Christian Jacq — [Ramses] 05 La umbra arborelui de acacia

CHRISTIAN 
JACQ 


XXX XX 
La umbra 
yarborelui de acacia 


ROMAN 


ALLFA 


AS EDITURA 


Christian Jacq 


Seria 
RAMSES 


TITI 
LA UMBRA ARBORELUI 


DE ACACIA 
Original: SOUS L'ACACIA D'OCCIDENT 


Traducere de 
RADU GADEI 


Editura ALLFA 
2004 


1 


Razele soarelui care apunea acopereau cu aur celest fațadele 
templelor din Pi-Ramses, capitala pe care Ramses cel Mare o 
construise în Deltă. Cetatea turcoazei, numită așa datorită 
culorii ţiglelor lăcuite ce ornau fațadele locuinţelor, întruchipa 
bogăţia, puterea și frumusețea. 

Era plăcut să trăiești aici, dar în acea seară uriașul sard 
Serramanna nu se bucura nici de blândeţea aerului, nici de 
tandreţea cerului care se colora în roz. Purtând pe cap o cască 
ornată cu coarne, cu sabia la îndemână, cu mustăţile răsucite, 
bătrânul pirat, devenit șeful gărzii personale a lui Ramses, 
galopa foarte prost dispus spre vila prinţului hitit Uri-Teșub, care 
avea domiciliu forțat de mai mulţi ani. 

Uri-Teșub, fiul decăzut al împăratului hitit, Muwattalis, 
dușmanul de moarte al lui Ramses. Uri-Teșub, care-și asasinase 
propriul tată pentru a-i lua locul. Dar el fusese mai puţin viclean 
decât Hattușil, fratele împăratului. Când Uri-Teșub credea că 
ține ţara în mână, Hattușil pusese stăpânire pe tron, obligându- 
și rivalul să fugă. O fugă organizată de diplomatul Acha, 
prietenul din copilărie al lui Ramses. 

Serramanna zâmbi. Implacabilul luptător anatolian, un fugar! 
Și culmea ironiei, Ramses, omul pe care Uri-Teșub îl ura cel mai 
mult, a fost cel care i-a acordat azil politic, în schimbul 
informaţiilor despre trupele hitite și despre armamentul lor. 

După ce, în al douăzeci și unulea an al domniei lui Ramses, 
spre surprinderea celor două popoare, Egiptul și Hatti 
încheiaseră un tratat de pace și de asistență mutuală în caz de 
agresiune din exterior, Uri-Teșub crezuse că i-a sosit ceasul. N- 
ar fi fost el victima ispășitoare prin excelenţă și un cadou 
perfect oferit de Ramses lui Hattușil pentru a pecetlui 
înţelegerea lor? Dar, respectând legea azilului, faraonul refuzase 
să-și extrădeze oaspetele. 

Astăzi, Uri-Teșub nu mai conta. lar lui Serramanna nu-i plăcea 
deloc misiunea pe care i-o încredinţase Ramses. 


Vila hititului se afla la liziera de nord a orașului, în mijlocul 
unei plantaţii de palmieri; cel puţin se bucurase de o existență 
luxoasă pe acest pământ al faraonilor pe care visase să-l 
distrugă. 

Serramanna îl admira pe Ramses și i-ar fi fost fidel până-n 
ultima clipă; de aceea executa teribilul ordin pe care i-l dăduse 
regele, dar fără nicio tragere de inimă. 

La intrarea în vilă, doi polițiști înarmaţi cu pumnale și 
bastoane. Doi oameni aleși de Serramanna. 

— Nimic deosebit? 

— Nimic, șefu'. Hititul trage la aghioase în grădină, lângă 
bazin. 

Uriașul sard trecu pragul domeniului și, cu pași grăbiţi, o luă 
pe aleea cu nisip care ducea la bazin. Trei alţi polițiști îl 
supravegheau în permanență pe ex-generalul șef al armatei 
hitite care își petrecea timpul mâncând, bând, înotând și 
dormind. 

Rândunele se zbenguiau în înaltul cerului, o pupăză îi atinse 
umărul lui Serramanna. Cu dinţii încleștaţi, cu pumnii strânși, cu 
ochi răutăcioși, el se pregătea să acţioneze. Pentru prima dată, 
regreta că era în serviciul lui Ramses. 

Ca o fiară care simte apropierea primejdiei, Uri-Teșub se trezi 
înainte de a auzi pașii grei ai uriașului. 

Mare, musculos, Uri-Teșub purta părul lung; pe tors, o claie de 
păr roșu. Ignorând frigul, chiar și în timpul iernii anatoliene, el 
nu-și pierduse forța. 

Întins pe dalele din jurul bazinului, cu ochii mijiţi, hititul se uita 
cum se apropie șeful gărzii personale a lui Ramses cel Mare. 

Așadar, venise clipa. 

De la semnarea monstruosului tratat de pace între Egipt și 
Hatti, Uri-Teșub nu se mai simţea în siguranţă. De sute de ori se 
gândise să evadeze, dar oamenii lui Serramanna nu-i dăduseră 
ocazia s-o facă. Scăpase de extrădare numai pentru a fi 
înjunghiat ca un porc de o brută la fel de neînduplecată ca și el. 

— Ridică-te, ordonă Serramanna. 

Uri-Teșub nu era obișnuit să primească ordine. Cu încetineală, 
ca și cum ar fi savurat ultimele sale gesturi, el se ridică și-i ținu 
piept bărbatului care avea să-i taie gâtul. 

In privirea sardului se citea o furie abia stăpânită. 


— Lovește, măcelarule, spuse hititul cu dispreţ, de vreme ce 
stăpânul tău ţi-o cere. Nu-ţi voi oferi nici măcar plăcerea de a 
mă apăra. 

Degetele lui Serramanna se încleștară pe mânerul sabiei lui 
scurte. 

— La-o din loc. 

Uri-Teșub crezu că n-a auzit bine. 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti liber. 

— Liber... Cum adică liber? 

— Părăsește această casă și du-te unde vrei. Faraonul aplică 
legea. Nu mai există niciun motiv pentru care să fii reținut aici. 

— Glumești! 

— Este pace, Uri-Teșub. Dar dacă faci greșeala de a rămâne 
în Egipt și dacă provoci cea mai mică tulburare, o să te arestez. 
Nu vei mai fi considerat un demnitar străin, ci un criminal de 
drept comun. Când va sosi momentul să-ți împlânt sabia în 
pântece, nu voi ezita. 

— Dar deocamdată n-ai dreptul să mă atingi. Asta e, nu-i așa? 

— Cară-te! 

Tt 

O rogojină, o perizoma!, sandale, o pâine rotundă, o legătură 
de ceapă și două amulete din faianţă pe care putea să le 
schimbe pe mâncare: în asta consta firavul bagaj permis lui Uri- 
Teșub care, timp de mai multe ore, rătăci pe străzile din Pi- 
Ramses ca un somnambul. Libertatea regăsită avea efectul unei 
beţii, hititul nu mai judeca. 

„Nu există cetate mai frumoasă ca Pi-Ramses, spunea un 
cântec popular; aici ceea ce e mic e considerat mare, acacia și 
sicomorul își oferă umbra trecătorilor, palatele strălucesc de aur 
și de turcoază, vântul este blând, păsările zboară în jurul 
lacurilor.” Uri-Teșub se lăsa vrăjit de farmecul capitalei 
construită într-o regiune fertilă, în apropierea unuia din braţele 
Nilului, încadrată de două canale mari. Prerii cu pășuni din 
belșug, livezi numeroase adăpostind faimoșii meri, vaste 
plantaţii de măslini despre care se spunea că furnizau mai mult 
ulei decât nisipul de pe ţărmuri, vii care dădeau un vin dulce și 
aromat, case împodobite cu flori... Pi-Ramses era cu totul diferit 


1 Perizoma - fâșie de pânză înfășurată în jurul șoldurilor și a coapselor și înnodată în 
faţă (n. trad.) 


de rigida Hattușaș, capitala Imperiului hitit, cetate fortificată 
ridicată pe un platou înalt din Anatolia. 

Un gând dureros precum o mușcătură îl smulse pe Uri-Teșub 
din toropeală. Niciodată n-o să mai ajungă împărat în Hatti, dar 
se va răzbuna pe Ramses care comisese eroarea de a-i acorda 
libertatea. Dacă-l suprima pe faraon, considerat egalul unui zeu 
în urma victoriei de la Kadesh asupra coaliţiei care ar fi trebuit 
să-l strivească, Uri-Teșub ar arunca Egiptul în haos, și poate 
întreg Orientul Apropiat. Ce-i mai rămânea, dacă nu această 
dorinţă arzătoare de a face rău și de a distruge, care l-ar 
consola pentru faptul de a fi fost jucăria unui destin potrivnic? 

În jurul lui, o mulţime pestriță în care se amestecau egipteni, 
nubieni, sirieni, libieni, greci și mulţi alţii veniţi să admire 
această capitală pe care hitiţii voiseră să o șteargă de pe faţa 
pământului înainte de a se înclina în faţa lui Ramses. 

Să-l ucidă pe Ramses... Uri-Teșub n-avea nicio șansă să facă 
asta. El nu mai era decât un războinic învins. 

— Stăpâne... murmură o voce în spatele lui. 

Uri-Teșub se întoarse. 

— Stăpâne... Mă recunoașteți? 

Uri-Teșub își cobori privirea asupra unui bărbat de talie 
mijlocie, cu ochii căprui și plini de viaţă; un bandou de în îi 
strângea părul des, o barbă roșcată, tăiată scurt și ascuţită, îi 
împodobea bărbia. Umilul personaj purta o robă cu dungi 
colorate care îi ajungea până la glezne. 

— Raia... Tu ești? 

Negustorul sirian se înclină. 

— Tu, un spion hitit... Te-ai întors la Pi-Ramses? 

— E pace, stăpâne; o nouă eră a început, vechile greșeli au 
fost șterse. Eram un comerciant bogat și respectat, mi-am reluat 
negoţul. Nimeni nu mi-a reproșat acest lucru, sunt din nou 
stimat de înalta societate. 

Membru al rețelei de spionaj hitit din Egipt, însărcinat cu 
destabilizarea lui Ramses dar deconspirat de anchetatorii 
egipteni, Raia reușise să fugă. După o ședere la Hattușaș, se 
întorsese în ţara de adopție. 

— Cu atât mai bine pentru tine. 

— Cu atât mai bine pentru noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Credeţi că această întâlnire este rodul hazardului? 


Uri-Teșub îl privi pe Raia cu mai multă atenţie. 

— M-ai urmărit? 

— Circulau tot felul de zvonuri în ceea ce vă privește: fie o 
eliminare brutală, fie o eliberare. De mai bine de o lună, oamenii 
mei supravegheau în mod constant vila în care erați ținut cu 
forța. V-am lăsat să redobândiţi gustul acestei lumi și... iată-mă. 
Pot să vă ofer o bere rece? 

Uri-Teșub tremura, într-atât ziua se dovedea bogată în emoții 
puternice. Dar instinctul îi spunea că negustorul sirian putea să-l 
ajute să-și concretizeze proiectele. 

În tavernă, discuţiile erau pe drumul cel bun. Raia asista la 
metamorfoza lui Uri-Teșub: încet-încet, exilatul redevenea un 
războinic crud, gata pentru orice cucerire. Negustorul sirian nu 
se înșelase; în ciuda anilor de exil, ex-generalul șef al armatei 
hitite nu-și pierduse nimic din țâfna și din violenţa lui. 

— Nu sunt obișnuit să stau la palavre, Raia. Ce aștepți de la 
mine? 

Negustorul sirian spuse cu voce șoptită: 

— N-am decât o întrebare să vă pun, stăpâne. Vreţi să vă 
răzbunaţi pe Ramses? 

— M-a umilit. Eu n-am făcut pace cu Egiptul! Dar să-l dobori 
pe acest faraon pare imposibil. 

Raia clătină din cap. 

— Depinde, stăpâne, depinde... 

— Te-ai îndoi de curajul meu? 

— Cu tot respectul, curajul nu va fi de ajuns. 

— De ce tu, un negustor, ai risca să te arunci într-o aventură 
atât de periculoasă? 

Raia zâmbi crispat. 

— Pentru că ura mea nu e mai puţin arzătoare decât a 
voastră. 


2 


Purtând un colier larg de aur, îmbrăcat cu o perizoma albă, 
asemănătoare celei care le plăcea faraonilor din vremea 
piramidelor, încălțat cu sandale albe, Ramses cel Mare celebra 
ritualurile zorilor în templul său pentru veșnicie, Ramesseum, 
construit pe malul occidental al Thebei. Aici veghea în pace 


puterea divină ascunsă în naos. Graţie ei, energia va circula 
între cer și pământ, Egiptul va fi asemănător cosmosului și 
dorinţa de a distruge, înnăscută în speța umană, va fi 
împiedicată. 

La cincizeci și cinci de ani, Ramses era un atlet de un metru 
optzeci, cu capul alungit, împodobit cu păr blond, cu fruntea 
largă, cu arcadele sprâncenelor proeminente, cu ochi 
pătrunzători, cu nas lung, subţire și coroiat, cu urechi rotunde, 
tivite fin. Persoana sa emana magnetism, forță și autoritate 
naturală. În prezenţa lui, chiar și caracterele mai călite se 
pierdeau cu firea. Nu cumva un zeu îl însufleţea pe acest faraon 
care umpluse ţara de monumente și își doborâse toți dușmanii? 

Treizeci și trei de ani de domnie... Singur Ramses cunoștea 
adevărata povară a încercărilor pe care le îndurase. Ele 
începuseră cu moartea tatălui său, Seti, a cărui pierdere îl 
lăsase dezorientat în momentul în care hitiţii se pregăteau de 
război. Fără ajutorul lui Amon, tatăl său celest, Ramses, trădat 
de propriile sale trupe, n-ar fi triumfat la Kadesh. Desigur, 
avusese parte de fericire și pace, dar mama sa, Tuya, care 
simboliza legitimitatea puterii, se alăturase ilustrului ei soț în 
ținutul luminii unde trăiau în eternitate sufletele celor drepți. Și 
destinul, inexorabil, lovise din nou în modul cel mai atroce, 
provocându-i regelui o rană care nu se va vindeca niciodată. 
Marea lui soție regală, Nefertari, murise în braţele lui la Abu 
Simbel, în Nubia, unde Ramses ridicase două temple pentru a 
glorifica unitatea indestructibilă a cuplului regal. 

Faraonul pierduse cele trei fiinţe care îi erau cele mai 
apropiate, cele trei fiinţe care îl formaseră și a căror dragoste 
era fără limite. Totuși, el continuase să domnească, să 
reprezinte Egiptul cu aceeași credinţă și cu același entuziasm. 

Patru alţi tovarăși îl părăsiseră, după ce repurtase atâtea 
victorii alături de ei: cei doi cai ai săi, atât de curajoși pe câmpul 
de luptă, leul său, Voinicul, care îi salvase viața de mai multe 
ori, și câinele lui galben, Străjerul, care beneficiase de o 
mumificare de prim rang. Un alt Străjer îi succedase, apoi un al 
treilea, care tocmai se născuse. 

Dispăruse, de asemenea, poetul grec Homer care își sfârșise 
zilele în grădina lui din Egipt, contemplându-și lămâiul. Ramses 
se gândea cu nostalgie la primele întâlniri cu autorul Iliadei și 
Odiseei, care se îndrăgostise de civilizația faraonilor. 


După moartea lui Nefertari, Ramses fusese tentat să renunţe 
la putere și să i-o încredinţeze fiului său cel mare, Kha. Dar 
prietenii lui se opuseseră, amintindu-i monarhului că un faraon 
era ales pe viaţă și că nu își mai aparţinea. Oricare fuseseră 
suferințele lui umane, el trebuia să-și îndeplinească sarcina 
până la sfârșitul existenţei. Așa cerea Regula și Ramses, ca și 
predecesorii săi, se va conforma. 

De aici, din templul său pentru veșnicie, emiţător al unui flux 
magic care-i proteja domnia, de aici își trăsese Ramses forța 
necesară pentru a continua. Deși o importantă ceremonie îl 
aștepta, monarhul întârzia în sălile Ramesseumului înconjurat 
de o incintă lungă de trei sute de metri, adăpostind două mari 
curți cu stâlpi reprezentându-l pe rege în chip de Osiris, o vastă 
sală cu 48 de coloane, adâncă de treizeci și unu de metri și 
largă de patruzeci, și un sanctuar unde se simţea prezenţa 
divină. Marcând accesul în templu, piloni înalţi de șaptezeci de 
metri despre care textele scrise spuneau că urcă până la cer. Pe 
latura de sud a primei curţi, palatul, împrejurul locului sfânt, o 
vastă bibliotecă, antrepozite, o comoară conţinând metale 
preţioase, birourile scribilor și casele preoţilor. Acest oraş- 
templu funcţiona zi și noapte, căci serviciul divin nu cunoștea 
odihnă. 

Ramses rămase câteva clipe în acea parte a sanctuarului 
consacrată soției lui, Nefertari, și mamei sale Tuya. El contemplă 
basoreliefurile care prezentau uniunea reginei cu parfumul 
zeului Amon-Ra, misterios și luminos în același timp, și alăptarea 
faraonului, căruia i se asigura astfel o tinereţe perpetuă. 

t 

La palat, probabil ca cei care-l așteptau se impacientau. 
Regele se smulse din amintiri, nu se opri nici în faţa colosului 
înalt de optsprezece metri, sculptat într-un singur bloc de granit 
roz, numit „Ramses, lumina regilor”, nici în fața arborelui de 
acacia plantat în al doilea an al domniei lui și se îndreptă spre 
sala de audiență cu șaisprezece coloane unde se adunaseră 
diplomaţii străini. 

Tt 

Cu ochii verzi și înțepători, cu nasul mic și drept, cu buzele 
fine, cu bărbia abia marcată, frumoasa Iset, trecută de cincizeci 
de ani, era tot plină de viaţă și veselă. Anii nu trecuseră peste 
ea; graţia și puterea ei de seducţie erau intacte. 


— Regele a ieșit din templu? o întrebă ea neliniștită pe 
cameristă. 

— Nu încă, Maiestate. 

— Ambasadorii vor fi furioși. 

— Nu vă faceţi griji; să-l vezi pe Ramses este așa un privilegiu 
încât nimeni nu va îndrăzni să se impacienteze. 

Să-l vezi pe Ramses... Da, era cel mai mare privilegiu dintre 
toate! Iset își aminti prima întâlnire de dragoste cu prinţul 
Ramses, acel tânăr înflăcărat care părea îndepărtat de la 
putere. Cât de fericiţi fuseseră în coliba de stuf, la marginea 
unui câmp de grâu, gustând secretul unei plăceri împărtășite! 
Apoi își făcuse apariția sublima Nefertari care, fără să o știe, 
poseda calităţile unei mari soţii regale. Ramses nu se înșelase. 
Totuși, frumoasa Iset fusese cea care îi dăruise doi fii, Kha și 
Merenptah. Pentru o scurtă perioadă, încercase un resentiment 
faţă de Ramses; dar Iset se simţea incapabilă de a-și asuma 
sarcina zdrobitoare a unei regine și n-avea altă ambiţie decât 
aceea de a împărți, oricât de puţin, existenţa cu bărbatul pe 
care îl iubea la nebunie. 

Nici Nefertari, nici Ramses nu o respinseseră; „soţie 
secundară”, conform protocolului, Iset avusese fericirea 
incomparabilă de a fi lângă monarh și de a trăi în umbra lui. Unii 
considerau că-și irosea viața, dar Iset nu lua în seamă criticile. 
Pentru ea era mai bine să fie servitoarea lui Ramses decât soția 
unui demnitar stupid și pretențios. 

Moartea lui Nefertari o aruncase într-o profundă nenorocire. 
Regina nu era o rivală, ci o prietenă față de care manifesta 
respect și admirație. Știind că niciun cuvânt n-ar atenua durerea 
sfâșietoare a monarhului, ea rămăsese în umbră, mută și 
discretă. 

Și ceea ce era de neconceput se produse. 

La sfârșitul perioadei de doliu, după ce închise el însuși ușa 
mormântului lui Nefertari, Ramses îi ceruse frumoasei Iset să 
devină noua mare soţie regală. Niciun suveran nu putea să 
domnească singur, căci Faraonul reprezenta uniunea dintre 
principiile masculin și feminin, conciliate și armonizate. 

Niciodată frumoasa Iset nu urmărise să devină regina 
Egiptului. Comparaţia cu Nefertari o înspăimânta. Dar voinţa lui 
Ramses nu se discuta. Iset se supusese, în ciuda angoasei care 
o stăpânea. Ea devenea „blândeţea iubirii, cea care-i vedea pe 


zeii Horus și Seth împăcaţi, în sfârșit, în fiinţa Faraonului, 
suverana Celor Două țări, Egiptul de Jos și cel de Sus, cea a 
cărui voce aducea bucuria”... Dar aceste titluri tradiţionale n- 
aveau nicio importanţă. Adevăratul miracol era acela de a 
împărtăși existenţa lui Ramses, speranţele și suferinţele lui. Iset 
era soția celui mai mare monarh cunoscut vreodată pe pământ 
și încrederea pe care i-o acorda era suficientă pentru fericirea 
ei. 

— Maiestatea sa vă cheamă, spuse camerista. 

Purtând o perucă în formă de vultur, cu două pene mari în 
vârf?, îmbrăcată cu o rochie lungă albă, strânsă în talie cu o 
centură roșie din poliedre mișcătoare, împodobită cu un colier și 
cu brățări de aur, marea soţie regală se îndreptă spre sala de 
audiență. Datorită educaţiei pe care o primise ca tânără nobilă 
și bogată, știa să facă impresie bună în timpul ceremoniilor 
oficiale. De data asta, ea era, ca soție a Faraonului, ţinta 
privirilor demnitarilor lipsiţi de indulgență. 

Frumoasa Iset rămase nemișcată la un metru de Ramses. 

El, prima și unica ei iubire, continua s-o impresioneze. Era 
prea mare pentru ea care n-ar putea percepe niciodată 
amploarea gândirii lui, dar magia pasiunii umplea acest gol de 
netrecut. 

— Eşti gata? 

Regina Egiptului se înclină. 

Când cuplul regal îşi făcu apariția, conversațiile se 
întrerupseră. Ramses și frumoasa Iset luară loc pe tron. 

Prieten din copilărie al faraonului și ministru al Afacerilor 
externe, foarte elegantul Acha, care lansa bucuros moda, 
înaintă. Cine și-ar fi imaginat că acest personaj rafinat, cu 
mustăcioara îngrijită, cu ochii strălucind de inteligenţă și cu 
alura aproape dispreţuitoare, era îndrăgostit de aventură și că 
nu ezitase să-și riște viaţa pe teritoriul hitit în timpul unei 
periculoase acţiuni de spionaj? Amator de femei drăgute, de 
haine frumoase și de bucate alese, Acha arunca asupra lumii o 
privire ironică, uneori dezabuzată, dar ardea de o dorință pe 
care nimic și nimeni nu reușea s-o potolească: să contribuie la 


? Coafura neret - un vultur cu aripile de o parte și de alta a feţei și capul păsării în 
frunte - era specifică reginelor egiptene; cele două pene înalte reprezintă semnul 
vieţii (ankh), fiind atributul zeilor și regilor și marcând aspectul divin (n. trad.) 


gloria lui Ramses, singura fiinţă faţă de care avea, fără să-i fi 
mărturisit-o vreodată, o admiraţie fără limite. 

— Maiestate, Sudul vi se supune și vă aduce bogăţiile, 
cerându-vă suflul vieții; Nordul imploră miracolul prezenţei 
voastre; Estul își reunește pământurile pentru a vi le oferi; 
Vestul îngenunchează umil, șefii lui înaintează plecați. 

Ambasadorul din Hatti se desprinse din masa de diplomaţi și 
făcu o plecăciune în fața cuplului regal. 

— Faraonul este stăpânul strălucirii, declară el, focul care dă 
viaţă și care distruge. Fie ca el să existe veșnic prin Ka-ul său, 
fie ca vremurile lui să fie fericite, bogăția să vină la momentul 
potrivit, căci el pune în mișcare energia divină, el care aparţine 
în același timp cerului și pământului. În timpul domniei lui 
Ramses nu mai există rebeli, fiecare ţară trăiește în pace. 

După discursuri, urmară cadourile. Din cel mai ascuns colţ al 
Nubiei până la protectoratele Canaanului și ale Siriei, imperiul 
lui Ramses cel Mare îi aducea omagiu stăpânului său. 

t 

Palatul era adormit; numai biroul regelui mai era încă luminat. 

— Ce se întâmplă, Acha? întrebă Ramses. 

— Cele Două țări sunt prospere, abundența domneşte în 
fiecare provincie, hambarele ajung până la cer, tu ești viața 
poporului tău, tu... 

— Discursurile s-au terminat. De ce ambasadorul hitit s-a 
lansat în elogii atât de insistente? 

— Diplomaţia... 

— Nu, e mai mult decât atât. Nu crezi? 

Acha își trecu degetul arătător manichiurat peste mustața 
parfumată. 

— Mărturisesc că sunt tulburat. 

— Crezi că Hattușil ar pune din nou în discuţie problema 
păcii? 

— În cazul ăsta, ar face să ne parvină mesaje de alt ordin. 

— Spune-mi adevărata ta părere. 

— Crede-mă, sunt nedumerit. 

— Să rămâi într-o stare de îndoială când e vorba hitiţi, ar fi o 
eroare fatală. 

— Să înțeleg că mă însărcinezi să descopăr adevărul? 

— Am avut prea mulţi ani pașnici; în ultima vreme, leneveai. 


3 


Mic, firav și slab, în ciuda cantităților enorme de mâncare pe 
care le îngurgita la orice oră din zi sau din noapte, Ameni era, ca 
și Acha, un prieten din copilărie al lui Ramses. Scrib până-n 
adâncul sufletului, muncitor neobosit, el era șef peste o echipă 
restrânsă de vreo douăzeci de specialiști care pregăteau 
sinteze, pe toate subiectele importante, destinate faraonului. 
Ameni făcea dovada unei remarcabile eficacităţi și, în ciuda 
invidioșilor care nu erau zgârciţi cu criticile nefondate, Ramses 
continua să-i acorde toată încrederea. 

Suferind de dureri de spate, dar încăpăţânându-se să ducă el- 
însuși grămezi de tăblițe de lemn și de papirus, scribul avea 
tenul atât de palid încât părea adesea atins de boală. Totuși, el 
își epuiza subordonații, n-avea nevoie decât de scurte perioade 
de somn și mânuia ore în șir pensulele pentru a redacta note 
confidenţiale de care doar Ramses lua cunoștință. 

Pentru că Faraonul hotărâse să petreacă mai multe luni la 
Theba, Ameni se deplasase acolo cu asistenții lui. Considerat, în 
mod oficial, purtătorul de sandale al regelui, scribul nu lua în 
seamă titlurile și onorurile. Ca și pentru stăpânul Egiptului, unica 
lui obsesie era prosperitatea ţării. Motiv pentru care nu-și 
acorda niciun moment de odihnă, de frică să nu comită o eroare 
fatală. 

Ameni se îndopa cu terci de ovăz și cu brânză proaspătă când 
Ramses pătrunse în biroul său ticsit de documente. 

— Ti-ai terminat prânzul? 

— N-are nicio importanţă, Maiestate. Prezenţa ta aici nu 
prevestește nimic bun. 

— Ultimele tale rapoarte păreau mai degrabă liniștitoare. 

— „Păreau”... De ce această restricţie? Doar nu-și imaginează 
Maiestatea Ta că-i ascund vreun detaliu, cât de mic! 

Cu vârsta, Ameni devenea morocănos. Suporta rău critica, se 
plângea de condiţiile de lucru și nu ezita să-i bruftuluiască pe cei 
care încercau să-i dea sfaturi. 

— Nu-mi imaginez nimic de felul acesta, spuse Ramses cu 
seninătate, încerc să înţeleg. 

— Să înţelegi ce? 

— Nu există niciun domeniu care să te îngrijoreze? 


Ameni reflectă cu voce tare. 

— lrigarea este perfect asigurată, ca și întreținerea digurilor... 
Șefii din provincie se supun directivelor și nu manifestă nicio 
dorinţă de independenţă neavenită... Agricultura este bine 
administrată, populaţia mănâncă pe săturate, are unde locui, 
organizarea serbărilor nu prezintă niciun defect, comunitățile de 
mână de lucru, muncitorii de la cariere, cioplitorii, sculptorii și 
pictorii sunt la muncă în toată ţara... Nu, nu văd. 

Ramses ar fi trebuit să fie liniștit, căci Ameni n-avea egal în a 
sesiza orice disfuncţie în sistemul administrativ și economic al 
țării. Totuși regele era îngrijorat. 

— Maiestatea Ta îmi ascunde o informaţie esenţială? 

— Ştii foarte bine că sunt incapabil să fac asta. 

— Atunci, ce se petrece? 

— Ambasadorul hitit s-a arătat mult prea lingușitor în privinţa 
Egiptului. 

— Bah! Oamenii ăia nu știu decât să facă războaie și să 
mintă. 

— Am simţit apropierea unei furtuni izbucnind chiar în 
interiorul Egiptului, o furtună cu grindină devastatoare. 

Ameni luă în serios intuiţia monarhului. Ca și tatăl său, Seti, 
Ramses avea legături particulare cu terifiantul zeu Seth, 
stăpânul perturbaţiilor celeste și al fulgerului, dar și apărător al 
bărcii solare împotriva monștrilor care încercau să o distrugă. 

— „Chiar în interiorul Egiptului”, repetă scribul tulburat. Ce 
semnifică această prevestire? 

— Dacă Nefertari ar mai fi în această lume, privirea ei ar 
descifra viitorul. 

Ameni rulă un papirus și își aranjă pensulele. Gesturi derizorii 
pentru a alunga tristeţea care punea stăpânire pe sufletul său 
ca și pe cel al lui Ramses. Nefertari era frumuseţea, inteligența 
și graţia, surâsul liniștit al unui Egipt împlinit. Când avusese 
șansa s-o vadă, Ameni aproape că uitase de munca lui. In 
schimb, secretarul particular al faraonului n-o aprecia deloc pe 
frumoasa Iset. Ramses avusese, fără îndoială, dreptate s-o 
asocieze la tron, deși funcția de regină era prea grea pentru 
umerii acestei femei atât de îndepărtată de realităţile puterii. 
Cel puţin, ea îl iubea pe Ramses, iar această calitate îi ștergea 
multe defecte. 

— Maiestatea Ta are o pistă să-mi propună? 


— Din păcate, nu! 

— Va trebui deci să dublăm vigilenţa. 

— Nu-mi place să aștept mult loviturile. 

— Știu, știu, mormăi Ameni. Și eu care voiam să-mi iau o zi 
liberă, voi lăsa acest privilegiu pentru mai târziu. 


Aproape în întregime albă, cu roșu pe spate, cu nuanţe de 
verde pe flancuri, lungă de un metru douăzeci, vipera cu coarne, 
cu capul turtit și coada groasă, se târî lateral în direcția cuplului 
care făcea dragoste la umbra unui palmier. După ce petrecuse 
ziua îngropată în nisip, reptila pleca la vânătoare la căderea 
nopţii. În perioadele calde, mușcătura ei provoca moartea 
imediată. 

Nici bărbatul, nici femeia, înlănţuiţi cu ardoare, nu păreau 
conștienți de pericol. Felină, suplă ca o liană, surâzătoare, 
drăguţa nubiană își obliga amantul, un tip trecut de cincizeci de 
ani, robust și bondoc, cu părul negru și pielea mată, să-și 
etaleze toate resursele virilității. Când blândă, când repezită, 
nubiana nu-i lăsa niciun răgaz egipteanului care o asalta cu 
înflăcărarea primei întâlniri. În aerul călduț al nopţii, ei 
împărtășeau o plăcere arzătoare ca un soare de vară. 

Vipera nu era decât la un metru de cuplu. 

Cu o brutalitate simulată, bărbatul o răsturnă pe femeie pe 
spate și o sărută pe sâni. Bucuroasă, ea îl primi. Sorbindu-se din 
ochi, ei se devorau cu poftă. 

Cu un gest rapid și ferm, Lotus înhăţă vipera cu coarne de 
gât. Reptila șuieră și mușcă în gol. 

— Frumoasă captură, comentă Setau, fără a înceta să facă 
dragoste cu soţia lui. Venin de cea mai bună calitate obţinut fără 
să ne obosim. 

Deodată drăgălașa Lotus se arătă mai puţin amabilă. 

— Am un presentiment rău. 

— Din cauza acestei vipere? 

— Ramses este în pericol. 

Îmblânzitor de șerpi, prieten din copilărie al faraonului și 
însărcinat de el cu administrarea provinciei nubiene, Setau lua 
foarte în serios avertismentele frumoasei vrăjitoare pe care o 
luase de nevastă. Amândoi capturaseră un număr incalculabil de 
reptile, unele mai periculoase ca altele, și adunaseră veninul 
indispensabil fabricării remediilor active împotriva bolilor grave. 


Independenți, nesupuși, Setau și Lotus îl însoţiseră totuși pe 
Ramses pe câmpul de luptă, atât la Sud cât și la Nord, și îi 
îngrijiseră pe soldaţii răniţi. Numiţi în fruntea unui laborator de 
stat, ei cunoscuseră o fericire fără limite când faraonul le ceruse 
să valorifice teritoriul nubian pe care îl iubeau atât de mult. 
Desigur, viceregele Nubiei, funcționar conformist și prudent, 
încerca să împiedice acţiunile lor, dar se temea de acest cuplu a 
cărui locuinţă era păzită de cobre. 

— Despre ce pericol e vorba? se îngrijoră Setau. 

— Nu știu. 

— Vezi vreo față? 

— Nu, răspunse Lotus, e un fel de slăbiciune, dar am știut, 
preț de-o clipă, că Ramses era ameninţat. 

ținând încă vipera strâns în mână, ea se ridică. 

— Trebuie să intervii, Setau. 

— Ce pot face aici? 

— Să mergem în capitală. 

— Viceregele Nubiei va profita de absenţa noastră pentru a ne 
anula reformele. 

— Cu atât mai rău. Dacă Ramses are nevoie de ajutorul 
nostru, trebuie să fim alături de el. 

Aprigul Setau, căruia niciun înalt funcţionar nu-i putea dicta 
conduita, nu mai comenta de mult directivele blândei Lotus. 

t 

Marele preot din Karnak, Nebu, atinsese o vârstă înaintată. 
Cum scrisese înțeleptul Ptah-hotep în celebrele sale Maxime, 
bătrâneţea extremă se manifesta printr-o permanentă epuizare, 
o slăbiciune care se reînnoia mereu și o tendință de a dormi 
chiar și în timpul zilei. Vederea scădea, deveneai tare de ureche, 
îți lipsea puterea, inima ceda, gura nu mai vorbea, oasele te 
dureau, gustul dispărea, nasul se înfunda, era la fel de penibil să 
te ridici ca și să te așezi. 

În ciuda acestor rele, bătrânul Nebu continua să-și 
îndeplinească misiunea pe care i-o încredinţase Ramses: aceea 
de a veghea asupra bogățiilor zeului Amon și a cetăţii-templu de 
la Karnak. Marele preot îi delegă aproape toate sarcinile 
materiale lui Bakhen, al doilea profet care își exersa autoritatea 
asupra a optzeci de mii de persoane folosite pe șantiere, în 
ateliere, pe câmp, în livezi și pe podgorii. 


Când Ramses îl numise mare preot, Nebu nu se înșelase; 
tânărul monarh cerea ca cetatea Karnak să i se supună și să nu 
manifeste nicio pretenţie de independenţă. Dar Nebu nu era un 
om de paie și luptase pentru ca templul de la Karnak să nu fie 
spoliat pentru profitul altor temple. Cum faraonul se preocupase 
de menţinerea armoniei în întreaga ţară, Nebu fusese un pontif 
fericit. 

Informat de Bakhen, bătrânul nu mai ieșea deloc din modesta 
sa locuinţă de trei camere construită în apropierea lacului sfânt 
din Karnak. Seara îi plăcea să ude straturile de iriși plantați de o 
parte și de alta a porţii de la intrare. Când nu va mai avea 
puterea să facă asta, o să-i ceară regelui să-l demită din 
funcţiile pe care le ocupa. 

Ghemuit pe vine, un grădinar smulgea buruienile. Nebu nu-și 
ascunse nemulţumirea. 

— Nimeni nu este autorizat să se atingă de irișii mei! 

— Nici chiar faraonul Egiptului? 

Ramses se ridică și se întoarse cu fața. 

— Maiestate, vă rog să... 

— Ai dreptate să veghezi tu însuţi asupra acestei comori, 
Nebu. Ai lucrat bine pentru Egipt și pentru Karnak. Să plantezi, 
să vezi crescând, să întreţii această viață fragilă și atât de 
frumoasă... Există sarcină mai nobilă ca asta? După moartea lui 
Nefertari, m-am gândit să devin grădinar, departe de tron, 
departe de putere. 

— N-aveţi dreptul, Maiestate. 

— Speram la mai multă înțelegere. 

— Un bătrân ca mine să viseze la odihnă este legitim, dar 
Maiestatea Ta... 

Ramses contempla luna care se ridica pe cer. 

— Furtuna se apropie, Nebu. Am nevoie de oameni siguri și 
competenţi pentru a înfrunta elementele dezlănţuite. Oricare ar 
fi vârsta și starea ta de sănătate, lasă pe mai târziu proiectele 
de retragere. Continuă să controlezi Karnakul cu fermitate. 


4 


Ambasadorul din Hatti, un omuleț uscățiv de vreo șaizeci de 
ani se prezentă la intrarea Ministerului Afacerilor Externe. 


Conform obiceiului, el depuse un buchet de crizanteme și crini 
pe un altar de piatră, la picioarele unei statui de babuin, 
reprezentându-l pe Thot, zeul scribilor, al limbii sfinte și al 
cunoașterii. Apoi se adresă unui gradat înarmat cu o lance. 

— Ministrul mă așteaptă, spuse el pe un ton sec. 

— ÎI anunţ. 

Îmbrăcat cu o robă roș-albastră cu franjuri, cu părul negru 
strălucitor dat cu o rășină aromată, cu faţa umbrită de o barbă 
asemănătoare unui colier, ambasadorul se învârtea ca un leu în 
cușcă. 

Surâzând, Acha veni să-l întâmpine. 

— Sper că nu v-am făcut să așteptați prea mult. Să mergem 
în grădină, prietene, acolo vom fi liniștiți. 

În jurul unui bazin acoperit cu lotuși albaștri, palmieri și arbori 
de iuiuba asigurau o umbră agreabilă. Pe un gheridon, un 
servitor puse cupe de alabastru umplute cu bere proaspătă, un 
coş cu smochine și apoi dispăru. 

— Fiţi liniștit, spuse Acha, nimeni nu ne poate auzi. 

Ambasadorul hitit ezită să se așeze pe un scaun pliant din 
lemn acoperit cu o pernă de în verde. 

— De cine vă e teamă? 

— De tine, Acha. 

Șeful diplomaţiei egiptene nu renunţă la zâmbetul său. 

— Am îndeplinit misiuni de spionaj, e adevărat, dar acea 
perioadă este revolută. Am devenit un personaj oficial, care ţine 
la respectabilitatea sa și n-are nici cea mai mică dorinţă de a se 
lansa în acţiuni necinstite. 

— De ce te-aș crede? 

— Pentru că n-am decât un ţel, ca și tine: să consolidez pacea 
între popoarele noastre. 

— Faraonul a răspuns la ultima scrisoare a împăratului 
Hattușil? 

— Bineînţeles. Ramses i-a dat excelente vești despre regina 
Iset și despre caii săi și s-a felicitat pentru perfecta respectare a 
tratatului care unește pentru totdeauna Egiptul și Hatti. 

Faţa ambasadorului se întunecă. 

— Din punctul nostru de vedere este cu totul insuficient. 

— Ce-aţi vrea? 


— Împăratul Hattușil a fost șocat de tonul ultimelor scrisori ale 
faraonului. Are sentimentul că Ramses l-ar considera un supus și 
nu un egal. 

Agresivitatea diplomatului era cu greu mascată. 

— Această nemulţumire a luat proporţii alarmante? întrebă 
Acha. 

— Mă tem că da. 

— Un diferend atât de mic ar putea să repună în discuţie 
alianța noastră? 

— Hitiţii sunt oameni mândri. Oricine le rănește orgoliul își 
atrage răzbunarea lor. 

— Nu e aberant să dăm o asemenea amploare unui incident 
minor? 

— Din punctul nostru de vedere, este major. 

— Mi-e teamă că nu înţeleg... Această poziţie nu este supusă 
negocierilor? 

— Nu este. 

Acha se temea de această eventualitate. La Kadesh, Hattușil 
comandase o coaliție învinsă de Ramses. Ranchiuna lui nu se 
stinsese, căuta orice pretext pentru a-și reafirma supremaţia. 

— Aţi merge până la...? 

— Până la anularea tratatului, preciză ambasadorul hitit. 

Acha se hotărî să utilizeze arma lui secretă. 

— Acest text v-ar readuce la sentimente mai conciliante? 

Egipteanul îi înmână hititului o scrisoare redactată de 
Ramses. Intrigat, diplomatul citi cu voce tare misiva: 


Să fii sănătos, frate Hattușil, la fel și sotia, familia ta, 
caii tăi și provinciile tale. Tocmai am examinat 
reproșurile tale: tu crezi că te-am tratat ca pe unul din 
supușii mei și asta mă mâhnește. Fii sigur că îti acord 
considerația potrivită rangului tău. Cine altul, în afară 
de tine, este împăratul hitiților? Fii sigur că te consider 
precum un frate. 


Ambasadorul păru uimit. 

— Ramses este autorul acestei scrisori? 

— Nu vă îndoiţi de asta. 

— Faraonul Egiptului și-ar recunoaște greșeala? 


— Ramses vrea pace. Și eu am o decizie importantă să vă 
anunţ: inaugurarea, la Pi-Ramses, a unui palat al ţărilor străine 
unde dumneavoastră și ceilalţi diplomaţi veţi beneficia de o 
administrare permanentă și de un personal calificat. Capitala 
egipteană va fi astfel centrul unui dialog permanent cu aliații și 
vasalii săi. 

— Remarcabil, cedă hititul. 

— Pot să sper că intenţiile voastre belicoase se vor estompa 
rapid? 

— Mi-e teamă că nu. 

De data asta, Acha fu într-adevăr îngrijorat. 

— Trebuie să trag concluzia că nimic nu va atenua 
susceptibilitatea împăratului? 

— Pentru a ne întoarce la ceea ce este esenţial, Hattușil 
dorește și el să consolideze pacea, dar pune o condiţie. 

Ambasadorul hitit dezvălui adevăratele intenții ale 
împăratului. Acha nu mai avea chef să zâmbească. 

t 

Ca în fiecare dimineață, ritualiștii celebrau cultul ka-ului lui 
Seti, în magnificul templu al acestuia de la Gurnah, pe malul 
occidental al Thebei. Responsabilul acestei fundații funerare se 
pregătea să depună pe un altar o ofrandă de struguri, smochine 
și lemn de ienupăr, când unul din subordonații săi îi șopti câteva 
cuvinte la ureche. 

— Faraonul, aici? Dar n-am fost prevenit! 

Întorcându-se, preotul zări statura înaltă a monarhului, 
îmbrăcat cu o robă de în alb. Puterea și magnetismul lui Ramses 
erau suficiente pentru a-l deosebi de ceilalţi preoţi. 

Faraonul luă platoul cu ofrande și pătrunse în capela unde 
trăia sufletul tatălui său. În acest templu, Seti anunţase 
încoronarea fiului său mai mic, punând astfel capăt iniţierii 
făcute cu dragoste și rigoare încă din adolescenţă. Cele două 
coroane, „însemnele magiei”, fuseseră solid fixate pe capul 
Fiului luminii al cărui destin se confundase cu cel al Egiptului. 

Să-i urmezi lui Seti părea imposibil. Dar adevărata libertate a 
lui Ramses constase în a nu alege, în a respecta Regula și a-i 
satisface pe zei, astfel ca oamenii să fie fericiţi. 

Astăzi, Seti, Tuya și Nefertari străbăteau frumoasele drumuri 
ale eternității și pluteau în bărcile celeste. Pe pământ, templele 
și mormintele lor le imortalizau numele. Spre Ka-ul lor se 


întorceau fiinţele umane când simțeau dorința de a pătrunde 
misterele celeilalte lumi. 

O dată ritualul terminat, Ramses se îndreptă spre grădina 
templului străjuită de un sicomor în care se cuibăreau bâtlani 
cenușii. 

Melodia blândă și gravă a oboiului îl încântă. Un ritm lent, 
inflexiuni triste care îți smulgeau un surâs, ca și când speranţa 
ajungea mereu să alunge mâhnirea. 

Așezată pe un zid mic la umbra frunzarului, muziciana cânta 
cu ochii închiși. Cu părul negru și strălucitor, cu trăsăturile feţei 
pure și regulate ca acelea ale unei zeițe, Meritamon, în vârstă 
de treizeci și trei de ani, era la apogeul frumuseţii ei. 

Inima lui Ramses se strânse. Semăna într-atât cu mama ei, 
Nefertari, de parcă era sosia ei. Dotată pentru muzică, 
Meritamon alesese, de foarte tânără, să intre în templu și să 
ducă o existenţă de solitară în serviciul divinității. Acesta fusese 
visul lui Nefertari pe care Ramses i-l sfărâmase, cerându-i să fie 
marea lui soție regală. Meritamon ar fi putut ocupa o poziţie de 
prim rang în rândul muzicienelor sfinte ale templului din Karnak, 
dar prefera să stea aici, lângă sufletul lui Seti. 

Ultimele note își luară zborul spre soare. Interpreta își puse 
oboiul pe zid și deschise ochii verzi-albaștri. 

— Tată! Eşti aici de mult? 

Ramses își luă fiica în braţe și o strânse îndelung. 

— Îmi lipsești, Meritamon. 

— Faraonul este soțul Egiptului, iar copilul lui este poporul 
întreg. Tu care ai mai mult de o sută de fii și fiice, îţi mai 
amintești de mine? 

El se îndepărtă și o privi cu admiraţie. 

— „Copiii regali”... Sunt doar titluri onorifice. Tu ești fiica lui 
Nefertari, unica mea iubire. 

— Acum, Soţia ta este frumoasa Iset. 

— Mi-o reproșezi? 

— Nu, ai făcut bine; ea n-o să te trădeze. 

— Accepţi să vii la Pi-Ramses? 

— Nu, tată. Lumea exterioară mă plictisește. Ce e mai 
important decât celebrarea riturilor? în fiecare zi mă gândesc la 
mama: îi împlinesc visul și sunt convinsă că fericirea mea îi 
întreţine eternitatea. 


— Ea ţi-a lăsat moștenire frumuseţea și caracterul ei. Am vreo 
șansă să te conving? 

— Niciuna, o știi bine. 

El îi luă cu blândețe mâinile. 

— Chiar niciuna? 

Ea surâse cu grația lui Nefertari. 

— Vei îndrăzni să-mi dai ordin? 

— Tu ești singura în faţa căreia Faraonul renunţă să-și impună 
voinţa. 

— Nu este o înfrângere, tată; la templu, sunt mai utilă decât 
la curte. Să fac să trăiască spiritul bunicilor mei și al mamei mi 
se pare o sarcină majoră. Fără legătura cu strămoșii, ce fel de 
lume am construi? 

— Continuă să cânţi această muzică celestă, Meritamon. 
Egiptul va avea nevoie de ea. 

Îngrijorarea strânse inima tinerei. 

— De ce pericol te temi? 

— O furtună ne ameninţă. 

— Nu ești tu stăpânul? 

— Cântă, Meritamon, cântă și pentru Faraon, creează 
armonie, desfată divinitățile, atrage-le spre Cele Două ţări. 
Furtuna ameninţă și va fi cumplită. 


5 


Serramanna lovi cu pumnul în peretele sălii gărzilor. O bucată 
de tencuială se desprinse. 

— Cum adică a dispărut? 

— A dispărut, șefule, confirmă soldatul însărcinat cu 
supravegherea prinţului hitit, Uri-Teșub. 

Gigantul sard își înhăță subordonatul de umeri și nefericitul, 
deși robust, crezu că o să fie strivit. 

— Îți baţi joc de mine? 

— Nu, șefule, jur că nu! 

— Atunci, a șters-o pe sub nasul tău? 

— A dispărut în mulţime. 

— De ce n-ai pus să fie răscolite casele cartierului? 


— Acest Uri-Teșub este un om liber, șefule! N-avem niciun 
motiv să trimitem poliţia pe urmele lui. Vizirul ne-ar acuza 
pentru intervenţie abuzivă. 

Serramanna mugi ca un taur furios și-i dădu drumul din 
strânsoare subordonatului său. Neîndemânaticul avea dreptate. 

— Care sunt ordinele, șefu'? 

— Am dublat protecţia faraonului. Primul care nu respectă 
disciplina, îi înfig casca în craniu! 

Membrii gărzii din preajma lui Ramses nu nesocotiră 
ameninţarea. Într-un acces de furie, fostul pirat era capabil să o 
pună în aplicare. 

Ca să-i treacă turbarea, Serramanna împlântă o serie de 
pumnale în inima unei ţinte de lemn. Această dispariţie a lui Uri- 
Teșub nu prevestea nimic bun. Ros de ură, hititul s-ar folosi de 
libertatea regăsită ca de o armă împotriva stăpânului Egiptului. 
Dar când și în ce mod? 

t 

Asistat de Acha, Ramses în persoană inaugură palatul ţărilor 
străine în prezența unei cohorte de diplomați. Cu talentul său 
obișnuit, Acha tinu un discurs călduros în care cuvintele „pace”, 
„înțelegere  cordială”, „cooperare economică” reveneau la 
intervale regulate. Așa cum se impunea, un somptuos banchet 
încheie ceremonia care marca transformarea orașului Pi-Ramses 
în capitala Orientului Apropiat, primitoare pentru toate 
popoarele. 

Ramses moștenise de la tatăl său, Seti, puterea de a ghici 
secretele sufletelor. În ciuda talentului de actor al lui Acha, el își 
dădu seama că prietenul său era îngrijorat și că neliniștea lui 
avea legătură cu furtuna pe care suveranul o prevăzuse. 

O dată mondenitățile terminate, cei doi bărbaţi se retraseră. 

— Strălucită peroraţie, Acha. 

— Obligaţiile meseriei, Maiestate. Această iniţiativă te va face 
și mai popular. 

— Cum a reacţionat ambasadorul hitit la scrisoarea mea? 

— Excelent. 

— Dar Hattușil vrea mai mult, nu-i așa? 

— Nu ceva imposibil. 

— Nu suntem între diplomaţi, Acha. Spune-mi adevărul. 

— Atât cât să te previn: dacă nu accepţi condiţiile lui Hattușil, 
va fi război. 


— Șantaj! În acest caz, nu vreau nici măcar să le cunosc. 

— Ascultă-mă, te rog! Am muncit prea mult la pacea asta, și 
eu și tu, ca s-o vedem distrusă într-o clipă. 

— Vorbește-mi fără să-mi ascunzi nimic. 

— Ştii că Hattușil și soţia lui, Putuhepa, au o fiică. Se spune că 
e o femeie foarte frumoasă și inteligentă. 

— Cu atât mai bine pentru ea. 

— Hattușil dorește să consolideze pacea și, după el, cel mai 
bun mijloc este de a celebra un mariaj. 

— Trebuie să înțeleg că...? 

— Ai înţeles-o de la primele mele cuvinte. Pentru a pecetlui 
definitiv înţelegerea noastră, Hattușil cere nu numai s-o iei de 
nevastă pe fiica lui, ci mai ales să faci din ea marea ta soţie 
regală. 

— Uiţi că frumoasa Iset deține această funcţie? 

— Pentru un hitit, acesta gen de detaliu contează prea puţin. 
Femeia trebuie să se supună soţului ei. Dacă acesta o 
repudiază, ea nu poate decât să se încline și să tacă. 

— Suntem în Egipt, Acha, nu într-o ţară barbară. Mi-ai 
recomanda s-o îndepărtez pe Iset pentru a mă recăsători cu o 
hitită, fiica celui mai rău dușman al meu? 

— Astăzi, cel mai bun aliat, rectifică ministrul Afacerilor 
externe. 

— Această cerere este absurdă și revoltătoare! 

— În aparenţă, da. În realitate, ea nu este lipsită de interes. 

— N-o voi supune unei asemenea umilinţe pe Iset. 

— Tu nu ești un soţ ca oricare altul, măreţia Egiptului trebuie 
să treacă înaintea sentimentelor tale. 

— Nu cumva ai frecventat prea multe femei, Acha, de ai 
devenit atât de cinic? 

— Fidelitatea îmi este străină, recunosc, dar părerea mea este 
cea a ministrului și prietenului tău. 

— Inutil să ceri părerea fiilor mei, Kha și Merenptah, știu 
dinainte răspunsul lor. 

— Cine ar putea să le reproșeze veneraţia pentru mama lor, 
frumoasa Iset, marea soţie regală a lui Ramses? Pacea sau 
razboiul... lată alegerea cu care te confrunțţi. 

— Să luăm prânzul cu Ameni, aș vrea să-l consult. 

— Vei afla și părerea lui Setau care tocmai a sosit din Nubia. 

— În sfârșit o veste bună! 


t 

Setau, îmblânzitorul de șerpi îndrăgostit de Nubia, Acha, 
diplomatul cu vedere pătrunzătoare, Ameni, scribul riguros și 
devotat... Nu mai lipsea decât Moise ca să fie reconstituit grupul 
de studenți ai universității din Memphis care, cu mulți ani în 
urmă, împărtășeau fericirea prieteniei și își puneau întrebări 
asupra naturii adevăratei puteri. 

Bucătarul lui Ramses se întrecuse pe sine: cuburi de praz și 
dovlecei în zeamă de carne, friptură de miel cu cimbrișor 
garnisită cu piure de smochine, rinichi marinaţi, brânză de 
capră, prăjitură cu miere, însiropată cu suc de roșcove. În 
onoarea acestei reîntâlniri, Ramses ceruse să fie servit un vin 
roșu din anul 3 al domniei lui Seti, al cărui buchet îi provocă lui 
Setau un fel de extaz. 

— Seti merită toate elogiile! exclamă prietenul cobrelor, 
îmbrăcat cu veșnica lui tunică din piele de antilopă, cu multe 
buzunare pline de remedii împotriva veninului. Când o domnie 
produce asemenea minunăţii, înseamnă că e binecuvântată de 
zei. 

— În domeniul eleganţei, îl deplânse Acha, n-ai făcut niciun 
progres. 

— Exact, aprobă Ameni. 

— Tu, scribule, mulțumește-te să mănânci de două ori cât 
greutatea ta! Care e secretul tău, de nu te îngrași? 

— Munca în serviciul regatului. 

— Ai să-mi reproșezi ceva în legătură cu felul în care am pus 
în valoare Nubia? 

— Dacă s-ar fi pus problema, aș fi redactat de mult un raport 
negativ. 

— Când o să terminaţi cu obișnuitele voastre înțepături, 
interveni Acha, poate vom putea trece la lucruri mai serioase. 

— Moise este singurul absent, le aminti Ramses gânditor; 
unde se află el acum, Acha? 

— Continuă să rătăcească prin deșert și să se lupte cu unii și 
cu alții; n-o să ajungă niciodată pe Pământul Făgăduit. 

— Moise s-a înșelat în privinţa drumului, dar acest drum îl 
conduce către un ţel pe care îl va atinge. 

— Ca și pe tine, mărturisi Ameni, și pe mine mă încearcă 
nostalgia, dar cum să uit că prietenul nostru evreu a trădat 
Egiptul? 


— N-avem timp de amintiri, i-o tăie scurt Setau. Pentru mine, 
un prieten care se îndepărtează astfel, nu mai este prieten. 

— L-ai respinge chiar dacă s-ar căi? întrebă Ramses. 

— Când un om a întrecut anumite limite, nu se mai poate 
întoarce. lertarea este alibiul celor slabi. 

— Din fericire, spuse Acha, Ramses nu ţi-a încredinţat ţie 
diplomaţia ţării. 

— Cu șerpii, nu există jumătăţi de măsură, veninul - ori te 
vindecă, ori te omoară. 

— Moise nu mai constituie o problemă la ordinea zilei, estimă 
Ameni. 

— Sunt aici, explică Setau, din cauza lui Lotus; datorită 
calităţilor ei de clarvăzătoare, ea m-a alertat. Ramses este în 
pericol, nu-i așa? 

Faraonul nu încercă să dezmintă. Setau se întoarse spre 
Ameni. 

— În loc să înfuleci prăjitura asta, spune-ne ce ai dibuit? 

— Dar... nimic! Pentru mine, totul este în ordine. 

— Dar din partea ta, Acha? 

Diplomatul își clăti degetele într-un bol cu apă cu lămâie. 

— Hattușil are o pretenţie neașteptată: să-și mărite fiica cu 
Ramses. 

— Care este problema? se amuză Setau. Acest gen de mariaj 
diplomatic a fost practicat cu succes în trecut și apoi această 
hitită nu va fi decât o soție secundară în plus! 

— În cazul de faţă, situaţia este mai complexă. 

— Mireasa e hidoasă? 

— Împăratul hitit vrea să facă din fiica sa o mare soţie regală. 

Setau se înfurie. 

— Asta înseamnă că... vechiul nostru dușman îi impune 
faraonului s-o repudieze pe Iset! 

— Formularea ta este cam brutală, consideră Acha, dar nu e 
lipsită de perspicacitate. 

— Îi detest pe hitiţi, mărturisi Setau, golind o nouă cupă de 
vin. Frumoasa Iset nu e Nefertari, desigur, dar nu merită o astfel 
de soartă. 

— Pentru prima dată, declară Ameni pe un ton ursuz, sunt de 
acord cu tine. 

— Sunteţi prea impulsivi, declară Acha. Este în joc pacea. 

— Hitiţii nu ne vor impune legea lor! protestă Setau. 


— Nu mai sunt dușmanii noștri, le aminti ministrul Afacerilor 
externe. 

— Te înșeli! Hattușil și semenii lui nu vor renunţa niciodată să 
pună mâna pe Egipt. 

— Baţi câmpii. Impăratul hitit vrea pacea, dar pune condiţiile 
lui. De ce să-l refuzăm, fără să reflectăm? 

— Eu nu cred decât în instinct. 

— Eu, spuse Ameni, eu am reflectat. Nu o apreciez deloc pe 
frumoasa Iset, dar ea este regina Egiptului, marea soție regală 
aleasă de Ramses după moartea lui Nefertari. Nimeni, fie el și 
împăratul hitiţilor, n-are dreptul să o ofenseze. 

— Ce atitudine insensibilă! zise Acha. Vreţi să trimiteţi la 
moarte mii de egipteni, să însângeraţi protectoratele noastre din 
Nord și să puneţi în pericol întreaga ţară? 

Ameni și Setau îl interogară pe Ramses din priviri. 

— Voi lua singur decizia, spuse faraonul. 


6 


Șeful convoiului ezita. 

Să meargă de-a lungul coastei, trecând prin Beirut, pentru a 
se îndrepta spre sud, să traverseze Canaanul și să ajungă la 
Sileh sau să o ia pe drumul care marginea Anti-Libanul și 
muntele Hermon, lăsând Damascul la est? 

Fenicia nu era lipsită de farmec: păduri de stejari și cedri, nuci 
cu umbră răcoroasă, smochini cu fructe delicioase, orașe 
primitoare unde era agreabil să poposești. 

Dar trebuia să livreze cât mai repede olibanul: la Pi-Ramses, 
acest oliban recoltat în peninsula arabică cu mari eforturi. 

La această tămâie albă pe care egiptenii o numeau sonter, 
„cea care divinizează”, se adăuga mirul roșiatic, nu mai puţin 
prețios. Templele aveau nevoie de substanțe rare pentru a-și 
celebra riturile; în sanctuare se răspândea parfumul lor care 
urca până la cer și îi încânta pe zei. Îmbălsămătorii și doctorii se 
foloseau în egală măsură de ele. 


3 Olibanul era considerat tămâie pură și provenea din rășina unui arbust, Boswalia 
carieri. De culoare albă, această rășină era numită „alb de lapte”, „leban” in arabă, de 
unde denumirea de oliban (n. trad.). 


Arborele de tămâie din Arabia, cu frunzulițe de un verde 
închis, măsura între cinci și opt metri înălțime; în august și în 
septembrie se desfăceau florile aurite cu mijloc purpuriu în timp 
ce, sub coajă, străluceau picuri de rășină albă. Un expert capabil 
să jupoaie coaja obținea trei recolte pe an, recitând vechea 
formulă magică: „Fii fericit cu mine, arbore de tămâie, Faraonul 
te va face să crești și mai mare.” 

Insoțitorii convoiului transportau de asemenea cupru de Asia, 
cositor și sticlă, dar aceste materiale, căutate și ușor de vândut, 
n-aveau valoarea tămâiei. După efectuarea acestei livrări, 
patronul se va odihni în frumoasa lui vilă din Deltă. 

Cu fruntea descreţită, cu burta umflată, furnizorul olibanului 
era un bun comesean, dar nu glumea când era vorba de muncă. 
Verifica el însuși starea căruţelor și a măgarilor. Cât despre 
angajaţi, hrăniţi cum trebuie și beneficiind de opriri lungi, ei n- 
aveau voie să se plângă dacă nu voiau să-și piardă locul. 

Șeful convoiului optă pentru drumeagul muntos, mai dificil, 
dar mai puţin lung decât drumul de coastă. Aici umbra va fi 
deasă și animalele vor profita de o relativă răcoare. 

Măgarii înaintau sprinteni, cei douăzeci de însoțitori fredonau 
un cântec, vântul le ușura mersul. 

— Șefule... 

— Ce este? 

— Am impresia că suntem urmăriți. 

Șeful convoiului ridică din umeri. 

— Când o să-ţi uiţi trecutul de mercenar? Azi e pace iar noi 
călătorim în siguranţă. 

— Nu zic că nu-i așa, dar totuși suntem urmăriţi. Este bizar. 

— Nu suntem noi singurii negustori! 

— Dacă sunt vagabonzi, nu conta pe mine să le dau raţia 
mea. 

— Nu-ţi mai face griji și supraveghează-ţi măgarii. 

Cel din fruntea convoiului se opri brusc. 

Furios, șeful lui merse în faţa coloanei. El constată că o 
grămadă de crăci îi împiedica pe măgari să înainteze. 

— Daţi astea la o parte! 

In momentul în care însoțitorii din fața convoiului se apucară 
de treabă, un stol de săgeți îi dobori la pământ. Uluiţi, colegii lor 
încercară să fugă, dar nu scăpară de agresori. Ex-mercenarul 
învârti în aer un pumnal, escaladă panta bolovănoasă și se 


aruncă asupra unuia dintre arcași. Dar un atlet cu părul lung îi 
despică craniul cu tăișul unei barde. 

Drama nu durase decât câteva minute. Numai șeful convoiului 
fusese cruțat. Tremurând, incapabil de a fugi, el privi cum se 
apropie ucigașul cu torsul lat acoperit de o blană de păr roșu. 

— Lasă-mă în viaţă... Voi face din tine un om bogat! 

Uri-Teșub izbucni în râs și își înfipse sabia în burta 
nefericitului. Hititul detesta negustorii. 

Acoliţii săi, fenicieni, își recuperară săgețile din cadavre. 
Măgarii se supuseră ordinelor noilor lor stăpâni. 

t 

Sirianul Raia se temea de violența lui Uri-Teșub, dar nu găsise 
alt aliat mai bun pentru a apăra cauza grupărilor care refuzau 
pacea și care voiau să-l dea jos pe Ramses prin orice mijloc. In 
timpul acestui armistițiu, Raia se îmbogăţea. Dar el era convins 
că războiul se va relua și că hitiţii vor lansa atacul asupra 
Egiptului. Vechiul general șef, Uri-Teșub, va fi ales atunci de 
trupele lui și el le va insufla gustul victoriei. Faptul că l-a ajutat 
să iasă din prăpastie o să-i aducă lui Raia, într-un viitor mai mult 
sau mai puţin îndepărtat, o poziţie privilegiată. 

Când hititul apăru în depozitul său, Raia nu putu să-și reprime 
o imperceptibilă mișcare de recul. Avea sentimentul că această 
ființă plină de cruzime, înfierbântată și îngheţată, în același 
timp, putea să-i taie gâtul doar din simpla plăcere de a ucide. 

— V-aţi și întors! 

— Nu ești mulțumit să mă revezi, Raia? 

— Dimpotrivă, prinţe! Dar sarcina Domniei Tale nu era așa de 
simplă și... 

— Am simplificat-o. 

Bărbuţa negustorului sirian tremură. Îi ceruse lui Uri-Teșub să 
ia contact cu fenicienii și să răscumpere de la ei tămâia 
provenind din peninsula arabică. Negocierile riscau să fie lungi, 
dar Raia îi dăduse lui Uri-Teșub destule plăci de cositor pentru a- 
| convinge pe șeful convoiului să-i cedeze încărcătura. Sirianul 
pusese, de asemenea, în balanţă o placă de argint de 
contrabandă, vase rare și bucăţi frumoase de stofă. 

— Simplificată... În ce fel? 

— Negustorii pălăvrăgesc, așa că am acţionat. 

— L-ai convins așadar ușor pe șeful convoiului să-ţi vândă 
olibanul. 


Zâmbetul lui Uri-Teșub fu acela al unui carnivor. 

— Foarte ușor. 

— Totuși, are o reputație de temut în afaceri. 

— Nimeni nu discută cu sabia mea. 

— Doar nu l-ai... 

— Am angajat mercenari și i-am suprimat pe însoțitorii 
convoiului, inclusiv pe șeful lor. 

— Dar de ce...? 

— Nu-mi place să parlamentez și apoi am olibanul. Nu asta 
era esențial? 

— Va avea loc o anchetă! 

— Am aruncat corpurile într-o râpă. 

Raia se întrebă dacă n-ar fi trebuit să ducă existenţa liniștită a 
unui negustor, dar era prea târziu ca să mai dea înapoi. La cea 
mai mică reticență, Uri-Teșub n-ar ezita să se debaraseze de el. 

— Și acum? 

— Trebuie să distrugem olibanul, estimă Raia. 

— Încărcătura asta nu valorează o avere? 

— Ba da, dar cumpărătorul, oricine ar fi el, ne-ar trăda. Acest 
oliban era destinat templelor. 

— Am nevoie de arme, de cai și de mercenari. 

— Nu vă asumaţi riscul de a vinde! 

— Sfaturile negustorilor sunt întotdeauna detestabile! O să 
vinzi pentru mine în cantităţi mici comercianților care sunt gata 
de plecare spre Grecia și Cipru. Și vom începe să formăm reţele 
de oameni fideli, hotărâți să distrugă această pace blestemată. 

Planul lui Uri-Teșub nu era nesăbuit. Graţie intermediarilor 
fenicieni, Raia va scăpa repede de tămâie, fără prea multe 
riscuri. Absolut ostilă Egiptului, Fenicia adăpostea mulţi 
decepţionaţi de politica lui Hattușil. 

— Am nevoie de respectabilitate, continuă hititul. Serramanna 
nu va înceta să mă hărţuiască, decât dacă voi părea leneș și 
decis să mă bucur de plăcerile vieții. 

Raia reflectă. 

— Trebuie deci să luaţi de nevastă o femeie bogată și 
onorabilă. Singura soluţie ar fi o văduvă bogată care duce lipsă 
de iubire. 

— Ai una la îndemână? 

Raia își scărpină bărbuţa. 


— Clientela mea este vastă... Am două-trei idei. Săptămâna 
viitoare, voi organiza un banchet și o să vă prezint. 

— La ce dată va pleca din peninsula arabică viitoarea 
încărcătură de oliban? 

— Nu știu încă, dar avem timp. Rețeaua mea de informatori 
nu va întârzia să ne prevină. Dar... o nouă acţiune violentă nu 
va declanșa o reacţie a armatei egiptene? 

— Nu va rămâne nicio urmă de violenţă iar autorităţile 
egiptene vor fi luate prin surprindere. Fiindcă noi o să punem 
mâna pe toată recolta din acest an. Dar de ce ești atât de 
convins că lipsa tămâiei o să-l clatine pe Ramses? 

— Pentru Egipt, îndeplinirea ritualurilor este esenţială; dacă 
nu sunt celebrate conform regulilor stabilite de pe vremea 
strămoșilor, echilibrul țării este în pericol. Când preoţii vor băga 
de seamă că le lipsește olibanul și mirul, ei se vor întoarce 
împotriva lui Ramses. Ce va putea acesta să facă, dacă nu să 
constate propria lipsă de prevedere? Va fi acuzat că-i 
disprețuiește pe zei, că nemulțumește clerul și poporul. Dacă. 
Reușim să răspândim câteva zvonuri false care vor spori 
confuzia și să-l lipsim pe Ramses de unul sau doi susţinători 
majori, vor izbucni tulburări grave în principalele orașe. 

Uri-Teșub își imagină un Egipt în flăcări, însângerat, lăsat 
pradă jefuitorilor, coroanele Faraonului călcate în picioare de 
armata hitită, privirea lui Ramses cuprinsă de teroare. 

Ura îi deforma faţa hititului până într-atât că îl înspăimântă pe 
negustorul sirian. Pentru câteva clipe, Uri-Teșub intrase în 
regatul tenebrelor, pierzând contactul cu lumea oamenilor. 

— Vreau să lovesc repede și puternic, Raia. 

— Răbdarea este indispensabilă, stăpâne. Ramses este un 
adversar de temut. Precipitarea ne-ar duce la eșec. 

— Am auzit vorbindu-se despre protecţiile lui magice... Dar 
ele slăbesc o dată cu vârsta, și Nefertari nu mai este acolo 
pentru a-l ajuta pe acest monarh blestemat. 

— Reţeaua noastră de spionaj reușise să-i manipuleze pe 
fratele lui Ramses și pe ministrul Meba, aminti Raia. Ei sunt 
morți, dar am păstrat preţioase contacte în înalta administrație. 
Funcţionarii sunt uneori vorbăreți. Unul dintre ei mi-a dat de 
înțeles că relaţiile diplomatice între Hatti și Egipt riscă să se 
degradeze. 

— E o veste formidabilă! Care e cauza discordiei? 


— Secretul este încă bine păstrat, dar voi afla mai multe. 
— Norocul e pe cale să se întoarcă, Raia! Și crezi că eu voi fi 
mai puţin de temut decât Ramses? 


7 


Servitoarea frumoasei Iset săpuni îndelung spatele reginei 
înainte de a vărsa pe trupul ei zvelt apa caldă și parfumată. 
Folosea o substanță bogată în saponină, extrasă din scoarţa și 
din pulpa fructului unui arbore preţios și generos. Visătoare, 
regina Egiptului se lăsă în seama manichiuristei și a coafezei. Un 
servitor îi aduse o cupă de lapte proaspăt. 

La Pi-Ramses, frumoasă Iset se simţea mai în largul ei decât 
la Theba. Acolo, pe țărmul occidental, se afla mormântul lui 
Nefertari, în Valea Reginelor, și capela sa de la Ramesseum 
unde Ramses însuși celebra adesea cultul. Aici, în capitala 
cosmopolită creată de Faraon, existenţa era învolburată și te 
gândeai mai puţin la trecut și la viaţa de dincolo. 

Iset se contemplă într-o oglindă din bronz șlefuit, în formă de 
disc și al cărei mâner reprezenta o femeie goală, cu picioare 
lungi și capul încoronat de o umbrelă de papirus. 

Da, era încă frumoasă. Pielea ei era fină, ca o stofă prețioasă, 
fața ei păstrase o extraordinară prospeţime, iubirea îi strălucea 
în priviri. Dar frumuseţea ei nu o va egala niciodată pe cea alui 
Nefertari și ea îi era recunoscătoare lui Ramses că nu o minţise 
pretinzând că o s-o uite într-o bună zi pe prima lui soţie regală. 
Iset nu era geloasă pe Nefertari. Dimpotrivă, aceasta îi lipsea. 
Niciodată Iset cea frumoasă nu jinduise la locul ei. Faptul că îi 
dăruise doi fii lui Ramses era suficient pentru a fi fericită. 

Cât erau de diferiţi! Cel mare, Kha, în vârstă de treizeci și 
șapte de ani, titular al unor înalte funcţii religioase, își petrecea 
cea mai mare parte a timpului în bibliotecile templelor. La 
douăzeci și șapte de ani, mezinul, Merenptah, era la fel de 
atletic precum tatăl său și avea o înclinaţie pronunțată pentru 
conducere. Poate că unul din ei va fi chemat să domnească. Dar 
faraonul putea la fel de bine să aleagă ca succesor pe unul din 
numeroșii „fii regali”, din care majoritatea erau străluciți 
administratori. 


Lui Iset nu-i păsa de putere și de viitor. Ea savura fiecare clipă 
a miracolului pe care i-l oferea destinul. Să trăiască în preajma 
lui Ramses, să participe alături de el la ceremoniile oficiale, să-l 
vadă domnind asupra Celor Două ţări... Exista viaţă mai 
minunată? 

Servitoarea împleti părul reginei, îl parfumă cu mir, apoi îi 
puse o perucă scurtă pe care adăugă o diademă de perle și 
cornalină. 

— lertaţi-mi familiaritatea... Dar Maiestatea Voastră arată 
încântător! 

Iset surâse. Trebuia să rămână frumoasă pentru Ramses, să-l 
facă să uite cât mai mult timp posibil că tinerețea ei dispăruse. 

În clipa în care se ridică, el apăru. Niciun om nu se putea 
compara cu el, niciunul nu avea inteligenţa, forţa și prestanţa 
lui. Zeii îi dăruiseră totul și el restituia această ofrandă ţării sale. 

— Ramses! Nu sunt încă îmbrăcată. 

— Trebuie să-ţi vorbesc despre o problemă gravă. 

Frumoasei Iset îi fusese teamă de această încercare. 

Nefertari știa să guverneze, ea nu. Faptul de a fi asociată la 
conducerea corăbiei Statului o teroriza. 

— Decizia ta va fi cea bună. 

— Te privește direct, Iset. 

— Pe mine? Dar pot să-ţi jur că n-am intervenit în niciun fel, 
că... 

— E vorba de propria ta persoană și e pacea în joc. 

— Explică-mi, te rog! 

— Hattușil îmi cere s-o iau de soție pe fiica lui. 

— O soţie diplomatică... De ce nu? 

— El cere mai mult: ca ea să devină mare soţie regală. 

Frumoasa Iset rămase încremenită pentru câteva clipe, apoi 
ochii i se umplură de lacrimi. Miracolul se sfârșea. Trebuia să se 
dea la o parte și să-i cedeze locul unei tinere și drăguţe hitite, 
simbolul înţelegerii cordiale dintre Egipt și Hatti. În balanţă, 
frumoasa Iset cântărea mai puţin decât o pană. 

— Decizia îţi aparţine, declară Ramses. Accepţi să renunți la 
funcţia ta și să te retragi? 

Regina schiţă un surâs. 

— Această prinţesă hitită trebuie să fie foarte tânără... 

— Vârsta ei contează mai puţin. 


— Tu m-ai făcut foarte fericită, Ramses; voinţa ta este cea a 
Egiptului. 

— Deci, te supui. 

— Să fiu un obstacol în calea păcii, ar fi o crimă. 

— Ei, bine, eu nu mă supun! împăratul din Hatti nu-i va dicta 
deciziile sale faraonului Egiptului. Noi nu suntem un popor de 
barbari care tratează femeile ca pe niște creaturi inferioare. 
Care dintre stăpânii Celor Două ţări a îndrăznit vreodată să-și 
repudieze marea soţie regală, cea care face parte din ființa 
faraonului? Și un războinic din Anatolia îndrăznește să-mi ceară 
mie, Ramses, să încalc legea strămoșilor noștri! 

Ramses luă cu tandreţe mâinile frumoasei Iset. 

— Ai vorbit gândindu-te la Egipt, așa cum trebuia s-o facă o 
adevărată regină. Acum, e rândul meu să acţionez. 

t 

Pătrunzând prin una din cele trei ferestre mari a claustra’ care 
luminau vastul birou al lui Ramses, lumina asfințitului învăluia în 
aur statuia lui Seti. Adusă la viață prin magia sculptorului și prin 
deschizătura ritualică a gurii și a ochilor, efigia monarhului 
continua să transmită un mesaj de rectitudine pe care doar fiul 
său îl percepea, în timp ce pacea serii se împodobea cu 
splendoarea divină. 

Pereţi albi, o masă mare pe care era desfășurată o hartă a 
Orientului Apropiat, un fotoliu cu spătar drept pentru faraon, 
scaune de culoarea paiului pentru vizitatori, o bibliotecă 
conţinând cărţile consacrate protecţiei sufletului regal și un 
dulap cu papirusuri: acesta era decorul auster în care Ramses 
cel Mare lua, singur, deciziile cu privire la viitorul ţării sale. 

Monarhul îi consultase pe înțelepţii din Casa Vieţii de la 
Heliopolis, pe marii preoţi din fruntea sanctuarelor importante, 
pe Ameni, pe vizir și pe miniștri, apoi se închisese în biroul său și 
dialogase cu sufletul tatălui său. Altădată, s-ar fi sfătuit cu 
Nefertari și Tuya. Frumoasa Iset își cunoștea limitele și nu-i era 
de niciun ajutor. Povara solitudinii creștea. În curând va trebui 
să-i pună la încercare pe cei doi fii ca să știe care dintre ei va fi 
apt să continue lucrarea începută din timpul primului faraon. 

Egiptul era puternic și fragil. Puternic, pentru că legea lui 
Maat se perpetua, dincolo de meschinăriile umane; fragil, pentru 


+ Claustra - grile de piatră cu bare verticale, situate foarte sus, pe pereţii laterali (n. 
trad.) 


că lumea se schimba, acordând un loc din ce în ce mai mare 
tiraniei, avidităţii și egoismului. Faraonii vor fi, fără îndoială, 
ultimii care vor lupta pentru domnia zeiței Maat, încarnarea 
Regulii universale, a justiţiei, a iubirii care lega între ele 
elementele și componentele vieţii. Căci ei știau că, fără Maat, 
această lume n-ar fi decât un câmp închis unde barbarii s-ar 
lupta cu arme tot mai destructive pentru a-și mări privilegiile și 
pentru a distruge orice legătură cu zeii. 

S-o pună pe Maat în locul dezordinii, al violenţei, al 
nedreptăţii, al minciunii și al urii: aceasta era sarcina Faraonului, 
îndeplinită cu sprijinul puterilor invizibile. Şi ceea ce pretindea 
împăratul hitit era împotriva lui Maat. 

O gardă îl introduse pe Acha, îmbrăcat cu o robă de în șicuo 
cămașă cu mâneci lungi ale cărei cusături erau de o fineţe 
excepţională. 

— Nu mi-ar plăcea să lucrez într-un loc ca acesta, îi spuse el 
lui Ramses; este într-adevăr prea auster. 

— Tatălui meu nu-i plăceau decorurile încărcate și nici mie nu- 
mi plac. 

— A fi Faraon nu mai lasă destul loc pentru fantezie. Cei care 
te invidiază sunt niște imbecili și niște inconștienţi. Maiestatea 
Ta a luat o decizie? 

— Consultaţiile mele s-au terminat. 

— Am reușit să te conving? 

— Nu, Acha. 

Ministrul Afacerilor externe privi harta Orientului Apropiat. 

— Tocmai de asta mă temeam. 

— Cererile lui Hattușil sunt o insultă. Să-i cedez ar însemna să 
reneg instituţia faraonică. 

Acha puse degetul arătător pe teritoriul Imperiului hitit. 

— Un refuz echivalează cu o declaraţie de război, Maiestate. 

— Condamni decizia mea? 

— Este cea a Faraonului și a lui Ramses cel Mare. Tatăl tău n- 
ar fi luat alta. 

— Mi-ai întins o capcană? 

— Mi-am făcut munca de diplomat în favoarea păcii. Aș mai fi 
prietenul lui Ramses, dacă nu l-aș pune la încercare? 

Buzele regelui schițară un surâs. 

— Când va da Maiestatea Ta ordinul de mobilizare generală? 

— Șeful diplomaţiei mele este destul de pesimist. 


— Răspunsul tău oficial va provoca furia lui Hattușil care nu 
va ezita nicio clipă să deschidă ostilitățile. 

— Îți lipsește încrederea în tine, Acha. 

— Sunt realist. 

— Dacă mai poate cineva să salveze pacea, acela ești tu. 

— Altfel spus, Faraonul îmi ordonă să plec la Hattușaș, să-i 
precizez poziția ta împăratului hitit și să-l fac să revină asupra 
deciziei sale. 

— Îmi citești gândurile. 

— N-am nicio șansă de succes. 

— Acha... n-ai făcut tu și alte fapte vitejești? 

— Am îmbătrânit, Maiestate. 

— Ai deci experienţă! Să te mulțumești cu o controversă, 
apropo de acest mariaj imposibil, nu va fi suficient; e bine să te 
arăţi mai ofensiv. 

Diplomatul încruntă sprâncenele. Credea că-l cunoaște bine 
pe Ramses, dar, încă o dată, faraonul îl surprindea. 

— Am încheiat un tratat de asistență mutuală cu marele 
nostru prieten Hattușil, continuă regele. O să-i explici că mă tem 
de un atac libian la frontiera occidentală. Or, de la instaurarea 
păcii, armamentul nostru s-a învechit și ducem lipsă de fier. Îi 
vei cere așadar împăratului hitit să ne furnizeze o cantitate 
importantă. Mulțumită lui, și conform convențiilor încheiate între 
noi, vom putea să ne apărăm împotriva agresorului. 

Uluit, Acha își încrucișă brațele. 

— Asta este într-adevăr misiunea mea? 

— Uitam un detaliu: vreau ca fierul să ne fie livrat în cel mai 
scurt timp. 


8 


Kha, fiul lui Ramses și al frumoasei Iset, refuzase să facă 
carieră în armată și administraţie. Aceste sarcini profane nu-l 
captivau, dar era stăpânit de o veritabilă pasiune pentru 
scrierile înţelepţilor și pentru monumentele Vechiului Imperiu. 
Cu fața colţuroasă și severă, ras în cap, cu ochii de un albastru 
închis, mai degrabă slab, cu mersul cam rigid din cauza 
articulaţiilor uneori dureroase, Kha era un cercetător înnăscut. 
Se remarcase luptând contra lui Moise și a magiilor lui repetate 


și conducea cu fermitate clerul zeului Ptah din Memphis. De 
mult timp, Kha delegase aspectul temporal al însărcinării sale 
pentru a putea scruta forţele ascunse care se manifestau în aer 
și în piatră, în apă și în lemn. 

Casa Vieţii de la Heliopolis conserva „sufletele luminii”, adică 
arhivele secrete datând din perioada vârstei de aur în timpul 
căreia faraonii înălțaseră piramidele și înțelepții redactaseră 
ritualurile. În această epocă binecuvântată, nu pătrunseseră ei 
secretele vieţii și ale morţii? Nemulţumiţi de a fi explorat 
misterele universului, acești înţelepţi le transcriseseră în 
hieroglife cu scopul de a transmite viziunea lor generaţiilor 
viitoare. 

Recunoscut de toți ca cel mai bun expert al tradiţiei, Kha 
fusese ales organizator al primei sărbători sed al lui Ramses, 
care marca cel de-al treizecilea an de domnie. La capătul unei 
atât de lungi perioade de exercitare a puterii, forța magică a 
faraonului era considerată epuizată. Fusese nevoie așadar să fie 
adunaţi în jurul lui toţi zeii și zeițele pentru ca această 
comunitate supranaturală să-i redea o nouă energie. Mulţi 
demoni încercaseră, în van, să se opună regenerării lui Ramses. 

Kha nu se mulțumea să descifreze cărțile magice. Proiecte 
vaste îl obsedau, atât de vaste încât ar fi avut nevoie de 
aprobarea faraonului. Înainte de a supune visele atenţiei tatălui 
său trebuia să le aducă încet-încet la realitate. De aceea, încă 
din zori, străbătea cariera de la Muntele Roșu, de lângă 
Heliopolis, pentru a căuta blocuri de cuarțit. In aceste locuri, 
conform mitului, zeii îi masacraseră pe oamenii care se 
revoltaseră împotriva luminii și sângele lor se impregnase 
pentru totdeauna în pietre. 

Deși nu beneficiase de formaţia unui cioplitor sau a unui 
sculptor, Kha comunica din instinct cu materialul brut, percepea 
energia latentă care curgea în venele pietrei. 

— Ce cauţi, fiule? 

țâșnind din lumina răsăritului de soare care, învingând 
tenebrele, își întindea imperiul asupra deșertului, Ramses îl 
contempla pe Kha. 


5 În legătură cu acest episod, vezi trilogia mea Le Juge D'Egypte (Judecătorul 
Egiptului): 1. La Pyramide assassinée (Piramida asasinată); 2. La Loi du desert (Legea 
deșertului); 3. La Justice du vizir (Justiţia vizirului) (Ed. Pion și Pocket). 


Fiul cel mare al regelui încetă să mai respire. Kha nu era 
străin de faptul că Nefertari își sacrificase viața pentru a-l salva 
de farmecele unei magii negre și se întreba adesea dacă 
Ramses nu avea ceva resentimente în ceea ce-l privește. 

— Ai greșit, Kha. N-am niciun reproș să-ţi fac. 

— Îmi descifrezi gândurile cele mai secrete! 

— Nu doreai să mă vezi? 

— Te credeam la Theba și iată-te aici, la Muntele Roșu. 

— Un grav pericol ameninţă Egiptul, trebuie să-i fac faţă. Era 
indispensabil să meditez în acest loc. 

— N-am încheiat pace cu hitiţii? 

— Nu e vorba poate decât de un armistițiu. 

— Vei evita războiul sau îl vei câștiga... Orice s-ar întâmpla, tu 
vei ști să protejezi Egiptul de nenorocire. 

— Nu dorești să mă ajuţi? 

— Politica... Nu, sunt incapabil. Și domnia ta va dura mult 
timp, dacă respecţi ritualurile ancestrale. Din acest motiv voiam 
să vorbesc cu tine. 

— Ce ai să-mi propui? 

— Trebuie chiar de pe acum pregătită viitoarea ta sărbătoare 
de regenerare. 

— La trei ani după cea dintâi? 

— De acum înainte, trebuie celebrat acest rit la intervale 
regulate și apropiate. Asta este concluzia cercetărilor mele. 

— Fă ceea ce e necesar. 

— Nu puteai să-mi provoci o mai mare bucurie, tată. Nu va 
lipsi nicio divinitate de la viitorul tău jubileu. Bucuria se va 
răspândi în Cele Două ţări, zeița Nut va semăna în ceruri malahit 
și turcoază. 

— Ai un alt proiect, Kha. Cărui templu îi sunt destinate 
blocurile de cuarțit pe care le cauţi? 

— De mai mulţi ani, mă aplec asupra originilor noastre. Printre 
primele noastre ritualuri, era alergarea unui taur numit Apis care 
incarna capacitatea regelui de a birui toate spaţiile. Se cuvine să 
onorăm mai mult acest animal extraordinar și să-i acordăm o 
sepultură demnă de forța lui... Fără a uita să restaurăm vechile 
monumente, ca unele piramide care au suferit atacurile timpului 
și ale invadatorului hyksos. Îmi dai echipe de constructori care 
să ducă la bun sfârșit aceste munci? 

— Alege tu însuți șeful lucrării și cioplitorii. 


Faţa severă a lui Kha se lumină. 

— Acest loc este ciudat, remarcă Ramses, sângele celor 
revoltați impregnează aceste pietre. Aici, eterna luptă a luminii 
împotriva tenebrelor a lăsat urme profunde. Muntele Roșu este 
un loc al puterii ascunse unde e bine să te aventurezi cu 
prudenţă. Nu ești aici din întâmplare, Kha, ce comoară cauţi? 

Fiul cel mare al regelui se așeză pe un bloc maroniu de piatră. 

— Cartea lui Thot. Cartea ce conţine secretul hieroglifelor. Se 
află undeva în necropola de la Saqqara. O voi găsi, chiar dacă 
va dura mai mulţi ani. 

t 

La cincizeci şi patru de ani, doamna Tanit era o foarte 
frumoasă feniciană ale cărei forme planturoase atrăgeau 
privirile bărbaților mult mai tineri. Văduva unui bogat negustor, 
prieten al sirianului Raia, ea moștenise o avere considerabilă de 
care se bucura fără reţinere, organizând banchet după banchet 
în somptuoasa sa vilă din Pi-Ramses. 

Apetisanta feniciană se consolase repede după moartea unui 
soț pe care-l considera vulgar și plictisitor. După ce simulase 
tristețea timp de câteva săptămâni, Tanit se aruncase în brațele 
unui magnific nubian cu dotări evidente. Dar acesta o părăsise, 
ca și ceilalți amanți, căci în ciuda virilităţii lor, ei se epuizau mai 
repede decât ea. Și o amantă atât de avidă de plăcere ca Tanit 
nu le putea ierta această deplorabilă lipsă de rezistenţă. 

Tanit ar fi putut să se întoarcă în Fenicia, dar îi plăcea din ce 
în ce mai mult Egiptul. Datorită autorităţii și strălucirii lui 
Ramses, pământul faraonilor avea un parfum paradisiac. În nicio 
altă parte o femeie nu era atât de liberă să trăiască așa cum 
voia. 

La căderea serii, invitaţii sosiră. Egipteni bogaţi care făceau 
afaceri cu doamna Tanit, înalţi funcţionari fascinaţi de feniciană, 
compatrioți râvnind la averea ei, fără a mai vorbi de noii veniţi 
pe care stăpâna casei se amuza să-i descopere. Ce putea fi mai 
excitant decât să simtă asupra ei privirea plină de dorinţă a unui 
bărbat? Tanit știa să se arate când veselă, când distantă, 
nelăsându-și niciodată interlocutorul să ghicească cum se va 
termina întâlnirea lor. În toate împrejurările, ea păstra iniţiativa 
și lua decizia. Masculul care încerca s-o domine n-avea nicio 
șansă s-o seducă. 


Ca de obicei, bucatele erau suculente, mai ales spata de 
iepure în sos de bere, cu garnitură de vinete, iar vinurile 
remarcabile. Datorită relaţiilor pe care le avea la palat, Tanit 
obținuse chiar câteva ulcioare de vin roșu de Pi-Ramses, datând 
din anul 21 al domniei lui Ramses, data încheierii tratatului de 
pace cu hitiţii. Și, ca de obicei, feniciana arunca o privire lascivă 
asupra celor mai frumoși bărbaţi, în căutarea viitoarei sale 
victime. 

— Cum o mai duci, buna mea prietenă? 

— Raia! E o bucurie să vă revăd. O duc minunat. 

— Dacă nu m-aș teme să vă flatez, aș zice că frumusețea 
dumneavoastră nu încetează să crească. 

— Climatul îmi priește. Și apoi, durerea pierderii regretatului 
meu soţ începe să se estompeze. 

— Din fericire, aceasta este legea naturii. O femeie ca 
dumneavoastră nu este făcută pentru singurătate. 

— Bărbaţii sunt mincinoși și brutali, se sclifosi ea, nu trebuie 
să am încredere. 

— Aveţi dreptate să fiţi prudentă, dar sunt convins că destinul 
o să vă rezerve o nouă fericire. 

— Și cum vă merg afacerile? 

— Muncă, multă muncă... Ca să faci conserve de lux îţi 
trebuie o mână de lucru foarte calificată care cere salarii mari. 
Cât despre vasele exotice atât de apreciate în înalta societate, 
importul lor necesită multe negocieri și călătorii. Artizanii serioși 
nu sunt ieftini. Cum reputaţia mea se bazează pe calitate, 
trebuie mereu să investesc. De aceea nu voi fi niciodată bogat. 

— Norocul v-a surâs... Cred că necazurile tale s-au terminat. 

— Am fost acuzat, pe nedrept, de simpatii puternice pentru 
hitiţi. De fapt, am făcut comerţ cu ei, fără să mă ocup de 
politică. Instaurarea păcii a spălat aceste vechi acuzaţii. În 
prezent, colaborarea cu noii noștri parteneri străini este chiar 
încurajată. Nu este asta cea mai frumoasă victorie a lui Ramses? 

— Faraonul este atât de seducător... Păcat că este inaccesibil. 

Pacea, tratatul semnat de Ramses și Hattușil, pierderea 
spiritului de cucerire a Imperiului hitit, Egiptul triumfător... Raia 
nu mai Suporta lașitățile și neregulile care cauzaseră acest 
dezastru. El luptase pentru ca supremaţia armatei anatoliene să 
se extindă asupra întregului Orient Apropiat și nu renunţa la 
această bătălie. 


— AȘ putea să vă prezint un prieten? o întrebă el pe Tanit 
care se arătă imediat curioasă. 

— Cine e? 

— Un prinţ hitit care se află pentru un timp în Egipt. A auzit 
mult vorbindu-se de dumneavoastră, dar este un bărbat mai 
degrabă timid. A trebuit să insist ca să accepte să participe la 
acest banchet, atât de tare îl înspăimântă mondenităţile. 

— Arată-mi-l. 

— Se află acolo jos, lângă desișul de leandri. 

Așezată pe un stâlp, o lampă îl lumina pe Uri-Teșub, separat 
de grupurile de invitaţi care schimbau între ei banalităţi. Lumina 
tremurătoare îi punea în evidență brutalitatea feței, bogăția 
părului lung, virilitatea torsului acoperit de păr roșu, asprimea 
musculaturii de războinic. 

Tanit rămase mută de emoție. Niciodată nu contemplase un 
animal sălbatic degajând o senzualitate atât de intensă. 
Banchetul încetă să mai existe, ea nu mai avea decât un gând: 
să facă dragoste cât mai repede cu acest armăsar. 


9 


Ramses asista la lupta în care se angajaseră Serramanna și 
Merenptah. Echipat cu o platoșă articulată, cu o cască cu 
coarne, care avea în vârf un disc de bronz, și cu un scut rotund, 
sardul lovea cu sabia în scutul dreptunghiular al mezinului lui 
Ramses, obligat să se retragă. Faraonul îi ceruse șefului gărzii 
sale să nu-și menajeze adversarul. Întrucât Merenptah voia să-și 
dovedească valoarea în luptă, nici nu putea să viseze la un 
adversar mai bun. 

In vârstă de douăzeci și șapte de ani, Merenptah, „Cel iubit de 
zeul Ptah”, era un atlet frumos, curajos, chibzuit, dotat cu 
reflexe excelente. Deși sardul trecuse de cincizeci, nu pierduse 
nimic din forţa și dinamismul lui; să-i reziști era deja un act de 
vitejie. 

Merenptah ceda din teren, revenea în asalt, para loviturile, 
sărea în lateral; încet-încet îl obosea pe Serramanna. 

Deodată, uriașul rămase nemișcat și își aruncă la pământ 
sabia lungă cu lamă triunghiulară și scutul. 

— Gata cu joaca. Să ne batem cu mâinile goale. 


Merenptah ezită o clipă, apoi îl imită pe sard. Ramses retrăi 
înfruntarea de pe ţărmul Mediteranei când îl învinsese pe piratul 
Serramanna, înainte de a-l face șeful gărzii sale personale. 

Fiul regelui fu luat prin surprindere de atacul, cu capul înainte, 
al colosului. La școala militară, Merenptah nu învățase să se 
bată ca un sălbatic. Trântit pe spate în praful cazărmii, crezu c-o 
să se sufoce sub greutatea fostului pirat. 

— Instrucţia s-a terminat, declară Ramses. 

Cei doi bărbaţi se ridicară. Merenptah era furios. 

— M-a atacat mișelește! 

— Dușmanul atacă mereu așa, fiule. 

— Vreau să reluăm lupta. ` 

— Inutil, am văzut ceea ce voiam să văd. Intrucât ţi s-a dat o 
lecție profitabilă, te numesc general-șef al armatei Egiptului. 

Serramanna încuviinţă printr-o clătinare din cap. 

— În mai puţin de o lună, continuă Ramses, îmi vei preda un 
raport complet și detaliat asupra stării trupelor și a calităţii 
armamentului lor. 

În timp ce Merenptah își trăgea sufletul, Ramses se îndepărtă 
în carul său pe care îl conducea el-însuși. Cui să încredinţeze 
destinul Egiptului: eruditului Kha sau războinicului Merenptah? 
Dacă talentele fiecăruia ar fi fost reunite într-o singură fiinţă, 
alegerea ar fi fost ușoară. Și Nefertari nu mai era acolo pentru a- 
| sfătui pe monarh. Cât despre numeroșii „fii regali”, nu lipsiţi de 
calităţi, niciunul nu poseda o personalitate atât de puternică ca 
aceea a celor doi fii ai frumoasei Iset. lar Meritamon, fiica lui 
Nefertari, alesese să trăiască în singurătate într-un templu. 

Ramses trebuia să ţină seama de părerea pe care și-o 
exprimase Ameni chiar În acea dimineaţă: „Maiestatea Ta să se 
regenereze prin ritualuri pentru a continua să domnească până 
la epuizarea totală a energiei sale. Pentru Faraon, n-a existat 
niciodată alt drum și nici nu va exista niciodată un altul”. 

t 

Raia ieși din antrepozitul său, traversă cartierul atelierelor, 
trecu prin fața palatului regal și o luă pe marea alee care ducea 
la templele din Pi-Ramses. Mărginită de salcâmi și sicomori care 
ofereau o umbră binefăcătoare, ea era considerată de locuitorii 
capitalei lui Ramses, maiestuoasă și liniștitoare. 

Negustorul lăsă în stânga templul lui Amon și în dreapta 
templul lui Ra. Cu un mers care se voia liniștit, se îndreptă spre 


templul lui Ptah. În apropierea edificiului, fu nevoit să bată în 
retragere. In peretele exterior erau încastrate stele pe care 
sculptorii gravaseră urechi și ochi. Zeul nu auzea el cuvintele 
cele mai secrete și nu vedea intențiile cele mai ascunse? 

„Superstiție”, gândi Raia, totuși prost dispus. El evită s-o ia pe 
la colțul zidului unde era amenajată o nișă care adăpostea o 
statuetă a zeiței Maat. In acest fel, poporul putea contempla 
secretul major al civilizaţiei faraonice, această Regulă imuabilă 
născută dincolo de timp și de spaţiu. 

Raia se prezentă la intrarea artizanilor. Gardianul îl cunoștea. 
Ei schimbară câteva vorbe anodine despre frumuseţea capitalei, 
negustorul se plânse de zgârcenia unor clienţi, apoi fu autorizat 
să intre în templu, în sectorul rezervat aurarilor. Specialist în 
vasele prețioase, Raia îi frecventa pe cea mai mare parte dintre 
ei și nu uita să ceară vești despre familia unuia sau despre 
sănătatea altuia. 

— Vrei să ne smulgi secretele, bombăni un bătrân tehnician 
care aranja lingouri într-o căruţă. 

— Am renunțat la asta, mărturisi Raia, mă mulţumesc să vă 
văd muncind. 

— Totuși, doar nu vii aici ca să te odihnești? 

— Mi-ar plăcea să cumpăr una sau două piese frumoase. 

— Ca să le vinzi de trei ori mai scump! 

— Ăsta-i negoţul, prietene. 

Bătrânul tehnician îi întoarse spatele lui Raia care era obișnuit 
cu aceste primiri ostile. Discret, aproape invizibil, el îi observă 
pe ucenicii ce aduceau lingourile calfelor care le cântăreau sub 
supravegherea scribilor specializaţi. Metalul preţios era apoi 
depozitat într-un vas acoperit, pus pe foc. Cu un pai se aţâţa 
flacăra. Suflătorii aveau adesea obrajii umflaţi pentru a nu 
pierde ritmul. Alţi tehnicieni vărsau metalul topit în receptacule 
de forme diverse și încredinţau materialul aurarilor care îl 
modelau pe o nicovală, cu ciocane de piatră, pentru a forma 
coliere, brățări, vase, decoraţiuni pentru porțile templelor și 
statuete. Secretele meseriei se transmiteau de la maestru la 
discipol, de-a lungul unei iniţieri care presupunea mai mulţi ani. 

— Magnific, spuse Raia unui aurar care tocmai terminase un 
pectoral. 

— Va orna statuia unui zeu, preciză artizanul. 

Negustorul spuse în șoaptă. 


— Putem sta de vorbă? 

— E suficient zgomot în atelier. Nimeni nu ne va auzi. 

— Am auzit că cei doi băieţi ai tăi vor să se însoare. 

— Posibil. 

— Dacă le ofer niște mobilă, n-ai fi mulţumit? 

— Care e prețul pe care trebuie să-l plătesc? 

— O simplă informaţie. 

— Nu conta pe mine ca să-ți dezvălui procedeele de 
fabricaţie. 

— Nu cer așa ceva! 

— Ce vrei să știi? 

— Există un oarecare număr de sirieni care s-au instalat în 
Egipt și mi-ar plăcea să-i ajut să se integreze mai bine. N-ai 
angajat unul sau doi în atelierul tău? 

— E adevărat, am angajat unul. 

— E mulțumit de soarta lui? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Dacă accepţi să-mi spui numele lui, o să-i vorbesc. 

— E tot ceea ce vrei, Raia? 

— Încep să îmbătrânesc, n-am copii, posed ceva bunuri și mi- 
ar plăcea să favorizez un compatriot. 

— Egiptul te-a învăţat să fii mai puţin egoist... Cu atât mai 
bine. În timpul judecății sufletului, marele zeu apreciază 
generozitatea. Sirianul tău e unul dintre suflători. Cel mai gras, 
cu urechile clăpăuge. 

— Sper ca darurile mele să contribuie la fericirea fiilor tăi. 

Raia aşteptă terminarea lucrului pentru a-i vorbi 
compatriotului său. După două eșecuri cu un dulgher și un zidar, 
mulțumiți de condiția lor, succesul fu deplin. 

Suflătorul sirian, ex-prizonier capturat lângă Kadesh, refuza să 
admită înfrângerea hitiților și își dorea ca pacea să fie distrusă. 
Înăcrit, ranchiunos și răzbunător, era genul de om de care Uri- 
Teșub și Raia aveau nevoie. În plus, muncitorul avea câţiva 
prieteni care îi împărtășeau părerile. 

Lui Raia nu-i fu deloc greu să-l convingă să muncească pentru 
el și să intre într-un grup de rezistență a cărui misiune era să 
atace interesele vitale ale Egiptului. 

t 


Uri-Teșub își mușcă amanta de gât și o penetră cu violenţă. 
Tanit suspină de plăcere. În sfârșit, cunoștea pasiunea, acest 
amestec de brutalitate și dorinţă mereu nesatisfăcută. 

— Mai vreau, imploră ea. 

Hititul se bucura fără reţinere de trupul împlinit al frumoasei 
feniciene. În fortărețele Anatoliei, Uri-Teșub învățase să le 
satisfacă pe femei așa cum meritau. 

Pentru o clipă, Tanit simţi un fel de spaimă. Pentru prima 
dată, ea nu mai controla situaţia. Acest bărbat bestial, cu sevă 
inepuizabilă, era aproape înspăimântător. Niciodată n-o să mai 
găsească un asemenea amant capabil să-i împlinească viciile 
cele mai delirante. 

Pe la mijlocul nopţii, se dădu bătută. 

— Destul... Nu mai pot. 

— Deja? 

— Ești un monstru! 

— N-ai cunoscut decât puștani, frumoaso, eu sunt bărbat. 

Ea se ghemui lângă el. 

— Ești minunat... Mi-ar plăcea ca zorii să nu mai vină 
niciodată. 

— Ce importanţă are? 

— Dar... trebuie să pleci! O să ne revedem mâine noapte. 

— Rămân. 

— Ştii ce înseamnă asta, în Egipt? 

— Când un bărbat și o femeie trăiesc sub același acoperiș, cu 
știrea și în văzul tuturor, ei sunt consideraţi căsătoriți. Suntem 
așadar căsătoriţi. 

Șocată, ea se îndepărtă de el. 

— O să ne mai vedem, dar... 

Uri-Teșub o răsturnă cu forţa pe spate și se întinse peste ea. 

— O să mi te supui femeie. Eu sunt fiul defunctului împărat 
din Hatti și moștenitorul legitim al imperiului. Tu nu ești decât o 
târfă feniciană care o să-mi ofere plăceri și o să-mi satisfacă 
toate nevoile. Eşti conștientă de onoarea pe care ţi-o fac, 
luându-te de nevastă? 

Tanit încercă să protesteze, dar Uri-Teșub o pătrunse cu 
încăpăţânarea unui țap și ea se lăsă purtată în vâltoarea 
deliciilor. 

— Dacă mă trădezi, murmură hititul cu o voce aspră, te omor. 


10 


Dintr-un coș de trestie, Setau scoase o bucată de pâine 
triunghiulară, un bol cu terci de ovăz, pește uscat, un porumbel 
înăbușit în cuptor, o prepeliță friptă, doi rinichi fierţi în vin, o 
coastă de vită cu garnitură de ceapă prăjită, smochine și o 
bucată de brânză cu ierburi. Cu încetineală, el puse bucatele 
una câte una pe biroul lui Ameni, obligat să dea la o parte 
papirusurile pe care le consulta. 

— Ce e asta? 

— Eşti orb? Un prânz convenabil care-ţi va potoli foamea 
pentru două sau trei ore de-acum înainte. 

— N-aveam nevoie de... 

— Ba da, aveai cea mai mare nevoie. Creierul tău nu 
funcționează corect dacă nu ai burta plină. 

Scribul cu tenul palid se revoltă. 

— Mă insulţi? 

— Este singura metodă prin care îţi pot atrage atenţia. 

— N-o să-mi vorbești iar de... 

— Ba da! Vreau mai multe credite pentru Nubia și n-o să mă 
amuz completând cincizeci de formulare ca orice alt funcționar. 

— Ai un superior ierarhic, viceregele Nubiei. 

— Un imbecil și un leneș! Nu se gândește decât la cariera lui 
și nu-i pasă de această provincie pe care Ramses m-a însărcinat 
s-o pun în valoare. Ca s-o umplu de temple și de capele, ca să-i 
măresc suprafața cultivabilă, îmi trebuie oameni și materiale. 

— Ar trebui totuși respectate anumite reguli. 

— Ah, regulile! Ele sufocă viața. Uită-le, Ameni! 

— Nu sunt atotputernic, Setau. Vizirul Pazer și regele însuși 
vor să vadă socotelile. 

— Dă-mi ceea ce-ţi cer și o să socotești după aia. 

— Altfel spus, mă faci responsabil pentru viitoarele tale 
greșeli. 

Setau păru surprins. 

— Dar... bineînțeles! Folosind limbajul obscur al scribilor, tu 
vei putea să ne justifici. 

Porumbelul înăbușit era o minunăţie. Ameni nu putu să-și 
ascundă plăcerea. 

— Lotus l-a gatit, nu-i așa? 


— Nevasta mea este o adevărată vrăjitoare. 

— Ești pe cale să corupi un funcţionar. 

— O să mă ajuţi, Ameni? 

— Dacă Ramses nu manifesta atâta afecțiune pentru Nubia... 

— Datorită mie, în câţiva ani, ea va fi mai bogată decât o 
provincie egipteană! 

Ameni se repezi la prepeliţa friptă. 

— Acum că aceste mici probleme s-au rezolvat, spuse Setau, 
pot să-ţi mărturisesc că sunt foarte neliniștit. 

— Din ce motiv? 

— leri seară, făceam dragoste cu Lotus, când, deodată, ea s-a 
ridicat și a strigat: „Un monstru dă târcoale!” Nu vorbea nici 
despre cele două cobre ale noastre care veghează la picioarele 
patului, nici de armata hitită pe care Ramses o va învinge 
pentru a doua oară, dacă e nevoie. 

— Ai identificat acest monstru? 

— Pentru mine nu e nicio îndoială: e vorba de bruta hitită, Uri- 
Teșub. 

— N-avem nimic să-i reproșam. 

— L-ai alertat pe Serramanna? 

— Bineînţeles. 

— Și care a fost reacţia lui? 

— ÎI detestă pe Uri-Teșub ca și tine și crede că eliberarea lui a 
fost o greșeală. Dar hititul n-a comis nicio nelegiuire. Pentru 
mine, acest războinic învins este un prinț castrat. Ce motiv 
avem să ne temem de el? 

t 

Când primele raze ale soarelui îi luminară camera, 
Serramanna deschise ochii. La stânga sa, o tânără nubiană 
adormită. La dreapta, o libiană un pic mai tânără. Uriașul sard 
nu-și mai amintea numele lor. 

— Scularea, ștrengărițelor! 

Cum nu-și dădea exact seama de forța lui, palma pe care 
uriașul o administră delicatului posterior al celor două amante 
de-o noapte fu mai puţin mângâietoare decât și-o dorise. 
tipetele lor de gâște speriate îi provocară dureri de cap. 

— Hai, îmbrăcaţi-vă și valea! 

Serramanna plonjă în bazinul care ocupa cea mai mare parte 
a grădinii sale și înotă vreo douăzeci de minute. Nu cunoștea 


remediu mai bun pentru a alunga efectul vinului și al 
zbenguielilor amoroase. 

Refăcut, se pregătea să devoreze o pâine proaspătă, ceapă, 
slănină și carne de vită uscată când servitorul îi anunţă vizita 
unuia dintre subordonații săi. 

— Noutăţi, șefu', am dat de urma lui Uri-Teșub. 

— Sper că e mort, nu? 

— E foarte viu și... însurat. 

— Cu cine? 

— Cu o văduvă feniciană bogată, Tanit. 

— E una dintre cele mai bogate femei din Pi-Ramses! Trebuie 
că te înșeli. 

— Du-te să vezi cu ochii tăi, șefu'. 

— Să mergem. 

Cu o enormă bucată de carne uscată între dinţi, Serramanna 
sări pe cal. 

t 

Gardianul vilei doamnei Tanit ar fi trebuit să-i ceară uriașului 
sard un document oficial care-l autoriza s-o interogheze pe 
proprietară. Dar privirea mânioasă a lui Serramanna îl făcu să se 
răzgândească. El îl chemă pe grădinar și îl rugă să-l conducă pe 
șeful gărzii personale a lui Ramses la stăpâna casei. 

îmbrăcată cu o robă de în transparent care nu-i ascundea 
aproape nimic din farmecele plinuţe, Tanit își lua micul dejun pe 
o terasă umbroasă în compania lui Uri-Teșub, îmbrăcat doar cu 
propria blană de păr roșu. 

— llustrul Serramanna! exclamă hititul, vizibil bucuros de 
această vizită. Să-l invităm să ia masa cu noi, draga mea? 

Uriașul sard rămase neclintit în fața fenicienei care se lipi de 
Uri-Teșub. 

— Știţi cine este acest bărbat, doamnă Tanit? 

— Da, știu. 

— Fiţi mai explicită. 

— Uri-Teșub este un prinţ hitit, fiul defunctului împărat. 

— A fost și generalul-șef al armatei hitite și barbarul cel mai 
înverșunat al distrugerii Egiptului. 

— Este un trecut îndepărtat, interveni Uri-Teșub glumeț. 
Ramses și Hattușil au încheiat o pace trainică, faraonul mi-a 
redat libertatea și toată lumea e fericită! Nu e și părerea ta, 
Serramanna? 


Sardul observă că gâtul fenicienei avea urme de mușcături. 

— Acest hitit a petrecut noaptea sub acoperişul 
dumneavoastră și se pare că a hotărât să locuiască aici... Știţi 
ce semnifică asta, doamnă Tanit? 

— Bineînţeles. 

— Vă forţează să vă căsătoriţi cu el, ameninţându-vă că vă 
torturează, nu-i așa? 

— Răspunde, dragă, ordonă Uri-Teșub. Spune-i că ești o 
femeie liberă, ca oricare altă egipteană și că iei singură 
hotărârile. 

Feniciana se arătă virulentă. 

— Îl iubesc pe Uri-Teșub și îl iau de bărbat! Nicio lege nu se 
poate opune. 

— Gândiţi-vă bine, doamnă Tanit. Dacă mărturisiţi că acest 
individ v-a brutalizat, îl arestez imediat și nu vă mai pândește 
niciun pericol. Îl voi duce imediat în faţa tribunalului și 
sancţiunea nu va fi ușoară. Maltratarea unei femei e o crimă. 

— leșiţi din casa mea! 

— Sunt surprins, adăugă Uri-Teșub ironic. Credeam că primim 
un prieten și bag de seamă că suntem interogați de un poliţist 
agresiv. Ai un document oficial care să te autorizeze să intri pe o 
proprietate privată, Serramanna? 

— Aveţi grijă, doamnă Tanit, vă expuneţi unor mari necazuri. 

— Soţia mea și cu mine am putea să facem plângere, adăugă 
hititul. Dar fie, de data asta! Dispari, Serramanna, și lasă în pace 
un cuplu cinstit care nu se gândește decât să se bucure de 
fericire. 

Uri-Teșub o sărută cu înflăcărare pe feniciană. Uitând de 
prezența sardului, ea începu să-și mângâie soţul fără pic de 
rușine. 

t 

Etajerele și dulapurile din biroul lui Ameni amenințau să se 
prăbușească sub greutatea documentelor administrative. 
Niciodată secretarul particular al regelui n-avusese de rezolvat 
atâtea dosare importante în același timp. Cum verifica el însuși 
fiecare detaliu, nu mai dormea mai mult de două ore pe noapte 
și, în ciuda protestelor colaboratorilor, suspendase concediile în 
următorul trimestru. Prime substanţiale calmaseră spiritele. 

Ameni se ocupa de cererile lui Setau privind Nubia și 
respingea argumentele  viceregelui, partizan al lipsei de 


schimbare; își dădea acordul pentru vizirul Pazair care nu avea 
încredere în specialiștii în economie; mergea în fiecare zi la 
Ramses pentru a-i solicita o mie și una de decizii, după ce 
pregătise, în prealabil, cu grijă, toate datele concrete pe care le 
cerea suveranul. Și mai era restul, întregul rest, pentru că 
Egiptul trebuia să rămână o mare ţară, un pământ de neînlocuit 
pe care trebuia să-l servești fără să te gândești la propria ta 
persoană. 

Totuși, când Serramanna năvăli în biroul său, scribul cu tenul 
palid și trăsăturile adâncite se întrebă dacă umerii săi ar mai 
suporta o nouă încărcătură. 

— Ce mai e? 

— Uri-Teșub este frumos și foarte însurat cu feniciana Tanit. 

— N-a căzut rău. Averea este la fel de rotunjoară ca și 
doamna. 

— E catastrofal, Ameni! 

— De ce? Ex-generalul șef se va moleși în plăcere și lene. 

— Nu pot să-l supraveghez ca lumea. Dacă îi reperează pe 
oamenii mei, va depune plângere și va obţine câștig de cauză. 
Acum, el este un om liber. Oficial vorbind, n-am nimic să-i 
reproșez și în acest timp el pregătește o lovitură urâtă. 

— Ai stat de vorbă cu doamna Tanit? 

— A lovit-o și amenințat-o, sunt sigur! Darea s-a îndrăgostit 
de el. 

— Sunt și oameni fără ocupaţie care au timp să se gândească 
la dragoste! Liniștește-te, Serramanna, Uri-Teșub a repurtat în 
sfârșit o victorie, dar aceasta îl va îndepărta pentru totdeauna 
de cărările războiului. 


11 


Hattuşaş, capitala Imperiului hitit, nu se schimbase. 
Construită pe platoul Anatoliei centrale, expusă verilor arzătoare 
și iernilor glaciale, cetatea fortificată se compunea dintr-un oraș 
de jos, unde cel mai remarcabil monument era templul zeului 
Furtunii și al zeiţei Soarelui, și dintr-un oraș de sus, dominat de 
austerul palat al împăratului, dornic să supravegheze în 


€ Actualul Bogazkoy, situat la 150 km est de Ankara (Turcia). 


permanenţă cei nouă kilometri de metereze acoperite de turnuri 
și creneluri. 

Acha revăzu, nu fără oarecare emoție, Hattuşaş, întruchiparea 
în piatră a puterii militare hitite. Nu fusese el cât pe ce să-și 
piardă viaţa în timpul unei misiuni de spionaj foarte periculoasă 
care precedase bătălia de la Kadesh? 

Convoiul șefului diplomaţiei egiptene fusese nevoit să 
traverseze stepe aride și să treacă prin defilee neospitaliere 
înainte de a ajunge în capitala înconjurată de masive muntoase 
a căror prezenţă era o piedică considerabilă pentru un eventual 
agresor. Hattuşaş era o fortăreață inexpugnabilă construită pe 
vârfurile stâncoase, cu prețul unor incredibile performanţe 
tehnice. Cât de departe erai de Egipt și de orașele lui deschise, 
primitoare și călduroase! Accesul în Hattușaș se făcea prin cinci 
porţi fortificate, două în zidurile orașului de jos, trei în cele ale 
orașului de sus. Escorta hitită care însoțea delegaţia egipteană 
de la o distanţă de o sută de kilometri o conduse la punctul de 
acces cel mai înalt, poarta Sfincșilor. 

Înainte de a trece de ea, Acha celebră ritul hitit. El rupse trei 
pâini, vărsă vin pe pietre și pronunţă formula obligatorie: „Fie ca 
această piatră să fie eternă.” Egipteanul remarcă prezența 
recipientelor umplute cu ulei și miere, menite să-i împiedice pe 
demoni să-și răspândească miasmele peste cetate. Împăratul 
Hattușil nu modificase obiceiurile. 

De data asta, Acha simţise oboseala călătoriei. Când era mai 
tânăr, detesta să rămână într-un loc, îi plăcea pericolul și nu 
ezita să-și asume riscuri. O dată cu maturitatea, părăsirea 
Egiptului i se părea o povară. Această plecare în străinătate îl 
priva de o plăcere de neînlocuit: aceea de a-l vedea pe Ramses 
guvernând. Respectând regula lui Maat, Faraonul știa că „a 
asculta este lucrul cel mai preţios”, conform maximei 
înţeleptului Ptah-hotep, autorul preferat al lui Nefertari. El își 
lăsa miniștrii să vorbească îndelung, atent la fiecare intonatie, la 
fiecare atitudine. Și deodată, cu viteza crocodilului Sobek 
țâșnind din adâncul apelor pentru a face soarele să renască, 
Ramses decidea. O simplă frază, luminoasă, evidentă, definitivă. 
El mânuia cârma cu o abilitate incomparabilă, căci a lui era 
corabia Statului și el era cârmaciul. Zeii care îl aleseseră nu se 
înșelaseră și oamenii fuseseră îndreptăţiţi să li se supună. 


Doi gradaţi, cu caschete, platoșe și cizme îl conduseră pe 
Acha spre sala de audienţă a împăratului Hattușil. Palatul trona 
pe un impozant vârf stâncos format din trei piscuri. Pe 
crenelurile turnurilor înalte vegheau în permanenţă soldați de 
elită. Stăpânul țării era la adăpost de orice agresor din exterior. 
De aceea pretendenţii la puterea supremă preferaseră adesea 
otrava în locul atacului asupra palatului care n-avea nicio șansă 
de reușită. 

Hattușil ar fi recurs și el la asta pentru a-l suprima pe Uri- 
Teșub dacă Acha, îndeplinindu-și misiunea cu o rară dexteritate, 
n-ar fi reușit să-i faciliteze fuga generalului-șef responsabil de 
moartea tatălui său, împăratul Muwattalis. Refugiat în Egipt, Uri- 
Teșub îi furnizase lui Ramses informaţii utile despre armata 
hitită. 

O singură intrare permitea accesul în „marea fortăreață”, 
după cum o numea poporul care o privea cu spaimă. Când 
poarta grea de bronz se închise în urma lui, Acha avu impresia 
că era prizonier. Mesajul pe care trebuia să i-l ducă lui Hattușil 
nu-l incita la optimism. 

Semn liniștitor, împăratul nu-l lăsă să aștepte. Acha fu 
introdus într-o sală glacială, cu piloni grei și ai cărei pereţi erau 
ornaţi cu trofee militare. 

Mic, plăpând, cu un bandou peste păr, cu gâtul împodobit cu 
un colier de argint, cu o brățară de fier la cotul stâng, Hattușil 
era îmbrăcat cu obișnuita lui robă lungă în roșu și negru. Un 
observator superficial ar fi tras concluzia că era mai degrabă 
insignifiant, ba chiar inofensiv; ceea ce însemna că nu cunoștea 
caracterul încăpățânat și capacităţile strategice de care 
dispunea preotul zeiței Soarelui care, după un lung conflict, 
sfârșise prin a i-o lua înainte temutului Uri-Teșub. În timpul 
acestei lupte implacabile, el avusese sprijinul soţiei lui, 
frumoasa Putuhepa, a cărei inteligenţă era de temut atât în 
casta militarilor cât și în cea a negustorilor. 

Acha se înclină în faţa suveranilor așezați pe tronuri masive, 
lipsite de eleganță. 

— Fie ca toate divinităţile din Egipt și Hatti să fie favorabile 
Maiestăţilor Voastre și domnia lor să dureze o veșnicie ca și 
cerul. 


— Ne cunoaștem de destul de mult timp, Acha, pentru a te 
lipsi de formulele de politețe. Vino și te așază lângă noi. Ce mai 
face fratele meu, Ramses? 

— Mai bine, Maiestate. Aș putea să-i mărturisesc împărătesei 
că frumusețea ei luminează palatul? 

Putuhepa surâse. 

— Lingușirea rămâne una din armele preferate ale șefului 
diplomaţiei egiptene. 

— Suntem pe timp de pace, nu mai am nevoie să vă flatez, 
declarația mea este fără îndoială lipsită de respect, dar sinceră. 

Împărăteasa roși. 

— Dacă ai rămas amator de femei frumoase, conchise 
împăratul, va trebui să mă tem. 

— Nu mi-a pierit această înclinaţie și nu sunt făcut să fiu fidel. 

— Totuși l-ai salvat pe Ramses de capcanele pe care Hatti i le 
întindea și ai deconspirat reţeaua noastră de spionaj. 

— Să nu exagerăm, Maiestate, am pus în aplicare planul 
faraonului și destinul mi-a fost favorabil. 

— Toate astea aparţin deja trecutului! Astăzi, trebuie să 
construim viitorul. 

— Asta este și părerea lui Ramses: el acordă cea mai mare 
importanţă consolidării păcii încheiate cu Hatti. De ea depinde 
fericirea popoarelor noastre. 

— Suntem fericiţi să auzim aceste cuvinte, spuse Putuhepa. 

— Permite-mi să insist pe voinţa Faraonului, continuă Acha. 
Pentru el, vremea conflictelor a luat sfârșit și nimic nu trebuie să 
le aprindă din nou. 

Hattușil se întunecă la față. 

— Ce ascunde această insistenţă? 

— Nimic, Maiestate. Fratele vostru, Ramses, ţine să-i 
cunoașteţi gândurile cele mai intime. 

— Mulţumește-i pentru încrederea pe care mi-o acordă și 
precizează-i că suntem în perfectă armonie. 

— Popoarele noastre și aliaţii lor se vor bucura. Totuși... 

Șeful diplomaţiei egiptene își puse bărbia pe mâinile 
împreunate la înălțimea pieptului, într-o atitudine meditativă. 

— Ce este, Acha? 

— Egiptul este o ţară bogată, Maiestate. Va înceta ea 
vreodată să fie obiectul dorințelor? 

— Cine o ameninţă? întrebă împărăteasa. 


— În Libia, agitația s-a reluat. 

— Faraonul nu este capabil să împiedice această rebeliune? 

— Ramses ar dori să acţioneze repede și să utilizeze un 
armament eficace. 

Privirea aspră a lui Hattușil îl scrută pe Acha. 

— Al lui n-ar fi suficient? 

— Faraonul dorește ca fratele lui, împăratul din Hatti, să-i dea 
o mare cantitate de fier cu care să fabrice arme ofensive și să 
anihileze ameninţarea libiană. 

O tăcere îndelungată urmă cererii șefului diplomaţiei 
egiptene. Apoi Hattușil se ridică și străbătu nervos, cu pași mari, 
sala de audienţă. 

— Fratele meu Ramses îmi cere o adevărată avere! Nu am 
fier și chiar dacă aș avea, l-aș păstra pentru propria mea 
armată! Faraonul caută să mă sărăcească și să ruineze Hatti, el 
care este atât de bogat? Rezervele mele sunt inexistente și 
acum nu este un bun moment pentru a fabrica fier. 

Acha rămase impasibil. 

— Înţeleg. 

— Fratele meu Ramses să scape de libieni cu armele lui 
obișnuite. Mai târziu, dacă mai are nevoie de fier, îi voi trimite o 
cantitate rezonabilă. Mai spune-i că această cerere mă 
surprinde și mă șochează. 

— O să-i transmit, Maiestate. 

Hattușil reveni și se așeză. 

— Să ne întoarcem la ce e esențial: la ce dată va putea fiica 
mea să părăsească Hatti pentru a deveni marea soţie regală a 
lui Ramses? 

— Ei bine... această dată n-a fost fixată. 

— N-ai venit aici ca să mi-o anunţi? 

— O decizie de o asemenea importanţă cere timp de gândire 
și... 

— Răgaz diplomatic, interveni împărăteasa. Ramses acceptă 
sau nu s-o repudieze pe frumoasa Iset și s-o ridice pe fiica 
noastră la rangul de regină a Egiptului? 

— Situaţia este delicată, Maiestate. Justiţia egipteană nu 
admite repudierea. 

— Va face legea o femeie? întrebă sec Hattușil. Nu-mi pasă de 
această Iset și de dorințele ei. Ramses nu s-a căsătorit cu ea 
decât pentru a o înlocui pe Nefertari, o veritabilă regină al cărei 


rol a fost determinant în construirea păcii. Iset nu contează. 
Pentru a pecetlui definitiv alianța, Ramses trebuie să se 
căsătorească cu o hitită. 

— Poate că fiica voastră ar putea deveni o soţie secundară 
și... 

— Va fi regina Egiptului sau... 

Hattușil se întrerupse, ca și cum cuvintele pe care urma să le 
pronunțe îl înspăimântau chiar și pe el. 

— De ce Ramses se încăpăţânează să refuze propunerea 
noastră? întrebă el pe un ton conciliant. 

— Pentru că un faraon nu-și repudiază marea soție regală. 
Este împotriva legii lui Maat. 

— Această poziţie este definitivă? 

— Mă tem că da, Maiestate. 

— Ramses este conștient de consecinţele intransigenţei lui? 

— Ramses n-are decât o grijă: să acţioneze în spiritul 
dreptăţii. 

Hattușil se ridică. 

— Întrevederea noastră s-a terminat. Spune-i fratelui meu, 
faraonul, următoarele: ori stabilește cât mai repede data 
căsătoriei cu fiica mea, ori va fi război. 


12 


Ameni suferea de dureri de spate dar n-avea niciodată timp 
de masaj. Și, ca și cum n-avea destul de lucru, trebuia să-i dea o 
mână de ajutor și lui Kha pentru a organiza a doua sărbătoare 
de regenerare a regelui. Pretinzând că are o sănătate excelentă, 
Ramses dorea să amâne evenimentul, dar fiul său invoca 
autoritatea textelor tradiţionale. 

Ameni aprecia rigoarea lui Kha și îi plăcea să discute cu el 
literatură. Dar grijile cotidiene îl copleșeau prea mult pe 
secretarul particular și purtător de sandale oficial al faraonului 
ca să mai savureze plăcerile unei proze frumoase. 

După încheierea unei întruniri a marelui consiliu în timpul 
căruia Ramses lansase un vast program de plantare de copaci în 
provinciile din Sud și îl mustrase pe responsabilul cu repararea 
digurilor care era în întârziere față de calendarul prevăzut, 
Ameni se plimba împreună cu regele prin grădina palatului. 


— Maiestatea Ta are vești de la Acha? 

— A ajuns cu bine la Hattușaș. 

— Nu va fi ușor să-l convingă pe Hattușil să renunțe. 

— N-a îndeplinit Acha numeroase misiuni? 

— De data asta, șansa de reușită este mai degrabă minimă. 

— Care sunt informaţiile prea confidenţțiale pentru a fi auzite 
de membrii marelui consiliu? 

— Mai întâi, Moise; apoi, un incident. 

— Moise? 

— Ne pune într-o situaţie proastă cu evreii lui. Toată lumea se 
teme de ei și sunt nevoiţi să se lupte pas cu pas pentru a 
supravieţui. Dacă am interveni, problema ar fi repede rezolvată. 
Dar e vorba de Moise, prietenul nostru din copilărie, și știu că tu 
îl vei lăsa să-și urmeze destinul. 

— Dacă știi răspunsul, de ce mă mai întrebi? 

— Poliţia deșertului rămâne în alertă. Dacă evreii ar vrea să 
se întoarcă în Egipt, ce-ai hotărî? 

— Când se vor întoarce, nici Moise, nici eu nu vom mai fi în 
această lume. Și incidentul? 

— Încărcătura de tămâie pe care o așteptam nu va mai sosi. 

— Din ce cauză, Ameni? 

— Am primit un lung raport al negustorului fenician care 
negociază cu producătorii: o violentă furtună de grindină a lovit 
arborii deja atinși de o boală. Anul acesta, nici vorbă de recoltă. 

— A mai avut loc vreodată o asemenea catastrofă? 

— Am consultat arhivele și pot să-ţi răspund afirmativ. Din 
fericire, fenomenul e rar. 

— Rezervele noastre sunt suficiente? 

— Nicio restricţie nu va fi impusă templelor. Am dat deja ordin 
negustorilor fenicieni să ne livreze cât mai repede viitoarea 
recoltă, ca să putem să ne refacem stocurile. 

t 

Raia jubila. El, atât de sobru de obicei, băuse, una după alta, 
două cupe de bere tare. Capul i se învârtea puțin, dar cum să nu 
îl îmbete înlănțuirea micilor reușite care conduceau spre victoria 
finală? 

Întâlnirea cu compatrioţii sirieni îi depășise toate așteptările. 
Flacăra propagată de Raia reanimase energiile sfârșite ale celor 
învinși, geloziile și dorinţele. Sirienilor li se adăugau hitiţii, 
decepționaţi de politica lui Hattușil, vinovat de moliciune și 


incapabil să pornească din nou la cucerirea Egiptului. Când și 
unii și alţii se întâlniseră cu Uri-Teșub în mare secret, într-un 
antrepozit al lui Raia, entuziasmul fusese general. Cu un astfel 
de șef, puterea va fi într-o bună zi în mâna lor. 

Și mai erau multe alte vești îmbucurătoare pe care Raia i le 
va comunica lui Uri-Teșub, când acesta va înceta să le admire 
pe cele trei nubiene goale care dansau în onoarea invitaţilor 
noului cuplu ce era la modă în Pi-Ramses, prinţul hitit și doamna 
Tanit. 

Bogata feniciană trăia în același timp paradisul și infernul. 
Paradisul, pentru că amantul său o copleșea, la orice oră din zi 
și din noapte, cu o virilitate inepuizabilă și cu o violenţă care o 
făcea să delireze de plăcere; infern, pentru că se temea să nu 
fie lovită de acest monstru cu reacţii imprevizibile. Ea, care 
știuse să trăiască după bunul plac, devenise o sclavă, mulţumită 
și speriată în același timp. 

Cei o sută de invitaţi ai lui Tanit și Uri-Teșub n-aveau ochi 
decât pentru cele trei tinere dansatoare. Sânii lor rotunjori și 
fermi nici nu tresăltau. Picioarele lor lungi și subțiri îi excitau 
chiar și pe cei mai blazaţi. Dar aceste delicioase artiste erau 
intangibile. O dată prestaţia terminată, ele vor dispărea fără a 
adresa vreo vorbă cuiva. Și trebuia așteptată viitoarea lor 
apariţie în timpul vreunui banchet la fel de somptuos ca acesta 
pentru a putea fi apreciat iarăși un spectacol asemănător. 

Uri-Teșub se îndepărtă de soţia lui, discutând cu doi oameni 
de afaceri gata să semneze orice contract numai să nu piardă 
nicio fărâmă din coregrafie. Hititul luă o boabă de strugure și se 
așeză pe perne, lângă o coloană pe care erau pictate ornamente 
cu viţă de vie. De cealaltă parte, Raia. Fără să se privească, cei 
doi bărbaţi puteau să-și vorbească cu voce înceată, în timp ce 
orchestra cânta. 

— Ce este atât de urgent, Raia? 

— Am discutat cu un bătrân curtean căruia îi fac un preț bun 
la cele mai frumoase vase ale mele. Palatul este în fierbere din 
cauza unui zvon. De două zile am încercat să obţin confirmarea. 
Afacerea îmi părea serioasă. 

— Despre ce e vorba? 

— Pentru a consolida pacea, împăratul Hattușil cere ca fiica sa 
să se căsătorească cu Ramses. 

— Incă o căsătorie diplomatică... Ce importanţă are? 


— Nu, nu... Hattușil vrea ca ea să devină mare soție regală! 

— O hitită pe tronul Egiptului? 

— Exact. 

— De neconceput! 

— Se pare că Ramses ar fi refuzat s-o repudieze pe frumoasa 
Iset și să-i cedeze ultimatumului lui Hattușil. 

— Altfel spus... 

— Da, stăpâne: o speranţă de război! 

— Lată ce ne dă nouă planurile peste cap. 

— E prea devreme să spunem asta. După părerea mea, e de 
preferat să nu schimbăm nimic până nu vom obţine certitudini. 
Se pare că Acha s-ar afla la Hattușaș pentru a negocia cu 
împăratul. Am încă mulţi prieteni acolo și vom fi bine informați 
despre turnura evenimentelor. Dar asta nu e tot... Mi-ar plăcea 
să vă întâlniți cu un personaj interesant. 

— Unde este? 

— Ascuns în grădină. Am putea... 

— Adu-l în camera mea și așteptaţi-mă. Treci prin spatele viei 
și intră în casă prin dormitor. Imediat ce se termină acest 
banchet, voi veni și eu. 

O dată ultimul invitat plecat, Tanit se agăţă de gâtul lui Uri- 
Teșub. Ardea în ea un foc pe care doar amantul ei știa să-l 
potolească. Cu o mână aproape tandră, el o trase în camera lor, 
un cuib al iubirii plin cu mobile luxoase, cu buchete de flori și 
vase în care ardeau mirodenii. Inainte de a trece pragul, 
feniciana își smulse rochia de pe ea. 

Uri-Teșub o împinse înăuntru. 

Tanit crezu că este un joc nou, dar încremeni descoperindu-l 
pe Raia, negustorul sirian, în compania unui străin cu fața 
pătrată, cu părul ondulat și cu ochi negri în care luceau 
cruzimea și nebunia. 

— Cine sunteţi voi? întrebă ea. 

— Sunt prieteni, răspunse Uri-Teșub. 

Terorizată, Tanit luă un cearșaf de în și își ascunse formele 
generoase. Uluit, Raia nu înţelegea de ce hititul o amesteca pe 
feniciană în această întrevedere. Bărbatul cu ochi cruzi rămase 
nemișcat. 

— Vreau ca Tanit să audă tot ce vom discuta aici, declară Uri- 
Teșub, și să devină complicea și aliata noastră. De acum înainte, 


averea ei va servi cauza noastră. La cea mai mică extravaganţă 
din partea ei, va fi suprimată. De acord? 

Necunoscutul dădu afirmativ din cap și Raia îl imită. 

— Vezi, draga mea, n-ai nicio șansă să scapi de unul din noi 
trei sau de cei care ni se supun. M-am făcut bineînţeles? 

— Da... Oh, da! 

— Sprijinul tău necondiţionat ne este dat? 

— Ai cuvântul meu, Uri-Teșub! 

— Nu vei regreta. 

Cu mâna dreaptă, hititul atinse ușor sânii soţiei lui. Acest gest 
simplu alungă panica ce pusese stăpânire pe Tanit. 

Hititul se întoarse spre Raia. 

— Prezintă-mi invitatul tău. 

Calm, negustorul sirian vorbea cu lentoare. 

— Avem noroc, mult noroc... 

— Reţeaua noastră de informaţii era condusă de un mag 
libian pe nume Ofir. În ciuda puterilor sale excepţionale și a 
loviturilor date familiei regale, el a fost arestat și executat. 

Pentru clanul nostru este o pierdere grea. Dar cineva este 
hotărât să reia torţa și să-l răzbune pe Ofir, e fratele lui, Maffi. 

Uri-Teșub îl examină pe libian din cap până-n picioare. 

— Lăudabil proiect... dar de ce mijloace dispune? 

— Malfi este șeful tribului cel mai bine înarmat din Libia. Să 
lupte împotriva Egiptului este singura sa rațiune de a trăi. 

— Va accepta el să mi se supună fără discuţii? 

— Se va pune sub ordinele voastre cu condiţia să-l distrugeţi 
pe Ramses și imperiul său. 

— S-a facut. Tu vei servi drept intermediar și vei fi gata să 
acționezi. 

— Malfi va ști să se arate răbdător, stăpâne. Sunt atâţia ani 
de când Libia speră să înece în sânge afronturile aduse de 
Faraon! 

— Să aștepte instrucțiunile mele. 

— Libianul dispăru fără să spună un singur cuvânt. 


13 


Deși soarele se ridicase pe cer de mult, palatul din Pi-Ramses 
era scufundat într-o liniște profundă. Desigur, fiecare își vedea 


de treburile lui, dar având grijă să nu facă nici cel mai mic 
zgomot. De la bucătari la cameriste, angajaţii se deplasau ca 
niște umbre. 

Furia lui Ramses umpluse de teroare întregul personal. 
Bătrânii servitori, care-l cunoșteau pe monarh de când era 
tânăr, nu-l mai văzuseră niciodată în această stare. Puterea lui 
Seth se manifestase cu violența unei furtuni care-și lăsa 
victimele năucite. 

Ramses avea o puternică durere de dinţi. 

Pentru prima dată, în cincizeci și cinci de ani, el se simţea 
handicapat de o suferință fizică. Furios din cauza îngrijirilor 
mediocre pe care i le acordau dentiștii palatului, el le ordonase 
acestora să dispară din faţa ochilor săi. Cu excepția lui Ameni, 
nimeni nu știa că un alt motiv întreținea mânia faraonului: 
Hattușil îl reţinea pe Acha în capitala hitită sub pretextul 
continuării negocierilor. Nu era oare vorba, mai degrabă, de o 
luare de ostateci? 

Cei de la curte nu-și puseseră speranţe decât într-o singură 
persoană: medicul-șef al regatului. Dacă nici el nu reușea să-i fie 
de ajutor monarhului, starea acestuia risca să se agraveze și 
mai mult. 

În ciuda durerii, Ramses continua să lucreze cu singura fiinţă 
capabilă să-l suporte într-un astfel de moment: Ameni, el însuși 
morocănos și detestând sclifoselile curtezanilor. Când lucrai, nu 
era nevoie să fii amabil și faptul că regele se simţea 
dezagreabil, nu însemna că nu trebuia să rezolve dosarele 
urgente. 

— Hattușil își bate joc de Egipt, spuse faraonul. 

— Poate caută o portiţă de ieșire, sugeră Ameni. Refuzul tău 
este o ofensă intolerabilă, dar împăratul regatului hitit este cel 
care va lua decizia de a deschide un nou conflict. 

— Acest vulpoi bătrân va arunca vina asupra mea! 

— Acha și-a jucat rolul cu fineţe. Sunt convins că Hattușil este 
încă șocat. 

— Te înșeli! Este un răzbunător! 

— Când Acha o să-ți trimită un mesaj, vom ști adevărul. 
Datorită codului pe care îl folosește, vei ști dacă negociază în 
libertate sau dacă este prizonier. 

— Este reţinut împotriva voinţei lui, este evident. 

Se auzi un ciocănit discret la ușă. 


— Nu vreau să văd pe nimeni, decretă regele. 

— Poate că e medicul-șef, obiectă Ameni, mergând să 
deschidă. 

În prag, marele șambelan era mort de frică la ideea de a-l 
deranja pe monarh. 

— Medicul-șef a sosit, murmură el; Maiestatea Sa acceptă să-l 
primească? 

Marele șambelan și Ameni se dădură la o parte pentru a lăsa 
să treacă o tânără femeie frumoasă ca aurora primăverii, ca un 
lotus care se deschide, ca un val care strălucește în mijlocul 
Nilului. Cu părul bătând înspre blond, cu o faţă inocentă cu 
trăsături tandre, ea avea o privire îndrăzneață și ochii precum 
albastrul cerului de vară. La gâtul lung, un colier de lapislazuli; 
la încheieturile mâinilor și la glezne, brățări din cornalină. Rochia 
de în lăsa să se ghicească sâni fermi și ridicați, umeri delicati, 
perfect modelatţi, și picioare lungi și subţiri. Neferet, „Frumoasa, 
Perfecta, Desăvârșita”... Ce alt nume ar fi putut să poarte? Chiar 
și Ameni, care n-avea deloc timp pentru femei, creaturi infidele 
și incapabile să se concentreze ore în șir pe un papirus tehnic, 
trebuia să admită că ea ar fi putut rivaliza în frumuseţe cu 
Nefertari. 

— Aţi ajuns foarte târziu, se plânse Ramses. 

— Sunt dezolată, Maiestate, mă aflam în provincie pentru o 
intervenţie chirurgicală care sper că va salva viaţa unei fetiţe. 

— Colegii tăi sunt niște imbecili și niște incapabili! 

— Medicina este în același timp o artă și o știință. Poate că 
sunt lipsiţi de abilitate. 

— Din fericire, bătrânul doctor Pariamakhu este la pensie. Toţi 
cei pe care nu îi mai îngrijește au o șansă să fie salvați. 

— Dar chiar suferiţi. 

— N-am timp să sufăr, Neferet! Însănătoșește-mă cât mai 
repede! 

Ameni rulă papirusul contabil pe care tocmai îl supusese 
atenţiei lui Ramses, o salută pe Neferet și se întoarse în biroul 
său. Purtătorul de sandale al Faraonului nu suporta nici ţipetele 
de durere, nici vederea sângelui. 

— Maiestatea Voastră e de acord să deschidă gura? 

Neferet examină ilustrul pacient. Înainte de a ajunge la rangul 
de doctor generalist, ea studiase și practicase numeroase 


specialităţi, de la dentistică la chirurgie trecând prin 
oftalmologie. 

— Un dentist competent o să vă îngrijească, Maiestate. 

— Tu vei fi acela, nimeni altcineva. 

— Pot să vă propun un specialist cu mâna foarte sigură... 

— Tu, imediat. E postul tău în joc. 

— Veniţi cu mine, Maiestate. 

Centrul medical al palatului era aerisit și însorit. Pe pereţii 
albi, imagini de plante medicinale. 

Regele fu instalat într-un fotoliu confortabil, cu capul dat pe 
spate, cu ceafa rezemată pe o pernă. 

— Pentru anestezie locală, explică Neferet, voi folosi unul din 
produsele fabricate de Setau; n-o să simţiţi nimic. 

— Care este cauza durerii? 

— O carie cu complicaţii infecțioase care a provocat un abces 
pe care o să-l drenez. Nu va fi nevoie să scot dintele, voi face o 
obturaţie cu un amestec de rășină și de substanţe minerale. 
Pentru celălalt dinte bolnav, voi pulveriza un remediu specific 
care va „astupa durerea” cum spunem noi în jargonul nostru: 
ocru medicinal, miere, pudră de cuarțit, fruct tăiat de sicomor, 
făină de bob, chimen, dovleac, împărăteasă”, clei de salcâm și 
„Sudoare” de turiţă sunt ingredientele utilizate. 

— Cum le-ai ales? 

— Am tratate de medicină scrise de înţelepţii timpurilor 
străvechi, Maiestate, și verific compoziţia cu instrumentul meu 
favorit. 

Între degetul mare și arătător, Neferet ţinea un fir de în la 
capătul căruia oscila o bucăţică de granit tăiat în formă de romb 
care începu să se învârtă foarte repede deasupra leacului. 

— Practicaţi radiestezia, ca și tatăl meu. 

— Și ca și Maiestatea Voastră. Nu așa aţi găsit apă în deșert? 
Și asta nu e tot: după această mică operaţie, va trebui să vă 
îngrijiţi gingiile mestecând în fiecare zi o pastă pe bază de 
împărăteasă, ienupăr, absint, fruct de sicomor, tămâie și ocru 
medicinal. În caz de durere, veţi bea un decoct pe bază de 
scoarță de salcie&; este un analgezic foarte eficace. 

— Mai ai și alte vești proaste? 


7 Împărăteasă (Bryonia alba) - plantă erbacee agăţătoare cu flori albe-verzui, a cărei 
rădăcină este toxică (n. trad.) 
8 Din care provine moderna noastră aspirină. 


— Examenul pulsului și al fundului de ochi dovedește că 
sunteți dotat cu o energie excepţională care o să vă permită să 
sufocaţi în fașă multe boli; dar bătrâneţea va fi însoţită de 
reumatisme... Și va trebui să le acceptați. 

— Sper să mor înaintea acestei decăderi! 

— Întruchipaţi pacea și fericirea, Maiestate. Egiptul dorește să 
atingeți o vârstă înaintată. Aveţi datoria imperioasă de a vă 
îngriji. Vârsta înțelepţilor nu este de o sută zece ani? Cam atâţia 
avea Ptah-hotep înainte de a-și redacta Maximele. 

Ramses surâse. 

— Când vă privesc și vă ascult, nu mai simt durerea. 

— Este efectul anesteziei, Maiestate. 

— Eşti mulțumită de politica mea de sănătate? _ 

— O să redactez în curând raportul meu anual. In ansamblu, 
situația este satisfăcătoare, dar n-o să dezvoltăm niciodată 
destul igiena publică și privată. Directorul Dublei Case de aur și 
de argint nu trebuie să se zgârcească la cumpărarea produselor 
scumpe și rare care intră în compoziția remediilor. Tocmai am 
aflat că nu vom primi livrarea obișnuită de tămăie; or, eu nu mă 
pot lipsi de așa ceva. 

— Fii liniștită, rezervele noastre sunt abundente. 

— Suntem gata, Maiestate? 

În faţa miilor de hitiţi dezlănţuiţi, la Kadesh, Ramses nu 
tremurase. Dar când văzu instrumentele dentare apropiindu-se 
de gura lui, închise ochii. 

t 

Carul lui Ramses mergea atât de repede încât Serramanna 
abia îl urma. De când Neferet îl îngrijise cu o remarcabilă 
eficacitate, dinamismul monarhului se dublase. Singur Ameni, în 
ciuda durerilor de spate, reușea să ţină ritmul de lucru cu 
suveranul. 

O scrisoare codată din partea lui Acha îl liniștise pe Ramses; 
șeful diplomaţiei sale nu era prizonier, ci stătea la Hattușaș 
pentru a purta negocieri pe o durată nedeterminată. Așa cum 
bănuise Ameni, împăratul hitit se temea să se arunce într-o 
aventură războinică cu un rezultat nesigur. 

În timp ce apa se retrăgea din Egiptul de Jos, la sfârșitul 
acestei luni de septembrie a cărei dulce căldură era un adevărat 
balsam pentru corp, carul regelui mergea de-a lungul unui canal 
care deservea satele. Nimeni, nici chiar Ameni, nu cunoștea 


natura misiunii urgente pe care Ramses credea că e bine s-o 
îndeplinească el-însuși. 

De la moartea lui Șenar, fratele mai mare al regelui, și a 
complicilor săi, securitatea lui Ramses era mai ușor de asigurat. 
Dar libertatea de acțiune a lui Uri-Teșub îl neliniștea pe uriașul 
sard care deplângea îndrăzneala monarhului, abia atenuată de 
vârstă. Ramses se opri lângă un copac înflorit, pe marginea 
canalului. Frunzele lui lanceolate erau încântătoare. 

— Vino să vezi, Serramanna! Conform arhivelor din Casa 
Vieţii, asta este cea mai veche salcie a Egiptului. Din scoarţa ei, 
se extrage o substanţă antiinflamatoare care m-a însănătoșit. 
De aceea am venit să-i mulţumesc. Și voi face mai mult: cu 
mâinile mele, voi planta ramuri ale sălciei la Pi-Ramses, în 
apropierea iazurilor, și voi ordona să se facă la fel în toată ţara. 
Zeii și natura ne-au dat totul: să fructificăm comorile lor. 

„Niciun alt pământ, gândi fostul pirat, n-ar fi putut naște un 
rege ca acesta.” 


14 


Un vânt rece sufla pe înaltul platou al Anatoliei. La Hattușaș, 
toamna semăna uneori cu iarna. Acha nu se putea plânge de 
ospitalitatea lui Hattușil. Mâncarea era convenabilă, chiar dacă 
rustică, și cele două tinere hitite trimise să-l distreze își 
îndeplineau sarcina cu zel și convingere. 

Dar Egiptul îi lipsea. Egiptul și Ramses. Acha își dorea să 
îmbătrânească la umbra monarhului pe care îl slujise toată viaţa 
și pentru care acceptase, cu un entuziasm ascuns, să înfrunte 
cele mai mari pericole. Adevărata putere, care îl fascina pe 
adolescentul Acha în perioada studiilor de la Memphis, Ramses 
o deţinea și nu Moise, cum crezuse el pentru scurt timp. Moise 
lupta pentru punerea în practică a unui adevăr revelat și 
definitiv, Ramses construia zi de zi adevărul unei civilizaţii și al 
unui popor, pentru că actele sale erau ofranda adusă lui Maat, 
invizibilului și principiului vieţii. Ca și înaintașii lui, Ramses știa 
că ceea ce era împietrit mergea spre moarte. De aceea semăna 
cu un muzician capabil să cânte la mai multe instrumente și să 
creeze neîncetat noi melodii cu aceleași note ale eternității. 
Ramses nu făcuse din puterea lăsată moștenire de zei o putere 


asupra oamenilor, ci o datorie a dreptăţii; și această fidelitate 
faţă de Maat era cea care nu-i permitea unui faraon al Egiptului 
să devină un tiran. Rolul său nu consta în a-i servi pe oameni, ci 
în a-i elibera de ei-înșiși. 

Să-l vezi pe Ramses domnind era ca și cum ai contempla un 
cioplitor în piatră în timp ce sculpta faţa unei divinități. 

Imbrăcat cu o manta de lână vopsită în roșu și negru, 
asemănătoare celei pe care o purtase fratele său defunct, 
Hattușil intră în apartamentul atribuit șefului diplomaţiei 
egiptene. 

— Ești satisfăcut de primirea mea, Acha? 

— Aș fi și cu mai puţin, Maiestate. 

— Acest frig timpuriu nu te afectează? 

— Aș minţi afirmând contrariul. E o vreme atât de blândă pe 
malurile Nilului, în acest anotimp. 

— Fiecare ţară are avantajele ei... Nu-ţi place Hatti? 

— Cu cât îmbătrânesc, Maiestate, cu atât devin mai greu de 
urnit de acasă. 

— Am o veste bună: timpul meu de gândire s-a terminat, 
începând de mâine, vei putea să-ţi reiei drumul spre Egipt. Dar 
am și o veste rea: nu mă învoiesc și cererile mele nu s-au 
schimbat. Fiica mea trebuie să devină marea soţie regală a lui 
Ramses. 

— Și dacă Faraonul persistă în refuzul său? 

Hattușil întoarse spatele egipteanului. 

— leri, mi-am convocat generalii și le-am ordonat să 
pregătească trupele de luptă. Pentru că fratele meu faraonul mi- 
a cerut fier, am confecționat pentru el o armă unică. 

Impăratul se întoarse și scoase din buzunarul interior al 
mantalei o dagă de fier pe care i-o dădu lui Acha. 

— O minunăţie, nu-i așa? Atât de ușor de mânuit, dar capabilă 
să străpungă orice scut. Le-am arătat daga generalilor mei și le- 
am promis că voi merge eu-însumi s-o recuperez de la cadavrul 
fratelui meu Ramses, dacă îmi refuză condiţiile. 

t 

Soarele apunea peste templul lui Seth, edificiul cel mai ciudat 
din Pi-Ramses. Sanctuarul unde își avea reședința stăpânul 
tulburărilor cosmice fusese construit în locul capitalei hyksoșilor, 
acești ocupanţi urâţi de toți pe care îi vânaseră primii regi ai 
celei de-a optsprezecea dinastii. Ramses transformase acest loc 


nefast în pol de energie pozitivă; îl înfruntase pe Seth și își 
însușise puterea lui. 

Aici, pe un domeniu interzis, unde singur fiul lui Seti îndrăznea 
să pătrundă, găsise Faraonul forța necesară pentru a purta 
următoarea bătălie. 

Când Ramses ieși din templu, fiul său mai mic, Merenptah, se 
apropie de el. 

— Mi-am îndeplinit sarcina, tată. 

— Ai lucrat repede... 

— Nicio cazarmă din Pi-Ramses și din Memphis n-a scăpat 
investigaţiilor mele. 

— Nu acordai niciun credit rapoartelor ofiţerilor superiori? 

— Ei, bine... 

— Vorbește deschis. 

— Niciunul, Maiestate. 

— Din ce cauză, Merenptah? 

— L-am observat. Sunt niște bogătani, atât de încrezători în 
pacea pe care ai instaurat-o încât uită să conducă manevre 
importante. Sigură de forţa ei, mândră de victoriile trecute, 
armata noastră adoarme. 

— Starea armamentului? 

— Cantitate suficientă, calitate adesea îndoielnică. Fierarii 
lucrează încet de mai mulţi ani, numeroase care au nevoie de 
revizii amănunțite. 

— Ocupă-te de asta. 

— Risc să provoc susceptibilităţi. 

— N-are importanţă, când soarta Egiptului este în joc. 
Comportă-te ca un adevărat general-șef, trimite în rezervă 
ofițerii moleșiți, numește oameni siguri în posturile care necesită 
responsabilitate, redă-i armatei noastre armamentul de care are 
nevoie. Să nu apari în faţa mea decât după ce-ţi vei fi îndeplinit 
misiunea. 

Merenptah se înclină în fața Faraonului și se întoarse la 
cartierul general. 

Un tată ar fi trebuit să-i vorbească altfel fiului său, dar 
Ramses era stăpânul Celor Două ţări și Merenptah posibilul lui 
succesor. 

t 

Frumoasa Iset își pierduse somnul. 


Totuși ea cunoștea fericirea: să-l vadă pe Ramses în fiecare zi, 
să schimbe confidente cu el, să-i fie alături în timpul ritualurilor 
și ceremoniilor oficiale... Și cei doi fii ai ei, Kha și Merenptah, 
aveau o strălucită carieră. 

Dar frumoasa Iset era din ce în ce mai tristă și din ce în ce 
mai singură, ca și cum acest exces de fericire o măcina și o 
lipsea de forţă. Cauza nopţilor ei albe era identificată: Nefertari 
fusese artizanul păcii; ea, Iset, devenea sinonimă cu conflictul. 
Așa cum Elena fusese la originea teribilului război al Troiei, așa 
și Iset va trece în ochii poporului drept cea care va declanșa o 
nouă înfruntare între Egipt și Hatti. 

Sub impulsul lui Merenptah, căruia ofițerii nu-i contestau 
autoritatea, Pi-Ramses suporta un acces de febră militară. 
Antrenamentul intensiv și producţia de arme fuseseră reluate. 

Coafeza reginei se neliniști. 

— Când voi putea să vă machiez, Maiestate? 

— Regele s-a sculat? 

— De mult! 

— O să luăm masa împreună? 

— L-a prevenit pe majordomul dumneavoastră că va lucra 
toată ziua cu vizirul și cu șefii fortărețelor din Canaan, chemaţi 
de urgenţă la Pi-Ramses. 

— Spune să-mi pregătească lectica. 

— Maiestate! De-abia am început să vă coafez, nu v-am pus 
peruca, nu v-am machiat, nu... 

— Grăbește-te. 

t 

Frumoasa lset era o povară ușoară pentru cei doisprezece 
vlăjgani care o duseră pe regina palatului la biroul lui Ameni. 
Cum marea soție regală le ceruse să se grăbească, aveau să 
beneficieze de o primă și de un repaus suplimentar. 

Regina pătrunse într-un adevărat stup. Cei douăzeci de scribi 
care formau echipa restrânsă a lui Ameni se ocupau de un 
număr considerabil de dosare și n-aveau o secundă ca să stea la 
taclale. Trebuiau să citească, să facă rezumate pentru 
secretarul particular al regelui, să trieze, să arhiveze, să nu se 
plângă de nicio întârziere. 

Iset traversă sala coloanelor. Unii funcţionari nu ridicară nici 
măcar ochii. Când ea intră în biroul lui Ameni, acesta mesteca o 


felie de pâine unsă cu untură de gâscă și redacta o scrisoare de 
avertisment la adresa unui controlor al hambarelor. 

Mirat, purtătorul de sandale al lui Ramses se ridică. 

— Maiestate... 

— Așază-te, Ameni. Vreau să-ţi vorbesc. 

Regina închise ușa de lemn a biroului și trase zăvorul. Scribul 
nu se simțea în largul lui. Pe cât de mult o admira pe Nefertari, 
pe atât o detesta pe Iset cu care se confruntase deja. Contrar 
obiceiului, ea nu arăta prea grozav: privirea stinsă, faţa obosită 
pe care niciun artificiu de machiaj nu o punea în valoare. 

— Ajutorul tău îmi este indispensabil, Ameni. 

— Nu văd, Maiestate... 

— Încetează să mă mai contrazici. Știu că întreaga curte ar 
răsufla ușurată dacă Faraonul m-ar repudia. 

— Maiestate! 

— Așa este, nu mai pot schimba nimic. Tu care știi totul, 
spune-mi ce gândește poporul? 

— Este destul de delicat... 

— Sunteţi marea soţie regală, nicio critică nu trebuie să vă 
atingă. 

— Adevărul, Ameni. 

Scribul plecă ochii, ca și cum s-ar fi concentrat pe papirusul 
său. 

— Trebuie să înţelegeţi poporul, Maiestate; s-a obișnuit cu 
pacea. 

— Poporul o iubea pe Nefertari și nu mă apreciază deloc: iată 
adevărul pe care vrei să mi-l ascunzi. 

— Circumstanţele sunt de vină, Maiestate. 

— Vorbește cu Ramses, spune-i să sunt conștientă de 
gravitatea situaţiei și că sunt gata să mă sacrific pentru a evita 
un conflict. 

— Ramses a luat hotărârea. 

— Insistă pe lângă el, Ameni, te implor. 

— Secretarul particular al regelui fu convins de sinceritatea 
frumoasei Iset. Pentru prima dată, ea îi păru demnă de a fi 
regina Egiptului. 


15 


— De ce îţi amâni plecarea? îl întrebă împăratul Hattușil pe 
Acha. 

— Pentru că încă mai sper să vă fac să reveniți asupra 
deciziei. 

Incotoșmănat în mantaua de lână vopsită în roșu și negru, 
purtând pe cap o scufie, stăpânul din Hatti se temea de rafalele 
reci care măturau meterezele capitalei lui. Și chiar înfășurat în 
capa lui mare, șeful diplomaţiei egiptene simţea mușcăturile 
frigului. 

— Imposibil, Acha. 

— Veţi declanșa un război inutil din cauza unei femei? Troia 
ne-a servit de exemplu. De ce să devenim sclavii unei nebunii 
ucigătoare? Reginele trebuie să dea viaţă, nu moarte. 

— Argumentele tale sunt excelente, dar atât de egiptene! 
Hatti nu mi-ar ierta pierderea demnităţii. Dacă dau înapoi în faţa 
lui Ramses, tronul meu se clatină. 

— Nimeni nu vă ameninţă. 

— Dacă comportamentul meu umilește armata hitită, nu voi 
mai trăi mult timp. Suntem un popor războinic, Acha; tiranul 
care m-ar înlocui ar fi mai rău decât mine, fii sigur de asta. 

— Ramses dorește ca domnia ta să fie durabilă, Maiestate. 

— Pot să te cred? 

— Jur pe ceea ce am mai scump: viaţa lui Ramses. 

Cei doi bărbați făcură câţiva pași pe drumul în cerc care 
domina capitala, acoperită de turnuri de pază. Peste tot armata 
era prezentă. 

— N-aţi obosit să vă tot războiţi, Maiestate? 

— Soldaţii mă plictisesc. Dar fără ei, Hatti ar dispărea. 

— Egiptul n-are gustul luptei; el preferă dragostea și 
construirea templelor. Bătălia de la Kadesh nu aparţine ea 
trecutului? 

— Acha, nu mă forţa să spun că mi-ar fi plăcut să mă nasc 
egiptean! 

— Orice nou conflict între Egipt și Hatti ar fi un dezastru care 
ar slăbi ţările noastre în avantajul Asiriei. Acceptaţi ca fiica 
dumneavoastră să devină soţia diplomatică a lui Ramses iar 
frumoasa Iset să rămână marea soţie regală. 


— Nu mai pot să dau înapoi, Acha. 

Ministrul Afacerilor externe al lui Ramses cel Mare contemplă 
orașul de jos, a cărui inimă era templul Zeului Furtunii și al 
Zeiţei Soarelui. 

Oamenii sunt animale perverse și periculoase, gândi el; vor 
sfârși prin a murdări pământul și prin a aneantiza propria lor 
rasă. Când sunt porniţi să distrugă ceea ce au creat ei înșiși, 
niciun argument nu-i mai poate face să se răzgândească. De ce 
această obstinaţie de a alerga spre propria pierzanie? 

— Pentru că oamenii se îndepărtează din ce în ce mai mult de 
zei, răspunse Hattușil. Când orice legătură va fi tăiată, nu vor 
mai fi decât fanatici manipulaţi de tiranii care vor domni peste 
un imens popor de furnici. 

— Curios lucru, Maiestate... Mă obligaţi să vă mărturisesc că 
mi-am petrecut viaţa luptând pentru Maat, pentru armonia între 
cer și pământ, ca și cum restul n-ar fi fost decât inutilitate. 

— Altfel, ai fi fost prietenul lui Ramses? 

Vântul deveni mai violent, frigul se înteți. 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem, Acha. 

— Este prea stupid, Maiestate. 

— Asta este și părerea mea, dar noi nu putem face nimic, nici 
tu, nici eu. Să sperăm că divinităţile din Hatti și Egipt sunt 
martorii bunei noastre credinţe și că vor provoca un miracol. 

t 

Pe cheiul portului fluvial din Pi-Ramses mișuna o mulțime 
surescitată. In aceeași zi, mai multe vapoare provenind din 
Memphis, Theba și din alte orașe din Sud își descărcaseră 
marfa. Piaţa locală, de obicei foarte animată, căpătase o 
amploare fără precedent. Deţinătorii celor mai bune 
amplasamente, printre care numeroase femei excelând în arta 
comerţului, erau hotărâți să obţină beneficii substanţiale. 

ținându-se de mână, Uri-Teșub și Tanit se plimbau printre acei 
gură-cască, aruncând câte-un un ochi spre stofe, spre sandale, 
spre lădiţele din lemn preţios și spre alte câteva minunăţii. 
Intregul Pi-Ramses era prezent la întâlnire și frumoasa feniciană 
se forța să zâmbească nenumăratelor cunoștințe seduse de 
virilitatea prinţului hitit. 

Nu fără o profundă satisfacţie, acesta constatase că zbirii lui 
Serramanna nu-l mai urmăreau. Hărţuirea unui cetăţean cinstit 
fiind un delict, Uri-Teșub n-ar fi ezitat să depună plângere. 


— Pot... cumpăra? îl imploră feniciana. 

— Draga mea, ești liberă să faci ce vrei. 

Tanit se lansă într-o frenezie a cumpărăturilor care îi calmă 
nervozitatea. Din tarabă în tarabă, cuplul ajunse în faţa celei a 
lui Raia. Negustorul sirian vindea cupe de cositor, vase de 
alabastru cu forme alungite, fiole din sticlă colorată cu parfum 
pe care se băteau femeile elegante. In timp ce Tanit se târguia 
la preţ cu unul din asistenții lui Raia, acesta se apropie de Uri- 
Teșub. 

— Am vești excelente de la Hattușaș; negocierile duse de 
Acha au eșuat. Împăratul refuză să renunţe la pretenţiile lui. 

— Discuţiile sunt definitiv încheiate? 

— Acha a reluat drumul Egiptului. Răspunsul lui Hattușil 
pentru Ramses este o dagă de fier pe care împăratul a promis 
să o recupereze din trupul Faraonului după ce-l va fi ucis. 

Uri-Teșub rămase tăcut un moment destul de lung. 

— În seara asta, vino tu însuţi să livrezi obiectele pe care 
nevasta mea le-a cumpărat. 

t 

Robustul Setau se minuna pe fiecare zi ce trecea. 

Cum se făcea că Lotus, frumoasa lui soție nubiană, nu 
îmbătrânea? întrucât nu folosea nici unguente, nici pomezi, era 
clar că doar vrăjitoria îi păstra intactă o putere de seducţie 
căreia soţul ei îi era incapabil să reziste. Alături de ea, dragostea 
era un joc delicios, cu fantezii inepuizabile. 

Setau îi sărută sânii lui Lotus. 

Deodată ea se crispă. 

— Nu auzi un zgomot? 

— E inima ta care bate mai puternic... 

Înflăcărarea lui Setau o molipsi și pe Lotus care nu se mai 
gândi decât la plăcerea ameţitoare și împărtășită. 

t 

Vizitatoarea neașteptată rămase nemișcată. Când intrase în 
laborator, sperase ca cei doi să nu fie acolo, dar când se aflau la 
Pi-Ramses, Setau și Lotus nu se îndepărtau cu plăcere de 
recipientele conţinând venin de cobră regală, cobră neagră, 
viperă șuierătoare sau viperă cu coarne. In deplin acord cu 
medicul-șef al regatului, ei își continuau cercetările cu speranța 
de a descoperi noi remedii sau de a le îmbunătăți pe cele vechi. 
Banchetele și mondenităţile îi plictiseau. Cum să preferi orele 


interminabile de conversație găunoasă studiului acestor 
substanţe care provocau moartea dar care puteau să și salveze 
vieţi? 

Suspinele și gâfâielile o liniștiră pe vizitatoare. Cei doi amanți 
erau prea ocupați pentru a-și da seama de prezenţa ei. De ea 
depindea să nu comită nicio stângăcie și să ia un flacon de 
venin în cea mai perfectă liniște. Dar pe care să-l aleagă? 
întrebare inutilă. Toate aceste otrăvuri nu erau la fel? în stare 
brută și înaintea tratamentului, efectele lor erau de temut. 

Un pas, apoi un altul, apoi un al treilea... Picioarele goale 
alunecau pe pavaj. Incă un metru și intrusa ar fi în inima acestui 
domeniu interzis. 

Deodată, o formă se ridică. 

Înspăimântată, femeia rămase nemișcată. În semiîntuneric, ea 
văzu o cobră regală care se ondula înainte și înapoi. Frica fu atât 
de puternică încât hoaţa nu reuși nici măcar să strige. Instinctul 
îi porunci să se retragă cu o extremă lentoare, într-o mișcare 
imperceptibilă. 

Avu impresia că fuga ei a durat ore în șir. Când femeia 
dispăru din câmpul ei vizual, cobra gardian adormi. 

t 

Ameni numără din nou papirusurile: patruzeci și două, câte 
unul pentru fiecare provincie. Rezultatele vor fi diferite, în 
funcție de numărul canalelor și al întinderilor de apă. Datorită 
marelui lac amenajat de faraonii din Imperiul de Mijloc, Fayum, 
deja bine înzestrat cu numeroase specii de arbori, va fi 
avantajat. Conform ordinelor lui Ramses, sălciile vor fi plantate 
în tot Egiptul iar laboratoarele templelor vor extrage din scoarță 
substanţa analgezică pusă din belșug la dispoziţia medicilor. 

Această muncă în plus îi provocase lui Ameni un acces de 
furie care se revărsase asupra subordonaţilor săi, dar directivele 
Faraonului nu se discutau. Din fericire, purtătorul de sandale al 
regelui nu trebuia totuși să se preocupe și de pregătirile de 
război! Merenptah se achita foarte bine de această sarcină și nu 
venea să se plângă în biroul lui. 

Cu braţele încărcate de papirusuri, Ameni îi tăie drumul 
monarhului care se ducea la templul lui Amon pentru ritualurile 
de seară. 

— Maiestatea Ta ar putea să-mi acorde o clipă? 

— Doar pentru o afacere urgentă. 


— Bine, nu insist... 

— Manevra ta nu este improvizată: ce te preocupă? 

— Frumoasa Iset a venit să discute cu mine. 

— O interesează afacerile Statului? 

— Nu vrea să fie cauza unui conflict cu Hatti. Trebuie să-ți 
mărturisesc că sinceritatea ei m-a emoţionat. 

— Dacă farmecul lui Iset are efect asupra ta, nu cumva 
regatul este în pericol? 

— E ceva serios, Maiestate. Marea soţie regală se teme într- 
adevăr să nu fie la originea unui nou război. 

— Această problemă este încheiată, Ameni. Dacă cedăm un 
singur deget de pământ hitiţilor, luptele pe care le-am dus se 
vor dovedi a fi fost inutile. Să repudiez o mare soţie regală ar 
însemna să deschid poarta barbariei. Iset nu poartă nicio parte 
de responsabilitate în această dramă; singurul vinovat este 
Hattușil. 


16 


O ploaie rece cădea peste Hattuşaş. Convoiul șefului 
diplomaţiei egiptene era gata de plecare. Elegantă și distinsă în 
rochia ei roșie cu franjuri, ignorând frigul, împărăteasa veni să-și 
ia rămas bun de la Acha. 

— Impăratul este țintuit la pat, spuse ea. 

— Sper că nu e nimic grav. 

— Un pic de febră care o să-i treacă repede. 

— Transmiteţi-i însănătoșire grabnică, Maiestate. 

— Sunt dezolată de eșecul negocierilor, mărturisi Putuhepa. 

— Și eu, Maiestate. 

— Și dacă totuși Ramses va ceda până la urmă? 

— Să nu ne facem nicio iluzie. 

— Nu v-am văzut niciodată atât de pesimist, Acha. 

— Nu ne mai rămân decât două speranțe: un miracol și... 
Maiestatea Voastră. N-aţi putea atenua intransigenţa soțului 
dumneavoastră? 

— Până acum, am eșuat... Dar voi continua. 

— Maiestate, voiam să vă spun... Nu, n-are importanţă. 

— Vă ascult. 

— E într-adevăr ceva lipsit de importanţă. 


Cum putea Acha să-i mărturisească împărătesei Regatului 
hitit că, dintre toate femeile pe care le întâlnise, ea era singura 
pe care ar fi luat-o bucuros de soţie? Ar fi fost o lipsă de gust de 
neiertat. 

Acha o privi pe Putuhepa cu intensitate, ca și cum voia să-și 
întipărească în minte amintirea unei fețe inaccesibile. Apoi se 
înclină. 

— Nu pleca trist, Acha, voi face totul pentru a evita ce e mai 
rău. 

— Și eu, Maiestate. 

Când convoiul se puse în mișcare spre sud, Acha nu se uită 
înapoi. 

t 

Setau se simțea minunat. leși din cameră fără s-o trezească 
pe Lotus al cărui corp gol, atât de senzual, nu înceta să-i 
trezească dorința. Ezită o clipă, apoi se îndreptă spre laborator. 
Veninul viperei cu coarne recoltat noaptea trecută trebuia să fie 
tratat în timpul zilei. Activitatea lui de administrator al unei 
provincii nubiene nu-l făcuse pe îmblânzitorul de șerpi să uite 
regulile meseriei. 

O tânără servitoare care aducea un platou cu fructe rămase 
ţintuită în faţa lui. Înspăimântată de alura brutală a lui Setau, ea 
nu îndrăzni să fugă. Acest bărbat nu era magicianul care înhăţa 
șerpii veninoși fără să se teamă că ar putea fi mușcat? 

— Mi-e foame, micuţo, du-te și adu-mi pește uscat, lapte și 
pâine proaspătă. 

Tremurând, servitoarea se supuse. Setau ieși în grădină și se 
întinse în iarbă pentru a simţi savoarea pământului. El mâncă cu 
poftă apoi, fredonând un refren rezervat urechilor celor avizaţi, 
se întoarse în aripa palatului destinată experimentelor. 

Îi lipsea haina lui obișnuită, tunica din piele de antilopă, plină 
de antidoturi împotriva mușcăturilor de șarpe. Trebuia să 
folosească aceste produse cu circumspecție, căci remediul 
putea să se dovedească mai rău decât boala. Datorită acestei 
farmacii ambulante, Setau era capabil să combată numeroase 
maladii. 

Înainte de a o lua pe Lotus în brate, își lăsase tunica pe un 
scăunel. Ba nu, se înșela... O lăsase într-o altă cameră. Setau 
inspectă anticamera, o mică sală cu coloane, baia, closetele. 

Zadarnic. 


Ultima soluție: dormitorul. Da, bineînțeles... Acolo își 
abandonase preţioasa tunică. 

Lotus se trezea. Setau o sărută tandru pe sâni. 

— Spune-mi, scumpa mea... unde mi-ai pus tunica? 

— Nu mă ating niciodată de ea. 

Nervos, Setau scotoci prin cameră, fără succes. 

— A dispărut, conchise el. 

t 

Serramanna spera ca, de data asta, Ramses să-l ia cu el 
pentru a-i înfrunta pe hitiți. De mulți ani, fostul pirat își dorise să 
taie gâtul barbarilor Anatoliei și mâinile celor învinși, pentru a le 
număra. Când regele pierduse bătălia de la Kadesh, uriașul sard 
primise ordin să rămână la Pi-Ramses și să asigure securitatea 
familiei regale. De atunci, el formase oameni capabili să se 
achite de această sarcină și acum nu visa decât să se ia la 
harţă. 

Năvălirea lui Setau în cazarma unde se antrena sardul reuși 
să-l surprindă pe acesta din urmă. Cei doi bărbaţi nu fuseseră 
mereu în relații excelente, dar învăţaseră să se aprecieze și se 
știau legaţi printr-un punct comun: fidelitatea față de Ramses. 

Fostul pirat se opri din lovirea manechinului de lemn pe care îl 
zguduia cu lovituri de pumn. 

— Un necaz, Setau? 

— Mi s-a furat bunul cel mai de preţ: tunica mea medicinală. 

— Ce bănuieli ai? 

— Un medic gelos, mai mult ca sigur; și nici nu va ști măcar 
cum s-o folosească! 

— Poţi fi mai precis? 

— La naiba, nu! 

— Cineva a vrut să-ţi joace o festă, pentru că te întinzi prea 
mult în Nubia. La curte nu ești iubit. 

— Trebuie să scotocim palatul, vilele nobililor, atelierele... 

— Calmează-te, Setau! Voi pune doi oameni să se ocupe de 
asta, dar ne aflăm în stare de mobilizare generală și tunica ta n- 
are cum să fie o prioritate. 

— Ai idee câte suflete a salvat deja? 

— Știu, dar ar fi mai bine să-ţi faci rost de alta! 

— Ușor de spus. Mă obișnuisem cu aia. 

— Haide, zău, Setau! Nu mai face atâta tevatură și vino să bei 
cu mine! Mai devreme sau mai târziu, trebuie să schimbi pielea! 


— Vreau să-l cunosc pe autorul acestui furt. 
t 

Ramses citi ultimul raport, clar și concis, al lui Merenptah. Fiul 
său mai mic făcea dovada unei splendide lucidități. După ce 
Acha se va întoarce din Hatti, faraonul va începe ultimele 
negocieri cu Hattușil. Dar împăratul nu se va lăsa păcălit și, ca și 
regele Egiptului, va folosi această perioadă pentru a-și pregăti 
armata de luptă. 

Trupele de elită egiptene erau într-o stare mai bună decât 
bănuise Ramses. Ar fi ușor să angajeze mercenari căliţi și să 
accelereze pregătirea tinerilor recruți. Cât despre armament, 
acesta ar fi repede completat graţie producţiei sporite a 
armurierilor. Oficialii numiţi de Merenptah cu garanţia lui 
Ramses ar încadra soldaţii capabili să-i înfrunte victorios pe 
hitiți. 

Când Ramses se va afla în fruntea armatei sale pentru a 
merge spre nord, certitudinea triumfului va înflăcăra inima 
regimentelor. 

Hattușil greșise renunțând la pace. Egiptul nu numai că va 
lupta cu ardoare pentru supravieţuire, ci ar avea și iniţiativa de 
a-i ataca prin surprindere pe războinicii Anatoliei. De data asta, 
Ramses ar pune mâna pe fortăreaţa de la Kadesh. 

Totuși, o anxietate neobișnuită strângea inima regelui, de 
parcă n-ar fi fost sigur de conduita pe care o avea. Fiindcă 
Nefertari nu mai era acolo ca să-i lumineze drumul, monarhul 
trebuia să consulte o divinitate. 

Ramses îi ordonă lui Serramanna să-i pregătească un vapor 
rapid până la Hermopolis?, în Egiptul de Mijloc. În timp ce 
suveranul pășea pe pasarelă, frumoasa Iset îl imploră. 

— Pot veni cu tine? 

— Nu, am nevoie să fiu singur. 

— Ai vești de la Acha? 

— Se va întoarce în curând. 

— Îmi cunoşti sentimentele, Maiestate; dă un ordin și mă voi 
supune. Fericirea Egiptului contează mai mult decât a mea. 

— Îți sunt recunoscător, Iset, dar această fericire ar dispărea 
dacă Egiptul și-ar îndoi șira spinării în faţa nedreptății. 


? Orașul Khemenu, „cetatea celor opt (zei creatori)”, a fost numit de greci Hermopolis, 
„cetatea lui Hermes”, Hermes fiind corespondentul grec al lui Thot, care domnea 
peste acest loc, actualul Ashmunein. 


Pânzele albe se îndepărtară spre sud. 

La marginea deșertului, în apropierea necropolei în care 
fuseseră înhumați marii preoţi ai zeului Thot, creștea un imens 
palmier cu tulpina ramificată, mult mai înalt decât cei din specia 
lui. Conform legendei, Thot, inima luminii divine și stăpânul 
limbii sacre, le apărea aici credincioșilor săi cărora le apărase 
gura de cuvinte inutile. Ramses știa că zeul scribilor era un izvor 
proaspăt pentru cel tăcut, izvor care îi rămânea inaccesibil 
vorbărețului. Așa că regele medită o zi și o noapte lângă 
palmier, ca să mai potolească valul tumultuos al gândurilor sale. 

În zori, un țipăt puternic salută nașterea soarelui. 

La mai puţin de trei metri de Ramses stătea o maimuţă 
colosală, un cinocefal cu falcă agresivă. Faraonul se uită în ochii 
lui. 

— Deschide-mi drumul, Thot, tu care cunoști misterele cerului 
și pământului. Tu ai dezvăluit Regula zeilor și oamenilor, ai 
șlefuit cuvintele puterii. Fă-mă să urmez calea cea dreaptă, cea 
care va fi de folos Egiptului. 

Cinocefalul se așeză pe labele din spate. Mai mare decât 
Ramses, el își ridică labele din faţă spre soare, în semn de 
admiraţie. Regele, ai cărui ochi suportau lumina fără să fie arși, 
îl imită. 

Vocea lui Thot ţâșni din cer, din palmierul uriaș și din gâtul 
babuinului. Faraonul o primi în inima lui. 


17 


Ploaia cădea de mai multe zile și ceața îngreuna înaintarea 
convoiului șefului diplomaţiei egiptene. Acha admira măgarii 
care, în ciuda încărcăturilor de câte șaizeci și două de 
kilograme, înaintau cu pas sigur, indiferenți la vremea urâtă. 
Egiptul vedea în ei una din încarnările zeului Seth, cu putere 
inepuizabilă. Fără măgari nu exista prosperitate. 

Acha se grăbise să părăsească Siria de Nord, să traverseze 
Fenicia și să intre pe teritoriul protectoratelor egiptene. De 
obicei, călătoriile îl amuzau, dar aceasta din urmă îi părea o 
povară pe care abia o ducea. Peisajele îl plictiseau, munţii îl 
făceau să nu se simtă în largul său, fluviile îi provocau gânduri 
negre. 


Responsabilul militar al convoiului era un veteran ce făcuse 
parte din armata de salvare care sărise în ajutorul lui Ramses în 
timp ce se bătea singur împotriva hitiţilor, la Kadesh. Bărbatul îl 
cunoștea bine pe Acha și îl stima. Isprăvile agentului secret și 
faptul că acesta cunoștea terenul impuneau respect. Ministrul 
Afacerilor externe avea și reputaţia de a fi un personaj amabil, 
strălucit în conversaţie. Dar, de la plecare, el era abătut și trist. 

Cu ocazia unei opriri la o stână unde animalele și oamenii se 
încălziră, veteranul se așeză lângă Acha. 

— Sunteţi suferind? 

— Doar obosit. 

— Veștile sunt proaste, nu-i așa? 

— Ar putea fi mai bune, dar atâta vreme cât Ramses va 
guverna, situaţia nu va fi niciodată disperată. 

— Eu îi cunosc bine pe hitiţi; sunt niște brute și niște 
cuceritori. Cei câţiva ani de armistițiu i-au făcut și mai 
răzbunători. 

— Vă înșelaţi, lumea noastră se va destrăma probabil din 
cauza unei femei. Este adevărat că este diferită de toate 
celelalte, pentru că este vorba de marea soţie regală. Ramses 
are dreptate: nu trebuie să cedezi nimic când valorile 
fundamentale ale civilizaţiei noastre sunt în joc. 

— Lată un limbaj nu prea diplomatic! 

— Vârsta retragerii se apropie. Mi-am promis să demisionez 
atunci când călătoriile mi se vor părea epuizante și searbede. 
Ziua aceea a venit. 

— Regele nu va accepta să se despartă de dumneavoastră. 

— Sunt la fel de încăpățânat ca și el și voi încerca să 
negociez. Va fi mai ușor decât se crede să mi se găsească un 
succesor. „Fiii regali” nu sunt toți simpli curteni, unii sunt chiar 
excelenți servitori ai Egiptului. În meseria mea, când 
curiozitatea se stinge, trebuie să știi să te oprești. Lumea 
exterioară nu mă mai interesează, nu mai am altă dorinţă decât 
să stau la umbra frunzelor de palmier și să privesc Nilul 
curgând. 

— Nu este doar un moment de oboseală? îl chestionă 
veteranul. 

— Nu mă mai interesează să negociez și să sporovăiesc. 
Decizia mea este irevocabilă. 


— Și pentru mine este ultima călătorie. În sfârșit, o să am 
liniște! 

— Unde locuiți? 

— Într-un sat de lângă Karnak. Mama mea este foarte în 
vârstă, voi fi fericit să o ajut să aibă o bătrânețe liniștită. 

— Sunteţi însurat? 

— N-am avut timp de asta... 

— Nici eu, spuse Acha visător. 

— Sunteţi încă tânăr. 

— Prefer să aştept ca vârsta înaintată să-mi stingă pasiunea 
pentru femei. Până atunci, îmi voi asuma curajos această 
slăbiciune. Să sperăm că tribunalul marelui zeu mi-o va ierta. 

Veteranul aprinse un foc cu silex și lemn uscat. 

— Avem o excelentă carne uscată și un vin acceptabil. 

— Mă voi mulțumi cu o cupă devin. 

— Vă pierdeţi pofta de mâncare? 

— M-au părăsit și alte pofte. Poate acesta este începutul 
înțelepciunii? 

Ploaia se oprise în sfârșit. 

— Am putea pleca. 

— Și animalele și oamenii sunt obosiţi, obiectă veteranul. 
Dacă vor fi odihnite, vor merge mai repede. 

— O să dorm un pic, spuse Acha, știind că n-o să aibă somn. 

t 

Convoiul traversă o pădure de stejari verzi care domina o 
pantă abruptă presărată cu blocuri de piatră crăpate. Pe cărarea 
îngustă, nu se putea avansa decât în șir indian. Pe cerul 
schimbător, cohorte de nori. 

Un sentiment ciudat îl obseda pe Acha, un sentiment pe care 
era incapabil să-l definească. Încerca zadarnic să-l alunge visând 
la malurile Nilului, la grădina umbroasă a vilei din Pi-Ramses 
unde zilele se scurgeau liniștite, la câinii, maimuţele și pisicile 
de care va avea în sfârșit timp să se ocupe. 

Își puse mâna dreaptă pe daga de fier pe care i-o încredinţase 
Hattușil pentru a semăna neliniștea în spiritul lui Ramses. Să-l 
sperie pe Ramses... Hattușil îl cunoștea foarte puţin pe faraon. 
Niciodată acesta n-ar ceda sub amenințare. 

Acha avu tentaţia să arunce arma în râul care curgea la vale, 
dar nu această dagă va declanșa ostilitățile. 


Fusese o vreme când Acha crezuse că ar fi bine să se unifice 
costumele și să se abolească diferențele între popoare. Acum, el 
era convins de contrariul. Uniformizarea ar naște monștri, ființe 
fără geniu supuse puterilor tentaculare și profitorilor care ar 
pleda cauza omului doar pentru a-l sufoca și pentru a-l face să 
reintre în rând. 

Doar un Ramses era capabil să abată umanitatea de pe panta 
ei naturală, a prostiei și a lenei, și să o conducă spre zei. Și dacă 
viaţa n-o să-i mai ofere speţei umane măcar un Ramses, ea va 
dispărea în haosul și sângele luptelor fratricide. 

Ce bine era să te lași în seama lui Ramses în privinţa deciziilor 
vitale! Faraonul n-avea alţi ghizi decât invizibilul și lumea de 
dincolo. Era singur cu divinitatea în naosul templului și tot singur 
era și în faţa poporului pe care trebuia să-l servească fără a se 
gândi la propria sa glorie. Și, de mii de ani, instituţia faraonică 
învinsese obstacolele și rezistase crizelor, pentru că ea nu era 
din această lume. 

Când avea să renunţe la bagajele lui de ministru itinerant, 
Acha avea de gând să strângă textele vechi care vorbesc despre 
dubla natură, celestă și terestră, a faraonului și să-i ofere 
culegerea lui Ramses. Și amândoi vor sta de vorbă în timpul 
serilor blânde, sub bolta de viță sau pe malul vreunui lac plin de 
lotuși. 

Acha avusese noroc, mult noroc. Să fie prietenul lui Ramses 
cel Mare, să-l ajute să demaște comploturile și să respingă 
pericolul hitit... Ce-ar fi putut să-și dorească mai mult? De sute 
de ori, Acha se temuse pentru ziua de mâine, din cauza 
josniciei, a lenei și a mediocrităţii, dar, de sute de ori, prezența 
lui Ramses făcuse ca soarele să strălucească din nou. 

Un copac mort. 

Înalt, cu trunchiul gros, cu rădăcinile înșelătoare, el părea 
totuși indestructibil. 

Acha surâse. Acest copac mort nu continua el oare să fie o 
sursă de viaţă? Păsările își găseau refugiul în el iar insectele 
hrana. El simboliza misterul relaţiilor invizibile dintre fiinţele vii. 
Ce altceva erau faraonii dacă nu niște copaci imenși, atingând 
cerul, oferind hrană și protecţie unui întreg popor? Ramses nu 
va muri niciodată pentru că funcţia lui îl obligase, încă din viaţă, 
să pătrundă în lumea de dincolo. Și doar cunoașterea 


supranaturalului permitea unui monarh să se orienteze corect în 
cotidian. 

Acha nu frecventase deloc templele, dar fusese în preajma lui 
Ramses și, prin osmoză, se iniţiase în unele secrete al căror 
depozitar și gardian era Faraonul. Poate că ministrul lui Ramses 
renunţa deja la liniștita retragere chiar înainte de a o trăi. N-ar fi 
mai tentant să părăsească lumea exterioară pentru o existență 
solitară, cu scopul de a cunoaște o altă aventură, cea a 
spiritului? ` 

Cărarea devenea abruptă, calul lui Acha urca cu greu. Incă un 
pas și va urma coborârea spre Canaan și drumul spre frontiera 
de nord-est a deltei Egiptului. Mult timp, Acha refuzase să 
creadă că s-ar mulțumi cu o fericire simplă, pe pământul unde 
se născuse, la adăpost de tumult și de pasiuni, în dimineața 
plecării, privindu-se într-o oglindă, își văzuse primul fir de păr 
alb. Zăpada munţilor Anatoliei avansa. Un semn clar, victoria 
bătrâneţii de care se temuse atât de mult. 

Numai el singur știa că organismul său era uzat de prea multe 
călătorii, prea multe riscuri, prea multe pericole. Neferet, 
medicul-șef al regatului, ar reuși să-l scape de câteva rele și să 
încetinească degradarea, dar Acha nu dispunea, precum 
Ramses, de o energie reînnoită prin rituri. Diplomatul își forțase 
prea mult puterile, timpul vieţii lui era aproape epuizat. 

Deodată se auzi strigătul terifiant al unui om rănit de moarte. 
Acha își opri calul și se întoarse. Din spate, veneau alte strigăte. 
Mai în jos, se purtau lupte iar din vârful stejarilor zburau săgeți. 

Jumătate din soldaţii egipteni fură exterminați în câteva 
minute. Supraviețuitorii reușiră să ucidă câţiva dintre agresorii 
mult mai numeroși. 

— Fugiţi! îl sfătui veteranul pe Acha. Galopaţi drept înainte! 

Acha nu ezită. Agitând în aer daga de fier, el se năpusti 
asupra unui arcaș libian, ușor de recunoscut după cele două 
pene înfipte în părul strâns cu un bandou negru cu verde. Cu un 
gest amplu, egipteanul îi tăie gâtul. 

— Atenţie, aten... 

Avertismentul veteranului se pierdu într-un horcăit. Sabia 
grea ţinută de un demon cu plete lungi și cu pieptul acoperit de 
păr roșu îi despică craniul. 


În aceeași clipă, o săgeată îl atinse pe Acha în spate. Cu 
suflarea tăiată, șeful diplomaţiei egiptene căzu pe pământul 
umed. 

Orice rezistenţă încetase. 

Demonul se apropie de rănit. 

— Uri-Teșub... 

— Ei, da, Acha, eu sunt învingător! În sfârșit, mă răzbun pe 
tine, diplomat blestemat, tu care ai contribuit la decăderea mea! 
Dar tu nu erai decât un obstacol în drumul meu. Acum este 
rândul lui Ramses. Ramses care va crede că autorul acestei 
agresiuni este lașul de Hattușil! Ce părere ai de planul meu? 

— Cred că... lașul... ești tu. 

Uri-Teșub apucă daga de fier și o înfipse în pieptul lui Acha. 
jaful începuse deja. Dacă hititul nu intervenea, libienii se 
omorau între ei. 

Acha nu mai avea forța să scrie numele lui Uri-Teșub cu 
sângele său. Cu ultimele puteri, el trasă, cu degetul arătător, o 
singură hieroglifă, pe tunică, în locul inimii, după care se sfârși. 

Această hieroglifă, Ramses o va înţelege. 


18 


Palatul era cufundat în liniște. La întoarcerea de la 
Hermopolis, Ramses înţelese imediat că se întâmplase ceva. 
Curtenii se făcuseră nevăzuţi, personalul administrativ se 
ascunsese în birouri. 

— Du-te și caută-l pe Ameni, îi ordonă regele lui Serramanna. 
să vină pe terasă. 

Din punctul cel mai înalt al palatului, Ramses își contempla 
capitala printre arhitecţii căreia se număra și Moise. Casele albe 
cu faţade turcoaz somnolau sub palmieri, oamenii stăteau la 
taifas prin grădini, pe lângă fântâni, catargele cu flamuri aurii 
ridicate pe piloni afirmau prezenţa divinității. 

Zeul Thot îi ceruse monarhului să menţină pacea, oricare ar fi 
sacrificiile pe care ar trebui să le facă. În labirintul ambițiilor, era 
de datoria lui să găsească drumul cel bun prin care să se evite 
masacrele și nenorocirile. Lărgind inima regelui, zeul cunoașterii 
îi dăruise o voinţă nouă. Fiul lui Ra, soarele în care se încarna 
lumina divină, era în același timp și fiul lui Thot, soarele nopţii. 


Ameni era mai palid ca de obicei și în ochi i se citea o infinită 
tristeţe. 

— Tu, măcar tu vei îndrăzni să-mi spui adevărul. 

— Acha e mort, Maiestate. 

Ramses rămase nemișcat. 

— În ce împrejurări? 

— Convoiul lui a fost atacat. Un păstor a descoperit cadavrele 
și i-a anunţat pe polițiștii canaaneni. Aceștia s-au dus la fața 
locului și unul dintre ei l-a recunoscut pe Acha. 

— Corpul lui a fost identificat? 

— Da, Maiestate. 

— Unde se află acum? 

— Într-o fortăreață, alături de cele ale celorlalţi membri ai 
convoiului diplomatic. 

— Niciun supraviețuitor? 

— Niciunul. 

— Martori? 

— Nu. 

— Serramanna să meargă la locul atacului, să caute cel mai 
neînsemnat indiciu, apoi să aducă corpurile neînsuflețite ale lui 
Acha și ale tovarășilor lui. Se vor odihni pe pământul Egiptului. 

t 

Uriașul sard și un mic grup de mercenari istoviseră mai mulți 
cai pentru a ajunge la fortăreață și pentru a se întoarce cu 
aceeași promptitudine. Încă de la sosirea la Pi-Ramses, 
Serramanna dusese cadavrul lui Acha la un îmbălsămător care îl 
spălase, îl parfumase și îl pregătise pentru a fi prezentat 
faraonului. 

Ramses își luase prietenul în braţe și îl depusese pe un pat, 
într-una din camerele palatului. 

Faţa lui Acha era senină. Înfășurat într-un linţoliu alb, șeful 
diplomaţiei egiptene părea că doarme. 

În faţa lui, Ramses încadrat de Ameni și Setau. 

— Cine l-a ucis? întrebă Setau, ai cărui ochi erau roșii de mult 
ce plânsese. 

— Vom afla, promise regele, aștept raportul lui Serramanna. 

— Locul lui de veci este terminat, preciză Ameni; judecata 
oamenilor i-a fost favorabilă, zeii îl vor face să renască. 

— Fiul meu Kha va conduce ritualul și va pronunţa formulele 
antice de înviere. Ce a fost înnodat aici jos va fi și dincolo. 


Fidelitatea lui Acha faţă de ţară îl va apăra de pericole pe lumea 
cealaltă. 

— Îl voi ucide pe criminal cu propriile mele mâini, spuse 
Setau. De azi înainte, acest gând nu-mi va da pace. 

Serramanna se prezentă în fața monarhului. 

— Ce ai descoperit? 

— Acha a fost atins de o săgeată care s-a înfipt în omoplatul 
drept, dar această rană nu era mortală. lată arma care l-a ucis. 

Fostul pirat îi întinse lui Ramses daga. 

— Fier! exclamă Ameni. Sinistrul cadou al împăratului hitit! 
Acesta este mesajul lui: asasinarea ambasadorului Egiptului, 
prietenul apropiat al lui Ramses! 

Serramanna nu-l văzuse niciodată pe Ameni atât de furios. 

— Știm așadar cine este asasinul, conchise Setau glacial. 
Hattușil n-are decât să se ascundă în citadela sa, o să pătrund 
acolo și o să-i arunc cadavrul din înaltul meterezelor. 

— Am o rezervă, începu sardul. 

— Te înșeli, voi reuși! 

— Rezervă nu în privinţa dorinţei tale de răzbunare, Setau, ci 
a identităţii asasinului. 

— Această dagă de fier nu este hitită? 

— Bineînţeles că este, dar am găsit un alt indiciu. 

Serramanna le arătă o pană ruptă. 

— Este ornamentul războinic al libienilor. 

— Libienii aliați cu hitiţii... Imposibil! 

— Când forțele răului decid să se unească, estimă Ameni, 
nimic nu este imposibil. Totul e clar: Hattușil a ales varianta 
forței. Ca și predecesorii săi, el nu se gândește decât să distrugă 
Egiptul și este gata să se alieze și cu demonii din infern! 

— O altă observație, comentă  Serramanna: convoiul 
cuprindea un număr mic de călători. Agresorii trebuie să fi fost 
vreo patruzeci, cincizeci cel mult. A fost o bandă de jefuitori care 
le-a întins o capcană, nu o armată obișnuită. 

— Nu e decât interpretarea ta, obiectă Ameni. 

— Nu, e realitatea. Când am examinat peisajul, îngustimea 
drumului și urmele lăsate de călăreţi, n-am mai avut niciun 
dubiu. Sunt convins că nu era nici măcar un singur car hitit pe 
acolo. 

— Și ce-i cu asta? întrebă Setau. Hattușil a dat ordin unui 
comando să-l omoare pe Acha cu un frumos cadou pentru 


Ramses, această dagă de fier! Pentru că Faraonul refuză să se 
căsătorească cu fiica lui, împăratul hitit îl asasinează pe unul 
dintre prietenii lui apropiaţi, un om al păcii și al dialogului. 
Nimeni nu poate schimba spiritul popoarelor; hitiţii vor fi mereu 
niște barbari fără cuvânt. 

— Maiestate, declară Ameni cu gravitate, eu am oroare de 
violenţă și urăsc razboiul. Dar să lași această crimă nepedepsită 
ar fi o nedreptate intolerabilă. Atâta vreme cât Hatti nu va fi 
strivit, Egiptul va fi în pericol de moarte. Acha și-a dat viaţa 
pentru ca noi să înțelegem asta. 

Ramses ascultase fără să manifeste nici cea mai mică emoție. 

— Altceva, Serramanna? 

— Nimic, Maiestate. 

— Acha n-a scris nimic pe pământ? 

— N-a avut timp, lovitura pumnalului a fost de o violență 
extremă și i-a provocat o moarte rapidă. 

— Bagajele lui unde sunt? 

— Au fost furate. 

— Și hainele? 

— Le-a luat mumificatorul. 

— Să mi le aduci! 

— Dar... trebuie că le-a distrus deja! 

— Adu-mi-le, și repede. 

Serramanna fu cuprins de cea mai mare spaimă a vieţii lui. De 
ce s-ar fi interesat de o tunică și de o manta pătate de sânge? 

Sardul ieși din palat în fugă, sări pe cal și galopă până în satul 
îmbălsămătorilor, situat în afara orașului. Șeful mumificatorilor 
pregătise cadavrul lui Acha pentru ultima întâlnire pământească 
dintre Faraon și prietenul lui. 

t 

— Hainele lui Acha, ceru sardul. 

— Nu le mai am, răspunse mumificatorul. 

— Ce-ai făcut cu ele? 

— Păi... ca de obicei, le-am dat unui spălător din partea de 
nord a satului... 

— Unde locuiește? 

— În ultima casă de pe strada care cotește, pe malul 
canalului. 

Uriașul sard plecă în mare viteză. Işi forță calul să sară peste 
zidurile joase, trecu prin grădini, pătrunse pe străduţe, riscând 


să dea peste trecători și o luă, fără să încetinească, pe strada 
care cotea. 

In dreptul ultimei case, el trase de frâu pentru a-și opri calul 
lac de sudoare și bătu în oblon. 

— Spălătorule! 

li deschise o femeie. 

— E la canal. Muncește. 

Abandonându-și calul, Serramanna alergă până la canalul 
unde se spălau hainele murdare și lenjeria. Ajuns acolo, el îi 
înhăţă de păr pe bărbatul care tocmai începea să săpunească 
tunica lui Acha. 

t 

Pe manta, erau urme de sânge. La fel și pe tunică, numai că 
diferența era clară: pe aceasta din urmă, cu un deget 
tremurând, Acha trasase un semn. 

— Este o hieroglifă, constată Ramses; cum o interpretezi, 
Ameni? 

— Două braţe întinse, cu palmele orientate spre pământ... 
Semnul negaţiei. 

— „Nu”... Și eu am citit la fel. 

— Să fie începutul unui nume sau al unui cuvânt... Ce a vrut 
să spună Acha? 

Setau, Ameni și Serramanna erau năuciţi. Ramses căzu pe 
gânduri. 

— Acha n-a avut decât câteva secunde înainte de a muri și n- 
a putut să traseze decât o hieroglifă. El și-a dat seama că vom 
ajunge la concluzia că autorul acestui abominabil atentat nu 
poate fi decât Hattușil și că voi fi deci obligat să-i declar război 
imediat. Atunci, Acha a pronunţat un ultim cuvânt pentru a evita 
o tragedie: „Nu”. Nu, adevăratul vinovat nu este Hattușil. 


19 


__ Funeraliile șefului diplomației egiptene fură grandioase. 
Imbrăcat cu o piele de panteră, Kha îndeplini ritualul deschiderii 
ochilor, a urechilor și a gurii deasupra sarcofagului din lemn de 
salcâm aurit în care se afla mumia lui Acha. După care Ramses 
închise ușa locuinţei de veci. 


Când liniștea se pogori din nou asupra necropolei, regele 
rămase singur în capela neacoperită. El fu primul care îndeplini 
funcţia de preot al Ka-ului prietenului său defunct, depunând pe 
altar un lotus, iriși, o pâine proaspătă și o cupă de vin. De acum 
înainte, în fiecare zi, un preot plătit de palat va aduce ofrande și 
va întreţine domeniul funerar al lui Acha. 

Moise plecase spre visul său, Acha în lumea de dincolo, cercul 
prietenilor din copilărie se micșora. Uneori, Ramses regreta 
această prea lungă domnie presărată cu umbre. Ca și Seti, Tuya 
și Nefertari, Acha era de neînlocuit. Prea puţin înclinat spre 
confidente, el trecuse prin viaţă cu eleganța unei feline. El și 
Ramses n-avuseseră nevoie să-și vorbească prea mult pentru a- 
și cunoaște gândurile cele mai secrete. 

Nefertari și Acha clădiseră pacea. Fără implicarea și fără 
curajul lor, Hatti n-ar fi acceptat niciodată să renunţe la violenţă. 
Cel care l-a ucis pe Acha n-a luat în seamă legăturile 
indestructibile de prietenie. În faţa propriei morţi, Acha a mai 
găsit o ultimă picătură de energie capabilă să înfrângă 
minciuna. 

Oricine ar fi avut dreptul să-și înece supărarea în beţie, să 
încerce să alunge suferinţa rememorând, alături de cei 
apropiaţi, amintirile fericite. Oricine, în afara Faraonului. 

Tt 

Să-l vezi pe Ramses cel Mare între patru ochi, chiar dacă erai 
în același timp fiul lui cel mic și generalul-șef al armatei sale, tot 
ți se tăia răsuflarea. Merenptah încerca să nu se piardă cu firea, 
știind că tatăl său l-ar judeca, așa cum Thot cântărea faptele 
oamenilor. 

— Tată, aș vrea să-ţi spun... 

— Inutil, Merenptah. Acha era prietenul meu din copilărie, nu 
al tău. Condoleanţele nu-mi vor ușura durerea. Singurul lucru 
care contează este perenitatea ka-ului, dincolo de moartea 
fizică. Armata mea este gata de luptă? 

— Da, Maiestate. 

— De acum înainte, n-o să ne mai lăsăm în voia sorții. Lumea 
se va schimba mult, Merenptah. Va trebui să fim, în 
permanenţă, gata de apărare. Vigilenţa ta să nu slăbească. 

— Să înțeleg că am declarat război? 

— Acha ne-a împiedicat să cădem în capcană și să fim noi 
primii care rupem tratatul de pace cu Hatti. Dar această pace nu 


este salvată doar prin atâta lucru. Pentru a-și păstra onoarea, pe 
care o consideră rănită, Hattușil va fi obligat să invadeze 
Canaanul și să lanseze o amplă ofensivă împotriva Deltei. 

Merenptah nu-și ascunse uimirea. 

— Își permite să... nu ne ia în seamă? 

— Va crede că suntem dezorganizaţi și incapabili de a riposta. 
Îl vom ataca în momentul în care va comite imprudenţa de a o 
lua pe bratele Nilului și de a-și fracţiona trupele. Pe terenul 
nostru, hitiţii nu vor ști să-și execute manevrele. 

Merenptah părea încordat. 

— Ce părere ai de planul ăsta, fiule? 

— Este... îndrăzneț. 

— Vrei să spui: periculos? 

— Tu ești faraonul și eu trebuie să mă supun. 

— Fii sincer, Merenptah. 

— Am încredere, Maiestate, am încredere în tine, ca și în toți 
egiptenii. 

— Fii pregătit. 

t 

Serramanna se baza pe instinctul lui de pirat. El nu credea că 
moartea lui Acha survenise în urma unei lupte normale dusă de 
un ofițer supus ordinelor împăratului Hattușil. Și același instinct 
îl conducea pe o altă pistă: aceea a unui sălbatic în stare să 
ucidă pentru a-i slăbi puterea lui Ramses și pentru a-l priva pe 
acesta de un sprijin prețios, ba chiar indispensabil. 

Din acest motiv, sardul se postase în apropierea vilei doamnei 
Tanit și aștepta plecarea lui Uri-Teșub. 

Hititul părăsi locuinţa imediat după prânz și se îndepărtă pe 
un cal negru, cu pete albe, nu înainte de a verifica dacă nu era 
urmărit. 

Serramanna se prezentă în fața portarului. 

— Vreau s-o văd pe doamna Tanit. 

Feniciana îl primi pe sard într-o superbă încăpere cu două 
coloane, luminată de patru ferestre înalte dispuse în așa fel 
încât să asigure o ventilaţie plăcută. 

Frumoasa feniciană era slăbită. 

— E o vizită oficială, Serramanna? 

— Deocamdată, amicală. Următoarea va depinde de 
răspunsurile dumneavoastră, doamnă Tanit. 

— E vorba deci de un interogatoriu! 


— Nu, doar de o simplă discuţie cu o persoană de calitate 
care s-a înșelat apucând-o pe un drum greșit. 

— Nu înțeleg. 

— Bineînţeles că mă înțelegeţi. Au avut loc evenimente grave: 
Acha, ministrul Afacerilor externe a fost asasinat în timp ce se 
întorcea din Hatti. 

— Asasinat... 

Tanit păli. Pentru a se debarasa de Serramanna, era de ajuns 
să strige după ajutor. Imediat, cei patru libieni ascunși în 
locuinţa ei l-ar suprima pe sard. Dar eliminarea șefului gărzii 
personale a lui Ramses ar declanșa o anchetă și Tanit ar fi 
strivită în mașinăria judiciară. Nu, trebuia să-i ţină piept. 

— Vreau să-mi spuneți în detaliu ce-a făcut soțul 
dumneavoastră, Uri-Teșub, în ultimele două luni. 

— Și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în această 
casă, căci suntem foarte îndrăgostiți. Când iese, merge într-o 
tavernă sau se plimbă prin oraș. Suntem atât de fericiţi 
împreună! 

— Când a părăsit Pi-Ramses și când s-a întors? 

— De la căsătoria noastră, n-a mai ieșit din capitala ale cărei 
farmece le savurează. Astfel, încet-încet, își dă uitării trecutul. 
Datorită mariajul nostru, el a devenit un om fidel Faraonului, ca 
dumneata și ca mine. 

— Uri-Teșub este un criminal, spuse Serramanna; vă 
ameninţă și vă terorizează. Dacă îmi spuneţi adevărul, o să vă 
iau sub protecţia mea și justiţia o să vă scape de el. 

Pentru o clipă, Tanit fu tentată să fugă în grădină. 
Serramanna ar urma-o, ea l-ar avertiza în legătură cu prezenţa 
libienilor și ar fi din nou liberă... Dar nu l-ar mai revedea 
niciodată pe Uri-Teșub! Să renunțe la un asemenea amant era 
peste puterile ei. 

In timpul absenței lui, fusese bolnavă. Avea nevoie de el ca de 
un drog. Datorită lui Uri-Teșub, Tanit cunoscuse din plin 
adevărata plăcere, o plăcere inepuizabilă care merita toate 
sacrificiile. 

— Chiar dacă m-aţi târî în faţa unui judecător, Serramanna, 
tot nu mi-aș modifica declaraţiile. 

— Uri-Teșub o să vă distrugă, doamnă Tanit. 

Ea surâse, gândindu-se la tăvălelile înfierbântate pe care le 
trăise cu câteva minute înainte de venirea sardului. 


— Dacă v-aţi terminat lista stupidă de acuzaţii, plecați! 

— Mi-ar face plăcere să vă salvez, doamnă Tanit. 

— Nu sunt în pericol. 

— Când o să vă hotărâți, contactaţi-mă. 

Perfidă, ea își trecu mâna mângâietor pe enormul antebraț al 
uriașului sard. 


— Sunteţi un bărbat frumos... Din păcate pentru 
dumneavoastră, sunt satisfăcută din plin. 
Tt 


Împodobită cu un colier de aur de care atârna un scarabeu de 
lapislazuli, cu brățări de turcoază la încheieturile mâinilor și la 
glezne, îmbrăcată cu o rochie de în regal plisată și cu o capă 
roz, purtând pe cap coroana cu cele două pene înalte, marea 
soție regală, frumoasa Iset, parcurgea încet, în carul ei, 
bulevardele din Pi-Ramses. Conducătorul carului alesese doi cai 
liniștiți, acoperiți pe spinare cu câte un valtrap multicolor și cu 
capetele împodobite de panașuri din pene de struț vopsite în 
albastru, roșu și galben. 

Spectacolul era magnific. Vestea trecerii reginei se răspândi 
foarte repede și în curând mulţimea se înghesui s-o vadă. Copiii 
aruncară petale de lotus în fața cailor, în timp ce aclamaţiile 
izbucneau. S-o vezi atât de aproape pe marea soție regală, nu 
era o promisiune de fericire? Se uitaseră zvonurile despre război 
și fiecare îi dădea dreptate lui Ramses: nu trebuia s-o repudieze 
pe frumoasa Iset, oricare ar fi consecinţele deciziei sale. 

Crescută într-un mediu aristocratic, frumoasa Iset gusta 
această întâlnire cu poporul ei în care se amestecau clasele 
sociale și culturile. Toţi locuitorii din Pi-Ramses își manifestau 
atașamentul. 

In ciuda reticențelor conducătorului de car, regina ceru să 
viziteze cartierele cele mai populare unde i se făcu o primire 
călduroasă. Ce bine era să fie iubită! 

La întoarcerea la palat, frumoasa Iset se întinse pe patul ei ca 
vrăjită. Nu trăise nimic mai emoţionant decât această 
manifestare de încredere a unei populaţii plină de speranţe și de 
zile vesele. leșind din coconul ei, frumoasa Iset descoperise ţara 
a cărei regină era. 

In timpul dineului la care fuseseră invitaţi șefii provinciei, 
Ramses le anunţă iminenţa conflictului. Fiecare observă că 
frumoasa Iset era radioasă. Fără a o putea egala pe Nefertari, 


ea devenea demnă de funcţia sa și suscita respectul bătrânilor 
curteni. 

Și unora și altora, ea le adresă cuvinte de îmbărbătare. 
Egiptul n-avea niciun motiv să se teamă de Hatti, el va ști să 
treacă peste această încercare, graţie lui Ramses. Șefii 
provinciei se dovediră impresionați de convingerile reginei. 

Când Ramses și Iset rămaseră singuri pe terasa care domina 
orașul, Ramses o strânse tandru în braţe. 

— ţi-ai purtat bine rangul, Iset. 

— Ești, în sfârșit, mândru de mine? 

— Te-am ales ca mare soţie regală și nu m-am înșelat. 

— Negocierile cu Hatti sunt rupte definitiv? 

— Suntem gata de luptă. 

Frumoasa Iset își rezemă capul pe umărul lui Ramses. 

— Orice s-ar întâmpla, tu vei fi învingător. 


20 


Kha nu își ascunse îngrijorarea. 

— Război... De ce război? 

— Pentru a salva Egiptul și pentru a-ţi permite să găsești 
cartea cunoașterii, răspunse Ramses. 

— Este într-adevăr imposibilă o înţelegere cu Hatti? 

— Trupele hitite se apropie de provinciile pe care le 
controlăm. E timpul să ne desfășurăm dispozitivul. Plec 
împreună cu Merenptah și îţi încredințez conducerea regatului. 

— Tată! Eu nu sunt în stare să te înlocuiesc, chiar și pentru o 
scurtă perioadă. 

— Te înșeli, Kha. Cu ajutorul lui Ameni, îţi vei îndeplini 
misiunea pe care ţi-o încredinţez. 

— ȘI... dacă fac greșeli? 

— Preocupă-te de fericirea poporului și le vei evita. 

Ramses urcă în carul său pe care avea să-l conducă singur în 
fruntea regimentelor pe care prevăzuse să le dispună în mai 
multe puncte strategice din Deltă și de la frontiera de nord-est. 
In spatele lui, Merenptah și generalii a patru corpuri de armată. 

In momentul în care regele se pregătea să dea semnalul de 
plecare, un călăreț intră în goană în curtea cazărmii. 

Serramanna sări din șa și alergă spre carul lui Ramses. 


— Maiestate, trebuie să vă vorbesc! 

Faraonul îi ordonase sardului să asigure securitatea palatului. 
Era conștient de faptul că-l decepţiona pe uriaș, dornic să 
omoare hitiţi, dar pe cine altcineva ar fi putut alege ca să 
vegheze asupra lui Kha și a frumoasei Iset? 

— Nu-mi voi schimba decizia, Serramanna, rămâi la Pi- 
Ramses. 

— Nu e vorba de mine, Maiestate. Veniţi, vă implor! 

Sardul părea bulversat. 

— Ce se întâmplă? 

— Veniţi, Maiestate, veniți... 

Ramses îi ceru lui Merenptah să-i avertizeze pe generali că se 
întârzia plecarea. 

Carul Faraonului urmă calul lui Serramanna care luă drumul 
palatului. 

t 

Camerista, lenjereasa și servitoarele stăteau ghemuite pe 
culoare și plângeau. 

Serramanna se opri nemișcat pe pragul camerei frumoasei 
Iset. În privirea sardului se citea uimire și tulburare. 

Ramses intră. 

Un parfum de crini, ameţitor, se simţea în încăperea luminată 
de soarele după-amiezei. Frumoasa Iset, îmbrăcată cu o rochie 
albă de gală și purtând pe cap diadema de turcoaze, era întinsă 
pe pat, cu braţele pe lângă corp și cu ochii mari deschişi. 

Pe noptiera ei din lemn de sicomor, o tunică din piele de 
antilopă. Haina lui Setau pe care o furase din laboratorul 
acestuia. 

— Iset... 

Frumoasa Iset, prima iubire a lui Ramses, mama lui Kha și a 
lui Merenptah, marea soţie regală pentru care se pregătea să 
poarte o bătălie... frumoasa Iset contempla cealaltă lume. 

— Regina a ales moartea pentru a împiedica războiul, explică 
Serramanna. Otrăvindu-se cu veninul de care era plină tunica lui 
Setau, ea a încetat să mai fie un obstacol în faţa păcii. 

— Baţi câmpii, Serramanna! 

Ameni interveni. 

— Regina a lăsat un mesaj. Eu l-am citit și i-am cerut lui 
Serramana să te anunţe. 


Conform tradiţiei, Ramses nu închise ochii defunctei; trebuia 
să înfrunte lumea de dincolo cu o privire îndrăzneață și cu o faţă 
senină. 

t 

Înhumată în Valea Reginelor, frumoasa Iset se odihnea într-un 
mormânt mai modest decât cel al lui Nefertari. Ramses 
efectuase el însuși ritualurile de înviere asupra mumiei. Cultul 
ka-ului reginei avea să fie asigurat de un colegiu de preoţi și 
preotese, care aveau sarcina să păstreze vie memoria ei. 

Pe sarcofagul marii soţii regale, faraonul depusese o ramură 
din sicomorul plantat de el în grădina vilei din Memphis, pe când 
avea șaptesprezece ani. Această amintire din tinereţe va 
reîntineri sufletul lui Iset. 

Chiar la sfârșitul ceremoniei, Ameni și Setau îi ceruseră o 
audienţă lui Ramses. Fără să le răspundă, regele urcase pe una 
din coline. Setau pornise pe urma lui și, în ciuda efortului impus 
constituției lui fragile, Ameni îl imitase. 

Nisipul, panta plină de pietriș, mersul rapid al lui Ramses 
care-i făcea plămânii să-i ia foc... Ameni bombăni tot drumul, 
dar ajunse în vârful colinei de unde regele contempla Valea 
Reginelor și lăcașurile lui Nefertari și al frumoasei Iset. 

Setau observă în liniște priveliștea grandioasă care i se oferea 
privirii. Gâfâind, Ameni se așeză pe un bloc de piatră și își șterse 
fruntea cu dosul palmei. 

El îndrăzni să rupă meditaţia regelui. 

— Maiestate, trebuie să luați decizii urgente. 

— Nimic nu este mai urgent decât contemplarea ţării iubite de 
zei. Ei au vorbit și vocea lor a devenit cer, munte, apă și 
pământ. În pământul roșu al lui Seth, noi am săpat sepulturi, a 
căror cameră de înviere se află în oceanul primordial ce 
înconjoară lumea. Prin ritualurile noastre, noi păstrăm energia 
primei dimineți și patria noastră reînvie în fiecare zi. Restul este 
derizoriu. 

— Pentru a reînvia, trebuie să începi prin a supravieţui! Dacă 
Faraonul uită oamenii, zeii se vor retrage pentru totdeauna în 
invizibil. 

Setau se aștepta ca tonul critic al lui Ameni să provoace un 
răspuns usturător din partea lui Ramses. Dar regele se mulțumi 
să constate separarea brutală a culturilor de deșert, a 
cotidianului de etern. 


— Ce capcană ai mai pus la cale, Ameni? 

— L-am scris lui Hattușil, împăratul regatului Hatti, pentru a-i 
anunţa moartea frumoasei Iset. În timpul perioadei de doliu, nu 
se pune problema de a declanșa războiul. 

— Nimeni n-ar fi putut s-o salveze pe Iset, preciză Setau. A 
luat o cantitate prea mare de substanțe al căror amestec era 
mortal. Am ars tunica aia blestemată, Ramses. 

— Nu te consider vinovat. Iset a crezut că acționează în 
interesul Egiptului. 

Ameni se ridică. 

— A avut dreptate, Maiestate. 

Mânios, regele se întoarse spre el. 

— Cum îndrăznești să vorbești astfel, Ameni? 

— Mi-e teamă de furia ta, dar ţin să-ţi spun ce cred: Iset a 
părăsit această lume pentru a salva pacea. 

— Ce spui de asta, Setau? 

Ca și Ameni, Setau era tulburat de privirea inflamată a lui 
Ramses. Dar trebuia să fie sincer. 

— Ramses, dacă refuzi să înţelegi mesajul frumoasei Iset, o s- 
o ucizi încă o dată. Fă în așa fel ca sacrificiul ei să nu fie inutil. 

— Și cum ar trebui să fac? 

— Să o iei de soţie pe prințesa hitită, declară Ameni cu 
gravitate. 

— Acum, nu te mai împiedică nimic, adăugă Setau. 

Ramses strânse pumnii. 

— Inima voastră este la fel de dură precum granitul? Iset de- 
abia a fost pusă în sarcofag și voi îndrăzniţi să-mi vorbiţi de 
căsătorie! 

— Tu nu ești un văduv care-și plânge nevasta, atacă Setau, ci 
faraonul Egiptului care trebuie să păstreze pacea și să-și salveze 
poporul. Lui nu-i pasă de sentimentele tale, de bucuria sau de 
tristețea ta. El dorește să fie guvernat și condus pe drumul cel 
bun. 

— Un faraon unit cu o mare soţie regală hitită... nu e 
monstruos? 

— Dimpotrivă, consideră Ameni. Cum să pecetluiești într- un 
mod mai strălucit apropierea definitivă dintre cele două 
popoare? Dacă ești de acord cu acest mariaj, spectrul războiului 
se va îndepărta pentru mulţi ani. Îţi închipui sărbătoarea pe care 
o vor celebra tatăl tău Seti și mama ta Tuya printre stele? Și nu 


mai vorbesc de memoria lui Acha care și-a dat viaţa pentru a 
clădi o pace durabilă. 

— Devii un redutabil orator, Ameni. 

— Nu sunt decât un scrib cu sănătatea fragilă, nu foarte 
inteligent, dar am onoarea de a purta sandalele stăpânului Celor 
Două ţări. Și n-am chef ca ele să fie din nou pătate de sânge. 

— Regula îţi impune să guvernezi alături de o mare soţie 
regală, îi aminti Setau. Alegând-o pe această străină, vei câștiga 
cea mai frumoasă dintre bătălii. 

— O detest deja pe această femeie! 

— Viaţa ta nu îţi aparţine, Ramses, Egiptul îţi cere acest 
sacrificiu. 

— Și voi la fel, prieteni, și voi mi-l cereţi! 

Ameni și Setau dădură din cap afirmativ. 

— Lăsaţi-mă singur, trebuie să mă gândesc. 

t 

Ramses își petrecu noaptea pe vârful colinei. După ce se 
înfruptase din răsăritul de soare, el întârzie în Valea Reginelor, 
apoi se întoarse la escortă. Fără să spună un cuvânt, Ramses 
urcă în carul lui și grăbi mersul până la Ramesseum, templul său 
pentru veșnicie. După ce celebră aici ritualurile zorilor și se 
reculese în capela lui Nefertari, faraonul se retrase în palatul său 
unde procedă la îndelungi abluţiuni, bău lapte, mâncă smochine 
și pâine proaspătă. 

Cu fața odihnită, ca și cum ar fi dormit mai multe ore, 
monarhul deschise ușa biroului unde Ameni, cu figura boţită, 
redacta curierul administrativ. 

— Alege un papirus nou, de calitate superioară și scrie-i 
fratelui meu, împăratul din Hatti. 

— ȘI... care este conținutul scrisorii? 

— Anunţă-l că m-am hotărât să fac din fiica lui marea mea 
soţie regală. 


21 


Uri-Teșub goli cea de-a treia cupă de vin fiert. Dulce, plin de 
mirodenii și de rășină, acest lichid era folosit de îmbălsămători 
la conservarea viscerelor ca și de doctori pentru proprietățile lui 
antiseptice. 


— Beţi prea mult, observă Raia. 

— Trebuie să știi să profiţi de plăcerile Egiptului... Acest vin 
este o minune! Nu te-a urmărit nimeni? 

— Fiţi liniștit. 

Negustorul sirian așteptase miezul nopţii pentru a se strecura 
în vila fenicienei. Nu detectase nicio prezenţă suspectă. 

— Ce-i cu vizita asta neașteptată? 

— Veşti importante, stăpâne, foarte importante. 

— Războiul, în sfârșit? 

— Nu, stăpâne, nu... Nu va fi niciun conflict între Egipt și 
Hatti. 

Uri-Teșub își aruncă cupa de vin cât acolo și îl apucă pe sirian 
de gulerul tunicii. 

— Ce tot spui? Capcana mea era perfectă! 

— Frumoasa Iset a murit și Ramses se pregătește s-o ia de 
soţie pe fiica împăratului Hattușil. 

Uri-Teșub îi dădu drumul aliatului său. 

— O hitită regina Egiptului... De necrezut! Trebuie că te înșeli, 
Raia! 

— Nu, stăpâne. Informaţia este oficială. L-aţi ucis degeaba pe 
Acha. 

— Trebuia neapărat să ne debarasăm de acest spion. Acum, 
avem mâinile libere. Niciunul dintre consilierii lui Ramses nu are 
inteligenţa lui Acha. 

— Am pierdut, stăpâne. Este pace... o pace pe care nimeni nu 
va reuși s-o distrugă. 

— Imbecilule! Știi cine e femeia care va deveni marea soţie 
regală a faraonului? O hitită, Raia, o hitită adevărată, mândră, 
vicleană, neîmblânzită! 

— Este fiica dușmanului vostru, Hattușil. 

— Este înainte de toate o hitită! Și ea nu se va supune 
niciodată unui egiptean, fie el și faraon! lată șansa noastră. 

Raia oftă. Vinul de oază fiert i se urcase la cap ex-gene ralului 
șef al armatei hitite. În lipsa oricărei speranţe, el inventa o lume 
imaginară. 

— Părăsiţi Egiptul, îl sfătui el pe Uri-Teșub. 

— Gândește-te că această prinţesă hitită ar fi de partea 
noastră, Raia; am avea o aliată chiar în inima palatului! 

— Iluzii, stăpâne. 


— Nu, un semn pe care destinul ni-l trimite, un semn pe care 
voi ști să-l folosesc în avantajul meu! 

— Veţi fi decepţionat. 

Uri-Teșub goli o a patra cupă de vin de palmier. 

— Am omis un detaliu, Raia, dar mai este timp să intervenim. 
Te vei folosi de libieni. 

O perdea se mișcă și negustorul sirian arătă cu degetul 
arătător spre locul suspect. 

Ca o felină, Uri-Teșub se apropie fără zgomot de perdea, o 
trase brusc și o întoarse spre el pe Tanit care tremura. 

— Ne ascultai? 

— Nu, nu, te căutam... 

— N-avem secrete faţă de tine, draga mea, pentru că tu nu 
poţi să ne trădezi. 

— Ai cuvântul meu! 

— Du-te la culcare, voi veni și eu. 

Privirea îndrăgostită a lui Tanit îi promitea hititului o noapte 
animată. În câteva fraze seci, Uri-Teșub îi dădu ordinele lui Raia. 
t 

Armurăria principală din Pi-Ramses continua să facă săbii, 
lănci și scuturi într-un ritm susținut. Atâta timp cât căsătoria cu 
prințesa hitită nu va fi fost celebrată, pregătirile de război vor 
continua. 

Într-un atelier din apropierea cuptoarelor erau păstrate 
armele luate de la hitiţi. Artizanii egipteni le studiaseră cu 
atenţie pentru a pătrunde secretele de fabricaţie. Unul din 
tehnicieni, un metalurgist tânăr foarte inventiv, era interesat de 
daga de fier pe care tocmai i-o încredinţase palatul. 

Calitatea metalului, calitatea și lăţimea lamei, suplețea 
mânerului... Totul era remarcabil. 

Nu-i va fi ușor s-o imite. Vor fi necesare câteva încercări 
infructuoase pentru a reuși s-o facă. Tentat, tehnicianul cântări 
în mână daga. 

— Te caută cineva, îl anunţă un planton. 

Vizitatorul era un mercenar cu trăsături grosolane. 

— Ce vrei? 

— M-au trimis de la palat să duc înapoi daga de fier. 

— Ai un ordin scris? 

— Bineînţeles. 

— Arată-mi-l. 


Dintr-un săculeţ de piele agăţat la centură, mercenarul scoase 
o tăbliță de lemn și o întinse tehnicianului. 

— Dar... unde sunt hieroglifele? 

Dintr-o lovitură violentă de pumn în tâmplă, libianul trimis de 
Raia îl omori pe egiptean. Apoi luă tăbliţa și daga de fier pe care 
victima sa le lăsase și ieși în fugă din atelier. 

t 

După mai multe interogatorii, Serramanna fu convins că 
tehnicianul nu era complicele celui care furase daga, probabil un 
mercenar avid de profit cum erau atâţia în armata egipteană. 

— E unul din soldățoii plătiţi de Uri-Teșub, îi spuse sardul lui 
Ameni. 

Scribul continua să scrie. 

— Ai vreo dovadă? 

— instinctul îmi e de ajuns. 

— Nu crezi că înverșunarea ta este zadarnică? Uri-Teșub a 
obţinut bogăţia și placerea. De ce ar pune să fie furată daga lui 
Hattușil? 

— Fiindcă a pus la cale un plan pentru a-i face rău lui Ramses. 

— În momentul de faţă, orice conflict cu hitiţii este imposibil. 
Esenţialul este ancheta ta legată de asasinarea lui Acha. Ai mai 
progresat? 

— Nu încă. 

— Ramses cere identificarea ucigașului. 

— Crima și furtul acestui pumnal... Totul este legat. Dacă mi 
se întâmplă ceva, să urmezi pista Uri-Teșub. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva... La ce te gândești? 

— Ca să fac progrese, trebuie să mă infiltrez în mediile 
libiene. Riscul e mare. Când mă voi apropia de adevăr, vor 
încerca să mă elimine. 

— Eşti șeful gărzii personale a lui Ramses! Nimeni nu va 
îndrăzni să se ia de tine. 

— N-au ezitat să-l ucidă pe Ministrul Afacerilor externe al 
Faraonului care-i era prieten din copilărie. 

— Nu există o metodă mai puţin periculoasă? 

— Mă tem că nu, Ameni. 

Tt 

În inima deşertului Libiei, departe de orice oază, cortul lui 
Malfi era o ciudată fortăreață, păzită de oameni de încredere. 
Șeful tribului bea lapte și mânca curmale. El nu consuma nici 


vin, nici bere, considerând aceste băuturi demoniace fiindcă ele 
îți tulburau minţile. 

Garda personală a lui Malfi era formată exclusiv din oameni 
din satul lui care, fără el, ar fi rămas ţărani săraci. Mâncând pe 
săturate, îmbrăcaţi ca lumea, înarmaţi cu lănci, săbii, arcuri și 
praștii, putând să aleagă femeile care le plăceau, ei aveau un 
adevărat cult pentru Malfi pe care-l considerau încarnarea unui 
geniu al deșertului. N-avea el rapiditatea unei pantere, degete 
tăioase ca lama și ochi la ceafă? 

— Stăpâne, o încăierare, îi semnală purtătorul lui de apă. 

Malfi se ridică încet. Cu fața pătrată, cu fruntea lată, ascunsă 
pe jumătate de un turban alb, el ieși din cort. 

Câmpul de antrenament adăpostea vreo cincizeci de luptători 
care se înfruntau cu arma albă sau cu pumnii goi în plină 
amiază. Lui Malfi îi plăceau condiţiile dure pe care le ofereau 
căldura şi deșertul. Doar cei care aveau un adevărat 
temperament de războinic ieșeau învingători din probele la care 
erau supuși. 

Probe indispensabile în vederea sarcinii care o aștepta pe 
armata libiană în formare: să strivească forțele lui Ramses. Malfi 
se gândea fără încetare la generaţiile întregi de șefi libieni 
umiliţi de faraoni. Ostilitățile durau de secole, accentuate de 
înfrângerile de către egipteni a triburilor din deșert, curajoase, 
dar prost organizate. 

Ofir, fratele mai mare al lui Malfi, folosise o armă pe care o 
crezuse decisivă: magia neagră pusă în serviciul reţelei de 
spionaj pro-hitit pe care o conducea. Plătise eșecul cu viața și 
Malfi se jurase să-l răzbune. Incet-încet el federalizase triburile 
libiene al căror stăpân necontestat avea să fie mai devreme sau 
mai târziu. 

Intâlnirea cu hititul Uri-Teșub îi dăduse o șansă în plus să 
reușească. Cu un aliat de o asemenea valoare, victoria nu mai 
era o utopie. Malfi ar șterge secole de rușine și frustrare. 

Un războinic spătos, de o agresivitate rar întâlnită, tocmai 
uitase că se antrena și își pierduse capul, ucigând cu lovituri de 
pumn doi adversari mai mari totuși decât el și înarmaţi cu lănci. 
In timp ce Malfi se apropia de el, războinicul se umfla în pene 
strivind cu piciorul capul unuia dintre învinși. 

Malfi scoase un pumnal ascuns sub tunică și îl înfipse în ceafa 
războinicului spătos. 


Imediat duelurile se întrerupseră. Toate feţele se întoarseră 
spre Malfi. 

— Continuaţi să vă antrenați fără să vă pierdeţi cu firea, 
ordonă libianul. Și amintiţi-vă că dușmanul poate să apară de 
oriunde. 


22 


Era uimitor să descoperi marea sală de audienţă din Pi- 
Ramses. Chiar și curtenii obișnuiți să urce scara monumentală, 
ornată cu figuri de dușmani căzuţi la pământ și obligaţi de către 
Faraon să se supună legii lui Maat, trăiau această ascensiune cu 
o profundă emoție. În jurul ușii de acces, numele de încoronare 
ale lui Ramses, pictate în albastru pe fond alb, erau înscrise în 
cartușe ale căror forme ovale simbolizau circuitul cosmic peste 
care domnea stăpânul Celor Două ţări. 

Audiențele în plen, la care era poftită întreaga curte, nu erau 
frecvente. Numai evenimentele excepţionale, punând în joc 
viitorul Egiptului, îl făceau pe Ramses să se adreseze înaltei 
administrații în ansamblu. 

Îngrijorarea se simţea în aer. Conform zvonurilor, împăratul 
hitit nu s-ar mai urni. Dar Ramses nu-l insultase, refuzând la 
început să se căsătorească cu fiica lui? Acceptarea tardivă a 
faraonului nu spălase afrontul. 

Marea sală era pavată cu ţigle de pământ ars lăcuite și 
colorate. Printre motivele decorative, bazine, grădini înflorite, 
rațe înotând pe un lac verde-albastru și pești ascunzându-se 
printre lotuși albi. Ritualiști, scribi, miniștri, șefi de provincie, 
responsabili cu ofrandele, gardieni ai secretelor și doamne de 
vază admirară feeria de verde pal, roșu intens, albastru deschis, 
galben auriu și alb gălbui care se etala pe pereţii unde se 
zbenguiau pupeze, colibri, rândunele, piţigoi, privighetori și 
pescărei-albaștri. Când privirea se ridica, era fermecată de 
frumuseţea frizelor florale în care se deschideau maci de câmp 
și de grădină, lotuși, margarete și albăstrele. 

Liniștea se așternu în timp ce Ramses urca scara ce ducea la 
tronul de aur, ultima treaptă fiind decorată cu un leu mușcând 
dușmanul ţâșnit din tenebre, dezordinea care încerca fără 
încetare să distrugă armonia lui Maat. 


Purtând pe cap coroana dublă, cea albă a Egiptului de Sus 
peste cea roșie a Egiptului de Jos, Ramses purta astfel „Cele 
Două Puteri” încărcate de magie. Pe frunte, un uraeus de aur, 
cobra femelă scuipând focul care alunga tenebrele. Regele ţinea 
în mâna dreaptă sceptrul „magiei”, asemănător cu bâta 
ciobanului. Așa cum acesta își aduna animalele și le strângea pe 
cele rătăcite, așa și faraonul trebuia să reunească energiile 
împrăștiate. Din pieptarul de aur al lui Ramses, păreau să 
țâșnească raze de lumină. Preţ de câteva secunde, privirea 
monarhului întârzie pe o pictură sublimă, reprezentând faţa unei 
tinere femei meditând în faţa unui desiș de nalbă de grădină. 
Nu-i amintea ea de Nefertari a cărei frumuseţe îl lumina, de 
dincolo de moarte, pe Ramses cel Mare? 

Dar faraonul n-avea timp să fie nostalgic. Corabia statului 
înainta și cârma trebuia mânuită. 

— V-am adunat pentru ca ţara întreagă să fie informată, prin 
intermediul vostru, despre faptele majore. Circulă, pe ici, pe 
colo, zvonuri nebunești și ţin să restabilesc adevărul ai cărui 
purtători veţi fi voi. 

Ameni stătea în ultimul rând cu alţi scribi, ca și când ar fi 
ocupat un post secundar. În acest fel, el putea să vadă mai bine 
reacţiile asistenței. Serramanna, dimpotrivă, preferase să 
observe primul rând. La cea mai mică manifestare de ostilitate, 
era pregătit să intervină. Cât despre Setau, își ocupa locul 
ierarhic, în stânga viceregelui Nubiei, printre demnitarii cei mai 
de vază, mulţi dintre ei aruncându-și din când în când ochii spre 
Lotus, îmbrăcată cu o rochie roz cu bretele care lăsa să i se 
vadă sânii. 

Șeful provinciei Dofin, din Egiptul de Jos, înaintă și se înclină 
în faţa monarhului. 

— Pot să iau cuvântul, Maiestate? 

— Te ascultăm. 

— Este adevărat că ministrul Afacerilor externe, Acha, este, în 
realitate, prizonier la Hattușaș și că am rupt tratatul de pace cu 
hitiţii? 

— Prietenul meu Acha a fost asasinat în timp ce se întorcea la 
Pi-Ramses. El se odihnește pentru totdeauna în pământul 
Egiptului. Ancheta este în curs, vinovaţii vor fi identificaţi și 
pedepsiți. Pacea cu Hatti este, în mare parte, opera lui Acha și 


noi o s-o menţinem. Tratatul de nebeligeranţă cu hitiţii este încă 
în vigoare și va mai fi încă pentru mult timp. 

— Maiestate... Putem să știm care va fi viitoarea mare soție 
regală? 

— Fiica lui Hattușil, împăratul Regatului hitit. 

Murmure amestecate străbătură asistenţa. Un general de corp 
de armată ceru cuvântul. 

— Maiestate, nu oferiţi prea mult vechiului nostru dușman? 

— Atâta vreme cât frumoasa Iset încă mai domnea, am 
respins propunerea lui Hattușil. Astăzi, acest mariaj este 
singurul mod de a consolida pacea dorită de poporul Egiptului. 

— Va trebui să tolerăm prezenţa unei armate hitite pe 
pământul nostru? 

— Nu, generale, doar aceea a unei femei. 

— lertaţi-mi obrăznicia, Maiestate, dar o hitită pe tronul Celor 
Două ţări... nu este o provocare în ochii celor care au luptat în 
razboaiele  anatoliene? Mulțumită fiului Domniei Voastre, 
Merenptah, trupele noastre sunt pregătite și bine înarmate. De 
ce ne-am teme de un conflict cu hitiţii? în loc să cedăm în faţa 
pretențiilor lor insuportabile, ar fi mai bine să-i înfruntăm. 

Prin aroganţa lui, gradatul risca să-și piardă postul. 

— Propunerile tale nu sunt lipsite de inteligenţă, estimă 
Ramses, dar privirea ta este mult prea îngustă. Dacă Egiptul ar 
declanșa un conflict, el ar încălca tratatul de pace și nu s-ar ţine 
de cuvânt. Crezi că un faraon ar putea să se comporte în acest 
fel? 

Generalul se dădu înapoi și se pierdu printre curtenii pe care 
argumentele monarhului îi convinseseră. 

Supervizorul canalelor ceru și el cuvântul. 

— Și dacă împăratul din Hatti ar reveni asupra deciziei și ar 
refuza să o trimită pe fiica lui în Egipt? N-aţi considera această 
atitudine intolerabilă, Maiestate? 

Îmbrăcat cu o piele de panteră, marele preot din Memphis, 
Kha, înaintă. 

— Faraonul îmi permite să-i răspund? 

Ramses încuviinţă. 

— Din punctul meu de vedere, declară fiul cel mare al regelui, 
politica și diplomaţia nu oferă suficiente garanţii pentru luarea 
unei decizii vitale. Respectul cuvântului dat și Regula lui Maat 
primează. Dar trebuie, de asemenea, puse în practică legile 


magiei statului pe care strămoșii noștri ni le-au lăsat. În al 30- 
lea an al domniei, Ramses cel Mare a trăit cea dintâi celebrare a 
regenerării sale. De acum înainte va trebui să redăm frecvent 
suveranului nostru forțele invizibile de care are nevoie pentru a 
guverna. De aceea, cel mai urgent lucru, în acest al 31-lea an, 
este să pregătim a doua sărbătoare de regenerare. După aceea, 
orizontul se va lumina și răspunsurile la întrebările noastre vor 
veni singure. 

— Organizarea este îndelungată și costisitoare, protestă 
directorul Casei de Aur și de Argint. N-ar fi mai convenabil să 
renunțăm la această sărbătoare? 

— Imposibil, i-o întoarse marele preot. Studiul textelor și 
calculele astrologilor conduc la aceeași concluzie: în mai puțin 
de două luni, a doua sărbătoare de regenerare a lui Ramses cel 
Mare trebuie să fie celebrată. Să ne conjugăm eforturile pentru 
ca zeii și zeițele să vină și să ne consacrăm gândurile salvării 
Faraonului. 

Comandantul șef al fortăreţelor de pe frontiera de nord- est 
consideră că e bine să intervină. Militar de carieră, bărbat cu 
experiență, el se bucura de încrederea a numeroase notabilități. 

— Respect. Părerea marelui preot, dar ce vom face în cazul 
unui atac hitit? Când Hattușil va afla că Egiptul pregătește 
această sărbătoare fără să-i pese de căsătoria cu fiica lui, el se 
va simţi și mai umilit și va declanșa asaltul. În timp ce Faraonul 
va celebra ritualurile, cine va da ordinele? 

— Însăși practicarea acestor ritualuri ne va proteja, spuse Kha 
cu frumoasa lui vocea gravă și melodioasă. Mereu a fost așa. 

— Asta e certitudinea unui iniţiat obișnuit cu secretele 
templelor; cea a unui militar experimentat este alta. Hattușil 
ezită să ne atace, pentru că se teme de Ramses, învingătorul de 
la Kadesh; îl știe capabil de fapte supranaturale. Dacă regele nu 
este în fruntea trupelor sale, împăratul din Hatti își va arunca 
toate forțele în luptă. 

— Cea mai bună protecţie a Egiptului este de ordin magic, 
estimă Kha. Distrugătorii, hitiţi sau nu, nu sunt decât 
instrumentele forțelor tenebroase. Nicio armă umană nu le va 
opri pe acestea. Nu Amon a făcut ca braţul lui Ramses să fie mai 
puternic decât mii de agresori, la Kadesh? 

Argumentul fu izbitor. Niciun alt gradat nu mai formulă vreo 
obiecţie. 


— Mi-ar fi plăcut să fiu prezent la acest ritual, preciză 
Merenptah, dar locul meu nu va fi la frontieră, din ordinul 
Faraonului? 

— impreună cu alţi zece fii regali, tu vei asigura paza 
teritoriului pe durata sărbătorii. 

Decizia lui Ramses liniști adunarea, dar superiorul ritualiștilor, 
vizibil iritat, își făcu drum până în ultimul rând. Personajul avea 
craniul ras, o faţă lungă și fină și o siluetă mai degrabă ascetică. 

— Dacă Maiestatea voastră îmi dă voie, am câteva întrebări 
să-i pun marelui preot Kha. 

Regele nu manifestă nicio opoziţie. Kha se aștepta să fie 
supus acestei probe, dar spera ca ea să aibă loc în afara curții. 

— In ce loc are de gând marele preot din Memphis să 
celebreze a doua sărbătoare de regenerare? 

— In templul din Pi-Ramses care a fost construit în acest scop. 

— Regele cunoaște testamentul zeilor? 

— II cunoaște. 

— Cine va conduce ritualul? 

— Sufletul nemuritor al lui Seti. 

— De unde provine lumina care îi va da faraonului energia 
celestă? 

— Această lumină se naște din ea-însăși și renaște în fiecare 
clipă în inima Faraonului. 

Superiorul ritualiștilor renunţă să-i mai pună și alte întrebări. 
Oricum n-ar reuși să-l prindă pe Kha pe picior greșit. 

Cu faţa gravă, demnitarul se întoarse spre Ramses. 

— In ciuda competențelor marelui preot, Maiestate, consider 
că celebrarea acestei sărbători de regenerare este imposibilă. 

— De ce? se miră Kha. 

— Pentru că marea soţie regală joacă un rol esenţial în ea. Or 
Faraonul este văduv și n-a luat-o încă de soție pe această 
prinţesă hitită. Și oricum nu știu ca vreo străină să fi avut 
vreodată acces la misterele regenerării. 

Ramses se ridică. 

— Crezi că Faraonul nu este conștient de această dificultate? 


23 


Teșon prelucra pielea încă din copilărie. Fiu al unui libian 
arestat de poliția egipteană în urma furtului unor oi și 
condamnat la mai mulţi ani de corvoadă, el nu-și urmase tatăl 
când acesta se întorsese în ţară pentru a propovădui lupta 
armată împotriva Faraonului. La Bubastis, apoi la Pi-Ramses, 
Teșon își găsise de lucru și încet-încet își făcuse un nume în 
specialitatea sa. 

La cincizeci de ani, îl cuprinseră remușcările. El, cu burta 
mare și figura jovială, nu-și trădase oare ţara de origine, uitând 
prea ușor derutele militare ale poporului său și umilirile la care îl 
supusese Egiptul? Devenit un meșteșugar înstărit, șeful unei 
tăbăcării de treizeci de salariaţi, el deschidea bucuros ușa 
libienilor aflaţi în dificultate. De-a lungul ultimelor luni, devenise 
omul providenţial pentru compatrioţii săi din exil. Unii se 
integrau repede în societatea egipteană, alţii își păstrau spiritul 
revanșard. Dar o altă mișcare luă naștere: o mișcare care îl 
înspăimânta pe Teșon, care nu-și mai dorea atât de mult să 
vadă dispărând Cele Două ţări. Și dacă Libia era în cele din urmă 
victorioasă, și dacă un libian urca pe tronul Egiptului? Dar mai 
întâi, trebuia eliminat Ramses. 

Pentru a scăpa de această himeră, Teșon se concentra asupra 
muncii. Verifica calitatea pieilor de capră, de oaie, de antilopă și 
ale altor animale din deșert care îi erau livrate. 

După uscare, sărare și afumare, o echipă de specialiști le 
aplica pământ galben și le înmuia cu urină, găinaț și bălegar de 
cal. Era operaţiunea cea mai urât mirositoare efectuată în acest 
atelier care primea vizite regulate din partea serviciului de 
igienă. 

După tăbăcirea provizorie cu ulei și alaun, urma adevărata 
tăbăcire cu un produs bogat în acid taninos, extras din păstăile 
salcâmului de Nil. Dacă era necesar, pieile se înmuiau încă o 
dată în ulei, se loveau cu ciocanul și se întindeau pentru a fi 
subțiate. Teșon era unul dintre cei mai buni, căci el nu se 
mulțumea cu o tăbăcire grosolană cu grăsime. În plus, avea o 
îndemânare deosebită la îndoirea pe șevalet și la decuparea 
pieilor. E) e aceea, clientela sa era numeroasă și variată. 
Atelierul lui Teșon confecționa genţi, zgărzi și lese pentru câini, 


curele, sandale, etuiuri și teci pentru dăgi și săbii, caschete, 
tolbe pentru săgeți, scuturi și chiar suporturi de scriere. 

înarmat cu un cuţit special de tăiat piele, cu lamă 
semicirculară, Teșon decupa o fâșie dintr-o piele de antilopă de 
cea mai bună calitate când o namilă mustăcioasă pătrunse în 
atelierul său. 

Serramanna, șeful gărzii personale a lui Ramses... Cuţitul 
alunecă pe piele, se abătu de la traseu și tăie degetul mijlociu 
de la mâna stângă a meșteșugarului care nu-și putu stăpâni un 
țipăt de durere. Sângele ţâșni și Teșon ordonă unuia dintre 
ucenici să curețe pielea, în timp ce el își spăla rana și o unse 
apoi cu miere. 

Nemișcat, uriașul sard asistase la întreaga scenă. Teșon se 
înclină în faţa lui. 

— lertaţi-mă că v-am făcut s-așteptaţi... Un accident stupid. 

— Curios... Se spune totuși că ai mâna foarte sigură. 

Teșon tremura de frică. El, care descindea din războinici 
libieni, ar fi trebuit să-și doboare adversarul dintr-o singură 
privire. Dar Serramanna era mercenar, sard și uriaș, pe 
deasupra. 

— Aveţi nevoie de serviciile mele? 

— Mi-ar trebui o brățară dintr-o piele bună. În ultimul timp, 
când mânuiesc barda, resimt o ușoară slăbiciune. 

— O să vă arăt mai multe și vă alegeţi. 

— Sunt convins că cele mai solide sunt ascunse în prăvălia din 
spate. 

— Nu, eu... 

— Ba da, Teșon. Sunt convins de asta. 

— Da, da, acum îmi amintesc! 

— Ei, bine, să mergem! 

Teșon era lac de sudoare. Ce descoperise Serramana? Nimic, 
nu putea să știe nimic. Libianul trebuia să se stăpânească, să 
nu-și trădeze teama lipsită de orice fundament. Egiptul era un 
veritabil stat de drept. Sardul n-ar fi îndrăznit să folosească 
forţa, de frică să nu fie sever condamnat de un tribunal. 

Teșon intră înaintea lui Serramana în mica încăpere unde 
păstra operele de artă pe care nu intenţiona să le vândă. Printre 
ele, o splendidă brățară din piele roșie. 

— Încerci să mă corupi, Teșon? 

— Bineînţeles că nu! 


— O piesă de o asemenea valoare... E demnă de un rege. 

— Îmi faceţi o prea mare onoare! 

— Ești un artizan de elită, Teșon. Cariera ta este strălucitoare, 
clientela remarcabilă, viitorul tău promiţător... Ce păcat! 

Libianul păli. 

— Nu înţeleg... 

— De ce să calci strâmb când norocul îţi surâde? 

— Să calc strâmb, eu... 

Serramana pipăi un scut din piele maro, demn de un general 
șef. 

— Sunt dezolat, Teșon, dar riști să ai mari necazuri. 

— Eu... Dar de ce? 

— Recunoști acest obiect? 

Serramana îi arătă artizanului un tub de piele, servind drept 
etui pentru papirusuri. 

— Ai scos așa ceva din atelier? 

— Da, dar... 

— Da sau nu? 

— Da, recunosc. 

— Cui îi era destinat? 

— Ritualistului însărcinat cu secretele templului. 

Sardul surâse. 

— Ești un om sincer și cinstit, Teșon, sunt sigur de asta. 

— N-am avut nimic de ascuns, domnule! 

— Totuși ai comis o greșeală gravă. 

— Care? 

— Te-ai servit de acest etui pentru a transmite un mesaj 
subversiv. 

Libianul simţi că se înăbușă. Limba i se umflă în gură, 
tâmplele deveniră dureroase. 

— Este... este... 

— Este o greșeală de transmitere, preciză Serramana. 
Ritualistul a fost foarte mirat să găsească în etui o chemare 
adresată _libienilor din Egipt prin care li se ordona să 
pregătească o revoltă armată împotriva lui Ramses. 

— Nu, nu... Este imposibil! 

— Acest etui provine din atelierul tău, Teșon, și tu ești cel 
care a redactat acel mesaj. 

— Nu, domnule, vă jur că nu! 


— Îmi place mult cum lucrezi, Teșon. Ai greșit amestecându- 
te într-un complot care te depășește. La vârsta ta și în situaţia 
ta, este o eroare de neiertat. N-ai nimic de câștigat și totul de 
pierdut. Ce nebunie te-a apucat? 

— Domnule, eu... 

— Nu face jurăminte mincinoase, ai fi condamnat de 
tribunalul lumii de dincolo. Ai ales un drum rău, prietene, dar îmi 
place să cred că ai fost înșelat. Cu toţii avem momente când ne 
pierdem luciditatea. 

— E o neînțelegere, eu... 

— Nu-ţi pierde timpul minţind, Teșon. Oamenii mei te 
iscodesc de mult timp și știu că ești protectorul libienilor 
revoltați. 

— Nu revoltați, domnule! Doar oameni aflaţi în dificultate pe 
care un compatriot încearcă să-i ajute... Nu e normal? 

— Nu-ţi minimaliza rolul. Fără tine, nicio rețea ocultă n-ar 
putea să se formeze. 

— Eu sunt un negustor cinstit, eu... 

— Să ne înțelegem, prietene: sunt în posesia unei probe 
împotriva ta care te va trimite la moarte sau, mai degrabă, la 
ocnă pe viaţă. E de ajuns să-i duc acest text vizirului ca să-mi 
dea ordin să te întemniţez. Te-ar aștepta un proces exemplar și 
o pedeapsă pe măsura greșelii. 

— Dar... eu sunt nevinovat! 

— Zău așa, Teșon, nu-mi spune mie asta. Cu o asemenea 
probă, judecătorii nu vor ezita. N-ai nicio șansă de a scăpa. 
Niciuna, dacă nu intervin eu. 

O liniște grea se lăsă în cămăruţa în care libianul își ţinea cele 
mai frumoase obiecte. 

— Despre ce intervenţie este vorba, domnule? 

Serramanna pipăi scutul de piele. 

— Indiferent de poziția lui, fiecare om are dorințe 
nesatisfăcute. Și eu sunt la fel ca ceilalţi. Sunt bine plătit, 
locuiesc într-o locuinţă de serviciu plăcută, am câte femei vreau, 
dar mi-ar plăcea să fiu mai bogat și să nu-mi fac nicio grijă în 
privinţa bătrâneţii. Desigur, aș putea să tac și să uit de această 
probă... Dar totul are un preț, Teșon. 

— Un preţ... ridicat? 

— Nu uita că trebuie să-l fac să tacă și pe însărcinatul cu 
secretele. Un procentaj cinstit din beneficiile tale m-ar satisface. 


— Dacă ne punem de acord, o să mă lăsaţi în pace? 

— Trebuie totuși să-mi fac treaba, prietene. 

— Ce-mi cereţi? 

— Numele libienilor care l-au asasinat pe Acha. 

— Dar domnule... Nu le știu! 

— Chiar dacă-i așa cum spui, o să le afli în curând. Fii 
anchetatorul meu particular, Teșon, și n-o să ai de ce să te 
plângi. 

— Și dacă n-o să vă dau satisfacție? 

— AY fi păcat, prietene... Dar sunt convins că vei evita acest 
dezastru. În mod oficial, îţi comand o sută de scuturi și de teci 
pentru săbiile oamenilor mei. Când vei veni la palat, cere să mă 
vezi. 

Serramanna ieși din atelier, lăsându-l pe Teșon dezorientat. 
Ameni îl convinsese pe sard să se dea drept un om venal, gata 
să-și trădeze regele pentru a se îmbogăţi. Dacă Teșon mușca 
momeala, o să-i fie mai puţin frică să vorbească și-o să-l pună 
pe Serramanna pe o pistă bună. 


24 


În acest al treizeci și treilea an al domniei lui Ramses cel 
Mare, iarna tibetană, adesea aducătoare de vânturi reci, se 
arăta blândă. Un imens cer albastru fără nori, un NII liniștit, 
maluri unde culturile înverzeau în urma unei bune inundații, 
măgari încărcaţi cu furaje și mergând la trap de la un sat la 
altul, vaci cu ugere umflate de lapte îndreptându-se spre pășuni, 
încadrate de văcari și câini, fetițe jucându-se cu păpuşa pe 
pragul caselor albe în timp ce băieţii alergau după o minge de 
cârpă... Egiptul trăia după ritmul lui etern ca și cum nimic, 
niciodată, n-avea să se schimbe. 

Ramses savura acest moment imobil înscris în cotidian. Câtă 
dreptate avuseseră strămoșii lui să aleagă malul occidental ca 
să ridice aici templele pentru veșnicie și să sape locuinţe de 
viaţă în care, în fiecare dimineaţă, trupurile de lumină ale regilor 
și reginelor erau reînnoite de soarele care se ridica! în acest loc 
erau abolită frontiera dintre lumea de aici de jos și lumea de 
dincolo; omenescul era aici absorbit de mister. 


După ce a celebrat ritualul zorilor în templul ka-ului lui Seti, la 
Gurnah, Ramses se reculese în capela unde sufletul tatălui său 
se exprima prin intermediul fiecărei hieroglife gravate pe pereţi. 
În liniștea deplină, el percepu vocea faraonului devenit stea. 
Când înaintă în marea curte scăldată de o lumină blândă, 
cântăreţi și muzicieni ieșeau în procesiune din sala coloanelor. 
Când Meritamon își zări tatăl, se desprinse de grup, se îndreptă 
spre el și se înclină încrucișându-și braţele pe piept. 

Pe zi ce trecea, ea semăna tot mai mult cu Nefertari. Clară ca 
o dimineaţă de primăvară, frumusețea ei părea să-și tragă seva 
din înțelepciunea templului. Ramses apucă braţul fiicei lui și 
amândoi merseră încet pe aleea sfincșilor, străjuită de salcâmi și 
tamaricși. 

— Ești la curent cu evenimentele lumii exterioare? 

— Nu, tată, tu o faci pe Maat să domnească, tu te lupţi cu 
dezordinea și tenebrele. Nu asta este important? Zgomotele 
lumii profane nu trec dincolo de zidurile sanctuarului și este bine 
să fie așa. 

— Mama ta își dorise o astfel de viață, dar destinul i-a 
rezervat o alta. 

— Nu ești tu stăpânul acestui destin? 

— Faraonul are datoria să acţioneze în această lume, deși 
gândul lui rămâne în secretul templului. Astăzi trebuie să 
păstrez pacea, Meritamon. Pentru a face asta, mă voi căsători 
cu fiica împăratului din Hatti. 

— Va deveni marea soție regală? 

— Într-adevăr, dar trebuie să celebrez a doua mea serbare de 
regenerare înaintea acestei căsătorii. De aceea trebuie să iau o 
decizie care n-ar putea exista efectiv fără acordul tău. 

— Eu nu vreau să joc niciun rol în treburile țării, tu o știi. 

— Ritualul nu s-ar putea realiza fără participarea activă a unei 
mari soţii regale egiptene. E prea mult să-ţi cer să joci acest rol 
simbolic? 

— Asta înseamnă... să părăsesc Theba, să merg la Pi-Ramses 
și... apoi? 

— Deși regină a Egiptului, te vei întoarce aici pentru a trăi așa 
cum ai ales. 

— N-o să-mi impui tot mai des sarcini profane? 

— Voi apela la tine doar pentru serbările de regenerare care, 
după Kha, vor trebui celebrate o dată la trei sau patru ani, până 


când viața mea se va sfârși. Ești liberă să accepţi sau să refuzi, 
Meritamon. 

— De ce m-ai ales pe mine? 

— Pentru că anii de reculegere ţi-au dat capacitatea spirituală 
și magică de a juca un rol ritualic covârșitor. 

Meritamon se opri și se întoarse spre templul din Gurnah. 

— Imi ceri prea mult, tată, dar tu ești Faraonul. 

t 

Setau bombănea. Departe de îndrăgita lui Nubie, paradis al 
șerpilor, el se simțea ca exilat. Totuși, munca nu-i lipsea. Cu 
ajutorul lui Lotus care hăituia, în fiecare noapte, prin câmpie, 
reptile frumușele, el dăduse un nou avânt activității din 
laboratorul încărcat cu preparate și remedii pe bază de venin. 
Și, la sfaturile lui Ameni, profita de acest sejur la Pi-Ramses 
pentru a-și perfecționa cunoștințele în domeniul gestionării. Cu 
vârsta, Setau admitea că entuziasmul nu era suficient pentru a-i 
convinge pe înalții funcţionari să-i acorde creditele și materialele 
de care avea nevoie în provincia sa nubiană. Fără a deveni un 
curtean, el învăța să prezinte mai bine rețetele și obținea 
rezultate pozitive. 

leșind din biroul însărcinatului cu marina comercială, care 
acceptase construirea a trei vapoare de marfă destinate special 
Nubiei, Setau îl întâlni pe Kha a cărui faţă era mai puţin senină 
ca de obicei. 

— Necazuri? 

— Organizarea acestei serbări necesită atenţia fiecărei clipe... 
Și tocmai am primit o veste foarte proastă. Șeful antrepozitelor 
divine din Deltă, pe care contam să-mi furnizeze o mare 
cantitate de sandale, articole din în și cupe de alabastru, nu îmi 
oferă aproape nimic. Ceea ce îmi complică foarte mult sarcina. 

— ţi-a dat explicaţii? 

— Este plecat într-o călătorie, soţia lui mi-a răspuns. 

— Comportament destul de neserios! Eu nu sunt decât un 
administrator debutant, dar această atitudine îmi displace. Hai 
să vorbim cu Ameni. 

t 

Savurând o pulpă de gâscă friptă pe care o înmuia într-un sos 
de vin roşu, Ameni citi rapid raportul redactat de şeful 
antrepozitelor divine din Deltă, al cărui sediu administrativ se 
afla la nord de Memphis. 


Concluzia secretarului particular al lui Ramses fu foarte clară. 

— Ceva nu merge. Kha nu s-a înșelat adresându-se acestui 
funcționar iar acesta n-ar fi trebuit să aibă nicio dificultate în a-i 
furniza necesarul pentru serbarea de regenerare. Nu-mi place 
asta... Deloc! 

— N-ar putea fi o greșeală în dosarele administraţiei? sugeră 
Kha. 

— Posibil, dar nu în dosarele mele. 

— Serbarea riscă să fie, în parte, compromisă, mărturisi 
marele preot. Pentru a întâmpina zeii și zeițele ne trebuie cele 
mai frumoase pânze de în, cele mai bune sandale, cele... 

— Declanșez o anchetă tehnică amănunțită, anunţă Ameni. 

— lată o idee de scrib, se revoltă Setau. Va fi lungă și 
complicată, iar Kha este grăbit. Trebuie acționat într-un mod 
mai subtil. Numește-mă controlor special și voi afla rapid 
adevărul. 

Ameni se îmbufnă. 

— Suntem la limita legalităţii... Și dacă e vreun pericol? 

— Dispun de ajutoare sigure și eficace. Să nu mai pierdem 
timpul cu pălăvrăgeli inutile și dă-mi un ordin de misiune scris. 

Tt 

În inima antrepozitelor din nordul Memphisului, doamna Şerit 
dirija operațiunea cu autoritatea unui general călit în luptă. 
Micuţă, brunetă, drăguță, autoritară, ea îi îndruma pe 
conducătorii turmelor de măgari încărcaţi cu diverse produse, 
repartiza sarcinile hamalilor, verifica listele și nu ezita să-și agite 
bastonul pe sub nasul celor care, destul de rar, o contestau. 

O femeie de caracter, cum îi plăcea lui Setau. 

Cu părul zburlit, cu barba nerasă de mai multe zile și cu noua 
lui tunică din piele de antilopă care părea și mai ponosită decât 
cea veche, Setau fu repede reperat. 

— Ce faci acolo, trândavule? 

— Aș vrea să vă vorbesc. 

— Aici nu se stă la taclale, se muncește. 

— Tocmai despre munca dumneavoastră aș vrea să discutăm. 


25 


Doamna Şerit avu un zâmbet răutăcios. 


— Modul meu de a comanda îţi displace, poate... 

— Mă preocupă, mai degrabă, calificarea dumneavoastră 
exactă. 

Micuța brunetă fu uimită. Un vagabond nu se exprima în acest 
fel. 

— Cine ești tu? 

— Controlorul special numit de administraţia centrală. 

— lertaţi-mă... Dar cu îmbrăcămintea asta caraghioasă... 

— Superiorii mei mi-o reproșează, dar tolerează această 
fantezie în virtutea rezultatelor mele excelente. 

— Ca să fie totul în ordine, puteţi să-mi arătaţi ordinul de 
misiune? 

— lată-l. 

Papirusul avea toate peceţile necesare, inclusiv cea a vizirului 
care aproba iniţiativa lui Ameni și Setau. 

Doamna Şerit citi și reciti textul care-l împuternicea pe 
controlor să inspecteze antrepozitele după bunul său plac. 

— Soţului dumneavoastră aș fi vrut să-i arăt acest document. 

— Este plecat în călătorie. 

— N-ar trebui să fie ia postul lui? 

— Mama lui este foarte în vârstă, are nevoie de el. 

— ţineţi așadar locul soţului dumneavoastră. 

— Cunosc această muncă și o fac bine. 

— Avem o problemă gravă, doamnă Şerit. Nu păreţi a fi în 
măsură să livraţi palatului marfa cerută pentru serbarea de 
regenerare a regelui. 

— Ei bine... cererea nu era prevăzută... Și, deocamdată, din 
păcate acesta-i adevărul. 

— Am nevoie de explicații. 

— Nu sunt la curent cu tot, dar știu că un important transport 
de material a fost efectuat către o destinaţie din altă regiune. 

— Care? 

— Nu știu. 

— Din ordinul cui? 

— Nici asta nu știu. Când soţul meu se va întoarce, o să vă 
poată răspunde și totul va fi în ordine, sunt sigură de asta. 

— Începând de mâine dimineaţă, voi examina inventarele 
dumneavoastră și conţinutul antrepozitelor. 

— Mâine prevăzusem curăţenie și... 


— Sunt grăbit, doamnă Şerit. Superiorii mei îmi cer un raport 
în cel mai scurt timp. O să-mi puneţi așadar arhivele la 
dispoziţie. 

— Sunt atât de multe! 

— O să mă descurc. Pe mâine, doamnă Şerit. 

Doamna Şerit n-avea timp de pierdut. Încă o dată, soțul ei 
acţionase ca un imbecil dând un răspuns prea rapid 
chestionarelor administraţiei. Când îi arătase copia scrisorii, ea 
intrase într-o violentă criză de furie. Prea târziu pentru a mai 
ajunge din urmă curierul... Şerit își expediase imediat soţul într- 
un sat, în sudul Thebei, sperând că incidentul va fi îngropat și că 
palatul va apela la alte antrepozite. 

Din păcate, reacţia autorităţilor fusese total diferită. În pofida 
aspectului său bizar, acest controlor părea motivat și 
neînduplecat. Pentru o clipă, Şerit se gândise să-l mituiască, dar 
această soluţie era prea riscantă. Nu-i mai rămânea decât să 
aplice planul de urgenţă prevăzut pentru o astfel de situaţie. 

La ora închiderii antrepozitelor, ea îi reţinu pe patru dintre 
hamali. Avea să piardă mult în timpul acestei manevre, dar era 
singurul mod de a scăpa de justiţie. Sacrificiu dureros, care o 
priva de beneficiile considerabile obţinute de pe urma mărfurilor 
deturnate cu răbdare. 

— La miezul nopții, ordonă doamna Şerit angajaţilor săi, veţi 
intra în clădirea aflată în stânga antrepozitului central. 

— Dar este închis, obiectă unul dintre hamali. 

— O să vi-l deschid. Veţi transporta tot ce se află înăuntru în 
depozitul principal. Cât mai repede posibil și în liniște. 

— Dar e în afara orelor normale de muncă, patroană. 

— De aceea o să vă plătesc salariul echivalent cu o 
săptămână de muncă. Și dacă sunt cu adevărat mulțumită, voi 
adăuga și o primă. 

Un zâmbet larg apăru pe faţa celor patru bărbați. 

— După aceea, veţi uita această noapte de lucru. Ne-am 
înțeles? 

In vocea tâioasă a lui Şerit, ameninţarea era abia mascată. 

— Ințeles, patroană. 

t 

Zona antrepozitelor era pustie. La intervale regulate, polițiștii, 

însoţiţi de ogari, își făceau rondul prin acele locuri. 


Cei patru oameni erau ascunși într-o imensă zidărie unde se 
păstrau săniile de lemn folosite pentru a transporta materiale 
grele. După ce băuseră bere și mâncaseră pâine proaspătă, ei 
dormiseră cu schimbul. 

La miezul nopţii răsună vocea imperioasă a doamnei Şerit. 

— Veniti. 

Ea trăsese zăvorul de lemn și înlăturase sigiliile din nămol 
uscat care interziceau intrarea în clădirea unde, în mod oficial, 
soțul ei păstra lingourile de cupru destinate atelierelor 
templelor. Fără a pune întrebări, hamalii transportară o sută de 
ulcioare de vin, calitatea întâia, patru sute cincizeci de bucăți de 
în fin, șase sute de perechi de sandale de piele, piese de car, o 
mie trei sute de bucățele de minereu de cupru, trei sute de 
rulouri de lână și o sută de cupe de alabastru. 

In timp ce hamalii puneau ultimele cupe, Setau apăru din 
fundul antrepozitului unde se ascunsese pentru a asista la 
scenă. 

— Bine jucat, doamnă Şerit, constată el. În acest fel restituiti 
ceea ați furat pentru a opri ancheta mea. Bine jucat, dar prea 
târziu. 

Femeiușcă brunetă își păstră sângele rece. 

— Ce-mi cereţi în schimbul tăcerii? 

— Numele complicilor: cui vindeți obiectele furate? 

— N-are importanţă. 

— Vorbiti, doamnă Şerit. 

— Refuzaţi să negociați? 

— Nu-mi stă în fire. 

— Cu atât mai rău pentru dumneavoastră... N-ar fi trebuit să 
veniți singur! 

— Fiți sigură că am o aliată. 

Pe pragul antrepozitului apăru Lotus. Cu sânii goi, micuța și 
drăguța nubiană nu purta decât o fustă scurtă din papirus și 
ținea un coș de răchită acoperit cu un capac din piele. 

Doamna Şerit pufni în râs. 

— O aliată cu greutate! îl ironiză. 

— Spuneţi-le zbirilor dumneavoastră să se care, spuse Setau 
calm. 

— Puneţi mâna pe cei doi, ordonă sec doamna Şerit hamalilor. 

— Lotus își puse coșul pe pământ și îl deschise. Din el ieși 
patru vipere șuierătoare, foarte excitate, ușor de recunoscut 


după cele trei pete albastre și verzi de pe gât. Eliminând aerul 
din plămâni, ele scoteau un șuierat terifiant. 

Sărind pe deasupra grămezilor de stofe, cei patru hamali 
fugeau de le scăpărau călcâiele. 

Viperele o înconjurară pe doamna Şerit, prinsă la strâmtoare. 

— Ar fi mai bine să vorbiţi, o sfătui Setau; veninul acestor 
reptile este foarte toxic. Poate că n-o să muriţi, dar rănile 
provocate organismului vor fi ireparabile. 

— Voi spune tot, promise micuța brunetă. 

— Cine a avut ideea de a deturna bunurile destinate 
templelor? 

— E... soțul meu. 

— Sunteţi sigură? 

— Soţul meu... și eu. 

— De când durează traficul vostru? 

— De mai bine de doi ani. Dacă nu era această serbare de 
regenerare, nu ni s-ar fi cerut nimic și totul ar fi continuat... 

— A trebuit să-i năimiţi pe sclavi. 

— Nici măcar asta! Soţul meu falsifica inventarele și vindeam 
repede obiectele în loturi mai mult sau mai puţin importante, 
după ocazie. Cel căruia mă pregăteam să-i vând era foarte 
înstărit. 

— Cine era cumpărătorul? 

— Un căpitan de vapor. 

— Numele lui? 

— Nu-l știu. 

— Cum arată? 

— Inalt, bărbos, cu o cicatrice pe antebraţul drept, cu ochii 
căprui. 

— El vă plătește? 

— Da, cu pietre preţioase și puţin aur. 

— Când e data următoarei tranzacţii? 

— Poimâine. 

— Ei bine, conchise Setau bine dispus, vom avea plăcerea să-l 
întâlnim. 

t 

Șlepul acostă după o zi de navigație lipsită de incidente. 
Transporta ulcioare mari de lut ars care, grație unui secret de 
fabricație al olarilor din Egiptul Mijlociu, conservau apa potabilă 
şi rece timp de un an. Dar acele ulcioare erau goale, căci ele 


erau folosite pentru a ascunde obiectele cumpărate de la 
doamna Tanit. 

Căpitanul își făcuse întreaga carieră în marina comercială și 
tovarășii lui îl considerau un excelent profesionist. Niciun 
accident grav, o autoritate respectată de echipajele lui, un 
minimum de întârziere în livrări... Dar amantele lui costau 
scump și datoriile creșteau mai repede ca salariul. După câteva 
reticenţe, el fusese constrâns să accepte târgul care i se 
propunea: transportul mărfurilor furate. Câștigul consistent îi 
permitea să ducă viața care îi plăcea. 

Doamna Șerit era la fel de conștiincioasă ca și el. De obicei, 
încărcătura era gata și îi trebuia puţin timp pentru a o transfera 
de la antrepozit la șlep. O activitate banală, care nu mira pe 
nimeni, cu atât mai mult cu cât inscripţiile de pe cuferele de 
lemn și coșuri desemnau produse alimentare. 

Mai înainte, căpitanul ar trebui să dea o luptă grea. Pe deo 
parte, doamna Şerit devenea din ce în ce mai lacomă; pe de 
alta, comanditarul marinarului voia să plătească din ce mai 
puţin. Discuţia risca să fie lungă, dar interlocutorii erau obligaţi 
să găsească o cale de a se înțelege. 

Căpitanul se îndreptă spre casa de întrevederi a doamnei 
Şerit. Așa cum conveniseră, ea îi făcu un mic semn cu mâna din 
înaltul terasei. Totul era așadar în ordine. 

Marinarul traversă grădiniţa și intră în sala de recepţie cu 
două coloane pictate în albastru. De-a lungul zidurilor, banchete. 

Pasul ușor al doamnei Şerit coborând scara. In spatele ei, o 
superbă nubiană. 

— Dar... cine este această femeie? 

— Nu te întoarce, căpitane, spuse cu voce gravă Setau; în 
spatele tău e o cobră. 

— Este adevărat, confirmă doamna Şerit. 

— Cine sunteţi voi? întrebă marinarul. 

— Un trimis al faraonului. Misiunea mea era să pun capăt 
deturnaării voastre de fonduri. Dar mai vreau să aflu și numele 
patronului tău. 

Căpitanul avea senzaţia că e victima unui coșmar. Lumea 
întreagă se prăbușea peste el. 

— Numele patronului tău, repetă Setau. 

Căpitanul știa că condamnarea va fi grea. Și n-ar fi singurul 
care ar suporta pedeapsa. 


— Nu l-am văzut decât o dată. 

— Are un nume? 

— Da... Numele lui e Ameni. 

Stupefiat, Setau făcu câţiva pași și rămase nemișcat în faţa 
căpitanului. 

— Descrie-l! 

În sfârșit, căpitanul vedea faţa bărbatului care voia să-l 
aresteze. El era cobra! Convins că Setau inventase prezența 
reptilei pentru a-l înspăimânta, el se întoarse și încercă să fugă. 

Șarpele se repezi și-l mușcă de gât. Sub efectul durerii și al 
emoţiei, marinarul își pierdu conștiința și se prăbuși la pământ. 

Sigură că drumul era liber, doamna Şerit alergă spre 
grădiniţă. 

— Nu! urlă Lotus luată pe nepregătite. 

Cea de-a doua cobră, o femelă, o mușcă pe drăguţa brunetă 
de șale în timp ce trecea pragul locuinţei ei. Cu răsuflarea 
tăiată, cu inima prinsă ca într-o menghină, doamna Şerit se târî 
zgâriind pământul cu unghiile, apoi rămase nemișcată, în timp 
ce reptila se întorcea ușor la perechea ei. 

— Nicio șansă să-i mai salvăm, îi deplânse Lotus. 

— Și-au furat ţara, îi aminti Setau, și judecătorii lumii de 
dincolo nu vor fi indulgenti. 

Apoi se așeză, bulversat. 

— Ameni... Ameni corupt! 


26 


Ultima scrisoare a împăratului Hattușil era o capodoperă de 
diplomaţie. Ramses o citise cu atenție de vreo zece ori și tot nu 
reușea să-și formeze o părere. Impăratul dorea pacea sau 
războiul? Mai voia să-și mărite fata cu Ramses sau își considera 
demnitatea jignită? 

— Ce crezi, Ameni? 

Purtătorul de sandale și secretarul particular al regelui părea 
să fi slăbit, în ciuda frumoasei cantităţi de hrană pe care o 
înghiţea în timpul zilei. După o consultaţie amănunţită, doctorul 
Neferet îi spuse că nu suferea de nicio boală gravă, dar că ar 
trebui să nu se mai surmeneze atât. 

— Ne lipsește Acha. El ar fi știut să descifreze această proză. 


— Părerea ta? 

— Deși sunt o natură mai ales pesimistă, am sentimentul că 
Hattușil îți deschide o ușă. Serbarea ta de regenerare începe 
mâine; magia îţi va oferi un răspuns. 

— Sunt fericit să merg la întâlnirea cu comunitatea zeilor și 
zeiţelor. 

— Kha a lucrat admirabil, estimă Ameni; nimic nu va lipsi. Cât 
despre Setau, tocmai a pus capăt unui jaf organizat. Obiectele 
recuperate sunt deja la Pi-Ramses. 

— Vinovații? 

— Au pierit într-un accident. Cazul lor va fi supus tribunalului 
vizirului care va hotărî probabil aneantizarea numelor lor. 

— Eu mă retrag până în zori. 

— Ka-ul să te lumineze, Maiestate; ca să poți lumina, la rându- 
ţi, Egiptul. 

t 

Noaptea de vară târzie era caldă și senină. Ca majoritatea 
compatrioților săi, Ramses se hotărâse să doarmă sub cerul 
liber, pe terasa palatului. Întins pe o simplă rogojină, el 
contempla cerul pe care străluceau sufletele faraonilor deveniți 
lumină. Axa universului trecea prin steaua polară, în jurul căreia 
se etala curtea stelelor nemuritoare dincolo de timp și de spaţiu. 
Incă din epoca piramidelor, gândirea înţelepţilor se înscria pe 
cer. 

La cincizeci și cinci de ani, după treizeci și trei de ani de 
domnie, Ramses oprea fluxul timpului și medita la actele lui. 
Până atunci, nu încetase să meargă înainte, să treacă peste 
obstacole, să refuze limitele imposibilului. Deși energia lui nu 
scăzuse deloc, nu mai vedea lumea ca un berbec năpustindu-se 
cu coarnele înainte, fără a-și face griji de ce o să urmeze. Să 
domnești asupra Egiptului nu însemna să-i impui legea unui om, 
ci să-i dai suflul lui Maat al cărui servitor era în primul rând 
Faraonul. În tinereţe, Ramses sperase să schimbe mentalităţile, 
să tragă o societate întreagă după el, să o scape pentru 
totdeauna de meschinărie, de josnicie, să elibereze inima 
oamenilor. O dată cu vârsta, visul se spulberase. Oamenii erau 
mereu egali cu ei-înșiși, atrași de minciună și de rău. Nicio 
doctrină, nicio religie, nicio politică nu le va schimba natura. 
Singură justiţia și punerea în aplicare permanentă a regulii lui 
Maat evita haosul. 


Ramses se chinuise să respecte ceea ce îl învățase tatăl său, 
Seti. Dorinţa lui de a fi un mare faraon, care să-și pună pecetea 
pe destinul Celor Două ţări, nu mai conta. După ce cunoscuse 
toate fericirile, după ce cunoscuse apogeul puterii, el nu mai 
avea decât o singură ambiţie: să slujească. 

t 

Setau era beat, dar continua să bea vin fiert de oază. Cu 
picioarele țepene, el măsura camera de la un capăt la altul. 

— Nu adormi, Lotus! Nu e momentul să te odihnești... Trebuie 
să te gândești și să iei o hotărâre. 

— Repeţi același lucru de câteva ore! 

— Ai face bine să mă asculţi, nu vorbesc aiurea... Tu și cu 
mine știm. Știm că Ameni este un vândut și un corupt. Il detest 
pe scribul acesta sfrijit, îl blestem, aș vrea să-l văd fierbând în 
cazanele ucigași lor de suflete... Dar este prietenul meu și al lui 
Ramses. Și atâta timp cât noi vom păstra tăcerea, el nu va fi 
condamnat pentru furt. 

— Furtul acesta nu este legat de un complot împotriva lui 
Ramses? 

— Trebuie să reflectăm și să luăm o hotărâre... Dacă merg să- 
| văd pe rege... Nu, imposibil. Se pregătește pentru serbarea de 
regenerare. Nu pot să-i stric acest moment. O să pună să fie 
arestat Ameni! Și tu, tu nu spui nimic! 

— Dormi un pic, vei gândi mai limpede după. 

— Nu e suficient să mă gândesc, trebuie luată o hotărâre! Și 
pentru asta, nu trebuie să dormi. Ameni... Ce-ai făcut, Ameni! 

— În sfârșit, o întrebare bună, observă Lotus. 

țeapăn ca o statuie, în ciuda mâinilor tremurătoare, Setau o 
privi pe nubiană. 

— Ce vrei să spui? 

— Înainte de a-ţi tortura mintea, întreabă-te mai întâi ce a 
făcut efectiv Ameni. 

— E totuși clar ce-a făcut, deoarece căpitanul șlepului a 
mărturisit. Există un trafic de mărfuri și creierul acestui trafic 
este Ameni. Prietenul meu Ameni. 

t 

Serramanna dormea singur. După o zi epuizantă în cursul 
căreia  verificase amplasarea diverselor elemente ale 
dispozitivului de securitate din preajma templului regenerării, el 
căzuse lat pe pat, nemaigândindu-se nici măcar să profite de 


trupul delicios al ultimei lui metrese oficiale, o tânără siriană 
suplă ca o trestie. 

Niște strigăte îl treziră. 

Smulgându-se cu greu dintr-un somn profund, uriașul sard se 
scutură, se întinse și se repezi pe culoarul unde intendentul său 
se certa cu un Setau vizibil pilit. 

— Trebuie să deschidem ancheta, imediat! 

Serramanna îl îndepărtă pe intendent, îl înhăţă pe Setau de 
gulerul tunicii, îl băgă în camera lui și îi vărsă în cap un ulcior de 
apă rece. 

— Ce e asta...? 

— Apă. Ai uitat să bei de ceva timp. 

Setau se lăsă să cadă pe pat. 

— Am nevoie de tine. 

— Cine este noua victimă a șerpilor tăi blestemați? 

— Trebuie să începem o anchetă. 

— In legătură cu ce? 

Setau avu o ultimă ezitare, dar își dădu drumul la gură: 

— În legătură cu averea lui Ameni. 

— Ce spui? 

— Ameni are o avere ascunsă. 

— Ce ai băut, Setau? Trebuie să fie ceva mai rău decât 
veninul de șarpe! 

— Ameni posedă o avere ilegală... Și ar putea fi și mai grav! 
Gândește-te că Ramses ar putea fi ameninţat... 

— Explică-te. 

Într-un mod dezordonat, dar fără a omite niciun detaliu, Setau 
îi povesti cum el și Lotus puseseră capăt traficului doamnei 
Șerit. 

— Ce valoare au mărturisirile unui bandit precum acest 
căpitan? E posibil să fi aruncat un nume la întâmplare! 

— Părea sincer, obiectă Setau. 

Serramanna era consternat. 

— Ameni... Ultimul pe care l-aș fi bănuit că-și trădează regele 
și ţara. 

— Adică pe mine m-ai fi bănuit? 

— Nu mă plictisi cu susceptibilitatea ta! E vorba despre 
Ameni. 

— Trebuie să anchetăm, Serramanna. 


— Să anchetăm, să anchetăm! Ușor de zis. În timpul serbării 
de regenerare, trebuie să mă ocup de securitatea lui Ramses. Și 
apoi, Ameni controlează totul! Dacă a comis fapte necinstite, 
trebuie să evităm să-l alertăm și să-i permitem să distrugă 
probele. Iți imaginezi ce-ar fi dacă l-am acuza degeaba? 

Setau se luă cu mâinile de cap. 

Lotus și cu mine suntem martori. Căpitanul l-a acuzat pe 
Ameni. 

Sardului i se făcu greață. Faptul că un om ca Ameni, fidel între 
fideli, nu se gândise decât să se îmbogăţească, îi întorcea 
stomacul pe dos. Cu siguranţă, nimeni nu-l mai putea salva. Cel 
mai rău era eventuala complicitate a lui Ameni cu cei care 
complotau. Oare își folosea averea ascunsă ca să înarmeze 
brațul adversarilor lui Ramses? 

— Sunt beat, recunoscu Setau, dar ţi-am spus totul. Acum 
suntem trei care știm. 

— Aș fi preferat un alt gen de confidență. 

— Cum te gândești să acţionezi? 

— Ameni dispune de o locuință de serviciu la palat, dar 
doarme aproape întotdeauna în biroul lui. Ar trebui să facem o 
percheziţie discretă, după ce îl atragem în afara acestuia... Dacă 
a ascuns acolo aur sau pietre preţioase, o să le descoperim. De 
cum va ieși, va fi urmărit în permanenţă și vor fi identificate 
toate persoanele pe care le primește. Are mai mult ca sigur 
contacte cu alți membri ai rețelei lui. Să sperăm că oamenii mei 
nu vor face vreo gafă... Dacă poliţia vizirului află despre această 
anchetă, voi avea necazuri mari. 

— Trebuie să ne gândim la Ramses, Serramanna. 

— La cine crezi că mă gândesc? 


27 


În acea dimineaţă, întregul Egipt se ruga pentru Ramses. 
După o domnie atât de lungă, în ce mod va primi el formidabila 
energie emanând din comunitatea zeilor și zeițelor? Dacă trupul 
lui nu mai era în stare să servească drept receptacul pentru ka, 
el va fi distrus asemenea unui recipient prea fragil. Focul 
domniei lui Ramses se va întoarce la focul celest, iar mumia lui 


va rămâne pe pământ. Dar dacă regele era regenerat, un sânge 
nou va circula prin venele ţării. 

Venind din provinciile din Nord și din Sud, efigiile divinităţilor 
se reuniseră în templul regenerării din Pi-Ramses unde Kha le 
primise. Pe toată durata serbării, Faraonul va fi oaspetele lor și 
se va afla în sânul supranaturalului, într-un spaţiu sacru, departe 
de lumea profană. 

Îmbrăcându-se în zori, Ramses se gândea la Ameni. Cât de 
interminabile i se păreau probabil aceste zile secretarului său 
particular! Pe toată durata ceremoniilor, el nu putea să-i ceară 
sfatul regelui și va fi obligat să claseze „în așteptare” o groază 
de dosare pe care le considera urgente. După Ameni, Egiptul nu 
era niciodată destul de bine gestionat și niciun funcţionar nu-și 
lua rolul prea în serios. 

Purtând pe cap coroana dublă, îmbrăcat cu o robă de în plisat 
și cu o perizoma aurită, încălțat cu sandale de aur, Ramses se 
prezentă în pragul palatului. 

Doi fii regali se înclinară în fața monarhului. Purtând peruci cu 
păr lung, îmbrăcaţi în cămăși cu mâneci ample, plisate și fuste 
lungi, ei ţineau o flamură care avea în vârf, sculptat, un cap de 
berbec, una din încarnările lui Amon, zeul ascuns. 

Încet, cei doi purtători ai flamurii merseră în faţa faraonului 
până la portalul de granit al templului regenerării. Inalt de 
doisprezece metri, el era precedat de obeliscuri și de coloși 
simbolizând, asemenea celor de la Abu Simbel, ka-ul regal. Incă 
de la începutul construcției capitalei sale, Ramses prevăzuse 
amplasarea acestui templu, ca și cum ar fi crezut în capacitatea 
sa de a domni mai mult de treizeci de ani. 

Doi preoţi, purtând măști de șacal, îl primiră pe monarh; unul 
era deschizătorul drumurilor din Sud, celălalt din Nord. Ei îl 
ghidară pe Ramses pe drumul care traversa o sală cu coloane 
înalte de zece metri și îl conduseră în sala stofelor. Aici, regele 
își dădu jos hainele și se îmbrăcă cu o tunică! de în până la 
genunchi care semăna cu un giulgiu. In mâna stângă, strânse 
toiagul păstorului iar în dreapta, sceptrul cu trei fâșii care evoca 
cele trei nașteri ale Faraonului, în regatul din adâncul 
pământului, de pe pământ și din cer. 


10 Tunică - în antichitate, tunica era o haină care se purta pe dedesubt, lungă pană la 
genunchi sau până la pământ, cu mâneci sau fără, de obicei strânsă pe talie (n. trad.) 


Ramses trecuse prin destule încercări fizice, fie că era vorba 
de lupta cu un taur sălbatic sau de bătălia de la Kadesh unde, 
singur pe câmpul de luptă trebuise să înfrunte mii de hitiţi 
dezlănțuiţi. Dar serbarea de regenerare îl invita la o altă luptă în 
care intrau în joc energiile invizibile. Murind el-însuși, 
întorcându-se în increatul din care apăruse, Ramses trebuia să 
renască din dragostea zeilor și zeițelor și să-și fie propriul 
succesor. Prin acest act de alchimie, el ţesea legături 
inalterabile între persoana sa simbolică și poporul său, între 
popor și comunitatea forțelor creatoare. 

Cei doi preoți cu măști de șacal îl conduseră pe suveran până 
la o curte mare sub cerul liber, evocând curtea faraonului Djeser 
de la Saqqara. Era opera lui Kha, mare admirator al arhitecturii 
din vechime, care realizase această replică în incinta templului 
de regenerare al lui Ramses. 

Ea venea să se întâlnească cu el. 

Ea, Meritamon, fiica lui Nefertari, Nefertari însăși, reînviată 
pentru a-l reînvia pe Ramses. Rochie lungă, albă, colier discret 
de aur, purtând pe cap cele două pene înalte care simbolizau 
viaţa și Regula: strălucitoare, marea soție regală se așeză în 
spatele monarhului. În timpul tuturor etapelor ritualului, ea îl va 
proteja prin magia verbului și a cântecului. 

Kha aprinse flacăra care lumina statuile divinităţilor, capelele 
unde erau plasate și tronul regal pe care se va instala Ramses 
dacă va ieși biruitor din încercările la care era supus. Marele 
preot va fi asistat de consiliul oamenilor de vază din Egiptul de 
Sus și de Jos printre care figurau Setau, Ameni, marele preot din 
Karnak, vizirul, doctorul șef al regatului - Neferet, „fii regali” și 
„fiice regale”. Dezmeticit, Setau nu mai voia să se gândească la 
comportamentul demn de dispreț al lui Ameni. Nu conta decât 
ritualul care trebuia realizat la perfecție pentru a reînnoi forța 
vitală a lui Ramses. 

Mai marii Egiptului de Sus și de Jos se prosternară în faţa 
Faraonului. Apoi Setau și Ameni, în calitate de „prieteni unici”, 
spălară picioarele regelui. Purificate, ele puteau străbate toate 
spaţiile, de apă, de pământ și de foc. Vasul din care ţâșnea apa 
avea forma hieroglifei sema, reprezentând un ansamblu format 
din inimă și arteră care simboliza „reunirea”. Prin acest lichid 
sfinţit, Faraonul devenea o fiinţă coerentă, unificatorul poporului 
său. 


Kha organizase atât de bine ceremoniile încât zilele și nopţile 
se scurseră precum o oră. 

Constrâns să meargă încet, din cauza tunicii mulate pe corp, 
Ramses făcu eficiente ofrandele alimentare depuse pe altarele 
divinităţilor. Privirea lui și formula „ofrande aduse de Faraon” 
treziră ka-ul imaterial al bucatelor. Regina îndeplinea funcția de 
vacă celestă, având sarcina să-l hrănească pe rege cu laptele 
stelelor ca să-i vindece trupul de slăbiciune și de boală. 

Ramses veneră fiecare putere divină pentru ca multiplicitatea 
creaţiei care-i hrănea unitatea să fie apărată. Prin demersul său, 
el elibera tocmai unitatea inalterabilă ascunsă în fiecare formă 
și dadea fiecărei statui o viaţă magică. 

Timp de trei zile, procesiuni, litanii și ofrande avură loc în 
marea curte unde erau prezente divinităţile. Adăpostite în 
capele la care se ajungea prin niște scărițe, ele delimitau spaţiul 
sacru și își difuzau energia. Când alertă, când meditativă, 
muzica tamburinelor, a harpelor, a lăutelor și a oboaielor urma 
ritmul notelor înscrise pe papirusul derulat de conducătorul 
ritului. 

Asimilând sufletul divinităţilor, dialogând cu taurul Apis și cu 
crocodilul Sobek, mânuind harponul pentru a împiedica 
hipopotamul să-i facă rău, Faraonul ţesea legături între lumea 
de dincolo și poporul Egiptului. Prin acțiunea regelui, invizibilul 
devenea vizibil și se stabilea un raport armonios între natură și 
om. 

Intr-o curte anexă fusese construită o estradă pe care se aflau 
două tronuri lipite; ca să ajungă la ele, Ramses trebuia să urce 
câteva trepte. Când se așeza pe tronul Egiptului de Sus, el purta 
pe cap coroana albă; pe cel al Egiptului de Jos - coroana roșie. Și 
fiecare fază ritualică era realizată prin unul din cele două 
aspecte ale persoanei regale, dualitate în mișcare, opoziţie 
aparent ireductibilă și totuși potolită în fiinţa Faraonului. Astfel, 
Cele Două ţări deveneau una singură fără a se contopi. Stând 
alternativ pe un tron sau pe celălalt, Ramses era când Horus cel 
cu privirea pătrunzătoare, când Seth, cel cu putere inegalabilă și 
întotdeauna al treilea termen care îi împăca pe cei doi fraţi. 

In penultima zi a serbării, regele dezbrăcă tunica albă pentru 
a se îmbrăca cu perizoma tradiţională a monarhilor din timpul 
piramidelor, la care agăţase o coadă de taur. Venise timpul să 
se verifice dacă faraonul care domnea asimilase corect energia 


divinităţilor și dacă era capabil să ia în stăpânire cerul și 
pământul. 

Întrucât trăise secretul celor doi fraţi dușmani, Horus și Seth, 
Faraonul era apt să primească din nou testamentul zeilor care 
făcea din el moștenitorul Egiptului. Când degetele lui Ramses 
apucară micul etui din piele în formă de coadă de rândunică 
conținând inestimabilul document, fiecare om avu inima 
strânsă. Mâna unei ființe umane, fie ea și stăpânul celor Două 
ţări, avea oare puterea de a atinge un obiect supranatural? 

ținând strâns testamentul zeilor, Ramses apucă vâsla-cârmă 
care simboliza aptitudinea sa de a conduce nava statului în 
direcția cea bună. Apoi, cu pași mari, el străbătu curtea, 
asimilată Egiptului în întregime ca reflectare a cerului pe 
pământ. De patru ori fu realizată cursa rituală, în direcţia 
fiecărui punct cardinal, de către regele Egiptului de Jos; și tot de 
patru ori de regele Egiptului de Sus. Provinciile celor Două ţări 
fură astfel transfigurate de pașii Faraonului care afirma domnia 
zeilor și prezenţa ierarhiei celeste; prin intermediul lui, toţi 
faraonii defuncţi reînviau și Egiptul devenea câmpul fecund al 
divinității. 

— Am alergat, proclamă Ramses, am ţinut în mână 
testamentul zeilor. Am traversat întreg pământul și am ajuns în 
toate cele patru părţi. L-am străbătut după inima mea. Am 
alergat, am traversat oceanul originilor, am atins cele patru zări 
ale cerului, am mers la fel de departe ca lumina și am oferit 
pământul fertil suveranei lui, regula vieții. 

În această ultimă zi a serbării de regenerare, în orașe și sate, 
oamenii se pregăteau să se bucure. Se știa că Ramses triumfase 
și că energia lui de domnitor era reînnoită. Bucuria nu putea 
izbucni totuși înainte ca monarhul regenerat să arate poporului 
său energia zeilor. 

În zori, Ramses luă loc într-un scaun portativ, dus de mai 
marii din Egiptul de Sus și de Jos. Spatele lui Ameni suferi, dar el 
tinu să-și ducă la îndeplinire partea lui de muncă. Faraonul fu 
condus în cele patru zări și, la fiecare punct cardinal, încordă un 
arc și trase câte o săgeată pentru a vesti întregului univers că 
Faraon continua să domnească. 

Apoi monarhul urcă pe un tron al cărui soclu era ornat cu 
douăsprezece capete de lei și se adresă celor patru zări pentru a 
anunţa că regula lui Maat va reduce la tăcere forțele răului. 


Încoronat din nou, ca și prima dată, Ramses aduse omagiu 
strămoșilor săi. Ei, care deschiseseră drumuri în invizibil, 
constituiau soclul regalității. Setau, care se felicita pentru forţa 
lui de caracter, nu se putu abţine să nu plângă. Niciodată 
Ramses nu fusese atât de mare, niciodată Faraon nu încarnase 
în asemenea grad lumina Egiptului. 

Regele părăsi marea curte în care timpul fusese abolit. El 
traversă sala cu coloane și urcă scara ce ducea în vârful 
pilonului. Între cele două turnuri înalte, el apăru asemenea 
soarelui la amiază și arătă poporului său testamentul zeilor. 

Un imens strigăt urcă din mulțime. Prin aclamații, Ramses fu 
recunoscut demn de a guverna. Cuvintele lui vor fi viața, actele 
lui vor reface legătura dintre cer și pământ. Nilul va fi fecund, va 
uda poalele colinelor, va depune nămol fertil pe câmpuri, va 
oferi oamenilor apă limpede și nenumărați pești. Cum 
divinităţile sărbătoreau, fericirea se răspândi în suflete; graţie 
regelui, mâncarea va fi la fel de abundentă precum firele de 
nisip pe malurile Nilului. Nu se spunea despre Ramses cel Mare 
că plămădește prosperitatea cu propriile-i mâini? 


28 


Două luni și o zi. 

O zi zbuciumată după două luni de anchetă discretă și 
minuțioasă. Serramanna nu se zgârcise cu mijloacele: cei mai 
buni oameni ai săi, mercenari experimentați, fuseseră 
însărcinaţi să-l spioneze pe Ameni și să-i cerceteze locuinţele 
fără a atrage atenţia. Uriașul sard îi prevenise: dacă se lăsau 
prinși, el îi va dezaproba. Și dacă ei îl implicau, avea să-i 
sugrume cu mâinile lui. Prime promise: concedii suplimentare și 
vin de calitatea întâi. 

Să-l îndepărtezi pe Ameni de biroul lui se dovedise, a fi dificil. 
O inspecție la Fayum îi dăduse sardului o nesperată ocazie. Dar 
cercetarea nu dăduse niciun rezultat. Nici în locuinţa lui de 
serviciu, aproape mereu nelocuită, nici în lăzile sau biblioteca 
unde în spatele etajerelor, secretarul particular al lui Ramses nu 
ascundea obiecte ilicite. Ameni continua să lucreze zi și noapte, 
mânca mult și dormea puţin. Cât despre vizitatorii lui, aceștia 
aparţineau înaltei administrații și scribul avea obiceiul să se 


întâlnească cu ei pentru a le cere socoteală sau pentru a le trezi 
dorinţa de a servi Statul. 

Ascultând rapoartele negative ale sardului, Setau se întreba 
dacă nu cumva visase. Dar, ca și el, Lotus auzise foarte bine 
cuvintele pronunţate de căpitanul șlepului. Imposibil să-ţi ștergi 
această mizerie din minte. 

Serramanna se gândea să dizolve dispozitivul pe care îl 
plasase. Oamenii săi deveneau nervoși și n-ar lipsi mult să 
comită vreo prostie. 

Și iată că în această zi furtunoasă se produse incidentul atât 
de temut. La începutul după-amiezii, în timp ce era singur în 
biroul său, Ameni primi un vizitator cu totul neobișnuit; un om 
ras neglijent, prost îmbrăcat, grosolan, cu faţa ridată. 

Mercenarul aflat la ordinele lui Serramanna îl urmărise până 
în portul din Pi-Ramses și n-avusese nicio problemă în a-l 
identifica: un căpitan de șlep. 

— Eşti sigur? îl întrebă Setau pe Serramanna. 

— Tipul a plecat spre Sud cu o încărcătură de ulcioare. Trage 
singur concluzia. 

Ameni în fruntea unei bande de hoţi, Ameni care cunoștea 
administraţia mai bine decât oricine și profita de acest lucru în 
interes personal... Și poate și mai rău. 

— Ameni a așteptat ceva timp, observă sardul, dar a fost 
obligat să reia contactul cu complicii lui. 

— Nu vreau să cred asta. 

— Îmi pare rău, Setau, dar trebuie să-i spun lui Ramses ceea 
ce știu. 

t 

Uită pierderile, îi scria împăratul Hattușil faraonului Egiptului, 
păstrează-ți brațul puternic și lasă-ne să ne bucurăm de suflul 
vieții. În adevăr, tu ești fiul zeului Seth! El ţi-a promis tara 
hitiților, iar aceștia îti vor da tribut tot ce îți dorești. Nu sunt ei la 
picioarele tale? 

Ramses îi arătă tăblița lui Ameni. 

— Citește și tu... Surprinzătoare schimbare de ton! 

— Cei care l-au trimis sunt partizanii păcii, influenţa reginei 
Putuhepa a fost predominantă. Maiestate, nu-ţi mai rămâne 
decât să redactezi o invitație oficială pentru a pofti o prinţesă 
hitită să devină regină a Egiptului. 


— Pregătește-mi niște formule frumoase pe care eu îmi voi 
pune sigiliul. Acha n-a murit în zadar; opera vieţii lui este astfel 
încoronată. 

— Alerg în biroul meu să pregătesc misiva. 

— Nu, Ameni, scrie-o aici. Așază-te pe scaunul meu ca să 
beneficiezi de ultimele raze de soare. 

Secretarul particular al regelui rămase înmărmurit. 

— Eu... Pe scaunul Faraonului... Niciodată! 

— ţi-e frică? 

— Bineînţeles că mi-e frică! Alţii au fost trăsniţi pentru că au 
comis o asemenea nebunie! 

— Să urcăm pe terasă. 

— Dar... scrisoarea... 

— Poate să mai aștepte. 

Panorama era încântătoare. Somptuoasă și liniștită, capitala 
lui Ramses cel Mare se cufunda în noapte. 

— Această pace pe care ne-o dorim atât, Ameni, nu se află ea 
aici, în faţa ochilor noștri? în fiecare clipă, ar trebui să știm s-o 
savurăm, asemenea unui fruct rar, și să-i măsurăm adevărata 
valoare. Dar oamenii nu se gândesc decât să tulbure armonia ca 
și când n-ar suporta-o. De ce, Ameni? 

— Nu... nu știu, Maiestate. 

— Nu ţi-ai pus niciodată întrebarea? 

— N-am avut timp pentru asta. Și apoi Faraonul este acolo ca 
să răspundă întrebărilor. 

— Serramana mi-a vorbit, îi mărturisi Ramses. 

— Vorbit... Despre ce? 

— Despre o vizită surprinzătoare, în biroul tău. 

Ameni nu păru tulburat. 

— Despre ce e vorba? 

— N-ai putea să-mi spui chiar tu? 

Scribul reflectă câteva clipe. 

— Mă gândesc că e vorba de acel căpitan de șlep care n- 
avusese programare și a intrat cu forța. N-am obiceiul să 
primesc astfel de oameni! Avea un discurs incoerent, vorbea de 
docheri și de încărcături care sunt în întârziere... L-am aruncat 
afară cu ajutorul uneia dintre gărzi. 

— Îl vedeai pentru prima oară? 

— Și pentru ultima! Dar... de ce toate aceste întrebări? 


Privirea lui Ramses deveni la fel de pătrunzătoare ca cea a lui 
Seth; ochii monarhului străluceau, străpungând crepusculul. 

— M-ai minţit vreodată, Ameni? 

— Niciodată, Maiestate! Și niciodată nu te voi minţi. Cuvintele 
mele au valoare de jurământ, pe viața Faraonului! 

Timp de câteva secunde, Ameni nu mai respiră. Ştia că 
Ramses îl judeca și avea să-și pronunţe verdictul. 

Mâna dreaptă a faraonului atinse umărul scribului care simţi 
imediat efectul binefăcător al magnetismului său. 

— Am încredere în tine, Ameni. 

— De ce eram acuzat? 

— De organizarea unei deturnări de bunuri destinate 
templului și de încercarea de a te îmbogăţi. 

Ameni fu pe punctul de a leșina. 

— Eu, să mă îmbogăţesc? 

— Avem de lucru. Se pare că pacea ne e la îndemână, dar 
trebuie totuși să convocăm imediat un consiliu de război. 

t 

Setau căzu în brațele lui Ameni, Serramanna bâiguia scuze. 

— Evident, dacă faraonul însuși te-a declarat definitiv 
nevinovat. 

— Voi... voi ați putut să mă credeți vinovat? se miră 
secretarul particular al regelui, care observa scena cu un aer 
grav. 

— Am trădat prietenia noastră, recunoscu Setau, dar nu m-am 
gândit decât la securitatea lui Ramses. 

— În acest caz, estimă Ameni, ai acționat bine. Și dacă mai ai 
și alte bănuieli, ia-o de la capăt. Să-l salvăm pe Faraon este 
datoria noastră cea mai imperioasă. 

— Cineva a încercat să-l discrediteze pe Ameni în ochii 
Maiestății Sale, aminti Serramanna; unul căruia Setau i-a ruinat 
traficul. 

— Vreau să cunosc toate detaliile, ceru Ameni. 

Setau și Serramanna povestiră episoadele anchetei lor. 

— Șeful acestei reţele s-a dat drept mine, trase concluzia 
scribul și l-a înșelat pe căpitanul șlepului pe care cobra lui Setau 
l-a trimis în infernul hoţilor. Lansând această informaţie falsă, el 
arunca suspiciunea asupra persoanei și funcţiei mele. Era 
suficientă doar vizita celuilalt căpitan pentru a vă convinge de 


vina mea. Fiind eliminat, administraţia țarii ar fi fost 
dezorganizată. 

Ramses ieși din mutismul său. 

— A-i mânji pe apropiații mei, înseamnă a păta guvernarea 
țării de care sunt responsabil. Se încearcă slăbirea Egiptului 
chiar în momentul în care se joacă o partidă dificilă cu Hatti. Nu 
este vorba doar de o simplă afacere de furt, chiar și la scară 
mare, ci de o cangrenă pe care trebuie s-o oprim cât mai 
repede. 

— Să-l găsim pe marinarul care m-a vizitat, sugeră Ameni. 

— Mă ocup eu de asta, spuse Serramanna; acest tip o să ne 
ducă la adevăratul patron. _ 

— Mă pun la dispoziţia lui Serramanna, propuse Setau. li 
datorez asta lui Ameni. 

— Fără gafe, ceru Ramses, vreau să știu cine e creierul. 

— Și dacă e vorba de Uri-Teșub? interveni Serramanna. Sunt 
convins că n-are decât o dorinţă: să se răzbune. 

— Imposibil, obiectă Ameni, nu cunoaște suficient modul de 
funcţionare a administraţiei egiptene ca să fi organizat această 
deturnare de bunuri. 

Uri-Teșub, hotărât să împiedice căsătoria lui Ramses cu fiica 
lui Hattușil, tiranul pe care l-a îndepărtat de la putere... Regele 
nu respinse sugestia șefului gărzii sale. 

— Un executant a putut să acţioneze la ordinele lui Uri-Teșub, 
insistă Serramanna. 

— Gata cu discuţiile, le-o tâie Ramses. Mergeţi pe filieră, și 
repede. Tu, Ameni, vei lucra într-o anexă a palatului. 

— Dar... de ce? 

— Pentru că ești suspectat de corupţie și dat la o parte. 
Adversarul trebuie să fie convins că planul i-a reușit. 


29 


Un vânt violent și rece mătura meterezele capitalei fortificate 
a Imperiului hitit, Hattușaș. Pe înaltul platou al Anatoliei, toamna 
se transformase brusc în iarnă. Ploi torențiale făceau drumurile 
noroioase și îngreunau deplasarea negustorilor. Friguros, 
împăratul Hattușil se ascundea lângă foc, bând vin cald. 


Scrisoarea pe care tocmai o primise de la Ramses îl bucura în 
cel mai înalt grad. Niciodată Egiptul și Hatti nu vor mai fi în 
război. Deși exercitarea violenţei era uneori necesară, Hattușil îi 
prefera diplomaţia. Hatti era un imperiu care îmbătrânea, sătul 
de prea multe bătălii. De la încheierea tratatului cu Ramses, 
poporul se obișnuia cu pacea. ` 

În sfârșit Putuhepa se întoarse. Împărăteasa petrecuse mai 
multe ore în templul Furtunii, pentru a consulta oracolele. 
Frumoasă, maiestuoasă, marea preoteasă era o suverană 
respectată, chiar și de generali. 

— Cum sunt veștile? întrebă Hattușil neliniștit. 

— Proaste. Intemperiile se vor mări, temperatura va scădea. 

— În schimb, eu am să-ţi anunţ un miracol! 

Împăratul flutură în aer papirusul provenind din Pi-Ramses. 

— Ramses și-a dat acordul definitiv? 

— Pentru că serbarea lui de regenerare a fost celebrată și dat 
fiind că s-a căsătorit în mod simbolic cu fiica lui pentru 
îndeplinirea ritualurilor, faraonul Egiptului, fratele nostru iubit, 
consimte s-o ia de soţie pe fiica noastră. O hitită suverană a 
celor Două ţări... N-aș fi crezut niciodată că acest vis se va 
îndeplini! 

Putuhepa surâse. 

— Ai știut să te umilești în faţa lui Ramses. 

— La sfatul tău, draga mea... La sfatul tău înțelept. Cuvintele 
n-au nicio importanţă, esenţialul era să ne atingem scopul. 

— Din nefericire, cerul se dezlănțuie împotriva noastră. 

— Vremea va sfârși prin a se ameliora. 

— Oracolele sunt pesimiste. 

— Dacă întârziem prea mult să-i trimitem fiica, Ramses va 
crede că e o înșelătorie. 

— Ce-i de făcut, Hattușil? 

— Să-i spunem adevărul și să-i cerem ajutorul. Știința 
magicienilor Egiptului este incomparabilă; să  liniștească 
elementele și să elibereze drumul. Să-i scriem imediat 
scumpului nostru frate. 

t 

Cu fața aspră și severă, ras în cap, cu mersul uneori rigid din 
cauza durerilor de articulații, Kha rătăcea prin imensa necropolă 
din Saqqara unde se simțea mai în largul lui decât în lumea 
celor vii. Mare preot al lui Ptah, fiul cel mare al lui Ramses, 


părăsea rar antica cetate a Memphisului. Epoca piramidelor îl 
fascina. Kha petrecea ore întregi contemplând cei trei giganţi 
din piatră de pe platoul Gizeh, piramidele construite de Kheops, 
Khephren și Mykerinos. Când soarele ajungea la zenit, feţele lor 
acoperite de calcar alb reflectau lumina și luminau templele 
funerare, grădinile și deșertul, încarnare a pietrei primordiale 
ieșite din oceanul originar, în prima dimineaţă a lumii, 
piramidele erau, de asemenea, raze de soare pietrificate ce 
conservau o energie inalterabilă. 

Și Kha pătrunsese unul din adevărurile lor: fiecare piramidă 
era o scrisoare din marea carte a înţelepciunii pe care o căuta în 
arhivele strămoșilor. 

Dar marele preot din Memphis era îngrijorat. În apropierea 
imensului ansamblu arhitectural de la Djeser, dominat de 
piramida în trepte, piramida regelui Unas avea nevoie de lucrări 
de restaurare. Datând de la sfârșitul celei de-a cincea dinastii, 
având mai mult de un mileniu, venerabilul monument suferea 
de serioase răni. Înlocuirea mai multor blocuri de parament” era 
indispensabilă. 

Aici, la Saqqara, marele preot Kha dialoga cu sufletele 
strămoșilor. Stând în capelele lăcașurilor pentru eternitate, el 
citea coloanele de hieroglife care evocau frumoasele ţinuturi de 
dincolo și destinul fericit al celor care aveau o „voce dreaptă”, 
pentru că ei duseseră o existenţă conformă cu regula lui Maat. 
Descifrând aceste inscripţii, Kha redădea viaţă proprietarilor 
mormintelor, rămași prezenţi pe tărâmul liniștii. 

Marele preot al lui Ptah făcea înconjurul piramidei lui Unas 
când îl văzu pe tatăl său venind spre el. Ramses nu părea el 
oare unul din aceste spirite luminoase care, în unele momente 
ale zilei, le apăreau prezicătorilor? 

— Care sunt proiectele tale, Kha? 

— In viitorul imediat, să accelerez restaurarea piramidelor din 
Vechiul Imperiu care necesită o intervenţie urgentă. 

— Ai găsit cartea lui Thot? 

— Doar rămășițe... Dar sunt tenace. Sunt atâtea comori la 
Saqqara, încât mi-ar trebui probabil o viaţă foarte lungă. 

— N-ai decât treizeci și opt de ani. Ptah-hotep n-a așteptat să 
aibă o sută zece pentru a-și redacta maximele? 


11 Parament - ornament din plăci de piatră a unei construcții (n. trad.) 


— În aceste locuri, tată, eternitatea se hrănește din timpul 
oamenilor pe care l-a transformat în pietre vii. Aceste capele, 
aceste hieroglife, aceste personaje care venerează secretul 
vieţii și îi aduc ofrandă, nu sunt ele cel mai bun lucru al 
civilizaţiei noastre? 

— Te gândești vreodată la treburile statului, fiule? 

— De ce să-mi fac griji din moment ce tu domnești? 

— Anii trec, Kha, și voi pleca și eu spre țara căreia îi place 
liniștea. 

— Maiestatea Ta tocmai a fost regenerată și voi organiza și 
mai bine următoarea ta serbare de regenerare, peste trei ani. 

— Nu te interesează nimic legat de administraţie, economie, 
armată... 

— N-am niciun gust pentru aceste materii. Riguroasa practică 
a ritualurilor nu este baza societăţii noastre? Fericirea poporului 
nostru depinde de aceasta și înţeleg să mă dedic ei în fiecare zi 
mai mult. Crezi că sunt pe un drum greșit? 

Ramses ridică ochii spre vârful piramidei lui Unas. 

— Să cauţi cel mai înalt, cel mai vital lucru înseamnă mereu 
să urmezi calea cea bună. Dar Faraonul este obligat să coboare 
în lumea subterană și să înfrunte monstrul care încearcă să sece 
Nilul și să distrugă barca luminii. Dacă n-ar duce această luptă 
zilnică, ce rit am mai celebra? 

Kha atinse piatra milenară, ca și când ea îi hrănea mintea. 

— În ce fel pot să-l servesc pe Faraon? 

— Împăratul din Hatti dorește să-și trimită fiica în Egipt ca să 
o iau de soție, dar timpul este atât de rău în Anatolia, încât 
călătoria unui convoi este imposibilă. Hattușil cere intervenția 
magicienilor noștri ca să obţină de la zei o ameliorare a vremii. 
Descoperă cât mai repede textul care să-mi permită să-i dau 
satisfacție. 

t 

Acolo unde se refugiase Rerek, căpitanul șlepului, nimeni nu l- 
ar fi putut dibui. La sfaturile patronului său, își alesese domiciliul 
pentru câtva timp în cartierul asiatic din Pi-Ramses, după ce îl 
vizitase pe un scrib cu faţa palidă pentru a-i debita un discurs 
fără cap și coadă. Dar fusese bine plătit, mult mai bine plătit 
decât trei luni de muncă pe Nil. Rerek îl revăzuse pe patronul 
său care era foarte mulțumit de serviciile lui. După el, rezultatul 
sperat fusese atins. Nu mai era decât o mică neplăcere: 


patronul cerea ca Rerek să-și schimbe înfățișarea. Mândru de 
barba și de epiderma lui păroasă, marinarul fusese tentat să se 
opună. Dar cum era vorba de securitatea sa, se lăsase convins. 
Imberb, el și-ar relua serviciul în Sud sub un alt nume și poliţia i- 
ar pierde pentru totdeauna urma. 

Rerek își petrecea ziua dormind, la primul etaj al unei căsuțe 
albe. Proprietăreasa îl trezea după trecerea purtătorului de apă 
și îi făcea rost de plăcinte umplute cu usturoi și ceapă care i se 
păreau delicioase. 

— Bărbierul este în piaţetă, îl preveni ea. 

Marinarul se întinse. Ras, o să pară mai puţin viril și va seduce 
mai greu fetele. Din fericire, îi rămâneau alte argumente la fel 
de convingătoare. 

Rerek privi pe fereastră. 

În mica piaţă, bărbierul instalase patru ţăruși care susțineau o 
pânză, pentru a evita arsurile soarelui. Sub acest adăpost, două 
taburete, cel mai înalt pentru el, cel mai mic pentru client. 

Cum se prezentaseră deja o duzină de oameni, așteptarea ar 
fi fost lungă; trei dintre ei jucau zaruri, ceilalți se așezară cu 
spatele rezemaţi de zidul casei. Rerek se culcă la loc și adormi 
din nou. 

Proprietăreasa îl scutură. 

— Haideţi, coborâţi! Sunteţi ultimul. 

De data asta, nu mai avea portiţă de scăpare. Cu ochii pe 
jumătate închiși, marinarul coborî scara, ieși din modesta 
locuinţă și se așeză pe taburetul cu trei picioare care scârțâi sub 
greutatea lui. 

— Ce dorești? îl întrebă bărbierul. 

— Îmi razi barba în întregime și obrajii. 

— O barbă frumoasă ca asta? 

— E treaba mea. 

— Cum vrei, amice, cum mă plătești? 

— În papirus, cât o pereche de sandale. 

— E mult de lucru... 

— Dacă nu-ţi convine, mă duc la altul. 

— E bine, e bine... 

Bărbierul îi umezi pielea cu apă cu săpun, lăsă briciul să 
alunece ușor pe obrazul stâng pentru a-i verifica eficacitatea 
apoi, cu un gest brusc, dar precis, i-l puse marinarului sub gât. 

— Dacă încerci să fugi, Rerek, dacă minţi, o să-ţi tai gâtul. 


— Cine... cine ești tu? 

Setau crestă pielea și un pic de sânge se scurse pe pieptul 
marinarului. 

— Cineva care o să te ucidă, dacă refuzi să răspunzi. 

— Întreabă-mă! 

— Cunoști un căpitan de șlep cu o cicatrice pe antebraţul 
stâng și ochi căprui? 

— Da... 

— O cunoști pe doamna Şerit? 

— Da, am muncit pentru ea. 

— Ca hoţ? 

— Am făcut afaceri. 

— Cine este patronul vostru? 

— Îl cheamă... Ameni. 

— O să mă conduci la el. 


30 


Cu fața gravă luminată de un surâs abia schițat, Kha se 
prezentă în fața lui Ramses, care era așezat la biroul lui. 

— Am căutat trei zile și trei nopţi în biblioteca din Casa Vieţii 
de la Heliopolis, Maiestate, și am găsit cartea conjuraţiilor care 
va alunga vremea urâtă din Hatti: mesagerii zeiței Sekhmet sunt 
cei care propagă miasme în atmosferă și împiedică soarele să 
pătrundă printre nori. 

— Ce trebuie făcut? 

— Trebuie recitate în permanenţă și, atâta timp cât e nevoie, 
litaniile destinate să o liniștească pe Sekhmet. Când zeiţa își va 
chema înapoi emisarii plecaţi spre Asia, cerul se va lumina. 
Preoţii și preotesele s-au pus deja pe treabă. Graţie vibraţiilor 
cântecelor lor și efectului invizibil al riturilor, putem spera într- 
un rezultat rapid. 

Kha se retrase în momentul în care Merenptah venea în 
goană. Cei doi fraţi se salutară. 

Regele îşi observă fiii, atât de diferiţi și atât de 
complementari. Niciunul, nici celălalt nu-l decepţionau. Kha nu 
acţiona el, în felul lui, ca un om de stat? Kha dispunea de 
elevația gândirii, indispensabilă pentru a guverna, Merenptah de 
forța necesară pentru a comanda. Cât despre fiica monarhului, 


Meritamon, ea se întorsese la Theba unde conducea riturile de 
animare a statuilor regale, atât în sanctuarul lui Seti cât și în 
templul pentru veșnicie al lui Ramses. 

Faraonul mulţumi zeilor că îi dăruiseră trei copii excepţionali 
care, fiecare în felul lui, transmiteau spiritul civilizaţiei egiptene 
și se atașau mai mult de valorile lui decât de propria lor 
persoană. Nefertari și frumoasa Iset puteau să se odihnească în 
pace. 

Merenptah se înclină în faţa Faraonului. 

— M-ai chemat, Maiestate. 

— Fiica lui Hattușil și a Putuhepei se pregătește să părăsească 
capitala hitită și să vină la Pi-Ramses. Cu titlu diplomatic, ea va 
deveni mare soţie regală și această uniune va pecetlui pentru 
totdeauna pacea între Hatti și Egipt. Acest pact ar putea să nu 
fie pe placul anumitor grupări de interese. Misiunea ta va consta 
în a veghea la securitatea prinţesei când va ieși de pe teritoriile 
controlate de Hatti și va intra în protectoratele noastre. 

— Maiestatea Sa să conteze pe mine. De câți oameni pot 
dispune? 

— De câţi îţi vor fi necesari. 

— O armată va fi inutilă, căci se deplasează prea încet și prea 
greu. Voi lua o sută de soldați căliţi, cunoscători ai acestor 
ținuturi și bine înarmaţi, și mai mulţi mesageri dotați cu cei mai 
buni cai. În caz de atac, vom ști să rezistăm. O voi informa pe 
Maiestatea Sa în mod regulat. Dacă un curier va întârzia, 
fortăreața cea mai apropiată ne va trimite imediat ajutor. 

— Misiunea este de cea mai mare importanţă, Merenptah. 

— Nu te voi decepţiona, tată. 

t 

Încă din zori, un potop se abătu peste Hattuşaş, amenințând 
să inunde orașul de jos. Nebunia începuse să câștige teren, când 
împărăteasa Putuhepa vorbi populaţiei. Nu doar preoții din Hatti 
implorau fără încetare clemența zeului Furtunii, dar se făcuse 
apel și la magicienii Egiptului. 

Discursul Putuhepei linişti spiritele. Câteva ore mai târziu, 
ploaia încetă. Nori grei și negri se opriră pe cer, dar o spărtură 
luminoasă apăru la sud. Plecarea prințesei devenea posibilă, 
împărăteasa se duse în apartamentele fiicei sale. 

In vârstă de douăzeci și cinci de ani, ea avea frumusețea 
sălbatică a anatolienelor. Părul blond, ochii negri migdalaţi, 


nasul fin, aproape ascuţit, un ten de sidef, mai degrabă înaltă, 
cu încheieturi delicate, cu un mers demn de originea ei înaltă, 
prințesa era senzualitatea însăși. În cel mai neînsemnat gest, o 
notă de moleșeală semnifica feminitatea gata să se ofere și, în 
aceeași clipă, să se dezbrace. Nu exista niciun demnitar care să 
nu fi visat s-o ia de soție. 

— Vremea se îmbunătățește, spuse Putuhepa. 

Prinţesa își pieptăna ea-însăși părul lung înainte de a și-l 
parfuma. 

— Trebuie deci să mă pregătesc de plecare. 

— Eşti neliniștită? 

— Dimpotrivă! Să fiu prima hitită care se căsătoreşte cu un 
faraon, și ce faraon! Ramses cel Mare a cărui glorie a stins focul 
războinic din Hatti... Cum să-mi imaginez un destin mai fabulos, 
chiar și în visele mele cele mai nebune? 

Putuhepa fu surprinsă. 

— Ne vom despărţi pentru totdeauna și tu n-o să-ţi mai revezi 
niciodată ţara... Nu simţi o sfâșiere? 

— Sunt femeie și o să mă căsătoresc cu Ramses cel Mare, o 
să trăiesc pe pământul iubit de zei, o să domnesc peste o curte 
fastuoasă, o să mă bucur de un lux plictisitor, o să gust plăcerile 
unui climat inegalabil și cine știe ce-o să mai fac! Dar să mă 
unesc cu Ramses nu-mi ajunge. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să-l și seduc. Faraonul nu se gândește la mine, ci la 
diplomaţie și la pace, ca și cum eu n-aș fi decât o frază dintr-un 
tratat! îl voi face să-și schimbe părerea. 

— Riști să fii decepționată. 

— Sunt urâtă și stupidă? 

— Ramses nu mai este tânăr. Poate că nici n-o să se uite la 
tine. 

— Destinul meu îmi aparţine, nimeni nu va putea să mă ajute. 
Dacă nu sunt în stare să-l cuceresc pe Ramses, la ce bun acest 
exil? 

— Mariajul tău va garanta prosperitatea celor două mari 
popoare. 

— Eu nu voi fi nicio servitoare, nicio singuratică, ci o mare 
soţie regală. Ramses îmi va uita originile, voi domni alături de el 
și fiecare egiptean se va prosterna în faţa mea. 

— Îţi doresc asta, fata mea. 


— Este dorinţa mea, mamă. Și ea nu este mai prejos de ata. 

Deși nu prea viguros, soarele reapăru. larna se instala, cu 
cortegiul ei de vânt și răceală, dar drumul ce ducea spre 
protectoratele egiptene va fi în curând practicabil. Putuhepei i-ar 
fi plăcut să schimbe confidente cu fiica ei, dar viitoarea nevastă 
a lui Ramses nu devenise o străină în propria sa locuinţă? 

t 

Raia nu reușea să se calmeze. 

Avusese o ceartă violentă cu Uri-Teșub și cei doi bărbaţi se 
despărţiseră fără a găsi o cale de înţelegere. Pentru ex- 
generalul șef al armatei hitite, venirea fiicei lui Hattușil putea fi 
exploatată în dezavantajul lui Ramses și prințesa nu trebuia 
împiedicată să ajungă în Egipt. Pentru Raia, dimpotrivă, această 
căsătorie diplomatică înăbușea ultimele veleități războinice. 

Renunțând să se lupte, Hattușil îi făcea jocul lui Ramses. Raia 
avu chef să-i smulgă bărbuţa ascuţită și să-i rupă tunica cu fâșii 
colorate, atât de tare îl tortura perspectiva. Ura faţă de Ramses 
devenise principala sa rațiune de a trăi și era gata să-și asume 
orice risc pentru a-l ucide pe acest faraon ale cărui statui 
colosale tronau în marile temple ale ţării. Nu, acest monarh nu 
va continua să reușească în tot ceea ce făcea! 

Uri-Teșub adormea, îndopat cu trai bun și desfrâu, dar el, 
Raia, nu pierduse sensul luptei. Ramses nu era decât un om și 
va sucomba în urma unor lovituri date cu forță și precizie. O 
urgență: să împiedice prinţesa hitită să ajungă la Pi-Ramses. 

Fără a-l preveni pe Uri-Teșub și pe prietenii lui hitiţi, Raia va 
organiza un atentat cu ajutorul lui Malfi. Când șeful triburilor 
libiene va afla că Merenptah, fiul lui Ramses, era în fruntea 
corpului expediționar egiptean, va saliva de plăcere. Să elimini 
în același timp și prințesa hitită, viitoarea soție a lui Ramses, și 
pe fiul cel mic al regelui, ce lovitură! 

Niciun membru al convoiului nu va supravieţui. Faraonul va 
crede că e o tresărire de orgoliu a unei facţiuni a armatei hitite, 
ostile păcii. La faţa locului, va trebui să împrăștie arme 
caracteristice și să abandoneze câteva cadavre de ţărani 
îmbrăcaţi în soldaţi ai armatei lui Hattușil. Desigur, bătălia va fi 
feroce și vor avea pierderi și în rândul libienilor; dar Malfi nu se 
va împiedica de acest detaliu. Perspectiva unei acţiuni brutale, 
sângeroase și victorioase îl va inflama pe șeful războinic. 


Hattușil își va pierde fiica, Ramses fiul. Și amândoi suveranii 
vor răzbuna afrontul într-un conflict mai aspru decât 
precedentele. Acha nu mai era acolo pentru a calma tensiunile. 
Cât despre Uri-Teșub, el va fi pus în faţa faptului împlinit. Ori va 
coopera, recunoscându-și greșeala, ori va fi eliminat. Raia nu 
ducea lipsă de idei pentru a măcina statul egiptean din interior; 
nicio zi de răgaz nu-i va fi acordată lui Ramses. 

Cineva bătu la ușa de la depozitul unde negustorul își aranja 
vasele cele mai preţioase. La ora asta târzie, nu putea fi vorba 
decât de un client. 

— Cine-i acolo? 

— Căpitanul Rerek. 

— Nu vreau să te văd aici! 

— Am fost în pericol, dar am scăpat... Trebuie să vă vorbesc. 

Raia întredeschise ușa. 

Negustorul abia avu timp să zărească faţa marinarului, împins 
din spate, acesta din urmă îl răsturnă pe Raia care căzu de-a 
berbeleacul, în timp ce Serramanna și Setau năvăliră în depozit. 

Uriașul sard se adresă căpitanului Rerek. 

— Cum îl cheamă pe acest om? îl întrebă el, arătându-l pe 
Raia. 

— Ameni, răspunse marinarul. 

Cu mâinile prinse în cătușe de lemn și gleznele legate cu o 
frânghie, Rerek era imobilizat. Profitând de obscuritatea care 
domnea în fundul depozitului, Raia se furișă ca o reptilă și se 
cățără pe scara care ducea pe acoperiș. Cu puţin noroc, ar 
scăpa de urmăritori. 

Stând pe unul din colţurile acoperișului, o nubiană drăguță îl 
fixa cu o privire severă. 

— Nu merge mai departe. 

Raia scoase un pumnal din buzunarul drept al tunicii. 

— Indepărtează-te sau te omor! 

In momentul în care se aruncă, cu brațul ridicat pentru a lovi, 
o viperă marmorată îl mușcă de călcâiul drept. Durerea fu atât 
de intensă încât Raia dădu drumul armei, se lovi de margine, își 
pierdu echilibrul și căzu în gol. 

Când Serramanna se aplecă asupra negustorului sirian, se 
strâmbă cu ciudă. In cădere, Raia își rupsese gâtul. 


31 


Epuizată, satisfăcută, cu trupul îmbătat de virilitatea 
amantului său, doamna Tanit se întinse peste torsul puternic al 
lui Uri-Teșub. 

— Mai vreau, te implor! 

Hititul ar fi cedat bucuros, dar un zgomot de pași îl alertă. Se 
ridică și trase din teacă o sabie scurtă. 

Cineva bătea la ușa camerei. 

— Cine-i acolo? 

— Intendentul. 

— Parcă interzisesem să fim deranjaţi! ţipă ca turbată 
doamna Tanit. 

— Un prieten al soțului dumneavoastră... Pretinde că e foarte 
urgent. 

Feniciana îl apucă pe Uri-Teșub de încheietura mâinii. 

— Poate că e o capcană. 

— Am cu ce să mă apăr. 

Uri-Teșub chemă un hitit care făcea de gardă în grădina vilei. 
Mândru că era în serviciul ex-generalului șef, el dădu raportul cu 
voce șoptită și dispăru. 

Când amantul său se întoarse în cameră, doamna Tanit, 
goală, îi sări de gât și îl acoperi cu sărutări. Simţindu-l 
preocupat, ea se îndepărtă de el și îi dădu să bea o cupă de vin 
fiert. 

— Ce se întâmplă? 

— Prietenul nostru Raia e mort. 

— Un accident? 

— A căzut de pe un acoperiș, încercând să scape de 
Serramanna. 

Feniciana păli. 

— Sardul ăsta blestemat! Dar... o să ajungă până la tine! 

— Posibil. 

— Trebuie să fugi, să fugi imediat! 

— In niciun caz. Serramanna pândește cea mai mică greșeală. 
Dacă Raia n-a avut timp să vorbească, sunt la adăpost. 
Dispariţia acestui negustor sirian este mai degrabă o veste 
bună... începea să-și piardă sângele rece. Acum, nu mai am 
nevoie de el, pentru că sunt în contact direct cu libienii. 


— Și dacă... ne-am mulţumi cu fericirea noastră? 

Cu violenţă, Uri-Teșub îi frământă sânii doamnei Tanit. 

— Mulţumește-te să fii o soţie docilă și tăcută și te voi face 
fericită. 

Când el o devoră ca pe o delicatesă, ea leșină de plăcere. 

Tt 

Vânătorii îi prezentară pieile de animale lui Teșon. Libianul 
alegea el însuși materia primă. N-avea încredere decât în 
propria lui judecată și se arăta de o severitate extremă, 
refuzând trei sferturi din mărfurile propuse. De dimineaţă, îi 
bruftuluise pe doi vânători care îi propuseseră piei de proastă 
calitate. 

Deodată, îi fu aruncată la picioare o tunică din fâșii colorate. 

— O recunoști? întrebă Serramanna. 

— Apucat de dureri de burtă, libianul își puse mâinile pe 
pântecele rotund. 

— Este... este o haină obișnuită. 

— Examineaz-o cu atenţie. 

— Vă asigur... Nu văd nimic altceva... 

— O să te-ajut, Teșon, pentru că îmi ești simpatic. Această 
tunică aparţinea unui negustor sirian, Raia, un personaj tulbure 
care n-avea conștiința împăcată și a murit stupid, încercând să 
fugă. Trecutul lui de spion a ieșit în mod brutal la iveală, s-ar 
putea spune. Eu însă am o certitudine: că voi doi trebuie să fi 
fost prieteni sau, mai degrabă, complici. 

— Eu nu-l frecventam pe acest... 

— Nu mă întrerupe, Teșon. Nu am dovezi, dar nu mă îndoiesc 
că defunctul Raia, tu și Uri-Teșub aţi încheiat un pact împotriva 
lui Ramses. Moartea sirianului este un avertisment: dacă ceilalți 
aliaţi ai tăi mai încearcă să-i facă rău lui Ramses, vor sfârși ca 
Raia. Și acum, mi-ar plăcea să primesc ceea ce mi se cuvine. 

— O să vă trimit acasă un scut din piele și sandale de lux. 

— Un început satisfăcător... Ai să-mi dai ceva nume? 

— Printre libieni, totul e calm, stăpâne Serramanna! Ei 
recunosc autoritatea lui Ramses. 

— Să continue tot așa. Pe curând, Teșon. 

Abia se îndepărtase calul lui Serramanna, că libianul, ţinându- 
se cu mâinile de burtă, se grăbea spre closet. 

t 


Împăratul Hattușil era în dezacord cu soţia sa Putuhepa. De 
obicei, împărăteasa aprecia perspicacitatea soţului ei și justeţea 
părerilor lui, dar, de data asta, se certaseră violent. 

— Trebuie să-l prevenim pe Ramses în legătură cu plecarea 
fiicei noastre, insistă Putuhepa. 

— Nu, o contrazise împăratul, e mai bine să profităm de 
situaţie pentru a ști dacă facțiunile militare au capacitatea să 
acţioneze împotriva noastră. 

— Împotriva noastră... Vrei să spui împotriva fiicei tale și a 
escortei ei! îţi dai seama că ai de gând să-ţi foloseşti propriul 
copil drept momeală? 

— Nu va risca nimic, Putuhepa. În caz de agresiune, cei mai 
buni soldați hitiţi o vor proteja și-i vor nimici pe rebeli, în acest 
fel, vom da o dublă lovitură: vom elimina rămășițele opoziţiei 
militare la politica noastră și vom pecetlui pacea cu Ramses. 

— Fiica mea nu trebuie să-și asume niciun risc. 

— Decizia mea este luată: va pleca mâine. Numai când va 
ajunge la frontiera zonei de influenţă egipteană, după ce va fi 
traversat Hatti, îl vom avertiza pe Ramses de venirea viitoarei 
sale soţii. 

Tt 

Cât de fragilă părea tânăra prințesă în mijlocul soldaților hitiți 
care aveau platoșe grele și căști amenințătoare! Echipat cu 
arme noi, dotat cu cai tineri și sănătoși, detașamentul de elită 
însărcinat cu escortarea părea invincibil. Împăratul Hattușil știa 
că fiica sa era în primejdie, dar ocazia era prea bună. Un șef de 
stat nu trebuia să-și privilegieze puterea, uneori chiar în 
detrimentul propriei familii? 

In mai multe care, dota prinţesei și ofrandele pentru Ramses 
cel Mare: aur, argint, bronz, ţesături, bijuterii. Și un cadou care o 
să-i placă în mod deosebit faraonului: zece cai magnifici de care 
va avea grijă el însuși și care vor avea onoarea să tragă, pe 
rând, la carul său. 

Cerul era senin, căldura anormală. Pe sub mantalele de iarnă, 
soldații se sufocau și transpirau. Februarie semăna brusc cu o 
lună de vară. Această anomalie nu putea să dureze. În câteva 
ore, fără nicio îndoială, ploaia va cădea și va umple cisternele. 

Prinţesa îngenunche în fața tatălui ei care o mirui cu ulei de 
logodnă. 


— Ramses va celebra el însuși miruirea căsătoriei, spuse el. 
Drum bun, viitoare regină a Egiptului. 

Convoiul se puse în mișcare. După careta în care stătea 
tânăra, un alt vehicul de aceeași mărime, la fel de confortabil. 

În spate, așezată pe un tron din lemn ușor, împărăteasa 
Putuhepa. 

— Plec cu fiica mea, îi spuse ea împăratului, trecând prin faţa 
lui, și o voi însoţi până la frontieră. 

t 

Munţi ostili, drumuri anevoioase, trecători neliniștitoare, 
păduri dese unde se putea ascunde agresorul... împărătesei 
Putuhepa îi era frică de propria sa ţară. Desigur, soldații 
rămâneau în gardă și numărul lor ar fi trebuit să descurajeze 
orice agresor. Dar Hatti fusese mult timp teatrul luptelor 
intestine și sângeroase. Uri-Teșub în persoană sau unul dintre 
emulii săi, n-ar încerca să suprime prințesa, care era simbol al 
păcii? 

Faptul cel mai penibil era absenţa iernii. Pregătit pentru acest 
anotimp, organismul trebuia să suporte soarele arzător și 
uscăciunea. O oboseală neobișnuită se acumula, făcând 
călătoria insuportabilă. Putuhepa băgă de seamă că vigilenţa 
escortei se micșora și că forțele ofițerilor scădeau. Vor fi ei în 
stare să facă faţă unui atac masiv? 

Prințesa rămânea imperturbabilă, ca și când încercarea n- 
avea nicio influenţă asupra ei. Semeaţă, ea lumina drumul cu 
voința sălbatică de a-și atinge scopul. 

Când pinii foșneau, când susurul vreunui torent de apă 
semăna cu mersul oamenilor înarmați, Putuhepa tresărea. Unde 
se ascundeau oare răzvrătiţii? Ce strategie adoptaseră? 
împărăteasa din Hatti se trezea adesea noaptea, pândind cel 
mai mic zgomot suspect, și își petrecea ziua scrutând pădurile, 
pantele abrupte și malurile râurilor. 

Prinţesa și mama ei nu își vorbeau. Închisă în tăcerea ei, fiica 
Putuhepei refuza orice contact cu vechea ei existenţă. Pentru 
ea, Hatti era mort și viitorul se numea Ramses. 

Suferind de căldură, însetat, epuizat, convoiul trecu de 
Kadesh și ajunse la postul de frontieră din Aya, în Siria de Sud. 
Acolo, se ridica o fortăreață egipteană, la marginea teritoriului 
controlat de Faraon. 


Arcașii luară poziţia de tragere la creneluri, poarta mare se 
închise. Garnizoana credea că e vorba de un asalt. Prinţesa 
cobori din careta ei și încălecă pe unul din caii destinaţi lui 
Ramses. Sub privirile stupefiate ale mamei sale și a șefului 
detașamentului hitit, ea galopă spre orașul fortificat și se opri la 
poalele meterezelor. Niciun arcaș egiptean n-avusese curajul să 
tragă. 

— Sunt fata împăratului din Hatti și viitoarea regină a 
Egiptului, declară ea. Ramses cel Mare mă așteaptă pentru a 
celebra căsătoria noastră. Primiţi-mă cum se cuvine, dacă nu, 
furia Faraonului o să vă ardă precum focul. 

Comandantul fortăreței se arătă. 

— Aveţi o armată în spate! 

— Nu e o armată, este escorta mea. 

— Acești războinici hitiţi sunt ameninţători. 

— Vă înșelaţi, comandante, v-am spus adevărul. 

— N-am primit niciun ordin din capitală. 

— Anunţatți-l imediat pe Ramses de prezența mea. 


32 


Răsuflarea îi era grea, ochii înroșiţi, pieptul sufocat; Ameni 
răcise. Nopțile de februarie erau glaciale și palidul soare din 
timpul zilei nu reușea să încălzească atmosfera. Ameni 
comandase totuși o mare cantitate de lemne pentru încălzire, 
dar livrarea lor întârzia. Foarte prost dispus, el se pregătea să-și 
verse năduful pe unul din subordonații săi când un curier al 
armatei depuse pe biroul său un mesaj provenind de la 
fortăreața Aya, din Siria de Sud. 

În ciuda unei serii de strănuturi, Ameni descifră textul codat, 
își aruncă o manta de lână peste roba de în gros, își înfășură 
gâtul cu un fular și, în pofida plămânilor săi aprinși, alergă până 
la biroul lui Ramses. 

— Maiestate... O veste incredibilă! Fiica lui Hattușil a ajuns la 
Aya. Comandantul fortăreței așteaptă instrucţiunile voastre. 

La această oră târzie, regele lucra la lumina lămpilor cu ulei al 
căror fitil nu producea niciun fel de fum. Puse pe lampadare 
înalte din lemn de sicomor, ele distribuiau o lumină blândă și 
bine repartizată. 


— Este cu siguranţă o eroare, estimă Ramses, Hattușil m-ar fi 
prevenit în legătură cu plecarea fiicei lui. 

— Comandantul fortăreței se află în faţa unei armate hitite 
care se prezintă ca... un convoi nupţial! 

Regele făcu câţiva pași prin vastul său birou încălzit de 
brasero”. 

— Un şiretlic, Ameni, un șiretlic al împăratului pentru a 
verifica întinderea puterii sale chiar în interiorul țării. Convoiul ar 
fi putut fi atacat de militari nesupuși. 

— Ca momeală... Propria sa fiică! 

— Acum, Hattușil trebuie să fie liniștit. Merenptah să plece 
imediat în Siria cu corpul expediționar prevăzut pentru a o 
proteja pe prinţesă. Ordonă comandantului fortăreței din Aya să- 
și deschidă porţile și să-i primească pe hitiţi. 

— Și dacă... 

— Îmi asum riscul. 

t 

La fel de mirați și unii și alții, hitiții și egiptenii fraternizară, 
sărbătoriră, băură și mâncară împreună ca niște vechi tovarăși 
de arme. Putuhepa putea să se întoarcă liniștită spre Hattușaș, 
în timp ce fiica sa, însoţită de demnitari și de câţiva soldaţi hitiţi, 
își va continua drumul spre Pi-Ramses, sub protecţia lui 
Merenptah. 

Mâine, va avea loc despărțirea definitivă. Cu ochii aburiți de 
lacrimi, împărăteasa își privi fiica, frumoasă și cuceritoare. 

— Nu te încearcă niciun regret? o întrebă Putuhepa. 

— N-am fost niciodată mai bucuroasă. 

— Nu ne vom mai vedea. 

— Asta e legea vieții. Fiecare cu destinul său... lar al meu este 
fabulos! 

— Să fii fericită, copilul meu. 

— Sunt deja! 

Rănită, Putuhepa nici măcar nu-și îmbrăţișă fiica. Ultima 
legătură cu ea tocmai se rupea. 

— Este cu totul anormal, constată comandantul fortăreței din 
Aya, un militar de carieră cu fața pătrată și vocea aspră. În acest 
anotimp, munţii ar trebui să fie acoperiţi de zăpadă și ar trebui 


12 Brasero - vase metalice cu găuri în care se punea jăratic, folosite pentru încălzit (n. 
trad.) 


să plouă în fiecare zi. Dacă această caniculă continuă, n-o să 
mai avem apă pentru cisterne. 

— Am înaintat în marș forțat, își aminti Merenptah, și am mai 
mulţi bolnavi. Pe drum, majoritatea izvoarelor și a puțurilor sunt 
secate. Mă tem c-o antrenez pe prinţesă într-o aventură destul 
de periculoasă. 

— Cu totul anormal, repetă comandantul, doar o divinitate 
poate provoca această perturbare. 

Merenptah se temea că va auzi această părere. 

— Mă tem că n-aveţi dreptate. Aveţi o statuie protectoare în 
această fortăreață? 

— Da, dar ea nu îndepărtează decât spiritele rele de prin 
împrejurimi, n-are destulă putere ca să modifice vremea. Ar 
trebui implorată o divinitate a cărei energie să fie comparabilă 
cu cea a cerului. 

— Aveţi suficiente rezerve de apă pentru călătoria noastră de 
întoarcere? 

— Nu, fir-ar să fie! Va trebui să rămâneți aici și să așteptați 
ploaia. 

— Dacă această vară falsă durează, nu va fi apă destulă 
pentru egipteni și hitiţi. 

— Suntem în timpul iernii, această uscăciune ar trebui să ia 
sfârșit în curând. 

— Ai remarcat și dumneata, comandante: nu este naturală. Să 
plec, e riscant, dar nici dacă rămân, nu e mai bine. 

Fruntea ofițerului se încreţi. 

— Dar... ce aveți de gând să faceți? 

— Să-l informez pe Ramses. Numai el va ști ce să facă. 

t 

Kha derulă pe biroul lui Ramses trei papirusuri lungi pe care le 
descoperise în arhivele Casei Vieții de la Heliopolis. 

— Textele sunt formale, Maiestate; un singur zeu domnește 
peste climatul Asiei: Seth. Dar niciun colegiu de magicieni nu 
este calificat pentru a intra direct în contact cu el. ție și numai 
ție îţi e dat să vorbeşti cu Seth ca să repună anotimpurile la 
locul lor. Totuși... 

— Vorbește, fiule. 

— Totuși, mă opun acestui demers. Puterea lui Seth este 
periculoasă și de necontrolat. 

— Te-ai teme de slăbiciunea mea? 


— Tu ești fiul lui Seti, dar să modifici climatul presupune să 
mânuiești fulgerul, trăsnetul și furtuna... Or, Seth este 
imprevizibil. Și Egiptul are nevoie de tine. Să trimitem în Siria 
mai multe statui divine și un convoi de aprovizionare. 

— Crezi tu că Seth le va lăsa să treacă? 

Kha plecă capul. 

— Nu, Maiestate. 

— Deci, n-am de ales. Ori accept lupta pe care mi-o propune, 
ori Merenptah, prinţesa hitită și toţi tovarășii lor vor muri de 
sete. 

Fiul mai mare al lui Ramses nu mai avea niciun argument 
împotriva tatălui său. 

— Dacă nu mă întorc de la templul lui Seth, îi spuse Faraonul 
lui Kha, fii succesorul meu și dăruiește-ţi viaţa Egiptului. 

t 

Prințesa hitită, găzduită în apartamentul comandantului 
fortăreței, ceru să vorbească cu Merenptah. Acestuia i se păru 
agitată și autoritară, dar se comportă cu considerația cuvenită 
unei mari doamne. 

— De ce nu plecăm imediat spre Egipt? 

— Pentru că este imposibil, prințesă. 

— vremea este magnifică. 

— Este secetă în anotimpul ploilor și nu avem apă. 

— N-o să prindem totuși rădăcini în această fortăreață oribilă! 

— Cerul ne este potrivnic, o voinţă divină ne ţintuiește pe loc. 

— Magicienii voștri sunt neputincioși? 

— Am apelat la cel mai mare dintre ei: Ramses în persoană. 

Prinţesa surâse. 

— Ești un om inteligent, Merenptah, o să-i vorbesc soţului 
meu despre tine. 

— Să sperăm, prinţesă, că cerul aude rugile noastre. 

— Să nu te îndoiești de asta! N-am venit aici ca să mor de 
sete. Cerul și pământul nu sunt ele în pumnul Faraonului? 

t 

Nici Setau, nici Ameni nu reușiseră să schimbe decizia 
suveranului. În timpul cinei, Ramses mâncase o bucată de carne 
tăiată din coapsa unui bou, animal încarnând puterea sethiană, 
şi bău vin puternic din oaze care se afla sub protecția aceluiaşi 
zeu. Apoi, după ce-și purifică gura cu sare, considerată 
exsudaţie a lui Seth, purtător al acestui foc terestru 


indispensabil conservării alimentelor, el se reculese în faţa 
statuii tatălui său, care îndrăznise, prin numele lui, să se 
proclame reprezentantul terestru al stăpânului furtunii. 

Fără ajutorul lui Seti, Ramses n-avea nicio șansă să-l convingă 
pe Seth. O singură greșeală, un gest ritual neclar, un gând 
rătăcit și trăsnetul ar lovi. Faţă în faţă cu puterea în stare brută, 
o singură armă: rectitudinea. Acest spirit de dreptate pe care 
Seti i-l transmisese lui Ramses inițiindu-l în funcţia de Faraon. 

La miezul nopții, regele intră în templul lui Seth, construit la 
Avaris, capitala urâtă de invadatorii hyksoși. Un loc consacrat 
tăcerii și solitudinii, un loc unde doar Faraonul putea pătrunde 
fără teama de a fi ucis. 

Faţă în faţă cu zeul Seth, el trebuia să învingă frica, apoi să 
arunce o privire de foc asupra lumii, să o cunoască în violența și 
frământările ei și să devină forţa originară, în inima cosmosului, 
acolo unde nu pătrundea inteligenţa umană. 

Ramses depuse pe altar o cupă de vin și o antilopă-suliţă în 
miniatură, făcută din lemn de acacia. Capabilă să reziste 
căldurilor extreme ale deșertului și să supravieţuiască în acest 
mediu ostil, antilopa-suliţă era stăpânită de flacăra lui Seth. 

— Cerul este în mâinile tale, spuse regele către zeu, pământul 
sub picioarele tale. Ce poruncești, se va produce. Ai provocat 
căldură și secetă, dă-ne ploaia iernii. 

Statuia lui Seth nu reacționă în niciun fel, ochii ei rămaseră 
reci. 

— Sunt eu, Ramses, fiul lui Seti, cel care îţi vorbește. Niciun 
zeu n-are dreptul să perturbe ordinea lumii și cursul 
anotimpurilor, orice divinitate trebuie să se supună Regulii. Și 
tu, la fel. 

Ochii statuii se înroșiră. O căldură bruscă invadă sanctuarul. 

— Nu-ţi dirija puterea împotriva Faraonului, în el sunt reuniți 
Horus și Seth. Tu ești în mine și eu îţi folosesc forţa pentru a mă 
lupta cu tenebrele și pentru a respinge dezordinea. Ascultă-mă, 
Seth, fă să plouă peste ţinuturile din Nord! 

Cerul se brazdă de fulgere și tunetul se dezlănțui deasupra Pi- 
Ramsesului. 

O noapte de luptă începea. 


33 


Prinţesa îl înfruntă pe Merenptah. 

— Această așteptare este insuportabilă! Duceţi-mă imediat în 
Egipt! 

— Am ordin să vă asigur securitatea. Atâta timp cât va mai 
dura această secetă anormală, ar fi imprudent să pornim la 
drum. 

— De ce nu intervine Faraonul? 

O picătură de apă căzu pe umărul stâng al prinţesei, o a doua 
se strivi pe mâna ei dreaptă. Ea și Merenptah ridicară în același 
timp ochii spre cerul care se întunecase și se încărca de nori 
negri. Un fulger străpunse norii groși, urmat de o lovitură de 
trăsnet, și o ploaie puternică se declanșă. In câteva minute, 
temperatura scăzu. 

Conform legii anotimpurilor, iarna rece și ploioasă vâna vara 
și seceta. 

— Lată răspunsul lui Ramses, spuse Merenptah. 

Prinţesa hitită își lăsă capul pe spate, deschise gura și bău cu 
lăcomie apa căzută din cer. 

— Să plecăm, să plecăm repede! 


Ameni se învârtea ca un leu în cușcă în faţa ușii de la camera 
regelui. Așezat, cu braţele încrucișate, încruntat, Setau privea 
fix în faţa lui. Kha citea un papirus magic ale cărui formule 
magice le psalmodia în gând. Pentru a zecea oară cel puţin, 
Serramanna își curăța sabia sa scurtă cu un sifon îmbibat cu ulei 
de în. 

— La ce oră a ieșit Faraonul din templul lui Seth? întrebă 
sardul. 

— În zori, răspunse Ameni. 

— A vorbit cu cineva? 

— Nu, n-a pronunţat nici măcar un singur cuvânt, declară Kha. 
S-a închis în camera lui, am chemat medicul-șef al regatului și a 
acceptat să-l primească. 

— Îl examinează de cel puţin o oră! protestă Setau. 

— Vizibile sau nu, arsurile lui Seth sunt de temut, preciză 
marele preot. Să avem încredere în știința lui Neferet. 


— L-am dat mai multe remedii pentru sănătatea inimii, își 
aminti Setau. 

În fine, ușa se deschise. 

Cei patru bărbaţi o înconjurară pe Neferet. 

— Ramses este în afara pericolului, afirmă medicul-șef al 
regatului. O zi de repaus și regele își va relua cursul normal al 
activităţii. Imbrăcaţi-vă bine: vremea o să devină răcoroasă și 
umedă. 

Ploaia începea să cadă peste Pi-Ramses. 

t 

Uniți ca frații sub comanda lui Merenptah, egipteni și hitiţi 
traversară Canaanul, o luară pe drumul de coastă străjuit de 
Sinai și intrară în Deltă. La fiecare oprire, în forturi era 
sărbătoare. In timpul călătoriei, mai mulţi soldaţi își schimbară 
armele pe trompete, fluiere și tamburine. 

Prinţesa hitită devora din ochi peisajele înverzite, se minuna 
în faţa plantațiilor de palmieri, a câmpurilor fertile, a canalelor 
de irigație, a pădurilor de papirus. Lumea pe care o descoperea 
nu semăna deloc cu aridul platou anatolian al tinereţii ei. 

Când cortegiul ajunse să fie văzut din Pi-Ramses, străzile erau 
negre de lume. Nimeni n-ar fi putut spune cum sedusese vestea, 
dar fiecare știa că fiica împăratului din Hatti avea să-și facă în 
curând intrarea în capitala lui Ramses cel Mare. Bogaţii se 
amestecau cu cei săraci, notabilii erau vecini cu muncitorii, 
bucuria umplea inimile. 

— Extraordinar, comentă Uri-Teșub, aflat în primul rând de 
spectatori, alături de soţia sa. Acest faraon a reușit imposibilul. 

— A făcut să plouă după ce l-a înfruntat pe zeul Seth, spuse 
doamna Tanit, fermecată și ea. Puterile lui sunt infinite. 

— Ramses este apa și aerul poporului său, adăugă un cioplitor 
în piatră; iubirea lui este ca pâinea pe care o mâncăm și ca 
hainele cu care ne îmbrăcăm. El este tatăl și mama ţării întregi! 

— Privirea lui sondează spiritele și cercetează sufletele, 
supralicită o preoteasă a zeiţei Hathor. 

Uri-Teșub se simţea învins. Cum să lupte împotriva unui 
faraon stăpânit de o putere supranaturală? Ramses poruncea 
elementelor naturii, modifica vremea, chiar și în Asia, domnea 
peste o cohortă de genii capabile să învingă orice armată! Și 
după cum spunea hititul, nimic nu putuse să împiedice buna 


desfășurare a călătoriei fiicei împăratului. Orice atac împotriva 
convoiului ar fi fost sortit eșecului. 

Fostul general șef al războinicilor din Anatolia își veni însă în 
fire. N-o să se lase și el copleșit de magia lui Ramses! Scopul 
său, unicul său scop era să-l ucidă pe acest om care îi ruinase 
cariera și redusese mândrul Hatti la un stat vasal. Oricare i-ar fi 
puterile, acest faraon nu era un zeu, ci un om, cu slăbiciuni și 
lipsuri. Îmbătat de victoriile și popularitatea sa, Ramses va sfârși 
prin a-și pierde luciditatea. Timpul va acţiona împotriva lui. 

Și în plus urma să se căsătorească cu o prințesă hitită! în 
venele ei curgea sângele unei naţiuni de neîmblânzit și avidă de 
răzbunare. Crezând că pecetluiește pacea prin această unire, 
poate că Ramses se înșela grav. 

— Lat-o! strigă doamna Tanit, aclamaţia fiind reluata de mii 
de piepturi entuziaste. 

În interiorul caretei sale, prinţesa se termina de machiat. Ea 
își vopsi pleoapele cu fard verde, pe bază de silicat de cupru 
hidratat, și trasă o linie neagră în jurul ochilor, aplicând cu un 
beţigaș un fard compus din sulfură de plumb, argint și cărbune 
vegetal. Își contemplă opera într-o oglindă și fu satisfăcută. Nu îi 
tremurase mâna. 

Ajutată de Merenptah, tânăra hitită cobori din caretă. 

Frumuseţea ei lăsă mulţimea cu gura căscată. Imbrăcată cu o 
rochie lungă verde care îi punea în valoare tenul de sidef, 
prinţesa avea alura unei regine. 

Deodată, toate capetele se întoarseră spre strada principală a 
orașului de unde se auzea un zgomot caracteristic de galop de 
cai și roţi de car. 

Ramses cel Mare venea la întâlnirea cu viitoarea lui soţie. 

Cei doi cai, tineri și impetuoși, erau descendenţii perechii 
care, alături de leul său, Voinicul, fuseseră singurii aliaţi ai 
Faraonului la Kadesh, când soldaţii săi îl abandonaseră în fața 
iureșului hitit. Cei doi cai de luptă erau împodobiţi cu panaș de 
pene roșii cu vârful albastru. Pe spate, aveau o cuvertură de 
bumbac vopsită în roșu, albastru și verde. Hăţurile era agățate 
la Centura monarhului care ţinea în mâna dreaptă sceptrul de 
iluminare. 

Placat cu aur, carul înainta ușor, fără poticneli. Ramses își 
îndemna caii calm, fără să fie nevoie să ridice tonul. Purtând pe 


cap coroana albastră, care amintea originea celestă a monarhiei 
faraonice, suveranul părea în întregime îmbrăcat în aur. 

Da, era soarele care își urma drumul, luminând oamenii cu 
razele lui. Când carul se opri, la câţiva metri de prinţesa hitită, 
norii cenușii se risipiră și soarele domni ca stăpân absolut pe 
cerul devenit senin. Ramses, Fiul Luminii, nu era el autorul 
acestui nou miracol? 

Tânăra femeie rămase cu ochii plecaţi. Regele constată că 
preferase simplitatea. Un discret colier din argint, brățări subțiri 
din același metal, o rochie simplă... Absența artificiilor îi puneau 
în valoare corpul superb. 

Kha se apropie de Ramses și îi întinse un vas din faianţă 
albastră. 

Ramses unse fruntea prinţesei cu uleiul fin. 

— Aceasta este ungerea căsătoriei, declară faraonul. Ea face 
din tine marea, soţie regală a stăpânului celor Două ţări. Fie ca 
forțele rele să se îndepărteze de tine. În această zi, tu te naști 
din nou, după regula lui Maat, și îţi iei numele de „Cea care-l 
vede pe Horus și perfecțiunea luminii divine”!*. Privește-mă, 
Mat-Hor, soția mea. 

Ramses întinse brațul spre tânăra femeie care, foarte încet, își 
puse palmele în cele ale Faraonului. Ea, care nu cunoscuse 
niciodată frica, era terorizată. După ce visase atât la acest 
moment în timpul căruia avea de gând să-și etaleze farmecul, 
acum se temea să nu leșine ca o fetiță speriată. Ramses degaja 
un asemenea magnetism încât ea avu impresia că atinge mâna 
unui zeu și că alunecă într-o altă lume în care nu avea niciun 
punct de reper. Să-l seducă... Tânăra femeie realiza acum 
vanitatea intenţiilor ei, dar era prea târziu pentru a da înapoi, 
deși ar fi vrut să fugă și să se întoarcă în Hatti, departe, foarte 
departe de Ramses. 

Cu mâinile prizoniere în cele ale regelui, ea îndrăzni să ridice 
ochii și să îl privească. 

La cincizeci și șase de ani, Ramses era un bărbat magnific, de 
o prestanță inegalabilă. Cu fruntea lată, destinsă, cu arcadele 
ieșind în evidență, cu sprâncenele stufoase și ochii pătrunzători, 
cu pometii proeminenți, cu nasul lung, subţire și coroiat, cu 
urechile rotunde, tivite fin, cu bustul amplu, el era combinația 
de vis dintre forţă și fineţe. 


13 În egipteană, Mat-hor-neferou-Ra, pe care l-am prescurtat Mat-Hor (n. a.). 


Mat-Hor, hitită devenită egipteană, se îndrăgosti imediat, cu 
violenţa femeilor din neamul ei. 

Ramses o invită să urce în carul lui. 

— În acest al treizeci și patrulea an al domniei mele, pacea cu 
Hatti este pentru totdeauna proclamată, declară faraonul cu o 
voce puternică care urcă până la cer. Stele consacrate acestei 
căsătorii vor fi depuse la Karnak, Pi- Ramses, Elephantine, Abu- 
Simbel și în toate sanctuarele Nubiei. Vor fi celebrate serbări în 
toate orașele și în toate satele și se va bea vin oferit de palat. 
Începând de astăzi, frontierele între Egipt și Hatti sunt deschise. 
Oamenii și bunurile să circule liber în acest spaţiu-imens din 
care războiul și ura vor fi absente. 

Un strigăt formidabil salută declaraţia lui Ramses. 

Cuprins, fără să vrea, de emoție, Uri-Teșub se bucură alături 
de ceilalţi. 


34 


De la extremitatea superioară a catargului dublu și până la 
bordaj, pânza de în dreptunghiulară era umflată de vântul din 
nord și vaporul regal urca, cu viteză, în susul apei, spre Theba. 
La proră, căpitanul sonda adesea Nilul cu ajutorul unei prăjini. El 
cunoștea atât de bine curentul și amplasarea bancurilor de nisip 
încât nicio manevră greșită nu risca să compromită călătoria lui 
Ramses și a lui Mat-Hor. Faraonul înălțase el-însuși pânza, în 
timp ce tânăra lui soție se odihnea într-o cabină împodobită cu 
flori iar bucătarul jumulea o rață pe care avea s-o gătească 
pentru cină. Trei cârmaci mențineau cârma prevăzută cu doi 
ochi magici care indicau direcția bună, un matelot scotea apă 
din fluviu, ţinându-se de balustradă cu o mână, un marinar 
sprinten ca o maimuţă se cățăra în vârful catargului ca să vadă 
în depărtare și să-l prevină pe căpitan de eventuala apariţie a 
vreunei turme de hipopotami. 

Echipajul savurase un vin excepţional din marea podgorie de 
la Pi-Ramses, datând din anul 22 al domniei, an memorabil în 
cursul căruia fusese semnat tratatul de pace cu Hatti. 
Nemaipomenit de bun, vinul fusese păstrat în ulcioare de 
pământ ars, bej roze, de formă conică, cu gura dreaptă, 
astupată cu un dop făcut din argilă și paie. Pe flancuri, flori de 


lotus și o reprezentare a lui Bes, stăpânul iniţierii în marile 
mistere, personaj bondoc, cu tors gros și picioare scurte, 
scoțând o limbă roșie pentru a exprima atotputernicia Verbului. 

Când Ramses, înviorat de aerul fluviului, se întoarse în cabina 
centrală, Mat-Hor se sculase. Parfumată cu iasomie, cu sânii goi, 
îmbrăcată cu o fustă foarte scurtă, ea era seducția însăși. 

— Faraonul este stăpânul strălucirii, spuse ea cu o voce 
blândă, steaua căzătoare lăsând în urmă-i dâre de foc, taurul de 
neîmblânzit cu coarne ascuţite, crocodilul din mijlocul apelor de 
care nu te poţi apropia, șoimul care-și prinde prada, câinele 
divin pe care nimeni nu-l poate învinge, furtuna care izbucnește, 
flacăra care străpunge tenebrele. 

— Cunoști bine textele noastre tradiționale, Mat-Hor. 

— Literatura egipteană este una din disciplinele pe care le-am 
studiat. Mă pasionează tot ce s-a scris despre Faraon. Nu este el 
omul cel mai puternic din lume? 

— Trebuie să știi atunci că Faraonul detestă lingușirea. 

— Sunt sinceră. Nu există fericire mai mare decât această 
clipă. Visam la Maiestatea Ta, Ramses, încă de când vă luptaţi 
cu tatăl meu. Eram convinsă că numai soarele Egiptului o să-mi 
dea viață. Astăzi, știu că aveam dreptate. 

Tânăra femeie se ghemui la piciorul drept al lui Ramses pe 
care-l îmbrăţișă cu tandreţe. 

— Îmi este interzis să-l iubesc pe stăpânul celor Două ţări? 

lubirea unei femei... Ramses nu se mai gândea la asta de 
mult timp. Nefertari fusese iubirea, frumoasa Iset pasiunea iar 
acele fericiri ţineau de trecut. Această tânără hitită trezea în el 
dorinţa pe care o credea stinsă. Savant parfumată, oferindu-se 
fără a-i cădea în braţe, ea știa să se facă atrăgătoare fără a-și 
pierde noblețea. Ramses fu cucerit de frumusețea ei sălbatică și 
de farmecul ochilor ei negri, migdalați. 

— Ești foarte tânără, Mat-Hor. 

— Sunt femeie, Maiestate, și vă sunt soţie. Nu e de datoria 
mea să vă cuceresc? 

— Vino la proră și descoperă ţara Egiptului; soțul ei sunt. 

Regele acoperi cu o capă umerii lui Mat-Hor și o conduse în 
partea din față a vaporului. El îi spuse numele provinciilor, ale 
orașelor și satelor, îi descrise bogăţia lor, îi vorbi despre 
sistemele de irigație, despre obiceiuri și sărbători. 

Și ajunseră la Theba. 


Pe malul de răsărit, ochii uimiţi ai lui Mat-Hor contemplară 
imensul templu de la Karnak și sanctuarul /ca-ului zeilor, 
luminosul Luxor. Pe malul de apus, dominat de Culmea în care 
sălășluia zeița liniștii, hitită rămase mută de admiraţie în faţa 
Ramesseumului, templul pentru veșnicie al lui Ramses, și al 
colosului din piatră întruchipând ka-ul regelui, asimilat unei 
puteri divine. 

Mat-Hor constată că unul din numele Faraonului, „cel care 
seamănă cu albina”, era pe deplin justificat, căci Egiptul era un 
stup unde lenea n-avea ce căuta. Fiecare avea ceva de făcut, 
respectându-se o ierarhie a îndatoririlor. Chiar și în templu, 
activitatea era neîncetată: în apropierea sanctuarului, se lucra la 
războaiele de ţesut în timp ce în interior cei iniţiaţi celebrau 
riturile. In timpul nopţii, observatorii cerului făceau calcule 
astronomice. 

Ramses nu-i acordă noii lui soţii regale niciun răgaz pentru a 
se adapta. Instalată în palatul din Ramesseum, fu nevoită să se 
supună exigențelor sarcinii ei și să înveţe meseria de regină. Și 
ea știa că supunerea era indispensabilă pentru a-l cuceri pe 
Ramses. 

t 

Carul regal se opri în fața intrării în satul Deir-el-Medineh, 
păzit de poliție și armată. II urma un convoi care aducea pentru 
artizanii însărcinați cu săparea și decorarea mormintelor din 
Valea Regilor și din cea a Reginelor proviziile obişnuite: pâini, 
saci de fasole, legume proaspete, peşte de cea mai bună 
calitate, carne uscată și marinată. Administraţia furniza, de 
asemenea, sandale, țesături și unguente. 

Mat-Hor se sprijini de braţul lui Ramses pentru a cobori din 
car. 

— Ce-o să facem aici? 

— Pentru tine, ceea ce este esențial. 

În aclamaţiile artizanilor și ale familiilor lor, cuplul regal se 
îndreptă spre casa albă, cu două etaje, a șefului comunităţii, un 
om trecut de cincizeci de ani al cărui talent de sculptor atrăgea 
admiraţia tuturor. 

— Cum să-i mulţumim Maiestăţii Voastre pentru daruri? 

— Cunosc valoarea mâinii tale și știu că tu și fraţii tăi nu ţineţi 
seama de oboseală. Sunt protectorul vostru și vă voi îmbogăţi 
comunitatea pentru ca operele ei să fie nemuritoare. 


— Ordonatţi, Maiestate, și noi o să facem. 

— Vino cu mine, îţi voi arăta unde vor fi amplasate cele două 
șantiere care vor fi deschise imediat. 

După ce carul regal porni pe drumul care ducea spre Valea 
Regilor, Mat-Hor fu cuprinsă de neliniște. Priveliștea falezelor 
inundate de soare de unde viața părea absentă, îi strânse inima. 
Smulsă din luxul și confortul palatului, ea suferea șocul pietrei și 
al deșertului. 

La intrarea în Valea Regilor, care era păzită zi și noapte, vreo 
șaizeci de demnitari, de vârste diferite, îl așteptau pe Ramses. 
Rași în cap, cu pieptul acoperit de coliere mari, îmbrăcați cu 
niște fuste lungi și plisate, ei ţineau în mână câte o lance din 
lemn de sicomor care avea în vârf o pană de strut. 

— Aceștia sunt „fiii regali”, explică Ramses. 

Demnitarii ridicară lăncile, dând onorul, apoi îl urmară pe 
monarh în procesiune. 

Ramses se opri nu departe de intrarea în propriul său 
mormânt. 

— Aici, ordonă el șefului comunităţii din Deir-el-Medineh, vei 
săpa un mormânt imens!*, cu săli cu coloane și tot atâtea 
camere funerare câţi „fii regali”. Alături de Osiris, îi voi proteja 
pentru totdeauna. 

Ramses îi dădu maistrului planul pe care el însuși îl făcuse pe 
un papirus. 

— Lată aici lăcașul pentru eternitate al marii soții regale Mat- 
Hor. Vei săpa acest mormânt în Valea Reginelor, în apropierea 
celui al frumoasei Iset și departe de cel al lui Nefertari. 

Tânăra hitită păli. 

— Mormântul meu, dar... 

— Asta este tradiţia noastră, preciză Ramses. Din momentul 
în care o ființă are îndatoriri înalte, trebuie să se gândească la 
lumea de dincolo. Moartea este cea mai bună sfătuitoare, căci 
ea situează acţiunile noastre la locul cuvenit și ne permite să 
distingem între ceea ce este esenţial și ceea ce e mai puţin 
important. 

— Dar eu nu vreau să mă înec în gânduri triste! 


14 Acest mormânt din Valea Regilor, numerotat cu 5, a fost descoperit în 1820 de 
James Burton. Cercetările au fost de curând reluate de o echipă americană, uimită de 
amploarea monumentului. Este vorba de cel mai mare mormânt egiptean care se 
cunoaște. 


— Tu nu mai ești o femeie obișnuită, Mat-Hor, nu mai ești o 
prințesă hitită preocupată doar de propria ei plăcere, tu ești 
regina Egiptului. Deci, singurul lucru care contează este datoria 
ta. Pentru a o înţelege, trebuie să-ţi întâlnești propria moarte. 

— Refuz să fac asta! 

Privirea lui Ramses o făcu imediat pe Mat-Hor să regrete că a 
pronunțat aceste cuvinte. Hitită căzu în genunchi. 

— lertaţi-mă, Maiestate. 

— Ridică-te, Mat-Hor. Nu ești servitoarea mea, ci a lui Maat, 
regula universului care a creat Egiptul și care îi va supraviețui. 
Acum, să mergem către destinul tău. 

Mândră, în ciuda fricii care o stăpânea, reușind să-și înfrâneze 
neliniștea, tânăra hitită descoperi Valea Reginelor care, în pofida 
caracterului ei deșertic, i se păru mai puţin austeră decât cea a 
Regilor. Cum locul nu era închis între faleze înalte ci deschis 
către lumea celor vii pe care o simțea foarte aproape, Mat-Hor 
fu preocupată de puritatea cerului și își aminti de frumusețea 
peisajelor din adevărata vale, cea a Nilului, unde avea de gând 
să trăiască nenumărate ore de bucurie și de plăcere. 

Ramses se gândea la Nefertari care se odihnea acolo, în sala 
de aur a unui magnific lăcaș de eternitate, reînviind în fiecare 
clipă sub forma unui Phoenix, a unei raze de lumină sau a unei 
adieri de vânt care se ridica până în înaltul lumii. Nefertari care 
plutea într-o barcă, pe fluviul celest, în inima luminii. 

Mat-Hor rămase tăcută, neîndrăznind să întrerupă meditaţia 
regelui. În ciuda gravităţii locului și a momentului, ea fu 
tulburată până în adâncul ființei de prestanţa și de puterea ei. 
Indiferent de probele pe care le va avea de trecut, hitită își va 
atinge scopul: îl va seduce pe Ramses. 


35 


Serramanna ajunsese la capătul răbdării. Pentru că șiretenia 
și blândețea nu dădeau niciun rezultat, gigantul sard se 
hotărâse să revină la o metodă mai directă. După ce gustase o 
coastă de vită cu năut, el plecă călare la atelierul lui Teșon. 

De data asta, libianul va spune tot ce știe și, mai ales, numele 
asasinului lui Acha. 


Când puse piciorul pe pământ, Serramanna fu surprins de 
adunătura de oameni din faţa atelierului tăbăcarului. Femei, 
copii, bătrâni, muncitori trăncăneau vrute și nevrute. 

— Daţi-vă la o parte, ordonă sardul, și lăsaţi-mă să trec. 

Uriașul nu trebui să repete ordinul. Se lăsă tăcerea. 

Înăuntru, mirosul era îngrozitor. Serramanna, care se 
obișnuise să se parfumeze în stil egiptean, ezită să intre. Dar 
priveliștea echipei de tăbăcari, înghesuiți în apropierea pieilor 
sărate de antilopă, îl făcu să se aventureze în acel loc 
dezgustător. El dădu la o parte șirurile de păstăi de acacia, 
bogate în acid tanic, merse pe un pod de pământ galben și își 
puse enormele lui mâini pe umerii a doi ucenici. 

— Ce se întâmplă? 

Ucenicii se dădură la o parte. Serramanna văzu cadavrul lui 
Teșon, cu capul băgat într-un bazin plin cu urină și bălegar. 

— Un accident, un teribil accident, explică șeful atelierului, un 
libian bondoc. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Nimeni nu știe nimic... Patronul trebuia să vină să lucreze 
dis-de-dimineaţă și noi l-am găsit așa, când am ajuns. 

— Niciun martor? 

— Niciunul. 

— Asta mă miră... Teșon era un tehnician experimentat. Nu 
genul care să moară atât de prostește. Nu, e o crimă și cineva 
dintre voi știe ceva. 

— Vă înșelaţi, protestă moale șeful atelierului. 

— O să verific chiar eu acest lucru, promise Serramanna 
amenințător. Se impune un interogatoriu serios. 

Cel mai tânăr ucenic se fofilă ca un ţipar și ieși din atelier, 
luând-o la sănătoasa. Viaţa bună nu-i înmuiase însă reflexele 
sardului care se repezi în urmărirea lui. 

Străduțele cartierului muncitoresc n-aveau secrete pentru 
tânăr, dar forţa fizică a șefului gărzii personale a lui Ramses nu-i 
permise să-și piardă urma. Când ucenicul încercă să escaladeze 
un zid, mâna grea a lui Serramanna îl apucă de haine. 

Aruncat în aer, fugarul urlă și căzu greu pe pământ. 

— Șalele mele... Mi-am rupt șalele! 

— O să le îngrijești după ce-o să-mi spui adevărul. Nu pierde 
timpul, pramatie, altfel o să-ţi rup și mâinile. 

Terorizat, ucenicul începu să vorbească sacadat. 


— Un libian l-a ucis pe patronul meu... Un bărbat cu ochi 
negri, cu față pătrată și păr ondulat... L-a făcut pe Teșon 
trădător... Patronul a protestat, a jurat că nu v-a spus nimic... 
Dar celălalt nu l-a crezut... L-a sugrumat și l-a băgat cu capul în 
bazinul cu bălegar... Apoi s-a întors spre noi și ne-a ameninţat: 
„Numele meu e Malfi și sunt stăpânul Libiei, o să vă ucid dacă 
spuneţi ceva poliției...” Și acum, că v-am povestit tot, sunt mort! 

— Nu vorbi prostii, băiete, n-o să mai pui piciorul în atelier, vei 
lucra ca intendent la palat. 

— Nu... nu mă trimiteţi la închisoare? 

— Îmi plac puștii curajoși. Hai, ridică-te! 

Mergând șontăâc-șontăc, ucenicul reuși să-l urmeze pe uriaș 
care părea foarte contrariat. În ciuda a ceea ce sperase, așadar, 
nu Uri-Teșub îl omorâse pe Teșon. 

Uri-Teșub, hititul trădător, asociat cu Malfi, un libian ucigaș, 
dușman din naștere al Egiptului... Da, iată ce se uneltea în 
umbră! Dar trebuia să-l convingă și pe Ramses de asta. 

t 

Setau spăla bolurile de aramă, ploștile și filtrele de diferite 
mărimi în timp ce Lotus curăța etajerele laboratorului. Apoi 
specialistul în venin de șarpe își scoase pielea de antilopă, o 
înmuie în apă și o stoarse pentru a extrage soluţiile medicinale 
de care era saturată. Îi revenea lui Lotus sarcina de a 
transforma din nou tunica în veritabilă farmacie ambulantă 
graţie comorilor pe care le ofereau cobra neagră, vipera 
șuierătoare, vipera cu coarne și semenele lor. Frumoasa 
nubiană se aplecă asupra lichidului brun și vâscos. Diluat, va fi 
un remediu eficace împotriva tulburărilor circulaţiei sanguine și 
a slăbiciunii inimii. 

Când Ramses intră în laborator, Lotus se înclină, dar Setau își 
văzu de treaba lui. 

— Eşti prost dispus, constată regele. 

— Exact. 

— Dezaprobi căsătoria mea cu această prinţesă hititâ? 

— Întocmai. 

— Din ce motiv? 

— O să-ţi poarte ghinion. 

— Nu ești prea exagerat, Setau? 

— Lotus și cu mine cunoaștem bine șerpii. Ca să descoperi 
viața în veninul lor, trebuie să fii un specialist. Și această viperă 


hitită este în stare să atace așa cum nici cel mai bun specialist 
n-ar ști să prevadă. 

— Oare nu mulțumită ţie sunt eu imun la reptile? 

Setau mormăi. Într-adevăr, încă din adolescenţă, timp de 
mulţi ani, el îi dăduse lui Ramses să ia o poţiune ce conţinea 
doze infime de venin, pentru a supraviețui oricărui tip de 
mușcătură. 

— Ești prea încrezător în puterea ta, Maiestate... Lotus crede 
că ești aproape nemuritor, dar eu sunt convins că această hitită 
va încerca să-ți facă rău. 

— Se aude că este foarte îndrăgostită, susură nubiana. 

— Și atunci! exclamă îmblânzitorul de șerpi. Când dragostea 
se transformă în ură, este o armă terifiantă. Această femeie va 
încerca să-i răzbune pe ai săi, este evident! N-are ea un câmp 
de bătaie nesperat, palatul regal? Bineînţeles, Ramses nu mă va 
asculta. 

Faraonul se întoarse spre Lotus. 

— Ce părere ai? 

— Mat-Hor este frumoasă, inteligentă, șireată, ambițioasă și... 
hitită. 

— Nu voi uita asta, promise Ramses. 

t 

Regele citi cu atenție raportul pe care i-l dăduse Ameni. Cu 
fața palidă, cu părul din ce în ce mai rar, secretarul particular al 
monarhului notase cu o mână sigură și precisă declarațiile 
inflamate ale lui Serramanna. 

— Uri-Teșub, asasinul lui Acha și Malfi libianul, complicele 
lui... Dar n-avem nicio dovadă. 

— Niciun tribunal n-o să-i condamne, recunoscu Ameni. 

— Acest Malfi... Ai auzit vorbindu-se despre el? 

— Am consultat arhivele Ministerului Afacerilor externe, 
însemnările lui Acha și i-am interogat pe specialiștii din Libia. 
Malfi este șeful unui trib războinic, foarte răzbunător la adresa 
noastră. 

— Simplă bandă de nebuni sau pericol real? 

Ameni se gândi un moment. 

— Mi-ar plăcea să-ți dau un răspuns liniștitor, dar circulă 
zvonul că Malfi ar fi reușit să federalizeze mai multe clanuri 
care, până acum, s-ar fi sfâșiat între ele. 

— Zvon sau certitudine? 


— Poliţia deșertului n-a reușit să repereze locul în care și-a 
amplasat tabăra. 

— Și totuși, acest Maffi a intrat în Egipt, l-a asasinat pe unul 
din compatrioţii săi în propriul lui atelier și a plecat înapoi fără 
să fie pedepsit! 

Ameni se temea de furia lui Ramses, cu atât mai violentă cu 
cât era rară. 

— Nu știam cât este de periculos, preciză scribul. 

— Dacă nu mai știm să recunoaștem răul, cum vom guverna 
țara? 

Ramses se ridică și merse până la fereastra mare din biroul 
său, de la care contempla soarele, direct în față, fără a-și arde 
ochii. Soarele, astrul lui protector, îi dădea în fiecare zi energia 
de a-și asuma sarcina, oricare ar fi fost dificultăţile. 

— Malfi nu trebuie neglijat, declară regele. 

— Libienii nu sunt în stare să ne atace! 

— O mână de demoni poate semăna nenorocire, Ameni; acest 
libian trăiește în deșert, adună forțe distrugătoare și visează să 
le folosească împotriva noastră. Nu va fi vorba de un război ca 
acela dus împotriva hitiţilor, ci de o altfel de înfruntare, mai 
vicleană, dar nu mai puţin violentă. Simt ura lui Malfi. Crește, se 
apropie. 

Altădată, Nefertari era cea care își folosea talentul de 
prezicătoare pentru a orienta acţiunea regelui. De când 
strălucea pe cer, printre stele, Ramses avea sentimentul că 
spiritul ei trăia în el și că ea continua să-l ghideze. 

— Serramanna va face o anchetă amănunțită, spuse Ameni. 

— Mai ai și alte griji, prietene? 

— Cam vreo sută de probleme, ca în fiecare zi, și toate foarte 
urgente. 

— Inutil să-ţi cer să te odihnești un pic, presupun. 

— In ziua în care nu voi mai avea nicio problemă de rezolvat, 
mă voi odihni. 


36 


Cu cenușă și natron, amestec de carbonat și bicarbonat de 
sodiu, cea mai abilă dintre maseuzele palatului freca pielea lui 
Mat-Hor pentru a o curăța de impurități. Apoi o săpuni pe tânăra 


hitită cu un săpun pe bază de scoarță și fruct de balanit, arbore 
bogat în saponină, și o rugă să se întindă pe dalele calde înainte 
de a o frecționa. Pomada înmiresmată ușura durerile, elimina 
tensiunile și parfuma corpul. 

Mat-Hor era în paradis. Niciodată, la curtea tatălui său, nu se 
ocupase cineva de ea cu atâta grijă și abilitate. Machieuzele, 
manichiuristele și pedichiuristele își practicau arta la perfecţie și 
noua regină a Egiptului se simţea mai frumoasă din zi în zi. Nu 
era asta o condiţie indispensabilă pentru a-i cuceri inima lui 
Ramses? Strălucind de tinereţe și fericire, Mat-Hor se simțea 
irezistibilă. 

— Și acum, decise maseuza, pomada antirid. 

Hitită se revoltă. 

— La vârsta mea? Ești nebună! 

— La vârsta asta trebuie să începeţi să luptaţi împotriva 
îmbătrânirii și nu când este prea târziu. 

— Dar... 

— Aveţi încredere, Maiestate, pentru mine, frumuseţea unei 
regine a Egiptului este o afacere de Stat. 

Învinsă, Mat-Hor își abandonă faţa în mâinile maseuzei care îi 
aplică o pomadă costisitoare făcută din miere, natron roșu, 
pudră de alabastru, seminţe de schinduf și lapte de măgăriţă. 

Senzaţiei de răcoare îi urmă una de căldură plăcută, care 
alunga urâţenia și bătrâneţea. 

Mat-Hor mergea la banchete și recepții, era invitată acasă la 
nobili și bogaţi, vizita haremurile unde învăţa arta țesutului, a 
muzicii și a poeziei și se iniţia în fiecare zi cu voluptate în modul 
de viaţă egiptean. 

Totul era și mai frumos decât în visele ei! Nu se mai gândea la 
Hattușaș, trista și mohorâta capitală a copilăriei ei, dedicată 
afirmării pe plan militar. Aici, la Pi-Ramses, nu existau ziduri 
înalte, ci grădini, bazine cu apă și locuinţe împodobite cu ţigle 
vopsite care făceau din capitala lui Ramses cetatea turcoazei și 
unde bucuria de a trăi se amesteca cu cântecul păsărilor. 

Prinţesa hitită visase la Egipt și acum Egiptul îi aparţinea! Ea 
era regina lui, respectată de toţi. 

Dar oare domnea cu adevărat? Știa că Nefertari lucrase zilnic 
alături de Ramses, luase cu adevărat parte la conducerea 
afacerilor statului și chiar fusese principalul făuritor al tratatului 
de pace încheiat cu hitiţii. 


Pe când ea, Mat-Hor, își pierdea timpul în lux și plăceri, dar îl 
vedea atât de puţin pe Ramses! Desigur, când făceau dragoste, 
el era plin de dorinţă și tandrețe, dar rămânea îndepărtat și ea 
nu exercita nicio putere asupra regelui. Și nu învățase nimic din 
secretele guvernării. 

Acest eșec nu era decât provizoriu. Dacă Mat-Hor l-ar seduce 
pe Ramses, l-ar domina. Inteligența, frumuseţea și viclenia erau 
cele trei arme ale ei. Bătălia va fi lungă și dificilă, căci 
adversarul era de talie. Totuși, tânăra hitită nu se îndoia de 
succesul ei. Ceea ce-și dorise cu ardoare, obținuse întotdeauna. 
Și ce voia ea astăzi era să devină o regină atât de prestigioasă 
încât să șteargă până și amintirea lui Nefertari. 

— Maiestate, murmură camerista, cred că... cred că faraonul 
se află în grădină. 

— Du-te și vezi și, dacă este într-adevăr el, vino imediat și 
spune-mi! 

De ce n-o prevenise Ramses în legătură cu prezenţa lui? La 
ora aia, spre sfârșitul dimineţii, monarhul n-avea obiceiul să-și 
acorde niciun moment de răgaz. Ce eveniment insolit justifica 
această excepţie? 

Camerista se întoarse înnebunită. 

— E chiar Faraonul, Maiestate. 

— ȘI... e singur? 

— Da, singur. 

— Dă-mi rochia cea mai lejeră și mai simplă. 

— N-o vreţi pe cea din în fin, cu broderii roșii și... 

— Grăbește-te. 

— Ce bijuterii doriţi? 

— Fără bijuterii. 

— ȘI... peruca? 

— Fără perucă. Ai de gând să te grăbești? 

t 

Ramses se aşezase ca un scrib la poalele unui sicomor cu 
coroana mare și frunzișul strălucitor, încărcat de fructe verzi și 
roșii. Regele purta o perizoma tradiţională așa cum purtau 
faraonii Vechiului Imperiu, în epoca în care se construiau 
piramide. La încheieturi, două brățări de aur. 

Hitită îl observă. 

Fără nicio îndoială, vorbea cu cineva. 


Ea se apropie, cu picioarele goale. O adiere de vânt făcu să 
tremure frunzele sicomorului al căror cânt te ungea pe suflet 
precum mierea.  Stupefiată, tânăra femeie descoperi 
interlocutorul monarhului: câinele său, Străjerul, care stătea 
tolănit pe spate! 

— Maiestate... 

— Vino, Mat-Hor. 

— Știaţi că sunt aici? 

— Parfumul tău te trădează. 

Ea se așeză lângă Ramses. Străjerul se întoarse într-o parte și 
luă poziţia sfinxului. 

— Vorbeaţi cu... vorbeaţi cu acest animal? 

— Toate animalele vorbesc. Când ne sunt apropiate, cum era 
leul meu și cum este acest câine, moștenitor al unei dinastii a 
Străjerilor, ei au chiar multe să ne spună, dacă știm să le 
ascultăm. 

— Dar... ce vă povestește? 

— Îmi vorbește despre fidelitate, încredere și dreptate și îmi 
descrie frumoasele drumuri de dincolo pe care mă va conduce. 

Mat-Hor se strâmbă. 

— Moartea... De ce să vorbim despre această oroare? 

— Numai oamenii comit orori. Moartea este o simplă lege 
fizică și lumea de dincolo de moarte poate deveni plenitudine, 
dacă existența noastră a fost dreaptă și în conformitate cu 
regula lui Maat. 

Mat-Hor se apropie și mai mult de Ramses și îl privi cu 
superbii ei ochi migdalaţi. 

— Nu ţi-e teamă că-ți murdărești rochia? 

— Nu sunt încă îmbrăcată, Maiestate. 

— O haină austeră, nicio bijuterie, nici perucă... De ce atâta 
simplitate? 

— Maiestatea Voastră mi-o reproșează? 

— Tu ai un rang de purtat, Mat-Hor, și nu poţi să te porți ca 
oricare altă femeie. 

Hitită se revoltă. 

— Am făcut-o vreodată? Sunt fiica unui împărat și, acum, 
soția faraonului Egiptului! Existenţa mea a fost supusă 
exigențelor etichetei și puterii. 

— Etichetei, asta e sigur, dar de ce vorbești despre putere? Tu 
n-aveai nicio responsabilitate la curtea tatălui tău. 


Mat-Hor se simţi prinsă în capcană. 

— Eram prea tânără... și Hatti este un stat militar în care 
femeile sunt considerate fiinţe inferioare. Aici, totul este diferit! 
Regina Egiptului n-are ea datoria să-și servească ţara? 

Tânăra își răsfiră părul și pletele ei atinseră genunchii lui 
Ramses. 

— Te simţi tu într-adevăr egipteană, Mat-Hor? 

— Nu mai vreau să aud vorbindu-se de Hatti! 

— ţi-ai renega tatăl și mama? 

— Nu, bineînțeles că nu... Dar ei sunt atât de departe! 

— Treci printr-o încercare grea. 

— Încercare? Nici vorbă, e tot ce mi-am dorit întotdeauna! Nu 
mai vreau să aud vorbindu-se de trecut. 

— Cum să pregătești ziua de mâine dacă n-ai pătruns 
secretele celei de ieri? Eşti tânără, Mat-Hor, și te zbaţi căutându- 
ţi echilibrul. Nu-ţi va fi ușor să-l găsești. 

— Viitorul meu este în întregime conturat: sunt regina 
Egiptului! 

— Să domnești este o funcție care se învaţă zi de zi, nu este 
niciodată dobândită. 

Hitită păru înciudată: 

— Nu... nu înțeleg. 

— Tu ești emblema vie a păcii dintre Egipt și Hatti, declară 
Ramses. Mulți morţi au jalonat drumul până la sfârșitul acestui 
lung conflict. Mulțumită ţie, Mat-Hor, bucuria a înlocuit suferința. 

— Nu sunt... decât un simbol? 

— Vei avea nevoie de mulți ani pentru a pătrunde secretele 
Egiptului. Învață să o slujești pe Maat, zeița Adevărului și a 
Dreptăţii și existenţa ta va fi luminoasă. 

Hitită se ridică și îl privi în faţă pe stăpânul celor Două țări. 

— Vreau să domnesc alături de Maiestatea Ta, Ramses. 

— Nu ești decât o copilă, Mat-Hor. Mai întâi renunţă la 
capriciile tale, poartă-ţi rangul și lasă timpul să-și desăvârșească 
opera. Acum, lasă-mă singur. Străjerul are multe să-mi 
împărtășească. 

Vexată, hitită se întoarse în fugă în apartamentele ei. Ramses 
n-avea s-o vadă cum plânge de furie. 


37 


În lunile care au urmat acestei întrevederi cu Ramses, Mat- 
Hor fu orbitoare. Împodobită cu rochii somptuoase, ea strălucea 
de frumuseţe și farmec la seratele thebane, jucându-și perfect 
rolul de regină dedicată mondenităţilor. Urmând sfaturile 
regelui, ea se familiariză cu obiceiurile de la curte și aprofundă 
cunoașterea culturii vechiului Egipt, a cărei profunzime o 
fascina. 

Mat-Hor nu întâmpină niciun fel de ostilitate, dar nu reuși să-i 
câștige simpatia lui Ameni, despre care toți spuneau că este cel 
mai apropiat prieten al monarhului. Cât despre Setau, celălalt 
confident, acesta se întorsese în Nubia în compania lui Lotus, 
pentru a recolta veninul scumpelor sale reptile și pentru a-și 
pune în aplicare ideile legate de dezvoltarea regiunii. 

Tânăra hitită avea totul, dar nu poseda nimic. Atât de aproape 
de ea, puterea îi scăpa și amărăciunea începea să-i cuprindă 
sufletul. Căuta zadarnic modalitatea de a-l cuceri pe Ramses și, 
pentru prima dată, se îndoia de ea-însăși. Dar nu i-ar fi dat 
regelui ocazia să observe asta. Așa că își căuta consolarea în 
petreceri și serbări a căror regină incontestabilă era. 

În acea seară de toamnă, Mat-Hor se simţi obosită. Le dădu 
liber slujitorilor și se întinse pe pat, cu ochii deschiși, pentru a 
putea visa la Ramses, acest om atotputernic și de nepătruns. 

O adiere de vânt ridică pânza de în pusă în fereastră. Cel 
puțin așa crezu ea un moment, până când apăru un bărbat cu 
părul lung, cu trupul impozant. 

Mat-Hor se ridică și își încrucișă braţele peste piept. 

— Cine sunteți? 

— Un compatriot. 

Lumina lunii îi permise reginei să distingă mai bine trăsăturile 
neașteptatului vizitator. 

— Uri-Teșub! 

— Îți amintești de mine, fetițo? 

— Ai îndrăznit să pătrunzi în camera mea! 

— N-a fost ușor, te pândesc de câteva ore. Cum diavolul ăsta 
de Serramanna nu încetează să mă supravegheze, am așteptat 
mult timp înainte de a mă apropia de tine. 


— Uri-Teșub... L-ai ucis pe împăratul Muwattalis și ai încercat 
să-i suprimi pe tatăl și pe mama mea! 

— Toate astea au fost demult... Astăzi, noi suntem doi hitiţi 
exilați în Egipt. 

— Uiţi cine sunt? 

— O femeie frumoasă condamnată să se amăgească cu o 
lume artificială. 

— Sunt regina lui Ramses și regina acestei ţări! 

Uri-Teșub se așeză pe marginea patului. 

— Nu mai visa, fetițo! 

— Chem paza! 

— Ei bine, cheam-o. 

Uri-Teșub și Mat-Hor se înfruntară din priviri. Tânăra se ridică 
și luă o cupă de apă rece. 

— Nu ești decât un monstru și o brută! De ce-ar trebui să te- 
ascult pe tine, un general trădător? 

— Pentru că aparţinem aceluiași popor care va fi întotdeauna 
dușmanul acestui Egipt blestemat! 

— Incetează să mai baţi câmpii: tratatul de pace este semnat. 

— Incetează să te mai îmbeţi cu iluzii, Mat-Hor. Pentru 
Ramses, tu nu ești decât o străină care va fi în curând închisă 
într-un harem. 

— Te înșeli! 

— ţi-a acordat el măcar o fărâmă de putere? 

Tânăra nu zise nimic. 

— In ochii lui Ramses, tu nu exiști. Nu ești decât o hitită și o 
ostatecă a acestei păci pe care faraonul o va rupe pentru a strivi 
un dușman dezarmat. Ramses este viclean și crud, i-a întins lui 
Hattușil o capcană subtilă și el a căzut în ea. Și tu, tu ai fost 
sacrificată de propriul tău tată! Distrează-te, Mat-Hor, bucură-te 
de viaţă, căci tinereţea trece repede, mult mai repede decât îţi 
imaginezi. 

Regina îi întoarse spatele lui Uri-Teșub. 

— Ai terminat? 

— Gândește-te la ceea ce ţi-am spus și vei constata 
veridicitatea propunerilor mele. Dacă dorești să mă mai vezi, 
dă-mi de știre fără să-l alertezi pe Serramanna. 

— Ce motiv aș avea să te revăd? 

— lţi iubeşti ţara la fel de mult ca mine. Și nu accepţi nici 
înfrângerea, nici umilirea. 


Mat-Hor ezită mult timp înainte de a se întoarce. 

O adiere ușoară ridică perdeaua de în, Uri-Teșub dispăruse. 
Era doar un demon al nopţii sau tocmai o trezise la realitate? 

t 

Cei șase bărbați cântau cât îi ținea gura, mișcându-și în 
cadență picioarele într-o cuvă mare, plină cu struguri. Veseli 
nevoie mare, călcau ciorchinii copți din care avea să iasă un vin 
excelent. Pe jumătate betți, din cauza vaporilor care se ridicau 
din cuvă, ei se ţineau mai mult sau mai puţin ezitanţi de 
ramurile butucului. Cel mai entuziasmat era Serramanna care le 
impunea ritmul tovarășilor săi. 

— Vă caută cineva, îi spuse un podgorean. 

— Continuaţi, le ordonă Serramanna oamenilor săi, și nu vă 
înmuiați! 

Bărbatul era un gradat aparţinând poliţiei deșertului. Cu fața 
pătrată, ridată, el nu se despărțea niciodată de arcul, săgețile și 
sabia lui scurtă. 

— M-am prezentat la raport, îi spuse el lui Serramanna. 
Patrulele noastre străbat, de mai multe luni, în lung și-n lat, 
deșertul Libiei în căutarea lui Malfi și a răzvrătiţilor a căror 
căpetenie este. 

— L-aţi localizat în sfârșit? 

— Din păcate, nu. Acest deșert este imens și noi nu controlăm 
decât zona din apropierea Egiptului. Este riscant să ne 
aventurăm mai departe. Beduinii ne spionează și îl previn pe 
Malfi de apropierea noastră. Pentru noi, el este ca o umbră 
insesizabilă. 

Serramanna fu  decepţionat și contrariat. Competența 
polițiștilor din deșert era indiscutabilă. Eșecul lor dovedea că 
Malfi era un adversar redutabil. 

— E sigur că Malfi a unit mai multe triburi? 

— Nu sunt convins de asta, răspunse gradatul. Poate nu e 
decât un zvon, ca atâtea altele. 

— Malfi s-a lăudat că deţine o dagă de fier? 

— N-am auzit nimic de asta. 

— Lasă acolo dispozitivul de alertă. La cel mai mic incident, 
avertizează palatul. 

— Cum doriţi... dar de ce ne temem atât de mult de libieni? 

— Suntem siguri că Maffi va încerca să ne facă rău într-un fel 
sau altul. Și e suspectat de crimă. 


t 

Ameni nu arunca niciun document. De-a lungul anilor, biroul 
lui din Pi-Ramses se umpluse de arhive, sub formă de papirusuri 
sau tăblițe de lemn. Trei încăperi anexe adăposteau vechile 
dosare. În mai multe rânduri, subordonații lui îi recomandaseră 
să se debaraseze de textele fără importanță, dar Ameni voia să 
păstreze maximum de informaţii, ca să nu fie constrâns să 
apeleze la diverse administrații a căror lentoare îl exaspera. 

Scribul lucra repede. Din punctul său de vedere, orice 
problemă a cărei soluție trena avea tendința de a se agrava. ȘI 
de cele mai multe ori era mai bine să nu conteze decât pe el 
însuși fără să se mai gândească la nenumăratele relații gata să 
se destrame imediat ce greul părea de nedepăşit. 

Satisfăcut de o enormă farfurie de carne fiartă care n-avea să- 
| îngrașe mai mult ca alte mese, Ameni lucra la lumina lămpilor 
cu ulei când Serramanna intră în biroul lui. 

— Mereu citeşti... 

— Trebuie să se ocupe cineva și de mărunţișuri în țara asta. 

— O să-ţi prăpădești sănătatea, Ameni. 

— Mi-am prăpădit-o demult. 

— Pot să m-așez? 

— Cu condiţia să nu deranjezi nimic. 

Uriașul sard rămase în picioare. 

— Nimic nou în legătură cu Malfi, se plânse el. Se ascunde în 
deșertul Libiei. 

— Și Uri-Teșub? 

— Trăiește pe picior mare cu bogata feniciană. Dacă nu l-aș 
cunoaște, precum își cunoaște un vânător vânatul, aș jura că a 
devenit un respectabil bogătan fără alte ambiţii decât fericirea 
conjugală și mâncarea aleasă. 

— De ce nu, în fond? Alţi străini au fost seduși de o existenţă 
liniștită. 

— Sigur... 

Tonul sardului îl intrigă pe Ameni. 

— Ce insinuezi? 

— Tu ești un excelent scrib, dar timpul trece și nu mai ești 
tânăr. 

Ameni lăsă pensula și își încrucișă braţele. 


— Am cunoscut o femeie fermecătoare și foarte timidă, 
mărturisi sardul. Cu toate astea, nu îmi place. În schimb, tu ar 
trebui s-o apreciezi... 

— Vrei să... mă însori? 

— In ce mă privește, eu simt adesea nevoia de schimbare... 
Dar tu, tu i-ai fi credincios unei bune soții. 

Ameni se înfurie. 

— Viaţa mea înseamnă acest birou și gestiunea afacerilor 
publice! îţi imaginezi o femeie aici? Ar aranja totul după capul ei 
și ar semăna dezordinea și haosul! 

— M-am gândit... 

— Nu te mai gândi și încearcă mai degrabă să-l identifici pe 
asasinul lui Acha. 


38 


Templul pentru veșnicie al lui Ramses, de pe malul de vest al 
Thebei, se întindea pe o suprafaţă de cinci hectare. Conform 
dorințelor faraonului, pilonii păreau că se înalţă până la cer, 
copacii umbreau bazinele cu apă curată, ușile erau din bronz 
aurit, dalele din argint și statui animate de prezenţa /ca-ului 
erau amplasate în curţile templului. În jurul sanctuarului, o 
bibliotecă și antrepozite iar în inima edificiului, capelele dedicate 
lui Seti, tatăl lui Ramses, Tuyei, mama lui, și lui Nefertari, marea 
lui soție regală. 

Stăpânul Celor Două ţări mergea frecvent pe acest domeniu 
magic care aparţinea divinităţilor. Aici, el venera memoria 
acestor ființe scumpe, care vor trăi pentru totdeauna în el. Dar 
de data asta, vizita avea un caracter excepţional. 

Meritamon, fiica lui Ramses și a lui Nefertari, trebuia să 
îndeplinească un ritual care să-l imortalizeze pe faraonul 
domnitor. 

Când o văzu, Ramses fu din nou frapat de asemănarea cu 
mama ei. În rochia ei mulată, ornată cu două rozete în dreptul 
pieptului, Meritamon o întruchipa pe Seșat, zeița Scrierii. Faţa ei 
fină, încadrată de cercei în formă de disc, era fragilă și 
luminoasă. 

Regele o îmbrăţișă. 

— Cum o duci, scumpa mea fiică? 


— Mulțumită ţie, pot să meditez în acest templu și să cânt 
pentru zei. În fiecare clipă simt prezenţa mamei mele. 

— La cererea ta am venit la Theba. Ce mister vrei să-mi 
dezvălui, tu care ești singura regină a Egiptului recunoscută de 
temple? 

Meritamon se înclină în faţa suveranului. 

— Maiestatea Sa să binevoiască să mă urmeze. 

Zeița pe care o încarna îl conduse pe Ramses până la o capelă 
unde îl aștepta un preot purtând masca de ibis a zeului Thot. 
Sub privirea lui Ramses, Thot și Seșat inscripţionară cele cinci 
nume ale regelui pe frunzele unui copac mare gravat în relief în 
piatră. 

— Astfel, spuse Meritamon, analele tale sunt scrise de 
milioane de ori, așa încât ele vor dăinui pentru totdeauna. 

Ramses fu cuprins de o ciudată emoție. Nu era decât un om 
căruia destinul îi încredințase o sarcină grea, dar cuplul divin 
evoca o altă realitate, cea a Faraonului, al cărui suflet trecea din 
rege în rege, de la începuturile dinastiilor. 

Cei doi care celebrară ritul se retraseră, lăsându-l pe Ramses 
să contemple copacul de milioane de ani în care tocmai își 
înscrisese nemurirea. 

t 

Meritamon se întorcea pe domeniul muzicienilor templului 
când o femeie blondă, somptuos îmbrăcată, îi bară drumul. 

— Eu sunt Mat-Hor, spuse ea cu agresivitate. Nu ne-am 
întâlnit niciodată, dar trebuia să-ţi vorbesc. 

— Eşti soţia oficială a tatălui meu, n-avem nimic să ne 
spunem. 

— Dar tu ești adevărata regină a Egiptului! 

— Rolul meu este strict teologic. 

— Altfel spus, esenţial! 

— Interpretezi faptele după bunul tău plac, Mat-Hor. Pentru 
mine, nu va fi niciodată o altă mare soţie regală în afară de 
Nefertari. 

— Ea este moartă și eu sunt vie! Din moment ce refuzi să 
domnești, de ce mă împiedici pe mine s-o fac? 

Meritamon surâse. 

— Ai o imaginaţie bogată. Eu trăiesc aici retrasă și nu mă 
interesează treburile lumești. 


— Dar ești prezentă în timpul riturilor de stat, în calitate de 
regină a Egiptului! 

— Asta este voinţa faraonului. O contești? 

— Vorbește-i, convinge-l să-mi dea locul care mi se cuvine. 
Influenţa ta va fi determinantă. 

— Ce vrei, de fapt, Mat-Hor? 

— Vreau dreptul de a domni, căsătoria mă autorizează să fac 
asta. 

— Egiptul nu se cucerește prin forţă, ci prin iubire. Pe acest 
pământ, dacă neglijezi legea lui Maat uitând îndatoririle tale, vei 
avea deziluzii penibile. 

— Nu mă interesează discursurile tale, Meritamon; eu îţi cer 
ajutorul. Eu nu renunţ la această lume. 

— Ai mai mult curaj ca mine, îţi doresc noroc, Mat-Hor. 

t 

Ramses medită îndelung în imensa sală cu coloane a 
templului din Karnak pe care tatăl său Seti o începuse și pe 
care, el, în calitatea sa de fiu și succesor, o terminase. 
Pătrunzând prin ferestrele de piatră a c/austra, soarele lumina, 
rând pe rând, scenele sculptate și pictate în care se vedea 
faraonul aducând ofrande divinităţilor pentru ca ele să rămână 
pe pământ. 

Amon, marele suflet al Egiptului care dădea suflu oricărei nări, 
rămânea ascuns, dar acţiona peste tot. E/ se simte în vânt, 
spunea un imn, dar nu se vede. Noaptea este plină de prezenta 
lui. Ceea ce este sus și ceea ce este jos este realizat de el. A 
încerca să-l cunoști pe Amon, știind că el va scăpa mereu 
inteligenţei umane, nu însemna, cum o afirma Cartea ieșirii la 
lumină, să îndepărtezi răul și tenebrele, să pătrunzi viitorul și să 
organizezi ţara astfel încât să fie asemănătoare cerului? 

Bărbatul care înainta spre Ramses avea o față pătrată și dură 
pe care vârsta nu o îmblânzise. Fost controlor al grajdurilor 
regale, el intrase în serviciul lui Amon de la Karnak și sărise 
treptele ierarhiei pentru a deveni al doilea profet al zeului. Ras 
în cap, îmbrăcat cu o robă de în imaculată, Bakhen se opri la 
câţiva pași de monarh. 

— Mare este bucuria de a vă revedea, Maiestate. 

— Mulțumită ţie, Karnak și Luxor sunt demne de divinităţile 
care le locuiesc. Ce face Nebu? 


— Marele preot nu mai iese din căsuţa lui, de lângă lacul 
sfânt, nu mai are vârsta potrivită, dar continuă să dea ordine. 

Ramses aprecia fidelitatea lui Bakhen. Era una din acele fiinţe 
excepţionale, lipsite de ambiţie și al căror rol principal era să 
acționeze drept. Cel mai mare domeniu sacru al Egiptului era pe 
mâini bune. 

Totuși Bakhen părea mai puţin calm decât de obicei. 

— Probleme grave? întrebă Ramses. 

— Tocmai am primit plângeri din partea unor mici sanctuare 
ale regiunii thebane. În curând nu vor mai avea tămâie și 
smirnă, indispensabile în timpul practicilor cotidiene ale riturilor. 
Pentru moment, rezervele de la Karnak vor fi suficiente pentru a 
le veni în ajutor, dar și stocurile mele vor fi epuizate în două sau 
trei luni. 

— Templele nu trebuiau să fie aprovizionate la începutul 
iernii? 

— Desigur, Maiestate, dar ce cantitate vom primi? Ultimele 
recolte au fost atât de slabe încât riscăm să rămânem fără 
aceste substanțe esenţiale. Dacă ritualul nu mai este celebrat în 
mod satisfăcător, ce se va întâmpla cu armonia ţării? 

Tt 

Chiar la întoarcerea lui Ramses în capitală, Ameni se prezentă 
în biroul său cu brațele încărcate de papirusuri administrative. 
Toţi se întrebau cum un scrib atât de firav avea energia 
necesară pentru a căra atâta greutate. 

— Maiestate, trebuie să interveniţi cât se poate de repede! 
Taxa pe vapoarele de mărfuri este excesivă și... 

Ameni se întrerupse. Faţa gravă a lui Ramses îl făcu să se 
răzgândească și să nu-l mai deranjeze cu amănunte. 

— Care este situația rezervelor noastre de oliban, tămâie și 
smirnă? 

— Nu pot să-ți spun pe loc, trebuie să verific... Dar nu e nimic 
alarmant. 

— Cum poți fi atât de sigur? 

— Pentru că am instituit un sistem de control. Dacă stocurile 
ar fi scăzut în mod semnificativ, aș fi știut. 

— În regiunea thebană, în curând va fi penurie. 

— Să folosim rezervele antrepozitelor din Pi-Ramses și să 
sperăm că viitoarele recolte vor fi bogate. 


— Lasă sarcinile mai puţin importante în grija altora și ocupă- 

te imediat de această problemă. 
t 

Ameni îi convocă în biroul său pe directorul rezervelor Dublei 
Case Albe, pe șeful Trezoreriei și pe superiorul Casei Pinului, 
însărcinat cu verificarea livrărilor de mărfuri de provenienţă 
străină. Cei trei notabili atinseseră liniștiți vârsta de cincizeci de 
ani. 

— Am fost obligat să plec de la o reuniune importantă, se 
plânse șeful Trezoreriei, și sper că nu ne-ţi deranjat degeaba. 

— Sunteţi toți trei responsabili cu rezervele de oliban, tămâie 
și smirnă, le aminti Ameni. Întrucât niciunul dintre voi nu m-a 
alertat, presupun că situația nu e îngrijorătoare. 

— Eu nu mai am aproape deloc oliban, mărturisi directorul 
rezervelor Dublei Case Albe, dar cu siguranţă că nu e și cazul 
colegilor mei. 

— Eu nu mai am decât un stoc mic, preciză șeful Trezoreriei, 
dar cota de alertă nefiind încă atinsă, n-am considerat necesar 
să fac un raport scris către colegii mei. 

— Situaţia mea este identică, spuse directorul Casei Pinului. 
Dacă stocurile mele ar fi continuat să scadă în următoarele luni, 
n-aș fi ezitat să iau măsuri. 

Ameni era consternat. 

Cei trei înalţi funcţionari sacrificaseră spiritul legii în favoarea 
literei și, ca de obicei, nu comunicaseră între ei. 

— Vreau situaţia exactă a stocurilor voastre. 

Ameni calculă rapid: până la primăvara viitoare, n-ar mai 
rămâne niciun grăunte de tămâie în Egipt, iar smirna și olibanul 
ar dispărea și ele din laboratoare și din temple. 

Și în întreaga ţară, va lua naștere și se va amplifica un 
sentiment de revoltă împotriva lipsei de prevedere a lui Ramses. 


39 


Mereu la fel de frumoasă ca o auroră de primăvară, medicul- 
șef Neferet termină de pregătit un amestec compus din rășină 
de arbore de fistic, miere, bucățele de aramă și un pic de 
smirnă, destinat să îngrijească un dinte al ilustrului său pacient. 


— Niciun abces, îi explică ea lui Ramses, dar aveţi gingiile 
fragile și o tendință tot mai pronunţată spre artrită. Maiestatea 
Voastră să nu uite de clătirea gurii și de decocturile cu scoarță 
de salcie. 

— Am pus să se planteze mii de sălcii de-a lungul fluviului și 
pe marginea bazinelor de apă. Veţi dispune în curând de o mare 
cantitate de produse antiinflamatoare. 

— Mulţumesc, Maiestate. Vă mai prescriu și o cocă de 
mestecat pe bază de împărăteasă, ienupăr, fructe de sicomor și 
tămâie. Pentru că am adus vorba de tămâie și smirnă a căror 
acţiune asupra durerii este remarcabilă, ţin să vă informez că 
aceste produse ne vor lipsi în curând. 

— Știu, Neferet, știu... 

— Când vor fi livrate medicilor și chirurgilor? 

— Cât de repede posibil. 

Observând încurcătura monarhului, Neferet nu-i mai puse 
întrebările care-i stăteau pe buze. Problema trebuia să fie gravă, 
dar ea avea încredere în Ramses că va scoate ţara din acest 
impas. 

t 

Ramses meditase îndelung în fața statuii tatălui său Seti, a 
cărui față din piatră era intens animată, grație talentului 
sculptorului. În austerul birou cu pereți albi, prezența lui Seti 
lega gândirea faraonului care domnea cu cea a predecesorului 
său. Când trebuia să ia decizii de care depindea viitorul 
regatului, Ramses nu uita niciodată să consulte sufletul 
monarhului care-l inițiase în funcție, cu prețul unei educații 
riguroase pe care puține ființe ar fi tolerat-o. 

Seti avusese dreptate. Dacă Ramses suporta greutatea unei 
lungi domnii, asta se datora acestei formații exigente pe care i-o 
datora. O dată cu maturitatea, focul care-l animase scăzuse în 
intensitate, dar pasiunea tinereţii se metamorfozase într-o 
dorinţă ardentă de a-și conduce țara și poporul așa cum o 
făcuseră strămoșii săi. 

Când privirea lui Ramses căzu pe marea hartă a Orientului 
Apropiat pe care o consulta adesea, faraonul se gândi la Moise, 
prietenul său din copilărie. Și în el ardea un foc, adevăratul său 
ghid prin deșert, în căutarea Pământului Făgăduit. 


În mai multe rânduri, în ciuda părerii consilierilor militari, 
faraonul refuzase să intervină împotriva lui Moise și a evreilor. 
Nu trebuiau ei să-și urmeze destinul până la capăt? 

Ramses îi chemă pe Ameni și pe Serramanna. 

— Am luat mai multe decizii. Una dintre ele va fi pe placul tău, 
Serramanna. 

Ascultându-l pe rege, uriașul sard simţi o puternică bucurie. 

t 

Tanit, apetisanta feniciană, nu se mai sătura de trupul lui Uri- 
Teșub. Deşi hititul o trata cu brutalitate, ea îi accepta toate 
toanele. Datorită lui, ea descoperea în fiecare zi plăcerile uniunii 
carnale și trăia o nouă tinereţe. Uri-Teșub devenise zeul ei. 

După ce o sărută sălbatic, hititul se ridică și, în toată 
splendoarea nudităţii lui, se îndepărtă ca un animal. 

— Ești o iapă superbă, Tanit! Din când în când o să mă faci 
aproape să-mi uit ţara. 

Tanit părăsi la rândul ei patul și lăsându-se pe vine, îmbrățișă 
pulpele amantului ei. 

— Suntem fericiţi, atât de fericiţi! Să nu ne mai gândim decât 
la noi și la plăcerea noastră... 

— Mâine plecăm la vila ta din Fayum. 

— Nu-mi place, dragule, prefer Pi-Ramses. 

— Cum ajungem acolo, eu voi pleca și tu, tu îi vei face pe toţi 
să creadă că suntem împreună în acel cuib al iubirii. 

Tanit se ridică și își lipi sânii mari de pieptul lui Uri-Teșub pe 
care îl îmbrăţișă cu pasiune. 

— Unde te duci și cât timp vei lipsi? 

— N-ai nevoie s-o știi. La întoarcerea mea, dacă Serramanna 
te ia la întrebări, nu trebuie să spui decât câteva cuvinte: nu ne- 
am părăsit nicio secundă. 

— Ai încredere, dragule, eu... 

Hititul o pălmui pe feniciană care scoase un strigăt de durere. 

— Ești femeie și o femeie nu trebuie să se amestece în 
afacerile bărbaţilor. Fii ascultătoare și totul va merge bine. 

Uri-Teșub pleca să se întâlnească cu Malfi pentru ca să 
intercepteze convoiul de oliban, tămâie și smirnă și să distrugă 
preţioasele produse. După acest dezastru, popularitatea lui 
Ramses va fi grav afectată și tulburarea va pune stăpânire pe 
țară, creând condiţii propice pentru un atac surpriză al libienilor. 
In Hatti, gruparea ostilă păcii cu Egiptul o să-l alunge pe Hattușil 


de pe tron și îl vor aduce înapoi pe Uri-Teșub, singurul șef de 
război capabil să învingă armatele Faraonului. 

O servitoare înspăimântată apăru în ușa camerei. 

— Stăpână, a venit poliţia! Un uriaș cu cască și înarmat... 

— Scapă de el, îi ordonă Tanit. 

— Nu, interveni Uri-Teșub, să vedem ce vrea de la noi 
prietenul nostru Serramanna. Să aștepte, o să venim. 

— Refuz să stau de vorbă cu acest bădăran. 

— Dimpotrivă, frumoasa mea! Uiţi că suntem cuplul cel mai 
îndrăgostit din ţară? Pune-ţi o rochie care-ţi lasă sânii goi și 
parfumează-te. 

t 

— Puțin vin, Serramanna? întrebă Uri-Teșub, strângând în 
braţe o Tanit languroasă. 

— Sunt În misiune oficială. 

— Şi în ce mod ne privește pe noi? întrebă feniciana. 

— Ramses i-a acordat azil lui Uri-Teșub în vremuri dificile și e 
încântat acum de integrarea lui în societatea egipteană. De 
aceea regele vă acordă un privilegiu de care puteţi fi mândri. 

Tanit fu uimită. 

— Despre ce e vorba? 

— Regina întreprinde o vizită în toate haremurile din Egipt 
unde, în onoarea ei, vor fi organizate numeroase festivități. Am 
placerea să vă anunţ că vă numărați printre invitaţi și că o veţi 
însoți pe tot parcursul călătoriei. 

— Este... Este minunat! exclamă feniciana. 

— Nu pari prea încântat, Uri-Teșub, remarcă sardul. 

— Bineînţeles că da... Eu, un hitit... 

— Regina Mat-Hor nu este de origine hitită? Și tu ești căsătorit 
cu o feniciană. Egiptul este foarte primitor, când îi sunt 
respectate legile. E cazul tău, așa că ești considerat un autentic 
supus al Faraonului. 

— De ce ai primit tu sarcina de a ne aduce această veste? 

— Pentru că eu sunt responsabil cu securitatea oaspeţilor de 
marcă, răspunse sardul cu un zâmbet larg. Și nu te voi pierde 
din ochi nicio clipă. 

t 

Nu erau decât o sută, dar puternic înarmați și perfect 

antrenați. Malfi formase un comando din care nu făceau parte 


decât cei mai buni oameni, războinici experimentați amestecați 
cu tineri luptători cu o energie inepuizabilă. 

După un ultim antrenament, în cursul căruia mai muriseră 
vreo zece incapabili, comandoul părăsise tabăra secretă din 
inima deșertului libian pentru a o lua spre Nord în direcţia fâșiei 
occidentale a deltei Egiptului. Când în barcă, când pe drumuri 
noroioase, libienii vor traversa Delta de la vest la est, apoi se 
vor bifurca spre peninsula arabică pentru a ataca convoiul cu 
substanţe preţioase. Cu Uri-Teșub și partizanii lui se vor întâlni 
înainte de frontieră și acesta leva da indicaţii precise care le va 
permite să evite patrulele egiptene și să scape supravegherii 
pândarilor. 

Prima etapă a acțiunii de cucerire va fi un triumf. Libienii 
oprimaţi își vor recăpăta speranţa și Malfi va deveni eroul unui 
popor răzbunător, dornic să-și ia revanșa. Graţie lui, Nilul se va 
transforma într-un fluviu de sânge. Dar trebuia mai întâi să 
lovească Egiptul în valorile lui esenţiale: celebrarea ritualurilor și 
a cultului destinat divinităților, expresii ale respectării regulii lui 
Maat. Fără tămâie și smirnă, preoţii se vor simţi abandonaţi și îl 
vor acuza pe Ramses că a rupt pactul cu cerul. 

Cercetașul se întoarse înapoi. 

— Nu putem să mergem mai departe, îi spuse el lui Maffi. 

— Ti-ai pierdut minţile? 

— Veniţi să vedeți și singur, stăpâne. 

Culcat pe burtă pe o movilă de pământ moale, ascuns printre 
spini, lui Malfi nu-i veni sa-și creadă ochilor. 

Armata egipteană se desfășurase pe o suprafață mare de 
teren, între mare și mlaștinile pe care le străbăteau în lung și-n 
lat bărci mici în care se aflau arcași. Turnurile din lemn le 
permiteau arcașilor să supravegheze un vast orizont. Erau acolo 
câteva mii de oameni, comandaţi de Merenptah, fiul mezinul lui 
Ramses. 

— E imposibil de trecut, estimă cercetașul, vom fi reperați și 
masacrați. 

Malfi nu putea să-i ducă la moarte pe cei mai buni oameni ai 
săi, viitoarele vârfuri de lance ale armatei libiene. Să distrugi o 
caravană era ușor, dar să ţii piept unui număr atât de mare de 
soldaţi egipteni era sinucidere. 

De furie, libianul apucă o tufă de spini și o strânse în pumn. 


40 


Șeful caravanelor care se îndreptau spre Egipt era uluit. El, un 
comerciant călit, un sirian de cincizeci și opt de ani care 
străbătuse în lung și-n lat toate drumurile Orientului Apropiat 
pentru a face negoț, nu văzuse niciodată o asemenea comoară. 
Își dăduse întâlnire cu producătorii în partea de nord-vest a 
peninsulei arabice, într-o regiune aridă și pustie unde 
temperatura diurnă era toridă și cea nocturnă adesea glacială, 
fără a mai pune la socoteală șerpii și scorpionii. Dar locul era 
ideal pentru a adăposti un antrepozit secret în care de trei ani, 
sirianul aduna bogăţiile furate tezaurului egiptean. 

Complicilor săi, libianul Maffi și hititul Uri-Teșub, le spusese cu 
convingere că stocurile de produse preţioase, de altfel foarte 
mici din cauza recoltelor slabe, fuseseră distruse. Malfi și Uri- 
Teșub erau războinici, nu comercianţi. Ei nu știau că un bun 
negustor nu-și sacrifică niciodată marfa. 

Cu plete negre și lipicioase întinse pe capul rotund, cu fața 
visătoare, cu bustul mare, susţinut de niște picioare scurte, 
sirianul mințea și fura încă din adolescenţă, neuitând să 
cumpere tăcerea celor care ar fi putut să-l denunțe autorităţilor. 

Prieten al unui alt sirian, Raia, spion în solda hitiţilor, care 
murise în mod brutal, șeful caravanelor strânsese, de-a lungul 
anilor, o frumușică avere ocultă. Nu era ea ridicol de mică în 
comparaţie cu incredibilul izvor de bogăţie care tocmai fusese 
depozitată în antrepozitul său? 

Înalţi de trei metri, în medie, arborii de tămâie din Arabia 
dăduseră trei recolte atât de abundente încât fusese nevoie să 
fie angajaţi de două ori mai mulţi muncitori sezonieri decât de 
obicei. Frunzele de culoare verde închis și florile aurii cu roșu în 
mijloc nu erau decât ornamente alături de superba coajă 
maronie. Când o răzuiai, izvorau picături de rășină care adunate 
și transformate de specialiști în cocoloașe tari, răspândeau în 
timpul arderii un parfum minunat. 

Și ce să mai spui de cantitatea incredibilă de oliban! Rășina lui 
alburie, lăptoasă și parfumată cursese cu o generozitate demnă 
de vârsta de aur. Micile lacrimi în formă de pară, albe, gri sau 
galbene, îl făcuseră pe șeful caravanelor să plângă de bucurie. 
El cunoștea numeroasele virtuţi ale acestui produs scump și 


căutat, antiseptic, antiinflamator și analgezic; ca unguent sau ca 
plasture, sub formă de pudră sau chiar ca băutură, medicii 
egipteni îl foloseau pentru a lupta împotriva tumorilor, ulcerelor, 
abceselor, bolilor de ochi și otitelor. Olibanul stopa hemoragiile 
și grăbea cicatrizarea rănilor. Era folosit chiar ca antidot al 
otrăvii. Neferet, celebrul medic-șef al Celor Două ţări, ar plăti în 
aur pentru indispensabilul oliban. 

Și rășina verde de galbanum, și rășina închisă la culoare de 
labdanum, și uleiul gros și rășinos al arborelui de balsam, și 
smirna... Sirianul era în pragul extazului. Ce comerciant ar fi 
crezut că poate avea într-o bună zi o asemenea avere? 

Sirianul nu uitase să pregătească o momeală pentru aliaţii săi, 
trimițând o caravană pe drumul unde îl așteptau Uri-Teșub și 
Malfi. Nu greșise oare încredințându-i doar o încărcătură 
modestă? Din păcate, vestea se răspândea deja: se vorbea de o 
recoltă excepţională și aceste zvonuri riscau să ajungă prea 
repede la urechile hititului și ale libianului. 

Cum să câștige timp? în două zile, sirianul îi va primi pe 
negustorii greci, ciprioţi și libanezi cărora le va vinde conţinutul 
antrepozitului înainte de a fugi în Creta unde va duce o viaţă 
fericită. Două zile interminabile, în cursul cărora se temea să nu- 
i vadă venind pe aliaţii săi de temut. 

— Un hitit dorește să vă vorbească, îl anunţă unul dintre 
servitori. 

Sirianului i se uscă gura și ochii îi ardeau. Catastrofă! 
Neîncrezător, Uri-Teșub venea să-i ceară socoteală. Și dacă îl 
obliga să deschidă antrepozitul... Trebuia să fugă sau să încerce 
să-l convingă pe ex-generalul șef al armatei hitite? 

Înspăimântat, sirianul fu incapabil să ia o decizie. 

Omul care veni spre el nu era Uri-Teșub. 

— Tu... tu ești hitit? 

— Da, sunt. 

— Și ești un prieten de-al... 

— Fără nume. Da, sunt un prieten al generalului, singurul om 
capabil să salveze Hatti de la dezonoare. 

— Bine, bine... Zeii fie de partea lui! Când îl voi revedea? 

— Va trebui să ai răbdare. 

— Doar nu i s-a întâmplat ceva? 


— Nu, liniștește-te. Dar este reținut în Egipt de ceremonii 
oficiale și contează pe tine să respecţi întocmai termenii 
contractului vostru. 

— Să n-aibă nicio grijă! Contractul a fost pus în aplicare, totul 
s-a derulat așa cum a vrut. 

— Deci pot să-l liniștesc pe general. 

— Să-și vadă de petreceri: dorinţele lui au fost împlinite! Când 
voi sosi în Egipt, îl voi contacta. 

Imediat după plecarea hititului, patronul caravanelor dădu pe 
gât, fără să respire, trei cupe de lichior tare. Avea mai mult 
noroc decât sperase! Uri-Teșub reținut în Egipt... Cu siguranţă 
exista un zeu al hoților! 

Mai rămânea Maffi, un nebun periculos, animat uneori de 
licăriri de luciditate. De obicei, vederea sângelui era suficientă 
ca să-l îmbete. Omorând câţiva negustori, probabil că simţise o 
plăcere la fel de mare ca cea provocată de o femeie și uitase să 
examineze de aproape mărfurile. Dar dacă se arătase bănuitor, 
atunci îl va căuta pe șeful caravanelor cu furia unui dement. 

Sirianul avea multe calităţi, dar nu și curaj. Să-l înfrunte pe 
Malfi era peste puterile sale. 

In depărtare, un nor de praf. 

Comerciantul nu aștepta pe nimeni... Nu putea fi vorba decât 
de libian și de comandoul său de ucigași. 

Copleșit, sirianul căzu lat pe o rogojină; norocul i se schimba. 
Malfi o să-i taie beregata cu delectare și o să-l lase să moară. 

Norul de praf se deplasa încet. Cai? Nu, ar fi înaintat mai 
repede. Măgari... Da, erau măgari. O caravană, deci! Dar de 
unde venea? 

incurajat, dar intrigat, negustorul se ridică și nu mai pierdu 
din vedere cortegiul de patrupede greu încărcate care avansau 
în ritmul lor cu pași foarte siguri. Și recunoscu însoțitorii 
caravanei: cei pe care îi trimisese la moarte pe drumul unde îi 
aștepta Malfi! 

Nu era cumva victima unui miraj? Nu, iată-l pe şeful 
convoiului, un compatriot mai în vârstă decât el. 

— A fost în regulă călătoria, prietene? 

— Nicio problemă. 

Patronul caravanelor abia își ascunse stupefacția. 

— Nici cel mai mic incident? 


— Nici cel mai mic. Dar nu prea am avut timp să bem, să 
mâncăm, să ne spălăm și să dormim. Te ocupi tu de 
încărcătură? 

— Bineînţeles, bineînțeles... Du-te să te odihnești. 

Caravana teafără și nevătămată, încărcătura intactă... O 
singură explicaţie posibilă: Malfi și libienii fuseseră opriţi. Poate 
că nebunul ăla obsedat de război fusese ucis de poliția 
deșertului. 

Noroc și bogăţie... Viaţa îl copleșea pe sirian cu toate 
fericirile. Ce bine făcuse că își asumase riscul! 

Puțin amețit, alergă până la antrepozitul a cărui cheie o avea 
doar el. 

Zăvorul de lemn era rupt. s 

Livid, patronul caravanelor împinse uşa. In fața lui, lângă un 
morman de bogății, un om ras în cap, îmbrăcat în piele de 
panteră. 

— Cine... cine sunteți? 

— Kha, mare preot la Memphis și fiul mai mare al lui Ramses. 
Am venit să caut ceea ce aparține Egiptului. 

Sirianul își încleștă mâna pe dagă. 

— Fără gesturi stupide... Faraonul te vede. 

Hoţul se întoarse. Peste tot, ivindu-se din spatele ridicăturilor 
de nisip, arcași egipteni. Și, în lumina soarelui, Ramses cel Mare, 
purtând coroana albastră, în picioare în carul său. 

Patronul caravanelor căzu în genunchi. 

— lertare... Nu sunt vinovat... Am fost obligat... 

— Vei fi judecat, spuse Kha. 

Numai la gândul de a apărea în faţa unui tribunal care să 
pronunțe pedeapsa supremă, sirianul își ieși din minţi. Cu daga 
ridicată, el se năpusti asupra unui arcaș care se apropia de el ca 
să-i pună cătușe de lemn și i-o înfipse în braţ. 

Considerând că tovarășul lor este în pericol de moarte, trei 
alţi arcași nu ezitară să tragă. Cu trupul străpuns de săgeți, 
hoţul se prăbuși. 

În ciuda părerii defavorabile a lui Ameni, Ramses ţinu să 
treacă el însuși în fruntea expediției. Mulțumită informaţiilor 
furnizate de poliţia deșertului și a utilizării baghetei lui 
radiestezice, regele localiză punctul de sosire clandestin al 
caravanelor deturnate. Și în același timp observase și o altă 
anomalie pe care voia s-o verifice. 


Carul faraonului se avântă în deșert, urmat de o cohortă de 
vehicule militare. Cei doi cai ai lui Ramses erau atât de rapizi că 
se distanţară de restul escortei. 

Până la orizont nu era decât nisip, pietre și dune. 

— De ce regele se pierde prin aceste singurătăţi? îl întrebă un 
locotenent pe arcașul cu care forma echipajul carului. 

— Eu am participat la bătălia de la Kadesh. Ramses nu 
acţionează niciodată la întâmplare. Este călăuzit de o forță 
divină. 

Monarhul trecu peste o dună și se opri. 

Cât vedeai cu ochii, arbori minunaţi cu scoarța galbenă și gri, 
cu lemnul alb și moale. O extraordinară plantație de oliban avea 
să-i ofere Egiptului prețioasa rășină ani buni de-acum înainte. 


41 


Nervii lui Uri-Teșub erau puși la grea încercare. Nici 
frumusețea grădinilor, nici calitatea bucatelor, nici farmecul 
concertelor nu-l puteau face să uite prezenţa obsedantă a lui 
Serramanna și insuportabilul său rânjet. Tanit, dimpotrivă, 
aprecia această vizită a haremurilor în compania unei regine 
fermecătoare care îi seducea până și pe administratorii cei mai 
ursuzi. Mat-Hor părea încântată de lingușirile curtenilor dornici 
să-i intre în graţii. 

— Excelentă veste, îl anunţă Serramanna: Ramses tocmai a 
săvârșit un nou miracol. Faraonul a descoperit o enormă 
plantație de oliban și caravanele au ajuns tefere și nevătămate 
la Pi-Ramses. 

Hititul strânse pumnii. De ce Malfi nu intervenise? Dacă 
libianul fusese arestat sau ucis, Uri-Teșub nu mai avea nicio 
șansă să semene tulburare în Egipt. 

In timp ce Tanit discuta cu câteva femei de afaceri invitate de 
regină la haremul din Mer-ur, chiar acela al cărui administrator 
fusese Moise, Uri-Teșub se așeză la o parte, pe un zid jos de 
pietre uscate, pe malul unui lac de agrement. 

— La ce te gândești, scumpe compatriot? 

Ex-generalul șef al armatei hitite ridică ochii pentru a 
contempla o Mat-Hor nespus de frumoasă. 

— Sunt trist. 


— Care este cauza acestei tristeţi? 

— Tu, Mat-Hor. 

— Eu? Te înșeli! 

— Încă n-ai înţeles strategia lui Ramses? 

— Arată-mi-o tu, Uri-Teșub. 

— Trăiești ultimele tale clipe de vis. Ramses este plecat într-o 
expediție militara pentru a-și aservi și mai mult populaţiile din 
colonii; trebuie să fii orb ca să nu vezi că se pregătește să atace 
Hatti? înainte de a lansa ofensiva, se va debarasa de două 
personaje supărătoare: tu și eu. Eu voi fi țintuit la reședința mea 
sub supravegherea poliţiei și voi fi probabil victima unui 
accident. Tu vei fi închisă într-unul din aceste haremuri pe care 
le vizitezi cu atâta plăcere. 

— Haremurile nu sunt închisori! 

— ţi se va încredința o sarcină onorifică și fictivă și nu-l vei 
mai vedea niciodată pe rege. Căci regele nu se gândește decât 
la război. 

— Cum poți să fii atât de sigur de asta? 

— Am rețeaua mea de prieteni, Mat-Hor, care îmi furnizează 
adevăratele informaţii, cele la care tu n-ai acces. 

Regina păru tulburată. 

— Ce propui? A 

— Regele este un gurmand. li place în mod deosebit o reţetă 
creată de el, „deliciul lui Ramses”, o marinată cu usturoi dulce, 
ceapă, vin roșu de oază, carne de vită și file de biban de Nil. 
Este o slăbiciune pe care o hitită ar trebui să știe s-o exploateze. 

— Îndrăznești să-mi propui să...? 

— N-o face pe ingenua! La Hattușaș, ai învăţat să umbli cu 
otrava. 

— Ești un monstru! 

— Dacă nu-l suprimi pe Ramses, te va distruge. 

— Să nu-mi mai vorbești niciodată, Uri-Teșub. 

Hititul juca tare. Dacă nu reușise să-i strecoare îndoiala și 
îngrijorarea în suflet, Mat-Hor îl va denunta lui Serramanna. In 
caz contrar, el va fi realizat o bună parte din drum. 

t 

Kha era neliniștit. 

Totuși, programul de restaurare pe care îl concepuse pentru 
Saqqara se materializa deja în rezultate remarcabile. Piramida în 
trepte a lui Djeser, cea a lui Unas în interiorul căreia fuseseră 


înscrise primele Texte ale piramidelor care  dezvăluiau 
modalităţile de resuscitare ale sufletului regal, monumentele lui 
Pepi | beneficiaseră de îngrijirile sale atente. 

Și marele preot din Memphis nu se oprise aici: el ceruse, de 
asemenea, echipelor de artizani și cioplitori în piatră să panseze 
rănile piramidelor și ale templelor faraonilor din a cincea 
dinastie, pe situl de la Abusir, în nordul Saqqgarei. Chiar și la 
Memphis, Kha mărise templul lui Ptah care adăpostea de acum 
înainte o capelă în memoria lui Seti și va fi completat, într-un 
viitor apropiat, printr-un sanctuar dedicat gloriei lui Ramses. 

Când se simțea foarte obosit, Kha se ducea în locul unde 
fuseseră săpate mormintele regilor primei dinastii, la marginea 
platoului deșertic al Saqqarei, care domina livezile de palmieri și 
terenurile cultivate. Sepultura regelui Djet, evidenţiată de trei 
sute de capete de taur din pământ ars, dispuse în relief pe 
margini și înzestrate cu coarne adevărate, îi transmitea energia 
necesară pentru a consolida legăturile dintre prezent și trecut. 

Kha nu descoperise cartea lui Thot și uneori se împăca cu 
ideea eșecului. Acest lucru nu se datorase lipsei lui de vigilenţă 
și neglijenței faţă de cultul taurului? Marele preot promitea să-și 
îndrepte greșelile, dar trebuia mai întâi să ducă la bun sfârșit 
programul de restaurare. Dar va reuși? Pentru a treia oară de la 
începutul anului, Kha conduse un car până la piramida lui 
Mykerinos pe care, după ce se va termina restaurarea, voia să 
graveze o inscripţie comemorativă. 

Și pentru a treia oară, șantierul era gol, cu excepţia unui 
bătrân cioplitor în piatră care mânca pâine frecată cu usturoi. 

— Unde-ţi sunt colegii? 

— S-au întors acasă. 

— Din nou fantoma! 

— Da, fantoma a reapărut. Au văzut-o mai mulţi. ţinea șerpi în 
mâini și amenința că omoară pe oricine s-ar apropia. Atâta 
vreme cât acest spectru nu va fi vânat, nimeni nu va accepta să 
lucreze aici, nici măcar în schimbul unui salariu mare. 

Acesta era dezastrul de care se temea Kha: să se afle în 
imposibilitatea de a repara monumentele de pe platoul Gizeh. Și 
această fantomă făcea să cadă pietrele și provoca accidente. 
Toţi știau că era vorba despre un suflet neliniștit, întors pe 
pământ pentru a semăna nenorocire printre cei vii. În ciuda 
înțelepciunii sale, Kha nu reușise să-l împiedice să facă rău. 


Când văzu apropiindu-se carul lui Ramses căruia îi ceruse 
ajutorul, Kha își recăpătă speranța. Dar dacă regele eșua, 
trebuia să declare o parte a platoului Gizeh zonă interzisă și să 
se resemneze să vadă operele de artă degradându-se. 

— Situaţia se înrăutățește, Maiestate. Nimeni nu mai vrea să 
mai lucreze aici. 

— Ai spus rugăminţile obișnuite? 

— N-au avut efect. 

Ramses contemplă piramida lui Mykerinos, cu fundaţiile ei 
solide din granit. În fiecare an, faraonul venea la Gizeh pentru a 
căpăta din energia constructorilor care întruchipaseră în piatră 
razele luminii unind pământul cu cerul. 

— Știi unde se ascunde fantoma? 

— Niciun artizan n-a îndrăznit s-o urmeze. 

Regele îl zări pe bătrânul cioplitor în piatră care continua să 
mănânce și se apropie de el. Surprins, acesta din urmă lăsă să-i 
cadă bucata de pâine și îngenunche, cu mâinile întinse în faţă, 
cu fruntea în pământ. 

— De ce n-ai fugit și tu cu ceilalţi? 

— Eu nu... nu știu, Maiestate! 

— Cunoști locul unde se ascunde fantoma, nu-i așa? 

Să-l minţi pe rege, însemna să te condamni pentru eternitate. 

— Condu-ne. 

Tremurând, bătrânul îl conduse pe rege pe potecile dintre 
mormintele unde se odihneau fidelii servitori ai lui Mykerinos 
care, în lumea de dincolo, continuau să formeze curtea regală. 
Vechi de mai bine de o mie de ani, cu siguranță, ei aveau nevoie 
să fie refăcuţi, după cum nu întârzie să remarce ochiul exersat 
al lui Kha. 

Cioplitorul în piatră intră într-o curticică al cărei pământ era 
acoperit cu rămășițe de calcar. Într-un colţ, o stivă de blocuri 
mici de piatră. 

— Aici este, dar nu mergeţi mai departe. 

— Cine este această fantomă? întrebă Kha. 

— Un sculptor a cărui memorie n-a fost onorată cum se 
cuvine și care se răzbună, agresându-și colegii. 

După inscripţiile hieroglifice, defunctul condusese o echipă de 
constructori în epoca lui Mykerinos. 

— Să ridicăm aceste blocuri, ordonă Ramses. 

— Maiestate... 


— Pune mâna. 

Apăru gura pătrată a unui puț. Kha aruncă în el o piatră a 
cărei cădere păru interminabilă. 

— Peste cincisprezece metri, conchise cioplitorul în piatră, 
când auzi zgomotul impactului pietrei cu fundul puțului. Nu vă 
aventurați în această gaură. 

O coardă cu noduri atârna de-a lungul peretelui. 

— Trebuie, totuși, să coborâm acolo, estimă Ramses. 

— În acest caz, îmi asum eu riscul, hotărî artizanul. 

— Dacă întâlnești spectrul, obiectă Kha, vei ști să pronunți 
formulele care să-l împiedice să facă rău? 

Bătrânul lăsă capul în jos. 

În calitate de mare preot al lui Ptah, spuse fiul mai mare al lui 
Ramses, îmi revine mie obligaţia de a îndeplini această sarcină. 
Nu-mi interzice acest lucru, tată. 

Kha se angajă într-o coborâre care i se păru interminabilă. 
Fundul puţului nu era întunecat: pereții de calcar emanau o 
lumină ciudată. Marele preot puse în sfârșit piciorul pe solul 
denivelat și merse pe un culoar îngust care ducea la o ușă falsă 
pe care erau reprezentat defunctul, înconjurat de coloane de 
hieroglife. 

Atunci Kha înţelese. 

O fisură mare traversa piatra gravată în toată înălțimea ei și-l 
desfigurau pe beneficiarul textelor de înviere. Neputând să se 
încarneze într-o imagine vie, spiritul ei se transformase într-o 
fantomă agresivă, care le reproşa oamenilor că-i dispreţuiseră 
memoria. 

Când Kha urcă afară din puț, el era sfârșit de oboseală, dar 
radios. În momentul în care falsa poartă va fi restaurată și faţa 
defunctului sculptată din nou cu dragoste, sortilegiul va 
dispărea. 


42 


De la întoarcerea lui la Pi-Ramses, Uri-Teșub nu se mai 
liniștea. Supravegheat fără încetare de Serramanna în timpul 
unei călătorii interminabile, redus la inactivitate, privat de 
informaţii, el avea chef să masacreze întreg Egiptul, începând cu 
Ramses. Mai trebuia să suporte și asalturile amoroase ale 


siropoasei Tanit care avea nevoie de raţia ei cotidiană de 
plăcere. 

Ea apăru din nou, pe jumătate goală, într-un nor de parfum... 

— Dragule... hitiţii! 

— Ce-i cu hitiţii? 

— Sute... sute de hitiţi au invadat centrul din Pi-Ramses! 

Uri-Teșub o apucă pe feniciană de umeri. 

— Eşti nebună? 

— De la servitorii mei știu! 

— Hitiții au atacat, au lovit în inima regatului lui Ramses... E 
fabulos, Tanit! 

Uri-Teșub îi dădu drumul soției și se îmbrăcă cu o tunică 
veche, scurtă, cu dungi negre și roșii. Exaltat, ca în vremurile lui 
bune, el sări în spatele unui cal, gata să se arunce în bătălie. 

Hattușil fusese răsturnat, partizanii războiului până la capăt 
triumfaseră, liniile de apărare egiptene fuseseră străpunse în 
timpul unui atac surpriză și destinul Orientului Apropiat se 
schimba! 

Pe marea alee care ducea de la templul zeului Ptah spre 
palat, o mulţime în dezordine sărbătorea. 

Nu se vedea niciun soldat, nici cea mai mică urmă de luptă. 

Uluit, Uri-Teșub se adresă unui poliţist blajin care lua parte la 
bucuria generală. 

— Se pare că hitiţii au invadat Pi-Ramses! 

— Este adevărat. 

— Dar... unde sunt? 

— La palat. 

— L-au ucis pe Ramses? 

— Ce spuneţi?... Ăștia sunt primii hitiţi care vin să viziteze 
Egiptul și i-au adus cadouri suveranului nostru. 

Turiști... Uluit, Uri-Teșub se strecură prin mulţime și se 
prezentă la poarta cea mare a palatului. 

— Pe tine te mai așteptau! clamă vocea tunătoare a lui 
Serramanna. Vrei să asiști la ceremonie? 

Năuc, hititul se lăsă introdus de sard în sala de audienţă unde 
se aflau curtenii. 

În primul rând, delegaţii vizitatorilor, cu braţele încărcate de 
cadouri. Când Ramses apăru, vorbăria încetă. Unul câte unul, 
hitiţii îi prezentară faraonului lapislazuli, turcoaze, aramă, fier, 
smaralde, ametist, cornalină și jad. 


Regele își opri privirea pe câteva superbe turcoaze. Ele nu 
puteau proveni decât din Sinai unde, în vremea tinereţii, 
Ramses mersese împreună cu Moise. Îi era imposibil să uite 
muntele roșu și galben, stâncile lui periculoase și râpele 
nebănuite. 

— Tu care mi-aduci aceste minunății, i-ai întâlnit în drumul tău 
pe Moise și poporul evreu? 

— Nu, Maiestate. 

— Ai auzit vorbindu-se de exodul lor? 

— Toţi se tem de ei, fiindcă le place să se lupte, dar Moise 
susține că ei vor ajunge în ţara lor. 

Se pare că prietenul din copilărie al lui Ramses continua să-și 
urmeze visul. Gândindu-se la anii aceia îndepărtați când li se 
hotărâse destinele, monarhul nu acorda decât o atenţie distrată 
acumulării cadourilor. 

Șeful delegației fu ultimul care se înclină în faţa lui Ramses. 

— Suntem liberi să mergem prin tot Egiptul, Maiestate? 

— Asta este consecinţa păcii. 

— Vom putea să ne onorăm zeii în capitala voastră? 

— In partea de răsărit a orașului se ridică templul zeiței 
siriene Astarte, însoţitoarea zeului Seth și protectoarea carului și 
a cailor mei. Ei i-am cerut să vegheze asupra securităţii portului 
Memphis. Zeul Furtunii și zeița Soarelui pe care îi venerațţi la 
Hattuşaş sunt bineveniţi și la Pi-Ramses. 

Când delegaţia hitită părăsi sala de audiență, Uri-Teșub îl 
abordă pe unul din compatrioţii săi. 

— Mă recunoști? 

— Nu. 

— Sunt Uri-Teșub, fiul împăratului Muwattalis! 

— Muwattalis a murit, Hattușil e cel care domnește acum. 

— Această vizită... este un șiretlic, nu-i așa? 

— Ce șiretlic? Noi am venit să vizităm Egiptul și mulți alţi hitiţi 
ne vor urma exemplul. Războiul s-a sfârșit, s-a sfârșit cu 
adevărat. 

Minute în șir, Uri-Teșub rămase nemișcat în mijlocul marii alei 
din Pi-Ramses. 

t 

Directorul Trezoreriei care îl însoțea pe Ameni îndrăzni în cele 
din urmă să se prezinte în faţa lui Ramses. Până atunci, el 
preferase să-și țină gura, sperând că scandalul nu va izbucni și 


că raţiunea va învinge. Dar sosirea vizitatorilor hitiţi sau mai 
exact aducerea cadourilor, provocase asemenea excese încât 
înaltul funcţionar nu mai avea dreptul să tacă. 

Să-l înfrunte pe Ramses fiind mai presus de forțele sale, 
directorul Trezoreriei i se adresase lui Ameni care îl ascultase 
fără să scoată niciun cuvânt. O dată explicaţiile terminate, 
secretarul particular al monarhului îi ceruse imediat audienţă 
acestuia, ordonându-i demnitarului să repete acuzaţiile cuvânt 
cu cuvânt, fără să omită nici cel mai mic detaliu. 

— Tu n-ai nimic de adăugat, Ameni? 

— Mai folosește la ceva, Maiestate? 

— Erai la curent cu tot? 

— Vigilența mea a fost prinsă pe picior greșit, recunosc, dar 
vă avertizasem totuși. 

— Consideraţi și unul și celălalt că această problemă este 
rezolvată. 

Ușurat, directorul Trezoreriei evită privirea severă a regelui. 
Din fericire, acesta nu formulase nicio acuzaţie împotriva lui. Cât 
despre Ameni, el conta pe Ramses să restabilească regula lui 
Maat în inima propriului său palat. 

Tt 

— În sfârșit, Maiestate! exclamă Mat-Hor, căzusem pradă 
disperării din dorința de a vă revedea. De ce n-am fost alături de 
Domnia Voastră când i-ați primit pe compatrioții mei? Ar fi fost 
încântați să mă admire. 

Superbă în rochia ei roșie împodobită cu rozetedin argint, 
Mat-Hor făcea piruete în mijlocul unui balet al servitoarelor. Ca 
în fiecare zi, ele vânau și cel mai mic grăunte de praf, aduceau 
noi bijuterii și haine somptuoase și schimbau sutele de flori care 
înmiresmau apartamentele reginei. 

— Dă liber personalului tău, ordonă Ramses. 

Regina se împotrivi. 

— Dar... nu mă plâng de el. 

Nu un bărbat îndrăgostit avea Mat-Hor în faţa ei, ci pe 
Faraonul Egiptului. Trebuie că avea privirea aia când 
contraatacase, la Kadesh, năpustindu-se, singur, asupra miilor 
de hitiți. 

— Plecaţi toate, ţipă regina, căraţi-vă! 


Neobișnuite să fie tratate astfel, servitoarele se retraseră fără 
grabă, abandonând pe pavaj obiectele pe care le aveau în 
mâini. 

Mat-Hor încercă să zâmbească. 

— Ce se întâmplă, Maiestate? 

— Crezi că purtarea ta este aceea a unei regine a Egiptului? 

— Îmi port rangul, așa cum aţi cerut! 

— Dimpotrivă, Mat-Hor, te comporți ca un tiran ce are capricii 
inacceptabile. 

— Ce mi se reproșează? 

— ÎI silești pe directorul Trezoreriei să scoată din rezervele lui 
bogății care aparţin templelor și ieri ai îndrăznit să dai un decret 
ca să-ţi însușești metalele preţioase oferite statului de 
compatrioţii tăi. 

Tânăra femeie se revoltă. 

— Eu sunt regina, totul îmi aparţine! 

— Te înșeli amarnic. Egiptul nu este guvernat prin lăcomie și 
egoism, ci prin legea lui Maat. Acest pământ este proprietatea 
zeilor. Ei îl transmit faraonului a cărui datorie este de a-l 
menţine în sănătate, prosperitate și fericire. Ceea ce ar fi trebuit 
să arăţi în toate împrejurările, Mat-Hor, era spiritul de dreptate. 
Când un șef nu mai este un model, ţara întreagă se îndreaptă 
spre decadenţță și ruină. Acţionând astfel, tu atentezi la 
autoritatea Faraonului și la binele poporului său. 

Ramses nu ridicase vocea, dar cuvintele lui erau mai ascuţite 
decât tăișul unei săbii. 

— Eu... eu nu credeam că... 

— O regină a Egiptului nu trebuie să creadă, ci să acţioneze. 
Și tu acţionezi rău, Mat-Hor. Am anulat decretul tău nedrept și 
am dat dispoziţii pentru a te împiedica să faci rău. De acum 
înainte vei sta în haremul Mer-ur și nu vei veni la curte decât la 
ordinul meu. Nu vei duce lipsă de nimic, dar orice exces va fi de 
acum înainte înlăturat. 

— Ramses... nu poți să-mi refuzi iubirea! 

— ţara Egiptului este soția mea, Mat-Hor, și tu ești incapabilă 
să înţelegi acest lucru. 


43 


Viceregele Nubiei nu mai suporta prezenţa și activitatea lui 
Setau, prietenul din copilărie al lui Ramses. Sfătuit în mod 
eficace de soţia sa, Lotus, o vrăjitoare nubiană, Setau se 
implicase atât de mult în dezvoltarea economică a provinciei 
Marelui Sud încât reușise să pună toate triburile la muncă fără 
să provoace conflicte între ele! O ispravă pe care viceregele o 
credea de nerealizat. 

In plus, Setau era iubit de cioplitorii în piatră și acoperise 
regiunea de temple și capele întru gloria faraonului și a zeilor săi 
protectori. Și tot Setau era cel care veghea la buna organizare a 
muncilor agricole, stabilea cadastrul și reintroducea impozitele! 

Viceregele trebuia să vadă realitatea în faţă: acest îmblânzitor 
de șerpi, pe care înaltul funcționar îl considerase un ciudat fără 
viitor, se dovedea a fi un administrator riguros. Dacă Setau 
continua să obţină rezultate la fel de remarcabile, poziția 
viceregelui va deveni foarte  inconfortabilă. Acuzat de 
incapacitate și lene, el și-ar pierde postul. 

Să negociezi cu Setau era imposibil. Încăpăţânat, refuzând să- 
și ia liber și să-și reducă programul de lucru, prietenul din 
copilărie al lui Ramses refuza orice compromis. Viceregele nu 
încercase nici măcar să-l corupă. În ciuda rangului lor, Setau și 
Lotus trăiau simplu, aveau relaţii cu indigenii și nu manifestau 
niciun gust pentru lux. 

Nu mai rămânea decât o soluție: un accident mortal organizat 
cu suficientă grijă pentru ca nicio îndoială să nu planeze asupra 
cauzelor decesului lui Setau. De aceea viceregele convocase la 
Abu Simbel un mercenar nubian recent ieșit din închisoare. 
Bărbatul avea un trecut încărcat și era lipsit de orice conștiință 
morală. O sumă frumușică l-ar convinge să acţioneze fără 
întârziere. 

t 

Noaptea era întunecată. Reprezentând faţada marelui templu, 
cei patru coloși șezând ce încarnau ka-ul lui Ramses priveau în 
depărtare, scrutând timpuri și spaţii pe care ochii oamenilor nu 
puteau să le vadă. 

Nubianul aștepta acolo. Avea fruntea îngustă, pomeţii 
proeminenţi, buzele groase și era înarmat cu o suliță. 


— Eu sunt viceregele. 

— Te cunosc. Te-am văzut în fortăreața în care eram închis. 

— Am nevoie de serviciile tale. 

— Eu vânez pentru satul meu... Acum, sunt un om liniștit. 

— Minti. Eşti acuzat de furt, există dovezi împotriva ta. 

Furios, nubianul își înfipse sulița în pământ. 

— Cine m-acuză? 

— Dacă nu colaborezi cu mine, te vei întoarce în închisoare și 
nu vei mai ieși de acolo. Dacă te supui, vei fi bogat. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Cineva îmi stă în drum. Vreau să mă scapi de el. 

— Un nubian? 

— Nu, un egiptean. 

— Atunci va trebui să mă plătești scump. 

— Nu ești în situaţia de a negocia, spuse sec viceregele. 

— Pe cine trebuie să elimin? 

— Pe Setau. 

Nubianul își luă sulița și o agită în aer, spre cer. 

— Asta te costă o avere! 

— Vei fi plătit gras, cu condiţia ca moartea lui Setau să pară 
un accident. 

— Se înțelege. 

Ca beat, viceregele se clătină și căzu în fund. Nubianul nici n- 
apucă să pufnească în râs, că fu și el victima aceleiași păţanii. 

Cei doi încercară să se ridice, dar, pierzându-și echilibrul, 
căzură din nou. 

— Solul tremură, exclamă nubianul, zeul Pământului este 
furios. ` 

Colina scoase un bubuit, coloșii se mișcară. Inspăimântați, 
viceregele și complicele său văzură cum se desprinde capul 
gigant al unuia dintre ei. 

Faţa lui Ramses se precipită spre criminali și îi strivi sub 
greutatea ei. 

t 

Doamna Tanit era disperată. De mai bine de o săptămână, 
Uri-Teșub nu mai făcuse dragoste cu ea. El pleca foarte 
devreme dimineața, galopa la țară toată ziua, se întorcea sfârșit 
de oboseală, mânca cât patru și adormea fără să scoată un 
cuvânt. 


Tanit nu reușise să-l interogheze decât o singură dată, când o 
lovise cu violenţă, fiind pe punctul de a o omori. Feniciana nu-și 
găsea consolarea decât alături de pisicuţa ei tigrată și nu mai 
avea chef nici măcar să-și administreze patrimoniul. 

O nouă zi se termina, insipidă și lâncedă. Felina torcea pe 
genunchii lui Tanit. 

Tropăitul unui cal... Uri-Teșub se întorcea! 

Hititul își făcu apariţia, înflăcărat. 

— Vino, frumoasa mea! 

Tanit se aruncă în brațele amantului ei care îi smulse rochia și 
o răsturnă peste perne. 

— Dragul meu... Te regăsesc! 

Furia pătimașă a amantului său o umplu de bucurie. Uri-Teșub 
o devoră. 

— Ce grijă te macină? 

— Mă credeam abandonat... Dar Maffi este în viaţă și continuă 
să unească triburile libiene! Unul dintre emisarii lui m-a 
contactat pentru a-mi spune să-mi păstrez încrederea. Lupta 
continuă, Tanit, Ramses nu este invulnerabil. 

— lartă-mă că ţi-o repet, dragule... dar acest Malfi mă 
înfricoșează. 

— Hitiţii se complac în lașitatea lor. Numai libienii îi vor face 
să iasă din amorțeală și Malfi este omul potrivit în situaţia de 
față. Nu avem altă alternativă decât violenţa și lupta până la 
capăt... Și contează pe mine pentru a câștiga! 

t 


Tanit dormea, sătulă de plăcere. Așezat pe un scaun de 
culoarea paiului, în grădină, Uri-Teșub, cu mintea plină de vise 
sângeroase, contempla luna care se înălța pe cer și îi cerea 
ajutorul. 

— Eu voi fi mai eficace decât acest astru, murmură în spatele 
lui o voce feminină. 

Hititul se întoarse. 

— Tu, Mat-Hor... îți asumi astfel de riscuri! 

— Regina mai are încă dreptul de a merge unde vrea. 

— Pari dezamăgită... Ramses te va repudia? 

— Nu, bineînțeles că nu! 

— Atunci de ce ești aici, în mare secret? 

Frumoasa hitită ridică privirea spre cerul înstelat. 


— Aveai dreptate, Uri-Teșub. Sunt o hitită și așa voi rămâne... 
Niciodată Ramses nu mă va recunoaște ca marea lui soţie 
regală. Niciodată nu voi fi egala lui Nefertari. 

Mat-Hor nu-și putu reține câteva suspine. Uri-Teșub vru s-o 
îmbrăţișeze, dar ea se feri. 

— Sunt stupidă... De ce să plâng pentru un eșec? Asta este 
atitudinea celor slabi! O prinţesă hitită n-are dreptul să se 
înduioșeze de destinul ei. 

— Tu și eu suntem născuţi pentru a învinge. 

— Ramses m-a umilit, mărturisi Mat-Hor, m-a tratat ca pe o 
servitoare!] | iubeam, eram gata să devin o mare regină, am 
făcut ce-a vrut, dar el m-a călcat în picioare cu dispreţ. 

— Ești hotărâtă să te răzbuni? 

— Nu știu... Nu mai știu. 

— Rămâi lucidă, Mat-Hor! Să accepţi umilirea fără să 
reacţionezi ar fi o lașitate nedemnă de tine. Și dacă ești aici, e 
pentru că ai luat o decizie. 

— Taci, Uri-Teșub! 

— Nu, n-am să tac! Hatti nu este învins, încă mai poate să-și 
ridice capul. Am aliaţi puternici, Mat-Hor, și cu toţii avem un 
dușman comun: Ramses. 

— Ramses este soțul meu. 

— Nu, e un tiran care te disprețuiește și care a uitat deja de 
existența ta! Acţionează, Mat-Hor, acționează așa cum ţi-am 
propus. Otrava e la dispoziţia ta. 

Să ucidă visul ei... Putea Mat-Hor să distrugă viitorul pe care 
și-l dorea atât, să pună capăt zilelor omului pentru care 
încercase o pasiune nebună, faraonul Egiptului? 

— Hotărăște-te, ordonă Uri-Teșub. 

Regina fugi în noapte. 

Cu zâmbetul pe buze, războinicul hitit urcă pe terasa vilei 
pentru a fi mai aproape de lună și pentru a-i mulțumi. 

— Cine-i în urma mea? 

— Sunt eu, Tanit. 

Hititul o apucă pe feniciană de gât. 

— Ne spionai? 

— Nu, eu... 

— Ai auzit totul, nu-i așa? 

— Da, dar o să tac, ţi-o jur! 


— Bineînţeles, drăguțo, n-ai să comiţi o eroare fatală. 
Priveşte, frumoaso, privește! 

Din tunică, Uri-Teșub scoase o dagă de fier pe care o ridică 
înspre astrul nocturn. 

— Privește bine această armă. Ea l-a ucis pe Acha, prietenul 
lui Ramses. Și tot ea îl va ucide pe faraon și îţi va străpunge 
gâtul, dacă mă vei trăda. 


44 


Pentru a-și sărbători aniversarea, Ramses îi invitase la masă 
pe cei doi fii, Kha și Merenptah, ca și pe Ameni, cel mai fidel 
dintre toţi, care avusese ideea de a-i cere bucătarului palatului 
să pregătească, pentru această ocazie, un „deliciu al lui 
Ramses”, servit cu un renumit vin din anul trei al domniei lui 
Seti. 

Din fericire pentru viitorul Egiptului, nu exista nicio disensiune 
între Kha și Merenptah. Fiul cel mare, teolog și ritualist, își 
continua căutarea cunoaşterii, studiind vechile texte și 
monumente ale trecutului. Mezinul își exersa funcţia de general 
șef și veghea la securitatea regatului. Niciun alt „fiu regal” nu 
dădea dovadă de maturitatea, exigenţa și responsabilitatea lor 
în ceea ce privește statul. Când va considera că va sosi 
momentul, Ramses își va desemna succesorul cu inima 
împăcată. 

Dar cine s-ar fi gândit să-i succeadă lui Ramses cel Mare care 
la strălucita vârstă de șaizeci de ani atrăgea privirile 
frumoaselor de la palat? încă de mult, faima monarhului 
depășise frontierele Egiptului iar legenda sa era pe buzele 
povestitorilor din sudul Nubiei și până în insula Creta. Nu era el 
suveranul cel mai puternic din lume, Fiul luminii și neobositul 
constructor? Niciodată zeii nu făcuseră atâtea daruri unei ființe 
omenești. 

— Să bem întru gloria lui Ramses, propuse Ameni. 

— Nu, obiectă monarhul, s-o sărbătorim mai degrabă pe 
mama noastră, ţara Egiptului, acest pământ care este oglinda 
cerului. 


Cei patru bărbaţi își împărtășiră dragostea pentru o civilizaţie 
și o ţară care le ofereau atâtea minunăţii și cărora le dedicau 
existenţa lor. 

— De ce Meritamon nu este și ea alături de noi? întrebă Kha. 

— In acest moment, cântă pentru zei. Este dorinţa ei și o 
respect. 

— N-ai poftit-o nici pe Mat-Hor, remarcă Merenptah. 

— Ea stă de acum înainte în haremul de la Mer-ur. 

— Totuși, se miră Ameni, m-am întâlnit cu ea în bucătăria 
palatului. 

— Ar fi trebuit să părăsească deja palatul. Începând de mâine, 
Ameni, să ai grijă ca decizia mea să fie respectată. Merenptah, 
ai informaţii referitoare la Libia? 

— Nimic nou, Maiestate, se pare că Malfi e un nebun și că 
visul lui de cucerire nu e decât în creierul lui bolnav. 

— Fantoma de la Gizeh a dispărut, anunţă Kha, cioplitorii în 
piatră lucrează acum nestingheriţi. 

Intendentul palatului îi aduse regelui o misivă. Purtând sigiliul 
lui Setau, ea avea menţiunea „urgent”. 

Ramses rupse sigiliul, desfăcu papirusul, citi repede mesajul 
prietenului său și se ridică de la masă. 

— Plec imediat la Abu Simbel. Terminaţi cina fără mine. 

Nici Kha, nici Merenptah, nici Ameni nu mai avură chef să 
savureze marinata. Pentru o clipă, bucătarul fu tentat să guste, 
el și ajutoarele lui. Dar era vorba de cina regală. Să se atingă de 
ea ar fi fost o insultă și o hoţie în același timp. Dezolat, 
bucătarul aruncă cina de sărbătoare în care Mat-Hor pusese 
otrava procurată de Uri-Teșub. 

Incă o dată, Nubia îl vrăjea pe Ramses. Puritatea aerului, 
albastrul absolut al cerului, verdele încântător al palmierilor și al 
bordurii de iarbă cultivată care se hrănea cu apele Nilului pentru 
a lupta împotriva deşertului, zborul pelicanilor, cocorii 
încoronați, flamingo roz și ibișii, mirosul mimozelor, magia de 
ocru a colinelor permiteau sufletului să comunice cu forţele 
ascunse ale naturii. 

Ramses nu părăsea prora vaporului rapid care îl ducea spre 
Abu-Simbel. Işi redusese escorta la minimum și desemnase el 
însuși un echipaj neobosit, format din marinari de elită, obișnuiți 
cu riscurile navigaţiei pe Nil. 


Nu departe de destinaţie, în timp ce monarhul se odihnea în 
cabina lui, așezat pe un pat pliant ale cărui picioare erau în 
formă de capete de rață încrustate cu fildeș, vaporul încetini. 

Ramses îl luă la întrebări pe căpitan. 

— Ce se întâmplă? 

— Pe mal e o armată de crocodili, lungi de cel puţin șapte 
metri! Și în apă, hipopotami. Deocamdată nu ne putem continua 
drumul. Chiar o sfătuiesc pe Maiestatea Voastră să debarce. 
Animalele par nervoase, ar putea să se ia de noi. 

— Inaintează fără teamă, căpitane. 

— Maiestate, vă asigur... 

— Nubia este pământul miracolelor. 

Cu răsuflarea înăbușită, marinarii reluară manevrele. 
Hipopotamii se agitară. Pe mal, un enorm crocodil își scutură 
coada, înaintă câţiva metri ca un fulger și rămase din nou 
nemișcat. 

Ramses simţise prezenţa aliatului său chiar înainte de a-l 
vedea. Dând la o parte cu trompa ramurile joase ale unui acacia, 
un elefant uriaș scoase un muget care făcu sute de păsări să-și 
ia zborul și-i înmărmuri pe marinari. 

Unii crocodili se refugiară într-o zonă cu iarbă. Alţii se 
aruncară asupra hipopotamilor care se apărau cu putere. Lupta 
fu scurtă și violentă, apoi Nilul își regăsi liniștea. 

Elefantul scoase un al doilea muget pentru Ramses care îi 
făcu semn cu mâna. În urmă cu mulți ani, fiul lui Seti salvase un 
elefant rănit. Devenit adult, animalul cu urechi mari și colți grei 
intervenea în favoarea regelui de câte ori acesta avea nevoie de 
el. 

— N-ar trebui să capturăm acest monstru și să-l ducem în 
Egipt? sugeră căpitanul. 

— Venerează libertatea și ferește-te s-o împiedici. 

t 

Două coline proeminente, un golf, nisip aurit, o vâlcea 
separând cele două coline de munte, arbori de acacia al căror 
parfum îmbălsăma aerul ușor, frumusețea încântătoare a gresiei 
nubiene... Priveliștea așezării Abu Simbel îi strânse inima lui 
Ramses. Acolo, el crease două temple care întruchipau uniunea 
cuplului regal pe care el îl forma pentru totdeauna cu Nefertari. 

Așa cum se temea regele, scrisoarea lui Setau nu conţinea 
nicio exagerare: așezarea fusese victima unui cutremur de 


pământ. Faţa și torsul unuia dintre cei patru coloși șezând se 
spărseseră. 

Setau și Lotus îl primiră pe monarh. 

— Răniţi? întrebă Ramses. 

— Doi morți: viceregele Nubiei și un recidivist. 

— Ce făceau împreună? 

— Nu știu. 

— Stricăciuni, în interiorul templului? 

— Constată tu însuți. 

Ramses pătrunse în sanctuar. Cioplitorii în piatră erau deja la 
lucru. Ei proptiseră pilonii stricaţi ai marii săli și îi redresaseră pe 
cei care amenințau să se prăbușească. 

— Edificiul dedicat lui Nefertari a suferit și el? 

— Nu, Maiestate. 

— Zeii fie lăudaţi, Setau. 

— Lucrările vor fi prompt făcute și orice urmă a dezastrului va 
fi ștearsă. Pentru colos, acest lucru va fi mai greu. Am să-ţi 
supun atenţiei mai multe planuri. 

— Nu încerca să-l repari. 

— N-o să lași fațada în starea asta, nu? 

— Acest cutremur de pământ este un mesaj de la zeul 
Pământului. Întrucât el a remodelat această faţadă, să nu fim 
împotriva voinţei sale. 

t 

Decizia faraonului îl șocase pe Setau, dar Ramses se arătase 
inflexibil. Numai trei coloși vor perpetua prezența A: a-ului regal. 
Mutilat, cel de-al patrulea va rămâne mărturie a uzurii și 
imperfecțiunii inerente oricărei opere omenești. Sfărâmarea 
gigantului de piatră, departe de a dăuna măreției ansamblului, 
făcea să iasă în evidență forța celor trei camarazi ai săi. 

Regele, Setau și Lotus cinară la umbra unui palmier, 
îmblânzitorul de șerpi nu-i ceruse monarhului să se ungă cu 
assa foetida, rășină de ferulă™ de Persia, al cărei miros 
îngrozitor punea reptilele pe fugă, dar îi oferise fructele roșii ale 
unui arbust! care conţineau un antidot împotriva veninului. 


'5 Ferula assa foetida - plantă aromatizată, înaltă de 2-3 metri, ca un mărar uriaș. 
Ferula comună are flori galbene, cea persiană - flori albe. Din rădăcina ei se extrage o 
rășină cu un miros puternic, asemănător usturoiului. Romanii o foloseau pe post de 
condiment pentru carnea friptă, așa cum este folosită, de altfel, și astăzi, (n. trad.) 

16 Caparris decidua (n. a.) 


— Ai mărit cantitatea de ofrande divine, îi spuse Ramses lui 
Setau, ai strâns produsul recoltelor în grânarele regale, ai 
restabilit pacea în această provincie turbulentă, ai construit 
sanctuare în toată Nubia și ai preferat întotdeauna adevărul în 
locul minciunii. Ce-ai zice să devii, aici, reprezentantul justiţiei 
lui Maat? 

— Dar... acesta este privilegiul viceregelui! 

— N-am uitat asta, prietene. Nu ești tu noul vicerege al Nubiei 
numit printr-un decret datând din anul treizeci și opt al domniei 
mele? 

Setau își căuta cuvintele pentru a protesta, dar Ramses nu-i 
lăsă destul timp. 

— Să refuzi îţi este imposibil. Și pentru tine acest cutremur de 
pământ este un semn. Existenţa ta capătă astăzi o altă 
dimensiune. Tu știi cât de mult iubesc acest ţinut. Ai grijă mare 
de el, Setau. 

Imblânzitorul de șerpi se îndepărtă în noaptea parfumată. 
Avea nevoie să fie singur pentru a se obișnui cu decizia care 
făcea din el unul dintre primele personaje ale statului. 

— Îmi daţi voie, Maiestate, să vă pun o întrebare insolentă? 
întrebă Lotus. 

— Nu e o seară de excepţie? 

— De ce aţi așteptat atât de mult până să-l numiţi pe Setau 
vicerege al Nubiei? 

— Trebuia să înveţe să administreze Nubia fără să se 
gândească la asta. Acum el își trăiește vocaţia și răspunde unei 
chemări care l-a cuprins încetul cu încetul. Nimeni n-a reușit să-l 
corupă nici să-l înjosească, pentru că voinţa de a servi această 
provincie îi animă fiecare gest. Și îi trebuia timp pentru a deveni 
conștient de acest lucru. 


45 


Ramses intră singur în marele templu de la Abu-Simbel pentru 
a celebra ritul zorilor. Monarhul urmă drumul luminii care ducea 
la naos, cuprinzând mai întâi statuile șezând ale lui Amon, apoi 
cele ale ka-lui regal și ale lui Ra. Faraonul, și nu omul însărcinat 
să îndeplinească această funcţie pe pământ, era asociat cu zeul 


ascuns și cu lumina divină, cu cei doi mari zei creatori care, 
reuniți sub numele Amon-Ra, formau o ființă desăvârșită. 

A patra statuie, cea a zeului Ptah, rămânea în penumbră. Ca 
fiu al lui Ptah, Ramses era făuritorul regatului și al poporului 
său; el era, de asemenea, cel care transmitea Verbul graţie 
căruia toate lucrurile deveneau reale. Regele se gândi la fiul său 
Kha, mare preot al lui Ptah, care alesese să urmeze calea 
acestui mister. 

Când monarhul ieși din marele templu, o lumină blândă 
scălda esplanada presărată cu arbori și făcea să vibreze 
culoarea caldă a gresiei nubiene al cărei aur mineral evoca 
carnea zeilor. Ramses se îndrepta spre templul dedicat lui 
Nefertari, cea pentru care răsărea soarele. 

Și acest soare, tată hrănitor al Egiptului, va răsări până la 
sfârșitul timpurilor pentru marea soţie regală care luminase Cele 
Două țări cu frumuseţea și înţelepciunea ei. 

Regina, imortalizată de sculptori și pictori, îi provocă lui 
Ramses dorinţa de a trece în lumea de dincolo și de a o întâlni în 
sfârșit. El o implora să-l ia de mână, să țâșnească din aceste 
ziduri în care trăia, pururea tânără și frumoasă, în compania 
fraţilor ei, zeii, și a surorilor ei, zeițele, ea care făcea lumea să 
înverzească și Nilul să scânteieze. Dar, plutind în barca soarelui, 
Nefertari se mulțumi să-i zâmbească lui Ramses. Sarcina regelui 
nu era terminată. Un faraon, oricare sunt suferinţele lui 
omenești, se supunea puterilor celeste și poporului său. Stea 
nepieritoare, Nefertari cea cu fața blândă și cu vorba înțeleaptă 
va continua să ghideze pașii lui Ramses pentru ca ţara să 
rămână pe drumul lui Maat, până când aceasta din urmă îi va 
acorda odihna. 

Ziua era pe sfârșite când magia lui Nefertari îl făcu pe rege 
să-și reîntoarcă faţa spre lumea exterioară, spre această lume în 
care n-avea dreptul să fie slab. 

Pe esplanadă, sute de nubieni în costume de gală. Purtând 
peruci roșcate, cercei din aur, robe albe, lungi până la glezne, și 
eșarfe cu motive florale, șefii de trib și demnitarii lor aveau 
braţele încărcate cu cadouri: piei de panteră, inele de aur, fildeș, 
lemn de abanos, pene și ouă de struț, saci plini de pietre 
preţioase, evantaie. 

Alături de Setau, decanul adunării înaintă spre Ramses. 

— Omagiu Fiului luminii. 


— Omagiu fiilor Nubiei care au ales pacea, spuse Ramses. Fie 
ca aceste două temple de la Abu-Simbel, atât de scumpe 
sufletului meu, să fie simbolul uniunii voastre cu Egiptul. 

— Maiestate, întreaga Nubie știe deja că l-aţi numit pe Setau 
vicerege. 

O liniștea grea se lăsă peste adunare. Dacă șefii de trib 
dezaprobau această decizie, dezordinea va renaște. Dar Ramses 
n-ar tăgădui alegerea lui Setau. El știa că prietenul lui era 
născut pentru a administra acest loc și că îl va face fericit. 

Decanul se întoarse spre Setau, care era îmbrăcat cu tunica 
lui din piele de antilopă. 

— Îi mulţumim lui Ramses cel Mare că a ales omul care știe să 
salveze vieţi, să vorbească cu inima lui și să o cucerească pe a 
noastră. 

Emoţionat până la lacrimi, Setau se înclină în fața lui Ramses. 

Și ceea ce văzu îl îngrozi: o viperă cu corn se apropia de 
piciorul regelui, unduindu-se pe sub nisip. 

Setau vru să strige și să îl alerteze pe monarh, dar fu salutat 
și luat pe sus de nubieni, într-o mare de aclamații, iar 
avertismentele lui se înecară în vacarmul bucuriei generale. 

Când vipera se ridică să lovească, un ibis alb coborât din 
văzduh își înfipse ciocul în capul reptilei după care își reluă 
zborul, luându-și prada cu el. 

Cei care văzuseră scena nu mai aveau nicio îndoială: cel care 
salvase viaţa monarhului era zeul Thot, sub forma unui ibis. Și 
fiindcă Thot se manifestase astfel, însemna că modalitatea de a 
guverna a lui Setau va fi dreaptă și înțeleaptă. 

Smulgându-se din mulţimea partizanilor săi, acesta putu în 
sfârșit să se apropie de rege. 

— S-ar zice că această viperă... 

— De ce te temeai, Setau, din moment ce m-ai făcut imun? 
Trebuie să am încredere în tine, prietene. 

t 

De două ori mai rău, dacă nu de trei sau de zece! Da, era mai 
rău decât își imaginase Setau. De la numirea lui, era copleșit de 
muncă și trebuia să primească în audiență o mie și unu de 
solicitanţi ale căror cereri erau unele mai urgente decât altele. 
În câteva zile îşi dădu seama că oamenii nu aveau pic de 
pudoare când era vorba să-și apere propriile interese, fie și în 
detrimentul intereselor altora. 


În ciuda dorinţei lui de a se supune regelui și de a-și îndeplini 
misiunea care i-a fost încredinţată, Setau avu tentaţia de a 
renunța. Să captureze reptile periculoase era mai ușor decât să 
rezolve conflictele dintre facţiuni rivale. 

Dar noul vicerege al Nubiei beneficie de două ajutoare 
nesperate. Primul fu acela al lui Lotus a cărui metamorfoză îl 
surprinse. Ea, îndrăgostita cu iniţiative delicioase, liana nubiană 
care știa să descopere plăcerea încântătoare în trupul amantului 
său, vrăjitoarea capabilă să vorbească limba șerpilor, îl asista cu 
răceala unei femei obișnuită să conducă. Frumusețea ei, intactă, 
în ciuda anilor, fu un avantaj preţios în timpul discuţiilor cu 
demnitarii triburilor care, dând uitării certurile dintre ei și unele 
din cererile lor, contemplau formele încântătoare ale soţiei 
viceregelui. Pe scurt, ea vrăjea alte reptile. 

Al doilea aliat fu și mai surprinzător: Ramses însuși. Prezenţa 
monarhului, în timpul primelor discuţii ale lui Setau cu ofițerii 
superiori ai fortăreţelor egiptene, fu determinantă, în ciuda 
minţii lor mai degrabă înguste, gradații înţeleseră că Setau nu 
era o fantoșă și că avea sprijinul regelui. Ramses nu scoase 
niciun cuvânt, lăsându-și prietenul să vorbească și să-și 
dovedească valoarea. 

După ceremonia de instalare a viceregelui în fortăreaţa 
Buhen, Setau și Ramses se plimbară pe metereze. 

— N-am știut niciodată să mulţumesc, mărturisi Setau, dar... 

— Nimeni n-ar fi putut să te împiedice să te impui. Eu te-am 
ajutat să câștigi puţin timp, nimic mai mult. 

— Mi-ai dat din magia ta, Ramses, și această forţă este de 
neînlocuit. 

— Dragostea de ţară ţi-a călăuzit existența și ai acceptat 
realitatea pentru că ești un războinic autentic, înflăcărat și 
sincer precum acest pământ. 

— Un războinic căruia tu îi ceri să consolideze pacea! 

— Nu este ea hrana cea mai suavă? 

— O să pleci în curând, nu-i așa? 

— Eşti vicerege, soţia ta este remarcabilă, de voi depinde ca 
Nubia să prospere. 

— O să mai vii pe aici, Maiestate? 

— Nu știu. 

— Totuși, și tu iubeşti această ţară. 


— Dacă aș trăi aici, m-aș așeza sub un palmier, pe malul 
Nilului, în fața deșertului și aș contempla drumul soarelui, visând 
la Nefertari fără să mă mai gândesc la treburile Statului. 

— Astăzi, abia astăzi, încep să resimt puţin din greutatea care 
apasă pe umerii tăi. 

— Pentru că nu-ţi mai aparţii, Setau. 

— Eu nu am puterea ta, Maiestate. Această sarcină nu va fi 
prea grea pentru mine? 

— Mulțumită șerpilor, tu ai învins frica. Graţie Nubiei, vei ști 
ce înseamnă puterea fără a fi sclavul ei. 

t 

Serramanna boxa, lovind un manechin de cârpă, trăgea cu 
arcul, alerga și înota. Acest exces de exerciții fizice nu-i epuiza 
totuși trupul plin de ură împotriva lui Uri-Teșub. Contrar 
speranţelor lui, hititul nici nu-și pierduse sângele rece, nici nu 
comisese greșeala care i-ar fi permis sardului să-l aresteze. Și 
cuplarea lui grotescă cu Tanit lua forma unui mariaj respectabil 
cu care familiile de vază din Pi-Ramses se obișnuiau. 

În timp ce șeful gărzii personale al lui Ramses îi dădea liber 
unei superbe dansatoare nubiene a cărei veselă senzualitate îl 
calmase un pic, unul dintre subordonații săi intră fără să bată la 
ușă. 

— Ai mâncat, băiete? 

— Păi... 

— Biban de Nil, rinichi în sos, porumbel umplut, legume 
proaspete... îţi convine? 

— Chiar prea mult, șefu'. 

— Când mi-e foame, am urechile înfundate. Să mâncăm, o să 
vorbim după aia. 

O dată masa terminată, Serramanna se întinse pe perne. 

— Ce te aduce, băiete? 

— Așa cum mi-aţi cerut, șefu', am instalat discret paza în fața 
vilei doamnei Tanit, în timpul absenței ei. Un bărbat cu părul 
ondulat și cu o robă multicoloră s-a prezentat de trei ori în fața 
portarului. 

— L-ai urmărit? 

— Nu astea erau instrucțiunile voastre, șefu'. 

— Deci, nu-ţi pot reproșa nimic. 

— Exact... A treia oară, l-am filat și mă întrebam dacă n-am 
comis o prostie. 


Serramanna se ridică și cu mâna lui enormă îl bătu pe umăr 
pe mercenar. 

— Bravo, micuţule! Uneori, trebuie să știi să nu ţii seama de 
ordine. Care e rezultatul filării tale? 

— Știu unde locuiește. 


46 


Serramanna ezitase îndelung. Trebuia să dezlănțuie o acţiune 
brutală și să-l facă pe acest suspect să vorbească sau era mai 
bine să-l consulte mai întâi pe Ameni? Altădată, n-ar fi 
tergiversat lucrurile, dar fostul pirat devenise egiptean și 
respectul justiţiei i se părea acum o valoare care permitea 
oamenilor să coabiteze fără prea multe lovituri și fără să-i 
insulte pe zei. Astfel, șeful gărzii personale a lui Ramses intră în 
biroul lui Ameni la ora când secretarul particular și purtătorul de 
sandale al monarhului lucra singur, la lumina lămpilor cu ulei. 

În timp ce citea tăbliţele de lemn, Ameni devora un terci de 
bob, pâine proaspătă și prăjituri cu miere. Și miracolul continua: 
niciun aliment nu-l îngrășa. 

— Dacă mă vizitezi așa târziu, îi spuse el lui Serramanna, nu e 
semn bun. 

— Te  înșeli. E posibil să am o pistă interesantă, dar 
deocamdată n-am întreprins nimic. 

Ameni fu surprins. 

— Zeul Thot te-o fi luat sub aripa protectoare a ibisului său 
pentru a-ţi insufla un pic de înţelepciune? Ai făcut bine, 
Serramanna. Vizirul nu glumește când e vorba de respectul 
datorat aproapelui. 

— E vorba de un fenician bogat, Nariș, care locuiește într-o 
vilă mare. S-a dus de mai multe ori la doamna Tanit. 

— Vizite de politeţe, ca între compatrioți. 

— Nariș nu știa că Tanit și Uri-Teșub erau plecaţi în călătorie 
oficială, în compania reginei. De când s-au întors, el n-a venit 
decât o singură dată, în timpul nopții. 

— Ai pus să fie supravegheată locuința lui Tanit fără 
autorizaţie? 

— Deloc, Ameni, am aceste informaţii de la un paznic 
însărcinat cu securitatea cartierului. 


— Nu numai că mă iei drept un imbecil, dar o faci și pe 
diplomatul! lată un nou Serramanna... 

Scribul se opri din mâncat. 

— Îmi tai pofta de mâncare. 

— Am comis o eroare gravă? se neliniști sardul. 

— Nu, modul în care prezinţi faptele este viclean și 
convenabil... Numele lui Nariș mă neliniștește. 

— Este un om bogat și fără îndoială influent, dar de ce să 
scape justiţiei? 

— Este mai influent decât crezi! Nariș este un comerciant din 
orașul Tyr, însărcinat să pregătească, împreună cu ministrul 
Afacerilor externe, vizita regelui în Fenicia. 

Sardul se înfierbântă: 

— Este o capcană! Nariș este în legătură cu Uri-Teșub. 

— Face afaceri cu compatrioata lui, doamna Tanit, ea însăși 
comerciantă bogată. Nimic nu dovedește că ar complota cu 
hititul. 

— Să nu fim orbi, Ameni. 

— Mă aflu într-o situație dificilă. După mai multe luni 
petrecute în Nubia pentru a impune autoritatea lui Setau, 
Ramses a reluat dosarul protectoratelor noastre din Nord și ale 
partenerilor noștri comerciali. Legăturile cu Fenicia slăbind un 
pic, el a decis să le strângă printr-o călătorie oficială. Îl cunoști 
pe rege: riscul unui atentat nu-l va face să dea înapoi. 

— Trebuie să continuăm ancheta și să dovedim că acest Nariș 
este complicele lui Uri-Teșub! 

— Credeai că o să stăm cu mâinile încrucișate? 

t 

Apele Nilului reflectau soarele care apunea. În casele celor 
bogați, ca și în ale săracilor, se pregătea cina. Sufletele morților, 
după ce plutiseră în compania astrului zilei și se hrăniseră din 
energia lui, se întorceau în locașurile lor pentru eternitate ca să 
se regenereze printr-o altă formă de energie, liniștea. 

Totuși, în seara aceea, câinii însărcinaţi să păzească imensa 
necropolă vor rămâne în gardă căci așezarea primea doi 
vizitatori de marcă, Ramses cel Mare și fiul său Kha, pradă unei 
exaltări neobișnuite. 

— Cât de fericit sunt să te primesc la Saqqara, Maiestate! 

— Ai dus la bun sfârșit lucrările și ai descoperit cartea lui 
Thot? 


— Majoritatea vechilor monumente sunt restaurate, am ajuns 
la finisare. Cât despre cartea lui Thot, sunt probabil pe cale să o 
reconstitui pagină cu pagină și mi-ar plăcea să-ți arăt una din 
ele. În timpul îndelungatului tău sejur în Nubia, sculptorii și 
artizanii zeului Ptah au lucrat fără încetare. 

Bucuria fiului său îl umplea pe Ramses de încântare: rareori îl 
văzuse atât de fericit. 

Pe întinsul domeniu al Saqqarei trona mama-piramidă al lui 
Djeser și Imhotep, prima construcție în piatră tăiată ale cărei 
trepte formau o scară spre cer. Dar nu spre extraordinarul 
monument își conduse Kha tatăl. El urmă un drum necunoscut, 
care șerpuia prin partea de nord-vest a piramidei. 

O capelă cu coloane supraetajate, al cărei fundament era 
ornat cu stele dedicate divinităţilor de personajele de vază ale 
statului, marca intrarea într-o încăpere subterană păzită de 
preoți înzestrați cu torţe. 

— La veșmântul de ceremonie al Faraonului, aminti Kha, este 
agățată o coadă de taur, căci el este puterea prin excelență. ȘI 
această putere este a taurului Apis care îi permite stăpânului 
Celor Două ţări să treacă peste toate obstacolele. El, boul Apis, 
duce în spate mumia lui Osiris ca să-l resusciteze prin cursa sa 
celestă. Am jurat să construiesc pentru taurii Apis un sanctuar 
pe măsura grandorii dinastiei lor; această operă este acum 
desăvârșită. 

Conduși de purtătorii de torţe, monarhul și fiul său cel mare 
pătrunseră în templul subteran al taurilor Apis. De-a lungul 
generaţiilor, sufletul zeului trecuse din animal în animal fără ca 
transmiterea forţei sale supranaturale să fi fost întreruptă. 
Fiecare dintre ei se odihnea într-un enorm sarcofag depus într-o 
capelă. Mumificaţi, precum oamenii, taurii Apis erau înhumați cu 
comorile domniei lor, bijuterii, vase preţioase și chiar mici 
figurine cu cap de taur care se animau în chip magic în lumea 
de dincolo pentru a-i scuti de orice oboseală. Constructorii 
săpaseră și amenajaseră galerii impresionante legând între ele 
capele în care taurii mumificaţi își dormeau liniștiți somnul. 

— În fiecare zi, preciză Kha, preoţi specializaţi vor aduce 
ofrande în fiecare capelă pentru ca marele suflet al lui Apis să-i 
dea faraonului forța de care el are nevoie. Am pus de asemenea 
să se construiască un sanatoriu în care bolnavii vor fi ţinuţi în 


camere cu pereţi acoperiţi cu ipsos alb și vor face cure de somn. 
Medicul șef Neferet nu va fi încântată? 

— Opera ta este magnifică, fiule, ea va rămâne peste secole”. 

— Apis se întoarce spre tine, Maiestate. 

leșind din tenebre, un colosal taur negru înaintă încet spre 
faraon. Apis, cel care domnea acum, avea alura unui monarh 
pacifist. Ramses se gândi la momentul înspăimântător când, la 
Abydos, tatăl său Seti îl confruntase cu un taur sălbatic. Atâţia 
ani se scurseseră de la acel episod care îi hotărâse destinul 
Fiului luminii. 

Taurul se apropie, Ramses rămase nemișcat. 

— Vino în pace spre mine, frate. 

Ramses atinse cornul taurului care, cu limba lui aspră, linse 
mâna monarhului. 

_ + 

Inalții funcționari ai ministerului Afacerilor externe 
aprobaseră, cu laude puternice, proiectul lui Ramses, 
felicitându-l pe faraon pentru inițiativa lui remarcabilă și 
apreciată de toate principatele aflate sub protecția Egiptului și a 
Regatului hitit. Nimeni nu emisese nici cea mai mică critică, nici 
chiar o sugestie. Gândirea lui Ramses cel Mare nu era ea divină? 

Când Ameni intră în biroul monarhului, observă imediat 
supărarea monarhului. 

— S-o chem pe Neferet, Maiestate? 

— Sufăr de un rău pe care nu va putea să-l trateze. 

— Lasă-mă să ghicesc: nu mai suporţi lingușeala. 

— De aproape treizeci și nouă de ani de domnie, curteni fără 
vlagă și ipocriţi, notabili care mă tămâiază în loc să gândească 
singuri, așa-ziși responsabili care nu există decât prin deciziile 
mele... Pot să mă bucur? 

— Trebuia să treci de șaizeci de ani, ca să-ţi dai seama de 
adevărata natură a curtenilor? Acest moment de slăbiciune nu ți 
se potrivește, Maiestate. Și pe mine, drept cine mă iei? Zeii nu 
mi-au dat înălțimea și lărgimea vederii tale, dar eu îmi exprim 
totuși opinia. 

Ramses zâmbi. 

— Și nu aprobi călătoria mea oficială în Fenicia. 

— După Serramanna, ai putea fi victima unui atentat. 


17 În 1850, egiptologul francez Mariette a descoperit locul capelelor funerare ale 
taurilor Apis - cunoscut sub numele de Serapeum. 


— Este riscul inerent oricărei deplasări în această regiune. 
Dacă magia mea este eficientă, de ce m-aș teme? 

— Cum e sigur că Maiestatea Ta nu va renunţa la planul său, 
voi întări dispozitivul de securitate pe cât de mult posibil. Dar 
este într-adevăr indispensabil să mergi la Tyr? Agenţii noștri 
comerciali sunt în stare să rezolve multe din probleme. 

— Subestimezi importanţa intervenţiei mele? 

— Ai deci o intenţie ascunsă. 

— Inteligența este o virtute reconfortantă, Ameni. 


47 


Uri-Teșub se sculă târziu și luă prânzul în grădină, la soare. 

— Unde este soţia mea? 

— Doamna Tanit are afaceri de rezolvat în oraș. 

Hititul nu prea aprecie asta. De ce feniciana nu-i spusese de 
acest demers? Când se întoarse o apostrofă. 

— De unde vii? 

— Din când în când trebuie să mă ocup și de bunurile mele. 

— Cu cine te-ai întâlnit? 

— Cu un compatriot bogat. 

— Numele lui? 

— Eşti gelos, dragul meu? 

Uri-Teșub o pălmui. 

— Nu te amuza sfidându-mă și răspunde-mi când te întreb. 

— M-ai lovit! 

— Numele lui! 

— Nariș. Vrea să-și dezvolte comerţul cu Egiptul și este chiar 
intermediar în viitoarea călătorie a lui Ramses în Fenicia. 

Uri-Teșub o sărută pe feniciană pe buze. 

— Pasionant, micuța mea prepeliță... Uite ce trebuie să-mi 
spui imediat, fără a mă provoca în mod stupid. Când trebuie să-l 
revezi pe Nariș? 

— Am încheiat un târg și... 

— Găseşte o nouă idee ca să lucrezi cu el și află maximum de 
informaţii în legătură cu această călătorie. Cu puterea ta de 
seducţie, vei reuși fără greutate. 


Tanit încercă să protesteze, dar Uri-Teșub se întinse peste ea. 
Subjugată, frumoasa feniciană se abandonă în braţele lui. Să 
lupte împotriva dorinței amantului ei îi era imposibil. 

— Toate banchetele sunt anulate, îl anunţă Tanit pe Uri- 
Teșub, care își încredinţase mâinile unei manichiuriste. 

— Din ce motiv? 

— Taurul Apis a murit. În timpul perioadei de doliu, nicio 
festivitate nu este autorizată. 

— Ce obicei ridicol! 

— Nu și pentru egipteni. 

Tanit îi făcu semn manichiuristei să plece. 

— E chiar puterea Faraonului în joc, preciză feniciana. Trebuie 
să găsească taurul în corpul căruia se va întrupa Apis. Dacă nu, 
prestigiul lui va avea de suferit. 

— Ramses nu va avea nicio dificultate. 

— Sarcina nu este simplă, căci animalul trebuie să aibă 
anumite caracteristici. 

— Care? 

— Trebuie să întreb un preot specializat în cultul lui Apis. 

— Fă în așa fel, ca să fim invitaţi la funeralii. 

Tt 

Trupul neînsuflețit al bătrânului taur Apis, mort în țarcul său 
de la templul din Memphis, fusese depus pe patul funerar, în 
„camera pură” unde, asemenea lui Osiris, avusese parte de 
onorurile unui priveghi la care asistau Ramses și Kha. Fuseseră 
recitate pentru defunct formule de resuscitare. Apis, puterea 
magică a lui Ptah, zeul constructorilor, trebuia să fie tratat cu 
atenția cuvenită funcţiei sale. 

O dată mumificarea terminată, Apis fusese depus pe o sanie 
solidă de lemn și transportat până la vaporul regal cu care 
traversase Nilul. Apoi se organizase o procesiune spre necropola 
de la Saqqara și spre sepultura subterană a taurilor. 

Ramses deschisese gura, ochii și urechile taurului resuscitat 
în „locuinţa de aur”. Nici Uri-Teșub, nici Tanit nu fuseseră admiși 
să fie de față la aceste ritualuri misterioase, dar ei reușiră să 
facă să vorbească un preot cu gura mare, mulțumit să-și etaleze 
știința. 

— Pentru a deveni un Apis, un taur trebuie să aibă părul 
negru presărat cu pete albe, un triunghi alb pe frunte, o 


semilună pe piept și alta într-o parte, și perii cozii alternativi 
negri și albi. 

— Sunt multe animale care corespund acestor criterii? întrebă 
hititul. 

— Nu, există doar un singur taur făcut așa de zei. 

— Și dacă Faraonul nu-l va găsi? 

— Își va pierde întreaga vigoare și numeroase nenorociri se 
vor abate asupra țării. Dar Ramses nu-și va rata sarcina. 

— Cu toţii suntem convinși de asta. 

Uri-Teșub și Tanit se îndepărtară. 

— Dacă acest animal există, spuse hititul, să-l dibuim înaintea 
lui Ramses și să-l ucidem. 

t 

Fața lui Ameni era neliniștită și obosită. Obosită, cum ar fi 
putut fi altfel? Ramses însuși nu-l convinsese niciodată pe 
prietenul său ca, în ciuda multiplelor sale dureri, să-și 
încetinească ritmul de lucru. 

— Numeroase vești bune, Maiestate! De exemplu... 

— Începe cu cea proastă, Ameni. 

— Cine te-a pus la curent? 

— Tu n-ai știut niciodată să-ți disimulezi sentimentele. 

— Cum vrei... împăratul Hattușil ţi-a scris. 

— Diplomaţii noștri corespondează în mod regulat, ce e atât 
de anormal? 

— Ti se adresează ţie, fratele lui, pentru că Mat-Hor s-a plâns 
de soarta pe care i-ai rezervat-o. Hattușil se miră și cere 
explicații. 

Privirea lui Ramses scăpără. 

— Fără îndoială că această femeie te-a calomniat ca să 
provoace mânia tatălui său și ca să reaprindă discordia dintre 
cele două popoare ale noastre. 

— Să-i răspundem cum se cuvine fratelui meu Hattușil. 

— M-am inspirat din textele redactate de Acha și ţi-am propus 
o misivă care ar trebui să-l liniștească pe împăratul din Hatti. 

Ameni îi arătă regelui o ciornă, o tăbliță de lemn uzată, 
ștearsă și răzuită de sute de ori. 

— Frumos stil diplomatic, aprecie Ramses, faci mereu 
progrese. 

— Pot să încredinţez redactarea definitivă unui scrib cu mână 
perfectă? 


— Nu, Ameni. 

— Dar... de ce? 

— Pentru că vreau să redactez eu însumi răspunsul. 

— lartă-mă, Maiestate, dar mă tem că... 

— ţi-e teamă de adevăr? Mă voi mulţumi să-i explic lui 
Hattușil că fiica sa este incapabilă să-și asume funcţia de mare 
soţie regală și că ea va petrece de acum înainte zile liniștite într- 
o retragere îndestulată, în timp ce Meritamon va fi alături de 
mine la ceremoniile oficiale. 

Ameni era palid. 

— Hattușil este poate fratele tău, dar este un monarh foarte 
susceptibil... Un răspuns atât de brutal riscă să-i provoace o 
reacţie care nu va fi o nimica toată. 

— Nimeni n-ar trebui să fie ofensat de adevăr. 

— Maiestate... 

— Întoarce-te la urgenţele tale, Ameni, scrisoarea mea va 
pleca mâine spre Hatti. 

t 

Uri-Teșub își alesese bine nevasta. Frumoasă, senzuală, 
îndrăgostită, admisă în înalta societate și bogată, foarte bogată. 
Graţie averii doamnei Tanit, hititul putuse să angajeze un număr 
considerabil de persoane care aveau sarcina să-l informeze în ce 
localităţi trăiau tauri adulţi, cu pielea neagră cu pete albe. Cum 
Ramses nu începuse încă nicio cercetare, Uri-Teșub spera să 
profite de avansul pe care-l avea. 

În mod oficial, feniciana voia să cumpere turme și își făcuse 
socoteala să achiziţioneze reproducători sănătoși înainte de a se 
lansa în creșterea animalelor. Căutările începuseră în jurul Pi- 
Ramses-ului, apoi se extinseră în provinciile care se aflau între 
capitală și Memphis. 

— Ce face Ramses? o întrebă Uri-Teșub pe Tanit care se 
întorcea de la palat unde stătuse de vorbă cu funcţionarii Dublei 
Case Albe, însărcinaţi cu aplicarea politicii economice a 
suveranului. 

— Își petrece cea mai mare parte a timpului în compania lui 
Kha. Tatăl și fiul refac vechiul ritual de reînscăunare a noului 
Apis. 

— Acest taur blestemat a fost descoperit? 

— Faraonul și numai faraonul singur trebuie să-l identifice. 

— În acest caz, de ce nu face nimic? 


— Perioada de doliu nu s-a terminat încă. 

— Dacă am putea să depunem la intrarea în templul subteran 
cadavrul noului Apis... renumitul Ramses ar fi distrus! 

— Intendentul meu are un mesaj pentru tine. 

— Arată-l, repede! 

Uri-Teșub smulse un ciob de calcar din mâinile lui Tanit. 
Potrivit unui hăitaş, taurul care răspundea criteriilor cerute 
fusese reperat într-un orășel situat la nord de Memphis. 
Proprietarul lui cerea un preţ exorbitant. 

— Plec imediat, anunţă Uri-Teșub. 


48 


În acea după-amiază însorită, orașul somnola. Lângă puțuri, 
sub niște palmieri, două fetițe se jucau cu păpușile. Nu departe, 
mama lor repara niște coșuri de răchită. 

Când calul lui Uri-Teșub năvăli în această lume liniștită, cele 
două fetițe, înfricoșate, se refugiară lângă mama lor, ea însăși 
îngrozită de violenţa care emana din călăreţul cu părul lung. 

— Tu, femeie, spune-mi unde locuiește proprietarul unui taur 
negru, viguros. 

Mama se dădu înapoi, strângându-și copiii lângă ea. 

— Vorbește sau vei face cunoștință cu pumnii mei! 

— La capătul de sud al satului, o fermă cu un ţarc... Calul 
zvâcni în direcţia indicată. După câteva minute de galop, Uri- 
Teșub zări ţarcul. 

Un taur splendid, negru cu pete albe, rumega nemișcat. 
Hititul sări din șa și îl examină de aproape: avea toate semnele 
distinctive ale unui Apis! 

Uri-Teșub alergă spre clădirea principală a fermei unde 
lucrătorii duceau nutrețul. 

— Unde este patronul? 

— Sub pergolă!t. 

Uri-Teșub își atingea scopul. Va plăti cât i se cere, fără să 
discute. 

Intins pe o rogojină, patronul deschise ochii. 

— Ai călătorit bine? 


18 Pergolă - construcţie ușoară într-o grădină, formată dintr-o reţea de grinzi susţinute 
de stâlpi pe care se întind plante agăţătoare, decorative, (n. trad.) 


Hititul încremeni. 

— Tu... 

Serramanna se ridică încet, etalându-și trupul mătăhălos. 

— Te interesează creșterea animalelor, Uri-Teșub? Excelentă 
idee! E unul din punctele forte ale Egiptului. 

— Dar tu nu ești... 

— Proprietarul acestei ferme? Bineînțeles că da! O frumoasă 
proprietate pe care am putut să mi-o permit datorită 
generozităţii lui Ramses. Voi petrece aici o bătrânețe liniștită. 
Nu dorești să achiziţionezi cel mai frumos taur al meu? 

— Nu, te înșeli, eu... 

— Când Ameni și cu mine am constatat că te agitai, secretarul 
particular al regelui a avut o idee amuzantă: să pictăm pe pielea 
acestui animal simbolurile caracteristice taurului Apis. Farsa 
asta va rămâne între noi, nu-i așa? 

Tt 

Perioada de doliu avea să se termine în curând și ritualiștii 
începeau să se îngrijoreze: de ce regele nu mergea în căutarea 
noului Apis? După ce vizitase în mai multe rânduri templul 
subteran al taurilor mumificaţi și lucrase zile întregi la ritualul 
primei dinastii care le permitea taurilor Apis să fie reînviaţi, 
Ramses îl asculta pe fiul său, marele preot al lui Ptah, care îi 
vorbea de munca neîncetată a zeului constructorilor la opera sa 
din spaţiile celeste ca și din stupi sau din pântecele munţilor. 
Verbul creator al lui Ptah se revela în inimă și se formula prin 
limba, căci orice gândire vie trebuia să se încarneze într-o formă 
dreaptă și frumoasă. 

Cu o săptămâna înainte de data fatidică, nici Kha însuși nu-și 
mai ascunse neliniștea. 

— Maiestate, doliul... 

— Ştiu, fiule. Succesorul defunctului Apis există, nu fi 
îngrijorat. 

— Dacă este departe de aici, călătoria va cere timp. 

— În noaptea asta, voi dormi în templul subteran și le voi cere 
zeilor și lui Nefertari să-mi arate drumul. 

La căderea serii, regele rămase singur cu dinastia taurilor 
Apis. El îi cunoștea pe fiecare după nume și făcu apel la sufletul 
unic care îi lega unul de celălalt. Intins pe patul modest dintr-o 
celulă de preot, Ramses își încredinţă spiritul somnului. Nu doar 
simplei odihne a corpului și simţurilor, ci visului capabil să 


călătorească asemenea unei păsări neobosite. Ca și cum sufletul 
său fusese dintr-o dată înzestrat cu aripi, regele părăsi 
pământul, se ridică spre cer și călători. 

Călători prin Egiptul de Sus și prin cel de Jos, prin provincii, 
orașe și sate, prin temple mari și mici sanctuare, pe deasupra 
Nilului și a canalelor de irigaţii, pe deasupra deșertului și a 
terenurilor cultivate. 

t 

Un vânt puternic din nord împingea înspre Abydos vaporul cu 
două pânze albe. La proră, Ramses gusta plăcerea, niciodată 
potolită, de a-și admira ţara de-a lungul apei. 

Cu autoritatea cu care fusese învestit, Kha le aduse la 
cunoștință ritualiștilor și curții că pleacă împreună cu tatăl său 
să caute taurul Apis și să-l aducă la Saqqara. Cunoscând 
consecinţele dramatice ale unui eșec, marele preot refuza să-l ia 
în consideraţie. 

— Ajungem, îi spuse el monarhului. 

— Călătoria asta mi s-a părut atât de scurtă... Când atâta 
frumuseţe te cuprinde, timpul este abolit. 

Întregul cler de la Abydos îl întâmpină pe rege la debarcader. 
Marele preot îl salută pe Kha. 

— Maiestatea sa vine să pregătească misterele lui Osiris? 

— Nu, răspunse Kha. Ramses este convins că noua încarnare 
a taurului Apis se află aici. 

— Dacă era așa, am fi prevenit-o pe Maiestatea Sa! Pe ce 
informaţii se bazează? 

— Numai el singur știe. 

Marele preot de la Abydos fu consternat. 

— Aţi fost tentat să-i dați dreptate tatălui dumneavoastră? 

— Doar e Ramses. 

Toţi se așteptau ca monarhul să exploreze așezările din 
apropierea orașului. Dar el se îndreptă fără ezitare spre deșert, 
înspre mormintele faraonilor din prima dinastie. La Saqqara se 
odihneau mumiile lor, la Abydos dura veșnic fiinţa lor luminoasă. 
Sepulturile erau umbrite de tamaricși. 

Sub frunzișul lor, Ramses îl văzu. 

Un minunat taur negru al cărui bot se ridică pentru a se 
îndrepta către omul care venea spre el. 

Era chiar scena pe care faraonul o văzuse în visul dăruit de 
comunitatea taurilor Apis. 


Patrupedul nu se arătă agresiv. Ai fi jurat că regăsea un vechi 
prieten după o lungă despărţire. 

Pe fruntea taurului, un triunghi alb; pe piept și pe flanc, o 
semilună, iar perii din coada lui erau, alternativ, negri și albi. 

— Vino, Apis, te duc la locuinţa ta. 

Tt 

Când vaporul regal acostă la cheiul principal al portului din 
Memphis, oraşul întreg era deja în sărbătoare. Demnitarii din Pi- 
Ramses părăsiseră capitala pentru a-l admira pe noul Apis, a 
cărui forță îi permitea faraonului să mai domnească încă mulți 
ani. Până și Ameni efectuase deplasarea, dar nu cu intenţia de a 
participa la festivități, ci pentru că era purtătorul unor vești 
proaste. 

Aclamaţi, taurul și regele, unul lângă altul, coborâră de pe 
vapor și merseră spre templul lui Ptah unde, într-un imens ţarc, 
în apropierea sanctuarului, avea să trăiască de acum înainte 
încarnarea lui Apis, înconjurat de vaci, unele mai încântătoare 
decât altele. 

In faţa ușii incintei se desfășura un ritual străvechi: o femeie 
de calitate, onorabilă, care se bucura de o excelentă reputaţie, 
ieși înaintea taurului. Ea își ridică rochia deasupra pântecului și 
își arătă sexul. Astfel, în mijlocul râsetelor mulţimii, preoteasa lui 
Hathor îl întâmpina pe cel care va fecunda vacile, animalele 
sacre ale zeiţei, și va asigura descendența taurilor Apis. 

In primul rând al spectatorilor, Uri-Teșub nu mai știa la ce să 
se uite. La scena asta insolită, la femeia lipsită de pudoare care 
râdea și ea în hohote, la taurul impasibil sau la poporul căzut în 
venerație în fața lui Ramses... Acest Ramses care părea 
indestructibil! 

Oricine altcineva ar fi renunţat, dar Uri-Teșub era un hitit, un 
șef de armată iar Ramses îi furase tronul. Niciodată nu-i va ierta 
faptul de a fi redus națiunea hitită, altădată cuceritoare și 
victorioasă, la o adunătură de fricoși plecându-și capul în faţa 
adversarului de ieri. 

Marea poartă dublă a templului se închise la loc. În timp ce 
populaţia dansa, cânta, mânca și bea pe cheltuiala Faraonului, 
Ramses, Kha și un colegiu de ritualiști celebrară ritualul 
înscăunării noului Apis, al cărui punct culminant era cursa 
taurului purtând pe spatele lui mumia lui Osiris, trupul reîntregit 
și reînsufleţit al zeului învingător al morții. 


t 

— Cum e posibil să-ți placă călătoriile în asemenea hal? 
bombăni Ameni. Și în acest timp, problemele și urgențele se 
adună pe biroul meu! 

— Dacă te-ai deplasat, observă Ramses, n-ai făcut-o fără un 
motiv important. 

— O să mă acuzi pe deasupra și că ţi-am tulburat o perioadă 
de festivități. 

— Ti-am adresat eu vreun reproș serios? 

Purtătorul de sandale al regelui bălmăji un răspuns nedeslușit. 

— Împăratul Hattușil a răspuns cu o rapiditate surprinzătoare, 
spuse el. E suficient să citeşti printre rânduri ca să-ţi dai seama 
de furia lui. El dezaprobă atitudinea ta și amenințările sunt cu 
greu mascate. 

Ramses păstră îndelung tăcerea. 

— Pentru că argumentele mele nu l-au convins, vom folosi o 
strategie diferită, la un papirus nou, Ameni, și cea mai bună 
pensulă. Propunerile mele vor trebui să-l surprindă pe fratele 
Hattușil. 


49 


— Negocierile s-au încheiat, îl informă Tanit pe Uri-Teșub, și 
negustorul Nariș s-a întors la Tyr ca să-l întâmpine pe Ramses 
împreună cu primarul orașului și cu personalităţile locale. 

Hititul strânse mânerul dăgii de fier de care nu se despărțea 
niciodată. 

— N-ai aflat informaţiile cele mai confidenţiale? 

— ltinerariul nu este secret, iar monarhul va fi însoţit de fiul 
său Merenptah, general șef al armatei egiptene, care se va afla 
în fruntea a două regimente de elită. Orice atac împotriva lor ar 
fi sortit eșecului. 

Uri-Teșub turba de furie. Malfi nu avea încă destui oameni 
pentru a da o bătălie de o asemenea amploare. 

— Este totuși curios, adăugă feniciana, înalții funcţionari ai 
Dublei Case Albe n-au manifestat nicio exigenţă deosebită, ca și 
cum faraonul nu era deloc preocupat de problemele economice. 
Totuși există puncte de litigiu pe care Egiptul n-are obiceiul să le 
treacă sub tăcere. 


— Ce concluzie tragi din asta? 

— Ramses ascunde adevăratul scop al călătoriei sale. 

Uri-Teșub rămase perplex. 

— Ai probabil dreptate... Ei, bine, află-le. 

— Cum? 

— Du-te la palat, fă-i să vorbească pe curteni, fură 
documente... Descurcă-te, Tanit! 

— Dar, dragul meu... 

— Nu comenta. Trebuie să știu. 

t 

Lată și sigură, poteca urma piciorul muntelui Cârmei și cobora 
în pantă domoală spre mare. Marea... O priveliște ciudată 
pentru numeroși soldaţi, o incredibilă câmpie de apă fără limite. 
Veteranii îi puneau în gardă pe cei mai tineri: dacă să pui 
piciorul în spuma valurilor nu reprezenta niciun pericol, în 
schimb, nu trebuia să înoţi până departe, pentru că vei fi tras la 
fund de un geniu malefic. 

Ramses mergea în fruntea armatei sale, chiar în spatele lui 
Merenptah și a cercetașilor. Fiul cel mic al regelui nu încetase, 
de-a lungul întregii călătorii, să verifice dispozitivul de 
securitate. Monarhul însă nu dăduse niciun semn de neliniște. 

— Dacă vei domni, îi spuse el lui Merenptah, nu uita să te duci 
în protectoratele noastre la intervale regulate. lar dacă va fi 
fratele tău, amintește-i tu acest lucru. Când Faraonul e prea 
departe și prea absent, revolta încearcă să distrugă armonia; 
când el este aproape, inimile se potolesc. 

În ciuda cuvintelor încurajatoare ale veteranilor, tinerii recruți 
erau neliniștiți. O suită de valuri violente, spărgându-se de 
pintenii stâncoși care înaintau în mare, îi făcură să regrete 
malurile Nilului. 

Câmpia li se păru mai puţin respingătoare: câmpuri cultivate, 
livezi și plantaţii de măslini dovedeau bogăţia agricolă a regiunii. 
Dar vechea cetate a Tyr-ului era orientată spre larg. Un braţ al 
mării forma un soi de șanț de netrecut, apărătoare împotriva 
atacului unei flote inamice. 

Noul Tyr fusese construit pe trei insulițe separate de canale 
puţin adânci de-a lungul cărora se aflau bazinele. 

Din înaltul turnurilor de observaţie, tyrienii îi văzură pe Faraon 
și soldaţii lui. O delegaţie condusă de Nariș ieși în întâmpinarea 
stăpânului Egiptului. Saluturile fură călduroase și entuziasmate, 


Nariș îl conduse pe Ramses pe străduțele cetăţii sale. 
Merenptah rămase cu ochii aţintiţi pe acoperișuri de unde, în 
orice clipă, putea să apară pericolul. 

Orașul Tyr era dedicat comerțului. Se vindeau aici sticlărie, 
vase de aur și argint, ţesături colorate în purpuriu și multe alte 
mărfuri care tranzitau prin port. Înalte, cu patru sau cinci etaje, 
casele erau așezate unele lângă altele. 

Prieten apropiat al lui Nariș, primarul îi oferise lui Ramses, ca 
reședință, luxoasa lui vilă. Construită în cel mai înalt punct al 
orașului, ea domina marea. Terasa plină de flori era o minunăţie 
și proprietarul locului mersese cu rafinamentul până la 
mobilarea imensei sale locuinţe în stil egiptean, pentru ca 
faraonul să nu se simtă înstrăinat. 

— Sper că veți fi satisfăcut, Maiestate, spuse Nariș. Vizita 
Domniei Voastre este o mare onoare. Chiar în această seară veţi 
prezida un banchet care va rămâne înscris în analele noastre. 
Putem spera că relaţiile comerciale cu Egiptul se vor dezvolta? 

— Nu sunt ostil acestui lucru, dar cu o condiţie. 

— Scăderea beneficiilor noastre... Bănuiam că despre asta-i 
vorba. Nu suntem împotrivă, numai să câștigăm din volumul 
schimburilor. 

— Mă gândeam la o altă condiţie. 

În ciuda aerului cald, comerciantul fenician simţi cum îi 
îngheaţă sângele în vine. În urma tratatului de pace, Egiptul 
fusese de acord ca regiunea să fie sub control hitit chiar dacă, în 
realitate, ea beneficia de o reală independenţă. Nu cumva o 
dezastruoasă dorință de putere îl împingea pe Ramses să pună 
mâna pe Fenicia, cu riscul de a încălca tratatul de pace și de a 
provoca un conflict? 

— Care sunt pretenţiile voastre, Maiestate? 

— Să mergem în port, Merenptah ne va însoți. 

La ordinul regelui, mezinul fu nevoit să se mulțumească cu o 
escortă redusă. 

La extremitatea occidentală a portului, vreo sută de oameni 
de vârste și origini diverse, goi și în lanţuri. Unii dintre ei 
încercau să păstreze o aparenţă de demnitate, alţii priveau în 
gol. 

Tyrieni cu părul ondulat discutau despre prețuri, fie pe individ, 
fie pe lot. Ei sperau să obţină importante beneficii din vânzarea 


acestor sclavi sănătoși. Rivalitatea oratorică și financiară se 
anunţa dură. 

— Vreau ca acești oameni să fie eliberaţi, ceru Ramses. 

Nariș fu amuzat. 

— Valorează mult... Permiteţi orașului Tyr să vi-i facă cadou, 
Maiestate. 

— Lată adevăratul motiv al călătoriei mele: niciun tyrian care 
vrea să facă comerț cu Egiptul nu va trebui să fie negustor de 
sclavi. 

Șocat, fenicianul trebui să facă apel la tot sângele lui rece 
pentru a nu protesta cu putere. 

— Maiestate... Sclavia este o lege naturală, societăţile 
negustorești o practică dintotdeauna! 

— În Egipt nu există sclavie, spuse Ramses, ființele umane 
sunt turma Zeului, niciun individ n-are dreptul de a-l trata pe 
altul ca pe un obiect fără suflet sau ca pe o marfă. 

Niciodată fenicianul nu mai auzise un discurs atât de aberant. 
Dacă interlocutorul lui n-ar fi fost faraonul Egiptului, l-ar fi 
considerat nebun. 

— Prizonierii voştri de război, Maiestate, n-au fost 
transformați în sclavi? 

— În funcţie de gravitatea faptelor de care au fost acuzaţi, ei 
au fost supuși la perioade de corvoadă mai mult sau mai puţin 
lungi. O dată ce și-au recâștigat libertatea, ei au făcut cum au 
crezut de cuviinţă. Majoritatea au rămas în Egipt, mulți dintre ei 
și-au întemeiat acolo o familie. 

— Sclavii sunt indispensabili pentru muncă! 

— Legea lui Maat cere încheierea unui contract între cel care 
ordonă lucrul și cel care îl realizează. Dacă nu, bucuria nu poate 
exista nici în opera cea mai sublimă, nici în munca cea mai 
ușoară. Şi acest contract se bazează pe cuvântul dat de o parte 
și de alta. Crezi că piramidele și templele ar fi putut fi construite 
de cohorte de sclavi? 

— Maiestate, nu putem schimba obiceiuri atât de vechi... 

— Nu sunt naiv și știu că majoritatea ţărilor vor continua să 
practice sclavia. Dar tu cunoști acum pretenţiile mele. 

— Egiptul riscă să piardă piețe importante. 

— Esenţialul este că el își păstrează sufletul. Faraonul nu este 
patronul negustorilor ci reprezentantul lui Maat pe pământ și 
servitorul poporului său. 


Cuvintele lui Ramses se întipăriră în inima lui Merenptah. 

Pentru el, călătoria la Tyr va rămâne o etapă majoră din viață. 
t 

Uri-Teșub era atât de enervat încât, pentru a se calma, tăiase 
cu toporul un sicomor centenar care umbrea un bazin de apă în 
care le plăcea rațelor să se zbenguie. Înspăimântat, grădinarul 
doamnei Tanit se refugiase în cabană unde își aranja uneltele. 

— lată-te, în sfârșit! exclamă hititul când soţia lui trecu pragul 
domeniului. 

Tanit contemplă dezolantul spectacol. 

— Ce te-a... 

— Sunt la mine acasă și fac ce-mi place! Ce ai aflat la palat? 

— Lasă-mă să mă așez, sunt obosită. 

Pisoiul tigrat sări pe genunchii stăpânei lui. Ea îl mângâie 
mecanic pe frunte și el începu să toarcă. 

— Vorbește, Tanit! 

— O să fii dezamăgit: adevăratul scop al călătoriei lui Ramses 
era lupta împotriva sclaviei care nu încetează să ia proporţii la 
Tyr și în regiune. 

Uri-Teșub o pălmui violent pe Tanit. 

— Încetează să-ţi mai baţi joc de mine! 

Vrând să-și apere stăpâna, pisoiul îl zgârie pe hitit. Acesta îl 
înhăţă de gât și cu tăișul dăgii de fier îi tăie beregata. Stropită 
de sânge, îngrozită, Tanit se refugie în camera ei. 


50 


Ameni răsufla ușurat, Serramanna era chinuit de gânduri 
sumbre. 

— Ramses s-a întors teafăr și nevătămat din Fenicia, mă simt 
mai bine, mărturisi secretarul particular al regelui. De ce ești 
atât de prost dispus, Serramanna? 

— Pentru că pista cu Nariș se termină într-o fundătură. 

— Ce sperai? 

— Să am dovada că acest fenician făcea afaceri suspecte cu 
doamna Tanit. Aș fi putut s-o ameninţ că va fi acuzată dacă ea 
nu mi-ar fi spus adevărul în legătură cu Uri-Teșub. 

— Hititul ăsta te obsedează! Până la urmă o să te 
înnebunească. 


— Uiţi că este asasinul lui Acha? 

— Ne lipsește dovada. 

— Din nefericire, ai dreptate, Ameni. 

Sardul se simţea bătrân. El, să respecte legea! Trebuia să se 
resemneze și să-și accepte eșecul: Uri-Teșub se dovedise destul 
de viclean pentru a scăpa de justiţia egipteană. 

— Mă duc acasă. 

— O nouă cucerire? 

— Nici măcar, Ameni. Sunt obosit și o să mă culc. 

t 

— Vă aşteaptă o doamnă, îl anunță intendentul pe 
Serramanna. 

— N-am chemat nicio fată! 

— Nu e vorba de o „fată”, ci de o doamnă respectabilă. Am 
rugat-o să ia loc în sala de oaspeți. 

Intrigat, Serramanna traversă camera de primire cu pași mari. 

— Tanit! 

Frumoasa feniciană se ridică și, cu ochii în lacrimi, se aruncă 
în brațele uriașului. Era necoafată și obrajii ei purtau urmele 
loviturilor. 

— Protejați-mă, vă implor! 

— O fac, dar de ce anume... de cine? 

— De monstrul care a făcut din mine sclava lui! 

Serramanna se abținu să-și manifeste satisfacția. 

— Dacă doriți să acționez în mod oficial, trebuie să faceți 
plângere, doamnă Tanit. 

— Uri-Teșub mi-a omorât pisica, a tăiat un sicomor din 
grădina mea și nu încetează să mă brutalizeze. 

— Acestea sunt delicte pentru care va fi condamnat la plata 
unei amenzi, ba chiar la corvoadă. Dar nu sunt de ajuns pentru 
a-l împiedica să facă rău. 

— Oamenii dumneavoastră vor veghea asupra mea? 

— Mercenarii mei formează garda personală a regelui și n-ar 
interveni într-o afacere privată... Nu înainte ca ea să devină o 
afacere de stat. 

Oprindu-se din plâns, Tanit se îndepărtă de uriaș și îl privi 
drept în ochi. 

— Uri-Teșub vrea să-l asasineze pe Ramses. Aliatul lui este 
libianul Malfi cu care a încheiat o înţelegere în propria mea casă. 
Uri-Teșub este cel care l-a ucis pe Acha cu o dagă de fier de 


care nu se desparte niciodată. Și tot cu aceeași dagă vrea să-l 
ucidă pe rege. Acum este o afacere de stat? 
t 

Un efectiv de o sută de oameni se desfășurară în jurul vilei 
doamnei Tanit. Arcașii se urcară unii în copacii ce dădeau spre 
grădina fenicienei, alţii pe acoperișurile caselor vecine. 

Uri-Teșub era singur sau cu libienii? Va lua servitori ca 
ostateci, dacă își va da seama că este încercuit? Serramanna le 
ceruse oamenilor să se apropie în liniște deplină, știind că cel 
mai mic incident l-ar alerta pe hitit. 

Și puţin a lipsit să nu se întâmple asta. 

Escaladând zidul incintei, un mercenar nu se ţinu bine și căzu 
într-un boschet. 

Când o cucuvea ţipă, oamenii lui Serramana încremeniră. 
După câteva minute de nemișcare, sardul le ordonă să 
înainteze. 

Uri-Teșub nu mai avea nicio șansă să fugă, dar nu se va lăsa 
prins fără să lupte. Serramanna spera să-l captureze viu și să-l 
ducă în faţa tribunalului vizirului. 

În camera lui Tanit, o lumină. 

Serramanna și vreo zece mercenari se târâră pe pământul 
umed de rouă, ajunseră la dalele din jurul locuinţei și se 
năpustiră în interior. 

Servitoarea scoase un strigăt de spaimă și scăpă din mână 
lampa cu ulei din lut ars care se sparse când se lovi de pământ. 

Pentru câteva clipe, domni confuzia. Mercenarii se luptară cu 
adversari invizibili și stricară mobilele cu lovituri de sabie. 

— Liniște! urlă Serramanna. Lumină, repede! 

Se aprinseră alte lămpi. Tremurând, servitoarea era prizoniera 
a doi soldaţi care o amenințau cu săbiile. 

— Unde e Uri-Teșub? întrebă Serramanna. 

— Când a văzut că stăpâna a dispărut, a sărit pe cel mai bun 
cal și a plecat la galop. 

De ciudă, sardul făcu ţăndări, cu pumnul, un vas cretan. 
instinctul de războinic al hititului, îi dictase ce să facă; simţindu- 
se în pericol, fugise. 

t 

Pentru Serramanna, să fie admis în austerul birou al lui 
Ramses însemna să pătrundă în inima sanctuarului cel mai 
secret al ţării. 


Erau de faţă Ameni și Merenptah. 

— Doamna Tanit s-a întors în Fenicia după ce a depus 
mărturie în faţa vizirului, spuse Serramanna. Conform spuselor 
mai multor martori, Uri-Teșub s-a îndreptat spre Libia. S-a 
întâlnit deci cu aliatul său Maffi. 

— E doar o simplă ipoteză, estimă Ameni. 

— Nu, e o certitudine! Uri-Teșub nu mai are alt refugiu și nu 
va renunţa niciodată să lupte împotriva Egiptului. 

— Din nefericire, se plânse Merenptah, n-am reușit să-i 
localizăm tabăra. Acest libian se deplasează fără încetare. Dacă 
ne gândim bine la asta, eșecul nostru este liniștitor: el 
dovedește că Malfi nu reușește să-și strângă o armată 
adevărată. 

— Vigilența noastră să nu scadă, ordonă Ramses. Alianţa 
celor două fiinţe malefice și violente constituie un pericol deloc 
neglijabil. 

Serramanna făcu o figură gravă. 

— Maiestate, am o cerere să vă prezint. 

— Te ascult. 

— Sunt convins că ne vom lovi din nou de acest monstru de 
Uri-Teșub. Vă solicit privilegiul de a mă lupta cu el, în speranţa 
că-l voi ucide cu mâna mea. 

— ţi-l acord. 

— Mulţumesc, Maiestate. Oricare va fi viitorul, graţie Domniei 
Voastre, am avut o viaţă frumoasă. 

Sardul se retrase. 

— Pari contrariat, îi spuse Ramses lui Merenptah. 

— După interminabile drumuri prin regiuni mai mult sau mai 
puţin ostile, Moise și evreii se apropie de Canaan, pe care-l 
consideră Pământul Făgăduit. 

— Cât de fericit trebuie să fie Moise... 

— Nu este cazul triburilor din regiune care se tem de prezența 
acestui popor războinic. De aceea, solicit încă o dată, autorizaţia 
de a interveni cu armată și de a înăbuși în fașă acest pericol. 

— Moise va merge până la capăt și va crea o țară în care cei 
credincioși lui vor trăi după placul lor. E bine așa, fiule, și nu 
vom interveni. Mâine vom dialoga cu acest nou stat și vom fi 
poate aliații lui. 

— Și dacă devine dușmanul nostru? 


— Moise nu va fi dușmanul ţării lui natale. Preocupă-te de 
libieni, Merenptah, nu de evrei. 

Fiul cel mic al lui Ramses nu insistă. Deși nu fu convins de 
argumentaţia tatălui său, se conformă datoriei sale de a se 
supune. 

— Am primit vești de la fratele tău Hattușil, anunţă Ameni. 

— Bune sau proaste? 

— Împăratul din Hatti chibzuiește. 

Tt 

Chiar dacă soarele ardea, lui Hattușil îi era frig. În interiorul 
citadelei sale cu ziduri groase din piatră, nu mai reușea să se 
încălzească. Așezat lângă focul de lemne care trosnea într-un 
șemineu mare, el reciti pentru soţia lui Putuhepa propunerile 
faraonului Egiptului. 

— Tupeul lui Ramses este incredibil! îi adresez o scrisoare de 
mustrare și iată ce îndrăznește să-mi răspundă: să-i trimit o altă 
prințesă hitită pentru a pecetlui o nouă căsătorie diplomatică și 
pentru a consolida pacea. Mai mult, îmi cere să mă duc eu- 
însumi în Egipt! 

— Minunată idee, estimă împărăteasa Putuhepa. Vizita ta 
oficială va demonstra, în mod strălucit, că pacea încheiată între 
cele două popoare ale noastre este ireversibilă. 

— Nici să nu te gândești! Eu, împăratul hitiţilor să mă arăt 
supusul Faraonului! 

— Nimeni nu-ţi cere să te umilești. Asigură-te că vom fi primiţi 
cu toate onorurile cuvenite rangului nostru. Scrisoarea prin care- 
ți dai acordul este redactată. Nu mai trebuie decât să-ți pui 
pecetea. 

— Trebuie să chibzuim înainte și să începem tratative. 

— Timpul palavrelor a trecut. Să ne pregătim să plecăm în 
Egipt. 

— Ai trecut în fruntea diplomaţiei hitite? 

— Sora mea Nefertari și eu-însămi am făurit pacea, împăratul 
Regatului hitit s-o consolideze. 

Putuhepa îi adresă un gând înflăcărat omului cel mai 
seducător pe care îl cunoscuse vreodată, Acha, prietenul din 
copilărie al lui Ramses, care trăia astăzi în paradisul celor drepţi. 
Pentru el, această zi era una de bucurie. 


51 


Când Mat-Hor află vestea care tulbura întreg Egiptul, 
anunțarea vizitei oficiale a părinților săi, ea speră că va reveni în 
grații. Desigur, se bucura de o existență îndestulată în haremul 
de la Mer-ur și gusta, fără reţineri, din nenumăratele plăceri ale 
condiției sale. Dar nu domnea și nu era decât o soţie 
diplomatică, privată de orice putere. 

Hitită îi scrise o lungă scrisoare lui Ameni, secretarul 
particular al monarhului. În termeni virulenţi, ea cerea să ocupe 
funcția de mare soţie regală pentru a-i primi pe împăratul și 
împărăteasa din Hatti și poruncea să i se pună la dispoziţie o 
escortă care s-o aducă la palatul din Pi-Ramses. 

Semnat de Ramses, răspunsul fu usturător: Mat-Hor nu va 
asista la ceremonii și va rămâne la haremul din Mer-ur. 

După o violentă criză de furie, hitită chibzui: în ce fel ar putea 
să-i facă rău faraonului, dacă nu împiedicând venirea lui 
Hattușil? Obsedată de această idee, ea hotărî să se întâlnească 
cu un preot al zeului crocodil, care avea reputaţie de ritualist. 

— În Hatti, îi spuse ea, noi consultăm adesea ghicitori pentru 
a cunoaște viitorul. Aceștia citesc în măruntaiele animalelor. 

— Nu e un pic cam... greţos? 

— Aici utilizaţi alte metode? 

— Faraonul este cel care știe să vadă ziua de mâine. 

— Dar voi, preoţii, deţineţi secretul anumitor tehnici. 

— Există un corp de magicieni de stat, Maiestate, dar 
formarea lor este îndelungată și exigentă. 

— Nu interogaţi zeii? 

— În anumite circumstanţe, marele preot al lui Amon 
chestionează puterea creatoare, cu autorizarea regelui, și zeul 
răspunde prin intermediul oracolului său. 

— Și fiecare respectă decizia lui, presupun. 

— Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva voinţei lui Amon? 

Simţind reticenţa preotului, Mat-Hor nu insistă mai mult. 

În aceeași zi, după ce ordonase personalului să nu vorbească 
despre absenţa ei, ea plecă spre Theba. 

t 

Moartea cu surâs blând își amintise în cele din urmă de vârsta 

venerabilului Nebu, marele preot al lui Amon, care se stinsese în 


modesta sa locuinţă din apropierea lacului sfânt de la Karnak cu 
certitudinea că a slujit bine zeul ascuns, principiu al vieţii, și pe 
faraonul Ramses, reprezentantul lui pe pământ. 

Bakhen, al doilea profet al lui Amon, îl anunţase imediat pe 
rege. Și acesta venise să-i aducă omagiu lui Nebu, unul din acei 
oameni integri mulțumită cărora tradiția egipteană se perpetua, 
oricare ar fi fost atacurile forțelor răului. 

Liniștea de doliu apăsa asupra imensului templu din Karnak. 
După ce celebrase ritualul zorilor, Ramses se întâlni cu Bakhen 
lângă scarabeul uriaș, situat în partea de nord-vest a lacului 
sfânt, care simboliza renașterea soarelui după victoria asupra 
tenebrelor. 

— A venit timpul, Bakhen. De la îndepărtata noastră 
înfruntare, ai parcurs un drum lung fără să te gândești niciodată 
la tine-însuţi. Dacă templele din Theba sunt splendide, ţi-o 
datorează în mare parte ţie. Gestionarea ta este ireproşabilă și 
toate apreciază autoritatea ta. Da, a venit timpul să te numesc 
mare preot de Karnak și profet al lui Amon. 

Vocea gravă și aspră a fostului șef de grajduri tremura de 
emoție. 

— Maiestate, nu cred că... Nebu... 

— Nebu te propunea ca succesor de mult, și el știa să judece 
oamenii. Îţi înmânez bastonul și inelul de aur, însemne ale noii 
tale demnități. Vei guverna acest oraș sfânt și vei veghea ca el 
să nu se abată de la funcţia lui. 

— Deja Bakhen își revenea. Ramses simţi că se agăța pe 
moment de numeroasele sarcini, fără a se gândi la prestigiul pe 
care i-l conferea un titlu atât de invidiat. 

— Inima mea nu poate rămâne mută, Maiestate. Aici, în Sud, 
anumite notabilităţi sunt șocate de decizia Domniei Voastre. 

— Te referi la călătoria oficială a împăratului și a împărătesei 
din Hatti? 

— Exact. 

— Mai multe notabilități din Nord le împărtășesc părerea, dar 
această vizită va avea loc, căci ea va consolida pacea. 

— Numeroși călugări doresc intervenţia oracolului. Dacă zeul 
Amon vă dă acordul, orice protest va înceta. 

— Pregătește ceremonia oracolului, Bakhen. 

t 


Sfătuită de un administrator al haremului de la Mer-ur, Mat- 
Hor bătuse la ușa potrivită: aceea a unui bogat comerciant 
sirian căruia nu-i scăpa niciun eveniment al vieţii thebane. Avea 
o somptuoasă proprietate pe malul estic, nu departe de templul 
de la Karnak, și o primi pe regină într-o sală cu două coloane, 
decorată cu picturi reprezentând albăstrele și iriși. 

— Ce onoare, Maiestate, pentru un modest negustor! 

— Această conversație n-a avut loc și noi nu ne-am întâlnit 
niciodată: e clar? 

Hitită îi oferi un colier de aur sirianului care se înclină 
surâzând. 

— Dacă îmi dai ajutorul de care am nevoie, voi fi foarte 
generoasă. 

— Ce doriţi? 

— Mă interesează oracolul lui Amon. 

— Zvonul este confirmat: Ramses o să-l consulte precis. 

— Pentru care motiv? 

— Îi va cere zeului să aprobe venirea în Egipt a părinţilor 
Domniei Voastre. 

Șansa era de partea lui Mat-Hor. Întrucât destinul făcuse cea 
mai mare parte a lucrului, ei nu-i mai rămânea decât să-l ducă 
la bun sfârșit. 

— Și dacă Amon refuză? întrebă ea. 

— Ramses va fi obligat să se supună... Și nici nu îndrăznesc 
să-mi imaginez reacția împăratului din Hatti! Dar faraonul nu 
este el fratele zeilor? Răspunsul oracolului n-ar putea fi negativ. 

— Eu cer ca el să fie. 

— Cum...? 

— ţi-o repet: ajută-mă și vei deveni foarte bogat. Cum îţi 
răspunde zeul? 

— Preoţii poartă barca lui Amon și primul profet îl întreabă pe 
zeu. Dacă barca înaintează, răspunsul lui este „da”, dacă ea dă 
înapoi, „nu”. 

— Cumpără-i pe purtătorii bărcii și fă ca Amon să respingă 
propunerea lui Ramses. 

— Este imposibil. 

— Aranjează să fie înlocuiţi cei mai reticenţi prin oameni 
siguri, foloseşte  poţiuni care să-i  îmbolnăvească pe 
incoruptibili... Dacă reușești, te voi acoperi cu aur. 

— Riscurile... 


— Nu mai ai de ales, negustorule: acum ești complicele meu. 
Nu renunţa și nu mă trăda; dacă nu, voi fi nemiloasă. 

Rămas singur în fața săculeţelor cu pepite de aur și pietre 
preţioase pe care i le oferea hitită ca avans la viitoarea sa 
avere, sirianul chibzui îndelung. Unii spuneau că Mat-Hor nu va 
recâștiga niciodată încrederea regelui, alţii erau convinși de 
contrariu. lar câţiva preoţi de la Karnak, geloși pe ascensiunea 
lui Bakhen, erau gata să-i joace o festă urâtă. 

Să-i năimești pe toţi purtătorii bărcii sacre era irealizabil, dar 
era suficient să mituiască brațele cele mai robuste. Zeul va 
ezita, când înainte, când înapoi, apoi își va manifesta clar 
refuzul. 

Partida era jucată... Și bogăţia atât de tentantă! 

t 

Theba era în fierbere. 

La sate ca și în cartierele orașului, se știa că urma să fie 
celebrată „frumoasa serbare a audienței divine” în cursul căreia 
Amon și Ramses vor demonstra, încă o dată, comuniunea lor. 

În curtea templului unde se desfășura ritualul, nicio 
personalitate din marele oraș din sud nu lipsea. Primarul, 
administratorii, stăpânii domeniului nu voiau cu niciun preţ să 
lipsească de la acest eveniment excepţional. 

Când barca lui Amon ieși din templul acoperit pentru a apărea 
în plină lumină, toţi își ţinură răsuflarea. În centrul bărcii din 
lemn aurit, naosul conţinând statuia divină, ascunsă privirilor 
omenești. Totuși ea, efigia vie, era cea care urma să ia decizia. 

Mergând pe podeaua de argint, purtătorii înaintau cu 
lentoare. Noul mare preot al lui Amon, Bakhen, remarcă mai 
multe figuri noi. Dar nu i se spusese de o indispoziţie alimentară 
care îi împiedicase pe unii dintre titulari să participe la 
ceremonie? 

Barca se opri în fața faraonului și Bakhen luă cuvântul. 

— Eu, servitorul zeului Amon, îl întreb în numele lui Ramses, 
Fiul luminii. Faraonul Egiptului are motiv să-l cheme pe acest 
pământ pe împăratul și împărăteasa din Hatti? 

Chiar și rândunelele se opriseră din cursa lor nebunească pe 
cerul albastru. În momentul când zeul va răspunde afirmativ, 
piepturile se vor elibera pentru a-l aclama pe Ramses. 

Mituiţi de negustorul sirian, purtătorii cei mai robuști se 
consultară din priviri și încercară să facă un pas înapoi. 


Zadarnic. 

Ei crezură că și colegii lor, hotărâți să meargă înainte, vor 
opune o rezistenţă de scurtă durată; astfel că depuseră un efort 
care trebuia să fie decisiv. 

Dar o forță ciudată îi obligă să înainteze. Orbiţi de o lumină 
care venea din naos, ei renunţară să lupte. 

Zeul Amon aprobase hotărârea fiului său Ramses, 
sărbătoarea putea începe. 


52 


Era chiar el. 

Uşor încovoiat, cu părul grizonat, dar cu ochii la fel de aspri, 
avea, la prima vedere alura unui om mai degrabă obişnuit care- 
ți inspira încredere. El, Hattușil, împăratul din Hatti, 
încotoșmănat într-o manta groasă de lână, luptând împotriva 
senzaţiei de frig care, iarna ca și vara, nu-l părăsea niciodată. 

El, șeful unei naţiuni razboinice și cuceritoare, comandantul 
suprem al trupelor hitite la Kadesh, dar și negociatorul tratatului 
de pace. El, Hattușil, stăpânul incontestabil al unei ţări aspre în 
care nimicise orice opoziție. 

Și Hattușil tocmai punea piciorul pe pământul Egiptului, însoțit 
de două femei frumoase, soția lui, Putuhepa, și o tânără prințesă 
hitită speriată. 

— Este imposibil, murmură împăratul hitit, de-a dreptul 
imposibil... Nu, acesta nu este Egiptul. 

Totuși, n-avea vedenii: era chiar Ramses cel Mare cel care se 
îndrepta spre vechiul său dușman pentru a-l îmbrăţișa. 

— Ce mai face fratele meu Hattușil? 

— Imbătrânesc, frate Ramses. 

Fuga lui Uri-Teșub, de acum înainte dușman al Egiptului, ca și 
al Regatului hitit, și căutat pentru crimă, înlăturase orice 
obstacol din calea vizitei oficiale a lui Hattușil. 

— Nefertari ar fi apreciat acest moment extraordinar, îi spuse 
Ramses Putuhepei, superbă în rochia ei lungă roșie și purtând 
bijuterii egiptene din aur pe care le primise în dar de la faraon. 

— In timpul călătoriei, n-am încetat nicio clipă să mă gândesc 
la ea, mărturisi împărăteasa; oricare ar fi durata domniei tale, 
ea va rămâne singura soție regală. 


Declaraţiile Putuhepei aplanau orice dificultate diplomatică. În 
lumina unei veri arzătoare, Pi-Ramses era în sărbătoare. 
Strălucind prin toate focurile, cetatea turcoazei primise mii de 
demnitari veniţi din toate orașele Egiptului pentru a asista la 
sosirea suveranilor din Hatti și la numeroasele ceremonii 
pregătite în onoarea lor. 

Frumuseţea și bogăţia capitalei uimi cuplul imperial. Știind că 
zeul Amon îi dăduse acordul lui Ramses, populaţia le făcu o 
primire entuziastă iluștrilor vizitatori. În picioare, lângă faraon, 
în carul său tras de doi cai împopoţonaţi, Hattușil trecea dintr-o 
surpriză în alta. 

— Fratele meu nu beneficiază de nicio protecţie? 

— Garda mea personală veghează, răspunse Ramses. 

— Dar acești oameni, atât de aproape de noi... Securitatea 
noastră nu este asigurată! 

— Vită-te la privirea poporului meu, Hattușil: nu conţine nici 
ură, nici agresivitate. Astăzi, ne mulțumește că am clădit pacea 
și ne împărtășim reciproc bucuria. 

— O populaţie care nu este guvernată prin teroare... Ciudat! 
Și cum a reușit Ramses să ridice o armată capabilă să reziste 
forţelor hitite? 

— Egiptenii își iubesc ţara așa cum o iubesc și zeii. 

— Tu, Ramses, m-ai împiedicat să înving. Tu și nimeni 
altcineva. De câteva clipe, nici măcar nu mai regret acest lucru. 
Împăratul hitit își scoase mantaua de lână; nu-i mai era frig. 

— Clima îmi convine, constată el. Păcat... Mi-ar fi plăcut să 
trăiesc aici. 

Dată la palatul din Pi-Ramses, prima recepţie fu grandioasă. 
Erau atâtea platouri delicioase încât Hattușil și Putuhepa nu 
putură decât să ciugulească, în timp ce-și tot înmuiau buzele în 
cupe umplute cu un vin excepţional. Cântăreţe încântătoare, cu 
sânii goi, le fermecară urechile și ochii, iar împărăteasa admiră 
eleganța rochiilor purtate de nobilele doamne. 

— Mi-ar plăcea ca această serbare să-i fie dedicată lui Acha, 
sugeră Putuhepa. El și-a dat viaţa pentru pace, pentru această 
fericire de care se bucură în prezent popoarele noastre. 

Împăratul aprobă, dar părea contrariat. 

— Fiica noastră nu este prezentă, regretă Hattușil. 

— Nu voi reveni asupra deciziei mele, declară Ramses. Deși 
Mat-Hor a comis greșeli grave, ea va rămâne simbolul păcii și, în 


această calitate, va fi onorată așa cum merită. E nevoie să vă 
dau mai multe amănunte? 

— Inutil, frate Ramses, uneori e bine să ignori anumite detalii. 

Ramses evită deci să menţioneze arestarea negustorului 
sirian care-o denunţase pe Mat-Hor, crezând astfel că se 
dezvinovăţește dacă răspândește calomnii pe seama reginei. 

— Faraonul dorește să stea de vorbă cu viitoarea soție? 

— Nu va fi necesar, Hattușil. Vom celebra cu fast acest al 
doilea mariaj diplomatic și popoarele noastre ne vor fi 
recunoscătoare. Dar vremea sentimentelor și a dorințelor a 
trecut. 

— Nefertari este într-adevăr de neuitat... Și e bine așa. Nu 
cred că prinţesa pe care am ales-o, drăguță, dar prea puţin 
inteligentă, poate să poarte o conversaţie cu Ramses cel Mare. 
Ea va descoperi plăcerea de a trăi în stil egiptean și nu va înceta 
să se bucure. Cât despre Mat-Hor, căreia nu-i plăcea Hatti, ea va 
aprecia cu fiecare zi tot mai mult ţara ei de adopţie unde își 
dorea atât de mult să locuiască. Cu vârsta, se va cuminţi. 

__ Hattușil tocmai pecetluise destinul celor două prințese hitite. 
In acest al patruzecilea an al domniei lui Ramses, nu mai exista 
niciun motiv de neînțelegere între Hatti și Egipt. De aceea, ochii 
căprui ai împărătesei Putuhepa se luminaseră, exprimând o 
bucurie intensă. 

t 

Pilonii, obeliscurile, coloșii, marile curți sub cerul liber, 
colonadele, scenele de ofrande, podelele de argint îl fascinară 
pe Hattușil care se arăta, de asemenea, interesat de Casa Vieţii, 
de locașul cărților, de antrepozite, staule, bucătării și birourile în 
care lucrau scribii. Din întrevederile cu vizirul și miniștrii săi, 
împăratul hitit ieși foarte impresionat. Arhitectura societăţii 
egiptene era la fel de grandioasă precum cea a templelor sale. 

Ramses îl invită pe Hattușil să ardă tămâie pentru a răscoli 
mirosul divinităţilor și pentru a le atrage spre locuinţa pe care 
le-o construise oamenii. Impărăteasa participă la ritualul liniștirii 
forţelor periculoase, condus de Kha cu rigoarea sa obișnuită. 
Urmă apoi vizitarea templelor din Pi-Ramses, mai ales a 
sanctuarelor dedicate zeilor străini. După care împăratul gustă 
fără reţinere un moment de repaos în grădina palatului. 

— Ar fi fost regretabil ca armata hitită să distrugă un oraș atât 
de drăguţ, îi spuse el lui Ramses. Impărăteasa este încântată de 


sejurul ei. Fiindcă suntem pe timp de pace, fratele meu îmi 
permite să-i cer o favoare? 

Relativa pasivitate a lui Hattușil începea să-l intrige pe 
Ramses. Luptându-se să nu se lase vrăjit de Egipt, strategul 
reluă: 

— Împărăteasa și cu mine suntem uimiţi de atâtea minunăţii, 
dar uneori trebuie să te gândești și la realități mai puţin plăcute, 
continuă Hattușil. Am semnat un acord de asistență mutuală în 
caz de agresiune împotriva ţărilor noastre și mi-ar plăcea să văd 
în ce stare e armata egipteană. Mă autorizează faraonul să 
vizitez cazarma principală din Pi-Ramses? 

Dacă faraonul răspundea „secret militar” sau îl orienta pe 
împărat spre o cazarmă secundară, Hattușil ar fi știut că acesta 
pregătea o lovitură urâtă. Era momentul adevărului pentru care 
acceptase să facă această călătorie. 

— Merenptah, fiul meu mai mic, este generalul șef al armatei 
egiptene. El îi va arăta împăratului din Hatti cazarma principală 
din Pi-Ramses. 

t 

La sfârșitul banchetului organizat în onoarea împărătesei 
Putuhepa, Hattușil și Ramses făcură câţiva pași de-a lungul 
bazinului plin cu lotuși albaștri și albi. 

— Mă încearcă un sentiment care-mi era necunoscut până 
acum, mărturisi Hattușil: încrederea. Numai Egiptul știe să 
creeze fiinţe de dimensiunea ta, frate Ramses... Să reușești să 
închegi o prietenie între doi suverani, altădată gata să se 
distrugă reciproc, e un miracol. Dar noi îmbătrânim, și tu și eu, 
și trebuie să ne gândim la succesiune... Pe cine ai ales dintre 
nenumăraţii tăi fii regali? 

— Kha este un om de știință, înțelept, ponderat, capabil să 
liniștească spiritele în orice împrejurări și să convingă fără a lovi. 
El va ști să păstreze unitatea regatului și să-și chibzuiască 
deciziile. Merenptah este curajos, știe să comande și să 
administreze, este iubit de casta militarilor și temut de cea a 
înalţilor funcţionari. Și unul și celălalt sunt apți să domnească. 

— Altfel spus, încă mai eziți. Destinul îţi va trimite un semn. 
Cu astfel de oameni, nu sunt neliniștit în privinţa viitorului 
Egiptului. Ei vor ști să-ţi continue opera. 

— Dar succesiunea ta? 


— Va fi asigurată de un mediocru ales dintre mediocri. Hatti 
decade, ca și cum pacea i-ar fi tăiat virilitatea și l-ar fi lipsit de 
orice ambiţie. Dar n-am niciun regret, fiindcă oricum n-avea altă 
alegere. Cel puţin am avut câţiva ani liniștiți în care i-am oferit 
poporului meu o fericire pe care n-a cunoscut-o niciodată 
înainte. Din nefericire, ţara mea nu va ști să evolueze și va pieri. 
Ah... mai vreau să-ţi cer ceva. In capitala mea, nu obișnuiesc să 
merg atât de mult și mă dor picioarele. Am înţeles că medicul 
șef al regatului e foarte competent și că, pe deasupra, e vorba 
de o femeie foarte frumoasă. 

Neferet părăsi marea sală de recepții a palatului, unde 
conversa cu Putuhepa, pentru a se ocupa de degetele 
picioarelor imperiale. 

— E o boală pe care o cunosc și pe care o pot trata, spuse ea 
după examinare. Mai întâi o să vă aplic o pomadă pe bază de 
ocru roșu, miere și cânepă. Mâine dimineaţă voi folosi un alt 
remediu pe bază de frunze de acacia și iuiuba, praf de malahit și 
interior de scoică, totul strivit și transformat în pudră. Această a 
doua pomadă o să vă dea senzaţia plăcută de răcoare, dar va 
trebui să mergeti cu gleznele bandajate. 

— Dacă vă ofer o avere, Neferet, aţi accepta să veniţi cu mine 
în Hatti și să fiți medicul meu personal? 

— Știţi bine că nu, Maiestate. 

— Nu voi fi așadar niciodată cuceritorul Egiptului, spuse 
Hattușil cu un surâs ușor. 


53 


Coapse-Frumoase fluiera încetișor un cântec care-l slăvea pe 
Ramses, în timp ce mergea, cu măgarul său încărcat cu vase de 
lut, în direcția frontierei de nord-vest a Deltei. Nu departe de 
coasta roasă de valurile Mediteranei, negustorul ambulant o luă 
pe cărările sinuoase pentru a ajunge într-un sătuc de pescari 
unde era sigur că o să-și vândă repede marfa. 

Coapse-Frumoase era mândru de numele pe care i-l dăduseră 
fetele care asistaseră la cursele de viteză dintre bărbaţi pe 
nisipul umed, la malul mării. De mai bine de doi ani, niciun 
concurent nu reușise să-l învingă. Și admiratoarele apreciau 
efortul atleţilor goi, folosindu-și energia pentru a-i seduce. 


Graţie coapselor lui, alergătorul cel mai rapid din vestul Deltei 
nu mai ţinea socoteala cuceririlor. 

Succesul său n-avea decât părți bune, căci acestor 
domnișoare le plăceau pariurile iar Coapse-Frumoase trebuia să 
facă multe afaceri bune pentru a rămâne la înălțimea reputației 
sale de campion superb și generos. Așa că bătea drumurile cu 
înflăcărare pentru a obține maximum de profit din comerț. 

Niște cocori trecură pe deasupra lui, anunțând nori negri 
împinși de vânt. Observând poziţia soarelui, Coapse-Frumoase 
înţelese că nu va ajunge unde voia înainte de căderea nopţii. 

Era mai bine să facă haltă într-una din cabanele de trestie 
care jalonau pista. Era mai bine căci, în timp ce tenebrele vor 
cuprinde zona de coastă, creaturi periculoase vor ieși din vizuină 
și-i vor ataca pe cei imprudenti. 

Coapse-Frumoase își descărcă măgarul, îi dădu de mâncare, 
apoi aprinse un foc folosindu-se de silex și de un baston special. 
Mâncă doi pești fripţi și bău apă proaspătă păstrată într-un 
ulcior. Apoi se întinse pe rogojină și adormi. 

In timp ce visa următoarea lui întrecere și noul său triumf, un 
zgomot neobișnuit îl trezi. Măgarul râcâia pământul cu copita 
din faţă. Între el și stăpânul lui, acesta era un semnal fără 
echivoc: pericol. 

Coapse-Frumoase se ridică, stinse focul și se ascunse în 
spatele unui boschet de spini. Îi prinse bine, căci vreo treizeci de 
oameni înarmaţi, purtând caschete și platoșe, apărură din 
întuneric. Luna plină din noaptea aceea îi permise să-l vadă bine 
pe omul care îi comanda. Mergea cu capul descoperit, avea 
plete lungi și pieptul îi era acoperit de păr roșcat. 

— Era un spion aici și a fugit! zise Uri-Teșub înfigându-și 
lancea în rogojină. 

— Nu cred, obiectă un libian. Priveşte vasele astea din lut și 
acest măgar: e un negustor ambulant care a oprit aici să se 
odihnească. 

— Toate satele din vestul acestei zone sunt sub controlul 
nostru. Trebuie să găsim acest spion și să-l ucidem. Să ne 
desfășurăm. 

t 

Patru ani se scurseră de la vizita împăratului Hattușil și a 
împărătesei Putuhepa. Relaţiile dintre Egipt și Hatti rămâneau la 
fel de frumoase și spectrul războiului dispăruse. Un flux regulat 


de vizitatori hitiţi veneau să admire peisajele și cetăţile din 
Deltă. 

Cele două soţii hitite ale lui Ramses se înțelegeau de minune. 
Ambiţiile lui Mat-Hor se dizolvaseră sub efectul unei existenţe 
luxoase în timp ce compatrioata ei savura cu lăcomie cotidianul. 
Împreună, și fără regrete, ele admiseseră că Ramses cel Mare, 
în vârstă de șaizeci și șase de ani devenise o legendă vie fără 
influenţa lor. lar faraonul, văzând că focul distrugător nu mai 
bântuia sufletul celor două regine, fusese de acord cu prezenţa 
lor în timpul anumitor ceremonii oficiale. 

În anul 43 al domniei sale, la cererea presantă a lui Kha, 
Ramses celebrase a cincea serbare de regenerare, în prezența 
zeilor și a zeițelor care veniseră în capitală sub forma unor statui 
animate de ka. De acum înainte, faraonul ar trebui să recurgă în 
mod frecvent la acest proces ritualic pentru a putea suporta 
greutatea vârstei din ce în ce mai apăsătoare. 

Ramses mai trebuia, de asemenea, să se lase consultat în 
mod regulat de medicul-șef Neferet. Ignorând proasta dispoziţie 
a ilustrului său pacient care, uneori, suporta greu bătrâneţea, ea 
îl scutea de durerile de dinţi și frâna evoluția artrozei. Datorită 
tratamentelor ei, vitalitatea monarhului rămânea intactă și el nu 
își încetinea ritmul de lucru. 

După ce deșteptase puterea divină în sanctuarul său și 
celebrase ritualul zorilor, Ramses se întreținea cu vizirul, Ameni 
și Merenptah. El lăsa pe seama acestui trio punerea în aplicare a 
directivele lui. După-amiaza, studia împreună cu Kha ritualurile 
importante ale statului și le dădea noi forme. 

Regele se detașa încet-încet de administrarea ţării, pe care o 
lăsa pe mâini excelente. El se ducea adesea la Theba pentru a o 
vedea pe fiica lui, Meritamon, și pentru a se reculege în templul 
său pentru veșnicie. 

În timp ce Ramses se întorcea de la Karnak unde marele preot 
Bakhen se achita, spre satisfacția generală, de sarcina ce-i 
revenea, el fu întâmpinat în portul din Pi-Ramses de Merenptah 
care era îngrijorat. 

— Un raport neliniștitor, Maiestate. 

Generalul șef al armatei egiptene conduse el însuși carul regal 
care se avântă în direcția palatului. 

— Dacă faptele se adeveresc, Maiestate, mă fac vinovat de 
neglijenţă. 


— Explică-te, Merenptah. 

— Se spune că oaza Siwa, în apropiere de frontiera libiană, ar 
fi fost atacată de o bandă înarmată aflată la ordinele lui Malfi. 

— De când datează această informaţie? 

— De vreo zece zile, dar eu de-abia acum am fost anunţat. 

— De ce o pui la îndoială? 

— Pentru că identificarea ofițerului însărcinat cu securitatea 
oazei nu este corectă. Dar probabil că repeziciunea și focul 
acţiunii sunt cauzele acestei erori. Dacă oaza a fost într-adevăr 
atacată, trebuie să reacţionăm. Și dacă e vorba chiar de Maffi, 
trebuie să înăbușim în fașă revolta lui! 

— De ce te consideri responsabil, fiule? 

— Pentru că n-am fost vigilent, Maiestate. Pacea cu Hatti m-a 
făcut să uit că războiul putea să izbucnească la vest. Și 
blestematul de Uri-Teșub este tot în libertate... Permite-mi să 
plec la Siwa cu un regiment și să-i strivesc pe acești răzvrătiți. 

— In pofida celor treizeci și opt de ani ai tăi, Merenptah, ai 
încă înflăcărarea tinereţii! Un ofiţer cu experienţă se va achita 
de această misiune. Cât despre tine, pune forțele noastre 
armate în stare de alertă. 

t 

— Vă jur că erau bandiți libieni! îi repeta Coapse-Frumoase 
gardianului de frontieră somnoros. 

— Spui prostii, puștiule. Nu e niciun libian pe-aici. 

— Am alergat cu sufletul la gură, voiau să mă ucidă! Dacă nu 
eram un campion, m-ar fi ajuns din urma. Căști, platoșe, săbii, 
lănci... O armată adevărată! 

După o serie de căscături, gardianul de frontieră îl privi pe 
tânăr cu suspiciune. 

— Berea tare ţi-a tulburat mintea... Nu mai bea! Beţivii o 
sfârșesc rău. 

— Cum era lună plină, insistă Coapse-Frumoase, l-am văzut 
chiar și pe șeful lor, înainte de a fugi! Un colos cu plete lungi și 
cu pieptul acoperit de păr roșcat. 

Aceste detalii îl treziră pe funcţionar. Ca toți gradaţii din 
armată, poliție și de la graniţă, el primise un desen înfăţișându-l 
pe criminalul Uri-Teșub, cu promisiunea unei prime grase pentru 
cel care va contribui la arestarea hititului. 

Gardianul de frontieră flutură portretul pe sub ochii lui 
Coapse-Frumoase. 


— El este? 

— Da, e chiar șeful lor! 

t 

De-a lungul fâșiei deşertice occidentale a Deltei, între 
teritoriul egiptean şi mare, administrația militară construise 
forturi mici pe lângă care se dezvoltaseră cătune. Ele erau 
situate unul față de altul la o distanță de o zi de mers cu carul 
sau de două zile de marş rapid iar garnizoanele aveau ordin să-i 
informeze pe generalii din Pi-Ramses și Memphis despre cea 
mai neînsemnată mișcare suspectă a libienilor. Dacă exista o 
regiune pe care înaltul comandament o considera în mod riguros 
supravegheată, atunci aceea era. 

Când guvernatorul militar al zonei de frontieră primi un raport 
alarmist fondat pe declaraţiile unui negustor ambulant, el se feri 
să-l trimită superiorilor săi, de frică să nu pară ridicol. 
Eventualitatea capturării lui Uri-Teșub îl făcu totuși să trimită o 
patrulă în apropierea locului unde hititul fusese reperat. 

Acesta era motivul pentru care Nakti și oamenii lui, smulși din 
liniștea lor, înaintau în marș forțat printr-o regiune neospitalieră, 
infestată cu țânțari, având un singur gând: să termine cât mai 
repede cu această misiune penibilă. 

Nakti bombănea la fiecare pas. Când avea să fie mutat și el la 
Pi-Ramses, într-o cazarmă confortabilă, în loc să urmărească 
dușmani inexistenţi? 

— Se vede un fort, șefu'. 

„Gardienii de frontieră ne vor lua probabil drept imbecili, 
gândi Nakti, dar cel puţin ne vor oferi ceva de băut și de 
mâncare, și vom pleca înapoi chiar mâine dimineaţă.” 

— Atenţie, șefu'! 

Un soldat îl trase pe Nakti înapoi. Pe cărare, un enorm 
scorpion negru, în poziţie de atac. Dacă ofițerul, pierdut în 
gânduri, ar fi continuat să meargă, ar fi fost înţepat. 

— Ucide.-l, îi ordonă gradatul salvatorului său. 

Soldatul nu mai avu timp să-și întindă arcul. Zeci de săgeți 
trase de pe crenelurile fortului se înfipseră în trupurile 
egiptenilor. Datorită  preciziei  arcașilor antrenați, _libienii 
comandaţi de Uri-Teșub îi doborâră la pământ pe toţi membrii 
patrulei lui Nakti. 

Cu daga sa de fier, hititul tăie el însuși gâtul răniților. 


54 


Ca în fiecare dimineață, guvernatorul militar al zonei de 
frontieră cu Libia intră în biroul său pentru a consulta rapoartele 
trimise de forturi. De obicei, această sarcină era expediată rapid 
căci, pe tăbliţele de lemn, figura o singură menţiune: „Nimic de 
semnalat”. 

În dimineaţa aceea, niciun raport. 

Era inutil să caute prea departe vinovatul: soldatul însărcinat 
cu distribuirea curierului oficial uitase să se trezească. Furios, 
guvernatorul militar promise să-l demită din funcţie și să-l 
numească spălător. 

În curtea fortului, un soldat dădea fără chef cu mătura, doi 
tineri pedestrași exersau mânuirea sabiei scurte. Guvernatorul 
merse cu pași repezi până la cartierul poștașilor și al 
cercetașilor. 

Pe rogojini, nimeni. 

Stupefiat, guvernatorul se întrebă care sunt motivele unei 
asemenea anomalii; nici rapoarte, nici soldaţi însărcinaţi cu 
transmiterea lor... Care era cauza acestei incredibile dezordini? 

Gradatul rămase cu gura căscată când, deodată, poarta 
fortului cedă sub loviturile unei grinzi mânuite de libieni 
dezlănțuiţi, cu câte o pană prinsă în păr. 

Cu lovituri de bardă, ei îl masacrară pe măturător și pe cei doi 
pedestrași, după care îi despicară ţeasta guvernatorului 
încremenit, care nu încercase nici măcar să fugă. Uri-Teșub 
scuipă peste cadavru. 

t 

— Oaza Siwa n-a fost atacată, îi comunică ofițerul superior lui 
Merenptah. Am fost victimele unei informații false. 

— Nicio victimă? 

— Nici victimă, nici răzvrătire. M-am dus acolo degeaba. 

Rămas singur, Merenptah căzu pradă angoasei; dacă i se 
distrăsese atenția în felul acesta, nu era pentru a ataca mai bine 
în altă parte? 

Numai Ramses ar ști să aprecieze amploarea pericolului. 

În momentul în care Merenptah urca în car, aghiotantul său 
alerga spre el. 


— Generale, un mesaj de la o garnizoană din apropierea 
frontierei libiene... Un atac în masă împotriva forturilor noastre! 
Majoritatea au căzut deja iar guvernatorul zonei se pare că ar fi 
fost ucis! 

Niciodată caii lui Merenptah nu galopaseră cu o asemenea 
viteză. Sărind din mers din carul său, fiul cel mic al regelui urcă 
alergând scările palatului. Cu sprijinul lui Serramanna, el 
întrerupse audiența pe care faraonul o acorda. Șefilor de 
provincii. 

Fața descompusă a lui Merenptah fu suficientă pentru ca 
Ramses să înțeleagă că se întâmplase ceva grav. Astfel că 
regele îşi  concedie oaspeții, promiţându-le o viitoare 
întrevedere. 

— Maiestate, anunţă generalul șef, libienii au invadat probabil 
nord-vestul Deltei. Amploarea dezastrului îmi este necunoscută. 

— Uri-Teșub și Malfi! exclamă Serramanna. 

— Hititul este efectiv menţionat în raportul incoerent pe care 
l-am primit. lar Malfi a reușit să unească clanurile libiene care se 
sfâșiau între ele! Reacţia noastră trebuie să fie violentă și 
rapidă... Numai să nu fie vorba de o nouă capcană, precum cea 
de la Siwa. 

Dacă grosul trupelor plecau spre nord-vestul Deltei și era 
vorba de o momeală, Malfi ar ataca Theba și n-ar întâmpina 
nicio rezistenţă. Ar trece cetatea sfântă a zeului Amon prin foc și 
sabie. 

De hotărârea lui Ramses depindea viitorul Egiptului. 

— Maiestate, spuse Serramanna timid, mi-aţi promis... 

— N-am uitat: vei veni cu mine. 

t 

Cu ochii negri și cruzi, cu fața pătrată, Malfi era considerat de 
oamenii săi încarnarea unui demon al deşertului, capabil să 
vadă și în spatele lui și să sfâșie orice adversar cu degetele-i 
tăioase ca lama. Majoritatea triburilor libiene intraseră sub 
comanda lui pentru că el știuse, prin lungi discursuri, să le ațâțe 
vechea ură împotriva Egiptului. În fața ferocităţii războinicilor 
libieni, egiptenii, slăbiţi de o îndelungată obișnuinţă cu pacea, o 
vor lua la fugă. lar prezenţa hititului Uri-Teșub, a cărui reputaţie 
de bravură nu mai era pusă la îndoială, îi însufleţea pe 
cuceritori. 


— Acolo jos, la mai puţin de două ore de mers, zise Uri- Teșub 
întinzând braţul drept, sunt primele sate din Deltă. In curând, 
vom pune stăpânire pe ele. Apoi, vom distruge Pi-Ramses ale 
căror forțe de apărare vor fi reduse la minimum. Tu vei fi 
proclamat faraon, Malfi, și ceea ce va mai rămâne din armata 
egipteană va fi sub suveranitatea ta. 

— Strategia ta este infailibilă, Uri-Teșub? 

— Este, căci îl cunosc bine pe Ramses. Diversiunea de la Siwa 
îl va fi tulburat și convins că am hotărât să deschidem mai multe 
fronturi. Prioritatea lui va fi să protejeze Theba și templele ei. De 
aceea va trimite spre sud două regimente, fără îndoială sub 
comanda lui Merenptah. Un al treilea va asigura apărarea 
Memphisului. Și cum Ramses are vanitatea de a se crede 
invincibil, va prelua comanda celui de-al patrulea pentru a ne 
nimici. Nu vom avea decât câteva mii de oameni în faţa noastră, 
Malfi, și-i vom învinge cu ușurință. Nu-ţi cer decât o singură 
favoare: lasă-mă să-l ucid eu pe Ramses cu daga mea. 

Libianul dădu din cap afirmativ. El ar fi preferat să aibă mai 
mult timp la dispoziţie pentru a-și mai căli trupele, dar alerta 
dată de un negustor ambulant îl obligase să grăbească asaltul. 

Un singur regiment nu-l înspăimânta pe Maffi. Libienii erau 
dornici să se bată. Mult mai puternică din cauza drogurilor, 
înflăcărarea lor va constitui un avantaj în faţa egiptenilor 
timoraţi. 

N-avea de dat decât un ordin: fără cruţare. 

— lată-i, anunţă Uri-Teșub. 

Ochii lui Malfi străluciră de dorinţă. În sfârșit, o să răzbune 
onoarea Libiei, batjocorită de faraoni de atâtea secole, o să 
distrugă satele opulente și o să ardă recoltele. Pe supraviețuitori 
o să-i transforme în sclavi. 

— Ramses merge în fruntea trupelor sale, constată hititul 
exaltat. 

— Cine este la dreapta lui? 

Faţa lui Uri-Teșub se întunecă. 

— Fiul său cel mic, Merenptah. 

— Nu trebuia să comande trupele masate la Theba? 

— Vom ucide și tatăl și fiul. 

— Și omul din stânga regelui? 

— Serramanna, șeful gărzii lui personale... Destinul ne este 
favorabil, Malfi! Pe ăla, o să-l jupoi de viu. 


Pedestrași, arcași și care se desfășurau la orizont într-o ordine 
perfectă. 

— Nu e doar un singur regiment, estimă Maffi. 

Consternat, Uri-Teșub nu îndrăzni să răspundă. Cu fiecare 
minut, vasta câmpie se acoperea de soldaţi egipteni. 

Libianul și hititul cedară în faţa evidenţei: Ramses își asumase 
riscul de a veni la întâlnirea cu ei cu cele patru regimente ale 
zeilor Amon, Ra, Ptah și Seth. Era toată forţa de luptă egipteană 
care, acum, se pregătea să se năpustească asupra dușmanilor. 

Malfi strânse pumnii. 

— Credeai că-l cunoști bine pe Ramses, Uri-Teșub! 

— Strategia lui este aberantă... Cum îndrăznește să-și asume 
atâtea riscuri? 

Libianul constată că retragerea era imposibilă. Arcașii nubieni, 
comandaţi de viceregele Setau, le bara drumul. 

— Un libian face cel puţin cât patru egipteni, urlă Malfi către 
oamenii lui. La atac! 

În timp ce Ramses rămânea impasibil în carul său, libienii se 
năpustiră asupra primei linii egiptene. Pedestrașii 
îngenuncheară ca să le faciliteze ţintirea arcașilor al căror tir 
decimă adversarul. 

Arcașii libieni ripostară, dar cu mai puţină eficacitate. Al 
doilea val de asalt, mult prea dezordonat, se sparse și el la 
ciocnirea cu  pedestrașii regimentului lui Seth. Surveni 
contraatacul carelor: la ordinul lui Merenptah, ele se înfipseră în 
revoltați care, în ciuda invectivelor lui Malfi, începură să se 
împrăștie. 

Fugarii se loviră de nubienii lui Setau ale căror săgeți și lănci 
fură devastatoare. Din acest moment, nu mai era nicio îndoială 
în privinţa rezultatului luptei. Majoritatea libienilor, zdrobiţi 
numeric, depuseră armele. 

Beat de furie, Malfi își strânse în jurul lui ultimii partizani. Uri- 
Teșub dispăruse. Nemaigândindu-se la lașul care-l abandonase, 
libianul nu mai avea decât un singur gând: să omoare câţi mai 
mulţi egipteni. Și prima lui victimă nu va fi altul decât 
Merenptah, aflat la distanţă de o lance. 

În cea mai mare învălmășeală, privirile celor doi bărbaţi se 
încrucișară. In ciuda distanței care îi separa, fiul cel mic al lui 
Ramses simţi ura libianului. 

In aceeași clipă, cele două lănci spintecară aerul. 


Cea a lui Malfi atinse ușor umărul lui Merenptah, cea a 
generalului șef se înfipse în fruntea libianului. 

Malfi rămase înţepenit câteva clipe, apoi se clătină și se 
prăbuși. 

t 

Serramanna petrecea o zi agreabilă. Mânuind sabia lui grea 
cu două tăișuri cu o dexteritate remarcabilă, el nu mai ținea 
socoteala numărului de libieni pe care-i tăiase în bucăți. Moartea 
lui Malfi îi descurajă pe ultimii săi partizani și uriașul sard putu 
să facă o pauză. 

Întorcându-se spre Ramses, ceea ce văzu îl îngrozi. 

Protejat de o cască și de o platoșă care îi ascundea claia de 
păr roșcat, Uri-Teșub reușise să se infiltreze în rândurile 
egiptene și se apropia de carul regal prin spate. 

Hititul avea să-l asasineze pe Ramses. 

După o cursă nebună, răsturnându-i pe fiii regali, Serramanna 
reuși să se interpună între car și Uri-Teșub, dar nu putu să evite 
lovitura violentă dată de hitit. Daga de fier se înfipse în pieptul 
uriașului sard. 

Rănit de moarte, Serramanna mai avu destulă forță ca să-l 
apuce de gât pe dușmanul său declarat, sugrumându-l, cu 
mâinile lui enorme. 

— Ai eșuat, Uri-Teșub, ești un învins! 

Sardul nu-i dădu drumul din strânsoare decât în momentul în 
care hititul încetă să mai respire. Atunci, asemenea unui animal 
simțind cum îl cuprinde moartea, el se culcă pe o parte. 

Ramses îi susținu capul omului care tocmai îl salvase. 

— Aţi obţinut o mare victorie, Maiestate... Și mulțumită 
Domniei Voastre, ce viață frumoasă am avut... 

Mândru de ultima lui ispravă, sardul plecă spre lumea de 
dincolo, dându-și sufletul în brațele lui Ramses. 


55 


Vase și ceainice din argint masiv, cu margini de aur, cântărind 
în jur de cincisprezece kilograme, mese pentru ofrande din aur 
și argint de mai mult de trei chintale, o barcă din lemn de pin de 
Liban, îmbrăcată în aur și lungă de șaizeci și cinci de metri, plăci 
de aur destinate ornării coloanelor, patru sute de kilograme de 


lapislazuli, opt sute de turcoază, acestea erau, printre altele, 
comorile pe care Ramses le oferise templelor din Theba și Pi- 
Ramses pentru a le multumi divinităţilor că i-au acordat victoria 
asupra libienilor și au salvat Egiptul de invazia lor. 

Și acest al patruzeci și cincilea an al domniei lui văzuse 
nașterea unui nou templu al lui Ptah în Nubia, la Gerf Hussein, 
unde o veche grotă sacră fusese transformată în sanctuar de 
Setau. Regele inaugurase acest mic Abu Simbel, și el săpat într- 
un munte de gresie. Acolo, la fel ca în numeroase alte locuri, 
fuseseră înălțate statui colosale ale monarhului înfățișat ca 
Osiris. 

O dată festivitățile încheiate, Ramses și Setau contemplară 
apusul soarelui pe Nil. 

— Vei deveni un constructor neobosit, Setau? 

— Exemplul vine de sus, Maiestate: focul Nubiei este atât de 
arzător încât trebuie canalizat în pietrele templelor. Nu vor fi ele 
vocea ta pentru posteritate? Și apoi, vom avea destul timp să ne 
odihnim în eternitate! Scurta noastră existenţă înseamnă efort și 
numai el ne va acorda longevitatea. 

— Întâmpini dificultăţi în noile tale funcţii? 

— Nimic serios. În timpul domniei tale, Ramses, ai nimicit 
războiul. Pacea cu Hatti, pacea în Nubia, pacea impusă Libiei... 
Această operă are frumusețea unui edificiu grandios și ea se va 
număra printre cele mai frumoase creaţii ale tale. Cât de fericit 
trebuie să fie Acha acolo unde se află! 

— Eu mă gândesc adesea la Serramanna. Și-a dat viața ca să 
mă salveze. 

— Toţi apropiații tăi ar fi făcut ca el, Maiestate. Și cum ar 
putea fi altfel, nu ești tu purtătorul nostru de cuvânt în faţa lumii 
de dincolo? 

Tt 

Plantat în anul 1 al domniei lui Ramses, în grădina palatului 
din Theba, sicomorul devenise un copac magnific, răspândind o 
umbră binefăcătoare. Sub frunzișul lui, Ramses o ascultase pe 
fiica lui cântând din lăută, acompaniată de cântecul piţigoilor. 

Ca în fiecare zi, în toate templele din Egipt, preoţii se 
purificaseră cu apa din lacurile sacre și celebraseră riturile în 
numele Faraonului. Ca în fiecare zi, bucatele fuseseră aduse în 
sanctuare, fie ele mari sau mici, pentru a fi oferite divinităților 
înainte de a fi redistribuite oamenilor. Ca în fiecare zi, puterea 


divină fusese deșteptată și zeița Maat putuse să-i spună regelui: 
„Tu trăieşti din mine, parfumul rozei mele te însufleţește, ochii 
tăi sunt Maat.” 

Fiica lui Ramses și a lui Nefertari puse lăuta la piciorul 
sicomorului. 

— Tu ești regina Egiptului, Meritamon. 

— Dacă îmi vorbeşti așa. Maiestate, înseamnă că te 
pregătești să-mi tulburi liniștea. 

— Bătrâneţea mă asaltează, Meritamon. Bakhen veghează 
asupra prosperității de la Karnak și zilele lui numără mai multe 
sarcini decât ore. Tu, fiica mea, fii gardianul templului meu 
pentru veșnicie. Datorită magiei lui, mama ta și cu mine am 
învins nenorocirea. Fă în așa fel ca riturile și sărbătorile să fie 
celebrate la momentul potrivit, astfel ca energia Ramesseumului 
să continue să strălucească. 

Meritamon sărută mâna regelui. 

— Tată... știi bine că nu ne vei părăsi niciodată. 

— Din fericire, niciun om nu scapă de moarte. 

— Faraonii n-au triumfat asupra ei? Deși ţi-a dat lovituri foarte 
grele, tu i-ai rezistat și cred chiar că ai îmblânzit-o. 

— Ea va avea ultimul cuvânt, Meritamon. 

— Nu, Maiestate, a lăsat să-i scape ocazia de a te aneantiza. 
Astăzi, numele tău este prezent pe toate monumentele Egiptului 
iar renumele tău a depășit frontierele noastre. Ramses nu mai 
poate muri. 

t 

Revolta libienilor fusese înăbușită, pacea domnea, prestigiul 
lui Ramses nu înceta să crească, dar dosarele spinoase 
continuau să se îngrămădească pe biroul lui Ameni, care era din 
ce în ce mai urâcios. Și de data asta nici generalul șef 
Merenptah, nici marele preot Kha nu aveau o soluție la 
problema aproape de nerezolvat cu care secretarul particular al 
regelui se confrunta. Chiar și vizirul se declarase incompetent. 
Spre cine să se întoarcă, dacă nu spre Ramses? 

— Nu-i reproșez Maiestăţii Tale că face călătorii, declară 
Ameni; dar, când ești departe de capitală, necazurile au 
tendinţa să se adune. 

— Prosperitatea noastră e în pericol? 


— Continui să cred că într-o arhitectură monumentală, cel mai 
mic defect poate ruina totul. Eu nu mă ocup de grandios, ci de 
dificultăţile cotidiene. 

— Mă scutești de discursul acesta lung? 

— Am primit o plângere de la primarul orașului Sumenu din 
Egiptul de Sus. Puțul sacru care alimentează localitatea seacă și 
clerul local se dovedește incapabil să împiedice această 
catastrofă. 

— Ai trimis specialiști la faţa locului? 

— Ai să mă acuzi că nu-mi îndeplinesc cum trebuie funcţia? O 
armată întreagă de tehnicieni a eșuat. Și am rămas tot cu acest 
puț recalcitrant și cu o populaţie îngrijorată! 

t 


Mai multe gospodine se strânseseră pe malul unuia din 
canalele care irigau câmpurile cetăţii Sumenu. În toiul după- 
amiezii ele veneau să spele vesela, departe de spălătorii de rufe 
cărora le era rezervată o altă porțiune a canalului. Se sporovăia, 
se schimbau confidențe, se bârfea și nimeni nu se dădea în 
lături de a critica pe cutare sau cutare. Limba cea mai ascuțită 
din oraş era cea a Brunetei, frumoasa soție a unui tâmplar. 

— Dacă puţul a secat, spuse ea, va trebui să părăsim orașul. 

— Imposibil! protestă o servitoare; familia mea locuieşte aici 
de mai multe generații și nu vreau să-mi cresc copiii în altă 
parte decât la Sumenu. 

— Fără apa puţului, cum te vei descurca? 

— Preoţii trebuie să intervină! 

— Au dat greș. Chiar și cel mai savant dintre ei este incapabil 
să alunge această calamitate. 

Orb și șchiop, un bătrân se apropie de grupul de femei. 

— Mi-e sete... Daţi-mi să beau, vă rog. 

Bruneta interveni cu forță. 

— Nu ne mai deranja, codașule! Câștigă-ţi pâine și o să ai de 
băut. 

— Norocul m-a părăsit, boala m-a copleșit și... 

— Am auzit de prea multe ori povestea asta. Cară-te sau o să 
te gonim cu pietre! 

Orbul bătu în retragere, conversațiile se reluară. 

— Dar mie o să-mi daţi apă? 


Femeile se întoarseră atrase de vocea sexagenarului care le 
întrebase. După prestanţa lui, era ușor să recunoști în el un 
personaj important. 

— Stăpâne, spuse Bruneta, suntem gata să vă satisfacem 
dorința! 

— De ce l-aţi respins pe acest nefericit? 

— Pentru că nu e decât o pacoste și se ţine scai de noi mereu! 

— Amintiţi-vă legea lui Maat: „Nu vă bateţi joc de orbi, nu-i 
luaţi în zeflemea pe pitici, nu faceţi rău șchiopilor, căci, sănătoși 
sau infirmi, cu toţii suntem în mâna Zeului. Nimeni să nu 
rămână abandonat sau fără ajutor.” 

Rușinate, stăpânele lăsară ochii în jos, dar Bruneta se revoltă. 

— Cine sunteţi, ca să ne vorbiţi pe tonul acesta? 

— Faraonul Egiptului. 

Înmărmurită, Bruneta se ascunse după fustele tovarășelor ei. 

— Un blestem apasă asupra puţului principal din Sumenu din 
cauza atitudinii voastre disprețuitoare și demne de dispreț faţă 
de acest nefericit: iată concluzia la care am ajuns după ce mi- 
am petrecut mai multe zile aici. 

Bruneta se prosternă în faţa lui Ramses. 

— Dacă ne schimbăm atitudinea va fi suficient pentru ca puțul 
să fie salvat? 

— L-aţi mâniat pe zeul care sălășluiește în el și trebuie să-l 
liniștesc. 

Tt 

Când statuia monumentală a zeului Sobek, omul cu cap de 
crocodil aşezat pe un tron, fu scoasă din atelierul sculptorilor de 
la Casa Vieții din Sumenu, locuitorii cetății se grăbiră s-o vadă. 
Trasă de o echipă de cioplitori în piatră care o făcură să alunece 
pe niște butuci dispuși pe pământul înmuiat, efigia înaintă ușor 
până la puţul principal unde o aștepta Ramses, care recita el- 
însuși litaniile, rugându-l pe Sobek să aducă din Nun, oceanul 
primordial care înconjura pământul, apa indispensabilă 
supravieţuirii oamenilor. 

Apoi regele le dădu ordin artizanilor să coboare zeul în fundul 
puţului ca să-și îndeplinească opera de viață. 

Începând de a doua zi, puţul din Sumenu își dăruia din nou 
preţiosul lichid locuitorilor cetăţii care organizară un banchet în 
timpul căruia orbul stătu alături de nevasta tâmplarului. 


56 


Născut dintr-un tată egiptean și dintr-o mamă feniciană, Hefat 
făcuse o carieră strălucită. Școlar studios, student remarcabil la 
universitatea din Memphis unde talentul lui la matematică îi 
uimise pe profesorii cei mai exigenţi, el ezitase mult timp între 
mai multe posturi înainte de a intra în serviciul central de 
hidrologie care administra apele Nilului, de la previziunile 
creșterii nivelului până la metodele de irigare. 

De-a lungul anilor, Hefat devenise interlocutorul obligatoriu al 
vizirului, al miniștrilor și al șefilor de provincie. Abilitatea cu care 
își trata superiorii îi permisese să avanseze în mod regulat în 
ierarhie, făcând să se uite că modelul său fusese Șenar, fratele 
mai mare al faraonului. Șenar, trădător de patrie, dar curtean și 
politician cu o ambiţie fascinantă. 

Din fericire, Hefat se arătase prudent, evitând să fie pe față 
de partea lui Şenar care avusese un sfârșit tragic. 

Dinamic la cei cincizeci de ani ai lui, căsătorit și tată a doi 
copii, Hefat părea un notabil bine instalat în vârful unei ierarhii 
administrative căreia îi controla cu o mână de fier fiecare rotiță. 
Cine ar fi putut presupune că el era ultimul membru important 
al unei reţele de influenţă puse la punct de Șenar, în strategia 
sa de cucerire a tronului? 

Aceste amintiri îndepărtate ar fi trebuit să rămână îngropate 
în pământ, dacă înaltul funcţionar nu l-ar fi întâlnit pe negustorul 
fenician Nariș a cărui avere îi luase ochii. Hefat își dădu seama 
că un om de calibrul lui, folosindu-se de competențele pe care le 
avea, putea și el să devină foarte bogat. 

Luând masa cu fenicianul, Hefat deschise bine ochii. Ramses 
va ajunge în curând septuagenar și va lăsa guvernarea ţării pe 
mâna unor oameni convenționali, incapabili de iniţiative. Fiul 
său mai mare, Kha, era un mistic străin de cerinţele 
administraţiei, Merenptah se supunea orbește tatălui său și va fi 
dezorientat după dispariția acestuia, iar Ameni, scribul 
îmbătrânit, va fi înlăturat. 

Dacă te gândeai bine, puterea actuală era mult mai fragilă 
decât părea. Obligat să recurgă la magia serbărilor de 
regenerare și la îngrijirile medicului șef Neferet, Ramses 
decădea. 


Nu venise oare momentul să dea o lovitură decisivă și să 
realizeze visul lui Șenar? 

t 

Merenptah îl conduse pe ambasadorul din Hatti în marea sală 
de audiență a palatului din Pi-Ramses. Diplomatul era singur, 
fără cohorta obișnuită de purtători de cadouri. El se înclină în 
fața lui Ramses. 

— Maiestate, vă aduc o veste tristă: fratele vostru, împăratul 
din Hatti, a murit. 

De la bătălia de la Kadesh până la vizita în Egipt a împăratului 
hitit, numeroase amintiri ţâșniră din memoria faraonului. 
Hattușil fusese un redutabil adversar înainte de a deveni un aliat 
loial. Împreună cu el, Ramses clădise o lume mai bună. 

— A fost desemnat succesorul lui? 

— Da, Maiestate. 

— Este hotărât să respecte tratatul de pace? 

Merenptah își ţinu răsuflarea. 

— Hotărârile împăratului defunct sunt obligatorii pentru 
succesorii săi, răspunse ambasadorul. Nici măcar o singură 
clauză a tratatului nu va fi repusă în discuție. 

— Transmite-i condoleanţe și gândurile mele afectuoase 
împărătesei Putuhepa. 

— Din păcate, Maiestate, împărăteasa era suferindă și 
decesul împăratului Hattușil i-a grăbit sfârșitul. 

— Asigură-l pe noul conducător al ţării de prietenia și 
bunăvoința mea. Să știe că ajutorul Egiptului nu-i va lipsi. 

După plecarea ambasadorului, Ramses i se adresă fiului său. 

— Contactează-i imediat pe informatorii noștri și spune-le să- 
mi trimită, în cel mai scurt timp, un raport detaliat asupra 
situaţiei din Hatti. 

t 

Egipteanul Hefat îl primi pe fenicianul Nariș în frumoasa sa 
vilă din Pi-Ramses. L-o prezentă pe soţia lui și pe cei doi copii, se 
lăudă cu excelenta lor educaţie și cu viitorul frumos care le era 
rezervat. După un dejun agreabil în timpul căruia schimbară 
numai banalităţi, șeful serviciului de hidrologie și comerciantul 
străin se retraseră sub un chioșc din lemn de sicomor, cu 
colonete minuţios cizelate. 

— invitația dumneavoastră mă onorează, spuse fenicianul, 
dar iertaţi-mă că sunt direct: care este adevăratul motiv? Eu fac 


negoţ, dumneavoastră sunteţi un tehnician superior... N-avem 
nimic în comun. 

— Am auzit că politica comercială a lui Ramses nu vă convine. 

— Ridicola lui punere în discuție a legitimităţii sclaviei ne 
aduce prejudicii, cu siguranță, dar Egiptul va înţelege în cele din 
urmă că este izolat și că poziţia sa nu poate fi menţinută. 

— Asta ar putea dura ani mulţi... Și nouă, dumneavoastră, ca 
și mie, ne-ar plăcea să ne îmbogăţim fără întârziere. 

Fenicianul fu intrigat. 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungetți, Hefat. 

— Astăzi, Ramses domnește fără a împărți puterea cu nimeni, 
dar n-a fost mereu așa. Și această putere absolută ascunde o 
gravă slăbiciune: vârsta lui. Ca să nu mai vorbesc despre lipsa 
de talent a celor favoriţi pentru succesiune, Kha și Merenptah. 

— Nu mă amestec în politică și cu atât mai puţin în cea a 
Egiptului. 

— Dar credeţi în atotputernicia profitului, nu-i așa? 

— Nu acesta este viitorul umanităţii? 

— Să grăbim acest viitor! Din motive diferite, amândoi avem 
să ne luăm o revanșă asupra lui Ramses, un rege bătrân, 
incapabil de acum înainte să mai riposteze. Dar nu în asta 
constă esenţialul. Putem profita de degenerescența puterii 
centrale pentru a realiza o fantastică operaţiune comercială. 

— De ce ordin? 

— Să triplăm, pe puţin, bogăţia Feniciei. Și, cu siguranţă, sunt 
departe de adevăr. Inutil să mai spun că în calitate de iniţiator al 
acestui fericit eveniment, dumneata, Nariș, vei fi ridicat în slăvi. 

— Și dumneata, Hefat? 

— Deocamdată, prefer să rămân în umbră. 

— Care vă e planul? 

— Inainte de a-l divulga, trebuie să fiu sigur de tăcerea 
dumneavoastră. 

Comerciantul surâse. 

— Dragul meu Hefat, cuvântul dat n-are valoare decât în 
Egipt. Dacă vă lansați în afaceri, trebuie să abandonaţi cât mai 
repede această morală arhaică. 

Inaltul funcţionar ezita să facă pasul. Dacă fenicianul îl trăda, 
avea să-și sfârșească zilele în închisoare. 

— Bineînţeles, Nariș, o să vă explic totul. 


Pe măsură ce Hefat vorbea, fenicianul se întreba cum fusese 
posibil ca o asemenea nebunie să-i treacă prin cap unui supus al 
faraonului. Dar el, Nariș, nu risca nimic, iar egipteanul avea 
dreptate: dacă operaţiunea reușea, ei se alegeau cu o avere 
fenomenală iar domnia lui Ramses se sfârșea printr-un dezastru. 

t 

Merenptah nu reușea să-și scoată din minte episodul libian. 
El, generalul-șef însărcinat cu securitatea teritoriului, nu știuse 
să dejoace manevra lui Malfi. Fără clarviziunea și îndrăzneala lui 
Ramses, răzvrătiţii ar fi invadat Delta, ar fi prădat capitala și ar 
fi ucis mii de egipteni. 

Trăgând învăţăminte din această experiență, Merenptah 
inspectase el însuși forturile care aveau sarcina să observe 
deplasările triburilor libiene și să dea alerta în caz de pericol. 
Mezinul regelui făcuse schimbări indispensabile,  întărise 
disciplina și insistase asupra misiunii vitale pe care o 
îndeplineau militarii aleși pentru această sarcină ingrată. 

Merenptah nu credea în înfrângerea definitivă a libienilor. 
Desigur, Malfi dispăruse, dar alţi răzbunători, la fel de 
dușmănoși ca el, îi luau locul și propovăduiau războiul până la 
capăt împotriva Egiptului. Astfel că generalul-șef hotărâse să 
întărească protecţia flancului de nord-vest al Deltei, având 
deplinul acord al lui Ramses. 

Dar cum va evolua situaţia în Hatti? Moartea lui Hattușil, 
suveranul inteligent și realist, nu marca ea începutul unei crize 
interne pe care ambasadorul încercase s-o mascheze prin 
declaraţii liniștitoare? La hitiţi, se punea cu plăcere mâna pe 
tron, folosindu-se otrava sau pumnalul. Și poate fostul împărat 
se înșelase, crezând că nimicise orice formă de opoziţie. 

Nerăbdător să obțină vești sigure din Hatti, Merenptah își 
menținea regimentele pe picior de război. 

Tt 

Deși nu disprețuia peștele, Străjerul avea o preferință specială 
pentru carnea roșie. Cu ochii la fel de vioi ca și precedenții 
reprezentanţi ai dinastiei lui, câinele lui Ramses aprecia 
conversațiile cu stăpânul său. O masă lipsită de vorbe frumoase 
n-avea același gust. 

Regele și Străjerul își terminau între patru ochi dejunul, când 
Merenptah sosi la palat. 


— Maiestate, am citit toate rapoartele informatorilor și am 
stat îndelung de vorbă cu șeful agenţilor noștri de la Hattușaș. 

Ramses turnă vin într-o cupă de argint pe care i-o oferi fiului 
său. 

— Nu-mi ascunde nimic, Merenptah, vreau să cunosc adevărul 
exact. 

— Ambasadorul hitit nu ne-a minţit: succesorul lui Hattușil 
este ferm decis să respecte tratatul de pace și să întrețină relaţii 
excelente cu Egiptul. 


57 


Revărsarea Nilului... Un miracol reînnoit în fiecare an, un dar 
al zeilor care declanșa fervoarea populaţiei și recunoștinţa ei 
faţă de faraon, singurul capabil să facă să crească apele fluviului 
pentru a fecunda pământul. 

Și creșterea din anul acela era remarcabilă: unsprezece metri! 
De la începutul domniei lui Ramses, niciodată nu lipsise apa 
dătătoare de viaţă, ţâșnind din adâncurile oceanului celest. 

O dată confirmată pacea cu Hatti, vara se anunța bogată în 
serbări și în plimbări dintr-o aglomeraţie în alta, graţie multor 
bărci reparate în timpul iernii. Ca toți compatrioții săi, înaltul 
funcționar Hefat admira spectacolul grandios pe care-l oferea 
Nilul, transformat într-un lac din care răsăreau movilele pe care 
fuseseră construite satele. Familia era plecată la Theba pentru a 
petrece câteva săptămâni de vacanţă la părinţii lui și el avea 
mână liberă să facă ce vrea. 

În timp ce ţăranii se odihneau, responsabilii cu irigaţia 
munceau fără încetare. Dar Hefat privea creșterea cu alţi ochi. 
In timp ce bazinele de rezervă se umpleau, separate între ele 
prin diguri de pământ care se vor rupe pe măsură ce va fi 
nevoie, Hefat se felicita pentru ideea genială care va face din el 
un om mai bogat și mai puternic decât Ramses cel Mare. 

Înalţii responsabili ai administraţiei egiptene îi solicitaseră 
audienţă lui Ramses pentru a-i supune atenţiei o propunere pe 
care ei o considerau rezonabilă. Fără a fi dinainte înţeleși, și unii 
și alţii ajunseseră la aceeași concluzie. 

Monarhul îi ascultase cu atenţie. Fără a le opune un refuz 
categoric, el nu-i sfătuise să întreprindă demersul înfățișat, dar 


le dorea totuși succes. Interpretând cuvintele lui Ramses ca pe o 
încurajare, directorul Trezoreriei, dând dovadă de un curaj 
apreciat de colegii săi, se dusese, în aceeași seară, în biroul lui 
Ameni, după ce secretarul particular al faraonului își trimisese 
personalul acasă. 

Apropiindu-se de șaptezeci de ani, Ameni era asemănător 
studentului care-i jurase fidelitate lui Ramses înainte ca destinul 
acestuia să fie cel al unui faraon: cu tenul palid, firav, mereu la 
fel de slab și la fel de înfometat, în ciuda cantităţii de mâncare 
pe care o înfuleca, suferind frecvent de dureri de spate, dar 
capabil să reziste oboselii care ar fi doborât orice colos, 
muncitor înverșunat, precis și meticulos, nedormind decât 
câteva ore pe noapte și recitind el însuși toate dosarele. 

— Un necaz? îl întrebă el pe directorul Trezoreriei. 

— Nu chiar. 

— Atunci, ce? Am de lucru. 

— Noi ne-am întrunit sub conducerea vizirului și... 

— Care noi? 

— Ei bine... directorul Dublei Case Albe, ministrul 
Agriculturii... 

— Văd. Și care este motivul acestei întruniri? 

— De fapt, erau două. 

— Să-l vedem mai întâi pe primul. 

— Pentru serviciile aduse Egiptului, colegii dumneavoastră din 
înalta administraţie doresc să vă ofere o vilă în localitatea pe 
care o doriţi. 

Ameni își puse deoparte pensula. 

— Interesant... Și al doilea motiv? 

— Aţi muncit mult, Ameni, mai mult decât o cerea 
administraţia. Fără îndoială, din cauza  devotamentului 
dumneavoastră, nu v-aţi gândit la acest lucru... Dar n-a venit 
vremea să ieșiți la pensie? O pensie liniștită într-o casă 
confortabilă, fără a uita de stima generală. Ce credeți? 

Tăcerea lui Ameni păru de bun augur. 

— Ştiam că veţi asculta de vocea raţiunii, conchise încântat 
directorul Trezoreriei. Colegii mei vor primi cu satisfacție decizia 
dumneavoastră. 

— Nu sunt atât de sigur de asta. 

— Cum? 


— Nu voi ieși niciodată la pensie, declară Ameni cu 
înflăcărare, și nimeni, cu excepţia Faraonului, n-o să mă facă să 
părăsesc acest birou. Atâta timp cât el n-o să-mi ceară să-mi 
dau demisia, voi continua să muncesc în ritmul meu și după 
metodele mele. E clar? 

— Noi ne gândeam că în interesul dumneavoastră... 

— Nu vă mai gândiţi la asta. 

t 

Hefat și fenicianul Nariș se revăzură acasă la egiptean în 
timpul unei călduroase zile de vară. Comerciantul aprecie berea 
rece, ușoară și digestivă care-i era servită. 

— Nu vreau să mă arăt pretenţios, spuse Nariș, dar cred că 
am făcut o treabă excelentă: negustorii fenicieni sunt gata să 
cumpere Egiptul. Dar tu, Hefat, ești gata să-l vinzi? 

— Nu mi-am schimbat părerea. 

— Data precisă? 

— Mi-e imposibil să violez legile naturii, dar nu mai avem mult 
timp de așteptat. 

— Niciun obstacol serios? 

Hefat își afișă încrederea. 

— Graţie poziţiei mele administrative, niciunul. 

— Sigiliul marelui preot din Memphis nu îţi va fi indispensabil? 

— Ba da, dar acest mare preot este Kha, pierdut în căutarea 
sa spirituală și în dragostea pentru pietrele vechi. Nici nu va fi 
atent la documentul pe care-l va semna. 

— Mă preocupă un amănunt, mărturisi fenicianul, de ce vă 
trădaţi ţara? 

— Graţie aranjamentului nostru, Egiptul nu va suferi deloc și 
se va deschide în sfârșit către lumea exterioară care-i va mătura 
vechile superstiții și obiceiuri desuete, așa cum dorea și cel care 
mi-a fost model, Șenar. El voia să-l ucidă pe Ramses iar acum eu 
sunt cel care-l va dobori pe acest tiran. Hitiţii, libienii, magicienii 
au eșuat și Ramses nu se mai teme: dar eu, Hefat, voi învinge. 

t 

— Răspunsul este nu, îi spuse Ameni șefului provinciei celor 
Doi Șoimi, un vlăjgan cu bărbia voluntară. 

— Din ce motiv? 

— Pentru că nicio provincie nu va beneficia de privilegii 
particulare în detrimentul altora. 


— Am primit totuși încurajări din partea administraţiei 
centrale! 

— Posibil, dar nicio administraţie nu este autorizată să facă 
legea! Dacă m-aș fi luat după înalții funcţionari în orice situaţie, 
Egiptul ar fi ruinat. 

— Refuzul dumneavoastră este definitiv? 

— Sistemul de irigație nu va fi modificat și apa din bazinele de 
rezervă va fi folosită în perioada obișnuită și nu mai înainte. 

— În acest caz, cer să-l văd pe rege! 

— O să vă primească, dar nu-l faceți să-și piardă timpul. 

Dezavantajat de avizul nefavorabil al lui Ameni, șeful 
provinciei n-avea nicio șansă să obţină adeziunea lui Ramses. 
Nu-i mai rămânea decât să se întoarcă în capitala de provincie. 

Ameni era intrigat. 

Fie prin curier, fie în timpul întrevederilor directe, șase șefi ai 
provinciilor importante ceruseră aprobarea deciziei luate de 
serviciile de hidrologie de la Memphis: de a da drumul foarte 
repede apei din bazinele de rezervă în scopul măririi suprafeţei 
cultivabile. 

Dublă greșeală, după Ameni, căci, pe de o parte, nu se 
impunea o asemenea dezvoltare agricolă, și, pe de altă parte, 
irigarea trebuia asigurată în mod progresiv, nu brusc. Din 
fericire, tehnicienii nu știau că majoritatea șefilor de provincie, 
dând dovadă de o discreţie exemplară, îl consultau întotdeauna 
pe secretarul particular al regelui înainte de a se aventura pe un 
teren alunecos. 

Dacă n-ar fi avut atâtea probleme de rezolvat, Ameni ar fi 
făcut cu plăcere o anchetă pentru a-l identifica pe responsabilul 
acestor aberaţii. 

Scribul începu să studieze un raport cu privire la plantațiile de 
sălcii din Egiptul de Mijloc dar, incapabil să se concentreze, își 
întrerupse lectura. Cu siguranţă, incidentul acesta era prea grav 
pentru a fi neglijat. 

t 

Ramses și Kha trecură de pilonul de acces din templul lui Thot 
de la Hermopolis, traversară o curte inundată de soare și fură 
întâmpinați, pe pragul templului acoperit, de marele preot al 
zeului. Regele și fiul admirară sălile unde nu pătrundeau decât 
servitorii lui Thot, patronul scribilor și al savanților, și se 
reculeseră în sanctuarul său. 


— Aici se încheie căutarea mea, declară Kha. 

— Ai descoperit cartea lui Thot? 

— Am crezut mult timp că este vorba de o scriere foarte 
veche, ascunsă în biblioteca vreunui templu. Dar am înțeles în 
cele din urmă că fiecare din pietrele sanctuarelor noastre era 
una din literele acestei cărți, redactată de zeul Cunoașterii 
pentru a da un sens vieții noastre. Thot și-a transmis mesajul 
prin fiecare sculptură și prin fiecare hieroglifă și spiritului nostru 
îi revine sarcina să asambleze aceste frânturi, tot așa cum Isis a 
reunit bucăţile împrăștiate ale trupului lui Osiris. Intreaga 
noastră țară, tată, este un templu asemănător cerului. Și e 
datoria faraonului să ţină această carte deschisă pentru ca ochii 
inimii să o poată descifra. 

Niciun poet, nici chiar Homer, n-ar fi găsit cuvintele potrivite 
pentru a descrie bucuria și mândria care îl încercau pe Ramses 
în timp ce asculta cuvintele înțeleptului. 


58 


Deși simplă, ideea tehnicianului Hefat era de o eficacitate 
redutabilă: să scoată înainte de termen rezervele de apă 
acumulate în bazinele de irigație și să facă responsabilă de 
această greșeală administraţia și în primul rând pe Kha, fiul cel 
mare al lui Ramses, care avea sarcina să-și pună pecetea pe 
documentul care-i dovedea, teoretic, autoritatea de supervizor 
al canalelor. 

Liniștiţi de studiile falsificate pe care Hefat avusese grijă să le 
expedieze, șefii de provincie căzuseră în capcană și credeau că 
vor putea dispune de rezerve suplimentare pentru a-și dezvolta 
culturile și a-și îmbogăţi regiunea. Când își vor da seama de 
acumularea greșelilor, va fi prea târziu. Nu va mai fi destulă apă 
pentru asigurarea irigaţiei și speranţa de recolte va fi redusă la 
zero. 

Dincolo de Kha, Ramses va fi cel acuzat. 

Atunci vor interveni Nariș și comercianții fenicieni care vor 
oferi, la un preţ exorbitant, produsele de care Egiptul va avea 
nevoie. Trezoreria va fi constrânsă să le accepte condiţiile și 
bătrânul faraon va fi cuprins de zbucium, în timp ce Hefat va 
culege enormele beneficii ale tranzacţiei. Dacă circumstanţele 


erau favorabile, el îl va vâna pe vizir pentru a-i lua locul. Dacă 
nu, cu averea făcută, se va instala în Fenicia. 

Ultima formalitate de realizat: să-i ceară lui Kha să-și pună 
pecetea. Hefat nu va avea nevoie nici măcar să-l întâlnească pe 
marele preot care-i va ordona secretarului său să se achite de 
această sarcină. 

Acesta din urmă îl primi călduros pe tehnician. 

— Aveţi noroc, marele preot este aici și vă va primi bucuros. 

— Nu va fi necesar, protestă Hefat, n-aş vrea să-l deranjez. 

— Urmaţi-mă, vă rog. 

Nervos, înaltul funcţionar fu introdus într-o bibliotecă unde 
Kha, îmbrăcat cu o tunică care ai fi zis că e făcută din piele de 
panteră, studia niște papirusuri. 

— Sunt fericit să vă întâlnesc, Hefat. 

— Este o mare onoare pentru mine, prințe, dar nu doream să 
vă întrerup din cercetările Domniei Voastre. 

— Cum aș putea să vă fiu de ajutor? 

— O simplă regularizare administrativă... 

— Arătaţi-mi documentul. 

Vocea lui Kha era gravă, tonul său autoritar. Marele preot nu 
corespundea visătorului pe care și-l imaginase Hefat. 

— Este o propunere insolită care necesită un examen atent, 
estimă Kha. 

Tehnicianului îi îngheță sângele în vene. 

— Nu, prinţe, este o metodă banală pentru a facilita irigaţia, 
nimic mai mult. 

— Sunteţi prea modest! Cum sunt incapabil să dau un aviz, 
voi transmite acest document unei persoane competente. 

„Un alt specialist”, gândi Hefat liniștit; nu-i va fi greu să-l 
convingă, folosindu-se de poziţia sa superioară în ierarhie. 

— Lată-l pe cel care vă va judeca, anunţă Kha. 

Îmbrăcat cu o robă de în fin cu mâneci largi, Ramses purta la 
încheieturi cele două faimoase brățări din aur al căror motiv 
central, din lapislazuli, reprezenta o rață sălbatică. 

Privirea faraonului îl străpunse până-n suflet pe Hefat și îl 
obligă să se dea înapoi până se lovi de etajerele încărcate de 
papirusuri. 

— Ai comis o gravă greșeală, declară Ramses, crezând că 
știința ta îţi va fi suficientă pentru a-ţi ruina ţara. Nu știi că 
lăcomia este o boală incurabilă care te face orb și surd? Pentru 


un tehnician, ai fost destul de superficial considerând că 
incapabilii guvernează Egiptul. 

— Maiestate, vă implor... 

— Nu face risipă de cuvinte, Hefat, nu ești demn să le 
foloseşti. Disting în comportamentul tău stilul lui Șenar, 
slăbiciunea care-l face pe un om să se distrugă, trădând-o pe 
Maat. Viitorul tău este acum în mâinile judecătorilor. 

Ameni era cel care, printr-o anchetă riguroasă, salvase ţara 
de la un pericol real. Regelui i-ar fi plăcut să-l recompenseze, 
dar cum s-o facă fără să-l ofenseze? între cei doi bărbaţi, o 
simplă privire complice fusese de ajuns. Și Ameni se cufundă din 
nou în munca lui. 

Anotimpurile și zilele se scurseră, simple și fericite, până în 
primăvara celui de-al cincizeci și patrulea an al domniei lui 
Ramses cel Mare care, după ce-l consultase pe medicul șef 
Neferet, luase o decizie împotriva sfatului său. Revigorat prin 
celebrarea celei de-a noua serbări de regenerare, monarhul 
dorea să viziteze satele egiptene. 

Luna mai însemna revenirea  căldurilor puternice, 
binefăcătoare pentru reumatismul regelui. 

Era vremea recoltelor. ţăranii înaintau mânuind o seceră cu 
mâner de lemn și tăiau foarte lungi tijele de grâu copt. Apoi 
spicele erau adunate în snopi și purtate pe arie de măgari 
neobosiţi. Construirea căpițelor de paie cerea mâini de experți, 
capabili să ridice piramide trunchiate care trebuiau să rămână în 
picioare o bună parte a anului. 

Când faraonul intra într-un sat, notabilii îl întâmpinau cu o 
masă de ofrande încărcată cu spice și flori. Apoi monarhul se 
așeza sub un chioșc și le asculta doleanţțele. Scribii luau note și i 
le transmiteau lui Ameni care ceruse să citească toate 
rapoartele redactate în timpul călătoriei. 

Regele constată că, în ansamblu, agricultura stătea bine și că 
nu existau probleme fără rezolvare, deși perfecțiunea ieșea din 
discuţie. Cei care pledau pentru cauza lor nu se arătară prea 
agresivi, cu excepţia unui ţăran din Beni Hassan a cărui 
vehemență îi șocă pe cei din anturajul faraonului. 

— Îmi petrec zilele pe câmp, se plânse el, nopţile îmi repar 
uneltele, alerg după animalele care nu încetează să fugă, iar 
inspectorul cu impozitele mă atacă și mă jefuiește! Cu armata 
lui de răpitori, el mă tratează ca pe un hoț, mă cotonogește 


pentru că nu sunt în stare să-i plătesc și îmi aruncă în închisoare 
femeia și copiii! Cum aș putea fi fericit? 

Toţi se temeau de o reacţie violentă din partea lui Ramses, 
dar acesta rămase impasibil. 

— Mai vrei să formulezi și alte critici? 

țăranul fu uimit. 

— Nu, Maiestate, nu... 

— Unul din apropiații tăi e scrib, nu-i așa? 

Bărbatul nu reuși să-și disimuleze jena. 

— Da, dar... 

— Te-a învăţat un text clasic studiat în toate școlile de scribi 
care exaltă meseria lor pentru a le denigra mai bine pe celelalte 
și tu l-ai recitat destul de bine. Dar suferi tu într-adevăr de toate 
relele pe care mi le-ai prezentat? 

— Sunt totuși animale care fug și trec de pe un câmp pe 
altul... Și acest lucru provoacă supărări. 

— Dacă nu ajungi să te înţelegi prietenește cu vecinii tăi, fă 
apel la judecătorul satului. Și nu accepta niciodată nedreptatea, 
oricât de infimă ar fi. În acest fel, îl vei ajuta pe Faraon să 
guverneze. 

Tt 

Ramses vizită numeroase depozite de cereale și le ordonă 
celor care măsurau grăunţele să mânuiască oborocul cu atenţie. 
Apoi inaugură, la Karnak, serbarea recoltei, începând să umple 
unul din cele mai mari hambare de pe domeniul lui Amon. Preoţi 
și demnitari observară că, în ciuda vârstei, stăpânul Celor Două 
țări avea încă mâna puternică și gestul sigur. 

Bakhen, marele preot, îl însoți pe ilustrul oaspete pe un drum 
care traversa câmpurile luxuriante din apropierea templului, 
înainte de a ajunge la ambarcader. Obosit, Ramses acceptase să 
fie transportat cu lectica. 

Bakhen fu primul care îl zări pe leneșul care în loc să 
muncească alături de camarazii lui, dormita sub o salcie. El 
spera ca regele să nu-i vadă, dar ochiul lui Ramses era încă 
ager. 

— Această greșeală va fi pedepsită, promise marele preot. 

— Măcar o dată, fii indulgent. Nu eu am pus să fie plantate 
sălcii în tot Egiptul? 

— Acest om nu va ști niciodată cât de mult vă datorează, 
Maiestate. 


— Și eu am avut câteodată tentaţia, ca și el, să adorm sub un 
arbore și să uit greutatea funcţiei mele. 

Nu departe de ambarcader, Ramses le ordonă celor care-l 
purtau să-l lase jos. 

— Maiestate, se neliniști Bakhen, de ce să mergeţi pe jos? 

— Priveşte această micuță capelă, acolo jos... Este în ruină. 

Un modest sanctuar al zeiţei Recoltelor, o cobra femelă, 
suferise din cauza timpului și a indiferenței. Printre pietrele 
depărtate creșteau ierburi otrăvitoare. 

— Lată o greșeală adevărată, estimă Ramses. Restaurează și 
mărește această capelă, Bakhen, înzestreaz-o cu o ușă din 
piatră și să fie instalată în interiorul ei o statuie a zeiței, 
realizată de sculptorii de la Karnak. Divinităţile sunt cele care au 
creat Egiptul. Să nu le neglijăm, chiar în aspectele lor cele mai 
neînsemnate. 

Stăpânul Celor Două țări și marele preot al lui Amon depuseră 
flori de câmp la piciorul sanctuarului, ca un omagiu adus Ara- 
ului zeiţei. În înaltul cerului, un șoim plana descriind cercuri. 


59 


Pe drumul de întoarcere spre capitală, Ramses se opri la 
Memphis pentru a sta de vorbă cu fiul său Kha care tocmai 
terminase programul de restaurare a monumentelor Vechiului 
Imperiu și de înfrumusețare, pe deasupra, a templului subteran 
al taurilor Apis. 

La debarcader, medicul șef Neferet, la fel de frumoasă și 
elegantă ca întotdeauna, îl întâmpină pe rege. 

— Cum vă simţiţi, Maiestate? 

— Puţină slăbiciune, dureri dorsale, dar trupul se ţine bine. 
Pari neliniștită, Neferet. 

— Kha este foarte bolnav. 

— Doar nu vrei să spui câ...? 

— E o boală pe care o cunosc, dar pe care nu pot s-o tratez. 
Inima fiului Domniei Voastre este obosită, remediile nu mai au 
efect. 

— Unde este? 

— În biblioteca templului lui Ptah, în mijlocul textelor pe care 
le-a studiat atât. 


Regele se duse imediat la Kha. 

În pragul vârstei de șaizeci de ani, fața aspră și severă a 
marelui preot devenise senină. În ochii de un albastru închis se 
instalase pacea interioară a unei ființe care toată viaţa se 
pregătise pentru întâlnirea cu lumea de dincolo. Nicio teamă nu- 
i deforma trăsăturile. 

— Maiestate, îmi doream atât de mult să vă revăd înainte de 
plecarea mea... 

Faraonul îi luă mâna fiului său. 

— Faraonul să-i permită umilului său servitor să se 
odihnească în muntele vieţii ca un prieten util stăpânului său, 
căci el nu mai este atât de fericit... Permite-mi să aștept 
frumosul Apus și să rămân unul din apropiații tăi. Am încercat s- 
o respect pe Maat, ţi-am executat ordinele, îndeplinind misiunile 
pe care mi le-ai încredinţat... 

Vocea gravă a lui Kha se stinse ușor și Ramses o primi în 
sufletul lui ca pe o comoară inalterabilă. 

t 

Kha fusese înhumat în templul subteran al taurilor Apis alături 
de acele ființe dragi a căror formă animală ascundea expresia 
puterii divine. Ramses pusese pe fața mumiei o mască de aur și 
alese piese de mobilier funerar, mobile, vase și bijuterii, precum 
și opere de artă create de artizanii templului lui Ptah și destinate 
să însoțească sufletul lui Kha pe frumoasele drumuri ale 
eternității. 

Bătrânul rege condusese ceremonia funeraliilor cu o tărie 
surprinzătoare, stăpânindu-și emoția în timp ce-i deschidea ochii 
și gura fiului său pentru ca acesta să plece viu în lumea cealaltă. 

În fiecare clipă, Merenptah era gata să-i sară tatălui său în 
ajutor, dar Ramses nu manifestă niciun fel de slabiciune. Totuși, 
Ameni simţea că prietenul său din copilărie căuta în străfundul 
fiinţei lui forța necesară pentru a da dovadă de o demnitate 
exemplară în faţa noii tragediei care îl lovise. 

Peste sarcofagul lui Kha fu pus capacul, mormântul fu sigilat. 

Și când nu mai simţi privirile curtenilor asupra lui, Ramses 
izbucni în plâns. 

Era una din acele dimineți calde și însorite, cum îi plăceau lui 
Ramses. Lăsase în grija unui mare preot să celebreze în locul lui 
ritualul zorilor și amână întrevederea cu vizirul spre sfârșitul 
dimineții. Pentru a încerca să uite suferinţa, regele avea de gând 


să muncească așa cum era obișnuit, deși energia de până acum 
îi lipsea. 

Dar picioarele îi rămaseră paralizate și el nu reuși să se ridice. 
Cu o voce imperioasă, își strigă majordomul. 

Câteva minute mai târziu, Neferet era la căpătâiul 
monarhului. 

— De data asta, Maiestate, va trebui să mă ascultați și să vă 
supuneți. 

— Îmi ceri prea mult, Neferet. 

— Dacă mai aveaţi vreun dubiu, să știți că tinereţea Domniei 
Voastre este definitiv pierdută și trebuie să vă schimbaţi 
comportamentul. 

— Sunteţi adversarul cel mai redutabil pe care l-am avut de 
înfruntat. 

— Nu eu, Maiestate, ci bătrânețea. 

— Vreau să știu diagnosticul... Și mai ales, să nu-mi ascunzi 
nimic! 

— O să mergeţi din nou de mâine, dar sprijinindu-vă într-un 
baston, și o să șchiopătaţi un pic din cauza artrozei de la șoldul 
drept. Mă voi strădui să atenuez durerea, dar odihna este 
indispensabilă și va trebui de acum înainte să vă economisiţi 
eforturile. Să nu vă mire dacă sunteţi uneori anchilozat și aveți 
senzația de paralizie. Nu va fi decât pasageră, dacă acceptaţi 
mai multe masaje pe zi. În unele nopţi, o să vă fie greu să vă 
întindeţi. O să vă ajute niște pomezi calmante. Și tratamentul 
medicamentos va fi completat de frecvente băi de nămol de la 
Fayum. 

— Medicamente... în fiecare zi? Mă consideri un bătrân fără 
putere! 

— V-am spus deja, Maiestate, nu mai sunteți tânăr și n-o să 
vă mai conduceţi singur carul. Dar, dacă deveniți un pacient 
docil, o să evitaţi o degradare rapidă a stării de sănătate. 
Exerciţii zilnice, ca mersul pe jos sau înotul, o să vă păstreze 
mobilitatea, cu condiţia să nu faceţi excese. Pentru un om care 
a uitat toată viaţa să se odihnească, starea dumneavoastră 
generală este mai degrabă satisfăcătoare. 

Surâsul lui Neferet îl consolă pe Ramses. Niciun dușman nu 
reușise să-l învingă, în afara acestei blestemate bătrânețţi de 
care se plângea autorul preferat al lui Nefertari, înțeleptul Ptah- 
hotep. Dar el atinsese o sută zece ani când își redactase 


Maximele! Blestemată bătrânețe al cărei unic avantaj era acela 
de a-l apropia de ființele dragi pe care își dorea atât de mult să 
le întâlnească pe câmpiile fertile din lumea cealaltă unde nu 
exista oboseala. 

— Punctul cel mai fragil al Maiestăţii Voastre, adăugă medicul- 
șef, sunt dinţii. Dar o să am mare grijă pentru a evita orice risc 
de infecţie. _ 

Ramses se supuse cerinţelor lui Neferet. În câteva săptămâni 
își recăpătă o parte din forţe, dar înțelesese că trupul său, obosit 
de prea multe bătălii și încercări, nu mai era decât o unealtă 
îmbătrânită, pe punctul de a se strica. 

Să accepte acest adevăr fu ultima lui victorie. 

În liniștea și întunericul templului lui Seth, formidabilă putere 
a cosmosului, Ramses cel Mare luă ultima lui decizie. 

Înainte de a o oficializa sub forma unui decret care urma să 
aibă putere de lege, stăpânul Celor Două ţări îi convocă pe vizir, 
pe miniștri, pe înalții funcţionari și pe toți demnitarii care ocupau 
un post de răspundere, cu excepţia fiului său Merenptah căruia 
îi încredinţă sarcina de a face bilanțul economiei Deltei. 

Regele se întreținu îndelung cu bărbaţii și femeile care, zi de 
zi, continuau să clădească Egiptul. De-a lungul acestor 
întrevederi, Ramses fu secondat de Ameni ale cărui numeroase 
note se dovediră prețioase. 

— N-ai comis multe greșeli, îi spuse el secretarului său 
particular. 

— Aţi reperat vreuna, Maiestate? în acest caz, semnalați mi-o! 

— Nu era decât o formulă gata făcută pentru a-ţi dovedi 
multumirea mea. 

— Să admitem că așa e, bombăni Ameni, dar de ce aţi 
încredințat o misiune extravagantă generalului șef? 

— Vrei să mă faci să cred că n-ai ghicit? 

t 

Sprijinindu-se în baston, Ramses mergea încet pe o alee 
umbrită, în compania lui Merenptah. 

— Care sunt rezultatele investigațiilor tale, fiule? 

— Impozitele din regiunea Deltei pe care mi-ai cerut să le 
controlez au fost stabilite pe baza a 8760 de contribuabili. 
Fiecare proprietar de vite are în grijă cinci sute de animale și am 
făcut recensământul a 13.080 de căprari, 22.430 crescători de 
păsări și 3920 îngrijitori care se ocupă de mai multe mii de 


măgari. Recoltele au fost excelente, delapidatorii puţin 
numeroși. Cum se întâmplă cel mai adesea, administraţia s-a 
dovedit superficială, dar am vorbit foarte ferm cu șefii locali să 
nu-i împiedice pe oamenii cinstiți și să se preocupe mai mult de 
cei puși pe înșelătorii. 

— Cunoști bine Delta, fiule. 

— Această misiune m-a învățat multe. Vorbind cu ţăranii, am 
simțit cum bate inima ţării. 

— L-ai uita pe preoți, scribi și militari? 

— Pe aceștia i-am cunoscut bine. Îmi lipsea un contact direct 
și prelungit cu bărbaţii și femeile care muncesc pământul. 

— Ce părere ai de acest decret? 

Ramses îi întinse lui Merenptah un papirus scris de mâna lui. 
Fiul lui îl citi cu voce tare. 

„Eu, Ramses, faraon al Egiptului, îl ridic pe prinţul Merenptah, 
scrib regal, gardian al peceţii, general șef al armatei, la rangul 
de suveran al Dublei ţări.” 

Merenptah îl privi pe tatăl său, sprijinit în baston. 

— Maiestate... 

— Nu știu câți ani de viață o să-mi mai acorde destinul, 
Merenptah, dar a venit momentul să te asociez la tron. Fac așa 
cum a făcut și tatăl meu, Seti. Eu sunt un bătrân, tu ești un om 
matur care tocmai a trecut ultimul obstacol pe care i l-am 
impus. Știi să guvernezi, să administrezi, să te baţi. Asumă-ţi 
răspunderea pentru viitorul Egiptului, fiule. 


60 


Trecuseră doisprezece ani și Ramses, în vârstă de optzeci și 
nouă, domnea de șaizeci și șapte de ani peste Egipt. Potrivit 
decretului său, el îi lăsa lui Merenptah grija de a guverna. Dar 
fiul cel mic al regelui îl consulta frecvent pe tatăl lui care pentru 
locuitorii Celor Două țări rămânea faraonul domnitor. 

Monarhul locuia o parte a anului la Pi-Ramses iar cealaltă la 
Theba, mereu în compania credinciosului său Ameni. În ciuda 
vârstei înaintate și a durerilor de tot felul, secretarul particular 
al regelui continua să lucreze după metodele lui. 

Era la începutul verii. 


După ce ascultase melodiile pe care fiica sa Meritamon le 
compusese, Ramses își făcea plimbarea zilnică pe câmpia din 
apropierea templului său pentru veșnicie unde își stabilise 
reședința. Bastonul îi era acum cel mai bun aliat, căci fiecare 
pas devenea tot mai dificil. 

După cea de-a paisprezecea serbare de regenerare, celebrată 
cu un an în urmă, Ramses își petrecuse o noapte întreagă stând 
de vorbă cu Setau și Lotus care făcuseră din Nubia o provincie 
bogată și fericită. Robustul îmblânzitor de șerpi devenise și el un 
bătrân și chiar drăgălașa Lotus cedase în faţa vârstei înaintate. 
Câte amintiri evocaseră! Câte ore fericite trăiseră! Și nimeni nu 
adusese vorba de un viitor pe care niciunul dintre ei nu-l mai 
putea controla. 

Pe marginea drumului, o bătrână cocea pâine într-un cuptor. 
Mirosul plăcut îl atrase pe rege. 

— Îmi dai și mie o plăcintă? 

Din cauza vederii slabe, stăpâna casei nu-l recunoscu pe rege. 

— Am o muncă ingrată. 

— Care merită plătită, bineînţeles... Acest inel de aur e de 
ajuns? 

Bătrâna se uită cu jind la bijuteria pe care o făcu să 
strălucească, frecând-o cu poala fustei. 

— Cu asta, aș putea să-mi cumpăr o casă frumoasă! 
Păstrează-ţi inelul și mănâncă din pâinea mea... Dar cine ești tu 
de ai asemenea minunăţii? 

Pâinea se rumenise îndeajuns. Gustul ei îi aminti de savorile 
copilăriei, ștergând pentru o clipă tulburările bătrâneţii. 

— Păstrează acest inel, știi să faci pâine mai bine ca oricine. 

t 

Ramses își petrecea bucuros o oră sau două în compania unui 
olar. li plăcea să-i vadă mâinile modelând argila pentru a-i da 
forma unui ulcior care avea să servească la păstrarea apei sau a 
hranei solide. Oare zeul cu cap de berbec nu crea și el lumea și 
umanitatea, în fiecare clipă, pe roata lui de olar? 

Regele și artizanul nu schimbau niciun cuvânt. Ascultau 
împreună muzica roții, trăiau în liniște misterul transformării 
unei materii informe într-un obiect util și armonios. 

Vara începea și Ramses se gândea să plece în capitală unde 
căldura era mai puţin istovitoare. Ameni nu mai ieșea din biroul 


lui bine aerisit de ferestre înalte și în ziua aceea regele fu 
surprins să nu-l găsească la masa lui de lucru. 

Pentru prima dată în îndelungata sa carieră, secretarul 
particular al lui Ramses nu numai că-și acordase un moment de 
repaus în plină zi, dar se și expunea la soare cu riscul de a-și 
arde pielea foarte palidă. 

— Moise a murit, spuse Ameni tulburat. 

— A reușit? 

— Da, Maiestate, a găsit Pământul Făgăduit unde poporul său 
va trăi de acum înainte liber. Prietenul nostru a mers până la 
capăt în lunga sa căutare, focul care ardea în el s-a transformat 
într-un ţinut în care apa va fi destulă și mierea din belșug. 

Moise... Unul din arhitecţii capitalei Pi-Ramses, omul a cărui 
credinţă triumfase după numeroși ani de rătăcire, profetul cu un 
entuziasm indestructibil! Moise, fiul Egiptului și fratele spiritual 
al lui Ramses, Moise al cărui vis devenise realitate. 

t 

Bagajele regelui și ale secretarului său particular erau gata. 
Înainte de prânz, aveau să se îmbarce pentru a pleca spre nord. 

— Însoţește-mă, îi ceru faraonul lui Ameni. 

— Unde vrei să mergi? 

— Nu e splendidă această zi? Mi-ar plăcea să mă odihnesc la 
umbra arborelui de acacia de la templul meu pentru veșnicie, la 
umbra acestui copac plantat în anul doi al domniei mele. 

Tonul vocii monarhului îl făcu pe Ameni să se înfioare. 

— Suntem pe punctul de a pleca, Maiestate. 

— Vino, Ameni. 

Marele acacia de la templul pentru veșnicie strălucea în soare 
și frunzele lui verzi foșneau în bătaia ușoară a vântului. Oare 
câţi acacia, tamaricși, smochini, avocado, grenadieri, sălcii și alți 
reprezentanţi ai acestui popor de arbori care îi plăceau atât de 
mult pusese Ramses să fie plantați? 

Străjerul, bătrânul câine moștenitor al unei dinastii de 
credincioși tovarăși ai regelui, uitase de durerile lui pentru a-l 
însoți pe Ramses. Nici el, nici stăpânul lui nu se speriară de 
baletul zgomotos al albinelor care, neobosite, recoltau nectarul 
din somptuosul acacia în floare al cărui parfum subtil atrăgea 
mirosul animalului ca și pe cel al omului. 

Ramses se așeză rezemat de trunchiul copacului iar Străjerul 
se încolăci la picioarele lui. 


— Îți amintești, Ameni, cuvintele pe care le spune zeița 
arborelui de acacia când întâmpină sufletele în lumea de 
dincolo? „Primește această apă proaspătă, pentru ca sufletul tău 
să fie liniștit graţie ei, graţie acestei ape divine care provine din 
bazinul ritualic al necropolei; primește această ofrandă, pentru 
ca sufletul tău să se odihnească la umbra mea.” Mama noastră 
celestă este cea care ne dăruiește viața, aminti Ramses, și tot 
ea așază spiritele faraonilor printre stelele neobosite și 
nepieritoare. 

— Poate îţi este sete, Maiestate. Mă duc să caut... 

— Rămâi, Ameni. Sunt obosit, prietene, o oboseală de moarte 
mă cuprinde. Îți amintești când vorbeam despre adevărata 
putere? După tine, numai Faraonul era în măsură să o exercite 
și aveai dreptate, cu condiţia ca el să respecte regula lui Maat, 
luptând fără încetare împotriva tenebrelor. Dacă puterea aceea 
slăbește, solidaritatea dintre cer și pământ dispare și 
umanitatea cade pradă violenţei și injustiţiei. O domnie trebuie 
să fie asemenea unei serbări, spunea tatăl meu - atât omul 
sărman cât și cel însemnat trebuie să primească de la Faraon 
mijloacele de trai, niciunul nu trebuie să fie neglijat în 
detrimentul celuilalt. Astăzi femeile pleacă și vin după bunul lor 
plac, copiii râd, bătrânii se odihnesc la umbra copacilor. Graţie 
lui Seti, graţie lui Nefertari, graţie celor apropiaţi și credincioșilor 
care au lucrat la grandoarea și strălucirea civilizaţiei noastre, 
am încercat să fac această ţară fericită și să acţionez în spiritul 
dreptăţii. Acum, să mă judece zeii. 

— Nu, Maiestate, nu pleca! 

Străjerul suspină. Un suspin intens, adânc precum oceanul 
primordial, liniștit precum un apus de soare pe Nil. Și ultimul 
reprezentant al dinastiei Străjerilor se stinse la picioarele 
stăpânului său. 

Vara începea și Ramses cel Mare intra în eternitate, la umbra 
arborelui de acacia. 

Ameni făcu un gest pe care nu îndrăznise niciodată să-l facă 
în timpul celor optzeci de ani de prietenie de neclintit: luă 
mâinile faraonului într-ale lui și le sărută cu ardoare. 

Apoi, purtătorul de sandale și secretarul particular al 
Faraonului se așeză în poziţie de scrib și, cu o pensulă nouă, 
trasă hieroglife pe o tăbliță din lemn de acacia. 


E Îmi voi consacra restul vieţii scrierii istoriei tale, promise el. 
In lumea aceasta și în cealaltă, nimeni nu-l va da uitării pe Fiul 
luminii. 


Sfârșit 


> 
d 


i 


Di