de 
întoarcere, împreună cu caravana încărcată cu apa ei prețioasă, 
cu acea zăpadă care se transforma atât de ușor în lichid. 

Trei zile mai târziu, era înapoi la Byblos, în timp ce noi 
caravane de tăietori de lemne apucau și ele pe drumul spre 
munte, ca să satisfacă prompt cererile enorme ale egiptenilor. 

t 

Abishemu, regele Byblosului, care, nu numai că începea să 
simtă povara anilor, dar ale cărui articulaţii se întăreau în ciuda 
intervenţiei medicilor săi, se așezase pe un jilț purtat de doi 
măgari. Regina avea și ea dreptul la un scaun asemănător, dar 
întreaga suită regală, fiul și oaspeţii egipteni mergeau pe jos. 
Din curtoazie, lui Keops îi fusese propus un jilt, știindu-se foarte 
bine că acel tânăr robust, care tocmai se întorsese proaspăt și 
vioi din expediţia de pe Muntele Cedrilor, va refuza un mijloc de 
transport care, când nu era folosit de un bătrân sau de o femeie, 
făcea ca pasagerul să fie considerat fără vlagă, astenic sau 
lasciv. De aceea, Keops mergea la distanţă mică în urma jilțului 
regal, împreună cu Elibaal, fiul regelui, cu lneki și Ibdadi. 
Înaintau astfel pe un drum îngust și plin de pietre, care se ridica 
pe flancul colinei, de-a lungul râului căruia localnicii îi dăduseră 
numele de Adonis, stăpânul Byblosului. 

— Adonis este un alt nume al lui Baal, îi spuse lbdadi lui 
Keops, făcându-se interpretul lui Elibaal. După spusele preoţilor 
zeului, s-ar fi născut din scoarţa unui copac de smirnă, în care ar 
fi fost metamorfozată mama lui prin bunătatea zeilor, 
sustrăgându-l astfel mâniei tatălui său, cu care ea s-ar fi unit 
prin viclenie, după ce se îndrăgostise de el. Ceea ce probabil că 


vă miră pe voi, egiptenii, care vă uniţi cu surorile și cu fiicele 
voastre. 

— Este adevărat că în familia regală ne căsătorim între fraţi, 
surori și veri, dar nu se întâmplă ca un tată să se însoare cu fiica 
lui, a replicat Keops. Dar nu văd ce ne-ar putea mira? Oare 
faptul că acest zeu s-a născut dintr-un copac? 

— Nici vorbă. Ceea ce v-ar putea mira este faptul că un tată 
este atât de furios pe fiica lui, pentru că l-a făcut să comită un 
incest fără știrea lui, încât ar fi dispus să-i ia viața. Părerea mea 
este că preoţii interpretează într-un mod pueril o foarte veche 
poveste divină. Acest Adonis este, pur și simplu, geniul 
copacului și al vegetației, așa cum este la voi Osiris, al cărui 
sicriu a fost închis în trunchiul unui copac, după ce vânturile și 
apele mării l-au purtat până pe țărmurile Byblosului. 

— Osiris a trăit pe pământ, a domnit asupra Egiptului înainte 
de a fi omorât de fratele său, Seth, spuse Keops. 

— Adonis a trăit și el pe pământ înainte de a fi ucis de un 
monstru, despre care se spune că este un mistreţ sau un dragon 
ieșit din mare, și de a fi făcut bucăți așa cum a fost făcut Osiris 
al vostru. Dar, în timp ce Osiris domnește de acum înainte peste 
lumea celor morţi, Adonis nu petrece acolo decât o treime din 
an, în timpul lunilor de iarnă, când soarele se depărtează spre 
sud, și vegetaţia piere. lar când vine primăvara, el însuși revine 
la viaţă, se întoarce pe pământ ca să trăiască sub privirea zeiței- 
soare, Șapaș, împreună cu cea care îl iubește, zeița Byblosului, 
pe care o numim și Anat. lar în zilele care vor urma, vom cânta 
slava zeiței și a lui Adonis, ca apoi să purtăm doliul zeului. 

Astfel, Ibdadi îl pregătea pe Keops să înțeleagă sensul 
sărbătorii care, de două ori pe an, atrăgea întreg poporul din 
Byblos către izvorul micului fluviu al lui Adonis. 

Părăsiseră Byblos-ul în ajun și merseseră întreaga zi, ca să 
ajungă la cursul șerpuitor al micului fluviu. Deoarece se apropia 
solstițiul de iarnă, zilele erau scurte și chiar acolo poruncise 
regele să fie instalată tabăra, mai înainte de căderea nopţii. 
Corturile, paturile, mobilele, alimentele pentru toată lumea, 
cărate de măgari, fuseseră descărcate, și tabăra regală ridicată 
de servitori. Acolo, malurile fluviului erau abrupte, într-o 
trecătoare de munte, dominată de un platou acoperit cu o 
vegetaţie deasă. Deși se aflau în pragul iernii, temperatura era 
blândă, abia răcoroasă noaptea și caldă încă ziua, când ardea 


soarele. O porniseră din nou la drum târziu în cursul dimineţii 
următoare, căci regelui nu-i plăcea să se scoale dis-de- 
dimineaţă. Spre seară, cortegiul regal ajunse la destinaţie. 
Keops constatase cu uimire că acolo se afla deja un număr mare 
de pelerini, dintre care cei mai înstăriți își ridicaseră corturile 
sau își puseseră servitorii să le construiască mici colibe, în timp 
ce alţii se mulțumeau cu paturi din crengi și cuverturi, așezate 
în jurul unor focuri mari. Un loc fusese rezervat taberei regale, la 
poalele unei faleze înalte, la baza căreia se deschidea o grotă. O 
mare animaţie domnea în întreaga vale, unde soseau în fiecare 
moment noi adepţi ai lui Adonis. De peste tot se auzeau râsete, 
cântece, strigăte și chemări. 

— In ziua aceasta și în cea de mâine, spuse lbdadi, oamenii 
pot să se arate veseli și le este permisă orice libertate, astfel 
încât nu este recomandat fetelor care vor să-și păstreze 
virginitatea și femeilor căsătorite care pretind că vor să-și 
protejeze castitatea să se plimbe singure în vale, căci nici chiar 
soţii lor nu le-ar putea acuza de adulter, și nici pe corupători, în 
cazul în care ele s-ar lăsa seduse sau posedate chiar fără voia 
lor. Apoi, după moartea zeului, toată lumea va fi în doliu și se va 
restabili ordinea. 

— Acest zeu, zise Keops, este ca Osiris al nostru. După 
moartea sa, devine stăpânul lumii infernului. Dar ce este 
această lume a celor morți? Unde se află ea? 

— Se spune că se află sub pământ și că forţa acestui zeu face 
să renască vegetaţia, în fiecare an, cu întoarcerea soarelui și a 
primăverii. Căci, pentru oamenii din această țară, creșterea 
plantelor nu depinde de inundația provocată de un fluviu mare 
care ridică pământul, ci de întoarcerea soarelui, a acestei zeițe 
Șapaș care, în fiecare an, lasă să vină frigul iernii, depărtându-se 
spre sud. Nu știm de ce este astfel, dar suntem siguri că, peste 
trei luni de exil, soarele revine, ca să aducă asupra pământului 
căldura lui dătătoare de viaţă. Dar referitor la ceea ce mi-ai spus 
legat de Adonis, contrar lui Osiris, acesta nu este stăpânul lumii 
infernului. Locuiește acolo ca iubit al zeiţei care domnește 
asupra acestei lumi a celor morţi. Căci aceasta s-a îndrăgostit 
de frumusetea lui și a reușit să impună zeilor și universului 
această lege, care îl obligă pe Adonis să vină să petreacă alături 
de ea lunile de iarnă. Acesta este, se spune, motivul pentru care 
se depărtează Șapaș, îngrozită de această absenţă, căci zeița 


soarelui este însoțitoarea lui Anat, întruchiparea iubirii și a 
frumuseţii: a iubirii care este marele motor al universului și a 
frumuseţii care cheamă iubirea. După trecerea lunilor de iarnă, 
Adonis revine pe pământ ca să trăiască din nou alături de Anat, 
sora și soția lui. Acesta constituie pentru cei din Byblos un nou 
motiv de sărbătoare, la începutul primăverii. Și se întorc aici ca 
să inverseze ritul. Încep cu tânguiri și gemete din pricina 
dispariției zeului și, trei zile mai târziu, se bucură de revenirea 
lui la viaţă, de reîntoarcerea vieţii, de urcarea sa spre empireu. 

Keops și Ilbdadi conversau astfel în timp ce se plimbau pe 
malurile fluviului, printre corturi, colibe din trestie, focuri pe care 
sfârâiau păsări și bucăţi de carne, alături de care stăteau pe 
vine bărbaţi și femei, în așteptarea mesei de seară. Pe când 
mergeau, întâlneau bărbaţi dintre care unii băuseră mai mult 
decât ar fi trebuit și mergeau clătinându-se, cântând melodii 
deocheate. 

— Astăzi și toată ziua de mâine, a spus lbdadi, vinul și berea 
vor curge în valuri și mulţi oameni vor fi ameţiţi. Se spune că 
sunt posedaţi de zeu, care le comunică spiritul vinului și 
provoacă acest entuziasm necontrolat în corpuri. Mai ales de 
acești bărbați trebuie să se ferească femeile, doar dacă nu 
cumva vor să se dedea îmbrăţișărilor amoroase. In acest caz, 
noaptea aceasta și cea care urmează au toate condiţiile ca să-și 
potolească pasiunea exagerată. 

Ibdadi nu băgase de seamă că oaspetele său nu-l mai asculta. 
În acea mulţime, peste care acum se revărsa lumina lunii, deja 
înălţată pe cer, și cea a focurilor, privirea îi fusese captată de o 
imagine care îl uluise, ca apariţia unei divinităţi. Era totuși vorba 
doar de o femeie, dar pe care o remarcase dintre celelalte, 
numeroase, mai întâi prin frumusețea luminoasă a feței, dar mai 
ales prin nuanţa părului ei bogat. Căci, până în acea zi, Keops 
văzuse numai păr negru, ca al său, atât în valea Nilului, cât și în 
orașele pe care le cunoscuse în cursul călătoriei de-a lungul 
coastelor asiatice. lar acel păr avea nuanţa aurului. La început, i 
se păruse că femeia își acoperise capul cu o perucă făcută din 
fire subţiri și mlădii de aur, dar, apropiindu-se, i se păruse că era 
propriul ei păr care avea acea culoare naturală, doar dacă nu și-l 
vopsise. Căci multe femei din Fenicia își vopseau părul cu 
henna: atunci părul lor căpăta o nuanţă tinzând spre maroniu 
sau roșiatică, dar niciodată acea culoare aurie luminoasă. 


Femeia trecuse pe lângă el, cu spatele drept, cu capul sus, fără 
să pară că îl vede. Mergea alături de un tânăr, un adolescent 
chiar, dar, în timp ce fata părea a fi străină de acea ţară, băiatul, 
cu părul său negru și ondulat, care îi cădea în bucle pe ceafă, cu 
nasul ușor cârn și corpul bronzat, ceea ce era vizibil, deoarece 
purta doar o piele de capră legată de la șolduri în jos, era în mod 
clar un locuitor al Byblosului. 

Keops a întors capul ca să mai arunce o privire spre fată, a 
cărei siluetă, drapată într-un veșmânt lung cu franjuri, se 
pierdea în noapte. Dacă ar fi fost singur, s-ar fi ţinut după cei 
doi, atât de mult îl fascinase ciudata și exotica frumusețe a 
femeii. Totuși, prezenţa interpretului l-a făcut să-și rețină 
această pornire spontană și a pășit mai departe. Dar nu mai 
asculta vorbele lui Ibdadi. Nu se mai gândea decât la fața 
necunoscutei și la cosițele ei ca de aur. Își zicea că o astfel de 
nuanță a părului nu putea să fie naturală, că se înșelase, că 
purta o perucă ţesută din fire de aur. Se gândea că ar putea să 
ceară unui meșter coafor să confecţioneze niște peruci 
asemănătoare pentru soțiile sale. Henutsen ar fi fost și mai 
frumoasă cu un astfel de păr, care se putea armoniza cu nuanţa 
aurie a pielii. De fapt, avea pielea mai deschisă la culoare în 
mod natural, dar îi plăcea să stea totdeauna fără nicio haină pe 
ea în grădină, astfel încât soarele să dea pielii sale acea nuanţă 
arămie, precum cea a bărbaţilor care lucrau în fiecare zi la câmp 
și în mlaștini, fără haine pe ei. 

Ibdadi continua să vorbească, fără să fi băgat încă de seamă 
că interlocutorul său nu-i mai răspundea, cufundat în gânduri. O 
clipă, lui Keops îi trecuse prin minte să-l întrebe cine era acea 
femeie. Dar renunţase, pentru că Ibdadi nu fusese atent la ea. 
Desigur, putea să i-o descrie, dar nu era sigur că Ibdadi știa cine 
era, iar el însuși simțea un fel de rușine să arate că purta un 
oarecare interes unei femei întâlnite în mulţime. l|și zicea că, 
dacă locuia la Byblos, ar fi putut să dea de ea bătând străzile, 
îndeosebi pieţele. Apoi își alungă din minte acest gând. Oare nu 
hotărâse să se întoarcă în Egipt imediat după festivități? 


e CAPITOLUL IV eœ 


În noaptea aceea, Keops dormi prost, și totuși ar fi dorit ca ea 
să mai dureze încă mult timp: o noapte luminoasă, bântuită de 
imaginea tinerei cu părul auriu. 

Deși erau în prag de iarnă, soarele strălucea sus pe cer și era 
cald. De aceea, Keops se mulțumi să-și pună pânza prinsă în 
jurul șoldurilor pentru a părăsi cortul și a ajunge la gazda sa 
regală. Regele Abishemu se așezase deja în jilț, și măgarii se 
puseseră în mișcare, conduși de slujitori, în timp ce se forma 
cortegiul regal. Populaţia din Byblos părăsise orașul și se 
adunase de-a lungul drumului, ca să asiste și să participe la 
serbările lui Adonis. Regele era aclamat, oamenii se înclinau la 
trecerea lui, dar nimeni nu se prosterna, așa cum ar fi făcut 
egiptenii în faţa regelui Egiptului. Keops nu se miră, deoarece 
știa că oamenii din acea ţară nu-l priveau pe rege ca pe un zeu, 
fiu al lui Baal, ci ca pe un simplu om, chiar dacă se considera că 
era reprezentantul zeului pe pământ. Cortegiul urcă pe cursul 
fluviului, care se îngusta din ce în ce mai mult, dar devenea mai 
sinuos și cu pereţii mai abrupți. Drumul plin de pietre, care 
domina cursul de apă, se lățea însă, permiţând unui număr cât 
mai mare de adepţi să se adune acolo, fără să riște prea mult să 
cadă în albia abruptă a torentului, în urma unei îmbrânceli sau a 
îmbulzelii. Obișnuit cu acel curs larg, lent și maiestuos al Nilului, 
Keops se mira și admira apele tumultuoase care se rostogoleau 
pe panta stâncoasă a vâlcelei. 

Cortegiul ajunse curând în apropiere de izvorul torentului. 
Apele năvăleau în cascadă dintr-o grotă înaltă și adâncă, săpată 
de natură în coasta unei faleze stâncoase. O vegetaţie răzlețită 
de tufișuri și copaci, dominată de pini, forma adevarate pete de 
verdeață pe nuanţa cenușie a stâncilor și a pietrișului cu care 
erau presărate costișele ce coborau spre cursul torentului. 
Lângă grotă se deschideau spaţii largi naturale, unde se 
adunase deja multă lume. Jilțul regal și suita sa s-au oprit pe o 
esplanadă stâncoasă separată de un cordon de gărzi. In centru 
se ridica un baldachin mare, care își arunca umbra peste un 
covor gros, unde se aflau perne în jurul a patru jilțuri: cel mai 
înalt era rezervat regelui, celelalte trei, soţiei sale, fiului și 
moștenitorului său și lui Keops. Toţi patru au luat loc în jilțuri, în 


timp ce oamenii din suita regală se așezau pe perne sau 
rămâneau în picioare. Astfel, Ineki și Ibdadi s-au așezat în 
spatele  jilțului lui Keops. O tăcere apăsătoare a învăluit 
mulțimea, până atunci zgomotoasă. Deodată, a apărut un preot, 
îmbrăcat într-un veșmânt larg de culoare albă, pe cap cuo 
coroană de iederă, urmat de șapte fete, purtând și ele același 
veșmânt, dar mai fin, din in subţire, cu pliuri ample, purtând 
peste părul negru coroane de trandafiri și de anemone purpurii, 
răsădite în primăvară și îngrijite cu pioșenie ca să înflorească la 
sfârșitul toamnei, pentru că erau florile lui Adonis, apărute din 
picăturile sângelui său. 

Preotul și fetele, toate fecioare și fiice de nobili, după cum îi 
spusese regele oaspetelui său, au venit să salute cuplul regal, 
apoi s-au așezat la extremitatea esplanadei, în jurul unui bazin 
săpat în stâncă, umplut de o apă permanent înnoită de undele 
lichide aduse de un canal îngust legat la izvor și care apoi se 
scurgeau spre torent printr-un șănţuleț. Corul fecioarelor a 
intonat atunci un imn spre slava divinului păstor Adonis, apoi 
preotul, care ţinea loc în mod vădit de corifeu sau conducător al 
corului, a psalmodiat povestea tânărului zeu. Avea o voce 
puternică, și stânca netedă a falezei abrupte stârnea ecouri, 
astfel încât era auzită de toţi cei aflaţi de faţă. În timp ce 
povestea originea lui Adonis, născut de o fecioară incestuoasă, 
și copilăria lui, din grotă a ieșit un tânăr purtând în jurul 
șoldurilor o piele de capră; părul său negru și buclat era 
împodobit cu o coroană de iederă. Tânărul a fost perceput de 
popor ca încarnarea zeului, căci apariţia sa a fost salutată de 
strigăte de veselie. Corifeul l-a arătat cu mâna ca fiind Adonis, și 
fecioarele i-au cântat laude. Apoi, băiatul a mimat acțiunile 
zeului, descrise prin cuvinte de conducătorul corului. 

Keops putea să urmărească doar gesturile, căci sensul 
cuvintelor, pronunţate de cel care recita în limba ţării, puternic 
scandată, nu-l putea înțelege. De aceea, nu a priceput când 
corifeul a anunţat hierofania zeiței Anat decât atunci când, din 
grota de unde izvora apa, a ieșit o femeie care, dacă ar fi stat 
nemișcată, ar fi putut fi luată drept o statuie din aur. Căci tot 
corpul său, în întregime gol și de o armonie perfectă, precum și 
faţa erau acoperite cu o vopsea cu nuanţa și strălucirea aurului. 
De aur părea să fie și părul buclat care i se revărsa pe umeri. Lui 
Keops i s-a părut atunci că o recunoaște pe necunoscuta 


întâlnită în oraș, deși trăsăturile sale, deosebit de fine, erau 
uniformizate de vopseaua aurie. Privindu-l mai bine pe băiatul 
care juca rolul lui Adonis, a fost convins că era același întrezărit 
trecând împreună cu tânăra blondă, ceea ce l-a convins că rolul 
zeiței era jucat într-adevăr de această fată pe care o visase 
toată noaptea. Din acel moment nu s-a mai îndoit că Hathor 
însăși făcuse ca drumul lui să se întâlnească cu cel al fetei cu 
părul auriu, căci, când o văzuse, se simţise parcă lovit de 
fulgerul lui Hadad, acel zeu al furtunii, căruia îi auzise glasul 
bubuitor și asistase la manifestările sale orbitoare în Munţii 
Cedrilor. 

Cei doi actori ai dramei divine nu pronunţau niciun cuvânt, 
gesturile lor elocvente ilustrând povestirea corifeului, după cum 
i-a explicat, cu glas scăzut, Ibdadi lui Keops. Prinţul nu mai avea 
ochi decât pentru zeița de aur, căreia îi putea admira formele și 
graţia mișcărilor, pe când începea să danseze cu Adonis. Ibdadi, 
care deseori se apleca spre urechea lui ca să-i dea câteva 
explicaţii, i-a șoptit că fata avea corpul vopsit cu aur, întrucât, 
ca și pentru divinităţile Egiptului, aurul era carnea zeilor. lar 
Adonis apărea fără machiaj pentru că era încă uman, el 
devenind zeu abia după ce cobora în lumea infernului, cu ocazia 
învierii sale; căci nemurirea se obținea abia după moarte, după 
acea experienţă care deschidea porțile vieţii eterne. 

Deși povestirea aventurilor divine se prelungea la nesfârșit, și 
cei doi protagoniști păreau neobosiţi, deși nu înțelegea nimic din 
ceea ce spunea corifeul, cânta corul și mima sau dansa în 
același timp, Keops nu era nici plictisit și nici obosit, pentru că 
mare era plăcerea pe care i-o oferea încarnarea zeiței Anat și își 
zicea că nu s-ar fi putut face o alegere mai bună pentru 
întruchiparea zeiţei frumuseţii și iubirii. În sfârșit, cei doi mimi s- 
au îndepărtat și au dispărut în grotă, de unde ieșiseră, în timp 
ce preotul și tinerele care formau corul părăseau scena prin 
partea opusă, însoţiţi de strigătele de bucurie ale spectatorilor. 

La cererea lui Keops, Ibdadi i-a povestit că, după ce au mimat 
întâlnirea tânărului zeu cu zeiţa, cei doi actori se retrăseseră în 
grotă unde se considera că se unesc ca să fie realizată 
hierogamia, căsătoria lor sacră, încoronare a iubirii lor. În cursul 
după-amiezei, ceremonia trebuia să continue cu povestea morţii 
lui Adonis ucis și sfârtecat de un animal mitic, despre care se 
spunea că era un mistreţ monstruos, preludiu indispensabil 


coborârii sale în lumea morţilor, unde avea să stea până la 
revenirea primăverii, perioada reînnoirii naturii în urma reînvierii 
sale, a reîntoarcerii sale pe pământ. 

— Această unire sacră chiar se făptuiește în grotă? a întrebat 
atunci Keops. 

— Nici vorbă, l-a asigurat Ibdadi, spre marea ușurare a lui 
Keops. Acest tânăr este considerat ca fratele fetei. 

— Ce vrei să spui? a întrebat mirat Keops, care spera, prin 
această întrebare, să obțină, fără să pară că le ceruse, informaţii 
despre cea care îl prinsese în mrejele ei fără să știe cum. 

— Ayinel, căci acesta este numele băiatului, este vlăstarul 
uneia dintre cele mai bogate familii din Byblos, adăugă cu 
amabilitate interpretul. La bibliţi, ca de altfel în toate micile 
regate de pe aceste coaste, bogăţia se dobândește prin comerț, 
prin schimbul de bunuri între cetăţi, dar mai ales prin traficul de 
mărfuri preţioase cu ţările îndepărtate, atât cele dinspre răsărit 
și din sud, precum Egiptul, cât și cele din nord și de la Soare- 
Apune. Reyen, tatăl lui Ayinel, s-a îmbogăţit în urma negoțţului, 
importând mai cu seamă staniu, pe care îl aduce cu corăbiile 
sale din ţinuturi îndepărtate, dincolo de mările învăluite în 
ceţuri, unde negustorii noștri nu îndrăznesc să se aventureze. 
Astfel, a devenit oaspetele și obișnuitul unui prinţ din una dintre 
aceste țări. Apoi, într-o zi, sunt mulţi ani de-atunci, s-a întors cu 
această fată, al cărei păr seamănă cu aurul curat. Era atunci 
micuță. Reyen a spus că ea era de acum înainte ca fiica sa, dar, 
în realitate, este fiica acelui prinţ. Războinici străini invadaseră 
regatul cu ocazia unei șederi a lui Reyen acolo și, în fața 
primejdiei, prinţul îi încredinţase fiica. Murise apoi, în cursul 
luptei, și capitala sa a fost incendiată. Reyen abia a avut timp să 
fugă cu corabia lui, luând-o cu el pe fata orfană, căci își pierduse 
și mama la naștere. Astfel, la Byblos, și-a găsit un nou tată, o 
mamă și chiar un frate, pe Ayinel. 

Keops și-a zis atunci că o găsea deosebit de frumoasă și a 
întrebat care este numele ei. 

— Nu știu ce nume purta în ţara ei natală, i-a răspuns 
interpretul. Aici este cunoscută sub numele pe care i l-a dat 
tatăl ei adoptiv, Kerșet, ceea ce înseamnă, în limba biblită, 
Aurita. Acesta este și alt nume pe care voi, egiptenii, îl daţi în 
limba voastră zeiței Hathor, Nubet. Asta se datorează nuanţei 
naturale a părului, astfel încât de trei ani e mereu aleasă pentru 


rolul lui Anat la serbările lui Adonis. Căci oamenii din această 
țară cred, ca și la voi, că pielea zeilor este din aur, dar și că zeiţa 
are părul de aur. Căci, în ţările noastre, lucrul acesta este atât 
de rar, încât pentru oameni culoarea blondă a părului este un 
criteriu de frumusețe și, în consecinţă, zeița care se consideră 
că întrupează idealul de frumuseţe este împodobită cu un astfel 
de păr. 

— Eu, a răspuns Keops, nu cred că frumusețea ţine de nuanţa 
părului sau de cea a pielii, totuși această fată mi se pare 
deosebit de frumoasă și ar fi fost la fel de frumoasă și dacă 
părul ei ar fi fost la fel de negru ca părul soțiilor mele. 

— Mulţi cred la fel ca tine, după cum mulţi sunt cei care s-au 
alăturat trupei pretendenţilor ei. Nu se mai știe numărul tinerilor 
din marile familii care au bătut la ușa lui Reyen ca să o ceară în 
căsătorie. Dar, până acum, i-a refuzat pe toți bărbaţii prezentaţi 
de tatăl ei. Pentru că poate să aleagă singură, și Reyen este atât 
de mândru de ea și de mulţumit că o are alături de el, în propria 
sa locuinţă, încât nu o grăbeşte să-și ia un soț, care o va duce 
departe de ochii lui. Ba chiar se spune că, dacă n-ar fi avut deja 
o soţie fidelă, mama lui Ayinel, ar fi luat-o el însuși de soață. De 
aceea, poți înţelege că nu-și încurajează deloc pupila să aleagă 
un soț care să i-o ia de lângă el. 

Keops rămăsese tăcut, puţin visător și neliniștit în același 
timp, pentru că auzise de numărul mare al peţitorilor fetei și de 
faptul că îi refuzase pe toţi, precum și de pretenţiile tainice ale 
lui Reyen. 

Ibdadi a continuat: 

— Stăpâne, mi se pare că n-ai rămas insensibil la farmecul 
acestei persoane. 

Keops a încuviinţat cu o mișcare a capului, și interpretul i-a 
spus: 

— Trebuie să știi că vorbește bine limba ta, căci mama lui 
Ayinel este egipteancă, fiica unui neguţător egiptean stabilit la 
Byblos. lar Reyen a învăţat și el limba țării tale, căci a început 
prin a face comerț cu Egiptul, așa că aceasta este limba care se 
vorbește în mod normal în casa sa, soția sa nefiind în stare să 
folosească dialectul biblit. Dar ceea ce trebuie să știi mai înainte 
de orice este că, deși ești moștenitorul unui regat puternic, nu 
vei putea să faci din această fată o simplă concubină. Cel pe 
care îl va alege dintre pretendenți nu o va putea avea decât 


luând-o de soţie. Tatăl ei adoptiv este în cetatea noastră un om 
bogat și puternic. Nu ai avut ocazia să-l vezi la curtea 
suveranului nostru, pentru că a plecat cu corăbiile sale într-o 
expediţie comercială spre o insulă pe nume Kaptara, care se 
află departe pe drumurile de la Soare-Apune. Întoarcerea lui era 
așteptată de sărbătoarea lui Adonis, dar probabil că a întârziat 
din cauza greutăților navigaţiei. Nu-și va da fata decât unui 
personaj important, care va face din ea stăpâna bunurilor sale, 
cum se spune la voi, în Egipt. lar ea însăși nu va accepta să 
renunţe la virginitate decât pentru un bărbat care să o 
îndrăgească, să-i poarte stimă și să facă din ea soţia lui legitimă. 

Acest avertisment nu l-a speriat pe Keops, căci nu i-ar fi 
plăcut ca fata să fi fost dispusă să cedeze primului venit și să fi 
cunoscut deja iubirea bărbaţilor. Totuși, nu voia să-l lase pe 
interpret să-i ghicească sentimentele, căci nici el însuși nu era 
încă sigur că dorea să se angajeze într-o aventură amoroasă. 

— E bine, Ibdadi, i-a spus el atunci, că îmi vorbeşti astfel 
despre această fată, dar nu ţi-am spus că am faţă de ea mai 
mult decât o oarecare admiraţie pentru frumusețea părului și a 
feței ei, deși am văzut-o doar de departe, cu atât mai mult cu 
cât acea mască de aur care îi acoperă faţa nu-mi dă voie să-i 
văd adevărata frumusețe. 

Dialogul lor a fost întrerupt de intervenţia lui Abishemu, 
căruia Ibdadi i-a tradus astfel vorbele: 

— Regele te invită, i-a spus el lui Keops, să vii la umbra acelor 
copaci mari, unde au fost așezate covoare și perne, ca să te 
ospătezi cu ied stropit de șapte ori cu lapte și pregătit în același 
lapte de capră, căci acestea sunt bucatele cu care trebuie să ne 
înfruptăm astăzi, împreună cu brânza de capră. 

După exemplul regelui, curtea și oaspeţii, întreg poporul a 
mâncat în acel loc ied fiert în lapte, cu pâine și brânză, 
așteptând derularea celei de a doua părţi a ceremoniei, astfel 
încât în valea îngustă domnea o mare agitaţie, și masa regală, 
servită în farfurii de argilă așezate pe covoare, se afla foarte 
aproape de grupurile de adoratori, care serveau și ei masa în 
familie. 

In timp ce mânca, Abishemu s-a adresat cu amabilitate lui 
Keops, întrebându-l, prin intermediul interpreților, dacă era 
mulțumit de șederea sa, dacă îi plăcea că asistă la acea mare 
sărbătoare a Adoniilor, dacă bucatele servite în acea zi îi erau 


pe plac, la care prinţul a răspuns, curtenitor, că toate îl 
mulțumeau, fără să se străduiască prea tare, căci presimţea că 
trecerea sa prin Byblos și, îndeosebi, întâlnirea avută cu ocazia 
acestei sărbători vor avea o urmare neașteptată asupra 
destinului său. Totuși, nu a pomenit în niciun fel de cea care îi 
acapara acum toate gândurile și pe care hotărâse să o 
numească în limba lui Nubet, ceea ce evoca în sinea lui 
frumuseţea lui Hathor, zeița bucuriei, a frumuseţii și a dragostei. 

După ce au terminat masa și au golit cupe mari cu vin, fiecare 
s-a reîntors la locul ocupat de dimineaţă, în timp ce pe 
esplanadă reveneau corul și corifeul. Ei erau însoţiţi de un 
cântăreţ la flaut, care scotea sunete lugubre din instrumentul 
său, apoi a glăsuit corifeul, povestind cum Adonis, care se 
dusese să vâneze în munţi, fusese ucis de un mistreț enorm, 
cum fusese sfâșiat de râtul său cu colţi ascuţiţi. Atunci și-a făcut 
apariţia din grotă zeița Anat, strălucind de aur. La spatele ei 
atârna o tolbă plină cu săgeți; într-o mână, ţinea un arc, iar în 
cealaltă, o suliță cu vârful de bronz. Nu mai era zeița 
îndrăgostită, ci divinitatea războinică pornită în căutarea 
tânărului ei iubit. In sunetul flautului și urmând cântecul 
corifeului, ea a mimat căutarea zeiţei și apoi mânia sa împotriva 
oamenilor, elementelor și zeilor. După ce a înfipt vârful lăncii în 
pământ, a luat o săgeată din tolbă, a pus-o în arc, l-a încordat, 
rotindu-se, apoi a slobozit săgeata, care s-a înfipt în trunchiul 
unui copac, în apropierea grotei. 

In timp ce admira îndemânarea fetei, precum și eleganța 
gesturilor și graţia corpului său pe care îl întindea și îl curba în 
timpul dansului său dezlănţuit, Keops se gândea că i-ar fi ușor 
dansatoarei, astfel înarmate, să-l lovească pe rege sau pe 
oricare altă persoană de care ar fi vrut să se debaraseze. În felul 
acesta, fata a tras toate săgețile din tolbă, de fiecare dată în 
trunchiul copacului, apoi a luat iar sulița și a făcut gesturi prin 
care arăta că lovește dușmani invizibili. 

— Preotul povestește acum cum zeița, înarmată cu arcul, 
luptă în vale, comenta Ibdadi pentru Keops, cum făcea să cadă 
capetele oamenilor la apusul soarelui, cum le tăia mâinile, cum 
mâinile astfel tăiate zburau ca libelulele, cum își înmuia 
picioarele în sângele războinicilor pe care îi dobora: dar acești 
adversari erau demonii iernii, care îl însoţiseră pe mistreţ când 
acesta îl atacase pe Adonis. 


Patru bărbaţi au adus atunci corpul lui Adonis: era plin de 
sânge, de sângele unui ied ce fusese sacrificat în onoarea lui și 
cu care fusese stropit. Se lăsa astfel purtat, rămânea nemișcat, 
ca și cum ar fi fost cu adevărat mort. A fost așezat pe sol, lângă 
bazinul plin de apa captată din torent. Anat s-a lăsat atunci în 
genunchi lângă el și a început să geamă, simulând durerea 
doliului, prefăcându-se că își zgârie fața și pieptul, în timp ce 
corul tinerelor fete intona un imn funebru. Atunci, toţi spectatorii 
au început să geamă și să rostească numele lui Adonis. Bărbaţii 
care îl aduseseră pe băiat au început să-i spele corpul cu apa 
luată din bazin. Apoi au înfășurat cadavrul într-un giulgiu, în 
timp ce, oprindu-și lamentările, Anat a coborât în bazin, unde se 
uda în întregime și își freca trupul și faţa: apele s-au încărcat cu 
praful de aur care o acoperea și, când a ieșit, a apărut în 
splendoarea nudităţii sale, cu părul șiroind de stropi și pielea 
deschisă la culoare lucind de picături de apă. S-a îndreptat apoi 
spre grotă, urmată de cei patru bărbaţi, care purtau corpul lui 
Adonis înfășurat în giulgiul, în timp ce soarele asfinţitului 
împurpura cerul spre miazănoapte. 

Imediat apoi, mulţimea s-a repezit spre rigola lată pe care apa 
plină de praf de aur se revărsa din bazin în cursul râului. Fiecare 
lua în căușul mâinii apa, astfel sanctificată prin imersia zeiţei, și 
o beau. Ultimii sosiți s-au mulţumit să ia apa direct din râu. 

Keops putuse să o vadă pe Nubet, așa cum o numea el, în 
toată splendoarea ei, când ieșise din bazin. Atunci a luat 
hotărârea că va fi a lui, indiferent de preţul care ar fi trebuit 
plătit, chiar dacă ar fi trebuit să întârzie călătoria de întoarcere 
în Egipt, chiar dacă ar fi trebuit să-și atragă mânia tatălui, a 
mamei și a soțiilor sale. 


e CAPITOLUL V e 


O colibă din frunziș fusese amenajată în grotă ca să-i 
adăpostească pe cei doi actori ai dramei lui Adonis, Kerșet și 
Ayinel. Căci, după jucarea dramei, nu se cuvenea să se 
amestece cu poporul venit de la Byblos și din satele din jur, ca 
să nu fie deranjaţi pe când se retrăgeau, ba chiar să nu fie 
adorată într-un mod prea intempestiv cea care jucase rolul 


zeiței. Din acest motiv, oameni înarmaţi erau așezați la intrarea 
în grotă, ca să oprească apariţia nepoftiţilor. Cei doi mimi urmau 
să părăsească acel loc abia a doua zi, când avea să se aducă un 
ultim sacrificiu, după care adoratorii zeului aveau să se întoarcă 
și ei acasă. 

Noaptea căzuse de mult timp, iar în jurul colibei fuseseră 
aprinse lămpi ca să-i lumineze pe cei doi tineri care, așezați pe 
un covor, în faţa unui foc, se ospătau, serviţi de o femeie 
bătrână, care făcea parte din casa lui Reyen. 

— Keri, a zis Ayinel, și azi ţi-ai arătat marele talent de mim. Și 
devii din ce în ce mai îndemânatică în mânuirea arcului: de data 
aceasta, fiecare săgeată a nimerit copacul. Îţi amintești că, anul 
trecut, două nu și-au atins ţinta. 

— Pentru că mă învârteam prea repede. Dacă îţi amintești, 
era gata să nimeresc cu săgeata fundul preotului oficiant. Și 
tremura de fiecare dată când mă vedea încordând arcul. 

Această amintire i-a făcut să râdă. Apoi băiatul a spus, oftând: 

— Mare păcat că tatăl nostru n-a putut să ne vadă, nici 
mama! 

— Mama se va face bine curând, așa mi-a spus medicul. 

— Sper, dar mă tem mai mult pentru tata. Ar fi trebuit să fie 
aici de câteva zile. De când face călătoria la Kaptara, niciodată 
nu a întârziat atât de mult. Deseori, îl aud spunând: „Marea este 
cel mai bun prieten și cel mai mare dușman al marinarului”. Pe 
cât de ospitalieră și primitoare este când e calmă, fiind atunci 
oglinda lui Șapaș, pe atât este de înspăimântătoare și de temut 
atunci când capătă nuanțele negre ale mâniei și își zbârlește 
valurile enorme și înspumate. Suntem aproape în pragul iernii, și 
ambarcaţiunile tatălui nostru nu se zăresc, niciunul dintre 
pescarii care vâslesc până dincolo de orizont nu l-a zărit, 
niciunul dintre vasele care se reîntorc în porturile vecine, de la 
Ugarit și din alte părţi, nu le-a întâlnit și nici măcar nu a auzit de 
ele de la navigatorii veniţi din insulele îndepărtate. 

— Ayinel, astea nu sunt motive de îngrijorare. Tata e un 
marinar îndrăzneţ; de câteva ori, ca să câștige timp, a luat 
drumul direct spre Kaptara, cu o singură escală în Insula 
Cuprului, fără să călătorească pe lângă coaste, așa cum fac 
navigatorii. De aceea nici unul nu-l poate întâlni în porturile 
vecine. 


— Tocmai de aceea sunt îngrijorat. Atunci când navighezi de- 
a lungul coastelor, dacă ești ameninţat de o furtună, ai 
totdeauna timp să găsești un port, un golf mic, și dacă 
ambarcaţiunea este purtată cumva de curenţi peste stâncile 
coastei, totdeauna este posibil să ajungi la mal înotând. Dar 
când navighezi în largul mării, ești obligat să suporţi efectele 
mâniei zeilor, iar dacă ambarcaţiunea este înghițită de mare, ce 
speranţă poate avea naufragiatul singuratic rămas în acele 
imensităţi marine, departe de orice fel de uscat? 

Kerșet a oftat, convinsă în sinea ei de  justețea 
raţionamentului fratelui său adoptiv și, deși nu-l lăsă să vadă, 
era la fel de îngrijorată ca și el de întârzierea prea mare a 
bărbatului care îi devenise mai drag decât un tată. Nu știa ce să 
răspundă, căci căuta o vorbă încurajatoare și motive de 
speranţă, nu de întristare, când Ibdadi s-a prezentat în fața lor. 
Interpretul era o prezenţă familiară în casa lui Reyen, ca și la 
palat, motiv pentru care gărzile îl lăsaseră să intre. 

— Ibdadi, exclamă fata, ai venit la momentul potrivit! Ayinel e 
foarte îngrijorat de întârzierea tatălui nostru. Tu, care ai călătorit 
în toate ţările, în insulele în care el merge adesea, spune-i că 
nu-l pândește nicio primejdie, cunoaște foarte bine marea cu 
toanele ei, că nu are de ce se teme de ea, cât timp aduce 
totdeauna cu pioșenie sacrificii divinităţilor mării. 

— Ceea ce spui este cât se poate de adevărat, a răspuns 
lbdadi, așezându-se între ei, dar nici cel mai bun navigator nu 
este la adăpost de capriciile vânturilor și de forța lor. Cât 
privește zeii, totdeauna este posibil ca unul dintre ei să fi fost 
uitat, și atunci vrea cu tot dinadinsul să se răzbune pe muritorul 
prea aventuros, care pare că l-a disprețuit. 

— Poate, dar Reyen e prea pios și prea grijuliu ca să uite un 
zeu când aduce sacrificii și când se roagă, a răspuns prompt 
fata. 

— Adevărat, a recunoscut Ibdadi, de aceea nu aveți niciun 
motiv să vă alarmaţi. Nu-ţi face griji, Ayinel, dacă zeii ar fi vrut 
pieirea tatălui tău, au avut deja de prea multe ori ocazia ca să 
nu o fi făcut până acum. De câte ori n-a fost la un pas de 
moarte! De câte ori nu s-a pomenit într-o situaţie critică, atât de 
disperată, încât oricare altul în afara lui și-ar fi făcut ultima 
rugăciune și și-ar fi așteptat împlinirea destinului! Nu, Reyen 


este un om neînfricat. Nici măcar nu știu dacă bătrâneţea și 
boala vor reuși să-l copleșească vreodată. 

— Cuvintele tale îmi plac tare mult, a spus Kerșet, pe un ton 
vesel. Și mai spune-mi, Ibdadi, ce-a zis regele despre felul în 
care ne-am jucat rolurile? Am repetat foarte mult toate gesturile 
și mimica prin care am vrut să exprimăm bucuria, pasiunea și 
tristețea! 

— Amândoi ați fost minunați, și stăpânul nostru pare foarte 
multumit. Nu a avut încă ocazia să-mi spună vreo vorbă, dar nu 
am nicio îndoială în această privinţă și chiar eu vreau să vă 
felicit. Frumuseţea ta, Kerșet, se impune și mai mult în fiecare 
an, ca și siguranţa cu care joci rolul zeiţei, astfel încât chiar ai 
putea crede că s-a întrupat în tine. Ești făcută să fii regină. 

Complimentul a făcut-o să zâmbească și să roșească pe fată, 
care a oftat și a spus: 

— Cum să devin regină, dacă nu căsătorindu-mă cu un rege... 

— Este adevărat că, deși părintele tău este ca un rege în 
orașul său, regatul lui nu mai există. Dar era mult prea mic 
pentru o fată de noblețea și valoarea ta. 

— Totuși, m-aș fi mulţumit să domnesc peste un astfel de 
regat, oricât ar fi fost el de mic. 

— Nu mi-ai spus, într-o zi, că aștrii au fost consultați la 
nașterea ta și că i s-a spus tatălui tău că vei ajunge stăpâna 
unui regat frumos? 

— Așa mi s-a spus... dar credeam atunci că e vorba de regatul 
tatălui meu. Cine ar mai vrea să mă ia acum de soţie pentru un 
regat care nu mai există? 

— Cineva care te va lua de soţie pentru tine, pentru 
frumuseţea ta. 

— Câţi pretendenți n-au bătut la ușa lui Reyen! Dragul meu 
tată ar vrea și el ca destinul meu să se împlinească și să pot 
deveni soţia unui bărbat puternic care să-mi placă. Dar, până 
acum, niciunul nu m-a sedus, și niciunul dintre ei nu a fost pe 
placul lui Reyen. Fiii tuturor familiilor mai-marilor acestui regat 
au venit să mă peţească. 

— Totuși, este posibil să-l găsești pe cel care îţi este destinat 
de zei mai curând decât crezi. Când ai mimat rolul zeiţei, l-ai 
remarcat pe bărbatul așezat alături de rege? 


— Tânărul care îmi pare a fi un egiptean, căci avea doar o 
bucată de pânză legată în jurul șoldurilor, cum poartă cei din 
țara lui, cum poartă egiptenii care vin în vizită în casa lui Reyen? 

— Chiar el. 

— Cel care a venit în fruntea flotei egiptene ca să cumpere 
lemn de la regele nostru? 

— El însuși. Ce zici de el? 

Fata făcu o mică strâmbătură și se gândi un moment, înainte 
de a răspunde: 

— E plăcut la vedere. Cine e? Probabil un om puternic în ţara 
lui, dacă regele nostru i-a oferit un jilţ alături de el. 

— Regele invită cu același ceremonial atât pe armatorii străini 
bogaţi, cât și pe trimișii regilor ţărilor sau pe regii înșiși, a spus 
Ayinel. 

— Bineînţeles, a recunoscut Ibdadi. Prin urmare, acest 
egiptean este un personaj puternic. lar ceea ce pot să-ţi spun, 
Keri, este că frumusețea ta nu l-a lăsat deloc indiferent. 

Această remarcă a trezit atenția fetei. 

— Ah! a exclamat ea, fără să arate o uimire prea mare. De 
unde știi? 

— Am fost numit de rege interpretul lui, pentru că știe doar 
propria lui limbă. De aceea, am ajuns, într-un fel, confidentul lui 
în privinţa tuturor lucrurilor din cetatea noastră. lar el mi-a dat 
de înţeles că ar fi fericit să poată fi primit în casa tatălui tău și 
să-ți vorbească. In ceea ce te privește, întâlnirea nu te obligă la 
nimic. 

— E greu să-l invit la noi cât timp mama e bolnavă, și tata e 
plecat, a răspuns Kerșet. 

— În absenţa tatălui tău, orice invitaţie în locuinţa lui nu este 
îngăduită, a confirmat Ibdadi, și nu s-ar cuveni nici să vii în 
întâmpinarea dorinței lui în locuinţa de oaspeţi pe care o ocupă 
împreună cu suita. Dar aţi putea să vă întâlniți, de exemplu, la 
fiul regelui. Elibaal este prieten cu acest egiptean, al cărui nume 
e Keops. Il primește deseori în locuinţa lui. Având în vedere 
relaţiile familiei tale cu prințul, v-ar putea invita la el pe tine și 
pe fratele tău. 

— Poate. Dar, de la plecarea lui Reyen, nici eu și nici Ayinel nu 
mai mergem în vizită. Nu mai ieșim din casă decât ca să 
alergăm pe munte sau să ne plimbăm pe malul mării. Nici măcar 


o singură dată nu am mers în vizită în absenţa tatălui nostru și 
fără voia lui. Nu știu dacă Elibaal se va preta la acest joc. 

— Keri are dreptate, a intervenit Ayinel. Când tata e plecat, 
nu știm nimic ce se întâmplă în oraș, rămânem în familie. Astfel 
că nici din zvonuri nu am aflat cine este exact acest oaspete 
străin. Abia dacă am putut afla că este conducătorul flotei 
egiptene. 

— Atunci, a spus lbdadi, pot să vă destăinui că este un bărbat 
bogat și puternic. 

— În acest caz, a dedus Kerșet, este cu atât mai de temut. Ar 
putea foarte bine să încerce să abuzeze de mine, fără să riște 
nimic, sau să mă păstreze ca să mă facă sclava lui, căci, dacă 
este atât de puternic pe cât spui, voința și dorințele sale vor 
avea, în faţa regelui nostru, mai multă valoare decât propria 
mea persoană. 

— Keri, nu cred că asta urmărește. 

— Ce știi tu? Îl cunoști chiar atât de bine? Nu, atâta timp cât 
tatăl nostru e plecat, trebuie să ne temem de orice. Nu-ţi dau 
voie nici măcar să-i spui unde locuim. 

— Keri! M-a rugat să-ţi vorbesc despre această întâlnire. Dacă 
îi transmit un refuz total, nu va înţelege. Ar putea fie să plece, 
fie să încerce prin toate mijloacele să ajungă la tine. 

— Nu-i transmite refuzul meu. Spune-i doar că nu mă pot 
întâlni cu el până când Reyen nu se va întoarce și nu va 
încuviința această întâlnire. În schimb, dacă doarme aici și 
mâine dimineaţă mai este acolo, sunt dispusă să-l văd fără să-i 
vorbesc. Regele va dori să ne cheme în fața lui ca să ne felicite, 
pe mine și pe Ayinel, după sacrificiul care încheie Adoniile. Să fie 
prezent alături de regele meu. Voi putea să-l observ mai bine și 
el însuși va putea să mă vadă în voie. Dacă își menţine intenţia 
de a sta de vorbă cu mine, va trebui să aștepte întoarcerea 
tatălui nostru și consimţământul lui pentru această întâlnire. 

Ibdadi, care fusese solicitat de Keops să aranjeze această 
întâlnire, nu a insistat. Dar nici nu i-a spus că, în realitate, Keops 
era prințul moștenitor al Egiptului, căci acesta îl obligase să jure, 
în cazul în care ea nu ar fi știut cine era, să nu-i spună nimic, ca 
să nu-i influențeze hotărârea. Făcea parte dintre aceia care 
doreau să se facă iubiţi pentru ei înșiși, nu pentru ceea ce 
reprezentau. 


După ce s-a despărțit de cei doi tineri, lbdadi s-a îndreptat în 
grabă spre cortul prinţului moștenitor. Acesta stătea afară, 
așteptând fără să-și arate nerăbdarea, rezultatul demersului 
făcut de interpret. 

— Am impresia, l-a asigurat el, că nu ai lăsat-o pe această 
fată indiferentă, căci te-a remarcat foarte bine, stând alături de 
rege. Totuși, este o fata care respectă voinţa tatălui ei și 
obiceiurile poporului ei. De aceea, nu vrea să te întâlnească în 
absenţa lui Reyen. 

— Ce tot spui? a zis Keops. Tatăl ei a plecat pe mări de mult 
timp! Nu trebuia să se fi întors deja de câteva zile? Nimeni nu 
poate ști dacă se va mai întoarce. Poate că ambarcaţiunea lui a 
naufragiat... 

— E foarte posibil, dar, în acest caz, fratele ei și regele vor 
avea autoritate asupra ei. Din acel moment, n-ai de ce să mai fi 
îngrijorat, căci, dacă o ceri de la stăpânul nostru, asigurându-l 
că o vei face soţia ta, va fi foarte fericit să ţi-o dea, și bănuiesc 
că și ea va primi cu dragă inimă. Și, drept să-ţi spun, mi-e greu 
să-mi închipui că fratele ei se va opune voinței regelui. 

— În aceste condiţii, sunt dispus să am răbdare cât va fi 
nevoie. Cel puţin în măsura în care acest răgaz nu va depăși 
timpul necesar tăierii cedrilor și încărcării lor la bordul vaselor. 

— Muncă pentru care va fi nevoie cam de trei luni. Indeajuns 
ca să-l vedem pe Reyen întorcându-se sau, cel puţin, să aflăm 
că a naufragiat și că nu se va mai întoarce acasă niciodată. In 
acest caz, va trebui să te adresezi chiar tu stăpânului meu, 
regele Abishemu. 

A doua zi, când a stat din nou alături de rege, în același loc ca 
în ziua dinainte, ca să asiste la ceremonia de închidere a 
sărbătorii Adoniilor, Keops a fost tentat să-i mărturisească 
pasiunea secretă care îl mistuia din seara în care o întrezărise 
pe Kerșet, în urmă cu aproape două zile. Dar își zise că era 
preferabil, deocamdată, să păstreze pentru el secretul acestei 
iubiri, care se aprinsese în inima lui atât de neașteptat. 

A fost sacrificat alt miel, și corul tinerelor a cântat imnuri 
închinate Doamnei din Byblos și lui Baal. Apoi, în faţa regelui s- 
au prezentat Ayinel și sora lui adoptivă. Ea purta doar 
veșmântul simplu al fetelor, despre care se spunea că fusese 
împrumutat de la ţărăncile din valea Nilului: o panglică lată, 
înnodată la șold îi menținea veșmântul de-a curmezișul 


abdomenului și cădea până la jumătatea coapselor, lăsând 
gamba și torsul libere, iar părul și-l strânsese cu o bantă, cu 
care se legase peste fruntea înaltă și era înnodată la spate, 
unde cădea în două pe ceafa. Fata s-a apropiat de tronul regal, 
ținându-și fratele de mână. De data aceasta, Keops a avut tot 
timpul să o vadă de foarte aproape, și pasiunea lui a rămas la 
fel de mare, căci i se părea că frumusețea excepţională a lui 
Henutsen pălea în faţa strălucirii frumuseţii lui Kerșet, părul 
blond oferind ochilor un farmec aparte. Corpul și faţa ei i se 
păreau ireproșabile, de o mare perfecţiune, dar și de o 
senzualitate deosebită. Nu și-a putut lua ochii de la ea cât timp 
fata a rămas în faţa regelui, care a vorbit îndelung, după ce a 
felicitat-o pentru îndemânarea cu care își interpretase rolul în 
reprezentarea poveștii zeului. Când regele i s-a adresat lui 
Ayinel, ea și-a îndreptat, în sfârșit, ochii spre Keops. Tânărul s-a 
simţit vrăjit de intensitatea privirii ei; ar fi vrut să-i zâmbească, 
dar ea era prea gravă. Fata a privit însă foarte repede în altă 
parte, fie că nu voia să se remarce că îi acorda atenţie, fie ca să- 
i dea de înțeles că îi era indiferent. El a preferat să aleagă 
primul motiv, fără să fie sigur că alesese bine. 

După ce regele a terminat ce avea de spus și i-a lăsat pe 
tineri să plece, aceștia s-au îndreptat, fără să întoarcă deloc 
capul, spre doi măgari ținuți de un servitor la capătul platformei 
de pământ bătătorit. Fiecare a încălecat pe câte unul și au 
pornit pe drumul spre Byblos, însoțiți de oameni înarmaţi cu 
lănci, care mergeau alături de ei. 

— Ibdadi, a spus Keops, când a rămas singur cu interpretul, în 
care își pusese toată încrederea, află că sunt gata să aștept cât 
timp va fi nevoie ca să obţin încuviințarea tatălui acestei fete 
sau pe cea a regelui. Dar trebuie să știi că, în cazul în care se 
vor împotrivi, am de gând să o răpesc, ba chiar să pornesc 
război împotriva regelui din Byblos. lar pe tine doresc să te 
păstrez alături de mine, căci preţuiesc foarte mult tovărășia și 
discreția ta. Dacă accepti să rămâi cu mine, te voi face un mare 
demnitar al Egiptului și am să te copleșesc cu bogății. Mi-ar 
plăcea să devii îndrumătorul copiilor mei și să-i înveţi tot ce știi, 
să le vorbești despre călătoriile tale, despre ţinuturile pe care le- 
ai vizitat și să-i înveţi limbile pe care le cunoști. 

— Stăpâne, este adevărat că sunt un om liber și că nu aparțin 
nimănui. Dar nu știu dacă regele Abishemu ar vedea cu ochi 


buni plecarea mea de la curtea lui, căci știu că îi fac mari 
servicii, tocmai datorită acestor calităţi pe care le preţuiești la 
mine. 

— Voi ști să compensez această pierdere prin daruri de mare 
preţ, pentru că îmi vei fi mai de folos mie decât lui. 

— În acest caz, voi fi fericit să devin servitorul stăpânului 
meu. Totuși, aș vrea să fiu sigur că îmi pot păstra libertatea și că 
voi putea părăsi Egiptul dacă aș avea cumva această dorinţă. 

— Îţi jur aici că vei fi liber să te miști în voie, iar dacă nu vei fi 
mulțumit de noua ta situaţie, pe care o doresc superioară celei 
de care te bucuri aici, îţi voi reda libertatea și vei fi răsplătit din 
belșug pentru tot timpul petrecut în slujba mea. Dar, dacă mă 
vei ajuta s-o cuceresc pe această Nubet, te voi copleși cu atâtea 
daruri, încât n-ai să mai dorești vreodată să părăsești ţara 
Egiptului. 

— Se fie precum spune domnul și stăpânul meu! 

Fiecare zi care trecea îl făcea pe Keops și mai nerăbdător. 

La cererea sa, Ibdadi se afla la căpătâiul său imediat ce se 
trezea din somn, și de fiecare dată îi punea aceeași întrebare: 

— S-a întors Reyen? 

Dar nu avea încă nicio veste despre navele lui. 

Keops își petrecea zilele vizitând palatele regelui, plimbându- 
se pe străzile orașului, unde spera să o întâlnească pe cea pe 
care o numea Nubet, alergând și făcând exerciţii pe plaja situată 
în partea de sud a orașului. Acolo, se antrena cu oamenii din 
suita lui, trăgea cu arcul și lupta cu armele din bronz dăruite de 
regele Byblosului. Regele fusese surprins când, după ce îl 
asigurase că trebuia neîntârziat să se întoarcă în Egipt ca să-și 
vadă de treburi, acum nu se mai hotăra să pună în practică 
primul plan. Atunci, Keops îi spuse că, după ce chibzuise mai 
bine, importanţa încărcăturii de lemn și metal, pe care flota sa 
trebuia să o ducă la Memfis, impunea prezenţa sa, căci nu putea 
să lase o astfel de răspundere unuia dintre subalternii săi, el 
însuși fiind răspunzător în faţa regelui, tatăl său. Singura 
persoană căreia îi spusese adevărul, pricina pentru care își 
prelungise șederea, era lIneki, în care avea toată încrederea. 
Căpitanul vasului care conducea flota fusese surprins de 
hotărârea lui, dar nu-i pusese nicio întrebare. Keops se hotărâse 
singur să-i destăinuie totul: 


— Am luat hotărârea să o fac pe această fată a treia mea 
soţie. Îți spun asta, Ineki, pentru că, dacă tatăl ei sau regele mi- 
ar refuza mâna ei, contez pe tine să o răpesc și să o aduc la 
bordul vasului pe care îl comanzi. 

— Stăpâne, i-a răspuns lneki, îți sunt cu totul devotat, știi 
asta. Eu înțeleg pasiunea care a subjugat inima ta la vederea 
acestei fete, căci este de o mare frumuseţe. Aștept poruncile 
tale. Când vei dori, o voi răpi eu însumi și o voi duce cu nava 
mea până la palatul tău. 

— Îţi preţuiesc devotamentul, Ineki, și fii sigur că nu-ți va 
părea rău că m-ai slujit cu credinţă. 

Au trecut aproape două luni, fără ca tânărul Keops să o mai 
poată revedea pe cea care îi fermecase sufletul. Mai întâi, îl 
întrebase pe lbdadi unde se afla locuința lui Reyen, dar Ibdadi îi 
răspunsese că nu putea să-i spună, pentru că îi jurase fetei că 
nu va dezvălui nimic, apoi îl asigurase că, și dacă ar fi reușit să-i 
găsească locuinţa și s-ar fi dus la ea, nu s-ar fi arătat și ar fi 
refuzat să-l vadă. În cele din urmă, Keops luase hotărârea să 
aibă răbdare. 


e CAPITOLUL VI œe 


În palatul din Memfis, domnea consternarea. Maiestatea Sa 
era bolnavă. Snefru suferea iar de stomac, dar, de data aceasta, 
în inimile apropiaților regelui se strecurase teama. Medicii 
stabiliseră diagnosticul: „Sânge în scaunul Maiestăţii Sale. 
Dureri în abdomen, frunte caldă. Spiritul său a intrat în 
măruntaie, care se golesc mai mult decât ar trebui și într-un flux 
lichid. Îl tratăm pe fiul zeului”. Dar medicii se grăbiseră 
asigurând că îl vor vindeca pe rege. Posturile, decocturile, 
formulele magice, amuletele, nimic nu oprise acele pierderi de 
sânge, astfel încât începuseră toţi să se teamă că, puţin câte 
puţin, regele se va goli de tot ce avea în corp, începând cu acel 
lichid indispensabil vieţii care era fluxul sangvin. Persoanele cele 
mai întristate de această afecţiune erau, evident, Marea Soţie 
Regală, Hetep-heres, și cele două soţii ale lui Keops. Meritites și 
Henutsen. Imediat ce aflase de boala regelui, Meritites devenise 
îngrijorată din cauza absenței lui Keops. 


— Au trecut deja trei luni de la plecarea soțului meu și încă nu 
avem nicio veste de la el, spusese ea mamei sale, venită să o 
viziteze. 

— Să știi, copila mea, îi răspunsese Hetep-heres, că și eu sunt 
la fel de neliniștită. l-am vorbit despre asta fratelui meu 
Nefermaat. El, care știe foarte bine ce înseamnă aceste călătorii, 
mi-a spus că nu durează niciodată mai puţin de șase luni, căci 
trebuie să navighezi multe zile până să ajungi la Byblos și, apoi, 
trebuie să ajungi la o înţelegere cu mai-marii ţării, să tai copacii 
din munţi, să-i cureţi de ramuri, să-i pregătești, să-i târăști până 
în port, care e destul de departe, și asta cere cea mai multă 
muncă, în sfârșit, e nevoie de și mai mult timp ca să încarci 
aceste trunchiuri enorme la bordul ambarcaţiunilor. Ca apoi să 
aduci cu bine o încărcătură atât de grea. 

Câteva zile mai târziu, Marea Soţie Regală îi chemase pe 
copiii ei la propria reședință: Meritites și Neferkau, Henutsen, în 
calitatea ei de soţie a lui Keops, Rahotep și soţia sa, Neferet. 

— Copii, le spusese ea, trecem prin momente grele. 
Maiestatea Sa, soţul meu mult-iubit, părintele vostru divin, se 
simte din ce în ce mai rău. Și a avut și un vis. Noaptea trecută, 
mi-a spus el, un zeu a venit să-l viziteze, Thot sub înfățișarea 
unui babuin. Și zeul i-ar fi spus că fusese nedrept faţă de Neferu, 
care nu este vinovat de crimele de care este învinuit. Și imediat 
a ordonat ca fiul său cel mic să fie eliberat, să revină în grabă la 
Memfis, ca să-i redea prerogativele și drepturile princiare. În 
absenţa lui Keops, tare mi-e teamă să nu-l declare oficial 
moștenitorul tronului celor Două Regate. 

— Mamă, a intervenit atunci Rahotep, care se întorcea dintr-o 
expediție în deșert și tocmai fusese anunţat de boala regelui, de 
ce nu mergi la căpătâiul tatălui nostru ca să-l iscodești și să afli 
secretele inimii sale? Și, apoi, ca să-l influenţezi, ca să-l 
împiedici să întreprindă ceva împotriva interesului nostru, ca să- 
| împiedici să-l dezmoștenească pe fratele meu preaiubit, în 
cazul în care un astfel de gând i-ar trece prin minte? 

— Poate cineva să creadă că nu m-am gândit la asta, că nu 
am acţionat în acest sens? Regele se enervează repede din 
cauza suferințelor pe care le îndură. Nu o mai vrea alături de el 
decât pe cea care a fost preaiubita lui Neithotep, mama lui 
Neferu. O bânuiesc că l-a influenţat pe rege ca să-și recheme 
fiul. ÎI imploră de atât de mult timp și îi jură că nu poate fi el 


vinovatul, încât regele a cedat! Acest pretins vis mi se pare a fi 
o justificare a acestei hotărâri atât de neașteptate și de contrare 
principiilor guvernării noastre. Eu aflu tot ce se întâmplă la palat 
doar de la fratele meu Nefermaat. De aceea, am luat hotărârea 
să trimit în mare grabă un mesager la Keops, ca să-l anunţe ce 
se petrece aici și să-i spună să se întoarcă degrabă. 

— Mamă, a întrebat atunci Rahotep, cum să trimiţi un 
mesager atât de departe? Toate ambarcaţiunile noastre care 
navighează pe mare, toate kebenit-urile au fost incluse în flota 
comandată de Keops. Nu avem nici măcar un singur vas care să 
poată înfrunta marile hule marine. Dacă am face nebunia să 
trimitem una dintre ambarcaţiunile de pe Nil, va fi răsturnată 
sau cel puţin aruncată pe mal și distrusă peste bancurile de 
nisip sau peste recifuri cu mult înainte de a ajunge la Byblos. 

— Știu toate acestea, fiul meu. De aceea am ales dintre 
oamenii gărzii mele, în care am toată încrederea, trei alergători 
buni, care vor porni chiar mâine. Veţi avea timp, fetele mele, să 
scrieţi un mesaj soțului vostru, o scrisoare pe care i-o vor 
înmâna mesagerii noștri, ca să-i spuneţi cât de dor vă este de el. 
Dar scrieți-o în trei exemplare, una pentru fiecare mesager, căci 
nu vor pleca împreună. La urma urmelor, Keops este probabil la 
fel de nerăbdător ca voi să vă revadă. 

— Mă îndoiesc de asta, a răspuns Meritites. Altfel, s-ar fi 
mulțumit să încheie înţelegerea cu regele Byblosului și apoi s-ar 
fi grăbit să se întoarcă la noi. Căci de ce ar avea nevoie să 
aștepte ca încărcătura să fie gata de întoarcere? Nu are cu el 
ofițeri, oameni pricepuţi care să îndeplinească această treabă? 
Cu ambarcaţiunea rapidă care deschide calea flotei, ar fi putut 
deja să se întoarcă de multe zile. 

— Draga mea copilă, te văd tare tristă, a răspuns Hetep- 
heres. Știi cât de mult îi place fratelui tău treaba bine făcută, cât 
de mult vrea să vadă totul cu ochii lui și să se ocupe chiar el de 
toate amănuntele. Trebuie să înţelegi că a conduce atât de 
multe vase încărcate cu o marfă așa de prețioasă reprezintă o 
prea mare responsabilitate în fața Maiestăţii Sale ca să lase 
comanda subalternilor. 

Meritites i-a răspuns cu un oftat și cu o mică strâmbătură, în 
timp ce Rahotep a zis: 

— Mamă, nu crezi că acești mesageri au nevoie de o escortă 
ca să treacă deșertul și prin atâtea cetăţi asiatice? 


— O escortă n-ar putea decât să-i întârzie. Pe de altă parte, cu 
cât o trupă este mai numeroasă, cu atât este mai ușor de 
reperat, în timp ce trei oameni care merg separat sunt mai greu 
de remarcat. In ceea ce te privește pe tine, dragul meu fiu, 
păstrează alături de tine cât mai mulţi războinici de nădejde: s- 
ar putea să ai nevoie ca să aperi tronul fratelui tău în caz de 
nenorocire. Pentru că nu dispui totdeauna de o armată 
permanentă, nu ești mai puternic decât guvernatorii de provincii 
sau de marile clanuri, de ambițiile cărora trebuie să ne temem. 
Și mai trebuie să ţinem seama și de Neferu, în cazul în care zeul, 
tatăl tău, va pleca spre barca lui Ra. 

Henutsen a așteptat trei zile, după această întrevedere cu 
regina, ca să ia o hotărâre la care se gândea de mult timp, 
cântărind bine consecinţele. A umplut un coș cu obiecte 
preţioase și fructe și, ferindu-se să fie observată de cineva, s-a 
dus la casa lui Sabi, magicianul. Piticul, care i-a deschis ușa, nici 
măcar nu a întrebat-o ce dorea, ca și cum ar fi fost o obișnuită a 
casei; a dispărut un scurt moment, după care a apărut servitorul 
nubian, care a invitat-o cu un gest să îl urmeze. 

— Bun venit, tânără femeie, i-a spus magicianul, imediat ce 
ea a intrat în încăpere. Sabi e fericit și onorat de vizita ta. 

l-a arătat cu mâna o pernă așezată în mijlocul încăperii, pe o 
rogojină groasă. După ce s-a așezat, bărbatul a grăit din nou: 

— Ai venit la mine pentru boala regelui. 

Ea l-a privit mirată. 

— De unde știi? l-a întrebat ea. 

— Ai uitat că am puterea să citesc în inimile oamenilor? Te 
întrebi dacă răul care macină burta Maiestăţii Sale nu a fost 
cumva provocat de puterea mea magică. 

— Exact asta am venit să te întreb. 

— Află atunci că nu am niciun amestec. Răul vine din altă 
parte. 

— De la un om? 

— Poate. 

— Să fie Abedu, care a cumpărat priceperea unui alt vrăjitor? 

— Abedu nu mai are destule mijloace ca să plătească moartea 
regelui. Cred că s-a resemnat. 

— Să fie oare vorba de un om atât de aproape de casa 
regelui, față de care m-ai sfătuit să iau seama, când am venit 
aici ultima oară, acum mai bine de trei luni? 


— Despre ce om vorbești? Căci n-am rostit numele nimănui. 

— Probabil că îl bănuiești. Nu mi-ai spus să mă feresc de cei 
apropiaţi în care am încredere și să nu-mi fie frică de cei care 
mi-ar provoca temeri? 

— Ți-am spus. Dar tu ai tras concluziile. 

— Ti-am adus acest coș plin cu fructe mari și frumoase. Ele 
ascund un șarpe, dar un șarpe din aur, ai cărui ochi sunt două 
turcoaze șlefuite cu măiestrie. Deoarece pretinzi că bănuiești 
cine este vinovat de crimele pe care le știi, hotărăște-te să-mi 
dezvălui numele lui. 

— Henutsen, judeci pripit. Ti-am spus că bănuiam nu una, ci 
mai multe persoane implicate în crimele și tentativele de crime 
despre care mi-ai vorbit. Totuși, nu pot să-ți dau nume. Sunt 
doar sugestii. Tu trebuie să cauţi în această direcţie ca să-mi 
confirmi intuiţiile. Tu trebuie să veghezi și să supraveghezi. 
Caută și la templul lui Ptah, cred că vei face descoperiri stranii. 

— Dacă accepţi să-mi spui numele vinovaţilor, soțul meu te va 
copleși cu bunuri. 

— Am eu nevoie de bunuri? Poate că sunt mai bogat decât 
regele, și totuși, după cum poţi să vezi, mă mulțumesc cu puțin. 

— Totuși, primești coșurile pe care ţi le aduc și îl iei pe acesta 
în care se află brățara de aur. 

— Este natural, căci orice osteneală merită o răsplată. Dar 
repet ceea ce ţi-am spus deja: nu-ţi voi da nume decât în 
schimbul tău. Fii a mea și-ți voi dezvălui pe toţi vinovatii, îl voi 
pune pe Tjazi să le ia viaţa, dacă ai să-mi ceri asta; voi face din 
tine regina spiritelor, a tuturor akhu, în timp ce soțul tău abia 
dacă te va face regina Egiptului, un titlu lipsit de putere, pe care 
va trebui să-l împărţi cu Meritites și poate și cu altă femeie, 
chiar cu mai multe soţii, dacă va urca pe tronul tatălui său, ceea 
ce nu-i sigur. Simt că se apropie moartea regelui, și Keops nu s- 
a hotărât încă să se întoarcă din călătoria lui îndepărtată. 

Henutsen a rămas un moment tăcută. S-a ferit să-i spună că 
mama lui trimisese trei mesageri la Byblos. Era acum tulburată 
de ceea ce magicianul îi spusese mai înainte. Apoi i-a pus 
întrebarea care îi ardea buzele: 

— De ce ai lăsat să se înțeleagă că prinţul moștenitor ar putea 
avea o altă soţie? De unde știi? 


— Se pare că uiţi că mă aflu în comunicare permanentă cu 
spiritele și că pot să-mi părăsesc corpul și, prin dublura mea, să 
observ ce se întâmplă departe, chiar foarte departe. 

— Cine ar putea să fie? Unde ar putea s-o găsească? întrebă 
Henutsen, fără să se gândească nicio clipă să pună la îndoială 
capacitatea de prezicător a celui din faţa ei. 

— O simplă brățară de aur nu este un preț suficient ca să-ţi 
dezvălui toate cunoștințele mele. Vino altădată. Voi vedea 
atunci ce pot să-ţi destăinui. Dar nu uita că de la tine nu doresc 
aur, ci frumusețea ta. 

Henutsen s-a ridicat, indignată, și a ieșit brusc. Sabi a schiţat 
un zâmbet plin de mulțumire. Imediat ce femeia a ieșit, piticul s- 
a strecurat în cameră, având în mână un sul mic și subţire de 
papirus. 

— Bes, i-a zis Sabi, oare am primit deja un nou mesaj? 

— Un porumbel tocmai s-a lăsat în porumbar. Mi-e teamă să 
nu fi fost văzut de această tânără femeie care a ieșit adineauri, 
când s-a lăsat brusc din cer direct în grădină. 

Sabi s-a ridicat, a luat sulul a cărui lungime era exact cât 
piciorul unui porumbel voiajor și l-a desfăcut. Magul s-a așezat 
în lumina ferestrei înguste ca să descifreze semnele mesajului, 
caractere hieratice, apoi, imediat după aceea, l-a mototolit și l-a 
rupt în bucăţi mici. 

— Păcat că nu l-am primit puţin mai devreme. Dar nu are prea 
mare importanţă. Această tânără femeie e prea curioasă să afle 
ce face soțul ei. Va reveni curând și atunci îi voi putea anunța 
vestea despre care am adus vorba doar pe departe. 

t 

Sabi nu se înșela în deductțiile sale. Câteva zile mai târziu, 
Henutsen a venit iar la casa lui. 

— Sunt onorat că te întorci atât de repede să vizitezi pe un 
umil magician, i-a spus el tinerei femei, după ce aceasta s-a 
așezat și a lăsat jos coșul. 

— Sabi, i-a spus ea, află mai întâi că starea Maiestăţii Sale e 
din ce în ce mai rea. Toţi se tem pentru viaţa lui, căci puterile îl 
părăsesc de la o zi la alta. Ce poţi face pentru rege? 

— Henutsen, ţi-am spus... Nu eu am provocat boala regelui. 
Nimeni nu poate să facă ceva împotriva voinţei zeului. Dacă cei 
mai buni medici din regat, chemaţi la căpătâiul său, nu au reușit 


să-l vindece, cum aș putea eu, biet magician, să fac mai mult 
decât ei? 

— Tocmai pentru că am văzut că ești un vrăjitor puternic. 

— Nu încape îndoială, și ţi-am dovedit-o, dar, atunci când zeii 
au hotărât să cheme pe un om viu la ei, nu există magie care să 
poată acţiona împotriva voinţei lor. Spune-mi, tânără femeie, 
chiar îl iubești atât de mult de ești așa de îngrijorată de 
sănătatea lui? N-ar fi în interesul tău să ajungă cât mai repede 
alături de strămoșii lui și de zei? Nu soțul tău îi va urma la tron? 
Nu vei fi atunci regină, a doua femeie din regat sau a treia, căci 
nu trebuie uitată regina-mamă, ba chiar a patra, după femeia pe 
care Keops se pregătește să o ia de soţie? 

Această ultimă remarcă a făcut-o să tresară pe Henutsen 
care, într-adevăr, uitase că moartea grabnică a regelui putea să 
pară în interesul ei. 

— Ce spui? Ce vorbe ţi-au ieșit iar din gură? 

— Am spus doar că prinţul este hotărât să-și ia o a treia soție, 
din care va face soția lui favorită, pentru că e îndrăgostit la 
nebunie de ea. 

— De unde ai mai scos și povestea asta? a izbucnit Henutsen, 
ridicându-se. 

— Liniștește-te, tânără femeie. Să nu crezi că vorbesc în vânt 
sau că vreau să te provoc: îţi spun doar adevărul. Fii sigură că 
Maat este pe limba mea. 

— Explică-mi mai clar, i-a cerut Henutsen, așezându-se la loc. 

— Află atunci că soţul tău, Keops, s-a îndrăgostit de o femeie 
tânără la Byblos. Începusem să-ţi spun, ultima dată când ai fost 
la mine, dar abia ai binevoit să mă asculți. E foarte frumoasă, 
asta e adevărat, iar părul ei e ca de aur, asta fermecându-l în 
mod deosebit pe soțul tău. 

— Cum poţi să știi toate astea? 

— Nu ţi-am spus, zilele trecute, că pot să mă dedublez, că 
spiritul meu călătorește prin lume, peste tot unde doresc? De 
aceea, am vrut să-ţi fiu pe plac, să-ţi dezvălui infidelitatea 
iubitului tău. M-am călătorit cu gândul la Byblos și am văzut ce 
se întâmplă acolo. Dacă mint, îţi dau voie să-mi tai ce am mai 
preţios. Dar, dacă spun adevărul, atunci acceptă să-mi satisfaci 
dorința. 

— De ce-aș face-o? N-am încheiat o înțelegere cu tine. Nu ți- 
am cerut să-mi vorbeşti despre soțul meu, să-mi destăinui 


trădarea lui. De altfel, nimic nu dovedește că nu e o născocire 
ceea ce-mi spui, chiar dacă invoci numele lui Maat. 

— Ar trebui să recunoști adevărul. Și în ziua aceea va trebui 
să-mi dai dreptate și să-mi admiri puterea. Căci ce om rămas la 
Memfis poate să știe ce se întâmplă în acest moment la Byblos? 
lar tu te-ai putut convinge singură că nu părăsesc niciodată 
această încăpere. Adevărul e că doar corpul meu nu o 
părăsește. Spiritul însă își ia zborul acolo unde îi place, în spaţiu 
și în timp. 

— În timp, spui? Poţi atunci să-mi spui viitorul, să-mi prezici ce 
mi se va întâmpla? 

— Dacă îţi voi spune, nu m-ai crede, mi-ai arunca în față 
vorbe de ocară și ai pleca fără să mă asculţi, mai înainte de a fi 
terminat ce aveam să-ţi spun. 

— De unde știi? 

— Nu îndrăznești să înfrunţi viitorul și vrei să auzi doar ce-ţi 
place. 

— Nu, vreau să aud adevărul. Vorbește! 

— Nu pot să vorbesc până nu-mi promiţi că mă vei asculta în 
tăcere, fără să te înfurii. 

— Îţi promit. Voi sta liniștită, n-am să te întrerup. 

— Voi avea încredere în tine. Ce ai în coș? 

— Fructe, dintre acelea care îţi plac ţie, prăjituri, dar și aur și 
pietre rare, amulete preţioase. 

— Atunci, ascultă. Soţul tău s-a îndrăgostit de această femeie, 
de această străină din ţările nordice. Asta ţi-am spus. 

Magicianul a lăsat atunci capul în jos, a dus degetele la 
tâmple și a părut că se cufundă într-o meditaţie adâncă. Apoi a 
continuat: 

— Soţul tău nu se va întoarce foarte curând. Se pare că regele 
va fi mort când se va hotărî să părăsească Byblos-ul împreună 
cu femeia aceea. 

— Nu te cred. Se va înapoia curând. Se pare că nu ai văzut că 
Marea Soţie a trimis spre el mesageri care să-i spună să se 
întoarcă degrabă. 

— De ce crezi că n-am văzut asta? Crezi că nu știu că a trimis 
trei oameni din propria gardă, trei oameni de care e sigură, 
fiecare separat, ca să aducă la cunoștința prințului ce se 
întâmplă aici? Şi ca să-i spună că regele și-a chemat fiul mai 
mic, prinţul Neferu, ca să-l repună în drepturi? 


Răspunsul a lăsat-o pe Henutsen cu gura căscată. Sabi a 
păstrat un moment de tăcere, satisfăcut de efectul produs, apoi 
a continuat, ca și cum ar fi descifrat marea carte a viitorului: 

— Dar mai trebuie ca mesagerii să și ajungă la Byblos. 

— Vor ajunge! De ce n-ar ajunge? 

— Drumul e lung până acolo și plin de capcane. 

— Sunt buni alergători. Fiecare merge pe drumul lui și cel 
puţin unul va reuși să ajungă la Keops. 

— Eu însă văd că niciunul dintre acești trei oameni nu va 
ajunge la Byblos. Toţi trei vor fi asasinați pe drum. Asta pot să 
ţi-o spun cu siguranță. 

— Asasinaţi, spui? Dar de cine? De beduini? 

— Nu mi se pare. Chiar dacă le-am putut vedea corpurile 
zăcând în deșert, nu știu cine este vinovatul. Poate voi reuși să-l 
descopăr... Dar de ce ţi l-aș spune? Doar dacă îmi plătești prețul 
pe care ÎI știi. 

— Să trecem peste asta. Mă resemnez să nu știu cine este 
ucigașul lor. Spune-mi mai departe. 

— Mai departe, ai putea să te temi că nu-ți vei mai vedea 
niciodată soțul, că și el s-ar putea foarte bine să fie asasinat. 

— Ce tot spui? Cine l-ar putea asasina acolo? Și de ce? Toţi 
oamenii din suită îi sunt credincioși. 

— Nu ţi-am spus că se cuvine să fii atentă la cei care ne sunt 
cei mai apropiaţi, la cei în care avea cea mai mare încredere? 
Probabil că printre oamenii din jurul lui există unul care îi vrea 
moartea. 

— Spune-mi cine sunt dușmanii soțului meu, te rog! Și dacă ai 
văzut bine viitorul, dacă se întoarce într-adevăr cu acea femeie, 
atunci îţi jur că îţi voi satisface dorinţele. 

— Gura ta grăiește sincer când îmi face acest jurământ? 

— O invoc pe Maat ca martoră a jurământului meu. 

— Atunci, află că unii dintre dușmanii lui Keops sunt prinții, 
unii șefi ai armatelor, cei aflaţi în fruntea clanurilor de la Buto și 
de la Memfis. Și mai sunt și preoţii lui Ptah, dar prinţul știe asta. 
Și mai este și cel aflat lângă rege, fiul lui... 

— Adică Neferu? 

Sabi a închis pleoapele și a plecat capul. 

— lar regele l-a rechemat! a exclamat Henutsen. Va fi aici 
înainte de luna nouă! În cine aș putea avea încredere? Cine va 
putea să ne salveze? 


— În acest caz, s-ar părea că nu ţi-a mai rămas decât o 
persoană din anturajul tău, cumnatul tău, Rahotep. 

— Da, Rahotep este credincios fratelui și tatălui său. Trebuie 
să i se aducă la cunoștință pericolul în care se află Keops. 

Vorbind astfel, Henutsen s-a ridicat în picioare, nerăbdătoare 
să alerge la Rahotep. 

— Așteaptă! i-a cerut Sabi. Poţi să fii sigură de fidelitatea 
cuiva? 

— Nu greșești când mă îndemni la neîncredere, dar, când e 
vorba de Rahotep, n-am nicio teamă. 

— Ești răspunzătoare de ce vei face. Dar ce vrei să-i spui 
fratelui tău? 

— Ce mi-ai dezvăluit. 

— Și dacă el te întreabă cum ai aflat toate aceste lucruri, ce-i 
vei răspunde? Căci nu ai voie să pronunţi numele meu. Nu 
trebuie niciodată să spui nimănui ce ţi-am prezis. Altfel, 
nenorocirea va cădea peste capul tău și eu însumi te voi 
blestema. Tot ce-ţi spun aici este secretul nostru. Folosește-l 
după cum dorești, dar nu dezvălui nimănui de unde ai aflat 
toate aceste lucruri. 

— Sabi, fii liniștit, n-am să uit. Dar nu pot lăsa să fie asasinat 
soțul meu și să abandonez tronul celor care nu-l merită. 
Rahotep este salvarea noastră. 


e CAPITOLUL VII e 


Desigur, revenirea lui în grațiile regelui dăduse aripi lui 
Neferu. Căci abia dacă trecură câteva zile între momentul în 
care mesagerul trimis de faraon porni la drum spre fortăreaţa 
unde era ţinut prizonier și clipa în care prinţul ajunse în portul 
Memfis. Este adevărat că vasul cu care venise mesagerul și îl 
adusese acum pe Neferu călătorise zi și noapte, văslașii făcând 
eforturi deosebite. Imediat ce debarcă la Memfis, se duse la 
palatul tatălui său, pe care îl găsi atât de slăbit, încât abia dacă 
îl mai recunoscu după trăsăturile feţei slabe și pielea închisă la 
culoare, ca și cum ar fi fost deja mumificat. Regele își recunoscu 
totuși fiul cel mic și ridică mâna ca să-i ceară să se apropie. 
Neferu se așeză în genunchi la căpătâiul său și aplecă ușor 


capul spre el. Câteva cuvinte fură rostite cu greu de buzele 
subțiate și palide, cuvinte imposibil de înțeles, dar în care 
Neferu avu impresia că înţelege că Snefru îi cerea iertare că se 
îndoise de el și îi înapoia toate drepturile și privilegiile, ceea ce 
el interpretă ca o declaraţie de drept de succesiune, în absenţa 
fratelui său mai mare. Asta voia să-l facă să creadă pe 
Nefermaat, unchiul și socrul său, care se afla în camera regală 
cu el, alături de alţi demnitari importanţi ai regatului. Se 
depărtase de tatăl său, care părea a fi căzut într-un fel de 
letargie, așa cum, se pare, i se întâmpla de mai multe ori pe zi, 
din care se trezea nu se știe în urma cărei intervenţii divine. 

— Prieteni, aţi auzit vorbele Maiestăţii Sale? strigă Neferu. Nu 
m-a numit oare succesorul său, prinț moștenitor? 

— Neferu, interveni Nefermaat, numai tu i-ai auzit cuvintele. 
Maiestatea Sa nu a înmânat încă nimănui pieptarul împodobit 
celor două zeițe. 

— Dragul meu unchi, îi răspunse prinţul, de ce nu mă sustii? 
De ce vorbești astfel împotriva mea? 

— Neferu, nu am a susţine pe nimeni în mod deosebit, doar 
pe moștenitorul legitim. Desigur, Keops nu-i aici, dar e în viață, 
se află în fruntea unei flote puternice și reprezintă, deocamdată, 
legitimitatea. Rahotep este, la rândul său, comandantul 
armatelor regale și lui îi revine sarcina să menţină dreptul de 
succesiune. Dacă ai îndrăzni să te declari tu însuţi succesorul 
zeului, ai provoca o revoltă în regat, chiar dacă ai mulţi 
susținători, nici fraţii tăi nu au mai puţini. Și, deocamdată, oricât 
ar fi de slăbit, Maiestatea Sa încă trăiește. Regele mai poate să- 
și recapete sănătatea și vigoarea și să se așeze din nou pe tron, 
ca altădată. Cu toţii dorim ca răul care îi macină măruntaiele să 
fie alungat și să-și redobândească puterile de mai înainte. 

Fermitatea vizirului îl convinse pe Neferu să nu mai insiste. Își 
zise că, într-adevăr, trebuia mai întâi să vadă pe ce susţinători 
poate conta, să-i numere și să-i pregătească să fie alături de el 
prin toate mijloacele. Căci, după acești ani de exil, nu mai știa 
pe cine mai putea conta, fiind convins că dușmanii săi făcuseră 
totul ca să-i îndepărteze de el. De aceea se duse la templul lui 
Ptah, chiar mai înainte de a ajunge la propria locuinţă. 

Când se prezentă la poarta templului, preotul care îl primi se 
bucură că îl revede, îl felicită că revenise în grațiile regelui și că 
se bucura din nou de afecțiunea divinului său tată; toată lumea 


din templu îi dorea reîntoarcerea, căci nimeni nu dădea crezare 
acuzaţiei ce dusese la exilarea sa. li împărtăși doleanţele, în 
timp ce îl conducea la Marele Maestru al Artei, care nu-l lăsă să 
aștepte. Ba chiar părea că prevăzuse vizita lui, ceea ce nu avea 
nimic surprinzător, pentru că vestea sosirii sale la Memfis 
ajunsese deja la templu. 

— Prinţe Neferu, îi zise Ptahuser, imediat ce i se înfăţișă, eu și 
toţi preoții zeului ne bucurăm de întoarcerea ta printre noi. 

— Nu la fel de mult ca mine, Ptahuser. Vin de la palat, de la 
tatăl meu. Vorbește cu greu, dar pot să te asigur că m-a numit 
succesorul său. 

— De faţă cu martori? 

— Da, câţiva Prieteni ai regelui și unchiul meu Nefermaat. 

— Un lucru bun. Sunt gata să confirme această alegere? 

— Nu știu. Cuvintele tatălui meu nu au fost foarte clare. Dar 
tu ai putea confirma la fel de bine această alegere. 

— Neferu, fiule, mi-ar fi greu să afirm acest lucru fără să mint 
că am auzit-o pe Maiestatea Sa numindu-te succesorul său; 
presupun că nu am înţeles bine sensul vorbelor tale... 

— Adevărat! Voiam să spun doar că poţi să fii de partea mea 
și să mă numești print moștenitor, asigurând că ţi-am transmis 
cuvântul tatălui meu, după cum am și făcut. Ptahuser, nu uita 
de pactul nostru! Știu că voi avea în tine pe cel mai bun arhitect 
pentru construirea piramidei mele și pentru a o sfârși pe cea a 
tatălui meu. 

— Aceasta din urmă este aproape gata. Anhaf s-a silit atât de 
mult, a strunit atât de bine echipele de muncitori, încât acum 
lucrează la înveliș. Ca să sfârșească lucrările din interior, nu-i 
mai trebuie decât lemnul pe care trebuie să-l aducă Keops din 
expediţia sa la Byblos. Nu mă pot mulțumi doar cu această 
simplă sarcină. Aspir și la funcţia de vizir. 

Prea dornic să păstreze ajutorul clerului din Memfis, Neferu nu 
ezită să promită: 

— O vei avea, îl asigură el. 

„La urma urmelor, își zise, vrând să se liniștească, o 
demnitate poate să fie acordată și apoi imediat anulată. După 
ce voi ajunge pe tronul Egiptului, voi avea grijă să împart 
funcţiile după propriile mele interese, nu celor care speră să se 
folosească de mine ca să-și satisfacă ambițiile personale.” 

t 


După ce părăsi locuinţa lui Sabi, Henutsen era hotărâtă să se 
ducă direct la Rahotep ca să-i mărturisească toate temerile sale. 
Apoi, pe drum, se gândi la urmările unei astfel de acţiuni. Era 
sigură că, imediat, cumnatul ei o va întreba de unde are astfel 
de informaţii. Fiindu-i interzis să dezvăluie acest secret, fie nu o 
va crede și-și va zice că absenţa prelungită a lui Keops sau 
intervenţia unui spirit rău îi tulburase mintea, fie o va bănui că îi 
ascunde ceva, și va deveni suspicios. De altfel, nimic nu-i 
dovedea că Sabi nu imaginase aceste lucruri ca să o 
impresioneze. Ce știa el despre acele crime? Nimic mai mult 
decât primul venit. Cum putea să pretindă că îi cunoștea pe 
vinovaţi? Nu încerca să stârnească bănuiala în inima ei, ca să 
semene discordie în sânul familiei regale? Când o lăsase să 
înțeleagă că trebuia să se ferească de cei în care își punea toată 
încrederea, se gândise atunci la Rahotep, dar nu îndrăznise să-și 
deschidă inima în faţa lui Keops, măcar pentru faptul că voia să 
țină secrete vizitele la magician. Atunci folosise subterfugiul 
misivei anonime, căci ea fusese cea care pusese în cabina 
vasului-amiral biletul destinat să-l pună în gardă pe Keops 
împotriva fratelui său. lar acum, regreta asta cu atât mai mult 
cu cât Sabi nu părea să-l fi vizat pe fratele mai mic al soțului ei: 
primise această confirmare cu ocazia ultimei lor convorbiri. Doar 
dacă nu cumva avusese îndrăzneala să spere că marea 
curiozitate stârnită în ea va fi atât de puternică încât va accepta 
să se dăruiască lui, ca să-i audă falsele dezvăluiri! Dar cel mai 
mult o mirase când Sabi îi spusese să caute în direcția templului 
lui Ptah. Dar ce? Pe cine? O singură dată în viaţă intrase în 
templul artizanilor, și doar în curtea cea mare și în prima sală 
deschisă celor mulţi. Căci celelalte săli misterioase erau 
destinate cultului zeului și acolo erau îngăduiţi doar preoții, 
regele și câţiva privilegiați. Voia el, prin această aluzie, să o facă 
să înțeleagă că de la templu pornea complotul care urmărea 
eliminarea lui Keops și a fratelui său? După câteva zile de 
gândire, luă hotărârea să facă o vizită la templu. Acum, când era 
soția prinţului moștenitor, poate ar fi trebuit să ceară să-l 
întâlnească pe Ptahuser. Dar ce să-l întrebe? Ar fi putut cel puţin 
să încerce să afle care era atitudinea lui față de Keops. 

Dar, pe când ajungea în pragul sălii deschise publicului, după 
ce traversase vasta esplanadă inundată de soare, se pomenise 


față în față cu Neferu, care ieșea grăbit de la convorbirea cu 
Marele Maestru al Artei. 

— Ce surpriză plăcută! exclamă el, zâmbind. Încântătoarea 
mea cumnată în vizită la templul lui Ptah! Cu mine voiai să te 
întâlnești? 

— Neferu! Eu sunt prima uimită să te întâlnesc aici când te 
credeam departe de acest loc, pe drumul care ar fi trebuit să te 
aducă printre noi. 

— După cum poți vedea, am venit pe aripile lui Horus și am 
sosit când nimeni nu mă aștepta! 

O urmă în umbra călduţă a templului. 

— Presupun, îi zise ea, că prima ta vizită a fost la Ptahuser ca 
să teși intrigi cu el. 

— Nu pentru intrigi, ci ca să mi se confirme alegerea regelui, 
tatăl meu. Trebuie să știi că prima mea vizită a fost la 
preaiubitul nostru suveran. Din păcate, regele se simte foarte 
rău și toți ne temem de sfârșitul șederii sale printre cei vii. 

— Știu că Maiestatea Sa se simte foarte rău. Dar nu fi ipocrit! 
Deși e tatăl tău, nu te poţi decât bucura, căci speri să profiţi de 
absenţa lui Keops ca să încerci să pui mâna pe tronul care deja 
nu mai este ocupat. 

— Expresia „a pune mâna” nu e potrivită. Pregătesc urcarea 
mea pe tronul celor Două Regate, căci îmi revine de drept, 
deoarece tatăl meu tocmai m-a numit moștenitorul său legitim. 

— Frumoasă născocire! Cine te-ar putea crede? 

— Toţi cei care doresc să mă vadă purtând coroana dublă, și 
sunt mulți. Și apoi ceilalţi care știu, în sinea lor, că sunt cel mai 
potrivit să guvernez ţara. 

— Neferu, nu mai trăi cu capul plin de visuri! Cei care te 
susțin sunt foarte puţini și trebuie să știi că te amăgești dacă îţi 
închipui că Maiestatea Sa te-a numit în locul lui Keops și că ai 
mai mulți credincioși decât el. Ar fi mult mai demn pentru tine 
să fii de partea lui Keops și să-i aperi tronul în absenţa lui. Îţi va 
fi recunoscător pentru asta și te poţi aștepta de la el la cele mai 
mari binefaceri. 

— Nu aştept mari binefaceri decât de la mine, și cea mai 
mare, aș îndrăzni să spun, pentru că e vorba de acest regat. 

— Neferu, într-un război împotriva lui Keops, tu vei fi cel care 
pierde și, vrând să ai totul, nu vei mai avea nimic. 


— Ar mai trebui ca soţul tău să fie în fața mea! Deocamdată, 
e foarte departe de-aici și nimic nu-ţi spune că se va întoarce în 
Egipt viu și victorios. 

Rosti aceste aluzii neliniștitoare înainte de a se îndepărta, fără 
ca tânăra femeie să încerce să-l oprească. Aceste ultime cuvinte 
îi treziră vechile bănuieli. Și dacă el era asasinul? Pentru că, la 
urma urmelor, în timpul cât fusese ţinut captiv departe de 
Memfis, nu mai fusese nicio tentativă de asasinat. Și iată că, 
abia întors, flutura deja ameninţarea cu moartea prematură a lui 
Keops! Henutsen făcu câţiva pași în sală, înainte ca un preot să 
o întrebe: 

— Tânără femeie, îi zise el, ai venit să aduci un dar zeului? 

— Printre altele. Dar aș vrea și să vorbesc cu Marele Maestru 
al Artei. 

— Trebuie să știi că un om atât de mare nu poate fi deranjat 
pentru niște simple treburi personale sau din curiozitate. 

— Nu-i vorba de treburi personale. Numele meu este 
Henutsen și sunt soția lui Keops, prinţul moștenitor. Vin aici în 
numele soțului meu, care poate că mâine se va așeza pe tronul 
celor Două Regate. 

Această dezvăluire își făcu efectul așteptat de Henutsen: 
preotul se înclină ridicând braţele și răspunse: 

— În acest caz, binevoiește să aștepți un moment; mă duc să 
văd dacă Ptahuser e aici. 

— Este, pentru că de la el a plecat mai adineauri cumnatul 
meu Neferu. 

Fără să protesteze, preotul înclină capul și se retrase. Se 
întoarse curând și o invită pe tânăra femeie să-l urmeze. O 
conduse prin câteva săli întunecoase, abia luminate de ferestre 
înguste situate spre partea de sus a zidurilor înalte, apoi 
ajunseră într-o încăpere frumoasă, cu pereţii pictaţi și podeaua 
acoperită de piei de panteră. Ptahuser stătea în picioare în faţa 
unui mic altar pe care ardea tămâie, cu spatele întors spre ușă, 
dar Henutsen nu se lăsă înșelată de toată acea punere în scenă. 
Ptahuser se întoarse spre ea și ridică braţele ca să o salute. Ea îi 
răspunse la salut și se apropie de el cu un pas suplu și felin, 
despre care știa că este un mijloc puternic de seducţie. Fără să-i 
ceară voie, luă iniţiativa și se așeză într-un fotoliu așezat în faţa 
preotului. El schiță un zâmbet, dar îi cedă privilegiul cuvântului. 


— Am venit la tine, îi zise ea, în numele soţului meu Keops, 
prinţul moștenitor... Căci nu se poate să nu știi că Maiestatea Sa 
l-a numit singurul și legitimul moștenitor în urmă cu mai bine de 
trei ani. 

— Cum aș putea să nu știu? 

În tonul său se simţea o oarecare ironie, dar se vedea bine că 
stătea în defensivă. 

— Ai cunoștință de faptul că prinţul moștenitor se află în acest 
moment la Byblos, în fruntea unei flote puternice, unde s-a dus 
să aducă lemn la porunca regalului său tată. 

De data aceasta, preotul se mulțumi să dea din cap. 

— Și mai știi că în trupul Maiestăţii Sale a intrat un spirit rău 
care îl macină din ce în ce mai tare și că viaţa lui este în pericol. 

— Mi s-a spus că regele este foarte slăbit. 

— Probabil că Neferu, cumnatul meu, ţi-a confirmat acest 
lucru mai adineauri. 

— Nu mi-a anunţat nimic nou. 

— Desigur, căci starea de sănătate a regelui nu-i un secret 
pentru nimeni. Și mai presupun că Neferu a venit să-ţi ceară 
sprijinul, căci pretinde că a fost numit de rege ca să-i urmeze la 
tronul celor Două Regate și speră astfel să pună mâna pe dubla 
coroană, în dauna soțului meu. 

— Îți admir clarviziunea. 

— lar tu presupun că ai rămas circumspect, că n-ai făcut 
greșeala să pornești, alături de el, într-o aventură care nu s-ar 
putea sfârși decât în dezavantajul său. 

— Nu ţi se poate ascunde nimic! Dar, dacă spui că ai venit aici 
ca mesager al prinţului moștenitor, poate că am putea, prin 
intermediul tău, încheia o înţelegere. 

— Te ascult. 

— Ar fi dispus Keops să favorizeze clerul lui Ptah și clanul său, 
așa cum am putea fi noi gata să-l susţinem în cucerirea tronului 
celor Două Regate? Ar fi dispus să facă din servitorul său vizirul 
și arhitectul său? 

— Nu pot să promit în locul lui toate aceste lucruri, cu atât 
mai mult cu cât mi se pare foarte mulţumit de serviciile lui 
Anhaf, care a condus cu atâta iuţeală lucrările la Piramida din 
Nord, din care regele vrea să facă locuinţa lui de milioane de 
ani. 


— Te înțeleg foarte bine. Ești trimisul lui Keops, dar nu poţi să 
promiți nimic în numele lui. 

— Numai el poate lua astfel de hotărâri. 

— În acest caz, îi dorim să se întoarcă grabnic printre noi, şi 
spune-i că sunt gata să-l întâlnesc. 

— Fii sigur că așa voi face. Dar, mai întâi, spune-mi ce crezi 
despre un lucru care ne îngrijorează pe toți. 

— Te ascult cu toată atenţia. 

— Ştii foarte bine că s-a încercat asasinarea regelui și a celor 
doi fii ai săi și că au fost găsite cadavrele unor oameni suspecți. 

— A trecut ceva timp de-atunci. Și nu s-a mai întâmplat nimic. 

— Adevărat, dar asasinul e în libertate și încă mai poate lovi. 
Ai cumva vreo bănuială? Pentru că este greu de crezut că acest 
drag Neferu ar fi avut astfel de gânduri. Știi că ai fost suspectat 
pentru punerea la cale a acestor crime? 

— S-a răspândit acest zvon și el a ajuns foarte repede la 
urechile mele. Dar care sunt dovezile și motivele? 

— Motivul? Pur și simplu, politica regelui, care tinde să 
slăbească puterea clerului tău. Și s-a lăsat să se înțeleagă că 
soțul meu va face la fel. Nu-i, oare, un motiv suficient? 

— Este adevărat că s-a spus asta. Dar intenţiile politice ale lui 
Keops nu sunt confirmate. Nu trebuie să uiţi nici faptul că nu era 
încă numit prinț moștenitor când au avut loc acele tentative de 
asasinat. Și, foarte ciudat, ele s-au oprit când Keops a fost numit 
în mod oficial moștenitor de către tatăl său. Astfel încât s-ar 
putea crede la fel de bine că soţul tău a imaginat aceste 
pretinse tentative de asasinat, ca să-și alarmeze tatăl și să-l 
împingă să-și numească urmașul la tron. Căci, la urma urmelor, 
aceste crime au fost toate niște eșecuri, ceea ce ar lăsa să se 
înțeleagă că asasinii sunt toţi niște oameni lipsiți de 
îndemânare. 

— Au fost și morți. 

— Oameni implicaţi în aceste tentative, ca și cum cineva a 
vrut să scape de niște martori stingheritori. 

— Dar Benu? 

— Un mod de a abate atenţia și de a lăsa să se creadă într-o 
acțiune sistematică de eliminare a tuturor oamenilor din 
anturajul regelui, dispuși să susțină urcarea pe tron a lui Keops. 


— Cum! Vrei să spui că soţul meu l-ar fi ucis pe Marele Profet 
al lui Ra, deși era prietenul lui și îl iniţiase în toate misterele 
Fenixului? 

— Nu acuz pe nimeni, mă limitez doar să caut explicaţii a 
ceea ce se poate explica doar prin ambiția îndârjită a unui om, 
ambiţie care îl împinge spre toate crimele ca să-și atingă ţinta, 
care nu este alta decât tronul Egiptului. 

Acest șir de raționamente o uimise pe Henutsen și îi 
zdruncinase certitudinile. Abia după ce ajunse în stradă, își zise 
că o astfel de acuzaţie nu avea niciun temei, deoarece, în cazul 
morții lui Benu, Keops abia intrase în convalescență, după boala 
care îl ţinuse mult timp la pat, și apoi ea îl văzuse în fiecare zi, în 
fiecare noapte. Apoi își zise că ar fi putut foarte bine să aibă un 
om de încredere. In orice caz, asasinul avea complici, dacă te 
gândeai numai la tentativa de asasinat a lui Snefru, pe când se 
afla în Nubia. Și își mai zise că, într-adevăr, după ce Keops 
fusese declarat în mod oficial prinț moștenitor, tentativele de 
asasinat încetaseră. Dădu din umeri și se grăbi spre casă. 
„Astfel de gânduri sunt prostești și monstruoase. Acum îl cunosc 
prea bine pe Keops ca să pot crede că ela pus la cale aceste 
crime.” li fu rușine de ea însăși că putuse măcar să-i treacă prin 
minte o astfel de bănuială! 

t 

Câteva zile mai târziu, Rahotep se duse la palatul mamei sale. 
Boala regelui, care agoniza la nesfârșit, o cufundase pe regină 
într-o stare profundă de tristețe, deși nu se lăsa doborâtă. Dar 
își dorea copiii în jurul ei, fetele ei și nurorile, și pe Rahotep când 
acesta nu se afla în deșert, în fruntea soldaţilor săi, sau la 
Heliopolis. Se prezentă în faţa lui Hetep-heres cu o faţă atât de 
gravă, încât surorile și mama sa crezură că le anunţa moartea 
regelui. 

— Nu, tatăl nostru este încă în viaţă. Ba chiar are momente 
când e din nou lucid și spune că ar vrea să se ridice din pat, dar 
cade imediat într-o stare de și mai mare slăbiciune. Am venit în 
faţa ta, mama mea, ca să-ți aduc o veste foarte rea. Oamenii 
mei s-au întors dintr-o expediţie în deșert și au adus cu ei 
cadavrele celor trei mesageri pe care i-ai trimis la Keops. l-au 
găsit pe drumul spre nord, morţi, cu trupurile sfârtecate de 
vulturi și de animalele deșertului. Nu se poate ști cum au fost 
uciși și de cine, dar, când au fost aduse în faţa mea cadavrele 


lor, i-am recunoscut pe oamenii aceia pe care ai avut grijă să-i 
numești chiar tu în prezența mea. 

Această veste o tulbură cel mai mult pe Henutsen, care 
descoperi astfel că Sabi nu o minţise când îi spusese că nu vor 
ajunge la Byblos. Dar păstră pentru ea aceste gânduri, în timp 
ce Marea Soţie Regală, fără să pară tulburată, vorbi astfel: 

— Nu mă așteptam să fie uciși după un drum atât de scurt. 
Totuși, am prevăzut faptul că ar fi putut fi opriţi în calea lor. Am, 
fiule, un servitor credincios, un bun navigator care cunoaște 
toate ambarcaţiunile regatului. În ziua în care i-am numit pe cei 
trei mesageri, i-am vorbit despre dorinţa mea. Și a făcut tot ce i- 
a stat în putinţă ca să găsească un vas bun cu un echipaj sigur. 
După două zile, Gebi, căci acesta este numele său, ridica 
ancora. Nu știu dacă va avea nevoie de mai mult timp să ajungă 
la Byblos decât le-ar fi trebuit mesagerilor, dar va reuși, sunt 
sigură de asta. Probabil că acum a ajuns la gura de vărsare a 
fluviului, poate că deja navighează pe Marea Verde. După cel 
mult cincisprezece zile, va ajunge la Byblos, și Keops va afla 
astfel situaţia de-acasă. 

— Mamă, asta e o veste bună! exclamă Meritites. Ai fi putut 
să ne spui mai devreme, ca să ne putem bucura. 

— Copila mea, am preferat să aștept și să nu vorbesc mai 
înainte să fiu sigură că vasul a plecat și că este deja departe. 

— Te-ai îndoit de noi? Ţi-a fost teamă că vom fi indiscreți? 

— Voi nu, copiii mei. Dar ar fi fost de ajuns să afle unul dintre 
servitorii de la una dintre reședințele noastre... Nu știm cine 
sunt dușmanii noștri, unde se află, până unde se întinde pânza 
de păianjen pe care au ţesut-o peste tot în acest oraș și chiar și 
mai departe de el. Nu mă îndoiesc că mesagerii noștri au fost 
asasinați. Ar fi fost plauzibil ca unul dintre ei să fie atacat de 
beduini, deși, dacă e să dau crezare dragului nostru Rahotep, 
beduinii sunt fie supuși, fie ni s-au alăturat, fie au fost alungaţi 
departe de deșert; poate că un animal ar fi putut să surprindă 
pe unul dintre ei... Dar ca toți trei să fie uciși accidental la 
porțile Egiptului, asta nu mai pot să cred. Cineva era interesat 
ca ei să nu ajungă niciodată la Byblos. De aceea, vedeţi bine, 
discreția și tăcerea sunt cele mai bune atuuri în astfel de cazuri. 

Henutsen își zise că regina acţionase cu înțelepciune și îi păru 
bine că nici ea nu spusese nimic din ceea ce aflase la Sabi. 
Totuși, era de părere că această reuniune de familie îi oferea 


ocazia să vorbească despre vizita ei la templul lui Ptah și de 
întâlnirea cu Neferu. 

După ce povesti ce era mai important, preciză: 

— Exilul nu l-a cuminţit pe Neferu și își arată pe față ambiția 
de a-și așeza pe cap dubla coroană a Egiptului. Dar sunt sigură 
că Maiestatea Sa nu l-a numit moștenitor legitim. 

— Nefermaat, fratele meu, mi-a adus la cunoștință vizita lui 
Neferu la rege. Niciunul dintre Prietenii Maiestăţii Sale nu-l va 
susține pe Neferu, îi asigură Hetep-heres. 

— Poate, interveni Rahotep, dar ar putea să-i facă pe cei din 
jur să creadă asta. 

— De asta ne și putem teme, insistă Henutsen. Căci așa i-a 
prezentat lucrurile chiar lui Ptahuser. 

— Dar nu ne-ai spus chiar tu că Ptahuser nu-i dă crezare? zise 
și Meritites. 

— Marele Maestru al Artei crede doar ce este util pentru el să 
creadă, interveni regina. Și se va apropia de preferinţă de 
Neferu, care probabil că i-a promis rangul de vizir și chiar funcţia 
exercitată acum de Anhaf. Dar nu cred că trebuie să ne temem 
de uneltirile lui Neferu. A pierdut încrederea celorlalţi și bănuiala 
crimelor încă mai planează asupra lui. Nefermaat, care era 
altădată înclinat să-l susțină, i-a întors definitiv spatele, 
împreună cu mulți alţi demnitari. Acest biet Neferu nu mai are 
deloc susţinători și se umilă ca un broscoi trufaș! 

— Poate, zise Rahotep, cu un aer gânditor. Dar totdeauna 
trebuie să luăm seama la cei pe care îi credem dezarmaţi și 
doborâți. 

t 

A doua zi, după ce Hetep-heres aflase că trimișii săi fuseseră 
împiedicaţi cu brutalitate să-și îndeplinească misiunea, Bes, 
piticul lui Sabi, îi aduse stăpânului său un mesaj scris pe un ciob 
de vas: „Horus să-și întindă aripile și să-și lovească prada”. 

— Ţi-a vorbit? îl întrebă Sabi pe emisar. 

— Stăpâne, știi foarte bine că nu-mi vorbește niciodată și ne 
întâlnim doar noaptea, astfel încât nu i-am văzut niciodată fața, 
răspunse Bes. 

Acest răspuns păru că îl liniștește pe Sabi, care își scoase 
trusa de scris, tăie o foaie subţire de papirus, transcrise textul 
de pe ciob, apoi ieși în grădină, urmat de pitic, care ţinea o 
făclie, căci se făcuse noapte. O colibă mică din pământ, 


prevăzută cu găuri, adăpostea câţiva porumbei, care gungureau 
liniștiți. Sabi alese cu grijă unul, care se lăsă prins fără să bată 
din aripi, înfășură bucata de papirus în jurul piciorului, îl protejă 
cu ajutorul unei scoarțe și îl fixă solid cu două-trei fire, după 
care mângâie pasărea, îi imprimă direcţia pe care trebuia să o 
menţină și o aruncă în văzduh. Porumbelul se pierdu repede în 
negura cerului. 
t 

Câteva zile mai târziu, se anunța că zeul perfect Snefru 
intrase în orizontul său, că urcase spre soarele lui Ra ca să fie 
absorbit de cel care îl crease. 


e CAPITOLUL VIII o 


Vasul care venea dinspre nord intră în portul Byblos. Navigase 
pe lângă coaste de la portul Ugarit. Nu trecea zi ca mai multe 
vase comerciale să nu arunce ancora în portul marii cetăţi 
maritime, și acesta ar fi trecut neobservat dacă nu ar fi adus cu 
el un om care, abia coborât pe țărm, se grăbi să ajungă la 
palatul regal. Era extrem de slab și purta doar o simplă pânză 
legată în jurul șoldurilor, încât te puteai întreba ce avea să-i 
spună regelui și, mai ales, dacă acesta va îngădui să fie primit în 
sala de audienţă. Dar, în urma unei lungi discuţii cu gărzile 
palatului, acesta a fost dus la Elibaal care, după ce îl ascultă, îl 
duse la tatăl său. Elibaal, urmând un ordin dat de Abishemu, 
puse să fie chemat lbdadi, apoi, în tovărășia lui, părăsi palatul, 
traversă orașul, ieși pe poarta de nord, străbătu cheiurile 
portului și își continuă drumul pe lângă șantierul de lângă plajă, 
care se întindea în partea de nord a orașului. Acest drum era 
străjuit de case frumoase, reședințele negustorilor și ale 
armatorilor bogaţi din Byblos, care căutau liniștea imposibil de 
găsit în preajma docurilor, unde își exercitau îndeletnicirea și 
unde, uneori, aveau o casă în apropiere. 

Se opriră în fața unei locuinţe frumoase cu ziduri văruite în 
alb, având împrejur o mare grădină închisă. Un servitor le veni 
în întâmpinare. Îi recunoscu imediat pe vizitatori, căci se înclină, 
salutându-i. 


— Stăpânii mei, le zise el, o mare tăcere domnește în această 
locuinţă, căci o mare nenorocire i-a lovit pe stăpânii ei. Noaptea 
trecută, stăpâna, soția stăpânului nostru Reyen, a coborât în 
lumea subterană. Răul a învins, moartea a luat-o. Imediat se va 
trimite după bocitoare și după cei însărcinaţi cu toaleta morților 
și cu pregătirea convoaielor mortuare. 

Elibaal și lbdadi schimbară o privire și oftară adânc. 

— Du-ne la tânărul tău stăpân și la Kerșet. 

— Sunt amândoi la căpătâiul mamei lor. Urmaţi-mă și fiți 
bineveniţi în aceste zile de mare tristețe! 

Soţia lui Reyen zăcea pe patul unde își dăduse ultima suflare. 
Cei doi copii stăteau în picioare, de o parte și de alta a 
căpătâiului ei, și plângeau în tăcere. 

— Elibaal! Ilbdadi! exclamă, mirată, Kerșet. De unde aţi aflat? 
Frumos din partea voastră că aţi venit atât de repede... Aţi fost 
anunţaţi de un servitor din casă, care nu ne-a spus nimic? 

— Nu, Kerșet, răspunse prinţul. Nu știam că mama ta a murit. 
Am venit pentru cu totul altceva. Dar... 

— Vești despre tatăl nostru? întrebă ea, cu neliniște. 

El dădu din cap. 

— S-a întors? întrebă Ayinel, plin de speranţă. 

Elibaal scutură din cap și rămase tăcut. Apoi se întoarse și 
ieși, pentru că nu voia să vorbească în faţa moartei. 

— Aşteptăm în grădină, propuse Ibdadi, care ieși și el în urma 
prinţului. 

Kerșet veni curând la ei, singură. 

— Lui Ayinel îi e teamă să asculte ce aveţi de spus, le zise ea. 
Este foarte îndurerat de moartea mamei noastre! Și eu am iubit- 
o mult, și ea m-a considerat totdeauna fiica ei, dar nu este, 
totuși, mama mea. Poate că și pierderea tatălui meu, pe când 
eram foarte tânără, mi-a întărit inima. Sunt gata să vă ascult. 

— Kerșet, zise atunci Elibaal, un om s-a prezentat la palat. A 
sosit în orașul nostru cu o navă venită din Ugarit. Este un om 
care făcea parte din unul dintre echipajele ambarcaţiunilor lui 
Reyen. Ne-a spus că toate vasele s-au scufundat în cursul unei 
furtuni cumplite, în largul insulei Kaptara. El e singurul 
supraviețuitor. A înotat timp de câteva zile, până a ajuns pe 
țărmul insulei, de unde a fost luat de locuitori. A stat câteva luni 
în această insulă, până în ziua în care a sosit un vas din Ugarit, 
una dintre acele ambarcaţiuni cu pânze care navighează pe 


lângă coaste și de la o insulă la alta. S-a putut îmbarca astfel la 
bordul acestei nave și, din aproape în aproape, s-a întors, în 
sfârșit, printre noi, ca să ne anunţe cumplita veste. 

Kerșet nu zise nimic, doborâtă parcă de această a doua 
nenorocire care o lovea în aceeași zi. După un moment de 
tăcere, tânărul prinţ continuă: 

— Trebuie să mai știi că tatăl tău s-a îndatorat foarte mult ca 
să-și înarmeze vasele și să cumpere marfa destinată 
schimburilor. Astfel încât, dacă ar fi reușit, și-ar fi dublat avutul. 
Acum însă este complet ruinat. Toţi cei care l-au împrumutat, 
cei care i-au furnizat marfă, toţi își vor vrea înapoi ce li se 
datorează. Vor cere, cu siguranță, vânzarea bunurilor care v-au 
rămas, inclusiv această locuinţă frumoasă. Dar nu te alarma: eu 
și tatăl meu suntem dispuși să vă luăm sub protecția noastră pe 
tine și pe fratele tău. Îți vom găsi un soţ bun, și Ayinel va putea 
intra în serviciul regelui. Poţi să fii sigură că, printre toți 
pretendenţii refuzaţi de tatăl tău, se va găsi unul care să te ia 
fără avere. 

Fata ridică spre el fața plină de lacrimi. 

— Îţi mulțumesc, Elibaal, îi zise ea. lartă-mă... 

Și plecă, alergând până în camera ei. 

— Ibdadi, îi zise prinţul interpretului, trebuie să mă retrag. 
Poate că ar fi bine să rămâi aici ca să-i susţii pe acești tineri. Te 
cunosc bine și te preţuiesc. Le vei fi de mare ajutor. Te voi ruga 
să-i anunți și lui Ayinel moartea tatălui său. 

In zilele următoare, casa lui Reyen intră în doliu, și tânguirile 
nu mai conteneau, până când soţia lui a fost dusă la mormânt. 
Creditorii nu au așteptat mult timp să vină ca să anunţe lui 
Ayinel doleanţele lor. 

— Ibdadi, zise Kerșet, pe un ton ostenit, ce se va întâmpla cu 
noi? Nu ne-am pierdut doar părinţii, ci și bunurile. Creditorii vor 
veni să ne ia casa, vom ajunge să trăim din mila regelui, ceea ce 
este o și mai mare rușine pentru noi. lar eu voi suferi umilinţa 
de a mi se da drept soţ un bărbat pe care l-aș fi disprețuit pe 
când trăia tatăl meu și care va accepta să mă ia ca pe o biată 
orfană, fără dotă și fără familie. 

— Kerșet, îi răspunse interpretul care, în nenorocirea care o 
lovise pe fată, găsea un avantaj pentru propriile sale intenţii, nu 
uita că există un bărbat care e gata la orice ca să fii a lui și care 
încă nu a cunoscut umilința refuzului tău. Tu însăţi m-ai lăsat să 


înţeleg că n-ai fi potrivnică întâlnirii voastre, la întoarcerea lui 
Reyen. 

— E vorba de acel egiptean, pe care l-am văzut stând alături 
de rege, la Adonii? 

— L-ai și uitat? Totuși, mi se păruse că nuţi-a fost indiferent. 

— Nu neg asta. Dar este adevărat că, în nenorocirea mea, 
uitasem de el. Mai este încă la Byblos, după atâtea luni? 

— Obosit să rămână în acest oraș fără să te poată întâlni, a 
plecat de câteva zile spre cedri, ca să urmărească doborârea lor. 
Probabil că se va întoarce foarte curând, poate cu primul 
transport de lemne. 

— Îl voi întâlni bucuroasă. Dar, dacă va afla ce ni s-a 
întâmplat, o să mă mai vrea, o să mai vrea o fată fără dotă, fără 
nimic? Nu-și va zice că accept să mă căsătoresc cu el pentru că 
nu mă mai vrea nimeni, pentru că sunt săracă și orfană? 

— După câte știu despre el, nu-și va pune astfel de întrebări. 
Cu atât mai mult cu cât nu te obligă nimeni să-i spui că toate 
bunurile ţi-au fost luate. Va fi nevoie de câteva luni până când 
creditorii lui Reyen își vor atinge scopul. Deocamdată, casa 
rămâne a voastră și îl poţi primi aici. 

— Atunci, spune-mi cine e? Probabil, un personaj important în 
ţara lui, întrucât comandă o flotă? 

Intrebarea îl stingheri pe Ibdadi, căci Keops îi interzisese să-i 
spună fetei cine era în realitate, vrând să fie iubit pentru el, nu 
pentru ceea ce reprezenta. Işi amintea că jurase și nu-și putea 
încălca jurământul. Luă, așadar, hotărârea să tergiverseze. 

— Într-adevăr, este un personaj deloc neglijabil în ţara lui, o 
asigură el. Dar ceea ce este cu adevărat n-aş putea să-ţi spun 
cu exactitate. Să fii, totuși, convinsă că e o partidă bună. 

— Chiar ești atât de sigur? interveni Ayinel, care asistase la 
discuţia lor. Află, Ibdadi, că felul în care ne-ai vorbit prima dată 
despre acest om, la Adonii, mi-a stârnit curiozitatea. Deși ţi-am 
spus că în absenţa tatălui nostru nu mai venim în oraș, eu am 
revenit deseori ca să-l observ pe acest egiptean. L-am văzut 
când a exersat, pe plaja din sud, mânuirea armelor și lupta corp 
la corp, așa cum se obișnuiește în ţara lui, și l-am văzut și cum 
se ducea în munţi la vânat. Pleca totdeauna singur, fără escortă, 
purtând o simplă pânză legată în jurul șoldurilor, totdeauna cu 
picioarele goale. Și la fel, tot singur, a plecat în munți și zilele 
trecute. Nu știam unde s-a dus, dar ne-ai spus tu acum. Așa că 


eu mă mir că un bărbat pe care ni-l prezinţi ca fiind bogat și 
puternic, șeful unei flote atât de frumoase, poate să meargă 
astfel singur, tot timpul îmbrăcat atât de modest, ca un ţăran 
sărac. 

— După câte văd, Ayinel, te interesezi de posibilii pretendenți 
ai surorii tale, remarcă Ilbdadi, pe un ton amuzat. 

— Trebuie, pentru că ţin mult prea mult la ea ca s-o las să ia 
pe oricine. lar acest om nu mi se pare atât de bogat pe cât ne 
lași să înțelegem. Chiar este comandantul flotei egiptene? 
Pentru că, după cum mi s-a părut, omul care are puterea, cel 
care merge zilnic de la reședința străinilor în port și dă ordine 
este bărbatul acela pe care l-am văzut alături de Keops și care 
se numește Ineki. 

— Ai întrebat pe unul dintre acești egipteni? îi zise Ibdadi. 

— Nu, n-am vrut să fiu remarcat. Am fost tot timpul discret și 
m-am străduit să trec neobservat. 

— E un lucru bun, conchise interpretul, care se temea ca nu 
cumva tânărul să reușească să descopere adevărul despre 
Keops și să-și anunţe sora, iar prinţul ar fi putut atunci să-l 
acuze că și-a trădat jurământul. 

Se adresă, așadar, lui Kerșet: 

— Keops se va întoarce curând din Munţii Cedrilor. Te 
sfătuiesc să mergi să vânezi, singură, spre drumul care duce în 
munţi. Poate că îl vei putea întâlni acolo fără martori. Nu mă 
îndoiesc că va veni la tine și îți va vorbi. Vei putea astfel să-l 
cunosti mai bine și să-ți faci o părere despre el. 

— Îţi voi urma sfatul, răspunse ea. 

Și, după ce lbdadi se retrase, îi zise fratelui ei: 

— Ibdadi mi-a dat un sfat bun. Mă voi duce în pădure și voi 
vorbi cu acest egiptean. Vom vedea care sunt adevăratele sale 
sentimente. Căci niciodată n-am să mă pot resemna să suport 
umilința de a fi luată ca soţie de unul dintre bărbaţii din această 
cetate, respins de mine mai demult, și care m-ar primi în casa 
lui doar din milă. După ce-am fost, cum să mai rămânem în 
acest oraș unde nu vom mai fi decât niște sărăntoci, care vor 
datora totul milei regelui? 

Această remarcă îl făcu pe adolescent să izbucnească în 
lacrimi. După ce se liniști, oftă și zise: 

— Ai mare dreptate. Nici eu n-aș mai putea ieși în lume după 
ce ni se va lua totul, până și casa. Pe ce divinitate am supărat 


pentru ca toate nenorocirile să cadă pe capul nostru în același 
timp? Totuși, Adonis și Stăpâna Byblosului ar trebui să fie 
mulțumiți de noi, de felul în care reprezentăm peripeţiile lor. 

— Doar dacă nu cumva le displace faptul că niște bieţi oameni 
joacă rolul lor, pe când trăiau pe pământ, la începutul lumii. 

— Chiar crezi asta? 

— Nu știi niciodată la ce să te aștepți de la un zeu. Cel puțin 
cu un om, cu regele, chiar dacă sunt supăraţi pe noi, avem 
posibilitatea să le vorbim, pot catadicsi să ne spună motivul 
mâniei lor, dar zeii nu vorbesc cu muritorii de rând sau, în orice 
caz, nu cu oricine. Nu vor să comunice decât cu profeții sau cu 
preoţii... Mă rog, cel puţin așa spun ei. 

A doua zi, Kerșet puse în practică sfatul dat de lbdadi. 
Cochetă și sigură de frumuseţea formelor sale, îmbrăcă 
veșmântul strâmt al tinerelor, același purtat de ea când apăruse 
în faţa regelui, în ultima zi a Adoniilor. Își prinsese părul bogat 
cu o panglică lată, care îl menținea pe spate într-o lungă coadă 
aurie, își legase în jurul frunţii o bandă de pânză brodată și își 
împodobise gâtul cu un colier din pietre colorate, iar încheietura 
mâinilor și braţele, cu brățări de aur. Işi prinsese la brâu un cuțit 
lung cu mâner de fildeș cizelat și lama de bronz, își pusese la 
spinare o tolbă plină cu săgeți și, înarmată cu arcul și cu sulița 
scurtă, o pornise spre colinele împădurite, care păreau că 
formează un soclu înverzit înaltelor piscuri acoperite de zăpadă. 
larna se apropia de sfârșit, și apropierea primăverii se făcea 
simțită după temperatura blândă. Îndemânarea în tirul cu arcul 
îi conferea o mare siguranţă de sine și nu-i era teamă de atacul 
unui animal sălbatic sau al vreunui tâlhar. 

Cea mai mare parte a zilei, Kerșet străbătu drumul ce șerpuia 
prin pădurea deasă și ducea la cărările, uneori abrupte, pe care 
se ajungea la pădurile de cedri. Fata învățase să vâneze și să 
mânuiască arcul alături de tatăl ei adoptiv care, la cererea ei, o 
luase cu el foarte de timpuriu în plimbările sale pe munte. De 
aceea căpătase instinctul de a vâna, care este un amestec de 
prudenţă și de șiretenie. Mergea fără să se grăbească, cu 
urechea la pândă, atentă la toate zgomotele pădurii, gata să 
sară la adăpostul tufișurilor dacă era necesar; o astfel de 
prudenţă îi permitea să se ascundă atât privirilor animalelor 
sălbatice - pe care dorea să le evite -, cât și vânatului pe care îl 
căuta. Și învățase de la Reyen că, dintre animalele sălbatice și 


periculoase, cel mai de temut era omul, lucru de care nu se 
îndoia. 

Dar nu avea capul la vânătoare, căci se gândea doar la 
bărbatul pe care ar fi vrut să-l întâlnească. Sigur, nu-l uitase din 
ziua în care îl văzuse așezat alături de Abishemu, căci fusese 
impresionată de prestanţa lui, de acuitatea privirii, de forța 
emanată de fața și de întreaga sa persoană. Dar era adevărat că 
îngrijorarea pricinuită de absenţa prelungită a tatălui său 
estompase întrucâtva imaginea străinului din mintea ei. Dar 
acum, când se întâmplase lucrul de care se temuse cel mai 
mult, când grijile sale se îndreptau doar spre propriul viitor și de 
când Ibdadi îi amintise de existența acestui bărbat atât de 
dornic să o ia de soţie, gândurile sale se îndreptaseră toate spre 
el. Astfel încât prezența vânatului nu o făcu să tresară și nu se 
gândi să-şi exerseze îndemânarea asupra unuia dintre 
numeroasele animale care îi trecură prin faţă. Și, când soarele 
cobori la orizont, anunțând apropiata lui dispariţie, apucă în 
grabă pe drumul de întoarcere, întristată că nu-l întâlnise pe 
bărbatul dorit. 

Își întâlni fratele pe cărarea ce ducea la casa lor. 

— Îmi pare bine că te văd, îi zise el, oprindu-se în fața ei, 
gâfâind. 

— De ce alergi astfel? îl întrebă ea, mirată. De ce veneai după 
mine? Te temeai pentru că se făcuse seară? 

— Nu, Kerșet, nu mă tem pentru tine, mai ales atunci când 
pleci înarmată. Ti-am venit în întâmpinare pentru că ardeam de 
nerăbdare să-ţi vorbesc. 

— Ce lucru atât de important vrei să-mi spui cu atâta 
nerăbdare? 

EI își trase sufletul, mergând alături de ea, apoi grăi: 

— Keri, am fost după-amiază în oraș. M-am hotărât să fac 
ceea ce nu îndrăznisem până acum: le-am pus întrebări 
egiptenilor care se aflau pe unul dintre vase. M-am purtat ca și 
cum n-aș fi știut nimic. Am stat de vorbă cu doi dintre ei. Văzând 
că le vorbesc în limba lor, m-au privit cu simpatie, și când le-am 
spus că mama mea era egipteancă, au părut atât de bucuroși, 
încât m-au invitat să urc la bord, la ei. Am urcat și am stat de 
vorbă. Mi-au spus că vin din marele oraș Memfis și multe alte 
lucruri pe care le știam deja. În cele din urmă, m-am hotărât să-i 
întreb cine îi comanda, care era numele lui. Mi-au răspuns că cel 


care-i conduce se numește Keops. Am insistat, i-am întrebat 
dacă era un om puternic în ţara sa, dacă era un înalt demnitar. 
Atunci ei au râs. Și știi ce mi-au răspuns? 

Văzând că sora lui îl privea întrebătoare fără să spună nimic, 
continuă: 

— Ține-te bine și bucură-te! Acest om nu este altul decât fiul 
regelui Egiptului, prințul moștenitor. 

— Cum? zise ea mirată. Au râs de tine! 

— Ba nu. Așa le-am spus și eu, dar m-au asigurat că era într- 
adevăr prinţul moștenitor al celor Două Regate, cum numesc ei 
tara lor. Dar mi-au spus că mai are deja două soții. 

— Două soții? 

— Da, și asta mi s-a părut neplăcut, căci este deja însurat. 

— Dar, dacă are două soţii, poate să mai aibă una, mai ales 
dacă e rege. 

— Foarte posibil. Dar nu vei fi prima. 

— Va fi de ajuns să fiu destul de abilă ca să fiu considerată ca 
prima. Și apoi, chiar și a treia soţie a unui rege este totuși 
regină. Nu mi s-a prezis la naștere că voi fi într-o zi regină? lar 
acest Keops mi se pare a fi un prinţ foarte seducător. 

— Mai rămâne de văzut dacă fiul unui rege, destinat să 
ajungă el însuși rege, va dori să facă dintr-o străină soţia lui. 

— Regii se căsătoresc deseori cu prințese străine, în urma 
unor alianţe politice. 

— Poate, dar regele Egiptului ar avea nevoie de o alianţă cu 
un rege defunct care și-a pierdut regatul? Și, în plus, al unui 
regat de care probabil că nu a auzit niciodată. 

Fata dădu din umeri fără să răspundă. Nu avea nicio îndoială 
asupra sentimentelor lui Keops, deoarece îi vorbise despre ea 
interpretului său. Acum avea ambiția să-l seducă definitiv. 

A doua zi, în zori, Kerșet plecă iar în pădure, de data asta cu 
un pas rapid. Ayinel insistase să o însoțească, dar ea folosise un 
argument imposibil de combătut: 

— Ayinel, îi zisese ea, dacă te vede cu mine, nu va vorbi liber, 
și nici eu nu m-aș putea exprima. Prezenţa ta ar putea strica 
totul, ba chiar ar putea să ducă la eșuarea planului nostru. Va fi 
stingherit de prezenţa ta, dacă într-adevăr dorește să mă 
întâlnească singură. 

Mergea astfel de ceva timp prin pădure, care devenea din ce 
în ce mai deasă. Curând, auzi voci. Erau voci de bărbaţi, aflaţi 


încă departe. Se opri și începu să înainteze cu prudenţă, cu pași 
numărați, evitând să se facă remarcată. Mergea fără zgomot, ca 
o umbră, ferindu-se să facă ramurile sau lemnul uscat să 
trosnească, strecurându-se de la un copac la altul. Astfel 
descoperi trei bărbaţi în mijlocul unui drum care șerpuia între 
copaci groși cu frunziș bogat. Putuse să se apropie și mai mult și 
să se ascundă într-un tufiș des, de unde îi fu ușor să observe 
mișcările acelor oameni, pe care îi recunoscu imediat ca fiind 
egipteni după bucata de pânză prinsă în jurul șoldurilor și după 
perucile lor negre și buclate. Întinseseră pe pământ o plasă 
mare de formă pătrată, apoi doi dintre ei o apucară fiecare de 
un capăt și urcară în doi copaci, aflaţi de o parte și de alta a 
cărării. Al treilea rămăsese jos și dădea ordine. Apoi făcu câţiva 
pași înainte, după care se întoarse și strigă: 

— Haide... 

Cei doi bărbaţi dădură drumul la plasă, care căzu rapid pe 
pământ, în spatele celui care înaintase între timp. 

— Marginile plasei nu au destul plumb, zise el, întorcându-se, 
în timp ce tovarășii lui coborau în grabă din copaci. 

Scoaseră dintr-un sac greutăţi din plumb, pe care le legară de 
ochiurile plasei. 

— N-o îngreunațţi prea tare, altfel nu va cădea bine, zise cel 
care părea a fi șeful lor. 

Privindu-l pe acesta din urmă mai atent, fata îl recunoscu pe 
Ineki, căpitanul primei nave egiptene. Atunci se simţi în 
siguranţă și voia să iasă din ascunzătoare, crezând că pregătea 
acele plase ca să prindă un vânat mare. Dar fu oprită din elan 
de constatarea lui Ineki, care zise: 

— Nu trebuie cu niciun chip să ne scape. Cunoaștetți forța și 
rapiditatea prințului. Dacă se poate mișca liber, nu sunt sigur că 
îl voi învinge, chiar și cu o suliță. 

Kerșet rămase încremenită locului, neputând să-și creadă 
urechilor. Putea fi vorba de Keops? Acei oameni intenționau să-l 
prindă în plasă și să-l ucidă? 

Cei doi bărbaţi urcară iar în copaci și ţinură plasa întinsă 
deasupra drumului. De data aceasta, Ineki merse și încetini 
pasul, ajungând sub copacii de unde plasa căzu și îl prinse în ea, 
paralizându-i mișcările. 

Reuși să iasă din ea, în timp ce ceilalți doi coborau iute din 
copaci. 


— Cum nu se poate mai bine! constată Ineki. Ar fi bine să se 
oprească în momentul când ajungem în această poziţie. Acum, 
mergeţi repede la posturile voastre. Eu plec înaintea prinţului. 
După cum îl cunosc, nu poate fi prea departe de-aici. 

Inainte de a se îndepărta, Ineki aşteptă ca cei doi complici ai 
săi să urce în copaci. 

— Aveţi grijă să trageţi în jurul vostru crengi destule ca să nu 
puteți fi zăriţi din depărtare, le recomandă el. 

Kerșet rămase nemișcată, de teamă să nu fie descoperită de 
cei doi oameni urcați în copaci. 

— Auzi, zise unul dintre ei, după ce Ineki se depărtă. Crezi că- 
și va ţine cuvântul? 

— Trebuie să avem încredere în el, răspunse celălalt. Am 
primit deja o bună parte din aur. Pentru restul, nu văd de ce și- 
ar lua vorba înapoi. 

— Și dacă nu reuşim? 

— Cu aurul pe care îl avem, ne putem oricând instala în ţara 
asta. La urma urmelor, aici se trăiește bine și e ușor să-ți 
satisfaci plăcerile în templul frumoasei lor zeițe. 

Kerșet nu se îndoia că fusese condusă în acel loc de o mână 
divină, ca să descopere complotul destinat să pună capăt vieții 
celui pe care îl aștepta. Adresă o rugă Stăpânei Byblosului și 
zeiței soarelui, Șapaș, apărătoarea dreptăţii care vede toate 
crimele. 


e CAPITOLUL IX œe 


Mai înainte de a părăsi Byblos-ul, ca să vadă cum mai 
mergeau lucrările de doborâre și curăţarea de crengi a cedrilor 
și a brazilor, Keops îi încredinţase lui Ineki comanda oamenilor 
rămași în port și fixase ziua întoarcerii sale. De aceea, nu se 
miră prea tare când îl văzu pe ofițer venind înaintea lui. 

— Ineki, îi zise el, îmi aduci vreo veste, de te grăbești astfel 
să-mi vii în întâmpinare? 

— Stăpâne, îi răspunse ofiţerul, prezenţa ta este pentru noi ca 
soarele, iar absenţa ta e apăsătoare. Și suntem totdeauna puţin 
îngrijoraţi văzându-te umblând astfel singur, înarmat doar cu 
pumnalul tău lung de bronz. 


— E o armă bună care îmi place. Mă simt în siguranţă cu ea. 
Dar, spune-mi, de unde știai că mă voi întoarce în această 
dimineaţă? 

— Nu mi-ai spus, înainte de plecare, că vei lipsi zece zile? Nu 
este aceasta a zecea zi? Și nu obișnuiești să fii foarte punctual? 

— Ineki, ești cu adevărat un bun ofiţer căruia nimic nu-i 
scapă, îl lăudă Keops. 

Merseră un moment în tăcere. Keops era acum nerăbdător să 
afle dacă sosiseră vești despre Reyen, dar nu putea să 
vorbească despre asta căpitanului. Ar fi preferat ca Ibdadi să-i 
iasă în cale și să-i anunţe vestea cea bună. Se limită să-l întrebe 
despre ce se petrecuse în oraș în ultimele zece zile cât lipsise el. 
Celălalt îi aduse la cunoștință doar banalităţi, pe care le ascultă 
distrat. 

— Stăpâne, îl întrebă lIneki, când va începe să sosească 
lemnul? 

— Primele trunchiuri de copaci vor putea fi coborâte chiar 
mâine. Acum totul este tăiat și pregătit. Peste câteva zile, vom 
putea începe încărcarea vaselor. În cel mult două-trei luni vom fi 
înapoi în ţara Egiptului. 

— Inima mea se bucură, stăpâne! 

Keops mergea repede, prea repede pentru Ineki, care încetini 
pasul, căci se apropiau de locul unde pândeau cei doi 
complotiști. 

Keops întoarse capul, în timp ce Ineki începu să șchioapete. 

— Stăpâne, zise el, cred că mi-am sucit glezna... Nu știu cum 
s-a întâmplat. 

Keops păși mai încet, în timp ce însoţitorul său trăgea din ce 
în ce mai greu piciorul după el. 

— Cum, te doare chiar atât de tare? întrebă Keops. Trebuie să 
te duc pe sus până în oraș? 

— Nu, stăpâne. Voi reuși să merg... 

Acum erau foarte aproape de capcană. Keops făcu câţiva 
pași. 

— Stăpâne, așteaptă-mă o clipă, îl imploră Ineki. 

Keops se opri și se întoarse spre el. În același moment, simţi 
plasa căzându-i pe cap, învăluindu-l în întregime, în timp ce 
Ineki se repezea la el cu lancea, gata să lovească. Zadarnic 
încercă prințul să scape de plasa care îi paraliza mișcările, în 
timp ce îi vedea pe cei doi complici ai lui Ineki coborând repede 


din copaci. Brațul ridicat al ofițerului era acum gata să lovească, 
să-l străpungă cu vârful ascuţit al suliței. 

— Ineki, ce faci! strigă el. Cine te-a pus să mă omori? 

Cu buzele strânse, cu privirea dură, cu faţa crispată, Ineki nu 
răspunse. Era foarte aproape de Keops, nu putea să nu-l 
nimerească. Și, în timp ce prințul moștenitor aștepta lovitura 
fatală, gata să se lase în jos sau să se arunce la pământ ca să o 
evite printr-un reflex salvator, o săgeată trecu șuierând pe lângă 
urechea lui, străpungând gâtul lui Ineki. Un jet de sânge ţâșni 
din gura sa larg deschisă, ochii săi exprimară o mare uimire, se 
clătină, mai făcu doi pași, dădu drumul suliței și se prăbuși în 
faţa lui Keops, la fel de uluit ca și el. Unul dintre cei doi oameni 
care sărise pe pământ ridică securea deasupra capului lui 
Keops, dar se poticni și el și se prăbuși cât era de lung, cu o 
suliță înfiptă în spate. Keops o recunoscu atunci pe Kerșet, care 
tocmai ieșise din tufiș, punând o altă săgeată în arc. 

Văzând ce soartă avuseseră complicii săi, al treilea om se 
gândi mai bine să fugă decât să-l atace pe prinţ. Intorsese 
spatele și o luase la sănătoasa, dar imediat simţi o săgeată 
înfigându-i-se în picior. Căzu în genunchi, ţipând de durere, apoi 
se ridică și încercă să se depărteze șchiopătând. Dar altă 
săgeată îi străpunse pulpa celuilalt picior și căzu la pământ, 
unde rămase gemând, incapabil să se mai ridice. 

Între timp, Keops trăsese pumnalul și tăiase ochiurile plasei, 
din care reuși să iasă. Kerșet stătea în faţa lui, semeaţă. Fata se 
lăsă în genunchi în faţa lui Ineki, îi întoarse corpul cu fața în sus, 
apoi ridică ușor capul spre Keops. 

— Asta e mort, zise ea cu o seninătate remarcabilă. Aș fi 
preferat doar să-l rănesc, dar nu aveam o poziţie bună și era 
ascuns de tine aproape în întregime; îi vedeam doar capul și 
gâtul. Nu aveam de ales, dacă voiam să nu te lovească brusc cu 
lancea. 

— Kerșet! exclamă, în sfârșit, Keops, dezmeticit din stupoare. 
Un zeu, da, un zeu te-a așezat în calea mea ca să-mi salvezi 
viaţa! 

— Asta cred și eu, răspunse ea, lăsându-se pe vine lângă al 
doilea complice. Și ăsta e mort, zise ea, după ce îi puse mâna pe 
piept, în dreptul inimii. Am aruncat prea puternic sulița, dar era 
mai bine să cadă el decât să cazi tu. Nu crezi? 


— Mi-ar fi tare greu să te contrazic. Dar mai este unul care 
are doar pulpele străpunse. Acesta va vorbi. 

Omul se așezase în fund și încerca să smulgă săgețile înfipte 
în picioare. 

— Nu-ţi cunosc numele, îi zise Keops, când se opri în fața lui. 
Dar ești unul dintre oamenii din echipajul meu. Vei primi îngrijiri 
și vei scăpa cu viaţă, dacă îmi spui cine te-a împins în acest 
complot. 

— Stăpâne, chiar Ineki, căpitanul nostru. Sunt sub ordinele lui 
de mulţi ani, între noi s-a ţesut o mare încredere, și la fel între el 
și omul care era cu noi. Acum câteva zile, ne-a vorbit, ne-a dat 
mult aur și ne-a întrebat dacă vrem și mai mult. Cine ar fi 
refuzat aurul? l-am întrebat de ce voia să ne dea atâta aur... 

Tăcu și ţipă, căci Kerșet tăiase partea de sus a uneia dintre 
săgeți și o trăsese din rană cu o mișcare bruscă. Îl eliberă la fel 
și de a doua săgeată, apoi luă pânza care îi acoperea pe ceilalți 
doi și îi pansă picioarele, ca să oprească sângele. 

Omul își continuă mărturisirea: 

— Ne-a spus atunci că Maiestatea Sa își numise moștenitorul 
legitim și că primise ordin chiar de la zeu să curme viaţa 
prințului moștenitor, ca să nu încerce să se ridice împotriva 
hotărârii Maiestăţii Sale, să nu semene tulburare și discordie în 
regat. Că, pentru această acţiune, nu numai că vom mai primi 
mult aur, dar vom primi și funcţii înalte la Memfis și vom avea 
astfel dreptul la un mormânt mare și frumos. Pentru că 
poruncile veneau de la zeu, i-am dat ascultare. 

— Cum, strigă Keops, care se lăsase pe vine lângă el, ai 
îndrăznit să acționezi astfel la aceste simple vorbe ale lui Ineki? 

— Stăpâne, de ce nu i-aș fi dat ascultare? Nu sunt eu soldat, 
nu era el comandantul meu? Nu vorbea el în numele Maiestăţii 
Sale? 

— Cum ai putut să crezi o astfel de minciună? Prin cine ar fi 
putut fi transmis ordinul? Căci nimeni nu a venit din Egipt ca să-l 
aducă! 

— Stăpâne, ce pot eu să știu? Sunt doar un biet soldat, eu 
doar ascult de ordine. Nu am fost învăţat, când am intrat în 
serviciul Maiestăţii Sale, că supunerea este prima virtute și că n- 
am a cere socoteală în privinţa poruncilor primite de la superiorii 
mei? 


Keops fu nevoit să creadă că omul îi dezvăluia puţinul pe care 
îl știa. Ineki era prea abil ca să fi destăinuit unor simpli 
executanţi tainele complotului. Căci nu putea crede că ordinul 
venea de la tatăl său. Era aceeași mână care, profitând de faptul 
că era departe, încerca să scape de el, ca să elibereze drumul 
spre tronul celor Două Regate. 

Se ridică și se pomeni în fața fetei, care se uita la rănit. Ridică 
ușor capul. 

— Kerșet, o întrebă Keops, ce s-a întâmplat, cum se face că ai 
fost aici ca să spulberi toată această uneltire? 

— Mi se întâmplă să vin deseori să vânez în această pădure, 
singură sau cu tatăl meu, când era acasă. Așa i-am surprins pe 
acești oameni, pe când pregăteau capcana. Eram ascunsă într- 
un tufiș și nu m-au văzut. Au vorbit și le-am putut înțelege 
intenţiile, așa că am așteptat ca să intervin la momentul potrivit. 
Era cel mai bun lucru pe care îl puteam face. 

— Ai fi putut să nu-l nimerești pe acest criminal de Ineki, 
spuse Keops. 

— Nimeresc totdeauna ţinta, îl asigură ea. De altfel, nu aveam 
de ales, căci, arătându-mă, aș fi pierdut avantajul surprizei și aș 
fi putut fi ucisă de ei. 

— Eşti înțeleaptă și îndemânatică, zise el. 

Apoi, după o scurtă tăcere, continuă: 

— Kerșet, ai venit înaintea mea condusă de mâna lui Hathor. 
Vino cu mine în Egipt, fii a mea și voi ști să te iubesc după cum 
meriţi să fii iubită! 

— Keops, îi răspunse ea, lbdadi mi-a vorbit deja despre 
dragostea pe care mi-o porți și probabil că ţi-a transmis 
răspunsul meu. Dar află că tatăl meu a murit, nu s-a mai întors 
din marea expediţie din insule. Și am pierdut-o și pe mama 
noastră în urma unei boli grele. Acum sunt liberă să hotărăsc, 
dar trebuie să știi că nu voi fi decât a celui care va face din mine 
soția lui. 

— Îți poţi închipui că ai intra în casa mea fără să devii în 
același timp stăpâna bunurilor mele? 

— Nu mai ai cumva o soţie? 

— Ca să-ți spun adevărul, am două. Dar sunt prinţ din familia 
regală și, la noi, există obiceiul să ne luăm propriile surori drept 
Mare Soţie Regală. Apoi, putem lua de soţie pe toate femeile pe 


care le dorim, cele care au aprins în inima noastră flacăra iubirii 
zeiţei. 

— Spune-mi, atunci, câte soţii mai ai? 

— In afara de sora mea, doar una, dar află că tu vei fi soția 
mea preferată, cea pe care o voi iubi cel mai mult, căci te iubesc 
așa de pe-acum și, descoperindu-ţi curajul, văzând cum mi-ai 
salvat viața, am devenit deja servitorul tău și știu că ești demnă 
să fii marea mea iubire. 

— Keops, aș vrea să te cred, dar nu voi renunţa la tot ce ţine 
de copilăria mea și la tot ce iubesc aici pentru simple 
promisiuni. Vreau ca mai întâi să mă iei aici de soţie, în fața 
regelui Abishemu, care va fi martorul jurămintelor tale. Apoi, 
află că nu vreau să mă despart de fratele meu Ayinel. Dacă te 
urmez în Egipt, va veni și el cu noi și vreau să aibă acolo o casă 
frumoasă și să i se dea o funcție înaltă. 

— Toate acestea îţi vor fi oferite și chiar mai mult decât atât. 
Ce dorinţe mai ai? 

— Niciuna. Poate doar să juri pe zeii acestei ţări și pe cei ai 
neamului tău că nu mă vei părăsi niciodată, că vei continua să 
mă iubești și să mă onorezi până la sfârșitul zilelor noastre, căci 
voi fi singură, departe de ai mei, într-o ţară străină. 

— Kerșet, ţara unde vreau să te duc nu-ţi va mai fi curând 
străină. Și află că sunt prințul moștenitor al acestei ţări, a cărei 
regină vei deveni într-o zi, căci sunt destinat să urc pe tronul 
celor Două Regate și să port coroana celui mai puternic și mai 
mare regat din univers. 

În timp ce vorbeau astfel, soldatul rănit își pierduse 
cunoștința. Keops se uită la el, apoi apucă brusc cuțitul lung. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă Kerșet. 

— Nu e mai bine pentru el să părăsească această viaţă cât e 
leșinat? 

— Keops, i-ai promis că va scăpa cu viaţă. Dacă îl ucizi, cum 
aș mai putea crede în jurămintele tale? Acest om a crezut că 
face bine ce face, pentru că era convins că execută ordinele 
regelui său. Dacă îţi respecţi cuvântul, îţi va fi veșnic 
recunoscător și vei rămâne curat în faţa lui Maat. 

— Desigur, dar crezi că va putea trăi cu aceste două răni? 
Sângele continuă să curgă și, o dată cu el, se duce și viaţa lui. 


— La Byblos există medici pricepuţi. Trebuie să cauţi câţiva 
oameni care să-l aducă în oraș. Eu rămân alături de el, ca să-l 
îmbărbătez când își va veni în fire. 

Vorbise cu multă autoritate, și Keops, după o scurtă ezitare, 
plecă în fugă spre oraș, cu inima copleșită de bucurie. 

Sufletul lui era stăpânit de entuziasmul provocat de răspunsul 
lui Kerșet și de îngrijorarea provocată de complotul din care nu 
scăpase decât datorită intervenţiei neașteptate a fetei. Se duse 
direct în port, unde adună câţiva oameni și îi trimise să-l aducă 
pe rănit și cele două cadavre, apoi urcă la puntea vasului unde 
Ineki își exercitase comanda, ca să inspecteze cabina acelui om 
în care își pusese toată încrederea și care, totuși, încercase să-l 
asasineze. Acolo găsi o bucată mică de papirus împăturită, pe 
care se putea citi: „Horus să-și deschidă aripile și să lovească 
prada”. Se întrebă de unde putuse să primească Ineki acel bilet 
misterios. Stătu de vorbă cu oamenii din echipaj, dar aceștia nu 
știau nimic. Acordă prea puţină atenţie numeroșilor porumbei 
ţinuţi într-o colivie mare. | se spuse că lui Ineki îi plăcea tare 
mult friptura de porumbel. Mulţi egipteni creșteau porumbei ca 
să-i mănânce. Nu găsi niciun motiv de mirare. Era îngrijorat de 
posibilitatea ca lneki să fi avut mai mulţi complici printre 
oamenii din echipajele flotei, oameni hotărâți să ducă treaba 
până la capăt. Deoarece complicele rănit nu-și recăpătase 
cunoștința când fu adus de oamenii trimiși după el, Keops 
porunci să fie transportat în cabina ocupată până atunci de 
Ineki, apoi adună pe toţi oamenii din echipaj rămași la Byblos și, 
după ce le aduse la cunoștință cele întâmplate, rosti cu glas 
puternic: 

— Zeii au vrut ca unul dintre acești criminali să fie doar rănit. 
Deocamdată, zace fără cunoștință, dar, mai înainte de a leșina, 
a mărturisit că Ineki nu a acţionat singur, că există complici. 
Când își va veni în fire, le va spune numele pentru ca voi, supuși 
credincioși ai Maiestăţii Sale, să-i puteți judeca și condamna pe 
acești criminali. 

După ce vorbi astfel, încheie aducând la cunoștința tuturor că 
se ducea acum la regele Abishemu, ca să trimită medici buni 
pentru rănit. „În felul acesta, își zise el, chiar dacă mai sunt 
complici printre oamenii din echipaj, nu vor avea liniște până nu 
vor ști mort un martor atât de primejdios. Dacă nimeni nu 
încearcă să-l ucidă pe acel nenorocit, înseamnă că nu mai sunt 


alți complotiști în echipaj.” Apoi îl lăsă pe rănit în paza a doi 
oameni, aleși la întâmplare, după care plecă la palatul regal, 
unde Abishemu îl primi neîntârziat, căci zvonul complotului 
ajunsese deja la palat. 

— Keops, îi zise regele, mă simt răspunzător de paza ta în 
fața slăvitului tău tată. De acum înainte mă văd obligat să-ți 
impun o gardă de oameni aleși dintre propriii mei războinici și în 
care am toată încrederea. 

— Îţi sunt recunoscător, rege, pentru bunătate, dar nu mă văd 
urmat de oameni înarmaţi în cele mai mici deplasări ale mele. 
Acum voi fi prudent și nu cred că mai există vreo primejdie. 
Înainte de orice, te rog să trimiţi un medic la omul rănit. Sper să 
poată termina mărturisirea abia începută. Mai află că mi s-a 
adus la cunoștință moartea lui Reyen și a soţiei sale. De aceea 
mă adresez ţie ca să cer în căsătorie pe fiica sa Kerșet și să te 
rog să fii martorul acestei uniri pe care vreau să o împlinesc aici, 
după riturile ţării tale și ale mele. 

— Keops, îi răspunse regele, o astfel de cerere nu poate decât 
să o măgulească pe Kerșet, ca și pe mine care, după vechea 
dorinţă a lui Reyen, devin tutorele ei. Dar nu pot vorbi în numele 
fetei și, mai înainte, va trebui să obţii consimțământul ei. 

— Promit că îl voi obţine foarte curând, îl asigură prinţul. 

Când se întoarse pe vasul comandat înainte de Ineki, Keops o 
găsi acolo pe Kerșet care, după ce-l încredințase pe rănit în 
mâinile celor veniţi să-l ia, se întorsese acasă ca să lase armele 
și să-i povestească fratelui său ce se întâmplase. Apoi se grăbise 
să ajungă în port, nerăbdătoare să-l reîntâlnească pe Keops. 
Primită de șeful echipajului, fusese dusă la rănit, care tot nu-și 
revenise din leșin. Apoi scotocise cabina și se interesase de 
porumbei. 

— Keops, îi zise ea, am citit acea bucată de papirus din cabina 
unde dormea lneki, după cum am aflat de la unul dintre oamenii 
tăi. Ai remarcat cât e de mică? 

— Și ce-ţi spune asta? întrebă el mirat. 

Ea luă biletul împăturit și îl invită pe Keops să o urmeze până 
la colivia porumbeilor. Alese unul, înfășură bileţelul împăturit pe 
unul dintre picioarele acestuia și constatară că se potrivea 
perfect. Văzând privirea lui întrebătoare, ea îi explică: 

— Să fie oare adevărat că în ţara ta nu se cunoaște una dintre 
însușirile esenţiale ale porumbelului? 


— Pentru noi, marea sa calitate este aceea de a fi delicios, 
după ce a fost jumulit, golit de măruntaie și fript. 

— Aici, ne ferim să mâncăm o pasăre atât de prețioasă. Ei 
sunt aleși și crescuți ca să ducă departe, foarte departe chiar, 
mesaje precum cel pe care l-am legat de piciorul acestuia. Pot 
să garantez că există unele persoane în Egipt care cunosc 
această însușire proprie diferitelor specii de porumbei, din care 
fac parte și cei din această colivie. Unul dintre ei a adus aici 
mesajul care probabil că l-a îndemnat pe Ineki să acționeze. Ar fi 
de ajuns să lansez acest porumbel în direcția Egiptului ca el să- 
și ia zborul și să ajungă în porumbarul celui care, acolo, l-a 
crescut și dresat ca să plece și să se întoarcă de unde a plecat. 

— Vrei să spui că, dacă ai da drumul acestui porumbel, ar 
zbura la Memfis? 

— Nu știu la ce distanţă exactă se află Memfis de Byblos, dar 
pot să te asigur că va ajunge acolo în puţine zile și că va poposi 
în porumbarul unde a fost crescut. 

— In acest caz, ar fi ușor să aflăm unde se află acest 
porumbar. 

— Da, în măsura în care ai putea să urmărești pasărea în 
zbor. Dar poţi fi sigur că ordinul de a fi ucis a fost adus de la 
Memfis de unul dintre acești porumbei. Sunt convinsă că a sosit 
de curând, ceea ce explică de ce lneki nu a încercat să te 
asasineze până acum. Probabil că mesajul a sosit în cursul 
absenței tale, în aceste ultime zile. 

— Dacă e adevărat ce spui, mă tem că la Memfis s-a 
întâmplat ceva grav. 

Keops păstră un moment tăcerea, apoi se întoarse spre fată și 
zise: 

— Kerșet, nu mai pot sta mult timp aici. l-am vorbit lui 
Abishemu și mi-a spus că nu se împotrivește căsătoriei noastre, 
este de ajuns să fii de acord. Dacă dorești, mâine vei fi soția 
mea și, mai înainte de fi trecut cinci-șase zile, te voi duce spre 
Egipt la bordul acestei nave rapide. Voi lăsa în grija primului 
meu ofițer să se întoarcă cu flota și cu încărcătura ei. 

— Mă voi duce la rege ca să-i transmit dorinţa mea, răspunse 
ea fără nici cea mai mică ezitare. 

A doua zi, Keops, în prezenţa câtorva ofiţeri, se prezentă în 
fața regelui împreună cu Kerșet, însoţită de fratele ei și de 
Ilbdadi. In faţa acestor martori, Keops îi spuse fetei: 


— Te iau de soţie, iată voalul. 

După rostirea acestei formule folosită în ţară, îi acoperi părul 
și umerii cu un voal lung. Toată lumea merse apoi la reședința 
străinilor, unde locuia Keops și suita lui, și unde avu loc un mare 
banchet, care a durat până noaptea târziu. Dar, cu mult înainte 
de terminarea petrecerii, Keops o duse pe Kerșet în încăperea 
lui din acea locuinţă. Când o pătrunse, ea așteptă ca el să fie 
lent cuprins de plăcere, înainte de a-și reține mișcările, și îi 
murmură: 

— Keops, iubitul sufletului meu, jură-mi pe toți zeii ţării tale și 
pe toţi zeii mei, pe zeiţa soarelui Șapaș și pe zeul soarelui Ra că, 
dacă îţi voi dărui un fiu, îl vei numi succesorul tău la tronul celor 
Două Regate. Căci n-aș vrea ca acest copil să fie batjocura 
celorlalți fii ai tăi. Dacă nu vrei să-mi faci acest jurământ, află că 
nu te voi iubi mai puţin, dar te voi ruga să te retragi înainte de 
a-ţi răspândi sămânţa, căci prefer să nu am niciun copil, decât 
să fac din el ultimul dintre moștenitorii tăi. 

Și, în exaltarea plăcerii, Keops îi jură că va face din fiul pe 
care i-l va dărui moștenitorul legitim al tronului celor Două 
Regate. 

Următoarele trei zile au fost consacrate plăcerilor și 
banchetelor. Keops puse să fie împărțite toate bunurile care îi 
mai rămăseseră în calele vaselor locuitorilor din Byblos, pentru 
ca toţi oamenii din țară să participe la sărbătoare și să se 
bucure de căsătoria pupilei regelui și a prinţului moștenitor, apoi 
puse să fie încărcate cu apă și alimente, ca să poată naviga 
până în Egipt, fără să fie nevoie să se oprească în vreun port. 
Keops se simţea cu atât mai fericit cu cât nu avusese loc nicio 
tentativă pentru suprimarea soldatului rănit - care își 
recăpătase cunoștința -, văzând în aceasta dovada că nimeni 
altcineva nu mai participase la complot; astfel că era liniștit în 
privinţa propriei securităţi și se bucura că oamenii îi rămăseseră 
profund devotați. Luat din nou la întrebări, soldatul dezvăluise, 
totuși, ceea ce părea a fi, pentru Keops, motivul cel mai serios al 
trădării lui Ineki. Căci, luând în considerare încrederea pe care 
Keops i-o acordase, faptul că devenise confidentul său nu făcea, 
oare, din el însuși candidatul la tron care urma să-l copleșească 
imediat cu și mai multe favoruri când avea să devină stăpânul 
Egiptului? Dar soldatul îi mărturisise lui Keops că, după 
asasinarea prinţului moștenitor, Ineki îi spusese că se va grăbi 


să ajungă la Memfis. Totuși, mai înainte, trebuia să-l ajute să 
mai îndeplinească o ultimă sarcină: urma să o răpească pe 
Kerșet, de care Ineki spunea că era îndrăgostit, și voia să o facă 
soţia lui, chiar dacă aceasta consimţea sau nu. Keops dedusese 
de aici că pasiunea stârnită de tânăra femeie întunecase mintea 
ofițerului. 

t 

A patra zi, în portul Byblos intră o ambarcațiune egipteană 
rapidă. Comandantul ei ceru să fie dus în faţa lui Keops, care se 
afla în grădina reședinței sale, împreună cu Kerșet, căreia nu-i 
mai spunea decât pe numele ei egiptean, Nubet. 

— Stăpâne, zise ofițerul prosternându-se în faţa lui Keops, 
numele meu este Gebi și am fost trimis la tine de venerata ta 
mamă, regina Hetep-heres. Ea ţi-a trimis și mesageri pe uscat, 
dar văd că încă n-au ajuns la tine. 

— Nimeni n-a venit în fața mea ca să-mi vorbească în numele 
mamei mele, răspunse Keops. Ridică-te și rostește mesajul! 

Gebi se lăsă în genunchi, apoi se așeză pe călcâie și zise: 

— Marea Soţie Regală mi-a încredințat comanda unei nave 
rapide ca să vin să-ți spun aceasta: „Trebuie să te întorci 
degrabă în Egipt. Nu mai zăbovi în această țară străină. Lasă 
ofițerilor tăi grija de a aduce lemnul și mărfurile după care ai 
venit. Regele, tatăl tău, este foarte bolnav, este atât de slăbit, 
încât nu se știe dacă va mai trăi până la sfârșitul acestei luni. 
Vino în cea mai mare grabă și pune stăpânire pe dubla coroană 
care îţi revine de drept, căci mulți sunt cei care o jinduiesc, după 
cum și mai mulţi sunt cei care te dușmănesc”. Regina a mai 
spus că va face tot ce îi va sta în putere ca să-ți protejeze 
tronul, dar nu știe dacă va putea să reziste presiunilor. Se teme 
de puterea preoților lui Ptah și a oamenilor clanului din Memfis, 
despre care se știe că sunt dispuși să susţină un alt pretendent. 
Maiestatea Sa o dată plecat la strămoșii săi, nimeni nu poate să 
prevadă ce se poate întâmpla. Și cum regele e bolnav deja de 
câtva timp, dușmanii tăi au avut tot timpul să se pregătească să 
pună mâna pe putere. Asta am a-ţi spune, stăpâne. Chiar în 
această zi, e posibil ca sufletul Maiestăţii Sale să fi și părăsit 
corpul și ca dușmanii tăi să pregătească deja să așeze pe tronul 
celor Două Regate pe pretendentul ales de ei. 

— Gebi, îi răspunse Keops, vei fi recompensat pentru 
fidelitatea ta faţă de cauza noastră și pentru repeziciunea cu 


care ai ajuns la mine. Spune oamenilor tăi să se odihnească 
astăzi și să vină să participe la această zi de sărbătoare, căci 
trebuie să știi că femeia care stă aici lângă mine este și 
preaiubita mea soție, care va fi curând regina ta, împreună cu 
celelalte două soţii ale mele. Și voi da ordine ca, în mare grabă, 
să fie pregătită nava noastră cea mai rapidă și, de mâine, vom 
porni spre Egipt. 

Cele două vase navigară zi și noapte, profitând de luna plină, 
a cărei lumină contura cu claritate coastele în largul cărora 
navigau. Keops formase, pentru fiecare ambarcaţiune, două 
echipe care se schimbau la manevrarea vâăslelor și a pânzei. El 
însuși veghea pe puntea vasului său, dormind puţine ceasuri. 

Când la orizont apărură Egiptul și gura de vărsare a Nilului, îl 
chemă pe scrib și îi porunci să se prezinte în faţa lui cu o bucată 
de papirus, cerneală și condei. Tăie chiar el o bucată îngustă din 
papirus, pe care scrise cu propria mână: „Horus și-a lovit 
prada”. Nu știa dacă lneki stabilise un cod cu misteriosul său 
corespondent, dar i se părea că acest răspuns enigmatic nu 
putea fi înţeles decât în sensul sperat de cel care avea să-l 
primească. Își zisese că acela care trimisese mesajul de moarte 
era neapărat în legătură cu individul care, din umbră, pusese la 
cale asasinatele și complotul destinat să scape de toate 
persoanele care ar fi putut să se opună ambițiilor sale, dacă nu 
cumva chiar asasinul scrisese aceste cuvinte! Astfel, dacă îl 
credea mort pe prinţul moștenitor, nu ar mai fi ezitat să iasă la 
lumină ca să revendice tronul lui Horus. Keops considera că era 
cel mai bun vicleșug ca să-l forțeze să se arate. Kerșet îl ajută să 
lege mesajul de piciorul unuia dintre porumbei, eliberat apoi în 
direcția Memfisului. Pasărea își desfăcu aripile și se avântă spre 
cer. 

— Să sperăm că nu va fi atacat de un șoim, zise Keops, 
oftând. 

Așteptase să ajungă la puţine zile de navigaţie de Memfis ca 
să trimită acest mesaj, căci, dacă regele murise, omul care 
condusese mâinile ucigașe ar fi putut să pună mâna pe tron sau, 
în orice caz, să-l așeze pe cel pentru care acţionase astfel mai 
înainte ca el să fi avut timp să-și facă apariţia la Memfis. Ceea 
ce ar fi dus la un război al clanurilor pentru deținerea dublei 
coroane. Și dacă moartea sa ar fi fost anunţată, chiar și mama 
lui, Marea Soţie Regală, nu ar mai fi putut să-i apere drepturile 


împotriva uzurpatorului. Este adevărat că succesorul lui Snefru 
nu putea fi încoronat decât după ce regele defunct era 
îmbălsămat și înmormântat în casa eternității, căci, deși nu era 
încă terminată, lucrările la piramidă erau acum atât de 
avansate, încât toate camerele erau amenajate și gata să 
primească deja comorile și trupul regelui devenit zeu. Dar știa 
că un uzurpator ar fi putut să nu respecte riturile, în graba sa de 
a se urca pe tronul lui Horus. 


e CAPITOLUL X œ 


Rahotep se afla la Heliopolis când află vestea morții tatălui 
său. Se întoarse în grabă la Memfis ca să se închine în fața 
rămășițelor pământești ale regelui defunct pe cale de a deveni 
definitiv zeu, apoi se duse la reședința mamei sale, unde o găsi 
pe regină în doliu, împreună cu fiicele și nurorile sale. 

— Pentru că fratele meu Keops va lipsi, nu se știe cât timp, 
zise el după ce salută pe toată lumea, ce măsuri ar trebui să 
luăm? Căci ne-am putea teme de clanuri, care s-ar putea 
declara împotriva prințului moștenitor. Știm că, de la 
întoarcerea sa la Teba, Neferu urzește întruna intrigi, căci n-a 
renunţat la tron. 

— În privinţa lui Neferu, îi răspunse Hetep-heres, nu avem de 
ce ne teme. Nefermaat i-a întors spatele. In calitatea mea de 
Mare Soţie Regală, îmi revine obligaţia să numesc persoana care 
va exercita regența în absenţa fratelui tău. Am și făcut-o: am 
primit jurământul unchiului tău Nefermaat. 

— Asta, mamă, este o iniţiativă înţeleaptă. Dar în ce măsură îi 
putem acorda întreaga noastră încredere? Nu trebuie să uităm 
că l-a susținut mult timp pe Neferu. 

Această remarcă provocă indignarea lui Neferet, care nu ezită 
să intervină: 

— Rahotep! Cum poţi pune la îndoială cuvântul tatălui meu? 
Nu-i el socrul și unchiul tău? 

Mai înainte ca fiul ei să fi răspuns soţiei sale, Hetep-heres 
ridică mâna ca să pună repede capăt posibilei certe între soţi și 
adăugă cu îndreptățire: 


— Este foarte adevărat că jurămintele valorează mai mult 
pentru cei care le primesc decât pentru cei care le fac, dar, în 
orice caz, deocamdată, Nefermaat nu-și va încălca promisiunea. 
Atâta timp cât zeul Snefru nu va fi îmbălsămat, și mumia sa nu 
va fi supusă riturilor deschiderii gurii și a ochilor, atâta timp cât 
sufletul său va rămâne prezent în această lume, nimeni nu va 
îndrăzni să revendice coroana lui. Află că am urmat cortegiul 
care, ieri seară, a însoţit trupul regelui în sala îmbălsămătorilor. 
Am stat de vorbă cu preoţii însărcinaţi cu pregătirea corpului 
zeului pentru marea călătorie și m-au asigurat că vor putea să 
facă să dureze mumificarea atâtea zile câte vor fi nevoie pentru 
ca fratele vostru, Keops, să se poată întoarce în Egipt. Când va fi 
aici, nimeni nu va îndrăzni să-i conteste drepturile la 
succesiunea tatălui său. 

— Atunci să sperăm că mesagerul trimis de tine va ajunge cu 
bine și ni-l va aduce degrabă pe fratele nostru preaiubit, 
conchise Rahotep. Eu voi vedea ce oameni ne sunt fideli și îi voi 
ține gata pregătiţi ca să facem faţă oricărei eventualităţi. 

— Mergi, fiule, îi zise regina. Dar, mai întâi, spune-mi dacă 
ești sigur de susţinerea oamenilor din Heliopolis? 

— Cred că putem conta pe ei. 

— Crezi, dar nu pari foarte sigur. Soldaţii a căror comandă ţi-a 
fost încredințată de Maiestatea Sa mi se par credincioși cauzei 
noastre. Cei mai mulţi sunt adunaţi în tabăra de la Memfis: lasă-i 
să stea acolo liniștiți, dar gata să acţioneze. Tu ar trebui să te 
întorci mai curând la Heliopolis și să te asiguri de sprijinul 
clerului zeului. Ar trebui ca, în calitate de Mare Profet al lui Ra, 
să-ți declari public fidelitatea faţă de Keops și să îl proclami în 
mod oficial moștenitorul tronului. 

Rahotep avu o ezitare, după care spuse că, fiind fratele lui 
Keops și toți înalții demnitari cunoscând legăturile strânse dintre 
ei, n-ar fi putut să nu le câștige susținerea. Ar fi trebuit să obţină 
însă adeziunea din partea tuturor membrilor importanţi din 
rândul clerului din Heliopolis. 

— Raționamentul tău e temeinic, Rahotep, recunoscu mama 
sa. Intoarce-te, așadar, la Heliopolis și obţine această adeziune! 
Apoi vei putea vorbi în numele întregului clan al cetăţii lui Ra. 

— De data aceasta, interveni Neferet, te voi însoţi. De foarte 
mult timp lipsești de acasă, fiind departe de soţia ta. 


— Funcţiile mele îmi răpesc tot timpul, răspunse Rahotep, și 
am prea multe lucruri de făcut ca să mai pot consacra un timp 
casei și familiei mele. Dar sunt convins că, într-un viitor 
apropiat, voi putea să-ţi consacru mai mult timp. Acum, te-aș 
ruga să rămâi la Memfis, unde se află întreaga ta familie, tatăl 
tău, sora ta, precum și mama mea și cumnatele tale. 

Vorbise cu destulă fermitate pentru ca tânăra femeie să 
înţeleagă că era nepotrivit să insiste. Luă hotărârea să-și 
urmeze soțul în locuinţa lor, ca acesta să se pregătească pentru 
o nouă plecare. 

Hetep-heres așteptă ca cei doi să se retragă, apoi se întoarse 
spre Meritites și Henutsen. 

— Ei bine, fetele mele, acum sunteţi liniștite! le zise ea. La 
această oră, Gebi, în care putem avea deplină încredere, cu 
siguranţă că a ajuns la Byblos. Fiul meu cel mare și soțul vostru 
preaiubit va fi curând printre noi și, din acel moment, nimeni nu 
va îndrăzni să-i conteste drepturile. 

Le invită apoi pe fete să se întoarcă la ele acasă. Imediat ce 
rămase singură, bătu din palme și intră un bărbat înalt, al cărui 
ten închis la culoare indica o ascendență nubiană. El conducea 
trupele de medjai, poliţia orașului. 

— Zuhor, îi zise Hetep-heres, după ce omul se înclină în fața 
ei, mi-ai spus că ești sigur de fidelitatea tuturor trupelor de 
medjai? 

— Regina mea, garantez că toţi sunt în mâna mea ca un 
bulgăre de pământ bun de Nil și că îmi vor da ascultare, 
indiferent de ordinul pe care i-l voi da, dacă știu că el vine de la 
tine. 

— Asta speram să aud de la tine. Presupun că mi-ai înţeles 
bine ordinele? 

— Le-am înţeles, stăpână! 

— Atunci te las să acţionezi și să aperi drepturile stăpânului 
nostru. 

Șeful trupelor de medjai se înclină și ieși fără să mai rostească 
vreo vorbă. 

t 

Henutsen era singura persoană îngrijorată din familia regală. 
Nu putea uita cuvintele lui Sabi. Tot ceea ce Îi prezisese se 
împlinise. Acum era obsedată de două dintre aluziile lui, adică 
faptul că soțul ei Keops ar fi putut fi asasinat, deși se afla 


departe, și că mâna care conducea complotul trebuia căutată în 
templul lui Ptah. Se retrase, în camera ei să se gândească la 
această dilemă. 

Nu-i venea să-l mai viziteze încă o dată pe Sabi. La urma 
urmelor, ce noutăți ar fi putut să-i mai aducă la cunoștință? 
Trebuia să-și îndrepte atenţia spre templu. Chiar dacă Ptahuser, 
Marele Maestru al Artei, era sau nu sufletul complotului, nu el 
obținea primul avantaj, adică dubla coroană. Acum, când Snefru 
murise, după Keops, care erau personajele ce puteau să ridice 
pretenţii la tron? Era mai întâi Rahotep, dar se încercase 
eliminarea sa. Și ajungea iar la Neferu. Era chiar atât de 
nevinovat pe cât pretindea sau destul de slab după cum 
spusese regina? Într-adevăr, părea să fi pierdut un susţinător 
important în persoana lui Nefermaat, vizirul, dar această 
pierdere probabil că nu-i schimba cu nimic ambițiile. Pe urmă, 
alți moștenitori la tron, dar în afară de fiii lui Keops, mult prea 
mici, nu mai puteau fi decât Nefermaat în persoană, și apoi 
tânărul său frate, Kanefer. Henutsen nu-l cunoștea. Îl însoţise pe 
Snefru, fratele său mai mare, în ultima sa campanie în Nubia 
unde, cu ocazia întoarcerii grabnice a regelui, acesta îl lăsase să 
continue opera de pacificare, drept pentru care îl numise 
guvernator al nomei din sud, acea provincie mare din nordul 
primei cataracte numite de egipteni Ta-Sety. Ameninţările 
neîncetate ale nubienilor asupra regiunilor recent cucerite și 
chiar asupra acestei ultime provincii îl menţinuseră pe prinţ 
acolo, făcându-l să-și stabilească reședința la Elefantina, unde 
locuia cu familia, soţia și fiul său Hemiunu, care primise 
comanda trupei destinate apărării acestor provincii. Părea a fi 
fost scos din cauză din oficiu. Doar dacă nu cumva acesta 
manevrase totul din reședința sa aflată atât de departe! Stărui 
asupra acestei ipoteze înainte de a o respinge: era nevoie de 
mai bine de o lună de navigat ca să se ajungă la Memfis, ceea 
ce făcea greu de menţinut contactele strânse cu clerul lui Ptah. 

„Gândurile astea nu te vor duce la nimic, își zise ea. Ar fi mai 
bine să acţionezi.” 

Părăsi reședința, evitând să se facă remarcată, și se duse la 
locuința lui Ptahmaau. Cei doi fii ai săi, mari acum, învățau 
meseria de ebenist a tatălui, dar fără tragere de inimă. Ducea, 
în coșul ţinut pe cap, fructe, prăjituri, dar și bijuterii din aur, pe 
care le înmână lui Ptahmaau, comandându-i un cufăr lung din 


lemn, care să conțină perdele transparente de schimb, destinate 
să izoleze postamentul din lemn aurit care adăpostea patul și 
jilțul favorit al Marii Soții, aflate în camera lui Hetep-heres, și să 
țină departe ţânţarii și orice altă insectă atunci când regina 
dormea: un dar pe care voia să-l facă soacrei sale. De aceea 
tatăl nu avu nimic de zis când tânăra femeie îi ceru să-i 
împrumute fiii pentru ceva ce nu putea să facă ea însăși și care 
ținea de siguranţa regatului. 

— Dacă e vorba de siguranţa regatului, zise Ptahmaau pe un 
ton în care se simțea o oarecare ironie, nu-ţi pot refuza 
sacrificiul fiilor mei. 

Niște fii care erau prea bucuroși să se folosească de acest 
pretext foarte bun ca să părăsească atelierul tatălui și să bată 
străzile. Henutsen îi duse lângă templul lui Ptah, unde le 
destăinui care va fi misiunea lor: trebuia să observe personajele 
importante care intrau și ieșeau. 

— Spuneţi, continuă ea, că i-aţi cunoaște pe toţi cei de rang 
mare din acest oraș. Trebuie să-i notați în mintea voastră, 
identificându-i, pe toţi cei care intră în templu și la ce moment al 
zilei sau al nopţii, precum și cât timp vor sta. Și nu uitaţi să-i 
rețineți pe cei care revin prea des. 

— Cum, întrebă Ședi, ai vrea să supraveghem intrarea 
templului nu doar ziua, ci și noaptea? 

— Măcar la începutul nopţii, preciză ea. 

— Dar, după apusul soarelui, templul își închide porțile și nici 
noi nu vom mai vedea nimic. 

— Va trebui să vă apropiaţi în cazul în care veţi vedea venind 
un om cu o făclie. Cu siguranţă că va avea fața luminată. Voi 
trece pe la voi în fiecare dimineaţă, ca să-mi spuneţi pe cine ați 
văzut în ajun. Bine? 

— Și cât ne dai pentru asta? întrebă Inkaf. 

— Ce-mi cereți. Fructe, prăjituri, bere, vin, tot ce vreţi. 

— Și sărutări? 

— Sărutările cui? 

— Ale tale, desigur. 

— S-a făcut. 

— Și mai mult? 

— Atât. Să nu vă scape nimic! 

Timp de cinci zile, Henutsen merse în fiecare dimineaţă la 
băieţi ca să afle ce văzuseră. Din tot ce află de la ei, nu reținu 


decât ceea ce era legat de oamenii pe care îi considera 
importanţi. Află astfel că Neferu venise de trei ori, o dată la 
căderea nopții, vizirul Nefermaat venise doar o singură dată, tot 
o dată fusese la templu și Abedu, dar stătuse puţin timp. 

— Trebuie să știi, spuse Ședi, că, a treia oară când a venit la 
templu, Neferu nu a mai ieșit. 

— Să fim sinceri, interveni fratele său, și să spunem mai bine 
că nu l-am văzut ieșind. Noi am părăsit locul pe la miezul nopţii, 
așa că el ar fi putut să iasă după plecarea noastră. 

Așa credea și Henutsen. În schimb, cel mai mult o intriga 
vizita făcută într-o seară de Tjazi, servitorul nubian al 
magicianului. 

— Sunteţi siguri că e vorba de el? insistă ea. 

— Henutsen, cum ne-am fi putut înșela? răspunse indignat 
Ședi. II cunoaștem foarte bine pe nubianul acela înalt. Nu sunt 
doi ca el în Memfis. 

Și tânăra femeie se întreba de ce venise la templu după 
închiderea porților. 

Cei care veniseră noaptea nu bătuseră la porțile din lemn de 
cedru, dublate cu foi de cupru, ci la o ușă mică situată alături, în 
spatele căreia stătea un paznic, căci de fiecare dată se 
deschisese imediat ce vizitatorul bătuse. 

Henutsen se gândi atunci că această supraveghere nu o 
ajutase prea mult în cercetarea ei. Totuși, era tulburată de vizita 
lui Nefermaat, vizirul. Dacă se raliase cu adevărat lui Keops, 
după cum o asigurase pe Hetep-heres, ce motiv avea să se ducă 
noaptea în templul lui Ptah, unde, în mod vizibil, se punea la 
cale o conjurație împotriva soțului ei? Ca să afle de ce veniseră 
vizitatorii la templu, îndeosebi la căderea nopţii, trebuia ea 
însăși să pătrundă acolo. Cu ocazia primei vizite, observase 
adevărate străzi formate între locuințele preoţilor, măcelăriile 
unde erau ucise animalele destinate sacrificiilor, staulul boului 
Apis și al junincilor sale, ateliere, diferite clădiri, cărora nu le 
cunoștea destinaţia, și mai cu seamă marele sanctuar al zeului, 
care, mărit treptat de-a lungul secolelor, ajunsese la dimensiuni 
gigantice. Işi zise că va putea, în timpul zilei, să se ascundă în 
unul dintre numeroasele unghere ale acelui ansamblu plin de 
construcții și să aștepte acolo noaptea, ca să încerce să 
surprindă viaţa secretă care continua să se deruleze, departe de 
privirile profane. Gândul acesta o însufleți atât de tare, încât luă 


hotărârea să-l pună în aplicare chiar de a doua zi. Se linişti, 
zicându-și că, în fond, nu se expunea unui risc prea mare, în 
cazul în care ar fi fost surprinsă sau descoperită, poziţia ocupată 
în familia regală putând să o salveze de la orice. Ar fi fost de 
ajuns să spună că venise să aducă o ofrandă zeului și adormise. 
Desigur, era o explicaţie copilărească și deloc verosimilă, dar 
preoții ar fi fost obligaţi să se prefacă și să o creadă. 


e CAPITOLUL XI e 


Henutsen așteptă să treacă o parte din după-amiază ca să 
plece spre templu. Ducea, într-un coș purtat pe cap, după cum 
făceau ţărăncile, curmale și pâine, ca și cum ar fi venit să aducă 
o ofrandă zeului, adică preoţilor. Omul de la poartă nu o 
remarcă din mulţimea de credincioși și de vizitatori care intrau 
și ieșeau, umplând marea esplanadă situată în fața templului. 
Se grăbi să așeze coșul pe masa destinată să primească 
ofrandele, apoi se depărtă spre un grup de case, unde găsi o 
scară exterioară care o duse pe o terasă. Se culcă pe solul 
încălzit încă de razele soarelui ce asfinţea și aşteptă cu răbdare 
să se facă noapte. Adormi profund, chiar mai înainte de a se 
gândi că trebuia să rămână trează. Când deschise ochii, cerul 
negru, spuzit de stele, o învăluia cu umbrele sale. Luna începea 
să urce pe cer, revărsându-și lumina peste clădirile date cu var, 
învăluite în tăcere. Se ridică și scrută cu privirea noaptea 
liniștită. Se blestemă că adormise, se întreba la care ceas al 
nopţii se trezise, apoi îi păru bine că nu fusese descoperită. Se 
temea totuși ca nu cumva toți din templu să fi adormit și să fi 
venit astfel degeaba. 

Se hotărî să-și părăsească ascunzătoarea și se îndreptă spre 
templu, fără să spere că va putea intra. Descoperindu-și umbra 
proiectată de lună, își zise că, dacă ar fi apărut întâmplător un 
preot, nu ar fi putut să nu remarce rochia ei lungă și albă, care 
părea că strălucește în lumina lunii. Doar dacă nu cumva albul s- 
ar fi confundat cu nuanţa zidurilor acelor clădiri. Dar temerile 
rămaseră iluzorii, deoarece preoţii păreau cu toții adormiţi. Cu 
excepţia celor rămași de veghe, firește, instalaţi pe acoperișul 
templului, care probabil că scrutau cerul ca să urmărească 


deplasarea nocturnă a soarelui. Apoi își zise că la fel se întâmpla 
și în templul lui Ra de la Heliopolis, după cum îi spusese Keops, 
dar poate că nu și în templul lui Ptah. iși dorea ca aici să fie 
altfel, altminteri preoţii rămași de veghe ar fi zărit-o. Se îndreptă 
spre marea esplanadă ce se întindea între poarta înaltă de la 
intrarea sanctuarului și templul propriu-zis, a cărui formă 
întunecată domina toate celelalte clădiri care se înghesuiau în 
incinta sacră. Işi zise că trebuia să găsească o ieșire pe unde să 
părăsească incinta sacră. Căci considera a fi prea târziu ca să 
poată întâlni pe cineva important. Nu se putea gândi să încerce 
să deschidă poarta aceea mare, dar spera să găsească portiţa 
pe unde cei doi băieţi îi surprinseseră intrând pe vizitatorii 
nocturni. Se pregătea să traverseze în diagonală marea 
esplanadă, când, deodată, se deschise tocmai poarta pe care 
intenţiona să iasă. Putu să-l zărească pe paznic, care probabil că 
stătea în umbră, motiv pentru care ea nu-l văzuse, precum și pe 
un vizitator care traversa esplanada în direcţia templului, în care 
și dispăru. 

Cu riscul de a fi văzută de paznic, Henutsen se strecură până 
la poarta pe care necunoscutul intrase în templu. Era 
întredeschisă. Henutsen împinse ușa, care se deschise fără 
zgomot, și se pomeni într-o sală mare, luminată doar de o 
singură făclie, ceea ce îi oferea avantajul de a înainta în 
penumbră pe lângă ziduri, fără să fie nevoită să meargă 
bâjbâind. Apoi intră într-o galerie lungă, și ea luminată vag tot 
de o singură făclie: misteriosul vizitator, care intrase înaintea ei, 
ajunsese abia la capătul galeriei și îi putu vedea silueta 
dispărând în deschizătura întunecată formată de o ușă deschisă. 
O luă la fugă, călcând fără zgomot dalele netede de piatră, ca să 
se apropie de necunoscut, îi zări încă o dată silueta, care păru 
că se estompează în bezna unei noi săli întunecate. Se văzu 
apoi nevoită să înainteze bâjbâind, cu ochii ţintă la lumina slabă 
care înconjura cadrul unei uși întredeschise, în spatele căreia 
dispăruse omul. Se opri lângă ușă, apoi o deschise încetișor și se 
strecură în sală. 

Era o încăpere mare, împărțită, la centru, de un șir de stâlpi. 
La capătul celălalt, bine luminat de câteva lămpi, stăteau în 
picioare câţiva bărbaţi, cu spatele la ea. Toţi erau îndreptaţi cu 
faţa spre un personaj așezat pe un tron de piatră. Henutsen 
simţi un șoc puternic în inimă când descoperi că acel personaj, 


un bărbat robust, purtând ca toţi ceilalţi o bucată de pânză albă 
prinsă în jurul șoldurilor, avea faţa ascunsă de o mască de forma 
unui cap de ibis. Se gândi imediat la conspiratorul misterios care 
îi atacase pe Keops, Rahotep și, cu siguranţă, pe Benu, 
deoarece o mască asemănătoare fusese găsită lângă cadavrul 
acestuia. Omul urmărit de Henutsen se afla acum printre 
celelalte nouă persoane care stăteau în picioare. Atunci omul cu 
mască de ibis începu să vorbească și, din nou, Henutsen tresări, 
căci, deși era parţial deformată de mască, vocea aceea i se păru 
cunoscută, fără să reușească totuși să o recunoască. 

— Fii binevenit, Kahif, zise el nou-venitului. Pe tine te mai 
așteptam. Ce ai a ne spune în privinţa ta? 

— Stăpâne, pot să te asigur de fidelitatea trupelor din Memfis. 
Am luat legătura cu toți ofițerii mei și toţi sunt gata să te 
susțină: soldaţii îi vor urma. 

— E bine. Tu, Ptahuser, știu că ești alături de mine cu întreg 
clerul lui Ptah. 

— Îți suntem devotați, stăpâne, îl asigură Marele Maestru al 
Artei, care stătea în picioare, alături de șeful trupelor din 
Memfis. 

Dar întrebă la rândul lui: 

— Ţi-ai asigurat loialitatea clerului din Heliopolis? 

— Să nu contăm prea mult pe el. Dar nu avem nevoie de 
participarea lor. Vor fi nevoiți să se supună după ce-mi voi așeza 
pe cap dubla coroană. 

— Desigur, stăpâne, zise unul dintre conjurați, preoții din 
Heliopolis nu au cum să ne amenințe, dar trebuie să ne gândim 
la trupele din această cetate. Crezi că poţi conta pe ele? 

— Conducătorul lor, Rau, este de partea mea, răspunse 
bărbatul mascat. Mai rămâne vizirul. Ptahuser, ştiu că te-a 
vizitat de curând. Care e poziția lui? 

— Stăpâne, mi-a confirmat fidelitatea față de prințul 
moștenitor. Neputând să-ți pronunt numele, nu știu care va fi 
poziţia lui când îţi vei declara pe față intenţiile. 

— Pot să te asigur că atunci nu vom mai avea a ne teme de 
el, cu atât mai mult cu cât nu dispune de nicio trupă, iar puterea 
lui se bazează doar pe autoritatea regală. 

— Atunci, cred că nu mai avem a ne teme decât de Zezi, cu 
trupele sale din Hierakompolis; căci totdeauna a fost fidel 
Maiestăţii Sale și hotărârilor acestuia. 


— Află, răspunse bărbatul mascat, că nu trebuie să trădeze 
dinastia regală. Va fi forțat să treacă de partea noastră. Căci 
vreau să vă aduc la cunoștință o veste; am aflat-o chiar acum, 
de la mesagerul care tocmai a sosit printre noi. El va avea 
onoarea să v-o aducă la cunoștință. 

Un om făcu un pas înainte și se așeză lângă bărbatul mascat. 
Henutsen putu atunci să-l recunoască pe Tjazi, servitorul lui 
Sabi. 

— Este vorba de un mesager sosit de curând din ţinutul 
Qedem, zise bărbatul mascat, prezentându-l. El ne aduce vestea 
că tânărul Keops, prinţul moștenitor numit de zeul Snefru, a 
murit. A fost ucis la Byblos unde, după cum știți, se dusese să 
aducă lemn, la ordinele Maiestăţii Sale. 

La auzul acestei vești, Henutsen nu-și putu reţine un țipăt, 
care răsună puternic în sala aceea mare. Toţi conspiratorii 
întoarseră capul spre ea. In penumbră, zăriră vag silueta trădată 
de albul rochiei. Atunci ea vru să fugă, dar simţi că picioarele nu 
o mai ascultă și avu impresia că era paralizată. Bărbatul cu 
mască de ibis se repezise deja spre ea, în timp ce Ptahuser, care 
luase o făclie și o ridicase deasupra capului, strigă: 

— Ce caută aici? E Henutsen, soţia lui Keops! 

Ea reuși să-și alunge slăbiciunea care o domina și o luă la 
fugă spre ușă, dar bărbatul mascat îi tăie calea și o apucă 
zdravăn cu o mână, în timp ce cu cealaltă ridica o secure grea. 
Henutsen ţipă, încercând să scape din strânsoare, privind ţintă 
la arma care o ameninţa. Dar braţul nu lovi: Tjazi îl oprise, 
scuturând din cap, ca să-și exprime dezaprobarea. 

— Ce vrei? i se adresă atunci bărbatul mascat. Ai de gând să 
mă împiedici să o ucid pe această femeie care este la fel de 
primejdioasă ca un șarpe? Ce te-a apucat, tu care ai luat viața 
celor trei mesageri ai reginei? 

Atunci, spre stupefacția lui Henutsen, care îl credea mut, Tjazi 
vorbi, deși se exprima într-un mod rudimentar într-o limbă pe 
care nu o cunoștea prea bine, cea a egiptenilor: 

— Tu, nu ucide... Ea sacră... Stăpânul meu nu lasă... 

Apucase cu mâna lui enormă antebraţul bărbatului mascat, și 
forța lui era atât de mare, încât acesta nu reușea să-și elibereze 
mâna. Atunci îi dădu drumul lui Henutsen, ca să-l respingă pe 
nubian. Intre ei se dădu o luptă scurtă, dar bărbatul mascat lovi 
cu genunchiul în abdomenul nubianului, care îi dădu drumul și, 


imediat după aceea, bărbatul mascat lovi cu securea, 
despicându-i capul ca pe un dovleac. Henutsen, un moment 
paralizată de teamă, sări într-o parte, departe de agresorul ei, 
și, văzându-și apărătorul prăbușindu-se, fugi pe ușă. În timp ce 
alerga, își redobândea vigoarea. Lăsându-l pe nubian să se 
prăbușească într-o baltă de sânge, bărbatul mascat se avântă 
pe urmele tinerei femei. Ea ajunsese în marea curte pavată, de 
unde se repezi spre poarta mică a incintei. Paznicul aţipise. 
Trase cu febrilitate bara de lemn care ţinea poarta închisă: 
trebuia să o scoată din balamalele care o ţineau să nu alunece. 
Când reuși să ridice bara și să o arunce la pământ, cel care o 
urmărea ajunsese foarte aproape de ea și ridicase arma 
mortală. Ea trase de poartă și se năpusti în stradă, înnebunită 
de groază. Alergă cât de repede o ţineau picioarele în direcţia 
palatului. Dar avea să găsească acolo ajutor? În reședința lui 
Keops, unde avea camera ei, se aflau doar câţiva servitori, care 
nu erau în stare să ţină piept bărbatului pornit pe urmele ei. De 
aceea, preferă să se îndrepte spre reședința lui Hetep-heres. Și, 
în timp ce alerga, ţipa, nu ca să alerteze pe vreun trecător, căci 
la acea oră din noapte străzile erau întunecate și complet pustii, 
ci pe oamenii de la palat. Totuși, fără să pară că i-ar fi fost 
teamă de vreo intervenţie, bărbatul mascat se apropia 
vertiginos. Henutsen își simţea inima bătând cu putere și 
picioarele slăbind, în urma efortului făcut ca să rămână la 
distanţă de agresor, care se vedea bine că era un bun alergător. 

Strigătul ei de ajutor răsună în timp ce intra în fugă pe aleile 
grădinii, apoi pătrunse în palatul reginei, reședință învăluită în 
întuneric și tăcere. Atunci speră că va putea scăpa de urmăritor, 
ascunsă de bezna care domnea în sălile reședinței. Dar el era 
acum atât de aproape de ea, încât îi auzea răsuflarea înăbușită 
prin mască. Văzu o lumină, probabil dinspre camera reginei. 
Alergă spre ea, ca un fluture atras de o flacără, sperând că acolo 
era cineva care o va salva. Și, într-adevăr, în ciuda orei târzii, o 
văzu în picioare, la capătul sălii puternic luminată, pe Marea 
Soţie Regală Hetep-heres. Tânăra femeie se aruncă la picioarele 
ei, izbucnind în plâns. Văzând-o pe regină, bărbatul mascat se 
opri și rămase nemișcat, gâfâind. 

— Mamă, se tângui Henutsen, acest bărbat este asasinul... 

Cu un calm stupefiant, dar cu o voce sumbră și tristă, Hetep- 
heres răspunse: 


— Știu, fata mea. Dar nu credeam că va îndrăzni să vină până 
aici cu faţa ascunsă de masca sa criminală. 

— Mamă, mi-e teamă, o să mă omoare, și nu va ezita să te 
asasineze și pe tine. 

— Nu cred, Rahotep, că vei îndrăzni să-ți lovești propria 
mamă. Căci, atunci când ai încercat să-ţi suprimi tatăl, ai făcut-o 
prin mijlocirea unui soldat plătit de tine. 

Auzind aceste vorbe, Henutsen se ridică și murmură: 

— Rahotep! 

— Da, zise regina. Poţi să-ţi scoţi masca, Rahotep! 

El se supuse, și Henutsen îi rosti iar numele, oftând. 

— Mamă, zise atunci Rahotep, n-am să te lovesc și n-am s-o 
lovesc nici pe această prostuţă curioasă de Henutsen, deoarece 
am fost demascat. Dar, la urma urmelor, nu mai are importanţă 
că se știe cine se ascundea sub masca lui Thot. Pentru că am 
aflat mai adineauri că fratele meu Keops a murit... Neferu e și el 
redus la neputinţă, pentru că îl ţinem zidit în templul lui Ptah: e 
de ajuns un ordin al meu ca să fie sugrumat. 

— Un ordin pe care nu-l vei da, Rahotep! 

— Un ordin pe care îl voi da, dacă hotărăsc că așa trebuie să 
fie. Acum sunt singurul moștenitor legitim al tronului acestei 
ţări. 

— Dacă, într-adevăr, Keops ar fi mort, moștenitorul legitim ar 
fi fiul său, Kawab, nu un criminal ca tine, un om ieșit din 
pântecele meu, de care îmi e rușine, pe care ar fi trebuit să-l 
ucid la naștere, dacă aș fi știut că e predestinat să murdărească 
de sânge tronul celor Două Regate. 

— Mamă... 

— Să nu-mi mai spui așa, nu mai sunt mama ta! 

— In acest caz, cu atât mai rău pentru tine. Dar află că sunt 
stăpânul Memfisului: șeful clanului din Memfis, Kahif, mi-a jurat 
credinţă și am și susţinerea clerului lui Ptah. Chiar dacă n-am 
reușit să fac clerul din Heliopolis să treacă de partea mea, am 
primit jurământul lui Rau, conducătorul trupelor din această 
cetate. In aceste condiţii, cine ar putea să-mi stea în cale? Și 
pentru că cei doi fraţi mai mari ai mei nu mai sunt decât niște 
umbre inutile, toți oamenii din această ţară mă consideră 
singurul moștenitor legitim al tronului. Totuși, voi fi obligat să vă 
închid pe amândouă într-o închisoare trainică, în templul lui 


Ptah, ca nimeni să nu vă audă glasurile, căci nu mi-ar plăcea să 
se știe că eu sunt instigatorul tuturor acestor crime. 

— Vei îndrăzni să faci asta? îl întrebă regina. 

— Nu-mi dai de ales. Doar dacă nu preferi să ţi se ia viaţa, ca 
și lui Henutsen, această femeie fără judecată, care a avut 
curajul să se strecoare în templu ca să asculte ce vorbim. Totuși, 
sunt curios să aflu cum ai putut să mă bănuiești. 

— Rahotep, te-ai crezut prea șiret, prea abil, și asta te-a 
pierdut, răspunse regina foarte sigură pe ea, ca și cum 
amenințările fiului său nu aveau niciun efect asupra ei. După ce 
m-am convins că asasinul nu putea fi acel nefericit de Neferu, 
care era prea vanitos și sigur de el ca să intre într-o aventură 
periculoasă, n-au mai rămas prea mulţi asupra cărora să se 
oprească bănuiala mea. Primele mele bănuieli au apărut când 
am aflat de la Keops felul în care fusese atacat. Întâmplarea 
făcuse să nu-mi spună decât mie și celor două soții ale lui că se 
duce la Hermopolis. lar la petrecerea dată de Neferu, tu m-ai 
întrebat unde era Keops, și eu ţi-am spus. Când ne-a adus la 
cunoștință tentativa de asasinat, le-am întrebat pe fete ca să 
aflu dacă vreuna dintre ele vorbise, dacă spusese cuiva unde se 
afla soțul lor. De altfel, îți manifestai prea ostentativ 
atașamentul faţă de fratele tău, prea repetai întruna că erai 
gata să-i aperi drepturile ca și cum ar fi fost vorba de propriile 
tale drepturi. Astfel de manifestări de atașament zgomotoase 
ascund totdeauna ceva suspect. Dar convingerea mea a devenit 
deplină în urma asasinării celor trei mesageri trimiși de mine le 
Byblos. Ți-am întins o capcană; regret, totuși, că a trebuit să 
sacrific pe acei trei nefericiți, deși, iniţial, nu era sigur că își vor 
pierde viaţa în cursul misiunii date de mine. Am avut grijă să afli 
totul despre această misiune: astfel, dacă ajungeau teferi și 
nevătămaţi la Byblos, ai fi fost în parte absolvit de bănuielile 
care planau asupra ta. Dar toţi trei au fost asasinați chiar mai 
înainte de a fi părăsit pământul Egiptului, și tu însuţi ai venit să- 
mi dai această veste. 

— Mamă, zise Henutsen, asasinul lor este un om pe care îl 
cunosc. Se afla și el în templu și el a oprit mâna lui Rahotep 
când a vrut să mă doboare cu securea. 

— Acesta a plătit pentru crima lui, replică cinic Rahotep. l-am 
despicat capul. 


— Frumos justiţiar e cel care ia viaţa celor care i-au executat 
cu credință ordinele! Dar n-ai prevăzut, Rahotep, că voi trimite 
pe mare un alt mesager sigur. Căci și în această privință te-ai 
aventurat cu prea multă siguranță, spunând că nu mai 
dispunem de vase în stare să navigheze în largul mării. Eu știam 
că mai erau, și credinciosul meu Gebi mi-a procurat foarte 
repede unul. Amintește-ţi că te-am anunţat și pe tine după ce 
am fost sigură că nu vei mai putea face nimic împotriva lui. 

— Te felicit, ai gândit foarte bine! Dar aceste deducţii nu-ți 
folosesc la nimic, căci au darul să mă facă să acţionez față de 
tine într-un mod care nu-mi place, dar pe care nu-l pot evita. 

— Chiar crezi asta? întrebă Hetep-heres. 

Și bătu din palme. Imediat, pe ușile de acces în cameră se 
iviră vreo doisprezece oameni înarmaţi cu securi și lănci: medjai. 
Și, mai înainte ca Rahotep să aibă timpul să schiţeze vreun gest, 
îl înconjurară și îl dezarmară. 

— Bine, Zuhor! zise regina conducătorului lor, care pusese 
primul mâna pe Rahotep. 

— Mamă, ce mai speri, punând să fiu arestat de acești câţiva 
oameni? întrebă el, fără să încerce să se apere, prea sigur de el. 
Ti-am spus ce mulți sunt cei gata să mă susţină. Și pe cine speri 
să așezi pe tronul Egiptului, acum când Keops a murit? 

— Din păcate, ceea ce spune este adevărat, zise Henutsen, 
oftând. l-am văzut pe conjuraţi în templul lui Ptah și am auzit 
când însuși Rahotep le-a anunţat moartea scumpului meu sot. 

— Nu te chinui degeaba, copila mea. De altfel, a fost mult 
prea îndrăzneț și zadarnic din partea ta să te duci să-i spionezi 
pe conjuraţi în acel templu. Pentru că știu de întreaga 
conspirație... da, Rahotep, de la Rau, pe care îl credeai de 
partea ta. S-a prefăcut că te susţine, ca să-ţi cunoască uneltirile 
și să mi le aducă la cunoștință. Sendjemib, al doilea profet al 
templului lui Ra, care te-a bănuit foarte repede când Snefru te-a 
numit în fruntea clerului de la Heliopolis, poziţie pe care 
intenţionai să o obţii prin suprimarea lui Benu, este fratele lui 
Rau, ceea ce pare că ai uitat sau n-ai știut. Mai află și că Zezi, 
anunţat în taină de mine de moartea zeului Snefru, se îndreaptă 
acum cu trupele sale spre Memfis, ca și Udji, care vine de la 
Buto. Și el s-a prefăcut că e de partea ta. Așa că zadarnic i-ai 
ucis pe soldații trădători care au încercat să-l asasineze pe tatăl 
tău în Nubia și pe fratele tău, când dormea în deșert, la apus de 


Memfis, zadarnic ai încercat tu însuţi să-l asasinezi pe Keops și l- 
ai ucis pe martorul căruia i-ai cerut să ducă mesajul fratelui tău, 
ca să descoperi clădirea unde locuia la Hermopolis, zadarnic ai 
pus să fie suprimaţi mesagerii mei... Trebuie să recunosc însă că 
ai pus la cale cu multă abilitate pretinsul atac asupra ta în 
deșert. Poate cu prea multă abilitate, pentru că m-a surprins 
faptul că te aflai în deșertul vestic, și singur, exact în același 
timp în care Keops era la Hermopolis, precum și faptul că 
pretinsul om mascat te-a găsit atât de ușor în același deșert, ca 
să încerce încă o dată, zadarnic, suprimarea ta. 

Regina făcu o mică pauză, apoi continuă: 

— Pot să-ţi spun că zadarnică a fost și coruperea lui Ineki. El a 
murit, nu fratele tău. Află că unul dintre acei alergători, care se 
schimbă între ei ca să ducă mesajele în regat, a sosit chiar în 
această seară la reședința mea. Mi-a adus un mesaj de la Keops, 
care îmi anunţa că a intrat deja pe Nil cu două vase care 
navighează zi și noapte. Probabil că va fi la Memfis mâine 
dimineaţă, cel târziu poimâine. 

Regina făcu o nouă pauză și continuă: 

— Ar trebui să înţelegi că inima mea de mamă a sângerat 
când a trebuit să recunosc un adevăr pe care, la început, l-am 
respins cu oroare. Dar prea multe dovezi se adunaseră 
împotriva ta. Și tu însuți mi-ai furnizat altele noi, recent, când ai 
crezut de cuviinţă să respingi recomandarea mea de a te 
declara în mod public susținătorul fratelui tău, moștenitorul 
legitim. lar în aceeași zi, ai pus la îndoială loialitatea fratelui 
meu Nefermaat, ca să depărtezi de noi un aliat prea puternic, 
care refuzase să susţină pe altcineva în afară de Keops. Dar tot 
nu pot să înțeleg cum de ţi-ai murdărit mâinile cu atâta sânge! 

— Nu aveam de gând să acţionez direct, recunoscu Rahotep, 
dacă oamenii mei nu ar fi fost niște nepricepuţi. Soldaţii care au 
trecut de partea mea s-au dovedit incapabili. Da, a fost zadarnic 
să-mi pun complicii să-l urmărească pe Keops ca să-l poată 
surprinde și ucide: nu au reușit și au mai fost și răniţi, astfel că a 
trebuit să-i suprim eu însumi, căci deveniseră niște martori 
primejdioși. lar cei care l-au atacat pe rege au fost, din fericire, 
uciși mai înainte de a fi putut vorbi. Atunci m-am hotărât să 
acţionez eu însumi și singur, fără să atrag pe nimeni în complot. 
De altfel, cum poţi să-mi faci astfel de reproșuri, când chiar tu 
ne-ai împărtășit, mie și lui Keops, bănuielile tale legate de felul 


în care tatăl tău, Huni, bunicul meu, a urcat pe tronul lui Horus, 
el care era ultimul din familie, el care nu era destinat să 
domnească, el care a știut să forțeze destinul? De ce, pentru că 
zeii au făcut să fiu al treilea dintre fiii lui Snefru și al doilea 
dintre moștenitorii legitimi la tron, trebuia să fiu astfel 
defavorizat și să renunţ la dubla coroană? Prin aceste acţiuni, n- 
am făcut decât să repar o nedreptate a sorții. N-am reușit, 
regret, căci cred că merit în aceeași măsură ca și fraţii mei să 
domnesc asupra poporului egiptean. 

— Poţi să justifici la fel de abil și moartea lui Benu? 

— Bineînţeles. Când eu și fratele meu eram adolescenţi și 
studiam în templu, am început să-l urăsc: era totdeauna sever, 
dur cu mine, arătându-și în mod ostentativ preferința pentru 
Keops. Apoi l-a iniţiat în misterele lui, considerând inutil să 
beneficiez și eu de aceleași cunoștințe. Și apoi i-a fost trimis 
acel prostănac de Neferu! Aflând de la tatăl meu că l-ai 
îndemnat să-și pună fiii în fruntea clerurilor, am avut astfel toate 
argumentele ca să-l suprim pe Benu: mă răzbunam pentru 
ofensele suferite, făceam disponibilă o funcţie înaltă, care nu 
putea decât să slujească ambițiilor mele, și presupuneam în 
mod îndreptăţit că bănuielile vor cădea asupra lui Neferu, de 
care scăpam cu aceeași ocazie. Consider că toate calculele mele 
erau perfecte. De aceea, chiar dacă am fost obligat să recurg la 
violenţă, ar trebui, mamă, să-mi admiri abilitatea și șiretenia, să 
descoperi în ele calitățile unui adevărat om de stat și ale unui 
prinț destoinic, drept pentru care cere acestor oameni să 
asculte de ordinele mele. În schimb, îţi vei păstra prerogativele 
de regină-mamă și voi jura în faţa lui Maat că o voi lăsa în pace 
pe această gâscă de Henutsen. 

— Zău, Rahotep, nu se poate spune că nu ai tupeu! replică 
Hetep-heres. Află, totuși, că în pofida apărării tale cutezătoare și 
nerușinate, în pofida dragostei avute faţă de tine înainte de a-ți 
fi murdărit mâinile cu aceste crime, nu te pot lăsa în viață. 
Vreau să te scutesc de rușinea de a apărea în faţa tribunalului 
vizirului, care nu va putea decât să te condamne la o dublă 
moarte, căci știi foarte bine că astfel de crime duc nu doar la 
condamnarea trupului tău viu, ci și la cea a sufletului, că 
rămășițele tale pământești vor trebui să fie arse, că numele tău 
va trebui să fie șters. Vreau să te scutesc de această a doua 
moarte și las tribunalul divin să-ţi cântărească inima și să dea 


verdictul. Mormântul tău e pregătit, lângă Piramida Soarelui, 
alături de acel monument prăbușit, care capătă pentru tine 
semnificația unui simbol cumplit. Ba chiar am auzit că ai dus 
deja acolo cele două statui, a ta și a soției tale, făcute în urmă 
cu trei ani. Depinde de tine să nu existe niciun proces și să te 
bucuri de o înmormântare cu toate riturile. Doar noi, cei care ne 
aflăm în această încăpere, cunoaștem perfidia și crimele tale. 
Vom face în așa fel ca numele asasinului să nu fie făcut public. 
Zuhor te va însoţi la locuinţa ta. Te lăsăm să-ţi alegi moartea. Să 
nu tragi nădejde că vei scăpa și nici să nu încerci să cauţi 
refugiu în templul lui Ptah. Află că Rau, în fruntea trupelor din 
Heliopolis, împreună cu Nefermaat, vizirul și fratele meu, 
probabil că au cucerit acum templul și i-au arestat pe capii 
complotului. Aștept vești de la ei dintr-o clipă în alta. De aceea 
mă aflu aici, încă trează la această oră, înconjurată de 
credincioșii mei medjai. Când am auzit mai adineauri strigătele 
lui Henutsen, am înțeles că fusese surprinsă în templu și că era 
urmărită. Am trimis imediat oameni la reședința ei, în cazul în 
care ar fi vrut să se refugieze acolo. Dar bănuiam că va veni la 
mine, ceea ce a și făcut. Atunci i-am cerut lui Zuhor să se 
retragă în camera vecină, ca să văd până unde vor ajunge furia 
și infamia ta în faţa a două femei singure și lipsite de apărare. Și 
ai căzut în capcană, ca un animal sălbatic și sângeros. 

Apoi conchise, întorcându-se spre Henutsen, care își mai 
revenise puţin din uluială: 

— Vezi, fata mea, că a fost inutil să-ţi riști viața strecurându- 
te în templu! Te știam curajoasă, dar nu lipsită de judecată. 
Când am aflat de la Meritites că nu ești la reședința ta, am 
presupus că ai intrat în templu. Dar orice intervenţie ar fi putut 
să ducă la eșuarea planului nostru. Mi-a fost teamă pentru tine, 
dar am avut încredere în șiretenia ta. Am avut dreptate. Acum e 
timpul să te duci la culcare. 


e CAPITOLUL XII e 


Cortegiul înainta lent, însoţit de gemetele și de vaietele 
bocitoarelor. Corpul lui Snefru, cu grijă îmbălsămat și mumificat, 
înfășurat în bentiţe, închis într-un sarcofag de lemn acoperit cu 


foițe de aur, era așezat într-o barcă de cedru făcută special în 
acest scop, din lemnul adus din Munţii de Argint de flota lui 
Keops. Barca însăși era fixată pe o sanie mare, trasă de patru 
perechi de boi pătaţi. Patru mari demnitari, foști Prieteni ai 
regelui defunct, ţineau simbolic de sforile legate de sanie, ca să 
lase impresia că trăgeau cadavrul, aflat în barca de ceremonie, 
având deasupra un baldachin mare. In spate, veneau toți 
demnitarii regatului, în fruntea lor mergând vizirul și fratele 
regelui defunct, Nefermaat. Urmau apoi patru bărbați care 
trăgeau cufărul din lemn sculptat, împodobit cu cruci ansate, 
semne de viaţă, și cu stâlpul djed, el însuși așezat pe o sanie 
conținând urne, unde fuseseră puse viscerele defunctului - ficat, 
plămâni, stomac și intestine; apoi, într-un lung cortegiu, înaintau 
purtătorii de ofrande, de băuturi și de alimente, de care zeul 
devenit Osiris va avea nevoie în viaţa sa de dincolo de mormânt, 
urmaţi de purtătoarele de daruri, trimise de administratorii 
domeniilor lui Snefru. De o parte și de alta a catafalcului 
mergeau, în dreapta, cele două soții regale, Hetep-heres și 
Neithotep, în stânga, cele două fiice ale sale, Meritites și 
Neferkau. În faţa saniei mergea, pășind cu spatele, preotul-sem, 
cu o piele de leopard de-a curmezișul corpului, care trimitea 
spre defunct fum de rășini aromate arzând într-o cădelniță de 
aur. În fruntea cortegiului mergeau, câte doi, înalții funcţionari, 
scribii palatului, care purtau comorile regelui, destinate să-l 
însoțească în lunga sa ședere în lumea de dincolo: cufere mari și 
mici pline cu bijuterii, cu amulete, cu vase preţioase, cu borcane 
cu unguente, cu urcioare de argint și de aur, paturi și jilțuri cu 
forme variate din lemn preţios, încrustate cu sidef aduse din 
mările orientale, lapislazuli, peruzea din Sinai și fildeș din Nubia. 
Veneau apoi bocitoarele, grupate în trei eneade, care scoteau 
strigăte rituale, ridicând braţele în semn de implorare și 
zgâriindu-și pieptul gol. 

Keops mergea exact în fruntea cortegiului, în spatele lui 
Neteraperef, șeful inspectorilor din nomele a cincea, a șasea șia 
șaptea din Egiptul de Sus, numit de Snefru însuși, cu puţin 
înaintea morţii sale, primul preot al piramidei sale, cea a cărei 
construcţie tocmai o termina Anhaf. 

În ciuda solemnităţii ceremoniei, Keops nu-i acorda nicio 
importanţă. În urma diferitelor sale iniţieri, știa că tot acest 
ceremonial avea valoare doar pentru muritorii de rând, că 


regele defunct devenise deja un akh, un spirit, poate deja în 
căutarea unui nou corp, pe care să-l însufleţească în această 
lume sau în altă lume misterioasă, poate deja contopit în Marele 
Tot. Fusese nevoit să se convingă că, în lumea aparențelor, totul 
trebuia să se reducă la aparenţă, mai ales când era vorba de 
maiestatea regală, motiv pentru care ritul ocupa un loc atât de 
important în cadrul instituţiilor regatului. Astfel, deși de la 
întoarcerea sa în Egipt - curând avea să se împlinească trei luni 
- luase energic în mână conducerea ţării, nu era totdeauna 
considerat ca rege divin, deoarece nu trecuse prin ritualul 
încoronării, în cursul căreia primea, cu ocazia primei ceremonii, 
o mitră înaltă și alungită de culoare albă, coroana regelui din 
Sud, cu titlul de nesut, „cel făcut din trestie” (plantă simbolică a 
Egiptului de Sus), apoi coiful roșu, aplatizat în vârf, coroana 
Nordului, cu titlul de biti, „cel al albinei” (vieţuitoare simbolică 
pentru Egiptul de Jos). Această încoronare urma să aibă loc abia 
după funeraliile tatălui său. Protocolul său regal fusese stabilit 
de scribii tronului: în primul cartuș va fi scris numele său 
complet, Khnum-Khufui, urmat de titlu, „mare zeu”; numele său 
de Horus va fi Medjedu, rege al Sudului și al Nordului, nebty 
(cele două zeițe, adică Nekhbet, zeița-vultur de la 
Hierakompolis, protectoarea Egiptului de Sus, și Uadjet, zeița- 
cobră din Buto, protectoarea Egiptului de Jos) Medjedu, Dublu 
Șoim de Aur, Horus cu Braţ Puternic. 

Aceste reflecții despre o anumită vanitate a lucrurilor umane 
îl duseseră cu gândul la fratele său Rahotep. Fusese cuprins la 
început de stupoare, de furie și apoi de tristețe, când aflase din 
gura mamei sale că omul care atentase la viaţa lui, omul care îl 
ucisese cu propriile sale mâini pe Benu, omul care, în umbră, 
uneltise ca să pună mâna pe tronul celor Două Regate nu era 
altul decât propriul său frate, ființa care se bucurase până 
atunci de cea mai mare stimă și atenţie din partea lui. Nevrând 
să-și ia singur viața, Rahotep ceruse gărzilor să-l sugrume, ceea 
ce fusese făcut pe dată. In ciuda furiei, Keops, dornic să 
satisfacă promisiunile mamei sale, acceptase ca trupul să fie 
îmbălsămat și apoi așezat în mormântul pe care prințul și-l 
construise lângă Piramida Soarelui și unde îl aștepta statuia 
funerară, așezată alături de cea a soţiei sale. Keops a acceptat 
cu atât mai mult rugămintea mamei sale, cu cât știa că învelișul 
trupesc nu avea nicio valoare reală și că spiritul îi supraviețuia, 


indiferent de soarta care îi era rezervată. Singurul lucru pe care 
îl refuzase fusese participarea la funeraliile unui frate trădător, 
funeralii care urmau să aibă loc la o lună după cele ale lui 
Snefru. Împreună cu el ar fi trebuit să fie înmormântată și 
Neferet. Căci tinerei femei, aflând de crimele soţului ei, îi fusese 
rușine să mai trăiască. Fără să spună nimic tatălui ei și nici Marii 
Soții Regale care, firește, ar fi făcut-o să-și abată gândul de la 
această hotărâre funestă și ar fi convins-o că nu avea de ce să-i 
fie rușine, se spânzurase. Această dramă îl emoţionase mult pe 
Keops, care îi spusese mamei sale: 

— Dacă Rahotep n-ar fi fost executat înainte de întoarcerea 
mea, și Neferet ar fi intervenit pentru el, spunând că își va lua 
viaţa dacă era ucis, cred că l-aș fi iertat, lăsând judecata în 
seama zeilor. Căci o iubire atât de mare care să sfideze moartea 
merită respect și îndeamnă la îndurare. 

Neferu fusese salvat datorită încercuirii templului de către 
slujitorii reginei. Căci, atunci când soldaţii invadaseră templul și 
îi arestaseră pe toți conspiratorii, îl găsiseră pe prinţ zidit într-o 
cămăruță întunecoasă, la capătul unei săli a templului, unde 
setea și disperarea i-ar fi adus o moarte rapidă. Strigătele sale 
abia dacă se auzeau dincolo de zidul care fusese ridicat ca să-i 
închidă temniţa, astfel încât soldații fuseseră gata să uite de el. 
Astfel, când Ședi și Inkaf îi spuseseră lui Henutsen că îl văzuseră 
pe prinț pătrunzând în templu, dar nu și ieșind, nu se înșelaseră. 

— Neferu, îi zise Keops, când prinţul veni în faţa lui, după ce-și 
redobândise vigoarea, ai spus cândva că, după ce vei urca pe 
tronul celor Două Regate, mă vei lăsa să trăiesc după bunul meu 
plac printre văcari. Îţi sunt recunoscător că nu ai avut intenţia să 
scapi de mine. Știind că nu ţi-ar fi fost pe plac soarta pe care mi- 
o rezervai mie și care, într-adevăr, nu mi-ar fi fost insuportabilă, 
am luat o hotărâre. E mai bine să nu ne vedem prea des. De 
aceea, te vei instala la Elefantina, căci te numesc guvernatorul 
acestei provincii și îţi încredinţez sarcina să ţii în supunere 
triburile din acea Nubie pacificată de tatăl nostru și care îi 
fusese încredinţată unchiului nostru Kanefer. El se va întoarce la 
Memfis, împreună cu fiul său Hemiunu. Astfel vei fi prinţ în 
provincia ta și liber să acţionezi după plac pentru binele 
imperiului pe care ni l-au lăsat strămoșii noștri. 

Neferu, care nu se aștepta la atâta mărinimie din partea 
fratelui său și se temea chiar de o răzbunare meschină în urma 


dispreţului manifestat ostentativ față de el, se aruncă pe burtă 
ca să-i mulțumească, deși nimeni nu știa ce era în inima lui, nici 
măcar soţia sa, Meretptah, prea fericită să-și vadă soţul 
ocupând o funcţie atât de înaltă. Deoarece moartea surorii sale 
o întristase tare mult, fusese foarte mulțumită că părăsea 
Memfisul și se ducea să trăiască în altă parte, departe de 
amintirile dureroase. 

Cortegiul ajunsese acum în fața templului de primire, unde 
stăteau preoţii însărcinaţi cu întreţinerea piramidei. Acolo urma 
să aibă loc prima operaţiune a ritului, cea care consta în 
însuflețirea mumiei prin ritul de deschidere a gurii și a ochilor. 
Sania fu oprită la intrarea în templul masiv din pietre cenușii, 
frumos șlefuite. O galerie acoperită, mărginită de săli duble, 
ducea într-o curte mare dreptunghiulară, la capătul căreia se 
deschideau șase capele, în spatele unei colonade duble, fiecare 
formată din cinci stâlpi. Transportară mumia regală în curte, 
împreună cu acel cufăr unde se aflau vasele în care fuseseră 
așezate viscerele regale și cuferele unde se aflau coroanele. 
Fiecare dintre aceste capele adăpostea fie un vas, fie o coroană, 
cea a Nordului și cea a Sudului, care fuseseră purtate de Snefru, 
mai înainte să înceapă riturile funerare. Primele, împlinite de 
preoţi, se adresau obiectelor sacre depuse în capele. Apoi a fost 
ridicată mumia regală. Keops s-a așezat în faţa ei, ţinând în 
mâna dreaptă o secure mică înmânată de preot. Apoi atinse 
buzele și ochii mumiei, rostind cu glas tare: 

— O, rege, am venit la tine, căci eu sunt Horus. Ți-am atins 
gura, căci eu sunt fiul tău preaiubit. Ți-am deschis buzele cu 
foarfecile zeului Upuat, îţi deschid buzele cu mica secure de aur 
hărăzită să depărteze buzele zeilor. Horus, deschide gura 
acestui rege. Horus a deschis gura acestui rege, Horus a 
despicat gura acestui rege. A deschis gura tatălui său. Cu gura 
deschisă, el vorbește cu Marea Eneadă din Locuinţa Prințului 
aflată în Heliopolis, poartă coroana în faţa lui Horus, stăpânul 
zeilor. O, Osiris rege, îţi despic gura deschisă pentru tine cu 
ochiul lui Horus. 

Astfel grăi el. Atunci se apropie Neteraperef, numit de Snefru 
primul-preot al piramidei sale; într-o mână avea ochiul lui Horus, 
ochiul magic făcut din materiale preţioase, prins în ramă de aur, 
iar în cealaltă un obiect ce semăna cu o pipă formată dintr-un 


tub la capătul căruia se afla un fel de creuzet unde ardea 
tămâia. Ridică ochiul și zise: 

— O, rege, vin la tine, îţi aduc ochiul lui Horus. Să-ţi protejeze 
faţa, să o purifice! 

Apoi suflă în „pipă”, de unde fumul de tămâie fu proiectat 
spre fața mumiei, după care zise: 

— Acest parfum e pentru tine. Parfumul ochiului lui Horus este 
asupra regelui, îl învăluie cu miresmele sale și îl protejează de 
relele mâniei lui Seth. O, rege Osiris, să te protejeze ochiul lui 
Horus, pur, ochiul lui Horus e pur, pur! O, Horus, tu care ești 
Osiris regele, ești protejat de ochiul lui Horus! 

Mumia regală a fost apoi așezată iar în barcă, și cortegiul a 
pornit mai departe, pe drumul pietruit care urca până la templul 
piramidei. Era vorba de Piramida din Sud, cea a cărei construcție 
fusese începută de Abedu și fusese terminată de Anhaf. Căci 
doar aceasta avea propriul templu de primire, drumul pietruit și 
templul funerar ridicat lângă piramidă. A doua piramidă, cea din 
Nord, la care încă mai lucra Anhaf, nu fusese cu totul terminată, 
nu dispunea încă de templul de primire, căci un astfel de 
monument ar fi îngreunat urcatul pietrelor care erau târâte de-a 
lungul drumului pietruit, nici de templul funerar, și chiar acel 
drum era plin de pietre și de sănii trase de muncitori pentru 
construcţia care continua cu râvnă. De aceea, deși dorinţa 
regelui fusese să fie înmormântat în acest ultim monument, 
întreg ritul se derula în amenajările exterioare ale Piramidei din 
Sud. Așadar, ceremonia funeraliilor se încheie în micul sanctuar 
construit alături de piramidă. Ridicară din nou mumia din barcă 
și o așezară în fața uneia dintre cele două stele sculptate, 
dominate fiecare de figura dăltuită în piatră a unui Horus 
încoronat. Curtea fiind relativ îngustă, nu intrară decât apropiații 
regelui, preoții și câţiva Prieteni. Preotul-sem psalmodie atunci 
incantaţiile metamorfozelor regelui defunct: 

— Regele este cel mare, Unicul, regele este născut în sânul 
divinei Eneade. Regele a fost zămislit de zeița-leoaică Sekhmet, 
Puterea lui Rehenu, și Shesmetet l-a purtat în pântece pe rege, 
asemenea unei stele strălucitoare călătorind în depărtare. 
Regele a venit pe tronul său deasupra celor Două Zeiţe 
(Nekhbet și Udjat), regele s-a manifestat ca stea. 

Un alt preot continuă: 


— Voi, cei doi paznici ai porților cerești, eu sunt floarea solară 
care se ivește din pământ. Mâna mea este purificată de cel care 
îmi pregătește tronul, sunt suflarea Atotputernicului. Am venit în 
Insula Vâlvătăii, m-am purificat în ea, în locul Celui Rău. M-am 
manifestat ca Nefertem, ca floarea de Lotus care este suflarea 
lui Ra. Ra se ridică la orizont zilnic, și zeii vor fi purificaţi la 
vederea sa. 

Al treilea preot exclamă: 

— O, rege, ia seama la Lacul Dușmanului! 

Și, de trei ori, cu toţii repetară acest avertisment contra 
capcanelor lui Seth. Apoi unul dintre ei continuă litania 
destinată, pentru a face sufletul regelui să urce spre cer. 

— Mesagerii ka-ului tău vin spre mine, mesagerii tatălui tău 
vin pentru tine, mesagerii lui Ra vin la tine. Mergi astfel în urma 
soarelui tău și purifică-te tu însuși, căci oasele tale sunt cele ale 
Șoimului Divin care se află în cer. Să poți sta alături de zeu, să 
poţi, Osiris, să te ridici spre fiul tău Horus! Te vei scălda în 
firmamentul înstelat, poporul soarelui te va chema la el, căci 
stelele nemuritoare s-au ridicat sus pe cer. Ridică-te spre locul 
unde stă tatăl tău, locul unde se află Geb, el care îţi poate da 
ceea ce este pe fruntea lui Horus: astfel, vei avea acolo sufletul 
tău, acolo te vei bucura de putere, acolo vei fi primul dintre cei 
de la apus. 

Apoi toți își ridicară faţa spre cer, unde soarele apunea, și 
rostiră împreună: 

— Regele este o flacără dusă de vânt la capătul cerului, la 
capătul pământului. Regele, prin nori, străbate pământul, el este 
lumina care arde pe firmament. Acum regele își are sălașul la 
capătul oriental al boltei cerești, de acolo urmează calea 
ascendentă a cerului, care îl înalță până la aștrii rătăcitori. 

Mumia fu încă o dată învăluită în fumul de tămâie, apoi fu 
lăsată în mâinile preoţilor, în timp ce cortegiul apuca pe drumul 
de întoarcere. Nimeni nu știa, cu excepția lui Keops și a 
preoţilor, că mumia lui Snefru, în loc să fie așezată în Piramida 
din Sud, avea să fie dusă până la Piramida din Nord, deși partea 
de sus nu era încă terminată, ca să fie transportată prin galeria 
descendentă într-un simplu sarcofag din lemn, până la una 
dintre cele două săli amenajate la baza monumentului, nu în 
adâncime în sol. Acolo, sarcofagul trebuia să fie închis în marele 
cufăr de piatră cu laturi sculptate în forma fațadei palatului, pe 


care Anhaf avusese grijă să îl așeze acolo în momentul 
construirii sălii, când încă se afla sub cerul descoperit. Doar o 
parte dintre comorile hărăzite să-l însoţească pe rege în sălașul 
etern, ofrandele de alimente, darurile de pe domeniile lui 
Snefru, a fost îngropată în sălile obscure ale piramidei, a căror 
intrare a fost închisă. Restul tezaurului, lucrurile cele mai 
preţioase, a fost dus în camera de sus, camera tezaurului din 
Piramida din Sud. Keops dorise să se facă astfel, căci muncitorii 
continuau să lucreze la piramidă și se temea să nu intre în sălile 
funerare, folosind mijloacele puse la dispoziţia lor pentru 
terminarea construcției din acest moment și să nu fure obiectele 
din aur și cele de mare valoare. 

Keops nu dădea importanţă credinţei larg răspândite atunci 
potrivit căreia defunctul continua să trăiască în Amenti o viaţă 
terestră și că obiectele familiare și comorile îl urmau. Considera 
că acele bogății ar fi fost mai bine folosite pentru rezolvarea 
nevoilor statului și mai ales pentru marele plan la care se 
gândea de când urmărise construirea Piramidei Soarelui, cu 
câţiva ani în urmă. De aceea, camera de sus a Piramidei din Sud 
i se părea inviolabilă și adaptată perfect pentru păstrarea 
acestor comori când ar fi fost nevoie. În timpul vieţii, Snefru 
destinase această mare sală să devină tezaurul regatului și 
adunase acolo un număr impresionant de obiecte prețioase, de 
mobile splendide, de bijuterii și aur sub formă de praf și de 
lingouri. 

Totuși, dacă astfel de comori permiteau recompensarea 
servitorilor credincioși ai statului și cumpărarea din străinătate a 
lemnului necesar diferitelor construcţii și a metalelor 
indispensabile expansiunii economice a regatului, Keops era 
perfect conștient că oamenii nu puteau fi hrâniţi cu aur. De 
aceea, chiar mai înainte de a fi încoronat, luase hotărârea de a 
pune să se construiască în toată valea mari depozite destinate 
păstrării grânelor în anii de abundență, când inundația nu era 
nici prea mică, nici prea mare, ca să se poată face față foametei 
din anii cu recolte sărace. Din cauza lipsei de prevedere a tatălui 
său, în urmă cu câţiva ani, pe când era încă un copil, ţara fusese 
lovită de o foamete mare. Nu voia ca poporul să mai sufere de 
un astfel de flagel, care ar fi riscat să pună brusc capăt tuturor 
planurilor sale. 


e CAPITOLUL XIII o 


Imediat după terminarea ceremoniei funeraliilor, Keops, 
lăsând în grija preoţilor piramidei regelui și a lui Anhaf 
transportarea sarcofagului în cavoul Piramidei din Nord și 
închiderea intrării, se întoarse la palatul tatălui său, unde se 
instalase până la construirea propriei sale reședințe regale, 
probabil și ea în afara Memfis-ului, spre locul unde avea să 
hotărască ridicarea monumentului de eternitate la care visa. Le 
lăsase pe Meritites și pe Henutsen în palatul de la Memfis și o 
păstrase alături de el pe Nubet și pe fratele ei, Ayinel. Dacă 
Meritites păruse indiferentă la prezentarea noii soţii a lui Keops, 
Henutsen suporta foarte greu o rivală la inima soţului ei. 

„Prin urmare, își zisese ea, Sabi a întrezărit încă o dată 
viitorul, a avut dreptate când mi-a vorbit despre dragostea lui 
Keops pentru o femeie cu părul auriu. Acest om este cu 
adevărat un magician și un ghicitor.” 

Tocmai din cauza acestei convingeri nu mărturisise nimic 
despre vizitele sale la el acasă și nici nu spusese că Tjazi era 
servitorul său. Faţă de acesta din urmă avea un amestec de 
compasiune și de recunoștință, căci îi salvase viața riscând-o pe 
a lui, atunci când Rahotep voise să o lovească în templu. Văzuse 
bine securea lui Rahotep despicând capul servitorului lui Sabi și, 
totuși, când templul fusese cucerit, nu i se găsise cadavrul. 
Hetep-heres, pe lângă care intervenise, nu putuse să-i spună 
nimic, căci, atunci când Rau și oamenii săi ocupaseră templul lui 
Ptah, nu găsiseră niciun mort, nici măcar urme de sânge în sala 
unde se aflaseră complotiștii. 

Henutsen nu o privea cu ochi buni pe noua soţie a lui Keops, 
dar nu îndrăznise să-i facă vreun reproș acestuia. 

— Ea este Nubet, spusese el, prezentând-o celor două soții ale 
sale. Vă rog să o îndrăgiţi ca pe o soră și ca pe cea căreia îi 
datoraţi bucuria de a fi iar printre voi. 

Și le povestise cum aceasta îi salvase viaţa, când fusese 
atacat în pădure de lneki și de cei doi complici ai săi. Dar 
Henutsen nu considera că era un motiv suficient ca să facă 
imediat din ea soția lui și o viitoare regină a Egiptului, pe 
aceeași treaptă cu ele. În schimb, Hetep-heres o primise 
favorabil pe cea de a treia soţie, spunându-i: 


— Sănătate, sănătate, copila mea! Dacă fiul meu te-a ales, te 
iubește și te consideră demnă să devii soţia lui, fii binevenită și 
află că de acum înainte te privesc la fel ca pe propriile mele fete 
și pe nurorile mele, care au devenit și ele copilele mele! 

Când Henutsen venise la ea să se plângă de nestatornicia lui 
Keops și de capriciile sale, regina-mamă îi răspunsese: 

— Draga mea copilă, ceea ce contează pentru mine, ca 
mamă, este plăcerea fiului meu. Când mi-a adus la cunoștință 
pasiunea pentru tine, n-am ezitat să te trimit la el și apoi, când a 
dorit cu orice chip să te ia de soţie, am intervenit pe lângă rege 
ca să nu fie potrivnic acestei căsătorii, chiar dacă asta se făcea 
în detrimentul dragei mele fiice Meritites. Dar știam că pe 
Meritites o iubea ca pe o soră, nu ca pe o soţie dorită. Te iubea, 
avea nevoie de tine, mi s-a părut normal să accept dorinţa lui. 
Acum o iubește pe această fată străină, și a venit rândul tău să 
fii înțelegătoare. Cu atât mai mult cu cât sunt sigură că 
sentimentele lui faţă de tine nu s-au schimbat, că te iubește la 
fel de mult ca înainte. E bine ca un bărbat să aibă libertatea să 
se unească cu cele pe care le dorește și aș îndrăzni să spun că 
tot așa ar trebui să fie și pentru femei, fără ca asta să ducă la 
destrămarea căsniciei, a familiei. Așa cum Meritites te-a primit și 
te-a iubit ca pe o soră, plăcându-i atât de mult tovărășia ta, și tu 
trebuie să te porţi la fel cu Nubet și să o iubeşti ca pe o soră și 
ca pe o femeie care aduce fericire soțului tău și îi oferă toată 
plăcerea pe care el i-o poate cere. 

Henutsen oftase, dăduse din cap, promise că va încerca să o 
iubească pe noua soție, căreia îi spunea în sinea ei „rivala”, căci 
ar fi vrut ca întreaga iubire a lui Keops să se reverse doar 
asupra ei. Cu atât mai mult cu cât acum, fiind obligat să se 
ocupe de treburile regatului, va avea mai puţin timp pentru 
soțiile și copiii lui. 

La rândul său, Keops simţise foarte bine ostilitatea înăbușită a 
lui Henutsen faţă de Nubet. De aceea preferase să le despartă 
pe cele două femei, lăsând-o pe una în locuinţa care îi devenise 
familiară, alături de Meritites și de propria sa mamă, luând-o cu 
el pe cealaltă în marele palat al lui Snefru, ca să se poată 
consacra ei în întregime, fără să pară că o provoacă pe 
Henutsen. 

Nubet nu asistase la funeralii, supunându-se voinţei lui Keops, 
deoarece considera că era prea străină regelui defunct ca să 


participe la ceremonie. De asemenea, prefera să stea departe 
de celelalte două soţii ale sale, cel puţin la început, căci nu i-ar fi 
plăcut ca aceste femei să se dușmănească și să se gândească la 
intrigi. Îi plăceau armonia și înţelegerea. Ca suveran, ar fi vrut 
ca tot poporul celor Două Regate să fie unit, iar corpul social pe 
care îl constituiau să fie ca piramida în care odihnea tatăl său, 
un monument unde fiecare piatră să fie la locul ei, unde, în 
consecinţă, fiecare piatră să fie indispensabilă coeziunii 
edificiului, o piramidă pentru care regele să fie piatra unghiulară 
sau mai curând piatra finală, din vârf, de unde avea să radieze 
echilibrul edificiului. Dar palatul de milioane de ani care servea 
drept sălaș pentru vecie regelui nu i se părea un simbol 
suficient, căci oamenii îl considerau un monument al morții, în 
timp ce el dorea ca simbolul poporului Egiptului și al alianţei 
tuturor părţilor sale să fie un monument al vieții, un monument 
care să se ridice spre soare, el însuși simbol vizibil al zeului 
eternității din care proveneau toți ceilalţi zei, alte simboluri ale 
miilor de aspecte pe care le lua lumea, fiinţă vie în transformare 
permanentă. Astfel, se contura în mintea lui concepţia 
monumentului de eternitate pe care dorea să-l construiască, nu 
doar ca să adăpostească rămășițele sale pământești, ci ca să fie 
forma în piatră a omenirii trecute și viitoare. 

Potrivit etichetei pe care era constrâns să o respecte, Keops 
fusese condus în palatul său într-o litieră, purtată pe umerii a 
doisprezece oameni și flancată de slujitorii cu evantaie, în timp 
ce mama sa era adusă la palatul ei în propria lectică, purtată 
doar de opt oameni, celelalte două soţii ale prințului moștenitor 
și prinţesa Neferkau având dreptul fiecare doar la o lectică cu 
patru purtători. 

Litiera lui Keops era însoţită de un cortegiu format din foștii 
Prieteni ai regelui, din vizir și înalţi dregători, plus vreo sută de 
soldați. Cortegiul reginei și al prințeselor era format din soțiile 
personajelor importante, dintre care fuseseră alese bocitoarele 
și servitoarele palatelor. Acest protocol al cortegiilor îl făcuse pe 
Keops să nu poată adresa nicio vorbă soțiilor sau mamei sale, 
ceea ce, la urma urmelor, era preferabil pentru el, deoarece nu 
știa ce cuvinte se cădea să rostească în astfel de ocazii. 

Când cortegiul princiar ajunse în marea curte scăldată de 
soare a palatului lui Snefru, și Keops cobori din litieră, Setribi, pe 
care Keops îl făcuse maestrul de ceremonii al marelui palat, la 


cererea fiicei sale Henutsen, veni la el, se înclină adânc și îl 
invită să-și ia locul pe tron în marea sală de recepţie. 

— Setribi, îi zise Keops, n-am să mă așez în sala tronului. Încă 
nu sunt încoronat, nu sunt rege. Regența este în continuare 
asigurată de unchiul meu Nefermaat, care a rămas vizirul zeului. 
Să se instaleze în sala cea mare și să rezolve problemele 
regatului. Voi avea destul timp, când îmi voi așeza pe cap dubla 
coroană, să mă ocup de aceste sarcini obositoare. 

Șambelanul vru să insiste: 

— Stăpâne, datorezi asta supușilor tăi, conducerii regatului 
tău. Am aflat că astăzi sunt probleme importante de rezolvat... 

Keops se grăbi să-i închidă gura: 

— Astăzi e zi de doliu, nimeni nu se poate ocupa de treburile 
regatului. Transmite această dorinţă vizirului Nefermaat, să-și 
ocupe locul în sala cea mare, căci eu nu doresc decât să mă 
retrag în apartamentele mele, împreună cu cea spre care se 
îndreaptă toate dorințele mele. 

După ce vorbi astfel, îi respinse cu un gest pe servitorii care 
se pregăteau să-l urmeze și se grăbi să ajungă în apartamentul 
regal, cel amenajat la porunca tatălui său la capătul unei grădini 
pline de copaci de diferite feluri, bazine cu apă curgătoare și 
flori. 

Nubet îl aștepta acolo cu o nerăbdare pe care și-o manifestă 
venind în întâmpinarea lui imediat ce apăru pe alee și 
aruncându-se în brațele sale, sub privirea înduioșată a lui 
Khenu, venit și el în întâmpinarea stăpânului său, servitor 
credincios pe care Keops îl luase la noua sa reședință și îl făcuse 
mai-marele servitorilor palatului. 

— Keops, iubitul meu, de data asta nu mă înșel! zise ea. 
Peseșet, șefa tămăduitoarelor, a venit cu moașa palatului cât ai 
lipsit tu: mi-au confirmat că sunt însărcinată; îţi voi dărui un 
copil și, dacă Isis și Thueris îmi sunt favorabile, vom avea un 
băiat. 

Keops o prinse de umeri și o felicită, dar, în sinea lui, ar fi 
dorit să fie mai curând o fată. Căci nu uita că, luat de valul 
pasiunii, îi jurase că, dacă îi va dărui un fiu, acesta va fi 
moștenitorul său și îi va urma pe tronul Egiptului. Acum însă, 
după ce revenise la Memfis, după ce-și revăzuse fiii, cei dăruiţi 
de celelalte două soții, își spunea că ar fi fost o mare nedreptate 
faţă de ei dacă l-ar fi făcut moștenitor pe copilul născut în urma 


celorlalți de o femeie străină, când fiul său cel mare, născut de 
Meritites, trebuia să-i urmeze în mod legitim. Și dacă acest copil 
ar fi fost victima unei nenorociri, atunci coroana i-ar fi revenit 
fratelui său, Baufre. lar între acesta și posibilul fiu al lui Nubet, 
mai era al treilea fiu al lui Meritites, Djedefhor, care, deși avea 
doar patru ani, era cel mai frumos dintre toţi fiii săi și cel mai 
ager. lar dacă niciunul dintre acești băieți nu ar fi avut urmași, 
următorii pretendenți legitimi erau cei doi fii dăruiţi de 
Henutsen, Kufukaf și Kefren. Dar nu îndrăznea să-i spună 
blondei sale soții că, înaintea eventualului fiu pe care spera să i-l 
dăruiască, exista bariera multor pretendenți legitimi, ceea ce ea 
știa cu siguranţă, căci îi văzuse pe toţi acești fii regali de mai 
multe ori, de când sosise în Egipt împreună cu el. Dar nu era 
cazul să-și ia vorba înapoi, pentru că nu știa ce-i rezervau zeii. 

— Mi-ai lipsit tare mult întreaga zi, zise oftând Nubet, lipindu- 
se de el. 

— Totuși, îi răspunse el, în timp ce mergeau ţinându-se de 
mijloc, am fost atât de nerăbdător să ajung la tine, încât am 
refuzat îndemnul lui Setribi de a-mi ocupa locul în sala cea mare 
a consiliului. Am lăsat această corvoadă bunului meu unchi 
Nefermaat. Simt că această dublă coroană, pe care mi-o doresc, 
va fi apăsătoare în multe privinţe, căci regele celor Două Regate 
trebuie să facă față, vrând-nevrând, multor cerinţe, trebuie să 
trăiască departe de supușii săi, trebuie să fie adorat ca un zeu în 
templul său. Știu că trebuie să acţionez astfel, totuși natura mea 
mă îndeamnă să mă port cu totul altfel. 

— Keops, stăpânul meu, când ești rege, ești atotputernic, și 
dorinţa ta e lege. 

— Ba nu, puterea regelui este limitată și fragilă, ţine de 
credinţa în divinitatea lui pe care i-o atribuie supușii săi, precum 
și în acceptarea de bunăvoie a dominaţiei sale de către primii 
săi slujitori: dregători, curteni, preoţi, administratori, prinți de 
provincii, conducători de trupe, scribi regali. Toţi acești oameni 
depind de el, dar și el depinde de ei. 

— Dacă înţeleg bine, niciun rege nu-și aparţine lui însuși! 
spuse ea, oftând. 

— E cât se poate de adevărat. Vezi, iubita mea, în limba 
noastră există o foarte mică diferență între titlul regal de 


Maiestate și termenul care denumește servitorul, și nu fără 
motiv, căci regele este și servitorul poporului său, și sclavul 
legii, al lui Maat, cea care este Dreptatea prin excelență, cea 
care vede tot, care nu poate fi înșelată. 

t 

În timp ce vorbea astfel, Nefermaat însuși se apropie de ei în 
fugă. 

— Stăpâne, fiule, nepoate, zise vizirul, nu fără motiv te-a 
rugat Setribi să conduci consiliul. Nu i-ai lăsat timp să-ţi explice. 
lar problema care se pune consiliului nu poate fi rezolvată doar 
prin asumarea responsabilităţii mele. 

Keops îl privi întrebător. 

— Ce problemă poate fi atât de importantă, încât tu, care ai 
fost ani de zile vizirul tatălui meu, care ai rezolvat atât de abil 
atâtea litigii, tu, care ai guvernat în realitate regatul, nu ești în 
stare să-i dai de cap? 

— Problema cea mai delicată, cea pe care fratele meu, cu 
toată înțelepciunea sa, nu a reușit să o rezolve: Marele Maestru 
al Artei, care, la ordinul Maiestăţii Sale Marea Soţie Regală, a 
fost arestat împreună cu toți capii clerului lui Ptah, a profitat că 
trupele din provincii s-au întors în cetățile lor și că toată atenţia 
curții și a poporului este îndreptată spre funeraliile zeului 
Snefru, ca să fugă din închisoarea unde era ţinut, împreună cu 
ceilalți mari clerici ai lui Ptah deţinuţi împreună cu el. Preoţi de 
mai mică importanţă ai zeului, pe care am neglijat să-i arestăm, 
au venit să-i elibereze: au fost prea mulţi pentru numărul mic de 
gărzi care îi supraveghea pe captivi. Se pare că au și ucis pe 
câţiva soldaţi care li s-au opus. Acum Ptahuser și ceilalți arestaţi 
s-au refugiat în templu împreună cu susţinătorii lor. Ptahuser a 
urcat în vârful pilonului și a ţinut o cuvântare poporului. Ar fi 
spus că ești un om viclean, că, în realitate, tu ai poruncit să fie 
asasinat fratele tău Rahotep, că ţi-ai exilat fratele, Neferu, care 
fusese desemnat ca moștenitor de zeul Snefru, că zeul Ptah 
însuși era plin de mânie împotriva ta și a susținătorilor tăi și că 
va aduce toate relele peste poporul Egiptului dacă îndrăznești 


3 Termenul de respect folosit pentru „faraon” tradus prin Maiestate (cu pronume) este 
în egipteană același cu cel care denumește servitorul, chiar sclavul: hm. În scrierea 
hieroglifică, cei doi termeni nu se diferenţiază decât prin determinativ și, probabil, 
pronunțarea lor trebuie să fi fost diferită. Deoarece în limba egipteană veche se scriau 
doar consoanele, nu știm cum erau vocalizaţi acești doi termeni cu sensuri aparent 
atât de opuse. (n.a.). 


să-ţi așezi pe cap dubla coroană. Asta ne-au spus mesagerii, 
asta e problema pe care trebuie să o rezolvi. Acum dispunem 
doar de trupele lui Zuhor, ceea ce nu este de ajuns ca să 
împrăștiem poporul care s-a adunat pe esplanada din faţa 
templului. Nu putem apela la Kahif, întrucât, deși a trecut 
personal de partea ta la îndemnurile Marii Soții Regale, nu este 
sigur de trupa lui, care are un adevărat cult pentru Ptah și se 
arată favorabilă clerului său. Știm că, deocamdată, o stăpânește 
și poate să-și ţină oamenii în cazarmă. Dar nu știe ce s-ar putea 
întâmpla dacă ar da ordin să pornească împotriva templului și 
să-l ia cu asalt. lar dacă Ptahuser ar reuși să-i întoarcă împotriva 
ta, medjai n-ar putea să le opună rezistenţă și atunci ne vom 
pomeni noi asediați în acest palat. 

Keops se încruntă, apoi zise: 

— Suntem siguri de trupele de la Heliopolis și știu că 
Sendjemib, care conduce acum clerul lui Ra, ne este devotat. 
Trebuie trimis în grabă un mesager la Heliopolis pentru ca 
trupele lui Rau să ne vină în ajutor. Deocamdată, trebuie să 
câștigăm timp. Cel puţin, până mâine. 

— Desigur, dar cum? 

— Rămânând pasivi. Dacă trimiţi medjai să atace templul, ar 
fi un act de violenţă care ar putea să supere poporul și să-l 
întoarcă împotriva noastră. Pe de altă parte, nu pot să mă duc 
să vorbesc cu Ptahuser, ar fi un semn de slăbiciune din partea 
mea. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem, așteptând 
sosirea războinicilor lui Rau, este să nu lăsăm trupele de la 
Memfis să treacă de partea susținătorilor templului. Kahif să-și 
țină oamenii în cazarmă, dar medjai să ocupe poziţii în 
apropiere, ca să poată să intervină dacă s-ar stârni o revoltă, și 
vreun răzvrătit ar încerca să-i ducă la templul lui Ptah ca să 
treacă de partea preoţilor trădători. Tu, ca vizir, trebuie să te 
duci alături de Kahif, ca să-i domolești pe cei care ar vrea să se 
revolte și să trimită iscoade la templul lui Ptah, ca să vadă ce se 
întâmplă. Căci ne putem teme ca preoții să îndemne poporul să 
pornească împotriva palatului. Și, nefiind încoronat în mod 
oficial, sunt doar un simplu prinţ, fără aura divină a Maiestăţii 
regale. In orice caz, deocamdată n-ar fi bine să fiu văzut 
intervenind alături de tine pe lângă trupa din Memfis. Du-te, 
unchiule, și să fiu anunţat de orice lucru grav care se petrece. 
Voi vedea atunci dacă trebuie sau nu să intervin personal. 


Totuși, să fie puse gărzi înarmate la palatul mamei mele și al 
soțiilor mele, căci nu se poate ști niciodată cum va reacţiona 
poporul. Mai e posibil ca tâlharii să profite de o astfel de agitaţie 
ca să încerce să ne jefuiască bunurile. Pe Ptahuser lasă-l să 
latre! Ne vom ocupa mâine de el și de preoţii lui Ptah. Curând se 
va face noapte: fiecare se va întoarce la el acasă, căci nevoile 
zilnice au pentru popor mai mare importanță decât marile 
diatribe politice, despre care știu că nu le vor schimba cu nimic 
viața, că nu au efecte pozitive decât pentru cei care le rostesc. 
Totuși, atâta timp cât nu am fost încoronat, nu pot acţiona așa 
cum aș vrea împotriva clerului lui Ptah și a tuturor acelora care 
vor să mă împiedice să urc treptele tronului tatălui meu. 

După cum presupusese Keops, în timpul nopţii nu avu loc 
niciun incident. Poporul care se adunase în fața templului se 
răspândise la căderea nopţii, mulţi dintre bărbaţii veniţi acolo ca 
să caște gura fiind chemați de soţii acasă și la treburile 
gospodăriei. Zuhor lăsase doar un cordon de oameni înarmați în 
jur, ca să nu dea voie nici unui preot să iasă din templu. A doua 
zi, trupa de la Heliopolis, sosită în cursul dimineții, lua poziţie în 
jurul templului și începea asediul. Motivul executării lui Rahotep 
fusese trecut sub tăcere poporului, după dorinţa lui Hetep-heres, 
dar Nefermaat luă iniţiativa să-l dezvăluie public, pentru ca 
preoții lui Ptah să nu poată folosi secretul acestei morți 
pretinzând că fusese consecința cruzimii lui Keops, dornic să 
scape de orice rival. Se exprimă el însuși în faţa curții și în fața 
ofiţerilor trupei de la Memfis, reaminti faptele, diferitele 
asasinate deja parțial uitate de cei mai mulţi dintre ei, sublinie 
faptul că Marea Soţie Regală descoperise complotul și îl lăsase 
pe fiul ei vinovat să-și ia singur viaţa. Aminti de clemenţa lui 
Keops, străin de toate acestea, care nu se opusese ca Rahotep 
să aibă înmormântarea princiară, în ciuda crimelor sale, și care îl 
ridicase la rang de guvernator al uneia dintre cele mai 
importante provincii ale regatului pe celălalt frate al său care, 
totuși, își manifestase pe faţă pretenţiile la coroană. Convinși de 
aceste argumente, oamenii trupei de la Memfis, sub ordinele lui 
Kahif, își manifestară dorinţa să participe la asediul templului lui 
Ptah și cerură o pedeapsă exemplară pentru preoţii rebeli. 


e CAPITOLUL XIV e 


Keops aștepta să fie încoronat ca să încheie socotelile cu 
preoţii lui Ptah. Aceștia, bine baricadaţi în spatele zidurilor 
exterioare ale templului, susțineau cu atât mai ușor asediul cu 
cât soldaţii care îl încercuiau nu încercau vreun asalt, limitându- 
se să interzică orice comunicare a asediaţilor cu exteriorul. 
Având în vedere că templul deţinea rezerve importante de 
grâne și alimente, că avea grajdurile pline de vite, deși erau 
considerate sacre, și că alimentarea cu apă se făcea direct cu 
pânza freatică de sub albia Nilului, un astfel de asediu putea să 
dureze aproape la infinit. Dar Keops nu se grăbea. Dorise ca 
riturile încoronării să aibă loc în preajma perioadei de inundație, 
cu puţin timp înainte de apariţia stelei Sothis, în momentul 
răsăritului soarelui care anunţa creșterea salvatoare a apelor. 
Astfel, poporul ar fi fost tentat să facă legătura între încoronare 
și creșterea apelor, ceea ce ar fi accentuat și mai mult în mintea 
lor însușirea divină a noului suveran. 

A sosit, așadar, ziua mult dorită a încoronării și a urcării pe 
tron a regelui. Dădu ocol în fugă Zidului Alb, fortăreaţa iniţial 
construită de Narmer și, de atunci, inclusă în zidurile Memfis- 
ului, ceea ce constitui o ocazie de a arăta poporului frumusețea 
corpului său gol, vigoarea și rapiditatea alergării. Apoi primi 
coroana albă a Sudului, coroana roșie a Nordului, apoi coroana 
dublă, unirea acestor două coroane formând pschent-ul. Așezat 
pe o litieră înaltă purtată de șaisprezece demnitari, având pe 
cap dubla coroană, însoţit de purtătorii de evantaie, precedat de 
numeroși soldaţi și urmat de cortegiul lung al mai-marilor 
regatului, se întoarse la palatul lui Snefru, unde primi, în marea 
sală a tronului, omagiul guvernatorilor de provincii, Prietenilor și 
tuturor marilor demnitari ai regatului. 

A doua zi a fost consacrată primirii ambasadorilor străini, 
aducătorilor de tributuri: libienii, în numele zeului lor Ach, 
conducătorului poporului tehenu, cu părul mare și negru 
împodobit cu oase, care mergea totdeauna gol, purtând doar o 
rigidă teacă peniană ridicată agresiv, conducătorul poporului 
temehu, cu părul mai deschis la culoare, cu ochi albaștri, 
purtând bucăţi de pânză legate pe șolduri ca egiptenii, oameni 
ai lui Deșer și Baket, care își aduceau tributul de capre și de oi, 


de măgari și de bovine, de gazele, de lei captivi, curmale și 
ierburi aromate din deșert; nubienii cu pielea închisă la culoare, 
cu profil drept, și ei tot goi, aduceau oameni mici de statură, pe 
care îi capturau departe spre sudul ținutului lor, către mlaștini, 
de unde păreau că se ivesc apele Nilului, și mai ales aur fin, 
fildeș de elefanți, piei de animale sălbatice, gheparzi în lesă, 
maimuțe cu coadă lungă și struţi cu pene preţioase; oamenii 
roșcovani din Punt veneau încărcaţi cu fildeși de elefanţi, dar 
mai ales cu rășini aromate, mirt, tămâie; beduinii shasu din 
deșertul oriental, cu pânze împestrițate pentru împodobirea 
locuinţelor, cupru, malachit și peruzea; cananeeni veniţi din 
cetățile maritime din Kharu, ușor de recunoscut după barba 
stufoasă și hainele lungi și brodate, încărcaţi de vase cu forme 
elegante, obiecte din metal, urcioare închise cu vinuri 
aromatizate, cutii din lemn preţios pline de unguente, sipete 
încărcate cu bijuterii din aur și argint, lapislazuli și alte pietre 
rare, prețuite de bijutierii din Memfis, flacoane cu parfumuri 
preparate într-o oază de lângă Marea Sării. 

Toţi aduseră omagiu noului stăpân al celor Două Regate și toţi 
îl asigurară de prietenia stăpânilor lor, a suveranilor lor. 

În timpul acestor primiri, al tuturor acestor ceremonii, care au 
durat câteva zile, Marea Soţie Regală se așeză puţin mai 
retrasă, dar alături de Keops, iar în spatele său, cele trei soţii ale 
sale, pe corpul lor mulându-se veșminte strâmte și lungi, purtate 
ca o piele de panteră care acoperea umărul și braţul stâng, 
lăsând gol celălalt braţ, toate având peruci grele, coafate astfel 
încât să apară ca tripla manifestare a zeiţei-vultur din sud. Și, în 
fiecare noapte, noul rege ţinu să-și onoreze pe rând fiecare 
dintre soții. 

— Keops, Kufu, stăpânul meu, regele meu, iubitul meu, zise 
suspinând Henutsen, în seara în care soțul ei veni în camera ei, 
pe patul în care se îmbrăţișară, simt că mă dispreţuiești, mi-e 
teamă că nu mă mai iubeşti. Întreaga ta iubire se îndreaptă spre 
acea străină, acea femeie venită de departe, pe care ai făcut-o 
soția ta, vrând să fie egala noastră, acea femeie care acum este 
regina celor Două Regate. 

— Regină a celor Două Regate ești și tu acum, Henutsen, îi 
atrase atenţia Keops. Este adevărat că flacăra lui Hathor arde în 
mine pentru ea, dar nu te iubesc mai puțin... 


— Cum să te cred? îl întrerupse ea. De când te-ai întors cu ea 
din acea călătorie nefericită, cu multe luni în urmă, nu te-ai mai 
apropiat de mine, nici măcar nu mi-ai mai cerut să cânt pentru 
tine. Mă simt singură și părăsită. 

— Ce vorbe rostești? Ai alături pe copiii tăi, pe fiii și pe fiica 
noastră, pe Khamernebti, foarte mică, dar deja drăguță și vioaie, 
trăiești în preajma lui Meritites, care se uită la tine ca la o soră, 
și a copiilor ei, care te consideră ca a doua lor mamă; ești 
înconjurată de servitori; zilnic vin să te viziteze vechile tovarășe 
de joacă, ai o grădină și o locuinţă pline de frumuseți. 

— Cât valorează toate astea fără tine? Aș prefera să trăiesc 
într-o colibă, fără servitori, fără grădină, dar cu tine toată ziua, 
toată noaptea, în fiecare zi și în fiecare noapte. 

— Ştii bine că asta nu se poate. Acum sunt rege, tu însăţi fiind 
regină. Trebuie să ne asumăm aceste funcții divine. 

— Aş face-o cu dragă inimă dacă n-ai iubi pe o alta, dacă nu i- 
ai hărăzi ei nopţile și o parte din zile, dacă nu m-ai dispreţui, așa 
cum ai făcut în ultima vreme... 

— Henutsen, alungă din inima ta orice urmă de gelozie, 
pornirea care îţi chinuie sufletul. Comportă-te așa cum a făcut 
față de tine Meritites, fiica mamei mele, cea de la care am 
primit sângele divin al lui Horus. Te-ai bucurat de cea mai mare 
parte a favorurilor mele timp de ani de zile și în acest timp cu 
tine mi-am petrecut nopţile, atunci când nevoile implacabile nu 
mă ţineau departe de casa noastră. Acum trebuie să accepti 
pasul înapoi în favoarea alteia. Spre ea se îndreaptă valul 
dorințelor mele, acum, ea este favorita mea. Trebuie să te 
obișnuiești. Și, în loc să dai glas nemulțumirii și regretelor amare 
când sunt alături de tine, ca în seara asta, ar trebui să uiţi tot ce 
nu este în acest moment dragostea noastră, să trăiești doar 
această clipă pură, fără alte temeri, să te bucuri deplin de 
iubirea noastră, fără să te gândești nici la ce a fost, nici la ceva 
fi. Așa trebuie să gândești și să te comporţi, ca inimile noastre 
să fie pline de bucurie și ca să fii pe plac soţului și suveranului 
tău. 

Henutsen întoarse capul și murmură: 

— Dacă asta e dorința stăpânului și iubitului meu, așa voi 
face, spre marea sa mulțumire. 

Dar natura înflăcărată a tinerei femei nu se putea mulțumi cu 
simple vorbe, cu o supunere pasivă. Chiar și plăcerea de care se 


bucurase în acea seară alături de soțul ei fusese umbrită de 
pizma ascunsă, în pofida sfaturilor înțelepte primite de la el. 
Rămasă singură, departe de Keops, instalat în palatul regal 
împreună cu a treia soţie, Henutsen își aminti de celelalte nopţi 
petrecute cu soțul ei și i se păru că era mult de atunci, căci 
zilele de la plecarea lui Keops la Byblos și de la întoarcerea lui 
cu o altă femeie i se păreau că durează la infinit. Atunci luă 
hotărârea să pună în practică ceea ce plănuise, dar amânase 
până atunci: să facă o nouă vizită lui Sabi. Era curioasă să afle 
ce i se întâmplase cu adevărat lui Tjazi din noaptea memorabilă 
în care îi salvase viața în templul lui Ptah, dacă murise, ceea ce 
era cel mai bun pretext ca să mai afle câte ceva de la magician. 
Gândul acesta îi permise să alunge un altul sau mai curând să-l 
ascundă: noaptea, de câteva ori, nu reușea să-și dea seama cu 
exactitate dacă, în timpul somnului sau în momentele când era 
trează, el fusese alături de ea, o cuprinsese în braţe și chiar 
încercase să se unească cu ea, fără să-i dea plăcerea la care 
spera. Probabil pentru că nu se afla lângă ea în realitate. Căci 
zadarnic își ascundea puterea de fascinaţie pe care o exercita 
asupra ei și probabil asupra multor femei. Respinse gândul de a 
fi mângâiată de el și totuși dorea asta în adâncul sufletului, fără 
să-și formuleze acest gând cu claritate. Probabil că, de teamă să 
nu descopere în inima ei ceea ce refuza să admită, amâna 
permanent hotărârea de a se duce la el. 

În sfârșit, într-o dimineaţă, umplu coșul cu darurile obișnuite 
și părăsi reședința pe o ușă ascunsă, fără să fie văzută de 
servitori, căci, acum când devenise o soție regală, nu putea, în 
principiu, să iasă decât în lectică, alături de gărzi și de 
însoțitoare. Nu se opri la Ptahmaau, ebenistul, căci vizita ei ar fi 
atras pe mulţi curioși, dornici să aducă un omagiu noii regine. Se 
duse direct la locuinţa lui Sabi, cât putu de discret. De aceea, 
nu-și pusese la gât colierul greu și nu îmbrăcase rochia lungă de 
in: venise ca o ţărancă ieșită la câmp, cu o bucată de pânză 
strâmtă legată în jurul șoldurilor, care îi lăsa descoperiţi sânii 
frumoși, părul fiind legat la spate cu o bantă lată, care îi 
acoperea fruntea. 

Primul șoc îl avu Henutsen imediat ce se deschise ușa: nu o 
întâmpină piticul, ci chiar Tjazi în persoană. Rămase fără grai în 
prag, în timp ce nubianul deschidea larg ușa și o invita cu un 
gest să intre. Îl privi un moment, insistând asupra părului creţ și 


a frunţii: nu zări nici cea mai mică cicatrice! Și totuși, era sigură 
că îl văzuse pe Rahotep despicându-i capul. În orice caz, văzuse 
cu ochii ei cum ţâșnise sângele. Așa i se păruse, dar își zise că, 
din cauza panicii, își imaginase un lucru care nu se întâmplase. 
De altfel, după cucerirea templului și arestarea complotiștilor, 
Zuhor o asigurase că nu descoperise nici cea mai mică urmă de 
sânge. Este adevărat că era cam întuneric în acele săli prost 
luminate de făclii și ar fi fost posibil să nu observe niște urme 
maronii pe dale. 

Se hotări să intre, și servitorul închise ușa în urma ei. Tânăra 
femeie îi zise imediat: 

— Tjazi, vreau mai înainte de orice să-ți mulțumesc pentru 
cum m-ai apărat în templu, căci mi-ai salvat viaţa. Până acum, 
n-am avut ocazia să-ți spun asta. Află, totuși, că m-am gândit 
deseori la tine și mi-a fost tare teamă că Rahotep te-a ucis. 

Nubianul se uită la ea fără să răspundă, părând că nici măcar 
nu înțelege ce-i spunea. 

— Presupun, continuă ea, că vorbesc prea repede. Am văzut 
că știi câteva cuvinte egiptene, dar poate că nu înţelegi bine 
limba noastră, căci, contrar a ceea ce crezusem, nu ești nici 
surd, nici mut. Uite un dar drept mulțumire. 

Și îi întinse coșul plin de fructe și alte bunătăți. El îl luă, se 
înclină, îi făcu semn să rămână pe loc și se retrase. Henutsen se 
gândi cu recunoștință la zeul Ptah, pentru că totul se întâmplase 
în templul său, mulţumindu-i că putuse cruța astfel pe un om 
care-i luase apărarea și căruia îi datora viaţa. Uitase că Rahotep 
îl acuzase de uciderea celor trei mesageri trimiși la Byblos de 
Hetep-heres. 

Nubianul se întoarse curând și îi făcu semn să-l urmeze. Ca de 
obicei, Henutsen a fost dusă în camera unde stătea tot timpul 
Sabi sau unde își primea vizitatorii. Și, tot potrivit obiceiului, 
Sabi stătea turcește pe rogojina groasă ce acoperea patul din 
cărămizi. In faţa lui era așezat coșul dat de ea nubianului. După 
ce acesta se retrase și Henutsen se așeză în faţa lui, Sabi zise: 

— Sănătate și frumusețe, iată ce îţi urez! Te aşteptam; ai 
ezitat mult timp înainte să vii. 

— Nu uita că acum sunt o Soţie Regală. 

— Dar ești cu atât mai liberă cu cât soţul tău te neglijează și 
trăiește în marele palat cu noua sa soţie, cea despre care îţi 
vorbisem. 


— Este foarte adevărat, Sabi, că prezicerile tale s-au adeverit. 
Cu o singură excepţie: soțul meu n-a fost asasinat. 

— Ti-am spus că va muri? Totdeauna ţi-am anunţat 
amenințările care planează asupra lui. Și nu s-a încercat 
asasinarea lui? 

— Adevărat, recunoscu ea. Dar mi-ai spus să mă feresc de 
Neferu, deși era nevinovat, în timp ce adevăratul vinovat era 
Rahotep. 

— lar te aventurezi și îmi interpretezi greșit avertismentele: n- 
am pronunţat niciun nume. Ti-am atras atenţia asupra fiului 
regelui, și tu ai rostit numele lui Neferu. Eu văzusem foarte bine 
că instigatorul acestor comploturi era unul dintre fiii regelui, dar 
nu puteam să deslușesc exact care dintre ei. Văzând că îl 
bănuiai pe Neferu, nu te-am contrazis, dar ţi-am spus să nu te 
adresezi lui Rahotep, despre care credeai că te poate ajuta. 
Adu-ţi aminte. Și nu uita că ţi-am sugerat să supraveghezi 
templul lui Ptah. Cred că ţi-am arătat cea mai bună cale de 
urmat. 

Henutsen se văzu nevoită să recunoască faptul că avea 
dreptate, apoi, arătând spre coș, zise: 

— Am vrut să-i ofer aceste daruri lui Tjazi, ca să-i mulțumesc 
că a intervenit atunci când Rahotep a încercat să mă omoare. 

— Primise de la mine poruncă să te apere împotriva tuturor 
celor care ar fi dorit să-ţi facă rău. Și așa a facut. 

Această grijă pe care i-o purta Sabi o emoţionă, dar evită să 
facă cea mai mică aluzie. 

— Crezusem că a murit, spuse ea, căci mi s-a părut că l-am 
văzut cu capul despicat de lovitura de secure dată de Rahotep. 

— Nu te înșeli. A avut capul despicat. 

— Totuși, când și-a revenit după o lovitură care ar fi trebuit să 
fie mortală, mi s-a părut că nu a rămas cu nicio cicatrice. 

— Exact, ai vazut bine. Chiar poţi să-i examinezi cu atenție 
capul, n-ai să găsești nimic, nici cea mai mică urmă. Nu este 
asta o dovadă a puterii mele? Căci, atunci când a fost adus la 
mine, era mort. lar eu i-am redat viaţa și am șters urmele unei 
lovituri mortale pentru orice ființă omenească. Dar, din păcate, 
n-am putut să-i redau și graiul: a rămas mut pe vecie. 

Henutsen rămase un moment tăcută, fiindu-i greu să 
recunoască atotputernicia celui din faţa ei. Apoi își aminti ce 
spusese Rahotep despre Tjazi. 


— Este adevărat, întrebă ea, că el a luat viaţa celor trei 
mesageri ai reginei? E vorba de cei a căror moarte mi-ai 
anunţat-o chiar tu. 

— Cine ţi-a mai spus și asta? Cum putea Tjazi, pe care l-ai 
văzut în casa mea de fiecare dată când ai venit, să alerge după 
mesageri ca să-i omoare? Și de ce mi-aș fi trimis servitorul să 
facă una ca asta? 

— In acest caz, ce căuta Tjazi în templul lui Ptah și de ce a 
anunţat moartea lui Keops, deși nu era adevărat? 

— Henutsen, deși am puteri imense, după cum ai putut să-ţi 
dai seama, există lucruri pe care nu reușesc să le văd. Am 
întrezărit că autorul asasinatelor era unul dintre fiii regelui, după 
cum ţi-am spus, dar nu reușeam să-mi dau seama care era. Dar 
voiam să te ajut, voiam să fiu sigur de numele acestui om. De 
aceea am luat legătura cu preoții lui Ptah, pe care îi știam 
compromiși, prin intermediul servitorului meu. Astfel am putut 
afla că se vor întâlni cu pretendentul la tron care avea să poarte 
o mască de ibis. Atunci mi-a venit ideea să-l demasc trimițându-l 
pe Tjazi ca să-i anunţe moartea lui Keops. Eram convins că acest 
om complota împotriva lui și că o astfel de dezvăluire îl va face 
să-și dea masca jos. Dar știam foarte bine că tentativa împotriva 
lui Keops eșuase și că Ineki era mort. 

— Cum ai fi putut să știi toate astea? 

— Intrebarea ta mă jignește. Nu ţi-am spus că pot să mă 
dedublez și că, în somn, sufletul meu poate să ajungă 
instantaneu acolo unde doresc? În felul acesta am venit alături 
de tine, noaptea... 

— Ce, tu ai venit la mine în timp ce dormeam? Te-am visat 
pentru că erai lângă mine? 

— Cum altfel? o întrebă Sabi, zâmbind, mulțumit că nimerise 
bine, imaginându-și că ar fi putut să-l viseze. 

Rămaseră un moment tăcuţi, privindu-se parcă provocator. Ea 
nu știa ce hotărâre să ia și lupta împotriva admiraţiei față de un 
om atât de puternic, atât de stăpân pe viitor și chiar pe viaţă, 
precum și împotriva fascinaţiei fizice exercitate asupra ei. El 
însă aștepta cu răbdare, sigur de victoria finală. 

Deoarece tăcerea începea să devină apăsătoare, Sabi luă 
iniţiativa: 


— lar acum, te afli în faţa mea ca să-mi ceri să intervin 
împotriva acelei rivale, noua soţie a lui Keops, pe care ţi-am 
anunţat-o, și ai venit și ca să-ţi ţii promisiunea. 

— Ce promisiune? întrebă ea, deși știa la ce făcea aluzie. 

— Oare uiţi chiar atât de repede? Nu mi-ai cerut într-o zi să-ţi 
spun care sunt dușmanii soţului tău și n-ai jurat, invocând-o pe 
Maat, că, dacă se va întoarce cu femeia cu care ţi-am spus că se 
pregătea să se căsătorească, îmi vei îndeplini dorința? lar eu, 
după ce ţi-am spus care sunt dușmanii lui Keops, nu te-am și 
apărat de omul care voia să-ţi ia viaţa, trimițând lângă tine, fără 
să știi, pe cel mai credincios servitor al meu? Și, ca să te 
salveze, nu și-a riscat viaţa, nu s-a ales cu o rană care ar fi fost 
mortală dacă n-ar fi acţionat magia mea? lar acum, când ești 
regină, cu ce te-ai ales? Ce ai în plus? In schimb, soţul tău și-a 
întors faţa de la tine, te-a făcut regină, titlu inutil, pe care îl 
împărţi cu alte două femei, și te-a părăsit. Nu ţi-am spus oare că 
eu te voi face regina spiritelor, că voi face din tine o regină 
adevărată, chiar mai puternică decât regele celor Două Regate? 
Și nu te-am asigurat că nu vei putea avea un soț mai bun decât 
mine, că vei avea dreptul la toată puterea mea, că voi fi alături 
de tine ca un taur tânăr, ca ţapul lui Mendes? 

— Este adevărat că mi-ai spus toate astea, este adevărat că 
am jurat, recunoscu Henutsen. 

— Atunci, ce aștepți ca să-ţi ţii promisiunea, ca să urci în 
acest pat de cărămidă, care este tronul meu glorios, ca să 
primești dragostea mea, ca să te fac suverana mea și să mă 
recunoști ca stăpân al tău? 

Fără să se mai lase rugată, Henutsen se ridică; își desfăcu 
panglica lată și își lăsă părul bogat să se reverse pe umeri, își 
desfăcu bucata de pânză prinsă pe șolduri, o lăsă să alunece și 
se întinse lângă bărbatul care știuse să o farmece. 


e CAPITOLUL XV e 


Primul lucru făcut de Keops, după urcarea pe tron, a fost să se 
debaraseze de clerul lui Ptah. Timp de câteva zile, emisari 
trimiși în rândul poporului răspândiseră zvonul că preoţii zeului 
erau niște trădători, că mai întâi complotaseră ca să pună capăt 


vieţii lui Snefru, ceea ce și reușiseră, apoi ca să-l asasineze pe 
moștenitorul legitim, pe Keops, așa cum puteau depune 
mărturie numeroase persoane sus-puse; că setea lor de sânge îl 
urmărise pe prinţul moștenitor până în îndepărtatul Byblos, 
unde corupseseră ofițeri ca să-l doboare pe prinţ ca pe un copac 
din pădurea de cedri. De aceea, când medjai și trupa de la 
Heliopolis au luat cu asalt templul lui Ptah, poporul s-a adunat 
ca să dea o mână de ajutor soldaţilor lui Keops și să ceară 
executarea conspiratorilor, a asasinilor. După cucerirea 
templului și capturarea preoţilor, Keops se limită doar la 
executarea lui Ptahuser, ale cărui intenţii criminale erau 
evidente, căci mărturisise că avusese cunoștință de faptele 
îngrozitoare ale lui Rahotep și ordonase să fie zidit Neferu. 
Celorlalţi șefi ai clerului li se confiscaseră toate bunurile și 
fuseseră trimiși la muncă în carierele de la Hatnub, în Egiptul de 
Mijloc, și Rohanu, din Egiptul de Sus. Preoţii de mai mică 
importanţă au fost trimiși separat la alte temple din întreg 
regatul. După care templul lui Ptah a fost închis. Cireada sacră a 
fost dusă la pășuni, alimentele adunate, împărţite poporului. 
Porţile au fost sigilate, și oameni înarmaţi aveau grijă să nu fie 
forțate. Câmpurile și cirezile care aparținuseră templului au fost 
împărțite între templul lui Ra și clerul său de la Heliopolis și 
domeniile regale. 

Deoarece poporul începuse să murmure în urma acestei 
hotărâri, întrebând ce zeu aveau să onoreze și în ce templu vor 
putea să aducă ofrande, Keops ieși în balconul apariţiilor, situat 
deasupra porţilor marelui palat, și promise că va fi construit un 
templu unic, unde va fi adorat spiritul divin care conducea 
lumea, spirit care se manifesta în Ra, soarele, generator de 
viață, sursă de lumină, dar care regenera universul dincolo de 
aceste simple aparenţe. In ceea ce privește ofrandele, puteau să 
le ducă în sanctuarul zeului Snefru, de la poalele piramidei, 
precum și la templul lui Ra de la Heliopolis. 

Am doilea act al său a fost numirea unui nou vizir. Căci 
Nefermaat venise în faţa lui și zisese: 

— Keops, stăpâne, nepoate și regele meu, vin să cer 
Maiestăţii Tale să-mi ia de pe umeri povara demnităţii de vizir. 
Mă simt bătrân; ani de zile m-am ocupat de treburile regatului, 
am fost ochiul și braţul tatălui tău, zeul, al fratelui meu mai 
mare, regele celor Două Regate. Puterea m-a obosit și am inima 


frântă, căci în puţine zile am pierdut un frate, pe care îl iubeam 
și-l veneram, o fată, care era soarele meu, și un ginere și nepot 
în care îmi pusesem multe speranţe și la care ţineam tare mult; 
speram să-l faci vizir în locul meu, după ce vei ajunge pe tron. 
Pentru că e bine ca fiecare să ocupe locul care se potrivește 
propriului suflet, puterilor și capacităţilor sale, iar atunci când 
vine vremea bătrâneții, care ar trebui să fie cea a înțelepciunii, 
să știe să cedeze acest loc altora mai tineri și mai potriviţi decât 
el. Vreau să mă retrag din viața publică, să mă bucur liniștit de 
bătrâneţe. Tatăl meu, zeul, fratele meu, zeul, mi-au lăsat 
moștenire domenii frumoase, un palat și grădini de care nu am 
avut niciodată timp să profit, fiind foarte ocupat cu treburile 
zilnice. Acum a venit timpul să mă bucur și să fac din fiecare zi o 
sărbătoare. Fratele meu Kanefer, celălalt unchi al tău, gândește 
la fel și ar vrea și el să se bucure de avantajul anilor. Vrem să 
mergem împreună la vânătoare și la pescuit în stufărișuri, să 
jucăm senet, să ne bucurăm de dansurile frumoase ale 
concubinelor noastre. De aceea, fratele tău Neferu fiind acum, în 
urma voinţei Maiestăţii Tale, guvernatorul provinciei din sud, eu 
și unchiul tău îţi sugerăm să-l numești vizir pe vărul tău 
Hemiunu. A primit primele iniţieri, a studiat în câteva temple, a 
căpătat alături de tatăl său experienţă în relaţiile cu oamenii și 
cu conducerea treburilor ţării. Ştie cum se administrează o 
provincie, știe cum se administrează un tezaur și a comandat în 
mod glorios armata adunată de tatăl tău, zeul, pentru apărarea 
provinciei de la graniţa cu Nubia. Noi credem că nimeni nu e mai 
potrivit decât el să ocupe demnitatea de vizir. 

— Nefermaat, unchiul meu drag, i-a răspuns Keops, află că 
doar cu mare regret și fără voia mea te las să pleci, căci ai 
îndeplinit îndatoririle de vizir, timp de mulţi ani, așa cum nimeni 
nu a făcut-o mai bine înaintea ta. Dar îţi înţeleg motivele și e 
bine, într-adevăr, ca vârstnicii să lase locul celor mai tineri, ca 
să se bucure liniștiți, în ultimii ani pe care îi mai au de trăit sub 
soare, în livezile lui Osiris. De aceea, îţi retrag, după dorinţa ta, 
demnitatea de vizir și îl voi pune în locul tău pe vărul meu 
Hemiunu. Nu-l cunosc prea bine, căci am trăit totdeauna 
departe de el. Dar sunt convins că are toate calităţile ca să fie 
un bun vizir, deoarece tu garantezi pentru el și vorbele tale 
ajung în inima mea ca vorbele lui Maat. 


Keops intră în marea sală de audienţe a marelui palat și își 
ocupă locul pe tron, un jilţ din lemn aurit, cizelat cu măiestrie. 
Avea pe cap coroana pschent şi ţinea în fiecare mână biciul și 
toiagul încrucișate la piept. Hemiunu se aruncă atunci la 
picioarele sale, condus de Setribi, noul maestru de ceremonii. 
Purta veșmântul de vizir, care îi urca pe piept și cobora până la 
genunchi. Se prosternă, atinse podeaua cu nasul, apoi își 
îndreptă spatele și rămase în genunchi, așezat pe călcâie, cu 
mâinile pe coapse, ascultându-l pe Keops. Regele îi aminti 
îndatoririle de vizir, felul în care trebuia să facă să domnească 
dreptatea, să se îngrijească de aplicarea justiţiei și menţinerea 
ordinii, precum și supravegherea depozitelor de grâne ale 
statului, cu ajutorul cărora se putea face faţă zilelor rele, când 
foametea își arăta colții; organizarea de expediţii la mine și 
marile lucrări precum construirea de temple sau săparea unor 
canale; ridicarea impozitelor și gestionarea banilor, precum și 
repartizarea pământurilor și irigarea ogoarelor. La sfârșit, zise: 

— Trebuie să lucrezi totdeauna în acord cu Maat, spre marea 
sa mulțumire. Trebuie să-l susţii pe cel slab în faţa celui 
puternic, să dai pâine celui flămând, de băut celui însetat, să-l 
îmbraci pe cel gol, căci regele e părintele poporului său. Trebuie 
să-l pedepsești pe omul rău, să-l alungi pe cel avid, să-i respingi 
pe cei care ar încerca să mituiască pentru a obţine avantaje, 
trebuie să hăituiești corupţia ca pe un animal dăunător, trebuie 
să faci să domnească dreptatea, și frumusețea să străbată 
întreaga ţară, împinsă de vântul din nord. Află că vizirul are o 
sarcină grea, rangul lui e invidiat și totuși e amar ca fierea. 

Al treilea act al domniei lui Keops a fost începerea unor mari 
lucrări, la care se gândise de mult timp. 

Se duse pe șantierul Piramidei din Nord, unde Anhaf lucra cu 
înfrigurare. Când cobori din lectica în care fusese nevoit să se 
deplaseze, potrivit etichetei inviolabile, arhitectul se prosternă 
la picioarele lui, dar el se grăbi să-l ridice. 

— Anhaf, îi zise el, mergând alături de arhitect, în direcţia 
unor muncitori care târau pietrele pe rampa de pământ care 
acum se ridica foarte sus de-a lungul flancurilor monumentului, 
în cât timp crezi că vei termina lăcașul de milioane de ani al 
tatălui meu? 

— Stăpâne, am sporit numărul muncitorilor, dar gândește-te 
că la această construcţie se lucrează abia de trei ani. Până se va 


așeza ultima piatră în vârf, până când vom fixa învelișul pe 
fiecare față, pentru ca piramida să fie netedă și strălucitoare ca 
razele perfecte ale soarelui, vor mai trece încă doi sau chiar trei 
ani. Apoi va trebui terminat drumul de acces, construit templul 
zeului și templul de primire, ceea ce va mai cere cel puţin un an. 

— Anhaf, nu pot aștepta atât de mult timp până să încep 
construirea monumentului ce va fi opera eternă a domniei mele, 
o piramidă ce va depăși în mărime și în frumuseţe pe toate 
celelalte care au fost ridicate până acum. 

— Știu, stăpâne, cât ești de nerăbdător, pentru că mi-ai vorbit 
deja de această ambiţie. Și este un lucru frumos, căci unii 
suverani se gândesc doar cum să-și mărească statele, să-și 
sporească bogăţiile, chiar dacă în detrimentul vecinilor și chiar 
al propriilor supuși, pe când tu vrei să construiești un monument 
care să sfideze timpul și să rămână simbolul măreției Egiptului și 
al frumuseţii zeului. 

— Anhaf, m-ai înțeles perfect. Acum ar trebui să alegem locul 
unde va fi construită piramida. 

— Acesta este primul lucru ce trebuie făcut. Dar, stăpâne, 
cum să conduc toate aceste lucrări? Mi-ar trebui câţiva arhitecţi, 
ca să mă ajute să gândesc monumentul și să-i trasez planurile. 

— Îți voi da tot ce vei avea nevoie. lar planurile le vom face 
noi doi. În privinţa colaboratorilor, îți dau voie să alegi pe cine 
vrei din cadrul confreriei tale, pe cei pe care îi consideri în stare 
să te ajute. În rest, vei putea dispune de toată forţa de muncă 
ce îţi va fi necesară. În timpul inundaţiei, toţi ţăranii acestei ţări 
sunt disponibili. Trăiesc în satele lor de deasupra apelor, 
așteptând ca ele să se retragă. Atunci îi vom folosi la aceste 
munci, iar ei vor primi în schimb tot ce le trebuie pentru hrana 
lor și a familiilor și vor fi și plătiţi pentru truda lor. Și vor lucra cu 
și mai mare tragere de inimă pentru că vor înălța acest 
monument de eternitate pentru un zeu. Apoi, după ce apele vor 
scădea și vor fi chemaţi de munca pe ogoare, îţi vor mai rămâne 
destui muncitori ca să ridici pietrele și să le fixezi, în timp ce în 
cariere vor fi pregătite altele. Grânarele sunt pline, avem 
rezerve mari și, în urma inundaţiei care se dovedește deosebit 
de favorabilă anul acesta, proviziile noastre vor spori atât de 
mult, încât va trebui să construim alte depozite. In rest, 
înțelepciunea tatălui meu a făcut ca tezaurul să fie plin de aur, 
argint, cupru și toate acele obiecte preţioase cu care vor putea 


fi recompensaţi slujitorii fideli ai Maiestăţii Mele și să plătim 
străinilor produsele indispensabile cumpărate de la ei. Domnia 
mea începe sub privirea favorabilă a zeului. Așa să fie toți anii 
care îmi vor fi daţi să trăiesc! 

Apoi se îndreptă, împreună cu Anhaf, spre Piramida din Sud, 
urmat la o distanţă respectuoasă de Prietenii, numeroși, deși 
numiţi Unici, ai Maiestăţii Sale, de gărzi și de scribi. Câţiva preoţi 
trăiau în case de pământ bătătorit, construite în vecinătatea 
templului funerar, ca să întreţină cultul zeului Snefru sub 
ordinele lui Neteraperef. El avea grijă de păstrarea și 
supravegherea  comorilor adunate în sălile tainice ale 
monumentului. Ca să-l ajute în această misiune delicată, Keops 
îi dăduse vreo douăzeci de soldaţi, cu sarcina de a face de pază 
la intrarea în piramidă. Și pentru că noul faraon luase hotărârea 
să facă o inspecţie a bunurilor depozitate acolo, gărzile cu torţe, 
câţiva scribi și Neteraperef îl însoţiră în galeriile întunecoase, 
care duceau în pantă domoală în prima sală subterană. Aceasta 
era aproape plină cu un anumit număr de obiecte de tot felul, 
căci acolo fuseseră depuse toate bunurile neperisabile aduse ca 
tribut, cu ocazia încoronării lui Keops, precum și cele confiscate 
din templul lui Ptah. După ce aruncă o privire rapidă, Keops urcă 
pe scara care ducea în sala de sus, unde erau păstrate obiectele 
cele mai preţioase, bijuterii, fildeș de elefant, mobile 
marchetate, praf și lingouri de aur... Regele luă în mână o torţă 
și le examină cu mai multă atenţie, le ceru scribilor să ţină o 
socoteală exactă și să-i dea și lui o copie a inventarului. 
Mulţumit de numărul mare de bogății deja adunate în sălile 
tainice ale piramidei, Maiestatea Sa ieși la lumină. 

t 

Keops nu-i neglijase, totuși, pe cei care se întorseseră cu el de 
la Byblos. Îl numise pe Ayinel alături de Sendjemib, devenit 
Marele-Profet al templului lui Ra, ca să fie scribul său. 

— Când va ieși din Casa Vieţii, unde va învăţa nu doar 
scrierea sacră, ci tot ce trebuie știut despre zei, misterele lor și 
alte lucruri indispensabile ca să facă din el un mare slujitor al 
Maiestăţii Mele, îi zise Keops lui Kerșet, căreia nu i se mai 
adresa decât cu numele ei egiptean de Nubet, va primi o casă, 
pământuri, servitori și vom vedea ce dregătorie înaltă îi vom 
putea încredința. 


Tânărul acceptase această perspectivă și precizase, după 
aceea, că ar fi preferat să conducă flota spre cetățile din Levant, 
de unde să aducă lemn de cedru și toate mărfurile preţioase 
care se găseau acolo. 

— Ayinel, îi zise Keops, te afli sub protecţia surorii tale, soția 
mea regală. După ce vei dobândi înţelepciunea în casa 
Fenixului, vei hotărî atunci ce vei dori să faci. 

Îi dăruise lui Ibdadi o casă mare, cu o grădină frumoasă și 
servitori, chiar la Memfis, în apropiere de reședința reginelor, 
după cum îi promisese. Dorinţa lui era ca acel om, care știa atât 
de multe lucruri și călătorise în ţinuturi misterioase, să se ocupe 
de copiii regali, ca aceștia să profite de înţelepciunea și de 
cunoștințele lui, să le vorbească despre ţările îndepărtate unde 
trăise și să-i înveţe una sau mai multe dintre limbile pe care le 
cunoștea. 

— Cunoașterea celorlalte popoare care trăiesc sub privirea lui 
Ra, a obiceiurilor, a credințelor și a limbii lor este un lucru bun, 
spusese Keops. Noi, egiptenii, prea trăim închiși în valea noastră 
imensă, fără să-i cunoaștem bine pe vecini sau războindu-ne cu 
ei. Prea mare a fost plăcerea descoperirii popoarelor care trăiesc 
în cetățile maritime din Qedem ca să nu regret că abia de 
curând am avut cunoștință de existenţa lor și că nu am avut cu 
ei decât contacte atât de efemere, cu excepţia celor din Byblos. 
Aș vrea ca fiii mei, destinaţi să domnească asupra Egiptului sau 
să exercite funcţii înalte, să cunoască aceste popoare și să 
găsească la ele o altă formă de înțelepciune de care vor putea 
profita și ca să-și poată da seama de întinderea pământului. 

— Stăpâne, i-a răspuns Ibdadi, de pe buzele tale curge mierea 
înţelepciunii. Într-adevăr, este bine să-i cunoști mai bine pe 
oameni și naţiile din lume, ca să te hrânești cu ce au ele mai 
bun, și ar bine ca fiecare să facă astfel cu vecinii săi. Eu cred că 
am descoperit perle la toţi oamenii, până și pe buzele unor 
femei simple, care măcinau grâul cu ajutorul unei pietre netede, 
iar aceste perle diferă de la ţară la țară și de la popor la popor. 
Și astfel mi-am putut face un colier din numeroase perle 
multicolore de-a lungul călătoriilor mele prin câmpiile, 
deșerturile și munţii luminaţi de razele lui Ra. Îmi va face mare 
plăcere să împărtășesc experiența și cunoștințele mele micilor 
prinți regali. E o sarcină care îmi convine și pe care o voi face cu 
plăcere, onorându-mă în același timp. 


— Ibdadi, răspunse Keops, mai curând tu le vei face o onoare 
acestor copii împărtășindu-le știința ta, căci cunoașterea lumii și 
a oamenilor îl așază pe înţelept chiar mai presus de regi. Îţi las 
deplină libertate să folosești toate mijloacele de persuasiune, 
inclusiv nuiaua, ca să faci să le intre înţelepciunea în capete, în 
cazul în care s-ar împotrivi învățăturilor tale. 

— Stăpâne, zise Ibdadi, mai curând voi face în așa fel încât 
învățăturile mele să fie destul de plăcute și pline de frumuseți ca 
să le placă sufletelor lor de copii și ca ei singuri să-mi ceară să le 
dăruiesc știința mea, fără să trebuiască să folosesc alt mijloc 
decât convingerea bazată pe entuziasmul și curiozitatea 
tinerelor spirite, precum și pe plăcerea descoperirii lucrurilor 
lumii. Totuși, Maiestatea Ta știe foarte bine că, dacă știința se 
poate transmite, dacă îi pot învăţa pe copiii tăi limbile pe care le 
cunosc și o mie de alte lucruri despre popoarele printre care am 
trăit, precum și despre frumusețile naturii, înțelepciunea nu le-o 
pot da. Desigur, le pot face recomandări, sfaturi înțelepte 
despre felul de a se comporta cu ei și cu cei din jur, pot să le 
arăt că moderaţia este cel mai bun ghid în toate lucrurile, că 
trebuie să se ferească de marile pasiuni, pentru că pot să ducă 
la excese periculoase, dar, în ceea ce privește înţelepciunea, 
aceasta va trebui să o descopere ei înșiși, prin propria căutare 
și, mai ales, să o trăiască. Intrucât adevărata înțelepciune nu 
constă în cuvinte calpe, în simple vorbe, ea trebuie să fie trăită, 
ea se manifestă în fapte. Pot să le arăt felul în care poți trăi 
propria înţelepciune, prin învăţătura mea vor putea să cunoască 
acea seninătate a spiritului și acea siguranţă de sine pe care ţi-o 
dă știința, dar va trebui ca ei înșiși să experimenteze 
înţelepciunea, să afle forma de înțelepciune care se potrivește 
sufletului lor. Asta nu stă în puterile mele să le-o transmit, nu se 
poate învăţa, trebuie s-o găsești în tine, prin tine, în urma unei 
adevărate căutări și a unor meditații profunde. Căci orice 
cunoștință, orice înţelepciune personală are propriile limite care 
se găsesc în noi și în propriile noastre capacităţi. Fiecare dintre 
noi trebuie să-și confere propria înţelepciune, cea care se 
adaptează în mod natural spiritului și caracterului nostru. 

— Adevărat, Ibdadi. Prin aceste cuvinte îmi dai din nou o 
dovadă a marii tale înţelepciuni, spuse Keops. 

În primele luni care au urmat instalării lui Nubet în marele 
palat, Keops, subjugat de noua sa pasiune, consacrase o parte 


importantă a timpului său reginei sale cu păr auriu. Una dintre 
cele mai mari plăceri ale lor era să plece amândoi în deșertul din 
apus, dincolo de domeniul lui Sokaris, zeul necropolei memfite, 
ca să vâneze, cu arcul și cu lancea, gazele și uneori chiar lei. 
Dar, în realitate, nu vânătoarea era propriu-zis motivul acestor 
escapade, ci plăcerea de a fi singur cu ea, de a o privi mergând 
și alergând alături de el, cu părul blond în vânt, de a-i admira 
corpul frumos, mai ales atunci când încorda arcul ca să tragă o 
săgeată care rareori își rata ţinta. 

Dar, după încoronare, se pomeni prins în capcana etichetei de 
la palat, solicitat de curteni, de scribi, de Prietenii Unici, care îl 
urmau pas cu pas, fiind copleșit de sarcinile regale, ceea ce 
făcea dificile, dacă nu imposibile, incursiunile în deșert, care nu 
puteau fi decât dezaprobate de întreaga curte, preocupată să 
ocrotească viața atât de prețioasă a Maiestăţii Sale. 

Pe de altă parte, sarcina tinerei femei era acum avansată și 
devenea periculos să practice exerciţii fizice prea violente și să 
facă eforturi prea mari. Astfel încât se pomeni singură în palat și 
grădini, fără să poată măcar merge să-și viziteze fratele, care se 
afla la Heliopolis, adică la o zi de mers. Doar lbdadi și Hetep- 
heres veneau să o viziteze. Ilbdadi însă se ocupa acum de 
educaţia copiilor lui Keops și nu avea prea mult timp liber. El 
reușise să o încânte pe Meritites prin elocinţă și sfaturile 
preţioase, în timp ce Henutsen păstra încă față de el o rezervă 
bazată pe faptul că era un compatriot al lui Nubet. Doar Hetep- 
heres se străduia să arate o imparţialitate perfectă în relaţiile 
sale cu nurorile, printre care se afla și propria sa fiică, Meritites. 
Nu avea niciun motiv personal să o dispreţuiască pe noua sa 
noră, alături de care putea să descopere noi orizonturi; de altfel, 
înclinația sa față de fiul cel mare o făcea să considere bune și 
utile toate hotărârile pe care le lua și nu putea avea decât 
afecţiune față de o femeie care îi aducea o nouă formă de 
fericire. 

Fără să-i fie teamă de mânia regalului său soț, Henutsen 
refuza să vină în marele palat și știuse să insufle și lui Meritites 
dezaprobarea, astfel încât primele două soţii nu mergeau 
niciodată să-și viziteze soţul la reședința lui. Keops nu dispunea 
nici el de timp pe care să-l consacre celorlalte două soții, ceea 
ce, până la urmă, nu-i displăcea lui Henutsen, care găsise în 
Sabi un amant care să-i satisfacă nevoile amoroase, continuând 


să-i cultive admiraţia prin relatarea faptelor sale miraculoase, 
care urmăreau să-i pună în valoare calităţile și însușirile mai 
mult decât omenești în faţa tinerei femei subjugate. 


e CAPITOLUL XVI e 


Conform etichetei pe care era constrâns să o respecte, Keops 
era trezit în fiecare dimineaţă de șeful toaletei regale, însoţit de 
servitorii însărcinaţi cu respectiva toaletă, precum și de 
muzicante, a căror funcţie era să confere Maiestăţii Sale, de 
îndată ce deschidea ochii, o imagine totală de frumuseţe, prin 
spectacolul fețelor și corpurilor lor graţioase, prin sunetele 
cântecelor și ale muzicii lor, prin aromele care se răspândeau 
din casoletele pe care le purtau și de propriile corpuri unse cu 
uleiuri parfumate. Maiestatea Sa era spălat, bărbierit, coafat, îi 
pileau unghiile, era parfumat și îmbrăcat, ultim act al toaletei 
care, la urma urmelor, putea să pară simplu, deoarece 
veșmântul regal, ca și cel al Prietenilor și al scribilor regali, 
consta totdeauna într-o bucată de pânză prinsă pe șolduri. Dar 
trebuia să se facă o alegere dintre numeroasele varietăţi ale 
acestui veșmânt, care se deosebeau prin detalii atât de infime, 
încât, după legarea la mijloc, nu se percepea nicio diferenţă față 
de veșmântul purtat cu o zi înainte. Maiestatea Sa lua apoi 
prima masă, în general la umbra unei bolte, când nu era prea 
cald, așezat într-un jilț înalt, la masa sa personală, încărcată de 
curmale, pâine, pește și bere, care era băută cu paiul, ca să nu 
absoarbă spuma și ingredientele mai ușoare care serviseră la 
prepararea ei, partea cea mai bună aflându-se la fundul vasului. 
Nubet, care avea camera ei la o distanţă de trei săli de cea a 
regalului ei soţ, i se alătura la această masă matinală, așezată 
pe propriul jilț. Era singurul moment al zilei când putea vorbi 
liber cu Keops care, imediat după aceea, se îndrepta spre sala 
tronului ca să asculte raportul noului vizir și să se ocupe 
împreună de treburile zilei. Își revedea soțul abia seara, după o 
zi lungă, în cursul căreia se ocupa cu diferite îndeletniciri 
femeiești. 

În dimineaţa aceea, când șeful toaletei Maiestăţii Sale intră în 
camera regelui, găsi încăperea pustie. Surprins, se grăbi să iasă 


în grădină, dar Keops nu era nici acolo. Puțin îngrijorat de 
această încălcare a etichetei, alergă la Khenu, care se ocupa 
acum de toate treburile intime ale regelui, ca să-i aducă la 
cunoștință uimirea sa. Maiestatea Sa nu era nici în camera 
reginei, în niciuna dintre sălile palatului, nimeni nu-l văzuse pe 
rege, nici măcar gărzile aflate la post în fața porţilor palatului. 
Este adevărat că mai și moțăiau, mai ales spre dimineaţă. 
Atunci au fost trimiși mesageri la Memfis, în fostul palat, la 
Hetep-heres și la celelalte două soţii regale, dar nu se afla acolo, 
și amândouă au spus că nu-l mai văzuseră de câteva zile. 

— Nu există motive să intrăm în panică, îi zise Hetep-heres lui 
Khenu, venit personal la ea. Îmi cunosc fiul. Bănuiam că nu va 
putea suporta mult timp eticheta curții, atât de constrângătoare 
încât face din rege un adevărat sclav. Ba chiar am fost surprinsă 
că a acceptat-o cu atâta ușurință. Probabil că a plecat într-o 
escapadă. Nimeni să nu-și facă griji. Intoarce-te la marele palat 
și transmite-i din partea mea noului vizir că trebuie să-și 
îndeplinească în continuare funcţia ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic și nu care cumva să fie trimiși oameni în căutarea 
Maiestăţii Sale. Îmi cunosc bine fiul: s-ar înfuria și s-ar putea să 
nu-i primească prea bine în cazul în care l-ar găsi. De asemenea, 
nu trebuie alertaţi curtenii și Prietenii regelui, pentru ca vestea 
escapadei Maiestăţii Sale să nu treacă dincolo de zidurile 
marelui palat. 

Hetep-heres înțelesese foarte bine care era adevărul. Keops 
părăsise reședința înainte de ivirea zorilor. Se mulțumise să-și 
lege o centură la brâu, așa cum făcea pe vremuri înainte de a 
pleca în lungile sale escapade și, asemenea unui simplu ţăran 
sau a unui văcar, se strecurase afară din palat, fără să fie zărit 
de gărzile care moţăiau. Căci în noaptea aceea îl visase pe 
Filitis, păstorul misterios care îl primise în adăpostul său, la 
marginea deșertului de apus. Își amintea din acest vis că Filitis îi 
ceruse să vină la el, ca să-i dezvăluie un lucru de o mare 
importanţă. Ce lucru? Keops nu reușea să-și amintească. Să fi 
fost vorba de acea misterioasă carte a lui Thot, ascunsă nu se 
știe unde, la care visa deseori, ca și cum întreaga înţelepciune a 
zeilor și cunoașterea supremă s-ar fi găsit doar în ea? Nu era 
mai puţin adevărat că se folosea de acest vis ca să scape de 
constrângerile noii sale funcţii, care începea deja să-i devină 
apăsătoare, tânjind tare mult după libertatea din ultimii ani. Se 


bucura de plăcerile puterii, dar suporta cu greutate 
constrângerile ei. Nu voia de la putere decât acea parte care îi 
permitea să acționeze așa cum credea de cuviinţă și, înainte de 
orice, să-și realizeze marea operă a vieţii sale, operă căreia voia 
să i se consacre în întregime. În rest, în privinţa administraţiei 
regatului, cancelaria regală dispunea de scribi pricepuţi, și 
vizirul conducea tot acel personal și guverna ţara după ordinele 
date de rege! 

Mersese spre nord, la mică distanţă de fluviul ale cărui ape, 
ajunse la cota cea mai de sus a inundaţiei, se răspândiseră până 
la poalele falezelor, unde se sfârșea deșertul și unde începea 
lumea morților. In pofida căldurii deja apăsătoare, deși soarele 
abia începuse să apară la orizontul conturat ca o linie de platoul 
cenușiu al deșertului oriental, respiră profund, liber, simțindu-se 
ușor în aerul abia tulburat de o briză răcoroasă bătând dinspre 
nord. 

Soarele își căpătase întreaga strălucire și urca pe cerul de un 
albastru luminos când ajunse pe domeniul lui Filitis. 

Acolo se văzu întâmpinat de câinele păstorului singuratic 
care, recunoscându-l probabil de departe, veni la el dând din 
coadă. Keops se lăsă în genunchi în faţa lui și îl lăsă să-l lingă, 
zicând: 

— Ziua bună, Abutiu. Îmi pare bine că m-ai recunoscut după 
atâta timp de când n-am mai venit să vă văd pe tine și pe 
stăpânul tău. 

Apoi se ridică și păși mai departe alături de câinele care, din 
mers, sărea mereu pe el ca să-l mângâie. 

Filitis stătea pe vine la marginea platoului unde, de departe, 
părea că își supraveghează turma ce păștea iarba uscată de 
lângă apele ieșite din albia fluviului. Keops se așeză alături de 
el, surprins că nu ridicase capul, căci părea foarte absorbit de 
spectacolul din faţa ochilor: Filitis urmărea cu privirea un 
scarabeu care împingea o biluţă perfect rotundă spre gura lui, 
biluță formată din pământ și excremente; insecta o scăpă de 
câteva ori, dar, cu o răbdare de neclintit, cobora mica pantă 
după ea și reîncepea să o împingă în sus. Keops rămase tăcut 
lângă păstor, respectându-i meditaţia, și îi făcu plăcere și lui să 
urmărească truda coleopterei. Până când, în sfârșit, Filitis 
deschise gura și zise: 


— Poţi sesiza aici mișcarea eternă a lumii, a universului nostru 
asemănător cu o sferă gigantică mereu în transformare, dar 
niciodată ajunsă la desăvârșire, niciodată finită, pentru că are la 
dispoziţie veșnicia. 

— Vrei să spui că universul are forma unei sfere? întrebă 
Keops. 

— Într-un fel, răspunse el, întorcând capul spre vizitator, în 
natură nu există linie dreaptă. Geometrii noștri au împărțit 
câmpurile în pătrate sau în dreptunghiuri și țăranii noștri, cu 
plugurile lor, au trasat brazde drepte. Dar toate formele naturale 
tind spre curbă. Sfera este forma geometrică perfectă, pentru că 
nu are nici început, nici sfârșit, și cerul este proiecția sa plată. 
Ce se formează dacă arunci o piatră într-o apă liniștită? Cercuri 
concentrice care se extind și se depărtează de centrul de unde a 
pornit mișcarea. Într-o apă mișcătoare, vârtejurile se formează 
în mod natural, căci mișcările naturii tind spre forma circulară 
sau spre sferă. Așa se întâmplă și cu aștrii, cu soarele și luna, 
ceea ce este ușor de constatat, dar și cu pământul nostru, în 
ciuda aparențelor, căci domeniul aparențelor este domeniul 
iluziilor, cel al ignorării realităţilor profunde. 

— Filitis, zise Keops cu uimire, nu știu ce hazard sau ce zeu 
m-a adus la tine, nu știu de ce, în ziua în care te-am întâlnit 
lângă sanctuarul lui Șetit, te-am urmat în ceea ce numești 
regatul tău, nu știu nici măcar ce mână divină m-a condus până 
la acea necropolă unde te-am întâlnit, căci pașii mă purtau în 
mod obișnuit spre sud, către Piramida Soarelui și spre marea 
oază plină de verdeață de la sud de Memfis. 

— Oaspetele meu, îţi admir memoria, căci au trecut mulţi ani 
de când ai venit la mine. 

— Există gesturi zilnice, fapte întâmplate numai cu câteva zile 
în urmă și care mi-au și ieșit din minte, pentru că probabil nu m- 
au frapat, pentru că se înscriu în banalitatea zilnică, pe când 
unele întâmplări, unele întâlniri care au avut loc cu ani în urmă 
rămân definitiv înscrise în memorie. Întâlnirea noastră e 
probabil o împrejurare extraordinară. 

— Ai dreptate. Întâlnirea noastră este un eveniment 
excepţional dorit de zeu. 

Deși credea că Filitis exagera puţin importanţa întâlnirii lor, 
Keops nu-l contrazise și continuă: 


— N-am uitat nici cuvintele rostite de tine, când ne aflam în 
regatul tău: că te bucuri de pacea senină a zeului și că 
nemurirea nu este deloc apanajul regelui și al mai-marilor din 
jurul său. Și acum înţeleg mai mult ca niciodată remarca ta, 
când mi-ai spus că nu există diferenţă profundă între rege, 
curteni și omul simplu din popor, doar în ceea ce privește 
aparenţa puterii. 

— Este bine că, acum când stai pe tronul celor Două Regate, 
recunoști și mai bine adevărul vorbelor mele, zise Filitis, 
privindu-l fix pe Keops, care tresări. 

— Filitis, de unde știi cine sunt? De unde știi că sunt suveranul 
Egiptului, când nu ţi-am spus nici măcar numele meu, când, la 
prima noastră întâlnire, ai părut a crede că eram un om sărman, 
că rătăceam fără adăpost și fără de-ale gurii? Mi-ai oferit 
ospitalitatea ta, mi-ai spus că aveai nevoie de ajutor pentru 
paza turmei, care se făcea tot mai mare, și mi-ai propus să 
devin ajutorul tău. 

Filitis schiță un zâmbet și spuse: 

— Keops, am știut cine ești chiar în ziua în care te-am văzut, 
dar nu voiam să bănuiești asta, ca să putem vorbi liber. Acum, 
contrar a ceea ce poţi crede, ești încă un om sărman, în pofida 
bogățiilor tale, căci cele pe care le păstrezi în palat sau în 
piramide nu au valoare, după cum știi, căci este vorba de cu 
totul alte bogății, ceea ce face ca sărmanii să fie deseori bogaţi, 
și bogaţii aproape totdeauna săraci; și mai trebuie să înveți să 
păzești poporul Egiptului, care este o turmă sacră a zeului. Ai 
nevoie de ajutorul meu, altfel nu m-ai fi visat și nu ai fi venit la 
mine. 

Keops avea un sentiment de admiraţie amestecat cu 
surprindere, fără să-i treacă prin minte să se supere pe un om 
care știa că era suveranul celor Două Regate, dar continua să-i 
vorbească familiar, fără să i se adreseze cu Maiestate. 

— De unde știi, Filitis, că m-am hotărât să vin aici în urma 
unui vis? 

— Poate că știu și mai multe lucruri decât poţi bănui. Oare nu 
pentru că m-ai visat te-ai trezit la timp ca să-ți aperi viața 
împotriva atacului acelui om cu cap de ibis, pe când te aflai în 
sanctuarul lui Thot de la Hermopolis? 

— Atunci, înseamnă că ţie îţi datorez viața? 


— Nu mie, ci zeului care te păzeşte, propriul tău ka, acea 
dublură care este partea noastră divină, forma noastră 
nemuritoare. 

— Filitis, ai să mă mai uimești mult? Prin urmare, știi că am 
primit cele trei iniţieri ale lui Ra, Thot și Osiris? 

— Știu. Dar tu încă nu știi că ele nu conferă niciodată decât 
premisele înțelepciunii: de aceea am putut să spun mai 
adineauri că ești încă sărac, chiar dacă ești mai puţin decât în 
ziua când ne-am întâlnit. Ai urmat căile cunoașterii, dar n-ai 
ajuns la capătul drumului. Ai trecut de multe porți, dar ţi-au mai 
rămas de deschis încă pe atât. 

— Nu mi-ai spus prima dată că n-ai învăţat în nicio Casă a 
Vieţii și de aceea ţi-ai păstrat o minte liberă de orice piedică? 

— Ti-am spus, și e adevărat. Dar nu ţi-am spus să nu apuci pe 
drumurile înțelepciunii alegând calea inițierii în misterele 
universului și ale zeilor. 

— Aceste drumuri sunt căi interioare sau drumuri ale lumii? 

— Și una, și alta. Abia după ce ai străbătut drumurile lumii, 
după ce vei fi ajuns la Pământul zeului, unde se naște soarele, 
poți porni cu atâta siguranţă pe căile propriului nostru spirit, 
care duc spre soarele nostru interior. Dar aceasta este o 
cunoaștere ce nu poate fi transmisă, o experienţă proprie nouă, 
și nu e dat tuturor să o trăiască în cursul unei singure existențe. 

Aceste vorbe îl puseră pe Keops, un moment, pe gânduri, 
între timp, scarabeul reușise să împingă biluţa pe un teren plat 
și se grăbea să o rostogolească spre un loc, probabil foarte 
departe pentru el, necunoscut de Keops, pe care totuși insecta 
părea a-l cunoaște. O urmări un moment în tăcere, gândindu-se 
că, pentru savanții din Egipt, scarabeul era Kheper, simbolul 
devenirii, al lumii în dimensiunea sa temporală, al lumii încă 
neîmplinite, al naturii care acţionează, al universului în mișcare. 
Se gândi rapid la toate astea înainte de a vorbi din nou: 

— Filitis, în memoria mea mai răsună și acum unele dintre 
vorbele tale. Mi-ai spus că ai cunoscut multe lumi și, în cele din 
urmă, te-ai așezat aici condus de zeu. 

— Adevărat, și am mai precizat că zeul chiar aici își are 
sălașul. 

— Privindu-te, sunt cât se poate de surprins, căci nu mă pot 
îndoi de înțelepciunea ta, am impresia că ai trăit mai multe vieţi, 


că vii din adâncul timpurilor și, totuși, nu pari mai bătrân decât 
mine, radiezi de tinereţe. 

— Este tot o aparenţă înșelătoare. Este adevărat că am trăit 
deja mai multe vieţi, după cum este adevărat că aparenţa mea 
nu se potrivește realităţii vârstei mele. 

— Filitis, la ce te gândești când îmi spui că aici chiar își are 
sălașul zeul? Oare nu e vorba chiar de tine? 

— Nu, nu-i vorba de mine. 

— Atunci, s-a manifestat acest zeu? 

— Se va manifesta prin tine. De aceea ai venit la mine în 
această zi, în timp ce inundația a atins cel mai înalt nivel. Căci 
nu căuta mai departe spațiul sacru unde vei ridica monumentul 
divin căruia i-ai făcut planurile în mintea și în inima ta. 

— Cum? Zeul vrea ca în acest loc să-mi ridic piramida, acel 
monument de milioane de ani, simbol al eternității lumii și al 
zeului? 

— In acest loc. De aceea m-ai găsit aici, iar eu te-am așteptat 
aici. Acum, ascultă. În cartea secretă a lui Thot sunt scrise 
aceste cuvinte misterioase: „Cerul este terminat, pământul este 
terminat, grota este terminată și terminat este și ceea ce se află 
în faţa celor patru zei la apariţia lor”. 

— Să fie oare adevărat că există această carte secretă a lui 
Thot și că muritorii pot avea cunoștință de ea? Căci, la 
Hermopolis, am putut citi prima carte a lui Thot, care vorbește 
despre nașterea lumii și cea a zeilor, unde e vorba și de Fenix, și 
de Pământul zeului, unde își are reședința o jumătate de 
mileniu. Am citit și cartea a doua a lui Thot, dar nu am dreptul 
să vorbesc despre ea. In ceea ce privește a treia carte, cea în 
care este dezvăluit marele mister, prin care dobândești puterea 
magică a spiritului, care conferă dominarea asupra tuturor 
lucrurilor și fiinţelor, Ibebi, marele-preot al lui Thot, mi-a spus că 
știința pe care o conţine nu poate fi dobândită de un muritor, fie 
el și rege. Totuși, se spune că se află într-un cufăr din aur, într-o 
ascunzătoare secretă din acest templu al lui Thot, unde am 
primit a doua iniţiere a mea. 

— Existenţa acestei cărți este sigură, răspunse Filitis, dar oare 
chiar este închisă într-un cufăr de aur, într-o ascunzătoare 
secretă din templul lui Thot? Altă enigmă pe care nu o poți 
rezolva tu însuţi. Se mai spune că este, într-adevăr, închisă în 
cufăr, dar că se află undeva în Marea Coptos. La urma urmelor, 


cine nu-i iniţiat nu poate să înțeleagă sensul real al semnelor 
care acoperă foile. Pentru profan este doar o carte cu desene. 
Dar lbebi te-a înșelat când ţi-a spus că știința ascunsă sub 
semnele sacre nu poate fi dobândită de un muritor. Căci prin 
muritor trebuie să înţelegi un om care încă nu a devenit un zeu 
nemuritor prin iniţiere și cunoașterea secretelor marelui zeu. 
Află că tu, Keops, ești destinat să devii într-o zi zeu nemuritor, 
un akh luminos. Totuși, această zi va fi ultima a domniei tale, a 
vieţii tale regale, a existenţei tale terestre. 

— Spune-mi când va veni această zi? 

— Totdeauna prea devreme. 

— Văd că mi-ai ascuns multe lucruri, multe cunoștințe, data 
trecută când ne-am întâlnit! zise Keops, oftând. 

— Nu ţi-am ascuns nimic. Am spus doar ce era atunci de spus 
și ţi-am dezvăluit doar ce trebuia să-ţi dezvălui. 

— Atunci, explică-mi ce înseamnă aceste cuvinte foarte 
misterioase, pe care le-ai pomenit despre a treia carte a lui 
Thot, legat de cer, de pământ, de grotă și de apariţia celor patru 
zei. 

— Este vorba de lume în totalitatea ei, de lumea finită în 
spaţiu și în timp, al cărei simbol este grota respectivă. lar cei 
patru zei, aceștia pot să fie tu însuţi și cei care, după tine, vor 
urca pe tronul celor Două Regate, sau divinităţile care stau 
alături de Osiris, sau altele. Te las pe tine să hotărâăști. Acum, 
ridică-te și vino cu mine! 

Keops își urmă gazda până la un punct ridicat, departe de 
marginea falezei unde stătuseră până atunci, la o oarecare 
distanţă de coliba care servea drept locuinţă înțeleptului. Acesta 
se opri la marginea unei găuri circulare, lată de patru coţi, 
încercuită de o bordură din pietre care ajungea până în dreptul 
mijlocului, formând un ghizd. Keops se aplecă spre hăul îngust, 
al cărui fund se pierdea în întuneric. 

— Să fie un puț? întrebă el. 

— În ziua când ne-am întâlnit, nu venisem să iau apă limpede 
din puțul templului lui Șetit? Dar, când, condus de o mână 
divină, m-am instalat în acest loc, am început să sap un puț, ca 
să pot scoate apă limpede. Insă n-am putut ajunge la pânza de 
apă subterană. Probabil că tot zeul mi-a condus mâna, pentru că 
am găsit un lucru neașteptat. 


După ce vorbi astfel, aduse o frânghie lungă și făclii îmbibate 
cu rășină, pe care le aprinsese de la vatra întreţinută la intrarea 
colibei. Încredinţă cele două făclii lui Keops, legă unul dintre 
capetele frânghiei vegetale de trunchiul unui copac din 
apropierea ghizdului, legă cele două făclii la celălalt capăt și le 
coborî cu precauţie în puț. La lumina lor, Keops, aplecat peste 
hău, văzu pereţii luminaţi, apoi, brusc, bordura dispăru, și cele 
două făclii se așezară pe solul a ceea ce părea a fi o galerie 
subterană. 

— Vezi, îi zise Filitis, săpând puţul, am descoperit grota, un 
adevărat labirint, care se întinde sub faleză, dar nu are intrare. 

II invită pe Keops să coboare pe frânghie. Fără să-i treacă o 
clipă prin minte că Filitis s-ar fi putut gândi la ceva rău și, de 
exemplu, să tragă frânghia ca să-l lase să piară acolo, Keops, 
încrezător, se lăsă să alunece până în galerie. Filitis cobori și el 
curând. Dezlegară făcliile, care continuau să ardă, culcate pe 
pământul uscat, datorită bitumului care le impregna. 

— Suntem în grota perfectă, în galeriile care duc spre regatul 
lui Osiris, zise atunci ciudatul păstor, ridicând făclia ca să 
lumineze cât mai mult spaţiu. 

Keops lumină pereţii, de o parte și de alta. Distanţa dintre ei 
era de vreo treizeci de pași și aveau înălţimi neregulate. 

— Probabil că apele Nilului au săpat aceste galerii subterane, 
într-o perioadă când nivelul lor era mult mai ridicat, zise Filitis. 

In timp ce vorbea, mergea într-o direcţie care, după poziţia 
puţului, îi păru lui Keops a fi estul. Işi urma gazda, care mergea 
cu un pas hotărât, dovedind o mare obișnuinţă cu acele locuri. 
Keops pășea mai precaut, examinând fiecare perete, ridicând 
deseori făclia ca să estimeze înălțimea tavanului. Ajunseră astfel 
în faţa unui zid din pietre și pământ, care astupa galeria. 

— Am făcut măsurători, îi zise Filitis, și pot să te asigur că 
aceste surpări au o grosime doar de câţiva coţi. Ar fi ușor de 
făcut o deschizătură mare și atunci ai putea vedea că intrarea 
acestei subterane se află la nivelul fluviului când este în 
creștere, ca în acest moment, și poate chiar puţin sub acest 
nivel. Dacă distrugem acest dop, apele Nilului ar năvăli în 
această grotă, care ar deveni un lung lac subteran. 

Keops, care începea să înţeleagă unde voia să ajungă 
interlocutorul său, dădu tăcut din cap. 

— Și unde duce galeria, în celălalt sens? îl întrebă el pe Filitis. 


— Pătrunde adânc în faleză și se desparte în mai multe 
galerii, care formează un adevărat labirint, cu părți mai înalte și 
mai late, asemenea unor săli, ca și cum această grotă ar fi fost 
cândva locuinţa unui suveran din lumea subterană. 

— N-ai pomenit mai adineauri de sălașul lui Osiris? 

— Keops, Duat nu-i o lume subterană ca aceasta. Morţii nu 
mai au corp material, iar spiritul lor nu vine să se odihnească în 
acest fel de locuințe. Dar această grotă este doar materializarea 
sălașurilor lui Osiris, imaginea lor în lumea pământeană. Căci, 
fiind iniţiat la Abydos, amintește-ţi de templul subteran cu lacul 
său simbolic și insula pe care se afla mormântul zeului. Aici va 
trebui să fie amenajat un lac asemănător celui din Insula 
Vâlvătăii: tu trebuie să construieşti asta, tu care ești 
moștenitorul și fiul lui Osiris. 

Apoi făcură cale întoarsă, în tăcere, căci Keops privea în 
continuare cercetător pereţii. Astfel putu să descopere 
deschizături în fiecare perete și privi mai cu atenţie pe unele 
dintre ele. Cele mai multe erau în săli mari sau galerii scurte 
care se terminau în fundătură. Atunci îi veniră în minte sălile 
subterane la fel de labirintice din templul lui Ra de la Heliopolis. 
li vorbi despre asta și lui Filitis, care răspunse: 

— Subteranele templului lui Ra reprezintă lumea de jos, pe 
care o străbate soarele în cursa lui nocturnă. La fel și aici, căci 
nu mâini de oameni au săpat aceste galerii care duc în inima 
pământului. Dar oamenii le pot amenaja, ar putea mări sălile, 
netezi pereţii, făcând astfel ca totul să devină sălașul subteran 
al unui zeu. 

Ajunseră într-o sală mult mai mare decât cele pe care le 
putuseră întrezări, în centrul căreia se afla o ridicătură de 
pământ cu forme neregulate. 

— Acesta este locul viitoarei Insule a Vâlvătăii, îi spuse Filitis. 

Keops urcă panta domoală și ajunse în vârf. Ridică braţul cu 
torța ca să lumineze mai bine sala subterană. 

— Aici va fi insula misterioasă, aflată la apus de lume, zise el. 

— Dar aici va fi doar simbolul acestei insule, manifestarea sa 
în această lume de aparente, preciză Filitis. 

Rătăciră mult timp prin galeriile întunecate, până când făciliile 
începură să sfârâie, și flăcările să scadă, anunțând o stingere 
apropiată. Atunci se hotărâră să urce la suprafaţă. 


Imediat ce ieșiră din puț, Filitis îl duse pe Keops până la 
marginea falezei și îi arătă un punct în partea de jos a pantei 
roase de curentul fluviului ieșit din matcă. 

— Vezi, acolo ajunge celălalt capăt al grotei, cu mult sub 
nivelul apei. Dacă se înlătură dopul care astupă intrarea, va fi în 
întregime invadată de valuri, iar cei care vor cobori vor avea 
apă cel puţin până la piept. 

— Dacă am înțeles bine, va trebui să amenajăm marea 
galerie, să o facem să comunice cu fluviul, atunci când nivelul 
apelor sale este crescut, și să mărim puţul sau să săpăm alte 
deschizături, ca să nu cărăm cu greu blocurile de piatră de-a 
lungul întregii pante. Va fi ușor de urcat pe plute de la cariere și 
apoi aduse aici, fără să fie nevoie de efortul multor braţe. 

— Ai înţeles perfect gândul meu. Apoi, continuă Filitis, va fi de 
ajuns să construieşti scripeţi deasupra fiecărei deschizături și să 
urci la suprafaţa solului blocurile încărcate pe plute. 

— Filitis, zise atunci Keops, văd bine că, datorită ţie, am găsit 
locul sacru unde trebuie să fie construit acest monument, care 
va rămâne gloria domniei mele și simbolul măreției Egiptului. 

— Și va fi și templul marelui zeu, al cărui simbol luminos este 
soarele, acest mare zeu care, în ochii poporului tău, s-a încarnat 
acum în tine, preciză Filitis. 


e CAPITOLUL XVII e 


Sabi era un om copleșit de fericire, ba chiar prea mult ca să 
fie mulțumit. Se felicitase deseori că reușise cu atâta abilitate și 
noroc în tot ce încercase, și îndeosebi în seducerea lui 
Henutsen, cu siguranţă una dintre femeile cele mai frumoase de 
pe malurile Nilului. Dar nu putea să nu se gândească uneori la 
un eșec grav și la consecințele neașteptate ale dorinței stârnite 
în mintea și mai ales în corpul tinerei femei. 

Işi pusese o mare speranţă în reușita lui Rahotep. Intrase în 
complotul lui printr-o împrejurare neașteptată. Confidenţele lui 
Abedu îi stârniseră curiozitatea și îi alimentaseră ambitia, 
precum și înclinația spre intrigă. Pusese să fie urmărit, 
descoperise relaţiile strânse pe care fostul arhitect al lui Snefru 
părea să le aibă cu clerul lui Ptah și, după aceea, se gândise să 


se folosească el de această situaţie. În acest fel, intrase în 
contact cu Ptahuser, îi adusese la cunoștință de unde își trăgea 
puterile Abedu și îi propusese să-și pună cunoștințele și 
abilitatea în serviciul prinţului sau al pretendentului la tron 
susținut de clerul din Memfis. Astfel de propuneri nu puteau fi 
refuzate, mai ales când veneau din partea unui om cu reputația 
lui Sabi. Dar nu se bucurase de o încredere totală. Pentru că 
nimeni nu știa cine era cu adevărat acest om, nici de unde 
venea. Se instalase la Memfis de câţiva ani. De câţi? Nimeni nu 
putea să spună cu precizie, dar, după cum se vorbea, sosise 
într-o zi la bordul unei bărci mari cu pânză, care cobora pe NII, 
împreună cu ciudaţii săi servitori, aduși dintr-o lungă călătorie în 
Nubia, ba chiar și mai spre sud, nimeni nu știa exact de unde. 
Ptahuser voise la început să păstreze secretă această relaţie cu 
magicianul. Il vizitase de câteva ori, ca să-l testeze, ca să-l 
cunoască mai bine și, mai ales, ca să vadă toate domeniile în 
care i-ar fi putut fi de folos. In felul acesta aflase, din gura noului 
său aliat, motivul pentru care creștea porumbei în curtea 
locuinței. 

— Sunt mesagerii cei mai iuți din lume, îi spusese Sabi lui 
Ptahuser. Dar, în general, folosesc mai mulţi în același timp, 
pentru cazul în care unul dintre ei ar fi doborât de un șoim sau 
n-ar ajunge la destinatar dintr-un alt motiv neprevăzut. 

Atunci Ptahuser îl întrebase cu o naivitate prefăcută: 

— Cum ai putut să dresezi astfel aceste păsări pe care noi, 
egiptenii, le creștem doar pentru plăcerea de a le mânca? 

Sabi, care pricepuse că întrebarea fusese pusă în speranţa de 
a afla secretul, ca să-l folosească singur, se ferise să-i spună că 
era un mijloc de comunicare folosit deja de câteva secole de 
populațiile din Qedem și din Sumer, că acolo învățase tehnica și 
de acolo adusese păsările. 

— Ptahuser, îi răspunsese el, trebuie să fii magician ca mine 
ca să reușești acest lucru. Dar vezi bine că îmi pun priceperea la 
dispoziţia ta și prin intermediul meu vei putea comunica cu 
persoane dorite de tine la fel de repede ca și cum ai fi un zeu. 

Marele Maestru al Artei ajunsese să-i spună lui Rahotep că, 
dacă era nevoie, avea putinţa să trimită mesaje altor persoane 
cu o viteză magică și să primească răspuns de la ele pe aceeași 
cale. De aceea, când, după ce îl îmbrobodise pe Ineki, Rahotep îl 
întrebase pe Ptahuser dacă știa o formulă magică pentru a intra 


rapid în contact cu emisarul său, preotul se adresase lui Sabi ca 
să-i folosească porumbeii. 

— Se întorc obligatoriu aici unde au fost crescuți, îl asigurase 
Sabi, după ce îl dusese la porumbar. Pot să-ţi încredințez 
porumbeii, dar va trebui ca acela care îi va lua cu el să ne 
trimită el primul mesaj. Acești porumbei se vor întoarce din locul 
de unde au plecat ca să ducă răspunsul, în cazul în care va fi un 
răspuns. 

Sabi avusese abilitatea să nu ceară nimic complicelui său 
pentru serviciul făcut. Spunea că se bucura că-i putea fi astfel 
de folos adevăratului moștenitor al tronului, ceea ce îi plăcea lui 
Ptahuser, scutindu-l să facă daruri personale complicelui său. 

Dar când Rahotep, despre care Marele Maestru al Artei știa că 
se ascundea sub masca lui Thot, venise să-i ceară să găsească 
foarte repede unul sau mai mulţi oameni în stare să suprime trei 
mesageri trimiși de Marea Soţie Regală la Byblos, Ptahuser se 
gândise doar la Sabi și la servitorul lui nubian. Totuși, acesta se 
mirase la început. 

— Cum, nu dispui de oameni care să se ocupe de treburile 
astea josnice? îl întrebase el. 

— Nu pot avea încredere în nimeni. Oamenii de sub ordinele 
mele nu sunt siguri. Nu cunosc niciunul căruia i-aș putea porunci 
să găsească mesagerii în deșert sau în altă parte și apoi să le ia 
viaţa. Nu pot să fac asta eu singur, fără să mă expun unor mari 
riscuri. lar acești mesageri nu trebuie cu niciun preţ să ajungă la 
Byblos, căci Keops s-ar grăbi să se întoarcă în Egipt și astfel ar 
putea să eșueze toate planurile noastre. 

Argumentul era destul de puternic ca să-l convingă pe 
Ptahuser, care fusese nevoit să pună la cale o întâlnire între 
prinţ și magician. După ce Rahotep, care își acoperise faţa, îi 
prezentase cererea, Sabi zisese: 

— Am pe omul în stare să elimine acești mesageri. Dar mai 
întâi trebuie să-i vadă ca să-i recunoască și să le ia urma. 

— Vor pleca mâine în zori. Ţi-i voi arăta când vor părăsi casa 
gărzilor reginei. 

— Stăpâne, nu vei avea ocazia să te plângi de servitorul tău, îl 
asigurase Sabi. 

Apoi întrebase imediat: 

— Dar ce recompensă te gândești să-i dai servitorului tău, 
după ce zeii te vor așeza pe tronul celor Două Regate? 


— Pot să-ți promit în fața lui Maat că nu voi fi un 
nerecunoscător. Mai întâi, îţi voi da o locuinţă frumoasă și 
ogoare cu oameni ca să le cultive. Și te voi face unul dintre 
consilierii Maiestăţii Mele, căci vei fi un Prieten Unic al regelui. 

Sabi se înclinase în fața prinţului, bănuind că era vorba de 
Rahotep, în timp ce preotul, care, în urma promisiunii făcute lui 
Sabi, nu mai vedea în el un posibil rival la rangurile pe care și le 
dorea, mărturisise prinţului că acesta era stăpânul porumbeilor 
voiajori. 

Astfel, eșecul complotului și victoria lui Keops spulberaseră 
toate speranţele lui Sabi. De aceea considerase ca o revanșă 
supunerea celei de a doua soţii a noului rege. 

Prima dintre consecinţele neașteptate ale efortului său de 
seducere a lui Henutsen era că tânăra femeie, prea neglijată de 
soțul ei, își asalta amantul tot timpul cu înflăcărarea ei 
amoroasă, gata să-l epuizeze, fără ca ea să pară ostenită. Dar 
asta nu părea să fi fost de ajuns, căci nu renunţase la gândul 
răzbunării și nu uitase nici că era regină și că ar fi fost pentru ea 
mai puţin aventuros și mai ușor să-și afle plăcerea lângă soţul ei 
legitim, decât lângă un bărbat cu care se putea întâlni doar în 
taină. De aceea insista să pună în slujba ei puterea lui magică, și 
ca să-l abată pe rege de la dragostea lui pentru străina blondă, 
și ca această uzurpatoare să fie exclusă din viața lui Keops și din 
regat, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să fie trimisă lângă 
defunctul ei tată. Dorinţa ei îl punea pe Sabi în faţa unei dileme 
penibile. Desigur, putea din nou să corupă pe o servitoare de la 
palat ca să toarne acea otravă cu efect lent, adusă din una 
dintre călătoriile sale, dar nu avea motive să o elimine fizic pe 
această străină, căci Keops ar fi putut atunci să se întoarcă iar la 
Henutsen. Dar, deși îl epuiza cu pretenţiile ei, simţea că nu se 
putea lipsi de unirile trupești cu o femeie atât de frumoasă și de 
înflăcărată. Chiar dacă dorea să-i înfrâneze impetuozitatea, nu 
voia să scape de ea, și chiar dacă ar fi ajuns să se sature de 
Henutsen, prea mare ar fi fost satisfacția gândindu-se că îl 
înșela pe suveranul celor Două Regate de fiecare dată când se 
unea cu regala lui soţie, ca să renunţe atât de ușor la un astfel 
de privilegiu care îl consola pentru multe decepţii. În plus, cu 
ocazia vizitelor sale, ea aducea deseori un coș destul de plin cu 
bunuri și alimente ca să-i permită să-și întreţină servitorii. De 
aceea amâna de fiecare dată când îl ruga insistent să-și 


folosească puterile magice ca să o răzbune pentru jignirea 
permanentă suferită din partea rivalei sale. 

— Dacă e vorba doar de îngropatul unui ciob de vas scris cu o 
formulă magică în grădina palatului, îi zise ea într-o zi amantului 
ei, am să fac în așa fel încât să-ţi satisfac cererea. 

— Adevărat, este unul dintre riturile prin care magia mea 
devine eficientă, recunoscu el. Dar nu-i de ajuns și îmi lipsesc 
câteva ingrediente pe care trebuie să mi le procur de foarte 
departe. 

— Despre ce-i vorba și de unde trebuie să aduci aceste 
ingrediente misterioase? îl întrebă ea pe un ton iritat. 

— E vorba de plante și de veninul unui șarpe care se găsesc 
doar la libieni. Unii călători care vin de acolo îmi aduc câteodată, 
dar, în acest moment, nu aștept pe nimeni care mi le-ar putea 
aduce. 

— Cât timp mai trebuie să aștept? 

— Nimeni nu poate ști, mărturisi el. 

— Cum! exclamă ea, ridicându-se pe un cot. Nici tu, cu 
puterile tale, nu poţi să știi? Nu pretinzi tu că te poţi dedubla și 
trimite ka-ul la persoane care sunt departe? Nu poţi, prin acest 
mijloc, să intri în contact cu un călător care, de acolo, să-ți 
aducă ingredientele care îţi lipsesc? 

Sabi era prea abil și cu prea multă imaginaţie ca să fie luat 
din scurt de o astfel de remarcă. Improviză imediat: 

— Lucrurile stau exact precum ai spus, dar nu pot face asta 
decât cu anumite persoane, cărora le cunosc numele, și mai 
ales într-un loc precis, îi răspunse el. lar oamenii care îmi 
furnizează aceste ingrediente sunt nomazi și nu se știe niciodată 
în ce loc se află în deșerturile imense. Astfel, ka-ul meu poate să 
străbată spaţii foarte mari fără să reușească să găsească ceea 
ce caută. Atunci când căutarea durează prea mult, ar putea să 
se rătăcească, să nu mai găsească drumul de întoarcere, putând 
să-mi pierd astfel sufletul și puterea. Înţelegi de ce nu vreau să 
mă aventurez într-o căutare atât de periculoasă. De aceea 
trebuie să ne înarmăm cu răbdare. 

Și, văzând că ea își manifesta nemulţumirea și nerăbdarea 
întorcându-i spatele, se grăbi să o ia în braţe ca s-o facă să-și 
uite supărarea. 

Apoi, într-o zi, Henutsen se văzu nevoită să accepte 
realitatea: era din nou însărcinată. Avusese deja ocazia, de mai 


multe ori, să calculeze, dar preferase să nu se oprească la 
această problemă, sperând că fluxul periodic atât de așteptat se 
va porni, în sfârșit. Dar, după ce întârzierea depășise cu mult o 
lună, nu se mai putuse îndoi. Atunci îi veni în minte că se unise 
cu soţul ei doar o singură dată de la întoarcerea lui din călătorie, 
în ziua de după încoronare. Dar, după calcule, asta se 
întâmplase în urmă cu aproape trei luni. 

În general, se ducea la Sabi pe la mijlocul nopţii, după ce 
toată lumea se culca în reședința ei și în cea a lui Meritites, ca 
să fie sigură că nimeni nu va veni să o deranjeze, că nu va veni 
nimeni să o caute la ea în cameră. Pentru aceste escapade 
nocturne, se mulțumea să-și prindă în jurul șoldurilor o bucată 
de piele fină de culoare maronie, astfel încât să se piardă în 
noapte corpul ei auriu și părul negru. Străzile cetăţii Memfis 
erau atunci pustii. Întâlneai doar saper, gărzile care asigurau 
siguranţa orașului, făcându-și rondul, sau câţiva petrecăreţi, 
care ieșeau din una dintre rarele taverne deschise toată 
noaptea. În aceste cazuri, trecătorii își luminau drumul cu făclii, 
pe care Henutsen le vedea de departe și avea destul timp să se 
ascundă pe o stradă vecină sau în scobitura unei porți. Sabi îi 
arătase cum să se strecoare în locuinţa lui, trecând printr-o 
gaură amenajată în partea de jos a zidului, în fundul grădinii. 
Astfel putea să vină și să ajungă în culcușul lui când avea chef, 
adică foarte des. În ziua aceea, descoperirea stării sale o 
înspăimântă atât de tare, încât nu mai așteptă noaptea ca să se 
ducă la magician. Devenise o persoană familiară a casei lui Sabi 
și, ca să nu fie văzută bătând la ușă când venea ziua, căpătase 
obiceiul să intre prin gaura din fundul grădinii, care dădea spre 
spaţiul ce despărțea locuinţele de zidul de protecţie împotriva 
creșterii apelor fluviului, loc în general pustiu, unde erau 
aruncate gunoaiele ridicate periodic și unde veneau uneori să se 
joace copiii din vecinătate. 

Pe acest drum, avea acces direct la camera lui Sabi, care 
dădea spre grădină, și a cărei ușă era lăsată deschisă ca să intre 
lumina și aerul ce aducea mirosul florilor cultivate cu mare grijă 
de Tjazi. Astfel ajunse la ușa camerei, fără să fie zărită de cei doi 
servitori ai lui Sabi. Se mișca repede, dar fără să facă nici cel 
mai mic zgomot, astfel încât fu oprită la ușă de zvon de voci. 
Una era cea a amantului ei, dar nu o cunoștea pe cealaltă, a 
unui bărbat, ceea ce o linişti, căci acum își revărsase gelozia 


asupra lui Sabi și nu ar fi suportat gândul ca acesta să-și ia o 
concubină. 

Rămase lipită de perete, foarte aproape de ușă, ca să tragă 
cu urechea. 

— Cum ai de gând să-mi plătești un astfel de serviciu? întreba 
Sabi. 

— Ai putut vedea obiectul pe care l-am dat servitorului tău ca 
să ajung la tine, răspunse vizitatorul. 

— Da, e aur frumos, aur verde de Nubia. 

— Cu acest aur vei fi plătit. Și îţi voi mai da și mobilă 
frumoasă, așa cum îţi place. 

Urmă un moment de tăcere, apoi se auzi vocea lui Sabi: 

— De data asta, n-am să mai contez pe tine pentru 
îngroparea formulelor în grădina lui. 

Remarca atrase imediat atenţia lui Henutsen, care se aplecă 
ușor ca să încerce să vadă cine era vizitatorul. Nu-și dădu 
seama că Sabi, așezat cu fața la ușă, îi surprinsese apariţia 
fulgerătoare. Magicianul avu prudenţța să nu-și manifeste în 
niciun fel surpriza. 

— Sunt gata să risc totul ca să reușesc, zise interlocutorul. 

— Poate, răspunse magicianul. 

Dar, amintindu-și ce-i spusese lui Henutsen ca să întârzie 
momentul spargerii vasului, preciză: 

— E un mare risc. În orice caz, deocamdată, duc lipsă de 
unele ingrediente care îmi vin din Libia. Dar se pot folosi și alte 
mijloace. 

— Vorbește, sunt gata să plătesc tot ce-mi vei cere. 

— Crezi că ești destul de bogat? întrebă cu mirare Sabi. 

— Sunt. Poţi vedea cu ochii tăi. 

— Vreau să te cred, dar nu-ţi pot spune imediat cum voi 
proceda. Lasă-mi timp de gândire. Vino mâine, o să mai vorbim. 

Henutsen așteptă ieșirea bărbatului ca să se arate. 

— A, iată-te! exclamă Sabi, văzând-o intrând în încăpere, 
prefăcându-se surprins. Ai venit de mult timp? 

— Nu, chiar acum am sosit... Cine este bărbatul care ţi-a 
oferit un obiect frumos din aur și ce voia? 

— E un client. Îl cheamă Abedu și vrea iar să trimit o boală 
mortală unei persoane pe care e clar că nu o poate suferi. 

— Despre cine-i vorba? Îl cunosc pe acest Abedu. E fostul 
arhitect al regelui defunct, socrul meu. 


— E chiar el. Am crezut că și-a pierdut toate bunurile, și totuși 
a putut să-mi dea o brățară frumoasă și m-a asigurat că va 
putea să mă plătească din belșug. Presupun că a jefuit rău de 
tot bunurile regelui în timp ce-și exercita funcţia! 

— Pe cine urăște acum? 

— Pe Anhaf, căruia nu-i poate ierta că i-a luat locul și că a 
reușit să construiască două piramide. 

— Anhaf este un mare înţelept. Nu trebuie să îndeplinești 
dorinţa acestui om. 

— l-am spus adevărul: nu dispun deocamdată de mijloacele 
cu care să-i trimit boala. 

— Nu i-ai cerut să vină mâine? 

— Un bun motiv ca să păstrez brățara. E pentru tine. 

Henutsen se așezase pe pat lângă el. Luă brățara grea, fin 
cizelată, apoi i-o înapoie. 

— O voi purta aici, dar nu vreau să o iau cu mine. Sabi, am 
venit pe nepusă masă la tine pentru că mă sperie un lucru de 
care sunt sigură. Sunt grea, aștept un copil, al cărui tată ești tu. 

Contrar așteptării tinerei femei, un zâmbet lumină fața lui 
Sabi, care vedea în asta o nouă legătură care putea să 
întărească relaţia lor. 

— Un copil! exclamă el. Această veste nu poate să fie decât 
foarte plăcută pentru mine și e frumos că te-ai grăbit să mi-o 
aduci la cunoștință. 

— Cum? Nu ești îngrijorat? S-ar părea că uiţi cine e soţul meu! 

— Cum aș putea uita? Dar nu mi-ai spus că a venit în patul 
tău a doua zi după încoronare? 

— Au trecut trei luni de atunci. Există multe femei care nasc 
după zece sau douăsprezece luni de sarcină? 

— Există, mai ales când aduc pe lume un zeu, căci fiul nostru 
va urca poate într-o zi pe tronul celor Două Regate. 

Remarca o lăsă cu gura căscată. Venise la el sperând că îi va 
da o rețetă ca să scape de copil, dar, având în vedere felul în 
care primea vestea, își zise că probabil avea dreptate și că soţul 
ei, Keops, poate că nu ar avea motive să se alarmeze de o mare 
întârziere a nașterii, cu atât mai mult cu cât copilul se putea 
naște înainte de termen, adică la termen pentru cei care nu 
cunoșteau adevărul. 

Sabi se bucura cu atât mai mult cu cât starea femeii îl va lăsa 
în curând să-și mai tragă sufletul, pentru că ar fi fost greu să 


mai vină la el cu burta prea mare și în zilele următoare nașterii 
copilului. Era totuși supărat că fusese surprins astfel în plină zi, 
pe când stătea de vorbă cu Abedu, căci nu-i plăcea ca 
impetuoasa lui concubină să intervină în intrigile sale și să știe 
ce punea la cale. Nu știa de când ascultase conversaţia și spera 
că nu-l minţise când îi spusese că abia venise, căci Abedu îi 
ceruse să-l suprime nu numai pe Anhaf, ci și pe Keops. Îi 
dezvăluise intenţia lui de a-i aduna pe toţi adversarii regelui, 
începând cu foștii preoţi ai lui Ptah, deposedaţi de bunuri, și să-i 
coalizeze în jurul lui Neferu. Avea de gând să se ducă la el la 
Elefantina, ca să-i aducă la cunoștință uneltirile sale, să-l implice 
în conjurație și să-i ofere în același timp moartea lui Keops și 
dubla coroană. Plan care părea, în mintea lui Sabi, lipsit de 
judecată, dacă nu nebunesc. Zâmbise ca să-și ascundă 
stupoarea când Abedu îi spusese că avea în faţa lui pe viitorul 
vizir al Egiptului, căci această funcţie supremă intenţiona Abedu 
să o ceară de la Neferu pentru că îl ajutase să ajungă pe tronul 
celor Două Regate. 

Totuși, Sabi nu era total ostil acestei aventuri, în măsura în 
care el însuși nu trebuia să riște. Căci, chiar dacă avea 
posibilitatea să-l asasineze pe Anhaf cu ajutorul servitorului său 
și, în ultimă instanţă, și pe Keops, aceasta era totuși o acțiune 
hazardată. Dacă Tjazi eșua și era prins, deși nu putea să spună 
nimic pentru că era mut, până la urmă aveau să descopere că 
era servitorul lui, ceea ce îl implica în mod direct. Acest punct îl 
făcea pe Sabi să ezite să se angajeze într-o acţiune destul de 
periculoasă, din care nu știa cu ce se va alege, în afara mobilei 
promise de Abedu. De aceea luă hotărârea să aștepte, să 
amâne lucrurile și să vadă cum stă situaţia. 

Ceea ce nu-l împiedică, atunci când Abedu veni iar a doua zi, 
să-i confirme că putea să-l ajute să-și realizeze visul. Henutsen 
nu mai era acolo ca să-i spioneze - îl trimisese pe Tjazi în 
grădină ca să supravegheze accesul în cameră - și îi spuse că va 
vedea în ce fel va fi posibil să se debaraseze de persoanele 
respective. 

— Ca să fiu și mai sigur de eficacitatea farmecelor pe care am 
intenţia să le folosesc, îi zise el lui Abedu, trebuie să aduc unele 
substanţe din Libia. Pentru asta, am să trimit acolo un servitor 
care va trebui să le obţină cu mare cheltuială. 


Abedu înțelese aluzia și se întoarse ziua următoare cu diferite 
obiecte de valoare. Sabi le examină îndelung, apoi zise: 

— Este un prim avans pentru cheltuielile de călătorie ale 
servitorului meu și pentru achiziționarea substanțelor 
trebuincioase. Întoarce-te mâine cu obiecte din aur pentru 
propria mea plată. Apoi va trebui să aşteptăm trei luni 
întoarcerea servitorului meu cu ingredientele. Am să te anunţ 
atunci să vii la mine și să ne gândim la o spargere de vase. 


e CAPITOLUL XVIII e 


Când Keops se întoarse pe domeniul lui Filitis, îi luă cu el pe 
Anhaf și pe lbdadi. Aproape zilnic, la cererea lui, Ilbdadi se 
prezenta la marele palat ca să stea de vorbă cu Maiestatea Sa. 
În timp ce Keops își primea în mod oficial vizirul, Prietenii și 
înalții demnitari, așezat pe tron în sala de audiențe a reședinței 
regale, pe perceptorul fiilor săi îl primea singur. Se întâlneau în 
grădina lui Snefru, grădină care fusese oarecum neglijată la 
declanșarea bolii fatale a regelui, dar pe care Keops o adusese 
iar la vechea ei splendoare, adăugând copaci deja înalţi din 
diferite regiuni ale regatului, o mulţime de flori, precum și păsări 
și animale capturate în deșert: totul spre marea plăcere a lui 
Nubet. Ibdadi îi aducea la cunoștință starea relaţiilor sale cu 
copiii regali, ce îi învățase, dar lui Keops îi plăcea cel mai mult 
să-l audă vorbind despre naţiile pe care le cunoscuse și să stea 
cu el de vorbă despre înțelepciunea celorlalte popoare. El însuși 
îi vorbise despre Filitis în așa fel încât lbdadi o rugase pe 
Maiestatea Sa să îl ducă la acest om. 

— După tot ce-mi spui, zisese el, este neîndoielnic vorba de 
un adevărat înțelept, care a dobândit cunoașterea supremă 
aflată pe Pământul zeului, acel ținut misterios situat în partea de 
vest a lumii și pe care egiptenii îl numesc Ta Nutir. 

— Ibdadi, îi răspunsese Keops, Maiestatea Mea este și ea 
convinsă că acest om e un mare înțelept și vorbele tale îmi 
bucură sufletul, căci nimeni până acum nu a putut să-mi spună 
unde se află în realitate acest pământ divin, care mi se pare a fi 
același cu locul unde își are reședința Fenixul și de unde își ia 
zborul la fiecare cinci ani ca să apară la Heliopolis. 


— Nu l-ai întrebat? se mirase Ibdadi. 

— Nu aveam motiv. Simţisem că mă aflu în prezenţa unui 
înţelept, dar nu bănuiam că a putut să primească ultima iniţiere 
pe acel pământ misterios. 

— Acel pământ este același pe care oamenii din Sumer îl 
numesc Pământul vieţii, unde sălășluiește un om numit 
Ziusudra. Şi află că acest Ziusudra a dobândit nemurirea. 

— Despre ce nemurire vorbeşti? îl întrebase atunci regele. 
Căci noi, cei care am venit la viaţă în această lume, nu suntem 
toţi nemuritori? 

— Desigur, dar numai după moarte, în lumea unde totul e 
numai Spirit, ceea ce voi, egiptenii, numiţi lumea lui Akhu. Dar 
este vorba de o altă nemurire în cazul lui Ziusudra, căci trăiește 
departe spre orizont, unde soarele răsare într-un loc ascuns, 
despre care se spune că este un palat subteran ridicat în inima 
unor munţi înalţi, poate ceea ce este numit aici Duat. 

Keops voise în mod normal să afle mai multe despre acest 
personaj misterios, pentru că se gândea la propria sa nemurire 
și la galeriile subterane existente sub domeniul lui Filitis și putea 
să pară corespondentul vestic al grotei înțeleptului din munţii 
unde răsărea soarele. Dar Ibdadi nu putuse sau nu voise să-i 
spună mai multe. Zisese că nu-l cunoștea pe acest Ziusudra 
decât după spusele învăţaţilor din cetăţile Sumer-ului. 

In ziua aceea, Filitis, care stătea ca de obicei pe marginea 
falezei, se ridică la apropierea celor trei bărbaţi, spre care 
alergase deja câinele lui. Keops fu surprins că Abutiu, după ce 
se bucură văzându-l, îi mirosi pe cei doi însoțitori ai săi și se 
culcă în fața lui Ibdadi, care se oprise. Filitis, ajuns în faţa lor, își 
uni mâinile ca la rugăciune, apoi ridică braţele și înclină torsul, 
salut imitat și de cei trei vizitatori. 

— Filitis, îi zise atunci Keops, l-am adus pe arhitectul meu 
Anhaf, ca să-ţi examineze domeniul și să vadă cum ar putea 
amplasa diferitele construcţii necesare realizării monumentului. 
ȚI-l prezint pe Ibdadi, un Prieten al Maiestăţii Mele, dar mai ales 
un înțelept venit din Orient, care a dorit să te întâlnească. 

— Să fie binevenit, raspunse Filitis, și la fel și Anhaf! Am auzit 
și eu de marea sa înțelepciune, căci se vorbește mult despre el 
și despre lucrările din vecinătatea templului lui Șetit. 

Anhaf se înclină ca să-și arate modestia cu care primea acest 
compliment. 


Filitis își conduse oaspeţii spre colibă, ca să ia făclii, apoi îi 
lăsă pe Keops și pe Anhaf să coboare în galeriile subterane. 
Rămaseră acolo un timp, apoi ieșiră, după care Anhaf, cu 
ajutorul frânghiei, măsură adâncimea, începând de la baza 
acelui ghizd al puțului. 

— İn apropierea puţului trebuie hotărât locul unde va fi 
construită piramida, zise Anhaf, dar nu deasupra unei galerii. 
Am văzut planurile monumentului făcute de tine. Va fi 
incomparabil mai înaltă și mai lată la bază decât acele mari 
piramide pe care le-au construit strămoșii Maiestăţii Tale, cea a 
zeului Djoser, concepută de tatăl meu, Imhotep, și celelalte trei 
ridicate pentru zeii Huni și Snefru. Greutatea pietrelor astfel 
acumulate va fi enormă și trebuie să studiez înainte stabilitatea 
terenului ca să nu existe riscul prăbușirii. 

— Cu atât mai mult, îi reaminti Keops, cu cât am desenat cele 
trei camere suprapuse pe aceeași axă. Ai putut vedea că acea 
cameră inferioară, reprezentând lumea subterană, va fi săpată 
în stânca falezei. Adâncimea unde o vreau o plasează aproape 
în dreptul galeriilor subterane, cu care trebuie să comunice 
printr-un culoar secret. 

— Dacă Maiestatea Ta vrea, să mergem să ne dăm seama de 
nivelul fluviului când s-a răspândit în vale, la punctul culminant 
al inundaţiei. Se pare că nu va depăși nivelul atins în această zi. 
Am să fac un semn ca să ne putem aminti. 

Filitis și Ibdadi li se alăturară și, împreună, străbătură platoul 
un lung moment, urmând creasta, apoi Anhaf arătă un punct în 
partea de jos a pantei, spre est: 

— Cred că acolo va trebui spart muntele ca să ajungem la 
capătul galeriei subterane. Nivelul apelor depășește punctul de 
bază, dar, când fluviul se va retrage în albia lui, va fi total 
descoperit. De aceea, apa care intră în timpul inundaţiei se va 
scurge o dată cu descreșterea apelor. 

— De aceea primul lucru va fi săparea unui canal lung care să 
continue să aducă apa într-un bazin mare ce va trebui amenajat 
la acest nivel, deasupra nivelului obișnuit al fluviului. 

— Presupun că Maiestatea Ta a văzut că legarea unui astfel 
de canal la cursul fluviului nu se poate face decât departe de 
aici, către locul unde brațul ce se întinde paralel cu Nilul face un 
cot ca să se verse în marele lac de la apus. 


— Într-adevăr, de acolo va trebui să plece canalul, al cărui 
traseu musai să se menţină la înălțime, la un nivel superior 
fluviului, astfel încât să poată alimenta tot timpul bazinul ce va fi 
pus în legătură cu galeriile subterane, din care vom face un lac 
după amenajarea lor. 

— Este deja o muncă gigantică, remarcă Anhaf. 

— Bănuiesc. Dar vom aduce brațele necesare. Am examinat 
recensământul făcut la ordinul tatălui meu, Snefru, cu câţiva ani 
înainte de a se întoarce alături de tatăl său, Ra. Pot dispune cu 
ușurință de o sută de mii de oameni, fără să aibă de suferit 
cultivarea pământului. Imediat ce va începe descreșterea 
apelor, îi vom pune pe cei mai mulţi dintre ei să sape canalul. 
Ceilalţi vor construi satul muncitorilor, locuinţele, depozitele, 
silozurile pentru grâne, precum și palatul unde sunt nerăbdător 
să mă instalez, în vecinătate. Aceasta va fi prima parte a 
lucrărilor. De cât timp consideri că e nevoie pentru toate 
acestea? 

— După părerea mea, nu mai puţin de trei ani, răspunse 
Anhaf. 

— Satisfăcător. 

— Dar mai trebuie ţinut seama și de lucrurile neprevăzute. De 
exemplu, am remarcat că râul, deseori secat, care coboară din 
muntele oriental, la sud de Memfis, în timpul ploilor de iarnă, se 
umflă și se revarsă în Nil, astfel încât muncitorii care vor lucra la 
canal riscă să-și vadă eforturile periclitate de o revărsare bruscă 
și intempestivă a fluviului. Povârnișul ce protejează Memfisul de 
inundaţii a fost deja erodat de violența curentului provocat de 
apele torentului. Prudenţa ne îndeamnă ca mai înainte să fie 
construit un baraj, pentru reținerea apelor și regularizarea 
cursului lor. 

— Tu trebuie să prevezi toate aceste pericole și să le previi, 
răspunse Keops. Mă gândesc să profit de lucrările acestui canal 
ca să amenajez un port adevărat, cu docuri, util pentru Memfis. 
Acum, ambarcaţiunile acostează la cheiurile nămoloase ale 
Nilului, și descărcatul mărfurilor e greu pentru oameni și 
periculos pentru marfa. În timp ce niște bazine portuare 
comunicând printr-un canal, care se leagă la sud, la braţul 
paralel al fluviului, și ajunge la braţul vestic al deltei, vor fi la 
adăpost de deteriorările create de inundație, ceea ce va permite 
amenajarea unor cheiuri din piatră, solide, cu acces ușor, 


precum cele pe care le-am văzut în portul comercial de la 
Byblos. 

— Văd, stăpâne, că ai studiat cu atenţie această problemă, 
dar, dacă se dorește realizarea atâtor lucrări în trei ani, cei o 
sută de mii de oameni pe care dorești să-i pui la treabă nu vor fi 
de ajuns. Pentru că va trebui, de-a lungul întregului canal în 
construcție, să facem ridicări de teren, pentru ca, atunci când 
apele ies din albia fluviului, să nu distrugă tot ce s-a făcut în 
restul timpului și să nu-i împiedice pe muncitori să continue 
săpatul. 

— Să știi, Anhaf, că m-am gândit bine și chiar aceasta va fi 
prima lucrare ce se va realiza. Va fi de ajuns să săpăm un șanț 
paralel cu canalul și să folosim pământul scos din șanț pe o 
parte și din canal pe cealaltă parte, acestea fiind săpate în 
primul an, ca să facem acest zid de protecţie. Șanțul va primi 
mâlul și va face mai lentă erodarea provocată de forța 
curentului atunci când nivelul apelor ajunge la cota sa maximă. 
Ar fi bine pentru noi ca inundația de anul viitor să împingă apele 
mai jos decât în anul acesta. 

— Să nu contăm pe ceea ce nu depinde de noi, zise Anhaf, 
pentru că apele ar putea să urce și mai sus, ceea ce ar putea să 
amenințe existenţa zidului pe care îl vom ridica și, în consecință, 
să distrugă realizările unui an de muncă grea. 

— M-am gândit la asta. De aceea trebuie să ne punem pe 
treabă imediat ce nivelul fluviului va permite acest lucru, ca să 
ridicăm cât mai sus posibil zidul de pământ. Am dat deja ordin 
să fie recrutaţi din vale muncitori, să fie pregătit materialul și 
uneltele indispensabile și să se înceapă să se ia din hambarele 
regale și de pe domeniile templelor și ale Maiestăţii Mele 
grânele, legumele și carnea necesare pentru hrănirea acestor 
guri. Tu, Anhaf, va trebui să alegi șefi de echipă capabili să 
conducă niște lucrări atât de importante. 

— Maiestatea Ta poate să fie sigur că și eu m-am gândit la 
asta. Dar, mai întâi, vreau să-ţi reamintesc că trebuie stabilit 
traseul canalului, ceea ce nu se va putea face în câteva zile. 

— Știu, dar îi vei pune la treabă pe cei mai buni topografi, sub 
stricta ta supraveghere. In acest timp, scribii noștri recrutori vor 
aduna pe toţi oamenii necesari săpării canalului. Acum, spune- 
mi la cine te gândești să te ajute în îndeplinirea acestor sarcini 
atât de grele? 


— Primul dintre ei trebuie să fie Hemiunu, în calitatea sa de 
vizir. Primul meu colaborator, cel care mă va înlocui pentru 
lucrările încredințate de Maiestatea Ta, va fi, dacă Maiestatea Ta 
nu are nimic împotrivă, Khaesnefru, care face parte din confreria 
noastră de arhitecţi și de maeștri constructori. 

— Te referi la tatăl acelei Uta, însoţitoarea soţiei mele 
Henutsen? 

— Chiar la el. 

— Tu faci aceste alegeri, răspunse Keops. 

Apoi se întoarse spre Filitis și îi zise: 

— Filitis, tu mi-ai arătat acest loc pe care să fie înălțat cel mai 
uimitor monument care a fost conceput vreodată. Dar tare mi-e 
teamă că tu vei pătimi primul pentru asta, căci singurătatea ta 
atât de favorabilă meditaţiilor va fi în curând atât de perturbată, 
încât s-ar putea să regreți că m-ai întâlnit. 

— Stăpâne, i-a răspuns păstorul, nu-ţi face griji, căci, dacă am 
venit să mă așez aici, am făcut-o ca să-ţi arăt locul unde zeul şi- 
a manifestat dorința să vadă înălțându-se această piramidă, 
monument de eternitate. 

Aceste cuvinte nu-l mirară pe Keops, căruia păstorul îi 
destăinuise deja această misterioasă dorinţă a unui zeu 
nenumit, dar nici Ibdadi nu păru mirat, căci vorbise deja cu Filitis 
și părea că întâlnise în el un coleg al nu se știe cărei misterioase 
confrerii. 

După câteva zile, Keops reveni în același loc, de data asta în 
litieră, însoțit de Prietenii regelui și de o trupă de artizani și de 
șefi de echipă aduși de Anhaf, alături de Hemiunu și Khaesnefru. 
Dar fu surprins că nu-l mai văzu venind spre el pe Abutiu, 
câinele fidel. Cobori din litieră ca să meargă personal în 
căutarea lui Filitis, dar coliba era pustie și nu-l găsi nicăieri. 
Dispăruse chiar și turma lui de capre și oi. Deoarece era 
îngrijorat, Ibdadi, care venea în urma lui împreună cu Anhaf, îi 
zise: 

— Maiestatea Ta îl caută zadarnic pe Filitis. Află că nu mai 
avea niciun motiv să mai rămână în acest loc, după ce misiunea 
lui a fost împlinită. 

— Să fi plecat? întrebă el mirat. Și totuși, mi-a spus că un zeu 
i-a arătat acest loc sacru să se instaleze și să-și sfârșească viaţa 
aici. 


— Poate că a primit altă poruncă de la acel zeu misterios, și a 
plecat în altă parte. 

— Știi cumva unde? 

— Nu, stăpâne, nu știu. Filitis e unul dintre acei călători 
misterioși veniţi din orizonturi îndepărtate, care trec prin lume 
fără să lase urme și care, totuși, împlinesc o misiune căreia, pe 
moment, nu-i descoperi consecinţele și nici raţiunea de a fi. 
Poate că s-a întors printre ai lui, înainte de a pleca pentru o altă 
misiune, doar dacă nu s-a pregătit cumva pentru o moarte 
salvatoare. 

— Ibdadi, vorbele tale sunt foarte ciudate și s-ar părea că îl 
cunoşti mai bine pe acest om pe care l-ai văzut mai puţin de o 
zi, decât eu care am petrecut mult mai mult timp alături de el. 

— Cel ce a străbătut lumea așa cum am făcut eu și a fost 
iniţiat în multe mistere știe că există oameni pe care îi cunoști 
sau îi recunoști fără să-i fi întâlnit vreodată. Așa este și acest 
Filitis, al cărui nume, într-o limbă străină ţie, înseamnă iubire și 
prietenie. 


e CAPITOLUL XIX e 


Fluviul se întorsese lent în matca lui. Topografii regali, sub 
conducerea lui Anhaf, acţionaseră cu repeziciune, pentru a 
stabili cursul viitorului canal și pentru a marca traseul. O armată 
de scribi, trimiși în deltă și în părţile nordice ale Egiptului de Sus, 
recrutase deja zeci de mii de braţe, primele lucrări constând în 
construirea de colibe pentru a adăposti pe toţi acei oameni la 
marginea deșertului, între cotul făcut de brațul Nilului, în locul 
unde se bifurcă pentru a alimenta marele lac al oazei de la 
apus, și domeniul lui Filitis. După stabilirea cu certitudine a 
punctului de pornire a canalului, mai rămase timp să se 
îndeplinească riturile de deschidere a acestui șantier enorm. În 
ajun, Keops mersese la locul unde urma să se dea prima lovitură 
de săpăligă în pământul deja uscat, la mică distanţă de cotul 
făcut de braţul fluviului, departe, la sud de Memfis. Fusese 
obligat să vină cu mare pompă, întâi la bordul unei ambarcaţiuni 
splendide, apoi purtat în litiera însoţită de purtătorii de evantai, 
urmat de curteni și de purtători ai însemnelor provinciilor, 


escortat de un număr mare de gărzi. Îi găsise acolo pe Anhaf și 
pe Khaesnefru, instalaţi în împrejurimi imediat după scăderea 
apelor, ca să conducă măsurătorile. 

Mai înainte de răsăritul soarelui, regele și suita sa sosiseră în 
punctul unde urma să se înceapă lucrările. Muncitorii fuseseră 
înșiraţi de-a lungul traseului canalului, unul lângă altul, cât 
vedeai cu ochii spre nord, echipați cu săpăligi, cu lopeți, iar alții, 
în faţa lor, cu coșuri din trestie împletită. Când își făcu apariţia 
Keops, întreg poporul prezent, Prietenii regelui, preoţii, scribii, 
soldaţii și țăranii s-au aruncat pe burtă ca să salute apariţia lui. 
La un semn făcut de mâna regală, toți s-au ridicat, apoi Keops 
se așeză pe un tron instalat sub un baldachin. Atunci Anhaf și 
Khaesnefru veniră la el ca să-i aducă la cunoștință că, într-un 
timp foarte scurt, cu un zel admirabil, scribii marcaseră traseul 
canalului și că acea zi va pecetlui începutul celei mai mari 
lucrări concepute vreodată de oameni. 

Puțin după aceea, soarele înroși orizontul alburiu, apoi se 
ridică lent în toată splendoarea lui, în timp ce în faţa sa se 
prosternau preoții, toţi recrutaţi din rândul clerului de la 
Heliopolis. Intonară un imn de glorie lui Ra, care fu urmat de 
rugăciuni adresate lui Osiris și lui Thot. 

Keops, purtând coroana albă a Egiptului de Sus, o barbă falsă 
lipită la bărbier, pe piept cu un pieptar greu împodobit cu cele 
două zeițe din Sud și din Nord, se ridică de pe tron. Servitorii 
veniră să îngenuncheze în faţa lui; îi scoaseră sandalele, care 
fură încredințate purtătorului de sandale, și pânza prinsă pe 
șolduri. Păstră doar centura de țăran, înnodată sub buric, cu 
cele două capete căzându-i între picioare. Un ţăran îngenunche 
în faţa lui și îi întinse o săpăligă, al cărei capăt de lemn era 
prevăzut cu o lamă din cupru. Keops luă unealta și, urmat de 
purtătorii de evantaie și de cei doi arhitecţi, merse la locul ales 
pentru a deschide punctul de pornire a canalului. Rămase un 
moment nemișcat, cu picioarele depărtate, cu faţa la soarele 
care urca la orizont, apoi, ridicând săpăliga, lovi viguros 
pământul. Lovi astfel de trei ori, și fiecare dintre aceste lovituri 
fu însoţită de uralele vesele ale ţăranilor. lar Sendjemib, Marele 
Profet al lui Ra de la Heliopolis, care conducea delegația 
preoților zeului, strigă: 


— Porţile cerului sunt deschise, porţile firmamentului sunt 
deschise! Să se deschidă și porțile pământului, să se deschidă 
porţile apelor! 

Imediat după aceea, într-o armonie perfectă, toți oamenii 
înșiraţi de-a lungul liniei care forma viitorul mal al canalului 
ridicară și ei săpăliga și începură să lovească pământul, să 
deschidă pământul, aruncat de alți muncitori cu lopata în 
coșurile care, după ce erau umplute, erau vărsate pe o linie 
opusă, acolo unde avea să se ridice zidul de protecţie împotriva 
creșterii apelor. 

Cuprins de bucuria de a vedea începerea realizării operei la 
care se gândea de mulţi ani, Keops continuă să sape, sub 
privirile stupefiate ale curtenilor, ca ţăranii cu care ar fi putut fi 
confundat, dacă nu ar fi avut coroana și colierul regal. 

— Stăpâne, îi zise în cele din urmă Anhaf, nu e bine pentru 
prestigiul Maiestăţii Sale să continue să sape ca un simplu 
muncitor. Ai deschis în mod ritual lucrările, dar nu se cuvine să 
mai continui. 

Keops se ridică, își șterse cu mâna sudoarea care îi curgea pe 
frunte și zise: 

— E bine ca acela care ordonă o treabă să măsoare personal 
eforturile cerute de ea. 

— Desigur, stăpâne, căci, dacă toţi oamenii care dau ordine ar 
face așa, ar fi mai puţin exigenţi cu subordonații lor. Dar așa e 
făcută lumea, ca aceia care dau ordine să fie cei mai leneși și să 
ceară de la ei înșiși cele mai mici eforturi posibile. 

— Și crezi, Anhaf, că lumea nu poate fi schimbată, conchise 
Keops, zâmbind amuzat. 

— Exact. Sau, dacă e să ţin seama de experienţa mea, cei 
care o schimbă o fac foarte puţin și doar spre marele lor 
avantaj. Dar nu e vorba niciodată de oamenii din popor, care 
sunt ca oile pe pășune: aceștia se mulţumesc să suporte ceea 
ce li se cere și trebuie cu adevărat să se depășească orice 
măsură ca să îndrăznească să se plângă. 

— lată de ce, Anhaf, ca responsabil de lucrări al Maiestăţii 
Mele, te rog să ai grijă ca nimeni să nu depășească vreodată 
limita. 

t 


Timpurile care au urmat acestei inaugurării au fost fericite 
pentru rege. Mai întâi, Nubet îi dărui, nu un fiu, cum se temea, ci 
o fiică, primind numele de Khentetenka. 

Henutsen, imediat ce înţelese că era grea, se grăbise să-și 
anunțe soţul. Și cum el constata că nu o mai atinsese de trei luni 
și că așteptase mult timp ca să-l anunțe de viitoarea 
paternitate, ea îi răspunsese fără să se tulbure: 

— Maiestatea Ta nu catadicsește să-și viziteze soțiile. Nu vii 
niciodată să ne vezi, îţi împărţi timpul între a treia soţie și 
planurile tale. Ne dispreţuiești. De ce m-aș fi grăbit să-ţi anunţ 
sarcina mea? Am presupus că nu-ţi mai pasă de asta, acum 
când ești tatăl atâtor băieţei și când Nubet, după câte am auzit, 
îți va dărui încă unul. 

— Henutsen, dacă îndatoririle mele regale îmi ocupă tot 
timpul, nu înseamnă că vă dispreţuiesc, pe tine și pe sora mea 
Meritites. Am ales un loc pentru construirea marelui palat. Vom 
putea locui în el mai înainte de venirea a două inundaţii 
succesive. Atunci veţi veni să staţi cu mine, la fel și mama, cu 
copiii noștri. Voi avea mai multe ocazii să vă văd. 

Henutsen nu insistă. Nu avea chef să-și părăsească reședința, 
care îi convenea foarte bine, și nici să se depărteze de Sabi, 
care exercita în continuare asupra ei o atracţie foarte puternică. 

Către sfârșitul anotimpului germinaţiei, cam pe la jumătatea 
perioadei numite iarnă în celelalte ţări, Hetep-heres urcă în 
lectică pentru a-și vizita fiul regal, în marele palat al tatălui său 
Snefru. Își anunţase vizita, așa că Keops se retrase în grădină ca 
să poată vorbi cu mama lui nestingherit de nimeni. Știa foarte 
bine că, dacă se deplasase în persoană, nu o făcuse ca să fie 
primită în public. 

— Fiul meu, zise ea, așezându-se în jilțul adus de un servitor, 
văd că nici tu nu ai mai mult timp să mă vizitezi, cum nu mai 
avea nici tatăl tău. Așa că am luat hotărârea să vin eu la tine. 

După această introducere și după ce Keops o servi cu băuturi 
răcoritoare, curmale și fructe, ea zise: 

— Vin să vorbesc Maiestăţii Tale de sora ta, mica mea 
Neferkau. E nubilă de mult timp și începe să se ofilească precum 
o floare neudată. E timpul să o căsătorim. Are nevoie de un soţ 
care s-o iubească pentru a înflori din nou. 

— Mamă, sunt de acord cu tine, răspunse Keops. Mi se 
întâmplă uneori să mă gândesc la ea și mi-am spus că trebuie 


să-i găsim un soț. Dar cel care îi era în mod natural destinat, 
fratele meu Rahotep, nu mai este în această lume. Și cred că e 
periculos să-i dăm lui Neferu o soţie care nu va face decât să-i 
sporească vechile pretenţii la tron. 

— Nici ea n-ar accepta să se exileze atât de departe de noi, 
spre cetăţile de graniţă ale Nubiei. 

— In acest caz, cine crezi că ar putea să ia în căsătorie o 
prințesă regală? Ce Prieten al regelui este demn de ea? Eu nu 
văd niciunul. 

— Nici eu nu văd vreun Prieten al regelui căruia i-am putea 
face o astfel de onoare fără ca, imediat, să stârnim pizma 
tuturor celorlalţi și să ațâțăm ambițiile și vanitatea fericitului 
ales, recunoscu Marea Soţie Regală. Totuși, există un bărbat 
care i s-ar potrivi perfect surorii tale, care a stârnit în inima ei 
marea flacără a iubirii și, se pare, nici el nu a rămas insensibil la 
frumuseţea ei. 

— Mamă, mă pui pe gânduri! Cine e? 

— Află că, de aproape un an de când l-ai numit pe lbdadi, 
alături de soțiile tale, să se ocupe de prima educaţie a copiilor 
tăi, Neferkau a început prin a fi interesată de cuvintele lui. În 
cele din urmă, s-a îndrăgostit de el și, deși a rămas discretă și a 
păstrat întreaga modestie a unei fete de sânge regal bine 
educate, Ilbdadi a simţit înclinația pe care o are pentru el și nici 
el nu a rămas indiferent în faţa vioiciunii inteligenţei surorii tale, 
a replicilor amuzante și a farmecului de fată isteaţă. În sfârșit, 
zilele trecute, Neferkau a venit la mine și mi-a mărturisit 
dragostea și dorinţa ei de a deveni soția lui Ilbdadi. Atunci l-am 
chemat pe Ilbdadi, i-am vorbit, a recunoscut că simte o mare 
plăcere să se afle în compania prinţesei, dar a adăugat că nu 
ridică ochii spre ea, pentru că își închipuie foarte bine că o 
prințesă regală a Egiptului nu va putea niciodată să ia de bărbat 
pe un simplu străin protejat de rege. 

— O reacţie înţeleaptă, recunoscu Keops. 

— O modestie care îmi place. Dar află că mi-ar plăcea și mai 
mult dacă ai fi de acord cu această căsătorie. Căci va fi un soţ 
perfect pentru sora ta tocmai pentru că lbdadi e străin, nu 
cunoaște intrigile de la curte și este mai ales un înțelept încă în 
puterea vârstei. Niciodată nu se va putea gândi să se folosească 
de această căsătorie ca să comploteze sau să revendice 
coroana. 


— Sunt convins de asta, răspunse Keops. 

— Astfel, căsătorindu-ţi sora cu acest om, pe care tu însuţi l-ai 
invitat la noi în casă și i-ai încredinţat educaţia copiilor tăi, faci 
doi oameni fericiţi, căci se topesc de dorinţă, și împiedici astfel 
ca fratele tău vitreg sau oricare altă rudă să poată cere mâna 
surorii tale cu gânduri ascunse. 

— Mamă, Neferkau este fiica ta, zise Keops. Dacă tu consideri 
că se poate căsători cu Ibdadi, deși e străin, îţi cunosc prea bine 
simțul prevederii ca să mă opun planului tău. Tu hotărâăști. Ştii 
foarte bine că orice cuvânt al tău e un ordin ce trebuie executat, 
că este de ajuns să-ți exprimi o dorință ca să fie o dorință 
îndeplinită. 

— lată, dragă Keops, cuvinte demne de un fiu care își iubește 
și respectă mama. Îți sunt recunoscătoare și o voi chema pe 
copila și pe oaspetele nostru să le aduc la cunoștință dorința 
noastră. 

— Du-te, mamă. Și vreau să fie organizată o foarte frumoasă 
petrecere pentru această căsătorie, pentru ca fiecare să poată 
vedea cât de mult îl stimează Maiestatea Mea pe acest om, 
venit la noi din îndepărtatul Byblos. 

În luna care a urmat, Ibdadi s-a căsătorit cu Neferkau și a 
intrat în familia regală a Egiptului, fără ca asta să-l facă să se 
creadă mai important. Își duse tânăra soţie în locuinţa splendidă 
dăruită de Keops și, din ziua aceea, ea deveni eleva lui, 
împreună cu copiii lui Keops, dintre care cel mare, Kawab, avea 
șapte ani. Acum avea vârsta, împreună cu fratele său Baufre, să 
intre în Casa Vieţii unui templu. Dar, pentru că acela al lui Ptah 
era închis, Keops le adusese un scrib abil ca să-i înveţe 
descifrarea și scrierea semnelor sacre. Prefera să mai aștepte să 
crească pentru a-l trimite la Heliopolis. Ibdadi se mulțumea, 
deocamdată, să le istorisească povești frumoase și să le 
vorbească despre popoarele îndepărtate, pe care le cunoscuse 
în călătoriile sale. 

Astfel, într-un entuziasm general, au fost întreprinse marile 
lucrări destinate să marcheze domnia pașnică a lui Keops. Și, în 
euforia acelor timpuri, ca să arate poporului și clerului că 
închisese templul lui Ptah doar ca să pună capăt intrigilor 
politice și că, deși se întorsese spre cultul soarelui, ca simbol 
luminos al spiritului zeului ascuns, nu le dispreţuia pe celelalte 
divinităţi care, prin atributele lor, constituiau viziunea globală 


avută despre divinitate, porunci construirea unui templu al lui 
Hathor, zeiţa acelei mișcări de coeziune a lumii numită 
dragoste, în cetatea care îi era consacrată din timpuri 
imemoriale, Denderah, precum și alte temple ale divinităţilor 
tutelare din Coptos și Bubastis. 

Guvernarea țării și supravegherea unui număr atât de mare 
de lucrări l-au împiedicat să facă vreun calcul când Henutsen 
aduse pe lume al treilea băiat, care primi numele de Minkaf, la 
vreo zece luni după a doua noapte care urmase încoronării sale 
și pe care o petrecuse împreună cu a doua soție. 


e CAPITOLUL XX e 


Deși, în virtutea statutului social, dispunea de un număr mare 
de servitoare, Henutsen voia să se ocupe personal de copiii ei. Îi 
hrănise chiar ea la sân, îi plăcea să-i poarte în braţe când erau 
încă foarte mici și, când se deplasa un anumit timp, ca femeile 
simple din popor, își strângea torsul cu o bantă lată de pânză 
care ţinea copilul lipit de șold, lăsându-i braţele libere. Prezenţa 
corpului gol al copilului pe pielea ei constituia o plăcere, căci 
simţea cum vibrează acea mică viaţă; i se părea că participă 
mai intim la creșterea lui. Pe de altă parte, când copilașul își 
făcea nevoile, era de ajuns să coboare cu el în unele dintre 
bazinele din grădină ca să-l spele și să se spele și ea. 

Astfel, în acea dimineaţă, își făcu apariţia în grupul format de 
Meritites, Neferkau, fostele ei însoţitoare Uta și Șeri, acum 
amândouă căsătorite cu Prieteni ai Maiestăţii Sale, lbdadi și 
copiii care, așezați cuminţi în cerc pe rogojini, ascultau cuvintele 
profesorului. Meritites stătea între cei doi fii preferați ai ei, 
Kawab și Baufre, pe care îi îndopa cu dulciuri, curmale și 
prăjituri cu miere, astfel încât cei doi băieţi începuseră să se 
îngrașe, în timp ce mama lor făcuse deja burtică. În schimb, 
Djedefhor, fie că era mai puţin pofticios decât fraţii săi, fie că 
era mai atent la vorbele lui Ibdadi, mânca puţin și rămăsese 
slab, în ciuda reproșurilor mamei sale, care spunea că risca să 
moară de foame. Henutsen, care era mândră de zveltețea 
corpului ei și de frumuseţea sânilor, în ciuda celor patru sarcini, 
se supraveghea și făcea exerciţii fizice, în afara celor de un alt 


gen pe care i le procura relaţiile cu Sabi. Era foarte atentă la 
mâncarea copiilor ei, vrând ca ei să primească tot ce le era 
necesar și nimic în plus, și mai ales nu prăjituri tot timpul zilei, 
despre care se știa nu numai că îngrășau peste măsură, dar și 
că stricau dinţii. Probabil că de aceea Djedefhor se simţea mai 
bine în compania lor decât în cea a fraţilor săi și manifesta o 
mare afecțiune pentru Henutsen, căreia îi spunea a doua lui 
mamă. Ceea ce nu o supăra deloc pe Meritites, care continua să 
fie atașată de a doua soţie a fratelui ei, fără să aibă niciun strop 
de gelozie. În schimb, îi admira vigoarea, fermitatea 
caracterului, în ciuda unei mari blândeţi în vorbire și 
comportament, stăpânirea în toate, felul în care se domina ca 
să-și păstreze frumusețea și graţia de adolescentă, care o 
făceau să pară mult mai tânără decât vârsta ei, contrar lui 
Meritites care, totuși, nu încerca să-i urmeze exemplul, 
preferând să cedeze acelei înclinații spre mâncare bună și 
băutură, care compensau lipsa de iubire masculină. La rândul ei, 
deși nu era de acord cu această purtare a lui Meritites, 
Henutsen se felicita pentru atitudinea sa faţă de ea, pentru că 
evita orice ceartă și pizmă. Singurul reproș pe care i-l făcea era 
că nu luase mai în serios infidelitatea soţului lor care, nefiind de 
ajuns că adusese cu el o nouă soție, le neglija ca să trăiască 
împreună cu ea în palatul lui Snefru, devenit noua sa reședință. 
Dar, când se gândea mai bine la toate astea, îi venea să râdă și 
își zicea că Meritites se consolase cu vin și curmale, și ea cu un 
amant. Fiecare dintre ele reacţionase în funcţie de nevoie și 
înclinaţie. 

Henutsen se așeză pe jilţul rezervat, mai sus de cei doi fii mai 
mari ai ei, Kufukaf și Kefren. Cele două fiice ale lui Keops, 
Meresankh, născută de Meritites, și Khamernebti, născută de 
Henutsen, erau încă prea mici ca să mărească acum cercul 
familiei; se jucau împreună puţin mai departe, sub 
supravegherea doicilor. 

Ibdadi povestea istoria fabuloasă a acelui om pe nume Etana, 
din țara Sumer-ului, care trăise mai înainte de întemeierea 
cetăților, mai înainte ca regalitatea să fi coborât pe pământ. Le 
explica felul cum ajutase un vultur divin să iasă dintr-o groapă 
adâncă, unde îl aruncaseră zeii pentru că trădase încrederea 
prietenului său, șarpele, și îi mâncase puii. Drept mulțumire, 
vulturul îl ridicase până la cer, până în pragul lumii zeilor, ca să 


caute acolo planta magică a nașterilor, cea care permite 
femeilor sterile să aducă pe lume copii. Apoi se întorsese pe 
pământ, unde domnise asupra unui oraș nou întemeiat, pe 
nume Kiș. 

— De acolo, din cer, unde a urcat, zise Djedefhor, care era cel 
mai sprinten la minte dintre copii, probabil că a văzut pământul 
și oamenii care trăiesc pe el, fluviul și munții. 

— Le-a văzut, așa cum le vede o pasăre care despică 
văzduhul la fel de iute ca vântul. A văzut Nilul nostru, dar a zărit 
și fluviile care curg în alte ţări și, îndeosebi, cele două fluvii la fel 
de mari ca Nilul, care străbat ţara sumerienilor. 

— Atunci, dacă am putea găsi acest vultur, zise copilul, am 
putea urca pe spatele lui și am ajunge cât ai clipi de la o cetate 
la alta. Tata ar putea să se ducă de aici la marginile regatului ca 
să vadă ce se întâmplă acolo, ca să ducă poruncile: ar pleca 
dimineaţa, și seara ar fi înapoi în palatul lui. 

— Bineînţeles, dar nu se știe unde e acest vultur. Nu a mai 
apărut din ziua când l-a urcat pe Etana la cer, îi răspunse Ilbdadi. 

— Atunci eu, când voi fi mare, voi pleca în căutarea lui și îl voi 
aduce tatălui nostru, ca să poată merge la fel de iute ca vântul 
de la un capăt la altul al regatului. 

— Ar fi, cu siguranţă, un lucru bun să ni-l aduci, recunoscu 
preceptorul, zâmbind amuzat, dar trebuie să știți, copii, că 
oamenii din Sumer au inventat un mijloc de comunicare aproape 
la fel de rapid. 

— Care? întrebă Kawab. 

— Pur și simplu, porumbeii. Acești oameni știu să-i dreseze, îi 
învață să-și ia zborul până la nori, să repereze părţile cerului și 
ale pământului, punctele cardinale, și să ducă mesaje la foarte 
mare distanţă. 

— Dar cum pot să facă asta? Porumbeii nu vorbesc, zise cu 
mirare Kufukaf. 

— Se pare că a fost un timp îndepărtat când animalele 
vorbeau, dar și păsările, îndeosebi porumbeii. Ba se spune că 
unii oameni chiar cunoșteau limbajul lor, căci, deși nu vorbesc 
limba oamenilor, înţeleg o parte și au ele însele propriile lor 
limbaje. Trebuie să știți, copii, că păsările se folosesc de 
cântecul lor ca de un mijloc de comunicare. Desigur, cei mai 
mulţi oameni nu îl înţeleg, dar nu înţeleg mai bine nici limbile 
vecinilor lor, care sunt pentru ei precum cântecul păsărilor. Dar 


nu este nevoie ca porumbeii să vorbească. Este de ajuns să scrii 
un mesaj pe o foaie mică de papirus și să o legi la unul dintre 
picioarele lor. Cel căruia îi este adresat mesajul îl primește într-o 
zi sau două, pe când un om, alergând fără odihnă, ar avea 
nevoie de opt zile, zece zile și poate chiar mai mult. Nici fluviile, 
nici munţii, nici mările nu-i opresc, pentru că le trec pe 
deasupra. 

— Ibdadi, interveni atunci Meritites, dacă ceea ce spui este 
adevărat, de ce regele și scribii săi nu folosesc acest mijloc ca 
să trimită porunci în provincii? De ce nu i-ai vorbit despre asta 
Maiestăţii Sale? 

— Dar regele cunoaște calităţile acestor porumbei. Erau și pe 
vasul comandat de Ineki. lar această ciumă de Ineki îi folosea ca 
să trimită mesaje în Egipt și ca să primească ordine de la 
trădătorii care voiau să facă rău stăpânului nostru, regele. 
Maiestatea Sa este sigură că printr-un porumbel i-a venit lui 
Ineki ordinul să-l asasineze, pe când se afla la Byblos. Și cei de 
acolo știu să folosească porumbeii pentru trimiterea unor 
mesaje foarte departe. Dar nu cunosc cum trebuie dresați. 

— Auzi, lbdadi, întrebă imediat Henutsen, căreia aceste 
remarci îi stârniseră foarte tare interesul, poţi dresa orice 
porumbel ca să faci din el un mesager? 

— Nu cred că toţi sunt în stare de așa ceva. Cei folosiţi la 
Byblos erau aleși; făceau parte dintr-o specie rapidă și foarte 
rezistentă, precum și înzestrată cu acel simţ ciudat al orientării 
care îi ajută să găsească locul unde sunt trimiși și să se întoarcă 
la porumbar, aflat uneori la distanțe foarte mari. Prin ei era Ineki 
în legătură cu Menmfisul, aflat foarte departe de Byblos. 

— Dar, insistă Henutsen, cum arată acești porumbei? Sunt 
diferiți de cei pe care îi vedem în mod obișnuit la noi și care sunt 
crescuți pentru gustul nostru rafinat? 

— Sunt, și nu găsim unii asemănători în Egipt. De aceea 
Maiestatea Sa nu-i poate folosi în acest scop. Contrar celor de 
aici, ceilalți au un fel de moţ și un cioc mai lung, precum și 
picioarele lungi, ca și cum un zeu le-ar fi alungit ca să poată 
duce suluri lungi de papirus. Sunt hrăniţi cu boabe și sunt 
antrenați ca să fie puternici, iuți și rezistenți. 

— Maiestatea Sa nu mi-a vorbit niciodată despre acești 
porumbei, zise Henutsen. Nici ţie, Meritites? 

— O, mie nu-mi spune nimic! De altfel, știe că nu-mi pasă. 


— Părerea mea este, remarcă lbdadi, că Maiestatea Sa nu 
avea niciun motiv anume ca să pomenească despre ei. Totuși, 
am auzit că regele a pus să fie scotocit templul lui Ptah în 
căutarea unor astfel de porumbei, dar nu i-a găsit. Astfel, 
Maiestatea Sa încă nu știe locul unde se află porumbarul în care 
au fost crescuți acești porumbei. 

In urma acestei discuţii, Henutsen se retrase în camera ei și 
așeză copilașul pe patul amenajat într-un coș mare, cu margini 
înalte, ca să nu cadă când se trezea. Voia să se poată gândi în 
voie, căci povestea acelor porumbei voiajori îi stârnise 
îngrijorarea în așa măsură încât se simţea tremurând de emoție. 
Işi amintea că se uitase cu surprindere la porumbeii crescuţi de 
Sabi în grădină: nu semănau cu cei pe care îi vedea în mod 
obișnuit în Egipt; aveau moțul amintit de lbdadi și picioare 
ciudat de lungi. Și știa că Sabi nu-i mânca. Și nu servitorul 
nubian al lui Sabi venise să anunţe pretinsa moarte a lui Keops, 
cu ocazia adunării complotiștilor, în templul lui Ptah? 

Dintre servitoarele și persoanele apropiate ei, nimeni nu 
cunoștea escapadele sale tainice în afara reședinței, plecările în 
timpul zilei ca să piardă timpul pe străzile orașului, și cu atât 
mai puţin vizitele nocturne la Sabi. Doar două persoane se 
bucurau de cunoașterea secretului. Şeri, prietena ei din 
copilarie, din care făcuse intendenta locuinței sale, și cealaltă 
prietenă a sa, Uta, numită șefa doicilor copiilor ei. Când aceasta 
din urmă veni în camera ei, surprinsă că o văzuse plecând atât 
de brusc, ceea ce o mirase, deoarece o cunoștea foarte bine pe 
prietena ei ca să nu i se pară comportamentul neobișnuit, 
Henutsen, care se întinsese pe pat, se ridică brusc. 

— Uta, îi zise ea, rămâi aici cu micuțul Minkaf. Trebuie să plec. 
Ca de obicei, nu spui nimic nimănui și, dacă mă caută cineva, 
dacă ești întrebată unde sunt, spui că trebuie să fac ceva 
personal, ce nimeni nu poate face în locul meu. 

Lăsând-o pe tânăra femeie la căpătâiul copilașului adormit, 
Henutsen ieși în grădină, pe care o părăsi pe o ușiţă ascunsă în 
parte de vegetaţia deasă ce acoperea zidul de incintă. Se 
grăbea să ajungă la locuinţa lui Sabi, pentru că voia să vadă mai 
bine porumbeii și avea de gând să-i pună întrebări amantului ei 
despre subiectul care acum o deranja și o îngrijora. Dacă 
pretinsa lui cunoaștere a ceea ce se petrecea la Byblos ar fi 


provenit, pur și simplu, din relaţiile cu Ineki, prin intermediul 
porumbeilor? În acest caz, Sabi își bătuse joc de ea rău de tot! 

Ideea că fusese prostită de el o înfuria. Mergea cu 
repeziciune, uneori chiar alerga, căci era nerăbdătoare să afle 
adevărul. Dar, când ajunse în apropiere de casa lui Sabi, 
Henutsen se opri brusc și rămase încremenită locului. Il 
recunoscuse pe Tjazi, care se afla cu spatele la ea și mergea în 
direcția opusă casei stăpânului său, de unde probabil că ieșise. 
Știind că Bes se ocupa de cumpărături și asigura relaţiile 
magicianului cu lumea exterioară, i se păru ciudat că îl vedea în 
stradă pe servitorul nubian. De aceea, împinsă de nu se știe ce 
intuiţie, în loc să-și continue drumul spre locuința magicianului, 
se hotări să-l urmărească discret pe servitor. La acea oră a zilei, 
străzile erau pline de lume. Pieţele erau ocupate de ţărani și 
negustori care vindeau legume, fructe, mărfuri dintre cele mai 
felurite, așezate pe rogojini aliniate în fața caselor sau în spaţii 
înguste, precum și de bărbieri care își exercitau meseria direct 
în stradă și în faţa cărora clienţii făceau coadă, așteptând să le 
vină rândul ca să fie rași pe cap sau pe faţă. Câini vagabonzi și 
măgari încărcaţi cu saci, conduși de stăpânii lor, ocupau centrul 
străzilor, provocând adevărate blocaje când un animal de 
povară se oprea brusc și nu mai voia să se miște din loc, în 
ciuda loviturilor și a strigătelor conducătorului de măgari, în 
timp ce câinii începeau să latre și să se încaiere printre 
picioarele trecătorilor. 

Henutsen trecu neobservată prin această mulţime 
zgomotoasă. Tjazi ajunse în piaţa mare care se întindea în faţa 
templului închis al lui Ptah. Îl ocoli și dispăru pe străduţa care îi 
mărginea aripa de răsărit. În contrast cu piaţa deosebit de 
aglomerată, străduța era pustie, tăcută, strivită de căldura 
soarelui. Henutsen aruncă o privire pe ulicioară, continuând să 
stea ascunsă după colțul zidului. Și descoperi că, spre capătul 
ei, incinta era parţial năruită; Tjazi escaladase dărâmăturile de 
cărămizi sparte, care formau o grămadă înaltă lângă zidul în 
spatele căruia dispăru imediat. Mirată de această vizită 
misterioasă într-un loc pustiu și interzis, Henutsen se grăbi să 
ajungă la spărtură, urcă pe grămada de dărâmături și ajunse în 
curtea templului. Îl văzu pe nubian deschizând o ușă joasă a 
sanctuarului și strecurându-se înăuntru. Traversă curtea pustie 
în fugă și intră pe ușa rămasă deschisă. Se afla într-o sală cu 


coloane, luminată de lucarne făcute în partea de sus a zidurilor, 
aproape la nivelul acoperișului. O străbătu, cu inima bătându-i 
cu putere. Nu înțelegea ce căuta nubianul în templul părăsit și 
era tare curioasă să afle! 

Nubianul găsise o făclie, pe care o aprinsese nu știa unde și 
nici cum. Intrase într-o galerie întunecoasă și ţinea sus făclia, 
care îl scălda într-o lumină ce o ghida pe tânăra femeie ca să 
poată înainta cu prudenţă. Urmă astfel lumina ce se revărsa 
peste silueta masivă a lui Tjazi, despicând întunericul. În ciuda 
curajului său, Henutsen asuda de spaimă, căci nu uitase 
aventura ultimei escapade în labirintul aceluiași templu. Și de 
data aceasta, tăcerea desăvârșită care o apăsa, întunericul, 
lumina mișcătoare a vizitatorului misterios o nelinișteau foarte 
tare pe aventuroasa femeie. Se opri în pragul unei săli în care 
intrase Tjazi. 

Incăperea era luminată de șapte lămpi cu ulei, plasate pe 
trepiede din lemn, dispuse în jurul unei cuve mari din piatră, 
asemănătoare cu un sarcofag. Nubianul pusese făclia într-un 
suport din zid, apoi luă un urcior mare, cu care umplu lămpile, al 
căror ulei probabil că se consumase aproape complet în urma 
unei întrebuințări îndelungate. Sigură că nu putea fi zărită în 
penumbră, Henutsen urmări cu privirea toate gesturile lui Tjazi 
care, după ce mări flacăra lămpilor, aruncă tămâie în casoletele 
de pământ ars așezate pe marginea cuvei, ceea ce provocă 
imediat fum și răspândirea parfumului când rășina intră în 
contact cu tăciunii peste care suflă nubianul. Pe urmă, Tjazi 
rămase un moment nemișcat, în picioare, la unul dintre capetele 
cuvei, apoi luă din nou făcilia și făcu cale întoarsă. Henutsen se 
trase repede în umbră, spre unul dintre colţurile încăperii. Tjazi 
trecu fără să o vadă și dispăru în galeriile următoare. Ea așteptă 
totuși ca nubianul să se depărteze ca să se apropie de cuva de 
piatră și să-i descopere conţinutul. Se opri la marginea luminată 
de flăcările pâlpâinde ale celor șapte lămpi. Descoperind 
conţinutul sarcofagului, Henutsen nu-și putu reţine un strigăt de 
stupoare: acolo era un corp mumificat, cu capul eliberat de 
bentiţe. Era bine conservat, după o lungă ședere în băile de 
natron și de diverse alte ingrediente, încât părea încă viu: acolo 
se afla Tjazi, care avea pe o parte a capului o cicatrice adâncă 
ce se întindea de la tâmplă până la obraz. 


Uluită, luă o lampă ca să lumineze mai bine faţa cadavrului. 
Nu se mai putea îndoi, era într-adevăr servitorul nubian al lui 
Sabi, deși tocmai îl văzuse părăsind acea sală cât se poate de 
viu. Deodată, tresări auzind o voce în spatele ei: 

— Da, Henutsen, în sarcofagul acesta este într-adevăr Tjazi. 

Ea se întoarse spre Sabi, care intra în încăpere purtând o 
făclie. Henutsen așeză lampa la loc pe soclu și duse o mână la 
inimă, vrând parcă să-i mai potolească bătăile. Dar Sabi părea 
calm, nu manifesta nici mânie și nici ostilitate. 

— Nenorocitul de Rahotep l-a ucis cu securea, continuă Sabi, 
oprindu-se în fața ei. 

— Atunci, cine e omul care a ieșit adineauri de-aici? îl întrebă 
ea, redobândindu-și calmul, căci credea că nu avea de ce să-i fie 
teamă de amantul ei. 

— Fratele lui geamăn. l-am cumpărat când erau încă 
adolescenţi, departe de aici, din sud, dincolo de cataractă. Dar 
cel pe care l-ai văzut și care trăiește era deja mut. li fusese 
smulsă limba; n-am aflat niciodată de către cine și de ce. Pentru 
el am amenajat acest mormânt și l-am îmbălsămat eu însumi pe 
Tjazi, căci, potrivit credinței oamenilor din poporul lui, pentru ca 
un geamăn să-și urmeze fratele, trebuie bine conservat corpul 
fratelui care a murit. Acest al doilea Tjazi crede că va pieri dacă 
trupul fratelui său nu este astfel păstrat și înconjurat de aceste 
lumini, care sunt ca sufletele sale, în număr de șapte, fiecare 
reprezentând una dintre vieţile la care fiecare om are dreptul, 
după cum a lăsat zeul creator. De aceea vine aici în fiecare zi ca 
să întrețină lămpile și să vadă dacă trupul fratelui său se 
conservă bine și își păstrează aparenţa umană. 

— Sabi, zise atunci Henutsen, ai făcut o faptă frumoasă. Dar 
de ce m-ai lăsat să cred că l-ai vindecat, că magia ta este atât 
de puternică încât poate face o astfel de minune? 

— Am făcut-o din dragoste pentru tine, ca să nu te mâhnesc 
și să ai remușcări dacă ţi-aș fi spus cu răceală că Tjazi a murit ca 
să-ţi salveze viața. 

Acest răspuns alungă orice urmă de reproș din mintea lui 
Henutsen, căci o minţise ca să nu o îndurereze, nu ca să o 
înșele. Așa că nici nu se mai gândi să-l întrebe de porumbei. Dar 
el zise: 

— Veneai spre locuința mea. Te-am zărit de pe terasă. Am 
văzut că te-ai răzgândit și l-ai urmărit pe Tjazi. Atunci, m-am 


luat după tine. Ești prea curioasă, draga mea Henutsen, și 
această manie o să te ducă la pierzanie într-o zi. Prima dată erai 
gata să fii ucisă de Rahotep, iar de data aceasta ai fi putut să 
descoperi un mister ce ar fi trebuit să-ți rămână ascuns. 

— Adică, ar exista mistere pe care n-ar trebui să le cunosc? 

— Fără îndoială. Nu-mi place deloc că ai putut descoperi 
moartea servitorului meu, căci, dacă nu ţi-am spus o vorbă, am 
făcut-o pentru că așa doream să fie. Dar te iubesc și nu sunt 
supărat pe tine. Însă ai putea să dai peste oameni mai puţin 
bine intenţionaţi ca mine, peste un om care nu e părintele 
copilului tău și căruia nu-i va păsa dacă te va vedea moartă. 
Gândește-te tot timpul la această eventualitate și fii mult mai 
prudentă. Asta te va feri de multe primejdii. 

— Un sfat bun, recunoscu ea. Este adevărat că sunt uneori 
imprudentă și aventuroasă, dar așa sunt eu. 

Replica îl făcu să zâmbească. Apoi întrebă: 

— De ce veneai la mine în plină zi? De ce, dacă nu ca să mi-l 
arăţi pe fiul nostru? Căci mi l-ai adus o singură dată, noaptea, și 
nu ai vrut să zăbovești, de teamă ca nu cumva doica să vină să-l 
vadă cum doarme și să nu-l găsească în pat, după cum mi-ai 
spus. 

Henutsen era prea subtilă ca să fie luată pe nepregătite. 

— Asta e adevărul, răspunse ea, fără să mintă. Nu-l pot aduce 
ziua, căci atunci există cele mai mari riscuri să mă viziteze 
cineva, îndeosebi regina Hetep-heres, care își face deseori 
apariţia pe neașteptate ca să-și vadă nepoţii. Venisem să-ţi spun 
că te aştept noaptea asta la reședința mea. Îţi voi deschide 
portita ascunsă și îl vei putea vedea nestingherit. Noaptea nu 
vine nimeni, cu excepţia soțului meu. Dar, de la întoarcerea sa, 
e prea ocupat de noua lui pasiune ca să o părăsească în mijlocul 
nopții și să vină la mine. 

— In acest caz, zise Sabi, voi veni, căci mi-ar plăcea să văd 
copilul în camera lui și să-mi spun că este fiul născut din carnea 
mea și că poate, într-o zi, va urca pe tronul celor Două Regate. 

Dar Sabi nu precizase că, în realitate, se afla și el în templu în 
momentul asasinării nubianului. Era ascuns într-o sală vecină, ca 
să vadă reacţia lui Rahotep și a preoților lui Ptah când trimisul 
său avea să le anunţe moartea lui Keops. Nu avusese timp să 
intervină când Henutsen fusese descoperită, și Rahotep se 
repezise la ea și îl lovise în cele din urmă pe Tjazi. Preoţii se 


grăbiseră să spele sângele, care reprezenta un păcat intolerabil 
în acea parte a templului, în timp ce alţii, la ordinul lui Ptahuser, 
îl ajutau pe Sabi la transportarea cadavrului. Îl dusese acasă, cu 
puţin timp înainte ca trupele să cucerească templul și să-i 
aresteze pe șefii clerului. 

Sabi îmbălsămase atunci cadavrul, din respect pentru mort și 
ca să ţină seama de credinţele fratelui său geamăn. L-ar fi ţinut 
într-o încăpere din locuinţa lui, dacă n-ar fi apărut Henutsen și 
nu ar fi devenit amanta lui. După tot ce-i spusese când îl văzuse 
pe celălalt Tjazi, nu mai putuse păstra mumia în locuința sa, 
deoarece cunoștea prea bine curiozitatea femeilor și ar fi riscat 
să fie descoperită. Atunci îi venise ideea să ducă mumia în 
templul acum pustiu și închis. Ştia bine sala cu acea cuvă goală, 
unde se practicau riturile de iniţiere în misterele lui Ptah, rituri 
faţă de care avea un profund dispreţ, căci, în realitate, Sabi nu 
credea în intervenţia vreunui zeu în treburile oamenilor și avea 
îndoieli și în privinţa supraviețuirii sufletului în cealaltă lume. 
Astfel, profitase de o noapte și, cu ajutorul celui de al doilea 
Tjazi, dusese mumia în templu prin spărtură și o instalase în 
cuva devenită cu adevărat un sarcofag. Apoi îl lăsase pe Tjazi să 
așeze lămpile și să le întreţină cu ocazia vizitelor făcute în 
fiecare noapte fratelui său, având grijă să nu lipsească nimic 
unei  supravieţuiri vegetative, ceea ce îi asigura propria 
existență. 

Henutsen ajunse la concluzia că iubitul ei nu avea deloc 
puterile oculte pe care și le atribuia, dar îl admiră și mai mult, 
spunându-și că astfel de puteri secrete, care erau înnăscute la 
un individ, nu puteau să fie pentru el un titlu de mândrie, în timp 
ce, dacă erai în stare să le compensezi prin viclenie, inteligență 
și pricepere, meritul era cu atât mai mare. De aceea, nu încercă 
să afle dacă Sabi dobândise cu ajutorul porumbeilor capacitatea 
de a cunoaște rapid evenimentele ce se derulau departe de el. 
Acum era convinsă că acesta era adevărul și atâta inteligenţă 
pusă în slujba înșelării naivilor i se păru un motiv ca să-l 
iubească și mai mult pe bărbatul care îi oferea atât de multă 
plăcere în intimitate. Asta era pentru ea cea mai puternică 
magie. 


e CAPITOLUL XXI e 


Abedu se trânti greoi pe scaunul pliant desfăcut de servitorul 
său. Se simţea ostenit. Simţise un junghi puternic în piept, iar 
brațul stâng i se părea prea greu și îl durea. Al doilea servitor, 
care îl însoțea împreună cu primul în toate deplasările, având 
sarcina să-i ducă sandalele, un burduf plin cu bere strecurată și 
un evantai, se grăbi să-i facă aer și îi propuse să bea puţină 
bere. Abedu refuză cu o mișcare a mâinii. 

— Nu-i nevoie, zise el, oftând. Mă simt puţin obosit, o să 
treacă. 

In fața lui se întindea întreg platoul a ceea ce se numea acum 
șantierul Marii Piramide, templul de milioane de ani, de pe 
domeniul lui Filitis. De doisprezece ani de când Keops poruncise 
să înceapă lucrările pentru materializarea visului său nebun, 
Abedu venise acolo de nenumărate ori ca să observe cu mare 
grijă șantierul, iar uneori venise aproape zilnic. Se gândea să-i 
plătească cu aceeași monedă lui Keops lungile observaţii tăcute 
a căror ţintă fusese, în tinerețe, șantierul Piramidei din Sud, 
Piramida Soarelui, piramida  prăbușită, cauza tuturor 
nenorocirilor sale. Și se gândea cu oarecare amărăciune că ar fi 
putut să fie el constructorul acelui ansamblu formidabil, născut 
din voinţa inflexibilă a fiului lui Snefru. Își întrerupsese vizitele 
doar în cele câteva luni în care, pe vremuri, străbătuse valea 
Nilului ca să-și atragă de partea lui foștii preoţi ai lui Ptah, 
răspândiţi pe la diferite temple, între Sais și Buto, la nord de 
delta Nilului, și de la Edfu la Elefantina, în sudul Egiptului de Sus. 
Deși toți își manifestaseră amărăciunea pentru închiderea 
templului lui Ptah și pentru exilul lor, deși toţi îl asiguraseră că 
se vor alătura cauzei sale în ziua în care va găsi oameni 
puternici care să ia conducerea revoltei împotriva puterii celui 
pe care îl numeau uzurpatorul, niciunul dintre ei nu propusese 
să-și părăsească templul, unde trăia în pace și abundență, ca 
să-l însoțească în peregrinările instigatoare. Dar cea mai mare 
decepţie i-o adusese Neferu, care abia dacă îl ascultase și îl 
poftise să plece, sfătuindu-l să stea liniștit, pentru că nu mai 
voia să fie arestat, deoarece era hotărât să rămână fidel unui 
frate care, în loc să-l bage la închisoare sau, și mai rău, să-i ia 


viața, îi dăruise una dintre provinciile cele mai importante ale 
imperiului. 

— Abedu, îi spusese el la urmă, ca să-l facă să înţeleagă că nu 
recunoştinţa îl făcea să vorbească astfel, ci mai curând 
siguranţa că orice conspirație era sortită eșecului, alungă orice 
gând de răzbunare și de revoltă. Maiestatea Sa este 
atotputernică, a fost încoronată în deplină legitimitate. Poporul îi 
este devotat și toţi guvernatorii, marii scribi sunt alături de el. A 
reorganizat armata, trecând-o sub comanda lui și având ca șef 
direct pe Rau, care îi este la fel de fidel ca Zuhor, cel care 
conduce trupele de medjai, care și-au triplat efectivele, 
devenind o gardă regală puternică. Cine ar putea ridica o 
armată ca să meargă împotriva unui astfel de rege? Alungă-ţi 
visurile, întoarce-te liniștit acasă și trăiește-ți alături de ai tăi 
zilele frumoase pe care zeul ţi le-a hărăzit. 

Atunci fusese nevoit să recunoască adevărul: Keops era 
stăpânul Egiptului și nicio putere din lume nu era în stare să-l 
dea jos de pe tron. Mai era, firește, asasinatul. Dar când auzise 
din gura lui Sabi ce preţ enorm pretindea ca să practice 
spargerea de vase, renunţase și mai repede la acest plan, cu 
atât mai mult cu cât se întorsese cu punga goală din 
peregrinările sale pe la foștii adversari ai regelui. Acum, la ce i- 
ar mai fi folosit niște asasinate care i-ar fi satisfăcut doar dorinţa 
de răzbunare, destul de domolită de trecerea timpului? 
Renunţând, Abedu luase o hotărâre înţeleaptă. Nu știa că falsul 
magician nu era deloc interesat de moartea lui Keops și că l-ar fi 
jefuit de bunuri fără să-i satisfacă dorinţa. Deoarece noul vis al 
lui Sabi era să-l vadă pe Minkaf pe tronul celor Două Regate, știa 
că acesta nu putea fi realizat decât dacă moartea îl lovea pe 
Keops după ce băiatul devenea bărbat, după ce el însuși l-ar fi 
pregătit să pună mâna pe tron. Căci, luând în calcul numărul 
mare de pretendenți îndreptățiți să fie înaintea ultimului născut 
al lui Henutsen, trebuia ca ea însăși și fiul ei să aibă destulă 
influență asupra regelui ca să-l convingă să-l numească pe 
Minkaf prinţ moștenitor. Dacă regele ar fi murit când 
descendenţii săi erau copii încă, Kawab i-ar fi succedat în mod 
natural, în timp ce Hemiunu, ca vizir, ar fi exercitat regența sub 
supravegherea atentă a reginei Hetep-heres, care avea o mare 
influență asupra celor mai importante persoane de la curte. 
Minkaf și-ar fi pierdut atunci toate șansele. 


Abedu fusese, așadar, obligat să renunţe la visurile lui de 
glorie și de răzbunare. Singura consolare care îi venise în minte, 
târziu, la câţiva ani după aceea, fusese moartea bruscă a lui 
Anhaf, după ce terminase construirea Piramidei din Nord, unde 
odihnea corpul lui Snefru. Dar participase îndeajuns de mult la 
lucrările Marii Piramide, îi trasase planurile împreună cu Keops și 
urmărise un timp îndeaproape operațiunile, cu ajutorul a doi șefi 
oficiali ai șantierelor, Hemiunu și mai ales Khaesnefru, care 
acum își asuma responsabilitatea construirii monumentului. 

Cu trecerea anilor, Abedu își pierduse din arțag, ba chiar 
dobândise o pace interioară, alimentată de ceea ce numea 
secretul lui. Un secret păstrat doar pentru el, despre care nu-i 
vorbise nici măcar soţiei sale. Acum însă venise timpul să-l 
destăinuie celor doi fii ai săi, deoarece bănuia că zilele pe care 
le mai avea de trăit în această lume erau de acum înainte 
numărate. 

Astfel că, după ce i se domolise ura, nu-și mai ascundea 
admiraţia față de ceea ce se construise în cursul ultimilor ani. 

Fără să se mulțumească doar cu canalul lung care se lega de 
braţul Nilului și se întindea paralel cu fluviul ca să alimenteze un 
bazin mare și adânc de formă dreptunghiulară, care aducea apa 
până în dreptul intrării în galeriile subterane, Keops profitase ca 
să amenajeze bazine portuare între Memfis și necropola lui 
Soker și construise cheiuri de piatră la vest de oraș, ca să 
dispună de porturi mai stabile și mai sigure decât țărmurile 
noroioase ale Nilului, din estul orașului: acest port primise 
numele de Per-nufer. Canalul fusese apoi continuat spre nord, 
ca să se lege de braţul vestic al fluviului și să alimenteze un alt 
bazin aflat la nord de marele bazin, alături de care hotărâse să 
construiască templul de primire al Marii Piramide. Drumul de 
piatră ce trebuia să lege acest templu jos de cel al piramidei era 
acum terminat și folosea și la transportarea blocurilor de piatră, 
ca lucrările să meargă mai repede. 

Galeriile subterane fuseseră amenajate cu mare grijă, pereții 
fuseseră unificaţi, și rețeaua de canale, care se întindea în 
subsolul platoului, ducea la un mare lac subteran, în centrul 
căruia fusese construită o insulă artificială asemănătoare ca 
formă cu cea pe care Keops primise ultima iniţiere în templul 
secret de la Abydos, dar incomparabil mai mare. Templul-palat 
era acum aproape terminat, construit pe insulă, unde fusese 


așezată cuva destinată să adăpostească mumia regală. Abedu 
nu avusese posibilitatea să coboare în aceste canale subterane, 
pentru că nu dorea să se facă prea remarcat de șefii echipelor 
care lucrau cu schimbul, dar îi fuseseră descrise de salahorii pe 
care reușise să-i tragă de limbă. 

Stătea pe marginea platoului, astfel încât avea o vedere 
perfectă asupra ansamblului de construcţii. La poalele colinei, 
spre est, era construit orașul muncitorilor, acum imens, aproape 
la fel de întins ca Memfisul, vecin cu necropola care îi era 
atașată și unde erau îngropaţi ţăranii și meșteșugarii morți în 
timpul lucrărilor, precum și persoanele din familiile venite să 
stea cu ei. De cealaltă parte a bazinului și a canalelor care îl 
puneau în legătură cu marele canal, la nord, se ridica cetatea 
administrativă dominată de marele palat regal, noua reședință a 
lui Keops, construită în patru ani, unde Maiestatea Sa se 
instalase cu întreaga familie. În faţa lui se înălța baza imensă a 
piramidei, închisă în largi rampe de pământ care, contrar celor 
folosite pentru construirea celorlalte dinainte, nu veneau 
perpendicular pe laturile monumentului, ci coteau de jur 
împrejurul lui, înălțându-se puţin câte puţin. Rampe 
perpendiculare fuseseră folosite la început, apoi, având în 
vedere lungimea fiecărei laturi și înălţimea la care trebuia să se 
ajungă până la urmă, fuseseră obligaţi să găsească altă soluţie, 
căci rampele ar fi fost mult prea lungi sau pantele lor prea mari. 
Ibdadi sugerase metoda rampelor paralele cu laturile. 

— În felul acesta, zisese el, fac arhitecţii din Sumer ca să 
construiască bazele piramidale ale templelor lor. Folosesc 
cărămida la construcţiile lor, ceea ce îi scutește de târâtul unor 
pietre grele. Dar nucleul monumentului este înconjurat cu 
rampe înclinate elicoidale, care permit astfel să se înalțe în mod 
neîntrerupt până în vârf, fiecare etaj fiind redus în comparaţie 
cu precedentul, deoarece, ca și în cazul piramidelor, aceste 
monumente se îngustează până în vârf. Faceţi la fel, și rampele 
se vor înălța astfel, micșorându-se pe măsură ce pietrele 
transportate vor umple straturile. Dar rampele trebuie să fie 
destul de late, pentru ca săniile pe care vor fi încărcate pietrele 
să poată coti fără greutate la fiecare colț. 

Abedu fusese nevoit să recunoască faptul că metoda era 
eficace, căci monumentul ajunsese acum aproape la o treime 
din înălțimea lui. Blocurile, extrase din carierele aflate în 


vecinătate sau la o oarecare distanţă, erau transportate pe plute 
pe calea apei în marile bazine, de unde erau ghidate în canalele 
subterane până la orificiile puţurilor. Acolo erau ridicate la 
nivelul solului cu ajutorul unor capre cu scripeţi, făcute din grinzi 
solide din lemn de cedru. Apoi erau fixate pe sănii și trase de 
echipe legate cu frânghii, de-a lungul rampelor, ca să fie 
așezate la locul lor. 

In schimb, ceea ce Abedu nu înțelesese prea bine, deoarece 
nimeni nu-i putuse explica motivele regelui, care elaborase 
planurile și secțiunile monumentului în colaborare cu arhitecţii 
săi, era de ce se începuse cu amenajarea sub pământ a unei 
camere la o mare adâncime, exagerată după părerea lui Abedu. 
Urmând principiul imaginat de el însuși și inaugurat la Piramida 
Soarelui, acum năruită, și apoi la cea din sud, terminată de 
Anhaf, această cameră nu era accesibilă printr-un puț vertical 
săpat direct începând de la solul monumentului, cum făcuse 
Imhotep în cazul piramidei în trepte a lui Djoser, ci printr-o 
galerie lungă în pantă, care traversa oblic solul și continua în 
zidăria piramidei până la o intrare amenajată la înălţime pe faţa 
sa dinspre nord. Această cameră subterană, despre care s-ar fi 
putut crede că era singura, destinată să primească mumia 
regală, era prelungită de o galerie spre sud, care se oprea 
brusc, fără ieșire aparentă. In realitate, ea trebuia să comunice 
cu canalele subterane la nivelul cărora se afla, ca să ajungă 
direct la insulă. Abedu aflase lucrul acesta în urma unei 
indiscreţii din partea unui șef de echipă. 

Dar, tot după concepţiile misterioase ale regelui, o galerie 
ascendentă fusese legată de un culoar descendent și construită 
în zidărie pe măsura fixării noilor trepte. La o anumită înălţime, 
această galerie se îmbina cu o alta, de această dată orizontală, 
care ducea la o sală frumoasă, situată exact în axa mediană a 
piramidei, pe verticala unei linii imaginare trase din vârf spre 
bază. Galeriile de acces și noua sală fuseseră amenajate o dată 
cu construirea straturilor, iar Abedu se gândise la început că, 
sala din interiorul construcției fiind terminată, nu mai rămăsese 
decât să se acumuleze straturile de pietre până în vârf, urmând 
înclinația prevăzută a muchiilor monumentului. De aceea, 
fusese surprins să descopere că, în locul unde culoarul de acces 
la camera nouă devenea orizontal, se deschidea o nouă galerie 
ascendentă, aliniată cu culoarul ascendent, dar ale cărei laturi 


se ridicau la o înălțime anormală printr-o consolă, ceea ce 
permitea reducerea deschiderii dalelor faţă de pietrele de înveliș 
pe care aveau să se acumuleze pietrele din inima 
monumentului. 

„Astfel, îşi zicea Abedu, în plan este prevăzută cel puţin o a 
treia sală suprapusă celorlalte două, pentru că au construit o 
galerie înaltă de acces. Și, având în vedere dimensiunile acestei 
galerii, cu tavanul la o asemenea înălţime, sala la care va duce 
va fi de o importanţă primordială. Cu siguranţă că aici e un 
mister pe care nu-l înțeleg, căci, dacă regele vrea să fie 
înmormântat în această cameră care, după părerea mea, se află 
aproximativ la o treime din înălțimea monumentului, de ce a 
amenajat celelalte două săli interioare? Și cum se pare că se va 
ajunge la sala superioară printr-o galerie cu un tavan atât de 
înalt, accesul ei nu va putea în niciun fel să scape atenţiei unui 
eventual hoţ. În fond, în această ipoteză, care ar fi utilitatea 
celor două camere joase? Ca să înșele pe un jefuitor de 
morminte? Ar trebui să fie tare prostănac, dar, în acest caz, 
atâtea măsuri de precauţie nu puteau fi decât inutile. Camera 
subterană, adâncă, dacă i-am luat bine dimensiunile, cam 
șaizeci de coţi, ar putea să fie destinată primirii corpului regelui, 
dar, după cum am aflat, nu a fost așezată acolo cuva funerară, 
și îngustimea culoarului de acces nu va permite introducerea ei 
la sfârșit. La fel stau lucrurile și cu acea cameră superioară. Prin 
urmare, corpul regelui va fi așezat în camera cea mai de sus. În 
acest caz, care ar putea fi utilitatea acestor săli? Modul în care 
am conceput și amenajat camerele Piramidei din Sud, cu 
sistemul lor de comunicare, mi se pare mult mai inteligent și 
mai practic! În orice caz, va mai dura ceva timp până la 
terminarea acestui monument. Nu cred că îl voi vedea gata, iar 
Keops ar putea să se întrebe și el dacă va avea șansa să-l vadă 
terminat înainte de moartea sa.” 

Abedu oftă, apoi se ridică, îi ordonă servitorului să ia scaunul 
pliant și porni spre casă. 

Distanţa dintre șantier și Memfis era destul de lungă, dar nu 
chiar atât, după Abedu, ca să-i provoace o oboseală atât de 
mare încât să fie nevoit să se întindă în pat imediat ce ajunse 
acasă. 

— Ce-ai păţit? întrebă Irti, soția lui. Eşti palid la față. 


— N-am nimic, sunt doar puţin obosit. Am stat la soare și am 
mers prea mult. Mâine o să-mi fie bine. 

După o noapte de odihnă, se simţea în formă, pregătit să 
pornească din nou spre domeniul lui Filitis. Totuși, Abedu era un 
om prudent, circumspect. Fiii săi tocmai terminaseră școala de 
scribi deschisă la Memfis, la iniţiativa lui Keops, în locul celei ce 
fusese atașată templului lui Ptah, în continuare închis. Stătuseră 
la școală mult timp, mai mult decât se obișnuia, pentru că 
aveau toate motivele să prelungească niște studii pe care le 
considerau inutile, deoarece acasă nu duseseră lipsă de nimic. 
Luaseră obiceiul să trăiască așa, căci exemplul tatălui lor, 
prompt demis din funcţie și în cele din urmă alungat de la curte, 
le tăiase gustul pentru vreo carieră oficială. Deoarece Abedu îi 
asigurase totdeauna că nu le va lipsi nimic niciodată, că le va 
destăinui cu timpul secretul bogăției, nu găseau niciun motiv să 
se obosească la îndeplinirea unor sarcini impuse de alţii, dacă 
puteau să se bucure de viaţă fără să ducă grija viitorului. Tatăl 
lor îi pusese, totuși, să facă studii, ca să nu pară niște ţărani 
analfabeți, căci a termina o școală de scribi era totdeauna o 
bună referinţă și un mijloc de promovare socială, dar nu-i 
încurajase niciodată să-și aleagă apoi vreo profesiune. De 
aceea, își omorau timpul cu vânătoarea și pescuitul, în 
stufărișurile de papirus din mlaștinile de pe marginea canalului, 
cu seducerea fetelor, cu jocuri de societate, frecventând 
tavernele unde făceau „case de bere”, după expresia populară. 

Dar, în dimineaţa aceea, Abedu pusese pe un servitor să-i 
trezească și să-i aducă la el. 

— Copii, le zise el. Tu, Ankhi, ai trecut de douăzeci și cinci de 
ani, iar tu, Djati, ai douăzeci și trei. Aţi putut să duceţi o viaţă 
plăcută pentru că trăiesc și pot să vă satisfac toate nevoile. Dar 
nu voi trăi veșnic și va veni ziua, poate chiar foarte curând, când 
va trebui să plec la sufletul meu. 

— Tată, Osiris să ne ferească de o astfel de nenorocire! 
exclamă Djati. 

— Chiar și cu protecţia zeului, tot muritori rămânem și va 
trebui să părăsim într-o zi această lume. Un înţelept din vechime 
i-a sfătuit pe oameni să facă din viața sub soare o frumoasă 
sărbătoare, pentru că nimeni nu s-a întors vreodată din Amenti 
ca să ne spună cum stau lucrurile pe-acolo. De aceea, contrar 
celorlalţi părinţi, nu vă îndemn să căutaţi o profesiune, nu vă 


sfătuiesc să intraţi în administraţia regatului. Viaţa mi se pare 
prea scurtă ca să-i irosești cea mai mare parte în munci 
istovitoare la care ești constrâns să te supui ca să poţi primi în 
schimb măcar hrană și un salariu. Nu veţi avea nevoie. 
Deoarece viața pe care o duceţi vă e pe plac, vă îndemn să 
continuaţi să trăiţi cum doriţi. Dar trebuie să aveţi mijloacele 
necesare, și asta vă voi oferi acum. 

După aceste cuvinte, Abedu îi făcu semn lui Ankhi să se 
apropie de el, îl prinse de ureche, îl făcu să-și plece capul spre 
buzele lui și îi murmură: 

— Vezi mai întâi să nu ne spioneze cineva, să nu tragă cu 
urechea niciun străin, nici mama ta. 

Ankhi se grăbi să controleze camerele vecine, nu găsi pe 
nimeni și se întoarse la tatăl său. 

— Acum, copii, ascultați-mă cu atenţie. Vă voi destăinui 
secretul bogăției noastre. 

După ce vorbi îndelung copiilor săi, Abedu își chemă servitorul 
ca să-l ajute să se ridice în picioare și să se îmbrace. După ce 
mâncă frugal, îi zise soției sale: 

— Mă simt foarte bine în dimineața asta. Mă duc iar să dau o 
raită spre șantierul Marii Piramide. 

— Bărbate, greșești uitându-te la ce fac alţii și făcându-ți 
sânge rău pentru că asta ai fi vrut să construiești tu. Ai face bine 
să te bucuri de viață așa cum fac copiii noștri. 

— Păi, asta și fac, răspunse Abedu. Cea mai mare plăcere a 
mea este să văd cum se ridică această piramidă. Regăsesc 
pasiunea mea din tinerețe și mă rog să se prăbușească, așa 
cum s-a întâmplat cu a mea. 

— Mi-e teamă că în privinţa asta ai putea fi dezamăgit. Cea 
făcută de tine și terminată de Anhaf, la fel ca și cea pe care a 
construit-o, par foarte solide și încă nu le-a venit ziua să se 
năruie. 

— Bineînţeles, dar ai putut să vezi și tu cât de inegal este 
aspectul lor. Cea din sud, trunchiată astfel, și-a pierdut tot 
elanul și nu are nicio legătură cu razele solare pietrificate, iar 
cealaltă este complet strivită, atât de timorat a fost acel Anhaf 
în calculul unghiurilor. În timp ce Marea Piramidă prezintă 
unghiuri foarte apropiate de cele conferite de mine piramidei 
mele. Dacă a mea s-a prăbușit, de ce nu s-ar întâmpla la fel și 
cu cea lui Keops? 


— Pur și simplu, pentru că erorile tale au servit probabil la 
experienţa lui Anhaf și Khaesnefru, care au făcut planurile 
împreună cu Maiestatea Sa și, probabil, au prevăzut ce trebuie 
făcut ca să nu se întâmple nicio nenorocire. Totuși, dacă îţi face 
plăcere să te uiţi la toţi acei oameni care icnesc trăgând pietre, 
nu-ţi mai zic nimic, căci m-am obișnuit să fiu neglijată de soțul 
meu, ca, de altfel, și de copiii mei, care își petrec ziua făcând 
„case de bere”. 

Apoi ieși, cu coșul pe cap, ca și cum s-ar fi dus să facă piaţa, 
dar, în realitate, ca să-și întâlnească amantul, motiv pentru care 
se bucura în taină despre ceea ce tocmai se plânsese. 

Abedu se uită în urma soţiei sale, apoi îi chemă pe cei doi 
băieţi. 

— Fiii mei, le zise el, luaţi scaunul meu pliant, evantaiul și 
sandalele. Azi veţi fi ca servitorii mei, căci vă voi duce la locul 
unde se află comoara mea. Dar nimeni nu trebuie să bănuiască. 
Până acum, numai eu am luat din ea, în puterea nopţii. Acum, 
mă simt prea slăbit ca să mai continuu. E rândul vostru să-mi 
luaţi locul. Dar tot de voi va depinde să vă folosiţi cu moderație 
de aceste bunuri, căci, vrând să luaţi prea mult din această 
comoară, riscaţi să o goliţi sau să vă vedeţi calea spre ea 
închisă. Discreţia și moderaţia vor fi salvarea voastră. 


e CAPITOLUL XXII e 


Ambarcaţiunea elegantă acostase la cheiul bazinului regal din 
Per-nufer, noul port al orașului Memfis. Ambarcaţțiunea fusese 
comandată de Maiestatea Sa, ca să se plimbe pe canalele și în 
bazinele portuare amenajate la iniţiativa sa de la începutul 
domniei. Și, în ziua aceea, dorise să-și ducă familia, soțiile și fiii 
săi, să-i viziteze piramida, capodopera domniei sale, precum și 
canalele și lacul subteran. Este adevărat că piramida nu era încă 
terminată, căci nu se ajunsese dincolo de treimea ei, dar fusese 
încheiată construirea camerei superioare, cu splendida sa 
galerie de acces, și voia ca fiii săi să o vadă în construcție. 
Pentru că acolo n-ar mai fi putut apoi ajunge nimeni neiniţiat în 
misterele zeului, ale fiinţei imanente și nenumite, ale cauzei 
lucrurilor și existenţei lor. 


După ce Keops intrase în posesia noului său palat, dorise ca 
întreaga familie, soțiile, copiii, mama sa și a lui Neferu să se 
mute acolo. Hetep-heres refuzase, spunând că se simțea foarte 
bine în reședința ei, că avea obiceiurile ei și nu voia să și le 
schimbe. Meritites acceptase fără să se lase rugată, căci îi făcea 
plăcere să fie alături de fratele ei, cu atât mai mult cu cât se 
considera de drept Mare Soţie Regală, adevărata regină. 
Henutsen nu putuse refuza. Se gândise că va putea 
contrabalansa influenţa lui Nubet și poate chiar va reuși exilarea 
ei. Desigur, se depărta de Sabi, dar își zicea că, deși le va fi mai 
greu să se vadă, el se va atașa și mai mult de ea. Canalele și 
porturile care legau acum Memfisul de noul palat făceau 
lesnicioasă comunicarea cu ajutorul bărcilor cu pânză sau cu 
vâslași. 

Dar coabitarea durase puţin timp. Caracterul lui Henutsen se 
ciocnise imediat de cel al lui Nubet. Aceasta din urmă încercase 
la început să și-o apropie pe a doua soţie, dar Henutsen îi 
întorsese totdeauna spatele, pentru că numai recucerirea lui 
Keops conta pentru ea. Numai că regele, deși primele două soţii 
erau acum alături de el, nu le consacra mai mult timp decât în 
trecut și își manifesta prea ostentativ iubirea pentru Nubet. Doar 
o repartizare echitabilă a timpului petrecut și a iubirii sale între 
cele trei soţii ar fi putut să o facă pe Henutsen să dea dovadă de 
mai puţine resentimente. Keops însă își vedea de pasiunea lui, 
fără să ţină cont de dorințele și de sentimentele soțiilor sale. 
Continua să aibă pentru Nubet o pasiune ce părea a fi crescut 
cu timpul, astfel încât ea domnea în palat, deoarece îi satisfăcea 
toate capriciile. Între timp, Nubet îi dăruise lui Keops un fiu, 
Didufri, și, în anul următor, o fată care fusese numită Hetep- 
heres. Numele fusese ales de Nubet, și unii spuseseră imediat 
că făcuse asta din lingușeală, ca să câștige bunăvoința reginei- 
mamă. 

Henutsen a fost cuprinsă de furie, și Meritites de tristeţe când 
au auzit, de la prietenii compătimitori care veniseră imediat să 
le spună primelor două soții că, prezentându-și fiul, în vârstă de 
doi ani, unor trimiși ai regelui din Byblos, căruia Keops voia să-i 
facă o nouă comandă de lemn destinat șantierelor sale navele și 
construirii fundațiilor, ea le spusese: 

— ÎI aveţi în faţa voastră pe noul prinţ moștenitor, viitorul 
rege al Egiptului. 


Nubet nu uitase jurământul făcut de Keops cu ocazia primei 
lor uniri; îi amintise regelui, care confirmase această alegere, 
nevrând să-și ia vorba înapoi, gândindu-se că mai avea încă 
mult de trăit și că va putea să revină asupra acestei hotărâri, în 
funcție de împrejurările momentului. 

Henutsen intrase brusc în sala de audiențe, unde Keops 
stătea de vorbă cu Hemiunu, îmbrâncind gărzile care 
încercaseră zadarnic s-o oprească. 

— Horus Medjedu, îl apostrofă ea cu insolenţța mâniei, 
rostindu-i numele de domnie, să fie oare adevărat că Maiestatea 
Ta, sfidând orice drept, în detrimentul Marii Soții Regale și al 
copiilor ei, în detrimentul celor pe care ţi i-am dăruit eu însămi, 
l-ai numit pe fiul unei străine, un bastard, prinţ moștenitor, 
succesor la tronul tău? 

— Henutsen, ce te-a apucat! a exclamat el, dezorientat de un 
astfel de atac. Ce vrei să spui? De ce-mi vorbești astfel în fața 
unui demnitar? 

— Trebuie ca vizirul tău, întreaga curte a Maiestăţii Tale să 
știe că te pregătești să-i dezmoștenești pe pretendenţii legitimi 
la tronul celor Două Regate pentru fiul unei străine, al unei 
femei care nici măcar nu catadicsește să practice obiceiurile 
noastre, care poartă o tunică scurtă după moda ţării sale, o 
femeie care, o dată ajuns fiul ei pe tron, va face ca Egiptul să fie 
pradă intrigilor străinilor, rapacităţii acestor oameni care vor 
veni dinspre mare și vor impune jugul și pretenţiile lor poporului 
nostru. 

— Soţia mea, ai luat-o razna, mânia te face să spui prostii! 
răspunse Keops care, în pofida puterii sale regale, se simţea 
stingherit în fața acuzațiilor celei care îi dăruise trei fii care, 
conform legii, trebuia să fie luaţi în considerare înaintea lui 
Didufri, fără a mai pune la socoteală pe cei trei fii ai Marii Soții 
Regale. 

— Repet doar ceea ce am auzit, după cum s-a lăudat acea 
femeie pe care ai adus-o de la Byblos spre nenorocirea noastră. 

— Henutsen, îţi interzic să vorbești astfel de Nubet, de cea pe 
care o iubesc, de cea care este și ea soţia suveranului celor 
Două Regate. Retrage-te! ţi voi acorda o audienţă după ce te 
vei mai liniști! 

Henutsen se înclină, fără să mai adauge nimic. Imediat ce 
părăsi sala de audiențe, se duse în apartamentele ei, își chemă 


servitorii și ordonă să fie făcute bagajele, pentru că se întorcea, 
împreună cu copiii, la reședința de la Memfis. Apoi se duse la 
Meritites, căreia îi povesti incidentul: 

— Ești sora lu Keops, îi zise ea, prin tine copiii voștri au primit 
sângele divin, și se trag din Osiris și din Horus. Și acum 
gândește-te ce a îndrăznit să spună această femeie, această 
străină! Ai auzit vreodată ca eu, sora ta, prietena ta, să fi 
îndrăznit să spun că fiul meu cel mare, Kufukaf, va fi numit prinţ 
moștenitor în detrimentul celor trei fii ai tăi? Pentru că, de drept, 
există doar un singur moștenitor, băiatul tău cel mare, Kawab. O 
vei lăsa pe această femeie să-i ia drepturile? Poţi să fii sigură că, 
dacă soțul nostru s-ar duce la tatăl său, zeul, și acest Didufri și- 
ar pune pe cap dubla coroană, mama lui va face tot ce-i stă în 
putinţă ca să ne alunge, ca să ne elimine fiii, care ar reprezenta 
o ameninţare permanentă pentru tronul fiului ei. 

— Henutsen, răspunse Meritites, mi se pare că te aprinzi prea 
ușor. La urma urmelor, poate că Nubet doar s-a lăudat... Poate 
că vorbele i-au fost deformate. Căci cum ar putea să treacă 
Maiestatea Sa peste drepturile ereditare ale celor șase fiii ai săi 
ca să-l favorizeze pe al șaptelea? 

— Merit, chiar nu vezi! Ne-am mutat de mai bine de doi ani în 
marele palat. S-a purtat Keops altfel cu noi? Te-a onorat mai 
des? Nu, își petrece timpul cu piramida și cu străina! Noi parcă 
n-am exista, nu însemnăm nimic în ochii lui. Eu nu voi mai sta 
niciun moment în acest palat. Mă întorc la Memfis și mă voi 
grăbi să aduc la cunoștința reginei, mama ta, că fiul ei se 
pregătește să-și dezmoștenească descendenţii direcţi din zeul 
Snefru, copiii pe care i-a avut cu tine. Tu rămâi aici, dacă îţi 
place să primești ofense fără să zici nimic. 

In sfârșit, după ce termină întrevederea cu vizirul său, Keops 
se duse la reședința lui Henutsen, dar ea plecase deja cu copiii, 
servitorii și servitoarele. Această plecare îl înfuriase la început, 
deoarece i se părea intolerabil ca o femeie să se poarte cu atâta 
fermitate în faţa lui, fără niciun respect faţă de autoritatea sa 
regală, cu atât mai mult cu cât, în sinea lui, se simțea vinovat. 
Dar dobândise destulă înțelepciune ca mânia să nu-i ia minţile și 
să recunoască faptul că hotărârile sale treceau dincolo de orice 
drept și de orice morală. De aceea, când mama sa veni în faţa 
lui ca să-l întrebe ce se întâmplase, căci Henutsen, abia ajunsă 


la Memfis, se grăbise să-i facă o vizită ca să i se plângă, mânia îl 
părăsise definitiv. 

— l-ai spus lui Nubet că vei face din fiul ei prinţul moștenitor? 
Este adevărat? îl întrebă ea. 

— l-am făcut un astfel de jurământ într-un moment de 
pasiune amoroasă, recunoscu el. 

— Un astfel de jurământ nu are valoare, fiul meu. Nu tu 
hotărăști cui îi va reveni dubla coroană. Desigur, ai putea numi 
de preferinţă pe unul dintre fiii lui Meritites sau pe unul dintre 
cei ai lui Henutsen, dar adunarea marilor demnitari are căderea 
să încuviinţeze hotărârea ta. lar ea nu va accepta niciodată ca 
pe tronul celor Două Regate să urce fiul avut de la o străină, 
existând de drept la succesiune fiii Marii Soții Regale, propria 
mea fiică. 

— Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva hotărârii Maiestăţii 
Mele? întrebă Keops, ameninţător. 

— Fiul meu, replică Hetep-heres, puterea te-a transformat 
brusc într-un om beat? Ai uitat ce-ai fost învățat cu ocazia 
iniţierilor tale, și chiar de câtre acel Filitis, despre ale cărui 
înțelepte avertismente ai avut bunăvoința să-mi vorbeşti? 
Bineînţeles, nimeni nu va îndrăzni să se ridice împotriva 
hotărârilor Maiestăţii Tale. Dar nu uita că ești muritor și că, o 
dată devenit un akh, nu mai dispui de nicio putere pe pământ. 
Ce valoare va mai avea hotărârea ta din acel moment? lar dacă 
cel numit de tine să-ţi fie succesor, împotriva legii, s-ar agăța de 
prerogativele sale, nu va face decât să provoace un adevărat 
război de succesiune. 

Această remarcă judicioasă îl puse un moment pe gânduri. 
Apoi, vrând parcă să schimbe vorba, zise: 

— Totuși, Henutsen m-a ofensat intrând peste mine în consiliu 
și pentru felul în care mi-a vorbit în faţa lui Hemiunu. A îndrăznit 
să părăsească marele palat fără permisiunea mea. Poruncesc să 
se întoarcă aici cu copiii mei. 

— Keops, fiule, chibzuiește și revin-o la realitate! Sigur, o poți 
constrânge pe Henutsen să se întoarcă în marele palat, dar ar fi 
o mare greșeală. O urăște pe a treia soţie și nu forțând-o să 
coabiteze cu ea vei putea să o obligi să o iubească. Procedând 
astfel, relaţiile lor vor fi și mai încordate. E mai bine ca Henutsen 
să-și reia vechea existență în reședința ei, decât să-și facă 
sânge rău în acest palat, unde nu se simte bine. Și cred că ar fi 


la fel de bine s-o lași și pe Merit să se întoarcă la Memfis cu 
copiii. Ai greșit vrând să le ai pe toate alături de tine. Sau, în 
orice caz, dacă le-ai chemat să se mute în palatul tău, ai fi avut 
datoria, cel puţin, să le tratezi la fel ca pe Nubet. Numai că tu n- 
ai făcut asta, ai continuat să le ţii departe de tine, deși se aflau 
alături. Când trăiau la Memfis, puteai găsi un pretext, care însă 
nu mai era valabil după ce le-ai chemat alături de tine. Așa că e 
mai bine să le trimiţi pe fiecare la reședința ei sau, dacă insiști 
să le vezi în acest palat, tratează-le atunci ca pe niște soţii ce 
sunt, nu ca pe niște străine. 

Keops se lăsă convins de argumentele mamei sale, nu mai 
încercă să o aducă înapoi pe Henutsen în marele palat și se 
duse la Meritites ca să-i sugereze să se întoarcă la vechea ei 
reședință în cazul în care nu s-ar simţi fericită alături de el. 

— AȘ fi fericită, îi răspunse ea, dacă m-ai trata ca pe o soţie 
iubită. Dar la ce mi-ar servi să stau în aceeași locuinţă cu tine 
dacă nu pot să te văd? De aceea, până când nu-ți vei schimba 
sentimentele și atitudinea faţă de mine, prefer, într-adevăr, să 
mă reîntorc la Memfis, cu atât mai mult cu cât nu am alături de 
mine decât pe Henutsen, iar ea a plecat de-aici. 

Astfel, după o scurtă experienţă de coabitare, primele două 
soţii ale lui Keops reveniseră să trăiască la Memfis cu copiii lor. 

O dată cu trecerea anilor, vechile resentimente păreau să se 
fi stins sau, cel puţin, domolit, în timp ce pasiunea de altădată 
se transformase lent într-o iubire senină în inimile lui Keops și 
Nubet. Didufri, motivul izbucnirii lui Henutsen, avea acum 
paisprezece ani, sora sa mai mare, Khentetenka, avea cu 
aproape doi ani mai mult, iar tânăra sa soră, Hetep-heres, pe 
care o numeau Tepi, ca să o deosebească de bunică, era o 
adolescentă încântătoare de treisprezece ani, care moștenise de 
la mama ei părul blond și puritatea frumuseții. Dar, din cauza 
despărțirii între familii, deși copii ai aceluiași tată, cei ai lui 
Nubet nu-și cunoșteau fraţii și surorile, pe care doar îi 
întrezăriseră vag la unele ceremonii. În ziua aceea era prima 
dată când urmau să se vadă de aproape, aflându-se la bordul 
aceluiași vas și putând să-și vorbească. Nubet se temea de 
această întâlnire, deși era sigură de ascendentul ei asupra lui 
Keops și de dominaţia asupra curtenilor, pe care îi vedea 
aproape zilnic la consiliile restrânse sau la audiențele regale. 


Henutsen era la fel de sigură de ea, căci, deși fiul ei cel mare, 
Kufukaf, avea acum nouăsprezece ani și cel mic, Kefren, 
optsprezece, își păstrase o zveltețe a corpului și o faţă de 
femeie tânără; ba chiar câștigase în maturitate, astfel încât, 
ajunsă la o vârstă la care femeile din vale începeau să se teamă 
de ridurile bătrâneţii, ea își păstra în continuare un aer uimitor 
de tânăr. Este adevărat că Sabi, devenit într-un fel vechiul ei 
amant, care nu mai trăia decât din „darurile” cu care îl copleșea 
ea, îi furniza tot felul de creme și de unguente, despre care 
spunea că îi vor asigura o tinerețe prelungită, deși nu veșnică. 
Meritites ar fi putut să rivalizeze cu ea dacă nu s-ar fi lăsat 
pradă înclinaţiei sale spre mâncarea bună, care o făcuse să aibă 
o faţă de lună și un fund pe măsură, ceea ce se potrivea cu 
genul ei de frumusete. 

Înainte de a merge în port și la bazinul regal unde era ancorat 
vasul, Meritites și Henutsen urcaseră în lectică, în timp ce copiii 
le urmau pe jos, însoţiţi de purtătorii de evantaie și de servitori. 
Pentru această ocazie și conform dorinţei tatălui lor, cei șase 
băieți mânuiră vâslele vasului, și cele două fete se așezară în 
partea din spate ca să ţină cârma. Căci Keops nu permisese 
unor străini de familia regală să-i însoţească, prin canalele 
subterane, până la Insula Vâlvătăii, acum amenajată, la care nu 
mai aveau acces decât preoţii numiţi de Maiestatea Sa. 

Cele două soții regale se așezară sub baldachinul amenajat 
între vâslași, care stăteau în picioare ca să manevreze ramele 
lungi și elegante, terminate cu pale lanceolate, și ramele cârmei 
dispuse la pupă. În mijlocul baldachinului, se ridica un jilţ care 
servea drept tron regelui, în timp ce soțiile stăteau pe perne 
moi. 

De câteva zile, copiii regali se antrenaseră la mânuitul 
ambarcațiunii cu echipajul obișnuit, ca să-l poată stăpâni, ceea 
ce constituise pentru ei o distracţie. De aceea, fără ezitare și cu 
o coordonare perfectă, conduceau marea ambarcaţiune spre 
canalul ce ducea la portul piramidei și la cheiurile spre care 
dădea marele palat. 

Keops venise aici când îi fusese anunţată apropierea 
ambarcațiunii regale, având la dreapta pe Nubet și în spate pe 
cei trei copii dăruiţi de ea. A treia soție nu îmbrăcase rochia 
strâmtă și lungă purtată de toate femeile din valea Nilului, ci 
tunica scurtă și amplă a femeilor din țara sa de origine, 


punându-și fetele să îmbrace același fel de tunică, atât de lăsată 
la piept, încât făcea să apară parţial sânii în cazul unor mișcări 
bruște. Este adevărat că rochia egipteană dreaptă se mula atât 
de mult pe corp, încât lăsa să apară toate formele și, când 
țesătura de in era de cea mai bună calitate, fină și delicată, 
precum cea din care era făcută rochia lui Henutsen, femeia care 
o îmbrăca părea aproape goală. In schimb, ca să nu se sufoce în 
rochia ei și să facă pânza să plesnească, Meritites pusese să fie 
croită largă, lăsând-o să fluture pe lângă ea. 

Ambarcaţiunea acostă, și echipajul princiar aruncă parâmele 
mateloţilor care așteptau pe chei. Fixară o pasarelă lată, și 
Keops urcă la bord, în timp ce copiii și soțiile sale îl salutau, 
cântând un mic imn gloriei sale. Nubet îl urma îndeaproape și le 
salută și ea pe cele două soții care, cu această ocazie, îi 
răspunseră la salut. Keops se lăsă în jilt, și cele trei femei se 
așezară la picioarele sale, Meritites la mijloc, între Henutsen și 
Nubet, vrând parcă să le despartă. Cei trei copii ai lui Nubet 
veniră să le salute pe primele două soţii, apoi pe fraţii și surorile 
lor. Deoarece pe fiecare flanc al ambarcaţiunii erau legate patru 
vâsle, Khentetenka și Didufri primiră fiecare câte una, în timp ce 
mica Tepi se dusese să se așeze în partea din faţă. 

— Copiii mei, zise atunci Keops, Maiestatea Mea este 
mulțumită că vă văd pe toţi la un loc. Acum mi-ar făcea plăcere 
să vă arătaţi îndemânarea și să conduceţi această ambarcaţiune 
acolo unde trebuie dusă. Căci cine știe să conducă o barcă își 
vădește deja capacităţile de guvernare a unei ţări. Amândouă 
cer îndemânare, statornicie și fermitate. 

Parâmele au fost dezlegate, pasarela retrasă și, cu o mișcare 
armonioasă de rame, ambarcaţiunea elegantă începu să despice 
undele liniștite în direcția gurii întunecate a galeriilor subterane, 
care se deschideau în faleză, la celălalt capăt al bazinului 
artificial. Din acel moment, fiecare dintre copiii regali își 
examină fraţii de care fuseseră despărțiți, fără antipatie, deși fiii 
lui Henutsen fuseseră dăscăliți de mama lor. Kawab și Baufre 
semănau frapant cu tatăl lor, cu diferenţa că, exagerat de 
răsfăţați de Meritites, erau deja corpolenţi, deși aveau doar 
douăzeci și unu și douăzeci de ani; totuși, fața lui Kawab 
moștenise farmecul mamei sale, în timp ce fratele său avea 
trăsăturile mai aspre ale tatălui. Djedefhor era mai înalt decât 
fraţii săi mai mari, cu un corp modelat de exerciţiile fizice și o 


faţă fără nicio moliciune. Avea atunci nouăsprezece ani, aceeași 
vârstă ca băiatul cel mare al lui Henutsen, Kufukaf, care luase 
de la mama lui aceeași graţie a corpului și a feței, ceea ce era 
ciudat la un băiat căruia nu-i plăceau deloc femeile. Fusese, 
împreună cu Djedefhor, cel mai bun elev al școlii scribilor de pe 
lângă templul din Heliopolis și avea un atașament profund faţă 
de acest frate vitreg, căruia îi admira cunoștințele și vigoarea 
fizică. Kefren, deși cu un an mai mic decât aceștia din urmă, 
urmase aceleași studii de scrib, dar îi depășea în vigoare și 
înălţime. El era fiul favorit al lui Henutsen, deși nu-și manifesta 
sentimentele și evita să marcheze această diferenţă, căci era 
apropiat de ea fizic, având o față frumoasă, cu trăsături 
regulate, fine, dar virile, și un corp splendid. lar Minkaf, acum în 
vârstă de treisprezece ani, acesta rămânea foarte zvelt, semăna 
prea puţin cu Keops și, gândea Henutsen, moștenise multe de la 
adevăratul său tată, având osatura lui fină, care îl făcea să pară 
aproape slab, și același tip de faţă alungită cu fruntea lată. 

Meresankh, fata lui Meritites, o luase pe Henutsen drept 
model și avea un oarecare dispreţ față de felul în care mama ei, 
în loc să se ridice împotriva atitudinii impertinente a tatălui ei, 
trăia într-o indolenţă totală. În schimb, avea pentru fratele ei 
Djedefhor o admiraţie și o tandreţe pe care nu i le ascundea și, 
ca să-l seducă, își îngrijea faţa graţioasă și corpul, practicând 
toate exerciţiile fizice susceptibile să-i păstreze zvelteţea, fără 
să-i dezvolte mușchii ca unui băiat. Crescută cu sora ei vitregă 
Khamernebti, mai mică decât ea cu cel puţin doi ani, avea faţă 
de aceasta o mare prietenie, bucurându-se și ea de același 
tratament, fiecare devenind confidenta celeilalte. 

Privirile copiilor primelor două soţii se opreau curioase asupra 
surorilor și fraţilor necunoscuţi. Didufri, atât de diferit de ei, cu o 
față gravă, pomeţi proeminenţi și un zâmbet enigmatic sau mai 
curând ironic, păru tuturor aproape antipatic, în timp ce 
frumusețea celor două surori îi seduse pe băieți. lar Kawab se 
uita mai ales la Tepi, care i se părea o soție ideală, cel puţin în 
aparenţă, căci nu știa nimic despre caracterul și sociabilitatea 
ei. Didufri, crescut de mama lui în ideea că era destinat să-i 
urmeze lui Keops pe tronul celor Două Regate, era atât de sigur 
de viitoarea lui glorie, încât arăta o oarecare condescendenţă 
faţă de fraţii săi, îndeosebi faţă de cei doi fraţi mai mari, 


zicându-și că acei doi saci de grăsime erau lipsiţi de maiestatea 
și prestanţa necesare unui rege demn de un tron divin. 

Keops era tăcut, stând hieratic în jilțul său, astfel că nimeni nu 
îndrăznea să vorbească. Lunga barcă aluneca discret pe 
suprafaţa strălucitoare a lacului artificial. Din cauza deplasării 
bărcii regale, orice trafic fusese întrerupt, muncitorii piramidei 
primind încuviințarea să se ocupe de treburile lor, cu singura 
condiţie să stea departe de marele bazin și de șantierul 
piramidei, să se odihnească, astfel că bazinul și canalele, de 
obicei brăzdate de bărci, de plute încărcate cu blocuri de piatră 
și șlepuri, erau pustii. Strigătele, îndemnurile, cântecele 
marinarilor dispăruseră, înlocuite de o tăcere abia tulburată de 
foșnetul vântului dinspre nord, care unduia suprafaţa apei, și de 
tipetele păsărilor care zburau pe cer. 

Condusă cu abilitate de echipajul princiar, ambarcaţiunea 
intră sub arcada înaltă a canalului subteran. In urma unei lucrări 
de o mare perfecţiune, pereţii fuseseră neteziţi, și părțile 
superioare egalizate în formă de boltă. Lumina zilei se difuza în 
profunzime în galeria spațioasă, al cărei tavan era străpuns de 
puțuri mari prin care intra lumina. Prin aceste deschizături erau 
ridicate blocurile de piatră pentru a fi scoase la suprafaţă. Barca 
își continuă drumul pe oglinda întunecată a canalului, străpuns 
de o parte și de alta de galerii vernaculare, și ele amenajate, 
care prezentau deschizături obscure pline de mister. Toți 
pasagerii din barca regală se uitau cu mare atenţie ca să vadă 
în penumbră, plini de admiraţie și de mirare, descoperind acea 
lume subterană, sălaș de tăcere eternă. Acum nu se mai auzea 
decât zgomotul ușor al vâslelor, care despicau în cadență 
suprafaţa apei. 

Deodată, canalul se deschise spre un lac mare, căruia nu i se 
puteau zări malurile învăluite în întuneric. Singurul punct de 
reper consta în lumini șovăielnice, undeva în depărtare, care se 
reflectau pe suprafaţa neagră a apei. 

— Vâăsliţi mai departe în direcția luminilor! zise Keops. Acolo a 
fost construit de Maiestatea Mea palatul subteran din Insula 
Vâlvătăii, locuința lui Osiris, imaginea mistică a universului. 
Acolo va fi așezat corpul meu muritor, până când sufletul meu 
va deveni un akh luminos. 


e CAPITOLUL XXIII e° 


Barca trase la chei, a cărui înălţime fusese calculată ca să se 
afle la același nivel cu bastingajul vasului. Fiii regali săriră pe 
uscat, fixând parâmele și formând un gard-viu pentru tatăl lor 
când acesta părăsi ambarcaţiunea, urmat de soțiile și fetele 
sale. Pământul insulei fusese egalizat, și solul acoperit cu plăci 
mari de gips lustruit. În centru se înălța masa întunecată a unei 
mastabale dreptunghiulare, ale cărei laturi erau sculptate 
asemenea fațadelor palatului, prevăzute cu blocuri 
proeminente, striate cu șanțuri late în partea de sus, împodobite 
cu sculpturi; părțile care alternau cu cele proeminente erau 
prevăzute cu porți false alungite și ferestre în continuarea lor. În 
partea de sus a zidurilor, se întindea de jur împrejurul 
monumentului un ansamblu suprapus de frize elegante, cu 
desene multiple în forme geometrice. Drumul care ducea acolo 
de la debarcader era delimitat de piedestaluri din piatră dispuse 
de-a lungul lui faţă în faţă. Ele se terminau la înălțimea unui om 
cu o cupă mare plină cu un ulei ciudat care, arzând, producea o 
flacără înaltă și luminoasă. Monumentul central era înconjurat și 
de o colonadă identică joasă, care lumina astfel fiecare dintre 
cele patru faţade, creând o iluminaţie care părea să justifice 
numele de Insula Vâlvătăii pe care i-l dăduse Keops. 

Ușile de acces erau înguste și înalte. Îți era greu să le 
deosebești de celelalte uși false, care ocupau perimetrul 
edificiului, cu atât mai mult cu cât nu erau situate în centru, ci 
fuseseră amenajate în partea dreaptă a fațadei. Apoi pătrundeai 
într-o galerie largă, de unde, pe culoare labirintice, ajungeai într- 
o sală mare, înconjurată de un portic făcut din stâlpi pătraţi care 
susțineau tavanul din piatră. În centru, pe un podium de piatră, 
era așezată o cuvă dreptunghiulară din granit roz, ale cărei 
flancuri reproduceau în relief faţada monumentală care îl 
adăpostea. Pe fondul albastru-închis al tavanului se detașau 
reprezentări de animale fantastice, simbolizând constelaţiile 
cerului nocturn. Toţi pereții diferitelor galerii și săli erau pictaţi 
cu scene din viaţa locuitorilor Egiptului, îndeosebi agricultori și 
văcari, între care Keops trăise deseori în tinereţea lui. În schimb, 
pe pereţii sălii centrale, unde erau amenajate nișe, erau 
reprezentate divinităţile Egiptului, scene cu caracter inițiatic și 


regele în persoană, purtând într-o parte coroana albă a Sudului, 
în cealaltă parte, coroana roșie a Nordului, gol și alergând cu 
pași mari în cursa sărbătorii Sed, care încă nu avusese loc. 
Această ceremonie a jubileului regal trebuia să se deruleze în 
principiu cu ocazia celui de al treizecilea an al unei domnii, dar 
Keops, neștiind dacă va domni atât de mult timp, luase 
hotărârea ca Hed Sed-ul lui să aibă loc în cel de al douăzecilea 
an al domniei sale. Va putea arăta atunci poporului cât de mare 
era vigoarea sa și că trupul său nu-și pierduse nimic din putere 
și tinereţe. 

În fiecare nișă se afla statuia unei mari divinităţi din panteon, 
manifestări sensibile ale zeului ascuns din care se născuse 
lumea: Khnum, cu cap de berbec și coarne răsucite, altă 
teofanie a zeului creator pe care Keops îl alesese ca proprie 
divinitate tutelară; Sobek, cu cap de crocodil; Sekhmet, zeița- 
leoaică; Bastet, patroana cetăţii Bubastis, și ea cu cap de 
leoaică; Hathor, încoronată cu coarne de vacă; Isis, purtând jilțul 
regal pe cap; sora sa Nefthys, cu palatul ei simbolic; Horus, 
având capul său de șoim încoronat cu pschent, Anubis, 
deschizătorul de drumuri cu Upuat, dublura sa, având cap de 
câine negru; Seth, cu botul lui de animal fantastic; Neith, zeița- 
arcaș purtând coroana roșie; Osiris, cel care domnea peste 
Duat, înfășurat în giulgiul său; Min, zeul fertil cu falusul 
permanent în erecţie; și chiar Ptah care, chiar dacă regele îl 
lipsise de cler, își păstrase în acel cosmos simbolic locul în 
lumea divină. Nut, zeiţa cerului, aplecată peste soțul ei Geb, 
pământul, culcat pe spate, cuplul primordial despărțit de 
înălţarea lui Shu, sub forma unui om în picioare, cu brațele 
ridicate, susținând-o pe zeiţa goală, erau figuraţi pe tavan, în 
mijlocul puzderiei de constelații. Marele zeu creator de la 
Heliopolis, Atum, preamărit sub forma soarelui sursă de lumină, 
Ra, reprezentat printr-un om așezat pe un tron, purtând sceptrul 
și crucea ansată, semnul de viaţă, încoronat cu pschent, avea 
trăsăturile lui Keops. Statuia sa, colosală, toată din aur, era 
așezată într-o mare nișă centrală, în fundul sălii, străpunsă de 
nișe unde fuseseră puse statuile lui Isis, Hathor și Neith. Numai 
că Isis avea faţa lui Meritites, Hathor, pe cea a lui Henutsen, și 
Neith, pe cea a lui Nubet. 


Toate galeriile și sălile erau în general luminate de un număr 
atât de mare de lămpi, încât Henutsen îndrăzni să se mire și să 
rostească: 

— Stăpânul meu iubit, zise ea, nu putem decât să admirăm 
măreția acestui palat subteran, dar cel mai mult mă uimește 
iluminarea lui. Suntem singuri aici, nu vedem niciun servitor, ca 
și cum aceste lămpi ar arde din propria lor substanţă sau de 
parcă ar fi întreținute de genii invizibile. 

— Maiestatea Mea a dorit ca familia regală să descopere într- 
o singurătate totală misterul insulei, care va fi ultima reședință 
a trupului meu muritor. Numele sale mistice sunt Insula 
Vâlvătăii sau Insula lui Ka. Dar trebuie să știți că o sută douăzeci 
de preoţi, formaţi la Heliopolis, sunt deja atașați cultului meu și 
întreţinerii insulei subterane, fără a mai pune la socoteală un 
mare număr de servitoare. 

— Am auzit, zise și Kefren, că atunci când Maiestatea Ta va 
urca în barca tatălui tău, Atum-Ra, accesul la marele canal va fi 
închis, că orice legătură cu bazinul exterior va fi blocată cu o 
masă atât de mare de pământ și de pietre, încât nimeni nu va 
putea să o străpungă ca să intre în această lume subterană. 

— Este foarte adevărat. lar puţurile vor fi și ele complet 
astupate, și forma lor de la suprafaţă va dispărea complet. Dar 
veţi putea descoperi că va rămâne, totuși, un acces secret la 
acest lac subteran, a cărui apă va fi schimbată prin punerea în 
legătură cu pânza freatică alimentată de Nil și de revărsările 
sale. 

Keops își invită apoi soțiile și copiii să se apropie de marea 
cuvă de piatră. Nu avea capac, fusese cu mare grijă făcută, și pe 
pereţii ei erau gravate semne sacre. 

— lată, zise Keops, sarcofagul care simbolizează moartea și 
învierea. Cel în care a fost închis strămoșul nostru Osiris era din 
lemn; acesta este dintr-o piatră frumoasă și este etern. Intrând 
în el, iniţiatul primește experienţa vieţii și a morţii, a morţii și a 
vieţii, o prevestire a eternității. Acum, care dintre voi va traduce 
semnele sacre de pe pereţii interiori? Tu, Djedefhor, cel mai 
învăţat dintre copiii mei? 

— Tată, răspunse cu modestie tânărul, această onoare cred 
că trebuie să-i revină fratelui meu cel mare, lui Kawab, care este 
la fel de priceput ca mine în cunoașterea cărților sacre. 

— Atunci citește, Kawab, te ascultam! zise Keops. 


Kawab se aplecă peste marginea sarcofagului și descifră 
textul: 

— Tu, care ai trecut prin această cuvă de purificare, nu vei 
mai putea cunoaște plăcerea voluptăţii. Dar îţi va fi dată 
iluminarea în locul apei, a aerului și a plăcerilor corpului, vei 
avea seninătatea în locul pâinii și al vinului. Astfel a vorbit Atum. 
Fiecare zeu are locul său în barca solară; cu ei vei naviga în 
eternitate. O, Atum, fața ta este un dar al vieţii eterne, nu voi 
putea fi lipsit de prezenţa ta fără să pier! Zeul mi-a vorbit, a 
rostit aceste cuvinte: „Locul tău este la fiul tău Horus. li va 
trimite pe mai-marii împărăției în misiune. Atunci va guverna de 
pe tronul său, va moșteni tronul divin, în Insula Vâlvătăii. Atunci 
se spune că fața lui va fi dinaintea feței stăpânului meu Atum. 
Pentru Vecie”. 

Kawab tăcu, ridică ochii spre tatăl său, așteptând un 
comentariu, o explicație. 

— Cei dintre voi care vor fi acceptaţi să primească, precum 
Maiestatea Mea, iniţierile oferite în templele de la Heliopolis, 
Hermopolis și Abydos, cei care vor fi cunoscut misterele zeului, 
aceștia vor putea înțelege sensul ascuns al acestor cuvinte cu 
semnificații multiple, zise el. 

Apoi, regele se așeză pe un jilț aflat la căpătâiul sarcofagului. 

— Acum, soțiile mele, copiii mei, aplecaţi-vă urechea la 
cuvintele mele! începu el pe un ton sentenţios. Am așteptat 
această zi și solemnitatea locului ca să vă aduc la cunoștință 
voinţa Maiestăţii Mele. Kawab, fiul meu cel mare, sunt aproape 
douăzeci și unu de ani de când ai venit pe lume, iar tu, Tepi, cea 
mai mică din familia noastră, ai ajuns la vârsta la care o fată 
este nubilă. Niciunul dintre voi nu este căsătorit. Voi toți 
ascultați hotărârile luate de Maiestatea Mea în inima sa. Nu-mi 
este pe plac că acești copii ai mei, de la soțiile mele regale, 
trăiesc separat. Nu pot să impun mamelor relaţii pe care ele le 
refuză din motive meschine de gelozie. Dar nu poate fi la fel și 
pentru copii, care nu au motive temeinice ca să susţină 
neînțelegerile mamelor lor. Kawab, vei lua de soţie pe mica mea 
Hetep-heres. Este bine ca cel mai mare să se însoare cu ultima, 
căci aceasta este voinţa mea. 

În pofida impunerii, această hotărâre mulțumea pe toată 
lumea: pe Kawab care, de când o văzuse pe adolescentă, se 
îndrăgostise de ea; pe Meritites, care era mulțumită să aibă o 


noră atât de drăguță; pe Nubet, căreia nu-i displăcea că fiul cel 
mare al regelui se căsătorea cu una dintre fiicele sale, în cazul 
în care el, în ciuda presiunilor făcute de ea asupra lui Keops, 
avea să urce pe tronul celor Două Regate; și chiar pe Tepi, care 
își zicea că prin această căsătorie avea șanse să devină într-o zi 
Mare Soţie Regală, pe lângă faptul că, deși puţin cam gras, 
Kawab avea o faţă blândă și atrăgătoare. Singurul nemulţumit 
era Didufri, deoarece avea o pasiune secretă pentru sora lui, în 
care regăsea tot ce îl atrăgea la propria lui mamă, devenită 
pentru el cel mai frumos model de femeie. 

— Kufukaf, continuă Keops, vei primi drept soție pe 
Khentetenka, pentru ca unul dintre fiii lui Henutsen să devină 
legătura cu familia lui Nubet. lar tu, Didufri, în ciuda diferenței 
de vârstă, Maiestatea Mea a hotărât să-ţi dea drept soţie pe 
Meresankh. 

Această hotărâre neașteptată de a uni pe cel mai tânăr dintre 
fiii regali cu cea mai mare dintre fetele regale provocă un 
moment de stupoare, căci o astfel de unire cu fiica lui Meritites 
întărea convingerea familiei că regele dorea să-l facă pe Didufri 
prinţ moștenitor. O astfel de căsătorie deschidea dreptul lui la 
un tron care se transmitea pe line maternă. În pofida pasivităţii, 
Meritites nu se putu abţine să nu protesteze: 

— Keops, fratele meu, stăpânul meu, gravă este hotărârea pe 
care ne-ai anunţat-o, fără să te fi sfătuit nici cu mama noastră, 
nici cu mine, eu care, ca fiică a lui Hetep-heres, am justificat 
ascensiunea ta legitimă la tronul lui Horus. 

— Merit, acum eu stau pe acest tron și, în ceea ce privește 
căsătoriile copiilor mei, numai eu hotărăsc. 

— Zeul, tatăl nostru, nu a procedat niciodată astfel. Atunci 
când ne-a unit pe noi doi, a făcut-o cu încuviințarea deplină a 
mamei noastre, de la care am moștenit sângele lui Osiris și al lui 
Horus, dar și al lui Isis, model de mamă și de divinitate. 

— Atunci va trebui să-ți dai frumos încuviințarea, răspunse el 
fără drept de replică. 

Apoi continuă: 

— Mai rămâne de căsătorit Khamernebti: ea va fi soţia lui 
Baufre. Acum ceilalți fii. Tu, Djedefhor, pe buzele căruia înfloresc 
cunoașterea și înţelepciunea, în ciuda vârstei tale tinere, tu, 
Kefren, atât de apropiat de Maiestatea Mea prin înfățișare și 
gusturi, tu, Minkaf, încă prea tânăr ca să te poţi gândi la 


căsătorie, cum rangul ocupat de voi în familia regală nu vă dă 
nicio speranţă de a urca pe tronul celor Două Regate, vă las să 
vă alegeţi singuri soțiile. Puteţi lua pe fiicele oricărui mare 
demnitar sau chiar pe altele: n-am să mă opun. 

Urmă o tăcere apăsătoare; feţele erau încruntate, deși aceste 
hotărâri regale anunţate atât de neașteptat îi bucurau pe unii, 
dar pe alţii îi umpleau de ciudă. In cele din urmă, doar Djedefhor 
îndrăzni să spună: 

— Tată, zise el, toţi putem admira cuvintele ieșite din gura 
Maiestăţii Tale. Totuși, deoarece ai binevoit să pomenești de 
această înțelepciune, pe care o moștenesc probabil de la 
Maiestatea Ta, îmi permit, în numele acestei înțelepciuni, să fac 
o simplă remarcă, dacă Maiestatea Ta îmi dă voie. 

— Vorbește, fiule! răspunse Keops. Maiestatea Mea te ascultă. 

— In ceea ce mă privește, este adevărat că nu aspir la 
puterea regală și mă simt fericit să fiu, după cum a spus 
Maiestatea Ta, exclus de la succesiunea la tron, deși ocup, după 
sânge și drept familial, poziţia a treia. Dar nu te grăbești 
prezicând viitorul atunci când spui că ceilalți doi fraţi ai mei sunt 
și ei excluși? Și faptul că i-ai dat-o de soţie pe sora mea lui 
Didufri nu înseamnă că, împotriva dreptului și a dreptăţii, ești 
dispus să faci din cel mai tânăr dintre fiii tăi, dintr-un copil, care, 
pentru oamenii din Egipt, este un străin, adevăratul prinţ 
moștenitor? Chiar dacă ai puterea să-ți impui voința în timpul 
vieţii, va fi împotriva tradiţiei din familia noastră și împotriva 
sentimentului poporului tău. Nu te temi că, atunci când vei urca 
în barca tatălui tău Ra, membrii familiei zeului, marii demnitari 
și toţi cei care au autoritate în Egipt se vor ridica împotriva unui 
suveran căruia nu vor dori să-i recunoască legitimitatea? 

In pofida temerilor mamei sale și ale lui Henutsen, regele nu 
se arătă scandalizat de vorbele fiului său și nu-și manifestă 
mânia. Se mulţumi să răspundă pe un ton neutru: 

— Precum ai spus, fiule, nimeni nu poate să prevadă viitorul. 
De aceea am vrut să-mi unesc fetele cu fiecare dintre fiii mei. În 
corpul tău și în cel al celor doi fraţi mai mari ai tăi curge direct 
sângele lui Osiris, transmis de mama voastră. Ceilalţi fii ai mei îl 
vor primi prin căsătorie. Astfel, succesiunea la tronul Maiestăţii 
Mele va rămâne deschisă și pot să-ţi spun că e doar o 
presupunere că Maiestatea Mea ar lăsa să se înțeleagă că ar 
vrea să-l așeze pe tronul celor Două Regate pe Didufri. 


Djedefhor înclină capul și zise: 

— Stăpâne, nu ne puteam aștepta la altceva de la 
înțelepciunea Maiestăţii Tale, căci ar fi fost lipsit de judecată să 
se provoace grave tulburări în regat în urma unei hotărâri luate 
fără cântărirea tuturor consecințelor. 

Keops, care știa în sinea lui că nu se comporta corect față de 
ceilalți fii supunându-se voinţei lui Nubet, nu răspunse fărâmei 
de insolenţă din vorbele liniștitoare ale lui Djedefhor. Dar acesta 
din urmă stârni împotriva lui ura lui Didufri, care văzu în el 
singurul om destul de îndrăzneţ ca să se ridice împotriva 
hotărârilor tatălui său și să-i atragă de partea sa și pe ceilalţi 
fraţi ai lui. Se temea că, în cele din urmă, prin mustrări abile și 
contestări concertate, Keops va renunţa la primul său plan de a- 
| face prinţ moștenitor. 

Keops se ridică de pe tron și, urmat de soții și de copii, porni 
lent spre barcă, unde își reluă locul. După desprinderea 
parâmelor, le arată vâslașilor un punct luminos situat la 
extremitatea lacului subteran și le ceru să meargă într-acolo. 
Micile coloane cu cupe în vârf, din care se înălţau flăcările înalte, 
luminau un dig, la care se ajungea cu ajutorul câtorva trepte, 
ultima fiind chiar sub apă. Urmând indicaţiile regelui lor, văslașii 
traseră ambarcaţiunea lângă trepte și coborâră cu toții pe dig. 
Acesta era foarte scurt și se oprea la peretele de la capătul 
marii săli subterane, perete în care era amenajată o ușă joasă, 
din două batante, fiecare tăiată dintr-un bloc plat de piatră 
monolitică. Keops, care mergea în frunte, luă dintr-o mică nișă a 
peretelui o scoică imensă, în care suflă, provocând un sunet 
ascuţit și modulat. Ușa dublă se puse imediat în mișcare, 
mânuită de doi preoţi, care o împingeau din interior spre 
exterior. Preoţii se aruncară la pământ în faţa regelui, apoi se 
ridicară, luând fiecare o făclie plasată într-un inel de cupru fixat 
în stâncă, și deschiseră calea pe culoar. Merseră pe o anumită 
distanţă și întâlniră un alt perete de piatră, ca și cum ar fi fost 
vorba de o fundătură. Preoţii suflară și ei într-un corn de cupru, 
și peretele se deschise, piatra care închidea culoarul alunecând 
într-o parte, pusă în mișcare de un om numit pentru această 
treabă. Pătrunseră într-o nouă galerie al cărei tavan, după cum 
le atrase atenţia Keops, era format din dale de piatră. 

— Un mecanism, explică el, lasă să cadă blocurile de înveliș 
unul după altul. Fiecare va elibera pământ și pietre acumulate 


deasupra, destinate la umplerea culoarului, astfel încât nimeni 
nu va putea crede că a existat. 

Acest culoar se întindea și el pe o distanţă bună, înainte de a 
lăsa iar impresia că se termină cu un perete de piatră. Era vorba 
tot de o dală de închidere, care avea acces pe un culoar scurt, 
de unde intrară într-o sală mare cu solul inegal, ca și cum 
camera ar fi fost părăsită în cursul construcţiei. 

— Vă aflaţi aici, le zise Keops copiilor săi, în sala inferioară a 
piramidei. Ea reprezintă lumea subterană, lumea morţii, o lume 
aspră, obscură, neterminată: de aceea și ea este neterminată și 
are solul neregulat. Este domeniul spaimei și al tenebrelor. 

La un semn al lui Keops, preoţii care serveau drept ghizi cu 
făcliile porniră pe un coridor ascendent, pe care îl străbătură 
până la apariţia unei noi galerii, și ea ascendentă, dar care se 
întindea în sens contrar, în timp ce primul culoar ducea până la 
ieșirea la lumină, în afara piramidei. Panta acestui nou culoar 
era la fel de mare ca precedenta, dar mult mai scurtă, și 
ajunseră la altă ramificaţie. De acolo, culoarul continua cu 
aceeași pantă, lărgindu-se, iar înălțimea lui devenea atât de 
mare, încât era nevoie să se ridice făcliile în sus ca să poată fi 
zărite dalele care formau tavanul. Apoi ajunseră la un culoar 
orizontal, mai îngust și mai jos, care pătrundea în întuneric. Pe 
acolo o luară preoții, urmaţi de cortegiul regal. Tavanul era atât 
de jos, încât trebuia să înaintezi aplecat în faţă. După ce 
străbătură o anumită distanţă, podeaua se lăsă brusc și putură 
să-și îndrepte spatele și să stea în picioare. In sfârșit, pătrunseră 
într-o sală de mărime mijlocie, cu pereţii și solul netezite cu grijă 
și lustruite. Tavanul era format din dale înclinate, dispuse în 
formă de căpriori. Pe pietrele podelei erau întinse rogojini 
groase și blănuri de animale sălbatice; pereţii erau și ei 
împodobiţi cu piei de pantere, încăperea era mobilată precum 
camera locuinţei unor oamenii vii, cu scaune, cufere, mese 
întinse pline cu alimente, urcioare cu băutură și jocul șarpelui și 
senet“. Pe covoarele de blană erau împrăștiate instrumente 
muzicale, o trusă de scrib și alte obiecte ale vieţii obișnuite: 


4 jocul șarpelui se juca cu pioni pe o placă circulară, semănând cu jocul de zaruri. 
Senetul se juca cu o tablă de șah pe care se mutau pioni, ca la dame sau șah. Nu 
cunoaștem regulile acestor două jocuri care, la origine, aveau cu siguranță un 
caracter sacru. (n.a.). 


vase de piatră și de argilă, sipete deschise cu bijuterii, borcane 
cu unguente, flacoane emailate cu parfumuri... 

— Aici vă aflaţi în lumea celor vii, cu toate plăcerile pe care le 
oferă pământul, zise Keops. Dar, după cum ați putut vedea, 
accesul nu-i deloc ușor și trebuie să apleci capul, să te umilești 
ca să străbaţi drumul care duce aici. Această sală se află 
aproape deasupra celei de unde venim, dar este separată de ea 
de un strat gros de sol natural; aceasta este construită în inima 
monumentului. Acum, vom urca spre ultima sală, cea a cerului 
și a stelelor, a cărei construcţie tocmai a fost terminată, 
deasupra acesteia unde ne aflăm acum. 

Făcură cale întoarsă până la marea galerie, unde își 
îndreptară spatele. La capătul acestui drum, care putea fi numit 
regal, se ridica un perete înalt, având în partea de jos o ușă prin 
care nu puteai trece decât aplecându-te mult în față. Culoarul 
jos care urma era scurt, și tavanul străpuns de patru cavităţi 
mari. 

— În aceste cavităţi, explică Keops, vor fi așezate pietre mari 
care, printr-un sistem ingenios, vor cădea ca să închidă pe 
cutezătorul care ar îndrăzni să violeze secretul piramidei. 

Imediat după aceea, intrară în sala superioară, a cărei 
construcție fusese de curând terminată. Camera, relativ 
spațioasă, era în parte ocupată de o cuvă mare din piatră, fără 
capac, precum cea din palatul insulei subterane. Dar nu era 
împodobită și nu prezenta nicio inscripţie. 

— Sunteţi aici, explică atunci regele, în sala divină, camera 
celestă a iniţierilor în misterele zeului. Ultima dală a tavanului 
nu a fost încă fixată. Puteţi vedea, prin deschizătura amenajată, 
că deasupra se află o cameră joasă, care ocupă aceeași 
suprafaţă ca sala în care ne aflăm. Învelișul ei este făcut din 
dale așezate în formă de căpriori. Vor mai fi altele două, care se 
vor suprapune acesteia. Acesta este mijlocul găsit de 
Maiestatea Mea pentru ca presiunea pietrelor, care se vor 
acumula deasupra camerei, până în vârful piramidei, să nu 
despice dalele tavanului și acestea să nu se prăbușească peste 
această sală. lar aici, spre baza sălii, aceste deschizături sunt 
punctul iniţial de unde pleacă două conducte lungi, prea înguste 
pentru ca un om să se poată strecura prin ele, care vor duce 
afară: prin ele aerul va fi primenit în această sală. 


— lartă-mi mirarea, stăpâne, zise Kufukaf, dar ce rost pot 
avea aceste guri de aerisire, dacă aerul va veni și pe culoarul de 
acces? 

— Nu va mai ajunge aici când vor fi închise porţile acestui 
culoar, răspunse Keops. Am învățat în tinereţe, alături de Benu, 
preotul care m-a iniţiat în misterele Fenixului, că, dacă arzi făclii 
sau se ard fitile de lampă cu ulei în locuri închise, în cele din 
urmă aerul însuși este ars, și fiinţele vii aflate blocate în aceste 
locuri închise mor asfixiate. Nu cunosc motivul, dar este un 
fenomen constatat. 

— Așa trebuie să fie, dacă spune Maiestatea Ta, zise Kufukaf. 
Dar înţelesesem că această sală va fi cea în care va fi așezată 
mumia Maiestăţii Tale, în această cuvă care nu pare a fi altceva 
decât un sarcofag. In acest caz, chiar după ce au fost închise 
toate drumurile de acces, nu mai vine aer, și ce importanță ar 
mai avea, deoarece toţi știm că un mort nu mai respiră, chiar 
dacă riturile deschiderii gurii se consideră că îi redau suflul 
vieții. Dar asta doar pentru viața în lumea cealaltă, în cea a 
spiritelor. 

— Fiule, încă n-ai înțeles că învelișul meu uman va fi expus nu 
în această cameră, ci în palatul din Insula Vâlvătăii și că înaintea 
acelui timp Maiestatea Mea intenționează să celebreze în 
această sală cultul secret al marelui zeu, zeul ascuns a cărui 
imagine de eternitate este soarele? lată de ce sunt 
indispensabile conductele de aerisire. Dacă vrem să nu se stingă 
flăcările care vor lumina aceste mistere și să nu moară înainte 
de soroc cei care le celebrează. Este adevărat că piramidele 
deja construite și destinate să primească mumiile tatălui meu și 
strămoșului meu, cea care s-a prăbușit și care era numită 
Piramida Soarelui, precum și celelalte două, cea din Sud și cea 
din Nord, au doar camere simple și lipsite de aerisire, utile doar 
pentru adăpostirea morţilor. Lucrurile stau cu totul altfel în cazul 
acestui monument, care nu este un simplu mormânt, ci și un 
templu divin. Aici nu se va vedea niciun ornament, nicio 
inscripţie, și chiar numele Maiestăţii Mele va rămâne ascuns; el 
va apărea doar în camerele prevăzute pentru ușurarea presiunii, 
a căror construcţie va fi terminată curând. După cum vedeţi, 
această cuvă nu are capac, și laturile ei nu prezintă niciun 
ornament, în timp ce sarcofagele marilor demnitari vor să imite, 
datorită gravurilor care marchează părţile exterioare, palatele 


celor vii, cele în care au trăit sub soare. Această cuvă a rămas 
înadins așa ca să se marcheze goliciunea sufletului și a corpului. 
lar dacă Maiestatea Mea ar fi vrut să facă din această sală un 
mormânt, ar mai fi fost construit culoarul de acces atât de jos și 
de îngust? Pentru că n-ar putea să treacă nici măcar un simplu 
sarcofag din lemn. Dar mumia unui rege nu odihnește într-un 
ansamblu de sarcofage din lemn preţios și din aur? Cum ar 
putea fi introduse pe o ușă atât de îngustă? În realitate, acest 
culoar constituie accesul simbolic spre Duat: de aceea cei care 
vor să intre aici trebuie să se aplece, să lase capul în jos în faţa 
misterului divin care îi va fi revelat în această sală. 

Rămaseră un moment tăcuţi în penumbra sălii, apoi Keops 
deschise din nou gura și zise: 

— Această sală nu o veţi mai revedea niciodată, doar dacă 
sunteţi iniţiaţi în misterele ei. Dar, ca să ajungeţi la această 
ultimă iniţiere, va trebui să treceţi pe la Heliopolis, Hermopolis, 
Abydos și Denderah, unde Maiestatea Mea a pus să fie construit 
templul lui Hathor, zeița universală prin care totul trăiește, prin 
care totul se înmulțește, pentru care fiinţele și lucrurile se atrag 
reciproc, cea care stârnește iubirea în inimi. Fiii mei și voi, fiicele 
mele, care aţi fost crescuţi în înțelepciune și cunoaștere, 
depinde doar de voi să treceţi încercările acestor iniţieri și să 
ajungeţi la cunoașterea naturii zeului. Dar trebuie să știți că vi 
se va impune o asceză dură, un lung efort; veţi pătrunde pe un 
teren plin de capcane. Orice cunoaștere se dobândește prin 
studiu mult, o voinţă mereu trează pentru o și mai mare 
cunoaștere a lucrurilor, printr-o neîncetată căutare în tine și în 
afara ta, un studiu fără odihnă al lumii vizibile și invizibile, o 
căutare care nu cunoaște răgaz. 

După acest avertisment, ieși din cameră și străbătu galeriile 
până la ieșire. Intrarea sălilor piramidei se afla la vreo treizeci 
de coţi deasupra solului. O scară provizorie din lemn fusese 
instalată ca să permită accesul. Strălucirea soarelui îi făcu să 
clipească din ochii obișnuiți cu semiobscuritatea. Hemiunu și 
Khaesnefru, urmaţi de preoții piramidei și de câţiva Prieteni ai 
regelui, îi așteptau pe Maiestatea Sa și pe familia regală la 
capătul de jos al scării. Se prosternară, apoi vizirul spuse: 

— Stăpâne, muncitorii au profitat că Maiestatea Ta le-a 
acordat această zi de odihnă ca să trimită în faţa mea pe șefii 


lor de echipă, pentru a-ţi transmite plângerile, deși știu de ce 
suferă. Nu am anunţat-o deja pe Maiestatea Ta de câteva ori? 

— Aceste plângeri sunt cunoscute de Maiestatea Mea: nu mai 
sunt grâne, nu mai e mâncare, sunt obosiţi de atâţia ani de 
muncă. Dar ce putere are Maiestatea Mea dacă ultimele trei 
inundaţii ne-au fost potrivnice, ba chiar catastrofale? Pentru 
munca lor, aceste mari necazuri n-au schimbat nimic, datorită 
prevederii Maiestăţii Mele, datorită canalelor pe care le-am 
construit, datorită barajului cu ajutorul căruia am putut ţine 
apele torentelor și redistribuirii lor judicioase. Acum, această 
rezervă de apă nu mai există, dar și-a făcut datoria, până la 
epuizare. Este vina mea că de doi ani nu a mai căzut nicio 
picătură de apă, că rezervorul amenajat nu mai este umplut? 

— Desigur, stăpâne, dar se vede bine că poporul suferă prea 
mult și că se anunţă o revoltă. Trimișii muncitorilor îi transmit 
Maiestăţii Tale, prin gura mea, că nu vor mai relua lucrul, că 
sunt prea slăbiţi ca să mai poată mânui pietre atât de grele. 
Până când nu vor avea ce mânca, până când o hrană 
consistentă nu le va reînnoi forţele, nu vor mai avea curajul să 
reia lucrul. 

— Atunci, să fie deschise ultimele depozite regale, să le fie 
împărțite alimentele! 

— Stăpâne, după ce aceste grânare vor fi golite, nu vor mai fi 
grâne nici pentru mai-marii ţării, nici pentru masa Maiestăţii 
Tale! 

— Vom răbda cu toţii. Dar să fie sacrificată o parte din vitele 
templelor și de pe domeniul regal. Mai putem recurge și la 
vânătoare. Vom merge să vânăm în deșert ca să alimentăm 
masa mai-marilor ţării. A venit timpul să deschidem și tezaurul 
regal. Să fie chemat în faţa Maiestăţii Mele Ayinel, comandantul 
vaselor! li voi da aur verde de Nubia, malachit și peruzele din 
minele din Attica, precum și numeroase bijuterii de preţ închise 
în tezaurul Piramidei din Sud. Va încărca toate acestea la bordul 
vaselor și va merge în porturile din Qedem, la oamenii din 
Canaan și din Kharu, ca să cumpere de la ei grâne. Știu de la 
mesagerii lor că au obţinut recolte bogate. Ne vor vinde grâu și 
orz, curmale, oi și capre. Ayinel va aduce toate aceste lucruri în 
Egipt și vom putea hrăni întreg poporul până la venirea 
inundaţiei, căci Maiestatea Mea este convinsă că va fi foarte 
mare în anul acesta, va reda viaţă ţării și vom putea face din 


nou rezerve pentru viitor. Maiestatea Mea a vorbit. Să se facă 
după voia Maiestăţii Mele! 


e CAPITOLUL XXIV e 


— Este cât se poate de clar că regele vrea să facă din fiul 
străinei succesorul său pe tronul lui Horus. 

Rostind aceste cuvinte, Henutsen se întorsese spre Meritites, 
dar vorbise cu glas tare, ca să fie auzită de copiii ei și de cei ai 
primei soţii, în timp ce ambarcaţiunea se îndrepta spre docurile 
regale, după ce-i lăsaseră pe Keops, pe Nubet și pe copiii lor. 

— Mi-e teamă, zise Meritites, oftând, că, atunci când va afla 
hotărârile soțului nostru în privinţa căsătoriilor copiilor noștri, 
regala mea mamă va avea un șoc din care nu-și va mai reveni. 
Ea care voia să-l căsătorească pe Kawab al meu cu Khamernebti 
și pe fiul tău cel mare cu Meresankh, această unire a fiilor noștri 
mari cu fiicele noastre fiind o alegere fericită. 

— Aceste căsătorii se vor face în detrimentul lor, insistă 
Henutsen. Ce zici, Kawab, tu care ești primul interesat în toată 
povestea asta, cel care va fi văduvit de moștenire? 

— Eu, răspunse Kawab, care se comporta foarte liber și 
amical cu Henutsen, sunt ca Djedefhor, nu știu dacă mi-ar 
plăcea să urc pe tronul celor Două Regate, deși mă simt jignit că 
tatăl meu mă dezmoștenește pentru fiul acestei străine, cu atât 
mai mult cu cât nu-mi place acest frate ce mi-a fost impus. Fără 
să știu de ce, pentru că nu-l cunosc. În schimb, nu voi ascunde 
faptul că îmi place să primesc de soţie pe mica Tepi, care mi se 
pare frumoasă ca o rază de soare. Spre deosebire de impresia 
făcută de fratele ei, ea m-a sedus imediat ce am zărit-o și l-aș fi 
îmbrățișat cu bucurie pe tata ca să-i mulțumesc pentru această 
alegere. Meresankh, să nu te superi, căci țin mult la tine, așa 
cum un frate poate să iubească o soră care îi este dragă, dar ne 
cunoaștem prea bine ca să ne putem iubi altfel, în timp ce Tepi 
este pentru mine ca o străină și frumusețea ei m-a emoţionat 
atât de profund, încât, dacă tata n-ar fi vorbit așa cum a făcut-o, 
m-aș fi dus la el să-i cer să mi-o dea de soţie. În schimbul ei, voi 
renunţa la tron, în favoarea ta, Baufre, dacă dorești, sau a 
voastră, Kufukaf și Kefren. 


— Ceea ce reiese din această întrevedere cu Maiestatea Sa, 
zise Kefren cu amărăciune, este că nici tu, Kawab, nici Baufre și 
nici tu, Kufukaf, nu sunteţi destinaţi să urcați pe tronul lui Horus. 
Și cu atât mai puţin Djedefhor, Minkaf și eu însumi, după cum a 
precizat prea bine tatăl nostru. Dar, după cum ai remarcat cât 
se poate de îndreptăţit, Djedefhor, tatăl nostru, așa rege și zeu 
precum este, este muritor și va veni ziua în care va merge 
alături de strămoșii noștri Snefru, Huni și Djoser, în lumea 
morților. Din acel moment, ce greutate va mai avea micul 
Didufri în balanţa celor Două Regate? Cine se va ridica pentru a- 
i apăra drepturile uzurpate? Moștenitorul legitim va putea atunci 
revendica tronul, pe care nimeni nu i-l va contesta. 

Să fi fost de vină seria de hotărâri luate de Keops, fără să-și fi 
consultat mama, ceea ce, într-adevăr, legitima dreptul fiului lui 
Nubet la tronul lui Horus? Poate! Dar regina-mamă, Hetep- 
heres, la puţine zile după ce află toate aceste lucruri, și-a avut 
sufletul în mână. S-a dus lângă soţul ei, înconjurată de cele două 
fete, de fiul său regal, de Nubet și de nepoți. A fost plânsă de 
toţi, căci fiecare găsea pentru el un motiv îndestulător ca să o 
iubească, să-i dorească o viaţă cât mai lungă, îndeosebi 
Henutsen și Nubet, pe care le primise ca pe propriile sale fiice. 
După îmbălsămare, corpul ei a fost așezat într-un sicriu splendid 
și dus, cu un mare cortegiu, compus din întreaga familie regală, 
în mormântul pe care și-l pregătise, lângă piramidele soţului ei. 

Dar, în aceeași zi, un alt cortegiu funerar lua calea Nilului și 
naviga paralel cu cel al reginei. Insă, în loc să se oprească în 
dreptul Piramidei din Sud, își continuă drumul spre sud; în timp 
ce cortegiul reginei ocupase vreo zece vase, celălalt era redus la 
o singură ambarcațiune. 

— Cine este înmormântat în aceeași zi a funeraliilor mamei 
mele? întrebase Keops pe Prietenii care îl urmau. Cum se face 
că nu este condus spre necropola lui Sokaris, căci, după cum se 
vede, acest convoi funebru, tulburat de tânguirile bocitoarelor, 
pare să-și continue drumul spre sud, poate spre necropola 
Piramidei Soarelui... 

— Chiar așa, îi răspunse cel mai apropiat sfetnic al său. Omul 
care este înmormântat astăzi e bine cunoscut de Maiestatea Ta: 
îl cheamă Abedu și este cel care a construit Piramida Soarelui, 
piramida prăbușită. A vrut să fie înmormântat în apropierea ei. 
Acolo a primit de la zeul Snefru dreptul de a-și avea mormântul, 


și acest drept nu i l-a luat nimeni, chiar și după ce a căzut în 
dizgrație. 

— E bine așa, zise Keops, care se revedea parcă în tinerețe, o 
perioadă fericită, dar pe care nu o regreta, mai ales acum când 
spre cer se înălța visul lui de glorie pietrificat. 

Boala scurtă a reginei și apoi funeraliile au constituit pentru 
Kawab noi ocazii de a o vedea pe tânăra Hetep-heres, cea care 
îi fusese destinată de tatăl său, și se bucură din nou. Cu ocazia 
banchetului funebru care urmase ceremoniei, găsi ocazia să se 
apropie de ea și să-i vorbească: 

— Tepi, sora mea, logodnica mea, îi zise el, inima mea se 
bucură văzându-ţi frumusețea. Dar ea nu știe ce sentimente ai 
pentru mine, cât ești de fericită de alegerea tatălui nostru. 

— Kawab, îi răspunse ea, te cunosc foarte puţin, deși ești 
fratele meu mai mare. Dar cred că vei merita afecțiunea mea și 
că voi putea să te iubesc, căci îmi pari un om blând și plin de 
bunătate. 

— Tepi, să fii sigură că n-am să te dezamăgesc, că voi ști să 
te iubesc așa cum meriţi, cum poți dori, după cum ai dreptul să 
aștepți de la mine. 

In timp ce vorbeau astfel, deoparte, Didufri îi observa și ochii 
lui ardeau de mânie. Căci tânărul prinţ nutrea în taină o 
adevărată pasiune pentru sora lui. Caracterul său închis și 
mândru îl făcuse să păstreze pentru el această iubire și nu 
spusese nimic nimănui, nici chiar fetei. Cu atât mai mult cu cât 
relaţiile lor erau foarte vagi. În timp ce surorile lui trăiau lângă 
mama lor și primeau o instruire princiară cu un scrib numit în 
acest scop, lbdadi venind deseori ca să le împărtășească 
propriile sale cunoștințe, după cum făcea cu ceilalţi prinți la 
Memfis, Didufri, de la vârsta de șapte ani, fusese trimis de tatăl 
său la școala de scribi a palatului, dar lângă templul lui Isis, 
patroana piramidelor, construită la porunca lui Keops în 
vecinătate, chiar mai înainte să fi fost începută ridicarea 
piramidei. Când Didufri începuse să stăpânească de bine de rău 
scrierile, cea sacră și cea a scribilor, Keops îl trimisese la 
Hermopolis, unde clerul era condus tot de lbebi. Stima purtată 
acestuia îl îndemnase să-i încredințeze educaţia prinţului pe 
care îl destina să-i urmeze pe tronul celor Două Regate. Totuși, 
dezamăgind speranţele tatălui său, Didufri se dovedise un elev 
rebel, orgolios, puţin dornic să se instruiască. Era întâlnit prea 


des în taverne unde, în vârstă de abia treisprezece ani, începuse 
deja să abuzeze de bere cu pramatiile din oraș. Pedepsele, 
bătăile impuse de Ibebi nu dădeau roade, făcându-l să-și urmeze 
viciile cu și mai multă încăpățânare. Se întorsese alături de ai 
săi abia cu câteva zile înainte ca regele să dezvăluie familiei 
sale secretul piramidei și să-și anunţe hotărârile. 

Didufri se plânsese la început mamei sale pentru că era 
obligat să se însoare cu Meresankh. 

— Meresankh este mai mare decât mine cu mai mult de șase 
ani, îi zisese el. Va fi bătrână când eu voi fi în puterea vârstei. 
De altfel, mi se pare urâtă, în timp ce surorile mele sunt foarte 
frumoase, mai ales Hetep-heres, care îți seamănă. 

— Copilul meu, îi răspunsese mama lui, învață să asculți 
poruncile tatălui tău și nu-l mânia cu reproșuri prostești. Găsesc 
că e bine să te căsaătorești cu fiica lui Meritites și află că la sfatul 
meu a ales-o tatăl tău pentru tine. Căci prin ea vei primi 
legitimarea coroanei celor Două Regate. Căci ea este singura 
fiică a lui Meritites, singura care are sânge de zeu. De drept, 
Kawab ar fi trebuit să o ia de soţie: prin această căsătorie, tatăl 
tău te numește neoficial prinț moștenitor, respectând un 
jurământ pe care i l-am cerut cu mulţi ani în urmă. Doar n-ai să-i 
stârnești mânia. Când vei fi pe tronul lui Horus, îţi vei putea lăsa 
soția regală și îţi vei lua pe cine vrei ca a doua soţie. Dar, 
deocamdată, bucură-te de tot ce poţi primi de la el, chiar dacă, 
în inima ta, nu-ţi face plăcere. La urma urmelor, Meresankh e 
departe de a fi urâtă, dimpotrivă, și cum e cu mult mai mare 
decât tine, va fi în stare să-ţi ofere o plăcere pe care o fată prea 
tânără, de vârsta ta și nevinovată, nu ar putea s-o facă. 

Didufri fusese nevoit să accepte aceste argumente și să-și 
stăpânească aversiunea. Se mulțumi să-l așeze pe Kawab alături 
de Djedefhor, printre cei pe care îi va face plăcere să se răzbune 
când va deveni stăpânul Egiptului. 

Khentetenka, folosindu-se de spusele tatălui său, care 
insistase asupra faptului că nu voia să-și vadă copiii îmbrăţișând 
neînțelegerile dintre mame și să se unească prin căsătorie, se 
duse la reședința lui Henutsen, în palatul din Memfis. Acolo îl 
găsi pe Kefren, care se scălda împreună cu sora lui Khamernebti 
în marele bazin la suprafața căruia pluteau nuferi și era 
înconjurat de curmali și de sicomori. Khentetenka nu avea părul 
blond al surorii sale Tepi și nici graţia gingașă datorată vârstei 


sale tinere, dar un păr bogat șaten semănând cu o podoabă 
splendidă, ochii albaștri și o față bronzată, deoarece îi plăceau, 
ca și mamei sale, exerciţiile fizice și plimbările lungi în deșert cu 
un arc și o suliță, exercitau mult farmec care îi sporeau 
frumusețea. Purta, ca și mama ei, tunica ușoară și largă care 
cădea în jurul torsului ei în cute leneșe și lăsa goale picioarele 
musculoase, dar frumos modelate. 

După ce îi salută pe frate și pe soră, ea le spuse direct: 

— Am venit să vă vizitez, după cum ne-a cerut tatăl nostru. Eu 
nu am nimic cu Henutsen și înțeleg că e nemulțumită de 
atitudinea Maiestăţii Sale față de voi, și vă înţeleg și pe voi, căci 
nu ţin la fratele meu Didufri, care mi se pare prost și încrezut. În 
schimb, nu sunt mulțumită de alegerea regelui. Nu vă cunosc 
bine, nici pe tine, Kefren, nici pe fratele tău mai mare, dar, la 
prima vedere, Kufukaf mi se pare prea delicat, prea efeminat. 
Mie îmi plac, ca și mamei mele, exerciţiile fizice, îmi place să 
vânez în deșert gazele și chiar fiarele sălbatice. Nu cred că 
viitorul meu soț are aceleași gusturi cu ale mele. 

— Ca să-ţi spun adevărul, îi răspunse Kefren, râzând, probabil 
știai că fratelui meu nu-i plac deloc astfel de exerciţii fizice. 
Totuși, dacă îţi plac băieții frumoși, atunci pot să te asigur că vă 
veți înţelege și că are aceleași gusturi ca ale tale. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, recunoscu fata. 

— Dacă aștepți mai multe explicaţii, spune-ţi că soţul tău, 
poate, îţi va face un copil din necesitate, dar asta e tot ce poți 
aștepta de la el, pentru că lui îi plac doar adolescenții tineri și 
frumoși, cei care încă mai poartă codita de copil, dar se 
pregătesc s-o taie. Însă asta păstreaz-o pentru tine, căci tatăl 
nostru nu știe și nu cred că va fi mulţumit aflând. 

— În acest caz, aș fi preferat să mă mărit cu tine, zise 
Khentetenka cu toată sinceritatea. 

— Mie nu mi-ar displăcea, răspunse Kefren, ieșind din bazin, 
ca și cum ar fi vrut să-i arate surorii sale vitrege perfecțiunea 
corpului său în întregime gol. 

Se așeză pe un jilț instalat la umbra unui salcâm și continuă: 

— Eu o iubesc pe sora mea Khamernebti și te asigur că n-am 
așteptat permisiunea tatălui nostru ca să facem ce ne place. 
Astfel că voi putea compensa slăbiciunile viitorului tău soț. Totul 
va rămâne în familie, cum se cade în cazul unui clan regal. Și 
sunt convins că prințesa Khamernebti nu va fi deloc mai 


îndurerată decât Meritites pentru favorurile acordate de 
Maiestatea Sa mamei noastre, datorită căreia ne aflăm aici. Nu-i 
așa, Nebti? 

Se întorsese pe jumătate spre sora lui care, și ea, ieșea din 
bazin și își scutura părul lung, apropiindu-se de el. 

— Pentru ca pacea să domnească în căsnicii, chiar regale, e 
bine ca fiecare să fie liber să iubească pe cine vrea și să nu aibă 
a se teme de reproșurile celuilalt, spuse ea, culcându-se pe 
spate, pe o bancă de piatră. Gelozia este cel mai josnic defect, 
pentru că este dăunător și gelosului- care trece prin cele mai 
rele chinuri -, și celor pe care e gelos. 

— Nu zic nu, răspunse Khentetenka, deși trebuie să recunosc 
că gelozia este reversul oricărei mari pasiuni. 

— Cum poți vorbi de pasiune, ca și cum ai fi putut avea deja 
una la vârsta ta? zise cu mirare Kefren. 

— Mi-a fost de ajuns să observ relaţiile mamei mele cu tatăl 
meu. Sunt uniţi de o pasiune incredibilă și de aceea a neglijat-o 
pe mama voastră, cât și pe sora lui. 

— Crezi că o astfel de pasiune este un sentiment bun? o 
întrebă Khamernebti. 

— Nu știu, dar mi-e teamă de ea și până la urmă nu doresc să 
cunosc una la fel. 

Sosirea lui Kufukaf și Minkaf puse capăt acestui dialog. 

— Vezi, Kufukaf, frumoasa ta logodnică a venit să te viziteze. 

— Sunt măgulit, răspunse tânărul care o salută înclinându-se 
și ducând mâinile la genunchi. 

— Te comporti în faţa surorii și viitoarei tale soţii ca un scrib 
în faţa stăpânului, remarcă Kefren, râzând. Ar trebui mai curând 
să o îmbrăţișezi și să respiri parfumul buzelor ei, să-ţi unești cu 
ea răsuflarea. 

— Va fi destul timp pentru asta după ce tatăl nostru ne va 
căsători, răspunse Kufukaf. 

Apoi se așeză pe banca de piatră, lângă sora lui, și continuă: 

— Vine și mama. Ne-a dus să-l vizităm pe magicianul ei. 
Prezice viitorul. A vrut să facă predicții, căci, după hotărârile 
luate de rege, se întreabă care dintre noi toţi va urma tatălui 
nostru la tron. Și știi ce i-a răspuns acel Sabi? 

— Dacă am ști, n-am avea nevoie nici de tine ca să ne spui, 
nici de el, răspunse Kefren. 


— Atunci, ascultați. A spus că, în pofida oricărei așteptări, pe 
tronul celor Două Regate va urca fratele nostru cel mic, Minkaf. 

— Minkaf? Visează! N-a îndrăznit să spună Didufri ca să n-o 
supere pe mama sau a rostit acest nume ca să-i facă pe plac, 
căci știe, probabil, că e fiul ei preferat. Dar tu, Minkaf, ce crezi, 
ce spui de asta? 

— Nu știu ce să spun. Dar nu-l pot crede mai mult decât voi, 
căci nu mi-l pot închipui pe tata numindu-mă pe mine 
moștenitorul lui, nu doar în detrimentul lui Didufri, care este 
preferatul său, ci și al tuturor celorlalţi fraţi mai mari ai mei, 
începând cu voi. 

Henutsen, care venea în urma fiilor ei, o privi surprinsă pe 
Khentetenka. 

— Sora noastră a venit să facă o vizită fraţilor ei și viitorului ei 
soţ, zise Kefren, anticipând întrebarea. 

— Să fie binevenită! răspunse Henutsen, care nu avea nimic 
cu fata. 

— Henutsen, îi zise atunci Khentetenka, sunt destinată de 
tatăl meu să devin nora ta. De aceea, mi-aș dori să mă bucur de 
prietenia ta și vreau să știi că dezaprob hotărârea Maiestăţii 
Sale de a-l căsători pe fratele meu cu Meresankh. Știm cu toții 
că prin acest gest pregătește curtea pentru numirea lui Didufri 
ca prinţ moștenitor. Numai că îmi cunosc bine fratele și sunt 
prima care spun că nu este demn de tronul lui Horus, că nu este 
în stare să guverneze cum se cuvine poporul Egiptului. Dar știu 
că regele i-a jurat mamei mele și că ea îl îndeamnă să facă 
astfel. Înainte de viitoarea lună, voi fi unită, prin voia tatălui 
meu, cu fiul tău Kufukaf. De atunci voi aparține clanului său, 
căruia mă raliez, și știu că sufletul acestui clan ești tu. Fii sigură 
că voi fi pentru tine o fiică iubitoare și fidelă, căci nu pot ţine la 
fratele meu Didufri, în pofida respectului pe care îl datorez 
mamei mele. 

— Atunci, mica mea Khenti, îi răspunse Henutsen, luând-o în 
brațe, fii binevenită în clanul nostru și află că voi ști să-ți 
raspund cu aceeași iubire! Dacă ne unim cu toţii, poate că vom 
reuși să-l abatem pe rege de la planul său lipsit de judecată și îi 
va face dreptate lui Kawab sau chiar unuia dintre fiii mei... și de 
ce nu soţului tău? 

— Sau lui Minkaf, adăugă Kufukaf, deoarece, după cât se 
pare, el va urca într-o zi pe tronul lui Horus. 


e CAPITOLUL XXV e 


Keops se așezase pe tron, în mica sală de audiențe, cea în 
care ţinea sfat cu miniștrii și unde asculta raportul zilnic al 
vizirului său, Hemiunu. Acesta veni în faţa lui, ridică mâinile, le 
duse pe genunchi în semn de salut, apoi rosti, după ce, potrivit 
etichetei, regele îi aduse la cunoștință că avea urechea atentă, 
că îl aștepta să vorbească: 

— Stăpâne, zise atunci Hemiunu, fratele Maiestăţii Tale, 
Nefermaat, îi transmite Maiestăţii Tale că mama sa Neithotep, 
soția regală a zeului Snefru, s-a dus la zeu în Amenti. li amintesc 
Maiestăţii Tale că se instalase la Elefantina, alături de fiul ei, cu 
permisiunea  Maiestăţii Tale, în urmă cu mai bine de 
cincisprezece ani. Prinţul îți anunţă acest doliu și îi amintește cu 
respect Maiestăţii Tale că și-a îndeplinit misiunea care i-a fost 
încredințată de guvernator al provinciei. Vărul meu se simte 
obosit și mă roagă să intervin pe lângă Maiestatea Ta ca să 
numești un alt prinţ care să-l înlocuiască și să-i permiţi să se 
întoarcă să-și sfârșească zilele în liniște în împrejurimile Memfis- 
ului, unde tatăl meu Nefermaat, unchiul său, i-a lăsat un mare 
domeniu, după ce a plecat și el la strămoși, alături de Osiris și 
Horus. 

— Hemiunu, răspunse Keops, știi că singura mea grijă este 
construcţia piramidei mele, singura mea teamă fiind să nu văd 
culoarea ei neagră înainte de a fi terminată. Te las să hotărăști 
singur. Numește un alt prinţ care să guverneze o provincie de o 
importanţă atât de mare și să-l chemi aici pe Neferu. Maiestatea 
Mea nu are a se plânge de el, mi-a rămas fidel și a acţionat bine 
în tot acest timp. Voi spori domeniul lăsat de tatăl tău. 

— Dacă Maiestatea Ta nu are nimic împotrivă, m-am gândit 
că am putea încredința această provincie prinţului Baufre, al 
doilea fiu al Maiestăţii Tale. 

— De ce mi-l propui pe Baufre și nu pe un altul, de exemplu 
pe fratele lui mai mare, pe Kawab? 

— Stăpâne, slujitorul tău nu se mai simte foarte tânăr, nu știe 
cât timp va mai putea să-și asume greaua sarcină pe care 
Maiestatea Ta a binevoit să i-o încredinţeze. De aceea, m-aș 
gândi la vărul meu Kawab ca să-mi ia locul. O rog pe Maiestatea 
Ta să-l numească alături de mine, ca să-l învăţ subtilităţile 


funcției de vizir, ca să-l pregătesc să-mi urmeze în acest post. 
Slujitorul tău se gândește și la Kufukaf, fiul cel mare al reginei 
Henutsen. A studiat în școala artizanilor. Ar putea fi numit pe 
lângă Khaesnefru la conducerea șantierului Marii Piramide a 
Maiestăţii Tale, căci a învăţat și el secretele construirii 
monumentelor divine. 

— Hemiunu, avem aproape aceeași vârstă, ești încă departe 
de bătrânețe, îi zise Keops. 

— Este foarte adevărat că Maiestatea Ta este încarnarea 
vieţii, a sănătății și a forței, dar nu și slujitorul tău. In timp ce tu 
ai rămas zvelt și robust, eu m-am îngrășat, și simt povara 
grăsimii și a anilor. Sănătatea mea e șubredă și nu știu cât timp 
mi-a mai hărăzit zeul să trăiesc sub soare. Kawab mi se pare a fi 
la vârsta la care poate învăţa meseria de prinţ, poate de rege. 
De aceea ţi-l propun pe Baufre pentru această demnitate. Știu 
că Djedefhor a hotărât să-și continue studiile, iar Kufukaf este 
cât se poate de indicat să participe la marea operă a domniei 
Maiestăţii Tale. În ceea ce-l privește pe Kefren, acesta nu mi se 
pare încă suficient de matur ca să-și asume vreo sarcină 
administrativă. Aș îndrăzni chiar să spun că mi se pare prea 
inconștient, îi place prea mult vânătoarea în deșert și pescuitul 
în mlaștină ca să poată fi un bun slujitor al Maiestăţii Tale. Ar fi 
mai des în taverne ca să facă o „casă de bere”, decât la postul 
primit. Este cel mai puţin cumpătat dintre fiii Maiestăţii Tale, cel 
mai puţin serios dintre verii mei. 

— Să se facă, atunci, după cum ai spus. Kawab să fie ajutorul 
tău, Kufukaf să devină discipolul lui Khaesnefru, Baufre să fie 
numit guvernator în Sud, și Kefren să continue să facă multe 
„case de bere”. Astfel, niciunul dintre acești copiii nu se va 
așeza în calea hotărârilor Maiestăţii Mele, căci, după cum știi, în 
urma unei promisiuni făcute reginei, pe Didufri vreau să-l 
numesc succesorul Maiestăţii Mele pe tronul celor Două Regate. 

— Cei cărora Maiestatea Ta nu le-a spus în mod deschis 
bănuiesc acest lucru, în urma hotărârii tale de a-i da de soţie pe 
Meresankh, răspunse Hemiunu. Este adevărat că, deocamdată, 
Maiestatea Ta mai are încă mult de trăit, în timp ce Didufri este 
încă foarte tânăr. 

— Vorbești cu Maat pe limbă, Hemiunu, recunoscu Keops, 
zâmbind, fericit că vărul său nu venea cu argumente împotriva 
alegerii sale, despre care știa că părea scandaloasă mai-marilor 


ţării, precum și celor din familia sa. Ce alte lucruri importante 
mai sunt? 

— Servitorul tău este plin de teamă anunţându-ţi ceea ce se 
întâmplă, începu Hemiunu. 

— Vorbește. Mă uimești, mă îngrijorezi! Ce-i? 

— Dă-mi voie, stăpâne, să aduc în fața ta pe omul cel mai 
îndreptăţit să vorbească Maiestăţii Tale. 

— Să vină... zise Keops. 

Hemiunu se întoarse spre un ofiţer de la curte și îi porunci să-l 
aducă înăuntru pe Neteraperef. 

Primul preot al piramidei lui Snefru, cel care asigura serviciul 
la cele două piramide, din Sud și din Nord, intră și se prosternă 
în faţa tronului. Apoi, la îndemnul regelui, se ridică și, în 
genunchi, cu mâinile pe coapse, vorbi cu o voce tremurătoare, 
cu o voce care era cea a unui bătrân, dar și a unui om terorizat. 

— Stăpâne, am descoperit un mare mister în piramida din 
Sud, în piramida unde Maiestatea Ta a pus să fie închise 
tezaurele. 

Această introducere îl făcu pe Keops să se încrunte și zise, 
făcând un gest de nerăbdare cu mâna: 

— Ce vrei să spui? Ce vrei să-mi anunţi? Spune mai repede! 

— lată, stăpâne. Hemiunu, stăpânul meu, a venit în faţa mea, 
cu câtva timp în urmă, ca să-mi ceară să ia din tezaurul regal 
aur în cantitate mare și alte obiecte preţioase ca să cumpere 
grâne și hrană din ţinutul Qedem, din Canaan și din Kharu. După 
cum se cade, servitorul Maiestăţii Tale ţine o socoteală precisă a 
bunurilor închise în camerele tezaurului. Dar servitorul tău a 
observat dispariţia unor obiecte, mai ales aur, și asta de ceva 
timp. Imediat ce am constatat furtișagurile, am interogat pe 
oștenii care stau de pază, am pus să fie bătuţi, i-am schimbat. 
Dar nimeni nu a mărturisit și, în urma anchetelor făcute în 
locuințele lor, în familiile lor și pe la vecini, nimeni nu a putut să 
spună ceva împotriva lor, nimeni nu a venit să spună că ar trăi 
pe picior mare, că și-ar procura bunuri cu aur. Le-au fost 
scotocite casele amărâte, dar nu s-a găsit nimic, niciun obiect. 
Văzând că schimbarea gărzilor și o supraveghere mai strictă a 
intrării piramidei nu au dus la niciun rezultat, nu au putut să 
împiedice continuarea furturilor, servitorul tău în persoană, în 
ciuda vârstei sale, în ciuda ostenelii, și-a luat sarcina să 
supravegheze noapte de noapte piramida. Am făcut eu însumi 


ronduri, am pus pe lângă gărzi medjai care nu ne înţeleg limba 
și care nu pot să fie corupți. Dar nu am obţinut niciun rezultat, 
furturile continuă, și servitorul tău a văzut că o parte din tezaur 
a dispărut deja. l-am spus toate astea lui Hemiunu, stăpânul 
vizir, și el însuși a trimis alte gărzi, de care era sigur, dar tot 
zadarnic, căci furturile au continuat, ca și cum ar fi fost 
furtișagurile unor demoni care sălășluiesc în inima piramidei, ale 
unor genii misterioase care vin de sub pământ și trec fără 
greutate prin zidurile cele mai groase. 

Keops își stăpâni mânia, căci era convins că bătrânul preot 
făcuse tot ce era posibil ca să protejeze tezaurul regal, ceea ce 
îi confirmă și vizirul, care îi spuse că venise personal să 
examineze tezaurul și sala în care era închis. 

— Stăpâne, continuă el, cunoști locul. Nu există în sala de jos, 
la care se ajunge după prima cameră, nicio scară și niciun om n- 
ar putea să intre în piramidă cu o scară atât de mare, fără să fie 
imediat văzut de gărzile plasate la ușă. Totuși, e sigur că dispar 
obiecte. 

— Hemiunu, Maiestatea Mea poate să te asigure că nu există 
ființe nevăzute trăind sub pământ care să poată intra neștiute 
de nimeni în camera tezaurului și să fure de acolo obiecte. Și 
dacă există cumva astfel de genii, ce nevoie ar avea de aur și 
de bijuterii frumoase? Voi face neîntârziat o vizită la piramidă, 
pentru ca Maiestatea Mea să vadă cu ochii lui adevărul. 

Khenu chemă lectica regală, în care se instală Keops, în urma 
lui venind câteva gărzi, preotul și vizirul. Apoi urcară la bordul 
bărcii regale, legată la cheiul palatului, și vâslașii îndreptară 
ambarcaţiunea spre sud, urmând canalul ce trecea pe la poalele 
templului de primire al Piramidei din Sud. Keops era prea 
nerăbdător să descopere el însuși proporțiile dezastrului ca să 
se mai lase încă o dată dus în lectică. Sări primul pe uscat și 
urcă drumul de piatră care ducea până la piramidă, cu un pas 
atât de iute, încât o luă cu mult înaintea grasului Hemiunu și a 
bătrânului Neteraperef. Gărzile îndepărtară dala care servea 
drept ușă. Precedat de doi purtători de făclii și urmat de oameni 
care aduceau o scară lungă, de Hemiunu și de Neteraperef, 
Keops străbătu culoarul lung și ajunse la sala de jos a piramidei. 
O examină amănunţit, ţinând el însuși în mână o făclie, și fu 
nevoit să recunoască faptul că, fără o scară, era imposibil să te 
ridici până la deschizătura care permitea accesul în sala de sus. 


— Nu văd cum se poate ajunge la sala de sus fără scară, zise 
el. Doar dacă nu cumva ești o muscă sau dacă ai o frânghie 
lungă și ești destul de abil ca să o legi de o suliță solidă. Atunci 
e posibil să arunci sulița în deschizătură și, trăgând cu 
îndemânare de frânghie, poţi reuși să aduci mânerul de-a 
curmezișul orificiului. Frânghia este astfel fixată acolo, și hoţul 
poate să ajungă în sala de sus. 

— Stăpâne, zise Neteraperef, e posibil ca așa să se și 
întâmple, dar cum ar putea hoţul să miște dala grea care 
închide intrarea și să pătrundă în galeria de acces, fără să fie 
zărit de gărzi? 

Keops rămase un moment pe gânduri, apoi zise: 

— Există, cu siguranţă, complici pe care n-ai reușit să-i 
descoperi. Ancheta trebuie reluată, căci aceste obiecte n-au 
putut să dispară singure. Vedeţi dacă nu cumva vechi oameni 
din gardă sau preoţi s-au instalat în altă parte cu bunurile 
furate. Să fie controlate și locuințele preoţilor. Faptul că nu s-a 
găsit nimic în casele paznicilor piramidei nu dovedește nimic. 
Hoţul și complicii săi au bănuit că furturile se vor descoperi până 
la urmă și că le vor fi controlate locuinţele. Probabil că au 
depozitat bunurile furate într-un loc secret. Poate așteaptă să 
treacă timpul și să îmbătrânească. Atunci se vor duce să 
locuiască în alt oraș unde vor putea să-și valorifice nestingheriţi 
obiectele furate. 

Keops ordonă să fie instalată o scară și urcă în sala de sus, 
unde putu să descopere numărul mare de obiecte subtilizate de 
hoţi, chiar dacă nu consultase inventarul, căci un sfert din sală 
se golise, iar el își amintea că o văzuse plină în întregime cu 
câţiva ani în urmă. 

Keops era stăpânit de un sentiment de mânie amestecat cu 
admiraţie pentru ingeniozitatea hoţilor. Dar suferea pentru că 
nu reușea să înțeleagă cum atât de multe obiecte preţioase, 
uneori grele și incomod de transportat, precum și lingouri și praf 
de aur au putut fi subtilizate dintr-un loc cu un acces atât de 
dificil și strict supravegheat. Lucrul acesta îl preocupa atât de 
tare, uimindu-l în același timp, încât nu se putu abţine să nu-i 
spună și lui Nubet, în faţa celor trei copii ai lor. Și astfel, prin 
Khentetenka, această poveste misterioasă ajunse la urechile 
celor care locuiau în vechiul palat din Memfis. 

— E un mister pe care nu-l putem înţelege, zise Meritites. 


— Și care, de bună seamă, depășește și înțelegerea Maiestăţii 
Sale și a gărzilor, adăugă Djedefhor. Dar, pentru că, după 
cunoștința noastră, nu au fost văzute niciodată fiinţe în stare să 
treacă prin ziduri de piatră făcându-se invizibile, ca apoi să fie 
destul de puternice ca să iasă în același fel cu obiecte cât se 
poate de solide, trebuie crezut că această enigmă are o 
dezlegare, necunoscută însă vizirului și tatălui nostru. 

Henutsen  ascultase și ea cu atenţie cele spuse de 
Khentetenka, apoi îi veni ideea să-i mărturisească totul lui Sabi. 

— Tu care te pretinzi totdeauna, chiar și în faţa mea, nu fără o 
oarecare impertinenţă, un magician foarte mare, i se adresă ea 
puțin mai târziu, cu familiaritatea firească după ani de zile de 
complicitate, poate că ai putea găsi dezlegarea enigmei! 

— Nu-i imposibil, răspunse el, zâmbind. lți cer doar puţină 
răbdare, căci îţi voi putea în mod sigur satisface curiozitatea. 

După ce Henutsen îl părăsi, Sabi se duse să ia din cufăr 
brățara de aur dăruită de Abedu, în urmă cu mulţi ani, ca avans 
pentru aducerea unor ierburi mirifice, destinate ritului spargerii 
vaselor. O mângâie îndelung, apoi își chemă servitorul pitic. 

— Bes, îi zise el, vreau ca în fiecare seară, când străzile încep 
să se golească de oameni, să te așezi la pândă, dar fără să fii 
văzut, în faţa locuinţei lui Abedu. Cei doi fii ai săi trăiesc acolo 
cu mama lor. Sunt convins că într-o noapte, nu știu când, unul 
dintre fraţi, dacă nu amândoi, vor ieși pe furiș din casă. Îi vei 
urmări și le vei observa toate gesturile. Dar ai grijă să nu te 
vadă. Contez pe abilitatea ta. 


e CAPITOLUL XXVI e 


După mai puţin de o lună, Sabi îi trimitea lui Henutsen un 
mesaj, cerându-i să o vadă. Mesajul nu era niciodată scris: îi 
trimitea pur și simplu un porumbel, căci, chiar dacă la început 
nu-i vorbise despre porumbeii lui voiajori, într-o zi îl găsise la ei, 
și tânăra femeie reușise să-l facă să-și mărturisească vicleșugul. 

Ca de obicei, Henutsen se strecură afară din locuinţă, după ce 
toţi din palat se culcară, și se duse la Sabi. Acesta o prinse de 
mână și îi zise: 


— Să nu scoţi o vorbă, să nu pui nicio întrebare și îţi voi arăta 
secretul Piramidei din Sud. 

Apoi luă un baston scurt și gros, care era, de fapt, o făcilie, 
săltă pe spate un sac de piele și o invită să-l urmeze. leșiră prin 
fundul grădinii și merseră în tăcerea nopţii, o noapte 
întunecoasă, luminată doar de scânteierea stelelor. Ajunseră la 
marginea canalului, de unde luară o barcă și urcară pe el până 
în dreptul Piramidei din Sud, de care trecură înainte de a lega 
ambarcaţiunea de un ţăruș. După care, se aventurară în deșert, 
având grijă să nu facă zgomot. Henutsen mergea alături de 
Sabi, tremurând puţin, deși totul părea adormit și nicio siluetă 
îngrijorătoare nu se profila la orizont, cu excepţia siluetei 
îndepărtate a piramidei. Făcură un ocol ca să ajungă la faţa ei 
vestică, în timp ce intrarea oficială era, ca în cazul tuturor 
piramidelor, pe latura nordică. Henutsen respecta o tăcere 
desăvârșită, urmând indicaţia dată de Sabi, căci știa foarte bine 
că în deșert, mai cu seamă noaptea, zgomotele ajungeau până 
departe. De altfel, auzea vocile neclare ale gărzilor ce stăteau 
de pază pe latura de nord. 

Dalele învelișului erau prost îmbinate și rugoase, astfel încât 
putură, unul în spatele celuilalt, să urce de-a lungul peretelui 
înclinat, ajutându-se cu mâinile și picioarele goale, până la o 
înălţime de vreo douăzeci de coţi. Sabi, cu o mișcare pe care 
Henutsen nu o văzu, clinti o dală fără să pară că face un efort 
deosebit, lăsând liber accesul într-o galerie îngustă. Pătrunseră, 
și magicianul închise ușa de piatră, după care frecă pe bâjbâite 
două bucăţi de cremene ca să aprindă făclia. Sabi porni înainte, 
urmat de aproape de Henutsen, pe culoarul întunecos la lumina 
tremurătoare a făcliei. Henutsen avu impresia că străbate o 
distanţă infinită, mergând în jos, ca să ajungă în faţa unui zid de 
piatră. Sabi apăsă puternic cu mâinile în partea stângă a dalei și 
o făcu să se rotească fără zgomot, căci piatra era perfect 
netedă. În faţa lor se deschidea o galerie orizontală. Sabi, care 
mergea înainte cu făclia, se opri în fața unui orificiu larg, 
amenajat în podea. 

— Vezi, îi zise el însoţitoarei sale, prin conducta asta, această 
parte de sus a sălilor interioare comunică perfect cu sălile de 
jos, la care se ajunge pe un culoar ascendent, a cărui 
deschizătură se află pe fața nordică. Pe acolo ajung la aceste 
săli preoții și ofiţerii soțului tău. Dar nimeni nu cunoaște drumul 


pe unde am intrat noi. De aceea, ca să ajungi la etajul la care ne 
aflăm noi când sosești prin galerie și intrarea dinspre nord, 
trebuie să folosești o scară, căci podeaua sălii de jos se află la 
mai bine de treizeci și cinci de coți sub noi. Am adus o frânghie 
ca să putem merge acolo. Acum, urmează-mă și vei putea 
descoperi sala tezaurului, cea unde Maiestatea Sa a adunat 
vase preţioase, aur și bijuterii... 

Culoarul ducea direct la acea sală a tezaurului, deși un 
paravan mobil din piatră era așezat deasupra intrării, destinat 
să fie fixat pentru astuparea lui în caz de nevoie. Henutsen 
pătrunse în sala înaltă în urma lui Sabi și făcu ochii mari în faţa 
grămezii de obiecte preţioase și a sacilor umpluţi cu praf de aur 
care lucea în lumina făcliei. 

— lată, zise Sabi, de unde își trag venitul de ani de zile fiii lui 
Abedu. Datorită tatălui lor, au devenit intendenții tezaurului 
regal. 

— Fiii lui Abedu? zise cu mirare Henutsen. 

— Află că tatăl lor, care a construit cea mai mare parte a 
acestei piramide, a amenajat galeria secretă prin care am ajuns 
aici atunci când a construit sălile destinate, iniţial, să 
adăpostească mumia lui Snefru și tezaurul său funerar. După 
cum știi, fiecare piramidă are un singur culoar de acces la sălile 
interioare, totdeauna orientat spre nord. Dar el a mai adăugat 
această intrare, fără știrea regelui și a scribilor săi. În privinţa 
muncitorilor, aceștia fac ce li se spune să facă, fără să încerce 
să înţeleagă, astfel încât intrarea a rămas secretă, iar taina 
existenţei sale a fost atât de bine păstrată, încât nici Anhaf, 
după ce a preluat lucrările, nu a bănuit prezenţa acestui culoar, 
a cărui intrare și ieșire au fost cu atâta dibăcie ascunse de 
aceste dale. Ai putut totuși să vezi că e ușor să le miști dacă știi 
unde să apeși și dacă te gândești la asta, doar că, mai întâi, ar 
trebui să băânuiești existența acestei galerii secrete. 

In timp ce vorbea, Sabi scoase din sac o frânghie lungă, apoi îl 
umplu cu praf de aur și cu obiecte preţioase, luând la 
întâmplare, fără ca Henutsen să se gândească să protesteze. 

— Cum ai aflat astfel de secrete? îl întrebă ea. 

— Foarte simplu, recunoscu sincer Sabi. Îţi amintești de 
brăţara aceea frumoasă din aur pe care ţi-am dăruit-o, cu mulţi 
ani în urmă, și pe care n-ai purtat-o? 

— Cum s-o uit? 


— Mi-a fost dată de Abedu, ca plată a serviciilor cerute. De 
altfel, mi-a mai dat și alte obiecte preţioase pe care, de atunci, 
le-am schimbat pe alte bunuri și pe alimente. Am păstrat doar 
brățara, pentru că era a ta. Când ai venit zilele trecute și mi-ai 
vorbit despre furturile din tezaurul regal, mi-am amintit de acest 
obiect și de vorbele lui Abedu, care mă asigura că mă poate 
copleși cu bogății. Atunci am bănuit că Abedu, construind 
piramida devenită cameră de tezaur a regelui, prevăzuse un 
mijloc de a pătrunde în interior. Deoarece el a murit, și furturile 
par să continue, l-am trimis pe Bes să-i urmărească pe fiii lui. Și 
astfel i-a surprins într-o noapte, pe când își părăseau locuinţa ca 
să vină la piramidă, unde i-a văzut dispărând, apoi întorcându-se 
încărcaţi fiecare cu câte un sac. A fost de ajuns să mă duca 
doua zi la ei acasă, însoţit de Tjazi, căci mă temeam de perfidia 
lor. Tot aurul și obiectele furate în ajun erau la ei. Mi-a fost ușor 
să-i constrâng, șantajându-i, să mă ia cu ei într-o excursie 
nocturnă și să-mi arate cum intrau în piramidă: „Dacă iau și eu 
parte la povestea asta, le-am spus, n-aveţi ce pierde, căci 
presupun că tezaurul regal este destul de mare pentru ca 
participarea mea la jaf să nu vă păgubească. Și ar fi o nebunie 
din partea voastră să vă debarasaţi de mine după ce ajungem în 
piramidă, căci Bes o să vă denunte la medjai, în timp ce Tjazi, 
căruia îi cunoaștetți forţa și ferocitatea, mă va răzbuna”. Și astfel 
au înţeles că era preferabil să coopereze în loc să scape de 
mine. Așa că mi-au destăinuit întreg secretul, pe care și eu ţi-l 
dezvălui ţie. De acum înainte sunt bogat și nu va mai fi nevoie 
să-mi aduci alimente și bunuri pentru întreţinerea casei mele. 

— Desigur, Sabi, recunoscu Henutsen, dar în felul acesta îl furi 
pe rege. 

— Nici vorbă! lau doar un avans. Căci acum, când îţi revezi în 
mod normal soțul, și micul nostru Minkaf a devenit un 
adolescent, e timpul să-l împingi în faţa regelui și să începi să-l 
convingi să se apropie de copil și să-l numească, în cele din 
urmă, prinţ moștenitor. Imediat ce Minkaf va urca pe tronul 
celor Două Regate, va fi natural ca mie, tatăl său, să mi se 
încredințeze paza tezaurului regal, adică bogăţiile din faţa ta, 
inutile, deoarece doar întunericul din această sală se bucură de 
frumuseţea lor. 

Henutsen dădu din cap, oftând, dar fără să-i confirme 
speranţele, căci nu mai avea, în realitate, nicio influenţă asupra 


sotului ei, care părea hotărât să-l așeze pe tronul celor Două 
Regate pe ultimul său fiu, Didufri. 

Îi dădu sacul, pe care ea i-l legă la spate. 

— Haide, îi zise el, cu ce avem în acest sac se poate trăi bine 
un an întreg. Vom face o vizită în sălile de jos, unde sunt 
depozitate alimente, saci cu grâne pentru palat, mobile și alte 
obiecte mai puţin valoroase. 

— Grânarele regale sunt atât de neîncăpătoare, încât regele e 
obligat să folosească aceste săli ca să păstreze grâul și orzul? 

— Nu te mira. Accesul la aceste săli este bine închis, astfel 
încât grânele depozitate aici sunt la adăpost de șobolani și de 
șoareci. Astfel, în caz de foamete, care începe să amenințe 
poporul Egiptului, vor rămâne aceste grâne pentru familia 
regală și pentru Prietenii regelui. Mă voi duce să iau un sac 
pentru mine, căci nu te hrănești cu aur, ci cu pâine și bere. 

Reveniseră în galerie și se opriseră deasupra orificiului care 
avea acces la sălile de jos. Sabi aruncă frânghia, al cărei capăt îl 
legă de un pion ce părea a fi fost fixat în piatră în acest scop. 

— Fă-mi lumină cu făclia! zise el însoţitoarei sale. Voi cobori și 
apoi vei trage sus frânghia ca să legi de ea făclia, pe care mi-o 
vei trimite jos. Nu e nevoie să vii după mine, căci urcușul e greu 
la o asemenea înălțime. 

Henutsen îl privi cum se strecura în gaură și cobora în 
penumbra pe care încerca să o lumineze cu făclia. Zări vag 
silueta lui Sabi care aluneca de-a lungul frânghiei întinse. Apoi 
frânghia se destinse: ajunsese în sala de jos. 

— Am ajuns! strigă el. Trage frânghia și trimite-mi făclia! 

Henutsen așeză făclia lângă ea și începu să tragă frânghia. O 
trăsese la ea și se pregătea să lege făclia când, din întuneric, se 
auzi un strigăt puternic. 

— Sabi, tu ai strigat? întrebă ea. 

— Nenorocire mie... Oh... iar... nu... 

— Sabi! strigă și Henutsen, cuprinsă de panică. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nenorocire... Am prins unul... șerpi... cobre... Sunt mai 
multe, m-au mușcat... Henutsen... Fugi, dezleagă frânghia și 
fugi... 

— Sabi... nu... Arunc frânghia și vin după tine... 

— Oprește-te, nebună ce ești... Vei fi și tu mușcată... Pe mine 
m-au mușcat de nu știu câte ori... Sunt deja un om mort... Nimic 


nu mă mai poate salva... M-au mușcat peste tot, de picioare și 
acum de braţe, de corp... Chiar dacă aș mai avea forța să urc, 
aș muri mai înainte de a ieși din piramidă. 

Căci nici Henutsen, nici Ankhi și Djati, nici Sabi nu știau că lui 
Keops îi venise ideea despre care nu pomenise familiei sale și 
nimănui decât lui Hemiunu. 

— Vizirul meu, îi ordonase el, adu în fața Maiestăţii Mele pe 
unul dintre acei libieni, care știu să farmece șerpii, care sunt 
antrenați din copilărie să-i captureze și nu se tem de mușcătura 
lor. Să vină cu trei-patru șerpi într-un coș. Apoi se va duce să-i 
ducă în sala de jos a piramidei. Nu în cea a tezaurului, căci șerpii 
ar putea să cadă prin deschizătură și să moară. Hoţul nu poate 
să vină decât pe-acolo. Nu va vedea șerpii și, dacă zeul ne este 
favorabil, va fi mușcat și, cu siguranţă, va muri mai înainte de a 
reuși să părăsească piramida. 

Așa se făcuse, și intrarea în piramidă fu interzisă timp de mai 
multe zile. Mai înainte ca acolo să revină preoţii și Keops însuși, 
trebuia să fie trimis libianul ca să-și ia înapoi șerpii. 

Se auzi din nou vocea gâfâitoare a lui Sabi: 

— Henutsen, te-am iubit cu adevărat, iar tu mi-ai dăruit multă 
plăcere și frumusețe. Zeii n-au vrut să-mi văd fiul pe tronul lui 
Horus. Am înșelat lumea cu o magie falsă, dar n-am fost chiar 
un om rău, am lucrat în interesul meu, fără să caut să fac cu 
adevărat rău. Dar un zeu dușman m-a ispitit, m-a făcut să cobor 
în această capcană și a așezat-o pe zeița Uadjet în drumul meu, 
ca să pună capăt vieţii mele. Acum, fugi, părăsește-mă repede! 
Dar mai fă-mi un serviciu. Du-te la servitorii mei, spune-le ce mi 
s-a întâmplat și dă-le sacul. Și îndeamnă-i să fugă cu toate 
bunurile noastre, căci, imediat ce-mi vor găsi cadavrul, voi fi 
identificat și vor veni la locuinţa mea. Dacă nu vor fugi, servitorii 
mei vor fi torturați ca să spună unde au ascuns comorile furate. 
Dar ei nu vor putea să spună nimic, pentru că unul e mut, iar 
celălalt n-a furat nimic. Dar vor putea vorbi de vizitele tale 
nocturne în casa mea, ceea ce te va compromite în mod grav. 
Nu-i urăsc nici pe fiii lui Abedu. Mi-au dezvăluit secretul lor, dar 
sunt singur că nu știau că în sala de jos erau ascunși șerpi. Mi-au 
spus ce se afla aici, dar mi-au jurat că nu au coborât niciodată, 
că nu fuseseră interesaţi decât de obiectele preţioase și de 
mărime mică. Nebunia m-a împins să nu fac asemenea lor, să 
nu mă mulțumesc cu ce se afla sus, la îndemână. Du-te și 


avertizează-i, să nu se mai întoarcă în piramidă, pentru că e 
blestemată, și ei înșiși ar putea să fie mușcaţți într-o zi de șerpi. 
Pentru că, dacă regele va vedea că aurul și obiectele preţioase 
continuă să dispară, cu siguranţă că va pune șerpi și în camera 
de sus. 

Pe măsură ce vorbea, vocea lui Sabi slăbea și îi era din ce în 
ce mai greu să rostească deslușit cuvintele. Se abţinea să nu 
geamă, deși suferea de durerea mușcăturilor și simțea cum 
viața îl părăsește. Tăcu. Henutsen îl strigă din nou. 

— Pleacă, te implor... răspunse Sabi, gâfâind. Te părăsesc 
fără să vreau, părăsește-mă și tu fără să vrei. Ca să ieși, apasă 
puternic cu amândouă mâinile pe extremitatea dreaptă a dalelor 
care servesc drept uși. Vei vedea că se vor deschide cu 
ușurință. Grăbește-te și dă fuga la locuința mea, spune totul 
servitorilor mei, fă ce ţi-am cerut! 

Deși atașamentul faţă de Sabi se baza mai mult pe obișnuinţă 
decât pe un sentiment puternic, Henutsen izbucni în plâns, 
îngrozită de un sfârșit atât de stupid, înspăimântată că 
rămăsese singură în acea piramidă, întristată că pierdea un om 
care îi devenise un prieten atât de bun și care era tatăl unuia 
dintre fiii săi. Îi rosti numele, dar îi răspunse doar un geamăt, 
după care se făcu tăcere. Henutsen respiră puternic, străduindu- 
se să-și regăsească puţin calmul, ca să nu ţipe. Își șterse 
lacrimile, strânse frânghia, o puse în sacul plin, apoi se ridică cu 
greutate și se îndreptă spre dala din fundul galeriei scurte. Se 
strădui din greu să miște piatra din loc, un moment se temu că 
nu va reuși, dar aceasta îi deschise calea spre exterior. Avu grijă 
să o închidă cu grijă la loc, în ciuda tensiunii, apoi porni drumul 
greu pe culoarul ascendent. Panta i se părea atât de abruptă și 
galeria atât de lungă, încât își zicea că nu-i va mai da de capăt, 
căci picioarele, deși goale, păreau că poartă încălțări din plumb. 
Și, în timp ce înainta, târându-și picioarele, lumina solul, de 
teamă să nu se fi strecurat și acolo un șarpe. 

Se chinui un lung moment până când reuși să miște din loc 
dala care dădea spre exteriorul monumentului. Reuși în cele din 
urmă s-o deschidă și se grăbi să stingă făclia, pe care o lăsă în 
interior, la intrarea culoarului, pentru că i se părea inutil să se 
încarce cu un astfel de obiect. 

Respiră cu ușurare aerul nopţii, înainte de a cobori pe 
peretele zgrunţuros. li veni aproape să râdă gândindu-se că în 


orice moment risca să fie prinsă și arestată de gărzi, în cazul în 
care ar fi făcut un rond, ea, soţia lui Keops, fiind apoi acuzată de 
niște furturi de care nu era deloc vinovată! Această idee o 
înspăimântă brusc și scrută noaptea, deschizând bine ochii ca să 
zărească o cât de vagă siluetă. Dar nu se vedea nimeni. După 
ce ajunse pe pământul nisipos, o luă la fugă, urmând în sens 
invers drumul pe care venise, ca să fie sigură că nu va fi zărită 
de preoţi, ale căror locuințe erau construite pe latura de nord. 
Se simţi ușurată când ajunse la barcă, în care aruncă sacul, 
apoi, în ciuda oboselii, în ciuda sudorii care i se prelingea pe față 
aproape orbind-o, vâsli cu disperare. Dar era cu toate simţurile 
la pândă, de teamă să nu apară vreo barcă plină cu medjai. 

Zorii începeau să albească ușor cerul spre răsărit când se 
strecură în camera ei, epuizată, profund întristată, dar fericită că 
putuse să facă tot ce-i ceruse Sabi înainte de a-l părăsi. 

Henutsen rămase culcată, închisă în camera ei, în cele trei 
zile care urmară escapadei sale fatale. Primi vizita copiilor, a lui 
Meritites și a copiilor ei, ba chiar a lui Khentetenka și Ibdadi, căci 
o credeau bolnavă. Era palidă, avea ochii roșii de plâns și avea 
febră. Au fost aduse diferite vindecătoare ale palatului, fiica 
acelei Peseșet, care adusese multe servicii familiei lui Keops, 
încât acesta îi acordase dreptul să aibă mormântul în apropiere 
de Marea Piramidă, unde fusese recent îngropată. Noua șefă a 
vindecătoarelor purta numele mamei sale, dar poate că nu avea 
aceeași pricepere, din lipsă de experienţă. Nu știu să precizeze 
diagnosticul bolii de care suferea regina. 

— O otravă a intrat în corpul ei și i-a provocat fierbinţeala, 
zise ea. 

li dădu lui Henutsen o amuletă: stâlpul Djed, cruce ansată, 
nodul lui Isis. Și rosti formula: 

— Ascultă, otravă! leşi pe pământ! Isis îţi vorbește, Isis îţi cere 
asta. Isis însăși a fost atinsă de această boală, dar a alungat-o 
de la ea prin puterea magiei sale. 

Totuși, deoarece Henutsen se plângea de dureri de cap, eaa 
cerut aplicarea locală de terebint și, pentru curăţarea 
măruntaielor, decocturi de plante pe care le prepara ea însăși, 
refuzând să dezvăluie reţeta. Remediile se dovediră eficace, 
căci Henutsen, revenindu-și din supărare și întărită de lungile 
nopți de somn, ajutată și de decocturile administrate, s-a pus 


curând pe picioare, alungând departe de ea spaimele nopţii 
cumplite pe care o trăise în Piramida din Sud. 

Își revenise de câteva zile când auzi, de la Ibdadi, care venea 
zilnic la palat să afle cum se mai simte, că, în una dintre sălile 
de jos ale Piramidei din Sud, fusese găsit cadavrul unui bărbat, 
tumefiat din cauza numeroaselor mușcături de șarpe. Cu 
siguranţă, el era hoţul. Dar rămăsese un mister modul în care 
pătrunsese în sală, căci gărzile juraseră că nu-l văzuseră 
intrând. Se descoperise faptul că era vorba de un magician 
celebru și probabil că datorită puterilor sale magice reușise să 
intre în piramidă fără să fie văzut. Sa-per dăduseră buzna în 
locuința lui, dar era pustie, părăsită. Zadarnic îi căutaseră 
servitorii, cunoscuţi în cartier: nici urmă de ei. 

Henutsen află mai târziu că familia lui Abedu părăsise și ea 
Memfisul și se instalase pe un mare domeniu achiziționat înainte 
de moartea sa în apropiere de Buto, în deltă. 


e CAPITOLUL XXVII e 


În zilele care au urmat inundaţiei, Keops se arătă vesel, vădit 
mulțumit de bunăvoința zeilor. Flota trimisă spre Qedem sub 
comanda lui Ayinel, cu o parte a tezaurului din Piramida din Sud, 
adusese o cantitate mare de grâu și de orz, destul ca să 
hrănească un anumit timp pe muncitorii Marii Piramide și, acum, 
creșterea apelor Nilului se dovedea moderată, nici prea mică, 
nici prea mare, plină de promisiuni pentru viitor. Tezaurul din 
piramidă, în mare măsură împuţinat de el însuși, ca să finanţeze 
cumpărarea de hrană din străinătate, nu mai era jefuit de când 
fusese găsit cadavrul presupusului hoţ, ba chiar reîncepuse să 
sporească datorită tributurilor libienilor și nubienilor, și mai ales 
expedițiilor la minele de aur, de argint, de malachit și de 
peruzele, toate materiale preţioase pe care artizanii din 
atelierele regale le transformau în bijuterii sau în obiecte 
preţioase: vase, diademe, pieptare... Prima căsătorie a copiilor 
regali se derulase cu fast: Kawab o luase de soție pe tânăra 
Hetep-heres cu o lună înainte de inundație și, mai înainte să fi 
început scăderea nivelului apelor, mirele își anunţase tatăl că 


soția lui era grea. Totuși, Maiestatea Sa fusese constrâns să 
aducă unele modificări politicii sale de uniri familiale. 

Mai întâi, când se întorsese de la Elefantina, Neferu petrecuse 
multe momente cu Keops, ca să facă un raport detaliat al 
activităţii și stării treburilor nubiene. 

— Stăpâne, îi spusese el în cele din urmă, triburile nubiene 
sunt pacificate, dar totdeauna planează o ameninţare de 
răzvrătire, provocată fie de ambiția căpeteniilor, fie de o 
foamete care îi împinge pe oamenii din aceste deșerturi să vină 
să ia din Egipt ceea ce le lipsește la ei acasă. Slujitorul tău a 
reușit să lege relaţii strânse cu cel mai puternic trib, cel al 
populaţiei uauat, ea constituie o adevărată zonă protectoare 
între celelalte triburi aflate mai la sud, Satu și Medja, și 
trecătoarea meridională care dă acces la provincia Elefantina. 
Le-ar fi ușor acestor uauat să ne taie drumul spre minele de aur 
sau să ne ocupe carierele de granit roz, atât de apropiate de 
teritoriile lor. Regele lor mi-a dat de înţeles că ar fi favorabil 
căsătoriei fiicei sale cu unul dintre fiii Maiestăţii Tale. Trebuie să 
mai spun că nu are fii, că fiica sa este singura moștenitoare a 
regatului, dacă putem numi regat teritoriile pe care le 
controlează tribul al cărui șef este. Deoarece Maiestatea Ta l-ai 
numit pe nepotul meu Baufre ca să mă înlocuiască în fruntea 
provinciei Elefantina, să se căsătorească el cu fata acestei 
căpetenii. Maiestatea Ta poate atunci să fie liniștită în privinţa 
sudului: populaţia vavat va rămâne un aliat fidel Egiptului și, 
poate, când regele lor va pleca la strămoși, îl vor numi în locul 
lor chiar pe Baufre și pe fiul pe care îl va avea de la soţia lui 
nubiană. 

— Neferu, raţionamentul tău este îndreptăţit, și Maiestatea 
Mea te felicită pentru felul în care ai condus treburile în această 
regiune. Totuși, mă gândisem să-l căsătoresc pe Baufre cu 
Khamernetbti, fiica pe care mi-a dăruit-o Henutsen. Se cuvine, 
așadar, înainte de a lua o hotărâre, să mă gândesc mai bine, 
căci tare aș vrea să-mi căsătoresc fiii cu fiicele mele. 

— Pe viaţa lui Satis, stăpâne, dacă n-ai s-o căsătorești pe 
Khamernebti cu Baufre, ai să-i găsești un alt soţ! De pildă, i-o 
vei da fratelui ei Kefren. Și pot să te asigur, între noi, că nu vor 
avea nimic de zis. 

Neferu vorbise astfel pentru că, de la întoarcerea sa la 
Memfis, făcuse mai multe vizite la reședințele lui Meritites și 


Henutsen. Și putuse vedea că prințesa Khamernebti nu mai 
putea să-și ascundă un pântece atât de rotunjit, încât, în loc să 
îmbrace rochia dreaptă obișnuită, trebuia să poarte o tunică 
largă, asemănătoare cu cea pe care o purta Khentetenka și 
dăruită de Nubet, căci erau ţesute și croite în atelierul palatului 
regal. Nefermaat o felicitase și o întrebase cine era soțul pe care 
i-l dăruise Maiestatea Sa. Atunci ea răspunsese fără reţinere: 

— Tata nu mi-a dat niciun soț, deși dorinţa sa este să mă 
căsătoresc cu Baufre. Dar cel care îmi place, tatăl copilului meu, 
este Kefren. Astfel, regele va fi obligat să mă căsătorească, 
după ce copilul se va naște. 

Văzând că Maiestatea Sa îl privea surprins, fratele său se 
uitase la el amuzat, căci, în ciuda înţelepciunii dobândite o dată 
cu vârsta, a uitării vechilor ranchiune și chiar a unei anumite 
recunoștințe faţă de fratele său pentru puterile acordate, nu-i 
displăcea să-l vadă în încurcătură sau, cel puţin, în contradicţie 
cu voinţa copiilor săi. 

— Cum, bunul meu frate, zisese el, prefăcându-se mirat, 
Maiestatea Ta nu știe că prinţesa Khamernebti te va face bunic, 
poate chiar înaintea lui Hetep-heres? 

— Ce tot spui? întrebase Keops, încruntându-se. 

— Stăpâne, zău că mult prea rar îţi vizitezi primele soţii și pe 
copiii lor. Altfel ai fi putut admira burtica frumoasă a fiicei tale 
Nebti. 

Keops, în ciuda sentimentului de mânie amestecat cu 
surprindere la auzul acestei vești, își păstrase o faţă senină: 
unul dintre efectele pozitive ale iniţierilor sale fusese stăpânirea 
de sine. 

— Neferu, știi și cine este tatăl? întrebase el calm. 

— Nu-ţi fie teamă, frate! Tatăl este unul dintre fiii tăi. După 
câte am înţeles, îl iubește pe Kefren, care și el o îndrăgește, și s- 
au unit fără să mai aștepte consimțământul regal. Ceea ce se 
potrivește foarte bine, căci această întâmplare îl eliberează pe 
Baufre de orice angajament faţă de sora lui vitregă. 

Keops nu voise să arate mai puţină înţelepciune decât fratele 
său, care găsise un lucru bun în ceea ce el ar fi putut găsi ceva 
rău. De aceea, mai înainte ca Prietenii și scribii de la curte să 
poată crede că unirile princiare se făceau după fantezia celor 
interesaţi, în disprețul edictelor regale, Keops se grăbise să 
anunțe că Maiestatea Sa hotărâse în cele din urmă să îl 


căsătorească pe fiul său Kefren cu fiica sa Khamernebti. 
Căsătoria fusese celebrată în intimitatea familială, spre 
deosebire de cea a lui Kawab. La puţin timp după aceea, Baufre 
urcase la bordul unei ambarcaţiuni regale, în fruntea unei flotile, 
ca să-și ia postul în primire. Tatăl său îi recomandase să o ia de 
soţie pe fiica regelui populaţiei uauat, căreia Neferu îi lăudase 
frumusețea. 

— Fiul meu, dacă ești abil, dacă știi cum să procedezi, ai 
putea să devii regele acestor uauat și să domini ţara Kuş, cu 
bogatele sale mine de aur și frumoasele sale pământuri care, 
departe, la sud, sunt irigate de fluviu, ca să faci din ele un al 
doilea Egipt, îi spusese regele. 

Este adevărat că Maiestatea Sa vorbise doar din auzite, 
pentru că nu pusese niciodată piciorul în acele ţinuturi 
minunate, ba chiar nu mersese niciodată mai departe de 
Abydos. 

Ca să nu-și vadă încă o dată hotărârile date peste cap de 
fanteziile amoroase ale copiilor săi, Keops se grăbise apoi să-i 
unească pe Kufukaf cu Khentetenka și pe Didufri cu Meresankh, 
două căsătorii oficiale, dar nefericite, destinate să nu rodească. 

Piramida fiind acum aproape gata și finisarea sa cerând doar 
un număr mic de muncitori, mulţi dintre ei fuseseră mutati la 
construcţiile anexe dorite de Keops. Luase hotărârea să 
construiască trei piramide mici, una lângă alta, spre fața de est 
a piramidei sale și, spre sud, îi ceruse lui Khaesnefru să 
stabilească locul unde vor fi amenajate șanțurile în care dorea 
să fie îngropate marile ambarcaţiuni regale. Apoi nu mai 
rămânea decât de construit templele, unul pentru primire, lipit 
de piramidă, pentru propriul său cult, altul în vale, fiecare la 
câte un capăt al drumului care unea debarcaderul cu 
monumentul. 

„Incă două inundaţii, își zicea el cu satisfacţie, poate trei, și 
monumentul visat în tinereţe va fi gata. Voi celebra, în templul 
său etern, misterele Marelui Zeu, cel al cărui nume este ascuns, 
cel care este în lume și în afara ei, cel al cărui trup e format din 
lucrurile vizibile și al cărui spirit este format din lucrurile 
invizibile. lar numele meu, gravat în sălile secrete ale piramidei, 
numele meu va înflori și, deși nimeni nu-l poate citi în părțile 
accesibile ale monumentului, va fi transmis din gură în gură, din 
generaţii în generaţii, veșnic în timp.” 


Totuși, un ultim plan începea să se ivească în mintea regelui, 
din ce în ce mai absorbită de aceste construcţii monumentale, 
gigantice, făcându-l astfel să-și neglijeze familia în profitul unui 
vis de piatră. Remarcase, la baza pintenului pe care se ridica 
Marea Piramidă, spre partea orientală unde faleza cobora în 
pantă lină spre câmpie, o colină stâncoasă, pe care, la început, 
fusese gata să o niveleze. Dar, într-o noapte, îi apăruse în vis 
Filitis, care îi spusese că era și pe mai departe alături de el, 
invizibil, și îi amintea că spusese într-o zi că regele Keops va 
avea totdeauna nevoie de el. 

„Filitis, îi răspunsese Keops, este adevărat că prezenţa ta îmi 
lipsește. Te credeam mort, dar ești viu și mereu alături de mine. 
Dacă mi-ai apărut în vis, înseamnă că vrei să-mi anunțţi o veste 
mare sau, cel puţin, să-mi dai un sfat.” 

„Nu te înșeli, răspunsese păstorul. Ai realizat cel mai măreț 
monument pe care l-a construit vreodată un om, și vor trece 
multe mii de ani înainte de a fi ridicate monumente și mai mari. 
Gloria ta va fi eternă, și numele tău va înflori pe toate buzele 
până la sfârșitul timpurilor. Continuă această operă unică, 
mormântul tău să fie în același timp templul secret al soarelui, 
oglindirea sensibilă și luminoasă a zeului de lumină ce dă viaţă 
universului și impregnează toate lucrurile cu natura sa divină, 
care a făcut din trupul său materia lucrurilor și din spiritul său, 
sufletul lor. Dar mai lipsește un monument acestui ansamblu, 
simbol al armoniei universale, conceput în legătură strânsă cu 
cerul și constelaţiile sale. Îi lipsește păzitorul de piatră, imaginea 
vie a lumii și a soarelui la răsăritul său. Acolo, prin acţiunea 
magică a acelor puteri creatoare pe care omul le-a primit de la 
zeul Khnum, modelatorul tuturor formelor, acel haos stâncos 
inform trebuie să devină o creatură hibridă, un leu culcat cu cap 
de om. Acest cap va fi cel al regelui, al Maiestăţii Tale, în care se 
încarnează întreg poporul tău, după cum corpul de leu 
simbolizează viaţa în sine, formată din unirea a tot ceea ce 
trăiește în univers. Fă să fie păzitorul porților interzise, cel care 
veghează la marginea eternităţilor asupra a tot ceea ce a fost și 
va fi.” 

Cu aceste cuvinte, Filitis dispăruse, ca să lase locul unui leu 
culcat, dar nu cu cap leonin. Keops se trezise atunci tresărind, 
neputând să zărească acea faţă de om a sfinxului. 


Se sculase imediat, fără să mai aștepte sosirea servitorilor și 
a șambelanilor, își pusese pe el bucata de pânză prinsă pe 
șolduri și, în fața gărzilor și a Prietenilor uluiţi, părăsise palatul, 
traversase canalul îngust înot și alergase până la colină, 
destinată să devină locul monumentului visat. Hemiunu și 
Khaesnefru veniseră în mare grabă după el, iar el le povestise 
visul profetic și hotărârea pe care o luase imediat să modeleze 
stânca, să pună să fie sculptată în formă de leu cu cap de om, 
păzitor al acelei cetăți eterne, cu faţa spre est, ca să salute, în 
fiecare dimineaţă răsăritul soarelui în toată măreţia lui, zi de zi, 
lună de lună, an de an, secol după secol, mileniu după mileniu, 
până la sfârșitul timpurilor. 


e CAPITOLUL XXVIII e 


Sosise sfârșitul anotimpului germinaţiei, peret, la începutul 
ultimei dintre cele patru luni, cât număra fiecare dintre cele trei 
mari perioade ale anului egiptean, cea care precede anotimpul 
căldurii numit shemu. Nubet se gândea că ziua aceea 
corespundea cu începutul primăverii în ţara adolescenței sale, 
precum și cu începutul anului, în timp ce, în valea Nilului, anul 
începea patru luni mai târziu, cu apariţia lui Sothis la orizont, în 
același timp cu răsăritul soarelui, anunțând creșterea apelor 
Nilului și începutul celui de al treilea anotimp, cel al inundaţiei, 
numit akhet. 

Perioada răcoroasă, uneori însoţită de ploi, căreia Nubet 
continua să-i spună iarnă, fusese plăcută, chiar destul de 
ploioasă, mai ales în nord, în deltă, ceea ce îi amintise de clima 
de la Byblos. Stătea pe un fotoliu, în sala vecină camerei sale, 
deschisă spre una dintre grădinile particulare și închise ale 
marelui palat. Printre colonadele pe unde se ajungea în grădina 
plină de copaci și de păsări pătrundea un aer răcoros, încărcat 
de mireasma plantelor, stârnit de o ultimă ploaie, care căzuse 
din cerul redevenit deja senin. 

Nubet ţinea în mână o oglindă, o placă de cupru circulară, 
lustruită cu mare grijă, prinsă la un mâner în formă de tulpină 
de papirus, făcută din aur bătut cu peruzele. Le spusese 
servitorilor să plece după ce-și terminase toaleta matinală. 


Simţise nevoia să fie singură, poate ca să revină cu gândul în 
trecut. Își examină îndelung imaginea în oglinda metalică. Pipăi 
încetișor micile riduri formate, imposibil de înlăturat, la fiecare 
colt al ochilor și la comisura buzelor. Acum îi apăreau chiar și pe 
frunte. Ceea ce îi amintea că trecuseră vreo douăzeci de ani de 
când se îndrăgostise de Keops și de când acesta o adusese în 
Egipt ca să o facă regina lui favorită, după cum îi jurase. Vechiul 
ei vis se realizase, ca și profeția rostită deasupra leagănului său. 
Dar se întreba dacă, totuși, era fericită. De fapt, ce putea să fie 
fericirea? În ce privinţă se putea considera fericită sau 
nefericită? Nu-i lipsise nimic niciodată și trăise o mare pasiune 
cu Keops, cu bărbatul care devenise suveranul cel mai puternic 
din lume. Dar înţelesese curând că adevărata pasiune a soțului 
ei nu era dragostea pentru o femeie, pentru ea, sau cea avută 
pentru Henutsen, ci realizarea propriului său vis, construirea 
acelei piramide și tot ce era în jurul ei. Asta fusese obsesia lui 
până în acea zi, asta îi ocupase cea mai mare parte din viață, 
întreaga domnie, căci opera nu era încă terminată. Dar va fi 
vreodată? Căci acum, când Marea Piramidă își înălța spre cer 
vârful semet, când învelișul ei de calcar alb strălucea în soare, 
aflase că i se dăduse numele de Akhorit, „Luminoasa”, deși 
denumirea oficială dorită de rege era Akhet Kufu, „Orizontul lui 
Keops”, acum când templele erau terminate, ca și galeriile 
subterane transformate în canale și în lac, nu începuse oare 
construirea unui sfinx gigantic și a unor piramide destinate 
soțiilor sale? 

Niciodată opera dorită nu se va termina, căci voia mereu să 
mărească, să adauge noi construcţii. De altfel, nu acordase 
tuturor Prietenilor, mai-marilor de la curtea sa, pământuri în 
jurul piramidei sale, ca să-și poată construi acolo propriile lor 
morminte monumentale? Ca să participe astfel la nemurirea 
regelui, dar și ca asupra lor să se reverse lumina cultului solar, 
care trebuia să se celebreze în inima Luminoasei. 

În acest timp, ea, Nubet, va continua să vegeteze în 
singurătatea ei. O singurătate mai grea decât a celorlalte 
regine, căci acestea trăiau împreună, apropiate de copiii lor, în 
timp ce primii ei copii se depărtaseră de ea: Khentetenka, deși 
oficial soţia lui Kufukaf, trăia mai des în reședința lui Kefren, și 
nu era un secret pentru nimeni că împărțea patul cu 
Khamernebti, în timp ce Hetep-heres, instalată în locuinţa lui 


Kawab, trăia doar pentru copilul pe care i-l dăruise, o fată căreia 
i se dăduse numele mătușii sale și al altei matuși mai 
îndepărtate, sora zeului Huni, Meresankh. De altfel, era numită 
Meret, ca să nu fie confundată cu sora lui Kawab, devenită soţia 
lui Didufri, adică nora ei. Nubet mai știa și că soțul ei nu se va 
reîntoarce la ea, chiar dacă ajunsese la sfârșitul operei sale 
arhitecturale. Maiestatea Sa era văzut din ce în ce mai des în 
reședința celei de a doua soții, Henutsen, și chiar se spunea că 
reîncepuse să împartă patul cu ea. Această nouă atitudine a lui 
Keops fusese provocată de nașterea lui Mikerinos, rodul 
dragostei dintre Kefren și sora sa Khamernebti. Acesta era 
singurul moștenitor de parte bărbătească al dublei coroane din 
această nouă generaţie. Asta îl sensibilizase pe Keops, care 
văzuse că tânărul Kawab avea doar o fată, deși trecuseră deja 
trei ani de când o luase de soție pe Tepi, că prinţesa nubiană, 
soția lui Baufre, nu-i dăruise încă niciun moștenitor, că Kufukaf 
încă nu devenise tată - dar Keops nu știa că acesta nici măcar 
nu-și atinsese soţia -, la fel ca Didufri. 

Oare nașterea acestui copil îl readusese pe Keops la 
Henutsen? Sau faptul că acel fenomen de femeie, la mai bine de 
patruzeci de ani și acum bunică, avea încă un corp de 
adolescentă și o faţă care părea că devenea mai frumoasă pe 
măsură ce treceau anii, fără niciun rid, o faţă de fată? Nimeni nu 
știa prin ce magie se păstra în acest fel, atât de tânără, pentru 
că nimeni nu știa că, deși nu fusese niciodată un mare magician, 
Sabi își exercitase priceperea în alte domenii mai puţin vagi și 
fusese un adevărat savant în multe alte științe. Astfel, o 
învățase pe Henutsen să pregătească pomade și decocturi după 
rețete secrete, care permiseseră amantei sale să-și păstreze 
acel ten de femeie tânără. În rest, practicarea dansului și a 
exerciţiilor zilnice, îngrijirea acordată corpului, moderaţia când 
era vorba de mâncare și băutură îi conservau acea zvelteţe și 
acea graţie pe care i le invidia chiar și fiica sa Khamernebti. De 
altfel, asta îl frapase și pe Neferu când o revăzuse după atâţia 
ani, la întoarcerea sa la Memfis. 

— Zău, Henutsen, îi zisese el văzând-o, pari a nu fi îmbătrânit 
nici cu o zi de când nu ne-am mai văzut! 

— In schimb, tu, remarcase ea, râzând și lăsându-se cuprinsă 
în braţe de el, poate că n-ai îmbătrânit chiar atât de mult, dar n- 
ai slăbit deloc! Arăţi exact ca un bun scrib ajuns în culmea 


carierei sale! Ești rotund ca un urcior de vin! Noroc că nu te-am 
luat de bărbat! 

— Chiar nu-ţi plac bărbaţii durdulii? răspunsese el, glumind. 
Totuși, se spune că sunt veseli, că le place să facă multe „case 
de bere” și că sunt amanți viguroși care ar concura chiar cu Min. 

— Eu, îi răspunsese ea, n-am avut ocazia să experimentez cu 
grașii, dar îmi plac numai bărbaţii slabi. 

— Ca soţul tău? 

Dăduse din cap, dar se gândise la Sabi. 

— Totuși, se spune că, de când a adus-o de la Byblos pe fata 
aceea cu părul auriu, nu mai trăiește decât pentru ea și cu ea, 
că și-a neglijat celelalte două soții. _ 

— E doar o aparenţă, răspunsese Henutsen. In realitate, 
totdeauna a trăit doar pentru el și mai ales pentru visul lui de 
piatră. Vrea să devină un zeu nemuritor; cel puţin, așa se 
înțelege din acele iniţieri pe care le-a primit în templele cele mai 
secrete din Egipt. 

Era adevărat că regele revenise, într-o oarecare măsură, la 
primele sale soţii, dar i se întâmpla să se sfătuiască și cu 
Henutsen, căci își dăduse brusc seama de înțelepciunea și de 
hotărârea ei. Își amintise cu cât curaj făcuse o adevărată 
anchetă ca să-l descopere pe omul ce se ascundea sub masca 
lui Thot-ibis, ca să-și săvârșească pe furiș crimele, precum și 
modul în care îl descoperise, în același timp cu propria sa 
mamă. 

Când rămânea astfel singură, Nubet își zicea că, dacă nu-și 
ratase viaţa, căci, în unele privinţe, zeii o copleșiseră dându-i 
drept soț un bărbat de statura lui Keops și făcând din ea una 
dintre cele trei regine ale Egiptului, asta nu însemna că era 
fericită, acum când soţul ei o neglija. Până nu demult, o însoţise 
în lungile plimbări prin deșert, fie ca să vâneze cu arcul, fie să se 
bucure de viaţa puternică secretă, care însuflețea acele spaţii 
imense, ca să simtă mângâierea soarelui învăluindu-i corpul, 
pătrunzând-o, sau ca să respire vântul cu parfum sălbatic care 
bătea dinspre vest. Dar de doi ani, de când părăsise palatul și 
sălile de audienţă și de consiliu, se ducea să supravegheze 
șantierul din vecinătate, să urmărească lucrările, să transmită 
observaţiile sale lui Kawab și lui Kufukaf. Căci moartea îi lovise 
pe Khaesnefru și apoi pe Hemiunu. De aceea Keops făcuse din 
băieţii cei mari ai primelor sale soţii vizirul său și șeful lucrărilor 


șantierelor piramidei. Dar, în pofida competenţei de care dădeau 
dovadă, nu le putea acorda încrederea pe care o avusese în cei 
doi demnitari, acum defuncti. De aceea era văzut mai des decât 
înainte în sala de audienţe din marele palat și pe șantier. 

Nubet puse jos oglinda, oftând. Se ridică, având intenţia de a 
se duce ea însăși pe șantier, așa cum făcea uneori, ca să 
observe unde ajunseseră lucrările, sperând mereu că le va 
vedea definitiv terminate. Femeia care îi supraveghea servitorii 
și reședința veni în faţa ei și îi anunţă vizita fratelui ei Ayinel și a 
fiului Didufri. 

— Spune-le să intre, îi porunci ea. De mult timp nu mi-am mai 
văzut fratele. 

Ayinel, numit definitiv de Keops comandantul flotelor regale, 
purta totdeauna veșmântul egiptean, lăsându-și astfel torsul gol, 
bronzat de soare și de vântul de pe acea Mare Verde, pe care o 
brăzda în fruntea vaselor sale, fie că dirija o expediţie 
comercială spre porturile feniciene, fie că vâna piraţii care 
veneau uneori să jefuiască în apropiere de gurile Nilului, fie, 
după cum i se întâmplase de două ori, că îndruma echipe venite 
pe Marea Roșie ca să construiască vase, cu care pleca apoi să 
aducă produse preţioase, îndeosebi tămâie și smirnă, de pe 
țărmurile îndepărtate scăldate de acea Mare a Sudului. Didufri, 
în vârstă de optsprezece ani, avea acum marcate trăsăturile 
feţei sale unghiulare și o privire pătrunzătoare, pe care unii o 
considerau vicleană. 

Tânărul își salută vag mama și zise: 

— Mamă, l-am rugat pe unchiul meu să mă însoţească în faţa 
ta ca să ne punem de acord. 

— În ce privinţă? zise mirată Nubet. 

— În privinţa a ceea ce trebuie să facem pentru ca tata să ia o 
hotărâre definitivă și să mă numească prinț moștenitor. Mâine 
vor începe ceremoniile jubileului său. Tot poporul va fi de față și 
întreaga curte, toţi guvernatorii de provincii veniţi special la 
Memfis ca să participe la această sărbătoare excepţională. Nu 
acum, ori niciodată, ar fi ocazia ca să mă numească succesorul 
său oficial pe tronul celor Două Regate, în fața mai-marilor 
regatului? 

— Intr-adevăr, fiule, ar fi o împrejurare cât se poate de 
potrivită, dar ar trebui să-l putem convinge pe tatăl tău să 
profite de ea. 


— Vezi, Kerșet, zise și Ayinel, viitorul nostru depinde de 
hotărârea soțului tău. Dacă întârzie să-l numească oficial pe 
Didufri succesorul său, pe tronul Egiptului va urca Kawab sau 
altul dintre fraţii lui. Keops nu-i încă bătrân, e adevărat, dar 
nimeni nu știe cât are de trăit fiecare dintre noi, cei care ne-am 
născut din pântecele unei femei. Henutsen nu ne are la inimă, 
pentru ea suntem niște străini, și Didufri nu poate fi decât un 
uzurpator. Ea exercită o mare influenţă asupra clanului format 
de primele două soții și de copiii lor. Nu știu ce importanţă are 
faptul că tinerii Kawab și Kufukaf s-au căsătorit fiecare cu una 
dintre fiicele tale, dar mă tem că, dacă unul dintre ei urcă pe 
tronul celor Două Regate, vei fi alungată de la curte, poate chiar 
exilată în nu știu ce oraș regal, iar eu aș risca să pierd rangurile 
care fac din mine unul dintre oamenii cei mai puternici și mai 
bogaţi ai acestei ţări. În ceea ce-l privește pe nepotul meu, chiar 
existenţa lui ar putea reprezenta un pericol pentru primele două 
soții. Astfel, atâta timp cât nu e numit de rege moștenitorul său, 
viitorul nostru este nesigur. 

— Ayinel, îi răspunse Nubet, îţi împărtășesc temerile. Dar ce 
pot să fac? Maiestatea Sa mă onorează doar cu vizite foarte 
scurte și de multe nopţi nu a mai venit să împartă cu mine 
același pat. Influenţa minunată, pe care am putut s-o exercit 
asupra sufletului său în urmă cu câţiva ani, acum s-a redus atât 
de mult, încât cred că a dispărut de tot. Faptul că tu, Didufri, nu 
ești în stare să-i dăruiești regelui un nepot, ceea ce a reușit să 
facă Kefren, se întoarce împotriva noastră. 

— Mamă, iartă-mă, dar, ca să reușești asta, e nevoie de doi! 

— Păi, te credeam căsătorit cu fiica cea mare a regelui!? 

— Sunt, oficial. Dar această fiică a lui Seth mă urăște. Mi-a 
spus-o deschis, insistând că niciodată nu mi se va dărui, că sunt 
o stârpitură, pe scurt, mi-a aruncat în faţă tot felul de vorbe de 
felul acesta și, de atunci, dormim departe unul de altul. 

— Didufri, ce-mi spui? Nu te-ai unit niciodată cu soția ta? 

— Nu, niciodată. 

— Și de ce nu mi-ai spus nimic? 

— De rușine! Crezi că e plăcut pentru un bărbat să 
recunoască faptul că soţia îl urăște, că îl respinge de fiecare 
dată când vrea să se apropie de ea? M-am hotărât să-ţi 
mărturisesc astăzi la insistența lui Ayinel, căruia i-am destăinuit 
totul. 


— Nu te-ai putut folosi de dreptul tău de soţ? 

— În ce fel? Bătând-o? Violând-o? M-am gândit, și probabil că 
și ea s-a temut de asta, căci, într-o zi în care m-am purtat puţin 
mai brusc, a jurat că, dacă îndrăzneam să fiu violent cu ea, fraţii 
ei mă vor ucide, și îndeosebi Djedefhor, pentru care are o 
afecțiune excesivă. 

— Ești tare bicisnic dacă te-au putut opri astfel de ameninţări 
prostești! zise enervată Nubet. 

— Știi foarte bine, mamă, că nu sunt violent din fire. Aș fi 
putut, este adevărat, să nu ţin cont de spusele ei, dar mi-e 
oroare să folosesc astfel de mijloace ca să seduc. E clar că 
Meresankh nu ţine la mine, și nici eu nu simt pentru ea nici 
dorinţă și nici afecțiune. Tin doar la două persoane de vârsta 
mea, la surorile mele, și mai ales la Tepi. l-am spus, știe și nu 
cred că mă urăște, chiar dacă voinţa tatălui nostru ne-a 
despărţit. Să-mi fie dată de soție și vom avea copii. Dar eu nu o 
vreau pe Meresankh, chiar dacă acum ar dori să împartă patul 
cu mine. 

— Deocamdată, nimic din toate astea nu ne folosește la ceva. 

— Am înţeles asta și de aceea am ţinut să te vedem, răspunse 
Ayinel. 

— Aţi vorbit cu Ibdadi? 

— Nu vrem. Ibdadi i-a educat pe fiii celor două regine și are o 
afecțiune vădită faţă de Djedefhor. lar în urma căsătoriei sale cu 
Neferkau, a devenit cumnatul regelui și unchiul prinților. 

— E ușor, zise Didufri. Djedefhor îl măgulește, vrea să știe 
mereu tot mai multe despre călătoriile lui, despre popoarele pe 
care le-a cunoscut, își manifestă cu orice ocazie admiraţia, 
spune peste tot că vrea să facă asemenea lui, să cunoască 
lumea și oamenii. 

— Să se ducă sănătos! conchise Nubet. Să plece în lume, ca 
să scăpăm de prezenţa lui. În rest, pretendenţii cei mai de 
temut sunt Kawab și Kufukaf. Tatăl lor le-a încredințat cele mai 
înalte posturi și sunt tot timpul alături de el. Baufre este prea 
departe ca să reprezinte o ameninţare, Kefren, prea ușuratic și 
înclinat spre plăceri, Minkaf, prea tânăr. 

— Îți revine, sora mea, insistă Ayinel, sarcina să-i amintești 
regelui de promisiunea făcută într-o zi acolo, la Byblos, acea 
promisiune pe care ne-ai spus că ai reușit să i-o smulgi într-un 


moment de tandrețe. Până mâine, trebuie să-l convingi să 
profite de această zi ca să-și numească moștenitorul. 

— Dacă Maiestatea Sa va binevoi să-mi vorbească, dacă 
regele va veni să mă viziteze înainte de ceremonie, zise Nubet 
oftând, voi încerca să-l conving, dar nu pot să promit nimic. 
Viitorul nu mai depinde de mine. 

— Se spune că depinde mai ales de zei, zise Ayinel. Dar 
depinde și de noi, de voinţa noastră de a ne atinge scopul fixat. 
Nu uita de propria ta experienţă, Kerșet! Dacă nu ai fi luat 
hotărârea să-l faci pe Keops soţul tău, pe când se afla la Byblos, 
și dacă, în acest scop, nu te-ai fi dus în pădure să-l întâlnești, n- 
ai fi avut ocazia să-i salvezi viața și cu siguranţă că ar fi fost ucis 
de acel Ineki. Destinul Egiptului ar fi fost atunci altul, și mai mult 
ca sigur că Rahotep ar fi urcat pe tronul celor Două Regate, iar 
noi am fi fost și acum la Byblos. Eram ruinaţți, orfani, fără niciun 
viitor. Hotărârea ta ne-a schimbat complet destinul și, în același 
timp, destinul acestei ţări, unde ocupăm poziţii excepţionale. 
Depinde tot de noi ca fiul tău să devină rege și noi să-i fim 
stăpânii. Și mai ales de tine, căci trebuie să-i amintești de 
promisiune, de angajamentul de care i-ar fi greu să se dezică. 
Insistă tot timpul să-ţi dea satisfacţie, să-l facă pe fiul tău 
moștenitorul tronului lui Horus. 

Didufri strânsese pumnii și, îndreptându-și spatele, zise: 

— Ar fi mai bine pentru toţi și mai ales pentru fraţii mei vitregi 
să se întâmple așa, și regele să se hotărască rapid să mă 
declare moștenitorul său legitim. Altfel, voi ști să folosesc 
mijloacele cele mai sigure. Kawab este muritor la fel ca fratele 
său Kufukaf. Ar putea avea niște accidente ciudate. La fel și 
Baufre, în îndepărtata sa provincie. 

— Diduffri, la ce te gândești? îl întrebă mama lui, încruntându- 
se. 

— Dacă tatăl meu nu se hotărăște să-și ţină promisiunea, voi 
ști să-l constrâng, reducând în mod convenabil numărul 
moștenitorilor săi, preciză el cu hotărâre. 

— Fiul meu, ar fi o mare nebunie! S-a încumetat și unchiul tău 
Rahotep! Zadarnic a încercat, de mai multe ori, să-și asasineze 
tatăl. Nu a reușit, și a fost o adevărată dreptate divină. Eu 
însămi am participat la apărarea lui, și intervenţia mea 
împotriva unuia dintre acești criminali a hotărât în cele din urmă 
soarta noastră. 


— Mama ta are dreptate, zise și Ayinel. Deși sunt dispus să te 
ajut în toate ca să urci pe tronul lui Horus, am să mă așez în 
calea ta dacă vei avea de gând să folosești astfel de mijloace. 
Lasă totul în seama zeilor și să se împlinească destinul pe care ţi 
l-au hărăzit! Dacă trebuie să-ţi așezi pe cap dubla coroană, o vei 
primi fără să trebuiască să-ţi murdărești mâinile cu asasinarea 
fraţilor tăi. 

— Mergi, fiule, zise Nubet. Păstrează în inima ta vorbele lui 
Ayinel și alungă gândul rău. Nu se va putea spune niciodată că 
unchiul și mama ta au fost complicii unor astfel de crime. 
Desigur, dorim să devii într-o zi stăpânul acestei țări frumoase, 
dar nu cu un asemenea pret. 


e CAPITOLUL XXIX e 


Keops dorise ca jubileul său să fie o sărbătoare unică, 
celebrarea măreției inegalate a domniei sale. Originea acestei 
sărbători, numită Web Sed de egipteni, se pierdea în negura 
timpului. Data probabil din perioada în care zeii domneau pe 
pământ, adică în perioada creării lumii, căci ea reînnoia Creaţia, 
era destinată să redea regelui, imagine vie a zeului, tinerețea, îl 
făcea să redevină „verde”. De la domnia lui Djoser cel mare, 
niciodată nu se mai celebrase această sărbătoare care, oficial, 
nu putea să aibă loc decât în al treizecilea an al unei domnii. 
Keops nu sărbătorea acum decât a douăzecea aniversare a 
urcării sale pe tronul celor Două Regate. Dar voinţa sa era ca 
sărbătoarea să fie celebrată, iar voința Maiestăţii Sale avea 
valoare de lege. Celebrarea sărbătorii Heb Sed constituia una 
dintre prerogativele clerului lui Ptah și trebuia să se deruleze în 
incinta templului zeului memfit. Totuși, nu dăduse Djoser 
exemplul încălcării regulii, instalând în perimetrul templului său 
funerar și al piramidei sale în trepte o curte pentru Heb Sea? La 
urma urmelor, închiderea templului și răspândirea clerului 
excludeau din oficiu localizarea tradiţională a acestei sărbători 
în vechiul sanctuar. Dar, chiar dacă ar mai fi funcţionat, Keops 
ar fi făcut altfel. Deoarece voia prin această ceremonie, care 
coincidea cu inaugurarea piramidei și a templelor alăturate, nu 
doar sacralizarea monumentului, ci dorea să facă din el centrul 


lumii. Ceremonia se considera că se derulează în Tatenen, pe 
colina primordială unde se manifestase zeul creator. Printr-un 
astfel de subterfugiu, restituia acest Tatenen și îl instala în locul 
unde era ridicată piramida lui, devenită axa lumii și simbolul 
cosmosului. 

In această perspectivă, teritoriul sacru al piramidei fusese 
delimitat de borne numite denbu, folosite deja în vechile palate 
regale pentru stabilirea circuitelor unde se derulau curse rituale. 
Marele palat al lui Snefru prezenta un spaţiu astfel circumscris, 
dar Keops nu voise unul în propriul său palat și hotărâse să 
rezerve în acest scop un spaţiu dominat de Piramida Luminoasă, 
propriul său Orizont, după numele pe care i-l dăduse. În acest 
spaţiu sacru, unde trebuia să se deruleze momentul esențial al 
ceremoniei și care îngloba piramida și monumentele anexe, 
fusese ridicat un pavilion al jubileului, o sală a tronului dublă, 
ridicată pe o estradă, înconjurată de coloane subţiri din lemn, 
care susțineau un acoperiș în formă de frunziș, amintind de cel 
al templului arhaic al lui Osiris, pe care îl văzuse la Abydos. Cele 
două săli erau separate de un șir de coloane. Plasate spate în 
spate, se înălţau două tronuri cu fața, fiecare, spre interiorul 
uneia dintre săli. Astfel erau simbolizate Egiptul de Sus și Egiptul 
de Jos, prin unirea cărora se formase ţara celor Două Regate. 

Clerul numit să oficieze în această împrejurare era cel care 
fusese creat ca să servească piramida, cei mai mulți dintre 
membrii lui fiind aleși dintre preoții lui Ra de la Heliopolis, iar 
restul din rândul diferitelor cieruri ale principalelor divinităţi ale 
țării: de la Buto, Sais, Busiris, Athribis, Mendes, Bubastis în 
deltă, de la Heracleopolis, Hermopolis, Licopolis, Antaeopolis, 
Abydos,  Denderah,  Coptos,  Hierakompolis,  Apollinopolis, 
Elefantina, Phile din Egiptul de Sus. 

Incă înainte de răsăritul soarelui, preoţii, scribii regali, 
Prietenii regelui, marii demnitari, guvernatorii de provincii și 
adjuncţii lor, poporul din Memfis și pelerinii veniţi din celelalte 
cetăţi învecinate ocupaseră locurile rezervate grupurilor din care 
făceau parte, sub conducerea a numeroși soldați și scribi 
însărcinaţi cu ordinea și disciplina. Femeile din familia regală își 


5 Este vorba de cetatea lui Horus, actualul Edfu, nu de Teba care, în acea perioadă, nu 
exista, și nici cultul zeului ei, Amon, deși acesta era cunoscut din texte, precum cele 
care vor fi scrise la sfârșitul dinastiei următoare, a V-a, pe zidurile interioare ale 
piramidelor (numite din acest motiv „textele piramidelor”). (n.a.). 


făcuseră apoi și ele intrarea, fiecare purtată într-o lectică și 
escortată de slujitoare care loveau sau scuturau în cadență 
tamburine și sistre. În faţă, mergea Meritites, Marea Sotie 
Regală, prima doamnă a regatului de la moartea mamei sale; ea 
era urmată de Henutsen și de Nubet, celelalte două regine, și de 
Neferkau, a doua soră a regelui. In urma lor, mergeau 
Meresankh, care, prin mama ei, avea sângele lui Osiris și al lui 
Isis, Khamernebti și cele două fiice ale lui Nubet. Toate au fost 
așezate pe scaune cu spetează, pe o estradă protejată de un 
mare velum de pânză brodată, întins pe mici coloane din lemn 
frumos lucrat. Diferitele cortegii veneau pe drumul lung de 
piatră, mărginit cu dale sculptate, care ducea din vale până la 
templul piramidei. Când cortegiul reginelor și al prinţeselor 
părăsise templul de primire, unde fuseseră întâmpinate de 
preoţii piramidei, ca să se îndrepte spre podium, printre 
rândurile mai-marilor regatului și ale înalţilor dregători, toată 
lumea se înclinase la trecerea lor, cu mâinile pe genunchi. 

În sfârșit, în momentul în care soarele se ivi la orizont, 
cortegiul regal se desfășură la capătul de jos al drumului 
pietruit, pentru ca apariția regelui să coincidă cu cea a lui Ra, a 
cărui întruchipare pe pământ era Maiestatea Sa. In frunte, 
pășeau preoţii care purtau însemnele zeului-șacal Upuat, 
Stăpânul Apusului, deschizător de drumuri, acele drumuri fiind 
la fel de bine cele ale morţilor care se îndreptau spre regatul lui 
Osiris, ca și cele ale soarelui în cursa cerească în direcţia 
apusului. Ei erau imediat urmați de muzicanți, care ritmau, cu 
sunete de flaute, tamburine și chimvale, dansurile tinerelor fete 
ce veneau după ei. Acestea, purtând doar o bucată de pânză 
îngustă prinsă pe șolduri, deschisă în faţă și legată cu o 
cingătoare lată din pânză, ale cărei capete cădeau peste 
abdomen, cu gleznele împodobite cu brățări late, aveau părul 
legat într-o coadă lungă, împletită strâns într-un fileu la 
extremitatea căruia era legată o sferă din argilă în care se aflau 
fibre vegetale. Ele înaintau executând un dans vioi și acrobatic, 
dar grațios, în timpul căruia ridicau un picior atât de sus spre 
cer, încât, te mirai că își puteau păstra echilibrul pe celălalt 
picior, în timp ce înclinau pe spate bustul și ridicau braţele 
paralel cu piciorul. Și, în timpul acestor gesturi, executate într-o 
sincronizare perfectă, pomponul suspendat de coada împletită 
se rotea, simbol al traiectoriei soarelui în empireu, după câte se 


spunea, dar și al mișcării sferelor, stele și planete, și al armoniei 
lor. 

Trupa de dansatoare era urmată de pigmei cu pielea închisă 
la culoare, de dangi, aduși din regiunile îndepărtate ale Nilului 
de Sus, trib al aliaţilor uauat, care luau parte la procesiune cu 
măști de lei și de pantere, a căror piele atârna pe spatele lor. 
Acești nubieni îl însoţiseră pe Baufre, revenit la Memfis cu 
această ocazie, împreună cu soția lui neagră. Acestor dangi li se 
adăugau piticii egipteni, numiţi nemu, și bufoni purtând pe cap 
simulacre ale coroanei albe a Egiptului de Sus făcute din trestie. 
Toată această lume se agita executând dansuri parodice, cu 
gesturi arhaice, manifestare a haosului primordial, a lumii 
neorganizate. 

Keops venea imediat după ei, ca cel care avea să ordoneze 
acest haos, zeul creator față în faţă cu Tatenen. Regele stătea 
pe tron, fixat pe o litieră, purtată pe umerii a doisprezece 
bărbaţi robuști. Jumătate dintre ei purta o mască cu cap de 
șoim, ceilalţi, cu cap de șacal: primii reprezentau sufletele din 
Pe și Dep, cele două cetăţi antice reunite în Buto, ceilalți, 
sufletele din Hierakompolis, cetatea regală din sud. Aceste 
suflete, numite bau în egipteană, erau personificarea 
strămoșilor celor două cetăţi primordiale din valea Nilului. Torsul 
lui Keops era înfășurat într-o mantie de in alb și pe cap purta 
nemes-ul, turbanul cu dungi orizontale, albe și roșii, având două 
capete late, triunghiulare, care atârnau de o parte și de alta a 
feței. De fiecare parte stăteau trei Prieteni ai Maiestăţii Sale, 
care ridicau spre rege lungile lor evantaie din pene de strut. În 
urma litierei regale, pășeau servitorii și servitoarele templelor 
care încarnau divinităţile Egiptului, ușor de recunoscut fiecare 
după masca sau după simbolul său. În fruntea lor mergeau cei 
opt zei ai Marii Eneade de la Heliopolis: Shu și Tefnut, Geb și 
Nut, Osiris, Isis, Seth și Nephthys. Al nouălea, zeul creator din 
care ieșise lumea sub formele simbolice ale Eneadei, Atum-Ra, 
nu era reprezentat, căci se considera a fi reprezentat de regele 
însuși, în care se întruchipa zeul-soare și Horus. 

În urma divinităţilor Nilului, mergeau fiii lui Keops. În faţă, 
erau Kawab și Kufukaf, vizirul și conducătorul lucrărilor 
piramidei zeului. Ei erau urmaţi de Baufre și de Didufri, deși 
acesta era penultimul dintre fiii regali. Atât încuviinţase să-i 
acorde Keops lui Nubet, care îi ceruse, în cursul unei scurte 


întrevederi în ajun, să-l așeze pe fiul ei în faţă și să profite de 
jubileu ca să-l prezinte întregului popor ca succesorul său. 
Acestei rugăminţi, el răspunsese tăios: 

— Află că această sărbătoare Sed este destinată reînnoirii 
tinereţii și puterii Maiestăţii Mele, cu ocazia ei se arată poporului 
Egiptului că suveranul său și-a păstrat întreaga vigoare a 
tinereţii. Ar fi o ciudată contradicţie ca să-i prezint în același 
timp succesorul meu, ca și cum Maiestatea Mea ar ajunge 
curând la tatăl ei Ra, în barca celestă. 

Djedefhor, Kefren și Minkaf închideau cortegiul, împreună cu 
lbdadi, devenit și el prinț în urma căsătoriei sale cu Neferkau. 
Grupul următor era cel al mai-marilor regatului: Prieteni ai 
regelui, scribi ai palatului, toţi dregătorii din capitală, 
guvernatori de provincii, căpetenii ale diferitelor corpuri de 
armată: sa-per din Memfis, meajai, păzitori ai frontierelor, 
deșerturilor, satelor, orașelor, marinari. 

Poporul era masat de-a lungul drumului pietruit, ţinut pe loc 
de lăncile soldaţilor, care formau o barieră din mânerul armei 
lor. La trecerea litierei regale, fiecare se arunca la pământ, cu 
nasul în țărână, și se ridica doar după ce Maiestatea Sa se 
depărta. Când cortegiul regal ajunse în dreptul templului de 
primire, soarele se ridica pe cer, luminându-l cu razele sale 
fierbinţi. Keops cobori de pe tron ca să intre în templu, unde îl 
așteptau cei mai înalţi demnitari al clerului piramidei. Mantia 
albă îi fu luată și înlocuită cu un giulgiu strâmt, asemănător cu 
cel în care era prezentat Osiris. Îmbrăcat astfel, rămase drept, în 
picioare, în faţa primului preot, deţinător al secretelor piramidei. 
Acesta rosti atunci incantațiile: 

— Horus Medjedu, rege al Egiptului de Jos, rege al Egiptului de 
Sus, Khnum-Khufui, cel care trăieşte veșnic, precum Atum-Ra. 
Prima sărbătoare Sed, pentru a-l face viu pe vecie, precum Ra. 
Zeu perfect, stăpânul celor Două Regate, viaţă, stabilitate și 
prosperitate, fie ca zeița Gat să dăruiască viaţă și prosperitate, 
să dăruiască regelui o existenţă veșnică, precum Ra. 

Ceilalţi preoți repetară în cor aceste cuvinte, apoi marele- 
preot psalmodie: 

— Fie ca zeița Menet să dăruiască viaţă și prosperitate, să 
dăruiască regelui o existenţă veșnică, precum Ra! 

Vorbele au fost din nou reluate de toţi, apoi, în numele celor 
două divinităţi invocate, preotul spuse: 


— Îţi dăruiesc un milion de Heb Sed, rămânând în viaţă 
sănătos și vesel, precum Ra. 

Keops părăsi templul și se întoarse în căldura soarelui. Păși, 
urmat de preoţi, de toţi cei care constituiseră cortegiul său, 
ocupându-și, între timp, locurile care le erau destinate. Prinții 
fuseseră așezați sub un baldachin, în fața reginelor și a 
prinţeselor, în interiorul zonei sacre, la poalele piramidei 
strălucitoare, care domina pe oamenii cu masa sa enormă, 
asemenea unui munte de lumină. 

În timp ce în templu se derula această ceremonie, membrii 
cortegiului regal își ocupaseră locul care le revenea pe marea 
esplanadă din fața piramidei, în centrul căreia fusese construit 
un pavilion al jubileului, dubla sală a tronului. Spaţiul sacru 
astfel creat era delimitat de două estrade față în faţă, unde 
stăteau reginele, prințesele și prinții, și bărbaţii și femeile ce 
întruchipau divinităţile Egiptului, care, fiecare, luase loc pe unul 
dintre  piedestalele rezervate, aliniate de jur împrejur. 
Reprezentanţii clerului din cetăţile Nilului erau adunaţi în jurul 
pavilionului jubileului. Spre ei înaintă Keops, cu o încetineală 
maiestuoasă, cu întreg corpul strâns în giulgiu, însoţit de preoţii 
piramidei. A fost primit la una dintre intrările pavilionului, cea a 
Egiptului de Sus, de marele-preot al lui Nekhbet, zeița-vultur din 
Nekheb, venerabila capitală religioasă din sud, cetatea coroanei 
albe. Marele-preot și preoţii care îl însoțeau se prosternară în 
fața regelui, apoi îl invitară să urce treptele care duceau la 
pavilion. Acolo, îl dezbrăcară de giulgiu, îl așezară pe tronul 
ridicat la capătul sălii, îi scoaseră nemes-ul și îl înlocuiră cu 
coroana albă, apoi marele-preot îi înmână însemnele regale - 
biciul și sceptrul -, și îi prinse de bărbie barba regală falsă. 

Apoi Keops se ridică. Doi preoţi îi scoaseră bucata de pânză 
care îl acoperea de la brâu în jos, îi legară la mijloc o centură cu 
două capete lungi, apoi, gol, dar ţinând în mâini însemnele 
regale, Keops ieși pe esplanada inundată de soare, într-o tăcere 
completă. Se plasă pe bordura lată de piatră care înconjura baza 
Marii Piramide, apoi o porni la fugă pe acest drum procesional. 
Întreg poporul Egiptului putu să admire eleganța corpului 
suveranului său, musculatura frumoasă, suplețea, tinereţea. 
Dar, în tot timpul acestei curse în jurul monumentului, nu se 
auzi niciun strigăt, nicio încurajare. Toţi își țineau răsuflarea, în 
așteptarea realizării acestei performanţe care demonstra 


tinereţea și virilitatea regelui. Dacă puterile i-ar fi slăbit, dacă nu 
ar fi fost în stare să ducă până la capăt această cursă rituală, nu 
ar fi putut să păstreze sceptrul Egiptului. De altfel, se știa că, în 
timpurile vechi, când regele se dovedea incapabil să treacă 
această probă, era dat morţii și înlocuit de moștenitorul numit 
de el sau de mai-marii regatului. 

Dar Keops înconjură întreaga piramidă fără să pară că face un 
mare efort. Se întoarse apoi în pavilionul jubileului, unde înmână 
preotului coroana și însemnele regale, acoperindu-se cu bucata 
de pânză prinsă pe șolduri. După ce un servitor îi șterse corpul 
plin de sudoare și altul îi oferi o cupă cu apă, pe care o goli pe 
nerăsuflate, fu din nou înfășurat în giulgiu, după care ieși din 
pavilion ca să se prezinte la intrarea opusă, unde îl aștepta 
marele-preot al templului lui Uadjet, zeița-cobră din Buto. Pentru 
apariţia sa ca rege al Egiptului de Jos, preotul lui Uadjet îi luă 
giulgiul și nemes-ul, îi puse pe cap coroana roșie a Sudului, îl 
așeză pe tron, îi înmână sceptrul și biciul și, după ce fu adorat 
de preoți, Keops se ridică. Îi scoaseră pânza prinsă pe șolduri, îi 
legară la mijloc centura lată cu capetele lungi și ieși iar pe 
esplanadă, ca să facă a doua cursă în jurul piramidei, ca stăpân 
al coroanei roșii. 

Keops nu simţise nicio oboseală în timpul primei curse, chiar 
dacă gâfâise, dar a doua merse mult mai greu. Voise să alerge 
repede, prea repede, astfel încât, după jumătate din traseu, 
începuse să gâfâie rău de tot și fusese nevoit să reducă viteza. 
În cele din urmă, se văzuse obligat să facă un efort istovitor ca 
să termine cursa, dar reuși să-și domine oboseala și să nu-și 
arate slăbiciunea, în timp ce se apropia de pavilion, cu un pas 
lent, respirând din greu, încercând să-și recapete forțele și să-și 
tragă sufletul. Servitorii îi șterseră corpul, dar avu înţelepciunea 
să refuze o cupă mare cu apă. Respiră liniștit un timp, apoi își 
prinse pe șolduri o nouă bucată de pânză largă, lăsă să-i fie pus 
pe piept pieptarul cu cele două zeițe, stăpânele Sudului și 
Nordului, și primi din mâinile lui Sendjemib, tot Mare-Profet al 
templului lui Ra din Heliopolis, dubla coroană, pschentul. 

leși pe podiumul pavilionului ca să se arate bărbaţilor și 
femeilor celor Două Regate ca fiu al lui Horus, rege și zeu al 
Egiptului. Tot poporul prezent, preoţii care îl înconjurau, familia 
regală care se ridicase, divinităţile încarnate, toţi Prietenii 
regelui și mai-marii regatului, care stăteau în picioare în 


exteriorul limitei spaţiului sacru, și toţi bărbaţii, femeile și copiii 
care formau o mare agitată de jur împrejur se prosternară în 
fața zeului-rege, apoi, ridicându-se, îl aclamară. In ample valuri 
sonore, vocile miilor de oameni se revărsară spre Keops care, un 
lung moment, savură plăcerea aclamaţiilor. Se gândi la ce-i 
spusese într-o zi Zuhor la Abydos: „Popoarele au nevoie să 
creadă, să adore. De aceea regele trebuie să le pară ca un zeu. 
Întruchipare a divinității, el este adevăratul lor zeu, adevăratul 
lor stăpân... Şi tot el deține adevărata putere în lumea 
pământească”. 

Când se așeză, în cele din urmă, pe tronul din fața 
pavilionului, Keops fu nevoit să facă un efort ca să-și ţină mai 
departe torsul rigid, capul drept, căci se simţea ciudat de slab și 
inima continua să-i bată cu putere. Işi zise că, deși corpul își 
păstrase aparenţa tinereţii, timpul îl uzase pe dinăuntru. Căci la 
douăzeci de ani ar fi putut să mai alerge de câteva ori în jurul 
piramidei, fără să simtă o astfel de oboseală. In timp ce se 
gândea astfel la slăbiciunea sa, înalții demnitari defilau prin fața 
tronului ca să-i aducă un omagiu, după care începură riturile 
destinate celebrării creării lumii. 

Pe esplanadă își făcură loc muzicanţii, cu harpe, chimvale, 
tobe, trâmbiţe de cupru. Sunetul strident al acestora din urmă 
anunţă începutul ceremoniei. Nouă fete înaintară pe esplanadă. 
Ca și cele care dansaseră în cortegiul regal, cu ocazia sosirii 
sale, aveau prinsă pe șolduri o bucată strâmtă de pânză, 
desfăcută în faţă, dar aveau părul ridicat pe cap și legat cu 
bentițe și nu purtau nicio bijuterie. Veniră, deplasându-se ușor 
pe vârful picioarelor, și dansară khebi, un dans acrobatic, 
mișcările lui fiind formate din contorsiuni, salturi periculoase 
înainte și înapoi - cu atât mai periculoase cu cât, pe solul de 
piatră, căderea putea fi fatală - piruete, roţi într-o parte. Sunetul 
trâmbiţelor și bătaia tobelor însoțeau aceste mișcări arhaice, 
căci păreau nesincronizate, fiecare acţionând după propria 
fantezie. Aceste mișcări sacadate, care erau mai mult acrobație 
decât dans, aminteau de primordiala Tatenen, lumea haotică, 
nearmonizată, dinaintea Creaţiei, înainte ca Maat să se nască, 
înainte ca Atum-Ra să se ivească din lotus în oul divin, ca să 
impună o armonie materiei brute. 

Urmând indicaţiile maestrului de ceremonii, care stătea în 
picioare alături de tron, Keops se ridică și făcu un pas înainte. 


Dansurile încetară imediat, și dansatoarele lăsară impresia că 
încremeniseră. Rămaseră în loc, nemișcate, aplecate în față sau 
pe spate, cu braţele ridicate sau lăsate, ca și cum ar fi fost brusc 
preschimbate în stane de piatră, ca și cum timpul s-ar fi oprit. 
Atunci, Keops rosti cuvintele primordiale, cuvintele magice 
aflate cu ocazia iniţierii regale: 

— Sunt Taurul cerului, rosti el cu glas puternic, ca să fie auzit 
cât mai departe, unicul Unu, sunt Atum la răsăritul său, Unicul 
venit la existență în Nun. Sunt Ra când apare la începutul lumii, 
prinţ al Creaţiei. 

— Cine ești? întrebă atunci preotul din Nekheb. 

— Sunt Ra, răspunse regele, la începutul său, ridicându-se la 
Hierakompolis, așa cum un rege se ridică la trezirea sa din 
somn, pe când nu exista sprijinul lui Shu, pe când zeul nu 
despărţise cerul de pământ, Geb de Shu. Sunt zeul cel mare 
venit la existenţă prin el însuși, care este Nun, creatorul numelui 
său de „zeu al originilor”. 

— Cine ești? a întrebat la rândul său preotul lui Uadjet. 

— Sunt Ra, răspunse Keops, creatorul numelui zeilor. Astfel au 
venit la existenţă formele zeilor aflaţi în suita lui Ra. Sunt cel 
care nu poate fi expulzat dintre zei. 

— Cine e? repetară în cor cei doi preoți. 

— Este Atum sub forma discului său. Este Ra la răsăritul său 
la orizontul oriental al cerului, rostiră într-un glas toți preoții din 
jurul regelui. Este zeul primordial, creatorul tuturor lucrurilor, cel 
care ordonează lumea, stăpânul lui Maat. Este cel care a fost, 
cel care este, cel care va fi în eternitate. Este ieri și mâine, cel 
care este în ou și în afara oului. Cel care este permanent în 
transformare, cel care s-a transformat. Este Fiinţa și ne- Fiinţa. 
Este zeul, este regele, Keops pentru eternitate. 

Atunci Keops scuipă, apoi apucă un arc întins de un preot, cu 
patru săgeți fără vârf, ca să nu existe riscul unei răniri. Puse una 
dintre săgeți în arc și trase spre cer, către nord. Celelalte trei 
săgeți au fost trase una după alta, fiecare spre unul dintre 
punctele cardinale, luare în posesie a lumii de către regele 
Egiptului devenit zeu. Apoi se așeză iar pe tron. Atunci izbucni 
sunetul trâmbiţelor, urmat imediat, fără nicio trecere, de muzica 
armonioasă a harpelor, acompaniată de cea a fluierelor. 

Dansatoarele încremenite reîncepură să se miște, în timp ce o 
nouă trupă de fete, cu păr lung, unele cu tamburine, altele cu 


chimvale, venea în jurul lor ca un vârtej lent. Dansatoarele 
acrobate  executară o serie de pași armonioși, perfect 
sincronizate. Nu mai făceau salturi periculoase, ci se întindeau 
lent în faţă și în spate, curbându-și corpurile frumoase sau 
arcuindu-se, în timp ce se sprijineau pe picioare și pe mâini. 
Astfel era mimată lumea creată, era dansată lumea sferelor, era 
cântat universul armonios, zămislit prin intervenţia zeului. Căci 
muzicii instrumentelor i se adăugase cântecul altor fete, care se 
roteau în jurul lor, închizând în cercuri largi pe dansatoarele 
acrobate, cu toate evocând hora universală și echilibrul forțelor 
ce guvernau planetele și stelele. 


e CAPITOLUL XXX e 


Djedefhor se întorsese de la Hermopolis cu o zi înainte de 
jubileul lui Keops. Acolo primise a doua serie de inițieri, 
străbătând, în drumul său spre înțelepciunea supremă, calea 
urmată de tatăl său în urmă cu un sfert de secol. Pregătirea 
serbării Heb Sed îl împiedicase pe rege să-și primească fiul 
înainte de ceremonie. Dar îi acordă o audienţă în ziua ce urmase 
sfârșitului sărbătorii. Îl primi numai el singur, în grădina sa 
închisă, în adâncul palatului, căci voia să-i pună întrebări despre 
iniţierea lui, despre cum reușiseră asceza și cunoașterea să-i 
aducă seninătatea sufletească. 

Tânărul prinţ îngenunche în faţa tatălui său. Dar, fiind singuri, 
Keops își părăsi jilțul ca să-și ridice fiul și să-l strângă în braţe. 

— Hori, dragul meu fiu, îi zise el, sunt fericit că te văd, fericit 
și mândru! Căci, dintre toţi fiii mei, tu ești cel mai aproape de 
mine, singurul care urmează calea mea spre cunoașterea 
supremă a lucrurilor. Aș dori să mergi mai departe ca mine, să 
ajungi la acea cunoaștere la care eu nu am reușit să ajung. La 
vremea aceea, pe când mă întorceam de la Abydos și primisem 
inițierea regală, înțeleptul Filitis mi-a atras atenţia că trecusem 
deja de multe porți ale cunoașterii, dar că mai aveam încă altele 
de deschis. De acestea nu am mai trecut niciodată. 

Vorbind astfel, Keops se așeză la loc în jilț. II invită pe prinţ să 
ia loc alături de el și continuă: 


— Nu regret. Trebuia să aleg: fie îmi continuam drumul spre 
înțelepciunea supremă, fie urcam pe tronul lui Horus. O mare 
realizare mă aștepta ca suveran al celor Două Regate. In timp 
ce ambiţii nebunești îi împing pe regi să-și întindă puterea 
asupra altora, să cucerească teritorii, pentru care sacrifică multe 
vieți, eu am vrut să las o operă nemuritoare construită în pace și 
fervoare. Se spune că poporul meu a fost nevoit să sufere 
realizând o operă atât de grandioasă. Dar e oare adevărat? Căci, 
în timpul acestor douăzeci de ani consacraţi lucrărilor de 
construcție a Piramidei Luminoase, poporul meu a mâncat pe 
săturate și, chiar dacă boala sau unele accidente au pus capăt 
vieții câtorva muncitori care au participat la această măreaţă 
lucrare, cred că acest lucru a provocat incomparabil mai puţini 
morţi decât oricare război de cucerire. Pacea a domnit tot timpul 
la hotarele noastre și, deși n-am mărit imperiul transmis de 
părinţii noștri, nimeni nu poate spune că s-a micșorat. Ba chiar 
știu că va veni o zi când această Nubie, pe care zeul Snefru a 
trecut-o în rândul celor care plătesc tribut, se va revolta și o 
vom pierde. Căci, chiar dacă plănuita căsătorie a fratelui tău 
Baufre a putut să-i aducă alături de noi pe acești uauat, este 
vorba de un stat lipsit de stabilitate. Dar Maiestatea Mea este 
mulțumită, căci preferă să obţină prietenia vecinilor prin alianţe 
și diplomaţie decât prin dominare cu ajutorul armelor. Totuși, 
vom pierde într-o zi Nubia și, cu siguranţă, că va veni și un timp 
când acest regat frumos primit în dar se va scinda, se va 
dezmembra în principate independente, așa cum era valea 
înainte ca zeul Narmer s-o unifice sub sceptrul său. Și Egiptul 
însuși ar putea să dispară, dar opera mea va dăinui veșnic. Căci 
piramida mea a fost realizată ca să sfideze timpul. Generaţiile 
vor trece una după alta, imperiile se vor prăbuși, dar ea, ea va fi 
mereu acolo, simbol mut al măreției infinite și eterne a zeului 
ascuns, a zeului imanent. Vezi, fiul meu, nu spun a propriei mele 
glorii, căci, deși numele meu a fost scris în camerele secrete ale 
piramidei, cine nu poate intra acolo nu-l poate citi. Pentru că nu 
este construită spre slava Maiestăţii Mele. Ea este martorul 
existenţei Fiinţei, simbolul duratei veșnice a universului. 

— Tatăl meu, stăpânul meu, răspunse Djedefhor, toţi suntem 
conștienți de măreţia operei Maiestăţii Tale și admirăm 
statornicia și îndârjirea cu care ai realizat-o. Cu adevărat, este 
mai bine să ridici acest monument, cu toate construcţiile din jur, 


ca o barcă regală înconjurată de o mulţime de ambarcaţiuni, 
decât să cucerești Kharu și cetăţile sumeriene. lar eu înţeleg cu 
atât mai bine opera ta, cu cât calc pe urmele tale pe drumul 
cunoașterii. 

— De aceea îi va plăcea Maiestăţii Mele să-ți continui mai 
departe iniţierea, să devii unul dintre acei înţelepţi care sunt cei 
mai buni sfetnici ai regilor. 

— Mă străduiesc. Și, pentru că acesta este scopul pe care mi 
l-am făcut în această existenţă, nu am fost supărat de alegerile 
Maiestăţii Tale, cărora le-am cântărit înțelepciunea, chiar și 
când, în privinţa căsătoriilor, ai lăsat să se înțeleagă că îl 
favorizai pe Didufri în lupta pentru tronul lui Horus. 

— Fiule, nu judeca prea ușor o simplă alegere. Până în 
această zi, nu am numit pe nimeni ca succesor al Maiestăţii 
Mele. Faptul că l-am numit pe Kawab vizir ar fi trebuit să facă să 
se creadă că nu am intenţia să-l favorizez pe Didufri în 
detrimentul fraţilor săi. Dar este adevărat că nici tu și nici fraţii 
tăi, Kefren și Minkaf, nu sunteţi destinaţi să domniţi peste cele 
Două Regate. Pentru că fraţii tăi ocupă locurile patru și cinci, 
după fraţii voștri mai mari și după tine însuţi, și nici tu, pentru că 
țin să realizezi ceea ce Maiestatea Mea nu a putut desăvârși, 
având de ales între cunoaștere și visul meu de piatră. Dar, după 
ce vei fi dobândit cunoașterea absolută, atunci vei deveni 
deţinătorul secretelor piramidei mele, ceea ce, în realitate, te va 
plasa chiar mai presus de rege. Acum, îţi revine să descoperi 
marea carte secretă a lui Thot, cea pe care am căutat-o 
zadarnic, cea despre care se spune că se află în Marea Coptos. 
Dar încă nimeni nu a putut să spună ce este această mare. Un 
moment, am crezut că e vorba de acea parte a Nilului care 
scaldă țărmurile unde se înalţă cetatea Coptos. Dar ar fi nevoie 
de un foarte mare magician ca să despartă apele, să așeze 
partea dreaptă a fluviului peste partea sa stângă, ca să se poată 
descoperi fundul și acolo să se găsească, într-o zi, caseta de aur 
în care ar fi închis acest manuscris. 

Djedefhor se uită la tatăl său, apoi spuse: 

— Stăpâne, cu ocazia șederii mele la Hermopolis, am întâlnit 
un înțelept, un bătrân care trăiește într-o locuinţă la marginea 
deșertului. Numele său este Djedi. Pare încă tânăr, deși are ani 
mulți. Trăiește acolo înconjurat de servitori care îi masează 
corpul și picioarele și în fiecare zi se spală și se purifică. Imediat 


ce m-a văzut, a știut cine sunt. „Pacea fie cu tine, fiu regesc 
iubit de tatăl său! mi-a spus el. Fie ca dublura ta, ka, să-ți 
învingă dușmanii, și vei cunoaște căile care duc la poarta lui 
Hebsbagai.” Știu cine este acest Hebsbagai. Nu-i geniul care 
ascunde moartea? Unul dintre cei care păzesc porţile lui 
Amenti? 

— Ba da, fiule, răspunse Keops. Este o manifestare a lui 
Osiris, stăpânul Duatului. 

— Atunci, află, stăpâne, că, după ce l-am cunoscut mai bine 
pe Djedi și mi-a acordat încrederea lui, mi-a spus că acest 
Hebsbagai nu este ceea ce se crede sau, mai curând, că poarta 
pe care o păzeşte nu este una dintre porțile lumii morţilor. Nu s- 
ar afla undeva spre apus, ci spre Orient. lar când i-am vorbit 
despre cartea secretă a lui Thot, mi-a spus că zadarnic aș căuta- 
o într-o ascunzătoare secretă din templul de la Hermopolis. 
Acolo, mi-au fost încredințate cele două cărți ale lui Thot, ca și 
ţie, când ai primit iniţierea lui Thot. Mi s-a spus că nu mai există 
alta în templu. Atunci i-am vorbit despre Marea Coptos, despre 
care îmi spusese și Maiestatea Ta, dar mi-a răspuns că era doar 
o expresie simbolică. Căci Marea Coptos nu este acea parte a 
fluviului care scaldă țărmurile acestei cetăţi, ci o mare mult mai 
îndepărtată. Desigur, trebuie pornit de la Coptos ca să ajungi în 
valea ce duce la țărmurile mării din sud, Marea Pontului, dar în 
această mare sau dincolo de această mare se află locul secret 
unde este închisă cartea lui Thot. Se spune că ar fi o insulă 
locuită de șerpi care păzesc cartea sau că ar fi un munte înalt ce 
se înalţă până dincolo de nori, ca o insulă pe o mare. 

— Hori, ceea ce-mi spui surprinde în mod plăcut sufletul meu, 
pentru că văd că vei realiza poate ceea ce eu însumi n-am 
reușit. Dar i-ar plăcea Maiestăţii Mele să te duci și să-l aduci pe 
acel înțelept în fața mea. 

— Stăpâne, voi face precum ai poruncit. Mă voi duce eu 
însumi după Djedi și îl voi aduce în fața Maiestăţii Tale. Dar 
slujitorul tău mai vrea să spună ceva Maiestăţii Tale. 

— Vorbește, Hori, te ascult. Vreau să fii sigur că tatăl tău nu-ți 
poate refuza nimic, căci știu că nu-mi vei cere nimic care să nu 
poarte pecetea înțelepciunii. 

— Stăpâne, când Maiestatea Ta a hotărât să-și căsătorească 
fiii și fiicele, ai spus că servitorul tău și fraţii săi, care nu erau 


destinaţi să urce pe tronul lui Horus, vor avea deplina libertate 
să-și aleagă soţia. 

— Am spus și confirm acest lucru. 

— Cu ocazia jubileului Maiestăţii Tale, privirea mi-a căzut 
asupra uneia dintre dansatoare, una dintre acele acrobate care 
le-a întrecut pe celelalte prin graţia gesturilor și îndrăzneala 
salturilor. Are un corp de o mare frumusete și faţa ei este la fel 
de frumoasă. Dă-o de soţie servitorului tău și va fi copleșit de 
fericire, îl va slăvi veșnic pe tatăl său. 

— Hori, dacă asta vrei, cererea ta este împlinită. Dar știi cine 
este fata? Pentru că eu însumi, când aveam vârsta ta, am 
întâlnit în casa mamei mele venerate o fată printre altele, dar 
frumoasă între frumoase, o fată plină de graţie care dansa și 
cânta fermecător. Dragostea celestei Hathor a intrat în inima 
mea. Era fiica unui demnitar important, un Prieten al tatălui 
meu, zeul Snefru. Dar, chiar dacă ar fi fost fata unui simplu 
țăran, tot aș fi iubit-o și aș fi luat-o de soţie. Astfel a devenit 
Henutsen regina celor Două Regate. Așa că n-aş putea să-ți 
refuz ceea ce mi-am acordat mie, ceea ce mi-a dat propriul meu 
tată! Spune-mi numele ei, vreau să știu cine el 

— Nu-i cunosc numele și nu știu cine este. Am văzut-o, apoi a 
dispărut cu celelalte fete, la sfârșitul ceremoniei. N-am vorbit cu 
ea, nici măcar nu știu dacă m-a remarcat printre prinți, căci 
tribuna noastră era depărtată și mă aflam în spatele fraţilor mei 
mai mari. 

— E bine, e chiar foarte bine, fiule. Ascultă sfaturile tatălui 
tău. Va fi ușor s-o găsești pe fată. Aceste dansatoare își 
desăvârșesc arta în sălile din jurul templului lui Isis. Maestrul de 
dans le-a ales pe când erau foarte tinere din toate familiile, atât 
din rândul țăranilor care sapă canale și lucrează pământul, cât și 
din rândul artizanilor care lucrează la necropolă sau în atelierele 
din oraș, ba chiar și din rândul nobililor, Prietenii Maiestăţii Mele. 
Du-te să te plimbi prin sălile unde se învaţă arta dansului, acolo 
o vei putea vedea și îi vei putea vorbi. Întâlnește-te cu ea, 
vorbește-i, cântărește-i sufletul, învaţă să o cunoști. Apoi vei 
putea măsura forţa dorinţei tale și vei vedea dacă ea însăși are 
sentimente favorabile faţă de tine. Abia după ce îţi vei da seama 
cine este, după ce vă veți fi cântărit unul pe celălalt, vei putea 
hotărî dacă îţi este destinată, dacă o poți aduce în casa ta ca să 
devină stăpâna bunurilor tale. Dar nu trebuie să știe cine ești, 


nimeni nu trebuie să-i spună că ești fiul Maiestăţii Mele. Altfel 
totul ar fi fals, va vedea în tine nu omul care ești cu adevărat, ci 
pe fiul regelui, un prinţ regal. Exceptând cazul în care ar fi 
înzestrată cu o înţelepciune divină, s-ar lăsa pradă aparenţei și 
riști ca dragostea ei să fie ghidată de un alt interes. Ba chiar ar 
fi bine să creadă că ești un simplu fiu de ţăran sau fiul unei 
familii de condiţie modestă. Dacă acceptă unirea cu tine, dacă 
alegerea ei este hotărâtă de dragostea pe care o va putea trezi 
în ea frumuseţea sufletului tău, sau comuniunea sufletelor 
voastre, atunci vei putea fi sigur că e demnă de tine, că iubirea 
ei nu-i o amăgire. Atunci vei putea să o iei de soție neîntârziat și 
să-i spui adevărul. 

— Tată, îţi mulțumesc pentru încuviințarea ta și pentru 
sfaturile atât de înțelepte. Așa voi face. Dar nu va trebui ca 
maestrul de dans să mă alunge dacă nu știe cine sunt sau să nu 
mă dea de gol în fața ei dacă recunoaște în mine pe unul dintre 
fiii Maiestăţii Tale. 

— Nu-ţi face griji, Hori. Îl voi chema pe maestrul de dans în 
fața mea, ca să-l felicit pentru felul în care și-a educat 
dansatoarele și voi profita ca sa-i aduc la cunoștință că te vei 
duce să-l vizitezi la școala lui de dans. Te va primi ca pe un băiat 
simplu, ca pe un tânăr care vrea să intre în școala lui ca să se 
perfecţioneze în arta dansului și a muzicii. Căci știu că te pricepi 
la dans, și Henutsen te-a învăţat să cânţi la lăută! 

— Adevărat, recunoscu Djedefhor, că știu să cânt la acest 
instrument, deși nu am nici pe departe măiestria celei de a doua 
soţii a Maiestăţii Tale. 

— Un motiv în plus ca să urmezi școala din templul lui Isis. 
Dacă memoria Maiestăţii Mele nu mă înșală, cred că pe maestrul 
de dans în cheamă Sebekni. Îl voi chema la mine chiar mâine. 
Te poți duce liniștit, Hori. Dar nu uita să trimiţi o ambarcaţiune 
după Djedi, căci mi-ar face plăcere să stau de vorbă cu el. Acum 
mergi, fiul meu, retrage-te, lasă-ţi tatăl să se odihnească! 

— Stăpâne, zise cu mirare prinţul, cum îi poţi cere servitorului 
tău să te lase să te odihnești, tu care ne-ai părut totdeauna ca 
fiind vitalitatea personificată, tu care nu te-ai odihnit niciodată, 
tu care ai alergat atât de repede cele două tururi de piramidă? 

— Tare mi-e teamă, fiule, că acea cursă mi-a dezvăluit 
adevărata slăbiciune și că mi-au ostenit mădularele și inima. 
Căci, de atunci, simt o oboseală ciudată și uneori o durere 


puternică îmi trece prin piept, ca o lovitură de cuţit. Dar o să 
treacă, va fi de ajuns să nu fac excese și să mă hotărăsc să am 
grijă de mine. 

— Vorbele Maiestăţii Tale îmi liniștesc inima. Da, se cuvine să- 
ți îngrijești sănătatea, tată, pentru că toţi avem nevoie de tine 
mult timp de acum înainte. Sper să-i pot aduce Maiestăţii Tale 
cartea lui Thot, pe care sufletul tău o dorește de mulţi ani. Vreau 
să realizez în numele Maiestăţii Tale ceea ce ai fi dorit să 
împlinești dacă nu te-ai fi angajat în împlinirea acestei opere 
unice, construirea Piramidei Luminoase. 


e CAPITOLUL XXXI e 


Templul mic al lui Isis își înălța silueta de granit roz, înveselită 
de deschizăturile formate de stâlpii fațadei, la vest de Marea 
Piramidă, cea pe care toată lumea o numea Luminoasa, căci 
reflecta razele soarelui şi era templul zeului luminii. De jur 
împrejur, erau construite clădiri unde locuiau preoții și elevii din 
Casa Vieţii, dansatoarele și muzicantele, depozitele unde erau 
adăpostite ofrandele. Djedefhor rătăcise un timp pe imensul 
șantier unde lucrau muncitorii. Contemplase mult timp 
monumentul asemenea unui munte, care părea că radiază 
propria lumină, nu pe cea a soarelui, apoi privise la muncitorii 
care trăgeau pietrele, de mărime moderată, destinate terminării 
piramidelor mici ale soțiilor regale. Aceasta îl făcu să se 
gândească un moment la cât de scurtă era viaţa, la fragilitatea 
omului, la precaritatea existenței sale. Ba chiar își simţi inima 
sfâșiată gândindu-se că va veni curând ziua în care mama lui și 
Henutsen, care părea încă atât de tânără și faţă de care 
avusese totdeauna o admiraţie și o afecţiune tulburate de 
dorinţă, aveau să fie închise în acele monumente de piatră, 
pentru vecie. Scuturase capul, ca să alunge din minte acele 
gânduri negre, apoi se îndreptase cu un pas hotărât spre școala 
de dans, și inima începu să-i bată cu putere la gândul că o va 
vedea curând pe acea fată care îl fascinase. Simţea o tulburare 
atât de ciudată, încât amânase momentul lansării în această 
aventură, pe care dorea totuși să o trăiască. În ciuda nerăbdării 
care nu-i dădea pace, mai întâi așteptase zece zile până să se 


hotărască să se prezinte în fața maestrului de dans care, totuși, 
fusese avertizat de rege de venirea iminentă a prințului a doua 
zi după ce vorbise cu tatăl lui. Apoi, când venise data-limită pe 
care și-o fixase, începuse prin a rătăci îndelung prin preajma 
piramidei, înainte de a se decide să ia taurul de coarne, cum se 
spunea. 

Işi pregătise cu grijă prezentarea și crearea unei noi 
personalităţi. Mai întâi, îi mărturisise totul lui Henutsen și îi 
ceruse să se dea mama lui. Cu iuțeala ei de spirit, înclinația spre 
mister și predilecţia pentru tot ce însemna aventură, Henutsen 
devenise complicea lui. Cumpărase, fără știrea nimănui, vechea 
casă a lui Sabi, unde îl instalase pe Inkaf, fiul ebenistului 
Ptahmaau. Contrar fraţilor săi mai mari, el nu reușise niciodată 
să se adapteze vieţii de artizan, impuse de tatăl lor. În cele din 
urmă, părăsise locuinţa tatălui și trăise un timp din cerșit, după 
care se angajase pe o barjă ce transporta pietre între Egiptul de 
Sus și Memfis. Stătuse departe de marea cetate din nord ani 
buni, făcând tot felul de meserii, chiar furând din orașe și 
intrând într-o bandă de tâlhari, care jefuia pe la ţară, după care 
se întorsese la Memfis, banda fiind împrăștiată de gărzi. Atunci îl 
întâlnise Henutsen pe stradă și aflase povestea lui. Reîncepuse 
să cerșească și trăia în mizerie, fără să poată totuși să se 
hotărască să se întoarcă la tatăl său ca un fiu risipitor. Probabil 
că Ptahmaau l-ar fi iertat, dar l-ar fi pus la muncă în atelierele 
sale, alături de fraţii săi, și el tocmai asta nu voia. Nu fugise de 
acasă pentru că nu-i plăcea meseria? Henutsen găsise ocazia să 
facă o faptă bună faţă de un om pe care îl cunoscuse de copil și 
pe care chiar îl supraveghease când era adolescent, la cererea 
tatălui său, profitând și ea. li propusese să se instaleze în 
locuința lui Sabi, cu sarcina să o întreţină, să cultive grădina și 
să hrănească porumbeii. 

— In schimb, îi zisese ea, îţi voi satisface toate nevoile. Vei 
primi hrana de care ai nevoie, haine, și îţi voi da și aur ca să-ți 
poţi cumpăra ce-ţi place. 

— Henutsen, îi răspunsese Inkaf, ești într-adevăr o femeie 
extraordinară! Și te admir pentru că, deși ai devenit soție 
regală, asta nu te-a făcut încrezută. Accept cu bucurie și 
recunoștință să devin servitorul tău. Dar nu mi-ai spus că îmi vei 
satisface toate dorinţele? 

— Am spus, confirmase ea. 


— În acest caz, probabil că vei veni deseori în această casă, 
care pare să-ţi placă fără să știu de ce, pentru că ai cumpărat-o? 

— Bineînţeles, și de aceea ţin să o întreţii și să fie totdeauna 
curată și plină de flori. 

— N-ai băgat de seamă că la vârsta mea nu mi-am luat soție? 

— Asta, după câte mi s-a părut, pentru că ești un petrecăreț 
înrăit și vrei să fii liber să faci „case de bere” când îţi vine 
cheful. 

— Este adevărat că nu mi-ar fi plăcut să-mi iau o soţie care ar 
fi ţinut socotelile casei, mi-ar fi impus să stau lângă ea după ce 
m-aș fi întors de la munca zilnică și mi-ar fi interzis să mă duc să 
mă distrez cu prietenii. Dar, dacă vrei să devii prietena mea, mi- 
ai satisface cu adevărat toate nevoile și mi-ai domoli ardoarea 
cu care te doresc de mulţi ani, de când am devenit conștient de 
frumuseţea ta și de slăbiciunea pe care o aveam pentru tine. 

— Inkaf, îi răspunsese Henutsen, fără să se supere, vreau să 
fiu și de acum înainte prietena ta, dar numai cum am fost și 
până acum. Am în inima mea multă prietenie pentru tine, dar 
asta nu înseamnă că sunt îndrăgostită de tine. 

Inkaf înţelesese că ar fi fost zadarnic să insiste, cel puţin 
deocamdată. Își zise că avusese răbdare destui ani ca să mai 
aștepte câteva luni, poate chiar un an. Era deja mulţumit că 
putuse să-și mărturisească dragostea tainică. 

Astfel, Henutsen îl dusese pe Djedefhor în această locuinţă și 
i-l prezentase pe noul ei locatar. Luaseră hotărârea ca Inkaf să 
joace rolul tatălui, și Henutsen pe cel al mamei. 

— In felul acesta, conchise Henutsen, o vei putea aduce și în 
casa părinţilor tăi, ca să-i creezi cu adevărat iluzia că ești fiul 
unor oameni modești. 

— iți mulțumesc, Henutsen, răspunse el, acceptând 
propunerea, dar, dacă ar fi ușor pentru Inkaf să se dea drept 
tatăl meu, având în vedere felul în care arată, pentru tine ar fi 
însă mai greu, căci arăţi mai curând ca o soră. 

— Totuși, aș putea să fiu cu ușurință mama ta și mă și simt 
puţin mama ta, răspunse ea, măgulită de acest compliment 
direct. Nu uita că, atunci când te-ai născut, eu te-am luat în 
braţe și te-am arătat tatălui tău. În privinţa meseriei tatălui tău 
adoptiv, ai putea spune că e grădinar la reședința reginelor și că 
mama ta e servitoare tot acolo. 


Astfel, Djedefhor făcuse rost de o familie ca să poată ţine 
piept oricărei eventualităţi, în măsura în care ar fi reușit să o 
seducă pe fată, căreia nu-i știa nici măcar numele. 

Când se prezentă la paznicii templului sub numele de Hori, 
care era și frumosul său prenume, Sebekni se grăbi să-i vină în 
întâmpinare și îi spuse portarului să plece, cel care îi anunţase 
vizita și îl însoţise pe tânăr. 

— Stăpâne, îi zise el, fii binevenit în școala mea. Maiestatea 
Sa l-a chemat în fața sa pe servitorul ei și l-a înștiințat despre 
vizita ta. 

— Bine, Sebekni, dar ai grijă să nu te porţi cu mine cum ai 
face cu fiul regelui, nu-mi spune niciodată stăpâne, cum ai făcut 
adineauri. Pentru toţi de-aici trebuie să fiu un simplu tânăr, fiul 
unui grădinar și al unei servitoare. Nu știu ce ţi-a spus tatăl 
meu... 

— Maiestatea Sa s-a mulțumit să-mi aducă la cunoștință că 
unul dintre fiii săi se va prezenta la mine sub numele de Hori. Că 
trebuie să-l primesc în școala mea, ca să se perfecționeze în 
arta dansului și a cântatului la lăută. Dar Maiestatea Sa nu mi-a 
spus de ce unul dintre fiii regali îmi face onoarea să studieze în 
școala mea artele pe care le predau, și aceasta în mare secret, 
când i-ar fi fost ușor să cheme la reședința sa pe cei mai buni 
maeștri din întreg regatul. 

— Pentru că mi s-a părut că ești cel mai bun dintre toți 
maeștrii din Memfis, îi răspunse Djedefhor. Dar nu-ţi ascund că 
și pentru faptul că ai printre elevele tale o dansatoare de o 
frumusețe excepţională de care m-am îndrăgostit văzând-o cu 
câteva zile în urmă, la jubileul regelui. Se pare că în școala ta se 
formează fetele care au dansat în fața Maiestăţii Sale pe marea 
esplanadă a Luminoasei și că acum continuă să exerseze sub 
supravegherea ta. 

— N-ai fost înșelat. Și presupun că nu dorești ca această fată 
să știe cine ești? 

— Ai înţeles. Vreau să par pentru ea un simplu tânăr dornic să 
devină dansator și muzicant în templul lui Isis. De aceea trebuie 
să te porți cu mine la fel cum te porţi cu ceilalţi elevi și ca 
numele meu să fie simplu- Hori. 

— Dar știi cum se numește această fată? 

— Nu știu nimic despre ea. Nici numele, nici cine e, nici cine e 
familia ei. Dar, dacă se numără printre dansatoarele tale, va 


trebui să fac cunoștință cu ea și să o seduc. Ai putea să-mi spui 
dacă aceste fete locuiesc aici sau la părinţii lor? 

— Unele dintre ele, cele mai multe fete de ţărani săraci sau 
aduse din provincii îndepărtate, locuiesc aici, pe cheltuiala 
Maiestăţii Sale, care le dăruiește o dotă. Căci cele care execută 
îndeosebi dansurile acrobatice nu pot exercita mulţi ani această 
meserie. Pentru asta ai nevoie de întreaga vigoare și supleţe a 
tinereţii. Rareori se întâmplă ca, după douăzeci de ani, cel mult 
după douăzeci și cinci, să mai poată dansa în acest fel. lar cele 
care execută dansurile acrobatice cu acele sărituri periculoase 
se opresc imediat după ce au împlinit douăzeci de ani, căci cea 
mai mică ezitare poate să le fie fatală. Le iau în școala mea de 
copile, de la cinci-șase ani, și pot să danseze pentru zei șase- 
șapte ani mai târziu, căci e nevoie de tot acest timp pentru 
formarea unei bune dansatoare. După douăzeci de ani, execută 
doar dansuri simple, precum cele care formau un cerc, cântând 
în jurul micilor acrobate. Totuși, cele mai multe dintre ele își 
găsesc atunci un soţ și renunţă la meserie ca să se ocupe de 
familie. 

— Unele trăiesc la părinţii lor? 

— Câteva. E vorba de fete de scribi sau de dregători 
importanţi, care au case mari la Memfis sau în împrejurimi. Căci 
este o mare fericire și onoare pentru o familie să aibă o fată 
aleasă să devină dansatoarea zeului într-un templu, și mai ales 
în templul lui Isis. Aici sunt primite cele mai bune, cele care vor 
apărea în faţa Maiestăţii Sale. În privinţa fetelor celor bogaţi, 
taţii știu că vor fi onoraţi cu titlul de Prieten unic al regelui, dacă 
nu sunt deja; iar cele sărace, pe lângă faptul că nu mai trebuie 
să fie întreţinute de familie, primesc și bunuri din partea regelui 
și au siguranţa că vor primi apoi o dotă care le va permite o 
căsătorie convenabilă, cel puţin cu un scrib de ţară. 

Djedefhor se prezentase ca un egiptean simplu, cu picioarele 
goale, cu o bucată de pânză legată în jurul șoldurilor, având 
drept bagaj o ploscă din lemn, legată de un baston ţinut pe 
umăr, și sandalele din papirus legate cu un șiret și atârnate de 
gât. De aceea, când intră în curtea cea mare unde dansatoarele 
executau exerciţiile zilnice, nimeni nu-i acordă o atenție 
deosebită. 

Egiptenii socotiseră dintotdeauna că dansul era o activitate, 
înainte de orice, feminină, concepţie pe care o vor păstra de-a 


lungul întregii lor civilizaţii. Atât în templele pentru ceremoniile 
religioase și funerare, cât și în viaţa civilă, cu ocazia banchetelor 
sau în taverne, dansurile erau executate de femei sau, mai 
exact, de fete. Considerau că doar femeile, în floarea tinereţii, 
puteau executa cu graţie mișcările dansului și că doar curbele 
elegante ale corpului lor puteau să procure plăcere ochilor 
spectatorilor, începând cu zeii, cărora le era consacrată 
majoritatea dansurilor. Cântecele și muzica erau și ele cu 
precădere executate tot de femei. Bărbaţii mânuiau harpele 
mari, uneori lăuta sau bastoanele, care erau lovite în cadență 
pentru acompanierea unor salturi și a câtorva dansuri cu ocazia 
sărbătorilor populare, precum cele prilejuite de strângerea 
recoltelor, cu ocazia transportării unor statui regale și, mai rar, 
acompaniind salturile femeilor, cu ocazia câtorva ceremonii 
religioase. De aceea Djedefhor nu se miră că cei mai mulţi 
dintre elevii lui Sebekni erau fete. 

Maestrul bătu din palme ca să ceară o clipă de atenţie. După 
ce muzicantele se opriră din cântat, și dansatoarele rămaseră 
pe loc, îl prezentă pe Djedefhor: 

— Hori, zise el, vine printre noi ca să se perfecționeze în arta 
muzicii și a cântecului. În numele lui Isis, vă cer să-l primiţi cu 
bucurie! 

Fetele bătură din palme, în timp ce băieţii se apropiară de 
tânăr să-l salute, cu mâinile pe genunchi. În timp ce răspundea 
la salut, Djedefhor o căuta cu privirea pe cea care îl adusese în 
acel loc și în acel mediu nou pentru el, căci nu cunoscuse până 
atunci decât Casa Vieţii din temple și reședințele regale. Dar 
rămase decepţționat, căci fata căutată de el nu se afla printre 
dansatoare. 

Apoi îl urmă pe Sebekni până la cămăruța unde avea să 
locuiască. 

— Sebekni, întrebă el, așezându-și pe patul din trestie și 
papirus plosca și sandalele, le-am văzut în curte pe toate fetele 
înscrise la școala ta? 

— Lipsește doar una singură. 

Răspunsul trezi speranța lui Djedefhor. 

— Una singură, zici? Dacă dansatoarele care au participat la 
sărbătoarea jubileului Maiestăţii Sale sunt toate de la școala ta, 
nu poate fi decât ea. 

— Desigur, căci toate sunt elevele mele. 


— Spune-mi atunci cine e? 

— O cheamă Persenti. Tatăl ei lucrează într-un atelier de 
ebenist din Memfis și mama, în atelierele de filatură, aflate 
cândva pe lângă templul lui Ptah, dar care acum sunt conduse 
direct de prima soţie regală, Meritites. Dar de departe, căci 
regina le vizitează foarte rar, atunci când dă comenzi pentru 
propria sa casă sau pentru familiile copiilor regali. 

— Dacă înțeleg bine, face parte dintr-o onorabilă familie de 
artizani, nu de ţărani, care stau cu picioarele în pământ, 
conchise Djedefhor. 

— Stăpâne, poţi să fii sigur că, dacă este persoana care ţi-a 
atras atenţia, este demnă de tine. Căci nu numai că este o 
dansatoare excelentă, probabil una dintre cele mai bune care au 
trecut prin școala mea, dar, ca toate fetele instruite de mine, a 
învățat și să scrie, și să citească. Cunoaște multe poeme și 
vorbe înțelepte, precum și textele divine care trebuie recitate și 
cântate în temple. Se exprimă ca o fată de nobil și învaţă 
repede, cu perseverenţă. De altfel, trebuie să ai în suflet o mare 
dorință de a realiza lucruri frumoase ca să reușești să-ți 
stăpânești astfel corpul în executarea dansurilor și a acrobaţiilor 
care le însoțesc. 

— Sebekni, acest elogiu mă face și mai nerăbdător să o 
întâlnesc, și să dea zeii să fie ea! 

— Stăpâne, nu poate fi altfel, pentru că se afla printre 
celelalte fete la acea sărbătoare frumoasă, ca o floare de lotus 
printre florile lacurilor. S-a remarcat mai mult ca niciodată prin 
cutezanţa săriturilor și graţia pașilor, astfel încât trebuie să-ţi 
mărturisesc că nu ești singurul care a remarcat-o. Au mai venit 
câteva persoane la mine să mă întrebe de ea. 

— Ce-mi spui? zise Djedefhor. Au întrebat de ea alţi bărbaţi? Îi 
cunoști? 

— Nu cunosc pe niciunul, stăpâne, pentru că au venit la mine 
doar mesagerii, servitorii unor persoane importante care nu au 
vrut să-și dea numele în vileag. 

— S-a întâlnit cu ei? 

— Nu, pentru că a plecat a doua zi după sărbătoare la 
căpătâiul mamei sale, care, după spusele ei, e bolnavă. 

— Dar ce le-ai răspuns? 

— Ce ţi-am spus și ţie, pentru că nu aveam niciun motiv să le 
ascund ceva despre această fată. Totuși, pot să te asigur că nu 


le-am spus unde stau părinţii ei, pentru că nici eu nu știu. Află 
că această fată este foarte discretă. Mi-a fost adusă, în urmă cu 
vreo zece ani, de un servitor al reginei Hetep-heres. Atunci 
regina conducea filaturile templului lui Ptah; abia după plecarea 
sa în Amenti i-a luat locul fiica ei. 

— Adică mama mea, zise prinţul. 

— Intocmai, stăpâne. Având în vedere recomandarea, am 
primit copila fără să întreb nimic. Am înţeles atunci că mama ei 
era încă necăsătorită. Abia mai târziu l-a luat pe bărbatul cu 
care trăiește acum, fără să știu dacă este sau nu tatăl fetei. 
Copila avea pe-atunci vreo patru ani și a locuit în școala mea. 
Mama ei venea deseori s-o vadă, dar nu a început să o ia cu ea, 
pentru câteva ore sau câteva zile, decât după ce s-a căsătorit și 
a avut, probabil, o casă prezentabilă. Presupun că mai înainte 
trăia la tatăl ei sau în locuinţele atelierelor, motiv pentru care nu 
putea să-și ţină copilul lângă ea. Am putut s-o formez astfel pe 
această mică Persenti și să fac din ea o dansatoare excelentă și 
pentru faptul că am educat-o de foarte mică. 

— Tot ce-mi spui, Sebekni, mi-o face și mai dragă și stărui în 
dorința mea de a o întâlni. Păcat că nu știi unde locuiește, altfel 
m-aș fi dus la ea. 

— Cred, stăpâne, că ar fi o stângăcie. E mai bine, deoarece 
vrei să păstrezi secretul adevăratei tale identități, să creadă că 
ești unul dintre noii mei elevi. O cunosc bine. E mândră, timidă, 
dar și pasionată. Mă îndoiesc că ar putea acorda atenţie unui 
bărbat care i s-ar adresa direct, care s-ar arăta insistent. Trebuie 
procedat cu grijă și cu o mare politete, căci, deși de origine 
modestă, este totuși demnă și rezervată. 

Amabilitatea prinţului, caracterul său deschis și afabil l-au 
făcut să câștige simpatia elevilor lui Sebekni, fete și băieţi, care 
l-au considerat curând unul de-al lor. lar el se arăta un elev 
conştiincios și înzestrat și, datorită cunoștințelor sale în arta 
muzicii și a dansului, reușea să fie la înălțime printre ceilalţi 
elevi. Djedefhor se strădui, în toate aceste zile, să nu 
părăsească incinta templului și să locuiască în cămăruţa lui. 
Totuși, în fiecare dimineaţă, aștepta apariţia celei pentru care 
juca acest rol amuzant, fără ca aleasa lui să-și facă apariţia. Au 
trecut astfel zece zile și, în cele din urmă, ar fi plecat în căutarea 
acestei Persenti, dacă un mesager nu i-ar fi adus lui Sebekni o 
misivă din partea fetei, în care îi dădea vești despre sănătatea 


ei și îl anunţa că, mama ei fiind în continuare suferindă, trebuia 
să-și întârzie întoarcerea la școală. 

— Cum! exclamă enervat Djedefhor, după ce maestrul îi 
spusese vestea. Fata asta e medic de se simte obligată să stea 
atât de mult timp la căpătâiul mamei sale? Bolnava n-are un soț 
care să vegheze asupra ei? 

— Stăpâne, îi răspunse Sebekni, nu pot să-ţi spun nimic nou. 
Probabil că este prea legată de mama ei, care probabil că este 
foarte bolnavă. Acum trebuie să-ţi aduc la cunoștință că trimisul 
unei persoane cu siguranţă foarte sus-puse a venit de mai multe 
ori să-mi ceară vești despre Persenti. Spune că trebuie să-i dea 
un mesaj important din partea stăpânului său. Mă tem că e unul 
dintre acei înalți funcţionari care a văzut-o la Heb Sed și care se 
încăpățânează să nu-i dea pace. Este clar că nu știe unde 
locuiește, altfel n-ar fi trimis aici un mesager ca să afle vești 
despre ea. 

Această informaţie îl neliniști pe Djedefhor, care descoperea 
un rival tenace și nepoftit. Dar se liniștea zicându-și că, oricât de 
apropiat ar fi putut fi de marele palat, nu putea să fie ca el, fiul 
regelui. 

Două dintre primele calităţi ale înţeleptului, învăţate de 
Djedefhor în templul de la Heliopolis, erau statornicia și 
răbdarea. Îşi impuse, așadar, aceste virtuţi în timpul primei luni 
petrecute în școala lui Sebekni, și ele se dovediră profitabile, 
căci, într-o dimineaţă, Persenti își făcu apariţia printre colegele 
ei. lar Djedefhor se simţi uluit, fascinat de farmecul infinit al 
adolescentei și, după propria sa expresie, „harponat” ca un 
hipopotam al lui Seth atacat de un abil servitor al lui Horus. 
Sebekni îl prezentă ca pe un nou elev talentat și silitor. El o 
salută, cu mâinile pe genunchi, iar ea îi răspunse cu un zâmbet, 
urându-i bun-venit. Intreaga sa înţelepciune se topi în fața unui 
zâmbet atât de grațios și nu se mai gândi decât la ea. Dar ea nu 
părea că îi acordă o atenţie deosebită. Işi punea întreaga 
pasiune în antrenament, dând dovadă de un curaj și de o 
abilitate care o scoteau în evidenţă. Nu putea să-i vorbească 
decât în pauze și în timpul meselor comune. Dar atunci îi avea 
în jur pe toţi colegii lor, astfel încât nu voia să-și dezvăluie 
sentimentele, dacă ar fi îndrăznit s-o facă. În prezenţa ei, se 
simțea slab, ciudat de timid, asemenea unui tinerel, deși era cu 
mult mai mare decât Persenti. 


Fata se întorsese de câteva zile când, în momentul prânzului, 
când soarele era la zenit, un servitor veni și îi spuse lui Sebekni 
că un bărbat venise să afle vești despre Persenti și dorea să-i 
înmâneze un mesaj din partea stăpânului său. În sală se făcu 
tăcere, și Sebekni o întrebă pe fată dacă dorea să se arate 
vizitatorului. Ea îi răspunse însă pe un ton ferm, vădit agasată: 

— Nu vreau! Să plece! Te rog, maestre, alungă-l, spune-i că 
nu sunt aici... sau că nu vreau să văd pe nimeni. 

— Va fi precum dorești, răspunse Sebekni, ridicându-se. 

Se întoarse după un moment, aducând un sul pe care i-l dădu 
lui Persenti. 

— Acest servitor, îi zise el, vine, cu siguranță, de la marele 
palat, dar n-am putut afla cine este stăpânul lui. A insistat să te 
vadă, dar i-am spus că refuzi. Atunci, m-a rugat să-ţi înmânez 
acest papirus. 

Tânăra luă sulul și, fără să-l desfacă, îl mototoli și îl aruncă 
departe de ea, în praful curții din vecinătate. Căci masa era 
servită la umbra unui portic ce mărginea curtea. Elevii începură 
din nou să discute între ei, fără ca cineva să fie preocupat de 
acel mesaj. Dar Djedefhor, în timp ce mânca, trăgea cu ochiul ca 
papirusul să nu fie luat de cineva. După masă, urma siesta. În 
anotimpul căldurilor, la mijlocul căruia se aflau, în primele ore 
ale după-amiezei, cele mai fierbinţi, elevii se retrăgeau, fiecare, 
în cămăruţa lui ca să se odihnească, exerciţiile fiind reluate mai 
târziu, când soarele scăpăta la orizont. 

Djedefhor aşteptă ca toți să plece, să poată lua de jos, discret, 
acel papirus și să-l ducă în camera lui, unde se grăbi să-l 
desfacă. Citi mesajul, redactat în scrierea cursivă folosită pentru 
textele manuscriselor: 


„Din ziua în care te-am zărit în strălucirea frumuseții 
tale, inima mea iți aparține. Nu mai fugi de mine! 
Dorinţa mea va fi mai puternică decât temerile tale și 
zadarnic încerci să scapi de mine. Eşti o gazelă a 
deșertului, dar eu sunt leul dominator. Fii a mea și vei 
avea doar fericire și onoruri!" 


Textul, care conţinea declaraţii de dragoste și ameninţări, nu 
era semnat. Se întrebă cine putuse să trimită o astfel de 
declarație ciudată. Cu siguranţă că o persoană sus-pusă. Tânăr 


sau bătrân? În orice caz, era un scrib abil, căci scrierea era 
fermă și nu putu să descopere nici cea mai mică greșeală. Işi 
zise că, datorită acelei misive, dacă o încredința tatălui său, ar fi 
putut afla cine era misteriosul semnatar. Se ridicase brusc, 
vrând să pună imediat în practică hotărârea de a se duce la 
marele palat, când Persenti în persoană intră în încăpere și, fără 
să-i lase timp să se mire, îi zise: 

— Dă-mi ce-mi este destinat. De ce ai luat biletul aruncat de 
mine? 

El rămase un moment tăcut, rușinat că fusese surprins. 

— lartă-mă, Persenti, răspunse el în cele din urmă. Dar vreau 
să-ți spun că mi-ai apărut ca Hathor în toată strălucirea 
frumuseții sale atunci când dansează pentru Horus. Știu că nu 
sunt nimic pentru tine, că mă disprețuiești, pentru că sunt doar 
un elev sărac, fiu de grădinar și de servitoare, dar nu mă poți 
împiedica să te iubesc. 

Ea îl privi cu ochi mari, vădit surprinsă, și rămase fără glas, cu 
buzele întredeschise, ceea ce o făcu și mai încântătoare. 
Djedefhor continuă: A 

— Am citit ce-ţi scrie acest hipopotam. Indrăznește să te 
amenințe și în același timp încearcă să te seducă. Nu știu cine 
este acest om, dar îl urăsc deja și aș vrea să-l arunc la crocodilii 
crescuţi de oamenii din Shedet în lacul lor. 

Aceste cuvinte, rostite cu o naivitate deliberată, o făcură pe 
fată să zâmbească. 

— Află, Hori, zise ea, că nu te-aș împiedica, întrucât bănuiesc 
cine este cel care îmi scrie. E un pisălog pe care îl urăsc. A venit 
la mine, m-a agasat mult timp, astfel încât m-am refugiat la 
mama mea ca să scap de insistența lui. Acesta este adevăratul 
motiv pentru care am lipsit de la școală. În felul acesta, n-a știut 
unde să mă găsească și mi-a dat pace. Dar uite că, nici n-am 
venit bine, că și-a și trimis mesagerul să mă hărțuiască. 

— Spune-mi numele acestui om și am să te scap de el, îi zise 
el cu o mare convingere. 

— Nu, n-am să-ţi spun, pentru că nu-i treaba ta. E un personaj 
important al acestei ţări, un om puternic căruia tu nu-i poţi face 
nimic. Dar sunt destul de mare ca să mă apăr. Acum, dă-mi 
înapoi papirusul, pentru că nu vreau să mai afle și alţii. Vreau 
să-l rup. 


În sinea lui, Djedefhor era mulţumit să afle că, deși curtată de 
un personaj important al regatului, fata nu era deloc 
impresionată și asta nu-i forţa deloc sentimentele. Îi păru bine 
că se prezentase în faţa ei ca un băiat sărac, pentru că 
personajele importante păreau că o sperie. li întinse papirusul, 
iar ea îl luă și, fără să-l citească, îl rupse în bucățele mici, ceea 
ce îl bucură și mai mult pe Djedefhor, care se temea că vrea să-l 
citească și să răspundă. Apoi, fără să mai rostească vreun 
cuvânt, Persenti îi întoarse spatele și plecă. 


e CAPITOLUL XXXII e 


Djedefhor se temuse un moment că mărturisirea dragostei lui 
o va face pe Persenti să-i întoarcă spatele, să se poarte cu 
răceală față de el. Dar descoperi cu încântare că nu era așa. 
Continua să se poarte cu el ca și înainte. Totuși, nu părea că 
răspunde dragostei sale și avu înțelepciunea să nu o sâcâie cu 
insistenţele lui și să nu se ţină după ea cum se ţine musca după 
o junincă. Se convinse că se gândea doar la arta ei, în care 
excela, și că trebuia să fie îmblânzită ca un animal tânăr, 
sălbatic și independent. De aceea luă hotărârea să se înarmeze 
cu răbdare, ca să o cucerească pe neștiute, să o seducă, 
folosind pentru asta tot timpul necesar. Posibilitatea de care se 
bucura de a o vedea zilnic, de a executa arta dansului alături de 
ea, de a lua masa alături de ea, de a i se adresa în orice 
moment, fără să abuzeze, totuși, de acest privilegiu, îi conferea 
avantaje incontestabile și îi permitea să se folosească de orice 
ocazie ca să se distingă în ochii ei. 

Ea însăși păru recunoscătoare că nu o sâcâia cu dorinţa lui, că 
se comporta ca un coleg, ca un prieten, chiar ca un protector, 
prin faptul că era mai mare decât ea, nu ca un amorez respins. 
Astfel reuși el, pe neștiute, să pătrundă în intimitatea ei, să 
devină unul dintre colegii preferați. Când trebuia să i se dea un 
partener masculin pentru un exercițiu de dans, ceea ce se 
întâmpla mult prea rar după părerea lui, ea îl alegea totdeauna 
pe el. Atunci trăia momentele cele mai fericite. Căci, exerciţiile 
având loc într-o stare de nuditate aproape totală, se bucura de 
plăcerea intensă de a o lua de mijloc, de a o face să se rotească, 


de a o primi în braţele lui, când făcea o săritură periculoasă, 
uneori atât de îndrăzneață, încât nu cădea în picioare, ci pe 
mâini. Cu o perfectă stăpânire de sine, el nu cuteza niciodată să 
facă un gest deplasat, nu profita niciodată de acest avantaj ca 
să treacă dincolo de ce permitea exercițiul însuși. 

Mesagerul pretendentului misterios mai veni de două ori, 
solicitând o întrevedere cu Persenti, dar ea îl respinse de fiecare 
dată, spre marea bucurie a lui Djedefhor. Apoi îndrăgostitul 
tenace păru că se săturase de încercările lui pașnice lipsite de 
succes și se hotărâse să folosească metode mai categorice, 
dacă nu mai eficace. Era pe la sfârșitul anotimpului căldurilor, în 
acea perioadă de lâncezeală, când fiecare aștepta cu nerăbdare 
creșterea apelor Nilului care, ieșind din matcă, aduceau rodnicie 
pământului însetat. În acele zile, elevii lui Sebekni își începeau 
exercițiile dimineaţa foarte devreme și făceau o pauză lungă în 
cursul orelor fierbinţi ale zilei. O parte dintre aceste momente 
când, chiar și la umbra curților interioare, era dificil să se 
execute exerciţii ce presupuneau mult efort, era consacrată 
studiului scrierilor celor din vechime și muzicii. Dar orele care 
urmau imediat meselor erau hărăzite odihnei, când, în funcţie 
de dispoziţia și energia fiecăruia, elevii fie dormeau - ceea ce se 
întâmpla în majoritatea cazurilor -, fie citeau sau jucau jocuri de 
societate. 

Djedefhor se retrăsese în cămăruţa lui, unde era mai răcoare, 
și visa, întins pe pat. Se întreba dacă nu se deda unor impulsuri 
frivole consacrând atât de mult timp unor exerciţii de dans și 
cântatului la lăută, când trebuia să primească iniţierea de la 
Abydos și pe cea de la Denderah. Apoi oftă, zicându-și că artele 
pe care le practica ţineau de perfecțiunea spiritului și nu erau 
deloc inutile. lar dacă Hathor aprinsese flacăra iubirii în inima 
lui, nu trebuia să se sustragă hotărârilor zeiței. Și era convins că 
nu ar fi putut suporta să nu o mai vadă pe Persenti. 

Deodată răsunară strigăte. Nimeni nu ţipa în incinta templului 
lui Isis, unde se cunoștea valoarea tăcerii și unde nu trebuia să 
se audă decât sunetele armonioase ale vocilor care cântau 
imnuri adresate zeiţei sau acordurile instrumentelor muzicale. 
Se năpusti afară din încăpere auzind glasul lui Persenti. Zări doi 
bărbaţi care încercau să o tragă după ei pe fată, iar ea se zbătea 
strigând. Djedefhor se repezi la ei ca vântul fierbinte al 
deșertului. Era robust și antrenat la luptă, la curse și la toate 


acele exerciţii impuse, în general, fiilor regali în templele unde 
erau educați. Răpitorii abia avură timp să-l vadă, că tânărul sări 
deja la ei, îl răsturnă pe unul cu forţa elanului, îl izbi cu capul, 
apoi îl lovi cu pumnii și picioarele pe celălalt adversar, care îi 
dăduse drumul lui Persenti ca să facă faţă acelui atac 
neașteptat. Când, atrași de strigătele și zgomotele luptei, 
Sebekni apăru în același timp cu ceilalți câţiva băieți din școală, 
cei doi bărbaţi, viguros agresaţi de Djedefhor, o luară la fugă. 
Persenti se aruncă în braţele salvatorului ei, copleșindu-l cu 
mulțumiri și laude. 

— Zău, Hori, ești puternic și curajos. Dacă nu erai tu, acei 
crocodili ar fi reușit să mă răpească, zise ea pe un ton admirativ. 

— Trebuie să aflăm cine i-a trimis pe acești oameni să te 
răpească, zise Sebekni. Până atunci, mă duc să mă plâng 
paznicilor porţilor templului, care i-a lăsat să intre. 

Djedefhor era în sinea lui recunoscător acelor răpitori 
misterioși, care îi dăduseră o ocazie nesperată ca să crească în 
ochii celei pe care iubea. Se temea totuși să nu fie răpită de acel 
pretendent prea întreprinzător în cazul în care el ar lipsi sau ea 
ar părăsi templul. Deoarece nu se îndoia că era un apropiat al 
marelui palat, se hotărî să părăsească templul, de unde nu mai 
jeșise de la sosire, ca să meargă la tatăl său și să-i ceară să 
poruncească o anchetă ca să fie găsit vinovatul și însăși 
Maiestatea Sa să-i bage minţile în cap. 

Pretextând o vizită la părinţii lui, ceea ce chiar era adevărat, 
porni spre marele palat, la începutul primei după-amiezi din luna 
inundației. Ajunse curând la palat, care se afla destul de 
aproape. Recunoscut de gărzi, acestea îl lăsară să treacă și 
ajunse astfel până la porţile reședinței regale, unde se afla 
bătrânul Khenu, încă viguros și activ, în ciuda celor șaptezeci și 
doi de ani. 

— Khenu, îi zise Djedefhor, strângându-l în braţe, n-aș putea 
avea altă rugăminte către zeu decât să mă păstreze la fel de 
înfloritor ca tine la vârsta ta. 

— Stăpâne, răspunse Khenu, nu știu încă dacă e bine să 
trăieşti atât de mult, căci am pierdut-o pe draga mea Niteti și 
știu că, în ziua în care Maiestatea Sa ne va părăsi, dacă mai sunt 
în această lume, voi pleca împreună cu ea, căci Keops este ca 
fiul meu. 


— Atunci, să dea zeul ca tata să trăiască încă mult timp de 
aici înainte și la fel și tu! Am venit la rege. Poate Maiestatea Sa 
să mă primească? 

— Ştii foarte bine că ești fiul lui preferat, cel în care își pune 
speranţele sufletului. Ba ești chiar singurul pe care îl primește în 
grădină în orice moment, căci mare plăcere îi fac prezenţa și 
cuvintele tale! 

După ce vorbi astfel, Khenu îl duse pe prinţ în grădina 
secretă, unde Keops moţăia la umbra palmierilor. 

— Sunt fericit să te văd, fiule! zise Keops, deschizând ochii 
când Djedefhor se apropie împreună cu credinciosul său 
servitor. Vino, stai jos! Bietul tău tată se simte din ce în ce mai 
slăbit. Nu înțeleg, dar, de la jubileu, de când ar fi trebuit să 
beneficiez de o nouă tinerețe, de o revenire a vigorii, simt un 
efect contrar. 

— Cred, tată, răspunse Djedefhor, așezându-se pe scaunul 
arătat de rege, că Maiestatea Ta suferă de această căldură 
apăsătoare, atât de epuizantă. Chiar și corpurile noastre tinere 
simt oboseala. 

— Nu, nu, nu-mi fac iluzii. Nu cred că sunt încă bătrân, totuși 
simt cum îmi slăbește inima în piept. Dar n-am să-ţi vorbesc 
despre sănătatea mea. Mai bine vorbește tu, spune-mi dacă ai 
găsit o viitoare soţie demnă de tine. 

— Nu încape nicio îndoială că e demnă de mine. Dar încă nu 
știu dacă va dori să-mi fie soţie. 

— Ce tot spui? Încă n-ai sedus-o și n-ai culcat-o în patul tău, 
după aproape patru luni de când ești la școala de dans? 

— Nu-i o fată ușuratică și, prin urmare, nu se dăruiește 
primului venit. E fecioară, firește, și nu pot să știu dacă inima ei 
m-a ales să fiu cel în casa căruia ar dori să intre. 

— E bine, e mai bine așa. 

— Am venit în fața Maiestăţii Tale ca să mă plâng. 

— Ai a te plânge de Sebekni? 

— Nu, e un om discret și credincios, pe lângă faptul că e un 
excelent profesor de dans și de muzică. Vreau ca Maiestatea Ta 
să știe că un bărbat puternic, probabil un curtean, un om 
apropiat de Maiestatea Ta, încearcă prin toate mijloacele să o 
seducă pe cea pe care o iubesc, pe acea fată nevinovată pe 
nume Persenti. O hărțuiește întruna, îi trimite servitori cu bilete, 
pe care ea se grăbeşte să le rupă, dar o persecută mai departe. 


Și iată că ieri a trimis doi dintre oamenii lui ca s-o răpească și s- 
o scoată din templul lui Isis, ca s-o ducă în locuinţa lui și s-o 
supună dorințelor sale, în pofida împotrivirii fetei. Intervenţia 
mea i-a pus pe fugă pe cei doi răpitori, dar mi-e teamă că, în 
urma acestui eșec, acest om impulsiv va trimite și mai mulți 
servitori, pe care nu-i voi mai putea împiedica să o răpească pe 
fată, împotriva oricărei dreptăţi. 

— Ce ceri de la Maiestatea Mea? întrebă atunci regele. 

— Să numești o persoană care să cerceteze cine este hoțul de 
femei, să-l găsească și să-l aducă în faţa Maiestăţii Tale, ca să-i 
ceri să-i dea pace lui Persenti, care este clar că îl urăște. 

— Se va face precum ai cerut Maiestăţii Mele, fiule. Vom găsi 
acest om și îl vom face să renunţe. Nu-ţi face griji în privinţa 
asta. Dar această pasiune care îţi ocupă gândurile te-a făcut să 
uiţi că trebuia să-l aduci la Maiestatea Mea pe Djedi, acel 
înţelept despre care mi-ai spus atâtea lucruri frumoase, cel care 
trăiește lângă Hermopolis. 

— Este adevărat, tată, că am fost neglijent în privinţa asta și îi 
cer iertare Maiestăţii Tale. Mâine voi lua o ambarcaţiune ușoară 
și voi pleca după el. 

— Nu, îţi dau voie să amâni această călătorie după inundație. 
Acum, gândește-te la tine, nu te depărta de cea care îţi e dragă. 
Nu se știe niciodată, ar putea să-ţi scape dacă lipsești prea mult 
timp. 

Părăsind marele palat, Djedefhor luă o barcă pentru a ajunge 
la Memfis, unde voia să le salute pe mama sa și pe Henutsen. 
Deși nu avea prea multe lucruri să-i spună lui Meritites, se duse 
mai întâi la ea. O găsi împreună cu fiica ei, Meresankh, și cu 
nora sa, Hetep-heres, care, zilnic, i-o aducea pe micuța Meret, 
îndrăgită de Meritites. 

— După mine și mătușa ta Meresankh, îi zicea ea, tu ai 
sângele divin, tu ești singura care poate legitima un prinţ care 
vrea să urce pe tronul lui Horus. Tepi, ai mare grijă de această 
copilă, ea este viitorul dinastiei noastre. 

Lucru de care tânăra mamă era conștientă, dar își iubea fiica 
din cu totul alt motiv, pur și simplu pentru că era carne din 
carnea ei, și nașterea copilei o apropiase și mai mult de Kawab 
și făcuse să-l îndrăgească și mai mult. Un sentiment pe care nu-l 
ascundea și care o mulţumise tare mult pe Meritites. 


— Nu mă îndoiesc, îi spunea ea nurorii sale, băiatul meu, 
Kawab, va urca într-o zi pe tronul celor Două Regate, iar tu, 
draga mea, vei deveni Mare Soţie Regală, vei domni cu el 
asupra acestei ţări frumoase. 

— Poate, răspundea ea, oftând. Dar ce-aș avea mai mult 
decât acum? Nu ești tu însăţi fiica zeului, cea care îi vede pe 
Horus și pe Seth, și totuși ce avantaj ai față de oricare altă soție 
a unui înalt demnitar al acestei țări, în afara faptului că ești 
respectată mai mult decât oricine altcineva? Dar nu mai mult 
decât celelalte soții ale regelui, tatăl meu, nu mai mult decât 
Henutsen sau decât mama mea, Nubet. Eu vreau să păstrez 
dragostea soțului meu și ca el, contrar stăpânului nostru, să nu- 
și mai ia alte soții, să fie doar al meu. Am vazut foarte bine că 
tata nu a făcut-o fericită pe niciuna dintre soțiile sale, dorind să- 
și împartă soarta cu toate. 

— Asta s-a întâmplat mai ales pentru că, în realitate, Keops a 
avut doar o singură pasiune, să lase în urma lui acel monument 
de eternitate care tocmai a fost terminat. Presimt că, acum, nu 
va mai găsi motive să trăiască... Doar dacă nu se gândește să 
construiască altă piramidă, adăugă ea, zâmbind. La urma 
urmelor, zeul Snefru și-a ridicat două, în afara celei a lui Huni, a 
cărei construcţie a dorit s-o termine. 

Când Djedefhor se prezentă în faţa mamei sale, ea ridică 
braţele în semn de bun-venit, în timp ce el îngenunchea în fața 
ei. 

— Dragul meu Hori! Ce mai faci? De unde vii? Nu te-am mai 
văzut de patru luni! Unde ai fost? Vii de la Hermopolis? Nu, te-ai 
întors de-acolo la jubileul Maiestăţii Sale. Ai fost cumva la 
Abydos? 

— lartă-mă, mamă, că nu ţi-am dat nicio veste atât de mult 
timp. Totuși, n-am fost departe, sunt într-o școală unde mă 
perfecționez în arta dansului și a muzicii. 

— A fost ideea tatălui tău? Este adevărat că muzica și dansul 
sunt două arte divine, inventate de zei. 

— Nu, eu am vrut. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că sunt 
îndrăgostit. 

— Indrăgostit? repetă ea pe un ton în care bucuria se 
amesteca atât de mult cu mirarea. 

— Da, mamă, îndrăgostit de o fată care este întruchiparea lui 
Hathor. 


— Asta îmi bucură inima! Când ne-o vei prezenta pe aleasa 
inimii tale? 

— Nu acum, căci nu știe cine sunt în realitate și nu vreau să-i 
spun. 

— Ce idee ciudată! Ar fi fost totuși de ajuns să-i spui cine ești 
ca să-ţi cadă imediat în braţe. 

— Tocmai asta nu vreau. Vreau să mă iubească pentru mine, 
nu pentru ce reprezint. De altfel, nu reprezint nimic, pentru că 
nici măcar nu doresc să intru în competiţie cu fraţii mei pentru 
succesiunea la tronul lui Horus. 

— Dai dovadă de o mare înţelepciune, căci este mai greu să 
renunțţi la un tron de bunăvoie decât să ai ambiția de a-l obţine 
într-o zi. Gândul puterii, al dominării celorlalți oameni tulbură 
minţile cele mai sănătoase și îi face pe cei mai înţelepţi să 
greșească. Trebuie să ajungi la o mare detașare și la un înalt 
grad de înțelepciune ca să dispreţuiești această glorie efemeră 
pe care o conferă o autoritate regală, aceste coroane divine 
care așază un om în rândul zeilor, fără a-i acorda, totuși, 
nemurirea. Am impresia, fiul meu, că știința ta, spiritul tău, 
înțelepciunea, care vor fi coroana ta, îți vor aduce mult mai 
multe bucurii profunde și mult mai multă liniște sufletească 
decât gloria oamenilor și fragilitatea puterii pe care o conferă 
regalitatea. 

După plecarea lui Djedefhor, cumnata lui îi zise lui Meritites: 

— Mamă, am admirat vorbele pe care i le-ai spus lui Hori. Dar 
nu sunt oare în contradicţie cu ce ceea ce mi-ai spus deseori, că 
te bucuri că fiul tău Kawab este destinat să dobândească 
această regalitate căreia, într-un fel, i-ai adus acum acuzații? 

— Nicicum, copila mea, căci, dacă este nevoie de câţiva 
înţelepţi, dar nu foarte mulţi, este nevoie și de regi ca să 
guverneze oamenii. De aceea, mă bucur că am printre fiii mei 
un viitor rege și un viitor înțelept. Fiecare cu destinul său, 
fiecare cu locul său în această piramidă care este societatea 
noastră a oamenilor. Și recunoaște că ar fi o dovadă de o mare 
perversitate dacă i-aș spune lui Kawab vorbele rostite pentru 
Djedefhor, și invers. 

Părăsindu-și mama, Djedefhor se duse la reședința vecină a 
lui Henutsen. Aceasta se afla împreună cu Kefren și 
Khamernebti. Copiii ei cântau, unul la lăută, celălalt la harpă, iar 
ea însăși încerca să danseze: „La vârsta mea, zicea ea, dansul 


întreţine suplețea, frumusețea corpului și tinereţea sufletului”. 
De aceea continua să cânte și să danseze, activităţi care 
reprezentau esenţa acestor distracţii. 

— Ei bine, Hori, îi zise ea când apăru în grădina unde se afla 
cu cei doi copii ai ei, ce-ai mai făcut? Cum mai stai cu 
dragostea? Mă așteptam să faci o vizită noii tale familii, 
împreună cu iubita ta. 

— Cucerirea acestei fete, Henutsen, este mai delicată, mai 
lungă, mai nesigură decât cucerirea acelor barbari din Nubia, 
supuși de bunicul meu, zeul Snefru. 

— Aceste asalturi te ajută măcar să-ţi făurești sufletul unui 
mare conducător de oști! răspunse Henutsen. 

Replica îi făcu să râdă pe tineri, dar Kefren zise: 

— Este clar că eu nu știu nimic. Dacă am înţeles bine, fratele 
nostru Hori este îndrăgostit de o persoană care nu-i dispusă să 
se lase prinsă în plasă cu ușurință. 

Cu permisiunea lui Djedefhor, Henutsen îi povesti tot ce 
puseseră la cale, apoi, la cererea tuturor, prinţul le povesti tot 
ce se întâmplase în școala de dans, terminând cu un elogiu atât 
de impresionant la adresa lui Persenti, încât Kefren exclamă: 

— Pe viaţa lui Hathor! Îmi vine greu să cred, Hori. Probabil că 
pasiunea pentru această fată te face s-o vezi astfel. 

— Deloc, și dacă ai vedea-o, n-ai mai râde de vorbele mele. 

— Din moment ce mama a devenit mama ta în această 
poveste, de ce n-aș putea să-i fiu prezentat ca fratele tău? Căci 
n-aș putea să te cred decât dacă aș vedea-o pe această mare 
minune, născută probabil din unirea lui Horus cu Hathor. 

Djedefhor se uită neliniștit la fratele lui vitreg, apoi începu să 
râdă și zise: 

— De ce nu? 

— Atunci, zise imediat Kefren, nerăbdător, pot să o văd pe 
viitoarea mea cumnată peste câteva zile. La începutul lunii 
viitoare, mă voi prezenta la școala de dans ca fratele tău, ceea 
ce nu va fi o minciună. Voi veni să-ţi spun că părinţii noștri ar 
dori să ne aibă pe toţi alături de sărbătoarea deni, în a șaptea zi 
a lunii. Deoarece tatăl tău este grădinar, va părea natural că 
familia noastră să serbeze această zi a digurilor. lar tu vei 
profita de ocazie și o vei lua cu tine. Astfel, o vom putea admira, 
și ea va putea vedea modesta locuinţă a familiei tale. 


e CAPITOLUL XXXIII e 


Djedefhor se întreba dacă nu greșise acceptând propunerea 
lui Kefren de a-l primi la școala de dans ca fratele său venit să-l 
anunțe că familia îl aștepta acasă de sărbătoarea digurilor. Își 
știa fratele mare admirator al frumuseţii feminine și era sigur că 
nu va putea rămâne indiferent în fața graţiei lui Persenti. De 
acum înainte, în pofida prieteniei lor frăţești, în pofida faptului 
că studiaseră împreună în Casa Vieţii de la Heliopolis, oare nu 
trebuia să-i fie teamă de rivalitatea lui Kefren? Este adevărat că 
el trăia zilnic alături de fată, dar, dacă Kefren ar fi vrut să o facă 
iubita lui, Djedefhor știa foarte bine că puţine erau femeile care 
i-ar fi rezistat, căci avea un mare talent de seducător. Trebuia, 
așadar, să fie foarte atent, cu atât mai mult cu cât apoi 
depindea doar de el să o ţină pe Persenti departe de fratele său, 
în cazul în care ar fi avut vreo bănuială. 

— Ce mai face familia ta? îl întrebă Persenti, când îl revăzu 
după întoarcerea lui la școală. 

— Bine, bine. l-am vorbit mamei mele despre tine, i-am spus 
că ești o dansatoare fără egal, căci și ea a dansat mult în 
tinerețe și o face chiar și acum. Ar fi fericită să te vadă; ar dori 
să te iau la noi acasă, într-o zi, când vei vrea. 

— Foarte bucuroasă, Hori. Mi-ar părea bine să-ţi cunosc mama 
și tatăl... 

— Bineînţeles... deși nu-i prea des acasă. E tare ocupat cu 
munca lui. 

Dar regretă imediat că vorbise astfel, căci uitase că așa-zisul 
său tată stătea tot timpul în locuința cumpărată de Henutsen, 
fără să se fi gândit să o întrebe de ce ţinea atât de mult la acea 
casă ca să o cumpere de la scribii care o puseseră în vânzare în 
numele regelui. Căci, după moartea lui Sabi, casa fusese 
confiscată, ca să se recupereze din valoarea furturilor 
defunctului ei proprietar. 

Kefren se dovedi cât se poate de punctual și, în prima zi a 
lunii, a doua zi a inundaţiei, se prezentă la poarta templului lui 
Isis și ceru să fie dus la școala de dans. Printr-o întâmplare 
fericită, intră acolo în timpul unei pauze. În perioada anotimpului 
cald, Sebekni era obligat să acorde mai multe momente de 
odihnă, în timpul cărora elevii se răcoreau în bazinul mare 


amenajat în centrul unei mari curți cu multă umbră, vecină celei 
unde exersau. Astfel, își găsi fratele așezat pe o bancă de piatră 
alături de o fată, și înțelese imediat că era Persenti. Deoarece 
ținea în mod sincer la Djedefhor, nu dori să se uite la ea, vru să 
o ignore, căci se temea să nu apară, fără să vrea, ca un rival al 
fratelui său. Își zise că între Khentetenka și Khamernebti îi era 
cât se poate de bine și era foarte mulțumit. 

— Sănătate multă, dragul meu frate, îi zise el lui Djedefhor, 
fără să pară că acordă vreo atenţie fetei. 

— Imi pare bine că te văd, Kafre, îi răspunse Djedefhor, 
ridicându-se din respect faţă de fratele său. Ce vești îmi aduci 
de acasă? Ce fac părinţii noștri? 

— Bine, sunt sănătoși. M-au trimis la tine ca să-ţi amintesc să 
vii în ziua sărbătorii digurilor. Vom petrece și te vrem cu noi în 
acea zi. 

— Voi veni neapărat... Frate, iat-o alături de mine pe această 
prietenă dragă inimii mele. Persenti, Kafre este fratele meu și 
vine din partea părinţilor mei. 

— L-am văzut, am auzit, răspunse ea adresându-i lui Kefren 
un zâmbet amabil. 

— Probabil că ești dansatoarea pe care ne-a lăudat-o Hori, îi 
zise Kefren. 

— Nu știu, răspunse ea, lăsând ochii în jos. 

— Ea este, cea mai bună dansatoare din tot Egiptul, stăpâna 
dansurilor și a cântecelor frumoase, cea care încântă ochii și 
inima prin grația și frumuseţea ei, Persenti! 

Djedefhor vorbise cu atâta pasiune, încât fata roși, în timp ce 
Kefren răspundea: 

— Nu știu dacă dansezi așa cum zice fratele meu, dar este 
adevărat că ai putea rivaliza cu Hathor în privința frumuseții. 
Probabil că fratele meu te va invita să vii cu el la sărbătoarea 
noastră, doar dacă nu trebuie să mergi la părinţii tăi. 

— Nu trebuie să mă duc nicăieri. Dar, dacă Hori mă invită, îl 
voi însoți cu plăcere. 

Spontaneitatea cu care răspunsese invitaţiei îl încântă pe 
Djedefhor, care se convingea că fiecare zi petrecută alături de 
ea o făcea și mai dragă inimii sale. Acum era sigur că o va putea 
seduce și o va putea hotărî să devină soția lui, stăpâna bunurilor 
sale. 


Kefren se așeză alături de ei, dar lângă fratele său, nu lângă 
fată, din delicateţe și scrupule faţă de Djedefhor, și continuă 
conversaţia, vorbind, după cum știa foarte bine să o facă, 
despre orice, punându-i întrebări tinerei despre familia sa, 
despre gusturi și ambiţii. 

— Ambiţia mea, îi răspunse ea, este să continuu să mă 
perfecţionez în arta dansului, să devin cea mai bună dintre 
dansatoarele și acrobatele din cele Două Regate. 

— O aspirație frumoasă, dar nu poate să fie scopul vieții tale. 
După ce îţi vei pierde supleţea și rapiditatea gesturilor, care îţi 
permit să speri să ajungi printre cele mai bune în acest 
domeniu, vei fi obligată să alegi o viaţă nouă. 

— Atunci va fi timpul să-mi iau un soț, zise ea. 

— Nu înainte? întrebă el cu mirare. 

— Nu cred. Căci, dacă aș avea un stăpân în soțul meu, mi-ar fi 
teamă că mi-ar interzice să-mi practic arta, că mă va constrânge 
să mă ocup de casa lui. Și, cu siguranţă, că îmi va face copii, 
ceea ce va pune capăt tuturor ambițiilor mele. 

— Judeci cu înțelepciune, recunoscu Kefren. Totuși, dacă vrei 
să-ţi alegi bine soțul, nu se va purta cu tine asemenea unui 
stăpân, ci mai curând asemenea unui sclav, și tu vei lua toate 
hotărările. 

— Mai trebuie să și gasesc un astfel de soț! 

— Sunt convins că nu-ţi va fi greu să găsești unul. 

— Poate, recunoscu ea, uitându-se în altă parte, căci, ca să 
răspundă întrebărilor tânărului, se întorsese spre el și spre 
Djedefhor, așezat între ei. 

Sebekni îi chemă la reluarea exerciţiilor, și astfel luă sfârșit 
vizita lui Kefren, spre bucuria lui Djedefhor, căci, în pofida 
atitudinii fratelui său, care se ţinuse la distanţă de fată, simțea 
că aceasta nu rămăsese insensibilă la farmecul lui. Ceea ce îi 
confirmă și Persenti care, la sfârșitul zilei de lucru, îi zise: 

— Fratele tău e un băiat foarte drăguţ. Vorbește tare frumos. 

— Fratelui meu îi place să seducă fetele. De altfel, nemulțumit 
doar cu o soţie care i-a dăruit un fiu, și-a mai luat și o 
concubină. 

Acest aspect real nu fusese inclus în statutul familial prevăzut 
de Henutsen, dar i se păruse a fi cel mai bun argument pentru a 
o împiedica pe Persenti să se mai gândească la Kefren. Și se 
păru că făcuse foarte bine, căci fata dădu din cap și zise: 


— Ah... Asta e... E adevărat că ar fi trebuit să fie căsătorit. 
Dar e surprinzător că tu nu ești, căci ai vreo douăzeci de ani... 

Nu-i mărturisi că avea cu cinci mai mult. 

— Eu, îi răspunse el, sunt ca tine. Eu caut altceva, caut în 
mine și în afara mea orice formă de înţelepciune. Ti-am spus 
deja, și acesta este motivul pentru care nu mi-am luat o soție. 
Dar, privindu-te, aș putea să mă gândesc la asta în mod serios. 

Ea îi zâmbi și se depărtă. 

t 

— Zău, Hori, părinții tăi sunt minunaţi, și mai ales mama ta! E 
atât de frumoasă, pare atât de tânără, încât îţi vine greu să crezi 
că e mama ta. Și încă dansează cu multă grație, cu multă 
suplețe. 

Astfel vorbea Persenti, pe când se întorcea la templul lui Isis 
împreună cu Djedefhor, după ce-și petrecuse ziua de sărbătoare 
în locuinţa lui Sabi, devenită în această împrejurare cea a 
pretinșilor părinţi ai tânărului. 

— Păcat, continuă ea, că fratele tău Kafre nu și-a adus soţia și 
fiul. De ce n-au venit? N-am îndrăznit s-o întreb pe mama ta și 
nici pe fratele tău. Mama și nora nu se înțeleg? 

— Nici vorbă, răspunse el, căutând iute un răspuns plauzibil, 
căci nu putea să-i spună că frumoasa Khamernebti nu știa nimic 
despre povestea asta și că era fiica și în același timp nora lui 
Henutsen. 

— Poate că nu vrea să mă întâlnească? 

— Nu! De ce n-ar dori să te vadă? Nu, pur și simplu, tatăl ei a 
ținut să-și petreacă această zi de sărbătoare alături de el. 

— Atunci, sper că o voi întâlni cu o altă ocazie. Casa părinţilor 
tăi e foarte plăcută, cu grădina plină de porumbei, copaci și flori. 
Se vede că tatăl tău e grădinar! 

— Nu-i așa? Îmi pare bine că-ţi place casa. Îți repet ce ţi-a 
spus mama: ești acolo ca la tine acasă și vei fi totdeauna 
binevenită. 

— Primirea mamei tale m-a emoţionat și îți sunt 
recunoscătoare pentru ce-mi spui, căci n-am avut niciodată o 
adevărată familie. Mică fiind, am fost crescută doar de mama, 
căci tata nu s-a căsătorit cu ea, și curând am fost lăsată la 
școala lui Sebekni. Este un om cinstit, dar e foarte sever, 
neputând să ţină loc de tată sau de mamă. Ai putut vedea că mi 
s-a întâmplat să stau la părinţii mei, acum când s-au căsătorit, 


dar numai o dată, ca să scap de hărțuiala acelui necunoscut. Mă 
cunosc destul de puţin, căci, atunci când le fac o vizită, nu stau 
mai mult de o zi cu ei; este normal să o prefere pe tânăra mea 
soră și pe frăţiorul meu, pe care i-au făcut mai târziu, după 
căsătorie. De aceea, am avut impresia că mă simt mai în largul 
meu la tine acasă decât în casa părinţilor mei. 

— Persenti, acum știi că acea casă a mea poate deveni casa 
ta și mama mea poate să-ţi fie și ţie ca o mamă. 

— Îți sunt recunoscătoare pentru aceste cuvinte, Hori, dar ți- 
am spus deja și i-am spus de curând și fratelui tău: mai trebuie 
să aştept până când să mă căsătoresc. Sunt o dansatoare a lui 
Isis și vreau să rămân și să continuu să-i onorez pe zei prin 
dansurile mele. 

— Faptul că vei avea un soț nu te va împiedica să faci asta. 

— Nicio dansatoare nu este căsătorită, chiar dacă unele pot 
avea un iubit. Ba se spune chiar că unele dintre ele au mulți 
amanți, toți cei care sunt dispuși să plătească cu generozitate 
mângâierile lor. Dar eu nu sunt așa. Ţin la libertatea mea. Prefer 
să rămân în templul lui Isis în loc să stau la părinţii mei, cum fac 
colegii noștri, și asta ca sa-mi păstrez independenţa, ca să am 
libertatea să merg acolo unde îmi place când îmi va plăcea, fără 
să fiu nevoită să dau socoteală cuiva. Dar fii liniștit, Hori. Știu că 
ai pentru mine mai mult decât prietenie și admiraţie. Află deci 
că, dacă mă voi hotărî într-o zi să-mi iau un soț, tu vei fi acela, 
căci sunt sigură că vei ști să mă iubești așa cum mi-aș dori și nu 
te vei purta cu mine ca un stăpân. 

Merseră alături pe străzile pline de praf din Memfis, ţinându- 
se de mână și cu inima plină de bucurie. 

t 

Fericirea cunoscută de Djedefhor în ziua aceea a fost brusc 
alungată, după ce trecu pragul templului lui Isis. Sebekni părea 
că îl așteaptă. 

— Hori, trebuie să-ți vorbesc, îi zise el. 

Persenti îi dădu drumul mâinii și se depărtă, în timp ce 
Sebekni îi zise: 

— Trebuie să te duci degrabă la Maiestatea Sa. S-a întâmplat 
o mare nenorocire. 

— Ce nenorocire? A păţit ceva Maiestatea Sa? 

— Nu, liniștește-te! Este vorba de fratele tău, prinţul Kufukaf. 
A profitat că muncitorii nu lucrau, că toată lumea petrecea, ca 


să urce în vârful uneia dintre micile piramide, cea care a fost 
terminată, cea despre care se spune că va adăposti corpul de 
eternitate al reginei Nubet. Și, nu se știe cum, se pare că a 
alunecat sau că o piatră a cedat sub greutatea lui. A căzut de pe 
piramidă și și-a spart capul. 

— Ce spui? 

— Fratele tău a murit, stăpâne, e acum în fața tatălui său 
Osiris. 

Djedefhor avu o bănuială și întrebă: 

— Era singur? Se știe dacă îl însoțea cineva? 

— Se spune că era singur. Se pare că în împrejurimi ar fi fost 
câteva persoane, șefi de echipă, oșteni care păzesc Piramida 
Luminoasă. Toţi cei care au declarat că l-au văzut pe Kufukaf au 
spus că era singur, că a urcat pe piramidă cu rigle și 
instrumente, ca să facă probabil măsurători. 

În ciuda durerii provocate de această veste, Djedefhor se mai 
linişti, căci se temuse că fratele său fusese împins de mâna unui 
criminal. 

— Atunci, trebuie să fiu alături de tata. Dacă Persenti se miră 
de absenţa mea, spune-i adevărul, spune-i că am aflat de 
moartea fratelui meu mai mare și că trebuie să lipsesc de la 
școală. Dar, firește, nu-i spune numele acestui frate. 

Djedefhor găsi garda palatului în doliu. Henutsen și Kefren, de 
care se despărţise mai devreme, soseau în același moment, 
cuprinși de o mare durere, căci vestea era mai mult decât 
neașteptată. Djedefhor rămase în zilele următoare în marele 
palat, împreună cu întreaga familie regală adunată în jurul lui 
Keops, foarte abătut din cauza morții fiului său. 

Și, ca și cum o soartă potrivnică l-ar fi urmărit pe rege, acesta 
află și vestea că mormântul mamei sale, Hetep-heres, amenajat 
lângă piramida soțului ei regal, fusese jefuit de necunoscuți. 
Dispăruse cea mai mare parte a tezaurelor închise acolo cu 
mumia reginei. Doar intervenţia paznicilor necropolei îi pusese 
pe fugă pe hoţi. Keops hotărî atunci să ceară amenajarea unui 
mormânt secret lângă piramidele reginelor și să o 
înmormânteze acolo pe mama sa, cu mobilele și celelalte 
obiecte lăsate de hoţi. Găsea o consolare în faptul că acea 
mamă atât de iubită și venerată va odihni aproape de ele, în 
umbra piramidei sale. 


e CAPITOLUL XXXIV « 


— Hori, știi ce mult mi-ai lipsit? M-am temut că n-ai să te mai 
întorci niciodată, că ai uitat de mine. Inundaţia a trecut, și fluviul 
se retrage în albia lui: ai stat aproape trei luni departe de mine. 
Îmi pare rău pentru fratele tău. Sunt tristă pentru tine... 

Primirea făcută de Persenti bucură inima lui Djedefhor, care 
se temuse că fata îl uitase. Căci, după o primă perioadă de 
doliu, care urmase morţii lui Kufukaf, hotărâse să ia una dintre 
ambarcaţiunile regale ca să-l aducă pe Djedi de la Hermopolis. 
Se gândise că prezența acestui înțelept va aduce o consolare lui 
Keops, profund întristat de moartea fiului său, în așa măsură 
încât mulţi s-au temut că va cădea bolnav. De aceea îl 
întâmpinase cu o mare plăcere pe înțelept, care știuse să 
găsească vorbele potrivite pentru îmbărbătarea Maiestăţii Sale, 
căci, la doar câteva zile după sosirea sa, regele reîncepuse 
audiențele și vizita șantierului piramidelor. Kawab preluase 
conducerea muncitorilor. El, împreună cu tatăl său, cunoștea cel 
mai bine problemele referitoare la construcţiile care se făceau, 
dar regele voia neapărat să conducă personal lucrările, ca să nu 
se facă ceva fără consimțământul său. 

Astfel se explicau cele trei luni de absenţă. 

— Vorbele tale mă emoţionează profund, Persenti, îi răspunse 
Djedefhor, prinzând-o de mână. A trebuit să stau alături de 
părinţii mei în această încercare grea. 

— Am înțeles. De aceea n-am vrut să vin să te deranjez cu 
prezența mea, căci sunt momente ce trebuie trăite în 
intimitatea familiei. 

Djedefhor era mulţumit că fata gândise astfel, căci, dacă ar fi 
venit la locuinţa lui Sabi, l-ar fi găsit doar pe Inkaf, care ar fi fost 
foarte surprins auzind-o vorbindu-i de o pierdere atât de grea. 

— Nu știam, Hori, continuă ea, că mai aveai un frate. 

— Sebekni ţi-a spus? 

— Cine altul? În tot acest timp, n-am părăsit templul. Deși 
bărbatul care mă hărţuia nu a mai dat niciun semn din ziua în 
care a încercat să mă răpească, și acum mi-e teamă să nu 
încerce din nou. 

Această remarcă îi aminti lui Djedefhor de rivalul lui și își zise 
că, probabil, tatăl său acţionase și aflase vinovatul. Își puse în 


gând să-l întrebe de numele lui data viitoare când se va afla în 
prezenţa lui. 

Apoi viaţa continuă ca înainte. Djedefhor o mai duse de 
câteva ori pe fată în familia sa, făcând-o astfel să pătrundă și 
mai mult în intimitatea lui, fără să încerce, totuși, să ia de la ea 
mai mult decât ar fi vrut să-i acorde. Kefren făcea în așa fel 
încât să fie prezent cu ocazia acestor vizite, astfel încât 
Djedefhor căută ocazia să rămână singur cu el. 

— Kefi, îi zise el, folosind de data aceasta diminutivul din 
copilărie, sunt convins că ai o slăbiciune pentru Persenti. Dar nu 
uita că e fata pe care o iubesc, cea pe care vreau să o fac 
stăpâna bunurilor mele. Tu ai deja o soţie și o concubină, care 
nu prea a suferit din cauza morții soțului ei, care îi era străin, 
deși frate vitreg. De aceea, n-aș vrea să-mi iei ceea ce este atât 
de preţios pentru mine. 

— Hori, recunoscu Kefren, e adevărat că ochii mei sunt 
fascinaţi de frumuseţea acestei fete, de graţia și îndrăzneala 
dansurilor sale. Dar fii sigur că nu voi încerca să ţi-o iau. Dacă 
vin atunci când o aduci în faţa mamei mele, o fac pentru 
plăcerea de a o vedea și de a o auzi, dar asta e tot, îţi vorbesc 
cu Maat pe limbă. 

Acest răspuns îl linişti pe Djedefhor care, din nou, se simţi 
fericit, căci acum era sigur că Persenti va fi într-o zi soţia lui, că 
va străbate alături de ea lentul drum al vieţii. 

Dar, într-o zi, Persenti îi spuse lui Djedefhor: 

— Hori, am primit în dimineaţa asta un mesaj de la tatăl meu. 
Mi-a cerut să trec mâine pe acasă, pentru că vrea să-mi facă o 
surpriză. Îmi mai spune că are un frate mai tânăr despre care nu 
mai știa nimic; dar l-a recunoscut din întâmplare și astfel s-au 
întâlnit după ani de zile. Vrea să-l cunosc pe acest unchi, despre 
existenţa căruia nu știam nimic. Dacă vrei, vino cu mine, va fi o 
ocazie să te prezint mamei și tatălui meu. Vei putea să-i cunoști 
și sunt sigură că le vei fi pe plac. Dar fii îngăduitor, căci mama e 
departe de a avea farmecul și eleganța mamei tale, dar tata 
este un artizan priceput și îmi amintește de al tău în unele 
privinţe. E bine să-l cunoască și ei pe omul care, într-o zi, va 
deveni soțul meu, dacă ai răbdare să-mi accepţi capriciul. 

— Pe viaţa lui Isis, ai putut vedea că răbdarea mea e infinită, 
ca și dragostea pe care ţi-o port! 

Răspunsul o făcu să zâmbească și îl întrebă: 


— Atunci, vrei să vii cu mine? 

— Îmi faci o mare plăcere invitându-mă să-ţi întâlnesc familia. 

Djedefhor îmbrăcă straie curate și își puse sandalele ca să o 
însoțească pe Persenti la părinţii ei. În timp ce se afla în barca 
mare a luntrașului care asigura transportul pe calea apei a 
călătorilor între portul piramidelor și cel al Memfisului, Djedefhor 
puse întrebări fetei despre familia ei, căci nu-i ceruse niciodată 
să-i vorbească despre ai ei, astfel încât știa foarte puţine lucruri. 
Află că mama ei se numea lu și nu mai lucra la filaturile regale 
de când se căsătorise, că numele tatălui ei era Ședi și că era un 
artizan priceput, că sora sa în vârstă de nouă ani se numea 
Nikaankh și că fratele său, Rahertepi, cu doi ani mai mic, avea 
frumosul diminutiv Iti. 

— Poate că o să-l vezi și pe unchiul meu, fratele mai mare al 
tatei, și pe bunicul meu Ptahmaau, continuă Persenti. De la 
moartea bunicii mele, bunicul vine deseori la tatăl meu, căci 
este singurul dintre fiii săi care i-a dăruit nepoți. Conduce un 
atelier mare, care e al lui. 

Casa lui Ședi era de dimensiuni mici, dar văruită și bine 
întreținută, ceea ce dovedea o anumită stare, normală pentru 
un cap de familie care era artizan, meserie ce aducea venituri 
frumoase. 

— Bun venit și sănătate, intraţi, copiii mei! Bes să vă 
ocrotească! 

Astfel îi primi Ședi pe fiica sa și pe însoţitorul său, și îi duse în 
sala mare, unde se aflau fiul său, fiica și soţia sa. Il pofti pe 
Djedefhor să se așeze nu pe o rogojină, ci pe un jilț frumos din 
lemn sculptat, ieșit din atelierul familiei. 

— Fratele meu nu a sosit încă, dar trebuie să vină, le spuse 
Ședi, în timp ce o servitoare venea să spele picioarele 
oaspetelui și un servitor oferea bere rece dintr-un urcior poros 
de lut. 

— Titi, zise Nikaankh surorii sale mai mari, haide în camera 
mea, vreau să-ţi arăt păpuşa pe care mi-a făcut-o tata. E din 
lemn, articulată, ca un om adevărat. lar mama i-a făcut o rochie 
și o perucă... 

Cele două surori ieșiră, urmate de fratele lor mai tânăr. Tatăl 
profită de această absenţă ca să-i vorbească oaspetelui său: 

— Hori, fiica mea mi-a spus multe lucruri bune despre tine. 
Dacă a vorbit cu Maat pe limbă, ai respectat-o... 


— Ședi, interveni lu, știi foarte bine că Titi a noastră nu minte 
niciodată; este o adevărată fiică a lui Maat. 

Djedefhor îi lăsă să vorbească, fără să intervină, așteptând cu 
mare curiozitate să vadă ce voia să spună Ședi. Acesta dădu din 
cap și continuă: 

— Aceasta este pentru mine dovada că o iubești, că dorești să 
o faci stăpâna casei tale. E un lucru bun, și îţi cer să te porți 
frumos cu ea. Are vârsta măritișului, dar mai poate să aștepte 
încă, și eu o înțeleg. Dar tu ești mai mare decât ea. Vei avea 
răbdare să aștepți până când se va hotărî să te ia de soț? 

— Cred că o iubesc îndeajuns de mult ca să mai pot aștepta, 
răspunse Djedefhor. 

— E bine, foarte bine. Îţi cunoaște tatăl și mama, ţi-a văzut 
casa, mi-a spus că ai doi fraţi sau mai curând unul singur, căci 
fratele mai mare a văzut culoarea neagră... foarte tânăr. 

Djedefhor dădu iar din cap, ca să nu mintă. Ședi făcu o mică 
pauză, apoi continuă: 

— Se pare că locuinţa părinţilor tăi este destul de frumoasă și 
de mare. Dar sunt doar grădinar și servitoare. Crezi că vei putea 
să întreţii casa? Căci, dacă înțeleg bine, nu practici nicio 
meserie. Dansezi bine și cânți foarte frumos la lăută. Fiica mea 
dansează și ea foarte bine și totul va fi perfect atâta timp cât 
veți putea rezista în templul lui Isis și veți fi hrăniţi pe socoteala 
Maiestăţii Sale. Dar, pe urmă, cum veţi trăi? lar dansatoarele 
templului nu au viață personală, nu au cămin. Vei avea nevoie 
de o casă, dacă nu vă mutați la părinţii tăi; aici nu avem loc 
pentru încă doi inși, pentru că îi adăpostim și pe cei doi servitori 
ai noștri și mai am și atelierul. Când se întâmplă să petreacă o 
noapte acasă, Titi doarme cu sora ei în cameră. 

Djedefhor, care, evident, nu se gândise nicio secundă la toate 
aceste aspecte practice ale căsătoriei, având la dispoziţie o 
reședință mare în palatul regal de la Memfis, îl asculta 
stingherit, căci nu prevăzuse o astfel de discuţie. Văzând că Ședi 
tăcuse, privindu-l întrebător, el ezită, apoi răspunse: 

— Casa tatălui meu este îndeajuns de mare ca să putem locui 
amândoi în ea. Mai târziu voi avea grijă să-mi construiesc o casă 
pentru noi și familia noastră. 

— E un gând bun, fiule. Dar cu ce? Căci nu primești nicio plată 
de la școala de dans, la fel ca Titi! 


— Trebuie să știi că am studiat într-o Casă a Vieţii și că îmi va 
fi ușor să fiu scrib. Am vrut să mă perfecționez în arta dansului 
și a muzicii pentru plăcerea mea personală, neavând de 
întreţinut o familie. 

— Scrib este o meserie bună, recunoscu Ședi. Dar unde speri 
să intri? Într-un templu? În locuinţa unuia dintre Prietenii 
Maiestăţii Sale? Pe un mare domeniu? 

— Încă nu m-am gândit, mărturisi el. 

— Dar trebuie să te gândești chiar de acum, fiule! Un viitor nu 
se improvizează! Inainte de a te hotărî să te căsătorești, trebuie 
să vezi în cadrul cărei administrații vei putea intra ca să poţi 
ajunge la o funcţie înaltă. Pentru că vrei să te căsătorești cu fata 
mea, trebuie să știi că nu ţi-o voi da decât atunci când vei veni 
în faţa mea și vei putea să spui: „Tată, sunt scrib în templul 
acesta sau în serviciul acesta din marele palat; voi primi asta 
drept plată și voi putea construi o casă frumoasă pentru 
Persenti. Până atunci, vom avea tot ce ne trebuie în locuința 
tatălui meu”. 

Aceste considerații, pe care alt prinţ le-ar fi găsit meschine și 
l-ar fi agasat tare mult, îl amuzau pe Djedefhor, care căuta 
răspunsuri care să-l mulțumească pe viitorul său socru. 
Intoarcerea lui Persenti, împreună cu sora ei, puse capăt 
discuţiei. Ședi îi zise fiicei sale: 

— Titi, ia-l pe Hori și arată-i casa. 

Tânăra îl prinse de mână pe Djedefhor și îl duse în încăperile 
vecine, apoi la etaj, până pe terasa protejată de soare cu 
ajutorul unui acoperiș din trestie. 

— Ce ţi-a spus tata? întrebă Persenti. 

— Mi-a spus ce condiţii trebuie să îndeplinesc ca să accepte 
să mi-o dea pe fiica lui de soţie. 

— Mă aşteptam. Mi-a ţinut și mie predica asta. Nu ţi se pare 
că are o mare îndrăzneală hotărând astfel în numele meu, el 
care nu s-a ocupat niciodată de mine, care a lăsat-o pe mama 
să mă ducă la templul lui Isis, ca să fiu crescută fără să aibă 
niciunul grija mea? 

— Este un fapt cunoscut că oamenii, în general, și părinţii, în 
special, fac deseori caz de drepturile lor, dar își uită îndatoririle. 

Un zvon de voci în sala comună îi făcu să presupună că fratele 
așteptat sosise. Intrară în încăpere și rămaseră ţintuiţi locului, 
uluiți: Inkaf stătea acolo, cu faţa la fratele său! Se priviră și, în 


cele din urmă, izbucniră în râs. La rândul său, Inkaf tăcuse și se 
uita la ei cu ochii mari. Djedefhor își zise că trebuia să 
reacționeze foarte repede, mai înainte ca Inkaf să facă vreo 
gafă. 

— Pe zeul cel mare! exclamă el. Tu ești, tată? Cum? Persenti 
era verișoara mea fără să știu? lar tu, Ședi, ești unchiul meu? 

În timp ce vorbea, ajunse în faţa lui Inkaf și se înclină în faţa 
lui, cu mâinile pe genunchi. 

— Prin urmare, zise mirat Ședi, erai căsătorit, aveai copii și nu 
mi-ai spus nimic! 

— Pentru că... ne-am văzut pe fugă... Am uitat să-ți spun... 

Persenti veni să-și salute unchiul și, după ce se bucură deo 
astfel de descoperire, întrebă: 

— Cum v-aţi găsit? Unchiule, cum de ai revenit brusc la 
fratele tău, după ce ai lipsit atât de mult de acasă? 

— Printr-o simplă întâmplare, zise Ședi. Mă duceam zilele 
trecute la atelierul tatălui meu când l-am întâlnit pe Inkaf. L-am 
recunoscut imediat, în pofida anilor care ne-au despărțit, și l-am 
dus la tatăl nostru, Ptahmaau. Ne-a spus că s-a reîntors din 
călătoriile sale de câtva timp, dar este atât de ocupat, încât nu a 
găsit timp să vină să ne viziteze. 

— Adevărat, este foarte ocupat, zise Persenti. E grădinar la 
reședințele regale din oraș, și mama lui Hori lucrează în una 
dintre locuinţele reginelor... dar nu știu care... 

Vorbind astfel, întorsese capul spre Djedefhor, care se simţea 
foarte stingherit. 

— Păi, cred că în cea a... reginei Henutsen. Da, acolo se duce 
în cursul zilei. 

— Henutsen? zise mirat Ședi. Dar atunci o voi putea 
recomanda pe mama ta. Noi o cunoaștem foarte bine pe 
Henutsen. Nu-i așa, Inkaf? A avut grijă de noi și s-a jucat cu noi 
când eram copii. 

— E oare cu putinţă? întrebă Persenti, veselă. 

— Bineînţeles, dacă îţi spun, răspunse tatăl său, ofensat că 
cineva se putea mira de faptul că o cunoscuse bine pe una 
dintre soțiile regale. 

— De ce, Inkaf, nu ţi-ai adus și soţia? i se adresă fata 
unchiului ei. E frumoasă, amabilă, are toate calităţile cerute unei 
femei. 


— Pentru că... lucrează astăzi, nu-i acasă, răspunse Inkaf 
care, și el, nu se simţea deloc în largul lui. 

Și își zicea că ar fi făcut mai bine să nu se fi plimbat prin 
împrejurimile atelierului tatălui său ca să vadă dacă încă mai 
lucra, dacă încă mai trăia. Căci ar fi fost tare bucuros ca nepoata 
sa să se mărite cu unul dintre fiii regelui. Dar, dacă ar fi 
descoperit modul în care o păcăliseră, nu s-ar fi simţit prea 
jignită ca să mai vrea să se apropie de prinţ? Aceeași întrebare 
și-o punea și Djedefhor. 

Luară masa bine dispuși. Contrar modului în care se proceda 
în familiile sărace și la școala de dans, unde fiecare se așeza pe 
o rogojină ca să ia din bucatele comune așezate în centrul 
cercului mesenilor, Ședi își manifesta bogăţia oferind fiecăruia 
un scaun ieșit din atelierul său și servindu-i pe masa personală 
așezată în fața lor. 

— Intenţia mea este să dau o mare petrecere cu această 
ocazie, zise Ședi. Îi voi invita pe tata și pe fratele meu mai mare 
cu soţia. Va trebui, Inkaf, să-ţi aduci soţia și fiii. Va fi o petrecere 
frumoasă și vom vorbi de căsătoria copiilor noștri. Ce aventură 
minunată! Nepotul meu să se îndrăgostească de fata mea fără 
să știe că e verișoara lui! Această întâlnire a fost voinţa zeilor, 
probabil a lui Isis, căci în templul ei v-aţi întâlnit, și cred că zeița 
te-a dus de mână în acea școală de dans, Hori. 

— Probabil că acesta este adevărul, recunoscu Djedefhor, 
care începea să regrete iniţiativa luată cu ajutorul lui Henutsen. 

Mai mult ca sigur că Ședi n-ar fi fost deloc supărat să 
descopere că viitorul său ginere nu era altul decât unul dintre 
prinți, fiul Marii Soții Regale. Dar Djedefhor se temea de reacția 
lui Persenti. Era clar că ei nu-i prea păsa de rangul celui pe care 
îl va alege drept soț, dar nu știa dacă nu se va supăra că fusese 
înșelată, chiar dacă o făcuse pentru o cauză bună. Părea destul 
de atașată de el ca să nu-i fie teamă că va sacrifica această 
dragoste mândriei. Dar putea să fie sigur? Își zise că, pentru a-i 
dezvălui adevărul lui Persenti, legătura lor trebuia să fie și mai 
strânsă, trebuia să se unească într-o bună zi cu ea, ba chiar să 
rămână grea cu el. Din acel moment, chiar dacă s-ar fi supărat, 
chiar dacă l-ar fi copleșit cu reproșuri, nu putea să-l respingă, să 
fugă de el. 


e CAPITOLUL XXXV e 


Grija provocată lui Djedefhor de descoperirea legăturii de 
rudenie a lui Persenti cu presupusul lui tată a fost curând 
minimalizată de două noi nenorociri succesive care au lovit 
familia regală. Kawab, care era considerat prinţ moștenitor, 
deoarece Keops tot nu se pronunţase încă în privinţa succesiunii 
sale și nu-și arătase public preferința pentru vreunul dintre fiii 
săi, muri brusc de ceea ce s-a crezut a fi o indigestie. Desigur, 
mânca mult și soția lui îi reproșa aceste excese de lăcomie, care 
îl făceau din ce în ce mai gras. Astfel, în urma unei mese 
copioase, fusese cuprins de crampe, burta i se umflase în cursul 
zilelor următoare și, într-un mod totuși foarte neașteptat, încetă 
brusc să mai respire și suflul vieții îl părăsi. 

Deși fusese totdeauna într-o relaţie mai strânsă cu fraţii săi 
vitregi Kufukaf și Kefren, Djedefhor a fost totuși profund 
impresionat de pierderea fratelui său mai mare și a fost nevoie 
de întreaga sa stăpânire de sine ca Persenti să nu vadă durerea 
din ochii lui. Cu toate acestea, găsi un pretext ca să absenteze 
de lângă ea în zilele care au urmat acestei dispariţii. 

— Graţie fratelui meu, care este preocupat de viitorul meu, 
cred că voi putea intra ca scrib în templul lui Ra. A făcut 
demersurile necesare și se pare că Marele-Profet dorește să mă 
vadă. Trebuie să merg în faţa lui. Tatăl tău va fi mulțumit, căci 
mi-a spus că am nevoie de o meserie bună dacă vreau să te fac 
stăpâna bunurilor mele. 

— E un lucru bun, îi răspunse ea, dar trebuie să știi că te-aș 
iubi și dacă ai fi sărac și fără viitor, căci am văzut că nu ești un 
ignorant și că inima ta e plină de înţelepciune. De aceea, este 
bine să poţi intra în templul de la Heliopolis, dar nu lipsi prea 
mult. Ai pătruns în inima mea ca un vin îndelung băut, și acum 
îți duc lipsa când nu ești lângă mine. Intoarce-te repede! 

Djedefhor părăsi astfel templul lui Isis ca să se ducă la mama 
lui, care era cea mai îndurerată din cauza pierderii fiului ei cel 
mare, fiul ei preferat. Djedefhor nu fusese deloc gelos, poate și 
pentru că se simțea mai în armonie cu Henutsen și cu fiii ei 
decât cu mama și cu frații lui mai mari. 

Profită de șederea sa în vechiul palat de la Memfis ca să-și 
salute mătușa, pe Neferkau, și, îndeosebi, pe Ibdadi, devenit 


unchiul său prin alianţă. Se simţea foarte bine în compania lui și, 
în toate acele luni cât fusese departe de palat, poate că el îi 
lipsise cel mai mult, căci tare mult îi plăcea să-l audă vorbind. 
Mai întâi, se miră găsindu-l în compania lui Ayinel. Nu pentru că 
ar fi avut vreo prejudecată în privinţa fratelui lui Nubet, dar, 
când îl vizita pe Ibdadi, îi plăcea să fie doar ei doi, ca să poată 
vorbi despre lucrurile îndrăgite cel mai mult, îndeosebi despre 
recolta de cunoștințe dobândită în cursul călătoriilor sale, în 
contact cu popoare străine, necunoscute majorităţii egiptenilor. 

— Fii binevenit, Hori! îi zise Ilbdadi. Nu ne-am mai văzut de 
mult timp. Dar, din păcate, ne revedem în împrejurări tare triste. 
Tu mi-ai fost totdeauna cel mai drag dintre copiii Maiestăţii Sale. 
Dar ţineam și la Kawab, și la Kufukaf. O mare nenorocire i-a lovit 
pe rege și familia regală! 

— Fii sigur, Hori, zise și Ayinel, că împărtășesc tristețea și 
durerea familiei Maiestăţii Sale. E tare trist că regele și-a pierdut 
fiul cel mare. Cred că suferă tare mult. 

— Ayinel tocmai s-a întors dintr-o lungă călătorie pe marea 
din sud, spre Punt, îi zise Ibdadi lui Djedefhor. Nu știa de 
moartea lui Kufukaf, și acum a auzit și de cea a lui Kawab. 

— Ayinel, zise Djedefhor, să nu mai vorbim despre aceste 
lucruri, care sunt mari nenorociri pentru cei în viaţă, dar care, 
pentru cei plecaţi dintre noi, spre Amenti, sunt cu siguranţă o 
fericire, o eliberare, căci au intrat pe porţile Eternităţii, au 
devenit akhu nemuritori așezați alături de Ra și de Osiris. Mi-ar 
părea mult mai bine să-mi vorbești despre acel Punt, acea ţară 
îndepărtată și misterioasă, de unde se aduc rășini divine, aur și 
fildeș. Un înțelept de lângă Hermopolis, acel Djedi, care 
locuiește acum alături de Maiestatea Sa în palatul său, mi-a 
spus că tot spre această mare din sud trebuie căutată insula 
unde este păstrată cartea secretă a lui Thot. 

— Djedefhor, îi răspunse Ayinel, nu știu dacă această insulă 
există cu adevărat sau este una dintre nenumăratele insule pe 
care le întâlneşti aproape de țărmurile scăldate de această 
mare. Dar nu cunosc aceste insule. Treci departe în larg, fără să 
te oprești, căci există multe legende care spun că ar fi 
primejdios să te apropii de unele dintre ele. Puntul este însă o 
țară muntoasă, dar foarte mare, unde găsești râuri deseori 
secate. Aș putea să-ţi vorbesc îndelung despre locuitori, care 
sunt foarte diverși, căci unii trăiesc în grote, alţii construiesc 


case din crengi deasupra apelor, susținute de stâlpi solizi înfipţi 
în nisipul de sub apă. În privinţa rășinilor, a tămâii și a smirnei, 
nu-ţi pot spune nimic. Se pare că provin de la niște copaci mici 
care cresc departe spre interiorul țării, în munţi. Dar n-am ajuns 
niciodată acolo, căci oamenii care își au așezările lângă țărm vin 
să ne aducă aceste mărfuri, iar noi le dăm, în schimb, mărfurile 
aduse de la noi. 

— Mi s-a spus că marea din sud nu-i întinsă, că în câteva zile 
de navigaţie ajungi la coastele de dincolo, cele ale ţării Zeului. 
Dar aceste coaste se întind la infinit? 

— Firește că nu. Vine un moment, după decade și decade de 
navigaţie, când marea se deschide larg, la ieșirea dintr-o 
strâmtoare îngustă în centrul căreia se află o insulă. Nu am 
aruncat niciodată ancora pe această insulă, și ar putea fi insula 
despre care vorbești, căci se spune că e plină de șerpi care îi 
păzesc comorile. Sau ar mai fi posibil să se afle departe în 
marea din sud, navigând spre soare-răsare, după ce ai trecut de 
acea strâmtoare, unde vântul pătrunde cu atâta zgomot, încât ai 
impresia că auzi gemetele unor giganţi. 

— Hori, zise Ibdadi, probabil că se poate merge pe lângă 
coastele Pământului Zeului ca să ajungi la această insulă 
misterioasă, pe care nu o cunosc, dar despre care i-am auzit 
vorbind pe oamenii din ţara Sumer-ului, care o numeau Dilmun. 
Este un ţinut minunat, unde ar fi trăit zeii înainte de Creaţie, 
după cum spun oamenii din Uruk. Dar trebuie să înaintezi mult 
mai departe spre orizontul de unde răsare soarele ca să găsești 
Pământul Viu, unde sălășluiește Ziusudra, acel om devenit 
nemuritor despre care v-am vorbit tatălui tău și ţie. Dar foarte 
puţini sunt cei care, după cunoștința mea, au reușit să ajungă în 
acei munţi îndepărtați. 

— Ştii probabil că mi-ar plăcea să plec în căutarea acestui 
pământ, îi aminti Djedefhor, deși își zicea în sinea lui că, de când 
o întâlnise pe Persenti, nu se mai gândea la asta decât dacă ar fi 
putut să o ia cu el... 

— Ştii foarte bine, Hori, că nu pot să-ți spun mai mult decât 
ceea ce deja te-am învăţat. Trebuie să mergi în unul dintre 
orașele sumeriene, la Ur sau la Uruk, unde poate că vei găsi un 
înţelept care îţi va arăta drumul. Mi se pare că acum stăpânești 
destul de bine limba lor ca să te faci înţeles fără greutate de 
către oamenii din acea ţară. Vezi că nici Ayinel, care a străbătut 


atât de mult drumurile Mării Verzi, nu poate să-ţi spună mai 
mult, dar poate că acele ţinuturi sunt accesibile trecând prin 
marea din sud. Acum însă depinde numai de tine ca să iei 
contact cu popoarele de-acolo. Ti-am transmis toate 
cunoștințele mele, vorbești corect limba oamenilor din Kharu și 
pe cea a sumerienilor: poţi să te descurci singur. Este o 
experienţă pe care nimeni nu o poate face în locul tău. 
t 

Djedefhor profită de șederea sa în palatul din Memfis ca să se 
întâlnească și cu Henutsen. Fusese înștiințată de legătura de 
rudenie dintre Persenti și Inkaf. 

— E o coincidență amuzantă și stingheritoare totodată, îi zise 
Henutsen lui Djedefhor. Este sigur că Ședi nu va fi liniștit până 
când nu va avea loc această reuniune de familie. Dar, dacă mă 
prezint ca mama ta, va râde, și jocul nostru va fi descoperit. Mi- 
e teamă să nu se supere Persenti, după cum am început s-o 
cunosc. Trebuie să-i devii amant înainte de a-i dezvălui 
stratagema noastră și să-i explici motivul. Nu putem pretinde că 
biata ta mamă a văzut culoarea neagră. M-am gândit că ai 
putea spune că, în urma pierderii fiului, prima soţie a plecat să 
se roage lui Osiris, la Abydos. În acest scop, și-a luat cu ea toate 
servitoarele, printre care se află și mama ta. Așa că va fi 
absentă un timp. Ședi va fi nevoit să amâne această frumoasă 
reuniune de familie. lar tu va trebui să o seduci mai repede. 
Grăbește-te! Cred că, dacă vei reuși să o culci pe micuța asta în 
patul tău, nu va mai putea să se lipsească de tine. Din acel 
moment, chiar dacă află că este concubina unui prinţ, nu a unui 
dansator oarecare, nu se va mai putea supăra; în cel mai rău 
caz, va fi supărată câteva zile, și atâta tot. 

Hotărârea fiind luată în urma discuţiei cu Henutsen, Djedefhor 
se pregătea să se întoarcă la școala de dans, când sosi la palat 
vestea care îl dobori pe Keops: Baufre fusese ucis în urma unei 
revolte a nubienilor /rajet. Dușmani ai nubienilor uauat, le 
pustiiseră pământurile, iar regele acestora din urmă ceruse 
ajutor egiptenilor. Baufre intervenise în fruntea trupei sale. Îi 
învinsese, îi respinsese, îi împinsese în teritoriile lor, dar, deși 
victorios, primise o lovitură de lance și văzuse culoarea neagră. 
Moartea sa dusese la retragerea egiptenilor. Imediat apoi, 
populaţia irdjet, aliată cu yam, alt trib puternic din Nubia, 
pornise iar la război. li învinseseră din nou pe nubienii uauat, și 


mesagerul spunea că lansau raiduri în provincia Elefantina, ba 
chiar amenințau capitala, care nu mai avea guvernator. 

Keops îi chemă imediat pe Kefren, Djedefhor și pe Minkaf. Toţi 
trei veniră în faţa lui, se prosternară înaintea tronului, apoi 
regele deschise gura și le vorbi astfel: 

— Kefren, acum ești cel mai mare dintre fiii mei, împreună cu 
Djedefhor. Te numesc guvernatorul provinciei Elefantina și al 
mărcilor din sud în locul fratelui tău plecat dintre noi. Grăbește- 
te să duci la îndeplinire ordinele Maiestăţii Mele: adună vase 
multe, urcă la bordul lor o trupă puternică și, în fruntea acestor 
oameni, înaintează pe fluviu până la trecătoarea meridională! la 
în stăpânire provincia și impune-ţi autoritatea în numele 
Maiestăţii Mele! Apoi mergi la învinșii din Nubia, pedepsește-i pe 
infamii irajet și pe infamii yam, răzbună moartea fratelui tău, fiul 
meu preaiubit! 

— Stăpâne, tatăl meu, ascult pe Maria Ta și mă supun. 

— Tu, Djedefhor, vreau să conduci lucrările Maiestăţii Mele, să 
ai în grijă și Piramida Luminoasă! Îţi voi spune tot ce trebuie să 
faci când Maiestatea Mea va porni spre Duat. lar tu, Minkaf, te 
vei iniţia în funcţia de vizir! Maiestatea Mea îţi va spune care îţi 
sunt îndatoririle, îți voi îndruma primii pași în această funcție 
atât de importantă. 

— Tată, stăpâne, zise atunci Djedefhor, voi asculta cuvintele 
înțelepte ale Maiestăţii Tale, dar, înainte de a împlini îndatoririle 
funcţiei pe care ai binevoit să mi-o încredinţezi, te rog să-mi mai 
îngădui puţin timp, căci... 

— Dacă înţeleg bine, fiule, îl întrerupse regele, încă n-ai reușit 
să o cucerești pe cea dragă inimii tale și mai vrei să stai puţin în 
școala de dans alături de ea? 

— Maiestatea Ta nu se înșală. 

— Grăbește-te! Nu-ţi mai pot acorda decât puţin timp, căci 
Maiestatea Mea începe să simtă o mare oboseală și nu știu cât 
timp voi mai fi în viaţă. Acum, fiii mei, mergeţi, pregătiţi-vă 
pentru sarcina grea pe care v-am încredinţat-o! 

Se retraseră toți trei, fără să îndrăznească să întrebe de 
Didufri, fără să îndrăznească să întrebe de ce nu se afla alături 
de ei și de ce părea a nu fi primit nicio funcţie. 

Dar Nubet venise în faţa regelui și îi vorbise cu răceală, fără 
să manifeste nici cea mai neînsemnată compasiune faţă de 
moartea fiilor săi. 


— Stăpâne, iubitul meu, îi zisese ea, probabil că un zeu îţi 
cere să nu-ţi respecţi jurământul făcut mie cândva. Nu te-ai 
hotărât să-l numești pe fiul nostru Didufri moștenitor, precum 
cel numit de Maiestatea Ta și de zei să urce pe tronul lui Horus. 
De aceea, zeii te-au lipsit, unul după altul, de fiii tăi mai mari, de 
cei care erau destinaţi în mod legitim să-și așeze pe cap dubla 
coroană. Vrei să-ţi sacrifici toţi fiii răzbunării nu știu cărei 
divinităţi protectoare a jurământului? Din voinţa zeilor, moartea 
i-a lovit prin accident, boală și luptă. O implor pe Maiestatea Sa 
să-i cruțe pe ceilalţi fii ai săi! Sunt convinsă că va fi de ajuns să-l 
numești pe Didufri prinț moștenitor legitim pentru ca divinitatea 
răzbunătoare să fie mulţumită. Gândește-te la primejdia care îl 
pândește pe fiul tău Kefren acum, când l-ai trimis să lupte 
împotriva josnicilor nubieni, și chiar și la cea la care se expune 
Djedefhor, în funcţia pe care i-ai încredinţat-o, căci, fiind 
conducătorul șantierelor regale, a văzut Kufukaf culoarea 
neagră. 

Keops era prea convins că a treia lui soţie îi spunea adevărul, 
că Maat în persoană îi inspira vorbele, ca să o contrazică, în cele 
din urmă, cedă, acceptă aceste motive și se văzu nevoit să-și 
țină promisiunea. 

— Voi da poruncă să se pregătească imediat ceremonia în 
cursul căreia Maiestatea Mea îl va numi prinţ moștenitor pe fiul 
tău Didufri. 

Dar această hotărâre, luată mai înainte să-și fi chemat ceilalţi 
trei fii în faţa lui, o ţinuse numai pentru el, de teamă să nu se 
revolte, să nu-i adreseze reproșuri. Voia să aștepte până când 
Kefren va fi plecat cu flotila și trupele lui, să fie departe spre 
sud, ca Djedefhor să se reîntoarcă la școala de dans alături de 
iubita lui și ca Minkaf, pe care îl știa împăciuitor, ușor de 
influențat, fără caracter, să-și ia în primire noua funcție. Abia 
apoi avea de gând să fixeze ziua ceremoniei, ziua în care avea 
să-i dezmoștenească pe fiii săi mai mari. Și mai dorea ca, în 
funcţia pe care o destina lui Diduifri, să fie inclusă și cea de 
comandant al trupei de medjai și al tuturor armatelor regale, ca 
acesta să fie stăpânul puterii militare, ceea ce ar fi pus capăt 
oricărei posibilităţi de revoltă din partea Prietenilor și a mai- 
marilor țării. Căci se temea că această hotărâre, după moartea 
sa, va provoca un război civil. Conta și pe Nubet, căreia îi 
vorbise îndelung, ca să fie elementul moderator între fiul ei și 


celelalte regine și fiii lor, să-l împiedice pe Didufri să cadă în 
beţia puterii. 


e CAPITOLUL XXXVI « 


Djedefhor se întorsese la templul lui Isis abia de câteva zile 
când află, de la Sebekni, că Didufri fusese în mod oficial numit 
de rege comandantul trupelor regale. Câteva zile mai târziu, 
același Sebekni își adună elevii ca să le aducă la cunoștință că 
Maiestatea Sa hotărâse să organizeze o mare ceremonie pentru 
inaugurarea piramidei și a ansamblului necropolei, căci lucrările 
ajunseseră la sfârșit. Este adevărat că încă se mai lucra la 
construirea sfinxului, dar regele era prea nerăbdător să 
celebreze primul cult inițiatic în Piramida Luminoasă ca să mai 
aștepte încă doi-trei ani, cât mai era necesar pentru terminarea 
„paznicului” necropolei. Djedefhor află, cu aceeași ocazie, că 
regele avea să profite de această ceremonie ca să numească în 
faţa poporului și a mai-marilor regatului pe moștenitorul dublei 
coroane: prinţul Didufri. Djedefhor, care se aștepta la această 
numire, nu se supără. Nu se miră nici de faptul că tatăl său nu-l 
chemase ca să fie alături de surorile și de fratele său Minkaf în 
cortegiul prinților. 

— Maiestatea Sa îţi transmite, îi zise maestrul de dans numai 
lui, că, deși ai luat hotărârea să intri în școala mea, nu poți 
participa la ceremonie ca toţi ceilalţi elevi. Nu trebuie ca 
Prietenii regelui și marii demnitari să te recunoască printre 
participanţi. Pe de altă parte, dacă vrei să apari în continuare în 
ochii fetei cu aceeași identitate, nu poţi nici să stai alături de 
Maiestatea Sa, împreună cu ceilalți fii și soțiile lor, căci Persenti 
te-ar vedea și te-ar recunoaște. De aceea, crede că e preferabil 
să rămâi aici, să nu fii văzut la această ceremonie. Pe de altă 
parte, trebuie să-ţi spun, din partea reginei Henutsen, că ea 
însăși a refuzat să apară alături de Maiestatea Sa și îţi transmite 
că ar fi jignită dacă ai accepta să stai alături de rege, căci 
consideră o rușine pentru tine să accepţi astfel alegerea regelui 
care, în cursul acestei ceremonii, te va lipsi de drepturile tale 
ereditare. Este adevărat, stăpâne, că, în urma nenorocirilor care 


au lovit familia ta, acum ești cel mai mare fiu al regelui și ţie ar 
trebui să-ţi revină dubla coroană. 

— Știu asta, Sebekni, răspunse Djedefhor fără supărare, dar, 
în realitate, nu sunt atras de putere. Mi-am fixat alte scopuri în 
existenţa mea și pe acelea vreau să le ating. 

Pe de altă parte, Djedefhor se bucură de perspectiva acestei 
ceremonii, căci, în luna care începea, consacrată în întregime 
punerii la punct a dansurilor și cântecelor, elevii nu aveau voie 
să părăsească incinta templului. Astfel, era amânată reuniunea 
de familie dorită de Şedi. Căci Djedefhor nu se putea hotărî să-i 
dezvăluie adevărul lui Persenti, temându-se foarte mult de 
reacţia ei. De aceea tot amâna o mărturisire căreia nu-i putea 
măsura consecinţele. 

În zilele de pregătire, exerciţiile au fost atât de intense, încât 
Persenti, considerată ca prima dintre dansatoare și destinată să 
evolueze ca o vedetă, urmând să o întruchipeze pe zeița Isis cu 
ocazia riturilor legate de ceremonie, nu a avut niciun moment 
liber pentru întâlnirile sale cu Djedefhor. Când sosea ora mesei 
de seară, dansatorii erau atât de obosiţi în urma unei zile de 
exerciţii istovitoare, încât se gândeau numai la somn. 

În ziua ceremoniei, Sebekni justifică absenţa lui Djedefhor 
spunând că încă nu era îndeajuns de pregătit ca să poată 
participa la o procesiune atât de importantă, pe care Maiestatea 
Sa, bun cunoscător, o dorea de o ireproșabilă calitate. 

— Sunt conștient că mai am multe de învăţat, recunoscu 
Djedefhor în faţa colegilor săi, și, chiar dacă m-ai fi numit să 
apar la ceremonie, eu însumi aș fi refuzat. Intenţionez să profit 
de această ocazie ca să fac o vizită părinţilor mei, pe care nu i- 
am mai văzut de mult timp. 

Datorită acestor pretexte, Djedefhor evită să asiste la triumful 
fiului lui Nubet. În timp ce dansatoarele și dansatorii se 
pregăteau să participe la sărbătoare, el părăsi școala și se duse 
la reședința lui Henutsen, ca să-și manifeste în mod ostentativ 
opoziția faţă de hotărârea regelui. Tatăl său îi transmisese prin 
intermediul maestrului de dans că voia să rămână în templul lui 
Isis în timpul ceremoniei, așa că știa foarte bine că vizita sa la 
Henutsen în acel moment avea să însemne pentru rege 
dezacordul său față de alegerea făcută. 

— Hori, îi zise regina, tu ești singurul care a îndrăznit să-l 
înfrunte pe rege, tu și cu mine. Îţi mulțumesc că ai venit în faţa 


mea. Nici Meritites, mama ta, n-a îndrăznit să se ridice împotriva 
voinţei fratelui ei, nici chiar Neferkau. Chiar dacă ea poate fi 
iertată, căci Ilbdadi are inima împărţită între vechea sa prietenie 
pentru Nubet și tabăra noastră din care face parte prin 
căsătorie. lar Minkaf e o fiinţă slabă și este atât de mândru și de 
fericit de funcţia lui de vizir, încât se teme prea mult să n-o 
piardă înfruntând mânia lui Keops. La urma urmelor, cred că e 
gata să se ralieze lui Didufri care, după câte am aflat, i-a jurat 
că îl va păstra vizir, dacă îi va susţine pretenţiile la tronul lui 
Horus. 

— Henutsen, îi răspunse Djedefhor, dacă, venind la tine 
astăzi, vreau să-mi manifest dezacordul faţă de alegerea tatălui 
meu, nu fac asta ca să revendic dreptul meu la dubla coroană. 
Nu din ostentaţie nu pretind coroana, ci pentru că nu-mi place 
puterea. În realitate, pe fratele meu Kefren aș vrea să-l văd pe 
tronul celor Două Regate, el e cel mai potrivit să-și asume 
această sarcină grea. 

— E bine că s-a stabilit temeinic în provinciile sale și că 
dispune de trupe bune și, cu siguranţă, fidele. Pentru că, după 
ce va urca pe tronul lui Horus acest fiu al lui Seth, Didufri, tare 
mă tem că va încerca să-l omoare. lar tu ești în aceeași situație, 
căci voi doi sunteţi singurii pretendenți de care se poate teme. 
Dacă vă elimină, nu trebuie să-i mai fie teamă de nicio 
contestare, pentru că rămâne moștenitorul legitim, împreună cu 
Minkaf, care îi este supus. Dar nu-i port pică fiului meu, căci, 
prin această raliere, își salvează și poziţia, și viaţa. 

— Henutsen, chiar crezi că Didufri e în stare să încerce să ne 
dea morții pe mine și pe Kefren? 

— Sunt convinsă. Și cel mai ameninţat fiu al lui Keops ești tu. 
Didufri te urăște pentru că prea te-ai opus deseori lui, dar mai 
trebuie să știi ceva ce tatăl tău ţi-a ascuns. ți amintești că, la 
început când ai trăit în templul lui Isis, un om a încercat să o 
seducă pe Persenti, ba chiar a vrut s-o răpească. Am aflat chiar 
de la tatăl tău că acel om era Didufri. 

— Ce-mi spui! izbucni Djedefhor. Fratele meu să fie omul 
despre care Persenti mi-a spus că era foarte puternic și 
primejdios, acel om care o persecuta? 

— A văzut-o, la fel ca tine, dansând la sărbătoarea jubileului 
regal. Totuși, îi poţi înţelege sentimentele, tu care ai fost uluit 
când ai văzut-o prima dată. Această fată e de o frumuseţe rară 


și are un mare talent pentru dans. Cine n-ar fi sedus-o? Nici 
fratele tău Kefren nu a rămas insensibil la farmecul ei. Dar fii 
liniștit, niciodată n-ar îndrăzni să fie rivalul tău, căci eu aș fi 
prima care l-aș readuce pe drumul cel bun. Didufri i-a dat pace 
lui Persenti pentru că tatăl tău, în urma plângerilor tale, l-a 
chemat în faţa lui, cunoscându-i pasiunea, și l-a obligat să 
promită că va renunţa la o fată destinată altuia. La insistenţele 
fiului său, Keops i-a dezvăluit că era vorba de tine. Poţi să fii 
sigur că, după ce Didufri va urca pe tron, își va uita imediat 
jurământul. Știu că încă se mai gândește la ea și că a jurat să o 
aducă în patul lui. Nu face niciun secret din asta față de cei 
apropiaţi lui: astfel am aflat de la Ayinel căruia, deși e unchiul 
lui, nu-i place deloc comportarea nepotului său. 

— Henutsen, zise Djedefhor după un moment de gândire, nu 
pot să cred că Didufri manifestă atâta dispreţ faţă de zei și față 
de propriul său cuvânt ca să-l încalce și să încerce să mi-o ia pe 
Persenti. Va avea tronul lui Horus, sunt convins că se va 
multumi cu el. _ 

— Djedefhor, nu-i judeca pe ceilalţi după tine. ţi spun: ia 
seama la Diduiri! 

Tt 

Djedefhor se întoarse la templul lui Isis la sfârșitul zilei, astfel 
încât dansatoarele și muzicanții sosiseră înaintea lui. Persenti îi 
veni înainte, foarte veselă. 

— Hori, îl întrebă ea, unde ai fost? Te-ai amestecat cu 
mulțimea ca să asiști la ceremonie? 

— Nu, am profitat ca să-mi vizitez părinţii. Dar spune-mi cum 
a fost. Ai strălucit ca un soare în mijlocul atâtor stele? 

— Află că Maiestatea Sa a fost atât de mulţumit de mine, 
încât, la sfârșitul ceremoniilor, a trimis un servitor ca să mă 
aducă în fața lui. Regele m-a felicitat, mi-a spus că eram într- 
adevăr foarte frumoasă și graţioasă și m-a asigurat că, atunci 
când îmi voi găsi un soț, el însuși îmi va dărui o dotă demnă de 
mine și de talentul meu. 

— Minunat! exclamă Djedefhor. Nu mai lipsește decât să-ți 
găsești un soț. 

— Nu l-am găsit deja? îl întrebă ea, zâmbind. 

— Poate că alegerea e făcută, dar lipsește esențialul, 
răspunse el, luând-o în braţe. 


— Hori, cred că nu voi avea răbdare să aştept încă mulţi ani 
momentul în care voi fi a ta. 

— Dar crezi că eu voi mai putea aștepta mult timp? Este 
adevărat că prezenţa ta alături de mine este de ajuns să-mi 
umple inima de bucurie, dar voi fi copleșit doar în ziua în care 
vom împărţi același pat. Și fii sigură că, dacă vei fi a mea, vei 
putea continua să-ţi practici arta, căci m-ai sedus prin graţia 
dansului la fel de mult ca prin frumuseţea ta. 

— Atunci, Hori, va trebui să așteptăm ca părinţii să ne 
căsătorească și să schimbe cadourile ca să facem ce fac între ei 
soții și să împărţim același pat? 

— Bineînţeles că nu, recunoscu el cu dragă inimă. 

Atunci, fără a simţi nevoia să mai adauge ceva, ea îl luă de 
mână și îl duse în camera ei, unde el nu intrase până atunci. 

t 

A doua zi, Sebekni îi aduse la cunoștință lui Djedefhor că tatăl 
său trimisese un mesager ca să-i poruncească să vină 
neîntârziat în fața Maiestății Sale. 

— Fiule, îi zise Keops lui Djedefhor, după ce rămaseră singuri 
în grădina regală, am aflat că ieri, cu ocazia ceremoniei, nu ai 
stat în templul lui Isis, că ai găsit de cuviinţă să-ţi petreci ziua cu 
Henutsen, ca să-ţi arăţi opoziţia față de hotărârea mea, așa cum 
a făcut și cea de a doua soție, refuzând să apară alături de 
mine. 

— Stăpâne, știi ce gândesc, ţi-am mai spus asta cât se poate 
de sincer. lar dacă Maiestatea Ta consideră că sinceritatea nu 
este totdeauna binevenită în faţa regelui, atunci nu trebuia să 
mă trimiţi în temple, unde Maiestatea Ta a fost și ea iniţiată în 
înţelepciunea divină. 

Argument impecabil, care îl făcu pe Keops să zâmbească, 
întrucât, în sinea lui, admira sinceritatea fiului său faţă de 
ipocrizia pe care o simţea în toate laudele și lingușelile zilnice 
ale curtenilor. 

— Stăpâne, continuă Djedefhor, nu susțin cauza mea, căci 
sunt convins că ceea ce vrei să-mi oferi este mai presus de tron. 
Dar, dintre toți copiii care ţi-au rămas, cel mai demn să urce pe 
tronul lui Horus, singurul care are destule calităţi și pricepere ca 
să urmeze Maiestăţii Tale în greaua sarcină a guvernării 
oamenilor este fratele meu Kefren. Didufri este răzbunător, 
încrezut, incapabil, și tare mi-e teamă că va duce ţara la ruină. 


Fără să fie indignat pentru astfel de vorbe, Keops răspunse cu 
seninătate: 

— Djedefhor, îl judeci prea sever pe fratele tău mai tânăr. i 
cunosc defectele, dar nu sunt la fel de sigur ca tine că fiul meu 
Kefren este atât de priceput precum spui. Nu a primit nicio 
iniţiere, chiar dacă s-a arătat un bun elev în Casa Vieţii 
Fenixului. Umblă după plăceri, nu are prejudecăţi, a fost prea 
des văzut în taverne, unde petrecea nopţi întregi cântând la 
lăută. Nu e demn să fie rege. 

— Didufri nu a fost, în schimb, un elev nesilitor, insolent față 
de profesorii lui? 

— Nu-i de ajuns ca să-l condamni. În rest, hotărârea mea este 
luată, nu pot reveni asupra ei. Și, după cum știi, a fost luată ca 
să respect un jurământ făcut mamei lui, poate cam pripit, dar nu 
mai am ce face. Și mă tem că străduinţa mea de a uita de acest 
jurământ a stârnit mânia unei divinităţi, care s-a grăbit să mi-l 
amintească luându-mi fiii. 

— Tată, cum poţi să crezi că zeii, în măsura în care se 
interesează îndeajuns de noi și de faptele noastre, pot să 
pedepsească atât de crud neglijarea unui jurământ cu o valoare 
atât de mică în faţa lui Maat? 

— Djedefhor, ceea ce a fost făcut a fost făcut. N-am să revin 
asupra hotărârii mele. Nu te-am chemat ca să-ţi vorbesc de 
aceste lucruri. Ti-am spus că Maiestatea Mea te-a numit 
conducătorul șantierelor regale, protectorul necropolei regale, 
păstorul Piramidei Luminoase. In această calitate, tu va trebui 
să ai grijă de cultul Maiestăţii Mele, și tot tu va trebui să conduci 
riturile secrete pe care le-am instaurat cu preoţii lui Ra în inima 
monumentului. E timpul să te hotărăști să părăsești templul lui 
Isis, unde stai acum de aproape un an. Ai convins-o pe acea 
dansatoare să te ia de bărbat? Gândindu-mă la tine, am poruncit 
ieri să fie adusă în fața Maiestăţii Mele, am felicitat-o pentru 
cutezanţa și frumuseţea dansurilor și, la urmă, i-am spus că îi 
voi dărui o dotă. 

— Mi-a spus, stăpâne, și îți mulțumesc! Află că avem de gând 
să ne căsătorim foarte curând și că mi-a dăruit dovezi sigure ale 
dragostei sale. 

— Asta o mulțumește tare mult pe Maiestatea Mea. Grăbește- 
te să duci totul la bun sfârșit, căci este timpul să te ocupi de 
noua ta funcţie! 


— Tată, cred că sfârșitul fericit pe care îl dorește Maiestatea 
Ta nu va întârzia. 

— Atunci, e bine. Acum, fii foarte atent, căci îţi voi face 
cunoscute dorințele Maiestăţii Mele în ceea ce privește așezarea 
mea în Insula Vâlvătăii și a începutului navigaţiei mele în barca 
soarelui. 


e CAPITOLUL XXXVII e 


Didufri, devenit în mod oficial print moştenitor, se mutase 
împreună cu propria sa curte într-o aripă a marelui palat, a cărei 
construcție fusese comandată de Keops, cu câțiva ani în urmă, 
cu scopul de a face din ea reședința prinţului moștenitor, 
aceasta fiind terminată cu câteva zile înainte de ceremonie. 
Didufri se simţea deja rege în acel nou palat unde domnea ca un 
stăpân. Avea acolo și o grădină secretă, unde își primea 
emisarii, ferit de orice indiscreţie. În ziua aceea, primi pe o fată, 
pe una dintre dansatoarele din templul lui Isis. Numele ei era 
laset. Când Didufri o văzuse pe Persenti, cu ocazia sărbătorii 
Heb Sed, și el fusese fermecat de graţia acelei dansatoare. 
Eșecul încercărilor sale de a o seduce pe Persenti poate că l-ar fi 
făcut să renunțe, dacă nu ar fi aflat de la rege, care îl chemase 
la el să-i interzică să o mai necăjească pe fată, că rivalul său nu 
era altul decât fratele lui, Djedefhor. Atunci se gândise la 
această laset, o urmărise și găsise prilejul să-i vorbească. 
Recunoscându-l pe prinţ, ea se simţise măgulită și acceptase să 
devină ochiul și urechea lui în școala de dans. El îi ceruse să o 
supravegheze pe Persenti și pe cel care își zicea Hori, ceea ce 
făcuse cu dragă inimă, căci o pizmuia în secret pe Persenti, 
considerată de toți steaua dansatoarelor. Astfel, Didufri fusese 
ținut la curent cu felul în care progresa relaţia între fată și 
fratele său. Deoarece pusese doi zbiri care să-i urmărească, 
unul pe Djedefhor, altul pe Persenti, când părăseau templul, 
aflase, cu timpul, nu doar cine era familia fetei și unde locuia, 
dar și că Djedefhor pretindea că locuinţa sa familială era o casă 
din cartierul artizanilor și că Henutsen intrase și ea în acest joc, 
dându-se drept mama lui. 


laset se înclină în fața lui Didufri, care o rugă să se așeze 
alături de el pe perne și începu să o mângâie, în timp ce-i cerea 
vești de la templu. 

— Stăpâne, am venit în faţa ta fără întârziere pentru că 
dragostea dintre fratele tău și Persenti a ajuns la capăt. 

— Ce vrei să spui? S-au despărţit? 

— Dimpotrivă, stăpâne. După atâtea luni de cuvinte tandre, s- 
au unit ca și cum ar fi soţ și soție. Asta s-a întâmplat noaptea 
trecută. Și, după lumina de pe fețele lor, am înţeles că amândoi 
erau fericiţi și mulțumiți. 

Didufri nu păru tulburat. Nu deschise gura, nu se mânie. Se 
mulțumi să o dezbrace pe fată de rochie și să-i ofere plăcerea 
pe care ea o aștepta de la el. Un servitor tânăr veni apoi să le 
aducă băuturi și curmale și, după ce băură și mâncară, el îi zise: 

— laset, ascultă ce aştept de la tine. După câte am înțeles, nu 
ești în relaţii rele cu Persenti. 

— Deloc. Vorbim ca niște bune prietene. 

— Perfect. Atunci, uite ce vei face. 

t 

După indicațiile prințului moștenitor, care îi recomandase să 
aştepte ziua în care Djedefhor va lipsi, în realitate să dea curs 
chemării tatălui său, provocată de Didufri însuși, laset își amână 
intervenţia. În sfârșit, într-o dimineaţă, Djedefhor părăsi templul, 
după ce-i spusese lui Persenti că trebuia să se ducă la părinții 
lui, pentru rezolvarea unor probleme de familie. 

laset așteptă ca Persenti să fie singură ca să intre în vorbă cu 
ea. 

— Persenti, am impresia că Hori a avut succes și că a reușit 
să te tragă pe sfoară. 

Fata o privi surprinsă și îngrijorată. 

— laset, îi zise ea, ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că ai fost păcălită de acest Hori, răspunse 
laset. 

— Tot nu înţeleg. 

— Este adevărat că Hori a fost abil, dar i-a trebuit multă 
răbdare ca să câștige pariul cu fratele său. 

Cele două fete stăteau alături pe un zid scund, cu picioarele 
atârnând și sprijinindu-și mâinile de pietrele zidului. Persenti, 
care își legăna încet picioarele, se oprise și își privea colega 
încruntată. 


— Zău că nu înțeleg, murmură ea cu o voce slabă. Vorbește 
mai clar. 

— E mai bine să-ţi spun, ca șocul să fie mai mic. Îţi amintești 
că Didufri, acum devenit prinţ moștenitor, după ce te-a văzut 
dansând în fața Maiestăţii Sale, la sărbătoarea Sed, s-a 
îndrăgostit de tine și te-a făcut să înţelegi asta prin toate 
mijloacele. 

— Mijloace odioase, replică Persenti. 

— Exagerezi. A venit să-ţi mărturisească pasiunea lui și, fiind 
foarte aprigă, a încercat să te seducă cum a putut. Atunci a 
intervenit fratele lui, prințul Djedefhor. 

— Fratele lui? zise mirată Persenti. 

— Da, falsul dansator căruia tu îi spui Hori. De altfel, acesta 
este și frumosul nume al prințului. 

— Ce tot spui? întrebă Persenti. 

— Cred că ăsta este tristul adevăr. Căci Djedefhor, care se 
înțelege foarte bine cu fratele său, văzând că e respins de tine, 
i-a spus că nu știa cum să procedeze cu femeile, că nu folosea 
mijloace potrivite. Atunci, Didufri s-a enervat spunându-i că nici 
el n-ar fi în stare să facă mai mult, că erai insensibilă la 
dragoste, că nu s-a născut încă bărbatul în stare să te seducă. 
Djedefhor a pariat atunci cu fratele său că va reuși să te seducă 
și să te culce în patul lui. Și văd că a reușit. 

— Nu... bâigui Persenti. Spui prostii, din gelozie... 

— Eu, geloasă? Dar pe cine? Nu mă laud cu asta, dar află că 
sunt amanta a doi prinți. De aceea îţi pot vorbi așa liber și cu 
toată sinceritatea. Trebuie să mai știi că regina Henutsen a fost 
complicea lor. Căci casa unde Hori te-a primit este o casă pe 
care a cumpărat-o nu știu de ce, unde îl adăpostește pe acel 
Inkaf, care se dă drept tatăl lui, dar care este cu adevărat 
unchiul tău. De altfel, nu întâmplător acest unchi pe care nu-l 
cunoșteai și-a regăsit fratele. 

— Ce? Vrei să spui că Hori nu este altul decât unul dintre 
prinți și că a făcut toate astea, s-a înscris la școala de dans, a 
dansat cu noi, a trăit alături de noi, doar ca să câștige un pariu? 

— Exact. Acest fiu al regelui nu are altceva de făcut decât să 
își petreacă timpul cu fetele, fără să-i pese de viața lor. De 
altfel, nu ai fost surprinsă că Sebekni a primit în școală un 
bărbat de această vârstă, când el își alege elevii doar dintre 
copiii pe care are grijă să-i formeze? 


— Adevărat, recunoscu Persenti, dar nu m-am gândit la asta. 
Ar fi putut să facă un serviciu unui băiat talentat. 

— Adevărul e că însuși Maiestatea Sa i-a poruncit lui Sebekni 
să-l primească pe fiul său sub numele de Hori. 

— Ce! Chiar și regele ar fi participat la această înșelătorie? 

— Ca să-i facă pe plac fiului său pe care îl iubește ca lumina 
ochilor. Dar, te rog, nu-i spune nimic lui Sebekni din tot ce ţi-am 
dezvăluit, căci m-ar da afară de la școală. 

— N-am să-i spun nimic, o asigură Persenti cu o voce pierită. 

— Dar parcă nu m-ai crede. Ar fi de ajuns să dai fuga acasă la 
mama lui, unde pretinde că e acum. N-ai să-l găsești acolo. In 
schimb, dacă ai să te duci la șantierul piramidelor, am impresia 
că îl vei vedea pe Hori al tău alături de Maiestatea Sa și de 
prințul moștenitor. Și probabil că e tare mulțumit că a câștigat 
pariul. 

— Atunci... înseamnă că mă va părăsi? 

— Nu știu, dar să fii sigură că fiul Maiestăţii Sale nu se va 
căsători cu fete ca noi. Pentru mine, n-are importanţă, pentru 
că, deși îmi plac amândoi, nu ţin la ei în mod deosebit: obţin de 
la ei cadouri și plăcere. Ce să sper mai mult? Mai ales din partea 
unor prinți regali. Dacă accepţi să faci cu ei ceea ce fac și eu, 
probabil că se vor purta și cu tine la fel. Dar sper că îţi vei 
scoate din cap gândul că te vei putea căsători cu Hori. 

Persenti nu vru să audă mai mult. O luă la fugă afară din 
templu, cobori în port, unde se aflau totdeauna bărci, și ceru să 
fie dusă la Memfis. Și, ca și cum o soartă nemiloasă se înverșuna 
împotriva ei, marinarul îi zise: 

— Te recunosc, ești una dintre dansatoarele din templul lui 
Isis. Păcat că n-ai venit mai devreme. Maiestatea Sa a sosit cu 
un cortegiu splendid și cei doi fii ai sai, prinţul moștenitor și 
prinţul Djedefhor. Se pare că Maiestatea Sa îl va învesti în mod 
oficial pe prinţ în noua sa funcţie de conducător al șantierelor 
regale și de protector al Piramidei Soarelui. 

Persenti strânse din dinţi, gata să izbucnească în lacrimi, căci 
aceste vorbe confirmau spusele colegei sale. Văzând că nu zice 
nimic, luntrașul tăcu și se grăbi să-și ducă pasagera în portul 
Per-nufer. Apoi ea dădu fuga la fosta locuinţă a lui Sabi, unde îl 
găsi pe Inkaf. 

— Persenti! exclamă el, recunoscând-o pe fată. Ce cauţi aici? 
Nu-i nimeni... 


Ea îl îmbrânci pe Inkaf, intră și, întorcându-se spre el, îl 
întrebă pe un ton hotărât: 

— Unchiule, nu-mi ascunde nimic. Hori nu-i fiul tău, și cea 
care se dă drept mama lui nu este soția ta. O cheamă Henutsen, 
este a doua soție a regelui, iar el este Djedefhor, fiul regelui. 

— Pe viaţa mea! Dacă știi toate astea, de ce mă mai întrebi? 

— Voiam de la tine o confirmare. Așadar, v-aţi bătut cu toții 
joc de mine! Te urăsc, unchiule, nu vreau să te mai văd... 

— Persenti, copila mea... Stai, ascultă-mă... 

Dar ea îl împinse într-o parte și fugi. 

Mare fu surpriza lui Djedefhor când, întors la templu, nu o găsi 
acolo pe Persenti. De la colegi află că plecase fără să anunţe pe 
nimeni, în cursul după-amiezei. Nimeni nu știa de ce lipsea, nici 
unde se dusese. 

Neștiind nimic din ceea ce se întâmplase, Djedefhor nu se 
neliniști prea tare, mai ales că laset îi spuse că Persenti îi ceruse 
să-i spună că se va întoarce curând, că trebuia să-i aștepte cu 
răbdare întoarcerea. 

— Nu ţi-a spus nimic altceva? întrebă el. 

— Nu, răspunse ea cu tupeu. Dar, după părerea mea, cred că 
a fost surprinsă de venirea acelui lucru propriu femeilor și că a 
preferat să petreacă aceste zile de necurăţenie acasă la mama 
ei. 

Aceste cuvinte îl liniștiră pe deplin. Se bucură gândindu-se că 
poate ea va profita ca să le anunţe părinţilor vestea fericirii sale 
și apropiata lor căsătorie. Aceste motive, singurele care i se 
păreau plauzibile, îl făcură să aștepte cu răbdare, căci nu voia 
să meargă la ea acasă ca să tulbure seninătatea locuinţei 
familiale. Prefera să-i aștepte întoarcerea. 

Dar trecură mai multe zile fără ca Persenti să apară. 
Djedefhor începu să se îngrijoreze. După zece zile, se hotări să 
se ducă la Ședi. Îl găsi în atelier. Văzându-l că își face apariţia, 
ebenistul se ridică, își duse mâinile la genunchi, dar zise: 

— De ce vii, stăpâne? N-ar fi trebuit să te porţi astfel cu fata 
mea. Este atât de sensibilă! 

— Ședi, nu înţeleg... Ce s-a întâmplat? 

— Stăpâne, e inutil să te mai joci cu noi, bieţi artizani. 
Persenti știe totul. Știe cine ești, cum ai abuzat de credulitatea 
ei și, până la urmă, și de ea. Acum, te rog, retrage-te, căci, deși 
ești prinţ, mă aflu aici în casa mea și nu ești binevenit. 


— Cum, Ședi... Cu ce-am greșit? Este adevărat că sunt prinţul 
Djedefhor, dar o iubesc pe fiica ta. Spune-mi unde e, să vină la 
mine, să-i explic... Nu poate fugi de mine pentru atâta lucru... 

— Pentru ea ar putea să fie foarte mult. Dar e imposibil să o 
vezi. A plecat cu mama ei la bunica sa, departe de Memfis. Mi-a 
spus că niciodată nu va mai vorbi cu tine, că nu vrea să te mai 
vadă. Acum, te rog, retrage-te! Lasă-ne să ne vedem de 
treburile noastre, lasă-mă să lucrez... 

Tonul amar al lui Ședi fu de ajuns ca să-l facă pe Djedefhor să 
înțeleagă că era inutil să insiste, că nu-i va dezvălui niciodată 
locul unde se refugiase Persenti. Atunci plecă, hotărât să o 
caute în altă parte. Se duse direct la Henutsen. 

— Cum a putut afla adevărul? zise mirată regina, după ce îl 
ascultă pe Djedefhor. 

— Nu știu, dar asta s-a întâmplat. Doar Sebekni putea s-o 
facă. Și îl mai bănuiesc pe fratele meu că a trimis pe cineva la 
ea ca să-i dezvăluie adevărul pe care mă pregăteam să i-l spun 
eu însumi. Dar nu reușesc să înţeleg de ce dragostea ei pare să 
se fi transformat într-o adevărată ură din cauza unei stratageme 
nevinovate, prin care urmăream să nu o sperii. Oare este atât 
de cumplit să fii iubită de un prinţ și nu de un simplu scrib 
dansator? 

— Cu siguranţă că mai e și altceva. Ar trebui să aflăm ce. Este 
regretabil că n-am putut să-i spunem chiar noi adevărul. Pleacă 
la reședința ta și liniștește-te! Mâine, mă voi duce la Ședi. Poate 
voi reuși să aflu ceva din gura lui. Îmi voi da toată străduinţa s-o 
găsesc pe Persenti și s-o conving de dragostea ta. 

Vorbele lui Henutsen readuseră speranța în inima lui 
Djedefhor, care se hotărî să-i asculte sfatul. 

Dar Henutsen nu putu să-și pună în practică hotărârea a doua 
zi, așa cum își propusese. 

Află că, în cursul nopţii, regele fusese cuprins de o durere 
ciudată, pe când se afla în jilţul său preferat, în grădină, căci nu 
putea să doarmă în pat din cauza căldurii. 

Rămăsese așa, ţeapăn, nemișcat, cu mâinile pe genunchi, cu 
ochii deschişi, încremenit în eternitate. 


1 
POr ITET Huni N A AN TF Meresankh | 
2 


Hetep-heres | Snefru Neiihotep Nefermaat! — Meriset Kanefer 
Lsa 
Hemiunu 
Meritites 
3 
Henutsen pre ea - Meretplah 
Rahotep Neferet 
Djedefhor Meresankh II ETI (Kefren) Hedjekenu 
........ pare atatea 
FERETI H i ı — Nebemaket Sekhemkar 
Kufukaf Kefren Khamernebii **,, Minkaf i ! X 
a anno mona mama Ei E (Keops) i Nubet i— Merseankh Persenli 
i 4 i Nekaure 
6 Ł-- Kbentelonka — Didufri Hetep-heres II 
Mikerinos Khamernebti Il 


Neferhetepes TĂI Rauser 


7 8 
Şepseskaf IP Khenikous Bi EEE TIPREIE EL PE! Userkaf 


10 
Maolkho Neferirkare d 
Sahure 


GENEALOGIA DINASTIEI a IV-a 


virtual-project.eu