Guillaume Prevost — Asasinul si Profetul

UN THRILLER BIBLIC ÎN CARE TA OMENIRII 
DEPINDE DE TÂNĂRU Í DINEALEXANDRIA 


Guillaume Prévost s-a născut în Madagascar, în anul 1964. 
Este profesor de istorie şi prezentator de emisiuni pe canalul de 
televiziune Histoire. 7 crime la Roma, primul său roman, a 
apărut în 2000. Au urmat alte volume în seria DETECTIVI 
CELEBRI: Asasinul şi profetul, în 2002, şi Camera obscură, în 
2005. 


Guillaume Prevost 
Asasinul și Profetul 


Tatălui meu 


Apoi lasă deoparte discursul de teamă ca, furat de 
frumuseţea cuvintelor, să nu te înstrăinezi de frumuseţea 
lucrurilor pe care aceste cuvinte le numesc! 


Filon din Alexandria, 
De Migratione Abrahami 


Fortăreaţa 
Antonia 


k 
3 
= 
o 
V 
Qa 
9 
E 
pas 
© 

2 
ad 

> 


A 
Haceldama 


Templul 

@ Curtea Neamurilor 

O  porticul Regal 

O curtea Femeilor 

O Altarul pentru sacrificii 
© sfanta Sfintelor 


Ierusalimul în jurul anului 6 d. Hr. 


Puternic e Creatorul şi atât de slabă creatura sa! 

Un braț sub bărbie, o mână încleştată pe ceafă. Să apăs, să 
apăs mai tare. Un ultim horcăit şi gâtul cedează, în sfârşit, ca un 
arc prea întins. Încet, corpul alunecă la pământ. Totul s-a sfârşit. 
Totul începe... 

Brusc, în spatele uşii se aude un zgomot. Sunet de paşi, o 
ureche ce stă s-asculte... Inima mi se zbate în piept, răsuflarea 
se intețeşte. Să stâng lampa? Să nu mai respir? Poate că 
gemetele de adineaori au... 

Dar nu, paşii se îndepărtează. N-a fost nimic. Nimeni n-ar 
îndrăzni să mă tulbure. Nu aici. 

Să mă liniştesc. Să nu mai tremur. Tunica se desface 
numaidecât. Un piept îngust şi vlăguit, trupul sărman al unui 
bătrân cumsecade. Un bătrân cumsecade... N-a fost el, oare, 
ales anume? 

Și-acum, cuțitul. Fiecare tăietură trebuie să fie cumplită, zece 
răni adânci şi largi. Aşa... Mai rămâne gura. Trupul se lasă în 
voia mea, ascultător, de parcă ar fi înțeles. De parc-ar şti. 
Buzele sângerează un pic. În palmă, tin şnurul de piele şi micul 
pergament. Să-l rulez, să-l îndoi. Un nod la fel de mic. Apoi 
cutiuța. Gata, n-a fost greu. 

Prin fereastră, se vede luna suind pe cer şi luminând 
Ierusalimul. 


lerusalim! 

Filon descălecă şi puse un genunchi la pământ. De câte ori nu 
visase la clipa aceasta! De câte ori, în orele fierbinţi ale după- 
amiezii, gândurile lui de copil nu zburaseră spre zidurile oraşului 
sfânt? Se simţise unul dintre oamenii lui David care, cu o mie de 
ani în urmă, se strecurau prin tunelurile de apă ca să pună 
stăpânire pe fortăreață, se simţise unul dintre muncitorii lui 
Solomon care, în praf şi sudoare, potriveau pietrele întâiului 
Templu şi cântau osanale Atotputernicului; fusese soldatul 
nebun care, cu trupul şi inima sângerându-i, sărea de pe 
metereze ca să înfrunte armatele lui Nabucodonosor. Fusese 
marele preot îmbrăcând tunica sacră, neguţătorul care-şi 


numără monedele, ţăranul care-şi oferă drept jertfă viţelul... Se 
simţise una cu întreg lerusalimul, cu poporul şi istoria sa! Şi 
acum iată că oraşul ales de Atotputernicul se deschidea înaintea 
lui, cetate unică a unicului Dumnezeu! 

Filon se frecă la ochi. În spatele lui, cei câţiva călători 
amuţiseră şi ei. Străbătuseră împreună cărările munţilor, o 
caravană încropită din pelerini şi negustori ambulanți, unii 
călare pe cămile, cei mai mulţi, pe măgari. Legea Romei 
ajunsese degeaba până aici, drumurile erau departe de a fi 
sigure... Văzuseră soarele cum răsare deasupra culmilor 
abrupte, apoi cum alunecă peste bolovanii cenuşii şi peste 
ierburile firave. După o zi secetoasă, încă una la fel, când nimic 
nu avea să cadă din cer. Vorbiseră puţin în timpul călătoriei, 
păstrându-şi cuvintele ca să-şi încurajeze animalele. În cele din 
urmă, pe la ora şapte, lerusalimul le apăruse în faţa ochilor. 
Cuibărit între coline, oraşul ocupa un pinten stâncos ce domina 
două văi adânci. În zorii limpezi, ai fi crezut că e un cufăr 
deschis, dând la iveală o fabuloasă comoară: mii de acoperişuri 
sclipind în lumină, împrejmuite de zidurile galben-roşietice şi 
încununate de albeaţa Templului. „Zece măsuri de frumuseţe au 
coborât pe Pământ. lerusalimul a luat nouă şi restul lumii una 
singură.” Vasăzică era adevărat... 

Filon încălecă la loc, făcu un semn către tovarăşii săi şi cobori 
panta până la primele case risipite la periferia oraşului. 
Geambaşul din Gaza de la care cumpărase calul îi pomenise 
despre un grajd unde putea să-şi lase bidiviul cât stătea la 
lerusalim. In ciuda orei matinale, un mic târg se înjghebase 
lângă poarta principală, atrăgând numeroşi călători şi câţiva 
muşterii. Vânzătorii, înfăşuraţi din creştet până-n tălpi în straie 
din pânză albastră, ofereau ceapă, curmale şi lapte de oaie mai 
ieftine, chipurile, decât în interiorul zidurilor. Gărzile romane se 
perindau prin jur, cercetând tarabele şi scrutându-i pe 
cumpărători. Deodată, un bătrân cu pletele şi barba murdare 
scuipă la picioarele lor. Infuriat, unul dintre soldaţi îl plesni cu 
putere, aruncându-l cât colo şi iscând o îmbulzeală însoţită de 
ocări şi lovituri. 

— Spurcaţi afurisiţi! urla bătrânul în ebraică. Buni doar pentru 
viermi şi câini! Dumnezeu o să vă judece! 

— Maimuţoi  împuţit! maimuţoi împuţit! repeta soldatul 
fluturându-şi lancea. 


Filon se pregătea să intervină când comandantul trupei se 
apropie, ordonându-le oamenilor săi să se dea la o parte: 

— Destul! Destul! Nu pe el îl căutăm. lar tu, zise către bătrân, 
silindu-l să se ridice, şterge-o de-aici dacă nu vrei să-ţi petreci 
Paştele în temniţă. 

Omul se îndepărtă bodogănind, însă mulţimea de gură-cască 
aşteaptă plecarea gărzilor şi abia după aceea se împrăştie. Filon 
se îndreptă spre un băieţanaru care ajuta la căratul sacilor de 
curmale. 

— S-ar zice că romanii nu sunt bineveniţi pe-aici. 

Copilul avea chipul aspru şi de nepătruns. Se uită 
neîncrezător la bărbatul din faţa sa, dar se linişti văzându-i 
buclele negre şi pielea arsă de soare. Un străin, fireşte, însă, 
negreşit, evreu. 

— Bătrânul avea dreptate, rosti într-un târziu. Locul lor nu-i la 
lerusalim. Dacă şi ceilalţi ar fi dovedit mai mult curaj, s-ar fi 
năpustit asupra lor şi... 

Îşi trânti cu năduf sacul la pământ. 

— Fără arme? întrebă Filon. 

— Or să fie şi arme, şopti băiatul. Crede-mă, or să fie şi arme. 

Filon se strădui să nu zâmbească, observându-i înfăţişarea 
dârză. Cine ştie dacă la vârsta lui şi în astfel de împrejurări... 

— Păreau să caute pe cineva, nu? 

— Tot ce se poate. Ei mereu caută pe câte cineva. Dar, ce-i 
drept, zilele astea sunt mai bănuitori decât oricând. 

— Atunci pesemne că aş face bine să mă feresc şi eu de ei. 
Trebuie să ajung la grajdul din Haceldama. lţi dau un bănuţ 
dacă-mi spui unde este. 

— Grajdul? Foarte uşor, domnule, e acoperişul cel mare de 
colo. 

Şi-i arătă, la vreo două sute de paşi, undeva mai sus, o clădire 
de formă alungită, ce părea să se afle într-o stare jalnică. 

— Dac-aş fi în locul domniei tale, nu m-aş încrede în Yarib, 
stăpânul grajdului. Plăteşte-i doar jumate din cât cere, e un 
pungaş. 

— Mulţumesc pentru sfat, băiete, o să ţin minte. 

Filon îi strecură două monede de aramă în căuşul palmei. 

— lar tu încearcă să nu te apropii prea mult de soldaţi. O să ai 
destul timp să te lupţi când o să mai creşti. 

Băiatul ridică din umeri şi luă sacul de jos. Filon porni spre 


grajd, făcând însă un ocol larg pe la vest pentru a nu se întâlni 
cu străjile. Trecu pe lângă cocioabe, bazine de apă goale, 
grădini pârjolite de soare şi-şi încrucişă paşii cu câţiva copii 
care, cu băţul în mână, alergau în urma unor oi costelive. Foşti 
nomazi, probabil, care se statorniciseră de partea aceasta a 
colinei, preferând să fie săraci la umbra Templului decât singuri 
în deşerturile sterpe. Corturile înnegrite şi peticite de la margine 
se înşirau până aproape de valea Gheenei, unde oamenii din 
lerusalim îşi aruncau gunoaiele de pe metereze. Focul ardea 
acolo veşnic, încercând să preschimbe în cenuşă murdăriile 
adunate de secole şi răspândind în valuri miasma putreziciunii. 
Se spunea că în unele seri auzeai plânsetul pruncilor părăsiţi 
acolo de mame. 

Filon coti la dreapta şi se învârti câteva clipe de colo-colo 
înainte să zărească iarăşi acoperişul grajdului. Intră într-o curte 
cu gardul rupt şi înaintă până în spatele clădirii ce slujea drept 
adăpost pentru animale. Nimeni nu ieşi să-l întâmpine. Împinse 
uşa şi o duhoare grea îl izbi. Inăuntru, în lumina slabă ce se 
strecura printr-o lucarnă, desluşi doi măgari şi trei cămile ce-şi 
rumegau plictiseala. Aşternuturile de paie nu păreau să fi fost 
schimbate de multă vreme şi un soi de zeamă negricioasă se 
prelingea pe lângă ele. Tocmai când era pe punctul de a face 
cale-ntoarsă, hotărât să nu-şi lase calul acolo, Filon simţi un tăiş 
străpungându-i veşmântul. 

— Dacă strigi ori dacă mişti, eşti mort. 

O voce de bărbat, aspră şi poruncitoare, uşor gâfâită. 

— Eşti un bun evreu? continuă vocea. 

Filon nu se grăbi să răspundă. Nu era fricos din fire şi avusese 
de-a face în câteva rânduri cu tâlharii la Memphis şi la 
Alexandria. Statura sa - era înalt şi destul de vânjos -, 
priceperea într-ale luptei şi iuţeala picioarelor îi îngăduiseră să 
scape fără probleme. Dar atacatorii lui din trecut nu se 
arătaseră interesaţi de originea sau religia sa! 

— Te-ar dezgusta să ucizi un bun evreu? 

— M-ar dezgusta să te ucid pur şi simplu, însă o voi face dacă 
nu-mi dai de ales. 

Şi, ca să-şi dovedească hotărârea, îşi petrecu braţul pe sub 
gâtul tânărului şi apăsă mai tare lama. Mirosea a teamă şi a 
sudoare şi avea mâneca tunicii pătată de sânge. Bineînţeles, pe 
el îl căutau soldaţii mai devreme. 


— Romanii sunt pe urmele tale, nu-i aşa? 

— Da, şi n-am mare lucru de pierdut. Ai face mai bine să te 
supui. 

— Presupun... presupun că te numeri printre acei răzvrătiți 
care se războiesc cu Roma. Şi că ai fost rănit când fugeai. 
Probabil că de asta m-ai întrebat dacă sunt un bun evreu. 

În sala de gimnastică învecinată cu marea şcoală din 
Alexandria, Filon nu era cunoscut drept cel mai puternic dintre 
luptători, dar era renumit ca ştiind să profite de orice şovăială a 
adversarului. Când simţi că braţul din jurul gâtului slăbeşte 
puţin strânsoarea, lovi sălbatic cu cotul ca să îndepărteze lama 
şi se răsuci pe loc, trăgându-şi atacatorul după el. Căzură pe 
paiele ude. Bărbatul se strâmbă de durere şi-şi duse mâna la 
picior. Avea o tăietură adâncă la coapsă, peste care Filon apăsa 
cu toată greutatea. 

— Lasă-mă! Lasă-mă! Nu voiam să-ţi fac rău! 

— Şi cum credeai c-o să scapi? 

— Am venit aici după un cal. Când tu ai intrat cu al tău, m-am 
gândit... 

Încercă să se ridice, însă Filon îl ţintuia la pământ. Avea părul 
vâlvoi şi ochii, în care se citea suferinţa, adânciţi în orbite: 

— Ascultă, mai am foarte puţin timp. Dacă mă prind, osă mă 
schingiuiască şi nu sunt sigur că le rezist. Există lucruri pe care 
ei nu trebuie să le afle. 

— Ce fel de lucruri? 

— Nu spera c-o să ţi le spun tocmai ţie. Dacă vrei să fii de 
folos la lerusalim, trebuie să-mi dai calul. Ori, dacă nu, trebuie 
să mă ucizi. 

Filon îşi desfăcu strânsoarea. Nici el nu-i iubea prea mult pe 
romani. Răzvrătitul avea cel mult aceeaşi vârstă cu el şi părea 
sincer. lar dacă era cu adevărat ceea ce pretindea, soldaţii nu 
se vor mulţumi doar să-l pună la cazne. lar de ucis cu sânge 
rece... Filon hotărî să-i acorde încredere, însă, ca măsură de 
prevedere, culese de jos pumnalul cu mâner de fildeş sculptat 
şi-l vâri la cingătoare. 

— Fie, ia calul. Oricum o să se simtă mai bine cu tine decât în 
cocina asta. 

— Mulţumesc, îţi făgăduiesc că... 

Amuţi: din depărtare răzbăteau glasuri... 

— lată-i că vin. Trebuie neapărat să... 


Se ridică strâmbându-se de durere şi Filon se văzu nevoit să-l 
sprijine şi să-l ajute să încalece. Glasurile se apropiau. Şi, 
judecând după tropăitul ritmic al paşilor, era o trupă de soldaţi. 

— Grăbeşte-te! 

Filon potrivi hăţurile şi se asigură că răzvrătitul putea să le 
strângă cât de cât în mână. Apoi se repezi spre uşă şi o deschise 
larg: 

— Ştii măcar unde să te duci? 

Celălalt se uită la el fără să răspundă. Privirea i se înceţoşa. 
Avu totuşi putere să îmboldească bidiviul care ţâşni înspre valea 
Gheenei, iscând agitaţie în rândurile patrulei: 

— Uite-l colo! Uite-l colo! Lăncile! Lăncile! 

Trei sau patru sulițe zburară după el, însă călăreţul ieşise deja 
din raza lor de acţiune. Dacă reuşea să-şi păstreze echilibrul, 
avea să scape... Lui Filon nu-i mai rămânea acum decât să se 
ocupe de el însuşi. La început, se gândi să se ascundă, însă 
grajdul avea prea puţine cotloane, şi oricum romanii îl vor 
răscoli de la un capăt la altul. Să fugă şi el? Era puţin probabil să 
reuşească. Şi-atunci, ce să facă? Din ungherul lor mizer, cele 
trei cămile îl priveau dând din capete. Hotărât lucru, nu putea să 
sufere mutra înfumurată şi nepăsătoare a acelor animale. 

— Clădirea! încercuiți clădirea! 

Peste o clipă vor fi înăuntru. Tânărul se trânti la pământ, cu 
faţa în noroi. Primul soldat trecu pragul şi se năpusti spre el: 

— Aici! Aici! mai e unul! 

ÎI întoarseră pe spate lovindu-l fără milă cu picioarele. Apoi îi 
proptiră în piept un pilum? pentru a-l ţine la distanţă. 

— E mort? întrebă un legionar. 

Filon deschise anevoie ochii de parcă tocmai atunci îşi 
recăpăta cunoştinţa. 

— Nu pare rănit grav, opină tribunul militar care comanda 
trupa. Putem afla şi noi ce faci aici? 

— Păi... habar n-am. Venisem la grajd să-mi las calul. Trebuie 
să rămân câteva zile la lerusalim şi... 

— Eşti unul dintre pelerinii care vin pentru Paşte? îi reteză 
vorba tribunul. Dar sărbătorile au loc abia peste o săptămână. ŞI 
rareori se întâmplă să vezi pelerini călare. 

Din toată fiinţa sa răzbătea bănuiala. Era mijlociu de statură, 
dar foarte spătos sub platoşa de metal ornată cu capete de leu. 


1 Suliţă scurtă, de aruncat, folosită de soldaţii romani (n. tr.). 


Îşi scoase coiful cu panaş roşu ca să-l cerceteze mai cu luare- 
aminte pe tânărul din faţa lui. Avea trăsături aspre şi 
pronunţate, ochi negri ageri, iar părul tăiat scurt îi cădea în 
şuviţe până la jumătatea frunţii. Nu arăta a om lesne de păcălit. 

— Mă numesc Filon şi am sosit de la Alexandria. De fapt, 
fratele meu m-a trimis aici. Trebuia să inaugureze porţile 
Templului, împodobite cu aur datorită generozităţii sale. Dar s-a 
îmbolnăvit şi n-a putut porni la timp în călătorie ca să ajungă 
aici înainte de Paşte. 

— Egiptean, vasăzică? Şi pe deasupra un soi de emisar, nu? 

Tribunul făcu un semn şi soldaţii se dădură înapoi. Filon se 
ridică în picioare cu o încetineală căutată. Toţi zâmbiră 
observându-i tunica şi faţa murdare de noroi. 

— Îmi pari că străluceşti mai puţin decât porţile Templului tău. 
Răzvrătitul te-a aranjat aşa? 

— Era un răzvrătit? N-am văzut nimic. Am intrat adineaori cu 
calul, am strigat şi omul ăla m-a atacat din senin. Probabil că se 
ascundea în paie, undeva mai în spate. M-a lovit cu ceva şi am 
căzut la pământ. Când mi-am venit în fire voi eraţi deasupra 
mea. Voia să-mi ia calul, nu-i aşa? 

Tribunul ignoră întrebarea: 

— Şi care să fie pricina pentru care eşti mânjit de sânge peste 
tot? 

Filon îşi duse degetele la ceafă. 

— El m-a zgâriat, fără îndoială. Ori e de la loviturile cu care 
soldaţii voştri m-au fericit? 

— Legionarii mei se supun ordinelor. Omul ăla e un răsculat. 
El şi-ai lui speră să pornească un război împotriva Imperiului. 
Ne-a scăpat printre degete de dimineaţă în cartierul 
parfumierilor, însă rana ar fi trebuit să-l împiedice să ajungă 
prea departe. Dar s-a bucurat de sprijinul unor complici din 
interiorul oraşului. Ştii ce soartă îi aşteaptă pe complicii 
trădătorilor de acest soi? 

Făcu un pas înainte, mai-mai să-l atingă pe Filon. Voia să-l 
copleşească fizic cu autoritatea şi forţa sa. 

— Da, fireşte că ştii. Tocmai de-aia o să-mi şi spui de unde tot 
acest sânge. Înţeleg să fii murdar pe spate dacă ţi-a sărit în 
cârcă. Dar pe piept? Eşti sigur că nu l-ai văzut din faţă? Că nu i- 
ai dat ajutor? 

Filon îi susţinu privirea. Era încredinţat că romanul n-avea 


niciun interes să-i facă rău unui mecena al Templului. Afară de 
cazul în care dispunea de dovezi împotriva lui. 

— Parcă ziceaţi că era rănit. Mi-o fi scotocit prin veşminte cu 
mâinile pline de sânge! 

Tribunul strâmbă din nas în zeflemea şi cu un oarecare 
dispreţ. 

— Ai răspuns la orice, egipteanule. Dar asta nu te face 
nevinovat în ochii mei. Dimpotrivă... Unde o să stai la lerusalim? 

— Sunt aşteptat în casa lui Ezechia. 

— Ezechia, însărcinatul cu ordinea în Sinedriu?? Ca să vezi ce 
potriveală! Un răzvrătit fuge, fură un cal, iar stăpânul animalului 
e chiar oaspetele lui Ezechia... Recunoaşte că, în locul meu, şi tu 
ţi-ai pune unele întrebări. 

— Mă aflu la lerusalim doar de-o oră! 

— Ceea ce pare şi mai greu de crezut. Dar fie, să admitem că 
n-ai niciun amestec în povestea asta. Şi adăugă, apăsând pe 
fiecare silabă: Deocamdată. Ei bine, întrucât nu mi-ar plăcea să 
mai păţeşti ceva, doi dintre oamenii mei te vor conduce acasă la 
Ezechia. Şi se vor folosi de prilej ca să verifice că nu ne-ai minţit. 
Fapt de care mă îndoiesc, după cum bine îţi închipui... 

Îl măsură iar cu privirea pe Filon, din cap până-n picioare, 
stăruind asupra pumnalului al cărui mâner era decorat cu 
motive geometrice. Alese apoi doi soldaţi ca să-l însoţească pe 
tânăr. După care se prefăcu a ieşi împreună cu restul cohortei. 
În pragul uşii se opri şi se întoarse spre Filon: 

— Încă un lucru, egipteanule. Cuţitul tău. Nu sunt sigur că 
provine din Egipt. 


2 


Prima sa intrare în lerusalim, Filon o visase mai glorioasă. 
Purta o tunică respingătoare, plină de sânge şi murdărie din 
grajd şi doi soldaţi îl flancau ca pe un tâlhar de rând. Cel mai 
mic dintre ei nu deschidea gura decât pentru a rosti nişte 
sunete ascuţite şi de neînțeles - oare din ce provincie 
îndepărtată îl smulsese legiunea? —, iar cel înalt, pentru a ocări. 
Acesta din urmă era, fără îndoială, cel care-l lovise pe bătrân în 


2 Mare Consiliu al lerusalimului, care se ocupa cu probleme de religie 
şi justiţie (n. a.). 


piaţă şi-l numise maimuţoi, căci, în vreme ce suiau treptele spre 
cea mai veche parte a oraşului, se răstea la copiii care se 
înghesuiau să-i vadă trecând: 

— Macacilor! Feţe de cimpanzei! Ştergeţi-o sau vă spintec! 

De unde Filon deduse că omul trebuie să fi cunoscut bine 
garnizoanele africane şi populaţiile lor de primate indisciplinate. 
Fiecare dintre înjurăturile lui era punctată de şuierăturile 
celuilalt, despre care ai fi zis că are un soi de fluier în gâtlej. Şi 
cu oşteni de teapa asta îşi croia Roma un imperiu în Mediterana! 

Străbătură oraşul urcând spre vest, părăsind cartierele 
modeste şi îndreptându-se spre cele bogate. Chiar dacă era 
nevoit să-şi ţină privirea în pământ, Filon băgă de seamă că 
părerile trecătorilor îi ţinteau mai mult pe păzitorii săi decât pe 
el. Legăturile cu ocupantul se dovedeau mai încordate decât se 
putea crede. Ajunseră, în sfârşit, înaintea unei magnifice 
locuinţe, după moda elenistică: ziduri înalte din piatră frumos 
şlefuită, o grădină cu bazine acoperite de flori, o curte vastă cu 
peristil şi, pretutindeni, fântâni care susurau. O sclavă încă 
tânără şi destul de drăguță îi rugă să aştepte o clipă într-un 
vestibul zugrăvit în culori vii. Legionarii se folosiră de răgaz ca 
să-şi scoată coifurile şi să-şi şteargă apăsat frunţile. Amândoi 
păreau într-o dispoziţie foarte proastă. Cel mai mărunt, cu 
trăsături vag asiatice, încetă cu totul să fluiere. Când Ezechia 
intră, îl salutară în silă: 

— Ne aflăm aici din ordinul tribunului militar lulius, începu cel 
înalt. Am dat peste omul ăsta tocmai când eram pe cale să 
arestăm un răzvrătit în grajdul din Haceldama. Pretinde că vine 
din Egipt şi că trebuie să stea în casa voastră. Domnia ta îi 
adevereşti spusele? 

Ezechia era un bătrân elegant, cu barba şi părul bine îngrijite, 
înveşmântat într-o tunică moale, cu broderii fine. Işi tot muta 
privirea de la soldaţi la bietul Filon, abia ascunzându-şi 
surprinderea. 

— Aştept un oaspete din Alexandria, într-adevăr, fratele unuia 
dintre binefăcătorii Templului. 

— Eu sunt acela, venerabile Ezechia, îndrăzni Filon să zică, 
făcând un pas în faţă. Îmi pare rău că mă înfăţişez astfel 
înaintea domniei tale. Un şir incredibil de întâmplări au... 

— Destul! se răsti legionarul. N-am venit să ascult încă o dată 
trăncănelile tale. Singurul lucru care mă interesează este să ştiu 


dacă domnia ta te pui sau nu chezaş pentru el. Şi dacă îl găsim 
aici când va trebui să-i mai punem întrebări. 

— Aveţi cuvântul meu, răspunse Ezechia după o scurtă 
şovăială. 

Cuvântul său trebuie să le fi fost de ajuns, întrucât soldaţii se 
răsuciră numaidecât pe călcâie. Fluierătorul scoase chiar un tril 
vesel. Satisfacţia datoriei împlinite, fără îndoială... 

Odată legionarii plecaţi, Ezechia dădu frâu liber uimirii: 

— Fiule, fiule! În ce hal... Cum e cu putinţă? 

Filon îşi cufundă mâinile într-un bazin cu apă şi-şi spălă 
obrajii. Apoi povesti prin ce trecuse, însă, necunoscând 
convingerile gazdei sale, nu mărturisi cât de mult îl ajutase pe 
răzvrătit. 

— De necrezut, nicăieri nu mai suntem în siguranţă! exclamă 
Ezechia când tânărul isprăvi. Bănuiesc că eşti frânt de oboseală 
şi văd că ţi-ai pierdut şi bagajul. O să discutăm mai târziu 
despre fratele tău şi despre toate aceste întâmplări. 
Deocamdată, Nertari o să te conducă în odaia ta şi în sala de 
baie. 

Nu-şi încheie bine fraza, că tânăra sclavă intră valvârtej în 
vestibul, urmată de un bărbat rotofei şi roşu la faţă de-ai fi zis 
că mai are puţin şi se sufocă: 

— Stăpâne! A sosit un trimis al Sinedriului, care stăruie să... 

Bărbatul cel gras o împinse în lături pe femeie şi alergă 
împleticindu-se spre Ezechia: 

— Prietene, prietene! Trebuie să vii imediat! Ceva 
monstruos... 

Îl zări pe Filon şi nu mai ştiu dacă se cuvenea să continue sau 
să tacă. 

— Tânărul acesta e de-al nostru, îl linişti Ezechia. Spune mai 
departe, Simeon, mă sperii. 

— leftae! leftae a fost ucis astă-noapte! 

— leftae? Astă-noapte? Domnul să ne... 

— Domnul să ne apere, da! O crimă îngrozitoare! Adineaori l- 
au descoperit în odaia lui, scăldat în propriul sânge. Nu l-am 
sfătuit noi de-atâtea ori să se mute din cartierul parfumierilor? E 
cel mai rău dintre toate! 

— leftae... Ucis... 

Ezechia se clatină uşor şi Simeon îl apucă de braţ: 

— Din păcate, e-adevărat! Ca şi cum n-am avea şi aşa destulă 


bătaie de cap! Trebuie să ne grăbim să mergem acolo: e musai 
ca Sinedriul să ajungă la faţa locului înaintea romanilor. 

— Bineînţeles. Să mă pregătesc şi... 

Filon se amestecă în discuţie: 

— Dacă-mi  îngăduiţi, Ezechia, aş dori să vă însoțesc. 
Răzvrătitul care m-a atacat dimineaţă... Legionarii ziceau că l-au 
surprins în cartierul parfumierilor. Poate există vreo legătură. Şi 
cum eu sunt singurul care s-a întâlnit cu... 

— Te-a atacat un răsculat? Aici, la lerusalim? Doamne, ce 
vremuri ne e dat să... 

Ezechia îi tăie vorba: 

— Să lăsăm asta, te rog, Simeon. Şi, după ce chibzui o clipă, 
adăugă: întrucât soarta a vrut să fii amestecat în treaba asta, 
tinere, n-o să mă pun de-a curmezişul ei. Nertari o să-ți 
împrumute o tunică de-a fiului meu ca să te poţi schimba. Şi- 
acum, să-i dăm zor, altminteri tribunul lulius o să ne-o ia înainte. 

Casa lui leftae arăta modest, fiind doar cu puţin mai înaltă şi 
mai lată decât vecinele ei din cartierul parfumierilor. Pe drum, 
Filon nu reuşise să afle mare lucru, decât că leftae era un om de 
vază, care conducea un soi de grupare religioasă. În rest, cei doi 
membri ai Sinedriului merseseră umăr lângă umăr, discutând 
mereu în şoaptă, temându-se, de bună seamă, ca vestea să nu 
se răspândească. Totuşi, chipurile lor arătau îndeajuns de grave 
ca să-ţi dai seama de îngrijorarea ce-i stăpânea. 

Un nubian înalt, cu piele neagră, le deschise uşa şi-i conduse 
la catul de sus, în odaia mortului. Ochii înroşiţi îi trădau durerea. 

— Tu l-ai găsit, Mandu? 

— Da, stăpâne Ezechia. Sau mai bine zis... 

Vorbea aramaică, însă cu accentul pronunţat al popoarelor 
din susul Nilului: 

— Dimineaţă, stăpânul leftae nu s-a trezit ca de obicei. Am 
ciocănit la uşă şi nu mi-a răspuns. M-am gândit că poate se 
simte rău. Cheia era răsucită în broască pe dinăuntru, aşa că am 
împins cu umărul până am spart uşa. Şi atunci... 

Îşi feri privirea şi se dădu într-o parte ca să-i lase să între. 
Încăperea măsura zece paşi pe cinci şi, prin comparaţie cu 
bogatele mozaicuri de pe coridor, părea nefiresc de goală: o 
saltea de cânepă strânsă sul în dreapta, o măsuţă de lemn cu 
un urcior şi două străchini de piatră, o simplă deschizătură în 
chip de fereastră. Pielea de capră de pe jos era pătată de roşu 


aprins. Lângă ea, un bărbat pe jumătate dezbrăcat zăcea într-o 
baltă de sânge. Trebuie să fi avut vârsta lui Ezechia, adică vreo 
şaizeci de ani, însă nimic din înfăţişarea impunătoare a acestuia. 
Era slab, cu obrajii scofâlciţi, cu barba tocită şi fără formă şi 
părul rar. Ochii, încă deschişi, aruncau spre tavan reflexii bizare 
de un albastru intens. Ai fi putut chiar să-l crezi în viaţă, dacă 
dâre lungi de sânge închegat nu i-ar fi brăzdat pieptul. Insă 
ciudăţenia cea mai mare era alta: avea gura prinsă cu un şnur 
de piele care-i trecea prin amândouă buzele şi se termina cu o 
buclă înnodată frumos. leftae părea astfel că schiţează o 
strâmbătură dezgustată pe care pliul neobişnuit din colţul 
buzelor o făcea de-a dreptul hidoasă. Ai fi zis că e un demon din 
Babilon adresând celor din jur grele şi tăcute învinuiri. Simeon 
nu mai putu să rabde şi ieşi repede pe terasă în căutare de aer 
curat. 

— Eşti sigur că n-ai mişcat nimic, Mandu? 

— Nimic, jur! Când l-am văzut pe bietul stăpân leftae, am 
alergat s-o înştiinţez pe stăpână. Ea mi-a poruncit să las tot şi să 
dau fuga la Sinedriu. Acolo am vorbit cu stăpânul Simeon. 

— Şi romanii? 

— O să vină şi ei. Aşteaptă întâi să se întoarcă patrula sau 
cam aşa ceva. 

— Bine. Să vedem dacă până atunci... 

Cercetă din ochi încăperea, fără a face un singur pas spre 
trupul neînsufleţit. Să se apropie de un leş însemna, pentru un 
evreu pios, să devină impur, o impuritate cu atât mai mare cu 
cât crima fusese săvârşită cu sălbăticie. Filon socotea însă că el, 
unul, se găsea într-o cu totul altă situaţie. După încăierarea cu 
rebelul şi după ce se tăvălise în sânge, scârnă şi noroi, oricum 
va trebui să se purifice. Aşa că, dacă examina acum mortul, nu 
s-ar spurca decât pe jumătate... 

Ignorându-l pe Ezechia care încercase să-l oprească printr-un 
gest, străbătu odaia şi se aplecă deasupra lui leftae. 

— Cu siguranţă, opină tânărul după câteva clipe, pieptul i-a 
fost sfâşiat cu o lamă ascuţită. Tăieturile sunt adânci, aşa 
explicându-se de ce sângele a curs din belşug. Totodată, ele 
alcătuiesc un... da, un soi de desen sau de linii paralele, uşor 
piezişe de la dreapta la stânga. Putem număra... zece. Zece 
tăieturi dintre care două mult mai scurte. Cam ca zgârieturile 
făcute de un animal. De parcă... De parcă o fiară s-a năpustit 


asupra lui cu ghearele scoase. Totuşi... 

Se răsuci spre Ezechia care-l privea ţintă. 

— Totuşi, nu rănile acestea i-au pricinuit moartea. Se văd alte 
urme foarte clare pe gât. Umflături şi pete roşii. leftae trebuie să 
fi fost mai întâi sugrumat şi apoi crestat cu lama. lată de ce, 
bănuiesc eu, nimeni nu l-a auzit ţipând. 

— Neîndoielnic, fiule, ai un dar aparte pentru observaţii şi 
deducţii! Însă, dacă sărmanul nostru prieten era deja mort, de 
ce să te înverşunezi într-atât împotriva lui? Şi care-i rostul 
acestui şnur caraghios în jurul gurii? 

— Nu ştiu. Poate... Credeţi că pot să-l deznod înainte să vină 
romanii? 

— Nu! zise răspicat bătrânul. Puterile mele nu sunt atât de 
mari şi cercetarea crimelor cade în sarcina autorităţii imperiale. 
lar tribunul lulius ţine tare mult la privilegiile sale. În plus, nu 
uita că azi mergem la Templu. Cu câteva zile înaintea Paştelui 
să-l atingi pe bietul leftae... Nu s-ar cuveni. 

— Să mă ierţi, preacinstite Ezechia, dar înţelesesem că 
doreaţi să veniţi aici cât mai repede. 

— Adevărat. E important ca Sinedriul să-şi facă o părere 
limpede despre cele întâmplate, în caz că s-ar încerca să ni se 
ascundă ceva. Pe de altă parte, însă, dacă lulius are impresia că 
încercăm să ne ocupăm noi de cercetări în locul lui, o să ne 
îndepărteze cu totul. lar asta ar fi şi cel mai grav. Să dăm 
dovadă, aşadar, de tact. Tact mai presus de orice. 

Cu părere de rău, Filon se ridică în picioare. 

— Probabil ai dreptate. Dar sunt curios ce-o să zică romanii 
despre misterul acesta. Dacă uşa era încuiată pe dinăuntru, cum 
a reuşit asasinul să pătrundă în odaie? Şi cum a reuşit apoi să 
iasă? Fereastra e mult prea strâmtă ca să... 

Se auziră ciocănituri în uşă la catul de jos. Mandu se grăbi să 
deschidă. 

— Cu siguranţă e lulius, şopti Ezechia, cu o undă de 
îngrijorare în glas. Nu lasă în seama nimănui treburile de acest 
fel... 

— Atunci ar fi mai bine să nu mă găsească aici. Deja 
bănuieşte că l-am ajutat pe răsculat, iar dacă mă mai vede şi 
lângă un mort... 

— Te-ai gândit bine. La parter e o sală de primire. Aşteaptă- 
mă acolo, voi veni după tine. 


Filon alergă spre scară şi sări de pe ultima treaptă tocmai 
când romanii dădeau să între. Văzu coifurile sclipind în lumină şi 
se aruncă spre prima uşă din faţa lui. Incuiată. 

— Aici e casa lui leftae? întrebă vocea gravă a tribunului 
militar lulius. 

— Da, domnia ta, îngăimă Mandu. 

Filon se repezi sub scară. În dreapta descoperi o altă uşă. Cu 
mare grijă apăsă pe clanţă şi se strecură în ceea ce trebuia să fi 
fost un salon, cufundat acum în întuneric. Lăsă uşa crăpată şi 
rămase lipit de ea ca să tragă cu urechea. 

— Eşti sclavul lui leftae, nu? continuă lulius pe ton iscoditor. 
Şi, din câte mi s-a spus, ultimul care l-a văzut în viaţă, adevărat? 
Du-mă la el şi încearcă să nu mă minţi. N-ai fi primul sclav care 
şi-a omorât stăpânul. 

Paşi grei răsunară pe trepte: lulius era însoţit de cel puţin trei 
legionari. Ajunşi sus, probabil că Ezechia şi Simeon îl salutaseră, 
căci tribunul le spuse zeflemitor: 

— Ei bine, Sinedriul îşi descoperă mai repede morţii decât 
duşmanii! 

— E o problemă de cea mai mare însemnătate, îi răspunse 
Ezechia. Ştii cine era leftae şi ce urmări poate avea pentru noi 
dispariţia lui. 

— Ştiu, Ezechia, bineînţeles că ştiu. Dar te cunoşteam drept 
un om care-şi păstrează sângele rece. De altfel, voiam să mai 
discut cu tine despre ceva. Despre un egiptean pe care am pus 
mâna mai devreme. Potrivit spuselor sale... 

Se îndepărtară pe coridor şi vorbele lor se pierdură, acoperite 
de zăngănitul lăncilor. Filon vru să iasă din ascunzătoare ca să 
audă mai bine, însă simţi o mişcare în spatele lui. Cineva îl 
observa. Se răsuci pe călcâie, gata să se apere: 

— Cine-i acolo? întrebă. 

În penumbră desluşi o siluetă neclară pe unul dintre divane. 

— Nu-ţi lipseşte îndrăzneala, răspunse un glas din care 
răzbătea suferinţa. N-ai pic de respect? Intri aici ca un hoţ şi-mi 
ceri tot mie socoteală? 

O femeie... Filon îşi dădu seama că greşise. Văduva lui leftae, 
fără îndoială. Ce-i drept, n-avea nicio scuză. 

— Fapta mea e de neiertat, doamnă, m-am lăsat înşelat de 
întuneric. Însă orice... orice ai putea crede despre mine în 
această zi de doliu şi reculegere, sunt slujitorul tău. 


Puse un genunchi la pământ şi rosti în şoaptă câteva cuvinte. 

— Amen... încheie ea când Filon termină. 

Tânărul se ridică. Femeia, înfăşurată într-un văl ce-i acoperea 
părul, stătea sprijinită pe un soi de pernă. Filon nu-i distingea 
trăsăturile, dar simţi limpede violenţa din glasul ei: 

— Oricine-ai fi, nu scapi doar cu o rugăciune. Vreau să aflu 
mai întâi cine ţi-a îngăduit să intri aici. Şi fii convingător, 
altminteri le dau de ştire celor care te caută. 

— Mă... mă numesc Filon, doamnă, şi vin din Alexandria. L-am 
însoţit pe Ezechia în casa voastră şi... 

Ea îl întrerupse: 

— Pe Ezechia? De unde şi până unde? 

— Îl cunosc doar de câteva ore: el mă găzduieşte la lerusalim. 
Dimineaţă, m-am confruntat cu o întâmplare neplăcută care 
poate că nu-i străină de această crimă... 

— Ce fel de întâmplare neplăcută? 

— Am întâlnit un rebel pe care romanii îl vânau în cartierul 
parfumierilor. Presupun că ar putea exista o legătură. 

— la te uită... Un rebel în cartierul nostru... 

— Sunt singurul care l-a văzut şi din acest motiv Ezechia mi-a 
îngăduit să-l însoțesc. 

— Cum arăta? 

— Răzvrătitul? Un bărbat tânăr, cu barba şi pletele roşcate şi 
nasul delicat. 

— Nu-mi spune nimic. Decât că nu l-am văzut prin preajmă. 
Dar domnia ta, domnia ta ce interes ai în toată povestea asta? 

— Ce interes am? Niciunul. Am venit la Ierusalim în numele 
fratelui meu care a trimis bani pentru decorarea Templului. Atât 
şi nimic altceva. 

Dacă Filon sperase s-o îmbuneze prin vorbele sale, dăduse 
greş. Ba dimpotrivă, simţi că vocea ei se înăspreşte. 

— Aşadar, eşti la fel ca Ezechia, în cârdăşie cu cei din Templu. 

— Cei din Templu? 

— Preoţi, leviţi”, toată şleahta aflată în slujba romanilor. 

— Ei bine, nu prea pricep ce vreţi să spuneţi. Însă m-am 
ascuns când a sosit tribunul lulius, deoarece nu voiam să dau 
ochii cu el. Ne-am contrazis în privinţa răzvrătitului. 

Se aşternu o tăcere îndelungată, timp în care Filon nu cuteză 


3 Preoţi de rang inferior, care se ocupau cu muncile de jos din Templu 
(n. a.). 


să se mişte de teamă ca văduva să nu înceapă să tipe. Ea însă 
părea pierdută în gândurile sale. 

— Alexandria, murmură ea... De ce nu, la urma urmei? ŞI 
adăugă cu glas tare: Bănuiesc că n-am de ales, aşa că o să mă 
încred în domnia ta. Fă puţină lumină, trebuie să-ţi văd faţa. 

Cu mişcări stângace, Filon scoase împletiturile vegetale 
prinse-n rame la ferestre. Soarele năvăli în încăpere, jucându-se 
pe mozaicul alb cu roşu de pe jos, luminând pe rând cuferele din 
lemn gălbui, măsuţa ovală şi vasele din alabastru de pe ea, 
velinţa groasă de lână întinsă pe zidul din spate. Lungită pe unul 
dintre cele două divane, soţia lui leftae îl ţintuia cu privirea pe 
Filon, de parcă încerca să vadă în străfundurile fiinţei lui. Era de- 
o frumuseţe năucitoare şi mult mai tânără decât ar fi crezut el. 
Ochii migdalaţi erau negri ca tăciunele, buzele cărnoase păreau 
desenate cu cerneală viorie, iar tenul arămiu strălucea sub 
albeaţa vălului. După cum cerea tradiţia, îşi sfâşiase veşmântul 
în dreptul inimii, în semn de profundă durere. Ruptura lăsa să i 
se întrezărească pielea şi tânărul se înfioră. Se sili să se uite 
doar la chipul ei. 

— Am nevoie de ajutorul domniei tale, rosti ea într-un târziu. 
Crima aceasta... nu-i o crimă oarecare. Sunt pe deplin convinsă. 
Şi nu doar pentru că e vorba despre tatăl meu. 

Filon nu-şi ascunse mirarea: 

— Tatăl? 

— Da, tata. Zâmbi firav: Ţi-am ghicit nedumerirea adineaori. 
Dar asta nu contează. Numele meu e Batşeba şi sunt fiica lui 
leftae. Mama a murit acum multă vreme şi doar noi doi trăiam 
aici, noi doi şi Mandu. Să revenim însă la nenorocirea care 
tocmai s-a petrecut... N-am văzut nimic, n-am auzit nimic. 
Ucigaşul a intrat, apoi a ieşit, ca prin farmec. N-a lăsat niciun 
semn. În afara cumplitei sale fapte. Sărmanul tata, un om atât 
de bun... Îşi şterse o lacrimă şi începu iar să vorbească pe un 
ton plin de însufleţire: Vreau să-l răzbun, pricepi? Cu orice preţ. 
Oricât timp mi-ar lua, oricâte piedici mi-ar sta în cale, îl voi găsi 
pe cel care a făcut asta. Cu viaţa o să plătească, mă leg cu 
jurământ aici. 

— Romanii şi Sinedriul sunt acolo sus, căută Filon s-o 
liniştească. Se vor strădui din răsputeri să-l aresteze pe vinovat 
şi să-l pedepsească. 

— Să nu crezi aşa ceva. Fiecare îşi urmăreşte propriile planuri 


şi uneltirile lor nu au nicio legătură cu adevărul. Când vor 
înţelege ce se petrece, va fi prea târziu. Ah, de nu eram 
femeie... Şi de n-aveam blestematele astea de picioare! 

Se plesni peste coapsă, lăsându-l pe Filon tare descumpănit. 

Chiar atunci silueta lui Ezechia se ivi în pragul uşii: - Trebuie 
să plecăm imediat! Romanii se pregătesc să răscolească toată 
casa. Simeon caută să-i mai ţină pe loc, dar avem foarte puţin 
timp la dispoziţie! 


3 


După ce se spălă atent în primul bazin, Filon cobori treptele 
ce duceau la baia rituală. Bazinul de formă dreptunghiulară 
fusese cioplit sub o boltă de piatră şi primea apă de la un izvor 
printr-un sistem de canalizare foarte scump. Era privilegiul 
bogaţilor să aibă propriul migveh, cea mai mare parte din 
locuitorii lerusalimului mulţumindu-se cu băile deschise pentru 
oamenii de rând în vecinătatea Templului. Tânărul rosti câteva 
cuvinte de binecuvântare, înaintă până în mijlocul migveh-ului şi 
se cufundă de trei ori în apa limpede şi răcoroasă. Îl încercă de 
îndată un sentiment de plenitudine. După agitația dimineţii, 
acum i se părea că se adâncise în el însuşi, regăsindu-şi, 
purificată de orice murdărie, partea fericită şi încrezătoare a 
sufletului său, singura vrednică a se înfăţişa privirii Ziditorului. 
Pe când se ştergea şi-şi potrivea tunica pregătită de Nertari, fu 
cuprins de o dulce beatitudine. Curând avea să vadă, în sfârşit, 
Templul! 

Odată îmbrăcat, străbătu grădina în căutarea lui Ezechia. 
Acesta îl aştepta la umbra unor migdali ale căror flori albe şi 
roze începeau să se deschidă. Masa fusese aranjată după moda 
romană şi Filon luă loc pe una dintre bănci, având sub ochi o 
abundență de mâncăruri reci: potârnichi cu mărar în aspic, peşti 
în crustă de sare, felurite salate de năut şi de linte asezonate cu 
struguri şi smochine, pastă de usturoi şi castraveți drept 
garnituri şi plăcinte de orz cu miere. Ezechia îşi înmuie degetele 
într-un urcior cu gura largă, turnă puţină apă peste mâna 
dreaptă, apoi peste cea stângă şi spuse cu glas scăzut 
„Binecuvântat fii Tu, Doamne, care faci să crească pâinea din 
pământ”. După care apucă o carafă din bronz, cu toarta elegant 


lucrată, şi turnă vin rubiniu în două cupe, îndemnându-şi 
oaspetele să guste. 

— Bea, bea, trebuie să fii însetat! Adineaori a plecat de la 
mine Simeon. Romanii n-au descoperit nimic. Au răscolit casa, 
au verificat fiecare odaie, au cercetat grădina. Nici urmă de 
ucigaş. Cu neputinţă de aflat cum a intrat sau cum a ieşit. 

— Au examinat cadavrul? 

— Nu încă. Un medic de la fortăreaţa Antonia ar trebui să se 
ocupe de asta azi după-amiază. Dacă am înţeles eu bine, 
tribunul lulius nu vrea s-o facă el însuşi. Din fericire, i-a îngăduit 
unui om de-al nostru să rămână acolo. Măcar suntem siguri că 
trupul nu va fi profanat. Orice s-ar întâmpla, i-am spus lui 
Simeon că noi doi vom merge la Templu. O să ne dea el de ştire 
dacă apare ceva nou. 

— Domnia ta îl crezi pe tribunul lulius în stare să facă lumină 
asupra acestei crime? 

— Dacă vrea Atotputernicul! E un bărbat cu mintea ageră şi-şi 
dă seama când i se ascunde ceva. Deşi trufia îl orbeşte uneori. 
Şi apoi, suntem în ludeea, n-are o sarcină uşoară. 

— Din pricina răzvrătiţilor? 

— Răzvrătiţii? A, da! 

Ezechia rupse bucata cea mai cărnoasă dintr-o potârniche şi o 
unse din belşug cu pastă de usturoi. 

— Nu există doar răzvrătiţii... Ori, mai bine zis, curând nu vor 
mai exista doar câţiva răzvrătiți! De trei luni de când romanii se 
află în lerusalim, ţara întreagă e în pragul revoltei. 

— Dar a trecut peste jumătate de veac de când Palestina a 
fost cucerită. 

— Oficial, da. Însă, de-a lungul acestor ani, ne-am păstrat 
obiceiurile şi într-o oarecare măsură şi regii. lrod* îşi datora, 
poate, tronul împăratului şi a fost, fără îndoială, un tiran, dar cel 
puţin era pe jumătate evreu. De altfel, nu s-a apucat el să 
reconstruiască Templul? Şi oarecum la fel stăteau lucrurile şi cu 
fiul său, Arhelaus5. 

— Şi cu toate acestea... Chiar Sinedriul a stăruit ca Arhelaus 
să fie înlăturat, nu-i aşa? Ca atare, nu din pricina Sinedriului 
romanii administrează ei înşişi provincia acum? 


+ Irod cel Mare, rege al ludeei între anii 37 şi 4î. Hr. (n. a.). 
> Primul fiu al lui Irod cel Mare, care a guvernat ludeea între anii 4 î. 
Hr. şi 6 d. Hr. (n. a.). 


Ezechia îşi goli cupa înainte de a răspunde: 

— Nu greşeşti când spui asta. Află că am făcut parte din solia 
care a mers la Roma acum un an. Ca să-l întâlnim pe Augustusf 
şi să-i mărturisim păsurile noastre. Arhelaus era lacom şi hain, 
romanii o ştiau. Doar că, în ceea ce ne priveşte, ne-am arătat 
naivi. Credeam că împăratul va dovedi destulă înţelepciune 
încât să numească un suveran mai potrivit dorințelor noastre. In 
fapt, i-am oferit pe tavă motivul pe care-l căuta de atâta vreme. 
L-a alungat pe Arhelaus, dar şi-a trimis legiunile în locul lui. 

— Şi aici la lerusalim nu vi s-a reproşat asta? 

— Ei bine, noi înşine, cei care alcătuiam solia, eram împărţiţi 
în două tabere. Unii... Stătu în cumpănă câteva clipe. Unii şi-au 
dat seama că leacul va fi mai rău decât boala. In seara primei 
întrevederi cu Augustus, s-a pus chiar problema să plecăm. Eu şi 
alţi câţiva doream, dimpotrivă, să rămânem şi să negociem tot 
ce se putea. Numărul soldaţilor din oraşul sfânt, de pildă. Pot 
spune, cred, că datorită nouă grosul trupelor se găseşte azi în 
Cezarea, şi nu în lerusalim. O să spui că e o victorie măruntă, 
dar eu stărui să cred că Augustus luase hotărârea înainte de 
venirea noastră. N-aveam cum scăpa de prezenţa romanilor 
aici. 

Filon avu o intuiţie: 

— Nu cumva... nu cumva, din întâmplare, leftae a făcut şi el 
parte din solie? 

Ezechia lăsă dumicatul pe care se pregătea să-l ducă la gură. 

— A... a făcut şi el parte, într-adevăr. 

— Şi a fost printre cei care voiau să întrerupă negocierile cu 
împăratul? 

— Cel mai înverşunat dintre ei, cu siguranţă. Dacă l-ai fi 
cunoscut pe leftae, ai fi... Of! poate-i mai bine să-ţi povestesc 
toate lucrurile acestea de la început. 

Îşi şterse cuțitul şi se ridică în capul oaselor, de parcă avea de 
gând să ţină o lungă cuvântare. 

— leftae era un om cu vază în comunitatea noastră. Nu 
pentru că ar fi fost din cale afară de bogat sau de sârguincios în 
Sinedriu. Era mai mult de-atât. Era unul dintre capii grupării 
fariseilor. Bănuiesc c-ai auzit vorbindu-se despre farisei, nu-i 
aşa? 

— Da, am auzit de numele lor. Dar ce reprezintă ei, de fapt, 


6 împărat roman între anii 27 î. Hr. şi 14 d. Hr. (n. a.). 


nu ştiu. 

— Atunci o să încerc să-ţi explic pe scurt. Să zicem că de mai 
bine de-un secol două grupuri importante îşi dispută puterea în 
lerusalim:  saducheii şi fariseii. Saducheii sunt, oarecum, 
susţinătorii Templului: preoţi, leviţi, familii de vază. Grija lor a 
fost, dintotdeauna, păstrarea ordinii, fapt ce i-a îndemnat să-i 
sprijine pe cei care ne stăpânesc azi. Câtă vreme nu împiedică 
bunul mers al treburilor din Templu, desfăşurarea sacrificiilor 
sau strângerea dărilor, romanii se pot bizui pe ajutorul 
saducheilor. 

— Situaţie des întâlnită în provinciile Imperiului. 

— Fireşte. Numai că, la noi, i se adaugă rivalități religioase. 
Spre deosebire de saduchei, care păzesc cu străşnicie 
autoritatea Templului, fariseii sunt de părere că religia aparţine 
tuturor. Că oricine poate dobândi puritatea preoţilor dacă 
urmează întocmai legile Torei. Şi că, deşi Templul e inima sacră 
a cultului nostru, nu e totuşi singurul său loc... Asemenea 
cuvinte i-au deranjat pe cei puternici, însă i-au câştigat pe 
oamenii de rând, care-i ascultă şi-i respectă pe farisei. Fără a 
mai pune la socoteală că aceştia ţin şcoli care, pe lângă 
învăţătura Scrierilor Sfinte, le oferă oamenilor sfaturi pentru 
viaţa de toate zilele. Au dobândit o atât de mare autoritate 
morală, încât saducheii au trebuit să le asigure un loc în 
Sinedriu şi în orice solie pe care-o trimit undeva. Dar au făcut-o 
fără tragere de inimă, îţi dai seama... 

— Şi fariseii se împotrivesc ocupaţiei romane? 

— Nu pe faţă. Dar se înţelege de la sine că pentru ei prezenţa 
în oraşul sfânt a unor păgâni înarmaţi reprezintă un sacrilegiu 
monstruos. Aceasta era şi părerea lui leftae când ne aflam la 
Roma: mai bine un suveran rău, dar evreu, decât un împărat 
necredincios şi blasfemator. Şi pe undeva, cele întâmplate 
ulterior i-au dat dreptate. 

— S-ar putea ca asasinatul să aibă legătură cu aceste certuri? 

Ezechia îşi plecă ochii şi glasul lui îşi pierdu din siguranţa de 
până atunci: 

— Tare n-aş vrea. Un omor săvârşit cu atâta cruzime nu poate 
fi... n-ar trebui să fie decât fapta unui nebun. Insă mai presus de 
orice trebuie să ne temem de cum va primi poporul vestea. 
Dintre toţi înţelepţii farisei, leftae era cel mai iubit. Pe seama cui 
vor pune zvonurile această crimă? Pe seama romanilor? A 


saducheilor? Şi într-un caz, şi în celălalt, sângele riscă să curgă. 

— Ceea ce înseamnă că, vrând-nevrând, moartea lui leftae le 
serveşte şi răzvrătiţilor. Dacă intenţionează să ridice la luptă 
lerusalimul, crima aceasta îi poate ajuta. 

— E şi asta o posibilitate, recunoscu Ezechia, deloc în largul 
său. Dar răzvrătiţii nu se mulţumesc doar cu lerusalimul. ludeea, 
Samaria, Galileea, Decapole... vor să atragă în război întreaga 
Palestină. Şi din acest punct de vedere romanii le-au dat o mână 
zdravănă de ajutor: au hotărât ca în săptămânile următoare să 
înceapă recensământul evreilor. Or, când zici recensământ, zici 
dări noi... împăratul îşi numără supuşii înainte de a-i pune să 
plătească. Nici nu e nevoie de mai mult ca să încingă spiritele. 

— O răscoală pare, aşadar, posibilă? 

— Of! De săptămâni bune mă străduiesc să conving Sinedriul 
că e nevoie să ne unim şi să dovedim poporului că lucrăm 
pentru el. Că o răzmeriţă împotriva unui duşman atât de 
puternic ar duce la o şi mai severă oprimare. Şi că lerusalimul ar 
putea pierde tot. 

Îşi turnă încă o cupă cu vin. Mâinile îi tremurau. 

— Nimeni n-a vrut să mă asculte, fireşte. Stăpânirea romană 
a înălţat stavilele şi a adâncit prăpastia dintre noi. Saduchei, 
farisei, fiecare caută mai ales să capete întâietate în faţa 
celuilalt. Mai rămâne, totuşi, o şansă. Mâine trebuie să mă duc 
la Cezarea ca să pledez pentru ultima oară în faţa 
procuratorului/. Dacă acceptă să amâne recensământul, vom 
scăpa, poate, de ce-i mai rău. Dacă nu... 

Se aşternu o tăcere lungă, de care Filon se folosi ca să-şi 
îndrepte din nou atenţia asupra bucatelor din farfuria sa. Se 
înfruptă din carnea fragedă de pasăre, amestecând-o cu 
aromele fine de linte şi smochină şi stropi totul cu vin parfumat 
de pe colinele Hebronului. Aerul era cald, cerul luminos, o adiere 
uşoară însufleţea frunzele copacilor. De n-ai fi văzut chipul 
mâhnit al bătrânului, ai fi putut crede că trăieşti unul dintre 
acele momente simple şi perfecte care bucură inimile 
oamenilor. Însă dincolo de orizont se anunţa furtuna. E 

— lartă-mă, scumpe Ezechia. Aş vrea să te întreb... I 
cunoşteai bine pe leftae? Adică lăsând la o parte că nu 
împărtăşeaţi aceleaşi păreri? 

Întrebarea îl smulse pe interlocutorul său din meditaţia în care 


7 Reprezentant al împăratului roman în provinciile cucerite (n. a.). 


se adâncise: 

— Pe leftae? Oh, da. Am fost prieteni în tinereţe. Mergeam 
adesea împreună la sinagogă. Din păcate, după ce i-a murit 
soţia, s-a schimbat mult. Ceea ce ar fi trebuit să ne apropie - eu 
eram deja văduv - ne-a îndepărtat, deşi nu-mi dau seama de ce. 
A devenit mai rece, mai reţinut. Şi mai sever, deopotrivă, în 
privinţa credinţei şi a rânduielilor religioase. S-a alăturat 
fariseilor şi şi-a însuşit obiceiurile lor. A ajuns printre fariseii de 
frunte, tunând şi fulgerând împotriva celor din Templu. Dar ştia 
şi să le vorbească oamenilor de rând şi le dedica o mare parte 
din timpul său. Se pricepea ca nimeni altul să tălmăcească 
Scrierile Sfinte şi să-i facă pe neştiutori să le înţeleagă. Moartea 
lui va pricinui o adevărată suferinţă în rândurile poporului. 

— ŞI... fiica sa? 

— Batşeba? Nu prea ştiu ce să cred despre ea. Nenorocirea a 
lovit-o fără milă, nu încape îndoială. insă am simţit-o 
întotdeauna bănuitoare faţă de mine. Presupun că nu mă prea 
place. 

— Nenorocirea? Ce fel de nenorocire? 

Filon căută să rostească într-o doară aceste cuvinte. Totuşi, 
răspunsul îl interesa mai mult decât s-ar fi cuvenit. 

— A fost mai întâi o întâmplare nefericită care a lipsit-o de 
picioare. Apoi i-a murit mama, pe când ea era doar o copilă. 
Toate astea i-au influenţat caracterul. 

— Nu mai poate să meargă? 

— Cineva trebuie s-o ducă de colo-colo. Mandu, de obicei. Eu, 
unul, recunosc că mă feresc să mă aflu în preajma ei. Atâtea 
drame, atâtea lacrimi... Şi-acum, uciderea tatălui ei. Cine ştie? 
N-ai cum să nu te gândeşti că fata atrage blestemele. 

Rupse un colţ de plăcintă cu miere şi se ridică brusc în 
picioare. 

— Haide, că trece după-amiaza! Trebuie să mergem la 
Templu înaintea orei pentru sacrificii. Gad, marele preot, e 
nerăbdător să vă cunoască! 


4 


lerusalimul! lerusalimul era în întregime un miracol! Pe 
măsură ce-o descoperea, Filon îşi dădea seama de ce cetatea 


Domnului era unică. Aşezat departe de mări şi de cursurile de 
apă, pierdut în mijlocul pământurilor pustii, înălţat pe coline 
greu accesibile, departe de drumuri şi de vadurile negustoreşti, 
lerusalimul n-ar fi trebuit să vadă niciodată lumina zilei. ŞI 
totuşi, câtă forţă, câtă viaţă! îl străbăteau în lung şi-n lat mii şi 
mii de pelerini, cu părul desfăcut sau împletit în cozi, cu bărbi 
stufoase sau cu obrajii spâni, cu braţe goale sau acoperite de 
brățări, cu pielea ca laptele sau arsă de soare şi vânt, cu buze 
ce amestecau aramaica şi ebraica, romana şi greaca, graiurile 
Idumeei şi ale Samariei, evrei veniţi în număr mare din toată 
lumea pentru sărbătoarea Paştelui. 

Apucând pe drumul ce ducea la Templu, Ezechia trecu pe 
lângă palatul lui Irod, o construcţie fastuoasă şi întărită, unde 
locuia procuratorul Romei când rămânea în oraş. lrod fusese un 
tiran sângeros care îi ucisese pe jumătate dintre ai săi şi-i 
arsese de vii pe potrivnici, însă splendoarea grădinilor sale şi 
frumuseţea  aleilor de marmură atrăgeau întotdeauna 
nenumărați hoinari. Apoi cei doi bărbaţi trecură de poarta ce 
dădea spre cartierele negustoreşti din Tiropeon. Acolo făcuse 
Ezechia avere. Bunicul său fusese un ţăran înstărit din Gamala, 
în nordul ţării, iar tatăl său avusese ideea să se mute la 
lerusalim ca să vândă grâul familiei. Ezechia continuase apoi 
negoţul, adăugând şi alte mărfuri: purpură din Tyr, sticlărie din 
Sidon, vinuri din Ascalon şi Lydda, papirus şi lemn preţios din 
lerihon, peşte uscat din Gennesaret, boi graşi din Pereea... 
Acum avea magazii uriaşe în spatele pieţei şi vorbea cu mândrie 
despre enormele urcioare cu ulei, însemnate cu sigiliul său, ce 
aşteptau să ia calea Templului. Cu aceeaşi mândrie povestea şi 
despre ultima sa găselniţă, o brutărie ridicată lângă Poarta 
Apelor, care putea să ofere zilnic pâini rotunde şi împletite 
pentru mai bine de o mie de oameni. Când Filon îl întrebă dacă 
băiatul său vădea aceeaşi aplecare spre negoţ, chipul bătrânului 
se înnegură: fiul său nu voise să rămână la lerusalim şi alesese 
să se întoarcă în nord, pe pământul strămoşilor. Filon îşi dădu 
seama că subiectul e delicat şi preferă să nu stăruie asupra lui. 

Străbătură piaţa, la umbra vastelor porticuri ce-i apărau de 
soare pe vânzători şi puzderia de gură-cască. Dimineaţa puteai 
să cumperi mâncare, iar apoi, când măturătorii îşi isprăveau 
treaba - cetatea Domnului trebuia să se remarce printr-o 
curăţenie fără cusur -, după-amiaza venea rândul meşterilor să- 


şi laude marfa: olari, ceramişti, vânzători de unelte şi de cuțite, 
țesători, pielari, vânzători de pomezi şi ierburi de leac, adică 
peste treizeci de tarabe între care se îngrămădea o mulţime 
zgomotoasă. Brusc, în capătul pieţei, un bărbat cu vârstă incertă 
se urcă pe ghizdul unei fântâni ca să le ţină o predică 
trecătorilor: 

— El va veni, prieteni, să fiţi siguri că El va veni! Nu vă 
pierdeţi nădejdea, înălţaţi rugăciuni! El se va ivi în curând 
dinspre Apus şi marea necredincioşilor se va deschide înaintea 
lui! O să învârtă deasupra capului sabia de foc şi lerusalimul va 
fi eliberat! Eliberat, da! E Paştele, prieteni, Paştele 
Mântuitorului! 

Nu putu să-şi continue discursul căci şase legionari, care 
supravegheau discret locurile, se grăbiră să-l oprească. Îl făcură 
să coboare purtându-se cu el fără asprime - n-avea rost să-l 
îmbrâncească şi să stârnească astfel o răzmeriţă - şi-l duseră 
departe în timp ce el continua să strige: 

— Paştele Mântuitorului, prieteni, Paştele Mântuitorului! 

Majoritatea muşteriilor nu urmăriseră scena şi doar câţiva 
protestaseră. Filon se întoarse spre Ezechia: 

— Cine era? 

— Oh, unul dintre profeţii care vestesc pretutindeni venirea 
unui Mesia. Sunt tot mai numeroşi de când romanii au intrat în 
lerusalim. 

— Şi poporul îi ascultă? 

— Aici, la piaţă, n-au nicio şansă, locul e păzit cu străşnicie. 
Dar, dacă te îndepărtezi de centru, îi întâlneşti adesea la un colţ 
de stradă, predicând în faţa unor grupuri mici de oameni cu 
mintea înfierbântată. Evreii vor să creadă că ocupaţia romană e 
ultima încercare pe care le-o trimite Atotputernicul şi că din 
durerile noastre se va naşte Mântuitorul. Ziua Judecăţii şi a 
răzbunării! 

— Domnia ta nu le împărtăşeşti speranţa? 

— Văd mai degrabă că ei suflă peste jăratic ca să aţâţe focul. 
Şi că vor deveni părtaşi la un măcel cumplit. Regelui regilor, 
binecuvântat fie El, nu-i pasă de aceşti guralivi în zdrenţe. 

Ajunseră la viaductul ce trecea peste valea Tiropeonului şi 
Filon încremeni, cuprins de emoție. În faţa lui se înălța Templul 
Atotputernicului, de-o măreție dincolo de orice închipuire. Se 


ridica deasupra văii lui David cu aproape patruzeci de coţi:, iar 
în lungime măsura vreo mie. O bucată din lerusalimul ceresc 
coborâtă în oraş. Giganticele blocuri de piatră albă, acoperite cu 
foiţă de aur, sclipeau în soare, obligându-i pe pelerini să-şi 
ferească privirea. La bază, zeci, sute de muncitori forfoteau de 
colo-colo, întărind fundaţiile şi zidurile. La fiecare intrare aştepta 
un şir impresionant de credincioşi alături de animalele aduse 
pentru sacrificii. 

— N-am văzut niciodată ceva asemănător, şopti Filon. 

— E casa Domnului. 

Inaintară până la poarta principală, tăiată în zidul apusean şi 
care dădea spre Curtea Neamurilor. Aceasta era o esplanadă 
uriaşă, unde putea să încapă un număr de oameni de câteva ori 
mai mare decât populaţia lerusalimului. Şapte sau opt mii de 
persoane treceau în toate direcţiile, aşteptând împlinirea 
sacrificiilor, în vreme ce măturătorii se luptau cu praful ce se 
răspândea dinspre şantier. Singurele colonade terminate erau 
cele de la Porticul Regal, ce închidea latura de la miazăzi şi unde 
se desfăşura o activitate intensă. Filon se duse să plătească 
dările evreilor - o monedă de argint pentru el şi fratele săli - şi 
îmbulzeala de acolo îl lasă aproape fără cuvinte: 

— Aşa... aşa e mereu? 

— Azi nu-i nimic, îi răspunse, amuzat, Ezechia. Să vezi ce se 
întâmplă de Paşte! 

Intr-adevăr, locul aducea mai degrabă cu bazarurile din Persia 
decât cu un lăcaş religios. Exista, mai întâi, colţul zarafilor unde 
se schimbau monedele din tot Imperiul în argintul Templului, 
singurul primit ca ofrandă pentru Yahve. Întrucât nicio regulă 
clară nu stătea la baza acestor schimburi, izbucneau adesea 
certuri între pelerini şi zarafi. Totuşi, strigătele lor se pierdeau, 
acoperite de behăituri răsunătoare şi mugete neliniştite, dat 
fiind că alături, într-un spaţiu îngrădit, se strângeau animalele 
menite sacrificiilor. După ce alegeai unul - vițel, capră, oaie, o 
turturică sau un porumbel într-o colivie de lemn -, te tocmeai cu 
preoţii care se îngrijeau de vânzare şi duceai apoi animalul la 
altar. In sfârşit, porticul adăpostea un şir de dughene de unde 
puteai cumpăra vin, tămâie, făina de cea mai bună calitate 
pentru ofrande, precum şi felurite mărunţişuri: mici coliere, 
brățări pentru gleznă, cutii cu mirodenii, inele mai mult sau mai 


3 Un cot măsoară aproximativ 0,5 metri (n. a.). 


puţin preţioase, obiecte sculptate în lemn sau fildeş. Dughenele 
nu duceau lipsă de  muşterii, întrucât Legea impunea 
credincioşilor să cheltuiască la lerusalim a zecea parte din 
veniturile lor. Asta te ajuta să-ţi faci o idee despre sumele 
considerabile ce se învârteau aici. 

— Ştii ale cui sunt majoritatea dughenelor? şopti Ezechia la 
urechea tânărului. Ale lui Gad, marele preot, şi ale apropiaților 
săi. Tocmai privilegiile de acest fel vor să şi le păstreze 
saducheii. Haide, e timpul să ne întâlnim cu el. 

Il apucă de braţ pe tânăr şi-l conduse spre mijlocul curţii unde 
se ridica, impunător, sanctuarul Domnului. Reconstrucţia lui, 
cerută de Irod, ceruse munca îndârjită a mii de preoţi, pregătiţi 
anume în meseriile de prelucrare a pietrei. Acum sanctuarul se 
înălța ca un cub gigantic de marmură şi aur, măsurând mai bine 
de o sută de coţi, împrejmuit de un zid fortificat ce-i oprea pe 
păgâni să între. Filon ar fi vrut să urmeze aceeaşi cale ca simplii 
credincioşi, să treacă de prima balustradă, să străbată mai întâi 
Curtea Femeilor, apoi pe cea a Bărbaţilor, să se apropie treptat 
de locul sacrificiilor şi al Prezenţei divine, însă Ezechia hotărî 
altceva. Deschise o uşă laterală şi-l călăuzi pe tânăr în interiorul 
unuia dintre cele şase turnuri ce protejau edificiul. Acolo, 
supraveghetorul Templului îi rugă să poposească o clipă înainte 
de a-i conduce într-o încăpere micuță, cu scaune şi draperii, 
unde aveau loc, de obicei, adunările restrânse ale Sinedriului. În 
spatele sălii, luminat de două sfeşnice imense, marele preot 
trona într-un jilt de bronz împodobit cu ciucuri albaştri. Era un 
bărbat în puterea vârstei, să fi avut, poate, vreo patruzeci de 
ani, cu trăsături aspre şi autoritare, barbă fină şi părul ascuns 
sub o bonetă largă. Peste tunica de in purta roba scurtă de efod, 
garnisită cu douăsprezece nestemate ce întruchipau cele 
douăsprezece triburi ale lui Israel. 

— lată-l, aşadar, pe oaspetele nostru din Egipt... Apropie-te 
puţin ca să te văd. 

Filon făcu un pas în faţă, urmărit de privirea pătrunzătoare a 
marelui preot. 

— E o onoare pentru noi să primim la lerusalim pe ruda unui 
binefăcător atât de darnic. Mi s-a spus că, din păcate, e bolnav. 

— Fratele meu s-a molipsit de friguri într-una dintre călătoriile 
sale pe Nil. 

— Pentru strângerea dărilor, presupun. 


— Adevărat. Are sarcina să adune dările de la Alexandria 
până la Elefantina. Şi cum vremea e umedă în acele ţinuturi... 

— Apa e întotdeauna un dar al cerului, însă omul, prin forţa 
împrejurărilor, nu ştie să-l primească. Noi, aici, realizăm cu 
prisosinţă asta, întrucât anul acesta ducem o lipsă cruntă de 
ploaie. O să-l pomenim negreşit în rugăciunile noastre. Ai văzut 
porţile? 

— Nu încă. Am venit aici cât am putut de repede şi... 

— O minunăţie. Aurarii noştri au reuşit să le dea scânteierea 
luminii divine. Sunt sigur că fratele tău, Văzându-le, ar fi fost 
copleşit de bucurie în aceeaşi măsură în care noi am fost 
copleşiţi de bunăvoința sa. Şi ca să-i mulţumim... 

Se ridică şi se îndreptă spre o măsuţă joasă pe care se afla un 
mic sipet argintat. Îl deschise şi luă din el un obiect strălucitor 
pe care i-l întinse lui Filon: 

— lată o copie a cheii de la poarta superioară. Să i-o înmânezi 
ca semn al preţuirii noastre. Împreună cu recunoştinţa veşnică a 
Templului. 

Filon ar fi trebuit să se simtă foarte onorat de un asemenea 
dar, însă ceva din privirea marelui preot îi pricinuia o oarecare 
stânjeneală. Se grăbi să strecoare cheia într-o cută a tunicii, 
unde îşi ţinea punga şi câteva monede. 

— Pe de altă parte, continuă Gad aşezându-se din nou în jilţ, 
doream şi să te previn. Mi-a ajuns la ureche că de dimineaţă ai 
avut nişte necazuri cu gărzile romane. În legătură cu un 
răzvrătit... Şi că ai fost zărit ieşind din casa lui leftae. Te superi 
dacă-ţi dau un sfat? Profită de această săptămână de 
sărbătoare, bucură-ţi inima, întoarce-ţi sufletul către Domnul. 
Nu-i acum cel mai potrivit moment s-o faci? Nu-ţi îngreuna 
spiritul cu probleme a căror rezolvare ţine de autorităţi. Există o 
oarecare nemulţumire în rândurile poporului, ce-i drept. Şi felul 
în care a murit leftae ne întristează pe toţi. Dar ce-ai zice dacă 
noi, cei din ludeea, ne-am duce să-i urmărim pe ucigaşii din 
Theba ori din Alexandria? N-am dreptate, Ezechia? 

Acesta încuviinţă din cap, posomorât, şi Filon se întrebă dacă 
nu cumva cuvintele marelui preot îi erau adresate mai degrabă 
bătrânului decât lui însuşi. 

— De altfel, mă tem că Ezechia are multe de făcut până la 
Paşte ca să se mai ocupe şi de asemenea lucruri. Mâine pleci 
spre Cezarea, nu? 


Bătrânul dădu iarăşi din cap. _ 

— O misiune de cea mai mare însemnătate. Imi doresc să 
reuşeşti, căci recensământul nu ne-ar aduce nimic bun... Şi nu 
uita să-i transmiţi procuratorului Coponius salutări din partea 
slujitorilor Templului. lar acum vă rog să mă iertaţi, dar trebuie 
să mă pregătesc pentru sacrificii. 

Îşi flutură uşor mâna în semn că întrevederea se încheiase. În 
clipa când se întoarse ca să se retragă, lui Filon i se păru că 
desluşeşte o mişcare în spatele unei draperii. Un curent de aer 
sau un trup ce atinsese în treacăt țesătura? vru să se apropie 
pentru a se lămuri, însă Ezechia îl zori să plece. 

Odată ajunşi afară, înainte să apuce a schimba vreo vorbă, 
supraveghetorul Templului se repezi înaintea lor: 

— Aşteptam să ieşiţi. Tribunul lulius vă cheamă la fortăreaţa 
Antonia. 

— Acum? 

— Da, acum. Pe amândoi. 

— E ora sacrificiilor şi aveam de gând să... 

— Ordinele sunt clare: trebuie să vă conduc numaidecât la el. 


5 


Tribunul militar lulius umbla încoace şi-ncolo, trecând şi iar 
trecând prin dreptul ferestrei care domina esplanada Templului. 
Din încăperea ce-i servea drept cartier general, se vedea fără 
greutate întreg sanctuarul şi, dacă mijeai ochii, reuşeai chiar să- 
i zăreşti pe credincioşii care se grăbeau să ia parte la ceremonii. 
Filon se întreba ce căuta el acolo, stând în picioare, în vreme ce 
Ezechia fusese poftit să se aşeze. Un personaj ciudat, îmbrăcat 
în negru, îl privea stăruitor de pe banca din faţa lui. 

— Filon, parcă aşa te cheamă, nu? 

Tonul lui lulius nu prevestea nimic bun. 

— Filon din Alexandria... Filon din Egipt! Curios lucru, totuşi! 
la spune-mi, egipteanule, cunoşti ce s-a întâmplat aici acum 
zece ani? 

Legionarul arătă cu degetul spre lăcaşul Prezenţei şi tânărul 
ridică din umeri în semn că habar n-avea. 

— A fost o mare răscoală în lerusalim. Sub nu ştiu ce rege de- 
al vostru. În schimb, ştiu că răzvrătiţii s-au adăpostit în aceste 


curţi şi au ţinut piept mai multe zile soldaţilor care-i asediau. 
Câteva zile! Datorită zidurilor groase şi a turnurilor ce apără 
acest... acest... ptiu! Nici măcar nu pricep de ce-l numiţi 
Templu. O casă goală, de fapt, clădită pentru un Dumnezeu fără 
chip şi fără statuie. Un Dumnezeu care, susţineţi voi, se află 
pretutindeni şi nicăieri, dar al cărui nume vă interziceţi să-l 
rostiţi! Şi, cu toate astea, zeci, sute de mii de oameni se vor 
aduna curând aici ca să-l venereze! Recunoaşte şi tu că voi, 
evreii, nu sunteţi uşor de înţeles... 

— Nimeni nu-i obligă pe romani să ocupe... 

lulius izbucni: 

— Ştiu! Ştiu ce gândeşti! Nimeni nu obligă Roma să fie primul 
imperiu al lumii! Nimeni nu obligă Roma să ocupe Palestina! 
Doar cuvintele astea le aveţi pe buze cu toţii! Fără să vedeţi că, 
dacă noi n-am fi aici, încă v-aţi război între voi, cu toţi regii ăştia 
ai voştri, cu conducătorii de clan, cu grupările voastre religioase 
şi mai ştiu eu ce... Fără să vedeţi că Roma vă oferă pace, negoţ, 
bunăstare. Ordine! Da, ordine! 

— Ordinea nu înseamnă libertate. _ 

Preţ de-o clipă, Filon crezu că tribunul o să-l lovească. Insă 
acesta reuşi să se stăpânească şi continuă pe un ton mai calm: 

— Nu libertatea de a te răzvrăti, în orice caz. lar în privinţa 
asta, nu vă bizuiţi pe mine că o să las lerusalimul la cheremul 
vostru. O să primim întăriri. Trei mii de oameni vor ajunge aici 
peste două zile. Oraşul ăsta nu-mi va scăpa din mână chiar de- 
ar fi să dărâm zidurile sanctuarului. Îl privi pe Filon drept în ochi: 
Poţi să le-o spui şi prietenilor tăi. 

— Care prieteni? 

— N-o face pe nevinovatul. Chiar sperai să mă păcăleşti cu 
minciunile tale? Adică un răzvrătit te-a atacat şi tu nu ştii nimic 
despre el? Dar a fugit cu calul tău. Şi, ca să vezi ce întâmplare, 
două ore mai târziu te aflai în casa fariseului ucis. 

Ezechia sări în picioare: 

— Eu sunt singurul vinovat, tribunule lulius. N-ar fi trebuit să-l 
iau cu mine pe acest tânăr, recunosc. Dar vestea despre crima 
ce se petrecuse m-a bulversat şi... 

— Nu te mai osteni, Ezechia. Nu prea cred în coincidente. 
Crima este, după părerea mea, opera răzvrătiţilor care vor s-o 
folosească pentru a ridica populaţia la luptă. Dar le trebuiau 
nişte ajutoare. lar tânărul acesta a picat cum nu se poate mai 


bine. Îndreptă un deget acuzator spre Filon: la spune, 
egipteanule, n-o exista în familia ta vreun David sau vreun 
lacov? 

Filon nu ştia ce să răspundă: 

— Nu pricep... 

— David sau lacov. Un tată, un unchi, un văr? Vorbeşte! 

— Nu... printre rudele mele, nu. 

— Îmi cer din nou iertare, se amestecă în vorbă Ezechia. 
Discuţia aceasta... îl ai în faţă pe fiul uneia dintre cele mai bune 
familii din Alexandria şi întrebările tale sunt cel puţin ciudate. 

— Ciudate, da, ăsta-i cuvântul nimerit. Emilius, spune-le ce-ai 
descoperit. 

Bărbatul cel mărunţel, îmbrăcat în negru şi care tăcuse până 
atunci, se ridică de pe bancă şi începu să vorbească: 

— Numele meu e Emilius, sunt medic pe lângă această 
garnizoană. Tribunul militar mi-a cerut să merg după-amiază la 
numitul leftae acasă pentru a-i examina cadavrul. Pentru 
început, trebuie să mărturisesc că am cunoscut multe războaie 
şi bătălii sângeroase. Îmi închipuiam că ştiu totul despre 
cruzimea oamenilor şi plăcerea pe care o au unii de a-şi ucide 
semenii. Însă aşa ceva n-am văzut niciodată. Am impresia... am 
impresia că victima a fost asasinată din alte motive decât 
moartea, pur şi simplu. Vreau să zic că s-a urmărit nu doar 
dispariţia ei, ci folosirea acestei dispariţii ca un soi de... un soi 
de pildă. Sau, şi mai bine spus, un avertisment. Ce fel de 
avertisment, pentru cine şi pentru ce, asta nu ştiu. 

Făcu o pauză scurtă ca să-şi şteargă tâmplele, de parcă 
amintirea cadavrului încă îl tulbura. 

— Criminalul a sugrumat-o mai întâi, rupându-i gâtul, astfel 
încât victima să nu poată nici să strige, nici să se zbată. Lucru 
ce nu s-a dovedit prea anevoios, întrucât omul era destul de 
slab şi deja bătrân. Apoi... apoi l-a ucis, ca să zicem aşa, pentru 
a doua oară, sfâşiindu-i pieptul cu un cuţit. Ar putea fi vorba 
despre o răzbunare, fireşte, despre o formă de ură sau despre 
nebunie. Însă modul în care ucigaşul şi-a încheiat gestul lasă să 
se înţeleagă că, dimpotrivă, era în toate minţile. Aţi observat, 
fără îndoială, şnurul cu care erau cusute una de alta buzele lui 
leftae, nu? Ei bine, când l-am desfăcut ca să-i cercetez gura, am 
găsit asta sub limbă... 

Scoase din buzunar o cutiuţă din piele de mărimea unui deget 


şi i-o arătă lui Ezechia. 

— E un teffilin, opină acesta. Cei mai pioşi dintre noi şi le 
prind de braţul stâng, cât mai aproape de inimă. Conţin adesea 
versete din Biblie. Mai ales din Exod sau Deuteronom. E un 
mijloc de a purta cu sine înţelepciunea Atotputernicului, căci 
după cum spun cărţile: „lată cuvintele mele, să le purtaţi în voi, 
în inima voastră, să faceţi din ele un semn legat de mâna 
voastră.” Dar... Deschise cu delicateţe cutiuţa: Se pare că 
teffilin-ul e gol. 

— Când l-am scos, înăuntrul lui se afla o bucată de 
pergament, făcută sul şi prinsă cu un fir de păr. 

— Un fir de păr... într-adevăr, aşa cere tradiţia. Şi unde-i 
pergamentul acum? 

Tribunul lulius se apropie fluturând o foaie de culoare gălbuie, 
mare cât o palmă şi destul de mototolită: 

— Uite-o aici. Emilius şi cu mine n-am izbutit să tălmăcim ce 
scrie şi a trebuit să cerem ajutor. De aceea v-am chemat. 
Cuvintele astea puse laolaltă nu au niciun înţeles pentru noi. 

Îi dădu foaia lui Ezechia care, după ce-şi trecu iute privirea 
peste rânduri, începu a le citi cu glas tare*: 


Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 


O uimire adâncă îi cuprinse pe toţi preţ de câteva clipe şi 
Filon profită de acest răgaz ca să descifreze, la rândul său, 
textul: 

— Da, e scris în ebraică, adeveri el, însă cu litere mai degrabă 
arhaice. Ebraică veche, fără îndoială, poate chiar dinainte de 
Exil.10 

— Cunoşti, vasăzică, istoria limbilor, egipteanule? 

— Spre deosebire de ce-ţi închipui domnia ta, nu sunt nici pe 


” La origine, ebraica se scria doar cu consoane. Numai lectura cu voce 
tare permitea reconstituirea vocalelor (n. a.). 

10 In anul 587 î. Hr., Nabucodonosor cucereşte lerusalimul şi 
surghiuneşte o parte din populaţie în Babilon. Acesta este Exilul (n. 
a.). 


departe soldat sau luptător. Cea mai mare parte a timpului mi-o 
dedic studiilor. 

— Studii, i-o întoarse romanul. Şi cel care a scris aceste 
rânduri trebuie să se fi ocupat cu aşa ceva... 

Ezechia îşi mângâia nervos barba. 

— Din pricina pergamentului ne-aţi întrebat adineaori despre 
David sau lacov? 

— Ba bine că nu! Potriveala sare în ochi! Dimineaţă îl arestez 
pe băiatul ăsta. După care este comisă o crimă şi iată că în gura 
mortului se descoperă un mesaj enigmatic despre un 
necunoscut sosit din Egipt, care va vărsa sângele lui lacov. Mai 
mult nici nu-mi trebuie... 

— Apucaţi pe-un drum greşit, lulius, sunt convins. Pentru 
mine, pergamentul nu-i nimic altceva decât o profeție. 

— O profeție? 

— Da. Despre venirea lui Mesia. 

Tribunul izbucni în hohote de râs: 

— Mesia! Nu-mi spune că dai crezare acestor baliverne! Că 
eşti la fel ca nătărăii ăia pe care-i adunăm de pe străzi când... 

— Nu contează ce cred eu. Şi-n plus, nu pretind că textul e 
autentic. De altfel, dacă nu mă înşel, nici măcar nu-i luat din 
Scrierile Sfinte. 

Îl privi întrebător pe Filon. 

— Cuvintele acestea nu-mi amintesc de ceva anume, 
recunoscu tânărul. Nici din scrierile ebraice, nici din tălmăcirea 
în greacă folosită în Egipt... dacă-i vorba despre vreun citat, 
probabil că nu-i corect. 

— Păi, şi-atunci de ce să ne gândim la o profeție? vru să ştie 
Emilius. 

— Din pricina anumitor cuvinte, răspunse bătrânul. „Ziua 
nazireului”, mai întâi. Un nazireu e o persoană importantă 
pentru noi, o persoană foarte credincioasă care-şi închină 
existenţa  Atotputernicului. Nu-i preot, căci nu slujeşte în 
Templu, trebuie să trăiască în mijlocul oamenilor într-o pietate 
desăvârşită până la împlinirea dorințelor sale. Unii îi văd pe 
nazirei drept un soi de profeţi, alţii socot că din rândurile lor se 
va ivi într-o bună zi Mântuitorul. „Ziua nazireului“ ar însemna că 
respectiva clipă se apropie. 

— Cel puţin răzvrătiţii au tot interesul ca poporul s-o creadă... 

— Sunt de aceeaşi părere, tribunule. Dar asta nu-i tot. De 


multă vreme, printre oamenii de rând se spune că Mesia va fi 
din neamul lui David, cel mai mare rege pe care l-am avut noi 
vreodată. Asemenea obârşie atribuită nazireului, „ultimul născut 
din David”, vrea să spună că Domnul însuşi l-a ales... 

— Dar cine-i acest lacov? 

— Acest lacov, cum îl numeşti, e nepotul lui Abraham. Din el 
s-au născut cele douăsprezece triburi ce alcătuiesc astăzi 
Israelul. Ca atare, „sângele lui lacov” înseamnă „toţi evreii”. 
Adică toţi evreii sunt preveniţi: dacă vor continua să trăiască în 
păcat, Atotputernicul îl va trimite pe Veliar să-i pedepsească: ,... 
dacă va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu 
pe Veliar să se ridice din hăuri...” Veliar, adică demonul. 
Profeţiile cuprind adesea asemenea avertismente. 

lulius privi o clipă, prin fereastră, Templul deasupra căruia se 
înălța fumul primelor sacrificii. Părea să cugete şi când vorbi, 
glasul său sună ca venind de undeva de departe: 

— Acceptarea prezenţei romane e un păcat în ochii profeţiilor 
de acest fel? 

Ezechia nu şovăi deloc: 

— Pentru un evreu, prezenţa soldaţilor străini în Ierusalim e, 
fără doar şi poate, o pângărire. lar textul pomeneşte, oarecum, 
şi de asta: Assur era odinioară capitala cuceritorilor asirieni şi 
„oastea din Assur” reprezintă cotropitorii. Cotropitori văzuţi 
adesea drept trimişi ai demonului... 

— Cotropitori asirieni sau romani... Nu-i mare diferenţă între 
ei, presupun. Am dreptate? Apoi, de parcă răspunsul nici nu 
conta, încheie vorbind ca pentru sine: Da, îl cred în stare să 
pună la cale un plan atât de viclean. 

— Să fim serioşi, lulius! se înfurie Ezechia. Doar nu te 
gândeşti serios că tânărul nostru prieten, abia sosit din 
Alexandria... 

Tribunul militar se răsuci pe călcâie. Orice urmă de îndoială 
dispăruse brusc de pe chipul său: 

— Nu despre egiptean vorbesc. Chiar dacă nu pot spune 
deocamdată în ce măsură e amestecat în povestea asta şi-l 
sfătuiesc să nu-mi mai iasă în cale. Eu vorbeam despre 
căpetenia răzvrătiţilor. luda Galileeanul. Bineînţeles că aţi auzit 
deja numele acesta, nu? 

— E rostit... e rostit în şoaptă pe ici, pe colo. 

— El îi uneşte pe răsculați. E inteligent şi viclean, iar 


pergamentul ar putea fi foarte bine un şiretlic de-al său. Mai 
întâi îl ucide pe fariseu pentru a stârni mânia poporului, după 
care întărâtă spiritele folosindu-se de povestea cu profeția. 
Având în vedere sărbătoarea Paştelui şi mulţimea de pelerini... 
Sunt aproape sigur că răzvrătiţii o să încerce ceva. Zilele astea. 
Dar voi şti cum să-i primesc, bizuiţi-vă pe mine. 

— Asta nu ne lămureşte însă cum a reuşit el să între şi să iasă 
din casa lui leftae, obiectă Ezechia. 

— Probabil că luda nu l-a ucis cu mâinile lui. Fără îndoială, 
făptaşul e chiar rebelul pe care l-am urmărit în cartierul 
parfumierilor. Cât despre modul în care a acţionat... 

Îşi scărpină fruntea. 

— Poate a avut un complice în interiorul casei. Sclavul, de 
pildă. 

— Mandu? Ţinea la stăpânul lui ca la un tată. 

— Nu spune prostii, Ezechia. Un sclav e, înainte de orice, un 
sclav! 

După ce se codise o vreme, Filon interveni şi el în discuţie: 

— Dacă-mi îngădui, tribunule. Nu prea ştiu ce se petrece aici, 
dar... Mi se pare că, dac-ai vrea să ridici la luptă lerusalimul, ar 
fi mai simplu să scrii textul cu pricina în aramaică. Aramaica e 
limba pe care poporul o foloseşte, pe care-o vorbeşte şi pe care- 
o citeşte în mod obişnuit, chiar şi aici, la lerusalim. Spre 
deosebire de ea, vechea ebraică e întrebuințată de un număr 
mic de oameni, în special scribi şi cărturari. La fel, pomenirea 
„oastei din Assur”... Mai mult ca sigur, majoritatea credincioşilor 
nici n-ar înţelege la ce se referă. Să scrii despre cotropitorul... 
despre cotropitorul de acum ar fi fost mai clar şi mai logic. 

lulius îl ţintui cu privirea: 

— lată exact genul de apărare la care s-ar gândi şi luda 
Galileeanul. Subtilă şi perfidă. Dar spune mai departe, 
egipteanule, unde vrei să ajungi? 

— Zău că nici eu nu ştiu. Dar găsesc că la fel stau lucrurile şi 
în cazul bietului leftae. Nu văd cum tăieturile de pe piept şi felul 
în care i-a fost schilodit trupul ar putea sluji cauza răzvrătiţilor. 
Şi-apoi... să ne închipuim că pergamentul n-ar fi fost descoperit. 
Să-l laşi în gura cadavrului e o cale prea întortocheată pentru a-l 
aduce la cunoştinţa poporului! 

— Şi-atunci care-i scopul acestei morţi şi al mesajului, poţi să- 
mi spui? Ce rost are să pomeneşti de cotropitori? Tocmai acum, 


în preajma Paştelui, când răzvrătiţii îşi ascut armele? Ce căuta 
unul dintre ei azi-dimineaţă în cartierul parfumierilor? Poate că 
tu ţi-ai dedicat viaţa studiului, băiete, eu însă răspund de acest 
oraş. Or, totul mă face să cred că unii dintre prietenii tăi au 
hotărât să mi-l ia din mână... 


Când putură, în sfârşit, să părăsească fortăreaţa Antonia, ora 
sacrificiilor trecuse şi Templul se golea de credincioşi. Ezechia îi 
propuse să meargă şi să admire porţile aurite, însă Filon se 
simţea la capătul puterilor după călătorie şi agitația zilei. Preferă 
să se întoarcă în odaia sa şi să se întindă un pic, în timp ce 
Ezechia îşi termina pregătirile pentru întrevederea cu 
procuratorul Romei. 

Doborât de oboseală, tânărul dormi şase ore în şir. 

Când se trezi, se înnoptase deja şi gazda sa nu se vedea 
nicăieri. Filon ieşi în grădină şi găsi, sub migdali, cu ce să-şi 
potolească foamea şi setea. Aerul era cald, lumina lunii făcea ca 
umbrele arborilor să alunece în joacă pe luciul argintiu al apei 
din bazin şi o întreagă familie de greieri cânta zgomotos. 

Curând, gândurile tânărului zburară la întâmplările de peste 
zi. Atacul, crima, bănuielile tribunului. Ciudata profeție, scrisă în 
ebraica veche. Răzvrătiţii? lulius credea, cu certitudine, că ei 
sunt vinovatii. Asta însemna însă să uiţi că ei luptau în numele 
Atotputernicului şi că uciderea lui leftae, bărbat înţelept şi 
credincios, era un păcat grav în ochii Domnului. Putea luda 
Galileeanul să nu ţină seama de asta? Şi să poruncească astfel 
un război sfânt pornind de la un păcat înfiorător? Atunci 
problema purității Ierusalimului n-ar fi decât un şiretlic pentru a 
prelua puterea. 

Cât despre conţinutul pergamentului... Filon se gândi pe rând 
la profeţii Cărţii, căutându-l pe cel căruia textul i s-ar potrivi. 
Cunoştea bine scripturile întrucât le citise din fragedă copilărie 
în ebraică, dar şi în greacă, apoi le studiase în sinagogă ore 
îndelungate. Biblia păstrase predicile a douăzeci de aşa-numiţi 
profeţi sau proroci: Samuel, Ilie, Elisei, Isaia, leremia, lezechiel, 
Osea, loil, Amos, Avdie, lona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, 
Agheu, Zaharia, Maleahi şi Daniel. Pergamentul găsit la leftae 
era conceput într-un stil ce amintea de scriitura dinaintea 
Exilului, fapt ce îngăduia să fie daţi deoparte profeţii care 
trăiseră şi predicaseră după surghiunirea în Babilon. Adică 


Avdie, leremia, lezechiel, Agheu, loil, Zaharia, lona, Maleahi şi 
Daniel. 

Pe de altă parte, mesajul pomenea de cuceritorii din Assur, 
ceea ce presupunea că autorul nu trăise înaintea invaziilor 
asiriene. Prin urmare, cei mai vechi dintre proroci, Samuel, Ilie şi 
Elisei, n-ar fi putut servi drept model. Mai rămâneau şapte 
profeţi, care vieţuiseră în vremea gloriei asirienilor, la care 
mesajul putea face trimitere: Amos, Osea, Isaia, Miheia, Naum, 
Avacum şi Sofonie. Tânărul nu le cunoştea în amănunt, pe 
dinafară, predicile şi-şi făgădui să se adâncească în studiul lor 
cât mai curând posibil. Cu speranţa de a găsi ce? N-avea nici 
cea mai mică idee. In schimb, era încredinţat că nu citise 
niciodată fragmentul cu pricina în vreuna dintre cărţile sacre. 

Tocmai se întreba dacă gazda sa nu avea în casă sulurile 
profeților când desluşi în dreapta lui un zvon ca de pas furişat 
sau ca un trosnet de crengi şi brusc îşi dădu seama de liniştea 
din jur. Aproape nimic nu se mai mişca. Nici măcar greierii nu 
mai cântau. Abia avu timp să zărească o umbră răsfrângându-se 
neagră şi deformată în apa bazinului şi se aruncă din instinct 
într-o parte, trăgând după el, în cădere, şi banca pe care şezuse. 
Cu un şuierat furios, un obiect strălucitor trecu doar la un deget 
pe deasupra feţei lui. Apoi se auzi un zgomot uşor de paşi ce se 
îndepărtau cu iuţeală. Filon ridică puţin capul şi văzu o siluetă 
întunecată ce fugea spre partea din spate a grădinii. Se luă 
după ea, însă se poticni de un vas cu flori. Până se ridică el de 
jos, silueta dispăruse. 

Alergă totuşi în direcţia pe care ea o urmase şi ajunse la zidul 
ce înconjura grădina. Nimeni... în locul cu pricina, zidul măsura 
şapte-opt coţi înălţime şi, fără scară, n-aveai nicio şansă de a... 
Dar întrucât ochii i se obişnuiseră cu întunericul, observă o 
portiţă cât un stat de om. O împinse. Portiţa, care era descuiată, 
dădea într-un soi de uliţă îngustă, ce trecea prin spatele mai 
multor clădiri frumoase. Un drum pentru grădinari şi slugi, 
probabil. Filon rătăci la întâmplare pe ea, dar curând trebui să 
se dea bătut: ulicioara era pustie. 

Omul reuşise să scape... 

Intors în grădină, Filon cercetă împrejurimile bazinului, 
sfârşind prin a descoperi, înfipt în pământ, cuțitul căruia îi 
servise drept ţintă. Făcu un gest de surprindere. Lama era uşor 
curbată, lungă şi subţire, iar mânerul avea sculptate pe el nişte 


motive geometrice pe care tânărul le recunoscu numaidecât. 
Pumnalul era la fel cu cel pe care îl luase de dimineaţă de la 
răzvrătit, în  grajdul din  Haceldama!  Pumnalul... Arma 
răzvrătiţilor! Aşadar, ei îl atacaseră de două ori! Poate că 
tribunul lulius nu greşea când îi învinuia de uciderea lui leftae! 

Porni către casă în mare grabă ca să-l înştiinţeze pe Ezechia 
despre cele întâmplate. Penumbra învăluia fiecare coridor şi 
găsi cu destulă greutate aripa vestică unde membrul Sinedriului 
îşi avea odăile. Năduşit, cu răsuflarea tăiată, pradă unei vii 
tulburări, nici nu o văzu pe Nertari care se repezi înaintea lui cu 
o torţă în mână. Purta doar o tunică subţire ce abia îi trecea de 
genunchi: 

— Ei, ce s-a întâmplat? îl întrebă în şoaptă. Te-ai rătăcit, 
domnia ta? 

— Trebuie să discut cu Ezechia, răspunse Filon. Imediat. 

— Îmi pare rău, stăpânul tocmai ce-a adormit. A lucrat până 
târziu şi mâine pleacă la prima oră spre Cezarea. A cerut să nu 
fie deranjat. 

— Am a-i spune ceva foarte important! 

— Mai important decât misiunea pe lângă procuratorul 
Romei? O problemă de care atârnă pacea sau războiul, sunt 
chiar cuvintele sale. 

— Se prea poate, însă... 

— Nu te pot lăsa să-l trezeşti, domnia ta. Am primit poruncă. 
Dacă doreşti să-i vorbeşti, aşteaptă până în zori. 

Văzând privirea încăpăţânată a tinerei femei, Filon stătu în 
cumpănă dacă s-o împingă la perete şi să treacă. Sau să strige 
numele lui Ezechia până când acesta ieşea din odaie. In cele din 
urmă, alese să renunţe. Se hotări să aştepte dimineaţa. Inainte 
de a face cale întoarsă, îi şopti sclavei: 

— Dă-mi de ştire înainte să plece, ca să am timp să discut cu 
el. Şi trimite pe cineva să verifice porţile grădinii, căci cea din 
spate a rămas deschisă. 

Odată ajuns în odaia sa, Filon scoase de sub pat desaga în 
care avusese grijă să ascundă primul cuţit cu mâner de fildeş. 
Voia să-l compare cu cel găsit cu câteva minute în urmă. 

Şi-abia atunci înţelese: desaga era goală. De fapt, era aceeaşi 
armă. Cineva se strecurase în odaia sa şi-i furase pumnalul de 
care apoi se folosise împotriva lui. 


6 


Noaptea se dovedi zbuciumată. Filon luptă cu somnul ca să fie 
sigur că nu va pierde plecarea lui Ezechia, însă în cele din urmă 
aţipi. Când deschise, în sfârşit, ochii, soarele era deja sus. Se 
îmbrăcă în grabă, legă pumnalul răzvrătitului în interiorul tunicii 
şi porni furios în căutarea lui Nertari. Mai multe slugi trebăluiau 
prin casă şi Filon rătăci o vreme până s-o găsească pe tânăra 
sclavă la bucătărie, împărțind porunci. 

— De ce nu m-ai trezit? 

O prinse de încheietura mâinii, dar ea se eliberă cu un gest 
scurt: 

— Nu mă atinge! Stăpânul n-a vrut să vă deranjăm. A zis că ai 
nevoie de odihnă şi că o să se-ntoarcă cel târziu peste trei zile. 
Că până atunci să te simţi aici ca la domnia ta acasă. A mai zis 
că înmormântarea lui leftae o să aibă loc cu două ore înaintea 
prânzului, la cimitirul de la Poarta oilor. Şi că poţi să te duci 
dacă doreşti. 

— Dar trebuia neapărat să-i vorbesc! Un bărbat m-a atacat 
aseară, în grădină, cu un cuţit! Un cuţit pe care l-a furat chiar 
din odaia mea! 

Femeia de-abia dacă îşi plecă ochii, ca şi cum vestea n-o 
surprindea deloc. 

— Un vagabond a pătruns în casă, e-adevărat. A furat mai 
multe lucruri, printre care şi o fibulă de aur pe care mi-o dăruise 
stăpânul. Cred că domnia ta a avut dreptate: unul dintre 
servitorii care se îngrijeşte de grădină a lăsat poarta deschisă. 
Fără îndoială că pe acolo a... 

— Şi-atunci de ce a aruncat în mine cu pumnalul? 

— Nu ştiu ce să zic. Cu toată violenţa din ultimele zile... Poate 
şi-o fi închipuit că a fost văzut şi s-a speriat. 

Vocea îi tremura uşor şi Filon îşi dădu seama că femeia 
minţea. Dar Nertari îi înfruntă privirea cu un aer sfidător şi 
tânărul înţelese că n-o să mai scoată nimic de la ea până la 
întoarcerea lui Ezechia. De-acum înainte, nu mai putea să aibă 
încredere în ea. Ceru să i se arate cum se ajunge la sinagoga 
alexandrinilor în partea cea veche a oraşului şi care-i drumul 
până la Poarta oilor. Apoi se retrase în odaia sa, ca să ia o 
gustare alcătuită din fructe, lapte prins şi plăcinte cu seminţe de 
terebint. 


Ziua se anunţa deosebit de caldă... 


Cu două ore înaintea prânzului, Filon străbătu oraşul spre 
nord. Străduţele gemeau de lume, iar piaţa de produse 
proaspete te asurzea cu strigătele şi larma ce domneau peste 
ea. Vânzătorii de rodii şi de oţet amestecat cu apă făceau averi 
pe seama pelerinilor însetaţi, în vreme ce legionarii încercau să 
stăpânească îmbulzeala şi mai ales pe copiii care alergau în 
toate părţile, aruncând pe furiş cu pietre. 

Filon lăsă în dreapta Templul, ocoli fortăreaţa Antonia şi se 
alătură procesiunii funerare după ce trecuse de Fântâna oilor, 
dincolo de ziduri. Abia mai târziu află că fariseii cumpăraseră 
una dintre grotele de pe coasta Chedronului pentru a-i îngropa 
acolo pe membrii comunităţii care doreau asta. După rânduieli, 
înmormântarea ar fi trebuit să aibă loc în ziua decesului, însă 
împrejurările neobişnuite ale morţii lui leftae întârziaseră 
ceremonia. Fapt ce nu împiedica însă ca pe puţin cinci sute de 
persoane să urmeze litiera pe care zăcea întins cadavrul, 
înfăşurat doar într-un giulgiu alb. Tradiţia cerea ca defunctul să 
fie lăsat astfel în interiorul grotei până când carnea putrezea şi 
oasele puteau fi adunate într-un sarcofag de piatră. În mijlocul 
bocitoarelor care se tânguiau şi al cântăreților din flaut era greu 
de ghicit cât ştia fiecare despre felul în care pierise leftae. La 
prima vedere, jalea şi durerea păreau mai puternice decât furia 
şi revolta. Mare parte dintre oameni pesemne nici nu cunoşteau 
adevărul. Unii membri ai familiei îşi sfâşiaseră veşmintele, 
câţiva bărbaţi îşi frecaseră faţa cu pământ sau cenuşă. Mulţi 
dintre ei purtau semnul distinctiv al fariseilor, o fâşie albastră cu 
franjuri în partea de jos a tunicii. 

Filon înaintă spre fruntea cortegiului ca s-o zărească pe 
Batşeba. Tânăra era purtată şi ea tot într-o litieră, ceva mai 
puţin înaltă decât a tatălui său, şi prin vălul ce-i acoperea chipul 
i se desluşeau doar ochii negri, scânteietori. Filon n-ar fi putut 
să spună dacă ea îl observase sau nu. Cât tinu slujba, tânărul se 
uită cu atenţie la gesturile vecinilor săi, căutând în mulţime o 
siluetă care să semene cu atacatorul lui din ajun sau orice alt 
semn care să-l pună pe urmele ucigaşului. Altminteri de ce l-ar fi 
sfătuit Ezechia să asiste la funeralii? Dar toţi cei prezenţi aveau 
un aer sincer îndurerat, în afara celor patru legionari care îşi 
ştergeau necontenit năduşeala, oftând adânc. 


În sfârşit, după încă un şir de cânturi şi rugăciuni, un bolovan 
enorm fu rostogolit pentru a astupa intrarea în grotă. 
Procesiunea începu să se risipească. 

Filon tocmai se pregătea să se întoarcă în oraş când îl văzu pe 
Mandu că se apropie de el, aruncând în stânga şi-n dreapta 
priviri pline de nelinişte: 

— Stăpâna îţi cere să vii la ea după-amiază, îi şopti sclavul. 
Are nevoie de domnia ta. 

— Azi după-amiază? Dar e în doliu şi n-aş vrea să... 

— O să facă în aşa fel încât să fie singură. Se bizuie pe 
domnia ta. 

— Numai că... 

Însă sclavul se îndepărtase deja. 

Filon socoti cererea oarecum surprinzătoare. Pe de altă parte 
însă, nu simţea nemulţumire la gândul c-o va revedea pe tânăra 
femeie. Şi poate va afla ceva informaţii folositoare pentru 
căutările lui, nu? 


Sinagoga alexandrinilor se afla în partea de jos a oraşului, 
lângă hipodromul construit din porunca regelui Irod, la sud de 
Templu. Sinagoga era de fapt un mic edificiu unde pelerinii din 
oraşul egiptean puteau să se adune ca să studieze Tora şi chiar 
să locuiască pe timpul şederii lor în lerusalim. Din fericire, Filon 
fu întâmpinat tocmai de cel pe care venise să-l vadă. 

— Abydelios, învăţător al meu! Mă bucur atât de mult că te 
întâlnesc! 

— Filon? Filon, tu eşti? Binecuvântată fie această zi! Mi s-a 
spus că vei veni la lerusalim, însă nu speram... 

Se îmbrăţişară şi bătrânul rabin îşi şterse o lacrimă. Avusese 
în grijă vreme de douăzeci şi cinci de ani sinagoga din 
Alexandria şi aproape tot ce ştia Filon despre scripturi de la el 
învățase. Apoi, când îmbătrânise, alesese să se mute la 
lerusalim ca să-şi sfârşească viaţa pe lângă Templu. Acum se 
ocupa cu primirea pelerinilor care veneau din ţara sa, veghea 
lecturile sfinte şi, o dată pe săptămână, îşi pregătea discipolii pe 
care şi-i făcuse în rândul copiilor din cartier. 

— Eşti bărbat în toată firea acum. Voinic şi bun evreu, Domnul 
să m-audă! la spune-mi, ce face fratele tău? 

— E bolnav de câteva săptămâni şi m-a pus să-i făgăduiesc că 
trec să te salut. 


— Ce copil neastâmpărat era! Nu putea sta o clipă locului! 
Dar un băiat bun şi drăguţ, la urma urmelor! Însă mai puţin 
înzestrat pentru studiu şi tălmăciri decât tine, asta-i clar. Şi tatăl 
tău? 

Subiectul era delicat, Abydelios ştia. 

— Ei bine, ne întâlnim cât mai rar posibil... 

— Nu s-a schimbat, nu? Tot mai vrea ca tu să-i continui 
negoţul sau să intri în slujba romanilor, nu-i aşa? Taţii se cred 
întotdeauna cei mai buni judecători pentru fiii lor. Totuşi, aici pe 
pământ, nu există decât un singur judecător. Dar tu ce-ai 
hotărât? 

— Eu... Stau încă în cumpănă... În ultimii doi ani am luat lecţii 
de la Arius Didymus. Gramatică, retorică, dialectică, 
geometrie... Dar cel mai mult m-a interesat filosofia. Îndeosebi 
Platon şi Aristotel... 

Zecile de zbârcituri de pe chipul bătrânului înţelept se 
strânseră într-un aer de reproş: 

— Să nu te încrezi în aceşti păgâni, Filon. În cele din urmă, ei 
ne îndepărtează de adevăr. 

— Nu ştiu, rabi. Uneori îmi pare că gândirea lor se inspiră din 
aceleaşi principii ca şi... Vreau să spun că Biblia nu-i chiar atât 
de străină de o parte din sistemul lor. Că au putut să găsească 
în ea temeiuri pentru... 

— Aş! Nu vreau să mai aud nimic despre asta. Şi când mă 
gândesc că prietenul tău Memnos pretindea anul trecut că vrei 
să te alături terapeuţilor!!! Ce mai călugăr caraghios ai fi fost cu 
ideile tale din Platon! 

— Ce-i drept, mi-a trecut prin minte într-o vreme să mă retrag 
la terapeuţi. Însă n-am fost prea sigur de mine. 

— Atunci ai procedat bine. Cel care se întoarce către 
Atotputernic trebuie să-i ofere ce are mai bun în el. Dar te 
plictisesc cu întrebările mele. Vorbeşte-mi mai bine despre 
călătoria ta. Cum ţi se pare lerusalimul? Ai văzut porţile aurite 
ale Templului? 

_ — Sincer să spun, n-am avut pic de timp de când am venit. 
Intâmplarea a vrut să fiu amestecat în povestea cu moartea lui 
leftae. Îl cunoşteai? 


11 Un fel de ordin monastic evreiesc, ai cărui membri duceau o 
existenţă contemplativă pe malurile lacului Mareotis, lângă Alexandria 
(n. a.). 


— Pe leftae? Un înalt demnitar fariseu. Am discutat cu el o 
dată sau de două ori, nu mai mult. Cred că era un om cinstit şi 
riguros în credinţă. Aşa a şi ajuns în câteva rânduri să se certe 
cu cei din Templu. El şi marele preot Gad nu se aveau deloc la 
inimă... 

— Vechea rivalitate dintre farisei şi saduchei? 

— Mă aflu aici doar de trei ani, după cum bine ştii. Dar, 
dincolo de apartenenţă, cred că nu se potriveau deloc ca fire... 
A fost... a fost omorât de un nebun furios, cum se zvoneşte? 

— Da, a fost asasinat cu sălbăticie. Ucigaşul a reuşit să fugă şi 
nu se cunosc mai multe despre el. În afară de... 

Filon şovăi o clipă înainte de a continua. Să aibă deplină 
încredere în bătrânul rabin? 

— Asupra mortului s-a găsit o bucată de pergament. Un soi de 
profeție. 

Şi se apucă să recite: 


Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 


— Şi ţin să adaug că am văzut pergamentul. Era scris în 
ebraica de stil vechi. Ce părere ai, s-ar potrivi cu un pasaj din 
scripturi? 

Abydelios închise ochii, ca întotdeauna când căuta să-şi aducă 
aminte unul dintre nenumăratele texte pe care le memorase. 

— Nu, răspunse într-un târziu. Nu sunt versete din Cartea 
Sfântă. Deşi unele întorsături... O profeție, zici tu? Ne-am putea 
gândi la sulurile profeților, într-adevăr. In tot cazul, de ele se 
apropie cel mai mult. 

— Acesta e un alt motiv al vizitei mele, rabi. Aş dori să 
cercetez sulurile. Mai cu seamă pe cele ale lui Amos, Isaia, 
Osea, Miheia, Naum, Avacum şi Sofonie. 

Abydelios îi aprecie spusele ca un adevărat cunoscător: 

— Cei şapte profeţi din perioada asiriană, nu-i aşa? Din cauza 
oraşului Assur? O deducție destul de bună. 

Mă bucur că mintea ţi-a rămas la fel de ageră! Haide să ţi le 
arăt. 


Străbătură marea sală pentru adunări, cu două rânduri de 
coloane şi băncuţe înşirate la perete, pe care şedeau vreo şase 
bărbaţi şi meditau în linişte sub şalurile de rugăciune. La capătul 
sălii, într-o firidă se găsea un sipet frumos sculptat, cu două 
uşiţe, ce adăpostea exemplare din Cartea Sfântă. La dreapta, 
cele în ebraică, la stânga, cele în greacă. Abydelios alese şapte 
suluri din partea dreaptă şi apoi îl conduse pe Filon într-o 
încăpere de alături, înzestrată cu o măsuţă înclinată ce uşura 
lectura. 

— Nu te grăbi, am o mulţime de oaspeţi de care trebuie să 
mă ocup. A 

Filon se apucă de lucru. Incepu cu sulul cel mai gros, cel al lui 
Isaia, care era totodată profetul lui preferat. Prorocirea lui vădea 
o asemenea forţă, cuvântul era atât de puternic şi poezia lui 
atât de aspră, încât ţi se părea că-l auzi peste secole tunând şi 
fulgerând împotriva evreilor necredincioşi şi a conducătorilor 
nevolnici. Apoi reciti cartea lui Amos ce dezaproba corupţia 
bogaţilor şi mizeria săracilor, pe cea a lui Osea ce asemuia 
Israelul cu o femeie adulteră, pe cea a lui Miheia ce-şi judeca 
poporul în numele Atotputernicului, pe cea a lui Sofonie ce 
vestea întâi distrugerea  lerusalimului şi abia după aceea 
reconstruirea lui; pe cea a lui Avacum ce punea întrebări cerului 
despre pedeapsa divină şi, în sfârşit, pe cea a lui Naum, ale 
cărei bucăţi de pergament fusese cusute şi iar cusute de-a 
lungul timpului şi care prevestea prăbuşirea Imperiului asirian. 

La capătul acestei prime cercetări, Filon observă că dintre cei 
şapte proroci doar cinci pomeneau de oraşul Assur: Osea, Isaia, 
Miheia, Naum şi Sofonie. Aşadar, după toate aparențele, pe unul 
dintre cei cinci profeţi îl luase autorul pergamentului drept 
model. Dar nu era deloc uşor să continui raţionamentul. Isaia 
făcea aluzie la descendența regelui David, Osea îl vedea 
apărând din Egipt pe fiul Domnului, Miheia amintea de crima lui 
lacov, Naum îi prevenea pe credincioşi în legătură cu Veliar, iar 
Sofonie se ruga să vină ziua Judecăţii... Ori poate ucigaşul voise 
să imite cinci profeţi deodată! 

În plus, chiar dacă desluşea o oarecare asemănare între 
pergament şi aceste texte, Filon nu vedea în ce fel ar lămuri ea 
misterul morţii lui leftae. 

De aceea, când ieşi din cămăruţă ca să înapoieze sulurile, lui 
Abydelios i se păru că fostul său discipol arăta cam abătut: 


— N-ai găsit ce căutai, fiule? 

— Mi s-au confirmat bănuielile, rabi, dar n-am dobândit nicio 
certitudine. Mesajul are strânsă legătură cu profeţii, de asta 
sunt convins. Cu Isaia, Miheia, Naum, Osea sau Sofonie, fără 
îndoială... Ori cu toţi cinci la un loc! Nu întâmplător... 

Însă tocmai atunci zări, în sala coloanelor, un credincios 
rămas singur, cu şalul de rugăciune pe umeri. Tânărul continuă, 
cu glas scăzut: 

— Nu întâmplător asasinul a lăsat pergamentul asupra 
victimei. Şi nu întâmplător cuvintele şi frazele au fost scrise în 
stilul prorocilor. Toate astea trebuie să aibă pentru el un înţeles 
anume. Dacă am reuşi să-l descoperim... 

Abydelios zâmbi. Filon rămăsese acelaşi băiat plin de 
înflăcărare care, cu zece ani în urmă, străbătea în fugă sinagoga 
din Alexandria ca să-i prezinte interpretarea unui psalm pe care 
tocmai îl citise. 

— Ai uitat, fiule? Şi doar ţi-am repetat-o de atâtea ori. Cel 
care vrea să-i înţeleagă pe profeţi trebuie, mai înainte de orice, 
să fie şi el, într-o oarecare măsură, profet... 

Ascuns sub țesătura şalului, necunoscutul încuviinţă din cap 
cu un rânjet. 


7 


Când ieşi din sinagoga alexandrinilor, căldura căzu pe umerii 
lui Filon ca un sac cu pietre. Se adăposti sub un smochin unde 
un negustor ambulant vindea bucăţi de peşte sărat, felii de 
pepene galben şi o băutură care i se păru tânărului delicios de 
răcoroasă, preparată din lapte de capră şi mentă sălbatică. 
După care porni spre cartierul parfumierilor, întorcându-se de 
mai multe ori să privească în spate ca să se asigure că nu-l 
urmărea nimeni. În apropiere de casa lui leftae, se prefăcu 
interesat de nişte pomezi şi sticluţe cu parfum pe care le vindea 
o bătrână într-o mică dugheană. În timp ce ea lăuda virtuțile 
uleiurilor sale cu iasomie sau scorţişoară şi strălucirea fără 
pereche a fardurilor cu cinabru şi antimoniu, Filon trăgea cu 
ochiul în jur. Nu se vedea picior de roman, ceea ce era foarte 
bine, căci nu ţinea deloc să cadă iarăşi în mâinile tribunului 
lulius. Ca să termine odată, cumpără un balsam cu cuişoare, 


menit să scadă febra, să cicatrizeze rănile şi, nu în ultimul rând, 
să îndepărteze spiritele rele - calităţi de care, îşi spuse Filon, s- 
ar putea să aibă nevoie cât de curând. 

Apoi se duse să ciocăne la uşa casei lui leftae. Mandu îi 
deschise cu aceeaşi privire neliniştită pe care o avusese la 
funeraliile stăpânului său. 

— Repede! 

Il trase pe Filon înăuntru şi puse zăvorul. Apoi îl conduse în 
camera de primire, unde Batşeba îl aştepta, întinsă pe perne la 
fel ca atunci când se întâlniseră prima dată. Pe tânăr îl izbiră din 
nou perfecțiunea chipului ei, strălucirea ochilor negri, tenul 
arămiu, minunat, şi dârzenia neclintită pe care-o oglindeau 
trăsăturile tinerei femei. 

Făcu un gest cu mâna spre un scaun din faţa ei: 

— la loc, te rog. Mulţumesc că ai venit. 

— Mărturisesc că invitaţia m-a surprins puţin. 

Filon rostise aceste cuvinte aproape fără să gândească şi nu 
reprezentau exact ce dorea el să spună. Işi dădu seama că se 
fâstâcea în prezenţa ei. 

— lartă-mă, dar n-am avut de ales. După cum ţi-am explicat 
ieri, sunt... sunt hotărâtă să-l găsesc pe cel care mi-a ucis tatăl. 
Cu orice preţ. 

Glasul ei vădea o mare stăpânire de sine, de parcă învățase 
de-a lungul anilor să-şi ascundă emoţiile. Oare ca urmare a 
infirmităţii sale? 

— Şi nu am încredere în nimeni. Nici în Sinedriu, nici în 
autorităţile romane. 

— Te asigur totuşi că Ezechia s-a străduit din răsputeri să... 

— Ezechia a plecat în Cezarea să-l întâlnească pe procuratorul 
Coponius. Toată lumea ştie. În plus, n-are niciun interes să-i 
ofenseze pe oamenii Templului. E unul dintre cei mai importanţi 
furnizori ai lor. Nu va face nimic care să-i deranjeze. 

— Şi ce i-ar putea deranja pe oamenii Templului? 

— Să fie descoperit asasinul rivalului lor, conducătorul 
fariseilor. 

— Doar nu-ţi închipui că saducheii au vreo legătură cu 
această crimă! 

— Sigur nu ştiu. Observ doar că, dacă cineva trebuie să fi 
răsuflat uşurat după dispariţia tatălui meu, acela e marele preot 
Gad. Era ţinta lui principală. 


— Din motive întemeiate? 

— Gad a fost numit mare preot acum cinci ani, pe vremea lui 
Arhelaus. A ţesut în jurul lui o plasă de corupţie şi înşelăciuni în 
care astăzi se află prinse jumătate dintre cele mai bogate familii 
ale oraşului. De altfel, asta l-a şi ajutat să-şi păstreze locul după 
înlăturarea regelui. Tata l-a acuzat în mai multe rânduri că nu 
face deosebirea dintre vistieria Templului şi propriul sipet în 
care-şi păstrează banii. Ba l-a şi ameninţat c-o să aducă dovezi. 

— Asta nu îndreptăţeşte o... o crimă aşa groaznică. 

— Poate că nu. Totuşi, Gad trage foloase de pe urma ei 
pentru că nimeni nu-şi mai bagă nasul în treburile lui. Şi Ezechia 
cunoaşte lucrurile astea, fireşte. 

— Dar nu există doar Sinedriul! Şi romanii îşi dau toată silinţa 
să-l găsească pe vinovat. Şi n-au niciun motiv să-i cruţe pe 
saduchei! 

— Ba bine că nu! Romanii doresc, mai presus de orice, să 
menţină ordinea în lerusalim, iar ordinea trece mai întâi prin 
Templu. Ca să nu mai pun la socoteală că tribunul lulius e 
obsedat de răzvrătiți. Moartea tatălui meu ar trebui să-i 
îngăduie să obţină mai uşor întăriri. 

Filon se văzu nevoit a recunoaşte că ea avea dreptate: 

— Trei mii de soldaţi vor sosi aici până mâine, într-adevăr. 
lulius se aşteaptă ca luda Galileeanul să facă vreo mişcare. 

— Exact ce spuneam! Şi-n aceste împrejurări, descoperirea 
ucigaşului, vreau să zic a „adevăratului” ucigaş, devine un lucru 
mai puţin important. Chiar mă tem... Îi aruncă o privire furişă lui 
Mandu, care stătea sprijinit de tocul uşii. Chiar mă tem ca nu 
cumva romanii şi Templul să se înţeleagă între ei şi să-i acuze 
pe răzvrătiți, pretinzând că Mandu le-a fost complice. Asta le-ar 
conveni tuturor. Ar avea deopotrivă un motiv, o explicaţie 
pentru crimă şi pe cineva care să plătească pentru ea. Gata cu 
răzmeriţa poporului, gata cu insinuările la adresa marelui preot. 

Sclavul făcu un gest de neputinţă şi tânărul pricepu de ce 
arăta atât de neliniştit încă de dimineaţă. 

— Presupunând că nu vor să caute mai departe, ceea ce mă 
îndoiesc, grăi Filon... Ce aştepţi de la mine? Sunt doar un străin, 
n-am nicio putere, nici... 

Batşeba îşi puse mâna pe genunchiul său şi tânărul simţi 
răspândindu-i-se în trup o căldură ciudată. 

— Tocmai de aceea. Din clipa în care ai intrat în această casă 


am ştiut că poţi să mă ajuţi. Nu mă întreba de ce, aşa mi se 
întâmplă mereu. De când eram mică, îmi dădeam seama cu ce 
fel de oameni am de-a face. Şi mă înşel foarte rar. 

Tonul ei vădea multă siguranţă. Filon îşi aminti ce-i 
mărturisise Ezechia, cum că nu se simţea în largul său în 
preajma tinerei femei. 

Batşeba continuă: 

— Doar un om străin de uneltirile unora şi altora şi-ar dori să 
vadă lucrurile limpede. Şi să meargă până la capăt. 

— Dar ce te face să crezi, bâigui el... Ce te face să crezi că 
mi-aş dori aşa ceva? Mă aflu aici doar pentru sărbătoarea 
Paştelui şi pentru a-i ţine locul fratelui meu care nu a putut să 
călătorească. Cât priveşte restul... 

— Să fim serioşi! 

Ea îşi retrase mâna şi căldura blândă ce-l învăluia dispăru ca 
prin farmec. 

— N-ai fost amestecat în povestea asta de la bun început? Mai 
întâi te atacă un răzvrătit, apoi Ezechia e trimis să cerceteze 
crima, apoi intri din întâmplare, ca să te ascunzi, chiar în 
încăperea unde ne găsim acum. Plus înmormântarea la care ai 
asistat de dimineaţă, plus invitaţia mea, care ţi s-a părut bizară, 
nepotrivită chiar... Şi totuşi eşti aici. 

Filon se ridică. Simţea dintr-odată nevoia de aer proaspăt, aşa 
că se apropie de fereastra deschisă. Fără îndoială, de vină erau 
toate parfumurile acelea pe care bătrâna i le dăduse să le 
miroasă. Batşeba răsucea între degete o şuviţă din pletele-i 
brune care-i cădeau pe umăr. 

— Înainte să iei o hotărâre, începu ea cu glasul ceva mai 
domolit, ar trebui să afli unele amănunte despre tata... 

Şi cum Filon nu scotea niciun cuvânt, tânăra continuă: 

— Se schimbase... se schimbase în ultima vreme. Se mânia 
repede, se închisese în sine. El, de obicei atât de prietenos, 
arăta tulburat, neliniştit. Dus pe gânduri... Se întâlnea cu multă 
lume. Aici sau în afara casei. 

— Ce fel de oameni? întrebă Filon, uşurat că nu mai era el în 
centrul discuţiei. 

— Oameni care adesea nu doreau să fie recunoscuţi. Se 
duceau drept la catul de sus, ferindu-se să mă salute. Eu 
auzeam glasuri înăbuşite, atâta tot. Insă Mandu poate să-ţi 
confirme că îşi ascundeau feţele, mare parte dintre ei. 


— ÎI vizitau pe leftae în odaia lui? 

— Cei mai mulţi, da. De-atunci a început tata să încuie uşa. 

— Crezi că se temea? 

— Sunt aproape sigură. Odată am surprins o discuţie. Era în 
zori şi tata vorbea cu unchiul Elie. Unchiul Elie e un bătrân 
ciudat, care trăieşte departe de oraş. Un soi de pustnic. Tata îl 
preţuia mult, i se destăinuia chiar din când în când. Din câte am 
înţeles, discutau despre un text care ar fi dispărut sau pe care îl 
căutau. Un text foarte important în ochii lor. Din ce-am reuşit să 
aud, era vorba despre o primejdie, despre o ameninţare. Ceva 
grav, în orice caz, căruia trebuiau neapărat să i se 
împotrivească. Tata a fost din cale-afară de supărat. N-a scos un 
cuvânt tot restul zilei. 

— l-ai pus vreo întrebare? 

— Tata era întotdeauna foarte discret în privinţa treburilor 
sale. Mai ales că nu împărtăşeam mereu aceleaşi păreri. 

— Şi când s-a întâmplat asta? 

— Păi, cam acum trei luni. Da, trei luni, chiar după ce s-a 
întors de la Qumran. 

— Qumran? 

— Cetatea esenienilor, de la Marea Moartă. Mergea uneori 
acolo. Îi cunoşti pe esenieni? 

— l-am vizitat adesea pe terapeuții din Alexandria, 
comunitatea lor e foarte apropiată de cea a esenienilor. 

— Atunci, fără îndoială, ştii că esenienii s-au rupt, cu multă 
vreme în urmă, de Templu şi-i resping autoritatea. S-au retras în 
deşert şi se organizează în felul lor. Tata credea că fariseii ar fi 
avut de câştigat aliindu-se cu ei. Că împreună ar fi reuşit să dea 
în vileag nelegiuirile săvârşite de unii preoţi. 

— Şi aşa s-a întâmplat? 

— N-aş putea spune. Esenienii au o concepţie cu totul aparte 
despre religie. Trăiesc retraşi în sine, adânciţi în meditaţie, 
departe de preocupările din lerusalim. Tratativele au fost lungi 
şi anevoioase. Însă am pomenit adineaori de acel text dintr-un 
alt motiv. leri romanii au trimis un medic de-al lor ca să 
cerceteze... să cerceteze cadavrul. l-am cerut lui Mandu să stea 
prin preajmă ca să... 

Pentru întâia oară trebui să se oprească şi să încerce să-şi 
vină în fire, luptând parcă din răsputeri să nu se lase copleşită 
de durere. 


— În sfârşit, înţelegi ce vreau să zic... întorcându-l pe toate 
părţile, medicul a descoperit o cutiuţă cu un pergament. Mandu 
a reuşit şi el să-l zărească. După spusele lui, erau nişte cuvinte 
scrise mărunt, cu litere cum n-a mai văzut niciodată. Aşa e, 
Mandu? 

Sclavul încuviinţă tăcut din cap. 

— Crezi că ar putea exista o legătură între pergament şi 
faimosul text despre care vorbeau tata şi unchiul Elie? 

Filon simţi iarăşi cum sudoarea i se brobona pe frunte. 
Pergamentul... Deocamdată nu era cu putinţă să-i dezvăluie 
adevărul. Nici despre ce citise, nici despre deducţiile pe care le 
făcuse. Era mult prea devreme. Dar îi venea greu şi s-o mintă. 

— Ei bine, ocoli el răspunsul, întrebarea merită pusă. O 
discuţie cu unchiul Elie care, negreşit, cunoaşte anumite lucruri, 
ne-ar fi de ajutor. Numai că... 

Trebuia să schimbe subiectul, cu orice preţ... 

— Numai că asta nu explică în ce fel a izbutit ucigaşul să 
pătrundă în casă şi apoi să dispară. 

O umbră alunecă peste chipul frumos al Batşebei: 

— Dimineaţă, la înmormântare, unii vorbeau despre magie 
neagră sau despre vrăjitorie. 

— Nu există magie care să dea roade, opină Filon cu un glas 
ce se voia lipsit de orice îndoială. Asasinul a găsit un mijloc de a 
săvârşi crima care nouă încă ne scapă, atâta tot. De altfel, dacă- 
mi îngădui, aş vrea să mai văd o dată odaia tatălui tău. 

— Aşadar, te învoieşti să mă ajuţi? 

Tânărul se codi: 

— Păi, nu sunt... nu sunt amestecat de la bun început? 

— Dai dovadă de o mare generozitate. Haide să mergem 
acolo, vin şi eu cu Mandu. 


Fără cadavru, odaia lui leftae părea şi mai goală. Pielea de 
capră îmbibată cu sânge fusese scoasă şi doar o pată 
întunecată de forma unei semiluni stătea mărturie dramei 
sălbatice din ajun. În rest, salteaua de cânepă strânsă sul se afla 
tot în colţul din dreapta, măsuţa de lemn cu cele două străchini 
şi cu urciorul era la locul ei, iar lampa cu ulei se găsea pe 
pervazul singurei ferestre. Totul vădea simplitatea şi ascetismul 
fariseilor, care respectau dogma purității şi a detaşării de lume. 
Filon presupuse că trupul neînsufleţit al lui leftae fusese dus 


într-o altă încăpere pentru a fi spălat, uns cu uleiuri aromate şi 
pregătit pentru funeralii. S-ar fi putut aşadar ca odaia aceasta 
să mai păstreze urme ale crimei, dacă ele existaseră vreodată. 

Se opri şi studie mai întâi uşa, din care săriseră o mulţime de 
aşchii ce arătau, de bună seamă, că fusese spartă. Lăcaşul 
broaştei se căsca jalnic, limba de fier era îndoită către interior, 
semn că cineva forţase uşa dinspre coridor. 

Filon se întoarse către Mandu care urca scările cu Batşeba în 
braţe: 

— Uşa a cedat uşor? 

— Am împins în ea de trei ori. Lemnul e destul de solid. 

O aşeză cu delicateţe pe tânăra femeie pe ultima treaptă, 
aranjându-i o pernă la spate. 

— Şi cheia? 

— A căzut când s-a deschis uşa. Vrei s-o vezi? 

— Nu chiar acum. În orice caz, dacă se afla în broască, 
asasinul putea să iasă pe uşă. Or, din câte ştim, n-a făcut-o. 
Numai dacă... Casa mai are şi alte ieşiri? 

Batşeba se grăbi să răspundă: 

— Există doar două. Una dă spre stradă, alta în grădină. 

— Şi amândouă erau încuiate? j 

— Da. Mandu se îngrijeşte de ele. In fiecare seară trage 
zăvoarele şi pune cheile într-un mic sipet aflat sub scară. 

— Şi n-ai observat nimic neobişnuit în privinţa lor? 

— Nimic, răspunse tânăra femeie. Şi nu lipsea nicio cheie, 
dacă la asta te gândeşti. 

— Atunci rămâne terasa. 

Sclavul clătină din cap: 

— Când nopţile sunt prea calde, cum s-a întâmplat în ultimele 
zile, dorm pe terasă. Pot să jur că nimeni nu s-a căţărat până 
aici. 

Tânărul nu zise nimic. Înaintă până la fereastra ce măsura 
cam două palme în lăţime. Nu un om în toată firea, dar nici 
măcar un copil n-ar fi reuşit să se strecoare prin ea. Fereastra 
dădea spre stradă şi, dacă se ridica pe vârfuri, Filon putea zări 
dugheana bătrânei de la care cumpărase balsamul de cuişoare - 
care, i se părea lui, începea să răspândească un iz dulceag. 
Cercetă cu grijă deschizătura şi zidul, însă nu găsi nicio urmă 
care să dea de bănuit. Filon îşi amintea de-o istorioară ce-i 
fusese povestită la Alexandria, despre un hoţ care se folosea de 


maimuțe ca să fure din locuinţe. Le dresase să se caţere, să 
între pe fereastră şi să-i aducă obiecte de preţ. Poate că 
istorioara era adevărată. Însă cu greu ţi-ai fi închipuit un 
criminal care să înveţe nişte maimuțe să-şi sugrume şi apoi să-şi 
cresteze cu pumnalul victimele. 

Filon observă în trecere că lampa în formă de stea, singura 
fantezie din odaie, era plină-ochi cu ulei, iar cele cinci feştile 
aproape întregi. 

— Te-ai atins de lampă? îl întrebă pe Mandu. 

— Preacinstitul Ezechia mi-a zis să nu mişc nimic. Aşa că mai 
aştept puţin înainte să strâng pe-aici. 

— Foarte bine ai făcut. 

Filon se apropie apoi de masă. Urciorul era aproape gol, iar pe 
fundul uneia dintre străchini se mai vedea un deget de apă. 
Vase de piatră, îşi zise tânărul, singurele în care, potrivit părerii 
fariseilor, lichidele îşi păstrau puritatea. Dacă leftae primea 
oaspeţi, aceştia nu veneau pentru a se ameţi cu băuturi tari, 
desigur. 

La picioarele mesei, lutul uscat al podelei absorbise bună 
parte din sângele scurs. Rămăsese doar o umbră întunecată ca 
un semicerc ce se oprea brusc acolo unde fusese mai înainte 
pielea de capră. De partea cealaltă, şiroaiele prelinse din trupul 
neînsufleţit lăsaseră dâre subţiri şi lutul era încă uşor umed. Din 
câte se părea, odată treaba isprăvită, asasinul trebuie să fi fost 
plin de sânge. Cum făcuse atunci să se ferească de... 

Tânărul se lăsă pe vine şi se uită atent pe jos. Nu mai exista 
nicio altă pată, în afara unui cerc micuţ, de mărimea unei 
monede, la doi paşi de intrare. Şi încă unul, mai puţin clar, în 
colţul peretelui, chiar în spatele uşii. Ce putea să însemne asta? 
Urmele acestea erau mai vechi şi fără legătură cu crima? Ori au 
apărut când a fost mutat cadavrul? 

Filon căzu pe gânduri. 

leşi din odaie şi, sub ochii neîncrezători ai lui Mandu, studie 
mozaicul de pe coridor. Nu se mai zărea nicio altă pată rotundă. 
Nedumerit, se întoarse spre Batşeba: 

— Poţi să-mi povesteşti cum a decurs seara de alaltăieri? 

Aşa cum stătea aşezată, pe treapta de sus a scării, cu 
picioarele strânse sub ea, contrastul dintre frumuseţea, 
fragilitatea, tragedia pe care-o trăise şi forţa caracterului său 
era izbitor. 


— Locuiesc la catul de jos, după cum ţi-ai dat seama, începu 
ea. Înainte de culcare, mă îmbăiez în micul bazin construit 
pentru mine din porunca tatei lângă odaia mea. E unul dintre 
puţinele lucruri ce-mi oferă alinare şi-mi îngăduie să fac, cât de 
cât, mişcare. Zâmbi cu tristeţe: In apă sunt ca oricare om întreg. 
Mandu era în bucătărie, unde schimba o cărămidă de la cuptor. 
L-am auzit de mai multe ori bătând cu ciocanul de lemn. Când a 
terminat, m-a dus în pat şi am adormit. 

— Niciun țipăt sau zgomot de voci? 

— Din câte ştiu eu, nu. Insă camera mea se află în cealaltă 
parte a casei. 

— Şi tu? îl întrebă Filon pe sclav. 

— După ce-am lăsat-o pe stăpână, răspunse Mandu, am 
ferecat cele două uşi şi am urcat. 

— Eşti sigur că le-ai încuiat? 

Mandu se arătă jignit: 

— Fac asta în fiecare zi! Pe deasupra, în ultimul timp au fost 
multe tulburări! Trebuie să fii prevăzător! Dacă aş fi ştiut... 

Se simţea oarecum vinovat, fireşte. 

— Şi ai pus cheile în sipetul de sub scară? 

— Ca întotdeauna, v-am spus doar! 

— Sus n-ai observat nimic neobişnuit? 

— M-am oprit în dreptul odăii stăpânului. Nu răzbătea niciun 
zgomot dinăuntru, doar pe sub uşă se strecura puţină lumină. 
M-am gândit că se ruga sau se odihnea. 

— Şi după aceea? 

— Mi-am luat rogojina şi învelitoarea. Dorm la două odăi 
depărtare de stăpân ca să-l aud când mă strigă. Apoi m-am dus 
pe terasă. Imi aduc aminte că luna era aproape rotundă şi că se 
vedea afară ca ziua. 

— Adică un om n-ar fi avut cum să se ascundă pe terasă? 

— L-aş fi zărit. Şi credeţi-mă că... 

Nu-şi duse vorba până la capăt. Filon avea sentimentul că 
sclavul era sincer. 

— O să verific totuşi şi terasa, hotărî el. 

Străbătu holul şi sui cele şapte trepte pe unde se ajungea pe 
acoperiş. La fel ca în cazul celor mai multe clădiri obişnuite din 
ludeea, acoperişul era plat şi construit astfel încât să 
găzduiască, în serile frumoase de vară, întreaga familie. Aici 
oamenii mâncau, râdeau, discutau ca de la vecin la vecin - între 


terase exista adesea o distanţă de numai un cot sau doi, cât de 
la o casă la alta - şi dormeau când căldura nopţii devenea 
înăbuşitoare. În privinţa aceasta, casa lui leftae nu se deosebea 
de restul, însă, cartierul fiind ceva mai bogat, clădirile erau mai 
puţin înghesuite şi mărginite în parte de grădini. Aşa se face că 
terasa cea mai apropiată se găsea la mai bine de şase coţi şi ca 
să sari peste un asemenea gol şi la o astfel de înălţime era de-a 
dreptul primejdios. Ar mai fi existat o posibilitate: să te agăţi cu 
mâinile de marginea terasei din faţă, însă asta presupunea să fii 
un acrobat încercat. În plus, deşi multe clădiri dispuneau de o 
scară exterioară, ca să înlesnească urcatul şi coborâtul, casa lui 
leftae nu avea aşa ceva. Oare din pricina beteşugului Batşebei? 
Dacă adăugai şi faptul că Mandu nu observase nimic ciudat pe 
terasă... Însă oricum ai fi pus problema, asasinul trebuie să fi 
pătruns pe undeva în casă. lar misterul rămânea deocamdată 
neelucidat. 

Un amănunt atrase brusc atenţia tânărului. O urmă. O urmă în 
jgheabul pentru apa de ploaie, ce se întindea la marginea 
micului parapet, chiar în locul în care acoperişul se apropia mai 
mult de acoperişul învecinat. O urmă clară, în praful din jgheab. 
O urmă de mărimea unei monede de argint. Fulgerător, o 
imagine se ivi în mintea lui Filon. Imaginea pelerinilor pe care-i 
întâlnise în ajun, pe drumul de la Hebron la lerusalim. Cei mai 
mulţi dintre ei mergeau pe jos, ajutându-se de un toiag. Apoi o 
altă imagine îi apăru parcă aidoma înaintea ochilor. Cea a 
tinerilor atleți care se antrenau în marea şcoală din Alexandria. 
Brusc, totul deveni limpede. 

Se repezi spre sclav şi tânăra femeie care de-abia urcaseră. 

— Casa din faţă a cui e? 

— E nelocuită de câteva săptămâni, răspunse Batşeba. De ce? 

— Mi-ar trebui o scândură. O scândură solidă, de cel puţin 
şase coţi lungime. Aveţi aşa ceva? 

Mandu îngenunche ca să-şi aşeze stăpâna cât mai comod 
posibil. 

— O scândură? repetă ea. Poate la loil, tâmplarul. Atelierul lui 
se găseşte la două străzi de aici. Mandu ar putea... 

— Da, da, îmi trebuie chiar acum. 

Cei doi înţeleseră, după expresia de pe chipul lui, că tânărul 
nu glumea. Mandu o luă la goană pe scări. 

— Ai descoperit ceva? întrebă Batşeba, potrivindu-şi vălul ca 


să se apere de soare. 

— S-ar putea... Mă rog, e doar o presupunere. Care însă ar 
lămuri tot. 

— Adică? 

Filon se aşeză jos lângă ea şi-şi încrucişă picioarele. 

— Te pui chezaş pentru devotamentul lui Mandu? 

— Tata a vrut, de mai multe ori, să-l elibereze. 

Mandu a refuzat de fiecare dată. 

— Atunci, dacă Mandu e nevinovat, mă gândesc că... Scrută 
terasele învecinate ca să se asigure că nu-i iscodea cineva. Insă 
soarele dogorea fără milă şi terasele erau încă pustii. 

— Ucigaşului nu i-a venit deloc greu să între în casă. 
Problema lui a fost mai degrabă să iasă. 

— Ce vrei să spui? 

— Tatăl tău îl cunoştea pe asasin, sunt convins. El i-a dat 
drumul înăuntru. Pesemne în timp ce tu te îmbăiai, iar Mandu 
avea de lucru în bucătărie. Deloc surprinzător, ţinând cont că 
obişnuia să primească oaspeţi. Apoi... Imi pare rău, dar pentru 
crimă n-am încă nicio explicaţie. Presupun doar că, atunci când 
Mandu a urcat, leftae murise deja. Lampa din odaia sa era plină 
cu ulei azi-dimineaţă şi feştilele nu arseseră... Semn că ucigaşul 
a stins-o repede, fără îndoială pentru a lăsa să se creadă că 
tatăl tău dormea şi nu voia să fie deranjat. În rest, habar n-am 
cum plănuia el să fugă. Îmi închipui că peste noapte a coborât, 
dar a găsit amândouă uşile încuiate şi n-a ştiut unde să caute 
cheile. În treacăt fie spus, asta ar putea însemna că nu se 
număra printre apropiații familiei. În mod logic, trebuie să fi 
încercat apoi să folosească terasa. Insă acolo se lovea de 
Mandu. Şi oricum, terasa se află la zece coţi de pământ! Era 
prins în capcană. 

Tânăra femeie se înfioră: 

— Ar fi putut... ar fi putut să ne omoare. 

— Nu. Sunt convins că doar pe tatăl tău voia să-l ucidă. După 
care i-a venit o idee cum să se salveze: s-a întors în odaie, a 
încuiat uşa şi a aşteptat. 

— A aşteptat? 

— Nu văd altă rezolvare. S-a bazat pe faptul că nu mai era 
nimeni sus, în afară de sclav, iar tu nu aveai cum să urci 
singură. Era sigur că până la urmă Mandu va cobori lăsând calea 
liberă spre terasă. Fie ca să se ocupe de treburile lui obişnuite, 


dacă nu remarca nimic neobişnuit, fie ca să-ţi dea de ştire, în 
caz contrar. În ambele situaţii, omul nostru ar fi avut timp să 
ajungă pe acoperiş. 

— Dar... Nu s-a întâmplat deloc aşa! Când Mandu a băgat de 
seamă că tata nu răspundea, s-a speriat şi a încercat 
numaidecât să spargă uşa. Fără ca măcar să mă prevină! Şi 
totuşi, când a intrat, asasinul nu mai era acolo! 

— Ba da! Asasinul era în cameră! Când a auzit izbiturile în 
uşă, s-a ascuns din instinct în spatele ei. Când uşa s-a deschis, 
Mandu trebuie să fi fost îngrozit de ceea ce a văzut. A înaintat 
poate un pas sau doi, nu mai mult. Şi bineînţeles, n-a verificat 
dacă cineva stătea lipit de perete, la adăpostul uşii! apoi Mandu 
s-a grăbit să coboare ca să te înştiinţeze. În acest răstimp, 
ucigaşul putea să fugă. 

— Dar tu singur spuneai că terasa... 

— Să sari pe celălalt acoperiş e primejdios, e drept. Însă n- 
avea de ales. Şi-n plus, cred că s-a folosit de un toiag. Am văzut 
asemenea exerciţii în arenele din Alexandria. Ca să treacă peste 
un obstacol sau peste o coardă întinsă, alergătorul îşi ia avânt şi 
se sprijină într-un soi de baston sau prăjină. Asta-l ajută să 
ajungă mai sus şi mai departe. Şi înţelegi că ucigaşul avea tot 
interesul să încerce. 

— Pare de necrezut! 

— Din cauza asta romanii n-au bănuit nimic. Şi-ţi pot dovedi 
că nu mă înşel. In odaia tatălui tău sunt două urme rotunde pe 
jos, de mărimea unui ban de argint. Una destul de aproape de 
masă, cealaltă în spatele uşii. Poate că ucigaşul îşi lăsase 
toiagul într-un colţ. Când Mandu a izbit în uşă, omul nostru şi-a 
zis că toiagul riscă să-l dea de gol. Aşa că l-a tras lângă el, însă, 
speriat cum era, l-o fi atins de sângele victimei. De aici şi cele 
două urme, din care una în dosul uşii. Acolo unde se ascunsese 
când Mandu a deschis. 

Lui Filon i se păru că zăreşte un licăr de admiraţie în ochii 
Batşebei. Prinse curaj şi continuă: 

— Desigur, nu mi-am dat seama imediat ce s-a întâmplat. 
Adineaori însă, la marginea acoperişului... — arătă spre micul 
parapet, din capătul opus al terasei - am văzut o urmă exact la 
fel. O urmă rotundă în jgheabul pentru apa de ploaie. Ca şi cum 
ucigaşul s-a sprijinit în toiag ca să-şi ia avânt şi să sară până la 
casa din faţă. Care zici că e nelocuită. 


— Familia care stătea acolo a plecat acum cinci săptămâni la 
Decapole. 

— Atunci, ucigaşul a avut noroc. Ori a plănuit totul de la bun 
început. 

Se auzi zgomot pe scară şi Mandu apăru pe acoperiş năduşind 
şi gâfâind sub povara scândurii pe care-o aducea. 

— Ce vrei să faci? întrebă Batşeba. 

— Să verific. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre capătul terasei şi potriviră 
scândura între cele două acoperişuri astfel încât să formeze un 
soi de pasarelă. Filon se urcă pe margine şi înaintă cu grijă pe 
podul improvizat. 

Un picior, apoi celălalt... Lemnul părea să reziste. Porni 
curajos mai departe şi din trei paşi zdraveni ajunse pe 
acoperişul casei vecine. Mandu se pregătea să vină după el, 
însă Filon îl opri: 

— Nu, îi spuse apăsat. N-o putem lăsa pe Batşeba singură. 
Rămâi cu ea, nu lipsesc mult. 

Sclavul se supuse fără să crâcnească. 

Filon cercetă terasa cu privirea. Era aproape la fel cu cea pe 
care o părăsise, doar că în partea de sud avea o scară 
exterioară. Nerăbdător, tânărul străbătu acoperişul şi o luă în jos 
pe treptele de lângă perete ca să coboare în grădină. Acolo 
domnea liniştea. Plantele crescute de-a valma dovedeau 
absenţa stăpânilor. Frunzele acopereau aleea, buruienile 
copleşeau cele câteva straturi de flori, aflate într-o stare jalnică, 
o apă murdară şi gălbuie umplea un mic bazin. Fiecare clădire 
era despărțită de cea de alături printr-un gard de tufişuri şi 
arbuşti de diferite înălţimi şi desimi. Pesemne că nu întâmpinai 
mari greutăţi să treci dintr-o grădină în alta dacă nu te temeai 
să-ţi zgârii niţel mâinile. Spre ulicioara dintre case o îngrăditură 
de ramuri subţiri oprea trecerea. 

Deodată, o pată albă la rădăcina unui arbust atrase privirea 
tânărului. În partea cea mai stufoasă a gardului, strânsă ghem 
între două tulpini, se afla un fel de mantie dintr-o țesătură 
grosolană. Filon o ridică şi o desfăcu: era mânjită de sânge. 
Sângele lui leftae, bineînţeles. Deci aşa reuşise asasinul să nu 
se murdărească atunci când îşi hăcuise victima. Şi asta nu era 
tot. De sub frunziş, egipteanul scoase la iveală un toiag cioplit 
ce zăcea pe pământ. Un toiag solid şi deopotrivă flexibil, înalt 


cât un stat de om. Dovada de netăgăduit că lucrurile se 
petrecuseră întocmai cum îşi închipuise el. 

Filon se lăsă pe vine ca să cerceteze gardul. Tufele ce 
creşteau în dreapta erau ceva mai rare şi mai multe tulpini 
păreau să fi fost rupte ca pentru a lărgi o deschizătură. Ce-i 
drept, în locul ucigaşului, pe-aici aş fi trecut şi eu, se gândi 
tânărul. Luă toiagul ca să dea la o parte frunzele şi spinii şi se 
strecură târâş dincolo de gard. 

Nimeri tot într-o grădină, nu cu mult mai bine îngrijită. Felurite 
unelte, bucăţi de lemn şi cioburi de vase de lut lăsau de-nţeles 
că măcar casa aceasta era locuită. Merse şi ciocăni la uşa din 
spate, străduindu-se să găsească un motiv oarecare, însă nu-i 
răspunse nimeni. Se apropia ora pentru sacrificii şi multă lume 
din cartier se ducea la Templu. Totuşi, îşi zise el, cineva din 
vecinătate trebuie să fi observat ceva! Un necunoscut răsărit ca 
din pământ şi care străbătea grădinile... Poate că oamenii au 
discutat despre asta, şi-au făcut griji, mai ales după ce-au auzit 
de moartea lui leftae. Oare romanilor le trecuse prin minte 
măcar să stea de vorbă cu locuitorii caselor din apropiere? Ce 
făcuse asasinul după aceea? Se furişase printr-un gard? Filon se 
uită cu atenţie la încrengătura de merişor, arbatus şi leandri 
sălbatici, pe alocuri de nepătruns. Insă şi aici găseai, fireşte, pe 
unde să te strecori. Înspre ulicioară, fuseseră îngrămădite 
scândurele care să împiedice trecerea şi să întărească gardul. 
Filon scoase câteva fără nicio greutate. Încă o ieşire posibilă... 
Ucigaşul avusese de unde alege! 

După ce chibzui puţin, tânărul se hotărî s-o ia spre stradă. Tot 
cu ajutorul toiagului - oare de ce îl aruncase asasinul? — îşi croi 
drum până afară, printre rădăcini şi frunziş. Totul era calm, nu 
se zărea niciun trecător căruia să-i vorbească. Ulicioara era de 
fapt o cale secundară ce dădea în strada principală, de unde 
începea cartierul parfumierilor. Şi aici, asasinul avusese noroc. 

Filon se scutură de praf. Se alesese doar cu nişte zgărieturi şi 
câteva crenguţe agăţate în păr. Inainte de a se întoarce la 
Batşeba, se gândi să încerce şi la casa următoare. Cine ştie 
dacă nu cumva ucigaşul ajunsese până acolo tot prin gard? Lovi 
cu ciocănelul de lemn în uşă şi, după câteva clipe, un tânăr de 
vreo douăzeci de ani îi deschise: 

— Da? 

— lartă-mă că te deranjez. Sunt trimis de Sinedriu în legătură 


cu moartea lui leftae. Vecinul vostru... 

Tânărul făcu semn că înţelege. 

— Nu l-au prins încă pe criminal, bănuiesc că ştii. Ei bine, noi 
avem motive întemeiate să credem că ar fi putut fugi prin 
grădină. Şi aş dori să-mi răspunzi la câteva întrebări. 

Interlocutorul îl măsură din cap până-n picioare, stăruind cu 
privirea asupra toiagului. Se codi puţin înainte să zică: 

— Vino. Vărul meu ar putea să-ţi spună mai multe. 

li făcu loc să între şi încă din coridor Filon recunoscu acelaşi 
tip de arhitectură ca în casa fariseului: scara ce ducea la catul 
de sus, odăile rânduite împrejur. Numai că aici nimeni nu părea 
să se fi sinchisit de interior. Nici pomeneală de velinţe pe ziduri 
ori de mozaic pe jos. Nici pic de grijă pentru decor. In spatele 
lui, uşa se trânti şi Filon nu se putu împiedica să tresară. Apoi 
avu senzaţia că tavanul îi cade în cap şi că podeaua se apropie 
de el cu o iuţeală ameţitoare. După care totul se întunecă. 


8 


Cuişoare. Un miros greţos de cuişoare şi de grăsime uşor 
râncedă. Filon deschise ochii. Mirosul provenea de la el. Vru să 
atingă micul vas cu balsam din tunică, însă avea mâinile legate. 
La fel şi picioarele. Casa, tânărul care şovăia în prag, uşa care 
se trântise... brusc îşi aduse aminte totul. Cineva îl lovise. Cu 
violenţă. Ceafa îi zvâcnea, gâtul pesemne i se umflase, iar în 
urechi îi răsuna un zumzăit ca de stup întărâtat. 

O penumbră adâncă îl învăluia. Stătea întins lângă perete, 
într-o cameră la prima vedere goală, cu fereastra acoperită de o 
pânză groasă. Işi dădu seama că-i era cumplit de sete. De când 
se afla acolo? judecând după razele ce se strecurau înăuntru, 
încă era dimineaţă. Trebuie că zăcuse fără cunoştinţă toată 
după-amiaza de ieri şi toată noaptea. 

Oare a cui era casa? A ucigaşului lui leftae? Aşa s-ar explica 
de ce-a reuşit să fugă fără ca nimeni să-l zărească. Se găsea 
doar la trei grădini depărtare de victima sa! Dar atunci, de ce 
nu-i făcuse de petrecanie şi lui Filon? 

Ca să-l tortureze pentru a afla ce le spusese el romanilor? Ce 
descoperise în legătură cu profeția? După spusele Batşebei, 
tatăl său se interesa de un text misterios de cea mai mare 


importanţă. Oare acelaşi pergament îi adusese moartea? Ce 
ameninţare puteau să însemne cinci sau şase versete care 
imitau scrierile profeților? Vremea Assurului apusese demult! 

Toate aceste întrebări îl făceau să-şi simtă capul şi mai greu, 
iar mintea tot mai înceţoşată. 

Deodată, chipul Batşebei se aplecă deasupra lui. Îi mângâie 
încetişor părul şi-şi lipi palma de ceafa lui suferindă. Era 
frumoasă şi ochii săi mari, negri îl priveau cu o nesfârşită 
tandreţe. Apoi îi zâmbi. Chiar dacă nu prea înţelegea cum 
ajunsese ea acolo, tânărul se simţea mult mai bine. Era salvat. 
Ea îşi apropie buzele de urechea lui şi începu să îngâne un vechi 
cântecel în ebraică: „Ca strugurele în vie, ca spicul pe câmp, 
pârâul pe colină, omul se întoarce în Canaan...” Liniştit, Filon se 
lăsă legănat o clipă, îmbătat de parfumul ei. 

Insă pe neaşteptate, glasul femeii se î 
obraz şi albeaţa vălului ei deveni orbitoare. 

— Trezeşte-te! 

Filon clipi de câteva ori, cu ochii răniţi de razele puternice ale 
soarelui şi cu o durere ascuţită în tâmple. 

— Haide, ridică-te! 

Se supuse şi crezu că cineva încerca să-i smulgă capul de pe 
umeri. Gemu bătând din pleoape, gata să leşine iar. Apoi 
sângele îi irigă venele şi Filon începu să desluşească formele ce- 
| înconjurau. Se găsea în aceeaşi încăpere, însă fereastra nu mai 
era astupată. Patru bărbaţi îl priveau, printre care şi cel care îl 
pălmuise adineaori, un soi de uriaş roşcovan, ciufulit şi cu barba 
zbârlită, mai înalt şi mai lat în umeri decât oricare dintre 
luptătorii de la şcoala din Alexandria. În spatele lui, tânărul 
şovăielnic, care-i deschisese uşa în ajun, stătea alături de un fel 
de războinic, împlătoşat cu apărători din piele şi purtând 
mândru două spade la centură. Ceva mai retras, aştepta un 
bărbat de vârstă mijlocie, al cărui chip energic vădea 
sensibilitate şi inteligenţă. Filon avu o vagă impresie că-l mai 
întâlnise undeva. 

Uriaşul ridică pumnul: 

— Scârnăvie! Nu ştiu ce mă opreşte să... Unde e Samuel? 

— Samuel? Păi, eu... Cine e Samuel? 

— Vedeţi? Eram sigur că n-o să vorbească! Lăsaţi-mă să-i 
împrospătez memoria. 

Tocmai când se pregătea să-l lovească, bărbatul înarmat cu 


năspri. Îl muşcă de 


două spade se băgă între ei. 

— Aşteaptă puţin! Cum te numeşti? 

— Filon. 

— Filon... 

Se lăsă pe vine lângă el şi-l ajută să se sprijine de perete cu o 
bunăvoință exagerată. 

— Ascultă-mă bine, Filon. Samuel despre care pomeneam e 
fratele prietenului meu de colo. 

Arătă spre uriaşul ai cărui ochi aruncau fulgere. 

— Dacă nu ne spui ceea ce vrem să aflăm, o să-ţi pună el 
întrebările. Şi te previn, când se înverşunează împotriva cuiva, 
nici măcar eu nu reuşesc să-l opresc. Aşa că mai bine spune-ne 
tu frumuşel ce-ai făcut cu Samuel. 

Filon încerca disperat să se adune. Vedea toată scena ca 
printr-o ceaţă mişcătoare, nereuşind să înţeleagă cine erau acei 
oameni şi ce voiau de la el. Încă mai visa? Dar durerea vie din 
cap şi ceafă... Nu, nici vorbă de vreun vis. Samuel... Exista într- 
adevăr un Samuel la şcoala lui Arius Didymus, acolo unde 
învățase filosofie. Însă ce legătură avea acesta cu ce se 
întâmpla aici? 

— Eu... 

Îşi simţea gura cleioasă, fără pic de salivă. 

— Nu înţeleg care Samuel... 

— Atunci poate că asta... 

Războinicul îi vântură pe sub nas o lamă răsărită ca prin 
minune în mâna sa. Cuţitul cu mâner de fildeş al răzvrătitului. 

— Am descoperit pumnalul ăsta în tunica ta. E pumnalul lui 
Samuel. 

Pumnalul lui Samuel. Răzvrătiţi! Negreşit! Nimerise într-un 
bârlog al rebelilor! Cum de nu-şi dăduse seama mai repede? 

— Cuţitul... bâigui el. Pot să vă explic tot. Mi-e... mi-e sete. 

— Lepădătură, scrâşni uriaşul, gata să-i zdrobească ţeasta cu 
pumnul său imens. O să te fac să-ţi bei sângele! 

Războinicul se ridică, obligându-l pe fratele lui Samuel să facă 
un pas în spate. Cu toată setea ce-l chinuia, Filon bănui că n-o 
să mai beneficieze şi de a treia şansă. Domol şi cu mare 
greutate, se apucă să istorisească tot ce se petrecuse în grajdul 
din Haceldama: necunoscutul care se aruncase asupra lui, lupta 
dintre ei, rana de la piciorul bărbatului, soldaţii, calul... 
pumnalul. Pe măsură ce povestea, avea impresia că mintea i se 


dezmorţea şi că încordarea din cameră slăbea puţin câte puţin. 

— Zici că el a putut să fugă, mormăi uriaşul, cu nesiguranța 
zugrăvită pe chip. Atunci oare să te credem? De ce nu l-ai fi dat 
pur şi simplu pe mâna soldaţilor? Pentru că noi te-am văzut 
alături de romani. 

— Dacă legiunea l-ar fi prins pe fratele tău, opină Filon, ar fi 
avut grijă să se afle. Măcar pentru a oferi o pildă celorlalţi. 

Argumentul păru să-şi atingă ţinta. 

— Păi, şi-atunci... unde e fratele meu acum? 

— Cu părere de rău, la asta nu-ţi pot răspunde. Dacă a reuşit 
să rămână pe cal, poate să se fi adăpostit oriunde. 

— Şi ce făceai ieri în casa lui leftae? îl întrebă războinicul. 

Răzvrătiţii supravegheau strada, bineînţeles. 

— De fapt... Locuiesc la Ezechia, cel care face parte din 
Sinedriu. 

După ce rosti numele lui Ezechia, Filon observă o uşoară 
tulburare printre cei prezenţi, însă nu ştiu cum s-o interpreteze. 
Era de bine, era de rău? Totuşi continuă: 

— Am mers împreună cu Ezechia în casa lui leftae la scurtă 
vreme după ce acesta fusese găsit fără viaţă. lar ieri s-a 
întâmplat ca, la funeralii, fiica lui să mă roage să vin la ea ca să- 
mi ceară sfatul. 

Cei trei răzvrătiți se întoarseră spre al patrulea bărbat, care 
nici nu se clintise în timpul interogatoriului. Parcă îi aşteptau 
sentinţa. 

— Aduceţi bere, zise bărbatul după câteva clipe. Nişte pâine 
şi fructe. Şi lăsaţi-ne singuri. 

Ceilalţi se supuseră fără să scoată o vorbă, cel mai tânăr 
dintre ei întorcându-se în scurt timp cu cele cerute. Apoi, la un 
semn al comandantului său, luă pumnalul şi-i tăie legăturile lui 
Filon. Acesta se aruncă lacom asupra vasului cu bere şi asupra 
pâinii, fără a se sinchisi de privirile gazdei sale. O să chibzuiască 
la toate mai târziu... 

După ce-şi potoli cât de cât foamea şi setea, Filon se apucă la 
rândul său să-l cântărească din ochi pe bărbat. Acesta stătea în 
picioare, sprijinindu-se într-o doară de toiagul pe care-l folosise 
ucigaşul lui leftae ca să fugă. Oare el să fi fost cel care... 

Păstrând în continuare tăcerea, căpetenia răsculaților se 
apropie. Felul în care păşea dovedea deopotrivă forţă şi 
agilitate. Avea trăsăturile arse de soare, barba îngrijită şi părul 


prins la spate. Fără să se grăbească, se aplecă spre Filon ca 
pentru a-i cerceta tunica. Tânărul se simţi brusc ruşinat de 
mirosul neplăcut de grăsime şi de cuişoare pe care-l răspândea. 
Celălalt încuviinţă din cap şi-i întinse mâna: 

— Numele meu e luda. luda Galileeanul. 

Uluit, Filon dădu, la rândul său, din cap: 

— Am... am auzit vorbindu-se despre tine. 

— Îţi cer iertare pentru felul în care s-au purtat oamenii mei. 
Însă... oraşul e plin de capcane în vremurile astea. Samuel a 
dispărut, leftae a fost ucis. 

— Vrei să spui că leftae... 

— Da, leftae era unul dintre principalii noştri susţinători. El a 
plătit pentru casa aceasta şi ne-a pus-o la dispoziţie, ca să ne 
putem întâlni în taină şi discuta despre planurile noastre. 
lerusalimul e cheia răscoalei. Dacă lerusalimul ne urmează, toţi 
evreii ni se vor alătura. 

— Aşadar... aşadar tu îl vizitai pe leftae fără ştirea fiicei lui? 

— Sănătatea i se şubrezise în ultimele săptămâni. Era mai 
înţelept să mă duc eu la el. 

Văzându-l cum se sprijinea calm în toiag, pe Filon îl cuprinse 
ameţeala. Vasăzică luda Galileeanul era misteriosul vizitator al 
lui leftae! Tribunul lulius nu se înşelase! 

— Dar acum trei nopţi... Tot tu ai... 

— Te gândeşti că l-aş fi putut ucide, nu-i aşa? 

Răzvrătitul zâmbi şi chipul i se însenină o clipă. 

Chipul acesta... Unde-l mai zărise Filon? 

— Lăsând la o parte c-ar fi însemnat o crimă de neiertat, 
continuă bărbatul, şi un păcat cumplit pe deasupra, ar fi fost şi 
cel mai bun mijloc de a atrage atenţia romanilor asupra noastră. 
Fapt care, de altfel, s-a şi întâmplat şi mă tem că va trebui 
curând să părăsim această ascunzătoare. Sunt prea mulţi 
soldaţi în cartier. Cât despre mine, dacă asta te linişteşte, mi-am 
petrecut ultimele cinci zile la Bethel,  supraveghind 
antrenamentul oamenilor mei. M-am întors la lerusalim azi- 
dimineaţă. La ţanc pentru tine, după câte se pare. 

— Dar ai o cât de mică idee despre făptuitorul acestei crime? 

— Romanii aveau destule motive ca să-l ucidă pe leftae. 
Căpetenia fariseilor să comploteze cu căpetenia răzvrătiţilor! Ce 
crezi despre asta? 

— Bănuieşti că tribunul lulius ştia? 


— lulius? Habar n-am. Însă orice se află până la urmă. Pe 
deasupra, această josnică înscenare l-a ajutat să obţină întăririle 
pe care le cerea. 

— Deci i-ai văzut. 

— Două mii de oameni sunt pe cale să-şi ocupe poziţiile în 
oraş. Ar trebui să fii orb ca să nu-i vezi. 

Fără îndoială, ar fi fost mai prudent ca Filon să tacă, însă 
urciorul de bere pe care tocmai îl golise îi dezlegase limba: 

— În timpul discuţiilor s-a vorbit despre un text la care leftae 
ţinea mult? Un text dispărut ori pe care încerca să-l găsească? 

luda se arătă sincer surprins: 

— Un text? Ce fel de text? 

Filon îi povesti pe scurt despre pergamentul descoperit în 
gura mortului. Spera că leftae îi făcuse vreo mărturisire 
Galileeanului ori îi pomenise pe ocolite despre pergament. Insă, 
după câte se părea, luda n-avea ştiinţă de aşa ceva. 

— „Ziua nazireului”, repetă, gânditor, răzvrătitul. „Oastea din 
Assur”... Poate-i un semn. 

— Un semn? 

— Atotputernicul nu va putea îngădui multă vreme ca 
sanctuarul să-i fie ocupat, nu? Şi cum evreii au lăsat să se 
întâmple asta, tot evreii trebuie să-l elibereze. E de-ajuns ca 
unul dintre noi să se ridice... 

— Adică versetele ar fi în favoarea unei răzvrătiri? 

O lumină nouă însufleţea privirea lui luda. Cine ştie dacă nu 
se vedea pe el însuşi în rolul nazireului? 

— Răzvrătirea noastră e răzvrătirea Domnului, şopti. Nici n-ar 
putea să fie altfel. 

Filon puse întrebarea care-i stătea pe limbă: 

— O să-i învingeţi pe romani? 

— Nu ştiu dacă pe lumea asta. Sunt însă sigur de un lucru: să 
consimţim la supunerea lerusalimului înseamnă să ne rupem de 
noi înşine. Înseamnă să consimţim la moartea credinţei noastre 
şi la cea a poporului nostru. Spui că vii din Egipt. Uită-te cum 
sunt ai noştri acolo. Mănâncă precum romanii, se îmbracă 
precum romanii, muncesc precum romanii. Curând, vor gândi la 
fel ca romanii. Şi-ntr-o bună zi, vor sfârşi prin a crede în zeii lor. 
Acesta-i motivul pentru care nu avem altă cale: trebuie să ne 
răzvrătim azi. Mâine nu vom mai fi demni de aşa ceva. Şi ce va 
face cu noi Ziditorul dacă nici măcar n-am încercat să-i apărăm 


casa? Ce milă să implorăm din partea Sa dacă noi am trădat 
alianţa cu El? lată de ce timpul nu contează. Înţelegi? Aşa cum 
nu contează înfrângerea mea sau a oamenilor mei... Să luptăm 
e de-acum mai important decât să învingem. 

O mulţime de obiecţii se învălmăşeau în mintea lui Filon, însă 
tânărul ştia că n-avea niciun rost să le dea glas. lar dârzenia 
rebelului îl mişcase. Preferă să aducă discuţia înapoi la crimă: 

— leftae împărtăşea aceleaşi convingeri? 

— leftae... Cred că ţinea mult la mine. Mă cunoştea de când 
eram foarte tânăr. lar acum trei luni, când romanii au intrat în 
lerusalim, către el m-am întors. Pusesem deja pe picioare trupe 
în Galileea şi în Decapole, aşa că îmi trebuia cineva de 
încredere, pe care să mă bizui în oraşul sfânt. Era cu adevărat 
un om al binelui. Fără nimic în comun cu marele preot şi cu 
slugile lui, dezonorat fie-le pe veci numele! Cred că într-o 
oarecare măsură chiar mă aştepta. Mi-a dat bani să cumpăr 
arme şi m-a prezentat unor prieteni de-ai săi. Farisei, mai ales. 
leftae avea credinţa că trebuie să adunăm cât mai repede o 
armată. Că întreg poporul evreu era ameninţat. Zicea că nu 
trebuie... luda îşi căută cuvintele: Da, zicea că nu trebuie să mai 
aşteptăm. Niciodată nu l-am văzut aşa de nerăbdător ca în 
ultimele săptămâni. Poate presimţea că... Se opri, făcând un 
gest din mână ca pentru a alunga un gând sumbru. Din fericire, 
continuă după câteva clipe, vestea recensământului a grăbit 
lucrurile. Mulţi dintr-ai noştri au priceput ce înseamnă prezenţa 
romană. Noi dări, înainte de toate. Şi nu doar de asta oamenii 
ne primesc cu braţele deschise în sate. Ci şi pentru că prezenţa 
romanilor e un sacrilegiu. Şi încă ce sacrilegiu! Cine e împăratul 
Romei ca să pretindă să-i numere pe evrei? Numărătoarea 
supuşilor Săi e privilegiul unic al Domnului. Doar el poate să-l 
poruncească. Vom şti să i-o reamintim lui Augustus. 

— Totuşi, rosti cu timiditate Filon, există o şansă ca 
recensământul să nu aibă loc. Ezechia trebuie să se întâlnească 
în curând cu procuratorul Coponius. Poate va obţine un răgaz, o 
amânare. 

— Ezechia... 

Răzvrătitul tăcu. Rostise acest nume dintr-o suflare, cu un 
glas aproape tânguitor. Şi brusc, în mintea lui Filon se făcu 
lumină. Ezechia... Acelaşi umblet, acelaşi zâmbet elegant. Fiul 
care preferase să se întoarcă în leagănul familiei din Gamala în 


loc să rămână la lerusalim. Gamala... Nordul, Galileea! 
Stânjeneala pe care-o încerca bătrânul de fiecare dată când 
pomenea de răzvrătiți. Poate de aici şi teama de a ghici cine se 
ascunde în spatele asasinului lui leftae. lar mai devreme, când 
luda se aplecase deasupra prizonierului, n-o făcuse din pricina 
mirosului de cuişoare care-l deranja. Nicidecum. Recunoscuse 
pe umerii celuilalt una dintre propriile-i tunici! 

— Eşti... fiul lui Ezechia? 

Expresia de pe chipul răzvrătitului era de nepătruns: 

— Ce ironie, nu? Tata se luptă să împiedice recensământul şi 
războiul, în vreme ce eu mă rog să aibă loc amândouă. 

— Ştie că te afli la lerusalim? 

— Bineînţeles. Sau, în orice caz, bănuieşte. Chiar dacă au 
existat mari neînţelegeri între noi, a avut grijă să mă 
urmărească de la depărtare şi să mă ocrotească. Ori poate s-a 
temut că cineva va face legătura între mine şi el. Cine ştie? Insă 
sunt plecat de peste cinci ani şi de-alde luda găseşti 
pretutindeni în Palestina. Nu prea are de ce să-şi facă griji. 

— Adică v-aţi certat înainte să sosească romanii aici? 

— Of! Chiar de când am ajuns la vârsta când începeam să 
înţeleg, mi-am dat seama că era un om slab. Slab în multe 
feluri. 

Nu mai spuse nimic, însă tonul pe care vorbise vădea o mare 
tristeţe. În mintea lui Filon încolţi o bănuială: 

— Şi acum... că eu am aflat toate astea. Despre tine, despre 
leftae. Ce ai de gând să faci cu mine? 

— Oh, fii liniştit. Tata e un om slab, dar nu prost. Dacă n-a 
ascuns de tine povestea acestei crime înseamnă că te crede 
capabil să-i descâlceşti iţele. Şi după cum ţi-am explicat, 
întotdeauna am fost apropiat de leftae. Vreau ca asasinul să fie 
pedepsit. Mai presus de orice. De altfel, dacă Batşeba ţi-a cerut 
ajutorul înseamnă că te preţuieşte. Îmi amintesc că judecata ei 
era mai sigură decât a multor bărbaţi. De aceea şi eu te cred în 
privinţa lui Samuel şi a grajdului din Haceldama. 

Îi întinse toiagul. 

— Pumnalul îl păstrez, însă ăsta îţi aparţine. Poţi pleca. Chiar 
acum, dacă doreşti. 

De-abia rostise cuvintele, că jos se iscă zarvă mare. Bubuituri, 
zgomot de uşă spartă şi strigăte de groază: 

— Romanii! Romanii! 


9 


Cele ce urmară, Filon le trăi ca în transă, de parcă îşi privea 
propriul trup cum se mişcă. Până s-apuce el să-şi dea seama ce 
se întâmplă, luda era deja pe coridor, strigând cât îl ţinea gura 
către oamenii săi: 

— Uşa din spate! Păziţi uşa din spate! 

Răzvrătitul dispăruse, înghiţit parcă de larma glasurilor şi de 
zăngănitul armelor. 

Filon se ridică ajutându-se de toiag. Picioarele îi erau moi, 
capul i se învârtea, trupul întreg îl durea atât de tare încât ar fi 
putut să-şi numere oasele unul câte unul. Romanii... Dacă-l 
prindeau aici, în bârlogul răsculaților, n-o să-i arate pic de milă. 
Pedeapsa pentru răzvrătiți era crucificarea. 

Gândul acesta îi înfierbântă sângele. Făcu un pas, apoi pe al 
doilea: n-avea nimic rupt, putea să meargă. leşi pe coridor şi 
aruncă o privire spre scara de unde se auzea un vacarm 
înspăimântător.  |Invălmăşeala era de nedescris. Legionarii 
spărseseră uşa de la intrare cu un soi de berbece şi vreo zece 
dăduseră buzna înăuntru cu spade şi scuturi. Fiecare lovitură în 
plăcile de metal scotea un sunet sinistru: bang! bang! Unul 
dintre primii soldaţi îşi pierduse coiful şi o tăietură lungă îi 
brăzda chipul. Se clătină o clipă, apoi se prăbuşi. In faţa lui, 
uriaşul roşcovan îşi ridică spada în semn de victorie, după care 
se năpusti cu o forţă supraomenească asupra altui roman. Cu 
totul, erau cinci răzvrătiți care să ţină piept atacului şi, în ciuda 
vitejiei lor, lupta părea inegală. In stânga, înghesuit la perete, 
cel mai tânăr dintre ei scoase un țipăt. Lama spadei tocmai cei 
se rupsese, iar adversarul său se pregătea să-l atace din nou. 
Un pumnal zbură prin aer, legionarul îşi duse mâna la umăr şi 
tânărul se feri de lovitură în ultima clipă. 

Un fluierat ascuţit acoperi tumultul: un soldat făcu un gest 
ameninţător cu pumnul spre capătul de sus al scărilor. Lui Filon 
îi trebui ceva timp ca să priceapă că spre el arăta romanul. 
Şuieratul deveni şi mai ascuţit. Soldatul care fluiera! Cel care-l 
escortase acasă la Ezechia în prima zi. Il recunoscuse pe Filon! 

— Pleacă! îl îndemnă luda de la baza treptelor. Pleacă! 

Izbituri surde se auzeau şi dinspre grădină. Curând, uşa din 


spate o să cedeze şi ea. Ce era de făcut? 

— Pleacă, te implor! 

Filon strânse toiagul cu toată puterea. N-avea niciun mijloc de 
apărare, niciun mijloc de a le veni în ajutor. Galileeanul avea 
dreptate: trebuia să fugă. 

O luă spre uşa ce ducea pe acoperiş. Terasa era pustie şi, în 
pofida soarelui orbitor, zări scara exterioară din colţul opus. 
Dacă izbutea să ajungă la ea... 

Incepuse să alerge când sunetul unor paşi grăbiţi îi atrase 
atenţia. Un legionar. Un legionar urca scările după el. Filon se 
opri şi-şi ţinu răsuflarea. In clipa în care coiful lucios se ivi la 
marginea acoperişului, Filon învârti toiagul şi-i trase o lovitură 
straşnică drept peste nas. Soldatul scoase un soi de horcăit 
dezgustător şi, desenând prin aer o curbă perfectă, se strivi de 
pământul aflat zece coţi mai jos. Numaidecât începu să geamă. 
Tovarăşii săi nu vor întârzia să vină după el... 

Filon privi cu atenţie terasa casei învecinate. Nu-i rămânea 
decât o singură scăpare. Măsură din ochi distanţa şi se dădu 
puţin înapoi ca să-şi ia avânt. Trase adânc aer în piept. In 
grădină, strigătele dădeau de înţeles că rănitul fusese 
descoperit. Cât ai bate din palme, romanii vor fi pe acoperiş. 

Filon porni în fugă. Un pas, doi paşi. N-o să capete niciodată 
destulă viteză. Trei paşi. Cum să aşeze mai bine toiagul? Cinci 
paşi, şase paşi. Bordura era foarte aproape, să n-o rateze... 
Şapte paşi. Infipse prăjina în jgheabul pentru scurgerea apei şi 
se împinse cu putere în picioare. Simti cum toiagul se arcuieşte, 
cum trupul i se desprinde de terasă, îi văzu sub el pe legionarii 
care alergau, unul dintre ei îndreptându-şi chiar atunci ochii 
spre cer. 

Marginea de piatră a celeilalte terase era aproape. Filon dădu 
drumul toiagului, îşi întinse cât putu de mult picioarele şi se 
rostogoli pe lutul uscat. Reuşise... reuşise! 

Se ridică şi aruncă o privire în urmă. Romanii împresuraseră 
adăpostul răzvrătiţilor şi primeau întăriri, alţi soldaţi venind 
dinspre capătul străzii. Filon nu le dădea răsculaților nicio 
şansă... 

Trebuia să fugă. 

Se repezi spre scara exterioară a terasei şi sări din treaptă-n 
treaptă până în grădină. Aceeaşi grădină pe care o străbătuse în 
ajun, ticsită de unelte, aşchii de lemn şi cioburi. Din fericire, nici 


acum nu era nimeni prin preajmă - fără îndoială că stăpânii, 
dacă nu erau plecaţi, se zăvorâseră în casă ca să scape de 
grozăvia de afară. 

Fără să mai piardă timpul, Filon se strecură pe sub gardul de 
nuiele. Cu răsuflarea tăiată, cu obrajii şi mâinile zgâriate până la 
sânge, ajunse pe proprietatea abandonată a vecinilor lui leftae. 
Arbugştii neîngrijiţi, bazinul plin de frunze... Tânărul încercă să se 
liniştească. Se uşură de berea pe care-o băuse cu o oră mai 
devreme, apoi se strădui să-şi adune gândurile. Romanii nu vor 
întârzia să  răscolească tot cartierul, dacă nu cumva şi 
începuseră să facă asta. Cel puţin doi legionari îl văzuseră 
fugind, printre care şi cel care-l recunoscuse. Cu siguranţă se 
vor pune pe căutat. Să iasă în stradă era nebunie curată, să 
rămână aici - de-a dreptul o sinucidere. Doar Batşeba ar putea 
să-l ajute. 

Cu toate simţurile în alertă, trase cu ochiul printre tufişuri la 
casa lui leftae. Niciun zgomot, nicio mişcare care să-i dea de 
bănuit. Să nu le fi trecut legionarilor prin minte să-l caute în 
locuinţa fariseului? Mai aruncă o privire în dreapta şi-n stânga, 
apoi găsi în gard un loc în care crengile se răreau. Se strecură 
pe acolo acoperindu-şi faţa cu tunica, ceea ce-i dădu neplăcuta 
impresie că e un vânat urmărit de hăitaşi. Din stradă, unde 
vacarmul era în toi, ajungeau până la el frânturi dintr-o discuţie 
în latină: 

— ...mai numeroşi! 

— „.„.„acoperişurile... imediat. Imediat! 

Filon străbătu târâş grădina, rugându-se ca uşa din spate a 
casei să fi rămas descuiată. Ajuns sub streaşină, încercă ivărul. 
Zăvorul nu era pus. Se furişă înăuntru pe vârfuri. Linişte deplină. 
Uf! Se afla la adăpost. 

Însă vai! Numaidecât lovituri sinistre răsunară în uşa 
principală. Trebuia să se ascundă, trebuia să se ascundă iar. Dar 
unde? În dreapta - sala de primire, în stânga - o arcadă 
întunecoasă ce dădea spre un coridor îngust. Cineva cobora în 
grabă scara: Mandu, care se ducea să deschidă. 

Cum nu era timp de stat la discuţii, Filon alese s-o ia în 
stânga. Se adânci în penumbră, crăpă prima uşă şi nimeri într-o 
cameră împodobită cu covoare frumoase şi mozaic lucios pe 
ziduri. Nici pomeneală însă de vreo mobilă în afara unui cufăr 
simplu. Niciun loc în care să se ascundă. O clipă se gândi să se 


întoarcă în grădină, însă un glas de bărbat răsunând la uşa de la 
intrare îl făcu să se răzgândească: 

— La o parte, sclavule! Avem ordin să controlăm casa. 

„Avem...” Prin urmare erau cel puţin doi. 

Filon se repezi spre o altă uşă. Batşeba scoase un țipăt uşor: 

— Ce... 

Baia... Tânăra femeie se îmbăia! 

Filon duse un deget la buze înainte de a-i spune în şoaptă: 

— Soldaţii... Sunt aici. 

Căută din priviri o ieşire sau un obiect cu care să se apere. 
Dar în jur nu existau decât vase cu uleiuri parfumate, calupuri 
de săpun, talere de lut cu petale de flori şi ierburi uscate, o 
rochie din pânză de in şi prosoape împăturite cu grijă, plus 
câteva perne lângă un perete. Nimic cu care să ţii piept unui 
legionar. Şi cele două ferestre ale odăii ar fi îngăduit cel mult 
unei pisici mai măricele să fugă! 

Cei doi tineri se uitară unul în ochii celuilalt. Batşeba îi întinse 
mâna: 

— Vino! 

— Dar eu... 

Se auzeau paşi la catul de sus. Doi sau trei oameni. 

— Preferi să te găsească? 

Stânjenit, Filon cobori cele cinci trepte ce duceau spre fundul 
bazinului. Acesta avea formă rotundă şi un diametru de şapte- 
opt coţi, ceea ce oferea cât de cât spaţiu pentru înotat. Apa era 
călduţă, fapt ce presupunea existenţa unui sistem cu aburi care 
s-o încălzească. „Singurul lucru care mă alină”, zisese Batşeba. 

Filon îşi întoarse capul ca să nu-i vadă goliciunea. Ea râse de 
el: 

— Avem treburi mai importante, nu crezi? 

Îl luă de mână şi-l conduse spre marginea bazinului, în partea 
cea mai apropiată de intrare. Undeva se trânti o uşă. Cea 
dinspre grădină, oare? Romanii se apropiau. 

— Ascultă-mă bine, şopti Batşeba. Când ei intră, te scufunzi. 
Există şansa ca ei să nu te observe din prag. 

— Dar tu... 

— Ssst! Sosesc. 

Filon inspiră adânc înainte de a se lăsa sub apă. Dintr-odată i 
se păru că realitatea îşi pierde contururile şi devine 
schimbătoare. Sunetele se auzeau înăbuşite. Vedea mişcându- 


se trupul Batşebei care împrăştia deasupra lui petale şi ierburi 
uscate. Sânii ei aveau rotunjimi încântătoare, subliniate de 
mângâierea apei, în vreme ce pântecele i se unduia cu graţie. 
lar locul în care se uneau coapsele... 

Uşa se deschise cu violenţă: 

— Şi aici ce...? 

Un legionar dădu buzna înăuntru, cu spada în mână. Se opri 
în prag, descumpănit. 

— De când li se îngăduie romanilor să fie de faţă când femeile 
evreice se îmbăiază? îl întrebă Batşeba cu glas aspru şi tăios. 

— Îmi cer iertare, răspunse bărbatul într-o aramaică bunicică. 
Un răzvrătit a fugit dintr-o casă vecină. Suntem nevoiţi să 
cercetăm dacă nu cumva... 

— Un răzvrătit? îi tăie ea vorba. Aţi uitat că tatăl meu a fost 
ucis acum trei zile? Şi că bănuielile se îndreaptă tocmai spre 
rebeli? Şi voi vă gândiţi că aş adăposti unul în casa mea? 

— Nu, bineînţeles, doar că... 

Părea, în mod vădit, încurcat şi prea puţin dornic de o ceartă. 

Filon nu auzea decât nişte sunete abia desluşite, însă putea 
să resimtă indignarea tinerei femei în fiecare mişcare a 
picioarelor ei. Picioare lungi şi zvelte şi mai viguroase decât şi-ar 
fi închipuit el. Graţie, fără îndoială, exerciţiilor pe care obişnuia 
să le facă în bazin. Îşi dădu seama însă că nu va putea rămâne 
la nesfârşit sub stratul de petale şi că, dintr-o clipă în alta, va 
trebui să respire. 

Brusc, apa se învolbură şi Batşeba parcă ar fi fost trasă afară. 
Tânăra femeie se sprijinise în mâini şi se săltase pe marginea 
bazinului, oferindu-şi trupul şiroind de apă privirilor legionarului. 

— Mai vrei ceva? întrebă ea pe un ton sfidător. Ori va trebui 
să-l înştiinţez pe tribunul lulius despre felul în care se poartă 
soldaţii săi? 

Romanul îşi luă cu oarecare greutate ochii de la tânăra 
femeie. La rândul său, lui Filon timpul începea să-i pară prea 
lung. Mai ales că era nevoit, prin mişcări uşoare ale degetelor, 
să împiedice tunica umflată de apă să se ridice la suprafaţă. 

Legionarul oftă, într-un târziu, plin de ciudă. Aruncă o privire 
în jur, prefăcându-se a cerceta încăperea, se răsuci pe călcâie şi 
ieşi, având grijă să închidă uşa după el. 

Filon ţâşni din apă, cu plămânii gata să-i plesnească. Batşeba 
îl îndemnă cu un gest să tacă. Urmară câteva clipe de linişte, 


apoi voci discutând pe coridor. Romanii plecau. 

Aproape imediat, Mandu ciocăni la uşă: 

— Stăpână... Stăpână! Totul e bine? 

— Totul e bine, Mandu. Prietenul nostru din Egipt e iarăşi cu 
noi. Du-te şi adu din odaia de sus o tunică pentru el şi las-o în 
odaia mea. 

Filon rămase o clipă năucit înainte de a bâigui câteva cuvinte 
de mulţumire. Batşeba se lăsă să alunece din nou în apă. ÎI 
privea cu reproş: 

— Ne-ai speriat foarte tare ieri. 

— Am dat... am dat peste răzvrătiți. 

li istorisi cele întâmplate de când plecase, povestindu-i de-a 
fir a păr discuţia cu luda. 

— luda? se miră ea. luda Galileeanul e fiul lui Ezechia? N-aş fi 
bănuit... 

— Îl cunoşti? 

— Trecea uneori pe la noi când era mai tânăr. Dar îl credeam 
plecat pentru totdeauna în nord. 


— A rupt orice legătură cu Ezechia? 

— Oarecum. luda a avut mereu o înclinaţie spre severitate şi 
asprime. Morală, puritate, religie, ce se cuvine să faci, ce nu se 
cuvine să faci. Asta-i şi motivul pentru care a devenit atât de 
apropiat de tata. Ezechia a dat mereu întâietate plăcerii. Plăcerii 
şi banilor. 

Vorbea cu o anumită dezinvoltură care-l surprinse pe Filon. 

— Dar tu? se pomeni el întrebând. 

— Eu? 

Batşeba înota în cercuri mici în mijlocul bazinului. Uşurinţa cu 
care se mişca era uimitoare. 

— Ceea ce ţi-aş putea mărturisi despre mine riscă să nu-ți 
placă. 

In mod logic, Filon ar fi trebuit să iasă până acum din bazin, 
să părăsească încăperea ca să îmbrace o tunică uscată şi să 
continue această discuţie într-un loc mai potrivit. El, în schimb, 
stătea ca vrăjit, sperând ca momentul acesta să se 
prelungească îndeajuns ca să... Ca să ce, de fapt? 

— Lasă-mă pe mine să judec, îi răspunse. 

Ea dispăru într-un vârtej de apă înainte de a se ivi chiar în 
faţa lui, la o depărtare de numai câteva degete. 


— Te-am prevenit, înţeleptule egiptean. Să zicem, pentru a 
merge direct la miezul problemei... Vreau să spun miezul 
problemei aşa cum îl vedeţi tu, tata sau locuitorii lerusalimului. 
Eu... eu nu mai cred la fel ca voi. 

Dacă nu s-ar fi aflat lângă marginea bazinului, Filon s-ar fi tras 
înapoi. 

— Nu mai... 

— Nu. Nu în felul în care înţelegeţi voi credinţa. De la acea 
întâmplare nefericită. 

II privi drept în ochi, ca pentru a cântări dacă el era capabil 
să-i înţeleagă povestea. 

— Aveam nouă ani pe atunci. Mă jucam pe acoperiş împreună 
cu o verişoară de-a mea. Era o zi de primăvară, cam ca azi, mai 
puţin căldura. Vremea era plăcută. Plăcută, pur şi simplu, aşa 
cum era şi viaţa mea. Eu şi verişoara mea alergam una după 
alta şi am vrut să fug pe scara exterioară. Pe atunci tata încă nu 
pusese să fie dărâmată. Râdeam, îmi amintesc foarte clar. 
Aveam părul împletit cu mărgele colorate şi o rochie uşoară, 
galbenă. La cea de-a treia treaptă, piciorul mi-a alunecat şi am 
căzut în gol. 

Lacrimile i se rostogoliră pe obraji şi se amestecară cu apa din 
bazin. Nici măcar nu încercă să şi le şteargă. 

— Şase zile am zăcut fără cunoştinţă. Părinţii mei m-au crezut 
pierdută, iar doctorii ar fi preferat chiar să fiu. Când mi-am 
revenit, nu mai puteam să merg. Pe mama lucrul acesta a 
îndurerat-o adânc. Eram singurul ei copil. S-a îmbolnăvit destul 
de grav şi un an mai târziu a murit. Tata... tata s-a purtat foarte 
demn. Ar fi putut să se căsătorească iar, să aibă şi alte soţii. Dar 
nu, el s-a îngrijit de mine. M-a învăţat să citesc, să socotesc. M-a 
învăţat scripturile, fapt neobişnuit pentru o fată. Însă nu mai 
eram cu adevărat o fată. Eram o schiloadă. Am văzut-o pe 
verişoara mea  logodindu-se la doisprezece ani, apoi 
căsătorindu-se la treisprezece. Avea paisprezece ani când a 
născut întâiul fiu. Astăzi, are patru băieţi frumoşi, pentru care 
toată lumea o respectă. Îşi slujeşte soţul, vede de copii, împarte 
porunci celor două sclave. Merge adesea la Templu. Îţi închipui 
c-o invidiez? Poate. Doar sunt schiloadă, nu? Respira sacadat şi 
făcu o scurtă pauză înainte de a continua: În ochii bărbaţilor... în 
ochii bărbaţilor... ăsta-i lucrul cel mai greu de îndurat. Pentru 
unii sunt un blestem, pentru alţii, un animal ciudat. O fiinţă 


impură, în orice caz. Altminteri cum să explici de ce 
Atotputernicul mi-a dat o astfel de pedeapsă? Oricum femeia nu 
înseamnă mare lucru. Când mai e şi impură, trebuie să stea 
deoparte. Prin urmare, la ce poate să spere o femeie impură pe 
viaţă? 

Filon nu scotea un cuvânt. O asculta pe Batşeba cu un 
amestec de uimire şi fascinaţie. Buzele ei ce se mişcau ca într- 
un dans, sinceritatea şi brutalitatea vorbelor, sânii ce aproape 
că-l atingeau... Nu mai ştia ce să creadă. 

— De-a lungul anilor, reîncepu ea, mi s-au deschis ochii. Mi-au 
revenit în minte şi nişte imagini. Din zilele când zăceam fără 
cunoştinţă şi mama mă veghea. Am văzut... Nu, o să spui că-s 
nebună. Ce e sigur... Cred că noi ne-am făcut o idee greşită 
despre Dumnezeu. Regulile, principiile, ritualurile... Toate astea 
ne liniştesc. Gesturile... Ele ne ajută să ne recunoaştem unii pe 
alţii. Să-i respingem pe cei care nu ne seamănă. Ba chiar să 
luptăm împotriva lor. Hotarul dintre noi şi ei e clar. Însă 
dragostea Domnului este mult mai simplă. Da, mai simplă şi mai 
cuprinzătoare deopotrivă. N-are nevoie de măşti care să 
acopere feţele, de veşminte care să îmbrace trupurile. De mâini 
pătate de sânge. El îi deosebeşte pe cei buni de cei răi. El 
citeşte în inimi. Tata m-a convins de asta. Aproape fără voia lui. 
Zic bine fără voia lui! Căci era un om bun. Bun pe dinăuntru. 
Atât de grijuliu şi atent la toate: ce mânca, felul în care se 
îmbrăca, rugăciunile, sacrificiile, dările... Chiar şi fără să 
respecte toate astea, ar fi fost un om bun. Mult mai bun decât 
marele preot, de pildă, pentru care credinţa stă doar în purtări. 
Mai bun decât Ezechia care pretinde că-i apără pe evrei. 
Important nu e ce arăţi, ci ceea ce eşti. 

Batşeba se îndepărtă cu iuţeală, bătând apa cu mâinile. 

— Vrei adevărul, nu-i aşa? Ei bine, adevărul e că de-acum 
puţin îmi pasă ce cred alţii despre mine. Puțin îmi pasă de 
aceste rânduieli fără rost şi de privirile făţarnice. Am hotărât să 
fac doar ce consider eu că trebuie făcut. La urma urmei, e 
singurul lucru care mi-a mai rămas, nu? lar ceea ce trebuie 
făcut, înainte de orice, e să-l prindem pe asasinul tatălui meu. 
Cât mai repede. Căci omul acesta e rău. Rău pe dinăuntru. 
Încearcă să triumfe asupra binelui... A „adevăratului” bine. O 
simt. O ştiu. 

Filon ar fi putut să-i spună că preceptele Atotputernicului erau 


lucrarea Atotputernicului însuşi şi că un popor întreg nu putea 
să se dedice Domnului său dacă nu ştia cum să-l cinstească. Că 
existau suflete slabe, cele mai multe dintre ele, neîndoielnic, 
pentru care gesturile erau stâlpi şi rânduielile, zid de apărare. 
Că neamul evreilor n-ar fi reuşit să supravieţuiască secolelor 
fără legătura trainică a ritualurilor. Şi că respectarea lor strictă 
nu te împiedica să fii sincer. Ar fi putut s-o contrazică înşirând 
toate acestea şi încă multe alte argumente. Dar se abţinu. Pe 
undeva, o înţelegea. Dincolo de orice blasfemie. li admira 
dârzenia şi tăria. O găsea frumoasă. 

Dar trebuia totodată să iasă din bazin. 

— Mai există ceva legat de crimă despre care nu ţi-am vorbit, 
zise el cât mai într-o doară. Dacă-mi îngădui... aş vrea să 
discutăm despre asta în altă parte. 


10 


Era riscant. Foarte riscant. Cum să-şi închipuie cineva că 
legionarul din spatele uşii se va lăsa păcălit? Era nebunie 
curată. Insă, după câte se părea, asta o distra la culme pe 
Batşeba. 

Puțin mai devreme, după-amiază, după ce îmbrăcase 
veşminte curate şi se întâlnise cu Batşeba în sala de primire, 
Filon îi povestise tot ce ştia despre pergamentul din teffi/in. De- 
acum era convins că nimeni nu dorea mai mult decât ea să-l 
găsească pe vinovat şi că nimeni nu înţelegea mai bine ca ea că 
asta trebuia să se întâmple cât mai repede. Ea îl ascultase cu 
atenţie, punându-i numeroase întrebări despre Isaia, Miheia, 
Naum, Osea şi Sofonie, prorocii din care negreşit ucigaşul se 
inspirase. Apoi, când fu sigură că a priceput tot, tânăra femeie 
luă o hotărâre: 

— Nu avem de ales. Dacă e într-adevăr vorba despre textul 
pe care tata îl căuta, trebuie să mergem la unchiul Elie. 

— Să mergem? 

— Bineînţeles, să mergem amândoi! Singur n-ai reuşi în veci 
să-l faci să vorbească. lar dacă eu îi pun întrebări, fără să fii şi tu 
de faţă, aş scăpa, poate, din vedere vreun amănunt important. 
Ţi-am mai spus, unchiul Elie e un om ciudat. Cuvintele lui sunt 
uneori... dezlânate. 


— Dar e cu neputinţă să ieşim de aici! Un soldat stă de pază 
în apropierea casei şi romanii sunt peste tot în lerusalim. Dacă 
nu aşteptăm să se înnopteze, n-avem nicio şansă... 

— Nici nu se pune problema să aşteptăm până la noapte, îl 
întrerupse ea. Fiecare oră pierdută ne îndepărtează de ucigaş. O 
sclipire de şiretenie îi însufleţi privirea: Fii liniştit, o să ieşim de 
aici. Chiar acum. 

II chemă pe Mandu şi-i şopti ceva la ureche. Sclavul încuviinţă 
din cap şi câteva clipe mai târziu se întoarse cu o bucată de 
lemn ars scos din vatră. Filon începea să înţeleagă ce fel de plan 
punea Batşeba la cale. 

— Doar nu te gândeşti să... bâigui el. 

— Ba bine că nu! 

Şi iată cum se pomenise Filon pe coridor, cu faţa dată din 
belşug cu funingine, cu un turban nubian pe cap, cu o tunică 
lungă până la călcâie şi cu Batşeba în braţe. Soldatul care stătea 
de pază trebuia să aibă vederea destul de slabă ca să-l 
confunde cu Mandu! Singurul neajuns era că, dacă voia să-l 
controleze, dacă-i punea vreo întrebare ori dacă se apropia un 
pas, romanul ar fi descoperit pe loc înşelătoria. Însă tânăra 
femeie nu părea să-şi facă deloc griji: 

— Nu mai fi aşa încordat, o să cădem amândoi! Soldaţii 
urmăresc un răzvrătit, nu un sclav. Cu atât mai puţin un sclav 
negru! Vei vedea, nici măcar n-o să ne observe. Cât despre 
oamenii din cartier, ei sunt obişnuiţi să ne vadă împreună. N- 
avem de ce să ne temem! 

N-aveau de ce să se teamă... Doar că el măsura cu două 
degete mai puţin decât Mandu, avea umerii mai înguşti şi 
zgărieturile de pe obraji peste care dăduse cu funingine îl 
mâncau groaznic. In afară de asta, n-aveau a se teme de nimic! 

Uşa se deschise şi legionarul rămas să supravegheze intrarea 
se întoarse spre ei cu ochi bănuitori: 

— Unde vă duceţi aşa? 

— La cimitirul de la Poarta oilor, răspunse Batşeba, cu o voce 
tulburată exact cât se cuvenea. Trebuie să-i aduc un ultim 
omagiu tatălui meu înainte de apusul soarelui. 

Soldatul o privi cu un amestec de dispreţ şi enervare. Hotărât 
lucru, evreii ăştia aveau o grămadă de obiceiuri de neînțeles. 

— Şi el? 

Filon simţi cum o picătură de sudoare i se brobonează pe 


frunte. Îl îmboldea o dorinţă nebună să se scarpine, imaginându- 
şi dâra pe care-ar lăsa-o de-a lungul nasului şi pe obraz. O 
minunată dungă albă în mijlocul feţei sale ca tăciunele! 

— E sclavul meu. Eu nu pot merge, ar trebui s-o ştii. Ori poate 
preferi să mă duci chiar tu... 

Bărbatul ridică braţele spre cer: 

— Asta mi-ar mai lipsi! 

Le făcu semn din mână să dispară. Fără să mai aştepte, Filon 
porni pe ulicioară, profitând de ocazie ca să arunce o privire 
spre casa răzvrătiţilor. Soldaţii continuau să umble în toate 
direcţiile. Se întrebă ce se întâmplase cu luda Galileeanul, cu 
roşcovanul cel uriaş, cu tânărul şovăielnic. Dar nu, mai bine să 
nu se gândească la asta. 

— Uită-te drept înainte, altminteri o să atragem atenţia, îi 
ceru Batşeba. 

Străbătură în tăcere cartierul parfumierilor. Legiunea se 
desfăşurase pretutindeni, cercetând dughenele, supraveghind 
răspântiile, păzind străzile principale. Pesemne că mulţi locuitori 
se închiseseră în case, căci întâlneai doar câţiva pelerini rătăciţi 
pe care legionarii îi îndemnau s-o ia înapoi spre Templu. Ca să 
evite controalele, cei doi tineri apucară printr-un labirint 
întortocheat de străduţe, urcând până aproape de hipodrom, 
apoi coborând până la zidul străvechi al cetăţii lui David. Acolo, 
la adăpost de priviri curioase şi de soarele ce stătea să apună, 
Filon o aşeză pe Batşeba pe un pietroi şi-şi trase sufletul. Ea îi 
întinse o bucată de pânză albă ca să se şteargă. 

— Ai auzit de Azzakku? îl întrebă râzând. 

— Azzakku? 

— Da. Când eram mică şi nu voiam să ascult, mama îmi 
spunea că o să vină Azzakku şi o să mă preschimbe într-o 
piatră. Mama era de fel din Mesopotamia şi în ţinutul unde se 
născuse ea, Azzakku era un soi de monstru al munţilor care-i 
speria pe copii. Se povesteşte că, dacă se apropie de un râu, 
apele încep să clocotească şi peştii să fiarbă. Şi dacă scuipă în 
aer, poate să stârnească o ploaie neagră ce ţine două zile. Ei 
bine, te asigur că în această clipă semeni cu Azzakku! 

Şi izbucni în râs. 

— Mulţumesc, mormăi el. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, glumesc, fireşte. De fapt, eşti 
tare chipeş. 


Rostise ultimele cuvinte pe acelaşi ton zeflemitor, încât Filon 
rămase cu faţa ascunsă în dosul cârpei, întrebându-se ce 
atitudine să ia. 

— Eşti căsătorit? continuă Batşeba. Nu, simt eu că nu. Totuşi, 
ai vârsta potrivită pentru căsătorie. 

Filon scoase capul de sub pânză, pieptănându-şi cu degetele 
părul spre spate cum putea mai bine. 

— Nu mă grăbesc, se apără el. Deocamdată mă dedic 
învăţăturii. Studiez la şcoala lui Arius Didymus. Mă interesează 
mai ales filosofia. Dar până nu sunt sigur ce cale vreau să 
urmez... 

— Nu-mi spune că filosofia e singura ta iubită! 

— Mă rog... 

Ea îl privea c-un zâmbet uşor ironic. Nu, bineînţeles, îşi zise 
Filon, în sinea sa, nu exista doar filosofia. Cunoscuse o femeie, 
la Alexandria. O femeie mai mare decât el. O văduvă, foarte 
frumoasă, foarte tandră. O egipteancă. Din păcate, nu era 
evreică şi nici n-avea de gând să devină. Şi oricum, tatăl său n- 
ar fi încuviinţat niciodată o asemenea căsătorie. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, oftă el într-un târziu. 

Chipul Batşebei se întunecă brusc, pierzându-şi orice urmă de 
veselie: 

— lartă-mă dacă te-am rănit, îl rugă. Nu ştiu ce m-a apucat 
să-ţi pun asemenea întrebări şi să fac asemenea observaţii. O 
clipă, m-am crezut... Ce prostie! 

Îşi trecu parcă fără să vrea mâinile de-a lungul picioarelor şi 
se forţă să zâmbească: 

— La urma urmei, Azzakku chiar m-a preschimbat într-o 
piatră, nu-i aşa? Nu eram destul de cuminte, pesemne. Şi-acum 
gata cu trăncăneala, trebuie să ne grăbim. 

Filon se aplecă spre ea, îşi petrecu un braţ pe sub spatele ei şi 
celălalt pe sub coapse. O găsea uşoară ca un fulg. 

Elie locuia într-un adăpost ciudat, construit din lemn şi piatră, 
pe Muntele Măslinilor, de cealaltă parte a văii Chedron. In faţa 
casei se vedeau un smochin uriaş, un bazin cu apă şi un câine 
sălbatic care părea pe deplin domesticit. Batşeba împinse uşa, 
care nu opuse nici pic de rezistenţă. lnăuntru domnea 
întunericul şi nu se auzea niciun zgomot. 

— Dacă e aici câinele, înseamnă că Elie nu e departe, şopti 
ea. Unchiule Elie? 


— Tu eşti, Bat? 

Sprijinit de perete stătea un bărbat, cu picioarele încrucişate 
sub el. Aproape fără să se clintească din loc, lovi cu toiagul 
oblonul de deasupra lui, ce ţinea loc de fereastră. O lumină 
roşiatică se revărsă brusc, dând la iveală o încăpere cu totul 
goală, în afara unei rogojini întinse într-un colţ şi a unor străchini 
puse direct pe jos. De acoperişul din crengi atârnau câteva 
obiecte ce semănau cu nişte cutiuţe de piele legate cu sfori 
subţiri. Teffi/in-uri. Cât despre bărbat... Lui Filon îi trebui ceva 
timp ca să-i distingă trăsăturile. Arăta foarte bătrân, o barbă 
imensă îi acoperea pieptul şi pântecele. Avea mâinile şi obrajii 
descărnaţi, iar părul îngălbenit îi cădea de-o parte şi de alta a 
capului. Ochii lui priveau necontenit într-un singur punct. Era 
atât de slab, încât vocea ascuţită şi răsunătoare părea că iese 
din gâtlejul altcuiva: 

— Cine e cu tine, Bat? Nu-i Mandu? 

— Nu, unchiule Elie. E Filon, un prieten. Mă ajută să-l caut pe 
omul care l-a ucis pe tata. 

— Un prieten, zici? Care te ajută? Ah, câtă durere, câtă durere 
trebuie să-ţi fi adus moartea lui leftae! Era prietenul meu, leftae, 
era şi prietenul meu. M-a ajutat deseori. Moartea, vai! Sângele... 

— Tocmai din acest motiv am venit la tine, unchiule Elie. În 
gura lui s-a găsit un teffi/in. 

— Teffilin-ul, cuvântul Atotputernicului lângă inimă! Dar în 
gură? Peh-sah... Da, se poate... Pen-sah, gura care vorbeşte. Şi 
Pessah, Paştele! Inţelegi? 

— Nu, unchiule Elie, nu înţeleg... Dar lasă-mă să termin. În 
teffilin nu erau versete ale Cărţii. Era o profeție. 

Batşeba îi făcu semn lui Filon să se aşeze alături de Elie. Apoi 
îşi apropie cu blândeţe gura de urechea bătrânului şi recită în 
şoaptă: 


Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 


Elie îşi mişcă buzele, dar fără să scoată vreun sunet. Repeta 
cuvintele în tăcere, ca pentru sine. Când isprăvi, clătină 


îndelung din cap: 

— Vasăzică asta este, Bat... 

— Ce este, unchiule Elie? 

— Sărmanul! Avea dreptate! Şi eu aveam dreptate! Teffi/in-ul, 
bineînţeles! Pen-san! 

Filon era convins că bătrânul aiura, pur şi simplu. Batşeba luă 
în palmă degetele noduroase şi începu să le mângâie ca pe ale 
unui copil. 

— Ascultă-mă, unchiule Elie. Trebuie să ştiu. Te-am auzit într- 
o zi discutând cu tata despre un text. Un text de cea mai mare 
importanţă pentru el şi pe care se străduia prin toate mijloacele 
să-l găsească. Sunt convinsă că ţi-a mărturisit ceva. 

— Textul... Amenințarea... Vai! Niciodată n-ar fi trebuit să-l 
citească. Niciodată! 

— Aşadar, căuta tocmai această profeție? 

— Această profeție? Ah! Cine ştie? Fetiţa mea, a trecut un 
veac şi jumătate! 

Dintr-odată amuţi, ca adâncit într-un ocean de gânduri doar 
lui cunoscute. 

— Unchiule Elie, reîncepu tânăra femeie, trebuie să-mi spui. 
Tata a fost ucis din pricina acestui text, sunt aproape sigură. 
Doar tu poţi să mă ajuţi. leftae era prietenul tău, nu-i aşa? 

— leftae... 

Părea mai puţin tulburat. 

— leftae a auzit vorbindu-se despre Ameninţare. De ani 
întregi, în familia noastră, în casa noastră. O, da, din vremea lui 
Qehat şi Uzziel. 

— Qehat şi Uzziel? îl încurajă Batşeba. 

— Qehat şi Uzziel... Qehat a fost mare preot al sfântului 
Templu, acum o sută cincizeci de ani. Qehat, mare preot, da, 
saducheul! Uzziel era fratele lui, un om pios, un slujitor 
credincios al Domnului. Într-o zi, Uzziel a descoperit textul. 
Amenințarea. De ce tocmai el? Aşa a vrut Atotputernicul şi aşa 
s-a întâmplat! Of! Ziua nefericirii şi a tristeţii! Pentru noi toţi! 

Începu să psalmodieze ceva de neînțeles, cu ochii mereu 
fixaţi asupra unui punct nevăzut. E orb, îşi zise Filon. Asta e, nu 
vede nimic! 

— Despre ce ameninţare e vorba, unchiule Elie? 

— Amenințarea! Profetul, da! Uzziel găsise textul adevărat al 
profetului. Întreaga profeție! Însă Qehat n-a vrut să creadă. Nu! 


N-a primit Cuvântul! A vrut ca Uzziel să tacă. Propriul lui frate! 
Şi Uzziel a dispărut! Şi textul profetului a dispărut! Dar 
Amenințarea e tot acolo. Amenințarea apasă azi asupra noastră! 

Tremura din toate mădularele şi Batşeba îi potrivi cum putu 
mai bine tunica pe umeri. 

Filon se amestecă în discuţie: 

— Cine e acest profet? Cine a scris acest text? 

— Cine poate spune? Atâtea taine vechi de peste un secol! 
Atâtea taine! Uzziel a dispărut! Textul a dispărut! Dar textul e 
adevărat. Şi profetul la fel. Un profet al Cărţii, e adevărul 
adevărat. Dar care? Care profet? Nu ştiu. Nici leftae nu ştia. 
Prea multe taine. Cât despre Qehat... Pe atunci era mare preot, 
nu-i aşa? Un saducheu. lar saducheilor nu le plac profeţii. 
Saducheii nu recunosc decât primele cinci cărţi. Bereshit, 
Shemot, Wayyigra, Bemidbar, Debarim!?... Tora lui Moise! 
Pentateuhul! Cărţi sacre între toate, oh, da! Dar saducheii 
resping toate celelalte cărţi. Le resping! mai ales pe cele ale 
profeților! lată de ce Qehat l-a făcut să tacă pe Uzziel, propriul 
lui frate. Şi iată de ce Uzziel a dispărut! 

— Qehat l-a ucis pe Uzziel? îl iscodi Batşeba pe un ton 
sumbru. 

— Vai, fiica mea! Au trecut o sută cincizeci de ani! 

Unde sunt martorii? Unde sunt ei? În orice caz, nimeni nu l-a 
mai văzut pe Uzziel, nimeni n-a mai văzut textul. Până azi! 

— Atunci cum poţi fi sigur că e vorba despre aceeaşi profeție? 
Vreau să zic, cea a lui Uzziel şi cea din teffi/in? 

— Ah!  Nazireul, David, Egiptul... Veliar! Amenințarea! 
Bineînţeles că-i acelaşi text. Adevăratul text al profetului. Care 
profet? Of! Cum să răspund? Ştiu doar că taina s-a păstrat, da, 
însă unele lucruri s-au aflat. Nenorociri cumplite. Profetul vestea 
nenorociri cumplite. Sfârşitul lui Israel, dacă Israel nu va şti să-l 
primească pe Mesia. Doar că saducheii nu cred nici în Mesia. 
Oh, nu! Marii preoţi nu-l vor pe Mântuitor. E prea primejdios! 
Fariseii se roagă ca Mesia să vină. Dar saducheii se tem! Marii 
preoţi se tem, da! 

— Unchiule Elie, marele preot... marele preot Gad se teme şi 
el? 


12 În ebraică: Geneza sau Facerea, Exodul sau leşirea, Leviticul, 
Numerii, Deuteronomul, desemnate prin primul cuvânt important de 
la începutul textului (n. a.). 


— Gad? Vai! Gad, saducheul. leftae şi el au discutat. Au 
discutat amândoi. Despre Ameninţare! 

— Tata şi Gad? 

— De voie, de nevoie! Taina familiei, taina casei! Ţi-am 
povestit deja. Gad şi leftae! 

— Îmi pare rău, unchiule Elie, nu reuşesc să te urmăresc. Care 
familie? Care casă? 

— Casa! Casa lui Gemul! Qehat şi Uzziel erau din casa lui 
Gemul. Gad şi leftae sunt şi ei din casa lui Gemul! Noi toţi 
suntem din casa din Gemul! E taina tainelor! 

Filon îi aruncă tinerei femei o privire întrebătoare. 

— E adevărat, încuviinţă ea, Elie are dreptate. La origine, Gad 
şi tata aparţineau aceluiaşi clan. O familie de preoţi, destul de 
veche: casa lui Gemul, din care-au rămas doar câţiva membri. 
Dar tata s-a rupt de saduchei şi n-a vrut niciodată să se numere 
printre slujitorii Templului. Şi apoi, Gad şi el nu erau câtuşi de 
puţin fraţi. Erau doar veri. Ca mulţi alţii din lerusalim... 

— Nu, nu fraţi! adeveri bătrânul. Nu ca Uzziel şi Qehat... Dar 
Gad cunoştea tot, ştiu asta. Tocmai fiindcă aparţine casei! Casa 
lui Gemul! Gad l-a întrebat pe leftae şi leftae mi-a spus. Îşi făcea 
griji, mari griji. Cineva se interesează de Ameninţare şi 
Amenințarea soseşte! Cineva doreşte să se împlinească partea 
rea a profeţiei. Cineva care trage nădejde ca Veliar să biruie! 
Vai mie! Biruinţa lui Veliar! La asta se gândea leftae. Voia să 
împiedice asta! Biruinţa lui Veliar! S-o împiedice cu orice preţ! 
De aceea căuta textul. Textul găsit în teffi/in! 


11 


Vorbeşte. O, Doamne, vorbeşte. E nerăbdător. Vrea să afle. 

Nici prin gând nu-i trece. 

— Arată-mi-l. 

Să i-l arăt, bineînțeles. Cum ar putea să bănuiască? Nu se 
aştepta la asta. Nu se aştepta la mine. 

— lată... 

Pergamentul întins pe masă. Degetele lui tremurând dornice 
să-l atingă. Se asigură că în preajma sa... Dar nu, nu-i nimeni 
care să-l deranjeze, nici femeie, nici copil. Cât despre servitori... 
Da, totul a fost bine pregătit. 


Să mă ridic, încet. El nu s-a mişcat. Citeşte. Cu nesat. Să mă 
apropii. 

— Aici, vezi? Frazele acestea două. 

Are încredere. 

Spatele lui. Pumnalul care se îndreaptă singur într-acolo. E 
atât de uşor. Doar o lovitură. Lama pătrundeți sfâşie inima. O 
clipă, ochii lui mă caută. Măcar a priceput? 

Și apoi sufletul îl părăseşte. 

Ultimele licăriri ale soarelui, răcoarea aerului de sub cedrul 
cel mare. Să rostogolesc trupul prin praf. Praf în urechi. Să 
împăturesc pergamentul. Cutiuta de piele. Praf în gură. Şnurul. 
Împlinirea. 

Profetul va fi mulțumit. 


Filon abia avu timp să se lipească de zid: doi soldaţi veneau 
înspre el. In ultima clipă, o luară spre est. Tânărul răsuflă uşurat. 
Se apropia de palatul lui Gad, prin spatele teatrului lui lrod. Pe 
măsură ce urca spre Templu, legionarii deveneau mai numeroşi, 
însă, din fericire, păreau să fi renunţat să-i mai vâneze pe 
răzvrătiți şi lumea umbla mai lesne încoace şi-n colo prin 
lerusalim. Oricum, dacă din întâmplare îl înhăţau... 

Işi făcea griji şi pentru Batşeba care rămăsese în tovărăşia 
bătrânului Elie pe Muntele Măslinilor. Ce-i drept, ea îl lămurise 
că Mandu o să vină după ea îndată ce se va înnopta şi că lucrul 
cel mai grabnic era discuţia cu marele preot. Căci Gad avea clar 
un amestec. Ştia de existenţa profeţiei şi stătuse de vorbă 
despre ea cu leftae. Poate chiar el poruncise să fie ucis... Filon 
trebuia să se arate prudent. Când se întâlniseră în Templu, Gad 
îl sfătuise să se ţină departe de povestea aceasta. Fapt care, în 
lumina celor aflate între timp, era un fel de mărturisire. Ori cel 
puţin dovada că marele preot voia să ascundă ceva. 

De-acum, palatul nu putea fi prea departe. Strada era destul 
de largă, bine pavată, străjuită de torţe ce ofereau lumină ca-n 
plină zi. Un cartier bogat, bărbaţi înveşmântaţi în mantii 
scumpe, stând la taclale în grupuri, femei cu pieptănături 
rafinate grăbindu-se să se înapoieze acasă la căderea nopţii. 
Trebuia să cotească pe strada următoare şi... 

Filon dădu aproape nas în nas cu el. In prima clipă, nu-i văzu 
faţa, ci doar sclipirile colorate ce se întrezăreau de sub mantia 
albă: cele douăsprezece pietre preţioase ale efodului, câte una 


pentru fiecare trib al lui Israel. Apoi, ca într-un vis, recunoscu 
trăsăturile aspre şi autoritate, barba fină, ochii iscoditori, părul 
îndesat sub glugă. Gad... Care părea la fel de surprins ca Filon. 

— lartă-mă, mare preot, ce întâmplare nemaipomenită. 
Tocmai veneam la... 

Fără să-l asculte, Gad se răsuci pe călcâie şi o luă la goană pe 
o străduţă ce cobora în dreapta. Pe moment, Filon nu ştiu ce să 
facă: 

— Stai, nu voiam să... Mare preot? 

Porni după el. De ce fugea Gad? De ce se temea? Încă o 
străduţă. Pustie. Ecoul unor paşi grăbiţi răsuna ceva mai 
departe, spre est. Pesemne că în capătul străzii Gad cotise, 
îndreptându-se spre Templu. Filon îşi dădu seama că dacă mai 
stătea mult în cumpănă o să-i piardă urma de tot. Alergă mai 
iute şi ajunse pe o stradă mai largă şi mai luminată. lată-l, la 
cincizeci de paşi mai încolo. Însă nu Templul era ţinta lui Gad. 

— Hoţul! urla marele preot cât îl ţinea gura. Hoţul! 

O patrulă romană. Se aruncase în braţele primei patrule ce-i 
ieşise în cale! O patrulă care acum privea către Filon. Erau cinci 
soldaţi. Hotărât lucru... 

Filon făcu  numaidecât cale-ntoarsă. Greşită mişcare... 
Alertaţi, pesemne, de strigăte, doi soldaţi se apropiau din 
direcţie opusă. Cei cu care fusese cât pe-aci să se întâlnească 
mai devreme. La dreapta şi la stânga - ziduri înalte şi netede. 
Nicio ieşire. De astă dată, era prins în capcană. Simţi vârful unei 
sulițe în spate. 

— Nu mişca ori te spintec. 

Cu obişnuita lor delicateţe, romanii îi dăruiră câteva lovituri 
peste umeri şi picioare, cât să-l facă să priceapă că nu câştiga 
nimic zbătându-se. 

— N-aveţi niciun drept să mă arestaţi! se împotrivi Filon. 

— Gura! O să-i povesteşti despre asta comandantului 
închisorii. 

După ce-i legară mâinile la spate, mica trupă porni spre 
fortăreaţa Antonia. 

Gad dispăruse. 


Şase ore? Şapte ore? Fără îndoială, era închis de cel puţin 
şase ore. Văzuse discul strălucitor al lunii trecând prin dreptul 
deschizăturii minuscule în formă de corn din partea de sus a 


zidului. Acum nu se mai zărea decât nimbul pâclos. Şi temnita 
părea mai liniştită. Mai puţine urlete şi sudălmi, dar mai multe 
sforăituri şi, când şi când, o chemare. Se auzeau tot mai des 
gemete din carcera de alături, unde unul dintre prizonieri se 
agita cu zgomotul de lanţuri: „Oh! Oh! Nu... Apă! Apă!” Omul 
aiura sau cam aşa ceva. Din timp în timp, lovea în zidul de 
piatră. Era cu neputinţă să dormi. Însă oricum Filon n-avea 
somn. Se scurseseră vreo şase ore. Oare câte-i mai rămâneau 
de trăit? În privinţa aceasta, nu se amăgea. Deocamdată, 
romanii nu aflaseră cine e. Niciunul dintre ei nu-l recunoscuse, 
nici pe coridoarele fortăreței Antonia, nici în temniţa mizeră. 
Însă asta nu va mai ţine mult. 

Când ajunsese la fortăreață, fusese dus mai întâi în faţa 
comandantului temniţei. Filon încercase să se dea drept un 
pelerin nevinovat, jignit că soldaţii se purtaseră atât de rău cu 
el. Însă bătrânul centurion i-o reteză scurt, nevoind să audă 
nimic. Pe deasupra, părea muncit de cu totul altceva: 

— Puneţi-l laolaltă cu hoţii. 

— Dar eu nu sunt hoţ! 

— Ai încercat să fugi, da sau nu? E de-ajuns ca să trezeşti 
bănuieli. Şi ai şi mutră de hoţ. Ce eşti în realitate o să hotărască 
tribunul lulius. Deocamdată însă, are altele de făcut, crede-mă. 

— E adevărat că procuratorul Coponius va sosi diseară la 
lerusalim? întrebă legionarul care-l ţinea pe Filon. 

— Nimic mai adevărat, soldat. O să stea în palatul cel mare 
din vestul oraşului. Tribunul e pe cale să termine pregătirile. 

Zâmbi cu trufie: 

— lar eu voi lua parte la banchetul pe care îl dă în onoarea 
procuratorului. 

— Venirea lui... are legătură cu întăririle? continuă celălalt. 

— Asta, soldat, nu-i treaba ta. Şi oricum, o să afli cât de 
curând. 

Îl duseră pe Filon într-o carceră unde se îngrămădeau deja 
cinci oameni cu feţele murdare şi straie ferfeniţite. Cu greu se 
strânseră ca să-i facă loc şi Filon se pomeni prins între perete şi 
uşa din zăbrele de fier. ÎI izbi mai ales mirosul ce domnea 
înăuntru, miasme de scârnă şi de cadavru ce putrezeşte. 
Curând, în licărul tremurător al torţei de pe coridor, Filon zări 
leşul: un şobolan uriaş, cu capul pe jumătate zdrobit aruncat 
dincolo de zăbrele, spre marea bucurie a unei puzderii de 


insecte înzestrate cu un număr uimitor de picioare. Cât despre 
duhoarea de scârnă... Filon înţelese destul de repede dincotro 
venea, când unul dintre tovarăşii săi se ridică şi se întoarse spre 
colţul peretelui, în spatele carcerei. Chibzuind mai bine, Filon îşi 
zise că, la urma urmei, el nu stătea tocmai rău acolo, sprijinit de 
uşă. 

După o vreme, doi legionari coborâră cu un coş plin de pâini 
rotunde şi burdufuri cu apă. Numaidecât se iscară agitaţie, 
strigăte, certuri, fapt care-i distra la culme pe romani: 

— Haideţi câinilor, e ora mesei de seară! 

Aruncară mâncarea printre zăbrele şi împărţiră în treacăt şi 
câteva lovituri de baston nesăbuiţilor care întindeau mâinile 
spre ei. Omul în lanţuri din încăperea alăturată nu primi nimic: 

— Tu ajunează. 

Prizonierul nu părea să se plângă şi Filon presupuse că aţipise 
ori se resemnase. El, unul, mâncă lacom pâinea uscată şi făcu în 
aşa fel încât să bea din burduf printre primii. Apoi, în timp ce 
mesteca un rest de pâine, îşi aminti de vorbele comandantului 
temniţei: lulius era la palatul lui Irod pentru a-l primi pe 
procuratorul Coponius. Ceea ce, deocamdată, îi asigura un 
oarecare răgaz înainte de a da ochii cu tribunul. Însă asta 
însemna că procuratorul Coponius părăsise Cezarea de cel puţin 
două zile. Căci noul oraş Cezarea se găsea departe de Ierusalim, 
pe coasta de nord-vest. In atari împrejurări, tratativele cu 
Ezechia legate de recensământ trebuie să fi fost anulate. Încă o 
veste proastă. 

Era în toiul nopţii. Luna apăruse şi dispăruse. Tovarăşii de 
carceră ai lui Filon - hoţii, adică - adormiseră într-un târziu. Nu 
schimbaseră nici două vorbe între ei, de parcă n-aveau 
încredere unii în alţii. In schimb, nebunul aflat de partea cealaltă 
a zidului, horcăia din ce în ce mai tare: 

— Oh! Oh! Ah! 

Lui Filon îi venea să-i strige să tacă, dar se răzgândi. Nu 
trebuia cu niciun chip să atragă atenţia asupra sa. Îi reveni în 
minte imaginea efodului, pietrele preţioase, trăsăturile lui Gad, 
umbrite de glugă. Mirarea lui, deloc prefăcută. De ce 
reacţionase aşa? De ce pusese să-l aresteze, cu riscul de a fi 
executat? Batşeba avea dreptate, marele preot era, cu 
siguranţă, amestecat în uciderea tatălui ei. 

— Oh! Apă! Apă! 


Batşeba... Filon trebuia să admită că tânăra femeie avea ceva 
aparte. Inteligență, negreşit, o mare inteligenţă. De asemeni, 
frumuseţe, şi ce frumuseţe! Trupul ei gol, în bazin. Şi el şezând 
atât de aproape, mai-mai să-l atingă. O libertate, da, o libertate 
pe care n-o mai întâlnise la nicio femeie până atunci. Era un 
lucru bun, era un lucru rău? 

— Oh! luda! Samuel! Apă! 

Filon se smulse brusc din gândurile sale. Auzise bine? 

— Samuel! luda! Nu! 

Samuel, luda... Nu încăpea îndoială, auzise bine. Samuel era 
numele răzvrătitului care-l atacase în grajdul Haceldama. lar 
luda... luda Galileeanul? 

— Apă! Ah! 

De bună seamă, omului îi era sete. Pesemne că romanii nu-i 
mai dăduseră să bea de la prânz. Să fi fost, oare, şi rănit? Pe 
bâjbâite, Filon găsi în mijlocul încăperii burduful din piele. ÎI 
scutură. Mai rămăsese în el puţin din preţioasa licoare. Îşi trecu 
mâna printre zăbrele şi lovi încetişor burduful de marginea uşii 
cu zăbrele de alături: 

— Hei! Mă auzi? întrebă în şoaptă. Uite apă. Apă pentru tine. 
la. 

— Apă, gemu celălalt. Apă. 

Glasul răguşit al unui muribund. Oricine ar fi fost el, părea la 
capătul puterilor. După o clipă de tăcere, se auziră nişte lanţuri 
târâte pe jos. Omul îşi ridică braţul şi încerca să şi-l strecoare 
printre zăbrele. 

— De băut... 

— Uşurel, îl încurajă Filon. Aşa, încă puţin. Gata, să nu-l scapi. 

Mâna aceasta enormă cu degete mânjite de sânge, tânărul ar 
fi jurat că... Da, era mâna uriaşului roşcovan! Aceeaşi mână 
care fusese cât pe ce să-i zdrobească nasul în bârlogul 
răzvrătiţilor! 

Burduful dispăru numaidecât în întuneric. Urmară câteva 
gâlgâituri, apoi un oftat prelung. Filon aşteptă puţin şi bătu slab 
în peretele despărțitor: 

— Mă auzi? Mă mai auzi? 

Un nou horcăit sluji drept răspuns. 

— Sunt Filon. Eu l-am ajutat pe fratele tău Samuel, la grajd. Îţi 
aduci aminte? Eram şi eu în casă de dimineaţă. 

— Samuel!... Ahh! 


— Mai încet, te rog! Gărzile ne supraveghează. Spune-mi ce s- 
a întâmplat dimineaţă. 

— Romanii, zise cu mare greutate uriaşul. Romanii ne-au 
răpus... Eu am... Burta mea... M-au tăiat la burtă... Doare. 

— Şi luda? L-au prins şi pe el? 

— Nu, pe luda nu. A fugit. Pe uşa din spate. 

Încercă să râdă, dar îl apucă tusea şi începu să scuipe. 

— l-am acoperit bine spatele, da, da. Când soldaţii au intrat, 
am ucis vreo şase, şapte. Şi i-am acoperit bine spatele. N-au pus 
mâna pe el. 

Aşa se explica de ce se agitaseră atât romanii după-amiază: 
căpetenia răzvrătiţilor le scăpase! 

Uriaşul tuşi iar: 

— Fratele meu, rosti. Samuel... Ai veşti despre el? 

Filon ocoli răspunsul: 

— Spune-mi de ceilalţi. Au reuşit să iasă? 

— Niciunul. Au murit toţi. Doar eu mai sunt în viaţă. Dar i-am 
acoperit bine spatele! 

Îşi strigase, oarecum, ultimele cuvinte şi, în jurul lui Filon, doi 
prizonieri începură să se foiască. 

— Mai încet, te implor! Soldaţii... Soldaţii au încercat să-ţi 
smulgă vreo mărturisire? 

— Lepădăturile! Le vin eu de hac într-o zi. Tuturor sau dacă 
nu eu, atunci luda o să le vină de hac. Nu le-am spus nimic. Nu. 
Despre atac şi tot restul. Pot să mă schingiuiască oricât, n-or să 
afle nimic. Şi la sfârşit vor fi siliţi să plece! Afară din Palestina! 
Toţi! 

— Ssst! Taci! 

Se auzeau zgomote pe scară: cineva cobora treptele. Lângă 
Filon, unul dintre hoţi se trezise deja. Curând, temniţa întreagă 
îşi va pierde somnul. lar uriaşul nu se oprea: 

— Pământul nostru! Lepădăturilor, e pământul nostru! 

Paşii se apropiau şi lumina a două torţe umplu coridorul. 
Tânărul închise ochii, prefăcându-se că doarme. Printre gene îl 
recunoscu pe legionarul care le adusese apă şi pâine în chip de 
cină. Îl urma un bărbat înfăşurat într-o mantie şi cu faţa ascunsă 
sub o glugă. 

— Pământul evreilor! bolborosea uriaşul. 

Fără a şovăi, legionarul se îndreptă spre carcera lui Filon. 
Acesta scoase un sforăit slab. Degeaba. Cheia se răsuci în 


broască şi uşa zăbrelită se deschise. 

— Tu, se răsti soldatul la el, izbindu-i cu piciorul. Tribunul 
lulius vrea să te vadă. Imediat. 

— Pe mine? Dar... 

Pe la spatele legionarului, silueta îi făcu semn să-şi ţină gura 
şi să se supună. Filon chibzui la repezeală. La o asemenea oră 
din noapte, existau puţine şanse ca lulius să ceară să-i fie adus 
un prizonier oarecare. Ca atare, trebuia să fie altceva la mijloc. 

— De băut, reîncepu uriaşul să geamă, cu vorbirea iarăşi 
nesigură... ` 

— şi el? şopti Filon. Nu-l puteţi lăsa aşa. li trebuie apă! 

Când ieşi din carceră, sub privirile buimace ale tovarăşilor săi, 
tânărul reuşi să-l zărească pe răzvrătit. Era într-o stare vrednică 
de milă, cu faţa, braţele şi trupul năclăite de sânge. La glezne şi 
la încheieturile mâinilor avea lanţuri fixate în zid. Îşi întoarse 
spre Filon ochii îngrozitor de umflaţi: 

— Apă... 

— Asta? rânji legionarul. Nu-ţi face griji, îi vine şi lui timpul cât 
de curând. Şi n-o să mai aibă în veci nevoie de apă. 

— Apă... repetă nefericitul. 

Înainte ca romanul să-l oprească, Filon întinse mâna şi atinse 
umărul uriaşului roşcovan: 

— Samuel o să fie bine, rosti dintr-o suflare. Samuel o să fie în 
siguranţă, îţi făgăduiesc. 

Legionarul îl smuci de cot, gata să-l lovească: 

— Dacă mai faci asta... 

Nu-şi duse însă gestul până la capăt, grăbit să-l ajungă din 
urmă pe omul cu glugă, care se îndepărta pe scară. 

Când sui la rândul său treptele, Filon îl auzi pentru ultima oară 
pe uriaşul roşcovan. Plângea înfundat. 

— Haide, nu mai căsca gura, îi ordonă soldatul. 

Cu vârful suliţei în coaste - lucru obişnuit, de-acum - 
egipteanul urcă scara în spirală până în sala gărzilor. După toată 
vânzoleala de la începutul serii, încăperea era neaşteptat de 
goală: Pe o masă, printre resturile unei cine modeste, bărbatul 
cu glugă lăsă o pungă de piele ce părea doldora de bani. 

— E o plăcere să lucrez cu oameni ca domnia ta, zise 
linguşitor, romanul. Nu vă rămâne decât să străbateţi coridorul 
de colo. O să vedeţi mai multe uşi, iar la capăt găsiţi una care 
dă în josul fortăreței. Am s-o încui după ce plecaţi. Cu fierberea 


care e zilele astea nu cred să bage cineva de seamă lipsa unui 
hoţ mărunt. 

Omul cu glugă încuviinţă din cap şi zori spre coridorul 
întunecos. Filon îl urmă cu pas iute, străduindu-se să nu se 
poticnească. 

— Te rog... începu el. Ai putea măcar să mă lămureşti? 

Celălalt nu încetini deloc pasul. 

— Mai târziu, tinere prieten, mai târziu. 

Ezechia! Era glasul lui Ezechia! 

— Domnia ta... 

— Taci, ţi-am spus. 


12 


— O clipă, Ezechia! Aş vrea să înţeleg. 

Se îndepărtaseră de fortăreaţa Antonia cu cea mai mare grijă, 
cumpănindu-şi fiecare pas şi ţinându-şi răsuflarea. Ierusalimul 
era cufundat în beznă, locuitorii săi dormeau, însă împrejurimile 
Templului şi ale cetăţii rămâneau supravegheate îndeaproape: 
soldaţii romani patrulau fără încetare. La est, undeva în zare, un 
licăr slab, alburiu vestea că în curând se va crăpa de ziuă. Aerul 
era minunat de proaspăt şi Filon îl simţi ca o dezmierdare pe 
obraz, după duhoarea şi mizeria din temniţă. Când socoti că nu-i 
mai putea auzi nimeni, Ezechia se opri sub streaşină unui 
depozit, la capătul cartierului negustoresc Tiropeon. Avu nevoie 
de ceva timp ca să-şi tragă sufletul înainte de a vorbi: 

— Şi eu aş vrea să înţeleg, rosti gâfâind. 

— Tratativele cu Coponius? 

— Un eşec, fiule, un groaznic eşec. Când am ajuns la Jaffa, 
unde urma să mă îmbarc spre Cezarea, mă aştepta un emisar al 
procuratorului. Împăratul Augustus a dat porunci stricte: 
Palestinei nu i se va face nicio favoare, nici nu încape discuţie să 
se amâne recensământul. Toate provinciile trebuie să plătească 
dările, şi cu asta punct. lar dacă va izbucni vreo răscoală, să fie 
înăbuşită în sânge. Pe undeva, cred chiar că procuratorul 
Coponius doreşte ca buba să se spargă odată. S-a săturat de 
atâta agitaţie şi de răzvrătiţii pe care nu-i poate prinde. Preferă 
să-i înfrunte deschis şi din poziţie de forţă. Asta-i şi pricina 
pentru care a adus la lerusalim noi trupe. Mergem la război, 


tinere prieten, mergem la război. 

— L-am... l-am întâlnit pe fiul domniei tale, luda. 

Glasul bătrânului se înmuie: 

— luda... Sper că nu m-a zugrăvit în culori prea întunecate. 
Însă orice ar susţine el, eu sunt convins că răzmeriţa e o mare 
greşeală. Că situaţia va fi şi mai rea după aceea. 

— În orice caz, puţin a lipsit ca legionarii să-l prindă. 

— Am aflat asta. Batşeba mi-a povestit ce s-a întâmplat în 
ultimele două zile. Of, lui luda i-a plăcut întotdeauna riscul. 

— Ai văzut-o pe Batşeba? 

— Îţi dai seama că începusem să te caut. Spre sfârşitul după- 
amiezii, când am revenit la lerusalim, nimeni n-a putut să-mi 
zică unde eşti. Neştiind încotro s-o apuc, m-am dus acasă la 
leftae. Batşeba, împreună cu Mandu, aştepta să te întorci. După 
cum mi-a spus, în clipa în care v-aţi despărţit, aveai de gând să 
mergi la marele preot. Vocea îi tremură uşor: Ai reuşit să ajungi 
la el? 

— La marele preot? La drept vorbind, nu. M-am pomenit faţă 
în faţă cu el în drum spre palat, însă, de cum m-a recunoscut, a 
rupt-o la fugă. Apoi a asmuţit gărzile asupra mea şi aşa se face 
că am fost arestat. 

— Zici c-a rupt-o la fugă? Mi se pare cel puţin ciudat. Mai ales 
dacă te gândeşti că... O să discutăm despre asta mai târziu. 
Până la urmă, de la Simeon cel cumsecade am aflat că eşti în 
fortăreață. Te-a zărit acolo, în mijlocul legionarilor. Am anumite 
contacte la palat şi... Pe scurt, întrucât mulţi ofiţeri iau parte la 
banchetul procuratorului, m-am descurcat şi le-am dat bani 
gărzilor. Îl bătu pe umăr: Patru sute de dinari romani, solda pe 
doi ani, atât m-ai costat astă-seară! 

— Îţi sunt nespus de recunoscător, Ezechia. Fără domnia ta... 

— Mulţumeşte-i mai degrabă lui Simeon care te-a găsit 
înaintea tribunului! Şi că veni vorba despre el, mă tem că n-ai 
de ales şi va trebui să te întorci în Egipt. Dacă, din întâmplare, 
lulius mirosea toată povestea... Dar şi despre asta vom discuta 
mai târziu. Deocamdată trebuie să te conduc la Gad. Se 
încruntă într-un mod bizar: Şi te previn că n-arată deloc bine. 


Palatul marelui preot Gad răsărea din umbră ca o fantomă 
uriaşă. Porticul ce dădea în spatele teatrului lui Irod nu era 
închis şi nici corpul principal al clădirii. In ciuda întunericului, 


Ezechia părea să se mişte cu uşurinţă prin imensele camere pe 
care le străbăteau. Ici şi colo, graţie câte unei raze de lună, Filon 
distingea jilţuri şi băncuţe din lemn preţios, mese lungi încărcate 
cu pahare şi felurite vase, mobile masive cu închizători 
complicate, plăci de marmură fină ce împodobeau pereţii, 
imaginea rafinată pe care-o alcătuiau bazinele descoperite şi 
elegantele porticuri ce le înconjurau. 

— Chiar nu-i nimeni pe-aici? întrebă în şoaptă tânărul. 

— Lucru curios, într-adevăr, dar există altele şi mai şi, 
răspunse Ezechia pe acelaşi ton. Se pare că Gad i-a îndepărtat 
pe cei douăzeci de sclavi şi servitori care se îngrijesc, în mod 
obişnuit, de casă. In ce scop? Nu ştim şi va trebui să aşteptăm 
până dimineaţă ca să aflăm. In orice caz, când am venit aici cu 
Simeon, palatul era pustiu. Batşeba ne asigurase că te vom găsi 
la marele preot, aşa că nu ne aşteptam nici pe departe la asta! 

In sfârşit, ajunseră într-o sală rotundă, cu ferestre înalte şi 
care dădea în grădină. Spre marea mirare a lui Filon, aceasta 
cuprindea trei terase largi, una deasupra alteia, legate printr-un 
soi de cascadă artificială, care susura veselă. Apa se scurgea 
într-un mic heleşteu mărginit de stânci şi de cedri maiestuoşi, 
sub care se agitau câteva siluete, cu torţe în mâini. 

— Simeon a avut ideea să căutăm în grădină, explică Ezechia. 

Un bărbat rotofei le ieşi înainte, făcând gesturi largi: 

— Ai reuşit! exclamă cu glas scăzut. Mă bucur că romanii te- 
au lăsat să pleci! Poate ne ajuţi să înţelegem de ce nenorocirile 
se înverşunează să se abată asupra lerusalimului! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Vino să vezi cu ochii tăi. 

Filon şi Ezechia îl urmară pe Simeon până sub arbori, unde 
exista un loc anume aranjat ca să poţi mânca la umbră şi 
răcoare. Acolo erau o masă acoperită cu mozaic colorat, vreo 
zece scaune trase în spate şi un cadavru zăcând pe burtă. 
Pesemne că fusese târât sau rostogolit pe jos, căci faţa şi 
braţele îi erau mânjite de un praf albicios. În lumina torţei, 
tânărul nu recunoscu imediat chipul lui Gad: avea părul şi barba 
încâlcite şi murdare, ochii daţi peste cap, iar din urechi şi din 
gură i se prelingeau firicele de praf. La spate, pe tunică, în 
dreptul inimii, se lăţea o pată mare, roşie, acoperită, în parte, de 
ţărână. Filon observă că nu mai purta tunica de efod cu care-l 
văzuse seara. 


— E acelaşi ucigaş, gemu Simeon, nu încape îndoială. Să-l 
omoare pe marele preot cu patru zile înaintea Paştelui! Ce 
impresie o să facă asta asupra credincioşilor? 

— De necrezut, murmură Filon. De ce-a luat-o la fugă când 
ne-am întâlnit? De ce se temea de mine? Voiam doar să-i 
vorbesc. 

— Poate fusese ameninţat să nu stea de vorbă cu tine, sugeră 
Ezechia. 

— Ori şi-a închipuit că eu sunt ucigaşul. 

— Oricum ar fi, asta ne ajută să ştim când s-a petrecut crima: 
undeva între momentul în care tu te-ai întâlnit cu el la lăsarea 
întunericului şi momentul în care eu şi Simeon am descoperit 
leşul, cu o oră în urmă. 

Filon îngenunche ca să privească mai îndeaproape rana: 

— O lovitură de cuţit sălbatică. Ucigaşul l-a înjunghiat în 
spinare, în dreptul inimii. Probabil că stătea în spatele lui şi... 
Gad nu trebuie că a suferit prea mult. Dar de ce l-a tăvălit apoi 
prin praf? 

— Dacă vrei să ştii, a avut grijă să-i umple urechile şi gura cu 
ţărână, adăugă Simeon. Nici măcar unui animal nu i-ai face aşa 
ceva! 

— Într-adevăr, gura... Are sânge la colţurile buzelor. 

— La fel ca leftae, absolut la fel! Buzele sunt prinse cu un 
şnur de piele. 

Bărbatul cel rotofei tăcu şi începu să-şi mute greutatea de pe 
un picior pe altul. Nu se simţea în largul său: 

— Nu se punea problema să-l ating eu însumi, îţi dai seama. 
Aşa că am chemat doi servitori de-ai mei ca să... în sfârşit, o să 
vedeţi ce vreau să zic. Ei bine, gura era plină de ţărână, dar sub 
limbă oamenii mei au descoperit un teffilin. Acelaşi fel de teffi/in 
ca la leftae. 

— Şi-n teffilin era ceva? 

Glasul lui Simeon deveni cavernos: 

— Un pergament, Ezechia, un pergament. Continuarea 
profeţiei. Tocmai mi-l arătau când aţi sosit voi. Uite-l... 

Pocni din degete şi un servitor îi întinse pergamentul. Avea 
aceeaşi culoare roşcată ca şi celălalt, aceleaşi îndoituri şi acelaşi 
scris în ebraica veche: 


Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 


Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 

Jeliţi, jeliţi, fiice ale lerusalimului! Biciul Domnului va lovi pe 
tămăduitorul său, gura minciunii va grăi împotriva adevărului, 
fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii! 


— „Fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii”, repetă 
Filon, încremenit. 

— Cuvintele acestea îţi amintesc de ceva? ` 

— Bineînţeles! Le-am mai auzit, şi nu doar o dată. Insă nu 
aici. Ci la Alexandria! 

Cei doi membri ai Sinedriului îl priviră țintă, în culmea mirării. 

— La Alexandria? se minună Simeon. 

— Da! Am petrecut mai multe săptămâni într-o comunitate de 
terapeuţi pe malul lacului Mareotis. Terapeuţii trăiesc acolo în 
rugăciuni şi meditaţie, departe de oraş. Se numesc pe ei înşişi fii 
ai luminii, care se străduiesc să respecte întocmai vrerea 
domnului. Spre deosebire de fiii întunericului care duc o viaţă 
impură şi se complac în păcat. Vă repet întocmai cuvintele lor. 

— Fiii întunericului împotriva fiilor luminii... Dar noi nu suntem 
la Alexandria! îşi ieşi din sărite Ezechia. Ce legătură are cu Gad? 
Ce legătură are cu lerusalimul? După tine, vinovatul e unul 
dintre acei terapeuţi? 

— Nu cred, răspunse Filon. Totuşi... Şi brusc pricepu un fapt 
evident: Qumran! Asta-i legătura! 

— Qumran? bâigui Simeon, din ce în ce mai descumpănit. 

— Cum de nu m-am gândit mai devreme? Terapeuţii sunt o 
ramură mai mică a esenienilor din Qumran. Au împrumutat în 
bună măsură de la aceştia ritualurile şi felul de a vorbi. Din 
puţinul pe care-l cunosc despre esenieni, sunt convins că şi ei se 
socotesc fii ai luminii într-o lume ameninţată de fiii întunericului. 
Textul ne trimite la esenieni, aproape că nu mai am îndoieli! 

— lartă-mă, fiule, opină Ezechia, însă, chiar dacă esenienii ne 
apropie de Ierusalim, nu văd ce interes ar fi avut ei să-l ucidă pe 
marele preot! Trăiesc izolaţi în deşert de zeci de ani! 

— Dar nici nu pretind că asasinul ar fi unul dintre ei. Deşi e 
ştiută duşmănia lor faţă de Templu şi, ca atare, faţă de 
reprezentantul său cel mai de seamă. Doar că există un 


amănunt pe care, poate, nu-l cunoaşteţi: leftae s-a dus la 
Qumran în mai multe rânduri. Am aflat de la Batşeba, fiica lui. 
Căuta să-i unească pe farisei şi pe esenieni împotriva 
saducheilor. Or, leftae a fost şi el ucis. 

— leftae s-a dus la Qumran... nu ne-a mărturisit-o niciodată! 

— Cu siguranţă presupunea că sunteţi de partea Templului. 
Să nu uităm că a păstrat mereu secretul asupra acestor 
călătorii. 

— Dacă înţeleg eu bine, recapitulă Ezechia, pergamentul îi 
priveşte pe esenieni într-un mod încă necunoscut nouă, dar care 
ar explica atât uciderea lui Gad, cât şi pe cea a lui leftae. Şi asta 
pornind doar de la o profeție născocită de un asasin! 

— Mă rog, nu-i chiar aşa. După spusele lui Elie, unchiul 
Batşebei, profeția n-ar fi atât de falsă pe cât ne închipuim noi. 
Ar putea să fie vorba despre un mesaj adevărat al unuia dintre 
profeţii Cărţii. Un mesaj a cărui existenţă e tăinuită de multă 
vreme. 

— Ei aş! îşi pierdu răbdarea Ezechia. Elie nu-i în toate minţile. 
Povestea asta e şi-aşa destul de încurcată, fără a-l mai 
amesteca şi pe bătrânul nebun. De altfel, în afară de fiii luminii 
şi fiii întunericului, nu găsesc nimic ieşit din comun în acest text. 
În orice caz, nimic care să îndreptăţească uciderea a doi oameni 
ori strădania de a-l ascunde. 

— Unde mai pui, sublime Filon, că asasinul se încăpăţânează 
mai degrabă să-l dezvăluie, ceea ce poate părea încă şi mai 
lipsit de logică. lar în privinţa conţinutului... 

Reciti cu glas tare ultimele rânduri: 


Jeliţi, jeliţi, fiice ale lerusalimului! Biciul Domnului va lovi pe 
tămăduitorul său, gura minciunii va grăi împotriva adevărului, 
fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii! 


— Întunericul împotriva luminii, minciuna împotriva 
adevărului, biciul împotriva tămăduitorului. E vorba de-un 
avertisment, cum există atâtea altele în scripturi. Dacă poporul 
lui Israel nu se arată demn să-l întâmpine pe Mântuitor, atunci 
forţele răului se vor dezlănţui! Insă părerea mea e că, adevărată 
sau nu, o parte din înţelesul profeţiei ne scapă. 

— Poate pentru că nu e întreagă? zise Simeon. 

Se aşternu liniştea, fiecare cântărind urmările pe care le 


presupunea o atare posibilitate. 

Ezechia rupse primul tăcerea: 

— Din păcate, timpul ne zoreşte. Nu vom putea ascunde la 
nesfârşit moartea lui Gad. Nici poporului, nici, mai ales, 
romanilor. Trebuie să-i dau de ştire lui lulius. Dumnezeu ştie de 
ce ne-ar acuza dacă mai întârziem mult. 

Îl luă apoi pe Filon de braţ: 

— lar tu, fiule, va trebui să părăseşti numaidecât oraşul. 
Îndată ce vestea crimei se va răspândi, legiunea va întări paza 
şi nu voi mai putea face nimic pentru tine. l-am lăsat poruncă lui 
Nertari să te ajute să pleci şi cred că Batşeba, care e de acord 
cu mine în privinţa aceasta, vrea să-ţi spună la revedere. 

— Venerabile Ezechia, îţi mulţumesc din adâncul inimii, te-ai 
purtat cu mine ca un tată. Acestea fiind zise, nu plănuiesc să mă 
întorc în Egipt, deocamdată. Mă gândesc... mă gândesc că e de 
datoria mea să merg la Qumran. 

— Să mergi la... 

Bătrânul vru să mai adauge ceva, dar se abţinu: 

— Îţi respect alegerea. La urma urmelor, de când ai ajuns la 
lerusalim, ai fost în mijlocul atâtor întâmplări... Cine ştie ce-o să 
mai afli! Deşi, după părerea mea, povestea asta cu profeția nu-i 
decât o păcăleală. Însă tu ai curaj, nu se poate tăgădui. Dacă aş 
fi avut anii tăi... 

Tăcu şi strânse cu afecţiune mâna tânărului. 

— Dacă ne vom mai vedea vreodată, sper să fie într-o zi de 
pace pentru poporul nostru. 


Lui Filon îi luă doar câteva minute să ajungă la locuinţa lui 
Ezechia. 

Nertari şi Batşeba îl aşteptau aşezate pe două băncuţe faţă în 
faţă, siluetele lor de-abia desluşindu-se în licărul singurei torţe 
ce lumina vestibulul. 

— Eşti... eşti teafăr şi nevătămat, oftă, uşurată, Batşeba. ` 

— Eu, da. Însă din nefericire, marele preot a fost ucis. În 
acelaşi fel ca tatăl tău şi cu aceeaşi sălbăticie. Îmi pare rău. În 
plus, Ezechia m-a sfătuit să dispar cât mai repede şi am... am 
hotărât să pornesc spre Qumran. Chiar în noaptea asta. Sunt 
convins că misterul îşi va găsi, în parte, dezlegarea acolo. 

— Aşadar, nu te mai întorci în Egipt? 

— Deocamdată, nu. Şi, ca să vorbesc limpede, în leşul lui Gad 


s-a descoperit un pergament ce conţine urmarea profeţiei, iar 
eu cred că face trimitere la esenieni. M-am hotărât, plec la 
Qumran. 

O sclipire neaşteptată - ori era răsfrângerea torţei? — însufleţi 
privirea Batşebei. 

— Dacă te duci la Qumran, merg şi eu cu tine. 

Filon o contrazise blând: 

— Nu cred că... 

— Vrei să discuţi cu esenienii pentru că tata a discutat cu ei, 
nu-i aşa? Ei bine, dacă răspunsul la întrebările tale se găseşte la 
Qumran, vreau să fiu şi eu de faţă. 

— Drumul până acolo... 

— Nu-ţi face griji pentru drum. Ştiu să călăresc o cămilă, iar 
oboseala nu mă sperie. Şi dacă te temi că o să te încurc, Mandu 
se va ocupa de mine. 

Se răsuci spre Nertari: 

— Presupun că Ezechia n-o să se supere pentru o cheltuială în 
plus. 

— Nu, nu... se bâlbâi sclava. Dar nu sunt sigură că Yarib are 
trei cămile. 

Filon îşi aminti de discuţia cu băieţandrul care căra saci de 
curmale în piaţa din Haceldama: 

— Yarib, stăpânul grajdului? Din câte ştiu, ţine trei dromaderi 
în cocioaba aia. 

— Păi, atunci... zise Nertari înclinându-se în faţa lor, mă duc 
să dau poruncile de cuviinţă. E nevoie de mai multe provizii şi... 

— Dă-ţi toată silinţa, îi tăie vorba Batşeba. Ne datorezi asta, 
nu? 

Nertari lăsă capul în pământ, fără a îndrăzni să scoată vreo 
vorbă. Apoi se retrase în grabă. 

— Ce-a apucat-o? întrebă Filon după ce sclava ieşi. 

— N-o băga în seamă, poveşti de-ale femeilor. De altfel, ai 
face mai bine să te pregăteşti: dacă marele preot a fost ucis, 
toate ieşirile din oraş vor fi închise. 

Tânărul încuviinţă: avea nevoie, pe deasupra, să se spele şi 
să mănânce un pic. 

Se îndreptă spre sala de baie, se spălă iute, îmbrăcă o altă 
tunică - încă o tunică a lui luda... şi trecu în odaia lui să-şi ia 
desaga şi cheia argintată pe care Gad i-o dăduse în Templu. 
Tocmai o cântărea în căuşul palmei când Nertari ciocăni la uşă: 


— lartă-mă, domnia ta, ştiu că te grăbeşti. Trebuie... Trebuie 
să-ţi mărturisesc ceva înainte să pleci. 

— Te ascult... o încurajă Filon, fără a reuşi însă să se arate 
binevoitor. 

— Are legătură cu cele petrecute deunăzi. În seara când... Mă 
rog, când omul ăla a pătruns în grădină înarmat cu un cuţit. Şi a 
doua zi când nu te-am trezit deşi era de datoria mea. Te-am... 
te-am minţit. 

— Mi-am dat seama. 

— Poţi să fii furios pe mine... Dar te-am minţit pentru că-mi 
era frică. Şi din cauza asta vreau să te previn. 

— Despre ce să mă previi? 

— În ziua în care ai sosit în această casă... După-amiaza... A 
venit la mine un bărbat. 

— Un bărbat? 

— N-am văzut cine era. Avea o glugă mare trasă pe faţă şi 
vorbea în şoaptă. Nu i-am recunoscut vocea. 

— Şi ce voia? 

— Voia să-mi vorbească despre stăpânul meu şi despre 
moartea lui leftae. Dacă auzisem de asta şi cunoşteam mai 
multe amănunte. 

— Dar tu ar fi trebuit să... 

— Mi-a atras atenţia că ştie adevărul despre luda. Că luda 
Galileeanul, cel pe care toată lumea îl caută, e fiul stăpânului. Și 
că, dacă refuzam să-i răspund, o să-l denunțe pe stăpân 
romanilor. În aceeaşi zi. Şi asta nu-i tot. A adăugat că atunci 
când se va afla că stăpânul şi cu mine... In sfârşit, că sunt ca şi 
soţia lui, o să fiu trimisă înapoi de unde am venit. 

— Ezechia şi cu tine... 

Începu să plângă încet şi Filon simţi cum îi dispare dintr-odată 
toată ranchiuna. 

— Stăpânul e un om cumsecade, hohoti Nertari. S-a purtat 
întotdeauna bine cu mine. Eu nu sunt decât o sclavă. Insă cu el, 
trăgeam nădejde să devin... nu ştiu... Cineva. Mi-a fost frică să 
nu aibă necazuri. N-am stat să mă gândesc. 

— Linişteşte-te, Nertari, nu sunt aici ca să te judec. Repetă-mi 
doar ce i-ai spus acelui om. 

— De fapt, nici nu-i puteam spune mare lucru. l-am vorbit 
totuşi de domnia ta şi mi-a cerut să-i arăt odaia în care stai. Mi-a 
mai poruncit să nu încui poarta dinspre grădină, în caz că are 


nevoie să se întoarcă. 

Pumnalul, se gândi Filon, vasăzică el furase pumnalul! Dar de 
ce? Pentru ca, din pricina cuţitului cu mâner de fildeş, vina să 
cadă asupra răzvrătiţilor? Pentru a întări bănuiala că ei se 
făceau răspunzători şi de moartea lui leftae? 

— Spune mai departe. 

— În noaptea aia, când ai încercat să discuţi cu stăpânul după 
atacul din grădină, am priceput cum stau lucrurile. Şi m-am 
străduit să te îndepărtez. 

— Uitând şi să mă trezeşti a doua zi dimineaţă. 

— Mi-era frică de acel om, mi-era frică de stăpânul meu. Mi- 
era frică de romani, mi-era frică de orice. 

— Şi bărbatul s-a mai întors? 

— Da, îndată ce-ai plecat la înmormântarea lui leftae. A 
trebuit... a trebuit să-i spun că voiai să mergi la sinagoga 
alexandrinilor. 

— Asta e! Şi de-atunci? 

— De-atunci n-a mai apărut. Dar în fiecare clipă, mă tem că... 

— Eşti sigură că n-ai observat nimic la el? Accentul, ceva 
deosebit în înfăţişarea lui? Un fel aparte de a vorbi? 

— Vorbea îngrijit, ca domnia ta ori ca stăpânul. Şi era cam de 
înălţimea domniei tale. În rest... 

Filon strâmbă din nas: 

— Cel mai înţelept ar fi să-i mărturiseşti totul lui Ezechia. O să 
ia măsurile ce se impun. Cât despre ce-o să zică în privinţa 
purtării tale, fii pe pace: sunt gata să jur c-o să te ierte. 

Îi întinse o bucată de pânză pe care se pregătea s-o bage în 
desagă. Nertari îşi şterse lacrimile, ceva mai liniştită. 


Trecuse o oră. 

În vârful colinei, Filon se întoarse ca să mai arunce o privire 
spre lerusalim. Primele licăriri ale zilei dezmierdau acum 
Templul, făcând să ţâşnească pe alocuri puzderie de mici 
mănunchiuri de raze. Tânărul nu-şi putu împiedica un zâmbet: 
cum o să-i explice fratelui său că, în ciuda tuturor strădaniilor, 
nu reuşise nici măcar o dată să se apropie de porţile aurite? 


13 


Animal ticălos! Hotărât lucru, lui Filon nu-i plăceau 
dromaderii. Prea înalţi, prea graşi, prea proşti! Şi obiceiul ăsta al 
lor de a rumega tot timpul, trăgând cu coada ochiului, mereu la 
pândă! Viclenie curată. De altfel, era convins că dromaderul lui 
aştepta doar un prilej ca să-l trântească la pământ. Căci mai 
exista o problemă: cămilele se legănau. Un fel de balansare, 
egală şi neîncetată, de la dreapta la stânga, mai mult sau mai 
puţin amplă, după cum era drumul de lin sau de bolovănos, 
însoţită când şi când de mişcări sălbatice ale grumazului. Cel 
puţin dromaderul lui aşa făcea, aplecându-şi brusc capul ca 
pentru a adulmeca pe jos un miros ce-l atrăgea cu toată 
puterea. Ca să nu fie azvărlit înainte, tânărul trebuia atunci să 
se ţină cât mai strâns de acea grămadă de grăsime care era 
cocoaşa. Avea impresia că se agaţă de un burduf plin cu seu... 
După care, animalul îşi răsfrângea buzele şi scotea un şir de 
bolboroseli caraghioase. Mulţumit, pesemne, de festa pe care i- 
o jucase lui Filon. Încă de când îl luase din grajdul din 
Haceldama, Filon găsise că animalul are un aer deosebit de 
nărăvaş. 

— E un mascul tânăr, îl lămurise Yarib, e niţel cam zvăpăiat. 

Zvăpăiat? Indărătnic, mai degrabă. 

In faţă, la vreo sută de paşi, cei doi tovarăşi de călătorie ai 
tânărului nu întâmpinau deloc asemenea greutăţi. Mandu, care- 
şi însoţise în trecut stăpânul până la Qumran, deschidea 
cortegiul, călare pe un mascul uriaş, cu părul tocit de ani, dar cu 
o înfăţişare paşnică. Batşeba îl urma pe o femelă mică, de care 
se făcea ascultată cu simple plescăituri din limbă. Când 
părăsiseră lerusalimul, aleseseră s-o ia peste coline în loc să 
apuce pe drumul pe care-l foloseau cei mai mulţi, drum care 
urca spre lerihon, apoi cobora spre Marea Moartă. Preferaseră o 
cale mai puţin comodă, dar care le îngăduia să se ferească de 
romani. 

Filon îşi şterse fruntea: dogoarea soarelui devenise deja 
copleşitoare şi adierea uşoară a dimineţii nu reuşea să-l 
răcorească. Îl duruseră pe rând picioarele, spatele, gâtul şi 
acum i se făcuse greață din pricina legănatului necontenit al 
animalului. Oboseala, căldura, orele de nesomn, blestematul 
ăsta de dromader... 

Dintr-odată, ca şi când i-ar fi citit gândurile, animalul se porni 
să galopeze. Alerga sălbatic, la întâmplare, sărind încoace şi- 


ncolo precum o fiară turbată. Filon începu să strige, agăţându-se 
de ce nimerea, păr, cocoaşă, o cută a pielii. Apoi, ca prin 
farmec, ajuns în dreptul Batşebei, dromaderul încetini pasul, 
scuturând din cap în toate părţile. 

— Ai necazuri? întrebă tânăra femeie. 

— Hm, nu, nu. Doar că e... mă rog... un pic cam zvăpăiat. 

— Zvăpăiat? Mai degrabă urmăreşte ceva, aş zice. 

— urmăreşte, dar... 

— Vită-te la botul lui, are cerul gurii umflat. La vârful buzelor, 
acolo, vezi? Yarib ţi-a dat, pur şi simplu, un mascul în călduri... 

— Ah! 

Filon se simţi oarecum descumpănit. Un dromader era şi-aşa 
prea mult pentru el. Dar un dromader în călduri... 

— Pari... pari să cunoşti bine aceste animale, bâigui el. 

Batşeba nu răspunse. Scoase o sticluţă din traista pe care-o 
avea alături, o destupă cu grijă, turnă în palmă o picătură de 
lichid gălbui şi frecă apoi cu el nările animalului. O aromă de 
mirodenii şi mentă umplu o clipă aerul. Dromaderul strănută de 
două ori, după care începu să fornăie. 

— Puțin ulei parfumat ar trebui să-l liniştească. l-am văzut pe 
conducătorii de caravane făcând asta, pe când călătoream cu 
tata. 

— Te lua adesea cu el? 

— După moartea mamei, da. Până pe la doisprezece- 
treisprezece ani. Apoi a socotit că nu se mai cuvenea. 

— Dar la Qumran nu te-a dus? 

— Niciodată. De altfel, mă îndoiesc că el a mers acolo până 
anul trecut. Abia acum trei-patru luni s-a gândit la o alianţă cu 
esenienii. 

— Când romanii au ocupat lerusalimul. 

— Într-adevăr. Şi cum saducheii au trecut de partea 
cotropitorilor, alianţa cu esenienii era singurul mijloc de a găsi 
un echilibru. 

— Probabil că atunci a aflat de profeție, îşi dădu cu 
presupusul Filon. Ori măcar a făcut legătura cu vechea poveste 
a lui Qehat, marele preot care a respins cuvântul prorocului şi 
şi-a ucis fratele. 

— Poveste pe care-o cunoştea şi Gad. Fapt ce i-a atras 
moartea, la fel ca şi tatălui meu. 

— Gad era saducheu, Qehat era saducheu, zise tânărul 


căzând pe gânduri. Mă întreb dacă... 

Aproape că uitase de căldură şi de poziţia deloc plăcută în 
care stătea, cocoţat pe un dromader cu gânduri necurate - deşi, 
deocamdată, animalul părea mai liniştit. 

— Ai putea să mă lămureşti în anumite privinţe? adăugă el. 
De pildă, ce cred saducheii despre scrierile profeților? Elie a 
lăsat să se-nţeleagă că saducheii nu le dau crezare. Aşa este? 

— Intr-o oarecare măsură.  Saducheii recunosc drept 
adevăratul cuvânt al Atotputernicului doar primele cinci cărţi ale 
lui Moise: Bereshit, Shemot, Wayyigra, Bemidbar, Debarim. 
Toată învăţătura şi toate ritualurile lor au ca temei Pentateuhul. 
lar sulurile profeților nu fac parte din el. 

— Dar fariseii? 

— Şi fariseii venerează Pentateuhul, fireşte. Însă în ochii lor 
sunt sacre deopotrivă toate cărţile sfinte, inclusiv scrierile 
profeților. La fel ca şi comentariile Legii pe care înţelepţii le 
transmit din generaţie în generaţie. Pentru tata şi pentru toţi 
fariseii, Tora e o prezenţă vie care se îmbogăţeşte prin credinţa 
fiecărui om şi prin tălmăcirea inspirată a rabinilor. 

— În vreme ce saducheii resping orice nu provine din primele 
cărţi... 

— Saducheii condamnă ce nu pot controla şi care ar putea 
într-o bună zi să le pricinuiască neajunsuri. Acesta e motivul 
pentru care, la fel ca romanii, nu au încredere în evreii care 
proclamă cu glas tare venirea Mântuitorului. Fiindcă cine poate 
să ghicească, de fapt, vrerea Mântuitorului? 

— Marii preoţi se tem de Mesia... Aşa crede şi unchiul tău, nu? 

— Intocmai. Şi de ce s-ar teme saducheii de Mesia dacă nu 
pentru că se ştiu nedemni să-l primească? 

— Cu alte cuvinte, la ei se referă profeția din teffi/in? 

— Păi, nu ei au lăsat oastea din Assur să pună stăpânire pe 
lerusalim? S-au împotrivit măcar? Nu sunt ei răspunzători pentru 
rătăcirile poporului lui Israel, când era de datoria lor să-l 
călăuzească? lar profeția ne pune în gardă chiar împotriva unor 
asemenea rătăciri:...dacă va păcătui iarăşi în fața Domnului său, 
atunci face-voi Eu ca Veliar să se ridice din hăuri... M-aş mira să 
nu fi văzut şi Gad legătura. 

— Şi totuşi Gad e mort, opină Filon. Ca atare nu i-am putea 
învinui pe saduchei de aceste crime. 

Tăcură o vreme, cu ochii pierduţi într-un peisaj sterp unde 


fiecare tufă de iarbă îngălbenită prinsă de stâncă părea o mică 
izbândă asupra pustietăţii. În jur, coline, zeci de coline, roşietice, 
brune, tocite, distruse, pârjolite de soare, vâlcele uscate şi 
bolovănoase unde mai curgea doar un strat fin de praf pe care 
vântul domol îl spulbera cu uşurinţă. Cerul însuşi, gol şi 
nemărginit, se sprijinea de culmile stâncoase de parcă omul nu 
mai trebuia să-şi dorească altceva decât să se înalțe spre 
Creatorul său. La oarecare depărtare în faţa lor, Mandu continua 
să le deschidă calea. 

— Dacă saducheii sunt în afara oricărei bănuieli, rosti într-un 
târziu Batşeba, nu mai rămân decât esenienii. Acesta-i motivul 
vizitei noastre la Qumran? 

— Nu ştiu, răspunse cu glas scăzut Filon. Avem un singur 
indiciu: „Fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii.” 
Totuşi asta nu aruncă vina neapărat asupra esenienilor. Şi, 
judecând după cele pe care le-am aflat de la terapeuţi, sunt un 
grup paşnic şi cu aplecare spre înfăptuirea binelui. Se dedică 
studiului, muncii, meditaţiei. Greu mi-i închipui ucigând alţi 
oameni cu o asemenea sălbăticie. 

— E greu de închipuit că cineva, oricine-ar fi, poate că ucidă 
alţi oameni cu o asemenea sălbăticie! Afară de cazul în care 
asasinul e nebun. 

— Nu-i nebun, dimpotrivă. A plănuit totul cu grijă de la bun 
început. L-a convins, de pildă, pe marele preot Gad să le dea 
liber servitorilor. A silit-o pe Nertari să-i spună tot ce ştia despre 
cercetările legate de crimă şi să-i deschidă uşa de la casa 
stăpânului ei. S-a interesat de mine în mai multe rânduri şi a 
încercat să mă înlăture. Pe deasupra, de fiecare dată când s-a 
aflat într-o situaţie care-i punea probleme, a acţionat cu sânge 
rece. Ca atunci când a fugit pe acoperişuri după ce l-a omorât 
pe tatăl tău. Nu, nu-i nebun, nici pe departe. Urmăreşte un ţel 
precis, care deocamdată nouă ne scapă. 

— Dacă într-adevăr nu şi-a pierdut minţile şi nu vrea decât să 
facă profeția cunoscută, de ce a adăugat crimelor tot soiul de 
amănunte îngrozitoare? 

— Un lucru e sigur, răspunse Filon în timp ce-şi aranja pânza 
care-i ferea capul de soare. Totul se învârte în jurul profeţiei. 
Amenințarea, cum o numea unchiul Elie. Dar ce ameninţare? Ce 
primejdie? Isaia, Miheia, Naum, Osea sau Sofonie, oricare dintre 
aceşti cinci proroci poate să fi scris textul. Insă ei au mai scris şi 


altele, care nu sunt mai puţin neliniştitoare. Şi-atunci de ce să 
dai acesteia o importanţă aparte? Ori poate că... În minte i se 
înfiripa încet-încet o idee: Ori poate că asasinul vrea să ne 
convingă că textul nu-i un fals. Să ne arate că deţine adevărata 
profeție a lui Qehat şi Uzziel. Că îi cunoaşte conţinutul şi autorul. 
Dar mai ales, înţelesul. Caz în care modul în care şi-a ucis 
victimele n-ar fi decât un mijloc de a... 

Tăcu, uimit de o coincidenţă. 

— Te gândeşti la ceva anume? îl întrebă Batşeba. 

Filon simţi cum îl trec fiori reci: 

— Batşeba! Cred... Cred că ştiu cine e prorocul. Cel care a 
scris profeția. Da, asasinul nu acţionează la întâmplare. 

— Spune! Spune odată! 

— Ei bine, pare bizar, însă... Ce au în comun moartea lui Gad 
şi a tatălui tău? 

— Teffilin-ul? 

— Teffilin-ul, bineînţeles. Pus cu pergamentul în gura leşului. 
Şi după aceea? 

— Faptul că aparţin amândoi casei lui Gemul? 

— Perfect. Asta ar explica de ce aveau ştiinţă despre 
existenţa profeţiei. Putem să adăugăm pe listă şi locul în care s- 
au petrecut crimele: în casele victimelor, la adăpost de orice 
privire, pentru ca asasinul să aibă timp să-şi ducă la bun sfârşit 
treaba. Dintr-un anumit punct de vedere, deşi nu ştim ce 
urmăreşte, totul pare logic: Gad şi leftae erau legaţi de profeție 
şi au fost găsiţi morţi având un fragment din aceasta asupra 
lor... Acum, prin ce se deosebesc cele două crime? 

— Tata era căpetenia fariseilor, Gad, a saducheilor. 

— Corect. În privinţa asta nu prea ştiu ce să zic. Dacă făceau 
amândoi parte din aceeaşi grupare religioasă, puteam s-o 
acuzăm pe cealaltă. Însă nu e cazul. Cât despre romani, mă 
îndoiesc că în împrejurările actuale moartea marelui preot îi 
ajută să păstreze pacea în lerusalim. Eu vorbeam de modul în 
care au fost săvârşite crimele, ce le deosebeşte? 

Tânăra femeie îşi plecă ochii: 

— Gad a fost înjunghiat, iar tata... tata a fost... 

— lartă-mă, sunt un neghiob. Întrebările mele stângace te- 
au... Ce vreau să spun e că pe marele preot l-au găsit murdar 
de pământ, cu gura şi urechile umplute anume cu praf. In timp 
ce leftae avea pe piept tăieturi adânci, ca şi când o fiară l-ar fi 


sfâşiat cu ghearele. Ceea ce n-a putut fi făcut decât după ce şi-a 
dat ultima suflare. Or, dacă asasinul nu-i nebun, ce nevoie avea 
să mutileze cadavrele? Şi de ce nu la fel pe amândouă? 

— Sugerezi că ţărâna din gura lui Gad şi tăieturile de pe 
pieptul tatălui meu ar avea vreun rost? 

— Sunt aproape sigur că reprezintă o modalitate de a semna 
profeția. De a dovedi că nu e un fals. 

— Nu prea înţeleg. 

— Felul în care leftae şi Gad au fost asasinați. Tăieturile, 
praful. Unul dintre proroci pomeneşte de ele. Toate se găsesc în 
sulurile lui Miheia! 

— În sulurile lui Miheia? 

— Da, Miheia! Fără îndoială, aş fi putut să-mi dau seama din 
prima zi, după ce l-am văzut pe tatăl tău. 

Însă aluzia era prea voalată. Căci, dacă ţin eu minte bine, 
Miheia zice undeva: 


Şi va mai fi restul lui lacov, între popoare multe, ca un leu 
între dobitoacele din pădure şi ca un pui de leu în turma de oi, 
care trece, calcă în picioare şi pradă, fără ca nimeni să-i poată 
smulge prada. 


— „Pradă fără ca nimeni să-i poată smulge prada!” Şi asta nu- 
i tot. Un pic mai încolo, profetul adaugă: 


Vedea-vor neamurile şi se vor ruşina cu toată puterea lor, vor 
pune mâna la gură, iar urechile lor vor fi cuprinse de surzenie. 

Vor linge pulbere ca şerpii, ca şi târâtoarele pământului vor fi 
cuprinse de spaimă. 


Batşeba se uita ţintă la el, nevenindu-i a crede: 

— Pulbere... N-are nicio noimă! 

— Da, n-are. Totuşi, nu poate fi vorba despre o simplă 
coincidenţă. Aminteşte-ţi că dintre toţi profeţii din vremea 
asirienilor, doar cinci pomenesc de Assur: Isaia, Miheia, Naum, 
Osea şi Sofonie. lar dintre aceştia cinci, unul singur face 
trimitere la violenţa leului şi la umilinţa prafului: Miheia. lată de 
unde se inspiră asasinul. Sunt convins. 

— Dar în ce scop? 

— Putem doar presupune. Crede el cu adevărat că deţine 


secretul lui Miheia? L-a împins cineva să creadă asta? Are 
convingerea că e unul şi acelaşi text cu cel al lui Qehat şi 
Uzziel? Ori l-a născocit el rând cu rând? Oricum ar sta lucrurile, 
asasinul vrea ca profeția să fie cunoscută şi temută de toţi. Să 
se îngrozească întreg neamul evreilor de ameninţarea pe care-o 
conţine şi s-ajungă să se teamă că prevestirile se vor împlini. De 
altfel, romanii nu sunt chiar această oaste din Assur ce merge 
înaintea lui Veliar? Şi ce mijloc mai bun avea la îndemână 
asasinul ca să-i convingă pe sceptici decât împlinirea unor 
viziuni ale lui Miheia: leul care sfâşie şi înjosirea de a te târî prin 
praf? Şi cu acest prilej a scăpat şi de doi oameni care puteau să- 
i facă rău sau să-l dea în vileag. 

— Gad şi tata. 

— Cel puţin asta deduc eu. Mai cu seamă că şi-a ales bine 
momentul. În alte împrejurări faptele lui n-ar fi avut acelaşi 
impact. Dar acum, cotropitorul a pus stăpânire pe lerusalim, 
poporul e pe cale să se răscoale, pretutindeni e proclamată 
venirea unui Mesia, iar Paştele se apropie. Când lerusalimul s-a 
trezit azi-dimineaţă, a aflat de moartea marelui preot, la trei zile 
după cea a căpeteniei fariseilor. Va fi cu neputinţă ca oamenii 
să-şi ţină gura. Cine ştie dacă la ora asta nu discută despre 
profeție? Şi cât timp va mai trece până cineva o să rostească 
numele lui Miheia? O zi? O oră? Un minut? Nu există oraş în 
lume unde Cartea sfântă să fie cunoscută mai bine. Negreşit vor 
face legătura între el şi felul în care au fost comise crimele. Şi 
după aceea... 

Nu-şi duse vorba până la capăt, întrucât la câteva sute de 
paşi în faţa lui, Mandu se oprise, îndemnându-i prin semne să 
tacă. 

— Ce... 

— Ssst! îi porunci Batşeba. Se întâmplă ceva. 

Îşi îmboldiră cămilele şi, în linişte, îl ajunseră din urmă pe 
sclav. Acesta arătă cu mâna o formă neclară ce se iţea pe una 
dintre coline, un pic mai la nord. O siluetă. Un bărbat, după câte 
se părea, ghemuit cu spatele la ei. 

— Un pândar, şopti Mandu. Supraveghează drumul spre 
lerihon. 

— Un pândar, păi ce... 

Nubianul îl întrerupse pe Filon, aruncându-i o privire plină de 
reproş, ca şi cum îl socotea răspunzător de primejdia în care se 


găseau: 

— De aici, rosti el printre dinţi, Mandu nu poate să vadă dacă- 
i un roman sau un tâlhar. O să trebuiască să coborâm spre sud, 
prin fundul văii. Eu v-am spus, stăpână, că... 

— Gata, Mandu, ştiu ce-am de făcut. Condu-ne mai bine la 
adăpost. lute. Cât mai avem de mers până la Qumran? 

— Cel puţin trei ore, mârâi sclavul. 

Smuci, morocănos, căpăstrul animalului şi cobori spre albia 
unui pârâiaş secat ce şerpuia în jos. 

— L-am supărat eu? întrebă cu glas scăzut Filon. 

— N-a fost de acord să te însoţim. A trebuit să stărui destul de 
mult ca să-l conving. 

— Vai de mine! Doar nu se gândeşte să te... 

— Să mă părăsească? 

Tânăra femeie fluieră încetişor şi dromaderul se urni din loc. 

— Nu cred. Acum două zile, fratele lui, care munceşte pe 
şantierul Templului, a venit şi i-a propus să lucreze şi el acolo. 
Tocmai terminaseră de săpat un tunel pe sub esplanadă, prin 
care preoţii să poată ajunge din sala băilor direct în sanctuar 
fără a se murdări. Dar se mai desfăşoară şi alte lucrări şi se 
caută mereu mână de lucru. 

— Mandu a refuzat? 

— A răspuns că nici nu se pune problema să plece şi să mă 
lase. Deşi eu i-am propus încă o dată să-l eliberez. 

— Pe undeva, e mai bine aşa. Ai nevoie lângă tine de cineva 
care... 

Ea îşi întoarse spre el chipu-i frumos şi grav, privindu-l cu o 
expresie de nedescifrat: 

— Cum poţi tu să ştii de ce anume am eu nevoie? apoi lovi cu 
palma crupa animalului şi se îndreptă spre Mandu care-i aştepta 
în fundul vâlcelei. 

Filon rămase nemişcat câteva clipe. După care o luă în jos pe 
povârniş cu nesfârşită grijă, căci dromaderul său dădea iarăşi 
semne că-şi pierde răbdarea. Inainte de a se îndepărta, aruncă 
o ultimă privire spre nord. Pândarul de pe colină dispăruse. 


14 


Zăriră, în sfârşit, Marea Moartă. Dacă numele de mare se 


potrivea acestui lac imens ce despărţea ludeea de ţara 
nabateenilor. Un lac unde apa era atât de densă, încât 
pietricelele pluteau câteva clipe înainte de a se scufunda. 
Ţărmurile sale se întindeau cât vedeai cu ochii, stâncoase şi 
sterpe, dominate de o faleză impunătoare, de culoarea orzului 
prăjit. La jumătatea distanţei dintre apă şi stâncă, o terasă 
lungă de argilă cu marginile adânc săpate se ridica deasupra 
malului cu cel puţin şase sute de coţi. Acolo, la adăpost de lume 
şi de oameni, îşi găsise lăcaş comunitatea esenienilor. 

Filon îşi înălţă capul şi-şi întinse, unul câte unul, muşchii. Avea 
impresia că se trezise dintr-un vis urât. Merseseră ore în şir, 
tăcuţi, năuciţi de căldură şi de oboseală, atenţi doar să se ţină 
pe dromaderii lor şi să-l urmeze îndeaproape pe Mandu printre 
bolovani şi hârtoape. Din fericire, în calea lor nu se arătaseră 
nici romanii, nici tâlharii, cruţându-i astfel de alte ocoluri. Intr-un 
târziu, puseră piciorul pe pământ. Soarele avea să ajungă în 
curând sus de tot pe boltă şi Filon socoti că era mai bine să-şi 
refacă puterile înainte de a-şi continua drumul. Din locul în care 
poposiseră, nu se vedeau decât un mic pâlc de clădiri 
înconjurate de ziduri şi câteva corturi risipite în preajma lor. De 
la o asemenea depărtare, ocupanţii lor nu puteau fi zăriţi. 
Singurul semn de viaţă - câteva păsări ce se roteau ţipând în 
văzduh. 

Mâncară şi băură aproape fără să schimbe niciun cuvânt. 
Când şi când, Mandu îi arunca lui Filon priviri furioase, în vreme 
ce Batşeba părea adâncită în gânduri, cu ochii pierduţi undeva 
departe, deasupra apei. Cât despre Filon, el înfulecă lacom o 
bucată întreagă de brânză de oaie, o plăcintă nedospită, câteva 
smochine şi un pumn de stafide. După care dădu pe gât 
jumătate dintr-un burduf de apă. 

— Am plecat, le spuse după ce se şterse la gură. Când 
terminati, veniţi după mine acolo şi aşezaţi cortul. Nu ştiu cât o 
să stau... 

Batşeba încuviinţă uşor din cap, în vreme ce Mandu îşi privea 
ţintă vârful sandalelor. Filon încălecă pe dromader, care fornăi 
puţin înainte de a se ridica în picioare. Tânărul îl lovi cu asprime 
peste crupă - o să afle el până la urmă cine e stăpânul! — şi 
animalul hotărî să i se supună. 

Înaintă de-a lungul țărmului până zări o potecuţă ce suia spre 
podiş. Praf brun, aproape roşu, grămăjoare uscate pe care 


animalul le spulbera cu copitele, pietriş, ici şi colo câte o stâncă, 
uneori simple pietroaie, totul aici era sterp, atât de sterp că te 
cuprindea deznădejdea. Filon mai că începuse să se îndoiască 
de planul său. Ce-o să le spună esenienilor? Cum o să-l 
primească ei? Măcar ştiau ce se petrecea la lerusalim? Greu de 
crezut. Prea puţini călători ajungeau pe ţărmul acesta al Mării 
Moarte. Chiar şi peştii fugeau de apa sălcie a lacului. Aşa că 
veştile... 

Pe măsură ce se apropia, aşezarea prindea contur. Filon se 
aşteptase la ceva mult mai vast, însă construcţiile ocupau o 
întindere de doar două sute pe două sute de coţi, mărginită de 
un zid cât un om cu braţul ridicat. Un zid care odinioară era 
posibil să fi fost un zid de apărare. Împotriva cui mai slujea azi 
drept pavăză? La prima vedere, erau două-trei clădiri cu un cat, 
un turn pătrat şi gros, câteva acoperişuri de formă alungită şi 
cam atât. Spre vest, ceva mai încolo, la poalele falezei, Filon 
numără vreo douăsprezece corturi şi, la apropierea lui, intrarea 
într-unul din ele fu acoperită în grabă. Abia apucă să zărească o 
siluetă colorată, cu pletele pe umeri şi brățări scânteietoare la 
încheietura mâinii. O femeie, oare? 

La mică distanţă de zidul împrejmuitor, dar la est, observă un 
şir de moviliţe de piatră, aliniate cu grijă, îndreptate spre lac. 
Cimitirul esenienilor, bineînţeles. Şi atunci Filon îşi dădu seama 
de ciudăţenia locului şi de liniştea neobişnuită ce domnea aici. 
Niciun zgomot, în afară de şuieratul vântului printre stânci, ce se 
făcea auzit din când în când. Ai fi zis că nu locuieşte nimeni prin 
preajmă. 

Legă funia dromaderului de un ţăruş şi porni spre turnul cel 
mare. Era clădit din acelaşi calcar gălbui ca şi zidul împrejmuitor 
şi străpuns la caturile de sus de mai multe ferestre. Zidul cu 
care se prelungea în jos ducea la o poartă despre care Filon 
presupuse că ar fi intrarea. Înainte să ciocăne, ciuli urechea. 
Mereu aceeaşi linişte. Bătu de două ori, destul de tare, cu latul 
palmei. Desluşi un zgomot de partea cealaltă şi poarta se 
deschise fără să scârţâie. Un tinerel, de vreo şaisprezece- 
şaptesprezece ani, cu trăsături plăcute, ochi mari, albaştri şi 
chip copilăros, cu o tunică de un alb desăvârşit, îl salută 
respectuos: 

— Te aşteptam. 

— Mă aşteptai? 


— V-am supravegheat, pe tine şi pe tovarăşii tăi, de când 
eraţi pe drum. 

— Dar cum puteai fi sigur că...? 

— Puţini sunt cei care ajung pe țărmurile acestea fără să urce 
până la noi. M-am gândit că şi tu vii să cauţi răspunsurile. 

— Răspunsuri la ce? 

— La dezgustul, la murdăria... la toată această stricăciune ce 
schimonoseşte lumea. Ai avea vârsta potrivită. Şi apoi, acela 
care-şi lasă femeia şi sluga în urmă o face pentru că doreşte din 
inimă să ni se alăture. 

Filon îşi stăpâni un zâmbet: 

— Ai ochi ageri, nimic de zis! Din păcate, mă tem că nu sunt 
demn de comunitatea voastră. De fapt, am venit doar ca să stau 
de vorbă. 

Tânărul nu-şi ascunse dezamăgirea: 

— Ah! Eşti ruda cuiva, nu? Păi, atunci... spune-mi pe care 
dintre fraţi să-l chem şi... 

— Nu pe unul anume. Am nevoie mai cu seamă să... Filon 
stătu o clipă în cumpănă: Eşti... eşti singur aici? 

— Fiind ora mesei, fraţii se află în refectoriu. 

— Dar tu nu mănânci? 

— Sunt încă novice. Masa e un lucru sacru, comuniune şi 
reculegere. Se-aşază la masă doar cei recunoscuţi şi primiţi în 
comunitate. Eu mănânc afară şi păzesc porţile. Oricum, fraţii 
trebuie să iasă curând şi vei putea să... Tăcu o clipă, apoi 
continuă: Dar dacă nu vrei să vezi pe cineva anume, nu prea 
înţeleg ce...? 

Dincolo de aceste cuvinte obişnuite, Filon găsea că tânărul 
părea isteţ şi descurcăreţ. Chibzui că nu i-ar strica să aibă un 
aliat. 

— Cum te cheamă? îl întrebă. 

— Nathan. Dar pe tine? 

— Filon. Am venit din Alexandria în pelerinaj la lerusalim cu 
ocazia Paştelui. Femeia pe care ai zărit-o mai devreme e fata lui 
leftae. leftae fariseul. Cred că el a venit la Qumran în mai multe 
rânduri, nu-i aşa? 

Pândea un gest de surprindere, o încruntare sau o privire 
piezişă, însă novicele îşi păstră expresia binevoitoare. 

— Ne-a vizitat de câteva ori, adevărat. După cum spune 
Simon, mai-marele comunităţii noastre, e un om de cuvânt şi 


înţelept. Dar a ales să trăiască printre demoni. 

— leftae e mort. 

Expresia lui Nathan se schimbă cu totul. 

— lartă-mă, îmi pare tare rău. Îi purtam un mare respect şi... 

— A fost ucis. 

Novicele îşi duse mâna la gură. 

— Oh! Asta nu poate fi decât lucrarea lui Veliar! Se apropie 
zilele în care... 

Tocmai atunci răzbătu până la ei târşâit de picioare pe dalele 
de piatră şi zgomot de glasuri amestecate. 

— Fraţii au isprăvit, cu siguranţă. Aşteaptă aici, să nu pleci. O 
să-l caut pe Simon... 

Dispăru printr-un portic ce ducea în interiorul clădirii. Rămas 
singur, Filon făcu câţiva paşi prin curtea ce ţinea loc de intrare. 
În dreapta se vedea un soi de ţarc, pentru animale probabil, 
unde însă fuseseră stivuite, la adăpostul unei streşini, urcioare 
uriaşe, astupate la gură. Pe celelalte două laturi păreau să se 
deschidă nişte ateliere, unde esenienii meştereau obiectele de 
trebuinţă vieţii lor izolate. Într-unul, era tăiată piatra, cu ciocane 
şi dălţi puternice, după care din bucăţile mari împrăştiate acum 
pe jos, se făureau felurite vase şi străchini, ce erau apoi înşirate 
pe nişte policioare. Filon se gândi că mare parte din aceste vase 
serveau unor scopuri religioase. Atelierul următor nu părea să fi 
fost folosit de curând. Cuptorul stins - lucru cum nu se putea 
mai nimerit pe căldura asta! —, nicovala fixată pe un butuc, 
ciocanele şi sculele de metal agăţate pe perete, totul dădea de- 
nţeles că era vorba despre o fierărie. Apoi veneau mesele 
sprijinite pe capră unde se uscau pieile de oaie. Pe una din ele 
zăceau mai multe unelte, răzuitoare şi cuțite, de parcă fratele 
care lucra cu ele lăsase totul baltă ca să se ducă în refectoriu. 
Filon îşi plimbă uşor vârfurile degetelor peste bucata de piele. 
Moale, trainică, plăcută la atingere. Ideală pentru scris... 

Nathan răsări de sub portic: 

— Vino repede! Simon te primeşte. 

Filon îl urmă de-a lungul unei galerii şi ieşiră într-o curte 
interioară, mică şi pardosită cu dale de piatră, în jurul căreia se 
rânduiau clădirile comunităţii. Urcară scara unei case înalte, 
aflată în faţa turnului pătrat. Când ajunseră la primul cat, 
Nathan arătă spre capătul unui şir de încăperi: 

— Simon e în odaia din spate, îi spuse cu glas scăzut. 


Vorbeşte-i fără înconjur. Diseară e Sabatul”, ultimul dinaintea 
Paştelui, şi Simeon are multe de făcut. 

Sabatul, fireşte! Marele Sabat începea în seara aceasta! Filon 
aproape că pierduse şirul zilelor! 

— Intră, fiule, intră. 

Filon trecu pragul şi se pomeni în faţa unui bărbat înalt şi 
vânjos, cu obraji raşi şi capul lipsit de păr, cu ţeasta destul de 
bombată, trăsături pronunţate, dar nu urâte, care-l privea 
iscoditor, fără bunăvoință, dar şi fără răutate. În ciuda 
veşmântului alb, te ducea cu gândul mai degrabă la un antrenor 
de lupte de la şcoala cea mare din Alexandria decât la mai- 
marele unei comunităţi religioase. 

— Nathan mi-a spus că eşti un mesager. Şi că trebuie 
neapărat să te văd înainte de a mă retrage. 

— E o mare cinste pentru mine, rabi. Am îndrăznit să vin la 
voi pentru că la lerusalim s-au petrecut anumite întâmplări cu 
totul ieşite din comun. Întâmplări care, mă tem, au o legătură cu 
esenienii. 

— Orice-ar pretinde unii, răspunse celălalt, esenienii au fost 
mereu legaţi de lerusalim. Nu-i el oraşul Templului, cetatea 
Celui Unic? În ziua izbânzii ne vom întoarce acolo. 

— Imi doresc ca ziua aceea să sosească, rosti prudent Filon. 
Deocamdată însă romanii l-au împresurat şi... 

— Cunosc toate acestea. Despre ce voiai să-mi vorbeşti? 

— leftae e mort. 

— Asasinat, din câte mi-a dezvăluit Nathan. Glasul lui Simon 
nu vădea altceva decât linişte şi siguranţă. Continuă: Nu te lăsa 
înşelat, nu sunt nici pe departe nesimţitor. Dar văd în această 
crimă o nouă dovadă că Ziua Judecăţii se apropie. Or, noi trăim 
aici aşteptând Ziua Judecăţii. Durerea pricinuită de o asemenea 
dispariţie nu mă poate face să uit că ea intră cu siguranţă în 
planurile Atotputernicului. 

— Negreşit. Însă pe leftae l-a ucis un om. Un om violent și 
crud, care l-a strâns de gât, apoi i-a crestat trupul. Înainte de a-l 
ataca pe marele preot Gad... 

Pentru scurt timp se aşternu tăcerea, ca şi când mai-marelui 
esenienilor nu-i venea a crede: 


13 A şaptea zi din săptămână, consacrată odihnei şi cultului. Sabatul începe 
din ajun, odată cu apusul soarelui. Sabatul dinaintea Paştelui, numit şi Marele 
Sabat, e printre cele mai importante din an (n. a.). 


— Marele preot Gad? 

— Da. A fost găsit astă-noapte înjunghiat în locuinţa sa. A 

— Înjunghiat... Nu l-am întâlnit niciodată pe Gad, însă... Îţi 
poţi închipui ce-mi inspiră marele preot al saducheilor. El e cel 
care ţine poporul nostru în robia neştiinţei şi a dispreţului faţă 
de credinţă. Aşa că el singur şi-a pus în primejdie mântuirea 
sufletului. Nu spera că o să-l jelesc. 

Filon începea să-şi piardă răbdarea: 

— Nu sper nimic. Căpetenia fariseilor şi cea a saducheilor au 
fost asasinate în decurs de câteva zile. E pur şi simplu 
surprinzător, nu? Şi n-o fi mai degrabă fapta unui om decât 
lucrarea Atotputernicului? 

— Aşadar, acesta e motivul care te-a adus la Qumran? 
Bănuieşti că noi am avea vreo legătură cu aceste omoruri? 

— Nu bănuiesc, sunt sigur, răspunse Filon cu o convingere 
care-l miră şi pe el însuşi. Chiar dacă nu-i o legătură directă. 
Rabi, ai putea să-mi spui dacă textul următor îţi aminteşte de 
ceva? 


Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 

Jeliţi, jeliţi, fiice ale lerusalimului! Biciul Domnului va lovi pe 
tămăduitorul său, gura minciunii va grăi împotriva adevărului, 
fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii! 


Cât recită, nu-şi dezlipi ochii de Simon. Văzu cum muşchii i se 
încordează uşor şi se albeşte la faţă. 

— De unde cunoşti acest text? îl întrebă cu glas pierit. 

— Jumătate din el a fost descoperit în gura unuia dintre morți, 
jumătate în a celuilalt. Închise în câte un teffi/in. 

— În gură? Simon îşi feri iute privirea. lartă-mă. Trebuie... 
trebuie să discut cu unul dintre fraţi, să mă-ncredinţez dacă... Îţi 
făgăduiesc că mă întorc repede. 

leşi din încăpere cu paşi mari, fără să mai adauge niciun 
cuvânt. Oare era vreun obicei de-al esenienilor să-ţi părăseşti 
oaspeţii curând după ce-i primeai? In orice caz, reacţia lui Simon 
dovedea că Filon nimerise drept la ţintă: mai-marele esenienilor 


cunoştea profeția. Şi faptul că ea era pusă în legătură cu 
asasinatele îl tulbura poate mai mult decât crimele în sine. Mai 
rămânea să afle de ce. 

Tânărul se strecură printre rândurile de bănci şi se rezemă de 
fereastră, ca să tragă în piept puţin aer proaspăt. Se aplecă în 
afară pentru a zări drumul, căutându-i din ochi pe Mandu şi pe 
Batşeba, însă clădirea era orientată spre sud, în vreme ce 
drumul se găsea mai la nord. În schimb, înălţimea ferestrei îi 
oferea un punct de observaţie minunat asupra aşezării Qumran. 
După ce mâncaseră, fraţii, cu toţii desculți şi îmbrăcaţi în alb, 
păreau să-şi vadă de treburile lor într-o deplină armonie. Câţiva 
discutau în şoaptă lângă unul dintre numeroasele bazine ce 
serveau drept rezervor sau miqveh ritual, legate între ele printr- 
un sistem de canale. Filon se întrebă prin ce minune apa curgea 
aici din belşug, în vreme ce pământul din împrejurimi crăpa de 
uscăciune. Unii fraţi se apucaseră iarăşi de lucru: doi olari 
munceau cu râvnă la roata lor aşezată sub cerul liber, un bătrân 
căra, adus de spate, un vraf de pânzeturi, alţii mai tineri ca el 
spălau vasele într-un ciubăr de piatră, unii alcătuiseră un lanţ ca 
să treacă din mână în mână nişte saci până la o construcţie în 
formă de echer - bucătăria? cămara cu provizii? Filon numără 
vreo douăzeci de bărbaţi, cu toţii mai vârstnici decât Nathan, 
dar nicio femeie. Însă alţi membri ai comunităţii erau negreşit 
răspândiţi prin alte părţi şi ca atare ascunși privirii. 

Se uită cu atenţie o vreme la mişcările rânduite ca într-un 
dans ale esenienilor până când Simon se întoarse. Picături de 
sudoare i se prelingeau pe ţeastă de cât alergase: 

— lmi cer iertare, a trebuit să găsesc pe cineva... pe cineva 
care... 

— Care să-mi poată răspunde la întrebări? 

— Da... mă rog, nu. Care să te conducă. 

— Să mă conducă? 

— Diseară e Sabatul ha-gadol/, Marele Sabat dinaintea 
Paştelui. Ai uitat? 

— Nu, fireşte... 

— Sunt silit să-mi dedic întreaga după-amiază pregătirii 
lecturilor şi a ceremoniilor. Mi-e cu neputinţă să te conduc eu. 

— Dar unde anume trebuie să fiu condus? 

— Să-l vezi pe Caleb, întâiul dintre scribii noştri. Dacă tot ce 
mi-ai povestit e adevărat, dacă presimţirea pe care-o am nu mă 


înşală... El va putea să discute cu tine cât e nevoie. Eu aş pune 
în primejdie desfăşurarea Sabatului dacă mi-aş rupe o parte din 
timp. Şi una ca asta nu se poate. Mai târziu, vom vedea. 

Filon rosti pe un ton solemn: 

— Textul... e profeția lui Miheia, nu-i aşa? 

Celălalt înghiţi cu greu. 

— E o istorie lungă, foarte lungă. Caleb o să te ajute s-o 
înţelegi. Spune-i că eu am hotărât astfel. Dar după aceea nu 
vorbi cu nimeni despre toate astea înainte să vii la mine. E 
foarte important pentru fraţi. Nathan o să te însoţească. 

— De ce nu mi se arată pur şi simplu unde-l pot găsi pe Caleb 
şi... 

Simon duse un deget la buze, aşa cum îndemni un copil să 
tacă. 

— Nu avem nicio clipă de pierdut. Nathan e jos, te aşteaptă. 
Şi ţine minte, nu spune nimănui ce ştii. Doar mie şi lui Caleb. 


15 


— Tocmai acolo? Vrei să urc până acolo? 

Lui Filon nu-i venea a crede. Nathan îi arătase un punct 
întunecat undeva sus pe faleză, pe care doar păsările ce se 
ciorovăiau rotindu-se în văzduh păreau capabile să-l atingă. 

— Simon mi-a poruncit să te duc la grota lui Caleb şi... 

— O grotă? Scribii voştri lucrează în grote? 

— Nu doar scribii. Cei mai mulţi dintre noi şi-au găsit adăpost 
în scobiturile din stâncă. Nu există dormitor comun la Qumran şi 
când ne strângem toţi suntem peste două sute de fraţi. Nici n- 
am avea unde să dormim. 

— Dar... corturile? Nu sunt nişte corturi lângă drum? 

Novicele avea aerul că găseşte oarecum caraghioase 
cuvintele lui Filon. 

— Corturile! Nu te-aş sfătui să petreci mai mult de câteva 
săptămâni în ele. Ziua e foarte cald înăuntru, iar noaptea se 
face dintr-odată frig. Ca să nu mai punem la socoteală ploile 
vijelioase ce te-ar inunda iarna. În timp ce grotele sunt curate şi 
cu o temperatură potrivită, mereu aceeaşi. Hrana, veşmintele, 
pergamentele, toate se păstrează în ele mai bine decât în 
clădiri. 


Filon întinse braţul spre tabăra înjghebată în faţa cimitirului: 

— Şi-atunci ce caută acolo acei... 

— Sunt vizitatori. Părinţii unora dintre fraţi care doresc să 
petreacă în tovărăşia lor câteva zile. Pe deasupra, Qumran e 
întru câtva un loc sfânt şi multe familii sunt fericite să ni se 
poată alătura o vreme. Să mergem acum, uite colo poteca. 

Ocoliră zidul pe la vest în direcţia falezei, lăsând în spate 
drumul şi corturile. Filon se întrebă de ce Mandu şi Batşeba nu 
veniseră încă. Porniră să suie coasta şi Filon trebui să calce cu 
atenţie ca să nu-şi scrântească gleznele. Oftă, obosit încă 
înainte de-a începe: 

— Dar de ce aşa departe? Până la ea pare să fie cale de ore 
întregi de mers. 

— Nu te nelinişti. Ne ia cel mult o oră dus-întors. Înălţimea e 
cea care te-nşală. E drept totuşi că grota lui Caleb nu-i dintre 
cele la care se ajunge uşor. 

— Chiar aşa, vorbeşte-mi despre el, despre Caleb. 

— Despre Caleb? îl admir foarte mult. E cel mai învăţat scrib 
al nostru. Şi dintre cei mai prietenoşi totodată. 

— Cu ce se îndeletniceşte? 

— El hotărăşte ce texte se cuvine a fi copiate. Esenienii nu se 
mărginesc doar la rugăciune şi la o existenţă pură. Avem şi 
datoria de a răspândi Cuvântul şi de a deschide ochii celor mai 
sinceri credincioşi. Printre noi sunt vreo doisprezece scribi care 
copiază  sulurile Cărţii, le tălmăcesc în aramaică sau le 
comentează, aşa cum face Caleb. 

— Le comentează? 

— Sigur că da! Scrierile Sfinte sunt atât de bogate în înţelesuri 
încât spiritele rătăcite pun stăpânire pe ele ca să le deformeze 
şi să conducă lumea după bunul lor plac. Noi trebuie să redăm 
Cuvântului adevăratul înţeles, curăţat de intenţiile rele şi de 
farmecul amăgitor al lui Veliar. E o misiune sacră. Abia atunci, 
luminată de Domnul Atotputernic, comunitatea noastră va fi 
vrednică de Judecata Sa. 

— Şi această misiune i-a fost încredinţată lui Caleb? 

— Lui şi celor mai buni scribi de dinaintea lui. Generaţie după 
generaţie, esenienii fac să strălucească lumina Cărţii Sfinte. 

Drumul devenea tot mai îngust pe măsură ce urcau printre 
stânci. Nathan îl apucă pe Filon de mână ca să-l ajute să treacă 
de grohotiş. 


— Şi ce formă iau comentariile? 

— Sunt nişte pesharim, explicaţii. Scribul studiază fiecare 
verset de pe sul şi scrie interpretarea pe care i-o dă. Asta-i şi 
motivul pentru care nu toţi scribii sunt aleşi ca să alcătuiască 
pesharim. Cel care comentează Cuvântul trebuie, mai întâi de 
toate, să fie inspirat de către Atotputernic. Altminteri lumina sa 
n-ar avea strălucire. 

Filon nu îndrăzni să întrebe cum deosebeau un scrib inspirat 
de unul care nu era. Insă avea alte întrebări ce nu sufereau 
amânare: 

— Şi acum Caleb lucrează la un nou comentariu? 

— Tot ce se poate. S-a retras de câteva zile, aşa cum cere 
tradiţia. Un scrib trebuie deranjat cât mai puţin posibil atunci 
când scrie pesharim. Altfel n-ar mai simţi inspiraţia divină. 

— Păi, şi-atunci... venirea noastră nu riscă să-l tulbure? 

Nathan îşi întoarse spre el privirea plină de respect: 

— Simon ţi-a făcut o rară onoare îngăduindu-ţi să-l vizitezi pe 
scribul nostru. Pe de altă parte însă, Paştele se apropie şi Caleb 
ar fi coborât oricum în curând. 

Filon stărui: 

— Aşadar, n-ai nici cea mai mică idee despre textul la care 
lucrează? 

— Doar Caleb şi Simon ti-ar putea răspunde. La noi, un scrib 
nu pomeneşte niciodată despre munca lui până n-o isprăveşte, 
de teamă să nu atragă o soartă potrivnică. lar Caleb nu prea 
vorbeşte despre subiectele sale. Se zice chiar că scrie unele 
cuvinte în greacă pentru a fi sigur că nu le citeşte nimeni! 
Înainte de a întocmi lucrarea finală, bineînţeles! 

— A mai scris şi-n alte dăţi pesharim? 

— Da, în urmă cu câteva luni, un comentariu despre profetul 
Avacum. De-o minunată profunzime, care-l aşază pe veci în 
rândul celor mai clarvăzători scribi ai noştri. 

Avacum. Un profet. Fireşte! Şi-acum, de ce nu Miheia? Dacă 
se gândea mai bine, negreşit era Miheia. lar Simon, mai-marele 
esenienilor, n-avea cum să nu ştie. Aşa se explica şi tulburarea 
care-l cuprinsese mai devreme. Aşa se explica şi permisiunea 
neobişnuită pe care i-o acordase. Nu încăpea îndoială, Simon se 
temea. Dar de ce anume? 

— Toate grotele sunt atât de departe? gâfâi Filon după ce 
urcase o bucată de drum mai abruptă. 


— Nu, din fericire. Uită-te cu atenţie la faleza de sub noi. Vezi 
petele alea întunecate la care se ajunge pe nişte trepte 
naturale? E intrarea în două grote. Şi-acolo jos, pe promontoriu, 
aproape de aşezarea noastră, sunt încă trei. Şi alte trei în faţă. 
În cele mai mari locuiesc patru sau cinci fraţi, uneori mai mulţi. 
Şi mai sunt destule prin împrejurimi, la miazănoapte, dar şi la 
miazăzi. Fireşte, trebuie să ştii unde să le cauţi. 

— Şi cea a lui Caleb? 

— La drept vorbind, nu-i o grotă în care stă de obicei. E prea 
departe de comunitate. Însă e un loc în care scribilor noştri le 
place să se retragă din când în când. O să-ţi dai seama de ce 
când ajungem. 

Novicele se opri câteva clipe pe când se pregăteau să 
străbată un pod de funii împletite întins peste o trecătoare 
îngustă: 

— Acolo e pârâul ce asigură apa în Qumran. Acum aproape c- 
a secat din pricina căldurii care a început de timpuriu anul ăsta. 
Vezi, când şi-a săpat albia, torentul a dat naştere unor bazine. 
Noi le-am închis ca să păstrăm apa, care apoi curge printr-un 
apeduct. Şi uite colo... 

Arătă spre o fâşie de vegetaţie ce se alungea spre sud, la 
oarecare depărtare de mal. 

— E oaza. Acolo muncim pământul şi creştem animale. 
Treizeci de fraţi lucrează acolo tot anul, iar noi facem cu 
schimbul, câte zece-douăzeci, ca să-i ajutăm. Cultivăm cele mai 
bune curmale din toată ludeea, Crede-mă! 

Filon încuviinţă din cap şi păşi cu băgare de seamă pe 
pasarela de frânghii. Ajuns la celălalt capăt răsuflă uşurat. 

— S-ar zice că-mi lipseşte exerciţiul. 

— Totul aici merită osteneala, rosti novicele. 

— Dar tu, Nathan, eşti de multă vreme la Qumran? Pari atât 
de tânăr... 

Filon spera să capete un răgaz mai lung ca să-şi mai tragă 
sufletul, însă călăuza sa porni în pas întins mai departe fără să 
aştepte: 

— Fraţii m-au luat la ei când aveam zece ani. Tata a vrut să 
mă aducă aici. Credea că în ziua Judecăţii doar fiii luminii vor fi 
salvaţi. Şi avea dreptate. Când trupele lui Veliar vor fi înfrânte 
lerusalimul ceresc se va deschide esenienilor. Şi-atunci vom 
cunoaşte fericirea şi bunăstarea... 


Veliar. Fiii luminii. Fiii întunericului... Pe Filon nici nu-l mai 
mirau toate acestea. Se abţinu însă de la orice comentariu, 
întrucât îi făgăduise lui Simon să păstreze tăcerea. 

— Şi eu, mărturisi egipteanul, am trăit o vreme printre 
terapeuti, la Alexandria. 

— Terapeuţi... Am auzit de ei. Sunt, oarecum, verii noştri întru 
credinţă. Şi ei vor fi salvaţi. Dar dac-ai trăit printre ei, de ce i-ai 
părăsit? 

— Probabil că nu sunt făcut să-mi duc viaţa în asemenea 
comunităţi. Însă există ceva care-i deosebeşte mult pe terapeuti 
de voi: femeile... 

— Ah! 

Novicele scuipă cu dispreţ. 

— Femeile sunt stricate şi lipsite de ruşine. Ele îi abat din 
drum pe cei drepţi şi îi duc pe căi greşite. Simon zice că niciun 
bărbat nu-i la adăpost de ele, oricât de curată i-ar fi inima. Să 
primeşti femei înseamnă să cazi în capcanele cărnii pe care 
singur ţi le întinzi. Noi, esenienii, vrem să rămânem puri chiar şi 
în gândurile noastre. 

Nathan învățase bine lecţia şi Filon nici nu îndrăzni să-şi 
închipuie ce-ar fi făcut Batşeba dac-o auzea. Mai mult ca sigur i- 
ar fi scos ochii! 

— Dar mai târziu cu ce-o să te ocupi? 

— Deocamdată sunt în al doilea an de noviciat. Peste un an 
voi depune jurământul şi voi deveni cu adevărat un frate. Apoi 
trag nădejde să fiu numit scrib. 

— Precum Caleb? 

— Precum Caleb. 

Ajunseră la o porţiune şi mai abruptă, unde pământul le 
aluneca sub tălpi, silindu-l pe Filon să se agaţe de orice îi pica la 
îndemână. Dincolo se întindea un soi de podiş, numai hârtoape 
şi bolovani. De-aici însă priveliştea asupra Mării Moarte era 
grandioasă, iar munţii din ţara nabateenilor se conturau în zare 
cu o claritate ireală. Filon începea să înţeleagă ce sentimente 
încercau, negreşit, scribii când se retrăgeau pe faleză: impresia 
că ating cerul. De altfel, şoimii cei mici ce se roteau de lao 
vreme în văzduh ţipau parcă la ei, ca pentru a-i împiedica să 
mai urce. 

— Aici e grota. 

Nathan o rupse la fugă către o deschizătură greu de observat 


dintr-o scobitură a stâncii. Filon porni în urma lui. Peştera era 
destul de spațioasă, tavanul având întru câtva forma unui clopot 
descoperit în vârf. Un mănunchi de raze pătrundea prin boltă şi 
cobora până la o masă de piatră pe care apele o modelaseră în 
timpuri străvechi, iar mâinile omeneşti o lustruiseră. 

— Acum înţelegi ce-i atrage pe scribii noştri, nu? şopti Nathan. 
Lumina aceasta şi pupitrul sunt binecuvântate de Atotputernic. 
Nu există loc mai potrivit ca să se reverse asupra ta inspiraţia 
divină. 

Pe masă se găseau cerneală, calamusuri, un vraf de 
papirusuri şi de suluri, la prima vedere aşezate fără a respecta 
vreo ordine anume. Plus o bucată dintr-o pâine rotundă şi foarte 
tare. 

— Pâinea e uscată, observă Filon cu mirare. Şi e făcută cu 
drojdie. Mă îndoiesc că un scrib precum Caleb ar lăsa să zacă 
aici aluat dospit, cu doar câteva zile înaintea Paştelui!“. Mai ales 
atât de aproape de suluri. 

Nathan nu mai scotea o vorbă. Filon aruncă iute o privire spre 
restul grotei. O saltea de paie pe jos, un butuc slujind drept 
scaun, burdufuri pentru apă, câteva provizii, nişte meşcioare 
cioplite în stâncă pentru păstrarea sulurilor, trei lămpi stinse, 
rămase fără ulei. 

— Poate... poate s-o fi dus să se dezmorţească puţin, bâigui 
novicele. 

— Poate, încuviinţă egipteanul, deşi nu prea credea. 

De fapt, în grotă exista ceva rece şi prevestitor de moarte. 
Ceva care-i amintea de grădina lui Gad sau de odaia lui leftae. 

— Păsările! exclamă brusc Filon. Asta e, păsările! 

leşiră repede din peşteră. Şoimii continuau să zboare în cerc, 
scoțând ţipete ascuţite, deasupra stâncilor ce dominau grota. 
Tinerii se repeziră într-acolo, căţărându-se anevoie pe povârniş, 
până când le răsări înaintea ochilor un soi de terasă, ascunsă în 
spatele unor blocuri uriaşe de piatră. Când păşiră pe ea, cinci 
sau şase şoimi săriră care-ncotro, cârâind şi bătând din aripi. 
Ciocurile lor erau mânjite de sânge... 


14 Sărbătoarea Paştelui e şi sărbătoarea azimei, pâine fără drojdie. Pentru a 
comemora fuga evreilor din Egipt, se mănâncă timp de şapte zile pâine 
nedospită. înaintea Paştelui propriu-zis, fiecare are grijă ca în casa lui să nu 
existe nici urmă de drojdie (n. a.). 


16 


— Nu e cu putinţă, hohotea Nathan. Caleb... 

Între pietrele înalte zăcea un trup neînsufleţit pe care Filon n- 
ar fi vrut să-l vadă vreodată. Era gol, sfârtecat de păsările 
răpitoare, iar mădularele încă întregi - o gleznă şi laba unui 
picior, braţul drept, palma stângă - se umflaseră şi se 
învineţiseră din cauza căldurii. Leşul răspândea un miros 
respingător. 

— E aici de câteva zile, opină Filon. Aşa se explică pâinea de 
pe masă. 

— A fost o... o întâmplare? Hm? O fi căzut, iar şoimii... 

— Din păcate, nu. 

Egipteanul se apropie de cadavru, ţinându-se de nas. 

— E vorba de-o crimă. Încă una. Săvârşită însă înaintea 
celorlalte. Şi cred că ştiu de ce. 

În ciuda dezgustului, se aplecă deasupra sărmanului trup. 
Ucigaşul avusese grijă să-l dezbrace şi să-i cresteze pieptul, 
umerii şi probabil că şi faţa. Pe abdomen se vedeau tăieturi 
lungi şi roşii, care se încrucişau alcătuind un fel de tablă ca la 
jocul de dame. Şoimii atacaseră mai întâi locurile în care lama 
pătrunsese mai adânc - pe piept, gât şi pe obraji. De data 
aceasta, asasinul urmărise nu să imite ghearele unei fiare, ca în 
cazul lui leftae, ci să invite păsările răpitoare la ospăț. Potrivise 
lucrurile în aşa fel încât victima sa să fie devorată. 

— Dacă nu veneam noi... rosti cu greu novicele. 

— L-aţi fi găsit oricum, zise Filon. Văzând că nu coboară de 
Paşte, aţi fi trimis pe cineva după el. Nu pentru a face leşul să 
dispară l-a lăsat ucigaşul în voia şoimilor. Avea altceva în minte. 

— Vasăzică e acelaşi om care l-a omorât pe leftae? 

— Nu încape îndoială. 

— Dar pentru care motiv ei doi...? 

Filon îl îndemnă cu un gest să tacă, nu atât pentru că nu voia 
să răspundă, cât pentru a cerceta cu toată atenţia cadavrul. 
Întreaga parte de sus a corpului era de nerecunoscut. Păsările 
curăţaseră aproape de tot de carne gâtul şi faţa şi începuseră să 
spargă oasele pieptului ca să ajungă la măruntaie. Pe braţe şi 
pe coapse, o mulţime de lovituri zdreliseră pielea, dând la iveală 
muşchii sfârtecaţi şi resturi de cartilagii. Filon îşi aminti un alt 
pasaj din Miheia: 


Şi după ce vor fi mâncat carnea poporului meu, vor fi jupuit 
pielea şi oasele lor le vor fi sfărâmat şi prefăcut în bucăţi ca şi 
carnea în oală, ca trupul lor în căldare. 

Atunci vor striga către Domnul, dar El nu le va răspunde şi în 
vremea aceea Îşi va ascunde faţa Sa de la ei, din pricina faptelor 
lor celor rele. 


După Gad, după leftae, ucigaşul continua să împlinească 
viziunile profetului. Cât despre teffi/in... 

Cu băgare de seamă ca să nu atingă leşul, Filon se lăsă pe 
vine şi privi în interiorul craniului şi între maxilare. Mai mulţi 
dinţi fuseseră sparţi de ciocurile lacome şi chiar limba părea... 
Tânărul se trase iute în lături, stăpânindu-şi un val de greață. In 
orice caz, în gură nu s-ar fi zis că se afla ceva. Nathan schiţă o 
mişcare ca şi cum ar fi vrut să-l ajute, însă Filon îl refuză: 

— Mai bine nu... Du-te în schimb la grotă şi adu salteaua de 
paie ca să-l acoperim. Apoi mergi şi dă-i de veste lui Simon ca 
să trimită ajutoare. 

Novicele încuviinţă din cap, uşurat că poate să plece. Cocoţaţi 
în vârful falezei, şoimii urmăreau scena, aşteptând momentul 
să-şi reia ospăţul. 

— Uşş! Uşş! strigă Filon arătându-le pumnul. 

Dar abia dacă unul dintre ei fâlfâi uşor din aripi. 

Şi-acum, se întrebă tânărul, până unde vor merge lucrurile? 
Căpetenia fariseilor, căpetenia saducheilor, unul dintre cei mai 
învăţaţi scribi din Qumran... O profeție pusă pe seama lui Miheia 
şi de a cărei existenţă esenienii ştiau. O profeție pe care Caleb, 
Filon nu se îndoia, începuse s-o comenteze. Cu alte cuvinte, toţi 
cei care se apropiau prea mult de text erau pur şi simplu 
executaţi. Ce revelaţie funestă se străduia cineva să ţină 
ascunsă? 

Nathan se întoarse cu salteaua făcută sul. 

— Mulţumesc, îi zise Filon, mă ocup eu. Aş vrea să te mai 
întreb ceva înainte să pleci. Caleb nu era un moşneag, nu-i aşa? 
Părul e negru şi mâinile nu au zbârcituri. 

— ŢI-l închipuiai ca pe un scrib bătrân? Dimpotrivă. Caleb era 
în puterea vârstei, avea vreo patruzeci de ani. Şi un chip plăcut, 
chiar dacă... Chiar dacă nu-ţi mai poţi da seama de asta acum. 
Era destul de viguros şi-i plăcea să facă exerciţii. 


— Atunci înseamnă că s-a apărat. 

— Cunoscându-i firea, pot zice că s-a luptat. lar dacă un străin 
ar fi urcat până la el, nu l-ar fi privit cu încredere. 

— Fireşte. Nu te mai rețin, du-te să-i anunţi pe fraţi. 

Nathan începu să coboare şi Filon îl privi cum se 
îndepărtează. Podişul domina Marea Moartă şi riscul de a fi luat 
prin surprindere era destul de mic. Chiar şi pentru un scrib. Ori 
atacatorul se apropiase dinspre sud, după ce urcase faleza? 
Oricum ar fi fost, un amănunt rămânea la fel de tulburător: de 
fiecare dată victima părea să-şi fi cunoscut ucigaşul. Mai mult, îl 
primise. leftae îi deschisese uşa în vreme ce fiica sa se îmbăia, 
iar Mandu trebăluia prin bucătărie. Gad îşi îndepărtase, pur şi 
simplu, servitorii. Negreşit, amândoi îşi aşteptaseră călăul. Oare 
nu era şi cazul lui Caleb? 

Filon apucă salteaua de paie şi o scutură cu putere ca s-o 
întindă. Curentul de aer ce se iscă zburătăci un mic obiect la doi 
paşi de capul mortului. O cutiuţă de piele. De mărimea unui 
deget şi deschisă într-o parte. Teffi/in-ul. Probabil că vreo pasăre 
îl scosese din gura lui Caleb şi, negăsindu-l pe gustul ei, îl 
azvârlise. Rupt. Cu un colţ gălbui ieşind din el... 

Filon se repezi să-l ridice. Desfăcu nerăbdător firul de păr ce 
ţinea înfăşurat pergamentul. Cerneala, culoarea, scrisul, toate 
erau la fel. Sfârşitul profeţiei! 


Amenințarea Domnului» 

Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 

Jeliţi, jeliţi, fiice ale lerusalimului! Biciul Domnului va lovi pe 
tămăduitorul său, gura minciunii va grăi împotriva adevărului, 
fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii! 

Şi de şapte ori câte şapte generaţii va domni acela ce va 
birui! 

Aşa să fie cunoscut adevăratul cuvânt din Moreşet, suflarea 
Domnului Dumnezeului Sabaot. 


Filon tremura din toate încheieturile. Moreşet nu era altul 
15 În original YHWH (n. tr.). 


decât oraşul lui Miheia, unde profetul văzuse lumina zilei cu 
vreo şapte sute de ani în urmă. Miheia, „suflarea Domnului 
Dumnezeului Sabaot”, glasul Domnului războinic... Miheia care 
vestea lupta binelui împotriva răului, dar fără a făgădui izbânda! 
Și de şapte ori câte şapte generații va domni acela ce va birui... 
Căci în asta stătea ameninţarea: înfrângerea Mântuitorului, 
triumful lui Veliar. De şapte ori câte şapte generaţii. O mie de 
ani! O mie de ani, poate, sub domnia răului! lar Atotputernicul 
părea să refuze de-acum să-şi salveze poporul... Da, sfârşitul 
Alianţei, aceasta era Amenințarea! 

Trebuia să-şi vină în fire. La urma urmelor, era vorba doar de- 
un pergament. Şi de nişte crime, desigur. Trei crime. Un 
pergament, nimic mai mult. Oricine l-ar fi putut scrie. Şi, oricum, 
îi dovedea sângele vărsat autenticitatea? De altfel, scrierile 
profeților abundau în avertismente de toate soiurile. Merita 
acesta cu adevărat mai multă atenţie? 

Totuşi, leftae şi Gad fuseseră ucişi. Apoi şi Caleb, care 
întocmea un comentariu la Miheia. Presupunând că profeția era 
un fals, de ce se grăbise asasinul să-l facă pe scrib să dispară? 
Pentru ce se temea într-atât de acele pesharim? Căci să vii până 
aici, la o asemenea înălţime în pustiul ăsta... 

Unul dintre şoimi ţipă nerăbdător. Leşul... Filon îl acoperi cum 
putu mai bine, punând împrejuru-i nişte pietroaie pentru a 
împiedica păsările să ridice salteaua. Caleb va fi apărat, măcar 
până când soseau fraţii săi. După ce isprăvi, o luă spre grotă, 
sperând să afle mai multe despre pesharim. Oare scribul 
avusese timp să le ascundă? 

Intors în peşteră, Filon trase butucul ce servea drept scaun şi 
se aşeză la masa de piatră. La început, avu o senzaţie ciudată: 
coloana de lumină părea să coboare direct din cer, desenând un 
contur de căldură în aerul rece al grotei. Nici nu era de mirare 
că generaţii de scribi aşteptaseră aici să se pogoare asupra lor 
inspiraţia divină. 

Apoi începu să caute printre sulurile şi pergamentele 
îngrămădite de-a valma. Cele mai simple nu cuprindeau decât 
cuvinte mâzgălite sau linii şerpuitoare, ca şi când Caleb 
încercase ascuţişul calamusului înainte de a se apuca de treabă. 
Cerneala era peste tot aceeaşi, de un negru-albăstrui. Mai multe 
bucăţi de piele erau neatinse, aşteptând să fie cusute pentru a 
alcătui un nou sul. Insă dezordinea în care zăceau arăta că, mai 


mult ca sigur, cineva le răvăşise. 

Cât despre Scrierile Sfinte, acestea erau cele din Biblie: 
Psalmii - Sepher tehi/lim, Cartea psalmilor, Cărţile Cronicilor - 
Dibre hayyamim -, Ecleziastul - Qoheleth, Cartea judecătorilor - 
Shophetim şi tot aşa. În timp ce lucra la comentariu, scribul 
avea unde să caute un citat sau să verifice o formulare. În 
schimb, nici urmă de Miheia sau de vreo altă carte de-a 
profeților. Probabil că asasinul curăţase locul înainte să dispară. 

Filon se îndreptă spre policioarele săpate în stâncă. Aici, alte 
şi alte suluri, consacrate însă comunităţii de la Qumran: era 
vorba despre rânduielile cultului, despre respectarea Legii, 
despre pedepsele date fraţilor mai  îndărătnici, despre 
împărţirea bunurilor între membrii comunităţii, despre un soi de 
mare preot al esenienilor numit „învățătorul dreptăţii”. N-avea 
când să le citească pe toate. Mai ales că Nathan nu va întârzia 
să se întoarcă şi Filon nu voia să fie surprins scotocind printre 
lucrurile mortului. lar despre prorocul din Moreşet tot nimic... 

Filon tocmai se gândea să coboare spre aşezarea esenienilor 
când privirea îi fu atrasă de ungherul unde până mai adineaori 
se aflase salteaua lui Caleb. Zărise un fel de verigă ieşind din 
podea şi care lucea slab la câteva degete de perete. Tânărul se 
apropie. Era, de fapt, o bucată rotundă de fier, prinsă într-o 
cărămidă de pământ uscat, de-o formă aproximativ ovală. 
Ridică uşurel cărămida, dând la iveală o scobitură adâncă în 
piatră. Nu atât o ascunzătoare, cât un loc în care să pui la 
adăpost de animale câteva obiecte. Filon îşi strecură mâna 
înăuntru şi scoase trei suluri. 

Trei suluri... 

Se grăbi să se întoarcă la masă ca să le cerceteze. Tustrele 
erau din piele şi destul de noi, făcute, poate, de Caleb însuşi. 
Dacă scrierile acestea aveau o valoare aparte în ochii scribului - 
fapt ce-ar explica de ce le pusese deoparte -, de ce n-ar fi 
printre ele şi comentariul la Miheia? 

Egipteanul deznodă fâşia de pânză din jurul sulului mai mic: 


Vedenia pe care a avut-o Avacum prorocul. 

Până când, Doamne, voi striga fără ca să mă asculţi şi voi 
ridica glasul meu către Tine din pricina silniciei, fără ca Tu să 
mă izbăveşti? 

Pentru ce Tu mă laşi să văd nedreptatea şi priveşti apăsarea? 


Prăpădul şi silnicia sunt în faţa mea, certuri şi gâlcevi se iscă. 


Primele rânduri nu lăsau loc de îndoială: era sulul lui Avacum, 
prorocul pentru care Caleb întocmise de curând pesharim. Filon 
citi în diagonală. Era o copie pentru studiu, căci pe alocuri se 
vedeau însemnările făcute de mâna lui Caleb în dreptul unor 
cuvinte sau părţi de versete. Scrisul era fin, uniform, cu aceeaşi 
cerneală neagră. Literele ce alcătuiau tetragrama YHWH 
aduceau cât de cât cu cele de pe pergamentul din teffi/in. 
Totuşi, comparaţia se oprea aici: textul era în aramaică şi nu în 
ebraica veche. 

Filon desfăcu al doilea sul şi găsi comentariul la Avacum 
realizat de Caleb cu câteva luni mai înainte. Cel ale cărui 
profunzime şi pătrundere le lăudase Nathan. După cum îi 
explicase novicele mai devreme, scribul lucrase organizat, 
copiind de fiecare dată un pasaj din profet, apoi tălmăcindu-l. 
Filon citi la întâmplare: 


Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul cel de veghe ca să 
priveghez şi să văd ce-mi va grăi mie şi ce-mi va răspunde la 
tânguirea mea. 

Și Domnul mi-a răspuns şi mi-a zis: „Scrie vedenia şi o sapă 
cu slove pe table, ca să se poată citi uşor.” 


„Explicaţia la aceasta este că Atotputernicul îi spune lui 
Avacum să scrie lucrurile care se vor întâmpla ultimei generaţii, 
dar când va veni acest timp nu ni se arată. 

Cât despre ce a spus El: «ca să se poată citi uşor», explicaţia 
aici îl priveşte pe învățătorul dreptăţii, căruia Atotputernicul i-a 
dezvăluit toate misterele cuvintelor slujitorilor Săi, profeţii.” 


Căci este o vedenie pentru un timp hotărât; ea se va împlini la 
vreme şi nu va fi vedenie mincinoasă. 


„Explicaţia aici e că timpul de pe urmă va ţine mult şi că va 
întrece tot ce-au spus profeţii, căci minunate sunt misterele 
Atotputernicului.” 


Şi tot aşa, întreaga profeție a lui Avacum era comentată 
astfel. 


Mai rămânea ultimul sul. 

Filon stătu în cumpănă dacă să-l desfacă. Ceva îi spunea că 
nu va găsi în el vreun pesharim la Miheia. Asasinul trebuie să-l fi 
luat imediat după ce-l omorâse pe scrib. Intr-un fel, pentru asta 
şi venise. Oricum, i-ar fi fost de ajuns să cerceteze caverna, 
chiar şi în grabă, ca să descopere ascunzătoarea. 

Până la urmă, legătura de pânză îi alunecă între degete şi 
primele coloane în ebraică ieşiră la iveală: 


Cuvântul Domnului care a fost către Miheia din Moreşet în 
vremea domniei lui lotam, Ahaz şi lezechia, regii lui luda, când a 
avut vedenie pentru Samaria şi lerusalim. 


Prorocirea lui Miheia... Copia pe care, probabil, Caleb o 
folosise ca să mediteze înainte de a scrie pesharim, iată ce 
conţinea al treilea sul. În mod limpede o copie pentru studiu, ca 
şi la Avacum. Câteva semne adăugate ici şi colo, un cuvânt, un 
început de frază. Dar nimic important. Nu comentarii. Nu cheia 
acestei nebunii. 

Filon oftă. Trebuia să citească întreg sulul înainte ca esenienii 
să sosească. O aluzie, un detaliu, cine ştie dacă nu există în text 
ceva care să-l pună pe urmele asasinului? Atent la orice 
adăugire, la orice ştersătură, Filon se adânci într-o lectură pe 
care-o credea familiară şi despre care începea să bănuiască de- 
acum că ascundea şi altceva. 

Cartea lui Miheia începea cu condamnarea rătăcirilor lui 
Israel, mai ales a păcatelor celor puternici: căpetenii locale, 
preoţi ticăloşiţi, falşi profeţi, bogaţi indiferenți la mizeria 
nevoiaşilor, toţi cei care jupuiau pielea de pe oamenii sărmani şi 
le frângeau oasele. Aceasta era pricina războaielor şi a 
cotropirilor pe care Atotputernicul le trimisese asupra poporului 
său căzut în greşeală, aceasta era pricina oraşelor distruse, a 
câmpiilor pustiite, a plânsului femeilor şi a nefericirii tuturor. 

Apoi prorocul se mai îmblânzea puţin, făgăduind, după 
violenţă şi sânge, vremuri de pace şi venirea Mântuitorului. Aici, 
la începutul capitolului cinci, se găsea cea mai cunoscută dintre 
viziunile lui Miheia: 


Şi tu, Betleeme Efrata'6, deşi eşti mic între miile lui Israel, din 


16 Betleemul fecund (n. a.). 


tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru 
început, din zilele veşniciei. 

Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce 
trebuie să nască va naşte. Atunci rămăşiţa fraţilor săi se va 
întoarce la fiii lui Israel. 

El va fi voinic şi va paşte poporul prin puterea Domnului, întru 
slava numelui Domnului Dumnezeului Său şi toţi vor fi fără de 
grijă, iar El va fi mare, până la marginile pământului. 


De aproape şapte sute de ani, fiecare evreu din această ţară 
purta în suflet, ca pe cea mai prețioasă nestemată, respectivul 
fragment, care vestea că într-o zi Mesia se va ridica din Betleem 
şi-i va uni pe ai săi pentru a dobândi victoria şi a înstăpâni 
regatul Domnului. De şapte sute de ani evreii aşteptau, îşi zise 
Filon. De şapte sute de ani... 

Se pregătea să desfăşoare foaia următoare, dar rămase cu 
gura căscată când ochii îi căzură pe primele cuvinte. Urmarea... 
Urmarea prevestirii lui Miheia... Profeţia din teffilin! 


Amenințarea Domnului 

Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 

Jeliţi, jeliţi, fiice ale lerusalimului! Biciul Domnului va lovi pe 
tămăduitorul său, gura minciunii va grăi împotriva adevărului, 
fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii! 

Şi de şapte ori câte şapte generaţii va domni acela ce va 
birui! 

Aşa să fie cunoscut adevăratul cuvânt din Moreşet, suflarea 
Domnului Dumnezeului Sabaot. 


De necrezut! În sulul lui Caleb, profeția din teffilin venea 
imediat după viziunea Betleemului! Ceea ce putea să însemne 
că esenienii...? 

Dar asta nu era tot. Pe copia sa de studiu, scribul adăugase 
sus, în capul foii, două cuvinte în greacă: 


Naoipeev/Naoapeev 


NazireuNazarinean 


Transcrierea din ebraică în greacă trebuie să fi avut vreo 
importanţă, de vreme ce scribul subliniase câteva litere: 
NazireuNazarinean. lar Filon, deşi ştia prea bine ce voia să 
spună „Nazireu” - înţelept între înţelepţi, evlavios între evlavioşi 
- nu pricepea deloc ce era acela „Nazarinean”. Hotărât lucru, lui 
Caleb îi plăcea misterul. 

Tocmai atunci se auzi scârţâitul unor sandale pe piatra de la 
intrarea în grotă: 

— Filon? Eşti aici, Filon? 


17 


Întoarcerea la Qumran se desfăşură într-o atmosferă de 
reculegere. Potrivit ordinelor lui Simon, care nu dorise să urce 
până la grotă, leşul fusese lăsat deocamdată sub un adăpost de 
scânduri şi pietre. Deşi nu se punea problema să fie luat de- 
acolo cu câteva ore înaintea Marelui Sabat, nici nu-i trecea cuiva 
prin minte să-l lase în voia şoimilor. Doi dintre fraţii săi aveau 
să-l vegheze până a doua zi, când va putea să-şi afle odihna în 
cimitirul de la Marea Moartă. 

Ajungând în faţa aşezării esenienilor, Filon se simţi uşurat 
când zări cortul Batşebei şi dromaderii priponiţi alături. luţi 
pasul, nerăbdător să-i povestească despre uciderea scribului şi 
despre ultimele descoperiri legate de profeție. Insă novicele îl 
trase de mânecă: 

— Simon mi-a poruncit să te conduc fără întârziere la el. 

— Acum? Aş fi vrut să... 

— Din pricina celor petrecute, pregătirile pentru Marele Sabat 
au fost amânate şi Consiliul comunităţii a trebuit să se 
reunească. Probabil că deja te aşteaptă. 

Văzând aerul nemulţumit al lui Filon, căută să-l liniştească: 

— Nu-ţi face griji. Consiliul e un fel de Sinedriu al nostru. Când 
apar probleme importante, cei mai înţelepţi fraţi se adună ca să 
le discute. Au să-ţi pună cel mult câteva întrebări. 

Trecură de zidul împrejmuitor şi se despărţiră de micul grup 
ce-i însoţise, îndreptându-se spre clădirea în formă de echer, 
unde, ceva mai devreme, esenienii cărau saci grei. Să fi fost 


căldura, vestea despre crimă sau apropierea Sabatului? Un calm 
mai presus de fire domnea în sânul frăţietăţii. 

— Am ajuns, zise Nathan, păşind peste micul canal ce ducea 
la un bazin pentru purificări de la baza construcţiei. Aici se află 
refectoriul şi sala pentru adunări. 

Împinse uşa şi se trase în lături ca să-l lase pe Filon să între. 

— Drept înainte e bucătăria, iar în stânga, sala cea mare unde 
se reuneşte Consiliul. Şi încă un sfat, adăugă în şoaptă. Rămâi în 
picioare şi nu te apropia prea mult de înţelepţi. Şi vorbeşte doar 
când te întreabă. 

Filon dădu din mână enervat. Înaintă spre mijlocul sălii, o 
încăpere vastă, măsurând cel puţin cincizeci de paşi pe zece. 
Acoperişul se sprijinea pe un şir de coloane, acoperite cu stuc, 
iar mesele fuseseră împinse în colţul din stânga pentru a elibera 
spaţiul. Pe o latură, zidul se deschidea larg spre Marea Moartă, 
oferind o minunată privelişte asupra apei şi munţilor. In partea 
dreaptă, doisprezece bărbaţi stăteau aşezaţi în spatele unei 
mese acoperite cu o simplă faţă de masă albă. Cei mai mulţi 
dintre ei erau în vârstă, unii cu plete şi bărbi lungi, alţii aproape 
pleşuvi. Doar Simon era spân. Stătea în mijlocul adunării, 
încadrat de doi fraţi puţin mai tineri. El vorbi primul: 

— Consiliul Celor înţelepţi să-l primească pe Filon din 
Alexandria cu bunăvoință. A venit de dimineaţă de la Ierusalim 
ca să ne înştiinţeze despre moartea lui leftae şi a marelui preot 
Gad. După cum negreşit ştiţi, tot el l-a descoperit după-amiază 
pe fratele nostru Caleb. Pentru toate aceste motive, mi s-a părut 
folositor şi necesar ca înţelepţii să-l asculte. 

Apoi i se adresă egipteanului: 

— Ai putea, tinere, să mărturiseşti Consiliului ce părere ai 
despre acest şir de nenorociri? 

— Rabi Simon, mă tem că bietele mele explicaţii nu pot să vă 
mulţumească. Există în această poveste mai multe umbre decât 
lumină... 

— Să lăsăm deoparte reţinerile. Spune-ne doar ce crezi. Ce 
crezi cu adevărat. 

— Păi, atunci... Ei bine, prima mea impresie e că fiecare 
dintre crime e strâns legată de celelalte. Drept dovadă, profeția 
pe care asasinul a lăsat-o, fragment cu fragment, în gura 
victimelor. 

— O profeție? întrebă un bătrân cu chip viclean, prefăcându- 


se surprins. 

— Da, o profeție a lui Miheia. Adevărată sau născocită, n-aş 
putea spune cu siguranţă. Oricum, nu apare în niciuna dintre 
cărţile Bibliei. De altfel, mă bizuiam pe preaînvăţata voastră 
comunitate ca să aflu mai multe despre ea. 

Bătrânul cel viclean părea gata să-şi arate nemulţumirea, dar 
Simon i-o luă înainte: 

— Despre asta o să discutăm mai târziu, dacă vrei. 
Deocamdată, am dori să-ţi cunoaştem în mare părerea despre 
întreaga poveste. 

Filon se muta de pe un picior pe altul: oboseala începea iarăşi 
să pună stăpânire pe el. 

— Părerea mea e că, singur sau ajutat de complici, acelaşi 
bărbat a săvârşit toate trei crimele. L-a ucis întâi pe Caleb, care 
a murit acum şapte-opt zile din câte mi-am putut da seama. 
Asasinul ştia că leşul nu va fi descoperit curând, întrucât scribul 
trebuia să rămână în grotă cel puţin până la Paşte. A avut 
aşadar destul timp să meargă la lerusalim, să-l sugrume pe 
leftae, apoi să-l înjunghie pe Gad. 

Cei de faţă schimbară câteva priviri între ei, fără să scoată un 
cuvânt. 

— Mi-aţi cerut să fiu sincer, continuă Filon, aşa că voi fi. 
Asasinul le cunoştea destul de bine pe victime încât să se 
apropie de ele şi să le inspire încredere. Ştia totul despre 
obiceiurile lor sau despre felul în care-şi duceau traiul, fapt ce i- 
a îngăduit să le ia prin surprindere şi să-şi plănuiască atent 
crimele. Departe de a fi doar un monstru însetat de sânge, e un 
spirit fin şi cultivat, bun cunoscător al Scrierilor Sfinte şi a tot ce 
are legătură cu esenienii, fariseii şi saducheii. Cu riscul de a vă 
tulbura, mi s-ar părea logic ca el să fi venit şi la Qumran. Sub un 
nume fals sau sub un motiv oarecare. Prilej cu care unii dintre 
voi au stat, poate, de vorbă cu el. 

Vicleanul îşi ascundea cu greu supărarea: 

— Ai văzut, bineînţeles, că sunt mai multe corturi în afara 
zidurilor noastre şi că familii întregi vin să ne viziteze. Plus toţi 
acei oameni care nădăjduiesc să ni se alăture şi petrec câteva 
zile alături de noi. Cum am fi putut noi să ştim că un criminal se 
ascundea printre ei? 

Un alt frate, cu obrajii scofâlciţi şi ştirb, îi întări spusele: 

— Oricine poate ajunge la grota scribilor străbătând munţii 


prin sud, pe la fortăreaţa Hyrcania. Eu am făcut-o o dată când 
eram mai tânăr. Nu trebuie să treci prin Qumran. 

— Şi scopul, adăugă Vicleanul, care-i scopul? 

— Are legătură cu profeția, răspunse Filon. Dar într-un fel pe 
care încă nu-l pricep. 

li întinse lui Simon pergamentul pe care-l găsise lângă trupul 
neînsufleţit al lui Caleb. 

— Uită-te la sfârşitul textului, rabi. Scrie: „Aşa să fie cunoscut 
adevăratul cuvânt din Moreşet.” Nu înseamnă asta dorinţa de a 
dezvălui lumii o prevestire ascunsă? Voința de a face cunoscută 
tuturor o prorocire rămasă, pe nedrept, secretă? Şi totuşi, 
asasinul a ucis trei oameni care căutau să afle mai multe despre 
ea: Gad şi leftae, care cunoşteau existenţa profeţiei, şi Caleb, 
care, zic eu, se pregătea s-o comenteze. E cel puţin ciudat. 

Simon îşi aruncă ochii pe rândurile din pergament, apoi îl 
dădu membrilor Consiliului care şi-l trecură din mână în mână. 

— Tinere, rosti el după câteva clipe, a sosit, fără îndoială, 
timpul să-ţi spunem adevărul despre această profeție. Cred că 
eşti un om sincer şi îndrăznesc să sper că n-o să-l întrebuinţezi 
împotriva noastră. Ba poate îţi va fi chiar de folos ca să-l dai în 
vileag pe vinovat şi să ajuţi la pedepsirea lui. Caleb... Caleb era 
cel mai bun scrib al nostru şi niciunul dintre cei prezenţi aici n-ar 
vrea ca moartea lui să rămână nepedepsită. 

Tuşi uşor pentru ca tăcerea să se aştearnă iar peste adunare. 
Apoi începu să povestească: 

— Pentru noi, esenienii, istoria acestei profeţii începe la 
răscoala macabeilor, acum mai bine de o sută cincizeci de ani. 
La vremea aceea, Uzziel cutreiera ludeea în numele fratelui său, 
Qehat, pe atunci mare preot la lerusalim. După mai mulţi ani de 
tulburări şi războaie, Uzziel primise sarcina să străbată ţara 
pentru a întocmi un plan cât mai amănunţit cu putinţă. În 
realitate, misiunea lui n-avea alt ţel decât să-l îndepărteze de 
capitală: el şi fratele său se înfruntau crâncen când venea vorba 
de credinţă şi de slujirea Domnului. 

Într-o zi, Uzziel a poposit într-o mică fortăreață, construită 
demult de către regele Uzia pentru a se apăra de năvălitori. 
Locului i se spunea Oraşul Sării, deoarece se afla pe malul unui 
lac cu apă sălcie, unde sarea era adunată chiar de pe prundiş. 
Câteva familii de nomazi îşi aşezaseră tabăra chiar pe vechile 
ruine şi Uzziel a pornit numaidecât să cerceteze împrejurimile. 


După vreo oră de mers, a dat peste un băieţandru care plângea, 
un tânăr păstor care pierduse o capră din turmă. Uzziel l-a 
îmbărbătat şi i-a făgăduit că-l va ajuta să găsească animalul. Tot 
căutând în dreapta şi-n stânga, au văzut într-un târziu un fel de 
groapă în stâncă. Uzziel a aruncat în ea o piatră ca să afle câte 
de adâncă şi i s-a părut că piatra scoate un sunet ciudat. Curios, 
s-a strecurat înăuntru şi a descoperit mai multe vase de lut cu 
capac. Mare parte din ele conţineau resturi de grâne putrezite, 
dar într-unul era un sul de papirus înfăşurat în pânză de in. Când 
a desfăcut papirusul, Uzziel a avut trei surprize: prima - că ţinea 
în mâini o copie a cărţii lui Miheia, scrisă în ebraica de dinainte 
de Exil, a doua - că ea cuprindea o profeție necunoscută, 
„ameninţarea Domnului”, a treia - că profeția vestea lupta 
finală a fiilor luminii, ultimii apărători împotriva oştilor lui Veliar. 
Uzziel şi-a dat seama că Atotputernicul îl alesese pe el să 
dezvăluie adevărata profeție a lui Miheia. A presupus că în urmă 
cu şase veacuri oraşul Moreşet fusese ameninţat de apropierea 
armatei asiriene şi că prorocul îşi găsise, probabil, adăpost în 
mica fortăreață de la Marea Moartă. Acolo, inspirat de Creator, 
avusese viziunea timpurilor de pe urmă: în ziua Judecăţii, dacă 
poporul ales nu se îndrepta, dacă sângele şi stricăciunea nu 
conteneau să domnească peste Israel, atunci doar o mână de 
credincioşi, fiii luminii, vor fi demni să-l primească pe Mântuitor 
şi să împiedice biruinţa răului. 

Simon tăcu. Mai mulţi membri ai Consiliului clătinau răbdători 
din cap. Ştirbul părea să fi aţipit, în vreme ce Vicleanul nu-şi lua 
ochii de la Filon. După ce-şi umezi buzele, mai-marele 
esenienilor începu iar să vorbească: 

— Uzziel s-a grăbit să se întoarcă la fratele său, cuprins de o 
vie însufleţire. Cuvântul uitat al profetului Miheia, ultimul pe 
care-l scrisese, nu încăpea îndoială! Şi sub forma unei 
ameninţări, unde mai pui, proferată de-a dreptul de către 
Atotputernic! Poate mai era timp ca dezastrul să fie evitat! Dacă 
marele preot Qehat ar oferi el însuşi o pildă, dacă Templul şi-ar 
schimba îndeajuns obiceiurile şi ar convinge destui credincioşi 
să facă la fel, atunci mânia Domnului n-ar mai avea de ce să se 
dezlănţuie! 

Din păcate, Qehat nu-i împărtăşea părerea. Saducheu fiind, 
vedea în asemenea revelații doar un şiretlic stângaci de a-i 
smulge puterea. După ce şi-a ascultat pe-ndelete fratele, a luat 


hotărârea să-l facă să dispară o dată pentru totdeauna. Şi odată 
cu el şi profeția. Când s-a lăsat noaptea, şi-a trimis gărzile să 
dea foc casei lui Uzziel. Nu putea însă să prevadă că 
Atotputernicul îşi ocrotea mesagerul. Ca prin minune, acesta s-a 
trezit înainte ca flăcările să-l împresoare, iar manuscrisul refuza 
să ardă. Uzziel a izbutit să fugă, având de-acum convingerea că 
poporul său nu va fi salvat. lar dacă voia să mai existe o şansă 
de a-l învinge pe Veliar, trebuia să adune un grup de oameni, 
sfinţi, însufleţiţi de-o adâncă pioşenie, care să fie ca nişte îngeri 
ai Domnului pe pământ: fiii luminii. S-a retras în deşert, chiar în 
locul în care găsise profeția, în Oraşul Sării, pe care l-a rebotezat 
Qumran, după numele pe care i-l dădeau nomazii. S-a apucat 
să-l reclădească din ruine şi i-a atras pe lângă el pe evreii cei 
mai puri şi mai dârzi. Cei care, în clipa Judecăţii, vor fi demni să-l 
întâmpine pe Mesia şi să lupte alături de el împotriva fiilor 
întunericului. Aşa s-a născut, acum mai bine de o sută cincizeci 
de ani, frăţietatea celor drepţi şi evlavioşi, comunitatea 
esenienilor. 

Se aşternu o tăcere îndelungată, tulburată doar de bâzâitul 
unei insecte mari. Filon avea impresia că toţi membrii Consiliului 
aşteptau ca el să spună ceva. Se codi o clipă, apoi rosti: 

— Qehat şi Uzziel erau din casa lui Gemul, nu-i aşa? La fel ca 
şi Gad şi leftae? 

Simeon se uită întrebător la înţelepţi. Pesemne că citi 
încuviințarea în ochii lor, căci dădu din cap în semn că da: 

— Adevărat, Gad şi leftae aparţineau amândoi casei lui 
Gemul. Aveau un bunic comun. Dar asta nu-i tot... Işi drese 
glasul, destul de stânjenit: Şi Caleb făcea parte din casa lui 
Gemul. 

— Caleb? 

— Da. Era fratele marelui preot Gad. 

Filon făcu ochii mari de uimire. 

— Nu te mai mira atât, îi zise în zeflemea Vicleanul. Povestea 
lui Qehat şi Uzziel dovedeşte că în aceeaşi familie se pot naşte 
deopotrivă omul cel mai bun şi omul cel mai rău. 

— Caleb ne-a fost dat în grijă la vârsta de doisprezece ani, 
adăugă Simon. Părinţii observaseră la el o credinţă înfocată şi o 
aplecare spre asceză. 

Filon nu-şi revenea. Caleb era fratele lui Gad! Toate trei 
victimele aparţineau casei lui Gemul! 


— Dar asta înseamnă, bâigui el... Asta înseamnă că el şi 
leftae se cunoşteau cu siguranţă. lar când leftae venea la 
Qumran... Nu se întâlnea cu Caleb? 

— Cât despre leftae, grăi Simon, el vorbea întâi cu mine, ca 
răspunzător ce mă aflu de această comunitate. Îi intrase în cap 
ideea că o alianţă între noi şi farisei era neapărat trebuincioasă 
pentru a ne opune saducheilor. Dacă toţi fariseii ar fi avut inima 
la fel de curată ca el, poate că am fi chibzuit la un asemenea 
plan. Însă până acolo e cale lungă... Totuşi, leftae se făcea că nu 
pricepe. lar acum, când mă gândesc mai bine... A discutat, ce-i 
drept, în mai multe rânduri cu Caleb. Bănuieşti... bănuieşti că el 
era adevăratul motiv al vizitelor sale? 

— Tot ce se poate, rabi. Îţi aduci aminte dacă, pe atunci, 
Caleb se apucase deja să scrie comentariile? 

Simon înălţă din umeri: g 

— Caleb a fost întotdeauna atras de acest text. Işi jurase că 
într-o bună zi îl va comenta, căci până la el niciun scrib nu 
arătase o asemenea dorinţă sau trufie. Insă el cugeta la asta de 
ani buni. Acum vreo cinci luni, mi-a mărturisit că vrea să 
încerce. Tocmai terminase un frumos pesharim la Avacum şi n- 
aveam niciun motiv să mă opun. l-am îngăduit chiar să plece 
pentru o vreme în călătorie ca să-şi verifice presupunerile. La 
doar o săptămână după ce s-a întors de la Qumran, a sosit şi 
leftae. 

Lui Filon îi zbură dintr-odată gândul la ce descoperise în 
cavernă: 

— M-am uitat prin sulurile lui Caleb din grotă. Chiar dacă au 
dispărut comentariile, cartea lui Miheia încă se mai află acolo. 
Cuprinde însemnări în greacă, dintre care una anume e legată 
de Ameninţare: „Nazireu/Nazarinean”. Să fie asta presupunerea 
pe care Caleb voia s-o verifice? 

Simon se răsuci spre Viclean, ca pentru a-i spune: „Avem 
încotro?” Apoi grăi către Filon: 

— În alte împrejurări, tinere, nu ţi-aş fi răspuns. Munca 
scribilor, mai ales când întocmesc comentariile, e învăluită în 
tăcere până când ia sfârşit. Totuşi, înţelepţii socotesc că astăzi 
trecem printr-o încercare ieşită din comun. Cele trei crime, 
adăugate cotropirii romane, vestesc, poate, că Veliar a pornit la 
atac. Şi dacă a sosit vremea să luptăm, nu ne-ar strica ajutorul 
tău. 


Ceilalţi încuviinţară, în afară de Viclean. 

— În privinţa însemnărilor în greacă... E-adevărat că încă de 
pe vremea învățătorului nostru Uzziel, am interpretat primele 
cuvinte din profeție ca vorbind despre nazireu, înţelept între 
înţelepţi: 


Dar în ziua nazireului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului, dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge, dacă 
va păcătui iarăşi în faţa Domnului său, atunci face-voi Eu ca 
Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el oastea din Assur 
asupra lui Israel! 


Fraţii îşi înălţară privirile spre cer la auzul profeţiei. Simon 
continuă: 

— Când mi-a cerut voie să-şi urmeze cercetările în afara 
comunităţii, Caleb făcuse o altă presupunere: nu trebuia citit 
„nazireu”, cum obişnuiam noi, ci „nazarinean”. Nu era o 
deosebire măruntă. Stând de vorbă cu un vizitator, Caleb aflase 
că există în Galileea un sat numit Nazaret. Locuitorilor acelui sat 
li se spunea nazarineni. Mărturisesc că pe moment nu i-am dat 
atenţie: nimeni de-aici nu auzise de Nazaret. Totuşi, uneori e 
bine ca scribii să-şi urmeze calea. L-am lăsat, aşadar, să plece. 

— S-a dus la Nazaret? 

— Era ambiția lui. 

— Şi după ce s-a întors? 

— Când s-a întors, Caleb s-a arătat cuprins de o vie agitaţie şi 
nerăbdare. Pretindea că ajunsese la Nazaret, unde se petrecuse 
ceva nemaipomenit, capabil să-i inspire comentariile. Apoi a 
căzut bolnav şi mai bine de-o lună a zăcut scuturat de 
fierbinţeli. Parcă trupul şi mintea îi erau posedate. Tot pe-atunci 
a venit şi leftae ca să ne propună o alianţă şi l-a găsit pe Caleb 
în această stare. A stat de mai multe ori la căpătâiul său, fapt ce 
n-a mirat pe nimeni. La urma urmelor, erau veri. 

— Şi ce s-a întâmplat după ce Caleb s-a însănătoşit? 

— A redevenit el însuşi, calm şi senin. A mai aşteptat o vreme 
până a prins puteri ca să îndure izolarea. După care a urcat în 
grota scribilor. 

— E mult de-atunci? 

— Patru sau cinci săptămâni, dacă nu mă înşel. 

— Dar n-a povestit niciunuia dintre voi ce l-a tulburat într-atât 


la Nazaret? 

— În orice caz, mie nu. Singurul lui răspuns era: „O să citiţi în 
pesharim!” 

— Totuşi, fraţii trebuie să-şi fi pus unele întrebări, nu? 

Vicleanul se amestecă iar în vorbă, pe un ton acru: 

— Simon şi cu mine am discutat despre asta. Am ajuns la 
concluzia că fratele Caleb nu mai era în toate minţile şi că ar fi 
fost mai înţelept să nu i se fi îngăduit călătoria în nord. Începu 
să bată nervos cu degetele în masă: Atâtea presupuneri 
prosteşti, adăugă. „Ziua Nazarineanului”! Şi mai ce? Ce înţeles 
ar mai avea profeția? Salvarea noastră va veni dintr-un sătuc 
amărât din Galileea? Dacă ştii să-l citeşti pe Miheia, vezi că din 
Betleem se va ridica Mântuitorul şi... 

— Cu toate acestea, Caleb a fost ucis, i-o întoarse Filon. Prin 
urmare, descoperise el ceva. Şi pentru că aţi pomenit de 
Betleem, cred că nu v-a scăpat faptul că profeția Ameninţării 
vine chiar după aceea în care se vorbeşte despre Betleem: 


Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui luda, din 
tine va ieşi Stăpânitor peste Israel. 


Dacă punem alături cele două fragmente şi facem din ele unul 
singur... 

— Ei bine, ce? îi aruncă Vicleanul sfidător. 

Ideile se învălmăşeau în mintea tânărului. Căută un sprijin la 
Simon, însă acesta îşi feri privirea. Preţ de o clipă, Filon avu 
sentimentul că mai-marele esenienilor ajunsese la aceleaşi 
concluzii ca şi el. Dar prefera să tacă. Tânărul trase adânc aer în 
piept şi-şi adună curajul: 

— N-am putea să ne gândim... n-am putea să ne gândim că 
fratele Caleb a găsit la Nazaret un bărbat din casa lui David, 
născut la Betleem şi care să fi trăit în Egipt? N-ar fi o potriveală 
atât de mare încât acest om să treacă în ochii lui Caleb drept 
Mesia? Aşa s-ar explica fierbinţelile şi tulburarea ce-l stăpâneau! 

Vicleanul se înroşi la faţă: 

— Bineînţeles! Ba chiar adevăratul Mesia, dacă tot am ajuns 
aici? Pe care singur Caleb l-a descoperit! Şi la Nazaret, unde mai 
pui! Se ridică de pe bancă, furios: Eu unul am auzit destul. Peste 
trei ore se înnoptează şi n-am pregătit nimic pentru Marele 
Sabat. Propun deci Consiliului să pună capăt acestui şuvoi de 


neghiobii. Nu numai că în felul acesta nu-l vom prinde pe făptaş, 
dar păşim primejdios de mult pe calea sacrilegiului... Arătă cu 
degetul spre Filon: De altfel, dacă m-aţi fi ascultat... Eu am fost 
împotriva prezenţei acestui străin. Să se încheie aici întrunirea 
Consiliului! 

Se răsuci pe călcâie şi-şi părăsi locul, stârnind harababură în 
spatele mesei. Toţi fraţii se apucaseră să vorbească deodată şi 
mai mulţi dintre ei se hotărâră să plece, făcându-i şi pe ceilalţi 
să se retragă. 

După câteva minute, în sală nu mai rămăsese decât Simon, 
abătut, cu mâinile împreunate în poală. 

— Sunt mâhnit că am stârnit o asemenea dezordine, îşi ceru 
iertare egipteanul. 

— Nu-i vina ta, ci a mea, pe de-a-ntregul a mea. Am înştiinţat 
mai devreme Consiliul că renunţ să mai fiu mai-marele 
frăţietăţii. Mă simt întru câtva... mă simt răspunzător pentru ce i 
s-a întâmplat lui Caleb. Dar mi-am ales prost momentul. Achab 
se şi vede în locul meu şi se mâniază atât de repede... 

— N-ar fi mai potrivit pentru o atare sarcină un frate ceva mai 
cumpătat? 

— Of! În ciuda strădaniilor noastre, noi, esenienii, suntem 
până la urmă tot nişte oameni. Cu virtuțile şi metehnele 
noastre. Dar tu, fiule, ce-ai de gând să faci acum? 

— Habar n-am. Întrucât Caleb s-a dus la Nazaret... 

Îl lăsă pe Simon să deducă singur ce voia să spună. 

— Să ştii că Nazaretul e departe, şopti Simon, trecându-şi 
palma peste ţeasta golaşă. Patru sau cinci zile de mers pe 
drumul spre Seforis. Fără a-i mai pune la socoteală pe tâlhari, 
pe răzvrătiți, pe romani. 

— Nu mi-e teamă să călătoresc. 

— Cum doreşti. 

Zâmbi cu tristeţe: 

— Orice-ai hotărî, rămâi la Qumran măcar cât ţine Sabatul. 
Preţ de câteva ore de-acum încolo încă mai sunt mai-marele 
acestei comunităţi. 


18 


Filon se aplecă până jos ca să între în cort. Îl zărise pe Mandu 


îndreptându-se spre o grotă aflată undeva mai sus şi se bucura 
la gândul că va fi singur cu Batşeba. Ar putea să se aşeze lângă 
ea, să bea împreună puţin vin de rodii, să discute despre 
urmările crimelor. Dar după ce păşi înăuntru, rămase în 
cumpănă: tânăra femeie dormea. Era întinsă pe un covor de 
lână, cu capul sprijinit uşor de o pernă, părul desenându-i în 
jurul feţei o coroană întunecată. Ar fi putut face cale-ntoarsă şi 
să aştepte până se trezea. În loc de asta, Filon se lăsă pe vine 
lângă ea. Ea respira uşor, cu o expresie liniştită pe chip, cu 
buzele întredeschise şi o picătură de sudoare strânsă pe frunte, 
la rădăcina părului. O  copilă. Frumoasă, încăpăţânată, 
nesupusă. Dar şi gingaşă. Oare ce visa în clipa aceasta? Nările 
delicate fremătau abia văzut, pieptul ridica pânza de in într-un 
ritm egal, iar tunica mototolită lăsa să i se întrezărească 
picioarele. Aproape fără să-şi dea seama, Filon îi mângâie o 
şuviţă de păr şi-i atinse uşor obrazul cu vârful degetelor. Ea 
deschise ochii fără să ţipe. Ba chiar îi zâmbi. Apoi rosti pe ton 
glumeţ: 

— Vasăzică aşa, înțelepte filosof... Acesta-i felul tău de a 
cuceri femeile? Profitând de somnul lor? 

El îşi trase mâna, zăpăcit. 

— lartă-mă. Nu ştiu ce mi-a venit. Oboseala... şi atâtea câte s- 
au întâmplat... 

Numaidecât privirea tinerei femei îşi regăsi limpezimea: 

— Ai noutăţi despre moartea tatei? 

— A tatălui tău? Mă rog... oarecum. 

Îi povesti pe scurt, dar căutând să nu scape vreun amănunt 
important, despre timpul petrecut la Qumran: urcuşul spre grota 
scribilor, descoperirea cadavrului, a cărţii lui Miheia, cum se 
înfăţişase Consiliului... Şi despre întrebările legate de Nazaret 
care-l frământau. 

— Cred, încheie el, că e cel mai nimerit să mă duc acolo. Dacă 
nu după Sabat, măcar înaintea Paştelui. Mai-marele esenienilor 
vorbea de patru sau cinci zile de mers, în direcţia Seforisului. Or, 
pentru asta, ar fi nevoie de mai multe provizii şi de unele 
pregătiri. 

Batşeba încremeni. 

— Doar... doar n-ai de gând să vii cu mine la Nazaret? se 
îngrijoră el. Ori cunoşti deja satul? 

— Nu-l cunosc, răspunse ea după o vreme. Seforisul, da, dar 


de Nazaret nici n-am auzit. Însă te voi însoţi cu plăcere. Dar am 
sentimentul că trebuie să pornim la drum imediat. 

— Soarele o să apună peste numai trei ore! Şi odată ce începe 
Sabatul, nici nu se pune problema să călătorim! 

— Măcar vom câştiga trei ore! Cred că, într-adevăr, nu 
greşeşti: Caleb a fost ucis deoarece era sigur că-l găsise pe 
Mesia. Şi, pe drept sau pe nedrept, viaţa acelui om, oricine ar fi 
el, e de-acum în primejdie. 

— Presupui că asasinul s-ar atinge de el? 

— S-a dat în lături să-l ucidă pe marele preot? Ori pe 
căpetenia fariseilor? Ori pe cel mai iscusit scrib din Qumran? lar 
profeția nu vesteşte sosirea lui Veliar? 

— Veliar... 

Întreaga făptură a tinerei femei vădea o hotărâre 
încăpăţânată: 

— Da, Veliar. Şi asta nu-i tot. Mai sunt patru zile până la 
Paşte. Nazarineanul în care Caleb l-a recunoscut pe Mesia e, 
negreşit, un om evlavios. Şi dacă este evlavios, ce se pregăteşte 
el să facă, după părerea ta? 

Filon fluieră uşor a uimire şi rosti: 

— Să meargă la lerusalim, fireşte! Pentru a sărbători Paştele! 

— Fără îndoială, e deja pe drum. Şi, venind dinspre Seforis, va 
trece mai mult ca sigur prin lerihon. Dacă ajungem acolo la 
timp, avem şansa de a-l întâlni. 

— lerihonul e plin de lume în astfel de zile. 

— Asta nu-i o piedică. Pelerinii merg din sat în sat. Om găsi 
noi un galileean care să ne arate unde poposesc cei din Nazaret. 

Filon se aplecă spre ea: 

— Se pare că ai răspuns la orice. 

— lar tu se pare că n-ai destulă încredere. 

Gurile lor erau acum atât de aproape, încât se puteau atinge. 
Tânărul îşi întinse buzele... 

Dintr-odată, bucata de piele ce acoperea intrarea în cort foşni 
şi Mandu dădu buzna înăuntru. C-un gest stângaci, Filon se 
trase înapoi, de parcă ar fi fost prins cu mâţa-n sac. Batşeba îşi 
veni numaidecât în fire: 

— Ah! Mandu, ai picat bine. Ne-am hotărât să plecăm diseară. 

— Diseară? 

Avea o voce ca în zilele lui cele mai proaste. 

— Da, diseară. Trebuie să te apuci să strângi cortul. Mergem 


la lerihon. 

— Până la lerihon sunt peste zece mile. 

— O să ne oprim undeva pe drum. 

Mandu încuviinţă fără tragere de inimă. Tonul îi trăda 
nemulţumirea: 

— Cum doreşti, stăpână. 

Apoi se întoarse şi ieşi. 

Filon ridică braţele în semn de neputinţă: dacă ar fi depins 
doar de el... 

Un sfert de oră mai târziu, era din nou cocoţat în spinarea 
dromaderului său. 

Călăriră două ore sub un cer ca arama. Aerul devenise mai 
respirabil, iar colinele sterpe, pe care soarele în amurg aşternea 
culori potolite, nu li se mai păreau atât de neprimitoare. Rupt de 
oboseală, lui Filon nu-i luă mult până să aţipească. 

Cu puţin înaintea asfinţitului, micul grup descălecă şi începu 
să-şi aşeze tabăra. Nu se mai punea problema să aprindă focul 
pentru a pregăti ceva de mâncare, rânduielile Sabatului - şi mai 
cu seamă ale Marelui Sabat - spuneau clar: era interzis să 
munceşti, indiferent sub ce formă sau motiv, să vânezi, să cari 
mărfuri sau obiecte, să te îndepărtezi de locuinţă la mai mult de 
două mii de coţi, să scrii mai mult de-o literă şi altele. Vreme 
îndelungată fusese oprit şi să iei parte la vreo bătălie. Aşa se 
face că Ptolomeu | cucerise lerusalimul fără luptă într-o zi de 
sabat. De atunci, rabinii socotiseră că era drept să-ţi aperi viaţa, 
pe a ta şi pe a alor tăi, chiar şi în cea de-a şaptea zi. Deşi mulţi 
străini găseau asemenea cerinţe greu de îndurat, Filon, 
dimpotrivă, vedea în ele o libertate unică: câteva ore pe 
săptămână, rupte de timp, pe care fiecare să le folosească 
pentru a se regăsi pe sine şi a se deschide către ceilalţi. O zi de 
plenitudine şi comuniune, în care să-ţi cercetezi inima şi să-i 
vorbeşti Domnului. Nu era acesta cel mai de preţ dar pe care 
Ziditorul putea să-l ofere poporului Său? 

Odată ridicat cortul Batşebei, scoaseră cupa de argint pe care 
Nertari o strecurase în bagaje şi rostiră binecuvântarea asupra 
vinului. După care îşi purificară mâinile sub apa turnată dintr-un 
burduf şi frânseră cele două pâini rituale. Mâncară apoi fructele 
proaspete din desagă şi câteva bucăţi de peşte uscat. Ce 
departe erau mesele de sărbătoare, păsările fripte sau pulpele 
grase de miel! Însă ei flecăriră veseli depănând amintiri din 


copilăria lipsită de griji. În seara aceasta grozăviile şi 
nenorocirile nu-şi aveau locul... 

Mandu stătea ceva mai la o parte - şi sclavii erau siliţi să 
respecte Sabatul fără a uita să-şi bea porţia de vin. Dintr-odată, 
dromaderii începură să fornăie şi-şi ciuliră urechile. Mandu sui 
povârnişul ce apăra tabăra ca să se asigure că nimeni nu va 
veni să-i deranjeze. Probabil era vreo vulpe mică de nisip ori 
vreun şacal în căutarea prăzii. Filon tocmai rostise o ultimă 
binecuvântare şi Batşeba se apucă să îngâne cântecele vechi, 
unele într-o limbă necunoscută - oare un grai din Mesopotamia 
pe care-l cunoştea de la maică-sa? Când începu să fredoneze cu 
glas cald şi pătrunzător: „Precum strugurele în vie, precum 
spicul pe câmp, pârâul pe colină, omul se întoarce în Canaan... 
tânărul se înfioră. Exact cântecelul pe care îl auzise odinioară în 
vis, când îl prinseseră răzvrătiţii! Nu era ăsta un semn limpede 
că ea şi el... 

Venind prin spate, Mandu îl bătu pe umăr: 

— Stăpâne, îi şopti, sunt nişte oameni acolo. Ar fi bine să vii. 

— Ce fel de... 

Sclavul duse un deget la buze: 

— lţi spun că sunt nişte oameni. Trebuie să vii! 

Plecară fără multă zarvă, în timp ce tânăra femeie continua: 
„Dă bineţe strugurelui în vie, dă bineţe spicului pe câmp, 
pârâului pe colină şi femeii care-l aşteaptă...” 

Urcară în tăcere povârnişul, apoi coasta următoare, lumina 
lunii uşurându-le mersul. Pe la jumătatea urcuşului, nubianul 
arătă spre culmea ce domina drumul spre lerihon şi şopti pe 
nerăsuflate: 

— In partea cealaltă. Doi bărbaţi, înarmaţi cred. Călări. 

— Şi s-au oprit? Chiar în locul ăla? 

— Poate ne-au auzit glasurile. Au vorbit între ei cu accent din 
nord. Or fi nişte tâlhari. 

Filon chibzui la un mijloc potrivit de a se apropia sau de a se 
apăra. Pumnalul îi rămăsese hăt departe în cort. Işi desfăcu 
centura dublă de piele şi culese o piatră la întâmplare. La 
nevoie, se va sluji de ea ca de o praştie. 

Înaintară târâş până în vârful pintenului stâncos. Niciun 
zgomot. Necunoscuţii s-ar fi putut hotărî la fel de bine să-i atace 
prin surprindere. Hoţi? Răzvrătiţi? 

Dacă erau evrei, înseamnă că încălcau cu bună ştiinţă 


Sabatul. Romani, atunci? Cu mare băgare de seamă, Filon 
aruncă o privire spre drum, care se găsea la vreo treizeci de coţi 
mai jos, aproape perpendicular. Pustiu. Il simţea pe Mandu 
foindu-se în dreapta lui şi se întrebă dacă nu cumva misterioşii 
vizitatori le căzuseră deja în spate. Strânse centura în mână şi 
se întoarse, gata să se apere. 

Se feri de prima lovitură în ultima clipă. Mandu agita o piatră 
cu muchii amenințătoare şi ţinea braţul sus gata să-l izbească 
din nou. Din chipul său, Filon nu desluşea decât albeaţa 
nefirească a ochilor şi un şir impresionant de dinţi. Tânărul se 
aruncă rostogolindu-se la pământ şi piatra abia dacă-i atinse 
părul. Se ridică iute, lovind la nimereală cu centura. Sclavul 
începu să râdă: 

— Ha! lţi închipui că eşti de nasul ei, învăţăcelule? Că doar 
oamenii ca tine sunt de nasul ei? Dar Mandu a avut grijă de ea. 
Mandu a purtat-o peste tot. Mandu o iubeşte. 

Se năpusti spre el, cu pumnalul ridicat. Regăsindu-şi reflexele 
de luptător, Filon se aruncă în picioarele lui în loc să se retragă. 
Nubianul se clătină şi căzu greoi la pământ, stârnind praful. De 
două ori centura se abătu plesnind peste umerii şi gâtul său. 
Filon, în spatele căruia se căsca prăpastia, încercă să-l facă să 
asculte de glasul raţiunii: 

— Ajunge, Mandu. Nu-i vreau răul Batşebei. E destul de 
inteligentă ca să... 

— Aaah! 

Urlând de furie, sclavul sări în picioare şi se repezi spre Filon, 
fără măcar a căuta să se ferească de pielea care-i biciui obrazul. 
Reuşi să apuce cureaua şi o smuci spre el. 

— O să te ucid, învăţăcelule! O să te ucid! 

O clipă, Filon crezu că o să scape cureaua. Strânse cu toată 
puterea, având senzaţia că degetele i se rup. Izbuti însă să se 
arunce pe o parte, trăgându-l pe atacator după el. In acelaşi 
timp, zvăcni violent din picior şi-l atinse pe Mandu în pântece. 
Impins de propria greutate, acesta se rostogoli în gol cu un 
strigăt înăbuşit. Numaidecât, încheietura mâinii lui Filon trosni şi 
durerea îi cuprinse întreg braţul. Simţi că hăul îl înghite şi pe el 
şi se prinse cu braţul stâng de un colţ al stâncii. Mandu atârna la 
celălalt capăt al centurii... 

— Ţine-te bine, zise gâfâind Filon, după ce cântări situaţia. O 
să... o să te trag sus. 


Nubianul nu schiţă niciun gest ca să se agaţe de ceva. 

— O să murim împreună, învăţăcelule. Ori va trebui să-mi dai 
drumul. 

— Nu, n-o să-ţi dau drumul. O să te scot de-acolo. _ 

Tânărul se strădui din răsputeri să se proptească în tălpi. Insă 
pământul era fărâmicios şi Mandu prea greu. 

— Dacă murim amândoi, Batşeba n-o să se descurce. Nu aici, 
în pustietatea asta. Are nevoie de tine, Mandu. 

Sclavul făcu o mutră aproape zeflemitoare: 

— Află, învăţăcelule, că l-am văzut. 

— Pe cine? 

— Pe ucigaş. L-am văzut. 

Filon simţi un gust acru în gură. Un val de sânge i se revărsă 
în partea de sus a corpului şi braţul parcă-i luase foc. Nu era 
sigur că auzise bine. 

— Pe ucigaş? 

— În seara când leftae a murit. Într-adevăr, eram în bucătărie, 
dar am auzit zgomote. Şi am aruncat o privire. 

Rânji: 

— Poate-ar fi bine să nu cad tocmai acum, ce zici? 

— Nu, răspunse egipteanul, gata să-şi piardă cunoştinţa, n-o 
să te las să cazi. Agaţă-te de stâncă. 

— L-am văzut în seara aia. Bătrânul i-a deschis uşa. 

— O să te trag uşurel afară. 

Sprijinindu-se în mâna stângă, Filon îşi încordă toţi muşchii. 
Centura urcă un deget sau două, cu un pârâit ciudat. Să nu 
renunţ, îşi repeta întruna Filon, să nu renunţ... 

— l-am văzut faţa în lumină, continuă Mandu. Apoi au urcat 
amândoi. 

— Şi de ce n-ai spus nimic? îl întrebă Filon strâmbându-se de 
durere. 

— Atunci, pe loc, am fost peste măsură de surprins. Dacă mi- 
aş fi închipuit că... 

Tânărul se opinti şi trase din nou. Cureaua se mai ridică, însă 
nu la fel de mult. Dacă Mandu nu-l ajuta puţin... 

— Şi cine era omul ăla? 

Sclavul se uită drept în ochii lui: 

— Cine era? Când ai să descoperi, o să rămâi surprins, 
învăţăcelule, ascultă-mă pe mine... 

Apoi adăugă cu un fel de amărăciune: 


— Îţi cer doar... Trebuie să ai mare grijă de ea... O s-o faci, 
nu-i aşa? 
Şi dădu drumul centurii. 


19 


lerihon. 

In vremuri obişnuite, Filon ar fi sărit în sus de bucurie: după 
lerusalim, lerihon era celălalt oraş pe care visase întotdeauna 
să-l vadă. O binefacere a Domnului, răsărită pe coasta unei 
coline, o pată de verdeață pe panglica albastră a Iordanului. 
lerihonul palmierilor, al arborilor de balsam, al oleandrilor şi al 
sicomorilor, lerihonul fântânilor şi bazinelor cu apă, unde izvorul 
profetului Elisei părea că nu vrea să sece. Bogatul lerihon pe 
unde treceau, încrucişându-se strâns căile negoţului şi unde 
mulţimea pelerinilor se odihnea înainte de a porni spre Templu, 
în sfârşit, lerihonul Bibliei, ale cărui ziduri se prăbuşiseră la 
auzul trâmbiţelor şi al strigătelor puternice ale lui Israel. lerihon, 
cel mai vechi oraş din lume. 

Dar vremurile de-acum nu erau obişnuite. Romanii, Paştele, 
răscoala care mocnea, profeția lui Miheia, crimele, Veliar... 
Poate şi Mesia. Dar mai ales moartea lui Mandu, care pe 
Batşeba o îndurerase adânc, tot atât cât moartea tatălui ei, fără 
îndoială. Un frate, zicea ea, îmi era ca un frate. Aplecat peste 
trupul strivit al sclavului, Filon se gândise la început să mintă: 
auziseră zgomote, nubianul înaintase primejdios de mult, iar 
stânca se sfărâmase sub picioarele sale. Dar această minciună 
însemna o trădare şi nu putea s-o trădeze pe Batşeba. Se 
întorsese aşadar la cort şi-i mărturisise adevărul: gelozia lui 
Mandu, dorinţa lui de a-şi înlătura rivalul, lupta lor, căderea. 
Batşeba  plânsese. Mult. Apoi se închisese într-o tăcere 
dureroasă şi îndeplinise ritualurile de sabat de parcă nu mai era 
ea însăşi. Filon îi respectase suferinţa, încercând un sentiment 
tulbure că el se făcea răspunzător pentru cele întâmplate. 
Trăise clipe de buimăceală văzând-o pe Batşeba ruptă de tot şi 
de toate, atunci când el o luase în braţe, o dusese în cortul de la 
umbra povârnişului, îi oferise apă şi fructele rămase, o ajutase 
să se învelească în caz că vântul se stârnea. Un amestec 
năucitor de senzaţii, de apropiere şi depărtare, care, în multe 


feluri, îl ducea cu gândul la Mandu. Cum să nu fi fost nubianul 
nebun după ea? Zi de zi o simţea lipită de el, căldura coapselor 
ei, spatele arcuit, parfumul părului... goliciunea ei când se 
îmbăia. Glasul cu care îi poruncea. li fusese alături în toate 
clipele vieţii ei, bune sau rele. Fiecare sclav al celuilalt şi 
amândoi, rând pe rând, stăpâni. Da, fireşte că-l urâse pe Filon. 
De la bun început. 

În cea de-a doua seară, odată Sabatul terminat, tânărul 
alesese un loc departe de drum. Strânsese pietre, săpase 
pământul şi-l îngropase pe nubian. Un mormânt simplu şi 
sărăcăcios, în mijlocul pustietăţii. Poate unul la fel ar fi avut şi 
printre ai lui... 

— O să te las aici, îi spuse Filon descălecând. Până găsesc pe 
cineva care să ne dea o informaţie. 

— Bine, încuviinţă Batşeba. Dar să nu întârzii, că riscăm să-l 
pierdem. 

Primele cuvinte pe care cei doi tineri le schimbau de la ivirea 
zorilor. Egipteanul priponi dromaderii şi o aşeză pe Batşeba sub 
frunzişul unui palmier, lângă un bazin mare unde femeile spălau 
rufe. Îi dădu ultimul burduf cu apă şi porni spre oraş. 

lerihonul era o oază presărată cu clădiri tot mai dese pe 
măsură ce te apropiai de centru, acolo unde se întâlneau cele 
mai aglomerate străzi. Sute de pelerini o străbăteau în toate 
direcţiile, cei mai mulţi pe jos, în cortegiu sub privirile 
dispreţuitoare ale soldaţilor Romei. Filon îşi ridică vălul de pe 
faţă şi intră într-o baie publică. Plăti un bănuţ de aramă, trecu 
prin sala comună, îşi scoase tunica şi poposi la un prim bazin 
unde se spălă. Apoi după ce sui scara din dreapta intră într-un 
vast miqveh de un alb orbitor. Vreo cincisprezece bărbaţi 
îndeplineau abluţiunile rituale, murmurând cuvinte de neînțeles 
pe care clipocitul apei le acoperea. Filon se scufundă şi el de trei 
ori. După care ieşi, o luă pe scara din stânga şi urcă pe terasă ca 
să se usuce la soare. Câţiva pelerini se sprijineau în coate de 
parapet, privind forfota oraşului. Alţii, aşezaţi pe jos, gustau 
căldura soarelui. Filon intră în vorbă cu cel mai tânăr dintre ei: 

— Pacea şi binecuvântarea fie cu tine, prietene. 

— Pace şi ţie, răspunse celălalt. 

— Veniţi din nord? 

— Da, din nord. 

— Caut nişte locuitori din Nazaret. 


Omul se răsuci spre doi tovarăşi de-ai săi care clătinară din 
capete. 

— Toţi trei suntem din Tiberiada. Nazaret, zici? 

— E un sat lângă Seforis. 

Păreau că nu auziseră de el, însă un bătrân care stătea mai în 
spatele lor şi care-i ascultase vorbind se apropie. 

— Seforis? Au trecut pe aici ieri unii din Seforis. 

— Ştii unde pot să dau de ei? 

— Cred că da. i 

Era mai zbârcit decât un fruct copt uitat la soare. Işi miji ochii, 
făcându-i să dispară aproape cu totul, acoperiţi de încreţiturile 
pielii. 

— Vezi palatele alea dinspre apus? Sunt palatele lui lrod. Cred 
că oamenii din Seforis au poposit dincolo de ele, la poalele 
grădinilor. 

Filon îi mulţumi şi se grăbi să se întoarcă la Batşeba, după ce 
cumpără de la o tarabă brânză de oaie şi câţiva pepeni galbeni. 
Porniră apoi spre vastul ansamblu monumental pe care Irod îl 
transformase în reşedinţă de iarnă. Acolo regele ludeei îşi 
înecase cumnatul, pe marele preot Aristobul, a cărui faimă tot 
mai mare nu o mai putea suporta. Tot acolo îşi dăduse ultima 
suflare, poruncind execuţia unor persoane de vază închise în 
hipodromul de alături. Din fericire, fiii lui erau prea ocupați să se 
certe pe moştenire ca să-i mai îndeplinească ultimele dorinţe... 

În spatele edificiului se întindeau o grădină exotică, terme 
romane şi un bazin cu apă unde se presupunea că poposiseră 
credincioşii din Seforis. Însă nu găsiră pe nimeni, cu excepţia 
unor copii care se jucau căţărându-se în copaci. Filon scoase un 
bănuţ de aramă din pungă şi strigă spre un copilandru cu bucle 
mari, negre: 

— Hei, băiete, tu de colo! Cum te cheamă? 

— Zaheu, domnia ta. 

— Vreau să aflu ceva, Zaheu. Ştii cumva dacă nişte oameni 
din Seforis s-au oprit pe aici prin preajmă? 

— Nişte oameni din Seforis? Oh, da, ca în toţi anii, domnia ta. 

— Bine. Şi printre ei erau şi unii din Nazaret? 

— Din Nazaret? Depinde, domnia ta, răspunse băiatul 
uitându-se cu jind la monedă. 

Filon i-o aruncă, stăpânindu-şi un zâmbet. 

— Da, domnia ta, din Nazaret, mi-am adus aminte. Nazare, 


Nazaret... cam aşa ceva. Chiar ne-am jucat cu ei. 

— Şi încotro au luat-o? _ 

— Au pornit spre lerusalim, domnia ta. Impreună cu cei din 
Seforis şi cu toţi ceilalţi. 

— De mult? 

— Când ne-am trezit noi dimineaţă, ei plecaseră deja. 

— Îţi mulţumesc, Zaheu, mi-ai fost de mare ajutor. 

ÎI răsplăti cu încă două monede: 

— la-le şi pe-astea. lIsteţ cum eşti, nu mă îndoiesc c-o să 
ajungi bogat. 

— O să ţin minte, domnia ta. 

Filon şi Batşeba îşi fluturară mâinile către copii, părăsiră 
grădinile lui Irod şi, în perfectă înţelegere, apucară pe drumul, 
deja înţesat de lume, spre lerusalim. Un şir neîntrerupt de 
pelerini se întindea până în zare, dispărând la o cotitură şi 
apărând iar la capătul unei costişe. Ai fi zis că e un şarpe cu 
pielea în toate culorile, lung şi neastâmpărat, care se arăta şi se 
ascundea potrivit toanelor reliefului. Niciuna dintre unduirile 
sale nu scăpa totuşi de controlul romanilor: pe toate culmile 
stăteau de veghe mai mulţi legionari având sarcina să împiedice 
îmbulzeala şi dezordinea. Primejdia de a se isca vreo 
învălmăşeală era cu atât mai mare cu cât drumul măsura în 
lăţime mai puţin de şase coţi, îngustându-se la jumătate în 
locurile cele mai strâmte. Şarpele părea atunci că se încolăceşte 
caraghios, adunându-şi laolaltă inelele pentru a trece peste 
piedici. Uneori, şirul îşi oprea înaintarea. Cei doi tineri 
înţeleseseră destul de repede că animalele pe care călăreau ei 
nu erau cele mai potrivite pentru drumuri de felul acesta. 
Dromaderii erau prea trupeşti, prea impunători şi adesea puţin 
lipsea să nu dea peste pelerinii rămaşi la urmă, atrăgându-şi 
uneori dojeni aspre. Totuşi, îndată ce drumul se lărgea, reuşeau, 
cu ajutorul lor, să depăşească mai multe caravane la rând. 
Câteodată, îi recunoşteau pe locuitorii unui sat după felul în care 
se îmbrăcau, în care îşi acopereau capul ori după cântecele pe 
care le intonau în cor. De multe ori însă grupuri din acelaşi ţinut 
se amestecau şi dacă nu puneau întrebări fiecărui pelerin în 
parte, era puţin probabil să-i găsească pe cei pe care-i căutau. 
Când şi când, Filon se apleca să întrebe dacă-i văzuse cineva pe 
cei din Seforis. Până pe la jumătatea zilei, primi mereu acelaşi 
răspuns: „Nu”. Apoi, după prânz, o femeie le făcu semn: „In 


faţă! În faţă!” Trebuiră să mai aştepte până la următoarea 
trecătoare - de unde se zărea un colţişor din turnul Antonia - ca 
să ajungă lângă primii pelerini din Seforis. După câteva 
neînţelegeri şi îndrumări greşite, li se spuse că oamenii din 
Nazaret, vreo şaizeci la număr, călătoreau ceva mai încolo, 
împreună cu cei din Nain. 

— Nu ţi-am zis să-ţi păstrezi încrederea? îi aminti Batşeba. 

— Ai avut dreptate. Mai rămâne să aflăm dacă nazarineanul e 
cu ei, O să-l întreb pe rabinul lor. 

— lar eu o să discut cu femeile. 

Găsiră, într-un târziu, micul grup din Nazaret ce călătorea 
împărţit: în spate câţiva bărbaţi, apoi neveste şi femei cu prunci 
- dintre care unele călare pe măgari - alţi bărbaţi care stăteau 
de vorbă cu alte femei şi copiii gălăgioşi care alergau 
pretutindeni. Egipteanul îşi simţi întregul trup încordându-se şi 
inima bătându-i mai repede. Cu câteva luni mai devreme, Caleb 
fusese la Nazaret. Esenian înţelept, om evlavios şi cunoscător al 
Scrierilor Sfinte, Caleb crezuse că-l descoperise acolo pe Mesia. 
Şi pentru asta fusese ucis. lar astăzi, pe drumul ce ducea la 
lerusalim, poate că Filon o să-l întâlnească la rândul său pe 
nazarinean. 

Nazarineanul... Mesia? Nu, aceste cuvinte, chiar şi simpla 
idee, n-aveau nicio noimă. Ori îşi pierduse el minţile. Ne aflăm 
aici ca să salvăm un nevinovat, îşi zise cu convingere în sinea sa 
Filon, un nevinovat, atât. Victimă a unei greşeli, nimic mai mult. 
Şi apoi, dacă era deja prea târziu? 

Lăsând de o parte îndoielile, descălecă şi intră în vorbă cu 
primul bărbat din grup: 

— Pacea şi binecuvântarea asupra ta, prietene. Ai putea să 
mă duci la rabinul din Nazaret? 

Pe chipul înroşit de soare al pelerinului se citea mirarea: 

— La rabinul nostru? 

— Trebuie să-i duc nişte veşti care-l privesc. 

— Numai că rabinul nostru e bolnav. Sănătatea şubredă nu i-a 
îngăduit să plece la drum. 

N-avusese noroc. Şi totuşi Filon era sigur că fratele Caleb 
discutase mai întâi cu rabinul. Cine altul să-i cunoască mai bine 
decât el pe locuitorii satului? 

— Atunci există cineva care vă conduce în acest pelerinaj? 

Călătorul chibzui puţin. Apoi arătă spre unul dintre însoțitorii 


săi, un bărbat vânjos, care mergea cu capul descoperit: 

— Dacă tu cauţi un conducător sau ceva de felul ăsta, 
vorbeşte cu el. 

Filon se supuse şi, trăgând de funie dromaderul, se apropie de 
omul cu pricina. 

— Te rog să mă ierţi, dar voiam să mă sfătuiesc cu rabinul din 
Nazaret. Mi s-a spus că este bolnav şi am fost trimis la tine. 

Bărbatul se uită cu atenţie la Filon, cântărindu-i din priviri 
vârsta fragedă şi înfăţişarea. Insă nu lăsă să se vadă ce impresie 
îi făcuse tânărul. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Aş vrea... Putem sta de vorbă o clipă? 

Bărbatul încuviinţă din cap, apoi se îndepărtară amândoi de 
caravană. 

— Vreau să te întreb ceva ce ar putea să ţi se pară ciudat, 
începu Filon. Acum două sau trei luni, un esenian a vizitat 
Nazaretul. 

— Un esenian? 

— Da, un scrib. 

— Dacă un înţelept din Qumran ar fi venit la noi, presupun că 
am fi aflat. 

— Poate nu v-a mărturisit totul despre vizita sa. De fapt, 
căuta pe cineva. 

Conducătorul grupului se încruntă: 

— In ultima vreme, Galileea s-a umplut de oameni care caută 
alţi oameni. Iscoade, îndeosebi. Iscoade în solda romanilor. 

Rostise cuvintele pe un ton acuzator şi cu subînţelesuri. 

— Din pricina răzvrătiţilor, vrei să zici? 

— Ce crezi că-i interesează azi pe romani? Felul în care 
sărbătorim noi Paştele? 

— Nu, fireşte că nu. Dar, ca să fii liniştit, te asigur că n-am 
nicio legătură cu romanii. 

— Nici nu mă aşteptam să susţii altceva. 

Era un om aspru, de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu trăsături 
energice, palme bătătorite şi obişnuit, nu încăpea îndoială, să 
asculte doar de el însuşi. Şi în stare să devină din cale-afară de 
urâcios. Mai ales în împrejurări precum cea de faţă. 

— Din păcate, n-am niciun mijloc de a-ţi dovedi buna mea 
credinţă. 

— Şi de asta mă temeam. 


— Însă pot să-ţi mărturisesc că... 

Filon făcu ochii roată ca să se încredinţeze că nu-i auzea 
nimeni. 

— Acum câteva zile, am avut privilegiul de a-l întâlni pe luda 
Galileeanul. La  lerusalim. Venea de la Bethel, unde 
supraveghease antrenamentul trupelor sale şi se pregătea să 
ridice oamenii la luptă dacă recensământul va avea loc. A 
scăpat de legiunea romană ca prin urechile acului. 

Celălalt cobori glasul, păstrând totuşi o anumită reţinere: 

— Chiar l-ai întâlnit pe luda Galileeanul? Închipuie-ţi că de azi- 
dimineaţă umblă fel de fel de zvonuri despre el. Unii zic că e 
mort. Alţii că trăieşte şi că răscoala tocmai a început la 
Decapole şi în Samaria. Că un număr însemnat de răzvrătiți se 
ascund printre pelerini şi aşteaptă doar să între în lerusalim. Se 
mai pomeneşte şi de arestări şi de răsculații pe care 
procuratorul Coponius i-ar fi răstignit în ziua de Sabat. Şi asta 
nu-i tot... Păru că stă în cumpănă câteva clipe înainte de a 
continua: Umblă vorba şi despre marele preot. Cică ar fi fost 
asasinat, deşi s-a spus că a murit de moarte bună. Neîndoielnic 
complotul ar fi început de la împăratul Augustus. Nu prea pricep 
eu ce foloase ar trage el din asta, dar să zicem că-i aşa... ŞI 
adăugă pe un ton firesc: Vezi că nu-i greu să pari bine informat. 

— Îţi înţeleg neîncrederea. Trăim vremuri tulburi. Însă ai să 
descoperi cât de curând că într-adevăr marele preot Gad e 
mort. Şi că preoţii vor trebui să se lipsească de el la celebrarea 
Paştelui. 

Filon simţi că bărbatul şovăie. Probabil că reuşise să-i 
zdruncine siguranţa de sine. 

— Pari să ştii multe lucruri, tinere. luda, marele preot... 
Qumran. Cine eşti, de fapt? 

— Mă numesc Filon. Am venit din Alexandria ca să iau parte la 
sărbătorile Templului. 

Când auzi numele oraşului, ochii pelerinului sclipiră: 

— Alexandria? 

— Cunoşti Egiptul? 

— Puțin. Dacă vii din Alexandria, atunci trebuie să-ţi fie 
cunoscut numele lui Abydelios. El are grijă de ai voştri la 
lerusalim. 

Era limpede că-l punea la încercare. 

— Dacă-l cunosc pe Abydelios? Cum să nu! Mi-a fost învăţător 


înainte să se mute în Palestina. El m-a învăţat să citesc în marea 
sinagogă din Alexandria. Şi mare parte din ce ştiu despre 
Scrierile Sfinte lui i-o datorez. 

Răspunsul părea să-l fi convins pe conducătorul grupului. Se 
uită o clipă la Batşeba care-i ajuta pe nişte copii să urce pe cel 
de-al doilea dromader. 

— Păi, atunci avem un prieten comun, cedă el. E soţia ta? 

— Nu. Am călătorit împreună de la Qumran. Nu poate să 
meargă şi trebuie să aibă mereu alături pe cineva s-o ajute. O 
conduc până la Ierusalim. 

— Şi mie mi-a întins Abydelios o mână de ajutor când am 
ajuns la Alexandria. De atunci am păstrat o mare preţuire unul 
pentru celălalt. 

Filon se strădui să nu-şi trădeze emoția copleşitoare: 

— Ai locuit... ai locuit la Alexandria? 

— Da, doi ani, până la moartea lui lrod. Eram câţiva care 
fugeam de tirania lui. Aveam destule greutăţi pe atunci. Pe 
Abydelios l-am întâlnit la marea sinagogă. M-a primit, mi-a dat 
bani. Îi datorez mult. 

Filon îşi aminti într-adevăr de acei evrei palestinieni care 
respinseseră purtarea despotică a lui lrod şi aleseseră exilul în 
Egipt. Mare parte dintre ei îşi găsiseră adăpost în Alexandria, 
unde înflorea cea mai importantă comunitate evreiască din 
lume: aproape două sute de mii de oameni, de zece ori mai mult 
decât în lerusalim! Însă chipul acesta pe care-l scruta pieziş nu-i 
trezea nicio amintire precisă. Trebuia totuşi să afle. 

— Acum că ai vorbit despre el... minţi tânărul, am impresia că 
Abydelios a pomenit o dată sau de două ori de tine. Cineva din 
casa lui David, zicea el, dacă ţin eu bine minte, nu? 

Pelerinul zâmbi bucuros: 

— Cu asta m-ai măgulit. Dacă Abydelios a pomenit de stirpea 
mea... Şi adăugă cu seriozitate: Dar să nu înţelegi greşit. 
Niciodată n-am căutat să mă impun datorită obârşiei mele. Unii 
s-au folosit de faptul că se trag din neamul sacru al lui David ca 
să obţină unele privilegii, însă eu m-am ferit întotdeauna să fac 
aşa ceva. Descendenţa glorioasă presupune îndatoriri, nu 
neapărat drepturi. De când eram copil, tata mi-a insuflat... 

Filon nu-l mai asculta. În timp ce picioarele începuseră să-i 
tremure, îşi repeta cuvânt cu cuvânt în gând: 


Dar în ziua nazarineanului, ultimul născut din David în ţara 
Egiptului... 


Profeţia lui Miheia. Îl avea în faţa lui pe nazarinean. 

Aer, avea nevoie de aer. 

— Nu te simţi bine? 

— lartă-mă. Mi-e cam cald. 

Omul îi întinse plosca de piele ce-i atârna la centură: 

— E un ceai din ierburi. Te face să mai uiţi de căldură. 

Egipteanul duse plosca la gură. Băutura avea o uşoară aromă 
de lămâie şi de rozmarin care-i limpezi mintea. 

— Soarele arde mai nemilos pe colinele de aici decât la malul 
mării în Alexandria. Haide, dă-mi frâul cămilei, o să te conduc 
eu. 

Filon îl lăsă să facă după cum voia. Nu izbutea să-şi ia ochii de 
la el şi nici să rostească vreun cuvânt. Din fericire, tocmai atunci 
treceau prin dreptul unui post de strajă roman, ceea ce-l cruţă 
de orice comentariu. Ajunşi pe celălalt versant, putură, în sfârşit, 
să admire splendoarea lerusalimului, şiragurile nesfârşite de 
lumini de pe ziduri şi acoperişuri, colonadele maiestuoase ale 
Templului. Capătul călătoriei lor. 

Nazarineanul se aplecă pe umărul lui: 

— Şi ce spera să găsească înțeleptul din Qumran la noi? 

Filon nu mai ştia de-acum ce să spună. Ba nu, mai rămăsese 
un amănunt... 


Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui luda, din 
tine va ieşi Stăpânitor peste Israel. 


Fie ce-o fi, îşi zise el şi răspunse cu sudoarea brobonându-i-se 
pe frunte: 

— Dacă am înţeles eu bine, scribul căuta printre voi un om 
născut la Betleem. 

Pelerinul rămase uimit: 

— Cum? 

— Cel puţin aşa mi s-a spus. 

— Dar pentru ce anume? 

Filon avusese destulă vreme să-şi pregătească răspunsul cât 
ţinuse călătoria: 

— Probabil că smerenia lui pilduitoare a trecut hotarul satului 


nostru. Poate scribul o fi vrut să-i ceară să se alăture 
esenienilor. 

Celălalt părea de-a dreptul năucit: 

— Dar nu e cu putinţă! 

— Esenienii au uneori obiceiul... 

— Nu, nu, îi tăie vorba pelerinul. E cu neputinţă, îţi spun eu. E 
cu neputinţă pentru că singurul dintre noi care s-a născut la 
Betleem nu e încă decât un copil. Şi acest copil e fiul meu. 


20 


Copilul se numea lisus. Nu le-a fost prezentat imediat întrucât 
mergea înaintea grupului, împreună cu verii din Nain. Trebuiră 
să aştepte până când caravana poposi pe coasta Muntelui 
Măslinilor, ceea ce nu era deloc comod, având în vedere 
numărul mereu crescând al pelerinilor. În răstimp de trei zile 
împrejurimile lerusalimului se transformaseră într-o imensă 
tabără, toată numai pânză şi piele, unde o întreagă armată de 
legionari încerca să păstreze cât de cât ordinea: 

— Acolo. Acolo! Nu, nu în drum, trebuie să se poată trece pe 
el. Mai aproape de ceilalţi, haideţi mai aproape. Aşa, până în 
margine, e bine acum! O să fiţi controlaţi de îndată! 

După ce măgarii fură uşuraţi de poveri şi întâii ţăruşi bătuţi în 
pământ, apăru şi lisus înconjurat de alţi băieţi. Filon nu-l 
recunoscu imediat, deoarece nu prea semăna cu tatăl său: avea 
părul tot atât de fin pe cât de des îl avea acesta, trăsăturile tot 
atât de gingaşe pe cât de aspre erau ale lui, ochii de un albastru 
strălucitor în vreme ce ai părintelui său erau întunecaţi. În plus, 
era mai tânăr decât tovarăşii săi de joacă, număra cel mult 
doisprezece ani”. Filon îl recunoscu în cele din urmă atunci când 
băiatul alergă spre mama lui şi o îmbrăţişă: 

— Mamă! Mamă! 

— lisus! Ai întârziat! 

— Am stat cu marele rabin din Nain. 


1” Cei mai mulţi specialişti situează naşterea lui lisus în jurul anului 6 î. Hr. 
Acest decalaj cronologic se explică printr-o eroare de datare a călugărului 
Dionysius Exiguus, căruia i s-a încredinţat definirea noului calendar creştin în 
secolul VI d. Hr. Pe vremea când romanii ocupau lerusalimul, în anul 6 d. Hr., 
lisus avea probabil în jur de doisprezece ani (n. a.). 


Vorbea pe un ton solemn şi rostea cuvintele cu o limpezime şi 
o siguranţă neobişnuite la un copil de vârsta lui: 

— Am discutat despre Moise şi trecerea Mării Roşii. Despre 
cum evreii şi-au purificat sufletele mergând prin valuri şi despre 
cum spiritul omului trebuie la fel să se curețe de păcatele 
trupului. 

Mama băiatului, o femeie tânără şi blândă, cu pielea deschisă 
la culoare, cu zâmbetul uşor trist, îl privi cu tandreţe şi fără să 
se mire: 

— Vasăzică aşa! 

— Dar asta nu-i tot. Am făcut şi aritmetică. 

— Aritmetică? Nu trebuia să-l plictiseşti pe rabin într-o zi 
precum cea de azi cu... 

— Dar nu l-am plictisit! M-a întrebat despre adunări şi fracţii şi 
mi-a explicat însuşirile numerelor. Uite, de pildă, o sută. E 
pătratul lui zece şi, deopotrivă, suma primelor zece numere 
impare. Unu este cifra Domnului Atotputernic, care le dă naştere 
tuturor celelalte. Şapte e singura din primele zece care... 

Femeia înălţă din umeri: 

— Te ascult, fiule, dar nu pricep mare lucru din ce-mi 
povesteşti. 

Băiatul însă continuă cu aceeaşi însufleţire: 

— Atunci poate o să te intereseze mai mult ce-a urmat! 
înainte să plec, rabinul mi-a vorbit despre o enigmă la care vrea 
ca eu să chibzuiesc. O să mă ajuţi, nu-i aşa? Şi, fără să aştepte 
răspunsul, continuă: Ascultă: trăia în Nain un neguţător bogat, 
pe nume Hiram, care avea şaptesprezece cămile. Simţind că i se 
apropie sfârşitul, s-a dus să-l caute pe vecinul său, lonatan, care 
era sărac şi n-avea decât o cămilă. „Uită-te la mine, lonatan, 
uită-te cât sunt de mâhnit pe când tu eşti cel mai mulţumit 
părinte din lume. Ai o singură cămilă, însă, totodată, ai şi un 
singur fiu, împărţeala se va face iute! 

— Dar ce te frământă într-atât, Hiram? îl întrebă cu îngrijorare 
lonatan. 

— Of, viitorul celor trei fii ai mei, prietene. Doar îi cunoşti la 
fel de bine ca mine! Cel mare e sârguincios, mijlociul oboseşte 
niţel cam repede, iar mezinul e leneş. Prin urmare, doresc să-i 
răsplătesc pe măsura strădaniei fiecăruia: celui mare, care e şi 
cel mai temerar dintre toţi, să-i las moştenire jumătate din 
turma de cămile. Mijlociului, care nu-i totuşi un fiu rău, un sfert, 


iar mezinului, care se arată de trei ori mai puţin zelos decât 
mijlociul, a noua parte din avere. Mi se pare o împărţeală 
dreaptă şi cinstită, nu crezi, lonatan? 

— Dreaptă şi cinstită, Hiram, recunosc. Dar unde-i necazul? 

— Am şaptesprezece cămile, lonatan, şaptesprezece! Cum să 
las jumătate din ele primului fiu, un sfert celui de-al doilea şi a 
noua parte celui de-al treilea, astfel încât niciunul dintre ei să nu 
se simtă jignit şi să nu omor niciun animal? lonatan clătină o 
clipă din cap: 

— Într-adevăr, să împarţi şaptesprezece cămile la doi, apoi la 
trei, apoi la nouă... nu-i lucru lesne... Totuşi, dacă doar ăsta ţi-e 
necazul, Hiram, nu mai fi abătut: ştiu cum să descâlcim iţele 
problemei, ba încă într-un mod care ţi se va părea simplu.” 

Copilul tăcu. Tovarăşii de joacă se strânseseră roată în jurul 
lui şi câţiva membri ai familiei se apropiaseră şi ei. Ce-l uimea 
pe Filon cel mai mult era uşurinţa de necrezut cu care băiatul 
câştiga atenţia ascultătorilor: cuvintele îi curgeau de pe buze 
precum mierea din copaci şi n-aveai cum să nu te simţi subjugat 
de ele. 

— Enigma ta n-are dezlegare, îşi dădu cu părerea unul dintre 
băieţi. Orice-ai face, nu poţi împărţi şaptesprezece cămile la 
doi... 

— Ori omori una şi-o ciopârţeşti, opină un unchi. 

— Nu, se împotrivi copilul, asta nu se poate. Rabinul a spus 
clar: niciun animal nu trebuie să moară. In plus, dacă omori 
unul, rămân şaisprezece. Cum să laşi mijlociului o treime din 
cele şaisprezece cămile, fără să mai omori încă una? 

Se mai făcură câteva sugestii, însă niciuna nu părea 
mulţumitoare. Filon, care-şi ridicase cortul undeva mai sus, 
hotărî să intervină în discuţie: 

— Dacă-mi îngăduiţi... Cred că o problemă asemănătoare au 
avut acum câţiva ani doi oameni din Alexandria. 

Copilul se uită ţintă la el: 

— Şi cum au dezlegat-o la Alexandria? 

— Ei bine, din câte ştiu... Cel sărac i-a propus celui bogat să-i 
dea singura sa cămilă. Bogatul nici n-a vrut s-audă la început, 
însă până la urmă a primit, astfel că turma lui a ajuns să numere 
optsprezece capete. Şi dintr-odată împărţeala a devenit floare la 
ureche: fiul cel mare a primit jumătate din optsprezece, adică 
nouă cămile, mijlociul a căpătat o treime, adică şase, iar 


mezinului i-a revenit a noua parte, adică două animale. Nouă cu 
şase şi cu doi fac şaptesprezece, adică cifra de la care 
plecaseră. Mai rămânea ultima cămilă, cea pe care săracul o 
dăruise cu atâta mărinimie. După cum vă închipuiţi, bogatul i-a 
înapoiat-o fără să stea pe gânduri. Aşadar socoteala s-a făcut 
corect, niciunul dintre fii n-a fost nedreptăţit, niciun animal ucis 
şi cei doi prieteni s-au îmbrăţişat, bucuroşi. 

Cei prezenţi căzură pe gânduri. Filon era convins că, în ciuda 
concentrării ce li se citea pe feţe, mare parte dintre ei nu 
pricepuseră o iotă. Copilului însă nu-i scăpase nimic: 

— Vasăzică aşa, rosti el, era un truc la mijloc. 

— Nu chiar un truc, aritmetica nu-i magie. E doar arta de a 
formula probleme şi de a le rezolva. 

— Eşti aritmetician? 

Filon arătă spre cele trei animale ce păşteau pe costişă. 

— Să zicem mai degrabă că mă pricep la cămile. La drept 
vorbind, cel mai mult mă interesează filosofia. 

— Şi filosofia ce este? 

— Oh, iată o întrebare atât de cuprinzătoare încât nu i se 
poate găsi lesne un răspuns. Pe scurt, filosofia este pentru mine 
stăpâna tuturor celorlalte discipline, gramatica, muzica, fizica, 
istoria, aritmetica, astronomia şi tot aşa. Dar filosofia în sine nu-i 
decât un mijloc de a dobândi înţelepciunea. Şi trebuie să tindem 
spre înţelepciune pentru că doar ea ne îngăduie să desluşim 
înţelesul profund al Scrierilor Sfinte. lar Scrierile Sfinte, la rândul 
lor, ne îngăduie nu să-L cunoaştem pe Domnul Atotputernic, 
întrucât Atotputernicul nu poate fi cunoscut, ci măcar să-l 
înţelegem lucrarea şi felul în care El ni se arată. 

Cei care-l ascultaseră pe Filon părând o vreme impresionați 
de ştiinţa lui într-ale numerelor, se împrăştiară care încotro 
zâmbind politicos. Se vede treaba că filosofia se bucura de mult 
mai puţină trecere... 

Copilul însă nici nu se clintise, cu mâinile bine înfipte în şold. 

— Aşadar, filosofia îți slujeşte ca să-l cinsteşti pe 
Atotputernic? 

— Ca toate lucrurile pe care ar trebui să le facem aici pe 
pământ, încuviinţă tânărul. Ca şi problema de aritmetică de 
adineaori... Rabinul din Nain nu ţi-a dat-o întâmplător. 

— Vrei să spui că... Băiatul îşi frecă bărbia, gânditor: Vrei să 
spui că nu doar dezlegarea enigmei contează? Că din ea s-ar 


putea desprinde şi un soi de învăţătură? Şi că tocmai asta dorea 
rabinul să mă facă să pricep? 

— Cine ştie? 

— Să-mi dau seama, de pildă... cum uneori o singură cămilă 
preţuieşte mai mult decât şaptesprezece? Sau cum un om 
sărac, pe care bogăţia nu l-a orbit, ştie să vadă cu inima şi 
mintea mult mai departe decât un om înstărit? 

— Se prea poate... Şi asta fără să-l dispreţuiască pe cel căruia 
îi vine în ajutor. 

Un glas de femeie le întrerupse discuţia: 

— E vremea să te duci să le dai o mână de ajutor unchilor tăi, 
lisus. 

Copilul se înclină scurt: 

— Îţi mulţumesc pentru lecţie, domnia ta. Că a fost de 
filosofie sau de aritmetică, sunt sigur că oricum îmi va fi de 
folos. 

Îşi luă un aer poznaş: 

— Dar cred că există o cale mai simplă decât amândouă 
pentru a-l iubi pe Dumnezeu. 

Şi se strecură printre corturi. 


Sfârşitul după-amiezii trecu fără să se întâmple nimic 
deosebit, în afara valurilor noi de pelerini, care se îngrămădiră şi 
ei cum puteau căutându-şi un loc în mijlocul larmei şi al forfotei. 
Batşeba îşi petrecu timpul cu femeile din Nazaret, în vreme ce 
Filon  străbătu împrejurimile  minunându-se de numărul 
oamenilor ce sporea necontenit şi de freamătul ce domnea 
pretutindeni. La căderea nopţii, când aerul se mai răcorise, se 
întâlniră amândoi, după o cină uşoară. Tânăra femeie părea mai 
puţin încordată şi Filon socoti că era dornică să se destăinuie. 

— L-ai văzut pe copil? o întrebă el, coborându-şi glasul astfel 
încât zgomotul să-i acopere cuvintele. 

— Am stat mai bine de-o oră împreună, alături de mama lui. 

— Şi ce impresie ţi-a făcut? 

Ea îşi întoarse privirea şi lumina lunii îi scăldă întregul chip. 

— În orice caz, nu-i un copil obişnuit. 

— A, nu, nicidecum! Are o vioiciune şi o agerime a minţit 
ieşite din comun! Dar cel mai ciudat e că nimeni nu s-a mirat să- 
| audă vorbind astfel! De parcă era firesc ca un băieţandru de 
vârsta lui să aducă argumente cu uşurinţa unui bătrân rabin! 


— Crezi că el e? şopti Batşeba. Nazarineanul pe care-l căuta 
Caleb? 

— Cel pe care-l căuta Caleb, da, fără îndoială. S-a născut la 
Betleem, a trăit primii ani în Egipt, şi-a urmat părinţii la Nazaret. 
Şi pe deasupra, după tată, aparţine casei lui David. Ce mai 
lipseşte? Însă de-aici şi până la a susţine că el este mai mult de 
atât... Un Mesia de doisprezece ani! 

— Abraham şi Moise au avut şi ei doisprezece ani cândva. Și 
David, şi Solomon. Şi Miheia. Dacă i-ai fi întâlnit atunci, ai fi 
ghicit ce urmau să devină? 

— Să înţeleg că tu eşti deja convinsă? 

Ea ocoli răspunsul, răsfirându-şi părul cu mâna. 

— Mai devreme, i-am povestit mamei sale că venim de la 
Qumran. Copilul s-a amestecat în discuţie, întrucât e pasionat 
de esenieni. Eu zic că rabinul din Nain nu-i străin de asta. Insă 
băiatul a spus ceva care m-a surprins: „Esenienii fac o greşeală 
crezând că Domnul va vrea să-i salveze doar pe ei. Mântuirea va 
veni pentru toţi sau nu va veni pentru nimeni.” Nu ştiu cum să-ţi 
explic. Avea o asemenea siguranţă în glas! 

— Poate că tocmai rabinul din Nain l-a înştiinţat pe Caleb 
despre existenţa copilului. Caleb o fi sperat atunci că-i va 
convinge pe părinţi să i-l încredinţeze lui. Pentru a fi educat la 
Qumran. 

— Un Mesia de doisprezece ani crescut de esenieni. Asta s-ar 
potrivi de minune cu planurile lor! Şi nu-i greu de închipuit ce 
foloase ar fi tras ei! 

Îndoiala începea să se strecoare în mintea lui Filon: 

— E posibil ca înţelepţii să mă fi minţit. Şi mai-marele lor, 
Simon, să ştie mai multe despre această poveste şi despre 
moartea scribului. În orice caz, Caleb n-a avut câştig de cauză: 
copilul a rămas la Nazaret. 

— Eu cred că mama s-a împotrivit ca el să plece: e foarte 
apropiată de băiat. 

— Chiar aşa, ce zice mama despre însuşirile deosebite ale 
fiului ei? 

— Mama? Există ceva bizar în purtarea ei. Îl înconjoară pe 
băiat cu o dragoste neţărmurită şi totuşi pare să sufere. Tot 
vorbind cu unii şi cu alţii am avut sentimentul că în jurul 
copilului pluteşte un oarecare mister. Legat îndeosebi de fuga în 
Egipt. De altfel, toţi cei de-aici îl socotesc un copil aparte. 


— Aşa şi este! Asta trebuie să-l fi tulburat pe Caleb care-şi 
dorea din adâncul sufletului să nu fie în van căutările lui! 

— Dacă fratele Caleb s-a înşelat, şi asasinul s-ar putea înşela. 
Că băiatul e sau nu nazarineanul din profeție nu schimbă cu 
nimic lucrurile: e oricum în primejdie. 

— Pelerinajul nu-i un moment prielnic pentru planuri ucigaşe. 
Romanii patrulează peste tot şi copilul e sub protecţia familiei. 

— Şi tata era sub protecţia noastră, i-o întoarse ea. 

Contemplară o vreme luminile Templului, fără să mai scoată o 
vorbă. Vreo douăzeci de făclii erau aprinse în curţile din jur şi 
flăcările dansau pe zidurile de marmură albă, aruncând pe cer 
umbre feerice. De pe Muntele Măslinilor se zărea şi vârful 
fortăreței Antonia, unde străjile se schimbau fără încetare, 
pâlcuri de soldaţi lătrând ordine de neînțeles. Pesemne că 
procuratorul Coponius şi tribunul lulius încheiau pregătirile 
pentru supravegherea sărbătorii de Paşte. 

— Voiam să-ţi spun... începu Batşeba, acoperindu-şi umerii. 
Nu cu tine am avut ceva în ultimele două zile. Nicio clipă nu te- 
am socotit răspunzător de moartea lui Mandu. Nici măcar o 
clipă. Dacă cineva merită condamnat, eu sunt aceea. 

— Tu? Tu nici n-ai fi putut să... 

— Nu în seara aia, desigur. Dar în celelalte zile? Cunoşteam 
bine sentimentele lui Mandu. De ani buni. Dar n-am găsit curajul 
să-l îndepărtez. Sau n-am făcut-o îndeajuns de clar, în orice caz. 
Cred... cred că mă simţeam măgulită de atenţia pe care mi-o 
dădea. Pentru mine, Mandu era un bărbat ca oricare altul. Exact 
ca oricare altul. Doar că nu-l iubeam. 

Glasul i se frânse şi Filon o apucă de mână. Era rece ca 
gheaţa. 

— lartă-mă, nu voiam deloc să plâng. Ţi-am pricinuit şi-aşa 
destule necazuri. 

— Treci printr-o încercare grea, Batşeba. Oricine în locul tău 
ar fi în culmea deznădejdii. N-o să te părăsesc, îţi promit. 

— Un lucru nu pricep, adăugă ea, cu ochii plini de lacrimi, de 
ce Mandu n-a spus nimic despre moartea tatei. Despre noaptea 
în care a fost ucis... L-a văzut pe asasin, nu-i aşa? 

— Da, l-a văzut pe asasin stând de vorbă cu tatăl tău în uşa 
de la intrare. 

— Şi-atunci de ce-a tăcut? De ce nu l-a dat în vileag? 

Întrebarea îl frământase şi pe Filon două seri la rând. 


— Mandu îl cunoştea pe ucigaş, nu încape îndoială. A fost 
chiar surprins să-l vadă în casa voastră, alături de leftae. In 
dimineaţa următoare, când a descoperit trupul fără suflare al 
tatălui tău, a făcut legătura cu vizitatorul din ajun. Şi totuşi a 
preferat să tacă, ai dreptate. Ori s-a temut să nu fie acuzat el, 
ori avea de gând să tragă anumite foloase din asta. 

— Să tragă foloase? 

— Dacă asasinul era cât de cât bogat, tăcerea lui Mandu 
putea fi cântărită în aur. Aur care i-ar fi îngăduit să-ţi asigure un 
trai îndestulat. 

— Chiar te gândeşti că...? 

— E doar o presupunere. Există însă una mai simplă: a socotit 
că nimeni n-o să-l creadă. S-a temut că va fi acuzat de minciună 
sau de mărturie falsă şi că-l vor îndepărta de tine pentru 
totdeauna. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui 
tău”, aşa sună cea de-a noua poruncă. Şi cât atârnă într-o astfel 
de situaţie cuvântul unui sclav? 

— Mai ales dacă ucigaşul e un om de vază. 

— Un om de vază şi înstărit, probabil. Cineva pe care-l mai 
întâlnise şi pe care l-a recunoscut imediat. Cineva în stare să-i 
inspire teamă ori lăcomie. 

— Mulţi dintre cei care veneau la tata pot fi bănuiţi de 
amândouă! 

— Insă doar unul dintre ei l-a ucis! La scurtă vreme după scrib 
şi cu puţin înainte de marele preot. De-o parte, leftae, vărul, de 
cealaltă, Caleb şi Gad, cei doi fraţi, alt lucru care mă 
nedumereşte. Ce rol joacă legătura de rudenie? 

— N-a vorbit unchiul Elie de casa lui Gemul? 

— Adevărat. leftae şi Gad aveau ştiinţă de profeție tocmai 
pentru că aparţineau amândoi casei lui Gemul. lar tatăl tău s-a 
interesat de sănătatea lui Caleb tocmai pentru că îi era văr. 

— Unde? La Qumran? 

— Da. leftae se dusese să obţină sprijinul esenienilor, dar 
odată ajuns acolo a aflat că vărul său era bolnav. A mers la 
căpătâiul lui şi a putut să audă unele mărturisiri sau mai ştiu eu 
ce informaţii în timp ce scribul aiura. Amenințarea din profeție i 
s-a părut atât de reală, încât s-a speriat. Aşa se şi explică 
discuţia pe care ai surprins-o la întoarcerea lui, acea discuţie în 
care se pomenea despre o mare primejdie şi despre un text ce 
trebuia neapărat găsit. Poate că tatăl tău i-a spus lui Gad tot ce- 


avea pe suflet. 

— Şi, întrucât se temea că unul dintre ei trei o să dezvăluie 
până la urmă secretul, ucigaşul a hotărât să le vină de hac, îşi 
dădu Batşeba cu părerea. 

— Putem să privim lucrurile şi aşa... Deşi asta nu ne oferă un 
răspuns la cea mai importantă întrebare: ce caută, de fapt, 
ucigaşul? Şi-n ce fel îl ajută aceste trei crime să-şi atingă 
scopul? 

— llustrează prorocirea lui Miheia, nu? 

— Cu siguranţă. Dar dincolo de asta? 

Filon se gândea la altceva: 

— De vreme ce erau rude cu tatăl tău, îi cunoşteai pe Gad şi 
Caleb, nu? 

— Puțin. După cum ţi-am povestit, familiile noastre aveau 
convingeri diferite. Tata nu l-a plăcut niciodată pe Gad, pe care-l 
acuza că se foloseşte de poziţia lui în interes personal. Ne-am 
întâlnit de două-trei ori în ultimii ani şi de fiecare dată forţaţi de 
împrejurări. Cât despre Caleb, a trecut de câteva ori pe la noi 
pe-acasă, însă e mult timp de-atunci. Mi-l amintesc ca pe-un 
tânăr destul de şters, timid, care trăia doar pentru studiile sale 
şi care era în stare să comenteze ore întregi cutare sau cutare 
verset al Bibliei. Tatei nu-i displăceau asemenea discuţii şi cred 
că-i preţuia iscusinţa în tălmăcirea Scrierilor Sfinte. 

— Asta ar explica îngrijorarea lui când l-a găsit bolnav la 
Qumran. Poate că scribul i-a şi făcut unele mărturisiri. 

— La fel de bine a putut să le facă şi altora. Căci mi se pare că 
în primul rând esenienii erau interesaţi de Mesia. Şi dintre ei 
poate să fi apărut ucigaşul. 

O imagine fugară trecu, aievea parcă, pe dinaintea ochilor lui 
Filon şi tânărul îşi aminti că Mandu se îndrepta spre una dintre 
grotele de deasupra Qumranului în timp ce el se grăbea să 
ajungă lângă Batşeba. Pe cine voia sclavul să viziteze? 

— Ştii dacă Mandu avea legături cu unii înţelepţi esenieni? 
întrebă el. 

— Mandu? M-ar mira. L-a însoţit pe tata la Qumran doar de 
câteva ori. 

Tânărul îşi înăbuşi un căscat: 

— Din câte văd eu, ajungem într-o altă fundătură. Şi cred că 
nu ne-ar strica o noapte de somn ca să ieşim de acolo. 

Filon o ajută pe Batşeba să aranjeze cortul, apoi verifică dacă 


dromaderii erau bine priponiţi. Scrută cu privirea tabăra 
nazarinenilor: totul părea calm. Mulţi pelerini se culcaseră deja, 
pregătindu-se pentru ziua grea ce avea să urmeze şi în jurul 
lerusalimului agitația se potolise. Liniştit, Filon se înfăşură în 
pătură, cu ploapele îngreunate de oboseală. Nu, hotărât lucru, 
cine-ar putea să se atingă de un copil de doisprezece ani? 


21 


El e aici. L-am văzut. 

Se pregăteşte. Se bucură. Nevinovatul... 

Curând se va îndrepta spre Templu, printre oameni şi 
animale. Curând se va îndrepta spre altar, pentru sacrificiu şi 
sânge. Aceasta e vrerea Preainaltului. Aşa a scris profetul: 
„Face-voi Eu ca Veliar să se ridice din hăuri şi dimpreună cu el 
oastea din Assur asupra lui Israel. Jeliţi, jeliţi, fiice ale 
lerusalimului! Biciul Domnului va lovi pe tămăduitorul său, gura 
minciunii va grăi împotriva adevărului, fiii întunericului vor lupta 
împotriva fiilor luminii! Şi de şapte ori câte şapte generaţii va 
domni acela ce va birui!” 

Acum timpul s-a împlinit. 

Diseară voi servi Paştele Mesiei. 


Cu ochii închişi, pe jumătate treaz, Filon retrăia ultimul Paşte 
al copilăriei lui, pe când avea doisprezece ani. Se petrecuse în 
casa cea mare din Alexandria, unde se strânsese întreaga 
familie: unchi, mătuşi, veri. In ajun, răscoliseră fiecare încăpere 
ca să se asigure că nu rămăsese pe nicăieri strop de drojdie. 
Când soarele asfinţise, îmbrăcaseră cu toţii veşmintele Exodului: 
centură peste şolduri, sandale în picioare şi un toiag în mână, 
după cum se arăta în Cartea Sfântă. Apoi se adunaseră în jurul 
mesei de sărbătoare şi lui Filon, în pragul vârstei adulte, i se 
îngăduise pentru ultima oară să pună întrebarea rituală: „Prin ce 
se deosebeşte noaptea aceasta de altele?” Atunci, tatăl său, un 
om de obicei reţinut în purtări, devenise binevoitor şi prietenos. 
Incepuse a povesti cum, în noaptea aceea, Ziditorul aruncase 
blestemul asupra Egiptului. Evreii îşi însemnaseră casele cu 
sânge de miel pentru ca îngerul morii să-i cruţe pe întâii lor 
născuţi. In mare grabă şi fără a mai aştepta ca pâinea să 


dospească, mâncaseră carnea animalului jertfit. Şi, după ce 
urgia lovise şi întâii lor fii fuseseră cruţaţi, poporul lui Moise 
rupsese lanţurile şi-şi dobândise libertatea. Când isprăvise de 
istorisit, tatăl său dăduse să treacă din mână în mână tăvile cu 
seder, ospăţul aducerii aminte: miel fript, ierburi amare în 
amintirea sclaviei, azime, toate însoţite de binecuvântări şi de 
vin. Ce seară fericită fusese aceea când tânărul Filon îşi 
făgăduise sieşi că într-o bună zi va împărţi Paştele cu pelerinii. 
Şi-n dimineaţa aceasta se afla la lerusalim. 

Filon se trezi de-a binelea. Aerul era cald şi umed, iar soarele 
ascuns de nori groşi şi întunecaţi. Avea înaintea ochilor albeaţa 
Templului, cărămiziul zidurilor de apărare. Râsete şi strigăte 
răsunau împrejurul corturilor, vânzătorii îşi mânau turmele, iar 
mireasma puternică a pământului îi umplea nările. Tânărul clipi 
des de câteva ori, dându-şi seama că în spatele său stătea 
cineva. 

— Bună dimineaţa! 

Copilul. Ţinea în mâini o strachină cu lapte şi o plăcintă cu 
miere. 

— Nu se poate zice că te trezeşti devreme! Batşeba mi-a 
cerut să-ţi aduc astea. 

— Batşeba? 

— Mama şi mătuşa mea au ajutat-o să se ridice din 
aşternuturi. Avem noi grijă de ea. 

— Foarte frumos din partea voastră, eu... 

— E o plăcere pentru noi. Tatăl ei a fost un fariseu de seamă, 
ştiai? 

— Da, am auzit. 

Copilul aşeză strachina şi plăcinta pe un colţ al păturii. 

— Trebuie să plec la târgul de animale, ca să alegem o oaie. 
Veniţi şi voi? 

— Negreşit. Să mă pregătesc şi... 

— Atunci pe mai târziu. 

Şi copilul o luă la fugă spre ai săi. Filon mâncă cu poftă, 
privind freamătul ce străbătea tabăra ca un val ce însufleţeşte o 
mare de pânză. Işi strânse lucrurile şi hotărî ca, înainte să se 
îngrijească de mielul pentru Paşte, să-i facă o vizită unchiului 
Elie. Se căţără până în vârful Muntelui Măslinilor şi ajunse la 
adăpostul de lemn şi piatră de lângă smochinul cel bătrân. 
Câinele sălbatic nu era prin preajmă, însă uşa era doar trasă şi 


Filon intră fără greutate. Înăuntru domnea întunericul, obloanele 
fiind coborâte. Făcu câţiva paşi. Casa părea goală şi doar 
cutiuţele teffilin, agăţate de tavan, se legănau încetişor. Păcat, i- 
ar fi plăcut să afle ce gândea Elie despre Miheia şi despre 
esenieni. 

— Mulţumesc! 

Un glas, răsărit parcă de nicăieri, îl făcu să tresară. 

— N-am avut până acum prilejul să-ţi mulţumesc... 

Un tânăr, ce şchiopăta uşor, se desprinse din umbră. 

Samuel. Răzvrătitul din grajdul din Haceldama! Fratele 
roşcovanului uriaş! 

— Tu? Ce...? 

— Ce caut aici? Aş putea să zic acelaşi lucru despre tine. Aş fi 
putut şi să te ucid. Dar ţineam cu tot dinadinsul să-ţi mulţumesc 
mai întâi. Îţi datorez viaţa. 

— Şi... Elie? 

— Elie e în fortăreaţa Antonia. L-au arestat acum două zile, 
după moartea marelui preot. 

— L-au arestat? Pentru ce? 

— Ca să-l ia la întrebări. Când fiica lui leftae a dispărut, 
romanii au căutat să afle cam ce ştiau cunoştinţele ei. Elie a 
refuzat să stea de vorbă cu ei şi l-au aruncat în temniţă. 

— Fiica lui leftae! 

— A plecat cu tine, nu? În orice caz, aşa s-a presupus. Cât 
despre Elie, nu te îngrijora, o să fie eliberat pentru ceremonii. 

— Deci romanii o caută pe fiica lui leftae? 

— Plecarea ei pe nepusă masă i-a alarmat. Cu atât mai mult 
cu cât locuia la câţiva paşi de casa răzvrătiţilor. Chiar şi unui 
legionar i-ar da de gândit. 

— Dar tu cum ai ajuns aici? 

— După un şir de întâmplări. După ce noi doi ne-am... 
despărţit la grajdul din Haceldama, am poposit în Betania, un 
sat la est de lerusalim. Avem acolo câţiva adepţi care mi-au 
oferit adăpost şi m-au îngrijit. 

Îşi frecă piciorul: 

— Incă mă mai doare, dar rana n-a fost adâncă. Când am 
auzit că romanii ne-au răscolit bârlogul, am vrut să mă întorc la 
lerusalim. Poate aş fi reuşit să-i salvez pe câţiva dintr-ai noştri. 
Din păcate... 

Făcu un gest de lehamite şi Filip observă că ţinea în mână un 


cuţit şi un beţişor cât un deget. 

— Pentru că n-aveam cum să rămân în lerusalim, Elie s-a 
învoit să mă găzduiască. În casa lui au stat la discuţii de mai 
multe ori luda Galileeanul şi leftae, aşa că ne cunoşteam. Din 
nefericire, romanii n-au întârziat să-l înhaţe şi eu am avut mare 
noroc că n-am dat ochii cu ei. Eram la fierarul din Haceldama 
când l-au arestat. Până se întoarce el, locuiesc aici în mare 
taină. 

— Dar luda? Ai veşti despre luda? 

— Nu prea. Ştiu doar că ieri trupele noastre au pornit la atac 
în ţinutul Bethel. Cică ar fi cucerit mai multe posturi de strajă ale 
romanilor, ceea ce explică de ce legionarii sunt în toane proaste. 
Dar nu pot să spun cu siguranţă dacă luda e în fruntea trupelor. 
De când a fugit din lerusalim nici nu l-am întâlnit, nici n-am luat 
legătura cu el prin vreun mijlocitor. Poate să fie la Bethel, dar la 
fel de bine în lerihon sau în Gamala. Dacă nu şi-o fi dat duhul 
din pricina rănilor prin vreun şanţ. 

În tonul lui se amestecau în mod ciudat amărăciunea şi 
însufleţirea. Filon se întrebă dacă nu cumva vorbea sub 
înrâurirea vreunei beri ceva mai tari băute înainte. 

— Şi azi? Aveţi de gând să ridicaţi la luptă lumea strânsă în 
Templu? 

— Ar fi prea devreme. Peste o mie de legionari vor sta de 
pază la porţile lerusalimului. La care se adaugă patru sute de 
leviţi, chemaţi să-i controleze pe pelerini pentru a împiedica 
aducerea de arme în sanctuar. De la moartea lui Gad, 
supraveghetorul Templului taie şi spânzură. Dacă vrea să 
devină mare preot, are tot interesul să-i ajute pe romani. Nu ne 
facem speranţe deşarte: dacă s-ar isca o răzmeriţă, el ar da 
ordin oamenilor săi să treacă de partea legionarilor. E prea mare 
primejdia pentru popor şi câştigul nesigur. 

Răsucea între degete bucata de lemn. 

— Asta nu înseamnă că vom sta cu mâinile în sân. 

— Ce vrei să spui? 

— O să-l omor pe tribunul lulius. 

— O să-l... 

— Azi după-amiază, profitând de îmbulzeală. Tribunul trebuie 
să-şi conducă soldaţii şi o să se afle pe undeva prin Curtea 
Neamurilor. 

— Dar e curată nebunie! Chiar dacă ajungi la el, douăzeci de 


legionari o să sară pe tine! N-o să reuşeşti în veci să scapi din 
Templu. 

— Să mă prindă şi să mă execute! Nu mă tem de moarte. De 
altfel, moartea ar fi trebuit să se abată deja asupra mea până 
acum. O dată la grajduri şi altă dată dacă aş fi fost alături de 
fraţii mei când i-au atacat în casa aceea. Nu, nu mă tem, sunt 
pregătit. 

— Uciderea lui lulius nu-l va sili în niciun caz pe împărat să 
dea înapoi! O să numească un alt tribun, iar jugul stăpânirii 
romane va apăsa şi mai greu, atâta tot. 

— Poate. Însă eu voi fi împlinit vrerea Atotputernicului. Voi 
muri pentru El. Şi dacă mai doreşti încă un motiv... 

Se aplecă, luă ceva de jos şi-l trase pe Filon după el spre uşă. 

— Vino cu mine, nu durează mult. 

Porniră spre nord, coborâră Muntele Măslinilor şi ocoliră pe 
departe oraşul, străduindu-se să se ferească de oricine purta 
coif şi pilum. În timp ce mergeau, Samuel îi întinse una dintre 
bucăţile de lemn decorat la care lucra înainte să apară Filon. Un 
obiect incrustat cu forme geometrice frumoase, vopsit în roşu şi 
negru şi prins cu un mic inel de un şnur din piele. Samuel îşi 
agăţă de gât un altul, colorat cu alb şi albastru. 

— Uite, un dar pentru tine. Măcar atât îţi datorez şi eu. 

— Un dar? 

— Tu nu mi-ai dat calul când eram la ananghie? Oricum, 
armăsarul te aşteaptă în Betania. 

— O să mă duc să-l iau după sărbători. Meştereşti astfel de 
pandantive? 

— Asta mi-era meseria, înainte să-l urmez pe luda 
Galileeanul. Sunt de fel din Sichem. Familia mea vinde podoabe 
şi găteli de generaţii întregi, îndeosebi Templului. Colierul 
acesta, mai ales, aminteşte de stejarul din More, lângă Sichem, 
unde Atotputernicul i s-a arătat lui Abraham şi i-a făgăduit Ţara 
Canaanului. Nu-i un model pe care-l facem prea des, dar e 
destul de reuşit. lţi place? 

Filon îl găsea cam prea mare şi greu. 

— Are o lucrătură frumoasă. Tăiat cu măiestrie, culori 
luminoase. Dar nu m-ai adus până aici doar ca să-mi înmânezi 
acest dar, nu-i aşa? 

Trecuseră prin dreptul fortăreței Antonia şi acum mergeau 
spre vest în lungul zidului de apărare al cetăţii. Pelerinii se 


răriseră, la fel vânzătorii şi soldaţii. 

Sub cerul greu de nori, un vânt uşor clătina buruienile şi 
crengile arbuștilor. Samuel îl opri pe Filon atingându-i braţul: 

— Priveşte acolo jos! 

Vocea îi suna ca o tânguire. Dincolo de zidul apusean al 
lerusalimului se înălța o colină măsurând cam douăzeci de coţi, 
împresurată de legionari. În vârful colinei, era ridicată o cruce. 
lar pe cruce se vedea silueta unui bărbat vânjos, cu o fâşie de 
pânză peste şolduri, cu braţele întinse în lături, cu pieptul şi 
umerii năclăiţi de sânge, cu capul căzut într-o parte şi părul 
îmbibat de sudoare. Roşcovanul cel uriaş. 

— Dealul Golgotei, şopti Samuel. Acolo îi răstignesc romanii 
pe răzvrătiți. 

— E fratele tău, nu? Am vorbit cu el în temniţă. Îşi făcea griji 
pentru tine. Îmi pare... îmi pare tare rău. 

— La început l-au schingiuit şi l-au ţinut fără mâncare şi apă 
două zile. După care, socotindu-l trădător şi răzvrătit, l-au 
condamnat şi l-au biciuit. Apoi l-au pus să care în spinare braţul 
crucii până aici şi l-au răstignit pentru ca să-l vadă toţi cei 
cărora le dă prin minte să-i ajute pe răsculați. l-au bătut piroane 
în încheieturile mâinilor şi în glezne. S-a chinuit o zi întreagă să 
moară până i-au rupt ei picioarele. La sfârşit, nu mai putea să 
respire din pricina propriei greutăţi. 

Filon nu reuşea să-şi ia ochii de la trupul sfârtecat al uriaşului, 
ridicat ca un avertisment deasupra meterezelor. 

— Doar n-o să-l părăseşti acolo! 

— Câteodată romanii lasă leşurile răzvrătiţilor să putrezească 
pe cruce. M-am gândit să-l cobor, dar zece soldaţi stau de pază 
tot timpul. Să-l execut pe tribunul lor mi se pare singura 
răzbunare posibilă. 

Rosti cuvintele cu o furie stăpânită şi Filon nu se îndoi o clipă 
că tânărul va merge până la capăt. 

— Dacă pelerinii sunt controlaţi la intrarea în Templu, n-o să 
poţi duce cu tine o armă şi, ca atare, n-ai nici cea mai mică 
şansă împotriva lui lulius. 

Răzvrătitul arătă spre pandantivul ce-i atârna peste tunică: 

— Am asta. 

Trase de colier cu un gest scurt şi bucata de lemn se 
desprinse din inel, de care rămase agăţat un capac mititel. 
Obiectul nu era doar pictat şi sculptat pe dinafară, ci şi gol pe 


dinăuntru. Samuel îl înclină, scuturându-l. Din lăcaşul rotund ieşi 
la iveală o lamă subţire, lungă de un deget şi jumătate. Era mai 
groasă la bază şi se răsucea într-o crestătură scobită la capătul 
tecii. Odată înţepenită acolo, forma împreună cu bucata de lemn 
un pumnal de temut pe care Samuel îl înfipse cu uşurinţă într-o 
rădăcină de bougainvillea. 

— E de-ajuns să-i tai gâtul pe sub coif şi o să sângereze ca un 
taur. 

La înapoierea pe Muntele Măslinilor cei doi tineri se 
despărţiră, nu înainte ca Filon să-l mai fi îndemnat încă o dată 
pe Samuel să renunţe la planul său. Zadarnic. Răzvrătitul îi 
aruncă o ultimă privire, apoi se amestecă, şchiopătând, în 
puzderia de lume. Târgul de animale era în toi şi mii de 
credincioşi se grăbeau să-i ofere Atotputernicului ca jertfă cel 
mai frumos animal. Bărbaţii, în grupuri de patru sau cinci, 
treceau şi iar treceau prin faţa animalelor, interesându-se ce 
greutate au, comentându-le înfăţişarea, apreciindu-le felul cum 
îşi ţineau capul sau calitatea dinţilor. Mielul de Paşte trebuia să 
fie fără cusur şi tocmeala se încheia repede când o ureche era 
pătată sau un picior părea mai firav. Strângându-se unele într- 
altele, în ţarcuri înjghebate la repezeală, animalele, ridicate, 
puse jos, pipăite, cântărite de zeci de perechi de ochi, behăiau 
aproape fără încetare, speriate. Dacă adăugai la asta faptul că 
la prima oră a dimineţii existaseră vreo cincisprezece-douăzeci 
de mii de asemenea animale, că, puţin mai încolo, zarafii îşi 
aşezaseră mesele şi schimbau banii pelerinilor în moneda 
Templului, zbierând cât îi ţinea gura şi că, ori de câte ori puteau, 
copiii le strigau ocări soldaţilor care se ţineau totuşi la distanţă, 
îţi făceai o idee destul de precisă despre cum arăta o zi de târg 
în turnul Babel. 

Filon se perindă ceva vreme de la o tejghea la alta căutând 
să-i vadă pe nazarineni. Nici nu se punea problema să cumpere 
un miel doar pentru el şi Batşeba, întrucât animalul jertfit 
trebuia mâncat în întregime chiar în noaptea aceea. De obicei, 
credincioşii se strângeau câte zece ori mai mulţi ca să cumpere 
un miel, să-l frigă şi să-l împartă. Intr-un târziu, după ce bătuse 
târgul în lung şi-n lat, Filon îl recunoscu pe primul nazarinean cu 
care stătuse de vorbă când întâlnise caravana. Se luă după el şi- 
i găsi şi pe ceilalţi săteni. Căzură la învoială să cumpere toţi 
împreună cinci miei. Filon îşi plăti partea, dar lăsă în seama lor 


alegerea animalelor, simțindu-se mai puţin priceput decât ei la 
astfel de treburi. Când îi întrebă despre copil, nazarinenii îi 
răspunseră că trebuie să fie. Printre cei din Nain, după cum 
obişnuia. Hotărât lucru, băiatul era lăsat mai mult de capul lui. 

Filon dădu să plece spre cortul său când cineva îi puse o 
mână pe umăr: 

— Tu eşti filosoful din Alexandria? 

Se întoarse. Un bărbat trecut de treizeci de ani, cu trăsături 
plăcute, părul acoperit de un văl alb, imaculat, şi purtând o 
tunică împodobită cu ciucuri albaştri, îi zâmbea. 

— Sunt rabinul din Nain. lisus mi-a vorbit despre tine şi despre 
tânăra femeie ce te însoţeşte. Mi-a spus că i-ai sugerat cum să 
rezolve problema cămilelor şi că l-ai îndemnat să vadă dincolo 
de enigmă. 

— E un băiat cu minte ageră. 

— Şi cu o profunzime de gândire neobişnuită. Dar cea mai 
mare virtute a lui e că ştie să-i iubească pe oamenii pe care-i 
întâlneşte. Adică îi iubeşte cu adevărat, cu o dragoste mai 
presus de simţămintele omeneşti. Ajunge chiar să se intereseze 
mai degrabă de un păgân care i-a ieşit întâmplător în cale decât 
de rabinul din satul lui! Lucru rar observat. Pe scurt, nu-ți 
ascund că ţin mult la acest copil. Şi mai există un motiv pentru 
care am îndrăznit să intru în vorbă cu tine: tatăl lui mi-a dat de 
înţeles că ai fost trimis aici de la Qumran. 

Filon nu se grăbi să răspundă. Verifică dacă nu-i pândeşte 
cineva, însă îmbulzeala şi vacarmul îi slujeau drept aliaţi. 

— E-adevărat că vin de la Qumran. 

— Ca să nu ai vreo reţinere, îţi mărturisesc că eu i-am atras 
atenţia lui Caleb asupra însuşirilor băiatului. M-am gândit că 
şederea printre esenieni i-ar putea întări harul. Il cunoşti pe 
Caleb, nu? 

Din nou Filon stătu în cumpănă. Să aibă încredere, fie şi într- 
un rabin? Să-i dezvăluie adevărul şi, mai devreme sau mai 
târziu, să-l dezvăluie şi părinţilor, şi chiar copilului? Să le strice 
Paştele şi poate tot restul vieţii? Hotări să n-o facă. 

— L-am văzut pe Caleb acum trei zile. 

— Atunci îmi spui şi mie ce crede el despre vizita la Nazaret? 
Plănuieşte să-l ia pe lisus la Qumran? 

— Nu pot să vorbesc în locul lui. Totuşi, din câte am înţeles, 
Caleb a fost... impresionat, da, foarte impresionat de călătoria la 


Nazaret. Însă esenienii aleg cum socotesc ei de cuviinţă şi toţi 
împreună iau hotărările. 

Rabinul din Nain părea sincer dezamăgit. 

— Mi-am închipuit că ai vrut să prinzi din urmă caravana ca să 
ne aduci vestea cea bună! 

— Ar fi cam devreme, zic eu. 

— Păi, atunci... Mă miră totuşi că el, Caleb, n-a vrut să-mi 
spună mai multe. Ne cunoaştem de ceva vreme şi mă gândisem 
la un moment dat să mă alătur lui la Qumran. N-o fi avut răgaz 
să-mi împărtăşească părerea lui? 

— Mă tem că da, aprobă prudent Filon. 

— Caleb mi-a mai pus o întrebare la care atunci n-am ştiut să- 
i dau un răspuns. Dar între timp am căutat să-l aflu. Ai putea să- 
i duci un mesaj din partea mea? 

Deşi nu se simţea deloc în largul său, egipteanul încuviinţă 
din cap. 

— Minunat, se bucură rabinul. Caleb a stăruit asupra unui 
lucru, deşi eu nu prea înţeleg pentru ce. Voia să ştie ce se 
vorbeşte despre tatăl băiatului. Eu unul habar n-aveam, însă i- 
am iscodit pe verii lui din Nain. Într-adevăr au existat nişte 
zvonuri legate de naşterea copilului. Bârfe, deh... S-ar părea că 
mama lui a rămas grea înainte să se căsătorească. Vreau să zic, 
înainte să se căsătorească „după lege”. Unii au făcut haz pe 
socoteala lor. Din păcate, năravurile oamenilor nu se schimbă... 
Tatălui nu i-a picat prea bine şi a preferat să părăsească 
Nazaretul o vreme. De aceea copilul a venit pe lume la Betleem, 
fapt ce-l nedumerea atât de tare pe Caleb. Crezi că informaţiile 
astea îi sunt de-ajuns? 

Tânărul nu apucă să mintă din nou, întrucât o ceată de copii 
se năpusti spre ei strigând să-şi spargă pieptul: 

— Rabi, rabi! Trebuie să ne pregătim pentru a merge la 
Templu! 


22 


Şirul înainta agale. Măsurile de prevedere impuse de romani 
îngreunau intrarea în Templu şi sporeau nerăbdarea pelerinilor. 

— Dacă-i pe-aşa, bodogănea un nazarinean în faţa lor, nu mai 
rămânem multă vreme pe aici. Mâine ridicăm tabăra. Netrebnicii 


ăştia de soldaţi cred că li se îngăduie orice, pe când ei... 

Nevasta îi aruncă o privire neliniştită: curând avea să le vină 
rândul şi lor. Bărbatul tăcu, dând din umeri, însă chipul lui 
spunea multe despre nemulţumirea adâncă pe care o resimțea. 

— Apropiaţi-vă, se răsti un legionar. Voi doi, acolo! 

Arătă spre un levit care, alături de alţi zeci, îi controla pe 
vizitatori pe scara cea mare de pe faţada de sud a Templului. 
Legionarul se întoarse apoi spre Filon care o ducea în braţe pe 
Batşeba. 

— De ce...? 

— E bolnavă, răspunse Filon. 

— Bolnavă! Ăştia cară aici şi bolnavii! Luaţi-o la stânga. Mai 
repede! 

Făcură întocmai şi se supuseră privirilor bănuitoare ale unui 
tânăr preot care respecta la sânge ordinele: 

— Dacă aveţi asupra voastră orice obiect care seamănă cu o 
armă, îi preveni, tot sanctuarul va fi închis. Gândiţi-vă bine 
înainte. 

Filon îşi luă aerul cel mai nevinovat din lume şi o aşeză pe 
Batşeba pe una dintre trepte pentru ca levitul s-o poată 
controla. Acesta atinse braţele şi pulpele tinerei femei, îi scutură 
uşor tunica, apoi arătă spre traista de pe genunchii ei: 

— Ce ai înăuntru? 

Batşeba o desfăcu şi scoase nişte cârpe făcute ghem. 

— Un soi de pernă pe care să stau. Nu pot merge. 

Levitul se trase puţin înapoi, parcă ferindu-se, apoi se răsuci 
spre Filon. Cu brutalitate, verifică dacă tânărul nu ascundea 
ceva sub veşminte şi arătă cu degetul spre bucata de lemn 
sculptat ce-i atârna la gât: 

— Un colier More, nu? 

Filon încuviinţă, simțind cum i se usucă gura. Levitul rânji ca 
un negustor: 

— Te-ai păcălit, găseşti unele mult mai frumoase la tarabele 
din Templu. Haideţi, puteţi pleca. 

Filon şi Batşeba se îndepărtară numaidecât fără să se întindă 
la vorbă. Suiră ultimele trepte şi străbătură galeriile acoperite 
care, trecând pe sub Porticul Regal, dădeau, după un nou şir de 
trepte, în Curtea Neamurilor. În ciuda nenumăratelor torţe, 
oamenii se înghesuiau şi se loveau unii de alţii în vastele 
coridoare şi nu o dată, puţin lipsi ca Filon să se împiedice de 


vreo oaie speriată sau de vreun bătrân ce-şi trăgea sufletul. Pe 
esplanadă era şi mai rău. Nicăieri nu văzuse Filon atâta amar de 
lume. Să fi fost o sută de mii de pelerini? O sută cincizeci de 
mii? Mai mult? Curtea, care mai deunăzi îi apăruse atât de 
încăpătoare, părea acum prea mică pentru a putea cuprinde 
valul de credincioşi care urcau dinspre sud şi vest prin oraş sau 
dinspre est prin Valea Chedronului. Pentru întâia dată, deoarece 
trăise în exil de când se ştia, Filon simţi fizic ce însemna să 
aparţii poporului evreu. O mândrie imensă îi umplu inima: toţi 
aceşti bărbaţi, toate aceste femei, după zile întregi de mers 
istovitor, sfidau legiunea romană şi umilinţele pentru a-şi dovedi 
credinţa în poporul lui Israel şi în Domnul Dumnezeul unic. Se 
înfioră, cuprins de emoție. 

— Ce ai? se nelinişti Batşeba. Dacă vrei să mă laşi jos acum, 
eu... 

— Nu, nu, mi-e bine. 

Şi peste toate astea, o avea pe Batşeba. Filon îşi dădea 
seama că de la zi la zi nu se mai putea lipsi de ea şi că nu i-ar fi 
cedat altuia locul său pentru nimic în lume. Ea era, aici, lipită de 
el, şi tot trupul lui se obişnuise cu al ei, cu greutatea, cu arămiul 
pielii ei, cu muşchii supli şi tari, cu pletele ce-i atingeau obrajii 
când ea îşi întorcea capul, cu răsuflarea ce-i mângâia gâtul... 

— Mişcaţi-vă odată! strigă cineva din spatele lor. 

Batşeba îl smulse din visare: 

— Poate-ar fi bine să nu blocăm trecerea, îi sugeră. 

— Hm? A, da! 

— Cei din Nazaret s-au dus să cumpere ofrandele de ulei şi 
făină. Le-am dat întâlnire la intrarea în Curtea Femeilor. Avem 
timp să admirăm porţile fratelui tău, dacă vrei. 

Porţile aurite... Şi uitase de ele! 

— Minunată idee, consimţi el. 

Începură să urce spre incinta sanctuarului, folosindu-și 
coatele şi vocea ca să-şi croiască drum. Gărzile Templului, cu 
bastoane şi apărători din piele, stăteau de pază mai cu seamă la 
baza fiecăruia dintre cele şase turnuri, oprindu-i pe oameni să 
între. Legionarii, la rândul lor, vegheau în diferite locuri ale 
esplanadei, înarmaţi cu spade, lănci şi scuturi. Pelerinii îi 
ocoleau cu grijă şi toate patrulele păreau mici insule de coifuri şi 
metal într-un ocean de tunici albe, albastre şi cenușii. Tribunul 
lulius se găsea negreşit sub una dintre aceste platoşe, pe 


undeva pe lângă fortăreaţa Antonia. Cât despre Samuel, fratele 
uriaşului roşcovan... 

Filon şi Batşeba reuşiră până la urmă să se apropie de prima 
poartă, cea care dădea, când era deschisă, în spatele lăcaşului 
sfânt. Avea o înălţime impresionantă, pe puţin treizeci de coţi, şi 
era acoperită de sus până jos cu foiţe de aur şi argint, lucrate cu 
migală. Fiecare canat trebuie să fi cântărit cam cât o stâncă 
uriaşă şi Filon se întrebă de câţi leviţi era oare nevoie ca s-o 
urnească din loc. Se întoarseră apoi spre intrarea în sanctuar şi 
se opriră în faţa altor trei porţi: Poarta întâilor Născuţi, Poarta 
Apelor şi Poarta Femeilor, la fel de somptuos decorate. 
Numărând cu totul nouă porţi, Filon putea judeca, după livrele 
de aur şi argint, generozitatea fratelui său. 

— Uite-acolo! exclamă Batşeba. 

— Cine e? 

— Dragul de Ezechia... 

Într-adevăr, la oarecare distanţă de ei, membrul Sinedriului 
dădea să între în turnul din colţ, acolo unde Filon se întâlnise cu 
marele preot Gad în urmă cu câteva zile. Egipteanul încercă să-l 
strige, însă hărmălaia era atât de mare încât doar pelerinii de 
lângă el îl auziră. 

— Ştiam eu că e mână-n mână cu cei din Templu! bodogăni 
tânăra femeie. Ce nevoie avea să-i viziteze tocmai azi, nu găsea 
altceva mai bun de făcut? 

— Cercetează crimele. Probabil că asta îl obligă să... 

— Aş! îi tăie ea vorba. Caută să tragă cât mai multe foloase 
din asta. Este exact genul de om pe care Mandu s-ar fi codit să-l 
denunțe dacă l-ar fi văzut cu tata în seara crimei. Fie pentru că 
ar fi plănuit să scoată ceva bani de la el, fie pentru că s-ar fi 
temut de urmări. F 

Filon cunoştea antipatia Batşebei față de Ezechia. Insă nu i-o 
împărtăşea: 

— Chiar îl crezi în stare pe Ezechia de asemenea crime? 

— De ce nu? împrejurări neobişnuite şi prezenţa romanilor l-ar 
fi putut împinge pe tata să-l primească în noaptea aceea pe 
ascuns. Cât despre ziua în care a fost ucis marele preot, 
Ezechia, în loc să se îndrepte spre Cezarea, s-a întors pe furiş la 
lerusalim. Şi cine poate să jure că nu s-a dus la Qumran cu o 
săptămână mai înainte? 

— Ezechia are grijă să păstreze pacea în ţară, mai presus de 


orice altceva. O fi el slab şi dornic de înavuţire, dar nu-i un om 
rău. 

Tânăra femeie îşi cobori pleoapele, întristată: 

— Eşti inteligent, dar atât de naiv! 

Înaintară până la balustrada ce oprea intrarea în Curtea 
Femeilor. Mai multe coloane subţiri, înalte cât un stat de om, îi 
preveneau pe păgâni asupra riscurilor ce-i pândeau dacă 
încălcau interdicţia: „Niciunui străin nu-i este îngăduit să treacă 
dincolo şi să pătrundă în sanctuar. Cel care va fi prins se face 
singur răspunzător de moartea sa.” Puhoi de lume se adunase 
aici şi  auzeai vorbindu-se toate limbile întâlnite din 
Mesopotamia până în Egipt. Scrutară pe rând chipurile din jur, 
însă fără a recunoaşte vreunul: nazarinenii nu se vedeau 
nicăieri. Aruncându-şi privirea spre Porticul Regal, Filon rămase 
cu gura căscată: dughenele zarafilor, ale celor care vindeau 
animale, făină sau tot soiul de fleacuri erau pur şi simplu luate 
cu asalt. Şiruri lungi şerpuiau printre coloane şi oameni se 
certau între ei când nu se încăierau de-a dreptul. Câteva oi, ce 
scăpaseră de vigilenţa stăpânilor, fugeau pe esplanadă şi copiii 
se ţineau după ele, râzând. 

Filon simţi că-l trage cineva de mânecă. Era lisus, care venise 
împreună cu ai săi dinspre celălalt capăt al Templului: 

— Curios lucru, nu-i aşa? Atâţia bani, atâţia negustori în casa 
Domnului... 

— Credincioşii sunt convinşi că fac aşa cum e mai bine, opină 
Filon. 

— Credincioşii da, fără îndoială. 

Mama copilului îşi puse cu afecţiune mâna pe braţul Batşebei: 

— Trebuie să-ţi găseşti un loc în care să stai, al doilea grup o 
să iasă curând. 

Sacrificiile se desfăşurau în valuri. Sanctuarul în sine era prea 
strâmt ca să-i primească pe toţi pelerinii o dată şi aceştia 
trebuiau să-şi aştepte rândul pentru a îndeplini ritualul Paştelui. 
Trecură de balustradă şi urcară cele câteva trepte până în 
pragul Curţii Femeilor. 

Poarta Frumoasă, care marca intrarea propriu-zisă în 
sanctuar, era mai înaltă decât celelalte, dar placată doar cu 
bronz. Cu ajutorul băiatului, Filon reuşi s-o aşeze pe Batşeba 
aproape de intrare ca să poată zări măcar Curtea Femeilor. 
Infirmii, socotiți impuri, nu puteau din păcate să se apropie mai 


mult. Filon scoase doi secheli de argint şi-i dădu unuia dintre 
numeroşii cerşetori care mişunau prin preajma Curţii: 

— O să primeşti încă de două ori pe atât dacă ai grijă de ea 
cât ţine ceremonia. 

— Ca de propria mea fiică, prinţe, răspunse celălalt cu un 
rânjet ştirb. 

Copilul se aplecă spre Batşeba şi-i şopti ceva la ureche. Apoi 
se răsuci spre Filon: 

— Ce prostie! Ea nu-i mai puţin vrednică decât oricine 
altcineva să calce pe pământul sacru. Şi după ce chibzui puţin 
adăugă: O să stau colo, în colţ. Şi n-am s-o scap din ochi. 

Chiar atunci leviţii sunară din trâmbiţe şi rumoarea se potoli 
preţ de câteva clipe. După care strigătele, behăiturile şi 
discuţiile se porniră din nou. Credincioşii strânşi în sanctuar 
începură să iasă, încadraţi de gărzile Templului. Femeile îşi 
duceau copiii de mână, iar bărbaţii cărau saci grei din pânză în 
care se aflau rămăşiţele animalelor sacrificate. Se scurse destul 
timp până când curţile se goliră şi gărzile îngăduiră altor pelerini 
să pătrundă în sfântul lăcaş al Prezenţei: totul se desfăşură însă 
într-o ordine desăvârşită, ca şi cum crâcnelile şi nesupunerea nu 
erau potrivite aici. 

Filon îi urmă pe nazarineni în Curtea Femeilor. Această primă 
curte era spațioasă, de formă dreptunghiulară, mărginită de 
galerii cu coloane supraînălţate şi având în fiecare colţ dughene 
cu cele trebuincioase cultului: vin, ulei, tămâie, făină. Copilul se 
repezi spre o coloană aflată pe axa Porții Frumoase şi, de la 
postul său de observaţie, îi făcu un mic semn Batşebei. N-avea 
încă vârsta cuvenită pentru a-i însoţi pe ceilalţi în Curtea 
Bărbaţilor, dar Filon îşi zise că, dacă exista pe lume vreun loc în 
care pe copil să nu-l pândească nicio primejdie, acesta era locul. 
Cu sufletul împăcat, egipteanul merse până la poarta superioară 
care se deschidea spre ultima curte. Aici i se tăie răsuflarea: pe 
treptele semicirculare, ce despărţeau capelele, două şiruri de 
muzicanți alcătuiau o gardă de onoare, salutându-i cu 
instrumentele lor pe pelerini. Trecând şi de această poartă, 
descopereai impunătorul altar pentru sacrificii, un singur bloc de 
piatră înalt de cincisprezece coţi şi pe care niciun ciocan nu-l 
modelase. Spaţiul din jur era rezervat celor două-trei sute de 
preoţi care aşteptau în veşminte cu broderii colorate. Unii aveau 
cuțite în mâini, alţii ligheane de aur sau argint pe care le 


cufundau pe rând într-un bazin rotund plin cu apă. În spatele lor, 
maiestuoasă şi strălucitoare, se înălța splendidă inima 
Templului, casa propriu-zisă a Celui Veşnic. Se găsea mult 
deasupra restului încăperii, ridicându-şi spre cer coloanele 
aurite şi marmura albă, atât de strălucitoare încât credincioşii 
trebuiau să-şi apere ochii ca să nu fie orbiţi. Doar anumiţi preoţi 
aveau dreptul să pătrundă acolo şi în afara celor douăsprezece 
trepte şi a pridvorului în stil corintic nu puteai zări decât 
răsfrângerea irizată a câtorva raze. Profanarea Sfintei, prima 
dintre cele două săli ce alcătuiau sanctuarul, ori, şi mai rău, a 
Sfintei Sfintelor, unde sălăşluia Domnul, se pedepsea pe loc cu 
moartea. Incununând frontonul, un ciorchine de strugure de 
mărimea unui om simboliza făgăduiala recoltelor viitoare. 

Ţinându-se mereu după nazarineni, Filon o luă în stânga şi se 
sprijini de balustrada ce despărţea Curtea preoţilor de celelalte. 
Când toţi credincioşii se strânseră de-o parte şi de alta a curţii, 
trâmbiţele răsunară şi preotul care stătea în vârful altarului 
aprinse rugul uriaş. Speriaţi de trosnetul flăcărilor ori poate 
înțelegând ce soartă îi aştepta, mieii gemură toţi deodată. 
Leviţii bătură din cimbale. Sub una dintre galeriile ce mărgineau 
sanctuarul se deschise o uşă şi supraveghetorul Templului 
apăru, purtând pe cap acoperământul de mare preot. Desculţ, 
sui rampa spre altar şi începu să intoneze psalmul hallel întru 
slava Atotputernicului. Mulțimea repetă cuvintele, unii plângând 
de bucurie. Odată cântul de laudă încheiat, un incredibil şi 
sângeros dans se porni. Pelerinii chemaţi înaintau până în 
dreptul preoţilor şi, ţinându-şi animalele cum puteau mai bine, 
le ofereau sacrificatorilor. Aceştia, cu gesturi sigure, puneau 
întâi o mână pe fruntea victimelor, după care, apucându-le de 
ceafă, le retezau beregata cu lama dintr-o singură mişcare. Un 
alt preot se apleca numaidecât şi strângea sângele într-un 
lighean argintiu şi se ducea să-l toarne la baza altarului. Mielul 
era apoi atârnat de un cârlig şi jupuit, iar grăsimea - cea mai 
bună parte a lui, menită Atotputernicului - adunată într-un vas 
de aur pentru a fi arsă pe rug. La sfârşit, animalele erau puse în 
saci mari de pânză, cusuţi anume pentru acest scop. În aceeaşi 
seară aveau să fie pregătite la frigare şi împărţite la ospăţul 
seder. 

Filon, neobişnuit cu acest spectacol, aproape că uită de sine, 
emoţionat adânc de fervoarea pe care i-o inspira. Sunetele 


amestecate ale  flautelor, cimbalelor, corului,  zbieretul 
animalelor jertfite, psalmii intonaţi cu însufleţire de atâtea guri, 
trosnetul focului, mirosul pătrunzător al grăsimii arse, toate 
acestea făceau să se nască în el un sentiment de extaz, de 
comuniune cu neamul lui Israel şi de unire cu Atotputernicul. 
Chiar şi cerul, mai întunecat şi mai apăsător decât în zori, 
căpătase acum o nuanţă violetă, de parcă lui Dumnezeu îi erau 
pe plac rugile poporului Său. 

Dintr-odată, când libaţiile erau pe sfârşite, clopotul din 
fortăreaţa Antonia începu să bată cu toată puterea. Trecu ceva 
vreme până când oamenii din curte îl auziră şi începură să-şi 
pună întrebări. De ce dădeau legionarii alarma? Hotărâseră 
cumva să întrerupă ceremoniile? apoi gărzile Templului se 
desfăşurară în curte, învârtindu-şi bastoanele: 

— Afară! Afară! Răzvrătiţii sunt pe esplanadă! 

Preoţii, care nu păreau foarte surprinşi, se grăbiră să-şi adune 
cuţitele şi să golească ultimele vase, îndemnându-i pe 
credincioşi să iasă. Supraveghetorul Templului coborâse de la 
altar şi-i încuraja şi el: 

— Mai iute! mai iute! Toată lumea pe esplanadă! N-o să păţiţi 
nimic! 

Câţiva pelerini încercară să rămână pe loc, însă ordinele 
preoţilor îl făcură până la urmă să se răzgândească: 

— Nu mai pierdeţi vremea şi ieşiţi! O să fie alte sacrificii 
mâine! 

Vrând-nevrând, multimea se  îngrămădi spre poarta 
superioară. 

— E o minciună de-a romanilor, zise cu năduf un bătrân lângă 
Filon. Vor să ne strice sărbătoarea Paştelui! 

Filon însă bănuia care era pricina: probabil că Samuel, fratele 
uriaşului roşcovan, îl atacase pe tribunul lulius, iar soldaţii îşi 
închipuiseră că s-a pornit răzmeriţa. Bietul Samuel! În mijlocul 
atâtor soldaţi mersese la moarte sigură! Insă numaidecăt un alt 
gând îl alungă pe primul: Batşeba! In starea ei, neputând să se 
mişte, cu toată puzderia de lume care se retrăgea de-a valma... 

Filon împinse în stânga şi-n dreapta ca să-şi croiască drum: 

— Faceţi loc, faceţi loc, trebuie să trec! E vorba de viaţă şi de 
moarte! 

Îşi atrase glume răutăcioase, câţiva ghionţi, dar nu-i păsa. Cu 
mişcări de înotător, ajunse în Curtea Femeilor, purtat de valul de 


pelerini. Departe, în faţa lui, la Poarta Frumoasă era o 
îmbulzeală de nedescris. Filon urlă: 

— Batşeba! Ai grijă! 

Glasul i se pierdu într-un cor de acuzaţii şi proteste. Un fulger 
despică, dintr-odată, cerul şi o ploaie măruntă şi rece porni să 
cadă, sporind haosul. 

— Plouă! Domnul e cu noi! Slăvită fie milostenia Sa! repetară 
mai multe femei. 

Intr-un târziu, după ce se zbătuse din răsputeri, egipteanul 
reuşi să ajungă în Curtea Neamurilor. Luptându-se să nu fie 
târât spre mijlocul esplanadei, se uită în toate părţile. Acolo, în 
spatele balustradei, silueta aceea retrasă... Dădu să sară peste 
barieră, dar unul dintre cerberii Templului îl opri ridicând 
bastonul, gata să-l lovească. 

— Hei! Tu! 

— Nu poate să meargă, îi strigă Filon îmbrâncindu-l şi arătând 
spre Batşeba. Doar n-o s-o părăsim aici! 

Bărbatul îşi cobori mâna şi-l lăsă să se ducă. Filon se repezi 
spre zidul împrejmuitor. 

— Batşeba, sunt aici! E vina mea, n-ar fi trebuit să... Se 
aplecă asupra ei. Tânăra femeie se ghemuise şi-şi ţinea capul în 
mâini, părând cu totul pierdută. 

— O să fie bine, îi şopti ei îngenunchind lângă ea. Nu mai ai 
de ce să te temi. O să te ajut. 

Ea îşi întoarse spre el chipul frumos scăldat de lacrimi: 

— Mesia... suspină ea. L-a răpit pe Mesia! 


23 


Ploaia se înteţea, făcând să se ridice aburi fini din pavelele de 
piatră încinse. Deşi citea deznădejdea în ochii Batşebei, Filon 
păstra un dram de speranţă că poate înţelesese greşit: 

— Răpit? L-a răpit? Cine? 

— O femeie, hohoti Batşeba. Mă rog, nu, nu era o femeie. 

Cu un colţ al mânecii, Filon îi şterse delicat fruntea. 

— Era o femeie sau nu era o femeie? întrebă el. 

— Cred... După ce tu ai plecat spre Curtea Bărbaţilor, ea a 
trecut prin faţa mea. Aproape că m-a atins. Era prea înaltă, prea 
voinică. Ar fi trebuit să bănuiesc! 


— l-ai zărit faţa? 

— Nu, fireşte că nu! Avea un soi de... glugă ce-i acoperea tot 
capul. S-a dus drept spre galerie, la vreo cinci-şase paşi de copil. 
După un timp, nu i-am mai dat atenţie. Când... când clopotul a 
început să bată, nu ştiu de ce, am simţit aşa, ca o primejdie şi... 
s-a iscat agitaţie, o învălmăşeală de neînchipuit, toată lumea 
alerga. Şi am văzut-o apărând din spatele unei coloane. S-a 
aruncat asupra băiatului fluturând... ceva parc-ar fi fost o 
sticluţă. Cum să-ţi spun? N-avea mâini de femeie! Am strigat şi 
iar am strigat, dar nimeni nu mă asculta, bineînţeles. L-a înhăţat 
de braţ şi l-a... l-a înfăşurat în mantia ei. După care... era atâta 
lume c-am pierdut-o din ochi. Mi s-a părut că l-a târât spre 
spatele porticului. 

— Spre spatele porticului? 

— N-am putut să fac nimic, nimic. Dac-aş fi avut picioarele 
zdravene! M-am lipit de perete şi i-am observat pe oamenii care 
ieşeau. Niciunul nu ducea vreun copil, sunt aproape sigură. 

— Trebuie să vin după voi? urlă străjerul de lângă balustradă. 

— Venim acum, răspunse Filon. 

Ultimii pelerini părăseau Curtea Femeilor, însoţiţi de preoţi şi 
de supraveghetorul Templului, care încheia şirul. 

— Dacă el ne recunoaşte... zise cu glas scăzut Filon. Haide, să 
plecăm de-aici. 

Luă traista şi o ridică în braţe pe tânăra femeie, străduindu-se 
să-şi ascundă chipul după umărul ei. Străjerul îi îndemnă cu un 
gest să se mişte mai repede: 

— Grăbiţi-vă că altfel o s-aveţi de-a face cu romanii. 

Şi pe bună dreptate, căci soldaţii legiunii se desfăşuraseră pe 
fiecare latură a sanctuarului şi împingeau mulţimea spre porţile 
de sud şi de est. Din fericire, comandantul Templului nu le 
aruncă nicio privire şi se duse drept către unul dintre centurioni: 

— Care sunt ordinele? întrebă pe un ton plin de trufie. 

— Golim Templul, îl lămuri soldatul. Oamenii să se îndrepte 
spre valea Chedronului. Tribunul vrea să-i împiedice pe răzvrătiți 
să pătrundă în oraş. lar pe cei care vor să se întoarcă la Templu 
o să-i controleze oamenii „noştri”. Gata cu balivernele despre 
puritate sau mai ştiu eu ce. 

Filon nu auzi mai multe, căci gărzile Templului începeau să-şi 
piardă răbdarea. Se grăbi să se alăture celorlalţi credincioşi, 
încercând să refacă în minte şirul evenimentelor. Vasăzică 


asasinul alesese să treacă la fapte de Paşte. Bănuise că băiatul 
va veni la lerusalim cu prilejul sărbătorii şi că, având în vedere 
vârsta lui, nu va putea trece de Curtea Femeilor. Se deghizase, 
se ţinuse după el prin prima curte şi apoi aşteptase clipa 
potrivită. Alarma îi înlesnise planul, bineînţeles. În timp ce 
oamenii alergau încoace şi-ncolo, scosese din buzunar o sticluţă 
cu o licoare care să-l adoarmă pe băiat şi-l târâse spre partea 
din spate a galeriei. Spre partea din spate a galeriei în timp ce 
toată lumea trebuia să părăsească lăcaşul sfânt...? Tânărul îşi 
aminti un fragment din Facerea. Cel în care Atotputernicul îi 
porunceşte lui Avraam să-şi jertfească fiul, pe Isaac: „Şi 
Dumnezeu i-a zis: la pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe 
care-l iubeşti şi du-te în pământul Moria şi adu-i acolo ardere de 
tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu.” lar muntele pe care 
Atotputernicul i-l arătase lui Avraam, acel munte din ţara Moria 
era acelaşi unde fusese construit Templul din lerusalim. lar 
ucigaşul se închisese acolo împreună cu cel pe care-l credea 
Mesia... Și de şapte ori câte şapte generații va domni acela ce 
va birui, zicea profeția lui Miheia... Şi ce victorie mai frumoasă 
exista pentru un fiu al întunericului decât să-l jertfească pe 
Mântuitor în Templu chiar în ziua Paştelui? 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Batşeba îi şopti: 

— E încă înăuntru, sunt sigură. 

Aruncară o privire spre Curtea Femeilor. Câţiva  leviţi 
împingeau cele două batante grele ale porţii ca să nu mai poată 
intra nimeni. Sanctuarul avea să fie curând închis. 

— Dacă nu-i povestim tot supraveghetorului Templului, zise 
Filon, nu vom reuşi în veci să... 

— Nu ne-ar crede, ba chiar ne-ar aresta fără să stea pe 
gânduri. Dar poate că există o altă cale. Da, am putea încerca. 

Se uită ţintă la una dintre porţile de apus. 

— Pe acolo va trebui s-o luăm. E singura ieşire prin care se 
ajunge în oraş... 

— Ai văzut câţi soldaţi sunt? îi împing pe pelerini spre 
Chedron, exact în partea opusă! Şi, oricum, despre ce cale 
vorbeşti? 

Batşeba nu dădu atenţie întrebării: 

— N-avem nicio clipă de pierdut. Există un risc, dar e mic pe 
lângă ce se pregăteşte! 

Înaintară spre galeriile acoperite care duceau spre sud, apoi 


în vale. Zeci de mii de credincioşi, tăcuţi sau amenințând cu 
pumnul, se înghesuiau în jurul ieşirilor, udaţi până la piele de 
ploaie. Legionarii reuşeau cu mare greutate să-şi păstreze 
sângele rece: 

— Mişcaţi-vă, mişcaţi-vă mai iute, ceată de...! 

Şi urmau nişte ocări într-o limbă străină. 

— Primul care crâcneşte, strigă un legionar, doarme diseară 
în fortăreață! 

— Tu ce zici, îl întrebă tânăra femeie pe Filon, cât o să 
dureze? 

— Până se goleşte Templul? Pe puţin o jumătate de oră. Dacă 
m-ai lămuri şi pe mine... 

Însă Batşeba luă traista, o făcu repede ghem şi o vâri sub 
tunică. 

— Lasă totul în seama mea, îi răspunse. 

Şi până să scoată Filon vreo vorbă, începu să urle ţinându-se 
de pântece de parcă cineva îi smulgea măruntaiele: 

— Aaahhh! Doamne, se apropie clipa, simt! lese, 
Dumnezeule, iese! Apă caldă, repede! Repede! Aaahhh! 

Înmărmurit, egipteanul văzu doi soldaţi sosind în fugă, cu 
suliţele în mâini. 

— Hei tu, se răsti unul dintre ei, ce te-a apucat să... 

— Centurionule! strigă Batşeba din toţi rărunchii. Aaahh! 
Copilul dă să iasă, ajută-mă să... Ahh! Mă sfâşie pe dinăuntru! 

Celor doi romani le pieri pe loc arţagul, mai ales că glasuri de 
femei se auzeau unul după altul: 

— Lăsaţi-o să treacă! 

— Naşte! 

— Nu aici, nu în sanctuar! 

— Şi pe ploaia asta! 

judecând după chipurile lor, se vedea că cei doi soldaţi 
stăteau în cumpănă: să mai adauge încă o problemă la toată 
nebunia din jur? 

— Centurionule! urlă iar Batşeba. Îmi trebuie apă caldă 
repede. Sau... 

Arătă cu degetul către poarta apuseană. 

— Soţul meu şi cu mine locuim dincolo de ea, la vreo două 
sute de coţi. Te implor! Dacă plecăm chiar acum... Aahh! 

Unul dintre cei doi soldaţi, mai mic de statură, se hotărî până 
la urmă: 


— Veniţi cu mine. 

Îi conduse alergând până la poarta cu pricina, trecând de şirul 
soldaţilor, în strigătele unei părţi din mulţime. 

— Dacă e băiat, le zise el din capul scărilor acoperite, să-i 
spuneţi că nu toţi romanii au necaz pe evrei! 

Strângând-o cu putere pe Batşeba, Filon cobori vreo sută de 
trepte la lumina celor câtorva torţe ce licăreau ici şi colo în 
galerie. Odată ajunşi jos, o luară pe strada ce se întindea pe 
lângă Templu, pe fundul văii Tiropeon. În stânga, strada trecea 
pe sub viaductul principal şi continua apoi spre cartierul 
hipodromului. În dreapta, drumul era desfundat din cauza 
lucrărilor la temelia sanctuarului. 

— Eşti nemaipomenită! rosti gâfâind Filon. 

Însă tinerei femei nu-i venea să se bucure. Era posomorâtă şi 
încordată. 

— Acolo trebuie să fie clădirea. 

Arătă spre o construcţie din piatră din zona lucrărilor. Două 
fulgere luminară, unul după altul, Templul care le apăru dintr- 
odată gigantic şi ameninţător. Strada şi viaductul erau pustii, 
semn că strategia romanilor dăduse roade: nimeni nu mai 
circula prin lerusalim. 

— Ce să fie? o întrebă timid Filon. 

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus despre fratele lui Mandu? 
Lucrează cu muncitorii din Templu. Tocmai au terminat de săpat 
un tunel pentru preoţi. 

Egipteanul păşea cu grijă pe drumul noroios, plin de pietre, 
spărturi şi moloz. 

— Inaintea fiecărei ceremonii, îl lămuri Batşeba, preoţii care 
slujesc trebuie să fie într-o stare de absolută curăţenie. Or, în 
lăcaşul sfânt nu există o baie rituală, nici vreo apă curgătoare, 
aşa cum cere Legea. Prin urmare, s-a săpat acest tunel care 
leagă Curtea Preoţilor de migveh-ul de afară. În felul acesta, ei 
nu mai trebuie să străbată esplanada şi să se întineze, chiar şi 
fără voia lor. 

— Şi zici că se poate intra în tunel? 

— Ar trebui! Când am venit aici cu Mandu acum o lună, trei 
sferturi din el era gata. 

După care tânăra femeie nu mai scoase o vorbă. Parc-ar fi 
fost noapte, într-atâta norii groşi întunecaseră cerul. Vântul sufla 
în rafale, urlându-le în urechi şi aruncându-le în faţă vârtejuri de 


apă. Filon se străduia să nu calce greşit, profitând de fulgere ca 
să desluşească unde punea piciorul printre bârnele împrăştiate 
pe jos, blocurile enorme de marmură şi şleaurile ce brăzdau 
drumul. După luni întregi de secetă, un adevărat potop se 
abătuse peste oraş. 

— Uite-acolo! îi arătă Batşeba. 

Filon sui anevoie un morman de silex ce aluneca sub tălpile 
lui şi ajunse, în sfârşit, la scara clădirii băilor. Era o casă 
circulară, cu un cat, fără vreun stil anume, a cărei construcţie se 
încheiase de curând. O aşeză pe Batşeba pe un bloc de piatră şi 
se apropie de intrarea închisă cu mai multe scânduri bătute 
unele peste altele. Înarmându-se cu un bolovan ascuţit, tânărul 
începu să izbească în ele. 

— Tot e bună la ceva şi furtuna asta: sunt puţine şanse să ne 
audă cineva! 

— Numai băiatul să fie încă în viaţă... îngână Batşeba. 

Tânărul căută un motiv să spere, dar nu găsi niciunul. 
Asasinul nu dovedise pic de milă faţă de celelalte trei victime 
ale sale. 

— Nu tu îmi reproşai deunăzi că-mi lipseşte încrederea? zise 
el simplu. 

Una dintre scânduri trosni şi se rupse, urmată de o alta. 
Spărtura era destul de largă încât să le îngăduie să se strecoare 
în clădire. Înăuntru era beznă, dar măcar se aflau într-un loc 
uscat. 

— Se simte încă mirosul mortarului, observă Filon. Sper să 
ţină. 

Batşeba îşi continuă ideea: 

— Undeva e sala pentru migveh. De acolo trebuie să înceapă 
tunelul. 

Pe măsură ce ochii li se obişnuiau cu întunericul, priviră cu 
atenţie în jur. 

— Licăreşte ceva acolo! strigă Batşeba. 

Într-adevăr, o rază de lumină firavă pâlpâia sub ceea ce părea 
să fi fost o uşă. Filon se repezi spre ea. Uşa se deschise fără 
greutate, pentru că nu avea încă niciun fel de încuietoare. 

— Migveh-ul! exclamă tânărul. 

Încăperea unde se aflau bazinele era luminată de câteva 
lămpi cu ulei ce scânteiau atât de slab că tavanul nici nu se 
zărea. Pe pereţii de un alb desăvârşit, linii ondulate desenau 


conturul unui viitor mozaic. De lângă bazinul pentru purificări 
având forma unui dreptunghi uriaş pornea un coridor cufundat 
în penumbră. 

— Tunelul, oftă cu uşurare tânăra femeie. 

— S-ar zice că preoţii îl folosesc deja, pe bănci sunt cârpe şi 
prosoape. 

— la o lampă şi du-te. Acum! Dacă mă cari şi pe mine, pierzi 
timp. 

— Doar nu vrei să... 

— Grăbeşte-te, asasinul trebuie împiedicat cu orice preţ să-l 
ucidă pe copil. Şi când ajungi acolo, găseşte ceva cu care să te 
aperi. 

Tonul ei nu îngăduia replică. Filon îi strânse tandru mâna şi se 
adânci în tunel. În mod curios, acesta cobora cu douăzeci de 
trepte la început, apoi după câţiva paşi, urca tot pe-atât. 
Probabil că trecea pe sub stradă, se gândi Filon. Pasajul avea 
înălţimea unui om care ar fi mers cu capul aplecat. Podeaua şi 
zidurile erau atent acoperite cu stuc pentru a respecta cerinţele 
rituale, totuşi, pe alocuri, bolta se sprijinea încă pe buşteni groși, 
acolo unde probabil mai trebuia consolidată. La distanţe egale, 
fuseseră săpate în piatră firide unde se puteau aşeza lămpi de 
felul celei pe care o ducea cu sine Filon. Şi aici mirosea a ipsos 
şi a tencuială proaspătă. Negreşit, muncitorii se grăbiseră să-şi 
termine treaba pentru ca tunelul să fie gata de Paşte. 

După o mică porţiune dreaptă, tunelul se înălța iar - vreo 
treizeci de coţi -, dar în plan înclinat. Apoi urmau mai multe 
scări, destul de abrupte, întrerupte de scurte paliere. Se făcea 
tot mai cald şi Filon deduse că înainta acum chiar prin structura 
Templului. După încă un şir de trepte, auzi nişte bubuituri surde 
deasupra capului. Işi lipi obrazul de zid. De partea cealaltă parc- 
ar fi curs un râu: canalul în care se strângea apa de ploaie 
pentru ca esplanada să nu se transforme într-o baltă. Işi plimbă 
degetul pe suprafaţa bolții: era umedă. Muncitorii nu 
prevăzuseră, fireşte, că tavanul va trebui să îndure atât de 
curând asemenea puhoaie! Işi continuă drumul, scară, palier, 
scară, palier, silindu-se să respire regulat ca să nu obosească. 

În sfârşit, întunericul se mai destrămă şi Filon ajunse într-o 
sală rânduită ca un vestibul, cu covoare, jilţuri cu franjuri aurii şi 
cuiere din argint. O mantie lungă, purpurie, atârna sub una 
dintre cele trei lucarne prin care pătrundea puţină lumină. Filon 


aruncă o privire pe fereastră. Simţi că i se pune un nod în gât: la 
câţiva paşi de el se ridica sanctuarul Domnului, învăluit într-o 
perdea de apă. Imens, puternic, înspăimântător. 

Când crăpă uşa vestibulului, inima îi bătea mai-mai să-i 
spargă pieptul. De acolo îşi făcuse apariţia supraveghetorul 
Templului la începutul ceremoniei. În zarea cenușie se conturau 
nelămurit turnurile pătrate ale fortăreței Antonia. În Curtea 
Preoţilor, firicele de fum se mai înălţau de pe altar. În rest, nimic 
nu se clintea. Curtea era pustie. 

Filon alergă în Curtea Femeilor, spre coloana unde mai 
devreme stătuse copilul. Sub portic, într-un loc mai retras, 
descoperi cioburile unui flacon de lut ars, ce răspândeau un iz 
stăruitor de alcool şi plante aromatice. Batşeba văzuse bine. Dar 
dacă băiatul nu se găsea nici în Curtea Bărbaţilor, nici în cea a 
Femeilor, atunci nu mai rămânea decât un loc: Templul. 

Cu inima strânsă de teamă, Filon făcu cale-ntoarsă şi se 
îndreptă spre rugul jertfelor. Pe jos zăceau împrăştiate bucăţi de 
sfoară cu care fuseseră legate animalele, însă nimic care să 
semene cu o armă. Făcu un pas în Curtea Preoţilor. Sacrilegiu! 
rosti cu indignare un glas interior. Lăcaşul Prezenţei se afla 
acum doar la câţiva paşi. Ocoli altarul, cu ochii ţintă la cele 
douăsprezece trepte pe care trebuia să se hotărască să le urce. 

Chiar atunci tunetul bubui asurzitor şi lui Filon i se păru că 
fulgerul îl izbise drept în spate. Simţi o durere aprigă în ceafă şi 
crezu că ţeasta o să-i plesnească în mii de fărâme. După care 
treptele, scara, sanctuarul, totul dispăru într-un vârtej. Se 
prăbuşi la baza rugului. 


24 


O pală de aer rece atingându-i obrajii. Un miros pătrunzător 
de tămâie. Afară, zgomotele furtunii ce se dezlănţuia. Ecoul unui 
glas îndepărtat ce psalmodia în ebraică. O lumină blândă şi 
tremurătoare ce se strecura printre pleoapele întredeschise. O 
durere tot mai vie ce urca pe şira spinării şi-i cuprindea capul. 
Şi-apoi gândurile care, în pofida minţii înceţoşate, începeau să 
se limpezească. Tunetul, curţile, flaconul de lut. Fusese atacat în 
faţa scării Templului. lar acum... Avea mâinile şi picioarele 
prinse cu o sfoară dintre cele folosite pentru oi. Zăcea lângă un 


zid, cu nasul strivit de podea. Îşi întoarse uşor capul. Era 
întocmai cum se temea. Mai rău ca orice. Îl dusese în casa 
Domnului. Templul Templului! În dreapta o uşă înaltă îmbrăcată 
în foiţă de aur dădea în Ou/am, pridvorul închis cu o draperie de 
purpură şi azur, ce flutura bătută de vânt. Sfânta, cea de-a doua 
sală, în care se afla el, era mai puţin înaltă, dar destul de mare 
încât să cuprindă trei rânduri de galerii ce formau un 
deambulatoriu. În mijlocul încăperii, un sfeşnic de aur cu şapte 
braţe, cam cât un stat de om, gravat cu flori şi muguri de 
migdal, susţinea şapte lămpi aurite, toate aprinse. În faţă, era 
altarul parfumurilor, îmbrăcat de asemeni în aur, cu câte un vas 
în fiecare dintre cele patru colţuri, din care se răspândea fumul 
puternic mirositor de tămâie. lar masa alăturată... Filon dădu să 
se mişte. Din păcate, nodurile erau zdravene şi nu reuşi decât 
să se strâmbe de durere. De pe masa alăturată, cele 
douăsprezece pâini, aduse ca ofrandă sacră Domnului, fuseseră 
luate şi înşirate pe jos. În locul lor, se afla întins pe burtă copilul. 
Părea să doarmă, dar şi el era bine prins în legăturile ce-i 
apăsau braţele, pântecele şi picioarele. De partea cealaltă a 
mesei, cu braţele deschise larg către cer, un bărbat recita 
tărăgănat: 

— „lar Tu, Tu l-ai zămislit întru Hăuri pe Veliar, îngerul vrajbei 
şi al renegării, cu a sa lucrare şi al său destin, pentru săvârşirea 
nelegiuirilor şi pentru săvârşirea greşelilor; şi toate duhurile ce 
ascultă de el sunt îngeri ai distrugerii: voia lor e să se întrupeze 
din beznă şi către beznă jinduiesc ei...” 

Degeaba tot căsca ochii Filon, asasinul stătea cu spatele, 
îmbrăcat într-o robă frumoasă din pânză de in şi cu capul 
acoperit aidoma sacerdoţilor. N-aveai cum să-ţi dai seama cine 
se ascundea sub straiele preoţeşti. Insă tonul vocii, felul în care 
rostea cuvintele i se păreau oarecum cunoscute. Ai fi zis că... 

— „... lar legăturile morţii s-au strâns şi nu există scăpare, şi 
puhoaiele lui Veliar s-au revărsat peste toate malurile înălțate, 
precum un foc ce pustieşte toate țărmurile... lar pământul ţipă 
din pricina urgiilor ce copleşesc lumea şi din toate colţurile se 
aud strigăte deznădăjduite şi toţi cei ce viețuiesc pe pământ 
sunt pradă spaimei şi se clatină apăsaţi de mari nenorociri...” 

Vocea lui Gad! Ai fi zis că e vocea lui Gad! Dar nu, n-avea 
cum, marele preot era mort şi... 

Năucit, egipteanul făcu o mişcare prea bruscă şi tălpile 


sandalelor scârţâiră pe podeaua din lemn de chiparos. Asasinul 
tăcu şi se întoarse spre el. Trăsăturile ferme, barba fină, părul 
dat pe spate, privirea trufaşă... Pe pieptul său sclipeau cele 
douăsprezece pietre preţioase ale efodului, câte una pentru 
fiecare trib al lui Israel. Filon rămase cu gura căscată de uimire. 
Celălalt îi zâmbi cu răutate: 

— Ah! lată-te din nou printre noi, scumpe prieten. E o mare 
bucurie. Nu ştiu cât timp va trece până când gărzile vor 
împresura Sfântul Lăcaş. Poate o oră, poate mai puţin. Trebuie 
să încep. Nu-mi închipuiam că o să mai fie cineva aici de faţă, 
însă când te-am văzut alergând prin curte, mi-am dat seama că, 
negreşit, aceasta e vrerea Atotputernicului. Fii măgulit, 
prietene, de-acum faci parte din plan. 

— Din... din plan... îngână cu greu Filon. 

— Mă miram eu de unde această încăpățânare ata dea mă 
urmări, de a te ţine după mine oriunde mergeam. Căci te-ai dus 
până la Qumran, nu-i aşa? Ei bine, azi am găsit răspunsul: Cel 
de Sus te călăuzea. Te-a trimis aici ca să fii martor la triumful 
meu. 

îngrozit şi-n culmea mirării, Filon încercă să chibzuiască la 
spusele asasinului. Gărzile şi preoţii. Odată verificările încheiate, 
vor primi, cu siguranţă, permisiunea de a se întoarce aici. Era 
doar o chestiune de timp. Până atunci trebuia, cu orice preţ, să 
reziste. 

— Chiar... chiar crezi că El m-a călăuzit spre tine? 

— Bineînţeles! N-ai citit profeția? Ba da, fireşte, ai citit-o:... 
Biciul Domnului va lovi pe tămăduitorul său, gura minciunii va 
grăi împotriva adevărului... Eu sunt biciul şi iată-l pe bietul 
nostru tămăduitor... A sosit clipa să împlinim izbânda în ochii 
Atoateştiutorului! 

Făcu un gest respectuos către Sfânta Sfintelor, de care-i 
despărţea un văl dublu, colorat. Tânărul nu cuteză nici să se uite 
într-acolo: să surprinzi Prezenţa era un sacrilegiu încă şi mai 
mare decât profanarea Sfintei. Doar marele preot, o dată pe an, 
avea dreptul să pătrundă acolo ca să rostească Numele Celui Ce 
Nu Putea Fi Numit... Dar, după câte se părea, marele preot 
înnebunise. 

De altfel, el continuă: 

— Azi am priceput că toate acestea nu pot rămâne doar între 
noi. E vorba despre pedepsirea oamenilor, la urma urmei, de 


ispăşirea păcatelor şi a slăbiciunilor lor. Trebuie neapărat ca 
unul dintre ei să aducă mărturie despre gloria fără de margini a 
lui Veliar. lar acel om eşti tu. 

— Dar eu n-am de gând câtuşi de puţin să... 

— Haide, haide, nu te amăgi singur. Nu contează deloc ce ai 
tu de gând. Odată Mesia înfrânt, voi domni peste toate 
generaţiile ce vor veni. Viaţa ta va fi scurtă. 

Înaintă spre egiptean, c-un aer de prefăcută blândeţe, ca să-l 
silească să se aşeze în capul oaselor. Văzându-l în lumină şi mai 
de aproape, Filon avu impresia că Gad era mai tânăr şi mai slab 
decât ţinea el minte. Că ochii lui aveau ciudate sclipiri verzui pe 
care nu i le cunoştea. Apoi orice îndoială dispăru. Nu, bărbatul 
acesta nu era Gad. În ciuda efodului şi a acoperământului de pe 
cap, în ciuda glasului asemănător... 

Totul deveni dintr-odată clar: 

— Cu tine m-am întâlnit în noaptea în care marele preot a fost 
ucis, nu-i aşa? Ajunsesem lângă palatul său, iar el a rupt-o la 
fugă. M-a dat apoi pe mâna străjilor romane care m-au aruncat 
în temniţă. Niciodată n-am înţeles de ce a făcut asta. Dar nu 
marele preot mi-a ieşit în cale în noaptea aceea. Nu Gad era. 
Erai tu, Caleb. 

Scribul izbucni într-un râs zgomotos: 

— Filon, prietene, mă bucur că Domnul te-a ales pe tine 
pentru a-mi da dreptate. O minte mai greoaie ar fi însemnat o 
jignire adusă mie, ca să zicem aşa. E-adevărat că ne-am întâlnit 
atunci. Tocmai mă... despărţisem de Gad. Recunoaşte că n-ar fi 
fost înţelept să te las să hoinăreşti prin împrejurimi. 

— Ţi-ai ucis... ţi-ai ucis propriul frate! 

— Aşa este. Dar aveam, oare, de ales? Când am descoperit ce 
destin mă aştepta... 

Aruncă o privire spre pridvor şi păru că-şi face socotelile. 

— Poate-ar fi de preferat să ai o vedere mai largă asupra 
hotărârilor Domnului. Mărturia pe care-o vei depune în faţa 
oamenilor va fi cu atât mai nepărtinitoare. 

Se asigură că băiatul încă dormea, după care se întoarse 
lângă Filon: 

— La început, asta negreşit c-ai aflat-o, nimic nu m-a pregătit 
pentru o asemenea... schimbare. Am fost dus la Qumran la 
vârsta de doisprezece ani, căci îl iubeam cu ardoare pe Domnul. 
În plus, părinţii mei au socotit că n-ar fi rău să aibă un fiu printre 


esenieni, de vreme ce un altul era făgăduit Templului. Aşa se 
face că la şaptesprezece ani am devenit membru cu drepturi 
depline al frăţietăţii şi esenienii m-au iniţiat în secretul lui 
Miheia. Auzisem că o astfel de profeție exista: povestea lui 
Uzziel, deşi neclară şi cu mari lacune, era păstrată în casa lui 
Gemul, căreia îi aparţineam şi eu. Dar când am descoperit cu 
adevărat textul, când am ţinut pergamentul în mâini, am simţit, 
nu ştiu cum să spun altfel, că eram făcut pentru el. Am muncit 
din răsputeri, am studiat fiecare sul din bibliotecă, m-am adâncit 
în cercetarea Scrierilor Sfinte ca într-un ocean de plăceri fără de 
margini. Ca să ajung scrib şi într-o bună zi să-i redau prorocirii 
lui Miheia adevăratul înţeles. 

Filon nu se clintea, rugându-se să apară cât mai curând garda 
Templului. Caleb puse un genunchi la pământ, de parcă voia să 
se facă mai bine înţeles: 

— Acum cinci luni, după ce am isprăvit comentariul la 
Avacum, m-am simţit, în sfârşit, pregătit. Printr-o coincidenţă de 
necrezut - cel puţin aşa îmi închipuiam pe-atunci - rabinul din 
Nain venise cam pe vremea aceea la Qumran. Mi-a vorbit 
despre un băiat, despre însuşirile sale neobişnuite, despre cât 
de bine i-ar prinde să primească învăţătură la Qumran. Pe mine 
m-a atras mai ales numele satului unde trăia băiatul: Nazaret. 
Nazarineanul... Şi dacă profeția ascundea mai multe decât 
credeam noi? Descrierea atentă şi de netăgăduit a 
Mântuitorului? M-am dus în Galileea ca să stau de vorbă cu 
rabinul din sat, un bătrân pe jumătate ramolit care nu şi-a dat 
seama ce căutam. Însă ceea ce mi-a dezvăluit el m-a convins: 
exista un nazarinean, născut la Betleem, ultimul vlăstar al lui 
David şi venit din Egipt. Am hotărât să-l urmăresc pe băiat o 
vreme fără să-i spun cine sunt. Dovedea o isteţime şi o aplecare 
atât de firească spre credinţă, o dragoste atât de vădită pentru 
oameni! „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuşi”, ne învaţă 
Leviticul. Trebuie să recunosc că el întruchipa pe deplin această 
poruncă. lar eu, Caleb, întâiul scrib din Qumran, îl 
recunoscusem, în cele din urmă, pe Mesia! 

În licărul celor şapte lămpi, chipul lui Caleb trăda pe rând 
sentimente dintre cele mai diferite: mulţumire, teamă, ură, 
neputinţă, mândrie, toate însufleţite de o patimă duşmănoasă. 

— Ce se cuvenea să fac? adăugă el. Mi-aş fi dorit să mai 
chibzuiesc o vreme, însă de-abia întors la Qumran, m-au 


doborât nişte fierbinţeli cumplite. Trupul mi se topea, apa îmi 
şiroia pe frunte. Mi se părea că văd o femeie foarte frumoasă 
care se apleca deasupra mea şi-mi spunea întruna: „Şi tu ai fost 
ales! Ai fost ales!” 

Se opri, cu privirea pierdută în gol. Filon se temea că va 
înceta să vorbească şi o să-şi aducă aminte de copil. Ca să-i 
abată gândurile, îl întrebă: 

— leftae a venit la căpătâiul tău, nu-i aşa? 

Caleb răspunse domol: 

— leftae... Da... După aceea, nimic n-a mai fost ca înainte. 
Atunci mi-am dat cu adevărat seama... 

Îşi pironi ochii în ochii lui Filon. Avea aerul unui nebun. 

— Atunci mi-am dat seama că încă de la bun început căutările 
mele nu s-au desfăşurat la întâmplare. Că Ziditorul l-a trezit la 
viaţă pe Veliar în acelaşi timp cu Mesia. El m-a ales de tânăr să 
studiez şi să înţeleg pentru ca în ziua hotărâtă să-l pot 
recunoaşte pe Mântuitor, să-l sfidez şi să-l înfrunt după cum stă 
scris! Şi, fie că oamenii ar fi meritat sau nu, era de-ajuns ca 
profeția să se împlinească pentru ca eu să dobândesc victoria! 
Eu, Veliar! ` 

Pe măsură ce vorbise, vocea îi devenise tot mai pițigăiată. Işi 
dădu şi el seama, astfel încât continuă coborându-şi glasul, pe 
un ton de mărturisire: 

— Însă trebuia să mă arăt demn de profet şi să dau viaţă 
prorocirii lui... Aşa să fie cunoscut adevăratul cuvânt din 
Moreşet, suflarea Domnului Dumnezeului Sabaot, mi s-a părut 
întâia poruncă. Trebuia să fac cunoscut evreilor conţinutul 
Ameninţării. Prezenţa ta aici dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, 
că am reuşit. Cât despre condiţia înfruntării...gacă sângele lui 
Iacov va vărsa propriul sânge... ea adevereşte din nou că eu 
sunt cel ales. Mă îndoiesc că ştii, însă leftae, fratele meu şi cu 
mine suntem cu toţii de acelaşi sânge, aparţinem casei lui 
Gemul. În neţărmurita Sa prevedere, Creatorul a făcut să ne 
tragem tustrei din acelaşi strămoş, un bunic pe nume lacov.:... 
dacă sângele lui lacov va vărsa propriul sânge... Mi se spunea 
fără greş ce sarcini aveam de-ndeplinit: trebuia să-mi ucid 
fratele şi vărul. În privinţa asta, n-am întâmpinat mari greutăţi. 
Şi unul, şi celălalt erau dornici să afle cât mai multe despre 
profeție. Se pare că leftae chiar auzise câte ceva de la mine în 
timp ce mă veghea. Şi apoi a discutat cu Gad. Amândoi erau 


încântați aşadar să mă primească şi gata să-mi deschidă uşa în 
condiţiile cerute de mine. Dar presupun că ai aflat deja despre 
toate amănuntele astea. 

Lui Filon i se păru că, în spatele lui Caleb, copilul se mişcase. 
Oh, nu, nu era momentul să se trezească! 

— ŞI... şi leşul de la grota scribilor, bălmăji egipteanul. A 
trebuit să... 

— A, da, leşul acela. Ei bine, Atotputernicul s-a îngrijit şi de 
asta, ca de tot restul. În fiecare lună, numeroşi bărbaţi urcă la 
Qumran cu speranţa de a se alătura esenienilor. Pe nefericitul 
ăla l-am făcut să creadă că aş putea să-l ajut dacă mă caută în 
taină la grota scribilor. Era cam de statura mea şi semănăm şi la 
trup. L-am îmbrăcat cu straiele mele. M-am gândit la şoimii ce 
se cuibăreau pe înălțimile Qumranului. Încă o dată, viziunea lui 
Miheia mi-a slujit drept model. Ti-am spus doar, nimic nu se 
petrece la întâmplare. 

— Şi efodul? De ce l-ai furat? 

— Îmi vine de minune, nu-i aşa? Păi, astă-seară joc rolul de 
sacrificator... Şi-n plus, lucrul cel mai important, dacă cineva din 
Templu se nimerea să mă vadă... Cu pletele şi barba tăiate 
precum cele ale lui Gad, cu podoaba sacră pe piept, bănuiesc că 
nu s-ar fi încumetat să-mi aţină calea. Ba chiar s-ar fi prosternat 
slăvind miracolul învierii mele. 

Ce-i drept, şiretlicul lui avea toate şansele să reuşească. Până 
şi Mandu se lăsase înşelat: în seara crimei, când îl zărise pe 
scrib alături de leftae, îl confundase de fapt cu Gad. De unde şi 
uimirea, dar şi tăcerea lui. Oricare sclav s-ar fi gândit de două 
ori înainte să-l acuze de omor pe marele preot însuşi! 

Filon se străduia să-i abată atenţia lui Caleb: 

— Dar să treci la fapte chiar în timpul Paştelui, întrebă el, nu-i 
o nesăbuinţă? 

Scribul îl privi batjocoritor: 

— O nesăbuinţă? Să fim serioşi! Dimpotrivă, n-am făcut 
altceva decât să mă supun profeţiei, şi bine mi-a prins. Ştii ce e 
această masă pe care va avea loc sacrificiul? Masa pâinilor 
aduse ca ofrandă. Şi ştii cum mai e numită? Masa Feţei, căci 
pâinile sunt oferite chiar în Faţa Atotputernicului. Aminteşte-ţi 
ce spune Miheia:...dacă sângele lui lacov va vărsa propriul 
sânge, dacă va păcătui iarăşi în Fața Domnului său... Ei bine, 
iată ultima condiţie ce mi-a mai rămas de îndeplinit: să-l jertfesc 


pe Mântuitor în Faţa Atotputernicului. Adică, tocmai aici, în 
Sfânta, pe această masă acoperită cu aur. 

Copilul a venit la Templu pentru Paşte, vezi, prin urmare, că 
nu exista loc sau clipă mai prielnică. 

— Dar romanii, gărzile? Dacă nu se dădea ordin ca lumea să 
părăsească Templul, în veci n-ai fi izbutit să-l târăşti pe băiat 
până aici... 

— La nevoie, aş fi aşteptat până noaptea. Am anumite chei pe 
care le-am luat de la Gad. Şi oricum ordinul despre care 
vorbeşti... Să zicem că îl aşteptam. 

— ÎI aşteptai? 

— Elie mi-e rudă la fel ca leftae. În afară de mine, el e ultimul 
moştenitor de parte bărbătească al unei familii blestemate, casa 
lui Gemul. Totuşi, întrucât nu descinde din lacov, profeția nu-mi 
impunea să-l omor şi pe el. 

— Elie? Ce legătură are el? 

— In casa lui am cunoscut un tânăr răzvrătit, Samuel, cred că 
aşa îl cheamă. Era în culmea deznădejdii din pricină că fratele 
său fusese răstignit pe Golgota. Nici nu-ţi închipui ce uşor poţi 
împinge un om spre fapte violente când nu-i stă gândul decât la 
răzbunare. Am convenit amândoi că uciderea tribunului militar 
lulius ar fi o dreaptă răzbunare. 

— Samuel... Tu l-ai convins pe Samuel să... 

— Habar n-am cum s-a descurcat, dar trebuie să recunosc că 
s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. 

Chiar în clipa aceea se întâmplă ca băiatul să scoată un oftat 
uşor. Un rânjet de triumf schimonosi obrazul lui Caleb: 

— Se pare că puterea ierburilor mele slăbeşte. Şi-acum iartă- 
mă, dar e vremea să culeg roadele izbânzii mele. 

— Dar te înşeli, strigă îngrijorat Filon. Orice-ar fi, Creatorul nu 
poate să dorească moartea acestui copil! La fel cum nu poate să 
vrea ca răul să domnească! 

— Pentru un filosof, spusele tale mă dezamăgesc. Ai uitat 
cuvintele atât de înțelepte ale lui Isaia: „Eu plămădesc lumina şi 
Eu dau naştere întunericului, Eu înfăptuiesc pacea şi Eu creez 
răul: Eu, Cel Veşnic, eu înfăptuiesc totul.” Binele şi răul sunt 
întotdeauna lucrarea Domnului, nu-i aşa? Cele două frâie 
nedespărţite pe care El le foloseşte pentru a-şi călăuzi poporul. 
Şi cine poate să cunoască dinainte calea pe care a hotărât-o El? 
Oamenii vor fi pedepsiţi pentru purtările lor, fireşte. Însă cine 


poate şti dacă peste o mie de ani nu va răsări din toate acestea 
un bine şi mai mare? Eu nu sunt decât Veliar... Şi e rândul meu 
să domnesc. i 

Fără să mai zăbovească, Caleb se răsuci pe călcâie. In timp ce 
ploaia răpăia tot mai tare pe acoperişul Templului, el se apropie 
de masă şi puse mâna pe cuțitul pentru sacrificii. 


25 


Filon avea la dispoziţie doar câteva clipe pentru a încerca să-l 
împiedice. Caleb îi întoarse spatele şi agită arma pentru 
sacrificiu, invocând, într-un soi de extaz, puterea de neoprit a lui 
Veliar. Filon îşi apăsă fruntea de coapse. Silindu-l să stea în 
capul oaselor, scribul îi făcuse, fără să vrea, un bine. Rezemat 
de zid, se lăsă pe un picior, apoi pe celălalt, reuşi să-şi aducă 
mâinile din dosul gleznelor în faţă. Trase scurt de colierul More. 
Lemnul sculptat se desprinse scoțând un pocnet uşor, pe care 
bubuitul vijeliei îl acoperi. Filon îl înclină, lăsând cu stângăcie 
lama de fier să-i alunece pe pântece, ferind-o în ultima clipă să 
pice pe podea. Fixă apoi teaca de lemn între genunchii îndoiţi şi 
înfipse lama în lăcaşul ei. Mâinile îi tremurau şi-şi crestă degetul. 
Odată cuțitul pregătit, tăie, de bine, de rău, funia de la 
încheieturile mâinilor, având grijă să nu apese prea tare, 
deoarece nu putea ţine prea strâns mânerul care ameninţa să 
cadă. Apoi dintr-o singură mişcare îşi eliberă şi picioarele. 

— Primeşte-l pe cel căruia Tu i-ai hotărât soarta, strigă scribul 
ridicând arma. 

Filon se năpusti spre Caleb. Străbătu dintr-un salt distanţa de 
trei paşi care-l despărţea de el şi îi înfipse lama în umăr chiar în 
clipa în care scribul era gata să-l lovească pe băiat. Caleb urlă 
de durere şi se răsuci spre Filon, cu ochii ieşiţi din orbite: 

— Câine mizerabil! răcni el. 

Trecu în mâna cealaltă uriaşul cuţit pentru sacrificii şi vru să 
se arunce asupra lui Filon, însă acesta îşi luase deja avânt şi-l 
izbi năprasnic cu călcâiul în faţă. Osul nasului trosni sinistru şi 
ucigaşul se prăbuşi pe podea ţinându-se de cap. Copilul, se 
gândi Filon, să dezleg copilul! Apucă funia ce-i încingea pieptul 
şi o reteză numaidecât. Băiatul nu părea să dea vreun semn de 
viaţă, de parcă se afla încă în puterea licorii cu care-l adormise 


Caleb. Egipteanul îl apucă de picioare şi începu să taie sfoara de 
deasupra pulpelor. Cu colţul ochiului, văzu o umbră ridicându- 
se. Işi închipui că se va repezi spre el şi se pregătea să se 
ferească, dar observă că scribul ocolea masa pentru ca victima 
să-i fie mai la îndemână. Cuţitul de sacrificii se înălţă din nou şi 
lui Filon nu-i rămase altceva de făcut decât să întindă braţele şi 
să-l apere pe copil cu trupul său. Simţi o arsură la cot. Lama îşi 
schimbase direcţia şi-i pătrunsese în carne până aproape de 
umăr. 

— Crezi că poţi să te împotriveşti hotărârilor Atotputernicului? 
se răsti Caleb. Chiar crezi? Dar cine eşti, sărmană făptură? Cine 
eşti tu în faţa lui Veliar? 

Impins de o furie ucigaşă, cu braţul rănit, îl înhăţă de păr pe 
copil şi vru să-i reteze beregata. Filon nu era sigur că de data 
aceasta va reuşi să-l împiedice. Fără să stea pe gânduri, azvârli 
pumnalul ţintind fruntea lui Caleb. Din păcate, arma nu era 
echilibrată: se abătu spre dreapta şi-i atinse în treacăt urechea. 
Asasinul izbucni în hohote de râs: 

— Bineînţeles! Cum de nu mi-a dat prin minte până acum? Şi 
asta stătea scris în profeție... gura minciunii va grăi împotriva 
adevărului, fiii întunericului vor lupta împotriva fiilor luminii... 
înainte de a-l învinge pe tămăduitor, trebuie să-l strivesc pe 
ultimul fiu al luminii! Să spulber orice urmă de adevăr! După 
care... 

Inaintă spre egiptean, cu buzele acoperite de o spumă 
albicioasă. Deocamdată îl lăsase în pace pe copil. Filon alergă 
spre pridvor. Işi ţinea braţul stâng lipit pe şold ca să-i zdruncine 
cât mai puţin. De-ar avea gărzile Templului inspiraţia să apară 
chiar acum! 

Dar nu, în Ulam nu era nimeni, doar paşii lui Caleb ce răsunau 
în spatele lui. 

Ajuns în pragul sanctuarului, răcoarea ploii îi biciui obrajii, 
făcându-l să uite o clipă de durere. Incotro s-o ia? Spre Curtea 
Femeilor? Intrarea pe esplanada Neamurilor era închisă. Să 
încerce să se strecoare într-una dintre sălile porticului? Dacă 
scribul îl pierdea din ochi, s-ar fi întors mai mult ca sigur în 
Templu ca să termine ce începuse. 

— N-ai decât să fugi, bodogănea Caleb. N-o să scapi niciodată 
de ceea ce ţi-e scris! i 

Filon se opri să-şi tragă răsuflarea la baza altarului. li trebuia 


ceva ca să se apere. Altarul. Poate că... Sui gâfâind rampa, cu 
scribul mereu pe urmele lui. Altarul domina curtea şi din vârful 
lui, de la o înălţime de cincisprezece coţi, se vedea întregul 
edificiu. Dar nu era momentul să admire priveliştea... Rugul în 
sine ocupa mare parte din platformă, un soi de dreptunghi 
cioplit grosolan. Era înconjurat de-o bordură din piatră lată de 
un cot şi jumătate, pe unde preoţii puteau umbla ca să aducă 
animalele şi să înteţească focul. Pe latura opusă se aflau nişte 
lemne aranjate cu grijă. Tânărul ar fi preferat să găsească vreun 
cuţit de sacrificii uitat aici de preoţi, însă n-avea de ales. Inaintă 
cât putu de iute pe bordura lunecoasă din pricina ploii, 
străduindu-se să ignore mirosul de cenuşă şi de grăsime arsă şi 
apa ce cădea necontenit din cer. Vatra era plină de un noroi 
scârbos în care nu i-ar fi plăcut să cadă. 

În sfârşit, atinse stiva de buşteni care se întindea pe jumătate 
din altar şi-i ajungea până la înălţimea pieptului. Toţi erau 
perfect rotunzi, curăţaţi de scoarță şi sprijiniți la capete în două 
bare de aramă. Filon îl ridică pe primul pe care izbuti să-l apuce 
şi se răsuci rapid pe călcâie. Era şi timpul... Caleb se aruncă 
peste el, cu lama pregătită, iar tânărul se feri de lovitură în 
ultima clipă. 

— Mi-ai scăpat o dată acasă la Ezechia, rânji Caleb. A doua 
oară nu-mi mai scapi. 

Îl atacă din nou făcând un salt înainte. Cuţitul şuieră prin aer 
şi-i sfâşie lui Filon tunica deasupra genunchiului. Tânărul fu cât 
pe ce să alunece şi se lovi de un buştean ieşit mai în afară. Asta 
îi aminti de un joc al copiilor din Alexandria, în care se foloseau 
două bastoane groase şi... 

— N-ai nicio şansă, rânji Caleb. Nu poţi să mergi mai departe. 

— lar eu cred că tu nu te descurci mai bine ca asasin decât ca 
scrib, i-o întoarse Filon. Uită-te la mine, sunt tot în picioare. 
Dacă erai cu adevărat Veliar... 

Nu putu să-şi termine vorba, căci celălalt încercă să-i secere 
picioarele pentru a-l face să se poticnească. Filon îl respinse în 
două rânduri folosind buşteanul ca pe un scut şi trăgându-se 
înapoi câţiva paşi. Dacă reuşea să-l ademenească pe Caleb la 
momentul potrivit şi dacă lemnele aveau suprafaţa destul de 
lustruită... 

— Te-ai înşelat în privinţa mea, îl întărâtă Filon. Te-ai înşelat şi 
în privinţa profeţiei şi chiar în privinţa ta. Domnul nu a dorit 


niciodată aceste crime. Ele sunt doar rodul invidiei şi al 
închipuirii tale bolnave. 

Văzu braţul plin de sânge al lui Caleb încordându-se şi 
cealaltă mână strângând şi mai tare mânerul armei. Cu dinţii 
încleştaţi, se apropie de egiptean. Ura cea mai adâncă i se citea 
pe chip. Când mai avea doar trei paşi până la el, Filon sări în 
noroiul din vatră şi trecu de cealaltă parte a stivei de lemne. 

Buzele scribului schiţară un zâmbet de satisfacţie: - Ai făcut 
ultima ta greşeală. 

Se repezi după el, dar, când să ocolească stiva, Filon azvârli 
cu toată puterea buşteanul şi nimeri un lemn din mijlocul 
grămezii. Acesta ţâşni violent şi-l izbi pe Caleb drept în pântece. 
Scribul zbură cât colo, cu gura larg căscată, neputând însă să 
scoată niciun sunet. Apoi se prăvăli în gol şi numaidecât se auzi 
o bufnitură surdă. Filon se smulse cu greu din nămolul lipicios şi 
dezgustător al vetrei şi se aplecă peste bordură: cincisprezece 
coţi mai jos zăcea trupul ucigaşului, cu braţele răsfirate. O mică 
băltoacă roşiatică i se lăţea sub ceafă, amestecându-se cu apa 
de ploaie. 

Filon răsuflă adânc. Nu-şi mai simţea braţul stâng, iar 
genunchiul îl sâcâia. Cuprinse cu privirea Templul: de-ar fi ghicit 
el când a sosit la lerusalim că o să ajungă aici pe altar, gata să... 
încremeni. La nord, lângă fortăreaţa Antonia, câteva siluete 
coborau spre esplanada Neamurilor. In ciuda penumbrei şi a 
ploii dese, observă că unele dintre ele erau înveşmântate în alb: 
preoţi sau leviţi care veneau să ia din nou în stăpânire 
sanctuarul. Vor deschide Poarta Frumoasă, vor străbate Curtea 
Femeilor, vor intra în cea a Bărbaţilor, vor descoperi leşul lui 
Caleb, profanarea Sfintei încăperi, un copil dormind şi pe Filon 
rănit. Cum să-i convingă el de cele întâmplate? Unde mai pui că 
simpla lui prezenţă întinase grav Casa Domnului. Mai bine să 
nu-l găsească aici... 

Filon se lipi de bordură. Apoi, cobori târâş rampa şi se ridică 
doar când avu certitudinea că nu putea fi zărit. Dacă izbutea să- 
| ducă pe lisus în tunel, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-i 
caute acolo. Intră în pridvorul Templului, întrebându-se dacă 
putea să-l care pe băiat cu o singură mână. Dar când întrezări 
Sfânta încăpere, o nouă temere o alungă pe cea dinainte: copilul 
nu se mai afla pe masa pentru ofrande. Şi, din câte putea să-şi 
dea seama, nu era nici lângă sfeşnic, nici lângă vasele cu 


tămâie. Dispăruse! Filon se repezi să-l caute, dar, când să 
păşească în încăperea sacră, trebui să se oprească brusc, cu 
răsuflarea tăiată. Puterile îl părăseau ori rana era mai gravă 
decât părea, căci inima i se zbătea nebuneşte, iar tâmplele îi 
zvâcneau gata să plesnească. Ochii i se împăienjeniră şi trebui 
să se îndoaie de mijloc ca să tragă puţin aer în piept. Nu mai 
vedea nimic, capul îi vâjâia şi-l înjunghia şi sunete înfundate îi 
bubuiau în urechi în ritmul nestăvilit al bătăilor inimii. Căzu în 
genunchi, închipuindu-şi că o să leşine. Apoi, dintr-odată, se 
simţi mai bine. Putea să respire din nou şi să deschidă ochii. 
Răul ce-l doborâse ţinuse nu mai mult de... nu mai mult de 
câteva clipe? 

Dădu roată sălii adunând bucăţile de sfoară împrăştiate pe jos 
şi cuțitul More rămas în spatele altarului parfumurilor. O adiere 
uşoară mişca vălul dublul ce acoperea Debiru/, Sfânta Sfintelor. 
Stomacul i se strânse. Doar nu îndrăznise copilul să între acolo! 
Nu în Sfânta Sfintelor, nu în lăcaşul Celui Veşnic! Niciun om din 
lume, niciun preot... Mai ales că nu era o zi de Kippur! Un 
asemenea sacrilegiu... 

Tocmai se hotărâse să-l strige când auzi un pas uşor şi vălul 
se trase brusc în lături. Până să-nchidă ochii, apucă să vadă clar, 
în spatele băiatului, singura podoabă din Debir: lespedea de 
piatră ce găzduia Prezenţa. Rămase locului, încremenit. 

— Mulţumesc, şopti copilul. 

Chipul lui vădea seninătate. 

— Pentru ce? bâigui Filon. 

— Trebuia să vin aici. 

— Trebuia să...? Ascultă-mă, preoţii nu vor întârzia să apară. 
Trebuie neapărat să... 

— Preoţii? Chiar am câteva întrebări să le pun. 

— Nu azi, nu acum. 

Il apucă de braţ pe băiat şi acesta-i observă sângele de pe 
mânecă. 

— Eşti rănit? 

— O simplă tăietură. Haide, vino. 

Copilul nu părea că are de gând să-l asculte: 

— Ce mi s-a întâmplat? Vreau să zic, înainte să mă trezesc? 

Lui Filon i se păru că aude un scârţâit îndepărtat, ca sunetul 
scos de un canat impunător ce se deschidea. Ori poate era doar 
zgomotul furtunii? 


— O să-ţi povestesc mai târziu. Dacă preoţii ne găsesc aici, 
vor porunci să fim executaţi. 

— Nu cred, zise băiatul cu convingere. Nu cred, dar vreau să 
te urmez. Unde mergem? 

— Există un tunel care ne va scoate din Templu. 

leşiră cu pas grăbit. Curtea Bărbaţilor era pustie şi Filon făcu 
în aşa fel încât băiatul să nu vadă leşul lui Caleb din stânga 
altarului. Ajunseră fără greutate în vestibul şi luară lampa cu 
ulei care încă ardea acolo. Primul lucru ce le atrase atenţia când 
pătrunseră în tunel fu zgomotul asurzitor al apei. Ca un clocot 
sau o cascadă. 

— Ce e asta? întrebă cu nelinişte copilul. 

— Vreo spărtură în jgheabul prin care se scurge apa de ploaie. 
Tunelul a fost terminat în pripă şi bolta e şubredă pe alocuri. 
Oricum n-avem de ales: e singura ieşire. Uite, ia lampa şi ai grijă 
la trepte. 

Înaintară cu băgare de seamă, dar în porţiunea unde se aflau 
ei, era uscat pe jos. 

— Aproape că s-a înnoptat, nu-i aşa? Trebuie să fi trecut cel 
puţin două ore de la ceremonii. 

— Nu-ţi aminteşti nimic? 

— Nimic. Sau mai bine zis îmi amintesc doar ce s-a întâmplat 
înainte. Stăteam în Curtea Femeilor şi ascultam psalmii. A bătut 
un clopot şi gărzile Templului au început să strige şi să dea 
ordine. Lumea s-a îmbulzit, cineva m-a tras în spate şi am simţit 
un miros îngrozitor. Când am deschis ochii, era... 

Părea stânjenit. 

— Făgăduieşti să nu spui nimănui? 

— Făgăduiesc. 

— Niciodată? 

— Niciodată. 

— Bine atunci. Era întocmai ca în visul meu. 

— În visul tău? 

— Da, un vis pe care-l am de câţiva ani. Se face că sunt întins 
pe un pat acoperit cu aur şi când mă trezesc, totul e neclar. La 
început, nu desluşesc niciun obiect din încăpere, totuşi, sunt 
sigur că o cunosc. În faţa mea e un văl dublu, colorat şi... lucru 
tare ciudat, ştiu că toate răspunsurile la întrebările mele se află 
dincolo de el. 

— Ce fel de întrebări? îl iscodi Filon, aplecându-şi capul sub o 


grindă. 

— De pildă... de ce oamenii socotesc că sunt atât de diferit de 
ei? De ce sunt ei aşa pierduţi? De ce nu izbutesc să-i ajut mai 
mult? De ce mă frământă fără încetare aceste întrebări? Şi de 
ce tocmai eu? 

Vuietul apei răsuna tot mai tare. Filon trebui să ridice glasul: 

— Şi după aceea? 

— În vis, strigă băiatul întorcându-se pe jumătate, rămân mult 
timp în faţa vălului. Mult, mult timp. Mi-ar plăcea să-l dau la o 
parte, însă mâinile, picioarele, întreg trupul meu, refuză să se 
mişte. Adineaori, când m-am trezit, am văzut acelaşi văl, 
aceleaşi culori, acelaşi pat auriu. Numai că de astă dată am 
putut, în sfârşit, să mă ridic. 

Filon îl prinse de umăr: 

— Atenţie! 

Prinse lampa chiar înainte să fie răsturnată de un firicel de 
apă care se scurgea din tavan. După ce verifică dacă mai avea 
destul ulei, Filon ridică vasul de lut ars pentru a lumina mai bine 
tunelul. La trei paşi în faţa lor, bolta se crăpase şi apa de pe 
esplanadă se revărsa cu furie peste trepte, formând un mic 
torent. 

— O s-o iau eu înainte, hotărî Filon. 

Acoperi lampa cât de bine putu cu mâna şi cu tunica şi păşi 
mai departe lipindu-se de perete. 

— Te descurci? 

Băiatul, ud din cap până-n picioare, făcu semn că da. 
Continuară să coboare, călcând cu grijă, din pricina şuvoiului ce 
li se strecura printre glezne. Bucăţi de piatră răsăreau ici şi colo 
pe trepte şi Filon se întrebă dacă nu cumva zidarii Templului se 
cam pripiseră îngăduind folosirea tunelului. Trei paliere mai 
încolo, o grindă de susţinere fusese luată de ape şi crâmpeie de 
lemn pluteau din loc în loc. Chiar dacă nu mai aveau decât una 
sau două scări până să ajungă sub strada de lângă Templu şi de 
acolo la migveh, lui Filon nu-i venea deloc să răsufle uşurat. La 
nivelul acesta, tunelul forma un fel de lighean în care trebuiau 
să coboare douăsprezece trepte, să meargă drept vreo 
cincisprezece sau douăzeci de coţi, după care să urce alte 
douăsprezece trepte. Şi unde să se strângă atâta apă dacă nu în 
acest aşa-zis bazin? Şi având în vedere că şuvoaiele nu 
conteneau, se putea bănui că... 


După încă un şir de trepte, cele mai rele temeri ale sale se 
adeveriră: ultima scară era pe jumătate sub apă şi pasajul 
dinspre ieşire, aproape inundat. Valul ce se prăvălea pe pantă 
se spărgea cu furie de pereţii bolţii şi se rostogolea după aceea 
înapoi. 

O crăpătură cât o jumătate de deget brăzda grinda de 
susţinere. 

— Ştii să înoţi? îl întrebă Filon, în apă până la brâu şi ridicând 
lampa spre tavan. 

— M-am scăldat în lacul Tiberiada. 

— Minunat. O să vezi că nu e greu: doar îţi ţii răsuflarea şi 
înaintezi drept până la scara următoare. Nu durează decât o 
clipă. Şi orice s-ar întâmpla, o să fiu chiar în spatele tău. 

Copilul încuviinţă din cap: nu părea tulburat din cale-afară ca 
şi cum, de când pătrunsese în Debir, nimic nu mai putea să-l 
atingă. 

— Apoi o să ai destul timp să-mi spui ce e dincolo de văl, 
bine? 

Băiatul nu răspunse şi trase adânc aer în piept. Cu o mişcare 
iute din şolduri se scufundă, slujindu-se de trepte ca să-şi ia 
avânt. Era limpede că se simţea în largul său. 

Filon se pregăti să pornească după el, dar mai întâi aruncă o 
ultimă privire spre tunelul preoţilor pe care ploaia continua să-l 
umple. Pesemne că supraveghetorul Templului n-o să-l mai 
poată folosi prea curând. Zâmbetul îi pieri însă numaidecât. Fără 
zgomot, o umbră se desprinsese din întuneric, cu două trepte 
deasupra lui. Avea tunica sfâşiată, faţa umflată şi năclăită de 
sânge, nasul ciudat de strâmb şi o buză zdrelită pe care şi-o 
pipăia cu vârful limbii. Era Caleb, întors parcă din morii, 
strângând cuțitul în mână. Aşa slut cum arăta acum, semăna cu 
imaginea pe care puteai să ţi-o faci, la o adică, despre Veliar. 

— Şi dacă tu eşti cel care s-a înşelat, egipteanule? îl dojeni el. 
Dacă tu eşti cel care n-a priceput, de la bun început, nimic? 

Ca prin ceaţă, Filon îl văzu întinzându-se şi sărind spre el, 
ţintindu-i gâtul cu lama. Din instinct, tânărul se aruncă pe spate 
în apă, lovind cu piciorul, într-o ultimă sforţare, bârna ce 
sprijinea bolta. În aceeaşi clipă, simţi o durere fulgerătoare în 
vintre şi i se păru că întreg tunelul, în jurul său, se năruie. 
Zguduituri cumplite, blocuri mari de piatră ce se prăbuşeau, apa 
care-i intra în gură şi în plămâni, un soi de pâlnie uriaşă care-l 


înghiţea... 
După aceea... 
Se îndoia că mai putea exista ceva după aceea. 


26 


Filon se trezi într-o odaie scăldată în lumină. Era gol, întins pe 
o saltea moale, acoperit cu o pânză albă, înconjurat de lămpi şi 
flacoane mirositoare. Razele dimineţii se strecurau printre 
arcadele grădinii, învăluiau masa şi jilţul din lemn ceruit, făceau 
să scânteieze mozaicul de pe zid şi-i cădeau la picioare în stropi 
de aur. Batşeba stătea ghemuită nu departe de el, îmbrăcată 
într-o tunică uşoară, ce lăsa să i se vadă picioarele, şi cu părul 
despletit revărsat pe umeri. Deşi arăta obosită, strălucea de 


frumuseţe. 
— Sunt... sunt viu? rosti el cu greu. 
— Da, eşti viu. ŞI... 


Se înroşi la faţă şi-i trase repede învelitoarea peste pântece. 

— Şi se pare că te simţi mult mai bine. 

— Am crezut... 

— A fost cât pe ce, într-adevăr. Tunelul s-a surpat sub stradă 
şi abia te-am scos. 

— Cine m-a scos? 

— Eu. Am aşteptat o vreme în capul scărilor şi când copilul a 
ieşit din apă fără tine, am bănuit că s-a întâmplat ceva. Am sărit 
în apă şi... Ţi-am spus că-mi place să înot, nu-i aşa? Te-am zărit 
chiar în clipa în care bolta a început să se cutremure. Doar 
partea dinspre Templu s-a năruit, asta te-a salvat. 

EI îi luă mâna: 

— Deci tu m-ai... 

— Băiatul m-a ajutat să te trag afară pe trepte. Noroc că 
echipa de muncitori, ce se odihnea puţin mai încolo, pe şantier, 
a auzit zgomotul şi a venit degrabă. Cei mai mulţi dintre ei sunt 
sclavi şi nu participau la ceremonii. Le-am spus că noi treceam 
pe-acolo tocmai când strada s-a surpat şi ne-am adăpostit în 
clădirea băilor. 

— Şi te-au crezut? 

— Erau preocupaţi mai mult de starea tunelului! Din câte am 
înţeles de la ei, dacă preoţii i-ar fi ascultat, ar mai fi aşteptat 


câteva săptămâni înainte să-l folosească. Până era totul gata. 
Când le-am mărturisit că-l cunoşteam pe fratele lui Mandu, l-au 
chemat numaidecât. El te-a adus aici. 

— În casa lui Ezechia... 

Tânăra femeie îşi plecă ochii: 

— Nu mai ştiam ce să fac. Tu zăceai fără cunoştinţă, rănit, 
pierdeai sânge. Am presupus că locuinţa mea e, mai mult ca 
sigur, supravegheată. Şi apoi m-am gândit că Nertari se va 
pricepe mai bine ca mine să te îngrijească. Abia respirai, erai alb 
ca varul. Ea a reuşit să oprească sângerarea şi ţi-a curăţat 
rănile. Când a venit Ezechia, a trimis după cel mai bun doctor 
din lerusalim, iar acesta te-a cusut. 

Filon ridică uşor învelitoarea. Deasupra coapsei, împrejurul 
tăieturii lungi, pielea căpătase o culoare vânăt-roşcată. Încercă 
să-şi mişte piciorul, dar simţi o durere vie, pătrunzătoare, şi-l 
puse din nou pe pat. De altfel, avea impresia că mii de gângănii 
înfometate îi ciupeau braţul stâng de sus până jos. 

— Am zăcut mult timp fără cunoştinţă? 

— Două zile şi jumătate, ca să zicem aşa. Dar medicul e de 
părere că nu există risc de infecţie. O să fii pe picioare după 
sabatul viitor. 

— E bine. Dar la Templu ce s-a întâmplat după aceea? 

— Supraveghetorul Templului a hotărât o zi pentru jertfe şi 
purificarea sanctuarului. Se pare că furtuna a pricinuit câteva 
pagube, dar nu foarte mari. Cât priveşte tunelul, dimpotrivă, vor 
trebui să amâne pentru o vreme repararea lui. Sunt plănuite 
alte lucrări mai importante la esplanadă. 

Filon deduse că preoţii nu găsiseră în sanctuar nimic care să 
le dea de bănuit ori preferaseră să nu-i tulbure şi mai mult pe 
credincioşi. Paştele fusese şi aşa destul de frământat! 

— L-au arestat pe Samuel? 

— Of, cum ar fi putut să le scape? Din câte se spune, s-a 
năpustit spre tribunul militar chiar în mijlocul mulţimii. Abia dac- 
a apucat să-l atingă pe lulius că zece legionari au sărit şi l-au 
prins cât ai clipi. lulius a scăpat cu o zgârietură, iar procuratorul 
Coponius l-a felicitat şi-acum îi laudă pretutindeni curajul. 

— Bineînţeles că asupra pelerinilor nu s-a găsit nicio armă. 

— Asta i-a nedumerit cel mai mult pe soldaţi. Se aşteptau la o 
răzmeriţă şi când colo nu era decât un singur răzvrătit. 

— L-au... l-au condamnat? 


Tonul Batşebei trăda negre presimţiri: 

— Nu vor lua o hotărâre până la sfârşitul săptămânii, când 
lerusalimul se va goli de pelerini. Oricum, demonstraţia de forţă 
e în favoarea lor. 

— Că veni vorba, ce se mai aude cu răscoala lui luda? 

Batşeba aruncă o privire spre uşa deschisă ce dădea în 
coridor, de parcă se temea să nu-l vadă apărând pe Ezechia: 

— Din păcate, nici veştile acestea nu sunt prea bune. Oamenii 
lui luda au cucerit la început unul sau două posturi romane, dar 
acum se retrag. Suferă pierderi după pierderi şi-n plus se 
aşteaptă sosirea de trupe suplimentare din Imperiu. 

— Şi luda? 

— Ezechia speră că luda se va retrage până nu va fi prea 
târziu. Fapt de care eu, una, mă îndoiesc. luda şi-a dobândit 
faima de a fi întotdeauna în fruntea unui atac. 

— Într-adevăr, oftă Filon, n-avem motive de bucurie. 

Ea îi strânse degetele între ale sale: 

— Dar eşti în viaţă, nu? La fel şi băiatul. lar asta contează cel 
mai mult. 

Seriozitatea ei îl mişcă: 

— Nu ţi-ai schimbat părerea despre el, nu-i aşa? Tot mai crezi 
că e Mesia? 

Pe chipul ei înflori un zâmbet ciudat: 

— Nu cred, rosti apăsat, ştiu sigur. Tot aşa cum ştiu că are 
nevoie de timp. Şi că noi i-l vom acorda. Vom păstra tăcerea. 
Vom păstra tăcerea până în ziua în care... Se întrerupse o clipă, 
apoi adăugă: Dar tu încă te îndoieşti? 

Filon se codi să răspundă, uitându-se la soarele ce se juca pe 
mozaic: 

— Greu de spus. Totul e atât de încurcat... Unde e băiatul 
acum? 

— Bănuiesc că părinţii lui vor să se întoarcă la Nazaret cât 
mai repede. Dar el mi-a mărturisit că se va strădui să-i 
întâlnească pe învățații din Templu. Doreşte să capete anumite 
lămuriri din partea lor. După toate cele ce s-au petrecut... 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare, dar Batşeba nu dădu drumul 
mâinii tânărului. El văzu în asta un semn de încurajare: 

— Dar tu? Ce... ce planuri ai? 

— Să veghez în continuare asupra ta, măcar până te mai 
înzdrăveneşti, răspunse ea. Probabil că am prins gustul 


unguentelor şi al pomezilor. Negreşit asta s-a întâmplat! Apoi... 
apoi mă gândesc să părăsesc lerusalimul. Privirea i se întunecă 
dintr-odată: Aici am pierdut tot... Da, cred că voi pleca. L-am 
convins pe Ezechia să se ocupe de câteva treburi în locul meu. 
Tata avea o mică avere şi se îngrijea şi de cea a unchiului Elie 
care a renunţat de multă vreme la bani. Nu pot să-l las de 
izbelişte pe unchiul Elie. Şi nici nu vreau să mai fiu o povară 
pentru nimeni... 

În ciuda durerii ce-i sfâşia coapsa, Filon se răsuci spre ea: 

— Ai veni... ai veni cu mine în Egipt? 

O lumină însufleţi chipul tinerei femei: 

— E o invitaţie? 

O trase spre el cu un gest tandru şi-i mângâie umărul. 

— Am început ceva la Qumran, îi şopti. Am putea continua de 
unde rămăsesem... 

Îşi apropie buzele de ale ei, respirând parfumul gurii sale, însă 
în ultima clipă, ea păru să se ferească: 

— Pentru asta trebuie să fim singuri... 

Se ridică încet şi merse până la uşă ca s-o închidă. 


ȘI părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea 
Paştilor, la lerusalim. 

lar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la lerusalim, 
după obiceiul sărbătorii. 

Și sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul lisus a 
rămas la lerusalim şi părinţii Lui nu ştiau. 

Și, socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale 
de o zi, Căutându-l printre rude şi printre cunoscuți. 

Și, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, Căutându-L. 

lar după trei zile L-au aflat în Templu, şezând în mijlocul 
învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. 

Și toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de 
răspunsurile Lui. 

Și, Văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către EI: 
Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? lată, tatăl Tău şi eu Te-am 
căutat îngrijorați. 

Și El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare nu ştiați că 
în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? 

Dar ei n-au înțeles cuvântul pe care l-a spus lor. 


Evanghelia după Luca, ||, 41-50 


Nota traducătorului 


Citatele şi denumirile biblice au fost preluate din Biblia sau 
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al 
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997