Gerald Messadie — [Furtuni pe Nil] 03 Triumful lui Seth

aN 


AOA 


`` 


É eu 


hd 

200 
i N 
E 


TUG 


GERALD MESSADIE 


Seria 
Furtuni pe Nil 


TRIUMFUL 
LUI SETH 


Original: Orages sur le Nil, Tome 3: 
Le Triomphe de Seth (2004) 


Traducere din limba franceză: 
MIHAELA STAN 


ny 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 


2009 


PRIMA PARTE 


PUTEREA LUI SETH 


t Capitolul 1 


SCANDALUL FUNEBRU 


Cuprins de o bruscă stare de bine, leul se întinse pe spate și 
se răsuci într-o parte și-ntr-alta, frecându-și coama de picioarele 
regalei sale stăpâne, Ankhensepamon. Cu capul dat pe spate și 
fălcile deschise, își îndreptă spre ea ochii plini de dragoste. Bătu 
aerul cu labele și scoase un mărâit de plăcere. 

Cerul era senin și briza ca o răsuflare de tânără fecioară se 
zbenguia pe terasa palatului din Theba, înfoind în joacă rochiile 
celor patru femei care se aflau acolo, trei doamne de onoare și 
regina Ankhensepamon. Beau suc de rodie din cupe albastre de 
Siria, ajurate cu aur și înșirau bârfe de la Curte și din oraș. 

Ankhensepamon se aplecă zâmbind și mângâie ușor botul 
animalului. Leul îi linse mâna fină și păru că limba i se gâdilă în 
inelul gros de aur, un dar de la Tutankhamon, ce înfățișa un 
scarabeu de turcoaz având pe el cartușul dublu al regelui și al 
reginei. 

— Animalul acesta îţi este devotat ca un câine, observă întâia 
doamnă de onoare. 

— Cândva m-a tămăduit, răspunse Ankhensepamon. 

Regina făcea aluzie la cumplita slăbiciune ce pusese stăpânire 
pe ea după ce, aflând că singura sa iubire, Pasar, murise în 
timpul unei partide de vânătoare aranjate, pierduse copilul pe 
care-l purta în pântece.! 

Disperată și cu încuviințarea medicului Seferhor, bătrâna 
doică Sati, adoratoare a Cobrei, îl adusese la căpătâiul reginei 
pe unul dintre leii din menajeria palatului. Toţi curtenii 
cunoșteau întâmplarea, pe care le-o povestise chiar Sati. 


1 Vezi Măștile lui Tutankhamon (n.a.). 


Oricum, nimeni nu vorbea despre asta în faţa reginei, ca să nu-i 
trezească amintiri dureroase. 

— Bunătatea lui Sekhmet e fără margini, zise o doamnă de 
onoare. 

La auzul acestui nume, zâmbetul lui Ankhensepamon se 
șterse. Începu să cugete la misterele zeilor. Sekhmet, leoaica, 
era zeița răzbunării. Or, în ultimii ani, Ankhensepamon văzuse 
cu propriii ochi atâtea răzbunări răvășind regatul, încât i se 
făcuse silă. Oare Sekhmet le inspirase? Și tot ea i-l trimisese pe 
unul dintre fiii săi ca s-o consoleze? 

Era oare cu putinţă să uiţi atâtea suferinţe? 

Preoţii vechilor culte se răzbunaseră pe tatăl ei, Akhenaton, 
care voise să-i arunce în uitare, așteptând ca nisipul deșertului 
să-i înghită, pe ei și pe zeii lor. Acum, el era mort. Răzbunarea 
clerului? A armatei? A lui Sekhmet însăși? Mama ei, Nefertiti, se 
răzbunase pe Semenkhere, frate vitreg și favorit al soţului său, 
înlăturându-l de la putere. Și ea era moartă, cu siguranţă 
otrăvită. lar Semenkhere o urmase în mormânt după 
șaptesprezece luni de domnie, răpus și el de otravă. Oare la 
mijloc fusese răzbunarea surorii ei mai mari, Maketaton? Căci 
aceasta căzuse pradă urii față de propria sa soră, Meritaton, pe 
care o bănuia a avea un amestec în otrăvirea lui Nefertiti. Cert e 
că Meritaton dispăruse.? Cine se răzbunase, așadar, pe 
Semenkhere? Ankhensepamon o știa prea bine: propriul ei 
bunic, Ay, nerăbdător să urce pe tron. Lui Semenkhere îi 
succedase Tutankhamon. Și pe acesta din urmă cine se mai 
răzbunase? Ay, din nou Ay. 

Sekhmet era, oare, cu adevărat protectoarea ei? 

Își aduse aminte de furia lui Meritaton când, la întoarcerea în 
Aketaton, descoperise anumite semne ale vrăjilor pe care le 
făcuse  Maketaton împotriva ei și, firește, a soțului ei, 
Semenkhere. 

Vrăjile își dovediseră însă tăria, de vreme ce Meritaton și 
ibovnicul ei scăpaseră de moarte doar prin fugă. 

Ankhensepamon era pe atunci prea tânără ca să 
conștientizeze groaza ce domnea în palatele din Cele Două 
Pământuri. Puterea îi transforma pe oameni în fiare. Orice 
conflict devenea o încleștare pe viaţă și pe moarte. Toate astea 
le înţelegea acum, când era văduva lui Tutankhamon. Și nu doar 


2 Vezi Ochiul lui Nefertiti (n.a.). 


a lui, ci și a mai-marelui peste cai, prietenul ei din copilărie și 
apoi iubit. Pasar. Preaiubite Pasar, fie-ţi veșnicia liniștită. 

Sunt văduvă după mine însămi, își zise ea. 

Ay dobândise, în sfârșit, tronul la care jinduise atât de mult. 

Ankhensepamon încercă în zadar să-și alunge din minte 
imaginile de la încoronarea la care trebuise să asiste, 
încremenită pe tron ca viitoare soţie a propriului său bunic. Era 
pentru a doua oară când stătuse în jilțul ceremonial. Întâia dată 
fusese soția victimei, iar a doua oară, a asasinului. 

Înaintea ceremoniei, Sati se străduise să capete de la 
Seferhor o poţiune pe bază de ierburi amare, pe care i-o dăduse 
stăpânei sale: 

— Bea. Vei avea nevoie. 

De la moartea lui Pasar, doica era singura persoană în care 
Ankhensepamon mai avea încredere. 

— Ce e asta? 

— Extract de khat’. Îţi va da putere și te va face îndeajuns de 
nesimţitoare ca să poți suporta încercarea. 

Prin urmare, băuse. Însă nesfârșitele ritualuri din templul de 
la Karnak i se păruseră un vis urât. Cel mai cumplit fusese 
atunci când nemilosul și bătrânul rege dăduse ocol clădirilor, 
luându-și în stăpânire în mod simbolic domeniul. Era însoţit de 
preoţi purtând măști cu chipurile zeilor. Ea, regina, aștepta pe 
tron ca mascarada să se termine. 

Pe Amon, ce coșmar! Când cortegiul își încheiase periplul și 
revenise în templu, înaintând solemn pe lângă șirul preoţilor ce- 
și agitau cădelnițele, al notabilităţilor și solilor străini, ea îl 
văzuse pe Anubis, cu botul lui ascuţit și negru de șacal, 
aruncându-se asupra lui Ay și sfâșiindu-l! Ar fi jurat că sub ochii 
ei fusese târât pe alee un picior al noului faraon, rupt în bucăţi 
ca o oaie. 

Cuprinsă de-o bucurie răutăcioasă, își împinsese bărbia 
înainte și-și încleștase degetele pe braţele jilțului. Ce fantasmă 
nebunească! Ay, purtând pe cap dubla coroană, se întorsese și 
se așezase lângă ea. Ankhensepamon înțelesese ca prin ceaţă 
că viziunea era rodul poţiunii pe care i-o dăduse Sati. 

Ultima dintre cele trei soţii regale, Ankhensepamon era regină 
pentru a doua oară. Cea mai mare dintre ele, Meritaton, fugise 
împreună cu Nefer Heru, ibovnicul și tatăl fiului său, iar cealaltă 


3 Vezi Măștile lui Tutankhamon (n.a.). 


soră, Maketaton, își curmase zilele fără să vrea, victimă a 
satisfacției dușmănoase pe care-o resimţise când aflase de 
moartea lui Semenkhere*. 

Ankhensepamon privi în zare, spre răsărit, spre Marele Fluviu, 
gândindu-se la priveliștea pe care-o contempla în copilărie, cea 
a grădinilor de trandafiri ce se întindeau la temelia palatelor de 
pe malurile Nilului. 

Revăzu aievea zmeul pe care Pasar îl înălța pentru ea și i se 
păru că adulmecă izul de mâl ce se răspândea când el pescuia 
ca s-o distreze. Văzu iarăși zbătându-se în coș peștii pe care el îi 
scotea din apă. 

Ankhensepamon avea acum douăzeci și unu de ani, nu mai 
mulţi, însă o apăsau de parcă ar fi fost o sută. 

O regină fără rege. Fără copii. Fără nimic. Nimic. O statuie 
decorativă, aproape. 

Retrăi și oroarea funeraliilor lui Tutankhamon, de care Ay nu 
știuse cum să scape mai repede. 

Când intrase în camera mortuară a soțului ei, la Lăcașul lui 
Maât, recunoscuse, uluită, piese din mobilierul funerar al tatălui 
ei, Akhenaton, al mamei sale, Nefertiti, și al cumnatului ei, 
Semenkhere! 

Într-adevăr, din lipsă de timp, oamenii lui Ay jefuiseră trei 
morminte regale, chiar și pe cele din necropola de la Akhetaton, 
unde se aflau sarcofagele lui Akhenaton și Nefertiti. Neavând de 
unde să ia mobilele cerute în mare grabă, înhăţaseră la 
nimereală sculpturi din lemn și alabastru, felurite vase și câte și 
mai câte, inclusiv obiecte destinate lăcașului de veci al 
răposatei regine. lar acum poftim de află, în aceste depozite 
funerare care erau mormintele, cui aparținuse fiecare obiect! 

Îi prădaseră pe morţii de alaltăieri ca să-l așeze la locul 
cuvenit pe mortul din ajun! Supremă blasfemie. 

Din lipsă de timp, da, căci Ay era înfiorător de grăbit să se 
încoroneze. Și se temea ca nu cumva rivalul său Horemheb, 
care jinduia și el cu patimă la tron, să i-o ia înainte. Doliul ritual 
de șaptezeci de zile fusese redus la patruzeci, scandalizându-i 
pe toți slujbașii de la Curte. 

Culmea: Ay nu dispusese nici măcar de răgazul necesar 
pentru a i se făuri un sigiliu regal a cărui amprentă trebuia pusă 
pe ușile capelei funerare, așa că fusese folosit sigiliul lui 


4 Vezi Ochiul lui Nefertiti (n.a.). 


Tutankhamon însuși. Un mort pecetluindu-și propriul mormânt, 
nimeni nu și-ar fi închipuit vreodată una ca asta! 

Ankhensepamon își aminti și de ospăţul funebru, încheiat în 
pripă deoarece Ay era nerăbdător să se întoarcă la Theba. 

Și, deși ea n-ar fi trebuit să afle nimic, noul ei ibovnic, ltchan, 
tovarășul fidel de odinioară al lui Tutankhamon, îi povestise că 
în momentul în care urma să fie așezat capacul peste sarcofagul 
răposatului rege, muncitorii, mișcându-se cu stângăcie, îl 
spărseseră, iar Ay poruncise să fie reparat și pictat pentru a 
ascunde crăpătura! Nici pomeneală, firește, să aștepte să se 
meșterească un nou capac. 

ltchan îi povestise, de asemeni, furia lui Ay când aflase, prea 
târziu, că oamenii lui jefuiseră mormântul propriei lui fiice 
pentru a-l mobila pe cel al lui Tutankhamon. 

Își aminti că o mai uimise ceva când vizitase mormântul. 
Fusese însoţită de Sati și de o doamnă de onoare, pe lângă Ay, 
vizirul  Usermon, vistiernicul Maya, comandantul gărzilor 
regatului Mahu, mai-marele Arhivelor Pentju, viceregele Huy și 
mulţi alţii, veniţi să aducă ofrande. 

Își ridicase ochii spre tavan: neterminat. Tencuiala nici nu 
fusese făţuită! Apoi cercetase frescele: zeițele Isis și Hathor 
aveau trăsăturile ei. Ceva mai încolo își recunoscu chipul în cel 
al lui Uadjet, zeița-cobră și în cel al lui Nekbet, zeița-vultur, iar 
puţin mai departe apărea înfățișată ca zeița Ueret-Hikau, 
stăpâna Palatului ceresc! Care era rostul unor asemenea 
complimente, în mod clar niște lingușeli? Și pe deasupra, legate 
de un delir de o grandoare ieșită din comun? 

Într-adevăr, în interiorul camerei mortuare, Sati se oprise în 
fața unei imagini zugrăvite și strânsese ușor cotul stăpânei sale. 
Ay pusese să fie reprezentat, culmea culmilor, ca zeul Amon! 

— Graba o înţeleg, îi mărturisise mai târziu Ankhensepamon 
lui ltchan. Dar de ce atât de mult mobilier pentru răposatul 
rege? De ce atâtea dovezi de atenţie? 

— Ay a vrut să arate Curţii respectul pe care-l poartă 
dinastiei. Ştii bine că mulţi oameni, nu doar de la Curte și din 
rândul preoţilor, ci de pe tot cuprinsul ţării, consideră moartea 
lui Tutankhamon prea timpurie și, prin urmare, dubioasă. 
Devotamentul arătat de Ay încearcă să înlăture orice bănuială. 

Ankhensepamon tresări și se îndreptă brusc de spate, 
cuprinsă de o furie îndelung stăpânită. Acest bărbat, propriul ei 


8 


bunic, provocase moartea lui Pasar în accidentul de vânătoare 
pus anume la cale pentru a pricinui moartea lui Tutankhamon. 
Complotul dăduse greș. Însă Ay era tenace. Nu mult după 
aceea, Ankhensepamon nu știa exact cum, Tutankhamon își 
pierduse viața după ce căzuse pe scara palatului. Fără s-o 
mărturisească, ea, una, era convinsă că Ay nu era străin de 
acest accident. 

Pe scurt, bătrânul fusese artizanul nenorocirii ei. De ce n-avea 
nicio putere împotriva lui? De ani întregi, ea îndura urmările 
luptelor pentru putere și veninul lor, ambițiile violente și ucigașe 
ale acestui uneltitor josnic. Dacă Sekhmet îi voia într-atât binele 
încât îl trimisese pe unul dintre fiii săi ca s-o tămăduiască și s-o 
protejeze, ar trebui acum să-i acorde dreptul la răzbunare. 

Își făgădui să se ducă la templul lui Maât ca să aducă o jertfă 
zeiţei. 

Așteptă cu nerăbdare amurgul. Era ora când, de obicei, ltchan 
venea la ea pentru cină. Și pentru noapte. 

Din cinism sau din dorinţa de a-și duce de nas regina, Ay îl 
numise pe ltchan succesor al lui Pasar în funcţia de mai-mare 
peste cai. Căci în cercurile restrânse ale palatului, toţi știau că 
ltchan era noul ibovnic al lui Ankhensepamon. 

Tânărul sosi proaspăt spălat, ras și cu trupul uns cu uleiuri. Se 
înclină ceremonios înaintea ei. Ea admiră ușurința și eleganța 
gestului și privirea scăpărătoare a tânărului când se îndreptă. 
ltchan era cu adevărat chipeș, mai chipeș chiar decât Pasar. Dar 
nu era Pasar. 

— Trag nădejde că ziua reginei mele s-a dovedit fastă. 

Ea încuviinţă din cap fără tragere de inimă. Acest ritual al 
Curții era destinat mai ales doamnelor de onoare care rămâneau 
alături de regină până la ora cinei, apoi se retrăgeau, dacă 
Maiestatea Sa nu le cerea să rămână. 

Ankhensepamon observă coșul împodobit pe care îl adusese 
tânărul. 

— Ce-i acolo? 

— Nişte plăcinte pe care mi le-a trimis regele. 

Ea se încruntă. 

— Să văd. 

El îi puse coșul la picioare. Regina smulse pânza ce-l învelea și 
descoperi trei mormane de plăcinte îmbietoare, șiroind de 


miere. Le aruncă o privire ca de gospodină ce găsește șoareci în 
cratita cu tocană pe care tocmai a preparat-o pentru ai săi. 

— Nu le atinge! 

Tânărul se uită la ea, alarmat. 

— Crezi că..., rosti în șoaptă. 

— Nu cred, sunt sigură. Un dar! Plăcinte! Vezi să nu! 

Chemă un servitor. 

— Pune plăcintele astea undeva. Nimeni să nu se atingă de 
ele. 

— Doar nu vrea să..., bâigui ltchan. 

— Primele nu vor fi primejdioase. Apoi, treptat te vei obişnui 
cu ele. Și nu se știe în care va piti otrava. Dacă nu cumva chiar 
acestea o ascund deja. 

A doua zi, regina porunci bucătarului să-i dea unui porc o 
plăcintă. Animalul trăi până seara, fără să pară deranjat de 
ceva. În ziua următoare, la fel. Ankhensepamon ceru să-i fie 
aruncate și celelalte, iar porcul le înfulecă lacom. Fără să i se 
întâmple nici de data asta ceva rău. 

Bine, fusese o alarmă falsă, dar, oricum, plăcintele regelui 
erau bune, nu-i așa, pentru porci. 

Tt 

Mai târziu, în noapte, Itchan revărsă asupra ei dezmierdări ca 
nişte balsamuri pentru trup. Consolări delicioase, dar trecătoare. 
Cei doi ibovnici o ştiau prea bine: situația era nesigură. 

Tronul nu avea moştenitor. 


t Capitolul 2 


LUNA ÎN LOCUL SOARELUI 


Să pori în pântece un copil și să vezi cum ţi-l smulge 
durerea... 

Copilul lui Pasar. Copilul bărbatului pe care-l iubise ca pe ea 
însăși. Primul copil pe care-l zămislise. 

Și-l pierduse când îi fusese anunţată moartea tatălui său. 

Își aminti acele momente cumplite și pe moașă scoţându-i 
dintre picioare o masă informă, un trupușor neformat căruia 
zeul zeilor, creatorul lumii, Amon, îi refuzase existenţa. 


10 


Uneori, amintirea acelor zile teribile se abătea asupra ei așa 
cum un stol de corbi tabără pe un lan de grâu, clămpănind 
sumbru din ciocuri și bătând din aripi, purtaţi de nu se știe ce 
capriciu al vântului ori de propria lor dispoziţie. Și atunci 
rămânea adâncită în tristeţe ore sau zile în șir, până când Sati 
ori ltchan începeau s-o dojenească. 

O regină! lată ce însemna o regină. 

Într-o asemenea stare de apatie, când deznădejdea o 
învăluise ca niște miasme ale morţii, a găsit-o ltchan într-una 
din seri. 

De obicei, el o copleșea cu vorbe dulci și mângăieri, însă de 
data asta nu se strădui în niciun fel. 

— Melancolia ta e fără temei, îi zise. 

El, care se dovedise atât de înţelegător înainte! Ea îl privi 
surprinsă. 

— Tocmai tu îmi spui una ca asta? Cunoști doar motivele 
tristeţii mele. 

— Le cunosc, adevărat. Te crezi o victimă lipsită de putere, o 
statuie. Greșești. O bună parte din curteni și din notabilităţile de 
la Theba și Memphis te consideră ultima deţinătoare a divinității 
regale întrupate. 

Ea făcu ochii mari. 

— Ce vrea să însemne cuvântarea asta? îl întrebă. De când 
sunt ceea ce susții tu? 

Vechi tovarăș de studii și de joacă al lui Tutankhamon, noul 
mai-mare peste cai era, totodată, unul dintre fiii guvernatorului 
militar al regiunii Theba. Fratele său mai mare era întâiul scrib al 
Vistieriei și al doilea al vistiernicului Maya. Familia sa era una 
dintre cele mai bogate din ţară și conducea unul dintre clanurile 
cele mai influente din Pământul de Sus”, mai prejos doar decât 
cel al lui Ay însuși. Așadar, ltchan nu vorbea în dodii. 

— Nu ești rege, dar puterea ta e reală. Ay n-o poate folosi pe- 
a lui decât cu încuviințarea ta. Tu n-ai avut până acum habar de 
asta. Însă e timpul să-ţi dai seama. Dovadă că Humose, marele 
preot din templul de la Karnak, l-a întrebat pe ocolite pe tata 
cum te înţelegi cu Ay. 

Toropeala în care se cufundase toată după-amiaza pieri ca 
prin farmec. Ankhensepamon se ridică. 


5 Egiptul de Sus (n.tr.). 
11 


— lar Ay știe foarte bine toate astea, încheie ltchan. Ştie 
perfect ce prestigiu are dinastia în ţară. Asta e și motivul pentru 
care se arată atât de atent în privinţa a orice are legătură cu 
imaginea regală. Tu nu reprezinţi o ameninţare pentru el, ci, 
dimpotrivă, chezășia legitimităţii sale. Prin urmare, greșești 
purtându-te ca și când ai fi lipsită de arme. 

Ea se gândi la frescele din mormântul lui Tutankhamon care-o 
înfățișau sub chipul unor divinităţi. 

— Ce-mi poate oferi această putere, dacă-i adevărat că o 
dețin? murmură ea. 

t 

Două zile mai târziu, Ankhensepamon află dintr-o cuvântare 
pompoasă a întâiului șambelan că omologul său din casa regelui 
Ay, bătrânul Uadj-Menekh, mumie vie după câte monstruozităţi 
văzuse, anunţa vizita regelui. 

Ankhensepamon se ridică. Dacă Ay venea anume ca s-o vadă 
însemna că la mijloc era o treabă serioasă. De trei săptămâni de 
când el urcase pe tron, nu se văzuseră decât cu prilejul 
serbărilor de la palat și nu schimbaseră mai mult de câteva 
cuvinte reci, cel puțin din partea ei. T 

Hotărî să-l primească pe terasă, locul ei preferat. Il privi pe 
bătrân înaintând prin șirul de uși, urmat de secretarul său, de 
purtătorii de evantaie și de două gărzi simbolice. La ușa 
anticamerei se întoarse, dădu un ordin și-și continuă drumul 
singur. Cele două doamne de onoare observau și ele mersul 
regelui pe dalele sălii și lunecarea prudentă a sandalelor de aur, 
ritmată de bastonul vizitatorului. 

Când se apropie la treizeci, apoi la douăzeci și curând la zece 
pași, Ankhensepamon îi cercetă înfățișarea. Pasul greu. Cele 
două zbârcituri ce-i coborau de la aripile nasului până la colțurile 
gurii îi săpaseră adânc în carne de-abia în ultima vreme? Cea 
care-i brăzda fruntea între sprâncene părea mai veche pentru 
că-i ajungea aproape până la os. Gura subţire, ca tăiată cu 
sabia. Nici urmă de ochi. Nu, omul ăsta n-avea ochi, doar două 
găuri care, pitite ca niște șobolani, pândeau lumea din afară. 

Un om numai bun să-l distrugi, se gândi ea. Și cu câtă 
plăcere! 

La cinci pași de ea, se opri și surâse, desfăcându-și larg 
braţele: 

— Regină Ankhensepamon! Nepoată! 


12 


Fie și numai pentru asta, l-ar fi dat de mâncare leului, care, de 
altfel, se proţăpise lângă vizitator. 

Ay renunţă să mai facă vreun pas, sub privirea vigilentă a 
fiarei. 

— Chiar trebuie ca animalul ăsta să stea mereu aici? întrebă 
mieros. 

— Niciun suflet curat n-are a se teme de el. Cuvinte bine 
cântărite ca să tulbure această imitație de rege. Oricum, mi s-a 
spus că tu ţii gheparzi în palatul de la Akhmim, adăugă ea. 

El încuviință din cap și scoase de pe un deget un inel gros pe 
care i-l întinse așa cum oferi dulciuri unui elefant, apoi făcu încă 
un pas, zâmbind lingușitor. 

Ea nu se clinti și lăsă privirea să-i alunece pe deasupra 
darului. 

— Un inel pentru tine, zise el, dând glas unui lucru de la sine 
înțeles. Uită-te. 

Ea catadicsi să-și coboare ochii spre obiect: un inel aidoma 
celui pe care-l purta pe deget, primit cândva în dar de la 
Tutankhamon, doar că scarabeul acestuia era roșu. 

— Are gravate pe el cartușele noastre, grăi Ay, hotărându-se 
în sfârșit să treacă de bariera ultimului pas ce-l despărţea de ea. 

Ankhensepamon se ridică, el își întinse faţa sau mai precis 
mutra, ea îi oferi obrazul. El îi prezentă iarăși inelul, iar ea 
întinse palma pentru a-l primi. Se prefăcu a-l cerceta. El se uită 
la cele două doamne de onoare. 

— Asta este o discuţie privată, zise pe un ton destul de 
ameninţător. 

Regina se răsuci spre doamne și dădu ușor din cap, așa că ele 
se retraseră. Ay privi spre leu, însă Ankhensepamon se așezase 
într-un jilț și-și pusese mâna pe coama animalului ca să arate că 
de el nu se desparte. 

— Cărui fapt datorez onoarea vizitei tale? întrebă ea. 


— Păi... plăcerii de a te vedea, răspunse Ay fără să renunţe la 
zâmbet. Sarcinile mele sunt copleșitoare. Atâtea documente zac 
în așteptare! Atâtea hotărâri de luat! N-am avut o clipă liberă. 

Ea îl servi cu suc de rodie. El luă paharul și-și pironi ochii 
asupra lui un moment. 


13 


— Destinul acestei ţări, Ankhensepamon, se află în mâinile 
noastre, continuă. Trebuie neapărat să păstrăm armonia între 
noi. 

La ultima lor întrevedere, înaintea încoronării, el o asigurase 
că viitorul regatului se găsea în mâinile ei. Acum era în mâinile 
lor, ale amândurora. Ea sesiză nuanţa. Ce-i drept, data trecută 
Ay voia să-i obţină sprijinul pentru a fi desemnat pretendent la 
coroană. Și-acum, vorbea de armonie? De unde până unde? 

— Dinastia a fost puternic zdruncinată de la moartea 
părinţilor tăi, știi doar, rosti Ay. Nefericita moarte a lui 
Tutankhamon a reprezentat o lovitură crudă pentru regat. 

Ea se sufocă de indignare: Ay se aflase în spatele acestei 
morți bruște după ce așa-zisul accident de vânătoare dăduse 
greș. Cum îndrăznea s-o numească o lovitură crudă? Simţi cum i 
se înroșesc obrajii. Oare el observase? Bătrânul își opri asupra ei 
privirea și-și întrerupse cuvântarea pentru o clipă. 

— Pavăza lui Amon a vrut ca eu să mai fiu în viaţă ca să pot 
lua frâiele puterii. 

Monstrul ăsta o credea proastă? El grăbise moartea lui 
Tutankhamon pentru că Horemheb era o ameninţare tot mai 
mare și risca să-i răpească tronul printr-o lovitură de stat 
militară! 

— Nu spui nimic, remarcă Ay. 

— Te ascult. 

El încuviință din cap. 

— Sunt sigur că ţi-a ajuns la ureche că Horemheb jinduiește la 
tron, adăugă el. 

Vasăzică asta era! Ea dădu din cap în semn că da. 

— Nu se poate să nu-ţi dai seama ce urmări ar avea asupra 
regatului preluarea puterii de către acest om, grăi el 
ameninţător. Pentru început, dinastia ar fi înlăturată. N-ar 
rămâne nimic din ea! Tu și surorile tale aţi fi, dacă nu izgonite 
din palat, cel puţin reduse la condiţia de femei obișnuite. În cel 
mai bun caz. Toate inscripţiile, statuile, frescele, monumentele, 
pe scurt, tot ce asigură veșnicia părinţilor și a strămoșilor tăi ar 
fi spart cu ciocanul, distrus, nimicit. 

— Dar e soţul mătușii mele, îi aminti imediat Ankhensepamon. 

— Mutnejmet n-a avut niciodată vreo influență asupra lui. lar 
acum, e îndoielnic că ar avea măcar prilejul să se facă ascultată. 


14 


— Doar n-a murit, nu? strigă Ankhensepamon, foarte 
alarmată. 

— Nu, fiica mea n-a murit, însă Horemheb și-a luat o altă 
soție, mai tânără. O artistă dintr-o casă de dansuri. Mutnejmet a 
plecat să trăiască pe o proprietate dăruită de tatăl tău, lângă 
Memphis. Așa că nu poate face nimic ca să te protejeze. 

Ankhensepamon rămase înmărmurită. Da, trebuia să-și 
mărturisească în sinea ei că, pradă durerii, dar și urii față de Ay, 
nu se gândise la posibilele urmări ale urcării pe tron a lui 
Horemheb. Bănuia că acest soldăţoi lacom de putere ar fi încă și 
mai brutal decât fusese Ay însuși. 

Bătrânul înțelese că a spart, în sfârșit, cochilia de dispreţ în 
care Ankhensepamon se închisese cu bună știință. Catadicsi 
într-un târziu să guste sucul de rodie. 

— Deocamdată, continuă el, tronul e asigurat. Dar e șubred. 
Lăsă cuvântul să capete greutate. Apoi repetă: Foarte șubred. 
Ochii lui de șobolan - ori poate de dihor? - o sfredeliră pe 
regină, nepoata sa. Nu există niciun descendent de parte 
bărbătească. Își aplecă spre ea chipul, mai degrabă o mască, de 
o duritate înspăimântătoare: Dacă eu mor mâine, ce se va 
întâmpla? Horemheb te va forţa, chiar și sub tortură, să-l iei de 
soț. El și copilul pe care o să ţi-l facă vor stăpâni tronul! 

Ankhensepamon se îngrozi. O mie de situaţii, unele mai rele 
ca altele, i se perindară prin minte. Se văzu siluită de 
Horemheb. Apoi un lucru și mai rău: Ay își propunea, oare, să-i 
facă un copil, ca să înlăture această ameninţare? Se holbă la el. 

Leul își ridică ochii spre ea. 

Sekhmet, ajută-mă! 

— Trebuie să faci un copil, continuă Ay. Mai mulți. 

Ea se trase fără să vrea înapoi, scârbită. 

— Nu cu mine, știu că mă detești, adăugă el, zâmbind amar. 
Mă detești din atâtea motive! Și fără să cunoşti adevăratele 
pricini! Dar nu-i vremea acum să vorbim despre asta. 

Ea înghiţi în sec. 

— Dacă aduci pe lume un copil, poate vom avea timp să-l 
creștem și să-l impunem ca moștenitor. Se aplecă iarăși spre ea: 
Altminteri, Horemheb va înhăţa tronul! exclamă cu violenţă. 

La tunetul vocii lui, leul își înălță capul, pândind. Se așternu 
tăcerea. Doi șoimi pluteau în văzduhul Thebei. Marele Fluviu 


15 


scânteia. Bărcile lunecau de-a lungul său, pânzele lor părând că 
sărută apa. 

Ankhensepamon nu mai știa nici ce să gândească, nici ce să 
simtă. 

— De pe urma a ceea ce fac eu, tu câștigi, continuă el cu glas 
obosit. Dinastia ta câștigă. E greu să accepţi asta, dar e 
adevărat. 

Ankhensepamon era răvășita. Să simţi cum ura piere din tine 
e la fel de neplăcut ca atunci când o dragoste se destramă. 
Pasiunile susţin sufletul ca un corset, dacă ele se prăbușesc și 
acesta își pierde forma. Nordul ia locul sudului și luna pe al 
soarelui. 

— ltchan ce face? o iscodi el. 

Ankhensepamon înlemni. 

— De ce nu ești însărcinată? Dacă aţi zămisli un copil, l-aș 
recunoaște. Ne trebuie un moștenitor. Sau o moștenitoare. 

Ankhensepamon respira sacadat. Era prea de tot. 

— Mai sunt și surorile tale. Dacă tu nu dai regatului un 
moștenitor, ar putea-o face ele. Cu condiţia ca tatăl pruncului să 
fie un bărbat puternic. 

Nu-i rămăseseră decât două surori, Neferneru-Aton-Taschery 
și Neferneferure. Ankhensepamon nu știa nimic despre vieţile 
lor. O să li se impună și lor ibovnici? Soţi? Ultimele cuvinte 
rostite de Ay îi răsunau în minte: dacă ea nu putea să asigure 
descendența dinastiei, trebuia să cedeze locul uneia dintre 
surori. 

Vasăzică asta era o regină. Întâi de toate, o femelă. 

— Dar fiii tăi? întrebă ea cu un glas pe care nu și-l mai 
recunoștea. 

Ay avea, de la soțiile din haremul său de la Akhmim, șase sau 
șapte băieţi și tot atâtea fete, Ankhensepamon nu știa exact. Și, 
fără îndoială, de două sau de trei ori pe-atâţia nepoți. 

— Ar trebui ca un fiu de-al meu să ia în căsătorie o soră de-a 
ta. E ultima șansă. Nu știu cum ar fi privită în regat o asemenea 
soluţie. 

Din nou se așternu tăcerea. 

După câteva clipe, Ay vorbi. 

— Trebuia să-ţi spun toate astea. Mai există o mulţime de 
lucruri de discutat, firește, însă pari să ai limba legată. O să ne 


16 


revedem curând, căci treburile acestea nu suferă amânare. Fie 
ca Thoth să-ți ofere sfatul său. 

Se ridică în picioare. De parcă ar fi cunoscut curtoazia 
oamenilor, leul se ridică și el. 

Ankhensepamon îl privi pe rege cum străbate singur spaţiul 
ce ducea în sala cea mare unde purtătorii de evantai, întâiul 
scrib regal și escorta i se alăturară, pornind în urma sa. 

Ea se pomeni singură pe terasa palatului din Theba, adânc 
tulburată. 

Așadar era protejată de ucigașul soțului ei. Erau legaţi unul de 
celălalt. Ba chiar trebuia să devină complicea lui. 

Se văzu nevoită să-și înfrâneze ura. Era cea mai perfidă 
lovitură a lui Sekhmet. Da, zeiţa o proteja, dar în ce mod! 


t Capitolul 3 


O AFACERE SUMBRĂ A CASELOR DE DANS 


Din negura veacurilor, otrava e arma preferată a oamenilor ce 
respectă conveniențele, pe care unii îi numesc și ipocriți. Ea îţi 
îngăduie să eviţi scandalul iscat de asasinat, precum și 
disputele, acuzațiile și tăgăduirile care urmează. Ea pune, într- 
adevăr, pe seama fatalităţii responsabilitatea celui ce o 
folosește. Cu excepţia îmbălsămătorilor, care adesea, după 
starea viscerelor victimei, recunosc ciumăfaia, mătrăguna, 
măselarița, cucuta, veninul de șarpe sau de broască râioasă, 
otrava nu tulbură ordinea socială și lasă intactă onorabilitatea 
soțului răposatului și a ucigașului său. 

Otrăvurile sunt supuse unei ierarhii. În vârf tronează sucurile 
anumitor plante și veninurile de animale. Acestea sunt suverane 
și mai mult sau mai puţin rapide. Victima nu ghicește niciodată 
cine i-a strecurat otrava, oricât de puţină îndemânare ar dovedi 
făptașul. Astfel, un trandafir ai cărui spini au fost înmuiațţi în 
venin de viperă ori în urină de șobolan îl trimite degrabă în 
infern pe cel care s-ar înţepa în ei. 

Apoi urmează otrăvurile aducătoare de boală. Sunt mai puţin 
sigure, pentru că se dovedesc mai greu de mânuit, dar și pentru 
că victima poate să se bucure de-o sănătate îndeajuns de bună 


17 


încât să le reziste. Scuipatul unui tuberculos, uscat pe o 
plăcintă, de pildă, este un mijloc care aparent nu dă greș, însă s- 
au văzut destui oameni a căror existenţă îi deranja pe dușmanii 
lor, înghițind asemenea scârboșenie fără să se aleagă nici cu 
cea mai mică suferinţă. De aceea, cunoscătorii nu propuneau 
astfel de stratageme decât ca ultimă soluție. 

Magia, invocarea puterilor răzbunătoare ale divinităţilor, e tot 
o otravă, deși imaterială. Prezintă totuși neajunsurile ei: se 
dovedește eficace doar dacă solicitantul e sigur că are dreptate 
și sunt rare cazurile în care un om cu oarecare inteligenţă poate 
să jure, cu mâna pe inimă, că toate relele i-au fost într-adevăr 
pricinuite de o persoană anume. Or, divinitatea știe bine cum 
stau lucrurile și poate să-și piardă răbdarea dacă e deranjată cu 
rea-credinţă. Așa se face că s-au văzut, nu de puţine ori, vrăji 
care se întorc împotriva celor care le-au pus la cale. 

Lista otrăvurilor se încheie cu cea mai des întâlnită dintre 
toate: bârfa. 

Doamna Nes-Hathor, stăpâna Casei Primitoare, un stabiliment 
de dans aflat în vecinătatea Marii Străzi a lui Amon, o simţise 
pe pielea ei. Acum își masa picioarele gândindu-se la cel mai 
bun mijloc de a se răzbuna pe unul dintre vechii săi mușterii, 
care de curând răspândise o asemenea otravă. 

Bărbatul, pe nume Ptah Pesedj, „Lumina lui Ptah”, nici mai 
mult, nici mai puţin, era un bogat stăpân de pământuri și 
obișnuia să vină la Casa Primitoare până în ziua când ajunsese 
la intimităţi cu o dansatoare în clădirea alăturată. Apoi se 
întorsese în seara următoare, în care era îmbulzeală mai mare, 
și făcuse scandal pe motiv că după legătura trupească pe care-o 
avusese cu fata se procopsise cu o inflamație a membrului. 
Scandalul se transformase într-un tărăboi în toată regula când 
fata răspunsese fără rușine că neobrăzatul bătea câmpii, 
întrucât, neavând membru, nu putea să-i apară nicio inflamație. 
Strigătele izbucniră și mai abitir, însoţite de astă dată și de 
pumni. Nes-Hathor se străduise din răsputeri să potolească 
zarva, să-l dea afară pe certăreț și să restabilească ordinea. 

Totuși, de atunci mușteriii se împuţinaseră. Specificul bârfei 
este, într-adevăr, că lasă mereu murdărie în urmă, iar paguba 
era mare pentru doamna Nes-Hathor. 


6 vezi Măștile lui Tutankhamon (n.a.). 
18 


Așa că hotărî să-și spună păsul unuia dintre mușteriii fideli, 
dar discreţi, nubianul Shabaka. Nes-Hathor știa de-acum ce 
învârte acesta la palat: era confidentul regelui. Ay avusese 
înțelepciunea de a nu-i încredința nicio responsabilitate oficială, 
prin urmare puterea lui Shabaka era mai mare decât a oricărui 
demnitar de rang înalt. 

Din fericire, Shabaka veni la Casa Primitoare chiar în acea 
seară. Auzise de cele întâmplate, dar nu cunoștea numele celui 
care iscase scandalul. Femeia i-l spuse. 

— Ptah Pesedj? Sună a nume din Memphis, observă el. 

Ptah era zeul tutelar al capitalei Pământului de Jos și puţini 
oameni din Theba, ce-i drept, s-ar fi gândit să-i dea unui copil un 
astfel de nume. 

— Da, cred că e din Memphis, răspunse Nes-Hathor. Vine la 
Theba de două ori pe lună, cu treburi. 

— Ce fel de treburi, știi? 

— Mi se pare că vinde fire de in. 

Shabaka încuviinţă din cap: 

— O să mă interesez. 

Nes-Hathor îi mulțumi călduros pentru atenţia pe care o arăta 
necazurilor sale. 

Shabaka reveni peste trei zile, cu un aer poznaș. Căpătase de 
la zbirii lui Mahu informaţii demne de interes. 

— Mușteriul tău, îi zise el matroanei, îți e mai degrabă rival. E 
stăpânul unui stabiliment asemănător cu al tău, la Memphis, 
lângă templul lui Astarte. Se numește Grădina Lotușilor Roșii. 
Ptah Pesedj nu vinde doar fire de in! Și începu să râdă. Grădina 
Lotușilor Roșii! chicoti. Bine a mai nimerit-o! A 

Nes-Hathor îi dădu o cupă mare cu vin rece. Insă ce nu 
spusese bărbatul era că proaspăta soţie a lui Horemheb fusese 
dansatoare în respectivul stabiliment din Memphis și că 
povestea asta îl privea din cu totul alte motive decât interesele 
unei codoașe. 

— Dar de ce a venit să facă scandal la mine? se indignă ea. 

— Pentru că intenţionează să deschidă un stabiliment la 
Theba. A aruncat deja o momeală nu departe de aici. E vorba de 
o corabie mare pe care va da spectacole deocheate cu fete, dar 
și cu băieţi și se va numi Lotușii lui Min. 

Nes-Hathor făcu ochii mari. 

— Cu băieți? 


19 


Shabaka încuviinţă din cap, părând să se amuze pe cinste. 
Mirosea un prilej de a folosi această situaţie în defavoarea lui 
Horemheb, deși încă nu știa prea bine cum anume și-și propuse 
să-i strecoare o vorbă lui Ay. 

— Și ce pot să fac? gemu Nes-Hathor. Ticălosul pare pe cât de 
bogat pe atât de puternic, iar eu... 

— Lasă totul în seama mea, o linişti Shabaka. 

Acest Ptah Pesedj trebuie că avea legături cu Horemheb. Ar fi 
de-ajuns, fără îndoială, să-l atragă în capcană ca să vadă dacă e 
adevărat. 

O săptămână mai târziu, o mână de tineri și tinere își legănau 
trupurile aproape goale, în acordurile unei trupe de muzicanți 
înfocați, sub tenda ridicată peste puntea ambarcaţiunii numite 
Lotușii lui Min. Băncile erau înțesate de bărbaţi. Deodată, o 
capră ţâșni pe ringul de dans. Animalul părea din cale-afară de 
agitat. Se învârti pe scenă, în timp ce dansatoarele se traseră în 
lături ţipând. Un bărbat încercă s-o prindă, dar o lovitură 
sălbatică de copită îl descurajă. Ptah Pesedj însuși sări să pună 
mâna pe animal când un zdrahon apăru la intrarea în lupanarul 
plutitor. 

— Ei, Ptah Pesedj, trag nădejde că ești mulțumit! Ți-am adus 
nevasta! Te căuta peste tot! 

Cei de faţă izbucniră în hohote de râs. Capra alerga 
înnebunită de jur împrejurul scenei, împungând aerul. 

— Înţeleg că ţi s-a încins mădularul, după cum aud că te 
plângi! strigă zdrahonul. 

În ciuda învălmășelii iscate, oamenii se strâmbară iarăși de 
râs. Servitorii din lupanar se aruncară asupra nemernicului ca 
să-l dea afară. Fără a avea habar că mulţi complici ai acestuia 
se găseau răspândiţi printre cei prezenţi. În câteva clipe, se 
porni încăierarea. Un dansator căzu în apă, fetele începură să 
tipe, și, printr-o întâmplare miraculoasă, gărzile din patrula 
fluvială treceau pe-acolo. În pofida orei târzii, îi întocmiră lui 
Ptah Pesedj un raport pentru neplata dărilor fluviale și 
responsabilitatea ce-i revenea ca stăpân al locului unde se 
stârnise scandalul. Shabaka asistă la toate de la depărtare. 
Lotușii lui Min fu închis. 

Ascultând a doua zi povestea celor petrecute, chiar din gura 
celui ce le iscase, omul cu capra, doamna Nes-Hathor se desfătă 
cu dulcele fruct al răzbunării și-l trată pe bărbat pe cheltuiala ei. 


20 


Când Shabaka se întoarse la rândul său, fu răsplătit cu cea mai 
lungă înșiruire de complimente auzită vreodată și se pomeni 
scutit pe viaţă de plată pentru băutura și favorurile fetelor din 
Casa Primitoare. 

Ay, care nu avea prea des prilejul să râdă, se amuză de 
întreaga daraveră. Bine-a mai păţit-o codoșul lui Horemheb, își 
spuse în sinea lui. 

După cum prevăzuse Shabaka, lucrurile nu se opriră, totuși, 
aici. Intorcându-se la Memphis, Ptah Pesedj se duse să se plângă 
noii soţii a lui Horemheb, care nu era, la urma urmei, decât o 
fostă angajată a Grădinii Lotușilor Roșii. Cu siguranţă, trase el 
concluzia, scandalul nu putea fi pus la cale fără complicitatea 
gărzilor din Theba, adică a lui Mahu, dacă nu cumva chiar cu a 
celor mai înalte autorităţi. Tânăra soţie se plânse bărbatului ei. 

Generalii nu se ocupau prea des de casele dansului, ca să ne 
exprimăm elegant, însă Horemheb socoti că trebuia să-i ia 
apărarea lui Ptah Pesedj, un bărbat înstărit, ce aparţinea 
clanului său. Pe deasupra, chiar dacă nu era codoș de meserie, 
păgubitul i-o prezentase pe încântătoarea făptură cu care se 
căsătorise și asta merita oarece recunoștință. 

— Du-te și deschide-ţi corabia, îl îndemnă el pe Ptah Pesedj. 
N-o să mai primești vizita caprelor. 

Așa se face că Lotușii lui Min fu redeschis câteva zile mai 
târziu și doi mercenari aflaţi în solda lui Horemheb se postară de 
pază la intrare. 

Vestea redeschiderii, trâmbiţată în oraș de crainici, ajunse, 
firește, la urechile lui Nes-Hathor, Shabaka și Mahu. Lucrurile se 
înrăutăţeau căci zbirilor lui Mahu nu le trebui mult ca să-i 
observe pe cei doi mercenari de la intrare. Doar un ofițer ar fi 
putut trimite doi soldaţi din trupele sale să se îngrijească de 
asemenea treburi și cine altul decât Horemheb? Nici vorbă acum 
să strici distracţia spectatorilor prin apariţia unei capre. Trebuia 
găsit ceva mai bun. p 

Mahu fu cel care se ocupă de asta. Insărcină un înotător să 
rezolve problema la scurtă vreme după deschiderea Lotușilor lui 
Min, atunci când muzica era în toi. Îndată ce auzi sunetul 
tamburinelor kemkem și al perlelor minot, al flautelor și lăutelor, 
înotătorul, înarmat cu o coarbă și o daltă, se apucă de lucru. 
Bătăile din palme și loviturile de călcâi în scândurile punţii 
acopereau zgomotul uneltelor. După ce făcu o gaură destul de 


21 


mare, se îndepărtă lunecând pe sub apă și ieși pe mal undeva 
mai departe. 

Apa pătrunse puţin câte puţin în coca vasului și spectatorii, a 
căror vigilenţă era slăbită din pricina băuturii și a veseliei, nu-și 
dădură seama că barca începea să se încline. Apoi, deodată, 
urcioarele se rostogoliră la tribord, iar dansatorii și dansatoarele 
își pierdură echilibrul. Se auziră ţipete de spaimă și toată lumea 
se repezi spre pasarelă ca să coboare. Prea târziu: dezechilibrat 
de greutatea tuturor pasagerilor strânși într-o parte, vasul se 
scufundă cât ai clipi. In afara norocoșilor ce ajunseseră deja pe 
mal, ceilalți căzură în apa care, fiind luna lui Athyr”, era rece. 
Doar printr-o minune nu s-a înecat nimeni. Trei sau patru duzini 
de soți și fii ușuratici se întoarseră acasă în noaptea aceea uzi 
leoarcă și plini de ciudă. 

Casa doamnei Nes-Hathor avu parte de câștiguri frumușele în 
săptămânile următoare. 

Ptah Pesedj scăpase doar de pești și de crocodili. A doua zi, 
gărzile îl arestară pentru că își expusese angajaţii și clienţii 
primejdiei înecului și, pe lângă faptul că i se interzise să mai 
folosească pe viitor o corabie drept casă a dansului, primi și o 
amendă usturătoare. Procesul se desfășură la repezeală, așa că 
Ptah Pesedj trebui să se supună. 

Ay află despre incident de la Shabaka și se bucură pentru 
condamnare, care era, implicit, și a lui Horemheb. Cercurile bine 
informate din capitală știau de-acum că Ptah Pesedj îi găsise o 
soţie generalului și făceau haz de naufragiul a ceea ce ei 
numeau barca lui Apopis. Nevestele din oraș nu erau nici ele 
mai puţin mulţumite de modul în care se încheiase întreaga 
poveste, casele dansului reprezentând în ochii lor ruina armoniei 
conjugale și pierzania fiilor. 

Ptah Pesedj ghici lesne cauza naufragiului său, însă vasul se 
dezmembrase în vâltoarea apelor și nu putea dovedi că fusese 
ținta unui fărădelegi. Nebun de furie, se întoarse la Memphis și 
se apucă să tune și să fulgere în faţa lui Horemheb. 

Generalul bănui că zbirii lui Mahu voiau să-l scoată din minți 
cu complicitatea lui Ay însuși, fără îndoială. Însă el nu era omul 
care să se dea bătut. 

— Nu mi-ai zis tu că mai există o casă a dansului în Theba? 
Cumpăr-o, îl sfătui pe Ptah Pesed)j. 


7 Septembrie-octombrie (n.a.). 
22 


— Cu ce? Sunt aproape ruinat! 

— O să-ți dau eu cât îţi trebuie. 

Sătul de necazuri, bărbatul ar fi renunţat bucuros să se mai 
lupte cu Nes-Hathor pentru câștigul pe care-l aducea desfrâul 
thebanilor. Nici nu ardea de dorinţă s-o revadă pe aceasta din 
urmă, după ce se certaseră atât de aprig. Oricum, una peste 
alta, era sprijinit de nimeni altul decât cel mai mare stăpân din 
Pământul de Jos, un ilustru bărbat din armata Celor Două 
Pământuri, și, pe deasupra, setea de răzbunare îi clocotea în 
suflet. Neputând să i se înfăţișeze el însuși lui Nes-Hathor, îl 
trimise la ea pe unul dintre oamenii săi de încredere. Un 
secretar îndeajuns de șiret ca să știe să-și dea aere și să joace 
comedia unei persoane cu influenţă. 

Vicleșugurile bărbaţilor sunt, negreșit, redutabile, însă flerul 
codoașelor le întrece. De la naufragiul Lotușilor lui Min, Nes- 
Hathor pricepuse că miza rivalităţii ei cu Ptah Pesedj era mult 
mai mare decât plăcerile trupești ale câtorva thebani libidinoși 
și distracţia lui Shabaka. Auzise totodată și zvonurile despre 
legăturile lui Ptah Pesedj cu puternicul Horemheb. Îl primi 
curtenitoare pe emisar, prefăcându-se interesată de propunerea 
lui și dornică să se retragă în casa ei de la ţară. El îi oferi o sumă 
uluitoare, cinci mii de inele de aur. Nes-Hathor nu-și închipuise 
vreodată că lupanarul său prețuia atât, dar, urmând sfaturile lui 
Shabaka, ceru timp de gândire și-l rugă pe emisar să revină a 
doua zi. Cum plecă bărbatul, trimise numaidecât un mesager la 
Shabaka. 

Nubianul sosi degrabă, din ce în ce mai ațâțat de poveste. Se 
simţea în largul lui. Cei douăzeci de ani petrecuți în slujba lui Ay 
îi dezvoltaseră un talent fără pereche pentru uneltiri, comploturi 
și tertipuri dintre cele mai ascunse și întortocheate. O ascultă pe 
Nes-Hathor, apoi îi spuse: 

— Incearcă să crești puţin suma, dar acceptă. 

— Cum? întrebă ea, surprinsă. 

— Cum ai auzit. Vinde. 

— Și după aia? Să rămân fără îndeletnicire? 

Shabaka scutură din cap. 

— Nu pentru mult timp, îi zise pe un ton misterios. 

De la naufragiul Lotușilor lui Min, Nes-Hathor începuse să-l 
cunoască: era nu doar puternic, ci și viclean ca un șarpe. | se 
păru că zărește pe chipul lui un zâmbet stăpânit. 


23 


— Spune-i doar cumpărătorului tău că vrei cincisprezece zile 
ca să-i dai în primire clădirea și că dorești să găsească un alt 
nume pentru stabiliment. 

Femeia se învoi, uimită și curioasă. 

Shabaka îi istorisi tot lui Ay. 

— Asta mai lipsea! Horemheb să ţină o casă a dansului lângă 
palat! se indignă bătrânul. 

Insă Shabaka îi mărturisi planul pe care-l pusese la cale. Ay îl 
ascultă, apoi izbucni în râs și-l numi pe confidentul său fiu al lui 
Apopis, vulpoi desfrânat și alte asemenea complimente. Cei doi 
bărbaţi se despărţiră într-o dispoziție minunată. 

Îndată ce încheie târgul, Nes-Hathor îi dădu de știre 
nubianului. Numaidecât apăru o armată de muncitori care 
săpară în spatele Casei Primitoare o groapă mare și se băgară în 
ea. Shabaka o povăţui pe codoașă să pună pe ușă un anunţ cum 
că stabilimentul era închis în vederea vânzării, dar că se va 
redeschide curând. 

In ziua hotărâtă, emisarul apăru însoţit de un scrib. Actul de 
vânzare fu semnat. Nes-Hathor se prefăcu că abia știe să 
citească și să scrie, însă descifră pe papirus numele 
adevăratului cumpărător: Ptah Pesedj, așa cum bănuise. Luă 
cele cinci mii cinci sute de inele de aur - într-adevăr, reușise să 
urce puţin preţul - și cu un zâmbet încântător, plecă. Una peste 
alta, această avere îi aparţinea de-acum ei și numai ei, iar 
Shabaka nu i-o va lua. 

In seara următoare, Casa Primitoare se redeschise sub 
numele de Lotușii lui Min. Lumea se înghesui să vină. Ce-i drept, 
iubitorii de plăceri nocturne își amintiseră că, sub acest nume, 
își puteau desfăta ochii și cu farmecele unor băieţandri, iar 
amatori de așa ceva erau destui în Theba. 

La miezul nopţii, mușteriii fură poftiţi să danseze cu 
dansatorii. 

Și-atunci, podeaua stabilimentului, o crustă subţire deasupra 
hrubei adânci săpate de muncitorii lui Shabaka, se prăbuși. 

De data aceasta, existară morți. 

Ca și în cazul naufragiului, gărzile erau, ca prin minune, 
prezente. Il arestară pe proprietarul localului, Ptah Pesedj, și-l 
trimiseră într-o altă hrubă, cea a temniţei. 

Gărzile răspândiră zvonul că în anul din urmă cutremurul 
șubrezise temelia și că Ptah Pesedj, ca stăpân al stabilimentului, 


24 


ar fi trebuit să se asigure de buna stare a clădirii. Peste câteva 
zile, Casa Primitoare își redeschise porţile pe o altă stradă. 
Doamna Nes-Hathor se socoti consolată pentru toate nefericirile 
din viața ei. Câștigase cinci mii cinci sute de inele de aur și noua 
construcţie o costase doar cinci sute. De bucurie l-ar fi luat și de 
soț pe Shabaka. 

Povestea acestor peripeții îi smulseră lui Ay câteva râsete 
domoale. În schimb, la Memphis, când află cum se încheiase 
afacerea, Horemheb spumegă de furie. 

Mai-marii lumii se luptă uneori prin mijlocitori, dar cum în 
împrejurările de față mijlocitorii erau codoși, Horemheb își 
înghiţi răzbunarea. 

Aceasta era starea de spirit a puternicilor regatului la 
începutul domniei regelui Ay. 

Poate că zeii cei măreţi făceau și ei haz de asta. La urma 
urmei, Seth se folosise de răutăţi asemănătoare ca să-l închidă 
pe Osiris într-o cutie. 


t Capitolul 4 


FECIOARELE TRUFAȘE 


Ankhensepamon n-o recunoscu la început pe femeia în vârstă 
a cărei vizită i-o anunţase șambelanul. Mutnejmet să fie? Chiar 
ea? Nu se văzuseră decât cu prilejul funeraliilor, când fardurile și 
ceremoniile mascau realitatea. Acum se găseau sub stăpânirea 
adevăratei dureri. Din vechea frumuseţe, rivală a surorii sale 
Nefertiti și trofeu al faimosului general Horemheb, nu mai 
rămăsese decât o umbră gârbovită. Doar bijuteriile somptuoase 
te mai trimiteau cu gândul la splendoarea apusă. 

Femeia își întinse braţele și Ankhensepamon făcu la fel. 
Mătușa și nepoata se îmbrăţișară, apoi plânseră, firește. O 
femeie nu-și deschide cu adevărat sufletul decât în brațele unei 
alte femei. Regine ori brutărese, destinul tuturor femeilor este, 
oare, să se pomenească singure, mai devreme sau mai târziu? 
În mod vădit ele două erau singure, una văduvă, cealaltă 
repudiată. 


25 


Lacrimile lor nu-și aveau izvorul doar în singurătate. Doliurile 
și ranchiuna înăbușită erau alte pricini de suferinţă. 

Doamnele de onoare ghiciră că asistau la o reuniune de 
familie și se retraseră. Leul, care tocmai își isprăvise masa de 
dimineaţă, adusă de mai-marele menajeriei, stătea tolănit într-o 
rână. Catadicsi să deschidă un ochi ca s-o cerceteze pe 
vizitatoare, apoi îl închise. 

— Unde sunt surorile tale? întrebă Mutnejmet. 

Regina trimise după Neferneferure și  Neferneru-Aton- 
Taschery. Efuziunile reîncepură. 

Fosta soţie a lui Horemheb venise cu corabia și având o 
singură  însoţitoare.  Ankhensepamon porunci să li se 
pregătească odăi, iar servitorii cărară sus cufărul de călătorie. 

— Trebuia să te văd, rosti grav Mutnejmet, când cele patru 
femei luară loc pe terasă. Dinastia e în primejdie. 

Bun, își zise Ankhensepamon, dacă a bătut atâta drum ca să- 
mi spună asta... 

— Ay îmbătrânește, continuă Mutnejmet. Dacă s-ar întâmpla 
ca el să dispară azi, aţi fi alungate! Știu, pentru că l-am auzit 
adesea urlând că s-a săturat de oamenii de paie ai acestei 
seminţii vlăguite: Semenkhere, Tutankhamon și voi! Că puţin îi 
pasă de Consiliul regal, că va lua puterea și n-o să aibă nevoie 
să și-o legitimeze printr-o căsătorie cu una din voi! 

Neferneferure și Neferneru-Aton-Taschery făcură ochii mari. 
Nici dacă le-ar fi anunţat cineva că le aruncă la crocodili pe 
chipurile lor nu s-ar fi citit o mai mare buimăceală. Mutrișoarele 
delicate se schimonosiră, buzele colorate în roșu cu cârmăz se 
întredeschiseră, mâinile parfumate se agitară prin aer. 

— N-ar putea! strigă Neferneferure cu glas ascuţit. Țara nu l- 
ar accepta! Preoții... 

Mutnejmet înălță din umeri și-i întrerupse jelania: 

— Cei care i s-ar opune ar fi trecuți prin tăișul săbiilor. Simplu. 
Cunoașteți un argument mai bun? 

Uimirea făcu să se aștearnă tăcerea. Ankhensepamon mânca 
îngândurată o smochină și cugeta la asemănarea dintre 
cuvintele lui Ay și cele ale lui Mutnejmet. 

— Tocmai pentru că m-am arătat împotriva părerilor sale m-a 
repudiat, adăugă ea. Singura voastră protecţie ar fi copiii și 
niște soţi destul de puternici ca să-i reziste lui Horemheb. 
Trebuie să vă măritaţi, și încă repede. 


26 


— Să ne mărităm? Cu cine? sări Neferneru-Aton-Taschery, 
scandalizată. 

— Curtea nu duce lipsă de bărbaţi, i-o întoarse mătușa ei. 

— Oameni de rând vrei să zici? exclamă foarte dispreţuitoare 
Neferneferure. 

— Ori așa ori moartea, răspunse Mutnejmet pe un ton 
ameninţător. 

Un fior le străbătu pe cele două prințese, ale căror piepturi 
tresăriră amintind de un marabu? ce înghite un pește. După câte 
se vedea, nu se gândiseră până atunci la căsătorie. 

— Nu mă credeți?  stărui  Mutnejmet, luând-o pe 
Ankhensepamon drept martoră. 

— Eu, una, te cred, zise aceasta. 

Cele două fetișcane îi aruncară surorii lor o privire bănuitoare. 
Cum adică, și ea susţinea ideea asta? 

— Problema e să găsim un bărbat puternic, adăugă 
Ankhensepamon. 

— M-am gândit la asta, răspunse Mutnejmet. Există mai mulți. 
Generalul Nakhtmin, pentru început. E militar și bărbat cu 
experienţă și o voinţă fermă. Acestea sunt, de altfel, și motivele 
pentru care Horemheb nu-l suferă. 

Prinţesele își ascultau, îngrozite, sora și mătușa discutând 
despre viitorul lor. Numele lui Nakhtmin băgă spaima în ele. Un 
militar! Să fii soţia unui militar! 

— Nu mă simt bine, gemu Neferneferure. Vă rog să mă 
iertaţi... Mă duc să mă odihnesc..., adăugă ridicându-se. 

— Rămâi aici! îi porunci Ankhensepamon cu una din rarele 
manifestări de autoritate față de surorile ei. 

Zăpăcită, întrucât nu era obișnuită cu asemenea ton, prinţesa 
se așeză la loc. 

— N-o să mă căsătoresc niciodată cu un militar, rosti ea 
printre dinţi. E murdar și grosolan, sunt sigură! 

— Nu e vorba de plăcerile nasului tău, nici de gingășiile tale 
de nufăr, strigă Mutnejmet indignată, ci de supraviețuirea ta! De 
supraviețuirea dinastiei noastre! 

— Putin îmi pasă mie de dinastie! i-o întoarse Neferneferure 
pe același ton. 

Ankhensepamon, sătulă de câte auzise, îi arse o palmă. 
Cealaltă începu să urle. 


3 Pasăre mare, exotică, asemănătoare cu barza (n.tr.). 
27 


— Taci! se răsti la ea regina, în culmea furiei. Te-nvăţ eu să 
mai  rostești  blasfemii! Nu-ţi pasă de dinastia noastră, 
nemernico? Dacă te-ar fi auzit mama, te-ar fi biciuit până la 
sânge, proasto! Acum, ascultă-mă bine, Neferneferure, și tu la 
fel, Neferneru-Aton. Regina e cea care vă vorbește. Și una, și 
alta o să vă căsătoriţi cu cine vă voi spune eu să vă căsătoriţi, 
ați înțeles? Chiar de-ar trebui să vă duc la templu legate de 
mâini și de picioare! 

— Eşti un călău! ţipă Neferneferure. N-ai dreptul să dispui de 
trupul meu! 

— Mai bine să dispun eu de el, decât îmbălsămătorul, creier 
de mangustă! 

— O să fug! 

— N-o să fugi. Începând din clipa asta, îţi interzic să părăsești 
palatul. Și-acum, întoarceţi-vă în odăile voastre, v-am văzut 
destul pe ziua de azi! 

Plecară amândouă, jignite, smiorcăindu-se și târșâindu-și 
picioarele. Mutnejmet părea descurajată. 

— Ce vrei, îi zise Ankhensepamon, de la moartea mamei nu s- 
au supus nici unei autorităţi. Au făcut doar ce-au vrut. 

— Dar nu... nu s-au simţit niciodată atrase de vreun bărbat? 

— Nu. Nici măcar n-au habar cum e alcătuit unul. 

Mutnejmet râse scurt. 

— Nu va fi ușor să le măriţi, remarcă ea. 

— Ei bine, asta e, vor ajunge să fie siluite de soţii lor! exclamă 
Ankhensepamon. Oricum, ai dreptate, Nakhtmin ar fi o partidă 
minunată. Mai c-aș regreta că nu-l pot lua eu însămi de bărbat. 

Mutnejmet îi aruncă o privire amuzată. 

— Dacă una dintre ele se căsătorește cu Nakhtmin, rosti ea, 
va trebui să găsim pe cineva și pentru cealaltă. Mahu, de pildă. 
Mă gândesc și la fostul vizir al lui Semenkhere, Thutu. E un 
bărbat cu experiență. 

— A părăsit jocul puterii. 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Dar tu n-ai rămas încă însărcinată? 

— Va trebui să rămân. 

Șambelanul veni să le înștiințeze că prânzul e gata. Regina și 
mătușa ei se ridicară. 

Leul, ghiftuit, dormea cufundat într-un somn fericit. 


28 


t Capitolul 5 


O SEARĂ FURTUNOASĂ ÎN CASA 
GENERALULUI HOREMHEB 


Cerul acoperit și atmosfera apăsătoare prevesteau o izbucnire 
de furie din partea zeilor, lucru rar deasupra Celor Două 
Pământuri, chiar și la sfârșitul anotimpului secerăturilor. Poate 
că o apariţie neașteptată a lui Apopis îl supărase pe Ra în timpul 
călătoriei sale noptatice spre Apus. 

Într-adevăr, tunetul bubui tocmai când Horemheb și devotatul 
său Khnumose, fostul comandant al iscoadelor militare, soseau 
la reședința generalului de lângă Memphis. Slugile alergară să 
așeze taburete lângă armăsari și cei doi bărbaţi descălecară. 
Ploaia porni brusc să răpăie pe frunzișul sicomorilor. Se grăbiră 
să intre în casă, iar slugile duseră caii la grajduri. Un fulger 
spintecă cerul undeva în apropiere și, o clipă mai târziu, un vuiet 
înspăimântător umplu noaptea. 

Acum nu mai încăpea niciun fel de îndoială că Ra sau Amon 
era pe cale să se încaiere cu neobositul Apopis, Șarpele 
Tenebrelor. 

— Unde e stăpâna? îl întrebă Horemheb pe intendent, care, 
deloc liniștit, își întoarse privirea de la cer ca să răspundă: 

— În odăile sale, slăvite stăpâne. 

Horemheb o luă pe sub umbrar și ajunse în aripa rezervată 
proaspetei sale soţii. O găsi ghemuită într-un colț, înfofolită într- 
o pătură, cu ochii măriţi de groază, în tovărășia primei sale 
slujitoare și a două sclave, la fel de speriate. 

— Să-ţi fie seara plăcută, stăpână, rosti generalul, solemn. 
Dar ce ai? 

Ea alergă să i se arunce în braţe. Tunetul răsună cu o așa 
putere de parcă fulgerul ţintise casa. Femeia ţipă. El o mângâie 
pe cap. 

— Nu-i nimic, stăpână. O furtună, atât. 

— Trăsnetul o să cadă pe casă! 

— Da de unde! Lasă copilăriile. Ai mâncat de seară? 

În clipa aceea, un alt fulger își revărsă peste lume strălucirea 
înfricoșătoare și lividă, iar bravul general tresări și el. Soţia lui 


29 


urlă și mai abitir, iar alte strigăte disperate răsunară în toată 
locuinţa. Lovit de trăsnet, un sicomor ardea în faţa casei. 

Se scurse astfel un sfert de oră. 

— Bun, zise generalul revenindu-și din emoţii, mie mi-e 
foame. 

Își lăsă soţia plângând, ieși din odaie și-l zări pe intendent, ce 
părea încremenit de spaimă, în celălalt capăt al umbrarului. 

— Masa de seară e gata? 

— Da, slăvite stăpâne, scânci nefericitul, făcându-se nevăzut 
în interiorul acareturilor, sortite, negreșit, distrugerii, ca tot 
restul lumii. 

Horemheb i se alătură lui Khnumose în sala mare unde-l 
lăsase. Roiuri de musculițe gonite de ploaie zburau năuce de la 
o lampă la alta și podeaua se acoperea treptat cu leșurile lor. 

— Să ni se aducă vin, tună generalul nerăbdător. Vin de-al 
evreilor! 

Cei doi bărbaţi se așezară faţă în faţă, de-o parte și de alta a 
unei mese ce se umplu îndată de tăvi, cupe, linguri, grămezi de 
plăcinte și un urcior cu vin. 

— Aștia-s oamenii, grăi generalul gustând din vin. E de-ajuns 
să vină o furtună și par niște șobolani care fug din faţa șacalului! 

Khnumose râse înfundat. 

— După mine, ţara asta ar trebui băgată la cazarmă, crede- 
mă. | s-ar face astfel cel mai mare bine. Nimic nu se aseamănă 
cu autoritatea militară când e vorba să călești firea omului. 

— O să mai curgă multă apă pe gârlă până atunci, rosti cu 
amărăciune Horemheb. În tot cazul, asta nu se va întâmpla cât îl 
avem la cârmă pe nătărăul ăsta de Ay. Ce avem de mâncare? 
strigă generalul în gura mare, întorcându-și capul într-o parte. 
Mi-e foame! 

— Este, stăpâne, este, răspunse cu glas tremurat intendentul. 
O halcă de berbec friptă. Vine numaidecât. 

Un servitor puse degrabă pe masă o tavă cu castraveți și o 
alta cu praz în ulei. 

— Crezi că un soldat mănâncă praz și castraveți? Unde e 
carnea? zbieră Horemheb. 

Doi servitori sosiră într-un suflet ducând o tavă pe care trona 
o pulpă de berbec. 

— Aha, uite asta numesc eu mâncare. Taie! îi ordonă 
generalul intendentului. Și servește-ne! 


30 


— Da, slăvite stăpâne. 

Împărți pulpa în niște porţii ca pentru uriași, după care puse 
două dintre ele în tava stăpânului său. 

— Și vinul? Urciorul e gol. 

Servitorii dădură fuga să caute alte urcioare. 

— Da, ce-i drept, Ay nu le aţăţă curajul! observă Khnumose. Și 
e tare ca stânca, bătrânul șacal. 

Horemheb înhăţă o ciozvârtă și mușcă din ea cu multă poftă. 

— Necazul, zise el scoțând o bucăţică aţoasă de carne dintre 
incisivii întăriți cu mare artă de către dentistul Curţii, necazul e 
că, în acest răstimp, neisprăvita de nepoată-mea poate să nască 
unul sau doi plozi care să ducă mai departe dinastia. 

— A lepădat deja unul. Semn rău. 

— Da, însă atunci trecuse printr-o mare emoție. Acum ar 
putea să ducă la capăt o altă sarcină. Și cele două surori ale ei i- 
ar putea urma exemplul. 

— Te gândești la un prunc cu ibovnicul său? 

— Da, cu numitul ltchan, răspunse Horemheb turnându-și iar 
vin, nu cu Ay, firește. Nu cred că ar merge până acolo încât să-și 
lase grea nepoata. Oricum, ea îl urăște. 

— Fără îndoială. Dar când Ay va muri, Ankhensepamon și un 
biet copilandru n-ar ţine piept armatei. 

— Hm, făcu Horemheb, deloc convins. Ar fi de preferat, în 
orice caz, să nu existe un moștenitor. 

— Preoţii ce zic? 

— Sunt mulţumiţi. Tutankhamon și Ay au făcut totul ca să le 
intre în voie. Prin urmare, nu crâcnesc. Părerea mea e că în 
prezent n-ar privi cu ochi buni o schimbare brutală. Nici măcar 
Nefertep, presupun, care totuși era aliatul meu, nu m-ar susţine, 
cu excepţia cazului în care n-ar exista niciun moștenitor dinastic 
al tronului, desigur. 

— Așadar depindem de pântecele a trei femei, concluzionă 
Khnumose. 

Horemheb râgâi și atacă a doua ciozvârtă de berbec. 

— Depindem și de zei. 

— De zei? repetă Khnumose, surprins. 

— Da, de zei. Locuitorii ţării ăsteia trăiesc cu zeii de parcă ar fi 
membrii auguști ai familiilor lor. Tocmai din această pricină n-au 
suportat multă vreme ca unul dintre zei să fie privilegiat în 
defavoarea celorlalţi. Regele fiind întruparea lui Amon, n-ai cum 


31 


să pui mâna pe tron decât atunci când acesta e gol. Le trebuie 
în permanenţă un zeu pe tron. 

Ploaia se oprise. Un miros de pământ reavăn se strecura prin 
ferestrele înalte și prin ușile deschise spre grădina din jurul 
umbrarului. Horemheb îl chemă pe intendent: 

— Stăpâna a cinat? 

— Nu, slăvite stăpâne. 

— Spune-i că furtuna a trecut, iar noaptea va fi liniștită și 
servește-i masa. 

— Da, slăvite stăpâne. 

— Acum vezi de ce, îi spuse Horemheb lui Khnumose, e în 
interesul nostru să nu existe urmași. 

— Dar cum să facem? 

— Tocmai asta aşteptam de la tine, să-mi propui o cale. 

Khnumose schiță un zâmbet. Putea Ay mult și bine să-i 
retragă privilegiul de a supraveghea iscoadele militare din 
Pământul de Jos, căci Khnumose își păstrase destule legături de 
prietenie acolo unde trebuia. Dintotdeauna întâia trăsătură a 
iscoadelor a fost să sugă la două oi. 

lar Khnumose se gândise la o cale prin care să lase sterp 
pântecele femeilor regale. 

t 

O săptămână întreagă îi trebui lui Ankhensepamon ca să dea 
de urma lui Thutu, fostul vizir al lui Semenkhere, și să facă în 
așa fel încât să ajungă la el un mesaj prin care-l ruga s-o viziteze 
la Theba. 

Pe când îl aștepta pe Thutu la palat, primi vizita unui 
băiețţandru care nu voise să spună gărzilor sau șambelanului 
reginei nimic altceva decât că purta un mesaj prin viu grai 
pentru Maiestatea Sa. Oricât l-au luat la întrebări, nu i-au smuls 
niciun cuvânt despre conţinutul mesajului ori despre cine îl 
trimisese. Întrucât părea prea tânăr ca să fie bănuit de gânduri 
ascunse, șambelanul și două gărzi îl conduseră, nu fără a-l 
controla mai întâi până la piele, în odăile reginei. Aici îl 
întâmpină Sati. Doica fu mișcată de înfățișarea vizitatorului: 
avea nouă sau zece ani și chipul neliniștit și grav. 

— Cine ești? 

Băiatul scutură din cap. 

— Ce-am de spus e doar pentru urechile reginei. 


32 


Sati merse s-o înștiințeze pe Ankhensepamon care sosi 
nedumerită. Băiatul o privi, speriat parcă de propria-i 
îndrăzneală, apoi se uită spre Sati. 

— Lasă-ne singuri, îi zise Ankhensepamon doicii. 

Acest mesager îi aducea aminte de Pasar, care odinioară se 
apropiase de ea ca să-i încredințeze un mesaj de-o mare 
importanţă. 

— Cel pe care-l aștepți nu va veni la palat, rosti, într-un târziu, 
băiatul. 

— Ești fiul său? 

El încuviinţă energic din cap. 

— De ce nu vrea să vină? 

— Palatul e înţesat de iscoade. Te roagă să alegi o zi și un loc 
pe care doar tu să le știi și să te duci acolo singură, în straiele 
unei femei de rând. 

Pe  Ankhensepamon asemenea măsuri de prevedere o 
alarmară. Știa însă că bărbatul care-și trimisese aici fiul era un 
om deprins cu mersul treburilor în palat. Într-adevăr, și ea 
bănuia că locul colcăia de iscoade ce-i supravegheau toate 
gesturile și faptele pentru a-i da apoi raportul lui Ay. 

Totuși se simţea încurcată, căci nu cunoștea aproape deloc 
orașul, dat fiind că nu părăsea palatul decât pentru a se duce la 
templele de pe celălalt mal ori pentru a lua parte la paradele 
oficiale care urmau întotdeauna același drum: strada lui Amon 
până la marea piaţă aflată de-a lungul Nilului. 

— iți propune, adăugă băiatul, să vă întâlniți în piaţa de 
legume, peste trei zile, la cea de-a unsprezecea oră după miezul 
nopții. 

Incă o dată se vedea cât era de bine să aibă de-a face cu 
cineva care cunoștea palatul și rânduiala orelor. Ora unsprezece 
era ora când slujitorii mergeau să ia masa de la jumătatea zilei, 
și până pe la ora treisprezece paza slăbea. 

— Voi veni împreună cu doica, răspunse Ankhensepamon. Nu 
știu orașul și nu vreau să mă rătăcesc. 

Băiatul își cobori pleoapele în semn că a înţeles. Ea se gândi 
că Thutu nu ţinuse seama de curiozitatea pe care-o va trezi 
acest vizitator neobișnuit. Pesemne că iscoadele își frământau 
acum mintea să afle ce mesaj tainic venise să-i transmită 
băiatul. O strigă pe Sati. 


33 


— Condu-l pe băiat până la poarta exterioară a palatului și, 
când va fi departe, povestește oricui vrea să asculte că fiul 
fostei doici a lui Meritaton a venit să mă înștiințeze că sora lui se 
mărită. 

Dintr-o singură privire pe care-o schimbă cu Sati, 
Ankhensepamon se asigură că doica pricepuse cum stăteau 
lucrurile. Apoi regina se duse să caute în garderoba ei o lădiță 
pentru farduri pe care n-o mai folosea și i-o înmână băiatului. 

— Acesta e darul meu de nuntă pentru sora ta, așa să spui. 

Un zâmbet abia schițat lumină chipul băiatului. Luă lădița. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Ankhensepamon. 

— Imamon. 

„Blândeţea lui Amon.” Ea îl privi plecând, înduioșată, 
gândindu-se la Pasar. 


t Capitolul 6 


„ISIS, HĂRĂZITĂ VEȘNIC DURERII...” 


Trei zile mai târziu, două femei cu înfățișare modestă, având 
capul acoperit cu un văl pentru a se feri de soare, lipăiau cu 
sandalele tocite pe dalele de piatră din curtea cea mare, ducând 
fiecare câte un coș pe braţ. Trecură de porţile înalte ale 
palatului, sub privirea nepăsătoare a gărzilor ce stăteau cu 
lancea la picior. Erau Ankhensepamon și Sati. Prima se străduia 
să nu se uite prea stăruitor în jur, având în vedere că se 
scursese multă vreme de când nu mai pășise pe o stradă din 
regatul său. Domnea, ce-i drept, peste Cele Două Pământuri, 
însă nu știa mai nimic despre ele. Cealaltă femeie își aruncă de 
vreo două-trei ori ochii înapoi ca să se încredințeze că nu le 
urmărea nimeni. 

Ankhensepamon încerca să cuprindă cu privirea casele cu 
unul sau două etaje, femeile care-și cărau pe cap coșurile, 
oamenii înstăriți ce călătoreau pe spinarea măgarilor, două gărzi 
călare ce înaintau ţanţoșe, niște zidari ce ridicau o clădire, rufele 
puse la uscat pe acoperișuri. Liniștite și curate în preajma 
palatului, străzile se însufleţeau ceva mai departe. Oamenii 


34 


vorbeau cu glas tare, copiii râdeau, zoaiele umpleau canalele de 
scurgere. 

Peste o jumătate de oră, cele două femei ajunseră la piaţă. Pe 
un teren vast lângă malurile Marelui Fluviu, prăvălii arătoase și 
mici dughene vindeau bere, vin, ulei sau lapte, în urcioare de 
toate mărimile, saci cu grâu, făină, bob, năut, linte, șofran, sare, 
mirodenii din Punt și din Kush, vase cu măsline, castraveciori și 
miere. Ici și colo, tăvi de răchită îi îmbiau pe trecători cu 
brânzeturi proaspete sau fermentate, plăcinte, pâinișoare, ouă... 
Grătaragiii în aer liber ofereau rațe, ciozvârte de antilopă, de 
capră, de oaie, de porc, fripte ori prăjite. 

Ankhensepamon rătăci printre grămezile de bucate crude sau 
gătite, inspirând aromele cu lăcomie ca un om hămesit ce a 
scăpat din deșert. Un iz puturos vestea intrarea în partea unde 
se aflau măcelarii, iar puţin mai încolo, se înșirau tarabe lucind 
de pești. Muștele veniseră să-și facă și ele târguielile, le zăreai 
pretutindeni, iar copilandrii vânturau evantaie grosolane ca să le 
alunge. Lângă măcelării, fumul gros ce se ridica din frunzele de 
eucalipt, care ardeau în căldările puse pe jos, părea să le ţină 
departe. Larma asurzitoare a vânzătorilor ce-și lăudau mărfurile 
umplea aerul. 

Sati era o obișnuită a locurilor, de aceea Ankhensepamon se 
agăţă de brațul ei. Apoi o cuprinse întrucâtva neliniștea: cum o 
să le găsească Thutu în îmbulzeala asta? Se opriră în fața unei 
tarabe cu lăptuci și ceapă. 

În scurt timp, un băiat se proțăpi înaintea lor. 
Ankhensepamon ridică ochii și-l recunoscu pe Ilmamon, care 
zâmbea. Apoi simţi privirea stăruitoare a unui bărbat prost ras, 
cu veșminte ponosite, aflat la trei pași de ea. Pricepu că era 
Thutu, chiar și-așa deghizat. Bărbatul se îndreptă spre cele două 
femei cu un pas domol, cu două legături de ceapă și un 
mănunchi de usturoi în mână. Însă ţinuta lui și agerimea privirii 
l-ar fi dat de gol, la o cercetare mai atentă, că nu era țăran. 

— Vino cu mine, îi șopti lui Ankhensepamon. In spatele 
acestei case, pe mal, e un loc pe unde nu trece nimeni. 

Sati se târguia zgomotos pentru câţiva castraveți și dovlecei, 
dar își aruncă ochii spre stăpâna ei să vadă încotro o lua. 

— La porunca ta, maiestate, zise Thutu când poposiră pe 
malul fluviului, în dosul magaziilor ce răspândeau o duhoare de 
ulei și saramură. 


35 


Ea se uită ţintă la el, surprinsă, și i se păru că-i citește în 
privire o tristețe amară și o oarecare distanțare de lume. 

— De ce atâtea măsuri de prevedere? 

— Ţi-a spus fiul meu, maiestate. Palatul e înțesat de iscoade. 
Vizita mea i-ar fi alarmat pe Ay și pe zbirii lui. S-ar fi întrebat ce- 
ar putea să vrea regina de la mine. Eu cunosc prea multe 
secrete. Asta te-ar fi pus în primejdie. Cât despre mine, îmi 
datorez viaţa doar faptului că m-am retras la ţară și nu mă văd 
cu nimeni de la palat. 

— Nu te-ai gândit că fiul tău ar putea trezi curiozitatea unora? 

— Mi-am spus că va născoci Maiestatea Ta un motiv pentru 
vizita lui. Îţi mulţumesc pentru darul pe care i l-ai încredinţat, e 
somptuos. Cu ce-ţi pot fi de folos, maiestate? 

— Cum a murit soţul meu? întrebă ea brusc. 

Thutu ridică spre regină o privire plină de neliniște. 

— De ce dorești să știi? răspunse cu glas obosit. Acum ești 
protejată de către cel care a avut de câștigat de pe urma morții 
regelui nostru. Tu ești ultima lui apărare. La ce bun să 
zgândărim niște secrete de temut? Răspunsul e cuprins în 
întrebarea ta, maiestate. 

— Dar Ay nu se afla în preajmă atunci, stărui 
Ankhensepamon. Mi s-au dat asigurări că i-a trebuit un sfert de 
oră să ajungă lângă rege. 

— Eu nu eram de faţă, maiestate, răspunse Thutu după ce 
oftă adânc. Însă Pentju era. Pășea în urma regelui. Scara ce 
duce din odăile faraonului în sala cea mare e abruptă, cu trepte 
alunecoase. Regele se sprijinea în cârjă. Și-a pierdut echilibrul. 
Pentju ar fi putut să-l sprijine, dar n-a făcut-o. Cel puţin așa cred. 

— Penţju l-a împins? întrebă ea. 

Thutu ridică din umeri. 

— Nu știu, maiestate. Nu pot să acuz fără dovezi. Vinovatul le 
va da socoteală lui Maât? și Anubis. N-o să iau eu locul acestor 
judecători. 

— Pentju acţiona la ordinele lui Ay? 

— La ale cui altcuiva? Dar hai să zicem mai bine că Pentju se 
gândea la interesul lui Ay. Presupun, dar nu-i decât o 
presupunere, că s-a folosit de prilejul care s-a ivit când cobora 
scara cu o treaptă în urma regelui. 


3 Zeița Dreptății în lumea de dincolo (n.tr.). 
36 


Ea pricepu insinuarea, încercă să-și închipuie întreaga scenă 
și amuţi pentru o clipă. 

— Dar de ce? strigă ea, stăpânită de indignare. Avusese deja 
loc acel așa-zis accident de vânătoare... 

Fostul vizir nu se grăbi să răspundă, ci se uită la hamalii care 
descărcau o barcă, opintindu-se să poarte sacii grei în spinare. 

— Există un motiv evident și unul ceva mai ascuns, maiestate. 
Pricina imediată e că Ay și Horemheb erau prinși într-o cursă 
strânsă pentru putere. Ay se grăbea să ocupe tronul înainte ca 
generalul să pună la cale o lovitură de stat. Existase deja o 
încercare stângace și nebunească de cucerire a Memphisului, 
condusă de un vechi complice al lui Ay, pe nume Api-Hetep. 
Întâmplător, eu și Mahu am rezolvat situaţia chiar cu ajutorul lui 
Horemheb. Ay, care era pe atunci regent, s-a temut de 
reînnoirea tentativei, numai că de data asta în folosul lui 
Horemheb. Ti-am spus, nu sunt judecător, dar ne putem întreba 
dacă nu cumva Ay a salvat astfel dinastia de la o înlăturare 
brutală de pe tron. Altminteri, maiestate, n-am mai sta la 
discuţii așa cum o facem acum. 

Dinastia! Ankhensepamon n-auzise niciodată acest cuvânt 
rostit atât de des ca în ultima vreme. 

— Și motivul ascuns? 

Thutu șovăi. 

— Maiestate, regele era ca un porumbel pe care se băteau doi 
șoimi. Nu avea putere să se apere nici împotriva unuia, nici a 
celuilalt. 

Ea clipi, nedumerită. 

— Nu înţeleg... 

— Tronul trebuie să fie ocupat de un bărbat puternic, 
maiestate. În ultimii ani de domnie, tatăl tău, regele, era slăbit. 
La fel și regatul. Moartea a sosit la momentul potrivit. Soţia lui, 
mama ta, i-a luat locul pentru scurtă vreme, dar și ea a fost 
răpusă. Apoi Semenkhere, apoi Tutankhamon... 

Lacrimile ţâșniră din ochii lui Ankhensepamon. 

— Dar cine a ucis-o pe mama? întrebă ea cu glasul gata să se 
frângă. 

— Preoţii și armata, maiestate. Intenţiona să cârmuiască 
aidoma soţului ei. lar asta nu mai era cu putinţă. 

— Înseamnă că nu suntem regi! strigă Ankhensepamon. 
Suntem niște vite bune de sacrificiu! 


37 


Thutu privi în jur, alarmat. Dar nimeni nu le dădea vreo 
atenție. Totuși, ridică mâna, făcându-i reginei semn să 
vorbească mai încet. 

— Ți-am spus, maiestate. Coroana nu poate sta pe un cap 
care se clatină. 

Ea se lipi cu spatele de zidul magaziei, răvășită de asemenea 
dezvăluiri. 

— De ce ai părăsit de bună voie palatul? îl întrebă. Și puterea? 

Thutu zâmbi cu amărăciune. 

— Un om trebuie să-și păstreze demnitatea, maiestate. L-am 
apărat mai întâi pe regele Semenkhere de Ay și de mama ta, 
Nefertiti. După care a trebuit să mă aliez cu Horemheb pentru a- 
| apăra pe rege de Ay. Apoi, dacă rămâneam la palat, ar fi 
trebuit să-l apăr pe Ay de Horemheb. Eram devotat Coroanei. 
Strădaniile mele s-au dovedit zadarnice. Cei pe care i-am apărat 
au pierit. Am slujit onoarea. În prezent, cred că în palat asta a 
devenit o slujbă de prisos. Onoarea e un lux refuzat servitorilor. 

Stătură amândoi câteva clipe fără să scoată un cuvânt. 
Ankhensepamon chibzuia la concluziile triste ale fostului vizir. 
Propunerea lui Mutnejmet de a o mărita pe Neferneru-Aton sau 
pe Neferneferure cu Thutu nu avea cum să se înfăptuiască. 
Omul acesta nu mai voia puterea. Fusese zdrobit de ea. 

Un pic mai încolo izbucni o ceartă între un hamal și mai- 
marele său care găsea că bietul om se mișcă prea încet. 

— Și-acum? întrebă regina. 

Thutu o privi îndelung. 

— Ay e la putere, nu? Ştie să se apere singur. 

— Îmbătrânește. 

— Maiestatea Ta nu se poate căsători cu alt bărbat câtă 
vreme Ay trăiește. Una dintre surorile tale să-l ia de soț pe 
Nakhtmin, e singurul pe care-l cred capabil să-i reziste lui 
Horemheb și să apere dinastia. Asta și era întrebarea ta, 
maiestate, nu-i așa? 

Ea încuviință din cap și oftă. Vasăzică toate aceste omoruri 
fuseseră săvârșite pentru binele dinastiei. Până și ideea i se 
părea greu de îndurat. 

— Dar Nakhtmin nu e însurat? 

Thutu înălță din umeri. 

— Asta nu contează când se pune problema Coroanei. 

— N-aș putea să te văd mai des? îl întrebă ea. 


38 


— Dacă ai nevoie de mine, trimite-ţi doica să-i dea de știre 
zarzavagiului Sennedj. Mă ţin departe de oraș așa cum muritorii 
au tot interesul să se ţină la distanţă de zei. Și, pe de altă parte, 
găsesc că viaţa departe de aur și de sceptru e mult mai plăcută. 

Spusele lui o surprinseră. 

— Ce vrei să zici? 

El îi zâmbi blând. 

— Închipuiește-ţi, maiestate, că un muritor îi era credincios lui 
Seth sau Osiris înainte de cearta lor. l-ar fi luat partea unuia sau 
altuia și, după uciderea lui Osiris, s-ar fi războit pentru sau 
împotriva credincioșilor acestuia. Acum știm că Seth și Osiris s- 
au împăcat și împart lumea. Susţinătorii lor, odinioară 
înverșunați, s-au pomenit renegaţi prin această faptă. Ti-am 
spus doar, zadarnic îi slujești. lar regii sunt zei vii, nu-i așa? 
Când își schimbă alianțele, oamenii se trezesc reduși la natura 
lor de robi. 

Apărură Imamon și Sati. 

— Și eu? întrebă Ankhensepamon pe un ton înduioșător. Ce 
sunt eu în toate astea? 

— Tu, maiestate, tu ești zeița Isis, hărăzită veșnic durerii. 
Pasar e mort. Tutankhamon e mort. Tu ești o văduvă, maiestate. 
Toate femeile sunt văduve încă din ziua căsătoriei. 

Regina îl apucă de braţ. Lacrimile stăteau să-i curgă. El își 
ridică ochii spre ea, zâmbind întruna dus pe gânduri și trist. 

De s-ar fi căsătorit cu Thutu! Brusc, mintea îi zbură la fuga lui 
Meritaton și Nefer Heru și-și zise că sora sa avusese dreptate să 
părăsească o lume în care puterile se aflau într-o neîncetată 
luptă. Acum își creștea fiul în pace și dragoste, poate chiar mai 
zămislise unul. 

— Maiestate, șopti Sati, e timpul să mergem. 

Doica puse în coșul reginei un săculeţ cu bob, unul cu migdale 
și trei lăptuci. 

Ankhensepamon îi aruncă o ultimă privire lui Thutu și-și cobori 
vălul peste faţă. Apoi porni în urma doicii, ce căra un coș cu 
legume. Cele două femei se amestecară în mulţime. 

Vorbele lui Thutu continuau să răsune în mintea reginei: 

Tu ești zeita Isis, hărăzită veșnic durerii. 


39 


t Capitolul 7 


FOCUL 


Țipetele izbucniră în toiul nopţii. Oamenii alergaseră într-un 
suflet în curtea palatului. Imediat se împărţiseră ordine răstite. 
Câteva clipe mai tărziu, lovituri violente răsunară în ușa lui 
ltchan. In noaptea aceasta, mai-marele peste cai dormea în 
odăile sale din aripa de vest a palatului. 

ltchan merse să deschidă și dădu peste unul din grăjdari, ce 
de-abia răsufla. 

— Stăpâne, grajdurile sunt în flăcări! 

ltchan își strânse pânza în jurul șoldurilor, își trase sandalele 
și, fără să mai piardă vremea, se năpusti pe scări în urma 
grăjdarului. 

— Slujbașii însărcinaţi cu stingerea focului au fost chemaţi 
deja? 

— Da! 

Cei doi bărbaţi o rupseră la fugă spre grajduri, aflate lângă 
palat, la sud. Văpaia colora cerul într-un roșu întunecat, iar 
fumul gros se ridica în vălătuci. judecând după aceste două 
semne, ltchan ghici că ardeau paiele. 

— Caii? 

— Nu știu! 

În grajduri existau vreo treizeci de animale de preţ, mândria 
călărimii. Pierderea lor ar fi fost de neînchipuit și în plus, ltchan 
ţinea cu adevărat la ei. Cei care n-ar fi pierit arși de vii riscau să 
se sufoce din pricina fumului. Ori poate reușiseră să rupă drugii 
care blocau ușile grajdurilor? 

Când ajunse în faţa clădirilor, i se strânse inima. Văzu, prin 
fum, că mai multe uși erau închise. Nechezaturi sfâșietoare 
răzbăteau prin larma din jur. ltchan se repezi și ridică drugul 
unei despărțituri. Cât pe ce să fie trântit la pământ de caii care 
țâșniră afară, înnebuniţi de spaimă, cu fire de paie arzând 
agăţate în coamă, în coadă și în acoperămintele de pe spinare. 

Alergă la despărţitura următoare. Din mormanele de paie 
începeau deja să se înalțe flăcări. Caii dinăuntru izbeau furioși 
cu copitele în uși. ltchan se strădui din răsputeri să ridice drugul 


40 


și, după ce reuși, se adăposti iute în spatele ușii. Animalele 
ieșiră în galop, nechezând asurzitor. 

Acum trebuiau prinse și adunate. Dar oare cum luaseră foc 
paiele alea? 

Prin fumul tot mai vârtos, ltchan aproape că nu mai deslușea 
clădirile. Incepu să tușească și alergă la cea de-a treia ușă. De 
ce neisprăviţii ăștia de grăjdari nu trăseseră până acum drugii? 
Opintindu-se și icnind, reuși într-un târziu să-i scoată. 

Numaidecât însă doi bărbaţi cu feţele ascunse sub o pânză se 
aruncară asupra lui și-l îmbrânciră înăuntru, pe paiele ce 
începuseră să se aprindă. 

ltchan învățase să lupte, atât corp la corp, cât și cu reteveiul. 
Atacatorii tocmai se pregăteau să ferece ușa, când ltchan se 
ridică, izbuti să împingă un canat, îl apucă pe unul dintre bărbaţi 
de părțile intime și le strânse cu o asemenea forță, încât mai- 
mai să i le smulgă. Un urlet păru să sfâșie masca. Itchan îl izbi 
cu pumnul drept în față. Bărbatul se încovoie și căzu. Celălalt, 
înarmat cu o bâtă, era gata să-l doboare pe ltchan, dar, pentru 
că nu vedea nimic, șovăi o clipă înainte să ţintească. Mai-marele 
peste cai se aplecă și, după ce lovitura îi trecu pe deasupra 
capului, îi trase un pumn năprasnic în ficat atacatorului. Acesta 
își pierdu echilibrul și se prăbuși. Itchan sări pe el, îl ţintui la 
pământ, cu burta în jos, și-i răsuci mâna la spate cu un scop 
precis: să-i rupă osul. Auzi un trosnet, apoi un alt urlet de durere 
îl înștiință că reușise. Primul atacator vru să înhațe bâta. ltchan 
se dovedi mai iute și, cu toate că de abia mai putea să respire și 
aproape că nu-și mai putea ţine ochii deschiși, îl izbi peste piept. 
Bărbatul căzu și el. ltchan îl târî departe de flăcări și de fum și-i 
cără la pumni peste față până când omul rămase nemișcat. Apoi 
se întoarse spre celălalt, care încerca să fugă, în ciuda braţului 
rupt, și-i puse piedică. Bărbatul se întinse pe pământ cât era de 
lung. ltchan îl apucă de un picior și-l trase și pe el departe de 
dogoarea focului. 

Prin fumul ce se mai împrăștiase puţin, îl zări apropiindu-se pe 
un locotenent de-al său. Făcea și acesta parte din complot? 
Continuând să-și țină mâna încleștată pe piciorul atacatorului cu 
brațul rupt, ltchan scrută chipul nou-venitului de parcă ar fi 
putut să descifreze loialitatea ori trădarea pe trăsăturile mânjite 
de funingine. 

— Stăpâne? strigă locotenentul. Ce se întâmplă? 


41 


ltchan gâfâia. 

— Ești de-al lor? rosti cu glas răgușit. 

— Cum? întrebă locotenentul buimac, neînțelegând, în mod 
vădit, nimic din ceea ce vedea. 

— Păzește-i pe oamenii ăștia doi cât mă ocup eu de părjol. 
Răspunzi de ei cu viaţa ta și a familiei tale! răcni ltchan. 

Tuși, scuipă salivă neagră, trase un șut furios în tâmpla 
bărbatului cu braţul rupt și porni în fugă spre grajduri. 

Slujitorii le inundaseră mai întâi pe cele neatinse de flăcări, iar 
acum stingeau focul din celelalte. 

Aerul devenise aproape irespirabil. 

La ora patru dimineaţa, pârjolul fu înăbușit. 

ltchan era gol, întrucât își pierduse pânza din jurul șoldurilor și 
sandalele în învălmășeală. 

Se întoarse la locotenentul său, care găsise o funie și-i legase 
pe cei doi atacatori de glezne. Cu mare greutate își recunoscu 
comandantul în omul mânjit de pământ și funingine din cap 
până-n picioare. 

— Dă-mi veșmântul tău, îi porunci ltchan. 

Celălalt se supuse fără să crâcnească, desfăcându-și pânza 
ce-i încingea mijlocul. ltchan o luă și și-o prinse pe şale. Apoi se 
aplecă spre primul atacator ce-și venise în simţiri și se holba 
înspăimântat. Bun, vasăzică nu era mort, o să vorbească. 

Pe esplanada din dreptul grajdurilor, ltchan observă 
apropiindu-se un grup de bărbaţi. În fruntea lor pășea Ay. În 
spatele acestuia veneau vizirul Usermon și comandantul gărzilor 
din regat, Mahu. ltchan se îndreptă spre ei. Ay, cu chipul crispat, 
îl recunoscu și-l apucă de braţ. 

— ltchan! Ce s-a... 

— Maiestate, focul a fost pus intenţionat. Am prins doi bărbaţi 
ce-au luat parte la acest complot. Au încercat să mă arunce în 
flăcări! 

Scuipă un jet lung de salivă neagră. Ay răcni. 

— Și unde sunt? 

Se duse să-i cerceteze pe cei doi prizonieri. După ce arătă cu 
degetul spre ei, se răsuci către Mahu: 

— Comandante, vreau să fie supuși la cazne până mărturisesc 
tot. La cazne! urlă. Vreau numele complicilor și al căpeteniei lor! 
Își trase sufletul, apoi îl luă iar de braţ pe ltchan: Mai-mare al 


42 


grajdurilor, Amon te-a apărat. Acum o să aibă grijă Sekhmet de 
ei! 

ltchan nu-l mai văzuse niciodată atât de furios. 

Pe terenurile din preajma grajdurilor se strânsese puzderie de 
lume. Grăjdarii prinseseră câţiva dintre caii fugiţi. Alţi doi 
muriseră sufocațţi. 

t 

La început pe Mahu îl miră înverșunarea lui Ay. O zi de 
chibzuială îl ajută totuși să găsească explicația: ținta atacului nu 
fuseseră grajdurile, ci ibovnicul reginei. Adică speranţa unui 
urmaș la tron. Pricepând importanţa mizei, se alătură regelui 
fără să dovedească pic de milă și cu aceeași ferocitate cu care 
Ay în persoană conducea cercetările. 

Cei doi prizonieri fuseseră duși într-o carceră din cazarma 
gărzilor regale, învecinată cu palatul. Un călău milostiv sau 
poate doar sătul de văicăreli îi pusese o atelă grosolană celui cu 
braţul rupt. 

Ay şi Mahu merseră să-i vadă. Îi însoțeau doi scribi și două 
gărzi înarmate cu securi. 

Prizonierii sloboziră strigăte surde la vederea securilor. Ay 
începu să le vorbească: 

— V-aţi atins de bunurile Coroanei. Aţi încercat să-l ucideți pe 
mai-marele grajdurilor regale. Pedeapsa pentru fiecare dintre 
aceste fărădelegi e moartea. Și n-o să scăpaţi de ea. Nu vă pot 
executa de două ori la rând, însă o să înlocuiesc cea de-a doua 
moarte cu suferința caznelor. Pe deasupra, veţi fi lipsiţi de 
mormânt. Să nu credeţi totuși că o să scăpaţi așa ușor. Am pus 
să vă fie arestate familiile, taţii, mamele, soțiile, fraţii, surorile, 
copiii. Voi porunci să fie torturați sub ochii voştri până veţi 
mărturisi cine a pus la cale complotul și care v-au fost complicii. 
Voi da ordin să li se reteze rudelor voastre nasul, urechile, apoi 
să li se scoată ochii, unul câte unul. Voi pune ca bărbaţii să fie 
castrati, iar femeilor să li se taie sânii. Apoi să li se reteze 
mâinile și după aceea picioarele. 

Prizonierii gemură. 

Cei doi scribi prezenţi ca să aștearnă pe papirus doar 
mărturiile prizonierilor păreau la fel de îngroziţi. 

Mahu ordonă să intre familiile vinovaţilor, care sloboziră ţipete 
cumplite. Toţi ai lor erau acolo, legaţi, înspăimântați, 
așteptându-și moartea. 


43 


Ay ţinea în mână un bici. Îi plesni cu el pe prizonierii aproape 
goi. 

— Liniște! le porunci. Nu vreau să vă aud glasul decât atunci 
când răspundeţi întrebărilor mele. Cine era căpetenia voastră? 

Răspunsul întârzia. Una dintre gărzile înarmate cu securi 
înhăţă un bătrân. Era tatăl unui prizonier care-i strigă fiului să 
cruţe vieţile alor săi. 

Acuzatul își pierdu cunoștința, dar apa rece azvârlită peste el 
și două palme îl readuseră în simţiri. Până la urmă vorbi. 

Mărturisirile se dovediră scurte: învinuiţii erau slugi la 
grajduri. Avuseseră și un al treilea complice, care fugise, însă 
gărzile îl căutau deja. Un militar pe care nu-l cunoșteau și care 
răspundea la numele de Khnumose le oferise fiecăruia dintre ei 
câte cinci inele de aur ca să pună foc la grajduri și, în 
dezordinea iscată, să-l arunce pe mai-marele peste cai în flăcări. 

Ay încuviinţă din cap. 

— Vor fi trași în ţeapă, ordonă Mahu. 

Regele îi șopti ceva la ureche, iar comandantul gărzilor făcu 
semn că a înţeles. 

Țepile, înalte de șase coţi, fură ridicate pe șantierul 
grajdurilor, unde începuseră deja reparațiile. 

Spre mirarea lui ltchan, erau patru ţepe. Or, el știa că există 
doar doi condamnaţi. Însă Ankhensepamon, care cunoștea 
îndeaproape mersul cercetărilor, îi dezvălui dedesubturile 
complotului. 

Din noaptea pârjolului, regina nu mai reușise să adoarmă. 
Atunci vacarmul din palat le trezise pe ea și pe Mutnejmet. Și 
stătuseră cu sufletul la gură până când întâiul șambelan Uadj- 
Menekh, tremurând din toate încheieturile, venise să le asigure 
că mai-marele peste cai era viu și nevătămat. 

— Dușmanul a pornit la drum, zisese pe un ton sumbru 
Mutnejmet. 

Ankhensepamon îi arătă ibovnicului ei mai multă tandreţe ca 
oricând. Prin el voiau s-o lovească pe ea. Acum își dădea prea 
bine seama. Amantul reginei era persoana cea mai ușor de atins 
din cercurile regale. Se gândi iarăși la fuga lui Meritaton cu 
Nefer Heru. 

Thebanii, care aflaseră, firește, despre pârjol, veniră să 
cerceteze curioși uneltele de tortură. 


44 


t Capitolul 8 


UN FOARTE SCURT DISCURS FUNEBRU 


PENTRU UN OFIȚER DEVOTAT, 
DAR PREA TEMERAR 


În curtea cazărmii din Memphis, Horemheb bătea pasul pe 
loc, nerăbdător. Îl aștepta de aproape o jumătate de oră pe 
fostul comandant al iscoadelor militare din oraș, Khnumose, 
acum mutat, cel puţin oficial, la intendenţa clădirilor 
garnizoanei. Într-adevăr, ultima furtună scosese la iveală 
destule crăpături în acoperișuri, iar apa ce pătrunsese pe acolo 
ameninţa soliditatea construcţiei. Cei doi bărbaţi hotărâseră să 
discute problema în dimineaţa aceasta la ora opt. 

În mod obișnuit, Horemheb nu se ocupa de treburile care 
țineau de intendenţă, însă găsise că e un bun prilej de a cerceta 
împreună cu locotenentul posibilitatea de a-și mai construi 
câteva odăi. 

— L-a văzut cineva pe Khnumose în dimineaţa asta? îl întrebă 
Horemheb pe aghiotantul său. 

— Nu, generale. De obicei la ora șapte e aici, dar azi nu l-am 
zărit. 

Horemheb se încruntă. Dacă era bolnav, Khnumose l-ar fi 
înștiințat cu siguranţă. 

— Să meargă cineva să-l caute acasă, ordonă el după care 
intră în odaia sa de lucru. 

O oră mai târziu, mesagerul se întoarse, cu un aer abătut. 

— Generale, în zori, patru militari veniţi de la Theba l-au legat 
de mâini pe locotenentul Khnumose și l-au luat cu ei. 

— Ce? strigă Horemheb, cu ochii gata să-i iasă din orbite. 

— Așa mi-a spus soţia lui care, în culmea deznădejdii, se 
pregătea să vină la tine. Crede că tu ai poruncit să fie arestat. 

Chipul lui Horemheb căpătă o culoare alarmantă, undeva între 
o smochină coaptă și o floare de rezedă. 

O femeie se auzi intrând în camera alăturată. 

— Mi se pare că-i recunosc vocea, zise mesagerul. Până la 
urmă, a venit. 

— Spune-i să intre. 

45 


Soţia lui Khnumose păși înăuntru cu lacrimile lucindu-i încă pe 
obraji. Cum îl zări pe Horemheb i se aruncă la picioare. 

— Generale, te implor, orice greșeală ar fi săvârșit, te conjur, 
omul ăsta îţi este credincios ca un câine! Rogu-te, iartă-l. 

Năucit, Horemheb îi ceru să se ridice. 

— Femeie, gândește-te puţin! Dacă ar fi fost arestat din 
ordinul meu e de la sine înțeles că n-am mai fi trimis după el 
acasă! 

O expresie de teamă luă locul durerii pe chipul ei. 

— Păi, și-atunci...? bălmăiji. 

— l-ai spus mesagerului meu că patru bărbaţi au venit de la 
Theba și l-au arestat. De unde știi că erau din Theba? 

— Așa ziceau, că-l duc acolo... lar el a strigat că nu vrea să 
meargă la Theba... 

Horemheb dădu un pumn strașnic în masa din fața lui. Un sul 
de papirus sări și se rostogoli pe jos. Cei doi locotenenţi care se 
aflau în odaie încremeniră. 

— La Theba? tună Horemheb. Cum de-ţi închipui că eu l-aș fi 
trimis pe soțul tău la Theba! 

— Păi... nu l-ai trimis și săptămâna trecută? protestă ea. 

Uimirea lui Horemheb nu înceta să crească. 

— Eu? L-am trimis la Theba? 

— Mi-a spus că se duce acolo cu o misiune din partea ta. A 
luat cu el cincisprezece inele de aur... 

— Cincisprezece inele de aur? 

Suma era măricică, însă, evident, nu putea fi menită unei plăţi 
oficiale, căci de socotelile și plăţile armatei se îngrijeau doar 
scribii. 

— De unde le-a luat? întrebă Horemheb. 

Nimeni nu știa. 

O tăcere stânjenitoare domni câteva clipe în cameră. Se 
auzeau strigătele sergentului care conducea antrenamentul 
recruților în curtea din spate. Erau aleși pe sprânceană: 
mașauași, la fel de preţuiţi ca libienii. 

— Ce înseamnă povestea asta? mârâi Horemheb. Voi știaţi că 
Khnumose s-a dus la Theba săptămâna trecută? îi întrebă pe 
ofițeri. 

— Mie mi-a spus, recunosc, că pleacă să îndeplinească o 
misiune pentru tine, generale, în zilele de odihnă ce se cuvin, 
răspunse unul dintre ei. 


46 


Femeia părea mulţumită că vorbele i se adevereau. 
Horemheb scutură din cap. 

— Nu l-am însărcinat cu nicio misiune la Theba. V-a zis ce 
urma să facă în Capitală? 

— Nu, generale. 

— Dar ţie? 

— Nu-mi dezvăluie niciodată nimic legat de slujba sa. O 
explicaţie evidentă începea să se impună: Khnumose se dusese 
cu de la sine putere în Capitală. Pesemne pusese la cale vreo 
faptă necurată ce luase, după câte se părea, o întorsătură urâtă 
care să îndreptăţească arestarea lui de către patru militari veniţi 
anume de la Theba. 

Femeia începu iarăși să se jeluiască. 

— A fost arestat din ordinul regelui! strigă. E în mare 
primejdie! Te implor... 

— Încetează cu rugăminţile! i-o reteză Horemheb. Habar n-am 
ce-i cu povestea asta și, prin urmare, nu pot face nimic pentru 
el. 

— Dar ce i s-o fi întâmplat? 

— Nu știu. 

Generalul începu să bată darabana în masă. 

— Unul din voi trebuie să pornească spre Theba să afle 
pricinile pentru care Khnumose a fost arestat și soarta care îl 
așteaptă. Meri-Kay, se adresă Horemheb unui ofițer, o să-ţi dau 
o scrisoare pentru generalul Nakhtmin. 

După urcarea lui Ay pe tron, Nakhtmin ajunsese comandantul 
armatelor regatului. Văr cu Ay și membru al clanului acestuia, îi 
era dușman pe faţă lui Horemheb. Prin urmare, celui din urmă îi 
displăcea acest demers, însă nu se putea preface că nu-l 
interesează ce se întâmplă, de teamă să nu treacă drept 
complice la misterioasa greșeală pe care se părea că o 
săvârșise Khnumose. 

Chemă un scrib și-i dictă următorul mesaj: 


Vrednice generale  Nakhtmin, comandant al 
armatelor regatului. 

Azi-dimineaţă, patru bărbaţi, care s-au prezentat ca 
fiind militari trimiși de autoritățile din Theba, au venit 
să-l aresteze în propria casă pe locotenentul 
Khnumose, mai-marele intendenței de la garnizoana 


47 


din Memphis. Ți-aș fi îndatorat dacă i-ai dezvălui 
mesagerului meu, locotenentul Meri-Kay, motivele 
arestării despre care eu nu am fost înștiințat. 

Primește,  preavrednice generale, respectul - 
adăugase și supunerea, dar apoi ștersese - și urările 
de bunăstare și glorie ale generalului Horemheb, 
comandant al garnizoanei din Memphis și al armatelor 
Pământului de Jos. 

Cea de-a șaptea zi a lunii Chemu din anul | al 
domniei iubitului rege Ay. 


lubitul rege Ay! Cuvintele îi arseseră ochii! Își puse sigiliul și, 
când se uscă cerneala, papirusul fu rulat și încredinţat 
locotenentului Meri-Kay. 

Femeia plecă și ea, după nesfârșite stăruinţe ca Horemheb 
să-i vină în ajutor soțului ei. Generalul rămase singur, pradă 
unor negre presimțiri. 

t 

Trei zile mai târziu locotenentul Meri-Kay se întoarse din 
călătorie. 

Cum intră în odaia de lucru a lui Horemheb, scoase din tașcă 
un sul de papirus și i-l întinse mai-marelui său. Acesta își privi 
întrebător emisarul și, judecând după expresia lui, înțelese că 
veștile erau proaste. Desfășură papirusul: 


Preavrednicului Horemheb, general comandant al 
garnizoanei din Memphis și al trupelor din Pământul de 
Jos. 

L-am primit pe emisarul tău, locotenentul Meri-Kay, 
și i-am arătat prin viu grai pricinile pentru care 
locotenentul Khnumose a fost arestat din ordinul meu 
de către patru gărzi militare ale regatului. 

Pus faţă-n faţă cu cei trei complici ai săi, cărora le 
făgăduise cincisprezece inele de aur, locotenentul 
Khnumose a mărturisit că a săvârșit un atac dintre 
cele mai josnice împotriva bunurilor Coroanei și a vieţii 
unui ofițer al casei regale, mai-marele peste caii 
regelui. A fost judecat de către un tribunal anume 
reunit și condus de rege, condamnat la moarte și tras 


48 


în ţeapă chiar în dimineaţa aceasta în prezența 
locotenentului Meri-Kay. 

l-am spus emisarului cât sunt de indignat că unul 
dintre locotenenţii tăi a putut să se gândească la o 
asemenea trădare și mă întreb care i-au fost 
adevăratele motive. Îţi ordon să faci în așa fel încât în 
rândul trupelor tale să domnească spiritul de loialitate 
față de Coroană. 

Îţi trimit prin emisarul tău douăsprezece din cele 
cincisprezece inele de aur luate din vistieria 
intendenţei garnizoanei şi descoperite asupra 
criminalilor. Oamenii mei n-au găsit celelalte trei inele. 
Te rog să faci să domnească mai multă ordine în 
administraţia armatei. 

A unsprezecea zi a lunii Chemu din anul | al domniei 
iubitului nostru rege Ay. 


Niciun cuvânt de salut, nicio formulă de politeţe. Horemheb își 
ridică privirea spre Meri-Kay. 

— Vasăzică a tras în ţeapă un ofițer de-al meu! strigă. 

— Am fost nevoit să asist. Cumplită pedeapsă! Am încercat 
să-i conving să-l decapiteze, așa cum se cuvine ofițerilor, spuse 
locotenentul Meri-Kay scoțând din tașcă cele douăsprezece inele 
de aur și așezându-le pe masă, sub ochii comandantului său. 
Însă Nakhtmin s-a dovedit de neclintit. Fără îndoială, primise 
ordine clare de la Ay. 

— Ce-a făcut Khnumose? 

Meri-Kay își plecă fruntea. 

— Multe, generale. A pus să se dea foc grajdurilor regale în 
toiul nopţii. Pagubele au fost însemnate. Doi servitori fuseseră 
însărcinaţi să-l arunce în flăcări pe mai-marele peste cai, însă 
tânărul fiind puternic, i-a biruit. Gărzile au descoperit și un al 
treilea complice. l-au pus pe tustrei faţă în faţă cu Khnumose. 
lar ieri-dimineaţă au fost cu toţii trași în ţeapă pe esplanada de 
lângă grajduri. 

Horemheb își aminti discuția pe care-o avusese cu Khnumose 
cu vreo două săptămâni în urmă. Ghici cum se petrecuseră 
lucrurile. Locotenentul încercase să scape de ibovnicul reginei 
pentru că acesta putea să ofere tronului urmașii pe care Ay era 
incapabil să-i asigure. Și Khnumose trecuse la fapte fără să-și 


49 


înștiințeze comandantul. Asta pentru a-l feri să fie învinuit în 
cazul în care complotul ar fi eșuat? Ori, mai degrabă, pentru a 
pretinde o glorie spectaculoasă dacă reușea? Oricum, planul 
dăduse greș. Horemheb trase concluzia că era riscant de-acum 
să caute să slăbească tronul lovind în părinți. 

— Khnumose și-a mărturisit motivele? întrebă generalul, 
brusc îngrijorat. 

Meri-Kay îi era devotat, însă nu se număra printre oamenii săi 
de încredere și nu-i cunoștea deloc planurile tainice. 

— Da. 

Horemheb se cutremură. 

— Un ofiţer apropiat de-al lui Nakhtmin mi-a raportat că 
Khnumose a recunoscut că-i ura pe falșii militari de la Theba, 
care n-au adus regatului decât înfrângeri și rușine. Prin urmare a 
vrut să distrugă grajdurile cu care ei se făleau și pe care nu le 
meritau. 

Horemheb răsuflă ușurat: Khnumose își ţinuse gura, chiar și în 
fața morţii. Mai rămânea de aflat dacă Ay, Mahu, Nakhtmin și 
ceilalți înghiţiseră această minciună. Știau că Khnumose fusese 
comandantul gărzilor militare din Pământul de Jos și nu putea să 
confunde caii regelui cu cei ai armatei. Pesemne că nu aveau 
deloc îndoieli în privinţa originilor complotului. Cuvintele lui 
Nakhtmin o arătau limpede: „Mă întreb care i-au fost motivele.” 

— Nakhtmin era din cale afară de furios, adăugă Meri-Kay 
uitându-se spre comandantul său. Oare ce l-o fi apucat pe 
Khnumose? 

Ghicise Meri-Kay adevăratele intenţii ale răposatului său 
coleg? Nu era cu neputinţă. La Memphis destui ofiţeri bănuiau 
că generalul și regele se aflau pe poziţii potrivnice. lar 
Khnumose se dovedise lipsit de prevedere când spusese că 
pleacă la Theba cu o misiune de la comandantul său. Horemheb 
clătină din cap. 

— Nu știu ce l-a apucat, însă am pierdut un ofiţer fără 
pereche. 

A fost singurul discurs funebru pentru locotenentul 
Khnumose.  Petrecuseră adesea împreună, goliseră multe 
urcioare și se culcaseră cu multe fete, iar acum Khnumose era 
mort. Așa cum observase Thutu, să-i aperi pe cei puternici e o 
slujbă fără rost și primejdioasă. 


50 


t Capitolul 9 


REGINA CARE CĂUTA UN REGE 


Când agitația iscată de incendiu se stinse, pricina lui 
adevărată apăru încă și mai clar, precum acele pete de mucegai 
care se ivesc pe ziduri ca niște spectre strivite și care nu pot fi 
șterse decât refăcând tencuiala: descendența regală. 

Spre propria-i surprindere, Ankhensepamon se pomeni 
stăpânită de grija dinastiei. Făcu tot ce-i stătea în puteri ca să 
rămână însărcinată. Acum pricepuse însă că nici măcar un copil 
de parte bărbătească nu ar fi putut s-o protejeze de atacurile 
neîncetate cu care Horemheb va tinti tronul la moartea lui Ay. 
Trebuia să-și mărite surorile. 

Și era nevoie de bărbaţi puternici. 

Pentru prima oară în viața ei, imaginea acestui personaj ideal 
îi copleși mintea, alungând orice alte preocupări legate de 
toaletă, stările sufletești, discuţiile despre farduri și despre 
leacurile împotriva constipaţiei, părerile despre rochii și bârfele 
doamnelor de onoare. 

Era nevoie de un bărbat care, doar prin meritele sale și nu 
prin autoritatea regalității, să le poată ţine piept generalilor și 
prefecţilor și a cărui simplă privire să-i îndemne la supunere pe 
înalții demnitari și pe marii preoți. 

Îi ceru lui Ay o întrevedere, care se desfășură în odaia de 
lucru regală. Ankhensepamon intra aici pentru întâia dată de la 
moartea lui Tutankhamon. Căută să-și înăbușe melancolia. Ay 
nu schimbase nimic prin încăpere, înlocuind doar statuia 
răposatului rege cu a sa. Ai fi crezut că, dintr-o clipă în alta, 
Tutankhamon avea să apară, grav și fragil, și să se așeze într- 
unul din jilțurile bogat ornamentate care rămăseseră încă acolo. 

Shabaka, prezent și el, făcu o plecăciune adâncă înaintea 
reginei, îi aduse un scaun și, la un semn abia schițat al 
stăpânului său, se retrase. 

Ankhensepamon luă loc și-și potrivi cutele rochiei. 

— Nici măcar un copil de parte bărbătească ieșit din 
pântecele meu n-ar putea să protejeze tronul dacă tu dispari, 
zise fără ocolișuri. 

Ay înălţă din sprâncene, apoi zâmbi. 

51 


— ÎI crezi în stare pe vreunul dintre fiii tăi să-ți urmeze la 
tron? întrebă regina. 

— Drept să spun, habar n-am. 

Sinceritatea lui o surprinse pe Ankhensepamon. 

— Am doi fii, Sebamon și Sahor, de douăzeci și șase și 
douăzeci de ani, continuă Ay. Sunt băieţi învăţaţi și înţelepţi. Dar 
nu i-am pus la încercare. În ultimii ani am fost prea absorbit de 
treburile regatului ca să am vreme pentru așa ceva. Și oricum, 
nu poţi transforma mielul în șacal. 

Neobișnuită comparaţie, își spuse regina. Vasăzică trebuia ca 
toți bărbaţii să fie șacali? Ay tăcu brusc de parcă o idee pusese 
stăpânire dintr-odată pe mintea sa. Ankhensepamon și-i aminti 
pe cei doi tineri, Sebamon și Sahor, unchii ei la urma urmelor, 
care participaseră la funeraliile lui Akhenaton și Nefertiti. Două 
făpturi de-o frumusețe egală cu cea a faimoasei lor surori, dar 
ciudat de ineficace. Erau remarcabili ca niște obiecte, ca și când 
întreaga lor existenţă și rațiune de a fi se reduceau la seducţie. 
Ea se gândi că excesul de frumusețe reprezenta un dezavantaj 
la un bărbat. Îl transforma din pasăre de pradă în obiect al 
dorinţei, adică în pradă. În ochii ei, Pasar nu avusese acest soi 
de frumusete, ci pe cea a candorii și voinţei. 

— Uneori mă întreb, începu iar Ay să vorbească, dacă virtuțile 
bărbătești ale spiţei mele n-au trecut cumva asupra femeilor. 
Ty, sora mea. Nefertiti, mama ta. Mutnejmet. 

Oftă și-și mângâie bărbia. E adevărat că mama lor fusese o 
femeie deosebită. 

Își privi nepoata. 

— Și tu, adăugă zâmbind. 

Ankhensepamon era sigură că bunicul ei avusese și alţi copii. 
Aflase de la mama sa și din bârfele doicilor la Akhetaton că Ay 
avea la Akhmim un harem de concubine, alese pe sprânceană. 
O bună parte din ele îl urmaseră, de altfel, la Theba, unde 
ocupau un etaj al palatului. Așa că trebuia să aibă cel puţin 
douăzeci de fii și fiice și atunci de ce nu pomenea decât de 
acești patru copii? 

— Să revenim la ale noastre, zise Ay. Vorbeam de Sebamon și 
Sahor. Sunt căsătoriţi, firește, dar asta nu-i o piedică de 
netrecut. Te gândești la tine ori la surorile tale? 

Ea păru să chibzuiască o clipă. 


52 


— Primul dintre bărbaţii puternici ai acestui regat e Nakhtmin, 
rosti. iți este credincios și aparţine clanului tău. 

Ay zâmbi din nou. 

— L-am rugat pe Thoth să-ţi sporească înţelepciunea, 
răspunse. Mi-a împlinit dorința. 

— Și Mutnejmet s-a dovedit o bună sfătuitoare, recunoscu 
Ankhensepamon. Mi se pare nimerit ca Nakhtmin s-o ia de soţie 
pe Neferneferure. 

— Așa mă gândisem și eu, zise Ay. Nakhtmin e căsătorit și are 
patru copii, însă nici asta nu-i o problemă. Poate să-și repudieze 
soția ajungând la o înţelegere cu ea, și apoi s-o ia drept 
concubină. Găsesc însă că firea surorii tale pune probleme. 

— O s-o cuminţesc eu, zise imediat Ankhensepamon foarte 
hotărâtă. 

— Bine. Ne mai rămâne să discutăm cu Nakhtmin. 

— E o treabă care nu suferă amânare. 

— Imi dau seama mai bine ca oricine. 

— Mai trebuie să-i găsim un soţ lui Neferneru-Aton. 

— Nu mi se pare mai dornică de măritiș decât sora ei. 

— Ți-am spus doar, iau asupra mea sarcina asta, chiar de-ar 
trebui să le duc legate de mâini și de picioare în patul de nuntă. 

Ay își înăbuși un chicotit. 

— Sper că nu vom fi nevoiţi să ajungem la astfel de măsuri 
severe! 

Trase între ei o măsuţă de abanos incrustat cu aur, pe care 
trona un vas plin de curmale însiropate, umplute cu migdale. Işi 
îndemnă cu un gest nepoata să guste, apoi se servi și el. 
Ankhensepamon simţi un soi de ameţeală gândindu-se la 
schimbarea de situaţie survenită în mai puţin de două luni. 

— Sahor, grăi Ay, ar fi un succesor mai bun decât fratele lui 
mai mare. Îl cred mai dârz și mai prevăzător. 

— Dar Mahu? 

Ay zâmbi încă o dată. Regina chibzuise, într-adevăr, la toate 
partidele posibile. 

— Ar fi fost un succesor grozav, însă are aproape vârsta mea 
și mă tem că sănătatea lui nu mai e cea de odinioară. E nevoie 
de un bărbat tânăr care să apere tronul până când Horemheb se 
va duce să-și întâlnească strămoșii. De fapt, niciunul dintre 
bărbaţii cu experienţă și autoritate la care te-ai gândit nu se mai 
află la prima tinerețe. Pe deasupra, puterea pe care au slujit-o 


53 


atâţia ani i-a vlăguit, ca pe dragul de Thutu, care cultivă acum 
praz și lăptuci! 

— Și Maya? 

La auzul acestui nume, trăsăturile lui Ay își pierdură 
blândeţea șăgalnică pe care-o arătaseră până atunci. 

— Nu mi se pare deloc a avea firea potrivită, răspunse cu un 
dram de ironie. Își mușcă buza de jos, iar Ankhensepamon se 
uită la el mirată. Nu sunt sigur de loialitatea lui, mărturisi Ay. 

Ea așteptă lămuririle care se impuneau. 

— Maya ţine legătura în taină cu Horemheb. 

— Ce-și spun? 

— Nu știu. Schimbă mesaje prin viu grai, uneori prin mijlocirea 
unor oameni de încredere, uneori în timpul vizitelor lui Maya la 
Memphis. Însă un lucru e limpede: nu suntem singurii care fac 
raționamentul ce te-a adus aici. Eu îmbătrânesc. Destui oameni, 
printre care și Maya, se întreabă ce-o să se întâmple după 
moartea mea. Unii ţes planuri și au ales deja pe cine să susţină. 
Pe Horemheb, întrucât noi nu avem urmași. Maya a săvârșit o 
greșeală gravă: i-a destăinuit preferințele sale lui Huy, 
viceregele din Kush, care mi-a raportat apoi totul mie. Nu-l pot 
alunga pe Maya, pentru că ar trece în mod fățiș în tabăra lui 
Horemheb. Prefer să-l am sub ochi. În orice caz, nu-i o partidă 
pentru niciuna dintre surorile tale. 

larăși uneltitori și uneltiri, gândi Ankhensepamon. La urma 
urmelor, devenea ceva obișnuit. Mușcă dintr-o altă curmală și-și 
aminti de întâlnirea cu Thutu, un om vlăguit, într-adevăr. 
Situaţia era lipsită de noimă: nu se găsea un soț pentru o 
prințesă din Misr, frumoasă ca un lotus la amiază ori un trandafir 
noaptea! Și proastă ca un păianjen, adăugă Ankhensepamon în 
sinea ei. De fapt nu se căuta un soț, ci un viitor rege. 

— La drept vorbind, Ankhen, dacă e să-ţi mărturisesc 
convingerea mea adâncă, Shabaka mi-ar fi cel mai potrivit 
succesor. g 

Fu rândul lui Ankhensepamon să rămână surprinsă. Il privea 
pe nubian ca pe un soi de animal domestic cu înfățișare 
omenească. 

— Shabaka? 

— Cunoaște treburile regatului și dedesubturile lor la fel de 
bine ca mine. Are forța unei fiare și viclenia unui șarpe. Ele 
adevăratul meu fiu spiritual. 


54 


— Ai vedea un nubian pe tron? 

Ankhensepamon îi socotea pe toţi negrii sclavi. 

Ay izbucni în râs. 

— Nu-i cu mult mai negru decât răposata ta bunică Ty, sora 
mea. 

Regina se uită la el nedumerită. 

— Trebuie să chibzuiesc la asta. Haide să începem însă prin a 
avea o întrevedere cu Nakhtmin. 

El încuviință cu un aer amuzat. 

— Voi aranja totul. 

Ea se ridică, gândindu-se că Nakhtmin cu siguranță nu va 
șovăi prea mult, înainte de a accepta Coroana Regatului Celor 
Două Pământuri, dar că partida cea mai anevoioasă avea să se 
joace cu Neferneferure. 

Il găsi pe Shabaka în odaia de alături, flecărind cu un ofiţer și 
așteptând, fără îndoială, terminarea discuţiei regale. Nubianul 
se ploconi iarăși, cu un respect neprefăcut, și păru uimit că 
privirea reginei întârzie asupra lui. Nuanţele acestea ţinură doar 
o clipă, însă importanţa lor n-avea legătură cu durata. Se știe că 
destinul lumii atârnă uneori de-un fir de praf. Regina se îndreptă 
spre ieșire, precedată de Uadj-Menekh și urmată de purtătorii de 
evantaie. 

t 

Surpriza zugrăvită pe chipul lui Nakhtmin când o văzu pe 
Ankhensepamon intrând în sala cea mare ar fi stârnit râsete 
dacă aşa ceva ar fi fost îngăduit. 

Ankhensepamon îi observă uimirea de la douăzeci de pași 
depărtare. Era splendid gătită. Purta peste perucă o diademă de 
electrum ornată cu peruzele, la gât un pectoral de perle și 
peruzele, brățări la încheieturile mâinilor și sandale de aur în 
picioare. Rochia din pânză fină de in plisată și cu franjuri de aur 
era prinsă cu o cingătoare lată, brodată cu perle mărunte și atât 
de strânsă, încât ai fi crezut că torsul îi e unit doar simbolic cu 
șoldurile. Tânăra regină aducea mai degrabă a imagine divină 
decât a făptură pământeană. 

Nakhtmin rămase cu gura căscată. O mai văzuse pe regină la 
nenumărate ceremonii, însă niciodată așa de frumoasă. O 
întrecea în eleganţă și seducţie chiar și pe neasemuita Nefertiti, 
mama ei. 


55 


Pe măsură ce Ankhensepamon se apropia, generalul îi desluși 
mai clar chipul, ovalul fără cusur, bărbia delicată, gura mică, de 
culoarea carminului, ochii imenși al căror contur de antimoniu se 
întindea până la tâmple. 

Și Ay gustă spectacolul. Regina își dăduse toată osteneala ca 
să-l cucerească pe general. Îi veni să zâmbească, dar se abţinu. 

Până și șambelanul Uadj-Menekh și ceilalți servitori 
încremeniseră. 

Ajunsă în faţa regelui, Ankhensepamon îi zâmbi și spuse: 

— Seara să reverse asupra ta numai parfumuri și bucurii, 
regele meu. 

— Regina mea, frumuseţea ta e demnă de Isis şi-mi umple 
inima precum muzica născută din lăuta lui Mut pentru a-l 
desfăta pe Ra. 

Nakhtmin nici nu apucase să-și revină după spectacolul ce-i 
copleșise privirea că-l izbi încă un lucru. Pentru că nu trăia în 
preajma cuplului regal, își păstrase convingerea că 
Ankhensepamon îi purta lui Ay o ură cunoscută de toți și izvor 
de nesfârșite bârfe la Curte. După ce la început nu crezuse ce-i 
vedeau ochii, acum se îndoia și de ceea ce-i auzeau urechile. 

Ankhensepamon se întoarse spre Nakhtmin. Un bărbat tânăr 
și chipeș, cu capul masiv, fălci puternice, trăsături ascuțite și o 
expresie dârză. 

— Generalul ne luminează seara cu gloria sa, zise regina. Fii 
bine-venit. 

Bărbatul se înclină până la pământ și sărută mâna pe care ea 
i-o întinsese. 

Regina se așeză și-l îndemnă cu un gest pe oaspete să facă la 
fel. 

Ay luă loc și el. 

În afara  intendentului, a  mai-marelui bucătăriilor, a 
paharnicului și a degustătorului, douăzeci de servitori așteptau 
la zece pași depărtare cel mai mic semn din partea stăpânilor. 
Ankhensepamon ridică ușor mâna. 

— Paharnice! 

Acesta dădu fuga. 

— AȘ vrea o cupă cu suc de rodie și vin în părți egale, porunci 
regina. 

— Voi încerca și eu acest amestec, zise Ay. 

Generalul nu putea decât să aleagă aceeași băutură. 


56 


Ankhensepamon se întoarse iarăși spre general. Se schimbară 
alte vorbe de curtoazie despre binecuvântarea zeilor, gloria 
regatului, sănătatea și bucuria cuplului regal. Lui Nakhtmin îi 
încolți ideea că strădaniile reginei de a-l fermeca, bunăvoința, 
omagiile mieroase care i se aduceau și fastul ce înconjura cina 
ascundeau o realitate simplă: gazdele sale voiau să-i ceară o 
favoare. Se înșela foarte puţin: nu o favoare, ci un târg. 

În sfârșit se așezară să mănânce. Aveau să ia cina stând pe 
scaune, nu pe podea. Trei jilțuri, dintre care două minunat 
ornamentate, fuseseră rânduite în jurul unei uriașe tăvi rotunde 
sprijinite pe niște suporturi anume și acoperită cu o țesătură 
purpurie brodată cu aur. Poziţia îi era necunoscută lui Nakhtmin. 
Deși acoperit de glorie și văr cu Ay, era obișnuit, chiar și când 
cina cu înalţi demnitari, să se ghemuiască pe jos lângă o tavă, 
fără atâta pompă. Se simţi încurcat și se puse și mai strașnic în 
gardă. 

Servitorii așezară înaintea mesenilor talgere de alabastru, 
linguri și cupe albastre de Siria, ajurate cu aur. Toată lumea se 
uită la degustătorul, aflat lângă masă, care se întinse spre tava 
de ceramică pictată, ţinută de doi servitori, luă câte un dumicat 
din fiecare fel misterios de mâncare ce se găsea pe ea și, după 
ce înghiţi, se arătă mulțumit. Apoi intendentul anunţă, la rândul 
său, că Maiestăţile Lor sunt servite. Servitorii potriviră la mijlocul 
mesei tava încărcată cu porumbei umpluţi cu grâu și migdale, 
înveliți în foi de viță-de-vie și fripţi. Nakhtmin îl observă pe rege 
servindu-se, apoi pe regină și întinse, în sfârșit, și el mâna spre 
tavă. Paharnicul aduse o carafă uriașă de argint, ce scânteia în 
lumina lămpilor, și turnă într-o cupă pe care i-o întinse un 
servitor. Gustă băutura, își ridică ochii spre tavan, plescăi, după 
care spuse că vinul era demn de niște zei vii. Numaidecât 
servitorii umplură cupele mesenilor. Apoi se retraseră cu toţii la 
zece pași depărtare. 

— Nakhtmin, începu să vorbească Ay în timp ce desfăcea un 
porumbel din frunzele de viță-de-vie, prezența ta astă-seară 
printre noi e un semn bun. Îl rog pe Anubis, stăpânul Viselor și al 
Viziunilor, să te ajute să întrezărești ziua când vei sta pe scaunul 
meu, alături de o soţie, de asemeni divină, și, ţi-o doresc din 
toată inima, tată al unui fiu ce se va strădui să-ți deprindă 
înţelepciunea și să-ţi ducă mai departe puterea și gloria. 


57 


Generalul tocmai savura fineţea cărnii de porumbel și a 
umpluturii, așa că spusele lui Ay îl luară pe nepregătite, 
tulburându-l. Se uită la rege, la regină și văzu două măști 
zâmbitoare. 

— Ce trebuie să înțeleg din asemenea vorbe minunate? 
întrebă. 

— După ce voi pleca spre lăcașul meu de veci, zise Ay, ţara va 
avea nevoie de un stăpân cu minte luminată și mână fermă. Ştii 
doar, nu? Îți cunosc prea bine agerimea gândirii ca să-mi 
închipui că ai chibzuit deja la asta. Or, regina și cu mine am 
căzut de acord că nu există nimeni altcineva care să se 
potrivească așa de bine ca tine imaginii acestui stăpân. 

Cu o bucată de porumbel în mână, Nakhtmin reacţionă cât ai 
clipi. 

— Maiestate, sunt copleșit de o asemenea onoare. Dar cum 
aș reuși vreodată să ajung la acest titlu măreț? 

— Prin căsătoria cu o prințesă, răspunse imediat 
Ankhensepamon. 

Nakhtmin pricepu pe dată cum stăteau lucrurile. Se lăsă pe 
spătarul jilțului. Un servitor se grăbi să-i aducă o pânză ca să-și 
șteargă degetele. Generalul se felicită că-și amintise la timp de 
acest obicei rar. Își muta privirea de la rege la regină. 

— Maiestăţile Voastre, mă supun poruncilor. Cine sunt eu să 
pun la îndoială această cinste fără pereche? 

Ay încuviinţă din cap și rosti cu un zâmbet: 

— Asta nu trebuie să-ţi taie pofta de mâncare. 

Și luă încă un porumbel. Ankhensepamon făcu la fel, apoi 
Nakhtmin. 

— Așadar sora mea Neferneferure îţi va fi soţie, zise regina. 

— Sunt copleșit... 

— Și te voi numi oficial fiul meu, adăugă Ay. 

— Credeam că asemenea fericire se întâlnește doar în lumea 
de dincolo, spuse Nakhtmin. lată-mă însă nu doar stând la masa 
zeilor, ci și poftit să mă alătur lor. 

Trăise destul în preajma celor puternici ca să știe să 
încropească un compliment. Ankhensepamon își înclină cu 
graţie capul, întinse degetele să și le clătească sub apa 
parfumată pe care un servitor o turna într-un castron, apoi bău 
puţin vin și luă două bucăţi de praz cu ulei. 


58 


— Cunoști primejdia ce ameninţă tronul dacă mor, reîncepu 
Ay. 

— Horemheb, zise Nakhtmin. 

— De ani întregi jinduiește să pună mâna pe putere și să calce 
în picioare însemnele regalității divine. Vreau să sper că atunci 
când vei urca pe tron, Mahu, Pentju, Huy și Usermon vor mai fi 
încă în viață. Sunt oameni cu experienţă și devotați. 

La numele lui Pentju, Ankhensepamon se scutură ușor. Băgă 
de seamă că Ay nu pomenise numele lui Maya. 

— Horemheb e un dușman plin de îndrăzneală, continuă Ay. A 
încercat, după cum știi și tu, să mă împiedice să urc pe corabie 
pentru a conduce funeraliile răposatului rege. Nu vei obține prea 
mult sprijin din partea preoților ca să-l ţii la respect. 

— Dar el îl are pe cel al lui Nefertep, comentă apoi Nakhtmin. 

— Cât de curând o să-l fac pe Nefertep să înțeleagă că și-a 
ales greșit aliatul, pentru că, dacă Horemheb ia puterea, preoții 
n-o vor duce prea bine. 

— De la nelegiuitul ăsta a pornit ideea de a pune foc 
grajdurilor, adăugă Ankhensepamon. Nu se dă în lături de la 
nicio ticăloșie. 

Nakhtmin părea dus pe gânduri. 

— Ar fi trebuit să-l supunem la cazne pe Khnumose ca să-i 
smulgem adevărul, rosti. 

— Se știa osândit oricum la moarte. N-ar fi mărturisit, spuse 
Ay. 

— Atunci ar fi trebuit să-i făgăduim viaţa. 

— Nu, îl contrazise Ay. Armata Pământului de Jos n-ar fi 
îngăduit ca faimosul ei comandant să fie acuzat din pricina 
denunţului unui ofițer din subordinea sa. Ne-am fi trezit prinși 
într-o luptă fără sfârșit. Execuţia lui Khnumose a servit drept 
pildă. L-am prevenit în felul acesta pe Horemheb că nu-i vom 
ierta nicio necuviinţă. 

— Numai că se bucură de sprijinul armatei Pământului de Jos, 
observă Nakhtmin. 

— Aştept ca tu să-i verifici pe ofițeri și să alegi grâul de 
neghină. Mahu o să te ajute. 

Generalul încuviinţă din cap. 

— Treaba se va desfășura așa cum trebuie. 

— Timpul ne presează, zise Ay. 


59 


Nakhtmin își goli cupa și paharnicul sări să i-o umple din nou. 
Servitorii așezară pe masă o tavă încă și mai mare decât prima, 
pe care trona o pulpă de miel împănată cu usturoi. Un iz mai 
picant  îmbogățea aroma bucatelor și  Ankhensepamon 
recunoscu mirosul cuișoarelor. Mai-marele bucătăriilor tăie 
carnea, degustătorul își îndeplini sarcina, iar colegul său îi servi 
pe rege, pe regină și apoi pe Nakhtmin. 

— Părerea mea, maiestate, rosti generalul după ce servitorii 
se îndepărtară, este că nu vom cunoaște pacea până când 
Apopis nu va fi străpuns de lancea lui Seth. _ 

Se așternu tăcerea. Ankhensepamon făcu ochii mari. Incă o 
dată, crima era invocată ca mod de a cârmui. 

— Dar cum să facem? 

— Apopis al nostru nu și-a repudiat prima soţie, fiica ta, ca să- 
și ia alta? 

— O dansatoare, zise Ay. 

— O femeie ușoară. N-ar fi o văduvă frumoasă? întrebă 
Nakhtmin cu nepăsare în glas. 

— Ar trebui să ne apropiem de el. 

— Poate că vrednica Mutnejmet ne va da informații despre 
cum am putea reuși. 

Ankhensepamon se uită iscoditor la Nakhtmin. Da, era un 
bărbat de temut. Da, va fi un rege puternic. 

— O să discutăm despre asta cu Mahu, spuse Ay. Oricum, 
trebuie să începem cu începutul. Ești gata să te căsătorești cu 
Neferneferure? 

— Da, răspunse Nakhtmin. 

Cina își atinsese scopul. Regina zâmbi și încuviinţă din cap. 


t Capitolul 10 


„SCLIVISITUL ĂLA!” 


— Generalul  Nakhtmin vine la cină diseară, zise 
Ankhensepamon și aştept să fii prezentă și graţioasă. 

Așezată în faţa ei pe terasă, Neferneferure rămase, cu 
îndărătnicie, mută. 

— N-am chef, rosti într-un târziu. 


60 


— Nu-i vorba de chef. Este chiar o obligaţie. Ti-am spus-o 
deunăzi. 

Cu o privire posomorâtă, Ankhensepamon își observa sora: 
regăsea la ea aceleași toane nesuferite ca la sora lor mai mare 
Maketaton: capricii tiranice, încăpățânare, egoism înverșunat, 
trufie. Se întrebă dacă ea însăși era diferită datorită întâlnirii cu 
Pasar și faptului că descoperise sexualitatea îndată ce atât a ei, 
cât și cea a iubitului său, înmugurise. Plăcerile trupului erau 
precum o rouă pentru suflet: îl îmbogățeau, îl linișteau și-l 
înflăcărau totodată, așa cum noaptea invită iasomia să-și 
răspândească parfumul. Işi ţintui sora cu ochi ca de erete. Nu, 
Neferneferure nu avea niciun ibovnic secret. O anume asprime 
în colțul buzelor și încordarea vădită în gesturi trădau o fecioară 
răscoaptă. 

— Nu mă simt bine, n-am chef să văd lume, se împotrivi 
Neferneferure. 

— Te simţi cum nu se poate mai bine îndată ce ai prilejul să 
discuţi tot soiul de fleacuri. In orice caz, pentru mine e același 
lucru dacă o să fii adusă târâș la cină de către doamnele mele 
de onoare, de către servitori sau de către gărzi. Să știi că nu 
glumesc. 

— Nu văd de ce vrei neapărat să mă căsătoresc cu acest om 
pe care nu-l cunosc. 

— Pentru că e în interesul dinastiei. 

De data aceasta, Neferneferure se abţinu să strige că puţin îi 
păsa de dinastie. 

— Să se mărite Neferneru-Aton în locul meu. 

— O să vă măritaţi amândouă. Ai să vezi, e o mare mângâiere 
în viață să ai un bărbat care să te strângă noaptea în braţe. Nu 
te-ai simţit niciodată atrasă de un bărbat? 

Neferneferure o privi de parcă tocmai rostise o prostie fără 
pereche. 

— Da, știu, zise Ankhensepamon sec. Te distrezi cu sclavele. 
Deși primi încă o privire scandalizată, continuă: Nu vreau să 
sfârșești fată bătrână. Ai douăzeci de ani împliniţi. Ar trebui să fii 
măritată de cinci ani. Toată Curtea ar vrea să știe dacă n-ai 
vreun beteșug. 

Lovitura își atinse ţinta. Neferneferure tresări și-i aruncă 
surorii sale o căutătură jignită. Poate că mândria va fi un imbold 
mai puternic decât sexul. 


61 


— Asta ai născocit-o acum. 

— Nu născocesc nimic. Soţia prefectului din Theba se întreabă 
dacă nu suferi de vreo meteahnă a trupului. 

— Cucuveaua aia bătrână! N-am s-o mai salut! 

— Asta nu va înăbuși bârfele. Oamenii din Akhmim l-au 
chestionat de curând pe Ay de ce n-au fost înștiințaţi de 
funeraliile tale și din ce pricină ai murit. Neferneferure ţipă ca 
mușcată de șarpe. Ne aduci necazuri, rosti Ankhensepamon 
acuzatoare. 

— Pentru că nu vreau să-mi desfac picioarele în faţa unui 
bărbat? strigă Neferneferure. 

— Câtă grosolănie! Câtă grosolănie! Unde ai fost crescută? Cu 
porcarii? Crezi că asta înseamnă legătura cu un bărbat? 
Pesemne că ai inima de piatră și vaginul de papirus uscat! 
Oamenii au dreptate. Ești anormală. Oricum, n-ai de ales. O să 
te căsătorești cu Nakhtmin. 

Neferneferure îi aruncă o privire plină de ură. 

— Du-te să te odihnești, zise Ankhensepamon. Vreau ca 
diseară să arăţi proaspătă. O să ţi-o trimit pe mai-marea 
garderobei mele ca să te îmbrace și să te fardeze. 

Tt 

Să nu fi existat muzica, dansatoarele și larma veselă pe care 
o sută de meseni o făceau să domnească în marea sală a 
palatului, ospăţul de nuntă ar fi fost sinistru. 

Neferneferure, încântătoare și gătită ca statuia lui Osiris la zi 
de sărbătoare, părea lipsită de simţuri. Nu rostise nici trei 
cuvinte. Alături de ea, Nakhtmin radia. Cu ochii fardaţi și peruca 
lustruită, răspundea voios la complimentele demnitarilor, ale 
locotenenților săi apropiaţi, ale înalţilor slujbași și ale soțiilor 
acestora și, cu toate că remarcase îmbufnarea soției sale, se 
apleca din când în când spre ea și-i șoptea vorbe dulci. 

Așezaţi în faţa lor, Ay și Ankhensepamon pândeau fiecare 
gest al miresei cu ochi de erete. 

— Vită-te la ea, nătânga! zise Ay cu glas scăzut către regină, 
pierzându-și răbdarea. Ai zice că e trimisă la cazne! 

— Nu contează. Lucrul cel mai important se va petrece în pat, 
răspunse cu răceală Ankhensepamon, iar regele chicoti. 

Sărbătorile prilejuite de căsătoria prinţesei regale ţinură o 
săptămână. 


62 


Veni și noaptea nunţii, care trebuia să se consume în micul 
palat din nordul Thebei. 

În ajun, la ultima cină la care se adunaseră cei mai înalţi 
demnitari, vizirul Usermon, Maya, Mahu, Pentju, Sebamon și 
Sahor, cei doi fii ai lui Ay, și soțiile lor, Ankhensepamon îl luă pe 
Nakhtmin deoparte. 

— Sora mea e o fecioară neîmblânzită. 

Generalul se uită la ea cu o undă de ironie. 

— Am observat, maiestate, că nu mă copleșește cu priviri 
drăgăstoase. 

— In suita voastră se va afla și o sclavă. 

Nakhtmin păru surprins. 

— Din ordinul meu, adăugă regina. 

Surpriza crescu. 

— Înainte să intri în odaia de nuntă, trimite-o pe sclavă. Ea îţi 
va sluji drept solie. 

Nakhtmin nu-și putu stăpâni un râset scurt. 

— Când puiul de potârniche e gata pregătit, tu îl tragi în 
frigare ca să isprăvești mâncarea. Odată treaba încheiată, 
împiedic-o să se spele până a doua zi dimineaţa. Și va trebui să 
te arăţi foarte atent ca să te asiguri că nu folosește vreun mijloc 
de a nu rămâne însărcinată. 

Se așternu tăcerea. Dintr-odată, generalul nu-și mai găsea 
cuvintele. 

— Ţine minte, generale, că scopul e un copil. 

— Da, maiestate. 

— Să-mi dai raportul. 

— Da, maiestate. 

Zarva lăutelor și a flautelor puse capăt discuţiei. Dansatoarele 
își făcuseră apariţia. Ankhensepamon se întoarse lângă Ay, iar 
Nakhtmin lângă proaspăta sa soție. Regina își privi sora. Aceeași 
mutră de înmormântare. Cealaltă soră, Neferneru-Aton- 
Taschery, încadrată de două dintre doamnele sale de onoare, 
stătea țeapănă ca o păpușă. 

Te întrebi, de bună seamă, când îţi va veni și ţie rândul. N-o 
să mai întârzie mult, păsăruica mea! N-o să mai întârzie mult, își 
zise în sinea ei Ankhensepamon. 

Apoi strecură o privire complice spre ltchan, care radia 
aproape tot atât de mult ca Ay. In sfârșit, se răsuci către Sati, 
iscodind-o din priviri. Doica îi răspunse printr-un zâmbet. 


63 


Doamnele de la Curte și oaspeţii șușoteau despre rotunjimile 
pe care le căpătase regina. 

Ankhensepamon purta în pântece un copil. 

Prin bunăvoința zeiței  Thueris, protectoarea femeilor 
însărcinate și a nașterilor, palatul va celebra, peste puţine luni, 
două fericite evenimente. 

Era și timpul. Regele își începea cel de-al doilea an de 
domnie. 

Tt 

Cincisprezece zile mai târziu, cam pe vremea când regatul 
intra în anotimpul semănăturilor, un înscris regal dădea de veste 
poporului că Maiestatea Sa regele Ay îl numea pe generalul 
Nakhtmin fiul și urmașul său. 

Generalul și soţia sa se întorseseră din călătorie. 

Un fast ieșit din comun înconjură ceremonia publică a 
desemnării unui moștenitor al tronului. O trupă de lâncieri, o 
alta de arcași și încă una de pedestrași erau strânse în curtea 
palatului. Toţi dregătorii, înalții demnitari și emisarii străini, 
marele preot al lui Amon, Humose, și clerul de rang superior din 
templele lui Amon, Sekhmet și Mut de la Karnak stăteau înșiraţi 
în faţa palatului, cu ochii la poarta cea mare flancată de coloșii 
răposatului rege Amenhotep al III-lea. 

La ora prânzului, soarele făcu să scânteieze orbitor vârfurile 
de aur ale obeliscurilor din fața palatului și trompetele răsunară. 
Precedaţi de întâiul șambelan Uadj-Menekh, care le strigă 
numele, Ay și Nakhtmin ieșiră pe poarta cea mare a palatului și 
se opriră înaintea mulţimii. Ankhensepamon și cele două surori 
ale sale stăteau ceva mai în spate, păstrând distanţa impusă de 
protocol. Prima era regina, cu purtătorii ei de evantai și patru 
doamne de onoare, în urma ei la trei pași venea soţia prințului 
moștenitor, Neferneferure, cu un purtător de evantai și două 
doamne de onoare, apoi Neferneru-Aton-Taschery, cu două 
doamne de onoare, dar fără purtători de evantai, având-o 
alături pe Mutnejmet. 

Crainicul palatului dădu citire decretului regal: generalul 
Nakhtmin era de-acum fiul Divinei Sale Maiestăţi și urmaș la 
tronul Celor Două Pământuri. Cu același prilej, era ridicat la 
rangul de prinţ. 

Trompetele puseră capăt proclamaţiei cu acorduri pe cât de 
triumfătoare, pe atât de ascuţite. Cornurile încă le purtau mai 


64 


departe ecoul când pe străzi izbucniră urale în onoarea 
moștenitorului. 

Oaspeţii fură poftiţi la ospăț. Ankhensepamon profită de 
ocazie ca să stea de vorbă cu proaspăta căsătorită, pe care n-o 
mai văzuse din noaptea nunții. 

— Cum se simte mult iubita mea soră? o întrebă înainte ca 
mesenii să-și ocupe locurile. 

— Ca o femeie înjunghiată, șuieră Neferneferure. 

Ankhensepamon se bucură că doamnele de onoare nu 
ajunseseră destul de aproape încât s-o audă. 

„Injunghiată.” Vasăzică așa trăise unirea trupească și așa o 
simţea și acum. 

— E un lucru plin de cruzime! adăugă Neferneferure pe 
același ton. Şi a început iar! Nu se mai oprește! 

Bun, își zise Ankhensepamon, important e să rămână 
însărcinată. Cu-atât mai rău dacă nu găsește în asta niciun pic 
de plăcere. Își făgădui în sinea ei să-l ia la întrebări pe Nakhtmin 
îndată ce se va ivi ocazia. 

Sosi clipa ca lumea să se așeze la masă și surorile se 
despărțiră. 

Muzici mai puţin solemne umplură curând străzile Thebei. Ay 
poruncise să se împartă grâu, carne de porc și de oaie, vin și 
bere poporului, fericit să se ghiftuiască și să se îmbete încă o 
dată pe cheltuiala mai-marilor săi. Fiecare cartier se fălea cu 
muzicanţii și micile trupe de cântărețe și dansatoare. Abia târziu 
de tot în noapte liniștea pogori peste oraș. Doamna Nes-Hathor, 
care oferea spectacole mai de soi, se bucură de un câștig 
frumușel. 

A doua zi, curierii plecară să ducă vestea cea mare în 
provincii. 

t 

— Sclivisitul ăla! 

A fost singurul comentariu făcut de Horemheb când a aflat de 
înnobilarea lui Nakhtmin. Maya și propriile sale iscoade îi 
aduseseră la cunoștință restul. 

Cuvântul dezvăluia o ură atât de puternică încât avea să 
reverbereze de-a lungul veacurilor. 


65 


t Capitolul 11 


SPERANȚE MARI ȘI 
UNELTIRI MĂRUNTE 


În partea de nord a palatului din Theba fusese construită încă 
o aripă pentru a-i găzdui pe prințul moștenitor și pe soția sa. 

Într-o dimineaţă, Ankhensepamon porni într-acolo, însoţită de 
două doamne de onoare, ca să stea de vorbă cu Neferneferure 
și să afle dacă existau semnele unei sarcini, deși era cam 
devreme pentru așa ceva. Noaptea nunţii avusese loc abia în 
urmă cu patruzeci de zile. 

Ce-i mărturisise Nakhtmin nu era îmbucurător. 

— Unirea trupească a fost anevoioasă, maiestate, răspunsese 
generalul. În ciuda prevederilor mele și a dovezilor de afecțiune, 
fără a mai pune la socoteală mângâierile de la început de care, 
potrivit sfaturilor tale, s-a îngrijit sclava, unirea trupească a 
pricinuit multe ţipete și nu cred că toate au fost prefăcute. Calea 
spre plăcere e îngustă. 

Ankhensepamon strâmbase din nas. Da, cunoștea această 
trăsătură aparte a surorilor sale Neferneferure și Maketaton de 
pe vremea când făceau baie împreună în palatul din Akhetaton. 
Sperase însă că, odată cu vârsta, lucrurile se vor îmbunătăţi. 

— Oricum, săgeata și-a atins ţinta, maiestate, adăugase apoi 
militarul. 

Ținând cont de informaţia dinainte, gândise regina, 
Neferneferure nu avusese cum să se simtă în culmea fericirii. 

— Așadar a existat doar o singură unire trupească? mai dorise 
să știe Ankhensepamon. 

— Nu, maiestate. S-a repetat de unsprezece ori în douăzeci și 
trei de zile. 

De unsprezece ori. Numai printr-un mare ghinion s-ar fi putut 
ca în niciuna dintre dăţi, Neferneferure să nu fi zămislit. 

— Și acestea s-au dovedit la fel de... anevoioase? 

Generalul zâmbise. 

— Nu, maiestate. Himenul fusese rupt. Dar în nopţile de după, 
soția mea prinţesa era totuși foarte încordată. Medicul Seferhor 


66 


mi-a dat o licoare să i-o torn în vin la cină, de preferinţă la 
sfârșitul ei. 

— Și? 

— Inclin să cred că dăţile următoare, ţipetele n-au fost de 
durere, ci mai degrabă de emoție. 

Poftim și deosebește, dacă poţi, adevărul de iluziile mândriei 
unui bărbat. Insă cei doi interlocutori își zâmbiseră. 

— Bine, încheiase discuţia Ankhensepamon. Poartă-te mereu 
blând cu ea. 

Regina și suita sa ajunseră la ușa camerelor lui Neferneferure. 
Aceasta se afla în tovărășia lui Neferneru-Aton. Ankhensepamon 
le ceru doamnelor de onoare, ale sale și ale prințesei, să 
binevoiască a aștepta în odaia de alături. Cele două prințese își 
priviră sora fără prea mare bucurie. Pentru că nu i se oferise 
nimic de băut, Ankhensepamon le aminti de buna-cuviinţă, 
zicând: 

— Aș vrea puţin lapte de migdale cu suc de rodie. 

Fu chemată o servitoare și trimisă să-i îndeplinească dorinţa. 

— Ai venit să vezi ce-ţi face vita de sacrificiu, grăi 
Neferneferure. 

— Un limbaj cu totul nepotrivit și caraghios, răspunse 
Ankhensepamon. Nu ești diferită de zecile de mii de femei din 
tara asta care se mărită, fără a se crede victime, ba dimpotrivă. 

— Nu sunt ca zecile de mii de femei! i-o întoarse 
Neferneferure. Sunt fiica regelui divin Akhenaton. 

— Păi atunci nu ești diferită de mama ta regina, nici de bunica 
ta regina. Obârșia regală nu-i scutește nici pe bărbaţi, nici pe 
femei de la a face copii. Nu mai vreau să aud vorbe de-astea. Ţi- 
am arătat care sunt motivele căsătoriei tale cu generalul 
Nakhtmin și n-am s-o iau de la capat. Am venit să mă interesez 
de starea ta. 

Neferneferure își întoarse capul, nemulțumită. 

— După ce soldăţoiul ăla m-a pătruns de nici nu mai știu câte 
ori, bănuiesc că scopul e atins și sper să nu mai văd mădularul 
ăla monstruos. lar acum, pântecele va începe să mi se umfle 
până ce am să semăn cu un hipopotam. 

— Multe femei s-ar bucura în locul tău. Ai avut sângerarea 
lunară? 

— Nu! răspunse furioasă Neferneferure. 

— Câte zile a întârziat? 


67 


— Șase. 

Semn bun, gândi Ankhensepamon. 

— E necuviincios să-l consideri pe generalul Nakhtmin un 
soldațoi. E soţul tău și moștenitor al tronului acum. Vorbele tale 
despre el sunt cele ale unei precupeţe de cea mai joasă speţă 
deși te pretinzi deasupra oamenilor de rând. În plus, s-a purtat 
foarte blând cu tine. 

Neferneferure se holbă la regină. 

— Ai pus iscoade și lângă patul meu? 

— Dacă trebuie, o s-o fac. Dezgustul tău faţă de plăcerile 
trupului nu-i doar un lucru împotriva firii, Neferneferure, ci e și 
înșelător. În prima noapte, deflorarea a fost, poate, o încercare 
grea, așa cum e pentru toate femeile, însă dăţile următoare nu 
ţi s-au mai părut la fel de neplăcute. 

Să mai zică cineva că meseria de regină e ușoară! cugetă 
Ankhensepamon, sastisită. 

Neferneferure scoase un strigăt de indignare, sări de pe 
scaun, apoi își ridică braţele spre cer. 

— Dar asta-i sminteală curată! Sunt spionată până și în vagin! 

Ankhensepamon și Neferneru-Aton, care nu suflase o vorbă 
până atunci, nu-și putură înăbuși un hohot de râs. 

— Vaginul tău e un izvor al regalității divine, o lamuri 
Ankhensepamon. Așa că e obiectul unei atenţii îndreptățite. Nu 
doar din partea mea, ci și din a întregii ţări. 

— Dar tu ce faci cu-al tău? ţipă Neferneferure. 

— ÎI folosesc. Sunt însărcinată. 

Ar fi fost o minune ca doamnele de onoare să nu fi auzit 
strigătele. 

t 

Propunerea făcută de Nakhtmin în timpul cinei cu Ay și 
Ankhensepamon nu fusese uitată. De altfel, ea încolţise înainte 
și în mintea lui Ay. Dacă era forțată puţin mâna destinului și 
Horemheb dispărea, palatul din Theba ar fi dormit ceva mai 
liniștit. Pe de altă parte, asta ar fi însemnat să i se plătească 
odiosului general cu aceeași măsură, de vreme ce câinele său 
credincios, Khnumose, încercase să dea foc grajdurilor pentru a- 
| ucide pe ltchan. 

Mai rămânea de hotărât calea cea mai potrivită de a trece la 
fapte. Ca să scapi de o persoană ale cărei obiceiuri le cunoșteai, 
era mult mai simplu să cumperi un complice dintre slujitorii săi 


68 


decât să găsești, într-un ţinut străin, asasini plătiți care să ucidă 
un om despre care nu știau mare lucru. Or, Memphisul era un 
oraș pe care locuitorii Thebei nu-l cunoșteau deloc și, în ciuda 
rapoartelor trimise de iscoadele lui Mahu, existau prea puţine 
informaţii despre viața lui Horemheb. 

Acesta era și motivul pentru care Ay aranjă o întrevedere cu 
soția repudiată a generalului, fiica sa Mutnejmet. O luă cu 
binișorul, vorbindu-i pe ocolite, ba chiar cu șiretenie. 

— Mult iubita mea fiică, zise Ay după ce ea intră în odaia de 
lucru regală și schimbară îmbrăţișările cuvenite între tată și 
fiică, după cum știi, grijile domniei sunt mari. Nu mi-au lăsat o 
clipă de răgaz ca să discut cu tine și să aflu cum te simţi după 
ce ţi-ai părăsit și soțul și Memphisul. Imi pare rău. 

Mutnejmet îi aruncă o privire lui Shabaka, pironit lângă ușă 
într-o atitudine plină de respect. Îl cunoștea pe nubian, câinele 
credincios al tatălui ei, și-și cunoștea și tatăl. Intrevederea avea 
un scop ascuns. Nu se îndoia de dragostea părintească, dar nici 
de aplecarea fără pereche spre uneltiri a părintelui ei. 

Servitorii îi aduseră un jilț fiicei regelui. Ay se așeză și fiica îi 
urmă pilda. Shabaka rămase în picioare. Servitorii le turnară vin 
îndoit cu suc de caise. 

— Am nevoie de sfatul tău, Mutnejmet. Când l-ai văzut pe 
Horemheb ultima oară? 

Vasăzică Horemheb îl interesa cu adevărat. 

— Acum șase luni, în fața judecătorului, pentru împărţirea 
bunurilor. 

— Ce sentimente ai în privinţa lui? 

— Tată! zise ea încet, pe un ton aproape dojenitor. 

El ridică din sprâncene, uimit. 

— Ce e, fiica mea? 

— Tată, ne cunoaștem destul de bine, tu și cu mine. Să 
vorbim pe șleau. Horemheb e dușmanul tău de moarte și puţin 
îți pasă ce sentimente am eu față de el. Trebuie să spun că, deși 
e tatăl celor doi copii ai mei, omul ăsta e un șoim turbat. Nu-i 
doar dușmanul tău, ci și al dinastiei, deopotrivă. Vrei să-l 
distrugi, nu-i așa? 

Ay se uită iscoditor la fiica sa, apoi își înghiţi un râset tușind 
ușor și-și goli paharul. Îi aruncă o privire lui Shabaka, apoi își 
drese glasul. 


69 


— Cum îi spuneam și lui Ankhensepamon, uneori mi se pare 
că virtuțile stirpei noastre au trecut asupra femeilor. 

Mutnejmet se arătă nedumerită. Asupra femeilor? Ay se 
gândea fără îndoială la Ty și la Nefertiti. Ty fusese, ce-i drept, o 
adevărată stăpână, însă Nefertiti... Mutnejmet nu fusese 
niciodată convinsă că Nefertiti avea vreun har. Ea și ciudatul ei 
soț cu trup de femeie își închipuiseră că vor schimba lumea, dar 
nu făcuseră decât s-o tulbure. Harul, își zise Mutnejmet, 
presupunea bun-simţ. 

— Da, răspunse Ay, vreau să-l distrug. Dar nu știu cum să fac. 
Ce crezi despre noua lui soţie? 

— Dansatoarea? O neroadă. De când a adus-o acasă, se teme 
până și de propria ei umbră. E îngrozită de Horemheb. Nu te 
bizui pe complicitatea ei. O să zică „da” acum și „nu” a doua zi. 

— Otravă? 

Mutnejmet se uită lung la tatăl său. Otravă. Se folosise destul 
de ea! 

— Toţi servitorii casei sunt recrutaţi din rândurile armatei. 
Horemheb e pentru ei un zeu. Așteaptă toţi cu nerăbdare ca el 
să ia puterea pentru că până și bucătarii visează să ajungă 
generali. Clătină din cap. Nu, otrava nu-i de folos, niciunul nu 
poate fi cumpărat. 

— Trebuie să existe un mijloc, stărui Ay. Orice armură are o 
slăbiciune. N-am putea împinge la răzvrătire niște militari? Un 
grup de ofițeri care să se hotărască a-i veni de hac unui dușman 
al tronului? 

— Putem să ne gândim la asta, răspunse Mutnejmet. Însă 
doar atât, să ne gândim. Toţi ofițerii pe care i-am văzut 
perindându-se pe la noi pe acasă îi sunt devotați trup și suflet lui 
Horemheb. 

Shabaka se amestecă în discuţie: 

— Dar evreii? Sunt aproape douăzeci de mii. Soarta lor nu-i de 
invidiat. Am putea isca o răzmeriţă în rândurile lor. Horemheb ar 
fi însărcinat s-o înăbușe. Și cu acest prilej ar primi o lovitură 
mortală în timpul unei lupte oarecare. 

Mutnejmet își întoarse capul spre nubian. Hotărât lucru, 
Shabaka se dovedea de-o nesecată viclenie. 

— Nu mă pricep la treburi de-astea, rosti ea. 

Însă ideea părea să-l fi cucerit pe Ay. 


70 


— Da, zise el într-un târziu, poate că-n asta stă rezolvarea 
noastră. Evreii. 

Își opri fiica să ia împreună masa de prânz, dar trimise după 
Mahu și Nakhtmin imediat după aceea. 


t Capitolul 12 


ÎMBLÂNZITORII DE ȘOBOLANI 


Mahu, Nakhtmin și, firește, Shabaka ascultară fără să scoată o 
vorbă până ce Ay termină să le prezinte propunerea sa. 

După-amiaza thebană își răspândea dogoarea, norii de praf și 
roiurile de muște. Era ora obișnuită a siestei, iar faptul că Ay nu 
ținea seama de ea îi dovedea nerăbdarea, dacă nu chiar 
îngrijorarea adâncă. 

— E o idee minunată, rosti Nakhtmin. De teamă ca lucrurile să 
nu degenereze, am putea trimite acolo trupe și... 

— Dar cum să facem? întrebă Ay. Din câte am auzit, evreii 
ăștia nu sunt niște oameni ușor de păcălit. 

Nu pusese piciorul în Pământul de Jos decât o singură dată în 
viața lui, cu suita lui Akhenaton. Și călătorise până acolo pe 
corabie, ca și restul cortegiului regal, așa că atât el, cât și 
ceilalți văzuseră din această jumătate a regatului doar 
ceremoniile fastuoase de la deschiderea templului închinat lui 
Aton, la Avaris, vechea capitală a prinților străini. 

Nu-și amintea să fi văzut vreodată în viaţa lui un evreu. Nu-i 
cunoștea decât din rapoartele gărzilor și acuzațiile 
guvernatorilor provinciilor. Oamenii aceștia se dovedeau, ce-i 
drept, îndărătnici când venea vorba de dări și strângerea 
acestora se lăsa adesea cu încăierări. In plus, nu arătau decât 
dispreț pentru cultele din regat și refuzau să recunoască alţi zei 
în afară de ai lor: un zeu-lună pe care-l numeau Sin sau Suen, nu 
se știa prea bine, și pe care, culmea nebuniei, îl socoteau drept 
părintele soarelui, Shamash. Pe scurt, niște zăltaţi puși pe harţă. 


10 Acesta e sensul cuvântului „hicsoși”, care-i desemna pe invadatorii veniţi din 
Mesopotamia și Asia Mică, pe la 1700 î.Hr., și care au ocupat Egiptul vreme de 
aproape două secole. Interpretarea de „regi-păstori” pe care a dat-o Manethon 
cuvântului este eronată. Avaris a fost capitala înființată de ei. (n.a.). 


71 


Acești nomazi ajunseseră aici însoţindu-i pe năvălitori, a căror 
limbă o vorbeau și cu care se aflau în relaţii de bună înţelegere. 
După ce năvălitorii fuseseră alungaţi, evreii își păstraseră 
obiceiul de a-și duce turmele să pască în Pământul de Jos, însă 
nu toţi plecau după aceea. Unii mergeau pe ascuns să se alăture 
acelor triburi ale lor rămase pe loc după izgonirea străinilor. Se 
credea că numărul lor se ridica la douăzeci de mii. Cei mai mulți 
trăiau din cultivarea pământului, dar uneori erau folosiţi ca 
sclavi la drenarea canalelor sau la construirea clădirilor 
administrative. 

— Putem reuși, spuse Mahu, dar trebuie să umblăm cu mare 
grijă. Vom strecura printre evrei câţiva oameni de-ai noștri care 
îi vor face să creadă că vor fi puși să muncească la înălţarea 
unui nou templu și că dacă refuză li se vor lua turmele și casele. 
Evreii or să se agite și, cu doi, trei conducători pricepuţi, îi 
putem împinge să se răzvrătească. Garnizoana din Memphis nu 
va sta pe gânduri pentru că nu-i are la inimă de când evreii au 
luat parte la răzmeriţa lui Api-Hetep!!. lar nouă nu ne rămâne 
decât să trimitem trupe de întărire și să profităm de 
învălmășeală. 

— Cât timp ne ia ca planul să prindă viaţă, întrebă Ay. 

— Avem nevoie de vreo zece, cincisprezece zile. O săptămână 
ca sa ne alegem oamenii, căci trebuie să vorbească ebraica și 
să știe să răspândească zvonuri, și încă una pentru ca ei să 
ațâţe spiritele și să pună la cale răzmerița. 

— Purcedeți numaidecât la lucru. Și nu suflaţi o vorbă nimănui 
din afara acestei încăperi, porunci Ay. 

— Va trebui să avem grijă și ca Horemheb să nu întoarcă 
răzmerița în favoarea lui și să pună stăpânire pe Memphis, zise 
Nakhtmin. 

— Asta-i treaba ta, răspunse Ay. 

Shabaka zâmbea ca un cotoi care tocmai i-a întins o capcană 
unui şobolan. 

t 

Hem-Ptah, ce stăpânea pământuri întinse în împrejurimile 
Avarisului, semăna cu un prunc foarte, foarte gras. Un prunc 
dezlănțuit. Flutura dinaintea prefectului oraşului, personaj 
impunător de altfel, un pumn uriaș și dolofan: 


11 Vezi Măştile lui Tutankhamon (n.a.). 
72 


— Cer, zise spumegând de furie, ca oamenii ăștia să fie goniţi 
din preajma pământurilor mele. Ei atrag șobolanii! Ba mai rău: îi 
prind și le dau drumul noaptea pe ogoarele mele! 

Acuzaţia era surprinzătoare, dacă nu de-a dreptul o aiureală. 
Prefectul ridică din sprâncene și întrebă: 

— Chiar așa? 

— Știu ce spun! Trimit intenţionat șobolanii să-mi distrugă mie 
recoltele! 

Ideea că evreii ar fi atât de iscusiți încât să îmblânzească 
niște rozătoare pentru a le trimite să pustiască ogoarele 
falnicului lor vecin era atât de lipsită de noimă că nici nu merita 
discutată. Însă nici măcar prefectul Avarisului nu-și permitea să 
trateze cu dispreț o persoană de importanţa lui Hem-Ptah, care 
avea prieteni influenţi în oraș și la Memphis. 

— De ce ar avea evreii vreun interes să-ţi vadă recoltele 
nimicite de șobolani? 

— Pentru că ei sunt săraci, iar eu sunt bogat, de-aia! Din ură 
și invidie! Sunt niște sărăntoci, tu nu știi? Cine-a pomenit 
vreodată un evreu bogat? Iți cer să-i alungi de lângă casa mea! 

— Ca să-ţi îndeplinesc dorinţa, răspunse prefectul, ar trebui 
daţi în judecată. Și pentru asta e nevoie de dovezi. Dacă le 
aduci, un tribunal va lua o hotărâre în favoarea ta și eu aș putea 
să-i silesc să-și mute satul mai departe. 

— Cum vrei să aduc eu dovezi? Ar trebui să trimit niște 
oameni de-ai mei în sat, dar atunci evreii s-ar feri să-și 
săvârșească pe față mârșăviile! 

— In acest caz nu pot să fac nimic, răspunse prefectul. 

— Cuvântul meu nu-i de-ajuns? 

— Mă tem că nu. 

— Și atunci tu ce putere mai ai? întrebă Hem-Ptah, 
scandalizat de-a binelea. 

— Puterea mea se află sub înrâurirea autorităţii regale și a 
legii, nu la cheremul dorințelor unor locuitori din regat. Dacă iau 
măsuri nedrepte împotriva evreilor, bunăoară să le distrug 
casele, ei ar avea motive temeinice să mă dea în judecată și ar 
putea obţine înlăturarea mea din slujbă sau m-ar putea sili să le 
reconstruiesc casele în același loc. 

— Vrei să spui că evreii l-ar da în judecată pe prefectul 
Avarisului? strigă Hem-Ptah, tot mai indignat. 

— Chiar asta spun. S-au mai văzut cazuri. 


73 


— Dar sunt niște străini, niște prăpădiţi! 

— Poate, dar au dreptul să ceară ajutor justiţiei noastre, îl 
lămuri prefectul care începea să-și piardă răbdarea. 

Avea și așa destulă bătaie de cap cu cetele de tâlhari care 
bântuiau ţinutul ca să se mai ocupe și de pretenţiile smintite ale 
acestui bărbat nebun de legat. Celălalt își pironi asupra 
prefectului privirea verde-albăstruie a ochilor săi holbaţi. 
Demnitarul îi susţinu privirea întrebându-se în sinea lui de cât 
timp ar fi nevoie pentru a îmbălsăma atâta osânză. 

— Prea bine, rosti cu aroganță Hem-Ptah, dacă-i pe-așa, o să 
rezolv eu însumi problema. 

Prefectul se gândi că în această parte a Pământului de Jos, 
aflată hăt departe de restul ţării și de puterea regală, anumiţi 
oameni, precum cel din fața lui, își închipuiau că ei fac legea. Păi 
nu se întâmplase ca anul trecut un stăpân de pământuri, 
faimosul Api-Hetep, să pună la cale o expediţie militară, avându- 
i și pe evrei drept aliaţi mercenari, cu scopul bizar de a asedia 
Memphisul și de a se proclama rege al Pământului de Jos? 

— Și cum plănuiești s-o rezolvi? 

— O s-o rezolv eu, repetă Hem-Ptah ridicându-se de pe scaun. 
Doar n-o să las niște lepădături ca astea să-mi prăpădească 
ogoarele cu șobolanii lor! Și o să mă duc la Memphis să-i cer 
generalului Horemheb să trimită o trupă de soldați ca să le 
distrugă casele. 

Ar fi cel mai bun mijloc de a stârni o bătaie pe cinste, gândi 
prefectul. În împrejurimile Avarisului existau cam douăzeci de 
mii de evrei și nu încăpea îndoială că vor sări să-și ajute 
semenii. Singura speranţă era ca generalul să-l trimită cu 
binișorul la plimbare pe zbuciumatul Hem-Ptah. 

Acesta din urmă se îndreptă spre ușă cu un aer jignit și 
mergând ca o rață, pentru că nu-și putea apropia picioarele, 
într-atât erau de groase. 

Prefectul trăgea nădejde că noaptea îi va domoli umflatului 
delirul. Se înșela însă. Două zile mai târziu, comandantul gărzilor 
din Avaris veni să-l înștiințeze că oamenii lui Hem-Ptah 
încercaseră, în toiul nopţii, să dea foc caselor unui sat evreiesc, 
aflat în apropierea vilei stăpânului lor, însă lătratul câinilor îi 
trezise la timp pe câţiva locuitori. Văzându-i pe oaspeții nepoftiţi 
cu torțele în mâini, aceștia ridicaseră în picioare tot satul. 
Oamenii lui Hem-Ptah, în frunte cu el însuși, fuseseră ciomăgiţi 


74 


zdravăn și unul dintre ei rămăsese lat, mai mult mort decât viu. 
În urma acestei întâmplări, evreii s-au plâns și comandantul 
gărzilor trebuise să-l aresteze pe Hem-Ptah și să-l arunce în 
temniţă pentru punerea de foc cu bună știință. 

Prefectul se holbă la el. 

— L-ai aruncat pe Hem-Ptah în temniţă? 

— M-am dus la el acasă în zori, luând cu mine destui oameni. 
Servitorii săi au încercat să reziste, însă le-am venit de hac cu 
lovituri de retevei. 

Treaba devenea supărătoare. 

— De altfel, Hem-Ptah a trimis un mesager la Memphis, la 
generalul Horemheb, după cum mi s-a spus. 

Prefectul strâmbă din nas. Comandantul gărzilor își făcuse 
datoria, dar să arunci în temniţă un bărbat de vază ca Hem-Ptah 
putea să-ţi provoace neplăceri. 

— In ce stare e el? 

— Are vânătăi pe tot trupul și un ochi înnegrit și umflat. Se 
plânge și că un câine de-al evreilor l-ar fi mușcat de fese. l-am 
îngăduit medicului să-l viziteze în temniță. 

— Ai făcut bine. Dar și mai bine i-ai da drumul. 

— Crezi? 

— O să întărâte întregul oraș și Memphisul. 

— Dar omul ăsta e nebun! 

— Fără îndoială. Însă are prieteni sus-puși. 

A doua zi, Avarisul fierbea de zvonuri potrivit cărora Hem- 
Ptah, eliberat din temniţă, își dovedise recunoștința cerându-i 
generalului Horemheb să-l schimbe din slujbă pe prefect pentru 
că a refuzat să protejeze un stăpân de pământuri împotriva unor 
evrei care-l sfidau. 

Prefectul dădu din umeri: generalul Horemheb era 
comandantul garnizoanei Pământului de Jos și nu avea puterea 
de a schimba un slujbaș al administraţiei. Toată lumea o știa, în 
afară de Hem-Ptah, desigur. Dar monstrul ăsta umflat putea să 
stăruie pe lângă viceregele Pământului de Jos și să obţină 
răzbunarea visată împotriva unui prefect care nu arătase 
respect pentru delirul său de potentat de provincie. Nici nu 
bănuia prefectul ce avea să urmeze. 


75 


t Capitolul 13 


PROVOCAREA, DEZORDINEA ȘI ÎNCĂIERAREA 


Când ajunseră în Pământul de Jos, dându-se drept șefi de 
echipă și cărămidari veniţi din Memphis, iscoadele lui Mahu nici 
nu visau la un teren așa prielnic pentru răzmeriţa pe care-o 
puneau la cale. Satele evreilor, sau mai degrabă taberele din 
jurul Avarisului, fierbeau de istorisiri, mai mult sau mai puţin 
înflorite, despre servitorii unui anume Hem-Ptah care 
încercaseră să dea foc caselor din vecinătatea pământurilor 
sale. Prin urmare, iscoadele încinseră lesne spiritele, povestind 
că mai-marii lor, arhitecţii regali, plănuiau să încoloneze toți 
evreii și să-i ducă să muncească la construirea unui templu 
închinat lui Amon. Evreii, firește, scoaseră ţipete ascuţite de 
indignare, însă iscoadele lui Mahu îi asigurară că, dacă refuzau, 
puţinele lor bunuri vor fi confiscate de câtre autorităţile din 
Avaris. 

Evreii își pierdură somnul. De zeci de ani erau trataţi ca niște 
sclavi de către stăpânirea din Pământul de Jos. Se umpluse 
paharul. Discutară toată noaptea, în tavernele lor sărăcăcioase, 
cum să se apere. Ca să-i întărâte, oamenii lui Mahu le arătară că 
treaba nu va fi deloc ușoară, întrucât trupele garnizoanei din 
Memphis, comandate de vestitul general Horemheb, nu vor 
pregeta să înăbușe răzmeriţa. Stratagema se dovedi eficace și 
vorbele evreilor începură numaidecât să sune a fanfaronadă. 

— Din generalul ăsta o să fac mâncare pentru câinii mei! 

— Lăâncierii generalului nu știu să ucidă nici măcar niște 
șobolani! 

Și alte bravade. Cei mai cumpătaţi îi sfătuiră să se înarmeze 
în vederea unei înfruntări. Dar cu ce? Evreii nu puteau, de la 
sine înţeles, să cumpere arme din bronz care ar fi trebuit 
comandate la armurierii sirieni, care ar fi costat o sumă 
exorbitantă și care, oricum, n-ar fi ajuns la ei decât peste câteva 
săptămâni. Cel mai bun lucru la care puteau să spere era să 
meșterească arcuri. Mai rămânea de văzut dacă aveau destul 
răgaz pentru asta și cum să facă săgețile. Hotărâră de asemeni 
să pregătească și niște sulițe din lemn cu vârful întărit în foc ce 
le-ar sluji ca să spintece câţiva soldați. 

76 


Iscoadele lui Mahu gemură cu făţărnicie. 

În cea de-a doua noapte de discuţii la fel de aprinse, un evreu 
cu experienţă propuse atacarea magaziei cu arme a cazărmii 
din Avaris. Ideea îi cuceri pe toți. Incă o dată iscoadele se 
prefăcură indignate la gândul unei răzmeriţe împotriva puterii 
regale, deși ei chiar asta urmăreau. Fură reduși la tăcere cu tot 
soiul de ameninţări, apoi potenţialii răzvrătiți se duseră la 
culcare mulţumiţi. 

A doua zi își trimiseră mesageri să alerteze satele evreiești 
vecine, cerând ca bărbaţii destoinici să se strângă de bunăvoie 
și să alcătuiască o trupă de cinci sute de oameni în stare să ia 
cu asalt magazia cu arme din Avaris. Cu astfel de planuri trecu o 
săptămână și iscoadele lui Mahu începură să-și piardă răbdarea. 
Oamenii ăștia nu mai isprăveau cu discuţiile. Işi închipuiseră că 
vor stârni o răzmeriţă în trei zile și iată că se scurseseră două 
decade” fără alt rezultat decât niște trăncăneli. 

Dar în sfârșit, trupa se rândui, se aleseră căpeteniile și, într-o 
bună seară, oamenii lui Mahu se pomeniră prizonieri în sat. 
Ironie a sorții, evreii se temeau ca ei să nu-i trădeze și să 
alerteze autorităţile din Avaris. Le făgăduiseră că-i vor elibera 
după ce vor pune mâna pe magazia cu arme. 

Rămaseră în așteptare, bând bere ca să le treacă timpul, 
supravegheați de câteva femei trupeșe și copilandri înarmaţi cu 
pumnale și ciomege. 

În zori îi văzură pe jefuitori întorcându-se purtând în mâini 
lănci, arcuri, săgeți și câteva scuturi pe care le luaseră din 
magazia armatei lăsată în paza câtorva soldaţi somnoroși. 
Profitând de bucuria generală, iscoadele izbutiră să fugă. In cele 
din urmă, planul lor reușise. Săriră numaidecât într-o barcă și 
porniră în sus pe Marele Fluviu, spre Theba. 

Prefectul Avarisului fu sculat din pat la ora șapte de către un 
scrib ce lucra la cazarmă și care-i spuse îngrozit că peste noapte 
tâlharii prădaseră magazia cu arme. Ce tâlhari? Scribul nu știa, 
firește, iar soldaţii, luaţi prin surprindere, nu putură să ofere o 
descriere cât de cât precisă a atacatorilor. Situaţia era de-a 
dreptul îngrijorătoare: se furaseră cincizeci și una de lănci, un 
număr însemnat de tolbe cu săgeți, douăzeci și șase de săbii 
încovoiate, patruzeci și două de pumnale și unsprezece scuturi. 
Cui și pentru ce erau menite aceste arme? Ca măsură de 


12 Lunile se compuneau din trei decade (n.tr.). 
77 


prevedere, prefectul trimise un mesager la Memphis ca să le 
dea de știre viceregelui și generalului Horemheb. Nu încăpea 
îndoială, se puneau la cale mișcări de mare amploare și 
cutezanța de a jefui magazia cu arme prevestea tot ce era mai 
rău. 

Două zile și jumătate mai târziu sosiră de la Memphis un 
detașament de pedestrași, un altul de lăncieri și un al treilea de 
arcași, comandaţi de un ofițer îmbătrânit în meserie, un anume 
Saudj. Doar nu era să fie trimise trupe călări pentru o răzmeriţă 
măruntă de provincie, despre care de altfel nici nu se știa mare 
lucru. 

Mahu își întâmpină cu răceală iscoadele. Plecaseră de 
douăzeci și trei de zile și de-abia acum aduceau vești! Și de ce, 
mă rog, se întorseseră tustrei? Unul singur ar fi fost de-ajuns ca 
mesager. Prin urmare îi trimise îndărăt la Avaris, cu ordinul de a 
veni pe rând cu informaţii la Theba din douăzeci și patru în 
douăzeci și patru de ore. 

Iscoadele ajunseră la Avaris aproape în același timp cu 
detașamentele trimise de Horemheb. Aflând că întăririle erau 
comandate de Saudj, încercară o mare dezamăgire. Toate 
aceste manevre trebuiau să-l momească pe general, nu pe un 
locotenent oarecare. 

In plus, situaţia se vădea neclară. Autorităţile de la Avaris ori 
de la Memphis nu știau cine furase armele, nici în ce fel aveau 
de gând să le folosească tâlharii și cu atât mai puţin când și 
unde anume. În ciuda hotărârii lor și a avântului pe care li-l 
dăduse înzestrarea cu niște arme adevărate, evreii nu știau nici 
ei împotriva cui sau unde trebuiau să se lupte. 

Se scurse încă o săptămână fără să se întâmple nimic. 
Iscoadele lui Mahu nu prinseseră nici cel mai mărunt zvon de 
care să se agate sau pe care să-l raporteze la Theba. 

Și tocmai atunci intră în scenă jalnicul Hem-Ptah. 

Vestea jefuirii magaziei cu arme îi îngheţase sângele în vene. 
Nici nu mai dormea, convins că armele furate se aflau în mâinile 
evreilor, însă aici, măcar, nu greșea. Se vedea măcelărit în somn 
cu armele regelui mânuite de străini. Se căia amarnic că nu 
urmase pilda altor stăpâni de pământuri din ţinut care-și 
alcătuiseră trupe militare ca să se apere de cetele de tâlhari. 
Insoţit de intendentul său, porni să cutreiere pe la toţi acești 
stăpâni și-și dădu întreaga silință să bage spaima în ei. Evreii, îi 


78 


asigura Hem-Ptah, plănuiau să-i atace noaptea, cât de curând. 
Cât despre prefect, nu trebuiau să se aștepte la nimic bun, căci 
nu era decât o paiaţă lipsită de orice putere. Împrumutând de 
aici zece oameni, de colo cinci, de dincolo doisprezece, își adună 
un soi de trupă de apărare proprie, alcătuită din vreo cincizeci 
de vlăjgani gata să sară la bătaie. 

Mai puţin de o mie de pași despărţea domeniul său de satul 
evreilor pe care-l ura și pe care nu reușise să-l mute. Altfel spus, 
vecinilor, care-l pândeau cu mare atenţie de când îi atacase 
noaptea, nu le scăpase nicio mișcare de-a sa. Când îl văzură 
întorcându-se cu o ceată de cincizeci de bărbaţi își spuseră că 
vremea luptei se apropia. 

Și într-adevăr, inevitabilul se petrecu: într-o noapte, Hem-Ptah 
își trimise oamenii să atace. Satul, socotise el, număra doar vreo 
trei, patru sute de suflete, cu tot cu femei și bătrâni. Cincizeci de 
bărbaţi vajnici vor putea să-l șteargă de pe fața pământului, 
reușind să dea lovitura ce dăduse greș cu câteva săptămâni în 
urmă. De data asta, totuși, Hem-Ptah rămase acasă la adăpost, 
așteptând să vadă cum se încheie expediţia de pedepsire a 
evreilor. 

Planul era îndrăzneţ, însă când cei cincizeci de bătăuși ai 
grăsanului ajunseră aproape de sat cu torţe și ciomege în mâini, 
evreii se năpustiră asupra lor înarmaţi nu doar cu bâte, ci și cu 
lâncile și săbiile furate din magazia cazărmii. Atacatorii 
încremeniră. Hem-Ptah nu-i prevenise că vor avea de-a face cu 
oameni înarmaţi. Își închipuiseră că urmau să cotonogească fără 
greutate câţiva străini, pe nevestele și copiii acestora, după care 
să dea foc caselor. Acum pricepură numaidecât că ciomegele lor 
nu vor rezista lancilor și săbiilor. 

Așa că nu stătură prea mult pe gânduri. După câteva clipe, 
când evreii se aflau la doar o sută de pași, făcură cale-ntoarsă 
și-și luară picioarele la spinare. In fuga lor, scăpară torțele în 
lanurile de pe ogoare, care se aprinseră cât ai clipi. Evreii îi 
urmăriră până la casa stăpânului lor unde netrebnicii socoteau 
că o să-și găsească adăpost. 

De la fereastra sa, Hem-Ptah privi întreaga harababură, apoi 
văzu dezastrul: holdele sale ardeau, iar evreii îi încercuiseră 
casa. Alergă la grajduri, încălecă pe un armăsar și porni în galop 
pe drumul Avarisului. Când sosi la cazarma cufundată în somn, 


79 


strigătele lui puseră pe jar nu doar străjile, ci și pe comandantul 
Saudj, ale cărui odăi dădeau spre curte. 

— Război! Război! urla Hem-Ptah. 

Din povestea lui dezlânată, rostită cu sufletul la gură, Saud) 
trase concluzia că se petrecea, într-adevăr, ceva și că trebuia să 
ia măsuri. De altfel, începuse să se plictisească și să se întrebe 
ce căuta el la Avaris. Însă avu nevoie de aproape o oră ca să-și 
trezească soldaţii și să-i rânduiască în formaţie de plecare. După 
ce alese câţiva ofițeri și le dădu ordinele cuvenite, hotărî ca el 
însuși să pornească înainte, alături de doi ofițeri și de Hem-Ptah, 
spre locul înfruntării. 

Zece minute mai târziu, dunga de foc ce mijea în zare îi 
dovedi amploarea dezastrului: nu doar ogoarele ardeau, flăcările 
se apropiaseră de casă. Hem-Ptah fu cât pe ce să-și rupă șira 
spinării când descălecă și, icnind de groază, alergă spre 
reședința sa. În timp ce slujitorii așezați în șir se străduiau să 
stingă pârjolul trecând din mână în mână căldări umplute cu apă 
din canal, familia sa, speriată la culme, se adunase pe malul 
apei, iar zdrahonii din trupa de apărare se răspândiseră, 
descumpăniţi, pe câmp. 

Nimeni altcineva nu se mai afla acolo. În orice caz, de văzut 
nu se vedea nimeni, căci era încă noapte și fumul gros ascundea 
lumina flăcărilor. Nimic nu semăna cu ceea ce lăsaseră să se- 
nțeleagă strigătele lui Hem-Ptah, însă cine să se apuce acum să- 
| ia la întrebări pe sărmanul om care-și pierduse mare parte din 
bunuri în această întâmplare nefericită? Comandantul Saudj era 
și el nedumerit, dar, întrucât nu zărise nici urmă de dușman, 
hotărî să aștepte sosirea soldaţilor săi. 

După vreo oră, trupele ajunseră la faţa locului și, în scurtă 
vreme, zorii se iviră peste o priveliște tristă, în care domnea 
dezordinea. 

— Dar cum au început toate astea? îl întrebă Saudj pe unul 
dintre oamenii lui Hem-Ptah, ce se învârteau fără rost de colo- 
colo, cărându-și jalnic după ei ciomegele, prin mirosul puternic 
de paie arse. 

— Ne-am dus în toiul nopții să încheiem socotelile cu acești fii 
ai lui Apopis, însă ei ne-au întâmpinat cu niște arme groaznice și 
a trebuit s-o rupem la fugă. S-au ţinut după noi până la casa 
stăpânului nostru și au încercuit-o, apoi flăcările s-au întins până 
aici... 


80 


— Vasăzică voi i-aţi atacat pe evrei? 

— Păi... da, mărturisiră oamenii, de parcă a te duce noaptea 
să te iei la harță cu evreii era cel mai firesc lucru din lume. 

— Și focul cum s-a aprins? întrebă Saud). 

— De la torţe, răspunse bărbatul. Au căzut când am luat-o la 
goană. 

— Dar de ce purtaţi torţe cu voi? 

— Ca să dăm foc satului evreilor, comandante! 

Povestea îi năuci pe Saudj și pe locotenențţii săi. 

— Așadar propriile voastre torţe au aprins ogoarele și casa 
stăpânului vostru? 

Hem-Ptah băgă de seamă că Saudj îi luase la întrebări pe 
oamenii săi și se grăbi să li se alăture. 

— Dacă pricep eu bine cum stau lucrurile, îi zise comandantul 
cu lehamite, tu ţi-ai trimis bătăușii să dea foc satului evreilor, 
aceștia s-au apărat și-au pornit în urmărirea oamenilor tăi, care 
au scăpat torțele pe câmp. Deci propriile tale torţe au iscat 
pârjolul! Și, peste toate astea, tu ai venit să mă trezești în plină 
noapte urlând: „Război!” Păi, evreii sunt cei care ar fi trebuit să 
mă cheme în ajutor! Bine că nu faci parte dintre ofițerii mei. Te- 
ai dus să dai foc unui sat, însă ţi-ai aprins ogoarele și casa! 

Hem-Ptah se simţea din cale-afară de nenorocit. lată că și-i 
pusese-n cap până și pe propriii aliaţi. 

— Evreii mi-au urmărit oamenii până pe câmpurile mele! 
scânci el. 

— Bineînţeles! V-aţi dus să le aprindeţi satul! Și eu aș fi făcut 
la fel ca ei! 

— Au dat la iveală niște arme înspăimântătoare, comandante! 
strigă Hem-Ptah. Întreabă-i pe oamenii mei. 

— Ce fel de arme înspăimântătoare? 

— Săbii uite-așa de mari, lănci... 

Era singura informaţie demnă de atenţie din toată harababura 
asta. Dacă evreii îi ameninţaseră într-adevăr pe atacatori cu 
astfel de arme însemna că ei jefuiseră magazia cazărmii. Și de 
vreme ce tot se afla aici cu soldaţii săi, Saudj hotărî să 
controleze satele evreiești din împrejurimi, începând cu cel mai 
apropiat, cel pe care Hem-Ptah încercase să-l incendieze. 

Evreii pândiseră de la depărtare tot ce se întâmpla și, oricum, 
prevăzuseră vizita militarilor. Așa că îngropaseră cu grijă armele 
ori le ascunseseră, lăsând la vedere doar ciomegele. Sătenii 


81 


priviră nepăsători cum soldaţii le scotocesc prin case și grajduri. 
In acest răstimp, femeile își continuau liniștite treburile: coceau 
pâine, curățau ceapă, frigeau pești și jumuleau păsări. 

— Ce s-a petrecut astă-noapte? le întrebă comandantul pe 
căpeteniile satului. 

— Cam la două ore după miezul nopţii, i-am zărit pe oamenii 
stăpânului Hem-Ptah venind spre noi cu torţe. Așa ceva nu 
semăna a vizită pașnică, grăi fără tulburare un bătrân. Mai 
încercaseră și acum câteva săptămâni să ne dea foc la case. l- 
am pus pe fugă. Au scăpat torțele pe câmpurile stăpânului lor. 

— Cu ce i-aţi pus pe fugă? 

— Cu asta, vrednice comandante, răspunse bătrânul apucând 
un ciomag sprijinit într-un ungher. 

Saudj îl răsuci pe toate părţile. Neîndoielnic, nu provenea din 
magazia cazărmii, ci dintr-o cracă de sicomor cioplită cu 
pricepere. 

Militarii răscoliseră satul, fără a descoperi nici săbii, nici lănci. 
Căutările din alte trei sate evreiești se dovediseră la fel de 
zadarnice. Sătul și obosit, încredințat că stăpânii ăștia din 
Pământul de Jos erau cu toţii niște smintiţi, comandantul hotărî 
să se întoarcă la Memphis dimpreună cu cele trei detașamente. 

Poposind la Avaris, primi vizita prefectului, faţă de care nu-și 
ascunse mânia. 

— O ţară de nebuni, prefectule! Să aduci trei detașamente de 
la Memphis ca să se ocupe de un stăpân de pământuri ce are 
gărgăuni în cap și care a vrut să dea foc unui sat de evrei! 

— Nu pentru stăpânul ăsta ai venit, comandante, i-o reteză 
prefectul. Ci pentru că magazia de arme a cazărmii a fost 
prădată. 

Saudj reacţionă ca un armăsar căruia i se smucește brusc 
frâul. 

— N-am găsit armele cu pricina, răspunse dintr-odată potolit. 

— Asta mă și îngrijorează. 

După ce comandantul plecă, liniștea se reinstală în Avaris. 
Locuitorii orașului se strâmbară de râs la gândul că Hem-Ptah, 
care nu avea decât prieteni, își făcuse scrum recoltele și 
bunurile din dorinţa de a distruge un sat de evrei. 

Iscoadele lui Mahu trebuiră să recunoască, rușinaţi, că 
minunatele lor manevre duseseră la un eșec răsunător. Și se 


82 


apucară să se certe cu privire la mesagerul care să ducă la 
Theba dezastruoasa veste. 

Hem-Ptah, în delirul său, nu greșise chiar de tot: evreii știau 
într-adevăr să îmblânzească șobolani, cel puţin la figurat. Işi 
păstrară armele. Când începură să-și pună întrebări despre 
zvonurile că vor fi duși la muncă forțată, zvonuri de la care 
pornise toată spaima lor, iscoadele lui Mahu își luară iute 
tălpășița. 

Va exista însă cu siguranţă un alt stăpân din Pământul de Jos 
care, pentru a sfida puterea regală, va avea într-o bună zi 
nevoie de ei, ca mercenari, și de armele lor. De o grămadă de 
vreme, domnie după domnie, stăpânii de provincii năzuiau să se 
elibereze de sub tutela Thebei. 


t Capitolul 14 


„UN TRON ARE ÎNTOTDEAUNA 
DOAR TREI PICIOARE” 


Dezamăgirea se citea pe chipurile lui Ay, Nakhtmin și Mahu 
când aflară că planul lor dăduse greș. Pierduseră aproape două 
luni pentru mai nimic. 

Erau adunaţi în odaia regală de lucru și tocmai ascultaseră 
istorisirea mesagerului când vizirul Usermon, căruia Ay sfârșise 
prin a-i acorda toată încrederea, intră. Când i se aduseră la 
cunoștință rezultatele, scoase un geamăt înăbușit. 

— V-am spus eu, bodogăni Ay. Evreii ăștia nu sunt ușor de 
păcălit. 

Shabaka zise că lucrurile fuseseră făcute doar pe jumătate: 
odată evreii aflaţi pe picior de război, ar fi trebuit trimiși la fața 
locului arhitecţi și șefi de echipă care să fi întocmit de-adevărat 
planuri pentru un templu și să-i fi pus pe evrei la săpat șanțuri și 
făcut cărămizi. Pe când așa, singurul dușman pe care l-au avut 
de înfruntat a fost un stăpân de pământuri cu mintea rătăcită. 
Însă nu era totul pierdut. Mai aveau șanse s-o ia de la capăt. Dar 
Ay nu voia să mai audă nimic. Renunţase să-i întindă o capcană 
lui Horemheb. 


83 


Vârsta își spunea cuvântul. Timpul care trece sădește 
încăpăţânări tenace în unele părţi din mintea bătrânilor, iar în 
altele, o silă adâncă faţă de schimbarea profundă a lumii din 
jurul lor. lar Ay împlinea șaizeci de ani și nu era într-o stare prea 
bună. 

Altfel spus, ura pentru Horemheb îi ţinea de cald și chiar îl 
însufleţea în secret. 

Mesagerul ieși și cei patru cârmuitori ai regatului se uitară 
înmărmuriţi unul la altul. Shabaka îi privi la rându-i, dându-și 
pentru întâia oară seama de fragilitatea oamenilor ce sunt la 
putere prin comparaţie cu cei care nu sunt. 

Un tron, își zise nubianul în sinea lui, are întotdeauna doar trei 
picioare. 

t 

Ankhensepamon intra în cea de-a patra lună de sarcină, 
Neferneferure o încheia pe cea de-a treia și se întreba dacă 
trebuia să se bucure sau să se întristeze că starea în care se afla 
oprise asalturile erotice ale soţului ei. Într-adevăr, Seferhor îl 
sfătuise pe Nakhtmin să-și înceteze asediul, scopul fiind atins. 

Cuvintele lui Thutu despre veșnica jale a lui Isis se pierduseră 
în vâltoarea zilelor. Ankhensepamon se simţea cuprinsă iarăși 
de acel sentiment de plenitudine pe care-l încercase și la prima 
sarcină. Dar acum se simţea mai regină ca oricând. Purta în 
pântece viitorul regatului. Ea era însăși regalitatea pe care-o 
hrănea din trupul ei. Era mai importantă decât regele însuși. 
Tradițiile poporului său nu greșeau: regalitatea nu-și putea avea 
obârșia decât în femei. 

Lăsase în grija lui Sati toate vrăjile și descântecele potrivite 
pentru a duce sarcina cu bine până la capăt. Doica se dedicase 
cu mare însufleţire aducerii de jertfe, publice și particulare, ca 
să-i asigure stăpânei sale o naștere ușoară și fără probleme. 
Respectase sfaturile preoților lui Thueris, zeița nașterilor, dar și 
pe ale confreriei secrete din care făcea parte, cea a slujitorilor 
Cobrei. 

Un minunat semn prevestitor după Sati era faptul că trei pui 
de cobră ieșiseră din ou. 

Ca să afle dacă va aduce pe lume un băiat sau o fată, 
Ankhensepamon îndeplinise și străvechiul obicei al celor doi 
saci, unul plin cu orz, celălalt cu grâu. În fiecare zi urina 


84 


deasupra lor, așteptând să vadă care va încolți primul. Orzul fu 
acela. Potrivit semnului avea să dea naștere unui băiat. 

Se apucă să-i caute un nume. 

Ea și Neferneferure își petreceau acum împreună o bună 
parte din zi, în tovărășia surorii lor Neferneru-Aton și a 
doamnelor de onoare. Îndată ce arșiţa soarelui se mai domolea, 
pe la ora cinci după-amiaza, se instalau pe terasă, unde 
servitorii le aduceau băuturi reci, fructe și plăcinte. 

Din ce în ce mai apropiat de stăpâna lui, leul moţăia cu botul 
sub rochia ei pentru că-l apăra, fără îndoială, de muște. 

— Cum te simţi acum? o întrebă regina pe sora sa într-una din 
rarele lor clipe de intimitate, când doamnele de onoare se 
îndeletniceau cu diferite treburi, născocind noi amestecuri de 
băuturi sau discutând despre tot soiul de fleacuri, despre 
farduri, peruci și creme parfumate cu mai-marea garderobelor. 

Se vedea cu ochiul liber că multe lucruri se schimbaseră în 
Neferneferure. O plenitudine și o strălucire necunoscute până 
atunci i se citeau pe faţă. Și mersul îi era altul: nu-și mai târa 
picioarele cu un aer trist și ușor adusă de spate, ci pășea 
maiestuoasă și liniștită. Chiar dacă uneori se mai lăsa pradă 
acceselor de aroganță capricioasă, acestea erau mult mai rare 
decât clipele când vădea o neobișnuită blândeţe. Se purta cu 
oarecare bunăvoință, chiar dacă păstrase și un dram de ironie 
care ar fi putut trece drept spirit de glumă. 

— M-am schimbat, deși nu știu cum anume, recunoscu 
Neferneferure. 

— Îl urăști la fel de tare pe Nakhtmin? 

Neferneferure îi aruncă o privire zeflemitoare. 

— Nu, mărturisi într-un târziu. Îmi lipsește când nu doarme cu 
mine. Îmi place când pune mâna pe sânii sau pe pântecele meu. 
De ce ai nevoie de un bărbat? 

— Pentru că un bărbat e o mamă. 

Răspunsul o surprinse pe Neferneferure. 

— În ce fel? 

— Te încălzește, îţi trezește trupul și-l ocrotește de primejdii. 
Apoi dăruiește viaţă. Se gândi la Pasar și adăugă: Sugem mereu 
câte ceva... 

Neferneferure chibzui la cele auzite cu o figură scandalizată. 
După ce-și mai veni în fire, întrebă: 

— Dar el de ce are nevoie de o femeie? 


85 


— Din același motiv. Și pentru că noi păstrăm și creștem viaţa 
pe care bărbatul o dă. 

Prinţesa oftă. 

— Asta vrea să însemne că ne regretăm fără încetare mama? 

Ankhensepamon nu răspunse imediat. 

— O mamă, da. 

— Nu pe a noastră? o iscodi Neferneferure, care pricepuse 
diferența. 

Ankhensepamon își privi sora. 

— Mama noastră era regină înainte de a fi femeie. Când eu 
aveam zece ani, a încetat să mai fie mamă. 

— Atunci când s-a mutat în Palatul de Nord? 

Ankhensepamon încuviinţă din cap. 

— Chiar în vremea în care Semenkhere a intrat în viața tatălui 
nostru, nu-i așa? Dar ia spune-mi ce-a găsit tata la Semenkhere? 
Că Semenkhere doar nu era o mamă! 

— Nu. Adesea mi-am pus și eu aceeași întrebare și am ajuns 
la concluzia că Semenkhere îi era deopotrivă fiu și soție! 

Încă o dată Neferneferure păru scandalizată. 

— Cum? exclamă ea. 

Un  râset înăbușit făcu să tresalte ușor sânii lui 
Ankhensepamon. 

— Trebuie să ţinem seama de natura oamenilor, scumpa mea 
soră. Și bărbaţii au un vagin. Numai că nu pot să nască. 

Văzând expresia jignită a lui Neferneferure, izbucni în hohote. 
Până la urmă, Neferneferure își îngădui și ea un zâmbet. 

Tocmai atunci Neferneru-Aton și doamnele de onoare se 
apropiară de ele și le întrerupseră discuţia. 

t 

Maya se ducea la Memphis o dată pe lună cu scopul oficial de 
a ridica dările agricole și fluviale strânse. Nu știa, dar nici nu-i 
păsa, dacă Ay și nesuferitul de Mahu cunoșteau și latura tainică 
a acestor vizite: mergea de fiecare dată să-l vadă pe dușmanul 
lor de moarte, Horemheb. Dacă Ay ori necioplitul de Usermon îi 
vor atrage vreodată atenţia o să susţină că e nevoit să discute 
regulat despre cheltuielile garnizoanei Pământului de Jos cu 
comandantul acesteia. 

Sosi așadar la cazarma cea mare din Memphis și fu 
întâmpinat de străji cu toate dovezile de respect cuvenite, apoi 


86 


condus în odaia de lucru a lui Horemheb. Generalul îl primi ca de 
obicei, cu îmbrățișări călduroase și complimente. 

— Ce vești aduci? îl întrebă Horemheb imediat după ce se 
așezară. 

— Eu credeam că tu ai noutăţi să-mi spui. Ce-i cu povestea 
asta a jefuirii unei magazii de arme din Avaris? 

Horemheb se arătă surprins. 

— De unde știi de asta? 

— Ay ţine de la o vreme în odaia sa de lucru întruniri cu Mahu 
și Nakhtmin, la care pe mine nu mă cheamă și care sunt, 
așadar, secrete. În plus, se desfășoară fără scrib și, prin urmare, 
fără înscrisuri, cu alte cuvinte nimeni, chiar dac-ar scotoci prin 
documente, nu poate afla ce s-a discutat. Insă am găsit în 
arhivele lui Mahu un raport sosit de curând de la prefectul din 
Avaris, despre jefuirea magaziei cazărmii. S-a furat un mare 
număr de arme. 

— Știu, răspunse Horemheb. L-am trimis pe comandantul 
Saudj la fața locului, dar n-a găsit armele. Un stăpân de 
pământuri din ţinut jură că evreii le-ar fi furat, dar omul ăla bate 
câmpii și nimic nu mă face să cred că evreii ar fi implicaţi în 
vreun fel. Oricum, nu văd legătura cu întrunirile secrete ale lui 
Ay. Ele nu dovedesc decât un lucru: că regele nu are încredere 
în tine. 

Asta Maya o știa deja. Însă explicaţia interlocutorului său nu 
suna deloc convingător. 

— Păi și-atunci cine să fi furat armele? 

— Aproape toți marii stăpâni din ţinuturile răsăritene ale 
Pământului de Jos întreţin trupe proprii de luptători ca să se 
apere de atacurile tâlharilor veniţi din Siria. Nu m-ar mira ca 
tocmai unul dintre aceste detașamente să fi dat lovitura. 

— N-ai început să le cauţi? 

Horemheb înălță din umeri. 

— Armele pot fi ascunse foarte bine în pământ. Pe de-o parte, 
n-am autoritatea să scotocesc prin casele acestor stăpâni de 
pământuri dintre care mulţi îmi sunt prieteni, iar pe de altă 
parte nu cred că asta contează prea mult. Cincizeci de săbii, 
câteva lănci și scuturi nu vor schimba foarte mult situația. 

— Dar iscoadele tale? 

— De la moartea lui Khnumose nu m-am mai îngrijit de ele. 


87 


Cu un aer mândru și poruncitor învârti apărătoarea de muște, 
descriind cercuri largi. 

— Regina și sora ei sunt tot însărcinate? se interesă. 

— Da. 

— Nici asta nu va schimba mare lucru. 

Te ducea cu gândul la un hipopotam care așteaptă momentul 
să atace. Maya îl considera însă prea delăsător. Omul ăsta chiar 
credea că lucrurile erau deja hotărâte și că nimeni nu se va 
împotrivi urcării lui pe tron? 

Își luă rămas-bun de la general cu un sentiment de neputinţă. 
Știa că siguranţa de sine e un cusur obișnuit al celor puternici, 
un cusur adesea mortal. 


t Capitolul 15 


BĂTAIA DE LA CINCI PURCEI 


Răutatea lui Shabaka nu cunoștea odihnă. Nubianul nu se 
împăca deloc cu gândul nereușitei de la Avaris și își frământa 
întruna mintea să găsească un mijloc de a îndrepta lucrurile. 

La scurtă vreme după ce mesagerul însărcinat să-i întărâte pe 
evrei venise să-și spună jalnica poveste, Ay vru să discute cu 
nubianul o problemă care-i stătea pe suflet. 

— Shabaka, ar trebui s-o cucerești pe prințesa Neferneru- 


Aton. 

— Maiestate, stăpâne, eu am un plan mai grabnic să-ți 
propun. 

— Despre ce? 

— Să-l facem pe Horemheb să iasă din bârlog. 

— larăși! 


— Maiestate, stăpâne, e o cale mult mai sigură decât să 
legăm viitorul regatului de niște prunci. 

— Ah, te îngrijorează viitorul tău când eu n-am să mai fiu aici, 
netrebnicule. Și cum te-ai gândit să facem? 

— Să trimitem un om la Horemheb care să-i dezvăluie că 
evreii au furat armele de la magazia din Avaris la îndemnul 
nostru, ca să le folosească împotriva lui. De data asta, n-o să 
mai lase treaba în seama unui ofiţer. Va sări ca ars și se va duce 


88 


el însuși să vadă dacă informaţia e adevărată. După cum bine 
știi, generalul lovește fără milă și evreii se vor răzvrăti. 
Nakhtmin va avea atunci toate motivele să intervină. 

Ay rămase o clipă fără glas. Doar Shabaka putea să urzească 
un plan atât de primejdios. Apoi zâmbi. 

— E un plan nebunesc. Du-te totuși și cheamă-l pe Mahu ca 
să-i cerem și lui părerea. 

Mahu se arătă la fel de uimit, dar socoti planul demn de 
atenție. 

— Propun să-i aducem o mică schimbare. Să-i strecurăm lui 
Horemheb informaţia prin Maya. 

Shabaka izbucni în râs. 

— Și cum să facem asta? întrebă Ay. 

— Există mai multe căi. Una dintre ele ar fi ca informaţia să 
ajungă la secretarul lui Maya într-un mod, la prima vedere, 
întâmplător. 

— Secretarul merge adesea la doamna Nes-Hathor, la Casa 
Primitoare, zise Shabaka. Dacă Maiestatea Sa, stăpânul meu, 
binevoiește a-mi îngădui să... 

— Fără documente scrise! îl sfătui Ay. 

— Nimic altceva decât niște vorbe șoptite la ureche! făgădui 
nubianul. 

t 

Trei zile mai târziu, secretarul lui Maya intră în Casa 
Primitoare, aşa cum făcea de trei, patru ori pe lună, mai ales 
când își primea simbria. Inspiră cu plăcere mirosul de santal ce 
plutea în sala mare, mult mai frumos decorată decât aceea din 
vechiul stabiliment, cu stâlpi în formă de lotus, fresce sugestive 
și pereţi zugrăviți în stacojiu. Își plimbă ochii peste mulţimea de 
mușterii și i se păru că recunoaște un chip oarecum familiar. 
Într-adevăr, bărbatul cu pricina îi făcu un semn din cap și-i 
zâmbi. Secretarul se îndreptă spre el. 

— lartă-mă, dar nu știu unde te-am mai văzut, zise. 

— Sunt intendentul dregătorului Mahu. Noi doi ne întâlnim 
adesea pe holurile administraţiei. Pot să te invit să guști acest 
vin? ` 

Secretarul primi și se așeză alături de colegul său. Iși turnară 
vin. Ronţăiră plăcinte cu migdale. Schimbară păreri despre 
dansatoare. Apoi despre fetele din stabilimentul învecinat. 


89 


Odată ce câștigară încredere unul în altul, începură să-și facă 
destăinuiri despre slujbă. 

— Sper că stăpânul tău e mai îngăduitor decât al meu, zise 
intendentul lui Mahu. La ce chinuri ne supune omul ăsta! 

— Toţi sunt la fel. Al meu nu mă lasă o clipă să-mi trag 
sufletul. Suntem cinci scribi și de-abia găsim timp să ne ducem 
să ne ușurăm. 

— Al meu pare ocupat din cale-afară de Horemheb, deși mă 
întreb de ce. Generalul e la Memphis și n-are nicio treabă cu noi. 

Secretarul lui Maya ciuli urechea. 

— Sunt ocupați cu Horemheb? întrebă. 

— Uneori am impresia că vor să-l demită. Ei bine, n-au decât 
să-l demită și să nu mai aud vorbindu-se de el! 

— Ce te face să crezi asta? 

— Fii atent... Mai deunăzi... Dar rămâne între noi, da? 

— Mă leg cu jurământ. 

— Deunăzi, evreii au jefuit magazia de arme din Avaris. Ei 
bine... 

Secretarul lui Mahu îi sorbea cuvintele. 

— Evreii au jefuit-o? 

— Bineînţeles! Nu știai? Ei bine, Usermon a refuzat să trimită 
trupe ca să recupereze armele! A venit și i-a zis lui Mahu: „Să le 
păstreze. O să se folosească de ele împotriva lui Horemheb.” 
Ah, ia uită-te la fetișcana aia! Privește-o cum se arcuiește... 

— Eşti sigur de ce spui? întrebă intendentul lui Maya. 

— Ce anume? C-o să mă culc cu ea? Pe zeul Min... 

— Nu, mă refeream la ce mi-ai povestit despre evrei. 

— Cum adică dacă sunt sigur? Mă aflam în odaia de lucru a lui 
Mahu ca să-i ajut pe scribi să-și rânduiască rapoartele în arhivă. 

— Există un raport despre asta? 

— Nu chiar cu tot ce ţi-am spus eu, firește. Dar ascultă, nu 
sufli o vorbă, da? 

— Ţi-am făgăduit. 

— Însă ia zi-mi, ce să aibă ei cu Horemheb? întrebă 
intendentul lui Mahu cu prefăcută naivitate. 

— Își închipuie că generalul vrea să ia puterea. 

— Horemheb să ia puterea? repetă intendentul lui Mahu 
holbându-se la el. 

Continuă să joace aceeași comedie până când chefliul care 
umplea răgazul dintre dansuri cu obrăzniciile și glumele sale 


90 


deșucheate le întrerupse discuţia. Marea clepsidră a palatului 
arătase miezul nopţii când cei doi bărbaţi se despărțiră, 
intendentul lui Mahu  prefăcându-se ameţit de băutură. 
Secretarul lui Maya se întoarse acasă, iar celălalt ciocăni la ușa 
stabilimentului învecinat, râzându-și în barbă. 
t 

A doua zi dimineaţă, Ay și Shabaka se abținură cu greu să nu 
zâmbească: Maya urcase de cu zori pe o corabie și pornise spre 
Memphis. Stratagema dăduse roade. Mai rămânea de văzut ce 
urmări va avea. 

Îndată ce debarcă, Maya merse direct la Horemheb într-o 
stare de mare agitaţie. 

— Uite! îi zise generalului, care se miră să-l vadă întorcându- 
se atât de curând. Aveam dreptate! 

Îi împărtăși cele aflate de secretarul său de la intendentul lui 
Mahu. Horemheb se albi la faţă. Chibzui în tăcere câteva clipe. 

— Nătărăii ăștia își închipuie că o să mă înlăture cu câţiva 
țărănoi înarmaţi cu săbii! 

— Cel mai bun lucru pe care-l poţi face e să te duci să găsești 
armele. 

— O să-l trimit pe Saud). 

— L-ai mai trimis o dată și l-au păcălit. 

— Bine. Atunci o să merg eu însumi. 

Tt 

În ziua următoare, evreii din satul căruia i se spunea Cinci 
Purcei, în bătaie de joc fără îndoială, dat fiind că evreii socoteau 
porcul spurcat, își duceau vitele la adăpat când văzură nori de 
praf ridicându-se pe drumul Avarisului. Curând deslușiră 
călăreți, apoi, în spatele lor lăncieri și, după aceștia, puzderie de 
soldați. Pe puțin cinci sute. Trupa coti și o luă pe drumul ce se 
întindea în lungul canalului. 

— Dezgropaţi armele! strigă unul dintre evrei. 

— Nu! ordonă un altul, mai bătrân. O să dăm la iveală armele 
doar dacă nu avem încotro. Să vedem mai întâi ce vor. 

leșiră cu toţii din case și-i priviră pe soldaţi cum se apropiau. 

Comandantul trupei se opri în fața primelor case ale satului. 
Evreii nu-l cunoșteau. Era însuși Horemheb, ţinând în mână un 
bici. Vreo doisprezece călăreţi îl înconjurau. 

— Unde sunt armele pe care le-aţi furat de la magazia 
cazărmii din Avaris? strigă generalul. 


91 


Bătrânul care dăduse ordinul să nu fie dezgropate făcu un pas 
în faţă. 

— Un ofițer de-al tău, stăpâne, a venit acum câteva zile după 
ele. A scotocit toate casele din sat, însă nu le-a găsit. 

Biciul pocni și bătrânul căzu la pământ. 

— Armele! ţipă Horemheb. 

— N-avem arme! îi răspunse pe același ton evreul care voise 
să le dezgroape. _ 

Biciul pocni din nou, însă evreul acesta era mai voinic. Inhăţă 
din zbor fâșiile din piele de bivol împletite și trase atât de tare, 
încât îi smulse lui Horemheb biciul din mână. Generalul fu cât pe 
ce să cadă de pe cal. Apucă sabia pe care-o purta la brâu. 
Evreul plesni cu biciul armăsarul care se cabră și, din nou, puţin 
lipsi ca Horemheb să nu se prăbușească. Lâncierii se apropiară. 
Evreul, cu multă îndrăzneală, le biciui caii. Se iscă o mare 
învălmășeală, însoţită de zbierete și nechezaturi, fără a mai 
pune la socoteală urletele femeilor și ale copiilor. Lâncierii 
încercară să pătrundă în sat împresurându-l. O sută de evrei se 
înșirară să le ţină piept, înarmaţi deocamdată cu pari ascuţiţi 
capabili să  spintece  burţile  armăsarilor. Recăpătându-și 
echilibrul, Horemheb se năpusti spre bărbatul care-i smulsese 
biciul și încercă să-l lovească cu sabia. Omul se aplecă și lama 
nimeri trunchiul unui palmier. Apoi se îndreptă de spate, plesni 
iarăși calul și de data asta Horemheb căzu. 

— Lăncierii! răcni generalul, înțelegând că armăsarii nu erau 
de niciun folos pe ulițele înguste ale satului. 

Lăncierii erau deja prinși într-o luptă corp la corp cu evreii. De 
fiecare dată când încercau să străpungă un evreu, acesta 
prindea lancea cu amândouă mâinile, iar un tovarăș de-al său îl 
înţepa pe lăncier cu un par ascuţit. 

Neputând să încalece din nou, Horemheb se repezi după 
bărbatul cu biciul. Acesta se răsuci brusc și în clipa când 
atacatorul se aruncă asupra lui, îl plesni, făcându-l pe militar să 
urle de durere. Acum, Horemheb fu cât pe ce să-și piardă sabia. 

— Foc! zbieră el, nebun de furie. Daţi foc! 

Însă niciunul din oamenii săi nu avea la el cele de trebuinţă 
pentru aprinderea focului. Un lăncier vru să intre într-o casă ca 
să ia de acolo un tăciune, dar o femeie tăbări asupra lui, 
izbindu-l cu reteveiul până-l dobori. 


92 


Lăncierii erau stânjeniţi de propriile arme, prea lungi pentru 
ulițele satului, și singura speranţă a forţelor regatului de a 
stăpâni situaţia era ca, prin sprijinul pedestrașilor, să reușească 
să-i strivească, pur și simplu, pe evrei. Dar, pedestrașii nu 
izbutiră să-și croiască drum prin învălmășeală și mai mulţi evrei 
se urcaseră pe acoperișurile caselor, de unde azvârleau cu 
pietre în atacatori. Trei lăncieri zăceau deja la pământ, morţi sau 
vii, nu se știa. Călăreţii făcuseră cale întoarsă și descălecaseră. 

Horemheb îl zări pe primul bătrân cu care vorbise, înarmat cu 
un par. Se repezi spre el și-l străpunse cu sabia. Bătrânul se 
prăbuși într-o rână. Ajutorul bătrânului, care se găsea alături de 
el, îl plesni cu biciul pe Horemheb peste față. Aproape orbit de 
sângele ce i se prelingea de pe frunte, generalul scăpă cu viaţă 
doar datorită a doi călăreţi ce făcură scut din trupurile lor ca să-l 
acopere. 

— Pedestrașii! strigă Horemheb. 

— Încearcă să ajungă până aici, generale. 

Se străduiau, într-adevăr. Numai că tocmai atunci se auzi un 
tumult despre care Horemheb n-ar fi putut spune dincotro 
venea. Își șterse sângele lipicios din ochi și înțelegând că 
intervenise o schimbare, căută să afle în ce consta aceasta. 

— Generale! Sosesc alți evrei! Suntem prinși în capcană! 
Trebuie să fugim. 

Evreii din satul vecin, alertaţi de mesageri, veneau într-un 
suflet. Forțele regale se pomeniseră strânse ca-n menghină, iar 
pedestrașii, ajunși ultimii la faţa locului, erau descoperiţi. Câţi 
evrei să fi fost? Greu de spus având în vedere terenul plat. 
Horemheb alergă spre câmpurile alăturate. Își văzu pedestrașii 
trecuți prin tăișul săbiilor de către nou-sosiți. Căci aceștia aveau, 
într-adevăr, săbii. Și lănci. Era un măcel. Forțele regale numărau 
doar cinci sute de oameni împotriva a peste o mie. Trebuiau să 
înceapă retragerea. 

— Pe aici! îi strigă lui Saud). 

Își găsi armăsarul care fugise din învălmășeală și izbuti 
anevoie să încalece. Călăreţii îl urmară. Horemheb își conduse 
forțele în semicerc spre noii atacatori ca să le acopere 
pedestrașilor și lăncierilor retragerea. 

Soarele asfințea când ultimii soldaţi din trupele regale fugeau 
pe drumul către Memphis. 

Horemheb ajunse la Memphis livid de furie. 


93 


Luat pe nepregătite! El! Și biciuit! Peste față! Simţea că se 
sufocă. 


t Capitolul 16 


UMILIREA ȘI URA 


Evreii trimiseră o delegaţie la Theba. Aceasta ajunse în 
capitală odată cu o iscoadă de-a lui Nakhtmin care luase parte 
la atacul împotriva evreilor și scăpase din măcelul de la Cinci 
Purcei. 

Forțele regale pierduseră optzeci și doi de oameni din cinci 
sute. 

În ochii lui Ay și ai lui Nakhtmin, Horemheb căzuse într-o 
capcană. Cu-atât mai rău că ieșise teafăr din ea, însă cu-atât 
mai bine că fusese umilit. Oricum, renumele armatelor regale 
era acum în joc. 

Evreii cereau protecţia regală împotriva prigonirilor și a 
distrugerii modestelor lor bunuri din motive neîntemeiate, care 
se repetau de câteva săptămâni. 

Trebuia acționat repede și în așa fel încât să nu se piardă 
șansele celei de-a doua lupte în care, potrivit dorințelor lui Ay, 
Nakhtmin, Usermon și Mahu, exista posibilitatea să i se dea lui 
Horemheb lovitura fatală. Trebuia, de asemeni, preîntâmpinat 
un nou atac al generalului, pe de-o parte pentru că exista 
posibilitatea să iasă învingător sporindu-și faima, iar pe de alta 
pentru că Nakhtmin ar pierde prilejul ca în vârtejul luptei să-l 
ucidă pe dușmanul tronului. 

Reușita planului presupunea o desăvârșită iscusinţă, prudenţă 
și viclenie fără margini. Destinul monarhiei depindea, poate, de 
modul în care se va rezolva această problemă spinoasă. 
Nakhtmin, Usermon, Mahu și Shabaka se strânseră în odaia de 
lucru a regelui pentru o discuţie ce nu suferea amânare. 

Evreii fură îndepărtați sub așa-zisul motiv că erau încă bănuiţi 
de furtul armelor din magazia de la Avaris, iar cercetările aflate 
în desfășurare nu le dovediseră nevinovăția. 

Nakhtmin plecă dis-de-dimineață, în fruntea a trei mii de 
oameni, cu o scrisoare a regelui către generalul Horemheb. 


94 


Misiva susținea, în principiu, că pe monarh îl îngrijora faptul că 
generalul declanșase un atac împotriva satelor de evrei fără un 
motiv întemeiat și cu forțe insuficiente, de unde și eșecul 
usturător cu care se încheiase. De aceea, regele și căpetenia 
armatei, prinţul-general Nakhtmin, socoteau că se impune 
restabilirea ordinii în Pământul de Jos, la fel ca și a prestigiului 
armatelor regale. In acest scop, trimiteau fără întârziere întăriri 
comandate de însuși prinţul-general Nakhtmin. 

Nakhtmin și o trupă de șase sute de lăncieri călări porniră la 
drum. Șase sute de lăncieri și opt sute de pedestrași urcară pe 
corăbii ca să coboare pe Marele Fluviu până la Memphis. Toate 
ambarcaţiunile libere fuseseră folosite, chiar și Gloria lui Amon, 
vechiul vas regal, căruia i se aduseseră schimbările cerute de 
împrejurări pentru a putea transporta trupe. Nakhtmin se 
frământa la gândul ca Horemheb să nu se fi aruncat deja într-un 
alt atac nesăbuit. 

Insă nu era cazul. Retras în cazarma din Memphis, generalul 
fierbea de o ură ce aducea a venin. Tot chibzuia la greșeala de 
tactică pe care-o făcuse crezând că o manevră în forță asupra 
unui sat evreiesc se va desfășura la fel ca într-un război. Nu 
cunoștea însă terenul și nu prevăzuse că nici călărimea, nici 
lăncierii nu-i vor servi acolo la nimic. Fapt neobișnuit, își 
pierduse aproape a șasea parte din trupe și cam tot pe-atât din 
faimă. Pe deasupra, ura față de evrei îi fusese stârnită de către 
caraghiosul de Hem-Ptah, care acum, firește, triumfa. Umflatul 
asistase la dezastruoasa încăierare de lângă ruinele casei sale 
pe jumătate arse și venise apoi la Memphis pretinzând că vrea 
să-l consoleze pe Horemheb pentru eșecul suferit. În realitate, 
Hem-Ptah atțâță furia generalului, susținând că acesta fusese 
greșit informat și prost sfătuit și ceru, o dată în plus, capul 
prefectului. 

Horemheb punea la cale un nou atac care să rezolve o dată 
pentru totdeauna problema evreilor. Necazul era că numărul 
acestora se ridica la douăzeci de mii, iar el nu dispunea decât de 
zece mii de oameni ce trebuiau să acopere întreg cuprinsul 
Pământului de Jos. În plus, evreii nu aveau o cetate întărită a 
cărei cădere răsunătoare să le pecetluiască înfrângerea. Trăiau 
risipiţi de la Buto la Athribis și Mendes în vreo treizeci de sate, 
precum cel de la Cinci Purcei, unde înfruntările riscau să se 
întoarcă în favoarea lor. Mai rău încă: multe dintre așezările lor 


95 


erau lipite de cele ale unor supuși buni și devotați ai regelui. 
Orice manevră risca să ucidă oameni nevinovaţi și să stârnească 
o răzmeriţă de altă natură și de mare amploare. 

Sosirea la Memphis a lui Nakhtmin în car, în sunet de 
trompetă și corn și primit cu urale de mulţimea strânsă de-a 
lungul străzii principale, nu domoli câtuși de puţin furia lui 
Horemheb. „Sclivisitul”, cum îi spunea el, merse mai întâi să-l 
viziteze pe viceregele Pământului de Jos ca să-i aducă la 
cunoștință hotărârea puterii regale, apoi se îndreptă spre 
cazarmă. 

— Ah, bine c-a venit, în sfârșit, căpetenia armatei ca să facă 
ordine, spuse un locotenent pe care încă îl durea umilirea 
suferită la Cinci Purcei. 

Santinela postată la ușa odăii de lucru a lui Horemheb abia 
dacă avu timp să anunțe vizita prinţului-general Nakhtmin, 
comandantul armatelor regale, că Nakhtmin și intră. 

Cei doi bărbaţi se măsurară din priviri o clipă: Nakhtmin, tânăr 
și viguros, respirând autoritate prin toţi porii, Horemheb, 
subordonatul lui, mai vârstnic, greoi, cu un început de burtă și 
pe deasupra prost ras, deoarece crestăturile pe care propriul 
bici i le pricinuiseră pe frunte, obraji și gât nu se vindecaseră 
încă. Așa că nu lăsa lama briciului să-i atingă pielea decât din 
două în două zile, deși regulamentul cerea obrajii netezi. 
Nakhtmin observă și el urmele specifice ale biciului, dar nu se 
cobori să-i pună vreo întrebare despre ele. 

Horemheb se ridică în faţa mai-marelui său. 

— Bine ai venit pe domeniile tale, generale, mormăi pe un ton 
sumbru și înclinându-se. 

— Să ai o zi fastă, răspunse Nakhtmin cu răceală în glas. 

După care se întoarse și porunci să se închidă ușa. Horemheb 
avu timp să zărească dincolo de ea șase gărzi thebane. De bună 
seamă, Nakhtmin își lua măsuri de prevedere. Un scrib se grăbi 
să-i aducă oaspetelui un scaun și Nakhtmin se așeză. 

— la loc, îi zise apoi lui Horemheb. 

Era un fleac, însă prevestea umilirea: mai-marele îngăduia 
subordonatului său să se așeze. 

— Ce s-a întâmplat, generale? întrebă Nakhtmin, ţinând în 
mână scrisoarea regală. 

Horemheb văzu sulul de papirus și bănui că era pentru el. 


96 


— Anumite informaţii secrete, răspunse, mi-au dezvăluit că 
evreii erau cei care jefuiseră magazia de arme din Avaris. Mi-am 
luat oamenii... 

— Cinci sute de oameni, ţinu să sublinieze Nakhtmin. 
Informaţiile erau întemeiate? 

— Datele secrete sunt întotdeauna nesigure. Însă acestea s- 
au dovedit adevărate, căci am văzut cu ochii mei armele în 
mâinile evreilor din primul sat, precum și la cei care-au sărit să-i 
ajute. Pe scurt, am condus cinci sute de oameni, e-adevărat, 
până în satul Cinci Purcei. Evreii au rezistat. Noi eram stingheriți 
de ulițele prea înguste și nu puteam folosi nici călărimea, nici 
lâăncierii. Luptele au ţinut mai bine de-o oră. Alte sute de evrei 
au sosit din satul vecin și i-au încolţit din spate pe pedestrași. A 
trebuit să ne retragem. 

— Și am pierdut optzeci și doi de oameni. 

Horemheb înălță din sprâncene: hotărât lucru, sclivisitul era 
bine informat. 

— Așadar nu cunoșteai locul unde plănuiai să te baţi, observă 
Nakhtmin. 

Generalul își încleștă maxilarele. Oare neisprăvitul ăsta avea 
de gând să-i dea lecţii de tactică? Da, făcuse o greșeală, ar fi 
trebuit să trimită pândari să cerceteze terenul. 

— Nu mă aşteptam ca evreii să ne atace cu atât de multă 
violenţă. 

— Trebuia mai întâi să împresori satul, zise Nakhtmin. Așa 
vom face noi acum. Apoi îi preveneai pe evrei pentru ultima 
dată și, dacă ameninţarea nu dădea roade, îi puneai pe arcași 
să-și facă datoria. 

li întinse lui Horemheb scrisoarea regală. 

— Sunt demis? întrebă generalul. 

— Citește. 

Horemheb abia dacă știa carte, însă nu voia să cheme scribul 
să-i citească mesajul, ceea ce i-ar fi adus o umilinţă în plus. 
Desfășură papirusul și încercă să-l descifreze cu prețul multor 
strădanii. După ce isprăvi, ridică ochii. Scrisoarea era un 
avertisment, încă unul după cel ce urmase complotului eșuat al 
lui Khnumose, dar nimic altceva. Puterea de la Theba refuza 
deocamdată o înfruntare pe față. 

Chibzui repede ce șanse ar avea să se descotorosească de 
Nakhtmin chiar acum, pe loc. Ar putea să se arunce asupra lui și 


97 


să-i taie beregata, după care să le spună trupelor că prințul- 
general Nakhtmin murise pentru că-i stătuse inima. Insă 
stratagema era bătătoare la ochi. În primul rând, locotenenţii 
prinţului ar cere să vadă trupul neînsuflețit al comandantului lor 
și s-ar dezlănţui haosul, în al doilea rând și cel mai important, 
Nakhtmin, prudent, postase la ușă șase gărzi care i-ar sări în 
ajutor la cel dintâi strigăt. Un gest atât de îndrăzneţ l-ar putea 
costa pe Horemheb viaţa. Își înghiţi așadar furia, așteptând alt 
prilej să-i dea frâu liber. 

De-abia în ziua următoare Nakhtmin reuși să-și adune cei 
două mii de oameni pe care-i comanda, după ce pedestrașii și 
arcașii debarcaseră cu toţii de pe corăbii. Se așeză în fruntea 
detașamentului, urmat de Horemheb și de forţele refăcute ale 
acestuia. Aproape două mii patru sute de oameni se puseră în 
mișcare ca să asedieze un sat cu patru, cinci sute de suflete. 

Evreii priviră îngrijoraţi sosirea noului detașament, aproape de 
trei ori mai numeros decât cel dinainte. Vasăzică forțele regale 
erau hotărâte să recupereze armele. Cât despre evrei, nu-i 
trăgea deloc inima să se arunce într-o altă luptă. Ultima 
pricinuise moartea căpeteniei lor, Nahum, un bătrân foarte 
respectat, și a treisprezece semeni de-ai lor. Că ei uciseseră 
mult mai mulți soldaţi din trupele regale era doar o slabă 
consolare. Nu puteau trăi într-o răscoală nesfârșită. 

Manevrele trupelor se dovediră, de astă dată, foarte diferite. 
După ce încercuiră satul, călăreţii se înșirară la douăzeci de pași 
depărtare de el și se opriră. Apoi un ofiţer veni singur, pe jos, 
până în sat, ceru să stea de vorbă cu căpetenia și-i spuse că 
stăpânul său, prinţul-general Nakhtmin, îi oferea un răgaz de o 
jumătate de oră, cât se scurgea nisipul dintr-o clepsidră mică, 
pentru a înapoia armele furate de la Avaris. Dacă nu, trupele 
regale vor face satul una cu pământul și pe toţi locuitorii lui 
sclavi. După ce transmise mesajul, ofițerul se întoarse la ai săi. 

Nakhtmin spera la o răzmeriţă. 

La fel și Horemheb. Își dorea asta cu atât mai mult cu cât 
urzise același plan ca și dușmanul său: să-l ucidă pe acesta în 
toiul luptei. Pe deasupra, s-ar răzbuna, în sfârșit, pe bărbatul 
care-l biciuise peste faţă, pe el, bravul erou al armatelor regale! 
O să dea de netrebnic oriunde s-ar afla, chiar și în infern, și o să- 
i împlânte cu o plăcere fără de margini sabia în măruntaie! 

Evreii se sfătuiră. 


98 


După vreo zece minute, chiar bărbatul care-i sfâșiase lui 
Horemheb pielea cu propriul bici înaintă împreună cu alți doi, 
cărând partea ce revenise satului din armele furate. 

Horemheb stătea alături de Nakhtmin când îl recunoscu pe 
evreu. Așadar tocmai ticălosul ăla îi luase locul bătrânului 
înjunghiat. Militarul slobozi o înjurătură cumplită și se agită pe 
calul său, apoi îl fulgeră pe evreu cu privirea. Bărbatul nu-și 
plecă ochii. 

— Generale, bubui Horemheb pe când cei trei evrei 
încredințau armele pedestrașilor aleși de Nakhtmin, generale, 
repetă cu glas tunător, arătând cu degetul spre evreu, cer ca 
omul acesta să fie neapărat trimis la moarte! 

Nakhtmin întoarse către el o privire tăioasă. 

— Generale, suntem aici ca să recuperăm armele, nu ca să-i 
răzbunăm, fără luptă, pe morți. 

Din nou, Horemheb își înghiţi furia. 

Bărbatul porni spre sat fără ca măcar să se uite o dată 
îndărăt. 

În două zile, cele nouă sate evreiești din ţinutul Avarisului 
înapoiară aproape toate armele. Nu lipseau decât două lănci, un 
scut, cinci pumnale și două săbii. Nakhtmin socoti că n-avea rost 
să facă din asta un motiv de război. 

Situaţia nici că putea fi mai rea. Pe de-o parte, Nakhtmin 
fusese lipsit de răzmeriţa pe care contase, pe de alta, Horemheb 
fusese umilit în faţa tuturor de către sclivisit, care-i dăduse o 
lecție de tactică în ochii propriilor sale trupe, recuperase armele 
pe care Saudj nu reușise să le găsească și refuzase să-l răzbune. 

Povestea de la Cinci Purcei se încheiase. Nu făcuse însă 
altceva decât să sporească ura. 

t 

Cum era de așteptat, încăierarea răscoli vechile ranchiune în 
satele și locurile învecinate. Se auzeau ocări împotriva evreilor, 
a armatei, a prefectului, a lui Hem-Ptah, a altor stăpâni de 
pământuri și a dușmanilor personali ai cutărui sau cutărui om, 
oprindu-se doar la rege. După cum se știe, adesea e SUFICIENT 
ca doi bărbaţi să se ia la bătaie pe stradă pentru ca în scurt timp 
să se ajungă la o păruială generală. 

A doua zi, un ţăran care mergea pe drumul dintre două 
cătune, numite Berbecul lui Ptah și Smochinul Roditor, descoperi 
leșul lui Bube, pisica-talisman din Berbecul lui Ptah, neîntrecută 


99 


în lupta cu șobolanii, șoarecii, șoarecii-de-câmp și alte rozătoare. 
Bărbatul rămase nu doar înmărmurit, ci de-a dreptul 
scandalizat. În loc să-și vadă de drum, culese trupul neînsufleţit 
al lui Bube și-l duse în sat. Lumea se strânse în jurul său. 
Femeile se văicăreau, copiii plângeau. 

— Dar cine a putut să-l omoare pe Bube? 

— Nici nu merită osteneala să-ţi pui o astfel de întrebare. 
Oamenii din Smochinul Roditor. Erau invidioși. 

— Pesemne că au încercat să-l răpească și s-a zbătut. 

— Sărmanul Bube, n-o să mai găsim niciodată un altul ca el! 

— De când avea doar un an vâna șoareci. Și nu s-a oprit nicio 
zi vreme de șaisprezece ani! 

— Oamenii ăștia de la Smochinul Roditor sunt niște criminali! 

— Au ucis un zeu! Lucrurile nu vor rămâne așa! 

— la haideţi să le arătăm noi! 

Numaidecât, cinci bărbaţi înarmaţi cu ciomege porniră spre 
Smochinul Roditor, puși pe harță. 

— Voi l-aţi omorât pe Bube? 

— Pe cine? 

— Pe motanul nostru! 

— Ce să avem noi cu motanul vostru? 

— Eraţi invidioși! 

— Credeţi că am putea fi invidioși pe un motan? 

— Firește că n-o s-o recunoașteți! Nu doar criminali, ci și lași! 

In piaţa satului se iscă îmbulzeală. 

— Ce vor oamenii ăștia? întrebă o localnică mai în vârstă din 
Smochinul Roditor. 

— Pretind că noi le-am omorât motanul! 

— Fir-ar ei să fie cu animalul lor! Să plece acasă! 

Un bărbat îl îmbrânci pe un altul care nu se lăsă nici el mai 
prejos și-l împinse cât colo. Işi aruncară ocări grele și încăierarea 
se porni. Oamenii din Berbecul lui Ptah erau pe cale să fie 
copleșiți, când vlăjganii din cătunul lor sosiră să le dea o mână 
de ajutor. Toată lumea se bătea, chiar și bătrânele, chiar și 
copiii. Ciomegele erau folosite cu mare tragere de inimă. Doi 
bărbaţi se prăbușiră la pământ. Femeile ţipau, știind că 
strigătele lor îi ațâţau pe bărbaţi. Două femei se tăvăleau pe jos, 
zgâriind pe cine apucau. 

O mică trupă de gărzi care trecea întâmplător pe acolo îi zări 
pe bătăuși și alergă spre ei. Loviturile de bici le înlocuiră pe cele 


100 


de ciomag și strigătele gărzilor pe cele ale femeilor. Liniștea 
reveni, dar cu ce preț! Oase rupte, cucuie, buze sparte, ochi 
învineţiți. 

Din ordinul gărzilor, oamenii din Berbecul lui Ptah se 
întoarseră, în sfârșit, la casele lor. 

Leșul lui Bube fu încredinţat unui îmbălsămător care îl trată cu 
tot respectul cuvenit acestor animale fermecate. | se făcu o 
înmormântare frumoasă și i se așeză mumia într-o criptă 
micuță, cu o inscripţie emoţionantă: „Lui Bube, divinul 
binefăcător din Berbecul lui Ptah, care și-a dedicat viaţa pentru 
salvarea hambarelor oamenilor.” 

Nu-i trecuse nimănui prin minte ideea că nefericitul erou ar fi 
putut muri de bătrâneţe ori mușcat de o viperă pe care-o luase 
drept coada unui șobolan-de-câmp. 


t Capitolul 17 


SEDUCEREA UNEI PRINȚESE 


Viclenia dăduse greș. Horemheb era de neînlăturat. Însă 
expediţia lui Nakhtmin reușise să-i arate măcar îndărătnicului 
din Memphis că puterea încăpuse de-acum pe mâini ferme. 

Temerile lui Ay se îndreptau acum spre sarcina reginei și cea 
a prinţesei. Potrivit socotelilor, prima avea să nască la începutul 
anotimpului semănăturilor, iar cealaltă - două, trei săptămâni 
mai târziu. 

Se ceru părerea astrologilor care mărturisiră că regina va 
naște sub cele mai bune auspicii, însă pentru prințesă va fi 
nevoie de o anumită grijă. 

Ankhensepamon îi ceru lui Sati să-și cerceteze propriile tăblițe 
ca să afle ce va fi cu nașterea surorii sale. Doica refuză. 

— Nu-i vorba de ceva care să depindă de voința noastră sau 
care să atârne de vreo hotărâre, stăpână. Sarcina surorii tale nu 
s-a încheiat încă și dacă am afla că tăblițele nu sunt faste, ar fi 
și a ta în primejdie. 

Ca să îndure mai ușor așteptarea, Ankhensepamon organiză o 
plimbare pe Marele Fluviu, ca odinioară, la bordul Gloriei lui 
Amon, într-una din zilele în care ltchan era liber. Le luă pe 


101 


surorile sale și pe Sati, firește, dar nu reuși să-i convingă nici pe 
Nakhtmin, nici pe Ay să se abată de la sarcinile lor, fie chiar și 
pentru o singură zi. Ay îl trimise în locul său pe Shabaka. 

— E un bărbat descurcăreţ, zise el, și știe să te distreze când 
trebuie. 

Neferneferure îl privi la-nceput cu dispreţ pe nubian, iar 
Neferneru-Aton cu o curiozitate reţinută. Ce căuta omul bun la 
toate al regelui într-o plimbare de familie? 

Totuși, Shabaka reuși să-i înveselească pe călători agățând de 
corabie, la capătul unor sforicele lungi, două zmeie, unul în 
formă de cobră, cu coada încolăcindu-i-se caraghios în vânt, 
celălalt în formă de vultur. Până și corăbierii se puseră pe râs. 

Înșiră apoi fel de fel de istorioare, printre care și povestea 
motanului care îi învățase pe șoareci să-i cânte osanale pentru a 
nu fi mâncaţi. Însă când motanul se certase cu nevastă-sa, 
aceasta, sătulă să tot audă laudele aduse soţului necredincios, îi 
înfulecă ea însăși pe cântăreţi. 

Sati începu să râdă și, ușor ameţită de vânt și de legănarea 
vasului, Ankhensepamon se pomeni gândindu-se: ce păcat că 
Pasar nu e aici cu noi, i-ar fi plăcut povestea aceasta. 

Apoi își veni brusc în fire și-și aminti că din nefericire Pasar 
era mort. 

Revăzu parcă aievea plimbările pe apă de odinioară și pe 
tânărul Tutankhamon întrebându-l pe Semenkhere unde se 
sfârșește întinderea Verde. Ochii i se umplură de lacrimi. ltchan 
băgă de seamă și se aplecă spre ea. 

— Trăim mai mult cu morții decât cu viii, șopti 
Ankhensepamon. 

La drept vorbind copilăria era cea care-i lipsea, a ei și a altora. 
Nu mai existau alți copii în jurul ei decât cei pe care ea și sora 
sa îi așteptau. Oamenii mari ucideau copilăria. Era sătulă de 
această lume de bătrâni și de militari ahtiaţi după putere. Pentru 
întâia oară îi fu dor de tatăl ei, care își găsise scăpare în 
contemplarea lui Aton, și de tânărul ce-i succedase și care nu 
știuse să biruie otrava vârstnicilor. Aceștia își închipuiau că 
stăpânesc înțelepciunea când, de fapt, erau doar cuprinși de 
nebunie. 

Se bucură să audă râsul neașteptat al lui Neferneru-Aton, 
căreia Shabaka tocmai îi spusese o glumă. În ciuda toanelor, a 
capriciilor nesuferite și a aroganţei de copil răsfățat, tânăra ei 


102 


soră păstrase urme ale veseliei de odinioară, când își imagina 
povești cu păpuși și căţei de lemn. 

Așadar Shabaka reușise s-o îmblânzească. Dar o va și 
seduce? 

Se puteau întâmpla lucruri și mai rele. 

Când se întoarseră la Memphis, Ankhensepamon îi porunci 
intendentului să-l pună pe cel mai iscusit meșter din capitală să 
cioplească o statuie înfăţișându-l pe Horus copil, cu degetul 
arătător lipit de buzele zâmbitoare, statuie pe care și-o dorea în 
odăile ei. 

Zece zile mai târziu, intendentul îi prezentă o efigie a zeului, 
fiul lui Isis și Osiris, din alabastru, înaltă cât antebraţul, cu ochii 
incrustați din hematit. Foarte mulţumită, Ankhensepamon îl plăti 
gras pe sculptor și ceru să se aranjeze în camera ei o nișă unde 
zeul avea să stea cu o lampă aprinsă veșnic la picioarele lui. 

Sati îl admiră și ea. 

— E nepotul lui Seth, zise doica visătoare. 

— Seth? repetă Ankhensepamon. 

— Seth, fratele lui Osiris. Cândva se povestea că Horus a fost 
nevoit să se ascundă prin mlaștini și prin casele ţăranilor din 
Pământul de Jos pentru că unchiul său îl căuta să-l omoare. 
Uneori Seth îl găsea și cei doi zei se luptau, însă nu reușea 
niciodată să-și ucidă nepotul. Până la urmă, Horus, cuprins de 
mânie, s-a dus să se plângă la tribunalul zeilor... 

Ankhensepamon asculta vrăjită. Sati cunoștea istoriile tuturor 
zeilor. Era un izvor nesecat de asemenea povești și stăpâna ei 
se întreba dacă nu cumva Sati era și preoteasă, nu doar o 
adoratoare a cobrei. 

— Și după aceea? 

— Horus s-a plâns că Seth i-a furat regatul. Tribunalul zeilor i- 
a dat dreptate, oferindu-i drept despăgubire Pământul de Jos, în 
vreme ce Seth a rămas zeul Pământului de Sus. 

— Dar nu-i drept! exclamă Ankhensepamon. 

— Așa au socotit și preoţii. Prin urmare au schimbat povestea. 
Horus a devenit moștenitorul întregului regat. Preoţii spun acum 
că Seth domnește doar peste vânturi și că el face să răsune 
tunetul. 

— Seth n-ar trebui să fie deloc zeu, zise răspicat 
Ankhensepamon. 


103 


— Este totuși, observă Sati. lar forţa lui e imensă. El e zeul 
care-i înlătură pe cei care sunt prea puternici și tulbură lumea, 
precum șarpele Apopis, și pe cei care se dovedesc prea 
încrezători, ca propriul lui frate, Osiris. Înţelepciunea lui Seth e 
crudă, dar necesară. 

Ankhensepamon căzu pe gânduri. Exista un simbol ascuns în 
faptul că Ay era de fel din Pământul de Sus, regatul lui Seth? Și 
că el le-a grăbit sfârșitul lui Akhenaton, Semenkhere și 
Tutankhamon? Și de ce credea Sati că înțelepciunea lui Seth era 
necesară? 

Întrebările acestea îi dădură amețeli. Din fericire, sosi ora 
abluţiunilor, apoi cea a cinei. 

t 

Toată numai zâmbete, bijuterii și parfumuri, doamna Nes- 
Hathor ieși să-l întâmpine pe cel mai de vază oaspete al ei, 
Shabaka, însoţit acum de un băiat. Un tânăr încântător, socoti 
stăpâna Casei Primitoare, întrebându-se dacă nubianul nu și-o fi 
schimbat brusc preferințele. Unde găsise un tânăr atât de 
frumos și delicat? Apoi, pe când își conducea oaspeții spre 
locurile privilegiate ale stabilimentului, într-un alcov ceva mai 
ferit, îi încolţi o bănuială privind adevăratul sex al tovarăşului 
nubianului. 

instinctul de codoașă n-o înșelase. Misteriosul însoțitor nu era 
nimeni altcineva decât Neferneru-Aton. 

După ce reușise s-o distreze pe prinţesă, în timpul plimbării cu 
corabia, ceea ce nu era puţin lucru, Shabaka continuase să 
urmeze o cale pe care pășise cu dreptul. Ghicind că prinţesa se 
plictisea la Curte, văzând mereu aceleași decoruri și aceleași 
feţe, o convinsese să purceadă la descoperirea propriului regat. 
Chiar și ideea în sine o mirase: prinţesele nu părăseau palatul 
decât înconjurate de fastul și suita cerute de etichetă, tocmai 
pentru a le ţine departe de realitate. Insă latura ascunsă și 
interzisă a aventurii îi stârnea curiozitatea. 

— Îmbracă-te ca o femeie de rând fără nicio bijuterie și o să 
ieşim pe furiș din palat, prin aripa servitorilor, o sfătuise 
Shabaka. 

Neferneru-Aton împrumutase o rochie de la una dintre 
slujnicele ei și, arzând de nerăbdare, îl urmase pe nubian afară 
din încăperile solemne. Plimbarea începuse cu un drum la piaţa 


104 


orașului. Spectacolul prăvăliilor și al tarabelor, mirosurile și 
oamenii obișnuiți o făcuseră să se simtă pe altă lume. 

Vorbele grosolane, strigătele, glumele ce se ţineau lanț, 
gesturile deșucheate și mai ales râsetele, nerușinate ori 
ștrengărești, care zdruncinau burţile bărbaţilor și sânii femeilor, 
o umpluseră de uimire pe prinţesă. Nu mai auzise așa ceva 
niciodată. În palat nu se râdea în felul acesta, zâmbeai cu 
superioritate sau reţinut și asta numai cu condiţia să aparii 
celor mai înalte cercuri ale casei regale. lar orice servitor care s- 
ar fi încumetat să rostească vreo glumă ori vreo sudalmă la fel 
de spurcată precum cele ce-i ajungeau acum la urechi ar fi fost 
bătut cu bastoanele pentru crimă împotriva regelui. 

— Ei, ţărănoiule, n-am loc să trec de bucile tale de hipopotam! 
Nu suntem într-o mlaștină aici! 

Sau: 

— Cu mine vorbești, rahat de șobolan? Tu, care te-ai născut 
dintr-o bășină puturoasă? 

Neferneru-Aton făcuse ochii mari și Shabaka chicotise vesel. 

— Așa vorbesc tot timpul? întrebă ea. 

— Prinţesă, nu sunt zei, ci oameni simpli. 

Neferneru-Aton amuţise. La piața de pește, se opriseră în faţa 
tarabei unui grataragiu care vindea bucățele de carne crocante. 
Shabaka cumpără o porţie și i-o oferi pe o frunză mare de 
smochin. Neferneru-Aton gustase din pește, apoi îl mâncă pe tot 
lingându-se pe buze ca o mâţă. Grataragiul îi zisese lui Shabaka: 

— Prietene, cu o frumuseţe ca asta inima ta nu mai are 
nevoie de nimic! 

Nubianul îi zâmbise complice, iar prinţesa izbucnise în râs. 

— O floare căzută din cer! adăugase bărbatul. l-ar face și pe 
lotuși să se rușineze. 

Pe drumul de întoarcere, o vânzătoare îi întinse lui Neferneru- 
Aton un lotus, surâzându-i generos. 

— ȚI-l dăruiesc, frumuseţe cerească. Mi-ai luminat cu 
adevărat ziua. 

Shabaka i-l plăti totuși. 

— Crezi că m-a recunoscut? îl întrebă Neferneru-Aton. 

— Nu te-a văzut niciodată, prințesă. A fost un omagiu sincer 
adus frumuseţii tale. 

Și astfel, în zilele ce-au urmat, Shabaka a dus-o în cartierul 
bijutierilor, apoi în cel al sculptorilor. În cel dintâi i-a dăruit o 


105 


brățară din fildeș incrustată cu pietre ce luau toate culorile 
curcubeului în funcţie de unghiul din care le priveai. In cel de-l 
doilea, un sculptor s-a oferit să-i facă portretul, spunând în chip 
de explicație: 

— E frumoasă ca o prinţesă! 

Și într-adevăr, Shabaka venise la atelier a doua zi și luă un 
bust micuţ din pământ ars, portret desăvârșit ca asemănare și 
fineţe, pe care-l duse prinţesei. Încântată la culme, Neferneru- 
Aton îl așezase în odaia sa și nu se mai sătura să-l privească. 

Lui Ankhensepamon nu-i scăpaseră aceste ieșiri tot mai dese, 
mai ales după ce observase brăţara care nu mai părăsea braţul 
surorii sale și micul bust ce trona în odaia prinţesei. Ghicise că 
totul se trăgea de la Shabaka, dar se ferise să-i facă vreun 
reproș lui Neferneru-Aton. În situaţia în care se aflau ea și 
surorile sale, nicio protecție nu era de prisos, iar cea a lui 
Shabaka s-ar dovedi, la o adică, printre cele mai eficace. Pe 
deasupra, un copil al cărui tată să fie Shabaka ar însemna un 
scut în plus împotriva... 

Împotriva cui? Teama nelămurită ce-i bântuia uneori nopţile 
nu lua doar înfățișarea ticăloasă a lui Horemheb, ci și pe cea a 
lui Seth. Căci regina nu uitase discuţia ei cu Sati despre 
dușmanul ceresc al celor prea puternici ori prea slabi. 

Neferneru-Aton ajunsese să nu se mai poată lipsi de Shabaka 
care devenise pentru ea întruchiparea distracției, duhul șiret ce 
ridicase vălul care acoperea lumea. El nu cutezase să schițeze 
vreun gest obraznic, însă pe când hoinăreau împreună, 
întâmplarea îi adusese uneori mult mai aproape decât ar fi 
făcut-o împrejurările de la palat. O dată, în mulţimea care se 
îmbulzea, nubianul se pomenise lipit de Neferneru-Aton, față în 
faţă, iar cu alt prilej, trebuise s-o prindă de mijloc și s-o tragă 
spre el ca să n-o răstoarne o cotigă ce înainta cu iuţeală. Se 
simţise întrucâtva tulburat, deși se hâărjonise cu destule fete în 
cei treizeci și patru de ani ai săi. lar ea nu schiţase niciun gest 
de respingere. 

Dacă în unele clipe, chipul său de abanos cu luciri roșietice te 
ducea cu gândul la o maimuţă, în alte dăți trăsăturile aspre, 
aproape ascetice, îi dădeau o putere de seducţie misterioasă. El 
însă nu se sinchisea de astfel de fleacuri și nu se uita niciodată 
în oglindă, doar bărbierul îngrijindu-se de fața lui. Oricum, 
faptele vorbeau de la sine: nu-i displăcea lui Neferneru-Aton. 


106 


Inevitabila intimitate ce se născuse între ei, dar și faptul că în 
curând aveau să se isprăvească locurile cu care el putea 
multumi curiozitatea prinţesei îl făcuseră la un moment dat s-o 
întrebe: 

— Prinţesă, ţi-ai cunoscut regatul la lumina zilei. Vrei să-l vezi 
și noaptea? 

— Noaptea? se mirase ea. Atunci toată lumea doarme. 

— Nu chiar toată lumea, îi răspunsese el zâmbind, există 
oameni care n-o pot face decât după ce se distrează puţin. 

— În ce fel? 

— Cu muzică, dansuri, desfătându-și ochii cu lucruri graţioase 
ori voluptuoase, sau amândouă. 

— Dar cum să ies noaptea pe stradă? Numai prostituatele ies 
noaptea. 

— Te poţi îmbrăca în bărbat. 

— În bărbat! exclamase ea, râzând neîncrezătoare și deja 
cucerită de ideea acestei schimbări supreme. Și pieptul meu? 

— Prinţesă, strâns bine cu o fâșie lată de pânză va deveni 
aproape plat și vei duce de nas pe oricine, ca să zic așa. 

Ea rămăsese încremenită la auzul propunerii. 

— Și unde am merge? 

— Într-un loc unde se distrează bărbaţii. 

Așa se face că Neferneru-Aton, fără alt fard decât o dungă de 
antimoniu în jurul ochilor și o umbră albăstruie pe bărbie și 
obraji, care să dea impresia de barbă proaspăt rasă, se găsea 
acum în Casa Primitoare. 


t Capitolul 18 


VICLENIA ȘI ZEII 


Din spatele alcovului, prinţesa cuprindea într-o singură privire 
lacomă atât publicul masculin, cât și dansatoarele. Vinul cu 
ghimbir, de două ori fermentat, păstrat de doamna Nes-Hathor 
pentru mușteriii de vază, îi ațâța simţurile. 

Aţâţi bărbaţi cu ochii aprinși de dorință! 

Și dansatoarele subţiri și delicate ca niște libelule, ce 
executau acrobaţii nebunești! Cu o desăvârșită lipsă de rușine! 


107 


Desigur și sclavele din palat umblau goale, dar nu se răsuceau 
așa decât în braţele stăpânelor lor, când somnul le ocolea pe 
leneșele acelea fără pereche. Și la marile serbări de la palat 
dansatoarele își arătau talentul, însă șmecherele erau mult mai 
reținute când se mlădiau în faţa demnitarilor. Aici însă mimau 
sub ochii tuturor frenezia dragostei trupești, își mișcau cu 
neastâmpăr fesele înguste în sunetul tobelor kemkem și al 
tamburinelor și își scuturau sânii micuţi cu sfârcurile vopsite în 
roșu, zâmbind galeș... 

Neferneru-Aton nu auzise niciodată tobe kemkem, care nu și- 
ar fi găsit locul alături de suavitatea lirelor și a lăutelor îngăduite 
la palat. Îi înfierbântau sângele, iar la crescendourile lor 
furtunoase ce însoțeau ultimele figuri ale acrobatelor își simţea 
gâtul arzând ca de la ardeiul roșu. Așa că mai lua o gură din 
vinul acela înnebunitor ca să-și recapete suflarea. 

Nubianul cântărea efectul spectacolului asupra tovarășei sale. 
La fel și doamna Nes-Hathor care rar văzuse un chip atât de 
vrăjit de spectacolul ei, în afara câtorva băiețandri din provincii 
pe care taţii lor îi aduceau aici ca să-i dezmorţească ori, mai 
degrabă, să-i amorțească de tot. 

— Ce seară! exclamă prinţesa sprijinindu-se de perne. Noi la 
palat habar n-avem ce-i pe lume! Și adăugă întorcându-se spre 
Shabaka: Mama bănuia existenţa unui asemenea loc? 

— Nu știu, prințesă, dar mi se pare puţin probabil. 

— Dar tata? Venea aici? 

— Prinţesă, respectul mă oprește să cred așa ceva. 

— Ar trebui să le aducem pe sclavele noastre aici, propuse 
Neferneru-Aton râzând poznaș. 

— Prinţesă, mă îndoiesc că intendenta ar accepta așa ceva, 
iar regele și regina nici atât. 

— De ce? 

— Nu e indicat să-i stârnești pe zeul viu și pe familia sa la 
prea multe plăceri. 

Aţâţarea pe care-o încercase la început Neferneru-Aton se 
domoli pe măsura curgerii timpului. Se cufunda în gânduri. 

— Până când ţine? întrebă ea la un moment dat. 

— Uneori până în zori. 

— Până în zori! se minună prinţesa. 

— De fapt, stabilimentul învecinat nu se închide aproape 
niciodată. 


108 


— Ce stabiliment învecinat? îl iscodi ea, curiozitatea trezindu- 
i-se iarăși. 

Shabaka se codi să i-l descrie. Însă avea încuviințarea regelui: 
fusese însărcinat s-o seducă pe ultima fecioară dintre nepoatele 
lui. Ay voia să aibă cât de mulţi moștenitori și, pe cât posibil, de 
parte bărbătească. 

Ea repetă întrebarea arzând de nerăbdare, el o făcu pe 
rușinosul. 

— Un stabiliment al dragostei, prinţesă. Nu ţi-ai dori să-l vezi. 

— De ce nu? Vreau să merg acolo! 

El izbucni în râs, mai degrabă pentru a-și ascunde tulburarea. 
Bătrânul vulpoi o cruţase până atunci pe răţușca pe care spera 
s-o devoreze. Dintr-odată însă, nu mai era sigur de sine. Se 
ridicară amândoi și Shabaka îi făcu, în trecere, un semn din ochi 
doamnei Nes-Hathor. 

„Stabilimentul” învecinat nu se deosebea de altele de același 
soi din regat decât printr-un oarecare lux. O sală vastă, luminată 
de câteva lămpi și plină de miresme ameţitoare, ce pluteau de 
colo-colo, ducea spre alcovuri, unele cu perdelele trase, altele 
nu. Din încăperile ce nu erau ascunse vederii, angajatele 
stabilimentului, majoritatea tinere, goale cu desăvârșire sau 
doar pe jumătate, stând în poziţii languroase, îi pândeau pe nou- 
veniţi. 

La intrarea lui Shabaka, pe care, firește, îl cunoșteau, se 
ridicară și se strânseră roată în jurul perechii. 

— Oh, ce tânăr încântător! exclamară. 

Una dintre ele, o siriană cu piele atât de palidă c-ai fi crezut-o 
fardată cu ceruză, puse mâna pe pieptul lui Neferneru-Aton. Cu 
greu își înăbuși un strigăt de surpriză. 

— Dar... 

Privirea lui Shabaka o sili să tacă. Celelalte îl admirau pe 
băiatul cu trăsături delicate și o fată îl apucă de mână. Aburii 
vinului cu ghimbir se răspândiseră deja în trupul și mintea lui 
Neferneru-Aton. 

— Vino să bei un pahar cu vin în alcov, zise siriana, cea care 
pricepuse înșelătoria cu straiele bărbătești. 

Neferneru-Aton o urmă. Un gest de seducţie ori de teamă? 
Întoarse capul spre Shabaka. Venea în spatele ei. Aproape că o 
împingea spre alcov. 

Nubianul trase perdeaua după el. 


109 


Siriana turnă de băut, apoi se întinse lângă Neferneru-Aton și-i 
mângâie obrazul. Apoi torsul și în sfârșit, pântecele. Shabaka, 
rezemat de unul dintre cei trei pereţi, observa scena. Fata își 
strecură mâna pe sub veșmântul clientei sale, îl ridică, dădu la 
iveală pubisul, și începu să-l dezmierde cu pricepere. Neferneru- 
Aton închise ochii și suspină. 

— Cu voia doamnei Nes-Hathor..., zise siriana pe un ton 
zeflemitor. 

Fără îndoială, stăpâna nu îngăduia cliente în casa ei. 

Siriana își înteți mângâierile folosindu-și buzele și limba. 
Neferneru-Aton nu mai părea conștientă de prezenţa lui 
Shabaka. În orice caz, nu dădea semne că i-ar păsa. În scurt 
timp, fetele se îmbrăţișară fără reţineri și se sărutară. Cu degete 
agere, siriana desfăcu pânza ce strângea pieptul clientei sale și 
începu să-i sugă un sân. Neferneru-Aton era obișnuită cu fetele, 
din câte se vedea, căci se dezbrăcă de tot și întoarse favorurile 
pe care le primise din belșug. 

Nubianul continua să privească scena. O lampă cu un singur 
braț clipea deasupra capetelor. 

Işi lepădă și el degrabă îmbrăcămintea. 

Cu ochii închiși, lăsând să-i scape când și când gemete 
lămuritoare,  Neferneru-Aton, în genunchi, se abandona 
asalturilor  sirienei. Brusc, simți încă unul, de natură 
necunoscută. Un trup, și care altul decât cel al lui Shabaka, se 
lipise de spatele ei. Gura sirienei îi înăbuși strigătul de durere. 

Acest din urmă asalt fusese atât de neașteptat și de violent 
încât durerea se pierdu sub valurile de plăcere cu care siriana își 
copleșea, pătimașă, clienta. Neferneru-Aton nu se împotrivi. Ba 
chiar se lăsă în voia îmbrăţișării nubianului. Apoi îi urmă ritmul 
mișcărilor. Era neobosit. Ea scoase un țipăt înăbușit iarăși de 
sărutul sirienei. Işi dăduse aceasta seama de miza violului? Cert 
e că, întocmai ca o slujitoare smerită, se supunea cu sârguinţă 
pretențiilor tăcute ale ilustrului client nubian. 

La al doilea strigăt și la spasmele mădularului în ea, 
Neferneru-Aton se știu posedată cu totul acum și pe viitor. În 
genunchi, cu spatele lipit de pieptul cuceritorului ei, se lăsă 
moale în brațele lui Shabaka, deși siriana așezată în fața ei 
continua să-i aprindă simţurile. Bărbatul îi înlănţuise pântecele 
cu o centură din mușchi ca abanosul. Voia să-l urască, dar nu 


110 


reuși. | se agăță cu mâinile de un braţ, pe când celălalt braț al 
nubianului îi mângâia sânul și-l oferea buzelor sirienei. 

El rămase uimit de atare supunere. Ea își înălță capul spre 
lampă, de parcă se pregătea să-și dea duhul. Apoi simţi trupul 
bărbatului încremenind dintr-odată. Furtuna luase sfârșit. Ea 
alunecă ușor peste siriană, în sfârșit domolită. 

Se răsuci pe spate și se uită la trupul negru și musculos, aflat 
alături, în genunchi, peste care lampa arunca fărâme de aramă 
încinsă. Îl găsi frumos. La rândul său, el privi trupul emotionant 
de plăpând care se odihnea la pieptul unei prostituate, sânii 
sumeţiți ca mugurii după ploaie, chipul transfigurat de plăcere. 
Se sperie, tocmai el care nu cunoștea un astfel de sentiment. 
Privirile li se încrucișară. Ea îi surâse. 

Surpriza îl răvăși. 

Neferneru-Aton își puse din nou mâna pe braţul lui Shabaka. 

— Tu, îi zise în șoaptă. A trebuit să fii tu. 

ÎI trase spre ea și-i apropie capul de al său. După care îl 
sărută. 

Siriana încerca să priceapă ce se petrece. Habar n-avea că 
soarta unui regat se juca, poate, sub ochii ei. 

La sfârșit primi trei inele de aur, o plată din cale afară de 
generoasă. 

t 

Fostul vizir Thutu îl vizita când și când pe Humose, marele 
preot din templul lui Amon de la Karnak, oficial, pentru a-i oferi 
câteva coșuri cu roade din recoltele sale, în realitate, ca dovadă 
de credinţă față de cel ce-i fusese la început dușman, apoi aliat 
politic și care nu mai era acum decât un conducător religios. 
Între ei, orice pată de sânge se uscase căci și sângele se usucă 
până la urmă, iar cuvintele scrise cu roșu sfârșesc acoperite de 
praf în aceeași măsură ca și cele trasate cu negru. 

Însoţit de servitori, Thutu îi aducea marelui preot fructe 
proaspete, mere și pere din livezile sale, curmale roșii târzii din 
plantațiile de palmieri, saci cu bob, măsline și năut, pepeni, 
toate culese de pe ogoarele și din grădinile sale de zarzavat... 
Humose îi mulțumi călduros. Preoţii veniră să care darurile și să 
le împartă între Casa Vieții, locuinţa marelui preot, hambare și 
proviziile menite săracilor. 

— Vasăzică nu te mai ocupi decât de cultivarea pământului, 
observă Humose, pe un ton binevoitor. 


111 


— Generozitatea lui se schimbă, însă nu e niciodată 
nerecunoscător, răspunse Thutu zâmbind cu subînțeles. 

Humose păru să chibzuiască la cele auzite. 

— Vrei să zici că ai fost dezamăgit de cauza pe care-i slujit-o. 
Aș vrea să-ţi spun un lucru: Noi doi am servit cândva cauze 
diferite, însă tu nu știai că, în ciuda faptului că ne aflam pe 
poziţii potrivnice, amândoi eram în slujba aceleiași. 

Era pentru întâia dată când marele preot pomenea de trecut. 
Thutu realiză că nu înțelegea tot adevărul cuprins în vorbele 
marelui preot. 

— Tu apărai întrupările zeului, eu pe zeul însuși, îl lămuri 
Humose. 

— Adică întrupările acestea nu erau lipsite de cusururi? îl 
iscodi Thutu, cu un surâs viclean. 

— Zeii, vizire, sălășluiesc veșnic în Marele Tot. Noi zărim doar 
o fărâmă din acesta înainte ca îmbălsămătorul să ne așeze 
viscerele în vase, iar Thoth, prin mâna preotului, să ne deschidă 
gurile pentru a ne înzestra cu o vorbire care nu poate fi auzită 
de urechile muritorilor. Zeii sunt Marele Tot. De aici și greșeala 
lui Akhenaton când a pretins să-i reducă doar la discul solar, de 
parcă luna nu era și ea tot o manifestare a lor. Akhenaton 
sărăcea divinitatea. 

— Ceea ce a dus la moartea lui timpurie, rosti Thutu. 

— De unde și moartea lui timpurie, într-adevăr. 

Cinismul mărturisirii merita respect. Doar firile călite îşi 
recunoșteau crimele fără vorbărie de prisos. Cei doi bărbaţi se 
măsurară din priviri, cu o ironie vădită. 

— Slăbea spiritul divin care trebuie să sălășluiască în tron. 
Asta este o crimă, nu în fața oamenilor, ci a zeilor. Văduva lui, 
dar asta o știi deja, stăruia în greșeală. Tu însuși ai spus că ea 
făcea să se clatine barca lui Osiris. 

Thutu încuviință din cap, tocmai din această pricină îl apărase 
pe Semenkhere. 

— Dar urmașul ei începuse să îndrepte barca, spuse fostul 
vizir. 

Humose încuviinţă, la rândul său, din cap. 

— Și atunci a început lupta finală. Semenkhere își dăduse 
seama că e neapărată nevoie să întărească armata. Dar nu 
putea s-o facă decât cu sprijinul celui mai mare dușman al lui 
Ay, Horemheb. Acesta din urmă ar fi câștigat astfel o poziţie 


112 


importantă și de neatacat. Or, Ay nu putea să îngăduie așa 
ceva. Otrava și-a împlinit lucrarea. 

Făcură câţiva pași în grădina marelui preot, printre trandafirii 
și straturile de crini de Kush, cu miezul violaceu. Cu greu ţi-ai fi 
închipuit un contrast mai izbitor între discuţia presărată cu orori 
și un decor de o asemenea frumusete. 

— Restul a venit de la sine, continuă Humose. Când 
Tutankhamon a atins vârsta majoratului, Ay și-a văzut 
spulberate șansele de a ajunge pe tron. Regele era mult mai 
tânăr ca el. Ay putea fi nevoit să aștepte o grămadă de vreme, 
iar Horemheb se agita. Lovitura de stat eșuată a lui Api-Hetep 
arătase cât de fragil era regatul. 

— Dar tu n-ai spus nimic atunci, observă Thutu pe un ton de 
reproș. 

— Ce să fi spus? Și cu ce ar fi schimbat situația? Cel mai 
puternic trebuia să învingă pentru a salva tronul. Nici tu însuţi n- 
ai văzut atunci lucrurile prea clar, vizire. Credeai că 
Tutankhamon era în stare să reziste atacurilor fiarelor ce se 
încăierau în jurul tronului. Tu te-ai aliat cu Horemheb ca să 
zădărnicești planurile lui Ay. Adu-ţi aminte! Voiai chiar ca Ay să 
fie judecat de tribunalul suprem! Thutu încuviinţă din cap, 
copleșit; știa asta prea bine. Când mă gândesc, reîncepu marele 
preot, că l-ai trimis în arest pe generalul Nakhtmin! El va 
rămâne singurul om cu putere din Theba după moartea lui Ay! 
Singurul părător al dinastiei! Culmea e că l-ai eliberat doar la 
stăruinţele lui Horemheb!” 

Humose începu să râdă, iar Thutu se simţi de data aceasta 
ofensat. 

— Nu-mi închipuiam că viaţa regelui Tutankhamon va fi atât 
de scurtă! Moartea lui era greu de prevăzut, susţinu Thutu. 

— Haide, vizire! îl contrazise Humose. Doar ești un om cu 
minte ageră! Nimic nu era mai lesne de prevăzut ca moartea lui 
Tutankhamon! Aproape că era scrisă pe ziduri! 

— N-am înțeles decât prea târziu, recunoscu Thutu cu 
amărăciune. 

Servitorii aduseră o tavă mare încărcată cu tot felul de fructe 
din cele dăruite de fostul vizir. Humose întinse mâna și luă o 
curmală, își înfipse dinţii în ea și o desfăcu în două ca să-i scoată 
sâmburele. Apoi mestecă pulpa. 


13 Vezi Măştile lui Tutankhamon (n.a.). 
113 


— Gustoasă, spuse. Vizire, ceea ce ai priceput cu siguranţă 
până la urmă este că monarhii și demnitarii nu pot întrezări 
niciodată destinele pe care zeii le ursesc. Niciodată. Încheie 
alianțe, le rup și numesc „noroc” faptul că, fără știrea lor, cel 
mai adesea, se înscriu în planurile zeilor, și numesc „curaj” 
încăpăţânarea de a-și apăra propriile interese. 

— Așadar pentru tine noi suntem orbi? 

— Toţi oamenii sunt orbi, răspunse Humose. 

— Și tu? întrebă Thutu, cu o undă de obrăznicie. Când ţi s-au 
deschis ochii? 

— Ochii se deschid prin contemplarea zeilor, vizire, după 
multe strădanii de a te apropia de ei și a le înţelege vrerea. Doar 
atunci nu te mai indignezi că șoimul se repede asupra 
potârnichii ascunse în lanul de grâu. Prada atrage prădătorul. 

Tăcerea se așternu între ei. Thutu se gândi la zădărnicia și la 
lipsa de noimă a strădaniilor sale de atâţia ani. Devotamentul 
său și loialitatea nu duseră la altceva decât la o situaţie pe care 
o considera acum dezastruoasă. 

— Ce-ar fi trebuit să fac? 

— Ceea ce ai făcut, vizire, nimic mai mult. Nimic mai mult. 
Alungă-ţi din suflet părerile de rău și remușcările. Erai jucăria 
puterilor cerești și înțelepciunea îţi cere să te împaci cu asta. Te- 
ai retras din sferele puterii pentru că ai un suflet delicat. 
Oricum, nu toţi înalții demnitari ai regelui pot face la fel. Zeii nu 
se pot lipsi de jucării. Acum cere-i lui Amon să-ţi dăruiască 
pacea inimii. 

La fel gândise odinioară și Thutu într-o clipă de amărăciune: 
să lucrezi pentru tron era o slujbă fără rost. 

— Acum, continuă Humose, cred că aceste lupte s-au 
încheiat. Ne așteaptă altele. 

Ce voia să spună cu asta? se întrebă Thutu. Se uită cercetător 
la marele preot. Humose ridică din umeri cu un zâmbet 
nepăsător. 

— Cine a mai rămas în palat? Un bătrân și două femei 
însărcinate. 

— Dar Nakhtmin? sări Thutu. 

— Da, Nakhtmin, recunoscu marele preot. Ar fi făcut mai bine 
să-l ucidă pe Horemheb cu ceva vreme în urmă. N-a îndrăznit. 
Păcat. Acum Horemheb și-a întărit poziția la Memphis, cu 


114 


sprijinul lui Nefertep, care tot speră că generalul îi va îngădui să 
mute capitala la Memphis. 

Tulburat, fostul vizir rămase tăcut câteva clipe. 

— Vrei să zici că Ay a pierdut lupta? 

— A pierdut-o de mult. De pe timpul lui Akhenaton. Numai că 
era prea ocupat să câștige favorurile regelui. Să nu uităm că a 
fost unul dintre cei mai înflăcăraţi susținători ai cultului lui Aton. 
Nu dintr-o convingere personală, cum era cazul regelui, ci din 
interes. Vezi tu, Ay a vrut mereu să domnească prin mijlocirea 
femeilor. Ty, sora lui. Nefertiti, fiica sa. Cealaltă fiică, 
Mutnejmet, pe care i-a dat-o de soţie lui Horemheb, crezând că-l 
scoate astfel pe general din joc. Nepoata lui, Maketaton, singura 
care ţinea la el și pe care plănuia să i-o dea în căsătorie lui 
Tutankhamon. În șaptesprezece ani, n-a susţinut niciun bărbat, 
până la Nakhtmin. Îi era prea frică. A greșit. Luă încă o curmală 
și-i rezervă aceeași soartă. Viclenia e o formă de slăbiciune, 
vizire. Zeii se distrează uneori o vreme pe socoteala ei, dar n-o 
apără mult timp. 


t Capitolul 19 


ADORMIREA RĂULUI 


Pentru că descoperise plăcerile trupului atât de târziu și atât 
de impetuos, Neferneru-Aton se aruncă în vâltoarea lor cu 
patimă. 

În cea de-a doua seară, îl adusese pe furiș în odăile ei pe 
Shabaka. Îmbrăţișările cu primul ei ibovnic se dovediră mai 
îndelungate decât întâia dată. 

Noaptea următoare lucrurile se petrecură la fel. 

Ankhensepamon și Neferneferure se mirară văzându-i ochii 
încercănaţi, aerul blajin ori somnoros și mersul ușor schimbat. 
Se legăna cu o încetineală necunoscută până atunci, lipăindu-și 
sandalele pe dalele palatului și își mângâia din când în când 
fesele sau sânii. 

— I s-a întâmplat ceva, șopti Neferneferure. 

— Nu poate să i se fi întâmplat decât un lucru, știi tu care, 
răspunse Ankhensepamon. 


115 


Chicotiră amândouă. 

— Dar cu cine? 

— Cu Shabaka, sunt aproape sigură. 

— Shabaka? exclamă Neferneferure scandalizată. 

— Era dorinţa lui Ay și cred că toate cele trei persoane 
interesate sunt multumite. 

— Dar e sluga lui Ay! se indignă Neferneferure. 

— Fără îndoială. Însă e mai puternic decât vizirul însuși. 

Mutnejmet veni să se așeze lângă nepoatele ei. Primirea pe 
care i-o făcuse regina o încurajase să se stabilească în palat în 
loc să se plictisească în casa de la țară. O dușmănie ce plutea 
parcă în aer unea astfel ceea ce mai rămăsese din familie. 

Fosta soţie a lui Horemheb îl adusese cu ea pe piticul Menei, 
iar acesta se înţelegea surprinzător de bine cu leul. Era un 
spectacol de-a dreptul inedit să vezi fiara și piticul rostogolindu- 
se îmbrăţișaţi pe terasă sau să-l priveşti pe Menei călărindu-și 
cu o mutră zeflemitoare noul tovarăș de joacă. 

— Ce ziceaţi? se interesă Mutnejmet. 

— Că Neferneru-Aton are niște nopţi zbuciumate, răspunse 
Ankhensepamon. 

— De când? 

— De vreo trei, patru zile. 

— Știm cu cine? se îngrijoră Mutnejmet. 

Când Ankhensepamon îi mărturisi bănuielile sale, exclamă: 

— Nu-i o partidă pentru ea! 

— Tatăl tău e de altă părere, i-o reteză Ankhensepamon. Ba 
chiar consideră că, la o adică, ar fi un succesor demn de el. 

— Și soțul meu? sări Neferneferure, alarmată. 

— Ay n-a murit încă, iar eu nici atât. N-are rost să-ţi faci griji 
în zori pentru cântul de seară al broaștelor. 

— Dar de ce nu ni se spune ce se va întâmpla când Ay va 
dispărea? stărui Neferneferure. 

— Nakhtmin va fi numit regent, firește. 

— Și Consiliul regal? 

Ankhensepamon ridică din umeri. Consiliul regal nu mai exista 
de la moartea lui Tutankhamon și urcarea pe tron a lui Ay. 

Mutnejmet părea dusă pe gânduri. 

— Cea mai bună veste care mi-ar putea ajunge mie la urechi 
ar fi moartea lui Horemheb, șopti ea. 


116 


Ankhensepamon se prefăcu că nu-i auzise dorința. Era sătulă 
de moarte și de violenţă. 

— Mi se pare că simt copilul mișcându-se în mine, le spuse 
celorlalte. 

Cunoștea senzaţia. O mai încercase cu copilul lui Pasar. Încă o 
dată purta în pântece un rege. Un vlăstar al spiţei sale. 

t 

Shabaka se ducea noapte de noapte în odaia lui Neferneru- 
Aton. 

Întâia lui ispravă fusese rodul vicleniei, din porunca stăpânului 
său. Apoi intră cu totul în pielea personajului pe care-l jucase. 

De-a lungul întregii sale existente de om matur, nu fusese 
decât o unealtă în mâinile unui cârmuitor de provincie, ajuns 
rege. Ştia că i se spune „câine credincios”, „călău”, „slugă”. Se 
împăcase cu acest dispreţ. 

Apoi stăpânul său îi alesese o pradă neobișnuită: o prinţesă și, 
pe deasupra, propria-i nepoată. Și o misiune la fel de 
neobișnuită: s-o seducă și s-o facă femeie. 

Insă un lucru neprevăzut se întâmplase: reacţia prinţesei îl 
spălase brusc de tot disprețul. Se îndrăgostise de bărbatul care 
nu doar c-o deflorase, dar îi și dezvăluise latura sa de femeie. ÎI 
chemase la ea în mod imperios. Îl copleșise cu mângâieri, îl 
ridicase la rangul de amant regal. 

In plus, Neferneru-Aton era de-o rară frumusețe. 

Și de-acum îi aparţinea lui Shabaka. 

Sentimentul care crescuse în el căpătă rapid violenţa unui 
cutremur. Se îndrăgosti nebunește de prinţesa lui. 

lar posibilitatea, ba nu, convingerea că o va lăsa grea pe 
Neferneru-Aton îi ațâţa pasiunea. El, „o slugă”, va zămisli un 
prinț sau o prinţesă care va urca, poate, pe tron. 

lar asta îi înfierbânta sângele în vene. 

Indată ce ajungeau în pat, își copleșea iubita cu dezmierdări 
pe care nu le oferise niciodată vreunei alte femei sau vreunei 
prostituate. El singur făcea cât zece sclave pricepute în arta 
dragostei. Era deopotrivă sclav și stăpân. 

La sfârșitul celei de-a zecea nopţi, Shabaka încerca să se 
strecoare nevăzut, tocmai când Menei simţi nevoia să urineze. 
Pe coridor, în drum spre sala de baie, piticul îl zări pe nubian 
ieșind din odaia lui Neferneru-Aton. 


117 


A doua zi, strigă în gura mare cu vocea sa fonfăită, de faţă cu 
regina, surorile acesteia, Mutnejmet și doamnele de onoare: 

— Ăsta chiar că e palatul lui Amon-Ra! Umbra neagră îl 
părăsește în zori. 

Ankhensepamon îşi mușcă buzele ca să nu râdă, 
Neferneferure clipi iute de câteva ori, Neferneru-Aton zâmbi, iar 
Mutnejmet făcu ochii mari. 

Indiscreția nu întârzie să se răspândească. La puţină vreme, 
regina își înștiință sora că avea de gând să discute cu regele 
despre cea mai bună cale de a oficializa relaţia ei cu Shabaka. 

Neferneru-Aton nu suflă un cuvânt. 

— Foarte bine, zise Ay. 

Rămase uitându-se ţintă la Shabaka o vreme. Nubianul îi 
susținu privirea fără să clipească. 

— Dacă e însărcinată, adăugă Ay, va trebui s-o iei de soţie. 

Șambelanul Uadj-Menekh anunţă sosirea reginei. Ay se ridică 
s-o întâmpine. 

— Regina mea e de două ori bine-venită, rosti Ay. Discutam 
cu Shabaka despre o situaţie pe care poate o cunoști... 

— O cunosc, răspunse ea privindu-l pe nubian și schițând un 
zâmbet. 

Shabaka se înclină adânc și îngenunche. 

— Ridică-te, zise ea. 

O clipă rămaseră tustrei tăcuţi. În sfârșit, Ankhensepamon 
spuse: 

— Cred că e de preferat s-o chemăm pe Neferneru-Aton. 

Ay îi dădu poruncă lui Uadj-Menekh. 

Câteva minute mai târziu, prinţesa intra răsuflând greu, 
neliniștită, iscodindu-i din priviri pe cei de faţă. 

— Să ne așezăm, propuse Ay. 

Shabaka aduse jilțuri pentru regină și prinţesă. 

— Așază-te și tu, îi porunci Ay. 

Era prima dată când nubianul stătea jos în prezenţa reginei. 

— Vrei să-l iei de soț pe Shabaka? o întrebă Ay pe Neferneru- 
Aton. 

Chipul prinţesei se împurpură de emoție. Deschise gura, dar 
niciun sunet nu-i ieși de pe buze. Până la urmă izbucni în râs. 

— E cea mai arzătoare dorință a mea! reuși într-un târziu să 
rostească. 


118 


— Bine. Shabaka e un bărbat cu experienţă, de vreme ce a 
fost mereu lângă mine. E descurcăreț și de multe ori m-am 
bizuit pe el. De foarte mulţi ani îmi e sfătuitor. Îţi va fi devotat 
așa cum este și Coroanei. Făcu o pauză. Așadar vom da de 
veste Curţii și regatului despre nunta prințesei Neferneru-Aton 
cu prinţul Shabaka. 

Nubianul tresări. Prinţesa se uită la el, radioasă. 

— Titlul ţi se pare potrivit, regina mea? o întrebă Ay pe 
Ankhensepamon. 

— Mi se pare necesar, răspunse ea, deși se temea de ce vor 
zice unii dintre curteni. 

— Am să-l înștiinţez pe Nakhtmin, puse Ay capăt discuţiei. 

t 


Nunta stârni agitație la Theba. Ce-i drept, toți își puneau 
aceeași întrebare care-i scăpase și lui Neferneferure când aflase 
că Shabaka intrase în viaţa surorii sale mai mici: cine îi va urma 
lui Ay la tron când acesta nu va mai fi? Nakhtmin sau nubianul? 
Din mulţimea de curteni care trăiau de pe urma favorurilor 
regale, oricare-ar fi fost ele, destui îl tratau cu superioritate pe 
proaspătul prinţ, întrebându-se totodată cum să smulgă anumite 
avantaje de la el, acum că intrase oficial în cercurile înalte ale 
puterii. Alţii care îi dădeau deja șperț se jeluiau că vor fi nevoiţi 
să dea și mai mult. 

Oamenii se înghesuiră puzderie în jurul templului lui Amon 
când se celebră căsătoria: toţi voiau să-l vadă pe acela despre 
care limbile ascuțite ziceau că e fosta slugă a regelui, susținând 
că isprăvile sexuale îl ridicaseră la rangul de prinţ și de posibil 
moștenitor al tronului. Cu cât poziţia bârfitorilor era mai înaltă, 
cu atât vorbele lor erau mai deșucheate. 

Mulţi se mirau să-l vadă acolo pe viceregele din Kush, Huy, 
dar nu și pe comandantul trupelor Pământului de Jos, 
Horemheb. Schimbară din belșug păreri despre sarcina reginei: 
era rodul unirii cu bunicul ei? Discutară, atotștiutori, despre 
sămânţa bătrânilor. Unii presupuseră că sămânţa ce prinsese 
viață în pântecele reginei era a generalului Nakhtmin. Observară 
totul, răstălmăciră totul strâmb, firește, și, în lipsa informaţiilor 
sigure, născociră. 

La Sărbătoarea Văii, care se desfășură în necropola de la 
Theba, nici Ankhensepamon, nici Neferneferure nu luară parte 
întrucât, potrivit medicului Seferhor, nu era indicat să stea în 


119 


picioare atât de mult cât impuneau ceremoniile din templul 
strămoșului lor, Amenhotep al Ill-lea. Doar Ay, Nakhtmin, 
Shabaka și Neferneru-Aton, însărcinată desigur, însă abia în trei 
luni, asistară alături de înalții demnitari. 

ltchan se afla lângă Ankhensepamon, mai atent chiar decât 
Sati, dacă așa ceva era cu putință. 

Maya participă și el la sărbătoare, observând totul cu ochi de 
coţofană. Curtenii îl primiseră cu răceală. 

La ospăţul ce urmă după ritualul jertfelor și împodobirea 
statuii regelui cu trandafiri, bijuterii și lotuși, plus fumul de 
rășină și tămâie, unora nu le scapă faptul că pe lângă Usermon, 
Mahu, Pentju și Nakhtmin se adunase multă lume, în timp ce 
doar câţiva îl înconjurau pe trezorierul regal. 

Că Maya își făcea griji era prea puţin spus. Lunile treceau, anii 
treceau și, putea să se încredinţeze cu propriii ochi, regele era 
popular și înfloritor, iar frumosul Nakhtmin încă și mai și, suita 
de ofițeri care se îngrămădeau în preajma lui dovedind-o cu vârf 
și îndesat. Vulpoiul de Shabaka dobândise rangul de prinţ și deci 
de protector al tronului. Cele trei fiice ale lui Akhenaton erau 
însărcinate și fiecare copil avea să ducă mai departe dinastia. 
Ay putea să mai trăiască încă mulţi ani. Și Horemheb nu 
întinerea. lar chipurile viclene și, în același timp, distante ale 
oamenilor de la Curte, începând cu regele, îi arătau lui Maya că 
lumea îi pricepuse jocul și complicitatea sa cu Horemheb era 
cunoscută. De-acum risca să cadă în dizgrație și dintr-un simplu 
capriciu regal. 

Dar ce făcea, oare, Horemheb? Maya începea să-și piardă 
speranța. În cursul ultimei sale vizite lunare la Memphis, 
Horemheb i se păruse din cale afară de nepăsător. Se vedea că 
bivolul nu voia să-l atace pe bătrânul șacal, căci risca să-și rupă 
dinţii. 

Maya se întorsese așadar la Theba întrebându-se dacă, la 
urma urmei, făcuse o alegere bună și fiind cu atât mai abătut cu 
cât nu mai putea să treacă în tabăra cealaltă. 

La două zile după începerea semănăturilor, pe la șase 
dimineaţa, Ankhensepamon simţi primele dureri. O așezară în 
scaunul pentru nașteri, născocit de bunica ei dinspre mamă, Ty, 
și Sati le chemă pe cele două moașe care de câteva zile 
dormeau la trei odăi depărtare de camera reginei. 


120 


ltchan încălcă rânduielile și asistă la naștere, ţinând-o de 
mână pe Ankhensepamon. Neferneferure privi doar o clipă, apoi 
fugi îngrozită la gândul a ceea ce urma și ea să îndure și trebui 
să înghită niște poţiuni liniștitoare ca să aibă tăria de a vedea 
capul pruncului trecând prin vaginul surorii sale. 

Puțin după ora nouă, regina dădu naștere unui băiețel. 
Sărbători uriașe se porniră în Theba și chiar în Memphis, ca și în 
alte orașe ale regatului. Regele porunci să se împartă supușilor 
vin și mâncare, iar petrecerile, la care luau parte ca de obicei 
cântărețe și dansatoare, nu se mai sfârșeau. 

Poporul află din gura crainicilor numele pe care regina îl 
dăduse prinţului: Horenet, „Cel pe care Horus l-a hrănit”. 

Amon ocrotea de-acum această familie? se tângui Maya. 

Avea să-i vină și lui în scurt timp rândul să se bucure, deși nu 
prea tare. 

Anotimpul semănăturilor înaintase cu două decade când 
soarta lovi: după ce aduse pe lume o fetiță, prinţesa 
Neferneferure muri la naștere, din pricina unei sângerări 
puternice pe care nici Seferhor, nici moașele nu reușiseră s-o 
oprească. 

În orice caz, își zise Maya, n-o să mai ofere urmași acestei 
familii blestemate. 

Curtea intră în doliu pentru treizeci de zile. 

Eram șase, nu mai suntem decât două, se gândea 
Ankhensepamon. Uitase de regat și de tot restul lumii. Nu mai 
știa de nimic în afară de fiul ei, de ltchan și de Sati. Și de 
propria-i durere. 

Își alungă din minte imaginea îmbălsămătorilor hăcuind trupul 
fermecător al unei surori care se dovedise prea fragilă pentru 
realitățile vieții. 

Într-o seară, șezând pe terasă cu Neferneru-Aton, începu să 
plângă. Se miră când leul îi linse mâna. 

— Faci parte așadar din familia mea? îi zise ea mângâindu-l. 

Doamnele de onoare, tulburate, se întrebară dacă nu cumva 
regina își pierduse minţile. 

Dar nu, Ankhensepamon nu înnebunise. Conduse cortegiul 
funebru cu solemnitatea cuvenită și, când Nakhtmin și ea se 
găsiră de-o parte și de alta a sarcofagului, în criptă, și când ea 
depuse pe masca de aur a surorii sale o cunună de nuferi, iar el 
una de trandafiri, se priviră îndelung. 


121 


Nakhtmin avea ochii umezi. Se obișnuise cu firea soției sale și 
sfârșise prin a o iubi. 

— Seth a ucis-o, îi zise ea. Fii tare ca să-i aperi pe cei rămași. 

Seth, cel care nu-i iubea pe oamenii slabi. Ankhensepamon se 
gândi la cuvintele lui Thutu: „Isis, veșnic în doliu.” 

t 

La vreo cincisprezece zile după moartea lui Neferneferure, un 
mesager aduse la palat un sul de papirus pentru regină. Gărzile 
încercară să-l rețină, însă omul se făcu iute nevăzut. 

Scrisoarea ajunse la Ankhensepamon. 


lubita mea soră, doliul ne lovește iarăși și ce 
mângâiere aș putea să-ţi ofer de vreme ce eu însămi 
sunt la fel de îndurerată? Nu-ţi pot spune decât că 
plâng împreună cu tine și cu Neferneru-Aton, despre 
care am aflat că l-a luat de soţ pe Shabaka, prin voia 
neclintită a bunicului nostru, fără îndoială. Nu trece zi 
să nu mă gândesc la tine, la voi și inima îmi arde de 
dor să vă văd, pe tine și pe Neferneru-Aton, și să vă 
strâng în braţe. Dar știu că dacă aș face-o, aș cădea 
iarăși în cumplita închisoare din care Nefer Heru a avut 
nesfârșita înţelepciune să mă smulgă. Am doi fii 
sănătoși și întoarcerea noastră ne-ar pune vieţile într-o 
primejdie încă și mai mare decât odinioară, în acest 
regat al otrăvurilor. Lui Nefer Heru îi merge bine și 
ducem cu toţii un trai îndestulat. 

Fie ca Amon și toți zeii pe care-i cârmuiește să-ți 
aducă pace în suflet și sănătate. 


Sora ta iubitoare 


Ankhensepamon rămase multă vreme dusă pe gânduri. 
Așadar Meritaton nu regreta că părăsise Cele Două Pământuri, 
deși depărtarea părea s-o doară. Alesese soarta unei femei, nu 
pe cea a unei regine. 

Părea să creadă că nu puteai fi și femeie și regină. 
Regalitatea dezumaniza o femeie, care sfârșea prin a nu-și mai 
aparţine. Devenea victima uneltirilor unor puteri întunecate pe 
care zeii le stârneau după bunul lor plac. 


122 


Isis, hărăzită veșnic durerii! Cuvintele lui Thutu îi reveniră în 
minte. Thutu înţelesese prețul puterii și se retrăsese. 

Un fapt însă era mai presus de orice îndoială: surorile 
rămâneau unite chiar și despărțite pentru totdeauna. Poate că 
aveau să fie unite și în lumea de dincolo. 

Regina nu s-ar fi mirat să primească mesaje asemănătoare și 
de la cele plecate pe celălalt tărâm: Maketaton, Neferneferure și 
Setepenre. 

Dar cum de știa Meritaton atât de bine ce se petrecea la 
Curtea din Theba? 


t Capitolul 20 


MESAJUL NETERMINAT 


Neferneru-Aton născu pe când anotimpul secerișului era în 
toi. 

Spaima o făcuse aproape să-și piardă minţile de când sora ei 
murise la naștere. Fusese nevoie de întreaga autoritate a lui 
Sati, Mutnejmet, Ankhensepamon și Shabaka pentru a o linişti 
asigurând-o că, dacă toate femeile ar muri în chinurile facerii, 
nimeni n-ar mai avea mamă. 

Ankhensepamon alergă lângă ea încă de la primele dureri. 
Purtarea lui Shabaka o surprinse. Cum se schimbase acest 
maimuţoi, acest sac plin cu răutăţi într-un tânăr ce tremura de 
îngrijorare? Îi observă neliniștea, atenţia cu care-și înconjura 
soția și disperarea ce punea stăpânire pe el de fiecare dată când 
Neferneru-Aton ţipa. 

— Așa e întotdeauna, nu știai? zise regina punându-i mâna pe 
braţ. Prima naștere e cea mai grea. 

Dar și ea însăși se temea de tot ce putea fi mai rău și se 
străduia să-și păstreze expresia senină. 

Însă nașterea se încheie cu bine. 

Venise pe lume un băiețel. 

Moașa îi tăie buricul și i-l înnodă, spălă pruncul care scâncea 
și-l înfășă. 

Shabaka tremura de-a binelea. Și dacă o iubea cu adevărat pe 
Neferneru-Aton? se întrebă regina, tulburată. 


123 


Slujitoarele o spălară pe lăuză. 

Capetele lui Ankhensepamon și Shabaka se ciocniră deasupra 
nou-născutului. Râseră amândoi. Primul râset după multe ore. 
Nubianul luă pruncul în braţe și se uită la regină, cu chipul 
scăldat de-o fericire aproape nepământeană, apoi merse la 
patul soţiei sale, se lăsă pe vine și-i șopti: 

— Nefer. Un băiat. Privește! 

Lăuza întoarse capul și se uită, parcă nevenindu-i a crede, la 
făptura zbârcită și roșie care ieșise din ea. Zâmbi și luă în braţe 
copilul care-și spărgea pieptul plângând. Ca prin minune, 
tipetele se răriră, apoi pierdură din putere și încetară. Pruncul 
adormi. 

Trei copii, așadar, gândi Ankhensepamon. 

Trei doici tinere așteptau în odaie. Sati se dezlipi de peretele 
de care stătuse sprijinită până atunci, nemișcată și mută, și 
înaintă spre una din ele. 

— Tu, zise ea arătând-o cu degetul. 

Seferhor ţinea în mână un vas cu lapte fiert, amestecat cu 
apă distilată și cu un elixir al cărui secret nu-l dezvăluia nimănui. 
Se lăsă la rândul său pe vine lângă lăuză, turnă băutura într-un 
pahar și i-l întinse. 

Liniștea domnea de-acum în odaie. Sati le făcu semn 
celorlalte două  doici, moașelor și servitoarelor să iasă. 
Neferneru-Aton și fiul ei adormiseră. Ankhensepamon luă cu 
blândețe pruncul din braţele mamei sale și i-l încredință doicii, 
apoi îi zise lui Shabaka: 

— Du-te să dormi puţin. 

lar ea se întoarse să se îngrijească de Horenet. 

Pe fiica lui Neferneferure o chema Neferib-Amon. Era numele 
ales de răposata prinţesă, mama ei, le explică Nakhtmin. 

t 

Pe fiul lui Neferneru-Aton îl chema Amenhotep, numele impus 
de Ay. Preferinţa arătată de rege îi dădu reginei de gândit: 
Amenhotep era numele întemeietorului dinastiei. Chiar și la 
Curte se stârni o tulburare al cărei ecou, prin mijlocirea 
doamnelor de onoare, ajunse la urechea reginei: să-i fie, oare, 
sortit acestui fiu al nubianului să ducă mai departe augusta și 
îndelungata istorie ce păruse să se întrerupă atunci când 
Amenhotep al IV-lea își schimbase numele în Akhenaton? 


124 


Ankhensepamon hotărî să nu răspundă la astfel de întrebări. 
Unii curteni se dovedeau, fără îndoială, mai regaliști decât 
regele. 

La sfârșitul fiecărei după-amiezi, după ce vântul uscat al 
deșertului slăbise, iar briza se mai domolea, cele două mame, 
Mutnejmet și cele trei doici se așezau pe terasă. Cei doi copii 
mai mici nu părăseau braţele doicilor, însă Horenet încerca să 
meargă de-a bușilea, sub ochii vigilenţi ai mamei sale. Menei 
ducea atunci leul la plimbare prin grădini, apoi îl lăsa în seama 
mai-marelui menajeriei, care-i dădea să mănânce de seară și-l 
închidea în cușcă să doarmă, alături de leoaica sa. Ce-i drept, o 
dată sau de două ori, leul îl linsese pe tânărul prinţ, dar nu strica 
niciodată să fii prevăzător. 

Ankhensepamon regăsea atmosfera copilăriei sale: doici și 
copii. Jucăriile pe care ltchan i le oferi fiului său îi aduseră 
lacrimi în ochi. Erau primele jucării pe care le vedea după multă 
vreme. 

În ciuda acestei proaspete bucurii, o întrebare din ce în ce mai 
stăruitoare hrănea  bârfele de la Curte. Ca regină, 
Ankhensepamon n-o mai putea trece cu vederea. Cu-atât mai 
mult cu cât o privea în primul rând pe ea: când Ay va porni în 
călătoria spre celălalt tărâm, care băiat dintre cei doi tineri prinți 
va fi numit moștenitor al tronului? Fiul ei Horenet părea cel mai 
îndreptăţit, de vreme ce oficial fusese zămislit de rege. Însă 
numele răsunător pe care-l alesese Ay pentru fiul lui Shabaka 
arăta pe undeva că plănuia să restaureze dinastia cu el. 

În plus, Ankhensepamon se întreba cine avea să fie regent. 
Ultima oară când discutase despre asta cu regele, urma să fie 
Nakhtmin. Însă iarăși se punea problema numelui de 
Amenhotep: tatăl unui prinţ ales în mod tacit drept înnoitor al 
dinastiei va consimţi să rămână în umbră? 

Veniră luna lui Khoiak și Sărbătoarea lui Osiris. 

La marea paradă ce trecea, potrivit tradiţiei, prin faţa 
palatului luă parte o mulţime din cale afară de numeroasă. 
Familia regală se arătă lângă balustradele terasei ce dădea spre 
strada lui Amon. La dreapta lui Ay stătea regina purtându-l în 
brațe pe tânărul Horenet, la stânga se aflau Nakhtmin și 
Shabaka ţinându-i în braţe pe Neferib și Amenhotep. Văzduhul 
se umplu de urale asurzitoare. Puzderie de flori zburau prin aer. 
Poporul nu mai văzuse copii lângă balustrada palatului de o 


125 


grămadă de ani. Seva bătrânului arbore dinastic părea să-și fi 
recăpătat vigoarea. Așa că thebanii și alți supuși ai Coroanei, 
veniți din toate ţinuturile Celor Două Pământuri, de la Ombos, 
de la Yeb, de la Nekhen, celebrau renașterea și pe noile vlăstare 
cu o însufleţire fără margini. 

Sosi ora când bărbaţii din cercul regal trebuiau să pornească 
în fruntea cortegiului. Ankhensepamon, care se afla în sala cea 
mare de la parter, îi observă pe Uadj-Menekh și pe al doilea 
șambelan discutând îndelung și pe un ton îngrijorat cu Shabaka. 
Acesta din urmă se îndepărtă nemulțumit. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă regina pe Uadj-Menekh. 

— O problemă de întâietate, maiestate. 

Insă nu era o problemă, ci de-a dreptul o ceartă între 
Nakhtmin și Shabaka, legată de înalții demnitari ai casei regale 
care trebuiau să-l însoțească pe rege. Shabaka voia să pășească 
în același rând cu Nakhtmin. Ay fu acela care puse capăt 
neînțelegerilor: ca prinț al familiei regale și comandant al 
armatelor regatului, Nakhtmin urma să aibă întâietate. 

A doua zi, Ankhensepamon se duse să-i ceară lămuriri regelui. 

— Cred că e nimerit să-mi aduci și mie la cunoștință pe cine ai 
ales să fie regent după moartea ta. 

— Ştii deja pe cine. Nu mi-am schimbat părerea. Pe Nakhtmin. 
Fiind comandantul armatei, e respectat de militari și de întreg 
regatul. E bătăios și puternic. 

— Shabaka pare să-i pună la îndoială întâietatea. 

— Face și el pe grozavul, răspunse Ay zâmbind. 

— De ce-ai ales numele de Amenhotep pentru fiul lui? Asta i-a 
dat mari speranţe. 

Ay oftă. 

— Aveam impresia că ne trezim dintr-un vis urât. După atâţia 
ani de certuri și după acei așa-ziși regi! 

„Așa-ziși regi”, expresia o izbi pe Ankhensepamon. Era 
adevărat că Semenkhere și Tutankhamon fuseseră niște oameni 
slabi. Dar totuși... „așa-ziși regi”! 

— Voiam să readuc la viaţă gloriosul nume de Amenhotep. 
Când mi s-a oferit prilejul, l-am folosit. Shabaka se trage dintr-o 
spiță viguroasă. Fiul său va fi la fel, precum erau odinioară 
întemeietorii dinastiei. 

— Şi cine va fi prinţ moștenitor? întrebă ea. 


126 


— Dacă dorințele mele se vor împlini, fiul tău Horenet ar 
trebui s-o ia de soţie pe Neferib, fiica răposatei tale surori. Vor 
alcătui cuplul regal perfect sub regența lui Nakhtmin. 

— Și Amenhotep? 

— Abundenţa de bunuri nu face rău, regina mea. Prefer să 
avem doi prinți în loc de unul. Nu pot să prevăd ce se va petrece 
după dispariţia mea. Important e să avem bărbaţi puternici. 

Poate că spunea adevărul. 

Săptămânile trecură fără alte întâmplări de seamă decât 
sărbătorile tradiţionale. 

Poate pentru că devenise mamă ori pentru că se maturizase 
brusc, firea lui Neferneru-Aton se schimba de la o zi la alta. 
Tânăra zăpăcită și ciudată de anul trecut lăsase locul unei 
mame atente clipă de clipă la viaţa copilului ei. Lungile discuții 
cu sora sa și cu doicile arătau că ea, care altădată nu se 
sinchisea decât de peruci, farduri și parfumuri, se interesa acum 
cât lapte a supt pruncul și când ar fi vremea potrivită pentru 
înțărcat. 

— După cel puţin un an, o lămurise Ankhensepamon. 

Dar Sati clătinase din cap. 

— Credeţi-mă, stăpânele mele, e bine să-l înveţi mai devreme 
pe copil să mănânce hrană obișnuită. Sfatul meu e ca înţărcatul 
să aibă loc la nouă luni. Asta-i face pe copii mai viguroși. 

Așa că timpul pentru a-l înțărca pe tânărul Horenet venise. 

Și mesele de seară reînviau atmosfera familială de odinioară. 
Nakhtmin sau Shabaka, însă numai foarte rar amândoi o dată, și 
uneori regele participau și ei. 

Intr-o seară, Nakhtmin veni la cină deși știa că-l va găsi acolo 
pe Shabaka. Părea îngrijorat. Ankhensepamon vru să afle care 
era pricina. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe rege? dori să afle generalul. 

Regina se sperie. 

— Păi... azi de dimineaţă... 

— Adineaori m-am despărţit de el. Mi s-a părut foarte obosit. 

Ankhensepamon sări în picioare. 

— Nu, maiestate, o opri Nakhtmin. A cerut să fie lăsat să se 
odihnească până mâine în zori. Seferhor e cu el. 

Nimeni din palat nu dormi cu adevărat în noaptea care urmă. 
Cum se crăpă de ziuă, regina, sora sa, Mutnejmet, Shabaka și 
Nakhtmin se postară la ușa odăilor regelui, cu toţii la fel de 


127 


neliniștiţi. Îl văzură pe Seferhor ieșind cu un aer senin. Medicul 
se uită la ei o clipă și, fără să-l fi întrebat cineva ceva, spuse: 

— Maiestatea Sa se simte mult mai bine în dimineaţa aceasta. 
Tocmai s-a ridicat din pat ca să-și facă abluţiunile. Atenţia 
voastră o să-l miște, nu mă îndoiesc, dar nu intrați toți o dată. 

Firește, prima care păși înăuntru fu Ankhensepamon, însoțită 
de Shabaka. Auziră glasul lui Ay în sala de baie împărțind 
porunci servitorilor. Se simţiră ușuraţi. Câteva clipe mai târziu, 
Ay apăru, fiind urmat de un servitor care-i ștergea șalele. Îi privi 
pe amândoi și rosti pe un ton amuzat: 

— Nu azi vine clipa cu pricina. 

Shabaka izbucni în râs. 

— Mă bucur să aud asta, stăpâne, regele meu! 

Ankhensepamon se apropie de Ay și-l sărută pe obraz. El îi 
puse mâna pe umăr. 

— Nakhtmin v-a speriat, nu? Mi-a fost puţin cam rău ieri. Prea 
multă muncă, mă tem. Sau prea multe griji. 

— Griji? întrebă Ankhensepamon. 

— Mahu mi-a raportat că de câteva zile de la Memphis spre 
Zidul Prinţilor au loc mișcări de trupe fără nicio noimă. Mâine 
aştept să primesc rapoartele curierilor. Acum lăsaţi-mă să mă 
îmbrac. 

Regina îi înștiinţă pe cei care-și așteptau rândul la ușă că 
regele părea pe deplin înzdrăvenit. Oftară cu toţii ușurați și se 
întoarseră în odăile lor. Zidul Prinţilor, o lămuri Shabaka pe 
regină când ajunseră în sala cea mare, era de fapt un zid gros și 
înalt, ridicat în est pentru a zădărnici atacurile beduinilor. Care 
putea fi așadar motivul mișcărilor de trupe raportate de 
iscoadele lui Mahu? 

Ziua trecu fără alte întâmplări neplăcute. Ankhensepamon își 
regăsi calmul, cel puţin în aparenţă. 

În zorii zilei următoare, ea și ltchan fură treziţi de bătăi 
reținute, dar stăruitoare în ușă. Ankhensepamon se ridică pentru 
a merge să deschidă. Crăpă încetișor ușa și zări chipul lui Uadj- 
Menekh. Palid. Răvășit. 

— Maiestate, rosti șambelanul cu glas tremurat, iartă-mă, 
dar... 

Vocea i se frânse. Nu era nevoie să spună mai mult. 

— Așteaptă-mă. Mă îmbrac numaidecât, zise regina. 


128 


Își trase pe ea un veșmânt ușor și-l urmă pe bătrânul 
șambelan de-a lungul coridorului încă răcoros. 

— Mai-marele garderobei l-a găsit de dimineaţă în pat... fără 
suflare... 

Nu îndrăznea să spună „mort”. 

— Trebuie să le dăm de știre generalului Nakhtmin și vizirului, 
rosti ea, nerecunoscându-și propriul glas. 


129 


PARTEA A DOUA 


PRIZONIERA 


t Capitolul 21 


O REGINĂ PE UN BASORELIEF 


Cunoștea prea bine această liniște mormântală, întreruptă de 
șoapte și de scârţăitul sandalelor pe nisipul de pe dale. O trăise 
la moartea tatălui ei. Apoi la cea a mamei sale. A lui 
Semenkhere. A lui Maketaton. A lui Pasar. A lui Setepenre. A lui 
Tutankhamon. A lui Neferneferure. 

De ce eu? De ce mereu eu? se întrebase, răzvrătindu-se dintr- 
odată. 

Îndată ce intră în odaia lui Ay, fu uimită la vederea lui 
Mutnejmet. 

O siluetă singuratică, drapată în alb, aproape nemișcată, cu 
un lotus în mână, stând în picioare la căpătâiul patului, în vaporii 
de santal și de rășină ce dansau deja pe dinaintea celorlalţi, 
Shabaka și mai-marele garderobei, aflaţi la picioarele patului ca 
niște stăpâni ai Ka-ului. 

Ankhensepamon aproape uitase că soţia lui Horemheb era 
fiica lui Ay. Parcă în acest palat bântuit de interese dinastice, 
legăturile de sânge deveneau aproape o închipuire. _ 

Mutnejmet se gândea la tatăl pe care nu-l avusese. Işi 
întoarse capul spre regină, care-i fusese cândva nepoată înainte 
de a-i fi soacră. Două priviri sticloase se încrucișară, lipsite de 
expresie și de lacrimi. 

Deși amândouă ar fi trebuit să plângă, lacrimile nu veneau. 
Ankhensepamon nu-și amintea nici măcar de o emoție pe care 
s-o fi împărtășit cu defunctul. Doar dorința de putere îi unise în 
cei patru ani de domnie. 

Poate că la fel stăteau lucrurile și pentru Mutnejmet. Oare o 
luase el vreodată în braţe pe când era copilă? Se jucase 
vreodată cu ea ţinând-o pe genunchi? 

130 


Copilăria era însă un cu totul alt tărâm. 

Mutnejmet puse lotusul pe pieptul mortului, apoi se îndepărtă 
ca să-i facă loc reginei. 

Unde găsise un lotus la ora asta? se întrebă Ankhensepamon. 
Fără îndoială în bazinul cel mare de la etaj. Regina se opri în 
faţa celui care devenea cel de pe urmă cadavru, una dintre 
ultimele siluete de pe o lungă frescă. Arăta nefiresc de palid, ca 
golit de propria substanţă, mumificat din interior. Seferhor îi 
închisese ochii. 

Ankhensepamon se uită cu atenţie la trupul neînsufleţit pe 
care-l așteptau mâinile îmbălsămătorilor. Omul acesta îi fusese 
bunic, apoi dușman, apoi rege și soț. Mai rar o legătură așa de 
bizară ca a lor. Simţi cum răzvrătirea pune iar stăpânire pe 
sufletul ei. El sfârșise prin a o preschimba în sclava cinismului și 
a conștiinței dinastice. Făcuse din ea prizoniera pe vecie a 
palatului. Nici măcar nu putea să fugă, ca Meritaton. Era lipită 
de zidul destinului familiei Tuthmosis, ca o figură dintr-un 
basorelief. 

În timpul căsătoriei sale simbolice cu Tutankhamon fusese o 
regină întâmplătoare, Ay o transformase într-o regină în toată 
puterea cuvântului, veșnică. Îi furase tinereţea. 

M-a mumificat de vie! strigă în sinea ei. 

Of, de l-ar fi respins! 

Ridică ochii, îi întâlni pe cei ai lui Shabaka și citi în ei groaza. 
Moartea lui Ay îi redase adevărata natură: un fost sclav devenit 
câinele credincios al unui om puternic, rămas pradă de-acum 
răzbunării tuturor celor pe care și-i făcuse dușmani de-a lungul 
vieţii. 

Ankhensepamon se întoarse în odăile ei, îndeplini abluţiunile 
zilnice și îmbrăcă straiele de doliu, aproape tocite de atâta 
purtat. 

Mai târziu, când ieși să trimită după intendent ca să-i 
poruncească să nu aducă leul în dimineaţa aceasta, îl găsi pe 
Shabaka alături de Neferneru-Aton și de Mutnejmet, adunați în 
sala de la primul etaj, împreună cu doicile. Le deslușea 
neliniștea pe chipurile încremenite. Până și piticul Menei stătea 
împietrit, cu ochii măriţi de spaimă. 

Și-acum ce-o să se-ntâmple cu noi? parcă strigau cu toată 
forța tăcerii lor. Oare ce căutau aici? Regina își dădu seama c-o 
așteptau pe ea. Se mărgini să le spună: 


131 


— Trebuie să dăm dovadă de curaj. 

Tocmai se pregătea să se retragă în odăile sale când 
Nakhtmin apăru și se îndreptă spre ea. 

— Maiestate, se cuvine să proclamăm că, potrivit voinţei 
regelui, cârmuirea treburilor regatului îmi revine mie. 

Omul ăsta nu pierdea timpul! Chipul nu-i trăda nici cea mai 
mică urmă de durere. Ea încuviinţă din cap. Cunoștea și această 
situaţie, doar o trăise la moartea lui Tutankhamon, cu patru ani 
în urmă. 

— Cheamă-i pe Usermon și pe dregători, răspunse. Vom 
întocmi proclamația. Cel mai bine ar fi să preiei puterea imediat. 

— lar tu reunește Consiliul regal, spuse generalul. 

Ankhensepamon înălță din umeri. Oare nu știa? Nu mai exista 
Consiliul regal, Ay îl lipsise de orice influenţă. Adunase toată 
puterea în mâinile lui, iar urmarea era că nu mai exista în clipa 
de faţă altă autoritate în afara cuvântului reginei. Ca o ironie a 
sorții, Ay voise drept succesor un bărbat puternic și iată că 
acum destinul Celor Două Pământuri era hotărât de o femeie. 

— Ce-i cu mișcările de trupe de la Zidul Prinţilor, care-l 
îngrijorau pe rege? întrebă ea. 

— İn dimineața asta, aştept să se întoarcă mesagerii pe care 
i-am trimis acolo. E vorba, negreșit, de-o manevră a lui 
Horemheb, dar nu-i pricep rostul. 

— Să-mi dai de știre îndată ce afli ceva. 

O oră mai târziu, regina intră în odaia de lucru a lui Ay, unde 
toți dregătorii așteptau cu un aer speriat. Ankhensepamon 
arboră o expresie mult mai sigură decât îi impuneau 
sentimentele. 

— Dorinţa regelui era ca prinţul-general Nakhtmin să-i urmeze 
la cârma regatului, spuse ea. Vreau să știu dacă sunteţi cu toții 
de acord cu asta. Auzind doar da, zise: Atunci să întocmim 
proclamația prin care să dăm de știre ţării că regele a murit și 
că regența va fi asigurată de generalul Nakhtmin. 

Feţele demnitarilor, începând cu cea a vizirului Usermon, se 
destinseră ușor. Așadar exista o autoritate în regat. 

— Pot să-i amintesc, cu tot respectul, Maiestăţii Sale că 
succesiunea nu poate fi anunţată înaintea încheierii doliului de 
șaptezeci de zile? grăi Maya. 

Tăcerea se așternu preţ de câteva clipe. Dregătorii se priviră 
surprinși, ba chiar buimăciți. 


132 


— Vistiernice Maya, zise regina pe un ton ce nu îngăduia 
răspuns, cunosc obiceiurile țării mele. N-am vorbit de 
succesiune, ci de regență. Ținând seama de primejdiile ce 
pândesc regatul, și pe care tu, presupun, le știi mai bine ca 
oricine, e neapărată nevoie să domnească ordinea în ţară. 
Generalul Nakhtmin va lua asupra sa această sarcină. 
Observaţia ta a fost necuviincioasă. 

Maya păli. 

Ankhensepamon se întoarse spre Nakhtmin, citi în ochii lui un 
zâmbet de încuviinţare, apoi se adresă lui Usermon: 

— Vizire, rosti pe un ton la fel de poruncitor, prinţul regent, 
generalul Nakhtmin, te va ruga în scurt timp să-l trimiţi 
neîntârziat pe vistiernicul Maya la Memphis, unde îl cheamă 
obligaţiile sale. 

Îl fulgeră pe Maya cu privirea. Buzele vistiernicului tremurau. 
Se ridică să părăsească adunarea. Când ajunse la ușă, Nakhtmin 
îl strigă: 

— Vistiernice, o să pleci când am să-ţi dau eu voie. Întoarce-te 
la locul tău. 

— Întrucât regina mi-a retras încrederea, locul meu nu mai e 
printre voi, răspunse Maya, la fel de livid. 

— Vistiernice, legăturile tale cu generalul Horemheb nu sunt 
un secret pentru nimeni. Regina n-a făcut altceva decât să dea 
glas unui fapt cunoscut de toţi. În făţărnicia și naivitatea ta, ţi-ai 
fi dorit ca puterea să nu se afle în mâinile nimănui vreme de 
șaptezeci de zile. Nu va fi cazul. 

Maya înghiţi în sec. 

La fel și scribul însărcinat să întocmească rapoartele întrunirii. 

Nakhtmin își mușcă buza de jos. 

— Până aici, rosti. Se îndreptă valvârtej spre ușă, cât pe ce 
să-l răstoarne pe Maya, și strigă: Gărzi, să vină numaidecât 
patru oameni la mine! 

— Generale! strigă Maya. 

Însă Nakhtmin nu-l ascultă. Când gărzile sosiră, arătă cu 
degetul spre vistiernic. 

— Omul ăsta e arestat. Duceţi-l în temniţa palatului până va fi 
judecat. 

— E o minciună josnică! strigă Maya. 

— Nu-i o minciună, Maya, i-o întoarse Nakhtmin, e doar o 
bârfă. 


133 


Gărzile îl luară pe vistiernic. Usermon, Mahu și Pentju păreau 
tulburaţi. Doar mai-marele tribunalelor, Perthoth, își păstrase 
sângele-rece. La rândul ei, regina rămăsese nepăsătoare. Ea 
însăși oferise o pildă de fermitate și n-avea să se plângă acum 
că generalul o urmase, chiar dacă dovedise oarecare brutalitate. 

— Și-acum, îi zise Nakhtmin lui Mahu, vreau să-i găsești pe cei 
care le serveau drept mesageri lui Maya și Horemheb și să te 
asiguri că nu ne mai pot face niciun rău. Nici nu se pune 
problema ca Horemheb să afle zi de zi ce se întâmplă în 
capitală. 

— Îi cunosc deja, răspunse comandantul gărzilor din regat. Cu 
îngăduinţța ta, maiestate, o să mă ocup imediat de ei. 

Vizirul Usermon dictă apoi proclamația privind plecarea spre 
Apus a regelui Kheperkheperure, numele de încoronare al lui Ay, 
și sigiliul regal fu pus în prezenţa reginei. După care, Usermon îl 
chemă la el pe mai-marele crainicilor și-i ordonă ca proclamația 
să fie citită în piețele orașului și alţi crainici să plece fără 
întârziere pentru a o răspândi prin întreg regatul. 

Ankhensepamon se bucură că putea, în sfârșit, să se întoarcă 
în odăile sale și să se odihnească un pic înainte de a merge să 
îndure condoleanțele supușilor săi. Dar, în sala cea mare de la 
primul etaj, Neferneru-Aton și Shabaka îi ieșiră înainte. Cele 
două surori se îmbrăţișară. 

Ea cel puţin are un soţ, își zise Ankhensepamon. ltchan, 
începea regina să-și dea seama, nu putea să joace acest rol 
oficial, în orice caz nu în împrejurările actuale. li înștiință despre 
hotărârile luate în Consiliul dregătorilor. Uadj-Menekh le 
întrerupse discuţia pentru a se sfătui cu regina despre 
rânduielile protocolului, care cereau ca trupul regelui să fie 
expus vreme de trei zile, înainte ca îmbălsămătorii să se apuce 
de lucru. 

— Să fie expus doar două zile, porunci Ankhensepamon 
hotărâtă. 

Cele trei zile ce aveau să urmeze erau, într-adevăr, cruciale 
pentru viitorul regatului. În acest răstimp Nakhtmin se va strădui 
să pună la adăpost Theba de manevrele lui Horemheb și să-i 
bareze drumul spre tron. Ar fi cu totul nepotrivit ca palatul să 
stea deschis pentru puhoiul de notabilităţi și curteni ce se 
revărsa de obicei înăuntru la moartea suveranilor. Din sala mare 
de la parter se auzea deja larma stârnită de primii vizitatori. 


134 


— Și ai grijă să pui la adăpost toate obiectele preţioase din 
odaia regelui. 

O știa din experienţă: unii vizitatori se lăsau pradă rușinoasei 
ispite de a fura din odăile regale obiectele de valoare pe care 
puteau, mai mult sau mai puţin discret, să pună mâna. 

— Prinţul Shabaka a făcut-o deja, maiestate, răspunse 
bătrânul șambelan. 

Ea încuviinţă din cap, Uadj-Menekh se înclină și cobori. 

Soarele amiezii scânteia de mai bine de-o oră în vârful 
obeliscurilor, însă nu-i era nimănui foame. Ankhensepamon 
porunci să se servească prânzul doicilor. Cât despre ea, o 
plăcintă, un pahar cu lapte cald și un măr aveau să-i fie de- 
ajuns. 

Se retrase în odăile sale, împreună cu Mutnejmet, și veghe la 
îmbăierea și la întâia masă a lui Horenet, pregătită de Sati: terci 
de mere fierte în lapte și o jumătate de plăcintă. 

Și așa începu îndelungata așteptare. 


t Capitolul 22 


ÎNFRUNTAREA ZEILOR 


În ciuda agitaţiei întreținute în jurul palatului de perindarea 
nesfârșită a vizitatorilor, cu atât mai numeroși, cu cât timpul 
pentru omagii fusese micșorat la două zile, părea că un văl des 
s-a lăsat peste oraș, răspândind o consternare tăcută. 

Forfota obișnuită dispăruse de pe străzi. Trecătorii erau mai 
rari și păreau să șușotească între ei cu fereală. Zgomotul unei 
cotigi pe care în ajun nici nu l-ai fi băgat de seamă suna acum 
necuviincios. Lătratul unui câine îndreptăţea, ai fi zis, apariţia 
gărzilor. 

Ankhensepamon nu-și amintea să fi fost tot așa la moartea 
tatălui său, la Akhetaton, nici la cea a lui Semenkhere ori a lui 
Tutankhamon la Theba. Poate nu dăduse ea atunci atenţie la ce 
se petrecea în oraș? Oare regele Ay fusese într-atât de iubit? 
Sau oamenii presimţeau furtuna la fel ca și celelalte animale? 
Dar care furtună? 


De la ora zece la douăsprezece, așezată pe tronul ei în sala de 
audiențe, în vârful unui podium, încadrată de gărzi cu lancea la 
picior, de purtătorii de evantai și de doamnele de onoare, 
asculta cuvintele de adâncă durere, mereu aceleași, pe care le 
rosteau curtenii și nobilii. 

Nakhtmin, care n-avea încă dreptul să se așeze lângă regină, 
stătea drept la picioarele tronului și primea condoleanțele ca 
„fiu” al monarhului dispărut. În sfârșit, vizirul Usermon, la 
stânga podiumului, primea formulele impuse de protocol. 

Scribul ghemuit în spatele tronului nu scria nimic. Se afla 
acolo doar pentru a consemna vreo întâmplare neobișnuită. 

Mutnejmet  renunțase să-şi îndeplinească îndatoririle, 
simțindu-se prea greu încercată. 

Privirile tuturor se mutau de la general la regină și 
Ankhensepamon ghici la ce se gândeau oamenii: el era văduv, 
ea era văduvă, se potriveau ca vârstă, deci aveau să se 
căsătorească. Probabil că zvonul și începuse să umble prin oraș. 

O rezolvare pe care Ay nu părea s-o fi prevăzut. 

Regina urcă în odăile sale, zdrobită de oboseală. 

La masa de prânz, Neferneru-Aton rosti cu glas tare ceea ce 
sora ei, Mutnejmet și doamnele de onoare simțeau în mod 
nelămurit. 

— Ce se întâmplă? întrebă. Orașul a amuţit! 

Însă nimeni nu putea să-i răspundă. Înainte de cină, ca să 
obţină mai multe informaţii despre misterioasele mișcări de 
trupe, Ankhensepamon trimise după Nakhtmin, dar i se spuse că 
generalul era la garnizoana din Theba și nu avea să se întoarcă 
decât mult mai târziu. 

Îl chemă pe Mahu la ea. 

— Ce-ai mai aflat de  azi-dimineaţă și până acum, 
comandante? 

Mahu stătu puţin în cumpănă. 

— Nimic sigur, maiestate. Un ofiţer din corpul de armată al lui 
Horemheb, Ramses, l-a asigurat pe mesagerul nostru că 
iscoadele lui ar fi observat mișcări ale trupelor hitite în ţinutul 
Amki. Dar eu nu le văd rostul. Suntem legaţi printr-un tratat de 
prietenie cu regele Suppiluliuma. Și chiar dacă ar exista mișcări 
de trupe, ele nu pot fi îndreptate contra noastră. Nu pricep 
motivul acestor deplasări. 

— Dar care-i părerea ta? 


— Sincer vorbind, maiestate, eu mă îndoiesc că ar fi adevărat. 

— Adică Horemheb să fi născocit acest motiv pentru a 
ascunde alte manevre. 

— Înclin să cred că da, maiestate. 

— l-ai mărturisit toate aceste bănuieli ale tale prințului- 
general Nakhtmin? 

— Ni le-am împărtășit unul altuia. Acum el s-a dus la cazarma 
garnizoanei din Theba ca să prevină orice acţiune suspectă a 
trupelor din Pământul de Jos. 

Ankhensepamon chibzui o clipă, apoi spuse: 

— Comandante, crezi că generalul Horemheb ar avea 
cutezanţa să arunce trupele Pământului de Jos împotriva celor 
ale Pământului de Sus, ce apără Theba? 

— Nu știu, maiestate. E un om hotărât să pună mâna pe 
putere, știu asta. Însă fiind militar, îmi închipui că nu va trece cu 
vederea un lucru: ofițerii din armata Pământului de Jos n-ar 
accepta niciodată să-și arunce în luptă soldaţii împotriva celor 
din Pământul de Sus, nici chiar sub conducerea lui Horemheb. 

— Și-atunci ce urmărește cu aceste false mișcări de trupe de- 
a lungul Zidului Prinţilor? Să îndepărteze de Theba armata care 
o apără? 

— Poate că nu armata, maiestate. Nu armata. 

Regina se aplecă spre el. 

— Dar ce? 

— Pe  prințul-general  Nakhtmin. Dacă Maiestatea Ta 
binevoiește să-l ia de soț pe prinţ, calea spre putere îi e blocată 
pentru totdeauna lui Horemheb. 

Ankhensepamon se lăsă pe spătarul jilțului. Așadar o atare 
posibilitate prinsese contur. 

— Prinţul Nakhtmin știe? 

Comandantul gărzilor regatului încuviință din cap. 

Ankhensepamon ceru unui servitor să-l cheme pe marele 
șambelan. Când acesta se înfățișă înaintea ei, îi porunci: 

— Șambelane, vreau să trimiţi un curier după prinţul-general 
Nakhtmin, la cazarma garnizoanei, ca să-l roage să vină la palat. 

Apoi amână cina în așteptarea lui Nakhtmin. Generalul sosi o 
oră mai târziu, surprins și străduindu-se să-și ascundă 
nemulțumirea. 

— Prințe, îi zise regina, tu ești chezașul nostru împotriva 
planurilor lui Horemheb. Nu te lăsa înșelat de pretinsele mișcări 


137 


ale trupelor hitite la Zidul Prinţilor. Ele nu există. E doar un 
motiv născocit anume ca să te îndepărteze de Theba. 

Auzindu-i cuvintele, Nakhtmin trecu de la surprindere la 
mirare. i 

— Maiestate, sunt onorat de grija pe care mi-o arăţi... Insă... 

— Prințe, de nimic nu se teme mai mult Horemheb decât de o 
căsătorie între noi doi. 

Nakhtmin rămase fără glas. 

— Regele n-a prevăzut așa ceva, rosti într-un sfârșit. 

— Regele nu mai e aici. Tu și cu mine suntem păzitorii 
regatului. Nu trebuie să-ţi primejduiești viaţa. 

— Prea bine, maiestate. 

Mai-marele servitorilor veni s-o înștiinţeze pe regină că cina 
era gata. 

— Nu putem decât să ne căsătorim, prinţe, zise ea. 

Generalul zâmbi, vădit tulburat de perspectivă. 

— Maiestate, ce și-ar putea dori mai mult un muritor? 

Ea se gândi că îl sacrifica astfel pe ltchan. Dar mai-marele 
peste cai nu era un om al puterii. Și de-acum doar puterea 
conta. Singurul bărbat din Theba capabil să-i ţină piept lui 
Horemheb era Nakhtmin. 

Se ridică și porni înaintea lui spre sala unde Mutnejmet, 
Neferneru-Aton și Shabaka îi așteptau la masă. 

t 

Un miros rânced de sudoare, ceapă prăjită, usturoi și alte izuri 
obișnuite pentru o cazarmă domneau în sala joasă și lungă, 
plină de soldaţi ghemuiţi pe jos. Capătul încăperii dădea spre 
bucătăria garnizoanei din Memphis. O larmă puternică se înălța 
spre tavan. Unii soldaţi aduceau vase pântecoase cu bob și năut 
amestecate cu bucăți de carne gătite în grăsimi de oaie sau de 
porc. Alţii cărau urcioare cu bere, la drept vorbind, nu atât de 
rea cum pretindeau veșnicii cârcotași. 

În sală domnea voia bună. Să fii soldat al regelui însemna să 
te bucuri de o situaţie privilegiată în Regatul Misr. Erai 
adăpostit, hrănit și plătit. 

N-aveai a-ţi bate capul cu nimic, ofiţerii luau asupra lor toate 
grijile și, ce-i drept, primeau pentru truda lor solde mult mai 
mari. Tot ce trebuia să faci în armată era să te expui loviturilor 
de lance, de pumnal ori de spadă, dar și săgeţilor dușmanului 
când te aflai în campanie și, bineînţeles, să le hărăzești aceeași 


138 


soartă pedestrașilor, lăncierilor și arcașilor din faţa ta. Însă 
războaiele se porneau rar, ceea ce, de altfel, îi nemulțumea pe 
ofițeri. Se împlineau deja nouă ani de când nu mai avusese loc 
un război în toată puterea cuvântului, cu pradă grasă, care să 
umple căruțele, cum se întâmpla odinioară, cu cortegii de 
prizonieri sortiţi sclaviei. Ah, ce frumos e la război! susțineau sus 
și tare ofiţerii. Pacea aducea întotdeauna cu ea decăderea, lucru 
adeverit pe vremea lui Akhenaton: acesta nu iubea războiul și, 
drept urmare, regatul pierduse provinciile din Asia, dar și 
respectul aliaţilor și al dușmanilor. 

Din fericire, armata era de-acum comandată de bărbaţi 
vajnici, care nu se codeau să golească de sânge trupul unui 
dușman, nici să-i verse măruntaiele în praf, nici să-i reteze dintr- 
o mișcare gâtul, un picior sau un braț. Bărbaţi precum 
Horemheb, generalul. Până și fratele lui Akhenaton, micul rege 
Tutankhamon, care nu fusese totuși un mare războinic, îl 
răsplătise cu triplul colier de aur al meritului excepţional. Un 
triplu colier de aur! Cât să-ţi cumperi zece din cele mai 
înfloritoare moșii din Pământul de Jos. Dar, slavă lui Ptah, 
Horemheb n-avea aplecare spre cultivarea ogoarelor. 

Singura înlesnire ce lipsea vieţii militare era cea legată de 
plăcerile trupești. Dacă unii recruți aveau norocul să nu se afle 
prea departe de căminele lor, alţii, în schimb, nu se puteau 
întoarce acasă decât în permisiile lunare ori chiar deloc. 

Dar oricând puteai să-ţi descarci energia în întrecerile de 
lupte corp la corp ori cu pumnii. 

Locotenentul Ramses se ghemui în fața comandantului său, 
nu departe de colțul unde stăteau soldaţii mașauași, care, 
având în vedere faima lor de mari războinici, reușiseră să-i 
impună bucătarului propriile deprinderi. Nu mâncau carnea 
decât friptă la foc deschis. Horemheb, de altfel, sfârșise prin a le 
adopta obiceiurile. Carnea pregătită la flacără era crocantă pe 
deasupra și fragedă pe dinăuntru, mai gustoasă decât porcul 
fiert în apă, searbăd și chiar greţos. Insă firește nu se putea 
frige carnea pentru soldații din toate regimentele, ţinând cont că 
lemnul era scump. Și-așa era prea mult că li se preparau 
bucatele pe un foc de turbă. 

Treizeci de ani trecuţi, cinci picioare înălţime și musculos, o 
față grosolană, mai degrabă un bolovan cu formă omenească, 
acesta era locotenentul Ramses, cel mai credincios tovarăș al 


139 


generalului. Luptaseră amândoi la Amki și fiecare putuse să 
măsoare valoarea celuilalt. Când suia în carul de luptă, ofițerul 
de lăncieri Ramses semăna în jur moartea. Nimeni nu se 
pricepea mai bine ca el să spintece un pedestraș, să-i verse 
măruntaiele cât ai clipi, să-și scoată lancea din trupul sfârtecat 
și să treacă la următorul. Ba într-un rând răpusese doi oameni o 
dată! Doi dintr-o singură lovitură! E drept că-i fusese greu să-și 
scoată apoi lancea. 

— Ce le-ai răspuns curierilor? îl întrebă Horemheb, turnându- 
și vin în paharul de lut. 

— Că habar n-am care e rostul manevrelor hitite și că oricum 
tu îţi vei ţine în continuare detașamentele de-a lungul zidurilor. 

Un sergent așeză pe măsuţa joasă o tavă mare cu bucăţi de 
carne friptă de oaie, apoi una cu lăptuci, spălate cu apă de 
fântână, potrivit ordinelor precise ale medicului militar ce 
veghea la sănătatea corpului de ofiţeri. Horemheb apucă o 
ciozvârtă și-și înfipse dinţii în ea, ceva mai pieziș, din pricina 
incisivilor care se cam clătinau. Caninii și molarii însă se ţineau 
bine, n-aveai decât să vezi cât de viguros îi jucau pe sub piele 
mușchii fălcilor. S-ar fi zis că mesteca însăși coapsa generalului 
Nakhtmin. 

Cât despre Ramses, până și felul de-a mânca îi oglindea forţa. 
Un carnivor în toată legea! 

— Povestea asta stârnește îngrijorare acolo, la Theba, rosti 
Horemheb rupând o fâșie de carne cu vârful unghiilor. Il 
neliniștește pe sclivisit. E destul de prost să-și închipuie că o să- 
mi conduc trupele să atace Theba. Cu puţin noroc și dacă-l tot 
întărâtăm, va sfârși prin a veni aici. Și atunci... 

Își dădu ochii holbaţi peste cap și Ramses chicoti. 

— Cât timp ai de gând să-l ţii pe jar? întrebă ofițerul. 

— Cât e nevoie, nu mă grăbesc. Potrivit protocolului, regina 
nu se poate căsători cu sclivisitul decât după ce se încheie cele 
șaptezeci de zile de doliu, înmormântarea și tot restul. 

— Maya o să te-nștiințeze pas cu pas ce se întâmplă în 
capitală. 

Chipul generalului se înnegură. 

— Sclivisitul l-a arestat acum două zile. Va trebui să ne găsim 
altă iscoadă. 

— L-au arestat pe Maya? 

Horemheb încuviinţă din cap. 


140 


— Pesemne a făcut vreo greșeală grosolană. 

— Cred că știu la Theba pe cineva care ţi-ar conveni, zise 
Ramses. 

Horemheb își privi cu atenţie interlocutorul. Nu-i găsise încă 
lui Khnumose un succesor demn de acest nume. 

— Crezi că ai putea găsi la Theba o cale prin care să ne 
parvină informaţiile, fără ca treaba asta să te abată de la 
îndatoririle tale obișnuite? 

— O să-mi ia puţin timp, răspunse Ramses. Nu-i mare lucru. 

— La palat, sublinie Horemheb. Tare mi-ar plăcea să avem pe 
cineva la palat. 

Apoi își goli paharul, râgâi zdravăn, luă o jumătate de lăptucă 
și o ronțăi dus pe gânduri. 

Își aminti ce-i spusese Nefertep, cu ceva timp în urmă. Ptah 
era zeul Memphisului, iar Amon al Thebei. Ei bine, în prezent, cei 
doi zei se înfruntau. De altfel, își zise generalul, ar fi cum nu se 
poate mai nimerit să-i facă o vizită lui Nefertep. 


t Capitolul 23 


O FEMEIE ÎMPOTRIVA UNUI COLOS 


Ceremonia de rămas-bun a regelui care pornea spre Apus avu 
loc în sala cea mare de la parter, folosită anume pentru asta 
încă din vremea lui Amenhotep al III-lea. Acolo salutase Theba 
cu patru ani în urmă plecarea lui Tutankhamon. Imediat după 
aceea, leșul regal avea să fie dus într-o altă sală, aflată mai la 
nord, și lăsat în grija îmbălsămătorilor. Era și timpul. Căldura 
făcea ca din cenușiu cadavrul să capete încet, încet o culoare 
verzuie. lar muștele deveneau tot mai greu de alungat. 

De data aceasta ceremonia îi strânse laolaltă pe toți 
demnitarii de vază, pe comandantul garnizoanei din Theba, 
generalul Anumes, pe comandantul gărzilor palatului, pe cei 
patruzeci și unu de slujbași de rang înalt ai palatului, pe mai- 
marele casetei regale, pe mai-marele servitorilor, pe întâiul 
intendent, pe mai-marea haremului, pe mai-marele peste cai, 
precum și secretari, scribi și ce mai rămăsese din familia regală. 
Usermon trimisese dis-de-dimineață mesageri călări pentru a le 


141 


duce vestea la Akhmim lui Sebamon, Sahor și celorlalţi copii ai 
lui Ay, ca și viceregelui Huy. Aceștia n-aveau să asiste la 
ceremonia de rămas-bun, ci doar la funeralii. 

Ankhensepamon stătea în primul rând. In spatele ei se înșirau 
Mutnejmet şi Nakhtmin, apoi Neferneru-Aton și Shabaka. 
Șambelanul  Uadj-Menekh  întâmpinase mari greutăţi când 
trebuie să hotărască cine are întâietate și, în disperare de 
cauză, hotărâse să respecte vechiul protocol: soţia regală, după 
care copiii și apoi rudele de gradul doi. Shabaka n-ar fi trebuit să 
se găsească în această prea aleasă adunare, însă, ca soţ al unei 
surori de-a reginei, căpăta de la sine rangul de rudă de gradul 
doi. 

Humose și cinci preoţi veniţi să rostească rugăciunile 
alcătuiau un grup în jurul patului de ceremonie, acoperit cu o 
țesătură de aur și purpură. 

Din curtea cea mare răzbătea corul bocitoarelor. Unul dintre 
preoți intonă: 


Faraonul vine la tine, Amon-Ra, stăpân peste 
Karnak. El zice că tu zămislești toate lucrurile bune, că 
tu alungi toate lucrurile rele și nefaste... 


Se auzi un soi de sughiț. Ankhensepamon întoarse capul și-l 
văzu pe Shabaka, cu gâtul întins și chipul răvășit. Nubianul 
tocmai își înăbușise un hohot de plâns. 


El vine să-ţi contemple frumusețea. El se află 
acum în barca ta, Sakti, ca să treacă peste piedicile 
lumii inferioare și să urce spre tine. Când își va fi 
încheiat călătoria spre Apus, Maât și Anubis, după ce-l 
vor fi purificat, îl vor călăuzi spre tine ca el să se 
pătrundă de splendoarea și forţa ta... 


Rugăciunile ţinură o oră. Apoi trebuiră iarăși ascultate 
condoleanțele în sala de audienţe. De data aceasta se petrecu 
ceva neobișnuit: și Shabaka primi condoleanţe. Nimic însă nu te 
făcea să bănuiești că nubianul ar fi sesizat ironia situaţiei. Părea 
buimac și așa rămase și în timpul mesei de seară. 


142 


ltchan, care lua parte și el la cină, simţi neliniștea ce-o 
stăpânea pe Ankhensepamon. După ce restul mesenilor se 
retraseră, o întrebă: 

— Pot să-l văd pe Horenet? 

Vorbele lui o uimiră. De obicei ltchan se ducea să vadă copilul 
fără să-i ceară voie. 

— Desigur, îi răspunse. De ce mă întrebi? 

— Ştii și tu la fel de bine ca mine. Totul s-a schimbat odată cu 
moartea lui Ay. Nu mai există niciun bărbat puternic care să 
apere tronul în afară de Nakhtmin. Întreg palatul așteaptă ca, la 
încheierea doliului, să te căsătorești cu el. Chiar s-ar mira dacă 
n-o faci. E cea mai înțeleaptă alegere în împrejurările de faţă. 
Prin urmare, copilul îţi aparține, doar ţie. Dinastiei. 

larăși dinastia! se gândi ea. O să-i răpească și ultima bucurie 
măruntă ce-i rămăsese? Grija dinastică o lipsise deja de o viață 
firească. Și iată că făcea acum dintr-un copilaș și tatăl său doar 
niște efigii, nimic mai mult. 

lichan avea, neîndoielnic, o minte ageră. Ankhensepamon îi 
ghici tristeţea, amărăciunea, ascunsă în spatele vorbelor. li puse 
o mână pe umăr. 

— Sufăr la fel de mult ca tine. Haide să vedem copilul, adăugă 
ea scoțându-și sandalele. El o imită. 

Horenet dormea în pătuțul lui. Sati, lungită într-un colț din 
odaia doicii, lângă coșul cu cobre, se prefăcu că nu-i aude, deși, 
după cum bine știa stăpâna ei, avea auzul ascuţit ca de șoarece. 
Doica pruncului dormea cu adevărat, judecând după sforăit, și 
Ankhensepamon se bucură că Sati e acolo. 

ltchan se aplecă deasupra copilului și-i mângâie cu un deget 
mânuţa ce se odihnea pe așternuturi. 

leșiră din odaie așa cum intraseră, cu un foșnet ușor. 

— Vino să dormi, îi zise Ankhensepamon lui ltchan. Dacă nu 
ești păzitorul tronului, fii măcar al somnului meu. 

Îi dărui cu pasiune puţinul ce-i mai rămăsese din propria 
ființă. El o copleși cu dezmierdări. Ea se gândi în treacăt la 
Meritaton, apoi adormi cu obrazul pe brațul lui ltchan. 

t 

Ofițerii morții - cum altfel să-i numești? - comandați de 
meşterul îmbălsămător Asekhem, erau deja în palat, dădu de 
știre a doua zi întâiul șambelan. 


143 


Se instalaseră cu uneltele lor - cuțite de silex, răzuitoare, 
cârlige, rogojini, vase, saci de natron și mirodenii, aţă de cusut - 
într-o veche magazie, una dintre construcţiile cele mai 
îndepărtate de clădirile regale. 

Celor care locuiau la primul etaj al palatului le venea greu să 
nu se gândească la treburile funebre ce se desfășurau la parter. 
Singurul refugiu era terasa. Puțin lipsi ca Ankhensepamon să nu 
poruncească să-i fie așezat patul acolo. Când se răcorea, briza îi 
alunga gândurile sumbre și imaginea unui cadavru pe care 
îmbălsămătorii îl sărau ca pe-o scrumbie prinsă în mare. 
Shabaka era primul care se alătura reginei pe terasă. O dată, 
acesta îi trezi chiar mila lui Ankhensepamon. 

— De-abia ajunsesem, datorită lui, pe culmile vieţii mele, că el 
a și plecat și totul acum se năruie! se jelui nubianul. 

— Ai o soţie la care nici n-ai fi îndrăznit să visezi și un copil 
sănătos. 

— Asta nu face decât să-mi sporească suferința, bâigui 
Shabaka. 

Zece zile se scurseră astfel. O toropeală bolnăvicioasă, 
tulburată când și când de neliniști puternice, îi cuprinse pe 
locuitorii palatului. 

Într-o după-amiază, pe când picotea întinsă în pat, 
Ankhensepamon auzi zvon de glasuri dincolo de ușa odăii ei. 
Recunoscu vocea lui ltchan și sări să deschidă. Într-adevăr, el 
era, însă cu greu ai fi zis asta văzându-i chipul. Shabaka stătea 
în spatele lui, ca un spectru negru. 

Cu ochii măriţi de spaimă, cu gura deschisă, dar nereușind la 
început să scoată niciun sunet, Ankhensepamon șopti într-un 
târziu: 

— Ce-i? 

— Înţelepciunea lui Horus..., începu ltchan. 

Corabia viziratului. 

— Nakhtmin? strigă regina. 

— Înţelepciunea lui Horus s-a scufundat cu Nakhtmin la bord. 

Ankhensepamon dădu ușa de perete. Neferneru-Aton venea 
după Shabaka. 

— Când? 

— Acum vreo două ore. 

Doicile se îngrămădeau și ele în spatele lui ltchan, al lui 
Shabaka și al lui Neferneru-Aton. Curând apăru și Uadj-Menekh. 


144 


— N-a putut să se salveze? 

Era anotimpul revărsării apelor, Ankhensepamon cunoștea 
violenţa curenților. 

— A fost găsit? 

ltchan clătină din cap. În această perioadă a anului, trupul 
unui om înecat la Memphis putea să ajungă până la Avaris. 
Așadar, prinţul-general Nakhtmin nu va avea mormânt. 

Eternitatea îi va fi refuzată. O umbră pe veci mută. 

— Dar unde se ducea? întrebă Ankhensepamon. 

— După câte am înţeles, răspunse ltchan, mergea să 
inspecteze o garnizoană la nord de Theba. 

Regina intră o clipă în odaia sa, își potrivi peruca și ieși pe 
coridor. 

— Înştiinţează-i numaidecât pe dregători, îi porunci lui Uadj- 
Menekh. Ne vedem în odaia de lucru regală. 

Dregătorii își făceau siesta în casele lor. Fu nevoie de mai 
bine de-o oră până să se adune. Niciunul dintre ei nu aflase de 
moartea lui Nakhtmin și, pe lângă că le fusese tulburată odihna 
de după prânz, se întrebau de ce trebuia să se adune așa în 
grabă. 

Când Ankhensepamon le dădu vestea, parcă le pică cerul în 
cap. 

Regina chemă un scrib, apoi îi zise lui Usermon: 

— Vizire, te rog să dictezi o proclamaţie prin care să se aducă 
la cunoștință poporului că, din pricina morţii prinţului-general 
Nakhtmin, regentul ales de răposatul monarh, regina își asumă 
regența. 

Usermon, încă năucit de vestea aflată, se întoarse spre 
dregători. 

— E cea mai înțeleaptă hotărâre, grăi Mahu. 

înlocuitorul vistiernicului Maya, Hapon, rămăsese fără glas. 
Pentju, livid, spuse că împărtășește părerea lui Mahu. Mai- 
marele tribunalelor, Perthoth, socoti hotărârea întrutotul 
legitimă. Prin urmare, Usermon dictă declaraţia. 

— Trimiteţi imediat după generalul Anumes, porunci 
Ankhensepamon. 

Acesta era comandantul garnizoanei din Theba și prieten cu 
Nakhtmin. 

Așteptară sosirea lui în tăcere. Mahu scrută pe furiș chipul 
reginei, surprins de această bruscă dovadă de autoritate. ȘI 


145 


deodată gândul îi zbură la un alt naufragiu, neînsemnat pe lângă 
cel al înțelepciunii lui Horus, cel al lupanarului plutitor Lotușii lui 
Min, ce aparţinea unui om devotat lui Horemheb. Corabia 
viziratului să se fi scufundat din întâmplare? Cu neputinţă. Era 
un vas nou pe care Mahu urcase de multe ori. Dacă s-ar 
recupera epava, s-ar găsi probabil o gaură dată cu coarba. 
Probabil că Nakhtmin își mărturisise în ajun dorinţa de a vizita 
garnizoana din nord și o iscoadă a lui Horemheb pusese la cale 
lovitura. 

În sfârșit, Anumes veni, abătut, căci aflase vestea pe drum. 
Nakhtmin îi fusese prieten din tinerețe și tovarăș de arme. 
Luaseră parte împreună la două campanii în Țara Kush. Aruncă 
o privire stinsă și lipsită de speranţă spre dregători și regină. O 
asigură pe aceasta de supunerea sa deplină, însă de-abia 
termină de vorbit că Ankhensepamon îi zise: 

— Generale, te numesc comandant al armatelor regatului, în 
locul prinţului-general Nakhtmin. Ca deţinător al acestui rang, te 
însărcinez să împiedici orice răzvrătire și ameninţare îndreptată 
împotriva tronului, de orice fel, pe întreg cuprinsul Celor Două 
Pământuri. 

Anumes își înăbuși un oftat și-și declară încă o dată 
devotamentul profund faţă de tron și de unitatea regatului. 
Cunoștea situaţia. Repetă, totuși, niște formule goale. Știa că 
Horemheb nu va încerca nicio răzvrătire căci ţinea prea mult la 
unitatea armatei. Va înainta spre Theba calm, dar de neoprit, 
precum unul dintre acei coloși care împodobesc porțile 
templelor și, odată ajuns aici, vor trebui duse tratative cu el. 

După ce plecă generalul, regina și dregătorii schimbară între 
ei priviri posomorâte. 

— Maiestate, zise într-un târziu Mahu, adevăratul zid de 
apărare al tronului nu e Anumses, ci tu însăți. 

Ankhensepamon răspunse doar printr-o ușoară coborâre a 
pleoapelor. Știa deja. 

O femeie singură împotriva unui colos. 


t Capitolul 24 


DISPREȚUL 


146 


Vestea morții prin înec a lui Nakhtmin se răspândi în oraș cu 
iuțeala unei invazii de șoareci. Până la trei după-amiaza, orice 
om demn de a fi informat o aflase. 

Theba și palatul așteptară în orele următoare năvala trupelor 
lui Horemheb sau măcar sosirea cercetașilor săi. Nu se întâmplă 
nimic. Nici cea mai slabă mișcare de trupe pe uscat sau pe apă. 

Cina la palat se desfășură într-o atmosferă sinistră. Singurele 
cuvinte schimbate fură legate de înfierea de către regină a 
tinerei Neferib, fiica lui Neferneferure și a lui Nakhtmin, orfană 
de-acum. 

Stabilimentul lui Nes-Hathor rămase pustiu. 

Nici a doua zi nu se zări vreo urmă de trupe. 

Mahu însuși cercetă epava /nțelepciunii lui Horus descoperită 
de gărzile fluviului. Exista într-adevăr o gaură mare în coca 
vasului. 

— N-o fi fost un nod în lemn care să fi sărit? întrebă un luntraș 
aflat acolo. 

— N-am văzut niciodată un nod de lemn atât de drept, îl 
repezi Mahu. 

Comandantul gărzilor își imagină cum se petrecuseră 
lucrurile: gaura fusese astupată cu un dop firav care sărise din 
pricina greutăţii când Nakhtmin și însoțitorii săi urcaseră la bord. 

După numai două zile, Ankhensepamon îl chemă pe Mahu ca 
să afle mai multe despre înaintarea trupelor lui Horemheb. 

— După veștile pe care mi le-au adus dimineaţă curierii mei, 
trupele generalului Nakhtmin sunt încă la Memphis, maiestate. 
Totuși, intendenţța a primit ordin să pregătească mutarea a trei 
mii de oameni pentru o dată ce n-a fost încă hotărâtă. 

— Trei mii de oameni? se miră Ankhensepamon. Vasăzică 
pune la cale o acţiune militară. 

La opt zile după moartea lui Nakhtmin, Mahu veni să-i dea 
reginei de știre că generalul Horemheb sosise într-un car, în 
fruntea unui detașament de călăreţi și a două sute de lăncieri și 
că se dusese la cazarma garnizoanei din Theba unde îl primise 
generalul Anumes. La trecerea prin cartierele nordice mărginașe 
fusese întâmpinat cu urale. Mai important era însă faptul că 
soldații din cazărmi sărbătoriseră venirea lui Horemheb cu 
strigăte de bucurie. În cinstea lui Horemheb și a ofiţerilor săi, 
Anumes dăduse un mare ospăț care încă nu se încheiase. 


147 


— Un detașament de călăreţi și două sute de lâncieri? Nu 
arată a atac militar, observă regina. 

— Așa este, maiestate. Eu mi-am mărturisit de mult îndoielile 
cu privire la planurile războinice ale generalului Horemheb. 

— Și Anumes dă un ospăț pentru el? 

— Nu putea să n-o facă, maiestate. Horemheb e comandantul 
trupelor din Pământul de Jos și un erou al armatei. 

— De ce-a venit la Theba? 

— A fost invitat de corpul ofiţerilor. 

— Al ofițerilor din Theba? se miră regina. 

Mahu încuviinţă din cap. 

— Ei cred că după moartea lui Nakhtmin, doar lui Horemheb i 
se cuvine titlul de comandant al armatelor regatului. 

Neliniștitor lucru. Ankhensepamon crezuse, ca toată lumea, 
că garnizoana din Theba era de partea lui Nakhtmin și împotriva 
lui Horemheb. Insă armata avea propriul cod de onoare și 
loialităţile ei, care nu erau aceleași cu cele ale palatului. 

Dacă Horemheb se afla în cazarmă, asta însemna că nu va 
întârzia să intre în oraș. Deja palatul și cu atât mai mult 
notabilitățile și restul populaţiei thebane nu vorbeau decât de 
sosirea sa. Oamenii de rând habar n-aveau care e pricina venirii 
lui, însă discuţiile arătau limpede că, în ochii lor, Horemheb 
dorea să-și asume responsabilitatea treburilor regatului, dacă nu 
chiar coroana. 

După-amiaza se scurse totuși fără cel mai mărunt semn că 
Horemheb ar fi avut de gând să intre în oraș. Plănuia, oare, să 
împresoare palatul noaptea? Gărzile rămaseră în stare de alertă. 
Însă noaptea trecu în liniște. 

A doua zi, spre prânz, Mahu o înștiință pe regină că Horemheb 
și oamenii săi își petrecuseră noaptea în cazarmă, după care 
generalii Anumes și Horemheb merseseră la Karnak să-i aducă o 
jertfă lui Amon-Ra, căpetenia armatelor regatului. Apoi stătuseră 
îndelung de vorbă cu marele preot Humose. 

În acest răstimp, îmbălsămătorii îşi continuau munca. 
Scoaseră viscerele și le puseră în vase de alabastru. Se 
comandaseră sarcofagele. Aurarii se și apucaseră de treabă. lar 
la Lăcașul lui Maat se pregătea mormântul regelui. 

Mutnejmet era pe cale de a-și pierde minţile. Simplul fapt că 
se afla în palat o făcea ostatica fostului ei soț. Seferhor fu 
chemat pentru a-i da o poţiune care s-o liniștească. Shabaka 


148 


părea amorţit de spaimă și reușise s-o molipsească și pe 
Neferneru-Aton. 

— De ce vă temeţi, la urma urmelor? le zise Ankhensepamon, 
pierzându-și răbdarea. Doar n-o să ne ucidă! 

— Nu pricepi ce arată indiferența lui față de palat? i-o întoarse 
Mutnejmet. Horemheb consideră că tu nu contezi! Sosește la 
cazarma garnizoanei în car, se lasă aclamat și se poartă de 
parcă palatul nici n-ar exista! Ne disprețuiește! 

Ankhensepamon recunoscu că era ceva adevăr în vorbele ei, 
însă n-avea de gând să se agite pentru atâta lucru ca o muscă 
prinsă sub un pahar. 

Incă o săptămână se scurse la fel, dar la capătul ei, Horemheb 
îl trimise pe locotenentul Ramses la vizirul Usermon. Acesta, 
surprins, nu avu încotro și-l primi cu onorurile cuvenite rangului 
său. De bună seamă, un ofițer superior era cu totul îndreptăţit 
să ceară o audienţă la vizir, cu-atât mai mult cu cât Ramses se 
prezentase drept emisar al căpeteniei trupelor din Pământul de 
Jos. 

— Comandantul meu, generalul Horemheb, rosti Ramses, m-a 
trimis să-ţi aduc la cunoștință că diseară se va instala în palat, în 
odăile răposatului general Nakhtmin, pentru toată durata șederii 
sale în capitală. 

Usermon încremeni, uluit. Horemheb cerea să aibă propriile 
odăi în palat? Lupul pretindea să locuiască în grajdul vitelor? O 
asemenea obrăznicie întrecea orice închipuire și cele mai rele 
temeri ale cercurilor regale. Însă vizirul era prins în capcană. De 
fapt, odăile cu pricina, care alcătuiau un corp de clădiri 
separate, nu depindeau de intendența regală. Ele aparțineau 
armatei și, având în vedere că Anumes era comandantul ei, 
avea dreptul să instaleze acolo pe cine voia. În afara destituirii 
lui Anumes, și pentru așa ceva nu era cu siguranţă momentul, 
lui Usermon nu-i rămânea altă cale decât să respecte dorința 
generalului. 

— Dar acele clădiri îi revin generalului Anumes, se împotrivi 
el. 

— Generalul Anumes le lasă spre folosinţă generalului 
Horemheb, i-o reteză Ramses, privindu-l pe vizir drept în ochi cu 
un aer zeflemitor. Mă aflu aici doar pentru că generalul 
Horemheb a socotit că se cuvine din curtoazie să te înștiințeze. 


149 


Altfel spus, Anumes trecuse de partea lui Horemheb. Nu 
puteai însă nici măcar să-l învinuiești că-și schimbase 
atitudinea. El fusese însărcinat să cârmuiască armatele și să 
înăbușe orice încercare de răzvrătire. Or, până acum, nu 
existase nicio răzvrătire. Dar purtarea lui Anumes nu era mai 
puţin îngrijorătoare. Ca mare comandant al armatei avea rang 
de înalt dregător. Cât despre curtoazia lui Horemheb, nu era 
decât praf în ochi. Palatul și demnitarii erau puși în faţa unui 
fapt împlinit. 

— Și după aceea? vru să știe Usermon. 

— Nu-ţi înțeleg întrebarea, vizire. 

— Ce are de gând generalul să facă după aceea? 

— Va trebui să-l întrebi pe el, vizire, răspunse locotenentul 
Ramses ridicându-se de pe scaun. |ţi doresc o seară plăcută. 

leși pe ușă și cei patru sublocotenențţi ce așteptau îl escortară 
de-a lungul coridorului larg. Toţi cei cinci bărbaţi coborâră scara 
călcând hotărât zăngănindu-și spadele și făcând să răsune 
treptele sub apăsarea sandalelor lor. Usermon ieși în scurt timp 
și el, cu pas grăbit, dar apucă în altă direcţie. Se îndreptă spre 
odaia reginei. 

Ankhensepamon îl ascultă la început fără să-i vină a crede. 

— Dar e curată nebunie! exclamă. Horemheb să locuiască în 
palat? Cum de i-ai îngăduit? 

— Maiestate, nu puteam face altfel. Regele Ay a despărțit 
clădirile comandantului armatei de intendenţa palatului. 
Singurul care are vreun drept asupra lor e generalul Anumes. 

Ankhensepamon se învârtea ca un leu în cușcă, gâfâind de 
furie. 

— Îţi dai seama! strigă ea. Horemheb în palat! 

Strigătele sale o alarmară curând pe Neferneru-Aton, care 
sosi numaidecăt, neliniștită. Aflând ce se petrecea, își înăbuși cu 
greu un țipăt de spaimă. Insă Mutnejmet, care dăduse fuga în 
urma ei, rămase ciudat de nepăsătoare. Fără îndoială, era 
efectul poţiunii lui Seferhor. 

— Clădirile cu pricina nu fac totuși parte din palat, explică 
Usermon. 

— Cum adică nu fac parte? strigă iarăși Ankhensepamon. Sunt 
lipite de palat! 

Tocmai atunci apăru și Shabaka, iar soţia sa îi dădu 
numaidecât vestea. Nubianul se holbă îngrozit. 


— Chemaţi-l pe generalul  Anumes! porunci rapid 
Ankhensepamon. 

Usermon nu răspunse. Își plecă ochii și după câteva clipe 
rosti. 

— O rog pe Maiestatea Sa să binevoiască a-și recăpăta 
seninătatea. Nu cred că o înfruntare ne-ar folosi la ceva. Ba 
chiar ne-ar slăbi forțele. E limpede că Anumes a îmbrățișat 
cauza lui Horemheb. N-avem nici cea mai mică șansă deane 
împotrivi instalării lui Horemheb în niște clădiri ce aparțin 
armatei. 

Calmul lui Usermon o înlemni pe regină. Se lăsă o tăcere grea 
ca plumbul. 

— Pune-i în gardă pe dregători, zise regina. 

Toată seara se auzi cum erau târâte pe dalele din curte 
cuferele cu mobile pe care Horemheb le adusese cu el. 

Nu se dormi prea mult în palat în noaptea aceea. 

Ar fi fost totuși de preferat ca ocupanţii augustei locuinţe să-și 
refacă puterile pentru ceea ce îi aștepta a doua zi. 


t Capitolul 25 


PRINCIPIUL DIVIN ȘI PUTEREA MILITARĂ 


Mai-marea fardurilor întâmpină ceva greutăți până să-i redea 
chipului reginei prospeţimea. Avu nevoie de o mască de 
castraveți, apoi de o alta cu albuș. Cearcăânele fură meșteșugit 
ascunse cu antimoniu. În sfârșit, chipul regal își recăpătă 
întrucâtva fermitatea. Fardurile reușiră să mascheze semnele 
fine lăsate de nemulţumire și de lipsa somnului. 

La ora zece, Usermon ceru o audienţă la regină. 

— Maiestate, îi spuse, generalul Anumes cere să se adune 
consiliul regal. 

— Ce vrea trădătorul ăla? 

— Nu știu. A zis că nu va vorbi decât în faţa Maiestăţii Sale și 
a dregătorilor. 

— Ei bine, atunci adună-i. A 

— Cu îngăduinţa ta o voi face, maiestate. Indată ce se vor 
strânge voi trimite un mesager s-o înștiințeze pe Maiestatea Ta. 


151 


Ea bănui că de fapt dregătorii erau deja adunați pentru că, 
după doar douăzeci de minute, un mesager veni să-i dea de 
știre că n-o mai așteptau decât pe Maiestatea Sa. 

Ankhensepamon își părăsi odăile împreună cu purtătorii de 
evantai și secretarul său. Când intră în odaia de lucru regală, 
dregătorii se înclinară adânc și rostiră urările și formulele de 
supunere cuvenite reginei. Ea se așeză și-și plimbă privirea 
peste adunare, întârziind asupra lui Anumes. In afară de acesta, 
toți ceilalți erau trași la față. Fără îndoială nici ei nu dormiseră 
mai mult ca regina. Acesta și era, pesemne, motivul pentru care 
veniseră atât de repede. Usermon vorbi primul. 

— Cu  îngăduinţa  Maiestăţii Sale, să-l ascultăm pe 
comandantul armatei care a cerut această reuniune. 

— Motivul pentru care am solicitat-o e simplu, zise Anumes. 
Doresc să-mi desemnez succesorul, cu consimțământul 
Maiestăţii Sale. 

Rostise cuvintele fără tragere de inimă, pe un ton care trăda 
resemnarea. 

— Căpetenia armatelor este aleasă de Maiestatea Sa la sfatul 
dregătorilor, îl contrazise Usermon. 

— De aceea am și zis: cu consimţământul Maiestăţii Sale, 
răspunse Anumes, împăciuitor. 

— Cine ar fi acest succesor? întrebă Ankhensepamon. 

— Generalul Horemheb. 

Câteva clipe nimeni nu scoase o vorbă. Cererea lui Anumes 
era un afront. Însă din atitudinea și tonul său nu răzbătea deloc 
sfidarea, ci mai degrabă lehamitea. 

— L-ai pus să stea în odăile generalului Nakhtmin și acum vrei 
să-i oferi locul tău în fruntea trupelor regatului, zise Usermon. 

— N-am inima ușoară. Nu m-am gândit decât la unitatea 
armatei, răspunse Anumes. O delegaţie de ofițeri mi-a adus ieri 
la cunoștință că, după moartea generalului Nakhtmin, rangul de 
comandant al armatelor ar trebui să-i revină celei mai valoroase 
căpetenii, adică generalului Horemheb. Cu tot respectul pe care 
mi-l poartă, m-au asigurat ei, consideră că numirea mea 
seamănă a manevră menită să-l îndepărteze pe Horemheb. 

— Ofiţeri de la Memphis, firește, spuse Usermon. 

— Nu, vizire. Ofiţeri din Theba. Aceiași care l-au invitat aici pe 
generalul Horemheb. Maiestatea Sa mi-a încredințat cârmuirea 
armatelor Regatului Misr ca să alung primejdia unor tulburări. 


152 


Cred că-mi îndeplinesc întocmai sarcina, cerând puterii regale 
să nu înlesnească o dezbinare în sânul armatei. 

— i se pare că ar putea interveni o dezbinare? 

— Maiestate, e deja un lucru nemaipomenit ca ofiţerii să 
ceară, cu de la sine putere, alegerea unui comandant cu rang 
atât de înalt. Ofițerii din Theba sunt de partea lui Horemheb în 
aceeași măsură în care sunt, negreșit, și cei din Memphis. 
Nimeni nu poate trece cu vederea importanţa acestui fapt, nici 
convingerile lor. Dacă vor fi dezamăgiţi, cred că o ruptură nu va 
întârzia să apară. Și pe deasupra mă tem că autoritatea îmi va fi 
pusă la îndoială atunci. Ceea ce n-ar fi bine deloc pentru 
unitatea armatei. 

Nu erau cuvintele unui răzvrătit. Anumes vorbea pe un ton 
liniștit, întrucâtva obosit și sătul, fără îndoială, iar argumentele 
sale păreau întemeiate. Numai că ele îi înlesneau lui Horemheb 
accesul la puterea absolută. 

— Niciun ofițer nu s-a mirat de naufragiul generalului 
Nakhtmin? întrebă Mahu. 

— Din câte știu eu, nu, răspunse Anumes. 

— Dar tu? 

— De ce-ar trebui să mă mir? 

— Eu însumi am cercetat epava corăbiei. În cocă exista o 
gaură care n-avea niciun motiv să se afle acolo. 

— Comandante al gărzilor, zise Anumes după ce chibzui puţin, 
nu pun la îndoială cele ce-mi spui, dar știi bine că un asemenea 
fapt nu poate fi folosit împotriva lui Horemheb. Ar provoca doar 
scandal și bănuiala că dușmanii generalului încearcă să-l 
compromită. Nakhtmin îmi era vechi prieten, cel mai drag 
sufletului meu. Vorbele tale îmi înfig un spin în inimă. Dar nici 
măcar Nakhtmin n-ar fi vrut să fie dat în vileag ceea ce tu mi-ai 
dezvăluit acum. 

Ca în atâtea alte cazuri, își zise Ankhensepamon. Scandalul nu 
făcea rău decât celor care-l stârneau. Se uită la Pentju, care 
părea adâncit în gânduri. 

— Cred, grăi Usermon, că e în interesul dinastiei să cercetăm 
cu atenţie și bunăvoință propunerea generalului Anumes. 

Dinastia, se gândi Ankhensepamon. Dinastia mă îndeamnă 
așadar să-i deschid porţile palatului bărbatului care-o va 
distruge. Asta-i cu adevărat dinastia? Ori mai degrabă interesul 
acestei ţări? 


153 


În orice caz, Usermon, deși educat de către Ay, ardea de 
nerăbdare să scape dintr-o situaţie în care primejdia pândea. 
Dintr-un minut în altul, trupele, de-acum devotate lui Horemheb, 
puteau să năvălească în palat, să-i ucidă pe dregători și chiar pe 
regină și să impună țării propria lor voinţă. N-o făcuseră până în 
prezent pentru că se temeau de preoţi. De bună seamă, 
blestemul acestora ar cădea asupra lor și a rudelor apropiate, 
iar populaţia dezlănţuită le-ar veni de hac. Și lașul ăsta refuza să 
se gândească la un asemenea risc. 

— Ce crede comandantul gărzilor Mahu? întrebă apoi regina. 

— Cred că datoria noastră, a tuturor, e să evităm o înfruntare 
ce-ar ameninţa stabilitatea regatului, pe care glorioasa dinastie 
s-a străduit atât s-o întărească. 

Lui Ankhensepamon nu-i scăpă nuanţa: Mahu voia să spună 
că dinastia se afla în slujba ţării. Măcar avea meritul de a fi fost 
sincer. 

— Aliaţii și dușmanii noștri, continuă Mahu, vor prinde de 
veste mai devreme ori mai târziu de cele ce se petrec în valea 
Marelui Fluviu. Mă tem că, dacă am refuza să îndeplinim dorinţa 
generalului Anumes, ei ar profita de asta ca să ne atace. 

— Ce crede mai-marele tribunalelor? 

Om reţinut în vorbă și faptă, Perthoth, care avea vreo 
patruzeci de ani și un chip cu trăsături regulate și expresie 
preocupată, își înclină puţin capul, de parcă unghiul pe care-l 
forma craniul cu vertebrele era prielnic unei gândiri clare, apoi îl 
ridică. 

— AŞ vrea doar să atrag atenţia că situaţia nu mi se pare a se 
potrivi cu tradiţiile noastre. S-ar zice că puterea militară, prin 
forța împrejurărilor, tinde să-și impună hotărârile în faţa puterii 
divine întruchipate aici de Maiestatea Sa. Puterea divină, iertaţi- 
mă că v-o amintesc, e inspiratoarea principiilor justiţiei pe care 
puterea militară are menirea doar să le ducă la îndeplinire. 

Făcu o pauză, se uită apoi la cei prezenţi și zâmbi melancolic. 

— Având în vedere împrejurările - ori cer cumva prea mult, 
generale? - zise întorcându-se spre Anumes, trebuie ca 
Horemheb să binevoiască, după ce va fi numit de Maiestatea Sa, 
s-o asigure, prin jurământ, de supunerea lui deplină. 

Tăcerea, de astă dată stânjenită, se așternu iarăși în toată 
încăperea. Dregătorii se priviră descumpăniţi. Perthoth le 
adusese aminte de principiile cele mai sacre ale cârmuirii 


154 


regale: soldatul era la ordinele Coroanei și nu invers. Îngrijoraţi 
la culme, grăbiţi să înlăture primejdia pe care-o reprezenta 
Horemheb, se arătaseră dispuși să treacă orice cu vederea. 

— Sper din tot sufletul, răspunse Anumes tulburat, că 
generalul Horemheb nici nu privește cu alţi ochi noul său rang. 

Mahu încuviinţă din cap. 

— Prin urmare, jurământul de credinţă va fi rostit în fața 
tuturor dregătorilor, zise cu tărie. 

Dar cât putea să valoreze jurământul unui asemenea om? se 
întrebă Ankhensepamon. Ea, una, înţelegea un singur lucru: 
Horemheb va avea, de fapt și de drept, odăile sale în palat și va 
fi primit în consiliul regal. 

Scribul întocmi actul prin care generalul Anumes renunţa la 
comanda armatelor în favoarea generalului Horemheb. 

t 

Seara, urale însuflețite și care parcă nu se mai sfârșeau 
făcură să se cutremure clădirile garnizoanei. A doua zi, 
vânzătorii care aprovizionau intendenţa aflară vestea, care nu 
întârzie astfel să ajungă în toate colţurile Thebei. Nimic nu se 
compară cu zarzavagiii când e vorba de răspândit noutăţi. 

Mușteriii veniţi să petreacă la Casa Primitoare găsiră ușile 
închise în noaptea aceea. Și în următoarea. Și tot așa. 
Stabilimentul se deschise peste o săptămână sub numele deja 
cunoscut de Lotușii lui Min. Simţind că vântul bate în favoarea 
stăpânului din Memphis, Ptah Pesedj, fostul proprietar al bărcii 
scufundate în mod misterios, alergase la Theba ca să-și ia 
revanșa în faţa rivalei sale. Găsind clădirea goală, pusese 
stăpânire pe ea fără să stea pe gânduri. 

Mirosind primejdia și sătulă să ia parte la zbuciumul palatului, 
doamna Nes-Hathor își strânsese lucrurile și părăsise capitala, 
luând cu sine averea pe care-o agonisise graţie lui Shabaka. 
Destui mușterii încercaseră să afle încotro plecase, însă nimeni 
nu știa nimic, nici măcar fostele ei dansatoare. 

Călătorise pe o corabie până la Avaris și acolo se îmbarcase 
pe un vas de mărfuri, urcând pe Marele Fluviu spre nord. Câteva 
săptămâni mai târziu, o femeie cu experienţă deschidea la 
Byblos, pe pământ hitit, o casă de dansuri numită Zâmbetul lui 
Astarte. Zeița îi zâmbea, într-adevăr. 

Femeia era, firește, Nes-Hathor. 

Tt 


L-ai fi crezut pe Horemheb nerăbdător să-și ia în primire 
sarcinile. Nici gând. De când se instalase în odăile din clădirea 
militară alăturată palatului, mai-marele peste cai îl vedea în 
fiecare dimineaţă pe scutierul generalului venind la grajduri ca 
să ia calul stăpânului său și pe cel al locotenentului Ramses. Cei 
doi militari încălecau și porneau apoi spre garnizoană. 
Horemheb nu-și schimbă obiceiurile nici după ce fusese numit 
comandant al armatelor regatului. 

Încă o dată, generalul îi trata pe cârmuitorii ţării ca pe niște 
slugi. 

Deși jigniţi de o asemenea indiferență, dregătorii se fereau să- 
și arate nemulțumirea.  Mutnejmet, care-și cunoștea 
îndeaproape fostul soţ, avusese dreptate: Horemheb se purta de 
parcă numirea sa nu era decât o formalitate lipsită de 
importanţă, dându-le astfel de înțeles dregătorilor că se aflau 
de-acum la bunul lui plac. La întrunirile consiliului nu participa 
niciun general care să răspundă de armată? Ei și ce? Oricum, 
învestit, el era cel care poruncea. 

Treizeci de zile se scurseseră de când trupul neînsufleţit al lui 
Ay intrase pe mâinile îmbălsămătorilor. In cercurile regale, toţi 
se întrebau ce-o să se întâmple peste patru decade, când 
îmbălsămătorii își vor fi isprăvit treaba, iar sarcofagele vor fi 
pregătite. Cine va conduce atunci doliul? Cu alte cuvinte, cine își 
va asuma public succesiunea spirituală a răposatului monarh? ȘI 
existau destui, începând cu Usermon, care se gândeau că 
Horemheb nu făcea altceva decât să amăgească pe toată lumea 
până în acel moment și să dea atunci o lovitură care să schimbe 
totul din temelii. 

Însă lucrurile nu se petrecură deloc așa. La opt zile după ce 
renunţase la rangul său, generalul Anumes îi aduse la 
cunoștință lui Usermon că Horemheb dorea să aibă loc 
ceremonia de numire a sa ca mai-mare al armatei. Vizirul o 
înștiinţă pe regină și aceasta porunci să se reunească dregătorii 
consiliului. 

Înlemniţi de groază, slujbașii palatului îl priviră pe general, 
escortat de doi locotenenţi, unul fiind Ramses, trecând de 
marea poartă a palatului. Al doilea șambelan alergă să-l prevină 
pe Uadj-Menekh, care îl întâmpină pe vizitator și-l conduse pe 
scara uriașă ce ducea spre odaia de lucru regală. Apoi 
șambelanul intră să-i vestească pe Maiestatea Sa și pe 


156 


dregătorii adunaţi înăuntru că generalul Horemheb aștepta să 
fie primit. 

Usermon îi reamintise cu asprime lui Anumes că Horemheb nu 
va fi învestit decât dacă respecta întrutotul protocolul. Trebuia 
să  îngenuncheze în fața reginei, să-și mărturisească 
devotamentul deplin și să nu se ridice înainte ca ea să i-o 
îngăduie. 

Horemheb intră, greoi și zâmbitor, îi cuprinse pe toți cei de 
faţă cu privirea, se îndreptă spre regină și îngenunche înaintea 
ei, apoi rosti formulele de supunere și, la invitaţia acesteia, se 
ridică. | se rezervase un scaun între Mahu și Perthoth. Se așeză, 
la fel de calm pe cât erau ceilalți de încordaţi. 

Ankhensepamon îl privi cercetător. Totul la el o dezgusta: 
trupul de ţăran, chipul grosolan și viclean, mâinile păroase și 
aspre, picioarele butucănoase, sfidătoarea siguranţă de sine. Pe 
scurt, imaginea forţei brutale cu totul și cu totul diferită de 
fineţea nobilă pe care ea o cunoscuse încă din tinerete. 
Horemheb aparţinea unei alte rase. 

Și încercase să-l ardă de viu pe ltchan și-l înecase pe 
Nakhtmin! 

— Generale, zise Usermon, Maiestatea Sa consideră potrivită 
numirea ta drept comandant al armatelor, cu rang de dregător 
împuternicit să participe la întrunirile Consiliului regal. Dorinţa 
Maiestăţii Sale, la care noi consimţim cu toții, este ca tu să juri 
credinţă tronului, așa cum cere tradiţia. 

— Cunosc această tradiţie și mi se pare pe deplin îndreptăţită, 
răspunse generalul. 

Se ridică și merse să îngenuncheze iar în faţa reginei. 

— Jur pe Amon să slujesc cu adânc devotament tronul și să-l 
apăr cu toate puterile trupului și sufletului meu. 

Dregătorii erau încurcaţi. Oare își făcuseră o impresie greșită 
despre acest militar? Părea dintr-o plămadă foarte bună. 
Ankhensepamon îl rugă să se ridice. Generalul se duse să se 
așeze la loc pe scaun și începu să vorbească din nou: 

— Aș fi onorat și fericit să le prezint Maiestăţii Sale și 
dregătorilor măsurile pe care îmi propun să le iau pentru a întări 
trupele pe care le comand. Acestea sunt chezașul unității și 
măreției Celor Două Pământuri. Bănuiesc că nimeni dintre cei 
prezenţi aici nu mai vrea să le vadă umilite, sau cum vrăjmașii și 


157 


aliaţii pe care i-am părăsit ne smulg ţinuturi pe care cândva noi 
le stăpâneam. 

Era o condamnare făţișă a politicii începute pe vremea lui 
Akhenaton și pe care domniile următoare n-o schimbaseră. 
Ankhensepamon nu voia s-o audă pusă iarăși la îndoială. 

— Nimeni nu vrea asta, zise ea. Vei discuta despre asta cu 
vizirul și cu vistiernicul. 

Horemheb se uită la ea cu o impertinență ascunsă sub masca 
nevinovâăţiei. 

— Că tot veni vorba de vistiernic, maiestate, rosti pe un ton 
zeflemitor, n-ar fi ciudat ca Maya să rămână în temniţă sub 
simpla învinuire că are legături de prietenie cu comandantul 
armatei? 

Toţi resimţiră puternic lovitura. 

Ceea ce spunea Horemheb era de la sine înţeles. Ar fi fost de- 
ajuns să apară la proces ca să-i facă de râs pe judecători. Și- 
acum, că era mare dregător, nu prea aveai cum să-l acuzi de 
răzvrătire. Ar fi putut răspunde: „Dacă mă socotiți un trădător, 
de ce m-aţi numit comandantul armatei? Pentru că vă e frică?” 

Chipul lui Usermon căpătă culoarea unui praz fiert. Cel al lui 
Mahu, înfățișarea unei lăptuci gătite. Pentju își mușca buza: 
încuviinţase tacit arestarea lui Maya, ceea ce nu avea să-i 
atragă, firește, recunoștinţa acestuia din urmă. Numai Perthoth 
își păstră calmul. 

— Generale, zise el, știi bine ca mulţi oameni din Theba te 
bănuiau că intenţionai să asediezi orașul. Desigur, erau prost 
informaţi, iar prezenţa ta aici, la această adunare, o dovedește. 
Totuși, ei au reușit să strecoare îndoiala în inima generalului 
Nakhtmin, care a cerut arestarea lui Maya. Ne bucurăm cu toţii 
acum că bănuielile în privinţa ta s-au dovedit a fi neîntemeiate. 
Și socot, într-adevăr, că întemnițarea vistiernicului Maya nu-și 
mai află rostul. Supun atenţiei Maiestăţii Sale propunerea de a-l 
elibera fără proces. 

Ankhensepamon aprecie iscusinţa lui Perthoth de a ocoli 
problema păstrând aparenţa bunei-credinţe și rosti: 

— ÎI las pe vizir să hotărască. 

Chipul lui Usermon nu oferea deloc o priveliște plăcută 
ochiului. 

— Cred că argumentul mai-marelui tribunalelor e bine 
cumpănit. Voi da ordin ca vistiernicul Maya să fie eliberat. 


Horemheb se uita la ei așa cum un geambaș cântărește din 
priviri o vită de vânzare. 

Ankhensepamon se simţea scârbită la culme. Nici măcar Isis 
nu trebuise să înfrunte josniciile unei atari infamii. 

Generalul Horemheb câștigase pe toată linia. 

Înalţii demnitari înghiţiră în sec: răzbunarea lui Maya avea să 
fie cumplită. 


t Capitolul 26 


CIOBURI DE STICLĂ ÎMPRĂȘTIATE 
DE UN PORC LA PICIOARELE UNUI LEU 


La baza situaţiei bizare ce se statornicise sub aparențele celei 
mai riguroase legalităţi se afla o miză lipsită de orice noimă: 
cadavrul unui bătrân, cântărind acum cât jumătate dintr-un 
săcotei cu bob, cât două legături de ceapă sau trei potârnichi, 
pe scurt, o coajă de ființă omenească întărită în natron și 
burdușită cu mirodenii scumpe, ce avea să fie depusă, potrivit 
tradiţiei, în trei sarcofage încă și mai scumpe, băgate unul într- 
altul și așezate în cel de-al patrulea sarcofag din granit 
trandafiriu. Apoi, cu un fast nemaipomenit, mobilizând cortegii 
de preoţi, detașamente de soldaţi și notabilităţile Curţii, un fast 
al cărui preţ ar fi acoperit hrana celui aproximativ un milion de 
locuitori ai Văii!“ vreme de un an. Apoi aceste obiecte găunoase 
conținând un cadavru găunos aveau să fie pornite spre Lăcașul 
lui Maât și adăpostite într-un mormânt bogat decorat. 

Incă o avere în tămâie și rășini avea să fie arsă în timpul 
rostirii formulelor ce asigurau intrarea Ka-ului regelui Ay în 
eternitate, după felurite tratative cu zeii Thoth și Anubis și cu 
temuta zeiță Maât. 

Până și cel mai sărman ţăran din Vale muncea întreaga viață 
doar cu speranţa că-și va oferi măcar rudimentele acestui lux 
nebun, veșnicia. De la vârsta de cincisprezece ani, locuitorii 
înstăriți își pregăteau cu și mai mare grijă ultima călătorie, care 
avea să-i poarte spre Apusul unde, în fiecare seară, din ce în ce 


14 Cam la atât se ridica populaţia Egiptului în secolul al XIV-lea î.Hr. (n.a.). 


mai bătrân, Ra înainta spre reînvierea din zori. Îndată ce puneau 
ceva deoparte, își cumpărau un petic de pământ unde se 
apucau să-și construiască lăcașul de pe urmă, apoi începeau să-l 
decoreze cu mai mult lux decât aveau sau vor avea vreodată în 
casa lor pământească. Lăcașul de veci merita toate sacrificiile. 

In ceea ce-l privea pe Ay, numele său va dăinui astfel un 
milion de ani, eternizat în frescele din mormântul său, în 
basoreliefurile templului ce avea să fie ridicat lângă acesta și în 
nenumăratele reprezentări ale divinei sale făpturi din vremea 
când vieţuia pe pământ cu muritorii. 

Din târgurile Sudului până la cele din Deltă, acolo unde Marele 
Fluviu se pierdea în braţele ca niște tentacule, aceeași întrebare 
stârnea nesfârșite discuţii: cine va conduce doliul? Regina ori 
Horemheb? 

În neostoita lor speranţă de armonie terestră, supușii 
Maiestăţii Sale regina Ankhensepamon nădăjduiau din tot 
sufletul că ea va conduce ceremoniile dimpreună cu bravul erou 
Horemheb. Războinicul și-ar legitima puterea prin căsătoria cu 
descendenta unei dinastii de zei întrupaţi. Frumoasa regină, 
deţinătoare a principiului regal, ar înflori astfel în braţele celui 
mai vrednic apărător al tronului. 

Chiar și Nefertep, marele preot al lui Ptah din Memphis, 
nădăjduia să se întâmple așa. 

Chiar și Humose, marele preot al zeului rival Amon din Theba. 

In sfârșit, chiar și Nesaton, bătrânul mare preot al zeului Aton 
din orașul părăsit Akhetaton, își dorea același lucru. 

Ce să mai zicem de marii preoți ai cultelor mai puţin 
importante ale lui Sekhmet, Hathor, Thueris, Thoth, Montu, Geb, 
Bes, Nephtys, Harmakis, Min?... 

Cine va conduce doliul? 

Mai rămăseseră puţine zile până la funeralii și nici măcar 
slujbașii și demnitarii cel mai bine informaţi de la palat nu știau. 
Uadj-Menekh și mai-marele protocolului își frângeau mâinile de 
îngrijorare. 

Insă ar fi fost necuviincios s-o întrebe pe principala interesată. 

Și tocmai atunci Horemheb ceru o audienţă particulară la 
regină. 

t 

Ankhensepamon îl primi pe terasă, cu leul stând la picioarele 

ei. 


160 


Orice s-ar fi întâmplat, un lucru nu se va schimba în veci: ea 
avea sânge regal și era de două ori regină. Acest țţărănoi ucigaș 
n-o va face să se abată de la convingerile ei, nici să renunțe la 
tradițiile dinastiei sale. 

El sosi cu nelipsita escortă și ea recunoscu vag acel chip 
grosolan care-l urma ca o umbră, Ramses ăla. Trebuie că 
amândoi duhneau la fel de tare a ceapă. 

El se închină și-și mărturisi iar devotamentul față de Coroană. 

Servitorii îi aduseră un scaun. 

În odăile alăturate, Mutnejmet, Neferneru-Aton, Shabaka, Sati 
și doicile așteptau cu sufletul la gură, gustând caise uscate și 
boabe de lupin înmuiate în apă pentru a le spăla de otravă. 

El se așeză. Ea îi observă urechile de om din popor. 

— Maiestate, rosti generalul, înțelepciunea ta cuprinde cerul 
și pământul. 

Cineva trebuie să-l fi învățat astfel de formule. Dar cine? 

— Cerul și pământul, continuă el, sunt făcute să se unească. 

Hotărât lucru, avusese un profesor iscusit, își zise ea. 

Un servitor aduse un urcior cu suc de rodie și turnă în două 
pahare. 

Regina nu rosti niciun cuvânt. 

Azuriul greu de îndurat al cerului de deasupra văii căpătase 
sclipiri ca de argint, iar ereţii se agitau în văzduh în căutarea 
prăzii. 

— Dacă Nakhtmin ar mai fi trăit, rosti el, n-ar fi fost 
protectorul cel mai nimerit al tronului? 

Mare greșeală să pomenești de Nakhtmin, generale, se gândi 
ea. În primul rând, el era din cu totul alt aluat decât tine, iar în al 
doilea rând, tu l-ai ucis. L-ai lipsit și de viaţa veșnică, iar asta e 
crima supremă, de neiertat. Când o să mori, sper ca Maât și 
Anubis să te dea spre a fi sfâșiat de către demonii lacomi ce 
mișună în preajma lui Apopis, în smârcurile scârnave ale 
haosului. 

Ea luă o înghiţitură de suc de rodie, băutură pe care multe 
veacuri mai târziu, popoarele de pe celălalt mal al Intinderii 
Verzi o vor interzice preoţilor pentru că rodia va fi devenit atunci 
fructul simbolic al zeiței infernului. 

Nici până acum regina nu scosese vreo vorbă. 

— Unirea destinelor noastre, adăugă el, ar desăvârși 
splendoarea dinastiei tale. 


161 


Ea și-l închipui pe soldăţoiul ăsta pătrunzând-o și umplându-i 
pântecele cu scurgerile lui murdare, iar liniștea nopţii cu gâfâieli 
de opinteală și extaz. Mirosul! Mirosul! Pe Amon și Hathor, 
mirosul usturoiat al acestui animal cu înfățișare de om! S-ar fi 
împreunat mai degrabă cu leul de la picioarele ei! 

El o privi întrebător. Ar fi putut la fel de bine să contemple 
chipul de piatră al lui Isis din templul de la Karnak. Nu văzu 
altceva decât o expresie de plictiseală, amestecată cu un ușor 
dispreţ ce i se citea în colțul buzelor. 

Generalul Horemheb sări în picioare și azvârli jos paharul. 
Cioburile căzură peste leu, care mârâi. Sucul de rodie înnegrea 
deja dalele. 

Generalul părăsi valvârtej terasa. Regina nu rostise un singur 
cuvânt. 

Ankhensepamon mângâie leul și chemă o slugă să șteargă 
licoarea și să adune cioburile de sticlă înainte ca vreunul din ele 
să rănească labele delicate ale fiarei. 

Mutnejmet sosi într-un suflet și-i văzu pe servitori măturând 
rămășițele neplăcutei întâmplări. Ankhensepamon ridică spre ea 
o privire nepăsătoare. 

— Ai fost măritată cu omul ăsta? îi aruncă. 

Era, firește, o întrebare ce nu aștepta vreun răspuns. 

— Nu sunt o vită de sacrificiu. 

Neferneru-Aton, care pândea zgomotele palatului precum o 
cârtiță în bârlog pasul vânătorului, veni și ea, încordată la 
culme. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Horemheb a venit sa-mi ceară să-l iau de soţ. 

Neferneru-Aton își tinu răsuflarea. 

— Nu, zise sora ei cu un zâmbet compătimitor, nu i-am 
acceptat propunerea. O regină din Misr nu se căsătorește cu un 
porc sălbatic. 

Tustrele rămaseră tăcute pe terasă, chinuite de sentimente 
contradictorii și deloc prielnice armoniei. Mutnejmet se gândea 
că regina îl numise porc sălbatic pe bărbatul căruia ea, fiica lui 
Ay, se învoise cândva să-i fie soţie și care, totuși, o repudiase. 
Neferneru-Aton se întreba dacă porcul sălbatic n-o să-și îndrepte 
acum ochii spre ea, întrucât era prinţesă regală, caz în care 
Shabaka avea să fie cu siguranţă trimis pe lumea cealaltă cu 
ajutorul pumnalului sau al otrăvii. În sfârșit, Ankhensepamon își 


162 


punea întrebări despre manevrele pe care porcul sălbatic avea 
să le folosească pentru a cuceri tronul pe care ea era hotărâtă 
să nu i-l cedeze niciodată. 

Visă chiar să-l cheme și să-i înfigă un pumnal în pântece. Doar 
era regină, nu? Niciun tribunal n-ar judeca-o pe ea. 

Simpla idee a apropierii trupești de acest om îi dădea 
mâncărimi. Își scărpină coapsa, apoi pântecele, apoi capul și, 
nemaiputând să se stăpânească, merse în odaia sa, Își scoase 
rochia, chemă o servitoare și-i porunci să verifice dacă 
veșmântul nu adăpostea purici. Servitoarea își chemă o surată și 
amândouă se apucară să cerceteze cu grijă fiecare cusătură. De 
altfel, era o sarcină pe care o îndeplineau dimineaţă de 
dimineaţă, înainte de a-i încredința mai-marii garderobei straiele 
reginei. 

În acest răstimp, Ankhensepamon se plimba nervoasă dintr- 
un capăt în altul al încăperii. 

— Nici urmă de purici, maiestate, zise, în sfârșit, una dintre 
servitoare. 

Ankhensepamon hotărî atunci să-și frece pielea cu o pomadă 
cu smirnă. 

Hotărât lucru, doar gândul la acest om îi trezea nevoia de a se 
scărpina. 


t Capitolul 27 


ȘAH LA REGINĂ 


Drugul de lemn ce fereca ușa temniţei scârțăi lunecând pe 
scânduri și se izbi cu toată greutatea de tocul ușii. Înăuntru, cei 
trei bărbaţi ghemuiţi pe jos ridicară ochii: un hoţ ce furase 
bijuteriile unei văduve și care fusese surprins de fiul acesteia, 
întors pe neașteptate acasă, un negustor care nu-și plătise 
dările și un dregător. 

— Prizonier Maya, strigă mai-marele temnicerilor, încadrat de 
două străji, poţi să pleci. Eşti liber. 

Maya făcu ochii mari, se ridică și se repezi afară ca o fiară 
scăpată din cușcă. Nu cunoștea motivul eliberării sale. Să fi fost, 
oare, o capcană? 


— Ordinul marelui dregător Perthoth, se mărgini să-i explice 
temnicerul. 

După paisprezece zile de închisoare, veșmântul îi era murdar, 
iar peruca prăfuită, așa că Maya se duse drept acasă ca să se 
spele și să alunge din nări duhorile obișnuite ale temniţei: 
excremente și sudoare omenească, urină de șobolan, paie 
putrede. Fu întâmpinat de ţipetele de bucurie și lacrimile soţiei 
și ale celorlalţi din casă. Încă nu avea habar cărei minuni i se 
datora graţierea sa. 

— Horemheb e la palat, îl lămuri soţia. 

Ajunsese rege? Nu, însă ea nu știa mai multe. Maya află 
noutăţile de la locotenentul Ramses care sosi puţin mai târziu. 

— Am venit după tine la închisoare, dar ieșiseși deja, zise 
ofițerul zâmbind. Libertatea să-ți fie plină de bucurii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Horemheb e de-acum comandantul armatelor regatului. El 
a obţinut eliberarea ta. 

— Comandantul armatelor? 

— După ce te îmbraci mergem să-i facem o vizită. Am adus un 
cal pentru tine. 

Regăsirea fu zgomotoasă: generalul și vistiernicul scoaseră 
exclamaţii de bucurie, se îmbrățișară și se bătură îndelung pe 
umăr. Ramses și alți câţiva ofițeri asistară zâmbind la întreaga 
scenă. Horemheb comandă un adevărat ospăț pentru prânz 
întrucât acum avea la dispoziţie bucătăriile regale. 

— Dar... ceilalți? întrebă Maya, după ce se așezară dinaintea 
tăvilor încărcate cu de-ale gurii. 

— Par să fi priceput cum stau lucrurile și anume că ei nu mai 
înseamnă nimic. O să-i înlocuim treptat. 

— Cum? 

Horemheb înfulecă pe nerăsuflate o bucată de pește în 
saramură cu usturoi, apoi se întoarse spre comeseanul său: 

— Maya, puterea e cea care hotărăște, iar eu o deţin. Pe ici pe 
colo ne vor da bătăi de cap, nu mă îndoiesc. Insă fii fără grijă: 
vor înţelege repede că nu mai pot să schimbe situația așa cum 
muștele nu pot să abată un cal din drumul lui. 

Vistiernicul chibzui la aceste vorbe, apoi întrebă: 

— Și regina? 

— Se crede încă regină! 


164 


Și generalul izbucni într-un hohot nestăvilit de râs care-i 
molipsi pe toţi mesenii. 

— Va trebui s-o iei de soţie... 

— Deocamdată asta nu e și dorinţa ei, dar va sfârși prin a se 
târî la picioarele mele. Dacă nu... 

— Dacă nu? repetă Maya, îngrijorat. 

— Dacă nu, voi urca singur pe tron. 

Ideea îl încremeni pe vistiernic. Să urce singur pe tron? Fără a 
se căsători cu o deţinătoare a regalității? Așa ceva nu se mai 
pomenise! Nu zise nimic, însă tulburarea i se citea clar pe chip. 

— Vreau să respect tradiţia, rosti generalul, dar cu condiţia 
să-mi fie de folos. 

Nicicând nu întâlnise Maya atâta hotărâre amestecată cu 
atâta simplitate, dacă nu chiar simplism. Îl cunoștea pe 
Horemheb de mulţi ani și legături ce aduceau a prietenie se 
țesuseră până la urmă între ei. Apoi, în timpul frământărilor de 
la sfârșitul domniei lui Tutankhamon și începutul celei a lui Ay, 
apăruse și complicitatea. Amândoi dezaprobau în aceeași 
măsură cârmuirile în care ambițiile personale absorbeau cea 
mai mare parte din energii, în dauna treburilor țării. 

— De pe vremea lui Akhenaton, îi spusese cândva Horemheb 
lui Maya, palatul trăiește într-o lume de intrigi și năluciri, în timp 
ce vrăjmașii noștri din afară stau la pândă, așteptând prilejul să 
ne atace și să ne subjuge. La fel și înăuntrul hotarelor. Când au 
văzut că autoritatea monarhiei slăbește, stăpânii din provincii 
au început să viseze cum să scape cu totul de ea. 

Cei doi bărbaţi căzuseră încă o dată de acord. Încercarea unui 
stăpân din provincie, precum Api-Hetep!5, de a cuceri Theba prin 
forță dovedea cât de șubredă devenise monarhia. Și 
conveniseră încă un lucru: cârdășia dintre Ay și Api-Hetep stătea 
mărturie pentru decăderea morală a cârmuirii. 

Oricum, Maya nu-și închipuise niciodată că Horemheb va sfida 
cârmuirea cu atâta sânge rece. Îl privi pe general în așa fel încât 
acesta izbucni în râs. 

— Ce-ai de te uiţi la mine ca un iepure la un șacal? 

— Îţi admiram îndrăzneala. 

Horemheb încuviinţă din cap. 

— Învață de la mine. Mâine vom lua parte la o adunare a 
dregătorilor. 


15 Vezi Măștile lui Tutankhamon (n.a.). 


t 

Intrarea lui Maya alături de Horemheb în odaia regală de lucru 
avu efectul apariției unui spectru la un ospăț. Desigur, toți ştiau 
că fusese eliberat ca urmare a hotărârii luate de Perthoth la 
ultima întrunire. Însă toată lumea își închipuise că, mulţumit de 
grațiere, Maya se va ţine departe de treburile cârmuirii măcar 
pentru o vreme. 

Cu un chip pe care nu se citea nici pic de tulburare, 
îngenunche respectuos la picioarele reginei. Ea îl privi uimită. Il 
învinuise de obrăznicie, jignirea supremă. Și iată-l din nou 
înaintea ei! În plus, Ankhensepamon dădea pentru întâia dată 
ochii cu Horemheb după oribila propunere de căsătorie. 

— Maya, îi zise cu glas ascuţit și aplecându-se spre el, ai fost 
grațiat, nu și repus în slujbă. Ce cauţi aici? 

Înlocuitorul lui Maya, Hapon, era verde la faţă. Usermon, alb. 
Mahu, roșu. 

— Maiestate, răspunse el, tot în genunchi, graţierea nu-i o 
dovadă a nevinovăţiei mele? N-am fost supus nici unei judecăţi. 
Care să fie greșeala de care mă fac vinovat în ochii înțelepciunii 
tale supreme? 

Era prinsă în capcană. larăși. 

— Vizire, cere părerea mai-marelui tribunalelor. 

Usermon se supuse. 

— Dacă nu mă înșel, răspunse Perthoth, afectat, vistiernicul a 
fost acuzat de complicitate cu generalul Horemheb, în prezent 
comandant al armatelor, bănuială a cărei lipsă de temei e 
dovedită chiar de faptul că generalul se află printre noi. Așa că 
ori generalul e vinovat și în acest caz nu și-ar mai putea păstra 
rangul, iar vistiernicul trebuie trimis înapoi în temniţă, ori nu 
este și atunci demiterea lui Maya nu are motiv și vistiernicul 
trebuie repus în slujbă. 

Și Perthoth se uită curtenitor la întreaga adunare. 

Regina îl fulgeră cu privirea. 

Horemheb își miji ochii. 

— Așadar Hapon nu mai e vistiernic? întrebă Usermon doar ca 
să spună ceva. 

— Cunoștinţele vrednicului meu coleg Hapon vor da, negreșit, 
roade într-o altă slujbă. 

— Ridică-te, vistiernice, zise regina către Maya, sătulă de 
privirea lui răutăcioasă. 


166 


Lucrurile erau clare și nu mai încăpeau îndoieli: de-acum 
Horemheb controla armata și vistieria. Maya se așeză pe 
scaunul său și-l aţinti cu o privire ironică și amenințătoare pe cel 
care-l arestase, Mahu. Acesta din urmă nu mai putu să rabde și 
se sculă în picioare. 

— Maiestate, întrucât priceperea mea e pusă astfel la 
îndoială, te rog să binevoiești a-mi îngădui să mă retrag din 
slujbă. 

— Așază-te, comandante al gărzilor. Dacă vrei să te retragi, 
trebuie să-i propui vizirului pe cineva care să-ţi ia locul. 

— Oamenii pe care i-am pregătit eu, maiestate, n-ar mai fi de 
folos în ziua de azi puterii. 

Vorbe arogante și cinice, care voiau să arate că regina nu mai 
deţinea puterea. Incă unul scâărbit, se gândi ea. Mai întâi Thutu 
și acum Mahu. Amândoi slujiseră sub trei regi, asta îi storsese de 
toată vlaga. Fără îndoială, Mahu va sfârși prin a se apuca de 
cultivat castraveți și lăptuci. 

Cu mâinile împreunate sub pântecele bombat, Horemheb 
observase până atunci scena fără să zică nimic. 

— Pot să propun un înlocuitor pentru dregătorul Mahu. Gărzile 
militare nu se deosebesc prea mult de cele civile, socot eu. 

Ca să vezi, se gândi Ankhensepamon. 

— Pe cine propui? întrebă Usermon. 

— Pe locotenentul Ramses. 

— Se înţelege de la sine, generale, că, dacă va fi numit, 
locotenentul Ramses se va supune autorităţii vizirului și nu celei 
a comandantului armatei și, ca atare, va fi scos din armată. 

— Se înţelege de la sine, vizire, răspunse Horemheb, dar nu 
strică să mai fie spus o dată. 

Vorbe goale, toată lumea era convinsă de contrariu. 

— Maiestatea Sa îmi îngăduie să plec? întrebă Mahu. 

— Îţi îngădui. 

— Maiestatea Sa îmi îngăduie să-l chem aici și acum pe 
locotenentul Ramses? întrebă Horemheb. 

— Îţi îngădui. 

Ramses nu se lăsă așteptat și aproape că-și încrucișă pașii cu 
cei ai predecesorului său. 

De aceeași teapă cu stăpânul său, avea totuși o înfățișare 
întrucâtva mai distinsă. Poate că nu-l însufleţeau aceleași 
ambiţii. Ingenunche înaintea reginei. Ea îi privi umerii netezi și 


167 


lucioși și zări licărul tulbure al dorinţei din ochii locotenentului. 
Apoi îl pofti să se ridice. El rămase în picioare lângă tron. Ea 
simţi izul de sudoare pe care-l răspândea militarul și strâmbă 
din nas. Pentju și Perthoth se uitau stăruitor la nou-venit. 

Horemheb îl lămuri că fusese propus ca succesor al 
dregătorului care tocmai plecase. 

— Ce experienţă ai în privinţa gărzilor militare? îl întrebă 
Usermon. 

— De doi ani strâng dovezi ale încălcării regulamentelor în 
cazărmi, în taberele armatei și-n afara lor. Disciplina unui soldat 
al Maiestăţii Sale trebuie să fie fără cusur. 

Oare după același principiu se judecă și pe sine? se întrebă 
Ankhensepamon. Avusese vreun amestec în naufragiul corăbiei 
lui Nakhtmin? 

Usermon îi atrase atenţia că va trebui să renunţe la aceste 
sarcini pentru a se dedica total gărzilor civile și celor fluviale. 

— Sunt la ordinele Maiestăţii Sale, răspunse locotenentul 
prompt. 

La urma urmelor, acești oameni de arme se vădeau a fi mai 
puţin înspăimântători decât se temuseră toți. 

— Așază-te, comandante al gărzilor Ramses, îi zise Usermon 
arătând spre scaunul lui Mahu. 

Locotenentul se așeză cu naturaleţe și le zâmbi lui Pentju, 
aflat la dreapta sa, și lui Perthoth, aflat la stânga. Scribul întocmi 
actul de numire al lui Ramses drept comandant al gărzilor 
regatului, și pecetea regală fu pusă. 

Înconjurată de toate semnele de respect cuvenite, regina 
părăsi consiliul regal în care nu se mai aflau decât trei dregători 
ai lui Ay. Dar nu se îndoia câtuși de puţin că în curând nu va mai 
rămâne niciunul. Totuși, dacă Horemheb o credea lipsită de 
orice sprijin, se înșela. Avea să i-o dovedească ea nu peste mult 
timp. 


t Capitolul 28 


„MARGUI” 


Pe când străbătea curtea ca să ajungă la odăile sale, 
discutând cu Ramses și un alt ofițer, Horemheb se întâlni cu 
Shabaka. Nubianul se întorcea de la grajduri. Cei doi bărbaţi se 
opriră și se uitară unul la altul. 

Horemheb nu-l zărise pe nubian decât o dată sau de două ori, 
în spatele lui Ay. Însă iscoadele sale îi istorisiseră pe larg ce rol 
jucase Shabaka pe lângă dușmanul său, ba chiar și uneltirile la 
care se dedase pentru propriul interes, precum povestea cu 
Lotușii lui Min. Știa și că Shabaka se căsătorise cu Neferneru- 
Aton și fusese înălţat la rangul de prinţ. 

Îl măsură din priviri și-i zise pe un ton mândru: 

— Prinţul Shabaka, nu? 

Acesta își stăpâni teama care-l cuprinsese brusc, se sili să 
zâmbească și făcu trei pași înspre Horemheb. 

— Cinstite generale, întrucât mi se oferă acum prilejul, 
îngăduie-mi să te felicit pentru numirea în noua și aleasa ta 
slujbă. 

Horemheb ar fi trebuit, potrivit rânduielilor de la Curte, să 
facă alţi trei pași. Nu se clinti. 

— Îți mulţumesc, îi răspunse de la depărtare. 

Și-și văzu de drum. 

Îndreptându-se spre palat, Shabaka observă că ofițerii ce-l 
însoțeau pe general se întorseseră și-l priveau ţintă. 

Intră înfrigurat în odăile pe care le ocupa împreună cu 
Neferneru-Aton. Prinţesa se sperie văzându-l așa de tulburat. 

— Dacă mor, rosti el după o vreme, Horemheb poate să te ia 
în căsătorie ca să ajungă la tron. Prin urmare, voi muri curând. 

Neferneru-Aton lăsă să-i scape un țipăt. 

— Ce vrei să zici? 

— Ce-ai auzit. Tocmai l-am întâlnit pe Horemheb. Atitudinea 
lui mi-a dat de înţeles multe. Nu doar că am fost apropiat de 
regele Ay, ceea ce e de-ajuns ca să mă trimită pe lumea 
cealaltă, dar, pe deasupra, mai sunt și soțul tău. 

Ea începu să se jeluiască. 

— Nu-i mai rămâne decât să se gândească la mine după ce 
regina l-a respins. 

Încremeniră descurajaţi preţ de câteva clipe. 

— Shabaka, zise ea, n-am să mă căsătoresc niciodată cu 
Horemheb. 


— Asta va conta mai puţin pentru mine când voi fi mort. Lucru 
ce nu va întârzia să se întâmple. 

Ea îl apucă de umeri. 

— Isprăvește cu vorbele astea! 

Insă își dădea prea bine seama că neliniștea soțului ei, chiar 
dacă teama o adâncise peste măsură, era oricum întemeiată. Se 
așeză și continuă să se tânguiască. 

— Dar ce putem face? O să mă duc să discut cu sora mea... 

— Sora ta n-are cum să ne-ajute. E lipsită de apărare în faţa 
lui Horemheb. 

— Și-atunci? Înseamnă că suntem condamnaţi? 

— Nu, răspunse el. Ascultă-mă cu atenție. 

t 

Chiar fără să deschidă ochii, Ankhensepamon ghici că cineva 
pătrunsese în odaia sa. Cu inima zvâcnindu-i, cu urechea ciulită, 
căută să prindă un zgomot prevestitor de rău. Veniseră, oare, S- 
o asasineze în somn? 

Brusc deschise ochii, se ridică în capul oaselor și o văzu pe 
Sati, cu spatele lipit de ușă. Judecând după chipul bătrânei doici 
și după faptul că intrase în odaia reginei, Ankhensepamon 
pricepu că se întâmplase ceva neobişnuit. 

— Sati! Ce e? 

Zorii se strecurau prin crăpăturile obloanelor. Perdelele de în 
fâlfâiau în bătaia brizei. 

Sati făcu un pas înainte. 

— Astă-noapte am auzit zgomote pe coridor. Voci înăbușite. 
Când am ieșit să văd ce se petrece, n-am găsit pe nimeni. N-am 
mai reușit să adorm la loc. M-am dus în camerele surorii tale. 
Am intrat întâi în odaia doicii. Dormea adânc. Leagănul lui 
Amenhotep era gol. 

Ankhensepamon scoase un țipăt. 

— M-am apropiat de ușa de la odaia surorii tale și a lui 
Shabaka. Am stat și-am ascultat. Nicio mișcare. Am intrat. În pat 
- nimeni. Am făcut ochii roată: multe obiecte dispăruseră. Pe 
una dintre lăzi se afla asta. 

li întinse lui Ankhensepamon o bucată de papirus, pe care 
erau așternute următoarele cuvinte: 


Doar pentru regina Ankhensepamon. 


170 


Desfășură papirusul. 


Meritaton a avut dreptate. Shabaka e în primejdie. 
Amenhotep și eu la fel. Te port în inima mea. 


Regina înghiţi în sec. 

— A plecat, zise. 

Sati încuviinţă din cap. 

— Bine a făcut. 

— Dar încotro? Mă lasă singură?  Singură? strigă 
Ankhensepamon. 

Sati duse un deget la buze. 

— Nu trebuie să răspândim vestea deocamdată. Dă-le răgaz 
să se îndepărteze de oraș. y 

Ankhensepamon se uită buimăcită spre doică. Insă Sati avea 
dreptate. Trebuia să le lase fugarilor timp să pună între ei și 
Theba o distanță cât mai mare. 

— Și cum o să ascundem asta? 

— Vei spune tuturor că s-au dus să se plimbe cu Gloria lui 
Amon. Peste câteva zile, te vei preface mirată că vasul n-a 
plecat și că ei nu s-au întors. Mă duc să-ţi aduc niște lapte. 

Ankhensepamon se învârtea de colo-colo prin odaie. Singură! 
De-acum era singură! Prizonieră în acest palat. Citi iarăși 
mesajul surorii sale: „Meritaton a avut dreptate.” 

Probabil că Shabaka își dăduse seama că viaţa îi este 
ameninţată. lar dacă sora ei ar fi rămas văduvă, Horemheb ar fi 
încercat, deoarece era prinţesă regală, s-o ia în căsătorie. 
Amenhotep și eu la fel. 

Sati se înapoie aducând un castron cu lapte și o tavă cu 
plăcinte și smochine. 

— Mănâncă, îi zise. O să ai nevoie de putere. Și nu sufla o 
vorbă mătușii tale. 

— De ce? 

— Cu cât suntem mai puţini cei care știm adevărul, cu atât e 
mai bine pentru sora ta. Și nu uita că Mutnejmet rămâne legată 
de Horemheb. Bucură-te că ai fost singură în noaptea asta. 

Vasăzică trebuia să păstreze taina și față de ltchan. 

— Arde mesajul, o sfătui Sati. 


171 


Ankhensepamon i-l întinse și privi cum flacăra lămpii înghite 
cuvintele de rămas-bun ale surorii sale și cum trecutul dispare 
într-un firicel de fum. 

Bău laptele cu înghiţituri mici, adâncită în gânduri. Când își 
mai veni în fire, se duse în odaia lui Neferneru-Aton. Toate 
obiectele preţioase dispăruseră, ca și o mare parte din 
veșminte. Fugarii trebuie să-și fi pregătit plecarea cu cel puţin 
două zile înainte. 

Doica încă dormea, cu siguranţă fugarii îi turnaseră vreo 
licoare în băutură. În sfârșit, pe la ora zece ţipetele ei se făcură 
auzite. Alergă într-un suflet în odaia reginei și-i mărturisi, 
înnebunită: 

— Maiestate! Maiestate! Copilul a dispărut! Prinţesa... 

Mutnejmet, care tocmai intrase pe ușă, se îngrozi. 

Ankhensepamon o măsură din priviri pe doică. 

— Unde ţi-e capul? Sora mea, soțul ei și copilul au plecat la 
Memphis, unde prințul Shabaka are treburi. Se vor întoarce 
peste câteva zile. 

Un plan îi încolţise brusc în minte: să transforme fuga surorii 
sale într-o piedică pentru Horemheb. 

Doica se uită la ea, năucită. 

— La Memphis? Fără mine? 

Regina începu să râdă. 

— Neferneru-Aton nu ţi-a spus? A luat o altă doică pentru 
călătorie. Liniștește-te și, pe viitor, nu mai dormi până târziu. 

Doica ieși rușinată și abătută. Și chiar atunci Ankhensepamon 
își aminti că Shabaka adunase toate lucrurile de preţ din odaia 
mortuară a lui Ay. Precis că le luase cu el. 

Cu-atât mai bine, se gândi ea, Horemheb n-o să aibă parte de 
ele! 

Însă numaidecât se ivi o problemă: funeraliile trebuiau să se 
desfășoare peste douăsprezece zile. Nu se putea ca Horemheb 
și Ramses, fără a mai vorbi de curteni, să nu observe lipsa lui 
Neferneru-Aton și a lui Shabaka. Așa că regina se hotări să le 
lase fugarilor un avans de patru, cinci zile ca să ajungă la 
capătul călătoriei, oricare ar fi acesta. Abia după aceea se va 
arăta îngrijorată. 

— Dar ce caută la Memphis? întrebă Mutnejmet. 

— Habar n-am. Cineva de acolo are să-i plătească o datorie lui 
Shabaka, parcă așa am înţeles. 


172 


Cunoscându-l pe nubian, Ankhensepamon presupunea că 
pornise spre Kush și se bucură că îndreptase bănuielile într-o cu 
totul altă direcție, spre miazănoapte. Oare fugarul se va duce la 
viceregele Huy? Acesta fusese prieten bun cu Ay. Insă știindu-l 
prudent, nu s-ar fi mirat dacă Shabaka n-ar avea încredere nici 
măcar în el. 

t 

Numeroși negustori treceau hotarul în ambele sensuri. Cel de 
faţă era negricios la fel ca vameșii, care stăteau cuibăriţi ca 
niște șobolani în scobiturile din zidul înalt și crenelat ce apăra 
hotarul. Negustorul plăti. Ei îl lăsară să treacă împreună cu cei 
doi catâri, dintre care unul purta în spinare cea mai 
fermecătoare făptură pe care vameșii o văzuseră de o bună 
bucată de vreme încoace. Femeia, care ţinea în brațe un prunc, 
îl numea pe bărbat Margui, adică „medic”. Fără îndoială, era un 
negustor din Theba ce cobora să cumpere aur, gumă, esenţă de 
terebint, abanos, fildeș și păsări rare. 

Călătorise cu corabia până la prima cataractă și acolo 
cumpărase catârii. Se întorcea în ţara copilăriei sale, cu un plan 
bine hotărât: să se stabilească pe ţărmul mării, dincolo de 
ținuturile controlate de trupele lui Huy. El și soţia lui căzuseră de 
acord: nu-i mai interesau splendorile ucigașe ale palatului. 

Și oricum, sub tirania lui Horemheb, Cele Două Pământuri nu 
aveau să mai fie aceleași Două Pământuri. 

Un suflet curajos trebuie să recunoască, uneori, că viaţa are 
anotimpurile ei, cu singura deosebire că acestea se numesc 
toate „trecut”. 


t Capitolul 29 


ETERNITATEA PROVIZORIE 


Cu nouă zile înaintea funeraliilor, regina îl chemă la ea pe 
Uadj-Menekh. 

— Sora mea, prinţesa Neferneru-Aton, a plecat acum o 
săptămână la Memphis, cu soțul ei și văd că întârzie. Vreau să 
trimiţi la Memphis, la palatul unde cu siguranţă locuiește, un 


173 


curier care s-o roage să se întoarcă. Avem lucruri importante de 
discutat. 

Șambelanul făcu ochii mari, speriat: 

— La Memphis? Cu ce s-a dus până acolo, maiestate? 

— Păi... cu Gloria lui Amon, fără îndoială. 

— lartă-mă, maiestate, însă de când apele au început să 
crească, Gloria lui Amon nu s-a clintit de lângă chei. O să-l întreb 
pe intendent, dar, din câte știu eu, nimeni n-a cerut un echipaj 
pentru Memphis. 

Ankhensepamon se încruntă și dădu toate semnele obișnuite 
de îngrijorare. 

— Ce înseamnă asta? bodogăni ea. Du-te să vorbești cu 
intendentul și întoarce-te să-mi spui ce-ai aflat. 

Peste puţin timp, Uadj-Menekh se înapoie, de astă dată 
îngrozit de-a binelea și însoţit de intendent. 

— Maiestate, grăi dregătorul, G/oria lui Amon e legată la chei 
și nici prințesa Neferneru-Aton, nici prințul Shabaka nu mi-au 
cerut să pregătesc un echipaj pentru Memphis. Când a plecat 
prinţesa? 

— Acum opt zile. 

Ankhensepamon începu să umble încolo și-ncoace prin odaie, 
de parcă o mare neliniște pusese stăpânire pe ea. 

— Prea bine, zise către Uadj-Menekh. Du-te și-l roagă pe 
comandantul gărzilor Ramses să binevoiască a veni la mine. 

Se scurse o oră până când locotenentul se prezentă la 
intrarea în odăile regale. 

— Comandante, îi spuse regina, acum opt zile, prinţesa 
Neferneru-Aton și soțul ei, prinţul Shabaka, m-au înștiințat că 
pleacă la Memphis unde prinţul avea niște treburi. Am crezut că 
vor lua corabia regală, însă adineaori am aflat că Gloria lui 
Amon e la chei. Intendentul mi-a mărturisit că n-a primit 
poruncă să pregătească niciun echipaj. Toate astea mi se par 
învăluite în mister. Sora mea, soţul ei și copilul au dispărut. Te 
rog să faci tot ce trebuie ca să afli unde se găsesc. 

Ramses se arătă tulburat. Dispariţia unei prințese reprezenta 
oricum o problemă gravă, însă dispariţia unui cuplu împreună cu 
un prunc, cu doar câteva zile înainte de funeralii era de-a 
dreptul o catastrofă. Locotenentul se temea să nu fie la mijloc 
vreo manevră smintită a unui susţinător de-ai lui Horemheb, 
care-și pierduse minţile. 


174 


— Bine, maiestate. 

Imediat, îi aduse la cunoștință lui Horemheb toată povestea. 
Generalului nu-i venea să creadă. 

— Am putea, oare, să ne gândim că unul de-ai noștri a pus la 
cale, fără să ne dea de știre, o lovitură de felul celei pe care a 
încercat-o Khnumose? întrebă Ramses. 

— Cade în sarcina ta să răspunzi la această întrebare. Dar nu 
văd printre ai noștri pe nimeni atât de nebun. 

— Eu nici atât. Și există riscul ca toată Curtea să-și închipuie 
că cineva a vrut să-l ucidă pe fiul lui Neferneru-Aton, 
Amenhotep, zise Ramses, îngrijorat. 

— Părerea Curţii nu va schimba lucrurile în niciun fel. Dar 
încearcă totuși să-i dai de cap poveștii ăsteia. 

Într-adevăr, a doua zi, se răspândi în Theba zvonul dispariţiei 
celui de-al doilea cuplu regal și mai ales a celui de-al doilea 
moștenitor prezumtiv al tronului. Cum era de așteptat, nu lipsiră 
presupunerile despre asasinarea prinţesei, a soțului ei și a 
copilului lor. 

Proasta dispoziţie nu-l părăsi pe Horemheb până la funeralii. 
Între altele, pentru că misterioasa evaporare a lui Shabaka îl 
lipsea de răzbunarea exemplară pe care-o plănuise împotriva 
nubianului. 

t 

Curtea, care deja fierbea de bârfe, găsi în ceremonia funebră 
destule subiecte pe care să le înflorească. Pentru prima dată 
după multă vreme, două femei conduceau doliul: fiica și 
nepoata răposatului. Nu mai rămăsese niciun bărbat în familia 
regală, Sebamon și Sahor nefiind învestiți cu acest titlu. 
Demnitarii și înalții slujbași erau prezenți aproape cu toţii în sala 
cea mare a palatului. 

Cu excepţia lui Horemheb. 

Căzuse, oare, în dizgrație? Dar atunci, ce căutau acolo 
oamenii săi, Ramses și Maya? Generalul avea un loc bine 
rânduit de protocol: trebuia să stea alături de ceilalți dregători. 
De ce lipsea? 

Humose ridică braţul. Se rostiră rugăciunile de purificare și 
invocaţiile către Amon-Ra. Se arseră rășină și santal. Inainte să 
fie închis primul sarcofag, regina se aplecă deasupra lui și 
contemplă masca de aur ce-i atribuia regelui o tinerețe 
zâmbitoare, pe care, fără îndoială, n-o avusese niciodată, și 


175 


așeză pe pieptul defunctului, acolo unde se încrucișau sceptrul 
și biciul, o ghirlandă de trandafiri și flori de nu-mă-uita. 
Mutnejmet depuse un buchet de lotuși. 

Cuiele ferecară capacul primului sarcofag pentru o presupusă 
veșnicie. Sarcofagul fu potrivit într-un al doilea și cel de-al doilea 
în cel de-al treilea, apoi totul în racla de lemn, care la rândul ei 
fu așezată pe un palanchin acoperit cu o pânză brodată cu aur, 
aceeași care servise deja la atâtea alte funeralii. Zece bărbaţi 
săltară palanchinul pe umeri și porniră spre ieșire, cu capul 
sarcofagului înainte, după cum impunea protocolul. 

Regina, Mutnejmet și fraţii acesteia, Sebamon și Sahor, își 
arătară durerea, apucând de picioarele sarcofagului, potrivit 
rânduielilor ceremonialului. Trebuiau să strige: „Nu pleca! Nu 
pleca!” Însă mintea și sufletul lui Ankhensepamon erau în altă 
parte, iar buzele abia i se mișcară în timp ce atingea cu 
degetele sarcofagul. Mutnejmet părea atât de tulburată, încât ai 
fi crezut că înnebunise. Chiar și jelaniile celor doi fraţi mai tineri 
se auzeau cu greu. 

De altfel, bocitoarele făceau o larmă asurzitoare. 

Cortegiul străbătu curtea și ajunse la poarta cea mare, 
străjuită de coloșii lui Amon. 

Dacă cineva ar fi ridicat ochii, l-ar fi zărit pe Horemheb, care 
urmărea întreaga scenă de la înălțimea unei terase. A 

Ankhensepamon și Mutnejmet urcară fiecare în lectica sa. In 
urma acestora veneau celelalte lectici. Viceregele Huy, 
Sebamon, Sahor și soțiile lor, Usermon, dregătorii, apoi carele ce 
purtau mobilierul regal. Ca de obicei, partea cea mai anevoioasă 
se dovedi înaintarea de-a lungul străzilor, printre șirurile de 
oameni care pândeau fiecare gest. 

Cât ţinu drumul până la Locașul lui Maât, Ankhensepamon nu 
încetă să se întrebe din ce pricină lipsea Horemheb. Ce 
prevesteau o atare obrăznicie și un astfel de dispreţ faţă de cea 
mai sacră ceremonie din existenţa unui om, cu atât mai mult cu 
cât era vorba de un rege: drumul spre sălașul de veci? 
Ankhensepamon descifra în asta o ameninţare ascunsă. Ori 
poate că Horemheb nu catadicsea să participe la o ceremonie 
pe care n-o conducea? 

Cortegiul se opri înaintea unui templu de curând înălţat și se 
organiză potrivit ritualurilor: preoţii în frunte, apoi ceea ce mai 
rămăsese din familia regală, iar la urmă demnitarii. O pulbere 


176 


fină, aurie, se desprinsese de pământ și plutea în aer, făcând ca 
întreaga scenă să pară ireală. 

Poate că toți oamenii ăștia sunt morţi și ei, se gândi 
Ankhensepamon. Poate că îndeplinesc ritualurile în lumea de 
dincolo. Poate și eu sunt moartă... 

Prin norii de praf ce scânteiau în soare observă o privire 
ațintită asupra ei. Era ltchan, îngrijorat, neliniștit. Protocolul îi 
interzicea să vină lângă ea. Ankhensepamon îi făcu un semn 
scurt din cap. 

— Ce templu e acesta? o întrebă apoi în șoaptă pe Mutnejmet. 

Oboseala drumului și încercările prin care trecuse în ultimele 
zile îi acoperise văzul și auzul cu un văl. Mersul îi devenise 
țeapăn și mecanic. Când ajunsese la templu arăta ca o 
somnambulă. lar ritualurile erau departe de-a se fi încheiat. S-ar 
fi culcat bucuroasă chiar acolo, direct pe pământ. 

— E templul tatălui meu, îi răspunse Mutnejmet. 

Căci Ay își pregătise de multă vreme trecerea în regatul de 
dincolo. Își construise templul la mică distanţă de mormânt. 
Patru statui cu efigia sa se găseau în capela unde avea să se 
săvârșească ritualul deschiderii gurii. Sarcofagul fusese depus la 
picioarele statuii lui Amon ce sclipea de aur, iar preoţii începură 
purificările cu cele patru vase. 


Purificat, purificat este Amon-Ra, domnul 
Karnakului, Amon-Ra, Kamutef, stăpânul marelui loc. 
Iti ofer ochiul lui Horus pentru ca parfumul lui să vină 
la tine... 


Țipetele bocitoarelor răsunau puternic între pereții muntelui. 

Ankhensepamon se clătină. Sati, care veghea în spatele ei, o 
sprijini ușor cu mâna de mijloc. 

În sfârșit, sosi și clipa când preotul atinse cu spatula cea mare 
gura măștii ce împodobea racla. 


Dăruiește-i acum cuvântul, Amon-Ra, dăruiește 
cuvântul fiului tău Ay, ca să-ţi preamărească puterea 
la picioarele tale milioane de ani... 


Gata. După ce-i înfruntase pe vrăjmașii înspăimântători care-l 
pândeau în haos, sufletul rătăcitor al regelui Ay își regăsise 


177 


trupul. Putea să-și reia, pe tărâmul celălalt, activităţile 
pământești. lar acum avea să se hrănească... Doi preoţi așezară 
la picioarele sarcofagului o tavă cu carne friptă, o alta cu praz în 
ulei, plăcinte, fructe, o cupă și-un urcior cu vin. 

La semnul unui preot, bocitoarele intonară un cânt și mai 
gutural decât cele de până atunci. 

„El a vorbit, vorbește, va vorbi! Puterea lui Amon e 
nețărmurită! Regele vorbește. Regele mănâncă, va mânca!” 

Servitorii palatului așternură pe jos rogojini și puseră peste 
ele mese joase pentru ospăţul funebru, condus de Humose, 
regină și fiica răposatului. 

Sati se aplecă spre regină și-i suflă la ureche: 

— Mănâncă puţin. 

Ea ciuguli dintr-o plăcintă, gustă din fructe și bău vin 
amestecat cu praf. Mutnejmet nu mâncă mai mult. 

Apoi mesenii se ridicară, servitorii strânseră tăvile și făcură 
sul rogojinile. Mai rămânea ca sarcofagul să fie dus în mormânt. 

Humose și preoţii își aţintiră privirile asupra reginei. 

— Acum! îi șopti Mutnejmet pe ton poruncitor. 

Ankhensepamon își aminti ce așteptau de la ea. Se duse să 
îngenuncheze la picioarele sarcofagului și rosti formula bine 
cunoscută: 

„Nu mă părăsi, nu mă părăsi, inima mea e în această raclă.” 

Insă nu reuși să se mai scoale de jos. Viceregele Huy sări s-o 
ajute. Sati și doamnele de onoare se repeziră s-o aducă înapoi la 
locul ei. Apoi enormul obiect decorat fu cocoțat iarăși în 
palanchinul său și procesiunea își reluă mișcarea de șarpe ce se 
târăște prin deșert. Din fericire, drumul acesta avea să fie mai 
scurt. 

Ajungând la mormânt, Ankhensepamon și Mutnejmet amuţiră 
de uimire: cripta era vastă cât o vilă din lumea de dincolo. 
Număra șapte încăperi legate între ele prin coridoare largi în 
care cortegiul funebru se răspândi. Ay pusese să se mute aici de 
la Akhetaton sarcofagele și mobilierul tatălui și mamei sale. 
Fresce și statui împodobeau camerele funerare ale părinţilor săi 
și pe a sa. Însă nu îndrăznise să încalce dorinţa lui Nefertiti, care 
ceruse să-și doarmă somnul de veci alături de Akhenaton. 
Oricum exista destul loc pentru toți copiii lui Ay. Și poate și 
pentru Shabaka. 


178 


Ankhensepamon căzu în acea stare de toropeală ce-o 
cuprindea mereu în cursul nesfârșitelor ceremonii. Gândul îi 
zbură la Ay. 

Cui i se va adresa de-acum bărbatul care-și dedicase cea mai 
mare parte din viaţă cuceririi puterii și care, îndată ce plecase, 
vedea, poate, cu uimire, că strădaniile sale fuseseră zadarnice și 
cum încape regatul pe mâinile celui mai înverșunat dușman al 
său? Ce-i va spune lui Amon? „Ti-am repus în drepturi cultul și 
iată multumirea pe care mi-o arăţi?” Va fi trecut el de hotarele 
morții și de cumplitele judecăţi ale lui Maât, Anubis și Thoth ca 
să strice acum totul printr-o jignire adusă divinității supreme? 

Ankhensepamon privi imaginile zeilor răspândite pretutindeni 
în mormânt, pe ziduri și pe tavane. Un val de întrebări și emoţii, 
într-un amestec năucitor, rupse zăgazurile. Întrucât gura nu-i 
fusese pecetluită înainte de a-i fi redeschisă, ce le-ar spune ea 
acestor zei dacă i-ar apărea acum în față întocmai ca în clipa 
morții? Ce rugăminte le-ar adresa? De ce-și risipea cu atâta furie 
energia împotriva lui Horemheb? De dragul neamului ei? Ca să 
apere această dinastie a cărei victimă se socotea doar cu câteva 
zile în urmă? Și Isis încercase să-și apere neamul când Osiris 
fusese ucis de Seth? 

Pentru că și zeii se omorau între ei. La urma urmelor, 
asasinatul era o născocire a zeilor. La temelia lumii stătea 
uciderea mârșavă a unui zeu de către propriul frate. 

Se cutremură de blasfemia unui asemenea gând. Privirea i se 
încrucișă cu cea a lui Ramses. 

Işi veni în fire. Locotenentul cerceta c-un aer nepăsător 
fastuoasele obiecte pe care servitorii le îngrămădeau în jur. 
Jilțuri, mese, sipete de cedru și fildeș, statuete, o trusă de scris... 
Da, toate acestea chezășuiau veșnicia lui Ay. 

— Cum îţi e? șopti lângă ea o voce. 

ltchan. Se strecurase prin mulţime. Ea dădu din cap. Simţea 
nevoia să doarmă. O sută de ore. O sută de ani. De altfel, biruită 
de zgomote, de praf și de tot zbuciumul zilei, picoti în lectica ei 
care-o purta spre palat. 

Prea mulţi morţi, își zise, prea mulți... 


179 


t Capitolul 30 


SEMNĂTURA IMPOSIBILĂ 


— Au fugit pur și simplu, zise Ramses. N-au cerut nici corabie, 
nici echipaj. Au adormit-o pe doică și, firește, femeia nu și-a dat 
seama de nimic. _ 

Horemheb își trecu mâna peste ţeastă. Işi pusese peruca pe 
un raft așa cum obișnuia când se afla în odaia de lucru. 

— Au fugit? 

— La fel ca Meritaton și ibovnicul ei, mai-marele parfumurilor, 
cu cincisprezece ani în urmă. 

— Aștia de ce-au fugit? 

— Am stat de vorbă cu doicile mai bătrâne. Ele cred că 
Meritaton se temea să n-o otrăvească Ay. 

Horemheb râse înăbușit. 

— Și Neferneru-Aton și Shabaka unde s-au dus? 

— Cu neputinţă de aflat, cel puţin deocamdată. Luntrașii au 
remarcat că un vas, legat la mal lângă ale lor, a pornit la drum 
în toiul nopţii. Dar încotro anume? Mister. Dispariţia lor te 
supără? 

— Nu, dimpotrivă. Înlătură încă o piedică. Mă supără însă 
zvonurile despre crimă pe care le răspândește regina. Chiar 
crede în ele, ce părere ai? 

— Mă îndoiesc. Nu se poate să nu fi văzut că sora și cumnatul 
ei au luat multe veșminte și nenumărate obiecte de preț. 

— Obiecte de preț? 

— O bună parte din cele care i-au aparținut lui Ay. Mai ales 
statuete și marele Horus din aur masiv care se găsea în odaia 
regelui. Mi se pare că Neferneru-Aton avea cincisprezece mii de 
inele de aur, care parcă au intrat în pământ. Așa că, în privinţa 
zvonurilor, e de-ajuns să dezvăluim adevărul câtorva demnitari. 

— Tu ce zici, de ce-au fugit? mai întrebă Horemheb. 

— Motivul cel mai la îndemână e că Shabaka a început să se 
teamă. 

— Avea și pentru ce, maimuţoiul! Bun, las în seama ta grija de 
a pune capăt zvonurilor. Și-acum la treabă. Ne mai rămâne să-l 
aranjăm pe prăpăditul ăla de Usermon. 


— Și Pentju? Pe el îl păstrezi? 

— Nu contează prea mult și oricum ne este de folos. El e 
întotdeauna de partea puterii. În cazul lui Usermon, Maya ne va 
ajuta cu informaţiile pe care o să le strângi tu. 

t 

Aâqued, marele stăpân din Ombos, unul dintre cei mai bogați 
proprietari din Pământul de Sus, era un vechi prieten al 
răposatului Ay. Il sprijinise adesea când Ay trecuse prin grele 
încercări. Și, firește, luase parte la funeraliile lui. Acum, stând 
într-un jilt, în faţa lui Usermon, părea nemulţumit. Încleștându-și 
pe brațul jilțului mâna pe care purta o brățară din aur incrustată 
cu nestemate și atât de grea că te întrebai fără să vrei dacă 
dormea cu ea, exclamă: 

— Trei mii de inele de aur! Îţi dai seama? 

La început, Usermon nu scoase niciun cuvânt. Aâqued era al 
cincilea stăpân de pământuri ori negustor care venise la el în 
ultimele șase zile pentru a protesta împotriva modificării dărilor. 
Altădată veneau trei, patru pe an și lucrurile se rezolvau pe 
calea bunei înţelegeri, adică la capătul unor discuţii aprige. Dar 
cinci în șase zile! 

— Socotelile sunt corecte? Da sau nu? întrebă într-un târziu 
vizirul. 

— De unde să știu! Nu eu mă ocup de treburile astea, ci 
intendentul. N-au decât să-i ceară lui să plătească! 

— Tu răspunzi pentru el, nu el pentru tine, Aâqued, haide să 
vorbim cinstit. 

— Și dacă el greșește, ce pot face eu? Acum mi se cer trei mii 
de inele de aur! Dar e curată nebunie, Usermon! Trebuie să iei 
măsuri. 

Usermon n-avea de gând câtuși de puţin să susţină cauza lui 
Aâqued pe lângă Maya. Ştia dinainte că ar fi pe cât de neplăcut 
pe atât de zadarnic. Și asemenea încurcături legate de dări nu 
cădeau în sarcina sa. 

— Fratele tău, stărui celălalt, m-a asigurat că tu știi cum să 
rezolvi problema asta. 

Usermon se încruntă. 

— Fratele meu? 

Fratele cu pricina era prefect la Ombos și Usermon se miră că 
dăduse o astfel de asigurare în numele său. Aâqued încuviință 
din cap cu un aer complice. Usermon socoti că era timpul să 


181 


pună capăt întrevederii. Îi făgădui vizitatorului că se va gândi la 
spusele sale și-și luă rămas-bun de la el. 

— Dar fă repede ceva, trebuie să plătesc cele trei mii de inele 
în zece zile, îl îndemnă Aâqgued. 

După ce acesta plecă, Usermon se plimbă încoace și-ncolo 
prin odaia sa de lucru, cuprins de-o mare nedumerire. Intr-un 
sfârșit, se hotărî să-și cheme secretarul: 

— Vreau să-l văd pe vistiernic. Dă-i de știre secretarului său. 

Odăile de lucru ale vistieriei ocupau cea mai mare parte din 
etajul de jos al palatului, precum și fostele odăi de lucru ale 
armatei. Acesta și era motivul pentru care cele din urmă 
fuseseră mutate în clădirile alăturate palatului. Un sfert de oră 
mai târziu, Maya se prezentă la ușa vizirului. După saluturile de 
rigoare și după ce Maya luă loc, Usermon îl întrebă: 

— Îți aduci aminte de o problemă destul de încurcată, legată 
de niște dări, a unui bogat proprietar din prefectura Ombos? 

— Bineînţeles. Aâqued e cel despre care vorbeşti. Inșală 
vistieria de ani buni, fără îndoială cu complicitatea câtorva 
strângători de dări și a unor protectori. Susţine că ogoarele lui 
sunt mai mici, iar turmele mai puţin numeroase decât în 
realitate. La prima vedere, oamenii mei nu și-au dat seama. Însă 
cineva l-a pârât gărzilor. Acestea s-au dus la faţa locului să 
cerceteze și au descoperit înșelăciunea. Așa că oamenii mei i-au 
cerut lui Aâqued să plătească trei mii de inele de aur în răstimp 
de zece zile. E prieten cu tine? 

Usermon clătină din cap. 

— Nu, era un apropiat al răposatului rege. Mi-a făcut o vizită 
adineaori. Cere îndurare. După spusele lui, vinovat de greșeală 
e intendentul. 

Maya începu să râdă. 

— Toţi spun asta! Ai crede că stăpânii nu cunosc nici cât se 
întind câmpurile lor, nici câte vite numără turmele pe care le au! 

Usermon se abţinu să propună micșorarea amenzii. La urma 
urmelor, Aâqued era destul de înstărit ca s-o plătească și nu se 
cădea ca un vizir să ceară indulgență pentru un om care înșela 
vistieria. Mai ales unui dregător precum cel pe care-l avea în 
faţă. 

Ca atare povestea lui Aâqued îi ieși cu totul din minte, dar 
faptul că numele fratelui său fusese pomenit îi lăsă o impresie 
neplăcută. 


182 


t 

Peste aproape două decade, în timpul unei întruniri a 
Consiliului regal, Ramses vorbi, în prezența reginei, despre 
munca depusă de oamenii săi în luna ce trecuse. 

— O mare dezordine domnește de multă vreme în țară, zise 
locotenentul. In partea de miazănoapte, numeroși stăpâni din 
provincii au strâns averi însemnate prin înșelăciuni de tot felul. 
După cum s-a văzut în ultimii ani, unii dintre ei, aflaţi departe de 
influența Thebei și a Memphisului, și-au pierdut respectul pentru 
autorităţi și s-au crezut în măsură să ia puterea în provinciile lor 
și să-și proclame independenţa faţă de Coroană. 

Ankhensepamon asculta, surprinsă. Deși își amintea, și încă 
atât de limpede, de răzmeriţa lui Api-Hetep, când ucigași plătiţi 
încercaseră să-l asasineze pe tânărul Tutankhamon, și deși 
cunoștea disputa dintre un anume Hem-Ptah, proprietar din 
Avaris, și vecinii săi evrei, nu știa nimic despre alte răzvrătiri de 
același soi. Chiar atât de multe erau? 

— Din arhivele ce adăpostesc rapoartele gărzilor și care mi-au 
fost încredințate de Maiestatea Sa, am aflat că anul trecut 
forțele de ordine și slujbașii Maiestăţii Sale au avut de furcă de 
șaptesprezece ori, în împrejurări mai mult sau mai puţin grave, 
cu stăpânii din Pământul de Jos, continuă Ramses. Emisarii pe 
care i-am trimis la Memphis și Avaris au descoperit din arhivele 
acestor orașe că au mai existat încă șapte astfel de situații. Asta 
înseamnă cu totul douăzeci și patru de înfruntări din care 
destule au dus la moartea unor oameni, în medie doi pe lună. 

Se exprima cu o grijă și-un calm care o impresionară pe 
Ankhensepamon. Ea nu cunoștea eficiența lui Mahu, neavând 
niciodată prilejul să afle, întrucât Mahu vorbea puţin, însă acest 
Ramses dovedea o autoritate și o pricepere fără cusur. 

— Stăpânii din Pământul de Jos, adăugă Ramses, s-au folosit 
de o seminţie străină ce trăiește de multă vreme în ţinuturile din 
jur, e vorba de evrei, ca să-și alcătuiască propriile lor trupe de 
luptători. Acestea ating câteodată mărimea unei armate mai 
mici, întrucât numără până la două sute de oameni sau chiar 
mai mult. Așa-zisul motiv al înfiinţării lor, care a fost tolerat de 
cârmuirile trecute, îl reprezintă atacurile cetelor de tâlhari veniţi 
din deșerturile de la răsărit și apus. Totuși, trupele cu pricina 
mai servesc la ceva: îi împiedică pe slujbașii noștri să facă 
măsurătorile trebuincioase pentru socotitul dărilor. Graţie 


183 


sumelor pe care astfel nu le mai plătesc vistieriei regale, acești 
stăpâni întreţin de ani întregi trupe proprii de luptători. 

Ankhensepamon nu scoase un cuvânt. Ramses tocmai 
lansase o acuzaţie făţișă nu doar împotriva unei situaţii firește 
intolerabile, ci și împotriva unor monarhi vinovaţi de o prea 
mare îngăduință. 

— Am hotărât să pun capăt situaţiei, grăi Ramses pe un ton 
ce nu admitea replică. Am desfiinţat aceste trupe. Cu sprijinul 
generalului Horemheb, am mobilizat pentru asta două 
regimente. Au existat înfruntări și vărsare de sânge, e-adevărat, 
dar nu se mai putea ca stăpânii aceștia să-și bată joc de 
autoritatea Coroanei. Trag nădejde că într-o lună nu va mai 
rămâne nicio astfel de trupă pe cuprinsul Celor Două Pământuri. 

— Și tâlharii? întrebă Usermon. 

Horemheb răspunse în locul lui Ramses. 

— Am rânduit trupe de soldați la două dintre hotarele ţării ca 
să-i oprească pe tâlhari. Cu îngăduinţa Maiestăţii Sale, o să-i cer 
vistiernicului Maya suma de care e nevoie pentru construirea 
unor ziduri întărite cu forturi, ca să le punem tâlharilor în cale și 
o piedică mai trainică, nu doar câţiva soldaţi. Și vom menţine 
trupe acolo în permanență. 

— O să coste mult, observă Usermon. 

— Vizire, o să ne coste mult mai puţin decât înșelătoriile și 
furtișagurile de care vorbea colegul meu Ramses, răspunse 
Maya. Am să-ţi arăt socotelile după ce comandantul gărzilor își 
va încheia cuvântarea. 

Un lucru sărea în ochi: Horemheb, Maya și Ramses se purtau 
de parcă ei trei alcătuiau un consiliu aparte. Insă rezultatul nu 
putea fi pus la îndoială: oamenii ăștia făceau ordine în ţară. N- 
aveai ce să le reproșezi. 

— Până acum n-am vorbit decât de Pământul de Jos, zise 
Ramses. În Pământul de Sus nu există tâlhari. Singurul hotar e 
cel de la miazăzi și e bine păzit. Totuși și aici, stăpânii din 
provincii au trupe. Scopul lor este doar acela de a-i împiedica pe 
slujbașii vistieriei să-și facă datoria. Trei slujbași își pierd repede 
curajul când au în faţă o trupă de cincizeci sau o sută de 
oameni. lar dacă nu renunţă și încearcă să-și vadă de munca lor, 
sunt uciși sau cumpăraţi cu diferite favoruri. De altfel, foarte rar 
mai e vreunul ucis astăzi, deoarece au înţeles cu toţii că 
strădaniile lor n-au niciun rost. Cercetările făcute de trimișii mei 


184 


au dovedit că aproape toţi slujbașii se lasă cumpăraţi de 
stăpânii din provincii. 

— De unde și scăderea veniturilor pe care le aduc Vistieriei 
Cele Două Pământuri, sări Maya. Dările pe care le strângem 
provin de la micii proprietari, care nu au mijloace să plătească 
trupe proprii. Maiestate, vizire! exclamă brusc. Sumele pierdute 
de vistieria regală în fiecare an din pricina marilor proprietari se 
ridică la două sute de mii de inele de aur! Mai mult decât are 
nevoie întreaga armată a regatului! 

Ankhensepamon, scandalizată, făcu ochii mari. 

— Nu putem îngădui așa ceva! rosti cu lehamite. 

— Tocmai de aceea, maiestate, am hotărât să-i înlocuiesc pe 
toți slujbașii din provincii ai vistieriei. 

— lar eu, zise Ramses, am hotărât să-i schimb pe unii primari 
și prefecţi prinși în acest adevărat păienjeniș de minciună și 
înșelătorie. 

Expresia de pe chipul lui Horemheb spunea multe despre 
multumirea pe care o încerca. 

Ankhensepamon era tot adâncită în gânduri. 

— Și sumele care ne sunt datorate vor începe să intre în lăzile 
vistieriei? îl întrebă Usermon pe Maya. 

— După refacerea primelor socoteli, vizire, am recuperat cam 
patruzeci de mii de inele de aur. Sperăm la încă șaizeci de mii în 
răstimp de-o lună. 

— Însă adunate nu dau două sute de mii, observă vizirul, 
felicitându-se în sinea sa că nu intervenise în favoarea lui 
Aâqued. 

— Sunt doar primele roade ale muncii noastre, vizire. Ceea ce 
am început eu e o lucrare uriașă și va trebui să mai găsesc 
scribi pentru a-mi întări echipele de inspectori și a recupera și 
cealaltă sută de mii. 

Ramses își chemă secretarul. Peste câteva clipe acesta apăru 
cu un sul de papirus în mână. 

— Vizire, spuse Ramses, schimbarea primarilor și prefecţilor 
cade în sarcina ta. lată lista celor a căror vinovăţie a fost 
dovedită. 

Usermon luă papirusul și-l desfășură. Cuprindea treizeci și unu 
de nume și pe vizir îl trecură fiorii gândindu-se câtă muncă 
presupuneau atâtea înlocuiri. 


Brusc, unul dintre nume îi atrase privirea. Numele fratelui său. 
Se albi la faţă. 

— Acest prefect..., începu el. 

— Care anume, vizire? îl întrebă Ramses. 

— Medamon. 

— Și-a convins propriii slujbași să nu crâcnească împotriva 
trupelor lui Aâqued care îi întâmpinaseră cu violenţă în două 
rânduri pe inspectorii vistieriei. Unul dintre inspectori a fost ucis 
anul trecut. Medamon se află acum în temniţa din Ombos, dar 
înlocuirea lui cade în sarcina ta. 

— E fratele meu, rosti cu glas pierit Usermon, punând 
papirusul pe genunchi. 

Toţi își ațintiră privirea spre el. 

Se așternu o tăcere care părea să nu se mai sfârșească. 

— Nu pot să semnez acest act, zise vizirul în cele din urmă. Și 
după o nouă tăcere mormântală, se uită spre regină și spuse: 
Maiestate, te rog să binevoiești a-mi îngădui să mă retrag din 
slujba pe care o am. 

Amândoi se gândeau la același lucru: oricum, partida era 
pierdută deja. 


t Capitolul 31 


„ZEII DISTRUG PUȚIN CÂTE PUȚIN LUMEA” 


Horemheb deveni vizir. Anumes îi luă locul la comanda 
armatei. 

Regina îi acordă lui Usermon triplul colier de aur, răsplata 
cuvenită slujitorilor devotați. Când îl primi, Usermon avea 
lacrimi în ochi. Cu toate acestea, fratele său Medamon fu 
judecat și condamnat la închisoare, supremă dezonoare pentru 
un Slujbaș provenit dintr-o ilustră familie de scribi. Însă în 
temniţă dădu peste numeroși colegi de-ai săi de pe tot cuprinsul 
regatului, la fel de nefericiţi ca el. Vremurile se schimbaseră. 

La palat se dădu un mare ospăț prilejuit de numirea 
generalului ca vizir. 

Chipul lui Mutnejmet arăta ca o mască de piatră. Era prima 
oară după despărțire când își revedea fostul soț. El se găsea pe 


186 


culmile puterii, ea nu mai era decât o nevastă părăsită, sora 
unei regine ce reprezenta un cult și o lume dispreţuite. Se 
despărţiseră fără vreuna din acele izbucniri de amărăciune și 
resentimente ce însoțesc de obicei moartea unei căsătorii. 
Istoria recentă a regatului fusese de-ajuns ca să-i convingă și pe 
unul, și pe celălalt că legătura lor nu mai avea niciun motiv să 
existe. lar pasiunea trupească se stinsese de mult. Ea simboliza 
un trecut pe care destui oameni îl considerau jalnic, el 
întruchipa viitorul. Amândoi erau aidoma acelor actori care 
joacă la sărbătorile populare scene din viaţa zeilor și care se 
apropie ori se îndepărtează după cum cere firul acţiunii. 

Cu treizeci de ani în urmă, pe vremea lui Akhenaton, Ay își 
convinsese fata că Horemheb, deja un locotenent strălucit, era o 
partidă de viitor. Nu-și închipuise câtă dreptate avea, neștiind 
pe atunci că în curând ginerele său va încerca să-i smulgă lucrul 
pe care-l râvnea cel mai mult pe lume: puterea. Totodată, Ay îl 
lămurise pe Horemheb că luând-o în căsătorie pe sora lui 
Nefertiti va dobândi rapid o poziţie fără egal în cercurile de la 
Curte. Nimeni nu i-ar fi pus la îndoială spusele. Insă, în ciuda 
minţii sale ascuţite, cel care pe atunci era doar stăpânul din 
Akhmin nu ţinuse seama de răutatea zeilor. Ei nu înlesneau 
niciodată planurile oamenilor decât pentru a-i adânci și mai mult 
în chinul condiţiei lor de muritori. 

Istoria tronului oferea două astfel de pilde grăitoare: izbânda 
cultului lui Aton, pe care Akhenaton îl susținuse cu atâta 
înfocare,  împinsese dinastia spre dezastru. lar reușita 
îndelungatelor uneltiri ale lui Ay pentru a atinge cea mai înaltă 
treaptă a puterii nu dusese până la urmă decât la 
preschimbarea sferei regale într-o cochilie goală. 

Însă înţelepciunea vine cel mai adesea prea târziu. 

— Cerul să reverse asupra ta numai binefaceri, doamnă 
Mutnejmet, rostise Horemheb curtenitor când se apropiase de 
fosta sa soţie. 

— Zeii se bucură deja de victoriile tale, îi răspunsese 
Mutnejmet  ascunzându-și  amărăciunea și  silindu-se să 
zâmbească. 

La fel ca nepoata ei Ankhensepamon, Mutnejmet știa că 
trupul său își pierduse substanţa încă de pe acum, înainte să 
ajungă pe mâinile îmbălsămătorilor. Nu mai era decât un nume 
în marea frescă a dinastiei. 


187 


Totuși, nepăsarea pe care și-o impusese fu pusă la grea 
încercare în clipele care urmară. 

La masa reginei, Mutnejmet se pomeni așezată faţă în față cu 
noua soţie a lui Horemheb care, toată lumea aflase, era o 
desfrânată culeasă dintr-o casă de dansuri din Memphis. Pe 
întâia doamnă a regatului după regină o chema Sudjib, „Cea 
care dăruiește fericire”, nume care, odinioară, îi făcea pe mulţi 
să rânjească, deși acum nimeni nu s-ar mai fi încumetat să 
stârnească în felul ăsta furia lui Horemheb. Când și când, Sudjib 
arunca priviri îngrozite spre regină și spre Mutnejmet, 
așteptându-se fără îndoială să fie târâtă în mijlocul sălii, 
ciufulită, pălmuită și scuipată. 

Pe Mutnejmet n-o interesau însă astfel de persecuții. O 
chinuia un alt soi de rană. Sudjib era încântătoare. Avea treizeci 
de ani mai puţin, sâni mici, rotunzi și tari care te îmbiau de sub 
rochia subţire de in, iar chipul oacheș radia de prospeţime. 

Pe lângă dezonoarea de a-și fi pierdut rangul, Mutnejmet 
trebuia să îndure și înţelegerea faptului că nu mai e dorită ca 
femeie. 

Totuși, prezenţa toantei la masa regală reprezenta o jignire 
adusă cu bună știință. Când Ankhensepamon îi atrăsese atenţia 
lui Uadj-Menekh, înainte de ospăț, că era necuviincios să așezi la 
aceeași masă o fostă soţie și pe cea actuală, șambelanul îi 
răspunsese, încurcat, că astea erau ordinele vizirului. Or, vizirul 
n-avea autoritate asupra casei regale, dar reginei îi displăcuse 
ideea de a face din bătrânul Uadj-Menekh victima izbucnirilor 
mânioase ale lui Horemheb. Ca atare se mărgini să-l ia deoparte 
pe acesta din urmă și să-i spună: 

— Vizire, poate că nu știi, însă doar eu dau porunci 
șambelanilor casei regale. 

li vorbea pentru prima dată după multă vreme. El o privi cu 
un aer viclean. 

— Într-adevăr, maiestate, nu știam. 

Și iată, gândi ea, ce-a mai rămas din poporul meu: personalul 
casei regale. 

Se așeză alături de soţia vizirului și se uită la ea cu atenţie. 
Oricum și pe femeia aceasta își propuse Horemheb s-o 
repudieze atunci când venise acolo sus pe terasă să-i înșire 
niște formule ceremonioase, iar ea îl ascultase fără să scoată un 
cuvânt. Vasăzică ar fi renunțat și la neghioaba asta frumoasă ca 


188 


s-o ia în căsătorie pe ea și să dobândească, în mod legitim, 
tronul. 

Nu, nu tronul. Puterea. 

Așadar, cei ambiţioși nu au sentimente. Sunt gata să sacrifice 
totul pentru a-și atinge ţinta. 

De fapt, poate că n-ar fi renunţat cu totul la ea. Ar fi făcut-o 
stăpână peste haremul lui și s-ar fi dus s-o vadă ori de câte ori 
trupul său vânjos de războinic i-ar fi cerut-o. 

În timp ce desfăcea un porumbel umplut, Ankhensepamon 
cugetă la ce însemna puterea. Ce altceva era, dacă nu suprema 
exaltare a omului, orgasmul sufletului, cu nimeni împărtășit? 
Căci în cazul celuilalt orgasm, al trupului, exista dăruire, exista 
un schimb. Dar când venea vorba de putere, nu împărtășeai 
nimic. 

Puterea, își zise ea, e precum masturbarea. 

Și simţi o ură bruscă, neașteptat de violentă, pentru acest 
Horemheb care se masturba. 

Pe când  nelipsitele dansatoare își făceau numărul, 
Ankhensepamon avu impresia că e prizonieră într-un palat 
străin. Cei douăzeci și șase de ani ai ei i se păreau de zece ori 
mai numeroși. 

Întelegea destule din privirea și purtările curtenilor. | se părea 
că nu mai era ea ţinta tuturor privirilor. Cea mai mare atenţie i 
se dădea lui Horemheb, noul stăpân al regatului, care acorda 
de-acum favorurile. 

Nu bănuia însă că gândurile lui Horemheb semănau foarte 
mult cu ale ei. Femeia asta, își zicea generalul, femeia asta care 
nu mai reprezintă nimic decât în virtutea strămoșilor săi, e 
adevărata stăpână a locurilor. În ochii tuturor, ea domină centrul 
simbolic al puterii, palatul regal. Respectul desăvârșit pe care i-l 
arată înalții demnitari și emisarii străini o dovedește din plin. 

Însă ea era prea deprinsă cu astfel de lucruri ca să le mai 
observe. Cât ținu ospățul nu-l văzu decât pe necioplitul de 
Horemheb, așa cum îţi sare în ochi o muscă picată în lapte, un 
vierme pe un trandafir, un șobolan într-un templu. Omul ăsta 
era norul care-i umbrea lumea. 

Pentru el, ea era o păpușă de lemn stând pe tronul zeilor. 

Așadar, fiecare din ei se înșela în privinţa celuilalt și disprețul 
pe care îl resimțeau le învenina amărăciunea. 


După ospăț, Ankhensepamon se retrase împreună cu 
Mutnejmet. Merse în odaia fiului său și se aplecă deasupra 
leagănului. Îşi contemplă îndelung copilul și-i mângâie obrăjorii. 
Brusc se îndreptă de spate și dădu ochii cu Mutnejmet. Un 
singur schimb de priviri le fu de-ajuns ca să-și împărtășească 
gândurile. 

Horemheb ocupa locurile. 

t 

Marele preot Humose se uită la oaspetele său și pieptul larg i 
se înălţă într-un oftat. Ciuguli câteva boabe de struguri din vasul 
așezat în fața lui. 

— E o situație grea, recunosc, zise. 

Cuprins brusc de neastâmpăr, Horemheb se ridică de pe 
scaun și începu să umble cu pași mari încoace și-n colo prin 
grădina acoperită a marelui preot. 

— l-am cerut o audienţă. l-am arătat importanţa căsătoriei 
noastre pentru viitorul regatului, așa cum m-ai învățat. M-a 
ascultat fără să zică nimic, privindu-mă ca pe un câine. Mi-am 
pierdut răbdarea, am azvârlit paharul și am plecat. 

— Rău ai făcut. 

Humose își închipuia scena. Generalul Horemheb în rol de 
îndrăgostit înflăcărat nu i se părea deloc convingător. 

O viespe veni să dea târcoale ciorchinilor. 

— Mare preot, eu am salvat ţara de la dezastru. De la 
dezastru, știi bine! 

— Știu. 

— Necinstea și furtișagurile slujbașilor o rodeau așa cum 
viermii rod stârvul unui măgar. Dușmanii ne pândeau ca niște 
vulturi. l-am înlăturat. Regina o știe și ea. Ar trebui să se uite la 
mine ca la salvatorul acestei ţări pe care bărbaţii din familia ei, 
smintitul de taică-său, jalnicul lui urmaș, Semenkhere și apoi 
pricăjitul și neînsemnatul de Tutankhamon, soţul ei, au fost cât 
pe ce s-o arunce în haos. Până și Ay! strigă generalul. În ce stare 
a lăsat ţara cu uneltirile alea ale lui? Marii proprietari nu visau 
decât să-și scoată provinciile de sub autoritatea Coroanei! 

Humose îl privi, uluit, pe general. 

— Și-acum ce-am ajuns? tună Horemheb. Un cerșetor? Mare 
preot, m-am dus să-i arăt că în joc se află viitorul regatului și ea 
m-a alungat ca pe-o gânganie! Ce-și închipuie, că își va asuma 
această falsă regență până când fiul ei Horenet va atinge vârsta 


190 


majoratului? Și cine, până atunci, va ţine frâiele puterii? Cine va 
comanda armata? Cine va stârpi hoţia? Cine va reprezenta 
autoritatea în ochii poporului? Un alt Tutankhamon? 

În adierea brizei, trandafirii îşi clătinau cu graţie petalele 
delicate. 

Horemheb se așeză la loc pe scaun și bău o înghiţitură 
zdravănă de bere, după care întrebă: 

— lar noi ce-o să facem? 

— Generale, aș vrea în primul rând să-ţi spun că moartea 
reginei Ankhensepamon ar însemna în clipa de faţă o catastrofă. 

Horemheb se uită la el, cu ochii injectaţi. Da, se gândise s-o 
ucidă pe proasta asta trufașă. Dar cum de-și dăduse seama 
marele preot? 

— O bună parte din ţară ţine foarte mult la legitimitatea 
dinastiei, continuă marele preot. Moartea timpurie a reginei n-ar 
face decât să aţâţe dorințele războinice ale stăpânilor din 
provincii. 

Humose îl privi ţintă pe general. 

— Și, în ciuda gloriei tale, n-ai fi în ochii poporului decât un 
uzurpator. 

Un uzurpator. Horemheb încremeni la auzul cuvântului. Asta 
ar însemna că preoții i-ar retrage sprijinul. Și generalul înțelegea 
pe deplin gravitatea amenințării. 

— Și atunci? întrebă. 

— Ai încredere în zei. 

Lui Horemheb îi pieri glasul. Dintotdeauna militarii credeau că 
zeii îi înzestraseră cu forță și voinţă ca să acţioneze în locul lor. 

— Nimic nu rămâne veșnic într-un loc, adăugă Humose, 
ciugulind iarăși dintr-un ciorchine. Fructul din copac sfârșește 
prin a cădea pe pământ. Aici putrezește, apoi pământul îl 
înghite. Viermii îl mănâncă și, în scurt timp, fructul nu mai 
există. Zeii distrug puţin câte puţin lumea. Ceea ce trebuie să 
cadă cade. Și oricum, totul trebuie să cadă. 

Horemheb tăcea. Poate că ultimele cuvinte ale marelui preot 
nu aveau darul să-l liniștească. Da, totul sfârșește prin a cădea 
și acesta era motivul pentru care poporul nu trăia decât pentru 
a-și pregăti moartea. Ori poate că nu pricepea el pe de-a-ntregul 
vorbele interlocutorului său. Totuși un lucru era mai presus de 
orice îndoială: zeii distruseseră neamul Tuthmosis. 


191 


— Aton singur nu putea fi mai puternic decât ceilalți zei la un 
loc, sublinie Humose. 

— Dar eu, eu ce trebuie să fac? întrebă Horemheb. Să aștept? 
Să am răbdare la nesfârșit? 

— Ce-ai avea de pierdut? Nimic. Ei nu i-a mai rămas nicio 
șansă să recâștige puterea. 

— Dar fiul ei? 

Humose dădu din mână cu un gest care voia să-nsemne că 
asta nu conta. 

— N-are decât un an sau puţin peste, răspunse marele preot. 
O să-ţi baţi acum capul pentru un copil atât de mic? Poate să 
facă ea copii cât dorește, victoria stă în forță. 

Încet-încet, Horemheb  recunoscu adevărul cuprins în 
cugetarea marelui preot. Însă oricum se simţea jignit că o 
femeie îi ţinea piept lui, gloriosul general Horemheb. 

Nu avea încredere în femei. 


t Capitolul 32 


SARCASME DIVINE 
ȘI AMINTIRI FERMECĂTOARE 


Cel mai greu de îndurat era liniștea care domnea în palat. 
Parcă mai ieri glasurile și râsetele prinţeselor umpleau 
încăperile, iar câteodată poruncile lor răstite, aidoma petalelor 
unor flori de migdal pe care vântul le împrăștie la sfârșitul 
primăverii, zoreau servitoarele și sclavele prin săli și pe scări, 
într-un lipăit de tălpi goale, în căutarea unui sirop, a unui fruct 
ori a unui mărunt vinovat. Sporovăiala doamnelor de onoare și a 
doicilor dimineaţa și după-amiaza târziu, agitația frivolă ce se 
isca la ora îmbăierii și miresmele jilave ce răzbăteau până pe 
holuri, înfrigurarea zgomotoasă ce se făcea simțită când veneau 
croitoresele cu brațele încărcate de rochii noi sau mai-marele 
parfumurilor cu sipetul plin de mirosuri necunoscute, toate 
acestea dispăruseră. 

Ankhensepamon încă își amintea parfumul preferat al lui 
Neferneferure, un amestec de mosc și bergamotă. Depusese o 


192 


sticluță în mormântul ei, alături de celelalte daruri pentru 
defunctă. 

lar acum nu se mai auzea nimic, în afară de strigătele 
îndepărtate ale luntrașilor pe Marele Fluviu și ţipetele păsărilor 
în văzduh. 

Chiar și leul părea că se plictisește. Sati spusese că niște 
șoricei l-ar mai înviora. Așa că mai-marele menajeriei adusese 
trei, patru asemenea vietăţi și le dăduse drumul lângă ghearele 
fiarei. Însă leul le privise cu dispreţ și de-abia catadicsise să-și 
trântească o labă peste una din ele, enervat. Din fericire, pisicile 
palatului vegheau și le veniseră grabnic de hac bietelor 
jucărioare menite leului reginei. 

— Leul ăsta ar trebui să se numească Horemheb, zise piticul 
Menei. 

Mutnejmet și nepoata sa se uitaseră una la alta surprinse, 
apoi izbucniseră într-un râs nebun. 

Căci într-adevăr, Horemheb se purta cu femeile din palat 
precum leul cu șoriceii: nu le dădea pur și simplu nicio atenție. 

Uneori, nevestele demnitarilor de la Curte veneau în vizită la 
regină. Aceasta nu se înșela deloc în privinţa scopului ascuns în 
spatele respectului pe care i-l arătau: să-i cântărească fiecare 
gest și să prindă orice semn de schimbare, pe care să-l 
dezvăluie apoi soților, făcând zvonul să se răspândească în cele 
patru colţuri ale Thebei și ale regatului. Horenet avusese diaree. 
Mutnejmet nu scosese o vorbă în timpul vizitei lor. Regina avea 
cearcăne adânci. Statuia regelui Ay nu mai trona în odaia 
reginei, ci în sala cea mare. Și așa mai departe. Imaginaţia lor 
neobosită ţesea povești fără noimă despre astfel de fleacuri, 
prin urmare Ankhensepamon le oprea doar foarte rar la cină, ca 
să le ofere cât mai puţine prilejuri de a îndruga după aceea 
prostii. 

Adesea ltchan venea seara la cină împreună cu Mutnejmet. 
Erau aduși la masă și copiii, orfana Neferib și Horenet, și toţi le 
ascultau gângurelile de parcă erau oracole. Se fereau însă cu 
grijă să pomenească de prinţul dispărut, Amenhotep. Apoi Menei 
juca şarpele! cu Sati. În unele seri, un scrib citea cu glas tare 
fragmente din Dialogul unui deznădăjduit cu sufletul său, 
Jelaniile lui Ipu-Ur sau Învățăturile lui Khakhaper-reseneb”, 
întărindu-le ascultătorilor convingerea că viaţa nu era un șir de 


16 Strămoșul jocului de zaruri (n.a.). 
193 


bucurii. Apoi copiii erau duși la culcare și Mutnejmet se retrăgea. 
ltchan o urma pe Ankhensepamon în odăile ei. 

Însă intimitatea ibovnicilor aducea tot mai mult cu o legătură 
între doi prizonieri. 

Într-una din nopţi Ankhensepamon avu un vis urât. Se făcea 
că în mormântul tatălui ei, siluetele zugrăvite pe ziduri se 
desprinseseră de acolo și se plimbau prin labirintul de încăperi 
mângâind alte chipuri din fresce. Tresări în somn, speriată. 
ltchan, care fără îndoială nu putea dormi, era aplecat deasupra 
ei și-o observa. 

Chiar și cu ochii închiși îi simțea privirea iscoditoare cu care el 
o fixa adesea când ea stătea întinsă în pat. 

„Și-acum?” zicea el fără cuvinte, cu acel glas pe care-l auzi 
chiar și în vis ori în singurătate. 

Desigur, ltchan se întreba ce loc ocupa el în teatrul de umbre 
în care se preschimbase viaţa reginei. Ilbovnic secret și tată 
neștiut al unui prinţ, ajunsese el însuși o umbră. 

Ea nu-i spunea nimic, căci nu cunoștea răspunsul. Nu, situaţia 
aceasta nu putea dura la nesfârșit. 

t 

Trecuse un an de la moartea lui Ay. 

Veniră luna Khoiak și anotimpul revărsării apelor. 

Horemheb conduse Sărbătoarea lui Osiris. 

De-abia se încheiase aceasta când Ramses se prezentă la 
palat și ceru să fie primit fără întârziere de regină. 

— Maiestate, îmi pare rău să-ţi aduc așa o veste tristă. 
Mormântul regelui Ay a fost jefuit ieri. 

Șocul o amuţi preț de câteva clipe. Oricâtă distanţă păstrase, 
sufletește vorbind, faţă de bunicul ei, simțea jaful ca pe un atac 
asupra imaginii familiei sale. A dinastiei. Orice fiinţă umană 
trebuia să aibă asigurat un lăcaș de veci, indiferent ce soartă îi 
hărăzeau zeii în lumea de dincolo. Acest lăcaș era sanctuarul 
suprem. Să pătrunzi cu forţa într-un mormânt era o crimă fără 
seamăn, o nelegiuire la care doar Apopis s-ar fi putut gândi, căci 
îi răpea mortului veșnicia. 


17 E vorba de scrieri ale moraliștilor din timpul Regatului de Mijloc, așadar anterioare 
epocii în care se petrece acțiunea romanului, care au fost însă foarte citite și în timpul 
Regatului Nou. Tonul lor, pe care unii cercetători îl consideră uimitor de „modern”, 
trimite cu gândul la Seneca și Epicur (n.a.). 


194 


— Azi, în zori, străjile au descoperit zidul de la intrare spart, 
adăugă Ramses. 

Sati, stând în picioare în spatele reginei, îl asculta cu o 
expresie mohorâtă. 

— Dar mormintele nu sunt păzite zi și noapte? întrebă 
Ankhensepamon. 

— Sunt, Maiestate. Dar nu putem posta o patrulă în fața 
fiecăruia dintre ele. Pe deasupra, astă-noapte s-a iscat o furtună 
de nisip, care a silit străjile să se adăpostească într-un templu 
funerar. lar hoţii s-au folosit de asta. 

Regina chibzui o clipă. 

— Ce-au furat? 

— Măştile de aur de pe sarcofagele regelui, bijuteriile ce 
împodobeau mumia și numeroase obiecte de aur. Alcătuiesc 
acum lista împreună cu intendentul. Lucru mult mai greu de 
făcut pentru sarcofagul mamei regelui. 

Ankhensepamon își aminti că Ay poruncise ca sarcofagul 
mamei sale să fie pus laolaltă cu al său. 

— Adică au deschis sarcofagul de piatră? 

— Întocmai, maiestate. 

— Au pângărit sarcofagul regelui? 

— Din păcate, maiestate, nu-i primul sacrilegiu de acest fel. 

Da, știa. Menite să adăpostească adevăratele comori, 
mormintele erau uneori prădate. Dar, ca și în cazul omorurilor, 
îți închipuiai că asemenea crime li se întâmplă doar altora. 

— Credeam că de aceea au fost rânduite trupe la hotare, ca 
să-i oprească pe tâlhari. 

— Nu-i vorba de tâlhari veniţi din afară, maiestate, ci de unii 
răsăriți din rândurile poporului. Mormintele regale ațâță multe 
lăcomii, pricină pentru care și există pază, pe care de altfel 
generalul Anumes a întărit-o la ordinul generalului Horemheb. 
Vizirul mi-a poruncit să pornesc neîntârziat în căutarea hotilor și 
când îi găsesc, să fie trași în ţeapă. 

Ankhensepamon se înfioră. 

Însă important era că Horemheb apăra totuși mormintele 
regale. 

Vestea stârnise mare tulburare la Curte. Demnitarii se grăbiră 
să-și mărturisească reginei indignarea și furia. Așa că ea trebui 
să îndure și mai multe vizite ale soțiilor acestora, care sperau să 
mai culeagă ceva informaţii. 


195 


Ankhensepamon nu înceta să se gândească la cât de scurtă i- 

a fost lui Ay odihna în lăcașul de veci. 
t 

Cu toate acestea, peste câteva zile, în timpul unei întruniri a 
consiliului desfășurată în prezența sa, Ankhensepamon avu 
parte de încă un șoc. 

Horemheb spuse că, potrivit părerii marelui preot Humose, 
profanarea lăcașului de veci al lui Ay impunea o nouă 
înmormântare. 

— Sarcofagele vor fi refăcute? întrebă regina. 

— Maiestate, e anevoios să refaci sarcofagele când mumia a 
dispărut. 

— A dispărut? 

— Când te-a înștiințat despre jaf, comandantul Ramses a vrut 
s-o ferească pe Maiestatea Ta de o durere în plus. În graba lor, 
hoţii au scos mumia din sarcofag. Fără îndoială, ca să-i smulgă 
podoabele de la încheieturile mâinilor și să ajungă la bijuteriile 
ascunse sub feșe au făcut-o fărâme. 

Ankhensepamon scoase un țipăt. 

— Gărzile, continuă Horemheb privind-o pe regină fără pic de 
emoție, au găsit bucăţi din mumia regală împrăștiate pe jos în 
criptă și în faţa intrării. De aceeași soartă a avut parte și mumia 
mamei regelui. Rămășițele au fost adunate. Insă marele preot 
consideră că este cu neputinţă, ritualic vorbind, să se refacă 
mumiile ori sarcofagele. Ceremonia deschiderii gurii nu se poate 
săvârși încă o dată. El spune că e mai bine ca mumiile să fie 
îngropate în alt loc și doar în câte un sarcofag fiecare. 

— În alt loc? 

— Mormântul de aici nu trebuie să mai adăpostească nimic. A 
fost profanat. 

— Și unde să fie duse rămășițele? strigă ea, înăsprindu-și 
brusc glasul. 

— Regele își construise un mormânt la Akhetaton, lângă cel al 
reginei Nefertiti. Acolo, zice marele preot, trebuie să-și afle 
odihna. Necropola e păzită. 

Oricum, gândi Ankhensepamon, n-a mai rămas nimic de furat. 

Așadar regele Ay nu mai exista decât în lumea de dincolo și 
pe frescele vremelnicului său mormânt. 

t 


Profund întristate, Ankhensepamon și Mutnejmet cerură să 
însoţească sarcofagele la Akhetaton. Transportul acestora avea 
să se desfășoare sub supravegherea marelui intendent al 
domeniilor regale și sub protecţia a douăzeci de soldați. Trei 
doamne de onoare, Sati și douăsprezece servitoare alcătuiau 
suita reginei și a mătușii sale. O a doua îngropăciune nefiind 
deloc glorioasă, mai ales în actualele împrejurări, 
Ankhensepamon hotărâse să nu stârnească vâlvă în jurul ei. 

Cele două sarcofage exterioare de piatră, dintre care unul, cel 
al lui Ay, fusese spart, porneau și ele la drum. 

Regina, mătușa sa și suita lor călătoriră pe Gloria lui Amon. 

Se  împlineau aproape doisprezece ani de când 
Ankhensepamon nu mai văzuse Akhetatonul. Dacă orașul ar fi 
rămas cum îl știa ea, emoţiile ar fi copleșit-o. Insă se simţi adânc 
zdruncinată când își dădu seama încă de la debarcader, că fosta 
capitală regală era aproape o așezare-fantomă. Părăsită de 
curteni și de slujitori odată cu mutarea Curţii la Theba, decăzuse 
până ajunsese să arate ca un biet târgușor. 

Tencuiala picase de pe zidurile palatului. Grădinile fuseseră 
lăsate în paragină. Trandafirii creșteau de-a valma, iar 
buruienile năpădiseră iasomia. O grămadă de pisici leneveau ori 
se zbenguiau prin tufele de tuia. 

În oraș rămăseseră doar câţiva slujbași însărcinaţi să vegheze 
ca nu cumva ţăranii, pescarii ori negustorii ce locuiau prin 
preajmă să pună stăpânire pe vechile clădiri regale. Mai-marele 
slujbașilor, înștiințat de intendent, se pierdu cu totul când află 
de sosirea înalţilor oaspeţi. Trebuia să găsească paturi, să 
schimbe așternuturile, să măture încăperile ce-i vor găzdui pe 
vizitatorii regali... 

Ankhensepamon hotărî ca, împreună cu Mutnejmet și suita, să 
aștepte în grădină până ce li se vor pregăti odăile. Intendentul 
porunci să li se aducă de băut. Nu exista decât bere care fu 
servită în pahare grosolane de lut ars. 

În timpul domniei sale, Ay, la fel ca și Tutankhamon, dăduse 
uitării orașul înălțat de Akhenaton. Și-l ștersese din minte. Fără 
îndoială, îi trezea amintiri neplăcute din vremea când fusese un 
înfocat apărător al cultului zeului Aton și cântase: 


Slavă ţie, o, Disc viu ce te ivești pe cer 


197 


Tu copleșești inimile și întreg pământul e în 
sărbătoare mulțumită freamătului tău aducător de 
bucurie... 


ÎI celebrase și pe regele care întemeiase cultul: 


Aton se bucură de fiul său, 

II cuprinde cu razele sale 

Şi-i dăruiește veșnicia 

Lui, regelui care e aidoma Discului! 


Însă când înţelesese că respectivul cult risca să zdruncine 
tronul și regatul, precum și planurile sale de a prelua puterea, 
Ay îşi schimbase brusc convingerile. Akhenaton îi scăpase din 
mână. 

Ciudată răsturnare de situaţie, se gândi Ankhensepamon: Ay 
se-ntorsese până la urmă aici sau cel puţin sarcofagul său, fie el 
și gol.!* Dacă asta era rodul unei ironii divine, aducea mai 
degrabă a sarcasm. Din partea cărui zeu? A lui Aton, drept 
răzbunare că fusese părăsit? Sau a lui Amon, supărat că regele 
trădase una dintre formele sale de manifestare? 

În sfârșit, slugile scoaseră din magazii paturile și jilțurile 
trebuincioase străluciţilor oaspeţi. Ankhensepamon urcă pentru 
întâia oară după mulţi ani scara ce ducea la etaj. Marele bazin 
de piatră împodobit cândva cu lotuși se afla tot acolo, dar lipsit 
de flori; apa secase și ea. Anubis nu va mai face semn lotușilor 
să se închidă. 

Oaspeţii putură să se odihnească puţin și să se spele. Apoi, în 
locul mâncării de bob, bucătarii se străduiră din răsputeri să 
încropească o cină cât de cât regală. Găsiră chiar și vin. 

Soarele asfinţi într-o revărsare de aramă topită. De pe terasa 
încă plină de praf, Ankhensepamon contemplă pajiștile unde 
odinioară, în vremuri demult apuse, zburdase cu Pasar. 

Alese să doarmă în fosta ei odaie și se adânci zâmbind în 
somn. |și regăsise copilăria. 


18 Nu s-au găsit nici sarcofagele de lemn, nici mumia lui Ay. Doar sarcofagul de piatră 
a fost descoperit, spart, însă la Tell el-Amarna, vechiul Akhetaton, lucru cu totul 
neobișnuit. Ca faraon cu reședința la Theba și care reinstaurase oficial cultele 
tradiționale, ar fi trebuit să-și aibă mormântul în Valea Regilor. Ipoteza unei mutări 
ulterioare la Tell el-Amarna e, așadar, întemeiată. (n.a.). 


198 


t Capitolul 33 


A DOUA ÎNMORMÂNTARE A MAI NIMIC 


Îngropăciunea rămășițelor lui Ay și ale mamei sale se dovedi 
haotică. Mai rău de atât nici că se putea. 

Bătrânul mare preot al lui Aton, Panesy, pe care în ajun îl 
smulseseră din toropeală ca să celebreze o așa-zisă ceremonie 
în templul lui Aton, apoi la necropolă, era ramolit. Părea să nu 
priceapă nimic din ce-i spunea intendentul. Că mormântul lui Ay 
fusese profanat, că jefuitorii distruseseră sarcofagele, că 
mormântul de la Lăcașul lui Maât nu mai putea fi folosit... toate 
acestea erau de neînchipuit pentru el. O a doua îngropăciune i 
se părea ceva nemaiîntâlnit. 

De fapt, mintea nu i se șubrezise, ci, pur și simplu, încetase să 
se mai intereseze de lume. Atinsese acea înţelepciune când 
făptura omenească, incapabilă să mai îndure clocotul propriei 
lucidităţi, se mineralizează și se cristalizează. Ca și fostul său 
stăpân, regele, Panesy refuza, de când acesta murise, să 
privească atent ceea ce vedea. O josnicie precum profanarea 
mormântului regelui Ay îl azvârlea iarăși printre ororile 
existenței. 

Chemă doi foști preoţi pe care o îndelungată lipsă a 
mijloacelor de trai și dezinteresul față de cultul lui Aton îi 
trimiseseră înapoi la munca pământului. În ajunul îngropăciunii 
propriu-zise, cei trei bărbaţi înjghebară un simulacru de 
ceremonie în templul lui Aton unde invocaţiile amestecau fără 
nicio noimă numele lui Aton și Amon. 

Precum multe dintre acoperișurile templului, și cel din capela 
unde Panesy celebra slujba era pe jumătate năruit. Nimeni nu-l 
mai reparase de cincisprezece ani. În două rânduri, vântul se 
strecură înăuntru și stinse focul pentru jertfe, iar miorlăiturile 
sălbatice ale pisicilor care se hârjoneau pe acolo tulburară 
ceremonia. 

În ziua următoare, când rămășițele funebre trebuiau duse în 
munte, până la cripta învecinată cu mormântul lui Akhenaton, 
vântul se dezlănțui. Deja greu de îndurat în preajma orașului, 
devenea de-a dreptul infernal în câmp deschis. Cu toată forța 


199 


ticăloșiei sale, Apopis sufla peste lume un potop de praf, nisip și 
veninul răutăţii lui străvechi. 

Încă de când plecase de la palat, Ankhensepamon părea că 
doarme în palanchinul său. 

Mutnejmet arăta de parcă înghiţise niscaiva licori care-i 
amorțiseră simţurile și poate că așa și făcuse. Piticul Menei 
mergea pe jos, pe lângă palanchinul ei, slobozind cu glasul său 
ascuțit înjurături cumplite. 

Curând, cele două femei se văzură nevoite să-și acopere 
fețele cu văluri, pe care Sati avusese înțelepciunea să le aducă. 
Altminteri ar fi trebuit să se întoarcă din drum. 

În urma lor, oamenii ce cărau sarcofagul de piatră și 
sarcofagele din lemn ale unui rege de care puţin le păsa și ale 
mamei lui gâfâiau și se opinteau, scuipând când și când jeturi de 
salivă devenită vâscoasă din pricina prafului. 

In sfârșit, cortegiul ajunse la baza muntelui, lângă intrarea 
redeschisă a criptei. 

Peruca marelui intendent fu cât pe ce să-și ia zborul. Fusta lui 
Mutnejmet se ridică și i se lipi de față tocmai în clipa când 
sarcofagul de lemn ce adăpostea rămășițele tatălui ei era băgat 
în cripta unde cealaltă fiică a sa, Nefertiti, se odihnea alături de 
ciudatu-i soț. Işi trase în jos fusta, mânioasă că pierduse un 
moment atât de important. 

Luptându-se cu vârtejurile furioase, doamnele de onoare își 
țineau cu o mână peruca și cu cealaltă rochia. 

Soldaţilor le-ar fi plăcut să vadă picioarele doamnelor, însă 
praful îi orbea. 

Tocmai când Panesy rostea o ultimă rugăciune, vântul i se 
strecură pe sub veșmânt și i-l ridică de tot, dând la iveală trupul 
descărnat al unui bătrân ce nu avea să le dea prea mari bătăi de 
cap îmbălsămătorilor. 

In cele din urmă, pecetluiră ușa criptei. 

Apoi mergând aduși de spate ca să biruie vântul, oamenii se 
îndreptară spre palanchine ca să se înapoieze la palat sau, mă 
rog, la ceea ce mai rămăsese din el. Prins într-un vârtej turbat 
de praf, palanchinul lui Mutnejmet fu cât pe ce să răstoarne, 
făcând-o să scoată ţipete mai sfâșietoare decât la moartea 
tatălui ei. 

Regina, mătușa sa, doamnele de onoare, intendentul și ceilalţi 
ajunseră la palat sufocaţi, tușind, sleiți de puteri și plini de praf. 


200 


Ocupară băile până seara târziu, apoi își potoliră foamea cu 
carne de rață friptă ce scârţăia între dinţi. 

În ciuda întâmplărilor neplăcute, Ankhensepamon lungi cu 
două zile această vizită blestemată. 

Cum vântul se domolise, porni a doua zi singură spre pajiștile 
unde odinioară cunoscuse prima ei dragoste. Smochinul care-i 
ascunsese de ochii tuturor desfătările trupești se afla tot acolo, 
încărcat cu fructe de care nimeni nu știa. Mâncă două sau trei, 
simțindu-se brusc înviorată. 

O idee prinse să se înfiripe. 

Își aduse aminte de vorbele pe care le rostise Thutu când se 
întâlniseră ultima oară: £ nevoie de un bărbat puternic pe tron. 

t 

După ce se întoarse la Theba, o trimise pe Sati la piață ca să-l 
înştiințeze pe grădinarul Senedj că regina dorea să stea de 
vorbă cu stăpânul lui a doua zi. 

Sati și Ankhensepamon se folosiră de același șiretlic ca și 
prima dată: se îmbrăcară ca niște femei de rând. La ușa 
bucătăriilor palatului, Sati împinsese lucrurile și mai departe 
ocărând-o pe regină de parcă ar fi fost o slugă. Ankhensepamon 
râdea pe ascuns. 

Recunoscu pe vizir, prost ras ca întotdeauna. El o conduse 
spre același loc pustiu de lângă Marele Fluviu, pe malul căruia 
corăbierii și cărăușii își continuau truda. 

— lată-mă, maiestate. Cu ce-ţi poate fi de folos umila mea 
persoană? 

— Vreau părerea ta. Mi-ai spus că e nevoie de un bărbat 
puternic pe tron. 

— Adevărat, maiestate. 

— lar eu nu mai însemn nimic. 

Fostul vizir se uită la ea iscoditor. Poate că-și amintea ceea 
ce-i prezisese: veșnica Isis. 

— Nu ţi-a propus să te căsătorești cu el? 

— Ba da. Dar îţi închipui oare că am să-l iau de soț pe 
soldăţoiul ăla? rosti ea sfidător. 

Thutu chibzui puţin înainte de a răspunde. 

— Nu văd niciun alt bărbat puternic în cercurile regale, spuse 
șovăind. 


— Poate că nici nu există, lăsă ea să-i scape cu oarecare 
ciudă în glas. El o privi iarăși întrebător. Poate ar trebui să caut 
un prinţ străin, îl lămuri ea. 

Thutu amuţi. 

— Pentru ce anume, maiestate? zise într-un târziu. 

— Ca să mă căsătoresc cu el! 

— Îţi propui să te căsătorești cu un prinţ străin? o întrebă 
fostul vizir, nevenindu-i a crede. 

— Nu vreau să-l iau de soț pe Horemheb și n-am să-i las, pe el 
și pe dregătorii lui, să sfâșie în bucăţi regatul părintelui meu! Și 
cum nu văd altă cale, mă gândesc cu ce prinţ străin m-aș putea 
căsători. 

— Ar trebui să fie un bărbat puternic, capabil să-i ţină piept lui 
Horemheb, îi atrase el atenţia. 

— Dacă tatăl lui e un rege, el va dispune de toată forţa 
acestuia. 

Thutu se strădui să-și imagineze situaţia. Din moși-strămoși 
nu se pomenise așa ceva. 

La zece pași mai încolo, un luntraș se ușura în apa fluviului. 

— Dar asta ar însemna să oferi regatul unui străin, rosti Thutu 
pe un ton de blândă împotrivire. 

— De vreme ce va fi soţul reginei din Misr, va înceta să mai fie 
străin, îl repezi ea, pierzându-și răbdarea. De fapt, vizire, n-am 
venit aici să te întreb dacă asta e cu putinţă, pentru că este. Am 
venit să te întreb ce prinţ străin ar fi mai potrivit să domnească 
împreună cu mine. 

Un copil în pielea goală se opri înaintea reginei și a vizirului. 
Ankhensepamon n-avea ce să-i dea, așa că-i făcu semn să 
plece. 

— Ar trebui să fie un aliat, maiestate, ăsta-i primul lucru ce-mi 
vine în minte. lar singurul mare aliat pe care-l avem e regele 
hitiţilor, Suppiluliuma. 

Ea repetă numele, pe care-l cunoștea întrucât îl auzise 
pomenit în rapoartele comandantului armatei și ale lui Pentju. 

Thutu părea căzut pe gânduri, dar și încurcat. 

— Maiestate, zise până la urmă, răspunsul lui Horemheb la un 
asemenea plan s-ar putea dovedi primejdios. 

— Cum adică, primejdios? 

Fostul vizir se întrebă dacă nu cumva femeia asta își pierduse 
simțul realității. 


202 


La rândul său, ea se întreba dacă acest bărbat nu-și pierduse 
cumva dârzenia odată cu vârsta și cu retragerea din sfera 
cârmuirii. 

— Horemheb deţine azi puterea în Cele Două Pământuri. Tu 
vrei să i-o iei printr-o lovitură de forţă. El însă o să se apere, dar 
nu-mi pot da seama în ce fel. 

— Doar lașii șovăie prea mult, i-o întoarse ea. Dinastia mea e 
în pericol. Nu-l pot lăsa pe Horemheb să-mi smulgă regatul. 

Și el să nu facă nimic când ea se căsătorea cu un prinţ străin? 
își zise Thutu. 

— Vizire, îți mulțumesc pentru sfaturi. 

Ea își luă rămas-bun și se întoarse lângă Sati. Thutu se gândi 
că probabil nu avea s-o mai revadă niciodată. Femeia asta era 
nebună. 


t Capitolul 34 


O SCRISOARE FĂRĂ PRECEDENT 


ltchan deveni scump la vedere. Întrevederile cu diverși ofiţeri 
nu-i lăsau o clipă de răgaz. 

La sfârșitul anotimpului inundaţiei, și fără îndoială, la 
îndemnul lui Horemheb, generalul Anumes îl numi comandantul 
trupelor de călăreţi din Memphis. Era, în fapt, o importantă 
ridicare în grad. Tânărul nu mai răspundea doar de grajdurile 
regale, ci de regimentele de cavalerie din Pământul de Jos. In 
felul acesta, Horemheb dovedea public că nu avusese niciun 
amestec în atacul ce urmărise uciderea mai-marelui peste cai. 

ltchan veni să-și ia rămas-bun de la regină. 

— Așadar au găsit un mijloc să mi te răpească, zise 
Ankhensepamon. 

Oare nu observase că se plictisea lângă ea? 

— Măcar n-or să mai încerce să te omoare, adăugă regina. 

— Am să mă întorc, dacă Maiestatea Ta îmi îngăduie. 

Ea înălţă din sprâncene ca pentru a întreba: la ce bun? 

— Ca să-l văd pe Horenet. 

Ankhensepamon încuviinţă, fără căldură, din cap. 


203 


Horenet era fiul ei. Interesul lui ltchan pentru copil, acum 
când se îndepărta de ea, părea necuviincios. 

Se bucură în sinea ei că nu-i mărturisise nimic despre planul 
de a-l cere în căsătorie pe fiul lui Suppiluliuma. Dar ltchan avea 
o minte destul de ageră ca să priceapă că el nu era bărbatul 
acela vajnic, capabil să se ridice împotriva lui Horemheb. 

Legătura lor intimă se rupsese. Alăturându-se lumii de afară, 
ba mai rău, puterii armate a dușmanului, ltchan nu mai era 
decât un fost ibovnic. Ankhensepamon știa prea bine că, deși 
întreg palatul cunoștea legătura dintre ea și mai-marele peste 
cai, nimeni, totuși, n-ar fi putut spune cu toată convingerea cine 
era tatăl tânărului prinţ. 

— Pot să-l văd acum? întrebă el. 

— E în grădină. 

ltchan se înclină și sărută mâna celei pe care, până mai 
deunăzi, o strânsese în brațe. Apoi plecă, cuprins de tristețe. Nu 
fusese iubitul lui Ankhensepamon, ci al unei regine. Or, așa ceva 
era lipsit de noimă: nimeni nu e iubitul unei regine. E doar o 
plăcere trecătoare. Pentru că o regină nu-i o femeie. 

Vasăzică am rămas singură, își spuse ea pe când pașii 
tânărului se pierdeau pe coridorul care ducea în sala cea mare. 

Se sculă din jilţ și merse în odaia ce dădea spre grădină. leşi 
pe terasă și-l zări pe ltchan cum se apleacă spre Horenet. 
Culese o crenguţă de iasomie și i-o întinse copilului, apoi îl luă în 
braţe. 

Ankhensepamon se gândi la Pasar și izbucni în plâns, după 
care intră înapoi în odaie. 

t 

Chibzui zile în șir la planul ei, la mijloacele de a-l duce la capăt 
și la scrisoarea pe care avea de gând să i-o trimită lui 
Suppiluliuma. Până la urmă, ajunse la o concluzie: nu avea de 
ales. O să alcătuiască o scrisoare pe care i-o va încredința 
emisarului regelui, fără știrea lui Pentju și a lui Horemheb. Cât 
despre cum s-o alcătuiască și cum s-o scrie, se socotea pe 
deplin în stare. 

Își făcu rost în secret de papirus, cerneală și o bucată de 
trestie ascuțită. Işi încercă mai întâi îndemânarea pe o tăbliță de 
lut, apoi așternu pe papirus următorul mesaj: 


Regelui Suppiluliuma al hitiţilor, aliatul lui Misr 


204 


Slăvite monarh, îţi aduc la cunoștință un lucru. Soţul 
meu a murit și n-am niciun fiu. Mi s-a spus că tu ai 
mulți fii. Dacă îmi trimiţi unul, va deveni soțul meu, 
căci mă dezgustă să-l iau pe unul dintre supușii mei 


drept soţ. 

Zeii să-ţi dea viaţă lungă și să se bucure de gloria 
ta. 

Ankhensepamon, regină în Misr, anul | al domniei 
sale”. 


Se strădui să ungă cu cerneală sigiliul regal, dovadă crucială a 
autenticității documentului, aşteptă să se usuce urma lăsată de 
acesta, apoi rulă papirusul și-l băgă într-un toc de piele. 

Mințise spunând că n-avea copii. Dar înscăunarea oficială a lui 
Horenet n-avusese loc și băiatul nu lua încă parte la sărbătorile 
palatului. Poporul îl văzuse o singură dată, la Sărbătoarea lui 
Osiris de dinaintea morții lui Ay, iar regelui hitiților, care se 
găsea atât de departe, îi va fi greu să afle de existența copilului. 

O însărcină pe Sati să se ducă la emisarul Hasson, să-i 
înmâneze personal scrisoarea, să-l roage să nu pomenească 
nimănui de ea și s-o trimită cât mai curând stăpânului său, 
regele Suppiluliuma. 

Regina alătură mesajului un mic bust de piatră, portretul său, 
în care semăna izbitor cu mama ei, Nefertiti. Asta pentru ca 
regele hitiţilor și fiii lui să fie convinși că târgul pe care ea îl 
propunea n-avea doar un singur avantaj. 

După care Ankhensepamon se puse pe așteptat răspunsul, 
întrebându-se cum ar putea arăta acel prinţ hitit ce va veni să 
împartă tronul cu ea. 

Și să-l pună pe Horemheb pe jar. 

t 

Îndată ce rămase singur, emisarul, deprins cu scrierea 
obişnuită în Misr, hieratica, vru să ştie ce cuprindea mesajul, 
întrucât nu putea, de teamă să nu-și jignească regele, să-i 
trimită o misivă necuviincioasă. 

Citi și nu-i veni a-și crede ochilor. 

Cercetă sigiliul. Era al reginei, nu încăpea îndoială. Câteva 
mici greșeli ici și colo îl încredințară că persoana ce scrisese 
rândurile cu pricina nu era obișnuită cu o asemenea 


19 Textul acestei scrisori istorice este aproape neschimbat (n.a.). 


îndeletnicire. Așadar, regina nu dorise ca un scrib să 
întocmească scrisoarea. Oare de ce? Ca să păstreze secretul, 
mai mult ca sigur. 

În plus, ar fi fost firesc ca o astfel de scrisoare să-i parvină 
prin mijlocirea mai-marelui arhivelor, Pentju, cu care Hasson se 
afla permanent în legătură. Faptul că regina găsise de cuviinţă 
să i-o trimită direct reprezenta încă o dovadă că mesajul trebuia 
să rămână secret. Din nou se punea aceeași întrebare: de ce? 
Explicaţia se impunea de la sine: o atare ispravă l-ar fi mâniat 
pe adevăratul stăpân al ţării, Horemheb. 

Hasson stătu pe gânduri o vreme. Datoria îl îndemna să 
alăture mesajului reginei și o scrisoare de lămurire către 
monarh. Chemă un scrib și-i dictă în nesită? următoarele: 


Prea auguste și slăvite monarh, stăpân al meu, ce 
domnești peste popoare fără număr 

Mesajul pe care îndrăznesc a ţi-l trimite printr-un 
curier mi-a fost adus de către o slujitoare a reginei din 
Misr, Ankhensepamon. Am verificat sigiliul și e, într- 
adevăr, al ei. 

Ca să-i lămuresc conţinutul, îmi îngădui să supun 
atenţiei tale unele informaţii. Regina, prin care în 
această ţară se transmite esența și autoritatea regală, 
e de două ori văduvă: o dată după regele Bibhurria?!, 
mort acum cinci ani, și a doua oară după regele Ayit- 
Netcher??. Zice că n-a avut copii de la acești monarhi, 
deși e la vârsta când poate zămisli. Ar putea, firește, 
exista temerea că e stearpă, însă lucrurile nu stau așa. 
Știu că are un copil, presupus a fi al regelui Ay, care 
însă n-a fost deocamdată înscăunat oficial. Totuși se 
cuvine să nu uităm că adevăratul deținător al puterii e 
în clipa de faţă generalul Horemheb, dar se pare că 
regina refuză să-l privească drept soţul mult dorit, care 
să unească esenţa regală cu puterea pământească. 

Prea umilul și veșnic credinciosul tău slujitor, 
emisarul Hasson 


29 Scrierea curentă hitită, akkadiana, limba oficială, era rezervată corespondenţei cu 
țările străine (n.a.). 

21 Numele hitit al lui Tutankhamon (n.a.). 

22 Alt nume al lui Ay (n.a.). 


206 


Scrisoarea fu așezată în tocul de piele alături de cea a reginei 
și încredinţată unui curier călare care porni a doua zi spre ţara 
hitită.22 

Tt 

Nouăsprezece zile mai târziu, după ce străbătuse drumurile 
ce-l purtaseră de la Theba la Memphis, apoi la Avaris, Megiddo, 
Byblos, Kadesh, Katna, Hama, Ebla și Alep, curierul ajunse, în 
sfârșit, în cartierele mărginașe din Karkemish. 

După ce trecuse de hotarele Regatului Misr, cu destule zile în 
urmă, pătrunsese pe pământurile imperiului hitit. Văzuse felurite 
seminții, cananeeni, amoriți, ici și colo, triburi de păstori, apiru, 
care veneau de nu se știa unde și mergeau pretutindeni. Se 
simți adânc mișcat că-și regăsește orașul și gândul de a-și 
revedea familia îl tulbură și mai tare. 

Soarele care apunea în spatele său revărsa peste Eufrat, 
peste clădirile de pe malurile fluviului și peste palatul ce le 
domina un potop de aur roșu, aidoma unui monarh ce-și 
răsplătește supușii la capătul unei zile de trudă. Vălul 
întunericului începuse deja să se aștearnă peste pădurile de 
cedru și castan. Mesagerul își îmboldi calul ca să ajungă la palat 
înainte de lăsarea întunericului. 

In suporturile lor de bronz de pe zidurile înalte ale palatului, 
torțele își agitau coama de flăcări la întâia adiere a înserării. Zeii 
sculptați în basoreliefuri, Shatash și Innaravantash, și divinităţile 
Lulakhi fremătau în lumina pâlpâitoare. Sus, pe metereze, 
arcașii stăteau de veghe. O mândrie îndreptăţită încălzi inima 
curierului căruia vântul rece al serii de iarnă îi înghețase 
mădularele. Aparținea unui mare popor. 

Descălecă și se înfăţișă străjilor: 

— Curier de la Misr pentru rege. 

Grăjdarii apucară frâiele armăsarului, un akhal-teke acoperit 
de spumă, și bărbatul intră în sfârșit în curtea palatului din 
Karkemish. Trecu de imensul portal al clădirilor regale și fu 
întâmpinat de mai-marele servitorilor care-l ascultă, apoi se 


23 E vorba de-o parte din Levant, ce avea aproximativ forma unui corn, arcuit spre sud 
și care cuprindea sudul Turciei, mai multe insule din marea Egee, Siria și sudul 
Irakului actual. Hotarele s-au tot mutat de-a lungul secolelor al XIII-lea și al XII-lea î.Hr. 
(n.a.). 


207 


duse să-i dea de știre intendentului. La rândul său, acesta alergă 
să-l înștiinţeze pe șambelan. 

Șambelanul îl conduse pe curier în sala de audienţe pe care 
regele tocmai se pregătea s-o părăsească pentru a merge la 
cină. Curierul îngenunche, atinse cu fruntea pământul și după ce 
i se îngădui să se ridice îi înmâna regelui Suppiluliuma tocul de 
piele cu cele două scrisori. Curios, monarhul trimise după 
tălmaci, un scrib care citea și scria în trei limbi și care se 
înșelase crezând că ziua lui de lucru se isprăvise. Scribul traduse 
mesajul. 

Ascultându-l, Suppiluliuma, un bărbat de vreo patruzeci de 
ani, scurt și îndesat, cu barba neagră ca tăciunele răsfirată pe 
veșmântul purpuriu brodat cu fir de aur, rămase înmărmurit. 

După ce-și veni în fire, își chemă șambelanul, pe Hattu-Zittish, 
și-l rugă să strângă a doua zi Consiliul regal, alcătuit din 
conducătorii triburilor. 

Aceștia sosiră în ziua următoare, toţi unsprezece, în straie de 
ceremonie, cu încălțări strânse până sub genunchi, cu mantii 
groase și căciuli de blană. Pătrunseră în sala tronului, al cărei 
tavan din lemn de cedru migălos lucrat se sprijinea pe uriașe 
coloane de piatră, și, unul după altul, îi salutară cu respect pe 
monarh și pe fiii săi, Arnuwanda, Mursili și Zannanza, ceilalţi doi, 
Telepinu și Pyassili?* nefiind de faţă. Apoi se așezară roată, 
ghemuindu-se pe covoare groase și brodate, la picioarele 
tronului și ale celor trei jilțuri de ceremonie puse de-o parte și de 
alta pentru prinți. Hattu-Zittish, țeapăn și încruntat ca de obicei, 
se găsea cel mai aproape de rege, la dreapta sa. Servitorii 
aduseră vin și plăcinte cu fistic. 

Căpeteniile triburilor nu citeau, nici nu înțelegeau limba din 
Misr. De altfel, nici nu vorbeau toţi aceeași limbă, unii foloseau 
hattili, alţii hurrili, luwili sau hitita, nesita populară fiind singurul 
lor grai comun. Prin urmare, regele porunci tălmaciului să le 
citească în nesită și scrisoarea emisarului și pe cea a lui 
Ankhensepamon. 

Clătinară cu toţii din cap, neîncrezători și câțiva se apucară să 
rostească vorbe necuviincioase despre acea ţară fără bărbaţi, 
unde reginele dormeau singure noaptea din lipsă de soţi. Unele 
glume mai mult sau mai puţin fără perdea stârniră râsete 
deșucheate. 


24 Numele sunt istorice (n.a.). 
208 


— N-am mai pomenit așa ceva, rosti Suppiluliuma după ce 
obrăzniciile încetară. Voi ce părere aveţi despre povestea asta? 

— Mie îmi pare a fi o capcană, răspunse cel mai vârstnic 
dintre membrii Consiliului regal. Să dăm crezare unei femei? 
Oamenii din Misr oricum nu ne-au iertat că am cucerit Regatul 
Amki, al cărui cârmuitor le era aliat. Și-acum să ne închipuim că 
ne oferă regatul lor pe tavă, alegându-l pe unul dintre fiii tăi 
drept faraon? Pe deasupra, adăugă bătrânul cu asprime în glas 
și plimbându-și privirea peste chipurile celor prezenți, să nu 
uităm că regele Amenhotep din Misr a făcut acum vreo douăzeci 
și cinci de ani jurământ că nicio femeie de sânge regal din 
neamul lui nu se va căsători cu un străin! 

Lăsă ca ultimele ecouri ale vorbelor sale să reverbereze dintre 
zidurile sălii, apoi încheie: 

— Scrisoarea mi se pare o făcătură vicleană ori smintită de-a 
dreptul! 

Regele încuviinţă din cap și i se adresă celui aflat lângă 
bătrân, Arasanu, un bărbat tânăr, cu ochi zâmbitori. 

— Dar tu ce spui? 

Arasanu își mângâie gânditor barba și răspunse: 

— Scrisoarea e, într-adevăr, ciudată. Regina dă de înțeles că 
n-ar mai exista bărbaţi demni de ea în Regatul Misr. Poate că în 
familia ei nu mai sunt bărbaţi, ceea ce e posibil. Poate nu vrea 
să ia de soţ un bărbat mai prejos ca rang decât ea. Dar dacă 
supraviețuirea dinastiei sale atârnă de asta, trebuie că e 
ușuratică de-a binelea ca să încalce jurământul strămoșului ei și 
să ofere țara unui prinţ străin, și mai ales unui prinţ venit dintr-o 
tară pe care generalii din Misr n-o au la inimă. Păi n-am răpit noi 
de la aliaţii lor Regatul Amki și chiar acest oraș, Karkemish? 

Căpeteniile triburilor trecură din mână în mână micul bust al 
reginei străine și recunoscură că era o femeie plăcută, chiar 
dacă, judecând după chipul ei, părea cam slăbuţă. 

Arasanu bău puţin vin și continuă: 

— Aş fi așadar ispitit să cred că e vorba de un șiretlic pentru a 
atrage în Misr un prinţ din familia regelui și a-l lua prizonier. Sau 
că femeia asta e nebună. 

Ceilalţi se puseră pe râs și încuviinţară din cap. 

— Și totuși..., adăugă Arasanu. 

— Și totuși ce? îl iscodi regele. 

Arasanu își ridică privirea și zise: 


209 


— Maiestate, oamenii din Misr nu pot fi atât de proști încât să 
nu ne creadă în stare să mirosim o astfel de capcană, căci e 
grosolană din cale-afară. 

Regele părea amuzat și cucerit de aceste observații. 

— Spune mai departe. 

— Așadar nu e o capcană, fără îndoială. Împrejurările prin 
care a ajuns mesajul la tine mi se par la fel de ciudate ca și 
scrisoarea în sine. In mod obișnuit, ar fi trebuit să ţi-o trimită 
emisarul Regatului Misr, Hanis. Or, misiva a fost înmânată direct 
emisarului nostru la Theba, ocolind calea firească și mai ales pe 
mai-marele arhivelor, Pentju. Asta vrea să însemne că regina a 
întocmit-o din proprie voinţă și că ea nu se potrivește deloc cu 
planurile dregătorilor acestei ţări, în primul rând cu ale lui 
Horemheb. 

— Adică tu crezi că regina e sinceră când îmi cere pe unul 
dintre fiii mei drept soț? 

— Da, maiestate, așa cred. Dar mă tem că fiul tău va avea de 
suferit urmările înfruntării dintre dregători și regină. 

— De ce? 

— Ei vor face tot ce vor putea, astfel încât căsătoria să nu 
aibă loc. 

— Deci regina e sinceră, dar n-ar trebui să-i trimit un fiu de-al 
meu? întrebă Suppiluliuma. 

Unul dintre prinți, Zannanza, un voinic chipeș și bine legat, cu 
ochi scânteietori și barbă deasă, și care până atunci se tot foise, 
exclamă: 

— Nu! Miza e prea mare ca s-o refuzăm. Și întorcându-se spre 
rege: Tată, ce dorește regina e cel puţin tot așa de important 
precum ceea ce nu doresc dregătorii ei. Gândește-te, am domni 
peste valea Marelui Fluviu, prin mijlocirea unuia dintre noi! 

Desigur ultimele cuvinte se refereau la el. 

— Voi ce credeți? îi întrebă regele pe ceilalți. 

Cel mai vârstnic răspunse: 

— Am ascultat păreri diferite. Însă socot c-ar fi înţelept, 
maiestate, să aflăm întâi mai multe despre neobişnuita 
propunere a reginei din Misr. Așa cum stau lucrurile acum mi se 
pare că, în augusta-ţi măreție, nu trebuie să împlinești prea 
repede cererea acestei femei. 

Rosti cuvântul „femeie” cu oarecare dispreț. 

Regele se învoi. 


— Hattu-Zittish, te însărcinez să faci cercetările cuvenite. 
Asigură-te că lucrurile stau întocmai cum ne-au fost înfățișate, 
că nu există în Misr un prinţ demn a se însoți cu regina și că ea 
e în măsură a se căsători cu unul dintre fiii mei. După aceea 
vom lua o hotărâre. 

Apoi trecură la alte probleme, printre care și pretențiile lui 
Shattiwaza, prințul mitanian, la tronul ţării sale, Mitanni, sau cel 
puţin la ceea ce mai rămăsese din el.” 


t Capitolul 35 


UN SECRET... OFICIAL! 


Trăsnetul lovi o colină din apropiere și bubuitul tunetului se 
răsfrânse în vale. Emisarul Regatului Misr, Hanis, n-ar fi arătat 
mai năucit nici dacă fulgerul l-ar fi nimerit pe el. Șambelanul 
Hattu-Zittish observă asta, însă nu vru să-l jignească repetând 
întrebarea. 

Hanis luă o înghiţitură zdravănă de vin, golindu-și cupa. 
Flacăra lămpilor scânteia pe ajurul de aur al cupei de Siria. Un 
servitor se repezi să i-o umple din nou. Privit prin albastrul 
sticlei, roșul vinului bătea în violet. 

Tunetul răsună din nou deasupra palatului. Fluturi mari de 
noapte, aproape negri, zburau greoi prin sală. 


25 La mijlocul secolului al XV-lea î.Hr., Mitanni, numit și Naharina în anumite texte, era 
una dintre cele cinci puteri din Orientul Mijlociu, celelalte patru fiind Egiptul, Babilonul 
și imperiile asirian și hitit. Mitanni ocupa actualele teritorii ale Siriei, Libanului, 
Palestinei și o mare parte din Irak. A fost slăbit prin războaiele de cucerire duse de 
faraonii Tuthmosis al III-lea și fiul său, Amenhotep al II-lea, din circa 1474-1401 î.Hr. și 
în urma cărora a pierdut Palestina și Libanul. Mai târziu, în special la sfârșitul dinastiei 
a XVIII-a, conflictele cu hitiţii l-au șubrezit și mai mult. Se pare că trei sute douăzeci și 
trei de prințese mitaniene ar fi fost luate prizoniere de către Amenhotep al II-lea în 
timpul campaniei acestuia în Palestina și e plauzibil ca una dintre ele să fi fost mama 
lui Semenkhere. Începând cu domnia lui Tuthmosis al IV-lea, fiul lui Amenhotep al Il- 
lea, relaţiile dintre Egipt și Mitanni s-au îmbunătăţit și cele două ţări au încheiat un 
tratat de pace, unindu-se împotriva amenințărilor hitită și asiriană. Pentru a pecetlui 
această alianță au existat încercări de căsătorie între prințese și regi care însă par să 
fi întâmpinat unele dificultăți. Tuthmosis al IV-lea a cerut de șapte ori mâna unei 
prințese mitaniene înainte să i se răspundă, iar când regii din Mitanni au cerut la 
rândul lor mâna unei prințese egiptene, s-au lovit de refuzul categoric al lui 
Amenhotep al Ill-lea. (n.a.). 


211 


— Nu, n-am fost înștiințat despre această scrisoare, răspunse 
în sfârșit Hanis. 

Asta, gândi șambelanul, întărește părerea lui Arasanu: regina 
a trimis-o fără știrea dregătorilor. Însă Hattu-Zittish ţinea cu tot 
dinadinsul să se asigure: 

— Nu există niciun prinţ în familia regală care să fie un soţ 
potrivit pentru regină? 

Emisarul resimţi întrebarea ca pe-o jignire. Cu alte cuvinte, 
stirpea Tuthmosis se vlăguise într-atât încât nu mai dădea 
naștere decât la femei. Hanis știa prea bine că Suppiluliuma 
avea cinci fii de vârste ce le-ar fi îngăduit să domnească și alți 
cinci care-și așteptau rândul. Minti: 

— Există bărbaţi, dar nu au vârsta cuvenită pentru a cârmui. 

— O asemenea căsătorie e cu putință? stărui în continuare 
șambelanul. 

Din ce în ce mai încurcat, Hanis răspunse: 

— Șambelane, ceea ce regina dorește e întotdeauna cu 
putinţă. 

— Dar generalul vostru Horemheb nu-i o partidă onorabilă? îi 
dădu înainte hititul care nu avea de gând să-și cruţe 
interlocutorul. 

— Nu are sânge regesc. 

— Așadar membrii familiei regale se căsătoresc doar cu 
oameni de același sânge cu ei? 

Hanis se simți ispitit să răspundă că da. Dar știa că 
Amenhotep al Ill-lea luase de soţie o femeie care nu era de viţă 
regală, pe Ty, sora lui Ay, și că fiul lui, Amenhotep al IV-lea, se 
căsătorise cu fiica lui Ay, Nefertiti, care nici ea nu avea sânge 
regesc. 

Primele picături de ploaie răpăiră pe frunzele din grădina ce 
se întindea în fața sălii unde Hattu-Zittish îl primise pe Hanis. 
Apoi ploaia se dezlănţui însoţită de noi tunete. 

Discuţia începea să-l scoată din răbdări pe emisar. Șovăia 
mereu, neștiind ce să spună. Nu putea nici să insinueze că 
planul reginei era lipsit de noimă, întrucât un emisar nu-și 
desconsidera regina, nici să-l susţină, deoarece propunerea lui 
Ankhensepamon i-ar fi înfuriat la culme pe Horemheb și mai ales 
pe marele dregător Pentju. 

— Da, cel mai des, răspunse. 


Ceea ce nu însemna nimic. Dar nu putea să mărturisească 
nicidecum că Ankhensepamon îl ura pe Horemheb ca pe ciumă. 

— Să trimiţi un fiu al regelui s-o întâlnească pe suverana 
voastră e o hotărâre serioasă, continuă șambelanul. Nu poate fi 
luată într-o doară. Și mă ierți că-ţi spun, dar nouă ni se pare tare 
ciudat să nu existe în Misr un prinţ demn de-a se căsători cu 
regina văduvă. 

— Și totuși așa stau lucrurile, răspunse emisarul. 

Niciunul, nici celălalt nu pomenise de partea cea mai 
importantă a acestei bizare povești: alipirea Celor Două 
Pământuri la imperiul hitit. 

Caznele emisarului continuară încă multă vreme, căci primise 
invitația șambelanului la cină. Printre cuvintele schimbate, la 
prima vedere, din simplă curtoazie, se strecurau întrebări 
viclene despre durata domniei lui Tutankhamon, a lui Ay și o 
prefăcută mirare legată de faptul că, în paisprezece ani de 
domnie a celor doi monarhi, regina nu adusese pe lume niciun 
copil și că răposatul rege Ay nu avusese fii de la alte soții, care 
să-i slujească drept urmași. 

De bună seamă, hitiţii puneau la îndoială oferta făcută de 
regină. 

Hanis scoase un oftat de ușurare când scăpă de șirul 
neîncetat al întrebărilor pe care le îndurase vreme de trei ore și 
se întoarse, în sfârșit, în locuinţa sa. 

A doua zi întocmi o scrisoare către Pentju. 

t 

— Târâtura! Târâtura! începu Horemheb să zbiere după ce 
Pentju îi citi scrisoarea lui Hanis. 

Își smulse peruca și-o azvârli pe o poliţă, iar mai-marele 
arhivelor putu să vadă că țeasta generalului avea aceeași 
culoare ca și fața: purpuriu cu vinișoare albe. 

Pentju, șezând într-un jilț, chibzui cu un aer morocănos la 
viitorul care prindea contur: relaţii și mai încordate cu regina și 
anevoioase cu unul dintre principalii aliaţi, ba nu, cu principalul 
aliat al Celor Două Pământuri. Cele două ţări erau oficial legate 
printr-un tratat de pace, pe care Suppiluliuma deja îl încălcase 
uneltind cu familia regală din Mitanni. Dar simplul fapt că regele 
hitit luase în serios oferta bizară a lui Ankhensepamon însemna 
că nu ar șovăi la o adică să alipească imperiului hitit Cele Două 
Pământuri. 


213 


Căci adevărul trebuia privit în faţă: dacă regina se va căsători 
cu un prinţ hitit, ţara va încăpea pe mâna lui Suppiluliuma. 
Femeia asta îi oferea regatul! 

— De neînchipuit! tună Horemheb. E nebună! Tatăl 
sclivisitului de Semenkhere, Amenhotep al Iil-lea, a făcut 
jurământ că nicio prințesă de-a noastră nu va lua vreodată de 
soț un rege străin! 

Pentju îl îndemnă cu un semn să vorbească mai încet. Străjile 
ascultau adesea pe la uși și situaţia era și-așa destul de 
încurcată fără ca regina să mai aibă ocazia să-l acuze de crimă 
de lezmaiestate. 

— Dar ce-a apucat-o? întrebă Horemheb. 

— N-a apucat-o nimic, răspunse Pentju ridicându-se ca să 
meargă la fereastra ce dădea pe terasa dinspre clădirile 
armatei. Încă din copilărie a auzit spunându-se că între familiile 
regale se încheie alianţe. Tatăl lui Amenhotep de care ai 
pomenit, Tuthmosis al IV-lea, a cerut mâna unei prințese din 
Mitanni. 

Pentju se întoarse spre general. Horemheb îl asculta abătut. 

— Adevărat, însă una e să trimiţi o prinţesă și cu totul altceva 
să te oferi ca regină. 

— Bineînţeles, continuă mai-marele arhivelor, dar femeia asta 
s-a născut la Akhetaton, într-o familie care se interesa mai mult 
de Aton decât de regat. Akhenaton scria imnuri închinate 
discului solar în timp ce ţara se îndrepta spre ruină. Trăia în 
palatul lui doar cu Semenkhere, prinţesele locuiau singure în 
serele lor, iar Nefertiti se retrăsese în palatul de nord. Ce știe 
Ankhensepamon despre această ţară? Nimic. Știe măcar care e 
deosebirea dintre Hattu și Mitanni? Mă îndoiesc. E stăpânită de 
un singur sentiment: orgoliul dinastic. Îl ura pe Ay. Și totuși a 
trecut de partea lui, după cum s-a văzut, când el a convins-o că 
doar unirea lor putea să apere dinastia. 

— Vasăzică ţara și dinastia sunt două lucruri diferite? 

— Așa sunt de douăzeci de ani, răspunse Pentju cu năduf. 

O vreme, prin încăpere se auzi doar băzâitul muștelor 
întărâtate de căldura amiezii. 

— Și asta ne-a adus azi într-o situaţie ce sfidează bunul-simţ: 
regina își oferă ţara unui străin pe care nici măcar nu-l cunoaște. 

— Nu putem face nimic altceva, rosti calm Pentju, decât să 
așteptăm să vedem ce-o să urmeze. Poate nu se va întâmpla 


214 


nimic. Din câte ne scrie Hanis, hitiţii par să se teamă de-o 
capcană. E foarte posibil ca Suppiluliuma să nu trimită pe 
nimeni. 

— Pentju, îi zise Horemheb cu asprime, ar trebui ca 
Suppiluliuma să fie la fel de smintit ca ea pentru a nu cântări 
bine propunerea. Doar nu-ţi închipui că va lăsa să-i scape o 
pradă precum Cele Două Pământuri. Așa că va trimite pe cineva. 

— Atunci vom lua măsuri. 

— Ce măsuri? 

— N-o să trimită un regiment. Doar un fiu cu o suită regală. 

— Și? 

Pentju dădu din umeri. 

— Să zicem că i-ar ataca tâlharii din deșert. Trebuie și 
oamenii ăia să folosească la ceva! 

— Și să riscăm un război? 

— Noi nu putem fi consideraţi răspunzători pentru faptele 
tâlharilor. 

După câteva clipe de tăcere, Horemheb continuă: 

— Ce părere ai? Ar trebui să răspândim vestea asta? 

— Nu încă. Am putea fi învinuiți că vrem s-o compromitem pe 
regină. Ar exista cu siguranţă oameni care să ţină cu ea. Nu, 
cred c-ar fi mai bine să ne prefacem că nu știm ce i-a propus lui 
Suppiluliuma. Mai devreme sau mai târziu, Curtea va auzi 
vorbindu-se de asta. 

t 

Și într-adevăr, cincisprezece zile mai târziu, Curtea află că 
Hattu-Zittish, șambelanul regelui hitit Suppiluliuma, sosise la 
Theba cu mare alai. 

Regina dădu în onoarea sa o petrecere la palat. Curtenii se 
înghesuiră să ia parte la ospăț, curioși de pricina unei asemenea 
vizite. Hitiții aveau deja un emisar în capitală. Pentru ce un 
demnitar cu un rang atât de înalt, egalul vizirului în ţara sa, 
bătuse drumul până aici? g 

Dar nu găsiră pe nimeni să-i lămurească. li iscodiră pe 
Horemheb și pe dregători, însă aceștia se mărginiră să răspundă 
că Suppiluliuma dorea, fără îndoială, să întărească legăturile de 
prietenie cu Cele Două Pământuri. Pentju, ținta celor mai multe 
întrebări, le oferi o explicație întortocheată despre schimbările 
de alianțe din regiune ca urmare a ambițiilor asiriene față de 
ceea ce mai rămăsese din Mitanni. 


215 


În timpul petrecerii, Ankhensepamon păru îngrijorată, dacă nu 
chiar nemulțumită și toată lumea băgă de seamă. Adevărul era 
că în ajun îl primise pe Hattu-Zittish în audiență. Șambelanul îi 
adusese un cadou magnific, un vas din aur incrustat cu pietre în 
două nuanţe de albastru, turcoaze și lapislazuli. 

Ea se arătase mirată de vizita hititului. El îi răspunsese, cu o 
mulţime de formule curtenitoare traduse de tălmaciul personal 
al oaspetelui, că stăpânul său era măgulit din cale-afară de 
propunerea reginei din Misr, că se bucura la gândul unei uniri 
între divina regină și imperiul hitit și că o ruga să primească 
omagiul regalei sale prietenii, însă dorea să se asigure că niciun 
prinţ din regatul Celor Două Pământuri nu s-ar împotrivi unei 
căsătorii cu un fiu de-al său. 

— Cu alte cuvinte, i-o întorsese Ankhensepamon, regele îmi 
pune la îndoială spusele? 

Surprins de tonul direct al reginei, șambelanul răspunsese că 
era greu de crezut că în marele Regat Misr nu se găsea niciun 
bărbat demn de splendoarea Maiestăţii Sale. 

Ea își stăpânise enervarea. 

— înțelege, șambelane, că o regină nu ia de soţ decât un 
bărbat de neam regesc. 

— Înţeleg, maiestate. Dar pe de altă parte ce-ar trebui să 
înţeleg din faptul că spui în scrisoare că n-ai niciun fiu? 

Căci aflase de existența tânărului prinţ Horenet. 

Ankhensepamon se încordase. 

— Nu știi că un copil singur și plăpând nu există fără tată? 

Hattu-Zittish își coborâse pleoapele în semn de încuviinţare. 
Începea să priceapă cum stăteau lucrurile. 

— Îi trebuie un tată care să fie un om puternic și care să-i 
dăruiască fraţi și surori, adăugase ea privindu-l pe șambelan 
drept în ochi. Nu poţi tăgădui asta! 

Șambelanul clătinase din cap. În sinea lui își zisese că obiceiul 
familiei regale din Misr de a încheia căsătorii între rude vlăguise 
stirpea. Nu tocmai din această pricină regii aveau haremuri? 

— Să-i spui asta regelui tău. 

— Am să-i spun, maiestate. Dar îmi îngădui să te întreb ce 
părere au dregătorii și curtenii despre planul tău. 

Regina se încruntase, apoi rostise într-o doară: 

— N-au fost încă înștiințaţi. Deocamdată n-are rost. 


Hattu-Zittish se oprise aici cu întrebările. Deși cucerit atât cât 
se putea de mândria și hotărârea regalei sale interlocutoare, 
găsea totuși cu totul neobișnuit ca o căsătorie de stat să se 
pună la cale fără știrea nimănui. 

A doua zi, înainte ca șambelanul să pornească spre ţara sa, 
Ankhensepamon îi trimise încă un mesaj lui Suppiluliuma. 


Regelui Suppiluliuma al hitiţilor, fratele meu și aliat 
al puternicului meu Misr 

Vrednice frate, 

L-am primit pe șambelanul tău Hattu-Zittish și îţi 
mulțumesc pentru vorbele curtenitoare și asigurările 
pe care mi le-a transmis, ca și pentru frumosul cadou. 

Dar de ce spui: ei încearcă să mă înșele? Dacă aș fi 
avut un fiu aș mai fi scris unei țări străine într-un mod 
umilitor pentru mine și regatul meu? Nu mă credeți și 
chiar vă îndoiţi de vorbele mele! Cel care mi-a fost soț 
a murit și nu am fii. Ar trebui să iau pe unul dintre 
servitorii mei și să-l fac soț? N-am scris nici unei alte 
țări, în afară de a voastră. |ți repet: dă-mi un fiu de-al 
tău şi-mi va fi soț și rege în Țara Misr...25 


Șambelanul plecă, sedus de frumuseţea și voinţa tinerei 
regine, dar destul de nedumerit. In ajun, generalul Horemheb, 
care era vizir, nu-i pusese nicio întrebare despre căsătoria 
plănuită, fapt ieșit din comun, întrucât era de neînchipuit ca 
vizirul să nu fi fost înștiințat despre hotărârile reginei. Hattu- 
Zittish știa cu siguranţă cât de multe iscoade existau în marile 
regate și cât de bine lucrau. Niciun zid nu era suficient de gros 
ca să nu aibă urechi. lar privirile ușor zeflemitoare și viclene ale 
lui Horemheb îi dovedeau că, mai mult ca sigur, nu se înșela. 
Dar atunci, ce credea oare vizirul despre toate astea? 

Unui erou de război să nu-i pese că-și vede ţara ajungând sub 
stăpânirea hitiţilor? lar ceilalți dregători nu pomeniseră nici ei 
despre motivul vizitei șambelanului. 

Ca atare, planul de căsătorie era oficial secret, oricât de 
stranie ar părea alăturarea acestor două cuvinte, însă cât timp 
va rămâne așa? Și când toţi îl vor afla, ce-o să se întâmple? 


26 Text conform cu cel de care pomenește regele Mursili al II-lea, fiul lui Suppiluliuma, 
în analele hitite de la Bogazkale (n.a.). 


217 


Orele lungi pe care le petrecu chibzuind în vreme ce călărea 

spre Karkemish nu-i oferiră niciun răspuns. 
t 

Şambelanul se afla încă pe drum când Horemheb încercă din 
nou s-o convingă pe Ankhensepamon să împartă tronul cu el. Ca 
o culme a ironiei, se apropie de ea folosindu-se de Mutnejmet. 

— Ascultă, îi zise aceasta. Ai domnit foarte bine cu Ay fără a-i 
fi soție.” Ce te-ar costa să domnești la fel împreună cu 
Horemheb? 

Un argument înţelept. Ankhensepamon nu-l cântări mai mult 
de-o clipă și cu un gest scurt din mână își arătă refuzul: 

— Nu-i același lucru. Ay făcea parte din familia noastră. 
Horemheb nu are pentru noi decât dispreț. 

— l-ai iertat părintelui meu Ay crime mult mai grave decât 
disprețul. A fost amestecat în moartea tatălui tău, în cea a lui 
Semenkhere și poate în cea a... 

— Am ascultat destul, Mutnejmet! Ay apăra dinastia! Și doar 
nu ţie trebuie să-ţi explic că Horemheb vrea s-o nimicească. 

Mutnejmet înălţă din umeri. 

— Dinastia! N-a mai rămas nimic din ea. 

— Am rămas eu. 

Mutnejmet îți mușcă buza ca să nu-i amintească nepoatei sale 
că ea singură nu reprezenta o dinastie, chiar și cu un copil mic 
în braţe. _ 

— Dinastia s-a distrus singură. Il cunosc pe Horemheb, vrea 
puterea. 

— Ei bine, nu eu am să fiu cea care să i-o dea. 

— Dar ce-i reproșezi? 

— Că e necioplit, pur și simplu. Și mirosul! 

Prin lipsa lui de greutate, argumentul o lăsă fără grai pe 
Mutnejmet. Se feri însă să-i pomenească de aceste vorbe lui 
Horemheb. Zarurile erau aruncate. Ankhensepamon trecuse 
pentru totdeauna în rândurile dușmanilor generalului. 

Dar ce-i dădea oare o asemenea siguranţă de sine? Speranţa 
că se va căsători cu un prinţ hitit? 


27 Există o singură dovadă arheologică potrivit căreia Ay și Ankhensepamon au 
împărţit tronul. E vorba de scarabeul Blanchard ce are gravate pe el cartușele 
alăturate ale celor doi. Totuși, e îndoielnic că unirea lor ar fi fost altfel decât 
protocolară. (n.a.). 


218 


t Capitolul 36 


TOANELE ZEILOR 


Trupești sau sufletești, legăturile unei căsătorii pot să se rupă 
și să lase doar o amintire neclară ce se tot destramă și peste 
care se așterne pulberea uitării. Însă există un alt fel de legătură 
ce rezistă mult mai mult, fără îndoială pentru că e de natură 
animalică și, lipsită de ţipetele și scandalul unei rupturi, nu e 
supusă capriciilor inimii sau firii. E vorba de misterioasa 
solidaritate ce se naște între două fiinţe ce împart același loc, 
același așternut, aceleași boli și aceleași griji. Uneori, legătura 
se înfiripă chiar între animale din specii diferite, un câine și o 
pisică, de pildă. Grăjdarii știu că unii cai nu se liniștesc decât în 
tovărășia unui câine anume care doarme în toate serile pe paie, 
la picioarele lor. Când unul din cei doi moare, celălalt e cuprins 
de-o tristeţe adâncă și adesea ucigătoare. 

Mutnejmet și Horemheb erau precum aceste animale. El era 
un om cu picioarele bine înfipte în pământ, cu trupul alcătuit din 
carne, sânge și umori, ea se trăgea dintr-o familie ce nu se mai 
atinsese de pământ de generaţii întregi, iar sucurile animale se 
limpeziseră în ea până se transformaseră în licori fine. Pe el 
efortul și căldura îl făceau să asude din greu, pe când cel mai 
vădit semn pe care-l dădeau glandele sudoripare ale fostei sale 
soţii se reducea la un luciu ușor al decolteului. Era de-ajuns să-i 
vezi împreună la masă ca să-ţi sară în ochi deosebirile dintre ei: 
el înfuleca lacom, înghițind cât ai clipi șase ouă deodată, ea 
ciugulea la nesfârșit, aparent fără poftă și fără foame, dintr-o 
pulpă de rață. 

Și chiar la masă se aflau acum în odăile vizirului. El o invitase, 
iar ea, oricâte reţineri ar fi avut, venise până la urmă. Ce-i drept, 
situaţia devenise din cale-afară de tulbure și de primejdioasă. 
Un dezastru de neimaginat ameninţa regatul. Miza se ridica mult 
deasupra vechilor lor certuri. 

— Nu ţi-a vorbit niciodată despre asta? 

— De când Neferneru-Aton a plecat, s-a închis în ea. S-a 
schimbat și nu-mi mai împărtășește gândurile ce-o frământă. 
Cred că nu i le mai mărturisește nici lui Sati, care este mai 
apropiată de ea decât oricine altcineva. 

219 


EI își goli paharul dintr-o sorbitură, râgâi și apucă o bucată de 
rață friptă. 

— Și cum îţi explici atunci propunerea pe care i-a făcut-o lui 
Suppiluliuma? 

Ea își adună gândurile, apoi își căută cu deosebită grijă 
cuvintele: 

— Cred că de-a lungul anilor, spiritul de familie a crescut în 
ea. După fuga surorilor sale și moartea lui Setepenre și a lui 
Neferneferure, se consideră singura moștenitoare a părintelui ei 
și a dinastiei. Luă o gură de vin și continuă: N-o cred la fel de 
nebună ca taică-su ori ca răposatul ei soț Tutankhamon, însă 
cred că în familia asta bântuie niște înclinații ciudate. Akhenaton 
se vedea pe sine drept întruparea lui Aton, Tutankhamon, cea a 
lui Osiris, iar ea își închipuie că e singura păzitoare a neamului 
din care se trage. Și e gata de orice ca să-l apere și să-l ducă 
mai departe. În ultima vreme, am regăsit la ea aceeași dârzenie 
încăpăţânată pe care-a arătat-o sora mea Nefertiti după 
moartea lui Akhenaton. 

— Vrei să spui că nu-și dă seama că o să distrugă regatul 
dacă se căsătorește cu fiul lui Suppiluliuma? 

Mutnejmet clătină din cap și mușcă dintr-o plăcintă cu susan. 

— Nu. 

— Nu-i pot permite să facă asta. Ea ridică spre el o privire 
întrebătoare. Nu, n-am s-o ucid. Dar n-o pot lăsa să facă așa 
ceva. Curtea și armata m-ar învinui pe mine c-am stat cu braţele 
încrucișate sau chiar că i-am fost părtaș. In clipa de faţă lucrurile 
sunt clare: ori ea, ori eu. 

Mutnejmet căzu pe gânduri. Cuvintele „ori ea, ori eu” 
stârneau ecouri sinistre. Însă nu putea să nu-i dea dreptate 
fostului ei soț. 

— De ce-a venit șambelanul lui Suppiluliuma? vru ea să știe. 

— Habar n-am. Probabil ca să se încredinţeze cu ochii și cu 
urechile lui că propunerea reginei nu e o capcană. 

— Ce zici, Suppiluliuma îl va trimite aici pe unul dintre fiii săi? 

El se scobi între dinţi cu unghia. 

— Asta rămâne de văzut. Până atunci, te rog să-mi dai de 
știre dacă ceva ţi se pare neobișnuit în purtările lui 
Ankhensepamon. E în joc interesul regatului. Și poate chiar și 
propriul ei interes. 


220 


Mutnejmet încuviință dând din cap și mâncă o curmală 
însiropată. 

— Doar nu vrei să vezi strădaniile tatălui tău și ale mele 
năruite din pricina acestei nebune, nu? 

— Nu, răspunse ea posomorâtă. 

t 

În zorii cenușii, rafale de vânt rece izbeau zidurile înalte ce 
înconjurau orașul Karkemish. Hattu-Zittish și oamenii din suita 
sa își îndesară căciulile de blană pe cap. Arcașii și străjerii care 
patrulau băteau din picioare ca să se mai încălzească. O 
jumătate de oră mai târziu, micul alai al șambelanului intră pe 
poarta palatului regal. Descălecară cu toţii, grăjdarii se grăbiră 
să ia caii în primire, iar Hattu-Zittish îi strigă intendentului: 

— Adu repede lapte cald amestecat cu tărie pentru toată 
lumea! Am înghețat bocnă! 

Apoi, urmat doar de secretarul său, porni spre odaia de lucru 
a regelui, porunci străjilor de aici să-l anunţe și i se înfăţișă 
monarhului în sala încălzită de focul uriaș din vatră și de vasele 
cu jăratic așezate prin colţuri. Îngenunche dinaintea stăpânului 
său care îi ceru numaidecât să se ridice. 

— Șambelane! strigă Suppiluliuma. Fii bine-venit. Ce vești 
aduci? 

Un servitor îi întinse o cupă mare din argint, plină cu lapte 
cald amestecat cu o băutură tare preparată din ienupăr. 

— Bea mai întâi, zise regele. Dezmorţește-ţi mădularele. Stai 
aici, aproape de mine, lângă foc. 

Și regele se așeză faţă în față cu emisarul său. 

— Maiestate, grăi Hattu-Zittish, după ce-și drese glasul, 
propunerea e adevărată și sinceră. Regina e o femeie foarte 
plăcută. Are un fiu, contrar celor spuse în scrisoare, însă n-a 
minţit chiar cu totul ascunzându-ne existența lui. Socoate că 
băiatul se află în primejdie. Vizita m-a ajutat să înţeleg că ea 
caută nu doar un soț și un tată pentru copiii săi, ci în primul rând 
un bărbat puternic. De aceea ţi-a scris. Totuși, așa cum bănuiam 
noi, ţi-a făcut propunerea fără știrea dregătorilor și a Curții, 
întrucât nu e sigură că ei ar privi-o cu ochi buni. Aceasta e 
părerea mea. Și nu mă îndoiesc că generalului Horemheb îi va 
pica prost o atare căsătorie. Foarte prost. 

Suppiluliuma izbucni în râs. 


— Mi se pare și firesc! Dar la urma urmelor, n-o să ne facem 
jocurile după bunul plac al locuitorilor din Misr! 

Șambelanul înălţă din sprâncene. Ce însemna asta? Că regele 
o să accepte propunerea reginei din Misr? 

— Nu pot, șambelane, să scap așa un prilej minunat de a ne 
întinde influența și de a ne apăra interesele în valea Marelui 
Fluviu. Pentru că tu ești acum convins că la mijloc nu este o 
capcană, o să-l trimit pe unul dintre fiii mei la Theba. Regina 
vrea un bărbat puternic? Ei bine, o să-l aibă! rosti regele cu un 
hohot de râs. 

Hattu-Zittish se grăbi să râdă și el, deși nu-l prea trăgea 
inima. 

— Cel mai nerăbdător s-o ia în căsătorie pe această regină 
frumoasă și să cârmuiască Misr, adăugă monarhul, e prinţul 
Zannanza. Va pleca peste câteva zile. Să veghezi cu grijă la 
pregătirile pentru călătoria lui. 

— Prea bine, maiestate. Trebuie să-l înștiințez pe emisarul 
Regatului Misr? 

Suppiluliuma chibzui câteva clipe. 

— Nu, nu-i spune nimic. Regina are negreșit motivele ei să 
păstreze secretul. Așa că n-are rost să răspândim vestea că i-am 
îndeplinit dorința. Dă-i de știre doar emisarului nostru de la 
Theba. 

— Prea bine, maiestate. i 

Stomacul șambelanului Hattu-Zittish se încălzise. Insă creierul 
îi rămăsese amorţit. Povestea asta nu-i mirosea a bine. Regina 
era prea imprudentă, iar prințul, prea nestăpânit. Și, după cum 
spunea un proverb hitit, un pas clătinat și încă unul la fel fac un 
os rupt. 

t 

Câteva zile mai târziu, emisarul Regatului Misr la Karkemish, 
Hanis, simți nevoia să-și întregească garderoba cu haine după 
moda hitită, mult mai potrivite să-l apere de frig decât cele din 
țara sa. Hotări prin urmare să-și comande o robă de lână, lungă 
până la glezne, o mantie largă, căptușită cu blană, și o pereche 
de încălțări înalte. Se duse la cel mai bun meșter din oraș, care 
lucra și pentru cei mai de vază demnitari de la Curte. Meșterul îl 
rugă să binevoiască să aștepte până va isprăvi o comandă 
importantă pentru unul dintre fiii regelui și suita lui. 

Auzind acestea, Hanis ciuli urechea. 


— Vor fi niște veșminte minunate, nu mă îndoiesc, zise 
curtenitor, plimbându-și privirea prin atelier. 

Locul mirosea a usuc de la pâslă și de la blănuri, a tanin și a 
lână proaspăt ţesută. Doi ucenici coseau niște haine 
somptuoase, una fiind din lână vopsită într-un roșu-închis ce-ţi 
lua ochii. 

— Sunt cele mai scumpe veșminte pe care le-am croit de-o 
bună bucată de vreme încoace, emisare. 

Și meșterul se apucă să-i descrie mantia prinţului, împodobită 
cu nestemate albastre, roșii și verzi, și căptușită cu blană albă 
de hermină, aflată la mare preţ. 

— Dar astea-s straie de nuntă! exclamă Hanis, cu prefăcută 
admiraţie. 

— Că bine zici, emisare. 

— Și mie când vei putea să-mi faci hainele? Vremea se 
răcește. 

— Peste patru zile, emisare. Și o să-mi dau toată osteneala să 
ţi le termin cât mai repede. 

Asta însemna că prințul și alaiul său aveau să plece peste 
cinci sau șase zile. Mai mulţi oameni călătorind împreună 
înaintează mai încet decât un călăreț ce gonește singur. 

Întors acasă, Hanis scrise un mesaj către intendentul lui 
Pentju. Apoi i-l încredinţă unuia dintre călăreţii mercenari din 
Mitanni care se învârteau prin tavernele de lângă piaţă, în 
speranţa că un bogătaș de prin partea locului le va da ceva de 
lucru. 

Hanis îl plăti gras. Cu puţin noroc, mitanianul va ajunge la 
Theba mult înaintea prințului care visa s-o ia de nevastă pe 
regina Celor Două Pământuri. 

t 

Niciun muritor n-a pătruns vreodată misterul întâmplărilor ce 
hotărăsc soarta a două țări. Ce zeu își impune voința? In 
săptămânile tulburi ce-au urmat după cererea pe care regina 
Ankhensepamon i-a trimis-o lui Suppiluliuma, zeul cu pricina o fi 
fost Amon-Ra? Horus? Osiris? Sau zeul hitit al cerului Amesh și 
soția sa Antum? Zeul pământului Enlil și soția sa Ninlil? Ori zeii 
se tocmesc între ei la câte unul din acele ospeţe desfășurate 
acolo sus, de unde-și aruncă din când în când privirea la oamenii 
ce aleargă cu treburi aici, pe pământ? O fi fost cumva Seth, cel 
care-și ucisese propriul frate, pe Osiris? Căci Seth nu suferă 


223 


dezordinea. L-a omorât pe Osiris întrucât știa că puterea nu se 
împarte și că el, unul, e înzestrat cu mai multă autoritate decât 
Osiris ca să apere lumea. Fapt pe care l-a și dovedit, venindu-i 
de hac lui Apopis, șarpele uriaș. 

Cert e că puterile cerești păreau să nu-i privească cu ochi 
buni pe stăpânii din Misr, dar nici pe cei din imperiul hitit. 

Pe la mijlocul anotimpului Peret, când apele se retrăgeau și 
începea semănatul, mai precis în cele cinci zile epagomene? de 
la sfârșitul anului, cele pe care Thoth le câștigase la o partidă de 
zaruri cu Luna, o epidemie de friguri se abătu peste Regatul 
Celor Două Pământuri. Boala începea cu oboseală și frisoane, 
dureri de cap și pierderea poftei de mâncare, după care 
continua cu un zbucium neîncetat al trupului și delir. Sute de 
oameni se molipsiră la Theba, apoi la Memphis. Mulţi muriră, iar 
cei care scăpau de-abia reușeau să meargă, nefiind în stare să 
se ţină pe picioare, să vorbească limpede sau să-și folosească 
membrele la fel ca înainte. 

La palat, molima îi luă viaţa, printre alţii, bătrânului șambelan 
Uadj-Menekh. 

Dar, mai grav, îl ucise în doar cinci zile pe tânărul prinţ 
Horenet. Avea numai doi ani. 

Sati și Mutnejmet se temură că mama sa îl va urma în 
mormânt. Ankhensepamon plânse până căzu la pat. Itchan fu 
chemat la Theba ca să-i ofere puţină mângâiere, însă era el 
însuși copleșit de durere. 

— De ce-mi poartă zeii atâta pică? șopti Ankhensepamon. 
Aton nu poate să-i convingă să-mi lase și mie puţină liniște? 

ltchan nu știa ce să răspundă. 

Minţise când spusese că nu avea copii. Oare zeii o pedepseau 
potrivind realitatea cu minciuna ei? 

Nu-i mai rămânea decât o speranţă: apropiata sosire a 
prințului Zannanza, pe care emisarul hitit i-o anunţase pentru 
zilele următoare. 


?8 La vechii egipteni, anul avea trei sute șaizeci și cinci de zile, împărțite în 
douăsprezece luni, fiecare a câte treizeci de zile, cărora li se adăugau, la sfârșitul 
anului, cinci zile, zilele epagomene. (n.tr.). 


224 


t Capitolul 37 


INVOCAȚIA CĂTRE PAZUZU 


Suita prinţului Zannanza număra douăzeci și cinci de bărbaţi, 
printre care și patru arcași, toţi călări. Bidiviii, cu patru în plus 
pentru a căra bagajele prinţului, erau din rasa Ashkabad, cu 
pielea fină și mătăsoasă și păr auriu. 

Înaintau la trap ori la galop și făceau popasuri dese căci 
prinţul nu voia să ajungă la Theba istovit și să i se înfăţișeze 
reginei cu obrazul lipsit de prospețime. Partea cea mai 
anevoioasă a călătoriei o reprezentase, firește, ţinutul muntos 
dintre Karkemish și Kadesh, cu poteci șerpuitoare unde fuseseră 
nevoiți să meargă la pas, mai ales că ploile erau dese. Dar 
începând cu ţara amoriţilor, adică provinciile aflate sub controlul 
Celor Două Pământuri, drumul urma îndeaproape ţărmul mării, 
pe teren plat, și călăreţii putură să galopeze fără încetare ore 
întregi. Lucrul acesta îngăduia popasuri mai lungi și mai plăcute 
la Babylos, Barka și Ennishasthi. 

Prinţul era într-o dispoziție grozavă. Chiar iarnă fiind, briza 
mării, cu mult mai blândă decât cea a muntelui, îi punea 
sângele în mișcare și Zannanza, simțindu-se plin de vigoare, își 
făgaduia să-i dovedească viitoarei sale soţii ce soi de bărbaţi 
erau hitiţii. Cei voinici aidoma lui puteau să secătuiască de vlagă 
două femei chiar și după ce-și petrecuseră toată ziua în spinarea 
calului. Prinţul și șambelanul său își râdeau în barbă la un 
asemenea gând. g 

Călătoreau de unsprezece zile. In ajun poposiseră la Ashkelon, 
iar acum se îndreptau spre hotarele propriu-zise ale Țării Misr. 
Mai aveau vreo două ore până în Gaza și soarele asfințea 
înaintea lor când văzură înălțându-se undeva în stânga un nor 
de praf, ca o furtună de nisip venind din deșert. 

Nu le trebui mult timp ca să-și dea seama că furtuna nu avea 
nicio legătură cu vântul deșertului. Era o ceată de călăreţi care 
goneau drept spre ei. li observară grăbind totodată pasul. 

— Vin spre noi, grăi Zannanza, nedumerit și totodată ușor 
îngrijorat. 

— Ar trebui să urcăm pe dâmbul ăla, îi zise șambelanul. Măcar 
acolo vom fi într-o poziţie dominantă. 

225 


Își îmboldiră caii, urmărindu-i pe misterioșii călăreţi. Acum se 
vedeau bine: purtau cu toții veșminte lungi, albe. 

— Sunt vreo două sute, strigă Zannanza din ce în ce mai 
neliniștit. Ce vor de la noi? 

Răspunsul nu întârzie să sosească. Ajungând la cinci sute de 
pași, necunoscuţii azvârliră un stol de săgeți. Țipetele izbucniră. 

— Descălecați! urlă prinţul. 

Insă chiar când să pună piciorul pe pământ, unul dintre 
oamenii din suita sa căzu lovit în pântece de o săgeată. Arcașii 
prinţului atacară și ei. Un călăreț vrăjmaș se prăbuși. Apoi încă 
unul. Nici nu era greu să-i nimerești întrucât străinii alcătuiau un 
zid ce se apropia în galop. 

Lupta dură mai puţin de-o jumătate de oră. 

Din suita prințului Zannanza nu rămase nici măcar un singur 
supravieţuitor. 

Când hitiţii încetară să mai dea vreun semn de viaţă, 
căpetenia atacatorilor urcă dâmbul și întoarse cu fața în sus 
fiecare mort. Se uită câteva clipe la cel mai frumos îmbrăcat. 
Două săgeți îi străpunseseră gâtul și pieptul. Se aplecă și privi 
cu atenţie tăblița de argint agăţată de gâtul tânărului cu un șnur 
de piele și împodobită cu o nestemată roșie. Nu citea akkadiană, 
însă văzând nestemata bănui că ea era însemnul unui prinţ. Îi 
luă colierul magnific din aur, ce înfățișa o luptă între lei și cai, 
precum și inelul greu ornat cu o piatră mare, verde și 
transparentă, ce scânteia în ultimele licăriri ale zilei. 

Căpetenia era însuși dregătorul Ramses, redevenit locotenent 
prin forța împrejurărilor. 

Informaţiile își atinseseră ţinta. În afara misivei emisarului 
Hanis, care sosise la timp, Mutnejmet îi mărturisise lui 
Horemheb că, după ce primise un anumit mesaj, 
Ankhensepamon, distrusă până atunci de moartea fiului ei 
Horenet, se însufleţise brusc. Restul fusese simplu: iscoadele și 
santinelele postate de-a lungul drumului pe care în mod firesc 
trebuia să-l urmeze prințul îi dăduseră pas cu pas vești lui 
Horemheb despre înaintarea hitiţilor. Atacul fusese plănuit să 
aibă loc înaintea popasului acestora în Gaza. 

Soldaţii își împărţiră, ciondănindu-se între ei, celelalte bijuterii 
ale străinilor și prada, care se ridica la vreo mie trei sute 
debeni?. Mantia somptuoasă a lui Zannanza îi reveni lui 


29 Aproximativ nouăzeci și unu de grame (n.a.). 
226 


Ramses, însă nici veșmintele și mai ales mantiile însoţitorilor lui 
nu erau de lepădat. 

Arcașii călări ai armatei regale se gândiseră la toate, aducând 
cu ei și lopeţi. Se apucară să-i îngroape pe hitiţi în nisip. Deja se 
auzeau  urletele șacalilor. Așa că trupa de soldaţi porni 
neîntârziat înapoi spre miazăzi, luând și cei șapte cai ce 
scăpaseră teferi pentru a căra trupurile neînsufleţite ale celor 
trei victime ale arcașilor hitiţi. 

Ramses îi arătă inelul lui Horemheb. 

— N-am mai văzut așa o piatră, zise vizirul. 

— Eu nici atât. Ai crede că e sticlă, însă n-are cum să fie 
judecând după montura bogată. O piatră din Asia, fără îndoială. 
Am adus și șapte cai. Minunaţi. Au părul ca aurul, sunt iuți și 
rezistenți. Îi păstrez pentru grajdurile regale. 

Ridică privirea spre vizir: 

— Te-ai răzgândit? 

— Nu, răspunse Horemheb. Noi nu știm nimic. Suita prinţului 
a fost atacată desigur de tâlhari. În felul ăsta înlăturăm 
primejdia unei expediții de pedepsire din partea lui 
Suppiluliuma. 

Se scurseseră patruzeci de zile de la plecarea șambelanului 
Hattu-Zittish și emisarul hitit la Theba n-avea nicio veste despre 
prinţul Zannanza. Îl cuprinse îngrijorarea și trimise un curier la 
Karkemish. Când curierul îl înștiință că prinţul pornise la drum 
împreună cu suita sa de mai bine de douăzeci de zile, se sperie 
de-a binelea și hotărî să-i ceară lui Pentju să înceapă căutările. 

Pentju se arătă surprins de o atare cerere. 

— Zici că fiul regelui, prinţul Zannanza, a părăsit orașul 
Karkemish pentru a merge la Theba. Era într-o călătorie oficială? 

— Da. 

— Tu aveai cunoștință de ea? 

— Da. 

— Dar care era scopul acestei călătorii? 

Emisarul se simți încurcat, temându-se să nu facă un pas 
greșit. 

— Am presupus că și tu știai, răspunse. Prinţul venea s-o ia de 
soție pe regina voastră. 

Pentju încercă să se arate surprins. 


— Un prinţ din ţara ta voia s-o ia în căsătorie pe regină? Pe 
Amon, asta-i o treabă de cea mai mare importanță pentru 
alianţa noastră! Cum de nu m-ai înștiințat? 

— Mi-am închipuit că regina... 

Pentju clătină din cap. 

— Regina nu ne-a spus nimic. Dac-ar fi făcut-o, l-aș fi rugat pe 
comandantul Ramses să plece cu o trupă de arcași să-l 
întâmpine pe prinţ ca să-i apere pe el și pe cei din suita lui. 

Emisarul amuţise, adânc tulburat. 

— Și-acum ce facem? izbucni el într-un târziu. 

— Nu știu. Îți dai seama că drumul dintre Karkemish și 
hotarele ţării noastre e lung. Se poate ca tâlharii să-l fi atacat pe 
prinţ în ţinuturi care nu se află sub controlul nostru, ci al vostru. 
E datoria regelui Suppiluliuma să înceapă căutările. 

— Dar dacă au fost atacați în deșertul răsăritean? 

Pentju clătină iarăși din cap. 

— Mă îndoiesc. Măsurile luate de vizirul Horemheb pentru a 
ne apăra de cetele de tâlhari au dat roade. Acolo nu mai au loc 
atacuri. Deșertul nu le mai oferă tâlharilor o pradă pe măsura 
lăcomiei lor, iar caravanele ce călătoresc în vecinătatea lui sunt 
vegheate de garnizoanele noastre. Nu, îţi spun, au fost negreșit 
atacați în ţinuturile Niya, Nuhashe sau Amurru.30 

Deznădejdea îl copleși pe emisar. 

— Dar nu poţi măcar să ceri să se facă unele cercetări în 
deșertul răsăritean? 

— Ți-aş îndeplini dorinţa pentru a-ţi fi pe plac, dar ce crezi că 
am găsi acolo? Resturi lăsate de șacali și vulturi? Așa ceva 
există cu prisosinţă în ţinuturile cu pricina... 

Emisarul se îngrozi. 

— Pe viitor, îl sfătui Pentju pe un ton acru, te rog să 
binevoiești a-mi da de veste despre asemenea planuri 
grandioase, precum căsătoria divinei noastre regine cu augustul 
fiu al Maiestăţii Sale regele vostru. 

Hasson își luă rămas-bun și plecă. 

Pentju se plesni peste coapsă și izbucni într-un râs tăcut, apoi 
se duse să-l înștiinţeze pe Horemheb despre vizita emisarului 
hitit. 

t 


30 Regiuni ce corespund în linii mari cu Siria de actuală. (n.a.). 
228 


— Dar de ce întârzie prințul atât? întrebă în șoaptă 
Ankhensepamon. 

O legăna pe micuța prinţesă Neferib în braţe. De când murise 
Horenet, era singurul copil de-un sânge cu ea care rămăsese în 
palat. 

Horenet fusese înmormântat în cripta bunicului său de la 
Lăcașul lui Maat. 

Și-acum, ea nu mai putea să aibă copii, întrucât nu mai avea 
soţ. Horenet putuse să treacă în ochii tuturor drept fiul lui Ay. 
Insă acum, ea era văduvă. 

li încredinţă doicii copila și se forță să mănânce sub privirile 
mâhnite ale lui Mutnejmet. Însă toată mila pe care-o încerca 
pentru nepoata ei nu reușea să-i înăbușe sentimentul de 
ușurare la gândul că evitase un dezastru cum numai Apopis 
putea să fi pus la cale. 

Căci Mutnejmet aflase cum se sfârșise călătoria prinţului 
Zannanza, nesăbuit pretendent la tronul Celor Două Pământuri. 
t 

A doua zi, Itchan veni anume de la Memphis ca s-o sprijine pe 
Ankhensepamon în greaua perioadă a doliului. Ea începu din 
nou să se vaite că întârzierea prințului hitit era de neînțeles. 
Noul comandant al călărimii din Memphis se uită lung la ea fără 
să scoată un cuvânt. Ea îi observă privirea stăruitoare. 

— Ce ai? îl iscodi. 

— Cred că prinţul nu va veni, se mărgini el să îi răspundă. 

Ce? 

Insă ltchan rămase cu încăpățânare mut. 

— De ce spui asta? întrebă ea pe un ton de parcă era pe cale 
să-și iasă din minţi. 

— Am trecut adineaori prin fața grajdurilor regale. Am văzut 
acolo șapte cai dintr-o rasă ce nu există la noi. Doar hitiţii și 
popoarele din Asia au asemenea cai și doar regii și oamenii cei 
mai bogați se pot bucura de ei, pentru că sunt foarte scumpi. 

Ankhensepamon își înăbuși un țipăt. 

— Am întrebat de câte zile se află caii aceia în grajdurile 
regale. De șase zile, mi s-a răspuns. 

Ea îi aruncă o privire rătăcită. Apoi izbucni în lacrimi. El o 
cuprinse în braţe. Hohotele îi scuturau tot trupul. 

— L-au omorât! L-au omorât! repetă ea. 

Continuă să plângă multă vreme. 


229 


— Cum ai putut crede că-l vor lăsa să ajungă la tine? o întrebă 
el cu blândeţe. 

— Nemernicul de Horemheb... Am să-l izgonesc din slujbă! 
Ucigașul! strigă Ankhensepamon. 

Doar cu mare greutate ltchan reuși s-o potolească. 

— Să nu faci nimic, Ankhi, să nu faci nimic, o sfătui. Acum e 
vorba de viaţa ta. Stai cuminte. Te implor. 

t 

Când mesajul emisarului hitit din Theba ajunse la Karkemish 
și evidența începu să se impună, Suppiluliuma căzu într-una din 
acele stări de furie violentă de care se temeau dregătorii și 
curtenii. Amărăciunea eșecului îi învenina durerea pricinuită de 
moartea fiului. 

— Chiar era o capcană, la urma urmelor! grăi regele. 

Se întoarse spre Hattu-Zittish. 

— Aveai dreptate. De la bun început te-ai îndoit de întregul 
plan. Ar fi trebuit să te ascult. lar acum mi-am pierdut fiul cel 
mic, lumina ochilor mei! 

— A fost o capcană întinsă de zei, maiestate, zise Hattu- 
Zittish, abătut. 

Dregătorii strânși în sală luară la cunoștință de trista 
întâmplare fără a-și da însă seama de amploarea ei. Dorinţa 
pătimașă de cucerire a unui bărbat și orgoliul la fel de pătimaș 
al unei femei provocaseră un asemenea dezastru. Însă niciunul 
dintre ei nu întrevedea dezastrul infinit mai mare pe care reușita 
planurilor strâns legate ale lui Ankhensepamon și Zannanza l-ar 
fi pricinuit. 

— Vreau să fie adus înapoi trupul fiului meu, grăi apoi 
Suppiluliuma. 

— De pe pământul dușmanilor? se miră șambelanul. 

— Nu poţi să găsești un mijloc? Și mai vreau ca ucigașii să fie 
pedepsiți. 

— Am să încerc, maiestate. Am să încerc, răspunse șoptit 
Hattu-Zittish. 

Femeile din palat pricepură numaidecât că frumosul prinţ 
Zannanza murise în Misr și în curând un zvon lipsit de noimă se 
răspândi pe străzile din Karkemish, apoi se întinse până la 
Alalah, Alep, Ebla și în întreg imperiul hitit. Potrivit acestei 
născociri smintite, Zannanza s-ar fi îndrăgostit nebunește de 
regina Celor Două Pământuri. Ea îl ademenise cu invitaţii din ce 


230 


în ce mai înfocate și chiar îi trimisese o statuetă ce-o înfățișa 
goală. Însă când el se dusese s-o ia de soţie și s-o aducă în 
regatul tatălui său, ea îl înjunghiase. Oamenii, bărbaţi și femei 
deopotrivă, înfloreau, firește, zvonul, ajungându-se la tot felul de 
povești. Potrivit uneia dintre ele, statueta reginei din Misr avea 
puteri malefice și regele, în înţelepciunea lui, o aruncase în foc. 
Altă poveste susţinea că scrisoarea reginei fusese îmbibată cu o 
otravă care se răspândea încet în tot trupul și prinţul, odată 
ajuns în fața iubitei sale, se prăbușise fără suflare. 

Așa se face că femeile din Misr, începând cu regina, 
dobândiră în ochii hitiţilor, ai asirienilor, ai babilonienilor, ai 
mitanienilor și ai întregului Levant, faima unor seducătoare 
viclene și de o mare cruzime. 

— Când mă gândesc, exclamă una dintre doamnele din 
palatul de la Karkemish, cu o vehemenţță ce-i zdruncina pieptul 
bogat și gușa, când mă gândesc că odinioară noi i-am trimis 
regelui din Misr, când era bolnav, statuia făcătoare de minuni a 
lui Ishtar. lar ea l-a vindecat! Și uite cum ne mulţumesc 
netrebnicii ăștia! 

Și ridicându-și braţele spre cer, chemă să se abată asupra 
Regatului Misr blestemele tuturor zeilor răi, începând cu 
înspăimântătorul Pazuzu, ale cărui nări răspândeau ciuma. 

Culmea, această din urmă poveste era adevărată. De mult, 
Amenhotep al Ill-lea, care suferea de ulceraţii la picioare, 
ceruse, în două rânduri, să i se aducă statuia binefăcătoare a lui 
Ishtar, iar a doua oară, regele hitit întâmpinase mari greutăţi 
până o luase înapoi. Acesta fusese și motivul pentru care, în 
semn de recunoștință, Amenhotep al lll-lea îngăduise 
construirea unui templu al lui Ishtar la Memphis. 

Singură în palatul ei din Theba, Ankhensepamon nu știa de 
născocirile ce-și aveau adesea rădăcina în credinţele religioase. 
La fel se explică și convingerea că zilele epagomene, când 
izbucnise molima ce-l ucisese pe Horenet, deschideau ușa 
puterilor malefice. Ankhensepamon se gândea doar la vorbele 
profetice ale fostului vizir Thutu: /s;s, hărăzită veșnic durerii... 

Dar care era zeul răzbunător ce se încrâncena să distrugă 
neamul Tuthmosis? Cine era acest zeu care ţinea cu tot 
dinadinsul s-o zdrobească pe plăpânda regină Ankhensepamon, 
ultimul vlăstar al marelui arbore dinastic, de-acum doborât la 
pământ. 


231 


t Capitolul 38 


SEMNUL LUI HORUS CEL ROȘU 


Tânărul evreu Ephlal isprăvi de mâncat o felie de pepene. 

— Strămoșii noștri au venit în ţara asta pentru pământurile ei 
mănoase, iar acum suntem prizonieri și sclavi aici, zise. N- 
aveam o țară a noastră? 

Se așezase direct pe jos, aproape gol, cu trupul plin de praf și 
fire de paie care, amestecându-se cu sudoarea, se 
preschimbaseră într-un noroi cleios de care numai apele fluviului 
aveau să-l scape, în curând, când se va scălda la o sută de pași 
mai încolo. Dădu la o parte o șuviţă de păr ce-i tot cădea cu 
îndărătnicie în ochi. 

Stând în faţa lui, unchiul său Zabad înghiţi și restul de bere 
din paharul de lut ars. Ziua se încheiase. Fusese tare grea. La fel 
ca și cea dinainte și ca toate celelalte de trei luni încoace. După 
bătaia de la Cinci Purcei, mâna stăpânirii din Pământul de Jos se 
abătuse cu putere asupra evreilor. Unul dintre ai lor, Tapuah, 
care avusese obrăznicia de a plesni cu biciul peste obraz un 
general - și ce general, Horemheb în persoană -, fusese căutat 
și osândit la treizeci de lovituri de bici. Apoi un decret al vizirului 
îi condamnase pe toţi evreii aflaţi în deplinătatea puterilor să 
plămădească, pentru autorităţile regale, cărămizi. Oare ce 
făceau oamenii ăștia cu atâtea cărămizi? 

— Odinioară aveam o ţară, dincolo de un mare fluviu numit 
Eufrat, răspunse Zabad. Insă acum aparține hitiţilor. Dacă ne- 
am întoarce acolo, n-am fi trataţi mai bine decât aici, unde 
măcar pământul e roditor. 

— Și nu vom avea niciodată o ţară a noastră? 

Zabad înălţă din umeri. 

— Ar trebui să fim puternici, să avem arme și o căpetenie. Dar 
de fiecare dată când ne-am lăsat îmboldiţi de marii stăpâni din 
provincii să ne răsculăm împotriva autorităţii regale, am fost 
snopiţi în bătaie. lar lucrurile nu dau semne că s-ar schimba. 

— De ce spui asta? 

— Din câte am aflat de la fraţii noștri veniţi de la Memphis și 
Theba, puterea se găsește acum în mâna lui Horemheb. Un 
militar. Are nevoie de oameni care să muncească la fortificațiile 

232 


pe care le construiește la hotare. Și nu mai vrea ca stăpânii din 
Pământul de Jos să se răzvrătească. 

Işi tăie o felie de pepene și mușcă din ea gânditor. 

— Poate că zeii acestei țări sunt puternici, adăugă după un 
timp. 

— Într-o bună zi, grăi Ephlal, vom avea și noi zei care să ne 
scoată de-aici. 

Zabad lăsă aceste cuvinte fără răspuns. Zeii... Dibaci era cel 
care le înțelegea planurile. Oricum, n-aveau și ei, evreii, un zeu 
pe care unul dintre patriarhii lor îl invocase și-l impusese cu zeci 
de ani în urmă? Și ce făcea zeul acela pentru ei? 

t 

Cutremurele de pământ au uneori efecte surprinzătoare. 
Dărâmă case și statui, cască în pământ crăpături uriașe, ba 
zdruncină chiar și munţii. Și după ce ţi-ai biruit spaima, observi 
că, ici și colo, au așezat în echilibru, pe un pisc subţire și ascuţit, 
o stâncă enormă ce-ar fi trebuit să se rostogolească pe coasta 
muntelui ca un titan furios. Au distrus un edificiu care părea să 
înfrunte veacurile, dar i-au lăsat, ironic, în picioare porticul. Au 
răsturnat coloși cu chipuri de zei și ca o sfidare, nu s-au atins de 
obeliscurile zvelte, aidoma unor degete îndreptate spre cer. 

In aceeași stare se afla și regatul după evenimentele ce-l 
zdruncinaseră în ultimele luni. 

Curtea și poporul discutau uneori despre ele. 

Ay murise de aproape doi ani și încă nu avea un succesor 
recunoscut. 

Regina Ankhensepamon domnea fără să cârmuiască, puterea 
fiind în mâinile lui Horemheb. 

Singurul prinț moştenitor, Horenet, pierise și neamul 
Tuthmosis era, așadar, lipsit de descendenți. 

Regatul părea o corabie fără cârmaci. 

In plus, cum și soldaţii luau parte la discuţii, lumea aflase într- 
un târziu că un prinţ străin și suita sa își pierduseră viața în 
deșert, în împrejurări nelămurite. După unii, îi atacaseră tâlharii 
și o trupă din armata regală pornise în ajutorul lor, însă prea 
târziu. După alţii, se încăieraseră cu arcașii regelui. Totuși 
nimeni nu știa cine era prinţul, nici de unde venea. 

Ce voia să însemne întâmplarea aceasta? La ce anume avea 
să ducă? 


233 


La Lotușii lui Min, al cărui proprietar continuase tradiţia 
doamnei Nes-Hathor de a-i înveseli pe mușterii cu istorioare 
hazlii, un bărbat depănă o poveste care atrase mai multă lume 
în stabiliment decât copilele ce dansau și băiețanarii ce-și 
balansau șoldurile înainte și înapoi. 

— Era odată o casă cu două etaje, începu povestitorul. La 
etajul de sus trăia o femeie fără soț, iar la cel de jos, un bărbat 
fără soţie. Într-o zi, vânzătorul de castraveți ce le aducea 
amândurora legume se încumetă să-l întrebe pe bărbat: „De ce 
nu te căsătorești cu femeia de deasupra? N-are soț. Ti-ar spăla 
castraveţii pe care-i cumperi și ţi-ar pregăti masa.” lar bărbatul 
raspunse: „Eşti nebun? Nu locuiește nimeni deasupra”. 
Vânzătorul de castraveți o întrebă apoi pe femeie: „Dar de ce nu 
te căsătorești cu bărbatul ce stă la primul etaj, în loc să trăiești 
fără soț?” Și femeia îi răspunse: „Mestecă mai puţin kat, 
vânzătorule. Nu locuiește nimeni dedesubt.” 

Publicul râse în hohote. Într-adevăr, o impresie asemănătoare 
dădea regatul. 

— Într-o zi, continuă povestitorul, casa luă foc. Și bărbatul, și 
femeia se repeziră în stradă ca să-i cheme pe vecini în ajutor. 
„Stingeţi mai întâi flăcările de la mine!” ţipa femeia. „Ba nu, 
veniți la mine mai întâi!” striga și bărbatul. Vecinii nu știau pe 
cine să asculte, focul se întindea în acest răstimp și până la 
urmă casa se prăbuși! 

Izbucniră aplauze. Povestitorul strânse mai multe inele de aur 
în seara aceea decât în toate celelalte. 

În scurtă vreme, Theba întreagă cunoștea istorioara și 
povestitorul trebui să născocească alta. Ajunse și la urechile lui 
Horemheb, care râse cu poftă. 

— Da, zise el, însă casa n-o să ia foc, jur. 

t 

Humose îl chemase la el pe Horemheb. 

Întrevederea avu loc, ca de obicei, sub umbrarul din grădina 
marelui preot. 

Acesta îl pofti cu un gest pe vizir să se așeze. Nu părea nici 
multumit, nici nemulțumit, mai degrabă grijuliu ca un părinte. 
Horemheb se întreba ce voia de la el. 

Humose se așeză în faţa vizirului și-i zise apăsat: 

— Gata, destul. 

Horemheb, uluit, întrebă: 


234 


— Destul cu ce? 

Însă de-abia îi ieșiră cuvintele din gură că înţelese ce voia să 
însemne porunca marelui preot. 

— Cu situația asta, în care ţara e cârmuită de un bărbat ce 
nu-i rege, iar regina e căsătorită cu o fantomă. Devine caraghios 
și chiar primejdios. O astfel de situaţie nu mai poate fi îngăduită. 
Stăpânii din provincii dau deja semne de neliniște, Mahu trebuie 
să-ţi fi spus. 

Era adevărat. 

— Și ce vrei să fac eu? protestă generalul. E și-așa mult că în 
împrejurări neprielnice precum acestea am restabilit ordinea și 
am întărit armata. 

— Vreau să urci pe tron. 

Lui Horemheb nu-i lipsea defel îndrăzneala, însă acum rămase 
încă o dată ca trăsnit. 

— Dar, mare preot, ţi-am explicat deja că... 

Humose îi tăie vorba cu un gest scurt din mână. 

— Vei urca pe tron fără ea. 

După câteva clipe de tăcere, Horemheb repetă: 

— Fără ea? 

— Noi suntem chezașii naturii sacre a Coroanei. Am să te 
încoronez cu sau fără consimțământul reginei. 

— Și preoţii celorlalte culte? 

— Ne-am sfătuit deja între noi. Toţi împărtășesc aceeași 
părere. 

— Toţi? Chiar și Panesy? 

— Pe el nu l-am întrebat, răspunse marele preot, enervat. 
Socot că și așa cultul lui Aton a supravieţuit prea mult timp. Ay 
nu s-a dovedit îndeajuns de autoritar în privinţa lui. N-a cutezat 
să se atingă de vechea șleahtă pe care el însuși a adus-o la 
putere pe vremea lui Akhenaton. Dar să lăsăm asta pentru mai 
târziu. Nefertep a încercat să ne convingă c-ar fi mai bine să te 
încoronezi la Memphis, ca să întărești autoritatea regală în 
Pământul de Jos, însă toată lumea a căzut de acord că în centrul 
tradițional al puterii, adică la Theba, trebuie celebrată 
ceremonia. 

— O învoială pe cinste, observă Humose, surprins. 

— Scrisoarea reginei către prinţul hitit a reprezentat deja o 
mare primejdie. Am fost la un pas de dezastru. Femeia asta 
poate s-o ia de la capăt și mâine, trimiţându-i o astfel de cerere 


235 


regelui din Mitanni, ori din Babylon, ori din Assiria, ori de aiurea, 
chiar și din Punt. 

Horemheb se gândise la asta, însă își zisese că, luând aminte 
la ce păţise Zannanza, ceilalţi regi vor refuza propunerea 
reginei. Acum, însă, când marele preot pomenise de riscul ca 
Ankhensepamon să repete isprava, socoti că nu cântărise bine 
lucrurile. La urma urmei, doar n-o să-și petreacă timpul 
pândindu-i pe pretendenţii străini în deșert ca să-i umple de 
săgeți. 

— Familia asta nu încetează să pună regatul în primejdie! 
exclamă marele preot înfuriat. De douăzeci de ani încoace! i- 
am spus: destul! Ne bizuim pe tine să faci ordine o dată pentru 
totdeauna! 

Înverșunarea lui Humose îl surprinse pe Horemheb. 

— Dar Ankhensepamon va rămâne totuși regină, remarcă 
generalul. 

— Am chibzuit și la asta. Vei alcătui un Consiliu regal care îi 
va retrage toate drepturile moștenite și sacre. Nu va mai exista 
altă regină domnitoare decât soţia ta, pe care-o vei numi Mare 
Soţie regală. Nu-i nimic ieșit din comun. De vreme ce n-are 
urmași și n-a vrut să se căsătorească cu tine, Ankhensepamon 
s-a condamnat singură să fie îndepărtată de la putere. Nu mai e 
decât o văduvă fără copii. 

— Și cum o să locuiesc în palat? 

— Păi nu-i destul de mare? Lui Ankhensepamon îi va reveni 
partea rezervată prinţeselor, iar ţie restul. 

Oare Humose stătuse de vorbă cu intendentul regal sau chiar 
cu noul întâi șambelan? În orice caz, era a treia uriașă surpriză 
pentru Horemheb: marele preot, fără îndoială în înţelegere cu 
cei ai altor culte, prevăzuse totul. Generalul nu avea de ales 
decât să se supună. Preoţimea veghea asupra imperiului. 

Un servitor aduse un urcior cu bere, umplu paharul stăpânului 
său, apoi pe al oaspetelui. Cei doi bărbaţi băură în tăcere. 

— Încă un lucru, zise marele preot. la-o alături de tine pe 
Mutnejmet. 

Horemheb se zăpăci cu totul. 

— De ce? 

— Are, într-o măsură mult mai mare, aerul unei regine, 
răspunse Humose aruncându-i o privire cu subiînţeles. 


236 


Prea multă lume știa că actuala lui soţie, Sudjib, fusese 
dansatoare la Grădina Lotusului Roșu. Horemheb se bucură în 
sinea lui că reînnodase legăturile cu Mutnejmet, dar strâmbă din 
nas. 

— Nu mai e la vârsta la care poate să zămislească, obiectă 
imediat. 

— Copiii tăi cu Sudjib vor fi recunoscuți drept urmașii tăi 
legitimi, poftim! 

Horemheb cântări repede situaţia. Mutnejmet se va învoi cu 
siguranţă să-i fie soție oficială, însă Sudjib își va ieși din minţi de 
furie. Apucă-te să-i explici raţiuni de stat unei foste dansatoare! 

— O vom invita și pe Ankhensepamon la ceremonia de 
încoronare? 

— Da. Însă nu va veni. 

— De unde știi? 

— Pentru că i-am înţeles firea. 

De altfel, era un lucru atât de simplu că sărea în ochi. 
Prezenţa ei la ceremonie ar fi însemnat că regina consimţea la 
această încoronare, ceea ce era de neînchipuit. 

Horemheb își goli paharul și servitorul, care observa de la 
depărtare scena, se grăbi să-i toarne iar bere. 

— Te-ai gândit când ar fi bine să aibă loc ceremonia? 

— Înainte de Sărbătoarea Văii, răspunse marele preot. 

Adică peste treizeci de zile. După câte se părea, marele preot 
luase hotărârea de multă vreme. 

Horemheb încercă o ultimă surpriză: acum, când și ultima 
piedică fusese înlăturată, triumful suprem care i se oferea nu-l 
umplea deloc de beţia care, altă dată, l-ar fi copleșit. La drept 
vorbind avea sentimentul că, în toate manevrele sale încă de 
când trăia Akhenaton, fusese condus de o putere mai presus de 
marele preot al lui Amon sau de cel din Memphis. lar această 
putere urmărea un plan pe care el și marele preot nu puteau 
decât să-l întrezărească. 

Dintr-odată își pierdu siguranţa de sine și înțelese că 
atotputernicia lui era doar amăgire. Tronul i-ar fi adus mult mai 
multă bucurie dacă l-ar fi cucerit prin luptă pe când așa, se 
simţea întrucâtva obligat. 

Era un pion într-o mână gigantică. 

Își isprăvi berea și după ce-și arătă recunoştinţa în cuvinte 
simple, dar alese cu grijă, își luă rămas-bun de la Humose. 


237 


— Apucă-te numaidecât să pregătești ceremoniile, îl sfătui 

marele preot conducându-l spre ieșirea de sub umbrar. 
t 

La aceeași oră, o muzică cu intonații când duioase, când 
vesele, răsuna în marea necropolă de la Theba. Un cântăreț din 
lăută și un altul din flaut înaintau în fruntea unui cortegiu. Vreo 
douăsprezece persoane, bărbaţi și femei de toate vârstele, dar 
și copii, se îndreptau spre un templu mic și simplu, o nimica 
toată, ceea ce treizeci de secole mai târziu avea să se 
numească, într-o ţară de dincolo de întinderea Verde, 
apartament cu două camere. 

În afară de muzicanți, aproape toţi ceilalţi duceau în mâini 
coșuri. Uitându-te mai de aproape la ele, vedeai urcioare cu 
bere, pahare de lut, o gâscă friptă, carne de porc tăiată mărunt, 
lăptuci, praz, măsline, brânză, pâinici dulci cu stafide, plăcinte 
cu miere, castraveți, pepeni, curmale și ceapă, multă ceapă, 
întrucât ea alunga spiritele rele. 

Copiii ţopăiau, iar cântăreţul din flaut dansa. Cântărețul din 
lăută însă pășea ceva mai reţinut, de teamă să nu greșească 
notele. 

Era o petrecere, nu încăpea îndoială. Se împlineau exact trei 
sute șaizeci de zile de când scribul Apet-Su murise. De altfel, toţi 
îi urară poftă bună, când, după ce așternură pe pământ rogojini 
și goliră coșurile, aleseră cele mai gustoase bucate și le 
depuseră pe pragul mormântului. Fără a uita de paharul cu 
bere. 

Apoi băură, mâncară, își amintiră de vorbele frumoase ale 
răposatului, de necazurile și bucuriile lui în dragoste. Nu uitară 
nici să cânte, niţeluș cam fals, căci băuseră din greu. Pe la ora 
trei a după-amiezii, vesela adunare îi ură defunctului să-i priască 
masa și să aibă parte de o viaţă veșnică fericită, apoi apucă pe 
drumul de întoarcere. 

Tt 

A doua zi, scribul secretar al vizirului, înștiințat de apropiata 
încoronare a stăpânului său, merse să-l consulte pe astrologul 
regal pentru a afla dacă data hotărâtă pentru o ceremonie 
oarecare - încă nu voia să dezvăluie secretul - era fastă sau nu. 

După ce întrebă când s-a născut persoana interesată, 
astrologul petrecu mai bine de-o oră cu calcule din care scribul 
nu pricepea o iotă, dar la care privea cu respect. In sfârșit, 


238 


cititorul în stele rosti pe un ton afectat că data era cum nu se 
poate mai potrivită întrucât marca întoarcerea lui Horus cel 
Roşu” în destinul persoanei cu pricina. Cum ea se născuse sub 
semnul acestei planete, însemna că avea să înceapă o nouă 
viaţă. 

Scribul se grăbi să-i dea stăpânului său vestea cea bună și 
astrologul primi drept răsplată un inel de aur. 

Nimeni nu știa dacă spusele sale erau adevărate, însă s-a 
pomenit vreodată un astrolog care să înapoieze plata primită? 


t Capitolul 39 


O TARĂ MAI DULCE DECÂT VIITORUL 


Consiliul regal fu înștiințat despre hotărârea marelui preot al 
lui Amon. 

Bucuria dregătorilor îl uimi pe Horemheb. Și ei se săturaseră 
de toată această stare de lucruri nefirească. Horemheb simţi că 
prinde noi puteri și uită de sentimentul cu care plecase de la 
Humose, acela de a fi supusul unor forţe mai presus de el. 

Ramses porunci să se servească vin pentru a sărbători o zi 
atât de mare. Palatul ghici numaidecât că doar o veste ieșită din 
comun putea să fi trezit bucuria vizirului și a dregătorilor. lar 
zvonul cel mai răspândit susținea că regina acceptase să-l ia de 
soț pe general. 

Dregătorii hotărâră cu toţii că vestea trebuia adusă la 
cunoștința poporului. A doua zi, crainicii regelui urmau să 
proclame la Theba, apoi în celelalte orașe din vale, încoronarea 
prințului-general Horemheb:? ca deținător al tronului divin. 

Desigur, vestea ajunse în primul rând la regină, graţie noului 
șambelan Akhonsu. 

Când acestuia i se îngădui s-o vadă, ea stătea, ca de obicei, 
pe terasă, sorbind vin amestecat cu suc de rodie. După ce-l 
ascultă, se uită la el de parcă i se spusese că soarele hotărâse 
să ia forma unui praz. 

— Ce tot zici acolo? 


31 Numele egiptean al planetei Marte (n.a.). 
32 Horemheb fusese numit „prinț” în timpul domniei lui Akhenaton (n.a.). 


239 


— Maiestate, repetă el, prinţul-general Horemheb va fi 
încoronat rege al Celor Două Pământuri peste douăzeci și opt de 
zile. 

— Imposibil! Nu poate să facă asta! 

Akhonsu, încurcat, nu știa ce atitudine să ia. 

— Și totuși, maiestate, crainicii vor anunţa poporului vestea 
peste o oră. 

Ea îl privi adânc tulburată, apoi se răsuci spre Sati: 

— Du-te și cheam-o pe Mutnejmet. 

Aceasta din urmă nu se grăbi să dea ascultare dorinţei 
nepoatei sale. Când, în sfârșit, apăru, era fardată din belșug, 
lucru pe care nu obișnuia să-l facă, și împodobită cu bijuterii pe 
care nu le purta niciodată. Ankhensepamon o măsură din cap 
până-n picioare, uimită. 

— Mutnejmet, șambelanul îmi spune că Horemheb va fi 
încoronat rege al Celor Două Pământuri. Te rog, du-te la el sau 
la marele preot din Karnak ca să afli mai multe... Ce-i cu 
povestea asta smintită? N-are cum să se încoroneze! Eu sunt 
regina și n-o să mă căsătoresc în veci cu el! 

Mutnejmet se uită lung la ea fără să răspundă. 

Sati însă pricepuse totul. 

— De ce mă privești așa? Ce ai? o întrebă Ankhensepamon 
uimită. 

— Te privesc și mă întreb cum de n-ai înțeles ce se petrece, 
grăi Mutnejmet. E adevărat. Horemheb va fi încoronat peste 
douăzeci și opt de zile. Așa au hotărât marii preoţi ai regatului. 

— Dar eu nu vreau! 

— Nu poţi face nimic, îi răspunse Mutnejmet, mâhnită și 
deopotrivă scoasă din răbdări de încăpăţânarea nepoatei sale. 
Îmi pare rău, dar nu poţi face nimic, n-ai niciun sprijin, niciun 
ajutor. De legile succesiunii se îngrijește preoțimea. lar 
preoțimea a hotărât astfel. 

Șambelanul părea din ce în ce mai stânjenit. 

— Dar cum? strigă Ankhensepamon. De ce? 

— Pentru că regatul nu poate rămâne veșnic fără rege! se 
răsti Mutnejmet. Pricepi? Tu, o fiică de rege, ai crezut că vei 
putea la nesfârșit să nu ţii seama de nevoile cârmuirii? 

— Dar voiam un soț care să fie rege! lar ei l-au ucis! 


240 


— Un hitit! strigă de-a dreptul Mutnejmet. Aveai de gând să 
oferi regatul unui hitit? Ţi-ai pierdut minţile! Firește că l-au ucis! 
L-aș fi ucis eu însămi! 

Rosti ultimele cuvinte zbierând mânioasă. De prea mult timp 
îndura, fără să scoată o vorbă, situaţiile neclare și lipsite de 
noimă generate de inconștienţa lui Ankhensepamon. Ajunsese la 
capătul răbdării. 

— Și tu mă părăsești! ţipă regina cu glasul înecat în lacrimi. 

Sati o cuprinse în braţe. 

Brusc, Ankhensepamon se răsuci spre mătușa sa, cu chipul 
schimonosit de furie: 

— Eu sunt regina! Interzic această încoronare! Îl înlătur din 
slujbă pe vizirul Horemheb! Și întreg Consiliul regal! Eu... 

— Nu mai ești decât o regină văduvă și fără copii, îi reteză 
vorba Mutnejmet. leri-seară, Consiliul regal ţi-a retras toate 
puterile. 

Ankhensepamon se uită la ea cu răsuflarea tăiată și ochii 
măriţi de spaimă. 

— Și atunci, cine e regină? 

— Eu, răspunse Mutnejmet. 

Tt 

Surpriza Curții se dovedi mai puțin spectaculoasă, dar nu mai 
puțin vie, dat fiind că era însoțită, ca în atâtea alte rânduri, de 
un sentiment de ușurare. In sfârșit, regatul avea un cârmuitor 
demn de acest nume. Curând o forfotă veselă puse stăpânire pe 
cele două capitale și pe orașele din provincii. 

Palatul, la rândul său, era centrul unei agitaţii ceva mai 
concrete: Horemheb și soția sa se mutau în fostele odăi regale, 
rămase libere de la moartea lui Ay. 

Din porunca regelui, numeroase statui și busturi dispăruseră 
din încăperi. O statuie înaltă, ce-l înfățișa pe Akhenaton stând în 
picioare, pe care Semenkhere o adusese de la Akhenaton, fu 
aruncată, fără vreo reţinere, pe un teren pustiu de lângă palat, 
un bust al aceluiași Akhenaton fu spart cu lovituri de ciocan, o 
statuie reprezentându-l pe Semenkhere șezând fu luată de către 
șambelan, la fel ca și un bust al lui Nefertiti, căruia îi lipsea un 
ochi și care se găsea în odăile lui Ay. O statuie și un alt bust al 
reginei, neterminat, ajunseră într-o magazie de la Lăcașul lui 
Maât, împreună cu un bust al lui Ay. O statuie a lui 


241 


Tutankhamon fu făcută bucăţi, iar un bust al său trimis la 
magazia de la Lăcașul lui Maat... 

Și lista nu se încheiase. 

O statuie a lui Ankhensepamon în picioare, ce tronase până 
atunci în sala cea mare de la parter, fu mutată în palatul 
prinţeselor, unde fosta regină avea să locuiască de acum 
înainte. 

In starea de înfrigurată nerăbdare ce se răspândea pe tot 
cuprinsul ţării căzu ca un trăsnet vestea că la hotarul micului 
Regat Niya, aflat sub protecţia Celor Două Pământuri, se 
adunaseră trupe străine. Suppiluliuma cerea răzbunare și voia, 
după cum spusese emisarului hitit, cu ochii scăpărători sub 
sprâncenele-i zbârlite, ca aceia care se făceau vinovaţi de 
moartea fiului său și a suitei acestuia să fie găsiţi și pedepsiţi. 

Pentju îl ascultă cu un calm desăvârșit. 

In fapt, regele hitit n-avea deloc îndoieli în privinţa vinovaţilor, 
însă spera să se folosească de prilej pentru a pune mâna pe noi 
teritorii, crezând că bărbaţii din Cele Două Pământuri, niște 
molâi ce nu erau în stare să lase grea o femeie, vor bate în 
retragere, la fel ca în bătăliile trecute, iar el se va mai apropia 
puţin de hotarele Regatului Misr. 

Insă curând înţelese că trebuie să-și mai reducă pretenţiile. 
Horemheb îl trimise în întâmpinarea lui pe Ramses în fruntea 
mercenarilor greci și mașauași bine antrenați, lăncieri călări, 
arcași și pedestrași. Trupele hitite, care intraseră deja în Regatul 
Niya, suferiră o înfrângere zdrobitoare, fiind apoi hăituite până 
dincolo de propriile lor hotare, după ce se văzuseră nevoite să 
lase pe câmpul de bătălie numeroase arme și două care de 
luptă. 

Asta în ceea ce privește aspectul militar. Pe plan diplomatic, 
Pentju îi înmână emisarului hitit o fâșie din mantia prințului 
Zannanza, pretinzând că fusese descoperită asupra asasinilor, 
dar luată în realitate de la unul dintre locotenenţii lui Ramses și 
având încă pe ea câteva nestemate. Vinovaţii, îl asigură Pentju 
pe emisar, erau tâlharii care pătrunseseră prin partea de 
miazănoapte, după cum bănuise el, și fuseseră cu toții trași în 
țeapă. 

Una peste alta, Suppiluliuma se alesese de pe urma furiei sale 
cu o bucată de mantie, niște vorbe frumoase și o înfrângere 
usturătoare. Se lăsă păgubaș. 


242 


După toate acestea, Pentju îl invită, zâmbitor, pe emisar la 
încoronarea lui Horemheb. 

— Se căsătorește cu regina voastră? întrebă hititul, din ce în 
ce mai plin de ciudă. 

— Nu. A fost ales de preoţii noștri drept cel mai potrivit să 
urce pe tron. 

— Dar oricum se căsătorește cu ea, nu? 

— Nu. Are deja o soţie. 

Emisarul nu mai înţelegea nimic. Oamenii din Misr susținuseră 
întotdeauna că un bărbat nu poate purta dubla coroană decât 
dacă dobândea esenţa divină prin căsătoria cu o femeie de 
sânge regal. Și acum iată că încoronau un militar fără să existe 
o astfel de căsătorie! 

In orice caz, în toată povestea asta un lucru era limpede: 
praful se alesese de visurile imperiului hitit de a-și întinde 
stăpânirea peste Cele Două Pământuri. 

Emisarul plecă, dar era într-o dispoziţie dintre cele mai 
proaste. 

Tt 

Nimeni, ieri, azi sau mâine, n-a reușit sau nu va reuși să 
numere cu precizie - sau în mod cinstit - o mulţime. Cert e că 
sărbătorile și ceremoniile încoronării atraseră la Theba puhoi de 
oameni. Trei sute de mii? Patru sute de mii? Veniseră chiar și din 
colțurile cele mai îndepărtate ale Pământului de Jos, ba chiar și 
din Kush. De zece zile hangiii îi refuzau pe nou-sosiţi și fu cât pe 
ce să nu se mai găsească nici pâine. Locuitorii capitalei își 
închiriau acoperișurile și grădinile, iar cei care călătoriseră până 
la Theba cu bărcile dormeau noaptea în ele pe saltele de paie. 
Peștele, totuși marfa cea mai ieftină, întrucât Marele Fluviu îl 
oferea din belșug, își dublă preţul, deoarece trebuia gătit, 
carnea de gâscă și de rață și-l triplă, iar cea de porc deveni de 
patru ori mai scumpă. Carnea de vită nici nu intra în discuţie. 
Fântânile fură luate cu asalt, iar berarii se îmbogăţiră. 

Toată lumea pricepuse că de-acum ţara avea în fruntea ei 
primul bărbat puternic de la Amenhotep al Ill-lea încoace. lar 
încoronarea lui Horemheb părea cu atât mai ieșită din comun cu 
cât el nu se căsătorea cu o femeie de viță regală. Chiar dacă era 
sora răposatei Nefertiti, Mutnejmet rămânea fiica unui bogat 
stăpân din provincii, fără dram de esenţă divină. 


243 


lar lucrul acesta gâdila destule orgolii, pe de-o parte pentru că 
măgulea poporul, iar pe de alta pentru că dovedea că o 
schimbare profundă se petrecea în regat. De-aici înainte oricine 
putea să spere că va obţine cele mai înalte ranguri datorită doar 
propriului merit, dacă știa să scrie și să citească. In schimb, 
magia naturii regale se pierdea. Horemheb nu dobândea esența 
divină prin unirea cu o femeie de viță regală, ci doar prin 
încoronare. 

Culmea culmilor, tocmai preoţii erau aceia care hotărâseră 
astfel. 

Însă asta nu scădea cu nimic veselia poporului. 

În afara celor vreo mie de invitaţi din templul lui Amon, 
nimeni nu văzu ceremonia înscăunării. O mulţime numeroasă 
umplea de zece zile orașul, strângându-se grămadă dinaintea 
grataragiilor ce-și vindeau marfa pe străzi, luând cu asalt 
berăriile şi  fântânile,  îmbulzindu-se zgomotos în fața 
dansatoarelor ori pur și simplu hoinărind la întâmplare și privind 
edificiile capitalei. 

Palatul regal se dovedi unul dintre principalele puncte de 
atracţie. Strada cea mare, de obicei puţin umblată, pe care se 
înșirau clădirile regale, gemea acum de lume. Monumentala 
intrare, flancată de coloși, gărzile cu coifuri împodobite cu pene, 
zidurile înalte din blocuri de piatră îmbinate fără cusur și 
imaginea unui slujbaș care, întâmplător, străbătea chiar atunci 
curtea sau cea a unui grăjdar ce potrivea hamul unui cal, toate 
acestea îi făceau pe privitori să rămână cu gurile căscate de 
parcă ar fi tras cu ochiul la niscaiva viziuni celeste. 

În noile sale odăi din palatul înconjurat de puhoaiele de 
oameni, Ankhensepamon încercă un sentiment asemănător cu 
neliniștea unui asediu. Ca să nu mai fie nevoită să îndure larma 
celor ce se perindau neîncetat prin preajmă, se adăpostise într-o 
odaie ce dădea doar spre o curte interioară, departe de terasă. 
Mai-marele menajeriei îi mărturisi că întâmpina zilnic mari 
greutăți să aducă leul din adăpostul său și să-l ducă înapoi, 
printre șirurile dese de oameni, care năvăliseră până și-n 
grădina din spate a palatului. Ankhensepamon se învoi să se 
lipsească de tovărășia fiarei până trecea nebunia. Așa că 
rămaseră să-i ţină de urât doar doamnele de onoare, Sati și 
doica lui Neferib, care venea în toate dimineţile cu mica 


244 


prinţesă. Ankhensepamon se juca mereu cu fetița, ajutând-o să- 
și îmbrace păpușa și s-o îngrijească. 

De fapt, se juca ea însăși cu o păpușă vie, ultima din neamul 
ei. 

Mutnejmet o vizită în două rânduri și de fiecare dată fu 
primită cu o rece curtoazie. 

— Nu vii la încoronare? 

Ankhensepamon își întoarse spre ea chipul lipsit de orice 
expresie. 

— S-a pomenit vreodată o încoronare cu două regine? 

E-adevărat, un astfel de lucru, cu totul nefiresc, sărea în ochi 
și întreaga fineţe a marelui preot al lui Amon nu găsise altă 
rezolvare decât să se așeze în sală pentru Ankhensepamon un 
tron simetric cu cel al lui Mutnejmet pe podiumul dominat de 
tronul lui Horemheb. Simpla existenţă a acestei regine respinse 
și care nu asculta de nimeni dădea peste cap toate simbolurile 
regale. 

— Vei sta pe un tron, o asigură Mutnejmet. 

— Și voi trece drept a doua soție a bărbatului tău? 

O întrebare fără replică. 

A doua oară când veni, Mutnejmet îi spuse: 

— Mi se rupe inima să te văd așa. 

— Nu poţi face nimic. Istoria zeilor nu se schimbă. 

Cuvinte misterioase care o nedumeriră la culme pe 
vizitatoare. 

Ankhensepamon ridică spre mătușa sa o privire obosită și-i 
explică: 

— Stă scris că Seth îl va ucide veșnic pe Osiris. Eu sunt 
păstrătoarea rămășițelor lui Osiris. 

Mutnejmet rămase fără grai. Vizita se încheiase. 

Ziua încoronării și cea a paradei de la Sărbătoarea lui Opet 
reprezentară pentru prizonieră o grea încercare. Theba cântă și 
dansă întreaga noapte. Cu ocazia petrecerii ce urmă după 
întoarcerea de la Karnak a cortegiului regal, cu Horemheb într- 
un car aurit și având-o alături pe Mutnejmet, palatul se 
preschimbă într-un stup clocotind de viaţă. Era cu neputinţă să 
te odihnești. Puțin lipsi ca tradiționala împărţire de merinde 
poporului să devină o încăierare în toată legea, cu singura 
deosebire că de data aceasta se desfășură într-o atmosferă 
veselă, însă gărzile trebuiră în câteva rânduri să potolească 


245 


mulțimea. Cântăreţele nu-și cruţau glasurile, iar dansatoarele își 
legănau șoldurile sub ferestrele palatului în sunetele flautelor. 

Ankhensepamon hotări să se întoarcă la Akhetaton. 

Nu mai avea ce să caute la Theba. 

Și nici n-avea nevoie ca Mutnejmet să pună o vorbă bună 
pentru ea pe lângă Horemheb. Știa prea bine că el ar fi mai mult 
decât mulțumit s-o vadă părăsind definitiv capitala. 

Doar problema educaţiei lui Neferib putea trezi, la o adică, 
anumite neînțelegeri. Însă Mutnejmet aranjă lucrurile cu-atât 
mai ușor cu cât nu știa ce să facă nici ea cu mica prinţesă, fiica 
unui rival pe care Horemheb îl urâse, Nakhtmin. Cu zece zile 
înainte să înceapă anotimpul semănăturilor, Ankhensepamon 
urcă pe Gloria lui Amon avându-le alături pe Sati și coșul ei cu 
cobre, pe Neferib și pe doica acesteia, două doamne de onoare 
și câteva servitoare și sclave. 

Se întâmplă ca trecutul să fie o ţară mai dulce decât orice 
viitor. Și pe deasupra, te pregătește mai bine pentru moarte. 


t Capitolul 40 


„MORȚII SUNT UCIȘI!” 


Dovada cea mai grăitoare a legăturii dintre lumea fizică și cea 
spirituală e oferită persoanelor mai puţin încrezătoare de către 
efectul depărtării. Îndată ce-ai părăsit un loc, dispoziţia ţi se 
schimbă. Așa se întâmplă și cu Ankhensepamon. 

Revăzuse Akhetatonul cu câteva săptămâni în urmă, în 
împrejurările neplăcute ale celei de-a doua înmormântări a lui 
Ay. Dar de-acum, duse erau toate. Până și umilirea de după 
moartea regelui, semn prevestitor al dezastrului reprezentat de 
urcarea pe tron a celui mai înverșunat dușman al său, aparținea 
trecutului. 

Sau cel puţin așa își închipuia Ankhensepamon. 

Începuse cu răbdare să reclădească lumea de odinioară, 
dinaintea funestei mutări la Theba. Mobilierul scos din magazii 
la precedenta ei venire nu fusese încă dus la loc, iar 
Ankhensepamon se apucă să golească de tot magaziile. Cu ce 
găsi în ele refăcu odăile așa cum și le amintea. 


246 


Puse chiar să fie iar umplut cu apă și împodobit cu flori 
bazinul cu lotuși din faţa terasei. 

Încântaţi să-și afle din nou un rost, slujitorii palatului nu 
pregetară s-o ajute să aducă la viaţă niște clădiri pe care le 
credeau blestemate. Munciră cu un zel îndoit. Cei mai bătrâni 
dintre servitori își aminteau și ei zilele de odinioară, când 
Akhetaton era capitala regatului. Regina, căci așa o numeau ei, 
le redase tinereţea. 

Refăcură grădinile, tunseră gardurile vii și tufele de tuia, 
săpară pământul și smulseră buruienile, aranjară trandafirii sau 
îi replantară, dreseră umbrarele și băncile. Regina, doamnele de 
onoare, doica lui Neferib și Sati petreceau aici, pe malurile 
Marelui Fluviu, după-amiezi plăcute și liniștite. 

Prefectul nomei Akhetaton află abia târziu, adică după vreo 
săptămână, că palatul era iarăși locuit. Venit să se încredinţeze 
cu ochii lui, fu condus sub umbrar și, recunoscând-o pe regină, 
pe care o mai văzuse la cea de-a doua înmormântare a 
bunicului ei, încremeni. 

Era un bărbat scund, cu picioare subțiri și față rotundă, sortit 
parcă veșnic unui singur sentiment: buimăcelii. Nu pricepea 
nimic. 

— Maiestate... Sunt copleșit... Regele... 

Șirul bâlbâielilor se încheie într-o stare de jalnică și profundă 
nedumerire. 

— Prefecte, mă aflu aici doar cu nepoata mea. Regele și 
regina sunt la Theba. Eu nu mai domnesc decât peste locurile 
acestea. lar singura ta datorie va fi să veghezi la siguranța 
noastră. 

Prefectul nu mai contenea cu plecăciunile, deși era adânc 
tulburat. 

Sati se abţinu să râdă, însă după ce bărbatul plecă, dădu frâu 
liber hohotelor, iar umbrarul răsună de râsetele cristaline ale 
femeilor, auzindu-se chiar și ale lui Ankhensepamon. 

Seara, regina de două ori văduvă află că paza fusese dublată, 
la fel și tainurile. 

În felul acesta se scurseră una după alta săptămâni pline de 
farmec. Apoi începură să sosească veștile. 

t 

Un înscris regal, care la prima vedere nu interesa prea tare 

palatul din Akhetaton, dar care ajunse totuși în vechea capitală, 


247 


îi fu adus solemn la cunoștință reginei de către prefect. Înscrisul 
nu se referea decât la calendar, însă lăsa să se înţeleagă multe: 
în toate documentele oficiale, cei treizeci și patru de ani în care 
domniseră Akhenaton, Nefertiti, Semenkhere, Tutankhamon și 
Ay fuseseră tăiați cu o singură trăsătură de calamus”. 
Calendarul reîncepea de la moartea regelui Amenhotep al III-lea. 

După ce isprăvi de citit înscrisul, prefectul își făcu obișnuitele-i 
exerciţii, îndoindu-și genunchii și curbându-și spatele, rosti 
formulele cuvenite de respect și plecă apoi călare pe măgarul 
său. 

Ankhensepamon rămăsese  înmărmurită, la fel ca și 
însoţitoarele sale. Situaţia părea rodul unei plăsmuiri întunecate. 
Akhetaton nu mai exista. Întemeietorul său, nici atât. Și nici 
soția lui, Nefertiti. Nici, bineînţeles, fiicele lor și, desigur, nici 
Ankhensepamon însăși. 

Stătură așa, fără să scoată o vorbă vreme îndelungată. Sati 
clătină din cap neîncrezătoare. 

— Nici măcar Amon n-ar fi îndrăznit așa ceva, zise într-un 
târziu. 

Însă peste câteva zile, la Akhetaton sosiră sculptori care - 
Ankhensepamon află de la șambelanul îngrozit - se apucară să 
radă cu dalta toate basoreliefurile ce stăteau mărturie pentru 
gloria tatălui său. Toate imaginile regelui, ale lui Nefertiti, ale 
prinţeselor, deci și ale ei, toate cartușele erau distruse fără milă. 

— Maiestate! o imploră șambelanul. Faceți ceva! 

Însă ea nu avea nicio putere. Nu-i rămânea decât să asiste la 
nimicirea lumii. Apopis însuși n-ar fi visat la ceva asemănător. 

— Șambelane, îi zise ea, află dară că tu și cu mine n-am 
existat niciodată. 

El slujea la palat încă de pe vremea lui Akhenaton. Se uită la 
ea cu privirea rătăcită. 

— Morții sunt uciși! strigă el tulburat. Maiestate, morții sunt 
uciși! 

Ridică brațele spre cer, de parcă își pierdea minţile, și plecă. 

După-amiază un bărbat cobori dintr-o corabie la debarcaderul 
palatului. Ankhensepamon îl observă străbătând grădinile și 
îndreptându-se spre poarta palatului. II recunoscu instinctiv, 
însă nu-i venea a-și crede ochilor. Doar când el se înfățișă 
dinaintea ei orice îndoială se risipi: era Thutu. Thutu! Oare 


35 Bucată de trestie ascuţită la capăt, folosită pentru scris (n.tr.). 
248 


fostului vizir îi fuseseră luate pământurile și nu mai avea ce 
mânca? Arăta nefiresc de slab, ca de pe altă lume. 

— Nu m-ai chemat, maiestate, dar am venit. De la 
încoronarea lui Horemheb nu încetez să mă gândesc la tine. 

— Vizire! strigă ea, adânc mișcată. Vizire! 

Îi zâmbi, iar el îi întoarse zâmbetul. 

— Vasăzică noi nu mai existăm! rosti ea cu ironie în glas. 

El se înclină și-i sărută mâinile. 

— Am venit să mă asigur că n-am căzut pradă unui vis urât, 
că frumuseţea ta încă domnește peste pământ. 

Ea surâse și-l pofti să se așeze. Thutu părea la capătul 
puterilor. 

— Ce ai, vizire? Lumina soarelui de odinioară, pe care o ridicai 
în slăvi adineaori, nu-ţi mai este de ajuns ca să fii fericit? 

— Maiestate, se întâmplă ceva cumplit... Regele distruge tot. 
A poruncit să fie zdrobite cartușele lui Ay... Efigiile sale... Cele 
două statui din templul său funerar... 

Ankhensepamon își amintea de ele. Făcute la comanda lui 
Tutankhamon, fuseseră apoi uzurpate de Ay. Și iată că erau din 
nou uzurpate! 

— A pus să se înlocuiască toate cartușele cu al său. Chiar și 
cel al lui Tutankhamon. 

— Chiar și al lui? exclamă ea. 

El încuviință din cap. 

— Statuile de la Karnak care-l înfățișau alături de Amon... 
Totul. Propriile tale efigii, maiestate... 

Ca niște meșteri ai infernului, echipe de sculptori distrugeau 
temeinic, de la un capăt la altul al regatului, toate urmele lăsate 
de regii care domniseră după Amenhotep al Ill-lea. Furia 
răzbunătoare a lui Horemheb nu avea respect pentru nimic. 

Cum de răbda Mutnejmet să vadă spulberată amintirea 
propriului ei părinte? Beția de a fi regină o schimbase într-atât? 

jaful și răfuielile îi atinseră până și pe înalții demnitari ai 
cârmuirilor trecute. Astfel, viceregele Huy fusese chemat la 
Theba și înlăturat din slujbă. Numeroși ofițeri, devotați cândva 
lui Nakhtmin, fuseseră și ei înlocuiţi. 

— lar eu, zise Ankhensepamon, eu nici nu mai exist. 

Deja regină fără tron, vedea cum îi sunt răpite acum și 
domniile trecute. Ce sentiment ciudat să dispari când încă erai 
în viaţă! Distrugând trupurile și chipurile sculptate în piatră 


249 


pentru a dăinui milioane de ani, Horemheb le refuza 
supraviețuirea. 

— E un hoț care ne fură veșnicia, zise ea. 

Thutu izbucni în lacrimi. 

— Aveam dreptate să-l urăsc, adăugă regina. 

Chiar atunci îl văzură venind spre ei pe marele preot Panesy, 
care se apropia pășind ţeapăn, cu ochii ficși, urmat de un alt 
preot, mai tânăr. Sati, doamnele de onoare și doica se uitară la 
el uluite. Panesy rămase o clipă nemișcat, c-un aer rătăcit, și 
brațele larg desfăcute. 

— Maiestate, strigă într-un târziu, oamenii ăștia îl ucid pe 
Aton! 

Rostind numele zeului, glasul îi deveni nefiresc de ascuţit și i 
se stinse. 

Se clătină ușor, apoi căzu la pământ. Ankhensepamon scoase 
un țipăt de spaimă. Slugile sosiră degrabă. Celălalt preot, 
ghemuit lângă bătrân, își înălță capul spre cea care fusese 
regină: 

— Dărâmă templul lui Aton, maiestate. Marele preot n-a putut 
îndura să vadă asta. 

t 

De zile întregi, un praf fin, ușor și alb, se adăuga celui din 
deșert. Provenea de la monumentele distruse din porunca lui 
Horemheb și peste ale căror ruine muncitorii turnau ipsos. 

Picioarele mesagerului care se înfățișă la palat se albiseră de 
la colbul drumului. Bărbatul ceru s-o vadă pe regină. 

Nu era de fel din Vale. Avea pielea deschisă la culoare, ca 
oamenii din Asia. Purta barbă, cum nu întâlneai deloc pe 
cuprinsul Celor Două Pământuri. Și îmbrăcămintea lui arăta 
diferit: un veșmânt lung din lână, tivit cu roșu. 

Îngenunche și-i întinse lui Ankhensepamon un toc din piele. 

— De unde vii? îl întrebă ea. 

— Din Ugarit, maiestate. 

Ugarit, un regat mic aflat la miazănoapte, pe malurile 
întinderii Verzi. 

Ankhensepamon cercetă pecetea de lut de pe tocul din piele. 
N-o cunoștea. O rupse și găsi înăuntru o foaie din lemn de 
cedru, acoperită cu scriere hieratică. 


lubita mea soră, maiestate, regină a Celor Două 
Pământuri, știu ce s-a petrecut în regatul tatălui nostru 
și inima mea sângerează. Sângera și mai înainte, căci 
Nefer Heru nu mai este printre noi. L-a răpus boala. 
Puțin după moartea lui, tânărul rege Niqmat a aflat de 
prezenţa mea la Akko și a venit să-mi ceară să-l iau de 
soț. Căsătoria noastră va fi celebrată la Ugarit peste o 
lună. Nimic nu mi-ar bucura mai tare inima decât să te 
văd. Ce faci în regatul nostru? O să locuiești într-un 
cimitir? Vino să stai cu mine la Ugarit. Ne-am îndulci 
una alteia viața. Dacă te-nvoiești, spune-i mesagerului. 
Urcă-te pe o corabie la Avaris. Sora ta, Meritaton. 


Cu mâinile tremurându-i, Ankhensepamon își ridică ochii plini 
de lacrimi. Plânse așa o vreme sub privirile îngrijorate ale lui 
Sati și ale doamnelor de onoare, ca și ale mesagerului. După ce- 
și mai reveni, zise către femei: 

— Nu, nu-i o veste proastă. 

Apoi le lămuri despre ce era vorba. 

— Vreţi să ma urmați la Ugarit? 

Ele nu știau unde se găsea acest regat, însă răspunseră într- 
un glas. Meritaton avea dreptate: nu se putea trăi într-un cimitir. 
Țara copilăriei lor încăpuse pe mâinile distrugătorilor. 

— Maiestate, grăi mesagerul, trebuie să plec înainte și să duc 
vestea hotărârii tale, ca regina să aibă timp să rânduiască o 
primire demnă de Maiestatea Ta. 

— Spune-i reginei că am să vin. 

Încă o dată se îmbarcară, dar nu pe Gloria lui Amon, care se 
întorsese la Theba și pe care Ankhensepamon nu voia să i-o 
ceară monarhului, ci pe două corăbii micuţe, mai potrivite de 
altfel pentru o călătorie pe braţele Marelui Fluviu, după cum 
observă șambelanul. 

Palatul din Akhetaton rămânea de-acum doar în voia prafului. 

Când urcă, la Avaris, pe corabia cu care avea să călătorească 
pe mare, Ankhensepamon se strădui din răsputeri să nu 
privească spre ţara peste care domnise. Oricum o lua cu sine, 
purtând-o pentru vecie în inima sa. 


251 


DESPRE PERSONAJELE ISTORICE 
DIN ACEST ROMAN 


Ankhensepamon 


Născută în anul al cincilea al domniei tatălui ei Akhenaton, 
adică prin 1348 î.Hr., s-a căsătorit mai întâi cu Tutankhamon, 
propriul unchi, în 1336 Î.Hr., pe când ea avea doisprezece ani, 
iar el, nouă sau zece, apoi, peste aproximativ zece ani, cu 
bunicul său, Ay. Nu se știe nimic despre sfârșitul său, civilizația 
egipteană antică neavând cronicari și părând străină de 
noţiunea de biografie, așa cum va fi ilustrată aceasta, multe 
secole mai târziu, în Grecia, de un anume Plutarh. Totuși, chiar 
și cu puţinele elemente de care dispunem, e dificil s-o asociem 
imaginii unei biete regine tinere, pierdută în frământările 
sfârșitului dinastiei sale. Surprinzătoarea scrisoare trimisă de ea 
regelui hitit Suppiluliuma dezvăluie mai degrabă o fire tenace, 
răzbunătoare chiar. 

Pentru mai multe precizări asupra acestui ultim aspect, vezi 
capitolul 34. 


Ay 


Originar din Akhmim, unde și-a creat relaţii de prietenie 
solide, Ay este tatăl lui Nefertiti și al lui Mutnejmet, deci socru al 
celui mai înverșunat dușman al său, Horemheb, și bunic al celor 
șase prințese regale, fiicele lui Akhenaton și Nefertiti. A domnit 
din 1326 până în 1323 î.Hr., an în care a murit la vârsta de cel 
puţin șaizeci de ani. 
Legăturile sale de rudenie cu dinastia Tuthmosis sunt neclare, 
unii autori punând titlul său de „părinte divin” pe seama faptului 
că ar fi fost soțul lui Ty, presupusa doică a reginei Nefertiti. S-ar 
părea mai degrabă însă că Ty, soţia lui Amenhotep al Ill-lea i-a 
fost soră. Dar nu putem exclude o căsătorie anterioară între Ay 
și Ty, în ciuda aspectului ei incestuos din punctul de vedere al 
unui istoric modern. 

În calitate de continuator al restaurării cultelor tradiţionale, 
începută de Semenkhere, nu putea să-și aibă mormântul decât 

252 


în Valea Regilor. Totuși, pare probabil ca mormântul să fi fost 
profanat ori jefuit la scurtă vreme după moartea sa, cum era să 
se întâmple și cu mormântul lui Tutankhamon, ceea ce ar 
explica de ce i-a fost descoperit sarcofagul de piatră, spart, la 
Tell el-Amarna, dar nu și mumia. 


Evreii 


Nu sunt pomeniţi niciodată în vestigiile arheologice, dar s-a 
stabilit că erau prezenţi în Deltă unde serveau eventual ca 
mercenari pentru stăpânii de provincii dornici să se elibereze de 
sub tutela regală. 


Horemheb 


Personaj formidabil, scrib regal numit locotenent-general, apoi 
mare general sub Tutankhamon, acest plebeu originar din Hut- 
Nesut, Egiptul de Mijloc, a devenit rapid garantul stabilităţii 
armatei, esenţială pentru cea a regimului. Nu i se cunoaște data 
nașterii, însă, având în vedere că și-a început cariera sub 
Amenhotep al Ill-lea, care a murit în 1353 î.Hr., rezultă că nu 
putea să aibă mai puţin de patruzeci de ani când a fost 
încoronat. A murit în 1293 î.Hr., septuagenar, prin urmare a 
domnit aproximativ treizeci de ani. Imediat ce-a ajuns la putere, 
data fiind nesigură, undeva între anii 1324 și 1323 î.Hr., a pus 
capăt corupţiei ce submina regatul, a eliminat cetele de tâlhari 
precum și trupele militare particulare și a întreprins ample 
schimbări administrative în rândul clerului și al armatei. 


Huy 


Vicerege al Nubiei. A fost demis la scurt timp după urcarea pe 
tron a lui Horemheb. 


Maya 


Vistiernic încă din vremea domniei lui Akhenaton. Pare să fi 
fost slujbașul perfect, devotat tuturor regimurilor, întrucât s-a 
numărat și printre oamenii de încredere ai lui Horemheb. 


Meritaton 


Sora mai mare a lui Ankhensepamon. Singurele informaţii ce 
se cunosc despre viața ei sunt data aproximativă a nașterii - 
înaintea celui de-al patrulea an al domniei lui Akhenaton, circa 
1350-1349 î.Hr. -, și cea a căsătoriei, 1337, adică la vârsta de 
doisprezece ori treisprezece ani, cu efemerul rege Semenkhere, 
care va domni mai puţin de doi ani. Meritaton pare apoi să fi 
dispărut din viaţa publică. 

l-am atribuit o relaţie cu mai-marele parfumurilor, cu care am 
presupus că ar fi avut un copil, și fuga la Akko, într-un regat al 
Palestinei, aflat sub protectorat egiptean. Această intervenţie 
romanescă se explică prin trei aspecte: faptul că Meritaton nu 
pare să fi avut vreun copil cu Semenkhere, dispariţia ei din toate 
mențiunile și reprezentările de la palat după moartea acestuia 
din urmă și descoperirea unui vas de nuntă ce înfățișează o 
prinţesă amarniană aducând omagiu soțului ei, Niqmat, regele 
din Ugarit, mic teritoriu la nord de coasta Levantului. 

Evident, nimic nu arată că ar fi vorba de Meritaton și nu de 
una dintre surorile sale. Totuși unul dintre cele trei argumente 
menţionate mă îndeamnă să cred că ea este prinţesa cu pricina: 
dispariţia sa din viața publică după moartea lui Semenkhere. Pe 
atunci încă era regină, chiar dacă văduvă. Și ar fi trebuit să-l ia 
în căsătorie pe succesorul lui Semenkhere, pe Tutankhamon. Or, 
acesta din urmă a fost căsătorit cu Ankhensepamon. De ce? 
Ipoteza mea e că, îngrozită de conflictele pentru putere și de 
amenințările, reale sau imaginare, ce-i puneau în pericol viaţa, 
Meritaton s-a autoexilat. 

In ceea ce privește data căsătoriei cu regele din Ugarit, m-am 
bazat pe faptul că o prințesă amarniană, adică o fiică a lui 
Akhenaton, n-ar fi putut, evident, să ia de soț un rege străin în 
timpul domniei tatălui ei sau a lui Tutankhamon, din motivele 
explicate în capitolul 34: o prințesă se căsătorea doar cu regele 
unei ţări suverane. Ca atare, avem de-a face cu o căsătorie 
târzie, celebrată într-o epocă în care regulile impuse de dinastia 
Tuthmosis se dezintegrau, probabil pe la sfârșitul domniei lui Ay, 
dar mai plauzibil în perioada scursă de la moartea lui Ay până la 
urcarea pe tron a lui Horemheb. 


Ramses I 


254 


Locotenent, om de încredere și vizir al lui Horemheb și mai 
târziu rege, el este întemeietorul dinastiei a XIX-a și bunicul 
faimosului Ramses al II-lea. Aparţinea categoriei acelor militari 
plebeieni care vor reda puterea Egiptului. 


Suppiluliuma 


Acest rege hitit s-a bucurat de oarecare interes în vremurile 
moderne datorită scrisorii pe care i-a trimis-o Ankhensepamon și 
ale cărei motive și consecinţe sunt analizate în capitolul 34. 


DESPRE EVENIMENTELE DIN ROMAN 


Arta exercită o atracţie puternică, aproape magică. Dacă am 
lua în considerare doar minunile artei gotice, ne-am putea 
închipui că Evul Mediu a fost o perioadă binecuvântată în care 
credința populară a înălțat monumente uimitoare și i-a 
înconjurat pe regi cu o fervoare deplină, urmându-i apoi în cea 
mai mare cucerire spirituală a istoriei, cruciadele. Documentele 
scrise ne permit totuși să stabilim un cu totul alt adevăr: Evul 
Mediu a fost o perioadă zbuciumată, sfâșiată de războaie fără 
sfârșit, de epidemii de ciumă care pustiau ţinuturi întregi și de 
conflicte neîncetate între personaje cărora nicio hagiografie nu 
le poate răscumpăra greșelile. Cruciadele au fost un dezastru 
agravat de ambiţii personale, incompetenţe, rivalități, teamă, 
fanatism și cruzime. 

La fel stau lucrurile și în cazul Egiptului. Nu cunoaștem decât 
temple magnifice, statui al căror farmec dăinuie până-n ziua de 
azi, chiar și în atmosfera înghețată a muzeelor, fresce, obiecte 
somptuoase și câteva texte, în mare parte grandilocvente sau 
solemne - un fel de limbaj de lemn aurit - și extrem de rar 
revelatoare, precum prea puţin cunoscuta stelă a lui Merneptah. 
Idealizându-i continuu, o anume pietate istorică a sfârșit prin a-i 
transforma pe egiptenii Antichității într-o rasă angelică, 
înzestrată cu suprema înțelepciune și stăpânitoare a toate 
științele. Câte nu s-au spus despre geometria lor, despre 
astronomia lor, despre matematica lor, sfidându-se uneori în 
mod absurd evidenţa. Au existat - și încă mai există - 
teoreticieni post-moderni care se încăpăţânează să ne asigure 
că fără Egipt civilizaţia elenistică nu s-ar fi născut! 

Cele trei volume pe care le-aţi citit mi-au fost inspirate de 
fapte istorice, începând cu durata surprinzător de scurtă a 
domniilor faraonice de la sfârșitul celei de-a XVIII-a dinastii. Între 
1335 și 1319 î.Hr., adică în decurs de șaisprezece ani, după 
moartea celebrului Amenophis al IV-lea, regele monolatru care 
și-a schimbat numele în Akhenaton, pe tronul Egiptului s-au 
succedat patru faraoni: Semenkhere, Tutankhamon, Ay și 
Horemheb. Și asta în circumstanţe cel puţin ciudate, mai ales 
dacă analizezi contextul: opoziţia feroce pe care preoțimea 


256 


cultelor tradiţionale a manifestat-o față de cultul exclusiv al 
discului solar, Aton, instaurat de Akhenaton. 

Semenkhere a domnit aproximativ optsprezece luni și a murit 
în 1335 î.Hr., la vârsta de douăzeci sau douăzeci și unu de ani, 
lăsând în urma sa o văduvă de paisprezece ani, Meritaton, fiica 
mai mare a lui Akhenaton, adică propria nepoată. Succesorul lui, 
ilustrul Tutankhamon, a urcat pe tron în același an la frageda 
vârstă de șapte sau opt ani și a murit în 1323 î.Hr., pe când 
avea nouăsprezece sau douăzeci de ani. Apoi tronul a fost 
ocupat patru ani, până în 1319, de către un bătrân intrigant, Ay, 
care nu avea sânge regal, dar care luase totuși parte la 
guvernare, întrucât fusese regent, apoi vizir al regelui 
precedent. Lui i-a urmat un general, Horemheb, care a domnit 
treizeci de ani și cu care s-a încheiat dinastia a XVIII-a. 

Precizez, sub autoritatea lui Christiane Desroches-Noblecourt, 
că cincisprezece arheologi susţin cincisprezece date, mai mult 
sau mai puţin diferite, privind urcarea pe tron a acestor regi. Dar 
părerile lor se deosebesc în mică măsură când e vorba de 
vârstele la care acești monarhi au murit, stabilite cu o mică 
marjă de eroare prin radiografierea scheletelor, și de durata 
domniilor, determinată prin confruntarea dovezilor istorice. 

Deși par rezonabil de exacte, mărturiile respective prezintă 
însă unele incertitudini, mai ales în privinţa lui Semenkhere, în 
mod evident cel mai enigmatic personaj de la sfârșitul dinastiei 
a XVIII-a. Așa se face că unii istorici omit chiar să-l citeze în lista 
regilor, iar alţii presupun că Semenkhere n-ar fi altcineva decât 
celebra Nefertiti, soţia lui Akhenaton, care i-ar fi succedat la tron 
sub numele de Neferneferu-Aton. Vom vedea ceva mai încolo 
motivul acestor speculații, adesea exagerate. 


Niste morti ciudat de timpurii 


În afară de succesiunea mult prea rapidă a domniilor, vârsta 
protagoniștilor e de natură să dea de gândit. 

Akhenaton a murit la treizeci și patru sau treizeci și cinci de 
ani, succesorul și fratele său vitreg Semenkhere la douăzeci, iar 
soția acestuia din urmă, Meritaton, fiica mai mare a cuplului 
Nefertiti-Akhenaton, a dispărut odată cu el, fără a lăsa vreun 
moștenitor. Urmașul lui Semenkhere, celălalt frate vitreg, 


257 


Tutankhamon, a murit la douăzeci de ani sau cu puţin înainte, 
ceea ce nu poate să nu ne surprindă. 

Pentru a explica morţile acestea timpurii s-a invocat o 
epidemie de ciumă ce bântuia în Egipt. Pe lângă faptul că 
respectiva epidemie ar fi durat șaisprezece ani, ceea ce nu 
corespunde nici duratei, nici ciclurilor epidemiilor - ele prezintă 
într-adevăr cicluri specifice, unsprezece ani în cazul ciumei, ca 
să fiu mai precis - ar fi trebuit să se arate foarte selectivă, 
ucigându-i doar pe ocupanţii tronului. Bătrânul Ay și Horemheb 
au supraviețuit epidemiei fără probleme. Incontestabil, șobolanii 
circulau prin palatele regale, dar pare ciudat ca puricii aduși de 
ei să-i fi pișcat doar pe regi într-o vreme când igiena era destul 
de rafinată în rândurile celor bogaţi. Cunoșteau săpunul și 
dezinfectantele, se îmbăiau și se căutau de purici în fiecare 
dimineaţă, și nu în apa Nilului cum ar vrea Exodul să ne facă să 
credem. 

S-a invocat de asemeni speranţa scăzută de viaţă din epocă, 
pretextându-se că pe atunci nu era neobișnuit ca un om să 
moară la douăzeci de ani. Însă antropologia arată că o societate 
umană în care speranţa de viaţă s-ar situa sub patruzeci și cinci 
de ani ar fi precară, din raţiuni biologice, precum înlocuirea 
generaţiilor, și culturale, respectiv transmiterea cunoștințelor. 
Ceea ce n-a fost cazul civilizaţiei egiptene care a durat mai bine 
de treizeci de secole. 

Anomalia regilor care au murit timpuriu pare deci să rămână 
inexplicabilă dacă nu aducem în discuţie ipoteza asasinatului. 
Fără îndoială, asta contravine viziunii angelice asupra vechiului 
Egipt care, așa cum remarcam, a fost promovată în mod 
exagerat. 

Însă, când constati ferocitatea cu care Horemheb, odată urcat 
pe tron, a distrus portretele și monumentele ce-i imortalizau pe 
predecesorii săi de după Amenhotep al Ill-lea, ești nevoit să 
admiţi că pasiunile se manifestau în Egiptul antic la fel ca peste 
tot în lume. Folosirea sistematică a otrăvii, menţionată mai ales 
în primele două volume ale cărţii, reprezintă ceva obișnuit 
pentru istorici, iar cei ai epocii moderne știu cum au procedat 
stăpânii de la Kremlin ca să scape de rivali sau de persoanele 
care-i deranjau, ca și de oamenii care știau prea multe. Luptele 
pentru putere al căror teatru a fost Egiptul ne permit așadar să 


258 


presupunem că pasiunile aveau și aici o intensitate 
distrugătoare. 

În realitate, îndată ce privești dincolo de măști și de decorul 
fabulos, descoperi o lume tragică, de o violenţă shakespeariană. 


O sterilitate surprinzătoare 


Există încă un fapt bizar care nu poate să nu ne mire: în afară 
de cele șase fiice ale cuplului Akhenaton-Nefertiti, niciunul 
dintre succesorii lor, bărbat sau femeie, nu pare să fi avut copii. 
Căsătoria lui Semenkhere cu Meritaton apare ca sterilă. La fel și 
cea a lui Tutankhamon cu sora celei din urmă, Ankhensepamon. 
Copiii lui Ay, cu excepţia lui Nefertiti și Mutnejmet, nu sunt 
pomeniţi. lar cei pe care Horemheb i-ar fi putut concepe cu soția 
sa, nici atât. Într-adevăr, Horemheb l-a desemnat drept succesor 
pe coregentul său, Ramses |. 

Totuși, acești regi aveau haremuri și-și recunoșteau, evident, 
fiii născuți de concubine, așa cum a făcut Amenhotep al Ill-lea 
cu Semenkhere, fără îndoială fiul unei prințese din Mitanni, și cu 
Tutankhamon, a cărui mamă nu se știe cine a fost, probabil tot o 
concubină. Or, pe atunci sexualitatea era precoce și nu 
întâmpina interdicții prea mari. Ar trebui să conchidem că 
Semenkhere, Tutankhamon, Ay și Horemheb sufereau de-o 
insuficiență genetică? Ori mai degrabă că hagiografii oficiali, 
căci pictorii de fresce, sculptorii și scribii regali asta erau, prin 
definiţie, au fost, din pudoare, distrați? 

Poate că, întâmplător, ar trebui să le fim recunoscători, 
întrucât puţinul ce transpare din texte e câteodată de natură să- 
| oripileze pe cititorul modern, fie el chiar lipsit de pudibonderie. 
Astfel, faptul că Akhenaton, înfățișat cu atâta ușurință de către 
unii autori drept o figură cvasihristică, și-a dezvirginat trei dintre 
fiice, numite apoi „soţii regale”, te dezgustă pur și simplu. 

Câţiva istorici au subliniat această absenţă a descendenților și 
au găsit rapid o explicaţie în „mortalitatea infantilă ridicată”. 
Dac-ar fi să ne luăm după ei, ar trebui să conchidem totodată că 
mortalitatea aceasta n-a afectat decât Egiptul. După o bătălie 
dintr-un război îndelungat între Egipt și Mitanni, Amenhotep al 
II-lea le-a răpit mitannienilor două sute treizeci și doi de copii cu 
sânge regal și trei sute douăzeci și trei de prințese. Vârstele lor 
nu sunt precizate, dar cifrele sunt edificatoare. 


259 


Să fi fost oare mitannienii mai înfocaţi în pat? Ori micuţii 
mitannieni imuni, ca prin minune, la bolile copilăriei? Sau 
vestigiile arheologice se fac vinovate de anumite omisiuni, așa 
cum cred eu? 

Prin urmare am refuzat să păstrez tăcerea pudică, atât pe cea 
modernă, cât și pe cea antică, în privinţa sexualităţii 
persoanelor regale. Când vezi siluetele atât de seducătoare, ca 
să nu spunem „sexy”, ale femeilor și cele ale voinicilor plini de 
vigoare ale căror reprezentări arta egipteană le-a multiplicat de- 
a lungul secolelor, nu-ţi vine a crede că prinţesele acestea erau 
frigide, iar regii impotenţi, nici că descendenţii lor au fost 
seceraţi, fără doar și poate, de crup, febră tifoidă și holeră. 

Cu excepţia unor cazuri particulare, tăcerea pe care-o 
păstrează vestigiile egiptene despre copiii „paraleli” ai regilor și 
ai prinţeselor mi se pare explicabilă prin următorul fapt: nu se 
vorbea despre ei, adică nu erau reprezentaţi decât atunci când 
se distingeau într-un mod sau altul. 

De aici și libertatea pe care mi-am luat-o în privinţa vieților 
particulare ale persoanelor regale. Îmi menţin convingerea că 
nu poți înfățișa aceste regine încântătoare ca pe niște vestale 
plictisite, nici pe regi ca pe niște călugări abstinenți. 


Afacerea scrisorii către Suppiluliuma 


Una din temele majore ale celui de-al treilea volum o 
reprezintă scrisoarea lui Ankhensepamon adresată regelui hitit 
Suppiluliuma, pe care o cunoaștem din relatarea regelui Mursili 
al Il-lea, fiul precedentului, descoperită în arhivele hitite din 
Bogazkale. 

Majoritatea arheologilor citează acest document stupefiant cu 
o prudenţă aproape neîncrezătoare. lată o regină a Egiptului, de 
două ori văduvă, care cere unui monarh străin, cel al regatului 
hitit, aliat îndoielnic al ţării sale, să-i trimită un prinţ dintre fiii lui 
ca să-i fie soț pentru că nu vrea să-l ia în căsătorie pe unul 
dintre supușii ei, iar dinastia riscă să se stingă odată cu ea. 

Imposibil să aduni mai multe extravaganţe în atât de puţine 
rânduri. În primul rând, disprețul arătat de regină supușilor săi, 
nedemni să împartă așternutul cu ea, motiv pentru care se 
adresează unui rege care nu urmărește decât să smulgă 
Egiptului cât mai multe teritorii. În al doilea rând, faptul că 


260 


regina își oferă pe tavă ţara unui rege hitit, ceea ce, în termeni 
moderni, ar reprezenta un delict de resortul Inaltei Curți de 
Justiţie. În sfârșit, încălcarea hotărârii lui Amenhotep al III-lea, 
potrivit căreia nicio prinţesă a Egiptului nu se va căsători cu un 
monarh străin. Căci, la vremea respectivă, doar regii ţărilor 
vasale își ofereau fiicele unor prinți străini. 

Am fi tentaţi să ne îndoim de sănătatea mintală a lui 
Ankhensepamon. 

Totuși, privind lucrurile mai îndeaproape, acțiunea reginei se 
explică fără a recurge la nebunie. Dat fiind că în lumea 
egiptologiei domnește o intoleranță notorie față de ipoteze - 
reglările de conturi pot fi sângeroase - niciun arheolog, din câte 
știu eu, nu s-a hazardat să descifreze semnificaţia scrisorii. 
Rămâne deci în sarcina  anchetatorului, respectiv a 
romancierului, meserie ancilară și prea puţin fiabilă după cum 
știe oricine, să încerce să reconstituie sensul documentului. 

Prima întrebare ce trebuie lămurită e: când a fost trimisă 
scrisoarea? Unii autori au avansat ideea că în timpul vieții lui Ay. 
Însă ipoteza nu se potrivește nici cu personajele, nici cu 
circumstanţele: 

(1) În primul rând, scrisoarea n-are cum să fi fost expediată, 
așa cum s-a presupus, după moartea lui Tutankhamon, după 
cum singurătatea reginei ne poate determina să credem. O 
asemenea inițiativă ar fi zădărnicit îndelungatele intrigi ale lui 
Ay pentru a ocupa tronul și a-l îndepărta pe Horemheb. Bătrânul 
potentat nu și-ar fi lăsat niciodată nepoata să aibă o asemenea 
iniţiativă, ai cărei termeni erau, pe deasupra, dezonoranțţi pentru 
bărbaţii din regat și o ridiculizau pe regină. In plus, cererea lui 
Ankhensepamon nu se justifica, membrii dinastiei Tuthmosis 
alegându-și nu o dată soți din familii obișnuite, începând cu 
Amenhotep al Ill-lea care se căsătorise cu Ty, sora lui Ay, care 
nu era de viţă regală. Dacă Ankhensepamon voia să-și 
perpetueze neamul, Curtea nu ducea lipsă de scribi de familie 
bună, viguroși și frumoși, cărora căsătoria le-ar fi conferit 
virtutea regală. 

În realitate, termenii primei scrisori și cu-atât mai mult ai celei 
de-a doua, din care răzbate vizibil mâhnirea, lasă să se 
înţeleagă, în mod implicit, că Ankhensepamon nu se poate 
căsători cu singurul bărbat pe care logica l-ar impune, adică 


261 


Horemheb, dușman al ultimilor membri ai dinastiei Tuthmosis și, 
mai ales, rival al lui Ay. 

(2) În al doilea rând, misiva nu poate nici atât să fi fost 
expediată în timp ce Ay ocupa tronul, iar Ankhensepamon era, 
în ochii Curţii și ai poporului, soția sa. Ce-i drept, nu știm care a 
fost statutul exact al lui Ankhensepamon în vremea domniei Ay. 
Insă două lucruri dovedesc că ea a fost într-adevăr regină alături 
de acesta. 

Pe de altă parte, chiar dacă Ay îi era bunic, și căsătoria lor a 
fost - să sperăm - mistică, din cauza sistemului dinastic în 
vigoare până la sfârșitul dinastiei Tuthmosis, el n-ar fi putut urca 
pe tron fără să ia de soţie o femeie cu sânge regal, respectiv 
ultima fiică a lui Akhenaton. 

Pe de altă parte, statutul oficial al lui Ankhensepamon de 
soţie a faraonului Ay e atestat de scarabeul numit Blanchard, 
care poartă pe el dubla pecete a regelui și a reginei. 

Urmarea e evidentă: vrând să ia în căsătorie un prinţ străin, 
Ankhensepamon își propunea să-l facă rege. Or, nu putea să 
înceapă un demers atât de excentric câtă vreme un alt rege 
ocupa tronul. 

Rezultă că misiva către Suppiluliuma n-a putut fi scrisă decât 
după moartea lui Ay. 

(3) In sfârșit, Ankhensepamon n-avea cum să conceapă o 
astfel de scrisoare după ce Horemheb fusese încoronat. 
Generalul era un bărbat feroce, Ankhensepamon o știa prea 
bine și printr-o astfel de iniţiativă și-ar fi riscat chiar viaţa. 
Așadar, cele două scrisori adresate lui Suppiluliuma n-au putut fi 
scrise decât înainte ca Horemheb să ajungă pe tron. Ele 
reprezintă strigătele disperate de ajutor ale unei regine care-și 
vede dinastia sfârșindu-se odată cu ea și tronul promis unui 
militar nemilos, și atunci e dispusă să-i ofere unui străin regatul 
pentru ca neamul ei să nu piară. 

E un aspect important, care elucidează misterul ce înconjoară 
data încoronării lui Horemheb, singura din epoca respectivă care 
ne-a rămas necunoscută, chiar dacă generalul a avut mare grijă 
să rectifice calendarul. Explicaţia se impune de la sine: dacă 
Horemheb a urcat pe tron cu Mutnejmet drept soţie, când 
Ankhensepamon era încă în viaţă, n-a putut s-o facă decât cu 
sprijinul preoţilor. lar pentru a ajunge la o decizie atât de 
neobișnuită, precum aceea de a încorona o regină câtă vreme 


262 


mai exista o alta, preoţii trebuie să fi fost exasperaţi de 
încăpăţânarea cu care Ankhensepamon i se opunea lui 
Horemheb. 

Corolar: a existat după moartea lui Ay o perioadă 
intermediară, tulbure, în care Horemheb deţinea puterea fără să 
fi fost încoronat. Odată urcat pe tron, a ezitat fără îndoială să-și 
dateze cu precizie luarea puterii. După moartea lui Ay? Sau când 
a fost încoronat? Întrebarea rămâne deschisă. 

Al doilea aspect ce merită cercetat e următorul: de ce a scris 
Ankhensepamon scrisoarea? Vreau să cred că am oferit un 
răspuns suficient de evident în aceste pagini: Horemheb 
reprezenta o sfidare plebeiană la adresa lumii aristocratice de la 
Tell el-Amarna, căreia Ankhensepamon îi aparținea. 

Și în felul acesta încăpăţânarea unei femei tinere și gingașe, 
de două ori regină, întoarce ultima pagină a unei istorii iniţial 
splendidă, apoi extravagantă: istoria celei de-a XVIII-a dinastii, 
începută prin gloria armelor și încheiată cu o periculoasă 
abstracţie mistică și comploturi criminale. 


263 


virtual-project.eu 


264