Guy Rachet — [Romanul Piramidelor] 01 Keops si conjuratia Ibisului

BIS 


LUCMAN: 


GUY RACHET 


Seria: 
„Romanul Piramidelor” 


+ 


KEOPS 
ȘI 
CONJURAŢIA 
IBISULUI 


Original: Kheops et la pyramide du Soleil 


Traducere de: 
Nicolae CONSTANTINESCU 


7 


virtual-project.eu 


Editura LUCMAN 


Guy Rachet, născut la 27 decembrie 1930 la 
Narbonne, este un scriitor francez, pasionat de 
arheologie și egiptologie. Născut într-o familie 
bogată din Narbonne, în sudul Franţei (bunicul 
lui Gabriel, apoi tatăl lui, Marcel Rachet, au 
fost pionieri în cinema și au deschis una din 
primele săli de proiecție franceze), Guy Rachet 
este pasionat de la o vârstă fragedă, de 
istorie, literatură și toate formele de știință 
care îl abordează și autoeducă, rezultând a fi 
un nătâng perfect în mediul școlar. 

Scrie primul lui roman în adolescenţă și continuă să își 
folosească stiloul sau care va avea să devină mai târziu, obiectul 
muncii lui (meseria lui). Angajat în armată după suicidul tatălui 
său în 1948, Guy Rachet petrece mai multe luni în Africa și tinde 
să plece în Indochina pentru a combate comunismul, fapt cu 
care mama lui nu este de acord. După plecarea în Indochina 
pentru Statele Unite, Guy Rachet, jefuit de moștenirea lui în 
urma unei istorii familiale sumbre, va trăi din munci mici, înainte 
de a prinde un post la ambasada Americană din Paris. Locuiește 
apoi într-un apartament micuţ din centrul capitalei, continuând 
să descopere anumite opere, în mare parte despre arheologie și 
egiptologie, făcând o pasiune pentru aceste două domenii. În 
această perioadă, Guy Rachet simpatizează cu Pierre Gripari, 
viitorul autor a „Povești din strada Broca”, care îi va deveni unul 
din cei mai buni prieteni. 

In 1979, Guy Rachet publică la Lattes primul său roman 
„Massada, les Guerriers de Dieu”, care nu are niciun succes. 
Abia anul următor, scriitorul se va face cunoscut publicului larg 
datorită „Vergers d'Osiris”, roman istoric a cărui acţiune se 
petrece în Egiptul antic, scris în 1967 și pe care tânărul editor 
Oliver Orban acceptă să o publice. Cartea obţine în 1981 
premiul RTL Grand Public şi devine un bestseller vândut în peste 
250.000 de exemplare, care beneficiază de o continuare anul 
următor, „Vers le Bel Occident”. Continuând să scrie lucrări 
arheologice din ce în ce mai mult destinate publicului larg 
(devenind şi un principal popularizator al arheologiei în Franţa), 
Guy Rachet se dedică în egală măsură scrierii regulate de 


romane istorice care îi aduce satisfacţie şi îi permite să trăiască 
convenabil din meseria de scriitor. 


PRECIZARE 


În urmă cu patruzeci și șase de secole, această oază întinsă 
din deșertul vestic, pe care o numim Fayum, era un loc sălbatic, 
ocupat în cea mai mare parte de un lac atunci imens, actualul 
Birket Karun fiind doar rămăşița lui palidă. El era abundent 
alimentat de un lung braţ al Nilului (Bahr Yusuf al arabilor), care 
îi aducea în permanenţă apă. Această abundență de apă crease 
mlaștini peste tot în jur și dăduse naștere unei vegetaţii 
luxuriante, unde dominau papirusul și trestia. Locul acela 
devenise astfel refugiul unei faune felurite și paradisul 
vânătorilor care veneau aici să hăituiască, spre marginile 
deșertului, antilope, gazele, girafe, struţi, hiene și lei. Lângă 
malurile lacului, vegetaţia deasă adăpostea pantere, gheparzi, 
mistreți, pitoni și elefanţi, în timp ce în acele ape, considerate 
de egipteni o adevărată mare (o numeau uneori Marea cea 
Mare, Pa-yom, din care copţii au făcut Phiom, iar arabii, Fayum), 
și în mlaștinile de pe marginea lor trăiau hipopotami și crocodili, 
pe lângă tot felul de pești, mai puţin vizibili și mai puţin 
stingheritori, și, bineînţeles, o mare varietate de păsări. Abia în 
timpul domniei faraonilor din Regatul de Mijloc, la începutul 
mileniului al Il-lea, va fi amenajat Fayum, ca să se obţină 
pământuri cultivabile. Aici începe povestea lui Keops. 


e CAPITOLUL I œ 


Mergea cu pași mari și siguri, în pofida vegetației care părea 
că formează în fața lui o perdea de verdeață nesfârșită. Corpul 
musculos, robust, în ciuda taliei înalte, era gol, cu excepţia unei 
centuri legate sub buric, ale cărei capete cădeau între coapse. 
Cu părul negru, scurt și buclat, cu pielea bronzată de soare, ar fi 
putut fi confundat cu văcarii, acei oameni care îngrijeau de vite, 
trăiau în întregime goi, dormeau în colibe din papirus, pescuiau 
pe lac sau prin mlaștini în bărci mici din papirus împletit și 
vânau păsări folosindu-se de un baston curbat. Bulbii de papirus 
și de nufăr constituiau baza hranei lor, împreună cu peștele, pe 
care îl pescuiau și îl mâncau deseori crud, căci, deși păzeau 
bovine mari și grase, nu puteau sacrifica nici măcar una, 
deoarece scribii, trimiși de proprietarii de domenii, veneau să 
supravegheze nașterile, în timp ce înalții funcţionari făceau 
personal recensământul vitelor la fiecare doi ani. Așadar, 
pescuiau și li se întâmpla să și vâneze - destul de greu și de 
primejdios - hipopotami și crocodili, dar văcarii nu hăituiau 
vânatul. Nu aveau cu ce, singurele lor arme fiind bâtele și 
bastonul curbat, cu care aruncau după pradă. 

Bărbatul care mergea singur prin mijlocul acelei naturi 
primejdioase era oare un vânător? În mâna stângă avea un arc 
și câteva săgeți, în dreapta ţinea o suliță cu un vârf metalic, iar 
la centură avea o ghioagă cu măciulie grea din piatră, șlefuită 
cu grijă, cu o formă prelungă. Cu sulița dădea la o parte tijele de 
papirus, iar uneori împungea hăţișul unde urma să pășească, 
pentru a alunga șerpii sau alte jivine târâtoare. Totuși, nu voia 
să hăituiască vreo lighioană, ci părea că urmărește să comunice 
cu natura, să se îmbibe de forța vitală a vegetației, vrând parcă 
să absoarbă prin magie seva abundentă. 

Se opri brusc, apoi râmase nemișcat, ţinându-și răsuflarea și 
trăgând cu urechea. Dincolo de zgomotele înăbușite ale naturii, 
simfonie în care se amestecau și se întretăiau zbârnăitul 
albinelor, ţărâitul insectelor, șuieratul păsărilor prin frunziș, 
percepuse un mârâit, avertismentul unei lighioane sălbatice 
care nu dorea să fie deranjată. Desfăcu o perdea de tije de 


papirus cu vârful suliţei, făcu un pas, apoi păși cu prudenţă 
printre tufele dese. Încă un pas-doi, și se pomeni în faţa unei 
pantere de mlaștină, felină de talie mică, dar suplă și rapidă, 
mai periculoasă decât fiarele sălbatice mari atunci când se 
simțea ameninţată. Animalul stătea culcat pe un covor des de 
vegetație, de unde pândea niște șobolani mari care se jucau 
puţin mai departe, fără să aibă habar de pericol. Pantera 
întoarse spre el ochii ei galbeni și își arătă dinţii, transmiţându-i 
probabil în acest fel să o ia pe alt drum și, mai ales, să nu-i 
sperie prada pe care o pândea cu o mare răbdare. Se trase 
înapoi fără zgomot, cu pași lenți, în complicitate cu pantera, 
care își întoarse atunci capul și își reluă pânda. Desișul de 
papirus se închise și el o luă spre stânga, ca să ocolească felina, 
pentru că nu avea de gând să se întoarcă. 

Ridică privirea spre soarele ce cobora spre orizont. Se 
întoarse spre sud, se opri după ce culese o floare de nufăr, pe 
care o ridică, cu brațul întins în sus, și zise cu glas tare: 

„Khnum, zeu creator, tu olar divin, care pe roata ta ai modelat 
toate creaturile, tu care m-ai făcut ceea ce sunt, Khnum, stăpân 
al cataractelor, protectorul meu, călăuzește-mi pașii până la o 
pradă demnă de mine și acceptă ca ofrandă această floare, de 
unde a ieșit oul primordial al creaţiei!” 

Aruncă floarea în apa lacului, apoi porni din nou la drum: știa 
unde să găsească prada și se îndreptă spre ea. Era sigur de el, 
fiind convins că fusese auzit de divinitate. lar așteptarea nu-i fu 
înșelată. Desișul păru că se agită brusc, că prinde viaţă, se 
undui și în faţa lui se ivi un mistreț. Tânărul ridicase deja brațul 
și, cu un gest sigur, aruncă sulița spre animalul surprins. Vârful 
tare lovi animalul în umăr. Intră adânc în carne, după ce 
străpunse pielea. Slăbit, dar înfuriat de această rană, mistrețul 
se năpusti asupra vânătorului care stătea nemișcat, cu 
picioarele ușor depărtate. Gând animalul fu aproape lângă el, 
tânărul sări într-o parte ca să evite șocul și lovi animalul cu bâta. 
Un pârâit însoți grohăitul mistrețului lovit de moarte, făcându-l 
să se prăbușească aproape imediat, însângerat, nemișcat, tăcut. 
Lovitura, perfect ţintită, îi rupsese extremitatea cutiei craniene 
și ceafa. 

Șterse măciulia pe iarbă, puse arma la centură, apoi, fără să 
încerce să ia sulița înfiptă în umărul animalului, îl apucă de 
picioare și, cu o singură opinteală, îl aruncă pe umeri. Fără să-i 


7 


dea drumul, cu o mână apucă arcul și săgețile, cărora le dăduse 
drumul în iarbă, și plecă. 

Forţa și rezistenţa lui erau mari. Merse încă mult timp, până 
să ajungă la un sat de văcari, format din vreo douăsprezece 
colibe care adăposteau fiecare una sau două persoane, căci 
deseori, taţii își luau cu ei fiii mai mari ca să-i pregătească 
pentru viitoarea lor meserie, iar fiul împărțea adăpostul cu tatăl 
său. Soarele ajunsese acum jos la orizont și văcarii adunaseră 
cirezile în spatele unei împrejmuiri din arbuști spinoși, ca să le 
protejeze de atacurile prădătorilor nocturni. Stăteau în cerc pe 
perne din iarbă proaspătă, așteptând să le fie servită masa, pe 
care o preparau cei mai tineri dintre ei, adolescenți care încă 
mai purtau codița împletită a copilăriei. Căci acolo nu existau 
femei, familiile văcarilor trăind în satele din valea Nilului, 
departe de pericolele unei naturi prea exuberante, prea 
sălbatice încă. Bărbaţii se duceau la soțiile lor pe rând, o dată pe 
lună, timp de o zi-două, uneori trei nopți. Dar, deși nu exista 
acolo nicio femeie de sedus, fiecare avea la gât o ghirlandă din 
flori de lotus și își împodobise capul cu o coroană din flori 
amestecate - lotus, heliotrop, rubella! -, culese în acea zi de pe 
malurile lacului. 

t 

Vânătorul era cunoscut de acei oameni aspri: văzându-l 
ivindu-se în cercul lor, îl salutară ca și cum ar fi fost unul de-al 
lor, nu un străin. După ce se debarasă de pradă, după ce lăsă 
mistrețul să alunece pe pământ, toţi strigară de bucurie, 
deoarece știau că acea carne gustoasă le va îmbunătăţi masa. 
Doi dintre ei dădură fuga după cuțite, obiecte rudimentare 
făcute din silex, cu un mâner din lemn, dar lama aceea de piatră 
era atât de bine lucrată, atât de ascuţită, încât tăia fără greutate 
pielea groasă a animalului. Acesta fu repede curăţat de 
măruntaie și preparat, în timp ce adolescenţii aprindeau un foc 
mare, deasupra căruia fu pus la fript. 

Așteptând să fie gata masa, se așezară cu toţii și începură să 
flecărească. El le vorbi despre vânătorile lui, despre ceea ce 
văzuse în timpul plimbărilor, dar niciodată nu spunea nimic 
despre sine, astfel că interlocutorii săi nu-i cunoșteau numele, 
nu știau nici cine era și nici unde locuia. Totuși, îi dăduseră 
numele de Neb - domn - căci îi atribuiau puteri misterioase, fără 


1 Rubella - plantă cu flori roșii și parfumate (n. t.). 


vreun motiv adevărat, probabil pentru că li se părea o creatură 
mai puternică decât ei, poate o divinitate care luase înfățișare 
omenească. Dar pentru că umbla aproape la fel de gol ca și ei, 
fără să poarte vreodată sandale, nu prea știau, în realitate, ce 
să creadă despre el. Era sigur însă că de fiecare dată când 
apărea în mijlocul lor, le aducea vânat. Venirea lui era sinonimă 
cu sărbătoarea, cu mâncarea bună. Văcarii vorbeau despre vite, 
despre scribi, veniţi în număr mare ca să noteze toate animalele 
care urmau să se nască, cele care se născuseră și cele bolnave. 
Căci cirezile aparțineau clerului lui Sobek, zeul-crocodil, zeul din 
Fayum, al cărui templu domina orașul Shedet. Aceste vite, 
precum și alte animale, ogoare cultivate, toate aparțineau 
templului, nu regelui, căci acesta îi acordase lui Sobek și 
preoţilor săi un înscris de imunitate care făcea sanctuarul 
independent din punct de vedere economic. 

— Stăpânul nostru, Maiestatea Sa Snefru, este un rege bun, 
este zeul nostru viu, a adus bogăţie templului zeului, datorită lui 
trăim noi bine, nu răbdăm niciodată de foame, templul ne 
hrănește femeile și copiii. 

Astfel vorbise unul dintre văcari, adresându-se vânătorului. lar 
un altul adăugă: 

— Și pentru noi este o mare bucurie să te primim, căci 
totdeauna ne aduci carne proaspătă, un vânat pe care noi nu 
am fi în stare să ni-l procurăm... 

— Nu putem, pentru că nu avem voie să părăsim cirezile și să 
mergem să hăituim mistrețul sau micile animale sălbatice, 
preciză un alt văcar, pentru ca oaspetele lor să nu creadă că 
erau neîndemânatici sau incapabili. 

— Adevărul este că paza vitelor este o sarcină 
constrângătoare, spuse un al treilea; ne cere o supraveghere 
constantă, multă grijă. Animalele sunt amenințate în fiecare 
moment de pantere, de crocodili, când merg să se adape, dar și 
de șerpi. Nu e mai puţin adevărat că ne-ar fi greu să prindem cu 
bastoanele noastre acele animale gata s-o ia la sănătoasa. 

Vizitatorul îi asculta cu atenţie, le punea întrebări, participa la 
necazurile și la bucuriile lor. lar ei erau bucuroși că se puteau 
adresa cuiva care îi asculta, care nu se afla acolo precum scribii, 
doar ca să înregistreze vitele sau să preleveze numărul de 
capete cerut de preoţii de la templul lui Sobek. Dormea ca și ei, 
cu ei, într-o colibă, pe o rogojină din trestie. 


A doua zi, când văcarii duseră animalele la păscut pe malul 
lacului, el îi însoți și trase cu ei frânghiile năvodului triunghiular 
aruncat în apă, ca să prindă peștele pentru masa de seară. Tăie 
tije de papirus și făcu din ele mănunchiuri. Era o treabă cerută 
văcarilor care trăiau în mijlocul acelui papirus folositor la tot 
felul de lucruri: construirea de colibe, de bărci ușoare, fabricarea 
de frânghii, plase de prins pește, foi de scris... Și îi mai plăcea și 
să se lupte cu ei. Îi era ușor să-și învingă adversarii, căci 
învățase arta luptei și se antrenase, repetând figuri prin care 
arunca adversarul la pământ, dezarmându-l. Apoi, când soarele 
se lăsase la orizont și vitele fuseseră închise în ţarcurile 
protectoare, urcaseră în ambarcaţiuni ușoare, formând două 
grupuri pe două bărci mici și se jucaseră, înfruntându-se cu niște 
prăjini lungi. Jocul consta nu în a lovi și a răni concurenţii, ci a-i 
împinge în apă, învingătorul fiind cel care reușea să-i răstoarne 
în lac pe toţi adversarii, golindu-le astfel ambarcaţiunea. Joc 
periculos, la urma-urmelor, căci crocodilii stăteau la pândă și li 
se întâmpla să se apropie de acești jucători aventuroși ca să 
încerce să apuce unul. Este adevărat că, dacă un crocodil se 
aventura singur spre un om, toţi se aruncau în apă și, împreună, 
înfigeau o prăjină în gura lui, apoi legau în jurul botului său 
ameninţător frânghii solide, care îl făceau neputincios pe 
saurian. Atunci își uneau eforturile ca să-l tragă până la mal, 
unde le era ușor să-l ucidă cu lovituri de pietre. Oamenii nu 
fugeau și nu se grăbeau să iasă din apă decât atunci când 
crocodilii îi atacau în număr mare. 

Fiecare echipă cerea prezența oaspetelui în tabăra ei, căci 
acesta era pe cât de robust pe atât de abil la mânuitul prăjinii, 
astfel încât echipa în care juca el câștiga adesea. 


e CAPITOLUL II e 


Vânătorul singuratic se depărtase de malurile marelui lac; se 
întorsese spre valea Nilului. Și, ca de fiecare dată când părăsea 
Fayum-ul, se oprise la marginea deșertului de la Soare-Apune, 
departe, la sud de Memphis, lângă șantierul unde regele Snefru 
pusese să-i fie construită o piramidă. Încă nu primise un nume 
oficial; i se spunea „piramida sudului” sau „piramida Soarelui”, 


10 


căci arhitectul ei spusese că, după ce va fi terminată, va fi ca 
razele pietrificate ale lui Ra. Ea fusese începută de regele de 
dinainte, Huni, tatăl lui Snefru, dar Huni murise mai înainte ca 
piramida sa să fi fost terminată. Snefru continuase lucrările 
pentru el. 

Tânărul nu cobora niciodată în șantier. Îl ocolea și se posta pe 
o înălțime din vecinătate, la mică distanţă, de unde putea să 
observe lucrările. De acolo, cuprindea cu o singură privire 
oamenii care târau blocurile enorme urcate pe sănii, de-a lungul 
șoselei ce ducea de la templul de primire, de pe malul Nilului, 
până la piramidă, departe, prea departe pentru muncitorii 
cocoșaţi sub greutatea frânghiilor întinse pe umerii lor. Este 
adevărat că, de puţin timp, blocurile erau de mărime mult mai 
mică decât cele folosite pentru construirea nucleului 
monumentului. Acum nu mai erau decât blocuri de acoperire. 
Căci intenția lui Huni fusese să-și construiască o piramidă în 
trepte, ca aceea a lui Djeser, pe care marele Imhotep o 
concepuse în necropola Rosetau, sub paza lui Sokar, zeul cetăţii 
morții de la Memphis. Dar Snefru luase hotărârea să-i adauge un 
parament, ca să aibă fețe și muchii regulate, asemenea razelor 
soarelui, când cad din cer, în spatele norilor. 

Trecuseră zece ani de la moartea lui Huni, zece ani de când 
fiul său Snefru urcase pe tronul celor Două Regate și poruncise 
continuarea lucrărilor la piramida sudului: un monument 
gigantic, o dată și jumătate mai înalt decât cel al lui Djeser, un 
monument care părea că sfidează cerul, un monument a cărui 
construcţie nu se mai sfârșea. Tânărul examină piramida cu o 
privire critică, urmări deplasările scribilor care numărau pietrele, 
ale arhitectului și ale ajutoarelor sale, eforturile muncitorilor 
care, după ce trăseseră blocurile de-a lungul rampelor abrupte 
de pământ până la părțile înalte ale piramidei, le lăsau acolo pe 
mâna specialiștilor, aceștia urmând să le așeze la locul lor și să 
le șlefuiască, pentru a se insera în mod armonios în restul 
monumentului. 

| se întâmpla să stea acolo zile întregi și să privească 
înaintarea lentă a lucrărilor, așezat la umbra câtorva palmieri, 
cu un burduf cu apă alături, un săculeţ plin cu ceapă, bulbi de 
papirus și lotus, pește uscat și pâini de orz. Or, în ziua aceea, se 
miră când văzu un om îndreptându-se spre el. Nu se îndoia că 
era zărit de pe șantier, de fiecare dată când se instala la postul 


11 


lui de observaţie, dar până atunci nimănui nu-i păsase de 
prezenţa sa, nimeni nu venise vreodată la el. Dar omul se 
apropia chiar de locul unde se afla el. Curând, îi zări bine 
trăsăturile feţei. Purta o pânză plisată în jurul șoldurilor, 
petrecută în faţă și cu partea din mijloc căzând până la 
genunchi. În picioare avea sandale din piele, pe care le pusese 
ca să se aventureze prin pietrișul deșertului, protecție împotriva 
scorpionilor și a muchiilor ascuţite ale unor pietre, căci, pe 
pământul negru al văii, chiar și nobilii mergeau cu picioarele 
goale, țţinându-și sandalele legate cu șireturi aruncate pe umeri. 

Tânărul își urmări cu privirea vizitatorul, până când acesta se 
opri alături de el. Își adresară saluturi, apoi nou-venitul se așeză 
lângă el. Era imberb, ca majoritatea oamenilor din vale, puţin 
grăsuț, dar încă zvelt, deși trecuse de cincizeci de ani, cu ochi 
migdalaţi, sprâncene arcuite spre tâmple și bine conturate, 
părul tuns cu grijă foarte scurt și fără perucă. 

— Ştii cine sunt? întrebă vizitatorul. 

— Bineînţeles. Eşti Anhaf, fiul lui Imhotep, unul dintre oamenii 
pentru care am cea mai mare admiraţie, un om a cărui moarte 
ar fi fost regretată de toată lumea dacă nu ne-ar fi lăsat un fiu 
ca tine. 

— Această admiraţie pe care o ai pentru tatăl meu mă 
onorează și te admir pentru că m-ai recunoscut, deși nu aveai 
mai mult de zece ani ultima dată când m-ai văzut. 

— Cred că am o memorie bună. Dar nici tu nu te-ai schimbat 
în ultimii zece ani, nu mi se pare că ai îmbătrânit, în timp ce eu 
mi-am dublat vârsta și m-am schimbat mult de atunci. 

— La zece ani, erai deja un băiat robust și viguros. Corpul tău, 
firește, a crescut, dar faţa a dobândit o maturitate de toată 
frumusețea. 

— Atunci, spune-mi, Anhaf, unde ai fost în tot acest timp? De 
ce nu conduci tu lucrările de construire a acestei piramide? 

— Pentru că Maiestatea Sa, regele Snefru, a preferat să plece 
urechea la Abedu, un tovarăș din copilărie, cu care a studiat în 
Casa Vieţii din templul lui Ptah. A făcut din el un prieten și mi-a 
retras conducerea construcției, încredinţată mie de Huni. Și știi 
de ce? Pentru că am refuzat să fac o piramidă regulată, așa cum 
ar fi dorit regele. Pentru asta, ar fi trebuit să fie revăzute toate 
planurile, schimbate complet. Ar fi fost mai bine să se 
construiască alta nouă. 


12 


— Cred că ai dreptate. Căci, așa cum îl văd eu de aici, acest 
monument nu va rezista. Unghiurile sunt prea obtuze, muchiile, 
prea abrupte. Când vor înlătura taluzurile de pământ ce servesc 
la ridicarea blocurilor, când acestea nu vor mai susține edificiul, 
flancurile se vor prăbuși. 

— Ai văzut bine viitorul, Keops, deși n-ai făcut studii de 
arhitectură. lar acest Abedu, care se pretinde un adevărat 
maestru, nu l-a văzut. Nu știe că de generaţii ne transmitem 
secretele construirii mastabalelor, că tatăl meu Imhotep a 
moștenit o veche tradiție pe care mi-a împărtășit-o și mie. 
Abedu nu face parte din confreria noastră; deși a făcut studii în 
Casa Vieţii de la Memphis, lângă templul lui Ptah, patronul 
artiștilor nu cunoaște datele care se transmit din tată în fiu, de 
la maestru la discipol. Da, Keops, toate aceste învelișuri fixate 
cu atâta trudă și chiar părţile superioare ale piramidei, prost 
construite, toate acestea nu vor întârzia să se prăbușească. Vor 
mai rămâne doar părţile construite de mine. Va fi bine pentru 
rege că va veni astfel la vorbele mele și, de asemenea, că va 
încredința lui Abedu construirea unei noi piramide, mai la nord, 
mai aproape de Memphis, căci pe aceasta nu o va putea folosi 
niciodată, nici măcar ca să așeze înăuntrul ei trupul tatălui său, 
după cum acesta dorea de când i se construia o nouă casă a 
eternității. 

— Anhaf, știi tu de ce vin atât de des aici ca să supraveghez 
progresul lucrărilor la această piramidă? Tocmai ca să o văd 
cum se prăbușește... 

Acest răspuns îl surprinse pe arhitect. 

— Cum, te gândești să te bucuri de prăbușirea unui 
monument care a necesitat atâta muncă, atâtea eforturi din 
partea acestor ţărani și a acestor muncitori? 

— Nici vorbă, dimpotrivă! l-am vorbit tatălui meu și am vrut 
să-i împărtășesc temerile mele. Dar s-a enervat și mi-a spus că 
sunt tare încrezut dacă îndrăznesc să critic munca arhitectului 
său favorit, cu atât mai mult cu cât el însuși ordonase 
transformarea primului monument în piramidă regulată. N-am 
insistat, dar acum vin aici ca să văd dacă temerile mele au vreo 
bază, poate în speranța că mă voi putea face auzit de tatăl meu 
mai înainte de dezlănţuirea catastrofei. 

— Așa mai merge, zise Anhaf. 


13 


Interlocutorul său privea în continuare spre șantier și, după o 
scurtă tăcere, grăi din nou: 

— Uite, vezi, acolo e fratele meu, fratele meu vitreg, 
Nefermaat. Vine adus în litieră ca să admire munca lui Abedu, 
ca să-l felicite, căci tatălui nostru îi place să lăudăm tot ce face 
favoritul său, prietenul său regal. 

— Keops, zise atunci Anhaf, am venit la tine ca să-ţi vorbesc 
despre el și despre alte lucruri. 

Tânărul îl privi cu mirare și îl întrebă: 

— Cum? Vrei să spui că mă căutai? Nu te afli aici din 
întâmplare? 

— Întocmai, te căutam și sunt bucuros că pot vorbi cu tine, 
departe de urechile palatului. 

— De unde puteai să știi că mă aflu aici? Cine ţi-a putut 
spune? 

— Mama ta, Hetep-heres. De altfel, ea a ţinut să vorbesc cu 
tine. 

— Spune-mi mai întâi cum poate să știe mama mea unde mă 
aflu când părăsesc palatul. 

— Regina are ochi peste tot. La palat toţi știu că, atunci când 
lipsești câteva zile, te duci să vânezi pe malurile Mării de la 
Soare Apune, ca să te întâlnești cu văcarii și cu pescarii, ca apoi 
să faci o vizită la șantierul piramidei tatălui tău. Dar eu nu știam, 
căci nu cunosc tainele de la Curte. Când am fost nevoit să 
părăsesc șantierul piramidei, Maiestatea Sa m-a trimis să lucrez 
la templul lui Osiris de la Abidos, apoi am deschis un șantier în 
noma? Oryx-ului, în Egiptul de Sus, într-un loc pe care îl cunoști 
foarte bine, la castelul satului lui Menat-Snefru, ca să 
reconstruiesc templul lui Khnum. 

— Tatăl meu mi-a vorbit despre asta și chiar mi-a spus că, în 
onoarea mea, pentru că am fost dat la doică acolo, castelul se 
numește de acum înainte Menat-Keops. Așadar, tu ai construit 
acolo templul zeului meu protector? 

— Eu, și acum lucrez la mărirea templului lui Atum-Ra, la 
Heliopolis. 

— Atunci spune-mi, de ce voiai să vorbești cu mine? 

— Tatăl tău e absent. A plecat spre sud, trebuie să ajungă la 
Elefantina, până la trecătoarea de jos. De aceea, Marea Sotie 
Regală, mama ta, m-a chemat și mi-a cerut să-ţi vorbesc. Alături 


2 Nomă - diviziune administrativă în vechiul Egipt și în Grecia actuală (n. rea.). 
14 


de ea se afla soţia ta, Meritites. E o tânără frumoasă, 
fermecătoare. Era cu fiul tău cel mare, Kawab. Mi-a spus că și el 
va fi trimis în provincia Oryx-ului, pentru că are mai mult de un 
an și nu mai trebuie să fie alăptat ca un sugar. 

— Tatăl meu a hotărât așa. Vrea să fie crescut departe de 
Curte, într-un castel care tocmai a fost construit acolo. L-a numit 
Bucuria-lui-Snefru, ca să marcheze satisfacția nașterii primului 
său nepot. 

— Nu l-am văzut pe ultimul născut, pe fratele lui Baufra. 
Fusese lăsat în grija doicii. Dar Meritites se plângea de tine. A 
spus că ai lipsit la nașterea lui, că abia dacă l-ai văzut cu ocazia 
uneia dintre întoarcerile tale la palat și că ai plecat aproape 
imediat. 

— Sora mea se plânge mereu și mă copleșește cu reproșuri 
când sunt alături de ea. 

— Poate că protestele ei sunt îndreptăţite. Nu prea înţeleg de 
ce lași singură o soţie atât de drăguță. Este încă foarte tânără, 
optsprezece ani, după cum mi-a spus. 

— Intocmai. Sunt mai mare decât ea cu aproape trei ani. Este 
adevărat că e o fată frumoasă, dar este sora mea și de 
optsprezece ani de când o văd, afecțiunea mea a rămas 
aceeași, însă nu simt pentru ea nici dragoste și nici dorință. Mă 
unesc cu ea ca să avem copii, pentru că aceasta este regula 
dinastiei, dar fără mare plăcere. O fac din datorie, din 
necesitate. Dar știu că ei îi place să se unească cu mine, îmi tot 
cere să-i aduc plăcere în acest fel, iar asta mă obosește mai 
mult decât cele mai grele zile de vânătoare sau de mers prin 
deșert. 

Vorbele acestea îl făcură pe Anhaf să zâmbească. 

— Keops, zise el, am venit la tine, trimis de mama ta, ca să-ți 
spun niște adevăruri pe care trebuie să le asculţi cu răbdare, 
fără să te mânii pe mine, căci vorbesc pentru binele tău, pentru 
slava ta viitoare. 

— Te ascult, Anhaf, și află că am destul respect pentru tine ca 
să nu fiu ofensat de adevărurile pe care vrei să mi le spui, în 
numele mamei mele și, probabil, al lui Maat. 

— Da, Keops, zeița Maat vorbește prin gura mea. Vezi, îţi face 
plăcere să vânezi pe malurile mării de la Soare Apune, să 
trăieşti o vreme printre văcari, căci mi s-a spus că te bucură să 
iei parte la jocurile și chiar la munca lor, ca un sărman din 


15 


această ţară. Dar pari să uiţi că ești prinţul moștenitor și 
neglijezi mai ales faptul că nu ești singurul care poate să urce 
pe tronul celor Două Regate. Sunt unii care insistă pe lângă tatăl 
tău sa nu mai fi considerat moștenitor legitim. Uită-te la 
Nefermaat! Vine să viziteze șantierul tatălui tău, în absența 
Maiestăţii Sale. Își face apariţia în lectică, însoţit de oameni cu 
evantaie și de o întreagă escortă, așa cum ar face regele în 
persoană. In timp ce tu te deplasezi singur, pe jos, gol, ca un 
ţăran sau ca un preot. În timp ce el este văzut peste tot la Curte, 
lângă tatăl său, printre nobili și prietenii regelui, tu trăiești 
printre văcari. Mi s-a spus că te duci chiar la ţăranii care 
lucrează pământul, că iei parte la muncile câmpului și la 
strângerea recoltei. 

— i s-a spus adevărul. 

— Să fie oare acesta un comportament demn de un om 
destinat să guverneze cele Două Regate, să stea pe tronul lui 
Horus? 

— Să nu te îndoiești de asta, Anhaf. Osiris, zeul, pe când trăia 
pe Pământ, mergea pe meleagurile noastre cu sora și soția lui, 
Isis. Se amesteca printre oameni, fără să-i pese de condiţia lor și 
astfel i-a învăţat pe ţărani cum să lucreze pământul, cum să-l 
facă sa rodească; și oamenilor de pe fluviu, și oamenilor mării, 
el le-a arătat cum să facă bărci, cum să le conducă pe apă, cum 
se țes plasele ca să prindă pește; iar pe cei care trăiau printre 
papiruși sau în deșert i-a învăţat să facă arcuri și săgeți, sulițe și 
securi ca să răpună vânatul, bastoane de aruncat ca să doboare 
păsările în zbor. Pe ceilalţi, cu ajutorul lui Isis, i-a învăţat să 
ridice case, să lucreze lemnul ca să facă mobile, să ţeasă inul, 
să folosească papirusul, să amestece pământul și apa ca să facă 
vase frumoase și cărămizi, să prelucreze piatra ca să o 
transforme în vase sau în blocuri mari cu care să construiască 
temple care să dăinuiască milioane de ani. Osiris ne-a dat 
exemplul, el a adus oamenilor civilizaţia, a trăit și a lucrat cu ei 
pentru asta. lar eu merg printre oamenii poporului meu ca să-l 
cunosc, să văd cum trăiește, să știu care sunt dorinţele și 
nevoile sale. Aceasta este adevărata muncă a unui rege, aunui 
om destinat să guverneze oamenii. 

— Keops, nu pot decât să-ţi încurajez astfel de aplecări, dar 
mi se pare că acum ai trăit destul alături de poporul Nilului ca 
să-l cunoști bine. E timpul să te arăţi la curtea tatălui tău, să te 


16 


comporti ca un prinţ moștenitor. Dubla coroană nu este 
dobândită de drept prin naștere. Desigur, ești fiul lui Hetep- 
heres, prin care este transmis sângele divin al lui Horus, 
desigur, ai luat-o de soţie pe sora ta bună Meritites care îţi 
deschide accesul la tronul celor Două Regate. Desigur, 
Nefermaat, chiar dacă și el este fiul lui Snefru, are drept mamă 
doar o prinţesă de rangul doi, în persoana lui Neithotep. Dar se 
vede bine că este fiul său preferat și are aproape aceeași vârstă 
ca tine. Or, Snefru îl poate foarte bine numi pe el moștenitor al 
tronului, dându-i în căsătorie pe tânăra ta soră Neferkau. 
Aceasta va ajunge curând la vârsta căsătoriei și în venele sale 
curge tot sânge divin, de la mama ei, Hetep-heres, la fel ca în 
venele lui Meritites. Keops, teme-te de Nefermaat ca de un rival 
primejdios și nu uita că, dacă vei continua să nu fii pe plac 
tatălui tău, poate la fel de bine să-l numească moștenitor pe 
fratele tău bun Rahotep și să-i dea de soție pe Neferkau. 

— Fratele meu Rahotep mă iubește și îl iubesc și eu. Nu va 
accepta niciodată să mă deposedeze de dubla coroană care îmi 
revine de drept. 

— Răspunsul tău, Keops, îmi arată că ești dornic să urmezi 
tatălui tău, că nu dispreţuiești puterea, că ai de gând să 
domnești peste cele Două Regate. 

— Mă comport astfel tocmai știind că într-o zi îmi voi așeza pe 
cap coroana albă a Sudului și coroana roșie a Nordului. În loc să 
mă moleșesc la Curtea tatălui meu, printre acei scribi cu burți 
grele, îmi antrenez corpul în luptă și vânătoare, ca să nu-mi fie 
teamă de nimeni; îmi întăresc mușchii și inima și în același timp 
învăţ să-mi cunosc poporul asupra căruia voi domni. Intru în 
comuniune cu el și cu natura însufleţită de zei. Căci zeii nu se 
află în palatul regelui, nici chiar în temple. Ei sunt peste tot, în 
animale, în plante, în deșert, în Nil, chiar în pietre. Nu pentru 
asta îi reprezentăm sub formă de animale, nu pentru asta 
Hathor ne apare în sicomor? 

— În privinţa zeilor sau mai curând a divinității, dacă ai putut 
să-i simţi prezenţa în tot ce există, nu ai putea să o cunoști 
totuși prin tine însuţi. Ca să-ţi vorbesc despre aceste lucruri 
divine, aș vrea să mă vizitezi în templul lui Ra de la Heliopolis. 

Keops se întoarse spre Anhaf, deschise gura și răspunse 
simplu: 

— Voi veni, Anhaf! Înainte de întoarcerea tatălui meu. 


17 


Apoi își îndreptă din nou privirea spre șantier. Fiul mai mic al 
lui Snefru nu coborâse din lectică. Zăbovise un moment la baza 
piramidei, apoi purtătorii se îndreptaseră spre înălțimea pe care 
se afla Keops cu Anhaf. Acesta din urmă se ridică și zise: 

— Nefermaat vine spre noi. Cum îi spuneți în familie? Neferu, 
parcă? 

— Un nume frumos dat de tata. Ca să nu fie confundat cu 
numele unchiului nostru Nefermaat. 

— Te părăsesc! Prefer să nu mă vadă împreună cu tine. Nu 
mă cunoaște, nu-i spune cine sunt. Maiestatea Sa ar afla curând 
că am venit la tine și s-ar putea întreba în ce scop. 

Anhaf se grăbi să se depărteze în direcţia opusă. Keops 
deschise sacul, scoase o ceapă și pâine și începu să mănânce, 
fără să pară măcar că bagă de seamă apropierea fratelui său. 
Se prefăcu a-l observa abia când lectica lui Neferu se opri lângă 
el și își aruncă umbra peste faţa lui. 

— La ce se poate gândi atât de adânc fratele meu preaiubit ca 
să nu mă vadă venind? întrebă Nefermaat, fără să coboare din 
lectică. Te credeam în mlaștinile din Fayum. 

Keops ridică privirea spre el. Tânărului său frate i se potrivea 
de minune porecla ce-i fusese dată. Nu numai că avea o faţă 
frumoasă, cu trăsături regulate - moștenise de la mama lui 
această frumuseţe rece și perfectă -, dar și corpul era la fel de 
bine făcut, zvelt și musculos. Căci, deși se arăta mai des la 
Curtea tatălui său sau în templul lui Ptah, unde își perfecționa 
cunoștințele de scrib în Casa Vieţii, nu dispreţuia exercițiile 
fizice și îi plăcea să vâneze jivine în deșert, precum și păsări în 
hăţișul de papiruși de pe malurile Nilului. 

— De ce crezi că nu te-am văzut venind? îl întrebă Keops. Dar 
este adevărat că îmi tulburi gândurile. 

— Probabil mai mult decât omul care te-a părăsit adineauri și 
cu care ai stat de vorbă îndelung. 

— Poate că da, dragul meu frate. Acum însă, după ce ai venit 
să-ți saluţi fratele mai mare, te rog să te îndepărtezi, căci nu 
mai pot vedea frumoasa priveliște a piramidei Maiestăţii Sale. 

— Nu-ţi fie teamă, va fi acolo și după ce voi pleca. E acolo 
pentru vecie. 

— Nu știu dacă pentru vecie, dar cu siguranţă că nu e 
perfectă. Căci tot paramentul acela atât de proeminent nu va 
rezista multă vreme. 


18 


— Cum, frate, ai fi mai învăţat decât arhitectul numit de rege 
ca să realizeze această operă? 

— Acest Abedu este un măgar, asemenea lui Seth! 

— Va fi cu siguranţă fericit s-o afle. 

— Cu siguranţă, și nu mă îndoiesc că gura ta se va grăbi să-i 
aducă la cunoștință părerea pe care o am despre talentele sale. 

— Judecata ta implică alegerea făcută de rege. 

— Prietenia poate împinge uneori la greșeli, chiar și pe un 
rege. Tatăl nostru este prea bun, prea generos, are prea mare 
încredere în toţi cei care vin să-l lingușească, în cei care se 
pretind prietenii și servitorii lui. 

— Ar trebui să mă simt vizat de aceste vorbe? 

— Tu hotărăști. Acum, te rog să te retragi. 

— Nu mi-am făcut decât datoria mea de frate mai mic faţă de 
fratele mai mare. lartă-mă dacă te-am deranjat. 

Vorbise pe un ton înțepat. Apoi pocni din degete ca să le 
atragă atenţia purtătorilor să pornească la drum. Keops îl urmări 
un moment cu privirea, în timp ce se depărta. Ar fi preferat să 
poată să-și iubească fratele, cu atât mai mult cu cât, când erau 
mititei, diferenţa mică de vârstă - abia câteva luni - le 
permisese să fie tovarăși de joacă. Dar caracterele lor 
impetuoase provocaseră repede fricţiuni între ei. Micul Keops 
era deja autoritar, dar dacă nu dispreţuia joaca împreună cu 
copiii de condiţie joasă, nu suporta, în schimb, să nu i se 
execute ordinele. La rândul său, Neferu se arăta îngâmfat 
datorită originii lui regale, chiar dacă prinții nu erau trataţi cu 
mai mare atenţie decât ceilalți copii de nobili, îndeosebi în Casa 
Vieţii, unde intraseră de foarte tineri, ca să înceapă să învețe 
scrisul și cititul, să traseze hieroglife cu o mână sigură și 
elegantă pe scoici, cioburi de vase, fragmente plate de calcar. 
Or, Neferu suportase greu acest tratament egal, căci, ca și 
ceilalți copii, primise lovituri de baston atunci când le meritase. 
De aceea, când fratele său îi vorbea cu autoritate, îi răspundea 
cu un ton arțăgos și agresiv, vrând parcă să se răzbune pentru 
supunerea pe care fusese constrâns să o arate față de profesorii 
săi. Pe măsură ce creșteau, certurile lor deveniseră mai 
violente, terminându-se uneori cu lovituri de pumni și de 
picioare, deși Keops, mai robust, câștiga totdeauna aceste 
încăierări. 


19 


Când deveniseră adolescenţi, fuseseră despărțiți. Neferu 
fusese încredinţat grijii lui Ur-erp-hemu, „Marele Maestru al 
Artei”, adică marele-preot al templului lui Ptah de la Memphis 
(numit și Artizan preaputernic: Hemu-ur-sekhem), iar Keops 
fusese trimis în templul lui Ra de la Heliopolis, sub îndrumarea 
directă a lui Ur-mau, „Marele Prezicător”, Primul preot al zeului. 
Keops avea atunci unsprezece ani și tatăl său, Snefru, urcase pe 
tronul lui Horus de un an. O astfel de alegere era semnificativă, 
și ea neliniștise preoţii lui Ptah. Căci până atunci, în templul lui 
Ptah fuseseră educați copiii regali. Dar Snefru își îndreptase fața 
spre Ra, patronul cetăţii Heliopolis. Își manifestase înclinația 
spre cultul solar chiar înainte de moartea lui Huni, de la 
nașterea celui de al treilea fiu, pe care îl numise Rahotep, „Ra 
este satisfăcut”. Dar nu se depărtase de cultele celorlalte 
divinităţi ale celor Două Regate. Și, în timp ce până atunci clerul 
lui Ptah fusese privilegiat, cel de la Heliopolis începuse să se 
bucure el acum de avantaje și să poată rivaliza cu cel din 
Memphis. Or, încredințarea educației prințului moștenitor 
clerului lui Ra reprezenta o noutate care îi scandalizase pe 
preoţii lui Ptah, deși le fusese încredinţat cel de al doilea fiu al 
regelui. Cu atât mai mult cu cât Rahotep, cu doi ani mai mic 
decât Keops, fusese și el trimis la Heliopolis, când ajunsese la 
vârsta la care trebuia să intre în Casa Vieţii din templu. 

Keops stătuse opt ani în templul lui Ra. Acolo învățase să 
devină un scrib excelent, fusese învăţat riturile și miturile 
ancestrale, teologia elaborată de preoţii lui Ra, astronomia, 
matematica, medicina, tot ceea ce privea administrarea 
regatului și multe alte lucruri. Educaţia prinților, ca și cea a 
nobililor, în casele vieţii din temple nu consta doar într-un 
învățământ intelectual. Formarea corpului era departe de a fi 
neglijată și în templu învățase Keops arta luptei, mânuirea 
lăncii, a bâtei și a arcului. Fusese antrenat la alergări, la mersul 
prin deșert, la înot în apa fluviului, la vânătoare, la pescuit în 
mlaștini, și demonstrase o înclinaţie deosebită pentru toate 
aceste exerciţii fizice. Dar în tot acest timp, deși Heliopolis nu 
era foarte departe de Memphis, tânărul nu-și văzuse deloc tatăl. 
Se întorsese rareori la Memphis și se văzuse mai des cu mama 
sa, Hetep-heres, „fiica zeului”. Acest lucru se datora faptului că 
ea nutrea o afecțiune deosebită faţă de fiul său mai mare și se 
deplasase deseori ca să-l vadă la Heliopolis. Venea acolo cu fiica 


20 


ei mai mare, Meritites, pentru ca aceasta să-și vadă des fratele 
și să se obișnuiască cu gândul că va deveni soţia lui regală. 

În schimb, de la templul lui Ptah, Neferu avea puţin de mers 
ca să ajungă la palatul regal. lar preoţii care se ocupau de 
educaţia lui, aceeași pe care o primea și Keops, îl încurajau să 
se ducă deseori la palat, să-și întâlnească tatăl, să vorbească cu 
el, să se facă îndrăgit de el. lar Neferu, pe cât de inteligent, pe 
atât de ambițios, reușise astfel să câștige afecțiunea tatălui său. 
Știuse să strălucească în faţa regelui, nu scăpase niciodată o 
ocazie ca să-și manifeste în fața lui calităţile intelectuale și 
fizice, astfel încât să-l facă să uite că era doar fiul lui Neithotep, 
a doua soţie. Snefru uită aceasta cu atât mai ușor cu cât se 
căsătorise cu Neithotep din dragoste, în anul care precedase 
căsătoria sa cu Hetep-heres. Regele domnitor, Huni, tatăl său, 
nu se opusese acestei căsătorii cu Neithotep, deoarece încă nu 
se hotărâse căruia dintre fiii săi îi va lăsa coroana; Snefru era cel 
mai mare, dar avea o mare stimă față de Nefermaat, fiul mai 
mic decât el cu numai un an. Tot de la prima sa soţie, 
Meresankh, Huni avusese un alt fiu, pe Kanefer, cu opt ani mai 
mic decât fratele său Snefru. In cei doi ani care urmaseră 
căsătoriei lui Snefru cu Neithotep, dragostea lor nu rodise. Huni 
alesese între timp. Snefru era cel mai mare, el avea să urmeze 
tatălui său pe tronul celor Două Regate. Din acel moment, 
Neithotep fusese nevoită să se resemneze cu poziţia de a doua 
soție, căci soțul ei fusese forțat să se însoare cu Hetep-heres. 
Prin ea venea legitimitatea, prin ea se transmitea sângele lui 
Horus. Căci ea era fiica lui Huni și a lui Nebesneith, aceasta din 
urmă fiind fiica lui Djeser și a Marii Soții Regale: prin căsătoria 
cu Nebesneith, Huni, la timpul său, dobândise și el legitimitate. 

In compensație, Huni îi poruncise lui Snefru să-l ia pe fratele 
său Nefermaat ca dregător al treburilor ţării. Snefru se supusese 
fără reticente, căci își iubea fratele și avea o mare stimă pentru 
calitățile sale de administrator. Când se urcase pe tron, făcuse 
din fratele său cel mai apropiat colaborator al lui, încredințându- 
i conducerea Justiţiei, a scribilor regali, precum și alte 
responsabilităţi care se adăugaseră de-a lungul anilor - de care 
se lipsea cu dragă inimă - cu titlul nou de tjati, vizir. Dar, între 
timp, ca un capriciu parcă al zeului Khnum și al soţiei sale, zeița 
broască Heket, patronii nașterilor, la câteva luni după ce Hetep- 
heres îi dăruise lui Snefru primul fiu, pe Keops, Neithotep 


21 


aducea pe lume pe Neferu, care primise la naștere numele 
unchiului său, Nefermaat. 

Keops părăsise, în sfârșit, templul lui Ra la optsprezece ani, ca 
să o ia de soţie pe Meritites, cu doi ani mai mică decât el. In 
anul care urmase acestei căsătorii, se născuse primul lor fiu, 
Kawab, apoi, după un alt an, venise pe lume Baufra. 


e CAPITOLUL III e 


Aproape imediat ce îl părăsi pe Keops, Neferu se grăbi să se 
întoarcă la șantierul piramidei. Deși nu spusese nimic, fusese 
impresionat de siguranţa fratelui său. Porunci purtătorilor să 
facă înconjurul monumentului și îl examină cu atenţie. Și, pe 
măsură ce privea piramida ridicându-se îndrăzneață spre cer, 
căpăta siguranţa că era construită ca să sfideze secolele și că 
fratele său vorbise astfel doar ca să-l provoace sau poate din 
cauza urii pe care o avea faţă de Abedu. 

Abedu se afla instalat la postul său obișnuit când venea să 
inspecteze șantierul, atunci când nu supraveghea cel de-al 
doilea șantier, deschis în partea de sud a necropolei Rosetau, 
unde construia a doua piramidă comandată de Snefru. Era un 
loc puţin mai retras, pe o mică ridicătură de pământ, de unde 
putea să supravegheze ansamblul activităţilor: construirea 
templului funerar, aproape gata, ridicarea și fixarea pietrelor 
după ce fuseseră târâte pe rampe lângă amplasamentul ce le 
fusese destinat și construirea mormintelor prietenilor și 
părinţilor regelui, asemenea unor locuinţe masive, rânduite în 
jurul reședinței regale. Alături de el stăteau ajutoarele sale, 
așezate turcește pe rogojini din trestie sau din palmier, cu trusa 
de scris în faţă și cu foile late de papirus pe genunchi. Unii 
aveau în faţa lor planuri detaliate ale construcției, alţii notau 
fiecare piatră trasă lent de-a lungul rampei. Mai erau și alţii care 
țineau contabilitatea lucrătorilor puși la muncă, a cepelor, 
curmalelor, pâinilor, peștelui sărat, vaselor de bere, urcioarelor 
cu ulei, a tot ce era distribuit ca băutură și hrană. 

Abedu nu avea o afecţiune deosebită față de Neferu. De 
altfel, îl cunoștea prea puţin. Îl vedea arareori, când trecea pe 
lângă el la Curtea tatălui său sau în templul lui Ptah, sau când 


22 


venea să viziteze șantierul, adică destul de rar. De altfel, nu-i 
plăcea deloc ca fiul favorit al regelui să vină în vizită pe șantier, 
unde examina tot ce se făcea, ca și cum ar fi fost regele însuși 
sau un inspector al lucrărilor terminate. Unul dintre motivele 
pentru care nu-l vedea cu ochi buni pe fiul regelui era faptul că 
într-o zi acesta deplânsese, în prezenţa tatălui său, încetineala 
cu care avansau lucrările pe șantier, căci trecuseră mai bine de 
doisprezece ani de la începutul construirii piramidei. Ca și cum 
șeful lucrărilor le făcea înadins să dureze ca să-și păstreze cât 
mai mult timp sinecura. Căci, contrar a ceea ce fratele său 
Keops putea să creadă și să-i spună lui Anhaf, Neferu nu făcuse 
decât să laude talentele lui Abedu în fața tatălui său. Dar 
vorbise astfel împins de Marele Maestru al Artelor, din templul 
lui Ptah, zeul artizanilor. Marele preot al lui Ptah trăgea nădejde 
în inima lui ca regele să-i retragă lui Abedu conducerea 
șantierului piramidei şi să i-o  încredințeze lui. Deși 
responsabilitatea unei astfel de însărcinări era copleșitoare, 
șeful lucrărilor câștiga nu numai prestigiu, ci și multe bunuri. 
Impreună cu scribii săi, își asuma responsabilitatea gestionării 
pietrelor și a hranei folosite pe șantier. Toţi știau că, din toate 
acestea, șeful lucrărilor își rezerva pentru sine o parte 
frumușică, pentru folosinţa personală. 

Abedu îl văzuse pe Neferu venind în lectică, îl observase când 
se oprise în faţa piramidei, apoi când poruncise să fie dus spre 
un necunoscut așezat într-un loc retras, la umbra palmierilor; în 
sfârșit, îl urmărise cu privirea când se întorsese și făcuse turul 
șantierului. Acum, Neferu se îndrepta spre el. Prinţul le ceru 
purtătorilor să coboare lectica pe pământ, timp în care cei doi 
însoțitori agitau evantaiele din pene de struț deasupra capului 
său, oferindu-i astfel și umbră, și răcoare. 

— Frumos monument! spuse Neferu. 

— Așteaptă mai întâi să fie gata și pe urmă să spui că e 
frumos, răspunse arhitectul. Deocamdată, rampele nu dau voie 
să se vadă avântul muchiilor spre cer. Imhotep a făcut pentru 
zeul Djeser o scară a cerului cu piramida lui în trepte, eu închid 
în piatră, pentru Maiestatea Sa, razele soarelui, îi înalt un 
monument care comunică direct cu cerul, un monument care îi 
va pune sufletul în legătură directă cu Ra, aflat în barca lui 
solară. 


23 


— E o ambiţie frumoasă pentru un slujitor al zeului viu, dar și 
o realizare admirabilă pentru un arhitect. Dar spune-mi, Abedu, 
după îndepărtarea rampelor, paramentul piramidei nu se va 
prăbuși? 

— Ce idee mai e și asta? Crezi că m-am apucat de această 
construcție fără ca mai înainte să calculez toate unghiurile, fără 
să fi ales înclinația cea mai zveltă și cea mai solidă, în pofida 
îndrăznelii concepţiei sale? 

Tonul lui Abedu era sever, chiar dispreţuitor; era vădit 
nemulțumit de vorbele prinţului, de rezervele pe care le avea în 
privinţa capacităţii sale de constructor. Dar Neferu era abil și 
știu să-și formuleze răspunsul: 

— Nu mă îndoiesc de ceea ce spui. Ti-am pus aceste întrebări 
ca să pot răspunde cuiva care îţi contestă competenţa, cuiva 
care spune că ești un măgar. 

De data aceasta, Abedu se arătă scandalizat și își manifestă 
mânia: 

— Ce spui? Cine a îndrăznit să mă facă măgar? 

— Omul de care m-am despărțit adineauri. Nu-l cunoști? 

— De unde să-l cunosc? La prima vedere, e un ţăran, un văcar 
leneș, așa cum sunt toţi cei de teapa lui. Crezi că n-am nimic 
mai bun de făcut decât să mă uit după toți cei care trec prin 
preajmă? De altfel, ar fi bine ca Maiestatea Sa să-mi acorde 
dreptul să-i angajez din oficiu pe șantier. 

— Pe acesta nu l-ai putea angaja. Află că este fratele meu mai 
mare, prinţul moștenitor. 

— Ce tot spui? Văcarul acela plin de noroi ar fi Keops, fiul mai 
mare al Maiestăţii Sale? 

— Întocmai. Altfel, de ce m-aș fi dus la el? N-ai văzut că l-am 
salutat și i-am vorbit? 

— N-am fost atent, răspunse Abedu, rostind o minciună 
pentru care spera ca Maat, zeița adevărului, să nu-l 
pedepsească în vreun fel. 

În realitate, nu-i aruncase decât o privire scurtă. Abedu îl 
remarcase pe omul acela, care venea uneori să se așeze pe 
ridicătura de pământ umbrită. Ca de fiecare dată, își scotea din 
traistă mâncarea pe care o mesteca stăruitor, apoi părea că 
moţăie la umbra palmierilor. Abedu crezuse că era fiul unui 
țăran din împrejurimi. Căci nu avusese niciodată ocazia să-l 
vadă pe prinţul moștenitor de la întoarcerea sa de la Heliopolis. 


24 


Îl zărise cu prilejul căsătoriei cu sora sa și, de atunci, nu-l mai 
întâlnise niciodată, astfel încât nu-l putuse recunoaște în acel 
vagabond văzut totdeauna doar de departe. 

— Așadar, murmură el, prinţul crede că sunt un măgar... Așa 
ţi-a spus? 

— Exact, altfel nu ţi-aș fi spus asta. Pretinde că, imediat ce 
pământul rampelor va fi înlăturat, paramentul piramidei se va 
prăbuși. Și n-aș fi surprins dacă ar veni atât de des să 
urmărească progresul lucrărilor tocmai cu intenţia de a-și vedea 
realizată prezicerea. Probabil, ca să fie prezent atunci când 
atâtea eforturi se vor spulbera și visul tău de a construi o scară 
a soarelui se va nărui. 

— Vom vedea curând. Căci la viitoarea revărsare a fluviului, 
rampele vor fi distruse și pământul coborât spre templul de 
primire, ca să fie luat de ape. Eu știu că toate acestea vor fi spre 
marea sa dezamăgire și spre marea mea glorie, căci toți vor 
putea admira atunci monumentul în întreaga sa splendoare, un 
adevărat munte din piatră pentru escaladarea cerului. 

— i-o doresc din toată inima, Abedu. Să ne rugăm zeului ca 
așa să fie! Îmi cunosc tatăl. Va fi, cu siguranţă, foarte 
nemulţumit dacă zeul i-ar da dreptate fratelui meu. 

— Mă voi feri să impun această neplăcere Maiestăţii Sale. 

Astfel vorbi Abedu, apoi întoarse capul și își fixă privirea 
asupra desenului piramidei, plan desfășurat pe genunchi, ca să-i 
dea de înțeles celuilalt că îl deranja și că avea sarcini 
importante de îndeplinit, care nu puteau suferi amânare. Neferu 
evită să-și manifeste supărarea în faţa arhitectului. Îl salută, 
urcă în lectică și dădu semnalul de plecare. 

„Acest Abedu, își zise el îndemnând oamenii să se miște mai 
repede, nu numai că este un măgar, ci mai este și insolent și 
încrezut. De data asta mi-aș dori ca fratele meu să aibă 
dreptate. Mă voi bucura de dezamăgirea lui Abedu. Atunci îi voi 
putea cere tatălui meu să fie înlocuit cu marele preot al lui Ptah. 
Complicitatea noastră este atât de trainică încât, ajutând la 
mărirea lui, îmi pregătesc viitorul, cimentez ceea ce va fi într-o 
zi tronul meu. Căci, dacă Abedu este un măgar, nici fratele meu 
nu face mai multe parale. În realitate, e doar un văcar, iar atunci 
când voi urca pe tronul celor Două Regate, îl voi izgoni printre 
văcari, acolo, la Marea de la Soare-Apune, spre binele său. Ba 


25 


chiar îmi va fi recunoscător, căci se vede bine că numai printre 
ei se simte în largul său.” 

La baza înălțimii pe care se construia noua piramidă se ridica 
templul de primire, de unde porneau o mulţime de trepte ce 
coborau până la Nil. În timpul inundaţiilor, apele fluviului urcau 
până în dreptul templului, dar în acea perioadă a anului trebuia 
să străbaţi o mică distanţă, pornind de la baza scării, ca să 
ajungi pe malul Nilului, ceea ce făcea și mai grea munca 
echipelor însărcinate cu golirea barjelor ce transportau blocurile 
de pe malul opus, ca apoi să fie târâte până la piramidă. 
Purtătorii lecticii lui Neferu fură obligaţi să calce prin noroi ca să 
ajungă la pasarela lată ce ducea la o ambarcaţiune elegantă, cu 
capetele îndreptate în sus, în formă de floare de lotus, vopsită în 
culori foarte vii. Așezară lectica pe puntea superioară. Tânărul 
prinţ cobori și se instală pe perne, la umbra unui baldachin, în 
timp ce vâslașii puneau în mișcare ambarcaţiunea. 

Neferu era un tânăr în care se îmbina o natură indolentă și o 
voinţă de acţiune care îl împingea să consacre o parte din timp 
vânătorii și exerciţiilor fizice. În felul acesta, credea că își 
echilibrează viaţa în mod inteligent, între plăceri și imperativele 
poziţiei sale. Își zicea că un viitor suveran trebuia să știe să 
înfrunte toate primejdiile și să fie destul de robust ca să 
participe la posibile lupte în fruntea războinicilor săi. Scribii 
grași, care ocupau cele mai înalte funcţii în administraţia regală, 
constituiau un alt impuls pentru practicarea exerciţiilor fizice 
violente, căci era deosebit de mândru de frumusețea corpului 
său zvelt și musculos. În toate acţiunile vieţii sale se străduia să 
se comporte ca un prinţ. Și, conform concepţiilor sale, un prinţ 
trebuia să fie un bun vânător și un bun războinic, dar mai 
trebuia să știe să arate celor din jur o atitudine plină de 
demnitate și de maiestate. De aceea, nu se deplasa decât cu 
lectica atunci când trebuia să apară în public și se străduia să se 
arate deseori astfel, pentru ca poporul să se deprindă cu 
prezenţa lui și să vadă mai cu ușurință în el pe prinţul 
moștenitor. Aceste plimbări cu lectica și cu o barcă regală îi 
satisfăceau gustul pentru fast, ca și indolența naturală. 

Poruncise să fie lăsată ambarcaţiunea să plutească în voia 
curentului slab, fără să-i mărească viteza cu ajutorul vâăslelor. 
Căci îi plăcea să se lase astfel în voia apelor Nilului, să se bucure 
în pace de frumusețea ţărmurilor a ceea ce considera a fi viitorul 


26 


său regat. Dar, în ziua aceea, văzuse că fratele său își părăsise 
punctul de observaţie și mergea pe mal cu un pas rapid; atât de 
rapid, încât întrecea barca. Numai că Neferu nu dădu poruncă 
oamenilor să vâslească; prefera să rămână în urmă. Zidurile 
înalte ale capitalei regale se profilară curând pe malul stâng al 
fluviului. Acele ziduri erau destinate să protejeze orașul mai 
curând de revărsarea fluviului decât de un atac inamic. De patru 
secole, de când cele Două Regate fuseseră unificate de Narmer 
și se construise fortăreaţa Zidului Alb, nucleu al viitoarei cetăţi 
Memphis, niciun invadator nu îndrăznise vreodată să sfideze cel 
mai puternic imperiu din lume. 

Ambarcaţiunea abordă înălțimea porţii orientale a orașului, în 
timp ce Keops se îndreptase spre poarta opusă: aceasta din 
urmă ducea direct la palatul regal, în timp ce prima se învecina 
cu templul lui Ptah. Neferu le ceru purtătorilor să fie dus spre 
incinta înaltă a templului. Chiar în acea dimineaţă, când se 
trezise, mesagerul Marelui Maestru al Artei, Ptahuser, venise să- 
i dea de veste că primul-preot al zeului dorea să-l vadă. Neferu, 
cu tot orgoliul său, era conștient de concesia necesară realizării 
planurilor sale. Considera că Ptahuser era slujitorul său și că, în 
consecinţă, acesta trebuia să vină la viitorul suveran. Dar știa că 
era preferabil ca preotul lui Ptah să nu fie văzut venind la palatul 
regal doar ca să stea de vorbă cu un prinţ care era considerat 
un simplu discipol din Casa Vieţii aflată în templu. Pe de altă 
parte, era obligat să menajeze susceptibilitatea lui Ptahuser, de 
care avea nevoie pentru a-și împlini speranţele, cu atât mai mult 
cu cât se prefăcea că se supune preoţilor lui Ptah, precum și 
înalţilor funcţionari, de la care va obţine sprijin în lupta pentru 
tron, ca și de la propria sa mamă, care spera că va domni prin 
intermediul lui. Căci Neferu era destul de subtil ca să-și dea 
seama că, dacă era susţinut de o coterie atât de puternică, 
acest lucru se datora nu numai faptului că fiecare trăgea 
speranţa că va obţine noi avantaje de la urcarea sa pe tron, ci și 
pentru că susținătorii săi cei mai bine plasați credeau în mod 
serios că era doar un vanitos și un iubitor de plăceri și se va 
mulțumi cu aparenţa puterii. Altfel de ce l-ar fi ales pe el și nu 
pe moștenitorul legitim Keops, căci i se cunoștea prea bine 
voința fermă de a guverna după placul său, de a se impune ca 
un suveran autoritar, cam nepăsător față de sfaturi și dojeni? 


27 


Neferu știa să păstreze dreapta măsură. Evita să-și dezvăluie 
adevăratul caracter, deși acesta apărea uneori în momente de 
mânie sau în vorbele autoritare, dar se pricepea să-și moduleze 
atitudinea în funcţie de interlocutor. Faţă de mama sa, 
Neithotep, se arăta un fiu supus, plin de atenţii și respect; 
comportamentul său era însă mai nuanţat față de Marele 
Maestru al Artei, căci știa că preoţii lui Ptah aveau nevoie de el 
ca să-și recapete autoritatea. De aceea, deși avea față de ei o 
atitudine respectuoasă, deși voia să-i facă să creadă că era 
elevul lor docil, deseori păstra o anumită distanță, fără să lase 
loc bănuielii că asta ar fi putut să fie o manifestare de 
independenţă sau de autoritarism. Astfel, în dimineaţa aceea, ca 
să nu dea imediat ascultare ordinelor lui Ptahuser, mersese să 
viziteze șantierul piramidei tatălui său, ceea ce va fi interpretat 
ca fantezia unui zapacit sau ca dezinvoltura unui copil răsfăţat și 
indisciplinat. Soarele ajunsese și trecuse deja de zenit când 
purtătorii așezară lectica în curtea însorită a templului, în fața 
porticului care dădea spre sanctuar. 

Gând păși în umbra porticului, un preot veni în întâmpinarea 
lui Neferu și se înclină adânc, cu ambele brațe ridicate. 

— ÎI salut pe stăpânul meu, zise el, fiul preaiubit al Maiestăţii 
Sale. Stăpânul meu, Marele Maestru al Artei, te așteaptă la 
reședința sa. Binevoiește și urmează-l pe servitorul tău. 

Preotul îl conduse pe prinţ prin câteva curți, până la locuinţa 
lui Ptahuser. Acesta stătea turcește pe o simplă rogojină, căci se 
arăta modest. Alături de el se aflau uneltele de scrib: paletă, 
cerneluri, condeie și suluri de papirus. Stătea în penumbra micii 
săli, unde îi plăcea să-l primească pe Neferu atunci când voia 
să-i vorbească între patru ochi. Neferu nu reușise niciodată să-și 
dea seama dacă marele preot era cu adevărat un fel de ascet 
care trăia doar cu gândul și prin serviciul divin consacrat zeului 
sau era doar o atitudine pe care o manifesta în prezența 
celorlalți, poate chiar doar atunci când primea în audienţă 
persoane străine de templu. 

Ptahuser se ridică la intrarea prinţului, înclină capul și îi ură 
bun venit, dar nu-i atrase atenţia că nu se grăbise deloc să 
răspundă invitaţiei sale. Neferu îi răspunse cu umilință la salut, 
înclinându-se și el, apoi se așeză pe rogojină în faţa preotului. 


28 


— Părinte divin, zise atunci Neferu, se pare că doreai să-mi 
vorbești. Am venit, deci, la tine, ca să ascult adevărul vorbelor 
tale. 

— Ceea ce vreau să-ţi aduc la cunoștință - zise preotul, după 
un scurt moment de tăcere, vrând parcă să sublinieze valoarea 
cuvintelor pronunţate - este o hotărâre luată de mama ta regală 
și de umilii tăi servitori, și asta după consultarea prințului regal 
Nefermaat. 

Neferu înțelese, din această introducere, că toate acele 
personaje notabile discutaseră între ele despre propriul său 
destin, fără să se gândească să-l consulte. Ascultă cu 
circumspecţie continuarea. Căci, după acest început, Ptahuser 
păru că se reculege într-o nouă tăcere, dar așa făcea mereu, 
vrând parcă să marcheze fiecare dintre vorbele sale cu pecetea 
unei înţelepciuni îndelung cumpănite. 

— Noi, oamenii, nu putem ști dacă destinul fiecăruia dintre noi 
este trasat dinainte de zeu sau dacă viitorul depinde doar de 
acţiunile trecute și prezente. Oricum, zeul ne ascunde realitatea 
și, dacă destinele noastre sunt deja trasate, nu avem de unde 
ști asta, chiar dacă unii pretind că pot citi viitorul. 

— Totuși, părinte divin, zise prinţul, dai de înţeles poporului că 
zeul îi inspiră pe preoții săi și ridică pentru ei vălul care ascunde 
viitorul. 

— Este adevărat că uneori poate fi astfel. Totuși, în ceea ce 
ne privește, în ceea ce te privește, în ceea ce îl privește pe zeul, 
tatăl tău, nu putem avea decât speranţe și lucrăm pentru 
realizarea lor. 

— Mi se pare că este o atitudine de mare înțelepciune și nu se 
putea aștepta ceva mai bun de la marea ta experienţă. Poate că 
acum ai putea să-mi aduci, în sfârșit, la cunoștință motivul 
pentru care mi-ai cerut să-ţi fac această vizită. 

— Vom ajunge și la asta. Dar vei înțelege că, întrucât 
hotărârea luată în comun te privește în primul rând pe tine, este 
util să pricepi că regala ta mamă și servitorii tăi acţionează și 
hotărăsc doar spre marele tău bine. 

— Nu mă îndoiesc de aceasta, cu atât mai mult cu cât sunt 
conștient că binele meu se confundă cu binele vostru. 

— Chiar așa stau lucrurile și de aceea lucram cu 
devotamentul pe care îl știi, să-ți oferim un drum fără obstacole, 
care să te ducă la picioarele tronului celor Două Regate. 


29 


— Nu este de-ajuns să mă ducă până acolo, va trebui să mă și 
urc pe tron. Este legătura cea mai strânsă dintre noi, fără ca 
această unire de interese să micșoreze într-un fel respectul pe 
care îl am față de cei pe care îi consider învățătorii mei întru 
știință și înțelepciune. 

Ptahuser dădu din cap satisfăcut, după care continuă, 
abordând direct subiectul: 

— Ar fi de cel mai mare folos pentru tine să-ți iei o soție. Eşti 
singurul prinţ din familia regală care încă nu este căsătorit, în 
timp ce fratele tău, Keops, care are doar cu câteva luni mai mult 
decât tine, este deja de două ori tată. 

— Asta e ceva nou, doar dacă nu l-aţi convins pe tatăl meu 
să-mi dea de soție pe sora mea Neferkau. Oare tu și mama nu 
ați amânat mereu eventuala mea căsătorie cu intenţia de a mi-o 
da pe ea de soţie? 

— Au intrat în joc interese noi. Unchiul tău, Nefermaat, și-a 
căsătorit fiica mai mare, Neferet, cu fratele tău, Rahotep, 
gândind că, în cazul în care i s-ar întâmpla o nenorocire lui 
Keops, el ar fi acela care, în mod normal, ar deveni prinţ 
moștenitor, prin faptul că și el este fiul lui Hetep-heres. Am 
reușit să-l convingem pe Nefermaat că este în interesul său ca 
nu Keops să fie succesorul desemnat al zeului, tatăl tău, ci mai 
curând tu, căci vei fi dispus să-i dai puteri și mai mari. Ceea ce îi 
poţi confirma, nu-i așa? 

— Se înțelege de la sine, îl asigură Neferu, care își zise că, în 
realitate, probabil că preotul și mama lui îl convinseseră pe 
Nefermaat că nu noul rege îi va spori puterea, ci mai curând că, 
dacă acest indolent Neferu va urca pe tronul Egiptului, puterea 
reală va fi împărţită între mama lui, Marele Maestru al Artei și 
vizir. 

După cum se aștepta, dar evita să o ia înaintea preotului ca 
să nu-l facă să presupună că era mai viclean decât părea, 
Ptahuser îi aduse la cunoștință că trebuia să o ia de soţie pe 
fiica mai mică a unchiului său, Meretptah, ca să pecetluiască 
această alianţă secretă. O fată frumoasă, veselă, fermecătoare, 
pe care orice bărbat cu gust și-ar dori să o aibă ca soţie. 

Neferu doar o întrezărise pe verișoara lui, când mergea la 
palat în vizită la sora ei, Neferet, instalată în reședința soțului ei, 
Rahotep, fratele mai mic al lui Keops. | se păruse plăcută; în 
consecință, nu se gândea să se opună acestei căsătorii, mai ales 


30 


că o astfel de soție ușura relaţiile sale cu Rahotep, pe care îl 
vedea rar, și i-ar fi placut să-i cunoască sentimentele față de 
fratele său mai mare și față de el însuși, fratele lui vitreg. 

— Maiestatea Sa, tatăl meu, este la curent cu această 
căsătorie și o aprobă? întrebă atunci Neferu. 

— Regala ta mamă i-a sugerat o astfel de posibilitate, exact 
înainte de a pleca spre provinciile din Sud. Va avea astfel destul 
timp să se gândească și Neithotep va putea să-i vorbească la 
întoarcere ca de o dorinţă a ta. Nu poate să se opună 
doleanţelor noastre, cu atât mai mult cu cât a acceptat 
căsătoria fratelui tău cu sora mai mare a lui Meretptah. Nu 
poate fi împotriva dorinței fratelui și vizirului său de a te uni cu 
fiica lui. 

— Cred și eu! Dar cum m-ar apropia de tron o astfel de 
căsătorie? Soţia de care am nevoie este sora mea vitregă, fiica 
marii soţii regale. 

— Aceasta este o hotărâre care depinde doar de Maiestatea 
Sa. Nu se cuvine să grăbim prea mult lucrurile în construirea 
acestei scări ce te va duce la tron. lar fratele tău, Keops, este 
atât de imprudent, de aventuros, încât, chiar și fără ca unul 
dintre noi să fie implicat, e posibil să i se întâmple o nenorocire 
care să-i pună capăt zilelor. În acest caz, nu cu Neferkau va 
trebui să te căsătorești, ci cu văduva lui Keops, simpatica 
Meritites, care îţi va asigura legitimitatea. Meretptah va deveni 
atunci a doua ta soţie, așa cum mama ta este acum pentru 
rege. 

— Mă voi căsători atunci cu Meretptah. Îi poţi trimite vorbă 
vizirului, unchiul meu, că accept să-i devin ginere. 

— Am și făcut asta, căci nici regala ta mamă și nici eu nu ne 
îndoiam de încuviințarea ta. 

Neferu se mulţumi să dea din cap, fără să fie indignat de 
dezinvoltura cu care dispuneau de el anticipându-i dorinţele. Dar 
se înfiora de nerăbdare, așteptând ziua în care îi va fi cu putinţă 
să-și manifeste, în fața anturajului său, adevăratul caracter și 
să-l uimească printr-un comportament neașteptat. 


31 


e CAPITOLUL IV eœ 


După ce ajunse la palat, Keops se spălă cu mare grijă, apoi 
ceru să fie bărbierit și uns cu parfumuri, îmbrăcând la sfârșit un 
veșmânt din in alb. În urma convorbirii avute cu Anhaf și a 
întrevederii cu fratele său, luase hotărârea să-i facă o vizită 
mamei sale, Marea Soţie Regală, Hetep-heres. Il chemă pe 
Khenu, primul său servitor, șambelanul său. Spre deosebire de 
ceilalți prinți, începând cu fratele său Neferu, Keops deţinea un 
număr mic de servitori personali. Prefera să aibă doi-trei 
servitori siguri și discreţi decât o mulţime de însoțitori: păzitorul 
camerei, păzitorul veșmintelor, păzitorul mobilierului, păzitorul 
pragului, șeful conducătorilor de măgari, muzicanți, cântărețe și 
dansatoare, o întreagă suită de paraziți după părerea lui Keops, 
în fiecare dintre ei putând să se ascundă un spion. li erau de- 
ajuns servitorii tinerei sale soţii, care avea cameriste, coafeze, 
doicile celor doi copii, pe lângă oamenii de la bucătărie, 
purtătorii de lectici (de care Keops nu avea nevoie, căci 
dispreţuia un astfel de mod de deplasare) și conducătorii de 
măgari. Khenu se prezentă în grabă în faţa stăpânului său, se 
înclină și așteptă ordinele: 

— Khenu, îi zise Keops, mergi degrabă la reședința mamei 
mele și cere-i să mă primească. Spune-i că m-am întâlnit cu 
Anhaf și că vreau să-i vorbesc. 

— Dau fuga, stăpâne, pentru că Marea Soţie chiar dorește să 
te vadă. M-a chemat în fața ei ca să-mi ceară s-o anunţ când te 
vei întoarce. 

— Ai făcut-o? 

— Nu încă. Nu știam că te-ai întors. Intri în propria ta locuinţă 
atât de discret, încât nimeni nu te vede venind, uimindu-i pe toți 
cu prezenţa în camera ta, împodobit deja ca să te arăţi ochilor 
noștri. 

— Știi foarte bine, Khenu, că nu-mi plac apariţiile ostentative. 
Când plec, nu-mi anunţ soţia, pentru că imediat trebuie să 
suport reproșurile și rugăminţile ei. Dar zadarnic încearcă să mă 
rețină, iar atunci când mă întorc, plin de praf și transpirat, mă 
întâmpină cu vorbe de batjocură. Spune că sunt murdar ca un 
crocodil din noroiul fluviului, că arăt ca un văcar, că ar trebui să- 
mi fie rușine să mă arăt astfel în faţa servitorilor noștri. Prin 


32 


discreția mea, sunt scutit de reproșurile ei, dându-i o anumită 
satisfacţie, pentru că servitorii mei nu mă văd arătând ca un 
văcar. 

Khenu era un om rotofei, cu fața rotundă și zâmbitoare, cu o 
pregătire solidă de scrib. Fusese mai întâi în serviciul reginei 
Hetep-heres, care îl plasase alături de fiul ei mai mare. Khenu îl 
cunoscuse pe Keops la naștere; îi fusese încredințat acest nou- 
născut, pe care îl dusese la Menat-Snefru, la doică. El îl păzise 
pe copil, el comandase garnizoana însărcinată să apere, în caz 
de nevoie, castelul și copilul regal pe care îl adăpostea. Khenu 
avea o soţie, Niteti, dar nu și copii; nu se plângea, căci se uita la 
Keops ca la copilul său, în timp ce soţia lui conducea casa lui 
Meritites și, la rândul ei, o îndrăgea pe prinţesă ca o mamă. 
Khenu zâmbi tânărului său stăpân; se simţea oarecum 
complicele său, cu atât mai mult cu cât Keops îi încredința toate 
gândurile și aștepta sfaturi de la el. 

Imediat ce Khenu plecă, apăru Meritites. Tânărul ei corp zvelt 
apărea cu toate formele rotunde sub pânza fină și subţire a 
rochiei, care se mula pe ea, până deasupra gleznelor. Moda 
acelui veșmânt - care urca în sus pe piept, acoperind corpul, de 
care părea că se lipește ca o a doua piele, dezvăluindu-i detaliile 
cele mai secrete -, fusese lansată de voinţa lui Huni, care dorise 
să pună în valoare frumuseţea corpului lui Meresankh, prima sa 
soţie. Și, din dorinţa de simplitate și ca să sublinieze și mai mult 
puritatea liniilor corpului, când îmbrăcau aceste rochii, 
doamnele de la Curte nu purtau nicio altă podoabă, nicio 
bijuterie, doar o bantă brodată cu perle, ca să le strângă părul 
sau peruca scurtă. Meritites, care se știa frumoasă, nu-și punea 
nici banta cu perle și evita să-și ascundă părul bogat sub 
perucă. 

— M-am întâlnit cu Khenu, care mi-a spus că te-ai întors, zise 
ea, apropiindu-se de soțul ei. Văd că ai venit mai de mult. Ai 
avut chiar timp să scapi de barbă, după câte văd. 

— Ca să-ţi fiu pe plac, sora mea preaiubită. 

— Vrei cumva să te plac? Să însemne asta că mă dorești? 

— Meritites, știi foarte bine că frumusețea ta stârnește 
dorință. 

— Celor mai mulţi bărbaţi care mă văd, cu excepţia ta. 

— Chiar și mie. 


33 


— E adevărat că ai plecat de aproape zece zile. Hathor a 
stârnit probabil în tine dorinţa de femeie. Să fie oare adevărat 
că nu ai întâlnit niciuna în deșert și în mlaștini? 

— Niciuna. Și dacă nu aș aștepta să fiu chemat de mama 
mea, ți-aș dovedi dorinţa mea. 

Meritites se așezase pe cadrul patului și își pusese mâna pe 
rezemătoarea pentru ceafă, din abanos, cu o curbă adâncă, 
așezată la căpătâiul patului. Mângâie încetișor lemnul, 
strâmbându-se: 

— Nu, Keops, nu mă iubești și nu mă dorești... e doar pentru 
că ai stat atât de multe zile fără prezenţa unei femei. Nu-ţi 
iubești nici fiii. Nu mă întrebi nimic despre ultimul, atât de 
micut, de frumușel, și nu-mi ceri să te duc la el. Și totuși, abia 
dacă l-ai zărit, o singură dată, de mai bine de o lună de când s-a 
născut. 

Keops se așezase alături de sora lui, de soţia lui, și o prinsese 
de mână, căutând vorbe alinătoare. 

— Meritites, îi zise el, ești graţioasă și tare drăguță. Am faţă 
de tine cea mai mare tandreţe și ţin la tine. Dar nu știu dacă 
acest sentiment se numește dragoste. Mi se întâmplă să te 
doresc, dar îmi ești prea apropiată, prea familiară, ca să poți 
stârni în inima mea o pasiune care să mă facă să am doar 
dorința de a rămâne alături de tine, tot timpul, fără să mai vreau 
și altceva. Te privesc cu mare plăcere, dar aceasta nu este 
singura mea plăcere. 

— Situaţia mea e tare ingrată, zise ea, suspinând. Inima mea 
e plină de elan, de dorinţe confuze, dar sunt constrânsă să mă 
căsătoresc cu fratele meu pentru ca el să devină într-o zi regele 
legitim al Egiptului, chiar dacă nu simte nicio atracție faţă de 
mine, chiar dacă nici el nu mă atrage pe mine. Numai că eu te 
doresc, și totul ar fi bine dacă ai avea și tu aceeași înclinaţie. 

— O am, altfel nu te-aș fi făcut mamă de două ori. 

— Faci totul din datorie. În rest, te simţi mai bine departe de 
mine. Prezenţa mea pare o povară pentru tine. 

Erau tânguiri pe care Keops le auzea prea des și îi deveniseră 
insuportabile, căci se simţea vinovat pentru că nu-și putea iubi 
soţia așa cum ea ar fi dorit și nu putea, fără să mintă, să 
manifeste în cuvinte și fapte o pasiune, dorințe pe care nu le 
simţea. Khenu îl salvă anunţându-l că mama sa îl aștepta. 


34 


— Nu putem s-o facem pe regină să aștepte, zise el, 
ridicându-se. 

— Bineînţeles, răspunse Meritites, n-o poţi face pe regină să 
aștepte. 

t 

Palatul unde locuia familia regală era cel pe care îl construise 
Imhotep pentru regele Djeser. El fusese mărit de Huni, care 
făcuse din el reședința sa, înainte de a-și pune pe cap dubla 
coroană, căci fiul său mai mare, Djeser-Teti, succesorul lui 
Djeser, îl părăsise ca să se instaleze în propriul său palat, situat 
la sud de necropola Rosetau, unde fusese înălțată piramida în 
trepte a tatălui său. După ce urcase pe tronul celor Două 
Regate, Snefru începuse construcţia unei alte reședințe, între 
piramida bunicului său Djeser și cea a tatălui său, Huni, rămasă 
neterminată. Hetep-heres refuzase să se instaleze în noul palat, 
în afara orașului Memphis, căci crescuse în vechiul palat și îi era 
tare drag. Avea acolo grădini frumoase, iar în aripile adăugate și 
în noile clădiri locuiau familiile copiilor ei. 

Keops traversă câteva curți și galerii, apoi intră în palatul 
mamei sale. Uneori, întâlnea servitori, dar niciun soldat, căci 
aceștia, puţini la număr, erau instalaţi lângă porţile incintei, 
unde își aveau locuinţa. O singură gardă, înarmată cu o lance, 
stătea la intrarea apartamentului Marii Soții Regale, mai mult ca 
să-i introducă pe oaspeţi la însoţitoarele reginei decât să 
interzică accesul. Imediat ce prinţul moștenitor fu anunţat, o 
servitoare veni să-l conducă în fața mamei sale. 

Regina își primi fiul într-o sală frumoasă, deschisă spre 
grădina sa particulară, plină cu flori și copaci de esențe variate, 
care mențineau umbra și răcoarea. Stătea pe jilțul ei preferat, 
un fotoliu din lemn aurit cu aur fin, cu speteaza plină și dreaptă, 
cu brațe ajurate, în care se înscriau trei tulpini de lotus în 
mănunchi. Alături de ea, așezate pe perne, se aflau trei 
adolescente, fiice de nobili, prieteni ai regelui. Podoabele lor, 
cingătorile cu franjuri din jurul șoldurilor, colierele mari din perle 
colorate, părul legat într-o coadă mare, banta de pe cap 
împodobită cu o floare de lotus puneau în valoare graţia 
corpurilor lor fără niciun veșmânt, precum și farmecul feţelor 
luminoase. Una ţinea în mâini o harpă scurtă, a doua sufla într- 
un fel de fluier dublu, a treia făcea să vibreze corzile unei lăute 
cu mâner lung și cu o cutie îngustă și alungită, pe care o ţinea la 


35 


piept. Instrumentele lor făceau să se audă o muzică discretă, 
precum adierea ușoară a vântului dinspre nord, care servea 
drept acompaniament cântului fetei cu lăuta. Intrând în sală, 
Keops fu în primul rând fermecat de graţia tinerelor și de 
frumusețea muzicii. Dar nu putu să întârzie cu privirea asupra 
lor și se îndreptă direct spre mama sa, îngenunchind la 
picioarele ei. Hetep-heres își așeză mâna pe capul lui, în timp ce 
muzica se stingea. La un semn al reginei, cele trei adolescente 
se ridicară și dispărură spre grădină, ca un zbor ușor de 
porumbiţe. Hetep-heres își invită atunci fiul să se așeze pe una 
dintre pernele părăsite de fete. Keops o alese înadins pe cea a 
cântăreţei din lăută, căci ea i se păruse cea mai frumoasă și 
simţea o plăcere voluptuoasă să se așeze în locul cald încă de 
făptura ei. 

— Mamă, zise el atunci, l-am întâlnit pe Anhaf. Am vorbit 
îndelung. M-a sfătuit să te vizitez. Mai adineauri m-am întors la 
palat. Și m-am înfățișat ţie de îndată. 

— Mă bucur, fiul meu preaiubit, de graba cu care ai răspuns 
așteptării mele. Este adevărat că de mult timp doresc să stau de 
vorbă cu tine, fără martori. Mă voi feri să-ţi fac reproșuri în 
privinţa absenţelor tale prelungite și atât de repetate. Mica mea 
Meritites s-a plâns uneori de aceste absente, căci crede că o 
disprețuiești, că nu-ţi iubeşti copiii. Nu-i împărtășesc temerile, 
dar sunt îngrijorată de altele mult mai grave. 

— Mamă, zise Keops, este foarte adevărat că nu-mi 
disprețuiesc sora, că am afecţiune pentru ea și că-mi iubesc fiii 
pe care mi i-a dăruit. Dar este la fel de adevărat că privirile mele 
se îndreaptă spre alte orizonturi, deci nu am o mare plăcere să 
rămân mult timp în compania lor. Acum, spune-mi ce temeri te 
neliniștesc? Asupra moștenitorului tronului celor Două Regate ar 
pluti o ameninţare de care nu știu? 

Rostise aceste ultime cuvinte pe un ton ironic, nu din lipsă de 
respect față de mama lui, ci pentru că tânărul moștenitor al 
tronului era foarte sigur de el. 

— Tocmai, fiule. Deși ești încă tânăr, ai trăit destul, ai 
cunoscut destul de bine oamenii ca să știi că inima omului este 
stăpânită de ambiţii, și cu atât mai mult, la cei mari. Ca să 
ajungă la putere, mulţi bărbaţi și chiar multe femei sunt gata să 
meargă până la crimă. Îţi pot aduce la cunoștință unele trăsături 
ale istoriei familiei noastre, ţinute ascunse de urechile obișnuite, 


36 


lucruri pe care nu le-ai învăţat în templul lui Ra. În urmă cu 
patruzeci și șase de ani, străbunul tău, Djeser, s-a dus alături de 
zei, strămoșii lui. Fiul său cel mare, Djeser-Teti i-a urmat în mod 
natural la tronul Egiptului. Huni, tatăl meu, era cel mai tânăr 
dintre fiii lui Djeser, astfel încât avea puţine speranţe că va 
putea purta vreodată dubla coroană. De aceea, la cinci ani după 
moartea tatălui său, s-a căsătorit cu Meresankh, fiica unui 
prieten al regelui defunct, în timp ce Djeser-Teti se căsătorise cu 
sora sa Nenki, care i-a conferit legitimitatea. Din această 
căsătorie a lui Huni cu Meresankh s-a născut tatăl tău Snefru, 
ceea ce știi și tu. 

Deși cunoștea aceste lucruri despre părinţii săi, Keops se feri 
să-și întrerupă mama și nu o întrebă unde voia să ajungă 
vorbindu-i astfel despre niște probleme de familie cunoscute 
deja de el. Ascultă cu respect, în tăcere. 

— Anul nașterii tatălui tău a fost și cel al morţii lui Djeser-Teti, 
după șase ani de domnie. Era încă tânăr. A fost ucis în timpul 
unei vânători de lei. În realitate, nu se știe exact ce s-a 
întâmplat. S-a depărtat de însoțitorii săi, de suita lui, în timpul 
acestei vânători la care participau și fraţii săi, și a fost găsit 
mort, sfâșiat de ghearele unui animal sălbatic, după cum s-a 
spus. 

— Mamă, îndrăzni Keops, de ce această îndoială din glasul și 
din vorbele tale? 

— Pentru că nu sunt convinsă că acesta este adevărul, că a 
fost un simplu accident de vânătoare. Dar este foarte posibil ca 
zeii sau destinul să-l fi favorizat astfel pe bunicul tău Huni. 
Totuși, ceea ce știu este că unchiul meu, Djeser-Teti, luase 
hotărârea ca fratele său, Khaba, să se însoare cu sora lor mai 
mică, Nebesneith, când va ajunge la vârsta căsătoriei, pentru 
ca, în cazul în care el nu ar fi avut urmași, copiii lui Khaba să 
asigure succesiunea legitimă. Căci, după zece ani de căsătorie 
cu Nenki, aceasta nu-i dăruise niciun copil. Or, Djeser-Teti avea 
să plece la zei chiar în anul în care Nebesneith devenise nubilă. 
Imediat ce și-a așezat pe cap dubla coroană, Khaba s-a căsătorit 
cu sora sa Nenki, văduva lui Djeser-Teti, conform dreptului 
nostru familial. Tatăl meu Huni a dat atunci dovadă de o mare 
abilitate. A dedus că sora sa mai mare nu era favorizată de 
Hathor, că va rămâne stearpă, căci Djeser-Teti avusese copii, 
dar numai fete, este adevărat, de la cea de a doua soţie a sa, în 


37 


venele căreia nu curgea însă sângele zeului. A reușit să-l 
convingă pe Khaba să-i dea voie să o ia de soţie pe Nebesneith, 
la doi ani de la urcarea acestuia pe tron. La început, Khaba i-a 
atras atenţia că acela care urma să o ia de soţie pe sora lor mai 
mică era Neferka, cel cu un an mai mare decât Huni. Dar tatăl 
meu i-a răspuns atunci că, în cazul în care s-ar întâmpla o 
nenorocire și Khaba ar fi chemat în faţa lui Osiris, Neferka ar 
trebui să-i urmeze la tron și, în consecinţă, să ia de soţie pe 
Nenki, deoarece aceasta era cea mai mare. În acel moment, 
Neferka avea o soţie care încă nu-i dăruise un moștenitor și, 
dacă ar fi fost destinat să-i urmeze la domnie lui Khaba, cu 
Nenki ar fi trebuit să se căsătorească și el. lar el, Huni, nu avea 
nicio șansă să urce într-o zi pe tronul celor Două Regate, cu atât 
mai mult cu cât nici nu dorea acest lucru și ruga zeii să 
dăruiască viaţă lungă unui frate atât de drag lui. În sfârșit, cam 
asta i-a spus fratelui său preaiubit. 

Hetep-heres făcu o pauză, suspinând, se uită la fiul ei și 
continuă. 

— M-am născut din această căsătorie, la mai puţin de doi ani 
de la celebrarea ei. Mătușa mea Nenki nu dăruia moștenitor 
legitim nici acestui nou soț. Apoi, într-o zi, Khaba s-a dus să 
pescuiască și să vâneze în hăţișurile de papirus, însoțit de câţiva 
prieteni ai regelui și de tatăl meu, Huni. Khaba nu s-a mai întors 
de la această vânătoare. Prietenii au mărturisit că regele a căzut 
în apă și că a fost mâncat de un crocodil, care l-a tras în fundul 
fluviului. Or, acești prieteni ai regelui au rămas prietenii tatălui 
meu care, mai târziu, i-a copleșit cu bunuri și le-a încredințat 
cele mai înalte funcţii. Neferka i-a urmat atunci la tron în mod 
normal fratelui său. Era un om cu o constituţie fizică delicată, 
totuși perfect sănătos. La intervenţia tatălui meu, se înconjurase 
de foștii prieteni regali ai fratelui său, aceiași care îl însoţiseră 
pe Khaba la vânătoarea tragică. Și el s-a căsătorit, în mod firesc, 
cu Nenki. Dar, la câteva luni după ce a urcat pe tron, a fost 
cuprins de o boală misterioasă ce l-a slăbit lent. După mai puţin 
de un an de la încoronare, Neferka a murit din cauza acestei 
boli. Așa a devenit bunicul tău, Huni, stăpânul Egiptului, la 
treisprezece ani de la moartea tatălui său Djeser. 

— Mamă, spuse indignat Keops, vrei cumva să spui că bunicul 
meu, propriul tău tată, i-a asasinat sau a pus să-i fie asasinați 
fraţii mai mari? 


38 


— Poate că nu pe toţi trei, dar de ultimii doi sunt sigură; iar 
tatăl tău Snefru este la fel de convins ca și mine. Dar trebuie să 
înţelegi că aceste bănuieli sau mai curând aceste certitudini le 
păstrăm pentru noi, pentru că datorită acestor fapte cumplite - 
de care nici eu și nici tatăl tău nu suntem vinovați - domnim 
asupra celor Două Regate. Zeul nu este mâniat pe noi, dovadă 
fiind domnia fericită a tatălui tău, copiii frumoși pe care ni i-a 
dăruit și domnia lungă de care s-a bucurat până acum zeul 
Snefru, urcat pe tronul lui Horus, domnie care a adus pace și 
prosperitate poporului Nilului. 

Keops se încruntă, apoi îi atrase atenția mamei sale că, în 
pofida crimelor, dacă acestea chiar au existat, Huni domnise 
douăzeci și patru de ani în pace, ceea ce făcea să se presupună 
că zeii îi binecuvântaseră domnia și nu fuseseră supăraţi pe 
faptele sale. 

— Fără îndoială, răspunse regina, pentru că faptele sale 
fuseseră scrise dinainte de Thot, iar zeul a vrut să fie astfel 
pentru binele Egiptului. Acesta este motivul pentru care Isis și 
Heket nu au acordat urmași divini unchilor mei și au făcut-o pe 
mătușa mea, Nenki, să rămână stearpă. Dar ţi-am dezvăluit 
aceste secrete ale familiei noastre ca să fii avertizat, ca să 
înţelegi că viaţa unui prinţ moștenitor este totdeauna în 
primejdie, la fel ca viaţa unui rege, fie el zeu precum suveranii 
noștri. 

— Nu mă îndoiesc de asta, cel puţin în viața lor pământească. 
Se vede foarte bine că regii, deși zei, cunosc moartea la fel ca 
supușii lor. 

— Numai moartea le dăruiește eternitate. Dar acesta nu este 
un motiv ca să-i grăbești venirea, constată cu înţelepciune 
Hetep-heres. Or, dacă ţi-am încredinţat aceste secrete, am 
făcut-o ca să înţelegi că puterea pare atât de plăcută oamenilor, 
încât sunt gata să înfăptuiască orice, toate crimele, toate 
acţiunile cele mai josnice ca să o obţină. Află, deci, fiule că ai 
dușmani. Lucru de care cred că nu ai habar. 

— Mă crezi naiv? Am habar, iar dintre acești dușmani, cel mai 
de temut este fratele meu Neferu. 

— Tocmai în privinţa lui vreau să te pun în gardă. 
Deocamdată n-ai a te teme din partea lui de o tentativă de 
asasinat. Căci este îndrăgit de tatăl vostru, e mereu la Curtea lui 
și este deja sigur că regele îl va numi moștenitor în detrimentul 


39 


tău. Or, nu trebuie să pierzi din vedere această realitate care, 
probabil, nu-ţi este străină, dar căreia se pare că îi subestimezi 
importanța: de mult timp, de când regele Narmer a unit cele 
Două Regate, de când a supus orașele din deltă, a întemeiat 
Zidul Alb la extremitatea deltei și a ridicat templul lui Ptah, a 
existat o rivalitate între clerul acestui zeu și clerul din Heliopolis. 
Ra de la Heliopolis domina regiunea de secole, împărțind 
supremaţia cu vechea capitală a coroanei roșii, venerabila Buto, 
cetatea divină născută din unirea lui Pe cu Dep. Dar clerul lui 
Ptah s-a îmbogăţit repede, favorizat de regii care s-au succedat 
pe tronul lui Horus, iar acum este la fel de puternic ca și cel al 
lui Ra. Între Memphis și Heliopolis a izbucnit un adevărat război. 
Or, tatăl tău nu a mai urmat politica strămoșilor săi. A văzut că 
preoţii lui Ptah au strâns atâtea bogății și au devenit atât de 
puternici, încât regele celor Două Regate s-a văzut constrâns să 
ducă tratative cu ei. Incă puţin și ar cădea sub dominaţia lor, 
încă puţin și palatul ar aștepta ordine de la templul lui Ptah. 
Aceasta este temerea tatălui tău și pentru asta și-a întors fața 
spre clerul de la Heliopolis, sperând că puterea lui o va anihila 
pe cea a clerului din Memphis. Din același motiv, preoții lui Ptah 
au trecut de partea fratelui tău Neferu, căruia îi favorizează 
ambiția de a urca pe tron, căci au încheiat un pact. Dacă fratele 
tău va urca vreodată pe tronul celor Două Regate, templul lui 
Ptah va conduce cu adevărat Egiptul, clanurile de la Memphis 
vor ocupa funcţiile importante în regat, căci cunoaștem prea 
bine relaţiile lui Nefermaat cu Ptahuser, Marele Maestru al Artei. 

— Tata este probabil conștient de toate aceste lucruri. Cred 
că e un motiv care îmi întărește certitudinea că îi voi succede 
într-o zi pe tronul lui Horus. 

— Nu fi atât de sigur de tine, fiule. Lucrurile nu sunt chiar atât 
de simple pe cât crezi. Mai întâi, tatăl tău a avut totdeauna o 
slăbiciune faţă de Nefermaat, pentru că este copilul pe care i l-a 
dăruit femeia luată de soţie din dragoste. Apoi, se folosește de 
rivalitatea între clerul de la Heliopolis și cel de la Memphis ca să 
le slăbească puterea. De aceea, fratele tău este pentru el, într- 
un fel, sprijinul său în templul lui Ptah. Pe de altă parte, deși 
urmărește să slăbească puterea clerului de la Memphis, nu vrea 
să-l schimbe cu cel de la Heliopolis. În sfârșit, vrând-nevrând, 
Maiestatea Sa trebuie să ţină cont de clerul de la Memphis, căci 
mare este numărul celor care îl adoră pe Ptah, atât în rândul 


40 


poporului, cât și printre cei mari, chiar și printre prietenii regelui. 
Snefru vrea să fie diplomat, încearcă să menajeze preoţii lui 
Ptah, ba chiar să-i măgulească, fără ca să le întărească totuși 
puterea, dar nu vrea nici să intre în război împotriva clanului din 
Memphis, acel clan din care se recrutează membrii clerului lui 
Ptah. Dar, în realitate, ar fi nevoie pe tronul lui Horus de un rege 
puternic, capabil să ţină în mână atât preoţii lui Ptah, cât și pe 
„prieteni”, toţi acei mari adoratori ai zeului. Or, nu e cazul 
tatălui tău. El e slab, s-a dus vestea de bunătatea și dreptatea 
lui; nu-i în stare să se arate autoritar, violent, atunci când 
trebuie. Se folosește de diplomaţie, se crede abil folosindu-se de 
rivalitatea dintre clanuri, dar se expune prea mult și ar putea să- 
și piardă tronul. Desigur, în această luptă, regele trebuie să se 
sprijine pe unul dintre aceste clanuri, dar trebuie să facă o 
alegere fermă, ca să ducă un război deschis, altfel ar putea să 
ajungă el victima acestui război. 

— Dacă am înţeles bine, mamă, ai vrea să mă sprijin pe clerul 
de la Heliopolis și cu siguranţă că preoţii lui Ra l-au trimis pe 
Anhaf la tine și la mine. 

— Chiar asta doresc. Du-te la Heliopolis. Acolo ai învățat totul, 
dar preoţii mai au să-ţi transmită și alte secrete. Trebuie să te 
iniţiezi în misterele zeului: în el vei găsi forța să învingi dușmanii 
lui Horus și ai lui Osiris. 


e CAPITOLUL Ve 


Opet era numele dat reședinţelor primei soții a regelui, Marii 
Soții Regale, ale soțiilor secundare și ale femeilor lor de 
companie, precum și ale fetelor lor. Aceste diferite haremuri, 
unde domnea cea mai mare libertate, erau repartizate în câteva 
clădiri din marele palat de la Memphis, separate de curți și de 
grădini cu salcâmi, sicomori, curmali și ienuperi, în centrul 
cărora erau amenajate bazine unde pluteau frunze mari de 
nufăr. Prin una dintre acele grădini trecea drumul străbătut de 
Keops la întoarcere, spre propria reședință. In apa limpede a 
bazinului umbrit de copacii cu frunze groase, se jucau câteva 
fete, aceleași care părăsiseră sala reginei la sosirea fiului ei 


41 


preaiubit. Văzându-l pe prinţ, una dintre ele i se adresă cu o 
obrăznicie plină de naivitate: 

— Keops, îi zise ea, de ce te grăbești să părăsești această 
grădină? Pasul tău e mare și repede, mergi atât de iute de parcă 
ai vrea să fugi de locul ăsta. De ce nu cobori în apa asta atât de 
plăcută? Ţi-ai răcori corpul și ţi-am putea bucura a doua fiinţă cu 
cântecele și cu muzica noastră. 

Fata care vorbise astfel era chiar cea remarcată de Keops, pe 
locul căreia se așezase când venise în fața mamei sale. Fata 
ajunsese, înotând, până la marginea bazinului, de care stătea 
agăţată cu mâinile, bătând din picioare ca să se menţină întinsă 
în apă. Avea o față deschisă, veselă, fermecătoare. Deși avea 
reacţii bruște și uneori chiar aspre, Keops era prea sensibil la 
frumuseţe ca să treacă indiferent mai departe. Se abătu din 
drum și se apropie de fată. Se lăsă pe vine pe marginea 
bazinului. g 

— Erai mai adineauri alături de mama. Imi ştii numele, dar eu 
nu-l cunosc pe-al tău. 

— Numele meu este Henutsen. Tatăl meu, Setribi, este un 
prieten al regelui, șeful cântecelor reședinței Maiestăţii Sale. 

— Pentru asta cânţi atât de bine din gură și din lăută? 

— Este adevărat că tata m-a învăţat aceste arte, dar zeului îi 
datorez frumuseţea glasului meu, atât de plăcut auzului. 

— E foarte frumoasă și mi-ar plăcea să te aud cântând. 

— Sunt servitoarea ta, servitoarea prințului moștenitor. Dacă 
vrei să stai printre noi, acordă-mi puţin timp să ies din apă, să 
mă şterg și să-ţi cânt. 

— Bucuros, bucuros! 

Keops se ridică și merse să se așeze la umbra unui sicomor, 
pe pernele aflate acolo. Urmări din privire fata care, după ce ieși 
din bazin, își răsuci părul, mergând spre el. Cele două 
însoţitoare ale sale rămăseseră în apă și râdeau, intimidate de 
prezența prinţului. Henutsen era în mod vădit mult mai 
întreprinzătoare și Keops se gândea, privind-o, că era foarte 
graţioasă, fermecătoare. Fusese frapat de frumuseţea ei plină 
de căldură, atunci când o întrezărise la mama lui; acum, văzând- 
o de aproape, uimirea sa se preschimba pe nesimţite într-o 
dorință amoroasă. Ar fi trebuit să-i refuze invitația și să nu 
rămână în grădină, ar fi trebuit să meargă să se pregătească 
pentru plecarea la Heliopolis, dar sentimentul atât de nou, 


42 


născut în sufletul său la vederea fetei, îl făcea să uite de toate 
grijile. Ca să se răcorească în apa bazinului, ea își scosese 
colierele, dar își păstrase cingătoarea de pe șolduri, care îi 
sublinia graţia vălurită a pântecelui și supleţea mijlocului. Își 
frecă în grabă pieptul și fața cu o pânză albă. Stătea în faţa lui 
Keops, provocatoare, cu sânii obraznici și ochii luminoși. Luă 
lăuta cu mâner lung și se așeză în faţa lui. Ciupi corzile, apoi 
începu să cânte unul dintre acele cântece fermecătoare pe care 
și le adresau reciproc îndrăgostiţii. 

Keops ar fi ascultat-o mult timp, căci muzica ei plăcută parcă 
îl legăna, iar ea ar fi cântat și mai mult timp pentru el, căci nu 
părea să ostenească, iar numărul cântecelor sale părea 
nesfârșit. Dar un servitor veni și-i întrerupse anunţându-le pe 
fete că Marea Soţie Regală le chema la ea. Celelalte două fete 
ieșiseră și ele după un timp din bazin și își luaseră instrumentele 
ca să o acompanieze pe Henutsen. Se întrerupseră și se ridicară 
când auziră glasul servitorului. Henutsen le urmă. 

— N-o putem lăsa pe regină să aștepte, zise ea, prinzându-și 
la ceafă colierele. Dar dacă ţi-au plăcut cântecele mele, dacă 
vrei să dansez pentru tine, invită-mă la reședința ta și voi face 
tot ce ar putea să-ţi placă. 

— Așa voi face, răspunse el. Căci cântecele tale sunt 
frumoase și sunt convins că dansezi minunat. 

Keops le urmări cu privirea pe cele trei fete, în timp ce 
acestea se depărtau în urma servitorului. Fusese de-ajuns să 
traverseze gradina și să aibă această întâlnire ca să nu mai vrea 
să părăsească orașul, ca să nu mai dorească să meargă la 
Heliopolis. 

Când ajunse la reședința lui, Meritites se apropie de el. 

— Spune-mi, îl întrebă ea imediat, ce voia mama ta? Ce 
lucruri atât de importante avea să-ți spună ca să-l trimită pe 
servitorul tău în mare grabă să te aducă neîntârziat în faţa ei? 

Chiar dacă nu o iubea ca pe o amantă, Keops avea o mare 
afecţiune pentru sora lui și tot atâta stimă. Nu-i ascundea nimic 
din ceea ce făcea, căci se considera stăpânul locuinţei sale și 
acţiona sub impulsul zeului în acel moment, al lui Ra, care se 
manifesta în lumina soarelui. Se așeză pe o rogojină întinsă în 
curtea spre care se deschidea camera sa și îi răspunse: 

— Mama noastră dorește să mă duc la Heliopolis și să rămân 
alături de preoţii zeului, ca să fiu iniţiat în misterele sale. Crede 


43 


că trebuie să mă sprijin pe clerul de la Heliopolis ca să-mi 
întăresc puterea, ca el să mă susțină în câștigarea tronului lui 
Horus. 

Meritites se așezase pe o pernă, în faţa fratelui ei, ascultându- 
|. Dar nu se putu abţine să nu-l întrerupă. 

— De ce vorbește de câștigarea tronului lui Horus? Mai întâi, 
tatăl nostru trăiește și este sănătos pe pământul Egiptului, în 
frumoasa grădină a lui Osiris. Și oare nu ești tu prințul 
moștenitor? Nu sunt eu soţia ta și nu prin mine curge în corpul 
copiilor noștri sângele divin al lui Isis și al lui Horus, așa cum a 
intrat în noi prin mama noastră? Cine ar avea puterea să 
revendice dubla coroană? Cu siguranţă că nu Rahotep. Te 
iubește și te venerează. Va fi totdeauna alături de tine să-ți 
apere tronul. 

— Nu ne gândim la Rahotep. Dar regina se teme de puterea 
clerului de la Memphis și, mai mult decât atât, de cea a 
candidatului său, fiul lui Neithotep, fratele nostru Nefermaat. A 
știut să devină favoritul regelui. Chiar dacă nu ne vedem prea 
des, îmi cunosc fratele. E abil și viclean ca Seth. Se arată un 
curtean asiduu pe lângă tatăl nostru, simulează indolenta, 
nepăsarea, dar, în realitate, este plin de vigoare, sigur de el, 
chinuit de ambiţie. Ştie să se arate amabil, să se facă util 
tuturor, să se umilească fără pudoare, doar ca să cucerească 
apoi mai bine, căci, după ce s-ar instala pe tronul Regatului 
Dublu, sunt aproape sigur că ar fi un suveran autoritar, dur, 
neînduplecat. 

— Keops, sufletul meu, cum poţi gândi astfel de lucruri despre 
Neferu? E frumos și amabil, chiar dacă mi se pare uneori puţin 
cam infatuat. Nu mi-l pot imagina așa cum mi l-ai descris. La 
urma-urmelor, care sunt drepturile lui la tronul lui Horus? Este 
doar fiul unei regine secundare și nici măcar nu are soţie. 

— E preferatul tatălui meu și poate să o ia de soţie pe sora 
noastră mai mică, Neferkau. Nu, dragă Merit, crede-mă, l-am 
observat cu mare atenţie și nu pot să mă înșel în privinţa lui. 

Ea rămase un moment pe gânduri, apoi întrebă: 

— Când pleci la Heliopolis? Vei dispărea iar de lângă mine... 
pentru câte zile, pentru câte luni? 

În mintea lui Keops apăru imaginea lui Henutsen. Își întoarse 
privirea spre tânăra femeie și răspunse: 


44 


— Nu știu când voi pleca. Aș vrea să dedic un timp familiei 
mele, ţie și copiilor. 

— O, Keops! Să fie adevărat? 

Se ridică și veni să se așeze lângă el, cuprinzându-l cu braţele 
ei delicate. 

— Nu i-am prea văzut pe micuţii noștri, mai ales pe ultimul. Și 
ar fi foarte bine să fiu văzut în palatul tatălui meu. Nu vreau să-l 
mai las pe Nefermaat să aibă sentimentul că nu are rival, că a 
pus stăpânire definitiv pe inima Maiestăţii Sale. 

— Frate, vreau să încurajez această atitudine. Am să vorbesc 
și eu cu Neferu, voi încerca să văd ce gândește și voi afla care 
sunt adevăratele lui sentimente faţă de noi. 

— Nu poate decât să te iubească așa cum iubești o soră și nu 
poate decât să fie gelos pe mine. Nu-și va deschide inima în faţa 
ta. Nu te apropia de el, căci va încerca să te seducă. 

— Nu sunt soţia ta? 

— Dar ești și sora noastră. Și îl cred lipsit de scrupule. Acest 
Neferu ascunde un scorpion în inima lui. 

Meritites lăsă braţele în jos și se strâmbă ușor. 

— Zău, Keops, mi se pare că ești foarte sever față de el. Ce s- 
a întâmplat de îl judeci astfel pe fratele nostru? Lână acum n-ai 
vorbit niciodată așa despre el. 

— Nu ne vedeam și nu m-am gândit la el în acești ultimi ani. 
Dar, de la o vreme, am început să-i descopăr ambițiile, am 
înțeles că țese intrigi împotriva mea. Chiar și în dimineaţa asta a 
venit la mine, pe când urmăream cu privirea muncitorii de la 
locuința de milioane de ani a Maiestăţii Sale. S-a comportat 
arogant sau servil în funcţie de împrejurări, după persoana 
căreia i s-a adresat, dar se deplasează cu lectica de parcă ar fi 
regele. lar acum, mama noastră m-a avertizat în privinţa lui. 
Abia acum cred că l-am judecat după adevărata lui valoare, căci 
am înţeles că este dușmanul meu, că sunt față de el ca Osiris în 
fața lui Seth. Numai că eu, dacă ar fi să dea un banchet în 
cinstea tovarășilor săi și m-ar invita și pe mine, nu m-aș lăsa 
închis într-o ladă, ca Osiris. 


45 


e CAPITOLUL VI œe 


Timp de o noapte, două nopți, în zilele care au urmat nopţilor, 
Keops nu-și putea lua gândul de la Henutsen. Ca să-i alunge 
imaginea, își petrecea zilele alături de soţia și de copiii săi, dar 
prezența micuţilor îl plictisea: cât încă erau copii, erau în 
îngrijirea femeilor; nu era treaba unui bărbat, a unui tată să-i 
privească în timp ce se joacă sau să-i alinte. Noaptea, o dorise 
pe Meritites alături de el, o iubea cu toată forţa tinereţii sale, dar 
când îi mângâia corpul, se gândea la trupul lui Henutsen, când îi 
săruta buzele, își amintea gura senzuală a lui Henutsen, când o 
pătrundea, își imagina că se unea cu Henutsen. Cum oare putea 
să fie atât de prezentă în el, deși o văzuse atât de puţin timp? Işi 
amintea de vocea ei armonioasă, de cântecele fermecătoare, de 
degetele graţioase care alunecau pe coardele instrumentului. Işi 
zise că, dacă zeul a vrut să-i scoată în cale această fată și apoi îi 
menținea atât de puternic prezenţa în suflet, asta însemna că 
voia să-i trimită un mesaj în acest fel, că voia să fie a lui, că 
voinţa lui Atum-Ra, care pătrunde lumea și sufletele cu lumina 
lui, care vede totul din înălţimea sa celestă, era ca Henutsen să 
devină soţia lui. Tatăl său, regii și prinții aveau una sau mai 
multe soții. Marea Soţie, sora sa Meritites, nu putea decât să 
încuviinţeze, dacă lua hotărârea să-și aducă a doua soție în 
casă, și totuși nu îndrăznea să-i spună, amânând mereu 
momentul destăinuirii. Îi dăruise deja doi copii frumoși, dintre 
care cel mare trebuia să fie moștenitorul tronului celor Două 
Regate, cum era și el; ea îl iubea mai mult decât ca pe un frate, 
iar el o respecta ca soție, ca pe aceea prin care pretenţia lui la 
dubla coroană devenea legitimă. Işi zicea că o va face să sufere 
dacă și-ar fi luat o a doua soţie și de aceea amâna momentul în 
care avea să o întristeze. 

La început, sperase că imaginea lui Henutsen se va estompa 
în el, ba chiar se gândise să plece fără întârziere la Heliopolis și 
să stea acolo până când avea să uite faţa fetei lui Setribi. Luase 
această hotărâre în cursul unei nopţi agitate, dar, de cum se 
făcuse ziuă, de cum deschisese ochii, alungase o hotărâre care 
i-ar fi întristat sufletul și aproape că l-ar fi paralizat. El - care 
totdeauna se străduise să se autodepășească, să-și impună 
muncile cele mai periculoase, cele mai dure, ca să-și călească 


46 


sufletul și trupul - se vedea acum învins de mâinile fragile ale 
unei adolescente sau, mai curând, de privirea ei. 

După ce luptase câteva zile cu el însuși, se hotărî să-și 
viziteze mama. || trimise la regină pe Khenu, servitorul său fidel, 
ca să-i ceară o audienţă. Regina îl primi imediat. De cum intră în 
grădinile haremului, deschise bine ochii și își încordă auzul, în 
speranţa că le va zări pe tinerele din suita reginei sau, cel puţin, 
va auzi cântecul lui Henutsen. Dar văzu doar o servitoare și 
câteva dintre acele animale domestice pe care egiptenii bogaţi 
le ţineau în grădinile lor: maimuțe cu coadă lungă, gâște 
certărețe, căpriori și mai ales păsări în culori strălucitoare, 
capturate din mlaștini. Marea Soţie se afla în jilțul ei preferat, în 
sala unde îi plăcea să stea în timpul sezonului cald, căci, prin 
deschizăturile mari, pătrundea aici briza răcoroasă din nord. Era 
singură. Imediat ce îl văzu intrând, regina îl privi cu severitate și 
îl apostrofă, nelăsându-l să deschidă gura, chiar mai înainte ca 
el să fi ajuns la picioarele ei. 

— Cum se face, fiule, îi zise ea, că te mai afli încă la 
Memphis? Am crezut că, în urma întrevederii noastre, ai pornit 
fără întârziere spre Heliopolis. Dar am aflat că nu ţi-ai părăsit 
reședința, că, brusc, nu mai pari preocupat decât de soţia și de 
copiii tăi! O astfel de trândăveală îţi face rău mai mult decât 
zilele petrecute alături de ţărani și de văcari. Cel puţin atunci 
aveai pretextul că vrei să cunoști mai bine turma al cărei păstor 
erai destinat să devii. In schimb, fratele tău Neferu nu stă 
degeaba. E văzut zilnic fie la templul lui Ptah, fie la vizirul 
regelui, unchiul tău Nefermaat. Căci se vede bine că pun la cale 
ceva împreună. 

— Cum ar fi cu putinţă? zise mirat Keops. Nu este Neferet, 
fiica lui, soţia lui Rahotep? 

— Și ce dacă? Rahotep este în mâinile mele ca un vas de 
argilă în mâinile unui olar. Face ce-i cer, din dragoste față de 
mine și față de tine. Această căsătorie este utilă lui Nefermaat 
în măsura în care îl face să aibă un picior în tabăra noastră. Dar 
căsătoria fiicei sale mai mici, Meretptah, cu Neferu este pentru 
el o garanţie, în cazul în care acesta și-ar așeza pe cap dubla 
coroană. lar dacă balanţa s-ar înclina cumva, chiar și 
imperceptibil, de partea acestui nou ginere, poţi să fii convins că 
unchiul tău va trece de partea fratelui tău vitreg, ceea ce va 
face ca balanța să se încline mult în avantajul lui. Văzând 


47 


comportamentul tău, prietenii regelui se îndreaptă din ce în ce 
mai mult spre Neferu, cu atât mai mult cu cât Maiestatea Sa își 
manifestă înclinația pentru al doilea fiu al său. E timpul, copilul 
meu, să-ţi schimbi în mare grabă atitudinea. Începe prin a 
câștiga de partea ta clerul lui Amon-Ra. Ca să reușești, trebuie 
să pleci cât mai repede la Heliopolis. 

— Mamă, răspunse Keops, așezându-se pe aceeași pernă, 
unde o văzuse pe Henutsen, mă voi duce la Heliopolis. Dar de ce 
să răspundem atât de grabnic insistențelor lui Anhaf? Nu trebuie 
ca preoţii lui Ra și clanul de la Heliopolis să creadă că sunt la 
ordinele lor, că sunt doar un pion din jocul șarpelui, un simplu 
pion pe care îl vor putea mânui după dorință pe traseul 
labirintului. 

— Mai întâi, fiule, dacă dorești să domnești, trebuie să te arăţi 
mai flexibil decât ești. Nu te-aș sfătui să-ți imiţi fratele, dar ar fi 
bine să fii ca el, mai prefăcut. Dacă susţinătorii tăi te simt prea 
rigid, prea sigur pe tine, prea autoritar, ar putea să se alăture 
unui concurent care le-ar face promisiuni atrăgătoare și li s-ar 
părea mai maleabil, mai dispus să-i asculte și să le acorde 
privilegii. 

— Fermitatea poate să atragă mai mulţi oameni decât 
slăbiciunea. Pe de altă parte, nu m-am arătat niciodată arogant 
sau autoritar, contrar fratelui meu care este atât de dispreţuitor 
faţă de plebe, față de cei mici. Eu îmi cunosc poporul, am trăit 
alături de el, sunt în stare să mă hrănesc cu puţin, să dorm 
alături de ţărani pe câmp, să muncesc cu ei, să folosesc 
săpăliga la fel de bine ca secera. 

— Nu știu dacă ăsta e un avantaj pentru un viitor rege, dar 
pot să te asigur că nu poporul hotărăște alegerea stăpânului 
său, chiar dacă se poate întâmpla să fie lăsat să aibă această 
impresie, deși crede mai curând că e vorba de voinţa zeilor. Noi 
știm însă foarte bine că lumea de la Curte, facțiunile, se înfruntă 
la picioarele tronului. Spre ei trebuie să-ţi îndrepţi atenţia, nu 
spre oamenii din popor, care nu-ţi pot fi folositori în niciun fel. 

— Nu mă arăt în mijlocul lor ca să-mi fie utili - le știu prea 
bine slabiciunea, neputinţa -, ci ca să-i cunosc mai bine și, mai 
târziu, să-i conduc mai bine. Trebuie să știi că printre acești 
oameni care m-au văzut alături de ei, nici măcar unul nu știe 
cine sunt, niciunul nu bănuiește că sunt fiul cel mare al regelui 
Snefru. 


48 


— E mai bine așa. Dar acum este timpul să te comporți ca un 
prinţ moștenitor și să-ţi aperi moștenirea. 

— Să știi că mă gândesc la asta. Voi pleca la Heliopolis, dar 
mai târziu. 

— Trebuie să pleci acolo înaintea întoarcerii Maiestăţii Sale. 
Se cuvine să fii aici când regele va reveni din expediţia făcută în 
Sud, spre trecătoarea meridională. 

— Nu se va întoarce înainte de sfârșitul acestui anotimp. E 
destulă vreme. 

— Nu judeca așa, copile! Dacă Snefru își va împlini campania 
așa cum a hotărât, mai este încă mult timp până la întoarcerea 
sa, asta e sigur. Dar orice incident poate să-i scurteze absența. 
Poate renunţa să-i mai supună pe nubienii din Sud, poate să 
sufere un eșec, care să-l oblige să revină în grabă la Memphis. Și 
mai poate chiar să-și piardă viaţa în cursul acestei călătorii, căci 
viaţa unui rege este totdeauna ameninţată. Se cuvine deci să fii 
totdeauna pregatit să iei coroana care ţi se cuvine. Soţul meu 
poate să fie chemat în faţa lui Osiris peste zece inundații ca și 
peste zece zile. 

— Știu asta, dar Heliopolis nu este chiar atât de departe de- 
aici, ca să nu fiu înapoi în mai puţin de o zi. Și contez pe tine că 
voi fi anunţat de orice nenorocire care i s-ar putea întâmpla 
tatălui meu. 

— Poţi fi sigur, Keops, că veghez asupra viitorului tău și al 
copiilor mei. Dar nu uita că, în caz de nenorocire, cel care 
acționează cel mai rapid, cel mai prompt are toate șansele de 
partea lui în cucerirea tronului celor Două Regate. 

— Sunt convins de asta la fel ca tine. Și am vrut să te văd 
tocmai în scopul de a-mi întări poziţia pe lângă cei mai puternici 
prieteni ai regelui. 

Hetep-heres își privi întrebătoare fiul, care continuă astfel: 

— Zilele trecute, când am venit în faţa ta, erau la tine trei 
tinere, fetele unor personaje importante. 

— Fiecare este fiica unui prieten al Maiestăţii Sale, răspunse 
ea. Le-am luat alături de mine cu un anumit scop. 

— Bănuiesc, căci astfel taţii lor îţi vor fi și mai recunoscători. 

— Bineînţeles. 

— Plaseaz-o pe una dintre ele alături de mine, căci vreau să o 
fac a doua soţie. 

De data asta Hetep-heres ridică întrebător din sprâncene. 


49 


— Despre cine e vorba? întrebă ea. 

— De cea care stătea în locul acesta unde mă aflu acum, 
Henutsen. 

— Ce? Ai vrea să o iei pe fata lui Setribi ca a doua soție? 

— Întocmai. Vreau mai întâi să o fac concubina mea și, dacă 
îmi place, o voi face soţia mea. 

Regina rămase tăcută un scurt moment, apoi vorbi: 

— Este adevărat că Setribi este unul dintre prietenii preferați 
ai regelui. Deși sarcina sa pare secundară, este unul dintre 
sfetnicii săi cei mai influenţi și, din această cauză, are alături de 
el un anumit număr de curteni puternici. O astfel de unire ar 
putea fi avută în vedere, căci ar întări poziţia ta la Curte. 

Aceste vorbe bucurară inima lui Keops, care întrebă: 

— Atunci, mamă, îmi accepţi cererea? 

— Da. Henutsen se va prezenta mâine la reședința ta. Dar 
mai așteaptă cu căsătoria, așteaptă întoarcerea ta de la 
Heliopolis. 

— Dacă e vorba doar de ceremonia oficială, voi fi destul de 
răbdător, mai ales că totul nu se va putea face decât după 
întoarcerea Maiestăţii Sale, cu încuviințarea lui. Imi va fi de- 
ajuns că e alături de mine, toată ziua și toate nopţile. 

— Ce? O iubeşti chiar atât de mult că nu te poţi lipsi de ea 
niciun moment? 

— Într-adevăr, și acesta a fost motivul pentru care am amânat 
plecarea la Heliopolis și ţi-am cerut această audienţă. 

— Trebuie să știi totuși că o poţi avea alături ziua, nu și 
noaptea, cel puţin atâta timp cât nu va fi soția ta. Trebuie să se 
întoarcă la casa tatălui ei în fiecare seară și să doarmă acolo. Nu 
poate fi altfel, căci nu ar putea fi concubina ta în mod oficial 
înainte de a-ţi deveni soţie. Nu-i o fată simplă, face parte din cea 
mai înaltă nobilime, iar prin mamă se trage din Djeser, ca noi 
toţi. 

— Dacă nu se poate altfel, răspunse Keops, mă voi multumi 
cu prezenţa ei în timpul zilei. Dar vreau să o pot privi, să-i pot 
auzi cântecele, s-o văd dansând, să-i aud vorbele. 

— Asta se va putea, dar trebuie să promiţi că nu te vei uni cu 
ea atâta timp cât nu-ţi este soție. Căci scandalul ar fi prea mare 
și o vei lăsa grea înainte de a fi primit-o din mâna tatălui ei. Nici 
nu ar mai putea să ţi-o dea; nu ar mai putea și nici nu ar mai 
vrea. Se cuvine să-ţi stăpânești pasiunea, dacă chiar vrei să o 


50 


faci pe această gazelă soţia ta. Dar n-am să-ţi permit să o 
neglijezi pe mica mea Meritites. Este sora ta, este Marea Soţie, 
prin ea ai primit legitimitatea de prinţ moștenitor. Să nu uiţi asta 
niciodată. Și nu vreau să fie nefericită din cauza ta. De aceea, ar 
trebui să te străduiești s-o iubești mai mult decât ai făcut-o până 
astăzi. Căci, dacă te putea ierta că preferai deșertul și viața în 
sălbăticie, nu va putea suporta să fie abandonată pentru o altă 
femeie. 

— Ea însăși îţi va putea spune că, în aceste ultime zile, i-am 
dat mai multe dovezi de iubire decât a primit din parte-mi de 
când mi-a devenit soţie. 

— Poate, poate. Dar oare pe ea o iubeai? Și vei mai continua 
să faci dragoste cu ea și după ce vei face din Henutsen a doua 
stăpână a bunurilor tale? 

— Meritites este sora mea preaiubită. Voi continua să o 
iubesc. 

— Așa trebuie să fie. Este condiţia pe care ţi-o pun ca să o 
trimit pe Henutsen în casa ta. Trebuie să știi că, dacă Meritites 
va veni la mine să se plângă, ţi-o voi lua pe Henutsen și mă voi 
opune căsătoriei tale cu ea. 

— Voi avea grijă ca Meritites să nu aibă motiv să se plângă. 
Dar te rog să nu uiţi că este geloasă și că e de-ajuns un lucru 
neînsemnat ca să fie răutăcioasă. 

— Oare nu fiindcă ceea ce este esenţial pentru ea pentru tine 
are prea mică importanţă? Află că nu voi îngădui căsătoria cu 
Henutsen decât dacă voi auzi că Meritites a rămas iar grea cu 
tine. Doi prinţișori nu-mi ajung. Cu atât mai mult cu cât Rahotep 
nu a reușit încă să aibă niciun copil cu soția lui. 

— Are destul timp să facă. Eu voi face tot ce pot ca să fii 
mulțumită. Dar ceea ce dorești se află totuși în puterea zeilor. 

— Atunci, roagă-i să-ţi îndeplinească dorinţa, dacă ţii atât de 
mult ca Henutsen să fie soţia ta. Mâine o voi trimite pe 
Henutsen la reședința ta. Va veni acolo însoţită de celelalte 
două fete pe care le-ai văzut aici. Îi vei spune lui Meritites că eu 
le-am trimis ca să te distreze și să te facă mai amabil cu 
femeile. Astfel, Henutsen nu va stârni prea mult gelozia ei. Tu 
însă nu trebuie să te arăţi prea asiduu față de cea pe care o 
dorești. Profită de acest sfat. Făcând astfel, arătându-te mai 
curând indiferent, nu numai că vei liniști temerile surorii tale, 
dar nu o vei lăsa pe Henutsen să creadă că ești îndrăgostit de 


51 


ea. Fiecare dintre cele trei fete va putea spera să atragă atenţia 
prinţului moștenitor, ceea ce le va face să te servească mai 
atent. In schimb, dacă una dintre ele ar presupune că ești gata 
să faci orice nebunie pentru ea, s-ar arăta arogantă, exigentă, 
te-ar trage după ea așa cum fac conducătorii de măgari cu 
animalele lor. 

— Mamă, îţi sunt recunoscător! Trebuie să știi că vorbele tale 
au pătruns în inima mea ca un parfum din ţara Punt. Voi avea 
grijă să nu te dezamăgesc, iar Meritites a noastră nu va avea de 
ce se plânge. Și voi pleca foarte curând la Heliopolis. Dar 
acordă-mi măcar câteva zile, ca să mă pot bucura de prezenţa 
lui Henutsen. Și ca să văd dacă va continua, printr-o prezenţă 
constantă, să trezească atâta pasiune în sufletul meu. 


e CAPITOLUL VII e 


Când se întoarse acasă, Keops o găsi pe Meritites în grădină, 
stând de vorbă cu fratele lor, Rahotep, cu Neferet, soţia lui, și cu 
sora lor cea mai mică, Neferkau. Cu ocazia unei astfel de vizite, 
Meritites îi adusese pe cei doi fii ai săi. Cel mare, Kawab, în 
vârstă de cincisprezece luni, începea să se salte pe piciorușe și 
să alerge peste tot. Fratele său era încă prea mic; stătea călare 
pe șoldul doicii și, cu gura, căuta lacom sânul umflat de lapte. 
Căci Meritites nu îl mai alăptase după o lună, ca să nu-și 
deformeze sânul. Spre deosebire de fratele său, care avea o faţă 
netedă, Rahotep păstra o mustață pe care și-o tăia cu mare 
grijă. Purta un veșmânt îngust din in alb și singura lui bijuterie 
era un colier subţire de mărgele din sticlă în jurul gâtului. 
Neferet își îmbrăcase rochia strâmtă, la modă, care se mula pe 
corp și cădea până la glezne. Era adânc răscroită în faţă, vrând 
parcă să-i pună mai bine în valoare rotunjimea sânilor. Purta o 
perucă neagră, strânsă pe frunte cu o bantă lată din pânză, 
brodată cu flori colorate. Această coafură de păr fals se 
despărțea în două părți groase pe frunte, încadrând faţa. Un 
colier lat, format din șiruri de pietre colorate - negre, verzi și 
roșii - cobora de la gât până pe piept. Keops, care o văzuse prea 
puţin pe cumnata lui, își zise că arăta plăcut, dar gura i se păru 
prea disprețuitoare și era convins că foarte curând se va 


52 


îngrășa, ceea ce i se părea regretabil, căci lui îi plăceau femeile 
zvelte. 

Keops îi salută pe toţi, îl luă în braţe pe Kawab și, mai înainte 
chiar să se așeze, Meritites îl și întrebă: 

— Keops, ai auzit vestea? Nu, cu siguranţă că nu știi. Fratele 
nostru, Neferu, se va căsători. Dar știi cu cine? 

— Sigur că da, răspunse el calm. Cu sora lui Neferet. 

— Ah... Ştiai, deci? spuse cu mirare Meritites, strâmbându-se 
dezamăgită. 

— Familiile noastre vor fi și mai unite, zise Neferet. 

— Nu sunt chiar atât de convins ca tine, replică Keops, care 
știa ce trebuia să creadă despre motivele acestei căsătorii 
neașteptate. 

— Mie mi se pare regretabil, spuse Neferkau cu o totală 
candoare. Neferu e atât de frumos, încât mi-ar fi plăcut să devin 
soția lui. 

— Așa zice și sora mea, care a aflat cu încântare că va deveni 
stăpâna bunurilor lui Neferu, zise Neferet. Toate femeile de la 
Curte sunt nebune după el și toate fiicele prietenilor Maiestăţii 
Sale visează să devină soțiile lui. 

— Serios? zise Meritites. Nu văd de ce. Recunosc că Neferu a 
primit de la Khnum o faţă frumoasă, dar mi se pare foarte rece, 
ca mama lui, Neithotep, și foarte încrezut. Și mai e și ipocrit. 

Keops fu încântat să o audă pe soţia sa vorbind astfel; își zise 
că ceea ce îi spusese despre fratele lor avusese ecou în mintea 
ei și că se convinsese că avea dreptate, că nu-l învinuise pe 
Neferu doar împins de gelozia, de ura unui posibil rival la tronul 
Egiptului. 

— Vorbești așa pentru că ești îndrăgostită de Keops, răspunse 
Neferkau. Dar nu văd de ce spui atâtea lucruri rele despre el. De 
ce este ipocrit? 

— Dacă n-ai avea ochii închiși ca ochii unui căţeluș abia 
născut, nu mi-ai pune o întrebare atât de stupidă, îi replică 
Meritites. Și nu vorbesc așa pentru că e de faţă Keops. Spun 
ceea ce gândesc și pretind că vorbesc cu Maat aceeași limbă. 

— E clar că limba ta nu e paralizată de o astfel de greutate, 
zise micuța. Dar pentru că vorbeşti mult și pretinzi că spui 
numai adevărul, nu înseamnă că lucrurile sunt așa cum spui. 

— Keops! exclamă Meritites. Fă-o să tacă pe gâsculiţa asta 
arogantă și spune-i că fiul lui Neithotep e un ipocrit! 


53 


— Ei! zise imediat Neferkau. Ce nevoie ai să-l chemi pe fratele 
nostru în ajutor? Și, dacă ar spune și el același lucru, de ce l-aș 
crede mai mult decât pe tine? Eu spun că Neferu îmi place, că 
are calităţi și că n-aș refuza să devin soţia lui, dacă tatăl nostru 
ar hotărî astfel. 

Prudent și oarecum ipocrit, atât din rațiune cât și din 
diplomaţie, Keops puse capăt disputei: 

— Nu trebuie să-l judec eu pe Neferu, spuse el. Dacă Meritites 
vorbește astfel, probabil că are motive întemeiate și nu o voi 
contrazice. Eu îl văd foarte rar ca să pot avea o părere despre 
el. În schimb, mi se pare un lucru bun că se căsătorește: era și 
timpul. Am văzut-o puţin pe Meretptah, dar cred că e o fată 
plăcută. Fratele nostru face bine luând-o de soţie. 

— Sora mea este convinsă de asta, răspunse Neferet. După 
tine și dragul meu soț, Neferu este prințul cel mai apropiat de 
Maiestatea Sa; este al doilea fiu, destinat unor funcţii înalte. 

— Desigur, recunoscu Keops. 

— Cu atât mai mult, zise și Rahotep, cu cât el este preferatul 
tatălui nostru. 

Keops simţi o oarecare amărăciune în tonul fratelui său. Lăsă 
jos copilul, se întoarse spre Rahotep și zise: 

— Rahotep, fratele meu bun, să le lăsăm pe femei să 
vorbească între ele nestingherite. Vrei să vii cu mine ca să 
schimbăm câteva vorbe? Avem puţine ocazii și n-ar strica să 
profităm. 

— Te urmez cu plăcere, Keops! Dar trebuie să recunoști că ne 
vedem rar pentru că-ţi petreci cea mai mare parte a timpului în 
afara palatului, departe de Curtea Maiestăţii Sale. 

— Nu te contrazic. Un motiv în plus ca să profităm de ocazie. 

Cei doi fraţi se depărtară și se instalară într-o sală vecină, dar 
izolată. Keops își invită fratele să stea jos lângă el, pe o rogojină. 

— Rahotep, îi zise el, suntem fiii aceluiași tată și ai aceleiași 
mame și soarta noastră este strâns legată. Zeul a vrut să mă 
nasc înaintea ta, astfel încât sunt moștenitorul legitim al dublei 
coroane. Dar știi foarte bine că, imediat ce voi urca pe tronul 
celor Două Regate, vei deveni vizirul meu, astfel încât să 
împărţim puterea. Aceasta este voinţa mamei noastre și dorinţa 
mea. 

— Keops, îţi sunt recunoscător pentru sentimentele tale față 
de mine. În schimb, poţi conta pe sprijinul meu în orice privinţă 


54 


și, înainte de orice, ca să te ajut să urci pe tronul care îţi revine 
de drept. 

— Îți mulțumesc pentru aceste cuvinte, frate! Trebuie să mai 
știi că avem un dușman în toată puterea cuvântului, chiar dacă 
nu-și manifestă ostentativ ostilitatea, în fratele nostru 
Nefermaat. 

— Am văzut foarte bine. Nimic nu poate ascunde faptul că 
toate acțiunile sale, întreaga sa politică, urmăresc să-i 
pregătească drumul spre tronul celor Două Regate. Și mai știu 
că mulţi sunt prietenii regelui dispuși să se pronunţe în favoarea 
lui, în cazul în care tatăl nostru se va ridica spre barca lui Ra. 

— Atunci probabil știi că nu te vei număra printre prietenii lui. 
Bănuiesc că funcția de vizir e rezervată unuia dintre susținătorii 
săi: mai întâi unchiului nostru Nefermaat, dar, în cazul în care 
Nefermaat nu ar putea să-și asume această sarcină, postul va 
reveni probabil lui Ptahuser, marele preot al lui Ptah. 

— De asta mă tem și eu, căci bănuiesc că fratele nostru nu 
prea ne are la suflet. De aceea mă bucur de căsătoria lui cu 
cumnata mea. Va fi pentru mine un motiv să-l văd mai des și să- 
i cunosc mai bine intenţiile. 

— Ai înţeles ce aşteptam de la tine mai înainte de a-ţi fi vorbit 
despre asta. Da, Rahotep, trebuie să fii ochiul meu pe lângă 
Neferu și la Curtea tatălui nostru. Eu va trebui să stau un timp la 
Heliopolis, în Casa Fenixului. Îţi las în grijă toate interesele 
noastre. Protejează-le, urmărește cu asiduitate toate acţiunile 
lui Neferu, fii atent la vorbele sale, descoperă-i susţinătorii. Dar 
nu-l lăsa să-ţi ghicească gândurile, nici de partea cui ești, ba 
chiar lasă-l să înţeleagă că nu ai fi împotrivă să treci de partea 
susținătorilor lui Seth. 

— Ai încredere în mine, Keops! Voi fi dublura ta la Curtea 
tatălui nostru și în casa lui Neferu! 

Keops se despărți de fratele său cu inima mulţumită, sigur că 
avea în el un aliat fidel. Se bucura chiar și de anunţarea 
apropiatei căsătorii a lui Neferu cu Meretptah căci, nu numai că 
Rahotep va avea de acum înainte un motiv să vină în vizită în 
locuinţa fratelui lor vitreg, ci și pentru că spera să poată obţine 
informaţii prin intermediul cumnatei sale. Apoi nu se mai gândi 
decât la apropiata venire a lui Henutsen în casa lui. 

După cum spera, așa cum o aștepta, aceasta se prezentă la 
reședința lui a doua zi; veni cu cele două însoțitoare ale sale: 


55 


Uta, fiica lui Khaesnofru, și Șeri, fiica lui Neteraperef. Hetep- 
heres avusese grijă să trimită un mesaj fiicei sale Meritites, ca 
să-i anunţe venirea celor trei fete și dorinţa sa ca tânărul Keops 
să le ia la reședința sa, ca să-i veselească inima cu cântecele și 
dansurile lor. Ea avusese grijă să precizeze că erau fetele unor 
prieteni ai regelui și se cuvenea să fie primite favorabil, ca să-i 
atragă pe taţii lor în tabăra prințului moștenitor. Astfel, Meritites 
fu cea care le primi pe cele trei fete și le vorbi cu ușurință, căci 
era mai mare decât ele cu aproape doi ani. Cele două nașteri și, 
mai ales, poziţia sa în partea de sus a piramidei sociale îi 
confereau o oarecare autoritate asupra lor. Le invită, deci, să se 
instaleze în grădină, apoi se duse după Keops. Își găsi soțul 
așezat în poziţia scribului în sala aleasă ca să scrie și să se 
reculeagă, cu un papirus desfășurat pe genunchi, cu un condei 
în mână. Dar, în realitate, nu citea și nici nu scria. Zadarnic 
încercase să-și înșele astfel nerăbdarea. Căci aștepta venirea 
musafirilor. Se retrăsese în sala de studiu ca să-și ascundă 
nervozitatea și să nu lase pe nimeni să creadă că aștepta ceva 
sau pe cineva. Ba chiar se uită surprins când Meritites se aplecă 
spre el și îi zise: 

— Frate preaiubit, mama noastră a trimis pentru tine trei 
tinere, fetele unor prieteni ai regelui, ca să te distreze. 

— Ce nevoie am de distracţie? întrebă el, simulând o oarecare 
agasare. 

— Mama noastră are dreptate. Te gândești numai la grijile 
tale și nu te distrezi, deși ești atât de tânăr! Aceste fete știu să 
cânte și să danseze minunat. Vor aduce veselie în casă, vor 
dansa pentru tine. Și mai sunt și fetele unor prieteni ai Maiestăţii 
Sale. Prin ele, vei câștiga favoarea taţilor lor, în cazul în care 
fratele nostru, Neferu, te va înfrunta în momentul succesiunii la 
tronul tatălui nostru. 

Keops oftă, se lăsă rugat, deși ardea de nerăbdare să alerge 
lângă Henutsen, și se mira el însuși de duplicitatea sa, ba chiar îi 
era puţin rușine, dar se justifica zicându-și că se comporta astfel 
din delicateţe, ca să nu-și alarmeze soţia, ca să nu-i trezească 
bănuieli inutile. Mai târziu, va face totul ca să-i impună o a doua 
soție, așa cum făcuse și tatăl lor faţă de mama lor, deși, în 
realitate, tatăl său se căsătorise cu Neithotep înainte de a o lua 
de soție pe Hetep-heres. 


56 


Tinerele se instalaseră în grădină și se jucau cu cei doi fii ai 
gazdelor, căci îi găsiseră acolo la venire. Ele îl salutară pe 
Keops, arătând aproape tot respectul cuvenit față de prinţul 
moștenitor, iar Keops simţi cum i se topește inima când o văzu 
pe Henutsen. | se păru și mai fermecătoare decât prima dată 
când o întâlnise și fu nevoit să facă un mare efort ca să nu o 
privească ţintă și să manifeste același interes și faţă de celelalte 
două fete. Fiecare venise cu instrumentul muzical și, la cererea 
lui Meritites, se așezară pe pernele aduse de servitori și 
acompaniară cântecul lui Henutsen. Keops se așezase pe o altă 
pernă, în faţa fetelor, alături de Meritites, care trimisese de 
acolo copiii cu doica lor. Inima lui era bucuroasă în faţa lui 
Henutsen, dar se feri să o privească prea insistent. 

— Aceste fete cântă foarte frumos, zise Meritites, la sfârșitul 
cântecului. Îi vom mulţumi mamei noastre că le-a trimis. 

— Cânt la instrumente și cânt și din gură, zise atunci 
Henutsen, dar pot să bucur inima stăpânului meu și dansând 
pentru el. 

Keops întoarse capul spre Meritites și o privi întrebător, ca să-i 
lase ei inițiativa răspunsului. Ea zâmbi și dădu din cap, apoi zise: 

— Da, dansează pentru stăpânul meu. Sufletul lui va fi 
mulțumit. 

— Mi-ar plăcea să văd un dans frumos, spuse și Keops, care 
dorea să vadă mișcându-se corpul grațios al fetei într-un dans 
bine ritmat. 

Henutsen nu se lăsă rugată. Se ridică și le invită pe celelalte 
două fete să-și folosească instrumentele. Ea însăși intonă o 
melodie, înainte de a se avânta într-un dans, asemenea unei 
flăcări ușoare. Keops urmărea cu privirea mişcările unduitoare 
ale corpului și simţi cum îi tresaltă sufletul și cum crește în el 
dorinţa. Işi zise că avea o voce caldă și limpede ca o rază de 
soare pe fluviu, că trupul ei era la fel de suplu ca tulpinile zvelte 
ale marilor papiruși, că părul negru se rotea ca frunzele de 
curmal când bate vântul deșertului, iar dragostea se strecura tot 
mai adânc în sufletul lui. Tensiunea dorinţei deveni atât de mare 
încât, ca să nu încalce promisiunea făcută mamei sale că nu se 
va atinge de fată înainte de a se căsători cu ea, sări brusc în 
picioare și se retrase, spunând că îi plăcuse foarte mult, dar că 
avea treburi grabnice de rezolvat. Și, știind că nu va fi în stare 
să stea liniștit în sala de studiu, părăsi în grabă palatul și se 


57 


pomeni în mijlocul agitaţiei de pe strada cea mare din Memphis, 
stradă care ducea la templul lui Ptah și cobora apoi spre 
Rosetau, necropola cetății. 

Traversă piaţa de lângă templul lui Ptah, unde ţăranii veneau 
să vândă produsele pământului cultivat pentru rege sau pentru 
temple, din care li se lăsa o parte, pentru traiul propriu și cel al 
familiilor lor. Nu dădu nicio atenţie îndemnurilor micilor 
negustori, care nu-l puteau recunoaște pe prințul moștenitor în 
acel bărbat cu un veșmânt îngust și cu picioarele goale, fără 
măcar să-și poarte sandalele pe umăr. De altfel, o mare parte 
dintre oamenii din Memphis ajunsese să creadă că prinţul 
moștenitor era Neferu, căci era văzut foarte des deplasându-se 
cu lectica, purtat de servitori nubieni sau de măgari, dar 
totdeauna însoţit de purtătorii de evantaie. 

În timp ce mergea cu un pas repede, se uita în gol, încercând 
zadarnic să o alunge pe Henutsen din minte. Pașii îl purtară 
astfel în afara orașului, nu spre sud - în direcţia deșertului, unde 
se înălța piramida tatălui său - ci spre nord, în direcţia 
necropolei lui Sokaris. Și se pomeni, fără să știe nici el cum, în 
fața sanctuarului zeului, un templu mic numit Șetit, construit din 
pietre frumoase, unde familiile aduceau ofrande pentru preoţii 
necropolei. Acolo se aflau câţiva ţărani însoţiţi de măgarii lor 
încărcaţi cu produse, care își așteptau rândul să se prezinte 
preoţilor și să le înmâneze ofrandele. Văzu un bărbat, încă 
tânăr, cu un veșmânt dintr-o piele de capră, purtând pe umăr un 
burduf plin. leșea din templu, probabil după ce lăsase acolo 
darurile, însoţit de un câine mare cu blană galbenă. Văzând 
burduful umflat, Keops simţi că îi este foarte sete. Se apropie de 
bărbat. 

— Prietene, îi zise el, apă ai în burduful tău umflat și umed? 

— Apă luată de la un puț din vecinătate, îi răspunse bărbatul, 
oprindu-se. 

— l-ai da câteva picături unui călător chinuit de sete? 

— Poftim, poftim! răspunse bărbatul, luând burduful de la 
spate și întorcând spre el gâtul din corn, căruia îi scoase dopul. 

Keops se aplecă și bău de câteva ori, se ridică și mulțumi. 

— Ești păstor de mergi însoţit de câine? îl întrebă Keops. 

— Păstor sunt. Numele meu este Filitis. Îmi pasc turma în 
apropiere, pe malul platoului deșertului libian. De pe acea 
înălţime frumoasă, privirea descoperă întreaga vale a fluviului- 


58 


zeu, spre răsărit, spre sud, spre nord. Și spre miazănoapte se 
întinde deșertul roșu, la infinit, până la capătul lumii, până la 
insula frumosului Amenti. Dar tu, dacă ești sărac, dacă rătăcești 
fără adăpost, fără de-ale gurii, vino cu mine. Am nevoie de un 
ajutor, căci turma mea se tot mărește iar câinele meu, Abutiu, 
nu mai face faţă. 

— Acesta este câinele Abutiu? zise cu mirare Keops. 

— Chiar el. 

— Și acum cine îţi păzeşte turma? 

— Un tânăr, un fiu de ţăran din vecinătate. Vine uneori să mă 
ajute. Am profitat ca să vin să ofer zeului partea de animale pe 
care i-o datorez și să mă aprovizionez cu apă bună de la puțul 
zeului. Acum pot să mă întorc la oile mele. Dacă vrei, vino cu 
mine, ești binevenit în regatul lui Filitis. 

Omul părea cumsecade, și Keops gândi că alături de el va 
alunga cu ușurință din minte imaginea lui Henutsen. Dar era și 
curios să vadă regatul acelui păstor. Încuviinţă și porni alături de 
Filitis. 


e CAPITOLUL VIII « 


Filitis construise, pe platoul deșertic din care făcuse domeniul 
său, o cabană din trestie și din tulpini de papirus. Pe latura 
dinspre răsărit se ajungea la vale pe o pantă destul de înclinată, 
în timp ce spre nord, faleza era foarte abruptă. Totuși, în 
această parte stătea turma lui de capre, căci plantele se agăţau 
de pantă, pe când jos se întindea o vegetaţie bogată, 
regenerată la fiecare inundație, fluviul întinzându-și apele până 
în acel loc. 

— Vezi, îi zise păstorul lui Keops, aici este regatul meu. 
Trăiesc cu turma mea și cu acest câine, tovarășul meu cel mai 
bun. Caprele îmi dau lapte și brânză, iar eu împletesc coșuri din 
papirusul care crește în vale. Mă duc la piaţă și schimb coșurile 
și brânza pe pâine și pesmeţi, ulei și bere, linte și năut, măsline 
și curmale. In rest, mă hrănesc cu bulbi de plante, miere 
sălbatică, pe care o culeg din deșert, și legume, pe care le cultiv 
pe o bucată de pământ irigată. Astfel, trăiesc fericit cu mine 
însumi, cu animalele care știu să-mi vorbească, cu deșertul și cu 


59 


oaspeții lui, cu Ra, care îmi luminează zilnic cerul. lar când se 
face noapte, când cerul se umple de luminițele lui nocturne - 
Neobosiţii care se rotesc fără încetare pe bolta lui Nut, și Ficșii, 
veșnic nemișcaţi -, mă întind pe rogojina mea, afară din cabană, 
și stau la fel de nemișcat precum cerul. Privesc stelele, ascult 
zgomotele nopţii, strigătele animalelor în deșert, foșnetul 
vântului printre plante, behăitul caprelor mele, răsuflarea lui 
Abutiu și îmi spun că trăiesc în pacea plină de seninătate a 
zeului, că sunt mai fericit decât regele în palatul său, decât 
Maiestatea Sa care este tot timpul înconjurată de curteni și de 
prieteni cu vorba mincinoasă, care trebuie să se îngrijească de 
administrarea statului și are viaţa tot timpul ameninţată de cei 
care visează să-i ia locul într-o funcţie atât de istovitoare, pe un 
tron atât de neconfortabil. 

— Mari adevăruri grăiește gura ta, recunoscu Keops. Dar 
regele este trimis pe pământ ca să guverneze oamenii, el este 
întruparea lui Horus și viaţa sa aparține poporului. 

— Frumoase cuvinte grăiești și tu. Dar, în realitate, cei care 
trag cu ochiul la tron nu sunt întruparea lui Horus. Totuși, dacă 
reușesc, se prezintă ca și cum ar fi zeul însuși. Căci noi, cei care 
trăim, noi suntem zei, iar atunci când apucăm pe drumul spre 
Amenti, devenim Osiriși. Să nu crezi, oaspete al meu, că acesta 
este doar apanajul regilor și al prietenilor regelui. Își închipuie 
că, dacă Maiestatea Sa le îngăduie un mormânt alături de 
mormântul său, vor participa la nemurirea sa, ca și cum 
nemurirea ar putea să fie rezervată numai unor oameni și 
refuzată celor mai mulţi dintre ei. Noi toţi, care am fost aduși la 
viață, noi toţi, care am avut în existența noastră, sub soarele lui 
Ra, aceleași nevoi, aceleași dorințe, vom avea același destin 
după moarte și fie vom cunoaște cu toţii o altă viaţă în regatul 
lui Osiris, fie vom cădea într-un somn veșnic, iar riturile pe care 
le împlinim asupra corpului defunctului sunt doar niște 
maimuţăreli zadarnice. Pentru că regele și prietenii săi, ca să 
trăiască, trebuie și ei să se hrănească, au nevoie să-și golească 
matele de ce au mâncat; ca să se înmulțească, trebuie să se 
împreuneze cu un om viu de sex opus, căci numai Fenixul se 
naște singur, dar nici măcar Maiestatea Sa nu-i Fenix. Prin ce se 
deosebesc, deci, regele și prietenii săi de toţi ceilalţi oameni 
care locuiesc în Regatul Dublu, de toți oamenii care populează 
toate regatele de pe pământ, deșerturile și insulele îndepărtate? 


60 


De vreme ce, asemenea lor, iubesc, mănâncă, beau, sunt 
dornici de bogății și de putere, se îmbolnăvesc, au accidente și 
mor. Poţi să fii rege sau simplu ţăran din vale, dacă te lovesc 
zdravăn în cap cu măciuca, se va sparge și vei muri. Atunci, 
spune-mi, oaspete al meu, ce diferenţă există între tine, mine și 
vizir, între noi și Maiestatea Sa? Doar că unul e cocoţat pe un 
tron și are mulți servitori la picioarele lui, iar celălalt stă pe o 
piatră și trebuie să le facă pe toate singur. 

Toate aceste vorbe îl uimiră pe Keops căci, până în ziua 
aceea, era foarte adevărat că nimeni nu pusese în discuţie 
faptul că regele era de esenţă divină, că era diferit de poporul 
pe care îl guverna prin natura sa, așa cum păstorul este diferit 
prin natura sa de turma pe care o paște. Și prin puterea magiei 
sale, regele făcea ca, după moarte, să confere nemurire 
prietenilor şi membrilor familiei sale înmormântați în 
vecinătatea lăcașului său de veci. Și recunoscu în sinea lui că el, 
fiul cel mare al regelui, prinţul moștenitor, avea aceleași 
sentimente ca ale celui mai umil dintre supușii Maiestăţii Sale, 
avea aceleași nevoi, era asaltat de aceleași neliniști, de aceleași 
temeri și nu dispunea de nicio putere magică în stare să-i 
asigure tronul și să-i îndepărteze pe dușmanii secreţi. Și 
revelarea umanităţii sale fu cu atât mai puternică și mai 
promptă, cu cât trăise foarte des printre oamenii din popor, 
având astfel ocazia să constate că nu se deosebea prin nimic de 
ei, doar că știa să citească și să traseze semnele sacre, că avea 
cunoștință de acţiunile zeilor și de regulile de bună-cuviinţă, 
lucruri de care ei nu aveau habar, dar care nu-l avantajau cu 
nimic când vâna, pescuia, se lupta cu văcarii în joacă sau când 
venea printre ţărani ca să ia parte la munca lor. 

— Filitis, răspunse el, cuvintele tale mă uimesc, căci, 
văzându-te, mi-ai părut a fi un simplu păstor, care nu a pus 
niciodată piciorul în acele Case ale Vieţii, unde preoții transmit 
discipolilor vechile tradiţii provenite din negura timpului. 

— Sau poate că judec astfel, răspunse Filitis, tocmai pentru că 
n-am fost niciodată într-o Casă a Vieţii și nu am ascultat 
niciodată vorbele preoţilor, care au misiunea să formeze scribi 
utili administraţiei regatului. Căci mi-am pastrat mintea liberă 
de orice dogmă, o minte ce nu a fost deformată din copilărie de 
învățături depărtate de adevărul pe care Maat îl ţine ascuns în 
ea atât de adânc, încât nici măcar preoţii zeului nu reușesc să-l 


61 


pătrundă. lar cei care cunosc adevărul, cel care se află închis în 
cărţile sacre ascunse în templul lui Thot, aceștia preferă ca el să 
rămână neștiut, chiar și de cei mari, și au grijă ca nimeni să nu-l 
dezvăluie. 

Pe măsură ce Filitis vorbea, Keops era din ce în ce mai uluit, 
lucru pe care nu încerca să-l ascundă. 

— Până la urmă, îi zise el, cine ești tu de fapt, de-mi vorbești 
de adevărul ascuns în cărţile lui Thot? Cunoști cumva acest 
adevăr? 

— Ce putem cunoaște din adevăr? Cel care ar fi în stare să 
cunoască ultimul adevăr e un zeu. Căci nu natura universului și 
a zeilor ar descoperi acela care ar avea acces la cărțile lui Thot? 

— Tu, Filitis, ai fi oare un zeu? Căci descopăr la tine atâta 
înţelepciune, te văd atât de sigur pe tine, atât de stăpân pe 
sentimentele tale, pe viaţa ta, pe ceea ce rostești, încât nu știu 
dacă sufletul unui om poate să ajungă la o astfel de înălţime, la 
o astfel de seninătate. 

— Un suflet omenesc poate foarte bine asta, este destul să 
aibă voinţa, dorinţa profundă. Dar dă-mi voie să nu mai spun 
nimic și să rămânem tăcuţi în faţa frumuseții lumii. 

— Mai înainte, răspunde-mi la încă o întrebare, una singură... 

Păstorul dădu ușor din cap și pe buze îi apăru un zâmbet 
blând. 

— Spune-mi, spune-mi dacă ai trăit totdeauna în acest loc, 
care pare inspirat de zeu, locuit de el? 

— Nu, n-am trăit totdeauna aici. Am cunoscut multe lumi, am 
cutreierat mult înainte de a ajunge în acest loc care, după cum 
ai înțeles, este locuit de zeu. Și am fost adus aici tocmai de zeul 
misterios pe care l-ai amintit; el mi-a arătat acest loc, la hotarul 
dintre cele Două Regate, ca să rămân aici, ca să-mi termin viața 
în mijlocul turmei mele, alături de câinele meu. 

După aceste cuvinte, Filitis lăsă capul în jos și păru că se 
reculege într-o tăcere și o nemișcare atât de profunde, încât 
Keops se întrebă, nu fără teamă, dacă mai respira, dacă mai 
trăiește. Căci pieptul său nu părea că se mai mișcă în ritmul 
respirației, iar mâinile păreau definitiv înţepenite. Keops stătu și 
el nemișcat și păstră tăcerea. Se gândea la cuvintele lui Filitis, 
se convingea de adevărul, de profunzimea lor, apoi își punea 
întrebări despre acele misterioase manuscrise din templul lui 
Thot. Ar fi vrut să mai afle câte ceva de la el despre acest 


62 


mister, dar nu îndrăznea să-i tulbure meditaţia. Deodată, în 
minte îi apăru imaginea frumoasei Henutsen, alungând orice alt 
gând, astfel încât își aminti că își părăsise brusc reședința, 
lăsându-le acolo pe fetele trimise la cererea lui. Se simţi din nou 
cuprins de dorință pentru Henutsen, și această dorinţă îl copleși 
atât de mult, încât se pregătea să se ridice și să se depărteze de 
Filitis. Dar acesta, ca și cum ar fi simţit noua sa hotărâre, se 
mișcă, se întoarse spre el și zise: 

— Oaspete al meu, nu trebuie niciodată să ne lăsăm dominați 
de un gând ce ar putea să ne facă să făptuim ceva împotriva 
binelui nostru. Înainte de a acţiona, totdeauna se cuvine să 
alungăm orice gând care ar putea să ne strice judecata și să ne 
devieze acţiunea. 

Aceste cuvinte îl făcură pe Keops să tresară și îl neliniștiră, 
căci i se părea că păstorul îi citise în suflet. 

— De ce-mi dai acest sfat? zise el mirat. Ce idee ţi-a venit 
brusc în minte de-mi vorbești astfel? 

— Nu știu. Mi-a trecut prin minte să-ţi vorbesc așa... Parcă 
știm de ce ne vine o idee, un gând? Știm de cine sau de ce ne 
sunt ele sugerate? Vezi, barca zeului coboară dincolo de orizont. 
E timpul să mulg caprele. Dacă vrei să rămâi alături de mine, 
măcar în noaptea asta, te invit la masa mea, apoi îţi voi da o 
rogojină ca să dormi, în cabană sau mai bine afară, căci noaptea 
e călduţă și luminoasă. 

Keops acceptă invitaţia. Îl ajută pe Filitis să mulgă caprele, îl 
ajută să facă focul și să pregătească lintea și bulbii de lotus. 
Câinele Abutiu mâncă alături de ei și avu dreptul și la un rest de 
carne. 

— Niciodată nu mănânc carne, îi spuse Filitis lui Keops. Ca și 
noi, oamenii, animalele au suflete și fac parte din natură. 
Trăiesc, suferă, mor ca și noi. Între un om și un hipopotam 
există aceeași diferenţă ca între o broască-țestoasă și o 
maimuţă, fiecare specie e altfel, dar nu există între noi nicio 
diferență în natură. Animalul este sacru la fel ca omul, s-a 
născut din voinţa marelui zeu, așa cum a apărut tot ce există. 
Nu e bine să te hrănești cu carnea vărului, la fel cum nu e bine 
să te hrănești cu cea a fratelui. 

— Filitis, spuse Keops, ceea ce spui nu-i deloc adevărat, căci 
constatarea nu se aplică la totalitatea lumii. Desigur, noi, 
oamenii, putem trăi hrănindu-ne doar cu legumele și cerealele 


63 


pământului, cu bulbi și miez de plante, cu fructele curmalului și 
ale smochinului, cu pâine și pesmeţi făcuţi din cereale. Numai 
că animalele se devorează între ele, leul mănâncă gazela și 
căprioara, crocodilul înghite tot ce e viu: peștii, capra 
imprudentă care vine să se adape la malul fluviului, vițelul care 
trece prin mlaștină... Şarpele înghite toate animalele mici din 
deșert și omul mănâncă păsările pe care le prinde în zbor. O 
mare parte dintre animale se hrănește cu iarbă și plante, dar o 
parte și mai mare se hrănește cu alte animale, fără să le pese 
de natura lor, fără să-și spună că sunt sacre și că nu e bine să le 
mănânce. Și chiar tu ai dat o parte din carne câinelui! 

— Ai dreptate, recunoscu Filitis, zâmbind. Dar, chiar dacă 
omul și celelalte animale sunt egale în fața zeului, omul are 
asupra lor o superioritate care ţine de natura inteligenţei sale. 
Gândește pentru el și asupra lui și, astfel, asupra lumii. Animalul 
își urmează natura și, îmboldit de foame, s-a obișnuit să 
mănânce alte animale. In schimb, omul cunoaște natura 
lucrurilor, știe că trebuie să se abţină de la carne. Totuși, se 
întâmplă ca aceste capre ale mele sau oile să moară de 
bătrâneţe sau de boală. Atunci dau carnea lor câinelui, iar pielea 
o iau, o tăbăcesc și o vând la piaţă sau o folosesc ca să-mi 
schimb culcușul. Căci știu foarte bine că trupul este doar un 
înveliș inutil, păstrarea lui nefiind importantă. De aceea râd 
văzând oamenii din această ţară îngrijindu-se atât de mult de 
ceea ce a fost corpul lor în timpul vieţii, vrând să-l păstreze cu 
orice preț, cu credinţa că va continua să-i mai suporte pe ka și 
ba. 

— Cum, Filitis, zise uimit Keops, nu crezi că trupul trebuie 
mumificat ca să continue să trăiască veșnic? Crezi că regii și 
marii nobili se înșală vrând să fie așezați în morminte adânci, ca 
să-și protejeze bunurile și corpul neînsufleţit împotriva 
distrugerii, a violării? 

— E o neîndoielnică greșeală, o iluzie. Dar nu-mi mai pune 
întrebări despre acest lucru, căci nu ești încă pregătit să auzi ce- 
aș putea să-ţi spun. 

După aceste cuvinte, păstorul se învălui într-o tăcere adâncă, 
lăsându-și oaspetele dezorientat. 

Keops înţelese că ar fi fost zadarnic și nepoliticos să insiste, 
să mai pună întrebări gazdei sale, să treacă dincolo de 
constatarea sa finală, vizibil hărăzită să pună capăt discuţiei. Ar 


64 


fi vrut totuși să reia conversaţia avută la începutul sosirii pe 
domeniul lui Filitis. Era curios să-i cunoască originea, căci avea 
sentimentul că studiase într-un templu și fusese inițiat în 
cunoștințele secrete. Curiozitatea lui Keops fusese stârnită mai 
ales de cărțile lui Thot. Dar simțea că gazda sa nu dorea să mai 
vorbească nici despre acest lucru. Intrerupsese dialogul când se 
arătase prea întreprinzător, și el nu putea fi reînnodat atât de 
repede. Urmând invitaţia lui Filitis, care scoase din cabană două 
culcușuri din papură și din papirus împletite, se culcă pe unul 
dintre ele, în timp ce păstorul se întindea pe celălalt. 


Noaptea se apropia de sfârșit și cerul începea să se lumineze 
spre răsărit. Atunci Abutiu începu să mărâie încetișor, apoi să 
latre, trezindu-l brusc din somn pe Keops. Acesta sări imediat în 
picioare, văzând aproape de el trei oameni. Primul agita o 
măciucă solidă, cu cap de piatră, altul, o secure din cupru, iar al 
treilea, o suliță cu vârful din piatră ascuţită. Acesta din urmă își 
aruncă arma spre Keops, dar tânărul se feri de ea, sărind într-o 
parte. Imediat se pomeni luptând cu omul înarmat cu măciucă, 
în timp ce câinele mușca pulpa celui care ţinuse sulița. 
Robusteţea lui Keops îi conferi rapid superioritate asupra 
adversarului său, care încercase să-l lovească. Keops îi apucase 
braţul înarmat și își aruncase adversarul la pământ. Filitis 
apucase și el sulița de jos și îl ameninţa cu ea pe omul înarmat 
cu securea, ţinându-l la distanţă, în timp ce al treilea încerca să 
scape de Abutiu, care îl mușca fără milă. Il lovi cu pumnul, fără 
să-l facă să-i dea drumul însă, apoi se rostogoli la pământ. Filitis 
strigă atunci un ordin câinelui care, dând drumul celui căzut la 
pământ, se repezi asupra celui cu securea. Omul doborât la 
pământ profită ca să se ridice și se îndepărtă imediat, 
șchiopătând și înjurând. Intre timp, Keops pusese mâna pe 
măciucă și, cu o rotire abilă, sparse capul agresorului. Văzând 
aceasta, omul cu securea, hărțuit de câine și ţinut la distanţă de 
sulița lui Filitis, o luă și el la fugă, urmărit de Abutiu. 

— Cine sunt acești oameni? zise mirat Filitis. De atâta amar 
de ani de când trăiesc aici, niciodată nu am fost atacat. Chiar 
beduinii sălbatici care vin din deșert mă respectă și nu se 
gândesc să-mi fure nici măcar o capră. lar eu, când văd că 
turma se mărește prea mult, dăruiesc animalele celor care vin la 
mine cu gânduri pașnice. 


65 


În timp ce-l asculta, Keops se lăsase pe vine lângă corpul 
adversarului său. Îl întoarse cu faţa în sus, îl examină și zise: 

— Oamenii aceștia nu sunt beduini. Sunt egipteni, poate că 
soldați dezertori, căci poartă armele de luptă ale Maiestăţii Sale. 

— Atunci înseamnă că și-au părăsit garnizoana și au devenit 
tâlhari, conchise Filitis. Trebuie să scăpăm de cadavrul acestui 
om. 

Keops preferă să se declare mulţumit cu explicaţia gazdei 
sale. Ridică pe umăr cadavrul și îl duse departe în deșert, ca să 
lase hienelor și vulturilor grija de a-l reda ţărânii. Totuși, simţi în 
el o îngrijorare. Işi aminti de comploturile și de asasinatele 
despre care îi vorbise mama lui cu câteva zile mai înainte. Se 
întrebă dacă nu cumva acei oameni fuseseră trimiși după el ca 
să-l asasineze. Se gândi mult timp la acest lucru cât merse cu 
cadavrul pe umăr, regretând că nu alergase pe urmele celor doi 
fugari, căci, cu siguranţă, i-ar fi prins din urmă, măcar pe unul 
dintre ei, cel care șchiopăta, și ar fi putut să-l facă să vorbească 
și să mărturisească motivul acelei agresiuni violente. După ce îl 
așeză pe pământul pietros al deșertului, mai aruncă o privire 
spre el, apoi își zise că temerile sale erau absurde. De unde ar fi 
putut să știe oamenii aceia cine era și unde se afla? Desigur, era 
posibil să-l fi urmărit de când părăsise palatul, dar, în acest caz, 
de ce nu-l atacaseră mai devreme sau de ce nu profitaseră de 
somnul lui? Este adevărat că e mai dificil să acţionezi noaptea și 
că, dacă nu ar fi fost Abutiu care să dea alarma, ar fi fost 
surprinși în somn. 

— Faptul că sunt niște soldați fugiţi mă liniștește, zise Filitis, 
când Keops se întoarse la el. Mi-ar fi părut tare rău să fie 
beduini, căci brusca lor ostilitate m-ar fi îngrijorat. 

Keops nu-i răspunse că, din punctul lui de vedere, ar fi 
preferat să fie beduini, căci modul în care acei oameni îl 
atacaseră, în pofida argumentelor evocate ca să se liniștească, îi 
provocase un anumit sentiment de insecuritate. Incidentul 
rupsese farmecul care îl atașa de acel loc și de gazda sa. Își zise 
că era timpul să se întoarcă la reședința sa, căci Meritites ar fi 
putut să fie uimită și mama lui să se simtă ofensată că plecase 
atât de brusc de acasă, chiar în momentul în care îi îndeplinise 
rugămintea și i-o trimisese pe Henutsen. 


66 


e CAPITOLUL IX œe 


— Ne-ai lipsit tare mult, Keops, stăpâne! Soţia ta, Meritites, 
ne-a spus că așa faci deseori. Dar, atunci, de ce ne-a mai trimis 
regina la tine să te distrăm, dacă tu fugi de îndată ce noi sosim? 

Astfel îi vorbi Henutsen lui Keops, când acesta se întoarse 
acasă și intră în grădină, unde fata stătea singură, așezată pe o 
rogojină, la umbra unui sicomor, alături de bazinul în care se 
scăldase. 

— Unde sunt însoţitoarele tale? o întrebă Keops, fericit totuși 
că o găsea singură. 

— Probabil că au rămas în casa tatălui lor. Văzând că ieri ai 
plecat atât de brusc și nu te-ai mai întors, au crezut că n-ai să te 
întorci atât de curând, după cele spuse de soţia ta. De aceea li 
s-a părut poate inutil să mai vină astăzi aici. 

— Ne vom lipsi deci de prezenţa lor, răspunse Keops, venind 
să se așeze lângă ea. 

Îi aruncă o privire lungă, astfel că fata lăsă pleoapele în jos, 
însă fără să roșească, apoi zise: 

— Dar tu te-ai întors, totuși, în dimineaţa asta. 

— Nu era datoria mea? Regina ne-a trimis la casa ta ca să-ți 
veselim inima, trebuia deci să venim în fiecare zi, chiar dacă ne 
disprețuiești prezența. Dar am simţit și o oarecare afecţiune 
pentru Meritites și pentru copiii tăi. 

— Înseamnă că vii aici mai mult din plăcere decât din 
obligație? 

— Fără nicio îndoială. lar plăcerea mea ar fi mare dacă ne-ai 
bucura cu prezenţa ta. 

— Îţi place să mă aflu printre voi? 

— E o plăcere și o onoare pentru noi și pentru mine, dacă vii 
printre noi ca să ne auzi cântând și să mă vezi dansând. 

— Atunci trebuie să știi că te-am privit dansând cu mare 
plăcere. Prea mare chiar, căci ar putea să mă depărteze de 
sarcinile mele. Acesta ar fi unul dintre motivele care m-au făcut 
să plec atât de brusc. 

Acest compliment păru să aibă un efect puternic, căci fata 
clipi și lăsă ochii în jos, zâmbind cu blândeţe, își luase lăuta și 
lăsa degetele mâinii să alunece pe coardele, care vibrau ca un 
strigăt al inimii sale. În ajun, sub privirile tinerei sale soţii și în 

67 


faţa însoţitoarelor lui Henutsen se simţise jenat, oarecum 
stângaci, dar acum, numai în prezenţa fetei, se simţea cu mult 
mai în largul său. Sau poate că se transformase datorită serii 
petrecute în compania lui Filitis și în urma vorbelor sale 
înțelepte! Își zise că, înainte de a fi prinţ, fiu de rege, era om şi, 
în plus, îndrăgostit. lar alături de el stătea chiar cea care îi 
tulburase atât de mult inima. Dar nu voia să uite ceea ce îi 
promisese mamei sale. Trebuia să-și stăpânească elanul, să-și 
domine pornirea, orice cuvânt care i-ar fi dezvăluit dorința. 

— Inima mea e bucuroasă, zise ea cu o voce blândă, pentru 
că stăpânului meu i-au plăcut cântecele și dansul meu. Nu am 
venit la el ca să-i satisfac dorințele? 

— Pentru asta te-a trimis mama mea aici. Așa că, găsește 
zilnic noi cântece ca să mă distrezi și să-mi înduioșezi inima. 
Acum voi cobori în bazin ca să mă scald în această apă limpede. 
În acest timp, cântă-mi ceva frumos, ca să văd frumusețea în 
fiinţa ta, să simt frumusețea din parfumul tău, să ascult 
frumusețea glasului tău. 

Un astfel de compliment, care era vădit că spunea prea multe 
despre sentimentele lui Keops, o făcu pe Henutsen să 
zâmbească, în timp ce își lua lăuta și o acorda, înainte de a 
începe să cânte. Keops coborâse în apa bazinului și înota lent, 
ascultând vocea melodioasă, care parcă îl încolăcea ca niște tije 
lungi de papirus. Își îndreptă privirea spre fată, apoi închise 
ochii, ca să se lase mai bine legănat de muzică. 

Sosirea neașteptată a lui Meritites puse capăt plăcerii sale. 

— A, te-ai întors! Te așteptam abia peste câteva zile, 
cunoscându-ți bine capriciile. Mama noastră mi-a cerut să-ţi 
amintesc că ești așteptat la Heliopolis. leri a primit vizita știi tu 
cui. El este surprins că, deși au trecut multe zile de când ţi-a 
vorbit, tot nu ţi-ai făcut apariţia în Casa Fenixului. 

— l-am spus reginei că nu aveam de ce să mă grăbesc să 
răspund unei invitaţii care ar fi semănat cu un ordin dacă aș fi 
răspuns neîntârziat. 

— Poate că tu așa vezi lucrurile, dar nu uita că trebuie să fii 
înapoi înainte de întoarcerea Maiestăţii Sale. Rivalii tăi sunt mai 
activi decât tine și riști inutil întârziind aici. 

În timp ce o asculta, Keops se lăsa în voia apei, pe spate, cu 
privirea spre Henutsen. Fata tăcuse și pusese jos lăuta. Stătea 
nemișcată, cu privirea la Meritites, ceea ce îl agasa pe Keops, 


68 


care dorea să-și îndrepte atenţia spre el, bucurându-se în 
același timp că putea să-i admire faţa fără să o jeneze sau să 
pară impertinent sau arogant. 

— Voi pleca mâine, zise el în cele din urmă, așteptând reacţia 
lui Henutsen. 

După cum spera, ea se hotărî să-și întoarcă atunci privirea 
spre el, arătându-și surpriza, dar nu spuse nimic. 

— Asta este o hotărâre fericită, zise Meritites bucuroasă. Dacă 
tot trebuie să mergi la Heliopolis, mai bine să pleci cât mai 
repede. 

Keops remarcă faptul că era prima dată când sora lui îl 
îndemna să părăsească locuința. Se întrebă dacă nu cumva 
fusese influențată de gelozie, și asta mai mult îl amuză decât îl 
întristă. Vanitatea lui era măgulită când vedea cât de mult este 
iubit. Căci avea sentimentul că Henutsen nu rămăsese nici ea 
insensibilă la farmecul lui. Dar îi răspunsese atât de repede lui 
Meritites și se hotărâse pe loc să plece a doua zi la Heliopolis 
pentru că, după ce o revăzuse pe Henutsen, se îndoia de 
puterea lui de a se stăpâni, de a-și domina dorinţa și se temea 
că o va pierde pe fată, fiind prea nerăbdător să fie a lui. Işi zise 
că, deși departe de el, o va simţi totuși alături și dragostea lui va 
deveni și mai mare. Va aștepta anunţarea întoarcerii tatălui său, 
va reveni la Memphis și atunci îi va putea cere să-i vorbească lui 
Setribi, ca acesta să-i acorde mâna fiicei sale ca a doua soție. 

Când ieși din bazin, Meritites veni spre el cu un ștergar și îl 
ajută să se șteargă. 

— Keops, frate! exclamă ea. Spatele tău e plin de zgârieturi și 
ai șoldul crestat! Ce-ai păţit? Ce-ai făcut? Te-ai bătut? 

— Nu-i nimic, surioară, o asigură el. Eu am și uitat. Dormeam 
alături de un om înţelept, un păstor care își paște oile și caprele 
dincolo de Șetit, la nord de acel templu al lui Sokaris. In 
dimineața asta, când ne-am trezit, am fost atacați de trei 
oameni, foști soldaţi ai Maiestăţii Sale. M-am luptat cu unul 
dintre ei și ne-am rostogolit pe pământ. Probabil că atunci m-am 
zgâriat. l-am spart capul cu propria lui măciucă. Ceilalţi doi au 
fugit. Voi cere să se facă o cercetare. Trebuie să știm dacă 
acești oameni au dezertat de la o cazarmă. Vreau să-i găsesc ca 
să aflu din gura lor dacă mă cunoșteau. Căci gazda mea nu știa 
nimic despre mine. 

— Și acum îţi cunoaște identitatea? 


69 


— Nu spun niciodată nimănui cine sunt. Oamenii din popor, în 
rândul cărora mă duc, mă cred unul de-al lor; de aceea pot să le 
vorbesc liber, fără să se arunce în ţărână și să miroasă 
pământul, așa cum fac atunci când fratele nostru Nefermaat 
vine în mijlocul lor. În clipele acelea e tare mânaru de el! Se 
vede deja suveranul celor Două Regate! 

— Keops, ceea ce-mi spui îmi umple inima de spaimă. Eşti 
prinţul moștenitor și gândește-te că multe persoane din jurul 
nostru ar câștiga prin dispariţia ta. Mama noastră ţi-a spus deja 
asta, eu ţi-o repet. Eşti lipsit de prudenţă, ești prea sigur de tine 
și de forţa ta! Tare mi-e teamă că acei oameni au fost trimiși 
acolo ca să te-asasineze. 

— Meritites, te gândești la lucruri imposibile! Cum îţi poți 
închipui că a putut să știe cineva unde mă aflam în dimineaţa 
asta, când eu însumi am ajuns atât de departe din întâmplare? 

— Ar fi fost de-ajuns să fii urmărit! 

— Nu cred. De altfel, acești oameni l-au agresat și pe păstor. 
Nu păreau că au ceva anume cu mine. Și bănuiesc că voiau să 
fure animalele, căci ele sunt singurul bun al omului la care mi- 
am petrecut seara și noaptea. 

— Keops, e posibil ca acei oameni să nu fi fost conduși de o 
mână dușmană, să fi fost doar o întâlnire întâmplătoare. Dar ar 
trebui cu atât mai mult să fii conștient că, ţinând cont de poziţia 
ta, nu mai poţi continua să hoinărești pe toate drumurile și în 
toate locurile ca un simplu ţăran. Viaţa ta este prea prețioasă 
pentru mine și pentru copiii tăi, dar și pentru Egiptul pe care ești 
destinat să-l conduci. 

— Desigur, sora mea preaiubită, viața mea este prețioasă 
pentru tine și la fel și pentru mine. Dar și mai prețioasă mi se 
pare libertatea să merg acolo unde doresc, cum doresc, când 
doresc. Dacă cineva mi-ar spune că, fiind destinat să urc pe 
tronul celor Două Regate, de acum înainte îmi este interzis să 
mă mai plimb singur pe drumurile ţării, că nu pot să mai merg 
nicăieri fără să fiu însoţit de escortă, de gărzi care trebuie să fie 
în jurul meu peste tot, până și la ușa camerei mele, atunci aș 
spune că prefer să renunţ la coroană pentru alţii care sunt 
dispuși să se închidă în închisoarea propriei lor puteri. Dar, în 
realitate, nu ai de ce te teme pentru viața mea, știu să am grijă 
de ea. 

t 


70 


Neferu aşteptă să treacă o parte din noapte și toți să doarmă 
în reședința sa ca să iasă fără riscul de a fi observat. Străzile din 
Memphis erau la acel ceas lăsate în seama câinilor vagabonzi - 
care se băteau în jurul gunoaielor ce erau aruncate în fluviu 
când luau proporţii primejdioase -, a șobolanilor și a câtorva 
bețivi care zăboviseră în una dintre acele taverne unde se 
servea bere și vin negru parfumat cu miere și plante aromate. 
Pentru această escapadă, Neferu își luase bastonul solid, bun ca 
să alunge câinii și să lovească în cap vreun tâlhar. Este adevărat 
că agresiunile nocturne erau rare, căci, de la domnia lui Djeser, 
patrule de poliţie - numite sa-per - străbăteau noaptea străzile 
orașului, ca să protejeze casele și pe întârziaţi. Se strecură pe 
lângă fațadele caselor și zidurile grădinilor locuinţelor oamenilor 
bogați, evitând să fie recunoscut de puţinii trecători întâlniți în 
cale. Drumul era luminat doar de razele lunii. Se opri în faţa unui 
zid scund, pe coama căruia ajunse dintr-o săritură. Apoi se lăsă 
să alunece în grădina cu copaci mari ale căror crengi, întâlnind 
lumina lunii, își aruncau umbrele de jur-împrejur. Astfel ajunse în 
fața unei case învăluite în tăcere. Nu se zărea nicio lumină, 
niciun zgomot nu se auzea din sălile cufundate în întuneric. Urcă 
pe trunchiul lung al unui sicomor, de unde sări cu ușurință pe 
terasa joasă. De acolo, se strecură într-o sală mare ce dădea 
spre grădină, deschiderea fiind protejată de o perdea subţire, 
care oprea tântarii. 

Întâmplarea făcea ca lumina lunii să pătrundă în cameră 
direct și să lumineze patul format dintr-un cadru, unde se afla 
așezată somiera din papură și perne mari pline cu frunze și 
pene, care păstrau o oarecare răcoare. Pe pat, culcată pe spate, 
se putea zări o formă zveltă, a cărei ceafă stătea pe căpătâiul 
făcut din lemn neted adus din regiuni îndepărtate, de unde se 
credea că izvorăște Nilul. 

Neferu se așeză pe marginea patului și atinse ușor umărul 
persoanei adormite. Ea se mișcă, se ridică ușor și șopti, fără să 
pară că manifestă vreo teamă faţă de vizitatorul nocturn, care o 
trezise astfel din somn: 

— O, Neferu! Ce faci aici în mijlocul nopţii? 

— De ce crezi că am venit? Să-ţi fac o vizită amoroasă! Acum, 
când nu ne mai putem vedea ziua, sunt obligat să vin la tine 
noaptea, ca un hot. 


71 


După ce vorbi astfel, Neferu se aplecă spre faţa întoarsă spre 
el, căreia îi ghicea trăsăturile în penumbră, și îi căută buzele. 
Gura tandră îi primi sărutarea, apoi se depărtă în grabă. Neferu 
puse mâna pe pielea catifelată a unui umăr, apoi cobori pe sân. 

— Spune-mi noutăţile, zise ea cu o voce înăbușită. Vreau să 
știu dacă tu ai încercat să-l asasinezi pe fratele tău mai mare. 

— Ce tot spui? De ce aș fi vrut să-l asasinez pe Keops? Poziţia 
mea e mult mai bună decât a lui, chiar dacă rămâne prinţul 
moștenitor. Ar fi nebunește și periculos să încerc să mă 
debarasez de el în acest fel. Mai ales că nu-i doresc moartea. Mă 
voi mulțumi să-l exilez în marea oază de la Soare-Apune, unde 
va avea tot timpul să vâneze, să pescuiască, să ducă o viaţă 
după cum îi este voia, printre păstorii alături de care îi place să 
trăiască. Dar, ia spune-mi, a încercat cineva să-l omoare? 

— Așa s-ar părea. Dar, dacă gura ta nu-i mincinoasă, atunci 
cred că a fost o simplă întâmplare. Căci cine ar mai putea, în 
afară de tine, să jinduiască după dubla coroană? 

— Nimeni, căci nimeni altul nu ar fi în stare să o poarte cu o 
mai mare demnitate. 

— Poate că îţi judeci prea superficial fratele. E mult mai 
capabil și mai abil decât îţi închipui. Neferu, îmi pari prea sigur 
de tine, prea încrezut. 

— Ce tot spui? Asta e ceva nou, e un reproș pe care nu mă 
așteptam să-l aud rostit de buzele tale frumoase. 

— Te crezi deja rege, încât nu vrei să auzi decât laudele 
aduse ție! 

— Te ador, chiar și atunci când ești semeaţă și agresivă. Dar 
recunosc că prefer să te aud lăudându-mă. 

— Mie nu-mi place să ascund ce gândesc. Ceea ce mi-ai 
impus mă costă deja foarte mult. 

— Gândește-te că o faci din dragoste pentru mine. Și mai 
gândește-te că, dacă reușesc, vei fi alături de mine ca Marea 
Soţie Regală. 

— Poate, dar după Meretptah, care va deveni prima ta soție. 

— Va fi doar a doua soţie, când vei deveni stăpâna bunurilor 
mele. 

— Mi-ar plăcea să te cred. Dar ai putea să uiţi prea repede că, 
pentru a-ţi legitima ascensiunea la tron, va trebui să iei ca Mare 
Soţie Regală pe una dintre cele două fiice ale lui Hetep-heres. 


72 


— Cine ar putea să mă oblige dacă pun singur mâna pe 
putere? Acum, spune-mi: în afară de acea tentativă de asasinat, 
ce s-a mai întâmplat cu fratele meu preaiubit? 

— Pleacă mâine la Heliopolis. A fost invitat să meargă în Casa 
Fenixului. 

— Bine. Probabil că preoţii lui Ra se vor strânge în jurul lui, ca 
să rivalizeze cu clerul lui Ptah. Dar aceste clanuri din Heliopolis 
au prea puţină greutate faţă de clanul lui Ptah. Și mai ales faţă 
de mine și de susţinătorii mei. 

— Îţi repet, Neferu, ești prea sigur de tine. Totdeauna este 
mai util să-ţi stimezi și chiar să-ţi supraestimezi adversarii, 
decât să-i crezi slabi și amărâţi. Numai așa poți evita surprize 
neplăcute. 

— Admir faptul că o înțelepciune atât de mare înflorește pe 
niște buze atât de fermecătoare. Vorbești ca unul dintre acei 
scribi grași, care ne dădeau lecţii în Casa Vieţii zeului. Voi face 
din tine primul meu consilier. Dar, deocamdată, vreau să mă 
bucur de frumusețea iubitei fiului regelui. 

— Preaiubita nu vrea asta. Îi este somn și, în plus, nu se simte 
prea bine. Este în stare de impuritate, ceea ce nu ar putea decât 
să ne strice plăcerea. 

— Adevărat? Lasă-mă să pipăi ca să... 

— Nici vorbă. Cererea ta mă ofensează. Neferu, te rog să 
pleci. 

— Zău, Henutsen, mă respingi într-un mod tare neplăcut. 

— De ce să te simţi jignit? Atitudinea mea nu ți se pare 
îndreptăţită, ţinând cont de starea mea? Și încă ceva. Keops își 
părăsește locuinţa mâine și mi se pare inutil să mă mai duc 
acolo. 

— Ba nu! Când ne-am străduit să te introducem în haremul lui 
Hetep-heres, am făcut-o mai mult ca să cunoaștem hotărârile 
secrete ale fratelui meu decât pe cele ale mamei sale, deși mi 
se pare util să știu ce poate să-i spună regele, când o vizitează. 
Am luat hotărârea să impunem prezenţa ta pe lângă regină 
pentru că nu ni se părea posibil să fii acceptată la reședința 
fiului mai mare. Ceea ce nu îndrăzneam să sperăm s-a întâmplat 
totuși, când regina te-a trimis la reședința lui, din propria ei 
voință: nu vrem să pierdem acest avantaj. Cu atât mai mult cu 
cât va trimite, mai mult ca sigur, misive și mesageri lui 


73 


Meritites; tu vei fi atunci lângă ea ca să afli conţinutul acestei 
corespondențe. 

— Nimic nu mă asigură că mi-l va dezvălui. 

— Va depinde de tine să afli. Vei putea să citeşti scrisorile în 
secret. Ştii destul de bine să citeşti ca să nu-ți fie greu să le 
descifrezi... De fapt, le-ai dat de înțeles că știi să citeşti și să 
scrii? 

— Nu am avut niciun motiv. Încă nu mi-am arătat decât 
talentele de muzicantă și de cântăreaţă. 

— Asta e bine. Dar preabunul meu frate a încercat să te 
seducă? 

— Nu a făcut niciun gest în acest sens, deși nu cred că l-am 
lăsat indiferent. 

— Asta nu e deloc rău. Dar ai grijă să nu te lași în voia 
impulsurilor sale. Nu mi-ar fi pe plac să-i cedezi niște odoruri pe 
care le consider bunurile mele. 

— Și dacă n-aș putea să fac altfel? Dacă ar trebui ori să mă 
dăruiesc lui, ori să-l părăsesc... ce să fac? 

Neferu zâmbi în penumbră. 

— Ar trebui să-ţi spun că trebuie să-l părăsești. Dar prezenţa 
ta pe lângă el îmi este atât de prețioasă, încât te-aș ierta dacă ai 
rămâne lângă el. 

— Asta înseamnă că ambiția ta e mai presus de dragostea 
noastră? 

— Pentru mine, cele două sunt strâns legate. De altfel, m-ai 
mai iubi dacă aș rămâne un simplu prinţ? Nici măcar vizir, căci 
mă îndoiesc că, o dată urcat pe tronul Egiptului, fratele meu mi- 
ar încredința un post de o asemenea importanţă. Știu că nu se 
încrede în mine și că nu mă prea are la suflet. 

— Voi face precum dorești, spuse Henutsen, suspinând. 
Acum, te rog, pleacă și lasă-mă să dorm! 

— Îți voi da ascultare. Voi reveni peste câteva zile, când te vei 
simţi mai bine. Sper că te vei arăta mai primitoare și mai 
deschisă dorințelor mele. 


74 


e CAPITOLUL X œ 


După cum avea obiceiul, Keops părăsi reședința în zori, fără 
să anunțe pe nimeni, fără să o trezească pe Meritites, care 
dormise alături de el. Înainte de plecare, în ajun, îi dăduse 
fidelului său Khenu ultimele instrucțiuni. Pentru el, lucrul cel mai 
important era să se ducă la Zuhor, șeful medjailor - la poliție -, 
și să-i ceară, în numele prinţului moștenitor, să se facă o 
cercetare despre posibila dispariţie a trei oameni din armata 
Maiestăţii Sale și, în cazul în care dezertarea acestor soldați ar fi 
dovedită, să-și trimită oamenii în căutarea lor. Spera ca înainte 
de întoarcere să primească vești în această privinţă; apoi se 
gândi la altceva. 

În dimineaţa aceea, i se păruse inutil să intre în bazin, pentru 
o scurtă abluţiune, așa cum făcea în mod obișnuit. După ce își 
legă la brâu centura, care îl făcea să semene cu cel mai umil 
dintre locuitorii celor Două Regate, ieși în strada care se trezea 
din letargia nocturnă. După ce ajunsese dincolo de zidurile 
orașului, în apropiere de malul râului, nu acordă nicio 
importanță bacului care asigura legătura permanentă între cele 
două maluri ale Nilului pentru ţărani, negustori, călători și, 
aruncându-se în apă, trecu fluviul înot. Astfel era sigur că, dacă 
ar fi fost urmărit, urmăritorului i-ar fi venit greu să se ţină după 
el prea departe. Apoi apucă pe drumurile care, peste câmpurile 
cultivate, de-a lungul Nilului, duceau spre nord. Soarele era sus 
deasupra orizontului când ajunse la Ker-Aha, un sat prăpădit de 
pe malul fluviului. Pământurile cultivabile, în fiecare an 
revigorate de inundație, erau aici puţin întinse. Se ajungea prea 
repede la marginea deșertului, care se întindea până la 
contraforturile colinelor abrupte, de unde provenea piatra de 
calcar folosită la învelișul piramidei construite pentru tatăl său. 
În acel deșert de la Ker-Aha avusese loc lupta finală între Horus 
și Seth; în sat încă mai exista un mic templu destinat 
comemorării acestei lupte ilustre, care îi adusese lui Horus 
tronul celor Două Regate. Keops făcu acolo un popas. Un singur 
preot servea sanctuarul venerabil abandonat, despre care se 
spunea că fusese construit de Horus însuși după victoria sa și 
după judecata zeilor în favoarea sa. Preotul, care știa cine era 
vizitatorul, îl primi cu onoare, dar fără să arate un respect prea 


75 


profund, nedorit de Keops, pentru ca niciun credincios prezent 
să nu poată să se mire și să se întrebe cine ar fi putut să fie. Se 
mulțumi cu o jumătate de pâine, cu un pumn de curmale și 
câteva înghiţituri de apă. Apoi porni mai departe. Soarele abia 
dacă depășise zenitul și începea să coboare pe cer când 
călătorul descoperi zidurile înalte ale anticei cetăţi a Soarelui. 

Orașul era construit pe o terasă naturală vastă, de unde 
domina valea, și era cruțat de creșterea apelor, care ajungeau 
până la poalele zidurilor în timpul celor mai mari inundaţii. În 
partea de jos a acestei terase, pe fațada vestică, se aflau câteva 
lacuri, rămășițe ale inundaţiilor precedente, pe care fierbințeala 
soarelui nu reușea să le sece, cu atât mai mult cu cât erau în 
permanenţă alimentate de un canal ce le lega de Nil. Drumul 
care ducea la porțile orașului trecea printre lacuri, dar, în timpul 
marilor inundaţii, acesta era acoperit cu apă și nu se mai putea 
ajunge în oraș decât cu barca sau prin deșert, care se întindea 
la est de ziduri. 

Keops străbătu străzile, familiare lui, pe jumătate aţipite de 
căldura soarelui, până la templul lui Atum-Ra, construit spre 
extremitatea sa estică. Se ridica pe o terasă înaltă, poziţie 
dominantă datorită căreia i se putea întrezări silueta de foarte 
departe, imediat ce orașul apărea privirilor uluite ale călătorului. 
Templul însuși era dominat de o bază masivă, construită în 
fundul unei curți imense, închisă într-o incintă sacră, care servea 
drept suport unui obelisc lat și scund, benben, stâlp sacru al 
lumii, destinat să primească vizita bimilenară a Fenixului 
fabulos. La poalele terasei unde se înălța sanctuarul, se întindea 
un ansamblu complex de clădiri și de temple secundare, 
locuinţe și monumente comunitare ale clerului zeului, precum și 
capela lui Mnevis, taurul negru, sufletul viu al lui Ra. Tot acest 
complex de clădiri era închis într-o incintă imensă, care delimita 
teritoriul sacru al zeului solar. 

Porţile incintei erau larg deschise, lăsând să treacă numeroși 
credincioși, cei mai mulţi dintre ei mergând la sanctuarul lui 
Mnevis ca să aducă drept ofrandă fructe și flori. Keops se 
amestecă printre bărbaţii și femeile care circulau pe aleea 
spațioasă ce ducea la templu, în faţa căruia se întindea un 
parvis mărginit de porticuri, locul apariţiilor zeului Ra sub 
înfățișarea sa de taur. Dar nu se opri acolo, ci își continuă 
drumul până la cartierul de locuințe ale preoților, situat la 


76 


capătul de jos al rampei ce dădea acces la curțile templului lui 
Ra, locuinţa Fenixului. 

Keops ajunse în fața locuinței vaste ocupate de marele preot 
al lui Ra, numit Marele Prezicător, când îl văzu ieșind pe Anhaf. 
Recunoscându-l pe prinţul moștenitor, Anhaf veni înaintea lui și 
se înclină, ridicând braţele ca să-l salute. 

— Mă bucur de prezenţa ta! Află, prințe, că toţi te aşteptăm 
aici cu cea mai mare nerăbdare. Vin de la o convorbire cu Benu, 
Marele Prezicător, și ţi-am pomenit numele, sperând că ne vei 
vizita curând. Mi-a spus că nu erai departe de noi, că te aflai 
deja între zidurile orașului Heliopolis. Văd că a avut dreptate. 

— O clarviziune proprie Marelui Prezicător! răspunse Keops, 
cu o oarecare ironie. Pentru un om care îl vede pe zeu, e ușor să 
vadă venind un simplu prinț. 

Remarca lui Keops îl făcu pe Anhaf să zâmbească, dar 
adăugă: 

— Un prinţ care, sperăm, va fi într-o zi un zeu printre oameni, 
așa cum este acum tatăl tău. 

— Anhaf, nu ţi se pare admirabil că, deocamdată, sunt doar 
un om - și, în realitate, mă simt bine ca om muritor, ca toţi 
locuitorii celor Două Regate, cu aceleași nevoi, aceleași dorințe 
ca și ei - și că voi deveni zeu după ce-mi voi așeza pe cap dubla 
coroană, dacă o voi primi într-o zi? Mi se pare o magie 
extraordinară! 

— Într-adevăr, este o magie extraordinară, căci prin ritul 
înscăunării devine fiul regelui zeu printre oameni. 

— Anhaf, nu cred că efectele unui rit, oricât ar fi ele de 
puternice, pot să facă un zeu dintr-un om. 

— Keops, stăpâne, dă-mi voie să te conduc la Benu, Marele 
Prezicător. Îţi va vorbi și te va pregăti să faci drumul lung ce 
duce la iniţierea supremă și la cunoașterea misterelor lumii. Vei 
înţelege atunci de ce, devenit rege, vei fi zeu. Nu pot să-ţi spun 
mai mult, fără riscul de a trăda un secret pe care îl pot ști numai 
iniţiaţi. 

Keops îl cunoscuse bine pe Benu, care era deja Mare 
Prezicător pe când tânărul studia în templu. Atunci când se afla 
în Casa Vieţii de la Heliopolis, Keops fusese tratat ca oricare alt 
băiat și primise bastoane la fund, ca toţi ceilalţi colegi ai săi, 
atunci când le meritase. Acum, când revenea la Heliopolis ca 
prinţ moștenitor, Benu, care stătea pe o rogojină în umbra caldă 


77 


a unui portic, se ridică văzând că se apropie fiul regelui 
împreună cu Anhaf. Îl salută cu demnitate și Keops îi răspunse la 
salut, cu respectul datorat fostului său învăţător. Benu își invită 
oaspeții să se așeze pe pernele aduse de câţiva preoţi tineri, le 
oferi bere și fructe, apoi spuse: 

— Keops, timp de câteva nopţi am urmărit pe cer cursa 
Neobosiților, acele astre care străbat empireul nocturn. Am aflat 
de la Marea Soţie Regală ziua și ora nașterii tale. Acum pot să te 
asigur că ești destinat să porţi coroana celor Două Regate. Dar 
nu trebuie să-ţi ascund că o vei cuceri prin luptă. Totuși, zeul mi- 
a vorbit, știu că vei fi victorios. De aceea, se cuvine să te 
pregătești fără întârziere să devii demn de tronul care îţi este 
hărăzit. 

— Benu, de ce amintești de demnitate când e vorba de 
guvernarea unui stat? Căci demnitatea nu se învaţă, o avem în 
mod natural, ne este dăruită sau nu de zeu. Nu ar fi mai potrivit 
să vorbim de calităţi cerute unui rege pentru ca el să fie apt să- 
și guverneze poporul? Or, cred că un prinţ dobândește aceste 
calități cunoscându-și poporul, trăind alături de el ca să ia 
cunoștință de nevoile sale, de dorințele sale. Asta am făcut de 
când am părăsit Casa Vieţii, unde ne-ai transmis știința scribilor. 

— Așa se cuvenea să faci, așa cum, de altfel, nu a făcut 
niciunul dintre regii dinaintea ta, deși erau moștenitorii tronului, 
uitând modelul dat lor de Osiris, pe când zeii domneau asupra 
Egiptului. Având convingerea că te deosebești de toți ceilalţi 
regi care au domnit peste cele Două Regate până astăzi, din 
timpurile lui Osiris și ale lui Ra, te rog să rămâi printre noi ca să 
fii instruit în cunoașterea secretă a misterelor lui Osiris, Ra și 
Thot. In felul acesta, vei fi un mare rege, al cărui nume și ale 
cărui opere vor dura milioane de ani. 

— Cuvintele tale nu pot decât să bucure inima unui prinţ, 
recunoscu Keops. Dar aceste cunoștințe la care aspir - căci am 
reflectat asupra lumii din jurul meu și nu-i pot explica natura 
reală - îmi vor da ele destulă putere ca să-i înving pe cei care 
aspiră și ei la tronul celor Două Regate? Probabil știi că fratele 
meu, Nefermaat, este favoritul tatălui meu, că este susținut de 
puternicul cler al lui Ptah și de un mare număr de prieteni ai 
Maiestăţii Sale, înalţi funcţionari de la Curte sau guvernatori ai 
unor provincii bogate. 


78 


— Toţi cei de aici sunt conștienți de această realitate. Este 
adevărat că aceste cunoștințe secrete la care vei avea acces nu- 
ţi vor conferi o mai mare putere politică faţă de adversarii tăi. 
Dar vei găsi în ele motive ca să acționezi spre a-i face mai slabi. 
În rest, nu uita că întreg clerul din Heliopolis este alături de tine 
și, în consecință, obţii susţinerea clerului lui Thot de la 
Hermopolis, al lui Osiris de la Abidos, al lui Hathor de la 
Denderah. Nu uita că puterea prietenilor Maiestăţii Sale provine 
de la rege, depinde de voinţa lui, în timp ce clerul a primit 
înscris de imunitate, și-a dobândit independenţa, iar bogăţiile pe 
care le are îi aparțin. 

— Îți sunt recunoscător, Benu, pentru susţinerea ta. Rămâi 
învățătorul meu, chiar dacă nu mai studiez în Casa Vieţii, pe 
care o conduci. Voi rămâne la Heliopolis până în ziua întoarcerii 
tatălui meu. În acest timp, sunt gata să urmez toate indicaţiile 
tale, să-ţi ascult vorbele. 

— Trebuie să știi că, mai târziu, va trebui să mergi la 
Hermopolis și apoi la Abidos, cetatea lui Osiris, unde vei 
cunoaște ultimele mistere ale zeului. 

— Voi face tot ce trebuie făcut. 

— Anhaf te va conduce în camera ce ţi-a fost pregătită, în 
propria mea locuinţă. Are și el acolo camera lui. Va fi ghidul tău, 
el te va conduce în ceea ce numim labirintul zeului. 

Keops nu-l întrebă pe Marele Prezicător ce e acel labirint al 
zeului, căci se aștepta la un răspuns evaziv. Dar, imediat ce 
rămase singur cu Anhaf în camera destinată lui - o încăpere 
mică, abia luminată de o fereastră îngustă, și unde nu era decât 
o simplă rogojină -, nu se putu abţine să nu-l întrebe: 

— Ce-i acest labirint? Unde se află acest monument și în ce 
constă? 

— Ceea ce numim astfel nu-i un monument aparte. Este 
imaginea universului proiectată asupra văii Nilului. Este un drum 
spiritual ţesut între marile sanctuare ale Egiptului, dar un drum 
întretăiat de prelungiri, de fundături, de ocolișuri în care riști să 
te pierzi, de galerii presărate cu capcane în care ești ameninţat 
să cazi, un drum la capătul căruia nu poți ajunge dacă nu ești 
însoţit de un ghid iniţiat în aceste căi secrete. 

— lar tu vei fi ghidul meu? 

— Așa dorește Marele Prezicător, dacă și tu mă accepti. 

— Te accept și sunt pregătit să te urmez, Anhaf! 


79 


— Atunci, în această zi, se cuvine să nu mănânci nimic și să 
rămâi în penumbra acestei încăperi, ca să te reculegi și să te 
gândești la toate lucrurile care ţi se par importante în viața ta. 
Ne vom reîntâlni mâine. Ai aici un urcior cu apă, ca să-ți 
potolești setea. Poate că zeul va veni să te viziteze, măcar în 
vis. 

După ce Anhaf se retrase, Keops se așeză pe rogojină, în 
poziție de meditație, cu torsul drept, picioarele îndoite, gleznele 
încrucișate, mâinile deschise pe genunchi, cu palmele spre cer, 
după cum fusese învăţat la școala de scribi. Dar nu știa la ce să 
se gândească; încerca să-și imagineze ce putea să fie labirintul 
despre care îi vorbise Anhaf, fără să reușească totuși să-i 
precizeze traseul. Apoi, foarte repede, pierdu firul gândului, care 
îi zbură la Filitis, acel păstor care știuse să-l uimească și să-l 
intereseze, ca apoi, în mintea lui, să se impună corpul 
fermecător al frumoasei Henutsen. Zadarnic încercă să-i alunge 
imaginea, căci revenea mereu, obsedantă, triumfătoare. Apoi îl 
urmă și în somn, căci numai pe ea o visă, astfel încât se 
convinse că zeul venise să-l viziteze în noaptea aceea ca să-i 
întărească și mai mult iubirea, ca să-i confirme că fata era 
destinată să intre în viaţa lui ca să nu mai iasă. 

Anhaf veni la el dimineaţa devreme, ca să-l conducă la Marele 
Prezicător. Întrebat dacă avusese un somn liniștit sau agitat, 
dacă zeul îl inspirase, Keops îi spuse sincer ce visase. În acest 
fel, se văzu obligat să-și mărturisească dragostea pentru 
această fată. Poate că ar fi putut sau ar fi trebuit să-i ascundă 
lui Anhaf pasiunea secretă, dar de vreme ce acesta fusese 
numit ghidul său spiritual, cel care trebuia să-l însoțească în 
drumul spre cunoașterea zeului, să-l îndrume prin labirint, Keops 
nu-și imagina că putea să-i ascundă realitatea gândurilor sale, 
începând colaborarea cu minciuni sau cu o simplă neglijenţă. In 
Casa Vieţii îi fusese insuflat sentimentul că până și omiterea 
unui adevăr era o ofensă adusă lui Maat, considerându-se 
înșelătorie. 

— Keops, stăpâne, îi zise atunci fiul lui Imhotep, dacă ai visat- 
o pe această fată, înseamnă că așa a dorit zeul. Cu siguranţă că 
a fost un semn din partea lui. Dar ca să știi dacă o astfel de 
iubire este ceva bun sau ceva rău, trebuie să mai vezi și care a 
fost purtarea ei în visul tău. A părut că răspunde iubirii tale? 
Cum s-a comportat cu tine? 


80 


— Lucrurile îmi sunt acum foarte vagi. Dar îmi amintesc că 
am vrut de mai multe ori să o sărut, să o strâng în braţe, însă nu 
reușeam, de fiecare dată se ferea sau, mai curând, era doar un 
nor, un lucru impalpabil, după care o vedeam din nou departe, 
deși o credeam lipită de mine. 

— Nu mă pricep la tălmăcirea viselor, dar vom putea prezenta 
visul tău Marelui  Prezicător, precum și preotului care 
interpretează visele zeului. Văd că Hathor Cea Aurită a pus în 
inima ta iubirea pentru această fată; totuși, faptul că, în visul 
tău, s-a ferit, că nu ai reușit să prinzi în braţe decât un nor, asta 
anunţă un semn îngrijorător. Cu toate acestea, simt că, dacă vei 
lua hotărârea să faci din ea a doua stăpână a bunurilor tale, 
nimeni nu te va putea împiedica. 

— O singură persoană ar putea s-o facă: tatăl meu. El este 
regele. 

— Te cred în stare să treci peste voința Maiestăţii Sale. 

Keops nu răspunse, deoarece știa foarte bine că, dacă hotăra 
un lucru în inima lui, nici autoritatea tatălui său nu-l putea abate 
de la ceea ce-și propusese. 

Benu își primi oaspetele princiar în incinta locuinţei Fenixului. 
Se intra acolo pe o poartă înaltă care, după un hol mare cu 
stâlpi înalţi, dădea spre o curte vastă, înconjurată de clădiri, cele 
mai multe dintre ele flancând incinta sanctuarului. In centrul 
curţii se înălța un altar monumental și, în fund, orizontul era 
închis de baza masivă din cărămidă, soclu gigantic cu laturi 
piramidale, a obeliscului care își înălța vârful triunghiular spre 
soare, astfel încât, când acesta se apropia de zenit, în momentul 
solstițiului de vară, către perioada inundaţiei, globul luminos 
părea că stă așezat pe acest vârf. 

Marele Prezicător îi arătă lui Keops obeliscul și îl întrebă: 

— Ce vezi în faţa ta? 

Keops căută în memorie ce învățase despre acest obelisc, pe 
când studia lucrurile secrete în templul lui Ra, apoi răspunse: 

— Este stâlpul cerului, axa lumii. Este un benben, coloana 
ascuțită pe care se așază Fenixul cu ocazia apariţiilor sale, 
piatra sacră în care se manifestă inefabilul. 

— Și? 

— Nu pot să spun mai mult. 

— Ai spus totul și n-ai spus nimic. lar acum, spune-mi, ce este 
Fenixul? 


81 


— Nu e sufletul lui Ra? 

— Și? 

— Nu este și Osiris? 

— Și? 

— Nu mai știu, mărturisi Keops. 

— Atunci vino cu mine, îţi voi arăta Fenixul, înainte de a-ți 
dezvălui natura lui. 

Anhaf se depărtă, în timp ce Keops îl urma pe Marele 
Prezicător, care îl călăuzi în jurul bazei obeliscului, un ansamblu 
de patru părţi de ziduri oarbe înclinate, fiecare lung de o sută 
cincizeci de pași și înalt de mai bine de o sută cincizeci de pași. 
Doar o ușă joasă și îngustă, situată în spatele monumentului 
masiv, dădea acces spre interiorul monumentului care, la prima 
vedere, părea plin, destinat doar ca să servească drept soclu 
obeliscului. Pătrunseră într-o sală joasă, pătrată, luminată de 
lămpi cu ulei, așezate pe tăblii înguste formate de o cărămidă 
lată inserată în zidărie, în spatele căreia erau fixate plăci de 
cupru șlefuite, ca să reflecte lumina slabă a lămpilor. Cei patru 
pereţi ai sălii prezentau o singură deschidere: în afară de 
intrare, celelalte trei laturi se deschideau spre galerii adânci, și 
ele luminate de lămpi cu ulei din pământ ars. 

Benu îl prinse de braț pe Keops, care ar fi vrut să meargă spre 
galeria din fața ușii de la intrare. 

— Prințe, îi zise el, dovedești o cutezanţă și o hotărâre care ar 
putea să-ți fie funeste, pornind astfel spre prima ușă întâlnită în 
cale, fără să cugeţi! 

— Ce fel de cugetare m-ar face să aleg o ușă și nu alta? zise 
cu mirare Keops. 

— Un fel de cugetare care se dobândește nu prin știință, ci 
prin intuiţie. Vezi: în faţa ta, în stânga și în dreapta sunt trei uși. 
Fiecare se deschide spre galerii întunecoase, cu multe ocolișuri, 
se întretaie, duc la fundături, la puțuri fără fund sau la scări care 
te duc, încetișor, în măruntaiele Pământului. Dar numai o 
singură ușă te poate călăuzi până în locul iniţierii supreme. 
Celelalte sunt ca Duat, ca lumea morţilor, bântuite de demoni, 
pline de capcane mortale. Profanul îndrăzneţ care ar intra singur 
și în secret în sala unde ne aflăm și ar pătrunde la întâmplare în 
una dintre aceste galerii, încercând să-i afle secretele, cu 
siguranţă că nu ar mai ajunge niciodată la lumină, dispărând în 
mijlocul tenebrelor. Căci în părţile adânci și îndepărtate ale 


82 


acestor galerii, lumina dispare brusc și probabil cel care se 
aventurează se pomenește în întunericul cel mai de nepătruns. 

— Dacă e prevăzător, poate să ia cu el o făclie. 

— Să-ţi mai spun. Nu știm prin ce mister aceste lămpi, care 
ard tot timpul, mănâncă aerul, iar dacă abilul arhitect care a 
conceput această construcţie și aceste galerii nu ar fi prevăzut 
numeroase conducte de aerisire, care iau aerul din exterior, cei 
care ar pătrunde în aceste galerii ar muri sufocaţi. Acum trebuie 
să știi că numai coridorul unic, care duce până în inima 
misterioasă a sanctuarului, primește aer din exterior. De aceea 
putem ajunge și sta acolo cu lămpi și făclii, fără să riscăm să nu 
mai avem aer. Dar profanul care s-ar pierde prin celelalte galerii 
labirintice - dacă zeul nu-l ajută să găsească drumul care să-l 
readucă spre locurile luminate și spre ieșire - ar pieri curând. 
Căci, dacă va continua să-și lumineze drumul, focul îi va arde 
aerul și curând va muri sufocat, iar dacă stinge făclia, curând va 
muri de sete și de foame în întuneric. 

— Benu, mă sperii! Ce comoară e ascunsă în inima acestui 
sanctuar, ca să fie astfel apărată? 

— Să nu crezi că sunt bogății în aur și lapis-lazuli. Sunt lucruri 
pe care profanul nu le poate nici vedea și nici pipăi; căci ar 
provoca mânia lui Ra și a lui Isis. lar motivul îl vei afla după ce 
vei pătrunde tainele unui astfel de mister. Dacă aș încerca să ţi 
le dezvălui acum, fie nu mi-ai înțelege limbajul, fie ţi-aș 
descoperi ceea ce încă nu trebuie să fie dezvăluit decât 
inițiaţilor. Acum, urmează-mă cu încredere. 

Marele Prezicător intră pe ușa situată în dreapta. 

— Află, îi zise el lui Keops, în timp ce mergeau, că fiecare 
dintre aceste galerii duce la săli înguste sau la răscruci, la care 
se ajunge printr-o ușă. Or, fiecare prezintă șapte uși dominate 
de șapte entităţi spirituale, numite divinităţi sau demoni, nu are 
importanţă; și fiecare dintre aceste uși duce la alte zece uși. Îți 
poţi da astfel seama de complexitatea și de felul complicat în 
care se întretaie aceste galerii, care se pot închide în dreptul 
fiecăreia dintre aceste uși. Căci mai trebuie să știi că aceste 
locuri sunt imaginea lui Duat, așa cum îl străbat sufletele 
morţilor înainte de a ajunge în faţa judecății lui Osiris. Dar vei 
putea, treptat, să descoperi că acestea sunt doar niște viziuni 
care nu prezintă realitatea, căci realitatea este contrariul 
aparenţelor. 


83 


— Vrei să spui că ceea ce vedem, ceea ce auzim nu este 
realitatea, că este doar o iluzie? 

— Keops, îţi admir perspicacitatea și rapiditatea reflecţiei. Ai 
înţeles corect; ceea ce mă bucură, căci am sentimentul că nu-ți 
va fi greu să urmezi învăţătura pe care încep să ţi-o transmit din 
această zi. 

Ajunseră la o sală de mici dimensiuni, din care se deschideau 
trei galerii. Benu îl invită pe Keops să se așeze. 

— Îți voi dezvălui acum o parte din natura Fenixului. Să nu 
pierzi din vedere că acest templu, în interiorul căruia tocmai 
pătrundem, este locuința lui, locul manifestării sale. Se spune că 
locuiește în Țara Zeului, care se află la miazăzi de Egipt. Unii 
spun că această Țară a Zeului nu este altceva decât acele 
ținuturi imense situate de cealaltă parte a Mării Orientale, care 
ne mărginește coastele, locuite de triburi nomade. În sudul 
acestei țări, către regiunile numite de noi Punt, acolo ar trăi 
Fenixul, care s-ar hrăni cu tămâie și cu smirnă. S-ar naște din el 
însuși, astfel că e propriul său fiu și în același timp tatăl său. 
Când tatăl moare, este închis într-un sicriu făcut din smirnă, în 
formă de ou, și dus în templul în care ne aflăm. Deoarece aceste 
funeralii se repetă numai la fiecare cinci sute de ani, nu am avut 
niciodată ocazia să verific realitatea acestor spuse. Și nici 
versiunea păstrată în cărțile templului nostru, care spune că 
Fenixul, după ce a trăit cinci sute de ani, își face un culcuș din 
nard, din smirnă gălbuie și scorțișoară, îi dă foc și se întinde 
deasupra ca să fie mistuit pe acest rug funebru, ca apoi să 
renască din propria cenușă. Acest nou Fenix ar zbura atunci 
până aici, căci acest templu este locul de unde a ieșit din negura 
timpului. 

— Povestea aceasta se află scrisă într-o carte? întrebă Keops. 

— Așa mi-a spus Marele Prezicător dinaintea mea, dar nu am 
văzut niciodată această carte care, după câte se spune, ar 
putea să se afle într-o ascunzătoare secretă din templul lui Thot 
de la Hermopolis. Dar această poveste conţine adevăruri mai 
profunde. În realitate, Pământul Zeului, de unde vine Fenixul, se 
află, nimeni nu știe unde, la marginea lumii sau la marginea 
universului. Căci Fenixul care renaște din propria-i cenușă este 
simbolul omului ce renaște în alt corp de lumină. De aceea este 
el sufletul lui Ra, ieșit din materia primordială. Este devenirea 
eternă și Eternitatea însăși și mai este Infinitul, iar Eternitatea e 


84 


ziua și Infinitul e noaptea, căci infinitul este strâns legat de 
eternitate, unul nu poate fără celălalt, așa cum ziua nu poate să 
existe fără noapte, fiecare fiind una dintre feţele ascunse ale 
universului, unirea lor formând Totul, Unu, Eternul și Infinitul. De 
aceea, îți dezvălui deja o parte din vălul lui Isis: află că în inima 
labirintului se află Fenixul. Dar esenţa sa, natura sa nu o vei 
descoperi cu adevărat decât după ce vei fi trecut de toate ușile 
lumii interioare și vei fi ajuns la acea sală a Misterului revelat. 
Astăzi ai trecut de prima ușă. Acum, haide să ne întoarcem spre 
lumina vizibilă a soarelui, care este doar reflectarea adevăratei 
lumini a lui Atum-Ra, ca să poţi medita la tot ce ţi-a fost 
dezvăluit. 

În seara aceea, Keops bău doar apă și mâncă doar curmale, 
smochine și pâine, apoi medită la ceea ce aflase. Dar, în ciuda 
eforturilor făcute, în pofida tensiunii gândirii, nu știu cum să 
aprofundeze ceea ce i se spusese despre Fenix, nu trase nicio 
concluzie, doar că lumea era diferită de aparențele pe care le 
lua, deci, că simţurile omului nu-i dezvăluiau realitatea în toată 
splendoarea ei și că sufletul omenesc, cel pe care egiptenii îl 
numeau ba, era nemuritor. Dar asta o învățase deja în Casa 
Vieţii și chiar în altă parte, deși se spunea că nu aveau dreptul la 
nemurire decât regele și cei cărora el le permitea să aibă un 
mormânt alături de al său - rudele, prietenii -, ceea ce Filitis 
contestase în mod strălucit. Dar trecuse deja mult timp de când 
reflectase la toate aceste lucruri și nu putuse să admită că acel 
ba al regelui este nemuritor și că prin puterea magiei 
mormântului său poate să acorde nemurire celor care erau 
îngropaţi în vecinătatea sa. Căci el, fiu de rege, prinţ moștenitor, 
destinat să fie într-o zi rege, nu se simţea diferit de ceilalţi 
muritori; avea îndoieli asupra propriei sale nemuriri, în pofida a 
tot ce i se spusese. Cât privește locul de origine al Fenixului... 
Oare acesta nu era Heliopolis, de vreme ce Marele Prezicător 
spusese că de acolo ieșise din Negura Timpului? Atunci, ce mai 
era și cu acea Țară a Zeului, unde se afla ea, dacă nu spre Punt, 
și de ce se refugiase Fenixul acolo, unde stătea timp de cinci 
sute de ani, abandonând astfel locul sacru al nașterii sale? Și ce 
înţelegea Benu prin Negura Timpului? Ce era Negura Timpului? 
să fi fost perioada de haos dinainte ca zeul să fi creat lumea, 
epoca în care domnea doar întunericul peste Nun, apele 


85 


primordiale răspândite în tot Universul, materia informă, 
nemodelată încă, neordonată încă de Creator? 

Își punea aceste întrebări, fără să poată răspunde la ele. Și 
trebuia să aibă răbdare, să nu i le pună Marelui Prezicător, căci îi 
spusese, înainte de a-l părăsi, că trebuie să asculte, fără să 
pună întrebări, și să caute în el răspunsurile așteptate. 


e CAPITOLUL XI œe 


În grădina reședinței sale, Meritites se juca împreună cu cele 
trei însoţitoare trimise de mama ei. Era un joc jucat mai ales de 
fete, căci se spunea că întărește mușchii pântecelui, ceea ce 
evita deformările provocate de sarcini. Una, aplecată, cu braţele 
atârnând spre pământ, o purta pe alta, care-i ședea pe șale. 
Acum, Meritites stătea călare pe Uta, în timp ce Henutsen o 
călărea pe Şeri. Lor li se adăugaseră Neferet, soţia lui Rahotep, 
și tânăra soră a lui Meritites, Neferkau care stătea călare pe 
spatele cumnatei sale. Jucătoarele stăteau față în faţă și 
aruncau una în alta cu mingi, ţintind înadins într-o parte, ca să le 
oblige pe cele care le duceau în spinare să alerge și pe 
jucătoare să dea dovadă de rapiditate în gesturi și îndemânare, 
ca să prindă mingea din zbor, indiferent de partea în care era 
aruncată. Se întâmpla ca unul dintre aceste cupluri să cadă, 
lăsându-le pe celelalte două să se înfrunte, până când și dintre 
ele cădea unul, după care reîncepea o altă partidă și se 
schimbau rolurile. 

Tinerele femei se distrau în acest fel, râzând și strigând 
vesele, când își făcu apariţia Marea Soţie Regală. Meritites care, 
în acel moment, o ducea în spate pe Uta, se îndreptă, în timp ce 
Uta cobora în mare grabă. 

— Mamă, fii binevenită! îi zise Meritites gâfâind și cu faţa 
roșie din cauza efortului. 

— N-aș vrea să vă stric plăcerea jocului, răspunse Hetep- 
heres, așezându-se într-un jilț adus în grabă de un servitor care 
venea în urma ei. Dar cred că acest gen de joc nu se mai 
potrivește cu vârsta ta, fiica mea. Ai uitat, se pare, că ai fost 
deja de două ori mamă. 


86 


— N-am uitat, mamă, și pot acum să te anunţ, fără să mă 
înșel, că am rămas din nou grea! 

— Ești sigură? 

— In dimineața asta am chemat-o pe Peseshet, cea care 
controlează nașterile. Mi-a confirmat presupunerile. 

— Nu putem decât să ne bucurăm de această veste. Atunci, 
cred că ar trebui să eviţi jocuri atât de violente. 

— Dimpotrivă, mamă, copilul va fi mai robust și eu însămi mă 
voi întări, ca să-l fac să crească mai bine în pântecele meu. 

Vorbind astfel, Meritites se așeză pe o pernă, la picioarele 
mamei sale, iar însoţitoarele ei, pe rogojini. 

— Ai primit ceva vești de la fratele tău? întrebă atunci Hetep- 
heres. 

— Mi-a trimis un mesaj. Mă anunţă că nu se va reîntoarce de 
la Heliopolis decât după ce i se va anunţa revenirea Maiestăţii 
Sale. Trăiește retras în locuinţa Fenixului. Mă asigură că învaţă 
lucruri frumoase și că intră în comunicare cu zeul. Mănâncă 
foarte puţin, ca să aibă mintea liberă, iar Anhaf, fiul lui Imhotep, 
este ghidul său pe acest traseu spiritual. In sfârșit, așa zice. Dar 
adaugă că nu poate să-mi spună mai mult fără să riște să 
trădeze secretul iniţierii și să stârnească mânia divină. Eu mă 
întreb de ce trebuia să facă toate astea ca să poată urca pe 
tronul celor Două Regate. Tatăl nostru a fost și el inițiat în 
aceste cunoștințe misterioase? 

— Sângele său divin l-a scutit să treacă prin aceste încercări, 
răspunse regina, puţin cam grăbită. 

— Ce spui! exclamă Meritites. Dacă în venele tatălui nostru și 
în venele tale curge sângele lui Horus, cum de nu e la fel și la 
copiii voștri? 

— Voiam să spun, preciză Hetep-heres, că sângele divin care 
însuflețește corpurile persoanelor din familia regală este 
suficient ca să legitimeze originea divină a regelui și că, în 
consecință, nu are nevoie de iniţierea în misterele cărora le 
cunoaște natura. 

— Atunci, Keops de ce ar fi simţit nevoia să facă asta? ȘI 
deseori mi-a spus că, deși a petrecut mulţi ani în Casa Vieţii din 
templul lui Ra, deși a învățat să citească și să scrie în limba 
sacră, deși a fost învățat o mie de lucruri pe care noi nu le știm, 
nu se simte în niciun fel un zeu și m-a asigurat că tatăl nostru 
simte și el aceleași lucruri ca și el, dându-mi drept dovadă că, 


87 


deși este rege, ca să se reproducă, trebuie să se împreuneze cu 
o femeie, ca să supraviețuiască, trebuie să mănânce și să bea 
precum cel mai umil dintre ţăranii din regatul său, fără a mai 
pune la socoteală restul, despre care nu se mai vorbește, dar 
care se subiînțelege, deoarece înghite mâncare și băutură. Și 
oricât ar fi fost ei de zei, marele Djeser, strămoșul nostru, și 
Huni, bunicul nostru, au murit ca orice bărbat și orice femeie, 
chiar dacă se spune că sufletul lor s-a dus la Ra sau la Osiris, 
ceea ce, m-a asigurat Keops, este în totală contradicţie, 
deoarece Ra strălucește în barca celestă, în timp ce Osiris 
domnește în lumea subterană a morţilor. 

— Aceste lucruri pe care le știi de la fratele tău dovedesc că 
are neapărat nevoie să fie iniţiat. Niciodată tatăl tău nu mi-ar fi 
spus astfel de lucruri, căci este puternic stăpânit de sentimentul 
esenței sale divine. 

— Este posibil să aibă acest sentiment, dar nu este mai puțin 
adevărat că are aceleași nevoi ca toţi ceilalți pământeni. 

Această conversație, în care Meritites manifesta ceea ce unii 
prieteni ai regelui numeau spiritul necurat al lui Keops, fu 
întreruptă de sosirea lui Rahotep, care venise după tânăra lui 
soție. Acesta își salută mama, surorile și pe tinerele fete, apoi, la 
invitaţia mamei sale, se așeză în spatele jilțului său. 

— Imi pare bine, copii, începu regina, că sunteţi adunaţi în 
jurul meu ca să auziţi ceea ce le-am spus fetelor. Aflaţi că am 
primit un mesaj de la Maiestatea Sa. Tatăl vostru a pornit pe 
drumul de întoarcere. A pus capăt expediției spre ţările 
învinșilor din Nubia, în urma unui incident care l-a alarmat. lată 
ce-mi scrie. 

Regina ţinea în mână un sul de papirus, pe care îl desfăcu și 
citi, căci, la fel ca toate fetele din familia regala și multe dintre 
fiicele celor instruiți, învățase să descifreze semnele scrierii 
divine. 


„Maiestatea Mea se adresează astfel Marii Soții 
Regale, sora și soția sa preaiubită. Cum o duci? Eu sunt 
bine, teafăr și nevătămat. Află că Maiestatea Mea a 
pătruns pe teritoriul josnicilor Nubieni, prin trecătoarea 
din Sud, departe, dincolo de cataractă. Lăsasem 
garnizoane ici și colo, unde Maiestatea Mea considerase 
că era nevoie. Îmi continuam drumul spre sud şi aveam 


88 


alături de mine trupe bune, cele de la Memphis, de la 
Buto, de la Hierakonpolis. Lângă mine erau prietenii 
Maiestăţii Mele, căpitanul trupelor din Buto, cel al 
trupelor din Memphis, cel al trupelor din Hierakonpolis. 
Stii foarte bine, căci am vorbit deseori impreună: îmi 
pun toată încrederea în trupele de la Hierakonpolis și în 
șeful lor, Zezi, care îmi este credincios. Dar nu am 
încredere în Udji, căpitanul trupelor de la Buto. Port 
coroana roșie a Nordului, dar aceste orașe învinse de 
strămoșul nostru, Zeul Narmer, aceste orașe, pe care de 
nenumărate ori regii, strămoșii noștri, au fost nevoiţi să 
le mențină în supunere, aceste orașe care au fost 
supuse cu greu nu-mi inspiră încredere și Maiestatea 
Mea nu este sigură de fidelitatea lor. De aceea tin să-i 
am alături de mine pe șefii lor și mai ales pe cel care îi 
comandă, acest Udji. lar despre Kahif, căpitanul trupelor 
de la Memphis, nu prea ştiu ce să spun, dar cred că e 
fidel. 

Află că Maiestatea Mea se afla în tabăra lui, printre 
soldați, căci era seară, în cursul campaniei pe care o 
duce în Sud, și incă nu fusese ridicată palisada. Știi 
foarte bine că astfel de măsuri de precauție nu sunt 
luate decât atunci când te afli printre dușmani puternici 
și când ai de gând să stai un anumit timp în același loc. 
lar doi soldati egipteni, doi fii ai lui Seth - dintre care 
unul fusese numit să stea de pază la cortul Maiestății 
Sale -, două hiene au încercat să ridice mâna lor 
otrăvită asupra Maiestăţii Mele. Au vrut să o lovească 
pe Maiestatea Mea cu o secure. Dar Maiestatea Mea s-a 
apărat și a ucis unul cu măciuca. Celălalt a încercat să 
fugă, dar a fost ucis de un soldat cu o lovitură de lance. 
Maiestatea Mea este foarte întristată, regretă că acești 
doi oameni au murit, căci ar fi voit să afle din gura lor 
motivul pentru care au atentat la viata ei. Încă nimeni 
nu a putut să-mi spună de unde veneau acești soldați, 
dar erau egipteni înrolați în armata regală, nu nubieni 
sau alți dușmani, care ar fi putut să dorească moartea 
mea. De aceea, Maiestatea Mea se teme că un complot 
s-ar putea urzi în capitala sa, în palatul său. Astfel, 
Maiestatea Mea a ordonat întoarcerea și se grăbeşte să 


89 


revină în Capitală, de teama unei revolte. Căci cel care 
a condus mâinile criminale ale acestor soldați, probabil 
că și-a pregătit spatele. Este sigur că, dacă Maiestatea 
Mea ar fi fost trimisă la tatăl său Ra, cel care a urzit 
complotul trebuia să fie pregătit să pună stăpânire pe 
tron, în fruntea unei facțiuni, imediat ce ar fi aflat 
despre reușita conspirației. Maiestatea Mea vine în 
mare grabă, încât să nu lase timp conjuraților să ia 
măsuri primejdioase pentru siguranța tronului sau să 
încerce cumva a-și însuși coroana, profitând de emoția 
stârnită de zvonul acestei tentative de asasinat. Așa 
stau lucrurile, iată cum au îndrăznit să atenteze la viața 
mea, la măreția Maiestăţii Mele. Te las sănătoasă, voi fi 
curând alături de tine, mai înainte să fi trecut o lună 
încheiată. Dar fii cu băgare de seamă, supraveghează 
clanul de la Memphis, iar trupa de la Heliopolis, 
comandată de Raur să fie gata să intervină, să fie gata 
să ia cu asalt cetățile din Nord, Buto cea sfântă, în cazul 
în care s-ar stârni un vânt de revoltă”. 


Hetep-heres oftă, clipi, strânse papirusul, apoi zise: 

— Asta mi-a scris Maiestatea Sa. Cine a îndrăznit să arunce 
această ciumă a lui Seth împotriva regelui, cine a înarmat 
mâinile lor criminale? Cum am putea afla? 

— Scrisoarea lui Keops, în care spune că nu vrea să revină la 
Memphis decât după întoarcerea tatălui nostru, îl scoate din 
cauză, zise imediat Meritites. 

— Așa s-ar părea, răspunse Rahotep. Dar tare mi-e teamă că 
bănuielile tatălui nostru se vor îndrepta asupra lui, căci, dacă 
Maiestatea Sa ar fi dispărut acum, deoarece nu a numit un 
moștenitor, fratele nostru și-ar așeza pe cap dubla coroană. 

— Poate că ai dreptate, zise Hetep-heres, dar faptul că Keops 
se află departe de Memphis nu poate decât să-l 
dezvinovăţească. Căci ar fi fost ultimul care ar fi aflat de 
moartea regelui și, între timp, cel care i-a plătit pe asasini ar fi 
pus imediat mâna pe putere. 

— Mamă, la cine poţi să te gândești când vorbești de un om în 
stare să pună la cale asasinarea tatălui nostru ca să obţină 
tronul? Nu-ţi poţi închipui că fratele nostru vitreg, Nefermaat, ar 
putea să fie implicat în așa ceva? 


90 


— Nu cred că Nefermaat e la originea acestei crime. Se 
bucură de favoarea regelui și se crede destul de abil ca să-l 
convingă pe tatăl său să-l numească moștenitor. M-aș gândi mai 
curând la Marele Maestru al Artei, care vede cu amărăciune cum 
regele își întoarce fața spre clerul din Heliopolis, în detrimentul 
clerului lui Ptah, și asta după ce Maiestatea Sa a refuzat să-i 
încredințeze șantierul piramidelor sale. 

— Și crezi - în cazul în care ar fi cu adevărat implicat în 
această conspirație - că l-ar fi așezat pe tronul lui Horus pe 
Neferu, dacă tatăl nostru ar fi murit? 

— Pe cine altcineva? Cu siguranţă că nu pe Keops, nici pe 
tine, căci, la urma-urmelor, dacă fratele tău mai mare ar fi 
dispărut, tu ai fi moștenitor legitim al tronului și ţi-aș da imediat 
pe sora ta, Neferkau, ca Mare Soţie Regală. Și nu cred că tu, 
Neferet, te-ai opune, căci și tu ai fi regină. 

— Mamă, spuse Neferet, îmi iubesc soţul și știu că și el mă 
iubește. Dar mi s-ar părea firesc ca, pentru legitimarea coroanei 
sale, să o ia de soție pe Neferkau, la care ţin ca la o soră. 

— Cuvinte frumoase, demne de soţia unui prinţ regal! 
recunoscu Hetep-heres. Dar, deocamdată, băiatul meu cel mare 
este prinţul moștenitor, e în viaţă și sper că așa va fi pentru 
mult timp de acum înainte. 

— Mamă, întrebă Meritites, îl vei îndemna pe tatăl nostru să-și 
îndrepte bănuielile spre preoţii lui Ptah? 

— Voi aștepta mai întâi să văd ce spune Maiestatea Sa. El 
este regele, este capabil să vadă unde îi sunt dușmanii și unde 
prietenii. Acum, mai înainte de a ne despărţi, trebuie să vă 
amintesc că Maiestatea Sa mi-a cerut în scrisoare să păstrez 
secretul. Nu vrea ca zvonul acestei tentative de asasinat să 
ajungă la Memphis înainte de sosirea lui. Tăcerea vi se impune 
în mod deosebit, fetelor, se adresă ea celor trei fete de 
demnitari și nurorii sale. Nu suflaţi nicio vorbă la voi acasă, nici 
măcar taților voştri, și cu atât mai puţin celorlalte rude. Maat să 
vă pecetluiască buzele. De altfel, știți că nimic din ceea ce se 
spune aici nu trebuie să iasă în afara acestei case. 

— Știm și ne vom ţine gura închisă, răspunse Şeri, în timp ce 
însoțitoarele ei încuviințau cu o mișcare a capului. 

— lar tu, Meritites, dacă răspunzi la scrisoarea soţului tău, nu- 
i spune nimic despre cele întâmplate. Și nu-i anunța întoarcerea 
regelui. Va fi înștiințat după sosirea Maiestăţii Sale. Vom aștepta 


91 


să ceară vești despre fiul său cel mare. Soţul meu va putea 
astfel să se convingă și mai mult de nevinovăția fiului său, care 
știu că nu e în stare să ucidă, mai ales ca să cucerească un tron 
față de care și-a arătat îndeajuns lipsa de interes. Dacă își va 
așeza pe cap coroana într-o zi, o va face datorită acţiunii 
noastre, căci, dacă nu i-aș fi apărat interesele în faţa regelui, de 
mult timp Nefermaat ar fi fost numit moștenitor. 
t 

Din ziua în care Keops plecase să se instaleze la Heliopolis, 
Henutsen nu se mai întorsese seara la tatăl ei. 

— Acum, iată-te singură pentru multe zile, îi zisese ea lui 
Meritites. Dacă vrei, voi rămâne noaptea în casa ta, voi sta cu 
tine ca să nu fii singură. Și am prins drag și de copii, pe care îmi 
place să-i distrez și să-i îngrijesc. De aceea, mi-ai face o favoare 
acceptând să rămân alături de tine. Fratele tău e plecat, așa că 
nimeni nu-mi va putea reproșa că stau în casa unui bărbat 
căruia nu-i sunt nici soție și nici concubină. 

Meritites primi cu bucurie propunerea, căci tânăra era o 
însoţitoare plăcută, deschisă, o adevărată confidentă. 

Henutsen avea vreo cincisprezece ani când se îndrăgostise de 
Nefermaat. Îl văzuse la Curte, unde o dusese într-o zi tatăl ei, și 
fusese sedusă de frumuseţea lui. Tânărul prinţ o remarcase și el 
dintre celelalte fete ale demnitarilor prezente la Curte. Apoi îi 
fusese ușor să o revadă, să-i vorbească, să o seducă și, în final, 
să facă din ea iubita lui, marea libertate a moravurilor care 
domnea în valea Nilului, favorizându-le din plin legătura. Dar 
dacă nici tinerele și nici societatea nu acordau vreo importanţă 
virginităţii, legăturile amoroase rămâneau de preferinţă secrete 
sau, în orice caz, discrete. De aceea, nici Nefermaat și nici 
Henutsen nu doriseră ca legătura lor să fie cunoscută. Se 
întâlneau doar în secret, fie în afara orașului, pe malul stâng al 
Nilului, în partea acoperită de papiruși și de trestii, care le 
ascundeau iubirea, fie noaptea, Nefermaat venind în camera 
tinerei. Așa procedaseră timp de un an, fără ca nimeni să poată 
bănui că se cunosc. Henutsen ar fi preferat ca amantul ei să o ia 
în căsătorie, dar Nefermaat nu se simţea pregătit să-și ia o 
soție. lubea libertatea, plăcerile și dorea cu atât mai puţin să-și 
impună constrângerile unei căsătorii simple, cu cât ambiția îl 
făcea să-și îndrepte privirea spre tânăra sa soră vitregă, 
Neferkau, singura femeie care ar fi putut să-i legitimeze 


92 


pretenţiile. Când regalul său tată hotărâse, de comun acord cu 
unchiul său, că Meretptah se va căsători cu verișoara lui, Neferu 
fusese nevoit să se încline, bucurându-se de o căsătorie care îi 
aducea susţinerea puternicului său unchi, căci acesta, în calitate 
de vizir, avea un rol deosebit în conducerea statului. Nunta 
trebuia să aibă loc după întoarcerea lui Snefru din campania sa 
din Sud. 

Manevrând cu abilitate pentru ca Henutsen să fie luată pe 
lângă Marea Soţie Regală, ca să fie urechea sa în reședința 
mamei rivalului său, Neferu nu prevăzuse că fata ar putea să fie 
sedusă de fratele lui mai mare, pe care îl considera un bărbat 
aspru, puțin amabil cu femeile și lipsit de dorinţa de a le plăcea: 
era de-ajuns să vezi felul în care își părăsea patul conjugal ca să 
dea fuga în deșert și în mlaștinile din Fayum. 

De aceea, părându-i-se preferabil să-l vadă cât mai puţin 
posibil, îi ceruse lui Meritites să rămână alături de ea în timpul 
absenței lui Keops. Căci începuse să se îndoiască de faptul că 
Neferu o va lua de soție într-o zi, mai ales de când îi anunţase 
căsătoria - forțată, avusese el grijă să precizeze - cu verișoara 
lui. 

Dar în ziua aceea, când Hetep-heres se retrase, la fel ca 
Rahotep cu soţia sa, Henutsen simţi o stinghereală. Nu putea să 
nu facă legătura între tentativa de regicid anunţată de regină și 
atacul împotriva lui Keops; iar bănuielile sale se îndreptau spre 
amantul ei. Desigur, îi jurase că nu avea niciun amestec în 
atentatul împotriva fratelui său, îi sugerase că trebuia să fie 
vorba, probabil, de tentativa unor tâlhari, care nu știau pe cine 
au atacat. Dar acum, când aflase despre tentativa de asasinat 
făptuită împotriva regelui însuși, era convinsă că acele două 
acţiuni erau legate între ele, că făceau parte din cadrul unei 
conjuraţii care urmărea cucerirea tronului. Și, în mod evident, 
primul interesat era Neferu. Pentru că voia să fie cu sufletul 
împăcat, luă hotărârea să se întoarcă la părinţii ei, ca să 
găsească o ocazie pentru a se întâlni cu Neferu și să-l întrebe. 
Cu siguranţă că va nega totul, se va dezvinovăţi, dar, dacă era 
cu adevărat vinovat, își va da toată silinţa să-l facă să 
mărturisească. 

Trebuia, totuși, să găsească un pretext ca să nu mai rămână 
alături de Meritites. Întâmplarea sau un zeu favorabil îi oferi, a 


93 


doua zi, pretextul. Un mesager veni să-i aducă la cunoștință că 
mama ei era bolnavă și că avea nevoie de fiica sa alături de ea. 

Henutsen rămase trei zile lângă mama ei. Când femeia se 
simţi mai bine, trase pe jumătate perdeaua de la fereastra 
camerei, apoi părăsi locuinţa și ieși în oraș. Fereastra camerei 
sale putea să fie zărită din stradă. Acesta era semnalul convenit 
cu Neferu: când perdeaua se afla în această poziție, însemna că 
îl aștepta în desișul de papiruși, pe malul fluviului. Henutsen se 
duse astfel direct în locul obișnuit al întâlnirilor lor, unde se afla 
în permanenţă o barcă ușoară din papirus împletit. Urcă în 
barcă, se lăsă în genunchi și, apucând prăjina, împinse 
ambarcaţiunea în curentul lent al fluviului. Se ţinu pe lângă mal, 
lăsându-se în voia apei. Riveranii o cunoșteau foarte bine, căci 
își făcea deseori apariţia în acel loc. Erau cei care veneau să ia 
apă din fluviu cu urcioare lungi, două urcioare atârnate la 
capetele unei scânduri, pe care o ţineau pe umeri; duceau astfel 
apă în livezile și grădinile de zarzavat din vecinătate, ca să ude 
copacii și legumele pe care le cultivau. Puțin mai departe, câţiva 
adolescenţi în pielea goală legau de coadă peștii pescuiţi de 
părinţii lor și îi agăţau de grilaje, ca să-i usuce la soare. | se 
întâmplase să tragă la mal și să-i ajute la muncă. Dar în ziua 
aceea, nu-i ședea gândul la așa ceva. Se gândise îndelung în 
aceste trei zile petrecute alături de mama ei. Acum voia să-l 
vadă pe Neferu nu ca să încerce să-l facă să mărturisească, ci ca 
să-l anunţe că rupea orice legătură cu el, că nu mai dorea să 
continue relaţia, căci devenise din ce în ce mai conștientă că 
trăda încrederea lui Meritites și pe cea a reginei, povestindu-i 
amantului ei ce se vorbea în casa lui Keops. De acum înainte, 
dorea să rămână alături de Meritites și de fratele ei, nu ca un 
spion, ci ca o confidentă, o aliată, o prietenă. 

Când, așteptându-l pe Neferu, se plimba astfel cu barca, 
acesta ajungea repede la ea pe mal, căci, dacă nu vedea 
ambarcaţiunea la locul ei, știa că Henutsen o luase ca să se 
plimbe. Atunci îi era ușor să o găsească și să se arunce în apa 
fluviului ca să ajungă la ea. Și, de obicei, ea aștepta, cu inima 
bătându-i tare în piept, să apară pe mal și să vină la ea. Dar în 
ziua aceea, inima ei nu mai bătea ca altădată sau, dacă bătea, 
bătea din cauza emoției provocate de gândul că va trebui să-i 
spună lui Neferu că totul se terminase între ei. Nu știa cum va 
primi el acest lucru, ce reacţie va avea. Va accepta cu ușurință o 


94 


ruptură atât de bruscă? Desigur, își alesese un argument cu 
greutate, invocând apropiata lui căsătorie cu Meretptah, situaţie 
nouă care avea să o pună într-o poziţie insuportabilă. Dar, dacă 
el încă mai ţinea la ea, ar fi trebuit să găsească argumente și să 
o convingă să rămână cu el. lar dacă ar fi bănuit că putea să 
aibă cel mai mic sentiment față de Keops, îl știa în stare să o 
amenințe că va dezvălui, într-un anumit fel, relaţiile avute cu ea 
de multe luni. 

Dar Henutsen se îngrijoră zadarnic în ziua aceea. Căci, fie că 
nu trecuse prin fața casei lui Setribi și nu văzuse semnalul, fie că 
avusese treburi care îl împiedicau să vină la întâlnire, Neferu nu- 
și făcu apariţia. Fu nevoită să aducă înapoi barca și, după ce se 
scăldă îndelung, se întoarse la casa tatălui ei. 

Neferu nu venise la întâlnire, dar frumoasa Henutsen nu știa 
că fusese urmărită discret de un bărbat care, după plecarea ei, 
stătuse mult de vorbă cu pescarii și ţăranii aflaţi pe malurile 
fluviului. 


e CAPITOLUL XII e 


Snefru se întorsese la Memphis de câteva zile deja când 
Keops părăsi Heliopolis ca să vină să-și salute tatăl. Aflase doar 
foarte recent de atentatul împotriva tatălui său, dar refuzase să 
facă vreo legătură cu atacul soldaţilor dezertori, pe când era 
oaspetele lui Filitis. Nu putea să creadă că se urzise un complot 
la Memphis cu intenţia de a-l suprima pe rege și pe el însuși, 
căci nu știa către cine să-și îndrepte bănuielile. 

La sfârșitul șederii sale în casa Fenixului, ajunsese abia la a 
patra poartă din traseul său inițiatic. 

— Acum pot să te las să pleci, îi spusese Benu, căci trecerea 
celorlalte porţi nu va trebui să o faci aici, ci la Hermopolis. Vei 
putea vedea cum clerul și clanurile din acest oraș sacru, 
domeniu al lui Thot, îţi sunt favorabile. Marele preot al lui Thot 
te va face să cunoşti noi mistere, după care îţi va comunica 
unde trebuie să mergi. Dar, deocamdată, te poţi întoarce ca să 
te instalezi în reședința ta din Memphis. În ceea ce privește 
dorința de a face o nouă căsătorie, e datoria ta să hotărăști și 
să-i mărturisești totul Maiestăţii Sale. 


95 


Ajungând acasă, Keops avu decepţia să nu o zărească pe 
Henutsen printre celelalte fete. Dar nu spusese nimic, cu atât 
mai mult cu cât prima veste pe care i-o dădu Meritites, după ce 
se aruncă de gâtul lui, fu că va fi mamă pentru a treia oară. 
După ce Keops îi mărturisi marea plăcere pe care i-o făcea 
această veste, ea zise: 

— Tatăl nostru a venit să ne facă o vizită imediat ce a sosit la 
Memphis. Și-a exprimat satisfacția de a-și revedea nepoții 
sănătoși, cât și pe mine. A regretat absenţa ta și a cerut să te 
prezinți la curtea lui imediat ce vii. 

— Să vină la mine Khenu, servitorul meu, ca să trimită un 
mesager la Maiestatea Sa, prin care să-i aduc la cunoștință că 
fiul său cel mare, prințul moștenitor, așteaptă ordinul său ca să 
se înființeze înaintea sa. 

După ce Khenu primi instrucţiuni și plecă, Keops se duse în 
grădină, urmat de Meritites. Își scoase veșmântul ca să coboare 
în bazin și îi zise sorei sale: 

— Sosind, le-am întâlnit pe Uta și pe Şeri. Să fie chemate ca 
să-mi cânte ceva frumos. Dar nu am văzut-o pe Henutsen. 
Astăzi n-a venit? 

— Au trecut deja multe zile de când nu s-a mai prezentat în 
fața mea, îi răspunse Meritites. A rămas aici după plecarea ta, 
până când a fost anunţată că mama ei e bolnavă. A alergat la 
căpătâiul ei și, de atunci, nu s-a mai întors. Totuși, am aflat că 
bolnava se simte mai bine. Dar poate că preferă să-i fie alături 
până se va însănătoși complet. 

— Are la dispoziţie medici și servitoare. Familia Setribi nu e 
chiar atât de săracă, după câte știu. 

— Știi foarte bine că Setribi se bucură de favoarea regelui și 
că deţine numeroase bunuri, domenii, turme, servitori. Dar 
nimic nu poate înlocui prezenţa unei fiice iubite pentru o mamă 
stăpânită de suflurile necurate ale bolii. 

— Să i se aducă la cunoștință că Khnum-Keops s-a reîntors și 
că dorește să-i audă din nou cântecele și să-i vadă dansurile. 

— Voi trimite un mesager la tatăl ei, dacă asta este dorinţa ta. 
Este adevărat că și eu regret absenţa ei, căci devenise o 
însoțitoare dragă inimii mele. Ne-am jucat deseori împreună și 
mi-a arătat dansuri frumoase, pe care le-am învăţat de la ea. Și 
ține mult la copiii noștri, de care s-a ocupat ca o mamă, mai 
bine chiar decât aș fi putut să o fac eu. 


96 


— Îmi pare bine că te aud vorbind astfel, căci și mie îmi face 
plăcere să fiu în compania acestei fete de demnitar. 

Astfel, Keops o lăsă pe Meritites să înţeleagă că fata nu-i era 
indiferentă, dar ea nu zise nimic. Deși era foarte tânără, 
Meritites era subtilă și diplomată. Știa foarte bine că fusese 
unită cu fratele ei din motive dinastice și că, deși avea faţă de 
ea o mare afecțiune, nu simţea pintenul dorinţei atunci când o 
vedea. De aceea, ea se gândise deja de mult timp la 
posibilitatea unei a doua căsătorii a fratelui său; or, în acest caz, 
prefera să o aleagă mai curând pe Henutsen decât pe o 
necunoscută, căci o simpatiza pe fată. Keops, este adevărat, nu 
făcuse niciodată aluzie la o posibilă căsătorie cu Henutsen în 
fața ei, dar simţise chiar din ziua în care intrase în casa lor, 
trimisă de regină, că fata nu îl lăsa indiferent pe fratele ei, chiar 
dacă fusese totdeauna discret în vorbe și în comportament. Își 
zicea că era și un mare avantaj, pentru prima soţie, această 
posibilitate, pentru soții prea înflăcăraţi, să-și ia în casă una sau 
mai multe soţii secundare. Soțul rămânea în casă și nu o alunga 
pe prima soție ca să o poată înlocui cu o alta; și nu mai avea nici 
motive să-și petreacă nopţile și chiar zilele în case de bere și în 
case de plăceri sau în casa unei curtezane sau a unei simple 
amante străine de familie, din moment ce avea la el acasă tot 
ceea ce era nevoie ca să-i fie satisfăcute dorințele. 

Înainte de sfârșitul zilei, mesagerul trimis la Snefru veni să-l 
anunţe pe prinţul moștenitor că Maiestatea Sa îl aștepta a doua 
zi în palatul său, la ora la care soarele era la zenit. 

Ca să se prezinte în faţa tatălui său, Keops îmbrăcă un 
veșmânt nou, plisat și își puse la gât un colier greu cu perle, de 
lapis-lazuli și de turcoaze prinse în aur pur de Nubia. Ba chiar își 
puse sandale în picioare, apoi porni la drum. La acea oră, când 
soarele strălucește în toată splendoarea lui, sălile palatului erau 
pustii, curtezanele fiind retrase în camerele lor ca să se 
odihnească. Dar Keops se miră văzând câţiva soldaţi înarmaţi la 
poarta palatului - deși, de obicei, erau doar doi oameni care 
țineau în mână o lance - și curând descoperi alții în curtea ce 
permitea accesul în sălile de recepție. Gărzile, care nu-l 
cunoșteau pe prinţul moștenitor, se arătaseră bănuitoare când 
se prezentase la poartă și ceruse să fie dus în faţa Maiestăţii 
Sale. Soldaţii îi aruncaseră o privire sceptică atunci când le 


97 


spusese că era prințul moștenitor, iar unul dintre ei chiar 
îndrăznise să spună: 

— Pretinzi că te cheamă și Nefermaat? 

— Află, prietene, răspunsese el fără arțag, că Nefermaat este 
fratele meu mai tânăr și că eu sunt Khnum-Keops, singurul prinţ 
moștenitor, fiul cel mare al Maiestăţii Sale. 

Răspunsul îl tulbură pe soldat, care se înclină, scuzându-se: 

— N-am avut niciodată bucuria să te vedem. De aceea 
credeam că singurul prinț moștenitor era stăpânul Nefermaat. 

— E bine că te-ai luminat. Acum, grăbește-te să mă duci în 
faţa tatălui meu. 

Astfel fu dus în faţa șambelanului care, recunoscându-l pe fiul 
regal, se aruncă pe burtă ca să-l salute, apoi îl invită să-l 
urmeze. 

Snefru stătea într-o grădină, la umbra unui pâlc de arbori 
frunzoși. Alături de el se afla un tânăr cu pielea închisă la 
culoare, pe care îl adusese din campania sa în Nubia și care 
agita deasupra capului său un evantai larg din pene de strut. 

Keops se înclină, ridicând mâinile și zise: 

— Fiul tău cel mare se bucură că o vede pe Maiestatea Ta în 
viață, sănătate și forţă, întors glorios din expediţia făcută 
dincolo de trecătoarea meridională! 

— Fiule, îi răspunse Snefru, stai jos pe acest jilț, pe care l-am 
cerut înadins pentru tine. 

După ce Keops se așeză, regele spuse: 

— Vorbele tale nu pot să mă măgulească, pentru că nu m-am 
întors glorios din această expediţie. Nu știu cine a înarmat mâna 
acelor hiene care au încercat să-mi ia viaţa. De acum înainte voi 
trăi cu teama că aș putea fi asasinat, eu, care niciodată nu mă 
gândisem la o astfel de eventualitate. Astfel că, chiar și pentru 
a-mi face vânt cu evantaiul, i-am îndepărtat pe vechii servitori și 
am luat un tânăr nubian, orfan, care îmi datorează viaţa, căci 
războinicii dintr-un trib dușman tribului său îi masacraseră 
familia, iar el ar fi avut aceeași soartă dacă nu aș fi intervenit cu 
soldații mei. Și, pentru că nici nu cunoaște limba noastră, sunt 
sigur cel puţin că nu va încerca să mă omoare în somn și că va 
da alarma în cazul în care cineva ar veni să mă atace. 

— Tată, temerile tale mi se par prea puţin întemeiate. Cine ar 
vrea să atenteze la viaţa zeului? 


98 


— Sunt doar un zeu muritor și mulţi oameni ar fi prea fericiţi 
să mă vadă culcat în piramidă. 

— Tată, după cât am putut să-mi dau seama, ești un rege 
bun, iubit de popor. Deseori, am auzit cum erai lăudat și 
binecuvântat de oamenii simpli, care nu știau cine sunt, ca să 
nu fii sigur că poporul Nilului îți poartă o afecţiune adevărată și 
te venerează ca încarnarea unui zeu. De la foametea care a 
întristat începutul domniei tale, dar în urma căreia ai avut 
prevederea ca depozitele de grâne să fie în permanenţă pline, 
ca să faci față oricărei recolte proaste, oamenii Egiptului trăiesc 
fericiţi, fără teama viitorului pentru ei și pentru familiile lor. 

— Keops, cred că am condus poporul nostru așa cum se 
cuvine și așa cum a făcut înaintea mea zeul Osiris, cum a făcut 
Horus. Și nu mă tem de brațul criminal al poporului, ci de braţul 
persoanelor apropiate mie, care ar avea interes să mor. Dar nu 
te-am chemat în fața mea ca să mă plâng, căci știu că nu ai 
niciun amestec. Știu că Marele Prezicător a început să te iniţieze 
în misterele zeului, știu că nu te-ai atins de mâncare și că ai 
învăţat deja multe lucruri pe care eu nu le știu. De asta sunt 
mulțumit. Acum, ascultă tot ce are să-ți spună Maiestatea Sa. 

Aruncă o privire în jur, ca să se convingă că nu-i auzea 
nimeni, apoi continuă, cu un ton mai jos: 

— Se pare că, după părerea ta, arhitectul meu favorit e un 
măgar. 

— Văd că părerile mele ajung la urechea Maiestăţii Tale mai 
repede decât o rândunică. Dar n-am să neg în faţa ta. 

— Vom vedea. Pretinzi că paramentul piramidei se va prăbuși 
imediat ce vor fi înlăturate rambleurile. Acum sunt aproape în 
întregime curățate. Vom vedea dacă ai avut dreptate să faci 
măgar un om pe care toţi îl respectă pentru cunoștințele sale. Iți 
voi mărturisi, totuși, că observaţia ta a stârnit în mine o 
oarecare îngrijorare. De aceea, m-am dus ieri să vizitez piramida 
și tare mi-e teamă că ai dreptate. Dar nu ca să-ţi vorbesc despre 
asta te-am chemat în faţa mea. Știu că fratele tău Neferu speră, 
în inima lui, să fie numit de mine moștenitorul legitim al tronului 
celor Două Regate și țese intrigi în acest scop, mă lingușește 
peste măsură, e în faţa mea ca un câine care se gudură. După 
cum vezi, fiul meu, tatăl tău nu-i un măgar, cel puţin el, chiar 
dacă și-a ales un măgar ca prim-arhitect și mare prieten. Căci 
Abedu este un tovarăș de calitate, mai mult decât plăcut. 


99 


— Tată, lucrul acesta nu l-am pus niciodată la îndoială. 
Judecata mea s-a referit doar la modul greșit în care a calculat 
unghiurile piramidei. 

— Te-ai dus să vezi cealaltă piramidă pe care i-am comandat- 
o la sud de necropola lui Sokaris? Căci pe aceea o vreau pentru 
mine și o voi lăsa tatălui meu preaiubit, Huni, pe cealaltă, cea 
despre care spui că se va prăbuși. 

— Am văzut-o și cred că și aceea are unghiurile de înclinaţie a 
laturilor prea obtuze. Va avea aceeași soartă ca aceea în care 
vrei să așezi mumia bunicului meu. 

— Bine! Pe tine ar fi trebuit să te numesc arhitect! 

— N-aș fi fost în stare, dar în regatul tău există un adevărat 
mare maestru al artei, un arhitect care știe toate legile 
Pământului și ale cerului, iniţiat în cunoașterea divină și care a 
moștenit tradiţia constructorului piramidei lui Djeser. 

— A! Vorbești de Anhaf! Dar l-am folosit la multe lucrări și am 
fost pe deplin mulțumit de el. 

— În acest caz, binevoiește și încredinţează-i construirea unei 
a treia piramide, căci mă îndoiesc că voi putea adăposti mumia 
ta în cea pe care o ridică Abedu în partea de sud a necropolei. 

— Ei, fiule! Egiptul e bogat, are multe brațe, dar nu îndeajuns 
ca să lucreze în același timp pe trei șantiere atât de importante. 

— Sfârșitul lucrărilor la piramida pe care ai destinat-o zeului 
Huni va elibera un număr considerabil de braţe de muncă. Nimic 
nu te împiedică să încredințezi acești muncitori lui Anhaf, ca să- 
ţi ridice un monument destinat să dureze milioane de ani. 

— Maiestatea Mea se va gândi la asta. Dar revin la ceea ce 
începusem să-ți spun. Fratele tău speră că îl voi numi în locul 
tău prinţ moștenitor și nu vreau să-l văd disperând. Dar fii sigur 
că singurul prinț moștenitor ești tu, și tu, Keops, îmi vei urma pe 
tronul celor Două Regate, căci tu ești singurul, după părerea 
mea, nu numai care e demn, ci și care e capabil să conducă 
acest regat așa cum au dorit zeii dinaintea noastră, Osiris și 
Horus. Dar nu te voi numi în mod oficial, așa cum nu voi face 
nici cu fratele tău. Cât timp nu voi vorbi, rămâi pentru demnitari 
și pentru popor singurul moștenitor legitim al dublei coroane. 
Acţionez astfel ca să fiu sigur că nu-ţi pun viaţa în primejdie. 
Căci cei care au înarmat brațele acelor soldaţi, nu vor ezita să 
pună să fii asasinat, în cazul în care le voi confirma alegerea în 
favoarea ta. 


100 


— Tată, îţi sunt recunoscător pentru atenţia ta, dar, mai întâi, 
află că nu mă tem de mâna unui copil al întunericului. 

— În privința asta, greșești. Căci, oricât de puternic și de 
curajos ai fi, cum ai căpătat obiceiul periculos de a te plimba 
singur și fără nicio armă peste tot unde îţi este voia, ar fi prea 
ușor câtorva oameni hotărâți să te omoare cu securea sau cu o 
simplă săgeată. Dar le-ar fi mai greu să-l atace pe rege în 
mijlocul gărzilor sale. 

— Totuși, nu mi-ai spus adineauri că, de acum înainte, nu mai 
ai încredere nici în propriile tale gărzi și nici în prieteni? 

— Desigur, căci este preferabil pentru un rege să nu se 
încreadă în cei apropiaţi și în prietenii săi decât să le acorde 
întreaga lui încredere:  circumspecţia este o prudenţă 
elementară de care îmi dau seama că nu prea am ţinut cont. Nu 
trebuie, fiule, să uiţi acest lucru, căci prea marea încredere 
acordată celor din jurul meu a fost gata să mă coste viața. 

— Totuși, nimic nu dovedește că acei soldaţi, care au atentat 
la persoana sacră a Maiestăţii Tale, au acţionat în profitul 
vreunuia dintre apropiații tăi. 

— Să nu crezi, Keops, că, după acest atentat, nu am poruncit 
o cercetare. Au fost interogaţi mulţi martori, simpli soldaţi și 
ofițeri. Nimeni din armată nu are vreo plângere împotriva 
regelui, cred că sunt iubit de ostași, că Maiestatea Mea este 
venerată. Acei doi oameni nu aveau niciun motiv să-mi dorească 
moartea, nu aveau niciun motiv de răzbunare. Am aflat însă, din 
gura ofițerilor recrutori, că s-au prezentat să fie înrolați exact la 
începutul campaniei, cu câteva zile înainte de a porni spre Sud. 
Acum cercetarea vrea să stabilească dacă au familie și, în acest 
caz, dacă ar avea rude, care vor fi supuse interogării. Dar aceste 
fapte mă fac să presupun că braţul lor a fost înarmat de 
conspiratori. În acest caz, vreau să știu cine sunt ei. Totuși, dacă 
nu pot avea bănuieli îndreptăţite, mă feresc de unii demnitari 
din anturajul meu. Fii atent la vorbele mele, căci dușmanii mei 
vor fi neapărat și dușmanii tăi, poate că sunt deja, mai înainte 
să fi urcat pe tron. Trebuie să fim foarte atenți la Marele Maestru 
al Artei, la acest Ptahuser și la toţi preoții lui Ptah, care se tem 
că le voi lua privilegiile și avuţia, și în privinţa asta, au dreptate: 
puterea lor riscă să o pună în umbră pe cea a tronului. Nu uita 
că sunt reprezentanţii clanului din Memphis. lată de ce, imediat 
ce m-am întors, i-am eliberat pe oamenii care formau trupa de 


101 


la Memphis, astfel încât căpitanul lor, Kahif, este un prieten 
lipsit de putere. Am făcut la fel și cu Udji, căci dintotdeauna ne- 
am temut de clanurile de la Buto, Sais și Busiris. N-au uitat 
niciodată că, înainte ca zeul Narmer să fi unit cele Două Regate, 
erau clanuri dominante, guvernau întreg Regatul de Nord, iar 
Buto deţinea hegemonia. Acești oameni care ne păzesc palatele 
sunt oamenii cei mai siguri pe care i-am putut găsi. Fac parte 
din trupele de la Hierakonpolis și dintre cele de la This, cetăţile 
sfinte, unde dominau strămoșii noștri divini, mai înainte ca 
Narmer să-și fi așezat pe cap coroana albă a Sudului. Am mai 
plasat oameni din trupa de la Heliopolis, căci știu: clerul de 
acolo și clanurile au faţa întoarsă spre mine; văd că îi favorizez, 
că le acord puteri politice și înscrisuri de imunitate. Observă 
politica mea, fiule, meditează la acţiunile mele și trage 
învăţăminte, chiar de acum, și mai ales pentru ziua în care vei 
urma pe tronul celor Două Regate. 

Snefru făcu o scurtă pauză și continuă: 

— Acum, altceva. Mama ta mi-a spus că te-ai îndrăgostit de 
fata unui demnitar, fiica lui Setribi, unul dintre prietenii mei 
favoriți, cel care se ocupă de cântecele reședinței regale. 

— Îi sunt recunoscător mamei mele că a vorbit Maiestăţii Tale 
despre fată. O iubesc și doresc să o iau de soție. 

— Ai dori-o ca a doua soţie? 

— Asta va fi în casa mea. 

— Micuța mea Meritites ţi-a dat deja doi băieţi pe care i-am 
revăzut și se pare că așteaptă al treilea copil de la tine. Zeii vor 
hotărî dacă va fi un băiat sau o fată. În orice caz, descendența 
noastră divină este asigurată. Îți dau, deci, voie să acţionezi 
după plac. Este bine să te căsătorești cu propria ta soră, dar 
este tare plăcut să primești în pat pe cea iubită de inima ta. Și 
cred că Setribi vrea să-și căsătorească fata. A venit să-mi 
vorbească despre asta și să-mi ceară încuviințarea. 

— Cum? A pronunţat cumva numele meu? 

— Sigur că nu. Nu se gândește în niciun fel la prințul 
moștenitor. Dar ce curtean nu ar fi dispus să-și dea fiica fiului 
regelui, chiar și ca simplă concubină? 


102 


e CAPITOLUL XIII o 


Atâta timp cât nu-l revăzuse pe Nefermaat, atâta timp cât nu-i 
spusese că nu mai voia să fie urechea lui pe lângă fratele și sora 
sa, atâta timp cât nu rupsese cu adevărat legătura cu el, 
Henutsen nu voia să se mai întoarcă în casa lui Keops. Dacă s-ar 
fi întors de la Heliopolis pe neașteptate, se temea să apară în 
fața lui, să-i asculte cuvintele plăcute, complimentele și să-i 
spună că venise la el ca să-i trădeze încrederea pe care i-o 
acordase. Mai trăsese de două ori pe zi perdeaua de la cameră 
și se dusese pe malurile fluviului, dar de fiecare dată îl 
așteptase zadarnic pe Neferu. Nu știa că fiul lui Neithotep, după 
ce auzise de atentatul împotriva regelui și de întoarcerea 
acestuia la Memphis pe calea obișnuită care era fluviul, urcase 
la bordul marii sale ambarcaţiuni, prevăzută cu o pânză mare și 
vâslași, și urcase pe Nil ca să meargă în întâmpinarea tatălui 
său, ca să-l asigure de fidelitatea sa, căci se temea tare mult să 
nu fie acuzat că este amestecat în ceea ce putea să fie o 
conjurație. Evident, nu știa cine ar fi putut să fie instigatorul, dar 
îi bănuia pe preoții lui Ptah, deși Ptahuser îi spusese că nu știa 
nimic despre un fapt în care nu era cu nimic amestecat. „Ce 
interes aș avea să pun la cale asasinarea regelui, atâta timp cât 
nu ai fost numit în mod oficial moștenitorul său? îl întrebase el. 
Ar însemna să facem jocul fratelui tău.” Argument excelent, 
care îl tulburase pe Neferu. Atunci se întrebase dacă nu cumva 
mâna criminală care înarmase fanaticii nu era cea a lui Keops 
însuși, căci i se părea singurul care ar fi avut interes să moară 
tatăl său. Nu se temea el că tatăl său se va hotărî, și pe bună 
dreptate, să-l numească oficial pe el, Nefermaat, prinţ 
moștenitor? Desigur, absenţa sa de la Memphis pleda împotriva 
acestei ipoteze, dar, examinând faptele în profunzime, se 
convinse că fratele său se retrăsese la Heliopolis ca să 
îndepărteze de la el orice bănuială. După asasinarea regelui, 
fapt pe care putea să-l afle înaintea oricărei persoane, căci, în 
cazul unui astfel de plan, totdeauna există un mesager rapid, 
pregătit să aducă vestea, îi era ușor să ajungă în grabă la 
Memphis și, cu sprijinul clerului din Heliopolis, să pună stăpânire 
pe coroană, mai înainte ca gărzile să fi avut timp să reacționeze. 
Totuși, nu avea deloc intenţia să împărtășească tatălui său 


103 


aceste bănuieli; îl va lăsa să hotărască singur, căci încercarea 
de a îndrepta bănuielile spre prințul moștenitor ar fi putut să 
pară regelui o calomnie, destinată să-i înrăutăţească propria 
poziţie. 

Astfel, Henutsen trăia cu neliniștea în suflet, căci nu putea să 
trimită pe nimeni la reședința lui Nefermaat, ca să afle ce se 
întâmplase cu prinţul. Apoi, într-o dimineaţă, tatăl său veni la 
ea. 

— Copila mea, îi zise el, ce s-a întâmplat? Mama ta s-a 
însănătoșit acum. Nu mai ai niciun motiv să-i stai alături. Este 
timpul să te întorci la fiica cea mare a regelui și la soțul ei, căci 
este bine să faci parte din curtea celui destinat să urmeze la 
tron Maiestăţii Sale. 

Henutsen oftase și pretextase că nu se simţea prea bine. 

— Tare mi-e teamă, spuse ea, că suflul necurat care a chinuit- 
o pe mama a pătruns și în corpul meu. 

Setribi, care făcuse studii în Casa Vieţii de la templul lui Ptah 
și învățase elemente de medicină, înainte de a prefera tratarea 
luă pulsul fetei sale, îi examină ochii, îi pipăi pieptul, abdomenul, 
îi ridică membrele și pronunţă diagnosticul: 

— Fata mea, Henutsen, ai membre suple, ochi vioi, nu ai febră 
la piept și nici la pântece. Inima e tristă. Asta e boala ta, fiica 
mea. Și tatăl tău a sosit la momentul potrivit. Află că am luat 
hotărârea să-ţi dau un soț. Căci asta îţi lipsește la vârsta ta. leri 
l-am întâlnit pe Khamaat, cancelarul scrierilor divine de la 
marele palat, deţinător al secretelor, profet al lui Anubis. Am 
stat de vorbă. Are un fiu, un băiat frumos care tocmai a ieșit din 
Casa Vieții de la templul lui Hathor din Denderah. Va moșteni 
dregătoria tatălui său, este deja scrib al depozitelor de grâne ale 
templului lui Ptah. Tatăl său vrea să-i dea o soţie: întrevăd o 
căsătorie frumoasă între voi doi. Îl vei vedea și nu mă îndoiesc 
că îl vei iubi, iar mie, băiatul ăsta deja îmi place. 

Această hotărâre a tatălui său, anunţată atât de brusc, o lovi 
năprasnic în inimă și, în același timp, o primi totuși cu ușurare: o 
astfel de căsătorie îi procura cel mai bun motiv ca să rupă 
legătura cu Neferu, fără ca el să poată spune ceva. In schimb, îl 
îndepărta de inima și de ochii ei pe acela pentru care Hathor 
aprinsese în ea marea flacără a iubirii. Dar, până la urmă, ce 
putea spera de la prinţul moștenitor? Desigur, era fiica unui 


104 


demnitar, al unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni ai regelui, 
dar era oare de-ajuns ca să poată nutri speranţa că va deveni 
soţia lui? În cel mai bun caz, căci nu se putea îndoi că fusese 
remarcată de Keops, se putea gândi să devină o soră în afara 
legăturii de căsătorie. Dar era suficient ca să domolească acea 
flacără care îi ardea pieptul din ce în ce mai mistuitor? Poate că 
era preferabil să nu-l mai vadă pe cel pe care îl iubea în secret, 
ca să poată să-l uite și să înveţe să-l iubească pe bărbatul cu 
care voia să o unească tatăl ei. La urma-urmelor, poate că era 
frumos, fermecător, curtenitor și va putea să se îndrăgostească 
de el. Se gândi la toate acestea după plecarea tatălui ei și după 
ce îi spusese că nu-i va displăcea să-l întâlnească pe acel băiat, 
dar că încă nu-i dădea niciun răspuns, căci voia să-l cunoască 
bine înainte de a accepta să devină soţia lui și de a merge să 
trăiască în casa sa. 

Or, Setribi se întorsese a doua zi la fata lui și îi vorbise astfel: 

— Fata mea preaiubită, am vorbit din nou cu Khamaat. Se 
bucură la gândul că va vedea familiile noastre strâns unite. Încă 
nu știu când îl vei întâlni pe fiul său, căci este la Denderah. Dar 
tatăl lui îl va chema, îi va cere să revină cât mai repede. Asta în 
privinţa viitoarei tale căsătorii. Acum, trebuie să-ți spun că 
prinţul Keops a trimis în dimineaţa asta un servitor. Te cheamă 
la el, vrea să-ţi audă cântecele frumoase, vrea să te vadă 
dansând. l-am spus că te vei prezenta la reședința sa cel mai 
târziu mâine, ba chiar astăzi, dacă te vei simţi bine, căci am 
pretextat o indispoziţie provocată de acele scurgeri lunare, 
proprii femeilor nubile. 

Henutsen nu spuse nimic. Ceea ce îi anunţa tatăl ei o bucura 
și o tulbura. Se bucura că îl va revedea pe Keops, că va cânta și 
va dansa pentru el. Dar vechile sale relaţii cu Neferu îi provocau 
o stinghereală, chiar dacă ea rupsese orice legătură cu el. Nu-i 
venea să apară în faţa lui Keops, continuând să-i ascundă 
motivul pentru care fusese introdusă la regină. Pe de altă parte, 
nu putea să refuze invitaţia, căci nici tatăl ei și nici altcineva din 
casa lui Keops nu ar fi putut să înţeleagă, și cu atât mai puţin să 
tolereze, ceea ce nu putea să pară decât un capriciu. 

— Fata mea, de ce nu spui nimic? De ce nu răspunzi? Ce-ai 
păţit? De câteva zile îmi pari foarte schimbată. Tu, care erai tot 
timpul veselă, te văd numai încruntată, tristă, tăcută. 

Henutsen dădu din cap, zâmbi și îl prinse de mână pe tatăl ei. 


105 


— Nu-i nimic, iartă-mă! Este adevărat că în ultimele zile nu m- 
am simţit prea bine. Dar acum sunt mai bine. Mâine mă voi duce 
la prinţul moștenitor. 

Setribi puse la dispoziţia fetei lectica sa, care să o ducă la 
locuinţa lui Keops, o lectică purtată de doi măgari. Luase cu ea o 
lăută și, pe drum, își înveșmântase corpul cu o rochie amplă, 
diferită de tunicile înguste cu bretele late, pe care le purtau atât 
țărăncile, cât și femeile de la Curte. După ce ajunse la 
destinaţie, își scoase rochia și se prezentă în faţa lui Meritites. 

— Henutsen! Ce bucurie să te revăd! Ce mai faci? Te simți 
mai bine? Tatăl tău i-a spus mesagerului nostru că nu te simţi 
prea bine! Ne-ai lipsit tare mult! 

Henutsen îi multumi prinţesei și o asigură că se simţea foarte 
bine, apoi întrebă de copii și despre celelalte două însoţitoare 
ale sale, pe care se miră că nu le vedea. 

— Micuţii sunt bine. Îi vei vedea imediat. Nu, Uta și Șeri n-au 
venit. Keops a cerut să rămână alături de mamele lor. 

— A! exclamă mirată Henutsen. Prinţul moștenitor s-a reîntors 
de la Heliopolis? 

— S-a întors, a revenit printre noi de câteva zile. Pe tine vrea 
să te vadă. Mergi în camera lui, se află acolo cu uneltele de 
scrib. Vrea să-ţi vorbească, fără martori, fără nimeni de faţă, nici 
măcar eu. 

Această dorinţă a lui Keops de a o primi singur o miră pe fată, 
îi stârni curiozitatea și, la îndemnul insistent al lui Meritites, se 
îndreptă spre apartamentul prinţului moștenitor. Il găsi așezat 
pe rogojina sa, lângă deschiderea ce dădea spre curtea plantată 
cu arbori. Se apropie de prinț cu un pas ușor. El nu auzi foșnetul 
pașilor, dar îi simţi parfumul și întoarse capul spre ea. li păru 
mai grațioasă decât înaintea plecării sale, mai fermecătoare. Işi 
alungise pleoapele și ochii cu o linie subţire de khol, își înnodase 
o bantă brodată pe frunte, își pusese la gât un colier lat din 
câteva rânduri de perle albastre, verzi, roșii și avea la brâu o 
cingătoare din pânză ţesută cu fir de aur. 

Fata se lăsă în genunchi lângă el. 

— M-ai chemat, stăpâne? îi zise ea. Sunt servitoarea ta! 

Își ţinea capul în jos. 


— Henutsen, îi zise el, am auzit că tatăl tău vrea să te 
căsătorească. 


106 


— Adevărat! M-a anunţat de curând. Dar eu nu mă gândeam 
la asta. 

— Ai, totuși, vârsta la care poţi cere un soț. 

— Poate, dar mai trebuie și să vreau să mă căsătoresc. 

— Și acum vrei? 

— Acest timp a venit. 

— ÎI cunoşti pe soţul care îţi este destinat? L-ai văzut deja? 

— Nu, niciodată. Știu că este fiul unui demnitar, dar nu știu 
nimic altceva despre el. 

— Așadar, în cazul în care ţi s-ar propune o altă căsătorie, nu 
ai fi supărată? 

— Sigur că nu. Nu-l voi accepta mai înainte să-l fi văzut, să fi 
cunoscut sentimentele mele pentru el și ale lui pentru mine. 

— E o hotărâre înţeleaptă. Ştii tu că, dacă te căsătorești, 
cântecele și dansurile tale îmi vor lipsi foarte mult? 

— Dar, stăpâne, de ce n-aş putea continua să fiu însoţitoarea 
lui Meritites? Căci ţin la ea ca la o soră. 

— Știu. Știu că vă jucaţi împreună, că ţii la copiii mei, și asta 
mă bucură. Dar dacă o fată poate veni să danseze în locuința 
mea cum ai făcut tu, o femeie căsătorită nu mai poate, nu-și 
mai poate oferi corpul dezvelit în mișcările dansului privirii unui 
bărbat, dacă acela nu-i soţul ei. 

— N-am să mai dansez, dar aș putea continua să cânt. 

— Va trebui să-ţi consacri toate talentele soţului tău, altfel ar 
putea să fie gelos, și nu fără motiv. De aceea, Henutsen, am 
intenţia să-i cer tatălui tău să mi te dea mie: vreau să te faca 
doua soție. Acum mă cunoști puţin, nu cred că îţi sunt 
nesuferit... 

Deși astfel de cuvinte au fost rostite ca să copleșească de 
bucurie inima fetei, ea ţinu capul în jos și nu spuse nimic. Keops 
o prinse de bărbie și îi ridică faţa. Era plină de lacrimi; plângea 
în tăcere. 

— Henutsen, plângi de bucurie sau de tristețe? zise Keops 
mirat. 

— De bucurie, dar și de tristeţe, răspunse ea, oftând. Căci 
dragostea pe care o am pentru tine îmi umple inima de bucurie, 
dar sunt tristă pentru că nu pot să accept o onoare atât de 
mare. 

— De ce nu poţi, dacă spui că mă iubești? 

— Pentru că nu sunt demnă de tine și de dragostea ta. 


107 


— Ce spui? Ești fata unui demnitar, a unuia dintre favoriţii 
tatălui meu. Și chiar dacă te-ai fi născut cu picioarele în noroi, 
iar părinţii tăi ar fi fost niște simpli ţărani, asta tot nu ar fi 
schimbat cu nimic dorința mea de a face din tine a doua soţie, 
cea pe care o iubesc dintre toate femeile din Egipt. 

— Stăpâne, nu cred că din cauza familiei mele mă simt 
nedemnă de dragostea ta. Ci dintr-o cu totul altă pricină: un 
secret care îmi apasă atât de tare inima, încât vreau să ţi-l 
mărturisesc. Apoi, mi-e teamă că mă vei uri, că mă vei alunga 
departe de ochii tăi. Aș fi tare nefericită, căci inima mea nu mai 
bate acum decât pentru tine, dar n-aș putea trăi alături de tine 
păstrând această taină în inima mea. 

El așeză un deget pe buzele fetei. 

— Nu spune mai mult, șopti el. Știu ce vrei să-mi dezvălui. 

— Cum ai putea să știi? zise ea mirată. 

— Află că din ziua în care te-am văzut acasă la mama mea, 
te-am dorit, apoi dragostea pentru tine s-a aprins în inima mea. 
Dinaintea plecării mele la Heliopolis, i-am dat de știre reginei 
despre intenţia mea de a te lua în casa mea ca a doua soţie. Ea 
a încuviințat această dorinţă și acesta este motivul pentru care 
te-a trimis la reședința noastră împreună cu însoţitoarele tale, 
ca să te pot cunoaște mai bine. Marelui Prezicător de la 
Heliopolis i-am mărturisit dorinţa mea de a te lua ca a doua 
soţie, căci este sfătuitorul meu. A vrut să știe cine ești și a trimis 
pe unul dintre preoţii săi să afle. Căci un prinţ nu poate să-și ia o 
soție la întâmplare, mai ales când este destinată să devină 
regină. Astfel că te-a urmărit când te-ai dus să te plimbi pe 
malurile fluviului. De la pescari a aflat că acolo te întâlneai cu un 
tânăr. | l-au descris, el și-a continuat cercetarea și a aflat că acel 
tânăr nu era altul decât fratele meu, Neferu. Or, fratele meu 
Neferu nu știe să păstreze cu grijă un secret. l-a lăsat pe 
tovarășii săi să înțeleagă că erai sora lui, că prin tine va afla tot 
ce se va petrece în reședința mea. Și m-a avertizat în privința 
ta. 

— Toate acestea sunt foarte adevărate. Acum poţi să mă 
alungi. Dar, mai întâi, dacă ai fost prevenit în privinţa mea, de 
ce m-ai mai chemat în faţa ta, de ce mi-ai mai spus că vrei să 
faci din mine a doua ta soţie? 

— Pentru că te iubesc și pentru că tot ceea ce ai putut să faci 
înainte de a mă întâlni și de a mă iubi nu mai are importanţă. lar 


108 


acum, când ai avut curajul să-mi mărturisești acest trecut, care 
nu-i dezonorant, căci credeai că-l iubești pe fratele meu și că 
mânată de dragoste faci tot ce-ai făcut, am și mai multe motive 
să te iubesc și să vreau să te iau de soţie. l-am cerut lui Benu, 
Marele Prezicător, să păstreze pentru el, să nu dezvăluie 
nimănui ceea ce a aflat despre tine. N-ar fi bine să afle tatăl 
meu, nici mama, căci ei nu sunt îndrăgostiţi de tine. Eu însă sunt 
și am și uitat totul! 

— O, Keops! exclamă Henutsen, izbucnind în hohote de 
bucurie, tulburată de emoție. Este oare posibil? Mai vrei să mă 
iubești, să ai încredere în mine? 

El o strânse în braţe și se rostogoliră pe rogojină. 

— Nu că aș vrea să te mai iubesc, ci te iubesc. Și din acest 
moment vreau să mă unesc cu tine, vreau să devii soția mea în 
fapt, înainte de a deveni oficial, curând, faţă de toţi, inclusiv față 
de fratele meu. 

— Am uitat de fratele tău, cred chiar că îl urăsc, pentru ce a 
vrut să facă din mine. Nu mă mai gândesc decât la tine, nu mai 
vreau să trăiesc decât pentru tine. Numai pentru tine voi cânta, 
numai pentru tine voi dansa cât voi fi frumoasă, cât vei dori să 
mă privești, caci sunt numai a ta. 


e CAPITOLUL XIV e 


În noaptea care a urmat celei de a doua căsătorii a lui Keops, 
piramida destinată să primească mumia lui Huni, piramida 
Soarelui, s-a prăbușit. După cum prevăzuse Keops, paramentul, 
toate umpluturile de blocuri mari, destinate să facă din 
monumentul în trepte o piramidă normală au alunecat, 
trăgându-se unele pe altele, pe cele patru feţe, provocând o 
explozie, însoţită de un nor gros de praf. Huruitul pietrelor 
prăbușite a fost auzit până la periferia orașului Memphis și unii 
au crezut, la început, că era tunetul, bubuiturile cerului când 
Seth își arată mânia. Din fericire, nu era nimeni în jur, căci 
locuințele preoților însărcinați cu întreţinerea piramidei și a 
cultului funerar erau prea departe ca să sufere vreo stricăciune. 
Contrar a ceea ce fusese conceput de Imhotep pentru piramida 
lui Djeser, unde camera funerară fusese amenajată în fundul 


109 


unui puț săpat în centrul bazei monumentului, Abedu se 
mulţumise cu sistemul cel mai simplu. Camera se afla la baza 
piramidei și se ajungea acolo printr-o galerie în pantă, a cărei 
ieșire secretă se afla ascunsă pe una dintre fațadele înclinate 
ale monumentului, la aproximativ un sfert din înălţimea ei. 
Monumentul se prăbușise mai înainte să fi fost scos corpul lui 
Huni din mormântul său simplu, ca să fie plasat, cu mare 
pompă, în această nouă casă eternă, care se năruise foarte 
repede. 

Abedu fu nevoit să vină în mare grabă la palatul regal. Se 
aruncă la picioarele tronului lui Snefru, care îl privea cu 
severitate. Nefericitul arhitect tremura și abia se ţinea pe 
picioare, de teama mâniei regelui. 

— Abedu, ridică-te! îi porunci Snefru. 

Arhitectul își îndreptă spatele, dar rămase în genunchi în faţa 
stăpânului său, așteptând verdictul. 

— Hotărât lucru, zise Snefru, fiul meu, prinţul moștenitor, 
avea mare dreptate când spunea că ești un măgar. Voiam să-l 
pedepsesc pentru insolenţa lui... Acum, ia spune-mi, pe cine 
trebuie să pedepsesc pentru incompetenţă? 

— Stăpâne, Maiestatea Ta trebuie să ţină cont că am preluat 
construcția unui monument deja început. Primul răspunzător 
este arhitectul Maiestăţii Sale, Huni, care a calculat greșit 
unghiurile. 

— Poate, dar acest alt măgar este acum în faţa lui Osiris. Voi 
vorbi cu el ceva mai târziu, când îl voi întâlni în frumosul 
Amenti. Deocamdată, tu te afli în fața mea, tu ești cel care nu 
te-ai gândit să revezi calculele predecesorului tău, în timp ce fiul 
meu, dintr-o singură privire, a prezis ceea ce avea să se 
întâmple. 

— Stăpâne, recunosc că prinţul moștenitor este probabil un 
mare arhitect, știința și judecata lui provenind de la sângele 
divin care îi însuflețește corpul, sânge primit de la Maiestatea 
Ta. Dar am început construirea unei noi piramide, mai la nord, în 
vecinătatea palatului tău. Ea este destinată să primească 
mumia Maiestăţii Tale, cu toate comorile, toate bunurile care ar 
trebui să te însoțească în lumea lui Ra, în lumea lui Osiris, 
divinul strămoș al Maiestăţii Tale. Ea contează, că sunt singurul 
ei constructor. 


110 


— Cum, Abedu, nu te temi de mânia mea când, devenit zeu, 
devenit Osiris, voi vedea și această piramidă năruindu-se peste 
bietele mele rămășițe pământești, sfărâmându-mi mumia sub 
dărâmături? 

— Aceasta nu se va prăbuși, voi avea grijă. Am acordat toată 
atenţia construirii ei. 

— Se va prăbuși! replică regele. Am vorbit despre asta cu 
prinţul moștenitor și mi-a spus că unghiurile ei sunt prea obtuze. 
Or, nu poţi să negi, Keops nu se înșală. De aceea, nu te voi lăsa 
să termini această piramidă, riscând să văd încă o dată 
spulberându-se roadele unor eforturi atât de mari. După părerea 
ta, Abedu, ce pedeapsă ar merita niște greșeli atât de mari? O 
mie de lovituri de baston? Să fii trimis să muncești în carierele 
de piatră de la Rohanu? Sau să ţi se taie nasul și urechile? 

— Stăpâne, ai milă de mine! Sunt prietenul tău; am păcătuit 
prin neștiință. 

— Recunoști deci că ești un măgar? 

— Recunosc, recunosc. 

— Atunci, iată hotărârea mea. Te numesc regele măgarilor! 

Abedu ridică a mirare din sprâncene, în timp ce curtenii, care 
stăteau de o parte și de alta a sălii tronului, râdeau încetișor. 

— Da, Abedu, te numesc șeful îngrijitorilor măgarilor palatului. 
Vei fi însărcinat cu administrarea măgarilor noștri folosiţi la 
transportarea navlului, la căratul lecticilor prietenilor Maiestăţii 
Sale, precum și a măgarilor care poartă mesagerii Maiestăţii 
Sale prin tot regatul. Totuși, deoarece Maiestatea Mea are unele 
îndoieli în privinţa capacităţilor tale, vei rămâne sub ordinele 
șefului general al măgarilor din șeptelul regal. 

Abedu făcu o plecăciune, lovi de câteva ori pardoseala cu 
fruntea, multumind regelui, deși, în sinea lui, simțea din plin, cu 
un oarecare resentiment, umilinţa unei astfel de înjosiri, căci 
înţelegea tot disprețul și ironia cu care fusese luată hotărârea 
regală. 

— Cel puţin, conchise regele, dacă un măgar se prăbușește la 
pământ sub povara sa, lui i se poate lua greutatea din spinare și 
poate fi ajutat să se ridice; n-ar fi ceva grav. 

Curtenii se veseliră în fața regelui, începură să râdă și îl 
aclamară, lăudându-i înţelepciunea și clemența. 

Neferu veni atunci în grabă lângă tatăl său ca să-i sugereze să 
încredințeze șantierele piramidelor Marelui Maestru al Artei. 


111 


— Vezi, Maiestate, îi zise el, Ptahuser este preot al lui Ptah, 
șeful artizanilor, lui ar fi trebuit să-i revină responsabilitatea 
acestor șantiere. Cunoaște toate secretele artei construcţiei. 
Dacă l-ai fi numit pe el în locul acestui măgar de Abedu, 
niciodată nu s-ar fi produs o astfel de catastrofă. 

Snefru aruncă o privire încruntată fiului său. Pe de o parte, îi 
displăcea să-i conteste cineva alegerile, să pună la îndoială 
competenţa celor pe care el îi considerase demni de funcţiile pe 
care li le atribuise, chiar dacă, în sinea lui, știa că făcuse o 
greșeală; pe de altă parte, nu voia nici să mărească și mai mult 
puterea clerului lui Ptah și să-i ofere ocazia să-și sporească 
bogăţiile. Căci nu era un secret pentru nimeni că marele arhitect 
al piramidelor, ca și cel al unui templu, oprea o parte din 
materialele de construcție și din alimentele destinate 
muncitorilor în propriul său profit. Și regele știa asta, dar așa 
stăteau lucrurile, căci un control strict era impracticabil, prin 
faptul că arhitectul dispunea de suficiente mijloace ca să-i 
corupă pe controlori. Socotelile erau falsificate, și asta se știa, 
fără să se poată aprecia diferenţa între realitate și scripte. De 
aceea, un astfel de post era foarte râvnit și tot acesta era 
motivul pentru care regele nu-l încredința decât unor prieteni în 
care avea cea mai mare încredere și pe care știa că va putea 
conta pentru susţinerea tronului. 

Snefru îl lăsă pe Neferu să plece fără să-i dea vreun răspuns, 
întreţinându-i, totuși, speranţa unei posibile numiri a favoritului 
său. Apoi, se grăbi să-l cheme pe Anhaf, urmând sfatul fiului său 
cel mare; știa că acesta deținea tradiţiile secrete ale confreriei 
al cărei cel mai ilustru reprezentant fusese tatăl său, Imhotep. Și 
mai știa că primise toate gradele de iniţiere în misterele zeului, 
la Heliopolis, la Hermopolis, la Abidos și la Denderah, având 
astfel toate motivele să creadă că era un om cinstit și 
competent. Acum chiar regreta că îi luase șantierul piramidei 
din sud, după refuzul său de a face o piramidă regulată, fără să-i 
aducă un număr mare de modificări care ar fi cerut prea mult 
timp și prea multă cheltuială, la îndemnul sfătuitorilor săi, 
începând cu Abedu, căruia greșise când, în cele din urmă, îi 
încredințase misiunea de a încheia lucrările cu cheltuieli mai 
mici. li ceru lui Anhaf să-și părăsească locuinţa de la Heliopolis și 
să vină neîntârziat în faţa Maiestăţii Sale și îi ceru și lui Keops să 
fie de faţă la primirea arhitectului. 


112 


— Anhaf este protejatul tău, despre el mi-ai vorbit când mă 
gândeam să numesc pe cineva în locul lui Abedu. Vreau să fii 
alături de mine când îl voi primi, vreau să vadă că ţie ţi se 
datorează alegerea mea și onoarea imensă pe care i-o fac 
numindu-l șeful șantierelor piramidelor regale. 

După ce Snefru vorbi în fața arhitectului, după ce îi spuse că îl 
făcea Marele Artizan Regal și îl întrebă cum avea de gând să 
procedeze, Anhaf răspunse: 

— Stăpâne, am văzut piramida pe care a început să o ridice 
Abedu în apropierea reședinței  Maiestăţii Tale. Prinţul 
moștenitor are dreptate. Dacă se continuă construirea ei după 
planurile iniţiale - cele întocmite prea în grabă de Abedu însuși 
-, se va prăbuși și ea. Singura soluţie este oprirea construcţiei 
chiar de astăzi și micșorarea unghiului muchiilor. Astfel, partea 
de sus va fi mai înclinată decât baza, va fi ca vârful unui obelisc. 
Presiunea va fi mai mică pe feţele bazei deja construite și 
aplatizarea vârfului va reda coeziunea edificiului. 

— Nu vezi altă soluţie? îl întrebă regele. 

— Singura soluţie ar mai fi distrugerea parțială a ceea ce a 
fost făcut, pentru a reduce ansamblul înclinaţiei laturilor 
monumentului. Muncă imensă, ingrată, în rest, construcţia este 
foarte avansată, toate părțile interioare sunt amenajate, sunt 
pregătite să primească mumia și comorile Maiestăţii Tale sau 
cele ale zeului Huni. Ar fi o mare pierdere renunţarea la această 
construcție după atâţia ani de eforturi. 

— Și dacă adoptăm propunerea ta de schimbare a unghiului 
de înclinaţie a părții de sus a piramidei, poţi să mă asiguri că nu 
va exista niciun pericol să se dărâme? 

— Va trebui să studiez în detaliu, dar de ce putem fi siguri 
într-o astfel de împrejurare? Unii ar putea să se sustragă oricărei 
responsabilități, putând să declare Maiestăţii Tale că cel mai 
bun lucru ar fi oprirea construcției acestei piramide și ridicarea 
în continuare a alteia, mai bine concepută. Dar zeul Huni va 
rămâne fără casă eternă și sunt gata să-mi asum 
responsabilitatea construirii ei. Dacă Maiestatea Ta este de 
acord, voi întreprinde, în același timp, înălțarea unei alte 
piramide, un monument pe care îl voi putea concepe în 
întregime. Și îţi pot garanta, din acest moment, că el va sfida 
secolele. 


113 


— Atunci, așa să facem. Te însărcinez să termini prima 
piramidă, cea care a primit deja numele de „Strălucitoarea”. O 
vom numi „Strălucitoarea Sudului”. Și vei construi în întregime o 
a doua, puţin mai la nord, care va primi același nume ca și 
prima. În aceasta din urmă vreau să-mi am mormântul, acolo m- 
aș simţi mai în siguranță. Dar dacă va trebui să ajung în barca 
lui Ra mai înainte ca ea să fie terminată, „Strălucitoarea 
Sudului” va fi cel puţin gata să-mi adăpostească mumia. Să se 
facă după voinţa mea. Îţi acord puteri depline pentru realizarea 
acestor monumente. Trimite muncitori la carierele din sud, ca să 
aducă pietre frumoase, fă tot ce se cuvine fără întârziere. 
Maiestatea Mea a hotărât să-l numească pe Neteraperef preotul 
piramidei mele. Te va ajuta în toate problemele de intendență. 
Va avea sarcina să furnizeze muncitorilor alimentele și uneltele 
necesare pentru lucru și pun la dispoziţia ta toate veniturile 
ogoarelor și ale pășunilor regale necesare plăţii și hranei tuturor 
celor care vor lucra la piramidele mele, ca să fii plătit la reala ta 
valoare. Dar, grăbește-te, și nu concepe o piramidă prea mare, 
căci nu știu cât timp i-a mai rămas Maiestăţii Mele de trăit peste 
cele Două Regate. Mi-ar plăcea să văd această casă de milioane 
de ani terminată mai înainte de a pleca la tatăl meu, în barca lui 
divină. 

Astfel vorbi regele. lar Anhaf se înclină și îi mulțumi pentru 
încrederea pe care i-o acorda. Snefru se întoarse apoi spre fiul 
său cel mare. 

— lar ţie, Keops, zise el, îţi încredințez inspectarea acestor 
lucrări, astfel încât vei putea lucra în colaborare cu Anhaf. 

Prinţul se înclină în faţa tatălui său, apoi spuse: 

— Primesc această sarcină cu recunoștință din mâinile 
Maiestății Tale! 

Curtenii se mirară că prințul moștenitor fusese învestit cu o 
funcție minoră, o demnitate care nu-i conferea o putere reală, în 
timp ce, cu câteva zile mai înainte, Snefru atribuise celorlalţi doi 
fii ai săi funcţii mult mai prestigioase. Neferu fusese numit șeful 
casei vizirului - adică Nefermaat, unchiul său, care devenise și 
socrul lui, deoarece căsătoria tânărului cu Meretptah fusese 
celebrată în același timp cu cea a lui Keops cu Henutsen funcţie 
care, în realitate, făcea din el cel mai apropiat colaborator al 
vizirului. lar Rahotep fusese numit șeful expedițiilor regelui, 
ceea ce îi conferea importante puteri militare. Keops, care nu se 


114 


aștepta să primească o demnitate atât de simplă și care văzuse, 
cu oarecare amărăciune, cum fraţii lui primiseră posturi înalte, 
nu spuse nimic tatălui său, dar se plânse Marii Soții Regale. 

— Bănuiam că vei veni în faţa mea, îi răspunse mama lui. Află 
că am vorbit cu tatăl tău despre aceste numiri, cu mult timp 
înainte ca el să facă alegerile. Aceste funcţii îi măgulesc pe fraţii 
tăi și îl lasă pe Neferu să-și închipuie că este un nou pas făcut pe 
drumul recunoașterii sale ca prinţ moștenitor. In ceea ce-l 
privește pe fratele tău Rahotep, acesta îţi este devotat și ascultă 
de vorbele mele: depinde de el să formeze bine trupele care îi 
sunt încredințate, pentru ca, la momentul potrivit, să le pună la 
dispoziţia ta. În sfârșit, în ceea ce te privește, această sarcină 
onorifică îți dă posibilitatea să absentezi după necesităţi și după 
propriile tale dorinţi, precum și să-ţi porţi mai departe pașii pe 
calea iniţierii, fără ca fraţii tăi și îndeosebi Neferu să se poată 
alarma. Astfel i se confirmă sentimentul că tatăl vostru îl 
favorizează în detrimentul tău și, astfel, nu mai poate fi gelos pe 
tine. 

La rândul său, Neferu era satisfăcut de noua sa numire care, 
în mintea lui, compensa decepţia provocată de numirea altuia 
decât a favoritului său la conducerea șantierelor piramidelor, în 
avantajul unui rival pe care îl detesta, măcar pentru faptul că 
fusese prezentat de fratele său și îi era foarte devotat acestuia. 

Neferu nu o mai revăzuse pe Henutsen decât în ziua 
căsătoriei sale cu Keops. La întoarcerea din deplasarea pe NII, 
când mersese în întâmpinarea tatălui său, trecuse prin faţa 
reședinței tatălui ei, fără să reușească să o vadă, apoi aflase că 
se mutase în casa lui Keops, căruia avea să-i devină a doua 
soție. Nu se mirase, căci simţise că nu mai avea putere asupra 
ei, că se îndrăgostise prostește, zicea el, de fratele lui necioplit. 
Dar nu se gândise să se răzbune, să dezvăluie legătura lor; mai 
întâi pentru că, dacă era ambițios, dacă visa să se așeze pe 
tronul tatălui său, nu era însă nici arțăgos și nici răzbunător. O 
denunţare i-ar fi părut o acțiune nedemnă. Apoi, mergând să se 
laude în fața fratelui său cu relaţia avută cu Henutsen, se punea 
într-o poziție echivocă și lăsa să se înţeleagă că plasa spioni pe 
lângă membrii propriei sale familii, ceea ce l-ar fi indispus tare 
mult pe rege, care ar fi aflat mai mult ca sigur. In sfârșit, dacă o 
dorise pe fată și își satisfăcuse nevoia de cuceriri și de 
senzualitate, în ultima vreme se cam săturase să se ascundă 


115 


pentru niște plăceri la care se putea deda în altă parte în 
deplină libertate. Cu atât mai mult cu cât căsătoria sa cu 
Meretptah adusese în casa lui o fată care i se păruse 
fermecătoare și cu care se putea deda plăcerilor trupești în voie. 

Totuși, în ziua nunţii lui Keops cu Henutsen, când avusese loc 
o petrecere și fuseseră invitaţi toți membrii familiei regale, 
regele făcându-și și el apariţia, Neferu nu se putuse abţine să 
nu-și ia deoparte fratele și să-i spună: 

— În realitate, frate preaiubit, te invidiez că poţi face să intre 
în mod oficial în casa ta o fată atât de fermecătoare ca această 
Henutsen. Am auzit de frumuseţea ei, dar nu-mi închipuiam că 
poate fi atât de deosebită. Și se mai spune că ar cânta minunat 
și ar dansa cu o graţie incomparabilă. Dacă sora noastră 
Meritites nu a reușit să te lege de casă, nu aș fi surprins dacă 
această Henutsen te-ar prinde în plasa ei. 

— Neferu, îi răspunse Keops, este adevărat că Hathor mi-a 
zâmbit dăruindu-mi iubirea unei fete cu aceste calităţi, dar 
văzându-ţi soția, sunt convins că nu ai de ce mă invidia, cu atât 
mai mult cu cât Henutsen e doar fata unui demnitar, în timp ce 
Meretptah este fiica unchiului nostru. 

— Legătura aceasta nu schimbă cu nimic situația, iar Meritites 
nu ţi s-a părut mai atrăgătoare doar pentru că e sora noastră. 

lar Henutsen, sigură de dragostea lui Keops și cu inima 
ușurată în urma mărturisirii făcute lui, îl privise pe Neferu drept 
în ochi, ba chiar cu un oarecare zâmbet de sfidare, când venise 
spre ea, cu ocazia căsătoriei. Găsise un prilej să se apropie de 
ea, pe când se afla singură. 

— Trebuie să mă bucur, îi spusese el, văzându-te atât de 
fericită, și mă bucur în sinea mea că, într-un fel, am contribuit la 
această fericire. 

— Neferu, îi răspunsese ea, recunosc că ai contribuit la 
realizarea acestei căsătorii, dar fără să vrei. 

— Recunosc, căci nu-mi închipuiam că te poţi îndrăgosti de 
fratele meu. E adevărat că pare să se mai fi șlefuit puţin, 
probabil în contact cu tine. Nu poate decât să meargă spre bine, 
ceea ce este un lucru fericit pentru un om destinat să guverneze 
un regat, dacă mai rămâne prinţ moștenitor, bineînţeles. 

— Află, Neferu, că, în ceea ce mă privește, îmi pasă prea 
puţin dacă urcă sau nu pe tronul celor Două Regate. Suntem 
fericiţi așa cum este. Așa că ajung să mă întreb dacă, pentru 


116 


dragostea noastră, nu ar fi mai bine să nu devină niciodată rege, 
când văd cât de absorbit este Maiestatea Sa de ocupațiile și de 
sarcinile regale, astfel încât cele două regine, mama lui Keops și 
a ta, sunt foarte des neglijate de soțul lor regal. 

— Atunci, Henutsen, simt că ne putem înțelege să facem tot 
posibilul să-l scutim pe dragul meu frate de grijile guvernării, 
griji pe care, în schimb, eu sunt dispus să mi le asum. 

— Nu depinde de mine. Totuși, trebuie să fii de acum înainte 
convins că îi aparțin în întregime lui Keops și că mă voi strădui 
totdeauna să-i satisfac dorințele. Dacă plăcerea lui este să-și 
așeze pe cap dubla coroană, voi face tot ce-mi stă în putere ca 
să-l ajut s-o obţină, fie chiar și în detrimentul propriei mele 
fericiri, căci, pentru restul, singura mea ambiţie este să-l pot iubi 
și servi după cum dorește și așteaptă din partea mea. 

— Dă-mi voie să admir soţia perfectă care pari hotărâtă să fii 
pentru el. Nu pot decât să-mi doresc ca și soția mea să 
gândească astfel, regretând că nu ai putut fi tu. 

Apariţia lui Meritites - care se bucura, la urma-urmelor, că 
avea în a doua soţie a fratelui ei nu o rivală, ci o însoţitoare cu 
care să împartă jocurile și bucuriile și să-i alunge singurătatea în 
timpul numeroaselor absenţe programate ale soțului lor - puse 
capăt convorbirii dintre foștii amanți. 


e CAPITOLUL XV e 


Când Abedu se întoarse în casa lui, după ce suportase 
umilința de a se vedea retrogradat în post de șef adjunct al 
măgarilor palatului, Irti, soţia sa, văzu, după faţa lui palidă, că i 
se întâmplase o nenorocire. Dar, cum prăbușirea unei opere atât 
de sacre ca o piramidă regală te putea face să te temi pentru 
viața arhitectului, ea aproape că se bucură când soţul îi anunță 
verdictul regelui. 

— De ce faci mutra asta? îl întrebă ea. Erai atât de sigur de 
tine când te duceai la șantierul piramidelor tale! Nimic nu-ti 
putea zdruncina convingerile. Îmi amintesc cât ai fost de plin de 
furia lui Horus și a lui Seth în ziua în care te-ai întors acasă, 
anunțându-mă că prințul moștenitor te făcuse măgar. Este 
adevărat că am luat parte la mânia ta, dar, în realitate, acest 


117 


Keops nu s-a înșelat. lar acum iată-te, desigur, umilit, dar cel 
puţin în viaţă și cu un post care îţi va permite să-ţi întreţii în 
continuare familia, soţia și cei doi copii. 

— Poate, poate, dar n-am să pot ierta niciodată felul în care 
m-a umilit regele, nici fiului său modul în care a îndrăznit să mă 
atace. lar acum, acest Keops triumfă, căci a reușit să-l impună 
pe rivalul meu, acel Anhaf, pe care speram că reușisem să-l 
îndepărtez pentru totdeauna de la Curte. Și, dacă până acum 
funcţia mea ne permitea să trăim pe picior mare, cu un 
impresionant număr de servitori, cu venituri suplimentare 
reprezentând o parte din salariile muncitorilor și sumele 
obţinute din vânzarea pietrelor, acum trebuie să ne restrângem 
traiul, să concediem majoritatea servitorilor, poate chiar să 
vindem unele dintre domenii. 

Această remarcă păru să o frapeze pe Irti. Rămase o clipă 
uluită, apoi strigă: 

— Ce? Nu vei fi în stare să-ţi întreţii în mod demn familia? Eu 
vreau să pastrez locuinţa noastră frumoasă și servitoarele. 
Vreau să-mi păstrez coafeza, femeia care se ocupă de rochiile și 
bijuteriile mele, cea care îmi duce evantaiul, purtătorii de 
lectică... 

— De ăștia nu vom mai avea nevoie. Voi putea să-ți dau câți 
măgari dorești pentru lectica ta. 

Această remarcă a lui Abedu ar fi putut să stârnească râsul, 
dacă nu ar fi fost pronunţată pe un ton lugubru, în timp ce se 
prăbușea într-un jilț. 

— Tu poţi să faci cum vrei, îi zise Irti, dar află că eu refuz să- 
mi schimb viața. Dacă nu, am să te părăsesc și am să mă întorc 
la tatăl meu, cu dotă cu tot. 

După această ameninţare, femeia ieși, spunând că nu mai 
voia să aibă în faţa ochilor un om pleoștit, incapabil să 
acționeze. 

Abedu se ridică și se duse în grădină, unde se jucau copiii lui: 
doi băieţi, unul de zece ani, celălalt fiind cu un an mai mare. Se 
lăsă în genunchi lângă ei, cu cel mic în dreapta, cu cel mare în 
stânga, și îi prinse de mijloc, cu afecţiune. 

— Ankhi, îi zise celui mare, și tu, micul meu Djati, trebuie să 
vă iubiţi tatăl și mama, chiar dacă este severă cu mine și cu voi. 
Știu că amândoi veţi fi scribi buni. Doriţi-i tatălui vostru o viață 
lungă, căci, atunci când veţi ajunge la vârsta bărbăţiei, vă voi 


118 


dezvălui un secret care va face din voi niște oameni bogați 
pentru totdeauna, dar și pe copiii și pe nepoţii voștri. 

— Dar, tată, nu suntem deja bogaţi? Nu suntem fiii șefului 
șantierelor regelui? 

— Adevărat, adevărat... Deși astăzi am primit altă funcţie, 
care mă face șeful tuturor mesagerilor pe care Maiestatea Sa îi 
va putea trimite în regat. 

— Și vei fi și mai bogat și mai puternic? întrebă Djati. 

— Puțin mai mult și, mai ales, voi cunoaște secretele 
Maiestăţii Sale. Dar nu în acest fel voi fi mai bogat. 

— Dar cum? Spune-ne! îi ceru Ankhi. 

— Vei afla când vei fi mai mare, ţi-am spus. 

— Și eu? întrebă Djati, cu un aer bosumflat. 

— Și tu, dar tot când vei fi mai mare. 

— Cât timp va trebui să mai așteptăm? zise cel mare, oftând. 
Eu vreau să fiu mare și să cunosc secretul bogăției! 

— Deocamdată, atâta timp cât sunt cu voi, nici tu și nici 
fratele tău nu trebuie să vă temeţi de sărăcie. Apoi, va fi destul 
timp să cunoașteţi secretul bogăției, eu fiind singurul om din 
Egipt care îl cunoaște. 

În zilele următoare, Abedu fu nevoit să se înveţe cu noile sale 
funcţii. Mai avu și neplacuta sarcină să numească mesagerul, cu 
măgarul său, însărcinat să meargă în grabă la Heliopolis, ca să-l 
caute pe Anhaf. El fu unul dintre primii care află că noul arhitect 
nu va distruge a doua piramidă începută de el, după ce 
întocmise planurile. 

— Dacă se limitează doar la reducerea unghiurilor părţii deja 
construite, îi zise el soţiei sale, înseamnă că nu va modifica 
esenţial opera și nici ceea ce s-a construit până acum. 

Manifestă o mare ușurare, care o surprinse pe Irti. 

— Și la ce-ţi folosește ţie asta? Căci, dacă această piramidă se 
va nărui și ea, vina o vei purta tot tu. 

— Nu, nu! De vină va fi Anhaf. Dar nu cred că se va putea 
prăbuși. Motivul pentru care mă bucur nu-l pot spune nimănui, 
nici măcar ţie. În orice caz, deocamdată. Dar îl vei afla mai 
târziu. 

— Și de ce nu imediat? insistă ea. 

— Pentru că așa am hotărât eu, răspunse el cu un ton ferm. 

Și, ca să pună capăt discuţiei, părăsi locuinţa. Pe când era 
însărcinat cu construirea piramidelor regale, Abedu își ridicase o 


119 


locuință plăcută în vecinătate, între cele două șantiere. Dar, 
după ce fusese schimbat din funcţie, se văzuse nevoit să 
renunţe la ea și să revină la casa lui din Memphis. Aceasta era 
construită mai departe de cartierul artizanilor, la periferia lui, 
pentru că străzile erau acolo deosebit de zgomotoase, dar pline 
de viaţă, căci olarii, topitorii de cupru, bijutierii, sculptorii, 
cazangiii, postăvarii lucrau deseori în faţa prăvăliilor, strigând 
ordine ucenicilor sau vorbind între ei. Tăietorii de piatră 
adăugau  strigătelor lor zgomotul ferăstraielor, loviturile 
ciocanelor ce izbeau în dălţile de cupru, scrâșnetul palelor de 
metal ale vilbrochenelor, frecând nisipul cu care erau scobite 
pietrele așezate în formă, ca să fie fasonate în vase elegante. 
Fiind cunoscut de toată lumea, Abedu făcu un ocol ca să-l evite, 
căci locul unde se hotărâse să meargă era situat la capătul opus 
al acestui cartier. 

Ajunse astfel în fața unei case izolate de celelalte locuințe 
lipite unele de altele. Ca toate cele de la Memphis, și aceasta 
era construită din cărămizi arse la soare și acoperite cu 
tencuială. Multe dintre fațadele lor erau vopsite în culori vii, dar 
aceasta rămăsese albă; totuși, cu timpul, albul căpătase o 
nuanţă maronie, care o făcea să pară o casă părăsită. Avea o 
singură ușă, într-un zid mare și lipsit de ferestre, formată dintr- 
un panou din lemn vopsit. 

Abedu aruncă o privire rapidă în jur, ca să se convingă că 
strada era într-adevăr pustie, copleșită de soare la acea oră de 
la mijlocul zilei, după care deschise ușa nezăvorâtă și se 
strecură în penumbra caldă a casei. Se pomeni în fața unui om 
diform, mic de statură, un corp gras și adipos, un cap enorm pe 
care părea că îi este greu să-l ţină drept, atât de disproporționat 
părea faţă de restul corpului. Creatura nu deschise gura, dar 
ochii păreau că îl sfredelesc pe noul-venit. Abedu îl cunoștea pe 
pitic, căci îl întrezărise de câteva ori, cu ocazia unor vizite făcute 
stăpânului casei. 

— Stăpânul tău e acasă? întrebă el pe acel servitor ciudat. 

Piticul dădu din cap. 

— Anunţă-l că Abedu vrea să-l vadă. 

Servitorul întoarse spatele și dispăru pe ușa opusă celei de la 
intrare, o ușă din lemn rămasă deschisă. Abedu nu avu mult de 
așteptat. Piticul se întoarse, urmat de un bărbat cu tenul închis 


120 


la culoare, ca acela al locuitorilor din Nubia, impunător prin 
înălțime și robustețe. 

— Suis Tjazi, îi zise atunci piticul lui Abedu, te va conduce la 
stăpânul Sabi. 

Abedu îl cunoștea pe servitorul lui Sabi, știa că e mut sau, în 
orice caz, nu vorbea niciodată, poate pentru că nu cunoștea 
limba egiptenilor, motiv pentru care nu încercă să-i adreseze 
vreun cuvânt. Stăpânul casei stătea pe o estradă de cărămizi, în 
fundul unei săli întunecoase, la capătul casei, o casă de înălţime 
medie. Acele estrade de cărămidă, după ce erau acoperite cu 
rogojini sau perne, serveau drept pat în locuinţele oamenilor din 
popor, care nu-și permiteau să aibă mobile din lemn. 

— Sabi, zise Abedu, după ce Tjazi se depărtă. Am venit la tine 
ca să cer, încă o dată, acea putere misterioasă pe care ţi-a 
dăruit-o Isis sau Thot, sau poate Seth. 

— Abedu, bănuiesc motivul care te-a adus încă o dată în fața 
mea. Dar, de data asta, cu siguranță că nu e vorba de iubirea 
unei fete și nici de ambiţie. 

— Cunoști deja afrontul pe care mi l-a adus regele? 

— L-am știut chiar în acel moment... sau, să zicem, la foarte 
puţin timp după aceea. Ce aștepți de la mine? 

— Îți cer o spargere de vase. 

— O spargere de vase? zise mirat Sabi, cu un ton 
dezaprobator. 

— Vei fi plătit pentru asta. 

Sabi rămase un moment tăcut, apoi se hotărî să se ridice și să 
coboare din pat. Era înalt și slab; dar nu-ţi puteai da seama dacă 
era slab de felul lui sau dacă asta se datora unei prea mari 
sărăcii sau unei asceze care îi impunea foarte des să nu 
mănânce. Prima ipoteză părea a fi cea mai judicioasă. În rest, 
era gol în întregime, ceea ce era firesc pentru un egiptean 
surprins în intimitatea locuinței. Dădu la o parte o rogojină 
aruncată în fundul încăperii, ascunzând o cavitate adâncă, 
făcută în podea, care folosea ca pivniţă. Cobori înăuntru și se 
întoarse apoi cu un vas din argilă arsă și uneltele de scrib. Puse 
totul pe podea, în fața lui Abedu, care se așezase turcește, apoi 
trase panoul subţire din frunze de palmier, care acoperea 
singura fereastră a încăperii, ca să lase să pătrundă lumina. 
După care se așeză în fața lui Abedu. Luă un calup roșu și un 
calup negru, din care prelevă o bucată cu o lamelă, 


121 


A 


amestecându-le cu puţină apă în două păhărele, ca să facă 
cerneală neagră și cerneală roșie, împinse unul dintre cele două 
mici recipiente în faţa lui Abedu și îi întinse o trestie tăiată cu 
vârf ascuțit. 

— Vei scrie de trei ori, cu cerneală roșie, pe burta acestui vas, 
numele celui pe care dorești să-l farmeci. 

— Sunt mai multe persoane, de fapt, trei, răspunse Abedu. Nu 
vreau să le farmec, ci vreau moartea lor. 

— Am înţeles asta, îl asigură Sabi. Scrie numele acestor 
persoane, de trei ori fiecare, separându-le cu grijă, pe burtă și 
pe partea de jos. Dar te va costa mai scump. 

— Ti-am spus că sunt gata să plătesc. 

— Știu că ai cu ce, răspunse Sabi, cu un ton care lăsa să se 
înţeleagă că, la o adică, îi era cunoscută duplicitatea și corupţia 
interlocutorului său. 

Abedu luă vasul, îl așeză între picioarele încrucișate, apoi 
înmuie condeiul în călimară și trasă numele cu o scriere liniară, 
cu o mână sigură, cea a unui scrib, bun cunoscător al literelor 
sacre. În timp ce scria, Sabi nu-și lua ochii de la el, ceea ce, fără 
să vrea, îl impresiona pe Abedu care simţea aţintită asupra lui 
acea privire de care se temea să nu fie dezaprobatoare. Se 
grăbi să traseze semnele, apoi întinse vasul magicianului. 
Acesta îl luă și se întoarse spre lumină, ca să descifreze numele 
scrise. Dădu din cap și se întoarse spre Abedu. 

— Vina ta riscă să fie mare în fața lui Osiris, îi atrase el 
atenția. 

— Protectoarea magicienilor și a incantărilor nu este, oare, 
marea sa soție Isis? lar protectorul meu în magie nu este Thot? 

Sabi, fără să răspundă, luă condeiul, îl înmuie în cerneală 
neagră și trasă semne misterioase în jurul numelor scrise cu 
roșu. Noul șef al măgarilor îl privi cum scrie, până când 
magicianul ridică privirea. 

— Ce-mi vei da pentru ceea ce voi face? întrebă Sabi. 

— Pentru început, aceste două brățări din aur. Apoi, îți 
dăruiesc recoltele a două dintre ogoarele mele timp de zece ani, 
precum și cincizeci de capete de oi și zece capete de vită. Totul 
îți va fi distribuit, lună de lună, dar numai dacă magia ta are 
efect. 


122 


— Va avea. Dar ceea ce ai spus adineauri vreau în cursul 
următoarelor două luni, iar când dorinţa ta va fi realizată, îmi vei 
mai da tot atât. 

— Cum, vrei dublu a ceea ce ţi-am propus? zise indignat 
Abedu. 

— M-ai înţeles! Asta e crima cea mai mare pe care o ceri 
magiei mele. Cum poţi crede că îmi voi încărca sufletul cu o 
acţiune atât de îngrozitoare în faţa lui Maat și a lui Ra doar în 
schimbul câtorva animale, a două bijuterii prăpădite și a 
veniturilor a două ogoare, cărora nici măcar nu le cunosc 
întinderea? Dacă nu-mi poţi plăti serviciile la adevărata lor 
valoare, poţi să te retragi. 

— Voi plăti, voi plăti, jur! Spune-mi ce trebuie să fac acum. 

— la cu tine această vază. După ce vei ajunge acasă, sparge- 
o în bucăţi. Apoi, vei lua bucăţile, dar ai grijă ca fiecare ciob să 
poarte pe el un nume întreg. Apoi, vezi cum faci ca să îngropi un 
ciob cu unul dintre nume în grădina celui al cărui nume se află 
scris pe el, unde acestuia îi place să se răcorească, să aspire 
briza dinspre nord. Va trebui atunci să-ţi rămână două treimi de 
cioburi cu numele celor pe care îi urăști. Vei îngropa un grup în 
subsolul casei, iar celălalt grup îl vei arunca în Nil, ca să fie dat 
crocodililor, pentru ca Hapi și zeii să aibă cunoștință, ca să nu 
creadă că eu am intervenit ca să comit un astfel de sacrilegiu. 

— Așa voi face. lau asupra mea întreaga vină a acestui 
sacrilegiu. 

Abedu primi vasul din mâinile magicianului și îl așeză într-un 
coș de trestie împletită. 

— Tjazi să vină mâine în faţa mea! Va primi o oaie; îi voi da o 
oaie în fiecare zi, timp de cincizeci de zile; și îi voi da o vită în 
fiecare lună, timp de zece luni. lar ultima recoltă de cereale, 
provenită de la cele două ogoare despre care ţi-am vorbit, ţi-o 
va aduce, sac cu sac. 

— Va veni, îl asigură Sabi cu un ton ferm. Și mai dă-i și lui 
bijuterii, pietre colorate, precum și o ghioagă cu mâner cizelat, 
un pumnal și un arc frumos, din corn de gazelă. Eu voi invoca în 
fiecare zi puterile Pământului, voi da viaţă formulelor scrise cu 
negru pe bucăţile de vas spart, voi însufleţi numele care sunt 
acolo scrise. 


123 


— Așa să fie! lar Tjazi va avea tot ce-mi cere, și chiar mai 
mult, când magia ta va avea efect, îl asigură Abedu, înainte de a 
se retrage. 

Liniștit în această privință, două zile mai târziu, Abedu merse 
la templul lui Ptah. În ciuda noului său statut ingrat, notorietatea 
sa rămăsese destul de mare pentru ca Ptahuser, Marele Maestru 
al Artei, să-l primească. Dar, ca să marcheze propria sa 
superioritate, acum când nu mai era decât șeful mesagerilor, îl 
făcu să aștepte îndelung în cămăruţa preotului portar, ceea ce îl 
enervă pe Abedu, care însă nu-și manifestă nerăbdarea și 
nemulțumirea. 

— Abedu, prietene, îi zise Ptahuser, când ajunse în faţa lui, îmi 
pare bine că te revăd, tu care ai fost discipolul meu în Casa 
Vieţii din acest templu! 

— Am venit să te văd ca fostul meu învăţător, dar mai mult ca 
Artizanul preaputernic al acestui templu. 

— Bunul meu Abedu, toți am aflat nedreptatea de care a dat 
dovadă Maiestatea Sa față de tine, zise Ptahuser, încântat, 
totuși, în sinea lui, că îi fusese retrasă o funcţie atât de 
prestigioasă, pe care o dorise pentru el și i se părea potrivită 
unui om care să fie mai mult decât fostul său discipol. lar acum, 
locul tău a fost luat de acel intrigant Anhaf, care va putea să se 
laude că este constructorul unui monument al cărui adevărat 
autor ești în realitate tu! 

Deși nu se lăsă înșelat de această compătimire ipocrită, 
Abedu îi mulțumi fostului său învățător pentru ajutorul moral pe 
care i-l dădea, apoi ajunse la scopul vizitei sale. 

— Ptahuser, am ocupat totdeauna un loc destul de bun alături 
de Maiestatea Sa ca să-i cunosc cele mai secrete gânduri. Știu 
că vrea să slăbească puterea clerului lui Ptah, ba chiar să-i ia 
această putere, să-i confiște bunurile, să-i împrăștie membrii, 
așa cum a făcut cândva Seth cu corpul sacru al lui Osiris. 

— A! exclamă preotul, fără să creadă că interlocutorul său 
zugrăvise un tablou mai întunecat decât era în realitate, ca să 
pară un aliat mai preţios decât era de fapt. Ţi-a spus câte ceva 
în această privinţă? Ti-a spus că are intenţia să meargă atât de 
departe cu persecuția? El care a fost educat de noi chiar în acest 
templu! 

— Regele nu are scrupule. Te pot asigura că va merge până 
acolo, dar puţin câte puţin, în mod șiret, prin decrete repetate, 


124 


prin mici afronturi, căci știe că zeul este puternic, că este 
admirat de demnitari și de popor. lar această spoliere se va face 
spre marele avantaj al celor din Heliopolis. 

— Abedu, vorbele tale mă înfricoșează! exclamă Ptahuser, cât 
se poate de sincer. Spune-mi care este motivul vizitei tale, căci 
sunt convins că n-ai cerut să mă vezi doar ca să mi te arăţi ca 
un profet al nenorocirii. 

— Uite ce vreau să-ți spun, Ptahuser, să ne aliem! Mai am 
încă domenii, mari bogății și încă mai am o mare influență la 
Curte. În plus, sunt șeful mesagerilor regelui. Dacă așa mi-e 
voia, un mesaj al Maiestăţii Sale poate să sosească la destinatar 
cu multă întârziere sau să nu ajungă deloc. Am o bănuială că 
Maiestatea Sa va cădea la pat foarte curând sau ar putea chiar 
să fie ucis. La fel se poate întâmpla și cu fiul lui, prințul 
moștenitor. Știu că speri ca fiul mai mic al regelui, Nefermaat, 
să urce pe tron la moartea regelui Snefru, dar încă nu a fost 
învestit, iar înaintea lui sunt Keops și fratele său, Rahotep. De 
aceea, toți susţinătorii lui Ptah și ai lui Nefermaat trebuie să se 
unească, trebuie să formeze un front comun în fața celorlalţi doi 
prinți, ba chiar în faţa regelui. Am venit, deci, să-ți propun 
sprijinul meu. Îl voi ajuta pe prinţ, cu toate mijloacele de care 
dispun, să-și așeze pe cap dubla coroană. In schimb, cer să-mi 
fie înapoiată funcţia de șef al șantierelor regale, să mi se 
încredinţeze construirea diferitelor piramide regale. 

Ptahuser zâmbi, faţa i se lumină și răspunse: 

— Abedu, acceptăm alianţa ta și vei primi conducerea 
construirii tuturor piramidelor regale. Pentru mine, important 
este să nu ceri să-ţi fie încredințate și șantierele templelor și 
locuinţelor noastre. 

Abedu preferă să nu încerce să înțeleagă ce voia să spună 
preotul prin aceste vorbe. Se bucură de primirea făcută de 
Ptahuser și îi mulțumi. 

— Dar, spune-mi, reluă Marele Maestru al Artei, ce trebuie să 
înţeleg când spui că bănuiești că Maiestatea Sa s-ar putea 
îmbolnăvi, la fel și fiul său? Că amândoi ar putea să ajungă 
curând la Ra și la Osiris? 

— N-am spus asta. Dar am aflat că s-a încercat asasinarea 
Maiestăţii Sale și a prinţului moștenitor. Și am mai consultat și 
un ghicitor despre soarta mea și a lor, iar acesta a văzut 
moartea plutind deasupra capetelor lor. 


125 


— A... Deasupra capetelor lor, spui? Nu deasupra capului tău? 

— Sigur că nu... se grăbi să răspundă Abedu. Dimpotrivă, mie 
mi-a prezis o viaţă lungă, multe lucruri bune și mari bogății. 
Aceasta este dovada că, venind la tine, am ales tabăra care va 
ieși învingătoare din această luptă între Ptah și Atum, între 
Memphis și Heliopolis sau, mai curând, că îţi aduc certitudinea 
că vom triumfa în această luptă fără îndurare, pe care trebuie s- 
o purtăm împotriva celor care vor puterea clanurilor din Nord. 


e CAPITOLUL XVI e 


În timp ce Abedu își pregătea revanșa și viitorul, Snefru îl 
chemase pe Keops la palatul său. Prinţul veni neîntârziat la 
chemarea tatălui său. Snefru nu îl primi în sala tronului, în 
public, în faţa Curţii, ci într-o parte mai ferită a palatului. După 
ce ascultă veștile despre copiii și soțiile fiului său, regele zise: 

— Keops, fiule, îţi confirm din nou, fără a o declara oficial, că 
tu ești moștenitorul tronului celor Două Regate; tu îmi vei urma 
într-o zi la conducerea acestei ţări, ceea ce nu este o poziţie 
confortabilă și nicio sinecură. Nu, fiul meu, să nu crezi că 
lăsându-ţi moștenire coroana îţi fac un cadou frumos, căci nimic 
nu este mai greu de asumat decât conducerea oamenilor. 
Fiecare se crede în stare de așa ceva, dar, în realitate, asta se 
întâmplă pentru că se confundă prea des simpla putere regală - 
și plăcerea pe care o poate procura prin dominaţia celorlalți - cu 
îndatoririle unui rege, a cărui sarcină nobilă este să facă să 
domnească asupra poporului său dreptatea și prosperitatea. 
Restul e foarte simplu, dar a domni cu adevărat nu este un lucru 
la îndemâna primului venit. Totuși, nu ca să-ţi vorbesc despre 
asta - ca și cum aș fi vrut să te fac să fugi dinainte de puterea 
regală - te-am chemat în faţa mea, ci ca să stăm de vorbă fără 
martori. Nu știu dacă oamenii care te-au atacat au făcut-o în 
cunoștință de cauză, precum cei care m-au atacat pe mine, dar 
asta nu înseamnă că sunt mai puţin îngrijorat. După cum știi, un 
soldat prea grăbit să mă apere a ucis cu o lovitură abilă de 
suliță pe unul dintre cei doi oameni care mă atacaseră. lar eu 
mi-am ucis singur agresorul, așa că nu a mai rămas niciun 


126 


trădător în viață ca să-i denunțe pe instigatorii acestui complot. 
De aceea, nu știu spre cine să-mi îndrept bănuielile. 

— Tată, stăpâne, îl întrerupse Keops, ce vrei să spui zicând că 
un servitor, prea zelos să te apere, ţi-a ucis agresorul? 

— Vezi, fiule, soldatul care mă agresase fugea, nu mai putea 
să-mi facă rău și, gândindu-mă la asta, mi-am zis că ar fi fost 
ușor să fie prins sau, în orice caz, să fie găsit. De ce acest soldat 
a reacţionat atât de prompt și inutil, lipsindu-mă cu un gest de 
un martor atât de preţios? Așa că m-am informat și am aflat că 
acest soldat a fost detașat de la trupa lui Udji adusă de la Buro 
și de la cetățile din Nord de Udji. M-am întrebat atunci dacă nu 
cumva acel soldat - un ofiţer - l-a lovit cu sulița ca să închidă pe 
vecie gura agresorului meu. Totuși, toate acestea sunt doar 
presupuneri și nu am niciun motiv întemeiat să-l arestez pe acel 
om și să încerc să-i smulg adevăratul motiv al gestului său, 
pentru că aș putea să mă înșel, iar el să fi acţionat cu bună 
credinţă. Și nici nu aș vrea, printr-un astfel de gest, să las să se 
creadă că aș putea câtuși de puţin să-l bănuiesc pe Udji. Poţi 
vedea astfel cât de limitată este puterea regelui, cum trebuie să 
țină cont de toate celelalte puteri, de toate susceptibilităţile, 
acest zeu viu, acest fiu al lui Horus. Acum, când mă gândesc, 
sunt confruntat cu un număr atât de mare de dușmani, cu 
oameni susceptibili de a-mi dori moartea, de la preoţii lui Ptah 
până la șefii diferitelor clanuri din ţinutul de sus, încă nesupus în 
întregime, încât nu mă pot pronunţa și nici nu pot să aduc la 
judecată demnitari atât de puternici. Pentru că suntem 
ameninţaţi de atâția dușmani neștiuţi, trebuie să ne apărăm, tu 
și fratele tău Rahotep trebuie să vă uniţi. Vreau să-i încredințez 
comanda trupelor. Este aliatul tău, lucrează pentru apărarea 
tronului nostru. l-am dat ordin să formeze o armată adevărată, o 
armată permanentă, puternică, sub comanda unui singur șef, el, 
și bineînţeles, regele. În felul acesta putem contrabalansa 
puterea șefilor de clan, cea a căpitanilor trupelor care ne sunt 
furnizate de marile cetăţi ale regatului. 

În schimb, am putut cerceta soldaţii care au încercat să te 
facă să vezi culoarea neagră, după cum ai cerut și tu căpitanului 
medjailor. Nu s-a putut descoperi din ce trupă făceau parte, 
căci, se pare, niciun șef de corp de armată nu a declarat că i-ar 
lipsi soldaţi la apel. Totuși, niște vânători au găsit un cadavru în 
deșertul libian. Era îngropat într-o groapă nu prea adâncă și 


127 


acoperită cu nisip. Dar vântul deșertului, care a bătut tare acum 
câteva luni, a măturat puţin câte puţin nisipul ușor, astfel încât 
cadavrul a fost scos la lumină și găsit de vânători, pe când 
hienele și vulturii se pregăteau să se așeze la praznic. Acest 
cadavru s-a păstrat bine, deși nu a fost mumifiat. Un om al Artei, 
care l-a examinat, spune că trebuie să fi fost îngropat în urmă 
cu numai câteva luni, după ce i-a fost spart capul cu o lovitură 
de măciucă. Deoarece au fost constatate urme de mușcături 
adânci la picioare, aș vrea să examinezi acest cadavru; ar putea 
să fie vorba de unul dintre agresorii tăi, căci nu seamănă cu 
acele mușcături ale hienelor, putând fi vorba mai curând de răni 
care probabil că au fost purulente, ceea ce lasă să se înțeleagă 
că au fost făcute pe când omul trăia. 

Cadavrul fusese dus într-una dintre sălile palatului, ca să fie 
examinat cu mare grijă. Snefru își conduse acolo fiul. Corpul era 
într-o stare de conservare atât de bună încât, imediat ce îi văzu 
fața, Keops îl recunoscu pe unul dintre oamenii care îl atacase. 

— Este cel care a fost mușcat de câine, zise el. Dacă a avut 
capul spart și a fost apoi sumar îngropat, ucigașul ar putea să 
fie tovarășul său. 

— La același lucru m-am gândit și eu, spuse medicul care 
examinase cadavrul. Rănile de la picioare începuseră să se 
infecteze și probabil că omul se deplasa cu greutate. Fiind vorba 
de unul dintre agresorii tăi, putem presupune că aceste răni 
infectându-se, omul a devenit o povară pentru însoţitorul său, 
dar și un pericol, căci, dacă s-ar fi adresat unui medic, i s-ar fi 
pus întrebări și, atunci, s-ar fi putut face o legătură cu atentatul 
săvârșit împotriva prințului moștenitor. A considerat că era mai 
bine să se debaraseze de un martor atât de periculos, ucigându- 
| și îngropându-l în deșert. 

— Indiferent cine este asasinul său, zise Snefru, nu am făcut 
niciun progres. De unde vine acest om? Cine este sau cine a 
fost? Am cerut comandantului medjailor să continue cercetările, 
să pună întrebări oamenilor din târgurile vecine, ca să afle dacă 
nu cumva un om sau doi au dispărut fără veste. In cazul în care 
ar primi o astfel de informaţie, atunci ar fi posibil să arătăm 
martorului acest cadavru, pe care îl vom mumifica și păstra cu 
mare grijă, căci cercetarea ar putea dura mult timp. 

— Și ar putea să nu ducă nicăieri, dacă acest om provine 
dintr-un sat îndepărtat din Sud sau din Nord, zise Keops, sau pur 


128 


și simplu, dintr-un oraș ca Memphis. Nu putem cerceta toate 
satele Egiptului. Trebuie să sperăm că hazardul va fi de partea 
noastră și să ne încredem în voinţa zeului, căci întreprinderea 
noastră este mai grea decât căutarea în tot Egiptul a bucăţilor 
trupului lui Osiris. 

— În acest caz, fiule, zise regele, înseamnă că putem avea 
speranţe, deoarece marea Isis a reușit să găsească toate părțile 
corpului soțului ei și să le încredinţeze lui Anubis, ca să lipească 
și să mumifice corpul bunului zeu. 

— Desigur, stăpâne, răspunse Keops, dar Isis este nu numai o 
zeiță, ci și o mare magiciană, în timp ce medjaii noștri sunt doar 
niște oameni. Și nu uita că nu a găsit una dintre cele mai 
importante părți ale corpului zeului. 

— Tot din cauza unei fapte rele de-a lui Seth, răspunse 
Snefru. 

Tt 

În timpul lunilor de inundatie, care au urmat celor două nunţi, 
Keops a rămas la Memphis. Henutsen primise, în noua ei 
locuință, o cameră și o sală de odihnă vecine cu apartamentul 
lui Keops, ce se deschidea și spre o curte mare, ca și 
apartamentul lui Meritites. În schimb, copiii locuiau separat, cu 
doicile, ca să nu-și deranjeze părinţii cu ţipetele și jocurile lor. 
Meritites nu fusese ofensată că fratele ei consacră noii sale soții 
nopţile care urmaseră nunţii. lar aceasta, din delicateţe, îi ceru 
înflăcăratului ei soț să rezerve o parte de dragoste surorii sale 
care îl iubea. Astfel se stabili armonia, cum se întâmpla deseori 
în haremurile regale, atunci când se limitau la două-trei femei 
de vârste apropiate. 

Noua sa iubire nu-l împiedica, totuși, pe Keops să meargă 
aproape zilnic pe șantierul piramidelor, situat la mică distanţă 
de noul palat unde locuia regele, palatul numit Kha-Snefru, 
„Apariţia lui Snefru”, reședință splendidă, cu porţi din cedru și 
împodobită în exterior cu două colosale statui ale regelui, 
simbolizând dominaţia lui asupra Egiptului de Sus și a Egiptului 
de Jos. Anhaf profitase și el de faptul că Nilul își crescuse apele 
până la poalele înălțimilor unde se ridicau piramidele ca să 
grăbească livrarea blocurilor de piatră tăiate în carierele din Sud 
și transportate pe firul apei în barje lungi. Astfel, transferul pe 
uscat al blocurilor legate de sănii se făcea pe distanţe reduse, 
între templul de primire și piramidă. 


129 


— Înţelepciunea ne cere, îi spusese el lui Keops, să nu lucrăm 
la transportarea pietrelor decât în timpul celor patru luni de 
inundație. În aceste zile, regele îi hrănește pe toţi ţăranii care nu 
lucrează. Este util să te odihnești, dar când trândăveala durează 
atâtea luni, vine plictiseala și e alungată prin certuri, bătăi și 
acțiuni, uneori, de distrugere. Ilnundaţia eliberează sute de mii 
de mâini, care ar putea fi folosite mai bine la construirea acestor 
monumente spre slava regilor noștri. lar în timpul lunilor în care 
țăranii se ocupă cu însămânțatul și culegerea recoltei, noi vom 
fixa pietrele adunate în partea de jos a rampelor și vom 
organiza galeriile interioare, ceea ce va cere mai puţină mână 
de lucru necalificată, fiind o sarcină ce poate fi dusă la bun 
sfârșit cu un număr mic de artizani competenţi. 

— Anhaf, spusese Keops, nefiind rege nu pot să schimb nimic 
și să cer ca ţăranii care lenevesc să vină toţi aici ca să lucreze la 
construirea piramidelor. Dar, dacă voi urca pe tronul celor Două 
Regate, fii sigur că așa voi face. 

— In acest caz, cred că voi fi în stare să-ţi ridic o piramidă 
cum nimeni nu va mai vedea vreodată, incomparabil mai mare 
decât cele care au fost construite până în această zi. 

Deoarece nu se mai putea depărta de Memphis, transformat 
în insulă, protejat de creșterea apelor prin diguri și ziduri, Keops 
se deplasa în fiecare dimineaţă cu o barcă, mânuită de câţiva 
vâslași, pusă la dispoziţia sa, căci curentul era atât de puternic, 
încât nu se mai aventura să treacă fluviul înot. 

In cursul tuturor acestor vizite, Keops se interesase din ce în 
ce mai mult de construirea piramidelor. Deja, de câteva ori, 
revenise împreună cu Anhaf la situl piramidei din sud, piramida 
prăbușită. Căci Snefru voia să știe dacă mai putea fi 
înmormântată acolo mumia tatălui său, zeul Huni. Mai înainte ca 
Abedu să fi început să facă din piramida în trepte o piramidă 
geometrică, pietrificare a razelor soarelui, el începuse prin a 
înălța etajele planului iniţial, până când a obţinut șapte în total. 
Prăbușirea învelișului din calcar descoperise aceste etaje, dar, în 
cădere, pietrele de la etajul terminal se prăbușiseră și ele, iar 
blocurile de la etajele supraadăugate fuseseră trase după ele, 
strivind pietrele fragile de calcar. După ce praful astfel stârnit s- 
a risipit, apăruse doar o enormă îngrămădire, formând o colină 
mică, din care ieșea un etaj înalt cu fețe înclinate, având 
deasupra un etaj mai mic și o parte din treapta a șasea. Templul 


130 


funerar fusese complet îngropat în masa de pietre năruite, iar 
intrarea, situată la un sfert din înălţime, pe faţada de nord, era 
total astupată, făcând inaccesibilă galeria ascendentă ce ducea 
la camera funerară. 

Întrucât regele dăduse lui Keops și lui Anhaf libertatea deplină 
în a hotărî dacă se puteau curăța dărâmăturile, pentru ca 
monumentul să poată fi folosit la înmormântarea lui Huni, ei 
deciseră să abandoneze un proiect care cerea o mână de lucru 
mult prea mare pentru niște rezultate improbabile. Unii au 
regretat asta în mod deschis, începând cu Nefermaat, vizirul și 
fratele lui Snefru, care pusese să-i fie construit propriul mormânt 
în apropierea piramidei, ca și sora lui vitregă, prinţesa Atet, 
fiecare vrând ca trupul lor de eternitate să se odihnească la 
umbra piramidei tatălui lor, zeul Huni. Aceste morminte erau 
terminate, pereţii sălilor interioare erau acoperiţi cu picturi și 
basoreliefuri, așa că își manifestară în continuare dorinţa de a fi 
înmormântați în aceste morminte, a căror construire costase 
multă muncă, mult chin dar și mult talent. Ei i-au cerut regelui 
să depună eforturi pentru degajarea intrării piramidei, ca să se 
facă din ea sălașul zeului defunct. Căci, în pofida stării sale 
exterioare, părțile interioare nu păreau să fi fost afectate. Ei îi 
mai atrăgeau atenția regelui că drumul pietruit era în perfectă 
stare și că templul de primire de pe malul fluviului fusese 
terminat de mult timp. Snefru se hotărî să le promită că, după 
terminarea propriilor sale piramide, va aduce muncitori pe 
șantierul piramidei, ca să facă accesibile părţile sale interioare, 
adică să degajeze toate dărâmăturile adunate la bază. Totuși, 
cum numeroși demnitari persistau, împreună cu vizirul și cu 
prinţesa Atet, în dorința lor de a fi îngropaţi în mormintele 
deseori enorme pe care și le construiseră cu acordul regelui, în 
acel sit, Snefru trimise un specialist numit de Anhaf să termine 
ridicarea incintei piramidei și a necropolei, în timp ce continuau 
acolo lucrările întreprinse de demnitari și de prietenii regelui. 

Keops era mult mai interesat decât Anhaf de previziunile de 
muncă pe șantierul celor două piramide din nord. 

— Trebuie să recunosc, îi spusese Anhaf lui Keops, că Abedu a 
realizat o rețea internă vastă și ingenioasă. In timp ce piramida 
din sud, căreia nu el i-a conceput interiorul, prezintă o simplă 
sală amenajată la baza monumentului, unde se ajunge printr-un 


131 


coridor cu o pantă deja foarte înclinată, în aceasta, a organizat 
trei încăperi mari, făcute cu abilitate. 

Anhaf îl invitase pe Keops să viziteze împreună camerele 
interioare. Intrarea - în principiu secretă, care trebuia să fie 
definitiv obturată după ce mumia regală ar fi fost înmormântată 
acolo - era situată pe faţa de nord, după cum cerea orientarea 
mistică a monumentului: galeria care ducea acolo trebuia să fie 
pe axa Orion, steaua lui Seth. Ea era situată la o înălțime de 
douăzeci și doi de coţi regali? și impunea folosirea unei scări 
pentru a ajunge la ea. Ca să lase liberă această intrare, Abedu 
pusese să fie ridicate două rampe care o încadrau, pentru 
ridicarea pietrelor până la asizele aflate în construcţie. Anhaf 
continuase să folosească aceste rampe, limitându-se să le 
înalțe, ca să continue construcţia, după ce modificase 
unghiurile. 

t 

Keops pornise pe galeria în pantă în urma arhitectului. El era 
însoţit de doi oameni care le luminau drumul cu torţe. 

— Panta este mare, remarcase Anhaf, căci camera la care 
duce această galerie a fost amenajată adânc în sol, sub baza 
monumentului. 

Înaintaseră lent, căci Keops examinase în detaliu pereţii cu 
pietre bine netezite și ajustate. 

— Acest culoar măsoară o sută patruzeci de coţi, îi spusese 
ghidul său. E o treabă frumoasă, Abedu trebuie felicitat pentru 
ea. Îmi vine greu să înţeleg de ce s-a încăpățânat să folosească 
unghiuri atât de obtuze pentru înclinația fațadelor celor două 
monumente. Căci este cu adevărat un bun arhitect. 

Ajunseseră într-o primă sală, lungă de nouă coţi, al cărei 
tavan se pierdea în penumbră. Torțele fuseseră ridicate foarte 
sus, pentru ca prinţul să poată descoperi bolta în consolă a sălii, 
la douăzeci și trei de coţi deasupra solului. 

— De ce a dat o asemenea înălţime acestei săli? întrebă mirat 
Keops. 

— Ca să fie suficient de mult aer, îi explică Anhaf. Vezi, în 
culoarul descendent, atât de îngust, am respirat cu greu. 
Gândește-te la numărul mare de muncitori care au lucrat acolo, 
după obturarea boltei. S-ar fi sufocat și le-ar fi fost foarte greu 
să-și continue treaba. 


3 Un cot regal echivala cu aproximativ cincizeci de centimetri (n. a.). 
132 


Din acest vestibul trecuseră, printr-un palier superior, într-o 
sală frumoasă, lată de nouă coți și jumătate și lungă - de la nord 
la sud - de doisprezece coţi. Bolta, formată de o consolă din 
cincisprezece  asize superioare, plasate în retragere spre 
interior, era și mai înaltă decât cea a vestibulului precedent: 
treizeci și trei de coţi și jumătate, după cum îi spusese Anhaf. 

In fundul încăperii era amenajată o deschizătură care, printr- 
un coridor scurt, se deschidea spre o groapă nu prea adâncă, 
dar care, în partea de sus, deasupra culoarului de acces, se 
ridica foarte mult. 

— Acesta este puţul conceput iniţial pentru accesul la sălile 
unde ne aflăm, îi explicase atunci Anhaf lui Keops. l-am pus 
întrebări lui Abedu în această privinţă. Mi-a spus că primul lui 
proiect fusese să amenajeze accesul la camera funerară prin 
această groapă, ca în piramida lui Djeser. Până la urmă, a ajuns 
la concluzia că era prea simplu. Atunci a închis gura puţului și a 
pus să se deschidă galeria prin care am venit. În același timp, a 
pus să fie construită o nouă cameră, chiar în zidăria piramidei, la 
baza ei, deasupra sălii în care ne aflăm, dar mult decalată. Acolo 
nu se poate ajunge decât pe un culoar îngust, sumar amenajat, 
în partea de sus a camerei în care ne aflăm: intrarea este 
cufundată în întuneric și nu o poţi zări. A prevăzut o dală pentru 
astuparea ei. Dacă dorești, e posibil să ajungem acolo plasând 
aici o scară, dar poate că este inutil, căci această cameră înaltă 
este goală și asemănătoare cu cele în care ne aflăm. 

Această descriere îl uimise pe Keops, care remarcase imediat, 
după ce spusese că va urca acolo neapărat în altă zi: 

— Ideea este destul de șireată, căci presupun că Abedu s-a 
gândit probabil că, în cazul în care hoţii ar descoperi culoarul de 
acces la camera în care ne aflăm și ar ajunge aici, ar găsi-o 
goală, deoarece și-au imaginat acumularea comorilor regelui în 
camera de sus. 

— Asta mi-a spus și el. 

— Dar a uitat că este probabil imposibil să ridici sarcofagul 
greu din piatră, unde se află așezată mumia zeului Huni, în 
această cameră înaltă, prin deschizătura și prin culoarul despre 
care mi-ai vorbit adineauri. 

__— Nu, nu-i chiar atât de prost încât să nu se fi gândit la asta. 
li spusese regelui că sarcofagul său va fi instalat în această 
cameră și că numai comoara, bunurile preţioase care trebuie să- 


133 


| însoțească în călătoria în Amenti, vor fi depuse în camera de 
sus, în deplină siguranţă. Dar a calculat greșit mărimea 
sarcofagului zeului Huni, care nu va putea să treacă prin galeria 
pe unde am venit noi. Astfel încât tatăl tău, Horus Snefru, a spus 
că, în acest caz, îl vom lăsa pe Huni să se odihnească în pace în 
sarcofagul lui și în mormântul unde se află acum, iar el va avea 
grijă să i se facă un sarcofag care să poată fi coborât în această 
cameră. 

Anhaf rămăsese apoi tăcut un moment, în timp ce Keops, 
după ce luase o torţă din mâna unuia dintre cei doi oameni care 
îi însoțeau, examina cu atenţie zidăria. Atunci remarcă fisuri în 
pereţi. 

— Vezi, îi zise el arhitectului, ce sunt aceste fisuri? Cred că 
Abedu e, totuși, un măgar și că a calculat prost presiunea 
suprastructurilor, astfel încât bolta și pereţii acestei săli ar putea 
să se prăbușească. 

— Nu, nu trebuie să ne temem de asta, îl asigură Anhaf. l-am 
examinat îndelung. Sunt rupturi cauzate de deplasarea pietrelor 
sub presiunea masei arhitecturale. Imbinarea a fost făcută prost 
și dalele folosite la îmbrăcarea pereţilor au fost prost ajustate. 
Va fi de-ajuns să se umple fisurile cu tencuială. Cazul este mai 
îngrijorător pentru camera de sus. Nefiind amenajată în solul 
natural, ci în mijlocul monumentului, mă tem ca presiunea 
blocurilor să nu  dezgolească până la urmă pietrele 
îmbrăcăminţii interioare. După ce m-am gândit, cred că singura 
soluţie este supraînălţarea solului cu un blocaj și sprijinirea 
pereţilor cu bârne din lemn de cedru. l-am vorbit despre asta 
Maiestăţii Sale. Regele este de acord să trimită la Byblos 
ambarcaţiuni care se aducă trunchiuri de cedru de pe munte. 
Dar știi cum merg lucrurile, așa că nu cred că aceste vase vor fi 
gata decât peste un an, dacă nu mai mult. Dar nu are 
importanță, căci paramentul este încă solid. L-am și tencuit. Mai 
poate să aștepte. 

t 

Lunile au trecut și nivelul apei a scăzut lent, în timp ce marile 
călduri din acest anotimp - în cursul căruia soarele ajunge cel 
mai aproape de Țara Egiptului, până la zenitul lui Syene, când 
razele sale cad drept peste prima cataractă - se risipesc cu 
lentoare. 


134 


În tot acest timp, Abedu reușise să îngroape cioburile în 
grădinile persoanelor vizate. Dar această magie nu i se părea 
prea eficace, căci viitoarele victime ale răzbunării sale 
continuau să se simtă minunat, insensibile la influenţele nocive 
ale blestemului. Venise să se plângă pentru asta lui Sabi, care îi 
răspunsese că trebuia să se înarmeze cu răbdare, căci 
eficacitatea farmecelor nu se manifesta niciodată imediat. Îi 
garantase că, mai înainte ca anul să fi trecut, persoanele 
respective nu vor mai fi în lumea celor vii. Noul sub-șef al 
măgarilor regali rămăsese totuși sceptic și se temea că a fost 
înșelat de magician, deși incantaţiile sale reușiseră cu brio în 
fermecarea unei tinere femei proaspăt căsătorite, de care se 
îndrăgostise și care, după intervenţia lui Sabi, răspunsese iubirii 
sale. Este adevărat că era soţia unui om sărman și ca o 
copleșise cu daruri, ceea ce îl făcuse să presupună că aurul 
putuse să joace un anumit rol în această cucerire, căci acesta 
era, pentru mulţi oameni, farmecul cel mai puternic. 

Medjaii trimiși în satele din împrejurimea Memphis-ului nu 
ajunseseră nici ei la un rezultat, căci nu dăduseră de urma 
omului asasinat. Până la urmă, se renunţase la cercetări și 
cadavrul fusese îngropat la extremitatea necropolei Rosetau, 
aceea unde Djeser odihnea sub formidabila sa piramidă în 
trepte. 


e CAPITOLUL XVII e 


Keops află, în sfârșit, din gura unui trimis al lui Benu, Marele 
Prezicător, că venise momentul să plece de la Memphis la 
Hermopolis, unde îl aștepta marele preot al lui Thot, zeul 
polimorf, care se manifesta sub aspectul ibisului și babuinului. 

Meritites, obişnuită cu absenţele repetate și deseori 
prelungite ale fratelui ei, nu manifestă nicio tristețe, contrar lui 
Henutsen, care nu mai contenea cu plânsul. 

— Nu plânge pentru asta, surioară, îi zise Meritites. Ar trebui 
să te obișnuiești să-l vezi pe soţul nostru plecând astfel, deseori 
pentru multe zile și, uneori, chiar luni. Nouă ne rămân jocurile, 
copiii și rudele. Ar fi pentru tine o ocazie bună ca să-ți vizitezi 
mama și tatăl. Și când Keops se va întoarce, plăcerea revederii 


135 


va fi și mai mare, căci o despărțire, dacă nu este prea lungă, nu 
poate decât să sporească dorinţa faţă de cel absent. La 
întoarcerea lui, vei vedea că te va iubi și mai mult și tu însăți îţi 
vei simţi inima mai clocotitoare ca înainte. 

Keops nu fu deosebit de surprins că se văzu așteptat când se 
prezentă la porţile templului lui Thot, în cetatea sa de la 
Hermopolis, „Orașul celor Opt”, situat la câteva zile de 
navigaţie, la sud de Memphis. Işi părăsise reședința dimineaţa, 
înainte de răsăritul soarelui, fără să anunţe pe nimeni, cu 
excepția lui Henutsen, cu care își petrecuse noaptea. Tânăra 
soție se străduise să fie veselă, căci Meritites îi spusese că 
soţului ei nu-i plăceau lacrimile și implorările. Dar simțea o mare 
tristețe în adâncul sufletului. De la căsătoria lor, nu se depărtase 
de ea niciodată mai mult de o zi, ca să facă o vizită mamei sale, 
regalului său tată și, mai des, șantierelor celor două piramide. In 
aceste câteva luni, atașamentul pentru soţul ei crescuse și mai 
mult, ceea ce îi făcea și mai grea despărţirea. Dar momentele 
de rămas-bun nu se prelungiseră. Keops își legase centura, 
apucase bastonul lung, neted și solid, care îi folosea ca toiag, ca 
bâtă împotriva câinilor și, în caz de nevoie, ca măciucă, și o 
pornise la drum. Ar fi putut să păstreze ambarcaţiunea cu pânză 
și vâslașii puși la dispoziţia lui, ca să străbată întinderea de apă, 
creată de inundație, între Memphis, transformat în insulă, și 
necropolă, dar renunţase. | se părea că, atunci când curentul 
descendent al fluviului era la fel de rapid la sfârșitul inundaţiei și 
la revenirea apelor în matca lor, te puteai deplasa mai repede 
pe jos, când era vorba să mergi în sus pe Nil. In plus, îi plăcea să 
meargă, să facă mișcare, să străbată drumurile Egiptului din nou 
împânzite de ţărani, care se grăbeau să însămânţeze în mâlul 
proaspăt depus. Dar vrusese, mai ales, să păstreze secretul 
destinaţiei: singurii care îl cunoșteau erau Benu - Marele 
Prezicător de la Heliopolis -, Anhaf, mama sa și soțiile sale. În 
timpul acestor zile de călătorie, se hrănise cu pâinea și 
curmalele oferite de ţărani și băuse apă din puțuri sau din fluviu, 
când nu găsise puțuri. Mersese întreaga zi și, la lăsarea nopţii, 
dormise de cele mai multe ori pe malul Nilului, în desișurile de 
papirus sau, uneori, acasă la ţăranii ospitalieri, care îl invitaseră 
să împartă cu ei cina și să doarmă pe terasa căsuţelor din 
chirpici. Ajuns în apropiere de Hermopolis, se scăldase în fluviu, 
înainte de a merge la templu. 


136 


Când se prezentă la porțile templului, după ce își pronunţă 
numele, servitorii aflați acolo se înclinară și îl conduseră în 
grabă la Mai-Marele celor Cinci, ur diu, căci acesta era titlul 
primului profet al lui Thot, seniorul Lunii, maestrul scribilor, 
păstrătorul scrierilor misterioase. 

— Ibebi este numele meu, îi zise el lui Keops, înclinându-se. 
Am fost anunţat de apropiata ta vizită. Te rog să mă urmezi. Îți 
voi arăta camera care îţi este destinată. Astăzi te vei odihni, căci 
văd că ai venit pe jos, singur și fără însoțitori. 

— Așa mă deplasez totdeauna, îl asigură Keops. 

— Asta e un lucru bun. Poţi face asta atâta timp cât n-ai urcat 
pe tronul celor Două Regate, atâta timp cât nimeni nu-l 
recunoaște pe prințul moștenitor în acest călător singuratic, 
asemenea unui văcar de prin mlaștinile din Nord. 

Ibebi își conduse oaspetele până la o cabană mică din chirpici, 
cu o terasă, lipită de alte case asemănătoare, puţin mai retrase, 
în spatele locuințelor servitorilor zeului. Ea avea o singură 
încăpere, goală, cu pereţii vopsiți în albastru, o podea maro- 
închis și un tavan tot de culoare închisă, spuzit cu puncte albe. 
Pe podea era aruncată o rogojină cu o rezemătoare pentru cap; 
dar în afara acestui așternut elementar, nu se vedea niciun alt 
obiect: nici lădiţe, nici ustensile de scrib, nici scaun. Se intra 
doar pe o ușă îngustă, atât de joasă încât trebuia să te apleci ca 
să treci pragul. Nu exista nicio fereastră; în schimb, o scară era 
fixată pe peretele opus ușii de la intrare care, printr-o simplă 
deschizătură, dădea acces pe terasă. 

— lată camera pe care o vei ocupa în timpul șederii tale în 
templu. Dacă te va chinui prea tare căldura, vei putea să dormi 
pe terasă. Dar, în timpul zilei, este preferabil să stai în această 
sală: ea este figurarea simbolică a lumii, iar penumbra este 
favorabilă meditaţiei. 

— In acest caz, întrebă Keops, dacă tavanul reprezintă cerul 
nocturn, punctele albe reprezintă stelele? 

— Este ușor de dedus, replică Mai-Marele celor Cinci, și pereţii 
albaștri reprezintă spaţiul ce desparte cerul de pământ. 

— Totuși, continuă Keops, în templele pe care am avut ocazia 
să le văd, în sălile unde este reprezentat cerul sunt pictate ființe 
vii, zei și animale, care reprezintă diferite constelații. 

— Acelea sunt simboluri care, aici, nu au niciun motiv să 
apară. Vei afla mai târziu de ce. Acum trebuie să rămâi aici ca 


137 


să începi să te purifici, să-ţi golești minţea de toate gândurile ce 
nu sunt îndreptate spre zeu. Imediat va veni preotul însărcinat 
cu purificările tale. Îţi va rade capul și tot părul de pe corp, te va 
purifica stropindu-te cu apă din lacul sacru. În restul zilei, nu vei 
consuma niciun fel de hrană, ci numai apă pură. Mâine ţi se va 
aduce prima carte a lui Thot, unde este prezentată nașterea 
lumii și a zeilor, după teologii de la Heliopolis, după cei de la 
Memphis și cei de la Hermopolis. Probabil că ţi s-a mai vorbit 
despre asta când studiai în Casa Vieţii din locuinţa Fenixului. Dar 
este important să te pătrunzi de ce se spune acolo. Timp de trei 
zile, va trebui să stai în această sală ca să citești și să meditezi. 
Apoi, vei putea avea acces la noile grade ale iniţierii tale. 

Keops ascultă cuvintele Mai-Marelui celor Cinci și se înclină în 
fața acestor recomandări. Se așeză pe rogojină, așteptându-l pe 
preotul pur. Apoi îl lăsă pe acesta să-l purifice de toate firele de 
păr, de toată murdăria, după care luă poziţia de meditaţie în 
penumbra cămăruţei, cu picioarele îndoite sub el, așa cum fac 
scribii inspirați. 

După prescripţiile Mai-Marelui celor Cinci, timp de trei zile, 
Keops rămase astfel în colibă, petrecându-și timpul citind prima 
carte a lui Thot, care îi fusese adusă, și meditând. Bău doar apă, 
mâncă doar o mână de smochine și părăsi colibă doar ca să se 
spele în bazinul sacru al templului. În a patra zi, preotul pur 
reveni ca să-l radă din nou și să-l purifice, după care îl puse să 
îmbrace un veșmânt din in alb și îl conduse în templu, al cărui 
portic de faţadă, făcut din stâlpi albi de piatră sculptată, dădea 
acces în sălile întunecoase unde se derulau riturile divine. 

lbebi veni să-l întâmpine pe prinţ în pragul sanctuarului, îl 
salută, apoi îl duse prin săli și galerii, slab luminate, primele, de 
raze palide ale luminii zilei, care pătrundea prin orificii înguste 
făcute în partea de sus a pereţilor înalţi, iar celelalte, de lămpi, 
ale căror flăcări revărsau o strălucire slabă și tremurătoare. 
Ajunseră astfel într-o sală adâncă, în inima sanctuarului. Ușa era 
făcută din panouri groase din lemn, întărite cu plăci din cupru. 
Incăperea, de mici dimensiuni, era luminată de câteva lămpi ce 
lăsau colțurile în penumbră. Două lămpi erau așezate la 
picioarele statuii unui babuin, sprijinită cu spatele de perete, iar 
celelalte două, la picioarele statuii unui ibis, așezată lângă 
peretele opus, în fața babuinului. Fundul încăperii era ocupat de 
un naos făcut dintr-un porfir provenit din cariere îndepărtate. 


138 


Frontonul acestei racle era împodobit cu un cerc încadrat de 
două aripi deschise și având deasupra un șarpe, dar nișa, 
amenajată în micul monument, era goală. În faţa fiecăreia dintre 
cele două statui ardea tămâie într-un vas din pământ ars. 

Keops fu surprins că Mai-Marele celor Cinci îl conducea astfel 
în această parte a templului, care i se părea a fi sfânta sfintelor, 
reședința zeului, unde nu pătrundeau decât preoții puri și regele 
însuși în calitatea sa de prim-preot al fiecărui zeu al Egiptului. El 
nu intrase niciodată în inima sanctuarului lui Atum-Ra, zeul de la 
Heliopolis; era deschis doar pentru cultul zilnic, fiind apoi 
imediat închis. Totuși, nu-și manifestă uimirea, și lbebi îl invită 
să se așeze pe o rogojină, în faţa lui, el însuși așezându-se cu 
spatele spre naosul zeului. 

— Începe prin a-mi spune ce ai reţinut din nașterea lumii și a 
zeilor după spusele preoţilor din Heliopolis, îi ceru el lui Keops, 
după ce află de la el că avea sufletul ușor și corpul pur. 

— Se spune, rezumă Keops, că a existat la început Nun, apele 
primordiale, și nimic altceva, nici lumină, nici sunet, tăcere 
totală, întuneric infinit. Atunci a apărut Atum, zeul creator, care 
era în același timp neantul și totalitatea. În prima zi, a creat 
primul cuplu divin, Shu și Tefnut; i-a creat fie din saliva proprie, 
fie din propria spermă, scuipând sau masturbându-se. Acești doi 
zei primordiali s-au unit ca să dea naștere lui Nut și Geb, Cerul și 
Pământul. Nut este prezentat ca o femeie culcată peste Geb, 
reprezentat sub înfățișarea unui bărbat. Fiind strâns uniţi, 
interzicând vieţii să iasă din ei, Shu, tatăl primordial, s-a 
strecurat între ei ca să-i despartă. Astfel s-a născut spațiul ce 
desparte Cerul de Pământ. Din unirea Cerului cu Pământul, a lui 
Nut cu Geb, s-au născut cele patru divinități, fraţi și surori, soţi 
și soții, Osiris și Isis, Seth și Nephtis. Astfel s-a născut Marea 
Eneadă, cei nouă mari zei. 

Keops tăcu. Ibebi îl întrebă: 

— Cum interpretezi această poveste divină? Vreau să aud ce 
reflecții ţi-a inspirat. 

— Dacă la început era doar Nun, mă întreb de unde a putut să 
apară Atum. Și găsesc doar un singur răspuns: din Nun. De 
aceea el este Neantul, adică nimic, cel care nu există, căci nu 
putea să fie nici înainte de Nun, nici în afara lui Nun; dar este și 
Totul, pentru că l-a închis în el pe Nun și totalitatea lumii, ca să 
creeze din propria lui substanță Shu, aerul, sau, mai curând, 


139 


spaţiul, Tefnut, umiditatea, sau, mai curând, toate apele. Și, din 
ceea ce formează apa și din ceea ce formează aerul au ieșit 
Cerul, care este făcut din aer, iar Pământul s-a născut din apă. 

— Bine. Dar nu ești uimit că în această prezentare simbolică 
nu este vorba despre lumină? Căci, dacă Atum își manifestă 
dubla sa natură, Neant și Tot, el nu a creat totuși lumina. 

— Lumina nu este manifestată în Ra, sub forma soarelui care 
luminează lumea? 

— Atum ar fi atunci Ra? 

— Asta ni se spune în templul de la Heliopolis. 

— Desigur, dar această învăţătură păcătuiește prin multe 
neglijenţe, pe care poporul nu le vede și pe care vor să le ignore 
preoţii lui Ra, care nu au găsit soluţia decât identificându-l pe 
Atum cu Ra. 

— În acest caz, dacă Atum și Ra sunt identici, lumina trăia, 
deci, în inima întunericului, deoarece Atum se afla în inima lui 
Nun. 

— Nu există aici o contradicţie? Dacă lumina se afla în inima 
tenebrelor, nu puteau să existe tenebre, căci specificul luminii 
este să lumineze întunericul, deci să-l risipească. Te las să 
meditezi la aceasta, Keops. Rămâi aici, în inima sanctuarului, ca 
să te gândești. Mâine vom păși mai departe pe calea 
cunoașterii. 

lbebi se retrase fără zgomot, lăsându-l pe prinţ singur. Keops 
rămase mult timp nemișcat, ţinându-și privirea fixă asupra 
naosului gol, asupra acelei mici racle, destinată, în general, să 
adăpostească statuia unui zeu, încât îi apăru, precum Atum, sub 
aspectul unui rege așezat pe tron, purtând pe cap coroana albă 
a Sudului, unită cu coroana roșie a Nordului, precum Ptah, 
asemenea unui om în picioare, înfășurat în veșmântul său 
strâmt, ca Thot, care se manifestă sub înfăţișările sale 
animaliere sau sub cel al unui om cu cap de ibis sau ca Apis, 
asemenea unui bou. Și se întrebă de ce naosul era gol, fără să 
găsească un răspuns mulțumitor. 

Un preot veni după el la lăsarea nopţii, ca să-l conducă în 
cabana lui, unde se hrăni doar cu bulbi de papirus și curmale. A 
doua zi, Ibebi îl readuse în sfânta sfintelor apoi, fără să-i pună 
întrebări despre rezultatul meditaţiilor sale și al concluziilor 
trase, îi zise: 


140 


— Spune-mi, Keops, ce ai reţinut din modul în care preoţii lui 
Ptah explică nașterea lumii și a zeilor. 

— Nu am studiat niciodată în Casa Vieţii de la Memphis. De 
aceea, nu pot să-ţi spun decât ceea ce am citit în prima carte a 
lui Thot, pe care mi-ai încredinţat-o. Nu știu dacă preoţii de la 
Memphis s-au inspirat din ceea ce se învaţă la Heliopolis, dar 
așa îmi vine să cred, căci Heliopolis era deja o cetate veche și 
templul ei exista de secole când zeul Narmer a întemeiat Zidul 
Alb, când a întemeiat templul lui Ptah la Memphis. Or, în cartea 
lui Thot scrie că zeii au prins viaţă în Ptah, că Ptah este Nun, 
tatăl care l-a modelat pe Atum; că Ptah, sub înfățișarea feminină 
a lui Naunet, a fost mama care l-a purtat în ea pe Atum, că 
marele Ptah este inima și limba Eneadei divine, că el a creat 
zeii. Ptah cel Mare a creat, în inima lui și cu limba pe Atum, în 
inima lui și cu limba a creat kau, dublurile zeilor. Inima și limba 
lui Ptah guvernează universul, inima lui Ptah se află în toate 
piepturile, în cele ale zeilor, în cele ale oamenilor, limba lui este 
în toate gurile, în cele ale zeilor, în cele ale oamenilor. Și Eneada 
lui Atum reprezintă dinţii și buzele lui Ptah, prin ea a pronunţat 
cuvintele care au dat naștere fiecărui lucru, începând cu Shu și 
Tefnut. Dar mai este scris că Ptah e Ta-tenen, Pământul 
primordial, care a dat naștere zeilor, din care a ieșit tot ce 
există, tot ceea ce vedem, tot ceea ce trăim. Ptah i-a creat pe 
zei, el a întemeiat orașele, a stabilit provinciile, a plasat zeii în 
sanctuarele lor, a fixat ofrandele, le-a modelat formele după 
dorinţa lor, pentru ca zeii să se manifeste în aceste forme 
modelate în lemn, în metal, în argilă. 

Keops tăcu, lbebi zâmbi și zise: 

— Ai rezumat bine. Și ai mai putut constata că preoţii de la 
Memphis au imaginat o creaţie a lumii în avantajul zeului lor și 
spre marea glorie a Memphis-ului. Dacă e să le dăm crezare, și 
asta fără să luăm în calcul o invenţie destinată să-l scoată în 
faţă pe zeul pe care îl servesc, Ptah este forma primordială care 
s-a creat din ea însăși, doar dacă nu a existat în eternitate, căci 
ei nu fac în această privinţă nicio precizare și nu spun cine i-a 
conceput pe zei în inima lui înainte de a-i crea prin cuvânt. De 
aceea, acum vei medita asupra acestui punct deosebit, mai 
înainte de a ne continua itinerarul spre lumină. Astăzi nu te-am 
întrebat despre concluziile pe care le-ai putut trage din 
meditaţiile asupra nașterii lumii după spusele preoţilor de la 


141 


Heliopolis, dar mâine, când ne vom revedea, îmi vei împărtăși 
gândurile tale. 

A doua zi, când se află din nou în faţa Mai-Marelui celor Cinci 
ai templului, îi spuse: 

— Această concepţie a preoţilor lui Ptah, după care zeul, 
despre care nu se știe cum a venit pe lume, pare să fi creat zeii 
prin cuvânt, după ce i-a conceput prin inteligență, este 
neverosimilă, absurdă, este doar un exerciţiu al spiritului, un 
pas de dans al gândirii, o piruetă de acrobat. 

— Te ascult, îi zise atunci lbebi. Explică-mi de ce! 

— Este foarte adevărat că fiinţa vie care nu a primit nume 
este, față de ceilalţi, nimic, nu există. Dacă termenul de om nu 
ar fi existat decât ca să denumească specia noastră, dacă nu i s- 
ar fi dat un nume, care a devenit într-un fel substanţa ta însuți, 
ai trece printre noi ca o umbră. Nimeni nu ar putea să te strige 
și, dacă cineva ţi s-ar adresa cumva pe stradă strigându-te într- 
un fel oarecare, nu ai avea motiv să întorci capul, să te apropii 
de el, pentru că strigătul s-ar putea adresa tuturor și nimănui. 
Prin numele tău, Ibebi, și prin numele meu, Keops, existăm cu 
adevărat, avem o fiinţă pe care o pot privi toţi. Dacă aud acest 
nume care este al meu, vin spre cel care m-a strigat. Dacă îţi 
vorbesc și vreau să-ţi spun ceva despre cineva cunoscut de 
mine, cum ai ști despre cine este vorba dacă n-am să pot numi 
persoana cu un nume care l-ar identifica printre ceilalți oameni 
în viaţă? La fel, când mă întorc spre aceste două statui, spun că 
una reprezintă un ibis, cealaltă, un babuin, căci mi s-a spus așa, 
căci i-am văzut trăind în vale, pentru că mi-au fost numiţi, și mai 
știu că și unul, și celălalt sunt simbolurile lui Thot, că zeul se 
manifestă prin unul sau altul dintre aceste animale, și știi și tu 
asta, și de aceea ne înţelegem. Dar dacă s-ar fi așezat în fața 
mea materia brută, piatra încă informă în care sculptorul a 
modelat aceste două forme, ce-aș putea să spun despre ele, 
doar că este piatră sau lemn, sau argilă? Dar nimic nu mi-ar 
putea da voie să-i spun unuia ibis și celuilalt babuin, cu excepţia 
cazului în care am hotărât amândoi, de comun acord, că fiecare 
reprezintă unul dintre aceste animale, chiar dacă nu au forma 
lor. Dar dacă vine un al treilea, care nu a auzit de înțelegerea 
noastră, va vedea doar niște pietre brute. Pentru că dalta 
sculptorului le-a dat această formă existentă în natură, știu că 
este vorba de unul sau altul dintre aceste animale, și pentru că 


142 


mi s-a spus că în ele se manifestă zeul, pot să spun că ele sunt 
Thot. Astfel, zeul creator, prin magia cuvântului, poate să dea o 
formă materiei preexistente, după cum face sculptorul cu dalta 
sa, și poate să numească o formă creată, așa cum ne-am numit 
propriii noștri copii, proveniţi din sămânţa noastră, ale căror 
forme s-au modelat din această materie iniţială. Dar numindu-i 
la naștere, asta nu înseamnă că i-am creat noi. Orice creație nu 
se poate face decât pornind de la o materie iniţială, care este 
numită Nun sau Ta-tenen. De aceea, trag concluzia că, așa cum 
au conceput-o preoţii de la Heliopolis, creaţia, chiar dacă 
păcătuiește prin unele aspecte, este mai logică decât cea 
propusă de preoţii de la Memphis, căci aceasta din urmă este 
pur artificială. Îmi amintesc de acele figuri iluzioniste, făcute de 
unii jongleri abili, care bat drumurile de ţară și trăiesc astfel 
păcălindu-i pe bieţii ţărani. 

— Keops, zise atunci lbebi, te felicit pentru clarviziunea ta. 
Este foarte adevărat că această creaţie prin cuvânt, pornind de 
la nimic, este absurdă, exceptând cazul în care am admite că 
acest cuvânt în sine deţine o putere magică de creare a 
formelor. 

— De ce aș admite asta? replică Keops. N-am văzut niciodată 
un om care să poată crea ceva doar deschizând gura și emițând 
sunete. 

— Poate că nu un om, dar de ce nu un zeu? 

— Un zeu poate acționa împotriva legilor lui Maat, care spune 
că nimic nu se naște din nimic? 

— Bine gândit! Aș mai putea spune: doar dacă nu cumva zeul, 
nu prin simpla putere a cuvântului, ci mai curând pornind de la 
propria substanţă, a creat lumea vizibilă și invizibilă, spiritele 
luminoase pe care le numim ahu și materia care ia în ochii noștri 
formele ce ne-au devenit familiare și sunt cele ale munţilor care 
domină Egiptul, cât și plantele care cresc în vale, atât animalele 
care îl populează, cât și oamenii care îl locuiesc. Dar despre asta 
vom vorbi mai târziu, căci teologii din Memphis par să ignore că 
lumea este mult mai complexă decât cred ei și că un simplu 
sunet nu poate crea lumea pornind de la Nimic, chiar dacă este 
emis de un zeu. 

— În ceea ce privește creaţia, după spusele clerului de la 
Heliopolis, continuă Keops, m-am aplecat doar asupra problemei 
luminii și a întunericului. Mi se pare că preoții lui Ra au primit de 


143 


la strămoșii îndepărtați tradiţia creării lumii de către Atum, 
pornind de la materia primordială, Nun. Dar ei înșiși sunt 
moștenitorii cultului lui Ra manifestat în soare, sursa oricărei 
lumini. Dificultatea pe care n-au putut să o rezolve este aceea 
că, dacă Atum nu este altul decât Ra, adică soarele, lumina nu a 
putut precede întunericul haosului primordial. Căci, în acest caz, 
nu putea să existe în întuneric și nu putea să existe prin ea 
însăși, deoarece lumina îi este anterioară și, din acest fapt, ar fi 
existat o adversitate chiar mai înainte ca întunericul să vină pe 
lume. 

— Ai judecat bine încă o dată, fiule. Căci, contrar învăţăturii 
care se transmite în general, adică doctrinei populare, 
întunericul nu are realitate proprie, nu are substanţă, ceea ce 
este ușor de constatat când ne înconjoară; este doar absenţa 
luminii. Ni-l imaginăm doar prin referința la noapte, dar chiar și 
în noaptea înstelată există pe cer o lumină difuză. Intunericul, 
negrul absolut, este doar o creaţie artificială: dacă suflu în 
aceste lămpi, ne vom pomeni în întuneric, dar acest întuneric nu 
are nicio existenţă reală, căci este de-ajuns să reaprind aceste 
lămpi, ca să fie risipit. Este foarte adevărat că identificarea lui 
Nun cu întunericul primordial este o eroare de apreciere, și 
această aporie face să ne apară cosmologia heliopolitanilor la fel 
de absurdă precum cea a memphiţilor, care pretind că lumea a 
fost creată prin cuvânt de zeu, pornind de la nimic, de la neant. 

Ibebi tăcu. Între ei se instală tăcerea, abia tulburată de suflul 
respirației. Apoi Ibebi zise: 

— Acum, spune-mi ce știi despre crearea lumii după 
învăţătura din acest templu al lui Thot. 

— Încă o dată, nu pot să-ţi spun decât ceea ce am citit în 
prima carte a lui Thot, răspunse Keops. La origine, totul se afla 
în Thot, el se confunda cu cele opt divinităţi misterioase 
primordiale. 

— Cine erau acești zei misterioși? întrebă Ibebi. 

— Acești zei erau patru, dar aveau în ei cele două aspecte, 
masculin și feminin, creatoare fiind numai unirea lor. Și aceste 
fiinţe neinteligibile se numeau Nun, forma sa feminină fiind 
Naunet. Al doilea cuplu era Huh și Hauhet, al treilea, Kuk și 
Kauket, al patrulea, Amon și Amaunet. De aceea zeul creator a 
putut să spună despre el însuși: „Sunt Unu care devine Doi; sunt 
Doi care devine Patru; sunt Patru care devine Opt”; sunt Unu 


144 


care îl protejează pe Opt, căci aceste divinităţi sunt doar 
emanaţii ale naturii sale. 

— Aceștia Opt nu constituie esenţa lui Thot, nu sunt legate de 
el foarte strâns, încât le creează din propria substanţă, adică le 
face să iasă din el prin puterea cuvântului sau, mai exact, prin 
voința sa? 

— Așa se pare. Căci Nun și Naunet sunt două aspecte ale 
lumii primordiale neorganizate, ale haosului care, prin unire, va 
da naștere lumii organizate. Dar este scris că Huh și Hauhet 
sunt apele, iar eu nu știu ce trebuie să înțeleg prin asta. Să fie 
oare apele fluviului divin care iese din matcă și fecundează 
Pământul? 

— Nu, căci doar mult mai târziu apele Pământului și apele 
cerului au venit la viaţă. Vei afla natura lor mai târziu. Dar 
continuă. 

— Kuk și Kauket înseamnă spaţiul infinit cufundat în întuneric, 
înainte de crearea luminii. 

— Oare nu în acest spaţiu fără limită se va realiza crearea 
lumii sensibile? 

— Desigur. 

— Căci, fără acest spaţiu, nimic nu poate să aibă întindere și 
totul se reduce la un punct minuscul. Nu crezi? 

Keops încuviinţă cu o mișcare a capului. Apoi întrebă: 

— Dar nu știu să spun nimic despre Amon și Amaunet. De ce 
acest cuplu divin este ascuns? Dacă este ascuns, nu poate să 
apară vederii noastre, și de ce, dacă este, nu se manifestă? 

— Tocmai aceasta este partea de mister, ceea ce este ascuns 
curiozităţii muritorilor. Află că toate aceste aspecte ale 
universului, care se situează la baza totalităţii sale, se află în 
Thot, ele constituie natura secretă a lui Thot. Dar continuă și 
spune-mi ce știi despre creaţie după cum o descriu preoții de la 
Hermopolis. 

— Cred că am înțeles că în Toth lipsit de formă - care era Thot 
primordial, ceea ce denumim prin Ta-tenen - era un ou, un ou 
enorm, care s-a ivit din haos ca să se deschidă ca o floare de 
lotus. Și din această floare care s-a deschis în prima dimineaţă a 
lumii, a ţâșnit soarele, s-a născut Ra, asemenea unui nou- 
născut, care iese din pântecele mamei sale. 

— Este un simbol și acesta e modul în care e prezentat. Dar, 
în realitate, nu e mai curând lumina care a străpuns întunericul? 


145 


Sau lumina care se va răspândi prin golul universului, ca să-l 
umple cu prezenţa ei, ca să-i dăruiască substanţa sa? 

— Ceea ce numești gol al universului, nu este oare spaţiul în 
care se va putea manifesta creaţia divină? întrebă atunci Keops. 

— Keops, prin aceste consideraţii ţi-ai dovedit forța gândirii, 
căci începi deja să te apropii de mister, zise lbebi. Te voi lăsa 
din nou singur, ca să poţi pătrunde și mai adânc, prin propriile 
mijloace, în domeniul zeului ascuns. 


e CAPITOLUL XVIII e 


Rahotep se întorcea glorios și satisfăcut dintr-o scurtă 
expediţie condusă în deșertul de est din ţinutul de Nord, la 
Terasele Peruzelei, în ţara beduinilor, numită și deșertul Sin. 
Adusese de acolo pietre rare, malachit și peruzea, precum și 
minereu de cupru. După ce depusese produsele în depozitele 
regale și venise în fața tatălui său, regele Snefru, ca să 
primească felicitări, se întorsese la reședința lui. Acolo îl aștepta 
Neferet, soţia sa. Ea veni spre el și zise: 

— Rahotep, stăpânul meu, soțul meu, sunt fericită că te-ai 
întors sănătos din această campanie în deșert, printre beduini. 
Dacă nu l-ai întâlnit pe fratele tău Neferu, dacă nu ţi-a spus 
nimic, află că ne-a trimis un mesaj: ca să sărbătorească numirea 
sa pe lângă vizir, ne invită la o petrecere frumoasă la reședința 
lui. A vrut să aștepte întoarcerea ta ca să poţi fi și tu prezent. 

— Mă bucur, dar mă și mir. De mult timp ne evită și face curte 
tatălui nostru, departe de privirile noastre. Nu mai spun că a 
trecut ceva vreme de când a primit postul pe lângă Nefermaat, 
veneratul tău tată. De ce s-a hotărât să facă această petrecere 
abia acum? 

— Probabil pentru că a fost învestit oficial foarte recent și că, 
în plus, Maiestatea Sa i-a conferit postul de administrator al 
palatului. 

— A! Văd că tatăl nostru îl copleșește cu toate onorurile și 
toate puterile. Mi-e teamă că se apropie ziua în care îl va învesti 
oficial cu titlul de prinţ moștenitor, numindu-l astfel succesorul 
său la tronul celor Două Regate... În detrimentul fratelui meu cel 


146 


mare, al copiilor lui și chiar a mea, care sunt al doilea fiu al Marii 
Soții Regale. 

— Dragul meu soț, semeni puţin cu Keops și nu știi să faci 
curte regelui și demnitarilor, stând mereu retras, deși, după 
Maiestatea Sa și fratele tău mai mare, ești, în realitate, al treilea 
personaj al regatului, cel care este destinat să devină vizirul lui 
Keops. 

— Keops, mă tem, că nu va purta niciodată dubla coroană. Ştii 
pe cine a mai invitat? 

— Știu că vor veni surorile tale, Meritites și Neferkau, cât și 
acea Henutsen, care a reușit să-i devină soție lui Keops. 

— Henutsen e graţioasă și amabilă. Nu știu de ce nu-ţi este 
simpatică. 

— Nu că nu-mi este simpatică, dar mi se pare prea sigură, 
prea încrezută din cauza micilor ei talente. De când Maiestatea 
Sa a fost în casa lui Keops, ca să o vadă dansând pe noua lui 
noră și ca să o asculte cântând, pentru că nu mai știa cum s-o 
laude, la Curte s-a vorbit mult despre ea, fiecare repetând că e 
cea mai graţioasă dansatoare care s-a născut vreodată pe 
meleagurile Nilului și că vocea ei ar putea să-i încânte și pe zei. 

— Este adevărat că o priveşti și o asculţi cu o mare plăcere, 
dar este la fel de adevărat că nu este Unica, Hathor, 
dansatoarea divină. 

— Totuși, începe să se creadă. Despre ceilalți invitaţi nu știu 
nimic. În orice caz, nu sunt invitaţi nici părinţii mei, nici ai tăi și 
nici mama lui Neferu. A transmis că această petrecere este 
destinată persoanelor din generaţia lui, ceea ce l-a scutit să o 
invite pe mama ta, pe care o urăște. 

— Neferet, nu fi atât de exagerată! Desigur, Neferu are un 
dinte împotriva mamei noastre, pentru că îl apără pe Keops în 
fața regelui, fiind astfel un obstacol în calea ambițiilor sale, dar 
să pretinzi că o urăște atât de mult încât să nu-i poată suporta 
prezenţa... 

— Asta e realitatea, replică Neferet. Altfel, s-ar prezenta 
uneori la reședința ei ca să-i aducă un omagiu. Dar după câte 
mi-a spus Marea Soție, nu a venit niciodată în faţa ei și nu-l vede 
decât atunci când vine la palatul Maiestăţii Sale, ca să stea de 
vorbă cu regele sau să ia masa cu el. 

— Nici noi nu o prea vizităm pe mama lui, Neithotep, remarcă 
Rahotep. Când are loc această petrecere? 


147 


— Neferu aștepta întoarcerea ta. Mi-a transmis că, dacă nu ai 
nimic împotrivă, se va face în a treia zi de la întoarcerea ta la 
Memphis. 

— E bine, îi voi trimite un mesaj ca să-i anunţăm încuviințarea 
noastră. 

Neferu își invitase fraţii cu soțiile și surorile, dar și multe 
cupluri tinere, toţi fii sau fiice ale prietenilor regelui. Numai 
Keops lipsea, despre care se știa că își părăsise reședința de 
mai multe zile, fără să știe cineva unde se afla. Unii spuneau că 
s-a reîntors la Heliopolis, dar spionii plasați la porţile cetăţii de 
Neferu jurau că nu-l văzuseră. Atunci apăru presupunerea că se 
dusese să se amestece cu poporul, după cum îi era obiceiul, sau 
că vâna singur, undeva în deșert sau în mlaștinile Mării 
Apusene. Această absenţă nu-l tulburase pe Neferu; în realitate, 
profitase de ea ca să-și trimită invitaţiile, căci prefera să nu-l 
aibă pe fratele său mai mare printre invitaţi. 

Neferu își primi oaspeţii, împreună cu tânăra lui soţie 
Meretptah. Gând Rahotep își făcu apariţia însoţit de Neferet, 
fiecare în lectica lui, Neferu veni în întâmpinarea lor cu soţia sa, 
zâmbind cu toată gura, ridicând brațele în semn de bucurie. 

— Rahotep, frate, mare este plăcerea mea de a te vedea! 
exclamă el așezându-și mâinile pe umerii lui, în timp ce 
Meretptah își îmbrăţișa sora. 

— Neferu, zise Neferet, este o zi mare și o bucurie pentru noi 
toţi, căci am stat mult timp departe unii de alţii. Dar cred că 
această căsătorie cu sora mea va putea să ne apropie. 

În timp ce vorbeau astfel, Neferu prinse mâna cumnatei sale 
și o conduse în casă, urmat de fratele și de soția sa. In marea 
sală, larg deschisă de o colonadă spre o grădină bine luminată 
de o mulţime de lămpi, erau deja adunaţi numeroși tineri, 
așezați unii lângă alţii, nu pe scaune, ci pe perne mari. Cuplurile 
erau așezate alături, în timp ce tineretul necăsătorit luase loc 
față în față, fetele laolaltă, iar băieţii alături de ele. Pentru 
fiecare era astfel o ocazie să se privească reciproc și să caute, 
printre persoanele de sex opus, un posibil soț sau o posibilă 
soție. Căci, firește, toți făceau parte din cea mai înaltă societate, 
toţi fiind copii de prinți sau de prieteni ai regelui, astfel încât nu 
riscau să-și vadă dorinţele împiedicate, cel puţin de bariera 
diferențelor sociale. Sosite mai dinainte, Meritites și Henutsen 
stăteau printre fetele încă necăsătorite, soţii lor fiind absenţi, iar 


148 


alături de ele se aflau prietenele lui Henutsen, Uta și Șeri. La 
cererea generală, li se aduseseră instrumente muzicale și acum 
interpretau o melodie frumoasă. Dar Henutsen nu cânta la 
instrument și nici din gură, căci, acum când era soția prinţului 
moștenitor, nu îndrăzniseră să-i ceară să participe la spectacolul 
dat de prietenele ei. 

Rahotep și Neferet veniră să le salute și se așezară alături de 
ele. Fete foarte tinere, servitoare în casa lui Neferu, oferiră 
parfumuri, flori și băuturi, apoi servitorii aduseră bucatele. 
Neferu, care se așezase printre cupluri cu soţia sa, așteptă 
sfârșitul mesei ca să vină lângă Rahotep. 

— Rahotep, frate, zise el, dacă vrei, să le lăsăm pe femei să 
discute între ele și vino cu mine să stăm de vorbă despre lucruri 
care ne privesc pe amândoi. 

Această introducere stârni curiozitatea lui Rahotep. Se ridică 
și își urmă fratele în grădină. 

— Am văzut, îi zise el lui Neferu, că tatăl nostru te copleșește! 
Am aflat că ţi-a încredinţat și administraţia palatului. 

— Întocmai. Da, tatăl nostru știe să aprecieze meritele și 
seriozitatea cu care conduc treburile ce mi-au fost încredințate. 
Asta e valabil și pentru tine. Recent, ţi-a adus o mulţime de 
laude. Ar vrea să te pună comandantul trupelor regale... Puțin 
mai târziu, după ce vei dobândi o bună experienţă a treburilor 
războiului. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Sigur că da. Dar păstrează secretul. Cu atât mai mult cu 
cât, deocamdată, încă nu s-a hotărât nimic; a spus că atunci 
când va considera că ai dobândit o maturitate suficientă ca să 
îndeplinești o funcție atât de înaltă. 

— Fii convins, frate, că n-am să mă laud și că voi aștepta să 
aud din gura Maiestăţii Sale confirmarea a ceea ce mi-ai adus la 
cunoștință. 

Mergeau în tăcere pe aleile întunecoase, peste care se 
revărsa doar luminozitatea cerului, spre care se înălțau palmieri 
înalţi. Neferu vorbi din nou: 

— Rahotep, am convingerea că am putea face lucruri mari 
împreună, tu și eu. 

— Ce vrei să spui? răspunse cu mirare Rahotep. 

— Vreau să spun că, în cazul în care tatăl nostru mă va numi 
prinţ moștenitor, ai putea să devii vizirul meu și comandantul 


149 


armatelor noastre, astfel încât vom forma un fel de cuplu, pe 
care nicio putere nu ar fi în stare să îl sfideze. 

— Poate că da, dar, deocamdată, tatăl nostru nu te-a numit, 
chiar dacă ţi-a încredinţat funcţii înalte. 

— Este foarte adevărat. Dar chiar și un rege, în pofida 
sângelui divin, este muritor. Nu se știe când Maiestatea Sa va 
ajunge în barca celestă a lui Ra: poate peste douăzeci de ani 
sau poate chiar mâine. 

— Și dacă asta s-ar întâmpla mâine, pe tronul celor Două 
Regate va urca Keops, preciză Rahotep, completând gândul 
fratelui său. 

— Ar fi un lucru foarte rău pentru Egipt. Keops e un băiat de 
treabă, dar nu-i în stare să conducă regatul. E un vânător bun, e 
de neînvins la cursă, înoată ca un somon în Nil, ba chiar știe să 
scrie frumos, dar dacă poate vorbi de la egal la egal cu văcarii și 
țăranii, nu are nicio aptitudine pentru a fi rege. Nu e și părerea 
ta? 

— E foarte posibil, dar tot el este prinţul moștenitor. 

Neferu păstră un moment de tăcere înainte de a răspunde, 
măsurându-și cu prudenţă cuvintele: 

— Ar putea și el să moară înaintea tatălui nostru. E foarte 
imprudent. Vântură singur mlaștinile și deșertul, uneori fără 
nicio armă, nu urcă în barcă să treacă fluviul: înoată de la un 
mal la celălalt, fără să-i fie teamă de crocodili! În sfârșit, riscă în 
fiecare moment să piardă o viață prețioasă pentru ai lui și 
pentru noi înșine. Ba chiar am auzit că într-o noapte, când a 
dormit cu un cioban, undeva spre deșertul apusean, a fost 
atacat de beduini și era să-și piardă viața. 

— A! exclamă cu uimire Rahotep. Nu știam. De la cine ai auzit 
povestea asta? Nu mi-a spus niciodată nimic. 

Neferu își zise că vorbise fără să chibzuiască îndeajuns căci, 
într-adevăr, își amintea că tânărul Keops nu povestise acest 
incident decât surorii și soţiei sale, în faţa lui Henutsen, iar el 
aflase de la ea. 

— Nu mai știu. Există astfel de momente... Dar voiam să te 
fac să înţelegi că fratele nostru nu este în stare să conducă 
Egiptul. 

— Dar, chiar dacă ar fi ucis, cei doi fii ai lui sunt moștenitori 
legitimi, îi aminti Rahotep. 

— Sunt niște mucoși. 


— Poate, dar după el și ei, nu devine pretendent la tronul 
celor Două Regate al doilea fiu al reginei Hetep-heres? 

Neferu râse. 

— Adevărat, Rahotep, după Keops și copiii lui, tu ești 
moștenitorul natural al tronului. De aceea, îţi propun să 
încheiem un pact de alianţă: să ne unim forţele și puterile. În 
cazul în care tatăl nostru mă va numi moștenitor și îmi va da 
dubla coroană, te voi face vizirul meu și șeful armatelor mele. În 
cazul în care ar lăsa lucrurile așa, fără să intervină, te voi ajuta 
să iei puterea, să urci pe tronul celor Două Regate, după care 
mă vei face vizirul tău și șeful armatelor tale. Ce zici? Caci 
trebuie să recunoști și tu că ultima persoană care ar fi demnă de 
tronul Egiptului este fratele nostru. Să ne unim ca să nu poată 
urca pe tron. 

— Sper, Neferu, că nu te gândești să pui la cale asasinarea lui 
Keops! 

Tonul scandalizat al lui Rahotep îl îngrijoră pe Neferu, care 
răspunse imediat: 

— Bineînţeles că nu... Tin prea mult la fratele nostru ca să mă 
murdăresc cu o astfel de crimă... Nu, nu... Vreau să spun doar 
că trebuie să ne unim ca să-i barăm drumul spre tron. Este 
suficient să punem mâna pe el la momentul potrivit, să-l 
închidem în templul lui Ptah, unde va fi bine păzit și, după ce 
vom lua puterea, îi vom reda libertatea. Îl vom putea numi 
supraveghetorul turmelor și al cirezilor lui Sobek. În felul acesta, 
va putea să-și petreacă marea parte a timpului printre văcarii 
din oaza apuseană, căci îi place foarte mult să ia parte la viaţa 
și la plăcerile lor. 

Rahotep păru calmat. Spuse cu un ton mai jos: 

— Neferu, m-ai luat pe neașteptate... Nu știu ce să-ţi spun, 
căci nu mi-ar plăcea să-mi trădez fratele... Așa cum nu mi-ar 
plăcea să te trădez pe tine. Eu prefer ca fraţii și surorile mele să 
fie la putere. Dacă, în urma unui șir de coincidente neașteptate, 
zeii m-ar aduce pe tronul celor Două Regate, nu aș refuza 
această onoare, dar nu aș face nimic ca s-o obţin, nu aș încerca 
să cuceresc cu forța tronul, care nu-mi revine de drept, mai ales 
dacă ar trebui să făptuiesc o crimă pentru asta. 

— Rahotep, dragul meu frate, admir felul în care gândești. 
Dar trebuie să știi că nici mie nu mi-ar trece prin minte să încerc 
să pun mâna prin violenţă sau prin crimă pe coroana Egiptului. 


151 


Ți-am făcut o propunere bună, cinstită, pentru binele ţării, dar 
nu cu prețul vieții fratelui și cu atât mai puţin, cu a tatălui 
nostru. 

— Îmi place să te aud vorbind astfel. 

Neferu își prinse fratele de braţ. 

— Haide să ne întoarcem în sala mare și să participăm la 
această frumoasă petrecere. Vom avea timp să mai vorbim 
despre asta... Mai târziu. Mai ales că acum, când am luat de 
soţii două surori care vor să se vadă mai des, am putea să ne 
vizităm reciproc, fără să aibă cineva ceva de spus, în pofida unei 
perioade de timp în care nu ne-am frecventat, înainte de 
căsătorie. 

Rahotep nu spuse nimic soţiei sale, Neferet, despre această 
discuţie avută cu fratele său. Dar în ziua următoare, se duse în 
palatul de la Memphis, unde locuia mama lui, regina Hetep- 
heres. Ea îl primi neîntârziat și, după ce îi dădu vești despre el și 
despre soția sa și se așeză alături de ea într-un jilţ, zise: 

— Mamă, vreau să știi că atitudinea fratelui meu Nefermaat 
mă îngrijorează. 

Hetep-heres ridică din sprâncene mirată și îl privi 
întrebătoare, ceea ce îl încurajă pe fiul ei să continue. 

— leri, Neferu a oferit o petrecere frumoasă fraţilor, verilor și 
prietenilor săi. M-a luat deoparte și mi-a propus un pact, după ce 
mi-a spus că fratele nostru mai mare, Keops, nu este în stare să- 
și asume sarcina regală care îi va reveni după ce Maiestatea Sa 
va urca în barca lui Ra. 

— Un pact, spui? 

— Îmi propune să-l ajut să urce pe tronul celor Două Regate 
și, în schimb, mă va face vizirul lui și șeful armatelor. Or, tu știi 
foarte bine, mamă, cât de mult ţin la Keops și, personal, știu că 
va putea să conducă poporul Egiptului. Nu i-am spus lui Neferu 
că niciodată nu-mi voi trăda fratele, că poate îi sunt cel mai fidel 
aliat, căci nu vreau să rup legătura cu fiul lui Neithotep. Intenţia 
mea este să-l las să creadă că nu sunt ostil unei alianţe cu el, în 
detrimentul lui Keops, putând astfel să-i urmăresc îndeaproape 
uneltirile și, când va veni timpul, să pot interveni în favoarea 
fratelui meu. 

— Gândești frumos, fiul meu. Dar fii atent, mă tem de perfidia 
lui Neferu. Mi-e teamă că se va folosi de tine și, după ce își va 
atinge scopul, te va sacrifica. Sunt convinsă că nu pe tine te-ar 


152 


face vizir, dacă ar câștiga puterea. Alesul lui ar fi mai curând 
Ptahuser, Marele Maestru al Artei, căci alianţa cu el este mai 
importantă decât cea cu tine. Din partea acestuia nu riscă nimic, 
știe că nu va putea să revendice dubla coroană, în timp ce tu, 
după Keops, ești al doilea moștenitor legitim. În cazul în care 
Keops ar dispărea, tu vei deveni prințul moștenitor, nu el. 

— Zeii să ne păzească de o astfel de nenorocire. Fratele meu 
Keops îmi e la fel de drag ca soția mea și sunt gata să-i apăr 
tronul împotriva oricărui dușman. 

— Rahotep, află că sunt pe lângă tatăl tău ca o viespe: de 
fiecare dată când îl văd, insist să te pună comandantul 
armatelor regale și îl îndemn să-l recunoască oficial pe Keops 
prinț moștenitor legitim prin voinţa sa regală. Sper că voi reuși, 
deși, în privinţa lui Keops, nu mă grăbesc prea tare în 
demersurile mele, căci, la fel ca tine, mă tem de acțiunile lui 
Neferu, mă tem, văzând cum îi scapă definitiv tronul - în urma 
unei declarații a tatălui vostru, care l-ar face în mod oficial pe 
Keops moștenitorul tronului -, să nu facă un lucru necugetat. 
Trebuie să acţionăm cu abilitate, cu o mare diplomaţie, căci 
Neferu e viclean, e sprijinit de mulţi și e gata să facă orice ca să 
urce pe tronul celor Două Regate. Și tu ar trebui să te temi de 
uneltirile lui, în pofida propunerilor pe care ţi le-a făcut, căci ești 
al doilea obstacol în calea ambițiilor sale. 

— Tocmai fiindcă este conștient de asta mi-a propus acel 
pact. Dar voi fi atent. Fii convinsă, mamă, că voi ști să mă 
protejez de perfidiile lui. 

— Trebuie să fii foarte atent. De aceea nu te îndemn să 
simulezi o alianță cu el. Acţionând astfel, nu faci decât să-l 
încurajezi în ceea ce urmărește și, mai ales, mai mult te 
descoperi lui decât să poţi câștiga vreun avantaj. E prea abil ca 
să te lase să-i pricepi jocul, în timp ce tu, așa cum te știu, 
spontan și deschis, te vei destăinui lui, îţi va descoperi 
slăbiciunile și le va folosi în profitul său. 

— Nu-ţi voi uita sfaturile, mamă. Mă voi gândi la modul în care 
va trebui să mă port faţă de el. Dar mă tem mai mult pentru 
Keops. Nu știu unde se află în acest moment; probabil că bate 
ogoarele și deșertul în jurul Memphisului. 

— Nici vorbă. În acest moment este în deplină siguranță, în 
templul lui Thot de la Hermopolis, unde învaţă să devină rege al 
celor Două Regate. 


153 


— Asta e o veste care îmi bucură sufletul. Măcar e în 
siguranţă, printre oameni care îl iubesc și îl respectă. 

— Sigur că da. Dar păstrează pentru tine acest secret. E mai 
bine să se creadă că e plecat în vizită la văcarii săi din mlaștini, 
ca de obicei. 


e CAPITOLUL XIX e 


În dimineaţa aceea, Keops urcase pe terasa templului lui Thot, 
împreună cu lbebi, în momentul în care pe cer, spre răsărit, 
dispăreau nuanțele palide ale zorilor, lăsând locul purpuriului 
strălucitor al aurorei, în timp ce discul solar se ridica la orizont, 
stârnind o pulbere de aur care lumina norii. Keops, care se 
lăsase în genunchi alături de învățătorul său, aruncase tămâie 
într-un vas așezat în fața lui, apoi intonase imnul cântat de marii 
babuini, când dansau și se bucurau salutând răsăritul soarelui: 

„Omagiu ţie, când te ridici pe cer asemenea aurului, luminând 
cele Două Regate ca în ziua nașterii sale, născut de mama ta cu 
propriile sale mâini! Ai luminat orbita discului, o, Mare Illuminator 
apărut din Nun, scoțând generaţiile divine din apele primordiale, 
tu care aduci sărbătoare în toate părțile lumii, în toate orașele, 
în toate casele, care protejezi cu perfecțiunea ta, măreție a 
terorii, puternic al puterii, al cărui jilț stă deasupra celor răi, ești 
marea apariţie în barca celestă! 

Ra se ridică la orizont. Eneada sa îl urmează de la ieșirea 
zeului din locul secret și apoi se va fortifica în orizontul 
răsăritean al cerului prin glasul lui Nut. Ea protejează drumurile 
lui Ra, drept în fața Marelui în cursa lui circulară. 

Salut ţie, care ai apărut precum Khepri, Khepri precum 
Creatorul zeilor! Te ridici, strălucești, faci să strălucească mama 
ta Nut, ești încoronat precum regele zeilor! Salut, Ta-tenen, Unu, 
Creatorul omenirii și substanța divinităţilor din sud, din nord, de 
la vest și de la est! Adoraţie lui Ra, stăpânul cerului, suveran, 
Viaţă, Sănătate, Forţă, Părinte al zeilor! 

Eu sunt lotusul pur care crește în lumină, învățăcelul nărilor 
lui Ra, învățăcelul nasului lui Hathor. Traversez cerul, îl caut 
pentru Horus. Sunt pur, ieșit din câmpurile mlăștinoase.” 


154 


Cu aceste ultime cuvinte, Keops amintea că mergea pe calea 
purității iniţiatice, că se depărta de lumea aparențelor ca să 
pătrundă în cea a realităţilor ultime, că înainta pe urmele lui 
Horus, manifestare vie a zeului ceresc. 

lbebi își invită atunci discipolul să-l urmeze, să coboare din 
nou către inima sanctuarului, să se lase iar învăluit de umbrele 
misterioase ale locuinţei zeului. 

— Keops, zise lbebi, după ce se așeză fiecare pe rogojina sa, 
vei ajunge curând la capătul părţii de drum care îţi era dată să o 
străbaţi însoţit de mine în templul lui Thot. Vom reveni asupra 
unor puncte rămase, în aceste zile, în suspensie, ca să le 
aprofundăm și să le lămurim. Vom vorbi, deci, din nou despre 
divina Ogdoadă, despre care ai învăţat că este substanţa lui 
Thot, manifestările multiple ale fiinţei sale. Află deci că, la 
origine, după cum s-a spus, a fost Ta-tenen. Era un haos fără 
formă, în el se afla, totuși, puterea întregului univers. Și, brusc, 
a făcut explozie, din el a ieșit oul primordial, iar din acest ou a 
țâșnit Ra, dintr-o floare de lotus. Mărimea acestui ou nu se 
poate descrie: era imens și totuși mic, căci, când nu există 
niciun punct de comparaţie, care poate să fie măsura lucrurilor? 
Și toate acestea se petreceau în negura timpului. Dar cum se 
exprima acest timp în inundaţii, pentru că Nilul nu exista încă, 
nici inundaţiile? Și nici anii, pentru că Pământul nu exista, 
pentru că soarele nu răsărea dimineaţa la est ca să apună seara 
la vest, pentru că nici el nu exista! Or, măsura timpului nu este 
dată de mișcările soarelui și ale stelelor mișcătoare? Nu exista 
deci timp, nici spaţiu, căci spaţiul nu are existenţă decât în 
funcție de corpurile care îl ocupă. 

— În acest caz, de ce Ta-tenen a făcut brusc explozie, de ce 
din oul primordial a ieșit brusc lumina? De ce s-a petrecut asta 
la un moment dat în urmă cu milioane și milioane de ani, după 
modul nostru de a măsura timpul, și de ce nu înainte sau după 
momentul în care lucrurile s-au petrecut? Și de unde vine 
materia fără formă din care era constituit Ta-tenen? 

— Există multe mistere în univers, multe lucruri pe care 
mintea noastră nu este în stare să le înțeleagă în legătură cu 
divinitatea, căci suntem doar niște fiinţe finite, părţi ale unui tot: 
or, finitul nu poate să cuprindă infinitul, așa cum părţile unui 
ansamblu nu pot percepe întreaga complexitate a acestui 
ansamblu. Zilele trecute ţi-am spus că este absurdă ideea 


155 


creației prin cuvânt, pornind de la nimic, mai puţin în cazul în 
care admitem că zeul a creat, pornind de la propria substanță, 
lumea vizibilă și pe cea invizibilă, spiritele numite de noi ahu și 
materia care ia în ochii noștri formele ce ne-au devenit 
familiare. M-ai întrebat atunci despre natura lui Huh și Hauhet, 
apele primordiale. Acum vei putea să fii în măsură să-i înţelegi 
sensul, dar să nu crezi că, prin ceea ce spun, voi alunga toate 
umbrele care îţi întunecă mintea: nu vei putea pricepe sensul 
decât în urma unor lungi eforturi de gândire, și nu în întreaga sa 
totalitate, căci există mistere pe care nu ne este permis să le 
deslușim. Oul primordial este un punct minuscul și, totuși, 
imens, care conţine potenţial întreg universul. Cum nu există 
nici timp și nici spaţiu, căci aceste concepte nu au căpătat 
substanţă în mintea noastră decât prin observarea naturii din 
copilărie, nu există nici înainte și nici după, nici aici și nici acolo, 
ci doar Ta-tenen, un punct nelocalizat. De aceea, întrebarea pe 
care mi-o pui, aceea de a ști dacă oul a ieșit din Ta-tenen într-un 
moment sau în altul, nu are sens, pentru că ceea ce numim 
moment, părticică de timp, nu a venit la viaţă, nu avea 
existență, pentru că nu exista mișcarea. Atunci, cine sunt Huh și 
Hauhet? Este materia organizată, materia după explozia oului 
primordial, apa în potenţialitatea ei, elementele primordiale 
care, combinându-se, vor crea materia și, în special, apa pe 
Pământ, după crearea acestuia. Oul ne ajută să ne facem o idee 
despre forma reală a universului, el simbolizează organizarea 
armonioasă a universului în faţa materiei dense, dar fără formă, 
indescriptibilă a lui Ta-tenen înaintea expansiunii sale. Dar Ta- 
tenen, din care a ieșit zeul, este, în realitate, materie divină, 
este zeul însuși, astfel încât lumea nu este niciodată decât o 
manifestare a zeului, orice lucru care există fiind o părticică din 
Fiinţa absolută numită de noi Divinitate, nuter, care închide în 
ea toate emanaţțiile cărora le-am dat nume deosebite, care sunt 
cele ale diferitelor divinităţi cărora le-am consacrat un cult, 
adică Ra, Ptah sau Thot, Hathor, Sekhmet sau Neith. 

— Ra, Ptah, Thot, Hathor, Sekhmet sau Neith, dar nu Osiris? 
Nici Isis, nici fiul lui Horus? 

— Nici Osiris și niciunul dintre copiii Pământului și ai Cerului. 
Vei ști de ce, când vei trece porțile misterelor lui Osiris de la 
Abidos. 


— Dacă ţi-am priceput bine gândirea, vrei să mă faci să 
înțeleg că nu numai zeii sunt emanaţii ale zeului primordial, fiind 
manifestări sub diferite forme ale creatorului de lumi, ci întreg 
universul, tot ce ne înconjoară, însăși materia inertă, toate sunt 
divine, sunt părticele de divinitate? 

— Întocmai. Dar află că nimic nu este inert, nici măcar 
materia, căci este doar o aparenţă. Aceste elemente care ne 
înconjoară și sunt părţile constitutive ale lumii vizibile - 
pământul, apa, aerul, stelele fixe și aștrii mobili, luna și soarele 
-, a căror natură ni se pare aceeași cu cea a focului, toate 
aceste elemente sunt însufleţite de o viaţă internă, de o mișcare 
pe care nu o putem percepe, dar care este reală. Cât privește 
zeii care se manifestă ochilor noștri sub forme umane sau 
animale sau, mai curând, pe care îi reprezentăm sub aceste 
forme deosebite, ei sunt doar niște simboluri reprezentative ale 
unei realități ultime a lucrurilor, o realitate care rămâne 
invizibilă  privirilor noastre, ascunzându-se atât percepțţiilor 
noastre fizice, cât și minţii noastre. În asta constau realităţile 
ultime care simbolizează numele lui Amon, cel ascuns, 
Invizibilul, pe care spiritul comun nu îl poate percepe. lată de ce 
acest naos plasat în fundul acestei săli, reprezentare mistică a 
lumii, este gol. 

— Vrei să spui că este gol pentru că zeul, cel Ascuns, nu se 
poate manifesta privirilor noastre? 

— El este esenţa invizibilă a lucrurilor, în timp ce Thot, sub 
cele două aspecte ale sale, pe care le poţi descoperi în dreapta 
și în stânga ta, simbolizează manifestarea sensibilă a zeului 
infinit și etern. 

— Cum poate zeul să fie infinit și etern din moment ce m-ai 
făcut bine să înțeleg că timpul și spaţiul sunt doar niște iluzii, 
cărora experienţa noastră de fiinţe vii și muritoare - având doar 
o existență precară într-o lume care, prin mișcările sale diverse 
și convergente, nocturne, diurne și anuale, formează un fel de 
ite ce constituie țesătura timpului - îi împrumută o realitate 
falsă? Căci asta am înțeles din explicaţiile tale. 

— Ai înţeles bine și concluziile tale sunt îndreptăţite. Acesta 
este motivul pentru care atunci când folosesc termenii infinit și 
etern, ca atribute ale zeului, tu nu le poţi aprecia adevărata 
măsură, trebuie să îi iei, ca pe niște termeni ezoterici, al căror 
sens real scapă înţelegerii noastre. Nu sunt lucruri care se 


157 


transmit de la maestru la discipol, ci realităţi misterioase, care 
nu pot niciodată să fie sesizate decât de spirit, de acea 
iluminare interioară ce face din noi niște ahu, acele fiinţe 
necorporale, atemporale și luminoase în care ne transformăm 
după ce am trecut porţile morţii, ultimele limite ale oricărei 
inițieri. Dar în privinţa asta trebuie să tac, căci nu ai primit 
cunoașterea indispensabilă care să-ţi permită să treci acest prag 
misterios. Deocamdată îți ajung cunoștințele dobândite în 
compania mea și pe care le vei putea aprofunda prin citirea 
cărţii a doua a lui Thot, pe care ţi-o voi încredința acum. Vei 
rămâne împreună cu ea încă o lună în acest templu, două luni 
dacă dorești, iar dacă simţi nevoia, și mai mult, ca să meditezi și 
să aprofundezi învăţăturile pe care le-ai primit la Heliopolis și 
aici. 
t 

Trecu o lună, petrecută de Keops în lecturi și meditații. În 
timpul zilei, stătea în încăperea atribuită lui, doar cu a doua 
carte a lui Thot. Nu ieșea, se hrănea cu smochine, legume, 
pâine și bea doar apă. Nu vedea pe nimeni, decât pe preotul 
care îi aducea hrana, cu care însă nu vorbea. Singura sarcină 
impusă era să-și ţină curată încăperea, să măture, să spele 
podeaua cu apă multă. Seara, urca pe terasă ca să observe 
cerul, așezat sau culcat pe rogojină, să mediteze și să doarmă 
câteva ceasuri. 

Când se apropie sorocul pentru luna nouă, lbebi veni la 
Keops. Se așeză în fața lui și-i spuse: 

— Keops, în timpul acestei luni cât ai stat singur cu tine însuţi, 
probabil că mintea ta s-a maturizat, ai avut timp să meditezi 
asupra tuturor lucrurilor învăţate aici. A venit timpul să treci o 
nouă poartă în drumul tău inițiatic spre lumină. Imediat va veni 
un preot pur care, ca în prima zi, te va rade, te va purifica, apoi 
vei fi dus în incinta templului, ca să vezi ce poate fi văzut și să 
auzi ce poate fi auzit. Apoi va trebui să hotărăști singur dacă-ţi 
pare necesar să mai rămâi un timp în această sală, ca să te 
cufunzi iar în tine însuţi, sau dacă te întorci la Memphis. Acolo 
vei aștepta să vină la tine mesagerul Marelui Prezicător al lui Ra, 
ca să-ţi spună că ești așteptat la Abidos, unde urmează să-ţi 
desăvârșești iniţierea, coborând în sălașurile lui Osiris. Te simţi 
acum pregătit să treci a cincea poartă și să auzi cuvintele 
secrete care te vor ajuta să înfrunţi și ultimul mister închis ca un 


158 


giuvaer într-un lotus, dezvăluit celor ce sunt demni de el în 
templul ascuns al lui Osiris? 

— Sunt pregătit. Să vină la mine preotul pur, să mă 
pregătească să trec a cincea poartă. Dar dă-mi voie să-ți mai 
pun o întrebare. 

Ibebi încuviință cu o mișcare a capului. Keops spuse: 

— Am citit prima carte a lui Thot, am citit a doua carte a lui 
Thot, le-am învăţat pe amândouă pe de rost. Există cumva și o a 
treia carte a lui Thot, unde este dezvăluit marele mister, prin 
care dobândești puterea magică a spiritului pe care ţi-o conferă 
dominarea asupra lucrurilor și a fiinţelor? 

Ibebi dădu din cap, rămase un moment tăcut, apoi răspunse: 

— Există oare această misterioasă carte a lui Thot despre 
care mi-ai vorbit? Nu pot să-ţi spun. Nici măcar nu știu cum ai 
aflat de existenţa ei, căci se pare că vorbești de cartea Marelui 
Thot, a zeului de trei ori Mare. Dar trebuie să te convingi că 
această putere magică, la care s-ar părea că aspiri și care ar 
conferi o dominare asupra lumii, nu poate fi dobândită de un 
muritor, fie el și fiu de rege. Singura dominare care are o 
valoare, pentru noi oamenii, este dominarea de sine, dominarea 
propriului nostru spirit, cunoașterea de sine și cunoașterea 
naturii, care ne conferă cea mai mare autoritate asupra noastră. 
Nu căuta mai departe, căci această dominare de care ţi-am 
vorbit înseamnă deja o destul de mare asceză și o căutare 
interioară care cere mult timp și multă răbdare. 

Ibebi păstră alt moment de tăcere, pentru ca discipolul său 
să-i înțeleagă bine cuvintele. Keops pricepu că nu trebuia să mai 
pună întrebări despre această carte a lui Thot. Lăsă capul în jos 
și așteptă ca preotul să vorbească din nou. 

— Acum, zise lbebi, ascultă-mi instrucțiunile, reţine ce va 
trebui să spui, ce va trebui să înţelegi și răspunde la cuvintele 
pe care le va pronunţa zeul Thot în fața ta. 

t 

După ce îl purifică, după ce îl ajută să îmbrace un veșmânt 
nou de in alb, preotul pur îl conduse pe Keops în templu. 
Traversară o curte, câteva săli, galerii, toate locuri întunecoase, 
luminate de flacăra făcliei ţinute de preot. Se opri în fața unei 
uși îmbrăcate în plăci de cupru, în care preotul bătu cu o 
măciucă suspendată de zidul vecin. Poarta dublă se deschise 
lent și îi lăsă să intre într-o sală vastă, cu tavan înalt, pierdut în 


159 


penumbră, luminată de lămpi așezate în nișe căptușite cu plăci 
de cupru, lustruite, care reflectau lumina. De-a lungul zidului din 
stânga și al celui din dreapta erau așezați oameni cu corpuri 
strânse în lințolii de în alb, care stăteau faţă în faţă. Feţele lor 
erau ascunse sub măști de aur în formă de figuri umane. În 
fundul sălii, se înălța o estradă unde stăteau în picioare trei 
oameni, îmbrăcaţi cu un veșmânt larg de culoare albă, cu o 
bandă lată în bandulieră pe umărul drept. Cel aflat în mijloc 
purta o mască neagră, care cuprindea capul lung canin al lui 
Anubis, dar Keops știa că îl reprezenta pe Upuat, cel care 
deschide drumul cunoașterii; omul din dreapta lui avea capul 
unui babuin, iar cel care se afla în stânga lui avea un cap de ibis, 
cu un cioc lung și subţire, astfel încât fiecare dintre cei doi 
reprezenta unul dintre cele două aspecte ale lui Thot, zeul 
scribilor, al scrierii și al cunoașterii, precum și zeul misterelor. 

Preotul pur îl opri pe Keops în mijlocul sălii, cu faţa la estradă 
și zise: 

— ÎI aduc în faţa voastră pe Keops, fiul cel mare al lui Snefru. 
A trecut primele porți în sanctuarul lui Atum, în casa Fenixului. 
Se află aici în fața voastră ca să-l ajutaţi să treacă de a cincea 
poartă, cea a cunoașterii, pe care o păzește Thot cu natură 
triplă. 

Omul cu faţa lui Anubis vorbi atunci, iar masca lui îi amplifică 
vocea, care răsună puternic în liniștea din sală. 

— Ce-ai venit să faci aici? 

Keops se reculese și răspunse: 

— Am venit după dorința inimii mele din Laguna Flăcării 
Duble. 

— Ce este Laguna Flăcării Duble? întrebă omul cu mască de 
babuin. 

— Este Insula Vâlvătăii, este Hermopolis, unde a apărut 
pentru prima dată soarele, mai înainte să fi fost timpul. 

— Atunci spune, cum a putut să existe Insula Vâlvătăii mai 
înainte să fi existat timpul și soarele? întrebă Anubis. 

Keops păstră o scurtă tăcere, apoi răspunse: 

— Acesta este marele mister, secretul zeului, căci Insula 
Vâlvătăii este ka-ul Hermopolis-ului, forma sa celestă. 

Thot cu cap de ibis vorbi și el: 

— Ce-mi ceri? 


160 


— Întinde-mi mâinile tale, răspunse Keops. Petrec ziua în 
Insula Vâlvătăii. Am fost acolo în misiune, m-am întors ca să dau 
raportul; deschide-mi ca să spun ceea ce am văzut acolo. Dă-mi 
voie să trec ca sa-mi transmit mesajul. Am intrat acolo stimat și 
ies îmbogăţit spiritual pe poarta Stăpânului Universului. M-am 
purificat în acest loc mare, m-am lepădat de greșelile mele, am 
pus capăt tulburărilor mele, am alungat păcatele din mine; sunt 
pur, sunt o fiinţă divină. Paznici ai porților, am deschis drumul, 
sunt asemenea vouă. les ziua, merg pe cele două picioare ale 
mele, am toată puterea asupra mersului fiinţelor ahu. Cunosc 
drumurile secrete ale porților Câmpurilor de Trestii. lată-mă, am 
venit după ce mi-am răsturnat dușmanii pe Pământ. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Upuat. 

— Am ieșit din oul pământului ascuns. Să-mi fie dată gura, ca 
prin ea să vorbesc în faţa marelui zeu, Stăpânul Duatului. Mâna 
mea să nu fie respinsă de cineva din adunarea zeilor. 

— Nicio mână nu te va respinge, răspunseră în cor oamenii 
așezați de o parte și de alta a sălii. 

— Rostește formula ca să te transformi în zeu ce dă lumină în 
întuneric, porunci Upuat, în care Keops îl recunoscu pe lbebi. 

Preotul pur, care rămăsese în spatele lui Keops, legă în jurul 
capului său o bandă de pânză, în timp ce Keops rostea: 

— Sunt cel care poartă banda lui Nun, strălucitorul, luminosul, 
legată de fruntea sa, luminând întunericul, care unește cei doi 
ureus, cei doi șerpi ce aparţin corpului meu prin puterea 
incantaţiilor gurii mele. L-am prins pe Hu în orașul meu unde l- 
am găsit, am respins întunericul prin puterea mea. L-am văzut 
pe Thot în casa lui Aah, zeul Lunii. Am apucat dubla coroană. 
Maat este în corpul meu, precum peruzeaua lunilor sale. 
Domeniul meu este în lapis-lazuli ţărmurilor sale. Sunt flacăra ce 
luminează întunericul, am venit să luminez obscuritatea, ea 
strălucește de două ori. Am luminat întunericul, am răsturnat 
spiritele rele, cele care sălășluiesc în întuneric m-au adorat, i-am 
făcut să se ridice pe cei care plâng, care își ascund faţa, cei 
slabi. Vedeţi, sunt Femeia, sunt Bărbatul, sunt Unu, sunt Tot. 

— Care este natura ta? întrebă Upuat. 

— Sunt cel mai puternic dintre tauri, cu părul buclat, presărat 
cu peruzele, cel mai vechi dintre fiinţele luminoase. Am făcut ca 
pașii mei în orașul meu să fie ca traversarea unei curți. Am 
înaintat în etape, m-am oprit la Hermopolis. Am întâlnit zei pe 


161 


drum, am adus slavă templelor celor care stau în capelele lor. 
Cunosc apele lui Nun, cunosc Ta-tenen, cunosc Fenixul Roșu, îl 
cunosc pe Heka, îi aud cuvintele, sunt vițelul roșu din scrierea 
sacră. Zeii spun când mă aud: purifică-ne fețele, să vină la noi. 
Nu există lumină fără voi. Leacurile se află în corpul meu. Nu 
vorbesc în sala Adevărului, astăzi vine dreptatea, închisă până 
acum în întuneric. Nu am intrat în locul divinităţilor astrale. Am 
dat glorie lui Osiris, am obţinut bunăvoința acestor divinități 
care îl însoțesc. M-am ridicat deasupra stindardului, deasupra 
tronului meu. Sunt Nun, nu pot să fiu răsturnat de creatorul 
tulburărilor. Sunt Shu primordial, sufletul meu este zeul, sufletul 
meu este eternitatea. Sunt creatorul întunericului, cel care se 
așază la hotarele cerului, prinţul eternității. Sunt cel exaltat în 
Nebu, sunt un copil de la țară. Numele meu este „Cel care nu 
poate pieri”, numele meu este „Suflet creator de Nun”. Cuibul 
meu nu este văzut, nu mi-am spart oul. Sunt stăpânul eternității. 
Mi-am făcut cuibul la hotarele cerului. Cobor pe pământul lui 
Geb, îmi nimicesc dușmanii. Îl văd pe tatăl meu, stăpânul din 
Shautet. 

— Care este ruga ta? 

— Mă întorc spre stăpânul universului sub forma sa solară și îi 
adresez această incantaţie: „O, Ra! În oul său, strălucitor în 
discul său, care se ridică la orizont, care lucește pe cer, fără 
pereche printre zei, care navighează deasupra suporturilor lui 
Shu, creând vânturi cu suflarea gurii sale, care luminează cele 
Două Regate cu strălucirea sa, protejează-ţi adoratul de zeu cu 
forme misterioase, cel ale cărui sprâncene sunt asemenea 
braţelor balanței, în această noapte când se fac socotelile 
recoltei. Omagiu ţie, stăpân al strălucirii, în fruntea Marelui 
Castel, care risipește noaptea și întunericul! Am venit la tine, 
Gloriosule, sunt pur, mâinile mele sunt în spatele tău! Fie să-mi 
pot urma inima în momentul focului și al nopţii! 

— Care este cererea ta? 

— Care este durata mea de viață? 

Vorbi, la rândul lui, Upuat. Luă cuvântul în numele Stăpânului 
Universului, zeul creator ieșit din Ta-tenen: 

— Este scris că vei avea milioane de milioane de ani, vei 
dăinui etern. Am făcut să-i trimită pe cei mari. Dar eu voi 
distruge tot ce am creat, acest pământ se va întoarce la starea 
de Nun, în starea de ape ale începutului, asemenea stării sale 


162 


primordiale. Sunt ceea ce va rămâne cu Osiris, după ce mă voi 
transforma în alţi șerpi pe care oamenii nu-i pot cunoaște, 
cărora zeii nu le pot vedea frumuseţea. Am făcut pentru Osiris 
să fie mai mare decât toţi zeii. l-am acordat necropola, iar fiul 
său Horus este moștenitorul său pe tronul din Insula Vâlvătăii. În 
plus, i-am așezat jilțul în barca de milioane de ani: Horus este 
așezat pe tronul său ca să-i întărească operele. 

După ce termină de vorbit, după ce îi ascultă cuvintele 
misterioase, Keops grăi și el: 

— O, tatăl meu, Osiris, fă pentru mine ceea ce a făcut pentru 
tine tatăl tău Ra! Fie să pot trăi mult timp pe Pământ, fie să-mi 
pot întemeia tronul! Fie ca moștenitorul meu să fie sănătos, ca 
locuinţa mea să fie înfloritoare, împreună cu cei pe care îi iubesc 
pe Pământ. Dușmanii mei să aibă parte de distrugerea lui Selkis 
în legăturile lor. Sunt fiul tău, o, tatăl meu, Ra! Ai făcut pentru 
mine asta, Viaţă, Sănătate, Forţă: este Horus urcat pe tronul 
său. Fă să ajungă la o vârstă venerabilă! 

— Keops a rostit cuvintele pe care trebuia să le auzim. Să fie 
deschisă a cincea ușă pentru ca tânărul Keops să treacă de ea, 
ca să pătrundă în misteriosul labirint care îl va duce la ultima 
cunoaștere. 

Cei doi Thot - babuinul și ibisul - coborâră de pe estradă, se 
apropiară de Keops, îl prinseră de câte un braț și îl conduseră 
spre estradă: acolo se afla o ușă dublă. Fiecare apucă mânerul 
unui batant. Impinseră, iar ușa se deschise larg spre întuneric. 


e CAPITOLUL XX e 


Keops își pusese în gând să mai stea câteva zile - poate chiar 
o lună - înainte de a pleca, timp în care să mediteze asupra 
cuvintelor ce fuseseră pronunțate în seara iniţierii sale, înainte 
de trecerea celei de a cincea porți. 

Or, în cea de a doua zi care urmase acestei noi etape pe calea 
adevărului, pe calea lui Maat, preotul care îi aducea mâncarea 
zilnică lăsă jos coșul și zise: 

— A venit un trimis al Maiestăţii Sale. Mi-a înmânat un mesaj 
pentru tine din partea regelui. 


Keops, care stătea în centrul încăperii, ridică privirea spre 
preot. 

— Un mesager al regelui, zici? 

— S-a prezentat la poarta templului. A întrebat dacă mai ești 
printre noi. | s-a indicat locul unde te afli, dar a spus că nu vrea 
să te tulbure și i-a cerut paznicului porţii să-ţi înmâneze 
scrisoarea Maiestăţii Sale. 

Preotul îi întinse lui Keops un mic papirus rulat, legat cu un fir 
vegetal lat și având o pecete din argilă, sigiliul regal 
incontestabil, apoi se retrase. Keops desfăcu papirusul: erau 
acolo câteva cuvinte, cu scriere cursivă, pe care le descifră cu 
ușurință. 


„Maiestatea Mea îi spune slujitorului său, fiului său 
preaiubit: cum te simt? Ce mai faci? Maiestatea Mea 
este bine, este mulțumită. Familia ta este bine, soțiile 
sunt mulțumite, copiii sunt sănătoși. Când te vei 
întoarce printre noi? Toată lumea dorește aici 
întoarcerea ta. Zeul să te aibă în paza lui!” 


Keops reciti această scrisoare și căzu pe gânduri. Se întrebă 
de ce își dăduse tatăl său osteneala să-i trimită acele rânduri ca 
să-i spună astfel de banalităţi, când nu-i scrisese niciodată până 
atunci. Ce putea să însemne asta? Apoi își aminti că nu-i 
spusese lui Snefru unde se ducea. Nici măcar nu-i anunţase 
plecarea, căci, cu funcţiile conferite de rege, putea să lipsească 
fără să-și dea seama de asta cineva. Trase, în cele din urmă, 
concluzia că tatăl său se îngrijorase pentru el, ceruse să-l vadă 
și, cum nimeni nu putuse să-i spună ce se întâmplase cu el, se 
adresase Marii Soții, deoarece avea convingerea că aceasta știa 
unde se afla fiul ei cel mare. Dar dacă își făcuse griji pentru el, 
asta nu putea să se datoreze decât unui motiv important. În 
aceste condiţii, de ce nu-i vorbise decât de sănătatea lui și a 
celorlalţi? Keops se gândi să-l recheme pe preot, ca să-l întrebe 
de cât timp plecase mesagerul, căci poate că ar fi fost posibil 
să-l prindă din urmă și să afle de la el felul în care regele îi 
înmânase scrisoarea și recomandările pe care ar fi putut să i le 
facă. Apoi renunţă și aruncă papirusul în fundul încăperii. 

Keops adormise pe terasă. Scrutase îndelung cerul strălucind 
de stele. Meditase la tot ceea ce îl învățase lbebi, la tot ceea ce 


164 


era scris în cărţile lui Thot. Își zisese că acele stele, numite de 
astronomii egipteni  Indestructibilele şi Neobositele, erau, 
fiecare, o lume, un univers, situate la distanţe incomensurabile. 
Indestructibilele erau fixe pe cer, erau stelele și constelaţiile. 
Dintre Neobosite, numai cinci erau vizibile pe cer, pe care îl 
străbăteau fără odihnă: erau planetele, ocrotite fiecare de către 
o divinitate; oamenii neiniţiaţi credeau chiar că zeii locuiau 
acolo. Mișcarea lor era urmărită, calculată și aflase de la lbebi că 
se aflau foarte aproape de Pământ, dar mai puţin decât luna și 
soarele. lar astrele, cele care păreau totdeauna fixe, lImuabilele, 
acestea se aflau incomparabil mai departe, fiecare la distanțe 
diferite. Căci, îi spusese lbebi - dar acesta era un secret ce nu 
trebuia divulgat, prin faptul că nimeni nu l-ar fi crezut pe cel 
care l-ar fi rostit sau, dacă ar fi crezut și s-ar fi gândit la el, ar fi 
riscat să fie cuprins de ameţeală -, cerul nu era în niciun fel, așa 
cum se spunea în mod obișnuit, o boltă netedă precum 
acoperișul unei case. Dacă ar fi fost așa, îl întrebase Ibebi, ce s- 
ar afla dincolo de această boltă? Deasupra acoperișurilor caselor 
era cerul, dar, dacă cerul era un obiect determinat, pe care erau 
țintuite stelele, ce putea să fie deasupra cerului? Cerul, îi 
spusese el, este doar un gol imens, plin de corpuri situate la 
distanţe foarte variabile de Pământ: aspectul lui de tavan spuzit 
cu puncte luminoase este doar o iluzie a văzului. Dar, atunci, 
cum un zeu, așa cum era conceput, un zeu care ar lua o 
aparenţă umană, ar putea să fie în același timp acea Fiinţă 
infinită, capabilă să fi creat un univers atât de imens? Nu putea 
să fie decât spirit, un ahu sublim, nu putea să aibă corp, doar 
dacă nu cumva - după cum îi spusese lbebi - corpul lui nu era 
altceva decât materia în toate manifestările sale. 

Keops adormise, copleșit de efortul făcut să înţeleagă toate 
aceste lucruri. 

In visul său, se vedea mic și imens. Nu mergea, zbura ca un 
vultur, încarnarea lui Horus. Cu pași gigantici, străbătea Egiptul; 
dintr-un singur elan, ajungea de la Heliopolis la Memphis, de la 
Memphis la Heracleopolis, de la Heracleopolis la Hermopolis, de 
la Hermopolis la Abidos unde, totuși, nu fusese niciodată; 
străbătea Pământul, străbătea cerul. Acum părăsise firmamentul 
și ședea alături de un bărbat, zicându-și că era Filitis, păstorul 
care își păștea animalele la marginea deșertului libian. „De ce ai 
stat atât de mult timp departe de mine?” îl întreba el. Și își zise 


165 


că îl neglijează prea mult pe acest om înţelept. „Dar poţi vedea 
că nu te-am uitat, m-am întors la tine”, îi răspunse el. „Te temi 
cumva să nu fii din nou atacat?”, îl întrebă Filitis. lar el îi 
răspunse: „Nu-mi este teamă de nimeni.” Se întorsese spre 
Filitis, ca să-și arate mușchii, ca să se convingă el însuși de 
propria sa forţă. Dar nu mai avea în faţa lui un păstor, ci chiar 
pe zeul Thot, asemenea unui om cu cap de ibis, care stătea în 
sala secretă a templului, unul dintre cei care îl conduseseră 
până la poarta deschisă spre întuneric, spre neant sau, la fel de 
bine, spre un mister ce trebuia să ascundă întunericul unor 
priviri profane. 

Keops deschise ochii, văzu cerul spuzit de stele, fără lună. 
Întoarse ușor capul și îl zări din nou pe Thot cu cap de ibis. Avea 
înălţimea unui om, corpul unui om și capul de pasăre. Stătea pe 
terasa vecină, puţin mai înălţată faţă de cea pe care se culcase 
Keops. Un moment, o clipă foarte scurtă, Keops își zise că nu se 
trezise din vis, că nu reușea să facă diferenţa între vis și 
realitatea pe care o trăia în același timp. Thot stătea nemișcat în 
poziția mersului, cu un picior în faţă. Părea rămas în suspans, ca 
un om ce înaintează fără zgomot și care, temându-se să nu fie 
surprins, se oprește, încremenește în gestul său, ca să nu facă 
zgomot, să nu-l trezească pe cel de care se apropia. Keops se 
ridică. Atunci statuia lui Thot prinse brusc viață. In mână ţinea o 
suliță pe care o ridică repede și o aruncă spre prinţ. Cu reflexele 
sale rapide de vânător, Keops se aruncă într-o parte, evitând 
sulița, al cărei vârf lovi pământul bătătorit, acoperit de tencuială 
al terasei și alunecă în gol. Abia avu timp Keops să se ridice, că 
omul sări la el cu un cuţit în mână. Lovi cu mâna înarmată, 
atingând umărul lui Keops, care îl apucă de încheietura mâinii, 
ca să-l facă să dea drumul la armă. Cu cealaltă mână, încercă să 
apuce masca agresorului său, ca să i-o smulgă și să-i vadă faţa. 
Dar omul îl apucase și el de cealaltă încheietură a mâinii. O 
clipă, rămaseră faţă în faţă, cu mușchii încordaţi fără să pară că 
mai mișcă, fiecare încercând să-și dezechilibreze adversarul. 
Keops simţi răsuflarea ragușită a necunoscutului sub mască. 
Foarte aproape de faţa lui se agita vârful ciocului lung și ascuțit 
de pasăre. Keops trase capul înapoi, ca să nu fie rănit. Agresorul 
său profită de această mișcare ca să-și lase prompt capul în jos, 
în timp ce ridica genunchiul ca să-l respingă pe Keops. Ciocul 
lovi pieptul crestându-i pielea. Tăietura era superficială, dar 


166 


foarte dureroasă, astfel încât Keops se trase înapoi, clătinându- 
se, respins de lovitura de genunchi. In mișcarea sa, slăbise 
strânsoarea: necunoscutul profită ca să scape de el. Incercă să-l 
lovească încă o dată pe Keops, care se feri și, văzând probabil 
că tentativa lui de a-l surprinde pe prinţ în somn eșuase, 
cântărind riscurile la care se expunea continuând atacul, omul 
azvârli cuțitul spre faţa lui Keops și sări de pe acoperiș, ateriză 
cu abilitate pe pământ și dispăru în noapte. 

Cuţitul îl izbise pe Keops cu mânerul peste frunte. Un fir de 
sânge curse pe ochi, împăienjenindu-i vederea câteva secunde, 
timp care îl împiedică să se avânte în urmărirea agresorului. Işi 
desfăcu veșmântul și își șterse cu el fața și pieptul, apoi luă de 
jos cuțitul - o lamă de cupru înfiptă într-un mâner de os -, o 
armă banală, cu care erau echipați soldaţii și vânătorii. Cobori în 
grabă în cameră, își spălă rănile, amândouă superficiale, apoi 
ieși în căutarea suliței. Nu reuși să o găsească, însă ajunse la 
concluzia că agresorul o luase înainte de a se fi depărtat. 

Acum Keops nu se mai putea îndoi că el, prinţul moștenitor, 
fusese ținta atentatului. Și mai era convins că numai în urma 
unei intervenţii divine avusese acel vis, în care îi apăruse Filitis, 
amintindu-i de atacul soldaților dezertori, ca apoi să-l înfrunte 
pe Thot cu cap de ibis. Dar cine putuse îndrăzni să se gândească 
la asasinarea lui, a prinţului moștenitor? Cine, dacă nu fratele 
său vitreg, singurul rival pe care îl cunoștea la tronul tatălui lor, 
Snefru. Și totuși, nu putea crede că lui Nefermaat nu-i fusese 
teamă să se angajeze într-o acţiune atât de periculoasă. Cu atât 
mai mult cu cât era probabil aceeași mână care îi plătise și pe 
oamenii care încercaseră să-l asasineze pe rege, în tabăra sa din 
Nubia. Dar dacă nu era Nefermaat, atunci nu putea să fie decât 
Ptahuser, marele preot al templului lui Ptah, sau unul dintre 
curtenii care aveau mult de câștigat din dispariţia prinţului 
moștenitor și a regelui însuși. 

Keops așteptă cu răbdare să se facă ziuă, pentru ca preotul să 
vină să-i aducă hrana. Atunci îl întrebă: 

— Îți amintești cum arăta trimisul Maiestăţii Sale, cel care ţi-a 
înmânat ieri scrisoarea tatălui meu? 

— Stăpâne, nu l-am văzut eu însumi. Am primit papirusul de 
la unul dintre preoţii care stau de veghe la porți. 

— Adu-l aici, vreau să-i vorbesc. 


167 


Preotul se retrase și reveni curând, însoţit de portar. Întrebat 
de Keops, acesta răspunse: 

— Să-ţi spun drept, stăpâne, am fost surprins că omul era un 
trimis al regelui. Căci era singur, fără escortă, și mergea pe jos. 

— Cum arăta? Poţi să mi-l descrii? Era înalt sau scund, gras 
sau slab? Avea veșminte groase, avea perucă? Mustaţă? 

— Nici perucă și nici mustață. Nu avea pe el decât o simplă 
centură, lucru care m-a mirat tare mult. Era cu părul lui. Era mic 
de statură și foarte slab, ca un om care nu mănâncă pe 
săturate. 

Această descriere îl uimi pe Keops. Era clar că acel om nu 
putea să fie un mesager al regelui, dar nu vedea în jurul lui o 
persoană care să se identifice cu o astfel de descriere. In 
schimb, acum era convins că tatăl său nu trimisese nici 
scrisoare și nici mesager. Asasinul pusese să fie adusă această 
misivă ca să se asigure că tânărul Keops se mai găsea la 
Hermopolis. Dar cum putuse să găsească locuinţa, dintre atâtea 
case construite într-un mod oarecum anarhic chiar în incinta 
sanctuarului? Singura soluţie care îl mulțumea pe Keops era că 
asasinul îl trimise pe falsul mesager și, apoi, pătrunsese în 
sanctuar. Mulţi fideli intrau ziua în incinta templului, pe una 
dintre porțile de acces. li fusese, deci, ușor să-l urmărească de 
departe pe preotul care venise până la coliba lui ca să-i 
înmâneze papirusul. Probabil că o reperase cu mare grijă și se 
întorsese în timpul nopţii pentru a săvârși crima. Venise pe 
terasele caselor vecine, care aveau scări exterioare ce 
permiteau să se ajungă acolo fără știrea nimănui, mai ales în 
nopțile fără lună, cum fusese aceea. 

Ucigașul tocmit venea cu siguranţă de la Memphis și fusese 
probabil singur. Erau deci șanse ca mesagerul să fie un om din 
Hermopolis sau din regiune, pe care asasinul îl plătise ca să 
ducă mesajul. In acest caz, ar fi trebuit să poată fi găsit. Keops 
merse la locuința lui Ibebi. Când îl zări, preotul se alarmă, 
remarcând cicatricele încă foarte vizibile. Keops îi povesti cele 
întâmplate noaptea trecută. 

— Acest om, dacă este din Hermopolis, îl vom găsi, îl asigură 
Ibebi. 

Se întoarse spre portar: 


— Te vei duce cu doi-trei oameni, ca măsură de siguranţă. 
Străbate străzile orașului, mergi pe ogoarele din împrejurimi, nu 
te grăbi, dar să-mi aduci pe omul care ţi-a înmânat papirusul. 

Portarul își continuă zadarnic cercetările, străbătu străzile 
orașului, merse pe ogoare, o zi, cinci zile, zece zile... 

— Am vizitat toate casele orașului, am stat de vorbă cu toți 
țăranii de pe câmpuri, cu meșteșugarii în atelierele lor, cu cei 
care au grijă de capre și cu văcarii, cu paznicii necropolei. 
Nicăieri nu l-am zărit pe omul care mi-a vorbit, nicio faţă nu era 
a lui. 

Astfel vorbi portarul și Ibebi îi spuse să renunțe la cercetări. 

— Acest fals mesager regal nu-i aici. Probabil că l-a însoţit pe 
omul care te-a atacat, doar dacă nu-i unul și același. 

— Dacă portarul nu s-a înșelat când mi l-a descris, răspunse 
Keops, nu poate fi același. Agresorul meu era robust, foarte 
robust, la fel de înalt ca mine, ba chiar mai înalt. 

— Agresorul tău avea deci un complice care îl însoțea și 
probabil că au plecat împreună, acum aflându-se departe. Poate 
la Memphis. Acolo va trebui să faci cercetări. Dacă dorești, 
portarul care a primit mesajul te va însoţi la Memphis. Căci, 
dacă îl recunoaște pe om, dacă îl vei putea descoperi, atunci îţi 
va fi ușor să-l faci să vorbească, să-l faci să spună cine este cel 
care te-a atacat. 

— Memphis e un oraș mare, foarte populat și în împrejurimi 
locuiesc mulți ţărani. Dacă portarul l-ar găsi pe omul nostru, 
asta s-ar datora numai voinţei unui zeu. 

— Poate a lui Thot, nemulțumit că a luat înfățișarea lui ca să 
încerce să te asasineze, spuse lbebi, schițând un zâmbet. 

Dar nu a fost nevoie ca portarul să-l urmeze pe Keops la 
Memphis și nici ca Thot să intervină. După câteva zile, când 
prinţul moștenitor luase hotărârea să se reîntoarcă la ai săi, 
Ibebi veni în locuinţa lui, unde continuase să stea, ca să înveţe 
pe de rost cele două cărți ale lui Thot. 

— Stăpâne, îi zise el, falsul mesager a fost găsit! Portarul 
nostru l-a recunoscut. 

Keops se ridică imediat. 

— Unde este? Haide să-l vedem, du-mă la el! 

— Urmează-mă, dar vei fi dezamăgit. 

Ibebi vorbea în timp ce părăsea camera, urmat de Keops. 

— De ce spui că voi fi dezamăgit? întrebă el mirat. 


— Pentru că acest om e mort. Nişte pescari l-au prins în 
plasele lor. Avea corpul agăţat în ierburi, între două ape, în 
dreptul unui banc de nisip. A fost în mare parte devorat de 
somoni sau de alţi pești carnivori, dar fața poate fi recunoscută. 
Se pare că e vorba de un cerșetor care trăia singur în oraș. De 
aceea a putut să dispară fără să aibă cineva habar, fără să vină 
cineva să-i semnaleze dispariţia. Corpul său a fost examinat de 
unul dintre oamenii care se ocupă de mumificări. El a spus că 
omul a fost, de bună seamă, lovit în cap cu un baston greu sau 
cu o măciucă și apoi sugrumat, înainte de a fi aruncat în fluviu. 

— Sugrumat? 

— Da, pe gâtul lui au fost observate urme adânci de degete. 

— Atunci trebuie presupus că agresorul meu, după ce a dat 
greș, s-a gândit că omul însărcinat să înmâneze papirusul ar 
putea să fie recunoscut și interogat. L-a găsit, l-a lovit în cap, l-a 
sugrumat și l-a aruncat apoi în fluviu, sperând să fie dus de 
curent departe de-aici. 

— La asta m-am gândit și eu, spuse lbebi. Căci, dacă ar fi 
reușit să te asasineze, nimeni nu s-ar fi gândit să facă legătura 
cu falsul mesager și nu s-ar fi pornit nicio cercetare. Eșecul 
asasinului a fost cauza morții acelui nefericit, care probabil că a 
primit câteva pâini și o mână de curmale ca să ducă mesajul, 
poate chiar cu bună credinţă. 

— E foarte posibil, ba chiar e sigur că lucrurile s-au petrecut 
întocmai, murmură Keops. Acum nu-l mai putem identifica pe 
acest asasin, care rămâne o ameninţare permanentă pentru 
mine și pentru Maiestatea Sa. E timpul să mă reîntorc la 
Memphis. 


e CAPITOLUL XXI e 


Keops făcu drumul de întoarcere la bordul uneia dintre acele 
bărci fără punte, cu o pânză pătrată, care coborau fluviul pe firul 
curentului, ghidate cu două vâsle-cârmă fixate la pupă. 
Echipajul era restrâns, dar suficient ca să asigure circulaţia 
fluvială ziua și noaptea; ambarcaţiunile fiind ușoare, se evita 
riscul împotmolirii în praguri în timpul navigaţiei nocturne. De 
aceea, trecură doar câteva zile până când, pe malul vestic, 


170 


apărură zidurile maronii ale Memphis-ului. Keops debarcă și se 
grăbi să ajungă la palat, la mama sa, fără să ceară audienţă, 
mai înainte chiar de a merge să-și vadă soțiile. 

— Dragul meu fiu, copilul meu! exclamă Hetep-heres. Ce 
bucurie! Te-ai întors! Nu aveam nicio veste de la tine și 
începusem să ne îngrijorăm. 

— Adineauri am ajuns și am venit neîntârziat în fața ta, 
mamă! Căci s-au petrecut evenimente grave. 

— A! Ai aflat deja? zise mirată mama lui. 

— Ce să aflu? 

— Nu mi-ai spus că s-au petrecut evenimente grave? 

— Desigur... 

— Ştii, deci, că fratele tău mai mic era să fie asasinat. 

— Fratele meu? Ce spui? Care frate? 

— Cum care frate? Câţi fii am de-mi pui o astfel de întrebare? 
Pe cine crezi că iubesc mai mult pe lume după tine, împreună cu 
tine? 

— Vrei să spui că au încercat să-l asasineze pe Rahotep? 

— Intocmai. Dar nu despre asta voiai să-mi vorbești? 

— Nu! Nu știam că s-a încercat uciderea fratelui meu. Voiam 
să spun că era gata să fiu eu însumi asasinat în templul lui Thot 
de la Hermopolis. 

Auzind acestea, Marea Soţie se ridică. 

— Ce-mi spui? Cum! Au vrut să te ucidă pe tine, fiul meu, pe 
tine, moștenitorul tronului celor Două Regate?! 

— Este clar: cineva încearcă să-i suprime pe moștenitorii 
direcţi ai tronului și chiar pe Maiestatea Sa. 

— Nu pot să cred că e fratele tău vitreg... Și totuși, totul îl 
acuză. 

— Tocmai asta mă miră cel mai mult, faptul că apare ca 
singurul care ar putea să profite de pe urma acestor crime. Dar 
aș înclina să cred că toate aceste uneltiri sunt opera unor 
persoane care au tot interesul ca Nefermaat să fie încoronat 
rege al Egiptului și se tem că nu este destul de bine văzut la 
Curte ca să fie numit de rege. Căci fratele nostru e prea sigur de 
el, prea convins că este favoritul tatălui nostru ca să-și asume 
un astfel de risc, cu atât mai mult cu cât, probabil, i se pare 
inutil. 

— N-am să te contrazic în această privinţă. De aceea aș bănui 
mai mult pe cineva din clanul de la Memphis sau chiar pe 


171 


Neithotep care visează să-și vadă fiul pe tronul celor Două 
Regate, dar care este destul de bine plasat ca să aibă 
convingerea că nu-i dispus să facă din Neferu moștenitorul 
regatului. 

— Da, dar lucrul cel mai sigur, spuse Keops, oftând, este că 
atâta timp cât nu îl vom fi demascat pe instigatorul acestor 
crime, nici Rahotep, nici tatăl nostru și nici eu nu vom putea fi 
liniștiți. 

— Ai cea mai mare dreptate! Dar spune-mi ce ţi s-a întâmplat! 
Și adu-mi la cunoștință ce-ai învăţat, ce poţi dezvălui din 
iniţierea ta. 

— Vom avea tot timpul să vorbim despre asta. Aș prefera să 
aud din gura ta ce i s-a întâmplat lui Rahotep. 

— Dacă vrei, voi vorbi eu întâi. Află, deci, că Rahotep se 
dusese la vânătoare, cum i se întâmplă uneori, singur în deșert. 
Pretinde că este un antrenament bun pentru șeful expedițiilor 
regelui. De altfel, sunt la fel de mândră de el ca și de tine, căci 
și lui îi place să meargă singur în deșert, înarmat doar cu o suliță 
și cu măciuca, îi place să înfrunte primejdia. Dar această 
expediţie ar fi putut să-i fie fatală, căci este la fel de imprudent 
ca și tine. Întrucât i se întâmplă des să lipsească astfel câteva 
zile, după cum faci și tu... De altfel, îl bănuiesc pe fratele tău că 
încearcă să te imite în privința asta: îi dai un exemplu prost, 
copile! 

— Ține numai de el să nu-l urmeze, mamă. Dar, te rog, 
continuă și spune-mi ce i s-a întâmplat. 

— Ziceam că, la început, nimeni nu s-a îngrijorat de absenţa 
lui. Se dusese să vâneze în deșertul de la Soare-Răsare, pe care 
îl cunoaște bine. Nu exista niciun motiv de neliniște în privinţa 
lui. Dar, pentru că după vreo zece zile tot nu se întorsese, tatăl 
vostru s-a alarmat și a trimis câteva detașamente în căutarea 
sa, spre deșertul de la răsărit. In cele din urmă, a fost găsit 
lângă un puț cunoscut de el și de soldaţii plecaţi în căutarea sa, 
soldaţi care făceau parte din corpurile pe care regele le pusese 
sub comanda lui. Bietul meu fiu era vlăguit, slăbit, primise 
lovituri, avea răni. A spus că fusese agresat pe când vâna. Dar 
nu de beduini și nici de tâlhari. Nu, a fost atacat de un om, un 
singur om, un om foarte robust. L-a rănit cu o lovitură de suliță, 
apoi l-a izbit cu măciuca. L-a lăsat aproape mort fiarelor 
sălbatice, hienelor și leilor. 


172 


— Dar nu mi-ai spus că n-a murit? 

— Ți-am spus și, din fericire, este în viață. Asasinul nu i-a dat 
lovitura de graţie pentru că a apărut pe neașteptate un leu și 
omului i-a fost frică, a fugit, sigur că fiara avea să-l devoreze pe 
bietul meu fiu. Dar Sekhmet, zeița-leu, l-a protejat pe Rahotep și 
a îndepărtat de la el animalul, care nu l-a atins. Și astfel a 
scăpat cu viaţă. A putut să se ridice și s-a târât pe pietrele și pe 
nisipul deșertului până la puț, unde a fost găsit. A reușit să bea 
apă, dar era prea slăbit ca să se poată întoarce singur. Noroc că 
au venit soldații. L-au salvat, i-au dat de mâncare și l-au adus 
aici pe apa fluviului. Asta s-a întâmplat în urmă cu trei zile. 
Acum, fratele tău e salvat, mai are încă cicatrice, dar își revine 
văzând cu ochii. 

„Să fie oare același om care m-a atacat și care apoi a încercat 
să-l ucidă pe Rahotep? se întrebă Keops, în timp ce se îndrepta 
spre reședința sa, după ce-i povestise mamei sale propria lui 
aventură. Prin urmare, a știut unde mă aflam eu și faptul că 
fratele meu mergea singur la vânătoare? Nu, nu pot să cred că 
este același om. Instigatorul acestor atentate are probabil mai 
mulți complici, a trimis unul după mine și altul după Rahotep... 
Doar dacă omul care l-a atacat pe fratele meu nu este cumva un 
tâlhar, care nu știa pe cine agresează... dar de ce ar fi atacat un 
vânător singur, care nu avea asupra lui nimic preţios, ci doar o 
suliță? Cine și-ar risca viaţa doar ca să fure o armă pe care orice 
om abil și-o poate face singur sau și-o poate cumpăra cu un preţ 
destul de mic?” 

Când ajunse la reședința sa, Keops nu o găsi decât pe 
Henutsen. Tânăra femeie se instalase în grădină, pe malul 
marelui bazin, și învăţa un cântec pe care voia să-l cânte soțului 
ei. 

— Keops, stăpânul meu preaiubit... Ce fericită sunt că te văd! 
Cât de mult mi-ai lipsit! 

Se ridicase, alergase spre el și îl luase în braţe. 

— Ai venit, în sfârșit, zise ea suspinând, depărtându-se puţin 
de el ca să-l privească în voie. Ascultă vestea cea bună: vei fi de 
două ori tată! 

— Cum de două ori? întrebă mirat Keops, râzând, după ce își 
luă tânăra soţie de mână, ca să o ducă la umbra copacilor, și o 
așeză alături de el, pe perne. 


173 


— Meritites are acum burta mare, copilul din pântecele ei se 
va naște curând, dar și eu sunt grea și sper să-ţi dăruiesc un fiu, 
un alt băiat. 

— E bine, e foarte bine, dar nu mi-ar părea rău să-mi dăruiești 
o fată, căci am deja doi băieți frumoși. Dar spune-mi, unde este 
Meritites? 

— Este lângă Rahotep. S-a întâmplat un lucru îngrozitor: 
cineva a încercat să-l asasineze în timp ce vâna singur în deșert. 

— Am aflat. Am fost întâi în vizită la mama. Mi-a spus totul. 
Mă voi duce să-l văd pe Rahotep. Dar am toate motivele să fiu 
îngrijorat. Cineva a încercat să mă ucidă și pe mine la 
Hermopolis. În timpul nopţii, un om a venit în apropierea mea pe 
când dormeam. Dar un zeu mi-a trimis un vis și m-a trezit: omul 
și-a aruncat atunci sulița spre mine, dar nu m-a nimerit. 

Keops îi povesti toată aventura, apoi zise: 

— Asta te-aș ruga să rămână secret. Aș prefera să nu se 
răspândească zvonul despre această tentativă de asasinat. Nu 
știm cine vrea moartea noastră, a tatălui nostru, a mea și acum, 
și a fratelui meu. Este normal ca bănuielile să se îndrepte spre 
Neferu, dar mi-e greu să cred că s-a lansat într-o acţiune atât de 
primejdioasă. 

— Keops, zise Henutsen, nici eu nu pot să cred asta. După ce 
l-au adus pe Rahotep, m-am dus la Neferu și l-am întrebat. Știu 
sigur că nu s-a depărtat de Memphis și mi-a spus că acum era 
sigur că tatăl vostru îl va numi moștenitor al tronului. Și a 
precizat cât se poate de îndreptăţit: „Ar trebui să fiu tare nebun 
să încerc să-l suprim pe acest bun Rahotep, care nu este deloc 
rivalul meu, căci sunt mai mare decât el, chiar dacă nu sunt fiul 
lui Hetep-heres.” 

— Este mai mare decât el, dar, după mine, moștenitorul 
legitim este Rahotep, nu Neferu. Dar nici eu nu cred că este 
amestecat în acest complot. De aceea sunt tare mirat, căci nu 
știu cine ar putea avea interes să ne vadă morți. 

— S-a spus că Rahotep a fost poate atacat de unul dintre 
soldaţii săi nemulţumiţi. Căci se pare că este sever cu oamenii 
săi și nu ezită să le aplice lovituri de baston dacă fac o greșeală. 

— N-aș putea niciodată să cred că un soldat e atât de 
răzbunător, de ranchiunos, încât să-și riște viaţa ca să se 
răzbune în acest fel pentru o simplă bătaie. 


174 


— La fel gândesc și eu. Dar acum, iubitule, mi-e tare teamă 
pentru tine. Știm acum că viața ta e ameninţată în orice 
moment, în orice caz, atâta timp cât cei care îţi doresc moartea 
nu vor fi demascați. 

— Să nu-ţi fie teamă! E deja a doua tentativă asupra mea și 
amândouă au eșuat. De acum înainte voi fi în permanenţă foarte 
atent. 

Keops o părăsi pe Henutsen și se duse la reședința lui 
Rahotep. Oameni înarmaţi fuseseră plasați peste tot în jur și la 
porţile locuinței. Keops fu nevoit să spună cine e ca să poată 
trece. Îl găsi pe Rahotep în grădină, așezat într-un jilt plin de 
perne. Alături de el se aflau Neferet, Meretptah, Neferkau și 
Meritites. 

— Cel puţin, îi zise Keops după ce îl salută și îi ură sănătate, ai 
în jurul tău numai femei frumoase. 

— Am în jurul meu surori iubitoare și mă bucur pentru asta, 
răspunse Rahotep. 

Keops îl găsi slăbit și îi și spuse. 

— Dacă l-ai fi văzut pe bietul meu soț când l-au adus! zise 
Neferet. Din fericire, e rezistent și și-a revenit repede. Rănile 
arată bine, acum e vindecat. 

— Ceea ce mă îndurerează cel mai mult, zise sora ei, e faptul 
că toate privirile se îndreaptă acum spre sărmanul meu soţ, ca 
și cum dragul de Neferu ar fi în stare să pună la cale pieirea 
fratelui său! Sper că nu-l bănuiești și tu, Keops? 

— Este adevărat că nu ai cum să nu te gândești că el ar fi 
primul beneficiar al dispariţiei lui Rahotep și al dispariţiei mele, 
dar nu cred că ambiția sa este mult mai puternică decât 
dragostea frăţească, încât să ajungă a se murdări cu niște crime 
atât de îngrozitoare zeilor. Prea apare pentru toţi ca prim- 
beneficiar al acestor crime ca să îndrăznească să se gândească 
la așa ceva. 

— În acest caz, spre cine ar putea să se îndrepte bănuielile? 
întrebă Neferkau. Nu vreau să te întristez, Meretptah, dar, dacă 
Neferu nu este instigatorul acestei tentative de crimă, vinovatul 
nu poate fi căutat decât în anturajul său, căci Keops n-ar putea 
fi acuzat în niciun fel. 

Neferkau vorbise astfel - deși era îndrăgostită de Neferu, 
după cum lăsase să se înţeleagă în mai multe rânduri - ca să o 
pună pe cumnata ei într-o situaţie stânjenitoare. Era geloasă 


175 


pentru un soț pe care l-ar fi vrut numai pentru ea, dar care, de 
altfel, abia dacă se uita la ea, ceea ce o îndurera, întărea 
sentimentul ei de gelozie și o făcea deseori să creadă că își ura 
fratele vitreg și că voia să-l vadă mort. 

— Nu trebuie niciodată să judeci dinainte, răspunse Meretptah 
la remarca lui Neferkau. Totuși, soţul meu nu are nevoie să-și 
murdărească mâinile cu o crimă ca să poată spera că va urca 
într-o zi pe tronul celor Două Regate. 

— Poate, dar în cazul în care tatăl nostru nu va interveni, 
replică Neferkau, are puţine șanse să devină într-o zi regele 
acestei țări. Căci nu numai fraţii mei mai mari sunt în viață, ci 
mai există și micuţii Kawab și Baufre și poate chiar un al treilea 
fiu legitim al lui Keops, în cazul în care Meritites ne va dărui încă 
un băiat. 

— Încetaţi cu discuțiile astea dezgustătoare! interveni 
Meritites. Suntem toți fraţi și surori. Ce importanţă are cine urcă 
pe tronul tatălui nostru, Keops sau chiar Neferu? De ce nu 
suntem o familie unită? Sunt destul de multe de făcut pentru a 
guverna bine Egiptul. Fraţii și soţii noștri ar putea foarte bine să- 
și împartă puterea, fără să fie nevoie să se certe! lar tu, Neferet, 
iar tu, Meretptah, vedeţi bine viaţa pe care o are tatăl nostru și 
pe care o impune celor două regine? El este totdeauna printre 
curteni și prieteni sau e plecat în campanie, departe de ochii 
noștri. Aproape că nu-și vede copiii, doar atunci când le dă 
funcţii și ordine. Pe fetele lui le vede și mai rar. lar soțiile sunt 
totdeauna singure. Chiar și cea care a fost dragostea tinereții 
sale, mama lui Neferu, se vestejește în frumosul ei palat: nu se 
duce să o viziteze decât foarte rar, căci este prea ocupat cu 
funcţiile lui regale. Astfel că mi se întâmplă și mie să doresc 
uneori ca soțul meu, Keops, să fie întotdeauna ce este și acum; 
cel puţin e mai des alături de noi, trăieşte ca un om, nu ca un 
zeu, o poate iubi într-o seară pe Henutsen, în altă seară poate 
să vină la mine, are timp să stea cu noi în grădină... Și chiar 
acum se află lângă tine, Rahotep, pe când tatăl nostru nu-și 
găsește timp să afle ce mai faci: pentru asta trebuie să-și trimită 
mesageri, care îţi transmit vorbele lui și se duc să-i repete ceea 
ce ai răspuns tu. Sub pretextul că trebuie să lucreze pentru 
binele poporului său, precum păstorul care veghează asupra 
turmei, Maiestatea Sa nu mai are timp să-i iubească pe ai lui, să 
le dăruiască puţin din timpul lui! Nu, nu sunt fericită că sunt fiică 


176 


de rege și să știu că soţul meu va fi într-o zi rege și va trebui să 
se comporte cu mine cum face tatăl nostru cu mama noastră și 
cu noi înșine. 

Keops o luă în braţe pe Meritites și vorbi și el: 

— Sora noastră are dreptate... Da, te aprob, draga mea, și aș 
vrea, dacă voi ajunge vreodată suveranul acestei ţări, aș vrea să 
nu te neglijez, nici pe tine și nici pe copii, cum poate că am făcut 
prea des când mă duceam să cutreier pe la ţară. Dar este 
adevărat că sarcinile unui regat sunt copleșitoare pentru cel 
care și le asumă. De aceea trebuie să-l iertăm pe tatăl nostru că 
ne neglijează, încât abia dacă îl cunoaștem, ba aș zice că îl 
cunoaștem mai puţin bine decât mulţi dintre prietenii săi, care 
stau toată ziua la curtea lui, care îl văd zilnic la palat. 

Se întoarse spre Rahotep și zise: 

— Acum să nu ne mai certăm, ci povestește-mi amănunţit ce 
s-a întâmplat. Spune-mi când ai părăsit orașul Memphis, unde și 
când ai fost agresat de acel om, cât timp ţi-a trebuit ca să ajungi 
la puț, câte zile ai stat acolo, când te-au găsit soldații! 

— Bunul meu Keops, mă copleșești cu întrebări amănunțite. 
N-aș putea să-ţi spun de cât timp am părăsit Memphis. Îmi 
amintesc că am descoperit urme de beduini și că am vrut să 
merg după ele, căci e un lucru totdeauna util, pentru șeful 
expedițiilor regelui, să întâlnească beduini, să-i cunoască și să-și 
facă aliaţi din ei. Așadar, le-am luat urma de la o tabără la alta, 
timp de câteva zile. In sfârșit, i-am găsit, am vorbit cu șeful lor, 
le-am spus cine sunt, am încheiat o înţelegere de alianţă cu ei în 
numele Maiestăţii Sale. Apoi i-am părăsit. Chiar în ziua în care i- 
am părăsit, am găsit urme de lei. M-am luat după ele din 
curiozitate, căci nu aveam cu ce să-i vânez și cu atât mai puțin 
să car o pradă atât de grea. 

— In acest caz, ce voiai să vânezi? întrebă mirat Keops. 

— Pentru mine, ca și pentru tine, vânătoarea este doar un 
pretext ca să mă aventurez în deșert, ca să mă depărtez un 
timp de lumea noastră. Vânez atunci doar animale mici ca să 
mă hrănesc. De unde venea omul care m-a atacat în ziua 
aceea? De unde știa cine eram? Nu pot să răspund. Poate că a 
aflat de la beduini. Căci, dacă m-ar fi urmărit de la plecare, de 
ce ar fi așteptat atât de mult timp ca să mă atace? 

— Remarca ta e îndreptăţită. Dar, dacă te căuta ca să te 
asasineze, după câte se pare, zise Keops, cum ar fi putut să te 


177 


găsească în deșert? Asta e un lucru tare ciudat. Doar dacă nu 
cumva e vorba de un tâlhar oarecare. 

— M-am gândit la asta. Dar nu aveam decât veșmântul 
murdar și rupt, după acele zile petrecute în deșert, iar drept 
armă nu aveam decât sulița: cine și-ar risca viaţa pentru o pradă 
atât de modestă? Nu, nu pot să mă îndoiesc că omul acela a 
vrut să mă omoare și a crezut că reușise. Căci, atunci când a 
apărut leul, păream mort. Și pentru că păream astfel și nu m-am 
mișcat, leul nu m-a luat în seamă și a fugit după agresorul meu, 
care a luat-o la fugă. Apoi m-am târât spre puțul cunoscut de 
mine. Am ajuns a doua zi, epuizat din cauza efortului. Acolo, am 
putut să scot apă și să beau, după care mi-am pierdut definitiv 
cunoștința. Simţeam că ard de febră. Mi-am pansat rănile cu 
fâșii rupte din veșmânt. Nu știu cât timp am stat singur. Poate 
câteva zile, dar am dormit atât de mult, încât am pierdut 
noţiunea timpului. Când m-au găsit soldaţii, rănile începeau să 
se cicatrizeze. 

— Dar ai văzut faţa omului acela care te-a atacat? Cum era? 

— Poate că ai să te miri, dar nu i-am văzut faţa. Nu, purta o 
mască sau, mai curând, avea capul ascuns într-un cap greu de 
ibis, așa cum e reprezentat zeul Thot. 

— Spui că avea o mască de ibis? întrebă Keops. 

— Întocmai. E ciudat, nu? 

— Foarte ciudat. Și n-ai putut să-i vezi faţa... 

— În schimb, i-am văzut corpul. Era un om robust, puţin mai 
înalt decât mine, după cum mi s-a părut. Și purta un veșmânt ca 
ale noastre. Singurul lucrul pe care pot să-l spun este că nu era 
vorba de un beduin. Vezi bine că nu va fi ușor de identificat. Eu 
am și renunţat, deși, ca șef al expedițiilor regelui, trebuie să 
asigur poliția deșertului. 

Rahotep tăcu. Alături de el se afla un urcior mare, pe gâtul 
căruia erau introduse două paie lungi. Se aplecă, puse gura pe 
capătul unuia dintre paie și trase berea conținută în recipientul 
cu gât lung. Apoi își invită fratele să bea și el, eu celălalt pai. 

Keops ridică mâna ca să mulțumească și să refuze invitaţia. 

— Dar tu, frate, de unde te întorci? Ai fost în marea oază de la 
miazănoapte, spre marea cea mare a Apusului? 

— Am străbătut regiunile din preajma ei, răspunse vag Keops. 

— Mi se pare că de data asta ai lipsit mult timp. 


178 


— Adevărat, mai mult ca de obicei. Dar aveam de îndeplinit 
unele sarcini. 

— Aveai sarcini de îndeplinit? Atunci presupun că te întorci 
mulțumit. 

— Într-adevăr! Și sunt și mai mulţumit că te găsesc sănătos, 
după tot ce s-a întâmplat. Dar văd că tatăl nostru a fost destul 
de alarmat de aventura ta ca să te înconjoare cu oameni 
înarmați. 

Rahotep începu să râdă. 

— Da, tatăl nostru vrea să aibă fii sănătoși și în viaţă. A spus 
că, după ce mă voi însănătoși complet, mă va numi șeful 
armatelor regale. Maiestatea Sa dorește să formez un corp 
permanent de soldați fideli și bine antrenați. Și mai vrea să fac o 
cercetare în privinţa soldaţilor care au încercat să-l asasineze în 
Nubia și a omului care m-a agresat. S-ar părea că acel 
comandant al medjailor este un incapabil, că nu a descoperit 
nici măcar familia soldatului vinovat de această crimă. Nu știu 
dacă voi putea să fac mai mult. 

— Să sperăm. Căci mai mult ca sigur că omul care i-a plătit pe 
cei doi soldaţi este același care l-a trimis pe omul cu cap de ibis 
pe urmele tale, ca un josnic câine de vânătoare. 


e CAPITOLUL XXII e 


La mai puţin de o lună după întoarcerea lui Keops la Memphis, 
Meritites aduse pe lume al treilea copil. Durerile o apucară în 
timpul nopţii, când Keops era culcat alături de Henutsen. Au fost 
anunţaţi, dar soţul nu trebuia să asiste la naștere. În schimb, 
Henutsen vru să vină alături de Meritites ca să o ajute și să vadă 
cum se petrec lucrurile, înainte de a trece ea însăși prin aceeași 
experiență, în cursul aceluiași anotimp. Gravida se agăţase de 
două cărămizi și, la indicaţiile lui Niteti, buna moașă a lui 
Meritites, Henutsen se așezase în spatele ei ca să o susţină, în 
timp ce moașa se afla în fața ei, pentru a primi copilul într-o 
pânză albă și curată. În această acţiune, moașa juca rolul mitic 
al lui Heket, zeiţa broască a nașterilor, ca și soția lui Khnum, 
divinitatea protectoare a lui Keops. Însoţitoarele lui Meritites și 
Henutsen, Uta și Şeri, chemate de urgență, veniră să le 


179 


reprezinte pe Isis și pe sora ei, Nephtys, și cântară ca să o 
încurajeze pe tânăra femeie și să întâmpine venirea pe lume a 
nou-născutului. Fiind la a treia naștere, Meritites știa cum să 
acţioneze și să reacționeze, astfel încât copilul ieși din ea fără să 
o facă să ţipe prea mult. Moașa îl primi în pânză, tăie cordonul 
ombilical cu un cuțit cu lama din piatră, apoi Uta și Șeri o ajutară 
pe tânăra mamă să-și facă toaleta. Moașa, conform tradiţiei, 
pronunţă pentru prima dată numele copilului, al treilea băiat, 
care fu numit Djedefhor. Apoi Henutsen îl prezentă tatălui său, 
care aștepta în camera lui. 

— Soţul meu preaiubit, îl anunţă ea, Khnum te-a binecuvântat 
din nou, dăruindu-ți al treilea fiu, cu mâini bine făcute, cu 
picioare mici, frumos modelate! Uite cât e de drăgălaș! 
Descendenţa ta este asigurată, iar când vei urca pe tronul celor 
Două Regate, vei avea trei moștenitori. 

— Este foarte bine, recunoscu Keops, primind copilul, dar ar 
putea să fie și rău. Vezi, și noi suntem trei fraţi, dar fratele mai 
mic râvnește deja tronul care îmi revine de drept. Ce se va 
întâmpla cu acești copii, încă foarte mici, care se vor face mari 
și, într-o zi, poate, se vor lupta între ei ca să cucerească tronul? 

Henutsen lăsă capul în jos și suspină, ca să-și arate neputinţa, 
asemenea lui Keops, în fața ambițiilor și tuturor sentimentelor 
rele care chinuie inimile oamenilor. 

Keops merse să-i ducă el însuși copilul lui Meritites și să afle 
cum se simte. Șeri fu numită, la cererea ei, cea care urma să 
legene copilul, și fu chemată doica sa, care trebuia să se ocupe 
complet de el și să-l alăpteze. Hetep-heres veni să-și vadă noul 
nepot chiar în ziua în care se născu. Se aplecă peste pătuț, luă 
pruncul în brațe, îl legănă, îl privi cu atenţie și zise: 

— Cele șapte Hathor se apleacă peste leagănul său. Acest 
copil va fi un mare înțelept. Este al treilea din stirpea fiului meu 
cel mare. Nu va domni peste Egipt, căci nu este primul născut, 
dar va câștiga gloria pentru meritele inimii sale, căci akhu, 
spiritele luminoase, strălucesc în pieptul său. 

Meritites, care o auzise pe regină vorbind astfel, o privi 
surprinsă. 

— Mamă dragă, să dea zeii ca Maat să fie pe limba ta! Dar 
sunt sigură că niciunul dintre copiii noștri nu-l va putea întrece 
pe tatăl lor în înțelepciune. De când s-a întors de la Hermopolis, 
mi-a vorbit despre lucruri divine, mi-a spus tot ce poate fi 


180 


dezvăluit și spun că soţul meu este cel mai mare înţelept din 
acest regat, după Maiestatea Sa, tatăl nostru, bineînţeles. 

Și râse, după ce își exprimă această rezervă. 

După mai puţin de două luni, Henutsen fu eliberată în aceleași 
condiţii și, de data aceasta, Meritites veni să o ajute. Ea aduse 
pe lume tot un băiat, al patrulea fiu al lui Keops, care fu numit 
Khufukaf. Nașterea lui procură o nouă bucurie lui Keops, care 
dorea un copil de la cea pe care o iubea. 

În aceeași zi, se duse la fratele său Rahotep, să-i aducă la 
cunoștință această naștere, ca să se bucure și el, fără să se 
gândească la faptul că acesta, deși căsătorit de un anumit timp, 
nu avea încă un moștenitor. Dar Rahotep nu păru că se 
gândește la asta și manifestă o mare bucurie la auzul acestei 
vești. Keops îl găsise alături de Neferet, fiecare așezat pe un 
scaun. Purta un veșmânt simplu și un colier subţire. În schimb, 
Neferet purta o rochie albă, strânsă pe corp, care cobora până la 
glezne; la gât avea un colier lat, alcătuit de câteva rânduri de 
perle roșii, verzi și negre. Pe cap își pusese o perucă mare, de 
culoare neagră, strânsă la nivelul frunţii cu o bantă formată 
dintr-o foaie de argint încrustată fin cu pietre plate de culori ce 
formau un ansamblu armonios de cercuri stelate și diferite 
forme geometrice. În faţa lor stătea un pictor - cu un ajutor 
având sarcina să prepare culorile - care picta statui ale fiecăruia 
dintre ei, așezat pe un scaun din piatră. Statuile erau dintr-un 
calcar moale, și acum, când artistul terminase feţele, Keops își 
zise că asemănarea cu modelele era demnă de toată admiraţia. 
În ciuda apariţiei fratelui său, Rahotep stătea nemișcat, de parcă 
ar fi fost încremenit, privind drept înainte, cu braţul îndoit la 
piept, celălalt fiind larg desfăcut, cu pumnul strâns lângă șold. 

— Rahotep, frate, zise cu mirare Keops, de ce pozezi cu 
Neferet pentru acești artiști: un sculptor și un pictor cât se poate 
de pricepuţi? Pentru că ai fost numit de tatăl nostru 
comandantul armatelor regale? 

— Keops, sunt prevăzător, răspunse Rahotep. Statuia mea și 
cea a lui Neferet vor fi așezate în mormântul pe care mi-l 
construiesc lângă piramida tatălui nostru. Căci era gata să mor 
în urmă cu câteva luni. Viaţa noastră este ameninţată în orice 
moment. Așa, dacă mi se întâmplă o nenorocire, voi avea un 
mormânt gata pregătit și efigiile noastre vor fi lăsate în 
mormântul meu. 


181 


— Frate, de cine te mai temi acum, când ai ajuns în fruntea 
armatelor regelui și reședința ta a devenit o adevărată 
fortăreață, păzită de mai mulţi oameni decât Marea Casă a 
regelui? În rest, rănile ți s-au vindecat și mă bucur să văd că 
sănătatea ta este atât de înfloritoare. Ai astfel tot timpul să te 
gândești la sălașul tău de milioane de ani. 

— Nu știm nimic despre asta. Sunt prevăzător, iar tu ar trebui 
să te gândești mai bine. 

Keops consideră inutil să-i spună că, în ziua în care va urca pe 
tronul celor Două Regate, avea intenţia să poruncească 
ridicarea unei piramide la fel de mare precum cea a tatălui său, 
a treia ridicată după planurile lui Anhaf. 

— Mă voi gândi la sfaturile tale, bunul meu Rahotep. Azi am 
venit însă la tine și la Neferet, ca să vă anunţ nașterea lui 
Khufukaf, fiul pe care mi l-a dăruit Henutsen. Am venit personal 
să anunţ un frate pe care îl iubesc mai mult decât orice, ca să se 
bucure cu frumoasa lui soţie. Vă invit poimâine seară la 
reședința mea, unde vom da o petrecere frumoasă. Berea și 
vinul vor curge în valuri, vor fi nenumărate feluri de bucate 
bune, muzică aleasă și dansuri graţioase care să ne bucure 
inimile. Tatăl nostru a spus că va veni și el la această petrecere. 

— L-ai invitat și pe fratele nostru Neferu? întrebă Rahotep. 

— Bineînţeles, împreună cu soţia și cu tatăl tău, Neferet, 
dragul nostru vizir Nefermaat. Am trimis la ei un mesager ca să 
le anunțe nașterea copilului și să-i invit la petrecere. Vreau să 
fie prezentă întreaga familie, fără să-l uit pe unchiul nostru 
Kanefer. l-am trimis o invitaţie chiar și lui Abedu și soţiei sale 
Irti. 

— Cum, l-ai invitat și pe Abedu? întrebă mirat Rahotep. Nu 
cred că ar putea să-ți ureze cel mai mare bine din lume căci, 
nemulțumit că l-ai anunțat pe tatăl nostru că piramida lui nu va 
întârzia să se prăbușească, ai mai și reușit să-l impui în locul lui 
pe Anhaf. 

— Prevăzând prăbușirea piramidei sale, nu făceam decât să 
exprim un sentiment devenit pentru mine o certitudine, în urma 
zilelor întregi pe care le-am petrecut urmărind înaintarea 
lucrărilor și felul cum erau îmbinate pietrele. Nu văd de ce ar 
putea să aibă ceva cu mine. 

— Poate, dar uiţi că l-ai făcut măgar și, mai ales, ai asigurat 
victoria omului pe care îl urăște cel mai mult pe lume, din cauza 


182 


renumelui tatălui său și a cunoașterii dobândite în cadrul 
confreriei arhitecților divini. 

— În acest caz, n-are decât să-și înghită ura, căci nu poate să 
refuze invitaţia unui prinț moștenitor, știind că Maiestatea Sa va 
fi prezentă. Ba am de gând să-l invit și pe Ptahuser. Cred că va fi 
o ocazie să-l întâlnim, căci nu mai părăsește templul. Stă acolo 
ascuns ca un păianjen pândindu-și prada. 

— Cred că și el se uită la tine cu acea privire pe care Seth o 
avea pentru Horus, în ziua marii bătălii din deșertul Ker-Aha, 
căci știu de la Neferu că spera să obţină șantierele piramidelor 
regale, în urma intervenției fratelui nostru. Probabil că îl urăște 
la fel de mult și pe Anhaf. Să nu fii surprins, Keops, dacă viața 
arhitectului tău favorit ar fi la fel de ameninţată ca viaţa ta. 

— Cum, Rahotep! Crezi că Ptahuser și Abedu l-ar putea uri pe 
Anhaf și pe mine atât de mult încât să ne vrea moartea? Dar, în 
aceste condiţii, de ce și-ar fi îndreptat răzbunarea și împotriva 
ta? Căci, după câte știu, ţie n-au ce să-ţi reproșeze; și totuși, era 
gata să fii asasinat. 

— Reproșurile lor la adresa mea pot să fie dintre cele mai 
grave: faptul că urmez imediat după tine în privinţa drepturilor 
la tronul celor Două Regate - atâta timp cât copiii tăi sunt foarte 
mici -, dezavantajându-l astfel pe omul ales de ei pentru 
această funcție divină. 

— Nu crezi că se expun unor riscuri foarte mari pentru 
avantaje mult prea mici? 

— Cred că pentru cei care sunt cuprinși de dorinţa de bogăţie 
și de dominație nu există avantaje mici: tot ce se poate câștiga 
în acest sens este binevenit. Or, tu, eu și Anhaf suntem 
eliminaţi; Neferu vede cu certitudine deschisă pentru el poarta 
marelui palat, iar Ptahuser primește, cel puţin, funcţia de prim- 
arhitect al piramidelor regale. 

— Sentimentul tău mă îndeamnă și mai mult să-i doresc la 
reședința mea pentru această petrecere: îi voi putea observa, 
vom putea să le urmărim privirile și gesturile. Poate se vor trăda 
printr-o aluzie. 

— Nu conta pe asta; amândoi sunt abili și prudenţi. 

În timpul zilei dinaintea acestei petreceri nocturne, reședința 
lui Keops fu deosebit de însufleţită. In ajun, fuseseră sacrificate 
câteva vite și fuseseră tăiate și jumulite o mulţime de gâște și 
de rațe. Keops însuși se dusese în deșertul de la răsărit ca să 


183 


vâneze antilope. Nu se dusese singur, ci însoţit de fratele său 
Rahotep, de câţiva soldați, de hăitași și de măgari pentru 
transportarea vânatului. Vânătoarea fu în ziua aceea atât de 
bogată, încât Keops distribui o mare parte din vânat bucătarilor 
de la reședințele mamei sale, fratelui său Neferu, unchilor săi și 
de la palatul regelui, în timp ce Rahotep își primea și el partea. 

Meritites, ajutată de Niteti și de Khenu, se ocupa de pregătiri, 
supraveghea servitorii și servitoarele, hotăra felul în care vor fi 
organizate masa și apoi distracţiile, în marile săli deschise spre 
grădini și chiar în grădini. Servitoarele măcinaseră grâul și 
preparaseră multe pâini de cele mai diverse forme: rotunde 
pentru cele destinate felurilor de mâncare, coapte în diferite 
forme și făcute din mai multe feluri de făină, amestecate, la 
care se adăugase lapte, mirodenii sau miere, în funcţie de 
destinaţie. Înainte de coacere, fuseseră expuse la soare, ca să 
crească efectul drojdiei. Vânatul, păsările și bucăţile nobile ale 
vitelor fuseseră puse la fript pe jăratic, în curțile din spatele 
locuinţei, lângă bucătărie, în timp ce bucătarii preparau tocană 
de porc și de oaie, cu ceapă, bob și fasole. 

Berea fusese pregătită dinainte. Mai întâi, orzul și grâul 
fuseseră lăsate în apă câteva zile ca să încolțească boabele, 
apoi fuseseră uscate la foc moale, ca să se realizeze 
malţificarea. Aceste boabe fuseseră apoi amestecate cu altele - 
și acestea încolţite, dar neîncălzite -, cu apă, curmale strivite și 
diferite mirodenii. Totul fusese apoi îndelung amestecat ca să se 
obţină un lichid relativ omogen, care fusese strecurat și 
decantat cu grijă, înainte de a fi pus să fermenteze în vase de 
pământ înnegrite. 

Rogojini mari fuseseră întinse în sălile deschise și în grădină, 
o mulțime de lămpi erau deja agăţate de crengi sau așezate în 
săli; iar numărul lor era atât de mare încât, atunci când se făcu 
noapte și toate fură aprinse, părea că soarele încă nu apusese. 

Deoarece locuinţa lui Keops ducea lipsă de servitori pentru 
pregătirea unei astfel de petreceri, la care fuseseră invitaţi nu 
numai familia regală, ci și prietenii Maiestăţii Sale, Rahotep și 
Hetep-heres își trimiseseră propriul personal să dea o mână de 
ajutor. 

Știind că regele își va face apariţia la căderea nopţii, invitaţii 
se grăbiră să vină cu puţin timp mai înainte, ca să fie prezenţi la 
intrarea lui Snefru. Khenu și Niteti stăteau la intrarea grădinii, ca 


184 


să-i primească pe invitaţi și să-i conducă la Keops, așezat pe o 
rogojină, lângă porticul care, din grădină, dădea spre sălile de 
recepţie ale locuinței. La dreapta sa se afla așezată Meritites, 
Marea Soţie, iar la stânga, Henutsen, care se simţea destul de 
bine după naștere. Hetep-heres, sosită printre primii invitaţi, 
luase loc pe un fotoliu pregătit special pentru ea, alături de 
copiii săi. Lângă ea fusese instalat jilțul destinat regelui, soțul ei. 
Rogojinile întinse la stânga jilțului regal erau rezervate celorlalţi 
doi fii ai lui Snefru și soțiilor lor: Rahotep și Neferet, Neferu și 
Meretptah. Aceștia doi din urmă sosiră împreună cu Nefermaat. 
Vizirul îmbrăcase un veșmânt lung, ca să-și scoată în evidență 
funcția, veșmânt ce pornea din partea de sus a pieptului - unde 
era ţinut de o bretea din pânză petrecută în jurul gâtului - și 
cobora până la pulpe. Vizirul purta și bijuterii. El era însoţit de 
sora și de soţia sa, Atet, și de a doua soţie, Meriset, mama lui 
Neferet și a lui Meretptah. 

Keops și cele două soții ale sale se ridicară ca să-și onoreze 
unchiul și mătușile, și îl salutară pe Neferu, care se arătă amabil 
și zâmbitor, ca și cum ar fi avut o mare afecţiune pentru fratele 
său mai mare. Respectând eticheta, Keops rămase așezat când 
își primi invitaţii, care veneau pe rând să-i aducă un omagiu și 
să ureze numai bine celor două tinere mame. Toţi veniseră cu 
cadouri, pe care servitorii le duceau în casă, după ce Meritites și 
Henutsen se uitau la ele, se bucurau și mulțumeau celor care le 
aduseseră. Atet, rămasă în picioare alături de sora sa vitregă, 
Hetep-heres, oftă și zise: 

— Cu adevărat, dragă soră, zeii și buna Heket te-au 
binecuvântat! Ai doi băieţi splendizi și două fete fermecătoare, 
iar acum ești bunică a patra oară! lar eu n-am putut să dăruiesc 
nici măcar un singur copil fratelui nostru Nefermaat! Noroc că 
am fetele lui Meriset ca să mă consolez! 

— Acum, când sunt căsătorite cu fiii Maiestăţii Sale, nu le mai 
ai, după cum nu le mai am nici eu pe ale mele, care au acum 
casele lor, răspunse Hetep-heres. Nu o mai am lângă mine nici 
măcar pe micuța Neferkau, de când are o cameră la Meritites! 
Este adevărat că se plictisește tare mult în haremul meu, mai 
ales după ce le-am trimis la Meritites pe Uta și pe Șeri, împreună 
cu Henutsen. Asta este! Tineretul ne părăsește! lar tu, pentru că 
n-ai avut copii și nu poţi să fii bunică, poţi păstra mai ușor 
sentimentul că mai ești încă tânără, adolescentă, în timp ce eu, 


185 


când îmi văd nepoţii, simt și mai mult trecerea timpului și 
povara anilor. 

— Buna mea Hetep-heres! Îmi propui o consolare frumoasă! 
Este adevărat că mă uit la fetele lui Meriset ca la copiii mei, căci 
le-am crescut împreună, așa încât mă aflu în aceeași situaţie ca 
tine. Cu diferenţa că Neferet nu are copii, și nici surioara ei. 

— Va veni și ziua aceea, o doresc și cred în ea! 

În așteptarea regelui și pentru distrarea invitaţilor care se 
răspândiseră în grădină și în sălile vecine, servitoarele veneau 
să le ofere măsline, ceapă nouă, curmale, pâinici și bere. Gând 
Anhaf veni în faţa lui Keops, acesta se ridică pentru a-l onora 
public, să-și arate stima faţă de el și respectul faţă de fiul lui 
Imhotep. Apoi îl invită să se așeze alături de el. 

— Am sentimentul, zise Rahotep la urechea lui Neferu, așezat 
lângă el, că Ptahuser și Abedu nu vor veni. 

— Greșești, îi răspunse Neferu. Știu că Ptahuser va veni, și 
cred că la fel va face și Abedu. Nu e în măsură să refuze 
invitaţia unui prinţ moștenitor, atunci când Maiestatea Sa în 
persoană onorează cu prezenţa sa această petrecere. Dar pot să 
te asigur că e plin de venin faţă de fratele nostru și de Anhaf. 
Ceea ce este cât se poate de firesc. 

— E lesne de înțeles, recunoscu Rahotep. 

Apoi zise imediat: 

— Ai avut dreptate... Sosește Abedu cu soţia lui. 

Contrar a ceea ce s-ar fi putut aștepta, noul șef al măgarilor 
palatului avea un aer vesel și veni să se încline în faţa lui Keops, 
împreună cu soţia sa, Irti, îl felicită pentru noii săi fii și le salută 
pe cele două tinere mame, cărora le înmână cadouri. Ptahuser 
sosi și el și se arătă la fel de binevoitor față de prinţul 
moștenitor și de familia sa, după care se duse să se așeze lângă 
vizir, departe de Abedu, pe care se prefăcu că nu-l vede. După 
puţin timp, fu anunţată sosirea lui Snefru. Cei trei fii ai regelui 
veniră în faţa lui și, când intră în grădină, urmat de cei doi 
oameni cu evantaiul și de purtătorul de sandale, toți invitaţii, în 
picioare, se înclinară ridicând braţele. Numai Hetep-heres 
rămase așezată pe fotoliu și Snefru fu cel care veni să o salute, 
înainte de a lua loc alături de ea. Meritites și Henutsen trimiseră 
atunci doicile să-i aducă pe nou-născuţi, pentru a fi prezentați 
regelui și celor aflați de faţă. După ce Snefru îi contemplă pe cei 
doi copilași și puse mâna pe capul lor, invitaţii începură să strige 


186 


ca să-și manifeste bucuria. Apoi copilașii fură duși de acolo și 
Keops spuse că petrecerea putea să înceapă. 

Servitoare tinere, cu peruci și coliere, având doar o centură 
pe șolduri, veniră să le ofere invitaţilor parfumuri și să le dea 
lighenașe și ibrice din argint, ca să-și spele mâinile; apoi fură 
aduse legume, carne friptă și tocană, pâine în formă de clătite și 
pesmeţi, cele șase varietăți de vin cunoscute atunci în Egipt, 
bere și lichior de curmale, tot ce trebuia ca să satisfacă apetitul 
și diversitatea gusturilor. 

Snefru o chemă alături de el pe a doua soţie, Neithotep, 
mama lui Neferu. Suferea din cauza rivalităţii dintre cele două 
soții și încerca să le apropie sau, mai curând, să le facă să fie 
înțelegătoare. 

— Vedeţi, le spuse el, cât de bine se înţeleg cele două soții ale 
lui Keops. Se joacă amândouă, râd împreună, se ocupă 
amândouă de copiii celeilalte, după câte am aflat de la fiul meu 
cel mare. Maiestăţii Mele i-ar plăcea să vă vedeţi mai des, să 
deveniți un exemplu de înţelegere în familia noastră. 

— Stăpâne, regele meu preaiubit, răspunse Neithotep mai 
întâi, nu mai suntem copii, căci, deși mame, Meritites și 
Henutsen sunt ca niște fetițe, încă se mai joacă precum 
adolescentele, după câte am auzit. Și apoi, eu și Hetep-heres 
avem, fiecare, haremul nostru, trebuie să ne supraveghem casa, 
servitorii, să ne ocupăm fiecare de copiii noștri, chiar dacă sunt 
căsătoriți. Ne mai rămâne puţin timp pentru Maiestatea Ta și cu 
atât mai puţin pentru o relaţie reciprocă. 

— Ceea ce nu înseamnă că nu ţinem una la cealaltă! zise și 
Hetep-heres. Nu-i așa, buna mea Neithotep? 

La rândul său, Abedu își lăsase soția de vorbă cu câteva 
vecine și se așezase lângă Anhaf. 

— Anhaf, îi zise el, n-aș vrea să crezi că îţi port pică pentru că 
Maiestatea Sa te-a numit în locul meu la conducerea șantierelor 
piramidelor. Recunosc că am fost neîndemânatic în calculele 
mele sau, mai curând, în previziuni, pentru că poate ar fi trebuit 
să fac asemenea ţie, când Maiestatea Sa ţi-a cerut să termini 
mormântul zeului Huni, iar tu ai refuzat să duci la bun sfârșit o 
operă prost concepută din capul locului, lucru de care nici tu și 
nici eu nu eram de vină. Dar am vrut să o ajut pe Maiestatea Sa, 
care fusese colegul meu de studiu și mă onorase cu prietenia 
lui. Am păcătuit prin orgoliu și acum trebuie să suport 


187 


consecinţele. Și cred că numai tu ești în stare să duci la bun 
sfârșit lucrări atât de vaste. 

Uimit de aceste vorbe atât de neașteptate, Anhaf, care se 
arătase oarecum rezervat la început, zâmbi și răspunse: 

— Este adevărat, Abedu, că ai avut meritul de a fi încercat să 
termini o operă a cărei finalitate era destul de nesigură. Acest 
eșec nu-ți poate fi imputat căci, după cum i-am spus Maiestăţții 
Sale, ar fi trebuit mai întâi să fie distrusă o mare parte din ceea 
ce fusese deja făcut, și regele nu voia. Dar poate că te-ai și 
aventurat puţin, preluând aceleași unghiuri, când ai întocmit 
planurile noii piramide. 

— Recunosc, recunosc. Și văd că până la urmă ai adoptat 
singura soluţie înţeleaptă. Dar probabil că ai constatat cât de 
ingenioase sunt amenajările interioare concepute de mine, 
făcând inviolabilă sala tezaurului piramidei. 

— Fără nicio îndoială, ai dat dovadă de cea mai mare 
ingeniozitate. Dar mi se pare că n-ai ţinut cont suficient de 
mărimea sarcofagului zeului Huni, atunci când ai construit 
galeria în pantă. Nu poate fi coborât pe acolo. Nu a mai rămas 
decât soluţia de a-i face un alt sarcofag, mai îngust. 

— Anhaf, când am întocmit planurile galeriei și sălilor, nu 
trebuia să ţin cont de mărimea unui sarcofag destinat să fie 
plasat în piramida soarelui. Noul mormânt era destinat zeului 
Snefru, căci i-aș fi făcut un sarcofag pe măsura culoarului de 
acces în sălile subterane. M-am gândit că, cu cât este mai larg 
culoarul descendent, cu atât va fi mai greu de închis și cu atât 
va fi mai ușor pentru hoţi accesul la el, ca să ajungă la camera 
sepulcrală. Dar recunoaște că acea cameră de sus nu numai că 
rămâne secretă, ci și inaccesibilă pentru cine nu ajunge până la 
sala de jos, echipat cu o scară foarte lungă, ceea ce este 
imposibil pentru cineva care intră acolo în secret. Pretind că am 
conceput cea mai secretă sală a tezaurului, cea mai 
inaccesibilă, cea mai sigură posibil. 

— Adevărat, și te felicit! Află că i-am vorbit despre asta 
Maiestăţii Sale. Regele s-a bucurat și știu că are intenţia să-și 
adune acolo comorile imediat ce monumentul va fi terminat. 

— Îmi pare bine și îţi mulţumesc că i-ai vorbit Maiestăţii Sale 
în favoarea mea. Sunt fericit că am oferit zeului Snefru o 
ascunzătoare atât de perfectă pentru comorile ce le va lua cu el 


188 


în marea călătorie pe care o va face în barca tatălui său Atum- 
Ra. 

În timp ce invitaţii conversau, Henutsen se ridicase și mergea 
de colo-colo, având grijă ca fiecare să fie servit, să fie mulțumit, 
spunând o vorbă unora și adresând câteva cuvinte altora. Dar, 
în realitate, dacă trata cu atâta atenţie invitaţii soţului ei, o 
făcea ca să-i observe mai de aproape pe unii dintre ei, îndeosebi 
pe Abedu și pe Ptahuser. Se hotărâse să-l găsească pe cel ce 
comandase toate tentativele de asasinat și moartea cerșetorului 
din Hermopolis, despre care îi vorbise Keops. Spera astfel să-l 
dezvinovăţească pe Neferu, pe care nu și-l putea imagina având 
intenţii atât de murdare și nu-l credea atât de ipocrit încât să 
susțină cu atâta ardoare în faţa ei că nu era implicat într-un 
astfel de complot. Or, bănuielile sale se îndreptaseră imediat 
spre Marele Maestru al Artei și spre fostul șef al șantierelor 
regale. Deși tot timpul avuseseră grijă să stea departe unul de 
celălalt, încă de la început surprinsese schimburi de priviri între 
ei și mișcări din cap, pe care ea le interpretase ca fiind 
manifestări ale unei complicităţi ce se voia secretă. 

Fusese uimită văzându-l pe Abedu lângă Anhaf și se apropiase 
de ei, nepăsătoare, ca să le surprindă conversaţia. In loc să o 
convingă de bunele sentimente față de succesorul său, vorbele 
surprinzătoare ale lui Abedu o alarmaseră. Nu-l cunoștea bine, 
dar după câte i se spusese, nu-și putea imagina că ajunsese să 
se  pocăiască, să-și recunoască greșelile și să admită 
superioritatea lui Anhaf. Ar fi dorit să știe ce se ascundea în 
spatele acelor cuvinte considerate de ea expresia unei mari 
ipocrizii, lucru asupra căruia nu se înșela. Dar nu le înţelegea 
motivul. Căci nimeni nu-i ceruse lu Abedu să se comporte astfel 
cu cel care era considerat rivalul, dacă nu dușmanul lui, și să se 
umilească în acest fel. Dacă acţionase astfel, nu o făcuse fără 
motiv, fără un gând ascuns. Poate spera că o astfel de atitudine 
îl va face să reintre în grațiile regelui. Dar era oare în dizgrație? 
lar Snefru putea să fie sensibil la un astfel de comportament? 
Însemna să se umilească foarte mult pentru un rezultat nesigur 
și, oricum, fără prea mare importanţă. Prin urmare, un alt motiv 
îl îndemna pe Abedu să acționeze astfel. Dar care? „Asta trebuie 
să descopăr”, își zise Henutsen. 


e CAPITOLUL XXIII e° 


Henutsen îmbrăcase în ziua aceea o rochie lungă din in alb, 
cu două bretele din același material, după o modă ce se întâlnea 
atât la femeile din cele mai înalte clase ale societăţii, cât și la 
ţărancile și fetele de meșteșugari din Memphis. Nu-și pusese 
sandale, nici perucă și nici nu-și împodobise gâtul și mâinile cu 
bijuterii, fiindu-i astfel ușor să se piardă în mulţimea care, la 
acea oră a dimineţii, umplea străzile orașului. 

Se îndreptă spre locuința tatălui ei. Dacă unele străzi erau 
consacrate unor corporaţii de meșteșugari sau negustori, pe 
majoritatea celorlalte străzi locuințele demnitarilor, ale înalților 
funcţionari și ale prietenilor regelui nu erau adunate în cartiere 
aparte. Marile lor case, ascunse în adâncul grădinilor cu 
vegetație luxuriantă, unde se găseau și locuințele servitorilor, 
sălile destinate brutăriei, măcelăriei, bucătăriei, erau alipite de 
locuințele din chirpici ale celor săraci sau de cele ale artizanilor, 
atunci când nu lucrau în necropolă, ci pentru înfrumusețarea 
locuințelor celor vii. Căci nu fuseseră obligate să se stabilească 
pe străzile rezervate decât meseriile susceptibile să-i jeneze pe 
cei din vecinătate: sculptori și fabricanți de vase din piatră, din 
cauza prafului și a zgomotului provocat de dălţi și de 
vilbrochene, cazangiii care lucrau cuprul, din cauza rezonanţei 
metalului provocată de ciocanele lor, măcelarii, din cauza 
țipetelor animalelor duse la tăiat. Vopsitorii și tăbăcarii fuseseră 
obligaţi să se stabilească la capătul de sud al orașului; astfel, 
vântul care bătea în general dinspre nord și urca pe cursul 
Nilului, ducea spre fluviu mirosurile neplăcute pe care le 
generau activităţile lor. 

Astfel, locuința bogată a lui Setribi era înconjurată de case 
modeste. Pe când era copilă, Henutsen se jucase cu băieţii și 
fetele vecinilor. Nu se deosebeau prin nimic în aparenţă, 
deoarece toți copiii erau goi și la fel de murdari după ce se jucau 
în praf, și la fel de curaţi după ce se spălau în Nil. Singura 
diferenţă dintre Henutsen și tovarășii săi de joacă era că în casa 
tatălui său învățase să danseze, să cânte din gură și la lăută, 
ceea ce fusese sarcina tatălui și a mamei sale, în timp ce un 
scrib din templul lui Ptah o învățase arta de a trasa semnele 
scrierii sacre și să le descifreze. De aceea, în timpul copilăriei și 


190 


al adolescenţei, Henutsen îi cunoscuse pe toți copiii din cartier, 
pe cei de vârsta ei și pe cei mai mici. Se jucase cu ei, se bătuse 
și urcase cu ei pe trunchiurile lungi ale curmalilor, ca să culeagă 
ciorchinii grei, cu carne moale. În acea perioadă, tatăl ei îi 
oferise o maimuţă, un animal cu coadă lungă, pe care îl lua 
deseori la joacă sau la căţăratul în copaci cu prietenii ei. Mai 
târziu, cu fraţii sau surorile lor mai mici, se jucase de-a mama și 
dobândise stima și iubirea multor părinţi, cărora le făcuse 
deseori servicii, ajutându-i să se ocupe de copiii lor foarte mici și 
având grijă de ei când părinţii erau nevoiţi să lipsească, plecați 
fiind cu diferite treburi. Când revenea în acel cartier, toţi copiii o 
cunoșteau și în toate familiile era primită ca și cum ar fi fost fiica 
lor mai mare. 

Henutsen intră astfel într-o grădină mică, vecină cu locuinţa 
tatălui ei, împrejmuită cu ziduri, dar cu poarta larg deschisă. O 
traversă și ajunse în faţa unui portic ce dădea acces direct într-o 
sală care servea drept atelier de ebenist. Acolo lucra stăpânul 
casei cu câţiva dintre tovarășii săi. Cu dălţile din cupru, foarfece 
și tesle, lipici și cep, făceau, din lemnul importat din Nubia și 
Asia, scaune cu forme elegante, paturi, cufere, mobile destinate 
locuințelor demnitarilor, precum și cutii pentru scribi și jocuri 
(șarpele și senet). Șeful ebenist Ptahmaau, stăpânul casei, veni 
în grabă înaintea tinerei femei pe care o salută. O cunoscuse pe 
când era o copilă și se jucase cu fiul său mai mare, care lucra 
deja de câtva timp în atelierul său, avusese grijă de ceilalți doi 
copii ai săi mai mici, gemeni, care acum aveau treisprezece ani. 
Incă mai purtau codița copilăriei, care cădea peste urechea 
dreaptă, dar tatăl lor urma să le-o taie curând, ca și ei să intre 
astfel în lumea adulţilor și să-i ia alături de el în atelier, unde 
aveau să înveţe și ei meseria. Pe când era mică și se juca 
împreună cu fiul său în grădina locuinţei, Ptahmaau o tratase pe 
Henutsen ca pe copila care era, arătându-i totuși respectul 
datorat condiţiei sociale a tatălui ei. Dar acum, când devenise 
soţia prințului moștenitor, fiind destinată să devină, într-o zi, una 
dintre cele două regine ale Egiptului, arătă față de ea un respect 
care pe tânăra femeie o amuza, dar o și stingherea, căci noul ei 
rang nu-i schimbase cu nimic caracterul și nu o făcuse 
încrezută. 

Ptahmaau se grăbi spre tânăra femeie, o salută înclinându-se 
și ridicând braţele; ea îi răspunse cu un zâmbet. 


191 


— Ptahmaau, îi zise ea, am venit aici nu ca soţie a prinţului 
moștenitor și nici ca o clientă ca să-ţi cumpăr câteva din 
frumoasele tale mobile, pe care le lucrezi cu atâta artă. Am 
venit după fiii tăi, Ședi și Inkaf. 

Această introducere fu pentru ebenist un pretext ca să-și 
exprime nemulțumirea. 

— Nu sunt aici. Sunt niște pramatii, fii ai lui Sobek. Au devenit 
bătăuși, încasează numai cucuie și lovituri. Eu însă vreau să fac 
din ei niște meseriași buni, ebeniști, ca fratele lor mai mare, ca 
mine însumi, ca tatăl meu, ca bunicul meu... li vei găsi pe malul 
fluviului. S-au dus să se scalde și să se joace cu alte 
obrăznicături de felul lor. Tu ai o mare influenţă asupra lor. Ai 
venit până aici îndrumată de zeu, de mâna lui Ptah, protectorul 
meșteșugarilor. Vorbește cu ei, convinge-i să învețe meseria de 
ebenist. Totuși, știu că meseria de soldat este cea mai rea dintre 
meserii, mai rea decât condiţia de ţăran. Căci soldatul, nu numai 
că e bătut atunci când nu merge așa cum trebuie, când nu 
execută imediat ordinele șefilor, dar trebuie și să mărșăluiască 
zile întregi prin deșert, fără să bea, fără să mănânce. Noaptea 
doarme afară, în frig, iar ziua este copleșit de căldură. In orice 
moment este amenințat de dușmani, de beduini, care atacă 
ziua, cărora nu le este teamă să agreseze soldaţii adormiţi, în 
plină noapte. Viaţa nu-i mai aparţine, depinde de șefii lui, de 
dușmani și de zeu. 

— Ptahmaau, recunoscu Henutsen, este adevărat că viaţa de 
ebenist este poate mai liniștită decât cea de soldat. Voi sta de 
vorbă cu fiii tăi, dar nu este sigur că mă vor asculta. 

— E posibil să nu reușești să-i convingi, admise el, căci sunt 
încăpăţânaţi ca niște catâri. Dar tu ai o putere pe care nimeni 
din anturajul meu nu o are, nici dintre demnitarii acestui oraș. 
Cumnatul tău, fratele soțului tău, seniorul Rahotep, este șeful 
trupelor Maiestăţii Sale, puterea lui este imensă, aproape la fel 
de mare ca aceea a zeului Snefru. Ar fi de-ajuns dacă i-ai vorbi, 
iar el ar ordona ofițerilor săi să refuze angajarea fiilor mei, a 
acestor gemeni. 

— Ptahmaau, voi face tot ce pot ca să-i conving pe Ședi și pe 
Inkaf să se răzgândească. Dar dacă nu renunţă la hotărârea lor, 
nu pot să intervin pe lângă Rahotep ca să le fie interzisă intrarea 
în armată. S-ar putea să am această putere, dar nu am dreptul 
în fața zeului. Hotărârea le aparţine; totuși, i-aș putea cere 


192 


fratelui meu să le încredințeze o comandă, să nu fie expuși 
pericolelor. E tot ce pot să-ţi promit. 

Ptahmaau oftă și îi mulțumi tinerei femei. Henutsen se grăbi 
apoi să ajungă pe malul Nilului, unde știa că îi va găsi pe băieți, 
căci copiii se scăldau tot în același loc. In partea de sud a 
orașului, malul se curba și forma un fel de ansă, unde creștea 
trestia. Acolo mergeau copiii să se scalde, căci curentul era slab 
și nu riscau să întâlnească un crocodil, teroarea celor care se 
apropiau de fluviu. li găsi acolo pe cei doi adolescenți, așa cum 
spera. Văzând-o, ei ieșiră din apa unde se jucau cu alţi copii și 
alergară spre ea, căci o cunoșteau de când erau mici de tot, 
când avusese deseori grijă de ei, îi spălase și îi curățase de 
noroi. Henutsen se așeză pe iarbă cu ei și le vorbi astfel: 

— Ședi și Inkaf, sunt pentru voi ca o soră mai mare și am aflat 
de la tatăl vostru că vreţi să vă faceţi soldaţi. Poate că veți fi 
într-o zi. Dar, până atunci, am venit la voi ca să vă încredințez o 
misiune. Voi fi ca șeful vostru, iar voi veţi fi cercetașii mei, 
soldaţii mei. 

Această introducere stârni curiozitatea celor doi băieţi și 
privirea începu să le strălucească de nerăbdare. 

— Spune, te ascultăm, răspunseră ei într-un glas. 

— Uite ce vă cer. O să vă duc în faţa casei unui om, a unui 
prieten al Maiestăţii Sale. Numele lui este Abedu. Vi-l voi arăta, 
dar nu trebuie să mă vadă. Din acel moment, îi veţi 
supraveghea locuinţa, veţi observa toate persoanele care vin la 
el și, mai ales, când va ieși din casă, îl veţi urmări. Vă veți duce 
unde se duce și el, dar să nu fiți văzuţi. Fiţi discreţi și aveți grijă 
să nu vă observe. 

— Nu ne va vedea, o asigură Ședi. 

— Și chiar dacă ne va vedea, nu ne va remarca. Vom fi pentru 
el niște copii care se joacă, spuse Inkaf. 

— Și unde îl vom urmări? întrebă fratele său. 

— Peste tot unde se va duce. Și îmi veţi spune zilnic ce-a 
făcut, unde s-a dus, cu cine s-a întâlnit. lar eu vă voi da curmale, 
smochine, toate fructele pe care le doriţi, dar și miere și toate 
lucrurile bune pe care mi le veți cere. Ne vom întâlni în grădina 
locuinței tatălui meu sau în cea a tatălui vostru. E o treabă de 
militar și va fi pentru voi prima școală a soldatului. 

— În orice caz, spuse Ședi, va fi mai amuzant decât să tai 
lemn cu dalta. 


193 


t 

După cum fusese înțelegerea, Henutsen se întâlnea zilnic cu 
unul dintre cei doi băieți, ca să asculte raportul, în timp ce al 
doilea rămânea la pândă, supraveghind casa lui Abedu. Dar 
când șeful măgarilor palatului părăsea locuinţa, se ducea la 
Marea Casă a regelui, în afara zidurilor orașului, spre piramidele 
pe care Anhaf le construia pentru Maiestatea Sa. Nu părea să 
primească vizite acasă, căci nu vedeau decât puștani, tovarășii 
de joacă ai celor doi copii ai stăpânului casei, sau femei care 
ieșeau deseori împreună cu Irti, soţia lui. Ședi și Inkaf s-ar fi 
plictisit curând de această urmărire dacă, într-o zi, Abedu nu ar 
fi intrat pe una dintre străzile orașului care ducea spre cartierul 
artizanilor. 

Când Henutsen veni să afle noutăţile, ei o întâmpinară cu un 
aer triumfător. 

— leri, o anunţă Ședi, omul nostru a fost la cineva cunoscut 
de noi, la Sabi, care stă în fundul cartierului artizanilor. 

— Cine este Sabi? zise ea mirată. 

— E un magician, un ghicitor. Se spune că este un om al lui 
Seth, că prin magie poate să facă tot, că e la fel de puternic ca 
un zeu. 

— Duceţi-mă la locuinţa lui! le ceru ea. 

Porniră fără întârziere și, pe drum, Henutsen întrebă cât timp 
petrecuse Abedu în casa magicianului. 

— Nu a stat prea mult, dar a ieșit cu un om foarte înalt, cu 
pielea închisă la culoare, cum sunt curmalele coapte, răspunse 
Inkaf. Acest om l-a urmat până la locuinţa lui, de unde a plecat 
cu o capră și o oaie. 

— O capră și o oaie? zise mirată Henutsen. Unde le-a dus? 

— La magician acasă, la Sabi. Am văzut în spatele casei sale o 
grădină mare închisă cu un zid. Ne-am urcat pe zid și am zărit și 
alte animale pe care le crește acolo. Știm că le schimbă la piaţă 
pe lucruri frumoase. 

— Adevărat, zise și Ședi. A venit la tatăl nostru. Așa l-am 
cunoscut. l-a dat o oaie și o capră în schimbul unei mobile, un 
fotoliu frumos cu speteaza încrustată cu sidef. 

Henutsen văzu unde locuia Sabi, dar nu zăbovi în mica piaţă 
spre care dădea casa lui, pentru ca aceia care locuiau acolo să 
nu aibă timp să bage de seamă prezenţa ei. 


194 


În restul zilei, Henutsen se tot gândi la motivul pentru care 
Abedu se dusese acasă la magician. Dacă dăduse două animale 
servitorului lui Sabi, asta însemna că ceruse un serviciu, o 
intervenţie magică, iar ea trebuia să afle ce anume. Cum o 
astfel de întrebare nu putea fi pusă celui în cauză, luă hotărârea 
să meargă și să-l consulte pe Sabi. Umplu un coș cu pepeni, 
curmale și smochine, îl puse pe cap și se duse direct la el acasă, 
fără să anunţe pe cineva despre ţinta plimbării sale. Era 
hotărâtă, sigură de ea, dar inima îi tresări în piept când bătu la 
ușa locuinţei magicianului. 

li deschise același pitic. 

— Ce vrei? Cu cine vrei să vorbești? o întrebă el, bănuitor. 

— Am venit la stăpânul tău, marele magician Sabi. Asta 
vreau, asta cer. Grăbește-te și anunţă-i vizita mea. 

Tonul era poruncitor. Piticul o invită să intre și să aștepte în 
sala cufundată pe jumătate în întuneric. Acolo era un aer cald 
impregnat de un miros neplăcut. Henutsen își zise că nu i-ar fi 
plăcut să se nască și să crească într-o astfel de casă. Puse coșul 
jos și așteptă în picioare. Nu avu timp să-și piardă răbdarea: 
piticul se întoarse curând însoțit de Tjazi. 

— lată-l pe Tjazi, îi zise el. E mut, nu răspunde la întrebările 
tale în cazul în care ai dori să afli ceva de la el. Te va conduce la 
stăpânul meu. 

— Îl voi urma. Să ia acest coș; sunt mici daruri pentru 
stăpânul vostru Sabi. 

Piticul îi făcu un semn nubianului, care luă coșul cu o mână. 
Henutsen își zise că el era omul cu pielea de culoarea 
curmalelor, despre care îi vorbiseră gemenii. Nubianul o 
conduse pe Henutsen prin două încăperi și apoi o pofti să intre 
într-o mică sală ce se deschidea spre grădină, cea despre care îi 
vorbiseră băieţii. Îi arătă o rogojină pe care tânăra femeie se 
așeză. Nubianul dispăru într-o sală vecină, ducând cu el coșul. 
Tjazi vorbea doar prin semne și numai Sabi și piticul erau în 
stare să-l înțeleagă și să se facă înțeles de el. După semnele pe 
care i le făcu servitorul, Sabi pricepu că venise la el o femeie 
tânără, frumoasă, precizase nubianul, cu un semn al mâinii de-a 
lungul ochilor. Sabi se ridică și se duse să tragă cu ochiul la ea, 
printr-o mică deschizătură, amenajată în perete. Nu fu 
dezamăgit și îi ordonă lui Tjazi să o aducă la el. Apoi se instală 
pe estrada de cărămizi unde îl primise și pe Abedu. Era tot gol 


195 


și, deși primea vizita unei femei necunoscute și o posibilă 
clientă, nu-și puse totuși nimic pe el. Henutsen rămase o clipă 
surprinsă și tăcută, văzându-l pe Sabi stând turcește pe patul 
său de cărămizi. El îi arătă o pernă adusă special pentru ea în 
mijlocul încăperii și o invită să ia loc. Ea se așeză, cu genunchii 
îndoiţi, rochia strâmtă interzicându-i să ia poziția scribului. 

— Am văzut darul pe care l-ai adus, îi zise magicianul. Cine te 
trimite la mine? 

— Vin de la locuinţa lui Ptahmaau. Este ebenistul de la care ai 
mai cumpărat mobilă. 

— Numele tău? 

— Merit. 

— Ce dorești de la mine? Căci presupun că îmi cunoști numele 
și puterile. 

— Îți cunosc numele, dar nu-ţi cunosc toate puterile. Și mai 
vin la tine ca să văd dacă îmi poţi fi de folos, dacă pot să recurg 
la puterile tale magice. 

— Ce speri? Cunosc farmece împotriva înţepăturilor de 
scorpion și de păianjen, împotriva mușcăturilor de șarpe. Cunosc 
incantaţiile pentru alungarea demonilor bolilor. Mai știu și să 
prepar farmacopeea magică, licori ca să te faci iubit. 

— Niciuna dintre aceste puteri nu mă interesează. Mai întâi, 
știi cum să provoci necazuri dușmanilor mei? 

— Oare cum o femeie atât de tânără și de drăguță ar putea 
avea dușmani? Mă gândeam că îmi vei cere un descântec sau o 
licoare ca să te faci iubită. 

— Dacă sunt tânără și frumoasă precum spui, de ce aș avea 
nevoie de vreo vrajă ca să fiu iubită? Frumuseţea mea nu este 
cea mai puternică licoare și vorbele mele nu sunt mai 
ameţitoare decât descântecele? 

O astfel de siguranţă îl făcu pe Sabi să zâmbească, își zise că 
ar fi fost tentat să folosească toate puterile magice de care 
dispunea ca să se facă iubit de o astfel de femeie. 

— Ce fel de necaz ai vrea să provoci unui dușman? O boala? 
Răni, dureri în gingii, în membre, în șale? În acest caz, voi 
modela pentru tine o păpușă. Îmi vei face rost de păr, de 
sudoare și fragmente de unghii de la cel sau cea căreia îi dorești 
râul. Apoi va fi de ajuns să înfigi un ghimpe în partea păpușii pe 
care o vei alege pentru ca persoana să simtă răul acolo unde ai 
înfipt vârful acului. 


196 


— Ar fi o posibilitate. Dar dacă vreau ca persoana să fie lovită 
nu de boală sau de durere, ci de moarte? Ce vei face, ce mi-ai 
cere? 

— Dorești moartea cuiva? 

— Poate. Răspunde mai întâi la întrebarea mea. 

— Ceea ce-mi ceri este o mare răspundere. Trebuie să plătești 
scump un serviciu atât de periculos. 

— Am cu ce să te plătesc. Spune-mi măcar dacă e posibil și ce 
trebuie să fac. 

— E un întreg ritual, dar nu este de-ajuns. Trebuie mai întâi 
scris pe un vas numele persoanei căreia îi vrei răul, apoi să 
spargi vasul și să-l îngropi în apropiere de locul unde locuiește. 
După care trebuie să transmit puterea magică a lui Seth și a lui 
Thot acestui obiect de moarte. 

— În cât timp dispare persoana? 

— Uneori e vorba de luni de zile, chiar de ani. Dar va muri, 
neapărat. 

— Glumești? Toţi trebuie să murim cândva. De aceea, magia 
ta mi se pare cum simpluţă. Dacă e nevoie să aştept ani de zile 
moartea persoanei, mai bine o las în seama timpului. 

— Cineva tânăr mai poate trăi câteva decenii. Dar când am 
spus ani, mă refeream la doi, cel mult trei. Atunci persoana va 
muri de boală, accidental, la vânătoare, căzând de pe un 
acoperiș, înecându-se în fluviu, mușcată de un șarpe, atacată de 
un leu sau înghițită de un crocodil. 

— Dacă îţi voi cere să spargi un vas, ce-mi vei cere? 

— Bănuiești probabil că o acţiune care solicită din partea mea 
o tensiune atât de mare, atâta știință și atâta dominare a 
spiritelor și pentru care îmi risc viaţa costă foarte scump. 

— Sunt gata să plătesc. Spune-mi prețul! 

Sabi păru că se gândește, rămase un moment tăcut, apoi 
zise: 

— Ai putea să-mi dai cincizeci de oi, tot atâtea capre, zece 
măgari și cincisprezece boi? 

— Toate dintr-o dată? 

— Nu, plata va fi împărţită pe una-două luni. Voi fi de acord 
să-mi dai, de exemplu, într-o zi o capră și o oaie, în altă zi un 
măgar și un bou, și așa mai departe, până la stingerea datoriei. 

— E un preţ mare, dar pot să mă gândesc. 


197 


În timp ce vorbea, Henutsen își aminti precizia cu care 
gemenii îi povestiseră cum nubianul ieșise din locuința lui Abedu 
cu o capră și o oaie. 

— Pot să-ţi fac o propunere mai bună. O înţelegere care nu te 
costă nimic, zise atunci magicianul. 

Henutsen se mulțumi să ridice din sprâncene. 

— Ştii, zise el, sunt un om inspirat de spirite, un om puternic, 
favorizat de Hathor și de Thot. Dacă vei accepta să fii a mea și 
să mi te dăruiești tot timpul cât va dura intervenţia mea, nu-ţi 
voi cere nicio plată. 

Ea bănuia oarecum propunerea pe care voia să i-o facă 
vrăjitorul, de aceea nu se arătă scandalizată, ba chiar aproape 
că o amuză. 

— Ei! exclamă ea. Dacă eficacitatea formulelor tale nu s-ar 
manifesta decât după câţiva ani, ar fi ca și cum mi-ai cere să mă 
căsătoresc cu tine! 

— De ce nu? Ar fi un lucru bun pentru tine. N-ai putea găsi un 
soț mai bun ca mine. Sunt înalt și puternic, sunt ca un taur, ca 
tapul lui Mendes. Dacă vrei, aș putea să-ţi ofer chiar acum 
dovada dorinței mele. 

Henutsen își zise că începea să-și declare prea clar o dorinţă 
pe care putuse să o simtă de la începutul întrevederii lor, căci el 
o manifestase ostentativ într-un alt fel, pe tăcute, deși foarte 
spectaculos, fără ca ea să arate că îi acordă atenţie. 

— Având deja un soţ, se grăbi ea să-l anunţe, ceea ce nu 
putea decât să-i înfrâneze ardoarea, nu aș putea să fac această 
experienţă. Dar rețin propunerea ta și știu că ești un mare 
magician, destul de puternic ca să-mi satisfaci toate cerinţele. 
Trebuie doar să găsim o înţelegere în privinţa plăţii tale. Mă voi 
gândi la asta. Voi reveni, acum când am învăţat drumul spre 
casa ta. 

Când ajunse în stradă, Henutsen își admiră duplicitatea și 
abilitatea care îi permiseseră să înţeleagă, fără să se dea de gol, 
ce anume îi ceruse Abedu magicianului. Dacă îl plătea în capre 
și oi, asta însemna că îi ceruse o spargere de vas, adică 
moartea. Dar pentru cine? Pentru soţul ei? Îl ura atât de mult 
încât să-i dorească moartea? Pentru Anhaf? Asta era mai sigur. 
Dar dacă recursese la puterea magicianului, însemna că nu era 
vinovat decât prin intenţie, nu putea fi el cel care, în același 
timp, ar fi încercat asasinarea lui Keops și a lui Rahotep. Cu atât 


198 


mai mult cu cât în momentul atentatelor împotriva regelui și a 
lui Keops, lui Abedu nu i se luase conducerea șantierelor 
piramidelor. Trebuia deci să caute în altă parte posibilul vinovat. 

În timp ce se întorcea în palatul lui Keops, se gândea și la 
îngâmfarea lui Sabi, care o asigurase că va găsi în el un soţ 
excelent, apoi îi păru bine că se sustrăsese cu abilitate dorinţei 
sale lubrice, lăsându-i totuși o oarecare speranță, ca să nu 
încerce nimic împotriva ei cât timp se afla în locuinţa lui. Căci, 
cu ajutorul servitorului nubian, i-ar fi fost ușor să o ţină și să o 
oblige să-i cedeze ceea ce ar fi refuzat să-i dea de bunăvoie. Era 
atât de absorbită de gânduri, încât nu băgă de seamă că era 
urmărită de departe de Tjazi, pe care Sabi îl trimisese pe urmele 
ei, ca să știe exact cine era sau, în orice caz, de unde venea. 
Căci, arând impresia că știa destul de bine familia lui Ptahmaau, 
era aproape sigur că, deși aflase de el de la aceasta, nu trăia în 
locuința lui. 


e CAPITOLUL XXIV e 


La Curte și în sânul familiei regale fu o adevărată surpriză 
când se auzi vestea hotărârii bruște a regelui de a-și trimite fiul 
preaiubit, Nefermaat, să se iniţieze în templul de la Heliopolis. 
Văzând nemulțumirea lui Neferu, când îl chemă să-i aducă la 
cunoștință hotărârea sa, Snefru îi zise: 

— Fiule, fratele tău mai mare și-a făcut iniţierea. Află că, dacă 
vrei să urci într-o zi pe tronul celor Două Regate - căci încă nu 
m-am hotărât și nu se știe ce destin ne-a hărăzit zeul -, este 
necesar să fi primit iniţierea în Casa Fenixului. 

Această explicaţie potolise furia lui Neferu, căci ea părea să-i 
întărească certitudinea că va fi în cele din urmă ales ca 
moștenitor al tronului. Snefru îi încredinţase lui Hetep-heres 
gândul care îl îndemnase să ia o astfel de hotărâre: 

— Mâna ce a înarmat oamenii care au încercat să o asasineze 
pe Maiestatea Mea și pe fiii mei încă nu a fost descoperită. 
Maiestatea Mea s-a gândit atunci așa: dacă zeul Snefru este 
trimis la tatăl său Osiris, la fel și fiul său cel mare împreună cu 
cel mic, Rahotep, cine este moștenitorul legitim? Cine își va 


pune pe cap dubla coroană? Cine dacă nu Nefermaat, fiul meu 
preaiubit, rodul iubirii mele cu Neithotep? 

— Snefru, soțul meu, stăpânul meu, replicase regina, l-ai 
bănui oare pe Neferu că a pus la cale planul îngrozitor de a-l 
suprima pe tatăl său regele și pe cei doi fraţi ai săi, ca să urce 
pe tron? 

— Maiestatea Mea știe foarte bine că este o bănuială 
cumplită. Numai că nu-l judec și nici nu-l condamn. Am luat 
hotărârea să-l trimit la Benu, Marele Prezicător de la Heliopolis. 
II va iniţia, îi va cerceta inima. Va cunoaște astfel foarte curând 
ce se află în adâncul sufletului său, va ști dacă are intenţii pline 
de ură. Benu ar fi în stare să-l abată de la astfel de crime, în 
cazul în care el ar fi cel vinovat, să-i purifice corpul și spiritul 
prin iniţiere. Și dacă Neferu nu s-a gândit niciodată să 
cucerească într-un mod îngrozitor dubla coroană, va fi util să fie 
inițiat în misterele zeului. Am cea mai mare încredere în Benu. A 
primit ordin să-l supravegheze îndeaproape pe Neferu, fără ca 
acesta să bănuiască ceva. Dacă intră în contact cu un emisar, 
dacă încearcă el însuși să părăsească orașul, vom afla și va fi 
urmărit. Maiestatea Mea va putea atunci să-și întărească inima 
și să decidă cu ajutorul lui Maat, fără riscul de a o supăra pe 
zeiță, fără a-i aduce marea ofensă de a pronunţa o sentinţă 
nedreaptă. 

— Soțul meu, stăpânul meu, îi răspunse Hetep-heres, e 
frumos că ai încredere în Benu, dar nu trebuie să uiţi că face 
totul în interesul propriului său cler, în interesul clanului de la 
Heliopolis, al cărui șef este în calitatea sa de Mare Prezicător, 
așa cum Ptahuser este șeful clanului de la Memphis. Or, tatălui 
nostru, zeul Huni, i-a plăcut să practice politica; astfel, a 
încredințat funcţii importante nu celor din familie, fraţilor și 
surorilor sale, copiilor sau nepoților, ci oamenilor din vechile 
mari familii, pe care zeul Djeser și predecesorii săi îi menţin în 
inactivitate sau, cel puţin, în funcţii subalterne, ca să le 
micșoreze puterea, de teama unei rebeliuni. Dacă tatăl nostru a 
acționat astfel, știi prea bine, a făcut-o pentru că se temea mai 
mult de ambițiile celor apropiaţi lui decât de cele ale unor 
străini, care îi erau recunoscători astfel pentru funcţiile primite. 
Văzuse prea bine că interesul individual este mai puternic decât 
cel de clan și de familie, el care urcase pe tronul celor Două 
Regate în urma dispariţiei succesive a fraţilor săi. Acum când ai 


200 


câţiva fii și fraţi, acum când vezi pericolul pe care îl pot 
reprezenta pentru coroana ta clanurile redevenite prea 
puternice, ar fi timpul să te întorci la politica strămoșilor noștri, 
să reunești în mâinile fiilor și fraţilor tăi majoritatea puterilor. 

— Ce vrei să spui? zise mirat Snefru. 

— Vreau pur și simplu să-ţi sugerez să-i înlocuiești pe șefii de 
temple, pe șefii clerului cu oameni din familia ta. l-ai încredințat 
lui Rahotep comanda armatei regale, pe care vrei să o 
organizezi cu oameni veniţi din toate orașele regatului; asta e 
foarte bine. l-ai încredințat lui Neferu mari responsabilităţi în 
locuința fratelui nostru Nefermaat, și asta e bine. Dar dacă fiii 
tăi s-ar afla în fruntea clerului lui Ptah și a clerului lui Ra, nu ar 
mai trebui să te străduiești să practici o politică de echilibru 
între acești preoţi și aceste clanuri. 

— Înţeleg foarte bine ce vrei să spui și m-am gândit și eu 
uneori la asta. Numai că nu-l pot destitui pe Ptahuser și cu atât 
mai puţin pe Benu, care este unul dintre sprijinitorii tronului. 
Dacă unul dintre ei este chemat cumva la Osiris, atunci aș putea 
lua în considerare sfatul tău, aș putea numi în locul lor pe unul 
dintre fiii mei... 

— Adică unul dintre fiii noștri. M-aș gândi la Keops său la 
Rahotep. Neferu are deja destulă putere datorită funcţiilor pe 
care i le-ai acordat. Ar fi bine să-l numești pe Rahotep în fruntea 
clerului de la Heliopolis, iar pe Keops, ca prinț moștenitor, în 
fruntea clerului din Memphis. Ai putut să-ţi dai singur seama că 
fiul nostru cel mare e un băiat plin de energie, incapabil de 
concesii și de intrigi. Cu un astfel de om în fruntea clerului lui 
Ptah, tu nu vei mai avea motiv să te temi de puterea clanului 
memphit, câștigând un fidel susţinător al tronului. Și cum între 
fiii noștri există o mare prietenie, poţi fi sigur că vor rămâne 
uniţi în apărarea coroanei tale și, apoi, când Keops îţi va urma la 
tron, armonia dintre ei va întări și mai mult coeziunea regatului. 

— Vom mai vorbi despre asta, vom mai vorbi, răspunse 
Snefru. Dar, deocamdată, Ptahuser e viu, Benu e viu și nu sunt 
chiar atât de vârstnici încât să ne putem deja gândi la moartea 
lor și la cei care le vor lua locul. 

Tt 

Neferu plecă astfel spre Heliopolis, într-o dimineață, cu câteva 
zile înainte de inundație. După cum făcuse și fratele său mai 
mare, plecase pe jos, dar i se păruse inutil să riște traversarea 


201 


fluviului. Fu transportat pe celălalt mal de un bac al palatului, 
apoi porni pe drumul plin de praf care ducea la Heliopolis. Și în 
timp ce mergea, se simţea vesel, cu inima ușoară, deși era 
obligat să se depărteze de Curte, de soţia și de tovarășii lui; căci 
era hotărât să-l seducă pe Marele Prezicător, să ralieze cauzei 
sale clerul lui Atum-Ra, să-și întărească astfel puterea, fiind 
iniţiat în cunoașterea secretelor Fenixului, a păsării soarelui. 

Deși nu-i fusese elev în Casa Vieţii din templul de la 
Heliopolis, Benu nu avea niciun gând preconceput față de 
Neferu, dimpotrivă. Avusese deja ocazia să-i sugereze tatălui 
său să-l trimită la el. 

— Vezi, îi spusese el regelui, Keops și Rahotep au studiat 
alături de mine și cred că au primit educaţia care formează 
foarte buni scribi, fideli tronului și demni succesori ai Maiestăţii 
Tale. Trimite-l și pe Nefermaat la mine, un timp. Voi începe să-l 
inițiez în misterele Fenixului și, cu aceeași ocazie, voi ști să-l 
despart de clerul lui Ptah. 

La început, Snefru nu răspunsese cererii sale. | se părea utilă 
rivalitatea dintre cele mai puternice cleruri ale regatului. Işi 
zicea că acționează diplomatic, începând să favorizeze clanul de 
la Heliopolis, ca să-i redea o anumită putere susceptibilă să o 
contrabalanseze pe cea a clanului de la Memphis. Tot așa, 
redase strălucirea clanurilor din vechile cetăţi conducătoare ale 
Deltei, îndeosebi cetăţii Buto, ale cărei origini datau din negura 
timpului, ca și Heliopolis. Dar nu voia să confere supremaţia nici 
uneia dintre aceste cetăţi, iar dacă încercase a slăbi clerul lui 
Ptah, nu o făcuse ca să i-o ia înainte cel al lui Ra. De aceea 
încredințase pe doi dintre fiii săi Casei Vieţii de la Heliopolis și 
pe al treilea, Casei Vieţii de la Memphis. Dar descoperea - după 
mai bine de zece ani, în care întreprinsese o politică de echilibru 
- că își păstra supremaţia clerul de la Memphis și că, mai mult 
decât atât, îl avea în mână pe fiul său preferat și îl împingea să 
fie numit prinţ moștenitor, spre marele profit al clanului lui Ptah. 
Poate chiar conspira ca să-și așeze candidatul pe tron, fără să se 
dea în lături, pentru dobândirea reușitei, să folosească mijloace 
criminale. În felul acesta, luase hotărârea să dea curs cererii lui 
Benu, în speranţa că îl va sustrage pe Neferu dominaţiei lui 
Ptahuser. Știa că această hotărâre va provoca mânia clanului de 
la Memphis, unit în jurul zeului și a marelui său preot, dar era 
decis să-și asume acest risc, căci mare era teama lui de a-și 


202 


vedea fiul, susținut de un cler prea puternic, încercând să pună 
mâna pe coroană prin forţă, deoarece diferitele tentative de 
asasinat eșuaseră. Lovitura de stat avea oarecari șanse de 
reușită, în măsura în care Neferu reprezenta o anumită 
legitimitate a familiei regale și ar fi conferit clanului memphit 
dominaţia asupra regatului. Ceea ce, pe de altă parte, ar fi putut 
să provoace un adevărat război al clanurilor, între demnitarii de 
la Memphis și cei din celelalte cetăţi ale Egiptului. 

Neferu descoperi o lume nouă alături de Marele Prezicător. 
Deși păstraseră vechi tradiţii și elaboraseră o teologie marcată 
de o mare profunzime de gândire mistică, preoţii de la Memphis 
nu consideraseră util să-i impună prințului asceza unei 
cunoașteri ce nu i-ar fi adus nimic, ci doar l-ar fi indispus, căci îl 
consideraseră ușuratic, dornic de bunuri materiale, de plăceri 
fizice și de onoruri. De aceea era de preferat să-i măgulească 
gusturile pe care le afișa și să meargă în întâmpinarea dorințelor 
sale, ca să-l atragă de partea lor, acţiune pe care o considerau o 
adevărată reușită. Benu îi privea diferit pe cei doi fii ai regelui. 
Observator subtil, descoperise destul de repede că, sub 
atitudinile dezinvolte, ușuratice, uneori pline de îngâmfare se 
ascunde o ambiţie sigură, o vigoare ascunsă, pusă în serviciul 
voinţei sale de dominare, o mare fineţe politică. În consecinţă, 
decise să-l atragă pe prinţ de partea lui și să-l oblige să-și 
dezvăluie caracterul, fermitatea, impunându-i o asceză și 
reformându-i spiritul printr-o învăţătură convenabilă. 

— Maiestatea Sa, îi zise el - după ce îl făcu să aștepte câteva 
zile, nediscutând cu el decât probleme secundare, lucruri 
superficiale care nu-l angajau pe niciunul dintre ei, dar îi 
permiteau să sondeze inima prințului -, tatăl tău, zeul Snefru, 
mi-a dat întreaga putere ca să te pregătesc pentru tainele 
noastre și să te iniţiez în misterele și înțelepciunea lui Atum-Ra. 
Inainte de a-ţi dezvălui primele taine ale Fenixului, te voi face să 
cunoști câteva adevăruri ce rămân străine majorităţii 
muritorilor, dar pe care trebuie să le știe un fiu de rege, destinat 
unor funcţii înalte în stat, poate chiar să ocupe tronul celor Două 
Regate. 

Deși putea să-l facă să întrezărească momente dificile, 
această introducere fu plăcută pentru Neferu, căci îi înfățișa un 
viitor radios. 


203 


— Începe prin a te convinge că înțelepciunea ideală, 
înţelepciunea perfectă constă în tăcere. O tăcere exterioară, 
care te obligă să te întorci spre sine, să te cufunzi în propria 
inimă, unde se află comori ascunse atât de adânc, încât cei mai 
mulți oameni nu le întrezăresc niciodată. Căci trebuie să știi că 
zeul se află în noi, că inteligenţa noastră este inteligenţa lui sau, 
mai exact, o părticică din inteligenţa lui. Numai prin ea ajungem 
la înţelegerea zeului, la înţelegerea universală care guvernează 
lumea. Dar această inteligenţă nu constă doar într-un șir de 
raționamente asupra naturii esenței divinității. Căci această 
natură și această esenţă nu pot fi direct percepute prin simple 
raționamente, prin simple eforturi ale inteligenţei ce se află în 
noi. Are nevoie, mai întâi, de ajutorul celorlalţi, de ajutorul celor 
vârstnici, care transmit o știință primordială de la om la om, o 
cunoaștere divină la care nu se poate ajunge decât prin iniţiere. 
Pentru orice iniţiere se cere o pregătire a sufletului mai mult sau 
mai puţin lungă și, în același timp, o asceză a corpului, datorită 
căreia sufletul se desprinde de un corp smuls de sub dominaţia 
pasiunilor și a bunurilor pământești. Dar această iniţiere nu 
poate fi o finalitate în sine și nu ne poate permite să ajungem să 
cunoaștem totul decât dacă este împlinită, desăvârșită printr-o 
iluminare interioară, acea iluminare venită de la un zeu care 
face dintr-un iniţiat un akh, un spirit luminos, o viziune a ceea ce 
va fi sufletul inițiatului după ce va trece poarta morții. 

— Această iluminare interioară, care ar trebui să facă din 
mine un akh, îmi va fi dăruită neapărat sau depinde de voința 
zeului? întrebă Neferu. 

— Voința zeului este voinţa ta. Căci ești o parte din tot, din 
acel tot care este forma perfectă a zeului, în aspectele sale 
vizibile și invizibile. Zeul este ceea ce vezi în jurul tău, ceea ce 
percep simţurile tale, este Egiptul și alte naţiuni, este lumea cu 
tot ceea ce trăieşte, este cerul stelelor fixe și al aștrilor 
rătăcitori, dar este și invizibil, spaţiul pe care nu-l poţi vedea cu 
ochii tăi și care totuși există și desparte lumea noastră de toate 
acele lumi ce sunt, fiecare, stele percepute de ochii noștri și 
stele pe care nu le poți vedea, fie pentru că sunt prea departe 
de noi, fie pentru că vederea noastră nu reușește să le capteze 
lumina. Și mai este ceea ce era înainte de creaţie, mai înainte 
de a fi existat Ta-tenen, precum și ceea ce va fi după, când 
universul vizibil se va transforma, va dispărea în spațiu și în 


204 


timp, căci spaţiul este mai vast decât lumile pe care le conţine și 
timpul depășește universul în momentul în care îl vezi atât în 
trecut - care, pentru el, încă mai există -, cât și în viitor, care, 
pentru el, există deja. Trebuie să știi că timpul și spaţiul 
formează un tot, că unul nu poate exista fără celălalt, căci fără 
spaţiu lumea nu s-ar putea răspândi, iar fără timp, nu ar putea 
să se miște. Căci orice mișcare cere un moment și orice moment 
este o părticică de timp. 

— Tot ce-mi spui mi se pare foarte greu de înţeles, zise 
Neferu, oftând, uimit de asemenea vorbe. 

— Numai prin meditaţie vei putea începe să înţelegi sensul 
profund al vorbelor mele. Căci eu însumi înțelegeam doar puţine 
lucruri înainte de a practica îndelung meditaţia asupra tuturor 
elementelor de gândire propuse de învățătorii mei. Apoi, într-o 
zi, după multe asceze, multă muncă, multe zile și luni, și ani 
petrecuţi în căutarea a ceea ce este în mine și în afara mea, am 
primit viziunea inefabilă, am văzut lumina fără foc, lumina fără 
soare, lumina eternă, am ieșit din mine însumi, mi-am părăsit 
învelișul corporal și am luat un corp nemuritor de lumină, apoi 
m-am întors în mine, după ce am avut revelația adevărului, a 
realității supreme, cea pe care oamenii nu o cunosc, în general, 
decât după ce au fost purificaţi de o serie de morţi multiple și de 
vieţi repetate. 

— AȘ putea să primesc și eu viziunea inefabilă? 

— S-ar putea, dar nimeni nu poate cunoaște căile interioare 
ale celuilalt, nici el însuși, căci doar în urma unei căutări 
neobosite de sine și a propriului spirit ajungi să te cunoști 
suficient ca să începi să speri că vei putea primi iluminarea 
interioară. Prin vieţi succesive sau într-o singură viață, prin 
asceză și efortul meditaţiei, putem reuși, totuși, să scăpăm de 
dușmanii noștri din lăuntrul nostru, să ne alungăm călăii. 

— Îmi poţi spune cine sunt? 

— Ţi-i pot doar numi, dar asta nu înseamnă că vei avea și 
forța de a-i alunga, de a-ți purifica sufletul. Primul este 
ignoranţa. Al doilea este nedreptatea, opusă acelei Maat, care 
este nu numai echitatea faţă de tine și faţă de ceilalţi, ci și tot 
ceea ce este susceptibil de a frâna bunul mers al lumii, de a 
distruge echilibrul lucrurilor. Al treilea este invidia, căci ea ne 
dăunează mai mult nouă decât celorlalţi; ne roade inima, 
alungând seninătatea sufletului. Al patrulea este răutatea, căci 


205 


ea ne împinge să facem rău celorlalți și naște nedreptate. Al 
cincilea este perfidia, căci ea folosește minciuna și viclenia, care 
sunt condamnate de Maat. Al șaselea este avariţia, căci te face 
să trăiești doar ca să posezi bunuri, astfel încât ești gata la toate 
trădările, la toate crimele ca să-ţi satisfaci o pasiune atât de 
funestă. Al șaptelea este senzualitatea, căci nu mai trăieşti 
decât pentru satisfacerea simţurilor, nu te mai gândești decât la 
plăcerea pe care o procură unirea trupului cu alt trup, fără să-ţi 
mai pese de propria demnitate, fără să te ferești de răul pe care 
l-ai putea face celorlalţi. Al optulea este furia, căci aruncă 
sufletul în cea mai mare tulburare, alungând orice stăpânire a 
voinţei noastre: fiind cuprinsă de o furie nedemnă de o 
divinitate, zeița îndepărtată a pustiit Pământul, semănând 
moartea și teroarea. 

— Un zeu poate să se lase în voia unor sentimente atât de 
umane, care par nedemne de natura lui? 

— Desigur, când acest zeu nu este altceva decât creaţia 
minţii omenești, când nu are nicio realitate în afara imaginaţiei 
oamenilor. Dar poate că vei descoperi prin tine însuţi că zeii pe 
care îi adoră oamenii nu sunt nimic altceva decât creaţii ale 
minţii lor. 

— A! Vorbește-mi mai mult despre asta, căci totdeauna mi s-a 
spus contrariul, că zeii i-au creat pe oameni. 

— Este o mare blasfemie și rodul unei minţi incredibil de naive 
dacă spui că un zeu, indiferent care ar fi, l-a creat pe om după 
imaginea sa, căci un astfel de zeu nu poate avea o existenţă 
reală, el uzurpă atributele zeului, care este total diferit atât de 
oameni, cât și de animale, acestea fiind, toate, creaturi apărute 
din negura timpului, în urma unor lungi maturizări, a unor lungi 
transformări. Dar mintea ta nu este încă suficient de formată ca 
să poată merge mai departe pe acest drum al cunoașterii. Să 
trecem la al nouălea călău al sufletului: necumpătarea. Căci, 
precum senzualitatea, care este o nevoie exagerată de 
voluptate, necumpătarea este un abuz de băuturi fermentate 
care duce la beţie, care ne face să pierdem noţiunea de noi 
înșine și orice stăpânire a corpului și minţii noastre. Al zecelea 
este lăcomia, căci abuzul de hrană deformează corpul și incită la 
adâncirea și mai mare a sufletului în materie. Al unsprezecelea 
este temeritatea, căci ea te înclină să neglijezi orice prudenţă - 
care este o mare virtute -, îndemnându-te nu numai să-ţi riști 


206 


viaţa corpului prin cutezanţe criminale, ci și viața sufletului, prin 
lipsa de măsură și de înţelepciune; este un viciu pe care orice 
om destinat să-i guverneze pe ceilalţi trebuie să-l alunge din 
inima lui. In sfârșit, al doisprezecelea nu este altul decât 
greșeala. 

— Te-am ascultat, zise Neferu, dar, în timp ce ai adus câteva 
precizări scurte, referitoare la zece dintre aceste pasiuni 
periculoase, nu ai spus nimic despre ignoranță, prima, și despre 
greșeală, ultima. 

— Acestea, fiule, le vei afla mai târziu, până în cele mai 
profunde realități. Află totuși că ignoranța este opusă 
cunoașterii realităţilor iniţiale, esenței reale a lucrurilor, a naturii 
universului, iar greșeala este interpretarea falsă sau viciată a 
acestei revelări a lucrurilor secrete. Dar, deocamdată, trebuie să 
mă limitez la prezentarea acestor concepte înțelegerii și 
meditațţiei tale. 

t 

În anul acela, căldura păru mai puternică decât în anii 
precedenţi și creșterea apelor fluviului s-a făcut așteptată mai 
mult ca niciodată, astfel încât steaua Sepet apăruse la orizont în 
același timp cu soarele, de mai multe zile, iar fluviul nu ieșea din 
matcă, rămânând la nivelul cel mai scăzut. Totuși, când Sepet 
se înălța cu manifestarea sensibilă a lui Atum-Ra, ceea ce nu se 
întâmpla decât o dată pe an, marcând sfârșitul anotimpului 
căldurilor, se știa că în aceeași zi sau, cel mai târziu, în 
următoarele două-trei zile, începea inundația, aducând la viaţă 
pământul uscat al Egiptului. Or, trecuse deja o decadă, fiind 
acum a unsprezecea zi de la răsăritul heliac al stelei, iar Nilul 
arăta ca un muribund, ceea ce îi făcuse pe ghicitori să prezică 
nenorociri, care urmau să lovească ţara mai înainte de 
încheierea anotimpului inundaţiei, dacă apele aveau să se mai 
reverse. Preoţii, în temple, își înmulțeau rugăciunile, sacrificiile 
și riturile magice, ardeau tămâie și smirnă, ofereau în numele 
regelui, Maat, sub forma unei statuete a zeiței, și ankh-ul, 
semnul vieţii, crucea ansată, zeilor cetăţii și lui Hapi, spiritul 
Nilului. 

În sfârșit, lumea își regăsi echilibrul, zeul auzi rugăciunile 
adoratorilor săi: în a cincisprezecea zi de la apariţia stelei Sepet, 
apele începură să urce și toţi răsuflară ușuraţi. Anhaf și Keops 
luaseră hotărârea să oprească lucrările pe șantierele 


207 


piramidelor. Pietrele grele, transportate pe Nil cu bărcile, trebuia 
să fie târâte pe o distanță mult prea mare, prin noroi, spre 
malurile fluviului, ceea ce îi epuiza pe ţăranii înhămaţi la sănii, 
copleșiți și de căldură, astfel încât lucrările avansau foarte lent 
din cauza eforturilor prea mari. Se făcuse liniște pe șantierele 
atât de animate ale piramidelor, brusc părăsite, fiind perceptibil 
doar ţipătul păsărilor pe cer și strigătele hienelor în deșert. 

Indemnat de Benu, Neferu luase și el hotărârea să rămână la 
Heliopolis în timpul anotimpului inundaţiilor. Adusese această 
decizie la cunoștința mamei sale, precum și a soţiei sale, 
Meretptah, căreia îi scrisese: 


„Nefermaat către soția sa preaiubită, doamna casei 
sale, Meretptah. Cum o duci? Cum e casa mea, cum 
sunt servitorii? Eu sunt bine, inima mea e mulțumită. 
Benu, Marele Prezicător, este un om admirabil, mă 
învață lucruri frumoase, este un mare înțelept, îl ascult 
cu multumire și mă felicit că sunt discipolul său. Intenția 
mea este să rămân alături de el, în castelul Fenixului, 
tot anotimpul inundației. Locuiesc într-o căsuță, unde 
învăţ să trăiesc din nimic, unde îmi curăț inima şi corpul 
de orice pasiune. Vreau să fiu demn să urc pe tronul 
celor Două Regate sau, cel puțin, să devin un vizir 
capabil să-i guverneze cu înțelepciune pe supușii 
Maiestăţii Sale. Cred că Marele Prezicător al lui Ra este 
mulțumit de mine. lar eu sunt multumit de el, căci nu 
numai că mă învață secretele zeului, dar m-a asigurat 
de ajutorul lui în cazul în care voi fi chemat să urmez 
tatălui meu la tron. Imi petrec cea mai mare parte a 
timpului în căsuță, citind și meditând. Când se face 
noapte, după o masă foarte frugală, mă duc uneori la 
Benu, pe acoperișul templului. În timpul acestui 
anotimp, vine aici în fiecare seară ca să observe cerul și 
să mediteze. Rostește atunci cuvinte frumoase, îmi 
aduce la cunoștință lucruri mari și frumoase, iar eu îl 
ascult, apoi mă întorc în camera mea. Cred că el 
petrece toată noaptea pe terasa templului, observând 
pe cer cursul orelor, urmărind cu mintea cursa lui Ra în 
lumea inferioară. Nu aș fi surprins dacă, după cum mi-a 
spus, și-ar părăsi corpul, dacă sufletul său și-ar lua 


208 


zborul spre marele zeu. Dar păstrează ce ti-am spus 
pentru tine, să nu spui o vorbă, mai ales lui Ptahuser, 
căci ar putea să creadă că îi trădez încrederea, ceea ce 
nu este adevărat. Fii fericită, deși departe de mine. Dar 
nu trebuie să vii să mă vezi și nici eu să vin la tine. 
Vreau să am în continuare privirea îndreptată spre zeu, 
să mă desprind de lucrurile pământești în timpul șederii 
mele la Heliopolis, până când voi fi inițiat în secretele lui 
Atum-Ra.” 


Meretptah, care își iubea frumosul soț, se feri să vorbească 
despre această misivă Marelui Maestru al Artei, care venea 
uneori ca să afle vești despre Nefermaat, căci era îngrijorat 
știindu-l în mâinile preoţilor de la Heliopolis. Dar își zise că nu 
încălca cererea soţului ei dacă arată scrisoarea surorii sale. 

— E un lucru bun că Neferu a câștigat încrederea Marelui 
Prezicător, îi zise Neferet. Căci, după cum ne-a spus Keops 
ultima dată, Maiestatea Sa l-a trimis pe soțul tău la Heliopolis 
tocmai în acest scop. Regele va fi mulţumit și e un lucru bun 
pentru tine să ţină în continuare la Neferu. 

— Sigur că da, răspunse sora ei. Numai că îi simt lipsa. Nu mă 
gândeam că voi avea un soţ, nu aveam nicio înclinaţie spre 
căsătorie, știi bine asta, căci am vorbit deseori. Dar acum când 
am cunoscut dragostea lui Neferu, nu pot să mă mai lipsesc de 
el, de el și de ce-mi dăruiește el. Și acum aflu că nu voi putea 
să-l revăd înainte de anotimpul următor, că va trebui să mai 
aștept aproape trei luni mai înainte de a reveni acasă. 

— ÎI vei iubi și mai mult când se va întoarce. Vezi, soțul meu, 
Rahotep, este plecat tot timpul. Când nu se duce la hotarul 
deșertului, ca să supravegheze antrenamentul armatei 
Maiestăţii Sale, când nu pleacă în fruntea unor trupe să aducă 
pietre rare și cupru de la minele din Atika, se duce în deșert ca 
să vâneze, împreună cu câţiva însoțitori sau chiar singur, cu 
riscul de a fi ucis de un animal sălbatic, de o bandă de beduini 
sau chiar de un asasin, după cum a și fost gata să se întâmple. 
Cel puţin soțul tău trăiește în siguranţă în templul lui Ra, printre 
oameni care, după câte spune, îi sunt favorabili. 

Meretptah se strâmbă puţin, dar fu nevoită să recunoască 
faptul că sora ei avea dreptate. 


209 


e CAPITOLUL XXV e 


În cursul lunii inundaţiei, toţi fuseră nevoiţi să recunoască 
faptul că ghicitorii nu se înșelaseră văzând în întârzierea 
creșterii apelor fluviului semne nefaste. 

Keops aștepta să-i ajungă ordinul de a merge la Abidos, ca să- 
și desăvârșească iniţierea. Dar lbebi, Mai-Marele celor Cinci, nu-i 
spusese când va fi chemat. Trebuia să se înarmeze cu răbdare și 
să se consacre sarcinii date de tatăl său pe șantierele 
piramidelor. Or, într-o seară, pe când fluviul își tot umfla apele, 
și căldura devenea din ce în ce mai mare, se simţi slăbit și cu 
febră la întoarcerea acasă. Tremura și transpira abundent. 
Soţiile sale îl ajutară să se culce și îl chemară pe Mai-Marele 
Medicilor, atașat special palatului și familiei regale. Acesta veni 
la căpătâiul prinţului, îi pipăi fruntea, pieptul, membrele, își 
apăsă mâinile puternic pe torace, pe abdomen, îi ridică braţele 
și le lăsă să cadă, apoi pronunţă diagnosticul: 

— Corp umed, frunte caldă, pacientul transpiră, tremură. Un 
suflu rău a intrat în corpul lui. ÎI vom vindeca. 

Prepară decocturi, cataplasme, ceru ca bolnavul să fie bine 
acoperit ca să mai transpire, apoi se retrase. Trecură 
cincisprezece zile, în care Keops nu scăpă de febră. Mânca 
puţin, înghiţea decocturile care i se dădeau, se plângea de 
dureri în piept și în stomac. 

La puţin timp după ce prinţul moștenitor se îmbolnăvi, o boală 
asemănătoare îl dobori și pe Snefru. Ca și fiul său, începu să 
transpire abundent și să tremure de febră, fu cuprins de greață 
și de dureri de stomac. Fu nevoit și el să stea culcat. Pentru 
alungarea suflului rău se foloseau toate mijloacele, de la 
fumigaţii și diferite leacuri până la amulete și practici magice. 
Dar boala continua să macine corpul regelui, iar prietenii și 
demnitarii Curţii începură să fie îngrijoraţi. 

În reședința lui Keops, Meritites și Henutsen își vegheau pe 
rând soţul și se ocupau de copii. Cu ajutorul lui Uta și al lui Șeri, 
Henutsen se juca în grădină cu cei doi copii mai mari ai lui 
Meritites. Luau apă din marele bazin, apoi o amestecau cu 
pământ fin ca să modeleze case, grădini și mici personaje... 
Uscau la soare aceste jucării, cu care distrau și educau copiii. 
Astfel, săpând ca să ia pământ, Uta lovi cu săpăliga un obiect 


210 


tare. Săpând în jur, scoase un ciob de vas. ÎI frecă pentru a 
înlătura pământul, în timp ce celelalte veniră lângă ea curioase. 

— Vezi, îi zise ea lui Henutsen, aici sunt niște semne, scrierea 
sacră. Tu știi să citești și poţi să le descifrezi. 

Henutsen luă imediat ciobul, îl termină de șters cu gesturi 
grăbite și se uită cu atenţie la semne. Citi numele lui Keops scris 
cu cerneală roșie, descifra apoi semnele trasate cu cerneală 
neagră și păli. Îi veni în minte vizita, de care aproape că uitase, 
la Sabi, magicianul, precum și ce-i spusese acesta despre vasele 
sparte. Și deduse că îi făcuse farmece lui Keops prin această 
magie, că asta provocase boala soțului ei, că Abedu era cel care 
îngropase acel ciob cu inscripţii magice în gradina locuinţei 
princiare. Cum făcuse asta? Nu știa, dar nu era o mare ispravă, 
căci nu existau gărzi la porţile grădinii, acestea fiind tot timpul 
deschise, accesul în ansamblul de reședințe, din care făcea 
parte și casa lui Keops, fiind superficial supravegheat, mai ales 
de când regele își stabilise reședința în altă parte. li fusese 
probabil ușor, fie noaptea, fie chiar ziua, în momentul în care 
servitorii moţăiau, la ceasul marii călduri, atunci când fiecare se 
refugia la umbra caselor ca să se odihnească, să intre în grădină 
și să facă repede o gaură, ca să îngroape ciobul fatal. Fusese 
îngropat superficial, ceea ce dovedea graba cu care acţionase. 

În primul moment, se gândi să dezvăluie ceea ce știa. Dar 
cui? Lui Keops? Soţul ei zăcea în așternut și nu ar fi fost în stare 
să acţioneze. Lui Meritites? Ce ar fi putut să facă mai mult decât 
ea? Se gândi la tatăl ei, care putea să intervină la Curte. Dar și 
tatăl ei cui ar fi putut să se adreseze, acum când Snefru era și el 
închis în camera lui, incapabil să ia vreo decizie? 

— Haide, spune-ne ce scrie acolo! îi cerură fetele. 

— Nu... nu știu foarte bine. Sunt niște semne greu de înţeles, 
minţi ea, ca să nu le spună adevărul. 

— Chiar știi să citești atât de bine pe cât pretinzi? o întrebă 
Şeri. 

— Citesc la fel de bine precum cel mai bun dintre scribii 
Maiestăţii Sale, răspunse Henutsen, cu un ton înțepat. Dar astea 
sunt semne care nu au niciun sens. 

Luă ciobul în camera ei, după ce le spuse că se duce să-l 
studieze cu atenție. Îmbrăcă imediat o rochie curată, aruncă 
ciobul pe fundul unui coș, sub fructe și pesmeţi, apoi părăsi 
locuința și se duse direct în cartierul artizanilor, după ce luă 


211 


prompt hotărârea care i se părea cea mai judicioasă și, mai ales, 
cea mai eficace. Când ajunse la ușa lui Sabi, inima îi bătea cu 
putere, stăpânită de furie, indignare și teamă. Piticul veni să-i 
deschidă. 

— Vreau să vorbesc cu stăpânul tău, îi zise ea, împingânau-l 
ca să intre în încăperea întunecoasă. 

— Nu sunt sigur că-i acasă, îi răspunse creatura, încruntându- 
se. 

— Dacă, într-adevăr, n-ar fi acasă, ai ști, n-ai spune că nu ești 
sigur. Vorbele tale mă fac să înţeleg că e aici, dar că nu vrea să 
fie deranjat sau că nu mă așteaptă. Du-te și spune-i că Merit 
vrea să-l vadă. E în interesul lui să mă primească neîntârziat. 

Tonul era atât de ferm, atât de poruncitor, încât servitorul 
simţi că era mai bine să-i facă pe plac. Dispăru în sala vecină și 
reveni foarte repede cu nubianul care, cu un gest al mâinii, o 
invită pe Henutsen să-l urmeze. 

— Așadar, ai nevoie de serviciile mele? o întrebă magicianul 
pe tânăra femeie, imediat ce o văzu intrând în încăperea unde 
stătea de obicei, cel puţin când primea pe cineva. Stai jos; te 
ascult. 

Dar în loc să se așeze pe pernă, tânăra femeie se apropie de 
el, băgă mâna în coș și scoase ciobul. Când îl văzu, Sabi zise: 

— A! L-ai găsit? Presupun că în grădina soţului tău? 

Stăpânirea de sine a magicianului, care nici nu clipise când 
recunoscuse obiectul, nepăsarea lui o descumpăni pe Henutsen, 
cu atât mai mult, cu cât era clar că îi vorbea despre grădina 
palatului. 

— Exact, răspunse ea. Știi cine sunt? 

— Evident. Nu te-ai numit niciodată Merit. Te cheamă 
Henutsen și ești a doua soţie a prințului moștenitor. Am aflat că 
e bolnav. 

Fără să se tulbure sau să-și arate surprinderea, Henutsen 
replică: 

— In acest caz, ar trebui să te îngrijorezi. 

— De ce artrebui să mă îngrijorez? 

— Pentru că știu că tu i-ai dat acest text de descântec lui 
Abedu, fostul șef al șantierelor Maiestăţii Sale. Ştii foarte bine că 
folosirea și prepararea unor astfel de farmece care atentează la 
viaţa zeului și la cea a fiului se pedepsesc cu moartea. 


Sabi nu păru deloc impresionat de această ameninţare. Zâmbi 
și zise: 

— Ar mai trebui să și dovedești că eu am pregătit acel vas și 
că persoana amintită de tine a îngropat cioburile în grădină. 

— Nu crezi că ar fi de-ajuns mărturia mea ca să fii arestat 
împreună cu Abedu? Apoi, sunt sigură că șeful medjailor 
Maiestăţii Sale va ști să vă facă sa vă mărturisiţi crimele. Și ar 
mai fi posibil să vă fie recunoscut scrisul. 

— Nu crezi că puterea mea magică este destul de mare ca să 
scap de soldaţi? Și aș fi capabil să-l pun pe Tjazi să pună mâna 
pe tine și să te facă să dispari. Și dispare astfel orice mărturie. 

Deși nu transmisese nimănui bănuielile ei, Henutsen 
prevăzuse o astfel de reacție, deoarece știa că nu ar putea să se 
apere împotriva unui om cu forţa nubianului. Dar își pregătise 
riposta. 

— Se pare că uiţi că mai multe persoane știu unde mă aflu în 
acest moment. Dacă nu mă întorc la palat până la apusul 
soarelui, locuinţa ta va fi luată cu asalt de medjai și Abedu va fi 
arestat. 

— Precauţie zadarnică, pentru că nu aș fi îndrăznit niciodată 
să mă ating de soția prințului moștenitor: voiam doar să te 
încerc cu aceste vorbe. Nu, află că garanţia mea cea mai bună 
nu ești tu, nici măcar puterea mea magică. Căci, în realitate, 
ceea ce dorești este ca farmecele să-și înceteze efectul, alte 
farmece și mai puternice să se împotrivească celorlalte, pentru 
ca soțul tău și Maiestatea Sa să se vindece. Nu-i așa? 

— Acesta este lucrul care mă preocupă cel mai mult. 

— Atunci să cădem la învoială. Voi face să înceteze 
eficacitatea exorcismului, soțul tău și regele vor fi curând pe 
picioare, iar tu ţii numai pentru tine ceea ce știi, uitând ce-ai 
descoperit sau că ai venit vreodată aici. 

— Cum, știind că Abedu vrea moartea prinţului moștenitor și a 
regelui, ar trebui să păstrez tăcerea, lăsându-l să acţioneze mai 
departe din umbră? 

— Dacă fac să înceteze blestemul și mă angajez să nu-l mai 
ajut cu puterea mea magică, nu va mai putea face niciun râu 
celor pe care îi iubești. N-ai de ce să te mai temi din partea lui și 
vei putea chiar să exerciţi asupra sa o adevărată dominare, prin 
puterea pe care ţi-o conferă cunoașterea unui astfel de secret. 
In schimb, dacă nu accepţi înțelegerea cu mine, dacă ne 


213 


denunţi, regele va muri cu siguranță, soţul tău va muri la fel de 
sigur, ca și Anhaf, căci și împotriva lui mi-a cerut să-mi exercit 
puterile șeful măgarilor regali. Dacă până acum nu a fost afectat 
de farmece, asta se datorează poate faptului că Abedu încă nu a 
reușit să îngroape formulele în apropiere de casa lui, dar și pe el 
îl așteaptă aceeași soartă. Or, eu îţi propun salvarea tuturor în 
schimbul tăcerii tale. Și dacă te încăpăţțânezi să vorbești, voi fi 
obligat să dispar de aici, dar voi reapărea sub o altă înfățișare, 
sub un nume nou, iar tu îţi vei fi pierdut soțul și socrul, și vei fi și 
tu pierdută, căci sunt foarte răzbunător și voi ști să mă răzbun 
crunt împotriva ta. Aștept răspunsul tău. Și gândește-te că e 
preferabil să-l ai pe Sabi mai bine aliat decât dușman. 

Henutsen nu se gândi prea mult. 

— Bine, nu voi vorbi, voi păstra tăcerea. Dar fă ca Maiestatea 
Sa și soţul meu să se însănătoșească grabnic, altfel voi avea 
grijă să fii prins de servitorii mei mai înainte de a avea timp să 
dispari, și tu vei vedea atunci culoarea neagră. Acum spune-mi 
ce trebuie să fac cu ciobul ăsta blestemat? 

— Lasă-mi-l mie, împreună cu fructele pe care le văd în coș: 
vor fi o garanţie a legământului nostru. Fii sigură că nu pierzi 
nimic prin acest pact. Într-o zi, cu siguranţă, vei avea nevoie de 
magia lui Sabi și îţi va părea bine să mă găsești în drumul tău. 
Trebuie să recuperez toate farmecele ca să le înlătur efectele. 

— Ce-i vei spune lui Abedu? 

— Asta e treaba mea. Voi ști să-l conving să renunțe la 
planurile lui criminale, să uite de o răzbunare care nu-i poate fi 
decât nefastă. 

Henutsen se retrase satisfăcută. Căci lucrul cel mai important 
pentru ea era să salveze viaţa lui Keops și pe cea a tatălui său. 
Acum zeul, dacă el considera potrivit, avea să-l pedepsească el 
pentru intenţiile sale criminale. Esenţial era să nu mai poată 
face vreun rău. Or, dacă apelase la serviciile lui Sabi, asta 
însemna că nu putea să acţioneze altfel, că nu avea alt mijloc 
prin care să-și pună în aplicare răzbunarea. 

Poate că se înșela. 

Imediat ce Henutsen părăsi casa lui Sabi, acesta își chemă 
servitorul surd și mut sau mai curând tăcut, căci imediat ce 
ajunse în fața lui, magicianul i se adresă în propria lui limbă: 

— Tjazi, dă fuga unde știi și anunţă persoanele pe care le știi 
să vină neîntârziat în faţa mea. 


214 


Nubianul se înclină în semn de supunere și se retrase. După 
căderea nopţii, la locuinţa magicianului se prezentară două 
persoane tinere: adolescentul pe care Snefru îl adusese din 
Nubia ca să-i facă vânt cu evantaiul și o fată tânără folosită la 
bucătăria locuinţei lui Keops. 

— Din această zi, le spuse Sabi cu un ton poruncitor, nu mai 
turnaţi licoarea pe care v-am încredinţat-o în băutura regelui și 
a prinţului moștenitor. În schimb, veţi vărsa preparatul pe care 
vi-l voi da acum. Este un antidot puternic, care va anihila 
efectele veninului ce devora lent viaţa stăpânilor voștri. 

Căci în asta consta puterea magică a vaselor sparte. Și dacă 
efectele avusesem nevoie de ceva timp ca să se manifeste, 
acest lucru se datora faptului că lui Sabi îi fusese cam greu să 
găsească servitorul susceptibil să devină complicele său în 
fiecare dintre locuințe, ca să administreze otrava pregătită de 
el, care putea să corecteze ineficacitatea formulelor scrise pe 
cioburi. lar Anhaf scăpase până atunci de orice simptom 
îngrijorător pentru că Sabi nu reușise să convingă pe niciunul 
dintre servitorii săi. 

Astfel, în zilele care urmară vizitei lui Henutsen, febra care îl 
țintuia pe Keops la pat îl părăsi, își redobândi vitalitatea și, 
curând, fu din nou pe picioare, recăpătându-și foarte repede 
vigoarea. Însănătoșirea lui Snefru fu mai lentă, dar și el se făcu 
bine, mai înainte de sfârșitul anotimpului inundaţiei. Henutsen 
recunoscu atunci că Sabi își respectase cuvântul, că anihilase 
puterea farmecelor. Nu știa însă că Abedu, văzând că regele și 
fiul său căzuseră la pat, nu se mai îndoia de puterea farmecelor 
pe care reușise să le îngroape în grădini, în apropiere de 
reședințele regale. Se bucurase, îi adusese neîntârziat lui Sabi 
vitele pe care i le datora, apoi se dusese la Marele Maestru al 
Artei. 

— Vezi, îl anunţă el, când rămaseră singuri într-o sală retrasă 
din templul lui Ptah, Maiestatea Sa e pe moarte, prințul 
moștenitor nu se simte nici el mai bine. Curând vor vedea 
culoarea neagră, vor ajunge amândoi în barca lui Ra. Și asta e 
opera mea. 

— Cum! exclamă Ptahuser mirat. Cum poţi pretinde că boala 
regelui și a fiului său sunt opera ta? 


215 


— Am cunoscuți puternici printre mai-marii magiei. Sunt în 
serviciul meu și pot să-mi distrug dușmanii, dar pot să și dau 
putere prietenilor mei. 

— Totuși, zise preotul cu o anumită ironie, mi se pare că de 
tine nu prea ai avut grijă, altfel n-ai fi subșeful măgarilor de pe 
domeniile regale, ci mai curând vizir, în locul lui Nefermaat. 

— Nu-mi stă în putere să-l domin pe rege, dar cunosc 
farmecele ce aduc boala și moartea, răspunse Abedu, 
netulburat. Am venit astăzi la tine ca să te anunţ că zeul Snefru 
și fiul său nu mai au mult de trăit. Se cuvine deci să luăm 
măsurile necesare pentru asigurarea unei succesiuni, după 
placul nostru, la tronul celor Două Regate. E timpul să trimitem 
un mesager la fiul regelui, un mesager care va merge în secret 
la Heliopolis și care îi va spune lui Nefermaat să se reîntoarcă la 
Memphis, căci regele e pe moarte și este așteptat să fie urcat 
pe tronul Egiptului. 

— Prea multă grabă poate să dăuneze, răspunse Ptahuser, 
prudent. Un astfel de demers mi se pare prematur. Se cuvine să 
mai așteptăm puţin. Fii sigur că Neferu știe ce se întâmplă aici, 
știe despre boala tatălui și cea a fratelui său. Heliopolis nu este 
atât de departe încât să nu-l putem aduce înapoi. Închipuie-ţi că 
regele se însănătoșește... Ce va spune când va vedea că fiul său 
s-a reîntors în mare grabă, în speranța că va pune mâna pe 
coroană? 

— Moartea lui apropiată este mai mult ca sigură, pot să-ți 
garantez. 

— Ar trebui să fii zeu ca să vorbești cu atâta convingere. După 
ce ultima suflare de viaţă va părăsi pieptul Maiestăţii Sale, când 
bocitoarele își vor începe tânguirile lor lugubre, atunci voi fi 
sigur de moartea regelui, atunci îl vom putea chema pe Neferu. 
Dar, deocamdată, trebuie să stăm liniștiți, și mai ales să nu dăm 
motiv să se presupună că suntem gata să vindem miere 
sălbatică mai înainte de a fi cules-o. 

Abedu fu astfel obligat să părăsească templul fără să-l poată 
convinge pe Ptahuser și, mai ales, fără să-l facă să spună că îl 
va ajuta să obţină postul râvnit pe lângă noul suveran. Dar când 
află că tânărul Keops se însănătoșise, veste urmată curând de 
anunţul revenirii lente, dar sigure a sănătăţii regelui -, se duse 
în mare grabă acasă la Sabi, spumegând de furie. 


— Cum e posibil! strigă el în fața magicianului, după ce intră 
cu forța. Ti-am plătit o avere ca să-ţi foloseşti puterea magică în 
profitul meu - și văd că nimic din ce așteptam eu de la tine nu s- 
a înfăptuit. Un moment, am crezut că îţi ţineai cuvântul, că până 
la urmă farmecele tale erau eficace, dar îmi făceam iluzii, m-ai 
înșelat. Am venit să-mi dai înapoi tot ce-ai primit de la mine! 

Sabi îl lăsă să strige, să-și verse focul, apoi, când Abedu păru 
să se fi calmat, îi povesti pur și simplu ce se întâmplase, 
descoperirea pe care o făcuse Henutsen și cum fusese obligat 
să anihileze puterea farmecelor. 

— Ție trebuie să-ţi faci cele mai mari reproșuri, continuă el. În 
graba ta, ai îngropat ciobul atât de superficial, încât această 
femeie l-a găsit destul de repede. Și află că, dacă am acceptat 
să mă înjosesc în faţa ei, să ascult de poruncile ei, am făcut-o ca 
să-ţi salvez viaţa. Căci nu trebuie să uiţi că e o prinţesă 
puternică și că într-o zi ar putea să devină regina acestei ţări. 
Nu i-ar fi fost deloc greu să ceară arestarea ta și cu siguranţă că 
acum n-ai mai fi fost printre noi. Mie îmi era ușor să dispar, să 
părăsesc această casă și să revin sub o altă înfățișare. Astfel, nu 
trebuie să-mi faci reproșuri, ci ai datoria să-mi mulțumești și ar 
trebui să-ţi cer și alte daruri, pentru că te-am ferit de mutilări 
oribile, înainte de a fi lichidat pentru crima ta. Căci n-ai fi putut 
să negi și ar fi fost ușor să fii dat în vileag de inscripţia făcută de 
mâna ta pe ciobul găsit de Henutsen, precum și pe celelalte 
cioburi, care ar fi fost în grabă dezgropate de lângă Casa Mare. 

Aceste vorbe îl lăsaseră pe Abedu cu gura căscată, fiind 
obligat să recunoască faptul că Sabi nu exagerase întâmplările 
în avantajul său, căci acuzatoarea lor nu era una oarecare. 
Totuși, încercă să mai argumenteze: 

— Este adevărat că mărturia acestei femei ar fi putut să fie 
primejdioasă. Dar uiţi că, dacă regele și fiul lui ar fi fost morți, 
imediat după aceea puterea ar fi fost luată de oamenii noștri, și 
această Henutsen n-ar mai fi fost nimic, dacă am fi omorât-o. 

— Abedu, ești un mare nebun, un fiu al lui Seth! Dacă nu aș fi 
intervenit, chiar în ziua aceea ne-ar fi denunțat și chiar în ziua 
aceea ai fi fost arestat, mai înainte să fi primit de veste. Și, până 
la urmă, tu ai fi deschis drumul spre Amenti Maiestăţii Sale, ai fi 
pășit înaintea lui pe drumul spre ţara de unde nu mai există 
întoarcere. Nu te mai văicări. Prinţul moștenitor și regele au 
gonit din corpurile lor suflurile rele, dar asta nu înseamnă că au 


217 


devenit nemuritori. Nu mai pot folosi magia, căci această femeie 
veghează ca o leoaică asupra sotului ei. Dacă s-ar mai 
îmbolnăvi, s-ar grăbi să mă acuze. Este deci obligatoriu să 
găsim un mijloc mai eficace și mai rapid de a ne debarasa de 
dușmanii tăi, dar se cuvine să ne înarmăm cu răbdare, să lăsăm 
să treacă un timp înainte de a acționa. 

Aceste cuvinte stârniră curiozitatea lui Abedu, care îi aruncă o 
privire întrebătoare. 

— La ce te gândești? îl întrebă el, după un moment de tăcere, 
văzându-l pe Sabi aplecând capul, cu bărbia în piept, ca și cum 
s-ar fi cufundat într-un noian de gânduri. 

Magicianul înălţă capul, apoi se uită ţintă la Abedu. 

— S-a încercat deja asasinarea zeului Snefru; aceeași 
tentativă a avut loc și asupra prinţului Rahotep și se pare că s-a 
încercat și uciderea prințului moștenitor. Nu știu cine sunt 
neîndemânaticii care au atacat astfel un rege și pe fiii lui, dar 
dacă ești dispus să mă plătești, pot să te debarasez de toţi cei 
care te supără. 

— Te ascult. Ai văzut că ţi-am plătit așa cum fusese învoiala. 
Sunt dispus să mai plătesc încă pentru răzbunarea mea. La ce te 
gândești? 

— Acest Tjazi, servitorul meu, dacă te-ai uitat bine la el, ai 
văzut cât e de puternic, numai mușchi, ca o panteră din sud. 

— Am remarcat, răspunse el. 

— În tribul lui, era un războinic de temut. Știe să mânuiască 
arcul și lancea, măciuca și cuțitul. Dacă primește de la mine 
ordin să omoare pe cineva, acela, chiar rege fiind, nu va putea 
scăpa de loviturile sale. Lovește repede și cu putere, cu o mână 
sigură. Plătește-mă și te va debarasa de Anhaf, de Keops, de 
rege și chiar de Rahotep, căci acum când a devenit șeful 
armatei regale, când regele i-a încredințat misiunea de a 
organiza o armată permanentă, sub comanda directă a unui fiu 
regal, ar putea foarte bine să ia puterea în locul celui ales de 
tine. Dar, mai înainte de toţi ceilalţi, trebuie să o facem să 
dispară pe această Henutsen, căci s-ar putea să ne bănuiască 
de la prima lovitură. 

— Ai dreptate, pe ea trebuie să o suprimăm prima. De ce nu 
ţi-ai pus nubianul s-o sugrume când a venit să te amenințe? 

— Ce prost ești! nu se putu abţine să exclame Sabi. Am lăsat- 
o să plece nevătămată pentru că anunţase una sau mai multe 


218 


persoane din anturajul ei despre vizita pe care se pregătea să 
mi-o facă. Și m-a lăsat să înțeleg că cel puţin o persoană avea 
puterea să ne aresteze. Presupun că era vorba de Meritites, 
prima soţie a prinţului moștenitor. În felul acesta, ne-am fi 
agravat și mai mult situaţia. Dar, dacă mă convingi să acţionez 
în favoarea ta, află că va fi răpită fără știrea nimănui și că va 
dispărea fără să poată bănui cineva locul unde va fi ţinută. 

— Cum! Vrei să spui că o vei ţine prizonieră, vie, fără s-o 
omori? 

— Întocmai. Această Henutsen este o femeie foarte frumoasă 
și aș considera o crimă de neiertat să o fac să vadă culoarea 
neagră. Voi aștepta ca partidul tău să ia puterea, ca dușmanii 
tăi să plece spre Amenti, după care o voi lua de nevastă. 

Abedu îi aruncă o privire surprinsă și dispreţuitoare. 

— Dacă înțeleg bine, doar pentru că te-a sedus cu farmecele 
ei nu ai dat-o pe mâna nubianului? Dar îmi pari naiv dacă îţi 
închipui că îţi va ceda atât de ușor, că va accepta să devină 
soția ta după ce i-ai ucis soțul, cumnatul și socrul. 

— Află că și eu am puteri secrete, care mi-o vor oferi pe tavă, 
când voi crede de cuviință. 


e CAPITOLUL XXVI e 


Aflând că tatăl și fratele său cel mare căzuseră la pat, 
doborâți de un suflu rău, că, pe zi ce trecea, moartea părea că o 
lua din ce în ce mai mult înaintea vieţii, Neferu se gândise să se 
reîntoarcă la Memphis. Îşi zisese că, dacă regele și Keops 
mureau, trebuia să fie pregătit să ia coroana, după ce își va fi 
pus susţinătorii pe picior de război, căci se temea de Rahotep 
care, devenit șef al armatelor, ar fi putut să-i conteste tronul. 
Dar încă ezita să acționeze. Pe de altă parte, nu știa ce tabără 
va susține Marele Prezicător al lui Ra, în cazul unui război de 
succesiune, și se temea că, dacă tatăl său se va pune pe 
picioare, va fi acuzat în faţa regelui că îl îngropase mai înainte 
de a fi murit și că Snefru nu va vedea atunci cu ochi buni o 
ambiţie care l-ar fi făcut să judece greșit sentimentele lui reale, 
atașamentul faţă de tatăl său și loialitatea sa faţă de tron și de 
familia regală. După îndelungă chibzuinţă, hotărî să sondeze mai 


219 


întâi intenţiile Marelui Prezicător. Acesta, deși îl lăsase să 
înţeleagă că va trece cu întreg clanul său de partea 
pretendentului legitim al tronului, adică el, dacă era numit de 
tatăl său sau de nobili, nu se angajase să susţină un pretendent 
care s-ar fi revoltat împotriva moștenitorului legal. 

— Benu, îi zise într-o zi, după ce vorbise cu el despre lucruri 
divine, Maiestatea Sa e foarte bolnavă, după câte îmi scriu soția 
și mama mea. Este posibil ca fratele meu cel mare, Keops, care 
este și el bolnav, să-l însoțească pe tatăl nostru în marea 
călătorie spre Amenti. Cine, după părerea ta, este mai demn să 
urce pe tronul celor Două Regate? 

Preotul păru că se cufundă în gânduri, apoi răspunse: 

— Nu sunt îndreptăţit să emit o judecată și să susţin poziția 
cuiva. Desigur, tu ești fiul favorit al Maiestăţii Sale, dar regele 
încă nu te-a numit succesorul său. De aceea, ești în urma lui 
Keops și, dacă el dispare, ești după fiii săi, care sunt moștenitori 
legitimi, și chiar după Rahotep. 

— Să fim serioşi, Benu. Nepoţii mei sunt niște copilași, 
incapabili să domnească. Și eu nu sunt mai mare decât 
Rahotep? 

— Eşti mai mare decât el, dar el este fiul lui Hetep-heres, și 
orice legitimitate vine de la regină. Va trebui să dispară și 
Rahotep ca să poţi veni în mod legitim la succesiunea zeului 
Snefru. 

— Legitimitatea mea ar putea să vină mai sigur în urma unei 
căsătorii posibile cu Neferkau, chiar cu Meritites, în cazul în care 
Keops ar dispărea. Căci, spune-mi, în realitate, nu sunt eu mai 
potrivit ca succesor al tatălui nostru decât Rahotep, care nu a 
primit nici măcar un început de iniţiere în Casa Fenixului? Și, de 
ce nu ar fi mai puternic dreptul pe care mi-l dă vârsta? 

— Nu pe mine trebuie să mă convingi de asta, Neferu, ci pe 
demnitarii acestui regat, pe Prima Soţie Regală, Hetep-heres, în 
vinele căreia curge sângele zeului, cât și consiliul șefului de 
clanuri. 

— Mama mea nu este fata lui Djeser-Teti, în timp ce mama lui 
Rahotep este fiica ultimului fiu al lui Djeser, Huni? 

— Desigur, dar este și fata Marii Soții Regale Nebesneith. 

— Spune-mi sincer, Benu. În cazul în care Rahotep ar încerca 
să pună mâna pe coroană și izbucnește un război între el și 


220 


mine, pe cine ai susţine? De partea cui vei trece? Cui îi vei 
aduce susținerea clanului de la Heliopolis? 

— Celui care va avea legitimitatea, celui care va fi ales fie de 
Maiestatea Sa, fie de demnitari. 

— Și dacă acesta ar fi Rahotep? 

— De ce mă persecuţi cu aceste întrebări, Neferu? Credeam 
că începuseși să te detașezi de pasiunile lumii, că respingeai 
orice ambiţie vinovată, că refuzai să faci să curgă sânge 
nevinovat! Dar pentru că vrei să cunoști poziţia mea, află că 
Rahotep este în mod legitim desemnat să poarte coroana și pe 
el l-aș susţine. Dar ţie îţi vor reveni mari demnități și funcţii 
înalte, căci, foarte curând, tu îi vei lua locul lui Nefermaat, socrul 
și unchiul tău, în funcţia de vizir. 

Neferu lăsă capul în jos și se feri să răspundă și să mai 
continue acea discuţie, căci aflase fidelitatea Marelui Prezicător 
faţă de moștenitorul legitim al tronului Egiptului. Insistând, se 
temea că va pierde o prietenie și o stimă dobândite cu oarecare 
greutate și pe care dorea să le păstreze. De acum înainte, 
trebuia să facă tot ce-i stătea în putință ca să fie numit 
moștenitor legitim. 

Neferu se gândea serios să se întoarcă la Memphis, când află 
că fratele său, Keops, se însănătoșise. Deși nu își revenise 
suficient ca să-și reia funcţiile pe șantierul piramidelor, era clar 
că scăpase de pericol. Se miră că nu se simte copleșit de ciuda 
care l-ar fi cuprins cu câteva luni în urmă, mai înainte să fi venit 
la Heliopolis. Luă hotărârea să-și încheie șederea în templul lui 
Ra, așa cum fusese prevăzut, cu atât mai mult cu cât, câteva 
zile mai târziu, mama sa îi scrisese că regele făcea progrese pe 
calea vindecării. Totuși, era satisfăcut de această falsă alarmă, 
căci putuse să cunoască sentimentele Marelui Prezicător și știa 
că nu putea să conteze pe sprijinul său decât în cazul în care ar 
fi ajuns la tron în mod legitim. Trebuia, deci, să încerce să-și 
convingă tatăl să-l numească oficial, acum când va avea aura de 
iniţiat. lar dacă nu ar fi reușit și ar fi trebuit să folosească 
violența ca să cucerească tronul, știa că ar fi trebuit să înceapă 
cu neutralizarea Marelui Prezicător al lui Ra și cu susţinătorii lui. 

Or, în seara aceea, Neferu stătuse un lung moment pe terasa 
casei sacre a Fenixului, împreună cu Benu și cu un alt preot, 
primul-cititor al templului, care îl punea să citească textele 
sacre. Apoi se retrăsese, lăsându-i pe cei doi cu ochii îndreptaţi 


221 


spre cer. Observau unul dintre cei treizeci și șase de 
indestructibili, stele sau constelații, care permitea marcarea 
fiecăreia dintre cele douăsprezece ore ale nopţii și ajuta astfel la 
urmărirea deplasării nocturne a soarelui. Preotul-cititor se 
așezase pe marginea terasei, pe linia stelei polare. Benu, în faţa 
lui, echipat cu un baston despicat și cu un echer, calcula prin 
observarea cerului poziția teoretică a soarelui în lumea 
inferioară. Pe un trepied înalt, așezat alături de el, se aflau o 
lampă și o tăbliță, pe care era trasată o siluetă umană și poziţia 
stelelor în raport cu acel cap în fiecare oră a nopţii. Cunoaștere 
teologică indispensabilă pentru situarea cu precizie a orei 
nocturne la care trebuia să înceapă o anumită ceremonie a 
cultului. 

Apoi preotul-cititor se retrăsese, ca să se odihnească, în timp 
ce neobositul Benu rămăsese pe terasă, unde făcea noi 
observaţii. Işi desfăcuse ustensilele de scrib, derulase un 
papirus și desenase o hartă a cerului, pe care o completa 
aproape în fiecare noapte. Își pregătise condeiul și cernelurile în 
păhărele. Lucra deja de câtăva vreme, în picioare, în fața 
papirusului desfăcut pe masa înaltă, când atenţia îi fu atrasă de 
un foșnet ușor, alunecarea unor picioare pe piatra terasei. Fără 
să ridice capul, absorbit de trasarea unor linii ce legau stelele 
deja marcate, întrebă: 

— Tu ești, Neferu? 

Nicio voce nu-i răspunse. Atunci înalţă capul și se întoarse. În 
faţa lui, la numai câţiva pași, stătea un om în lumina lunii; era 
înalt și robust, purta un veșmânt simplu și avea fața mascată de 
un cap de ibis cu cioc lung. 

— Cine ești? Ce vrei? zise cu mirare preotul. 

Dar necunoscutul nu răspundea și se apropia, ameninţător. 
Benu se trase înapoi, mai mult surprins decât înspăimântat. 

— Vorbește! exclamă preotul, exasperat de ceea ce considera 
a fi o glumă ridicolă. 

Din doi pași mari, omul fu lângă el, îl apucă și îl trase spre 
marginea apropiată a terasei. In faţa acestei agresiuni, Benu 
încercă să se apere, dar nu avea forța să se opună. Atunci 
începu să se zbată, încercând să scape din mâinile agresorului. 

— Ce! De ce? strigă el, gâfâind. 

Necunoscutul nu răspunse, trăgându-l pe Benu spre marginea 
golului. Făcu o mișcare bruscă, pentru a se degaja; cu mâna 


222 


eliberată, prinse cu putere masca aceea care îl ameninţa și reuși 
să o smulgă. 

— Tu! Tu ești... tu... mai reuși să pronunțe, gata să-și piardă 
răsuflarea, din cauza strânsorii acelor mâini ucigașe. 

Apoi fu imediat aruncat în gol. Țipătul lui sfâșie liniștea nopţii; 
se prăbuși pe dalele de piatră. 

Strigătul răsunase atât de puternic în noapte, încât, aproape 
imediat, preoţii ieșiră din camerele lor alergând spre partea din 
față a templului, scăldată de lumina lunii. Neferu fu primul care 
ajunse acolo, urmat îndeaproape de câţiva preoţi. Se lăsă în 
genunchi lângă Marele Prezicător. Din capul spart curgea un val 
de sânge. Un preot reuși să-i desfacă degetele de pe masca de 
ibis. 

— Ce-i cu masca asta? zise mirat unul dintre preoţi. 

— Este folosită de oamenii din templul de la Hermopolis, cu 
ocazia ceremoniilor lor, răspunse altul. 

— Cum a putut Marele Prezicător să cadă de pe terasa 
templului? întrebă al treilea. 

Primul-cititor, care rămăsese cu Benu după plecarea lui 
Neferu, se apropie și el, se lăsă în genunchi lângă corp, apoi luă 
masca și o examină. 

— Benu nu avea această mască lângă el când l-am părăsit. 
Marele Prezicător nu a căzut de pe terasă accidental, nu a 
adormit la marginea golului. A fost împins, a fost asasinat de un 
om care purta această mască, pentru a nu fi recunoscut. În 
timpul luptei, Benu i-a smuls probabil masca și a luat-o în 
cădere. 

Această constatare fu întâmpinată cu murmure. 

— Cine ar fi putut să-i vrea răul Marelui Prezicător, un om atât 
de blând, un om atât de sfânt? întrebă un preot. 

— O persoană care avea interes să-l vadă mort. Cineva care 
și-a premeditat crima și nu voia să fie recunoscut în cazul în 
care n-ar fi reușit sau dacă ar fi fost zărit când se apropia sau 
când fugea, altfel nu și-ar fi luat măsura de precauţie de a-și 
masca faţa. Cineva care cunoaște templul și știe cum să se 
deplaseze în întuneric, cum să ajungă la terasă. Cineva care știe 
că Marele Prezicător rămânea singur pe terasa templului în 
fiecare seară. Cineva care îl ura destul de mult ca să-i vrea 
moartea. 

Vorbele primului-cititor fură urmate de strigăte și gemete. 


223 


— Cine dintre noi ar fi putut să dorească moartea unui om 
respectat de noi toţi, admirat, iubit de noi? întrebă un preot. 

— Poate că e cineva venit din exterior, căci cine de aici și-ar fi 
putut procura o astfel de mască, ar fi introdus-o în templu fără 
știrea nimănui și ar fi ţinut-o ascunsă? Nimeni dintre noi nu a 
părăsit templul, nu a ieșit nici măcar din incintă de luni de zile, 
ba chiar de ani, spuse un alt preot. 

— Singura persoană venită din exterior și trăind aici, 
cunoscând obiceiurile Marelui Prezicător, precum și galeriile ce 
duceau pe terasă, ești tu, Neferu. 

Astfel vorbise Sendjemib, al doilea profet, ajutorul Marelui 
Prezicător, care nu văzuse cu ochi buni venirea lui Neferu. 
Aversiunea sa față de cel de-al doilea fiu al regelui provenea din 
faptul că acesta din urmă era cunoscut ca favoritul preoților lui 
Ptah, că îi cunoștea ambițiile și comportamentul de curtean pe 
lângă regalul său tată ca să fie numit prinț moștenitor, în timp 
ce el, Sendjemib, era un susținător fervent al lui Keops, fostul 
său elev, pentru care avea o afecţiune amestecată cu admiraţie. 
__— Ce! exclamă Neferu, cu un ton scandalizat, ridicându-se. 
Indrăznești să mă acuzi de asasinarea Marelui Prezicător? 

— Nu te acuz, mă limitez să constat un fapt și sunt gata să 
depun mărturie. Cât privește acuzarea, asta nu-i treaba mea. Ea 
îl privește pe Maiestatea Sa și tribunalele sale. 

— Este foarte adevărat, Neferu, i se adresă primul-cititor, că 
eram împreună, toți trei, pe terasă, în această seară. Tu ne-ai 
părăsit curând, iar eu am mai rămas un timp cu Benu, după care 
am plecat la culcare. 

— Atunci de ce n-ai fi tu asasinul? îi replică Neferu. 

— Cine ar îndrăzni să susţină asta, când sunt alături de ani de 
zile de Benu în observaţiile sale nocturne? De ce, dacă aș fi avut 
vreodată o astfel de intenţie sumbră, aș fi așteptat atât de mult 
timp ca să-mi pun planul în aplicare? Și ce avantaj aș fi avut? 
Succesorul natural al lui Benu nu sunt eu, ci Sendjemib! Și cum 
aș fi putut să-mi procur masca asta, când fiecare a putut să 
constate că n-am părăsit incinta templului de câţiva ani? 

După ce vorbi astfel, preoţii se dădură înapoi, își întoarseră 
faţa de la Neferu, se depărtară de el ca și cum s-ar fi temut să 
nu se murdărească. 

— Ce! strigă el. Doar nu o să mă acuzați pe mine! Sunt fiul 
regelui! 


224 


— Asta nu te pune la adăpost de legi. Maat trebuie să-i 
lovească pe vinovaţi, indiferent de rangul lor, îi răspunse 
Sendjemib. Trebuie să te rog să te întorci în camera ta și să 
rămâi acolo până când Maiestatea Sa va lua o hotărâre, până 
când se va cerceta această crimă cumplită. 

t 

Snefru îi convocase pe cei doi fii și pe vizir, Nefermaat, la 
palat, în marea sală de audiență, unde fusese adunată întreaga 
Curte, prietenii regelui și demnitarii regatului. Nefermaat stătea 
în picioare lângă rege care, așezat pe tronul lui, purta pe cap 
dubla coroană, ținând la piept biciul și cârja, sceptre simbolice 
ale puterii sale regale. Intrară Keops și Rahotep, care se 
întâlniseră la intrarea palatului. 

— Fiii mei, le zise Snefru, după ce aceștia se înclinară în fața 
lui cu brațele ridicate, conform ritualului, v-am chemat ca să vă 
vorbesc de un fapt grav. 

Urmă o tăcere, pe care fiii săi se feriră să o tulbure, căci ştiau 
că trebuia să-l lase pe rege să-și rostească gândul, înainte de a 
vorbi și ei, după ce erau întrebaţi. 

— Probabil că aţi aflat ce s-a întâmplat la Heliopolis: 
asasinarea îngrozitoare a unuia dintre oamenii cei mai înţelepţi 
din acest regat, Benu, Marele Prezicător al lui Ra. 

— Crimă atât de monstruoasă, nu se putu abţine să nu 
intervină Rahotep, încât vinovatul nu merită nicio milă, nicio 
indulgență. 

— Desigur, fiule, dar mai întâi acest vinovat trebuie dovedit. 
Or, simt cum inima mi se rupe de durere gândindu-mă că, chiar 
dacă nu este condamnat încă, fiul meu prea iubit, Neferu, este 
acuzat de crimă. 

Keops făcu o mișcare de dezaprobare și regele își întoarse 
privirea spre el. 

— Vrei să spui ceva? îl întrebă Snefru. 

— O singură remarcă, Maiestate. Nu-mi pot imagina că fratele 
nostru a făptuit o astfel de crimă. După scrisorile pe care le-a 
adresat lui Meretptah, scrisori pe care aceasta le-a citit surorii 
sale și soțiilor mele, nu cred că ar fi putut vorbi astfel despre 
Benu, gândindu-se în același timp să-l asasineze. 

— Fiule, îmi pari foarte naiv, prea puţin bănuitor. Obiecţia ta 
provine dintr-un sentiment frumos, dar un suveran nu trebuie să 


225 


se lase pradă sentimentalismului. Totul îl acuză, preoţii au 
depus mărturie și niciuna nu este în favoarea lui. 

— Ce valoare au aceste mărturii? lar prima întrebare pe care 
trebuie să ne-o punem nu este legată de profitul pe care l-ar fi 
avut asasinul în urma unei astfel de crime? Or, de ce ar fi 
încercat Neferu să scape de Marele Prezicător? Cum ar fi putut 
acesta să-i facă vreun rău? Lucrurile stau cu totul invers, căci, 
după câte ar fi scris în una dintre scrisori, Benu l-a asigurat că 
se va ralia lui dacă Maiestatea Sa l-ar numi prinț moștenitor. 

— Meretptah a încredinţat această scrisoare Maiestăţii Mele, 
și am luat cunoștință de ea, recunoscu Snefru. Dar mi se pare a 
nu ști ce a mărturisit primul-cititor al templului lui Ra, căci Benu 
i s-a destăinuit. Intr-o conversaţie pe care Neferu o avusese cu 
Marele Prezicător, acesta îi spusese hotărât că va fi de partea 
moștenitorului legitim, al lui, dacă era legitimat de un decret al 
Maiestăţii Mele sau în urma dispariţiei tuturor celor care au 
dreptul legitim înaintea lui: tu, copiii tăi și Rahotep, deci cam 
mulţi. Se pare că Neferu nu a apreciat o astfel de fidelitate faţă 
de coroană. Și cum Maiestatea Mea nu părea să se decidă să 
legitimeze pretenţiile lui Neferu, ar fi putut foarte bine să ia 
hotărârea să se debaraseze de un susţinător nesigur, de un om 
dispus să se pronunțe contra lui în cazul în care ar fi încercat să 
pună mâna pe putere prin violenţă. Or, tentativele de asasinat 
asupra ta, de două ori, asupra fratelui tău Rahotep și chiar 
asupra mea ne îndreptățesc presupunerea că cineva a hotărât 
să ne trimită spre Amenti, ca să urce pe acest tron ocupat de 
Maiestatea Mea, probabil că prea de mult timp, după judecata 
lui. Or, dacă aceste trei tentative ar fi reușit, spune-mi cine ar fi 
fost singurul moștenitor al tronului, dacă nu fratele tău, Neferu? 

Aceste cuvinte închiseră gura lui Keops, care nu mai încercă 
să-și apere fratele. Regele continuă, rostind ceea ce hotărâse: 

— Maiestatea Mea a stat îndelung de vorbă despre cele 
întâmplate și despre hotărârea ce trebuie luată cu Nefermaat, 
omul cel mai înțelept dintre sfetnicii regelui, precum și cel care 
are datoria, după Maiestatea Mea, să facă dreptate. lată ce 
spune Maiestatea Mea. În privinţa lui Neferu, pentru că vinovăția 
lui nu este încă dovedită pe deplin, va trebui să rămână închis 
sub supraveghere strictă, în ctitoria Maiestăţii Mele, castelul 
regal din provincia Antilopei, în Egiptul de Sus, numit Căile lui 
Snefru. Soţiei sale, nepoata Maiestăţii Mele, fiica dragului 


226 


Nefermaat, îi este îngăduit să-l viziteze, să stea cu el, după cum 
îi este voia. În rest, iată decretele pe care le va promulga 
Maiestatea Mea. Pe tine, dragul meu fiu Rahotep, în afara 
funcţiei tale de comandant al trupelor regale, Maiestatea Mea te 
numește Marele Prezicător al lui Ra. In această calitate, va 
trebui să mergi des la Heliopolis, să-ţi îndeplinești funcţia, să te 
faci iubit și respectat de preoţii zeului, căci devii șeful clanului 
din această cetate. În ceea ce privește conducerea templului și 
a riturilor proprii cultului zeului, deoarece nu ești inițiat în 
misterele sale, deoarece nu cunoști viaţa sacerdotală și 
obligaţiile ei, aceste funcţii vor fi asigurate de Sendjemib, al 
doilea profet al templului. 

Rahotep îngenunche în faţa tronului, lovi podeaua cu fruntea 
și zise: 

— Tată divin, Maiestatea Ta mă copleșește! Dar oare sunt 
demn pentru o sarcină atât de grea, pe lângă cea la fel de 
considerabilă de a forma și comanda o armată demnă de 
măreția acestui regat și de măreţia Maiestăţii Tale? 

— Dacă Maiestatea Mea a hotărât așa, răspunse Snefru, 
ridicând puţin tonul, înseamnă că ești demn, altfel ar însemna 
că Maiestatea Mea ar putea să se înșele, ceea ce este imposibil 
sau, cel puţin, o blasfemie. 

Rahotep se ridică și se trase înapoi, după ce mulţumi tatălui 
său. Apoi regele se întoarse spre Keops. 

— În privinţa ta, fiul meu cel mare, Maiestatea Mea a hotărât 
să mergi curând în sfânta cetate Abidos, ca să primești acolo 
iniţierea supremă, cea a regilor, cea a zeului destinat să 
domnească asupra celor Două Regate. Căci proclam aici 
hotărârea mea, tuturor prietenilor Maiestăţii Mele, tuturor 
demnitarilor de la Curte, că pe tine, în mod deliberat și după 
dreptul de prim-născut, te numesc succesor al Maiestăţii Mele 
pe tronul celor Două Regate, tu îţi vei așeza pe cap dubla 
coroană, când Maiestatea Mea va ajunge în barca divină a 
tatălui său Ra. 

Keops, care nu se aștepta să fie atât de repede numit oficial 
moștenitorul legitim al tronului, se prosternă în fața regelui și 
zise: 

— Tată, nu voi avea modestia să mă pretind nedemn de 
onoarea pe care mi-o face Maiestatea Ta. Singurul lucru pe care 
pot să-l spun Maiestăţii Tale este că voi face tot ce pot, cu toată 


227 


forța și înțelepciunea pe care va binevoi să mi-o dăruiască zeul, 
ca să mă arăt un succesor demn de Maiestatea Ta, ca să-mi 
păstoresc turma cât mai bine și să conduc poporul Egiptului spre 
un destin mai bun, luând ca exemplu înţelepciunea Maiestăţii 
Tale și mergând pe urmele zeului. 


e CAPITOLUL XXVII e 


Prima uimire a lui Keops, când fu condus la templul lui Osiris 
din Abidos, fu legată chiar de sanctuar. Obișnuit să contemple 
monumente din piatră puternice - fie că era vorba de piramida 
gigantică a lui Djeser, adevărată scară spre cer, în prodigioasa 
sa incintă, cu toate monumentele secundare sau templele de la 
Memphis, Heliopolis și Hermopolis, cu porticele cu stâlpi pătraţi, 
coloanele din piatră, etajele, terasele, scările lor interioare și 
exterioare -, avea acum în faţa ochilor un fel de colibă cu un 
format în patru unghiuri, făcută doar din papirus și trestie, în 
formă de baldachin. Era construită pe o înălţime mică de 
pământ, care îi permitea să nu fie total dominată de 
construcţiile vecine din cărămidă nearsă, locuinţele preoților și 
ale servitorilor templului, cu toate anexele, magaziile, 
măcelăriile, atelierele, șoproanele. 

— Cum, îi zise el lui Zuhor, primul profet al lui Osiris, care îl 
primise și, puţin mai târziu, îl dusese până la sanctuar, acesta 
este templul lui Osiris? 

— Este locuinţa rustică a zeului, îi confirmă preotul. 

— Vrei să mă faci să cred că Zeul cel Mare, Zeul cel Bun, care 
domnește peste lumea inferioară, stăpânul tărâmului Amenti, 
Primul dintre occidentali are dreptul doar la un fel de mic 
sanctuar de țăran, așa cum nu mai putem vedea nici în cel mai 
depărtat sat? 

— Acesta este adevărul. Află, Keops, că pe vremuri, mai 
înainte ca Narmer să unească cele Două Regate, mai înainte ca 
valea să se umple de cetăţi bogate și puternice, oamenii, 
recunoscători faţă de zeul care îi învățase să cultive pământul, 
să domesticească animalele, să înalțe case, să trăiască în pace 
și belșug, îi ridicaseră un sanctuar făcut din papirus și trestie. 
Căci încă nu cunoșteau modul de a construi casele eterne din 


228 


piatră ale zeilor și cu aceste materiale își ridicaseră totdeauna 
colibele, precum și adăposturile divinităţilor protectoare ale 
clanurilor lor. Mi s-a spus că ţie, fiul zeului Snefru, tu care ai fost 
destinat să urci pe tronul celor Două Regate și să conduci 
poporul lui Osiris, îţi place să mergi pe câmpuri și prin mlaștini, 
în pielea goală ca văcarii, să lucrezi și să vânezi cu ei, să dormi 
sub bolta cerului sau în colibe mici, pe o rogojină sau chiar pe 
pământul gol. Căci ești un adevărat fiu al lui Horus și Osiris și, ca 
Osiris, strămoșul tău, trăiești printre oameni și cei care vor 
deveni supușii tăi. De aceea, cum poți să te miri că zeul viu, pe 
când se afla pe pământ printre oameni, a putut să se 
mulțumească doar cu o simplă colibă, făcută din tije vegetale, 
ca să-și pună la adăpost capul sfânt? 

— Mă mir, caci multe generaţii au trecut de la timpurile 
acelea îndepărtate, multe invenţii au făcut viaţa oamenilor mai 
plăcută, mai confortabilă. Și dacă zeii din zilele acelea - Atum și 
Thot, Ptah și Khnum -, precum și cele patru mari zeițe - Isis și 
Nephthys, Neith și Serket și Hathor cea de Aur - sunt adăpostite 
acum în locuințe grandioase din piatră, de ce Osiris s-a mulţumit 
cu aceeași colibă, care a fost locuinţa lui în timpuri atât de 
vechi? 

— El a dorit să fie astfel, ca să arate oamenilor că era alături 
de ei, că va continua să trăiască lângă ei în cea mai modestă 
dintre locuințe, el care a ieșit din Creator din primele zile, el 
care era deja în sânul său în zorii creării lumii. Totuși, vei putea 
vedea că regii care au guvernat Egiptul de la Narmer au dorit să 
fie construit pentru zeu un templu din cărămidă, un templu pe 
care îl vei putea vedea, dar care nu are valoarea sacră a 
acestuia. 

După ce vorbi astfel, ridică perdeaua făcută din tije vegetale 
împletite și își invită oaspetele să treacă pragul sanctuarului. În 
fund se ridica statuia zeului. Stătea dreaptă, ţeapănă și 
înfășurată într-un linţoliu alb, care îi contura silueta. Singurele 
părţi vizibile ale corpului, faţa și antebrațele, împodobite fiecare 
cu o brățară lată aurită, erau pictate în verde. În mâinile întinse 
strângea cârja și biciul, vechi ustensile ale păstorilor, devenite 
sceptre ale regilor celor Două Regate. Gâtul și faţa se iveau din 
șiruri late de coliere de lapis-lazuli, peruzea, malachit și aur; o 
barbă dreaptă, ce se ridica într-un vârf lung, făcută din fire de 
păr de cal împletite, prinse într-o rășină aurie, era lipită de 


229 


bărbie, ceea ce permitea reînnoirea ei în cursul unei ceremonii, 
când începea să se învechească prea tare. Pe cap avea mitra 
înaltă și alungită, de culoare albă, coroana regilor din Sud, în 
timp ce pe frunte se înălța capul unei cobre din aur. Ochii, din 
sidef, păreau că strălucesc, vii, în penumbra încăperii. 

— Înclină-te, îi zise preotul lui Keops, în faţa zeului misterelor 
și ascultă rugăciunea pe care i-o adresăm. 

Keops se aruncă pe burtă în faţa statuii zeului, în timp ce 
preotul îngenunchea, deschidea braţele în semn de primire și 
psalmodia: 

„Adoraţie lui Osiris Unnefer, zeul cel mare din Abidos, regele 
Eternităţii, Stăpânul Etern, cel a cărui viaţă se întinde pe 
milioane de ani, fiul cel mare ieșit din sânul lui Nut, zămislit de 
Geb, stăpânul coroanei Vrert, păstrătorul coroanei albe, prinţ al 
zeilor și al oamenilor, cel care a primit sceptrul și biciul și rangul 
părinţilor tăi: oferă inima ta care este în Sat pentru fiul tău 
Horus, ridicat pe tronul tău. Ești încoronat ca senior de Djedju, 
ca regent de Abidos. Prin el, pământul înverzește, lumea se 
naște la viață. El depărtează de vâlvătaia sa ceea ce nu este 
încă încarnat în numele său care este «Cel care îndepărtează de 
vâlvătaie». El unește cele Două Regate în Maat, în numele său 
care este Sokaris. Este atotputernic, înspăimântător în numele 
său care este Osiris. Cu adevărat, pentru totdeauna, pentru 
vecie, numele său este Unnefer, Zeul cel Bun.” 

Vocea preotului se stinse, Keops își îndreptă spatele și își 
întoarse chipul spre statuie. Urmă o lungă tăcere, după care 
Zuhor se ridică și își invită oaspetele să-l imite și să-l urmeze. 

— Pentru că ai venit printre noi ca să primești iniţierea finală, 
ca să primeşti cunoașterea ultimei realităţi, pot deja să-ţi spun 
că sanctuarul din care am ieșit reprezintă vechea și venerabila 
aparenţă. Dar există un alt sanctuar ascuns, cel din Insula 
Vâlvătăii, care rămâne ascuns ochilor profanului. In acest 
templu secret vei ajunge la cunoașterea lui Osiris. Dar, 
deocamdată, cum ai făcut și în cazul iniţierilor în misterele 
Fenixului și în cele ale lui Thot, trebuie să-ţi pregătești spiritul să 
primească pe Maat, Adevărul, printr-un lung șir de meditații și o 
reculegere profundă. 

— Știu și sunt gata să suport ceea ce va trebui suportat ca să- 
mi purific corpul și inima. 


230 


— Asceza care este cerută discipolului nu poate fi o suferință 
decât pentru niște oameni cu inima moleșită de o viaţă facilă, 
îndreptată spre plăcerea simţurilor. Pentru tine, care ai cunoscut 
viaţa aspră a ţăranilor din Egipt, nu cred că dormitul pe 
pământul gol - acest pământ, mama noastră, care ne vorbește 
noaptea și ne inspiră -, lipsa oricăror veșminte, hrănitul doar cu 
pâine și cu alimente vegetale, bând doar apă, timp de câteva 
decade îţi vor părea grele. Dar este cel mai bun mijloc ca mintea 
să fie concentrată doar asupra unui singur scop și inima să fie 
îndreptată spre propria profunzime. 

— Dă-mi voie, îl întrerupse Keops, să-ţi pun o întrebare. 

Așteptă respectuos ca preotul să-i permită și zise: 

— De ce-mi spui că trebuie, mai înainte de orice, să-mi 
îndrept inima spre propria profunzime? De ce toţi înţelepţii spun 
că trebuie să-ţi pui singur întrebări, să cauţi în tine adevărul, din 
moment ce zeul se află peste tot în univers, în tot ceea ce este 
creat, în lumea aparenţelor și în ceea ce rămâne ascuns 
privirilor noastre? 

— Spune-mi: ce poate să ţi se pară lumea pe care o vezi, tot 
ceea ce te înconjoară, tot ceea ce percep ochii și urechile tale, 
dacă nu ești în stare să-ţi pui întrebări despre aceste realităţi 
care frapează simţurile? În noi și în afara noastră se află 
cunoașterea și, deci, Adevărul, Maat, care este echilibrul lumii, 
dar și realitatea intimă. Căci acum cunoști probabil că zeii pe 
care îi reprezentăm, precum și tot ceea ce se spune despre ei 
sunt doar niște realități reduse la simboluri, semne pe care 
numai înţelepţii le pot descifra și citi, după cum scrierea noastră 
sacră este exprimată doar prin imagini. Astfel, când vezi trasat 
pe un papirus un semicerc, îţi spui imediat că se citește neb și 
că îl desemnează pe stăpân, iar dacă vezi un stindard care 
flutură în vârful cozii te gândești la neter și știi că este vorba de 
zeu, de ființa inefabilă, de cel pe care mintea noastră finită nu îl 
poate percepe, în timp ce un om care nu este scrib, un individ 
care nu a învățat literele sacre nu vede decât ceea ce ţi-am 
descris: un semicerc și un drapel. Aceasta este puterea 
simbolului în mintea noastră, dar numai atunci când știm să-l 
descifrăm, când am primit cunoașterea lucrurilor secrete. Or, 
află că tot ceea ce se află în lume, tot ceea ce este lumea este 
simbol, că noi înșine suntem încarnarea acestui ansamblu de 
simboluri, căci în noi se află universul, suntem oglindirea a tot 


231 


ce există, a fiinţei prin excelenţă, căci tot ceea ce este jos 
conţine potenţial tot ceea ce se află sus. Și așa este pentru că 
suntem vii. Dar imediat ce viaţa ne părăsește, adică atunci când 
își ia zborul ceea ce constituie esenţa ființei noastre, suflarea 
care îl animă, inteligenţa care ne luminează sufletul, acest corp 
nu mai este nimic, este doar o formă goală destinată unei 
distrugeri mai mult sau mai puţin rapide, o transformare în 
pulbere. Căci ceea ce conferă formă corpului nostru, ceea ce 
este în el imaginea și reflexul Marelui Tot este ceea ce numim 
Ka, în timp ce părticica de lumină divină, care ne conferă 
cunoașterea lucrurilor, care este pentru noi instrumentul acestei 
căutări, este ceea ce numim ba și îl reprezentăm simbolic printr- 
o pasăre cu chipul nostru, dar este și Akhu, acea parte 
luminoasă și nemuritoare a persoanei noastre umane, acea 
părticică divină care coboară în corpul nostru la conceperea sa, 
ca să trăiască experiența pământească, provenind din lumina 
primordială, acea lumină care era forță și putere, conţinând în 
ea toate formele existente mai înainte ca ele să se manifeste 
sensibil pornind de la materia increată, pornind de la divinul Ta- 
tenen, mai înainte ca zeul să fi scos din el formele existente și 
viitoare, înainte ca Maat să o organizeze, pentru ca din haos să 
se nască armonia. 

Astfel vorbi Zuhor. Apoi îl conduse pe Keops în locul unde 
trebuia să stea retras, o cavitate în faleza joasă ce domina 
cetatea lui Osiris, la marginea deșertului. Totuși, la o distanță 
mică era săpat un puț adânc, alături de care era amenajat, în 
stâncă, un bazin cu o rigolă, ce permitea golirea de apă când se 
umplea. Lângă marginea puțului era înfășurată o frânghie lungă, 
al cărei capăt era legat de un burduf din piele, cu un gât larg, în 
timp ce capătul celălalt era înnodat bine de un inel metalic fixat 
în pământ, pentru ca frânghia desfășurată în puț să nu poată 
cădea în el. 

— Apa limpede a acestui puț trebuie să servească purificării 
tale dimineaţa și seara, îi aduse la cunoștință Zuhor. Vei rămâne 
aici fără să te depărtezi de acest loc timp de o lună. Un preot va 
veni imediat ca să te radă complet, căci trebuie să fii gol și pur 
ca în ziua nașterii tale, cum erau omul și lumea în starea 
originară. Ai apă din belșug, și în fiecare zi ţi se vor aduce pâine, 
curmale și legume, hrana ta în tot acest timp. Căci, deși se 
cuvine să te hrănești ușor și fără alimente de origine animală, ca 


232 


să-ți păstrezi mintea limpede, nu este însă bine să-ţi slăbești 
corpul prin posturi, care aduc doar false iluminări, viziuni 
provocate de inaniţia de care suferă organele noastre fizice și 
spirituale, nu printr-o reală comunicare cu ceea ce numim în 
mod obișnuit zeul, ceea ce nu este altceva decât expresia 
naturii divine a universului. 

După ce primul profet se retrase, Keops scoase apă cu 
burduful, ca să umple bazinul și începu să-și spele corpul 
murdar de transpiraţie și de praful drumului. Când termină cu 
spălatul, veni și preotul-bărbier cu instrumentele sale. El rase 
părul prințului și toate firele de pe corp, apoi Keops se spălă din 
nou și se retrase în umbra grotei, al cărei sol fusese între timp 
acoperit cu rogojini de un alt preot, care adusese și hrana 
pentru ziua aceea. 

Imediat ce rămase singur, Keops se așeză în poziţia scribului 
și se cufundă în meditație, chibzuind la tot ce-i spusese Zuhor, 
dar și la ceea ce învățase la Heliopolis și la Hermopolis. Insă 
gândurile se îndreptară curând spre alte subiecte. Privirea i se 
concentră asupra văii Nilului, care se deschidea la picioarele 
sale și se întindea în depărtare, spre linia de verdeață care 
marca triumful vegetației luxuriante din cele Două Regate 
asupra deșertului sălbatic și steril, victoria lui Osiris, zeul verde 
civilizator, asupra lui Seth, zeul roșu distrugător. Și își zise că, 
într-o zi, mai curând sau mai târziu, va fi stăpânul acelor 
pământuri imense, al acelui popor atât de bogat în putere 
creatoare. Nu, nu va fi stăpânul lui, ci păstorul său, 
conducătorul, regele care îl va ghida spre o măreție și mai mare, 
spre și mai multă fericire. i 

Șirul gândurilor îl duse spre Neferu. Incă nu știa dacă trebuia 
să-l urască sau să-l plângă. Trebuia să-l urască dacă era cu 
adevărat vinovat, dacă, împins de o ambiţie distrugătoare, îl 
asasinase pe Benu, încercase să-l ucidă pe el, pe Rahotep și 
chiar pe rege, propriul său tată. Dar era demn de plâns dacă era 
nevinovat de crimele de care era bănuit. Făcu un efort să și-l 
amintească pe omul care îl atacase când dormea pe terasa 
locuinței sale din incinta templului lui Thot. Era adevărat că 
agresorul său era înalt și robust, ca și Neferu, dar mulţi erau 
oamenii cărora li se putea potrivi o astfel de imagine. 
Recunoștea că trebuia să ai o inimă tare pervertită ca să încerci 
să te debarasezi de persoane care reprezentau un obstacol unei 


233 


foarte mari ambiţii. Or, ce altă ambiţie mai mare ar fi putut să 
existe decât urcarea pe tronul celor Două Regate? Dar de ce să 
asasinezi un preot, un om blând, integru și conciliant cum era 
Benu? Și asta, nu sub impulsul mâniei, căci, dacă asasinul și-a 
luat măsura de precauție să se mascheze înainte de a-și făptui 
crima, însemna că meditase cu grijă la planul său. Cu atât mai 
mult cu cât, acţionând astfel, dacă era vinovat, Neferu riscase 
foarte mult: să nu reușească și să fie demascat, dar și să fie 
acuzat, deoarece se afla atunci la Heliopolis și tocmai părăsise 
victima. Or, tocmai asta se întâmplase! 

De ce să întreprindă o acţiune atât de îngrozitoare și foarte 
primejdioasă, din moment ce părea atât de sigur că tatăl său îl 
va numi moștenitor legitim? Keops își aminti de aroganţa 
fratelui său și de acea duplicitate și lingușeală care îi marcau 
comportamentul față de rege și de cei puternici. Aceste gânduri 
îi sporeau animozitatea faţă de Neferu, apoi își zise că tatăl lor 
provocase o mare emoție la Curte în timpul bolii, că toţi se 
temuseră că nu se va mai scula din pat. În acest caz, Keops, nu 
Neferu, ar fi urcat în mod legitim pe tron. Se putea deci înţelege 
că, în panica lui, de teama dispariţiei regelui mai înainte de a se 
fi pronunţat, Neferu comisese toate acele fapte cumplite. Dar 
asasinarea lui Benu rămânea în continuare fără nicio justificare. 
Doar dacă nu cumva refuzul Marelui Prezicător de a se ralia 
cauzei sale, în caz de rebeliune împotriva regelui desemnat, 
după cum mărturisise primul-cititor al templului, nu ar fi fost 
acesta motivul acţiunii sale; răzbunarea și în același timp 
debarasarea de un om periculos pentru ambițiile sale, în 
speranţa că va fi înlocuit cu cineva mai maleabil, mai binevoitor 
faţă de el. 

Keops oftă, alungă imaginea fratelui său zicându-și că acum, 
când era strict supravegheat în castelul regal, orice nouă 
tentativă de asasinat ar trebui să înceteze, ceea ce ar fi pledat 
împotriva lui, fără însă să-l desemneze ca fiind adevăratul 
vinovat. 

În fiecare zi, în momentul în care soarele cobora la orizont, 
înainte de a dispărea la miazănoapte, în scânteierea purpurie a 
apusului, Zuhor venea să-l viziteze pe Keops. Se așeza alături de 
el, în umbra caldă a micii grote, și îi vorbea despre lucruri 
divine. Îi vorbi amănunţit despre Osiris și despre povestea lui 
pământească, comentând-o, deși știa că prinţul o cunoștea prea 


234 


bine, dar conta să-i fie rememorată povestea zeului, să i se 
redea forţa și prospeţimea, istorisind-o încă o dată. Astfel, îi 
vorbi despre nașterea lui și cea a surorilor sale, Isis și Nephthys, 
și a fratelui său Seth, pe când părinţii lor, Geb și Nut, domneau 
asupra Pământului. Despre căsătoria cu sora lui, Isis, model al 
tuturor căsătoriilor consangvine ale regilor Egiptului. Despre 
ambiția fratelui său mai mic, Seth, de a domni asupra poporului 
Egiptului - ceea ce adusese în mintea lui Keops propriile sale 
relaţii cu fratele său Neferu. Despre acţiunea civilizatoare a lui 
Osiris, care i-a învăţat pe oameni artele civilizaţiei, ajutat de 
sora și soţia sa, Isis. Despre banchetul oferit de Seth lui Osiris și 
propriilor săi susţinători, despre jocul totuși ciudat de pueril 
propus de Seth mesenilor - să încerce o cutie din lemn, ca să 
vadă căruia dintre ei i se potriveau perfect dimensiunile sicriului 
- și de naivitatea cu care Osiris a intrat în acest joc. Despre 
modul în care, după ce zeul se culcase în acea cutie, complicii 
lui Seth s-au grăbit să pună capacul, să-l pecetluiască și să-l 
arunce în Nil, despre căutarea lui Isis care, nemaivăzându-și 
soțul, a plecat în lume în căutarea lui, ca să găsească, în sfârșit, 
sicriul închis într-un copac, spre țărmurile de la Byblos, un copac 
pe care regele orașului îl doborâse, ca să-l folosească drept 
coloană pentru palatul lui. Despre felul în care zeiţa în lacrimi își 
dezvăluise identitatea și primise sarcofagul, pe care îl duse 
înapoi în Egipt. Cum, după aceea, scoțând corpul fratelui și 
soţului ei ca să-l adore, se așezase ca să fie fecundată de sexul 
lui rămas activ, aducând pe lume, în urma acestei acuplări 
ciudate, pe Horus cu cap de vultur. Cum, aflând toate acestea, 
Seth pornise în căutarea corpului fratelui său și a fiului postum. 
Nu reușise să găsească locul în care se afla Horus, pe care 
mama lui îl ascunsese în mlaștinile de la Șemnis, în delta Nilului, 
dar găsise corpul lui Osiris, pe care îl împrăștiase de-a lungul 
Nilului, după ce îl tăiase în paisprezece bucăţi. 

— Acestea au fost culese de Isis, cu ajutorul riveranilor, și 
păstrate în templul din cetatea lor. Astfel, aceste cetăţi, în 
număr de treisprezece, au fost consacrate zeului și sunt 
păstrătoarele uneia dintre aceste treisprezece relicve, conchise 
Zuhor. 

— Știu că se spune că a paisprezecea parte din corpul zeului, 
care era membrul său viril, zise Keops, a fost înghiţit de peștele 
lui Seth, oxyrhinchos. Or, se mai spune că aceste diferite părți 


235 


ale corpului zeului, culese de Isis, au fost lipite și mumificate de 
Anubis, care a dat astfel modelul mumificării morților noștri. 
Spune-mi, atunci, care e adevărul? Căci, dacă relicvele zeului 
sunt într-adevăr împrăștiate în cele treisprezece cetăţi osiriene 
din Egipt, cum pot ele, în același timp, să fie unite în corpul fizic 
al zeului, stăpânitor peste Duat, regatul morților, unde 
domnește, sub înfățișarea statuii care tronează în sanctuarul 
arhaic, pe care am văzut-o la venire. 

— Să nu pierzi din vedere că totul este totdeauna doar simbol 
și îndeosebi tot ceea ce îi privește pe zei. Aceste relicve sunt 
simbolice. Nu este, evident, vorba de vreo parte a corpului 
zeului, care s-ar fi păstrat de secole și secole. Vei putea curând 
să descoperi natura celei care este păstrată în sanctuarul secret 
al zeului de la Abidos. În ceea ce privește membrul viril, care ar 
lipsi mumiei corpului reconstituit, află că asta înseamnă pur și 
simplu că în ceea ce numim noi Duat sau mai obișnuit Amenti, 
adică lumea invizibilă a tărâmului de dincolo, nu există sexe 
diferite, nu există femei și bărbaţi, căci sexele nu au fost 
niciodată diferenţiate decât ca să permită procrearea în lumea 
materială. Akhu care devin spiritele noastre, acele fiinţe 
luminoase, nu au corp și, firește, nici sex. Aceasta este 
semnificația poveștii pierderii de către Osiris a falusului său. 


e CAPITOLUL XXVIII e 


Astfel trecu timpul de apariție pe cer a primului pătrar de 
lună, până la rotunjimea sa perfectă, de la declin până la 
dispariția sa completă. Și Zuhor venea în fiecare zi alături de 
Keops și îi transmitea tot ceea ce trebuia să știe, tot ceea ce 
trebuia să spună cu ocazia ceremoniilor iniţierii sale în misterele 
zeului. 

În sfârșit, sosi și ziua aceea. 

Preoţii veniră să-l ia pe Keops. Fu din nou ras cu grijă și 
purificat, apoi înfășurat într-un giulgiu alb, în care erau prinse 
chiar și braţele, astfel încât orice mișcare îi era paralizată; nu 
putea decât să meargă cu pași mici. Dar fu de-ajuns ca să se 
așeze într-o lectică, ridicată pe umerii unor purtători robuști 
atașați templului, și dus astfel până la un șanț descoperit care, 


236 


printr-un plan înclinat, cobora până la o ușă deschisă în partea 
inferioară a unei porțiuni tăiate din terenul astfel amenajat. Ușa 
dădea spre o galerie subterană adâncă, la intrarea căreia fu 
coborâtă lectica. Un preot pur îl invită pe Keops să coboare din 
ea și să-l urmeze. Trecură împreună pragul ușii și pătrunseră pe 
culoarul slab luminat de lămpi cu ulei, așezate din loc în loc, în 
nișe. Aceștia erau acoperiţi cu inscripţii cu caractere sacre, dar 
lumina slabă nu-i permitea lui Keops să le descifreze, cu atât 
mai mult cu cât, neputând să-și păstreze echilibrul în cazul în 
care s-ar fi poticnit, avea grijă să-și urmeze de aproape ghidul în 
această coborâre spre lumea inferioară, lumea morților. 

Ghidul său, care avea în mod vizibil obișnuinţa să conducă 
discipolii prin acea galerie și care bănuia întrebarea pe care 
fiecare putea să și-o pună, i-o luă înainte: 

— Aceste inscripţii, pe care le zărești vag pe pereţi, sunt 
avertismente, imprecaţii, blesteme pentru orice persoană 
neinițiată care ar îndrăzni să profaneze aceste locuri sfinte și ar 
încerca, fără să fi primit îngăduinţța și fără să fi fost pregătită 
cum se cuvine, să pătrundă secretele acestor săli subterane. 

Astfel, pătrunseră și mai adânc în măruntaiele Pământului, ca 
să ajungă la un moment dat la un cot în unghi drept. Acolo, în 
stânga lui Keops, începea o altă galerie obscură, un culoar 
misterios, neluminat. Ghidul său îl opri pe Keops și îi 
întredeschise veșmântul ca să-i elibereze o mână, de care îl 
prinse imediat. 

— Ţine mâna în mâna mea și urmează-mă în această beznă, 
care este întunericul ignoranței, cel în care ne mișcăm în lumea 
nocturnă, crezând că lumina lunii îi este proprie, pe când acest 
astru al nopţii nu face decât să reflecte lumina lui Ra. 

Keops strânse puternic mâna îndrumătorului și urmă cu pași 
prudenti înaintarea preotului, care mergea lent, dar fără ezitări, 
ca și cum privirea lui ar fi văzut în întuneric. Keops auzi curând o 
rumoare înăbușită și simţi o adiere ușoară răcorind aerul greu și 
cald. Ghidul său se opri atunci; mâinile îi pipăiră corpul, vrând 
parcă să se asigure de prezenţa lui, apoi îl apăsă pe umeri, ca 
să-l oblige să stea jos. Simţise sub picioare prezența 
neașteptată a unei rogojini aspre, pe care se așeză, în timp ce 
preotul îi dădea drumul la mână și un fâșâit ușor îl făcu să 
înţeleagă că se depărta. Keops rămase un moment nemișcat în 


237 


întunericul care păru, treptat, că prinde viaţă, apoi o lumină 
sfredeli întunericul, în spatele lui. 

— Nu întoarce capul, privește în faţă spectacolul care ţi se 
oferă ochilor, îi porunci o voce. 

În faţa lui se întindea un perete lung, ale cărui extremităţi, la 
dreapta și la stânga, se pierdeau în penumbră. Lumina difuză, 
care venea din spatele său, îi proiecta silueta nemișcată pe zidul 
din faţă, un zid care avea în centru o ușă închisă. Apoi, brusc, pe 
zid se conturară umbre, care se agitară în jurul propriei sale 
siluete. Erau niște forme umane, capete de animale, măşti 
purtate de oameni, care se mișcau, braţele lor ridicându-se și 
coborând cu mișcări anarhice. Și, în același timp, se auzea o 
rumoare, gemete, vorbe înăbușite imposibil de înțeles, strigăte, 
scrâșnete, răgete, piuituri, mârâituri, râgâieli, gâgăieli, care 
formară curând o gălăgie asurzitoare, ca apoi să se stingă lent și 
să se aștearnă tăcerea. Umbrele ce se agitau pe perete 
încremeniră brusc și Keops putu să recunoască siluetele zeilor, 
așa cum erau reprezentate în picturi sau cum erau figurate în 
statui: Thot cu cap de ibis, Sebek cu cap de crocodil; Horus cu 
cap de șoim, Hathor cu cap de junincă, Bastet cu cap de pisică, 
Khnum cu cap de berbec, Seth cu bot de animal, precum și 
ceilalți zei cu forme umane și cu atributul fiecăruia pe cap: Isis 
cu tronul, Ra cu discul solar, Selkis cu scorpionul, Neith cu 
mănunchiul de săgeți, Maat cu condeiul, Nephthys cu castelul 
având acoperiș în formă de semilună... 

Atunci răsună glasul lui Zuhor: 

— Keops, ceea ce ai văzut aici este iluzie, falsa realitate a 
lucrurilor de pe Pământ. Realitatea se afla în spatele tău, dar 
stăteai cu spatele la ea, nu puteai să o vezi și credeai că 
realitatea este ceea ce vedeai, acele umbre care se agitau pe 
perete. Zeii îţi vor permite acum să iei cunoștință de realitatea 
ultimă, aceea din care în lumea simţurilor nu vedem decât un 
reflex deformat. Ascultă acum dialogul zeilor. 

Tăcu și o voce nouă răsună în întuneric. Venea din spatele lui, 
dar Keops nu întoarse capul, știa că nu trebuia să arunce priviri 
în spate, o privire curioasă, privire care ar fi fost ca un regret, ca 
o manifestare a unei voințe de a reveni de unde plecase. 

— Sunt Atum la răsăritul său, Unic venit la existență în Nun. 
Sunt Ra când apare la originea lumii, prinţ al creaţiei sale. 

— Cine este el? întrebă o voce de femeie. 


238 


— Este Ra, la începutul său, care se ridică în Sutenkhenen, 
care este Heracleopolis, ca un rege la trezirea sa, pe când nu 
exista Shu, pe când zeul nu despărțise cerul de Pământ, Geb de 
Shu; stătea pe colina sa, care este Hermopolis. Sunt Zeul cel 
Mare, venit la existenţă prin el însuși, care este Nun, creator al 
numelui său „Zeu al originilor”, ca zeu. 

— Cine este? întrebă din nou aceeași voce. 

— Este Ra, creatorul numelui membrelor sale. Astfel au venit 
la existență formele zeilor, care sunt în urma lui Ra. Sunt cel 
care nu poate fi izgonit printre zei. 

— Cine este? 

— Este Atum în discul său. Este Ra de la răsăritul său la 
orizontul estic al cerului. 

— Sunt ieri și îl cunosc pe mâine, rosti o altă voce. 

— Cine este? 

— Osiris este ieri, Ra este mâine, în acea zi a distrugerii 
dușmanilor Stăpânului Universal și a instalării ca prinţ a fiului 
său, Horus. 

— Cine este? 

— Este Osiris. Ra este numele său, este falusul lui Ra când se 
unește cu el însuși. 

— Sunt Fenixul care se află în Heliopolis. Sunt păstrătorul 
cărţii a ceea ce este și a ceea ce va fi. Sunt eternitatea și 
veșnicia. 

— Eternitatea este ziua, veșnicia este noaptea. 

Dialogul între umbre, între zei fu urmat de o scurtă tăcere, 
apoi se auzi din nou vocea lui Zuhor, adresându-se lui Keops: 

— Tu care vrei să o vezi pe Maat, tu care ai devenit demn să 
cunoști natura zeilor, cuvântează, rostește cuvintele ce trebuie 
rostite. 

Keops se ridică, stătu drept pe picioare și zise, fără a întoarce 
capul: 

— Salut vouă, Stăpâni ai adevărului, Consiliul divin al lui 
Osiris, cauza distrugerii rătăciţilor, voi care sunteţi în suita lui 
Hetep-es-khus, cea care mă protejează când este favorabilă, 
îngăduiţi-mi să fiu printre voi! Pot să vin la voi. Distrugeţi tot ce 
este pervers în mine, așa cum aţi făcut cu cele șapte Glorioase, 
acei akhu, care se află printre însoțitorii stăpânului Sepa, cărora 
Anubis le-a făcut un loc în ziua în care a spus: „Vino printre noi”! 

— Cine sunt? îl întrebă o voce. 


239 


— Acești Stăpâni ai Adevărului sunt Toth și Isdes, Stăpânul 
tărâmului Amenti. Consiliul divin al lui Osiris este Amset, Hapi, 
Duamutef, Kebesennuf, sunt cei aflaţi pe cerul nordic. 

— Vorbele tale sunt ascultate, ai pronunţat cuvintele ce 
trebuiau rostite, răspunse Zuhor. Acum trebuie să pronunțţi 
formulele ca să intri în sala celor două Maat și să-l adori pe 
Osiris, Primul dintre occidentali. 

— Am venit aici ca să-ți văd perfecțiunea, mâinile mele sunt 
ridicate în semn de adoraţie a adevăratului tău nume! Am venit 
pe când cedrul nu exista, nici salcâmul Nilului și nici scândurile 
de tamarix nu fuseseră făcute. Dacă intru în sala secretă, voi sta 
de vorbă cu Seth; prietenul meu se află alături de mine, cu fața 
acoperită, nimerind peste lucrurile ascunse. A intrat în locuinţa 
lui Osiris, a văzut secretele ce se află acolo. 

Astfel vorbi Keops, iar Zuhor spuse: 

— Adunarea divină a porţilor este formată din akhu. Anubis, 
tu care te afli printre noi, e rândul tău să vorbești! 

Omul cu mască de câine negru, încarnarea lui Anubis, vorbi la 
rândul său: 

— Să ascultăm vocea acestui om, venit de pe pământul 
Egiptului. Cunoaște drumurile și orașele noastre, sunt mulţumit. 
Simt mirosul lui ca mirosul unuia dintre noi. Îmi spune: sunt 
Osiris, am venit aici ca să-i văd pe Marii Zei. Am fost alături de 
Berbecul Stăpânului cetăţii Mendes. M-a făcut să ies ca un 
Fenix. Aș mai spune: am fost în fluviu, am adus ofrande de 
tămâie; drumul meu este cel al salcâmului în care stă Sheshat, 
stăpâna semnelor sacre. Am fost la Hermopolis, în templul lui 
Thot, am făcut să se scufunde barca dușmanilor mei, am 
navigat în lac în barca-nesn-met, i-am văzut pe demnitarii din 
Kem-ur, am fost la Busiris, sunt tăcut. l-am redat zeului folosința 
picioarelor, am fost cu Cel a cărui locuinţă este pe munte și l-am 
contemplat pe stăpânul divin al locuinţei. Am intrat în locuinţa 
lui Osiris, am dat la o parte vălul celui care se afla acolo. Am 
intrat în Rosetau și am văzut misterele aflate acolo. Am intrat în 
Memphis și i-am îmbrăcat pe cei ce erau goi, am dăruit smirnă 
femeilor din lumea oamenilor. 

Tăcu, se făcu liniște, umbrele stăteau nemișcate. Atunci 
răsună vocea lui Zuhor, care porunci: 

— Să fie deschise ușile locuinţei lui Osiris, să fie arătată zeului 
Keops Insula Vâlvătăii, să pătrundă în regatul Duat! 


240 


Strigă astfel de două ori, repetând aceleași cuvinte. Apoi, 
brusc, cele două batante ale ușii se deschiseră, în timp ce 
Keops, împins de o mână nevăzută, o mână venită din spate, 
pășea pe prag. Clipi de câteva ori. Işi amintea sfârșitul iniţierii 
sale în misterele lui Thot: zeii deschiseseră o ușă, dar în spatele 
ei era doar o beznă adâncă, simbol al neantului. Numai că, de 
data asta, o lumină intensă se revărsă în sala vastă care se 
arăta privirii sale. lar acea sală era imaginea simbolică a Insulei 
Vâlvătăii, a insulei secrete, a insulei zeului, situată la apusul 
lumii, dar și la răsăritul ei, căci îi fusese revelată realitatea 
formei Pământului și a lumii. Vasta sală dreptunghiulară avea 
pereții plini de nișe adânci, douăzeci și șapte în total, cifră 
simbolică. Sala era ca un lac plin de o apă întunecată, căreia 
Keops nu-i putea vedea adâncimea. In centru se înălța un 
podium imens, dreptunghiular, din piatră, care lua forma sălii și 
ieșea din apă ca o insulă, precum Pământul originar, care se 
ivea din apele primordiale, în prima dimineaţă a lumii. Pe fiecare 
dintre laturile cele mai lungi ale podiumului se ridicau cinci 
stâlpi pătraţi, părând a fi suporturile acoperișului, care forma un 
fel de baldachin deasupra insulei simbolice. lar în centru se afla 
un sarcofag din piatră. Dar sala era goală și, contrar a ceea ce s- 
ar fi așteptat Keops, nu văzu statuia zeului culcată pe sarcofag. 

Keops stătea nemișcat în pragul sălii secrete. Umbrele pe 
care le văzuse animându-se pe perete deveniră fiinţe din carne 
și oase, trecând pe lângă el, preoţi și preotese reprezentând 
divinităţile, fiecare ocupându-și locul în una dintre nișe. După ce 
fiecare își luă locul destinat, Zuhor strigă, prinzându-l pe Keops 
de mână: 

— Salut, o, zei! Cât de plăcut este mirosul vostru, cât de mult 
îmi luminează sufletul apariţia voastră. Salut flacără care urci la 
orizont! Salut ţie, care ești în cetate! L-am adus pe păzitorul 
perimetrului său! 

Apoi dădu jos linţoliul de pe Keops și el însuși scoase pielea 
de panteră care îi acoperea umărul, rămânând într-un veșmânt 
simplu. Apoi îl invită pe prinţ să-l urmeze, să coboare în apa 
limpede și răcoroasă, care părea mișcată de un curent slab. 
Coborâră treptele unei scări până la fundul bazinului, apa 
urcându-le până la brâu. Atunci, imitându-l pe primul-profet al 
zeului, Keops se udă în întregime cu apa purificatoare, băgă 
capul în apă, apoi, la fel ca Zuhor, traversă canalul îngust până 


241 


la treptele care urcau spre insula interioară. Când ajunseră pe 
insulă, Zuhor îi zise: 

— Vezi, ai respins giulgiul morții, ai înlăturat de la tine 
învelișul trupesc care te despărțea de zeu. 

Îl duse până aproape de mormânt; nu exista capac și era 
aproape gol: nu văzu în cuva de piatră decât un vas de pământ 
ars, în care nu se afla nimic, nici lichid, nici corp solid. Zuhor se 
aplecă asupra sarcofagului, scoase vasul, îl ridică și zise: 

— lată capul lui Osiris, ceea ce dăinuie din zeul mort. 

Vorbele sale fură întâmpinate cu un murmur înăbușit, dar nu 
era o manifestare de surprindere sau de dezaprobare, era 
recunoașterea unei realităţi. Zuhor se uită atunci la Keops și îi 
zise: 

— Culcă-te în acest sarcofag, ca să treci prin moartea 
simbolică, moartea care te va duce la viaţa eternă, așa cum a 
făcut Osiris, la banchetul lui Seth. Contrar a ceea ce se crede, 
nu a fost un banchet funest, ci iniţierea regelui Osiris, care a 
cunoscut moartea și coborârea în lumea subterană, ca să 
renască în toată slava în lumina veșnică. 

Fără cea mai mică teamă, Keops păși peste marginea cuvei și 
se culcă înăuntru cât era de lung, pe spate, cu brațele pe lângă 
Corp. 

— Osiris Keops, te afli în mormânt, zise atunci Zuhor. 
Pronunță cuvintele rituale, cuvintele de transformare a corpului 
și a sufletului. 

Keops deschise gura și vorbi cu glas tare: 

— Eu, Keops, am apărut în Seshdet ca un șoim de aur ieșind 
din oul său. Îmi iau zborul și mă așez în formă de șoim verde! 
les din barca-sektet; inima mea îmi este dusă în munții 
răsăriteni. Mă așez pe barca- aatet și îmi sunt aduși acei zei 
primordiali plecaţi cu respect în faţa mea. Să mă ridic, să mă 
formez asemenea unui frumos șoim de aur cu cap de Fenix, să 
am acces la Ra și să-i aud în fiecare zi vorbele. Stau printre zei, 
strămoșii mei deveniți zei. Pentru mine, Câmpul Fericirii a fost 
așezat în faţa mea. Mă hrănesc în el, sunt un Akhu în el, am prin 
el din abundență tot ce dorește inima mea. Să-mi fie dată Nepri 
pentru gura mea. Să am putere asupra a tot ce privește capul 
meu! 

Tăcu. Apoi vorbi Zuhor, întorcându-se spre zeii din nișe: 


242 


— Zei care auziţi aceste vorbe, Khepiu, zei care sunteţi în 
suita lui Osiris, faceţi tăcere! 

Keops se ridică în picioare în sarcofag și zise: 

— O, zei, zeul vorbește cu mine, aude adevărul pe care i-l 
spun! Vorbește-mi Osiris! Fă să fie întors până la mine ceea cea 
ieșit din gura ta! Să-ţi văd propriile forme, să-ţi port puterea! Fă 
să fiu acolo asemenea Stăpânului Universului pe tronul său! Să 
fiu temut de zeii din Duat, să lupte la porţile lor pentru mine! Fă 
să mă mișc într-acolo, printre fiinţele divine care se ridică! Să 
stau pe stindardul meu asemenea lui Neb-ankh, Stăpânul Vieţii, 
să mă unesc cu Isis cea divină! Să merg și să mă întorc de la 
hotarele cerului! Voi primi înțelepciune vorbind cu Geb, îi voi 
cere Stăpânului Universului ca să fiu temut de zeii din Duat și să 
lupte la porțile lor pentru mine. 

leși din sarcofag și rămase la căpătâiul lui, continuând să 
vorbească: 

— Sunt unul dintre acei Akhu care trăiesc în lumină, am făcut 
ca forma mea să fie asemănătoare cu formele sale când intră și 
iese din Busiris, să devin un corp spiritual prin corpul său 
spiritual. 

— O, om devenit zeu, om născut la lumină, cine ești? 
întrebară zeii în cor. 

— Cine sunt? răspunse Keops. Sunt un Akhu locuind în lumină, 
creat și venit la existenţă din trupul divin. Sunt unul dintre acei 
AkKhu care locuiesc în lumină, creat de Atum însuși, venit la 
existenţă din floarea ochilor săi, pe care i-a format, pe care le-a 
făcut spirite, cărora le-a diferențiat fețele când existau cu el. El 
este Unu în Nun! Ele îl anunţă când se ridică la orizont, ele 
inspiră teamă zeilor. Sunt Unic printre șerpii creaţi de ochiul 
Stăpânului Unic. Atunci Isis nu era venită la existență și nici 
Horus nu se născuse. Am fost făcut înflorind și m-am regenerat 
eu însumi. Sunt deosebit de cei care sunt printre Akhu veniţi la 
existență cu el și cu mine. Apăream sub înfățișarea unui șoim 
divin, și corpul meu spiritual a primit sufletul lui Horus, ca să ia 
în stăpânire bunurile lui Osiris în Duat. 

Zuhor întoarse capul la dreapta și apoi la stânga, după care 
zise: 

— A vorbit Ruti, zeul cu doi lei păzitori ai orizontului, căruia îi 
aparţine castelul vălului nemes, care acoperă capul regelui, cel 
aflat în grotă. Te retragi la hotarele cerului, căci corpul tău 


243 


spiritual a luat forma lui Horus. Dar nu ai nemes și ce vei spune 
când vei ajunge la hotarele cerului? 

Prin aceste cuvinte, Zuhor îi reamintea lui Keops că încă nu 
era încoronat, că nu purta nemesul, vălul dungat simbolic al 
stăpânilor celor Două Regate. Prinţul răspunse cu vorbe rituale: 

— Sunt proprietarul care deţine bunurile lui Horus pentru 
Osiris în Duat. Horus să-mi șoptească vorbele spuse pentru mine 
de tatăl său Osiris în perioada zilei punerii în mormânt. Iți 
dăruiesc nemesul lui Ruti, căci îmi aparţine, ca să poţi merge pe 
drumul cerului. Te vor vedea cei aflaţi la hotarele orizontului și 
se vor teme de zeii din Duat, luptând în faţa porţilor pentru tine. 
Au căzut în faţa vorbelor mele zeii stăpânitori ai hotarelor, cei 
care sunt legaţi de altarul Stăpânului Unic. Salut exaltatului aflat 
pe ornamentul său, salut ţie, Horus pe însemnul tău: pentru 
mine a apucat nemesu/, după cum a poruncit Ruti. Eu sunt 
exaltatul, Ruti a apucat nemesul/ pentru mine, l-a pus pe părul 
meu, a fixat pentru mine inima mea în pieptul meu. Sunt Hotep, 
Stăpânul șerpilor Ureus veneraţi, cunosc Akh-ul, suflul său se 
află în corpul meu. Nu voi fi respins de taurul furios, vin în 
fiecare zi în locuinţa lui Ruti, ies ca să mă duc la casa lui Isis, am 
văzut sfintele locuri secrete, am fost îndrumat în riturile 
ascunse, am văzut ce era acolo, gândul meu se află în 
maiestatea lui Shu. Nu voi fi respins de un atac brusc, căci sunt 
Horus printre AkKhu. Am intrat în posesia diademei sale, am 
intrat în posesia razelor sale, am străbătut cele mai îndepărtate 
părți ale cerului. Horus este pe tronul său, faţa mea este cea a 
unui șoim, sunt copleșit de stăpânul său. Vin de la Busiris. L-am 
văzut pe Osiris, m-am ridicat pe ambele părţi ale lui Nut. Ei mă 
văd, eu văd zeii, ochiul lui Horus Khentirti îi va mistui pe cei care 
vor ridica mâna împotriva mea. Ei deschid drumurile sacre, îmi 
văd forma, îmi aud vorbele rostite spre fețele lor. Zei din Duat 
care-mi respingeţi faţa, care îi atacați pe puternici, duceţi-mă 
spre stelele Neobosite. Am deschis drumul sacru al lui Hematet 
pentru stăpânul vostru, cu inima plină de respect. Horus a 
poruncit pentru mine să vă ridicaţi feţele ca să mă priviţi. L-am 
înălţat sub formă de șoim divin, Horus m-a remarcat în sufletul 
său ca să-mi însușesc lucrurile lui Osiris în Duat. Am deschis 
calea, am călătorit, am ajuns la grote, în faţa celor care păzesc 
locuinţa lui Osiris. Vor ști că am luat puterea, că am primit 
puterea lui Atum. 


244 


Din sălașul subteran al lui Osiris, Keops ieși mai puternic, 
regenerat, sigur de el. In acele zile, în urma iniţierii sale, aflase 
de la Zuhor unul dintre secretele care constituie puterea regilor. 

— Mormântul lui Osiris este gol, capul lui este doar un simplu 
vas, îl făcuse în cele din urmă să înțeleagă primul-profet, pentru 
că Osiris a fost un om, un rege al Egiptului, așa cum este tatăl 
tău divin; a murit, dar rămâne veșnic viu. Retrăiește din 
generaţie în generaţie în poporul acestei ţări și în regii săi. Acum 
probabil că ai înţeles că formele pe care le iau zeii în 
manifestările presupuse de noi, pe care le fac sculptorii și 
pictorii, sunt doar niște forme iluzorii. Zeul este atât de departe 
de noi și totuși atât de aproape, încât este o înșelătorie, o 
blasfemie să presupui că poate lua o formă sensibilă. Dar 
poporul are nevoie să creadă, are nevoie să adore, de aceea 
regele trebuie să le apară ca un zeu: regele, încarnare a 
divinității, este adevăratul lui zeu, adevăratul lui stăpân. Oferim 
adoraţiei poporului statui aflate în temple, dar statui pe care nu 
le vede decât cu ocazia unor ceremonii, statui care, în realitate, 
nu au nicio putere, nu sunt nimic altceva decât niște bucăţi de 
piatră sau de lemn modelate într-o formă de om sau de animal, 
ceea ce amintește că o scânteie divină însufleţește fiecare corp 
viu, fiecare formă creată, chiar și cele ale naturii inerte, căci 
este inertă doar pentru noi, din pricina slăbiciunii simţurilor 
noastre. În timp ce regele deţine adevărata putere în lumea 
pământească, în lumea în care trăim. Pot să râd de zeii pe care 
i-am creat, pot să-i lovesc, să le adresez vorbe urâte, ei nu vor 
avea nicio putere; dar nu râd de un rege, căci, dacă îl lovesc, voi 
fi imediat pedepsit și cu siguranţă dat morţii. Să nu uiţi aceste 
vorbe și gândește-te că poporul tău are nevoie să fii un zeu în 
ochii lui. Fă-te adorat, căci poporul are nevoie să adore o fiinţă 
vizibilă, o fiinţă careia să i se poată adresa, o fiinţă de la care se 
așteaptă dreptate și binefaceri. Fii convins că nu din ostentaţie 
strămoșul tău Djeser, bunicul tău Huni și tatăl tău Snefru - 
despre care se spune că sunt zei - au pus să li se construiască 
acele monumente pentru eternitate care sunt piramidele. Nu ei 
s-au gândit la început la ele, ei aceia care, în jurul lor, au fost 
inițiați în adevărurile ce ţi-au fost revelate, cei care știau că 
oamenii au nevoie de temple ca să adore zei care nu au o 
existenţă reală, dar aceleași temple preamăresc, și prin ele zeii 
capătă în ochii credincioșilor o realitate care este doar o iluzie. 


245 


De aceea se poate spune că zeii sunt muritori, că, asemenea lui 
Osiris, toţi sunt destinaţi să piară într-o zi mai apropiată sau mai 
depărtată, ca mine, ca tine; toți suntem destinaţii să murim în 
această lume, ca să renaștem în alt univers de lumină. 

Astfel fusese luminată mintea lui Keops, astfel simţi propria 
divinitate, propria nemurire, așa cum nu mai simţise niciodată, 
el care regreta că se simțea un om ca toţi ceilalţi, un muritor 
printre ceilalți, doar cu puţin mai puternic decât văcarii printre 
care îi plăcuse să trăiască. Acum, chiar dacă se simţea la fel de 
muritor ca toți ceilalți oameni, înțelesese de ce trebuia să se 
arate diferit de cei care erau destinaţi să devină propria sa 
turmă, că trebuia să-i lase să creadă că era un zeu printre 
oameni, în timp ce toți oamenii erau zei în devenire, fără să știe. 

Când porni la drum, părăsind Abidos, Keops avea sentimentul 
că devenise un alt om, în el se născuse un zeu și se simțea 
pregătit să-și asume destinul ce-i fusese hărăzit, să urce pe 
tronul celor Două Regate, ca să lase poporului său și universului 
cel mai grandios monument ce va fixa în memoria oamenilor 
amintirea unui zeu. 


PRECIZARE 


PENTRU CITITORII PREOCUPAŢI 
DE ADEVARUL ISTORIC 


Pentru început, trebuie să spunem că, în realitate, se 
cunoaște foarte puţin despre viața faraonilor care au format cele 
treizeci de dinastii clasice din istoria Egiptului faraonic, cărora le 
putem adăuga pe a treizeci și una, cea a Lagizilor sau 
Ptolemeilor, cu care începe perioada greacă. Mulţi sunt faraonii 
despre care nu știm decât numele. În ultimă instanţă, am putea 
să-l trecem și pe Keops printre ei. El este totuși constructorul 
Marii Piramide, lucrarea prodigioasă care a făcut să viseze multe 
generaţii încă din antichitatea greco-romană. Referitor la 
domnia sa, ne-au rămas doar câteva inscripţii scurte, deseori 
fragmentare. Singura mărturie a celor câteva studii referitoare 
la el se datorează unui călător grec, Herodot, care a vizitat 
Egiptul la mai bine de două mii de ani după moartea faraonului. 


246 


Relatarea sa cuprinde în mod vizibil tradiţii foarte vechi, pe care 
este lesne să le interpretăm după o analiză judicioasă a acestui 
document preţios. Asta am încercat și eu să fac, ca să o folosesc 
ca bază a acestui roman. Dar cu mult înainte de Herodot, Keops 
și tatăl său, Snefru, deveniseră deja eroii unor povestiri 
populare, din care au ajuns până la noi doar câteva fragmente. 

Genealogia și descendența lui Keops au putut fi reconstituite, 
în general, prin ipoteze, pornind de la nume și de la câteva 
inscripţii găsite în morminte, atât cele de pe platoul de la Gizeh, 
cât și cele de la Saqqarah și locurile din jur. Deţinem o singură 
reprezentare a lui Keops, n-aș îndrăzni să spun un portret, căci 
este vorba de o statuetă mică, făcută de un artist nu prea 
îndemânatic, care l-ar reprezenta pe rege în deplina sa 
maturitate. În schimb, arta statuară ne-a lăsat reprezentări ale 
unui număr mare de personaje din familia sa, precum stela în 
basorelief a lui Mikerinos, între Hathor și o zeiță din nome 
(provincii), sau frumoasa statuie a lui Kefren de la muzeul din 
Cairo. Ceea ce frapează la unele dintre aceste reprezentări este 
frumuseţea, zvelteţea și eleganța corpurilor femeilor și armonia 
și musculatura puternică a corpurilor bărbaţilor sau, când este 
vorba de unele portrete, realismul lor: scribii, adică înalții 
funcționari, sunt deseori foarte grași și fiecare are o faţă atât de 
deosebită, încât nu ne putem îndoi că este vorba de 
reprezentări fidele. 

In ceea ce privește perioada lui Keops, principalul suveran din 
dinastia a IV-a, dispunem mai ales de o abundență de picturi, 
care împodobeau mastabalele (morminte ale funcţionarilor și ale 
rudelor faraonilor, dintre care multe, este adevărat, datează din 
timpul dinastiei următoare, fără să existe totuși diferențe 
importante în ceea ce privește vestimentația și acţiunile vieții 
cotidiene), datorită cărora cunoaștem uneori în detaliu 
elementele vieţii egiptenilor din timpul Vechiului Regat. Aceste 
scene sunt deseori însoţite de inscripţii hieroglifice, așezate 
deasupra, ca niște bule de benzi desenate, care păstrează 
dialogurile între personajele reprezentate. Astfel știm, de 
exemplu, cum se făceau schimburile în piețe. 

Forma de roman se pretează de minune pentru reconstituirea 
vieții unui personaj atât de cunoscut precum Keops și, în același 
timp, despre care dispunem de o documentaţie atât de săracă. 
Dar romanescul într-o lucrare cu pretenții istorice nu poate 


247 


îngădui toate fanteziile și, dacă romancierul își poate permite să 
imagineze scene, aventuri, intrigi, să inventeze câteva 
personaje subsidiare sau să dea nume arbitrare unor personaje 
cărora li se cunoaște existenţa, dar nu li se știe numele, nu te 
poţi deda unor invenţii facile și unor anacronisme, care l-ar 
dezorienta pe cititor și l-ar împinge să-și facă o idee falsă despre 
o epocă pe care pretinzi că o reconstitui. Aceasta este o 
capcană în care cade majoritatea romancierilor, chiar și atunci 
când se prezintă ca specialiști ai perioadei pe care o tratează. 
De aceea, m-am simţit obligat să pun în scenă numeroase 
personaje istorice cu numele lor și care vor putea să pară greu 
de memorat pentru cititor, dar acestea erau numele lor. Și, ca 
lucrurile să fie și mai complicate, în aceste familii regale, unde 
căsătoriile se făceau între fraţi și surori, găsim deseori același 
nume la personaje diferite, în general unite prin legături de 
rudenie mai mult sau mai puţin strânse. Am fost, deci, obligat să 
prezint unele personaje cu numele lor istoric și, ca să la 
deosebesc de omonime, să le atribui un alt nume, ceea ce 
numim o poreclă sau un diminutiv: vechii egipteni foloseau și ei 
în mod curent aceste diferite tipuri de nume. 

Datarea domniilor și cea a vieților personajelor din această 
epocă rămâne vagă. Ea variază în funcţie de autor și după ceea 
ce nu mă sfiesc să numesc modă, căci este de-ajuns ca o 
autoritate să-și impună concepţiile, uneori cu argumente 
discutabile, pentru ca o majoritate de istorici să-i adopte punctul 
de vedere. Pentru situarea în timp a acestei povești, se poate 
spune că Keops/Kufu s-a născut cu aproximaţie între 2640 și 
2630 (înaintea erei noastre, firește), că a urmat la tron tatălui 
său Snefru pe la anul 2606 și, dacă a domnit într-adevăr cei 
douăzeci și trei de ani pe care i-i acordă tradiţiile cele mai 
sigure, a murit pe la anul 2583. Totuși, din raţiuni practice, am 
fost constrâns să reduc lungimea reală a domniei lui Snefru și 
să-mi fac eroul să urce mai devreme pe tron, față de ceea ce ar 
părea să fi fost realitatea istorică, deși în această privinţă nu 
există certitudine absolută. Ceea ce se va putea vedea în 
volumul al doilea al istoriei vieții sale. Cât privește povestea pe 
care o prezint aici, ea începe pe la anul 2620. Totuși, cititorul va 
putea să vadă că nu țin cont exact de timpul scurs, ceea ce ar fi 
o piedică pentru dezvoltarea armonioasă a unui roman unde, ca 


248 


în teatru, nu sunt puse în scenă decât perioade de criză relativ 
scurte. 

În sfârșit, ultimul punct. O mare parte a acţiunii se situează în 
orașul pe care îl numim Memphis sau în împrejurimi. Când 
Menes (sau Narmer, după adevăratul său nume egiptean) a 
cucerit delta Nilului și a unit Egiptul, tradiţia greacă i-a atribuit 
întemeierea, la marginea Deltei, a unei construcţii ce a primit 
numele de Zidul Alb (/neb hedj în egipteană). Era vorba de o 
fortăreață care a rămas, în toată istoria Egiptului faraonic, 
cazarma trupelor însărcinate cu protejarea orașului sau cu 
supravegherea lui, după cum a fost cazul în perioada în care 
perșii au devenit stăpânii ţării, la mai bine de două milenii după 
moartea lui Keops. Acest oraș s-a mărit cu timpul în jurul celor 
două monumente principale - Zidul Alb și templul lui Ptah, zeul 
tutelar al cetăţii, dar, în epoca lui Keops, nu purta numele de 
Memphis. Acest nume, în egipteană Men-nefer („Stabilă este 
frumuseţea”), este cel al piramidei lui Pepi |, al doilea sau al 
treilea rege din dinastia a VI-lea, care a urcat pe tron la mai bine 
de două secole după moartea lui Keops. 

Se crede că pentru faraonii din Vechiul Regat egiptean, adică 
din acea perioadă numită memphită, imediat ce ajungeau la 
putere, prima lor grijă era să-și ridice o piramidă și, în acest 
scop, începeau prin a ordona construirea unui palat și a unei 
capitale cu toate clădirile, destinate să adăpostească 
administraţia, lângă locul ales pentru piramidă, și își mutau 
acolo reședința. Această afirmaţie trebuie primită cu câteva 
nuanțe. Un oraș, și chiar un palat, deși făcut din materiale 
ușoare, adică din cărămizi crude, nu se construia în câteva luni. 
Există un exemplu bine-cunoscut: Akhenaton, cetatea lui 
Amenofis al IV-lea (care a luat apoi numele de Akhenaton), a 
fost construită în Egiptul de Mijloc. 

Faraonul nu a putut veni să se instaleze aici decât după trei 
ani de muncă înverșunată și după șaptesprezece ani de domnie 
și treisprezece de ședere în noua sa capitală; atunci orașul încă 
mai era în construcţie. La urma-urmelor, din toate aceste 
capitale temporare din Vechiul Regat, nu a mai rămas nici cea 
mai mică urmă. Se poate presupune că noii faraoni puneau să 
se construiască, lângă piramida destinată să-i adăpostească 
după moarte, un palat secundar și un mic sat pentru muncitori. 
Chiar dacă înălțarea piramidei impunea o importantă mână de 


249 


lucru, aceasta muncea, probabil, temporar, doar în timpul 
inundaţiei, când ţăranii ajungeau într-un fel de șomaj tehnic. 
Însă mastabalele, construite în jurul piramidelor, pentru a servi 
drept ultimă locuinţă înalţilor funcţionari și membrilor familiei 
regale, aveau nevoie de un număr mare de angajați specializați, 
dacă e să ne gândim numai la cei care lucrau la pietrele 
mormintelor și la fasonarea statuilor funerare. Dar capitala, 
reședința regală de bază, rămânea aglomerarea care se 
dezvolta în jurul Zidului Alb și pe care o vom numi Memphis în 
cartea de faţă, deși folosirea unui astfel de nume în această 
epocă pare un anacronism. Căci, în realitate, nu cunoaștem 
numele dat acestei aglomerări mai înainte de a-l primi pe cel pe 
care îl știm, doar dacă nu era pur și simplu /neb heaj, mai greu 
de memorat decât Memphis. 

In sfârșit, se cuvine să mai precizăm că piramida Sudului sau 
a Soarelui, prăbușită, este cea numită de la Meidun. Celelalte 
două menţionate sunt cele de la Dahșur. 


virtual-project.eu