Alexandre Dumas — Isaac Laquedem

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


ISAC LAQUEDEM - 
POVESIEA JIDOVULUI 
RATACIITOR 


I. 

VIA APPIA. 

Să presupunem că ne găsim la trei leghe depărtare de 
Roma, la capătul căii „Via Appia” în josul pantei muntelui 
Albano, în locul unde calea antica, veche de două mii de ani, 
se contopeşte cu un drum modern în vârstă de numai două 
secole, care ocoleşte mormintele şi, lăsându-le în stânga sa, 
ajung la poarta Sfântului loan de Latran. 

Să mai presupunem că suntem în Joia Mare a anului 1469, 
când în Franţa domneşte Ludovic al XI-lea, Ioan al II-lea în 
Spania, Ferdinand I-ul în Neapole, Ferdinand al III-a 
împărat al Germaniei, Ivan al III-lea mare duce al Rusiei, 
Cristofor Moro doge al Veneţiei şi Paul al II-lea suveran 
Pontif. 

Să ne amintim că este ziua solemnă la care, înveşmântat 
cu mantia de aur, având pe cap tiara, purtat sub 
baldachinul susţinut de opt cardinali, preotul rege, de la 
înălţimea bisericii Vechi a lui Constantin, deja condamnată 
şi gata de a face loc bisericii lui Bramante şi a lui Michel- 
Angelo, va da în numele sfinţilor apostoli Petru şi Pavel 
binecuvântarea sa Romei şi lumii, oraşului şi universului, 
urbi et orbi. 

Din cauza acestei solemnităţi supreme, populaţiile satelor 
vecine se grăbesc pe drumurile de la Bracciano, Tivoli, 
Palestrina şi Frascati, îndreptându-se către oraşul sfânt 


unde clopotele tac. Liniştea lor mărturiseşte doliul 
creştinătăţii şi atrage lumea printr-un apel mut. 

În mijlocul acestor drumuri care duc la Roma, şi care de 
departe, par acoperite de un covor mişcător dat de 
derularea de lungi şiruri de sătence cu fuste purpurii şi 
corsaje aurii, ţinând câte un copil de mână sau ducându-i pe 
umeri; păstori, înarmaţi cu lăncii, îmbrăcaţi cu vestoane de 
catifea albastră cu nasturi argintii, acoperite cu mantale 
brune şi trecând în galopul cailor lor mici de munte cu 
valtrapuri stacojii brodate cu ţinte de aramă; matroane 
grave cu înfăţişarea calmă, tronând în căruţe grele trase de 
atelaje de câte doi boi mari, albi, având coarne lungi, negre 
şi care seamănă cu statui vii ale lui Isis Thebana sau Ceres 
Eleusina; în mijlocul tuturor acestor drumuri, care 
asemenea unor artere imense poartă, prin deşertul sălbatic 
al câmpiei romane, sângele şi viaţa Romei vechi, un singur 
drum este pustiu. La acesta am vrut să ajungem. 

Şi totuşi, nu pentru că din Albano n-ar cobori o mare 
afluenţă de oameni; nici că ar lipsi la întâlnire frumoasele 
ţarânci din Genzano şi din Velletri, păstorii din mlaştinile 
Pontinice şi Mondragone, în carele lor trase de bivoli cu 
respiraţia arzătoare şi cu ochii în flăcări; la intersecţia de 
care am vorbit, piosul cortegiu de pelerini abandonează 
calea antică, lăsând în stânga acest dublu şir de morminte 
şi traversând câmpia înierbată, apucă pe noul drum care 
uneşte vechea Cale Tusculană cu biserica Sfântului loan de 
Latran. 

N-a fost întotdeauna aşa, mai ales pe această cale 
Appiană, astăzi atât de pustie, încât iarba ar răbufni prin 
interstiţiile dintre marile sale dale gri, dacă aceste dale, 
tăiate inegal din lava vulcanilor stinşi n-ar respinge orice 
vegetaţie. În frumoasele zile ale Romei Cezarilor - când era 
numită marea Appia, regina drumurilor, calea către Eliseu, 
constituia pe atunci locul de întâlnire a tot ce era mai bogat, 
mai nobil şi mai elegant în oraş. Şi alte căi, precum cea 


Latină sau Calea Flaminiană îşi aveau mormintele lor; 
fericit însă cel ce-şi avea mormântul pe Via Appia! 

La Romani, naţiune la care ritul morţii, era aproape la fel 
de răspândit ca în Anglia şi unde mania sinuciderilor a fost, 
sub domniile lui Tiberiu, Caligula şi mai ales a lui Nero, o 
veritabilă epidemie, preocuparea asupra locului în care 
corpul îşi va dormi eternitatea era mare. La început se 
înmormântase în oraş, chiar şi în interiorul caselor, dar 
această modă era contrară salubrităţii publice. Mai mult, 
ceremoniile funebre puteau oricând să stingherească 
sacrificiile din oraş. În consecinţă, interveni o lege care 
oprea atât îngroparea cât şi arderea morţilor în Roma. 
Numai două sau trei familii de privilegiați îşi păstrară acest 
drept, adică cele ale lui Tubertus, Publicola şi Fabricius, 
fapt pentru care erau foarte invidiate. 

Învingătorul mort în timpul triumfului avea de asemenea 
dreptul de a fi înmormântat în Roma. 

Foarte rar cel viu lăsa grija construirii mormântului său pe 
seama urmaşilor. Era o distracţie proprie de a-şi ridica 
mormântul, sub ochii lui. Cea mai mare parte a 
monumentelor funerare care se întâlnesc încă şi astăzi, au 
fie aceste două litere: V. F., ceea ce înseamnă: Vivus fecit; fie 
aceste trei litere: V. S. P adică Vivus sibi posuit; fie în sfârşit 
alte trei litere: V. E. C. 

— Vivus faciendum curavit. 

Nu era, aşadar, pentru un Roman un lucru mai important, 
după cum se va vedea, decât acela de a fi înmormântat. 
După o tradiţie religioasă foarte acreditată chiar în timpul 
lui Cicero, când acest fel de credinţe începeau totuşi să 
dispară, sufletul oricărui individ lipsit de mormânt trebuie 
să rătăcească timp de o sută de ani pe malurile Styxului. 
Astfel oricine întâlnea un cadavru în drumul său şi neglija 
să-l înmormânteze, comitea un sacrilegiu de care nu se 
putea spăla decât sacrificând o scroafă lui Ceres. Este 
adevărat că, dacă de trei ori se arunca puţină ţărână 


asupra cadavrului, aceasta îl scutea de înmormântare şi-l 
dispensa de sacrificiu. 

Dar nu trebuia să fii numai înmormântat, ci să fii 
înmormântat agreabil. Moartea păgână, mai cochetă decât 
a noastră, nu apărea celor ce agonizau, în secolul lui 
Augustus, ca un schelet descărnat, cu craniul gol, cu 
orbitele goale, cu un rânjet sumbru şi ţinând în mână o 
coasă cu fierul curbat. Era pur şi simplu o femeie frumoasă, 
palidă, fiica Somnului şi a Nopţii, cu părul lung şi despletit, 
cu mâinile albe şi reci, cu sărutul îngheţat; ceva ca o 
prietenă necunoscută care, atunci când era chemată, ieşea 
din tenebre, se apropia gravă, lentă şi tăcută, se înclina la 
capul muribundului şi cu un sărut funebru îi închidea dintr- 
o dată buzele şi ochii. Atunci cadavrul rămânea surd, mut, 
insensibil, până în momentul când flacăra rugului se 
aprindea pentru el şi, consumându-i corpul, separa spiritul 
de materie - materie care devenea cenuşă, spirit care 
devenea zeu. Or, acest nou zeu, zeu manus, rămânând 
invizibil celor vii, îşi relua obiceiurile, gusturile, pasiunile; 
reintra, ca să zicem aşa, în posesia simţurilor sale, iubind 
ceea ce iubise, urând ceea ce urâse. 

Şi iată pentru ce, în mormântul unui războinic, se 
depuneau scutul său, suliţele sale şi sabia sa; în mormântul 
unei femei acele de diamant, lanţurile, brăţările de aur şi 
colierele sale de perle; în mormântul unui copil, jucăriile lui 
cele mai dragi, pâine, fructe şi, pe fundul unui vas de 
alabastru, câteva picături de lapte din sânul matern, pe 
care nu a avut timp să-l sece. 

Deci, dacă amplasarea casei pe care el trebuia să o ocupe 
în timpul scurtei sale existenţe îi părea Romanului demnă 
de o atenţie serioasă, judecaţi ce atenţie încă şi mai mare 
trebuia să dea planului, poziţiei, amplasamentului, toate 
mai mult sau mai puţin agreabile, mai mult sau mai puţin 
după gusturile, obiceiurile şi dorinţele sale, pentru această 
casă în care, devenit zeu, el trebuia să locuiască pentru 
eternitate. Căci zeii mari, zei sedentari, erau legaţi de 


mormântul lor şi aveau cel mult permisiunea de a-i da 
înconjurul. Câte unii, adică amatorii de plăceri câmpeneşti, 
oamenii cu gusturi simple, spiritele bucolice, în număr 
destul de mic, ordonau să li se ridice mormântul în vila lor, 
în grădina sau pădurea lor, pentru a-şi petrece eternitatea 
în tovărăşia nimfelor, faunilor şi a dryadelor, legănaţi de 
dulcele foşnet al frunzelor mişcate de vânt, distraţi de 
murmurul pârâiaşelor rostogolindu-se peste pietre, 
bucuraţi de cântecul păsărelelor pierdute printre ramuri. 
Aceia erau filosofii şi înţelepţii. Dar alţii, şi ei constituiau 
marele număr, mulţimea, imensa majoritate care aveau 
atâta nevoie de mişcare, agitaţie şi tumult, pe cât aveau 
primii de singurătate, de linişte şi de reculegere, alţii, o 
spunem, cumpărau cu aur terenuri la marginea drumurilor 
pe care treceau călători venind din toate ţările, - aducând 
în Europa noutăţi din Asia, din Africa - pe calea Latină, pe 
calea Flaminia, şi mai ales, pe Via Appia. 

De fapt Via Appia, trasată de Appius Caludius Caecus, 
încetase puţin câte puţin să fie un drum al imperiului 
pentru a deveni o mahala a Romei. Ea ducea mereu la 
Napoli şi de acolo la Brindisi, dar printr-un dublu şir de 
clădiri care sânt palate, şi de morminte care sânt 
monumente. Aşadar, pe Via Appia, norocoşii zei mani, nu 
numai că-i vedeau pe trecătorii cunoscuţi şi necunoscuţi, şi 
auzeau noutăţile despre Asia şi Africa, dar şi vorbeau cu 
aceştia prin gura mormintelor lor, cu ajutorul literelor 
epitafelor. Şi, pentru că, aşa cum am constatat, caracterul 
individului supravieţuieşte morţii, omul modest spunea: 

Am fost, nu mai sunt. 

lată viaţa şi moartea mea. 

Omul bogat zicea: 

Aici se odihneşte STABIRIUS. 

Fu însărcinat să flageleze fără a fi cerut. 

Ar fi putut ocupa un rang în oricare din decuriile Romei; 

El nu l-a vrut. 


Pios, inimos, fidel, A pornit de la nimic; a lăsat treizeci de 
milioane de sesterţi, şi n-a vrut niciodată să-i asculte pe 
filosofi. 

Fii cuminte şi imită-l. 

Apoi, pentru a atrage şi mai sigur atenţia trecătorilor, 
Stabirius, omul bogat, pusese să se graveze un cadran solar 
deasupra epitafului său. 

Literatul spunea: 

Trecătorule oricât de grăbit ai fi de a sosi la capătul 
călătoriei tale această piatră îţi cere să o priveşti. 

şi să citeşti ce este scris pe ea: 

Aici zac oasele poetului MARCUS PACUVIUS. 

Lată ce voiam să ştii. 

Adio! 

Omul discret zicea: 

Numele meu, naşterea, originea ce am fost, ce am ajuns, 
nu ţi le voi revela. 

Mut pentru eternitate, eu sunt un pic de cenuşă, oase, 
NIMIC! 

Venit de nicăieri, m-am întors de unde am venit. 

Soarta mea te aşteaptă. Adio! 

Omul mulţumit de toate, zicea: 

Cât am fost pe lume, am trăit bine. 

Piesa mea acum s-a sfârşit; a ta se va sfârşi îndată. 

Adio! Aplaudă! 

În sfârşit, o mână necunoscută, aceea a unui tată fără 
îndoială, scria pe mormântul fiicei sale, biet copil plecat din 
lume la vârsta de şapte ani: 

Pământule, nu apăsa pe ea! 

Aşa cum nici ea n-a apăsat pe tine! 

Dar, cui vorbeau limba mormintelor toţi aceşti morţi care 
se cramponau atâta de viaţă? Cine erau cei pe care îi 
chemau din locaşurile lor, aşa cum fac curtezanele lovindu- 
şi brăţările pentru a-i forţa pe trecători să-şi întoarcă 
capul? Care era această lume, în care ei continuau să se 


amestece în spirit, şi care trecea bucuroasă, fără griji, 
grăbită, fără să-i audă şi să-i vadă? 

Ei bine, această lume consta din acea parte a aristocrației 
romane care avea mai multă frumuseţe, tinereţe, eleganţă 
şi bogăţie. Via Appia era Longchamp-ul antichităţi; numai că 
acest Longchamp în loc să dureze trei zile, se întindea pe 
anul întreg. 

Către ora patru a după-amiezii, când marea căldură a zilei 
trecuse, când soarele cobora mai puţin arzător şi mai puţin 
luminos către marea Tireniană, când umbra pinilor, a 
stejarilor verzi şi a palmierilor se alungea de la occident 
către orient; când leandrii sicilieni îşi scuturau praful de 
peste zi în adierea primelor brize ce coborau din lanţul 
munţilor albaştri care domină templul lui Jupiter Latial, 
când magnolia de Indii îşi ridica floarea de ivoriu în formă 
de cornet ca o cupă parfumată care se pregăteşte să 
culeagă rouă serii, când lotusul mării Caspice, care se 
ascunsese de arşiţa zenitului în sânul lacului, urca la 
suprafaţa apei pentru a aspira prin toată mărimea caliciului 
său deschis, răcoarea proaspătă a orelor nocturne, atunci 
începeau să apară, ieşind prin poarta Appiană, cei pe care i- 
am putea numi avant-garda frumuseţilor, Trossulii, mici 
Troyeni ai Romei. Locuitorii foburgului Appia - ieşind la 
rândul lor din casele, care şi ele se deschideau pentru a 
respira - se pregăteau să-i treacă în revistă, aşezaţi pe 
scaune sau pe fotolii aduse din interiorul atriumului, întinşi 
pe lespezile care serveau drept trepte cavalerilor pentru a 
se urca pe cai, sau pe jumătate culcaţi pe băncile circulare 
ale locuinţelor morţilor, bănci făcute pentru o mai mare 
comoditate a celor vii. 

Niciodată Parisul rânduit pe două şiruri pe Champs- 
Elysees, niciodată Florenţa alergând la Cascino, niciodată 
Viena zorindu-se către Prater, niciodată Napoli 
îngrămădindu-se în strada Toledo sau la Chiara, n-au văzut 
a asemenea varietate de actori, o asemenea afluenţă de 
spectatori! 


În frunte, apăreau mai întâi cavalerii pe cai numizi, cu 
valtrapuri din țesătură de aur sau din piele de tigru. Unii îşi 
vor continua plimbarea la pas. Alţii au înaintea lor 
alergători în tunici scurte, cu încălțări uşoare, cu pelerina 
rulată în jurul umărului stâng şi încinşi cu o centură de 
piele pe care a strâng sau o slăbesc după cum alura pe care 
trebuie să o ia este mai mult sau mai puţin rapidă. Câte 
unii, ca şi cum şi-ar disputa premiul unei curse, vor acoperi 
în câteva minute toată lungimea căii Appiene, lansând în 
faţa cailor lor, dulăi magnifici, cu zgărzi de argint. 
Nenorocire celui ce s-ar găsi în drumul acestei trombe. 
Nenorocire celui ce ar fi împresurat de acest vârtej de 
nechezături, de lătrături şi de praf. El ar fi scos muşcat de 
câini, călcat în picioare de cai, sângerând, rupt, sfărâmat, în 
timp de tânărul patrician, autorul faptei se va fi întors fără a 
încetini cursa, izbucnind în râs şi arătându-şi îndemânarea 
de a-şi urma drumul privind în partea opusă punctului către 
care se îndreaptă calul său. 

După caii numizi urmau carele romane uşoare, care parcă 
se întreceau într-o cursă de viteză, cu aceşti copii ai 
deşertului a căror rasă a fost adusă la Roma în acelaşi timp 
cu Jugurtha. Sunt cisii, echipaje aeriene, un fel de 
cabriolete trase de câte trei catâri înhămaţi în evantai, cel 
din dreapta şi cel din stânga galopând şi sărind scuturându- 
şi clopoţeii de argint, pe când cel din mijloc mergea la trap 
urmând o linie dreaptă cu inflexibilitatea şi, am putea zice, 
aproape cu repeziciunea unei săgeți. Sosesc îndată 
carucae-le, trăsuri înalte, înrudite cu cele moderne, pe care 
eleganţii rareori le conduc ei înşişi, folosind însă în acest 
scop un sclav nubian care poartă costumul pitoresc din ţara 
sa. 

Apoi, după cisii şi carucae avansau trăsurile cu patru roţi, 
rhedae-le împodobite cu perne de purpură şi cuverturi 
bogate; coviniile, trăsuri acoperite şi închise atât de bine 
încât ele transportă câteodată misterele alcovului pe 
străzile Romei şi pe promenadele publice; în sfârşit, 


contrastând una cu alta, - matroana, înveşmântată cu stola 
ei lungă, acoperită cu palla groasă, aşezată asemenea unei 
statui în carpentum, un fel de car de formă particulară, pe 
care numai femeile patriciene au dreptul să-l folosească, - şi 
curtezana, înfăşurată în văluri de Cos, asemeni aerului 
ţesut sau firelor de ceaţă, întinsă leneş în litiera ei, purtată 
de opt inşi îmbrăcaţi în penulae magnifice, însoţită, în 
dreapta, de grecul ei eliberat - mesagerul amorului, Iris 
nocturn, care îşi ia acum un scurt răgaz de la dulcele lui 
comerţ, pentru a agita, cu un evantai din pene de păun, 
aerul pe care-l respiră stăpâna sa - şi în stânga, de un sclav 
liburnian purtând o scăriţă garnisită cu bucăţi de catifea, de 
care este prins un covoraş din aceeaşi stofă, pentru ca 
nobila preoteasă a plăcerilor să poată cobori din litiera sa 
fără a atinge solul cu piciorul ei gol şi încărcat de bijuterii. 
Căci, odată ce au traversat Câmpul lui Marte, au ieşit 
dincolo de poarta Capenă, au ajuns pe Via Appia, unii îşi 
continuă drumul pe cai sau în trăsură, dar mulţi pun 
piciorul pe pământ şi dându-şi echipajele în păstrarea 
sclavilor, se plimbă în intervalul dintre case şi morminte, 
sau se aşează pe scaune şi taburete pe care le închiriază 
speculanţii, cu câte o jumătate de sesterţ ora. Ah! acolo se 
văd adevăratele elegante! Acolo domneşte arbitrajul modei! 
Acolo se poate studia pe modele veritabile bunul gust al 
potrivirii bărbii, al tăierii părului, forma tunicilor şi această 
mare problemă - rezolvată de Cesar dar repusă la îndoială 
de către noua generaţie de a şti dacă ele trebuie să fie lungi 
sau scurte, largi sau strânse pe corp. Cesar le purta largi şi 
lungi, cu trenă; dar de la Cesar încoace s-au făcut paşi 
mari! Acolo se duc dispute serioase asupra greutăţii 
şalurilor de iarnă, asupra compoziţiei celui mai bun roşu, 
asupra celei mai onctuoase creme de castraveți pentru 
întinderea şi înmuierea pielii, asupra celor mai delicate 
pastile de mirt şi de mentă amestecate cu vinul vechi, 
pentru a înlătura mirosul gurii! Femeile ascultă aruncând, 
în maniera jonglerilor, din mâna dreaptă în cea stângă şi 


invers, mingii de ambră care răcoresc şi parfumează în 
acelaşi timp. Ele aplaudă din cap, din ochi şi chiar, din timp 
în timp cu mâinile, teoriile cele mai savante şi cele mai 
îndrăzneţe. Buzele lor, întredeschise de surâsuri, le arată 
dinţii albi ca perlele. Voalurile, trase înapoi, permit să li se 
vadă, prin contrast cu ochii lor negri şi sprâncenele de 
abanos, părul magnific blond-roşcat, auriu sau mai cenuşiu, 
după cum i-au schimbat tenta naturală fie cu un săpun cu 
cenuşă de fag şi seu de capră aduse din Galia, fie folosind 
un amestec de drojdie de oţet şi de ulei de fistic, fie în 
sfârşit - ceea ce este cel mai simplu - cumpărând în 
tavernele porticului lui Minucius, situat peste drum de 
templul lui Hercule al Muzelor, splendide meşe pe care 
sărmanele fiice ale Germaniei le vând celor care tund, 
pentru cincizeci de sesterţi şi pe care aceştia le revând 
pentru o jumătate de talant. 

Şi acest spectacol este privit cu invidie de către omul din 
popor pe jumătate gol, de către mitul Grec înfometat care 
ar fi în al şaptelea cer dacă ar avea un prânz, şi de către 
filosoful cu veşmântul ros şi cu punga goală, care acolo 
concepe un discurs împotriva luxului şi a bogăției. 

Şi toţi, culcaţi, aşezaţi, în picioare, ducându-se sau venind, 
legănându-se de pe un picior pe altul, ridicându-şi braţele 
pentru a face să le cadă mânecile şi să-şi arate astfel 
braţele epilate cu piatră ponce, râd, iubesc, flecăresc, 
graseiază vorbind, fredonează cântece din Cadix sau din 
Alexandria, uitându-i pe cei morţi care îi ascultă şi îi 
cheamă, debitând mofturi în limba lui Virgiliu, schimbând 
calambururi în graiul lui Demostene, şi vorbind mai ales 
greceşte, căci greaca este adevărata limbă a amorului. O 
curtezană care n-ar şti să le zică iubiţilor ei în limba lui 
Thais şi a Aspasiei: (won Kat yen (zoi ke psihi, viaţa şi 
sufletul meu), n-ar fi bună decât numai pentru soldaţii 
războinici în sandale şi cu scuturi din piei. 

O sută cincizeci de ani mai târziu, prefăcutul Quintilian va 
înţelege ce înseamnă a nu şti să vorbească greceşte! 


Totul era pentru a da bună stare, monumente, spectacole 
şi pâine acestei mulţimi inutile şi găunoase, acestor tineri 
cu capete uşoare, acestor femei cu inimi prefăcute, acestor 
fii de familie care-şi lasă sănătatea în lupanar şi pungile în 
taverne, acestui popor fără ocupaţie şi leneş, pentru că, 
înainte de toate, el este italian, dar îngâmfat ca şi cum ar fi 
englez, mândru ca şi cum ar fi spaniol, certăreţ precum 
Galii, acestui popor care-şi petrece viaţa plimbându-sc pe 
sub porticuri, pălăvrăgind în băi, aplaudând în circuri. 
Pentru aceşti fii de familie, pentru acest popor, Virgiliu, 
dulcele poet mantovan, creştin cu inima dacă nu prin 
educaţie, cântă fericirea câmpenească, afuriseşte ambiția 
republicană, veştejeşte rătăcirea războaielor civile şi 
prepară cel mai mare şi mai frumos poem care va fi fost 
făcut de la Homer - şi pe care îl va arde, găsindu-l nedemn 
nu numai pentru posteritate ci şi pentru contemporanii săi! 
Pentru ei, pentru a reveni la ei, Horaţiu a fugit la Filippi şi 
pentru a alerga mai uşor, şi-a aruncat scutul departe în 
urma lui. Pentru a fi privit şi remarcat de ei, se plimbă 
distrat în Forum, pe Câmpul lui Marte, la marginea Tibrului, 
preocupat de ceea ce el numeşte bagatele: Odele, Satirele 
şi Arta poetică. Este de-al lor şi arată un profund regret de 
a fi separat de ei, libertinul Ovidiu, exilat deja de cinci ani în 
ţinutul Tracilor, unde ispăşeşte plăcerea - de altminteri atât 
de uşoară - de a fi fost un moment amantul fiicei 
împăratului, sau periculosul hazard de a fi surprins secretul 
naşterii tânărului Agrippa. Lor le adresează Ovidiu Tristele, 
Ponticele şi Metamorfozele sale. Pentru a se regăsi în 
mijlocul lor îl va implora pe Augustus şi apoi pe Tiberiu, să-l 
lase să revină la Roma; ei vor regreta atunci când, departe 
de patrie, îşi va închide ochii înlănţuind într-o singură 
privire, acea privire supremă care vede totul, şi splendidele 
grădini ale lui Salustus, şi sărmanul cartier al Suburrilor, şi 
Tibrul cu ape maiestoase unde Cesar era să se înece 
luptând contra lui Cassius, şi pârâul noroios Yelabru, în 
apropierea căruia se întinde pădurea sacră, adăpostul 


lupoaicei latine şi leagănul lui Romulus şi Remus! Pentru ei, 
pentru a le păstra dragostea, schimbătoare ca o zi de 
aprilie, Mecena, descendent al regilor Etruriei, prietenul lui 
Augustus, voluptosul Mecena - care nu merge decât 
sprijinindu-se pe umerii a doi eunuci, mai bărbaţi decât el - 
plăteşte cântecul poeţilor săi, frescele pictorilor săi, 
caraghioslâcurile comedienilor săi, strâmbăturile micului 
Pylade, ţopăielile dansatorului Bathillius! Pentru ei Balbus 
deschide un teatru, Filip ridică un muzeu, Pollion 
construieşte temple. Lor le distribuie Agrippa bilete de 
loterie care câştigă douăzeci de mii de sesterţi, stofe din 
Pont brodate cu aur şi argint, mobile încrustate cu sidef şi 
ivoriu; pentru ei înfiinţează el băi în care pot rămâne din 
momentul când se crapă de ziuă până când soarele se 
culcă, băi unde oricine este ras, parfumat, fricţionat, bea şi 
mănâncă pe cheltuiala potentatului; pentru ei se sapă 
treizeci de leghe de canale, se construiesc şaizeci şi şapte 
de leghe de apeducte care aduc zilnic la Roma o cantitate 
de apă de mai mult de două milioane de metri cubi, pe care 
o distribuie în două sute de fântâni, în o sută treizeci de 
castele de apă, într-o sută şaptezeci de bazine! Pentru ei, în 
sfârşit, schimbă în marmură Roma pietrelor, pentru ei s-a 
adus obeliscul din Egipt, pentru a le clădi forumuri, biserici, 
teatre. Augustus, înțeleptul împărat, şi-a topit vesela de aur, 
nepăstrând din prada luată de la Ptolemeu, decât un vas 
vechi, iar din patrimoniul tatălui său Octavius, din 
moştenirea de la unchiul său Cesar, din prada lui Amoniu, 
din cucerirea lumii, decât o sută cincizeci de milioane de 
sesterţi (treizeci de milioane de franci francezi la cursul din 
1850). Pentru ei reface el calea Flaminia până la Rimini, 
pentru ei cheamă el din Grecia bufoni şi filosofi, din Cadix, 
dansatoare şi dansatori, din Galia şi din Germania, 
gladiatori, din Africa şerpi boa, hipopotami, girafe, tigri, 
elefanţi şi lei. Pentru ei, în sfârşit, a spus murind: 

Sunteţi mulţumiţi de mine, Romani? Am jucat bine rolul de 
împărat?... Da?... Atunci, aplaudaţi! 


lată ce erau via Appia, Roma şi Romanii în timpul lui 
Augustus - dar, în epoca în care suntem, adică în Joia Mare 
a anului 1469, lucrurile şi oamenii se schimbaseră mult. 
Împărații dispăruseră duşi de vârtejul prăbuşirii imperiului, 
colosul Roman, care acoperise cu baza lui gigantică, o 
treime din lumea cunoscută. În pofida întăriturilor lui 
Aurelian, Roma fusese cucerită de cine a vrut să o ia, cum 
au fost Alaric, Genseric, Odoacru, şi văzuse barbarii care îi 
îngrămădiseră ruine peste ruine, înălţând cu douăzeci de 
picioare suprafaţa solului ei. În fine, devastată, jefuită, 
golită, ea fusese dată, împreună cu ducatul său, papei 
Ştefan II, de către Pepin cel Scurt, donaţie ce fusese 
confirmată de Carol cel Mare. Crucea, de prea mult timp 
umilă şi fugară, a devenit la rândul ei trufaşă şi cuceritoare 
încununând succesiv panteonul lui Agrippa, coloana 
Antonină şi colina Capitoliului. Astfel, din frontonul bisericii 
Sf. Petru, puterea spirituală a suveranului Pontif îşi luase 
zborul asupra universului; ea se întindea la nord până în 
Islanda, în est până la Sinai, în sud până la strâmtoarea 
Gibraltar, în vest până la capul cel mai avansat al Bretaniei, 
pupă a navei europene de care vin să se spargă valurile 
Atlanticului, împinse la rândul lor de valurile mării Indiilor. 
Dar puterea lumească a papilor, închisă în Roma, pe care i-o 
dispută pas cu pas teribilii condotieri ai evului mediu, se 
opreşte la teatrul lui Marcellus şi dă înapoi în faţa Arcului 
lui Traian. Ori, chiar de la acest arc al lui Traian, începe Via 
Appia. 

Ce a devenit ea în mijlocul acestor răsturnări de imperii, în 
mijlocul acestor invazii ale barbarilor, în toiul acestei 
transformări a omenirii? Ce a devenit marea Appia, regina 
drumurilor, bulevardul Câmpiilor Eliseene? Şi mai ales 
pentru ce inspiră ea o atât de mare spaimă, încât 
populaţiile îngrozite o ocolesc şi îşi croiesc un drum prin 
câmpie, pentru a nu călca pe dalele ei de lavă şi pentru a 
evita dubla linie a mormintelor în ruină? 


Asemenea unor păsări de pradă, acvile, vulturi, creţi, 
şorecari şi şoimi, oameni de pradă ca Frangipanii, Gaetanii, 
Orsinii, Colonna şi Savelli s-au făcut stăpâni pe mormintele 
în surpare, au făcut din ele fortărețe şi şi-au agăţat în vârf 
flamurile, nu de cavaleri, ci de bandiți şi tâlhari. 

Şi, cu toate acestea - fapt straniu pe care nu pot să-l 
înţeleagă nici soldaţii care păzeau turnul Fiscale, şi cărora, 
dat fiind solemnitatea zilei, le era interzis să iasă în câmpie 
- în timp ce pelerinii continuă, cu aceeaşi grijă, să se 
depărteze de calea antică, un om avansează singur, pe jos, 
neînarmat, fără a se abate din drumul său către turnul 
Fiscale, sentinelă avansată a acestui lung şir de fortărețe. 

Soldaţii se privesc miraţi şi se întreabă între ei: 

De unde vine acest om? Unde se duce? Ce vrea? Apoiei 
adaugă râzând şi clătinându-şi capul oarecum 
ameninţător:... 

Cu siguranţă, este nebun! 

De unde vine acest om, o vom spune. Unde se duce, o s-o 
vedem îndată. Ce vrea, o vom şti mai târziu. 

II CĂLĂTORUL. 

Acest om venea sau părea că vine de la Neapole. 

În zorii zilei, el fusese văzut ieşind din Genzano. Dormise 
în acest sat? Mersese toată noaptea şi traversase mlaştinile 
Pontine în timpul acelor ore întunecate când frigurile şi 
bandiții acţionează în singurătatea umedă? 

Nimeni nu o ştia. 

El urmă drumul care duce de la Genzano la Riccia; puţin 
câte puţin, acesta se populă cu ţărani şi ţărance având 
aceeaşi direcţie cu a lui, căci şi el părea să meargă la Roma, 
în acelaşi scop: acela de a primi marca binecuvântare. 

Totuşi, contrar obiceiului celor ce făceau acelaşi pelerinaj, 
el nu vorbi cu nimeni şi nimeni nu-i vorbi. Mergea cu un pas 
mai curând rapid decât lent, cu acel pas egal cu care merg 
călătorii care au un drum lung de făcut şi a cărui 
regularitate arată omul care prin curse îndelungate, şi-a 
însuşit o alură perfectă a mersului. 


La Riccia, cea mai mare parte a ţăranilor au făcut un 
popas, unii salutând surâzător pe prietenii sau chiar pe 
simplele lor cunoştinţe, alţii strângându-se la uşile 
cârciumilor pentru a bea un pahar devin de Velletri sau de 
Orvietto. 

EI n-a salutat pe nimeni, n-a luat nimic şi şi-a continuat 
drumul. 

Sosi la Albano, unde se opresc aproape întotdeauna 
călătorii, oricât de grăbiţi ar fi. Erau în acea epocă, multe 
ruine demne de vizitat în această mică urmaşă a Albei 
Longa, care aluat fiinţă în jurul vilei lui Pompei. Cu cele opt 
sute de case ale sale şi cu cei trei mii de locuitori, nu 
reuşeşte să umple vastele construcţii pe care împăratul 
Domițian a pus să fie adăugate vilei învingătorului lui 
Sertorius, învinsul de la Pharsala. 

El nu se opri. 

La dreapta, ieşind din Albano, întâlnise mormântul lui 
Ascanio, fiul lui Eneas, fondatorul Albei, situat aproape la o 
leghe distanţă de mormântul lui Telegonus, fiul lui Ulise, 
fondatorul lui Tusculum. În aceste două oraşe şi în aceşti 
doi oameni, descinzând din două rase duşmane, 
naţionalităţile asiatică şi greacă au venit să se personifice în 
Europa. Sub vechii regi ai Romei şi în timpul republicii 
romane, cele două oraşe rămăseseră rivale şi cele două 
populaţii ostile una alteia. Duelul pe care părinţii îl 
începuseră în faţa Troici continuase la Roma între copii. 
Cele două case principale din Alba şi din Tusculum erau 
casa Iulia, căreia îi aparținuse Cezar şi casa Porcia, de unde 
provenea Caton. Se cunoaşte lupta teribilă a acestor doi 
oameni; după o durată ce depăşea o mie de ani duelul 
Troiei se termina la Utiqua. Cezar, descendent al învinşilor, 
îl răzbuna pe Hector, învingându-l pe Caton, descendent al 
învingătorilor. 

Desigur, erau acolo vestigii care ar fi dus la gânduri înalte, 
care ar fi meritat ca un călător să se oprească un moment 
în faţa mormântului fiului lui Enea, dar străinul ignora 


desigur toate aceste fapte, sau le socotea nedemne de 
atenţie, căci trecu prin faţa mormântului lui Ascanio fără a-l 
saluta măcar cu o privire. 

Şi este încă mai remarcabilă indiferența, dacă nu disprețul 
profund cu care trecuse de templul lui Jupiter Laţialul, în 
care turistul superficial nu vede decât o ruină 
asemănătoare celorlalte dar unde istoricul mai clarvăzător 
recunoaşte centrul creat de Tarquinius pentru a pune 
civilizaţia latină în umbra civilizaţiei romane. 

Astfel cei care urmau acelaşi drum ca şi tăcutul şi 
neobositul călător, acei care crezuseră la început că pot 
merge mai repede decât el, sau cel puţin cu acelaşi pas şi 
care se vedeau pe nesimţite depăşiţi de el, aceia îl priveau 
cu o uimire supremă, aproape cu spaimă. S-ar fi zis că acest 
om aparţinea unei alte rase, diferită de a acelora în mijlocul 
cărora se afla mânat de o invincibilă fatalitate, şi că nu avea 
nimic comun cu ei. El trecea prin mulţime aşa cum Ronul 
traversează lacul Geneva, fără să-şi amestece apele tulburi 
şi îngheţate cu unda călduţă şi limpede a Lemanului. 

Totuşi, ajuns în vârful muntelui Albano în partea dinspre 
Roma, câmpia romană şi marea Tireniană nu numai că se 
prezintă dintr-o dată ochilor călătorului, dar parcă-i vin în 
întâmpinare. El se opri un moment gânditor, şi, punându-şi 
amândouă mâinile pe toiagul său de dafin, îmbrăţişa din 
privire minunatul tablou care i se desfăşura sub ochi. 

Dar fizionomia sa arăta mai curând sentimentul unui om 
care revede şi-şi aminteşte, decât acela al cuiva care vede 
pentru prima oară şi care se minunează. 

Să profităm de acest moment pentru a arunca o privire 
asupra lui şi pentru a pune, măcar formal, pe misteriosul 
necunoscut în comunicare cu cititorul. 

Era un om la patruzeci şi doi de ani, cu o talie ceva mai 
mare decât media. Corpul lui slab şi osos părea făcut să 
reziste la toate oboselile şi să înfrunte toate pericolele. Ca 
veşminte avea sub o manta albastră aruncată pe umeri, o 
tunică gri care lăsa să i se vadă braţele robuste şi picioarele 


cu muşchi de oţel; sandalele care-i încălţau picioarele 
păreau a fi călcat ţărâna multor drumuri şi să fi ridicat 
praful multor generaţii. 

El avea capul gol. 

Acest cap, bronzat de soare şi biciuit de vânt, era partea 
remarcabilă a călătorului necunoscut, şi prezenta în 
deplina-i frumuseţe, putere şi înfăţişare, tipul rasei semite. 
Ochii îi erau mari, profunzi, expresivi iar sprâncenele 
întunecate se coborau, umbrindu-i, sau se ridicau, 
luminându-i, învăluiţi în melancolie sau izbucnind într-un 
fulger mohorât. Nasul, ataşat viguros de frunte, cobora 
drept şi subţire la început, dar se încovoia la extremitate ca 
ciocul marilor păsări de pradă. După cât se putea observa 
printre perii unei bărbi lungi şi negre, gura, cu colţurile 
ridicate dispreţuitor sau dureros, era marc, frumoasă în 
formă şi bogată în dinţi albi şi ascuţiţi. Părul, lung şi negru 
ca şi barba, îi cădea pe umeri, asemănător aceluia al 
împăraţilor barbari ce dominaseră ia Roma, sau al acelor 
regi franci care i-au invadat pe Gali. Părul, ca un cerc de 
abanos, îi încadra admirabil figura, a cărei piele bronzată 
avea ceva din tăria şi strălucirea aramei roşii. Cât despre 
frunte, ea era complet acoperită de păr, lăsând doar un mic 
interval liber până la rădăcina sprâncenelor. De altfel, 
intervalul părea că există anume pentru a lăsa să se vadă 
una din acele zbârcituri profunde pe care gândurile le sapă 
pe fruntea celor ce au suferit mult şi îndelung. 

Aşa cum am spus, omul se opri un moment pe munte, şi 
cum era aşezat chiar în mijlocul drumului, mulţimea 
pelerinilor care îl urmau se separă în două ramuri, aşa cum 
torentul ce coboară din munte spre câmpie se bifurcă 
întâlnind în drumul său o stâncă de neclintit. Şi totuşi, la 
acesta oră a zilei, în lumina matinală a soarelui tânăr şi 
vesel de aprilie, aspectul acestui om care sta atât de 
gânditor, avântat şi imobil, era cât se poate de sever. Se 
bănuia numai că peste noapte, în mijlocul unei furtuni, când 
păru! lui lung şi negru, când larga lui mantie albastră, 


fluturau în vânt şi în pofida întunericului nopţii, a furtunii, a 
rafalelor, iluminat numai de sclipirile fulgerelor, el îşi 
continua, cu pasul rapid şi regulat, drumul prin desimea 
pădurilor, goliciunea câmpiilor sau râpele ţărmurilor mării, 
asemănător geniului pădurilor, demonului mărăcinişurilor 
sau spiritului Oceanului. Ei bine, aspectul acestui om era 
teribil. Un sentiment de teamă îi îndepărta pe ţărani de 
întunecatul călător. 

În sfârşit, situat aşa cum am spus-o, cu spatele întors spre 
orient şi cu faţa spre occident, la dreapta se întindea şirul 
de coline Soracte care închid prima perioadă de cuceriri a 
Romei în acest bazin, un fel de circ, unde s-au zbătut şi au 
sucombat pe rând ginţile: falică, oecă volscă, sabină şi 
hernică. La stânga-i era întreaga mare Tireniană, presărată 
cu insule albăstrui asemănătoare cu norii care, pe drumul 
eternității, au aruncat ancora în profunzimile cerului. 
Înaintea lui, la trei leghe, la cealaltă extremitatea căii 
appiene, încărcată cu turnuri din secolele al XI-lea, al XII- 
lea şi al XIII-lea, drept înainte, se ridica Roma. Drumurile 
antice nu admiteau deviații, ele îşi mențineau inflexibil linia 
dreaptă, aruncând poduri peste fluvii, spintecând munţii, 
umplând văile. 

Călătorul rămase astfel câteva minute. 

Apoi, după ce parcursese cu ochii imensul orizont, făcut 
încă mai imens prin două mii de ani de amintiri, îşi trecu 
lent mâna peste frunte, ridică către cer o privire în care 
luptau rugămintea şi ameninţarea, scoase un suspin 
profund, şi îşi continuă drumul. 

Numai că, odată ajuns la răspântia celor două drumuri, în 
loc de a se îndrepta, ca toată lumea, spre dreapta, în loc de 
a evita aceste cuiburi de acvile şi de vulturi care făceau 
spaima ținutului, în loc de a intra în fine la Roma prin 
poarta Sfântului loan de Latran fără a părea că ezită, fără a 
părea că se teme, fără a părea chiar că se îndoieşte c-ar fi 
existat pentru el vreun pericol oarecare, făcând ceea ce 
făcea, el merse drept către turnul Fiscale, în vârful căruia 


flutura flamura Orsinilor, aceşti nepoți războinici ai papei 
Nicolae al III-lea. 

Atunci, soldatul de sentinelă de pe înălţimea turnului îl 
remarcă pe acest om care se separa de mulţime pentru a 
lua un drum pe care nimeni nu-l urma şi care, avansa 
mereu cu acelaşi pas, singur, fără arme şi de asemenea 
indiferent în aparenţă faţă de cei pe care îi lăsa în urmă şi 
faţă de cei pe care îi avea în faţă. 

Soldatul îl chemă pe unul dintre camarazii săi şi-i arătă 
călătorul. Îndrăzneala era atât de surprinzătoare încât cel 
de-al doilea soldat chemă pe alţii, astfel că pe moment, în 
timp ce străinul se apropia din ce în ce, pe metereze se 
strânsese o duzină de curioşi pentru care nici un spectacol 
nu putea, să fie mai extraordinar decât acela al unui om 
care vine cu atâta nepăsare în întâmpinarea unui pericol de 
care cei mai bravi ar fi fugit. 

În această epocă de războaie, jafuri şi incendii, care au 
făcut din câmpia din jurul Romei un atât de sumbru şi 
poetic deşert, pe care-l prezintă şi astăzi, orice soldat era 
bandit şi orice căpitan, un şef de asasini. 

Dar, după acele groaznice epidemii de ciumă din secolele 
al XI-lea şi al XII-lea, care răpiseră lumii o treime din 
populaţie, după acele mari migrații ale popoarelor 
europene care, făcând pereche invaziei arabe, presăraseră 
două milioane de oameni în câmpiile Siriei, sub zidurile 
Constatinopolelui, pe ţărmul Nilului sau în jurul lacului 
Tunis. S-ar putea spune că rasa umană, temându-se de a 
deveni prea numeroasă şi de a nu-şi mai găsi locul pe 
suprafaţa globului, se hotărâse să-şi facă un război 
necurmat, înverşunat, mortal. Mai ales în întunecatul secol 
al XV-lea lumea creştină părea să fi ales o regină încoronată 
cu chiparos1, cu sceptrul însângerat, cu tronul presărat cu 
lacrimi, având curtea sa într-un osuar imens, şi invocând 
Apocalipsul. Imperiul ei era Italia, iar lumea, cimitirul. Se 
părea, în toată această perioadă, că viaţa omului nu mai are 
nici o valoare şi că a încetat să mai aibă vreo greutate în 


balanţa pe care Dumnezeu o pusese în mâna dreaptă a 
Destinului. Pe măsură ce se apropia, călătorul misterios, 
fără a părea că se îndoieşte de asta, era supus la un examen 
care, trebuie să o mărturisim, nu-i era favorabil. 
Îmbrăcămintea lui stranie şi care nu avea nici o asemănare 
cu vestimentația epocii, tunica lui gri; veche şi deşirată, 
funia care-i înfăşură şalele, capul descoperit, braţele şi 
picioarele goale, şi mai ales, lipsa armelor, indicau pe omul 
de condiţie proastă. 'Toate acestea îi făcură pe soldaţi să 
vadă în el un cerşetor, un vagabond, poate un lepros. Ei 
gândiră că nu trebuie să-l lase să treacă, şi când acesta 
ajunse în apropiere, cerură santinelei să-şi facă datoria. 

Santinela, care aştepta acest moment cel puţin cu aceeaşi 
nerăbdare ca şi camarazii săi, nu întârzie să strige: 

Cine-i acolo? 

Dar, fie că nu auzi, fie că era preocupat de altceva, 
călătorul nu răspunse, Soldaţii se priviră foarte surprinşi şi 
după un interval de câteva secunde, santinela repetă 
strigătul: 

Cine-i acolo? 

Călătorul nu răspunse nici la acest al doilea strigăt, aşa 
cum nu răspunsese nici la primul, şi îşi urmă drumul spre 
turn. 

Soldaţii se priviră din nou, în timp ce santinela începu să 
râdă sinistru aprinzând fitilul archebuzei sale. Aceasta avu 
ca efect liniştea păstrată pentru a treia oară de către 
imprudentul călător, ca şi posibilitatea ca soldatul să-şi 
încerce îndemânarea asupra unei ţinte vii. 

Cu toate acestea, datorită probabil zilei sfinte, şi pentru a- 
şi pune conştiinţa la adăpost, soldatul îşi umflă plămânii cu 
tot aerul pe care aceştia ar fi putut să-l cuprindă şi strigă 
pentru a treia-oară: 

Cine-i acolo? 

De astă dată pentru a nu răspunde, călătorul ar fi trebuit 
să fie mut sau surd. 


Soldaţii se opriră la această ipoteză, că el era surd, căci 
dacă ar fi fost numai mut, ar fi putut să răspundă printr-un 
semn cu capul sau cu mâna, dar al nu încercă să-l facă. 

Dar, cum nu era interzis să se tragă asupra surzilor ci 
chiar dimpotrivă, era recomandat expres să se tragă asupra 
acelora care nu răspundeau la somaţie, soldatul, după ce 
dăduse loial şi generos călătorului câteva secunde pentru a 
reflecta sau poate că în acest răgaz apropiindu-se, să ofere 
o ţintă mai uşoară, potrivi patul archebuzei sale pe umăr, 
cobori ţeava armei în direcţia călătorului, şi, în mijlocul 
liniştii şi a curiozităţii atente a camarazilor săi, apăsă pe 
trăgaci şi dădu foc. 

Din nenorocire, în momentul când fitilul coborâse pentru a 
aprinde praful de puşcă, un braţ străin se strecură printre 
soldaţi, ridică ţeava armei, îi devie direcţia, iar lovitura se 
pierdu în aer. 

Soldatul se întoarse furios, crezând că avea de a face cu 
unul dintre camarazii săi şi se pregătea să-şi răzbune pe el 
glontele pierdut. 

Îndată însă ce recunoscu pe cel ce intervenise cu 
autoritate, expresia de mânie a feţei i se schimbă imediat 
într-o expresie de supunere umilă, în timp ce înjurătura 
începută se transformă într-o exclamaţie de surpriză. 

Monseniorul Napoleone! 

Şi în acelaşi timp în care santinela se retrăgea cu doi paşi, 
ceilalţi condotieri se depărtau pentru a face loc unui om 
tânăr de douăzeci şi cinci la douăzeci şi şase de ani care 
apăruse pe platformă şi se apropiase de grupul lor fără a fi 
fost zărit. 

Acest tânăr, pe faţa căruia era uşor de recunoscut tipul 
italian cu întreaga lui fineţe, cu întreaga lui forţă, cu 
întreaga lui mobilitate, era înveşmântat cu un costum 
elegant de război din care nu purta pe moment, decât acele 
piese uşoare pe care un căpitan din secolul al XV-lea nu le 
părăsea aproape niciodată, adică apărătoarea de grumaz 
din oţel şi tunica de zale, drept arme defensive, şi sabia şi 


pumnalul ca arme ofensive. Un fel de caschetă de catifea cu 
reborduri de brocard şi cu viziera alungită îi acoperea şi, în 
acelaşi timp îi proteja capul, căci, între această stofă 
scumpă şi nu mai puţin scumpa căptuşeală, ceaprazarul sau 
mai bine zis armurierul avusese grijă să intercaleze o calotă 
de fier, rezistentă la lovituri de spadă. În sfârşit, cizmele din 
piele de bivol, căptuşite cu pluş, care la nevoie puteau fi 
ridicate până la jumătatea pulpelor dar care momentan 
erau rebătute până sub genunchi, completau acest costum, 
adoptat, de altminteri de cei mai mulţi cavaleri şi şefi de 
bandă ai epocii. 

Pe lângă acestea, la gât îi atârna un lung lanţ de aur, care 
susţinea un medalion având sculptate două ecusoane lipite, 
pe emailul cărora străluceau armoriile papei şi ale 
papalității, semn că tânărul ocupa o funcţie considerabilă 
pe lângă suveranul Pontif. 

Într-adevăr, era Napoleone Orsini, fiul lui Carlo Orsini, 
conte de Tagliacozzo, pe care Sanctitatea Sa papa Paul al II- 
lea îl numise gonfalonier al Bisericii, deşi nu împlinise încă 
treizeci de ani, dar care datorită nobleţei înaintaşilor săi, 
grandoarei personale şi măreției gesturilor sale era mai 
demn decât oricare altul pentru a ocupa acest loc. 

EI era atunci, principalul reprezentant al marei familii 
Orsini care, începând cu secolul al XI-lea, a avut un rang 
distins în societatea romană, familie care era într-atâta în 
grațiile lui Dumnezeu, încât Sfântul Dominic făcu pentru ea 
primul său miracol. Într-adevăr, un Napoleone Orsini, 
ducându-se în Joia Mare a anului 1217 la turnul Fiscale - pe 
care îl avea deja la aceea epocă şi, după cum am văzut, îl 
avea şi descendentul său - fu răsturnat de cal în faţa porţii 
mănăstirii Sf. Sixtus şi muri pe loc. Din fericire, chiar în acel 
moment Sfântul Dominic ieşea din mănăstire şi văzând 
scutierii, pajii, servitorii care plângeau în jurul corpului 
stăpânului lor, se informă despre condiţia şi starea 
răposatului. 1 se spuse că omul pe care-l vedea acolo, culcat 
înaintea lui, era faimosul Napoleone Orsini, gloria Romei, 


susținătorul Bisericii şi deci cel mai demn moştenitor al 
numelui său. Sfântul se apropie de servitorii dezolaţi şi 
făcându-i-se milă de această mare nenorocire privată, care, 
prin condiţia celui care-i era victimă, devenea nenorocire 
publică, ridică mâna şi se adresă oamenilor defunctului: 

Nu plângeţi, spuse el, căci prin mila iui Dumnezeu, 
stăpânul vostru nu este mort. 

Şi cum pajii, scutierii şi servitorii nu dădeau atenţie 
spuselor acestui sărman călugăr, pe care îl luau drept un 
nebun, plângeau şi mai tare clătinându-şi capul: 

Napoleone Orsini, spuse fondatorul Inchiziției, ridică-te, 
urcă-te iar pe cal şi continuă-ţi drumul. Eşti aşteptat la 
Casa-Rotondo. 

Ceea ce mortul făcu pe moment, spre marea uimire a celor 
de faţă şi spre propria lui minunare, pentru că fusese lipsit 
de viaţă destul timp pentru ca sufletul lui să fi coborât până 
la al treilea cerc al lumii inferioare iar oasele să-i fi fost 
îngheţate de suflul umed al morţii. 

Astfel, ca recunoştinţă pentru acest miracol, Napoleone 
Orsini din secolul al XIII-lea recomandase ca toţi cei care 
purtau acelaşi nume ca şi el, precum şi soldaţii, servitorii şi 
oamenii din solda lor să se păzească să comită vreo 
omucidere în timpul celor douăzeci şi patru de ore ale 
fiecărei Joi Mari, adică în timpul zilei aniversare a celui care 
fusese mort şi fusese înviat, prin mila Domnului şi prin 
intervenţia fericitului Sfânt Dominic. 

lată pentru ce Napoleone Orsini al secolului al XV-lea, 
gonfalonier al Bisericii, ridicase archebuza soldatului în 
momentul în care lovitura era gata să pornească şi să-l facă 
să încalce inocent recomandarea strămoşului său. 

Şaizeci de ani după învierea lui Napoleone Orsini, 
Giovanni-Gaetano Orsini, fiul său, fusese ales papă sub 
numele de Nicolae al III-lea. 

Atunci s-a văzut că miracolul Sfântului Dominic fusese 
făcut spre marele bine al Bisericii, pentru că acest demn 
Pontif născut la un an de la învierea lui Napoleone Orsini, a 


determinat pe Rudolf de Habsburg să înapoieze Statului 
ecleziastic, Imola, Bolonia, Faenza şi a constrâns pe Carol 
de Anjou să renunţe la vicariatul Imperiului în Toscana şi la 
titlul de patrician al Romei. 

De fapt, începând cu mărirea lui Gaetano Orsini, bogăţia 
acestei nobile familii crescu neîncetat: Remondo Orsini, 
conte de Leva, dobândi principatul Tarento, Bertoldo Orsini 
a fost numit general al Florentinilor, Antonio Giovanni 
Orsini, mort abia de zece ani, fusese timp de cincizeci de 
ani, pe rând, fie unul dintre cei mai puternici susţinători, fie 
cel mai teribil adversar al regilor Neapolului, cărora le-a 
dat şi le-a luat de două-trei ori coroana. În sfârşit, cel pe 
care l-am văzut acţionând mai devreme, nu mai puţin 
puternic sau mai puţin ilustru decât predecesorii săi, purta 
război simultan lui Colonna din Napoli, contelui Frederic de 
Montefeltro, duce de Urbino şi contelui Averso, care de 
curând recâştigase de la Orsini domeniul lor din Anguillara 
- aceasta nu i-a împiedicat să păstreze pe armoriile lor, 
ţiparul de nisip, aşa cum Anglia păstra pe ale ei, florile de 
crin ale Franţei, chiar după ce a pierdut portul Calais. 

Or, din întâmplare, în aceeaşi dimineaţă, Napoleone Orsini 
venise la fortăreaţa lui, Casa-Rotondo, al cărei punct 
avansat era turnul Fiscale, căci voia să se convingă dacă, 
aşa cum i se raportase, duşmanul lui personal conetabilul 
de Napoli, Prospero Colonna, sosise în oraşul Bovilloe, 
situat pe coasta colinei Albano, la trei sferturi de leghe de 
turnul Fiscale. 

Oraşul Bovilloe, în stăpânirea lui Colonna, se întindea 
printr-un puternic sistem de fortificaţii traversând Napoli, 
până în Abruzzi, după cum şi cele ale Casei Rotondo, 
traversând Roma, se înfundau în inima Toscanei, 
terminându-se în preajma vechilor oraşe ale Etruriei. 

Am văzut cum sosirea neaşteptată a tânărului gonfalonier 
şi intervenţia lui atotputernică salvase probabil viaţa 
călătorului misterios, care fie din nepăsare, fie din 


neatenţie, neglijase să răspundă le cele trei somaţii ale 
sentinelei. 

Totuşi, lovitura de archebuză făcu ceea ce nu putuseră 
face cele trei „cine-i acolo”: călătorul cu tunică gri şi cu 
manta albastră ridică capul şi, văzând costumul lui 
Napoleone Orsini, realiză că se găsea în faţa unui căpitan 
distins. 

Seniore, îi spuse într-o toscană excelentă, aţi binevoi să 
ordonaţi soldaţilor să-mi deschidă această poartă? 

Napoleone Orsini privi cu atenţie şi curiozitate costumul şi 
fizionomia aceluia care-i adresa cuvântul şi, după o scurtă 
examinare, spuse: 

Eşti însărcinat cu vreun mesaj pentru mine, sau doreşti să- 
mi vorbeşti în particular? 

Nu sunt însărcinat cu nici un mesaj pentru dumneavoastră 
şi nici nu am mândria dea mă crede demn de o întreţinere 
în particular cu un atât de nobil senior cum sunteţi 
Dumneavoastră, răspunse călătorul. 

Atunci, ce vrei tu? 

Eu cer libertatea de a trece, o bucată de pâine şi un pahar 
de apă. 

Deschide-i acestui om! - spuse Napoleone Orsini unuia 
dintre scutierii săi - şi, deşi pare atât de sărac, conduceţi-l 
în sala de onoare. 

După ce-l urmărise cu privirea, aplecându-se peste 
parapet până ce acesta dispăruse prin poarta turnului, 
Napoleone Orsini se duse să-şi aştepte oaspetele în sala în 
care dăduse ordin să fie condus. 

În acest timp străinul era introdus în interiorul fortăreței. 

Această fortăreață forma în ansamblu, considerând şi 
lucrările de fortificaţie aferente, o incintă regulată ale cărei 
trei părţi principale erau: turnul Fiscale, construcţie datând 
cel puţin din secolul al XI-lea, un imens mausoleu circular 
ale cărui temelii păreau a fi din timpul sfârşitului Republicii, 
şi resturile unei vile bogate care, se spunea în această 
epocă în care studiile arheologice erau mai puţin avansate 


ca în zilele noastre, aparținuse unui împărat roman. Dar se 
ignora anume căruia dintre cei şaptezeci şi doi de împărați 
ai Romei, sau cei treizeci de tirani sau zece, doisprezece 
tirani mai mici, aparținuse. Numai că, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna, asupra acestor ruine imperiale plana un zvon, 
şi anume, că proprietarul lor încoronat îngropase comori. 

Întreaga fortăreață îşi luase numele de Casa-Rotondo de la 
acel mausoleu de formă circulară. 

Toate aceste construcţii antice şi moderne acopereau o 
suprafaţă de douăzeci de pogoane. Cu toate că monseniorul 
Napoleone Orsini, gonfalonier al Bisericii a fost ceva mai 
cult decât cea mai mare parte a iluştrilor săi strămoşi şi 
chiar decât contemporanii lui celebri şi există scrisori, nu 
numai semnate, ci chiar scrise în întregime de mâna lui - 
ceea ce denotă un grad de instruire destul de rar la nobilii 
condotieri ai timpului - urmele de barbarie pe care 
călătorul le întâlni în scurtul lui drum de la poarta turnului 
până în sala de onoare nu erau mai puţin frecvente. Într- 
adevăr, tripla incintă de întărituri pe care o traversa era 
construită cu sfărâmături din vila imperială şi de pe Via 
Appia, astfel că în fiecare moment, splendide bucăţi de 
marmura, ele acoperite cu inscripţii răsturnate, străluceau 
pe pereţi, încrustate printre pietrele gri pe care le 
furnizează carierele din împrejurimile Romei. Parapetele, la 
rândul lor, erau presărate cu măşti antice, ornamente 
funerare, bucăţi de urne sparte şi fragmente de 
basoreliefuri. 

În sfârşit, statui îngropate până la jumătate serveau drept 
borne pentru legat caii şi adesea, pentru mai multă 
comoditate, li se spărseseră picioarele şi fuseseră înfundate 
în pământ cu capul în jos. 

Este adevărat că din loc în loc, gropi imense semănau cu 
săpăturile arheologice, fapt care ar fi putut face pe un 
observator superficial să creadă că monseniorul Napoleone 
Orsini ar fi fost în căutarea cine ştie cărei minuni a artei 
etrusce, greceşti sau romane, dar cum printre 


sfărâmăturile scoase din aceste săpături şi pe jumătate 
acoperite de pământul scos din gropi, se găseau bucăţi de 
statui, de basoreliefuri sau de căpiţele care, în zilele 
noastre ar fi făcut fericirea unui Visconti sau unui Canina, şi 
cum aceste fragmente rămâneau aruncate şi abandonate, s- 
ar fi putut gândi pe drept, că excavaţiile fuseseră făcute 
într-un scop mai puţin artistic şi mai mult din lăcomie. 

Călătorul însă, nu-şi întoarse capul nici la dreapta nici la 
stânga. Fără îndoială - şi era imposibil să fie altfel - el văzu 
săpăturile şi recunoscu devastările, dar ele nu-i produseră, 
cel puţin în aparenţă nici o impresie. Mohorât şi impasibil, 
el părea să-şi fi trăit întreaga viaţă în mijlocul distrugerilor, 
printre ruine. 

III CASA-ROTONDO. 

Ajuns la sala de onoare, a cărei uşă îşi deschise înaintea lui 
ambele canaturi, călătorul găsi masa servită, aşteptându-l, 
numai că în loc de umilul dejun pe care-l ceruse ca pomană, 
măreaţa ospitalitate a monseniorului Orsini făcuse să i se 
servească un festin veritabil, care, cu toată solemnitatea 
zilei şi rigoarea ritualului sfinţit, se compunea din vânaturi 
proaspete şi afumate şi din cei mai buni peşti ce se puteau 
pescui pe coastele Ostiei. 

Vinurile cele mai alese ale Italiei, turnate în cupe mari şi 
carafe cu monturi de argint şi de aur, scânteiau prin 
cristalul de Veneţia ca rubine lichide sau topaze topite. 

Necunoscutul se opri în pragul uşii, surâse şi-şi scutură 
capul. 

Napoleone Orsini îl aştepta în picioare aproape de masă. 

Intraţi, intraţi, spuse tânărul căpitan, şi acceptaţi 
ospitalitatea de soldat. Dacă aş fi fost aliat şi prieten al 
regelui Ludovic al XI-lea, aşa cum este ilustrul meu inamic 
Prospero Colonna, în loc de vinurile noastre groase şi 
cleioase, v-aş fi oferit cele mai delicioase vinuri ale Franţei, 
dar eu sunt un italian adevărat, un guelf pur-sânge pentru 
care vă rog să puneţi sărăcia acestei mese pe seama zilelor 
de post şi abstinenţă în care ne găsim de la începutul 


Săptămânii Mari. Acestea fiind zise şi scuzele fiind făcute, 
aşezaţi-vă, beţi şi mâncaţi! 

Călătorul rămase însă în pragul uşii. 

Recunosc că este adevărat ceea ce mi se povestise despre 
fastuoasa ospitalitate a nobilului gonfalonier al Bisericii: el 
primeşte pe un cerşetor sărac ca şi cum ar primi pe egalul 
său, dar eu ştiu să rămân în locul cuvenit unui sărman 
pelerin care a jurat lui Dumnezeu de a nu bea decât apă, de 
a nu mânca decât pâine şi de a nu se odihni decât în 
picioare până când nu va fi primit de la sfântul nostru 
părinte, Papa, dezlegarea păcatelor. 

Ei bine, atunci, stăpâne, o întâmplare fericită v-a adus aici, 
răspunse tânărul căpitan, căci şi în această privinţă eu pot 
să vă fiu de oarecare folos. Eu nu sunt lipsit de credit la 
Paul al II-lea, şi, acest credit îl pun acum cu mare bucurie la 
dispoziţia dumneavoastră. 

Mulţumesc, monseniore, răspunse necunoscutul 
înclinându-se, dar, din nenorocire, faptul trebuie să vină 
chiar mai de sus. 

Aşa credeţi? întrebă Orsini. 

Eu zic că nu există credit uman destul de mare pentru a 
obţine de la Suveranul pontif iertarea pe care o solicit, ceea 
ce face ca asupra acestui punct să mă refer la mila lui 
Dumnezeu, care este infinită - cel puţin aşa mi s-a spus. 

La aceste ultime cuvinte, un fel de surâs în care erau 
amestecate ironia şi disprețul păru să treacă, fără voia lui, 
pe buzele călătorului. 

Faceţi aşa cum vă convine, spuse Orsini. Refuzaţi 
recomandarea mea, sau acceptaţi-o. Faceţi onoare 
prânzului meu aşa cum vi-l ofer, sau nu luaţi decât un pahar 
de apă şi o bucată de pâine. Sunteţi acasă, dumneavoastră 
sunteţi stăpânul şi eu nu sunt decât primul dintre servitori. 
Treceţi numai de pragul pe care v-aţi oprit: îmi pare că nu 
sunteţi sub acoperişul meu, până ce nu aţi trecut de această 
uşă. 


Călătorul se înclină şi se apropie de masă cu pasul lent şi 
grav. 

Mi-a plăcut să văd, monseniore - spuse el rupând o bucată 
de pâine şi umplându-şi un pahar cu apă - cu ce pietate 
îndepliniţi făgăduinţa strămoşului domniei voastre, 
Napoleone Orsini. Eu credeam totuşi că în timpul acestei 
sfinte zile în care suntem, el s-a limitat a vă opri de la 
Omucideri, dar nu a mers până a vă recomanda alăturarea 
a două virtuţi atât de opuse şi atât de greu de practicat 
împreună, cum sânt măreţia şi umilinţa. 

Este, răspunse Orsini privindu-şi oaspetele cu o curiozitate 
crescândă, propria mea inspiraţie şi nu jurământul 
strămoşului meu, ce m-a făcut dintr-o dată şi umil şi măreț 
faţă de dumneavoastră, dar mi se pare - şi remarcaţi faptul 
că nu vă cer să vă dezvăluiţi secretul - mi se pare că, în 
pofida zdrenţelor cu care sunteţi îmbrăcat, vorbindu-vă, eu 
vorbesc unui prinţ proscris, unui rege detronat, unui 
împărat mergând în pelerinaj la Roma, precum au făcut 
regele Frederic al III-lea al Suabiei sau Henric al IV-lea al 
Germaniei. 

Călătorul dădu din cap cu melancolie. 

Eu nu sunt nici prinţ, nici rege şi nici împărat. Eu sunt un 
sărman călător a cărui singură superioritate asupra altor 
oameni este aceea de a fi văzut multe lucruri... Aş putea, 
prin puţina experienţă pe care am dobândit-o, să vă 
recompensez ospitalitatea pe care mi-o oferiţi atât de 
generos? 

Orsini fixă o privire profundă şi cercetătoare asupra 
necunoscutului care-i făcuse această ofertă, de care el 
părea dispus să profite... 

Într-adevăr, zise el, eu renunţ la prima idee de a căuta pe 
capul vostru gol urmele unei coroane ce lipseşte. Privind 
mai bine cred că aveţi mai curând aerul unui oarecare mag 
din Orient, vorbind toate limbile, cunoscând toate istoriile, 
savant în toate ştiinţele. Eu cred că dacă vreţi, puteţi citi în 
toate inimile tot atât de uşor ca în cărţi, şi că, dacă aş vrea 


ceva de la dumneavoastră, veţi ghici acesta dorinţă fără să 
am nevoie să o exprim. 

Şi, ca şi cum o dorinţă secretă trecea cu adevărat prin 
fundul inimii tânărului căpitan, ochii lui străluceau privindu- 
şi oaspetele. 

Da, da - spuse acesta părând că-şi vorbeşte singur - 
sunteţi tânăr şi ambițios... Vă numiţi Orsini: orgoliul vostru 
este lezat că există pe lângă voi, în jurul vostru, în acelaşi 
timp cu voi, oameni care se numesc Savelli, Gaetani, 
Colonna, Frangipani. Aţi vrea să-i dominați pe toţi aceşti 
rivali prin luxul, măreţia şi bogăţia voastră, aşa cum vă 
simţiţi capabil să-i dominați prin curajul vostru... Aveţi în 
solda voastră nu numai o simplă gardă ci o veritabilă 
armată. Aveţi nu numai condotieri străini, nu numai englezi, 
francezi, germani, ci chiar o întreagă trupă de vasali 
provenind din fiefurile voastre: Braciano, Cervetri, Auriolo, 
Citta-Rello, Vicovara, Rocca-Glovina, Santogemini, 
Travelliano... Ce mai ştiu eu? Toţi aceştia împilează, fură, 
ard, ruinează, incendiază proprietăţile inamicilor voştri, dar 
în acelaşi timp le epuizează pe ale voastre, astfel că 
observați, la finele fiecărui an, câteodată chiar la finele 
fiecărei luni, că aceşti patru sau cinci mii de oameni pe 
care-i hrăniţi şi îi plătiţi, costă mai mult decât produc, şi că 
v-ar trebui - nu este aşa, monseniore? - veniturile regelui 
Solomon sau comoara sultanului Harun-al-Raşid pentru a 
face faţă acestor înspăimântătoare cheltuieli! 

Eu ziceam bine, că tu eşti mag - strigă Orsini râzând, dar 
ascunzând sub acest râs o speranţă - eu spuneam cu 
adevărat, că tu posezi toate ştiinţele, ca acel faimos Nicolae 
Flamei care a făcut o atât de mare vâlvă la începutul acestui 
secol, ei ziceam bine... că, dacă ai vrea... 

El se întrerupse, ezitând să termine. 

Ei bine? întrebă călătorul. 

Că, dacă ai vrea... ca el... tu ai face... Şi se opri din nou. 

Ce aş face? să vedem. 

Orsini se apropie de călător, şi, punându-i mâna pe umăr: 


Ai face aur! îi spuse. 

Necunoscutul surâse. Chestiunea nu-l minuna. 
Preocuparea constantă a alchimiei, această mamă oarbă a 
chimiei, a fost în întreg secolul al XV-lea şi într-o parte a 
celui de al XVI-lea, aceea de a face aur. 

Nu, răspunse el, eu n-aş şti să fac aur. 

Şi pentru ce nu, întrebă naiv Orsini, tu care ştii atâtea 
lucruri? 

Pentru că omul nu poate şi nu va putea să facă niciodată 
decât materii compuse şi secundare, în timp ce aurul este 
un corp simplu, o materie primitivă. Nimeni nu l-a făcut 
până acum, nimeni nu-l va face vreodată. Pentru a face aur 
trebuie: Dumnezeu, pământ şi soare! 

Oh! ce spui tu acolo, profet rău? zise Napoleone Orsini 
foarte dezamăgit, nu se poate face aur? 

Nu se poate, răspunse călătorul. 

Tu te înşeli! strigă Orsini, care nu voia să renunţe cu totul 
la o speranţă nutrită de foarte mult timp. 

Eu nu mă înşel, răspunse rece călătorul. 

Atunci tu zici că nu se poate face aur? 

Da, nu se poate face aur - repetă necunoscutul - dar ceea 
ce înseamnă aproape acelaşi lucru, se poate descoperi 
aurul care a fost îngropat. 

Tânărul căpitan tresări. 

Ah! Tu crezi asta! strigă el apucând repede braţul 
necunoscutului. Ei bine, ştii tu ce se povesteşte? 

Călătorul îl privi pe Orsini, dar rămase mut. 

Se pretinde - continuă Orsini - că există comori îngropate 
în această fortăreață. 

Călătorul rămase gânditor. 

După un moment, vorbindu-şi singur, aşa cum mai făcuse 
şi cum părea a-i fi obiceiul, spuse: 

Straniu! Herodot povesteşte că la vechii etiopieni există un 
mare număr de comori ascunse şi că grifonii păzesc acest 
aur. El mai arată că sucul unei plante, cu care trebuie să-ţi 


freci ochii, face ca aceşti grifoni să devină vizibili. Pentru a 
şti deci locurile unde comorile sânt ascunse... 

Oh! spuse Orsini fremătând de nerăbdare, poate ai adus tu 
sucul acestei plante? 

Eu? 

N-ai spus tu că ai călătorit mult? 

Într-adevăr am călătorit mult şi poate în drumurile mele aş 
fi putut să calc în picioare această plantă fără a mă gândi 
să-mi frec ochii cu licoarea ce curgea sub sandalele mele. 

Oh! murmură Orsini aruncându-şi cascheta pe masă şi 
luându-şi părul în mâini. 

Dar - continuă călătorul - eu vă datorez totuşi ceva în 
schimbul ospitalităţii voastre, şi, dacă vreţi să mă urmăriţi, 
vă voi spune istoria acestui mormânt din care aţi făcut o 
fortăreață şi a acestei vile imperiale din care aţi făcut un 
castel guelf. 

Orsini nu răspunse decât printr-un semn de dispreţ. 

Ascultaţi totuşi, zise călătorul, cine ştie dacă nu veţi găsi în 
această istorie vreun fir care ar putea să vă ghideze în 
aceste săpături pe care le faceţi, când veniţi să vă închideţi 
aici sub pretextul că supravegheați pe inamicul vostru 
Prospero Colonna? 

Oh! atunci povesteşte! strigă Orsini. Povesteşte! 

Urmaţi-mă, spuse necunoscutul. Trebuie ca povestea pe 
care am să v-o fac să se potrivească cu locurile despre care 
va fi vorba. 

Şi mergând înainte fără să fi avut nevoie de ghid, ca şi cum 
ar fi cunoscut interiorul fortăreței tot atât de bine ca şi 
proprietarul ei. Cobori în curte, deschise o portiţă ascunsă 
în zid, şi se îndreptă către această masă de marmoră care 
forma centrul construcţiilor antice şi moderne, şi care prin 
forma sa circulară dăduse întregului ansamblu numele de 
Casa-Rotondo. 

Acest mausoleu fusese golit de curând, şi urne sparte 
zăceau pe pământ alături de cenuşa ce o conţinuseră, 


singure resturi din ceea ce poate că fusese un mare filosof, 
un mare general sau un mare împărat. 

Aceste resturi împrăştiate indicau aşteptările înşelate ale 
exploratorilor profanatori, care crezuseră că vor găsi 
mormane de aur, şi care dăduseră numai peste resturi de 
cenuşă. 

Călătorul trecu pe lângă cenuşile răspândite, pe lângă 
urnele sparte, pe lângă acest mormânt golit, părând a nu 
da atenţie noilor săpături şi răscoliri şi, pornind să urce pe 
scara circulară ataşată peretelui, ajunse repede în vârful 
mausoleului gigantic. 

Napoleone Orsini îl urma pe oaspetele său în linişte, cu o 
mirare şi o curiozitate care aduceau a respect. 

Vârful monumentului, protejat de un parapet înalt de trei 
picioare, construcţie modernă suprapusă peste cea antică, 
parapet decupat în creneluri guelfe şi închizând o terasă 
plantată cu măslini magnifici - astfel că, întocmai ca şi 
regina Semiramida, Orsini avea şi el o grădină suspendată. 
Deci vârful monumentului, adevărat munte de marmoră, 
domina toate împrejurimile. De acolo se vedeau împrejur, 
de sus, nu numai construcţiile dependente de acest turn 
seniorial consacrate morţii, această mare suzerană a 
geniului uman, dar şi, în primul plan în direcţia Romei, 
biserica Santa Maria-Nuova, având clopotniţa roşie şi 
fortificaţii din cărămida. În al doilea plan, se vedea 
mormântul Ceciliei Metella, a cărui autenticitate nu poate fi 
pusă la îndoială, placa de marmoră care-i poartă numele şi 
pe care a sigilat-o mâna avară a lui Crassus, nefiind 
niciodată desigilată, nici măcar de ghearele de oţel ale 
timpului. În al treilea plan se vedea fortăreaţa 
Frangipanilor, o mare familie care şi-a luat numele de la 
nenumăratele pâini pe care le frângeau dându-le de 
pomană clienţilor, şi care posedau nu numai arcul de triumf 
al lui Drusus ci şi arcurile de triumf ale lui Constantin şi 
Titus pe care au pus bastioane, aşa cum regii Indiei pun 
turnuri pe spinarea elefanților. In sfârşit în depărtare se 


vedea poarta Appia, încadrată în zidul Aurelian şi având 
deasupra meterezele lui Belizarie. 

Intervalul dintre aceste mari puncte de reper era umplut 
de mausolee în ruină printre care se agitau, în mizerie, o 
întreagă populaţie de vagabonzi, cerşetori, ţigani, jongleri, 
curtezane pentru soldaţi, cu toţii respinşi de oraş, ca spuma 
pe care vasul fierbând o aruncă peste margini. Veniseră să 
ceară morţilor o ospitalitate pe care cei vii le-o refuzau. 

Totul forma un spectacol demn de a stârni curiozitatea, 
dar totuşi, cel ce părea destinat să devină eroul principal al 
acestei istorisiri, nu catadicsi să-şi oprească privirea pe nici 
un obiect anume şi după ce o lăsase să rătăcească vag pe 
tot acest ansamblu, zise: 

Monseniore vreţi aşadar să cunoaşteţi istoria acestui 
mausoleu, a acestei vile, a acestor ruine? 

Fără îndoială, răspunse Orsini, căci mi se părea că mi-aţi 
promis-o0... 

Da, este adevărat că ar putea fi vorba de o comoară în 
această povestire. Atunci, ascultați dar. 

Tânărul căpitan, fără îndoială pentru ca istorisirea să fie 
mai completă, arătă călătorului un tors de statuie, rest 
gigantic, care servea drept bancă soldaţilor când soarele 
apunea. Cei mai vechi şi cei mai hârşiţi în lupte povesteau 
noilor veniţi, despre războaiele florentine şi ale regatului 
Napoli. 

Necunoscutul se mulţumi să se sprijine de parapet, şi, cu 
toiagul lui din lemn de dafin între picioare, cu mâinile 
încrucişate pe capătul acestuia şi frumosul lui cap visător 
sprijinit pe mâini, începu istorisirea aşteptată cu atâta 
nerăbdare de auditoriul său, cu acea uşurinţă de a vorbi 
care-i era naturală şi cu acel accent oarecum ironic, de care 
nu se putea dezbăra. 

Monseniore aţi auzit povestindu-se, nu-i aşa? că existau 
odinioară la Roma... e de atunci ceva timp, poate 
şaisprezece secole... doi oameni, unul născut din ţărani 
neştiuţi în satul Arpinum, cred, şi care se numea Caius 


Marius, celălalt dintr-una din cele mai vechi familii 
patriciene, şi care se numea Cornelius Sulla. 

Napoleone făcu un semn din cap, ceea ce însemna că cele 
două nume nu-i erau complet necunoscute. 

Dintre aceşti doi oameni - continuă străinul - unul, Caius 
Marius, reprezenta partidul popular, celălalt, Cornelius 
Sulla, partidul aristocratic. Era epoca luptelor gigantice, în 
care nu se bătea ca astăzi, om contra om, căprărie contra 
căprărie, companie contra companie, nu! O lume îi făcea 
război alteia, un popor se arunca asupra altui popor. Or, 
două popoare, Cimbrii şi leutonii, aproape un milion de 
oameni se năpusteau asupra poporului roman. Ei veneau de 
nu se ştie unde, din ţări ignorate pe care încă nimeni nu le 
parcursese, ţărmuri bătute de valurile unor mări care încă 
nu erau numite. Aceste popoare, constituiau avangarda 
naţiunilor barbare. Oamenii lor erau precursorii lui Attila, 
lui Alaric, lui Genseric. Marius merse contra lor şi îi nimici: 
bărbaţi, femei, copii, bătrâni, el ucise totul, omori chiar şi 
câinii care apărau cadavrele stăpânilor lor, omori chiar şi 
caii ce nu voiau să se lase încălecaţi de noii cavaleri, omori 
chiar şi boii care nu voiau să tragă carele învingătorilor! 
Această măcelărire fiind terminată, Senatul declară că 
Marius binemeritase de la patrie titlul de „Al treilea 
fondator al Romei”. Atâtea onoruri îl făcură pe Sulla gelos: 
el se hotări să-l distrugă pe Marius. Lupta între cei doi rivali 
dură zece ani. Roma fu luată de două ori de Sulla şi reluată 
de două ori de Marius. De fiecare dată când Marius reintra 
în Roma făcea să fie înjunghiaţi partizanii lui Sulla. De 
fiecare dată când Sulla reintra la rândul lui, ordona să fie 
strangulaţi partizanii lui Marius. S-a calculat că sângele 
vărsat în timpul celor zece ani ar fi fost suficient pentru a 
face să plutească, în naumahia? lui August, care avea o 
lungime de două mii de picioare, o lăţime de două sute şi o 
adâncime de patruzeci, o flotă de treizeci de vase cu rostru, 
cu treizeci de mii de combatanți, fără a număra şi vâslaşii, 
pentru a reprezenta bătălia de la Salamina. În fine, Marius 


sucombă primul. Este adevărat că era mai în vârstă, că avea 
varice la picioare şi gâtul foarte scurt, că sângele îl 
înăbuşea. Se făcuse dreptate! Atunci, Sulla reluă Roma 
pentru a treia oară, şi cum era singur, proscrise totul după 
dorinţa proprie şi pe îndelete. De altminteri lumea începuse 
să se sature de maniera de a omori a lui Marius care gâtuia 
în închisori. Mamertina e surdă! Nu se auzeau nici măcar 
strigătele pacienţilor; acest fapt irita poporul. Sulla făcea 
mai bine! El tăia capetele în public, îi precipita pe proscrişi 
din înaltul teraselor caselor proprii, îi înjunghia în plină 
stradă pe cei fugiţi. Poporul nu-şi dădea seama că erau 
partizanii săi cei care erau astfel trataţi, şi striga: „Irăiască 
Sulla!” Printre cei proscrişi era şi un tânăr, nepot al lui 
Marius, dar care nu era proscris pentru această înrudire. El 
era proscris pentru că se căsătorise la şaptesprezece ani şi 
refuzase să-şi repudieze soţia, cu tot ordinul dictatorului. 
Acest tânăr era frumos, bogat şi mai ales nobil, cu mult mai 
nobil pe cinstea mea! decât Sulla: prin tată, el descindea 
din Venus, adică din zeii Greciei! prin mamă, din Ancus 
Martius, adică din regii Romei! Acest tânăr se numea Iulius 
Cesar. De aceia Sulla ţinea foarte mult să-l facă să moară. 
Era căutat peste tot. Capul lui era pus la preţul de două 
milioane de sesterţi. Văzând aceasta, Cesar, în loc să se 
salveze ascunzându-se la vreunul din bogaţii lui prieteni, se 
refugie la un ţăran sărman căruia îi dăruise o colibă şi o 
mică grădină, şi care nu a vrut, cu preţul unei trădări, să 
schimbe această mică grădină şi această colibă pentru o 
grădină mai mare şi un palat. În acest timp, toată lumea 
intervenea în favoarea tânărului proscris, popor şi nobilime, 
cavaleri, senatori, toată lumea, în sfârşit, chiar şi vestalele. 
Era iubit mult acest fermecător tânăr care, la douăzeci de 
ani avea deja o datorie de treizeci de milioane, şi căruia 
Crassus... - vedeţi, monseniore, acela care a construit acest 
frumos mormânt pentru soţia sa. 

Şi călătorul îşi întinse bastonul în direcţia monumentului 
Ceciliei Metella, şi apoi reluă: 


Şi căruia Crassus, cel mai avar dintre oameni, îi 
împrumută cincisprezece milioane, pentru a scăpa de 
datornicii care-i barau drumul şi-l împiedicau să plece la 
prefectura din Spania, de unde s-a întors cu patruzeci de 
milioane, toate datoriile fiind plătite... Dar Sulla o ţinea pe a 
lui: voia ca neapărat Cesar să moară. Tot ce cerea era capul 
lui şi nimic altceva. În sfârşit vine unul dintre prietenii săi 
care, odinioară, pe când Sulla era proscris, îi adusese un 
mare serviciu, poate că îi salvase viaţa. Acestui amic, Sulla îi 
promisese că nu o să-i refuze prima cerere pe care i-ar fi 
adresat-o, dacă ar fi ajuns la putere. Prietenul îi ceru viaţa 
lui Cesar. „V-o dau pentru că o vreţi neapărat - îi spuse 
Sulla ridicând din umeri - însă cred că nu mă înşel că în 
acest tânăr efeminat cu tunica largă, cu părul parfumat şi 
cu capul sec o să aveţi mai mult decât un Marius!” Sulla, 
care a murit de lepră, nu înţelegea că acesta nu avea deloc 
capul sec. Omul care a salvat viaţa viitorului învingător al 
lui Vercingetorix, Farnaţiu, Juba, Caton din Utica se numea 
Aurelius Cotta şi noi suntem la mormântul lui. 

Cum! strigă Napoleone Orsini, acest mausoleu este al unui 
simplu particular? 

Nu chiar, o să vedeţi... Aţi remarcat monseniore numele de 
Aurelius? El arată un strămoş al acelei mari familii Aurelia 
pe care împăratul Antonin a condus-o la tron prin 
adopţiunea lui Marcu-Aureliu. Aurelius Cotta făcuse 
mausoleul din piatră; Marcu Aureliu a pus să fie îmbrăcat în 
marmoră, a adus acolo urnele familiei sale şi a ordonat ca a 
lui şi a succesorului său să fie depuse tot acolo. Rezultă 
deci, monseniore, că acest mormânt pe care l-aţi deschis, 
aceste urne pe care le-aţi spart, cenuşa pe care aţi vărsat-o 
şi pe care fiecare adiere de vânt o răspândeşte pe pământul 
vechiului Laţium, este mormântul, sunt urnele şi cenuşa 
senatorului Aurelius Cotta, a nobilului Annius Verus, a 
divinului Marc-Aureliu şi a infamului Commodus! 

Tânărul căpitan îşi trecu mâna peste fruntea acoperită de 
sudoare. Exprima acest gest remuşcarea sacrilegiului său? 


Ori nerăbdarea că naratorul necunoscut nu ajungea mai 
repede la cea ce dorea el? 

Dacă rămăsese asupra acestui punct vreo îndoială, aceasta 
fu repede risipită. 

Dar, zise Napoleone Orsini, eu nu văd pentru nimic în 
lume, că în tot ce ai spus să fie vorbă de vreo comoară. 

Aşteptaţi, monseniore - zise necunoscutul - prinții 
adevăraţi nu ascund banii, dar o să vină Commodus... 
răbdare! A început bine, acest nepot al lui Traian, acest fiu 
al lui Marc-Aureliu. Lia vârsta de doisprezece ani, găsind că 
baia îi era prea caldă, ordonă ca sclavul care o încălzise, să 
fie pus la cuptor. Cu toate că baia îi fusese răcită şi adusă la 
normal, nu vru să facă baie decât după ce sclavul fusese 
copt! Caracterul fantastic al tânărului împărat crescu apoi 
în ferocitate. Au fost multe conspirații contra lui, şi printre 
altele aceea a celor doi Quintilieni... Da, monseniore, chiar 
aceia cărora le-a aparţinut această vilă magnifică, din care 
v-aţi făcut apartamentele voastre. 

Şi necunoscutul, aşa cum făcuse pentru mormântul 
Ceciliei Metella, arătă cu toiagul lui diferitele resturi, încă 
admirabil conservate, dacă nu în ansamblu, cel puţin pe 
bucăţi, din ceea ce fusese, odată, vila celor doi fraţi. 

Napoleone Orsini făcu dintr-o dată un semn din cap şi din 
mână! Semnul din cap voia să însemne: „Am înţeles”, 
semnul mâinii voia să spună: „Continuaţi”. 

Călătorul continuă: 

Era vorba pur şi simplu să-l asasineze pe Commodus, care 
îşi petrecea jumătate din viaţă la circ şi era foarte 
îndemânatic. El învățase de la un Part să tragă cu arcul şi 
de la un Maur să arunce sulița. Într-o zi, în circ, la 
extremitatea opusă aceleia în care se găsea împăratul, o 
panteră înşfăcase un om şi se pregătea să-l sfâşie. 
Commodus îşi luă arcul şi lansă o săgeată cu atâta precizie, 
încât omori pantera fără să atingă omul. În altă zi, văzând 
că dragostea poporului pentru el începea să se răcească, 
proclamă în Roma că va dobori o sută de lei cu o sută de 


sulițe. După cum vă închipuiţi, circul gemea de lume. S-au 
adus în loja imperială o sută de sulițe, iar în arenă au intrat 
o sută de lei. Commodus lansă suta de sulițe şi-i ucise pe 
toţi cei o sută de lei! Herodianus aduce mărturie asupra 
faptelor: el era acolo şi a văzut. De altfel, împăratul avea 
şase picioare înălţime şi era foarte puternic: dintr-o lovitură 
de baston putea să rupă piciorul unui cal; cu o lovitură de 
pumn dobora un bou. Văzând o dată un om extrem de 
corpolent, îl chemă şi trăgându-şi sabia îl despică în două 
dintr-o singură lovitură. lată pentru ce el puse să fie 
reprezentat cu un toroipan în mână, şi în loc să fie numit 
Commodus, fiul lui Marc-Aureliu, el făcu să fie numit 
Hercule, fiul lui Jupiter, Nu era nici sigur şi nici uşor să 
conspiri contra unui asemenea om, totuşi, împinşi de 
Lucilla, cumnata lui, cei doi fraţi Quintillieni se deciseră. Îşi 
luară, totuşi, anumite precauţii: au îngropat toate monezile 
de aur şi argint pe care le aveau şi de asemenea, bijuteriile 
şi pietrele scumpe... 

— Ah! Monseniore, acum am ajuns în sfârşit acolo! Apoi şi- 
au pregătit cai pentru a fugi, dacă lovitura lor ar fi dat greş, 
şi-l aşteptară pe împărat sub o boltă întunecoasă, care 
ducea de la palat la amfiteatru. Norocul păru la început că-i 
ajută pe conspiratori. Commodus apăru abia însoţit şi fu 
înconjurat pe dată. Unul dintre cei doi Quintilieni se aruncă 
asupra lui lovindu-l cu o împunsătură de pumnal şi zicându- 
i: „Ţine Cesar, iată ce-ţi aduc din partea Senatului!” Atunci, 
în obscuritate, în acel strâmt pasaj, avu loc o luptă 
înspăimântătoare. Commodus era doar uşor rănit şi 
loviturile pe care le primea abia îl clătinau. Fiecare lovitură 
a lui, însă omora un om. În sfârşit reuşi să-l înhaţe pe acela 
dintre Quintilieni care-l lovise, strânse în jurul gâtului lui 
nodul degetelor sale de fier, şi-l strangula. Murind, acest 
Quintilian, care era mai în vârstă, îi strigă fratelui său: 
„Salvează-te Quadratus! Totul este pierdut!” 

Quintilian sări pe un cal şi porni într-o goană nebunească. 
Soldaţii începură deîndată urmărirea. Cursa fu rapidă şi 


înverşunată. Pentru cel ce fugea era o chestiune de viaţă 
sau de moarte iar pe urmăritori îi aştepta o recompensă 
enormă. In cele din urmă soldaţii câştigau teren dar, din 
fericire Quitilian prevăzuse totul şi îşi aranjase o ultimă 
resursă, stranie, dar care trebuie crezută, deoarece Dio 
Cassius o povesteşte astfel: „Fugarul avea într-un mic 
burduf, sânge de iepure, care spre deosebire de cel 
omenesc sau al altor animale, nu se coagulează şi nici nu se 
descompune. El luă în gură acest sânge, cât putea de mult, 
şi se lăsă să cadă de pe cal, ca şi cum ar fi fost un accident. 
Când soldaţii îl ajunseră, îl găsiră zăcând pe drum vomitând 
sânge. Atunci ei îi considerară mort, îl dezbrăcară de haine, 
lăsară falsul cadavru pe loc şi se întoarseră să-i spună lui 
Commodus că duşmanul lui a murit şi modul în care a 
murit.” În acest timp, aşa cum vă imaginaţi, monseniore, 
Quintilian s-a ridicat şi a fugit... 

Fără să aibă timpul de a reveni să-şi caute comoara? îl 
întrerupse Orsini. 

Fără să aibă timpul de a reveni să-şi caute comoara - 
repetă naratorul. 

Atunci, reluă tânărul căpitan cu ochii strălucind de 
bucurie, comoara este încă aici? 

Ceea ce vom vedea imediat, spuse necunoscutul, ţinând 
seama de dispariţia lui Quintilian. 

Napoleone Orsini respiră şi un surâs începu să i se înfiripe 
pe buze. 

După zece ani, continuă călătorul, lumea respira sub 
Septimiu Sever. Commodus era mort, otrăvit de Marcia, 
amanta lui favorită şi strangulat de către Narcis, atletul lui 
preferat. Pertinax preluase imperiul, dar a murit peste şase 
luni. Didius Iulianus cumpărase atunci Roma, şi pe 
deasupra şi lumea, dar Roma nu se obişnuise încă să fie 
vândută. 

— Ea se va obişnui mai apoi! 

— De această primă dată, ea se revoltă. Este adevărat, 
cumpărătorul uitase să plătească. Septimiu Sever profită de 


revoltă, făcu să fie omorât Didius Iulianus şi se urcă pe 
tron... Or, precum am spus, între Commodus şi Caracalla, 
lumea respiră un moment. Atunci se răspândi în Roma 
zvonul că a reapărut Quintilian... 

Oh! făcu Napoleone Orsini, îngheţându-i surâsul. 

Aşteptaţi totuşi, monseniore! Istoria este curioasă şi 
merită să o ascultați până la capăt... Într-adevăr, un om de 
vârsta pe care ar fi trebuit să o aibă Quintilian, dându-se 
drept Quintilian, şi a cărui faţă toată lumea recunoştea că 
ar fi a lui Quintilian, acest om s-a întors la Roma, 
povestindu-şi specios fuga, absenţa, întoarcerea. Mai apoi, 
când nu mai era îndoială asupra identităţii sale, ceru 
împăratului Septimiu Sever să i se restituie bunurile pe 
care împăratul Commodus i le confiscase. Lucrurile părură 
împăratului cât se poate de juste, totuşi el a vrut să-l vadă 
pe acest Quintilian, pe care-l cunoscuse odinioară şi să se 
asigure că înviatul are într-adevăr dreptul la moştenirea pe 
care o reclama. Quintilian se prezentă în faţa împăratului. 
Dacă ar fi să judecăm după aspect, era chiar omul pe care-l 
cunoscuse împăratul. „Bună ziua, Quintilian!” îi spuse 
atunci în greceşte. Quintilian roşi, se bâlbâi, încercă să 
răspundă, dar nu articula decât cuvinte fără semnificaţie şi 
care nu aparţineau nici unei limbi. Quintilian nu ştia 
greceşte! Mirarea împăratului fu profundă, altădată - şi îşi 
amintea perfect - vorbea această limbă cu Quintilian. 
„Seniore, iertaţi-mă, zise în sfârşit proscrisul, eu m-am 
refugiat la naţiuni barbare şi am trăit atâta timp printre ele, 
încât nu e de mirare că am uitat limba lui Homer şi a lui 
Demostene.” „Nu are importanţă, îi răspunse împăratul, 
asta nu mă va împiedica să-ţi strâng mâna ca pe a unui 
prieten vechi.” El îi întinse mâna imperială lui Quintilian, 
care nu a îndrăznit să o refuze pe a sa. „Oh!oh! ce 
înseamnă asta? iată o mână care seamănă foarte mult cu 
aceea a oamenilor din popor pe care Scipion Nasica îi 
întreba: «Spuneţi prieteni, aşa e că voi mergeţi în mâini?»,, 
Apoi, luând un aer grav: „Aceasta nu este mâna un 


patrician, ci mâna unui sclav, zise împăratul. Nu eşti 
Quintilian!... Dar mărturiseşte totul, spune cine eşti, şi nu ţi 
se va face nimic.” Sărmanul om căzu de îndată la picioarele 
împăratului şi dădu totul pe faţă: adică el nu era nobil, nu 
era patrician şi că numai că nu era Quintilian, dar nici nu-l 
cunoştea, nevăzându-l vreodată. In plus, el ignora chiar că 
ar fi existat un om cu acest nume, până ce într-o zi în 
Etruria unde se stabilise, un senator l-a salutat cu numele 
de Quitilian şi cu titlul de amic. Apoi un altul, un al doilea, a 
făcut la fel şi, în altă zi, un al treilea. Acestor trei persoane 
iniţiale, el le-a spus adevărul, dar cum ei insistau nevroind 
să-l creadă şi zicând că, de altminteri, el nu ar avea motive 
să se teamă pentru viaţa sa, acum domnind Septimiu Sever, 
că el ar putea reveni la Roma să-şi reclame bunurile, aceste 
ultime cuvinte l-au determinat. A declarat atunci că el era 
într-adevăr Quintilian şi şi-a făurit o poveste explicând fuga 
şi absenţa sa. A venit la Roma, unde toată lumea şi chiar 
împăratul l-au recunoscut şi graţie acestei asemănări cu 
adevăratul Quintilian, falsul Quintilian ar fi intrat în posesia 
unei averi imense, dacă ignoranţa limbii greceşti nu l-ar fi 
demascat. Sinceritatea mărturisirii îl mişcă pe Septimiu 
Sever, care-l iertă, aşa cum promisese şi i-a făcut chiar o 
mică rentă de zece, douăsprezece mii de sesterţi. Împăratul 
păstră însă vila celor doi fraţi. lată, monseniore - zise 
înclinându-se necunoscutul - istoria pe care aveam să v-o 
povestesc. 

Dar, spuse Napoleone Orsini, care nu se lăsa deloc abătut 
de la preocuparea sa, comoara, comoara? 

Quintilian o îngropase sub ultima treaptă a unei scări, la 
extremitatea unui coridor, şi a scris pe piatra care o 
acoperea acest epitaf grecesc: 

(Aici este închis sufletul lumii.) 

Era o precauţie luată pentru cazul că n-ar fi putut veni el 
însuşi, fiind forţat să trimită un amic să o ia. 

Şi această comoară, întrebă Napoleone Orsini, este tot în 
locul unde a fost îngropată? 


E probabil. 

Şi tu cunoşti locul? 

Necunoscutul ridică ochii către punctul de pe cer în care 
se găsea soarele. 

Monseniore, zise el, este ora unsprezece dimineaţa, am 
încă şase mile de mers, sunt în întârziere deoarece trebuie 
să fiu la ora trei în Piaţa Sfântului Petru pentru a-mi primi 
partea de binecuvântare pontificală... 

Nu te va întârzia prea mult dacă-mi vei indica unde este 
comoara. 

Faceţi-mi onoarea de a mă conduce până la extremitatea 
domeniilor voastre, monseniore, şi poate că graţie drumului 
pe care vă voi face să-l luaţi, vom întâlni în cale ceea ce 
doriţi. 

Atunci, arată-mi calea, spuse Orsini, şi eu te urmez. 

Şi, cum călătorul reluă drumul pe care venise, el îl urmă 
cu atâta grabă încât era aproape să-l împingă din urmă pe 
straniul călător, care oricum avea mersul rapid. 

Trecând prin faţa resturilor scoase din mormintele 
Aurelienilor, necunoscutul îi arătă lui Napoleone Orsini o 
torţă stinsă, care servise la explorarea columbariumului. 
Căpitanul înţelese semnul cu prompta inteligenţă a 
cupidităţii, şi ridică torţa. 

Un cleşte de fier zăcea în mijlocul spărturilor de piatră şi a 
fragmentelor de marmoră, călătorul îl luă şi îşi continuă 
drumul. 

De la un cuptor unde se cocea pâinea soldaţilor, Orsini îşi 
aprinse torţa. 

Prin apartamentele vilei, a căror topografie părea de 
altminteri să-i fie foarte familiară, călătorul merse drept la o 
scară de marmoră care ducea la o sală de baie amenajată în 
stilul acelora pe care le vedem încă şi astăzi la Pompei. 

Era o sală subterană formând un careu lung şi luminat de 
două ferestruici năpădite de ierburi şi mărăcini. Sala era 
divizată prin panouri de marmoră de şase picioare înălţime 
pe trei picioare lăţime. Fiecare din ele erau înconjurate de 


reborduri ornamentale, iar mijlocul fiecărui panou era 
ornat cu modele ale medaliilor Siracuzei, reprezentând 
capete de nimfe. 

De altminteri, de mult timp, sala de baie fusese deturnată 
de la destinaţia ei primitivă. Canalele care conduceau apa 
fuseseră rupte datorită săpăturilor făcute şi al găuririi 
fundațiilor, iar robinetele fuseseră smulse de soldaţi, care 
recunoscuseră că aceste bucăţi de aramă sau de bronz nu 
erau fără valoare. 

Cât despre sala de baie propriu-zisă, devenise un fel de 
sucursală a pivniţelor pentru că aici se depozitau sau mai 
bine zis se îngrămădeau butoaiele goale. 

Călătorul se opri o clipă pe ultima treaptă a scării, sondă 
baia cu o privire şi se îndreptă către un panou plasat la 
dreapta uşii. Ajuns acolo, propti extremitatea cleştelui său 
pe ochii nimfei care forma mijlocul panoului şi după un 
oarecare efort necesitat de rugina care se prinsese de 
resort, panoul cedă, şi învârtindu-se pe balamale, descoperi 
intrarea întunecată a unei subterane. 

Orsini, cu inima tresărind de speranţă, urmărea fiecare 
mişcare a necunoscutului. El vru să se precipite pe scara 
căreia i se zăreau doar primele trepte, când tovarăşul său îl 
opri. 

Aşteptaţi, spuse el, există ceva ca spre exemplu 
douăsprezece secole de când această uşă nu a fost 
deschisă. Lăsaţi timp aerului mort să iasă şi aerului viu să 
intre, fără de care flacăra torţei voastre s-ar stinge singură 
şi voi înşivă n-aţi putea respira. 

Ambii rămaseră în prag. Nerăbdarea tânărului căpitan era 
atât, de mare, încât ei insistă să intre deîndată, cu tot riscul 
ce ar putea surveni.... 

Atunci, călătorul îi dădu cleştele, luă torţa pentru a lumina 
drumul în care urma să-i fie ghicit şi cobori cele zece trepte 
care duceau spre fundul subteranei, dar Napoleone Orsini 
abia cobori până la a patra treaptă, că fu obligat să se 
oprească. Aerul de mormânt nu era respirabil pentru cei vii. 


Călătorul îşi dădu seama că tovarăşul său se clătina. 

Aşteptaţi aici, monseniore, spuse el, vă voi deschide 
drumul şi apoi mă veţi putea ajunge. 

Napoleone Orsini vroi să răspundă afirmativ, dar nu putu 
să-şi regăsească vocea. Era desigur acel aer despre care 
vorbeşte Dante, atât de încărcat încât înăbuşă chiar şi 
plângerile condamnaților şi omoară reptilele cele mai 
necurate. 

Tânărul om urcă două trepte pentru a reintra în contact cu 
aerul exterior şi, din ce în ce mai uimit urmări cu privirea, 
cum trecea prin aerul înăbuşitor şi prin întunericul mefitic, 
acel om care părea făcut din altă carne decât ceilalţi 
oameni şi care nu avea nici aceleaşi slăbiciuni şi nici 
aceleaşi nevoi ca ei. 

Pe distanţa de o sută de paşi, sau aproape, el văzu torţa 
depărtându-se, diminuându-se iluminarea, micşorându-se 
flacăra, nemaiproiectând nici o lumină pe pereţi, 
nemailuminând nici bolta suspendată deasupra capului 
necunoscutului, nici dalele pe care el călca. Deodată, pe 
când i se părea că lumina torţei devenise un punct aproape 
imperceptibil, o văzu ridicându-se puţin câte puţin, ceea ce 
arăta că subterana fusese străbătută şi călătorul urca o 
scară asemănătoare aceleia pe care aştepta el însuşi. 

Dintr-o dată extremitatea opusă a subteranei fu invadată 
de o claritate puternică şi un suflu de viaţă intră în 
coridorul umed, gonind pentru a zice aşa, moartea din faţa 
lui. 

Napoleone Orsini crezu ca o simte pe neagra zeiţă, i se 
păru că, fugind, ea l-ar fi atins cu aripile sale. 

Din acel moment, el înţelese că l-ar putea ajunge pe 
tovarăşul său. 

Încă tremurând, el cobori treptele vâscoase şi se angaja în 
subterană. 

Călătorul îl aşteptă la cealaltă extremitate, cu un picior pe 
prima treaptă şi cu celălalt pe a treia. 


El lumina cu torţa sa, pe care o ţinea răsturnată, o piatră 
pe care se citeau distinct aceste şase cuvinte greceşti: 
„E»Oa XEITAL N WorN Tov FooNov”, pe care le anunţase ca 
semnalând locul în care zăcea îngropată comoara. 

Lumina care se scurgea de-a lungul treptelor superioare 
venea de la deschiderea pe care călătorul o practicase 
ridicând cu umerii lui puternici una din dalele drumului 
spre mausoleu. 

Şi acum, monseniore - spuse necunoscutul - iată piatra, 
aveţi cleştele, luaţi şi torţa... Vă mulţumesc pentru 
ospitalitate. Adio. 

Cum, strigă Napoleone Orsini cu uimire, nu aştepţi să 
dezgrop comoara? 

Pentru ce? 

Pentru a-ţi lua partea. 

Un surâs trecu pe buzele necunoscutului. 

Eu sunt grăbit, monseniore, spuse el. Eu trebuie să fiu la 
ora trei în Piaţa Sfântului Petru pentru a-mi primi partea 
dintr-o comoară mult mai prețioasă decât aceea pe care v-o 
las. 

Lasă-mă, cel puţin să-ţi dau o escortă care să te însoţească 
până în oraş. 

Monseniore, răspunse necunoscutul, aşa cum am făcut 
jurământ de a nu bea decât apă, de a nu mânca decât 
pâine, şi de a-mi lua hrana numai stând în picioare, am 
făcut şi jurământul, de a nu călători decât singur. Adio, 
monseniore, şi, dacă credeţi că-mi datoraţi ceva, rugaţi-vă 
pentru cel mai mare păcătos care a implorat vreodată 
misericordia divină! 

Punând torţa în mâna contelui, misteriosul necunoscut 
urcă treptele care mai rămăseseră, se îndepărtă traversând 
ruinele, cu acel mers rapid şi regulat care-i era obişnuit şi, 
mergând de-a lungul peretelui interior al vilei lui Quintilian, 
ieşi prin poarta opusă aceleia prin care intrase. El se regăsi 
din nou pe calea antică. 

IV GAETANII. 


O dată ajuns pe Via Appia şi intrat în incinta acestui 
straniu cartier care prelungea Roma pe drumul către 
Napoli, cam aşa cum sabia peştelui spadă îi prelungeşte 
corpul, călătorul se găsi în mijlocul acelei neobişnuite 
populaţii despre care a fost vorba mai înainte. Detaliile care 
îi scăpaseră pe când, de pe înălţimea cavoului lui Aurelius 
Cotta, aruncase o privire vagă înspre Roma, nu numai că i- 
au devenit vizibile dar, ca să zicem aşa, se şi puseseră în 
contact direct cu el. 

În timp ce marii bandiți, precum Orsinii, Gaetanii, Savellii, 
Frangipanii se făcuseră stăpâni pe marile mausolee şi 
puseseră acolo garnizoane, ţiganii, vagabonzii, cerşetorii, 
hoţii mărunți puseseră mâna pe mici cavouri, în care-şi 
stabiliseră adăpostul. 

O parte din aceste morminte a fost însă consacrată 
folosinţei publice. Furate, datorită lăcomiei, în urma 
devastării au fost îndreptate către un scop de utilitate 
generală. Într-adevăr, columbariumul unora, oferise 
privirilor uimite ale jefuitorilor o boltă rotunjită, zidită solid 
din cărămizi. După ce au reflectat asupra a ceea ce ar 
putea fi utile aceste deschizături semicirculare, s-a hotărât 
a se face din ele cuptoare. Oricine putea veni acolo pentru 
a-şi coace pâinea sau friptura, aşa cum se obişnuieşte şi azi, 
în unele sate normande. Mai mult încă, în jurul acestor 
cuptoare se stabiliseră tot felul de negustori, care vindeau 
cârnaţi, păsări, peşti uscați şi produse de patiserie 
soldaţilor care în zilele de soldă veneau însoţiţi de 
curtezane nenorocite, reprezentând luxul acestei mizerii, să 
se instaleze în interiorul sau la uşile acestor cabarete 
improvizate. Terminându-şi masa, mergeau să-şi sfârşească 
şi ziua, dacă era zi, sau noaptea, dacă era seară, în aceste 
lupanare mortuare a căror singură mobilă se compunea 
dintr-o saltea aşezată pe un sarcofag. Case de desfrâu 
funebre, în armonie cu populaţiile şi localităţile în mijlocul 
cărora erau situate. 


Apoi, cum Biserica era o necesitate a secolului al XV-lea, şi 
mai ales că era mai curând un loc de azil decât de 
închinăciune, în mijlocul acestor resturi aparţinând 
civilizaţiei dispărute, din loc în loc se ridica un fel de 
templu, păgân la bază, creştin la vârf, cu turlele cu 
creneluri, cu mănăstirea sa fortificată şi cu garnizoana sa 
de călugări comandată de stareţ sau de abate cu tot atâtea 
griji şi orgoliu ca şi ofiţerii şi căpitanii garnizoanelor de 
soldaţi. 

De mai multe ori l-am auzit pe călător vorbind despre 
iertarea pe care o solicita la Roma. L-am auzit îndoindu-se 
de mila divină pentru el, deşi o reprezenta totuşi ca infinită. 
Era însă o bună ocazie să încerce îndurarea lui Dumnezeu 
şi să ceară acea iertare pe care Ela permis miniştrilor 
Bisericii sale să o acorde. Desigur, călugării care erau 
însărcinaţi să răspândească cuvântul Domnului în mijlocul 
acestei lumi de osândiţi trebuie că erau obişnuiţi cu aceste 
confidenţe sumbre şi, cu toate că iertarea - aşa cum 
călătorul lăsase, cel puţin să se întrevadă - n-ar fi putut să 
coboare asupra lui decât de la cele mai înalte vârfuri ale 
ierarhiei ecleziastice, noi o repetăm, ocazia era bună şi ar fi 
trebuit să se oprească numai la unul dintre aceste temple şi 
să se confeseze unuia dintre aceşti călugări, care aveau 
întotdeauna grijă - fie prin îmbrăcăminte, fie prin limbaj, 
sau chiar prin obiceiuri - să se distingă de toţi aceşti boemi 
de tot felul, printre care ei trăiau. 

Şi totuşi, străinul trecu prin faţa Bisericii Santa Maria- 
Nuova fără să se oprească, continuându-şi drumul mai mult 
de o milă. El găsi drumul barat de o poartă rotunjită cu o 
întreagă arcadă, care se unea într-o parte, cu zidul bisericii 
Sf. Valentin, iar pe cealaltă parte cu întăriturile avansate ale 
unui fort de pe crenelurile căruia se zărea vârful 
mausoleului Ceciliei Metella. 

Dincolo de marea poartă cu arcadă de care am vorbit, o 
altă poartă situată la cincisprezece paşi de drum, pe 
dreapta, permitea intrarea în curtea acestei fortărețe, care 


aparţinea Gaetanilor, aceşti nepoți ai Papei Bonifaciu al 
VIII-lea, care încercau să refacă, prin forţa tâlhăriilor, 
puterea gigantică pe care o cuceriseră în primii ani de 
pontificat ai lui Benedetto Gaetano - atunci când regii 
Ungariei şi ai Siciliei îl conduseseră la Sfântul loan de 
Latran, mergând pe jos şi ţinând frâiele calului său - putere 
pe care au pierdut-o puţin câte puţin, începând cu palma pe 
care papa şi papalitatea o primise de la mâna lui Colonna. 

Mormântul Ceciliei Metella juca pentru Gaetani acelaşi rol 
pe care mormântul lui Aurelianus Cotta îl juca pentru 
Orsini, adică le servea drept fortăreață principală. 

La urma urmei, poate că dintre toate mormintele căii 
Appiene, acela al soţiei lui Crassus, al fiicei lui Metellus 
Cretanul, era pe atunci, aşa cum este şi astăzi, cel mai bine 
conservat. Vârful conic era singurul care a dispărut, făcând 
însă loc unei platforme crenelate şi unei punți, lucrări 
moderne suprapuse peste construcţia antică, asigurând 
apărarea giganticului bastion. 

Abia peste şaptezeci şi cinci de ani mormântul femeii 
nobile, spirituală, artistă, poetă, care-i aduna la ea pe 
Catilina, Cesar, Pompei, Cicero, Lucullus, Terentius Varron, 
tot ce era mai nobil, elegant, bogat în Roma, trebuia să fie 
răscolit din ordinul papei Paul al III-lea, care ceru ca urna 
conţinând cenuşa ei să fie transportată şi aşezată într-un 
ungher al vestibulului palatului Farnese, unde se poate 
vedea şi astăzi. 

Trebuie că această femeie să fi avut o mare valoare, dacă 
la moartea ei Crassus a ridicat un asemenea mausoleu. 

Acest mausoleu şi cele cincisprezece milioane 
împrumutate lui Cesar, sânt cele două fapte ale vieţii lui 
Crassus! 

Aşa cum fortăreaţa Orsinilor era construită pe ruinele vilei 
lui Quintilian, fortăreaţa Gaetanilor era construită pe 
terenul acoperit odinioară de vila imensă a lui Julius Atticus. 

Istoria lui Julius este mai puţin tragică decât a lui 
Quintilian fără a fi mai puţin singulară. Numit prefect al 


Asiei de către împăratul Nerva, el găsi, demolând citadela 
Atenei, un tezaur imens. Minunat de aspectul acestor 
bogății, el scrise succesorului lui Domițian şi predecesorului 
lui Traian, anunţându-i faptul norocos, dar împăratul, care 
nu credea că are vreun drept asupra comorii, se mulţumi 
să-i răspundă: „Cu atât mai bine pentru tine!” cu un semn 
de exclamare. 

Dar acest răspuns nu l-a satisfăcut complet pe Julius 
Atticus. El se temea că Nerva să nu fii înţeles că el găsise o 
comoară obişnuită, vreo sumă mizerabilă precum două sau 
trei milioane de sesterţi. În consecinţă îi scrise din nou 
împăratului: „Dar, Cesar, tezaurul pe care l-am găsit este 
considerabil!” 

La care Nerva nu crezu că trebuie să-i răspundă altceva 
decât ce-i răspunsese în prima scrisoare, adăugând numai 
al doilea semn de exclamare: „Cu atât mai bine pentru 
tine!” 

Julius-Atticus având conştiinţa timorată, credea că nu a dat 
împăratului, în primele două scrisori, o idee adevărată 
despre bogăţiile de care nu îndrăznea să se apropie, şi îi 
scrise pentru a treia oară: „Dar, Cesar, tezaurul pe care l- 
am găsit este imens” „Cu atât mai bine pentru tine!” 
răspunse împăratul, adăugând un al treilea semn de 
exclamare primelor două. 

Acest al treilea semn de exclamare îl linişti pe Julius 
Atticus. Nu ezită deci să-şi însuşească tezaurul, care într- 
adevăr era atât de mare, încât, după ce dăduse fiului său 
şase milioane trei sute de mii de franci pentru a construi 
băi, după ce ridicase un palat la Atena, un palat la Roma, 
unul ia Napoli şi vile peste tot, după ce adusese cu el din 
Attica cincisprezece sau douăzeci de filosofi, cincisprezece 
sau douăzeci de poeţi, zece-doisprezece muzicieni, şase sau 
opt pictori, la nevoile cărora contribuia într-o aşa largă 
manieră încât fiecare din ei putea fi luat drept un senator. 
După ce lăsase treizeci de milioane împăratului şi şaizeci de 


milioane fiului său, a mai putut să lase drept moştenire câte 
nouăzeci de franci rentă viageră fiecărui atenian. 

Vai! după cum Carol cel Mare, la vederea Normanzilor a 
plâns decadenţa imperiului său, Julius Atticus a putut, cu 
toate milioanele sale, să-şi plângă decadenţa rasei. Poet, 
orator, artist, tată de retor, îşi văzu nepotul atât de 
degenerat, lipsit de inteligenţa ereditară, încât pentru a-l 
învăţa să citească, Herod Atticus, tatăl său, a fost nevoit să-i 
dea douăzeci şi patru de sclavi reprezentând cele douăzeci 
şi patru de litere ale alfabetului, purtând fiecare pe piept 
semnul literei căreia îi corespundea. Întreg amplasamentul 
- mormântul Ceciliei Metella, vila lui Julius şi Herod Atticus, 
circul lui Maxenţiu, situat la numai o sută de paşi distanţă - 
totul aparţinea lui Enrico Gaetano şi era comandat 
momentan de un Gaetano d'Agnani, bastardul familiei. 
Gaetanii locuiseră în burgul Agnani, în care, în timpul 
certurilor sale cu regele Franţei, papa Bonifaciu al VIII-lea 
se refugiase, şi îl umpluse cu bastarzi. 

La ora la care am ajuns, adică spre amiază, Gaetano 
Bastardul - acesta era numele ce i se dădea - se distra 
antrenându-şi garnizoana la circul lui Maxenţiu. 

Garnizoana era compusă mai ales din englezi, germani şi 
oameni de munte: basci, piemontezi, tirolezi, scoțieni, 
elveţieni, ţărani din Abruzzi. 

Prin faptul că se ciocneau unul de altul, că trăiau 
împreună, aveau aceleaşi nevoi, înfruntau aceleaşi pericole, 
aceşti oameni îşi creaseră între ei un fel de limbă 
asemănătoare dialectului care se vorbeşte pe țărmurile 
Mediteranei, şi cu ajutorul căruia un călător poate face 
înconjurul acestui mare lac, căruia anticii îi dăduseră 
numele de Mare Inferioară. Această limbă le ajungea să-şi 
exprime gândurile şi să-şi comunice dorinţele. 

În acest dialect şeful lor le dădea ordinele. 

În ziua unei lupte, un acelaşi spirit îi anima pe toţi: s-ar fi 
zis că sânt compatrioți, prieteni, fraţi chiar. Dar odată ce 
evacuau câmpul de bătălie, diversele naţionalităţi îşi reluau 


preponderența: englezii mergeau la englezi, germanii la 
germani şi muntenii la munteni. 

Ei erau deci, în conformitate cu obiceiul lor, atât în zilele 
de repaus cât şi în orele de serviri, împărţiţi, pe grupe, 
fiecare grupă reprezentând, oarecum un popor. 
Sentimentul naţionalităţii care subzistă mai ales în 
străinătate era elementul de atracţie şi de coeziune ce-i 
reunea pe aceşti fii ai aceluiaşi pământ. Vorbind împreună 
limba ţării lor, amuzându-se cu exerciţii din ţara lor, o iluzie 
momentană reda englezilor ceţurile Britaniei, neamţului 
murmurul fluviilor germane, munteanului, zăpada 
vârfurilor alpine. Aceste iluzii le consolau inimile dure, le 
mângâiau imaginaţia primitivă şi ei se credeau în ţara lor. 

Unii se exersau cu arcul - erau arcaşi englezi, resturi ale 
acelor mari bande, care au făcut ca francezii să piardă 
atâta sânge în bătăliile de la Crecy, Poitiers şi Azincourt. Ei 
erau experţi în arta de a lansa o săgeată în ţintă, şi aceşti 
părţi moderni, care aveau de obicei douăsprezece săgeți în 
tolba lor, ziceau cu îndrăzneală că purtau cu ei moartea a 
doisprezece oameni. 

Alţii se exersau la lupte - erau germanii. Aceşti blonzi 
descendenţi ai lui Arminius nu uitaseră exerciţiile de 
gimnastică ale taţilor lor, astfel că nimeni nu risca să joace 
cu ei acest joc teribil. S-ar fi zis că sânt acei gladiatori antici 
pe care Germania îi trimitea la Roma spre a lupta cu urşii şi 
cu leii şi locul unde se găseau - circul lui Maxenţiu - sporea 
încă iluzia. 

Alţii, în sfârşit - erau oamenii de munte - se exersau cu 
bastonul. Adesea, în toiul luptei, fierul lancei era aruncat de 
o lovitură puternică de spadă; atunci, cavalerul sau 
pedestraşul nu mai avea asupra lui decât bastonul, din care 
trebuia să-şi facă o armă. Acesta era genul de luptă pe care- 
l studiau aceşti oameni şi ei ajunseseră la un asemenea 
grad de îndemânare încât ar fi fost mai bine să ai de-a face 
cu ei când fierul era la capătul lăncii decât atunci când 
numai coada se găsea în mâinile lor. 


Gaetano Bastardul mergea de la una din aceste grupe la 
alta, încurajând pe învingători, râzând de învinşi, trăgând 
cu arcul cu englezii, luptând cu nemţii, înfruntându-se cu 
bastonul cu muntenii. 

Astfel, alternând zilele de jocuri cu cele de repaus, îşi 
antrena suita şi putea s-o împingă înainte sau să o adune în 
jurul lui în timpul luptelor. 

De altfel santinelele vegheau pe ziduri şi la porţi, ca şi cum 
inamicul s-ar fi găsit la bătaia unei săgeți. Consemnul era 
sever, disciplina inflexibilă. Putea să se încreadă în ei. 

Pentru moment, Gaetano Bastardul era aşezat pe soclul 
unei statui absente, şi se gândea... La ce? La lucrurile la 
care visează condotierii: la femei frumoase, la bani, la 
război. 

El auzi înapoia lui mersul regulat al mai multor persoane 
şi se întoarse. 

Trei soldaţi îi aduceau un străin. 

Unul dintre soldaţi avansa în faţa lui şi-i adresă câteva 
cuvinte cu voce joasă. În timp ce alţi doi, opriţi la zece paşi 
în urma primului, încadrau la dreapta şi la stânga omul pe 
care-l aduceau la şeful lor, mai curând ca pe un prizonier 
decât ca pe un oaspete. 

Gaetanii, pentru a-şi exercita ospitalitatea în Joia Mare, nu 
aveau aceleaşi raţiuni ca Orsinii, niciunul dintre ai lor 
nefiind înviat nici în acesta zi şi nici în vreo alta. 

Gaetano şi-a înclinat partea de sus a corpului pentru a 
asculta raportul soldatului şi, după ce l-a auzit, a spus: 

Ah! Ah! Ei bine, să se apropie. 

Soldatul făcu un semn. Cei doi tovarăşi ai lui îl aduseră pe 
necunoscut în faţa lui Gaetano Bastardul. 

Acesta îl privea venind fără să se ridice, jucându-se cu 
mâna stângă cu un pumnal cu mânerul aurit, iar cu dreapta 
cu mustaţa sa neagră. 

Apoi, când ajunse în faţa lui: 

Tu eşti deci acela care are pretenţia să ne traverseze 
domeniile fără să plătească dreptul de trecere? 


Monseniore Gaetano, zise străinul înclinându-se, eu nu aş 
fi refuzat să plătesc dacă aş fi avut suma pe care oamenii 
voştri mi-o cer, dar eu vin de la celălalt capăt al lumii pentru 
a primi binecuvântarea Sfântului Părinte, şi sunt sărac ca 
un pelerin care contează pe ajutorul inimilor bune şi al 
sufletelor pioase pentru a ajunge la capătul drumului său. 

Cât ţi-au cerut? 

Un scud roman. 

Aşa! Este chiar o sumă considerabilă un scud roman? 
întrebă râzând Bastardul. 

Totul este relativ, monseniore, răspunse umil străinul. Un 
scud roman este o sumă considerabilă pentru cel ce nu îl 
are, adică pentru mine, pe când un milion n-ar fi fost pentru 
acela care a ridicat acest monument. 

Şi el arătă cu vârful bastonului său mausoleul Ceciliei 
Metella. 

Deci tu n-ai nici măcar un scud roman? 

Soldaţii voştri m-au scotocit, monseniore, şi nu au găsit 
asupra mea decât câţiva gologani de aramă. 

Gaetano aruncă o privire interogativă asupra soldaţilor. 

Este adevărat, spuseră aceştia. lată tot ce poseda. Şi ei îi 
arătară câteva monede care făceau aproape nimic. 

Bine, spuse Gaetano, ţi se vor înapoia gologanii, dar cu 
asta nu eşti chit. Este obiceiul aici ca fiecare să plătească 
într-un fel sau altul. Tinerele şi drăguţele fete plătească, ca 
şi Sfânta Maria Egipteanca, cu trupul lor, bogaţii plătesc cu 
punga lor, negustorii cu mărfurile lor, lăutarii cu un cântec, 
improvizatorii ne recită versuri, dănţuitorii ne arată 
dansuri, ţiganii ne ghicesc viitorul, fiecare cu moneda lui, 
ne plăteşte. Spune-ne care este moneda ta, şi plăteşte-ne cu 
ea. 

Pelerinul privi în jurul lui şi văzând la circa o sută de paşi, 
unul dintre acele scuturi mari, englezeşti, în formă de 
zmeu, care era înfipt în pământ cu vârful şi împănat cu 
săgeți. 


Ei bine, dacă vreţi, monseniore, spuse umil, îi voi învăţa pe 
aceşti viteji să tragă cu arcul. 

Gaetano Bastardul izbucni în râs, şi cum englezii nu 
înţeleseseră vorbele noului-venit, care vorbise italieneşte: 

Ştiţi ce oferă acest om pentru dreptul său la trecere? reluă 
Gaetano în acel dialect ce constituia limba curentă a 
condotierilor. El se oferă să vă dea o lecţie de îndemânare. 

Arcaşii izbucniră la rândul lor în râs. 

Ce trebuie să răspund? întrebă Gaetano. 

Oh! Acceptaţi căpitane, ziseră englezii, avem să ne 
amuzăm. 

Ei bine, fie, spuse Gaetano întorcându-se spre străin. 
Englezii vor trage la început toţi împreună în scutul pe 
care-i vezi acolo. Trei dintre ei, care vor trage cel mai 
aproape de tintă, vor concura cu tine la o nouă încercare, 
şi, dacă ai să-i întreci, nu numai că vei avea trecere liberă, 
dar vei primi în plus, pe cuvântul meu, cinci scuzi romani pe 
care ţi-i voi da din buzunarul meu pentru a-ţi plăti trecerea 
la alte bariere... 

Accept, spuse străinul, dar grăbiţi-vă. Eu trebuie să fiu la 
ora trei în Piaţa Sfântului Petru. 

Oh! Bine! spuse Gaetano. Atunci avem tot timpul, de abia 
este amiază. 

Este amiază şi jumătate, spuse străinul privind soarele. 

Fiţi atenţi, bravii mei! zise Gaetano adresându-se arcaşilor, 
căci veţi lupta cu un om care-mi pare a avea privirea atentă 
şi precisă. 

Oh! făcu unul din arcaşi numit Herbert, care era cel mai 
bun ţintaş din trupă, părerea mea este că-i mai uşor să vezi 
ora după soare, decât să pui la cincizeci de paşi vârful unei 
săgeți într-o băncuţă. 

Vă înşelaţi, prietene, zise străinul într-o engleză excelentă, 
una este mai dificilă decât alta. 

Ah! exclamă Herbert, dacă sunteţi născut de cealaltă parte 
a strâmtorii, după cum probează felul cum vorbiţi limba 
noastră, nu e de mirare că sunteţi bun arcaş. 


Eu nu sunt născut de cealaltă parte a strâmtorii, ci am 
călătorit numai prin Anglia, replică pelerinul. Dar să ne 
grăbim, dacă vreţi. 

Eu i-am spus căpitanului că eram presat de timp şi ela 
permis ca întrecerea noastră să aibă loc fără întârziere. 

Haide, Edward! Haide, George! strigă Herbert, pregătiţi 
un scut nou în locul aceluia. Trasaţi un cerc de şase degete 
în diametru, şi, în mijlocul cercului, lipiţi o ţintă. 

Cei doi englezi interpelaţi de camaradul lor se grăbiră să 
asculte. Ei pregătiră un scut intact, timp în care ceilalţi 
arcaşi au smuls săgețile din scutul care servise ca ţintă, mai 
înainte. 

Apoi pentru a da străinului o idee mai înaltă despre 
dibăcia lor şi a-i oferi o dificultate mai mare, ei transportară 
scutul la o sută cincizeci de paşi. 

În sfârşit, vechiul scut plasat la distanţă şi noul scut 
pregătit, arcaşii, ca un roi de albine ce se strâng în jurul 
reginei, se grupară în jurul lui Herbert, pe care îl 
recunoşteau tacit drept cel care avea cea mai mare 
îndemânare şi cel mai bun ochitor dintre ei. 

Atunci se văzu ce poate face asupra oamenilor o emulaţie: 
fiecare la rândul lui şi-a lansat săgeata, şi, cu toată distanţa 
mărită aproape, la dublu, cele cincisprezece săgeți - arcaşii 
erau cincisprezece - pătrunseră toate în scut. 

Unsprezece săgeți loviseră în interiorul cercului, dar cum 
se prevăzuse dinainte, cele trei săgeți mai apropiate de 
ţinta din centru, erau acelea ale lui Edward, George şi 
Herbert. 

Bine tras, copii! zise Gaetano, bătând din palme: astă 
seară se va bea cel mai bun vin din pivniţă în sănătatea 
acelora care au tras aceste cincisprezece săgeți... Şi acum, 
între cei trei învingători şi pelerinul nostru! Eşti gata 
maestre? 

Străinul făcu din cap un semn afirmativ. 

Bun! spuse Bastardul, ştiţi că acela care-şi va plasa 
săgeata cât mai aproape de ţintă, va primi cinci scuzi 


romani... Atunci, la scut! 

Un arcaş s-a dus să scoată din pământ vechiul scut, plin de 
săgeți ca un porc-ţepos şi îl înlocui cu scutul intact. 

Loc! Loc! Loc! se striga din toate părţile. 

Nu erau numai arcaşii cei care se interesau de întrecere, 
ci toţi aceia legaţi între ei, aşa cum am spus mai înainte, 
indiferent ce naţionalitate aveau. Germanii încetaseră 
luptele, muntenii îşi aruncaseră bâtele şi cu toţii alergaseră, 
formând un cerc în jurul grupului compus din Gaetano 
Bastardul, pelerin şi cei trei arcaşi desemnaţi a susţine 
împotriva străinului, onoarea bătrânei Anglii. 

Să ne grăbim, să ne grăbim, murmura pelerinul, privind 
din nou soarele. Este ora unu fără un sfert. 

Suntem gata, răspunse Herbert, şi vom trage în ordinea 
alfabetică a iniţialelor numelor noastre. Ţie, Edward, prima 
săgeată. 

Ţie, George, a doua şi mie, a treia. Pelerinul va trage 
ultimul. Oaspetelui, toată cinstea! 

Într-adevăr, la tirul cu arcul, locul de onoare este al 
aceluia care trage ultimul. 

Atenţie! zise Edward, înaintând. 

Edward, care-şi alesese dintre săgețile sale pe aceea pe 
care o considera cea mai bună, o puse în arc. Ajuns în locul 
de unde trebuia să tragă, se opri, încorda şi destinse arcul 
de două ori. În fine, a treia oară, săgeata scăpă şuierând, şi 
se înfipse în cercul trasat pe scut, la numai două degete 
deasupra țintei. 

Ah! murmură el, dacă scutul ar fi fost numai cu zece paşi 
mai departe, aş fi pus săgeata mea exact în ţintă! Dar nu 
are importanţă. Eu cred că lovitura nu a fost rea. 

Camarazii, aplaudându-l, îi probară că erau de aceeaşi 
părere. 

Este rândul tău, George, zise Gaetano Bastardul, şi 
măsoară bine distanţa. 

Am să fac tot ce pot, monseniore, spuse arcaşul. 


Şi, pentru a arăta dispoziţia în care era, el scoase una 
după alta trei săgeți din tolba sa, dar le aruncă pe primele 
două, ca defectuoase şi se opri la a treia. 

Pe această a treia săgeată o ajusta pe arcul său, pe care îl 
încorda cu o mişcare lentă dar fermă, după care, trase. 

Săgeata lovi scutul şi, cu toată distanţa, era uşor de văzut 
că faţă de aceea a lui Edward, era mai aproape de ţintă cu 
câteva linii. 

Pe cinstea mea, făcu George, iată tot ce pot să fac. Altul să 
tragă mai bine! 

Bravo, George! Bravo, George! strigară spectatorii 
aplaudând. Venise acum rândul lui Herbert, adică al aceluia 
pe care se conta cel mai mult. 

E] avansa grav şi lent ca un om care simte toată gravitatea 
responsabilităţii care apasă asupra lui. 

Astfel el dădu o şi mai mare atenţie decât George, alegerii 
proiectilului pe care se pregătea să-l lanseze. El îşi goli în 
întregime tolba pe jos, puse un genunchi pe pământ şi alese 
îndelung şi cu grijă o săgeată a cărei greutate i se păru 
perfectă. Apoi, ridicându-se, întinse coarda arcului până ce 
păru că o aduce înapoia capului său, rămase un moment 
imobil, ca şi vânătorul antic transformat în marmură de 
răzbunarea Dianei şi, lansă lovitura. Săgeata trecu 
invizibilă, atât zbura de repede, şi se înfipse atât de 
aproape de ţintă, încât atinse conturul. 

Toţi condotierii, şi mai ales arcaşii, care rămăseseră cu 
ochii ficşi şi inimile bătând, când au văzut rezultatul 
loviturii, au izbucnit într-o aclamaţie imensă, în trei sau 
patru limbi. Ei se priveau cu orgoliu, întrucât oricare ar fi 
fost specialitatea fiecăruia, unul dintre ei repurtase o 
victorie faţă de un străin. Apoi, toţi deodată, se lansară 
către ţintă, fiecare vrând să vadă cu proprii ochi locul unde 
lovise săgeata lui Herbert. 

Aşa cum am spus, ţinta era atinsă. 

Atunci, toţi într-un glas, arcaşii scoaseră aclamaţia lor 
obişnuită: 


Ura, pentru bătrâna Anglie! 

Strigătele se înteţiră, fiecare înghesuindu-se în jurul țintei 
şi arătându-i lui Gaetano, cu larmă şi strigăte de bravo, 
această săgeată care, nimeni nu se îndoia, trebuia să le 
aducă victoria. 

În acest timp pelerinul, fără să-şi dea osteneala de a se 
debarasa de mantaua sa, mulţumindu-se numai să-şi pună 
toiagul jos, a ridicat unul din arcurile abandonate de arcaşi, 
a luat dintre săgețile căzute din tolba lui Herbert pe prima 
ivită la îndemână şi a potrivit-o în arc. 

Păzea! strigă el cu o voce puternică. 

Condotierii înconjurau scutul ţintă. Ei se întoarseră şi 
văzând la o sută de paşi de ei pe călătorul care-şi ridică 
arcul, se îndepărtară rapid. Scutul abia ce a fost demascat, 
că şi auziră zburând săgeata, care se opri tremurând chiar 
în mijlocul țintei. 

Se scursese atât de puţin timp între strigătul străinului şi 
sosirea săgeţii, că s-ar fi putut crede că-şi lansase lovitura 
fără să-şi dea osteneala de a ţinti. El rămăsese în picioare, 
aplecat deasupra arcului. 

Când se apropiară de ţintă, au putut să observe că scutul, 
făcut dintr-o împletitură de răchită acoperită cu trei piei de 
taur între care era câte o placă de fier, fusese străpuns 
dintr-o parte în alta. 

Săgeta ieşea pe cealaltă parte cu o lungime de şase 
degete. 

Arcaşii se priviră stupefiaţi. Nici un strigăt, nici o şoaptă şi 
nici măcar o respiraţie nu le ieşea din gură. 

Ei bine, întrebă Gaetano după un moment de linişte, ce 
zici despre asta Herbert? 

Eu spun că este magie sau întâmplare, răspunse arcaşul, 
şi cer o a doua probă. 

Auzi, pelerinule? zise Gaetano adresându-se străinului. Tu 
nu poţi să-i refuzi revanşa arcaşului care se îndoieşte că ai 
fi un simplu muritor ca şi el, şi care te ia drept zeul Apollo; 
deghizat în păstor, păzind turmele regelui Admetus. 


Foarte bine, replică străinul. Dar după cei voi acorda 
revanşa, voi fi lăsat să plec? 

Da, da, strigară într-un singur glas toţi condotierii. 

Îţi dau cuvântul meu de cavaler, afirmă Gaetano. 

Fie - ripostă pelerinul de pe locul unde era, în timp ce 
aventurierii, de partea lor, continuau să înconjoare ţinta pe 
care o priveau atât cu mirare cât şi cu admiraţie. Dar 
distanţa la care am făcut prima încercare îmi pare potrivită 
pentru un exerciţiu de copii. Duceţi scutul cu două sute de 
paşi mai departe, şi atunci nu voi cere altceva decât să le 
dau dreptate lui Herbert şi chiar celor doi camarazi ai săi. 

Două sute de paşi mai departe! Să tragi la trei sute de 
paşi? 

Dar sunteţi nebun, maistre! strigă Herbert. 

Duceţi scutul cu două sute de paşi mai departe, repetă 
necunoscutul. Eu am acceptat condiţiile voastre fără 
obiecţii. Acum voi trebuie să le acceptaţi pe ale mele fără a 
discuta. 

Faceţi ce vă cere, ordonă imperios Gaetano. Într-adevăr, el 
trebuie acum să spună ce vrea. 

Doi oameni luară scutul, măsurară distanţa şi-l duseră 
până la extremitatea circului. 

Ceilalţi aventurieri, cu Gaetano în frunte, reveniră tăcuţi la 
locul unde aştepta pelerinul. 

Herbert aruncă o privire spre scut, şi, privindu-şi 
descurajat arcul, zise: 

Imposibil să tragi la o asemenea distanţă! 

Da, spuse necunoscutul, cu aceste jucării de copii, 
imposibil, sunt de acord, dar am să vă arăt armele cu care 
vă desfid. 

Atunci, indicând cu degetul un fel de fragment de stâncă 
lung de zece paşi, larg de cinci, care ieşea din solul rugos 
acoperit de muşchi şi care avea forma unei gigantice pietre 
de mormânt, ceru: 

Ridicaţi această piatră! 


Condotierii se priviră, neînţelegând pe acest om care le 
părea a fi o fiinţă supraomenească, şi ezitau să-l asculte. 

N-aţi auzit? întrebă Gaetano. 

Ba da, răspunse Herbert, mormăind. Dar acum acest om 
comandă aici? 

Opt sau zece aventurieri porniră la treabă, dar oricât de 
bine şi-ar fi combinat eforturile, n-au reuşit sa mişte blocul 
enorm. 

Se îndreptară, şi privindu-l pe Gaetano, ripostară: 

Acest om este nebun! era acelaşi lucru dacă ne-ar fi dat 
ordin să ridicăm Coloseumul. 

Ah! Este adevărat, murmură călătorul, vorbind pentru el, 
îmi amintesc, mormântul a fost sigilat pe dinăuntru, Şi, 
apropiindu-se la rândul lui de blocul de granit, zise: 

Depărtaţi-vă! Am să încerc eu singur. Atunci, aruncându-şi 
mantaua, se aplecă deasupra unuia din colţurile 
mormântului, apucă unele neregularități ale pietrei cu 
mâinile sale nervoase, şi apoi, lipindu-şi braţele de piatră, 
ca un basorelief, îi imprimă trei scuturături succesive. 

Putea fi asemuit cu Ajax sau cu Diomede smulgând din 
câmpiile Troiei una din acele borne gigantice cu care ei 
zdrobeau jumătatea unei armate. 

La prima smucitură piatra a crăpat, la a doua crampoanele 
de fier s-au rupt, iar la a treia acoperământul de granit se 
săltă şi descoperi un mormânt în care era culcat scheletul 
unui uriaş. 

Numai capul îi lipsea. 

Aventurierii scoaseră un strigăt de surpriză amestecată cu 
spaimă şi se dădură înapoi înspăimântați. Gaetano îşi trecu 
mâna pe fruntea sa umedă de sudoare. 

Erau oare, într-adevăr, acele mari oseminte despre care 
vorbeşte Virgiliu, şi care trebuiau dezgropate din 
mormântul lor de fierul plugului, să îngheţe de uimire 
rasele care vor veni. 

Uriaşul avea lângă el un arc lung de nouă picioare şi şase 
săgeți de câte trei coţi fiecare. 


Ei bine, Herbert, întrebă necunoscutul, crezi că s-ar putea 
trage la trei sute de paşi cu acest arc şi cu aceste săgeți? 

Herbert nu răspunse. El şi tovarăşii săi păreau încovoiaţi 
sub greutatea unei spaime superstiţioase. 

Primul căruia îi reveni graiul fu Gaetano, care-l întrebă cu 
o voce căreia încerca în zadar să-i disimuleze emoția: 

Ale cui sânt aceste oseminte, şi pentru ce scheletul nu arc 
cap? 

Aceste oseminte, începu necunoscutul cu un surâs deo 
tristeţe profundă, aşa cum apare pe buzele bătrânilor care 
povestesc fapte pe care le-au văzut în timpul tinereţii lor, 
aceste oseminte sânt acelea ale unui om care, atunci când 
era în picioare avea opt picioare înălţime, astfel că astăzi, 
chiar fără cap ar fi mai înalt decât noi toţi. El fusese născut 
în Tracia. Tatăl lui descindea din Goţi, iar mama din Alani. 
La început a fost păstor în munţi, apoi soldat sub Septimiu 
Sever, centurion sub Caracalla, apoi tribun sub Eliagabal, şi 
în sfârşit împărat după Alexandru. El purta la degetul gros, 
ca inel, brățări ale soţiei sale. Trăgea cu o singură mână un 
car încărcat; culegând o piatră din drum, o făcea pulbere 
între degete. Alerga pe jos tot atât de repede ca un cal 
lansat în galop. Făcea de trei ori turul marelui Circ în 
cincisprezece minute, şi, la fiecare tur, umplea o cupă de 
sudoare. În sfârşit, mânca patruzeci de livre de friptură pe 
zi şi golea o amforă dintr-o dată. El se numea Maximin şi a 
fost omorât înaintea Aquilei de către proprii săi soldaţi, care 
apoi i-au expediat capul la Roma. Senatul a ordonat să fie 
ars în faţa poporului în Câmpul lui Marte. După şaizeci de 
ani un alt împărat, care pretindea că descinde din el, a 
trimis să i se caute corpul la Aquila, apoi, construind acest 
circ, l-a depus în sepulcru. Cum arcul şi săgețile erau 
armele favorite ale defunctului, a pus lângă el aceste săgeți 
din trestie de la Eufrat şi, acest arc din frasin de Germania, 
având coarda din amiantă, asupra căreia nu au putere nici 
apa, nici focul, nici timpul. Din acest mormânt imperial, a 


făcut borna în jurul căreia se întorceau caii şi carele sale. 
Acest alt împărat se numea Maxenţiu.... 

Haidem, Edward, George, Herbert! Eu sunt grăbit. Luaţi- 
vă arcurile şi săgețile. Cât despre mine, iată-le pe ale mele. 

Şi luând arcul şi săgețile din mormânt, urcă pe piedestalul 
pe care fusese aşezat Gaetano la sosirea sa, depuse cele 
şase săgeți la picioarele sale şi aşa cum Ulise îşi înstruna 
arcul fără efort, el, ca şi cum ar fi fost un arc obişnuit, 
încorda arcul lui Maximin. 

Ei bine, fie! spuse Herbert. Nu se va putea spune că 
arcaşii englezi ar fi refuzat să încerce ceea ce va face altul. 
Hai Edward, hai George, faceţi tot ce puteţi. Am să încerc 
să fac şi eu ceea ce n-am făcut niciodată. 

Cei doi arcaşi se pregătiră, dar clătinând din cap cu un aer 
descurajat, asemănător celor care întreprind un lucru pe 
care îl ştiu dinainte că este imposibil. 

Edward, care avea primul loc, şi-a încordat arcul şi a 
lansat săgeata, dar aceasta a descris o parabolă şi s-a înfipt 
în pământ cu douăzeci de paşi înainte de fi atins scutul. 

Am spus-o! murmură Edward. Şi îi cedă locul lui George. 
George s-a prezentat la rândul său, şi tot efortul lui a avut 
drept rezultat că săgeata sa a ajuns ceva mai departe decât 
aceea a camaradului său, căzând numai la câţiva paşi de 
scut. 

În sfârşit, Herbert, care-şi întinsese din nou arcul, după 
ce-şi alesese cea mai bună săgeată şi care se rugase încet 
Sfântului Gheorghe, atinse scutul, dar atât de slab încât 
săgeata nu putu să străpungă prima piele şi căzu lângă el. 

Pe cinstea mea, zise, iată tot ce pot să fac în onoarea 
bătrânei Anglii. 

Să vedem, spuse atunci pelerinul, ce aş putea să fac eu, 
pentru gloria lui Dumnezeu. 

Şi, fără a părăsi piedestalul, din înaltul căruia depăşea cu 
un cot şi jumătate pe toţi spectatorii, trimese una după alta 
cele şase săgeți, care desenară pe scut o cruce, primele 
patru formând arborele, iar celelalte două, braţele. 


Un strigăt de admiraţie se ridică printre spectatori, când 
ultimele două săgeți au completat simbolul religios; 
exprimând intenţia arcaşului misterios: Atunci, cei mai 
mulţi, crezând într-un miracol, şi-au făcut semnul sfânt pe 
care necunoscutul îl trasase pe scut. 

El nu este om, remarcă Herbert, este zeul Teutates sau 
Thor fiul lui Odin, care s-a decis să se convertească la 
credinţa creştină şi va merge la Roma, pentru a cere Papei 
iertarea trecutelor lui păcate. 

Necunoscutul, auzind aceste cuvinte, a tresărit. 

Prietene, poate că tu nu eşti prea departe de adevăr... 
Roagă-te deci pentru mine, aşa cum te-ai ruga nu pentru un 
zeu care s-ar alătura creştinismului, ci ca pentru un om 
care se câieşte. 

Apoi, întorcându-se către Gaetano Bastardul, îi zise: 

Monseniore, cei cinci scuzi pe care mi i-aţi promis sunt ai 
lui Edward, George şi Herbert, cărora le cer, ca şi domniei 
voastre, iertarea orgoliului meu. Vai! Eu v-am mărturisit 
mai înainte şi o spun acum cu toată tăria, că sunt un mare 
păcătos! 

Apoi, înclinându-se cu umilinţă, întrebă: 

Mai aveţi altceva de cerut de la mine, sau îmi veţi permite 
să-mi continui drumul? 

În ceea ce mă priveşte, răspunse Gaetano, nu văd nici o 
oprelişte, cu atât mai mult cu cât ai cuvântul meu, şi cum nu 
le-ar conveni luptătorilor şi celor care luptă cu bâtele, să le 
dai o lecţie aşa cum le-ai dat-o arcaşilor, tu eşti liber. 

Muntenii şi germanii făcură semn, arătând că era 
satisfăcuţi de a fi asistat la lecţia pe care o primiseră 
arcaşii. 

Atunci, adresându-se nemților în cea mai curată germană, 
iar celorlalţi rând pe rând în dialectele scoţian, basc sau 
piemontez, le spuse: 

Mulţumesc fraţilor mei germanii şi fraţilor mei muntenii, 
că nu se opun să-mi continui drumul şi îi conjur să se 
alăture, dacă nu cu vorba, cel puţin cu gândul, rugăciunilor 


pe care Edward, George şi Herbert vor binevoi să le facă 
pentru mine. 

Şi, depunând arcul gigantic în mâinile şefului 
condotierilor, aruncându-şi mantaua pe umeri, reluându-şi 
toiagul în mână, a salutat umil în dreapta şi în stânga şi, 
printr-o spărtură a circului lui Maxenţiu, cu acelaşi pas cu 
care venise, şi-a reluat drumul pe Via Appia. 

Dintre aventurierii, pe care îi lăsase plini de uimire, de 
admiraţie şi mai ales de îndoială, o parte l-au însoţit până la 
drumul roman, în timp ce alţii s-au urcat pe ruine, pentru a- 
l urmări din ochi cât mai mult timp. 

Atunci, unii şi alţii asistară la un spectacol straniu, care le- 
a lăsat în minte încă o impresie, pe lângă ceea ce văzuseră 
mai înainte. 

A treia poartă prin care trecea Via Appia, înainte de a 
ajunge la zidul lui Aurelian, centură a Romei, era stăpânită 
de Frangipani, familie nu mai puţin nobilă, şi nu mai puţin 
puternică decât acelea ale Orsinilor sau ale Gaetanilor, şi al 
cărei ultim descendent a murit de curând în zilele noastre, 
la mănăstirea de pe muntele Cassino. 

Am spus că numele lor se trăgea de la pâinile pe care le 
rupeau în fiecare dimineaţă, făcând pomană - frângere 
panes. 

La fel ca şi confrații lor cu care am făcut cunoştinţă, 
Frangipanii trăiau din banii luaţi cu de-a sila, din hoţii şi 
tâlhării, iar castelul lor era acolo ca o ultimă vamă plasată 
în apropierea porţii oraşului. 

Dar, fără îndoială, călătorul era grăbit să ajungă la Roma, 
căci de data aceasta, în loc să încerce, aşa cum făcuse la 
Casa-Rotondo şi la castelul Gaetanilor, să treacă prin 
domeniul acestor stăpâni de drumuri, el a ocolit întăriturile 
fortăreței şi nu a răspuns acelor „Cine este, stai!', ale 
sentinelelor plasate în înaltul turnului. 

Sentinelele şi-au chemat camarazii. 

Două duzini de oameni alergară. Au văzut pelerinul care, 
continuându-şi drumul, n-a catadicsit să le răspundă, şi cum 


refuza să se oprească, arcaşii şi arbaletierii, îşi îndreptară 
către el unii arcurile, alţii arbaletele şi-l copleşiră cu săgeți. 

El însă trecând printre proiectilele ucigătoare care 
întunecau văzduhul, şi-a urmat drumul fără a se grăbi sau 
a-şi încetini pasul, nesinchisindu-se de săgețile care îl 
atingeau, ca şi cum ar fi fost o grindină obişnuită. Numai 
atunci când fu dincolo de bătaia lor, se mulţumi să-şi 
scuture mantaua şi tunica. Săgeţile care se înfipseseră au 
căzut şi, debarasat de această greutate inutilă dispăru după 
arcul lui Traian pe sub acea arcadă numită astăzi Poarta 
Sfântului Sebastian. 

VURBIET ORBI. 

În timp ce condotierii, gardieni ai căii antice, de la Casa- 
Rotondo până la turnul Frangipanilor, se întrebau cu o 
curiozitate amestecată cu spaimă, şi fară a putea da un 
răspuns la întrebarea, cine era acel om care vorbea toate 
limbile cu aceeaşi uşurinţă ca şi cum fiecare din acestea ar 
fi fost a lui, care ştia istoria secolelor trecute ca şi cum ar fi 
trăit în toate aceste secole, care cunoştea locul comorilor 
îngropate ca şi cum el însuşi ar fi trasat inscripţiile pietrelor 
care le acopereau, care ridica piatra unui mormânt imperial 
sigilat cu fier şi întărit cu ciment roman ca şi cum ar fi 
ridicat capacul unui cufăr, care trăgea la ţintă cu arcul 
uriaşilor, şi, la trei sute de paşi, desena pe un scut semnul 
crucii, şi care, în sfârşit, trecea invulnerabil printre săgețile 
unei garnizoane întregi, mulţumindu-se ca odată trecut să- 
şi scuture mantaua şi tunica. El, călătorul misterios, 
traversa străzile Romei, ca şi cum de mult timp acestea i-ar 
fi fost familiare. 

După ce a depăşit Poarta Sfântului Sebastian, a găsit 
strada barată de lanţuri. Aceste lanţuri porneau de la baza 
arcului lui Drusus, ridicat, fapt rar! după moartea eroului în 
onoarea căruia era destinat. Pe acest arc, care cinstea 
victoriile părintelui lui Germanicus şi al lui Claudius, asupra 
germanilor, Frangipanii clădiseră un turn, şi, pentru a lăsa 
să treacă călătorii, pretindeau de la ei o vamă pe care o 


împărțeau cu călugării mănăstirii Sf. Grigore de pe panta 
Scaurus. Dar, dat fiind solemnitatea zilei, şi mai ales că 
pelerinul le-a spus că fusese deja vizitat de către Orsini, 
Gaetani şi Frangipanii de pe Via Appia, Frangipani de la 
arcul lui Drusus l-au lăsat să treacă. 

Puțin după aceea, el întâlnea pe dreapta, o capelă mică 
ridicată chiar pe locul unde avusese loc miracolul învierii lui 
Napoleone Orsini, lăsa la stânga termele lui Caracalla, şi 
apuca pe strada Marelui Circ, mărginită pe laturi de ruinele 
imensului edificiu şi umbrită, încă în această epocă, de 
arcada triumfală. 

În acest circ, Cesar şi Pompei au dat faimoasele lor 
vânători de fiare şi incomparabilele lor lupte de gladiatori, 
solemnităţi sângeroase în care se omorau câte trei sute de 
lei cu coamă pe zi, sărbători omicide, în care se gâtuiau 
într-o singură luptă câte cinci sute de gladiatori! 

Călătorul trecu mai departe. 

leşind din circ, lăsă la dreapta ruinele gigantice ale 
palatului imperial, mai departe la stânga, templul Vestei, 
mai departe încă, atinse cu marginea mantalei sale casa lui 
Colazzo de Rienzi, proaspăt sculptată şi care semăna la 
aceea epocă cu o lucrare de ivoriu, ieşită din mâna 
răbdătoare a chinezilor. Mergând şi mai departe, ajunse şi 
depăşi, lăsându-l la dreapta, teatrul lui Marcellus, una din 
fortărețele Savellilor, apoi apucă pe strada care, mergând 
de-a lungul teatrului lui Pompei, punct de reper al Orsinilor 
în centrul Romei, ducea direct prin Vaticella, la biserica lui 
Constantin. 

Pe măsură ce se apropia de construcţia veche şi sfântă 
care a precedat biserica actuală cu douăsprezece secole, 
străzile deveneau din ce în ce mai puţin practicabile, din 
cauza aglomerării miilor de credincioşi veniţi nu numai din 
împrejurimile Romei şi din cea mai mare parte a oraşelor 
Italiei, ci chiar din toate părţile lumii, pentru a primi marea 
binecuvântare. Totuşi, acolo unde un altul ar fi fost forţat să 
se oprească, pelerinul nostru găsea mijlocul de a-şi 


continua drumul. Pe acolo pe unde nimeni nu ar fi trecut, 
necunoscutul ştia să-şi deschidă o cale. 

El a ajuns astfel până la mijlocul Pieţii Sfântului Petru, a 
pătruns în marea curte, un fel de atrium, nelipsit tuturor 
bisericilor, denumit PARADIS, şi în mijlocul căruia se ridica 
o fântână arteziană. Numai acolo, şi numai când a ajuns în 
primul rând al mulţimii care aglomera acesta curte, s-a 
oprit. Era exact locul în care se găsea altădată intrarea 
circului lui Nero, circ fatal în care atâţia creştini pieriseră, 
de unde atâţia martiri urcaseră la cer. 

În faţa călătorului se ridica în sfârşit, biserica cu ale ei 
cinci porţi. 

Prima se numea Poarta Judecăţii şi era aceea prin care 
treceau morţii. 

A doua se numea Poarta Ravenna şi era denumită astfel 
după colonia de oameni proveniţi din Ravenna şi care 
locuiau la poalele muntelui Janicul. Lor li se mai zicea şi 
„oameni ai flotei”, pentru că efectuau întreaga navigaţie pe 
Tibru. 

A treia poartă, Poarta de Mijloc, fusese odinioară din 
argint - era un dar al lui Honorius I-ul şi al lui Leon al IV-lea 
- dar ea dispăruse în timpul năvălirii Sarasinilor şi fusese 
refăcută din bronz de către Eugeniu al IV-lea. 

A patra se numea Poarta Romană. Ea purta pe fronton 
icoane oferite de biserici, lanţuri de porţi, lacăte de 
citadele, drapele, steme şi chiar armuri. 

În sfârşit, a cincea era denumită Poarta Sfântă, sau Poarta 
Jubileului şi prin ea nu se intra decât la cinci ani, o dată. 

Numai cele trei porţi din mijloc erau deschise. Prin aceste 
trei porţi se vedea oarecum interiorul bisericii, cu cinci 
rânduri de coloane, cu stranele sale, la dreapta şi la stânga, 
cu locul pentru cor în fund, în absidă, iar la mijlocul corului, 
reprezentarea sfântului mormânt, luminat de cinci sute 
şaizeci şi şapte de lămpi aprinse. 

Cardinalii înaintau doi câte doi din fundul bisericii, având 
în mână lumânarea şi mitra, în care ţineau calota lor roşie, 


din respect pentru sfânta cuminecătură, purtată de papa, 
care mergea pe jos, cu capul descoperit, dar sub uraniscul 
ţinut de opt prelați asistenţi. 

Trecând prin faţa altarului, papa depuse acolo sfânta 
cuminecătură şi îşi continuă drumul către scara care urca 
la loja Binecuvântării, tapiţată toată cu damasc. 

În aşteptare, loja Binecuvântării era goală. Papa şi 
cortegiul său dispărură, intrând pe scară. 

Se auzeau coriştii care continuau să cânte Pange lingua, 
acest frumos imn compus de Theodosiu, episcop de Orleans, 
către anul 838. 

În acel moment, nu numai în curtea bisericii, nu numai în 
piaţa Sfântul Petru, dar chiar şi pe toate străzile care dau în 
această piaţă ca razele unei stele, se vedea o mare de 
credincioşi, flux imens, hulă mişcătoare şi tumultoasă, 
urcând într-un efort unanim către biserică, şi chiar mâna lui 
Dumnezeu părea neputincioasă în a-i stăvili. 

Dintr-o dată, loja Binecuvântării se deschise. 

Oceanul se opri, parcă îngheţat. O linişte profundă înlocui 
freamătul acestor talazuri omeneşti. Trei sute de mii de 
creştini îngenuncheară dintr-o dată. 

Cinci minute mai devreme nu s-ar fi putut auzi nici tunetul 
bubuind din nori. 

Se auzea acum fâlfâitul aripilor unui porumbel care zbura 
peste piaţă, mergând să se odihnească pe frontonul ascuţit 
al bisericii. 

Suveranul Pontif Paul al II-lea, purtat pe un fotoliu, cu 
mitra pe cap, adăpostit sub uraniscul, susţinut mereu de 
opt prelați, apăru în loja Binecuvântării. 

Un cardinal a îngenunchiat în faţa lui, şi i-a prezentat o 
carte. Un altul s-a apropiat din stânga, cu o lumânare 
aprinsă. 

Atunci papa începu să citească din carte, şi, cu toate că nu 
îşi forţa deloc vocea, se auziră următoarele cuvinte, care 
păreau să coboare din cer. 


„Sfinţii apostoli Petru şi Pavel, în puterea cărora ne punem 
toate speranţele, mijlocesc pentru noi pe lângă tronul lui 
Dumnezeu.” 

Amin! 

„Considerând rugăciunile prea fericitei Maria, pururea 
Fecioară, ale preafericitului arhanghel Mihail, ale 
preafericitului loan Botezătorul, ale sfinţilor apostoli Petru 
şi Pavel şi ale tuturor Sfinţilor, Dumnezeu atotputernicul 
are milă de voi şi deci păcatele voastre fiind iertate, lisus 
Christos vă conduce spre viaţa veşnică.” 

Amin! 

„Indulgenţa, dezlegarea şi iertarea tuturor păcatelor 
voastre, puterea de a face o adevărată penitenţă, o inimă 
întotdeauna umilă şi gata de căinţă, străduinţa în a face 
fapte bune, să vă dea bunul şi milostivul Dumnezeu.” 

Amin! 

„Binecuvântarea Tatălui atotputernic, a Fiului şi a 
Sfântului Spirit să coboare asupra voastră şi să rămână 
astfel pentru eternitate!” 

Amin! 

Zicând aceste ultime cuvinte, papa s-a ridicat şi 
pronunţând numele fiecărei persoane din prea Sfânta 
Treime, a făcut o cruce asupra poporului. Apoi, zicând: „Să 
coboare asupra voastră şi să rămână astfel pentru 
eternitate!” a ridicat braţele către cer, le-a coborât, 
încrucişându-le pe pieptul său, şi s-a aşezat. 

Îndată, un cardinal-diacon citi indulgenţa plenară 
acordată asistenţei şi o aruncă în piaţă. 

Acest pergament, era râvnit de trei sute de mii de 
persoane adunate în faţa bisericii Sfântului Petru. Fiecare 
ar fi dat zece ani din viaţă pentru a fi privilegiat de noroc 
sau mai curând de Dumnezeu astfel ca să prindă acest 
important înscris ce purta semnătura Sfântului Părinte. 

Pergamentul pluti câteva secunde în voia vântului, şi în 
timp ce toate mâinile se întindeau pentru a-l prinde, el căzu 
la genunchii pelerinului. 


Acesta nu trebuia să facă decât o mişcare pentru a-l lua, 
dar fără îndoială, nu a îndrăznit. 

Unul dintre vecinii lui l-a ridicat, fără ca el să încerce să şi- 
| dispute. S-ar fi zis că el era singurul exceptat de la această 
binecuvântare, de la această iertare a păcatelor, de această 
indulgență papală. 

În momentul în care înscrisul a scăpat din mâna 
cardinalului, tunurile castelului Sfântul Angelus bubuiră 
dintr-o dată. Toate clopotele bisericii Sfântul Petru precum 
şi clopotele altor trei sute de biserici din Roma s-au pus în 
mişcare, trimiţându-şi dangătele către cer. În sfârşit 
sunetele a cinci sute de instrumente muzicale s-au 
răspândit în aer, întovărăşite de strigăte de bucurie, de 
recunoştinţă şi de mulţumire ale întregii lumi creştine, care 
părea că a trimis în semn de supunere, din fiecare oraş câte 
o delegaţie în Cetatea Eternă. 

Singur, în mijlocul acestor oameni care strigau glorie lui 
Dumnezeu, călătorul rămânând tăcut, se ridică, intră în 
biserică, trecu prin faţa agheasmatarului fără să atingă apa 
sfinţită, prin faţa altarului fără a-şi face semnul crucii, prin 
faţa marelui penitenţiar fără a îngenunchea şi a cere 
iertare, şi intră în capela pelerinilor. 

Este obiceiul ca în Joia Mare, coborând din loja 
Binecuvântării papa să spele picioarele a treisprezece 
pelerini. Aceşti treisprezece pelerini, în timpul celor trei zile 
sfinte, rămân oaspeţii papei, şi sânt hrăniţi de el. 

Doisprezece erau deja pe scaune, şi aşteptau. 

Al treisprezecelea scaun era vacant. 

Călătorul merse să se aşeze acolo. 

De abia îşi luase locul, că papa şi intră, purtat mereu pe 
scaunul lui. 

Acolo numai, Sanctitatea Sa cobori, trecu în ceea ce se 
numeşte camera odoarelor, în care îşi scoase omoforul alb, 
formalul şi mitra de aur iar cardinalul diacon îi puse etola 
violetă, mantoul de mătase roşie, formalul de argint aurit şi 
mitra de argint. 


Schimbarea fiind terminată, papa se întoarse în capelă, se 
aşeză pe tronul fără baldachin, cu două taburete pentru cei 
doi cardinali, şi cu două sfeşnice aprinse, de fiecare parte a 
tronului. În acelaşi timp, cardinalul diacon puse tămâie în 
cădelniţă, şi luându-o, cădelniţă de trei ori. Cardinalul- 
diacon trebuia să cânte evanghelia prescrisă pentru 
ceremonie. 

Cardinalul-diacon cântă evanghelia, după care ipodiaconul 
dădu cartea sfântă papei pentru a o săruta, în timp ce 
cardinalul-diacon, luând cădelniţa, îl cădelniţă de trei ori, 
iar cântăreții intonau versetul: Mandatam novum de vobis. 

În timpul acestui cântec papa s-a ridicat şi după ce 
cardinalul - diacon i-a scos omoforul, s-a apropiat de primul 
pelerin, adică de acela care era cel mai depărtat de călător. 
Doi camerieri îl urmau purtând pe două tăvi, unul 
treisprezece prosoape, iar celălalt treisprezece buchete de 
flori. 

În urma lor venea trezorierul ducând o pungă de catifea 
cărămizie, brodată cu aur, în care erau treisprezece medalii 
de aur şi treisprezece medalii de argint. 

Călătorul urmărea toate aceste detalii cu o nelinişte 
vizibilă şi era uşor de înţeles că se apropia de o criză 
teribilă. 

Ceremonia începu, amintind scena în care lisus spăla 
picioarele apostolilor. Pe măsură ce papa sfârşea cu un 
pelerin, trecea la un altul şi, drept urmare, se-apropia de 
călător. Atunci, paloarea acestuia se accentua, iar 
neliniştea, care făcea să-i tresară tot corpul în mişcări 
convulsive, devenea mai profundă. În sfârşit, papa ajunse la 
el. Ipodiaconul se aplecă să-i dezlege şiretul sandalelor însă 
în acel moment pelerinul îşi retrase piciorul şi se aruncă la 
picioarele vicarului Domnului nostru, zicând: 

O sfinte, de trei ori sfânt, eu nu sunt demn să mă atingeţi! 

Paul al II-lea care nu se aşteptase la această izbucnire, se 
dădu înapoi aproape speriat. 

Atunci, ce vrei de la mine, fiule? 


Eu vreau, o prea sfinte părinte, spuse pelerinul atingând 
podeaua cu fruntea, eu vreau foarte cu umilinţă să ascultați 
la spovedanie pe un nefericit păcătos... Cel mai mare şi cel 
mai nevrednic dintre toţi aceia pe care i-aţi fi întâlnit 
vreodată! Cel mai mare şi mai nevrednic pe care l-aţi auzit 
vreodată, Papa privi un moment cu nehotărâre pe acest om 
prosternat la picioarele sale, apoi, cum din suspinele ce-i 
scăpau din piept, din vorbele lui sumbre, ca şi din gestul lui 
disperat, era uşor de recunoscut sentimentul unei dureri 
profunde, spuse: 

Bine, fiul meu. Pentru că faci parte din cei treisprezece 
pelerini, eşti oaspetele meu. Mergi deci şi m-aşteaptă la 
palatul meu Veneţia... Îndată ce slujba de zi se va fi sfârşit, 
te voi întâlni acolo şi îţi voi asculta mărturisirea, iar dacă va 
exista vreun mijloc de a reda liniştea inimii tale, speră, 
liniştea îţi va fi dată. 

Necunoscutul apucă cu două mâini poala veşmântului 
sfântului Părinte, o sărută umil şi fierbinte, se ridică, îşi luă 
toiagul pe care îl pusese într-un colţ, şi ieşi din capelă, 
urmărit de privirile uimite ale papei şi cardinalilor, ale 
prelaţilor şi ale celorlalţi doisprezece pelerini, întrebându- 
se cine era acel străin care se aşezase un moment printre ei 
şi ce crimă de neiertat comisese, încât să fie obligaţi să se 
adreseze sfântului Părinte însuşi pentru a obţine iertarea. 

VI BLESTEMATUL. 

Palatul Veneţia, către care se îndrepta călătorul 
necunoscut, construit de Paul al II-lea, după desenele lui 
Iulian Maiano, cu resturi ale Coliseumului, pe 
amplasamentul vechilor Septa Iulia, fusese terminat abia de 
doi ani. El se ridica - în această epocă în care palatele 
Braccioli, Panfili, Alfieri şi Buonaparte nu fuseseră încă 
construite pe un loc imens unde, la alegerea sa la pontificat, 
papa Paul al II-lea, imitându-l pe Cesar, dăduse o mare 
masă întregului popor Roman. Timp de cinci zile, douăzeci 
de mii de tacâmuri au fost schimbate de cinci ori pe zi, şi s-a 


evaluat la cinci sute de mii numărul convivilor care luaseră 
parte la această colaţiune gigantică. 

Într-adevăr, Paul al II-lea, care putea să aibă pe atunci 
cincizeci şi doi sau cincizeci şi trei de ani, după ce fusese 
unul din cei mai frumoşi oameni din Italia - atât de frumos, 
încât a renunţat să-şi impună numele de „Formose” pe care 
îl alesese mai înainte, de teama de a nu fi acuzat de orgoliu 
- Paul al II-lea rămăsese unul din cei mai fastuoşi prinți ai 
lumii, adorând bijuteriile, făcând colecţii de diamante, de 
smaralde şi de safire, şi se juca fără încetare cu pietrele 
preţioase pe care le rula în cascadă dintr-o mână în alta. 

În acest magnific palat, astăzi sediul ambasadei Austriei, el 
dăduse întâlnire călătorului, care, introdus în cabinetul său, 
îl aştepta cu nelinişte. 

Aşteptarea nu a fost lungă. Paul al II-lea remarcase 
costumul antic al pelerinului, caracterul profund accentuat 
al fizionomiei sale, violenţa aproape furioasă a câinţei sale, 
şi toate aceste circumstanţe reunite i-au inspirat o mare 
curiozitate de a se reîntâlni cu acel om. 

Când călătorul s-a prezentat la palat, venind din partea 
papei, servitorii lui Paul al II-lea îl recunoscuseră ca pe unul 
din cei treisprezece pelerini care trebuiau să fie oaspeţii 
suveranului pontif în timpul săptămânii sfinte. În 
consecinţă, după ordinele primite dinainte, au vrut să-i dea 
un prânz compus din peşte, vânat slab şi fructe uscate; dar, 
ca şi la Casa-Rotondo, călătorul nu acceptase decât o 
bucată de pâine şi un pahar de apă, pe care le consumase, 
rămânând în picioare. 

În această atitudine l-a găsit Paul al II-lea când a intrat în 
cabinetul său. 

Dar, cum se făcea că acest om pe care l-am văzut până 
acum atât de tare, atât de puternic, atât de stăpân pe el, 
tremura la zgomotul paşilor ce se apropiau de uşa 
cabinetului? Şi cum s-a făcut că atunci când uşa s-a deschis 
şi când el a recunoscut că cel care se apropia era suveranul 


pontif, l-a apucat un frison atât de puternic, încât pentru a 
nu leşina şi cădea jos, a trebuit să se sprijine de un fotoliu? 

Paul al II-lea l-a privit cu ochii lui mari şi negri şi, la lumina 
înşelătoare a celor două lumânări aprinse din cabinet, a 
remarcat paloarea aproape lividă a feţei sale. 

Într-adevăr, aşa cum era plasat în penumbră 
necunoscutul, îmbrăcat cu tunica lui gri şi înfăşurat în 
mantaua lui albastră, care se topea în obscuritate, numai 
faţa-i era vizibilă, apărând poate mai palidă decât era în 
realitate, încadrată fiind de barba şi părul său negru. 

Oricine altcineva în afară de papa Paul al II-lea ar fi ezitat, 
fără îndoială, să rămână singur cu acest om, dar, spirit 
aventuros şi inimă întreprindă, Pietro Barbo a înţeles că 
avea înaintea lui o durere, dacă nu chiar o căinţă, 
incomensurabile, şi că acest păcătos, venit de atât de 
departe pentru a-i mărturisi o crimă ce nu putea fi iertată 
decât numai de el trebuie să fi fost neapărat unul dintre 
acei mari vinovaţi pe care numai antichitatea ni i-a lăsat 
moştenire, unul dintre acele personaje lovite de marile 
mânii cereşti, precum Prometeu, Edip sau Oreste. 

Respingând deci orice teamă vulgară, el se îndreptă spre 
străin şi-i zise cu o voce plină de dulceaţă şi serenitate: 

Fiule, ţi-am promis ajutorul meu către Dumnezeu, şi sunt 
gata să ţi-l dau. 

Necunoscutul nu răspunse decât printr-un geamăt. 

Oricare ar fi crima pe care ai comis-o, oricât de mare ar fi 
greşeala pe care ai făcut-o, milostivirea lui Dumnezeu este 
încă şi mai mare... Mărturiseşte această crimă, arată care 
este greşeala şi Dumnezeu te va ierta. 

Părinte, replică necunoscutul cu o voce surdă, Dumnezeu 
l-a iertat pe Satana? 

Satana se revoltase împotriva iui Dumnezeu. Satana era 
duşmanul genului Uman. Satana era personificarea răului 
pe pământ... De altminteri, Satana nu s-a căit, pe când tu te 
căieşti. 

Oh, murmură necunoscutul, cu umilinţă, sincer, profund. 


Dacă tu vorbeşti atât din inimă cât şi din gură dintr-odată, 
jumătate din drumul către mizericordia divină este făcut şi 
vei fi pe calea mântuirii. Acum, spune-mi cine eşti, de unde 
vii şi ce îmi ceri. 

Necunoscutul scoase un al doilea geamăt şi îşi acoperi faţa 
cu mâinile, ascunzând-o privirilor judecătorului său, 
formând o reţea cu degetele sale, pe care le încrucişa 
convulsiv peste ochi şi peste frunte. 

Ce vreau eu? Oh! O ştiu bine, eu vreau un lucru imposibil: 
iertarea mea!... De unde vin? Aş putea să vă spun că de 
când rătăcesc de la un capăt la altul al lumii... Eu vin din 
nord, eu vin din sud, vin din Orient, din occident; eu vin de 
oriunde! Cine sunt...? 

El ezită un moment,ca şi cum o luptă teribilă s-ar fi dus în 
sinea lui, apoi, cu un gest şi un accent disperat, zise: 

Priviţi! 

Şi ridicându-şi cu mâinile părul lui negru şi lung îşi 
descoperi fruntea şi făcu să lucească în faţa ochilor îngroziţi 
ai suveranului Pontif, acel semn al flăcării pe care îngerul 
mâniei cereşti îl imprimă pe fruntea celor blestemaţi. 

Apoi, făcând un pas către el pentru a reintra în cercul de 
lumină, în afara căruia se refugiase, întrebă: 

Şi, acum, mă cunoaşteţi? 

Oh, strigă Paul al II-lea întinzând fără voia lui degetul 
către semnul fatal, tu eşti deci Cain? 

Dacă ar fi vrut Dumnezeu ca eu să fi fost Cain!... Cain nu 
era nemuritor! El a fost omorât de către nepotul său 
Lameh. Fericiţi cei ce pot să moară! 

Tu nu poţi deci să mori? întrebă papa făcând un pas înapoi 
involuntar. 

Nu, spre nenorocirea mea! Nu, spre disperarea mea! Nu, 
pentru osânda mea! Este cazna mea de a nu putea muri... 
Oh! acest Dumnezeu care mă urmăreşte, acest Dumnezeu 
care m-a condamnat, acest Dumnezeu care se răzbună, 
acest Dumnezeu ştie totuşi, că am făcut tot ce e posibil 
pentru aceasta! 


Papa la rândul său îşi acoperi faţa cu mâinile. 

Nefericitule, strigă el, uiţi că sinuciderea este singura 
crimă fără iertare, pentru că este singura de care nu te mai 
poţi câi? 

Ah! - replică necunoscutul - iată că şi sanctitatea voastră 
mă judecă pe măsura altor oameni, pe mine care nu sunt 
om pentru că eu sunt exceptat de la această lege de care 
nici un om nu scapă, şi anume, de moarte! Da, eu sunt 
asemenea lui Encelade, titanul care deşi lovit de trăsnet, a 
scăpat. Şi fiecare din mişcările mele, fiecare răsuflare a 
mea ridica o lume întreagă de dureri!... Aveam un tată, o 
mamă, o nevastă, copii. l-am văzut murind pe toţi, şi pe 
copiii copiilor mei şi n-am putut să mor!... Roma cea imensă 
a căzut în ruine. M-am aşezat la picioarele gigantei ce se 
dărâma, şi eu am ieşit prăfuit, dar teafăr şi sănătos din 
mijlocul ruinelor sale! De pe înălţimea vârfurilor încununate 
pe flancuri de o centură de nori, acolo unde Caribda 
bubuie, acolo unde Scylla urlă, eu m-am precipitat în mare. 
Am coborât până în fundul bulboanelor rotitoare, şi, printre 
rechinii cu aripi de aramă, printre caimanii cu solzi de oţel, 
marea m-a respins şi aruncat pe țărm ca pe o sfărâmătură a 
unei nave eşuate. Mi s-a spus că Vezuviul era o gură a 
infernului. M-am aruncat în Vezuviu în momentul în care 
lava clocotea, în momentul când vulcanul lansa către cer 
cele mai profunde măruntaie ale sale. Craterul a fost pentru 
mine ca un pat de nisip, un strat de muşchi. Vulcanul m-a 
vomitat împreună cu cenuşa sa, înfăşurat în lavă, şi m-am 
trezit viu în mijlocul florilor câmpiei şi sub umbra 
îmbălsămată a portocalilor din Sorrento! O pădure indiană 
se aprinsese, una din acele păduri de boababi dintre care 
numai unu ar putea forma o pădure. Am început să o 
traversez, în speranţa de a nu mai ieşi vreodată din ea. 
Fiecare arbore era o coloană de foc, avea crengi de foc, îşi 
scutura o coafură de foc... Am pierdut trei zile şi trei nopţi 
ca să străbat incendiul imens, şi, intrai printr-o parte, am 
ieşit prin cealaltă fără ca flacăra să-mi atingă un singur fir 


de păr! Ştiam că există în insula Java un arbore a cărui 
umbră şi al cărui suc sunt mortale. Un om trecând prin 
această umbră chiar în cel mai rapid galop de cal, cădea 
mort. M-am culcat la umbra acestui arbore, m-am întins 
între două cadavre şi am adormit. M-am trezit sănătos şi 
mi-am continuat drumul! În lacuri din insule încă 
necunoscute ale Oceaniei, la aceea oră în care, soarele la 
zenit îşi înfige razele în apa caldă şi face să scânteieze pe 
frunzele nuferilor gigantici familii întregi de şerpi încolăciţi 
cu miile unii în jurul altora, acolo unde nu se disting decât 
noduri de aur, de oţel şi de smarald dublu sau triplu 
împletite, acolo unde nu se văd decât ochi strălucitori, 
boturi inflamate, limbi trifurcate repezindu-se, acolo unde 
nu se aud decât foşnituri de solzi vâscoşi, şuierături de 
răsuflări otrăvite, acolo m-am dus să lunec pe suprafaţa 
apei, bătând verdeaţa cu mâinile şi picioarele, luând în 
mâini acest păr al Meduzei, întărâtând şarpele negru de la 
Cap, aspida Nilului şi vipera Ceylonului şi nici vipera 
Ceylonului, nici aspida Nilului şi nici şarpele negru al 
Capului n-au putut nimic contra mea!... într-o noapte, pe 
când traversam deşertul, văd venind spre mine, cu 
rapiditatea simunului, prin obscuritatea transparentă a 
tropicelor, ceva ca o trombă de nisip însoţită de zgomote 
imposibil de definit. O girafă se dusese să caute hrană 
proaspătă într-una din acele lagune noroioase în care 
dormeau leii. Un leu s-a trezit şi, din mijlocul trestiilor a 
sărit pe umerii girafei, înfigându-şi ghearele de fier în 
muşchii gâtului acesteia. Calul gigantic o luase atunci la 
fugă, turbat de durere, înnebunit de groază, purtând pe 
cavalerul cu coamă mare, care îşi devora prada vie. Peste 
tot pe unde grupul rapid trecuse, atrăsese asupra lui tigri, 
pantere, leoparzi, hiene, şacali, lincşi, vânători nocturni ce- 
şi căutau fiecare pradă. Cu toţii se lansaseră pe urmele lor, 
potrivit cu viteza şi curajul fiecăruia, scoțând răgete, urlete, 
lătrături, mai întâi tigrii, urmaţi de pantere, apoi leoparzii, 
hienele, şacalii, lincşii, toţi cu nasul în pământ pentru a nu 


pierde pista sângelui. La zece paşi de mine, tromba s-a 
rostogolit, girafa nemaiavând forţe să ducă teribila ei 
sarcină, şi-a întins lungul gât către mine, a scos un horcăit 
slab şi a murit... Ei bine, m-am aruncat să disput prada sa, 
leului, m-am rostogolit în mijlocul tigrilor, panterelor, 
leoparzilor, hienelor, şacalilor şi lincşilor, răcnind, urlând, 
lătrând ca şi ei! Când s-a făcut ziuă, eu eram singur, suflând 
din greu dar fără nici o rană, culcat pe cadavrul girafei... 
Toţi aceşti monştri, care ar fi sfâşiat pe un Hercule, un 
Anteu, un Gerion, se întorseseră fiecare de unde au venit, 
printre trestii, în junglă, în păduri, în caverne. Gheare şi 
dinţi îşi pierduseră tăria pentru mine! Oh! în lipsa iertării, 
Doamne! să mor, să mor, să mor, iată tot ce îţi cer! 

Dar atunci - zise papa, care ascultase fără să întrerupă 
acest lung strigăt de disperare, cel mai teribil, cel mai 
dureros pe care să-l fi auzit vreodată - dacă nu eşti Cain... 
tu eşti.? 

Şi s-a oprit speriat de ceea ce ar fi spus. 

Eu sunt, reluă omul cu o voce sumbră, cel care nu a avut 
milă de o mare durere... Eu sunt acela care a refuzat 
omului-Dumnezeu, care sucomba sub greutatea crucii sale, 
un minut de odihnă pe banca de piatră a porţii lui... Eu sunt 
acela care a gonit martirul pe drumul calvarului său... Eu 
sunt cel pe care Dumnezeu răzbună, nu divinitatea, ci 
umanitatea... Eu sunt acela care a zis: „Mergi” şi care, 
pentru ispăşirea acestui cuvânt, trebuie să merg veşnic... 
Eu sunt omul blestemat! Eu sunt Jidovul Rătăcitor! 

Şi, pe când papa făcea fără voia sa un pas înapoi: 

Ascultaţii mă, ascultaţi-mă sfinte părinte, strigă el, 
ţinându-l de poala anteriului alb, şi când veţi şti ce am 
suferit în timpul celor cincisprezece secole cât am trăit, 
poate veţi avea milă de mine şi veţi consimţi să fiţi 
mijlocitorul între culpabil şi judecător, între crimă şi iertare! 

Papa n-a putut rezista acestei rugăminţi profunde. El s-a 
aşezat, şi-a pus cotul pe masă, a lăsat să-i cadă capul pe 
mână şi s-a pregătit să asculte. 


Jidovul se târî până la el pe genunchi, şi începu... 

Acum cititorul să ne permită să ne substituim celui care 
vorbeşte şi să ne acorde atenţia lui răbdătoare pentru 
povestea gigantică care, traversând cincisprezece secole, 
se va desfăşura sub ochii lui. 

De astă dată nu va fi numai istoria unui om, pe care o vom 
povesti, ci însăşi istoria umanităţii. 

VII IERUSALIM. 

Sunt nume de oraşe sau nume de oameni, care, atunci 
când sunt pronunţate în orice limbă, pot să producă chiar în 
acel moment gânduri atât de înalte, amintiri atât de pioase, 
încât cei care aud pronunţându-se acest nume, cedează 
unei puteri supranaturale şi invincibile, simțind nevoia de a 
îngenunchea. 

IERUSALIM este unul dintre aceste nume sfinte pentru 
toate limbile omeneşti. Numele Ierusalim este gângurit de 
copii, invocat de bătrâni, citat de istorici, cântat de poeţi, 
adorat de toţi. 

În opinia vechilor secole, Ierusalimul era centrul lumii. În 
credinţa secolelor moderne el a rămas centrul familiei 
universale. 

Yeruş al Aim - din care noi am făcut lerusalim, înseamnă 
viziune de pace - va fi oraşul ales de Dumnezeu, oraşul 
glorios, oraşul clădit pe munţi sfinţi. 

Tradiţia trecutului spune că Adam a murit aici. Tradiţia 
viitorului spune că aici se va naşte Mântuitorul. 

Moise visa să facă din el capitala poporului lui rătăcitor. 

Pentru ce aceşti Evrei păstori, pentru ce din aceste triburi 
nomade, a încercat el, printr-o muncă de patruzeci de ani, 
să facă o familie, un popor, o naţiune? Pentru ce în 
captivitate le lăuda el ţara Canaanului? Pentru ce îi 
călăuzeşte el după fugă spre ţara făgăduinţei? Pentru ce în 
mijlocul fulgerelor şi trăsnetelor, cere el de la Iehova legi 
pentru ei, într-o întrevedere a cărei măreție pare să fi lovit 
stâncile Sinaiului cu o înmărmurire eternă? Totul, pentru că 
oraşul lui Isus se numea lerusalim, pentru că Ierusalimul, 


care a precedat Roma lui Romulus, a supravieţuit Romei 
Sfântului Petru, pentru că pelerini din toate epocile se 
îndreaptă către el, câteodată îmbrăcaţi cu fier şi cu lancea 
în mână, pentru a-l recuceri, dar mai ales cu picioarele 
goale şi cu un toiag în mână, pentru a-l glorifica. 

Astfel, vedeţi cum profeţii sunt invidioşi pe această 
predestinare? Dacă el cade sub sabia lui Nabucodonosor, va 
fi considerat drept prostituata Babilonului, dacă se ridică cu 
spada Macabeilor, va fi fecioara Sionului. Victoria i-a şters 
ruşinea, independenţa i-a redat virginitatea. 

Fapt este că aceşti profeţi au zis despre el: „Ioate naţiunile 
se vor îndrepta într-o zi către mine, şi popoarele îşi vor zice 
între ele: Veniţi! Să ne ridicăm către Dumnezeul lui Iacob! 
El ne va învăţa legile sale şi vom merge pe căile lui, căci 
vocea sa va ieşi din Sion, iar cuvântul din Ierusalim. El va fi 
judecătorul naţiunilor şi va înstruni popoarele. Atunci 
oamenii îşi vor schimba săbiile şi lăncile în sape şi cosoare. 
Nici o naţiune nu va mai ridica sabia contra alteia, şi 
roadele dreptăţii vor fi liniştea şi pacea!” 

Vedeţi astfel, cum Iehova - Dumnezeul unic, Dumnezeul 
gelos, Dumnezeul puternic, Dumnezeul tare, Dumnezeul 
răzbunător - îl protejează pe acest Ierusalim, care este 
viziune de pace. Moise, „interpretul Domnului”, îşi întinde 
braţele spre acest oraş. David „unsul lui Dumnezeu”, i-a 
ridicat zidurile. Solomon, „prea-iubitul Domnului”, i-a clădit 
templul. Moise înseamnă DOGMA, David, FORŢA iar 
Solomon, ÎNŢELEPCIUNEA. 

Să aruncăm deci o privire asupra lerusalimului. L-am 
văzut născându-se; mărindu-se şi căzând, dar căzând 
providenţial, căzând în faţa puterii romane, care cuprinde 
lumea între braţele ei şi care, din mii de naţiuni, spice 
separate, face un singur snop. Aceasta va coace, în vederea 
civilizaţiei moderne şi în scopul fraternității universale, sub 
soarele creştinismului - singurul astru care va lumina dintr- 
o dată şi pentru bogat şi pentru sărac, pentru puternic şi 


pentru slab, pentru opresor şi pentru sclav, fiind făcut din 
steaua regilor şi din steaua păstorilor! 

Unul dintre cei cinci regi bătuţi de Josua, la Gabaon - în 
timpul acelei lupte de trei zile în care soarele nu a apus, 
pentru a da învingătorului timp să-şi desăvârşească victoria, 
după înfrângere s-a refugiat pe un munte pe care s-a 
fortificat. Acest rege se numea Adoniseh, iar muntele era 
muntele Sion. Adoniseh comanda pe lebusiţi, descendenţi ai 
lui lebus, al treilea fiu al lui Canaan. 

Națiunea aleasă de Dumnezeu, națiunea care trebuia să 
fie în război cu toate naţiunile, să ducă lupte de 
exterminare cu toate popoarele, această naţiune avea 
nevoie, pentru a-şi construi oraşul, de un loc fortificat 
natural, care trebuia să fie înconjurat de râpe şi defileuri. 
Viziunea de pace nu se putea fonda decât pe un loc înalt. 
Ascultaţi-l pe Tacit, şi veţi vedea că el este de acord cu 
Moise şi cum îl justifică pe David: „lerusalimul, situat într-o 
poziţie dificilă, fusese însă fortificat prin lucrări avansate şi 
prin mase de construcţii, care l-au făcut aproape de 
necucerit, chiar dacă ar fi clădit în mijlocul unei câmpii. 

Cei care au fondat Ierusalimul prevăzuseră că din cauza 
diferenţei de moravuri vor avea de întâmpinat multe 
războaie. Pentru aceasta aranjaseră totul ca pentru un lung 
asediu.” 

David a înţeles bine importanţa poziţiei, iar Adoniseh 
cunoştea bine forţa amplasamentului. 

Veniţi! Veniţi! strigă acesta din urmă, din înălţimea 
fortificațiilor lui David şi armatei sale. Noi nu vom trimite 
contra voastră decât pe orbi şi pe şchiopi: ei vor fi de ajuns 
să vă învingă! 

Ce răspunde David? El întinde braţele către fortăreaţa de 
necucerit şi spune: 

Acela care se va urca primul pe acest meterez, va fi 
generalul meu şi va comanda după mine! 

La această promisiune, cei treizeci de puternici ai 
Ierusalimului se avântă. Armata regală îi urmează. Joab, 


nepotul regelui, îşi sprijină scara de zidul pe care-l urcă 
printre săgeți, sulițe şi pietre, ajungând apoi la crenel, sare 
peste meterez şi se menţine acolo până ce vin camarazii să-l 
ajute. 

Fortăreaţa este luată şi Joab este acel aspru general care 
va nimici, în Isboset, neamul lui Saul, care-l va asasina pe 
Abner, şi care va împlânta cu mâna lui trei săgeți în inima 
lui Absalom, fiul regelui său. 

Cât despre garnizoană - se ştie ce le fac regii Israelului 
inamicilor lor de când Saul a fost pedepsit pentru că îi 
cruţase pe Amaleciţi şi pe regele lor - a fost trecută prin 
ascuţişul sabiei. 

Cântecul de triumf al lui David ne va da o idee despre 
importanţa acestei victorii: „Regii şi conducătorii 
pământului s-au pornit împreună împotriva noastră. Ei 
spuseseră în secret: Veniţi şi noi îi vom distruge! Nu vor mai 
fi o naţiune şi vom face să dispară numele lui Israel de pe 
suprafaţa pământului! Dar Dumnezeu puternicul mi-a 
întărit braţul pentru luptă. l-am urmărit pe duşmanii mei şi 
am mers întotdeauna înainte, până când i-am distrus. Ei au 
căzut sub picioarele mele, şi i-am împrăştiat precum 
suflarea vântului împrăştie pulberea! Am învins popoare pe 
care nu le cunoşteam. La auzul numelui meu ele s-au supus. 
Străinul s-a îndepărtat şi a tremurat retrăgându-se. 

David este deci stăpânul acestui formidabil loc. El are ca 
centru al apărării trei munţi legaţi chiar prin contraforturile 
lor: Sion, Acra şi Moriah. Are de asemenea trei şanţuri 
gigantice, create de mâna celui ce cârmuieşte lumile: la 
răsărit, valea adâncă a lui Iosafat, prin care curge 
Cedronul, la miazăzi râpa accidentată a Ghenonului, iar la 
apus, prăpastia Leşurilor. Numai la nord, noul oraş va fi 
vulnerabil, şi cu toate că avea o triplă zidărie, el va fi atacat 
succesiv de Nabucodonosor, Alexandru cel Mare, Pompei, 
Titus şi Godefroy de Bouillon. 

Şi acum, care era lumea în acea epocă în care David, cu 
sabia sa însângerata abia băgată în teacă, ne apare cu 


harpa în mâini, mulţumind Domnului care, făcându-l 
puternic şi victorios, a înfăptuit prin el marile destine ale lui 
Israel? 

Acea lume nu se îndreptase încă spre Europa. Ea ţinea de 
civilizațiile patriarhale, teocratice şi sacerdotale ale 
Orientului. 

INDIA este deja caducă. Ea are dinastii stinse şi uitate, 
oraşe ale căror nume s-au şters şi ale căror ruine sunt 
necunoscute. Sânt mii de ani de când civilizaţia ei se 
ridicase la adăpostul Himalaiei. Primii stăpâni de care îşi 
aminteşte sunt Bardhtii, care erau în floare un secol după 
potop, Chandrasii, care urcă la trei mii două sute de ani 
înainte de Hristos, Djadusterii, care vin o mie de ani după 
ei. De altminteri, se face comerţ cu ea, i se cumpără 
mătăsurile, bumbacele, penele, lemnul de santal, cleiul, 
lacul, cărbunele, fildeşul, perlele, smaraldele, diamantele 
sale, dar nu este cunoscută. 

EGIPTUL, fiul Etiopiei - care i-a urmat, aşa cum Grecia va 
urma Egiptului - făcut din mâlul Nilului, pe malurile căruia 
douăzeci şi patru de dinastii şi cinci sute de regi au ridicat 
Teba, Elefantina, Memifis, Heracleea, Diospolis. Egiptul, 
mama lui Anubis, Iyfon şi Osiris, zeci de capete de câini, de 
pisici şi de şoimi, patria monumentelor nemăsurate şi 
misterioase. Egiptul, cu străzile lui de piloni, cu pădurile 
sale de obeliscuri, cu ale sale câmpuri de piramide şi cu 
turmele sale de sfincşi. Egiptul, din a cărui captivitate, 
Evreii au scăpat în mod miraculos, şi care au văzut cum 
Marea Roşie i-a înghiţit pe faraonul său, Amenofis împreună 
cu puternica lui armată, care avuseseră îndrăzneala să 
urmărească poporul lui Dumnezeu. Egiptul, cu cerul lui 
implacabil de azur, cu soarele, lui roşu-sângeriu, ca gura 
unui furnal, Egiptul, în care, fapt înspăimântător: morţii şi- 
au păstrat înfăţişarea avută la moarte, unde balsamuri 
magice dispută materia, neantului, unde fiecare generaţie 
care trece pe pământ, ca spectre lipsite de simţire, se va 
suprapune, culcându-se deasupra, peste douăzeci de 


generaţii de mumii, care le-au precedat! Egiptul, în sfârşit, 
vast mormânt subteran, unde eternitatea se simte palpabilă 
şi unde nimic nu tulbură liniştea morţii, nici chiar viermele 
mormântului. 

ASIRIA s-a ridicat după el şi a înflorit în întreaga ei 
vigoare. La nord, Assur, fiul lui Sem, a fondat Ninive, iar la 
sud, Nemrod, mezinul lui Ham, a fondat Babilonul. Ninive, 
pe care fiul lui Belus a mărit-o, dându-i şi numele, s-a întins 
pe distanţă de o leghe pe malul stâng al Tigrului. Babilonul, 
în care se intră printr-o sută de porţi din bronz, şi care 
acoperă cu palatele, cu zidurile şi grădinile lui suspendate, 
cele două maluri ale Eufratului. Cele două aşezări surori, s- 
au întins pe sub palmieri gigantici care umbresc frumoasa 
ţară, leagăn al neamului omenesc. Ele ţin cheile comerţului 
Asiei şi sunt drumurile pe care trec bogăţiile lumii. Roadele 
Indiei şi ale Egiptului ajung la ele, de-a lungul Tigrului sau 
Eufratului, purtate de imense caravane de cămile. 

FENICIA are abia numai câteva secole de existenţă. 
Nenumăratul ei popor furnică pe strâmta plajă care domină 
cedrii Libanului. Pe stâncile Aradului, casele au până la 
şapte etaje. Este o rasă impură, gonită din India de 
Tarak'hya, gonită din Egipt de Sesostris. Dumnezeu, care a 
pedepsit Sodoma şi Gomora, a uitat Iyrul şi Sidonul. Acolo 
generaţiile se înmulţesc, rasele încrucişate mişună, fără 
familie sigură, fiecare neştiind cine-i e tatăl sau care-i este 
fiul, toţi înmulţindu-se la întâmplare, ca insectele şi reptilele 
după ploile furtunilor. Lipiţi de Mediterana ei au aservit-o şi 
au luat-o ca sclavă. În timp ce Sidonul ajunge atelierul 
tuturor minunâţiilor fine ale Asiei, Tyrul străbate mările cu 
aripile miilor de vase ale sale. 

CARTAGINA, fiica lor, abia este fondată. Ea constituie 
sentinela avansată a civilizaţiei orientale în Occident. Dar 
Cartagina nu este deocamdată decât un antrepozit al 
Sidonului, decât un comptoar al Tyrului şi abia peste cinci 
sute de ani Didona, fugind de fratele ei, va face din 
Cartagina, mărind-o, viitoarea rivală a Romei. 


ATENA, născută dintr-o colonie egipteană, şi-a epuizat 
seria de regi, începută cu Cecrops şi sfârşită cu Codrus, 
perioadei sale monarhice, succedându-i perioada 
aristocratică. Arhonţii săi o cârmuiesc de o sută de ani: este 
deja regina Grecia. Dar cine cunoaşte Grecia? 

— Homer încă nu s-a născut! 

ALBA creşte. Regii latini îi lărgesc din zi în zi limitele, dar 
ea mai are de parcurs încă trei secole până ce-şi va avea 
prima colonie, iar turmele sale pasc încă pe cele şapte 
coline pe care se va naşte Roma. 

Cât despre Spania, Franţa, Germania, Rusia, ei bine, 
acestea sunt câmpii necultivate, stânci deşerte, păduri 
neumblate şi abia dacă omul primitiv se întâlneşte pe ici, pe 
colo, prin aceste ţinuturi sălbatice, bune pentru lupi, 
mistreți şi urşi. 

Europa nu este încă cunoscută ca fiind a treia parte a 
lumii. 

Să revenim la oraşul sfânt. 

După David, regele războiului, apare Solomon, regele 
păcii. 

Tatăl lui i-a pregătit totul pentru o domnie liniştită. Într- 
adevăr, David a făcut atât război străinilor, cât şi război 
civil. David a construit lerusalimul, pe care l-a aşezat pe un 
trepied cu una din ramuri, cea dinspre apus, sprijinită pe 
Marea Interioară, iar celelalte două, cea din miazăzi 
conducând la Marea Indiilor prin golful Arabic, cea din 
miazănoapte, la Marea Caspică prin trecătorile Eufratului şi 
Tigrului. 

Pentru a domina Marea Interioară ela trebuit să-i bată pe 
filisteni. Pentru a comanda golful Arabic ela trebuit să 
înlăture triburile Idumeene. În sfârşit, pentru a deveni 
stăpânul trecătorilor Eufratului şi Tigrului, el a trebuit să-i 
învingă pe regii Siriei şi ai Damascului. 

Solomon nu va mai avea altceva de făcut decât să 
clădească templul şi să fundeze Palmyra. 


Tânărul rege se urcă pe tron în anul 2970 de la crearea 
lumii. 

Prima lui grijă este să alerge la colina Gabon pentru a-i 
oferi lui Dumnezeu o jertfă de mii de victime pe altarul de 
aramă pe care Moise îl construise în deşert. Oferta este atât 
de plăcută Domnului, încât acesta îi apare în noaptea 
următoare şi îi promite, ca recompensă pentru credinţa lui, 
să-i acorde darul pe care el îl va dori. 

Solomon a cerut înţelepciunea. 

Şi Dumnezeu i-a răspuns: 

Pentru că tu îmi ceri înţelepciunea, care este cunoaşterea 
binelui şi răului, eu îţi acord nu numai ce îţi doreşti, ci şi 
frumuseţea, bogăţia şi gloria. Astfel nici un rege din 
veacurile trecute n-ar fi ca tine şi nici un rege din veacurile 
ce vor veni nu te va egala! 

Astfel, scrie într-a treia carte a Regilor, „mintea lui 
Solomon putea cuprinde atâtea fapte, câte sunt firele de 
nisip pe ţărmul mării”. 

Datorită acestui dar de la Dumnezeu, Solomon a făcut să 
pălească reputaţia celor patru fii ai lui Mahol, primii poeţi ai 
timpului. El a compus trei mii de parabole, a făcut cinci mii 
de cântece, a scris o carte măreaţă asupra creaţiei, 
conţinând vegetalele, de la cedrul care se înalţă pe vârful 
Libanului, până la isopul care se târăşte pe la crăpăturile 
zidurilor, descriind animalele mării, ale aerului, ale 
pădurilor şi munţilor, de la peştele care se ascunde în apele 
cele mai adânci ale Oceanului, până la Vulturul care 
vâsleşte în azurul cerului şi se pierde în razele orbitoare ale 
soarelui. 

Multe din aceste cărţi, multe din aceste cântece, multe din 
aceste parabole ne sunt necunoscute, rătăcindu-se pe 
drumul a trei mii de ani, dar toată lumea a citit „Cântarea 
cântărilor”, această suavă viziune a ludeii din zilele-i cele 
mai frumoase, această poezie proaspătă impregnată cu 
parfumul crinilor din Gelboe şi al trandafirilor din Saaron, 
această melodic de dragoste pe care poetul a compus-o 


pentru căsătoria regelui cu fiica faraonului Osohor, care îi 
aducea ca dotă alianţa Egiptului şi posesiunea oraşului 
Gaza de la Mediterană. 

Atunci, în deplinătatea puterilor sale, se ocupă de 
împlinirea marii misiuni a domniei sale, el fiind acela pe 
care Dumnezeu l-a ales spre a-i clădi un templu. Trebuia ca 
acest templu să fie demn de Dumnezeu. 

EI are aur, argint, aramă, pietre preţioase, perle, purpură 
şi stacoj, dar îi lipseşte lemnul de cedru, de ienupăr şi de 
pin, îi lipseşte mai ales arhitectul, sculptorul, artistul care 
va topi arama, argintul şi aurul, care va face montura 
pietrelor şi perlelor, care va tăia stofa stacojie şi purpura. 
Hiram, regele Tyrului şi Sidonului, vechi aliat al tatălui său, 
îi va trimite tot ce-i lipseşte, iar Solomon va da numai 
lucrătorilor care vor tăia lemnul în Liban douăzeci de mii de 
măsuri de orz, douăzeci de mii de butoaie de vin şi douăzeci 
de mii de poloboace de ulei. 

Hiram trimite în grabă către tânărul rege, un meşter isteţ, 
şi pune securea în munţii Libanului. Lucrătorii lui lucrează 
acolo cu zecile de mii şi se schimba în fiecare lună. 

Şi meşterul trimis lui Solomon este, într-adevăr atât de 
abil, încât cei două sute de mii de lucrători pe care îi 
comandă, îi expediază lemnăria pe deplin fasonată, 
marmura exact tăiată, coloanele gata finisate, şi toate, după 
măsuri atât de perfecte, calcule atât de exacte, încât 
templul iese literalmente din pământ, creşte şi se termină, 
fără ca pe muntele Moriah pe care este plasat să se fi auzit 
un singur scrâşnet de fierăstrău, o singură lovitură de 
ciocan! 

Solomon începuse construcţia templului în al patrulea an 
al domniei sale, în a doua lună a anului - pe care 
Macedonenii o denumesc artemisius, iar Evreii zio - două 
mii nouă sute şaptezeci şi unu de ani de la crearea lumii, o 
mie trei sute patruzeci de ani de la potop, o mie douăzeci şi 
doi de ani după ce Abraham a ieşit din Mesopotamia pentru 
a veni în pământul Canaanului, cinci sute patruzeci şi opt de 


ani după ieşirea din Egipt şi o mie treisprezece ani înainte 
de lisus Hristos. 

După şapte ani templul era terminat! 

Le-au trebuit două sute douăzeci de ani Ionienilor pentru 
a construi templul Dianei din Efes. 

Astfel Dumnezeu, după cum îi promisese lui Solomon, pe 
lângă înţelepciune, bogăţie şi frumuseţe, i-a dat şi glorie, 
permiţând ca el să clădească, în puţini ani, un templu atât 
de magnific. 

Se cunoaşte celebra judecată care probează marea 
înţelepciune a fiului lui David. 

Să vorbim acum, puţin, despre bogăţia şi frumuseţea lui, 
apoi vom abandona cu regret această mare şi poetică figură 
în noaptea trecutului pe care el îl iluminează de trei mii de 
ani, cu razele gloriei şi splendorii sale. 

Bogăţiile lui Solomon erau fabuloase, dacă le comparăm 
cu întinderea regatului pe care îl comanda, şi mai ales cu 
ceea ce a devenit teritoriul acestui regat după un blestem 
de o mie opt sute de ani. A avut la început imensul tezaur 
strâns de tatăl său, pe care l-a mărit neîncetat adăugând 
venitul anual al regatului. Acest venit se ridica la şase sute 
şaptezeci de talanţi de aur, fără a considera taxele asupra 
mărfurilor, tributul guvernatorilor, al prinților şi al regilor 
Arabiei. El avea o flotă magnifică care pleca de la 
Asiongabar pe Marea Roşie, făcea călătorii la Ofir sau 
Ţinutul de Aur şi care, pe lângă optzeci de talanţi de aur în 
lingouri (adică treizeci de milioane de franci-aur) aduceau 
şi acele perle atât de preţuite în antichitate, harpe şi lire 
indiene, ale căror forme au fost împrumutate ulterior de 
greci, colţi de elefant care furnizau fildeşul într-un 
asemenea belşug, încât toate lambriurile palatului regelui 
erau încrustate din el. Mai aduceau maimuțe şi păuni, 
animale atât de rare, încât numai singur Solomon avea 
maimuțe în menajeriile sale şi păuni în grădini. Mai erau, în 
sfârşit darurile pe care i le făceau de bunăvoie regatul, şi 
mai ales oraşul, în cantităţi atât de considerabile, că numai 


dintr-o asemenea ofrandă a oraşului şi-a putut face un car 
de aur, pe care se putea citi această frază, scrisă în 
întregime cu diamante: „Eu te iubesc, scumpul meu 
Ierusalim” 

Şi atunci când în acest car, pe care străluceau cu litere de 
foc dintr-odată dragostea regelui pentru popor şi dragostea 
poporului pentru rege, Solomon se ducea la palatul lui din 
Hittam, situat la o sută douăzeci de stadii în afara oraşului, 
el era calm şi maiestuos, îmbrăcat complet în alb ca un 
mesager al lui Dumnezeu. Era însoţit de o ceată, de tineri, 
dintre cei mai frumoşi şi mai nobili din Idumeneea, 
îmbrăcaţi în purpură tyreniană, înarmaţi cu arcuri şi tolbe 
cu săgeți şi având părul acoperit cu papiote de aur care 
făceau ca faţa lor să pară că răspândeşte o lumină 
asemănătoare aureolei îngerilor. Aşa cum era deja regele 
înţelepciunii şi al bogăției, după promisiunea lui Dumnezeu, 
Solomon era şi regele frumuseţii. 

Şi gloria sa, s-a răspândit atât de departe încât regina din 
Sabba, care domnea departe, în Arabia fericită, şi care se 
credea cea mai bogată şi cea mai puternică regină din 
lume, a vrut să-l vadă cu ochii ei - şi despre aceasta ne 
aduce mărturie minunatul arab, care străluceşte în istorie, 
ca un safir oriental montat de un giuvaergiu fenician. 

Şi cine este safirul? Desigur, Mahomed care scrie în al său 
Coran, şaisprezece secole după ce Solomon scrisese 
„Eclesiastul.” 

Citiţi capitolul Furnicii! 

O pupăză soseşte din regatul Sabba şi îl anunţă pe 
Solomon că regina din miazăzi a plecat din ţara ei, pentru 
a-l vizita. Atunci, Solomon, al cărui inel comanda duhurile, 
porunci unuia dintre ei să aducă de la Sabba tronul reginei, 
pentru ca prezenţa acestui tron care o aşteaptă să-i fie o 
mărturie că nimic nu-i este ascuns aceluia ce a primit de la 
Dumnezeu darul înţelepciunii. Şi, când frumoasa Nicaulis 
coboară de pe elefantul ce o adusese şi este invitată să intre 
în palatul regelui, ea, luând drept apă pavajul care este din 


sticlă lustruită, s-a descălţat şi şi-a ridicat rochia de teamă 
să nu se ude. 

Înapoia elefantului reginei venea o lungă suită de servitori 
ce conduceau cămile de Madian şi dromaderi de Epha, 
toate animalele fiind încărcate cu daruri destinate prinţului 
vizitat de sora lui regală: parfumuri aromate, pietre 
preţioase şi o sută douăzeci de talanţi de aur (şapte 
milioane de franci-aur). 

Regina, care credea că o să-l orbească, fu ea orbită şi după 
ce urcă împreună cu Solomon cele şase trepte ale scării 
care, printre doi pui de lei din aur, ducea la tronul de aur pe 
care el făcea judecăţile, strigă, prosternându-se în faţa lui: 

Fericiţi cei ce sunt ai voştri! Fericiţi cei care vă servesc! 
Fericiţi cei care se vor bucura întotdeauna de prezenţa 
voastră! Fericiţi cei ce vor asculta etern înţelepciunea 
voastră! 

Şi regina Nicaulis avea dreptate: nici un prinţ nu fusese 
încă aşezat în mijlocul unei glorii atât de mari şi nici un 
rege nu înţelesese ca Solomon grandoare maiestăţii umane. 

Şi, când regina a plecat, copleşită la rândul ei de darurile 
aceluia pe care credea că-l va îmbogăţi, peste tot în drumul 
ei a găsit regatul fericit şi înfloritor şi s-a minunat la fiecare 
pas, văzând o pace atât de profundă şi o prosperitate atât 
de mare.,Căci - spune a treia Carte a Regilor - Israel şi luda 
trăiau fără nici o teamă, fiecare sub smochinul lui sau în via 
sa, de la Dan la Bersabe.” 

Nimic nu mai există astăzi din măreţul templu pe care 
Solomon îl ridicase pentru Dumnezeu. Nimic nu a rămas 
din cele trei palate pe care le-a construit: unul pentru el, 
altul pentru regină şi un al treilea pentru străini. Nimic nu a 
mai rămas din mormântul în care fiul pios l-a culcat pe un 
strat de piese de aur pe tatăl său, David. Dar traversaţi 
pustiurile care se întind de la Siria la Eufrat, şi, într-o oază 
răcoroasă, sub acei arbori minunaţi care au făcut ca 
Romanii să-i dea numele de Palmira, veţi întâlni ruinele 
vechiului Tadmor, pe care deşertul religios le-a conservat în 


vasta întindere de nisip mai bine decât ar fi făcut mâna 
profanatoare a civilizaţiei. 

Solomon a domnit patruzeci de ani, după care a murit. Dar 
gloria sa îl precedase în mormântul unde-l aştepta cadavrul 
patern. Femeile străine, fiicele Feniciei, curtezanele din 
Sidon şi Tyr, impuseseră în regatul şi în inima sa, şi îi 
impuseseră zeii lor. Această Astartee, Venus indiana, care a 
coborât Nilul cu regii păstori, şi care a devenit mai târziu 
Afrodita Greciei, Junona Cartaginei şi buna zeiţă a Romei şi 
acel Moloh, Saturn-Focul, furnal arzător care, în zgomote 
de tobe şi cimbale, îşi devora victimele într-o îmbrăţişare 
înflăcărată, amândoi Astarteea şi Moloh au devenit zeii lui. 

Această înţelepciune supremă care se rostogoleşte din 
înălțimile eterate ale amiezii, pierzându-se înghițită de norii 
apusului, acele ultime priviri înceţoşate de greşelile pe care 
le vede profetul Ahiasdin Silo, care şi-a rupt veşmântul în 
douăsprezece bucăţi, fără să înţeleagă că tot aşa, din cauza 
păcatelor regelui, Israelul va fi sfâşiat şi îmbucătăţit în 
douăsprezece părţi, toate aceste rătăciri ale unei vieţi atât 
de frumoase, nu au putut şterge strălucirea numelui lui 
Solomon şi nici imensul său prestigiu. Ela rămas pentru 
totdeauna simbolul gloriei al justiţiei şi al ştiinţei. Este 
soarele ludeei. Este regele care luptă cu Sesostris, 
constructorul care se întrece cu Cheops, poetul care intră 
în competiţie cu Orfeu. Pentru arabi este mai mult chiar: 
este vrăjitorul care are armate de oameni, de dragoni şi de 
păsări; care cunoaşte graiurile tuturor semenilor, care ştie 
ce vrea să spună strigătul animalelor, murmurul arborilor, 
parfumul fiorilor. De la răsărit la apus, de la miazăzi la 
miazănoapte, el comandă vânturilor, mesageri iuți, care-i 
duc cuvântul în cele patru colţuri ale lumii. El ordonă 
duhurilor, sclavi ascultători, să culeagă perla născută în 
fundul mării, sau diamantul închis în fisurile stâncilor 
Golcondei. Geniile, crezându-l numai adormit, continuă să-l 
servească şi după moarte, sesizând adevărul abia la 


vederea viermilor care rod stâlpul ce sprijină cadavrul 
regal, îngropat în picioare. 

VIII IERUSALIM (urmare) 

Cu Solomon, lerusalimul şi-a terminat epoca de bucurie, 
perioada de prosperitate. După poeţii care i-au cântat 
mărirea, vin acum profeţii care-i vor prezice ruina. Încă un 
secol sau două, şi Israel va asculta cu spaimă acele strigăte 
puternice, precursoare şi însoţitoare ale dezastrelor, voci 
care se sting în furtună, care răsună în tenebre, care se 
lamentează pe ruine. 

Într-adevăr, Nabucodonosor se ridică. El este Attila al 
Bibliei, este instrumentul răzbunărilor cereşti, este ciocanul 
lui Iehova ce loveşte pe acei ce au pângărit altarele, 
înlăturând pe adevăratul Dumnezeu. 

Să vedem cel puţin dacă profeţii îl anunţă pe el. 

Isaia spune: „Va veni o zi în care tot ce este în casele 
voastre şi tot ce au strâns părinţii voştri până acum, va fi 
dus la Babilon! 

Chiar copiii care au ieşit din voi, care au fost zămisliţi de 
voi, vor fi luaţi atunci, pentru a fi sclavi şi vor fi duşi în 
cetatea învingătorului... 

Habacuc, la rândul său, zice în numele lui Dumnezeu: „Am 
să ridic acest popor crud şi de o incredibilă iuţeală, care 
aleargă pe tot pământul spre a se face stăpân pe casele 
altora. 

El aduce ura şi groaza. Caii lui sunt mai uşori decât 
leoparzii, mai repezi decât lupii care aleargă seara. 

Cavaleria sa se va răspândi în toate părţile iar călăreţii vor 
veni de departe, ca vulturii ce se aruncă asupra prăzii. 

Ei vor veni pentru jaf, iar regele lor va strânge cete de 
captivi ca firele de nisip... 

Într-adevăr, Nabucodonosor soseşte. 

„În acest timp, Nabucodonosor regele Babilonului a venit 
cu oamenii săi pentru a lua oraşul. 

Atunci, Ioachim, regele lui Iuda, a ieşit din Ierusalim şi s-a 
predat regelui Babilonului, împreună cu mama sa, 


servitorii, prinții şi sclavii lui, iar Nabucodonosor l-a primit 
ca prins. 

EI a luat din Ierusalim toate bogăţiile casei regelui şi a 
spart toate vasele de aur pe care Solomon, regele Israelului 
le aşezase în templul Domnului, aşa cum se prezisese. 

A capturat tot ce era mai de seamă din Ierusalim, pe toţi 
prinții, pe toţi vitejii armatei, cu totul zece mii de prizonieri 
şi nu a lăsat după el decât pe cei mai săraci din popor. 

A strămutat de asemenea la Babilon pe Ioachim cu mama 
lui, cu femeile şi cu sclavii şi i-a adus captivi din lerusalim la 
Babilon, pe judecătorii ţării. 

Şi astfel s-a făcut că regele Babilonului a ridicat pe cei mai 
bogaţi ai lui luda, pe artişti, pietrari, pe toţi războinicii şi pe 
toţi oamenii de bine, şi i-a adus în captivitate la Babilon., 

Această captivitate a fost prezisă de Regele David, în acel 
psalm magnific, care va personifica durerea exilaţilor din 
toate timpurile: „Pe malurile râurilor Babilonului ne-am 
aşezat şi am plâns, când ne aminteam de Sion! 

Ne atârnasem harpele în sălciile malului. 

Căci biruitorii ce ne aduseseră în captivitate ne cereau 
cântări din patria noastră. 

Şi ne spuneau: Cântaţi-ne un imn din cântările Sionului! 

Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ 
străin? 

Dacă te voi uita, o lerusalime! dreapta mea să-şi uite 
îndemânarea sa! 

Şi limba să mi se usuce în gât, dacă te-aş uita şi dacă n-aş 
face din tine, lerusalime, culmea bucuriei mele! 

Adu-ţi aminte Doamne, de fii Edomului care în ziua căderii 
Ierusalimului ziceau: Distrugeţi-l, radeţi-l din temelii! 

Mizerabilă fiică a Babilonului! binecuvântat fie cel ce-ţi va 
întoarce răul pe care ni l-ai făcut! 

Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi şi-i va zdrobi de 
pietre!” (psalmul 136). 

Printre exilați era şi Daniel. 


Daniel, din neamul lui luda, ridicat, copil fiind, din acest 
Ierusalim care nu mai are populaţie şi nici temple. Daniel, 
care a explicat visurile lui Nabucodonosor, şi a citit 
inscripţia ce apăruse la ospăţul lui Balthazar, fiul şi urmaşul 
lui Nabucodonosor, scrisă de o mână nevăzută: Mane, 
Tekel, Fares; Daniel, aruncat de două ori în groapa cu lei, în 
care, prima dată a stat o noapte, iar a doua oară, şase zile; 
Daniel obţine în sfârşit de la Cyrus un edict prin care se 
permite evreilor să se întoarcă în patria lor şi să-şi 
reconstruiască templul, căruia i-se fixează o înălţime de 
şaizeci de coţi, o lărgime egală, trei rânduri de pietre 
şlefuite şi un rând de lemne aduse din Siria. 

După şaptezeci de ani de captivitate, s-au întors în ţara lor 
patruzeci şi două de mii trei sute şaizeci de evrei, căci de 
două ori în acest răstimp de şaptezeci de ani, Ierusalimul 
fusese cucerit şi jefuit şi de fiecare dată, o bună parte a 
populaţiei fusese luată de învingători. 

Mai bine Cyrus ar fi făcut altceva decât să permită 
reconstrucţia templului, deoarece el se însărcinase să 
suporte cheltuielile necesare, pe lângă care a înapoiat 
evreilor şi cinci mii patru sute de vase din aur şi din argint, 
vase pe care le luase Nabucodonosor din Ierusalim. Vai! Nu 
mai era vechiul templu, dar era totuşi un templu. În timp ce 
bătrânii plângeau, tinerii scoteau strigăte vesele; ei nu-l 
văzuseră pe primul! În anul 513 înainte de Isus Hristos a 
fost sfinţit noul edificiu în prezenţa unei mari mulţimi de 
evrei, veniţi din toată Palestina pentru această sărbătoare 
solemnă, în timpul căreia s-au jertfit o sută de viței, două 
sute de berbeci, patru sute de miei şi doisprezece ţapi - 
unul de trib - pentru păcatele lui Israel. Templu reclădit şi 
sfinţit însemna recâştigarea naţionalităţi. 

După ce au înălţat templul, s-au gândit să ridice şi zidurile; 
dar pentru aceasta trebuia autorizaţia lui Artaxerxe, dar 
nimeni nu îndrăznea să i-o ceară. 

Artaxerxe avea ca sclav un jidov numit Nehemia, fiul lui 
Helchias, pentru care prinsese prietenie şi îl numise 


paharnicul său. 

Într-o zi, unul din fraţii lui Nehemia, numit Hanani, a venit 
să-l vadă. El l-a întrebat despre ceea ce evreii care se 
întâlnesc pe pământ străin întreabă mai întâi, adică i-a 
cerut veşti noi despre lerusalim. 

Hanani a clătinat din cap. 

Templul este reconstruit, spuse el, dar zidurile sunt tot 
distruse şi porţile au fost arse! Câteva zile mai târziu, în 
timpul celui de al douăzecilea an al domniei lui Artaxerxe, în 
luna lui nisan, Nehemia l-a servit cu vin pe rege. Acesta, 
privindu-l şi găsind că este foarte abătut, l-a întrebat: 

— Pentru ce ai înfăţişarea atât de tristă, nu cumva eşti 
bolnav? Trebuie că ai ceva care-ţi roade inima! 

Nehemia fu cuprins de teamă, dar adunându-şi curajul şi 
socotind momentul ca favorabil, răspunse: 

Oh rege! Fie-ţi viaţa eternă! Cum să nu fie abătută 
înfăţişarea mea când oraşul în care sunt mormintele 
părinţilor mei este pustiu, când zidurile sale sunt distruse, 
când porţile lui sunt arse? 

Ei bine, ce îmi ceri tu? întrebă regele. Nehemia se rugă 
Domnului, foarte încet, şi răspunse mai îndrăzneţ: 

Dacă cererea mea nu-i va displace regelui, dacă servitorul 
său nu a greşit faţă de el, atunci îl rog să mă trimită în 
Iudeea, în oraşul mormântului părinţilor mei, ca să-l refac, 
din ruine. 

Regele şi regina se priviră şi făcură un semn de aprobare. 

Cât va dura călătoria ta şi când te vei întoarce? reluă 
Artaxerxe. 

Nehemia stabili un timp. 

Este bine, zise regele, du-te! 

Înălţimea voastră, spuse atunci Nehemia, ceea ce faceţi 
este deja mult, dar încă nu e destul. Eu îl rog pe rege să-mi 
dea scrisori pentru guvernatorii ţărilor de dincolo de fluviu, 
ca să mă lase să trec în siguranţă până ce voi ajunge în 
Iudeea. Pe deasupra îl mai rog să-mi dea o scrisoare pentru 


Asap, mai marele peste pădurile de acolo, pentru ca eu să 
pot lua lemnul de care voi avea nevoie. 

Şi regele îi acordă lui Nehemia tot ceea ce i-a cerut. 

Atunci Nehemia a plecat spre Iudeea. 

Poate l-a întâlnit în drumul său pe Temistocle, exilat din 
Atena, şi venit să implore ospitalitatea lui Artaxerxe. Grecia 
începuse să se numere printre naţiuni, dar era încă 
ignorată. 

Nehemia a folosit doisprezece ani pentru a îndeplini 
sarcina pioasă, şi, după aceşti doisprezece ani de la plecare, 
s-a întors la Artaxerxe, aşa cum promisese. 

Regele, văzând fidelitatea cu care Nehemia şi-a îndeplinit 
promisiunea, l-a retrimis la Ierusalim cu titlul de 
guvernator. 

Se scursese puţin peste o sută de ani de la reconstrucţia 
zidurilor oraşului, când se auzi dintr-o dată la Ierusalim că 
un cuceritor străin, venind din nord, capturase Damascul şi 
Sidonul şi asedia Tyrul. 

Opt zile după aceea, sosi un mesager aducând o scrisoare 
a acelui cuceritor, către marele preot Jaddus. 

EL îi cerea trei lucruri: ajutoare, comerţ liber cu armata sa 
şi sprijinul, pe care acesta îl dăduse până acum Perşilor, 
asigurându-l că nu se va căi dacă ar fi preferat prietenia lui 
în locul aceleia a lui Darius. 

Scrisoarea era semnată cu un nume necunoscut evreilor; 
cel ce o scrisese se numea Alexandru, fiul lui Filip. 

Jaddus nu dădu prea mare importanţă scrisorii şi răspunse 
că evreii promiseseră cu jurământ lui Darius, să nu ridice 
vreodată armele contra lui, şi că ei nu puteau să-l calce 
atâta timp cât Darius trăia. 

Această scrisoare pe care o primise Jaddus, la care el 
răspunsese atât de imprudent era semnul cuceririi 
europene care acum bătea pentru a doua oară la porţile 
Asiei. 

Nu se mai auzise ceva despre Europa de la căderea Troiei. 


Astfel că marele preot nu cunoştea decât pe Darius al III- 
lea, al doisprezecelea rege al Persiei. 

Imperiul Persan era imens. El se întindea de la Indus la 
Pontul Euxin de la laxarta la Etiopia. Continuând opera lui 
Darius I-ul şi a lui Xerxe, regii Persiei visau o a treia invazie 
a Greciei, care să răzbune înfrângerile de la Maraton şi 
Salamina, când, dintr-odată într-o provincie a acestei 
Grecii, mărginită la răsărit de muntele Athos, la apus de 
Iliria, la miazănoapte de Hemus şi la miazăzi de Olimp, şi 
mare abia cât a douăsprezecea parte a regatului lor, se 
arătă un tânăr rege hotărât să răstoarne şi să reducă în 
pulbere acest imens imperiu. 

Era Alexandru, fiul lui Filip. 

EI era născut la Pella, în ziua a şasea-a lunii hecatombaeon 
a primului an al celei de-a 106-a olimpiade, în noaptea în 
care a ars templul Dianei din Efes. 

Într-un acces de mânie, tatăl său a vrut să-l omoare într-o 
zi, ceea ce ar fi schimbat puternic faţa lumii orientale. În 
schimb el s-a răzbunat salvând viaţa tatălui său, într-o luptă 
împotriva Tribalilor în care l-a acoperit cu scutul lui. 

La douăzeci de ani, îi învinsese pe Medari, gonindu-i din 
oraşul lor, pe care l-a numit de atunci Alexandropolis şi l-a 
repopulat cu alţi locuitori; apoi, după ce a supus pe aceiaşi 
Tribali cărora le disputase viaţa tatălui său, a pustiit ţara 
Geţilor. Îndată s-a întors împotriva Tebanilor şi Atenienilor, 
care, la sfatul lui Demostene şi crezând în zvonul care se 
răspândise despre moartea sa, luaseră armele. Atunci a 
invadat Beoţia, a devastat Teba, nelăsând în picioare decât 
casa lui Pindar. În sfârşit, a ţinut un mare consiliu de război 
la Oegeea, în care s-a hotărât invazia Asiei. 

În acest scop a strâns treizeci de mii de oameni, 
infanterişti şi patru mii cinci sute de cavalerişti, armase o 
flotă de o sută şaizeci de galere, luase cu el şaptezeci de 
talanţi de aur, avea pregătite merinde pentru patruzeci de 
zile. A pornit din Pella, a mers de-a lungul coastei de la 
Amfipolis, a trecut Styrmonul, a depăşit Hebra, sosind în 


douăzeci de zile la Sestos. A debarcat fără să întâmpine 
rezistenţă pe țărmurile Asiei Mici, vizitase regatul lui Priam 
sau mai curând locul unde fusese acesta, încoronase cu flori 
mormântul lui Ahile, unchiul său din partea mamei şi 
traversase apoi Granicul. I-a bătut pe satrapi, a omorât pe 
Mitridate, a supus Mysia şi Lydia, a luat Sardul, Miletul şi 
Halicarnasele, a cucerit Galatia, a traversat Capadocia, s-a 
scăldat, plin de sudoare în Cydnus şi era aproape să moară, 
dar a fost vindecat de medicul său, Filip. Scăpând de febra 
ce-l doborâse pe patul de suferinţă, s-a avântat în luptă mai 
înfocat ca niciodată. Şi-a reluat drumul victorios subjugând 
Cilicia. A întâlnit în câmpiile lui Issos pe perşi pe care i-a 
risipit din faţa lui ca pe o pulbere, împreună cu regele lor, 
Darius, care fugind şi-a părăsit tezaurul, mama, soţia, copii. 
Atunci, văzând drumul Eufratului deschis, a trimis un 
detaşament la Damasc pentru a înhăţa tezaurul Persiei. A 
mers apoi el însuşi pentru a supune oraşele de-a lungul 
Mediteranei, luând dintr-o lovitură Sidonul şi ajungând în 
cele din urmă în faţa Tyrului, pe care l-a asediat. 

De aici, de la Tyr, acest cuceritor, care încă nu era 
cunoscut ca un aventuros nebun, îi scrisese marelui preot 
Jaddus şi tot înaintea Tyrului, pe care îl va lua după un 
asediu de şapte luni, i-a parvenit răspunsul acestuia. 

Bine, zisese el întorcându-se spre Parmenion, avem de 
distrus un oraş când vom avea timp! 

Şi atunci, Parmenion a trecut, pe tabelele sale în rândul 
oraşelor de distrus - IERUSALIMUL. 

Dar pentru moment, aşa cum zisese Alexandru, timpul îi 
lipsea. Înainte de a se înfunda în ţinuturi necunoscute, 
înainte de a-şi risca armata în India, el trebuia să 
nimicească de pe coastă şi mai înainte de orice, Gaza. 

El merge deci către Gaza, o ia şi o pustieşte după un 
asediu greu. Iritat de o rană gravă pe care o căpătase, el 
legă cu o curea gleznele comandatului persan Boethys, cum 
făcuse odinioară Ahile cu Hector, şi îl târăşte de trei ori 
împrejurul zidurilor năruite ale oraşului incendiat. El 


amână Ierusalimul, urmându-şi drumul spre Egiptul care, 
fericit de a fi scăpat de jugul lui Darius, îl primeşte ca pe un 
eliberator. Urcă Nilul până la Menmfis, vizitează piramidele, 
coboară până la Canope şi face înconjurul lacului Mareotis. 
Ajuns pe malul septentrional şi văzând frumuseţea plajei 
dintre acesta şi mare, precum şi situaţia întărită a locului, 
se decide să dea o rivală Cartaginei, pe care nu o poate 
distruge, aşa cum făcuse cu Iyrul sau cu Sidonul, 
însărcinându-l pe arhitectul Dinocrates să construiască un 
oraş, care se va numi Alexandria. 

Arhitectul ascultă. El trasează o incintă de cincisprezece 
mii de picioare căreia îi dă forma unei gigantice mantale 
macedonene. A tăiat oraşul cu două străzi principale, 
pentru ca să poată aspira răsuflarea proaspătă a vânturilor 
siene. Prima stradă se va întinde de mare la lacul Mareotis 
şi va avea zece stadii sau unsprezece sute de picioare 
lungime; a doua, traversând oraşul pe toată întinderea, va 
avea patruzeci de stadii sau cinci mii de picioare de la un 
capăt la altul. Ambele vor avea o lărgime de o sută de 
picioare. 

Şi în timp ce se pun bazele acestui oraş al cărui destin va 
străluci în această noapte a viitorului mai sumbră încă 
decât ce a trecutului, Alexandru pleacă spre oaza lui Amon, 
taie deşertul de la nord la sud, lăsând la dreapta mormântul 
lui Osiris, la stânga lacul Natron şi Fluviul fără Apă, ajunge 
la templul lui Jupiter după opt zile de marş, face să fie 
recunoscut ca fiu al acestui zeu, trece din nou prin 
Alexandria, pe care nu o va mai revedea decât din înălţimea 
carului său funerar, reia drumul pe care-l făcuse mai 
înainte, şi, cum Ierusalimul este pe drumul spre Arbella, şi 
cum Darius îl aştepta la Arbella, el se îndreptă, traversând 
munţii Ascalonului, către Ierusalim, unde Parmenion îi 
aminteşte că are un exemplu de dat. 

Ierusalimul îl văzuse trecând pe cuceritor împreună cu 
armata lui, pe la ţărmul mării, asemănător unei trombe. El 
auzise strigătele Tyrului, văzuse incendiul Gazei şi cum 


învingătorul îşi continuase drumul, dispărând după 
Heliopolis, el crezuse că la fel ca şi soarele, cuceritorul se 
va stinge înspre apus. 

Şi iată că dintr-o dată el reapărea, mergând de la apus 
spre răsărit. 

Nu trebuia să se gândească să reziste cu mijloace 
omeneşti omului care luase Tyrul şi nimicise Gaza. Numai 
Dumnezeu singur - ca în zilele când soarele s-a oprit sau 
când cădeau ploi cu pietre - ar fi putut să ajute Ierusalimul. 

Marele preot porunci să se facă rugăciuni publice şi aduse 
sacrificii. 

În noaptea următoare, Dumnezeu îi apăru. 

„Presăraţi flori pe străzile oraşului, îi zise, deschideţi toate 
porţile, şi du-te îmbrăcat în veşminte pontificale, împreună 
cu toţi preoţii şi toţi leviţii, îmbrăcaţi de asemenea cu 
hainele lor de sărbătoare, înaintea lui Alexandru şi nu te 
teme de el. În loc de a nimici Ierusalimul, el îl va proteja!” 

Jaddus anunţă poporul despre această viziune, şi astfel, în 
loc să aştepte cu lacrimi, ei aşteptau veseli. Pe când începu 
să se audă pasul victoriosului care se apropia, marele preot 
sacrificator, însoţit de toţi preoţii îmbrăcaţi în haine 
sacerdotale, leviţii în veşminte albe şi tot poporul în 
costume de sărbătoare, au mers în întâmpinarea lui. 
Armata distrugătorului şi poporul celor care se roagă 
temători s-au întâlnit pe drumul Samariei şi al Galileii, într- 
un loc numit Safa, situat foarte sus, astfel că de acolo se 
putea vedea templul şi oraşul, acest loc nefiind depărtat de 
Ierusalim decât cu şapte stadii. 

La vederea acestei mulţimi de bărbaţi şi femei cântând 
imnuri de bucurie, ca în zilele de sărbătoare ale lui Israel, 
ţinând în mâini frunze de palmieri şi flori; la vederea acestei 
grupe de preoţi şi leviţi cu veşminte de in, a marelui preot 
cu efodul lui de aur şi constelații de diamante, cu tiara sa 
împodobită cu o foaie de aur pe care strălucea numele lui 
Iehova, spre marea uimire a generalilor lui Alexandru şi a 
armatei sale, care priveau deja templul şi oraşul ca pe o 


pradă, Alexandru întinde mâna pentru ca toată lumea să se 
oprească, coboară de pe cal, se apropie singur, salută pe 
marele preot şi îngenunchind în faţa lui, adoră numele lui 
Dumnezeu. 

Atunci, evreii l-au înconjurat pe cuceritor, copii şi-au întins 
mâinile lor mici către el, femeile îi aruncau flori iar bărbaţii 
unindu-şi vocile îi urau multă prosperitate. 

Şi leul macedonean, devenit blând şi umil ca mielul care 
suge în viile din Engadina, atinse mâinile celor mai mici 
copii, surâse femeilor şi mulţumi bărbaţilor pentru urările 
pe care i le făceau. 

Toată armata, acei regi ai Siriei care îl urmau, precum şi 
Parmenion, căruia îi spusese „Aminteşte-mi că trebuie să 
distrug Ierusalimul” îl socoteau nebun. 

Parmenion se apropie de el şi îl întrebă: 

Înălţimea ta, cum se face că tu care eşti adorat de lumea 
întreagă, îl adori pe marele preot al jidovilor? 

Nu pe el îl ador, răspunse Alexandru: cel pe care îl ador 
este Dumnezeu, al cărui ministru este el. 

Acest Dumnezeu este deci Jupiter, al cărui fiu te-ai 
declarat când ai fost să-i vizitezi templul din oaza lui Amon? 

Alexandru scutură capul. 

Ascultă, îi spuse lui Parmenion. 

Apoi, ridicând vocea: 

Şi de asemenea voi toţi, adăugă el, ascultați! Pe când eram 
în Macedonia, şi visam la metodele de a cuceri Asia, mi-a 
apărut, în vis, un Dumnezeu. El purta acelaşi costum pe 
care îl are marele preot, numai că fruntea lui strălucea de 
lumină şi am putut astfel să-i recunosc divinitatea. „Nu te 
teme de nimic, Alexandre, fiul lui Filip - mi-a spus el - treci 
cu curaj peste Helespont; eu voi fi în capul armatei tale şi te 
voi face să cucereşti imperiul Persan”. Cu această încredere 
am plecat şi am fost învingător! Nu fii deci uimit, o 
Parmenion, nu vă minunaţi nici voi, toţi cei ce mă ascultați, 
că, întâlnind aici pe acest mare preot îmbrăcat în costumul 
pe care îl purta Dumnezeul lui când mi-a apărut, eu mă 


înclin înaintea lui şi că eu ador pe Dumnezeul lui; căci, aşa 
cum văd acum, numai cu ajutorul acestui Dumnezeu 
necunoscut şi nu cu acela al zeilor noştri, am putut să-l 
înving pe Darius, pe care îl voi învinge iarăşi şi voi distruge 
imperiul perşilor! 

Şi explicându-şi astfel conduita, lui Parmenion şi regilor 
Siriei, Alexandru îl îmbrăţişă pe marele sacrificator, intră în 
oraş pe jos, urcă la templu şi acolo îi oferi jertfă lui Iehova 
în modul în care i-a arătat marele preot, pentru a fi pe 
placul Domnului. 

Apoi, sacrificiile fiind împlinite, marele preot, deschizând 
sub ochii regelui Macedoniei cartea lui Daniel la capitolul al 
VIII-lea, îi citi următoarea prezicere, atât de clară, că nu 
putea fi vreo îndoială: „Când eram la castelul din Susa, în 
ţara lui Elam, am avut o viziune în care mi s-a părut că 
eram la poarta Ulaiului. 

Mi-am ridicat ochii şi am văzut un berbec care era în faţa 
mlaştinilor. El avea coarnele ridicate, numai că una era mai 
sus decât cealaltă. 

Şi dădea lovituri cu coarnele spre apus, spre miazănoapte 
şi înspre miazăzi, şi nici un animal nu-i putea rezista, astfel 
că făcea tot ce vroia, şi a devenit foarte puternic. 

În timp ce-l priveam cu luare aminte, am zărit un licorn. El 
venea dinspre apus, alunecând pe faţa pământului, fără să-l 
atingă. 

El ajunse până la berbecul pe care-l văzusem înaintea 
mlaştinilor din afara porţilor lui Ulai, şi se asvârli asupra lui 
cu o mare forţă. 

Şi atacându-l cu mare furie, îl străpunse cu lovituri de 
corn, îl răsturnă la pământ şi îl calcă în picioare, fără ca 
berbecul să-i poată rezista şi fără ca nimeni să-l scoată din 
puterea sa. 

După care licornul crescu, şi mărindu-se neîncetat, atinse 
o talie gigantică. Atunci cornul lui s-a rupt în patru bucăţi, şi 
acele patru bucăţi diferite, se îndreptară către cele patru 
vânturi ale cerului. 


Şi pe când eu, Daniel, căutam să înţeleg această viziune, 
un înger s-a coborât din cer a venit înspre locul în care 
eram, şi văzându-l cum răspândea în jur lumină cerească, 
am căzut cu faţa la pământ, cu inima palpitând şi cu corpul 
tremurând de teamă. 

Atunci el m-a atins şi m-a ridicat în picioare, spunându-mi: 
«Berbecul pe care l-ai văzut şi care avea coarne dintre care 
unul era mai sus decât altul, este regele Persiei şi a 
Medinei, care domneşte în două regate, unul mai mare 
decât celălalt. 

Iar licornul este regele Greciei, şi cele patru coarne care s- 
au născut din cornul lui rupt, sunt cei patru regi care se vor 
naşte din neamul lui şi care îi vor urma, fără a avea însă 
forţa şi puterea lui. 

Alexandru asculta cartea sfântă, admirând acest popor 
ales de Dumnezeu, care în loc să aibă oracole care să 
explice trecutul sau prezentul, ei au profeţi care prezic 
viitorul. El îi ceru marelui preot să-i spună ce ar dori să 
primească de la el. 

Şi marele preot răspunse: 

O rege! eu vă rog să permiteţi ca noi să trăim după legea 
părinţilor noştri, să permiteţi ca jidovii din Babilon şi din 
Media să poată trăi după legea lor, şi de a ne scuti, la 
fiecare al şaptelea an de tributul pe care îl vom fi plătit timp 
de şase ani. 

Alexandru, cu o mare bunătate, acordă tot ceea ce a cerut 
Jaddus, şi adăugă: 

Dacă unii dintre tinerii voştri războinici doresc să vină cu 
mine şi să servească în armatele mele, le va fi permis să 
trăiască după religia lor şi să-şi ţină toate obiceiurile. 

Mulţi au acceptat şi au primit rang în armata 
macedoneană. 

Trei zile mai târziu, Alexandru a părăsit Ierusalimul, 
petrecut de mulţumirile marelui sacrificator, ale preoţilor, 
leviţilor şi întregului popor, care l-au urmărit din ochi cu 
mare recunoştinţă şi admiraţie. Mult timp se mai auzi 


răsunetul paşilor săi care se îndreptau spre Eufrat şi Tigru. 
O pală de vânt dinspre nord-est aduse într-o zi zgomotul 
bătăliei de la Arbella; se auzi ca un ecou căderea 
Babilonului şi Susei, se văzu înroşind orizontul arderea 
Persepolisului. În sfârşit, această rumoare îndepărtată se 
pierdu dincolo de Echbatana, în deşerturile Mediei, pe 
celălalt mal al fluviului Arius... 

Şi acum, vreţi să ştiţi cum autorul poemului despre 
Macabei scrie în zece rânduri istoria lui Alexandru? 
Ascultaţi şi spuneţi dacă cele douăzeci şi patru de cântece 
ale Iliadei fac pe fiul lui Thetis şi al lui Peleu mai mare decât 
fiul lui Filip şi al Olimpiei „După ce Alexandru, regele 
Macedoniei, fiul lui Filip, care domnise la început în Grecia, 
a ieşit din ţara lui Cethim şi după ce îl învinsese pe Darius, 
regele perşilor şi al mezilor, a purtat multe bătălii, a cucerit 
cele mai puternice oraşe, a învins şi omorât pe cei mai viteji 
regi; ajuns până la marginea lumii, s-a îmbogăţit despuind 
neamurile, iar pământul a tăcut înaintea lui!” 

IX IERUSALIM (Urmare) 

Unul din acei regi care, după profeția lui Daniel, îşi 
tăiaseră regate din imperiul lui Alexandru, se numea 
Seleucus Nicator sau Seleucus Învingătorul. 

Lui i-a fost hărăzită Siria. 

Timp de o sută douăzeci şi cinci de ani succesorii săi, care 
ca şi el, aveau drept capitală Antiohia, au primit de la 
Ierusalim tribut, în schimbul căruia i-au respectat legislaţia, 
obiceiurile şi credinţa mozaică. 

Aceşti succesori au fost: Antiohus Salvatorul, Antiohus 
Zeul, Seleucus II, Seleucus III şi Antiohus cel Mare, - căruia 
i-a urmat Seleucus Filopator şi, în sfârşit, Antiohus IV. 

Fiecare dintre aceşti prinți, după cum se vede, avea un 
supranume mai mult sau mai puţin meritat. Antiohus IV îl 
luase pe acela de THEOS EPIPHANES (Dumnezeu prezent). 

Posteritatea i-a schimbat acest supranume în acela de 
EPIMANES care înseamnă nesimţitul. 


O măritase pe sora sa cu Ptolemeu Philometor şi îi dăduse 
ca zestre Coele-Siria şi Fenicia. 

Sora lui murind, el i-a cerut zestrea înapoi; Ptolemeu nu a 
vrut să i-o înapoieze. Antiohus strânse atunci o mare 
armată, cu elefanţi, care de luptă, douăzeci de mii de 
cavalerişti, o sută de mii de infanterişti şi plecă împotriva 
Egiptului. 

Ptolemeu, bătut în primele ciocniri, îi chemă în ajutor pe 
Romani. Antiohus, care nu ţinea să se compromită cu fii 
lupoaicei, ordonă retragere şi, pentru a nu pierde cu totul 
expediţia sa, se năpusti asupra sărmanului lerusalim, căruia 
o sută douăzeci de ani de pace, dacă nu de prosperitate, îi 
redaseră unele urme din vechea lui splendoare. 

El intră plin de orgoliu în templu, luă altarul de aur, 
sfeşnicul de aur, masa de aur pe care se puneau azimele, 
toate vasele, toate cupele, toate cădelniţele de aur şi, în 
sfârşit draperia brodată cu aur şi ornamentele de aur care 
erau în faţa templului; pe lângă că a ridicat tot aurul, tot 
argintul, toate vasele preţioase şi toate comorile ascunse pe 
care le-a găsit, a mai făcut un mare carnaj de oameni, a 
ridicat un mare număr de captivi şi s-a întors în ţara lui. 

A fost un doliu imens în tot Israelul, tot atât de intens ca 
acela din timpul primei captivităţi. 

Prinții şi bătrânii erau foarte îndureraţi, tinerii, abătuţi, 
bărbaţii erau înecaţi de plâns, iar femeile, aşezate pe patul 
lor nupţial, înotau în lacrimi. 

Şi n-a fost totul. După doi ani au venit noi mesageri ai 
regelui. Ei se făcură stăpâni ai fortăreței şi puseră acolo o 
garnizoană greacă, „plasă foarte periculoasă pentru a 
prinde oameni şi care întindea fără încetare curse celora 
care veneau să se roage în templu” - zice Cartea 
Macabeilor. 

Această fortăreață era demonul rău al lui Israel, căci cei 
care o locuiau vărsau sânge inocent în faţa locului sfânt şi 
mânjeau cu el până şi sanctuarul, astfel că locuitorii fugiră, 


iar lerusalimul, străin cetăţenilor săi, deveni locuinţa 
străinilor. 

Dar nu era încă destul. Antiohus decretă în toate statele ca 
toate popoarele să constituie un singur popor, şi ca toate 
credinţele să constituie numai una. 

Era interzis, în special evreilor, să ofere jertfe lui 
Dumnezeu în templu, să sărbătorească Sabatul şi 
sărbătorile sfinte, şi a ordonat să se ridice temple idolilor, 
acolo unde era templul Dumnezeului adevărat. 

Şi dacă vreunul nu asculta de acest ordin al regelui 
Antiohus, era expus pedepsei cu moartea. 

Erau aduşi ofiţeri din toate ţările pentru a supraveghea 
oraşul Ierusalim şi a-l pedepsi. 

Trăia, pe atunci în acest oraş un om sfânt care se numea 
Mathatias, Fiul lui loan. Era un bătrân de o sută patruzeci 
de ani. 

EI avea cinci fii, şi cu aceşti cinci fii, ieşi din Ierusalim şi se 
retrase pe muntele Modin, situat la trei ore spre apus faţă 
de oraşul sfânt. Ai săi cinci fii se numeau: 

loan, supranumit Gaddis, Simon, supranumit Thasi, luda, 
Supranumit Macabeul, Eleazar supranumit Abaron, 
lonathan supranumit Apphus. 

Şi acolo, în picioare, în-mijlocul celor fugiţi, el striga, cu 
barba şi cu părul în vânt, asemenea acelor sfinţi profeţi 
care plângeau odinioară Ierusalimul: 

O, nenorocire! nenorocire mie! Am fost aşadar născut 
pentru a vedea întristarea poporului meu şi ruina oraşului 
sfânt? Am fost născut pentru a veni să mă aşez aici, în timp 
ce Ierusalimul este mânjit, sanctuarul lui în mâinile 
străinilor, iar templul lui tratat ca un infam? Vasele 
consacrate gloriei sale au fost capturate, ca şi oamenii, şi 
duse într-o ţară inamică; bătrânii au fost asasinați în pragul 
caselor lor, iar tinerii oameni au căzut, omorâţi de sabie în 
mijlocul străzilor. Ce ţară n-a moştenit nimic din regatul 
tău, o, lerusalime! şi ce popor nu s-a îmbogăţit luând prăzi 
de la tine? Toată mărirea ta ţi-a fost furată, şi din liber cum 


erai, iată-te sclav. Tot ce am avut sfânt, frumos, strălucitor, a 
fost prăpădit şi profanat de alte ţări. O, lerusalime! 
lerusalime! de ce mai trăim noi dacă tu nu mai trăieşti? 

Chiar în acel moment, soldaţii trimişi de regele Antiohus 
veneau ca să-i constrângă pe acei evrei ce se retrăseseră la 
Modin, să facă sacrificii idolilor şi să părăsească legea 
adevăratului Dumnezeu. Văzându-l pe bătrânul care i se 
părea a fi cel mai considerabil şi mai considerat de toţi, cum 
şedea în picioare, în mijlocul poporului, înconjurat de cei 
cinci fii ai săi, comandantul înaintă şi-i zise: 

Mathatias, fii primul la îndeplinirea ordinelor regelui, aşa 
cum fac toate etniile, aşa cum fac toţi oamenii lui luda, cum 
fac toţi locuitorii rămaşi în Ierusalim, şi vei fi pus, tu şi fiii 
tăi, în rândul prietenilor regelui şi veţi fi copleşiţi cu aur, 
glorie şi onoruri. 


Dar, ridicând vocea, astfel ca nimeni să nu piardă nici un 
cuvânt din ceea ce zicea, Mathatias răspunse: 

Când toate naţiunile vor asculta de regele Antiohus, când 
toţi cei ai lui Israel vor fi părăsit cultul părinţilor lor pentru 
a urma ordonanţele date de rege, când toţi cei rămaşi la 
Ierusalim vor îngenunchea în faţa idolilor, chiar şi atunci 
fraţii mei, copiii mei şi cu mine nu vom recunoaşte niciodată 
un alt Dumnezeu decât pe lehova! 

Şi cum un evreu, înspăimântat, fără îndoială, de atitudinea 
amenințătoare pe care o luaseră soldaţii greci la vorbele lui, 
se îndrepta spre altarul falşilor zei pentru a face sacrificiu, 
Mathatias smulse o sabie din mâinile unui soldat, şi-l omori 
pe evreu. 

Apoi, cum ofiţerul se apropia ca să-l aresteze, el se repezi 
la ofiţer şi-l ucise. 

Atunci, soldaţii se dădură înapoi. 

Cu piciorul, Mathatias răsturnă altarul. 

Şi, ridicând deasupra tuturor capelelor spada sa roşie de 
sânge: 

Cine este zelos întru credinţă, şi vrea să rămână neclintit 
în unirea cu Dumnezeu, să mă urmeze! strigă el. 

A fugit apoi în munţi, împreună cu cei cinci fii 
abandonându-şi casele, şi toată averea pe care o avea în 
oraş. 

Şi toţi cei cu sufletul credincios, oamenii doritori să 
trăiască după lege şi dreptate, au plecat cu el. 

Atunci a început acea magnifică epopee a celor cinci fraţi 
ce aveau un nume predestinat: Macabeii, ceea ce în ebraică 
înseamnă cel care loveşte, iar în greceşte, cel care luptă. 

Soldaţii i-au urmărit pe cei fugiţi, şi ajungând o ceată de 
bărbaţi, femei şi copii, cu toate că aceştia erau înarmaţi, cu 
toate că ar fi putut să fugă, fiind însă ziua de Sabat, ei nu au 
vrut nici să fugă şi nici să se apere. 

Şi-au zis numei între ei: „Fraţilor, să murim cu sufletul 
curat”. Şi ziseră ucigaşilor lor: „Cerul şi pământul să fie 
martori că ne omorâţi pe nedrept”. 


Apoi îşi întinseră gâturile, ca victime, şi fură omorâţi 
împreună cu femeile, copiii şi vitele lor. 

O mie de persoane au pierit în acea zi! 

Dar sângele lor vărsat strigă cerând răzbunare şi strigătul 
fu auzit de tot Israelul. 

Assideenii, care erau cei mai viteji dintre evrei, luară 
armele primii, şi veniră la Mathatias. 

Toţi cei ce erau ameninţaţi, toţi cei care fugeau, au venit 
de asemenea, ca să mărească trupa lui Mathatias şi a celor 
cinci fii ai săi. 

Şi când şi-au format o armată, au căzut asupra 
trădătorilor, asupra renegaţilor şi au făcut un adevărat 
măcel. Puţinii, care au scăpat de sabie, au fugit în alte 
provincii. 

Stăpâni ai Ierusalimului şi a întregului Israel, Mathatias şi 
cei cinci fii ai săi au mers de la miazănoapte la miazăzi, de 
la răsărit la apus, sfărâmând toate altarele zeilor străini. 

Într-o zi, bătrânul se opri din drum: el simţea că va muri. 

I-a chemat pe cei cinci fii ai săi în jurul patului şi le-a spus: 

Copiii mei, ar fi o greşeală să credeţi că domnia trufiei a 
trecut. Dimpotrivă, iată venind un timp al pedepsei şi al 
ruinelor, al indignării şi al mâniei. Rămâneţi deci tari în 
credinţă şi închinaţi-vă viaţa unirii pe care părinţii voştri au 
făcut-o cu Dumnezeu. Amintiţi-vă de lucrările înaintaşilor 
voştri; fiţi credincioşi şi veţi fi mari, puternici şi plini de 
glorie ca ei! Îl vedeţi aici pe Simon, fratele vostru: el este 
om de încredere; ascultaţi-l întotdeauna; când eu nu voi mai 
fi, el va fi părintele vostru. lată apoi pe luda Macabeul: ela 
fost puternic şi viteaz în tinereţea sa; când nu voi mai fi, el 
să fie generalul vostru. 

După aceste cuvinte, el îi binecuvântă şi ajungându-l 
moartea, se reuni cu părinţii săi. 

A murit la vârsta de o sută patruzeci şi şase de ani şi a fost 
înmormântat la Modin, în locul unde erau şi strămoşii lui. 
Întregul Israel l-a plâns şi a păstrat doliu mare cu ocazia 
morţii sale. 


Cu începere din acest moment, după cum a decis 
Mathatias, Simon a devenit capul, iar luda, braţul. 

Atunci a început lupta: o luptă îndelungată, îndârjită, pe 
viaţă şi pe moarte! 

Apollonius, care comanda pentru Antiohus în Iudeea, a 
strâns mai întâi toate trupele pe care le avea, şi ieşi din 
Samaria cu o armată puternică. 

Iuda l-a întâmpinat, i-a sfărâmat armata, l-a ucis, i-a luat 
sabia, şi de atunci nu a mai vrut să aibă vreo alta. 

În acel timp Seron, care era un alt general al armatei lui 
Antiohus, şi care comanda în Siria de Jos, şi-a strâns o 
armată considerabilă şi avansă până la Bethoron. El avea în 
suita sa negustori de sclavi care trebuiau, din preţul 
evreilor ce li se vindea să plătească romanilor tributul 
regelui Antiohus. 

Iuda nu-l lăsă pe Seron să meargă prea departe. 

Când se găseau în faţa duşmanilor, soldaţii îi atraseră 
atenţia că aceştia erau de douăzeci de ori mai numeroşi 
decât ei. 

Iuda le răspunse: 

Dacă Dumnezeu din cer vrea să ne salveze, pentru El nu 
este diferenţă între un număr mare şi unul mic. 

Şi se aruncă asupra lui Seron şi asupra armatei sale. 
Armata intră în derută, iar Seron ajunse cu mare greutate 
la ţărmul mării şi fugi spre Antiohia într-o barcă. 

La fel s-a întâmplat cu alte trei armate pe care Antiohus le- 
a trimis împotriva lui luda. Acesta din urmă a ucis trei mii 
din oamenii lui Gorgias, cinci mii din ai lui Lysias şi opt mii 
din cei ai lui Timotei. 

Antiohus a murit de furie! 

I-a urmat Eupator, fiul lui. 

Noul rege hotărî să termine dintr-o singură lovitură cu 
acest pumn de credincioşi, pe care îi numea bandiți. 

EI strânse o armată de o sută de mii de pedestrași, 
douăzeci de mii de cavalerişti, şi treizeci şi doi de elefanţi. 


Fiecare elefant, condus de câte un indian, purta un turn de 
lemn, conţinând treizeci şi doi de soldaţi. 

Regele, în fruntea acestei armate de o sută douăzeci şi una 
de mii de oameni, avansă câtre lerusalim. 

Toată această mulţime era înspăimântătoare de văzut, cu 
trâmbiţele sunând, elefanții mugind, caii nechezând... 

Cavaleria mergea pe cele două aripi pentru a însufleţi 
infanteria cu sunete de trompetă. O parte a armatei, 
mergea de-a lungul munţilor, în timp ce cealaltă trecea prin 
câmpie; şi când soarele cădea pe scuturile de aur şi bronz, 
răspândea pe colinele învecinate o asemenea fulgerare 
încât străluceau ca nişte lămpi aprinse. 

Locuitorii satelor fugeau speriaţi din faţa acestei mări de 
soldaţi, fiii îi duceau pe bătrâni, femeile îşi târau copiii după 
ele; bărbaţii chiar se salvau primii, atât era de teribilă 
larma făcută de marşul a o sută de mii de infanterişti şi de 
douăzeci de mii de călăreţi, atât erau de înspăimântătoare 
țipetele elefanților! 

Iuda Macabeul înfruntă inamicul. 

Ciocnirea fu teribilă: şase sute de oameni din armata lui 
Eupator au fost culcaţi la pământ din primul şoc, şi nu se 
mai ridicară. 

Un tânăr, numit Eleazar, văzând un elefant enorm, 
cuirasat în întregime, pe flancuri acoperit cu armoriile 
regelui, crezu că îl ducea pe Antiohus Eupator, şi, pentru a 
termina războiul dintr-o lovitură, şi a-şi câştiga un nume 
nepieritor, omorând în dreapta şi în stânga, ajunse până la 
monstru, alunecă sub el şi îi înfipse sabia în măruntaie. 
Elefantul se prăbuşi, împreună cu turnul cu treizeci şi doi 
de oameni pe care-i purta, şi îl zdrobi în cădere. 

Dar, cu toate faptele minunate, luda a trebuit să se 
retragă din faţa inamicului. Era prima dată când părăsea 
câmpul de luptă. 

Antiohus Eupator îşi continuă drumul către Ierusalim. 

Iuda şi ai săi se închisese în fortăreaţa Sionului. 

Antiohus l-a asediat acolo. 


Asediul a fost îndelungat. Antiohus alcătui o mulţime de 
instrumente de război, un mare număr de maşini care 
lansau pietre, săgeți, foc. 

Asediaţii răspunseră cu alte maşini, împotriva maşinilor. 

Poate că s-ar fi ajuns la Sion ca şi la Troia şi poate că 
Antiohus ar fi rămas şi el nouă ani sub zidurile oraşului 
sfânt, dacă două circumstanţe nu l-ar fi făcut să ridice 
asediul. 

Erau în anul Sabatului, - căci evreii aveau anul lor, aşa 
cum aveau ziua lor de repaus; - nu se lucra pământul, nu se 
semăna şi în consecinţă nu erau alte produse ale 
pământului, decât acelea care cresc singure. 

Foametea se răspândi în armata lui Antiohus. 

Pe de altă parte, izbucni o revoltă în Antiohia. 

Regele încheie o pace rapidă cu Iuda, luă drumul regatului 
său, şi, reintrând în capitală, fu ucis împreună cu Lusias de 
către Demetrius, fiul lui Seleucus, care fusese înlăturat de 
la tron cu forţa şi care se întorcea cu forţă. 

Demetrius a schimbat politica: în loc de a impune evreilor 
pe zeii greu, fenicieni şi egipteni, el le-a lăsat religia lor, dar 
a vrut să le numească un mare preot vândut intereselor 
sale. 

Acest mare preot se folosea pe Dumnezeu pentru a 
influenţa poporul în folosul lui Demetrius. Nelegiuitul se 
numea Alcim. 

Dar luda Macabeul era treaz; el strigă: „Vino, Israele!” şi 
armata, împrăştiată după pace, s-a reunit la prima lui 
chemare. 

Atunci Demetrius l-a chemat pe Nicanor, unul dintre 
principalii nobili de la curtea sa, şi i-a zis: 

Ia o armată şi du-te să distrugi acest popor! 

Iuda, fidel tradiţiei victoriilor sale, nu l-a mai aşteptat pe 
Nicanor ci îi ieşi în întâmpinare, îl întâlni la Cafarsalama, îl 
bătu şi-i ucise cinci mii de oameni. 

Nicanor după înfrângere, îşi regrupa armata, încă de trei 
ori mai numeroasă decât aceea care îl bătuse, şi cum 


aştepta încă o armată din Siria, îşi aşeză tabăra în 
apropierea aceluiaşi Bethoron unde fusese înfrânt Lysias. 

Iuda s-a dus la Bethoron. 

Bătălia a avut loc în cea de treisprezecea zi a lunii adar. 
Armata lui Nicanor a fost bătută şi Nicanor ucis. 

Soldaţii lui Demetrius, văzându-şi generalul mort, şi-au 
aruncat armele şi au întins-o la fugă. 

Dar oamenii lui luda i-au urmărit de la Adezer, până la 
Gazara, sunând din trâmbiţe pentru a anunţa oraşelor şi 
satelor Israelului înfrângerea duşmanului. Atunci toţi 
bărbaţii satelor şi oraşelor, toţi copii şi toţi bătrânii, putând 
deja sau mai putând, încă să poarte o armă, au ieşit în 
numele Domnului şi au luat parte la ruina acelei superbe 
armate. 

Toţi soldaţii lui Demetrius au fost doborâţi pe pământul lut 
Israel şi niciunul n-a scăpat. 

Învingătorii au tăiat capul şi mâna dreaptă a lui Nicanor şi 
le-au bătut în cuie pe un stâlp expus în Ierusalim. 

S-a decis că a treisprezecea zi a lunii adar, lună când se 
dusese bătălia, să fie consacrată în viitor ca una din marile 
sărbători ale lui Israel. 

Dar bravii apărători ai libertăţilor religioase şi politice din 
Iudeea, se epuizau în lupte: fiecare bătălie ducea la 
pierderea celui mai curat sânge, fiecare victorie le reducea 
bătăile inimii. 

Atunci luda Macabeul a auzit vorbindu-se despre un popor 
care, născut în luptă, crescuse în război. Un popor care, în 
Orient, supusese pe Galaţi şi îi făcuse tributarii săi, care în 
Occident invadase Spania şi-i luase minele de aur, argint şi 
plumb. Un popor care supusese regi foarte depărtaţi de el, 
care distrusese armate venite să-l atace, de la capătul lumii, 
îi învinsese pe Filip şi Perseu, regele Cetheenilor, şi care 
după ce a înfrânt pe deplin pe Antiohus cel Mare, regele 
Asiei, - acel care îl atacase cu o armată puternică, o sută 
douăzeci de elefanţi, un mare număr de cavaleri, care şi 
căruţe, - îl prinsese viu pe acelaşi Antiohus şi nu l-a eliberat 


decât în schimb cu ostateci şi impunând un tribut lui şi 
succesorilor săi. Un popor care a pus stăpânire pe ţările 
perşilor, mezilor şi lydienilor şi pe care le-au dăruit unuia 
dintre aliaţii lui, regele Eumene. | se mai spusese lui luda 
că cei din Grecia - adică cei de un neam cu Alexandru pe 
care-l văzuseră trecând, o sută cincizeci de ani mai înainte 
prin lerusalim în măreţia gloriei şi cu maiestatea 
cuceritorului, - voiseră să meargă împotriva acestui popor 
pentru a-l distruge, dar că el s-a mulţumit să trimită contra 
grecilor un singur general şi o singură armată, şi că acel 
general i-a învins, i-a risipit, le-a pus foc oraşelor, le-a 
distrus întăriturile şi le-au dus femeile şi copii în captivitate. 
În sfârşit, era sigur că acest popor a ruinat, a supus, a 
capturat toate imperiile şi oraşele ce i-au rezistat. 

Dar se afirma că acest popor îşi ţinea cu religiozitate 
cuvântul, rămânea fidel alianțelor încheiate şi avea de 
asemenea o mână fermă atât pentru a-şi menţine amicii cât 
şi pentru a-şi distruge duşmanii. 

Acest popor se numea poporul roman. 

Iuda Macabeul, auzind despre toate acestea, a ales pe 
Eupolemus, fiul lui loan, şi pe Iason, fiul lui Eleazar, 
amândoi nepoţii săi, şi i-a trimis la Roma pentru a face 
alianţă cu romanii. 

Ce era totuşi în realitate acest popor care se releva astfel 
ludeei ca un aliat, ca un sprijin, ca un salvator şi care 
trebuia să-i devină îndată şi stăpân? 

O vom spune în două cuvinte. 

S-a văzut, că în lumea lui David, el nu conta încă. 

Patru sute treizeci şi doi de ani după căderea Troiei, două 
sute cincizeci de ani după moartea lui Solomon, cam prin 
timpul naşterii lui Isaia, la începutul celei de a VII-a 
olimpiade, în primul an din guvernământul decenal al 
Arhontelui Atenei, Charops, - Numitor, regele Albanilor 
dăduse celor doi nepoți ai săi Romulus şi Remus, bastarzi ai 
fiicei sale Rhea-Sylvia, părăsiţi pe malul unui râu, alăptaţi 
de o lupoaică într-o pădure pustie, regăsiţi în acea pădure 


de un păstor care-şi căuta un berbec pe care i-l furase 
lupoaica; - Numitor, deci, le dăduse celor doi nepoți ţinutul 
în care fuseseră crescuţi. Ei au plecat din Alba-Longa cu o 
ceată de tâlhari. 

Cei doi fraţi şi ceata lor au coborât de pe muntele Albano 
şi s-au oprit pe o colină, cea mai înaltă în mijlocul altor şase, 
pe versantul căreia se întindea pădurea în care îi hrănise 
lupoaica. 

La poalele acestui munte, la liziera pădurii, curgea un 
pârâiaş, denumit fântâna Juturna. 

Mai departe, între două coline fără nume curgea un fluviu 
care se numea Tibru. 

Ajunşi în vârful acestei coline mai ridicate decât celelalte, 
cei doi fraţi începură să se certe asupra locului unde vor 
fonda oraşul lor. Fără a ţine seama de obiecțiile fratelui său, 
Romulus şi-a trasat incinta. 

Frumoasă limită şi foarte respectabilă! a zis Remus sărind 
peste linia trasată. 

Fratele lui l-a omorât, făcându-l să plătească puţin cam 
scump gluma. Câţiva din partizanii lui Remus s-au întors la 
Alba-Longa să-i anunţe ştirea lui Numitor. Trei mii de albani 
au rămas totuşi cu Romulus, fără să se sinchisească de 
faptul că ţineau partea unui fratricid. 

Nici zeii nu s-au supărat, căci augurii au fost favorabili. 
Romulus a înjugat un bou şi o vacă la un plug, a trasat o 
brazdă în jurul muntelui şi lovind cu fierul plugului un cap 
de om pe care l-a scos din pământ, zise: 

Fortăreaţa mea se va numi Capitoliu, iar oraşul, Roma. 

Capitoliul vine de la caput care înseamnă cap; Roma de la 
Ruma care înseamnă ţâţă. 

Titlu, după cum se vede, de două ori simbolic: Roma 
trebuie să fie capul lumii şi sânul de unde să sugă credinţa. 
Apoi, cum nimeni nu s-a mai opus voinţei sale Romulus a 

fixat o zi pentru a oferi zeilor un sacrificiu de îmbunare. În 
ziua hotărâtă, el a făcut sacrificiul, şi a ordonat tuturor să 
facă la fel, fiecare după mijloacele sale. Pe urmă a aprins un 


foc mare, peste care a sărit primul prin flăcări, pentru a se 
purifica. Toţi l-au imitat. 

În acel moment doisprezece vulturi au trecut pe deasupra 
fondatorului; ei veneau dinspre orient, către occident. 

Eu promit oraşului meu douăsprezece secole de 
regalitate! a zis Romulus. 

Şi într-adevăr, de la Romulus la August s-au scurs 
douăsprezece secole. 

Când luda Macabeul i-a trimis ambasadori, Roma abia 
împlinise jumătate din acest şir. 

Să vedem acum în ce stadiu era ea pe atunci în privinţa 
cuceririi lumii şi a întâietăţii în Univers. 

Romulus a făcut recensământul armatei sale şi a găsit că 
are pe lângă el trei mii de oameni, pedestraşi şi trei sute de 
cavaleri. 

Acesta este nucleul poporului roman. 

El i-a împărţit în trei corpuri pe care le-a numit tribus şi a 
numit în fruntea fiecăruia câte un şef cu numele de tribun; 
a împărţit aceste trei corpuri în câte treizeci de părţi 
denumite curii, le-a desemnat şefi curioni, a mai 
subîmpărțit din nou fiecare curie în zece corpuri pe care el 
le-a denumit decurii, ai căror şefi sunt decurionii. 

Sânt deci trei tribuni, treizeci de curioni şi trei sute de 
decurioni. 

Oamenii fiind împărţiţi, el trecu la partajarea 
pământurilor, rezervând mai întâi partea zeilor şi pentru 
lucrările publice, iar cu restul a făcut treizeci de părţi egale 
pe care le-a distribuit celor treizeci de curii. 

Apoi a trecut la funcţii şi onoruri. 

Alegând pe cei mai bravi şi mai instruiți dintre supuşii lui, 
i-a numit patricieni. 

Restul, gloata, mulţimea, constituia plebea. 

Cât despre Romulus, el este regele. 

Patricienii vor avea grijă de cult şi de zei, vor împărţi 
dreptatea şi-l vor ajuta pe rege la guvernare. 


Plebeii vor îndeplini munci inferioare: ei vor practica 
agricultura, vor întreţine turmele şi vor efectua diverse 
meserii. 

Patricienii se convoacă prin crainici iar plebeii cu sunete 
de trompetă. 

Regele îşi rezervă sacrificarea suverană, păstrarea legilor 
şi a obiceiurilor ţării, privilegiul de a veghea la respectarea 
exactă a dreptului natural şi a dreptului civil. El îşi rezervă 
redactarea tratatelor şi a convențiilor, judecarea marilor 
crime, dreptul de a aduna poporul, de a convoca Senatul, 
de a-şi spune primul părerea, de a executa deciziile. Îşi mai 
rezervă, în sfârşit, comanda armatei şi autoritatea supremă, 
în caz de război. El reunea deci puterea religioasă cu 
puterea militară, puterea legislativă cu puterea executivă. 

Fiind alăptat de lupoaică, şi-a făcut după cum se vede, 
partea leului. 

Acestea au fost bazele guvernării Romei. 

Puterile fiind astfel stabilite şi sarcinile distribuite, când 
fiecare îşi recunoştea drepturile şi îndatoririle, Romulus s-a 
ocupat de mărirea regatului şi de creşterea populaţiei. 

În acest scop ela dictat trei legi: 

Prima, interzicea părinţilor să-şi omoare copiii înainte ca ei 
să fi împlinit trei ani, în afară de faptul că ar fi fost schilozi 
şi monstruoşi la naştere. În acest caz, trebuiau să fie văzuţi 
de cinci vecini, şi după sfatul acestora, îi dădeau morţii sau 
îi lăsau să trăiască. 

A doua, acorda azil popoarelor nemulţumite de 
guvernanţii lor. 

În josul Capitoliului se întindea pădurea Lupoaicei. 
Romulus a consacrat pădurea, a construit acolo un templu 
şi a făcut un loc de azil pentru toate persoanele libere.... 

A treia, interzicea trecerea prin ascuţişul sabiei a 
tineretului oraşelor învinse, ordinul de a nu vinde şi de a nu 
lăsa în paragină pământurile cucerite, ci de a declara 
cucerirea drept colonie romană, şi, ca atare, să participe la 
avantajele rezervate poporului Roman. 


Acest guvernământ a durat până în momentul când Brutus 
i-a izgonit pe regi, adică până în anul 243 de la fondarea 
Romei. 

Brutus era contemporan cu Ezechiel. 

Atunci, noua ordine a lucrurilor a luat numele de 
republică. O schimbare uşoară s-a produs în formă, dar 
fondul a rămas mereu acelaşi. Puterea, reunită mai înainte 
în mâinile unui rege, este acum împărţită între doi 
magistrați, şi, din viageră cum fusese, devine anuală. Noii 
şefi se numesc consuli şi datorită acestui nume introdus în 
limbajul politic al Romei, ei sunt avertizaţi să nu facă nimic 
fără să consulte poporul. 

Pe lângă această consultare - de care ei vor şti cum să se 
debaraseze - consulii moşteneau nu numai autoritatea 
regală, dar chiar şi aparatul puterii suverane. Aparatul 
consta dintr-o trupă de doisprezece lictori mergând 
întotdeauna înaintea consulului într-un singur şir, înarmaţi 
cu simple crengi de mesteacăn, peste care vor adăuga o 
secure atunci când magistratul iese din Roma. 

Brutus şi Collatin sunt primii consuli Romani. 

Prima şi cea mai mare sarcină a Romei este la început 
expulzarea elementului etrusc care se infiltrase în ea cu 
Tarquinius; vin apoi certurile între patricieni şi plebei, 
certuri de care au profitat oequii şi volscii pentru a duce o 
luptă pe viaţă şi pe moarte cu Roma. În sfârşit, cu toată 
existenţa tribunalului şi cu abuzurile lui repetate, cu tot 
decemviratul şi crimele sale, în pofida tribunatului militar, 
adoptat, abandonat, reluat iar, opera de cucerire începe. La 
fel ca şi copii care au scăpat de bolile primei vârste, şi care 
se răzbună pe acest timp de stagnare printr-o creştere 
rapidă şi devin robuşti la adolescenţă, Roma, abia 
debarasată de disensiunile civile, întreprinde, opera ei de 
cuceriri. După ce şi-a apropiat pe latini şi hernici, ea supune 
pe volsci, îi ia pe veli, aruncă pe galii de la poalele 
Capitoliului, cu mâna lui Manlius, şi îi goneşte din Roma cu 
spada lui Camillius. Galii fiind alungaţi, cu aceeaşi spadă 


moştenită de Papirius Cursor, Roma începe războiul 
samnitic ce va cuprinde Italia de la vârful Regium până în 
Etruria. Chiar Tarentul va sucomba, în pofida lui Pyrus şi a 
Epiroţilor săi, ca şi Etruria cu toată opunerea lui Ovius 
Paccius şi a samniţilor lui, a lui Brenn şi a galilor. Astfel, 
aproape în acelaşi timp când Alexandru moare la Babilon, 
Roma este sau devine stăpâna Italiei. 

Atunci încep războaiele şi victoriile din afara teritoriului 
italian, pe care ea l-a cucerit cu atâta trudă. Duilius îi 
reuneşte Sardinia, Corsica şi Sicilia; Scipio, Spania; Paul- 
Emilius, Macedonia; Sextius, Galia Transalpină. Acolo, 
Roma face o haltă, căci, traversând această Galie 
Transalpină, apare, coborând din Alpi, un inamic teribil 
căruia ea îi învaţă numele, în acelaşi timp în care el îi face 
trei răni aproape mortale. Numele duşmanului este 
Hanibal; cele trei răni sunt Trebia, Trasimene şi Canne. Dar 
destinul Romei este în mâna lui Dumnezeu. Eroul 
cartaginez este abandonat de Cartagina şi totuşi, aşa 
abandonat cum este, el luptă zece ani contra tuturor 
armatelor romane şi împotriva întregului popor roman, nu 
părăseşte Italia decât când Scipione duce pe cealaltă parte 
a mării război Cartaginei, dă şi pierde lupta de la Zama, se 
refugiază la Prusias şi acolo se otrăveşte, pentru a nu cădea 
viu în mâinile Romei, cam în acelaşi timp când Mathatias, 
tatăl Macabeilor, refuză să sacrifice idolilor şi cheamă la 
libertate poporul evreu. 

Atunci, scăpată de duşmanul său, Roma îşi continuă 
cuceririle. 

Un moment ea s-a găsit între două lumi, ezitând către care 
dintre ele să meargă: Occidentul, sărac, războinic, barbar, 
dar plin de sevă şi de viitor; Orientul, strălucind de artă şi 
civilizaţie, dar slab, lâncezind, corupt. Se vor trimite doi 
consuli şi două armate consulare împotriva a două popoare 
ignorate, necunoscute imperceptibile: boienii şi insubrienii. 
Roma, cu spatele sprijinit pe Apenini, şi-a încordat toate 
forţele pentru a-i respinge cu câteva leghe, deşi două 


legiuni şi un general au fost suficiente pentru a merge 
împotriva lui Antiohus. Roma îl va atinge cu degetul, şi 
colosul cu picioare de argilă se va nărui. 

Într-adevăr, lumea orientală, lumea alexandrină, dacă 
vreţi, merita să se sfârşească: acolo sperjurul şi omorul 
erau curente. Exista la Naxos, un altar al nelegiuirii şi altul 
al nedreptăţii. Incestul trecuse în viaţa obişnuită: regii 
Egiptului, ca şi Osiris se căsătoreau cu surorile lor şi ca şi 
Osiris prin aceasta îşi pierdeau virilitatea. Cele treizeci şi 
trei de mii de oraşe ale Egiptului grec nu erau în realitate 
decât un corp sărăcăcios şi slab, o suită de sate sărmane 
coborând de-a lungul cataractelor, pentru a ajunge să se 
lipească la un cap monstruos, Alexandria. Imperiul 
Seleucizilor, plin de regi care se supranumeau cel Mare, 
Fulgerul, Învingătorul de eroi, - se sfâşia cu mâinile proprii. 
Antiohia şi Seleucia, aceste două surori grecoaice, se 
războiau între ele atât de îndârjit ca şi acei fraţi greci care 
se numeau Eteocle şi Polinice. Toţi aceşti prinți mizerabili, 
Iagizi, Seleucizi, nu se susțineau decât cu ajutorul 
oamenilor din nord pe care-i aduceau din Grecia, şi care se 
dovedeau energici sub cerul Asiei, Siriei, şi Egiptului. Roma 
le-a interzis într-o zi acest aflux de carne vie şi viguroasă, 
această infuzare de sânge tânăr şi războinic şi, dintr-o dată, 
ea a tăiat puterea monarhiilor siriene şi asiriene. 

Filip al V-lea al Macedoniei rezistase mai mult timp 
deoarece el era fortificat înapoia unor munţi inaccesibili şi 
avea ca avangardă pe aceia ce fuseseră consideraţi până 
atunci ca primii soldaţi ai lumii: infanteriştii Epirului, 
cavaleriştii 'Thesaliei. El deţinea obstacolele Greciei, aşa 
cum zicea Antipater, adică locurile: Elateea, Calcis, Corintul 
şi Orhomene. El poseda Grecia întreagă ca arsenal, ca 
grânar, ca tezaur, dar era un cap proscris, un inamic ce 
trebuia distrus, din moment ce se aliase cu Hannibal! 

Roma i l-a trimis pe Flaminius, adică o vulpe în pielea unui 
leu. Flaminius intrase în Grecia dând strângeri de mâini 
deputaţilor veniţi în întâmpinarea sa, îmbrăţişând pe 


ambasadorii trimişi înaintea lui şi purtându-se prietenos cu 
toţi, până ce a căpătat ghizi pentru a străbate defileul 
Antigonei, care constituia poarta Macedoniei. Când a ajuns 
însă, de cealaltă parte a trecătorii, a scos sabia şi l-a zdrobit 
pe Filip în bătălia de la Cynocephales. 

Filip a semnat pacea şi odată cu aceasta, a abandonat 
orice pretenţie asupra Greciei. 

Aceste victorii miraculoase, despre care luda Macabeul 
auzise vorbindu-se, l-au determinat să-i trimită pe 
Eupolemus şi pe Iason la poporul roman, cu titluri şi puteri 
de ambasadori. 

Cei doi trimişi au plecat deci, au sosit la Roma şi au fost 
introduşi în Senat. 

Ei s-au înclinat şi au zis: 

Iluştri Seniori, luda Macabeul, fraţii săi şi poporul evreu 
ne-au trimis să facem alianţă cu voi, pentru ca voi să ne 
puneţi în rândul prietenilor voştri. 

Alocuţiunea era scurtă, ceea ce plăcea mult Romei, astfel 
că propunerea a fost primită. lată înscrisul pe care Senatul 
a pus să fie gravat pe table de aramă, şi pe care 
ambasadorii le-au dus la Ierusalim, ca să rămână acolo ca o 
mărturie a păcii şi a alianţei pe care Roma o încheiase cu 
Iudeea: „Bunăstarea să copleşească întotdeauna pe Romani 
şi poporul Evreu, pe pământ şi pe mare, iar sabia 
duşmanului să stea departe de ei! 

Dacă s-ar face un război Romanilor sau aliaţilor lor pe tot 
cuprinsul dominaţiei lor, Evreii îi vor ajuta cu toată 
bunăvoința, după puterile lor şi romanii vor face la fel, dacă 
ar surveni un război contra Evreilor”. 

Acesta este tratatul pe care romanii l-au încheiat cu evreii. 
Şi pentru relele pe care regele Demetrius le făcuse 
poporului evreiesc, Senatul i-a scris cu aceşti termeni: 
„Pentru ce împovăraţi cu un jug atât de apăsător pe evrei 
care sunt prietenii şi aliaţii noştri? Să ştiţi, că dacă ei revin 
să se plângă, noi le vom face deplină dreptate şi vă vom 
ataca pe mare şi pe pământ”. 


Dar când ambasadorii s-au întors în ludeea, l-au găsit pe 
Iuda mort şi lerusalimul capturat! 

Demetrius trimisese contra, lor o a doua armată, compusă 
din douăzeci de mii de pedestraşi şi două mii de cai, care-şi 
instalase tabăra la Bereea. 

Iuda mersese în întâmpinarea ei şi campase la Laisa. Dar, 
a doua zi, când cele două armate se întâlniră, cea mai mare 
parte din oamenii lui luda Macabeul a fost cuprinsă de o 
mare spaimă, astfel că ei îl abandonară. 

Iuda rămase cu numai opt sute de soldaţi, dar aceştia erau 
cei mai puternici. Şi chiar ei, au pornit la atac. 

Ei s-au năpustit asupra aripei drepte, legiunea 
macedoneană, şi o sparseră, pe când celelalte corpuri 
greceşti nu îndrăzneau să dea ajutor aripei drepte, 
temându-se că nu au de-a face decât cu o avangardă, care 
aştepta restul armatei. 

Când şi-au dat seama însă că era numai luda cu cei opt 
sute de oameni ai săi, armata greacă se închise în jurul lor 
şi îi copleşi. Au fost astfel omorâţi cu toţii. 

Roma auzi zvonul căderii noului ei aliat, fără a se îndoi că 
era un alt Ahile care cădea, un alt Leonida care murea. Ea 
şi-a reluat drumul, şi-a continuat destinul norocos. 

Scipion Emilianus a terminat să-i cucerească întregul 
litoral al Africii; Pompeius, Siria şi Pontul; Marius, Numidia; 
Iulius Cezar, Galia şi Anglia. În sfârşit, a moştenit Bithinia 
de la Nicomede, Pergamul de la Attalus şi Libia de la 
Appion. Atunci, devine stăpâna, suverana absolută a acestui 
mare lac denumit Mediterana, bazin minunat, unic, 
providenţial, făcut pentru civilizaţia tuturor timpurilor, 
pentru folosinţa tuturor ţărilor. Oglindă în care s-au 
reflectat pe rând, Canopele, Tyrul, Sidonul, Cartagina, 
Alexandria, Atena, Tarentul, Sybaris, Regium, Siracuza, 
Selinonte, Massilia şi în care Roma, la rândul ei, se reflecta 
maiestuoasă, puternică şi invincibilă, în jurul acestui lac, la 
distanţă de câteva zile, sunt grupate sub mâna sa singurele 
trei părţi cunoscute ale lumii: Europa, Africa şi Asia. Graţie 


acestui lac ea poate merge la toţi şi peste tot: pe Ron, în 
inima Galiei, prin Eridan, în inima Italiei; prin Tago, în inima 
Spaniei; prin strâmtoarea Cadiz, în marea cea mare şi la 
insulele Cassiteride; în sfârşit prin strâmtoarea lui Sestos, 
la Pontul Euxin, adică în Tartaria; prin Marea Roşie, în 
India, la Tibet, la Oceanul Pacific, adică la imensitate; pe 
Nil, la Menmfis, la Elefantina, în Etiopia, în deşert, adică în 
necunoscut! 

Atunci se opreşte speriată ea însăşi şi aşteaptă. Ce 
aşteaptă oare? 

Când trebuie să se nască un eliberator, popoarele au un 
presentiment şi Pământul, această mamă comună tuturor, 
tresaltă până în fundul măruntaielor sale, orizonturile se 
luminează şi se auresc ca la răsăritul soarelui, oamenii 
caută din ochi punctul unde trebuie să aibă loc apariţia. 

Roma, ca şi restul universului, îl aştepta pe acest 
Dumnezeu prezis de Daniel şi anunţat de Virgiliu, acest 
Dumnezeu căruia ea îi ridicase dinainte un altar, sub 
numele de Dumnezeu necunoscut - Deo-ignoto. 

Dar, cine va fi acest Dumnezeu? De unde se va naşte el? 

Vechea tradiţie a lumii spune că genul uman, căzut prin 
femeie, va avea un mântuitor născut de o fecioară. 

În Tibet, în Japonia, zeul Fo, însărcinat cu salvarea 
omenirii, îşi va alege leagănul în sânul unei fecioare tinere. 

În China o fecioară fecundată de o floare va aduce pe lume 
un fiu, care va fi regele universului. 

În pădurile Bretaniei şi ale Germaniei, unde s-au refugiat 
naţiunile ce abia îşi trag răsuflarea, Druizii aşteaptă un 
salvator născut de o fecioară. 

În sfârşit Scripturile anunţă că un Mesia se va naşte din 
pântecul unei fecioare, şi că aceasta va fi curată ca razele 
aurorei. 

Toate aceste popoare au gândit că ar trebui un sân 
virginal pentru a face Dumnezeului viitorului un loc demn 
de el. 

Dar, unde se va naşte acest Dumnezeu? 


Popoare, priviţi câtre Ierusalim! 

X OMUL CU ULCIORUL CU APĂ. 

Pentru ca cititorul să ne poată urmări, după o mie opt sute 
de ani, prin ocolişurile unui oraş pe care nu îl cunoaşte, 
povestirea marilor evenimente cărora, la rândul nostru, îi 
vom fi umil istoric, trebuie să ne permită să-i spunem în 
câteva cuvinte, ce era acest Ierusalim, ale cărui vicisitudini 
le arătăm, în timpul celui de al nouăsprezecelea an al 
domniei lui Tiberius, sub guvernământul lui Ponţiu-Pilat, al 
şaselea procurator impus ludeei de către dominaţia 
romană, Irod Antipa fiind tetrarhul Galileii şi Caiafa fiind 
marele preot al anului. 

Zidurile lui Nehemia îl înconjurau mereu, cu centura lor 
de piatră. Ele formau un circuit de treizeci şi trei de stadii, 
ce corespund la o leghe a măsurilor noastre moderne şi 
erau apărate de treisprezece turnuri, străpunse de 
douăsprezece porţi, deschise pe cele patru laturi ale lor. 

Patru se deschideau pe faţa orientală a acelor ziduri care 
se întindeau de-a lungul văii lui Iosafat, ridicându-se în faţa 
muntelui Măslinilor, de care erau despărțite prin torentul 
Cedronului. 

Aceste patru porţi erau: Poarta Gunoaielor, Poarta Văii, 
Poarta Aurită şi Poarta Apelor. 

Prima se deschidea spre Fântâna Dragonului, denumită 
astfel după dragonul de bronz care era deasupra ei şi care 
arunca apă prin bot. 

A doua se ridica în direcţia satului Ghetsimani unde se 
găseau teascuri de ulei în mare număr, şi care îşi luase 
numele de la ele. 

A treia şi a patra dădeau spre un pod aruncat peste 
Cedron, dincolo de care drumul se bifurca, mergând, cu 
ramura sa dreaptă la Engaddi şi la Marea Moartă, iar cu 
ramura din stânga la Iordan şi la Ilexihorn. 

Două porţi se deschideau pe faţa meridională dominând 
torentul Gihonului; erau Poarta Grădinilor Regelui, care 
constituia ieşirea din citadelă, şi Poarta Marelui Preot, care 


forma ieşirea palatului lui Caiafa. Prima ducea la Piscina 
Superioară şi la muntele Erogeu, printr-a doua se putea 
ajunge pe drumul Betleemului şi al Hebronului. 

Trei porţi se deschideau pe faţa apuseană, dominând 
prăpastia Leşurilor; era Poarta Peştilor, Poarta Judiciară şi 
Poarta Genath. 

leşind pe prima, se întâlneau după numai cincizeci de paşi, 
patru drumuri; primul, la stânga, care ocolea zidul oraşului, 
era chiar drumul de la Betleem la Hebron, care mai putea fi 
atins, aşa cum am mai spus, prin poarta Marelui Preot; al 
doilea, tot la stânga, era drumul spre Gaza şi Egipt; al 
treilea, în faţă, era acela al Emausului; al patrulea era acela 
spre lope şi spre mare. 

leşind printr-a doua, se găsea drumul spre Silo şi Gahaon, 
care se îndrepta spre nord-vest, lăsând la stânga, 
mormântul pontifului Anania, iar la dreapta, muntele 
Calvarului. 

A treia, care era o ieşire a palatului Irozilor, nu se 
deschidea decât pentru stăpânii şi servitorii acestui palat; 
dar cum ea nu era închisă decât printr-o grilă, se putea 
vedea printre barele acestui grilaj, magnificele grădini ale 
tetrarhului cu alei de pomi cu fructe, ronduri cu plante rare 
şi cu flori frumos mirositoare, cu masive de pini, de palmieri 
şi de sicomori care dădeau umbra, fântânile ţâşnitoare de 
unde curgea prospeţimea, bazine pline de berze, şi gazele 
agile alergând în ciurde printre pomi, plante şi flori. 

În sfârşit, trei porţi se deschideau pe faţa septentrională: 
erau Poarta Turnului Femeilor, Poarta lui Efraim, şi Poarta 
Colţului sau Poarta lui Veniamin. 

Prima din aceste porţi ducea la grădini, la livezi şi la o 
pădure cu arbori fructiferi; a doua, la drumul Samariei şi al 
Galileei; a treia, în sfârşit,la drumul spre Anathot şi Bethel - 
drum care traversa Cedronul pentru a se înfunda spre 
nord-est, lăsând la stânga Eleşteul Şerpilor, iar la dreapta, 
Muntele Scandalului. 


Cele treisprezece turnuri se numeau: primul, Turnul 
Cuptoarelor; al doilea, Turnul Colţului; al treilea Turnul lui 
Hananiel; al patrulea, Turnul Înalt, al cincilea, Turnul Meah; 
al şaselea, Marele Turn; al şaptelea, Turnul lui Siloe; al 
optulea, Turnul lui David; al nouălea, Turnul Psefina; şi în 
sfârşit, ultimele patru, - care flancau cele patru colţuri ale 
porţii căreia îi dădeau numele - Turnurile Femeilor. 

Această incintă generală, străpunsă de douăsprezece 
porţi, dominată de treisprezece turnuri, închidea patru 
oraşe diferite, fiecare separat de oraşul vecin printr-un zid 
ce tăia Ierusalimul în toată lungimea sa; zid străpuns la 
rândul lui, de porţi de comunicaţie dând dintr-un oraş în 
altul, şi care se întindea de la apus la răsărit, într-o linie 
perfect dreaptă. 

Aceste patru oraşe pe care le vom vedea în ordinea 
cronologică în care au fost construite, erau: 

ORAŞUL DE SUS, sau ORAŞUL LUI DAVID. 

Aici se aflau palatul lui Ana şi cel al lui Caiafa, ginerele lui, 
şi palatul regilor lui luda, care era chiar citadela situată pe 
culmea muntelui Sion. În sfârşit, aici se afla mormântul lui 
David. 

ORAŞUL DE JOS sau FIICA SIONULUL. 

În primul rând aici era ridicat Templul, care ocupa singur 
un sfert din el, apoi, palatul lui Pilat - legat de citadela 
Antonia prin Xistus, un fel de punte, din înălţimea căreia 
guvernatorii romani ţineau cuvântări poporului, teatrul, 
construit de Irod cel Mare, acoperit în întregime de 
inscripţii de slavă pentru August, şi având deasupra un 
vultur de aur, de asemenea palatul Macabeilor, hipodromul, 
amfiteatrul şi în sfârşit, muntele Acra, pe care se găsea 
citadela lui Antiohus. 

AL DOILEA ORAŞ. 

El cuprindea, pe lângă locuinţele unui număr de 
personalităţi distinse, palatul lui Irod, de care ţineau acele 
splendide grădini despre care a fost vorba. 

BEZETA sau NOUL ORAŞ. 


Acesta nu avea nimic remarcabil, fiind locuit de negustori 
de lână, marchitani, căldărari şi telali. 

lată cum era Ierusalimul în momentul în care începe 
povestirea noastră, adică în ziua de 13 a lunii nizan, care 
corespunde datei de 29 martie a calendarului nostru 
modern. 

Era ora opt seara3. 

Oraşul, din cauza sărbătorii Paştelui, prezenta un aspect 
particular. Evrei din toate părţile Palestinei veniseră la 
Ierusalim pentru a celebra marea sărbătoare a înjunghierii 
mielului. Cu ei sosiseră şi toţi acei negustori şi meseriaşi 
nomazi care însoțesc mulțimile precum şi acei măscărici 
care trăiesc din firimiturile marilor reuniuni, toţi acei 
vagabonzi ce strâng resturile pelerinajelor şi caravanelor. 
Un surplus de peste o sută de mii de persoane mărise deci 
populaţia oraşului. Străinii se cazau, unii la prietenii care le 
păstrau în fiecare an locul în cămin şi la masă; alţii în hanuri 
şi caravanseraiuri, pe care le aglomerau cu servitorii, 
măgarii şi cămilele lor. Alţii, care nu se putuseră stabili nici 
ia prieteni şi nici în caravanseraiuri, se adăposteau în 
corturi, întinse unele în târgul Lemnelor, din al doilea oraş, 
altele în Piaţa Mare sau în piaţa Piscinei Vechi, în oraşul de 
jos. În sfârşit, aceia ce nu-şi găsiseră adăpost nicăieri, nici la 
prieteni, nici în caravanseraiuri şi nici în corturi, îşi 
stabiliseră domiciliul fie în hipodrom, fie sub peristilul 
teatrului, fie pe pantele muntelui Acra, fie, în sfârşii, într-o 
magnifică pădure de chiparoşi care se întindea de la 
teascurile regelui până la Turnul lui Siloe, acela care mai 
înainte cu doi ani se surpase în parte, zdrobind sub 
dărâmături optsprezece persoane şi rănind mai mult sau 
mai puţin grav un mare număr de oameni sărmani din 
cartierul Ofel. Greu ne putem face o idee despre agitația, 
zgomotul, rumoarea care umplea oraşul sfânt în timpul 
celor trei zile cât dura Paştele. Atuncea, toate ordonanţele 
poliţiei erau suspendate: seara nu se mai întindeau lanţuri 
la capetele străzilor, noaptea nu se mai închideau porţile 


oraşului, ci fiecare mergea liber dintr-o incintă în alta. Se 
ieşea din Ierusalim şi se reintra fără a răspunde la somaţiile 
sentinelelor, care cel puţin ele, slăbeau paza ştiind că 
această relaxare era una din condiţiile acestei mari 
sărbători iudaice, prima dintre toate, pentru că ea eterniza 
amintirea eliberării din jugul egiptean, şi celebra, pentru 
poporul lui Dumnezeu, trecerea de la starea de servitute la 
starea de libertate. 

Nu este deci de mirare că sentinela din faţa Porții Apelor 
nu a dat nici o atenţie, celor doi oameni înfăşuraţi în 
mantale mari, cafenii - unul de treizeci la treizeci şi cinci de 
ani, celălalt de cincizeci la şaizeci. Unul frumos, cu ochii 
albaştri şi cu părul blond, cu trăsături fine şi cu barba abia 
mijită, celălalt cu părul cărunt şi creţ, cu nasul coroiat, cu 
ochiul mânios şi întunecat, cu barba zbârlită. După ce au 
traversat această primă poartă, s-au întors imediat la 
stânga şi au străbătut poarta interioară prin care se 
pătrundea în cetatea lui David. Trecând de poartă, cei doi 
oameni, care examinau cu mare atenţie pe toţi ce pe care îi 
întâlneau, trecură de pădurea de chiparoşi care am văzut 
că oferea azil străinilor fără adăpost, lăsară la stânga 
palatul lui Ana, care era socrul lui Caiafa - şi care alterna în 
fiecare an cu aceasta în funcţia de mare sacerdot - 
coborâră spre dreapta, mereu neliniştiţi dar atenţi, şi 
trecură printre colţul fortăreței şi edificiul numit Palatul 
Vitejilor. Părând că au găsit în sfârşit ceea ce căutau, se 
îndreptară spre un om care, după ce a luat apă din Fântâna 
Sionului, şi-a pus ulciorul pe umăr. 

Acest om, care părea a fi un servitor însărcinat cu 
treburile interioare ale unei case, văzându-i venind către el, 
se opri şi-i aşteptă. 

Nu ne da atenţie, prietene, zise cel mai tânăr dintre 
necunoscuţi, mergi înainte şi noi te vom urma. 

Dar, spuse servitorul mirat, dacă mă urmaţi, trebuie că 
ştiţi unde mă duc! 


Noi ştim: tu mergi la stăpânul tău, şi noi avem de vorbit cu 
el, din partea stăpânului nostru. 

Era o fermitate atât de dulce în vocea celui ce vorbea, 
încât fără să facă vreo obiecţie, servitorul se înclină şi 
merse înainte, aşa cum i se ceruse. 

După aproape o sută de paşi, au ajuns la o casă cu 
aparenţă destul de frumoasă, situată între palatul marelui 
preot Caiafa şi locul unde, în cortul lui cuadruplu, fusese 
depus chivotul legii la întoarcerea din deşert. 

Servitorul deschise uşa casei şi se retrase pentru a-i lăsa 
să intre pe cei doi necunoscuţi. 

Ei s-au oprit în vestibul şi au aşteptat ca servitorul să-şi 
anunţe stăpânul de sosirea lor. 

Cinci minute mai târziu, stăpânul apăru în faţa lor. 

S-au salutat atunci, după modul evreiesc. 

Frate, spuse cel mai tânăr dintre cei doi oameni; care 
părea însărcinat de taciturnul lui tovarăş să ia cuvântul, eu 
mă numesc loan, fiul lui Zevedeu, şi cel pe care-l vezi cu 
mine se numeşte Petru, fiul lui Ilona. Noi suntem discipolii 
lui Isus Nazariteanul. Astăzi, pe la amiază, învățătorul ne-a 
lăsat în satul Betania şi ne-a zis: Intraţi astă seară în 
Ierusalim prin Poarta Apelor, luaţi-o pe urcuşul Sionului, 
mergeţi mereu drept în faţa voastră până ce veţi întâlni un 
om ducând un ulcior pe umăr; atunci urmaţi-l pe acest om, 
până în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului acestei 
case: „Isus din Nazaret îţi trimete aceste cuvinte: Timpul 
meu este aproape; unde este odaia pentru oaspeţi, în care 
să mănânc Paştele cu ucenicii Mei? Cel căruia îi veţi pune 
această întrebare vă va arăta o odaie mare înconjurată cu 
paturi. Noi am pornit la drum când a fost timpul, am intrat 
în Ierusalim prin poarta pe care ne-a indicat-o, am mers pe 
urcuşul Sionului; l-am găsit pe servitorul tău care lua apă 
într-un ulcior şi care şi-a pus apoi ulciorul pe umăr, l-am 
urmat şi acum îţi spunem în numele celui ce ne-a trimis şi 
întocmai ca el: „Unde va face paştele în acest an Isus 
Nazariteanul?” 


Cel căruia i se adresa tânărul om se înclină respectuos, şi 
răspunse: 

N-aţi fi avut nevoie să vă spuneţi numele, fraţii mei, căci eu 
vă cunosc; ultimul Paşte Isus din Nazaret, l-a făcut în casa 
mea din Betania, şi mi-a vestit moartea lui loan Botezătorul. 
Eu mă numesc Eli şi sunt cumnatul lui Zaharia din Hebron. 
Fiind încunoştiinţat de intenţia lui Isus din Nazaret, am 
închiriat această casă a lui Nicodim Fariseul şi a lui Iosif din 
Arimatea. Veniţi, vreau să v-o arăt şi voi să o aranjaţi aşa 
cum vă va place. 

Şi luând torţa care ilumina vestibulul, i-a precedat într-o 
curte la extremitatea căreia se ridica o clădire ale cărei 
temelii arătau o construcţie datând din epoca vechilor 
arhitecturi babiloniene şi niniviene. 

Într-adevăr, această casă fusese altă dată un fel de circ în 
care veneau, în timp de pace, să se antreneze pentru lupte, 
acei cutezători căpitani ai lui David, denumiți puternicii lui 
Israel. Zidurile acestui circ îi văzuseră trecând pe acei 
oameni ce aparţineau unei generaţii dispărute, pe care i-am 
fi crezut ca făcând parte dintr-o rasă de uriaşi născuţi din 
împerecherea îngerilor cu fiicele pământului, şi care 
trebuiau să fie întotdeauna în număr de treizeci, oricare ar 
fi fost golurile pe care spada inamică le-ar fi făcut în rândul 
lor. De aceste pietre ciclopice, vechi oseminte smulse din 
sânul pământului, se sprijiniseră, pentru a-şi trage 
răsuflarea în timpul exerciţiilor, acei oameni pe care nici o 
bătălie nu i-a obosit vreodată, ale căror nume erau: 
lesbaam, Eliazar sau Semma. lesbaam, fiul lui Haşamoni, 
care într-o singură luptă, a omorât opt sute de Filisteni şi a 
rănit trei sute! Eliazar, fiul lui Dodi, care, la Fesdomin, 
atunci când filistenii s-au adunat acolo pentru a da lupta, s- 
a trezit părăsit de toţi ai săi şi, rămas singur, a lovit fără a 
da înapoi măcar un pas, până ce braţul lui a obosit să 
omoare, până ce sângele sleit îi năclăia mâna pe mânerul 
săbiei, şi care până să obosească a luptat atât încât soldaţii 
evrei care fugiseră la distanţa de o leghe, au avut timp să se 


ruşineze, să-şi recapete curajul şi să revină; astfel, şi de 
această dată victoria a rămas pentru Israel! În sfârşit, 
Semma, fiul lui Age, care, pe când se ducea de la un oraş la 
altul, a căzut într-o ambuscadă de patru sute de oameni i-a 
omorât pe toţi patru şute şi şi-a continuat drumul! Acolo, 
luptaseră, în acele trânte atletice în care Goliat şi Safii îşi 
pierduseră viaţa, - Banias, fiul lui Ioiada, care, traversând 
deşertul Moab, a coborât, mort de sete, într-o vâlcea unde 
se adăpau o leoaică şi un leu şi neavând răbdarea ca ei să 
bea, omori mai întâi leul şi apoi leoaica şi bău după pofta 
inimii, între leşurile lor! Abisai, fiul lui Servia, care, 
întâlnind un egiptean înalt de cinci coţi, înarmat cu o lance 
al cărui fier cântărea treizeci de livre şi neavând asupra lui 
decât un băț, îl atacă, îi luă lancea şi îl ţintui de un palmier 
astfel că lancea, după ce străpunsese corpul uriaşului, a 
trecut până în cealaltă parte a copacului! În sfârşit, Ionatan, 
fiul lui Samaa, care în bătălia de la Get, a omorât un 
războinic din neamul lui Asafa, care avea înălţimea de şase 
coţi, câte şase degete la fiecare picior şase degete la fiecare 
mână, şi care zicea că nu acceptă lupta decât cu zece 
oameni dintr-o dată. Erau primii trei dintre acei viteji pe 
care i-am numit care, auzindu-l pe David, plin de sudoare, 
zicând: „Ah! dacă aş avea un pahar de apă din fântâna din 
faţa porţii Betleemului!” plecară toţi trei, traversară tabăra 
filistenilor şi aduseră fiecare câte o cupă din această apă, 
pe care o ţinuseră cu o mână atât de fermă, încât, cu toate 
că se bătuseră cu mâna dreaptă şi fuseseră răniţi toţi trei, 
cu mâna stângă adusese fiecare câte o cupă plină, David, 
surprins şi mai ales mişcat de un asemenea devotament 
strigă: Mi-au adus această apă cu riscul vieţii lor. Eu nu voi 
bea sângele vitejilor mei!” şi făcu atunci cu apa o libaţie 
pentru Dumnezeu. 

Vai! cei puternici erau culcaţi în mormintele lor, iar timpul, 
acest neîndurător luptător, care-i face să plece genunchiul 
pe cei mai robuşti, dărâmase construcţia, după cum îi 
nimicise şi pe oameni. Timp de două sau trei secole, 


generaţiile trecuseră prin faţa acestor ruine care păreau 
dărâmăturile unui alt Babel. La urmă, Nicodim şi Iosif din 
Arimateea cumpăraseră într-o zi, locul şi ruinele. Din 
rămăşiţe construiseră, pe temeliile antice, o casă modernă, 
pe care o închiriau străinilor pentru a le servi drept 
cenaclu. În afară de aceasta, din aceleaşi resturi, au ridicat 
încă trei case iar din bucăţile de piatră prea mari pentru a 
intra în construcţia acestor locuinţe de pigmei, au tăiat 
morminte, au sculptat coloane şi au cizelat ornamente de 
arhitectură pe care le vindeau imediat, cu mari beneficii. 

Nicodim, cu toate că era senator, se distra în momentele 
lui de răgaz cu sculptura şi el a avut ideea acestui negoţ 
care reuşise şi-i îmbogăţise pe cei doi asociaţi. 

Din ziua în care Eli, care închiriase această casă de la 
Nicodim, fusese înştiinţat că Isus din Nazaret dorea să facă 
cina la el, îşi trimisese servitorii să curețe curtea. Aceştia, 
ajutaţi de lucrătorii lui Nicodim şi ai lui Iosif din Arimateea, 
cu forţa braţelor şi cu pârghii, trăseseră lângă pereţi 
pietrele care de obicei închideau calea, astfel că acum era 
uşor de pătruns în vestibulul casei. 

Eli îi introduse mai întâi pe Petru şi loan în vestibul, apoi îi 
urcă la primul etaj şi le deschise uşa camerei pregătite 
pentru cină. 

Această încăpere era împărţită în trei compartimente prin 
perdele mari, ceea ce îi dădea o oarecare asemănare cu 
templul, căci ea avea, ca şi el, pridvorul, sfânta şi sfânta- 
sfintelor. Aceste trei despărţituri erau luminate cu lustre 
atârnate de plafon. 

Pereţii, vopsiți cu alb, sau daţi cu var, erau împodobiţi 
până la o treime din înălţime, cu rogojini ţintuite pe pereţi, 
aşa cum se vede şi astăzi în cea mai mare parte a caselor 
arabilor destul de bogaţi pentru a face această cheltuială. 
Peste rogojini erau agăţate cu cârlige de cupru, veştmintele 
necesare celebrării sărbătorii. 

În sala din mijloc era aranjată masa acoperită cu pânză de 
o albeaţă strălucitoare, pe care erau aranjate treisprezece 


tacâmuri. 

Alte două mese erau aranjate aproape în aceleaşi condiţii 
ca prima: una la parter şi alta la etajul doi; dar Eli, care 
pregătise special pentru învățătorul nazarinean şi pentru 
cei doisprezece apostoli masa la care ei trebuiau să 
mănânce paştele, i-a condus pe cei doi trimişi ai lui Isus, 
direct la aceasta. 

Şi într-adevăr, n-a fost nevoie să meargă mai departe. 
Petru şi loan au găsit că această cameră de la primul etaj se 
potrivea cu descrierea pe care le-o făcuse învățătorul lor şi 
reţinând-o i-au cerut lui Eli să termine toate pregătirile de 
Paşte, şi apoi, în timp ce Ioan şi Petru mergeau să caute, 
primul, un potir pe care Isus îi ceruse să-l ia dintr-o casă 
situată aproape de Poarta Judiciară, far cel de al doilea, 
mielul pascal, la târgul de animale - să se urce pe terasă cu 
o torţă, spre a-i arăta lui Isus că au închiriat casa şi că odaia 
pentru cină îşi aştepta oaspeţii. 

Acesta era semnalul convenit cu învățătorul, pe care el 
trebuia să-l vadă uşor de unde aştepta, de pe drumul 
Betaniei, ce urca pe muntele Măslinilor, din vârful căruia se 
vedea Ierusalimul în întregime. 

Petru şi loan, care tocmai coborau în oraşul de jos pe 
scara cu paisprezece trepte, care se numeau treptele 
Sionului, încă nu ajunseseră la înălţimea teatrului, când 
văzură, în partea cea mai avansată a terasei, flacăra torţei, 
ridicată spre cer. 

Vremea era frumoasă, calmă. Un vânt uşor din răsărit 
împrospăta aerul, în care se simțeau deja căldurile 
primăverii siriene. Printre norii subţiri care se întindeau pe 
un cer albastru, soarele, dimineaţa şi luna, seara, îşi 
cerneau cele mai plăcute raze. Pe colinele Engadi, viile, iar 
în Valea lui Siloe, smochinii, îşi arătau deja frunzele. 
Măslinii din Getsimani luaseră o tentă mai vie şi mirtul, 
roşcovul şi terebintul îşi etalau verdele strălucitor al 
ramurilor lor tinere. Pe coastele muntelui Sionului, migdalii 
acopereau solul cu o zăpadă roz, în mijlocul căreia îşi 


făceau loc violete mari fără parfum, ca acelea care cresc în 
Rhodos şi pe malurile lui Eurotas. În sfârşit, în lipsa 
privighetorilor şi a altor păsări cântătoare, turturelele, 
singurele păsări ale oraşului sfânt, începeau să suspine 
dulce în chiparoşii pădurii Sionului şi pe sicomorii, pinii şi 
palmierii din grădina lui Irod. 

Nimic nu-l împiedica deci pe Isus să descopere pe casa 
pregătită pentru cină, flacăra torţei care, datorită 
curentului de aer se înclina de la est către vest, ca şi cum ar 
fi vrut să arate oamenilor că, asemenea acestei lumini 
terestre, lumina divină se va înclina, la fel, de la răsărit la 
apus. 

La vederea flăcării un om care era aşezat sub un pâlc de 
palmieri situaţi la un sfert de leghe de Ierusalim, între 
Betfagea şi Piatra Porumbeilor, în mijlocul mai multor 
bărbaţi şi femei care-l ascultau, şi-a întrerupt discursul şi s- 
a ridicat zicând:... 

A sosit timpul. Să mergem! 

XI EVANGHELIA COPILĂRIEI. 

Acest om era tânărul învăţător galileean, Isus din Nazaret. 
În aceste zile de credinţă puţină prin care trecem, să ne 
fie permis să vorbim aici despre Hristos ca şi cum nimeni n- 

ar fi vorbit înaintea noastră, şi să reluăm această sfântă 
istorie ca şi cum nimeni nu ar fi scris-o. Vai! Atât de puţine 
priviri au citit-o, şi atâtea memorii au uitat-o! 

Isus din Nazaret apărea celor care-i ignorau natura sa 
divină, sub înfăţişarea unui bărbat de treizeci la treizeci şi 
trei de ani, cu o talie puţin peste mijlocie şi slab, aşa cum 
sunt întotdeauna cei care, devotați umanităţii, au visat mult 
timp ia ea, au meditat asupra ei, au suferit pentru ea. 

E] avea figura lungă şi pală, ochii albaştri, nasul drept, 
gura puţin mai mare, dar plăcută, suavă, melancolică, 
admirabilă ca formă. Părul blond, cu o cărare, după moda 
galileeană, adică la mijlocul capului, îi cădea ondulat, pe 
umeri, iar o barbă ce bătea uşor spre roşu şi care părea că- 
şi împrumută reflexele de aur de la razele soarelui 


Orientului, alungea încă această figură căreia obişnuinţa 
contemplaţiei îi îndrepta trăsăturile către cer. 

Era îmbrăcat - şi nimeni nu l-a văzut vreodată în alt 
costum - cu o robă lungă, roşie, ţesută fără cusătură, 
căzând în cute admirabile în lungul corpului său, şi lăsând, 
de sub mânecile ei lungi şi largi, să se vadă numai mâinile, 
care erau albe şi fine, perfecte, - şi cu o manta albastră- 
azurie, care îl îmbrăca cu simplitate şi cu o graţie 
desăvârşită. În picioare avea sandale legate până deasupra 
gleznei. În ce priveşte capul, el îl purta întotdeauna 
descoperit, mulţumindu-se să-l adăpostească sub mantaua 
lui albastră în orele călduroase ale zilei. 

Din tot acest ansamblu emana ceva insesizabil, ceva ca un 
balsam şi o lumină reunite şi topite împreună, ceva care 
lumina şi parfuma, totodată, revelând prezenţa momentană 
a unei fiinţe superioare, sub forma unui om în mijlocul 
oamenilor. 

Mai ales copiii şi femeile care au făptura mai delicată, mai 
sensibilă, şi au o capacitate mai mare de a simţi influenţa 
efluviilor magnetice ale unor organisme privilegiate, 
păreau, mai mult decât ceilalţi, să recunoască această 
divinitate ascunsă sub înfăţişare sa terestră. Într-adevăr, 
abia ce apărea Isus, că până şi cel mai mic copil alerga 
ridicându-şi mâinile, spre. el. Când Isus trecea, fie pe 
străzile Ierusalimului, fie pe acelea ale Capernaumului sau 
ale Samariei, fie chiar pe marginea drumurilor, aproape 
toate femeile care îl întâlneau în trecere, fără a şti pentru 
ce se înclinau la vederea lui, îndemnate misterios, să-şi 
îndoaie genunchii. 

Este adevărat că se povestea despre tânărul învăţător 
galileean - aşa era numit de cele mai multe ori Isus - o serie 
de legende, istorii şi tradiţii miraculoase care, peste tot 
unde-l purtau paşii, îl precedau, îl însoțeau, îl urmau ca o 
legiune de îngeri care, semănând flori înaintea, în jurul şi 
înapoia lui, îl făceau să apară în ochii oamenilor cu un 
prestigiu aproape divin. 


Se zicea că preafericita lui mamă, - căci până în această 
epocă mama lui Isus meritase acest nume - era din neamul 
regal al lui David, fiul lui Isai; că Ioachim şi Anna, tatăl şi 
mama ei, după ce trăiseră mai mult de douăzeci de ani în 
Nazaret fără a avea copii, făcuseră legământ, că dacă ar 
obţine până la urmă, acest fruct atât de dorit al uniunii lor, 
l-ar închina serviciului lui Dumnezeu. Lor li s-a născut însă o 
fiică, căreia i-au dat atunci numele de Mariam, adică stea a 
mării. 

Din numele Mariam, noi am făcut Maria, în consecinţă, 
tânăra Maria, care purta în ea destinele umanităţii, fusese 
dată de câtre părinţi, templului, şi fusese crescută acolo, 
printre alte tinere fete, citind cărţile sfinte, torcând inul şi 
ţesând vestminte pentru leviţi, până la vârsta de 
paisprezece ani, vârstă la care pensionarele templului erau 
redate părinţilor lor. Dar la paisprezece ani, Maria refuzase 
să părăsească templul spunând că din moment ce fusese 
consacrată Domnului, părinţii ei o dăruiseră cu totul, 
pentru toată viaţa. Atunci, pontiful, încurcat de a o păstra, 
împotriva obiceiului templului, a cerut sfatul Domnului, şi 
Domnul i-a răspuns că tânăra fată trebuie să primească un 
soţ chiar din mâna marelui preot, pentru a se îndeplini acea 
prezicere a lui Isaia: „Se va ivi o fecioară din tulpina lui Isai 
şi din această rădăcină va creşte o floare, deasupra căreia, 
sub forma unui porumbel, se va odihni duhul Domnului”. 

Iosif, bătrân din casa lui David, a fost bărbatul ales. 
Numele lui şi al Mariei au fost scrise pe tăbliţele de 
căsătorii, într-o adunare solemnă, după care, fără să fi avut 
loc vreo apropiere între soţi, el plecase la Betleem şi ea la 
Nazaret. 

Dar, abia ce tânăra fecioară s-a reîntors în casa 
părintească, când, după cum se povesteşte, iată ce i s-a 
întâmplat: 

Într-o seară era îngenunchiată în faţa altarului de 
rugăciune, şi a rămas rugându-se până ce au sosit umbrele 
nopţii. Când în rugăciune ochii i s-au închis încetişor în timp 


ce capul îi era sprijinit pe mâinile-i unite, ea simţi dintr-o 
dată o mireasmă ce o învăluia, iar în cameră se răspândi o 
lumină atât de mare încât o văzu chiar prin pleoapele sale 
coborâte. 

Îndată îşi ridică capul şi privind în jurul ei, zări un înger al 
Domnului, care, cu fruntea înconjurată de o aureolă de foc, 
ţinând un crin în mână, plutea pe un nor auriu, ceresc. 
Acesta era mesagerul divin care ilumina şi parfuma camera 
fecioarei. 

Altcineva în locul Mariei ar fi avut teamă, dar ea care 
văzuse deja de multe ori îngeri în visele sale, în loc de a se 
speria, surâse şi cu gândul, dacă nu cu gura, întrebă: 

Frumos înger al lui Dumnezeu, ce vrei de la mine? 

Iar el, surâzând de asemenea şi răspunzând gândului ei, îi 
spuse: 

Te salut, fecioară Maria, foarte dragă Domnului, fecioară 
plină de har!... Eu sunt Gabriel, trimisul Celui de Sus şi vin 
să te anunţ că Domnul este cu tine, că tu eşti binecuvântată 
între toate femeile şi eşti deasupra tuturor femeilor! 

Tânăra fată a vrut să-i răspundă, dar vocea-i lipsea. 
Această legătură directă a slăbiciunii sale cu atotputernicia 
lui Dumnezeu îi producea o oarecare teamă. 

Atunci, înţelegându-i gândul, îngerul răspunse: 

Nu te speria, fecioară! căci în acest salut eu nu ascund nici 
un gând potrivnic purității tale. Alegând pe Domnul drept 
singur şi unic soţ, vei avea trecere înaintea lui şi-i vei face 
un fiu. Acest fiu va fi mare, o Fecioară! căci el va stăpâni de 
la o mare la alta şi de la gura fluviilor până la marginea 
lumii. El va fi numit fiul Celui de Sus, şi deşi născut pe 
pământ el va avea dinainte tronul său ridicat în ceruri, iar 
Domnul Dumnezeu, tatăl său, îi va da locul lui David. El va 
domni pentru totdeauna peste casa lui lacob, iar împărăţia 
sa nu va avea sfârşit. El va fi regele regilor, domnul 
domnilor, veacul veacului! 

Atunci, tânăra fată roşi, fără a răspunde, căci, ceea ce 
gândea, nu îndrăznea să spună îngerului. lată gândul ei: 


Cum, fecioară cum sunt, aş putea deveni mamă? 

Îngerul surâse iar, şi continuă să răspundă gândurilor ei: 
Nu socoti, o Maria, preafericită! că vei concepe în modul 
omenesc; nu, tu vei rămâne fecioară, vei naşte fecioară, vei 
alăpta fecioară, căci Duhul Sfânt va cobori asupra ta şi Cel 
de Sus te va proteja. De aceea copilul care se va naşte din 

tine va fi sfânt, pentru că numai el va fi fost conceput şi 
născut fără păcat, ceea ce va permite să fie numit fiul lui 
Dumnezeu. 

Tânăra fată, auzind acestea, şi-a ridicat ochii şi a întins 
braţele către cer, pronunţând următoarele cuvinte, prin 
care ea însăşi se dăruia sfântului mister: 

lată roaba lui Dumnezeu, căci nu sunt demnă de numele 
de stăpână. Să se facă voia ta Doamne! 

Şi îngerul, dispărând, iar lumina, pierind, Fecioara a căzut 
ca adormită într-un extaz ceresc şi s-a trezit apoi mamă. 

În acelaşi timp, îngerul apăruse lui Iosif la Betleem, pentru 
ca el să ştie că, deşi purta pe fiul lui Dumnezeu în sânul său, 
soţia sa era, ca întotdeauna, curată şi nevinovată. 

lată ce se mai povestea: 

Către sfârşitul lunii celei de a noua a sarcinii Mariei, în 
anul 369 al erei Alexandrine, a fost publicat un edict al 
împăratului Cesar-August, prin care ordona un 
recensământ general în imperiul, şi cerea fiecărui om să 
meargă să se înscrie în oraşul lui de naştere, împreună cu 
soţia şi copiii. 

Din această cauză, Iosif, care după apariţia îngerului 
venise să stea lângă soţia sa, a fost nevoit să părăsească 
Nazaretul şi împreună cu ea au plecat spre Betleem. În 
drum, însă, Maria a fost cuprinsă de durerile naşterii, astfel 
că a intrat într-o peşteră ce servea drept iesle, în timp ce 
Iosif s-a dus să caute ajutor, spre lerusalim. 

Odată intrată în peşteră, fecioara căută un reazem. Un 
palmier uscat al cărui trunchi străpungea bolta şi îşi 
înfunda rădăcinile în pământ, forma un fel de stâlp şi ea se 
aşeză, sprijinindu-se de el. 


În acest timp, Iosif căuta vreo femeie care să o asiste pe 
Maria. 

Dintr-o dată el se opri, ca şi cum picioarele i-ar fi fost 
ţintuite pe pământ: un fenomen ciudat avea loc în natură. 

Prima lui mişcare a fost aceea de a-şi ridica ochii spre cer: 
cerul era întunecat, iar păsările, ce străbăteau aerul, se 
opriseră în zborul lor. 

Atunci, îşi cobori ochii spre pământ, şi privi în jurul său. 

La dreapta sa, foarte aproape de locul unde se găsea, erau 
aşezaţi lucrători, care-şi luau masa; dar, lucru straniu! cel 
care întindea mâna către farfurie rămăsese cu mâna 
întinsă; cel care era pe cale să mănânce, nu mai mânca; cel 
care-şi ducea ceva la gură rămânea cu gura deschisă, şi toţi 
avea privirea ridicată către cer. 

La stânga sa, o turmă de oi mergea păscând, dar întreaga 
turmă era oprită iar oile nu mai păşteau; păstorul care-şi 
ridicase ciomagul pentru a le urni, rămăsese el însuşi 
nemişcat şi cu bâţul ridicat. 

Înaintea lui curgea un pârâu la care se adăpau capre şi un 
ţap: pârâul îşi oprise cursul, iar ţapul şi caprele erau gata 
să atingă apa şi să bea, dar ei nu beau. 

Şi luna, chiar şi ea, era oprită din mers. Însuşi pământul 
nu se mai învârtea. 

Chiar în acest moment, Maria, aducea pe lume pe 
Salvatorul, iar întreaga creaţiune era înţepenită, în 
aşteptarea acestui mare eveniment! 

Apoi a fost parcă un mare suflu de bucurie în toată natura, 
şi lumea a respirat. 

Mântuitorul se născuse! 

Chiar în acel moment, o femeie cobori din munţi şi merse 
direct la Iosif: 

Nu mă cauţi pe mine? întrebă ea. 

Eu caut, răspunse Iosif, pe cineva care ar putea s-o ajute 
pe soţia mea Maria, care este acum în chinurile facerii. 

Atunci, zise necunoscuta, du-mă la ea; eu mă numesc 
Geloma şi sunt moaşă. 


Amândoi o luară imediat înspre grotă. 

Peştera era luminoasă şi parfumată şi în această lumină, 
fără o sursă aparentă, văzură pe Maria şi pe noul născut, 
amândoi strălucitori. Copilul sugea, la sânul mamei sale. 

Palmierul uscat înverzise, lăstari proaspeţi şi viguroşi 
ieşeau din trunchiul său în timp ce frunze imense care 
crescuseră în câteva minute, îi împodobeau vârful. 

Iosif şi bătrâna femeie au rămas uimiţi, la intrarea peşterii. 

Atunci bătrâna o întrebă pe Maria: 

Femeie, tu eşti mama acestui copil? 

Da, răspunse Maria. 

Atunci, tu nu eşti asemenea altor fiice ale Evei, zise 
bătrâna. 

Aşa cum, replică Maria, nu există printre copii niciunul 
care să semene cu fiul meu, tot aşa mama lui este fără 
seamăn printre femei. 

Dar acest palmier care era uscat, cum a înverzit? întrebă 
iar bătrâna. 

În momentul naşterii, spuse Maria, l-am prins şi l-am 
strâns în braţe. 

Atunci, losif zise la rândul lui: 

Copilul tău, o Maria! este chiar Mesia proorocit în scripturi 
şi se va numi Isus, adică Mântuitorul! 

Şi dacă Iosif s-ar mai fi îndoit, după o jumătate de oră, el n- 
ar mai fi fost neîncrezător, căci trei păstori veniră la 
intrarea peşterii, şi când Iosif i-a întrebat: 

Păstori, ce vă aduce aici? 

Unul dintre păstori, răspunse: 

Noi ne numim Misrael, Ştefan şi Chiriac. Noi păzeam 
turmele pe munte când un înger al cerului a coborât dintr-o 
stea şi ne-a zis: „Astăzi, în oraşul lui David vi s-a născut un 
Mântuitor! lată semnul după care îl veţi cunoaşte: Veţi găsi 
un copil înfăşat şi culcat într-o iesle. Mergeţi deci şi 
închinaţi-vă lui. 

— Înspre ce parte va trebui să mergem? l-am întrebat noi 
atunci tremurând. 


— Urmaţi această stea, spuse îngerul, şi ea vă va călăuzi”. 
Steaua se puse în mişcare, noi am urmat-o culegând flori 
tot drumul. Acum iată-ne. Unde este Mântuitorul, ca să ne 
închinăm lui? 

Atunci Fecioara le-a arătat pe micul Isus culcat într-o iesle, 
iar ei l-au înconjurat cu flori, închinându-i-se. 

O oră mai târziu au sosit, la rândul lor, trei regi la intrarea 
peşterii, însoţiţi de o mare suită de servitori încărcaţi cu 
daruri, cu cămile şi măgari ducând stofe preţioase, smirnă 
şi tămâie. 

Iosif i-a întrebat despre motivul venirii lor. 

Noi suntem trei regi magi din Orient, răspunseră ei; 
numele noastre sunt Gaspar, Melhior şi Baltazar. O stea ne- 
a apărut acum mai mult de o lună, şi o voce ne-a zis: 
„Urmaţi această stea şi ea vă va conduce la leagănul 
Mântuitorului prezis de Zoroastru”. Atunci noi am plecat, şi, 
trecând prin Ierusalim, am vizitat pe regele Irod cel Mare şi 
i-am spus: „Noi venim din Orient pentru a ne închina 
regelui evreilor, care tocmai s-a născut. Unde este el? 

— Eu nu ştiu nimic”, a răspuns regele Irod, - Dar nu aveţi 
călăuză?” —Ba da!”. Şi noi i-am arătat steaua. „- Ei bine! 
urmaţi steaua, a mai zis el, şi nu uitaţi să vă întoarceţi tot 
prin Ierusalim şi să mă înştiinţaţi despre locul unde este 
acest rege al evreilor, pentru a-i cinsti şi eu.” Acum am 
ajuns. Unde este Mântuitorul, să ne închinăm lui? 

La acestea, Fecioara a luat pruncul Isus şi li l-a arătat. 
Îndată, cei trei magi au îngenunchiat înaintea lui, i-au 
sărutat mâinile şi picioarele, adorându-le aşa cum făcuseră 
şi păstorii. Apoi după cum păstorii îl înconjuraseră cu flori 
de câmp, ei l-au înconjurat cu vase de aur, cădelniţe, 
trepiede şi potire. 

Iar păstorii priveau trişti către magi şi ziceau între ei; - 
lată, ce daruri bogate au adus aceşti regi magi. Ele vor face 
ca noi să fim uitaţi, păstori sărmani, care nu am adus decât 
flori! 


Dar, în acelaşi moment, şi ca şi cum le-ar fi ghicit 
gândurile, copilul Isus respinse cu piciorul un splendid vas 
de aur, şi, luând o mică părăluţă de câmp, o sărută. 

De atunci, părăluţele de câmp care odinioară erau cu totul 
albe, au vârful petalelor roşii şi staminele aurii. 

Păstorii, fericiţi că pruncul Isus a preferat o floare de 
câmp unor vase de aur şi argint şi celorlalte scumpe 
odoare, s-au reîntors pe muntele lor înălţând imnuri 
Mântuitorului. 

Iar magii, bucuroşi şi mândri totdeodată de a fi sărutat 
mâinile şi picioarele Mântuitorului lumii, s-au reîntors şi ei, 
dar nu prin lerusalim, aşa cum le recomandase Irod, căci 
steaua care îi călăuzea, apucase alt drum. 

Văzând toate acestea, bătrâna femeie strigă la rândul ei: 
Mulţumescu-ţi ţie Doamne, Dumnezeul meu! Dumnezeul 
lui Israel! că văzură ochii mei naşterea Mântuitorului lumii! 

Şi se mai povestea încă: 

Irod cel Mare, aşteptând în zadar întoarcerea magilor, a 
trimis să fie căutaţi învățații şi preoţii, şi adunându-i le-a zis: 
Scripturile voastre prezic naşterea unui Mântuitor. Unde 

se va naşte el? 

Preoţii şi învățații răspunseră pe un singur glas: 

În oraşul Betleem din Iudeea; de aceea Avram l-a numit 
Betleem, pentru că înseamnă casa alăptării şi de aceea, 
după numele nevestei lui Caleb, se cheamă Efrata, adică 
roditoarea, în sfârşit de aceea, pe lângă-Betleem şi Efrata a 
mai fost numit şi Cetatea lui David. 

În vremea aceea, Irod a auzit despre prezentarea la 
templu a copilului Isus şi despre marele preot Simeon care 
număra aproape o sută de ani şi care văzând că Isus în 
braţele Fecioarei, răspândea lumină şi că îngerii formau un 
cerc în jurul lui, l-a recunoscut, l-a proslăvit şi a spus: 

O, Dumnezeul meu! Eu pot de acum să mor în pace că s-a 
îndeplinit vorba psalmistului: „Eu îi voi da zile până ce îi voi 
arăta pe cel ce l-am trimis, şi, văzându-l, va muri 
proslăvindu-l”. 


Şi într-adevăr, citând acest vers al psalmistului, Simeon a 
căzut şi a murit. 

Atunci, Irod nu s-a mai îndoit că, acest copil nu ar fi cu 
adevărat Mesia. Fiind vândut romanilor, se temea ca acest 
Mântuitor să nu devină un alt luda Macabeul care să aducă 
eliberarea Israelului prin luptă. De aceea a început să 
gândească în sinea lui la un mijloc de a-l omori. 

Dumnezeu cunoscând acestea, a trimis la Iosif un înger, 
care apărându-i în somn, i-a zis: 

Ia copilul şi pe mama sa, şi fără să pierzi un moment, să te 
refugiezi în Egipt. 

Astfel, la cântatul cocoşului, Iosif s-a trezit, şi, deşteptând- 
o pe Fecioară şi pe copilul Isus, a pornit la drum cu ei. 

A doua zi după plecare, Irod a pus să fie omorâţi toţi copiii 
mai mici de doi ani. 

Pe când ucigaşii mişunau peste tot, cu sabia în mână, 
pentru a-i omori pe micii copilaşi, se povesteşte că doi 
soldaţi se îndreptau ameninţători înspre Fecioară şi losif, 
care începură să tremure de spaimă. Cum ei se sprijineau 
de un sicomor uriaş, când urmăritorii ajunseră la cincizeci 
de paşi de ei, sicomorul se deschise, şi închizându-se apoi în 
jurul sfintei familii, o ascunse de privirile lor. Apoi, când 
soldaţii, sătui de a mai căuta degeaba, s-au îndepărtat, 
sicomorul s-a redeschis şi sfânta familie şi-a continuat 
drumul. 

Dar, din acea clipă, sicomorul a rămas deschis. 

Sosind într-un oraş mare, ei s-au oprit la un han situat în 
apropierea templului unui idol. Abia ce sfânta familie se 
instalase într-o modestă cameră a acestui han, că se auzi o 
larmă grozavă şi locuitorii oraşului puteau fi văzuţi cum 
alergau pe străzi, cu braţele ridicate, scoțând strigăte de 
spaimă şi disperare. 

Chiar în momentul când Isus trecuse prin poarta oraşului, 
idolul căzuse de pe soclu şi se sfărâmase în mii de bucăţi, la 
fel întâmplându-se cu toţi idolii din oraş. 


Aşa se îndeplinea cuvântul lui Isaia: „Domnul va intra în 
Egipt, iar idolii se vor clătina înaintea lui”. 

Dar, auzind aceste strigăte şi văzând aceste spaime, Iosif 
se temu pentru Maria şi pentru copilul Isus. El cobori cu ei, 
puse şeaua pe măgar şi plecară printr-o poartă dosnică, 
fără a avea timp să ia vreo provizie pentru drum. 

La amiază, Fecioara Maria fiind înfometată şi însetată, au 
fost nevoiţi să se aşeze sub un sicomor. În faţa lui era un 
pâlc de curmali încărcaţi cu fructe. Maria a zis: 

Vai! Aş mânca bucuroasă din curmalele acestea! N-am 
putea să luăm din ele? 

Iosif clătină trist din cap şi răspunse: 

Nu că nu pot fi atinse cu mâna pentru că sunt atât de sus 
încât n-aş putea măcar să-mi arunc toiagul până la ele? 

Atunci, copilul Isus zise: 

Palmier, apleacă-te şi dă fructe bunei mele mame! 

Palmierul se aplecă şi Fecioara putu să culeagă câte fructe 
a dorit, după care se îndreptă la loc, încărcat cu mai multe 
curmale, decât avusese mai înainte. 

În timp ce Fecioara culegea curmalele, micul copil Isus, pe 
care ea îl pusese pe jos, a făcut cu degetul său, între 
rădăcinile sicomorului, o gaură în nisip, iar când Fecioara, 
după ce a mâncat a zis „Mi-e sete!” ea nu a trebuit decât să 
se aplece şi din gaura pe care o făcuse cu degetul său micul 
Isus, a început să curgă apa curată a unui izvor. 

În momentul când ei şi-au reluat drumul, Isus se întoarse 
către palmier. 

Palmierule, îţi mulţumesc, şi în semn de recunoştinţă, cer 
îngerilor mei să-ţi transplanteze una din ramurile tale în 
paradisul tatălui meu, iar în semn de bunăvoință, tuturor 
celor care vor triumfa pentru cauza credinţei li se va zice: 
„Ai căpătat palma4 victoriei! 

Şi în acelaşi moment apăru un înger, care luă o ramură şi 
urcă apoi, cu ea, în înălțimile cerului. 

Seara, Iosif, Fecioara şi copilul Isus ajunseră într-un ţinut 
care era plin de hoţi. Deodată zăriră doi dintre ei, care erau 


puşi ca sentinele nu prea departe de tovarăşii lor adormiţi. 
Cei doi hoţi se numeau Dimas şi Gestas. 

Primul îi zise celui de al doilea, care se pregătea să-i 
prindă pe cei trei fugari: 

Te rog să-i laşi să treacă pe aceşti călători, fără să le faci 
sau să le zici ceva, şi îţi voi da patruzeci de drahme pe care 
le am la mine, precum şi centura mea în gaj, pentru care îţi 
voi mai da încă patruzeci de drahme cu prima ocazie. 

În acelaşi timp el dădu cele patruzeci de drahme 
camaradului său şi îl rugă să nu-i trezească pe ceilalţi hoţi. 

Atunci Maria, văzându-l pe acest hoţ atât de binevoitor, 
spuse: Dumnezeu să te ţină la dreapta sa şi să-ţi dea 
iertarea păcatelor! 

Şi copilul îi zise Marei: 

O, mama mea, aminteşte-ţi de ce îţi spun în acest moment: 
peste treizeci de ani, evreii mă vor crucifica şi aceşti doi 
hoţi vor fi şi ei puşi pe cruci deoparte şi de alta a mea: 
Dimas la dreapta şi Gestas la stânga, şi în acea zi, Dimas, 
hoţul cel bun va ajunge înaintea mea în rai. 

lar mama lui îi răspunse: 

Dumnezeu să îndepărteze de tine asemenea lucruri, 
scumpul meu copil! 

Căci, deşi Maria nu a înţeles bine cele ce Isus vroia să-i 
spună, inima ei de mamă fu cuprinsă de o teamă profundă 
la această prezicere: 

Hoţul cel rău a luat cele patruzeci de drahme şi centura 
tovarăşului său, şi i-a lăsat să treacă pe fugari. 

A doua zi, la încrucişarea a două drumuri, ei dădură peste 
un leu mare. Iosif şi Maria se înfricoşară, iar măgarul nu 
mai vru să înainteze. 

Leule mare, îi spuse atunci Isus, eu ştiu ce faci: tu gândeşti 
să mănânci un taur, dar acest taur este al unui om sărman 
care nu-l are decât pe el, drept singură avere. Mergi mai 
departe şi vei găsi o cămilă care abia a murit. 

Şi leul ascultă, se duse în locul arătat şi găsi acolo leşul 
unei cămile, pe care îl devoră. 


Pe când ei îşi continuau drumul astfel, Iosif, care mergea 
pe jos, suferind de căldură, a zis: 

Doamne Isuse, dacă vrei, să luăm drumul mării, pentru a 
ne odihni în oraşele care sunt pe coastă. 

Isus i-a răspuns: 

Nu te teme, Iosife, eu voi scurta drumul astfel ca să facem 
în câteva ore ceea ce în mod obişnuit se face în treizeci de 
zile! 

Şi copilul abia ce termină de vorbit, că şi zăriră munţii şi 
oraşele Egiptului. 

Se povestesc încă multe lucruri despre şederea copilului 
Isus la Memfis, unde a locuit trei ani, printre care şi acela 
că Fecioara avea obiceiul să-şi spele fiul în apa unei fântâni 
şi, ca urmare, apa acestei fântâni căpătase proprietatea de 
a-i vindeca pe leproşii care se spălau acolo la rândul lor. 

Fântâna căpătase o reputaţie atât de mare, încât într-o zi 
un om care plantase o grădină cu pomi care produc 
balsamul, văzând că arborii erau sterili şi se încăpăţânau să 
nu producă nimic, fiind disperat, îşi zise: 

Să vedem dacă udându-i cu această apă în care se scaldă 
Isa ibn Mariam, pomii vor avea rod? 

Şi el îi udă cu această apă iar pomii, chiar din acel an, 
furnizară o recoltă triplă faţă de cea obişnuită. 

După trei ani de şedere la Memfis, îngerul îi apăru din nou 
lui Iosif şi îi spuse: 

Acum, tu poţi să te reîntorci în ludeea, pentru că Irod a 
murit, şi-trebuie să se îndeplinească cuvântul lui Isaia: ,L- 
am adus pe fiul meu, din Egipt. 

Atunci, Iosif părăsi Memifisul, intră în ludeea şi se stabili în 
Nazaret, pentru ca să îndeplinească o altă profeție a 
aceluiaşi profet: „El va fi numit Nazarineanul”. 

Odată revenit în Nazaret - se mai povesteşte - divinul copil 
a făcut şi alte miracole. 

Astfel, se spune că într-o zi de Sabat, Isus se juca 
împreună cu alţi copii lângă un pârâu căruia ii schimbau 
cursul pentru a forma mici băltoace şi că pe malul băltoacei 


sale, Isus făcuse douăsprezece păsărele, din pământ, care 
aveau aerul că beau apă. Atunci trecu pe acolo un evreu, 
care-i zise: 

De ce profanezi astfel ziua de sabat, lucrând cu degetele 
tale? 

Atunci, copilul Isus răspunse: 

Eu nu lucrez. Eu creez! 

Şi, întinzând mâinile, zise: 

Păsărelelor, zburaţi şi cântaţi! 

Îndată păsărelele se înălţară cu toatele, ciripind, iar cei ce 
înţeleg limbajul păsărilor puteau auzi cum în cântecul lor, 
ele înalţă un imn de slavă Domnului. 

În altă zi, Isus şi mai mulţi copii se jucau pe terasa unei 
case, şi în timpul jocului, ei se împingeau unul pe altul. S-a 
întâmplat ca unul din copii să cadă de ia înălţimea 
acoperişului şi să moară. Atunci toţi copiii fugiră, în afară de 
Isus, care a rămas lângă mort. 

În acel moment, au venit părinţii acestuia şi înşfăcându-l 
pe Isus, strigară: 

Tu l-ai aruncat de pe acoperiş pe copilul nostru! 

Şi cum Isus nega, ei strigară şi mai tare, cerând 
răzbunare: 

Copilul nostru e mort, şi iată cine l-a omorât! 

Atunci Isus zise: 

Eu vă înţeleg durerea, dar această durere să nu vă 
orbească într-atâta încât să mă acuzaţi de o crimă pe care 
nu am comis-o şi despre care nu aveţi nici o mărturie. Mai 
bine să-l întrebăm pe acest copil astfel ca el să dea adevărul 
pe faţă. 

Dar el este mort! spuseră părinţii cu disperare. 

El este mort pentru voi, e adevărat, zise Isus, dar elnu e 
mort nici pentru mine, şi nici pentru tatăl meu care este în 
ceruri. 

Şi aşezându-se lângă capul copilului, îl întrebă: 

Zenin, Zenin, cine te-a aruncat de pe acoperiş? 

La acestea mortul, ridicându-se într-un cot, răspunse: 


Doamne, nu tu eşti cauza căderii mele, ci un altul dintre 
tovarăşii noştri m-a aruncat de sus. 

Pronunţând aceste cuvinte, copilul recăzu mort. 

Atunci, toţi cei care erau de faţă l-au condus pe Isus până 
la casa lui Iosif, lăudându-l şi proslăvindu-l pe copilul divin. 

Într-o altă zi, Isus, jucându-se şi alergând cu alţi copii, a 
trecut prin faţa dughenei unui boiangiu numit Salem. Era în 
această prăvălie un mare număr de pânze şi stofe 
aparţinând mai multor locuitori ai oraşului, şi pe care Salem 
se pregătea să le vopsească în diferite culori. Isus, intrând 
în atelierul boiangiului, a luat toate pânzeturile şi le-a 
aruncat într-un singur cazan. Salem a crezut că toate 
acestea sunt pierdute, şi a început să-l certe pe Isus: 

Ce ai făcut tu, o, fiu al Mariei? strigă el. Ne-ai făcut 
pagubă, mie şi clienţilor mei: fiecare vrea o altă culoare, iar 
tu le-ai pus' pe toate la un loc! Dar Isus a răspuns: 

Spune pentru fiecare stofă culoarea care-ţi convine. 

Şi începu să scoată din cazan pânzeturile; iar fiecare era 
vopsită în culoarea pe care o dorea Salem. 

Altă dată, regele Irod Antipa îl chemase pe Iosif şi îi 
comandase lemnăria unui tron care trebuia să fie pus într- 
un fel de alcov în care trebuia să se potrivească exact. Iosif 
a făcut măsurătorile şi s-a dus apoi la atelierul lui pentru a 
lucra scheletul tronului. 

Dar probabil că măsurile erau inexacte, căci, după doi ani, 
când lucrarea a fost terminată, a văzut că şarpanta tronului 
era mai scurtă cu aproape o jumătate de cot, iar regele 
văzând, s-a mâniat pe Iosif şi l-a ameninţat, aşa că acesta s- 
a întors foarte speriat la atelierul său şi refuzând să 
mănânce, era gata să se culce flămând. 

Dar Isus, văzându-l foarte trist, l-a întrebat: 

Ce s-a întâmplat, tată? 

Eu, răspunse Iosif, când mi-am luat măsurile pentru 
lucrarea la care am muncit doi ani, probabil că am greşit, şi 
ceea ce este mai râu e că regele Irod este foarte mânios pe 
mine! 


Dar Isus, surâzând, îi răspunse: 

Revino din spaima ta şi nu-ţi pierde curajul... Prinde tronul 
de o parte şi eu am să-liau de cealaltă, şi să tragem fiecare, 
până ce el va avea măsura necesară. 

Şi ei luară tronul şi traseră. 

Atunci Isus îi spuse lui Iosif: 

Du, acum, această lucrare la palat. 

Iosif ascultă. 

Şi, de data asta, şarpanta tronului se potrivi exact la 
mărimea alcovului. 

Iar regele îl întrebă pe Iosif: 

Cum s-a făcut această minune? 

Nu ştiu nimic, răspunse losif, dar eu am acasă un copil 
care este o binecuvântare pentru mine şi pentru toată 
lumea! 

Altă dată, - era în luna lui adar, a douăsprezecea a anului 
ebraic, care corespunde în parte cu februarie şi în parte cu 
luna martie, - Isus strânsese mai mulţi copii, de care fusese 
ales rege ca de obicei şi care îi făcuseră din hainele lor un 
tron pe care se aşezase, împărțind dreptatea în felul regelui 
Solomon. Când trecea cineva pe acolo, copiii îl opreau cu 
forţa, zicându-i: 

Prea măreşte-l pe Isus din Nazaret, regele ludeilor! 

În acel timp veniră nişte oameni care duceau un tânăr de 
douăzeci şi trei la douăzeci şi patru de ani, leşinat, pe o 
targă. Acest tânăr fusese la munte cu fârtaţii săi pentru a 
strânge lemne de ars şi găsind un cuib de potârniche, 
întinsese mâna, vrând să ia ouăle; dar o viperă ascunsă în 
acel cuib l-a muşcat. Îndată tânărul i-a chemat pe tovarăşii 
săi în ajutor, dar când aceştia au sosit, tânărul om era deja 
întins pe pământ, ca mort. Îl aduceau deci la oraş în 
speranţa că i s-ar putea da vreun ajutor. Când cei care-l 
purtau s-au apropiat de locul unde trona Isus, copiii 
alergară înaintea lor, aşa cum făceau şi cu alţi trecători şi le 
ziseră: 

Veniţi şi salutaţi-l pe Isus din Nazaret, regele Iudeilor! 


Dar cum tovarăşii rănitului, din cauza mâhnirii pe care o 
resimţeau, nu voiau să se prindă în acest joc, copiii i-au 
adus cu forţa în faţa lui Isus, care i-a întrebat despre ce fel 
de rău avea acel tânăr om pe care-l duceau. 

Ei răspunseră: 

Fiu al Mariei, pe el l-a muşcat un şarpe. 

Să mergem cu toţii, spuse Isus prietenilor rănitului, şi să 
omoram şarpele! 

Dar cum aceştia refuzau să-l asculte, temându-se să nu 
piardă un timp preţios, copiii le-au zis: 

N-aţi auzit ordinul Domnului Isus?... Haideţi să omorâm 
şarpele! 

La care, cu toată împotrivirea celor ce duceau targa, îi 
făcură să ia drumul înapoi şi când ajunseră aproape de 
cuib, Isus le zise prietenilor rănitului: 

Nu se ascunde vipera acolo? 

Ei răspunzând da, Isus chemă vipera, care apăru îndată, şi 
spre marea uimire a tuturor, Isus se adresă din nou reptilei: 
Şarpe, du-te şi suge toată otrava pe care ai introdus-o în 

vinele acestui tânăr! 

Îndată vipera, târându-se, se apropie de muribund, şi 
lipindu-şi buzele de rană, trase toată otrava pe care o 
băgase în acesta şi apoi, Domnul blestemând-o, vipera se 
răsuci şi muri. lar tânărul, după ce a fost atins cu mâna de 
Isus, s-a vindecat. 

Atunci, Isus i-a spus: 

Tu eşti fiul lui Iona, te numeşti Simion şi te vei numi Petru; 
tu vei fi ucenicul meu şi mă vei renega. 

În sfârşit, în altă zi, un copil care era zbuciumat de diavol 
se amestecase printre alţi copii care se jucau de obicei cu 
Isus, şi se apropiase de acesta din urmă. Satana, stând la 
dreapta lui, îl muncea, aşa cum făcea mai mereu. Copilul 
posedat încerca să-l muşte pe Isus şi neputând să-l atingă, i- 
a dat, în partea dreaptă o lovitură violentă cu pumnul, atât 
de tare, încât Isus a început să plângă şi plângând, a zis: 


Demone, care-l munceşti pe acest copil, îţi poruncesc să îl 
laşi şi să te întorci în iad! 

În acelaşi timp toţi copiii au văzut un câine negru foarte 
mare, care fugea scoțând fum prin bot, şi care după câţiva 
paşi dispăru, înghiţit în măruntaiele pământului. Atunci, 
copilul izbăvit îi mulţumi lui Isus, care îi zise: 

Tu vei fi ucenicul meu şi tu mă vei trăda. În acelaşi loc 
unde m-ai lovit cu pumnul, evreii mă vor împunge cu lancea 
şi prin rana pe care mi-o vor face, va ieşi restul sângelui 
meu şi restul vieţii mele. 

Toate acestea, se povesteşte că s-au întâmplat până ce Isus 
a împlinit vârsta de doisprezece ani, vârstă la care ajunsese 
la o mare înţelepciune. Într-adevăr, când părinţii lui au 
făcut o călătorie la Ierusalim, şi Isus dispăruse, Maria şi 
Iosif l-au căutat în van trei zile. Şi numai după trei zile l-au 
găsit în templu, în care îi uimea pe preoţi şi pe învăţaţi, 
cărora le explica pasajele obscure ale cărţilor sfinte, pe 
care cei mai înţelepţi n-au putut să le înţeleagă vreodată şi 
pe care el, Isus, le înţelegea în mod natural, dat fiind 
explicaţiile vii pe care le dădea asupra acelor pasaje. 

Atunci preoţii şi învățații, văzând că Maria îşi cerea copilul, 
au întrebat-o: 

Acest copil este al tău? 

lar Maria a răspuns că da. 

Preafericită este mama care a adus pe lume un asemenea 
fiu! strigară ei. 

Dar Iosif şi Maria, aproape înspăimântați de ceea ce îl 
vedeau făcând pe fiul lor, l-au readus în Nazaret, unde fiind 
cu totul ascultător, el continua să crească în înţelepciune şi 
har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. 

Am văzut deci unele din legendele ce se povestesc asupra 
copilăriei lui Isus din Nazaret, şi care îl înconjurau, aşa cum 
am spus, cu o venerație miraculoasă. 

XII ISPITIREA DIN PUSTIE. 

S-au scurs optsprezece ani fără să se mai audă vorbindu- 
se de copilul divin, căruia legendele populare îi atribuiau nu 


numai minunile pe care le-am povestit, dar şi multe altele 
pe care le vom lăsa să doarmă în evanghelia copilăriei, ca 
într-un leagăn înmiresmat cu prospeţime şi poezie. 

În timpul acestui interval, Cesar August a murit, după ce 
dăduse un timp de odihnă lumii, care, obosită de cuceriri, 
de revolte şi de zdruncinări de tot felul, părea să aibă 
nevoie de un repaus, spre a se pregăti pentru noul său 
destin. 

Tiberiu se urcase pe tron, sosind din Rhodos, aşa cum 
August se urcase, venind din Appolonia. În timpul celui de 
al doisprezecelea an al domniei sale, speriat de o 
întâmplare rău prevestitoare - şarpele lui favorit, pe care 
nu-l părăsea niciodată, şi pe care îl purta în faţă, pe togă ori 
încolăcit în jurul gâtului, fusese devorat de furnici - s-a 
retras în insula Capri, şi nu s-a mai întors la Roma. Soarta 
şarpelui era un semn, care, după explicaţia astrologului său 
Trasilus, arăta că şi el însuşi va fi devorat de mulţime, Pe 
vremea aceea, pe malul Iordanului, la limita deşertului 
unde îşi petrecuse toată tinereţea, trăia un bărbat de 
treizeci de ani. El era numit loan, adică plin de har şi era 
fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, vară a Fecioarei Maria. 

Şi naşterea lui a fost un miracol: mamă-sa, avansată în 
vârstă, îşi pierduse orice speranţă de a-şi vedea curmată 
nerodnicia care o întrista şi o făcea de ruşine printre 
femeile evreice. Când i-a apărut un înger, la fel cum îi 
apăruse şi Fecioarei Maria, anunţând-o că va fi mamă şi că 
fiul ei se va numi loan, că va fi premergătorul lui Mesia şi că 
ea îşi va da seama de venirea acelui Mesia, la prima mişcare 
a copilului în pântecul său. 

Ori, câtre a patra lună de sarcină a Elisabetei, Fecioara 
Maria, care era şi ea în aceeaşi stare de câtva timp, venise 
să-şi vadă, verişoara: Ciocănind la uşa casei ei, Elisabeta, 
care era singură, se duse să deschidă, şi, găsindu-se în faţa 
Fecioarei, scoase un strigăt de bucurie, zicând: 

Cui să-i mulţumesc, că mama Mântuitorului meu a venit la 
mine? 


Şi cum Maria i-a cerut să-i explice aceste cuvinte, ea 
spuse: 

Da, căci cel ce este în mine, s-a mişcat şi te-a 
binecuvântat! 

Şi atunci i-a explicat totul. 

Când Irod a dat ordinul de masacrare a inocenților, 
Elisabeta a fugit, ca toate mamele, ducându-şi copilul în 
braţe; dar toate mamele nu erau predestinate ca ea. 
Urmărită de soldaţi se găsi la un moment dat la poalele unei 
Stânci de netrecut. Atunci, ea căzu în genunchi, şi 
ridicându-şi copilul către cer, strigă: 

Doamne! oare ce mi-ai spus nu era adevărat că purtam în 
pântec precursorul lui Mesia? 

Îndată stanca se deschise, Elisabeta intră înăuntru şi 
stânca se închise în urma ei, nemaifiind nici o urmă a 
trecerii ei, astfel că soldaţii care o urmăreau gândiră că au 
avut o vedenie. 

Acel bărbat, care predica şi boteza pe malul Iordanului, 
care-şi petrecuse tinereţea în pustiu trăind cu mierea 
albinelor sălbatice şi cu lăcuste, şi care avea drept veştmânt 
o manta din păr de cămilă, strânsă în jurul mijlocului cu o 
curea de piele, era Premergătorul. 

El era numit loan-Botezătorul, pentru că îi boteza pe toţi 
cei care veneau la el cerându-i iertare a păcatelor vieţii 
duse până atunci, şi sfaturi pentru viaţa nouă. 

Viaţa nouă pe care o predica loan-Botezătorul, era mila şi 
pocâinţa. El zicea poporului: 

Daţi o haină, dacă aveţi două, celui care nu are deloc şi 
împărţiţi pâinea voastră cu cel ce este înfometat. 

El spunea ostaşilor: 

Să nu folosiţi violenţa şi nici perfidia faţă de nimeni şi 
mulţumiţi-vă cu solda voastră. 

El zicea vameşilor şi strângătorilor de dări, pe care 
dominaţia romană îi impusese ţării: 

Să nu cereţi nimic mai mult decât ceea ce v-a fost poruncit 
să luaţi. 


Le spunea Fariseilor şi Saducheilor: 

Neam de vipere! Veniţi să-mi cereţi botezul... Cine v-a 
învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină? Daţi semne de 
căinţă şi nu spuneţi: „Avraam este tatăl nostru”, căci vă fac 
cunoscut că Dumnezeu poate să facă să se nască fii de ai lui 
Avraam chiar din aceste pietre. S-a înfipt deja securea la 
rădăcina pomilor, aşa că orice pom care nu dă roade bune, 
va fi tăiat şi azvârlit în foc! 

Astfel, câte unii din oamenii care-l ascultau, luându-l drept 
acela căruia nu-i era decât precursor, îl întrebau: 

Nu eşti tu Mesia? 

Nu, răspundea el umil. Cu adevărat, eu vă botez cu apă, ca 
voi să vă căiţi, dar cel ce va veni după mine este mai 
puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-i dezleg 
curelele încălţărilor lui... El vă va boteza cu duhul sfânt şi 
cu foc. Şi are lopata în mână, şi îşi va curăța aria, strângând 
grâul bun în grânar, iar pleava o va arde într-un foc ce nu 
se va stinge niciodată! 

Într-o zi, în mijlocul gloatei care venea la el, loan văzu 
apropiindu-se un bărbat pe care nu îl cunoştea şi al cărui 
păr, împărţit în două printr-o cărare la mijlocul capului, îi 
trăda originea galileeană. Pe măsură ce bărbatul, a cărui 
faţă radia o bunătate supremă şi o blândeţe infinită, se 
apropia, cel care în pântecul mamei sale tresărise ca pentru 
a alerga înaintea Domnului său, era cuprins de prima 
bucurie adevărată pe care nu o mai simţise niciodată în 
sufletul său; şi când necunoscutul, parcurgând distanţa, 
ajunse lângă Botezător, acesta îşi înclină capul, şi însufleţit 
de o lumină lăuntrică, strigă; 

O, Doamne! Vii să primeşti botezul de la mine, când eu ar 
trebui să primesc botezul de la tine! 

Dar Isus, surâzând, îi răspunse: 

Ioane, lasă-mă să fac după dorinţa mea pentru ca fiecare 
să ne îndeplinim misiunea. 

Atunci loan nu s-a mai opus cererii celui pe care îl privea 
mereu drept învățătorul său, cu toate că nu ştia unde să-l 


caute până atunci, dar era sigur că într-o zi acel învăţător 
va veni să-l găsească sau îl va chema la el. 

El răspunse deci cu umilinţă: 

Învăţătorule, eu sunt gata să te slujesc. 

Isus a coborât atunci în Iordan, şi loan-Botezătorul, luând 
o scoică de pe malul fluviului o umplu cu apă şi o vărsă pe 
capul Mântuitorului. 

Chiar în acel moment, în aer răsună o armonie celestă, o 
rază orbitoare cobori din cer şi în mijlocul unui fâlfâit de 
aripi invizibile, se auziră aceste cuvinte: „Acesta este fiul 
meu prea iubit, în care mi-am pus toată bunăvoința!” 

Şi, pe când vocea răsuna încă în aer, asemănătoare cu 
ultimele vibrații ale unei harpe cereşti, ca semn vizibil al 
acestei iubiri a lui Dumnezeu, un porumbel pluti un moment 
deasupra capului lui Isus, urcând apoi spre a se pierde în 
norul strălucitor din care coborâse. 

Începând cu acel moment, Isus îşi privea misiunea sa ca 
sfinţită şi se numi Hristos, adică uns, întărit, înmiresmat, 
pregătit pentru luptă. 

Pentru luptă! căci într-adevăr, lupta va începe. Atletul 
umanităţii cobora în arenă. 

Era sfinţirea lui spirituală. La fel cum Samuel sfinţise 
odinioară pe tânărul David pentru regatul lui terestru, tot 
aşa Ioan îl sfinţise pe Isus pentru regatul lui divin. 

Atunci, Isus se simţi destul de puternic pentru a înfrunta 
orice şi, ca şi cum ar fi vrut să primească de la Dumnezeu o 
nouă dovadă pentru natura sa cerească, el s-a retras în 
pustiu şi a rămas acolo patruzeci de zile şi patruzeci de 
nopţi fără să bea şi să mănânce. 

Şi cu fruntea la pământ, a mulţumit lui Dumnezeu că i-a 
permis să reziste nevoilor trupului, că şi-a stăpânit foamea 
şi setea care l-au încercat şi că poate domina materia, când, 
dintr-odată, din mijlocul întunericului celei de a patruzecea 
nopţi, apăru ochilor săi, ca ieşind din pământ sau căzând 
din cer, o creatură care părea să aparţină rasei umane, cu 


toate că talia ei era cu o jumătate de cot mai mare decât 
cea obişnuită a oamenilor. 

Fiinţa stranie care apăruse astfel pe neaşteptate, era 
frumoasă, cu acea frumuseţe tristă, mândră şi sumbră care 
a fost revelată, lui Dante şi lui Milton. Ochii săi păreau că 
aruncă foc; vântul deşertului, care-i arunca înapoi părul 
lung şi negru, îi dezvelea fruntea brăzdată de o cicatrice 
întinsă; gura-i dispreţuitoare încerca să surâdă, dar acest 
surâs avea în el ceva ca o disperare profundă. Capul îi era 
înconjurat de o aureolă albăstrie, dată de o flacără palidă, 
ca acelea ce plutesc deasupra abisurilor şi, în fine, de 
fiecare dată când piciorul său atingea solul, o flacără 
asemănătoare aceleia de pe frunte, strălucea ca un fulger 
subteran. 

Era acela pe care Scripturile l-au numit - neîndrăznind să- 
] cheme altfel, fără îndoială - Întunecatul. 

El s-a oprit înaintea lui Hristos, a cărui frunte atingea 
pământul, şi încrucişându-şi braţele ca de bronz pe pieptu-i 
mare, aşteptă ca fiul Măriei să-şi termine rugăciunea şi să 
ridice fruntea. 

După un timp Isus se ridică pe un genunchi şi-l privi pe 
formidabilul necunoscut fără mirare şi ca şi cum ar fi ştiut 
că era acolo. 

Fiu al omului, îl întrebă atunci, cu vocea surdă, apariţia 
sumbră, mă cunoşti, tu? 

Da, răspunse Isus cu un glas atât de dulce şi melancolic, în 
singulară opoziţie cu acela al interlocutorului său. Da, te 
cunosc... Tu ai fost altădată cel mai iubit de tatăl meu, cel 
mai frumos dintre arhanghelii ieşiţi din mâinile sale şi tu 
duceai lumina înaintea lui în fiecare dimineaţă în care, la 
primele raze ale soarelui, el îşi îndrepta faţa către răsărit. 
Atunci, te-ai fi putut asemui unei albăstrele în flăcări 
semănată în câmpiile empireului, în mijlocul altor flori ale 
cerului. Mândria te-a pierdut: tu te-ai crezut zeu şi te-ai 
revoltat împotriva Dumnezeului tău. Din înălțimile 


paradisului, fulgerul lui te-a aruncat în adâncimile 
pământului... 

Unde eu sunt rege! zise arhanghelul ridicând capul şi 
scuturându-şi părul. 

Du, ştiu, răspunse Isus. Regele lumii şi tatăl nelegiuiţilor! 

Tatăl nelegiuiţilor! - continuă arhanghelul cu orgoliu - 
într-adevăr, este titlul meu cel mai frumos! Totul în natură 
recunoştea umil puterea lui Iehova: astrele îşi urmau în 
tăcere legile pe care el le stabilise, marea, aşa răzvrătită 
cum este, se supunea ordinelor sale, şi îşi recunoştea 
limitele şi cei mai înalţi munţi îşi înclinau Capelele când el 
trecea prin văzduh în mijlocul fulgerelor şi furtunilor. 
Elementele supuse trăiau în ascultare şi teamă, animalele, 
de la bacterie la Leviatan, puterile invizibile, de la tronuri, 
până la imperii, toate se prosternau în faţa lui şi totul se 
înclina, totul tăcea înaintea lui... Eu singur, în mijlocul 
înjosirii generale şi a liniştei universale, eu m-am ridicat şi 
am zis cu o voce care a făcut să tresalte lumea, cu o voce 
care s-a ridicat până pe culmea veacurilor trecute şi a 
coborât până în profunzimile secolelor ce vor veni: „Eu nu 
voi sluji! Ego dixi: Non serviam!”. 

Da, răspunse Isus cu tristeţe, aşa ai zis şi pentru aceasta 
m-a trimis tatăl meu împotriva ta. 

Înainte de a accepta misiunea, reluă arhanghelul, mi-ai 
măsurat tu, puterea, şi ştii tu ce spun despre mine cei ce 
mă adoră, în rugăciunile lor către mine? Ei zic: „Nimic nu-i 
poate rezista, şi tot ce este sub cer este al lui! El nu se lasă 
înduplecat nici prin forţa cuvintelor, nici prin rugăciunile 
cele mai fierbinţi. Corpul lui este asemănător scuturilor de 
bronz, şi acoperit cu solzi atât de îndesaţi unul în altul, încât 
nici cea mai mică suflare nu poate trece printre ei. Forţa o 
are în grumaz şi foametea merge înaintea lui. Trăsnetele 
cad pe el fără a se sinchisi. Când urcă spre înălţimi, îngerii 
se tem şi se purifică. Razele soarelui sunt sub picioarele 
sale şi el merge pe aur ca şi pe noroi. El face să clocotească 
fundul oceanelor ca apa într-un ceainic, şi să ridice valuri 


aşa cum într-o oală se ridică apa la dogoarea focului Lumina 
străluceşte pe urma sa, şi vede cum înapoia lui se 
iluminează şi clocoteşte abisul. Nu există putere 
asemănătoare cu a lui, pentru că ela fost creat pentru a nu 
se teme de nimic şi pentru că el este regele tuturor copiilor 
mândriei!”. 

Ştii tu, răspunse simplu Isus, ce spun cei care se tem de 
tine, în rugăciunile pe care le fac tatălui meu? Doamne! 
Doamne! izbăveşte-ne de cel rău! Şi vocea unui singur om 
care strigă pentru a căpăta iertarea lui Dumnezeu, răsună 
mai departe şi urcă mai sus încă, decât corul blestemaţilor 
cu care tu te mândreşti. 

Dacă Domnul de care vorbeşti este atât de puternic, 
răspunse arhanghelul, pentru ce se mulţumeşte cu cerul şi 
permite ca eu să fiu rege pe pământ? 

Pentru că principiul răului a intrat în rai odată cu şarpele, 
iar şarpele a fost uns rege de către greşeala Evei. 

Atunci pentru ce a permis el ca şarpele să fi intrat în 
paradis? pentru ce a răbdat el ca Eva să păcătuiască? 

Pentru că, atunci când lumea a ieşit din mâinile sale, 
sublimul lucrător, Creatorul gândea că va fi nevoie de şarpe 
ca de o piatră de încercare, cu care să probeze lumea, dar 
tatăl meu a hotărât acum că răul a existat prea mult timp 
pe pământ din cauza greşelii Evei şi a prezenţei şarpelui. 
Aşadar, eu vin să ispăşesc chiar această greşeală, iar tu, eşti 
şarpele căruia trebuie să-i zdrobesc capul. 

Atunci, zise arhanghelul, tu vii cu ură şi mânie? Cu atât 
mai bine, că noi ne vom combate cu aceleaşi arme! 

Eu vin înarmat cu milostivire şi cu dragoste, spuse Isus, şi 
eu nu urăsc pe nimeni... Nici chiar pe tine. 

Tu nu mă urăşti? strigă Satana uimit. 

Nu, eu te plâng! 

Şi pentru ce mă plângi tu? 

Isus îl privi pe întunecatul arhanghel cu o blândeţe şi o 
tristeţe inexprimabile. 

Pentru că tu nu poţiiubi! zise el. 


Şi, la aceste simple cuvinte acest corp de bronz tremură, 
întocmai ca mimoza senzitivă la atingerea mâinii unui copil. 

Ei, bine, fie! Fiu al omului, sau fiu al lui Dumnezeu, eu 
accept lupta, şi tu ştii mai bine ca oricine că mi-a fost dată o 
mare putere! 

Aceea de a ispiti omul... Dar tu ai învăţat din experienţă că 
tu nu poţi nimic împotriva celui drept. 

Aminteşte-ţi de Adam! 

Aminteşte-ţi de Iov! 

Răsuflarea şuieră printre dinţii arhanghelului. 

Şi de ce n-am izbutit împotrivă lui lov? întrebă el. 

Pentru că duhul lui Dumnezeu era cu el. 

Atunci, duhul lui Dumnezeu este şi cu tine? 

Duhul lui Dumnezeu este în mine; eu sunt fiul lui 
Dumnezeu! 

Dacă tu eşti fiul lui Dumnezeu, de ce eşti supus 
trebuinţelor omeneşti? Pentru ce, de patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi cât ai ajunat, ai suferit din cauza foamei 
şi a setei? 

Eu am suferit de foame şi de sete, şi am vrut să sufăr, 
deoarece ştiind că trebuie să trec peste dureri înainte de a- 
mi îndeplini misiunea. Am încercat, în singurătatea 
deşertului, să-mi măsor eu însumi curajul. 

Şi l-ai măsurat? 

Da, căci aş fi putut zice acestor pietre: „Schimbaţi-vă în 
pâine!” şi acestui nisip: „Lransformă-te în apă!” dar eu nu 
am făcut-o. 

Şi la cuvântul tău, pietrele şi nisipul ar fi ascultat? 

Fără îndoială. 

Atunci, porunceşte-le, şi pentru că cele patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi de ajunare s-au scurs, potoleşte-ţi 
foamea şi setea! 

Isus surâse. 

Este scris în cartea sfântă, spuse el: „Nu numai pâinea te 
face să trăieşti, ci şi orice cuvânt care iese din gura lui 
Dumnezeu”. 


Arhanghelul strânse pumnii. 

Ei bine, zise el, pentru că tu invoci scrierile sfinte, le voi 
invoca şi eu la rândul meu, numai dacă puterea ta, mai 
mare decât a mea, nu se va opune la a te transporta cu 
mine acolo unde vreau să ajung. 

Voi merge, unde vei vrea, spuse Isus, căci eu doresc ca 
puterea lui Dumnezeu, aşa dezarmată cum este, să facă de 
ruşine slăbiciunea ta, înarmată cu toate armele. 

Arhanghelul privi un moment pe Isus cu o expresie de 
vrăjmăşie de nedescris; apoi, revenind la primul lui gând, îşi 
aruncă mantaua pe pământ, şi punându-şi picioarele pe 
unul din capete, zise: 

Fă ca mine! 

Fie! răspunse Isus. 

Şi Isus îşi puse picioarele pe celălalt capăt al mantalei. 

În acel moment un vârtej i-a luat pe amândoi şi, 
traversând spaţiul cu iuţeala unui fulger ce sfâşie cerul, se 
găsiră la lerusalim, pe frontonul templului. 

Atunci, cu acel surâs etern care vrea să fie dispreţuitor, 
dar care nu, era decât funest, zise: 

Dacă tu eşti cu adevărat fiul lui Dumnezeu, aruncă-te de 
pe templu, căci este scris în psalmul XC: „Răul nu va putea 
ajunge până la tine, pentru că Dumnezeu a poruncit 
îngerilor să te protejeze, şi ei te vor duce pe mâini, ca nu 
cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. 

Da, spuse Isus, dar de asemenea este scris în 
Deuteronomul, cartea a VI-a: „Să nu ispitiţi pe Domnul 
Dumnezeul vostru”. 

E bine... Altceva atunci, zise arhanghelul cuprins de 
turbare. Vrei tu să mă urmezi, încă? 

Sunt al tău noaptea aceasta - spuse Isus - poţi deci să faci 
cu mine tot ce vei vrea. 

Amândoi, duşi din nou cu o viteză pe lângă care zborul 
vulturului celui mai rapid, ar fi părut nemişcarea uliului ce 
bate din aripi deasupra prăzii, traversară spaţiul, văzând 
cum fug pe sub ei oraşe, deşerturi, oceane, astfel că în 


câteva secunde s-au trezit în mijlocul Tibetului, deasupra 
vârfului Djavahir. 

Ştii tu unde suntem? întrebă arhanghelul. 

Noi suntem deasupra celui mai înalt munte al pământului, 
răspunse Isus. 

Da, şi îţi voi arăta toate regatele lumii. 

Imediat, mişcarea pământului le deveni vizibilă, căci 
amândoi, în picioare pe mantaua infernală, au rămas imobili 
şi de neclintit, în timp ce pământul şi atmosfera pe care o 
antrenează cu el continuau sa se rotească. 

Priveşte! zise Diavolul. 

Isus făcu semn că privea. 

Uite mai întâi India - reluă arhanghelul - India, care este 
bunica genului uman, leagănul raselor, punctul de plecare 
al religiilor. O vezi trecând cu natura ei formidabilă care 
face din om o parte slabă şi dependentă a creaţiei, un biet 
copil rătăcit la pieptul mamei sale, un atom pierdut în 
imensitate? India, unde fiind cu dispreţ risipit şi înmulţit 
peste măsură, omul nu este nici mai puternic şi nici mai 
numeros decât în alte părţi, căci puterea morţii este egală 
cu puterea vieţii; India, unde întâlnind peste tot forţe 
disproporţionate şi zdrobitoare, omul nici nu mai încearcă 
să lupte, ci se predă, mărturisind că în jurul lui, totul este 
Dumnezeu şi că el nu este decât un accident al acestei 
substanţe unice, universală, indestructibilă! India, unde 
pământul dă trei recolte pe an, acolo unde ploaia unei 
furtuni transformă o câmpie în mare, şi un deşert, într-o 
prerie şi în care trestia este un arbore de o sută de picioare 
înălţime, iar un dud este un gigant din a cărui buturugă se 
avântă o pădure ce adăposteşte în umbra ei umedă reptile 
de douăzeci de coţi, hoarde de tigri, turme de lei. India 
unde fluviile curg spre a stinge setea tuturor monştrilor 
creaţiunii: caimani, hipopotami, elefanţi. În sfârşit, India, 
locul unde ciuma omoară oamenii cu milioanele, pe care 
natura la rândul ei îi creează cu milioanele, astfel că dacă 
ea ar rămâne un secol sau două fără tifos şi fără holeră, ea 


ar vărsa asupra Europei un ocean de oameni, sub ale cărui 
valuri Europa inundată ar dispărea în întregime! 

Şi, în timp ce arhanghelul vorbea, India trecea cu munţii 
Himalaia, care străpungeau norii, cu pădurile ei întunecate 
şi fără sfârşit, cu a sa Cambodgie, cu ale sale Gange şi Indus 
şi cu cei o sută cincizeci de milioane de oameni răspândiţi 
de la marea Chinei la Golful Persic. 

Priveşte! zise Satana. 

Isus făcu semn că privea. 

lată Persia, spuse arhanghelul - adică marele drum al 
soarelui şi al genului uman, cu sciţii la stânga, iar la dreapta 
arabii. Persia este caravanseraiul lumii: toate popoarele au 
locuit acolo pe rând. Odinioară, înainte ca ea să fi aflat că 
nu era decât un loc de popas, inspirată de mine, a construit 
acel turn al lui Babei, ale cărui ruine, şi astăzi, sunt mai 
înalte decât cea mai mare piramidă. Dar acum, după cea 
văzut dărâmându-i-se monumentele şi dinastiile, ea nu mai 
construieşte decât pentru una sau două generaţii şi casele 
sale sunt corturi din cărămizi, iată totul. Cincizeci de 
milioane de oameni slăvind lumina şi focul, trăind în această 
atmosferă unde iarna şi vara există în acelaşi timp, caută 
uitarea trecutului într-o beţie factice care îi duce pe 
nesimţite la moarte. 

Pe sub degetul arătător ai arhanghelului, trecea Persia, de 
la izvoarele lui Oxus la Marea Roşie, se derula lacul Durra, 
lacul Aral şi Marea Caspică, semănând cu trei oglinzi de 
mărimi inegale; Eufratul şi Tigrul, asemănători unor şerpi 
gigantici răsucindu-se la soare; oraşele Persepolis şi 
Palmyra, care astăzi nu mai sunt decât ruine, dar care 
atunci erau încă regine cu mantale de purpură şi coroane 
de aur. 

Priveşte! zise arhanghelul. 

Isus făcu semn că privea. 

lată Egiptul, continuă Diavolul, adică un dar pe care mi l-a 
făcut Nilul. Într-o zi, dacă aş vrea, dacă cele treizeci de mii 
de oraşe ale sale, dacă cei şaizeci de milioane de oameni ai 


săi: greci, egipteni, abisinieni, etiopieni ar refuza să mă 
recunoască, i-aş abate fluviul în Marea Roşie şi aş nimici 
Egiptul, vărsând asupra lui nisip în loc de apă. În aşteptare, 
uită-te acolo: de la Elefantina la Alexandria este o vale plină 
de smaralde, un hambar plin cu fructe, o grădină smălţată 
de flori... El hrăneşte Roma, Grecia, Italia. E adevărat că în 
schimb poporul lui moare de foame şi aşteaptă ca mâna 
care i-a hrănit pe evrei în deşert să facă să cadă mană şi 
pentru el! 

Şi Egiptul trecea încorsetat între dublul său deşert, cu. 
vechile sale oraşe în surpare, cataractele înspumate, 
înaltele piramide şi sfincşii săi îngropaţi în nisip până la 
gheare şi ai căror ochi imobili priveau de cinci sute de ani, 
albindu-se oasele soldaţilor lui Cambise. 

Priveşte! zise arhanghelul. lată Europa şi compar-o cu 
masiva noastră Asie şi vei vedea cum ea este mult mai bine 
decupată, mult mai aptă la mişcare, mult mai bine alcătuită, 
după un plan mai inteligent şi mai fericit. Poţi observa cum 
ea, care este copleşită de monumente, dar căreia îi lipsesc 
oamenii, îşi întinde mâinile într-o îmbrăţişare fecundă spre 
Africa, unde sunt oameni dar lipsesc monumentele. Sardinia 
se întinde către ea cu stânca Plumbaria, Sicilia, cu lacul său 
Lilibe, Italia cu al său vârf de la Regium şi Grecia cu triplul 
promontoriu, Acritas, lenar şi Male. lată cum toate aceste 
insule ale Mării Egee seamănă cu o flotă enormă adăpostită 
într-un port vast şi gata să-şi ridice pânzele pentru a face 
comerţul lumii. La nord, ea îşi reazămă spatele, cu 
Scandinavia, pe gheţurile polare. O, ea este solidă, cu 
picioarele proptite pe fecunda Asie şi cu fruntea scăldată de 
marea cea sălbatecă. Ea are oraşe ce se numesc Atena, 
Corint, Rhodos, Sybaris, Syracusa, Cadiz, Roma! Uite cum 
atrage către un centru unic, în jurul Capitoliului, stâncă 
neclintită, barbaria occidentală, adică Spania, Britania, 
Galia; precum şi civilizaţia orientală, adică Grecia, Egiptul, 
Siria: Priveşte bine Europa, că ea este perla naţiunilor, 
diamantul viitorului... 


Şi pe măsură ce Diavolul vorbea, Europa trecea. Mai întâi, 
Grecia, apoi Italia, având la dreapta Sicilia şi la stânga 
Germania şi Scandinavia şi apoi Anglia, Galia, Spania. După 
acestea, un moment, nu se mai văzu decât apă de la polul 
boreal ia polul austral, de la polul arctic la polul antarctic. 

Priveşte! zise Satana. 

Isus făcu semn că privea. 

După lumea caducă, lumea veche, după lumea civilizată, 
lumea barbară şi după lumea barbară, lumea necunoscută! 
lată acum un întreg ţinut necunoscut. Este adevărat că nu 
are decât trei mii de leghe în lungime, pe cincisprezece 
sute în lăţime, că a ieşit ultimul din adâncul apelor, astfel că 
are lacuri atât de mari cât Mediterana, fluvii care au cursul 
de o mie cinci sute de leghe, munţi înalţi de optsprezece mii 
de picioare, deşerturi fără limite, păduri fără sfârşit şi că 
aurul şi argintul se iveşte acolo, ca plumbul şi cuprul aiurea. 
Sudată de polul arctic, ca fierul de magnet, ea împarte 
lumea în două, lăsând numai spaţiul necesar trecerii unui 
vas. Uită-te! Este pământul visat de un nebun sau înţelept 
al Greciei, după cum vrei să-l iei, şi care se numea Platon, 
iar ţinutul l-a numit Atlantida. 

Şi America trecea cu pădurile ei virgine, cu imensă 
cataractă Niagara, care se întinde pe o distanţă de zece 
leghe, cu fluviul amazoanelor, cu Mississippi, cu munţii săi: 
Cordilierii, Anzii, Chimborazo şi vârful Misti. 

Oceanul apăru din nou. 

Priveşte! zise Diavolul. 

Isus făcu semn că privea. 

Vezi tu, reluă arhanghelul, acea întindere incomensurabilă 
care pare o oglindă din oţel brumat, împestriţată ici-colo cu 
puncte întunecate?... Această oglindă este Oceanul Pacific, 
iar acele puncte sunt insule. Pe măsură ce golul profund 
trece pe sub picioarele noastre, petele devin mai 
numeroase: semn că se apropie Oceania, unde insulele par 
că pasc pe suprafaţa mării, ca o turmă de oi gigante! lată-le 
acum atât de înghesuite încât de abia dacă poţi distinge 


printre ele marea, ca o plasă mişcătoare. Niciuna din ele nu 
are încă nume, clar ce importanţă are? În toate sunt 
oameni, animale, lacuri, păduri. Constituie o a cincea parte 
a lumii, o a doua Atlantidă mărunţită în ocean. Prin aceste 
insule se merge de la Cordilieri, la fluviul Albastru, a cărui 
gură de vărsare este la o mie cinci sute de leghe de noi şi al 
cărui izvor este sub picioarele noastre. 

Şi marele ocean trecea cu pâlcurile sale de insule, Noua 
Caledonie, Noua Guinee, Noua Olandă, Borneo, Sumatra, 
Filipinele şi Formosa. 

Şi, de departe se vedea venind vârful înzăpezit al lui 
Djavahir: pământul se învârtise în jurul axei sale, lumea cu 
toate ţările sale trecuse pe sub ochii lui Isus. 

Diavolul îi zise: 

Îţi voi da toată această putere şi gloria tuturor acestor 
regate, dacă tu te vei închina mie, căci această glorie şi 
această putere mie mi-au fost date, şi, la rândul meu le dau 
cui vreau. 

Dar Isus i-a răspuns: 

Este scris: „Ie vei închina numai Domnului Dumnezeului 
tău, şi nu vei sluji decât numai lui!” 

Atunci, un strigăt teribil, strigăt de ură, de blestem şi se 
disperare, răsună în spaţiu. Era strigătul de adio al Satanei 
către Isus Hristos, pe care el era forţat să-l recunoască 
drept fiul lui Dumnezeu. 

Şi când acest strigăt formidabil, după ce se rostogolise 
prin atmosferă ca un tunet, s-a stins, se auzi o voce dulce şi 
tristă care murmura: 

O, frumosule arhanghel, stea luminoasă a dimineţii, cum ai 
căzut tu din cer, tu care păreai atât de strălucitor, la 
începutul zilelor...! 

Era vocea lui Isus care deplângea căderea Diavolului. 

XIII PĂCĂTOASA. 

După câteva zile, Isus a intrat într-un oraş situat la 
extremitatea septentrională a lacului Ghenezaret, numit 
Capernaum, ceea ce înseamnă oraşul consolării, urmat de 


primii săi patru ucenici. Aceştia se numeau Andrei, Petru; 
Filip şi Nataniel. 

Andrei fusese ucenicul lui loan Botezătorul, care văzându-l 
pe Isus care trecea pe când se întorcea din pustiul ispitei, îi 
zisese: 

Uită-te la acela care trece: este mielul lui Dumnezeu venit 
pe pământ pentru a şterge păcatele lumii! 

De unde ştii această? l-a întrebat Andrei. 

Acela ce m-a trimis pentru a boteza cu apă mi-a spus: 
„Când vei vedea Duhul Sfânt coborând şi oprindu-se 
deasupra unui cap, cel pe care-l vei boteza atunci va fi fiul 
lui Dumnezeu!” Eu am văzut Duhul Sfânt coborând şi 
mărturisesc aşadar, că el este fiul lui Dumnezeu! 

Atunci Andrei îl urmase pe Isus. 

Pe drum îl întâlnise pe fratele său Simon, şi îi zisese: 

Vino frate, căci l-am găsit pe Mesia. 

Şi îl aduse la Isus. 

Apoi, cum Simon privea la Isus cu uimire: 

Tu nu mă recunoşti? îl întrebă Isus. 

Nu, învăţătorule, răspunse Simon. 

Mai demult, când eram copil, ţi-am salvat viaţa atunci când 
te muşcase o viperă. Eu ţi-am zis atunci: „Lu eşti Simon, fiul 
lui lona, şi te vei numi Petru. Tu vei fi ucenicul meu şi mă vei 
renega.” 

La aceste cuvinte Simon se aruncă la picioarele lui Isus, şi- 
i sărută vestmântul: 

Eu îţi datorez viaţa, învăţătorule - zise el - prin urmare 
viaţa mea îţi aparţine. Eu nu mă mai numesc Simon, ci 
Petru şi sunt ucenicul tău. Sper numai ca Domnul 
Dumnezeu să-mi dea har şi să nu te reneg niciodată. 

Isus surâse şi îi spuse: 

Vino! 

Şi Petru l-a urmat pe Isus. 

A doua zi, Isus l-a întâlnit în drumul său pe Filip care, 
întocmai ca şi Andrei şi Petru, era din oraşul Betsaida. Eli-a 
zis: 


Urmează-mă, Filipe! 

Filip l-a urmat şi fiind informat de Andrei şi Petru, când l-a 
întâlnit la rândul lui pe Nataniel, i-a zis: 

Urmează-ne, Nataniel, căci noi l-am găsit pe acela de care 
vorbesc Moise şi profeţii. 

Atunci, Nataniel, uimit, întrebase: „Cine era acela?” şi Filip 
i-a răspuns: 

Este Isus din Nazaret: 

Dar Nataniel, ridicând din umeri, a repetat: 

Din Nazaret: Ce lucru bun poate ieşi din Nazaret...? 

Atunci Isus, intervenind, spuse: 

lată un Israelit adevărat, în care nimic nu e fals. 

De unde mă cunoşti tu? întrebă Nataniel foarte surprins. 

Isus zâmbi. 

Eu te-am văzut sub smochin, zise el, înainte ca Filip să te 
cheme. 

Şi Nataniel, care mâncase sub un smochin, se înclină, 
zicând: 

Învăţătorule, tu eşti cu adevărat regele lui Israel! 

O crezi, pentru că te-am văzut sub smochin, i-a zis atunci 
Isus; dar tu, Nataniel vezi şi altceva: tu vezi cum deasupra 
capului meu cerul se deschide şi îngerii urcând şi coborând! 

Apoi, însoţit de cei patru ucenici, s-a dus în Caana, unde 
era Fecioara Maria. Acolo, fiind invitat la o nuntă, a făcut, la 
rugămintea mamei sale, şi spre marea uimire a convivilor, 
minunea schimbării apei în vin. După aceasta şi-a reluat 
drumul şi a ajuns la Capernaum. 

Era pentru prima dată când tânărul învăţător vizita oraşul, 
şi totuşi, intrarea lui acolo a făcut o mare vâlvă. Chipul său 
îşi păstrase frumuseţea, numai că avea în trăsături ceva 
grav, melancolic, urme de încercări, mai ales după lupta sa 
cu duşmanul neamului omenesc. 

Pentru a face primele încercări ale divinității Hristos se 
gândise la oraşul Capernaum. 

Depărtarea oraşului de Iudeea propriu zisă, de care este 
separat prin întreaga Samarie, îl făcea să fie privit drept un 


centru al tenebrelor, iar Isus gândea că în mijlocul acestora, 
lumina divină pe care el o răspândea, va străluci mai viu 
decât oriunde altundeva. 

De altminteri oraşul adeverea profeţiile. Isaia a spus: 
„Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, aproape de 
mare, dincolo de Iordan, este Galileea celor asupriţi. Acest 
popor ce trăia în întuneric a văzut deodată o mare lumină, 
care a apărut acelora ce locuiau în ţinutul umbrit de 
moarte. 

Aşadar, acest Capernaum şi împrejurimile sale a fost ales 
de Isus ca loc al primelor predici şi al primelor minimi. La 
Capernaum a zis el: „limpul s-a împlinit, împărăţia cerurilor 
este aproape, mărturisiţi-vă păcatele şi credeţi cărţile 
sfinte!” 

De la Capernaum la lacul Ghenezaret nu era decât un pas 
şi de aceea, uneori, ucenicii săi, care erau pescari, îl 
părăseau şi sc duceau să-şi arunce năvodul în lac. El se 
ducea să-i caute, şi acolo le-a zis, neîntârziind să-i ia cu el: 
„Veniţi cu mine, şi din pescari de peşti, cum sunteţi, eu vă 
voi face pescari de oameni!” 

Şi văzând puţin mai departe pe Iacov, fiul lui Zebedei, 
împreună cu loan, fratele lui, care erau într-o barcă şi îşi 
dregeau mrejele, i-a chemat la el. Aceştia, aşa cum făcuseră 
Petru şi Andrei, şi-au părăsit barca, mrejele şi pe bătrânul 
lor tată, pentru a-l urma pe Isus. Le era atât de greu să nu-l 
asculte, când cu vocea lui dulce şi atrăgătoare, care făcea 
din poruncă o rugăminte, zicea: „Vino!”; 

Pe atunci Isus era preocupat de un mare proiect: el voia să 
facă Paştele la Ierusalim şi să-şi încerce acolo puterea lui 
crescândă, care era deja reală, cu toate că nu avea încă la 
bază decât vorbele lui loan-Boţezătorul, care mărturisea 
sus şi tare misiunea Mântuitorului, zicând cui vrea să-l 
asculte: „Eu nu sunt decât înaintaşul, Isus este Mesia.” 

Atunci a plecat spre Ierusalim însoţit de primii săi şase 
ucenici. 


Am spus mai înainte ce era Ierusalimul în acele zile de 
sărbătoare solemnă. Am arătat că hanurile lui erau pline de 
călători, că locurile deschise erau invadate de corturi, 
oaspeţii năpădind vestibulele teatrelor şi chiar intrările 
templului. 

În piaţa teatrului şi chiar în interiorul lui, se ţinea un fel de 
târg şi negustorii care vindeau acolo îi ademeneau 
zgomotos pe cumpărători. Erau aduşi la vânzare porumbei, 
oi şi chiar boi pentru a fi sacrificați. Era un comerţ tolerat 
de preoţi, deoarece şi ei aveau un folos. Activitatea târgului 
era destul de importantă de-a lungul întregului an, dar în 
cele trei zile de Paşti creştea peste măsură. Zarafii erau 
peste tot, cu tarabele lor pline cu saci de argint şi grămezi 
de aur. 

În toiul târgului, când strigătele cumpărătorilor, 
vânzătorilor, zarafilor, zornăitul aurului şi argintului, 
behăiturile oilor şi mugetele vitelor se contopeau într-o 
larmă de nedescris, un bărbat, cu un bici în mână, urcă 
treptele templului şi, ajuns la intrare, strigă: 

Scoateţi toate acestea de aici şi nu mai faceţi din casa 
tatălui meu un loc de negoţ! 

Era atâta măreție pe faţa acestui om care numea templul 
lui Dumnezeu drept casa tatălui său, şi un ton atât de 
imperativ în glasul său, încât negustorii, cumpărătorii, 
zarafii şi geambaşi, au fost cuprinşi de spaimă şi au coborât 
în grabă şi cu braţele înspre cer, treptele acestui templu. 

Isus le părea asemănător cu îngerul care-l bătuse cu 
nuiele pe Heliodor. Isus zicea cu glasul lui puternic, a cărui 
blândeţe o transformase în mânie: 

Este scris: „Casa mea va fi o casă de rugăciuni” şi voi aţi 
schimbat-o într-o peşteră de tâlhari! 

Teribila apariţie a rămas vie în ochii locuitorilor 
Ierusalimului şi, cu toate că Isus, prin acest act de forţă a 
depăşit drepturile unui simplu cetăţean, nimeni nu a 
îndrăznit să-i ceară socoteală. 


Auzind că Irod Antipa îl arestase pe Ioan-Botezătorul, 
care-i reproşase tetrarhului de a fi luat în căsătorie pe 
nevasta fratelui său, Isus reluă drumul spre Capernaum. 

El trebuia să traverseze Samaria. Samaria fusese 
odinioară cucerită de Salmanasar, care-i transportase 
locuitorii dincolo de Eufrat. Fusese repopulată de Assar 
Hadon, recucerită de Antiohus cel Mare, apoi de loan 
Hircana. Samaria era, de pe timpul invaziei asirienilor, un 
amestec de străini şi de idolatri, veşnic în război cu regatul 
lui Iuda pe care îl detestau şi de care erau urâţi la rândul 
lor. Pentru a nu veni la Ierusalim, samaritenii şi-au construit 
un sanctuar propriu pe muntele Garizim. 

Isus a traversat această provincie pe jos. Într-o zi, către 
amiază, fiind obosit şi de drumul făcut şi de căldura zilei, s-a 
aşezat sub un sicomor, aproape de fântâna lui Iacov, în timp 
ce ucenicii săi erau duşi în oraş pentru a cumpăra hrană. 
Şedea acolo de câtva timp, când veni o femeie să ia apă de 
la fântână. 

Isus i-a cerut să-i dea apă de băut. 

Samariteanca l-a privit cu un aer uimit. 

Cum, i-a spus ea, tu care eşti evreu, îmi ceri să-ţi dau de 
băut eu, care sunt samariteancă? 

Dacă l-ai cunoaşte pe cel ce ţi-a spus: „Dă-mi să beau”, 
reluă Isus, poate că tu i-ai fi cerut, şi el ţi-ar fi dat apă vie. 

Samariteanca îl privi pe Isus cu atenţie şi, văzând 
întipărită pe faţa lui o măreție blândă, spuse: 

Doamne, dar nu ai nici un vas cu care să scoţi apa, iar 
puţul este adânc. În ce vei lua această apă vie de care-mi 
vorbeşti?... Eşti dar, mai mare decât părintele nostru Iacov, 
de la care moştenim acest puț, din care a băut el, copiii lui 
şi turmele sale? 

Oricine va bea din această apă, răspunse Isus, îi va mai fi 
sete, pe când apa pe care i-o voi da eu, satură şi sufletul şi 
trupul dintr-o dată, pentru că este luată dintr-un izvor 
ceresc. 

Samariteanca îl privea pe Hristos cu uimire crescândă. 


Doamne, spuse ea, dacă este aşa, dă-mi şi mie din această 
apă, te rog, pentru ca să nu mai însetez niciodată, şi să nu 
mă mai obosesc să vin să o car de aici. 

Fie, zise Isus, du-te, caută-l pe bărbatul tău şi întoarce-te 
aici cu el. 

Dar, ea clătinând din cap, zise: 

Eu nu am bărbat, Doamne. 

Isus zâmbi. 

Femeie, reluă el, tu ai răspuns bine, zicând: „Eu nu am 
bărbat!” căci ai avut până acuma cinci, iar pe cel pe care îl 
ai nu este altău. 

Atunci, cu respect amestecat cu ruşine, femeia spuse: 

Doamne, Doamne, eu văd bine că tu eşti un profet. 
Luminează-mă!... Părinţii noştri au adus sacrificii pe acest 
munte Garizim, iar voi profeţii ziceţi că singurul loc unde 
este permis să aduci sacrificii este Ierusalimul. 

Femeie, îi zise Isus, crede-mă, vine ziua, ba chiar a şi venit, 
în care oamenii nu se vor mai închina lui Dumnezeu nici la 
Ierusalim şi nici pe muntele acesta, ci se vor închina tatălui 
oriunde în duh şi în adevăr! 

Da, răspunse samariteanca, eu ştiu că trebuie să vină 
Mesia, iar când va veni, el ne va învăţa despre toate 
lucrurile. 

Atunci Isus surâse, cu zâmbetul lui plin de blândeţe: 

Femeie, zise el, Mesia pe care îl aşteptaţi, este aici, de 
faţă. Eu sunt! 

Şi pe când samariteanca, uimită de acest răspuns, nu ştia 
încă dacă el glumea sau spunea adevărul, ucenicii s-au 
întors din oraş. Ei îi vorbeau lui Isus aşa cum servitorii se 
adresează stăpânului. Atunci orice urmă de îndoială a 
dispărut din mintea acestei tinere femei şi, lăsându-şi 
ulciorul, a alergat spre oraş, strigând: 

Veniţi cu toţii! Veniţi, că iată aici este un om care mi-a spus 
tot ce am făcut, şi care nu poate fi altul decât Mesia! 

Auzind-o pe femeie, locuitorii au ieşit din oraş şi s-au 
îndreptat spre Isus. 


Dar ucenicii, care ştiau că lui Isus îi e foame, i-au zis, cu 
toată afluenţa poporului care-l înconjura: 

Învăţătorule, mănâncă! 

Isus, care era deja înconjurat de o mulţime de oameni, a 
scuturat capul şi le-a zis: 

Eu am mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi. 

Ucenicii se priviră între ei, întrebându-se cu voce joasă: 

Cine, dar, i-a adus hrană învățătorului, în lipsa noastră...? 

Dar el le-a spus: 

Să ştiţi că mâncarea mea este să fac voia celui ce m-a 
trimis şi să împlinesc lucrarea lui. 

Apoi, continuând să vorbească în limbajul lui figurat, le 
spuse: 

Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Ei 
bine continuă Hristos, arătându-le gloata care-i înconjura, 
eu vă spun: „Ridicaţi-vă ochii, priviţi în jurul vostru şi veţi 
vedea că holdele sunt galbene, gata de seceriş.” 

Atunci, cugetarea lui Isus deveni uşor de priceput, chiar 
pentru samariteni. Înţelegând că el este secerătorul şi că ei 
erau holdele, îl aduseră în oraşul lor, adică la Sihem. Acolo 
Hristos a rămas două zile, iar când a plecat, cei mai mulţi 
dintre locuitori credeau în el. 

Apoi Isus şi-a reluat drumul către fidela sa Galilee. 
Amintirea şederii sale în Capernaum a rămas în mintea 
tuturor. 

Pe drum a întâlnit un ofiţer care venea în întâmpinarea lui. 

O, Doamne Isuse! i-a zis acest om îndată ce l-a văzut, eu te 
rog să te grăbeşti, căci fiul meu e pe moarte, şi numai tu 
poţi să-l vindeci! 

Dar Isus se mulţumi să întindă mâna spre Capernaum, şi 
cu 0 voce. care nu permitea vreo îndoială, zise: 

Du-te, fiul tău este vindecat! 

Şi omul, care avea o asemenea credinţă încât nu-i 
rămăsese nici o teamă în suflet, îi mulţumi lui Isus şi se 
întoarse pe drumul către oraş. Pe când era încă pe drum, 
văzu venind spre el servitorii, care îl anunţară: 


O, stăpâne, bucură-te, fiul tău este nu numai în afara de 
pericol, dar este complet însănătoşit. 

Şi de când? întrebă sărmanul tată, cu glasul plin de 
bucurie. 

De ieri. 

De ieri!... Şi la ce oră, ieri, i-au încetat frigurile? 

Ea ora unu, după amiază. 

Era chiar ceasul când Isus îi spusese: „Du-te, fiul,tău este 
vindecat!” 

Precedat de această minune, reintrarea lui Isus în 
Capernaum a fost o bucurie pentru toată lumea. Astfel în 
Capernaum el îşi va stabili reşedinţa de predilecție şi de 
asemenea în împrejurimile Capernaumului îi va place să 
răspândească cuvântul Domnului. Lacul Ghenezaret, mai 
ales, va fi locul unde va străluci cel mai bine, divinitatea sa. 
Pe suprafaţa acestui lac el alunecă fără ca picioarele-i să 
atingă apa. La ţărmul acestui lac ela hrănit mai multe mii 
de oameni cu câteva pâini şi câţiva peşti. Aici, în timpul unei 
furtuni care stârnea valuri uriaşe, s-a trezit la strigătele 
ucenicilor săi care se şi vedeau înghiţiţi de valuri, s-a ridicat 
din fundul corăbiei şi a zis vântului care mugea: „Opreşte- 
te!” şi apei care bolborosea: „Potoleşte-te” iar vântul şi apa 
l-au ascultat. 

Fiecare din întoarcerile sale la Capernaum este însoţită de 
câte o nouă minune: un posedat, din care a gonit diavolul, 
vindecarea soacrei lui Petru, învierea fiicei lui Iair. Marea 
pagină a divinității se desfăşoară, marcată la fiecare rând 
de o binefacere adusă umanităţii. 

Şi în acel timp, Isus a parcurs toată Galileea, învățând în 
sinagogi, predicând Evanghelia împărăției lui Dumnezeu, 
vindecând bolnavi şi nebuni din popor. Faima să se răspândi 
în întreaga Sirie, şi i-se aduceau oamenii atinşi de diferite 
boli şi dureri, posedaţi de diavol, paralitici, iar eli-a 
vindecat pe toţi. Mult popor, din Galileea, de la Decapoli, de 
la Ierusalim, din ludeea şi de dincolo de Iordan, l-a urmat. 


Astfel, atunci când, din fundul temniţei unde fusese 
aruncat, loan-Botezătorul, care se neliniştea nu de propria 
lui soartă, ci de a Mântuitorului, i-a cerut veşti despre 
sfânta lui misiune, Isus le-a răspuns trimişilor lui: 

Mergeţi şi povestiţi-i lui loan despre ce aţi văzut şi aţi 
auzit, adică, orbii văd, ologii umblă, leproşii s-au curăţat, 
surzii aud, morţii înviază şi evanghelia este predicată 
săracilor. 

Un nou Paşte se apropia şi Isus reluă drumul 
Ierusalimului. Peste tot în urma lui, binefacerile, făceau să 
răsune glasuri de recunoştinţă. Dar, pe măsură ce faima lui 
Isus devenea mai mare, el ajungea periculos. Isus nu era 
primul care s-a prezentat drept Mesia, numai că alţii 
fuseseră Mesia politici, noi luda Macabeul, încercând să 
aţâţe poporul evreu, care, împilat de dominaţia romană 
împotriva căreia luptase aproape două sute de ani, era 
întotdeauna dispus să se revolte. Astfel, cum s-a răspândit 
vestea minunilor lui Hristos, bande de oameni înarmaţi se 
pregăteau să-l răpească şi să-l ia drept rege. Isus, el însuşi, 
se lepăda de ei, zicând: „Ioţi cei care au venit înaintea mea 
erau bandiți şi hoţi, iată de ce, oile n-au vrut să-i asculte.” 

Pe când se apropia de Ierusalim, o nouă ştire, mai reală şi 
mai serioasă de cât altele, îi ieşi în cale: loan-Botezătorul a 
fost decapitat. 

Precursorul fusese arestat, mai întâi din cauza predicilor 
sale ce anunțau un nou rege al lumii. Ori lumea era a 
bănuitorului Tiberiu, refugiat pe atunci pe stânca sa de la 
Capri, şi ai cărui agenţi nu ştiau sau nu voiau să facă deloc 
diferenţa între împărăţia spirituală, care era pe cale să fie 
cucerită de Isus şi împărăţia materială pe care o avea 
stăpânul lor. Pe de altă parte, loan-Botezătorul nu se 
temuse să-l dojenească pe tetrarhul Galileei că se 
căsătorise cu lrodiada, cumnata sa, iar tetrarhul, 
ascunzând sub un pretext de linişte şi consens public, 
dorinţa sa de răzbunare, îl arestase pe Iloan-Botezătorul şi-l 


ţinea în închisoare. Faptul era poate suficient pentru Irod, 
dar nu a fost tot aşa pentru lrodiada. 

Ea avea o fată tânără, frumoasă, adorată de tetrarh, care 
nu-i refuza nimic. Această fată, luase partea maică-si. În 
timpul unei sărbători, lrod o rugă să danseze, dar ea nu 
consimţi decât cu condiţia ca tetrarhul să jure că-i va 
îndeplini prima ei dorinţă. Irod jură, angajându-se să facă 
ceea ce i s-ar fi cerut, dacă aceasta ar fi fost pe măsura 
puterii sale. Fiica lrodiadei dansă, şi după aceea a cerut 
capul lui loan-Botezătorul. 

Irod era sclavul cuvântului dat şi astfel capul lui Iloan- 
Botezătorul fu adus pe o tavă de aur. Frumoasa ucigaşă 
puse tava la picioarele mamei sale... 

Era un exemplu pentru cele ce-l aşteptau pe Isus. 

Isus hotări deci, să se oprească la o oarecare distanţă de 
oraş. Betania, situată la numai cincisprezece stadii de 
Ierusalim, nu se vedea de acolo, fiind construită pe 
versantul răsăritean al muntelui Măslinilor. Aceasta îi 
convenea lui Isus, şi deci el poposi acolo. 

Dar, de abia se răspândi zvonul sosirii sale, că un fariseu, 
numit Simon Leprosul, îl invită pe Isus la masă. 

Isus a acceptat, pentru a arăta că, dacă el predica 
împotriva sectei fariseilor, era din cauza mândriei şi a 
principiilor lor absolute, dar că el nu avea nici o ură 
împotriva vreunei persoane. 

Masa fu splendidă: fusese desfăşurat tot luxul lui Simon 
pentru a-l primi pe cel care se anunţa drept fiul lui 
Dumnezeu, însă un episod, pe care stăpânul casei nu 
contase deloc, dădu acestei mese un nou caracter de 
măreție. 

Către sfârşitul mesei, o tânără din Betania având un frate 
şi o soră, numiţi Lazăr şi Marta şi care locuia într-o casă 
vecină, intră în sala în care avea loc festinul, îmbrăcată 
magnific şi ducând un vas de alabastru plin cu parfum. 

Toţi au recunoscut-o şi s-au mirat de venirea ei. Era cea 
mai căutată şi cea mai bogată dintre curtezanele 


Ierusalimului, acest oraş de curtezane. Frumoasa păcătoasă 
se numea Maria-Magdalena. 

Atunci, fără a părea că observă surprinderea mesenilor, 
umilă şi cu ochii coborâţi, ea se apropie de Isus, pe care nu- 
| mai văzuse niciodată, dar pe care l-a recunoscut, fără 
îndoială, după surâsul său. 

Şi cum Isus era întins pe acel fel de pat pe care mesenii se 
culcă, având capul spre masă, iar picioarele către uşă, 
Magdalena îngenunche şi începu să plângă cu lacrimi atât 
de abundente, încât spălă cu ele picioarele lui Hristos. Apoi 
le-a uns cu mir preţios conţinut în vasul de alabastru, şi le-a 
şters cu părul ei. 

Hristos a lăsat-o să facă, aruncând o privire de o blândeţe 
nespusă acestei sărmane femei care se umilea aşa la 
picioarele sale. Până atunci, toţi veniseră la el să-i ceară 
vindecarea infirmităţilor corpului şi nimeni, nici bărbat, nici 
femeie nu venise să-i ceară curățirea sufletului. 

Şi comesenii priveau uimiţi pe această frumoasă creatură, 
îmbrăcată în veşminte de dantelă, cu lanţuri de aur 
scânteind la gât, cu mâinile acoperite de brățări şi inele, 
care-i usca picioarele lui Isus cu magnificul ei păr blond. 

Iar stăpânul casei, acel bogat lepros, îşi zicea în sinea lui: 
„Am făcut rău că l-am adus aici pe acest om care nu este 
profet, căci dacă ar fi fost profet, ar fi ştiut cine este femeia 
care îl atinge şi s-ar fi îndepărtat de o atât de mare 
păcătoasă.” 

Dar, atunci Isus, care citea în sufletul fariseului, a zis cu 
glasul lui blând şi cu surâsu-i dulce: 

Simon, eu aş vrea să-ţi spun ceva. 

Ce anume? întrebă fariseul. Te ascult, vorbeşte! 

Un cămătar avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de 
dinari, iar celălalt cincizeci. Cum niciunul dintre ei nu avea 
cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Spune-mi Simone, 
după părerea ta, cine îi va fi mai recunoscător? 

Învăţătorule, răspunse Simon, fără îndoială că va fi acela 
căruia i-a iertat mai mult. 


Ai judecat bine, spuse Isus. 

Şi întorcându-se către Magdalena, zise: 

O vezi pe această femeie? Ea a făcut pentru mine, ceea ce 
tu nu ai făcut. Eu am intrat în casa ta, şi tu nu mi-ai datapă 
să-mi spăl picioarele, pe câtă vreme ea, mi le-a stropit cu 
lacrimile ei şi mi le-a şters cu părul capului ei. lu nu m-ai 
sărutat, pe când ea, dimpotrivă, de când a intrat aici, nu a 
încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul nici cu 
ulei, nici cu balsam şi nici cu mir, dar ea mi-a uns picioarele 
cu mir parfumat. De aceea îţi spun, multele ei păcate vor fi 
iertate, căci ea a iubit mult! Dar celui ce i se iartă puţin, 
iubeşte puţin. 

Apoi, punând mâna pe capul păcătoasei, îi zise; 

Mergi, sărmană fiică a Evei, păcatele tale nu mai sunt, eu 
te fac curată înaintea lui Dumnezeu, ca în ziua când te-ai 
născut! 

Magdalena se ridică bucuroasă, dedicând de atunci numai 
lui Isus dragostea sufletului şi inimii sale. 

XIV ÎNVIEREA LUI LAZĂR. 

În vremea aceea Isus a făcut Paştele, nu la Ierusalim, ci în 
Betania şi după cum îi spusese lui Ioan şi lui Petru, Eli, 
cumnatul lui Zaharia din Hebron, i l-a pregătit. După Paşte, 
Mesia a plecat din nou în Galileea, însoţit de 
binecuvântările poporului şi mai ales de cele ale 
Magdalenei, Martei şi ale lui Lazăr. 

Isus a continuat să îndeplinească marea operă de 
mântuire pe care o întreprindea. El vindeca fără încetare 
pe toţi cei care i-se aduceau, fără a face deosebire între 
sectele cărora le aparţineau aceştia, sau dacă ziua în care 
erau aduşi era ziua de sabat. Îl interesau numai durerile 
bolnavilor şi... temerile părinţilor acestora. 

Fiecare îşi spunea: 

lată-l pe acest om! În timp ce învățații, medicii şi doctorii 
ne iau mult, şi ne lasă să murim, el ne vindecă pentru nimic, 
şi ne măi dă, pe lângă vindecare, îndemnuri şi sfaturi care 
ne deschid calea spre ceruri! 


În timpul acestui ultim an el l-a lecuit pe lepros, pe 
servitorul sutaşului, pe posedatul orb şi mut, pe fiica 
Canaanencei şi pe orbul din Betsaida. În timpul acestui din 
urmă an a spus magnifica parabolă a seminţei bune şi a 
neghinei, a păstorului bun, a bunului samaritean, a 
servitorului bun şi rău, a oamenilor care nu vroiau să 
meargă la petrecere, cea cu oaia rătăcită, aceea a fiului 
risipitor. Toate aceste pilde sunt vii în mintea noastră şi mai 
mult încă, în inima noastră. În timpul acestui ultim an a luat 
pe lângă el pe Toma, Matei Vameşul, Iacov, fiul lui Alfeu, 
Levi, zis şi Tadeu, Simon Canaanitul şi luda Iscarioteanu, 
care adăugaţi lui Petru, lui Andrei, lacov cel Mare, Ioan, 
Filip şi Bartolomeu, ridică la doisprezece numărul 
apostolilor - şi aceasta fără a-i număra pe cei şaptezeci de 
ucenici care-i prefigurează pe cei şaptezeci de bătrâni ai lui 
Israel. 

Pe atunci, având în urma lui acest cortegiu de minuni, şi în 
jurul lui, acest popor care-l adora, Isus s-a gândit că a venit 
timpul de a-şi rezuma doctrina într-un singur discurs. Noi 
am zice astăzi, într-o singură profesiune de credinţă. 

Veniţi cu mine pe munte, zise el, veniţi cu toţii, că am să vă 
vorbesc tuturor! 

Şi mai mult de zece mii de persoane l-au urmat. 

Ajuns pe munte, aruncându-şi ochii în jur văzu că toţi cei 
ce l-au urmat erau mai cu seamă dezmoşteniţii acestei lumi, 
săracii, oprimaţii, nenorociţii, firi simple, inimi înecate în 
lacrimi, femei asemănătoare sorei Martei şi a lui Lazăr, - în 
sfârşit, această populaţie nefericită a marilor oraşe care 
speră fără încetare că orice schimbare ce s-ar face i-ar 
aduce un viitor mai bun, că orice zi care se pregăteşte să 
înceapă îi va lumina mizeria, în faţa lui Dumnezeu. Isus 
simţi o mare milă pentru această mulţime, şi aşezându-se în 
mijlocul ei, spuse cu glasul lui blând şi plin de îndurare: 

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia 
cerurilor! Fericiţi cei care sunt blânzi, că ei vor moşteni 
pământul! Fericiţi cei care plâng, că ei vor fi mângâiaţi! 


Fericiţi cei înfometați şi însetaţi de dreptate, pentru că ei se 
vor sătura! Fericiţi cei ce sunt îndurători, pentru că ei vor 
obţine îndurare! Fericiţi cei cu inima curată, că ei vor vedea 
pe Dumnezeu! Fericiţi cei ce ostenesc pentru pace, pentru 
că ei se vor numi fii lui Dumnezeu! Fericiţi cei prigoniţi, că a 
lor va fi împărăţia cerurilor! 

Apoi adresându-se apostolilor şi ucenicilor, dar cu o voce 
destul de puternică pentru ca toţi să audă îndemnurile 
sfinte, zise: 

Iar voi, luaţi aminte: în ziua în care oamenii vă vor copleşi 
cu blesteme, vă vor persecuta şi vor spune pe nedrept tot 
felul de răutăţi despre voi, şi totul din pricina mea, acea zi 
va fi pentru voi o zi de fericire! Veseliţi-vă atunci şi jucaţi de 
bucurie, pentru că o mare răsplată veţi căpăta în ceruri, şi 
tot aşa cum au fost prigoniţi profeţii înaintea voastră, veţi fi 
şi. voi prigoniţi la rândul vostru. Voi sunteţi sarea 
pământului: dacă sarea îşi pierde puterea şi nu mai 
sărează, ea nu mai este bună decât de aruncat în vânt şi 
călcată în picioare de oameni! Voi sunteţi lumina lumii, şi nu 
se aprinde o lampă pentru a o pune sub obroc. Se aprinde o 
lampă pentru a o pune într-un candelabru, de unde să-i 
lumineze pe cei ce sunt în casă. Lumina voastră să lucească 
deci înaintea oamenilor pentru ca ei să vadă lucrările 
voastre bune şi să preamărească pe tatăl care este în 
ceruri! Dar vă zic vouă, dacă dreptatea voastră nu e mai 
tare decât aceea a cărturarilor şi fariseilor, voi nu veţi intra 
în împărăţia cerurilor. Aţi învăţat ce s-a spus celor din 
vechime: „Să nu ucizi, căci cel ce va ucide va fi judecat 
dar eu zic că nu e vorba să ajungi până la omor, ci numai, 
cel care se va mânia împotriva fratelui său va merita să fie 
judecat. Cel ce va zice fratelui său: Raca! va merita să fie 
condamnat, iar cel ce va spune: „Lu eşti nebun!” va merita 
să ardă în focul gheenei! Dacă, aducându-vă ofranda la 
altar, vă aduceţi aminte că fratele vostru are ceva împotriva 
voastră, lăsaţi-vă darul în faţa altarului şi mergeţi mai întâi 
să vă împăcaţi cu fratele vostru şi abia atunci să veniţi să 


LIA 


faceţi ofranda. Aceasta va fi de două ori mai plăcută 
Domnului! Ştiţi că s-a zis în vechime: „Să nu preacurveşti.” 
Eu vă spun că oricine a privit o femeie cu gânduri vinovate, 
a şi comis, în inima sa, un adulter. 

— Era scris: „Oricine vrea să-şi părăsească femeia, îi va da 
un înscris prin care o repudiază.” Dar eu vă spun că oricine 
îşi va părăsi femeia, fără ca aceasta să fi comis un adulter, îl 
va comite el însuşi, iar bărbatul care se căsătoreşte cu 
femeia pe care o părăsise soţul ei fără a o repudia, comite 
un adulter. 

— Aţi mai învăţat că fusese spus celor din vechime: „Să nu 
juraţi strâmb, căci veţi da socoteală în faţa Domnului de 
toate jurămintele pe care le veţi face.” Eu vă spun să nu 
juraţi deloc, nici pe cer, pentru că acolo este tronul lui 
Dumnezeu, nici pe pământ, care este locul unde-şi pune 
piciorul Dumnezeu, nici pe lerusalim, care este oraşul 
împăratului ceresc. Să nu juraţi nici pe capul vostru, căci nu 
puteţi da nici un fir de păr, alb sau negru. Mulţumiţi-vă 
numai să spuneţi: „Este aşa” sau „Nu este aşa”, şi tot ce veţi 
spune pe lângă aceste simple vorbe, va fi rău zis. Aţi învăţat 
că este scris: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!” Eu vă 
zic să nu vă împotriviţi răului ce vrea să vi se facă şi dacă 
cineva v-a lovit pe obrazul drept, întindeţi-i şi celălalt obraz. 
Dacă cineva are pretenţia să vă ia haina, lăsaţi-l şi daţi-i în 
plus şi mantaua voastră. Dacă cineva vă va sili să mergeţi cu 
el o mie de paşi, faceţi această mie de paşi cu el şi încă două 
mii pe deasupra. Daţi celui ce vă cere şi nu respingeţi pe cel 
ce vrea să se împrumute de la voi. 

— Aţi învăţat că a fost zis: „lubeşte-ţi aproapele şi urăşte-ţi 
duşmanul”. Dar eu vă spun: lubiţii pe duşmanii voştri, faceţi 
bine celor care vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei care vă 
asupresc şi care vă ponegresc, pentru ca voi să fiţi fii tatălui 
vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele şi 
peste cei buni şi peste cei răi, care face să plouă şi pe 
câmpul celor drepţi şi pe acela al nedrepţilor. Căci dacă îi 
veţi iubi numai pe cei ce vă iubesc, ce merite aţi avea? 


Vameşii nu fac aşa? Şi dacă voi nu-i salutaţi decât pe fraţii 
voştri, faceţi voi cu asta mai mult decât alţii? Păgânii nu fac 
tot aşa? Îngrijiţi-vă aşadar, să fiţi atât de desăvârşiţi aşa 
cum tatăl vostru ceresc este desăvârşit. Feriţi-vă să împliniţi 
faptele voastre bune în faţa oamenilor pentru a fi priviţi de 
ei. Atunci când faceţi pomană, să nu ştie stânga ce face 
dreapta. De asemenea când vă rugaţi, nu vă asemuiţi 
fariseilor care se ţin mândri în sinagogă şi la răspântii, 
pentru a fi văzuţi de alţi oameni. Voi însă, intraţi în odaia 
voastră şi cu uşa înmuiată, rugaţi-vă tatălui în singurătate, 
iar tatăl vostru carele vede totul, vă va răsplăti. Voi să-l 
rugaţi astfel: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se 
numele tău! 

Vie împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe 
pământ. 

Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi; 

Şi ne iartă nouă păcatele noastre, aşa cum iertăm şi noi pe 
cel ce greşeşte faţă de noi, Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci 
ne izbăveşte de cel rău. 

Amin.” 

Isus a mai spus multe alte lucruri, care s-au întipărit adânc 
în memoria celor ce-l ascultau, iar când a terminat, toţi 
continuau să asculte şi niciunul nu s-a ridicat. 

Isus însă s-a sculat, şi toată această mulţime, înțelegând că 
predica se terminase, exclamă într-un singur glas: 

Mulţumim, învăţătorule! căci am auzit astăzi, din gura ta, 
lucruri pe care nu le-am mai ascultat vreodată, şi pe care 
nimeni nu ni le-a spus până acum! Mulţumim, învăţătorule 
căci tu ne-ai învăţat aşa cum trebuie să o facă un Dumnezeu 
şi nu cum fac saducheii şi fariseii. 

Şi nimeni nu credea că, predicând dragostea, 
devotamentul şi credinţa, Isus îşi pronunţase propria lui 
prigonire. 

Dar el o ştia. El ştia că ziua lui era aproape. Astfel, abia se 
împlinise o lună de când făcuse această predică, şi se hotări 


să nu mai lase nici o îndoială ucenicilor săi asupra divinității 
sale. 

Atunci, luând pe cei trei apostoli mai iubiţi, Petru, lacov şi 
loan, îi duse pe acelaşi munte unde făcuse să cadă asupra 
mulţimii, mana cuvântului său, şi care se crede a fi muntele 
Tabor. 

Acolo, Isus începu să se roage, şi pe măsură ce se ruga, 
faţa lui se înconjura de raze şi sfârşi prin a deveni 
strălucitoare ca soarele. Roba sa roşie şi mantaua albastră 
se schimbară în veşminte albe ca zăpada, iar picioarele lui 
părăsind solul, rămase suspendat deasupra pământului. 

Cei trei apostoli priveau în tăcere, ţinându-se de mâini şi 
cu spaima în suflet, când deodată văzură că Isus nu mai era 
singur, şi ei recunoscură într-o parte a sa pe Moise şi în 
cealaltă pe Ilie. 

Amândoi erau plini de slavă şi de strălucire şi ambii îi 
vorbeau despre ieşirea lui din această lume, care trebuia să 
aibă loc de îndată, la Ierusalim. 

Atunci, apăru un nor, şi spaima apostolilor se mări 
văzându-i pe Isus, Moise şi Ilie intrând în acest nor. Şi pe 
dată, el deveni strălucitor şi din el se auzi un glas care 
zicea: „Acesta este fiul meu prea iubit. Ascultaţi-l deci, şi 
credeţi tot ce vă va spune.” 

Când vocea s-a stins, norul a dispărut şi Isus s-a găsit 
singur cu cei trei apostoli. 

Aceştia l-au întrebat atunci despre ce au vrut să zică Moise 
şi Ilie când au vorbit despre ieşirea lui din lume la 
Ierusalim. 

Şi de atunci, Isus începu să le spună ceea ce nu le zisese 
încă pentru ca ei să ştie, că el trebuia să meargă la 
Ierusalim, că va suferi acolo multe din partea senatorilor, 
saducheilor şi fariseilor, iar în cele din urmă va fi dat morţii. 

Cum cei trei apostoli au pălit la această ştire, Isus le-a 
spus: 

Dar este scris că eu voi lupta şi voi învinge moartea; nu fiţi 
îngrijoraţi de această moarte, căci eu voi învia a treia zi! 


Poate că în ajun ei s-ar mai fi îndoit dar după cele ce au 
văzut, au crezut din toată inima. 

Isus a plecat în taină la Ierusalim. Decis să moară, a vrut 
cel puţin să-şi aleagă momentul morţii sale. 

El a ajuns în oraşul sfânt pentru sărbătoarea 
Tabernacolelor. 

Peste tot pe unde trecea Isus era ca raza ce iluminează 
cerul. Pe când traversa un sat din Galileea, întâlni zece 
leproşi care fuseseră aruncaţi afară din sate, izolaţi de orice 
contacte. Erau atât de hidoşi de văzut, încât nu îndrăzneau 
să se privească între ei şi nici chiar printre cei asemenea lor 
nu se puteau arăta. Auzind de sosirea lui, s-au târât înspre 
el, şi de departe îi strigau umili şi cu inima plină de 
credinţă: 

Isus, învățătorul nostru! Isus, Domnul nostru! Isus, 
speranţa noastră, ai milă de noi! 

Isus i-a auzit şi din locul unde era, le-a zis: 

Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor! 

Şi, când au ajuns în faţa preoţilor care cunoşteau această 
boală şi care pronunţau anatema împotriva celor bolnavi, 
aceştia i-au găsit complet însănătoşiţi. 

Îndată ce Isus a sosit la Ierusalim, a început să predice în 
templu, şi stând în picioare în locul de unde îi gonise pe 
neguţători, striga: 

Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi va bea; din 
sufletul celui care crede în mine vor curge izvoare de apă 
vie! 

În sfârşit, pe când cărturarii şi fariseii, prinseseră o femeie 
în adulter şi se pregăteau să o ucidă cu pietre, după legea 
lui Moise, pentru a-l ispiti au adus-o în faţa lui Isus astfel ca 
acesta să se pronunţe fie pentru condamnare, ceea ce l-ar fi 
acuzat de cruzime, fie pentru o achitare, fapt care l-ar fi 
învinuit de sacrilegiu. 

Învăţătorule, i-au spus ei, am surprins pe această, femeie 
în adulter; ori, tu ştii că legea lui Moise ne porunceşte să o 
ucidem cu pietre. 


Femeia era tânără, era frumoasă şi în faţa unei morţi 
crude, ea plângea. Isus i-a văzut lacrimile şi a răspuns: 

Acela dintre voi care este fără păcat, să arunce primul 
piatra! 

Cărturarul şi fariseii cercetându-şi conştiinţa, au înţeles că 
acela care le dăduse un asemenea răspuns vedea până în 
adâncul sufletului lor. Atunci au plecat pe tăcute, unul după 
altul, astfel că Isus şi femeia păcătoasă au rămas singuri. 

Isus privi în jurul lui şi văzând că acuzata fusese iertată 
prin forţa cuvintelor lui, o întrebă: 

Femeie, unde sunt cei care vreau să te omoare? 

Eu nu-i mai văd, răspunse ea, încă tremurând. 

Nici un tribunal nu te-a condamnat? întrebă Isus. 

Niciunul, răspunse ea. 

Atunci nici eu nu te voi condamna, o, sărmană creatură! 
Tatăl meu m-a făcut mântuitor şi nu judecător! Mergi deci, 
şi nu mai păcătui! 

După asemenea fapte şi cuvinte era imposibil ca Isus 
Hristos să rămână necunoscut la Ierusalim. Prezenţa lui 
acolo a fost revelată de strigătul unanim al duşmanilor săi şi 
mai ales de rumoarea poporului, care îl urma pretutindeni, 
zicând: 

Acest om este un adevărat profet! 

Alţii spuneau: 

Este mai mult decât un profet, este chiar Mesia, Amintiţi- 
vă cuvintele lui loan-Botezătorul, mărturisind că el, loan, nu 
era decât apostolul, iar Isus era fiul lui Dumnezeu. 

Este adevărat că unii ziceau, dimpotrivă: 

Acest om vine din Galileea, iar Hristos trebuie să vină, nu 
din Galileeea, ci din Betleem, pentru că el trebuie să fie din 
spiţa şi din oraşul lui David. 

Dar toţi îl ascultau cu aviditate, întrucât fiecare în 
cuvintele sale răspundea nevoilor acestor suflete bolnave 
de oprimare, acestor trupuri suferinde de mizerie. 

De aceea, arcaşii care primiseră ordinul de a-l aresta pe 
Hristos, atunci când l-au găsit în mijlocul unei gloate 


fermecate de vorbele lui, fie că la rândul lor au fost atinşi de 
acele vorbe, fie că s-au temut de o răscoală populară, n-au 
îndrăznit să-l prindă. 

Ei s-au întors deci cu mâna goală, la prinții preoţilor şi la 
farisei, care i-au întrebat: 

De ce nu l-aţi arestat pe acest om şi nu l-aţi adus aici? 

Arcaşii clătinând din cap, au răspuns: 

Nicicând n-a vorbit cineva ca acest om! 

La acest răspuns, fariseii s-au speriat. 

Dar, ziseră ei arcaşilor, chiar voi aţi fost ademeniţi, ca şi 
ceilalţi?... Aţi văzut voi în jurul lui senatori sau bărbaţi din 
marele Consiliu? 

Nu, răspunseră arcaşii, dar noi am văzut acolo un număr 
mare de oameni din popor, o mulţime de oameni din oraşul 
nou şi din satele din împrejurimi. 

Atunci, ziseră fariseii, toţi cei din jurul lui nu sunt decât 
poporeni, oameni fără adăpost, vagabonzi, oameni fără 
Dumnezeu... Întoarceţi-vă dar, şi arestaţi pe acest om! 

Dar unul din senatori se ridică. 

Legea noastră, spuse el, nu permite ca un om să fie 
arestat, fără o judecată a marelui Consiliu, şi noi nu avem 
dreptul de a condamna pe nimeni, fără a-l asculta pe 
acuzat. 

Şi tu eşti Galileean, Nicodime? strigară atunci mai mulţi. 
Citeşte Scriptura şi vezi că nu poate să vină vreun profet 
din Galileea. 

Nicodim nu răspunse nimic, totuşi cuvântul lui avea 
puterea pe care o are întotdeauna glasul unui om drept şi 
stimat, aşa că fiecare s-a închis în sine şi nu s-a luat nici o 
hotărâre. 

Totuşi, Isus, care-i văzuse pe arcaşi, şi care îşi alesese 
dinainte Paştele următor drept timp al morţii sale, s-a 
retras din Ierusalim, pornind la întâmplare pe primul drum 
ieşit în cale. 

El mergea întotdeauna urmat de popor. În acest timp, a 
redat vederea unui orb din naştere, a spus parabola 


bunului păstor, i-a anunţat pe farisei că vor muri în păcatul 
lor. 

Pe când ţinea o predică, iată că vine la el un mesager, plin 
de praf, care îl anunţă: 

Eu vin din Betania şi sunt trimis de Magdalena şi de 
Marta, sora ei. Amândouă m-au însărcinat să-ţi spun că 
fratele lor, Lazăr este grav bolnav. 

Bine, răspunse Isus, nimic nu ne grăbeşte: această boală 
este pentru cea mai mare cinstire a lui Dumnezeu şi pentru 
ca Mesia să fie proslăvit. 

Şi mesagerul s-a dus înapoi. 

Iar Isus a mai rămas câteva zile, încă, în locul unde era, pe 
urmă a zis apostolilor: 

Acum să mergem, să-l vedem pe Lazăr! 

Faptul n-a mirat pe nimeni, că se ştia că Isus îndrăgea 
mult această familie. 

Şi el a adăugat: 

Haideţi! Prietenul nostru Lazăr doarme, eu vreau să-l 
trezesc! 

Ucenicii îl urmau fără să înţeleagă. Numai rareori, în afară 
de Petru, îl întrebau asupra sensului limbajului său figurat. 
Ei ştiau că acest limbaj se explică întotdeauna, de la sine. 

Astfel, crezând că este vorba de un somn obişnuit, ei 
răspunseră: 

Doamne, dacă doarme, se va însănătoşi. 

Dar Isus, replică: 

Lazăr este mort! 

Şi pe când ucenicii se mirau că ela lăsat să moară un om 
pe care îl numea prietenul lui, Hristos le zise: 

Haideţi, veniţi, căci totul s-a făcut prin voinţa lui 
Dumnezeu şi pentru ca cei ce se îndoiau, să creadă. 

Unii încă şovăiau, zicând: 

Dar noi suntem proscrişi, învățătorul nostru este proscris, 
şi dacă ne vom întoarce la Ierusalim, nu se poate să nu ni se 
întâmple o nenorocire! 

Toma le zise ucenicilor: 


Să mergem cu învățătorul, pentru a avea aceeaşi soartă ca 
a lui, şi dacă el va muri, să murim şi noi cu el! 

Isus îl privi tandru şi îi spuse: 

După cele ce ai spus, Tomo, dacă tu te vei mai îndoi 
vreodată, tu vei avea dinainte iertarea. 

Şi porniră pe drumul spre Betania. 

În drum, Isus o întâlni pe Marta. Sărmana soră 
nemângâiată venise înaintea lor. 

Vai! strigă ea cum îl zări, dacă ai fi fost aici, Doamne, 
nefericitul meu frate n-ar fi murit! De ce nu aţi fost aici, sau 
pentru ce n-aţi venit atunci când v-am chemat? 

Şi zicând acestea, era scăldată în lacrimi şi îşi frământa 
mâinile de durere,- 

Isus îi răspunse: 

Nu mai plânge Marta, fratele tău va învia! 

Da, spuse Marta, în ziua învierii, cu toţi ceilalţi oameni. 

Dar Isus, întrerupând-o cu un gest, zise: 

Eu sunt învierea şi viaţa şi cine crede în mine, va trăi, 
chiar de ar fi mort, şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va 
muri niciodată... Răspunde-mi din adâncul sufletului, crezi 
lucrul acesta, Marta? 

Marta strigă: 

Da, Doamne, cred!... Da, eu cred că tu eşti Hristosul! Eu 
cred că tu eşti fiul lui Dumnezeu, trăind! Eu cred că ai venit 
în această lume pentru a ne răscumpăra pe toţi! 

Atunci, ea alergă spre casă, şi găsind-o pe Magdalena 
stând şi plângând în mijlocul unui mare cerc de prieteni 
care veniseră din Ierusalim pentru a încerca să le consoleze 
pe cele două surori, ea îi spuse încet: 

Domnul vine, este foarte aproape de aici. 

Îndată faţa Magdalenei se lumină, lacrimile îi încetară. Ea 
se sculă şi fără să zică nimic, se repezi la poartă şi alergă 
înaintea lui Isus. 

Căci, dacă Marta credea, ea, sărmană păcătoasă, credea 
cu şi mai marea tărie. Pentru că după toate amorurile ei 
profane, urmase o singură dragoste, dragostea divină. 


lată pentru ce s-a precipitat înaintea Mântuitorului iar 
inima ei purificată, zbura înaintea ei cu aripi atât de albe, 
încât păreau a fi acelea ale unei porumbiţe. 

Evreii care o înconjuraseră, şi care o văzură ieşind aşa, îşi 
ziseră unii altora: 

Sărmană femeie! Ea se duce, în durerea ei, să plângă la, 
mormântul lui Lazăr. S-o urmăm şi să plângem cu ea. 

Dar Magdalena nu se opri înaintea mormântului, ea trecu 
mai departe, mulţumindu-se să trimită spre veneratul 
mormânt un gest de durere amestecat cu speranţă. 

Evreii au continuat să o urmeze. 

Atunci, ei au văzut în depărtare un grup numeros, în 
fruntea căruia mergea un bărbat cu o înfăţişare calmă şi 
mersul sigur. 

Magdalena l-a recunoscut pe Isus înainte de a se apropia 
şi neîndrăznind; fără îndoială datorită umilinţei, să meargă 
până la el, ea căzu în genunchi, cu braţele întinse şi 
strigând cu aceea ardoare pasională care-i arsese inima în 
atâtea focuri terestre: 

O, Doamne! Doamne! Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi 
murit! 

Atunci, văzând că ea plângea, ca şi cei ce o însoțeau, Isus 
se înfioră, şi fiind tulburat, întrebă cu un glas uşor 
schimbat: 

Unde l-aţi depus pe acest mort atât de iubit? 

Oh! Vino şi vezi Doamne, strigă Magdalena, te voi duce la 
mormântul lui. 

Isus o urmă şi toţi îl urmară. El plângea. 

lar Evreii ziceau, arătându-şi-l între ei: 

Vedeţi cum îl iubea! Uitaţi-vă cum plânge! 

Iar alţii răspundeau: 

De ce nu a venit la el atunci când a fost chemat? El care 
vindecă pe orbi şi pe paralitici, ar fi putut desigur să-l 
vindece. 

Au ajuns astfel la mormânt, unde Marta era 
îngenunchiată. 


Şi Isus a întrebat: 

Aici este mormântul prietenului meu Lazăr? 

Sub această piatră, răspunse Marta. Cât despre 
Magdalena, ea avea inima atât de apăsată de durere şi atât 
de fremătândă de speranţă, încât încerca în zadar să 
vorbească: din gura ei ieşeau frânturi de fraze, trunchiate 
de suspinele ce-i ieşeau din piept. 

Isus privi pe cele două femei cu blândeţe şi spuse celor de 
faţă: 

Ridicaţi această piatră! 

Dar, răspunse Marta, gândeşte-te Doamne că sunt patru 
zile de când fratele nostru Lazăr zace în mormânt, că a 
început sa putrezească şi deci miroase greu. 

Atunci Isus întinse mâna, zicând: 

Ridică-te tu singură, piatră a acestui mormânt!... Lazăre, 
ieşi afară! Piatra se ridică, parcă împinsă de mâna mortului, 
şi au putut vedea pe răposatul în mormântul său, înfăşurat 
în giulgiu şi legat cu fâşii de pânză. 

Şi Lazăr s-a ridicat la rândul lui, în mijlocul spaimei ce-i 
cuprinsese pe toţi şi care nu avusese încă timp să se 
preschimbe în bucurie. 

Atunci Isus a zis: 

Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să umble! 

Marta şi Magdalena s-au repezit la Lazăr, rupându-i 
linţoliul, desfăcând legăturile şi strigând: 

Slavă lui Dumnezeu! Slavă Domnului Isus!... Minune! 

Şi Lazăr repeta după ea, cu un glas şi mai vibrant încă: 

Slavă lui Dumnezeu!... Slavă Domnului Isus!... Minune! 

După cum promisese Mesia, Lazăr a fost înviat. Niciodată 
Hristos u făcuse o minune mai vădită, mai publică, mai 
extraordinară. Astfel cei ce asistaseră au alergat, aproape 
înnebuniţi, până la Ierusalim, povestind cele ce văzuseră şi 
strigând: 

Da, acum Mesia este cu adevărat printre noi! 

La rândul lui, Isus s-a retras la marginea deşertului, în 
oraşul Efrem, şi, pe când Marta şi Magdalena, ca şi mai ales 


cel înviat, încercau să-l reţină printre ei, Isus le spuse: 

Timpul meu nu a venit încă. Mă voi întoarce să iau o ultimă 
masă cu voi de Paştele ce se apropie. 

Şi el se îndreptă spre deşert şi se pierdu din ochii lor. 

XV NENOROCIRILE IERUSALIMULUI. 

Răsunetul minunii se răspândise nu numai la Ierusalim, ci 
şi în împrejurimi. Venea lume din toate părţile, de la 
Ghetsemani, din Anatot, Betel, Silo, Gabaon, Emaus, 
Betleem, Hebron şi chiar din Samaria, pentru a-l vedea şi 
pentru a-l atinge pe Lazăr. După ce l-au văzut şi l-au pipăit, 
mulţi se îndoiau încă de ochii şi de mâinile lor, mai ales cei 
care-l duseseră pe ultimul drum: 

Noi l-am văzut murind, noi l-am văzut în giulgiu, noi l-am 
văzut înmormântat! 

Dar, cu cât bucuria acestei minuni era mai mare printre 
săracii din popor, cu atât era mai mare consternarea pentru 
farisei, împotriva cărora predica Isus, şi printre irodieni, 
care datorau tetrarhului Irod, cel care datora totul 
romanilor şi care se temea fără încetare că un nou luda 
Macabeul ar putea să-i elibereze pe evrei de sub jugul 
străinilor. 

Acest jug era ruşinos, dar aurit! 

Fariseii ziceau: 

Să ne ferim de acest om, care face minuni pe care noi nu 
putem să le facem! 

Irodienii ziceau: 

Dacă acest om nu va fi arestat, va avea loc o nouă revoltă 
în Iudeea şi Romanii vor veni şi vor distruge oraşul! 

Iar bogaţii se temeau, pentru că - aşa după cum spunea 
Isus - nu ei aveau bogăţia, ci bogăţia îi avea pe ei. 

Începând din acel moment, fariseii şi irodienii nu aveau în 
gând decât un singur lucru: să-l omoare pe cel pe care 
fariseii îl numeau un blasfemator, iar irodienii, un rebel. 

Ei aveau de partea lor pe marele preot Caiafa, care le-a 
făgăduit moartea vinovatului. 


Dar în zadar îl căutau ei pe Isus în Ierusalim şi în 
împrejurimi. Isus, după cum am spus, era la marginea 
deşertului, unde îşi aştepta ceasul morţii sale. 

Ora venea, Paştele se apropia, Isus zise: 

Să mergem la lerusalim! 

Trebuia să treacă iar prin Samaria. 

Ori să meargă la lerusalim pentru a face acolo Paştele, 
însemna mai mult decât oricând să se declare evreu şi anti- 
Samaritean. 

Ca urmare, primul oraş din Samaria în care Isus şi ucenicii 
săi s-au prezentat, le-a refuzat ospitalitatea. 

Ceea ce văzând, doi dintre apostoli, neputând să sufere 
afrontul făcut, învățătorului lor, au zis: 

Doamne, nu vrei să zicem focului din cer să coboare şi să 
ardă acest oraş? 

Isus surâse, căci văzu că apostolii începeau să cunoască 
puterea lui şi pe a lor, dar îi opri îndată, pentru ca ei să nu 
fie împinşi de mânie. 

Gândul meu nu vă îndeamnă la asta, le spuse el, pentru că 
fiul omului nu a venit să-i piardă pe oameni, ci ca să-i 
mântuiască! 

Atunci şi-au continuat drumul spre lerusalim. 

La o leghe de oraş, Isus s-a oprit. 

De data aceasta, zise el, toate proorocirile profeților, se 
vor îndeplini. Ascultaţi deci, pentru ca fiecare din voi să ştie 
bine unde merge. Fiul omului va fi dat prinților, preoţilor, 
cărturarilor şi bătrânilor; ei îl vor condamna la moarte şi-l 
vor da păgânilor, care îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa în 
obraz şi îl vor biciui; dar a treia zi, el va învia! 

Iar credinţa în această înviere era atât de mare printre 
unii apostoli, încât doi dintre cei doisprezece s-au apropiat 
de Isus şi i-au zis: 

Învăţătorule, noi vrem să ne împlineşti ceea ce îţi vom 
cere. 

Ei erau Iacov şi loan. 

Ce doriţi să vă împlinească cel ce va muri? îi întrebă Isus. 


Fie ca spre cinstirea noastră, îi răspunseră ei, noi să fim 
aşezaţi unul la dreapta şi celălalt la stânga ta. 

Cererea voastră se va împlini, pentru că voi aveţi credinţă, 
le răspunse Isus. 

Vineri - opt zile înaintea aceleia pe care moartea lui 
Hristos o va face Vinerea Mare - au ajuns în Betania. 

Ucenicii îl precedaseră pe Isus, astfel că masa îl aştepta la 
acelaşi Simon, unde mai mâncaseră o dată. 

Sosind, s-au aşezat la masă cu toţii; dar cum femeile nu 
puteau să mănânce cu bărbaţii şi în timp ce Maria se ocupa 
cu servitul, Magdalena s-a aşezat jos, pe duşumea, la 
picioarele Mântuitorului, sorbind fiecare cuvânt ce ieşea din 
gura lui. 

Atunci Maria a întrebat-o: 

De ce pierzi tu timpul acolo, Magdaleno, în loc să vii să mă 
ajuţi? 

Eu ascult, răspunse Magdalena. 

Şi pe când ea îl întreba din ochi pe Isus pentru a şti dacă 
ea trebuia să se scoale şi să meargă să o ajute pe sora ei 
sau să rămână aşezată aproape de Isus şi să-l asculte, 
acesta îi spuse: 

Rămâi, copilul meu, tu ai ales pentru tine, partea cea 
bună. 

Magdalena a rămas deci, continuând să asculte. 

Apoi, la sfârşitul mesei, ea se ridică, ieşi, dar se reîntoarse 
aproape îndată, aducând cu ea, într-un vas de alabastru, o 
măsură de mir, cu care a spălat picioarele lui Isus, pe care 
le-a şters ca şi prima dată, cu părul ei. 

După care, ea a spart vasul, care valora dublu cât 
parfumul, după ce vărsase restul lichidului pe capul lui 
Hristos. 

Atunci luda, unul din apostoli, nu-şi putu reţine o mişcare 
de invidie şi strigă: 

E păcat să risipeşti astfel o licoare atât de scumpă şi să 
spargi un asemenea vas; s-ar fi putut vinde cu trei sute de 
dinari, şi dărui apoi cei trei sute de dinari, săracilor! 


Isus îl privi trist pe Iuda, căci vedea ce se petrece în 
sufletul lui şi că el nu vorbea astfel spre folosul săracilor, ci 
datorită orgoliului propriu. 

Atunci, cu un glas al cărui ton era atât de melancolic, încât 
în ochii unora se iviră lacrimi, el zise: 

Iuda, pentru ce te îngrijeşti de această femeie? Gândul ei 
cel bun o animă. Voi aveţi mereu săraci printre voi şi puteţi 
să-i ajutaţi oricând, dar pe mine nu mă veţi avea mult timp 
printre voi... Ea păstrase acest mir pentru înmormântarea 
mea şi ea mi-a parfumat corpul înainte, mulţumesc, 
Magdalena! 

Cei cărora Isus le prezisese moartea lui au înţeles singuri, 
dar Magdalena nu a înţeles şi, privindu-l pe Isus cu teamă, a 
întrebat: 

Ce spui tu, doamne Isuse? 

Aşteaptă, vei vedea, spuse trist Isus. 'Ţie îţi promit, 
sărmană păcătoasă, că îţi voi apărea mai întâi, drept 
răsplată, pentru marea durere pe care te voi face să o 
suferi. 

Eu nu înţeleg, zise Magdalena, dar nu am nevoie să 
înţeleg, pentru că eu cred în tine, Doamne. 

Isus a petrecut ziua de sabat cu Marta, Magdalena şi 
Lazăr, iar duminică dimineaţa a pornit la drum. Marele 
număr de străini care veneau neîncetat în Betania a 
răspândit vestea intrării sale în Ierusalim şi a împins dincolo 
de porţi toată gloata poporului. 

Lazăr oferise un cal lui Isus, dar acesta îi răspunsese: 

Calul este simbolul războiului şi eu vin să aduc nu războiul, 
ci pacea. De altminteri, în satul Betfaghe este ceva pregătit. 

Şi au pornit la drum. 

Când au ajuns în apropierea Betfagheei, el a chemat pe 
doi dintre ucenicii săi şi le-a spus: 

Mergeţi în acest sat care este în faţa voastră şi acolo veţi 
găsi o asină şi un asin pe care mi-i veţi aduce. 

Dar dacă proprietarul s-ar opune ca noi să-i luăm? întrebă 
unul din cei pe care îi trimitea Isus. 


Veţi răspunde că Mântuitorul are nevoie de ei, zise Isus, şi 
atunci el vă va lăsa să-i luaţi. 

Cei doi-ucenici au luat drumul satului, de unde s-au întors 
aducând asina şi asinul. 

Apostolii au acoperit asinul cu veşmintele lor şi Isus s-a 
urcat deasupra, în timp ce restul poporului îl preamărea pe 
Mesia, fiecare în felul său, unii aşternându-şi mantalele sub 
picioarele lui, alţii întinzând frunze de palmier sau culegând 
flori şi aruncându-le în drumul lui, strigând cu toţii: 
„Osana!” 

Ajuns lângă o stâncă ce domina oraşul el se opri şi, privind 
Ierusalimul şi lăcrimând, zise: 

O, lerusalime! dacă ai recunoaşte cel puţin, în această zi 
de slavă ce ţi s-a dat, pe acela ce îţi aduce pacea! Dar nu! 
Tu ai ochii acoperiţi, o lerusalime, oraş orb, căruia nu ştiu 
cum să-i redau lumina! Aşa că tu vei vedea acele zile ale 
nenorocirii, când duşmanii te vor înconjura cu şanţuri, te 
vor închide din toate părţile, te vor cuceri, te vor distruge 
pe tine şi pe copiii tăi, te vor rade de pe suprafaţa 
pământului. Şi când acea zi va veni, nu va mai rămâne din 
tine, piatră peste piatră, pentru că tu n-ai recunoscut 
lerusalime, timpul când Domnul te-a cercetat! 

Şi, din acea zi, piatra de pe care Isus pronunţase acele 
cuvinte s-a numit Piatra Proorocirii. 

Isus şi-a continuat drumul, a traversat podul Cedronului, 
dar pe când unii dintre cei ce-l aşteptau au venit înaintea 
lui, zicând: 

Cum vei face ca să intri în oraş, Mântuitorule? lată că 
porţile s-au închis în urma noastră. 

Dar Isus le-a spus: 

Să mergem totuşi! Omul poate să mă ignore, dar lemnul, 
focul mă cunosc: poarta la care voi ajunge, se va deschide 
înaintea mea. 

Atunci, el merse drept la poarta Aurită, în mijlocul a mai 
mult de zece mii de oameni care-i făceau alai. 


Cum ajunse la douăzeci de paşi de poartă, cele patru 
canaturi, căci poarta era dublă, se deschiseră de la sine şi 
de pe această parte se putea intra în oraş, trecând pe sub 
două bolți, separate printr-un singur stâlp. 

Când poporul văzu porţile deschizându-se singure, scoase 
strigăte puternice de bucurie şi de victorie, căci poporul 
triumfa în persoana acestui învingător, care îşi alesese ca 
simbol cumpătarea şi răbdarea. 

Atunci, mai mult decât oricând, frunzele de palmier se 
agitau, florile erau aruncate în drumul lui, mantalele 
acopereau drumul, iar strigăte numeroase, răsunau: 

Slavă întru cel de sus! Binecuvântat fie acel ce vine în 
numele Domnului! 

Prin dubla deschidere, Isus mergea în frunte, iar gloata se 
răspândea prin oraş. Hristos făcu înconjurul templului, ieşi 
prin poarta occidentală, trecu prin teatru şi prin palatul 
Macabeilor, merse de-a lungul muntelui Acra, evitând 
Sionul, unde erau palatele lui Ana şi Caiafa şi întrucât 
prezenţa lui ar fi putut produce tulburări, trecu din oraşul 
de jos în al doilea oraş, din cel de-al doilea, în Bezeta şi 
reveni la templu pe lângă palatul Lui Pilat şi piscina 
Probatică. 

Cei care nu ştiau încă cine era Isus, în cea mai mare parte 
oameni străini de Ierusalim, întrebau cu uimire: 

Cine este acest om pe care tot poporul îl urmează şi-l 
aclamă? 

Iar cei ce-l însoțeau pe Isus răspundeau: 

Este Isus, este profetul din Nazaretul Galileei. 

Atunci strigătele şi aclamaţiile s-au întețit, tinerii alergau, 
bătrânii se târau, iar copiii, chiar cei mai mici - acei copii pe 
care Isus îi lăsa întotdeauna să vină la el - se alăturau 
bărbaţilor, femeilor, bătrânilor strigând împreună: 

Slavă fiului lui David! Binecuvântat fie cel ce vine în 
numele Domnului! Să fie binecuvântat regele lui Israel! 

Şi atunci se putea vedea cum ieşeau cu greu din mulţime, 
prinții preoţilor, cărturarii şi fariseii şi cum se îndepărtau 


consternaţi, acoperindu-şi faţa cu mantalele, zicând: 

Vai! Noi nu putem face nimic împotriva acestui om, fiindcă 
el face atâtea minuni încât toţi aleargă după el. 

Unii însă au avut îndrăzneala să vină la el şi să-i spună: 

Fă-i deci să tacă pe aceşti copii care te laudă ca şi cum ai fi 
un Dumnezeu. 

Dar Isus le-a răspuns: 

Nu aţi citit în cartea regilor? „Vor ieşi cuvintele de slavă 
din gura copiilor mici şi dacă ei vor tăcea, chiar şi pietrele 
vor vorbi în locul lor!” 

Apoi Isus a fost condus în templu, iar când a intrat în al 
doilea pridvor, toţi s-au strâns în jurul lui, strigând: 

Vorbeşte, vorbeşte Doamne! Învaţă-ne, spune-ne ce 
trebuie să gândim despre cărturari şi farisei. 

Iar Isus, care până atunci ezitase să-i combată pe 
duşmanii săi şi nici măcar nu se apărase, atunci când ei îl 
atacau, răspunse: 

Într-adevăr, a venit timpul: ascultați dar, pentru că vreţi să 
auziţi, uitaţi-vă deci, pentru că vreţi să vedeţi! 

Şi-atunci, dând glasului său acea intonaţie puternică pe 
care o folosea atunci când trecea de la mângâiere la 
ameninţare şi de la ameninţare la blestem, continuă: 

Voi vreţi să ştiţi ce gândesc eu despre cărturari şi farisei? 

Ei bine, am să vă spun. 

Poporul făcu atunci o linişte deplină. 

Cărturarii şi fariseii, reluă Isus, stau în scaunul lui Moise; 
ascultați preceptele şi învăţăturile lor. Faceţi însă numai 
ceea ce vă spun să faceţi, şi nu ce fac ei, căci ei nu fac ce 
zic, ci dimpotrivă... Ei alcătuiesc stive de sarcini, atât de 
grele, că nu pot fi ridicate, şi în loc de a-şi purta partea, ei 
le încarcă pe umerii fraţilor lor, şi odată încărcate, nu le mai 
ating nici cu vârful degetului. Ei fac orice lucru numai 
pentru a fi priviţi de oameni, şi pentru a nu fi priviţi de 
Dumnezeu. Ei ocupă primul loc la masă, se aşează în 
primele rânduri la Sinagogă şi nu aşteaptă să li se spună: 
„Aşezaţi-vă aici sau acolo”. Lor le place să fie salutaţi pe 


stradă şi să fie numiţi învăţători de către oameni care nu 
sunt servitorii lor. O, fraţii mei! continuă Isus adresându-se 
ucenicilor săi, nu faceţi ca ei! Nu luaţi numele de 
ÎNVĂŢĂTORI! Căci voi nu aveţi decât un învăţător, iar voi cu 
toţii sunteţi fraţi. Să nu chemaţi Tată pe oricine ar fi aici pe 
pământ, pentru că voi nu aveţi decât un Tată, care este în 
ceruri! Şi dimpotrivă, cel care se va crede cel mai mare 
printre voi, să fie servitorul celorlalţi. Oricine se va mări va 
fi umilit, iar cel ce se va umili, va fi ridicat! 

Apoi, revenind la cei pe care îi atacase mai înainte, zise: 

Nenorocire vouă, cărturarii farisei făţarnici! Pentru că voi 
nu veţi intra în împărăţia cerurilor şi nici nu-i lăsaţi să intre 
în ea, pe cei ce vor să intre! Vai de voi, cărturari şi farisei 
făţarnici, care mâncaţi chiar şi casele văduvelor sub 
pretextul de a face pentru ele, rugăciuni îndelungate. 
Pentru aceasta veţi lua o osândă mai mare! Nenorocire 
vouă, cărturari şi farisei făţarnici, căci voi cutreieraţi marea 
şi pământul, pentru a aduce pe un altul la credinţa voastră, 
iar după ce aţi făcut din el un prozelit, îl transformați într- 
un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât voi! Vai vouă, 
cărturari şi farisei făţarnici, propovăduitori orbi, care ziceţi: 
„Dacă jură cineva pe templu, nu înseamnă nimic; dar dacă 
jură pe aurul din templu, este legat prin jurământul său! Ca 
şi cum ar avea mai mare trecere aurul decât Sionului, 
mergeţi drept înaintea voastră până ce veţi întâlni un om 
ducând pe umăr un ulcior plin cu apă. Urmaţi-l pe acest om, 
intraţi unde va intra el şi spuneţi stăpânului acelei case că 
Isus din Nazaret îi trimite aceste cuvinte:Vremea mea se 
apropie. În ce loc voi mânca Paştele în acest an, împreună 
cu ucenicii mei? 

După cum am văzut, cele spuse de Isus au fost făcute 
întocmai. Petru şi loan au intrat în Ierusalim, l-au găsit în 
apropierea fântânii Sionului pe omul cu ulciorul cu apă şil- 
au urmat până la stăpânul său, Eli. Eli le-a arătat ucenicilor 
camera pregătită pentru cină. 


Pentru a-l înştiinţa pe Isus că cele comandate erau 
pregătite, ei s-au urcat pe terasa casei şi au înălţat flacăra 
unei torţe, Isus care şedea sub palmierii din Betfagheea 
văzând această flacără zise:A sosit ceasul... Să mergem!” Şi 
ridicându-se, a luat împreună cu cei din jurul său, drumul 
oraşului. 

XVI MATER AMARITUDINIS PLENA. 

Cortegiul lui Isus era compus din ucenicii săi, despre care 
am mai vorbit şi din femeile pe care Scriptura le numeşte 
femeile sfinte, despre care vom mai spune câteva cuvinte. 

Sfintele femei erau mai întâi fecioara Maria, care după 
nunta din Caana nu-şi părăsise fiul, ce o ţinuse pe lângă el, 
ca şi cum Isus ştiind că timpul cât mai rămânea în această 
lume era scurt, n-ar fi vrut să lase să se piardă nici o fărâmă 
din dragostea filială, era Maria Magdalena, frumoasa 
curtezană pe care Hristos, în mila lui duioasă, o apropiase 
de mama lui, pentru a curăţi păcătoasa în contact cu aceea 
ce nu greşise niciodată, era Ioana, nevasta lui Cuza, 
intendentul casei lui Irod, era Maria, nepoata Fecioarei şi 
fiica lui Cleofas, era Marta, sora Magdalenei şi a lui Lazăr, 
era Maria, mama lui Marcu şi încă unele ale căror nume nu 
au ajuns până la noi. 

Poate că această ceată de femei ar părea neobişnuită în 
suita lui Isus; dar, pe lângă că la evrei era obiceiul ca 
femeile şi mai ales văduvele, să-i urmeze pe doctorii lor, 
vorbele lui Hristos aveau un accent atât de blând, de 
convingător, de duios, morala lui bazată pe credinţă, milă şi 
iertare, mergea atât de bine la sufletul femeilor încât nu era 
de mirare ca ele să-l urmeze pe cel ce înviase pe fiica lui 
Iair, iertase păcatele Magdalenei şi salvase viaţa femeii 
adultere. Pe de altă parte era în Isus ceva atât de 
melancolic, de suav, aproape feminin, care dădeau 
înfăţişării şi vorbei sale un farmec irezistibil, farmec care, 
am mai spus-o, avea influenţă mai ales asupra femeilor, dar 
impunându-le un sentiment manifestat printr-o expresie de 
castitate aproape divină. 


Numai adorarea lui Hristos de către Magdalena păstrase o 
umbră de dragoste pământească. Într-adevăr, Magdalena îl 
iubea pe divinul său mântuitor în felul caracterului ei: toate 
dragostele se concentraseră într-una singură şi aceasta era 
imensă, incomensurabilă, infinită. Uneori Isus o dojenea cu 
un surâs, un cuvânt, o privire şi atunci biata păcătoasă se 
arunca la picioarele lui Hristos şi cu fruntea în ţărână vărsa 
lacrimi pe care ea le credea lacrimi de căinţă, dar care nu 
erau totuşi decât lacrimi de dragoste. 

Dintre femeile sfinte, după blânda lui mamă, Isus o iubea 
mai mult pe Magdalena, tot aşa cum dintre ucenici îl iubea 
mai mult pe loan. 

Însoţit astfel, el a reintrat în Ierusalim şi datorită 
tumultului din această zi mare nu i-a dat atenţie nimeni, tot 
aşa cum nu dăduse nimeni atenţie lui Petru şi loan. 

Ajuns la colţul dinspre apus al fortăreței, cortegiul lui Isus 
s-a împărţit în două grupuri: unul, compus din sfintele femei 
conduse de Fecioara Maria a intrat în fundul unei mici case 
ascunsă în umbra colinei Sionului şi a cărei grădină se 
termina la meterezul întăriturii, pe când celălalt, compus 
din ucenicii săi, intra în casa lui Eli, reţinută pentru cină de 
Petru şi loan. 

În vestibulul casei, Petru şi Ioan îi aşteptau, în apropiere 
aşteptau şi cei care trebuiau să facă Paştele în celelalte 
două camere, adică la parter şi la al doilea etaj. Ei erau cu 
toţii discipoli ai lui Isus. Unii se duceau să mănânce Paştele 
cu fiul marelui preot Simion, iar alţii cu Eliacim, fiul lui 
Cleofas. 

Aşteptându-l pe Isus, ei cântau Psalmul al CXVIII-lea al lui 
David: „Fericiţi cei ce se menţin fără prihană în drumul lor. 
Ferice de cei ce merg după legea-ta, Doamne...!” 

Când psalmul a fost terminat, Petru aduse înaintea lui Isus 
mielul pascal. Era un miel mic şi alb, fără nici o pată, având 
o lună sau poate mai puţin şi purtând pe cap o coroană de 
aur. Isus trebuia să jertfească mielul. 


Atunci i s-a dat cuțitul de sacrificiu şi, în timp ce loan îi 
ridica că capul pentru a se descoperi artera gâtului, Isus 
privind mielul, murmură: „lot aşa voi fi răstignit şi eu, căci, 
după cum a zis loan Botezătorul, eu sunt adevăratul miel a 
lui Dumnezeu!” Micul miel behăi trist. 

Isus suspină, părând să simtă o mare repulsie să rănească 
sărmanul animal. O făcu totuşi, dar repede şi cu mult 
regret, apoi îndată îşi întoarse ochii. 

Sângele a fost strâns într-un vas de argint şi i s-a dat lui 
Isus o ramură de isop, pe care o înmuie în sânge. Îndată el 
merse la uşa sălii, stropi cu sânge cei doi uşiori şi 
încuietoarea şi prinse deasupra uşii ramura de isop, 
pronunţând aceste cuvinte: 

Cu adevărat vă spun, fraţilor, sacrificiul lui Moise şi figura 
mielului pascal îşi vor găsi împlinirea şi nu numai fiii lui 
Israel, ci chiar acei ai tuturor popoarelor vor ieşi, de 
această dată, de sub jugul împilării. 

Apoi, privind în jurul lui, întrebă: 

Sunteţi strânşi cu toţii? 

Da, toţi, răspunse Petru. 

În afară de Iuda, spuse Ioan. 

Cine ştie unde este? întrebă Isus. 

Ucenicii şi apostolii se întrebară între ei. 

Nimeni nu ştie, zise Ioan. El ne-a părăsit puţin mai înainte 
ca Petru şi cu mine să plecăm spre Ierusalim. Nevăzându-l, 
am crezut că l-ai trimis cu vreo treabă. 

Nu, răspunse trist Isus. În acest moment el ascultă de un 
altul, nu de mine. Dar eu îi mulţumesc de a-mi fi dat un 
răgaz, pentru a merge să-mi iau rămas bun de la mama 
mea. În acest timp, împliniţi pregătirile pentru cină. Când 
Iuda se va întoarce, eu voi intra în urma lui. 

Isus ieşi şi se îndreptă singur către casa cea mică pe care 
am arătat-o şi unde sfintele femei urmau să ia masa 
împreună. 

În vestibul, Isus a întâlnit-o pe Magdalena. 

Ce faci tu aici, copilul meu? a întrebat-o. 


Eu te-am auzit venind, o Doamne! spuse Magdalena, şi ţi- 
am ieşit în întâmpinare. 

Isus îi dădu mâna să i-o sărute. 

Ea atinse această mână divină şi îşi lipi buzele cu pasiune 
de ea. 

Magdalena, murmură Isus. 

Doamne, zise păcătoasa roşind. 

Unde este mama mea? 

Este în grădină. 

E bine, spuse Isus, mă voi duce acolo. 

Lasă-mă să-ţi arăt drumul, învăţătorule, zise Magdalena, 
repezindu-se înainte. 

Eu cunosc toate drumurile, spuse Isus. 

Magdalena se opri umilă şi tristă. 

Isus o privi cu îndurare profundă, apoi cu o voce dulce ca 
suspinul unei flori, îi zise: 

Arată-mi drumul. 

Magdalena scăpă un strigăt de bucurie şi merse înaintea 
lui. 

Isus traversă sala unde fusese aranjată masa prin grija 
Mariei. Sfintele femei erau aşezate şi vorbeau. 

Ele se ridicară, văzându-l pe Isus. După cum spusese 
Magdalena, Fecioara nu era cu ele. 

„Isus trecu şi, precedat de Magdalena, ieşi în grădină. 
Atunci s-au putut vedea îndreptându-se, crezând că a venit 
aurora, acele plante, care în întuneric se apleacă, aşa cum 
fac păsările, care pentru a dormi, îşi pun capul sub aripă. 
Florile care se închid noaptea, ca ochii omeneşti, s-au 
deschis şi au răspândit parfumul pe care îl credeau închis în 
caliciul lor, până în zorii zilei. 

Isus o văzu pe sfânta lui mamă care se ruga, 
îngenunchiată sub un pin. El îi făcu Magdalenei semn cu 
mâna să se oprească şi merse la Maria cu un pas atât de 
uşor, încât ea nu-l auzi venind. 

Isus o contemplă un moment pe Fecioara Maria, cu o 
tristeţe profundă, apoi, cu cel mai dulce glas, spuse: 


Mama mea! 

Maria tresări puternic, ca în ziua în care auzise vocea 
îngerului. 

O, fiul meu! strigă ea. 

Şi îşi întinse mâinile spre Isus. 

Isus o conduse la o bancă, pe care Fecioara se aşeză sau 
mai curând se lăsă să cadă, fără a-l părăsi din ochi pe 
divinul ei fiu. 

În acel moment, cuprinsă de o teamă nelămurită, 
răspândind totuşi dragostea maternă, înfăţişarea Fecioarei 
avea ceva cu adevărat ceresc. Dumnezeu îi permisese 
dealtminteri, ca în semn de curăţenie, să rămână mereu 
tânără şi frumoasă. Abia dacă părea de vârsta fiului ei şi 
nici o femeie din Ierusalim, din Iudeea, din întreaga lume, 
nu se putea compara cu ea, în ce priveşte frumuseţea. 

O, fiul meu, zise, tu te-ai gândit aşadar la mine! 

Eu am văzut ce se petrece în sufletul tău, mamă, spuse 
Isus, şi iată-mă.- Dacă tu ai văzut ce se petrece în sufletul 
meu, ai văzul temerile mele? 

Da, mamă. 

Tu ştii ce îi ceream eu lui Dumnezeu...? 

Ca el să-mi inspire ideea de a părăsi lerusalimul. 

Da! Da! Fiul meu prea iubit, părăseşte Ilerusalimul!... Să 
ne întoarcem la Nazaret! Să fugim în Egipt, dacă trebuie! 

Mamă, zise Isus luând cu blândeţe mâna fecioarei, 
timpurile s-au împlinit şi nu este vorba de a fugi de pericol. 
Trebuie să mergem în întâmpinarea lui. 

Fecioara avu un tremur în tot corpul. 

Ascultă, zise ea, mi-ai vorbit adesea, dar vag, despre acea 
zi a pericolului: copil, în Egipt, adolescent, la Ierusalim, 
bărbat, pe malul râului Genezaret. Adesea, în cuvântările 
tale ţinute ucenicilor, ai repetat cuvintele: sacrificiu, 
jertfire, pătimiri şi de fiecare dată când ceva asemănător 
ieşea din gura ta, eu tresăream până în fundul sufletului. 
Dar când mi-ai spus: „Vino cu mine, mamă”, eu m-am 
liniştit, căci am gândit că dacă preaiubitul meu fiu ar fi mers 


spre o primejdie de moarte, el nu i-ar fi spus mamei sale: 
„Vino cu mine!” 

Şi dacă, dimpotrivă, eu ţi-am spus: „Vino cu mine” pentru 
că înainte de a te părăsi, nu aş fi vrut să pierd niciunul din 
momentele care mi-erau date spre a le petrece încă lângă 
tine? 

Faţa Fecioarei luă culoarea mantalei albe care-i acoperea 
şi capul. 

Fiul meu, zise ea în numele lacrimilor de beatitudine pe 
care le-am vărsat atunci când îngerii m-au anunţat că tu ai 
fost zămislit în pântecul meu, în numele bucuriilor cereşti 
ce mi-au copleşit sufletul când te-am văzut surâzându-mi în 
momentul naşterii tale în peştera din Betleem, în numele 
mândriei ce m-a cuprins când păstorii şi magii au venit să te 
preamărească la ieslea ce-ţi servea drept leagăn, în numele 
fericirii neştiute pe care am resimţit-o atunci, când după ce 
te pierdusem timp de trei zile lungi, te-am regăsit în 
templu, înconjurat de învățații a căror ştiinţă terestră se 
înclina înaintea ştiinţei divine a copilului meu, în numele 
Duhului Sfânt ce locuieşte în tine şi care te face 
binefăcătorul omenirii, făgăduieşte-i mamei tale că ea te va 
preceda în mormânt! 

Mamă, zise Isus, pământul era încă fără formă şi gol, 
tenebrele acopereau încă faţa abisurilor, bărbatul şi femeia 
nu existau decât în gândul Creatorului, când deja, în 
înţelegere cu mine şi cu Duhul Sfânt, tatăl meu se hotărâse 
în liniştea eternității, de a întrupa a doua oară imaginea 
divinității în omul decăzut. Ori, s-au scurs mai mult de patru 
mii de ani, în timpul cărora, Tu o ştii, o Tatăl meu! Voi o ştiţi, 
ceruri! Voi o ştiţi, soare şi stele de o vârstă cu facerea lumii! 
Eu am suspinat pentru coborârea mea pe pământ, care 
trebuia să mântuiască omenirea... Ziua atât de dorită a 
încarnării mele a sosit în sfârşit; de treizeci şi trei de ani, eu 
îl proslăvesc pe Dumnezeu. Ei bine, noaptea trecută, pe 
muntele Măslinilor, unde mă rugam, gândind la durerea pe 
care moartea mea ţi-o va pricinui, mamă, eu i-am zis lui 


Dumnezeu: „O Tatăl meu! Pentru a împlini lucrarea veşnicei 
şi sfintei pronii, nu există, o altă cale decât patimile fiului 
Tău? Şi Dumnezeu mi-a răspuns: „Eu îmi ridic capul peste 
univers şi mâna peste infinit şi am jurat, o fiul meu, eu care 
sunt veşnic, că păcatele lumii vor fi răscumpărate cu 
moartea ta!” 

Fecioara scoase un geamăt atât de dureros, că aerul, 
plantele, florile, părură că gem împreună cu ea. 

Mama mea, reluă Isus, gândeşte-te totuşi la această 
mărire, veşnică care a fost destinată fiului tău: până acum 
oamenii s-au sacrificat pentru un om, pentru o familie, 
pentru o naţiune. Fiul tău se sacrifică pentru întreaga 
omenire! 

Eu gândesc că fiul meu va muri, spuse Fecioara pe un ton 
sfâşietor şi mi-este imposibil să gândesc altceva... 

Mamă, zise Isus, eu voi muri, este adevărat, dar aşa cum 
moare un Dumnezeu, pentru a învia peste trei zile, la viaţa 
veşnică. 

Maria clătină capul. 

Of! făcu ea, când îngerul m-a vestit că eram aleasă între 
femei şi că eram pe cale să devin mama lui Dumnezeu, eu 
am adus mulţumire Domnului şi am crezut... Dar iată, ce 
am crezut: că tu te vei naşte cu toate însuşirile divinității, că 
vei creşte repede ca gândul şi, odată crescut mare, lumea 
trebuia să-ţi aparţină. Am crezut că tu vei pune unul din 
picioare pe ocean, iar pe celălalt pe uscat, că tu vei cumpăni 
cu mâna dreaptă soarele, iar cu stânga vei susţine bolta 
cerească. Atunci te-aş fi recunoscut ca Dumnezeu şi te-aş fi 
preamărit ca pe un Dumnezeu Dar n-a fost deloc aşa: tu ai 
venit pe lume asemenea celorlalţi copii. Asemenea lor, tu ai 
început prin a surâde mamei tale, te-ai hrănit de la sânul ei, 
ai crescut pe genunchii ei. Apoi, încet, trecând prin 
adolescenţă, ai devenit bărbat. Atunci, în loc de a te 
proslăvi, aşa cum o fiinţă slabă se închină la Dumnezeul ei, 
eu te-am iubit aşa cum o mamă duioasă îşi iubeşte copilul. 


Da, mama mea, spuse Isus, şi să fii binecuvântată pentru 
această dragoste, care timp de treizeci şi trei de ani nu m-a 
lăsat o singură dată să regret cerul... Cu toate că mai mult 
decât o dată, iartă-mă mamă, menirea mea de mântuitor al 
întregii omeniri m-a silit, vorbindu-ţi, de a pune marea 
familie a oamenilor mai presus de familia omului. Eu 
trebuia să dau exemplu celor cărora le ziceam: „Veţi lăsa pe 
tatăl vostru, pe mama voastră, pe fraţi, surori şi copii, 
pentru a-l urma pe cel care vă cheamă în numele 
Domnului”. Vai! Mamă! Când mă îndepărtam de tine şi îţi 
răspundeam aspru, durerea pe care o simţeam depăşea 
durerea prin care treceai tu! 

Isus! Isus! Copilul meu! strigă Fecioara căzând în 
genunchi şi strângând în braţe pe fiul ei divin. 

Da, eu o ştiu, zise Isus foarte trist, vei fi denumită mama 
plină de amărăciune. 

Dar, spuse Fecioara, tu eşti atât de sigur, fiul meu prea- 
iubit că ceasul când ne vei părăsi este aproape? 

Ieri, la consiliul lui Caiafa, s-a hotărât să fiu arestat. 

Şi nimeni dintre aceşti preoţi, dintre senatori, dintre toţi 
aceşti oameni, nu ţi-a luat apărarea? Ei nu ştiu câ tu aio 
mamă sau ei nu au copii? 

Ba da, mamă, doi drepţi au vorbit pentru mine: Nicodim şi 
Iosif din Arimateea. 

Domnul să fie cu ei în ceasul morţii lor. 

El va fi, mama mea. 

Dar nu se ştie unde eşti. Arcaşii poate nu te vor găsi. 

— Un om s-a angajat să-i conducă acolo unde voi fi şi să 
mă dea în mâinile lor. 

Un om!... Şi ce rău i-ai făcut tu acestui om? 

Mama mea, eu nu i-am făcut decât bine. 

O fi vreun idolatru din Samaria, vreun păgân din Tir? 

Este unul din ucenicii mei. 

Fecioara scăpă un strigăt. 

Vai! Smintitul! zise ca. Vai, ingratul! Vai, infamul! 

Spune, nenorocitul! Mama mea. 


Şi ce l-a îndemnat la această crimă? 

Invidia şi ambiția. El este gelos pe Ioan şi Petru. El crede 
că ăi iubesc mai mult decât pe el, ca şi cum cel care va muri 
pentru oameni nu i-ar iubi pe toţi la fel! El crede încă 
despre mine că eu aspir la un regat terestru şi se teme să 
nu-i fac în acest regat o parte mai mică decât altora... 

Şi când i-a venit acest gând rău de a te trăda? 

Alaltăseară, în Betania, zise Isus, când Magdalena a vărsat 
mir pe picioarele mele şi a spart vasul care-l conţinea, 
pentru a turna ultimele picături pe capul meu. 

Vai, este Iuda! strigă Maria. 

Isus tăcu. 

Oh, urmă Fecioara, Dumnezeu să-l... 

Isus îi puse mână peste gură, pentru a o împiedica să-şi 
termine blestemul. 

Mamă, zise el, nu blestema. Blestemul tău ar fi prea 
puternic! Uitând o dată că eram fiul lui Dumnezeu, am 
blestemat un smochin în care nu găsisem fructe şi 
smochinul s-a uscat pana la rădăcină. Mamă, nu-l blestema 
pe luda! 

Isus îşi retrase mâna. 

Dumnezeu să-i ierte! murmură Fecioara, dar atât de încet, 
încât numai Dumnezeu o auzi. 

Isus făcu o mişcare pentru a pleca să-i întâlnească pe 
ucenicii săi. 

Vai! încă nu! Nu mă părăsi! zise Fecioara. 

Mamă, spuse Isus, nu te voi părăsi, căci în pofida acestor 
pereţi, am să fac să mă vezi şi, cu toată distanţa, am să fac 
să mă auzi. 

În acelaşi moment, pentru ca mama lui să nu se îndoiască, 
el dădu pereţilor, transparenţă şi suprimă distanţele, astfel 
că Fecioara a putut să-i vadă pe apostoli pregătind cina şi a 
putut să audă ce vorbeau între ei. 

Dar Fecioara îşi întoarse privirea către Isus, murmurând: 

Încă o clipă, fiul meu prea iubit, te roagă mama ta. 


Isus o ridică pe Fecioara Maria şi cu mâinile îi strânse 
capul la pieptul său. 

În acest timp o armonie cerească începu să se audă şi, ca 
şi cum cerul s-ar fi deschis deasupra capului Mariei, voci 
îngereşti cântau în cor: „Fecioară credincioasă, roagă-te 
pentru noi! Stea a dimineţii, roagă-te pentru noi! Oglindă a 
dreptăţii, roagă-te pentru noi! Regină a îngerilor, roagă-te 
pentru noi! 

Mamă prea curată, mamă neprihănită, mamă a 
Mântuitorului, roagă-te pentru noi! 

Roagă-te pentru noi, floare cerească, turn de ivoriu, 
templu al milei, arcă a alianţei, poartă a cerului, roagă-te 
pentru noi!” 

În reverberaţiile acestei muzici divine, în cântecul 
armonios al acestor, voci, Maria îşi ridică încet capul, îşi 
cufundă privirile în splendorile firmamentului şi rămase un 
moment cu faţa pe deplin iluminată de razele gloriei eterne 
pe care o întrevăzuse. 

Atunci suspinând zise: 

Este frumos cerul, cu îngerii lui, dar este aşa de bun 
pământul cu copilul său! 

Mamă, spuse Isus, pe pământ locuieşti împreună cu al tău 
copil pentru puţini ani. În ceruri însă, îl vei avea fiu pentru 
veşnicie. Răscumpărând pe oameni, eu nimicesc moartea, 
dar pentru a lupta împotriva morţii, pentru a învinge, 
pentru a o distruge, trebuie să cobor în împărăţia ei. Din 
fundul mormântului eu voi lupta cu această regină a 
spaimelor, iar din străfunduri, voi urca triumfător spre cer. 
Atunci, mamă, moartea va fi mereu, dar neantul nu va mai 
fi. Atunci nimeni nu va şti numărul sufletelor pe care le voi 
răscumpăra, nimeni nu va putea să numere generaţiile 
care, într-o zi vor ieşi, la auzul glasului meu, din ţărâna 
mormântului, pentru a păşi în viaţa veşnică. 

Aşa să fie! murmură Fecioara, suspinând. 

Şi pentru a-l părăsi pe Isus cât mai târziu cu putinţă, ea 
începu să meargă împreună cu el, cu capul mereu plecat pe 


pieptul lui. 

Dar peste câţiva paşi, se opriră amândoi. Corpul unei 
femeii leşinate le închidea drumul. 

Era acela al Magdalenei. Magdalena rămăsese în locul 
unde Isus îi spusese să se oprească, dar de acolo ea auzise 
că Isus va muri şi la auzul acestui fapt, leşinase. 

Mamă, zise Isus, te las mai puţin nefericită, vei avea pe 
cine să consolezi. 

XVII ACESTA ESTE CORPUL MEU - ACESTIA ESTE 
SÂNGELE MEU. 

Isus se întoarse în mijlocul ucenicilor săi. Iuda tocmai 
sosise. 

Hristos îşi opri privirea asupra ochilor întunecaţi ai 
trădătorului; apoi se adresă apostolilor: 

Mielul pascal este gata, cina poate să înceapă. 

Isus s-a aşezat în mijlocul apostolilor. Masa avea forma 
unui E, căruia îi fusese scos mijlocul. Apostolii ocupau cele 
trei laturi dinafară, iar serviciul se făcea prin deschiderea 
dinăuntru. 

La dreapta, Isus îl avea pe loan - ucenicul lui cel mai iubit 
- Ioan, omul cu inima curată, cu surâsul dulce şi cu vorba 
convingătoare; loan, pe care Mesia îl supranumea, ca şi pe 
fratele lui, lacov, Boanergi, adică fii ai tunetului. 

Apoi venea lacov cel Mare - fiul lui Zevedei - Iacov, primul 
dintre cei doisprezece apostoli, care trebuia, într-adevăr, să 
pecetluiască credinţa cu sângele lui. 

Apoi lacov cel Mic, fiul lui Alfeu, văr al lui Isus, prin mama 
sa şi care se numea cel mic pentru a-l deosebi de celălalt 
Iacov, mai mare şi mai în vârstă decât el. 

Urma Bartolomeu, fostul Nataniel, cel care mai întâi nu 
crezuse în Hristos şi care-l va mărturisi pe Hristos, 
surâzând ucigaşilor lui. 

Apoi, pe o latură, Ioma, a cărui cerere de a vedea rănile 
lui Isus îi va aduce o faimă aparte, Toma pe care evreii îi 
numeau Taum, iar grecii Didim, cuvinte care înseamnă 
geamăn în fiecare limbă. 


Urma luda, trădătorul - din tribul lui Isacar - care era 
denumit luda is Cariot, pentru că era din satul Cariot. 

La stânga lui Isus era Petru, căruia mântuitorul îi 
promisese cheile cerului, ca fiind unul din primii în inima 
învățătorului său. 

Apoi veneau Andrei, fost ucenic al lui loan Premergătorul 
şi care la un semn al acestuia din urmă, se dusese după 
Isus, pentru a nu-l mai părăsi. 

Urma a doilea luda care se mai numea şi Iadeu sau Lebeu, 
de la cuvântul tad, care înseamnă piept şi de la leb, care 
înseamnă inimă. 

Hristos nu avea apostol mai credincios şi mai devotat ca el. 

Apoi Simion Zilotul sau Zelator, fratele lui Iacov şi care era 
numit Zelatorul, pentru că era din acea sectă evreiască ce 
jurase să elibereze ludeea de sub dominaţia romană, prin 
orice mijloc. 

Urma pe latură, Matei Vameşul, care-şi părăsise numele 
de Levi pentru a intra într-un birou de vamă şi care mai 
târziu îşi abandonase slujba, pentru a-i urma pe Isus. 

Şi, în sfârşit, Filip, căruia Bartolomeu, pe atunci Nataniel, 
îi răspunsese: „Ce poate ieşi bun din Nazaret?” 

Era pus pe masă pentru toţi, mielul pascal, ocupând 
mijlocul mesei. La dreapta, o tavă cu ierburi amare, 
amintind amărăciunea hranei pe care evreii o aveau pe 
pământul exilului, iar la stânga, o tavă cu ierburi dulci, 
pentru a face aluzie la hrana care creşte pe pământul 
patriei. 

Eli îi servea. 

Înainte de a se aşeza, Isus spuse tare rugăciunea alcătuită 
de el pe munte: „Iatăl nostru carele eşti în ceruri...” 

Apoi, la cuvântul „Amin”, el a privit în partea în care o 
lăsase pe Fecioara Maria în grădină, şi o văzu aşezată pe 
banca la care o condusese. Magdalena era întinsă la 
picioarele ei, având capul ascuns în veşmintele Fecioarei. 

Maria, văzând că el o privea, întinse mâinile către fiul ei. 

Isus murmură: 


Eu mă gândesc la tine, mama mea! Îndată mă voi 
împărtăşi cu tine, dacă nu cu corpul, cel puţin cu spiritul. 

Fecioara surâse trist şi lăsă să-i cadă mâinile pe părul 
Magdalenei, ale cărei suspine îi mişcau umerii şi capul. 

În acel timp, Eli îmbucătăţea mielul şi punea în faţa lui Isus 
o cupă plină cu vin, iar între apostoli, alte şase cupe. Câte o 
cupă, drept simbol al fraternității, trebuia să ajungă la doi 
apostoli. 

Isus binecuvânta vinul care era în cupa sa şi îl atinse cu 
vârful buzelor, apoi cu o tristeţe deplină, zise: 

Prea iubiții mei, amintiţi-vă de vorbele proorocului: „Robul 
meu se va ridica înaintea lui Dumnezeu, ca un vlăstar care 
iese dintr-un pământ uscat. Noi l-am văzut, dar cum el ne-a 
apărut fără strălucire şi sub înfăţişare obişnuită, noi nu l-am 
recunoscut. El ne-a părut un lucru de disprețuit, ultima 
dintre creaturi, un om al durerilor, iată totul. Ela luat 
suferinţele noastre asupra lui, iar noi l-am crezut că este un 
lepros, un om lovit de Dumnezeu. 

Şi totuşi, el a fost străpuns de răni, pentru nedreptăţile 
noastre, a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre. 
Pedeapsa care trebuia să dea pace a căzut asupra lui şi noi 
am fost tămăduiţi prin rănile lui. 

Ne-am rătăcit toţi, ca nişte oi pierdute şi fiecare s-a 
îndepărtat pentru a-şi vedea de drumul lui, iar Domnul l-a 
împovărat numai pe el, cu nelegiuirea noastră a tuturor. 

A fost oferit drept sacrificiu pentru că ela vrut-o şi nu şi-a 
deschis deloc gura pentru a plânge. El va fi dat morţii, ca 
un miel care se înjunghie şi va fi mut ca o oaie înaintea celui 
ce o tunde. 

El a murit în chinuri, fiind condamnat de către evrei. El nu 
cunoscuse niciodată minciuna şi totuşi l-am şters de pe 
suprafaţa pământului celor vii, căci eu l-am lovit din pricina 
nelegiuirilor poporului meu.” 

lată ce zicea Isaia, acum opt secole, o prea iubiții mei, 
spunând aceste cuvinte, el se gândea la mine. Erau patimile 
mele pe care el le vedea şi moartea mea o proorocea el. 


Într-adevăr, vă zic vouă, toate păcatele oamenilor s-au 
strâns asupra capului meu. Văzându-mă trecând trist şi 
suferind, oamenii îşi vor întoarce privirea. Ei vor crede că 
eu mă aplec sub povara crimelor mele şi că mă frământă 
temerile remuşcărilor. Eu n-aş putea să-i dezmint, dar voi 
să strigaţi tare lumii: „Oameni, recunoaşteţi-vă greşeala. 
Dacă Mesia suferă, dacă geme, dacă se zvârcoleşte, sub 
mâna blestemaţilor, sub biciul soldaţilor, sub securea 
călăilor, vinovată este omenirea! Osândit este întregul neam 
omenesc! El este judecat, el este condamnat, el agonizează, 
el moare, fără a se plânge. Abia dacă va scăpa un ultim 
țipăt, ca acel sărman miel a cărui imagine este. Dar 
amintiţi-vă de aceasta: rănile care vă înfioară, el le-a primit 
în numele vostru şi nu uitaţi că fiecare picătură de sânge pe 
care o pierde, adaugă o pană în aripile îngerului mântuirii 
şi că sângele se va scurge aşa, picătură cu picătură, până 
când acele aripi binefăcătoare vor fi atât de mari, încât să 
poată adăposti întreaga creaţie! 

Vai; Isuse! Vai! învățătorul meu! zise Ioan, lăsând să-i cadă 
capul pe pieptul lui Hristos. 

S-a împlinit vremea, prea iubiții mei, când trebuie să ne 
despărţim!... De acum înainte, voi veţi mânca fără mine 
mielul care zburdă în câmpiile Saaronului. De acum înainte 
veţi bea fără mine vinul care iese din teascurile din Engadi. 
Urmaţi însă calea pe care v-am arătat-o. În casa Tatălui 
meu, în valea păcii veşnice unde locuieşte el, sunt locuinţe 
plăcute pentru toţi prietenii mei, locuinţe unde nu va mai fi 
întristată de nici un gând de despărţire! 

Şi cum Ioan şi Tadeu plângeau, zise: 

Nu plângeţi! Despărțirea noastră va fi scurtă, în timp ce, 
dimpotrivă, reuniunea noastră va fi veşnică! 

Dar, spuse 'Toma, dacă tu nu vrei ca noi să plângem, 
învăţătorule, de ce plângi tu însuţi? 

Într-adevăr, lacrimi mari curgeau, în tăcere, pe obrajii lui 
Isus. 


Eu plâng, zise Isus, nu pentru scurta noastră despărţire, ci 
la gândul că unul dintre voi, mă trădează. 

Atunci, loan se ridică, ochii lui Tadeu aruncară un fulger 
printre lacrimi, iar ucenicii, în afară de Iuda, strigară într- 
un singur glas: 

Sunt eu, învăţătorule? 

Este unul dintre voi, spuse Isus. Este adevărat că această 
trădare era proorocită de profeţi, totuşi, vai de ucenicul 
care-l va trăda pe învățătorul lui...! 

Iuda se făcu palid ca moartea. Înţelegând însă, că dacă el 
ar fi singurul care să nu-l întrebe pe Isus, tovarăşii săi poate 
că l-ar bănui, îşi luă inima în dinţi şi zise, cu glas nesigur: 

Ar fi luda cel care să te trădeze, învăţătorule? 

Iuda, răspunse Isus, aminteşte-ţi ce ţi-am zis când 
amândoi eram copii şi tu m-ai lovit cu pumnul în partea 
dreaptă. Ori, partea dreaptă are o mare şi misterioasă 
semnificaţie: din coasta lui Adam a fost făcută Eva, cu 
dreapta lui Isac a fost binecuvântat Iacov, la dreapta Tatălui 
voi sta, partea mea dreaptă va fi străpunsă de lance. În 
sfârşit, la dreapta mea, Iuda, te-am aşezat pentru această 
masă supremă, căci eu nu voi pierde încrederea în nici un 
om, fie un hoţ, un păcătos sau un ucigaş. Dacă va putea să- 
mi întindă mâna lui dreaptă şi eu îi voi da mâna dreaptă. 

Şi Isus îl privi pe luda cu o expresie de milă nespusă, ca şi 
cum ar fi sperat că la blândele lui cuvinte, luda s-ar căi, şi 
mărturisindu-şi crima, ar cădea în genunchi în faţa sa. 

Dar, în loc de a porni pe panta căinţei, Iuda îşi întoarse 
capul şi zise: 

Cum ar putea Învățătorul să ştie cine este acela care îl 
trădează? Ar trebui deci ca şi cel ce trădează să fi fost 
trădat la rândul lui? 

Iuda, spuse Isus, fiecare om are îngerul lui păzitor, care 
trimis de Dumnezeu la leagănul copilului, îl însoţeşte toată 
viaţa, dacă vreo crimă grozavă nu-l sperie pe acest înger şi 
nu-l face să se urce la cer. Ori, eu am văzut un înger al 
Tatălui meu care trecea cu mâinile pe ochi, cu aripile 


întinse. Eu l-am chemat şi i-am zis: „Fiu al Empireului, frate 
cu stelele, ce crimă a fost făcută pe pământ? Şi el mi-a 
răspuns: „Doamne, unul din ucenicii tăi, unul din cei pe 
care tu i-ai învăţat cu vorba şi cu faptele tale, te-a trădat din 
invidie, te-a vândut din lăcomie. El a primit de la marele 
preot Caiafa treizeci de sicli de argint pentru a te da pe 
mâna lor... Eu nu mai sunt îngerul lui păzitor. Dar, în ziua 
ultimei judecăţi, el mă va regăsi aproape de el, întinzând 
mâna către noaptea eternă, întărindu-mi vocea cu forţa 
tunetului şi zicând: «În numele celui ce şi-a vărsat sângele 
pe cruce, tu te-ai arătat nedemn de a contempla pe fiul 
omului în toată slava lui, eu te părăsesc în abisul 
condamnării!» lată ce mi-a răspuns îngerul, luda. lată cum 
am ştiut că unul dintre ucenicii mei mă trădează. 

Şi ţi-a spus el numele trădătorului? întrebă Iuda. 

El mi l-a spus, răspunse Isus. 

Numeşte-l pe trădător, Doamne! Numeşte-l pe trădător! 
strigară dintr-o dată toţi apostolii. 

O! învăţătorule, murmură loan, spune-mi cine este 
trădătorul! 

Ţie, prea iubitul meu loan, răspunse încet Isus, dar numai 
ţie singur: Trădătorul este cel pentru care rup această 
pâine. 

Şi făcând două părţi din pâinea pe care o avea înaintea lui, 
el îi dădu lui Iuda simbolul împăcării păcătosului cu 
Dumnezeul său. 

Iuda n-a putut suporta mai mult: se ridică în picioare, îşi 
duse mâna la frunte, ca şi cum sângele l-ar fi orbit şi privind 
împrejur rătăcit, se repezi afară din sală. 

Isus se întoarse către mama sa şi o văzu privind mereu 
înspre el; numai că în momentul când Iuda a ieşit din casă, 
ea şi-a acoperit faţa cu mantia, pentru a nu-l vedea. 

Atunci el a avut un moment de linişte, care semăna cu 
spaima. 

După asta, Isus a reluat: 


Acum, că suntem între noi, spuse ca pentru a-i face pe 
ucenici să înţeleagă că nu mai avea nici o îndoială după 
plecarea lui luda, să vă explic pentru ce am întârziat până 
în ziua cinei, să mă predau călăilor mei: am făcut aceasta 
pentru că mi-am promis mie însumi că nu-mi voi afla 
moartea, decât după ce vă voi fi făcut pe voi să luaţi parte la 
viaţa mea. Încuie uşa, Petre, pentru ca să nu intre nici un 
profan, iar tu loane, du-te şi caută potirul pe care l-am lăsat 
în păstrare la Serapia, nevasta lui Sirah. 

loan se sculă, merse la un dulap, pe care-l deschise şi din 
care scoase un potir. Era un vas de formă antică, apropiată 
de aceea a unei flori. El fusese dat Templului, încă de la 
întemeierea lui, de către Solomon. Răpit de 
Nabucodonosor, împreună cu alte vase sfinte, au încercat 
să-l topească. Nici o căldură a focului, nu a putut să muşte 
însă din materia necunoscută din care era făcut şi atunci a 
fost vândut, nu se ştie cui. Serapia l-a cumpărat de la un 
negustor de vechituri şi cum ea îl îngrijise pe Isus în timpul 
celor trei zile din copilăria lui când se pierduse de Iosif şi de 
Fecioara Maria, Isus văzuse acest potir şi îi zisese: 
„Serapia, să nu te desparţi niciodată de acest potir, că va 
veni o zi în care îmi va servi la înfăptuirea unui mare mister. 
În acea zi, care va fi apropiată de ziua morţii mele, voi 
trimite pe cineva la tine.”. 

loan puse potirul înaintea lui Hristos şi în acelaşi timp îi 
dădu o azimă pe farfurie. 

Isus umplu potirul cu vin. 

Prea iubiții mei, zise el, este un obicei vechi că atunci când 
cineva pleacă într-o lungă călătorie, să împartă pâinea şi să 
bea din acelaşi pahar cu ceilalţi, la sfârşitul mesei. Ori, 
fiecare din noi va pleca într-o călătorie mai mult sau mai 
puţin lungă, Eu voi ajunge primul... Voi ajunge singur, căci 
acolo unde merg, voi nu veţi putea să mă urmaţi. Totuşi, 
dacă mă veţi căuta bine, voi mă veţi găsi întotdeauna! Eu vă 
las o poruncă mai sfântă decât oricare din cele pe care le- 
aţi învăţat vreodată de la un om. De-ar fi să uitaţi tot ce v- 


am spus, voi n-aţi uitat nimic atât timp ce vă veţi aminti de 
această poruncă: „iubiţi-vă unii pe alţii!” Fie ca întreaga 
lume să primească din gura voastră această poruncă 
frăţească şi să ceară să intre în rândurile voastre din 
dragoste şi milă. 

Apoi rupând pâinea în atâtea părţi cât era numărul 
ucenicilor, fără a uita şi partea lui luda, le spuse: 

Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu! 

Şi, binecuvântând vinul din potir, zise: 

Luaţi şi beţi, acesta este sângele meu! 

Ioan, care era în stânga lui Isus, mâncând şi bând primul, 
i-a spus lui Hristos: 

O, cerescul meu învăţător, mai spune-i o dată 
credinciosului tău ucenic, că nu ai nici o îndoială asupra lui. 

Isus îi răspunse cu un zâmbet ceresc: 

Ieri, pe când mă rugam în grădina Măslinilor, aşa cum am 
obiceiul să o fac de mai multe nopţi, tu ai adormit, la câţiva 
paşi de mine. Când mi-am terminat rugăciunea, te-am 
căutat şi văzându-te culcat, m-am apropiat de ţine, dar în 
loc sa te scol, te-am urmat în somnul tău profund. Un surâs 
mai calm ca al primăverii deschizând florile pe pământ, era 
pe buzele tale. Am văzut-o pe Eva, l-am văzut pe Adam 
dormind, chiar în ziua-creaţiei, primul lor somn, în leagănul 
Raiului. Somnul lor era mai puţin curat şi mai puţin inocent 
decât al tău. 

Mulţumesc, învăţătorule, spuse Ioan, sărutând mâna lui 
Isus. 

Acum, zise Hristos, să vă amintiţi, că eu v-am dat tot ce am 
putut, pentru că dându-vă trupul meu şi dându-vă sângele 
meu, m-am dat eu însumi. Ei bine, la rândul vostru, să vă 
daţi fraţilor voştri, după cum şi eu v-am dat vouă, cu totul şi 
fără şovăială. Cei care au fost înaintea mea v-au zis: 
„Poporul evreu este poporul ales al Domnului. Celelalte 
popoare n-au drept de învăţătura luminoasă a lui Moise, la 
vorbele profeților.” Dar eu vă zic dimpotrivă: „Când soarele 
străluceşte, el luminează nu numai poporul evreu, ci şi 


toate celelalte popoare. Când furtuna bubuie, ploaia cade 
din nori, nu fecundează numai pământul ludeei, ci toate 
pământurile”. Adevărul pe care vi l-am relevat, să fie 
soarele care luceşte deasupra lumii, de la răsărit la apus, de 
la miazăzi la miazănoapte. Fie ca vorbele mele pe care le 
auziţi să fie roua care face să rodească şi câmpul părinţilor 
voştri şi pământurile cele mai îndepărtate şi mai 
necunoscute. Când veţi traversa un ţinut, nu fiţi îngrijoraţi 
de Dumnezeul în care cred localnicii, de regele ce 
domneşte acolo şi de poporul care-l locuieşte. Mergeţi 
drept înaintea voastră şi dacă veţi fi întrebat din ce parte 
veniţi, spuneţi: „Eu vin din partea iubirii veşnice!” 

Li se părea ucenicilor că zicând aceste cuvinte, Isus 
devenea luminos şi transparent. Ceva asemănător cu 
schimbarea la faţă de pe muntele Tabor se întâmpla în acest 
moment şi îl văzură aţintindu-şi urechea la o voce pe care o 
auzea numai el şi care era aceea a mamei sale. 

Căci Fecioara Maria, cu mâinile întinse către el, zicea: 

O, Doamne, în acest moment te recunosc drept fiul lui 
Dumnezeu! 

Hristos ridică potirul şi bucata de pâine. 

Fecioara îşi încrucişă braţele pe piept şi îşi dădu capul pe 
spate, cu ochii pe jumătate închişi, cu gura întredeschisă. 

Ea comunica spiritual cu fiul ei ceresc. 

Isus a pus pe masă potirul şi pâinea. 

Şi acum, îi zise el lui Petru, descuie uşa şi spune-i lui Eli să 
ne aducă apa şi ligheancle. 

Eli intră cu servitori purtând ligheane pline cu apă şi 
ştergare. 

Apostolii se aşezară, îşi scoaseră încălţările, iar Eli puse în 
faţa fiecăruia un lighean cu apă caldă. 

Atunci, Isus în genunchi, dar cu atât mai măreț, cu cât 
îndeplinea o acţiune mai umilă, începu să spele picioarele 
ucenicilor săi. 

Cu toţii îl lăsară să o facă, întocmai ca servitorii care se 
supun voinţei stăpânului lor. 


Dar, când ajunse în faţa lui Petru: 

Vai, îi zise acesta, n-aş putea răbda vreodată ca Domnul 
meu să-mi spele picioarele! 

Tu nu ştii acum ce fac, zise Isus, dar tu o vei şti mai târziu. 

Apoi, cu voce scăzută, spuse: 

Petre, tu ai meritat să înveţi de la Tatăl meu cine sunt, de 
unde vin, pentru că eu voi clădi pe tine biserica mea. 
Forţele răului vor fi neputincioase faţă de ea; iar purtarea 
mea va rămâne alături de urmaşii tăi, până la sfârşitul lumii. 

Apoi, mai tare, pentru ca toţi apostolii să audă, zise: 

Prea iubiții mei, când eu nu voi mai fi, nu uitaţi că Petru 
are să mă înlocuiască printre voi... 

Atunci Petru spuse: 

M-ai înălţat Doamne, dar eu nu aş răbda ca învățătorul să 
spele picioarele ucenicilor săi. 

Petre, îi răspunse Isus zâmbind, dacă eu nu ţi-aş spăla 
picioarele, ca adevărat îţi zic ţie, că nu vei avea parte de 
mine. 

La acestea, Petru strigă: 

O, Doamne! Dacă este aşa, atunci spală-mi nu numai 
picioarele ci şi mâinile şi chiar şi capul. 

Iar când picioarele lui Petru au fost spălate, apostolul zise: 

Acum, Învăţătorule, eu sunt gata să te urmez oriunde vei 
vrea. 

Nu ţi-am spus deja, că acolo unde voi merge cu, voi nu veţi 
putea să mă urmaţi? zise Isus. 

Pentru ce mă respingi, strigă apostolul, pe mine care mi-aş 
da viaţa pentru tine? 

Viaţa ta! reluă privindu-l pe Petru cu un surâs dureros. Cu 
adevărat îţi spun Petre, că înainte de a cânta cocoşul, tu te 
vei lepăda de mine de trei ori! 

Petru vru să protesteze, dar Isus întinse mâna şi zise: 

Fraţii mei, când eu v-am trimis undeva fără traistă, fără 
pungă şi fără încălțări şi voi aţi ajuns acolo unde v-am 
trimis, v-a lipsit vreodată ceva pe drum? 

Niciodată! răspunseră ucenicii. 


Ei bine, continuă Isus, acum cel care are o traistă şi o 
pungă, să le ia! Cel care nu are nimic să-şi vândă haina 
pentru a cumpăra o sabie, căci tot ce a fost scris despre 
mine, se va împlini. 

Apoi întorcându-se spre partea unde privise deja de mai 
multe ori, spuse, făcând un efort asupra lui însuşi: 

Este destul, să ieşim de aici. 

Isus ieşi primul şi Petru în urma lui; Petru insista încă şi 
zicea: 

Chiar dacă ar trebui să mor cu tine, eu nu mă voi lepăda 
niciodată, învățătorul meu ceresc! 

La poarta de la stradă, Isus găsi de o parte a pragului pe 
Fecioara Maria şi de cealaltă parte pe Magdalena, 
îngenunchiate amândouă. 

Isus îşi sărută mama pe frunte, pe când Magdalena luă 
poala mantalei sale şi o apăsă de buzele ei. 

XVIII SUDOAREA DE SÂNGE. 

Isus ieşi din lerusalim prin aceeaşi poartă prin care 
intrase. Era aproape zece seara. Luna, care se ridicase 
dinapoia muntelui Erogeu, avansa pală şi aproape lividă, 
spre un profund ocean de nori negri, gata să o înghită. 
Vântul sufla dinspre sud-vest, trist ca o plângere a naturii, 
iar turturelele, se lamentau în chiparoşii Sionulul. 

Isus traversă podul Cedronului, lăsă la dreapta drumul 
spre Engadi şi lerihon şi se porni pe poteca muntelui 
Măslinilor, care ducea la Ghetsemani. 

El era tăcut şi ucenicii erau profund tulburaţi de aceasta. 
Întreaga lor putere era în el şi acum, că această forţă îi 
părăsea, ei se îndoiau ca trestiile. Ioan nu-l pierdea din 
ochi. El îşi vedea Învățătorul mergând încet, cu mâinile 
inerte, capul înclinat, figura şi mai palidă ca de obicei. Puțin 
înainte de a ajunge la Ghetsemani, el se apropie de Isus şi 
neputând să-şi mai ascundă neliniştea în suflet, îi spuse: 


Învăţătorule, cum se face că eşti atât de abătut, tu care de 
fapt eşti întotdeauna sprijin pentru alţii? 

Vai! Dragul meu loan, zise el, sufletul meu este întristat de 
moarte! 

Ce aş putea face pentru dulcele meu Domn Isus? 

Nimic, răspunse Hristos, căci ochii voştri nu văd ce văd 
eu... 

Ce vezi dar, atât de înspăimântător? 

Eu văd teama şi ispita care se apropie şi eu sunt atât de 
abătut la gândul că mă voi despărţi de cei pe care-i iubesc, 
că dacă Tatăl meu nu-mi vine deloc în ajutor, eu voi muri. 
lată pentru ce, în loc dea mă înconjura şi ajuta, este mai 
bine ca voi să rămâneţi departe de mine, de teamă că 
slăbiciunea mea să nu vă fie un motiv de dezbinare. 

Şi cum ajunseseră în satul Ghetsemani, el i-a lăsat într-un 
loc adăpostit pe Simon, Bartolomeu, Tadeu, Filip, loma, 
Andrei, Matei, lacov cel mic şi şi-a continuat drumul cu 
Petru, lacov şi loan. 

Rămâneţi aici, le-a zis el primilor. Vegheaţi şi rugaţi-vă să 
nu cădeţi în ispită. 

leşind din sat şi apucând-o puţin la stânga, merse către 
locul ce se numea grădina Măslinilor, pentru că acolo erau 
cei mai bătrâni măslini de pe munte. 

Această grădină era închisă printr-un zid de pământ în 
mijlocul căruia fusese făcută totuşi o deschidere care 
permitea oricui să pătrundă în ea. Într-unul din colţurile 
cele mai retrase, sub umbra cea mai întunecoasă a celor 
mai bătrâni măslini, se găsea o grotă a cărei intrare era 
ascunsă, aproape în întregime de iederă şi de viţă sălbatică. 

În această grotă, Isus avea obiceiul să se retragă pentru a 
se prosterna înaintea lui Dumnezeu. De regulă, el intra 
singur în acea grădină, iar apostolii, strânşi într-un loc sau 
altul al muntelui, vedeau cu uimire, atunci când Isus era în 
rugăciune, lungi dâre de foc ce brăzdau aerul precum 
stelele căzătoare, ducând la grota unde se ruga Isus. 


Pentru ei nu era nici o îndoială că aceste dâre de lumină 
erau urmele pe care le lăsau pe cerul întunecat al nopţii, 
îngerii care veneau să-l viziteze pe Isus în timpul 
meditaţiilor sale. 

La câţiva paşi de intrarea în grădină, Mântuitorul îi părăsi 
pe cei trei apostoli. 

Voi, spuse el, care m-aţi urmat pe muntele Tabor şi care aţi 
văzut acolo puterea şi mărirea mea, rămâneţi aici, căci voi 
nu puteţi să vedeţi slăbiciunea mea, fără a vă îndoi. 

Petru, lacov şi loan se opriră şi se aşezară, aşa cum 
făcuseră şi ceilalţi opt apostoli. 

Isus înaintă şi pătrunse în grotă. 

Tradiţia populară din acel timp povestea că în această 
grotă ar fi ascunşi Adam şi Eva, după păcatul pe care Isus 
acum îl ispăşea. O altă tradiţie indica drept loc în care tatăl 
şi mama genului omenesc îşi dormeau somnul veşnic, vârful 
Golgotei, acolo unde se făceau execuțiile osândiţilor. 

Oraşul Ierusalim separa deci grota în care cei goniţi din 
rai, plânseseră şi se rugaseră vii, de mormântul unde ei se 
odihneau morţi şi muţi. 

Abia intrat în grotă, Isus se aruncă la pământ. 

Deodată, în timpul rugăciunii lui Hristos, trompeta teribilă 
care va deştepta morţii în ziua judecății de apoi, răsună în 
văzduh, atât de brusc şi pe neaşteptate, încât întocmai unui 
cal ce la zgomotul trâmbiţei se cabrează şi îşi ia avânt, la fel 
oamenii, la auzul acestei trompete fatale, simţiră fremătând 
sub picioarele lor pământul, care se lansa, îngrozit, pentru 
a se pierde în spaţiu, dacă mâna puternică a lui Dumnezeu 
nu l-ar fi silit cu forţa să reintre pe orbita sa. Apoi, sunetului 
de trompetă îi urmă o voce nu mai puţin teribilă. Ea zicea: 

În numele aceluia care ţine cheile infinitului, care dă 
iadului flăcările, morţii atotputernicia, există sub bolta 
cerească un om care vrea să apară înaintea lui Dumnezeu 
în locul omenirii? Dacă acest om există, să răspundă! 
Dumnezeu îl aşteaptă! 


Un fior asemănător aceluia al morţii se stârni în Isus şi-i 
pătrunse până în măduva oaselor. Totuşi, el se ridică în 
genunchi şi îndreptându-şi mâinile şi ochii spre cer, spuse: 

Doamne, iată-mă! 

El rămase un moment cufundat în contemplarea care-i 
permitea să-l vadă pe Dumnezeu prin grosimea muntelui, în 
profunzimile raiului. 

Puţin câte puţin deschiderea cerului se închise şi totul 
reintră în tăcere şi obscuritate, dar acel scurt răgaz, care-i 
fusese acordat lui Isus, să contemple faţa lui Dumnezeu, îl 
făcuse să-şi recapete întreaga putere. 

Atunci, rezemându-se de pereţii grotei întunecate, zise:-Şi 
acum, vino Diavole... Eu sunt pregătit să te primesc!” 

Îndată, ramurile de iederă şi de viţă sălbatică care 
acopereau intrarea grotei se îndepărtară şi îngerul răului 
apăru, aşa cum mai venise odată la Isus în pustiu, în timpul 
acelei nopţi când, după ce-l transportase pe cornişa 
templului, îl făcuse, din înălţimea Djavirului, să treacă în 
revistă toate împărăţiile pământului. 

Cele trei ceasuri ale ispitirii din urmă începeau. 

CEASUL ÎNTÂI. 

Tu m-ai chemat? zise Satana. 

Eu nu te-am chemat, răspunse Isus, dar cum ştiam că tu 
erai aici, ţi-am zis: „Vino!” 

Tu nu te mai temi de moarte acum? 

Sper că Dumnezeu mă va ajuta. 

Atunci, tu rămâi hotărât să răscumperi crimele oamenilor? 

Tu ai auzit ce i-am răspuns adineauri îngerului judecății, 
când ai chemat omenirea să apară în faţa lui. 

Şi de ce nu ai lăsat omenirea să se apere singură? 

Pentru că ea fusese condamnată. Pentru că spre a o salva 
trebuia o însuşire care să cumpănească singură greutatea 
tuturor crimelor şi anume, devotamentul! 

Deci, întrebă Satana, tu te împovărezi cu toate 
nedreptăţile lumii? 

Da, răspunse Isus. 


Sarcina va fi grea, te previn! 

Numai să o port până în vârful Calvarului, iată ce trebuie. 

Ai putea să cazi mai mult decât o dată pe drum. 

Dumnezeu, cu mâna lui, mă va susţine şi mă va ridica! 

Bine, spuse Satana. Astfel, iei în sarcină şi greşeala acelei 
mame bune, Eva şi a acelui bun tată, Adam? 

Da, răspunse Isus. 

Crima primului ucigaş, crima lui Cain, o iei în sarcină? 

Da. 

Fărădelegile acelor neamuri pe care tatăl tău le-a socotit 
atât de stricate, încât nu a găsit alt mijloc, pentru a-i 
însănătoşi, decât acela de a-i îneca, le iei în sarcină? 

Da. 

Fie, zise Satana, dar noi nu am ajuns deocamdată decât la 
prologul lumii: drama nu începe cu adevărat decât numai 
după potop. 

Ce zici tu de Nemrod, acel mare vânător, care privea 
căprioarele, cerbii, elanii, tigrii, panterele şi leii drept 
animale nedemne de el şi îşi întindea arcul împotriva 
oamenilor? 

Eu zic că Nemrod era un tiran, dar eu mor pentru tirani, 
ca şi pentru alţii. 

Haide, să trecem peste Nemrod! A fost un oarecare 
Procust, care-i culca pe oaspeţi într-un pat şi pe care, dacă 
ei erau prea mici, îi alungea, iar dacă erau prea lungi, îi 
scurta... Am avut pe un oarecare Sinnis care îi rupea pe 
trecători, legându-i de doi pomi pe care îi îndoia cu forţa şi 
pe care îi lăsa apoi să se îndrepte... A fost un oarecare 
Anteu ce construia un templu lui Neptun din craniile 
străinilor ce treceau prin ţara lui... Avem pe un oarecare 
Phalaris care, făcea să urle un taur de aramă înroşită, cu 
strigătele de agonic ale prizonierilor pe care-i închidea în 
el... Avem pe un oarecare Scyron care pândea pe un drum 
îngust, de unde-i arunca pe călători în mare... Tu îţi asumi 
toate aceste fapte? Fie! Să trecem la alţii! Vai! Nu vom 
căuta prea mult timp întrucât nu este un animal mai rău 


decât omul şi o istorie mai rea decât a umanităţii. A fost 
Clitemnestra, care şi-a omorât soţul, a fost Oreste care şi-a 
omorât mama, a fost Oedip, care şi-a omorât tatăl, a fost 
Romulus, care şi-a omorât fratele, a fost Cambyse, care şi-a 
omorât sora, a fost Medeea care şi-a omorât copiii, a fost 
Thyeste, care i-a mâncat!... îţi iei sarcina să dezbaţi toate 
acestea cu Eumenidele? De minune! Să vedem puţin, ce vei 
spune despre Bacantele ce l-au sfâşiat pe Orfeu, de 
Pasiphae, care a dotat Grecia cu Minotaurul, de Phedra, 
care a făcut să fie sfâşiat Hipolyt de către caii săi sau de 
Tullia, care a trecut cu carul peste corpul lui Servius 
Tullius?... Lucruri de nimic! Să nu mai vorbim de ele. Să 
vorbim de Sardanapal, care a promis o provincie aceluia 
care ar descoperi o nouă plăcere, de Nabucodonosor, care 
a jefuit Templul şi i-a dus pe strămoşii tăi în captivitate, 
despre Baltazar, care l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, 
despre Manases, care a pus ca Isaia să fie tăiat în două cu 
fierăstrăul, dar de jos în sus pentru ca lucrul să dureze mai 
mult timp, sau despre Ahab, care a comis atâtea crime, 
încât Saul este blestemat de Samuel că nu l-a ucis! Să 
vorbim despre Ixion care a vrut să violeze o zeiţă şi despre 
locuitorii Sodomei care au vrut să violeze trei îngeri! Să 
vorbim despre incestul patriarhului Loth, despre misterele 
lui Venus Milita, despre prostituţia Tyrului, despre 
bacanalele Romei, de otrăvirea lui Socrate, de exilul lui 
Aristide, de uciderea Grabhilor, de uciderea lui Marius, de 
sinuciderea lui Caton, de asasinarea lui Cicerone, de 
Antoniu, care-i trimitea soţiei sale capetele celor pe care 
nu-i cunoştea, de Scipio arzând Numantia, Mumius, arzând 
Corinthul, Sulla, arzând Atena! Remarcă bine, că i-am lăsat 
deoparte pe evrei, fenicieni, greci, egipteni, sacrificându-şi 
fiicele lui Teutates, pe indienii zdrobiţi pe carele lui Vişnu, 
pe faraoni construind piramidele şi cimentând această 
fantezie funebră, cu sângele şi sudoarea a două milioane de 
oameni!... Şi ajungând la Irod cel Mare, care din cauza ta a 
făcut să fie tăiaţi cincizeci de mii de băieţi mici şi la loan- 


Botezătorul, căruia Irod Antipa, tot din cauza ta, i-a tăiat 
gâtul! Ei bine, ia să vedem, fiul omului sau fiul lui 
Dumnezeu, ce zici tu? Vorbeşte! Mai iei tu crimele asupra ta 
şi încă mai crezi, că este o sarcină pe care o pot purta 
umerii omeneşti? 

Isus nu mai ştia să-i răspundă decât prin suspine. Totuşi, 
făcând un efort, murmură: 

Facă-se voia ta Doamne, şi nu a mea! 

Diavolul scoase un răcnet de mânie. 

Întâiul ceas de nelinişti, întâiul ceas de încercări, întâiul 
ceas de suferinţe sublime, care trebuiau să aducă pace 
universului, se scursese. 

AL DOILEA CEAS. 

Haide, relua Satana, să lăsăm trecutul. Ce a fost, a fost. Să 
ajungem la prezent. Tu ai chemat la tine doisprezece 
apostoli... Eu nu vorbesc despre discipoli, aceasta ne-ar 
duce prea departe... Tu ai luat oameni de treabă, pe unii 
din luntrea şi de la năvodul lor, pe alţii de la plug şi din via 
lor sau de la slujba, de la vama lor. Fără tine ei ar fi trăit în 
familia pe care o aveau şi ar fi murit în patul lor, înconjurați 
de copii. În schimb tu ai făcut din ei milogi, în timpul vieţii 
tale şi vor deveni vagabonzi, după moartea ta... Vrei să ştii 
ce li se va întâmpla din cauză că vor răspândi doctrina ta, şi 
pe ce drum te vor reîntâlni în împărăţia tatălui tău? Las de- 
o parte pe luda. Când se va fi spânzurat, el va fi meritat-o 
pe deplin! Nu mă ocup decât de cei zeloşi, de fideli, de cei 
de neclintit! Să începem cu primul care va deschide 
drumul, cu Iacov cel Mare, După ce va fi făcut o călătorie în 
Spania, el va reveni la Ierusalim să predice Evanghelia ta. 
Asta nu-i va plăcea lui Irod Antipa, care la cererea evreilor, 
îi va tăia capul. UNU! Apoi vine Matei. El va călători mult. 
Va merge în Persia mai întâi şi apoi în Etiopia, va converti o 
mulţime de fecioare la religia creştină, dar cum va 
împiedica pe una din ele să ia în căsătorie pe regele ţării, 
care va fi îndrăgostit de ea, acesta va pune să i se dea o 
lovitură de cuţit în spate, din care cauză va muri. DOI! Este 


rândul lui Toma. Tu vezi că eu urmez ordinea cronologică. 
Vai! Toma va vroi să facă în Arabia, ceea ce ai făcut tu în 
Egipt, adică să răstoarne idolii, dar aceasta nu-i va reuşi tot 
atât de bine ca ţie. Marele preot îl va omori el însuşi cu o 
lovitură de sabie. TREI! Să trecem le Petru, la temelia 
Bisericii tale, la păzitorul cheilor: Pe ci, Golgota lui îl 
aşteaptă la Roma: el va fi crucificat întocmai ca şi maestrul 
lui, numai că din umilinţă, el va cere să fie pus pe cruce cu 
capul în jos şi cum judecătorul va fi binevoitor, cererea îi va 
fi îndeplinită. PATRU! Vai, iertare! Îmi dau seama că i-am 
făcut o nedreptate lui Iacov cel Mic. Iacov cel Mic va fi deja 
de trei ani alături de tine, când Petru te va întâlni. Tu ştii 
cum va muri vărul tău lacov, primul episcop al 
Ierusalimului? Va fi silit cu forţa, să facă ceea cetunu ai 
vrut să faci de bunăvoie. Va trebui să sară de pe înălţimea 
Templului şi cum în cădere nu-şi va fi rupt decât picioarele 
şi o mână, pe când îşi ridica spre cer ultimul braţ, un evreu 
de treabă îi va sfărâma capul cu o lovitură de mai de piuă. 
CINCI! Avem încă pe Bartolomeu, fastul Nataniel, care a 
pretins că nu va putea ieşi nimic bun din Nazaret. El va 
muri de o moarte foarte neplăcută: va fi jupuit de piele, de 
către judecătorul corupt al lui Cambyse şi asta i se va 
întâmpla într-un oraş, al cărui nume, sărmanul om, nici nu-l 
cunoaşte, la Albana, în Armenia. ŞASE! Apoi Andrei, care a 
fost martorul primei tale minuni în Caana, va fi țintuit pe o 
cruce de o formă aparte, pe care o vor născoci pentru el şi 
care va fi chemată pe urmă cu numele lui. El va muri la 
finele celei de-a doua zi de răstignire. ŞAPTE! Apoi Filip, 
care va fi ucis cu pietre în Frigia. OPT! Apoi Simion şi 
Tadeu, aceşti doi buni prieteni care nu se vor despărţi nici 
în ceasul morţii şi care vor fi şi ei ucişi cu pietre, dar în 
Persia. În oraşul Sanir. ZECE! În sfârşit, loan, ucenicul tău 
drag. Aha! Aceasta te atinge mai mult, după cum se pare. 
Tu ridici braţul spre cer, tu îl rogi pe Tatăl tău să-l cruţe... Şi 
ca urmare, el va ieşi neatins din cazanul cu ulei clocotind în 
care Domițian a pus să fie scufundat... Fie, să trecem cu 


vederea! Unul din doisprezece, nu este prea mult! Da, costă 
faptul de a fi prietenul tău, Isuse! Se plăteşte scump cinstea 
de a fi în slujba ta, Hristoase! Şi aleşii tăi sunt cu adevărat 
privilegiați ai durerii, Mesia! 

Isus lăsă capul în mâini, pentru a-şi ascunde lacrimile ce-i 
şiroiau pe obraji. 

Satan surâse, şi la aceasta, întunericul se făcu parcă încă 
şi mai greu peste întreaga natură. 

Aşteptă, spuse el, eu nu am vorbit până acum decât numai 
de apostoli. Să trecem puţin la prozeliţi, adepţi, neofiţi. Aici 
nu vom mai număra până la zece sau doisprezece, acum 
vom socoti cu sutele de mii sau cu milioanele! Te salut, 
Cezar Nero împărat! Ce faci tu acolo, fiu al Agripinei şi al 
lui Ahenobarbus? Ai asistat la spectacolul tău favorit: 
creştini aruncaţi fiarelor, luminaţi de creştini care ard...?! 
Priveşte deci, Isuse, cât de iscusit a scornit el asta, acel 
mare artist ce cântă pe lira lui versuri din Orfeu, în timp ce 
îşi dau sufletul mii de oameni! Plictisit că noaptea 
întrerupea masacrele, el a avut ideea de a înmuia oamenii 
în răşină, smoală şi pucioasă şi de a-i aprinde ca pe torţe, 
astfel că acum, împăratul nu va mai părăsi circul. El va avea 
spectacol de zi şi spectacol de noapte! Să punem trei sute 
de mii de creştini pentru Neron şi îţi jur Isuse, că am făcut 
estimarea la nivelul cel mai scăzut. Este adevărat că 
Domițian va face mai bine decât Neron: lumea îmbătrânind 
devine mai învățată! Să vedem ce-ai născocit tu, frate al 
bunului Titus, în timpul ceasurilor de plictiseală când te-ai 
săturat să străpungi muştele cu acul? Să-i străpungi pe 
creştini cu lăncii, săgeți şi sulițe? Bun! Astea sunt chinuri 
cunoscute de la începutul lumii. Aha! Tu îi arunci în 
cuptoare încinse şi în cazane de ulei clocotit? 
Nabucodonosor născocise asta înaintea ta... Îi dai să fie 
sfâşiaţi în circ de tigri şi leoparzi? Să fie striviţi în picioarele 
elefanților şi hipopotamilor? Să fie spintecaţi de tauri şi 
rinoceri! Acestea constituiau destinderea predecesorului 
tău Neron... Hai, Domițian, aşadar e atât de greu să 


inventezi un chin nou pentru o plăcere nouă? Vai! Priveşte 
Isuse, asta nu e rău: iată, două nave, zece nave, douăzeci de 
nave care luptă unele contra altora; adversarii se atacă 
aruncând cu săgeți aprinse pentru a se incendia reciproc... 
Ah! Reverberaţia flăcărilor în apă dă un frumos spectacol şi 
apoi cel puţin este diversitate în moartea martirilor. Unii 
aleargă de la prora la pupa, alţii încearcă să se caţere în 
sus, pe catarge, alţii se aruncă în apă... Ah!... lată, ce bine 
e! Apa este infestată de caimani, rechini şi crocodili. 
Evident, un progres faţă de Claudiu. Claudiu inventase apa 
şi focul, dar nu se gândise la crocodili, rechini şi caimani Să 
punem cinci sute de mii de creştini omorâţi cu săgeți, lănci 
şi sulițe, arşi în cuptoare, fierţi în ulei, sfâşiaţi de lei, tigri şi 
leoparzi, călcaţi în picioare de elefanţi şi hipopotami, 
străpunşi de coarnele taurilor şi rinocerilor, prăjiţi pe vase 
sau mâncaţi de caimani, rechini şi crocodili. Cinci sute de 
mii, nu e prea mult. Dar Domițian nu avea decât patruzeci 
şi cinci de ani când a fost asasinat de Ştefan, eliberatorul 
împărătesei. Dacă ar fi trăit mai mult, ar fi făcut mai bine! 
De altminteri, ceea ce nu a făcut el, va face Comodus. Ilată-l 
acum pe fiul lui Marc-Aureliu, Hercule roman, omorâtor de 
lei, care-şi adaugă plăcerea de a-i vedea omorând pe cei pe 
care îi ucidea el însuşi. O, fiu al lui Jupiter! Tu vei cobori de 
şapte sute de ori în arena circului! Şi de fiecare dată, asta 
va costa viaţa a cinci sute de creştini: trebuie să adăugăm 
trei sute, cincizeci de mii de martiri celor cinci sute de mii 
al lui Domițian, celor trei sute de mii ai lui Neron. În total, 
un milion o sută cincizeci de mii! Când îţi spuneam Isuse, că 
ai putea să-i numeri cu milioanele!... Numără, numără, 
Isuse! 

Isus căzu în genunchi, cu braţele depărtate, cu faţa 
acoperită de sudoare şi lacrimi, tremurând înfiorat, galben 
la faţă, zicând: 

Tată ceresc, dacă se poate ca acest pahar să fie îndepărtat 
de la mine!... Tatăl meu, care poţi face orice, îndepărtează 
de mine acest pahar! 


Apoi, reculegându-se şi simțind mâna Diavolului gata să se 
întindă asupra lumii, strigă: 

Totuşi Tată, facă-se voia ta pe pământ, precum în ceruri! 

Satan scoase un hohot de râs mai teribil şi mai dureros 
decât primul lui răcnet. 

Şi în văzduh se auziră voci suave, care cântau: „S-a scurs 
al doilea ceas de teamă, al doilea ceas de nelinişte, al doilea 
ceas de încercări şi de suferinţe sublime care trebuie să 
aducă pacea universului!” 

Era corul îngerilor, care se bucurau că Isus nu cedase 
ispitei. Aceste voci celeste au uscat sudoarea care ieşea pe 
fruntea lui Hristos şi au oprit lacrimile ce curgeau din ochii 
săi. 

Mai ai să-mi spui ceva? întrebă Isus. 

Dacă mai am ceva de spus? strigă Satan. Pe infern, sigur 
că da. Am să vorbesc cu tine despre erezii... Ah, pentru 
erezii, inimă sensibilă, îţi cer să fii atent. 

Isus nu-şi putu reţine un geamăt. 

O! Fii liniştit, zise Satana, tu ştii că nu mai am decât un 
ceas; voi fi deci forţat s-o scurtez şi să nu arăt decât ce-i mai 
bun. lată aici, listă mea, tu vezi că este scurtă. 

Diavolul întinse mâna şi Isus putu să citească ce apăruse 
scris cu litere de foc pe pereţii peşterii: 

Arieni, Valdezi, Albigeni, Templieri, Husiţi, Protestanţi. 

AL TREILEA CEAS. 

Să făcu un moment de tăcere în timpul căruia se auzi 
vântul suflând printre frunzele de metal ale măslinilor. El 
părea plin de tot felul de plânsete, de strigăte, de blesteme, 
Era corul demonilor, care răspundea corului îngerilor. 

Un linţoliu de doliu părea să se fi întins asupra lumii de 
când Satan surâsese plin de speranţă. 

Să vedem, zise ispititorul, să începem cu începutul. 
Suntem în viitor, în anul 336 al calendarului tău. Arius se 
stabilise în 312 în Alexandria, unde a predicat o doctrină 
nouă. Din fericire, exista încă libertatea discuţiilor! Primii 
părinţi şi învăţaţi, conform avizului sfântului Paul, au 


hotărât ca ereticul să fie mai întâi avertizat şi apoi, dacă el 
persista în greşeala sa, să fie scos din biserică, adică din 
societatea creştinilor. Excomunicarea este încă singura 
pedeapsă pronunţată împotriva dizidenţilor. Este adevărat 
că mai târziu părinţii Inchiziției, încurcaţi de această prea 
mare blândeţe a bisericii faţă de ereticii din primele secole 
au declarat, în numele Sfântului Duh, că dacă ortodoxia s-a 
arătat la început atât de tolerantă, aceasta se datoreşte 
faptului că ea nu era mai puternică. Mărturisirea nu este 
naivă, după cum vezi, pentru discipolii sfântului Dominic, 
dar trebuie de asemenea să fim de acord că acest Arius era 
un mare pungaş, care va scandaliza secolele ce vor urma... 
Ştii tu, presupunând că suntem în anul 336, ce a spus 
despre tine acest Arius? El combate Treimea. El pretinde că 
tu nu ai existat de la început, că tu nu eşti de o fiinţă cu 
tatăl tău. El a descoperit că tu nu erai decât o simplă 
creatură, scoasă din neant, nici mai mult nici mai puţin 
decât acel sărman Lazăr, care de când l-ai înviat, merge 
ciocnindu-se de toţi pomii şi izbindu-se de toate pietrele, 
neputând să se convingă el însuşi că este în viaţă. Şi mai 
rău decât asta este faptul că ar fi trebuit numai trei voturi 
pentru ca la Niceea, Consiliul să se pronunţe în favoarea lui 
Arius şi împotriva ta! Ori, dă-ţi seama, câtă trudă în zadar, 
dacă acele trei voturi, în loc de a fi pentru 
consubstanţialitate, ar fi fost pentru non- 
consubstanţialitate! Iată că tu nu vei mai fi fost Dumnezeu. 
Este îngrozitor să te gândeşti! Mori deci pentru umanitate, 
pentru ca să fii proclamat Dumnezeu cu o majoritate de 
numai trei voturi!... Din fericire, acest Arius, care a fost 
dezvinovăţit de alte trei consilii, care în treacăt fie zis, 
infirmă oarecum decizia primului, acest Arius, care va 
ajunge să fie chemat din exil de Constantin şi să devină 
favoritul lui, va muri subit, în momentul când împăratul îi va 
da ordin lui Alexandru, patriarhul Constantinopolului, să îl 
repună în posesia funcţiilor lui sacerdotale! Gândeşte-te cel 
puţin, că un om asupra căruia sunt îndreptate privirile 


întregii lumi când trăieşte, nu moare fără ca moartea lui să 
nu facă mare vâlvă. Ereticii care urmează doctrina lui 
detestabilă, vor zice că ela murit otrăvit. Ortodocşii care 
urmează adevăratul drum, vor zice că moartea lui este o 
minune făcută de Dumnezeu, la rugăciunea prea fericitului 
Alexandru... Ce prelat, spune Isuse, este acela care cere în 
rugăciunile lui moartea unui duşman? Şi ce Dumnezeu, 
spune dar Isuse, este acela ce o acordă? Tu, Isuse, care 
pretinzi că nu eşti decât unul cu acest Dumnezeu, nu ai 
spus tu, dimpotrivă: EU NU VREAU MOARIEA 
PĂCĂTOSULUI, CI ÎNDREPTAREA LUI ŞI EL SĂ TRĂIASCĂ! 
Astfel, moartea lui Arius, face mai mult bine decât râu 
arienilor. Iată-l martir. Doctrina lui se întinde la marile 
neamuri barbare. Ea traversează Europa cu goții, 
burgunzii, vandalii şi longobarzii. Divinitatea ta, o 
Hristoase, recunoscută cu majoritate de trei voturi, la 
consiliul de la Niceea este negată de jumătate din lumea 
nouă creştină! Ura şi rivalităţile acestor hoarde sălbatice se 
ascund în spatele unei chestiuni de credinţă, ca înapoia 
unui scut. Oamenii nu mai au remuşcări omorându-se între 
ei. Se omoară, unii pentru a dovedi că tu eşti Dumnezeu, iar 
alţii pentru a aduce mărturie că tu nu eşti... Primul cuvânt 
din gura ta, atunci când ai venit pe pământ, a fost totuşi, 
Hristoase: SLAVĂ LUI DUMNEZEU ÎN CERURI ŞI PACE 
ÎNTRE OAMENI PE PĂMÂNT! Eu nu ştiu în ce stare va fi 
cerul în acea epocă, o dulce Isuse! Priveşte însă pământul, 
un câmp de carnaj! Din arieni vor ieşi socinienii. Uite 
flacăra unui rug, luminând zidurile unui oraş şi reflectându- 
se într-un lac. Oraşul este Geneva, iar rugul este al lui 
Michel Servet! 

Isus suspină şi îşi acoperi faţa cu mâna. 

Vai! Tu crezi că am terminat? spuse Satana prefăcându-se 
înşelat de gestul lui Isus; tu crezi că am sărit peste opt sau 
zece secole goale şi cu ochii închişi? Înainte de a ajunge 
acolo, avem câteva mici plăcute masacre de evidenţiat. Să 
înregistrăm cum ar spune prietenul tău Matei Vameşul. 


Goniţi de războaiele religioase şi de frământările din 
Biserică, câteva familii creştine, către secolul al-X-lea s-au 
implantat ca florile sălbatice, în văile cele mai retrase ale 
Alpilor. Ele vor trăi acolo curate, simple şi neştiutoare, la 
adăpostul stâncilor, pe care le credeau inaccesibile. Sufletul 
lor va fi mândru ca vulturul ce despică înaltul cerului. 
Conştiinţa lor va fi imaculată ca zăpada ce încoronează 
piscurile, pe care le vom numi muntele Rosa şi muntele 
Viso, ce sunt fraţi europeni ai lui Oreb şi Sinai. Israelul 
Alpilor, va fi numele ce şi-l va da însăşi această Biserică, 
având obiceiuri austere şi haine fără cusătură. Spiritul, 
datinile, riturile primilor creştini nu s-au păstrat cu 
adevărat decât printre săracii şi calicii din Lyon, ce se vor 
numi ei înşişi, din umilinţă, valdezi. Evanghelia va fi legea 
lor. Cultul care va ieşi din această lege va fi cel mai puţin 
complicat dintre toate: va constitui legătura unei comunităţi 
frăţeşti ai cărei membri se vor reuni pentru a se ruga şi 
pentru a iubi. Crima lor, căci va trebui un pretext, crima lor 
va fi aceea de a susţine că dotând cu mari bogății pe papi şi 
Biserică, Constantin a corupt societatea creştină; ei se vor 
sprijini pe două cuvinte ieşite din gura ta. Primul: FIUL 
OMULUI NU ARE O CASĂ ÎN CARE SĂ-ŞI ODIHNEASCĂ 
CAPUL, iar al doilea: ESTE MAI GREU PENTRU UN BOGAT 
SĂ INTRE ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR DECÂT UNEI 
CĂMILA SĂ TREACĂ PRIN URECHEA ACULUI. Ei bine, nu 
a trebuit mai mult pentru a atrage asupra acestui popor de 
fraţi, rigorile unei sfinte instituţii proaspăt stabilită, care se 
va numi Inchiziția. Preoţii lor bătrâni, cu barbă albă, pentru 
care motiv vor fi denumiți barbas, vor susţine în zadar că tu 
le-ai arătat ce trebuie să facă şi că ei plăteau credincioşi 
tribut Cezarului, că ei trăiau inofensivi în rugăciuni lângă 
altar, că primul venit este tot atât de preot ca şi ei, pentru 
că una din dogmele lor va fi că orice creştin poate să facă 
sângele şi corpul Domnului. Inchiziția îi va lovi pe păstori, 
iar oile se vor risipi, dar îi va urmări până în peşteri. Femei, 
copii, bătrâni, totul va cădea sub paloşul miniştrilor tăi, 


adică miniştrii aceluia care într-o oră îi va zice lui Petru: 
BAGĂ-ŢI SABIA TA ÎN TEACĂ! CINE LOVEŞTE CU SABIA, 
DE SABIE VA PIERI. Urmăriţi, hăituiţi, ei vor zice munţilor: 
„Deschideţi-vă pentru a ne primi!” Dar pe coastele 
întunecoase ale aceloraşi Alpi, ei vor întâlni mâna sfântului 
Oficiu şi sabia însetată de sânge! Iată, vezi tu acolo jos, cele 
două băltoace de sânge? Una se numea Cabrieres şi alta 
Merindol... Priveşte acele pete negre întipărite ca umbre 
ale trăsnetului pe aceste stânci însângerate. După cea 
consumat rugul, după ce a devorat oamenii, focul va muşca 
granitul... Numără dacă poţi, cât eşti de Dumnezeu, 
numărul victimelor... Eu m-am îngrijit să-i număr pe 
martirii lui Neron, Domițian şi Commodus; dar nu-mi pot 
lua sarcina de a-i număra pe cei ai Sfântului Dominic, ai lui 
Pierre de Castelnau şi ai lui Iorquemada! Carnajul va dura 
trei secole, iar când se va stinge, însăşi cuvântul se va 
şterge de pe suprafaţa pământului! 

Isus se întoarse suspinând. 

Aşteaptă, zise îngerul răului cu surâsul lui fatal, eu nu am 
terminat cu valdezii. Ei au în sudul Franţei fraţi care vor fi 
denumiți albigeni, fraţi care vor fi maltrataţi ca şi ei pentru 
a fi vrut să se asocieze doctrinele tale cu cele ale Manilor. 
Albigenii, nu numai că vor nega divinitatea ta, aşa cum o 
făcuseră arienii, ci vor nega în plus şi carnea ta, care va fi 
sfâşiată bucată cu bucată de vergile soldaţilor, bătută în 
cuie, străpunsă de lance! Îi înţelegi tu pe aceşti oameni 
pentru care vei suferi ceea ce suferi şi care vor nega 
suferinţa negând carnea! Pentru ei, tu nu eşti decât o 
fantomă, o umbră fără corp, o apariţie fără realitate. Tu nu 
ai luat o formă adevărată în pântecul Fecioarei Maria, tu nu 
te-ai născut, n-ai trăit şi n-ai murit. Tu vei părea pentru ei, 
că n-ai răscumpărat materia de teribilul blestem pronunţat 
contra ei, iar tot ceea ce este sublim în tine, adică durerea, 
o vor nega. Iainele bisericii tale vor fi respinse ca semne 
exterioare şi deci fără eficacitate. Dar ceea ce este curios, 
este că aceşti adoratori ai adevărului şi ai spiritului, cum se 


numesc ei înşişi, se vor baza pe cuvintele din Evanghelia ta: 
VINE VREMEA, BA CHIAR A ŞI VENITI, CÂND OAMENII NU 
ÎL VOR MAI SLĂVI PE DUMNEZEU NICI LA IERUSALIM ŞI 
NICI PE MUNTE, CI ÎL VOR CINSTI PE TATĂL MEU ÎN 
DUH ŞI ÎN ADEVĂR. Pe baza acestui citat, ei vor înlătura 
cultul şi ceremoniile exterioare. De altminteri, de ce să aibă 
ei nevoie de măriri dramatice ale templului roman, aceşti 
copii ai Gasconiei şi ai Provencei pentru care numai cerul 
este altarul lui Dumnezeu, pe baza acelor vorbe pe care tu 
ai făcut imprudenţa să le rosteşti: NU JURAŢI PE CER, 
PENTRU CĂ ACOLO ESTE TRONUL LUI DUMNEZEU! O, 
Isuse, Isuse! La dreapta tatălui tău unde te vei aşeza, 
niciodată nu vei fi auzit urcând de pe pământ la cer un 
concert de plângeri şi de gemete asemănător aceluia care 
va ieşi din aceste frumoase şi vesele ţinuturi, unde castelele 
erau atât de bine păstrate, oamenii erau poeţi şi femeile 
atât de frumoase! Nu este numai o sectă pe care sumbra 
cruciadă o va îneca în sângele albigenilor şi o va zdrobi sub 
ruinele oraşelor lor. Este o civilizaţie, o literatură, o limbă. 
Trei oraşe puternice: Beziers, Lavour, Carcassonne, vor 
cădea în acest vârtej de foc care va parcurge toată partea 
de miazăzi a Franţei şi în care ele se vor topi ca metalele în 
furnal! Ascultă, printre femeile spintecate, printre copiii 
smulşi de la sânul mamelor lor şi bătrânii arşi în casele lor, 
ascultă-l, pe unul dintre ai tăi cum strigă, lovind cu 
crucifixul, căci armele care taie sunt interzise mâinilor 
sacre: „Omorâţi-i pe toţi, ortodocşii şi eretici! Dumnezeu îi 
va recunoaşte pe ai săi!”. Şi, ortodocşi şi eretici, vor pieri cu 
toţii, în sunetele clopotelor care vor suna agonia a două 
sute de mii de oameni, apoi, pe cadavrele oraşelor Lavour, 
Carcassonne şi Beziers, care fumegă încă, preoţii tăi vor 
intona imnul Veni, creator Spiritus! Pentru ce, deci, o 
Hristoase, i-ai dojenit pe ucenici care chemau focul cerului 
asupra acelui oraş al Samariei ai cărei locuitori nu vroiau să 
te primească? 


I se părea lui Isus că auzea plânsetele muribunzilor, 
strigătele mamelor, horcăitul bătrânilor şi că în sunetul 
clopotelor, el vedea acel sânge, acele incendii, acele ruine! 

Îşi şterse fruntea cu amândouă mâinile şi scoase un 
geamăt mai adânc, mai trist, mai rugător decât toate 
gemetele pe care părea că te aude. Fluxul durerilor 
omeneşti urca până la el prin glasul îngerului răului şi 
trecea peste sufletul său întocmai talazurilor unei maree 
întunecate. 

Dar în afară de acest geamăt, în afară de această sudoare, 
nimic nu arăta că divinul Mântuitor ar fi fost gata să 
slăbească. 

Diavolul continuă. 

Aşteaptă Isus, iată vin templierii. Aceia vor fi cavaleri 
înarmaţi în numele tău. Ei vor disputa necredincioşilor şi 
vânturilor deşertului, mormântul tău, locurile leagănului şi 
copilăriei tale, ruinele templului pe care te-ai oferit să-l 
reclădeşti în trei zile dacă ar fi fost distrus. Din comerţul lor 
îndelungat cu Orientul, din călătoriile lor, din cuceririle lor, 
ei vor aduce frânturi din culte străvechi, pe care le vor 
împleti pe ascuns cu doctrina ta. În ceremonii sumbre şi 
necunoscute, ca misterele egiptene, ei vor, adora un idol cu 
trăsături simbolice şi sfeşnicul cu şapte braţe care va figura 
în triumful lui Titus. Oricât de tăinuite vor fi fost aceste 
iniţieri, zvonul despre ele se va răspândi în lume. Temerile 
pe care curajul templierilor le va inspira, chiar şi Bisericii, 
dorinţa de a înhăţa imensele tezaure, gelozia ordinelor 
religioase, rivalitatea instituţiilor militare, totul va concura 
la pierderea lor. N-au nici o probă contra lor. Fie, tortura o 
va aduce: ei vor mărturisi, îşi vor retracta mărturia şi vor 
muri pe rug. Altău papă citat de ei ce compară înaintea 
tronului tău, până la urmă va compare... Cum îl vei judeca 
tu pe acest reprezentant vizibil al divinității, tu care ai zis: 
NU TĂIAŢI TRESTIA RUPTĂ! NU ATINGEŢI FITILUL CARE 
ABIA MAI FUMEGĂ! Ascultă Isus, ascultă acest cântec atât 
de trist care ajunge la noi dinspre Boemia. Se va naşte un 


om, numit lan Huss. El va ataca în termeni amari, zgârcenia 
şi lăcomia oamenilor Bisericii, aşa precum tu, la timpul tău 
ai lovit în orgoliul preoţilor, cărturarilor şi fariseilor, zicând: 
NENOROCIRE VOUĂ, CELOR CARE SUB PRETEXIUL 
LUNGILOR VOASTRE RUGĂCIUNI, MÂNCAŢI PÂNĂ ŞI 
CASELE VĂDUVELORI! El voia să spele cu sângele lui petele 
Bisericii Tale, aşa cum tu ai vrut să speli păcatele omenirii, 
cu altău. El va avea nevoie să moară pentru liniştea 
conştiinţei sale... Ori, întotdeauna este un lucru uşor să 
mori. Preoţii tăi îl vor închide, îl vor judeca, îl vor arde, pe el 
şi pe discipolul lui, loan de Praga. Pe rugul lui te va lua 
martor că el moare pentru tine, o Isuse! Pentru a-i convinge 
pe preoţii tăi de impostura lor, în momentul când flacăra va 
aprinde rugul, el va privi cerul şi într-un fel de viziune 
profetică, va striga umil şi trist: „Astăzi, voi înăbuşiţi o 
gâscă proastă, dar peste o sută de ani, va veni o lebădă albă 
şi frumoasă pe care nu o veţi mai putea atinge.” Această 
lebădă albă va fi Luther. Sărmana gâscă va muri, într- 
adevăr, în flăcări, dar vântul va risipi cenuşa rugului şi din 
această cenuşă va ieşi formidabilul război al hussiţilor. 
Nouă paharul este strigătul de adunare. La acest strigăt, 
Boemia tresare. Preoţii vor fi confiscat o jumătate din tine, 
îşi vor fi rezervat potirul, lăsând între ei şi popor distanţa 
infinitului. Împotriva acestui privilegiu se ridică Boemia, 
cerând împărtăşania cu cele două feluri. Vai! Va fi un război 
teribil. Şi dacă te întristează pe tine, mielul lui Dumnezeu, 
în schimb îl va bucura foarte tare pe Dumnezeul armelor, 
pe Dumnezeu învingătorul, pe Dumnezeul triumfător! 
Calixteni şi Taboriţi vor lupta la început sub acelaşi 
stindard. Boemia, Germania şi Italia vor tremura înaintea 
lor. După minuni de îndrăzneală, de credinţă şi de 
devotament, decimaţi, zdrobiţi, trădaţi, ei vor lăsa ultimele 
resturi ale celei din urmă armate, într-un hambar căruia i 
se va da foc pentru ca niciunul dintre eretici să nu scape. Şi 
niciunul nu va scăpa! Ce gândeşti tu despre moartea 
acestor oameni, măcelăriți la ordinele pontifului roman, 


pentru a fi vrut împărtăşania sub ambele forme, o 
Hristoase! Tu care ai zis ucenicilor tăi abia acum două ore, 
dându-le pâine şi vin: LUAŢI, ACESTA ESTE CORPUL MEU. 
LUAŢI, ACESTA ESTE SÂNGELE MEU: MÂNCAŢI ŞI BEŢI 
CU TOŢII!... Ah, tu te înfiori! Ah, tu tremuri, Isuse! 
Sudoarea ta creşte şi devine o sudoare de sânge... Priveşte- 
ţi mâinile, ele sunt roşii ca cele ale preoţilor tăi, ale 
pontifilor tăi, ale papilor tăi! Oh! Frumoase mâini care aţi 
bucurat ochiul unui demon! 

Da, zise Isus, dar acest sânge este al meu. El curge, nu 
peste suferinţele mele, ci pe acelea ale omenirii. Tatăl meu, 
care-l vede curgând, îmi dă forţa de a-i spune: „Nu privi la 
durerile mele, o tatăl meu! Aceste dureri să nu oprească 
mila ta din drumul ei”. 

Amin! zise Satana. Să continuăm. O sută de ani după 
moartea sărmanei gâşte, lebăda care trebuia să se nască, 
va apărea şi va cânta. Ea va fi indignată de comerţul cu 
indulgenţe pe care pontifii îl vor fi introdus în Biserică. Va 
scoate, împotriva Romei, strigăte de război, la care 
conştiinţele vor răspunde... Neamurile din nord vor visa să- 
şi satisfacă pentru a doua oară, ura lor faţă de oraşul etern 
şi să ia Vaticanul, aşa cum luaseră Capitoliul. Şeful spiritual 
al acestei a doua năvăliri a barbarilor va fi un călugăr cu 
faţa slăbită de post, cu privirea tulbure de îndoială, cu 
fruntea îngălbenită de privegheri. Erezia va zămisli erezie: 
în toiul libertăţii de discuţie, secte vor înlătura alte secte. 
Atunci, o sută de mii de ţărani, conduşi de Thomas Munzer, 
unul din preoţii tăi vor albi cu oasele lor câmpiile 
Francofoniei. Haideţi! Curaj! Înainte, creştini contra 
creştini! Reformaţi contra reformaţi! Eretici contra eretici! 
Va fi exterminarea pe care prea iubitul tău ucenic, sfântul 
loan, o va prezice în Apocalipsa, această viziune despre 
moarte, care totuşi nu-l va putea face să vadă nici chiar în 
vis, umbra realităţii sângeroase! După ţăranii conduşi de 
Munzer, vor veni anabaptiştii conduşi de Jean Becold, 
Johann Bockelsohn sau loan de Leyda, cum vrei tu să-l 


numeşti. Fostul croitor, ex-hangiul, o Hristoase, va reînoi în 
numele tău desfrâul lui David şi Solomon. Ca şi ei, el va fi 
rege. Ca ei, va avea curtezane şi petreceri ce vor ţine de 
seara până a doua zi, de ziua până în ziua următoare. 
Sardanapal al occidentului, el va zice: „Plăcerea este 
Dumnezeu!” Până la urmă va fi prins, jupuit de piele, ars 
într-o cuşcă de fier, iar oraşul lui va cunoaşte foametea şi 
ascuţişul săbiei. Partizanii lui vor fi împrăştiaţi, spintecaţi, 
spânzurați, traşi pe roată, rupţi în bucăţi! Aceştia cel puţin, 
nu vor avea a se plânge: Ei vor fi petrecut în viaţă şi vor fi 
băut paharul, până când, după promisiunea ta, îl vor bea cu 
tine în împărăţia tatălui tău. Dar nenorociţii fraţi moravi! 
Pentru ei, e păcat, pe cinstea lui Satan! Ei care nu vor fi 
avut alte bucurii pe pământ decât postul şi rugăciunea! Ei 
care vor trăi, care se vor ruga, care vor munci în comun, 
precum şi creştinii din primele timpuri! Şi totuşi, ei nu vor fi 
mai puţin dispreţuiţi de ceilalţi creştini. Vor fi trataţi ca 
inamici publici şi vor fi judecaţi, condamnaţi, hăituiţi, 
distruşi. Însăşi reforma nu va găsi iertare în ochii acelora 
care guvernează conştiinţele. Dar să vedem puţin ce vrea 
ea, această reformă blestemată care înaintează strigând: 
„Isus! Isus!” Ah! Ea vrea să înlocuiască slujba, despre care 
nu ai zis nici o vorbă, prin împărtăşania frăţească, pe care 
tu ai instituit-o. Printre altele, vrea să restabilească pentru 
preoţi, căsătoria în cinste în Biserica primitivă. Vino, 
reformă! Vino! Isus vrea să te vadă, cu toţi copiii tăi: 
luterani, hughenoți, calvinişti, protestanți, parpaioţi, în 
sfârşit, cei ce au apucat o altă cale! Îndepărtaţi-vă, ziduri! 
Deschideţi-vă munţi! Potoliţi-vă, valuri ale mării! Pentru ca 
Mântuitorul lumii să arunce o privire asupra occidentului! 
Dar, ce este acolo? Pentru ce atâta sânge, foc, fum, pentru 
ce atâtea spânzurători, atâtea ruguri, ruine, pătimiri? Ah! 
Golgota se întinde, se lărgeşte, se desfăşoară, dă peste 
margini. Ea acoperă Europa, de la izvoarele Oderului până 
la marea Bretaniei, de la Baia Galway până la gura 
Tagelui... Este ceea ce se va numi războiul de optzeci de 


ani. El va începe de lângă catedrala Anvers şi se va sfârşi 
prin căderea capului lui Carol 1. lată, priveşte Anglia care 
arde: este sângeroasa Maria, care-i dă foc. lată Spania în 
flăcări: Filip al II-lea o aprinde! Ah! Voi sunteţi demni de a fi 
uniţi prin sfântul jurământ al căsătoriei, tigroaică din nord 
şi diavol de miazăzi!... Săriţi, foc! Scoţia arde! Irlanda arde! 
Boemia, Flandra, Ungaria, Westfalia ard! Săriţi, foc! Franţa 
arde la rândul ei! Trăiască sfântul Bartolomeu, apostolul 
tău! Sper că regele Carol al-IX-lea să-i facă o sărbătoare 
frumoasă! Îl vezi pe acel pios monarh în balconul palatului 
său, cu o archebuză în mână, vânând calvinişti, luterani, 
hughenoți? Frumoasă treime de regi, pe cuvântul meu de 
diavol! Fiecare se va scălda după dorinţă şi îşi va potoli 
setea: Maria Tudor are sânge până la genunchi! Filip al II- 
lea până la brâu, Carol al IX-lea până peste cap... Va mai 
rămâne oare pentru Ludovic al XIV-lea? Este destul. 

Şi cum Isus gemea, ascunzându-şi faţa în mâini, Satana se 
repezi şi depărtă violent mâinile lui Hristos. 

Dar priveşte, încă! îi zise. 

Hristos privi, dar nu putu vedea. Era orbit de sudoarea de 
sânge. 

Atunci forţele îl părăsiră şi căzu cu faţa la pământ, zicând: 

Doamne, Dumnezeul meu! Ia-mi viaţa până la ultima 
tresărire, răsuflarea până la ultimul suflu, sângele până la 
ultima picătură şi îndoieşte, înzeceşte, însuteşte chinurile 
mele, dar sfânta ta voinţă să se îndeplinească şi nu aceea a 
infernalului meu ispititor! 

Satan scoase un țipăt teribil şi sări afară din peşteră, care 
se lumină puţin câte puţin cu o aureolă cerească, în timp ce 
îngerii cântau: „S-a scurs al treilea ceas de încercare, al 
treilea ceas de temeri, al treilea ceas de suferinţe sublime 
care trebuie să dea pace universului! Slavă lui Isus pe 
pământ! Slavă lui Dumnezeu în ceruri! 

XIX SĂRUTUL. 

Aşa cum gândise Fecioara Maria, când îşi acoperise capul 
pentru nu-l vedea pe luda, acesta nu părăsise sala cinei 


decât pentru a-l reda pe învățătorul lui. 

Consiliul preoţilor şi al bătrânilor fusese invitat de luda să 
se unească noaptea. Trădătorul promisese să revină, fără a 
spune însă la ce oră va sosi: nu ştia nici el însuşi, când va fi 
liber, totul depindea le circumstanţe. 

De la opt seara, principalii duşmani ai lui Isus se 
strânseseră la Caiafa, însărcinat cu anunţul convocării. Ana 
îi alesese dinainte pe ei pe care ştia că se putea conta. 
Numele acestora ni l-a păstrat istoria. Ei erau: Ana, socrul 
lui Caiafa şi şapte sau opt alţi prinți ai preoţilor sau membri 
ai consiliului, numiţi Summus, Datan, Gamael, Levi, Neftali, 
Alexandru, Syrus. Dar pe Nicodim şi losif din Arimateea, 
care în ajun vorbiseră în favoarea lui Isus, se feriseră să-i 
cheme. 

Personajele adunate la Caiafa aşteptau de mai bine de o 
oră, aţintindu-şi, cu ascuţimea urii, urechea la fiecare 
zgomot pe care-l auzeau. Unii clătinau deja din cap, zicând: 
„Acel om a promis mai mult decât putea să facă, el nu va 
mai veni! Deodată, perdeaua uşii se ridică şi luda apăru. 

Erau cel mult o sută de paşi de la casa în care Isus cina 
până la casa lui Caiafa şi deci, nici lungimea, nici rapiditatea 
cursei n-au putut acoperi cu sudoare faţa lui luda. 

Trecând pragul lui Caiafa, avusese nu o remuşcare, ci o 
îndoială, Acest Isus care citise atât de bine în sufletul lui, 
acest profet, care avea îngerii la ordinele sale, nu cumva ar 
fi cu adevărat mai presus de natura celorlalţi oameni? 

Iuda era pregătit pentru omucid, dar nu pentru a omori un 
zeu. Din nenorocire, în momentul când el ezita în pragul 
uşii, neştiind dacă să se întoarcă sau să-şi continue drumul, 
uşa s-a deschis şi un servitor al marelui preot numit Malhus, 
trimis de stăpânul său ca să vadă dacă luda vine, s-a trezit 
faţă în faţă cu acesta. Recunoscându-l, i-a zis: 

Intră, te aşteaptă. 

După ce Iuda intră în vestibul, a închis uşa înapoia lui. 
Prăpastia era trecută! Aceasta era poarta infernală a lui 


Dante. Sudoarea pe care şi-o ştergea Iuda intrând la Caiafa, 
era aceia a omului care şi-a pierdut orice speranţă. 

Preoţii scoaseră un strigăt de bucurie, zărindu-l pe Iuda. 

Ei bine? întrebară în acelaşi timp două sau trei voci. 

Ei bine, zise Iuda, iată-mă. 

Şi gata să-ţi ţii promisiunea? 

Aş fi venit fără asta? 

Unde este Isus? 

La o sută de paşi de aici, în casa lui Eli, cumnatul lui 
Zaharia din Hebron, închiriată de Nicodim şi de Iosif din 
Arimateea. 

Şi ce face el în această casă? 

Paştele. 

Dar astăzi nu este Paştele. 

Nu-i pasă lui Isus! N-a venit el să răstoarne ceea ce este şi 
să stabilească ce nu e? Acela ce vindecă în ziua de sabat, 
poate să facă paştele în ziua de joi. 

Ei bine, zise Caiafa, auziţi: el este la o sută de paşi de aici. 
Voi da ordin să fie arestat. 

Nu cred că ar fi bine! - zise luda - el este într-o casă care 
seamănă cu o fortăreață şi are în jurul lui cincizeci sau 
şaizeci de discipoli devotați. Toată lumea este încă trează la 
Ierusalim. N-ar trebui decât să scoată un strigăt pentru a-şi 
chema toţi partizanii. Suntem la numai câteva sute de paşi 
de cartierul Ofel, ai cărui locuitori sunt cu toţii de partea 
lui... A-l aresta acum, acolo unde este, înseamnă să puneţi 
foc Ierusalimului. 

Ce să facem atunci? întrebă Caiafa. 

Ascultaţi - continuă Iuda - într-o oră el va părăsi casa şi 
numai câţiva dintre ucenicii săi îl vor însoţi, cei care fac 
Paştele cu el, după toate probabilitățile. Eu ştiu unde se 
duce în fiecare noapte. Daţi-mi douăzeci de oameni 
înarmaţi şi vi-l voi da pe Isus. 

Va fi deci singur? 

Nu! El va fi în mijlocul ucenicilor săi, dar departe de oraş 
şi lipsit de alte ajutoare. 


Dar, dacă are o grupă de ucenici cu el, iar tu n-ai decât 
douăzeci de soldaţi cu tine, ei vor opune oarecare 
rezistenţă şi s-ar putea ca în timpul luptei, Isus să scape. 

Ucenicii, cu excepţia iui Petru, sunt oameni paşnici şi 
temători. Nu va avea loc vreo luptă. 

Dar noaptea, printre alţi oameni, cum îl vor recunoaşte 
soldaţii pe Isus? 

Isus va fi acela pe care îl voi săruta, zise Iuda. 

Membrii consiliului se înfiorară fără voia lor, la vorbele 
acestui om, care trăda, aşa cum alţii mângâie, cu un sărut. 

Bine, zise Caiafa, iată ce-ţi dă consiliul ca recompensă. 

Şi marele preot îi întinse lui luda o pungă de piele, în care 
erau treizeci de piese de argint, Înainte de a primi ceva, 
zise luda, aş vrea o promisiune. 

Care? 

Aceea că voi fi liber, soldaţii să mă urmeze de departe şi să 
se oprească în locul unde le voi spune să se oprească, iar eu 
să mă întâlnesc singur cu ceilalţi ucenici. Numai după un 
sfert de oră după ce eu voi fi lângă ei, soldaţii să se prezinte 
pentru a-l aresta pe Isus. 

Soldaţii vor avea ordin să te asculte. 

Ei bine, zise Iuda. 

Atunci,apropiindu-se de marele preot, luă din mâinile lui 
punga de piele. 

Şi acum, zise el, acest argint este al meu, nu-i aşa? 

Este numai arvuna târgului care s-a încheiat. Odată falsul 
prooroc în mâinile noastre, consiliul va hotărî mărimea 
recompensei pentru serviciul adus. 

N-o cer pe aceea, zise Iuda. Eu întreb dacă aceşti bani 
sunt ai mei şi dacă pot dispune de ei. 

Sunt ai tăi şi poţi să faci ce vrei cu ei. 

Ei bine, zise Iuda, ca să dovedesc că nu din lăcomie, ci din 
convingere o fac, luaţi această sumă şi daţi-o din partea 
mea templului. 

Dar Caiafa a refuzat punga pe care i-o întindea trădătorul 
şi a zis: 


Păstrează aceşti arginţi; ei nu pot fi daţi templului: este 
preţul sângelui. 

Iuda deveni livid şi sprâncenele lui roşiatice se încruntară. 
El îşi puse punga la centură. 

Bine, zise el. La miezul nopţii o să mă întorc. 

Nu, răspunse Caiafa, făcând un semn celorlalţi membri ai 
consiliului, este mai bine să aştepţi aici. 

Voi aştepta, spuse Iuda. 

Şi se duse să se aşeze pe o bancă, la cealaltă extremitate a 
sălii, unde rămase până la miezul nopţii, fără a vorbi, fără 
să facă vreo mişcare. 

Prinții preoţilor şi membrii consiliului petrecură acest timp 
vorbind între ei cu voce joasă. Câteodată, unul sau altul 
arunca o privire spre Iuda, dar îl găsea nemişcat, mut, în 
acelaşi loc. 

La miezul nopţii, decurionul care trebuia să-i comande pe 
cei douăzeci de arcaşi intră şi anunţă că el şi oamenii lui 
erau gata. 

Atunci, cu voce tare, Caiafa îi ordonă să asculte fără 
rezervă de Iuda, dar încet îi spuse: 

Să nu-l pierzi din vedere pe acest om şi să nu te încrezi în 
el. 

Iuda se întoarse şi surprinse privirea lui Caiafa - chiar şi 
unele cuvinte - dar păru că n-a văzut şi n-a auzit nimic. 

Veniţi, spuse. 

El plecă primul. 

În timp ce Iuda, în fruntea a douăzeci de soldaţi se 
îndrepta către poarta Apelor, al treilea ceas al ispitei lui 
Isus se termina. 

Iacov, Petru şi loan, aşa cum am spus, îşi lăsaseră 
învățătorul la poarta grădinii Măslinilor şi după ce-l 
urmăriseră din ochi un moment printre frunzişul pai şi 
lucios al arborelui Minervei, se aşezaseră, îşi traseră 
mantalele peste cap, aşa cum dorm sau se roagă de obicei 
orientalii şi rupţi de oboseală şi zdrobiţi de tristeţe, încetul 
cu încetul au adormit. 


Ioan s-a deşteptat primul la atingerea unei mâini care se 
aşezase pe umărul lui. Aruncându-şi mantaua în spate, 
ridică faţa şi scăpă un strigăt, la care ceilalţi doi ucenici se 
deşteptară la rândul lor şi priviră. 

Luna, pierdută într-un ocean de nori, contra cărora lupta 
arunca o lumină palidă, suficientă totuşi pentru a ilumina 
obiectele. 

Isus era în picioare lângă apostoli, Ioan îl simţise cu 
ajutorul inimii, pentru că alţii, cu ajutorul ochilor abia dacă 
l-ar fi recunoscut, într-adevăr, figura plăcută şi calmă a lui 
Hristos era acum răscolită de durere, aproape lividă şi 
brăzdată de o sudoare însângerată, care se pierdea în 
barba lui înroşită. Şuviţe de păi năclăite, erau zburlite pe 
capul lui. El rămăsese cu mâna pusă pe umărul lui loan, nu 
pentru a-l trezi, ci pentru a găsi un sprijin, căci părea gata 
să leşine. 

Vai! Învăţătorule, strigă Ioan, sprijinindu-l cu mâinile, ce ţi 
s-a întâmplat? 

Sculaţi-vă şi veniţi, zise loan, că iată timpul când voi fi dat 
prigonitorilor mei, a sosit. 

Atunci Petru şi lacov se sculară. 

Învăţătorule - spuse Petru, vrei să-i chem pe ceilalţi 
ucenici? Noi, toţi unsprezece, îţi suntem credincioşi până la 
moarte. Noi putem să rezistăm, să te apărăm, să luptăm şi 
cât despre mine... 

Apostolul îşi ridică mantaua şi dădu la iveală o sabie 
scurtă. 

Cât despre mine, am aici moartea primului care va 
îndrăzni să ridice mâna asupra ta! 

Nu Petre, spuse Isus cu tristeţe, să nu faci nimic. Tot ce se 
va întâmpla este hotărât dinainte din voinţa tatălui meu şi a 
mea. În timp ce voi dormeaţi, eu mi-am avut agonia, în care 
mai mult decât o dată puterea era aproape să mă lase... 
Vedeţi cât sunt de slăbit. Vedeţi ce palid sunt. Vedeţi cum 
părul şi barba mea sunt lipite de o sudoare de sânge. Lupta 
a fost îndelungată, acerbă, încrâncenată! Dar cu ajutorul 


tatălui meu, Isus ridică spre cer o privire de recunoştinţă, 
victoria a urmat luptei! Vin acum tortura, patimile şi 
moartea, eu sunt pregătit. Veniţi dar, aşa cum v-am zis. 

Şi Isus porni către Ghetsemani. 

Petru nu răspunse nimic, dar se plasă înapoia învățătorului 
său, ca pentru a merge lângă Iacov. Totuşi, el se asigură că 
sabia se putea scoate uşor din teacă. 

Poteca era atât de îngustă, încât de-abia puteau merge pe 
ea doi oameni unul lângă altui. Isus venea primul, aşa cum 
am spus, cu un mers încet şi slăbit, sprijinit pe umărul lui 
loan. Petru şi lacov urmau după ei... 

Ajunseră în acest fel la Ghetsemani şi pe când Petru şi 
Iacov îi deşteptau pe ceilalţi apostoli, Isus îl luă deoparte pe 
Ioan şi îi zise: 

Ioane, îndată ce eu voi fi în mâinile soldaţilor, tu să fugi la 
poarta Aurită, unde o vei găsi pe mama mea. După plecarea 
mea, ea a fost cu sfintele femei la Maria, mama lui Marcu şi 
de acolo, ca printr-o favoare specială, Dumnezeu a permis 
ca ea să vadă tot ce mi s-a întâmplat şi tot ce mi s-a spus 
sau tot ce am zis eu. Ea ştie că eu voi fi arestat şi aleargă cu 
Marta şi Magdalena ca să mă vadă când voi trece... Ea va fi 
slabă şi singură... loane, dacă eu te-am iubit ca un frate, ea 
te iubeşte ca pe un fiu. Tu vei merge la mama mea şi o vei 
sprijini! 

Vai, învățătorul meu! zise loan, n-ar fi nici un mijloc să 
scapi de această moarte teribilă, a cărei idee numai, ţi-a 
provocat această sudoare însângerată? 

Şi pronunţând aceste vorbe, el înmuia poalele linţoliului 
său într-un pârâu şi spălă faţa lui Hristos, cu aceeaşi grijă 
pe care ar fi avut-o o mamă pentru copilul ei. 

— Această sudoare pe care tu o ştergi, de pe faţa mea, 
spuse Isus, nu a curs pentru mine, ci pentru oameni. Cât 
despre a încerca să scap, eu ţi-am zis deja, preaiubitul meu 
loan, nu numai, că nu voi fugi de moarte, ci dimpotrivă, voi 
ieşi în întâmpinarea ei. 

Atunci, punând mâna pe braţul lui Ioan, îi arătă: 


Uite, vezi tu acea lumină tremurătoare care trece prin 
poarta Apelor? Ea îi călăuzeşte pe cei ce vin să mă prindă. 
Ei sunt atât de siguri de moartea mea, încât iată cum patru 
dintre ei se despart pentru a se duce să ia de pe Cedron 
două grinzi care servesc drept punte, din care îmi vor face 
crucea. 

Ioan izbucni în suspine şi deveni, la rândul lui, atât de slab, 
încât picioarele îl lăsară, iar Isus fu nevoit să-l susţină. 

Să mergem, zise Isus şi pentru ca tu să dai sprijin altora, 
trebuie ca eu să-ţi dau ţie. 

EI atinse cu degetul pleoapele apostolului care se clătina. 

Ioan deschise ochii, scoase un strigăt de bucurie şi îşi 
ridică braţele spre cer. 

Cerul era deschis, loan, cu ochii lui de muritor, vedea ceea 
ce nimeni nu văzuse înaintea lui: el îl vedea pe Dumnezeu 
aşezat pe tron, în măreţia lui imensă, având deasupra 
frunţii Duhul Sfânt. La dreapta sa era Isus, binecuvântând 
lumea pe care o mântuise, iar la stânga, Fecioara Maria, 
pierzându-şi una câte una toate durerile, în bucuria 
veşnică. 

După câteva secunde, Ioan trebui să-şi închidă ochii orbiţi 
şi când îi redeschise, totul dispăruse. 

Dar viziunea strălucea în sufletul lui. 

Atunci se prosternă la picioarele lui Isus. 

O, fiu al veşniciei! zise el, slavă ţie că mi-ai arătat tainele 
cerului mie, care nu sunt decât o suflare trecătoare a 
Creatorului, decât o picătură de rouă în oceanul infinitului! 
Tu ai făcut din mine unul dintre acei sori ce se ridică pe 
firmament pentru a lumina aceşti atomi care se numesc 
lumi. Tu m-ai găsit demn de a-mi releva gândul tău, mie, 
care trebuia să lucrez la îndeplinirea gândurilor tale, fără a 
le cunoaşte! Slavă ţie, celui care pentru câteva clipe mi-ai 
împrumutat această fericire care mă copleşeşte. Copiii lui 
Adam o vor cunoaşte la rândul lor, când tu vei fi smuls 
morţii sabia ei de foc, când se va sfârşi lumea şi timpul şi 
când va începe veşnicia! 


Şi loan rămase un moment adâncit în el însuşi, în 
contemplarea viziunii vieţii, el căruia peste şaizeci de ani, în 
insula Patmos, Isus îi va trimite viziunea morţii. 

Între timp, Iuda şi soldaţii se apropiau... La poarta Apelor, 
Iuda a vrut să-şi îndeplinească planul de a părăsi ceata 
soldaţilor pentru a veni să se amestece printre ceilalţi 
apostoli, dar decurionul, care nu uitase recomandarea lui 
Caiafa, întinse mâna asupra lui şi atingându-i umărul, îi 
spuse: 

Opreşte-te, camarade! Noi te ţinem şi nu te vom lăsa, până 
ce nu ni-l vei da pe galileean. 

Iuda suportă şi această nouă decepţie şi tras înapoi de 
decurion şi-a continuat mersul în mijlocul soldaţilor. 

La mai puţin de o sută de paşi de Ghetsemani, luda insistă 
din nou să se despartă de trupa pe care o conducea, dar 
fără mai mult succes ca şi prima dată, numai că 
neîncrederea decurionului sporea pe măsură ce muntele 
devenea mai singuratic şi noaptea mai întunecoasă. Atunci, 
el îl prinse pe Iuda de gulerul mantalei. Se părea acum că 
Iuda era dus la Isus şi nu că Isus trebuia predat de Iuda. 

Înaintea primei case din Ghetsemani, decurionul şi soldaţii 
lui zăriră un grup de oameni. 

lată-l pe Isus cu ucenicii săi, zise luda. Lăsaţi-mă, ea să 
dau cel puţin, semnalul convenit. 

Asta va fi, spuse decurionul, când vom şti dacă aceşti 
oameni sunt într-adevăr cei pe care-i căutăm. 

Şi continuară să înainteze. 

Atunci Isus, făcu spre oamenii care veneau la el, câţiva 
paşi şi adresându-se şefului lor, îl întrebă: 

Ce cauţi tu, Aben Adar? 

Este el! murmură luda, făcând un pas înapoi. 

Care el? întrebă Aben Adar. 

Cel pe care trebuie să vi-l dau, zise luda. 

Dar cum decurionul se îndoia de vorbele trădătorului, zise: 

Noi îl căutăm pe Isus din Nazaret. 


Atunci, pe acelaşi ton cu care întrebase „Ce cauţi tu?”, 
Hristos spuse: 

Eu sunt Isus din Nazaret! 

Aceste vorbe erau simple, nimic nu era schimbat în 
intonaţia celui ce le pronunţa. Totuşi, Dumnezeu a vrut ca 
oamenii să înţeleagă că vocea era aceea care impune 
liniştirea valurilor oceanului, care îi comanda Diavolului să 
se întoarcă în Iad şi care aducea din cer pe îngeri. 

El i-a dat strălucirea fulgerului şi forţa furtunii. 

La cuvintele lui „Isus din Nazaret, sunt eu”, decurionul, 
soldaţii, slujitorii templului, toţi, chiar şi Iuda, căzură la 
pământ. Unul singur rămase în picioare, dar fu văzut fugind 
pierdut spre Ierusalim, strigând: 

Nenorocire celui ce va ridica mâna asupra acestui om! 

Ridicaţi-vă, zise Isus. 

Se ridicară cu toţii, dar cuprinşi de tulburare şi înfioraţi. 

Atunci Isus, adresându-se lui luda îi spuse: 

Vino aici luda şi fă ceea ce ai promis să faci. 

luda ezită un moment, dar ca şi cum i-ar fi fost ruşine să 
dea înapoi, merse drept la Isus, zicând: 

Învăţătorule, permite-i celui mai umil dintre ucenicii tăi, să 
te sărute. 

Isus întinse obrazul, murmurând: 

Vai, nenorocitule Iuda! Ar fi fost mai bine pentru tine să nu 
te fi născut niciodată! 

Şi în acelaşi timp în care întindea obrazul, el întindea şi 
mâinile; obrazul pentru a fi trădat, mâinile pentru a fi legat. 

În momentul când buzele trădătorului atingeau obrazul lui 
Isus, se auzi un tunet atât de violent şi un fulger atât de 
ameninţător despică cerul, încât soldaţii care se apropiau, 
s-au oprit şi însăşi decurionul se uită înapoi. 

Ei bine, reluă Hristos, n-aţi auzit? Eu sunt Isus din 
Nazaret, adică cel pe care-l căutaţi. 

Aceste cuvinte i-au liniştit pe soldaţii, care văzând că în loc 
de a opune rezistenţă, Isus se oferea el singur, se 
precipitară asupra lui. 


Iuda profită de acest moment pentru a încerca să fugă. 

Dar Petru apucându-l de haină, l-a oprit şi l-a împins către 
apostoli, zicând: 

Veniţi, să-l apăram pe învățătorul nostru! 

În acelaşi timp, el trase sabia pe care o ţinea ascunsă sub 
mantaua sa şi dădu o lovitură violentă în capul aceluiaşi 
servitor al lui Caiafa care-i deschisese uşa lui Iuda şi îl 
introdusese în sala de consiliu. 

Malhus scoase un strigăt de durere şi căzu pe spate. 

Soldaţii îl crezură omorât. Se iscă o confuzie printre ei. 
Unii parcă voiau să fugă. 

Soldaţi! strigă Aben Adar, fugiţi din faţa unui singur om? 

Soldaţii se ruşinară, în afară de unul singur, care luă 
drumul lerusalimului şi care dispăru îndată în întuneric. 

În acel moment de tulburare, pe care-l produsese căderea 
lui Malhus, apostolii îl lăsaseră pe Iuda şi acesta a profitat 
de libertate pentru a îndepărta, alergând pe pantele rapide 
ale muntelui, de-a lungul pârâului ce se vărsa în Cedron. 

Isus l-a oprit pe Petru. 

Petre, zise el cu o voce blândă dar imperativă, bagă-ţi 
sabia în teacă. îţi spun: cel ce loveşte cu sabia, de sabie va 
pieri! Crezi tu că dacă m-aşi fi adresat tatălui meu, în locul 
ajutorului pământesc pe care mi-l dai, nu mi-ar fi trimis el o 
legiune de îngeri? Dar nu, eu trebuie să golesc paharul pe 
care mi l-a dat Domnul. Cum s-ar îndeplini cuvintele 
Scripturii, dacă lucrurile care se fac, nu s-ar face? 

În acest moment, soldaţii îl apucară, dar Isus le zise cu 
blândeţe: 

Eu sunt gata să vă urmez. Lăsaţi-mă numai să-l vindec pe 
acest om. 

Soldaţii se îndepărtară. Atunci Isus, aplecându-se asupra 
servitorului marelui preot, care era culcat la pământ, 
leşinat şi pierzând sânge, îl atinse cu degetul pe cap. Îndată 
rana se închise, sângele încetă să curgă şi Malhus se ridică. 

Dar, în loc de a-i convinge pe soldaţi, această minune le-a 
întărit mânia. Ei se aruncară asupra lui Isus şi îl loviră, unii 


cu lemnul, alţii cu colacii de frânghie pe care îi aduseseră 
pentru a-l lega. 

Atunci Isus le spuse cu vocea blândă: 

Aţi venit să mă prindeţi ca pe un ucigaş, cu parmace şi 
ciomege, şi totuşi, în toate zilele, când am predicat în 
mijlocul vostru şi în templu, puteaţi să mă arestaţi. Dar 
acum a venit vremea voastră, a puterii întunericului. N-am 
să mă împotrivesc deloc. Legaţi-mă, cetluiţi-mă, faceţi ce 
vreţi! 

Şi el s-a dat de bunăvoie pe mâna călăilor lui. Într-o clipă, 
Isus a fost legat cu frânghii noi şi tari. Soldaţii i-au fixat 
mâna dreaptă peste cotul braţului stâng şi mâna stângă 
peste cotul braţului drept. Ei i-au strâns în jurul corpului şi 
în jurul gâtului, o centură şi un colier garnisit cu cuie. De 
centură şi de colier erau fixate câte două curele care se 
încrucişau pe piept, de asemenea prevăzute cu cuie. Apoi, 
de aceste curele, de centură şi de colier au înnodat patru 
frânghii cu ajutorul cărora nu numai că îl ţineau pe Isus 
legat, dar îl şi trăgeau la dreapta şi la stânga, în sus şi în 
jos, după toanele lor. 

Şi la fiecare smucitură, cuiele care erau prinse de centură, 
colier şi curele şi ale căror vârfuri erau întoarse înăuntru, 
sfâşiau corpul lui Isus şi din toate rănile ţâşnea sânge. 

La vederea acestui teribil preludiu al caznelor pe care 
trebuia să le suporte învățătorul lor, apostolii, care 
speraseră mereu într-un miracol suprem, şi-au pierdut tot 
curajul şi toată speranţa şi au fugit, unii în direcţia 
Betelului, alţii spre Engadi. 

Atunci, Isus aruncă o ultimă privire şi-i adresă un ultim 
zâmbet lui loan, pentru a-i aminti de mama sa. 

Apostolul înţelese surâsul şi privirea lui Isus. 

Mă duc acolo, învăţătorule, zise el şi cea care se sprijinea 
odinioară pe braţul tău, se va sprijini de acum încolo pe al 
meu. 

Gata? întrebă decurionul pe soldaţii care-l legau pe Isus. 

Da, stăpâne, răspunseră aceştia. 


În acest caz, ia-o înainte, Longine şi anunţă-l pe marele 
preot că falsul profet este în mâinile noastre. 

Un soldat ieşi din rânduri şi luă, cu un mers rapid, drumul 
Ierusalimului. 

Camarazii lui, îşi băteau joc de el, strigând: „Fii atent 
Longine, să nu te loveşti de piatra aia!... Fii atent, Longine, 
ai să te izbeşti de copacul acela!... Fii atent Longine, să nu 
cazi în Cedron! 

Şi Longin, deja destul de departe de ei, astfel că nu mai 
puteau să-l vadă în întuneric, le răspunse: 

Fiţi liniştiţi, dacă eu văd prost ziua, văd bine noaptea! 

Zgomotul vocii sale se stinse şi apoi şi zgomotul paşilor. 

Să mergem la Caiafa! zise decurionul. 

XX VISUL CLAUDIEI. 

La Caiafa unde decurionul îl ducea pe Isus, era zarvă 
mare. 

Aşa cum am spus, după plecarea lui luda şi a trupei sale, 
consiliul preoţilor şi al bătrânilor a hotărât să funcţioneze în 
permanenţă şi deci acum era în aşteptare. 

Dintr-odată, un soldat palid plin de praf şi de sudoare, 
intră. Era acela Care fugise strigând: „Nenorocire aceluia 
care va ridica mâna asupra acestui om!” 

EI alerga la Caiafa, grăbit, ca toţi cei care au fost martorii 
unui fapt teribil şi de necrezut, pentru a povesti ceea ce 
văzuse. 

Raportă deci, că în momentul în care, în apropiere de 
Ghetsemani, Hristos s-a înfăţişat el însuşi oamenilor ce-l 
căutau şi le zisese: „Isus din Nazaret, eu sunt!” Toată trupa, 
decurion şi soldaţi au căzut în ţărână şi numai el rămăsese 
în picioare. Socotind că această excepţie fusese făcută 
pentru el, ca să ducă ştirea despre această minune, pornise 
la drum şi acum ajunsese. 

Zvonul despre atotputernicia lui Isus, după intrarea lui 
triumfătoare în Ierusalim, într-atâta se răspândise prin 
oraş, încât oricât de incredibilă ar fi fost istorisirea 
ostaşului, toţi cei care-l ascultau se simţiră înfioraţi. 


Privirile se întoarseră spre Caiafa. 

Marele preot înţelesese că se cerea de la el fermitate şi că 
de conduita lui personală, depindea comportamentul 
tuturor. Spaima îi era mare, dar chemând ura spre a-i 
sprijini curajul, spuse soldatului: 

Mizerabile, tu eşti vândut Nazarineanului sau eşti păcălit 
de vreo vrăjitorie? Asta o vom şti mai târziu... 

Apoi chemă un centurion din garda lângă el şi îi zise: 

Închide-l pe acest năuc! Pe urmă ia o sută de soldaţi din 
cazarma vecină şi mergi cu ei la Ghetsemani. Poate că-i vei 
găsi pe camarazii tăi, care au nevoie de ajutor. Ei au ordin 
să-l prindă pe Isus din Nazaret care-şi dă numele de Mesia. 
Dă-le ajutor şi aduceţi-l aici pe falsul profet. 

Centurionul l-a dat pe fugar în paza altor doi soldaţi şi apoi 
a alergat spre cazarma situată în faţa palatului lui Ana, dar 
de-abia făcuse centurionul cincizeci de paşi pe stradă, când 
un al doilea soldat intră. Acesta nu era mai puţin palid şi 
mai puţin prăpădit decât primul, cu toate că venea să 
anunţe o ştire mai liniştitoare. 

Caiafa a ghicit că el venea de pe muntele Măslinilor. 

Ei bine? întrebă el. 

Salut pe marele preot şi pe iluştrii domni ce-l înconjoară! 
zise soldatul. Eu vin de la Ghetsemani, unde un lucru teribil 
s-a petrecut în faţa ochilor mei... Malhus a fost omorât! Mai 
mulţi dintre camarazii noştri au fost răniţi! Dar, în sfârşit, în 
ciuda cutremurului de pământ şi a bubuitului fulgerului, 
Isus, trădat de Iuda, a fost prins. 

Caiafa scoase un strigăt de bucurie. 

Arestat! Tu eşti sigur că este arestat? 

Eu l-am văzut predându-se soldaţilor. 

Şi ei ni-l vor aduce? 

Probabil, dar eu nu pot să vă spun decât ce am văzut. 
Cuprins de o spaimă irezistibilă, am fugit! Numai dincoace 
de porţile oraşului, mi-am revenit. Pentru a-mi repara 
greşeala, m-am gândit să vin la voi şi să vă spun ce am 
văzut. Acum, dacă am greşit, pedepsiţi-mă. 


Ajunge, zise Caiafa, eu te iert datorită sincerităţii tale. 

Certitudinea că Isus fusese prins însemna mult, dar totuşi, 
nu era suficient. Nu va fi oare ajutat de ucenici? Nu va fi 
eliberat de popor? El însuşi nu-şi va recâştiga libertatea 
prin cine ştie ce minune? 

Bătrânii şi prinții preoţilor îşi puneau tot felul de întrebări 
la care nu-şi puteau răspunde decât prin ipoteze şi 
probabilităţi, când, pentru a treia oară, un alt soldat îşi făcu 
apariţia. 

Cinste şi slavă vouă, apărători ai sfintei legi a lui Moise! 
zise soldatul. Eu fac parte din trupa trimisă în căutarea lui 
Isus şi vin să vă anunţ din partea decurionului Aben Adar, 
că vrăjitorul, a fost arestat. El a chemat în ajutorul său 
cutremurul de pământ şi trăsnetul, dar totul a fost degeaba. 
Vitejii noştri soldaţi l-au prins şi vi-l aduc legat şi cetluit. Să 
piară, aşa cum vor pieri toţi cei ce vor îndrăzni să se ridice 
împotriva voastră! 

Cum te numeşti tu? îl întrebă Caiafa. 

Longin, răspunse soldatul. 

Aben Adar va fi centurion, iar tu vei fi decurion în locul lui! 

Apoi luând din punga sa un pumn de monede din aur şi 
argint adăugă: 

la şi astea pentru ştirea bună pe care ne-o aduci. 

Longin primi banii, sărută poalele anteriului marelui preot 
şi ieşi foarte bucuros. 

De altfel, un fapt aparte începea să se producă în 
Ierusalim. 

Centurionul, după ordinele lui Caiafa, căutase la cazarmă 
o sută de oameni. Ei nu le ascunsese scopul pentru care îi 
strângea, aceştia s-au echipat la repezeală şi cum cei trei 
mesageri care veniseră pe rând la Caiafa nu ascunseseră 
nici ei nimic celor câţiva citadini pe care îi întâlniseră în 
drumul lor de la poarta Apelor până la palatul marelui 
preot, zvonul despre evenimentul suprem care se 
îndeplinea, începu să se întindă. Cei cărora îl relevaseră, 
grăbiţi la rândul lor, să răspândească o noutate de 


asemenea importanţă, nu ezitaseră să ciocănească pe la 
casele prietenilor pentru a le transmite noutatea. Câteva 
ferestre începeau să se deschidă, câteva uşi să se caşte şi 
întrebări şi răspunsuri se schimbau între locuitorii acestor 
case şi trecători. În acel moment, ca pentru a mări 
neliniştea şi curiozitatea, trupa trimisă de Caiafa în ajutorul 
lui Aben Adar ieşea din cazarmă şi mergea în pas alert 
către poarta Apelor, precedată şi însoţită de torţe, fiecare 
soldat ţinându-şi sabia în mână. Ori, comenzile şefului, 
zgomotul paşilor, frecarea scuturilor de tecile săbiilor, 
flăcările torţelor care creşteau datorită repeziciunii 
marşului, lăsând în drum resturi arzânde, toate acestea au 
provocat trezirea din somn a acelora care mai dormeau 
încă. Mişcarea care se iscase mai întâi la poalele fortăreței, 
adică în partea cea mai ridicată a oraşului, începu să se 
întindă din oraşul lui David în oraşul de jos şi atinse îndată 
al doilea oraş şi chiar Bezeta. Se vedeau puncte luminoase, 
lumini neliniştite traversând străzile, oprindu-se şi 
reîncepând să alerge din nou. Se auzea ici şi colo 
ciocănindu-se la uşi. Unii ieşeau în stradă, avizi de a şti ce 
se întâmplă, alţii dimpotrivă, temându-se de unele 
încăierări nocturne, se baricadau în case. Străinii întinşi pe 
sub peristiluri şi pe sub porticuri îşi părăseau culcuşurile 
improvizate şi abordându-i pe locuitorii oraşului, îi întrebau 
despre cauza acestei arestări. Cai care campau pe locurile 
publice se arătau la deschiderea corturilor. Servitorii 
marelui preot, înfăşuraţi în mantale, brăzdau străzile, 
ducând ştirea despre prinderea lui Isus, cărturarilor, 
fariseilor şi irodienilor, care la rândul lor îi trezeau pe 
servitorii şi pe clienţii lor, recomandându-le acestora din 
urmă, să se ducă lângă palatul lui Caiafa, care, dacă ar fi 
avut loc o răscoală, ar fi fost cel mai ameninţat de populaţie. 
Patrule de soldaţi treceau în pas alergător, cu înfăţişarea 
întunecată şi amenințătoare, detaşamente alergau în toate 
părţile pentru a întări posturile de gardă. În sfârşit, printre 
toate aceste zgomote formând un murmur intens şi planând 


asupra oraşului ca un vast polog de zgomote vagi de 
nemulţumire, se auzeau lătrături şi urlete ale câinilor, 
mugete şi strigăte ale diferitelor animale aduse de străini 
pentru sacrificii şi pe deasupra acestor lătrături, mugete, 
zbierete se mai auzea behăitul plângător al nenumăraţilor 
miei, care trebuiau să fie tăiaţi pentru Paştele de a doua zi. 

Printre aceste case, palate, corturi din care ies cei vii, aşa 
cum în ziua de apoi, mormintele îi vor da pe cei morţi, erau 
două edificii care rămâneau întunecate şi încuiate. 

Ele erau citadela Antonia şi palatul guvernatorilor romani, 
care constituiau o dependinţă a acesteia. 

Citadela Antonia, ca importanţă, înlocuise vechea 
fortăreață ridicată de David pe muntele Sion. Ea fusese 
construită de Hircan Macabeul, o sută optzeci şi patru de 
ani înainte de naşterea lui Hristos, pe o stâncă înaltă de 
şaptezeci şi cinci de picioare şi inaccesibilă din toate părţile. 
La început fusese denumită turnul Baris. Din zilele 
glorioase ale macabeilor, până în timpul plângerii şi ruşinii 
când primul Irod a fost impus evreilor de către romani, mai 
întâi ca tetrarh şi apoi ca rege, în locul lui Antigon 
Asmoneanul, marii preoţi care se succedaseră la Ierusalim, 
locuiau în această citadelă. Tot acolo îşi păstrau, după 
terminarea ceremoniilor sfinte, veşmintele pontificale, într- 
un dulap care se sigila cu sigiliul celor ce îndeplineau 
sacrificiile şi cu acela al gărzii de pază a tezaurului 
templului. În faţa acestuia, guvernatorul turnului punea să 
ardă continuu o lampă. Irod cel Mare, de când a devenit 
rege al evreilor, apreciind situaţia acestei citadele şi găsind- 
o prin poziţia ei centrală, mai potrivită să domine poporul, 
decât aceea a Sionului, o fortifică şi o înfrumuseţă. Ca 
fortificaţie, a încins-o cu un zid de trei coţi, la adăpostul 
căruia garnizoana putea lansa sulițe, putea trage cu arcul 
sau rostogoli pietre. Ca înfrumusețare, el a căptuşit complet 
cu marmură, stânca pe care era clădită. Înfrumuseţarea da 
un plus fortificaţiei, deoarece făcea pantele stâncii atât de 
repezi şi de alunecoase, încât era imposibil dinafară să se 


urce spre vârf şi nici din vârf să se coboare pe pământ. 
Patru turnuri clădite în cele patru colţuri ale citadelelor 
dominau: turnul de nord, al doilea oraş şi Bezeta; turnul de 
la apus, oraşul de jos; turnul de miazăzi, templul, iar turnul 
răsăritean, toată partea oraşului care se întindea de la 
citadelă la porţile Gunoiului şi a Văii. Printre altele, citadela 
oferea o casă sau mai curând un palat de locuit atât de 
mare, atât de comod, atât de plin de galerii şi intrânduri, 
încât putea trece, el singur, drept un mic oraş. Citadela şi 
palatul erau încontinuu păzite şi apărate de o garnizoană 
de cinci sute de oameni. lrod numise tot acest ansamblu de 
clădiri, citadela Antonia, în onoarea prietenului său, 
triumvirul Marc-Antoniu. Fapt extraordinar! Cu toate 
revoluțiile ce se făceau şi cu toată moartea învingătorului 
lui Filip, în timpul domniilor lui August şi a lui Tiberiu, 
citadela Antonia îşi păstrase numele. 

De această citadelă ţinea palatul guvernatorilor, clădit la 
poalele sale şi sprijinit pe versantul ei septentrional. Patru 
uşi se deschideau în Marea Piaţă şi se ajungea aici pe o 
scară de marmură cu optsprezece trepte. O punte numită 
Xistus, din înaltul căreia guvernatorii romani aveau obiceiul 
să vorbească poporului, lega acest palat de citadela 
Antonia, care prin latura opusă era unită cu templul printr- 
o punte asemănătoare celei dintâi, dar cu o lungime de 
două ori mai mare. 

Două acvile din bronz aurit dominau frontonul palatului, 
indicând faptul că era locuinţa oficială a guvernatorilor 
romani din ludeea. Dar guvernatorii romani, care aveau la 
dispoziţie atât palatul cât şi citadela, făceau din palat 
locuinţa de lux, iar din citadelă, locuinţa de siguranţă. 

Aceste două edificii, în toiul zarvei nocturne: uşi trântite, 
case luminate, străzi pline de zgomote şi de rumoare, 
rămăseseră încuiate, întunecoase şi tăcute. 

Şi totuşi, citadela Antonia era locuită de un om care, 
atunci când ceva asemănător cu tumultul pe care a încercat 
să-l descriem se producea la Ierusalim, era totdeauna 


deşteptat primul, pentru că asupra lui apăsa cea mai mare 
responsabilitate. Acest om era spaniolul Ponţiu Pilat. De 
zece ani de când îi urmase lui Valerius Gratus la guvernarea 
ludeei, ajunsese să cunoască prin experienţă spiritul de 
împotrivire al evreilor şi era întotdeauna gata să înăbuşe 
tulburările şi să reprime răscoalele. El înăbuşise trei revolte 
îndreptate contra lui: prima pentru a fi făcut să intre în 
Ierusalim o legiune romană purtând insigne cu imagini ale 
împăratului, ceea ce era contrar legilor iudaice, o a doua 
pentru a fi luat cu forţa din tezaurul sacru, banii necesari 
construcţiei unui apeduct, iar a treia, pentru a fi condamnat 
la moarte şi ucis israeliți, care după riturile sectei luda, nu 
recunoşteau alt Dumnezeu, alt împărat şi alt stăpân decât 
pe Iehova şi refuzaseră să facă jertfe în cinstea lui Tiberiu. 
Astfel, somnul său era acel somn uşor al oamenilor 
însărcinaţi să oprime naţiunile subjugate, care ştiu că în 
fiecare seară, ei adorm pe marginea unei prăpăstii, în care 
pot fi prăvăliţi înainte de a se face dimineaţă, de această 
mare şi puternică zeiţă, care nu este nicicând mai teribilă 
decât atunci când e silită să meargă în întuneric şi care se 
numeşte „libertatea”. Ela tresărit deci la primul zgomot 
care s-a auzit şi s-a ridicat pe cot în patul lui. 

La capătul acestuia erau atârnate sabia şi scutul, cele 
două unelte a căror mânuire o învăţa cu precădere orice 
soldat antic şi care reprezentau atacul şi apărarea. 
Ascultând apoi cu urechea antrenată a tiranului şi 
asigurându-se că se întâmpla într-adevăr ceva neobişnuit în 
oraş, îl chemă pe soldatul care veghea la uşă, îl trimise 
după decurion şi când acesta se prezentă, îi ordonă să 
coboare în oraş şi să se informeze despre cauza tuturor 
acestor zgomote. Dacă răspunsurile erau vagi şi 
contradictorii, el trebuia să se ducă până la Ana sau Caiafa, 
care nu puteau să nu ştie, unul sau altul, ce se întâmplă. 

Abia ce s-a închis uşa camerei în urma decurionului, că uşa 
opusă, care ducea în apartamentele soţiei guvernatorului s- 


a deschis şi aceasta a apărut palidă, înveşmântată în 
voalurile ei de noapte şi ţinând o lampă în mână. 

Soţia lui Pilat era o nobilă romană frumoasă şi bogată, 
mândrindu-se că aparţine unei ramuri a ilustrei familii care 
dăduse lumii pe împăratul Tiberiu. Ea se numea Claudia 
Procula şi datorită influenţei sale, Ponţiu Pilat fusese numit 
guvernator al lerusalimului şi procurator al ludeei. lată 
deci, ca neam şi familie, ce era şi ce pretindea că este 
Claudia. În acel timp, ea era o matroană de douăzeci şi opt 
de ani, de o frumuseţe perfectă, înţeleaptă, cu totul 
elegantă şi în a cărei mişcare, graţia grecească şi 
demnitatea latină exultau în deplina lor majestate. 

Pilat o iubea şi o respecta pe Claudia. Apariţia ei la această 
oră din noapte, i-a mărit neliniştea. El crezu că era într- 
adevăr pericol şi că soţia lui cunoscând acest pericol, venise 
să caute refugiu şi protecţie lângă el. 

De cum a zărit-o, Pilat, aplecându-se în afara patului, a 
întrebat-o: 

Ce este? Ce se întâmplă? 

Nu ştiu sigur nimic, răspunse Claudia, dar vin la tine fiind 
tulburată. 

Şi care este cauza acestei tulburări? reluă guvernatorul, 
trăgându-se spre perete, pentru ca soţia lui să se poată 
aşeza pe marginea patului. 

Claudia puse lampa pe o masă de porfir, cu un singur 
picior, reprezentând un grifon de aur, luă loc pe marginea 
patului şi lăsând să-i cadă mâna în aceea a bărbatului ei, 
spuse: 

lartă-mă prietene, că-ţi tulbur astfel odihna. 

O! zise Pilat, linişteşte-te, eu nu dormeam... Aceste 
zgomote m-au trezit şi chiar adineauri am trimis să se afle 
cauza lor. 

Cauza? făcu Claudia privindu-şi soţul, eu ţi-aş putea-o 
spune, Pilat! 

Tu ai ieşit dar, sau ţi-a spus cineva? întrebă guvernatorul 
uimit. 


N-am ieşit şi nu mi-a spus nimeni... Eu am văzut! 

Tu ai văzut?... zise Pilat. 

Cum te văd, prietene. 

Atunci, ai venit să-mi povesteşti despre o apariţie, o 
viziune, un vis? 

Eu nu ştiu ce este, zise Claudia, dar cu siguranţă că e ceva 
ciudat, de necrezut, neobişnuit, care nu seamănă deloc cu 
visele care ne vizitează în timpul somnului şi care ies din 
palatul nopţii prin poarta de corn sau prin poarta de 
fildeş... Nu, nu există vise decât în timpul somnului, iar eu 
sunt sigură că nu dormeam. 

Dar, spuse Pilat surâzând, căci el începea să creadă că ea 
îl trezise numai din pricina unei spaime imaginare, 
adormită sau trează, ce ai văzut? 

Una din acele fiinţe asemănătoare acelora care slăvesc 
arca în tabernacolul evreilor şi pe care ei le denumesc 
îngeri. 

Şi acest înger ţi-a vorbit? 

Nu... Draperiile patului meu erau închise, ca şi pleoapele 
mele, pentru că eu încercam să adorm, când dintr-odată 
prin pleoape şi prin draperii, am văzut strălucind o lumină 
puternică... Unul din acei îngeri coborâse în cameră, a venit 
la patul meu şi a tras pologul dinspre partea unde aveam 
capul. În acelaşi timp peretele dinspre muntele Măslinilor, 
asemenea unui abur, dispăru. Astfel, privirea mea a putut 
să ajungă la drumul pustiu al mormântului lui Absalom şi 
fapt şi mai straniu, cu toate că era noapte, cu toată distanţa, 
eu vedeam toate lucrurile, de la firul de iarbă firav de pe 
malul Cedronului, până ia palmierii din Betfageea, 
aplecându-şi capetele sub aripa vântului! 

Dar tu n-ai văzut numai asta, Claudia, căci o asemenea 
viziune n-ar fi putut să te sperie. 

Aşteaptă puţin, Pilate şi ai un pic de milă pentru o femeie a 
cărei inimă bate, a cărei voce, tremură şi care un moment s- 
a temut de a nu avea destulă forţă să vină până la tine. 

Pilat o trase pe Claudia la piept şi o sărută pe frunte. 


Continuă, zise el. 

Atunci, relua Claudia, îngerul, cu vârful degetului său, mi-a 
arătat pe drumul de la Ghetsemani la Ierusalim, un grup de 
soldaţi. În mijlocul acestui grup era un om legat, pe care îl 
trăgeau şi-l îmbrânceau fără milă, cu funii şi bâte, în timp ce 
deasupra capului său, invizibil pentru alţii dar nu şi pentru 
mine, pluteau nori de aur, îngeri asemănători cu acela care 
cu fruntea încununată de un cerc de foc şi cu aripile mari şi 
albe, strânse îmi arăta pe acel om cu care se purtau atât de 
crud. 

Şi tu l-ai putut recunoaşte pe acel om? 

Oh! Da, zise Claudia: era Isus Nazarineanul, acelaşi pe 
care duminica trecută l-au plimbat în triumf pe străzile 
Ierusalimului şi despre care tu ai spus râzând: „Nostim 
triumfător, care cucereşte oraşul, călare pe un asin!” 

Ah! făcu Pilat, tu eşti sigură că era acelaşi om? 

Da, da, eu îl cunosc bine, reluă Claudia, căci adesea, 
voalată şi fără a-ţi spune - tu mă ierţi, nu-i aşa? - am 
coborât din citadelă în templu pentru a-i asculta predicile. 

Bine! zise Pilat râzând, atât timp cât el nu va predica decât 
împotriva cărturarilor, fariseilor, saducheilor, esenienilor şi 
a tuturor sectelor lor smintite, mie mi-e perfect egal. Dar să 
se păzească să predice împotriva ascultării datorate 
augustului Tiberiu. 

O! strigă aprins Claudia, niciodată nu a îndrăznit să 
profere ceva împotriva împăratului şi chiar într-o zi, 
dimpotrivă, a recomandat oamenilor să-i plătească tribut... 
Dar aşteaptă, aşteaptă Pilate, asta nu e totul. Acest blând 
predicator, acest nazarinean inofensiv, pe care-l smuceau cu 
frânghiile lor, pe care-l loveau cu bâtele, pe care-l înţepau 
cu vârful săbiilor, trecând peste puntea Cedronului, l-au 
îmbrâncit brusc şi cum puntea nu are parapet, ela căzut pe 
pietrele abia acoperite de apă, printre care curge 
torentul!... Acolo, şi-ar fi spart capul, dacă mâinile lui, care 
fuseseră legate, nu şi-ar fi rupt în mod miraculos legăturile 
şi nu l-ar fi protejat. Atunci el, în loc să se plângă, în loc să 


blesteme, aşa cum ar fi făcut oricare dintre noi, a murmurat 
aceste cuvinte, pe care le-am auzit cu toată distanţa, aşa 
cum în pofida distanţei, eu vedeam: „o Tatăl meu, înţeleg 
acum că aceşti oameni orbi m-au aruncat de pe punte, 
pentru ca să se îndeplinească ce e scris în psalmul CIX: „El 
va bea din apa pârâului în mersul său şi de aceea îşi va 
înălța capul”. Şi atunci el se aplecă şi bău, în timp ce îngerii 
care erau deasupra lui cântau: „Slavă lui Isus pe pământ! 
Slavă lui Dumnezeu în ceruri!” 

Pilat zâmbi şi zise: 

Eu ştiam că scumpa mea Claudia avea, trează fiind, o 
imaginaţie bogată, dar ignoram că această imaginaţie ar fi 
mai fecundă în timpul somnului, decât în stare de veghe. 

Dar, reluă Claudia, dacă îţi spun, dacă îţi jur, Pilate, că eu 
am văzut şi am auzit totul, aşa cum te văd şi te aud pe tine. 

Şi asta e tot ce-ai văzut şi ce-ai auzit? 

Nu, zise Claudia, nu încă... Ascultă. Fără să se 
neliniştească de cădere, soldaţii şi-au continuat drumul, 
trăgându-l pe Isus cu funiile lor. Au fost însă obligaţi să se 
întoarcă, prizonierul neputând urca torentul pe partea 
dinspre cartierul Ofel, din cauza unui zid care fusese făcut 
pentru a susţine terenul. El cobori deci taluzul pe malul 
opus şi trecu iar pe punte... O Pilate! îţi făcea rău să-l vezi, 
cu roba sa roşie înmuiată în apă, îmbibată de sânge şi lipită 
de trupul lui; el nu mai mergea decât foarte greu, după cât 
suferise în cădere. De cealaltă parte a punţii a căzut iar, dar 
de data aceasta l-au ridicat cu brutalitate, lovindu-l cu biciul 
şi trăgându-l cu funiile. Apoi, soldatul care mergea lângă el 
i-a luat un colţ al pulpanei robei punând-o la centura sa şi 
împingându-l peste spini şi pietre ascuţite, îi striga: „Spune, 
nazarineanule, nu-i aşa că pe acest drum se aplică profeţiile 
lui Malahia: «Voi trimite înaintea ta pe îngerul meu ca să-ţi 
deschidă drumul!» Sau încă: „Spune Isuse, ce gândeşti tu 
despre felul în care şi-a îndeplinit sarcina loan-Botezătorul, 
care pretindea că a venit să-ţi pregătească drumul?” Dar el 


nu răspundea, ci ridica numai privirile către cer, 
murmurând încet: „lartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!”. 

Cu adevărat, Claudia mea susţine admirabil cauza 
nefericitului şi dacă n-ar fi fost vorba decât de suferinţe 
imaginare, eu m-aş înduioşa. 

Pilat! Pilat! reluă Claudia mai aprinsă, ce ţi-am spus este 
foarte real, iar când voi povesti totul, vei vedea! 

Cum zise Pilat, acest nefericit Isus n-a scăpat încă? 

Ascultă... În acel moment o trupă de o sută de oameni s-a 
unit cu prima trupă. Marele preot Caiafa a trimis-o în 
ajutorul celei dintâi. Ea se revărsa din cartierul Ofel. 
Văzându-l pe Isus în mâinile camarazilor lor, noii veniţi au 
scos strigăte de bucurie, care au sfârşit prin a-i trezi pe 
locuitorii cartierului, pe care trecerea lor îi scosese deja 
dintr-un prim somn. Atunci, aceştia au început să apară în 
pragul caselor lor. Tu ştii că ei sunt oameni săraci, aproape 
toţi cărăuşi de apă sau de lemne pentru templu, partizani 
înfocaţi ai lui Isus, care în timpul prăbuşirii turnului Siloe, a 
vindecat pe mulţi dintre ei. Au scos deci strigăte de durere 
şi suspine de compasiune, când l-au văzut pe Isus târât de 
soldaţii care îl chinuiau atât de crud. Aceştia din urmă îi 
respingeau cu lovituri de scuturi, de mânere de săbii şi de 
cozi ale suliţelor, zicându-le: „Ei bine, da, este Isus, profetul 
vostru mincinos, făcătorul vostru de minuni, magul vostru... 
Din nenorocire pentru el şi pentru voi, marele preot nu mai 
vrea să-l lase să continue faptele pe care le face şi numai 
târziu decât azi, el va fi răstignit pe cruce!” La aceste 
cuvinte, oamenii au izbucnit într-un vacarm de strigăte şi 
lamentări, care s-au multiplicat atunci când, sosind la 
poarta Apelor, toţi aceşti săraci au zărit-o pe mama lui Isus, 
susţinută de unul din discipolii fiului ei şi însoţită de acele 
două femei despre care se spune, că el le-a înviat fratele. 
Ele veneau în întâmpinarea lui. Când l-a văzut palid, plin de 
răni, acoperit de sânge la lumina torţelor, în mijlocul 
soldaţilor şi a fariseilor, ea se opri. Picioarele o lăsară şi 
căzu în genunchi cu mâinile întinse către fiul ei... Pilat, 


imaginea ei i-ar fi muiat pe traci, pe sciți, pe barbari! 
Soldaţii noştri însă, au insultat-o şi au bătut-o pe această 
mamă sfârşită de durere. Atunci pe faţa prizonierului se 
rostogoliră lacrimi mari şi el îi strigă: „Cu adevărat ţi-am 
spus că vei fi numită, „mama plină de amărăciune!” Iar toţi 
locuitorii cartierului strigau: „În numele cerului daţi-ne 
înapoi pe acest om! În numele lui Dumnezeu, eliberaţi-l! 
Dacă îl închideţi, dacă îl omorâţi, cine ne va mai ajuta, cine 
ne va mai mângâia, cine ne va mai vindeca...?” După ce 
trupa, ducându-l pe Isus, a trecut, ei s-au strâns în jurul 
mamei lui, zicându-i: „Vai, de acum tu vei fi mama noastră şi 
noi vom fi copiii tăi!” Atunci, lacrimile mi-au tulburat 
vederea şi mi-am lăsat, suspinând, capul între mâini. Când |- 
am ridicat din nou şi am privit înaintea mea, îngerul 
dispăruse, iar draperia pologului de la patul meu, căzuse la 
loc. 

Şi tu, te-ai sculat şi ai venit la mine, buna mea Claudia? 
întrebă Pilat. 

Da, pentru că mi-am zis: „Numai romanii au drept de viaţă 
şi de moarte în Iudeea. Niciunul din supuşii lui August nu 
pot fi condamnaţi şi executaţi decât în urma unui ordin al 
lui Pilat. Dacă eu îi jur că Isus este un drept, Pilat nu va da 
acest ordin, eu sunt sigură.” 

Şi plângând, îşi aruncă mâinile de gâtul bărbatului el. 

Iar Pilat, spuse acesta, nici nu va avea nevoie să refuze 
acest ordin, căci tot ce mi-ai povestit, buna mea Claudia, tot 
ce ai crezut că ai văzut, tot ce ai crezut că ai auzit, tu nu ai 
văzut şi nu ai auzit decât în imaginaţie... 

În acel moment, uşa s-a deschis: mesagerul lui Pilat se 
întorsese. 

Stăpâne, îi zise el, marele arhiereu Caiafa te anunţă că pe 
muntele Maăslinilor a fost arestat vrăjitorul, falsul profet, 
blasfemătorul Isus şi ca în zorii zilei va fi adus în faţa 
tribunalului tău pentru a i se pronunţa sentinţa de moarte. 

Ei bine, întrebă Claudia, totul a fost doar un vis...? 


Pilat, gânditor, îi lăsă capul pe pieptul lui şi după un 
moment de tăcere, îi zise: 

Tu ştii ce ţi-am promis: dacă acest om nu a făcut nimic 
împotriva augustului împărat Tiberiu, nu va avea nimic de 
suferit. 

XXI ANA ŞI CAIAFA. 

Claudia, aşa cum îi spusese lui Pilat nu-l urmări din ochi pe 
Hristos decât de la Ghetsemani până la poarta Apelor, deci 
nu a văzut că în loc să fie dus direct la marele preot, Isus a 
fost mai întâi adus la socrul acestuia. 

Ana, un bătrân înalt şi slab, cu barba stufoasă, cu fruntea 
palidă şi brăzdată de riduri, deţinea la Ierusalim cam 
aceeaşi funcţie pe care o ocupă în Franţa, judecătorii de 
instrucţie. Acuzaţii, înainte de a fi înfăţişaţi marelui preot, 
erau aduşi la el. Acesta îi interoga o dată sau de mai multe 
ori şi, dacă acuzarea era întemeiată, îi trimitea lui Caiafa, 
care le deschidea procesul. 

Aceeaşi ură pe care o avea marele preot faţă de Isus, îl 
anima şi pe socrul său, aşa că Ana aştepta, nu mai puţin 
nerăbdător decât Caiafa, sosirea lui Hristos. 

Judecătorii care constituiau tribunalul său şi care erau în 
număr de şase, fuseseră preveniţi de la orele unsprezece 
seara şi de atunci, aşteptau ca şi el. 

Am arătat cât de repede zvonul despre prinderea lui Isus 
se răspândise în Ierusalim. Mulţi ezitaseră să se pronunţe 
până atunci, dar ştiind că el fusese prins fără rezistenţă, că 
fusese legat, încătuşat şi dus spre oraş, se hotărâră dintr- 
odată, aşa cum fac cei împilaţi şi lipsiţi de noroc, să ia parte 
împotriva lui şi deci să vină să-l acuze şi să aducă mărturie 
împotriva lui. 

Drumul de al Ghetsemani la palatul lui Ana putea fi făcut 
în douăzeci de minute, dar atunci durase mai mult de două 
ore. Soldaţii făcuseră ceea ce face tigrul, sigur că prada nu 
poate să-i scape: ei se distraseră cu prada lor. 

De departe, se vedea venind Isus în mijlocul soldaţilor. 
Strigăte puternice răsunau pe când trecea, torţele se 


agitau aruncând o lumină mai vie, oamenii se înghesuiau 
pentru a se apropia de el. Fiecare voia să-i aducă insulta lui, 
fiecare voia să-i arunce ocara lui, să-i provoace o durere. 

În sala tribunalului se auzea zgomotul apropiindu-se din 
ce în ce. 

Oamenii intrau în grabă şi aglomerau pretoriul, zicând: „El 
soseşte! El vine! Iată-l!” Astfel că, atunci când au venit cu 
adevărat, nu mai era loc pentru acela pe care toată lumea 
venise să-l vadă. 

În sfârşit, primii soldaţi apărură la uşă, strigând: „Loc! 
Loc!” şi bruscând asistenții, pe care îi împingeau cu lemnul 
lănciilor, pentru a deschide un drum, de la peronul de 
intrare, până la estradă, înălţată cu trei trepte, pe care 
tronau Ana cu cei cinci colegi. 

Isus apăru palid, slab, zdrobit, sângerând, abia ţinându-se 
pe picioare. El căzuse de şapte ori, din locul unde fusese 
arestat, până la palatul lui Ana. 

Pentru a urca peronul a fost împins, tras de haine, ridicat 
cu ajutorul funiilor cu care era legat şi pe drumul strâmt, 
deschis cu lănciile, fu îmbrâncit la picioarele estradei. 

Strigătele, huiduielile, blestemele, îi însoţiseră trecerea. 
Ana dădu acestui torent de ură, tot timpul ca să se 
desfăşoare. Când liniştea a fost un pic restabilită, ca şi cum 
nu ar fi ştiut cine era acuzatul adus în faţa lui şi l-ar fi 
recunoscut numai văzându-l, zise: 

Ei, bravo! Eşti Isus din Nazaret, regele evreilor? Eşti 
singur? Unde sunt acele legiuni de îngeri pe care le 
comanzi?... lu care numeai templul Domnului, casa Tatălui 
tău! Ah! Ah! Nazarineanule, lucrurile nu au luat calea pe 
care o gândeai, nu-i aşa? Unii au găsit că au fost destule 
insulte aduse Domnului şi preoţilor. Că nu era permis să 
încalci nepedepsit sabatul şi că era o crimă să mănânci 
mielul pascal într-un timp şi într-un loc în care este oprita o 
face... Da! lertarea păcatelor se dă numai de lehova! Iată 
care sunt unele după altele, toate minunile pe care le-ai 
făcut: ludeea era oarbă, tu i-ai redat vederea; era surdă şi i- 


ai redat urechile; era mută şi i-ai redat glasul: ea vede, 
aude, vorbeşte, te acuză... Tu vrei să schimbi totul, să 
răstorni totul, să distrugi totul, să-l faci mic pe cel care era 
mare şi să-l înalţi pe cel care era mic. Tu vrei să introduci o 
nouă dogmă... În virtutea cărui drept? Cine ţi-a permis să 
propovăduieşti? De la cine ai primit însărcinarea? Vorbeşte! 
Să vedem care este doctrina ta? 

Isus, calm şi trist, lăsase să cadă asupra lui acest torent de 
injurii, fără a-l întrerupe. Când însă acuzatorul s-a oprit, el 
şi-a ridicat capul obosit şi privindu-l pe Ana cu blândeţe 
supremă, zise: 

Eu am vorbit în public, faţă de toată lumea. Am 
propovăduit în templu şi în sinagogile unde se strângeau 
evreii. Niciodată nu am zis ceva secret. Pentru ce mă 
cercetezi? întreabă-i pe cei ce m-au auzit, care este 
doctrina mea. Priveşte în jurul tău, toţi cei care sunt aici pot 
să-ţi repete ceea ce am spus. 

Simplitatea şi blândeţea lui Isus l-au exasperat pe 
acuzator care lăsă să-i scape o mişcare de ură. Un soldat, 
care poate că nu înţelesese ceea ce spusese Isus, dar care 
pricepea gestul marelui preot, se însărcină să răspundă. 

Obraznicule! zise el, aşa se vorbeşte seniorului Ana? 

Şi cu mânerul, săbiei sale, pe care-l ţinea în mână, îl lovi 
pe Isus peste gură. Imediat, sângele ţâşni din nasul şi 
buzele lui Isus care, zdruncinat de lovitură şi împins brutal 
de cei ce-l înconjurau, căzu într-o parte, pe trepte. 

Câteva murmure, acoperite îndată de o avalanşă de 
strigăte, de insulte şi de ocări, se ridicaseră din sală. Din 
nenorocire, aceste murmure erau slabe, iar blestemele 
prea puternice. 

Dacă am greşit, arătaţi-mi ce! Dar dacă am vorbit bine, de 
ce mă loviți? 

Haidem, reluă Ana. Cei care vor să-l dezmintă, să-l 
dezmintă, iar cei ce au adus acuzaţii, să-l acuze. 

Şi el făcu semn soldaţilor care-i mențineau pe cei prezenţi 
cu lemnul lanciei, să ridice aceste bariere. Atunci, toată 


gloata se repezi spre Isus, urlând, ocărând, acuzând. 

El a zis că e rege! A zis că fariseii sunt neamuri de şerpi, 
limbi de vipere! Că învățații şi cărturarii erau ipocriţi şi 
nelegiuiţi!... Că templul era o peşteră de tâlhari!... Ela zis 
că este regele evreilor!... A zis că va dărâma templul şi că-l 
va reconstrui în trei zile!... El a făcut Paştele joi... A 
vindecat în ziua de sabat! A făcut zaveră în cartier!... 
Oamenii din Ofel l-au numit profetul lor!... Ela strigat 
nenorocire lerusalimului!... El mănâncă cu cei necuraţi, cu 
vagabonzii, cu leprogşii, cu sărăcanii!... lartă păcatele 
femeilor cu viaţă destrăbălată!... Împiedică lapidarea 
femeilor adultere! El înviază morţii, prin vrăji nelegiuite! La 
Caiafa, vrăjitorul! La Caiafa, profetul mincinos! La Caiafa, 
cel care insultă religia şi pe Dumnezeu! 

Toate aceste acuzaţii îi erau aduse dintr-odată, iar cei care 
le proferau, i le scuipau în faţă, ameninţându-l, arătându-i 
pumnul, trăgându-l de robă, de manta, de păr, de barbă. 

Ana lăsă această haită să urle, să muşte şi să sfâşie, după 
pofta inimii, după care reluă, la rândul lui: 

Ha! Isus, asta este deci învăţătura ta!... Haide, discut-o, 
apăr-o, fă-o să biruie. Rege, porunceşte! Mesia, dovedeşte-ţi 
menirea! Trimis al lui Dumnezeu, porunceşte în numele 
Tatălui tău! Cine eşti tu? Spune, vorbeşte... Eşti oare, loan- 
Botezătorul înviat? Eşti tu Ilie, care nu a murit? Eşti tu 
Malahia, care după cum se pretinde, nu era om, ci înger?... 
Te-ai numit singur rege! Ei da, rege!... Şi eu te denumesc 
rege: regele vagabonzilor, regele prostimii, regele femeilor 
pierdute... Aşteaptă, aşteaptă, eu vreau să te încoronez 
rege! O trestie şi un papirus! 

I se aduseră prinţului cele două lucruri pe care le ceruse şi 
care fără îndoială, erau pregătite dinainte. 

Fâşia de papirus era lată de trei degete şi lungă de un cot. 

Ana scrise pe papirus toată seria de acuzaţii ce i se 
aduceau lui Isus; apoi, o rulă şi o introduse într-o tigvă, pe 
care o legă la capătul trestiei. 


lată, îi zise lui Isus, iată sceptrul regatului tău, cu titlurile 
regalității! Du-le la Caiafa şi nu mă îndoiesc că-ţi va pune pe 
cap coroana, care îţi lipseşte încă. 

Şi la un semn al bătrânului slab şi hain, mâinile lui Hristos 
au fost legate din nou, numai că acum, între mâini era fixată 
trestia, sceptru derizoriu, care mai târziu a fost acela al 
lumii. 

Atunci Isus, pierdut în această gloată ostilă, protejat numai 
de ura acelora care nu vroiau să i se sfârşească prea 
repede chinurile, fu tras către poartă şi clătinându-se pe 
trepte, fu repus în echilibru de loviturile ce i se dădeau, 
Isus, jucăria acestei lumi de duşmani care îl făceau să 
plătească trei ani de predici, de umilinţă şi suferinţe, de 
devotament şi dragoste, recompensaţi numai printr-o 
singură zi de triumf, Isus insultat, ultragiat, lovit, în tot 
lungul drumului ce ducea de la casa lui Ana la palatul 
ginerelui său, ajunse pe jumătate leşinat, înaintea marelui 
consiliu. 

Acest mare consiliu era compus din şaptezeci de membri, 
care erau prezenţi cu toţii. Ei erau aşezaţi pe o estradă 
semicirculară, în mijlocul căreia, pe un fotoliu mai înălţat 
era Caiafa. 

Nerăbdarea acestuia din urmă era atât de mare, încât el 
îşi părăsi de mai multe ori scaunul şi se duse până la uşa 
exterioară, zicând: 

Dar, ce o fi făcând Ana? De ce l-ar ţine atâta timp pe 
nazarinean? Acest om trebuia să fie aici de peste o oră... Să 
vină! Să vină! 

În sfârşit, Isus apăru. Intrând, capul lui aplecat spre piept, 
se ridică, privirile i se îndreptară fără şovăială către un colţ 
al sălii şi un zâmbet plin de tristeţe înflori pe buzele sale. 

Printre cei care-l aşteptau, el recunoscuse pe Petru şi pe 
loan. 

În momentul când apostolii se risipiseră, când Isus era 
legat, încătuşat, începuse drumul spre Ierusalim şi când 
loan se coborâse către valea Iosafatului pentru a o întâlni 


pe Maria, Petru se mulţumise să se arunce înapoia unui 
măslin, pentru a scăpa de prima furie a soldaţilor. Apoi, de 
departe, mergând din pom în pom şi aruncându-se în 
umbră, ori de câte ori flacăra unei torţe lumina drumul, îşi 
urmase învățătorul, hotărât să nu-l piardă din vedere. 

La capătul mahalalei Ofel, la aproape o sută de paşi de 
poarta Apelor, o găsise pe Maria, agonizând în braţele lui 
Ioan şi ale sfintelor femei. Atunci Fecioara a fost dusă într-o 
casă, în care prin îngrijirea recunoscătoare a acestor 
sărmani oameni care o numeau mama lor, a fost readusă la 
viaţă. 

Dar, redeschizând ochii, Fecioara scosese un strigăt de 
durere. În timpul leşinului, pierduse însuşirea de a-l urmări 
pe fiul ei din ochi, cu toată distanţa şi lucrurile interpuse 
între ea şi el. Aceasta se datora milei lui Isus, căci ştiind că 
va fi chinuit, nu voia ca mama sa să fie martora atâtor 
suferinţe. 

Atunci, Fecioara Maria îi rugase pe Ioan şi pe Petru să-l 
urmeze pe Isus, pentru ca ei să poată să-i aducă din oră în 
oră veşti despre teribilele patimi pe care fiul ei le va suferi. 

Nimic nu se potrivea mai bine cu gândurile celor doi 
apostoli, decât această cerere a Mariei. Ar fi trebuit 
porunca anume a învățătorului lor, pentru, ca loan să se 
hotărască a o părăsi. Cât despre Petru, care era decis deja 
să nu-l piardă din vedere, consimţirea rapidă a lui loan la 
rugămintea Fecioarei, îi dădea un tovarăş la acţiunea lui 
îndrăzneață. 

Totuşi, cum ei ar fi fost cu siguranţă recunoscuţi şi prinşi 
dacă ar fi intrat la Caiafa cu veşmintele lor obişnuite, 
amândoi au îmbrăcat un fel de livrea aparţinând servitorilor 
templului. Sub această deghizare, au ciocănit la poarta 
exterioară a palatului marelui preot, care se deschidea 
asupra văii Ghehenonului şi permitea intrarea într-o curte 
mare în care ardea un foc imens. La el se încălzeau 
servitorii lui Caiafa, soldaţii din gardă şi un mare număr de 


oameni de jos, care fără a face parte din casa celor mari, 
sunt într-un fel în suita suitei lor. 

Datorită hainelor de împrumut, cei doi apostoli au pătruns 
fără nici o dificultate în această primă curte. Nu era însă la 
fel de uşor să treacă mai departe în interiorul 
apartamentelor. Din fericire, loan îl cunoştea pe un angajat 
al tribunalului, un fel de portărel. Acesta, care-l auzise de 
multe ori pe Isus predicând, nu era departe de a se alătura 
discipolilor lui. El a consimţit deci să-l introducă pe loan, 
dar a refuzat cu încăpățânare să-l lase să treacă pe Petru. 
Petru, ne amintim, îl izbise pe servitorul marelui preot cu o 
lovitură de sabie. Malhus l-ar fi putut recunoaşte şi cu toate 
că fusese vindecat în mod miraculos de Hristos, ar fi putut 
să se răzbune pe apostol. 

Petru era deci disperat înaintea acestei uşi care nu se 
deschidea pentru el, când sosiră Nicodim şi Iosif din 
Arimateea. Ei nu fuseseră convocați, dar ştiau ce se petrece 
şi în speranţa de a-l putea ajuta pe Isus, veneau să-şi ocupe 
locurile de membri ai marelui consiliu. Petru i-a recunoscut 
şi la rândul lui, fu recunoscut de ei. Cum nu aveau aceleaşi 
temeri ca un sărman portărel al tribunalului, fiind persoane 
importante, de care nimeni, în afară de guvernatorul 
roman, n-ar fi îndrăznit să se atingă, îl luară pe Petru sub 
protecţia lor şi acesta intră în sală odată cu ei. 

Ajuns înăuntru, Petru îl zări pe Ioan şi se apropie de el şi 
de aceea privirea lui Isus, care-i căuta, îi găsi alături unul 
de altul. 

Înainte chiar de sosirea lui Isus, sala de consiliu era deja 
plină. Gloata care năvăli din suita lui Hristos, fu deci 
obligată, în afară de câţiva mai viguroşi sau mai îndâriiţi, 
decât alţii, să se reverse în vestibule, până la peron. 

Exista în jurul palatului lui Caiafa, pe trei laturi, un mare 
spaţiu liber, a patra faţă, după cum am spus, fiind lipită de 
fortificaţii. Tot acest spaţiu era acum aglomerat de popor. 

Niciodată nu se strânsese o asemenea gloată. Nicicând nu 
se ridicase o asemenea rumoare, nici chiar în zilele celei 


mai teribile răscoale din Ierusalim. Într-adevăr, în alte zile 
de dezordine, nu era vorba decât de revolta contra unui 
pretor, unui tetrarh sau a unui împărat. De astă dată, se 
revoltau contra lui Dumnezeu. 

Caiafa era un bărbat de aproape patruzeci de ani, brunet, 
cu barbă neagră şi ochi întunecaţi, ambițios şi fanatic 
totodată. Poziţia de mare preot reprezenta o încununare a 
ambiţiei sale, dar fanatismul îl făcea să dorească moartea 
lui Isus. 

Era îmbrăcat cu o robă albă peste care purta un anteriu 
mare, de un roşu întunecat, cu ciucuri şi flori de aur. Pe 
piept purta efodul, însemn al rangului său suprem, care-l 
făcea, după Pilat, guvernatorul şi după Irod, tetrarhul, al 
treilea ca autoritate în Iudeea. 

Când pe prag a apărut Isus însoţit de strigăte şi de gălăgie 
venind din toate părţile, se auzi vocea puternică a lui 
Caiafa: 

Ah! lată-te deci, duşman al lui Dumnezeu, care tulburi 
liniştea acestei nopţi sfinte!... Haideţi! Să ne grăbim: 
scoateţi-i această tigvă în care este închis actul de acuzare. 

Au luat tigva şi au înmânat-o marelui preot, în timp ce, 
spre batjocură, au lăsat între mâinile lui Isus, trestia care 
reprezenta sceptrul. Caiafa a derulat papirusul şi a citit 
lunga listă de crime imputate lui Isus şi cum acesta îl 
asculta în tăcere, din când în când, Caiafa striga: 

Dar, răspunde, vrăjitorule! Răspunde, profet mincinos! 
Răspunde, blasfematorule! Nu mai ştii să vorbeşti, tu, care 
ştiai atât de bine să ne acuzi pe noi? 

Şi la fiecare interpelare a lui Caiafa, soldaţii îl smuceau pe 
Isus cu funiile şi îl trăgeau de barbă şi de păr. 

Nicodim nu mai putu suporta acest spectacol. 

Isus din Nazaret, zise el, este acuzat, dar nu este 
condamnat încă. Eu cer pentru el dreptul acuzaților, adică 
libertatea de a se apăra. Dacă va fi condamnat, pedeapsa se 
va executa, după lege, dar eu nu concep ca un om să fie dat 
călăului înaintea judecării sale. 


Iosif din Arimateea se ridică şi spuse doar atât: 

Eu sprijin aceasta. 

Scurta cuvântare a lui Nicodim, ca şi mai scurta 
intervenţie a lui Iosif din Arimateea au fost primite cu 
murmur de cea mai mare parte a celor de faţă. Totuşi, cum 
câteva voci din mulţime au îndrăznit să strige de asemenea: 
„Dreptate acuzatului! Dreptate!” Caiafa a fost obligat să 
dea procesului forma obişnuită, pentru a salva cel puţin 
aparențele. 

Soldaţii primiră deci ordinul de a se îndepărta de Isus şi 
de a înceta să-l maltrateze şi o oarecare regularitate a fost 
impusă interogatoriului. Începu apoi audiţia martorilor. Nu 
trebuie să mai subliniem că aceşti martori erau duşmanii lui 
Isus. Scribii şi învățații pe care el îi combătuse public, 
desfrânaţii, cărora le predicase o viaţă mai curată, adulterii, 
ale căror complice le întorsese la căinţă. Toţi, unul după 
altul,repetau aceleaşi fapte aduse şi în faţa lui Ana. Dar din 
toate aceste capete de acuzare, singurul serios era acela că 
Isus făcuse Paştele în altă zi decât în ziua consacrată. 

Atunci, Caiafa se ridică şi întorcându-se spre Nicodim şi 
Iosif din Arimateea, spuse: 

Prea iluştri prinți ai preoţilor şi bătrâni ai poporului, 
asupra acestui din urmă punct, cei doi colegi ai noştri, 
Nicodim şi Iosif din Arimateea, pot să ne înfăţişeze date mai 
exacte, căci dacă mă bazez pe rapoartele pe care le-am 
primit, acuzatul a făcut cina într-o casă care le aparţine. 

Nicodim sesiză lovitura pe care i-o dădea marele preot. 

Este adevărat, zise el, cu toate că această casă nu este în 
realitate a noastră, pentru că noi o închiriem unui om din 
satul Betania, care a subînchiriat-o ieri unor apostoli ai lui 
Isus, ce veniseră la el din partea învățătorului lor. 

Aşadar, spuse Caiafa insistând, cina a avut loc, într-adevăr 
ieri seara? 

Da, a avut loc ieri seară, răspunse Nicodim. 

Dar ştiţi că este împotriva legii ca cina să aibă loc în altă zi 
decât în ziua sfinţită. Pentru ce acuzatul a devansat cu 


douăzeci şi patru de ore acesta sfântă ceremonie? 

Pentru că el este galileean, zise Nicodim, şi schimbarea 
acestei zile este un drept acordat galileenilor. 

Caiafa bătu din picior cu mânie. 

Bine! S-ar părea că acuzatul a găsit un apărător. Sperăm 
atunci că acest apărător să ne spună în virtutea cărei legi 
galileenii pot să facă Paştele joia. 

Am prevăzut întrebarea, reluă Nicodim, şi iată răspunsul. 

Atunci el scoase de la piept un vechi edict prin care 
galileenii erau autorizaţi să-şi facă cina pascală cu o zi mai 
devreme şi asta, din cauză că în timpul Paştelui era o atât 
de mare afluenţă la Ierusalim, încât dacă şi ei ar fi făcut-o în 
acelaşi timp în templu, nicicând cina nu s-ar fi terminat 
până în ziua de sabat. 

Apoi, din apărător, devenind acuzator, Nicodim adăugă: 

Şi acum, pentru că tu eşti un atât de riguros păzitor al 
legii, tu trebuie să ştii, Caiafa, că ne este interzis să 
instrumentăm în timpul nopţii şi că nici o judecată nu poate 
fi făcută în ziua de Paşti. 

Dar a ţinut el seamă de asta, strigă Caiafa furios, atunci 
când a vindecat în ziua de sabat? 

Dacă a fost o încălcare a legii, poate să-i fie iertată, zise 
Nicodim, pentru că din această infracţiune a rezultat un 
bine şi nu un rău; viaţa unui om şi nu moartea lui. 

Nicodime, Nicodime, ia seama! Uiţi că Deuteronomul 
spune, în cartea a-IV-a: „Să-l slujiţi numai pe Dumnezeu!... 
Dacă se va ridica un prooroc sau vreun oarecine care-ţi va 
vesti un semn sau o minune şi se va împlini semnul sau 
minunea şi îţi va zice în acelaşi timp: „Haidem după alţi 
Dumnezei, pe care tu nu i-ai cunoscut şi să le slujim lor, tu 
să nu asculţi, căci lehova, Dumnezeul tău, te încearcă!” 

Dar, zise Nicodim, dacă în loc de a-l ataca pe Dumnezeu, 
profetul nu-i atacă decât pe oameni şi dacă în loc de a fiun 
prooroc mincinos, el este un profet adevărat, ce vei 
răspunde, Caiafa? 


Aş răspunde, că scriptura afirmă: „Nu va ieşi un prooroc 
din Galileea”, Ori, Isus este din Nazaret, iar Nazaretul este 
în Galileea. 

Da, dar scriptura spune: „Va veni un prooroc din neamul 
lui David şi din oraşul lui David”. Ori Isus este din neamul 
lui David prin losif tatăl său şi din oraşul lui David, pentru 
că el este născut la Betleem. 

Ei bine, fie! zise Caiafa, plictisit de această discuţie în care 
simţea că este depăşit. Să-l interogăm pe însuşi acuzatul şi 
după cum va răspunde, să îl judecăm. 

Atunci, întorcându-se către Isus, îi zise: 

Jură-te pe Dumnezeu cel viu, că ne vei spune dacă tu eşti 
Hristosul, Mesia şi fiul lui Dumnezeu! 

Isus nu pronunţase încă nici o vorbă. 

EI îşi înălţă capul şi în cea mai profundă linişte, ridicându- 
şi ochii spre cer, ca pentru a-l lua pe Dumnezeu ca martor, 
pentru adevărul a ceea ce va spune: 

Eu sunt, Caiafa, şi tu eşti cel care o zice. 

Eu sunt, reluă Isus, cu supremă demnitate, fiul lui 
Dumnezeu, născut dintr-o mamă muritoare şi aflaţi toţi cei 
ce mă ascultați: Cel care este înaintea voastră, care vă pare 
ţărână ca şi voi şi care va fi condamnat de voi, pe acela îl 
veţi vedea, în măreţia lui eternă, aşezat la dreapta lui 
Dumnezeu şi va cobori către voi, purtat de norii cerului. 

La acest răspuns, spus atât de solemn încât făcu să tresară 
întreg auditoriul, Caiafa şi-a scos anteriul şi rupându-l în 
două în semn de durere, zise: 

Voi îl auziţi! Voi îl auziţi, el huleşte! Ce nevoie mai avem de 
martori, pentru a-l condamna pe impostorul care-şi zice fiul 
lui Dumnezeu? 

Şi mii de voci strigară: 

Da, noi l-am auzit; ela zis că este fiul lui Dumnezeu! Da, el 
a hulit! 

Ei bine, întrebă marele preot, care este hotărârea 
voastră? 


Atunci, aproape toţi cei de faţă, judecătorii ridicându-se şi 
scuturându-şi mantourile, iar spectatorii, înălțându-se pe 
vârful picioarelor şi agitându-şi mâinile, îi răspunseră lui 
Caiafa cu un glas teribil: 

Ela meritat moartea! Ela meritat moartea...! 

E bine, zise Caiafa: Pedeapsa cu moartea este dată de 
marele consiliu al naţiunii, lui Isus din Nazaret, care-şi zice 
rege al evreilor. Mesia şi fiu al lui Dumnezeu, ca impostor, 
hulitor şi prooroc mincinos. 

Şi ridicându-se, le spuse soldaţilor: 

Vă dau pe acest rege, aduceţi-i toate onorurile pe care le 
merită. 

Apoi, dând exemplu celorlalţi membri ai tribunalului, el se 
retrase într-o încăpere alăturată sălii de audienţă. 

Membrii consiliului se ridicară şi-l urmară pe marele 
preot; Nicodim şi Iosif din Arimateea, ieşiră ultimii, 
făcându-i lui Isus un gest de milă şi de neputinţă. 

Atunci, un strigăt de bucurie imensă se ridică dintre toţi 
cei nelegiuiţi, căruia îi răspunseră două strigăte de durere: 
unul, scos de câtre Fecioara Maria, care pentru a doua 
oară, cădea leşinată în braţele sfintelor femei, celălalt, scos 
de trădătorul luda, care s-a repezit prin mulţime, rătăcit, şi 
strigând: 

Eu l-am trădat!... Nenorocire mie! Nenorocire mie! 

XXII HAK ED DAM. 

La ţipătul Fecioarei, loan tresări şi se repezi spre sfânta 
mamă, pe care Isus o încredinţase dragostei lui filiale. Cât 
despre Petru, el era hotărât mereu, să nu-l părăsească pe 
Isus. Astfel, gândind că după ce va fi scos din sală, 
condamnatul va fi dus într-una din curţile palatului şi acolo 
va fi închis în vreuna din încăperile scunde, folosite ca 
închisoare sau cazarmă pentru soldaţi, el a ieşit printre 
primii din sala consiliului şi s-a oprit în vestibul, pentru a se 
afla în drumul învățătorului său. 

Cu toate că era la sfârşitul lunii martie, iar zilele 
precedente, prin izbucnirile calde ale respirației lor, indicau 


revenirea primăverii, noaptea era rece ca gheaţa. S-ar fi zis 
că anul, lansat deja, se dădea înapoi, speriat de crima pe 
care ziua ce abia începuse, o va vedea îndeplinindu-se. 

Petru se opri deci în vestibulul palatului lui Caiafa, unde 
ardea un foc mare şi dârdâind se apropie de el pentru a se 
încălzi. 

Oameni din popor, din acea clasă rea, duşmancă declarată 
a tuturor, soldaţi provenind din starea de jos a Siriei, femei 
aparţinând servitorimii preoţilor, cărturarilor şi fariseilor, 
înconjurau focul, ale cărui flăcări se reflectau pe feţele lor, 
părând că luminează toate instinctele josnice. Mari hohote 
de râs izbucneau din grupuri hidoase, atunci când câte unul 
povestea despre o insultă mai abjectă, vreo lovitură mai 
dureroasă dată de el lui Isus, în timpul drumului pe care 
Mântuitorul îl parcursese. 

Petru, care se apropiase fără a şti despre ce este vorba, se 
înfioră auzind despre chinul de până acum a lui Hristos, pe 
care mintea crudă a acestor oameni îl împleteau cu patimile 
ce vor urma. 

Unul din ei zicea: 

I-au dat lui Mesia un sceptru, dar au uitat să-i dea şi o 
coroană. 

Şi el împletea, cu riscul de a-şi însângera mâinile, o 
coroană făcută din ramuri spinoase de cătină, având grijă 
să nu-i rupă frunzele închise la culoare, ca acelea de iederă 
şi care aminteau de departe pe acelea de laur, care serveau 
pentru a-i încununa pe împărați şi pe generalii armatelor. 

Şi toţi se bucurau la gândul de a pune pe fruntea lui Isus o 
coroană, care să nu însemne numai o batjocură, ci să fie şi o 
durere. 

Petru a văzut ce se făcea, a auzit ce se spunea şi a vrut să 
se retragă, dar a pătruns în cercul de lumină pe care-l 
arunca focul şi a fost recunoscut de portăreasa palatului lui 
Caiafa, care-l văzuse intrând prin poarta exterioară cu loan 
şi prin uşa interioară cu Nicodim şi cu Iosif din Arimateea. 


Această femeie se ridică şi mergând la el îl apucă de 
pelerina pe care încerca zadarnic să şi-o tragă peste figură. 

Oh! zise ea, desfăcându-i faldurile pelerinei şi dezgolind 
faţa apostolului, şi tu eşti unul din discipolii Galileeanului! 

La aceste cuvinte, toţi cei care erau aproape de foc se 
ridicară sau se întoarseră, unii insultând, alţii amenințând, 
fiecare ducând mâna la arma pe care o avea, unii ridicând 
bâtele, alţii scoţându-şi cuţitele sau trăgându-şi săbiile. 

Atunci Petru se zăpăci şi încercând să zâmbească, 
răspunse: 

Tu te înşeli, femeie. Eu nu-l cunosc pe cel despre care 
vorbeşti şi nici nu ştiu ce vrei să spui. 

Şi smulgându-şi pelerina din mâinile acelei femei, se 
repezi afară din vestibul. 

Chiar în momentul când el trecea pragul şi ieşea în curte, 
un Cocoş cocoţat pe zid, începu să cânte. Era ora unu 
dimineaţa. 

Dar, îndată ce Petru a pus piciorul în curte, o altă 
servitoare a lui Caiafa l-a recunoscut şi a început să strige: 

Hei! lată unul care era în ceata nazarineanului! 

Curtea era plină de oameni de tot felul aşteptându-l pe 
Hristos; la această acuzaţie a servitoarei, cea mai mare 
parte a acelora ce erau acolo s-au întors, iar Petru, ca şi în 
vestibul, se trezi înconjurat de un cerc de priviri însoţite de 
gesturi amenințătoare. 

Mai speriat decât prima dată, el zise: 

Nu! Nu! Eu declar sus şi tare că nu fac parte din ceata 
discipolilor lui Isus şi că nu-l cunosc pe acest om! 

Cocoşul cântă pentru a doua oară. Petru se pierdu în 
profunzimile curţii şi ajuns în colţul cel mai întunecos, găsi 
un buştean pe care se aşeză. Acolo, el se înfăşură în 
pelerina lui şi plânse amar. 

Dar, cu toată obscuritatea şi cu toată mărimea acelui fel de 
hambar în care se retrăsese, el fusese urmărit, fie de cei 
care considerau drept o greşeală capitală faptul că face 
parte din suita lui Isus, fie de alţii care alăturându-se pe 


ascuns noii credinţe, veneau lângă el nu ca să-l amenințe 
sau să-l insulte, ci pentru a găsi o putere şi consolare. 

Petru se ridică şi prin aceeaşi uşă prin care trecuse cu 
Iosif din Arimateea şi cu Nicodim, se întoarse în sala 
tribunalului. 

Isus, dat mulţimii, era chinuit în toate felurile. Fusese 
dezbrăcat de mantaua şi roba pe care le purtase mai 
înainte şi fusese acoperit cu o pătură veche. 1 se legaseră 
din nou mâinile, iar omul care terminase de împletit cununa 
de spini, i-o înfundase pe cap, în aşa fel încât fiecare din 
ghimpii cătinei îi făcuse o zgărietură şi din fiecare 
zgârietură curgeau picături de sânge, care coborând pe 
obraji, îi inundau barba. 

Petru se opri înspăimântat şi vru să se întoarcă înapoi. Dar 
la acest semn de emoție, pe care nu şi-l putuse stăpâni, cei 
care se găseau în jurul lui, recunoscându-l drept discipol al 
lui Isus îl prinseră de mâini şi de haine, strigând: 

Aha! Tu eşti unul dintre partizanii lui... Tu eşti galileean! 
Nu te numeai tu Simion înainte?... Haide, răspunde! 
Răspunde dar! 

Atunci, dintre cei de faţă, unul strigă: 

Tăgăduieşte degeaba! Nu vă daţi seama după accentul său 
că este galileean? 

Nu! strigă Petru. Nu! Vă jur! 

Atunci, un om ieşi din mulţime şi privindu-l în faţă, zise: 
Pe toţi profeţii! Acest bărbat este cel de care vorbiţi! Eu 
sunt fratele lui Malhus şi îl recunosc ca pe cel care l-a lovit 

în cap... 

Atunci Petru, înnebunit de frică, protestă vehement şi se 
jură că nu numai că nu era cel pe care-l acuzau, dar nu era 
nici printre discipolii lui Isus, pe care nici nu îl cunoştea, el 
fiind venit dintr-un sat îndepărtat, pentru a face Paştele la 
Ierusalim. 

Abia ce terminase aceste proteste, că se şi auzi cocoşul 
cântând pentru a treia oară. 


Chiar atunci, Isus era dus pe dinaintea lui. Divinul 
condamnat i-a aruncat o privire atât de plină de durere şi 
înţelegere, încât Petru amintindu-şi de ce-i spusese Hristos, 
că înainte de a se auzi altreilea, cântec al cocoşului, el îl va 
fi renegat de trei ori, scoase un strigăt de durere şi 
zbătându-se violent, se smulse din mâinile celor ce-l ţineau, 
se repezi în vestibul şi de aici ieşi prin uşa de la stradă. 

Dar cum ajunse în stradă, se trezi în faţa Fecioarei Maria. 

La ţipătul pe care îl scosese când fiul ei fusese condamnat, 
mai multe persoane, printre care în primul rând, ucenicul 
prea-iubit al lui Isus, se repeziseră spre ea. Cu ajutorul 
sfintelor femei, Maria, leşinată pentru a doua oară, fusese 
transportată într-un fel de atelier de rotărie, în care se 
lucra, cu toată ora târzie a nopţii. Acolo, Fecioara Maria 
fusese culcată pe scânduri proaspăt geluite şi i se dădeau 
îngrijiri, în timp Ce lucrătorii din acest atelier îşi continuau 
munca. 

Puțin câte puţin, Fecioara îşi recăpătase conştiinţa şi 
deschisese ochii. 

Atunci, la lumina lămpilor şi a candelelor care ardeau în 
imensul hangar, printre ultimele amețeli ale leşinului, ea îi 
văzuse agitându-se, asemănători unor diavoli ocupați cu 
vreo treabă infernală, pe aceşti oameni care păreau să 
lucreze cu toată râvna urii. Fără să ştie pentru ce sufletul ei 
era mişcat de această muncă, i se părea că fiecare cui ce 
era bătut în lemn, ei îi intra în inimă. De altfel, ea credea că 
munca ce se făcea era pentru o lucrare funebră. 

Într-adevăr, două cruci erau rezemate de perete şi toţi 
oamenii lucrau la o a treia cruce, mai înaltă cu doi coţi 
decât celelalte. 

Oricât de mult ar fi dorit Fecioara să-i întrebe pe lucrătorii 
nocturni, din gura ei nu ieşi nici un cuvânt. Tot ce putu face 
nefericita mamă a fost să se ridice ţeapănă, ca o moartă şi 
cu ochii ficşi, gura deschisă şi tremurând, să arate cu vârful 
degetului ei instrumentul de tortură. 


Atunci toate privirile o urmăriră pe a sa şi frigul din inima 
ei trecu în toate inimile. 

Magdalena îşi făcu un văl din părul ei. Marta îşi ascunse 
capul în mâini, iar loan îndrăzni să pună această întrebare: 

Ce lucraţi voi, prietenii? 

Muncitorii se puseră pe râs. 

Din ce ţară eşti tu, îl întrebară ei pe Ioan, dacă tu nu ştii ce 
este o cruce? 

Eu ştiu ce înseamnă o cruce, spuse loan, dar iată aici două 
cruci rezemate de perete şi una întinsă pe jos... 

Ei bine, cele două rezemate de perete sunt pentru doi 
hoţi, Dimas şi Gestas, iar cea care este culcată pe jos este 
pentru proorocul mincinos, Isus. 

Fecioara scăpă un strigăt şi ca şi cum aceste vorbe i-ar fi 
dat cel puţin curajul de a fugi, se ridică zicând: 

Să plecăm de aici! Afară de aici!... Haideţi, haideţi! 

Strigătul şi cuvintele ei au fost auzite de lucrători. Unii 
luară câte o lumânare, alţii câte o lampă şi apropiindu-se de 
sfintele femei, în mijlocul cărora loan era singurul bărbat, 
luminară chipul Fecioarei. Cu toate că era palidă, 
înlăcrimată şi cu figura răvăşită, ei o recunoscuseră. 

Ah! Ah! zise unul dintre ei, este soţia colegului nostru, 
tâmplarul Iosif... Ce nenorocire că a murit bietul om, el ne- 
ar fi dat o mână de ajutor! 

Eu, zise altul, aş fi de părere mai curând să mergem să-l 
căutăm pe fiul lui, care nu trebuia decât să tragă grinzile 
pentru a le lungi şi a le da dimensiunile pe care le-ar fi vrut. 
Noi l-am pune să întindă stâlpul crucii, care nu are decât 
cincisprezece picioare şi transversala, care nu are decât 
opt. Ar fi avut cel puţin o cruce pe cinste! 

Oh Doamne! murmură Fecioara, voi v-aţi jurat să nu mă 
cruţaţi...? 

Apoi, ca şi cum ar fi simţit că numai de la fiul ei ar fi putut 
căpăta putere, zise: 

Ah! Oriunde ar fi Isus, duceţi-mă la el! 


Şi grupul îndurerat, traversând acel cerc de feţe 
batjocoritoare şi de guri insultătoare, ieşi în stradă şi se 
îndreptă spre palatul lui Caiafa. 

Fecioara urca ultima treaptă a peronului, când l-a întâlnit, 
aşa cum am spus, pe Petru, care se repezea afară din palat, 
având capul pe jumătate ascuns în pelerina lui, cu mâinile 
întinse şi strigând cu amărăciune: 

Vai! Eu l-am renegat! L-am renegat de trei ori, nedemn 
ucenic ce sunt! 

Maria l-a oprit, întrebându-l: 

Petre, Petre, ce s-a întâmplat cu fiul meu? 

O, mamă plină de amărăciune, nu-mi vorbi, zise Petru, că 
eu nu sunt demn de a răspunde la întrebarea ce mi-ai pus- 
O! 

Dar fiul meu? Fiul meu? strigă Maria pe un ton atât de 
dureros, încât fiecare din vorbele ei intra ca un pumnal în 
inima lui Petru. 

Vai! Fiul tău, învățătorul nostru divin, mântuitorul 
oamenilor, el suferă acum nespus şi în timpul celei mai 
crude suferinţe a sa, eu l-am renegat de trei ori! 

Şi fără să vrea să audă altceva şi nici să mai răspundă, el 
se repezi pe stradă strigând ca pentru a-şi răscumpăra 
greşeala: 

Da, eu sunt galileean! Da, îl cunosc pe Isus! Da, eu sunt un 
ucenic al lui...! 

Susţinută de Ioan şi urmată de celelalte femei, sfânta 
Fecioară intră în marea curte a palatului. Atunci îi lăsau pe 
toţi să circule liber, pentru ca oricine să-l poată vedea pe 
Isus şi să-l insulte după pofta inimii. El fusese dus într-o 
mică temniţă boltită, având o fereastră cu gratii de fier, 
deschisă în curte la nivelul solului. La lumina unei torţe din 
lemn de brad prinsă în interstiţiile pietrelor şi care ardea 
răspândind un fum gros şi un miros de răşină, se putea 
vedea Hristos, păzit de doi soldaţi, legat de o coloană şi 
forţat să stea în picioare. Acestea îi erau rănite şi umflate. 


Maria, s-a târât până la gratiile ferestrei şi apucându-le cu 
mâinile, spuse, căzând în genunchi: 

Fiul meu, fiul meu, sunt eu! Mama ta! 

Isus şi-a ridicat capul şi privind-o trist pe Maria îi zise: 

Eu te-am urmărit cu privirile, mamă! Eu ştiu ce ai suferit 
când ai leşinat în cartierul Ofel, când l-ai auzit pe Caiafa 
pronunţând arestarea mea, şi adineauri, când i-ai văzut pe 
lucrătorii care îmi pregăteau crucea. O, mama mea! Fii 
binecuvântată printre toate femeile pentru suferinţele pe 
care le-ai îndurat. Maria, apăsându-şi atunci faţa de gratii, 
se adânci într-o contemplaţie maternă, plină de durere şi de 
bucurie totodată. 

Primele raze ale zilei, care trebuia să fie ultima petrecută 
de Isus pe pământ, apărură pe cer şi pătrunseră în temniţa 
lui. 

Isus ridică privirile şi surâse: aceste raze erau pentru el ca 
o moară a lui Iacov, plină de îngeri, care urcau la cer şi 
coborau. 

Lângă el, cei doi soldaţi de gardă adormiseră, dând astfel 
un scurt răgaz injuriilor şi torturilor. 

Când se deşteptară la zgomotul ce venea din casa lui 
Caiafa şi îşi întoarseră privirile către Isus, îl văzură 
strălucind în acele prime raze de lumină, raze de aur şi de 
purpură care luceau în jurul frunţii sale însângerate şi 
alunecau de-a lungul trupului său chinuit. 

Zgomotul care-i trezise pe soldaţi se datora sosirii 
cărturarilor şi bătrânilor, care se reuneau iar în sala 
tribunalului, pentru a pronunţa sentinţa ziua, pentru că 
aceea pronunţată noaptea nu era valabilă. 

În definitiv, această judecată era numai preliminară. După 
cucerire, evreii pierduseră dreptul de a aplica sentinţe 
capitale. Când totuşi era vorba da unul de-ai lor, ei 
prezentau sentinţa spre semnare guvernatorului roman, 
care o confirma sau o infirma. 

Se dăduse acum ordinul de a-l aduce pe Isus în faţa 
judecătorilor săi. La acest ordin, soldaţii s-au îndreptat 


către închisoare şi cum cei doi care-l păzeau, dar care îl 
văzuseră pe Isus strălucind în lumină, se codeau să pună 
mâna pe el, noii veniţi, încurajându-se unul pe altul, l-au 
dezlegat brutal şi l-au târât pentru a doua oară înaintea lui 
Caiafa. 

Atunci, marele preot, a reînnoit judecata făcută peste 
noapte şi ordonând să se pună un lanţ de gâtul lui Isus, aşa 
cum se făcea condamnaților la moarte, strigă cu voce 
puternică: 

La Pilat! 

Îndată, acest strigăt, repetat de toţi asistenții, răbufni din 
sala tribunalului în vestibul şi din vestibul în afară. Cei care 
vegheaseră în cerc, în jurul focului, se ridicară. Cei care 
dormiseră înfăşuraţi în mantourile lor, pe sub porticuri sau 
în colţurile zidurilor îşi scuturară dintr-odată, atât restul 
somnului, cât şi praful cu care-i acoperise vântul nopţii. 
Porţile se deschiseră, iar străzile fură aglomerate din nou. 

Printre asistenţi era un bărbat mai palid şi mai agitat 
decât alţii, întrebând pe oamenii din popor şi pe soldaţi, 
ascultând fiecare cuvânt ce se spunea în mulţime, 
tremurând şi înfiorându-se la răspunsurile ce i se dădeau. 
Câteodată râzând convulsiv, altădată oftând sfâşietor. Acest 
om era luda. 

Am auzit strigătul de disperare scos de el în momentul 
când se ceruse moartea lui Isus. Pierdut, el fugise din palat 
şi printr-una din porţile Sionului, coborâse în oraşul de jos 
sărind ca peste un simplu şanţ peste prăpastia Melo, vale 
adâncă ce se întindea de la poarta Apelor la poarta Peştilor. 
De acolo, urcase către Piaţa Mare, trecuse pe sub Xistus, 
lăsase la stânga palatul lui Pilat, la dreapta piscina 
Probatică, ieşise prin poarta Gunoaielor şi pentru a-şi răcori 
fruntea fierbinte, şi-a înmuiat barba şi părul în apa fântânii 
Dragonului, împins apoi de o atracţie involuntară, dar 
irezistibilă spre locul unde era Isus, intrase iar în Ierusalim 
prin poarta Apelor. Se oprise un moment în pădurea de 
chiparoşi de la piciorul turnului lui Siloe, coborâse din nou 


către cetăţuia lui David şi văzând deschis un fel de hangar 
mare, intrase acolo. Rupt de oboseală, gâfâind, plin de 
sudoare, cu toată apa care îi îmbibase barba şi părul, se 
culcase, punându-şi capul pe o bucată de lemn care îi ţinea 
loc de pernă. 

Abia se culcase de câteva minute, şi ochii începeau să i se 
închidă, că fu smuls din somn de un zgomot de paşi şi de 
glasuri: luda se ridică în cot şi zări mai mulţi oameni care se 
apropiau. Unul dintre ei ducea un felinar în mână. Când au 
ajuns la câţiva paşi de el, Iuda privi în jur, pentru a-şi da 
seama de locul unde se afla. 

Atunci, la lumina slabă a felinarului, el văzu că era într-un 
atelier de rotărie şi dulgherie şi că bucata de lemn pe care 
îşi sprijinise capul nu era altceva decât o cruce colosală, 
pregătită evident pentru o execuţie apropiată... El se ridică 
rapid, mânat de o spaimă profundă, căci ghicise că această 
cruce va servi pentru supliciul aceluia pe care-l vânduse! 

Fără a cere nici o explicaţie şi fără a răspunde la 
întrebările lucrătorilor, miraţi că un om şi-ar fi căutat locul 
de odihnă chiar acolo, el fugi în întuneric şi a alergat până 
ce aglomerarea curioşilor de la poarta lui Caiafa, l-a 
împiedicat să meargă mai departe. Ca şi cum n-ar fi ştiut ce 
se petrecea, întrebă atunci despre motivul ce agita oraşul. 
Chiar în momentul când el se informa, Caiafa şi membrii 
marelui consiliu coborau treptele peronului, îndreptându-se 
către Pilat. Înapoia lor, în mijlocul soldaţilor, venea Isus, 
înlănţuit. 

Atunci, aceia cărora luda li se adresase ca pentru a se 
informa, luându-l drept un străin, îi răspunseră: 

lată, este Isus din Nazaret, pe care marele preot şi 
sinedriul l-au condamnat la moarte. Este adus acum la Pilat, 
pentru ca procuratorul roman să confirme judecata. 

Dar ce a zis el? întrebă Iuda. S-a apărat? A acuzat el pe 
cineva? S-a plâns de careva? 

El nu s-a plâns de nimeni şi nu a acuzat pe nimeni, cu 
toate că are dreptul de a acuza şi de a se plânge, fiind 


vândut de unul dintre ai săi, de către unul din proprii săi 
ucenici! Cât despre apărare, n-a spus nimic decât că el era 
Mesia şi că va sta la dreapta lui Dumnezeu. 

Şi nu a hulit? insistă luda. Nu a blestemat? 

El a cerut milă şi iertare de la Tatăl său, pentru 
judecătorii, pentru călăii săi şi chiar, după cum se spune, 
pentru acela care l-a trădat. 

Iuda scoase un geamăt profund şi alergând, urcă pe 
partea cetăţuii lui David, se aruncă prin poarta de Sus şi 
cobori ca un nebun panta abruptă a punţii Sionului. El avea 
atârnată la centură, punga de piele cu cele treizeci de 
monede de argint pe care le conţinea. Punga se lovea de el, 
iar monedele de argint zornăiau sinistru. luda o apăsă cu 
mâna, pentru a-i opri zbaterea şi a face să înceteze 
zgomotul. 

Unde fugea Iuda? Fără îndoială, că nu ştia. De cine încerca 
să fugă? Desigur, de el însuşi. Totuşi, găsindu-se între 
hipodrom şi scara care ducea pe muntele Moriah, îşi aminti 
că văzuse, în diversele sale drumuri, un mare număr de 
preoţi care treceau pe aici ducându-se la templu şi că 
printre ei recunoscuse câţiva membri ai marelui consiliu. El 
se strecură în incinta rezervată locuinţelor servitorilor 
templului şi prin poarta de apus, pătrunse până în piaţeta 
unde Isus avusese odinioară obiceiul de a predica. 

Acolo se găsea un grup de preoţi, de cărturari, de membri 
ai marelui consiliu, vorbind între ei despre judecata care 
tocmai avusese loc la Caiafa. Aceasta avu darul de a-l 
tulbura pe trădător. El se îndreptă înspre interlocutori, dar 
câţiva dintre ei, recunoscându-l, îşi ziseră cu voce joasă: 

Hei! Ilată-l chiar pe omul de care vorbeam... Ucenicul care 
l-a trădat, apostolul care l-a vândut! 

Şi atunci toţi se îngrămădiră curioşi pentru a-l vedea. Cei 
care erau îndărătul altora se înălţară pe vârfuri pentru a-l 
privi mai bine. 

Iuda, exasperat de aceste semne de dispreţ, se apropie de 
ei şi smulgându-şi punga de piele de la brâu, le zise: 


Da, nu vă înşelaţi, eu l-am trădat, eu mi-am vândut 
învățătorul... Şi iată arginţii pe care i-am primit ca preţ al 
trădării. 

Şi deşi întindea punga, niciunul nu făcu vreo mişcare 
pentru a o lua. 

Luaţi-vă înapoi aceşti bani, strigă Iuda. luaţi-i! Nu vedeţi 
că ei mă frig?... Eu rup înţelegerea făcută... Vreţi voi şi 
sângele meu pe deasupra? Luaţi-mi sângele şi repuneţi-l pe 
Isus în libertate. 

Dar ei continuau să se retragă dinaintea lui şi pe măsură 
ce el înainta, prezentându-le punga, ei făceau câte un pas 
înapoi, ferindu-şi mâinile, ca pentru a nu le murdări, 
atingând preţul trădării. 

În sfârşit, unul dintre ei, răspunse în numele tuturor: 

Ce ne interesează pe noi, că tu ai păcătuit, că ţi-ai vândut 
învățătorul sau că ţi-ai trădat Dumnezeul? Noi am avut 
nevoie ca Isus să ne fie dat pentru a-l condamna la moarte. 
Noi ţi l-am cumpărat, tu ni l-ai dat, noi l-am condamnat. 
Păstrează-ţi banii... Bine sau rău, câştigaţi, ei îţi aparţin! 

Atunci luda, cu părul măciucă, cu spume la gură, rupse 
punga şi luând cele treizeci de monede de argint în pumn, 
le aruncă spre ei, în templu. Apoi, smulgându-şi părul, 
cobori treptele şi ieşi prin poarta Aurită. 

Un moment, el fu pe punctul de a traversa valea, de a 
atinge Cedronul şi a se pierde sub umbra măslinilor, dar, 
fără îndoială, se gândi că acolo, mai ales, se va găsi faţă în 
faţă cu crima sa. 

Atunci, porni de-a lungul zidului exterior, strigând ca un 
apucat: 

Câine, Câine! Ce ai făcut cu fratele tău Abel? 

Apoi, pe un ton disperat: 

Eu l-am omorât! Eu l-am omorât! Dându-şi singur 
răspunsul. 

Atunci s-a oprit, ascultând zgomotele oraşului care 
ajungeau până la el şi pe care le auzea ca strigăte de 


nemulţumire, ca ameninţări, ca blesteme care treceau 
peste ziduri. 

Vai! murmură luda, e scris în lege: „Cel care va fi vândut 
un suflet dintre fraţii săi din Israel şi care va fi primit preţul, 
trebuie să moară!” 

Atunci, lovindu-se cu pumnul în piept, strigă: 

Să se sfârşească cu tine, ticălosule! Iată, la picioarele tale, 
o prăpastie; iată deasupra capului, o creangă de pom... 
Aruncă-te sau spânzură-te! 

Şi avansă până la buza prăpastiei, dar se dădu înapoi, 
speriat de adâncimea ei. Privirile i se îndreptară spre un 
sicomor enorm a cărui umbră, când soarele era la zenit, 
putea adăposti o turmă împreună cu păstorul şi câinii ei. 

Iuda aduse sub cea mai groasă creangă câteva pietre, pe 
care le potrivi una peste alta, pentru a face un fel de 
piedestal. Urcat apoi pe edificiul nesigur, îşi aruncă 
mantaua pe jos, îşi desfăcu centura făcându-i la un capăt un 
nod alunecător, iar celălalt capăt îl fixă de o cracă situată 
deasupra capului său, ca braţul unui mort. Îşi trecu gâtul 
prin nodul alunecător şi lovind cu piciorul grămada de 
pietre care se rostogoliră, rămase suspendat, balansându- 
se între creangă şi pământ. 

Fără tăgadă, a avut atunci, rapidă ca fulgerul, întunecată 
ca abisul, o zvâcnire de spaimă sau de regret: ambele mâini 
i s-au dus brusc deasupra capului, au prins centura întinsă 
de greutatea sa, s-au cramponat spasmodic şi au încercat 
să atingă craca, dar aceasta era prea sus. Câteva secunde, 
mâinile lui Iuda bătură în zadar aerul, apoi braţele i se 
crispară, figura i se albăstri, ochii îi ieşiră injectaţi din 
orbite, iar gura i se strâmbă şi lăsă să se audă un horcăit 
înăbuşit. 

Era ultima suflare a vânzătorului. 

Banii de argint pe care Iuda îi aruncase în faţa preoţilor şi 
care se rostogoliră pe dalele templului, au fost adunaţi de 
aceştia. Din ei au cumpărat un câmp, unde corpul lui luda a 


fost îngropat şi care a primit numele de Hak ed Dam, adică 
preţul sângelui, nume pe care-l poartă încă şi astăzi. 

Cât despre sicomor, care era situat în partea de sud-est a 
Ierusalimului, între poarta Peştilor şi poarta Marelui preot, 
la câţiva paşi de fântâna Gihon, a rămas în picioare, până în 
secolul al XV-lea. 

În timpul acestor cincisprezece secole sau douăzeci de 
generaţii care s-au succedat, nici un bătrân nu-şi amintea 
să fi văzut vreun om aşezat sub el sau să fi auzit, copil fiind, 
de la vreun bătrân, că cineva să se fi aşezat sub acest 
sicomor. 

XXIII PORT-STINDARDUL. 

În timp ce se consuma această dramă solitară, Isus era dus 
către procuratorul roman. 

Pentru a ajunge la pretoriu, plecând de la Caiafa, trebuia 
să traverseze partea cea mai frecventată a Ierusalimului, 
adică să intre în oraşul de jos prin poarta Sionului, vecină 
cu turnul lui David, să taie în unghi drept piaţa Târgului, să 
urce către muntele Morialh lăsând palatul Macabeilor la 
stânga şi hipodromul la dreapta, să meargă pe lângă 
templul de la poarta occidentală până la palatul Arhivelor, 
în sfârşit, să traverseze în diagonală Piaţa Mare şi să urce 
cele optsprezece trepte de marmură care formau scara 
pretoriului. 

Cortegiul, deja numeros când a ieşit din palatul lui Caiafa, 
ajunsese nenumerabil când a sosit la procurator. Era 
compus nu numai din locuitorii oraşului, ci şi din toţi străinii 
pentru care prezenta un spectacol nou şi curios. Se vedea 
un om vinovat de astfel de crime, încât acuzatorii nu aveau 
măcar răbdarea să aştepte să treacă ziua de Paşte - zi 
sfântă - pentru a-l condamna şi a-l pedepsi. 

Caiafa, Ana şi mai mulţi membri ai marelui consiliu, 
învestmântaţi în hainele lor sacerdotale, mergeau în frunte. 
Se duceau ei înşişi să îi ceară lui Pilat moartea lui Isus. 

Claudia, neliniştită şi stând aşezată pe terasa palatului 
încă de la revărsatul zorilor, îi văzu venind. Ea trimise 


imediat pe unul din sclavii săi la Pilat, pentru a-i reaminti 
promisiunea pe care acesta i-o făcuse cu câteva ore mai 
înainte. 

Isus era îmbrăcat numai cu cămaşa şi un fel de velinţă ce-i 
fusese aruncată pe umeri, pentru a-i înlocui, în derâdere, 
mantoul. Lanţul care-i fusese trecut în jurul gâtului se 
termina prin două inele mari care-i loveau alternativ 
genunchii. Soldaţii, ca şi în ajun, îl trăgeau cu funii, iar 
divinul martir mergea în mijlocul strigătelor, huiduielilor, 
amenințărilor şi loviturilor, palid, clătinându-se, tumefiat şi 
însângerat. Apoi, pentru a lua în derâdere intrarea lui 
triumfală în Ierusalim, când i-se aşternuseră în cale ramuri 
înverzite, frunze de palmieri şi flori, acum se aruncau la 
picioarele lui pietre-ascuţite, ramuri cu ghimpi, cioburi de 
vase şi de sticlă. 

Astfel înainta Isus, mai mult târându-se decât mergând, 
pierdut în acest vacarm de injurii şi blesteme, dar rugându- 
se şi iubindu-i pe oameni, în această furtună a infernului. 

Când Sfânta Fecioară a aflat ca fiul ei va fi dus în faţa lui 
Pilat, o luase înainte, susţinută de Ioan şi întovărăşită de 
sfintele femei, pentru a-l vedea când el va trece. Ea aştepta, 
aşadar, în colţul unei străzi. De departe, mult timp înainte 
ca Isus să apară, a auzit această furtună omenească, ce 
mugea, apropiindu-se. În sfârşit, îi zări pe acei oameni cu 
feţe sinistre, ce constituie avangarda oricărei execuţii şi 
care, din timp în timp, se întorceau pentru a vedea dacă 
durerea, pe care o anunțau prin strigăte de bucurie, prin 
râsul lor hidos, şi prin gesturi batjocoritoare, nu a rămas 
cumva în drum şi mai are încă puterea să-i urmeze. Apoi 
veneau preoţii, membrii consiliului, cărturarii şi fariseii. La 
urmă, în mijlocul soldaţilor, era Isus. 

Când Maria îl văzu pe fiul ei atât de nenorocit, zdrobit, 
desfigurat, aproape de nerecunoscut chiar de mama sa, 
căzu în genunchi, cu braţele întinse către el, strigând: 

Acesta este fiul meu? El este fiul meu prea iubit?... Vai! 
Isus! Scumpul meu Isus! 


Isus îşi întoarse încet capul, şi murmură aceste cuvinte, pe 
care le mai spusese la Caiafa: 

O mama mea! Binecuvântată să fii pentru toate chinurile 
tale! 

Şi el trecu, în timp ce ea căzu leşinată pentru a treia oară. 
Maria fu susţinută acum de mâinile lui loan şi ale 
Magdalenei. 

Au ajuns atunci în faţa palatului lui Pilat; ale cărui uşi erau 
toate deschise, pentru a-i lăsa să intre liber pe acuzatori şi 
acuzat. 

Dar imensul cortegiu rămase în piaţă, chemându-l pe 
procurator, cu strigăte puternice. 

Acesta apăru sub bolta primei uşi, înconjurat de soldaţi 
romani. Se vedeau înapoia lui port-stindardele, cu frunţile şi 
laturile acoperite de piei de leu cu ochi de email, cu dinţi şi 
gheare aurite. 

Ei ţineau în mâinile lor stindardele ce aveau în vârf câte o 
acvilă, ţinând în gheare aceste patru litere: S. P Q.R. După 
Marius acvila fusese înlocuită printr-un lup. 

Pilat făcu semn că voia să vorbească, şi tumultul încetă pe 
dată. 

Pentru ce nu intraţi? întrebă el, şi de ce nu îmi aduceţi 
acuzatul? 

Pentru că noi nu vrem să ne întinăm, răspunseră evreii, 
intrând în ziua de Paşti în palatul unui om de altă religie 
decât a noastră. 

Ciudat scrupul, spuse Pilat, pe care însă nu l-aţi avut azi- 
noapte, când, împotriva scrisului din lege, voi aţi ţinut un 
consiliu şi aţi pronunţat o pedeapsă capitală... Nu are 
importanţă! Dacă voi nu vreţi să intraţi la mine, am să vin 
eu la voi! 

Pilat, puse atunci să se aducă pe acea galerie din jurul 
pretoriului, un fotoliu asemănător cu un tron şi aşezându- 
se, porunci soldaţilor să formeze pe trepte un culoar prin 
care acuzatul să poată urca scara şi să vină până la el. 

La baza scării erau doi ostaşi port-stindard. 


Atunci, procuratorul, adresându-se evreilor, i-a întrebat: 

Ce crimă a comis acest om? 

Mii de glasuri răspunseră dintr-o dată, atât de confuz că 
Pilat n-a putut să înţeleagă nimic. 

EI ridică mâna pentru a ordona tăcere, şi se făcu linişte. 

Să vorbească numai unul, şi să formuleze net acuzarea. 

Caiafa se apropie. 

Îl cunoaştem cu toţii pe acest om, zise el, ca fiind fiul lui 
Iosif dulgherul, şi al Mariei, fiica lui Ioachim şi Ana, şi totuşi, 
el pretinde că este rege, Mesia şi fiul lui Dumnezeu! Şi asta 
nu este totul: el a nesocotit sabatul şi a vrut să distrugă 
legea părinţilor noştri, ceea ce constituie o crimă demnă de 
moarte. 

Desigur, pentru voi evreii, observă Pilat, dar nu şi pentru 
noi, romanii. Spuneţi-mi deci care sunt faptele lui rele pe 
care le-a comis, pentru ca să pot să le judec? 

Dacă nu ar fi fost un răufăcător, zise Caiafa, noi nu ţi l-am 
fi deferii. 

Încă o dată, spuse Pilat, dacă ela păcătuit faţă de legea 
voastră, şi nu faţă de a noastră, urmează ca voi să-l 
judecaţi. 

Tu ştii bine că este un fapt imposibil, zise Caiafa cu 
nerăbdare, pentru că după a noastră, el merită moartea, 
dar pedeapsa cu moartea este rezervată, ca un drept de 
cucerire, autorităţii romane. 

Atunci, acuzaţi-l de crimele care merită moartea... Eu 
ascult. 

Caiafa reluă: 

După legea noastră nimeni nu poate fi vindecat în ziua 
sabatului iar acesta, dispreţuitor şi rău intenţionat, a 
vindecat, în ziua de sabat, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe 
surzi, paralitici, orbi, leproşi şi posedaţi de diavol! 

Cum se poate vindeca cu rea intenţie, Caiafa? întrebă 
Pilat. A vindeca mi se pare o acţiune foarte caritabilă, în 
care nu poate intra răutatea. 


Ba da, răspunse Caiafa, căci el vindecă în numele lui 
Belzebut... El este un vrăjitor, şi augustul împărat Tiberiu 
recomandă că vrăjitorii să fie stârpiţi. 

Pilat clătină capul. 

Nu ca efect al spiritului necurat, zise el, ci dimpotrivă, o 
consecinţă a atotputerniciei lui Dumnezeu, este însuşirea 
de a goni diavolii din corpul omului. 

Nu are importanţă! zise Caiafa insistând, noi o rugăm pe 
înălţimea ta să ordone ca Isus să compară în faţa ta, pentru 
ca să-l întrebi şi el să-ţi răspundă. 

Fie, zise Pilat. 

Şi adresându-se aceluiaşi sclav care venise din partea 
Claudiei, să-i reamintească promisiunea pe care i-o făcuse, 
îi zise: 

Isus să fie adus aici şi tratat cu blândeţe. 

Mesagerul cobori treptele, veni la Isus, şi înclinându-se în 
faţa lui, spuse: 

Doamne, procuratorul roman Ponţiu Pilat, domnind în 
numele lui Tiberiu, împărat august, te invită să compari în 
faţa lui. 

La aceste cuvinte, se auziră din mulţime murmure 
puternice, căci mesagerul îi vorbise lui Isus aşa cum un 
servitor i-ar fi vorbit stăpânului său şi nu ca un aprod unui 
acuzat. 

Dar mesagerul nu luă în seamă aceste strigăte, ci merse 
înaintea lui Isus. Ajuns într-un loc unde sfărâmături de 
piatră ar fi putut să rănească picioarele acuzatului divin, îşi 
întinse mantaua pe jos şi îl invită pe Isus să calce peste ea. 

Murmurele se înteţiră. 

Isus trecu peste manta cu un surâs blând şi îşi continuă 
drumul spre scară. 

Atunci evreii îi strigară lui Pilat: 

Pentru ce ai trimis un mesager la acest om, în loc să-l 
somezi printr-un aprod să vină la tine?... De ce acest 
mesager l-a numit Doamne? Şi de ce şi-a întins el mantaua 
sub picioarele lui...? 


Pilat îi făcu semn lui Isus să se oprească, pentru a avea 
timp să-l întrebe pe mesager despre motivul care l-a făcut 
să acţioneze astfel. 

Isus rămase în picioare, nemişcat, în mijlocul spaţiului 
creat de şirul soldaţilor, la câţiva paşi numai de peron. 

Mesagerul urcă scara şi se apropie de Pilat. 

Pentru ce, îl întrebă procuratorul roman, l-ai numit pe 
acest om Doamne, şi de ce i-ai întins mantaua ta la 
picioare? 

Mesagerul răspunse: 

Duminica trecută, eu am asistat la intrarea acestui om în 
Ierusalim. El şedea pe un asin, şi copiii evreilor ţineau în 
mâini ramuri şi frunze de palmier pe care le agitau 
strigând: „Slavă fiului lui David!” în timp ce taţii lor îşi 
întindeau mantourile în drumul lui strigând: „Slavă celui 
care este în ceruri! Slavă celui ce vine în numele 
Domnului!”. 

Evreii care erau mai aproape de pretoriu auziră acest 
răspuns şi îi strigară mesagerului: 

Cum se face că tu, care eşti grec, ai înţeles cuvintele spuse 
în ebraică? 

Mesagerul se întoarse către cei ce-l întrebau şi zise: 

Este foarte simplu. Eu m-am apropiat de unui dintre evrei 
şi l-am întrebat: Ce strigi tu, şi ce strigă toţi aceşti oameni? 
El mi-a explicat. 

Şi care era exclamaţia pe care o scoteau în evreieşte? 
întrebă Pilat. 

Osana, Doamne! răspunseră evreii. 

Şi ce înseamnă această expresie? continuă procuratorul. 

Ea înseamnă: Slavă Doamne! 

Atunci, zise Pilat, pentru că voi înşivă strigaţi la trecerea 
acestui om: „Slavă, Doamne!” şi va aruncaţi mantalele 
înaintea lui cu ce este vinovat mesagerul meu dacă l-a 
numit Doamne şi şi-a întins mantoul la picioarele sale? 

Apoi, adăugă mesagerului: 

Întoarce-te şi spune-i lui Isus să vină. 


Mesagerul cobori şi înclinându-se din nou înaintea lui 
Hristos: 

Doamne, îi zise el, tu poţi să-ţi continui drumul. 

Isus avansa, şi pe când trecea printre cei doi ostaşi port- 
stindard, stindardele se înclinară singure şi au părut că-l 
salută pe Isus. 

Văzând aceasta, evreii strigară: 

Priviţi, dar, ce fac purtătorii stindardelor! Iată că ei îl 
slăvesc, pe acest om! 

Pilat văzuse, ca şi ceilalţi, cum se înclinau stindardele şi nu 
înţelesese nimic din această mişcare. 

Atunci, adresându-se port-drapelelor le zise: 

Pentru ce aţi făcut voi, ce-aţi făcut? 

Ei îi răspunseră lui Pilat: 

Domnule, noi suntem păgâni şi paznici ai templului. Cum 
ar putea Domnia ta să presupună că noi l-am slăvi pe acest 
om? 

Totuşi... Făcu Pilat. 

Nu noi am înclinat stindardele noastre, ci acestea s-au 
coborât singure şi au salutat pe acest om, fără voia noastră, 
Auziţi? Zise Pilat adresându-se evreilor. 

Este o minciună! răspunseră aceştia. Soldaţii sunt 
partizani ai acestui prooroc mincinos! 

Eu nu cred, zise Pilat, dar mai bine, alegeţi pe cei mai 
puternici dintre voi şi pe cei mai înverşunaţi împotriva lui 
Isus. Ei să ia stindardele din mâinile soldaţilor mei şi vom 
vedea dacă le vor ţine mai ferm. 

Evreii au ales atunci doi oameni de talie herculeană, şi îi 
prezentară lui Pilat. 

Este bine, spuse procuratorul. Port-drapelele să cedeze 
acestor doi oameni locul şi stindardele lor. 

Cei doi israeliți robuşti preluară stindardele de la soldaţi, 
se plasară pe prima treaptă a scării, se sprijiniră de rampă 
şi aşteptară încordându-şi toate forţele. 

Atunci Pilat se adresă mesagerului: 


Recondu-l pe Isus în locul dinainte, pentru ca să urce 
scara a doua oară, aşa cum a făcut prima dală, şi să vedem 
dacă noii purtători ai stindardelor vor avea mâinile mai tari 
decât cei dinainte. 

Isus ieşi din pretoriu cu mesagerul, dar pe o altă uşă, 
astfel ca să nu treacă prin faţa stindardelor când ar cobori 
scara. 

În acest timp, Pilat le zise port-stindardelor: 

Acum, vă jur pe Cezar că, dacă stindardele pe care le 
ţineţi se vor înclina când va trece Isus, am să pun să vă taie 
capetele! 

Apoi mesagerul, care reapăruse conducându-l pe Hristos, 
îi comandă: 

Isus să urce scara a doua oară! 

Doamne, Isuse, zise mesagerul întinzând din nou mantaua 
sub picioarele lui Hristos, procuratorul Ponţiu Pilat îţi 
ordonă să vii la el. 

Iudeii murmurară şi acum faţă de acest omagiu adus 
acuzatului, dar fiind mai mult preocupaţi de port-stindarde 
decât de rest, îşi întoarseră privirile spre scară. 

Isus înaintă lent şi grav şi pe măsură ce se apropia, 
stindardele se înclinau înaintea lui, cu toate eforturile celor 
care le ţineau, şi atât de jos, încât acvilele atinseră 
pământul, iar divinul martir dacă ar fi vrut ar fi putut pune 
piciorul peste ele, trecând. 

Pilat se ridică, speriat el însuşi de această minune. 
Eforturile celor doi evrei, pentru a împiedica stindardele să 
se încline, fuseseră vizibile. Hristos, dimpotrivă, nu 
pronunţase nici un cuvânt, nu făcuse nici un semn! 

Ei, bine, strigară evreii, nu ţi-am spus că este un vrăjitor? 

Pilat era zdruncinat: el ar fi preferat să creadă mai curând 
într-o putere diabolică decât într-o putere cerească. Tot ce-i 
spusese Claudia, îi era acum viu în minte. 

Atunci, se apropie de balustradă şi se adresă evreilor: 

Voi toţi, care sunteţi aici, ştiţi că soţia mea Claudia Procula 
este păgână şi rudă a augustului împărat. Ştiţi că ea a 


construit pentru voi multe sinagoge. Ei bine, ea a venit să 
mă caute azi noapte şi mi-a zis: „Să nu faci nimic împotriva 
lui Isus, pentru că un vis mi-a relevat că acest om este un 
drept!”. 

Dar, evreii răspunseră: 

Dacă el a trimis un vis soţiei tale, el l-a trimis prin aceiaşi 
putere care a forţat stindardele să se încline înaintea lui... 
Este un vrăjitor şi Tiberiu August dă pedeapsa cu moartea 
vrăjitorilor! 

Dintr-o dată, se făcu larmă mare printre evrei. Un om care 
venea alergând pe drumul care ducea la poarta Judiciară, 
vorbea tare şi gesticula viu. 

Pilat! Pilat! strigară evreii. 

Ei bine, zise acesta, ce mai vreţi? 

Cerem ca proba cu stindardul să fie refăcută a treia oară. 

Şi cine va fi atât de îndrăzneţ să repete încercarea? reluă 
prefectul roman. 

Eu! se auzi un glas puternic, răsunător. 

Şi în acelaşi timp în mijlocul spaţiului lăsat liber între 
popor şi soldaţi, avansă un om, care părea să aibe între 
patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani. 

Era evident un om de jos, cu toate că trăsăturile figurii 
sale erau regulate, iar el era într-adevăr frumos. Ochii lui 
negri scăpărau de mânie, dinţii lui albi, asemănători cu 
aceia ai unui animal carnivor, se întrevedeau printre 
buzele-i subţiri şi pale. Avea părul des şi atât de lung, încât 
îi ştergea umerii atunci când, printr-o mişcare a capului, şi-l 
arunca înapoi. 

Restul corpului îi era bine proporţionat şi păstra, sub 
tunica sa, protejată de un şorţ mare, din piele, ridicat într-o 
parte, o oarecare alură militară. Ajuns în faţa lui Pilat, el 
încrucişă braţele şi-l privi pe procurator cu un aer sfidător. 

Da, eu! repetă el. 

Şi cine eşti tu? întrebă procuratorul. 

Eu sunt Isaac Laquedem, fiul lui Natan, din tribul lui 
Zabulon, răspunse evreul. Eu nu mă tem nici de vrăjitori şi 


nici de farmece. Eu am servit, în timpul împăratului August, 
în legiunea orientală, recrutat în Siria de Quintilus Varius, 
eram cu el în ţara Bructerilor, când germanii, conduşi de 
Arminius, ne-au atacat, după care ne-au atras într-o 
ambuscadă şi ne-au tăiat în bucăţi... Atunci eu purtam 
acvila, în acea zi fatală, şi dacă ea a căzut, a fost pentru că 
am căzut şi eu cu ea, cu pieptul străpuns de o sabie. lată 
cicatricea... Ori dacă nu am înclinat stindardul pe care-l 
purtam înaintea teribilului şef al germanilor, nu am să-l 
înclin nici înaintea acestui prooroc mincinos! Daţi-mi un 
stindard şi să se repete proba pentru a treia oară! 

Fie! zise Pilat. Soldat, dă-i stindardul tău acestui om. 

Soldatul ascultă, şi pentru ca Isus să nu coboare iarăşi, 
evreul, luă stindardul şi urcă primele zece trepte ale scării, 
la baza căreia se oprise Hristos. Stând pe palierul din 
mijlocul scării, el aştepta ca Isus continuând să urce, să 
treacă prin faţa lui. 

Isus avea deja un picior pe prima treaptă când survenise 
discuţia. Ela aşteptat umil, resemnat, aproape pasiv 
sfârşitul acesteia. 

Atunci numai, a ridicat privirea către fostul legionar. 

Vino, vrăjitorule, îi zise acesta, eu te aştept...! 

Isus puse piciorul pe a doua treaptă, apoi pe-a treia, pe a 
patra, şi pe măsură ce urca, se vedea cum veteranul lui 
Varus strângea la piept eu toată forţa braţelor lui vânjoase 
coada stindardului. Dar cu toate eforturile depuse, apăsată 
de o mână invizibilă şi puternică, acvila se apleca, coborând 
pe măsură ce el urca. Astfel, când Isus a atins cea dea 
zecea treaptă, acvila era la picioarele sale, iar legionarul, 
atingând aproape cu fruntea, dalele, părea că i se închină în 
genunchi. 

Un moment în tăcerea deplină. Hristos rămase drept, 
dominând din toată înălţimea taliei sale pe acest trufaş pe 
care mâna lui Dumnezeu îl îndoise ca pe o trestie. 

Dintr-o dată, acesta se ridică plin de ură şi ameninţător. 

Oh! Vrăjitorule! Prooroc mincinos! Hulitor! Blestemat! 


Şi în toiul huiduielilor, el cobori treptele, aplecat, 
clătinându-se, ca un alt Heliodor, gonit de biciul îngerului!... 

Stindardul, rămăsese la picioarele lui Isus! 

XXIV DE LA PILAT LA IROD. 

Mulțimea, martoră a acelui triplu miracol, a fost cuprinsă 
un moment de o teroare profundă, apoi fu stăpânită de ură, 
astfel că strigătele se dublară. Pilat îi făcu semn lui Isus să 
se apropie. 

Isus ascultă. Atunci Pilat l-a privit timp de câteva secunde 
cu mare curiozitate. Era pentru prima oară că îl vedea pe 
acest om despre care auzise vorbindu-se de multe ori, şi 
despre care chiar soţia lui îi spusese atâtea, o bună parte 
din noapte. 

Isus aştepta răbdător să fie interogat. 

Eşti tu cu adevărat regele ludeilor? îl întrebă Pilat. 

La această chestiune neaşteptată, Isus a ridicat capul. 
Întrebarea era complet diferită de cele ce i se puseseră 
până atunci, astfel că se adresă pretorului cu blândeţea lui 
obişnuită: 

Această întrebare vine din însuşi gândul lui Pilat, sau din 
cele auzite de la alţii? 

Eu vorbesc după alţii, răspunse Pilat. Ştii bine că eu nu 
sunt evreu. Cei din naţia ta şi prinții preoţilor te dau în 
mâinile mele ca să te judec. Răspunde deci la întrebarea 
mea. 

Isus clătină capul cu tristeţe. 

Împărăţia mea nu este din această lume, zise el. Dacă ar fi 
fost aşa, discipolii mei s-ar fi luptat pentru a nu cădea în 
mâinile evreilor, în timp ce, dimpotrivă, eu i-am oprit să se 
opună. 

Pilat reflectă un moment; răspunsul era peremptoriu. El 
nega orice pretenţie de putere trecătoare; era o renunțare 
la stăpânirea pământească, nu numai în prezent, ci şi în 
viitor. 

Bine, spuse Pilat, eu înţeleg că tu eşti şeful unei secte. 
Acum, arată, ce sectă ai înfiinţat, sau cărei secte îi aparţii 


tu? Nu este cea a fariseilor, pentru că tu i-ai atacat în mod 
public, şi tot mereu ai predicat împotriva lor. 

Pretore, zise Isus, eu nu sunt de ai lor, nu pentru că i-am 
atacat public pe farisei şi că predicam zilnic împotriva lor, ci 
pentru că fariseii pun morala în actele exterioare ale omului 
şi nu în conştiinţa sa intimă. Pentru că ei cred că au atins 
perfecțiunea supremă ataşându-se strict nu spiritului ci 
numai literei legii. Ei s-au scandalizat văzându-mă aşezat la 
masă cu sărăcanii, fiind înconjurat de oameni de proastă 
condiţie. Dar eu le-am răspuns: „Bolnavii au nevoie de leac 
şi nu cei sănătoşi. Nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi îi 
îndemn la căinţă”. Fariseii urmează legea lui Moise, care 
îndeamnă la răzbunare şi care cere ochi pentru ochi şi 
dinte pentru dinte, în timp ce eu am zis: „Dacă cineva te-a 
lovit pe un obraz. întoarceţi-l şi pe celălalt”. Fariseii ţin 
duşmănia şi se răzbună pentru ofensă, în timp ce eu spun 
ucenicilor mei să-i iubească pe duşmanii lor, să-i 
binecuvânteze pe cei care-i blestemă şi să le răspundă cu 
bine celor ce le fac rău. Fariseii fac pomană cu sunet de 
trompete şi se arată mereu ca fiind slăbiţi de post. Eu, 
dimpotrivă, nu vreau ca mâna stângă să ştie ce face dreapta 
şi dezaprob abstinenţa practicată cu ostentaţie... Vedeţi, 
aşa dar, că eu nu sunt fariseu! 

Dar atunci, întrebă Pilat, eşti saducheu? 

Isus clătină iar capul. 

Saducheii, zise el, cred că sufletul piere odată cu corpul, şi 
aplică doctrina nemuririi şi a învierii, nu sufletelor ci 
seminţiilor. Ei neagă puterea cerească şi inspiraţia divină. 
Ei afirmă că binele ca şi răul depinde numai de noi, şi nu 
admit că Dumnezeu se preocupă de faptele noastre, în timp 
ce eu, spun, dimpotrivă, că sufletul este nemuritor. Eu 
predic învierea trupurilor. Eu mă rog şi-l slăvesc pe 
Dumnezeu ca pe cel care reglează toate acţiunile umane. 
Eu cred în păcatul original şi am venit să-l combat şi îl arăt 
pe Dumnezeu judecând pe vii şi pe morţi la sfârşitul 
veacurilor... Vedeţi aşa dar, că eu nu sunt saducheu. 


Pilat asculta cu atenţie ceea ce spunea Isus, şi pe măsură 
ce vorbea, găsea în cuvintele lui mai mult motive de laudă 
decât de condamnare. 

Da! zise el, înţeleg, tu eşti esenian. 

Isus negă iarăşi, mişcându-şi capul. 

Esenienii, spuse el, au înlăturat căsătoria pentru că femeia 
le pare prea nestatornică. Esenienii privesc fatalitatea ca pe 
singura putere care domină lumea. Esenienii impun un 
noviciat de trei ani şi-i supun iniţierii pe cei ce vor să fie 
admişi în comunitatea lor. Eu, dimpotrivă, am propovăduit 
căsătoria zicând că soţul şi soţia fac un singur trup. Am 
făcut o rugăciune care începe cu „Iatăl nostru, carele eşti 
în ceruri...!” Eu, am chemat pe toată lumea la masa mea 
frăţească, şi trimiţându-i pe ucenici să predice doctrina mea 
pe faţa pământului, le-am zis: „Mergeţi! Învăţaţi popoarele 
fără a alege între ele. Voi aveţi în mână un ocean de adevăr, 
lăsaţi-l să se reverse pe pământ...” Vedeţi, dar, că eu nu 
sunt esenian. 

Dar ce eşti tu, atunci? întrebă Pilat. 

Eu sunt Mesia, răspunse Isus, trimis pe pământ pentru a 
răspândi adevărul. 

Adevărul, zise Pilat râzând, oh! Isus. încearcă să-mi explici 
ce este adevărul! 

Adevărul este pentru minte ceea ce lumina este pentru 
lumea materială. 

Atunci, nu este adevăr pe pământ, spuse Pilat, dacă tu eşti 
obligat să ni-l aduci din cer? 

Ba da! reluă Isus, numai că cei care mărturisesc adevărul 
pe pământ sunt judecaţi de cei care au puterea. Ca dovadă, 
eu sunt adus înaintea ta de către evrei, şi condamnat la 
moarte pentru că am spus adevărul. 

Pilat se ridică, făcu în galerie două-trei tururi în lung şi în 
lat, privind de fiecare dată pe Isus cu o uimire ce părea 
aproape o admiraţie. 

Apoi, vorbindu-şi singur, zise: 

Claudia avea dreptate, acest om este un drept! 


Atunci, el se apropie de balustradă şi se adresă acestei 
mulţimi care, temându-se să nu se întineze, se ţinea în 
afară, având grijă să nu se atingă nici de scara palatului lui. 

Aduceţi-i alte acuzaţii, spuse el, căci, până acum, eu nu 
găsesc vreo greşeală în faptele-acestui om. 

Se iscă dintr-odată o mare hărmălaie şi noi acuzaţii se 
auziră din toate părţile. Dintre acestea, Irod o alese pe 
aceea care avea o mai mare tangenţă cu vrăjitoria: 

Ela zis că ar putea dărâma templul şi să-l ridice la loc în 
trei zile! Ce templu? întrebă Pilat. 

Acela al lui Solomon, cel care a pus patruzeci şi şase de ani 
să-l construiască... înţelege bine, Pilate! El a zis că ar putea 
să-l răstoarne şi să-l reclădească în trei zile! 

Ceea ce înţeleg bine, zise Pilat, este că dintr-un motiv sau 
altul, vă e sete de sângele acestui om. Nerespectarea 
sabatului, mai ales când acesta nu are alt scop şi rezultat 
decât binele şi nici afirmaţia, făcută probabil în vreo 
parabolă, că ar dărâma templul şi l-ar reclădi în trei zile, eu 
nu găsesc că ar merita moartea. 

Într-adevăr, evreii nu au înţeles bine, sau au vrut să 
înţeleagă rău. Vorbele lui Isus erau acestea: „Distrugeţi 
templul Domnului, şi eu îl voi reconstrui în trei zile!” ceea 
ce însemna: „Omorâţi-mă pe mine care sunt adevăratul 
templu al lui Dumnezeu, pentru că din mine izvorăşte 
adevărul, şi după trei zile voi învia!” 

Acest ai doilea răspuns al lui Pilat i-a întărâtat pe duşmanii 
lui Isus, dar în acelaşi timp a dat o oarecare îndrăzneală 
prietenilor lui. Nicodim era în mijlocul acestei gloate şi nu 
aştepta, aşa cum făcuse în marele consiliu, decât un 
moment prielnic pentru a se ridica în favoarea acuzatului. 

El crezu momentul propice, şi ieşi din rânduri. 

Pilat, eu te rog, ca în judecata ta, despre care ne-ai dat 
acum o probă atât de strălucitoare, să mă laşi să spun şi eu 
câteva cuvinte. 

Apropie-te de această galerie şi vorbeşte, îi zise Pilat. 

Nicodim înaintă până la baza galeriei. 


Eu am mai vorbit pentru acest om, continuă Nicodim, 
înaintea marelui consiliu, şi le-am spus bătrânilor, preoţilor, 
leviţilor şi mulţimii: „Ce învinuiri îi aduceţi voi lui Isus? El 
făcea minuni numeroase şi răsunătoare, aşa cum nimeni nu 
a făcut până acum. Eliberaţi-l şi nu-l pedepsiţi! Dacă aceste 
minuni vin de la Dumnezeu, ele vor fi durabile şi veşnice. 
Dacă vin de la diavol, ele vor fi trecătoare şi se vor strica de 
la sine. El ar fi în acest caz asemenea vrăjitorilor Egiptului, 
pe care faraonul i-a ridicat împotriva lui Moise. În faţa 
minunilor acestuia din urmă, care veneau de la Dumnezeu, 
acelea ale preoţilor faraonului au dat greş, iar ei au pierit”. 
Ei bine, Pilat, ia acest exemplu scos din propria noastră 
istoric şi eliberează-l pe Isus, lăsând ca timpul să decidă 
dacă el este impostor sau Mesia, profet mincinos sau fiul lui 
Dumnezeu. 

Atunci, evreii, furioşi şi mâniaţi pe Nicodim, strigară: 

Nu-l asculta pe acest om, Pilate! Nu-l asculta! El este 
ucenicul lui! 

Sunt eu ucenicul lui? strigă Nicodim. 

Da, da, da! urlară evreii, tu eşti ucenicul lui, pentru că tu 
vorbeşti în sprijinul lui! 

Dar, obiectă Nicodim, pretorul lui Cezar, care vorbeşte în 
favoarea lui, ca şi mine, este şi el ucenicul lui? Nu, Cezar l-a 
înălţat în această demnitate, pentru ca de acolo el să 
domine sărmanele noastre pasiuni şi să dea dreptate atât 
celor mari cât şi celor mici, celor slabi ca şi celor puternici. 

Atunci, pentru că tu iei partea crimelor sale, răspunse 
poporul, tu vei lua deci şi o parte din pedeapsa lui? 

Eu iau partea pe care Domnul meu Isus va vroi să mi-o dea 
în pătimirile sale, ca şi în triumful său, zise Nicodim. În 
aşteptare, eu o repet: Dreptate, Pilat! Dreptate! 

Pilat făcu un semn cu mâna pentru a cere linişte şi apoi, 
arătându-l pe Nicodim, spuse: 

Pe lângă acest om, care merită crezământ, pentru că este 
membru al consiliului vostru, mai sunt persoane dispuse să 
aducă mărturie în favoarea acuzatului? 


Atunci se apropie un om şi zise: 

Pot să vorbesc şi eu? 

Vorbeşte! răspunse Pilat. 

Ei bine, iată ce mi s-a întâmplat. De treizeci de ani zăceam 
în pat, pradă suferințelor nespuse, şi în fiecare moment în 
pericol de moarte. Isus a venit la Ierusalim. Atunci am auzit 
povestindu-se că orbi, muţi, posedaţi de diavol, fuseseră 
însănătoşiţi de el. Câţiva tineri m-au luat şi m-au dus 
înaintea lui Isus, cu pat cu tot. El văzându-mă, fu cuprins de 
milă, şi zise: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” îndată eu 
am fost pe deplin vindecat, mi-am luat patul şi am plecat. 

Da, da, strigară evreii, dar întreabă-l în ce zi a fost 
însănătoşit, În ce zi a avut loc această vindecare? întrebă 
Pilat. 

Eu trebuie să spun că a avut loc în ziua de sabat, răspunse 
martorul. 

Atunci pretorul, întorcându-se către Isus, îl întrebă: 

Tu vindecai deci în ziua de sabat ca în zilele obişnuite? 

Pilat, răspunse Isus cu surâsul lui trist, oare ce păstor, 
care văzând una din oile lui căzute în apă şi dusă spre 
adânc, nu s-ar arunca în apă, chiar în ziua sabatului, pentru 
a o scăpa pe sărmana oaie care se îneacă? 

Pilat îşi trecu mâna peste fruntea udă de sudoare. 

Acest om are întotdeauna dreptate! zise el. 

Apoi, adresându-se din nou poporului, întrebă: 

Mai aduce cineva mărturie în favoarea acuzatului? 

Da, eu! zise un om ieşind la rândul lui din mulţime. Eu 
eram orb din naştere. Auzeam vorbindu-se în jurul meu, dar 
nu vedeam pe nimeni. Odată, Isus trecea prin Ierihon şi 
oameni miloşi m-au condus în drumul lui. Am strigat atunci 
cu voce puternică: „Fiu al lui David, ai milă de mine!” Ela 
prins milă-de mine. Punându-şi mâna pe ochii mei, cu care 
niciodată nu am văzut, mi-am căpătat vederea! 

Atunci se mai apropie o femeie, care spuse la rândul ei: 

De doisprezece ani, eu pierdeam sânge şi aşteptam să 
mor. Am cerut să fiu adusă în drumul pe care trebuia să 


treacă Isus şi lipsindu-mi glasul chiar pentru a-l ruga, m-am 
mulţumit să ating marginea vestmântului său: imediat, m- 
am vindecat. 

Ea abia tăcuse, când un alt om înaintă. 

Toţi din Ierusalim, m-au cunoscut ca şchiop şi schimonosit, 
zise el. Eu mergeam, sau mai curând mă târam cu ajutorul 
a două cârje. Isus a întins mâna către mine, a spus o vorbă, 
şi eu am fost vindecat. 

Un lepros avansă şi zise: 

Eu am fost de asemeni vindecat cu un cuvânt. 

Un posedat de demon înainta spunând: 

Şi eu, printr-o singură vorbă, am fost scăpat de diavol. 

Tu vezi bine că acest om are putere asupra demonilor! 
strigară evreii. 

Pilat se întoarse spre Isus ca pentru a-l întreba: „Ce ai de 
Zis?” 

Da! spuse Isus, eu am putere asupra demonilor, dar 
pentru a-i face să se întoarcă în iad şi această putere 
probează cu tărie că eu vin din partea lui Dumnezeu. 

Pentru a treia oară, strigă Pilat adresându-se poporului, eu 
vă repet că acest om este nevinovat! 

Şi noi, strigară evreii, noi ţi-o repetăm la rândul nostru, 
pretore roman, că acest ora ridică poporul prin învăţăturile 
sale, din Galileea, de unde a început, până la Ierusalim, 
unde va sfârşi! 

Cum, din Galileea până aici? întrebă cu vioiciune Pilat 
văzând în acest răspuns care i se dăduse, un mijloc de a 
îndepărta de la el, responsabilitatea judecării. Acest om 
este din Galileea? 

Da, da, urlă mulţimea, el este Galileean, şi Scripturile zic 
că nici un pooroc nu poate ieşi din Galileea... Moarte 
profetului mincinos! Moarte Galileeanului! 

Atuncea Pilat, întorcându-se către Isus, îl întrebă: 

Eşti tu, cu adevărat, din Galileea, aşa cum spun aceşti 
oameni? 


Eu sunt născut în Betleem, zise Isus; dar părinţii mei din 
această lume sunt din Nazaretul Galileei. 

În acest caz, zise Pilat, sesizând cu grabă această nouă 
cale ce se deschidea în faţa lui, nu de mine, care sunt 
procuratorul lui Cezar în Ierusalim, ci de Irod, tetrarhul 
Galileei, va trebui să fii judecat. 

Şi adresându-se poporului, zise: 

Pentru că acest om este din Galileea, el va fi supus 
judecății lui Irod, şi deci nu trebuia adus la mine. În 
consecinţa, eu îl trimit la Irod, care tocmai se găseşte la 
Ierusalim, din cauza sărbătorilor. 

Apoi, către gărzi: 

Duceţi-l pe acest om la Irod, şi spuneţi tetrarhului că eu, 
procuratorul roman, i-l trimit, crezând că nu am dreptul să 
judec pe unul din supuşii lui. 

Gărzile îl înconjurară pe Isus, care cobori scara pretoriului 
cu umilinţa şi resemnarea lui obişnuite. 

În acel moment, Pilat auzind alunecând pe vergeaua lor, 
inelele unei perdele, se întoarse. 

Soţia lui era pe pragul uşii care ducea din pretoriu în 
apartamentele interioare. 

Ei bine, Claudia, o întrebă el, vesel încă de subterfugiul pe 
care-l găsise, eşti mulţumită? 

Este mai bine, decât să-l fi condamnat, răspunse Claudia, 
dar este, mai puţin decât să-l fi iertat! 

Acum, îl duceau pe Isus spre palatul lui Irod. 

Urmând linia dreaptă, drumul ar fi putut dura cel mult 
zece minute. Nu era vorba decât de a traversa Piaţa Mare, 
de-a o apuca pe una din străzile ce porneau de acolo, 
lăsând la dreapta închisoarea şi palatul de Justiţie, iar la 
stânga, casa cunoscută dintr-o parabolă a lui Hristos sub 
numele de casa bogatului nemilostiv, şi să intre în palat prin 
poarta cu gratii care se deschidea numai cu o sută de paşi 
mai jos, în faţa muntelui Acra. Dar supliciul ar fi fost prea 
scurt, tortura sfârşită prea devreme! Isus a fost târât prin al 
doilea oraş. L-au dus prin faţa monumentului lui Alexandru 


laneul, rege şi pontif al evreilor. L-au îmbrâncit din al doilea 
oraş în cel de al treilea, pe care l-a parcurs de la muntele 
Bezeta până la înălţimea turnului Femeilor. Apoi cortegiul a 
revenit, după acest lung ocol, a traversat din nou al doilea 
oraş, prin apropierea mausoleului pontifului rege loan 
Hircan, a ajuns în oraşul de jos şi a intrat, în sfârşit, în palat, 
prin poarta zăbrelită ce dădea, aşa cum am mai spus, spre 
muntele Acra. 

Palatul Irozilor era şi el un monument gigantic, aşa cum se 
ridica în antichitate. Acoperit tot cu marmură de diferite 
culori, de către acelaşi Irod Ascalonitul, care-şi otrăvise 
soţia, Mariam, îşi omorâse pe cei doi fii şi ordonase 
masacrul pruncilor nevinovaţi. Palatul era privit ca 
inexpugnabil, atât din cauza zidului de treizeci de coţi care- 
l înconjura, cât şi pentru vecinătatea celor trei turnuri 
Hippicos, Mariamna şi Phasael, care treceau drept cele mai 
înalte din univers. Cât despre apartamente, ele erau atât de 
vaste, încât numai sala destinată festinelor putea să conţină 
o sută din acele paturi pe care romanii se întindeau pentru 
a-şi lua masa. 

Irod Antipa, tetrarhul Galileei, nu-l cunoştea pe Isus şi 
avea o mare dorinţă să-l vadă. De aceea, îndată ce a ştiut că 
va fi adus înaintea lui din ordinul lui Ponţiu Pilat, a coborât 
în sala de audienţe şi l-a pregătit să-l primească. 

Isus sosise deja. Privirea lui fixă şi severă, poate pentru 
prima dată, se opri asupra tetrarhului. Isus nu putea să uite 
că are înaintea lui pe ucigaşul lui loan-Botezătorul. 
Expresia din privirea lui îi dădea lui Isus o măreție, care-l 
făcu pe Irod să rămână un moment mut de surpriză. 

Ah! ah! zise el în sfârşit cu un accent de ironic, tu eşti 
aşadar, marele prooroc?... Tu nu îmi eşti necunoscut, iar 
zvonul despre minunile tale a ajuns până la mine. Pe viaţa 
lui Cezar! eu eram certat cu Pilat, dar, trimiţându-te la 
mine, iată o condescendenţă care mă împacă cu el! 

Uite, până în prezent, m-am îndoit, dar, probabil, 
Dumnezeu vrea ca eu să fiu convins, şi el te-a îndreptat la 


mine pentru ca tu să faci în faţa ochilor mei una din acele 
minuni care nu lasă nici o îndoială în mintea celor mai 
neîncrezători... Pune-te pe treabă, Isuse, vreau să te văd. 
Haide, aştept. 

Dar Hristos nu catadicsi să-i răspundă. Privirea lui care 
rămânea fixă asupra lui Irod, îşi schimbase numai expresia: 
din severă, şi am zice, aproape amenințătoare cum fusese 
mai înainte, ea redevenise maiestuoasă şi liniştită. 

Irod simţi că pentru a susţine această privire fără a se 
tulbura, avea nevoie de sprijinul propriilor sale cuvinte. El 
reluă deci. 

Ei bine, văd că nu faci nimic! Ce-aştepţi dar, Mesia?... Ah! 
fără îndoială, tu cauţi în mintea ta, să găseşti un miracol ce 
ar putea să mă convingă cât mai bine... Atunci, am să te 
ajut, căci vreau să le admir pe deplin. Tu, care zici că eşti 
mai vechi decât Moise, că eşti înaintea lui Avraam, tu care 
zici că eşti contemporan cu lumea! Ei, bine, priveşte: de aici 
se vede vârful muntelui Moriah, pe care este clădit templul. 
Spune-i vârfului aurit al acestui templu: „Salută-mă, căci eu 
sunt fiul lui Dumnezeu!”. Dacă vârful se înclină şi te salută, 
eu, nu numai că te iert, dar te voi şi proslăvi. 

Isus păstră tăcerea. 

Ah! continuă Irod, îţi cer prea mult! Trebuie să mă întorc 
la minunile pe care obişnuieşti să le faci... Tu ai înviat-o pe 
fiica lui Jair, tu l-ai înviat pe Lazăr. Ei bine, să ne înturnăm 
de la partea de răsărit la cea de miazăzi a templului, către 
mormântul regilor. În acest mormânt dorm resturile 
marelui rege David. Pentru el ar fi probabil o mare bucurie 
să revadă, după mii de ani, un bărbat din neamul lui 
încoronat ca şi el. Ei bine, pronunţă aceste cuvinte simple: 
„Davide, strămoş al meu, ieşi din mormânt, şi înfăţişează-te 
nouă!”. 'Tu îţi dai seama că eu sunt rezonabil cu dorinţa 
mea: nu pretind decât ceea ce Saul îi ceruse vrăjitoarei din 
Endor cu privire la Samuel... Ei bine, ce faci?! Şovăi? 
Refuzi? 


Într-adevăr, Isus nu răspundea nimic, nu făcea nici o 
mişcare. 

Deci, reluă Irod, tu păstrezi tăcerea... Să trecem atunci la 
altceva. 

— Pentru că tu nu poţi să porunceşti nici templului şi nici 
morţilor, comandă atunci apelor fluviilor şi mărilor. Apele 
nu-ţi sunt oare supuse? Nu se zice că ai călcat pe faţa 
lacului Ghenezaret fără să te scufunzi? Uite, de aici se pot 
vedea havuzurile din grădina mea, în care lebedele merg pe 
deasupra, fără să se afunde. Hai, coboară, mergi pe apa 
unuia din ele, după alegerea ta. Mergi fără să te scufunzi, şi 
cu iţi voi pune pe cap coroana mea de tetrarh al Galileei, în 
locul acestei coroane de spini care îţi însângerează fruntea! 

Aceasta a treia propunere n-a avut puterea să-l scoată pe 
Isus din tăcerea lui. 

Tu vezi, strigă Caiafa, care împreună cu cei de vază din 
consiliu, îl urmase pe Isus de la Pilat la Irod, tu vezi, 
tetrarhule! Crezi tu, acum, în minunile unui om, care refuză 
să facă o minune care, nu numai că i-ar salva viaţa, dar, mai 
mult, l-ar face să devină rege? 

Ce nevoie ar avea să devină rege, răspunse Irod, când el 
este deja? 

— Într-adevăr, nu eşti tu regele evreilor? Răspunde Isuse! 
N-ai intrat tu în lerusalim ca un cuceritor, cu onorurile 
triumfului, cu ramurile de palmier ale victoriei?... Daţi-i lui 
Isus din Nazaret roba albă a triumfătorului! Puneţi-i roba 
albă şi duceţi-l din nou la Pilat. El are deja sceptrul, el are 
deja coroana, va avea şi roba albă! Nu-i mai lipseşte decât 
mantia de purpură... Pilat are să i-o dea! 

Şi făcu un semn ca acuzatul să fie luat. 

Gărzile, care nu aşteptau decât acest semn, se aruncară 
asupra lui Isus şi îl târâră. 

XXV DE LA IROD LA PILAT. 

Pilat se credea scăpat de această teribilă responsabilitate, 
de a condamna un nevinovat, sau să ierte pe un oma cărui 
punere în libertate ar fi putut face să se işte o răzmeriţă în 


oraş, când strigătele, vociferările, şi mai ales vuietul 
puternic al acestei mulţimi, care bubuie ca oceanul, au 
zguduit din nou zidurile pretoriului şi puternicele temelii 
ale citadelei Antonia. 

Procuratorul era încă alături de soţia sa, în apartamentele 
interioare, unde abia îşi terminaseră micul dejun, când 
auzind aceste zgomote, săriră amândoi în picioare şi 
alergară la fereastra care dădea spre piaţă. Atunci, ei 
văzură mulţimea, care cu un aer triumfător îl aducea pe 
Isus, strigând: 

La Pilat!... La Pilat...! 

Claudia păli. 

Gândeşte-te bine la ceea ce faci, îi spuse soţului ei, şi 
aminteşte-ţi ce ţi-am spus. 

Tu ai promisiunea mea, răspunse Pilat. Cât timp acest om 
nu va fi acuzat că ar fi adus vreun prejudiciu puterii 
împăratului Tiberiu, viaţa acestui om nu va fi în pericol. 

Dă-mi un gaj, zise Claudia. 

Ia inelul meu, răspunse Pilat. 

Du-te deci şi aminteşte-ţi că Isus este un drept! 

Pilat se întoarse în pretoriu şi găsi pe un trimis al lui Irod 
care îi zise: 

Tetrarhul Irod, stăpânul meu, este mulţumit de cinstea pe 
care i-ai arătat-o, trimiţându-i-l pe Galileean. El îţi declară 
că îl priveşte ca pe un nebun, şi nu ca pe un criminal. În 
consecinţă el ţi-l retrimite, la rândul lui, pentru ca tu să-i 
hotărăşti soarta, după plăcerea ta, sau după conştiinţa ta... 
El m-a însărcinat, pe deasupra, să-ţi spun îţi adresează 
complimente şi să te anunţ că, dacă vreun nor s-ar fi 
strecurat între el şi tine, acesta s-a risipit. 

În urma acestui mesaj al lui Irod, intră Isus, împins cu 
brutalitate de soldaţi. Urcând scările, picioarele îi erau 
împiedicate de roba sa prea lungă, astfel că a căzut. Capuli 
se izbise de muchia unei trepte şi sângele ii şiroia pe faţă. 

Pilat n-a putut să nu murmure: 


Într-adevăr, acest om nu este în mâna preoţilor, ci a 
călăilor, şi iată că ei se grăbesc să-şi înceapă acţiunea! 

Apoi, înaintând până la marginea terasei, din înălţimea 
căreia el se adresase deja de mai multe ori poporului, zise: 

Ce mai vreţi acum, aducându-mi iarăşi pe acest om? Voi mi 
l-aţi dat, ca prooroc mincinos, ca hulind religia, ca agitator 
al poporului. Eu l-am interogat înaintea voastră şi n-am 
găsit nimic rău, nici doctrinei sale şi nici acţiunilor lui. L-am 
trimis atunci la Irod, care nu a găsit nici el ceva contra lui. 
Dacă, pentru a vă satisface, trebuie neapărat să i se dea 
vreo pedeapsă, am să pun să fie biciuit, şi apoi să fie 
eliberat. 

Dar această pedeapsă, oricât ar fi fost de dureroasă, nu 
era suficientă pentru mulţime, ea văzuse curgând sânge şi 
ea nu vrea biciuire - ea vrea moarte! 

Atunci, strigară toţi într-un glas: 

Nu! Nu!... La moarte! Moartea! Răstigniţi-l pe Isus! 
Răstigniţi-l!... Pe cruce! La Golgota! 

Dar Pilat, fără a se nelinişti de aceste strigăte, se aşeză la 
o masă şi, pe un papirus, cu o trestie de Egipt, scrise în 
limba latină, următoarea sentinţă: 

Jesum Nazarenum, virum seditiosum et mosaicae legis 
contemptorem per pontifices et principes suae gentis 
accusation, expoliate, ligate et virgis cedite. 

I, lictor, expedi virgas.5 

Apoi el dădu ordinul lictorului, care ieşi repede din 
pretoriu, arătând hotărârea şi chemându-i pe executori. 

Pedeapsa cu biciuirea, după textul legii, era fixată la 
patruzeci de lovituri, fără una; un fel de iertare derizorie, îl 
scutea pe condamnat de ultima lovitură. 

Din cele treizeci şi nouă de lovituri, treisprezece trebuiau 
să fie date pe umărul drept, treisprezece pe cel stâng, şi 
treisprezece mai jos de umeri. 

Coloana de care se lega condamnatul era izolată, înaltă de 
zece picioare, cu inele care permiteau să-i fie fixate braţele 
la înălţimea de şapte picioare, astfel că pielea corpului se 


găsea întinsă, şi în consecinţă, nu se pierdea nimic din forţa 
loviturilor. Această coloană era denumită coloana ocărilor 
sau coloana ruşinii, pentru că, în timpul execuţiei, poporul îl 
insulta şi-l ocăra pe condamnat. 

Soldaţii îl aduseră pe Isus, dar, în loc să liniştească 
mulţimea, această judecată părea că o irită şi mai mult, într- 
adevăr, nu aceasta ceruseră preoţii, şi nu aceasta doreau 
fariseii. De aceea unii prin vorbele lor şi ceilalţi cu banii lor, 
aţâţau mânia poporului, ori de câte ori aceasta părea că 
slăbeşte. 

Înainte ca Isus să fi traversat mulţimea şi să fi ajuns la 
coloană, executorii erau deja la postul lor. Erau şase bărbaţi 
mărunți şi bruneţi, foşti răufăcători, deveniți călăi. lenta lor 
arămie şi braţele slabe, dar nervoase, arătau că erau 
născuţi la graniţa cu Egiptul. Când Isus ajunse la numai 
câţiva paşi de coloană, ei se aruncară asupra lui, îl smulseră 
din mâinile soldaţilor, îi sfâşiară mânecile robei şi tunicii 
pentru a-i dezgoli spatele, şi întorcându-l cu faţa spre 
marmura coloanei, îi legară mâinile de cele de mai sus 
inelele, astfel că el se sprijinea pe pământ numai cu vârful 
picioarelor. Flagelarea începu cu nuiele de alun unite în 
mănunchi, cei patru bătăugşi, care-şi aşteptau rândul de a 
lovi, numărând lent loviturile. 

Dar cea mai mare parte a poporului continua să strige. 

Răstigniţi-l! Răstigniţi-l! 

Larma era atât de mare, încât pentru a se face auzit, Pilat 
a fost obligat să cheme un gornist. 

Când trâmbiţa răsună, se făcu linişte. 

S-au putut auzi atunci trei lucruri dureroase: zgomotul 
loviturilor ce cădeau pe corpul condamnatului, gemete 
pline de rugăciuni şi de binecuvântări, care ieşeau de pe 
buzele lui Isus, şi triste behăituri ale mieilor de Paşti, care 
erau spălaţi în fântâna Turmelor şi care trebuiau să fie 
sacrificați peste zi. 

Aceste behăituri aveau ceva straniu şi mişcător: erau 
singurele voci care se amestecau cu gemetele celui care va 


muri pentru oameni. Toate celelalte nu erau decât răcnete, 
strigăte, blesteme. 

După ce au fost date primele treisprezece lovituri, alţi doi 
călăi au preluat acţiunea, cu nuiele noi. De data aceasta ele 
erau dintr-un lemn plin de noduri şi de ghimpi, astfel că, de 
la primele lovituri care au fost date pe pielea brăzdată de 
pete vinete şi roşii, sângele începu să ţâşnească. 

Poporul, totuşi continua să urle la picioarele pretoriului, şi 
din timp în timp, se auzea trompeta care comanda liniştea. 
În intervalul de linişte ce urma sunetului trompetei, se 
auzea acel triplu zgomot, atât de dureros, al loviturilor, al 
suspinelor lui Isus şi al behăitului tânguitor al mieilor... 

Dar, deşi Pilat vroia să vorbească, larma îi acoperea vocea 
şi nu se mai auzeau decât miile de strigăte de moarte, 
repetate cu înverşunare: 

Răstigniţi-l! Răstigniţi-l! 

După cea de a douăzeci şi şasea lovitură, călăii se 
schimbaseră. Aceştia din urmă nu mai aveau nici nuiele de 
alun, nici vergi cu ghimpi. Ei aveau bice din curele 
prevăzute cu ghinturi de metal ascuţite, care rupeau 
carnea la fiecare lovitură. 

Trompeta sună puternic pentru a treia oară şi se făcu 
linişte. Acum, vocea lui Isus era aproape stinsă, abia 
auzindu-se cuvintele: 

Tatăl meu, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac...! 

După a treizeci şi noua lovitură, Isus fu dezlegat. Corpul 
lui nu mai era decât o rană. Orice forţa îl părăsise, astfel că 
atunci când nu mai fu susţinut de braţele călăilor, se 
prăbuşi în genunchi la baza coloanei. 

Atuncea, acela care ar fi trebuit să-i dea cea dea 
patruzecea lovitură, dar care nu o dăduse, se apropie şi 
văzându-l cu capul răsturnat înspre spate, zise: 

Pe altul, l-aş fi păgubit de ultima lovitură, dar ţie Hristoase, 
ţie, Mesia, ţie, fiul lui Dumnezeu, îţi trebuie măsura deplină. 

Şi îl lovi cu biciul peste faţă. 

Isus căzu pe spate, aproape leşinat. 


În acest timp, câteva femei pierdute ieşiră din mulţime şi 
unele după altele veniră să-l insulte şi să-l scuipe în faţă, 
schimbând cuvinte obscene cu gealaţii, care îşi ştergeau 
faţa şi braţele de picăturile de sânge care în timpul torturii 
ţâşniseră din corpul divin, până la ei... 

Într-un colţ al pieţei era un grup căruia, din fericire, 
nimeni nu-i dădea atenţie, unii fiind ocupați să privească 
flagelarea, iar alţii să scoată strigăte de „la moarte!”, Acest 
grup era aceia al sfintelor femei. 

Acolo era Maria. La primele lovituri, ea căzuse în 
genunchi, apoi cu faţa la pământ. În cele din urmă, leşinase. 
În momentul când Isus fusese dus la coloană, el îi aruncase 
o privire plină de tandreţe, dar, din nenorocire, aşa cum era 
legat, Mântuitorul nu a putut să-şi întoarcă ochii spre mama 
sa şi să o susţină cu privirea. 

Magdalena, nu se neliniştea că ar putea fi recunoscută ca 
sora lui Lazăr, sau ca o femeie din suita lui Hristos. Ea 
scotea ţipete de durere la fiecare lovitură dată lui Isus, se 
răsucea în ţărână şi îşi smulgea cu amândouă mâinile părul 
ei frumos, auriu. 

Marta şi Maria Cleofas plângeau în genunchi. 

loan încerca să o susţină pe Fecioara Maria, atât de palidă, 
încât s-ar fi putut crede că era moartă. 

Fără îndoială în mijlocul acestor strigăte, acestor 
imprecaţii, prin aerul încărcat de plânsele şi de gemete, 
trecu nevăzut un înger şi murmură la urechea lui Isus 
câteva cuvinte divine, căci el se ridică, având capul înclinat, 
cu mâinile sprijinite pe pământ, apoi se ridică în genunchi 
cu greutate. Pe urmă, ajutat de soldaţi, ajunse în sfârşit, iar 
în picioare. 

Părea, cel puţin, că Maria revenea la viaţă pe măsură ce 
fiul ei îşi revenea: ea făcea fiecare din mişcările pe care le 
făcea Isus, şi când el fu în picioare, ajunse şi ea la fel. 

Atunci Isus, cu ambele mâini însângerate, îşi şterse ochii 
plini de sânge, şi în celălalt capăt al pieţei o putu vedea pe 
mama lui care îşi întindea braţele către el... 


Pilat dăduse ordinul ca, după biciuire, Isus să fie acoperit 
cu o mantie roşie şi să fie adus în faţa lui. 

Spera el să potolească astfel poporul aruncând în 
batjocură, pe umerii lui Hristos purpura regală, sau mai 
curând vrea să ascundă propriilor lui ochi sângele victimei 
sale? 

Isus fu dus mai întâi în curtea pretoriului. Acolo, îl 
introduseră în corpul de gardă şi fu îmbrăcat cu o veche 
mantie de lictor, apoi, printr-o scară interioară îl făcură să 
urce pe puntea ce unea palatul lui Pilat cu citadela Antonia. 

Pilat îl precedase acolo pe Isus şi el puse să se sune 
trâmbiţa pentru a se face linişte şi pentru a se îndrepta 
toate privirile către el. 

Atunci, susţinut de doi soldaţi, apăru Isus palid, desfigurat, 
clătinându-se, cu trestia în mână, coroana de spini pe cap şi 
mantia roşie pe umeri. 

Ecce Homo! spuse Pilat. 

Din cauza schimbării costumului său, mulţi nu-l 
recunoscuseră pe Isus, dar când poporul îşi dădu seama 
cine era omul ce i se arăta şi înțelegând intenţia lui Pilat, 
izbucni într-un strigăt unanim cerându-i moartea: 

Răstigniţi-l! Răstigniţi-l! 

Atunci, marele preot făcu semn că vrea să vorbească. 

La un nou sunet al fanfarei, se restabili liniştea. 

În acest interval de linişte, se auzi vocea lui Caiafa, care 
zicea: 

la aminte, Pilat! Dacă tu eliberezi pe acest om, tu nu eşti 
prietenul Cezarului, căci el s-a numit şi s-a declarat rege, şi 
oricine se numeşte şi se declară rege, se răscoală împotriva 
lui Cezar! 

Pilat sesiză lovitura. Acuzat de revoltă contra lui Cezar, 
Isus nu mai era proorocul mincinos, nu mai era cel care-l 
insulta pe Dumnezeu, şi nici măcar un vrăjitor: era un 
rebel. Pentru el nu mai era îndeajuns biciuirea; trebuia 
pedeapsa capitală. 


Un denunţ la Tiberiu, şi bănuitorul împărat ar fi putut să 
includă în aceeaşi prescripţie pe rebelul nepedepsit şi pe 
judecătorul prea indulgent. 

Procuratorul se hotări totuşi să mai încerce un ultim 
mijloc. 

El dădu cu voce joasă un ordin centurionului care era 
lângă el. Centurionul cobori cu patru soldaţi şi se duse 
drept la închisoarea, situată la numai câţiva paşi de palat. 
Acolo el căută un asasin ticălos condamnat la moarte şi care 
îşi aştepta ceasul execuţiei. 

Acest criminal se numea Bar Abbas, adică fiul lui Abbas. 
Când auzi paşi pe coridorul ce ducea la celula lui şi auzi 
scrâşnind zăvoarele uşii acesteia, a crezut că veneau să-l ia 
pentru a-l răstigni. Făcându-şi o armă din lanţurile sale, el 

se pregăti să se apere. 

La lumina torţelor, centurionul şi cei patru soldaţi îl zăriră 
pe condamnat, retras în ungherul cel mai depărtat al 
temniţei sale ghemuit şi cu ochii în flăcări, cu dinţii 
scrâşnind, cu mâinile deasupra capului şi gata să lovească 
cu lanţul pe primul care s-ar fi apropiat. 

Dar aceste manifestări ostile nu-i speriară pe centurion şi 
pe cei patru oameni ai săi. Ei se apropiară de prizonier 
ascunzându-se în dosul scuturilor lor care amortizară 
loviturile lanţului. Înainte ca Bar Abbas să poată să mai dea 
o lovitură, ei l-au prins chiar de lanţ şi l-au dus, doi 
trăgându-l iar ceilalţi doi împingându-l de la spate. 

Ileşind din închisoare, Bar Abbas salută cu înjurături 
oribile această zi despre care el credea că este ultima 
pentru el. 

Se gândea că toată gloata care aştepta era venită pentru 
el şi strigătele: „Răstigniţi-l! Răstigniţi-l!” credea că sunt 
contra lui. 

Crucea grea, adusă de doi oameni, îşi închipuia că este 
pentru el. 

Atunci, el se aruncă la pământ, rostogolindu-se şi urlând. 


Soldaţii chemară o întărire de alţi patru oameni. 
Mizerabilul fu luat de mâini şi de picioare şi îl urcară astfel 
pe Xistus. 

lată omul pe care l-a cerut înălţimea Ta, zise centurionul 
lui Pilat. 

E bine, răspunse pretorul. Să fie pus lângă Isus. 

Soldaţii îl depuseră pe Bar Abbas în apropierea lui Hristos. 

Un moment, poporul putu vedea, cot la cot, pe omul 
diavolului şi pe omul lui Dumnezeu. Unul cu ochii în flăcări, 
cu gura strâmbată, cu braţele crispate, strigând şi 
blestemând, altul blând, umil, resemnat, rugându-se şi 
binecuvântând. 

Privindu-i pe amândoi, Pilat nu se îndoi că Isus va fi salvat, 
şi, ordonând să se sune trompeta ca să domolească 
zgomotul, care se dublase odată cu apariţia lui Bar Abbas, 
zise: Evrei, este obiceiul ca în ziua de Paşte, eu să vă iert un 
condamnat la moarte... Alegeţi între acest criminal, al cărui 
nume, acum o lună, vă înspăimânta, şi acest prooroc pe 
care acum opt zile, voi îl numeaţi unsul lui Dumnezeu. 

Bar Abbas, la prima privire pe care o aruncase asupra lui 
Isus pălise, într-atâta i se părea imposibil ca el să fie 
preferat acestui om. 

Din mulţime, se ridică un tumult imens. 

Spuneţi, continuă Pilat, care din aceşti doi oameni vi se 
pare cel mai demn de milă, şi care din cei doi trebuie să fie 
iertat? 

Atunci, fără ca un singur glas să se audă în sprijinul lui 
Isus: 

Bar Abbas! răspunse gloata, Bar Abbas! 

Ucigaşul, îşi zăngăni bucuros lanţurile. 

Tu îi auzi, Pilate! Tu îi auzi!... Liberează-mă! zise el. 

Pe cruce, Isus! Pe cruce! reluă mulţimea. 

Vai! Turmă de tigri! strigă Pilat. Dar vă spun şi vă repet că 
l-am interogat şi că l-am găsit nevinovat! 

El a conspirat împotriva lui Cezar! A conspirat contra lui 
Cezar! Să fie eliberat Bar Abbas şi să fie omorât Isus!... Pe 


cruce, Isus!... La Golgota, Isus! Răstigniţi-l! Răstigniţi-l...! 

Asta vreţi voi? zise Pilat. Dar cel puţin, aşteptaţi... 

Şi cu voce joasă dădu un ordin unuia din sclavii săi. 

Să moară! Să moară! continua să vocifereze mulţimea. 

Va muri, spuse Pilat, dar vă previn: Sângele lui va cădea 
asupra voastră. 

Fie ca sângele lui să cadă asupra noastră, asupra copiilor 
noştri şi asupra copiilor copiilor noştri, dar el să moară...! 

În acel moment, sclavul se întoarse, ducând într-o mână, 
un lighean de bronz şi în cealaltă o carafă plină cu apă. 

Să moară, zise Pilat, pentru că voi vreţi să moară, dar eu 
nu mă alătur cererii voastre şi cel puţin mâinile mele vor 
rămâne curate de sângele acestui drept! 

Şi solemn, în faţa poporului adunat, în mijlocul râsetelor, 
huiduielilor, imprecaţiilor mulţimii, Pilat îşi spălă mâinile. 

Dar, pe fundul ligheanului de bronz, el îşi găsi inelul. 

Ce este cu acest inel? întrebă el. 

Eu nu ştiu, spuse sclavul. Soţia Înălţimii Tale, ilustra 
Claudia l-a scos din al său deget şi l-a aruncat în lighean 
zicând: „Este gajul lui Pilat pe care i-l înapoiez, nedorind ca 
el să îşi calce cuvântul!”. Şi înlăcrimată şi-a tras vălul peste 
faţă şi a intrat în apartamentele sale. 

Pilat scoase un suspin profund, şi murmură: 

Ea are dreptate, acest om este nevinovat...! 

După cinci minute, arcaşii scoteau lanţurile lui Bar Abbas, 
care simțindu-se liber se repezi în afara pretoriului şi sări în 
mijlocul mulţimii, speriat de bucuria ei de nedescris, în timp 
ce Pilat scria această sentinţă: 

Duceţi la locul obişnuit de execuţie pe Isus din Nazaret, 
tulburător al liniştei publice, dispreţuitor al lui Cezar, Mesia 
mincinos, aşa cum s-a probat prin mărturia celor mai mulţi 
oameni ai naţiei sale şi spre batjocura majestăţii sale 
regale, să fie crucificat între doi tâlhari. 

Mergi, lictore, şi trimite crucea6 

XXVI BLESTEMUL. 

Sentința scrisă şi semnată. Pilat reintră în palat. 


Pretorul avea mustrări de conştiinţă, avea inima „grea” şi 
simţea nevoia să fie singur. 

Claudia nu cerea să-l vadă. Ea înţelegea că prezenţa ei ar 
fi un reproş pentru soţul său. Se retrăsese în apartamentul 
ei şi făcuse să fie închise obloanele ferestrelor, pentru a 
împiedica, dacă era posibil, să pătrundă lumina zilei şi 
zgomotele. 

În acest timp, Isus era adus în forum. Acolo îl aştepta 
crucea, făcută mai înainte. Ela ajuns în acelaşi timp cu cei 
doi hoţi, Gestas şi Dimas, care trebuiau să fie răstigniţi 
împreună cu el, şi care fuseseră scoşi din închisoare. 

Torturarea lor începuse de două zile. Unul blestema, iar 
celălalt se ruga. 

Dar cei doi abia dacă erau remarcaţi, într-atât Isus capta 
atenţia tuturor. 

Când a apărut între arcaşi, în capul scării pretoriului, 
lucrătorii care aduseseră crucea, se grăbiră să o târască în 
apropierea ultimei trepte. 

Ajungând lângă cruce, Isus îngenunche şi sărută de trei 
ori instrumentul supliciului său, din care el va face simbolul 
mântuirii. 

Tot aşa cum preoţii păgâni aveau obiceiul să sărute un 
altar nou pe care îl consacrau, tot aşa Isus sărută acest 
altar etern al jertfirei mântuitoare. 

Atunci, soldaţii se apropiară şi, cu mare greutate, îi 
aşezară enorma sarcină pe umărul drept, în acelaşi timp în 
care pe umerii celor doi tâlhari nu se punea decât bara 
transversală a crucilor lor, legându-le mâinile de aceasta, ca 
de un jug. Trunchiul vertical al acestor ultime cruci era dus 
de sclavi. 

Douăzeci şi opt de călăraşi destinaţii să însoţească 
condamnaţii erau aliniaţi în josul citadelei Antonia. 

Când crucea fu încărcată pe umărul lui Isus, trompeta 
sună, şi doi soldaţi apucându-l de braţe, îl ajutară să se 
ridice. 


Şeful acestei mici trupe de cavaleri formă, împreună cu 
patru oameni, capul cortegiului, şi strigă: 

— Înainte! 

Acest şef era Longin. 

În acel moment, cu puternice strigăte de bucurie, întreaga 
masă de oameni se puse în mişcare. Până acum, 
condamnatul nu suferise decât tortura pregătitoare: vor 
începe îndată, chinurile. 

În urma lui Longin şi ai lui patru cavaleri, urma un 
trâmbiţaş. El trebuia să se oprească fiecare colţ de stradă şi 
în centrul fiecărei încrucişări de drumuri, să sune din 
trompetă şi să citească tare, sentinţa dată de procurator. 

Apoi urma o trupă de soldaţi pedeştri, armaţi cu platoşe, 
scuturi şi săbii. Înapoia trupei mergea un bărbat tânăr, în 
mijlocul unui interval gol, purtând, însemnată pe o bucată 
de lemn alb, această inscripţie în arameică, în greceşte şi în 
latineşte: 

ISUS DIN NAZARET, REGELE IUDEILOR. 

Îndărătul lui, venea Isus. În jurul lui Isus şi înapoia lui erau 
alţi soldaţi şi apoi gloata, imensă, nenumărată, 
nemaipomenită! 

Cum i-ar fi fost imposibil divinului martir să-şi târască 
crucea, dacă extremitatea ei ar fi atins pavajul bolovănos al 
Ierusalimului, capătul de jos al ei era ridicat cu ajutorul a 
două funii de către doi oameni, care duceau în coşuri, 
ciocane, cleşti şi cuie. 

Unul din aceste coşuri, plin cu instrumente de tortură, era 
dus de către un copil frumos, cu părul lung, cu obraji 
îmbujoraţi, cu dinţi albi, care se juca, râzând, cu toate 
aceste obiecte infame! 

Cu mâna lui dreaptă, Isus încerca, ridicând-o, să 
diminueze apăsarea zdrobitoare a crucii grele, pe când cu 
mâna stângă, îşi ridica roba prea lungă, în care i se 
împiedicau picioarele. 

Picioarele lui, goale, erau sângerânde. Corpul lui, chinuit, 
sângera. Faţa lui zdrobiseră sângerândă, şi, sub sângele de 


pe figură, paloarea obrajilor părea încă şi mai mare. 

Din ajun, adică de la cină, Isus nu băuse, nu mâncase şi 
nici nu dormise. Era epuizat prin pierderea de sânge, ars 
de febră, sfârşit de sete. 

El mergea pe traseul care a primit în urma acestui 
dureros şi suprem drum, numele de Calea Crucii. De atunci, 
paşii pe care îi avea de făcut şi pe care eli-a făcut, au fost 
scrupulos şi cu religiozitate numărați de către pelerini. De 
la palatul lui Pilat până la locul unde crucea a fost fixată în 
stâncă erau o mie trei sute douăzeci şi unul de paşi, adică 
trei mii trei sute trei picioare. 

După optzeci de paşi, forţele îl lăsară pe Isus şi căzu 
pentru prima oară. Surveni atunci, un moment de tulburare 
în cortegiu: în loc de a-l ajuta pe Isus, susţinându-l de 
mâinile pe care le întindea spre ei, călăii îl loveau cu 
frânghiile, iar soldaţii îl împingeau cu vârfurile lănciilor. 

Fără îndoială, acelaşi înger care-l mai asistase pe Isus veni 
iarăşi în sprijinul lui şi luă acea mână pe care oamenii 
refuzau să o atingă, căci, fără nici un ajutor aparent el se 
ridică. 

Capul însă, i se izbise de o piatră şi în acea parte, datorită 
violenţei şocului, coroana de spini i se înfipsese adânc. 
Mulțimea însă striga într-un fel de ritm care făcea ca 
urletele să se asemuiască unui cântec: 

Salut lui Isus din Nazaret, regele ludeilor!... De ce urci tu 
pe Calvar cu tot cortegiul tău?... Aha, pentru ca să ai la 
picioare acest lerusalim căruia tu i-ai prezis distrugerea... 
Spune-ne, când se va întâmpla asta, când din templu nu va 
mai rămâne piatră peste piatră? Spune-ne când şerpii şi 
şopârlele se vor târi peste treptele scărilor noastre? Spune- 
ne, când ghimpii şi mărăcinii vor creşte peste acoperişurile 
surpate ale turnurilor noastre?... Spune-ne astea, Isuse, 
proorocule! Spune-ne astea, unsul lui Dumnezeu! Spune, 
Mesia ceresc! 

Şi hohotele de râs ale gloatei care venea, acoperea vocea 
aceleia care trecuse, aşa cum, pe ţărmul unde se sparg, 


bubuitul unui al doilea val acoperă tunetul primului. 

Şaizeci de paşi mai departe, Fecioara Maria aştepta 
trecerea lui Isus. După biciuire, ea părăsise forumul, unde 
privind fusese profund tulburată, şi rugase pe loan să o 
conducă pe drumul pe care trebuia să-l parcurgă fiul ei, 
pentru a ajunge pe Calvar. 

Acolo, ea aştepta. 

La strigătele acestei mulţimi, la zgomotul acestei mări de 
oameni, urcând şi urlând ca o maree, la aspectul primilor 
soldaţi, îndărătul cărora ea începea să-l întrevadă pe fiul ei, 
mergând încovoiat sub greutatea crucii sale, o apucă un 
tremur suprem şi nu-şi putu reţine gemetele. 

Oamenii care alergau pe flancurile cortegiului auziră 
aceste plânsete dureroase şi se opriră pentru a o privi pe 
aceea care plângea astfel. 

Cine este această femeie care jeleşte? întrebă unul din ei. 

Eh! spuse un altul, nu o recunoşti? Este mama 
Galileeanului! 

Atunci, cel care vorbise primul scotoci cu mâna dreaptă, 
într-un şorţ de piele din care, ridicându-l cu mâna stângă, 
făcuse un fel de mare buzunar şi scoțând un pumn de cuie, 
îi zise Fecioarei: 

Ia-le, sunt pentru fiul tău! 

Fecioara, pentru a nu cădea, trebui să se sprijine de un 
perete. În acel moment, Longin şi cei patru cavaleri ai săi 
trecură prin faţa ei. 

Urma apoi trâmbiţaşul şi cum se găsea la colţul unei 
străzi, suflă în trompetă şi citi sentinţa, după care îşi 
continuă drumul. Înapoia lui venea trupa de soldaţi, şi după 
ea, tânărul bărbat care purta inscripţia. În sfârşit, în urma 
tânărului purtător al inscripţiei, venea Isus. 

Isus îşi întoarse capul către mama sa, şi cum vroia să-şi 
întindă mâinile spre ea, picioarele i se împiedicară în robă, 
se clătină şi căzu pentru a doua oară, pe genunchi şi pe 
mâini. 


Atunci Fecioara n-a mai rezistat dragostei profunde ce o 
împingea înainte. Ea dădu în lături poporul, soldaţii, călăii, 
şi apăru în primul rând, strigând: 

Fiul meu! Fiul meu! 

Fii binecuvântată, mama mea! răspunse Isus. 

Şi cum îngerul Domnului, continua să-l urmeze pentru a-i 
reda forţa, când aceasta îl părăsea, Isus se ridică. Fecioara 
fu îmbrâncită şi insultată, dar nu fu maltratată. Clătinându- 
se, cu capul dat spre spate, ea căzu în braţele lui Ioan şi 
Magdalenei. 

Fără a ţine seama de aceasta, cortegiul îşi reluă mersul şi 
mulţimea striga: 

Bar Abbas! Unde este Bar Abbas?... De ce a fost lăsat să 
fugă Bar Abbas?... Lui trebuia să i se dea o trompetă. El 
trebuia să sune la toate colţurile străzilor, la toate 
încrucişările drumurilor la cele patru colţuri ale zidului. El 
trebuia să strige sclavilor, cârpacilor de năvoade, tocilarilor, 
hoţilor, ucigaşilor: „Auziţi vestea cea mare! Isus din 
Nazaret, regele vostru, vă aşteaptă pe tronul lui de pe 
Golgota. Veniţi de pretutindeni! Veniţi cu toţii! Alergaţi cu 
toţii!” Trăiască Bar Abbas! 

În depărtare, în faţa casei Seraphiei, de unde Ioan 
adusese potirul şi unde Isus, copil, fusese ţinut în timpul 
celor trei zile când părinţii săi îl credeau pierdut. Hristos 
zări un om al cărui cap le depăşea pe toate celelalte. Acest 
om, pentru a vedea mai bine cortegiul, se urcase pe o bancă 
de piatră situată aproape de pragul uşii casei sale. El avea 
în dreapta pe soţia sa, de care se sprijinea şi înălțându-se 
pe vârful picioarelor, o frumoasă fată de cincisprezece ani, 
iar în stânga ţinea un băiat de opt-nouă ani căţărat pe 
prichiciul ferestrei. O viţă, cu lăstari deja verzi se urca pe 
faţada casei, acoperind-o în zilele frumoase ale primăverii şi 
ale verii cu o cortină de frunziş de culoarea smaraldului, iar 
toamna de culoarea rubinului. 

Omul de care vorbim părea că aşteaptă sosirea lui Isus cu 
o nerăbdare mohorâtă, bătând din palme către mulţime şi 


strigând cu ea: „Veniţi de pretutindeni, ucigaşi, hoţi, 
tocilari, cârpaci de năvoade, sclavi, veniţi cu toţii! Alergaţi 
cu toţii! Regele vostru vă aşteaptă pe tronul său de pe 
Golgota!” 

Apoi, pe când Isus începea să se apropie, îi zicea soţiei 
sale: 

Oh. Oh! Vezi tu această aureolă ce străluceşte în jurul 
capului vrăjitorului? N-ai jura că este aureola unui profet 
adevărat? 

Iar soţia îi răspundea: 

Am privit bine, Isaac, dar nu o văd. 

Este posibil, dar eu o văd, o văd... Ea pare să fie formată 
din cele mai curate raze ale soarelui. Este încă o vrăjitorie 
de a sa! 

Isus se apropia mereu. 

Ah! reluă bărbatul. Acum aş vrea să am în mâinile mele 
acvila cezarului. Vom vedea dacă tu ai fi mereu atât de 
puternic încât să fii salutat de ea, ca un împărat, tu care te 
clatini, tu care te chinui, tu care vei cădea sub crucea ta! 

Şi într-adevăr, Isus se chinuia, se clătina şi părea gata să 
mai cadă iarăşi sub greaua povară. 

Îndată ce zări banca de piatră, se depărta de linia dreaptă 
şi făcu un pas către cel care era urcat deasupra. 

Isaac Laguedem, zise Isus, tu eşti? 

Da, răspunse Isaac. Ce vrei tu de la mine, vrăjitorule? 

Mi-e sete... Dă-mi puţină apă din puţul tău. 

Puţul meu este secat. 

Eu sunt obosit, Isaac: ajută-mă să-mi duc crucea, continuă 
Isus. 

Eu nu sunt purtătorul tău de cruce... Tu îţi zici fiul lui 
Dumnezeu. Cheamă pe unul din îngerii Tatălui tău: el te va 
ajuta! 

Isaac, îmi este imposibil să merg mai departe... lasă-mă să 
mă odihnesc puţin pe banca ta. 

Nu este pe banca mea loc decât pentru mine, soţia mea şi 
copii mei... Du-te! 


Lasă-mă să mă aşez pe pragul tău. Este gol. 

Pragul meu nu este făcut pentru vrăjitori, prooroci 
mincinoşi şi pentru cei care-l insultă pe Dumnezeu... Mergi! 

Întinde mâna şi ia un scăunaş din prăvălia ta. 

Nu! căci după ce tu te vei fi aşezat pe el, eu aş fi obligat 
să-l ard... Du-te! 

Isaac! Isaac! Acest scăunaş ar fi pentru tine un tron de aur 
în împărăţia tatălui meu! 

Şi Isus, rugător, făcu un pas către evreu. 

Înapoi! Înapoi! strigă acesta. Nu vezi tu că viţa se usucă la 
apropierea ta? Înapoi! Nu vezi casa mea cum tremură 
numai pentru că tu ceri să te sprijini de ea? Înapoi! Drumul 
tău este înainte. Urmează-ţi drumul! 

Şi repezindu-se de pe bancă, îl respinse cu atâta 
brutalitate, încât pentru a treia oară, Isus se clătină şi căzu 
sub crucea sa. 

Du-te! Mergi! Du-te! zise el. 

Dar, atunci, Isus se ridică pe un genunchi. 

Nenorocitule! Eu am vrut cu îndârjire să te salvez, dar tu, 
cu încăpățânare, ai vrut să te pierzi. Mergi! ai zis? Blestem 
asupra ta pentru a fi pronunţat acest cuvânt!... Eu mai am 
de făcut numai câţiva paşi purtându-mi povara, şi totul se 
va sfârşi. Dar grea povară voi lăsa să cadă asupra ta! Alţii 
vor moşteni cuvântul meu, corpul meu, sângele meu, 
spiritul meu, dar tu, tu vei moşteni numai durerea mea. 
Pentru tine, această durere nu va avea alt sfârşit, decât cel 
al timpurilor!... Tu mi-ai zis: Mergi! Nenorocitule! Tu vei 
merge până în ziua judecății din urmă! Pregăteşte-ţi 
sandalele şi un toiag de drum... De centură nu este nevoie, 
căci disperarea îţi va strânge pieptul şi îţi va înconjura 
şalele. Tu vei fi JIDOVUL RĂTĂCITOR. Tu vei fi călătorul 
veacurilor. Tu vei fi omul nemuritor! Mi-a fost sete şi tu nu 
mi-ai dat să beau: tu vei căuta urmele pe care ţi le voi fi 
lăsat în potirul meu. Povara crucii zdrobea umerii mei şi tu 
ai refuzat să o împărţi eu mine. Nimeni nu te va ajuta să 
duci greaua povară a vieţii tale. Eu eram obosit şi tu mi-ai 


refuzat banca ta, pragul tău, scăunelul tău pentru a mă 
aşeza. Eu îţi refuz un mormânt pentru a dormi! 

Oh! bolborosi Isaac încercând să râdă, cu toate că dinţii îi 
clănţăneau cu zgomot, cu toate că sudoarea agoniei îi 
curgea îngheţată pe frunte, cu toate că genunchii lui 
tremurau mai mult şi erau mai fără putere decât cei ai lui 
Hristos. Mă vei lăsa măcar astăzi să iau masa cu soţia şi 
copii mei, nu-i aşa? 

Da, spuse Isus, şi eu fac pentru tine ceea ce se face pentru 
condamnatul la moarte, căruia judecătorii îi acordă un 
prânz liber... Da, tu vei prânzi cu ei. Dar chiar în această 
seară, vei porni la drum, în călătoria ta veşnică şi văzându- 
te venind, trecând şi trecând iar, toată creaţiunea, de la om 
până la piatră, te va cunoaşte. La vederea ta, acvila ce 
planează în văzduh se va opri la marginea unui nor şi va 
zice: „Mergi, blestematule!” Vulturul îşi va scote gâtul golaş 
din cuib şi, privindu-te cu ochii injectaţi de sânge, îţi va 
spune: „Mergi, blestematule!” Şarpele îşi va scoate capul 
turtit din gaura sa, agitându-şi limba despicată, îţi va zice: 
„Mergi, blestematule!” Tu vei vedea pălind şi stingându-se 
steaua care, timp de mii de ani va fi auzit, în liniştea nopţii, 
lacrimile tale căzând una câte una în prăpastia eternității, şi 
murind steaua îţi va zice: „Mergi, blestematule!” Tu vei 
vedea fluviul întortochindu-se prin câmpii, păduri, preerii. Îi 
vei urma cursul mergând ca şi el fără a te odihni vreodată. 
Pierzându-se în sânul oceanului, care-l va opri pe el, dar pe 
tine nu, îţi va zice: „Mergi, blestematule!” tu te vei întoarce 
în oraşe pe care le lăsaseşi înfloritoare şi care te 
respinseseră, iar când vei reveni, aceste oraşe nu vor mai fi 
decât ruine, şi spectrul acestor oraşe moarte se va ridica, 
va lua o piatră din aceste ruine şi ţi-o va arunca zicând: 
„Mergi, blestematule!” Şi tu vei merge astfel, eu ţi-o repet, 
neoprindu-te decât pentru a îndeplini pentru mine, sau 
contra mea, lucrarea destinului, până în ziua când eu voi 
reveni pe pământ! 

Şi Isus, epuizat, recăzu sub greutatea crucii sale. 


Atunci, din casa opusă aceleia a evreului ieşi o femeie care, 
văzând faţa lui Isus acoperită de lacrimi, de sânge şi de 
ţărână, îi întinse cu ambele mâini un ştergar de pânză albă, 
zicându-i: 

Dulcele meu Domn Isus, fă-mi favoarea de a primi să-ţi 
usuci faţa cu acest fin ştergar. El a fost făcut de mâinile 
ţesătorului, a fost albit de roua dimineţii pe iarba câmpiilor 
şi nu a fost murdărit până acum de nici o atingere. 

Atunci Isus răspunse: 

Mulţumesc, bună Seraphia... Darul tău este binevenit. Tu 
vezi că eu sufăr... Numai şterge-mi tu însuţi faţa; eu nu pot 
să-mi ridic mâinile de pe pământ... 

Şi sfânta femeie apăsă uşor pânza pe faţa lui Isus, 
ştergându-i lacrimile, ştergându-i sângele, ştergându-i 
ţărâna. 

Acum, priveşte-ţi ştergarul, Seraphia, zise Isus. 

Seraphia îşi privi ştergarul şi scăpă un strigăt. 

Faţa lui Isus se imprimase pe el şi strălucea în mod 
miraculos numai că din acea coroană de spini care 
însângera fruntea lui Hristos, ţâşneau raze de lumină, 
simbol al divinității sale. 

Toţi au putut vedea urma imprimată miraculos, căci 
Seraphia a rămas un moment cu braţele ridicate întinzând 
ştergarul şi neputând crede că a căpătat o asemenea 
favoare. 

Începând de acum, îi zise Isus, să laşi numele de Seraphia 
şi să te numeşti Veronica”. 

Am să fac aşa cum mi-a cerut domnul şi stăpânul meu, 
spuse Seraphia, căzând în genunchi. 

Şi în jurul lui Isus, toţi cei care auziseră blestemarea, 
murmurau cu spaimă. 

Longin zicea: 

De ce, tot timpul cât condamnatul vorbea, calul meu 
plângea? 

Un soldat pedestru zicea: 


De ce, tot timpul cât condamnatul vorbea, sabia mea 
gemea în teacă? 

Un lăncier zicea: 

De ce, tot timpul cât condamnatul vorbea, sulița îmi 
tremura în mână? 

lar cei care văzuseră minunea erau şi mai tulburaţi. 

Un om îşi clătina capul şi zicea: 

N-am cunoscut frica niciodată, dar iată că acum inima îmi 
bate în piept ca un pui de căprioară speriat... Deschide-mi 
uşa, nevastă, ca să intru în casă şi să nu mai ies toată ziua. 

O femeie îşi clătina capul şi zicea: 

Dar, dacă totuşi era un dumnezeu. Dacă era Dumnezeul 
necunoscut pe care, după cum se spune, toată lumea-l 
aşteaptă...? 

Vai mie, care l-am insultat, l-am duşmănit, l-am bătut! 
Mamă, deschide-mi uşa, să intru să-mi ascund faţa la 
pieptul tău... Poate că el nu m-a văzut şi va trece pe lângă 
mine fără să mă recunoască în ziua judecății din urmă. 

Copilul care ducea un coş pe braţ şi cuie în mâna lui mică; 
clătina capul şi spunea: 

De ce aceste cuie mă frig aşa, şi de ce nu pot să le 
arunc?... Tată, deschide-mi uşa, şi smulge din mâna mea 
aceste cuie ce mă ard! 

Şi omul ieşea din mulţime şi fugea. 

Şi femeia ieşea din mulţime şi fugea. 

Şi copilul ieşea din mulţime şi fugea. 

Cortegiul îşi reluă marşul, iar restul poporului care nu 
văzuse şi nu auzise nimic - mulţime oarbă şi insensibilă - 
continuându-şi strigătele şi cântecele, zicea: 

Ia-ţi ibricul tău de argint şi lighianul tău de bronz, Pilate, 
virtuosule Pilat! Spală-ţi mâinile în numele Romei!... Vai! tu 
încă nu ne-ai spus că Roma a fost o fecioară atât de 
inocentă încât nu îndrăznea să aibă pe degetul ei o picătură 
de sânge... Spală-ţi mâinile, Pilat! Nouă, puţin ne pasă! Noi 
- pe lângă tine, procurator al lui Cezar, pe lângă Irod, 
tetrarhul Galileei - îl avem pe suveranul nostru, Isus din 


Nazaret, regele Iludeilor! Şi dacă cineva s-ar îndoi, să 
citească această inscripţie în trei limbi. Vino, frumosul meu 
rege, vino pe Calvar împreună cu cei doi tâlhari, care-ţi 
slujesc, unul ca paharnic şi celălalt ca scutier. Vino pe 
Calvar, şi mâine, vulturul Carmelului va cobori de pe steiul 
său pentru a-ţi lua coroana de spini şi ţinând-o în ghiare, va 
zbura de la răsărit la apus, de la miazăzi la miazănoapte, 
strigând: „Pământ, priveşte-mă! Eu duc la marginea lumii 
coroana lui Isus Nazarineanul!” 

Şi hohotele de râs ale gloatei, care venea, acopereau 
vocea mulţimii care trecuse, aşa cum pe ţărmul pe care se 
sparge, bubuitul unui al doilea val acoperă zgomotul celui 
dinainte. 

Şi mulţimea se scurgea asemenea unui fluviu, care 
aruncându-se cu totul în mare, şi-ar lăsa albia goală şi 
uscată. 

Isaac L.aquedem, singur, rămăsese în picioare, nemişcat, 
mut şi, pentru a zice aşa, pietrificat, pe acelaşi loc pe care l- 
a atins blestemul lui Isus. 

Totuşi, cum zgomotul, strigătele, râsetele, imprecaţiile şi 
blestemele se pierdeau către poarta Judecăţii, blestematul 
păru că-şi recapătă puţin câte puţin cunoştiinţa. Privind în 
toate părţile, se văzu singur. Îşi lovi fruntea cu mâinile şi se 
repezi în casă, închizând uşa în urma lui, cu zăvorul. 

XXVII GOLGOTA. 

În acest timp, Isus ajunsese la picioarele muntelui 
Calvarului. 

Puțin mai jos de locul în care îl blestemase pe Isaac, şi îşi 
imprimase figura pe ştergarul Seraphiei, se găsea o 
încrucişarc la care ajungeau trei străzi. 

Acolo Isus se împiedică de o piatră şi se prăbuşi. Crucea 
căzu la câţiva paşi de el. 

Oamenii care se duceau la templu avură milă şi ziseră 
tare: 

Dar nu vedeţi că acest biet om, moare? Atunci, câţiva 
farisei care voiau să se bucure de vederea chinurilor până 


la capăt, strigară soldaţilor: 

Aceşti oameni au dreptate. Nu-l veţi aduce viu pe vârful 
Golgotei, dacă nu veţi găsi pe cineva care să-l ajute să-şi 
ducă crucea. 

Soldaţii priviră în jurul lor şi - cum cea mai mare parte 
dintre ei, cu toate că erau în serviciul împăratului Tiberiu, 
erau evrei - remarcând în mulţime un bărbat, urmat de cei 
trei copii ai săi, care era păgân şi adorator al lui Jupiter, îl 
luară şi-l aduseră până la Isus. 


Acest om se numea Simon. El era născut în Cirena şi era 
de meserie grădinar. Soldaţii îi smulseră o legătură de 
vreascuri pe care o ţinea în braţe şi îl siliră să poarte pe 
umăr una din extremităţile crucii. 

Simon ar fi vrut să se opună, dar nu avea mijloace: soldaţii 
îl amenințau, unii cu mânerul săbiilor lor, alţii cu lemnul 
suliţelor. El porni deci în drum, mergând îndărătul lui Isus, 
iar cei trei copii îl urmară plângând. Ei nu înţeleseseră ce 
se întâmpla cu tatăl lor şi se temeau că a fost luat pentru a 
fi şi el răstignit. 

Femeile amestecate în cortegiu îi liniştiră şi-i luară de 
mână. Doi erau mai mari, în vârstă de zece la doisprezece 
ani. Al treilea avea însă numai şase ani. 

La început Simon şi-a îndeplinit însărcinarea în silă. 
Ridicându-se însă, Isus îi aruncase o privire atât de 
recunoscătoare şi îi adresase câteva cuvinte cu atâta 
blândeţe, încât Simon cirenianul începu să înţeleagă, 
deocamdată nedesluşit, că într-o zi, el se va alege cu mult 
mai multă bucurie, decât ruşine din această fericită 
întâmplare care-l făcuse să-l întâlnească pe Isus. 

După ce au trecut pe sub arcada porţii Judecăţii, după ce 
au străbătut podul de peste valea Leşurilor, după ce 
lăsaseră la stânga mormântul profetului Anania, Isus a 
ajuns în faţa unui grup de femei şi fete din Ierusalim. 

În acel moment el era gata să se prăbuşească. 

Dar Simon Cirenianul, lăsând jos capătul crucii, alergă la 
Hristos şi îl susţinu. 

Aceste femei, care îl aşteptau pe Isus, erau acelea care-i 
ascultaseră predicile. Câte unele erau cimotii cu Ioana Cuza 
şi cu Maria, mama lui Marcu şi veneau mai curând pentru 
a-l plânge, decât spre a-l insulta. Astfel, când ele îl văzură 
atât de palid, atât de pierdut, atât de zdrobit, scoaseră 
strigăte de durere şi îi întinseră vălurile lor pentru ca el să- 
şi şteargă faţa. 

Dar el, întorcându-se, le zise: 


Fiice ale Sionului, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţivă pe 
voi şi pe copiii voştri, căci va veni un timp când se va zice: 
„Fericite femeile care nu au fost mame! Fericite pântecele 
care au rămas sterpe! Fericite sânurile care nu au 
alăptat!”Şi atuncea, vă zic, va fi atâta jale în Ierusalim încât 
oameni vor fugi în afara zidurilor şi vor striga pierduţi: 
„Munţilor, cădeţi peste noi! Dealuri, acoperiţi-ne! Pământ, 
deschide-te!” 

Femeile încercară să ajungă până la Isus. Una din ele 
ducea, într-un fel de potir de argint, vin aromatizat pe care 
îl preparase în speranţa că s-ar putea apropia atât de Isus 
încât să i-l dea. Soldaţii o respinseră însă violent şi vinul se 
vărsă pe pământ. 

Cortegiul reluă mersul. Un drum pietros şi plin de 
ocolişuri ducea în susul Calvarului. Isus urcă cu greu 
această potecă. În sfârşit, după un sfert de oră, în care a 
făcut o sută şaizeci de paşi, el căzu pentru a cincea oară. 

Isus era aproape la capătul puterilor. Atunci fu descărcat 
de povara crucii, iar lui Simon i se dădu drumul. Simon vrea 
să rămână, într-atât fusese cuprins de o milă tandră pentru 
Isus, dar soldaţii nu-i permiseră şi, nemaiavând nevoie de 
el, îl goniră. 

Isus îl consolă şi îl răsplăti cu un cuvânt, spunându-i: 

Fii liniştit, Simon, noi ne vom reîntâlni în împărăţia Tatălui 
meu! 

Întregul munte era înconjurat de soldaţi care staţionau de 
două ore la locul execuţiei, căci Caiafa nu putea să creadă 
că apostolii şi ucenicii lui Isus n-ar încerca vreo lovitură 
pentru a-şi elibera învățătorul. 

Aceşti soldaţi erau comandaţi de către centurionul Aben 
Adar. 

Ceea ce explica mai ales această desfăşurare de forţe era 
faptul că luda, ca şi apostolul Simon, făceau parte din secta 
ziloţilor, adică acea confrerie de patrioţi care juraseră să 
elibereze ludeea cu orice preţ şi că luda, nu din lăcomie sau 


invidie, îl denunţase şi-l predase preoţilor, ci pentru a-şi 
determina învățătorul să ia o hotărâre politică. 

Caiafa ceruse deci această întărire lui Pilat, care dăduse 
ordin ca numeroase patrule să străbată Ierusalimul şi mai 
ales cartierul Bezeta şi mahalaua Ophel, în care se găseau 
mulţi partizani de-ai lui Isus. 

Vai! Dacă Pilat l-ar fi văzut acum lângă cruce, clătinându- 
se la suflul durerii ca o trestie la suflarea vântului, ar fi 
început să creadă în ce-i spusese Isus: „împărăţia mea nu 
este în această lume!” 

Au început să-i pregătească crucea, căreia nu-i erau 
asamblate toate bucăţile: astfel, divinul condamnat trebui 
să se culce pe instrumentul supliciului său, pentru ca 
gealaţii să-i ia măsura membrelor. Apoi, măsura fiind luată, 
îl repuseră în picioare. 

Cum el abia putea să meargă, doi soldaţi îl prinseră pe 
după braţe, îl ridicară dintr-o singură smucitură şi-l duseră 
douăzeci de paşi mai departe. 

Era locul unde el trebuia să fie dezbrăcat de vesmintele 
sale şi pironit pe cruce. 

Într-adevăr, în acest loc, călăii îşi făceau ultimele pregătiri. 
Acolo, adică în punctul cel mai înalt al stâncii calvarului, 
trebuiau să fie ridicate cele trei cruci, şi în consecinţă, se 
săpau trei gropi. La douăzeci de paşi mai jos, se fixa 
transversala crucii, se băteau în cuie bucăţile de lemn 
destinate să suporte picioarele, se străpungeau găurile 
pentru a fixa inscripţia şi se făceau unele tăieturi pentru 
părţile proeminente ale corpului - care trebuia să fie 
susţinut. Dacă el ar fi fost suspendat, toată greutatea ar fi 
fost suportată de mâini şi acestea n-ar fi rezistat. 

Erau acolo cu totul, optsprezece soldaţi, optsprezece 
arcaşi, optsprezece călăi pe plaftormă. Ei erau ocupați, unii 
în jurul celor doi tâlhari, iar alţii în jurul crucii lui Hristos, 
sau în jurul lui Hristos însuşi. Tenul lor brun, figurile de 
străini, dinţii albi şi părul creţ ca al negrilor le dădea 


aparenţa unor diavoli ocupați cu cine ştie ce treabă 
infernală. 

Dezbrăcarea începu. 

Mai întâi, i se scoase lui Isus mantia roşie, apoi acea 
centură dublată cu vârfuri de cuie, care-i încingea mijlocul 
şi ale cărei două bretele, încrucişate pe piept îi brăzdaseră 
adânc trupul. Pe urmă i-au scos roba de lână alba cu care 
Irod pusese să fie îmbrăcat. Urma apoi cămaşa roşie, acea 
cămaşă care, se spunea că fusese ţesută de mama lui când 
era copil, şi care, întotdeauna nouă, întotdeauna curată, 
crescuse odată cu el. Câămaşă fără cusături, minunată, ca 
tot ce se raporta la acest om minunat. Cămaşa fu scoasă cu 
precauţie, căci soldaţii sperau să o poată vinde, şi pentru a 
nu o împărţi ca pe celelalte vestminte, se înţeleseseră între 
ei să o joace la zaruri. 

Rămânea ultima cămaşă de in, dar aceasta era lipită de 
piele, din cauza numeroaselor răni ce-i acopereau corpul. 
Pete mari de sânge apărute pe piept şi pe spate, îi 
schimbaseră complet culoarea. Umezind-o cu apă 
proaspătă, s-ar fi putut micşora durerile provocate de 
scoaterea cămăşii, dar călăii, nu socotiră util să folosească 
asemenea precauţii faţă de pacientul lor: aşa cum îi 
smulseseră mânecile la biciuire, ei o traseră cu violenţă, 
unul partea ce acoperea pieptul, iar celălalt partea din 
spate. Isus scoase un geamăt slab, căruia îi răspunseră 
trâmbiţele templului, care anunțau jertfirea mielului pascal. 
Toate rănile i s-au redeschis dintr-o dată. El căzu pe o 
piatră şi ceru puţină apă. Arcaşii îi oferiră atunci un vas ce 
conţinea un amestec egal de vin, de mir şi de fiere, cum să 
dădea condamnaților pentru a le slăbi senzaţia chinurilor, 
dar Isus, gustând din această băutură, îşi întoarse capul şi 
refuză să bea. 

Crucea era pregătită. Au târât-o până în locul unde 
trebuia să fie ridicată, i-au pus piciorul lângă groapa 
pregătită dinainte şi doi călăi îl luară pe Isus pentru a-l 
răstigni. 


Era momentul când criminalii obişnuiţi încercau să reziste, 
se împotriveau cu toate forţele, blestemau şi urlau. Isus 
murmură profeția lui Isaia: „El a fost pus la rând cu 
ticăloşii!” şi înainta către cruce, - este drept, cu un pas 
slăbit, pentru că forţele începeau să-l părăsească. El se 
culcă singur, umil şi fără a opune rezistenţă, pe stâlpul 
infam pe care sângele lui îl va face stâlpul mântuirii. 

Atunci, călăii îi apucară braţul drept şi îl legară pe braţul 
drept al crucii. Unul din ei îi apăsă genunchii pe piept 
pentru a-i împiedica mişcările de teamă. Un altul îi deschise 
mâna; al treilea, în mijlocul mâinii deschise, îi apăsă vârful 
unui cui şi din cinci lovituri de ciocan, îi pironi pe cruce 
această mână, care nu se întinsese niciodată decât pentru a 
binecuvânta. 

La prima lovitură de ciocan, sângele ţâşni în figura celui ce 
deschidea mâna şi a celui ce ţinea cuiul. 

Isus scoase un strigăt de durere. 

Călăii trecură la mâna stângă, dar ei îşi dădură seama că 
mai trebuiau două sau trei degete pentru ca această mână 
să ajungă pe locul unde trebuia fixată... 

Atunci unul din schingiuitori înnodă o coardă în jurul 
pumnului lui Isus şi sprijinindu-şi picioarele pe un bolovan 
ce ieşea din pământ, ca osemintele unei lumi prost 
îngropate, trase cu forţă şi fără să se oprească până ce 
mâna stângă, datorită dizlocării celor doi umeri, a atins 
locul dorit. 

Mâna stângă fu legată ca şi cealaltă, deschisă la fel, şi 
pironită ca şi cealaltă din cinci lovituri de ciocan. 

Cuiele erau lungi de opt la zece degete, triunghiulare, cu 
un cap bombat. Vârfurile lor ieşeau pe cealaltă parte a 
crucii. 

Printre loviturile de ciocan se auzeau gemetele lui Isus, 
cărora le răspundeau, de data aceasta alte gemete. 

Erau acelea ale Fecioarei. 

Fie din milă, fie din cruzime, - cine ar îndrăzni să se 
pronunţe? - i s-a permis mamei lui Isus să pătrundă în 


incinta formată de linia de soldaţi şi să asiste la supliciul 
fiului său. 

Ea era deci la douăzeci de paşi de cruce, palidă, pe 
jumătate moartă, clătinându-se ca un crin rupt, în braţele 
celor ce încercau să o susţină. 

Cât despre Magdalena, pentru a nu o tortura pe sfânta 
mamă prin strigătele de durere ce i se îngrămădeau în 
piept, ea îşi smulgea părul şi îşi zgâria faţa cu unghiile. 

Cu toate că era culcat pe cruce, cu toate că nu putea privi 
în jurul lui, cu toate că era prada propriilor sale dureri, Isus 
recunoscu acest dureros geamăt, ce părea să fie ecoul 
geamătului său, ca fiind ieşit din pieptul Fecioarei. Atunci, el 
murmură: 

O mama mea! Să fii binecuvântată între toate femeile 
pentru durerile pe care le-ai suferit deja şi pe care ai să le 
mai suferi! 

Rămâneau de pironit picioarele. 

O bucată de lemn ieşită în relief forma un fel de piedestal 
ataşat crucii, pentru ca, aşa cum am mai spus-o, corpul 
găsind un sprijin, greutatea lui să nu atârne numai de 
mâini. Dar probabil că măsura a fost rău luată şi, aşa cum 
braţele fuseseră prea scurte, nici picioarele nu ajungeau la 
locul însemnat pe cruce. 

Călăii s-au înfuriat. După ei, însemna că pentru a le da mai 
mult de lucru, condamnatul refuza să se lungească. 

Se aruncară atunci asupra lui, turbaţi, şi legându-i braţele 
de bară şi torsul de stâlpul crucii, pentru a nu-i deşira 
mâinile, traseră mai întâi de piciorul drept, cu ajutorul unei 
frânghii, din trei smucituri. La fiecare smucitură, oasele 
pieptului trozneau, şi se auzi cum murmura Isus: 

Oh Dumnezeul meu! 

Şi, ca un ecou de durere, Fecioara răspundea: 

O fiul meu! 

A fost apoi rândul piciorului stâng, care fu adus peste 
piciorul drept şi care fu străpuns, mai întâi cu un fel de 
sfredel, pentru că se temeau că osul va face să devieze 


vârful de fier. Apoi în această rana a fost introdus cuiul, 
care a fost înfundat cu lovituri puternice de ciocan. 

Au trebuit paisprezece lovituri pentru ca teribilul cui de 
oţel, traversând picioarele, să pătrundă în lemnul crucii la o 
adâncime suficientă. 

În timpul acestei teribile torturi, Isus se mulțumea să 
repete acele cuvinte ale psalmistului: „Mi-au străpuns 
mâinile şi picioarele, şi mi-au numărat toate oasele!” 

Cât despre Fecioară, ea nu scotea nici un cuvânt. Doar 
plângea, suspina şi murea de mii de morţi. 

Ţintuirea fiind terminată, se bătu în cuie deasupra capului 
lui Hristos inscripţia în trei limbi care fusese întocmită din 
ordinul lui Pilat. 

Sosise momentul să se ridice crucea. 

Se reuniră şapte sau opt arcaşi pentru a o înălța dintre 
care doi sau trei o mențineau pe marginea gropii, săpate 
pentru ea. 

Pe măsură ce crucea se ridica şi braţele oamenilor care o 
sprijineau deveneau prea scurte, ei se foloseau de lemnul 
lănciilor. Ajunsă într-o poziţie aproape verticală, şarpanta se 
înfundă cu toată greutatea în groapa care avea o adâncime 
de trei picioare. 

Scuturătura fu teribilă: Isus scăpă un nou strigăt de 
durere. Oasele dislocate se ciocniră între ele, rănile se 
lărgiră şi sângele, a cărui circulaţie fusese îngreunată de 
apăsare frânghiilor, ţâşni din toate plăgile. 

Nu a fost un moment mai înălţător în viaţa umanităţii, 
decât acesta în care crucea, oprindu-şi clătinarea, s-a fixat, 
şi când s-a simţit tresărind pământul la zgomotul surd, făcut 
de piciorul crucii izbindu-se de stânca deasupra căreia 
apărea mântuitorul lumii. 

A fost un moment de linişte. Plângerile lui Isus, gemetele 
mamei sale, insultele călăilor, imprecaţiile fariseilor, 
trâmbiţele templului, totul a tăcut! 

Numai urechile îngerilor au auzit murmurul miilor de lumi 
care rătăcesc la infinit şi care îşi repetau, unele altora acele 


cuvinte pe care Isus le pronunţase, pentru a treia oară în 
sufletul său, căci el nu mai avea forţa să le pronunţe tare: 
„lartă-le lor, tatăl meu! Ei nu ştiu ce fac!” 

Atuncea, a putut fi văzut Isus, avându-l la dreapta pe 
Dimas, şi pe Gestas la stânga. Călăii îi întoarseră faţa spre 
nord-vest, pentru că trebuiau să se împlinească întocmai 
vorbele profetului. leremia zisese: 

Voi fi pentru ei ca un vânt arzător. Îi voi risipi în faţa 
duşmanilor lor. Eu le voi întoarce spatele şi nu faţa, în ziua 
pierderii lor!”. De altfel, cu mult mai înainte, regele-prooroc 
zisese, în psalmul LXV.: „Ochii lui spre neamuri privesc” 

În acel moment Isus oferea cel mai sublim şi mai dureros 
spectacol: sângele îi curgea de pe frunte şi-i umplea faţa. 
Sângele şiroia din mâinile şi din picioarele sale. Părul 
năclăit de sânge îi cădea pe frunte. Barba însângerată i se 
lipea de piept. Umerii, braţele, mâinile, picioarele, întregul 
lui corp, întins până la dizlocare, permitea să i se numere 
oasele pieptului, de la claviculă până la cele mai de jos 
coaste, şi se îngălbenea puţin câte puţin, pe măsură ce 
sângele i se scurgea... 

Se făcu, aşa cum am zis, în toată natura, un moment de 
linişte profundă, atunci când crucea a fost ridicată şi când 
durerea izbiturii a stins până şi strigătul condamnatului. 
Îndată Isus şi-a ridicat capul... La această mişcare a fiului 
său, nimic nu a putut să o reţină pe Fecioară: ea s-a 
apropiat, clătinându-se şi a căzut în genunchi lângă crucea 
pe care o strânse în braţe, tot atât de tandru, cât l-ar fi 
îmbrăţişat pe fiul ei. 

Isus îşi cobori privirile. 

Mamă, murmură el, îţi aminteşti ce-ţi spuneam, acum 
treizeci de ani, în Egipt, arătându-ţi pe acel hoţ rău care 
vroia să ne împiedice să trecem, şi pe acel hoţ bun care a 
răscumpărat de la el trecerea noastră?... Eu ţi-am spus: „O, 
mamă! Peste treizeci de ani, evreii mă vor răstigni şi aceşti 
doi tâlhari vor fi puşi lângă mine, Dimas la dreapta şi Gestas 


la stânga, şi în acea zi, Dimas, hoţul cel bun mă va preceda 
în paradis!” 

Cei doi hoţi auziră aceste vorbe şi îşi ridicară capetele. 

Vai! strigă Gestas, tu vrei să zici prin asta că tu eşti 
Mesia... Ei bine, dacă tu eşti Mesia, salvează-te şi scapă-ne 
şi pe noi... Dar nu, tu nu eşti Mesia, pentru că te laşi 
răstignit: Tu eşti profet mincinos, un hulitor, un vrăjitor! 

Dar Dimas, la rândul lui, zicea: 

Cum poţi să-l insulţi pe acest om! Eu, în schimb, îl rog şi îl 
implor, căci îl recunosc drept un profet, drept regele meu, 
drept fiul lui Dumnezeu! 

La aceste cuvinte ale bunului hoţ, se ridică un mare tumult 
printre privitori. Soldaţii îşi rupseră rândurile şi lăsaseră 
curioşii să se apropie până lângă cruce. Golgota era 
acoperită de spectatori de sus până jos. Mii de oameni se 
înghesuiau pe zidul exterior, pe turnuri şi pe terasa 
palatului lui Irod. 

Atunci, aceia care se găseau mai aproape de Hristos 
începură să-l batjocorească, strigându-i: 

Ei bine, mincinosule! n-ai vrut tu să dărâmi templul şi să-l 
reclădeşti în trei zile?... N-ai putut să aduci morţii, aşa cum 
te-ai lăudat? ai refuzat să faci să urce Iordanul până la lacul 
Ghenezaret? lată, tu care zici că ai venit să-i salvezi pe alţii, 
mântuieşte-te pe tine însuţi. Dacă tu eşti fiul lui Dumnezeu, 
coboară de pe cruce!... Coboară, fiul lui Dumnezeu, 
coboară! Şi atunci, îţi făgăduim, noi vom crede în tine! 

He! striga hoţul cel rău, nu vedeţi că este un răufăcător, 
un tâlhar, un vrăjitor? De altfel, nu vedeţi proba? Bar 
Abbas, prietenul nostru, tovarăşul nostru, Bar Abbas, i-a 
fost preferat! 

Taci, Gestas! Taci! zise hoţul cel bun. Bar Abbas a fost 
condamnat pe drept, şi noi, am fost condamnaţi pe drept. 
Dacă noi suferim, este pe drept, pentru că noi primim 
pedeapsa crimelor noastre... Dar el este nevinovat! 
Gândegşte-te la ultimul tău ceas, Gestas, şi în loc dea huli, 
căieşte-te! 


Şi întorcându-se spre Isus, zise: 

Doamne! Doamne! Eu sunt un mare păcătos, şi am fost 
condamnat pe drept... Doamne! Doamne! Ai milă de mine! 

Iar Isus îi zise: 

Fii liniştit Dimas, eu te primesc în mila şi iertarea mea! 

Abia ce Isus terminase de pronunţat aceste cuvinte, că un 
nor gros şi roşiatic urcă de la pământ spre cer, soarele se 
întunecă şi vântul deşertului începu să sufle. 

Era trecut de amiază cu aproape o jumătate de oră. 

XXVIII ELOI! ELOI! LAMA SABACIT ANI? 

În momentul când Isus vărsa asupra agoniei bunului hoţ, 
speranţa vieţii eterne ca pe un balsam divin, Isaac 
Laquedem, în casa lui, cu uşa încuiata cu grijă, cu ferestrele 
bine închise, făcea Paştele în familie. 

La masa comună erau aşezaţi - într-o cameră ce dădea în 
curtea interioară, şi la care se ajungea prin prăvălia ce 
dădea în stradă - tatăl lui şi tatăl tatălui lui, cu capul albit, 
care număra o sută de ani; nevasta lui, în vârstă de treizeci 
şi patru de ani; fiica lui de cincisprezece ani şi fiul, ce avea 
nouă ani. Un copil de şase luni dormea într-un leagăn. 
Bunica soţiei lui Isaac, sărmană creatură, ajunsă 
neputincioasă şi idioată, boscorodea vorbe fără şir, 
bălăgănindu-şi capul. Ea şedea de dimineaţa până seara 
într-un fotoliu. 

Isaac, bărbat de patruzeci şi trei de ani, era legătura între 
aceste diferite vârste, toate etapele vieţii, de la leagăn, la 
mormânt. 

Mielul pascal fusese împărţit. Fiecare avea câte o parte pe 
farfuria lui. Aceste bucăţi, mai mult sau mai puţin începute 
arătau cât era de mare preocuparea mesenilor. 

Toţi erau posomorâţi şi tăcuţi, căci teribilul blestem apăsa 
pe întreaga familie. Flăcările mişcătoare ale lămpilor fixate 
pe pereţi dădea o lumină tremurătoare, nestatornică. 

Numai copilul de zece ani, neştiutor, râdea şi cânta unul 
din acele cântece, de ale copiilor cărora ei le compun atât 
melodia cât şi cuvintele. Ceilalţi vorbeau încet. Isaac stătea 


nemişcat, cu capul în piept şi mâinile înfipte în păr. Nevasta 
îl privea cu ochii plini de teamă. 

lată ce cânta copilul: „Când voi fi soldat ca tatăl meu, - mă 
voi întoarce acasă cu o platoşă din baga, cu un frumos coif 
aurit şi o sabie ascuţită, - când voi fi soldat ca tatăl meu! 

Dacă aş fi negustor, negustor ca bunicul meu, - eu m-aş 
întoarce din Tir sau de la Joppa, cu un sac mare de piele 
plin cu bani de aur şi argint; - dacă aş fi negustor, negustor 
ca bunicul meu! 

Dacă aş fi marinar, marinar ca străbunicul meu, - eu m-aş 
întoarce de la marea care se vede din înălţimea turnului, cu 
o barbă albă şi cu o frumoasă mantie albastră de culoarea 
valurilor, - dacă aş fi marinar, marinar ca străbunicul meu! 

Nu mai este decât Cain, Cain! care nu poate să moară - 
căci nu este adevărat ce s-a spus, că ela fost ucis de 
nepotul său, Lameh. Cain nu este mort, Cain este 
condamnat să trăiască veşnic, pentru că el l-a omorât pe 
fratele său, Abel - nu mai este decât Cain, Cain care nu 
poate să moară! 

Şi când un cuceritor, un cuceritor pleacă la luptă cu 
armata sa, Cain, primul ucigaş, se urcă pe calul Semeheu, 
care asudă sânge, şi înaintează strigând: Mergi! Mergi! 
Mergi!... Când un cuceritor, când un cuceritor pleacă la 
luptă! 

Şi când ciuma călătoreşte - Cain, primul ucigaş, se urcă pe 
pasărea Vinateina, care zboară atât de repede ca şi ciuma, 
şi îi zice ciumei: Mergi! Mergi! Mergi!... - când ciuma, când 
ciuma călătoreşte: 

Şi când furtuna, când furtuna răscoleşte marea - Cain, 
primul ucigaş, urcă pe peştele Macar, care merge ca vântul, 
şi-i zice furtunii: Mergi! Mergi! Mergi!” 

Isaac nu mai putu să suporte repetarea acestui cuvânt 
teribil care fusese pronunţat de Isus. El lovi cu pumnul în 
masă şi se ridică, zicând: 

Pe viaţa lui Cezar, femeie, fă-l să tacă pe acest copil! 

Băiatul îl privi uimit pe tatăl lui şi tăcu. 


Se făcu o linişte înspăimântătoare. 

În această linişte, bătrâna bunică începu să murmure 
cuvinte neinteligibile, dar acestea începură să capete, puţin 
câte puţin, o formă şi să includă un gând. Atunci se auzi 
acest cântec straniu şi fără nume: „Este o mică plantă cu 
trei frunze care are pe fiecare frunză o pată de sânge şi, în 
mijloc, în locul florii, o cunună de spini. 

Mică iarbă, de ce ai tu pe fiecare frunză, o pată de sânge? 
Pentru ce ai, în loc de floare, o coroană de spini? 

Bătrână bunică, tu care ştii atâtea lucruri, ar trebui să o 
ştii! Tu nu o ştii, bătrână mamă-mare? Ei bine, am să-ţi 
spun. 

Ieri, în grădina liniştită aflată pe înălțimile lui Ghetsemani, 
Mântuitorul a îngenunchiat, cu sufletul trist, de moarte! 

Cerul era acoperit şi nici cea mai mică stea nu se zărea pe 
el. Toţi ucenicii erau adormiţi şi numai El, veghea singur, cu 
temerile sale. 

Dar, iată că Diavolul veni în faţa lui şi în urma celor ce i-a 
zis, pe fruntea lui palidă, sângele a picurat ca o sudoare. 

O picătură, una după alta a căzut peste mine. Împrejur, 
totul era mohorât, iar Domnul, Domnul însuşi, nu mai avea 
nici puterea să geamă. 

Şi eu, eu am zis atunci cu vocea mea slabă de plantă: 
„Doamne! Doamne! Iată că sângele tău preţios curge pe 
frunzele mele, şi de pe frunzele mele va cădea pe pământ! 

Dă-mi mâini, doamne, ca să strâng această comoară 
minunată, să împiedic să curgă pe pământ acest preţios 
sânge, acest sânge al mântuirii!” „Iar liniştea era atât de 
mare, încât vocea mea, oricât era de slabă, a ajuns până la 
tronul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a zis: „Să fie aşa cum 
vrei, sărmană mică plantă şi fie ca de pe frunzele tale, să nu 
se mai şteargă urmele de sânge ale fiului meu! 

Pe deasupra, în loc de floare, tu vei avea o cunună de spini 
asemănătoare aceleia ce va fi pusă pe capul fiului meu, în 
timpul chinurilor lui!” 


Voi fi numită de acum încolo, trifoi de Iudeea sau trifoi 
spinos, şi pe fiecare din frunzele mele, am o pată de sânge 
şi în loc de floare, o cunună de spini...” 

Toţi ascultaseră acest fel de cântec cu spaimă. De mai mult 
de trei ani, bătrâna paralitică nu mai vorbise cu atâta 
rațiune şi atât de curgător. Este adevărat că abia ce a 
terminat, limba i se împiedică din nou, şi, dacă de la sunete 
nearticulate ea urcase până Ia cuvinte, acum, prin sunete 
nearticulate, se reîntorcea la mutism. 

Isaac făcuse deja un pas pentru a o face să tacă, când ea 
se linişti singură, terminându-şi cântecul. 

Lia, zise Isaac fiicei sale, ia-ţi citera cu care îţi acompaniezi 
cântecele la templu, şi cântă-ne ceva care să ne facă să 
uităm ce a zis acest copil şi ce a zis bătrâna. 

Tânăra şi frumoasa fată, cu ochii de catifea neagră, cu 
părul ca tăciunele, cu tenul brunet, cu buzele corai şi cu 
dinţii ca perlele, se ridică, îşi luă citera agăţată pe perete, o 
acordă şi începu să cânte, acompaniindu-se: „De unde vii tu 
frumosule mesager? Vii de la Tir sau de la Babilon, din 
Cartagina sau din Alexandria? Vii de la munte sau de la 
câmpie? Vii de pe lac sau din pădure?” „Eu nu vin nici din 
pădure, nici de pe lac, nici de la munte şi nici din câmpie, 
nici din Alexandria, nici din Cartagina, nici de la Babilon şi 
nici de la Tir. Eu vin mai de departe, şi vin chiar de mai 
sus!” „Frumosule mesager, cine ţi-a dat acest mantou 
albastru? A fost el înmuiat în azurul mării? A fost tăiat dintr- 
un colţ al firmamentului? Este făcut din lână sau mătase?” 
„El nu-i făcut din lână, şi nici din mătase. El n-a fost tăiat 
dintr-un colţ de cer şi n-a fost înmuiat în aurul mării. Nu e 
un mantou ci sunt două aripi spre a zbura pe sus, mai sus 
decât norii, sau spre a cobori în străfundul abisului”. 

„Frumosule mesager, din partea cărui rege vii tu? El ţi-a 
pus în mână acest băţ de cătină? El ţi-a pus pe cap 
frumoasa pălărie, brodată-ntreg cu aur?” „Dar nu-i o 
pălărie, brodată toată cu aur, ce am eu pe cap, cio aureolă. 
Şi nici nu ţin în mână un băț de-albă cătină. Eu am spada de 


foc, iar regele din partea căruia vin, este împăratul 
cerurilor...!” 

În momentul când Lia pronunţa aceste ultime cuvinte, 
cineva dădu o atât de puternică lovitură în uşă încât casa se 
cutremură. 

Toţi tresăriră şi se priviră unii pe alţii. 

Isaac ajunse aproape livid, totuşi adunându-şi curajul 
întrebă: 

Cine bate la uşă? 

Cel pe care-l aştepţi, răspunse o voce. 

Ce vrei tu? 

Să ştiu dacă eşti pregătit. 

Din partea cui vii tu? 

Din partea Domnului! 

Şi în acelaşi timp uşa baricadată se deschise singură, şi pe 
prag, apăru un înger învestmântat în alb, cu aripi lungi 
pliate înapoia lui, cu un nimb de aur pe frunte şi o sabie 
arzând în mână. 

Era Eloha, cel mai frumos din îngerii Domnului. Dumnezeu 
l-a creat într-un ocean de nori de aur şi purpură. Pentru a-i 
face corpul, el a luat cea mai curată, cea mai proaspătă, cea 
mai transparentă dintre luminile ce preced dimineaţa. 
Prima auroră a fost sora ei, şi primul soare urcând în ceruri, 
l-a văzut prosternat la picioarele lui lehova. Era mesagerul 
cel mai rapid al Domnului. Când aducea pacea, ochiul lui 
era blând ca privirea zorilor matinale, iar când ducea 
ameninţări, ochiul lui era teribil ca fulgerul. 

La această apariţie, blânzii bătrâni, bunica, nevasta, Lia şi 
fratele ei căzură în genunchi împreunându-şi mâinile. Chiar 
şi copilul îngenunchiase în leagănul lui. 

Isaac singur rămase în picioare, cu braţele încrucişate, 
tremurând, cu părul măciucă, dar prinvindu-l pe înger. 

Tu i-ai cerut Domnului, zise Eloha, să faci ultimul Paşte cu 
familia la... Paştele s-a terminat. Momentul plecării a venit! 

Şi de ce mi-aş părăsi puţul, a cărui apă este atât de curată, 
sicomorul a cărui umbră îmi e atât de răcoroasă, smochinul, 


ale cărui fructe îmi sunt atât de dulci, familia, a cărei 
dragoste mi-e atât de scumpă? 

Pentru că este judecata. 

Această judecată cine a făcut-o? 

Dumnezeu. 

Eu n-am să plec! zise Isaac, şi se aşeză pe un scăunel. 

Îngerul înaintă lent, umplând de lumină camera pe care o 
traversa. Ajungând în apropierea lui Isaac, îşi ridică spada 
lui de foc şi îi atinse fruntea. 

Isaac scoase un strigăt, îşi acoperi faţa cu mâinile şi se 
sculă în picioare. 

Ce ai făcut? întrebă el. 

Eu te-am însemnat cu semnul lui Cain, pentru ca oamenii 
să te recunoască drept fratele primului ucigaş. 

Ascultă, zise Isaac, lasă-mă încă un an cu cei pe care-i 
iubesc, şi apoi voi pleca... 

Nici o zi! 

Lasă-mă o zi... 

Nici o oră! 

Lasă-mă o oră. 

Aceea care ţi-a fost acordată de Isus, s-a scurs... mergi! 

Lasă-mă să-mi închei sandalele în picioare. Lasă-mă să-mi 
arunc o manta pe umeri... Lasă-mă să-mi încing sabia la 
şold... lasă-mă să-mi pun zalele! 

Tu nu ai nevoie nici de sandale, nici de manta. Picioarele ţi 
se vor întări până la a sparge pietrele pe care vor păşi. Tu 
vei avea drept manta ceața dimineţii şi negura serii... Tu n- 
ai nevoie nici de zale, nici de sabie, pentru că nici fierul şi 
nici focul nu-ţi vor putea face nimic... Mergi! 

Ce drum voi lua? 

Tu vei urma pe pământ drumul pe care-l urmează în aer 
păsările călătoare. 

Ce voi face în ţări necunoscute unde nu este nici un drum? 

Tu vei deschide primul drum... Mergi! 

Ce aş face când voi ajunge la ţărmul Oceanului şi nu aş 
vedea pe mal nici barcă şi nici vreun vas? 


Tu vei merge din val în val, şi fiecare val pe care piciorul 
tău va călca, va deveni solid ca o piatră de granit... Mergi! 

Care sunt oraşele prin care trebuie să trec? 

Ce te interesează? pentru că toate se vor înşira în urma 
ta... Mergi! 

Lasă-mă să sărut pentru ultima oară soţia şi copiii. 

Fie! Sărută-ţi soţia, copiii şi pleacă! Eu te aştept afară. 
Eloha ieşi. 

Isaac îşi sărută pe rând soţia şi copiii. Cel pe care-l strânse 
cel mai mult la pieptul său fu cel mai mic, cel care era în 
leagăn. 

Apoi, împins de o atracţie irezistibilă, se apropie de uşă, 
dar cu spatele, cu mâinile întinse spre fiinţele scumpe lui, 
pe care le părăsea, şi agăţându-se de mobile, de stâlpi, de 
colţuri, care, unele după altele îi scăpau din mâini păstrând 
urma unghiilor sale. Ajunse astfel pe pragul uşii. 

Vai! strigă el disperat, desigur, tu eşti cel mai tare, pentru 
că eu sunt constrâns să te ascult... Arată-mi deci drumul pe 
care trebuie să-l urmez, şi plec. 

Îngerul îi arătă cu degetul drumul pe care-l urmase Isus. 

Mergi! îi zise. 

Şi tu? întrebă Isaac. 

Eu, mă întorc acolo de unde vin. 

Şi desfăşurându-şi aripile, pe cât de repede coboară 
trăsnetul, tot atât de repede îngerul urcă la cer. 

Adio, strigă Isaac, banca tatălui meu! Adio, pragul casei 
tatălui meu!... Adio, tată! Adio, tată al tatălui meu!... Adio, 
nevastă, adio, copii! Adio! Adio! Adio...! 

Şi se îndepărtă rapid înspre poarta Judecăţii. 

Abia ce făcu câţiva paşi, că un fenomen pe care nu îl 
remarcase mai înainte, îl izbi; cu toate că nu era mai mult 
decât ora două a după-amiezii; pe suprafaţa pământului se 
răspândiseră tenebrele. 

E îşi ridică privirile în sus şi văzu ceva, ca o lună, care se 
interpunea între soare şi pământ. Un cerc asemănător unui 
inel de fier înroşit în foc, era tot ce mai rămânea din soare. 


Nori mari, arămii, alergau pe cer, goniţi de suflarea de foc 
a simunului. Fulgere, roşii ca sângele, străpungeau 
firmamentul pe toată întinderea lui. 

Stele, apăreau din loc în loc şi apoi dispăreau, ca nişte ochi 
care se deschid şi se închid. 

Tunetul bubuia surd. 

Oamenii se întrebau unii pe alţii ce ar putea să însemne 
această tulburare a naturii. Femeile traversau rapid 
străzile, trăgându-şi de mână copiii care plângeau. 

Câte unii se opreau în mijlocul intersecţiilor, şi, ridicând 
braţele către cer, strigau: 

Noi am spus-o! Noi am spus-o! 

Alţii îşi clătinau capul şi ziceau: 

Eu nu sunt amestecat deloc, mulţumesc Domnului! 
Sângele lui să cadă asupra celor ce l-au ucis! 

Animalele domestice fugeau, chiar mai speriate decât 
oamenii. 

Doi cai, care-şi răsturnaseră călăreţii, trecură pe lângă 
Isaac nechezând, suflând fum pe nări şi scoțând la fiecare 
pas jerbe de scântei din pietrele drumului. 

Dintr-odată, lui Isaac i se păru că pământul se cutremură 
şi casele se clatină ca pomii în suflarea vântului. 

Toţi cei care se duseseră pe Golgota pentru a asista la 
execuţie, toţi cei care se găseau pe întărituri, toţi cei care 
se urcaseră pe turnuri şi pe terase, reintrau acum în oraş, 
unii prin poarta Judecăţii, alţii prin poarta turnului 
Femeilor, grăbindu-se, îmbulzindu-se, alergând, pentru a 
ajunge la casele lor. 

În mijlocul acestei gloate înnebunite, unii oameni erau 
îmbrăcaţi în mantouri, lungi, albe şi care mergeau cu 
încetineală. Isaac se cutremură, închipuindu-şi că aceştia 
nu mai erau viii care se întorceau acasă, ci morţii care 
ieşiseră din morminte, şi că acele mantouri lungi, albe, erau 
giulgiuri! 

Ajungând la poarta Judecăţii, el văzu mormântul 
proorocului Anania, a cărui piatră era dată la o parte. Acest 


mormânt era situat la o sută de paşi în afara porţii. Mortul 
ieşi şi pătrunse în oraş în momentul când Isaac străbătea 
porţile. 

Blestematul se repezi dincolo de podul aruncat peste 
prăpastia Leşurilor. El avea Ia dreapta muntele Gihon iar la 
stânga muntele Calvarului. Înaintea lui era drumul 
Gabaonului. 

Aruncând o privire înapoi, îl zări pe regele David în 
picioare pe acelaşi turn ce i-a păstrat numele, şi din înaltul 
căruia, când era în viaţă, arunca o privire adulteră nevestei 
credinciosului său căpitan Uric. Regele-profet avea coroana 
pe cap şi sceptrul în mână. El saluta Golgota. 

Isaac putea să o ia fie înainte, fie la stânga. El se întoarse 
însă la dreapta şi începu să se caţere pe panta stâncoasă a 
Calvarului. O mână nevăzută, îl împingea spre Isus. 

Dar, în loc să se aplece sub această mână şi să o slăvească, 
el hulea şi blestema asemenea acelor spirite ale adâncurilor 
revoltate împotriva creatorului lor. 

Şi totuşi urca mereu, cedând unei voințe mai puternice 
decât a lui, şi, pe măsură ce urca, descoperea lerusalimul, 
care părea un oraş condamnat, luptându-se cu moartea în 
obscuritate. 

Când un fulger albăstrui sau de culoarea sângelui ilumina 
străzile, le vedea pe unele deşerte, pe altele populate cu 
fantome. Erau şi străzi brăzdate de bărbaţi, femei, copii, 
alergând pierduţi. 

Pe culmea Calvarului, cele trei cruci se detaşau întunecate 
pe un cer de foc, şi-n timp ce pe crucea din mijloc Isus 
atârna fără mişcare, înconjurat de o lumină palidă, cei doi 
tâlhari se răsuceau în convulsiuni hidoase, în puţina 
libertate lăsată membrelor lor. 

Călăii, rămaşi pe această culme dezolată, se agitau ca 
nişte demoni. Singur, Longin, pe cal, semeţ, nemişcat, cu 
lancea în mână, pe creasta muntelui, părea o statuie de 
bronz pe un soclu de granit. 


La câţiva paşi de cruce, era un grup compus din Maria, 
Ioan şi sfintele femei, privind martiriul cu o profundă 
durere. Isaac urca mereu. El îl auzi pe Isus zicând: 

Mi-e sete! 

Atunci Longin îi oferi, în vârful lăncii, un burete îmbibat cu 
oţet. În acel moment, furtuna, puternică, teribilă, 
amenințătoare, se porni. Se auzea rostogolindu-se în 
măruntaiele pământului un tunet mai răsunător decât acela 
ce bubuia în cer. Uraganul, acest fiu mai mare al 
distrugerii, înaintă urlând printre codri, sicomori, palmieri, 
spărgând totul în trecere. La suflul său, Ierusalimul îşi 
clătina palatele, casele, turnurile, aşa cum oceanul leagănă 
rămăşiţele unei flote în pierzanie. 

Strigătele furtunii anunțau sosirea trăsnetului. 

Dintr-o dată, se făcu o linişte profundă şi se auzi vocea lui 
Isus scoțând acel mare țipăt ce a ajuns până la noi, prin 
secole: 

ELOI! ELOI! LAMA SABACT ANI? 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai 
părăsit...? 

Natura întreagă tăcuse pentru a asculta aceste cuvinte. 
Imediat după ce au fost pronunţate şi duse pe căile 
îngerilor în cele patru colţuri ale zării, furtuna reizbucni cu 
şi mai mare furie. Ceva asemănător cu un voal de cenuşă se 
răspândi pe pământ. 

Prin acest voal, Isaac văzu cum pântecul mamei noastre 
comune se deschide pentru o naştere sumbră şi teribilă. 

Ca în ziua judecății de apoi, pământul înapoia morţii. 

Ochii lui se îndreptară asupra prăpastiei Leşurilor, în care 
se aruncau corpurile condamnaților împreună cu 
instrumentele caznelor lor. Aceasta se întindea la dreapta 
sa. 

El văzu răscolindu-se praful din imensul depozit de 
stârvuri. 

Tot ceea ce ţinea de om, se întrupa în om; tot ceea ce 
fusese de lemn, devenise lemn; tot ce fusese fier, redevenise 


fier. 

Fiecare condamnat - acei al căror corp zăcea acolo de 
secole, ca şi cei al căror corp fusese aruncat la ultima 
execuţie - îşi lua crucea în braţele însângerate, şi se târa pe 
genunchi într-o atitudine de rugăciune, întinzându-şi 
mâinile spre Isus. 

Ochii iudeului se întoarseră spre dreapta, şi văzu un şir 
lung de patriarhi şi de prooroci înfăşuraţi în linţoliile lor. Ei 
fuseseră deşteptaţi în mormânt de zgomotul şi de izbitura 
crucii, lovind stânca. Se ridicaseră şi veniseră din toate 
părţile ludeei, pentru a asista la moartea aceluia care 
trebuia să-i conducă triumfal la cer. Toţi, se rugau, 
întinzându-şi mâinile către Isus. 

Isaac văzu cum, la picioarele sale, pământul se crăpă până 
la locul unde tradiţia povestea că erau înmormântați Adam 
şi Eva. Un bătrân mare ieşea din sol până la mijloc şi barba 
lui albă îi cădea pe piept, părul alb flutura în şuviţe în suflul 
uraganului. Lângă el, o femeie care ezitase un moment să 
se ridice din mormânt, era în picioare, aproape în întregime 
ascunsă sub părul ei lung. Era palidă, mai mult de spaimă, 
decât din cauza celor patru mii de ani de zăcere. 

Vai! murmura femeia, şi eu l-am văzut murind pe fiul meu 
Abel, aşa cum Maria l-a văzut murind pe fiul ei, Isus! 

Femeie, răspunse bătrânul, uită totul şi să nu-ţi mai 
aminteşti decât de un lucru: acest drept va muri astăzi pe 
cruce, din cauza păcatului tău! 

Şi amândoi, întindeau spre Isus mâinile, acele mâini care 
călăuziseră paşii primilor oameni, şi strigau: 

Iertare! lertare, Isus! Milă pentru tatăl şi mama 
omenirii...! 

Isaac vedea toate acestea, ca într-un vis înspăimântător, la 
lumina fulgerelor, în şuieratul furtunii, în bubuitul tunetelor. 
Atunci, se făcu linişte pentru a treia oară şi se auzi vocea 

lui Isus care zicea: 

Totul s-a sfârşit!... Tată! Tată! În mâinile tale îmi pun 
sufletul...! 


Şi lăsând să-i cadă capul pe piept, fiul lui Dumnezeu 
scoase un slab geamăt şi îşi dădu duhul. 

Chiar în acel moment, trăsnetul căzu în douăzeci de locuri 
diferite. Se auziră zborurile îngerilor care se repezeau în 
toate direcţiile, pentru a anunţa lumii ce se rostogolea în 
spaţiu, moartea Mântuitorului... Templul fremătă, se înclină, 
se ridică şi se înclină din nou; perdeaua sfintei sfintelor se 
rupse de sus până jos, şi cu un bubuit teribil, pământul se 
deschise la piciorul crucii. 

Adâncurile ieşeau la lumină. 

Înaintea unei asemenea minuni, un titan ar fi căzut în 
genunchi şi s-ar fi prosternat. 

Isaac, clătinându-se câteva secunde în mijlocul acestei 
răsturnări universale, se redresă, îşi întinse mâinile către 
Hristos şi zise: 

Eşti sau om, sau Dumnezeu. Dacă eşti om, eu te voi 
învinge uşor... Dacă eşti Dumnezeu, eu voi lupta contra ta, 
căci blestemul, m-a făcut egalul tău. Oricine este nemuritor, 
este Dumnezeu! 

Şi trecând pe lângă cruce cu un gest de ameninţare care 
făcu să se cabreze calul lui Longin, iar pe călăi, să se dea 
înapoi, el cobori panta răsăriteană a Calvarului, sărind din 
piatră în piatră şi se pierdu îndată în întuneric. 

XXIX ÎNVIEREA. 

Isus era mort! 

Acestui teribil cataclism, care în timpul agoniei sale, 
răscolise întreaga natură, îi urmă o stupoare şi o agonie 
generală: s-ar fi spus că ultima lui respiraţie ar fi suflat 
asupra vieţii tremurătoare a umanităţii şi ar fi stins-o. 

Creaţia, care-şi oprise mersul în momentul naşterii omului- 
Dumnezeu, şi l-a oprit şi în momentul morţii sale. 

În acea clipă Supremă mai erau pe Calvar ceata sfântă 
compusă din Maria, mama divină, loan, Magdalena, Maria, 
fiica lui Cleophas şi Salomeea - Longin, pe cal, soldaţii 
uimiţi, morţii ieşind din morminte pentru a-l preamări pe 


Isus, şi Isaac trecând printre crucea hoţului rău şi aceea a 
lui Hristos, pentru a huli şi a blestema. 

După dispariţia lui Isaac, totul reintră în linişte şi 
nemişcare. 

Apoi întreaga fire scoase un lung suspin. Natura respira, 
reluându-şi viaţa. 

În timpul acestui suflu universal al existenţei, morţii 
dispărură şi mormintele lor se închiseră... 

Atunci au putut fi văzuţi opt soldaţi ieşind prin poarta 
Judecăţii. Ei erau trimişi de Pilat. Şase purtau scări, 
cazmale şi funii, al şaptelea ducea o bară grea de fier, iar al 
optulea, care îi conducea, era centurionul Aben Adar. 

Cei şase soldaţi care purtau scări, cazmale şi frânghii 
veneau să-i coboare de pe cruci pe răstigniţi. Soldatul care 
ducea bara de fier venea să le zdrobească membrele, aşa 
Cum era obiceiul. Aben Adar venea ca să supravegheze 
operaţia. 

Văzându-i cum se apropiau, loan, Maria, Cleophas şi 
Salomeea se îndepărtară pentru a le face loc. Dar sfânta 
mamă a lui Isus se îndreptă către crucea fiului său pe care 
o strânse în braţe. Magdalena, printr-o mişcare care îşi 
avea sursa în acelaşi sentiment, adică în teama de a mai fi 
încă batjocorit corpul neînsufleţit al Mântuitorului, se 
aruncă înaintea soldaţilor. 

E] este mort! El este mort! striga Maria. Ce vreţi mai 
mult? 

Şi Magdalena căzu în genunchi, suspinând, cu braţele 
întinse, repetând după Fecioara Maria: 

El este mort!... Ei este mort! 

Omul care purta bara de fier aruncă spre Isus o privire 
piezişă, şi fără să promită nimic, zise: 

E bine, să începem mai întâi cu tâlharii. 

Atunci, el se apropie de Gestas şi din două lovituri ale 
barei sale de fier, îi zdrobi picioarele, între genunchi şi laba 
piciorului, şi din alte două lovituri îi zdrobi şi coapsele. 
Poruncind apoi, unui soldat să rezeme scara de cruce, el 


urcă repede treptele şi din alte patru lovituri, rupse braţele 
condamnatului, fiecare, în câte două locuri. La fiecare 
lovitură, Gestas scotea câte un țipăt, urmat de blesteme 
oribile. Pentru a termina, soldatul îi aplică trei lovituri cu 
bara de fier, peste piept. La a treia, ticălosul muri, 
blestemându-i pe judecătorii şi călăii săi. 

Urmă îndată rândul lui Dimas. El avea ochii îndreptaţi 
spre Isus, de la care părea că-şi trage întreaga forţă. La 
fiecare lovitură, pronunţă aceste cuvinte: 

O Mântuitorule ceresc! Aminteşte-ţi de promisiunea pe 
care mi-ai făcut-o! 

Şi fără a-l scăpa pe Isus din ochi, el muri. Cum ochii i-au 
rămas deschişi şi după moarte, se putea crede că dincolo de 
viaţă, el îi privea încă pe acela în care îşi pusese toată 
speranţa. 

Atunci, în timp ce soldaţii se apropiau de cei doi tâlhari 
pentru a le cobori cadavrele, omul cu bara de fier, la rândul 
lui, se apropie de Isus. 

Dar Fecioara, se întoarse spre Longin, pe faţa căruia - 
mamele nu se înşeală în această privinţă - crezu că citeşte 
un oarecare semn de milă. 

Oh! strigă ea, aveţi milă! Spuneţi acestor oameni că fiul 
meu este mort, şi că ar fi o cruzime să-i mai mutileze leşul! 

Aben Adar, care supraveghea cum se îndeplineau ordinele 
lui Pilat, se apropie la rândul lui şi-l întrebă pe Longin: 

Este adevărat, Longin, că cel pe care îl numesc Hristos e 
mort? 

Pe viaţa lui Cezar, răspunse Longin. Pot să jur! 

Şi cum Aben Adar părea că se îndoieşte, cum călăul făcea 
un pas pentru a se apropia de cruce, Longin dădu pinteni 
calului său, se ridică în scări şi străpunse cu lancea corpul 
lui Isus, de la coasta dreaptă la coasta stângă. 

Vezi, aşadar! spuse el. 

Fecioara scoase un țipăt. 1 se păruse că lancea 
decurionului străpunsese propria-i inimă. 


Atunci, forţele o părăsiră şi căzu pe spate, cu mâinile pe 
ochi. 

Ea ar fi căzut cu capul de o piatră, dacă Magdalena n-ar fi 
fost acolo pentru a o prinde în braţe. 

În acel moment se împlinea ceea ce cu douăzeci de ani mai 
înainte, Isus ii spusese lui Iuda: „Ei vor străpunge coasta 
mea dreaptă cu lancea, şi prin rana ce mi-o vor face, se vor 
scurge restul sângelui meu şi restul vieţii mele!” 

Şi, într-adevăr, o mare cantitate de sânge amestecat cu 
apă se scurgea din rana care fusese făcută în coasta lui Isus 
de lancea lui Longin. 

Dintr-o dată, acesta căzu în genunchi, strigând: 

Minune! 

Câteva picături de sânge divin ţâşniseră până pe pleoapele 
şi pe ochii săi, cu vederea atât de slăbită, că Longin de-abia 
mai vedea, şi dintr-odată au devenit clari şi limpezi. 

lar Dumnezeu, permiţând ca ochii sufletului său să se 
deschidă în acelaşi timp cu ochii trupului, Longin căzuse în 
genunchi strigând: „Minune!” 

Totuşi, poate că această minune n-ar fi fost de ajuns să-i 
împiedice pe noii veniţi să-l trateze pe Hristos aşa cum îi 
trataseră pe ceilalţi răstigniţi. Soldaţii care, sub comanda 
lui Longin, erau acolo de la începutul execuţiei, înconjurară 
crucea şi scuturând capul, ziseră: 

Acesta este mort cu adevărat şi nu va fi atins! 

Aproape fără cunoştinţă, Fecioara auzi aceste vorbe. 

Fiţi binecuvântaţi, murmură ea, voi care aveţi milă de o 
mamă! 

Aben Adar făcu un semn, şi soldaţii pe care îi adusese cu el 
se îndepărtară cu câţiva paşi. 

În acel moment, doi oameni înfăşuraţi în mantouri mari şi 
urmaţi de mai mulţi servitori dintre care unii duceau scări, 
alţii cleşti, unii baloturi de pânză rulată, alţii unguente şi 
aromate, se apropiară de cruce. 

Soldaţii au vrut să le bareze trecerea, dar unul dintre ei 
scoase de la piept un pergament şi arătă centurionului 


sigiliul procuratorului lui Cezar, Ponţiu Pilat. 

Acest pergament conţinea autorizaţia de a lua corpul lui 
Isus şi de a-l depune într-un mormânt particular. 

Fecioara avu o tresărire de bucurie: ea recunoscuse în 
bărbatul ce prezenta pergamentul centurionului, pe losif 
din Arimateea, şi în cel ce stătea în picioare la dreapta lui, 
pe Nicodim, care nu şovăise să-l apere pe Isus înaintea lui 
Caiafa şi înaintea lui Pilat şi care rămăsese fidel mortului, 
aşa cum fusese viului. 

Ambii se prezentaseră la Pilat şi-i solicitaseră pretorului 
roman îngăduinţa de a-l pune pe Isus într-un mormânt 
particular. Mai întâi, Pilat ezitase, temându-se că se va 
compromite. Dar Claudia intervenise şi se alăturase lui Iosif 
şi lui Nicodim, iar Pilat n-a putut rezista rugăminţilor lor 
reunite. 

Mai mult, permisiunea fiind acordată, Claudia făcuse un 
semn celor doi senatori, căutase în camera ei şi le adusese o 
urnă cu cel mai preţios balsam. 

Având pergamentul şi ducând urna, cei doi membri ai 
marelui Consiliu i-au pus de îndată pe servitori să ia toate 
obiectele necesare coborârii de pe cruce şi înmormântării. 
Apoi porniseră pe drumul Golgotei. 

Ordinul lui Pilat, înlătura orice dificultate. Aben Adar şi 
oamenii săi se ocupară deci numai de corpurile lui Dimas şi 
Gestas, şi lăsară corpul lui Hristos rudelor şi prietenilor lui. 

Atunci, pe o stâncă plată, ca o masă, ce oferea uşurinţă 
lucrării funerare ce urma să se îndeplinească, servitorii lui 
Nicodim şi ai lui Iosif, depuseră cele două sau trei vase din 
scoarță pe care le aduseseră şi care conţineau aromate. 
Mai erau şi câţiva saci din piele cu diferite prafuri, precum 
şi urna de alabastru dată de Claudia. Alţii lăsară jos 
ciocanele, cleştii, bureţii, burdufurile şi diferitele unelte pe 
care le aveau în şorţurilelor de pielii. 

Apoi în reculegere şi în tristeţe, începu opera pioasă a 
coborârii de pe cruce. 


Soldaţii veniţi ultimii, pentru a sparge oasele tâlharilor şi 
a-i arunca în prăpastia care, datorită acestei destinaţii, 
primise numele de valea Leşurilor, îşi terminau lucrul. Ei au 
târât pe versantul meridional al Golgotei corpurile 
condamnaților şi crucile spre a-i arunca în prăpastie. Pe 
întreaga culme a Calvarului nu se mai aflau decât Longin 
împreună cu soldaţii de escortă, alături de rudele şi 
prietenii lui Isus. 

Nicodim şi Iosif din Arimateea au aşezat fiecare înapoia 
crucii câte o scară pe care se urcară, trăgând după ei un 
linţoliu mare, ce avea trei curele solid cusute. 

Prima lor grijă a fost de a lega fiecare braţ de traversa 
crucii şi corpul de stâlpul ei. Apoi, siguri de soliditatea 
legăturilor, începură să scoată cuiele mâinilor împingându- 
le vârful cu ajutorul altor cuie. 

Cuiele ieşiră destul de uşor fără ca loviturile să zdruncine 
prea mult mâinile. Totuşi, la fiecare lovitură de ciocan, ecoul 
teribil al acelora care smulseră lui Isus gemete atât de 
dureroase, Fecioara cu braţele întinse către corpul fiului 
său, scotea un suspin, iar Magdalena, zvârcolindu-se în 
ţărână, scotea un țipăt. 

loan primea în mantaua lui cuiele, pe măsură ce cădeau de 
pe cruce. Când le avu pe toate trei, le sărută respectuos, 
apoi se duse să le depună la picioarele Fecioarei şi reveni 
să-i ajute pe Iosif şi Nicodim. 

Linţoliul prevăzut cu curele fusese adus special în acest 
Scop. 

Una din scări fusese lăsată înapoia crucii, cealaltă 
rezemată în faţă. 

Pe lângă cârligele care le permiteau să se menţină pe 
transversala crucii, scările aveau la diferite distanţe, la 
cinci, la opt şi la douăsprezece picioare înălţime, alte 
cârlige la care trebuiau să se adapteze curelele linţoliului.... 

Două din aceste curele au fost ataşate, una la prima scară, 
alta la cea de a doua. Un om ţinea cu o furcă trecută prin a 
treia curea, iar un altul manevra cel de al patrulea colţ, 


pentru ca o dată în linţoliu, cadavrul să să alunece până la 
pământ, fără scuturături. 

Au început prin a deznoda centura care menținea corpul 
lui Isus pe stâlpul crucii şi picioarele i-au fost puse pe panta 
înclinată a pânzei. Apoi Nicodim dezlegă braţul stâng iar 
losif din Arimateea, braţul drept. Ridicat de Ioan, corpul 
cobori uşor de pe cruce în giulgiu. Ajuns acolo, Nicodim, 
losif şi Ioan, fără a-i da drumul, coborâră treaptă cu treaptă 
scările, susţinând corpul, şi luând aceleaşi precauţii ca şi 
cum Isus ar fi fost viu şi ei s-ar fi temut să nu-i înociască 
durerile. 

Longin ajuta, dar cu o oarecare ezitare. Nu că se îndoia, 
mai ales că acum vedea, dar ca profan, nu se simţea încă 
demn să atingă acest corp divin. 

În afară de unele suspine scoase de Fecioara Maria şi 
unele hohote de plâns scăpate de Magdalena, era o mare 
linişte, solemnă şi pioasă, pe care cei ce lucrau, prinşi de un 
respect suprem, nu o întrerupeau decât din timp în timp, în 
caz de absolută necesitate, pentru a-şi vorbi cu voce joasă, 
şi a se într-ajutora. 

La fiecare mişcare imprimată acestui corp prea iubit, 
Fecioara şi sfintele femei se temeau să nu audă un strigăt 
ieşind din gura lui Isus. La fiecare mişcare, ele se întristau 
că această gură rămânea mută, probând astfel că ultimul 
strigăt ieşise. 

Când Isus a fost complet coborât, fără a înceta să-şi 
întindă braţele spre fiul ei, Fecioara se aşeză jos, pe o 
cuvertură, arătând că cerea acest drept matern, atât de 
scump plătit, de a aduce ultimele îngrijiri fiului ei. 

loan, Nicodim şi losif aduseră corpul lui Isus şi îl depuseră 
pe genunchii Fecioarei, în timp ce Maria Cleophas şi 
Salomeea puneau mantourile lor rulate, între spatele sfintei 
mame şi stânca de care se sprijinea, pentru a-i uşura pe cât 
posibil trista sarcină pe care o avea de îndeplinit. 

Magdalena se târâse în genunchi până la picioarele lui 
Hristos, şi fără a îndrăzni să le atingă, cu capul aplecat 


deasupra, ea le uda cu lacrimile sale. 

Ochii lui Isus rămăseseră deschişi. Primul gând al 
Fecioarei fu de a-i închide cu buzele sale, dar un sentiment 
de respect o opri. Isus mort nu-i mai era fiu decât prin 
dragostea ce i-o purta. Isus mort era un Dumnezeu! 

Ea îi închise ochii încet, cu mâna. 

Apoi se gândi că trebuie să-i scoată coroana de spini. Nu 
era uşor să i-o desfacă de pe frunte. Greutatea crucii, pe de 
o parte şi căderea pe care o suferise Isus, pe de alta, o 
înfundaseră pe cap. Fecioara tăie fiecare spin după care 
putu să ridice cununa, pe care o puse alături de cuie. Apoi, 
Maria trase unul câte unul spinii rămaşi, din rănile pe care 
le făcuseră, şi îi puse lângă coroană. 

În acel timp, la câţiva paşi mai departe, bărbaţii pregăteau 
aromatele, pudrele şi parfumurile necesare pentru 
îmbălsămare, iar pe un foc aprins între două pietre, femeile 
puseseră la încălzit apă într-un cazan de aramă. 

După ce înlăturase cununa de spini, Fecioara spălă 
încetişor frumoasa şi melancolica faţă a lui Isus, pe care 
moartea îşi pusese amprenta majestăţii sale supreme. 
Această figură de nerecunoscut îşi recăpăta puţin câte 
puţin, sub mâna pioasă a unei mame, expresia sa de 
blândeţe şi de milostivire. 

Şi Magdalena, contemplându-l, cu mâinile împreunate ca 
pentru rugăciune, nu zicea decât: 

Frumosul meu Domn Isus!... Isus, frumosul meu Domn...! 

Faţa fiului ei fiind spălată, Fecioara îi aranjă părul, făcând 
o cărare pe creştet şi dându-l pe după urechi, apoi îi perie 
barba, parfumă părul şi barba. 

Vai! Întreg corpul acesta divin nu era decât o rană şi 
vederea fiecărei răni deschidea o rană asemănătoare în 
sufletul sărmanei mame! 

Umărul era vătămat de o rană urâtă care fusese făcută de 
muchia crucii. Pieptul era zdrobit şi brăzdat de loviturile pe 
care Isus le primise fie în timpul biciuirii, fie în timpul 
ultimului drum. În stânga pieptului era o mică rană prin 


care ieşise vârful lăncii lui Longin. Între coastele din partea 
dreaptă, o rană mare, prin care ea intrase... 

Maria spălă toate aceste răni, una după alta, şi, datorită 
apei parfumate ce şiroia din mâna sa, corpul apărea alb şi 
marmorat cu acele pete albăstrui particulare cadavrelor din 
care tot sângele s-a scurs. Numai în locurile unde pielea 
fusese zdrobită sau smulsă, urmele erau brune sau roşii, 
după cum plaga era mai mult sau mai puţin întinsă. 

Fiecare rană a fost unsă cu nard şi cu parfumuri. Rănile 
mâinilor şi picioarelor fură îmbălsămate ca şi celelalte. 
Înainte de a încrucişa pentru totdeauna mâinile divinului 
său fiu, în giulgiu, Fecioara le atinse uşor şi respectuos cu 
buzele. 

Atunci, profund abătută şi, ca şi cum puterile i-ar fi fost 
măsurate numai pentru timpul cât trebuia să dureze 
operaţia de punere în giulgiu, ea lăsă, imobilă şi aproape 
sfârşită, să-i cadă capul pe capul lui Isus. 

Când ea îşi redeschise ochii şi privi în jur, îi văzu pe Iosif şi 
Nicodim aşteptând în faţa ei. 

Ioan era în genunchi. 

Ce vreţi voi? întrebă Fecioara aproape cu spaimă. 

loan îi explică atunci, că timpul trecea, că ora de începere 
a zilei de sabat era apropiată şi că trebuia să se despartă de 
corpul fiului său. 

Maria lăsă să-i cadă mâinile în lături şi întorcându-şi capul 
înapoi, zise: 

Luaţi-l aşadar! 

Apoi, ridicând spre cer ambele mâini, unite, spuse: 

O fiul meu! Cerescul meu fiu! Dă-mi puterea să-mi iau 
rămas bun pentru vecie...! 

În acest timp, Iosif şi Nicodim au tras uşor corpul lui Isus 
de pe genunchii mamei sale şi îl luară în pânza în care era 
întins. 

Când Fecioara îşi simţi genunchii descărcaţi de greutatea 
divină, scăpă un stigăt de durere şi lăsă să-i cadă mâinile pe 
pământ şi capul pe piept. 


Ea rămase astfel până când loan veni să o ia pentru ca ea 
să însoţească până la mormânt rămăşiţele muritoare ale 
fiului său, al cărui corp fusese îmbălsămat, strâns cu feşi şi 
înfăşurat în giulgiu. 

Mormântul era acela pe care Iosif din Arimateea pusese să 
fie făcut pentru el însuşi în grădina pe care o avea pe coasta 
Golgotei. El era lung de opt picioare şi era situat la 
patruzeci de paşi de locul unde Isus fusese răstignit. 

Cortegiul funebru se puse în mişcare. Corpul era întins pe 
o targă acoperită de mantoul lui loan. Nicodim şi losif 
ţineau mânerele anterioare, Ioan şi Longin, pe cele din 
spate. Soldaţii îi precedau cu torţe, căci noaptea venise şi 
obscuritatea era şi mai mare sub bolta întunecoasă ce 
acoperea mormântul. 

Înapoia corpului venea Maria susţinută de Magdalena, 
Salomeea şi Maria Cleophas. Veronica, loana Cuza, Suzana 
şi Ana, nepoata lui Iosif, le ajunseră pe drum. 

S-au oprit la intrarea grădinii lui losif din Arimateea. dar 
cum ea era închisă numai cu câţiva ţăruşi, îi scoaseră şi au 
putut intra. 

Cavoul era deschis. Sfintele femei rămaseră lângă uşă. 
Numai Fecioara intră cu bărbaţii. Magdalena începu să 
culeagă cele mai frumoase flori din grădină. 

Fecioara stropi cu aromate cripta săpată în stâncă şi făcu 
o pernă din ierburi mirositoare pentru locul unde trebuia să 
se odihnească capul. Atunci bărbaţii, care lăsaseră năsălia 
jos, întinseră un giulgiu în criptă şi îndată culcară pe el 
corpul, acoperind cu marginile lui, pe care le-au îndoit mai 
întâi peste picioare şi apoi cu cele două părţi, întregul corp. 

În tot acest timp Fecioara era aşezată în fundul cavoului şi 
plângea. 

Se pregăteau să închidă cripta, când Magdalena intră cu 
un braţ mare de flori. 

Aşteptaţi! Aşteptaţi! zise ea. 

Şi presără florile peste linţoliul lui Hristos, murmurând: 

Fericite flori...! 


Atunci Iosif, Nicodim, loan şi Longin făcură, ei patru, să 
alunece masiva piatră, peste cripta, cărei îi servea drept 
capac, împinseră cu blândeţe şi respectuos înaintea lor pe 
Fecioara Maria şi pe Magdalena şi ieşiră din grotă, căreia îi 
închiseră uşa. 

S-au întors în oraş. La primii paşi făcuţi acolo, i-au întâlnit 
pe Petru, Iacov cel bătrân şi Iacov cel tânăr. Toţi trei 
plângeau, dar Petru, mai amar decât ceilalţi. El nu putea să 
se consoleze că nu a fost de faţă la moartea şi la 
îmbăsămarea lui Isus şi mereu murmura, lovindu-şi pieptul: 

lartă-mă că te-am tăgăduit, cerescul meu învăţător! Iartă- 
mă! lartă-mă...! 

Bărbaţii s-au întors la Cenaclu, şi-au schimbat hainele, au 
mâncat în grabă resturile paştelui din ajun, în timp ce 
sfintele femei s-au întors în urma Mariei, în casa mică 
situată la picioarele fortăreței lui David. Acolo le aştepta 
Marta, sosită din Betania, cu Dina Samarineanca şi cu 
văduva lui Naim, al cărei fiu fusese înviat de Isus. 

Cât despre Longin, el s-a dus direct la Pilat pentru a-şi da 
raportul. Pilat îl primise deja pe acela al centurionului Aben 
Adar. Cu toate acestea el ascultă şi povestea lui Longin. 

Procuratorul era foarte zdruncinat. Ceea ce îi spusese 
soţia sa în noaptea precedentă, ceea ce văzuse cu ochii lui 
peste zi şi tot ce îi povestea Longin, formau un lanţ 
neîntrerupt de fapte miraculoase, de evenimente 
supranaturale, care-i produceau în minte o îndoială 
violentă. 

Totuşi el se căzni să surâdă. 

Ascultă, îi spuse el lui Longin, prinţul preoţilor şi fariseii 
abia au plecat de aici, şi mi-au spus că „acest impostor care 
a fost dat morţii în urma judecății tale, nu s-a temut să 
anunţe că el va învia a treia zi după moartea sa. Dă ordin 
deci ca mormântul lui să fie păzit timp de trei zile, de teamă 
că noaptea, ucenicii lui să nu vină să-i fure corpul şi să 
pretindă astfel că o nouă minune s-a înfăptuit.” Atunci eu le- 
am zis „Voi aveţi soldaţi, puneţi-i deci să păzească cum vreţi 


şi sunt sigur că el va fi mai bine păzit de către soldaţii voştri 
decât de ai mei...” 

Într-adevăr, reluă Longin, venind la tine, l-am întâlnit pe 
centurionul Aben Adar cu şase oameni care se îndreptau 
către Golgota. 

Ei erau, zise Pilat. Ei bine alătură-te lor şi dacă se petrece 
vreun fapt extraordinar aleargă să mă înştiinţezi. 

Dar, obiectă Longin, dacă Aben Adar nu mă primeşte ca 
nefiind printre cei desemnaţi de marele preot, ce să fac?... 
Aben Adar este şeful meu şi sunt obligat să-l ascult. 

Tu îi vei spune că vii din partea mea... De altminteri, eu te 
numesc centurion, ca şi el. Mergi, pune-ţi însemnele noului 
grad şi du-te la mormânt. 

Longin se înclină şi ieşi. 

Sosind la mormânt, îl găsi acolo pe Aben Adar împreună 
cu cei şase oameni ai lui. Doi erau aşezaţi în grotă şi patru 
păzeau intrarea. Pentru mai multă siguranţă, puseseră să 
se sigileze de către un meşter, piatra care acoperea corpul 
lui Isus. 

Ziua următoare care era aceea a sabatului, se petrecu în 
întregime în rugăciune şi odihnă. 

— Ce făcură Maria şi sfintele femei în această zi? 
Răspunsul este uşor de dat: ele plângeau! 

Apoi, pentru că începuse ziua de duminică, ele cumpărară 
din nou mirodenii, parfumuri şi aromate, vrând să 
îmbălsămeze cu ele pentru ultima dată corpul lui Isus. 

Era ora trei dimineaţa când strânseseră toate lucrurile de 
care aveau nevoie. Ele plecară de la mica casă a Mariei. 
Temându-se că poarta Judecăţii este păzită şi să fie deci 
împiedicate să iasă, trecură din oraşul lui David în oraşul de 
jos, urmară valea Tiropeonului, ieşiră prin poarta Peştilor, 
ocoliră întreaga faţă apuseană a oraşului, trecând printre 
muntele Gihon şi prăpastia Leşurilor, şi în momentul când 
primele lumini ale zilei apăreau pe muntele Măslinilor, ele 
atinseră piciorul Golgotei. Fecioara rămăsese în urmă. 


Poarta, sau mai curând deschizătura din zidul grădinii era 
liberă. Sfintele femei intrară. Mai întâi Magdalena şi apoi 
celelalte. Acestea din urmă formau un grup sfielnic. 
Tremurând ele se opriră lângă poartă. 

Dar la strigătul pe care l-a scos Magdalena apropiindu-se 
de mormânt, alergară şi ele. 

Soldaţii erau cu faţa la pământ, piatra criptei era 
desigilată şi cripta goală. În picioare, în partea unde fusese 
capul, era un adolescent frumos cu o aureolă în jurul 
capului! 

Văzând acestea, Magdalena scosese strigătul. 

Dar îngerul, întinse mâna spre ea şi spre spatele femei şi 
zise: 

Nu vă temeţi! Voi îl căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost 
răstignit... El nu mai este aici, căci astă noapte a înviat şi a 
urcat la cer, unde îşi avea locul la dreapta Tatălui său!... 
Acum, mergeţi şi-i spuneţi lui Petru, ca şi celorlalţi ucenici 
că Isus va merge înaintea voastră în Galileea şi că îl veţi 
găsi pe Tabor. 

La această apariţie, în faţa mormântului deschis şi a 
soldaţilor prosternaţi care în imobilitatea lor ar fi putut fi 
crezuţi morţi, sfintele femei simţiră o spaimă grozavă. Ele 
se întoarseră şi fugiră, fiecare după puterile ei, strigând: 

Nenorocire! Nenorocire! L-au furat pe Domnul din 
mormântul său şi nu ştim unde l-au dus...! 

Dar Magdalena rămase... Dragostea sfântă ce i-o purta lui 
Hristos era atât de mare, încât nu avea loc în inimă pentru 
alt sentiment. Ea căzu în genunchi plângând şi cu mâinile 
întinse spre mormântul gol. Atunci îngerul o privi şi, cu o 
voce plină de milă, o întrebă: Pentru ce plângi tu, femeie? 

O! Eu plâng, zise Magdalena neîncrezătoare în vorbele 
îngerului, eu plâng pentru că au luat corpul Domnului 
nostru prea iubit, şi nu ştiu unde l-au dus. 

Dar, în acelaşi timp, ea zări ca o lumină, şi întorcându-se, 
văzu un om în picioare, cu un hârleţ în mână: 


Femeie, zise acest om, repetând ce spusese îngerul, de ce 
plângi? 

Ea, gândind că vorbeşte grădinarului lui losif, îi răspunse: 

O! Prietene, dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai dus? 

Dar atunci, acel grădinar, care nu era altul decât Isus, 
pronunţă cu vocea lui naturală şi cu acel glas blând: 

Magdalena...! 

La acest cuvânt, Magdalena tresări şi cu un strigăt plin de 
bucurie, zise: 

Dulcele meu Învățător! şi se aruncă la picioarele lui Isus. 

Magdalena, zise Hristos, eu ţi-am promis ca o răsplată a 
dragostei tale, că tu vei fi prima căreia îi voi apare... Iu vezi 
că eu îmi ţin cuvântul. 

Magdalena căuta, pentru a le săruta, picioarele lui Isus, 
dar nu găsi decât un abur imaterial. 

Şi acum, continuă Isus, du-te şi spune-le lui Petru şi 
celorlalţi ucenici ceea ce ai văzut şi ai auzit şi că ei să 
meargă să mă aştepte pe Tabor. 

Apoi, ca un nor care se risipeşte şi dispare puţin câte 
puţin, corpul divin deveni din ce în ce mai transparent şi 
sfârşi prin a se topi, dispărând în eter. 

Îndată Magdalena se ridică şi pierdută cu totul, ieşi 
strigând: 

Bucurie tuturor! Domnul nostru a înviat...! 

Şi astfel, prin gura unei sărmane păcătoase, lumea a aflat 
că Mântuitorul ei s-a urcat în ceruri... 

Atunci, unul din soldaţ culcaţi pe pământ păru că se 
deşteaptă. El deschise ochii şi se ridică într-un cot: 

Ce s-a întâmplat? îi întreabă pe camarazii săi. Eu am simţit 
pământul tremurând sub picioare, şi am căzut cu fruntea în 
ţărână! 

Şi un al doilea soldat revenindu-şi bolborosi: 

Am visat, sau am văzut cu adevărat o flacără coborând din 
cer şi intrând în acest mormânt? 

Şi un al treilea soldat zise: 


Prieteni, l-aţi văzut ca şi mine? El a îndepărtat piatra 
criptei sale şi s-a urcat strălucind la cer! 

Aben Adar se ridică la rândul lui în picioare. 

Toţi cei care mai trăiesc, zise el, să se ridice, să răspundă 
şi să-şi spună numele! 

Toţi cei şase soldaţi se ridicară deodată, spunând fiecare: 

lată-mă! 

Bine, făcu centurionul, nu mai lipseşte decât Longin. 

Longin se dusese să-i raporteze lui Pilat ceea ce văzuse. 

Sarcina noastră este terminată, reluă atunci Aben Adar. Să 
mergem la palatul lui Caiafa. Mărturisiţi ca şi mine ce aţi 
văzut şi să-i anunţăm pe marele preot şi consiliul 
senatorilor că mormântul este gol. 

Aben Adar, urmat de soldaţii săi, părăsi în grabă grădina, 
iar mormântul rămase în paza îngerului. 

Şi acest mormânt - singurul care nu va avea nimic de dat 
în ziua judecății de apoi - este slăvit de lumea creştină de 
peste nouăsprezece veacuri, sub numele de SFÂNTUL 
MORMÂNT. 

Căci proorocul Isaia spusese: „Mormântul lui va fi glorios!” 

Dumnezeu să acorde celui ce scrie aceste rânduri, 
îngăduinţa de a-şi face umila rugăciune înainte de a muri! 

XXX APOLLONIUS DIN TIANA. 

O Corint! Corint! Tu, pe care altădată numai fericiţii 
pământului aveau privilegiul de a te vizita. Corint, care 
astăzi nu-i mai oferi călătorului sosind pe drumul Nemeei, 
decât un sărac oraş fortificat, mai presus de zidurile căruia 
se ridică şapte coloane, ultime resturi ale unui templu al 
cărui zeu nu se mai ştie. Corint, fiu al Epirului, frate al 
Atenei şi al Spartei, patria lui Sisif şi a Neleei, regat al 
Medeei şi al lui Iason, tu trebuie că ai fost frumos în ziua 
când Apollon şi Neptun, îndrăgostiţi de tine, au cerut 
amândoi să le aparţii. Nevrând niciunul, nici altul să 
renunţe, îl luară ca arbitru pe titanul Briareu, care te 
adjudecă zeului mării, cu condiţia ca muntele care te 
domină să aparţină zeului zilei! 


Corint! Corint! Tu, atât de iubit de Venus, încât ţi-a 
acordat salvarea la rugăciunile curtezanelor tale, 
preotesele ei. Tu, care după ce ai cumpărat de la Atenieni, 
pe Lais ca sclavă, ai făcut din ea fiica ta cea mai scumpă şi i- 
ai clădit un mausoleu peste care o leoaică ţinând un berbec 
în ghiare formează un grup minunat ce simboliza puterea ei 
irezistibilă! Corint, care-ţi stingi setea cu lacrimile nesecate 
vărsate de o nimfă la moartea fiului ei, pe care zeiţa 
vânătorii îl străpunsese, fără voie, cu una din săgețile ei. 
Corint, tu trebuie că erai frumos în ziua când jocurile tale 
istmice atrăgeau întreaga Grecie pe digul strâmt ce separă 
golful Saronic de Marea Alcionului. Întins grațios şi molatec 
pe panta muntelui tău sacru, vedeai intrând în dublul tău 
port, vasele din Tir şi Massilia, din Alexandria şi din Cadix, 
care îngrămădeau în vastele tale antrepozite, bogăţiile 
orientului şi occidentului. 

Corint! Corint: Tu care aveai străzi pe care templele şi 
casele erau la fel de numeroase, pieţe în care statuile erau 
ca spicele într-un câmp. Corint, care dacă priveai spre est, 
vedeai Atena, spre nord, Delfi, la apus, Olimpia, la miazăzi, 
Sparta. Corintule, căruia Salamina, Maratonul, Plateea, 
Leuctra şi Martineea îi făceau o centură de victorii, pe care 
erau brodate numele lui Temistocle, Miltiade, Pausanias, 
Epaminonda şi Filopoemon. Corintule, tu trebuie că erai 
frumos când Aratus, după ce te-a eliberat de Macedoneni, 
învingătorii tăi, te-a obligat să intri în liga Aheeană. Aceasta 
trebuia să-ţi producă moartea, ridicând contra ta, Roma, 
cuceritoarea lumii, care vai, din toatăGrecia, va face îndată 
o singură provincie, şi din sute de oraşe libere, un lanţ de 
cetăţi sclave! 

Corint! Corint! tu, pe care un învingător fără milă te va da 
unui incendiu de opt zile, şi care din aurul vaselor tale, din 
argintul trepiedelor tale, din bronzul statuilor tale, topite de 
focul care te devora, a creat un metal mai preţios decât 
fiecare din acelea pe care pământul le-a copt în măruntaiele 
sale. Corint tu care i-ai scăpat lui Xerxe şi care ai sucombat, 


sub Mumius, trebuie că erai frumos, atuncea când, ieşind 
din ruine, le-ai ridicat cu totul de marmură în mâinile lui 
Iulius Cezar şi Augustus. Atunci ai fost mai bogat ca 
niciodată cu teatrul, stadionul, amfiteatrul, templele lui 
Neptun, Palaemon, Ciclopilor, Hercule, Convingerii şi 
Curtezanelor, - ale căror rugăminţi nu au putut să te 
salveze pentru a doua oară. Cu statuile Amfitritei, lui Ino, 
Belerofon, Venus, Diana, Bachus, Fortuna, celor doi Mercur, 
celor trei Jupiter şi ale sutelor de atleți învingători, cu băile 
Elenei, băile lui Euricles, băile Octaviei, în sfârşit cu 
mormintele lui Xenofon, Diogene, ale copiilor Medeei, ale 
Siconienilor şi al lui Licurg din Mesena, ai fost cu adevărat 
frumos! 

Astfel, frumosule Corint, tripla recoltă de statui şi de 
tablouri pe care Roma le-a ridicat succesiv din templele, 
pieţele, şi promenadele tale, nu te-a ruinat încă. Cât de 
straniu ţi s-a părut să vezi, într-o zi, spre sfârşitul lunii 
helaphebolion, pe un călător coborând dintr-una din acele 
ambarcaţiuni uşoare ce alunecă precum pescăruşii, între 
insulele Mării Egee. Acesta, frecând pe lângă pinul 
singuratic care se ridica pe ţărmul tău răsăritean, lăsând la 
stânga, altarul lui Melicert, iar la dreapta pădurea de 
chiparoşi înconjurând incinta consacrată lui Belerofon s-a 
informat de la paznicul porţii Cenchree despre locul unde l- 
ar putea întâlni pe filosoful Apollonius din Tiana. Răspunsul 
acestuia a fost că probabil l-ar găsi pe cel ce-l căuta, 
discutând cu discipolii săi sub platanii ce umbreau fântâna 
Pirena. Atunci el începu, fără ca măcar să arunce o privire 
în interiorul oraşului, să urce poteca întortochiată ce ducea 
pe vârful Acrocorintului! 

Cel pe care-l căuta călătorul era, într-adevăr, în locul 
indicat. Nu era de mirare că prima persoană căreia noul 
debarcat i se adresase, i-a răspuns atât de precis. De o 
lună, filosoful al cărui nume umplea pe atunci lumea de 
uimire şi admiraţie sosise în Corint întovărăşit de cinci sau 
şase dintre discipolii săi, cu care urma să viziteze Asia, 


India, Egiptul şi Italia. Ori este de înţeles că din curiozitate, 
toate privirile erau îndreptate spre acest om extraordinar, 
din momentul în care străbătuse Marea Alcionului şi 
debarcase în portul Leche. Necunoşcutului nostru sosise 
însă prin golful Saronic şi abordase în portul Conchreea. 

Apollonius din Tiana concentra în el, mai mult decât 
oricine, atâtea calităţi minunate care, mai ales în acea 
epocă, ridicau un om din rândul înţelepţilor, filosofilor şi 
eroilor la rangul de semi-zeu. Geniu, renume, frumuseţe, 
origine aproape divină, el avea totul! 

Fie prin ştiinţa dobândită, dintr-un dar de la natură, sau 
din oblăduirea cerului, Apollonius se bucura, într-adevăr, de 
acele avantaje ce izbesc la prima vedere, atât spiritele 
vulgare cât şi sufletele elevate. Cu toate că era în vârstă de 
aproape de şaizeci de ani, el părea a fi atins de abia pragul 
primei tinereţi. Fără a fi văzut că se osteneşte cu studiul 
limbilor, toate idiomurile lumii cunoscute îi erau familiare şi 
câteodată chiar, ascultând cu atenţie foşnetul arborilor şi 
cântecul păsărelelor sau strigătul animalelor sălbatice, el se 
amuza să traducă, celor ce-l înconjurau aceste diferite 
sunete ale naturii moarte sau animate. Ca şi discipolii lui 
Pitagora, el susţinea că animalele aveau un suflet şi nu erau 
decât fraţi inferiori de-ai omului. Ca şi Pitagora, el profesa 
acea maximă că Dumnezeu este unitatea absolută şi 
primordială, că lumea este un tot combinat armonios, al 
cărui centru este soarele, în timp ce alte corpuri cereşti 
sunt numai sateliții săi şi se mişcă în jurul lui într-o armonie 
divină. La fel cum Dumnezeu este unitatea în cer, binele, 
după filosoful din Samos - şi aceasta era şi părerea lui 
Apollonius, - binele era unitatea, iar răul, diversitatea pe 
pământ. Ca şi Pitagora, Apollonius era profund versat în 
matematici, aritmetică, geometrie, astronomie şi muzică. 
Numerele aveau pentru el priorităţi prodigioase, mai ales 
numărul X. Cu ajutorul lor, el pretindea că ajunge la 
cunoştinţa lucrurilor celor mai abstracte. Un fel de ghicire 
supraomenească, pe care o datora unui dar particular al 


cerului, îi permitea de altfel, să citească până în 
profunzimile gândurilor oamenilor ce veneau la el, înainte 
ca aceştia să fi deschis gura şi să fi exprimat vreo dorinţă, 
chiar dacă i-ar fi văzut pentru prima dată şi i-ar fi fost tot 
atât de necunoscuţi ca nume sau înfăţişare. 

El locuise mult timp la Eges şi îşi petrecuse aproape tot 
timpul cât rămăsese în acest oraş cu studiul medicinei în 
templul lui Esculap, cu sacrificatorii şi preoţii acestui fiu al 
lui Apollon, ale cărui binefaceri aduse umanităţii au făcut ca 
el să fie pus în rândul zeilor. Studiul fiind terminat, făcuse 
vindecări care ar fi putut trece drept minuni. El gonise un 
diavol din corpul unui bărbat, gonise ciuma dintr-un regat, 
chemase morţii şi vorbise cu ei! În sfârşit, decis să adauge 
ştiinţelor pe care le studiase deja în Grecia, acele ştiinţe 
care puteau fi însuşite prin parcurgerea altor ţări, el 
plecase, cu numai doi sau trei din discipolii săi, într-o mare 
călătorie. Vizitase Asia Mică, Mesopotamia, Babilonul, 
atinsese Caucazul, urmase cursul indusului, se oprise câtva 
timp la regele Phraot, pătrunsese în India şi ajunsese la 
palatul înţelepţilor. Discutase cu brahmanii cei mai înţelepţi 
şi mai ales cu larhas, care era în India, ceea ce Apollonius, 
era în Grecia. Îşi continuase călătoria după ce s-a, asigurat 
că nu mai avea nimic de învăţat în aceste părţi ale lumii şi 
se întorsese prin Egipt. Acolo se împrieteni cu Eufrat şi 
Dion, explicase minunile lui Memnon, încercase să găsească 
izvoarele Nilului şi îl urcase mai sus de a treia cascadă. 
Întâlnise şi îmblânzise un satir, coborâse până la 
Alexandria, unde uimise toată şcoala printr-o dizertaţie 
asupra aurului pe care îl transportă Pactola şi asupra 
vechimii globului. Sosise în Antiohia în timpul unui 
cutremur de pământ căruia îi explică cauza şi îi prezise 
sfârşitul. Descoperise o comoară pe care o dăduse unui 
sărman tată de familie care avea patru fete de maritat. 
Adusese la rațiune pe un tânăr îndrăgostit de statuia lui 
Venus, vindecase pe un bolnav de turbare. Fusese primit ca 
un zeu în Ionia, trecuse din Ionia în Atica şi în sfârşii, de la 


Atena, - vizitând Eleusis şi traversând Megarida, - el venise 
la Corint, unde de câteva zile, toate privirile se îndreptau 
spre el. 

Corintienii, trebuie să o spunem, fuseseră din toate 
timpurile mari amatori de minuni. Ştiind vârsta lui 
Apollonius şi aşteptând aproape un bătrân, au fost 
stupefiaţi să vadă sosind un bărbat de abia treizeci de ani, 
căci aceasta era vârsta ce părea că o are Apollonius, - cu 
păr frumos, lung, reţinut de un cerc de aur, o barbă neagră 
frizată elegant în maniera asiatică, ochii vii şi plini de 
tinereţe, mergând cu picioarele goale, şi îmbrăcat cu o robă 
albă, lungă, strânsă în talie de o cingătoare de în şi care 
forma unicul lui veşmânt. Atunci, le-a fost destul de greu să 
creadă că acest om este Apollonius. Un bătrân care locuise 
în Tiana în tinereţea lui, povestise minunata naştere a 
filosofului, şi corintienii, văzând de atunci în el, nu un om, ci 
un semi-zeu, încetaseră să se mai îndoiască. 

lată această tradiţie poetică a naşterii lui Apollonius. 

Apollonius, aşa cum îl indică a doua parte a numelui său, 
era născut la Liana, oraş din Capadochia situat între Tars şi 
Cezareea. Mama lui fiind însărcinată, a visat că-l vede pe 
Proteu, fiul lui Neptun şi al Fenicei, şi că întrebându-l pe 
zeu asupra copilului pe care urma să-l aducă pe lume, acela 
i-a răspuns: „Un alt Proteu!” Despre semnificaţia acestei 
preziceri, - mama lui Apollonius s-a informat de la o sibilă 
din împrejurimi. Aceasta, la rândul ei i-a răspuns: Prin 
aceste cuvinte „Vei aduce pe lume un alt Proteu”, zeul a 
vrut să-ţi spună că cel ce se va naşte, va îmbrăca relativ la 
ştiinţă, tot atâtea forme câte îmbrăca zeul Proteu, relativ la 
natură. Apollonius din Tiana era deci arătat încă dinaintea 
naşterii ca fiind omul cel mai savant care ar fi existat 
vreodată. 

Şi chiar din timpul naşterii, toate semnele arătau că cel 
care va vedea lumina zilei nu era un copil obişnuit. Când s-a 
apropiat momentul naşterii, mama lui a avut un al doilea 
vis: Se făcea că ea se plimba printr-o câmpie situată 


aproape la un sfert de leghe de Tiana şi că găsea la fiecare 
pas, flori atât de frumoase, de rare, de necunoscute, încât 
ele erau demne de a fi oferite ca omagiu pe altarele Florei. 
A doua zi dimineaţa ea vrut să meargă să viziteze această 
câmpie celebră, de altfel, prin fântâna Asbamea. Apa 
acestei fântâni, rece ca a oricărui izvor, devenea imediat 
fierbinte şi lovea cu dureri crunte pe sperjuri, atunci când 
îşi cufundau mâinile în ea, fie de bună voie, fie ca probă 
forţată. Aceştia, după ce făceau câţiva paşi, pentru a se 
îndepărta de aceste ape miraculoase, se opreau învinşi de 
durere şi se rostogoleau în chinuri atroce, fiind obligaţi să-şi 
mărturisească crimele. 

Ei, bine, câmpia, fapt nemaipomenit, era toată acoperită 
de flori, străine ținutului. De asemenea, când femeile din 
alaiul mamei lui Apollonius au ajuns în apropierea fântânii 
se împrăşiară ca nimfele, întrecându-se să culeagă cel mai 
bogat buchet. În acel timp, în loc să urmeze exemplul 
femeilor ce veniseră cu ea, mama lui Apollonius, simțindu-se 
cuprinsă de un somn irezistibil, adormi pe iarbă. Atunci, un 
cârd de lebede albe ca zăpada, care păşteau în câmpie, 
începu să formeze un cerc, care micşorându-se treptat, 
ajunse să o acopere complet pe adormită. Apoi, ca şi cum ar 
fi ascultat de o poruncă cerească, toate începură să cânte 
armonios şi să bată din aripi pentru a împrospăta aerul. La 
zumzetul acestui cântec aproape divin şi sub influenţa 
acestui aer atât de blând, ea se trezi, îşi deschise ochii şi în 
uimirea pe care i-o provoca spectacolul staniu ce se oferea 
vederii sale, aduse pe lume pe cel mai frumos copil care a 
putut fi văzut de când zeițele încetaseră să nască pe 
pământ. 

Acest copil era acelaşi Apollonius din Tiana, care în vârful 
Acrocorintului, în picioare, îmbrăcat cu o lungă robă albă, 
cu părul strâns pe tâmple de un cerc din aur, cu barba 
frizată după moda perşilor, având fântâna Hirena la 
picioarele sale şi umbra platanilor sfinţiţi pe cap, discuta cu 
discipolii, nu numai înaltele chestiuni ale filosofiei 


pitagoriene, ci chiar aceea a altor secte, care toate îi erau 
familiare, ca şi cum sufletele lui Zenon, Aristotel, Platon, 
Crisip, s-ar fi topit în al său. 

De pe acest înalt vârf ei dominau cele două mări şi toată 
regiunea înconjurătoare: la răsărit, până la capul Sunium, 
la nord, până la muntele Citeron, la apus până la Achaia, la 
sud, până la Micene. Apollonius şi discipolii săi văzură de 
acolo, pe drumul abrupt ce urca... de la citadelă, cum se 
îndrepta spre ei, acel om care, cu o jumătate de oră mai 
înainte, debarcase în portul Conchreea. 

Pe măsură ce el se apropia, şi cum părea evident că îl 
caută pe... Apollonius, atenţia discipolilor care-l înconjurau 
pe ilustrul filosof, se deturnă puţin câte puţin de la discuţie, 
şi se fixa asupra călătorului. Contrariu obiceiului său, 
Apollonius, căruia îi ajungea o privire pentru a judeca un 
om, a spune care era ţara sa, vârsta, religia şi chiar 
sentimentul care l-ar preocupa, de data aceasta îl privea 
venind pe acel călător cu o curiozitate ce ţinea de uimire. 
Cum uimirea aceasta se trăda prin atitudinea liniştită a 
filosofului, prin fixitatea privirii şi prin degetul pe care-l 
ridica lent şi-l apropia de buze, unul dintre discipoli numit 
Filostrate, îi zise: 

Maestre, cine este acest necunoscut care soseşte la noi şi 
a cărui apropiere pare să te preocupe atât de mult?... Ce 
vrea de la tine? Este un prieten? Este un duşman? E un 
admirator al doctrinei tale? Este un adversar al şcolii 
noastre? Sau mai curând nu este decât un simplu mesager 
al acelor regi la care am fost oaspeţi, sau al acelor înţelepţi 
pe care i-am întâlnit? 

Apollonius scutură capul. 

Nu este nimic din toate acestea, zise el, dar e ceva mai 
mult... Acest om nu este un trimis al regalității sau al 
ştiinţei. El vine pe contul lui. Doctrinele şi şcoala noastră 
nu-l preocupă. Ceva mai activ decât discuţia, acţiunea însăşi 
îi domină gândul. El vine de la marginile lumii, mai curând 
ca prieten decât ca duşman, pentru a căuta la mine un 


ajutor pe care îl va găsi. Adversarul care i-a fost dat de 
soartă este demn de noi, căci el este atât de presus de 
oamenii obişnuiţi cât este vârful acestor platani mai sus de 
acest izvor, şi cum vulturul care planează în nori este 
deasupra vârfurilor acestor platani. În sfârşit, spre ruşinea 
ştiinţei, trebuie să vă mărturisesc vouă, scumpii mei 
discipoli, că scopul lui este atât de înalt, încât îmi scapă şi, 
întrebarea pe care mi-o va pune este atât de grea şi atât de 
superioară întrebărilor pe care au obiceiul să le pună 
simplii muritori, încât voi fi obligat să-i răspund: „Eu nu 
ştiu!” 

Discipolii se priviră surprinşi: era prima dată când auzeau 
ieşind aceste cuvinte din gura maestrului lor. 

Umilinţa mea vă uimeşte, reluă surâzând Apollonius, dar 
amintiţi-vă că aceasta este adevărata înţelepciune, şi că 
singurii savanţi adevăraţi sunt aceia care, din timp în timp 
îndrăznesc să răspundă la unele întrebări: „Eu nu ştiu!” 

Nu are importanţă! reluă un al doilea discipol numit 
Alcmeon, spune-ne numai ce ştii tu despre acest om. 

Este un caracter închis şi trufaş, zise Apollonius şi, dacă el 
a asistat la asediul Troiei, ca şi divinul nostru maestru 
Pitagora, trebuie că a făcut-o sub numele de Ajax fiul lui 
Oileu, acel mare defăimător al zeilor! 

Dar de unde vine? întrebă un al treilea discipol. 

Urma lui se pierde la marginea ţărmurilor, la limitele 
pustiurilor, la lizierele pădurilor... De unde vine? Din 
India... Unde a fost de când merge? În ţări atât de 
îndepărtate, încât nu le ştim măcar numele!... Despre 
această întrebare pe care se pregăteşte să mi-o pună, şi 
pentru care eu voi fi obligat să-l trimit la un altul, el a 
întrebat peste tot: pe magii Asiei, preoţii Egiptului, 
brahmanii Indiei, şi niciunul nu a putut să-i răspundă. 

Dar, în sfâsşit, această întrebare pe care se pregăteşte să 
ţi-o pună, o cunoşti, tu? 

Apollonius îl privi cu o nouă atenţie pe călătorul, care nu 
mai era decât la douăzeci de paşi de el. 


Da, zise el. 

Ce vrea el să ştie? 

Unde va găsi ramura de aur a lui Eneea... 

EI vrea, ca şi Eneea, să coboare, în infern? 

El vrea să meargă încă mai departe! 

Discipolii se priviră din nou, numai că surpriza lor le 
depăşise uimirea şi ajungea la stupefacţie. 

Şi unde vrea deci îndrăzneţul să meargă? întrebă 
Filostrate. 

Linişte! zise Apollonius. Acesta este secretul lui, şi dacă mi- 
e dat să pătrund secretele altor oameni, nu îmi este permis 
să le dau pe faţă. 

Avansă atunci spre călător şi întinzându-i mâna, zise: 

Isaac L.aquedem, în numele lui Jupiter Ospitalierul, 
Apollonius din 'Tiana te salută! 

Călătorul se opri cu totul uimit, dar fără a răspunde nici cu 
vocea şi nici cu mâna. 

Tu nu îmi răspunzi, reluă Apollonius cu surâsul dulce şi 
binevoitor care-i era obişnuit, nu din cauză câ nu mă 
înţelegi. Cu toate că tu eşti un fiu al lui Moise, tu cunoşti 
bine limba lui Homer. 

Este adevărat, răspunse Isaac, - căci el era călătorul 
blestemat căruia i se adresase Apollonius - eu înţeleg, dar 
mă îndoiesc. 

De ce te îndoieşti tu? 

Mă îndoiesc că tu eşti cu adevărat Apollonius din Tiana. 

Cum aşa? 

Pentru că Apollonius din 'Tiana s-a născut în al 
doisprezecelea an al consulatului lui August, că ela studiat 
la 'Tars cu stoicul Antipater, filosoful Arhedamus, cei doi 
Atenodori şi că în consecinţă, el trebuie să aibă astăzi peste 
şaizeci de ani... In timp ce tu, tu paria fi abia la jumătatea 
acestei vârste. 

Nu ştii tu, mai bine ca oricine, Isaac, răspunse Apollonius, 
că sunt oameni care nu îmbătrânesc? 

Isaac tresări. 


Să vedem, continuă Apollonius, tu ai o scrisoare pentru 
mine. Dă-mi-o. 

Dacă tu ştii că eu am o scrisoare pentru tine, tu trebuie să 
ştii de la cine e! 

Ea vine de la un om pe care tu l-ai găsit pe o colină situată 
în centrul lumii. El locuieşte acolo, împreună cu alţi şase 
înţelepţi, într-un palat vizibil sau invizibil, după dorinţa 
locuitorilor lui. Când Bachus a invadat India împreună cu 
Hercule, fortăreaţa ce domină această colină a refuzat să se 
predea. Cei doi fii ai lui Jupiter porunciră îndată satirilor ce- 
i însoțeau, să dea asaltul. Satirii au fost însă respinşi. 
Hercule şi Bachus se informară atunci despre garnizoana 
ce apăra această citadelă, şi aflară că ea nu era compusă 
decât din şapte înţelepţi, dar cum aceşti înţelepţi erau cei 
mai savanţi oameni de pe pământ, înţelepciunea lor reunită 
avea o asemenea forţă, încât putea lupta contra zeilor. Ei 
respectară deci această colină, care din acea zi a fost 
întotdeauna locuită de cei mai învăţaţi şapte brahmani ai 
Indiei. Tu vii la mine în numele şefului lor şi acel şef se 
numeşte larhas. 

Este adevărat... Acum, pe ce scaun era el aşezat când mi-a 
dat această scrisoare? 

Pe un jilţ de aramă neagră înconjurat de statui de aur. 

Ce mi-a spus el relativ la chestiunea pe care i-am pus-o şi 
la care nu a putut să mă satisfacă? 

Că ţi se va răspunde de trei ori: „Nu ştiu!” înainte dea ţi 
se va răspunde: „Eu ştiu”. 

Şi după ce semn va trebui să te recunosc? 

Punându-mi trei întrebări la alegerea ta asupra 
animalelor, locurilor sau oamenilor care vor fi în jurul meu. 

Aşa este, zise Isaac scoțând din cutele mantalei sale un 
pergament rulat. Tu eşti cu adevărat Apollonius din Tiana şi 
iată scrisoarea lui larhas. 

Apollonius desigilă scrisoarea, sărută semnătura şi după 
ce o citi, se întoarse spre călător. 


Acum, zise el, Isaac, aşteptând ca acea mare întrebare 
care te preocupă să fie rezolvată de cineva mai învăţat 
decât mine, care sunt întrebările secundare pe care ai să mi 
le adresezi? 

Isaac căută cu ochii în jurul lui şi văzând o vrabie ce sosea 
foarte repede, văzând un arbore căruia îi tremurau toate 
ramurile cu toate că nu era nici o suflare de vânt, văzând o 
femeie tânără şi frumoasă care ieşea din templul lui Venus 
înarmată, răspunse: 

Eu vreau să ştiu, ce a spus acest vrăbioi tovarăşilor săi 
care ciugulesc nimicurile din drum, vreau să ştiu de ce 
acest plop tremură fără să bată briza şi mai vreau să ştiu, în 
fine, cine este această femeie? 

XXXI PĂDUREA DIN NEMEEA. 

Apollonius surâse, ca un om care părea că se aştepta la 
trei întrebări mai grele. 

El ascultă ciripitul rapid al păsărelei şi întorcându-se către 
Isaac spuse: 

Ce a spus acest vrăbioi tovarăşilor săi, iată, cuvânt cu 
cuvânt: „Voi sunteţi proşti să căutaţi aici câteva grăunţe de 
mei, rapiţă sau cânepă, în timp ce un morar a trecut 
adineauri prin spatele fortăreței, ducând pe măgar un sac 
de grâu pentru a-l măcina. Sacul de grâu s-a rupt şi tot 
drumul este acoperit de grăunţele care cad! Veniţi repede! 
Veniţi repede! Toate vrăbiile din împrejurimi sunt deja la 
ospăț şi dacă nu vă grăbiţi, nu va mai rămâne nimic pentru 
voi. Veniţi repede! Veniţi repede! 

Şi într-adevăr, chiar în momentul când Apollonius sfârşea 
cu explicaţiile date lui Isaac, toate vrăbiile, care păreau să fi 
ascultat cu cea mai mare atenţie ceea ce le-a zis, sau mai 
curând le-a cântat camaradul lor, îşi luară zborul rapid şi se 
aşezară o sută de paşi mai departe. 

— Dar, întrebă Isaac, cine-mi garantează că ai înţeles 
cântecul acelor păsărele şi că traducerea a fost exactă? 

Oh! E foarte uşor, zise Apollonius. Vino şi vei vedea. Atunci 
Isaac şi Apollonius, urmaţi de discipolii acestuia din urmă, 


făcură un mic ocol şi ajunseră în punctul cel mai înalt al 
drumului pe care-l arătase Apollonius. De acolo, privirea 
putea urmări drumul pe o lungime de cinci sau şase stadii. 

Drumul era presărat cu grâu şi acoperit cu totul de 
păsărele vesele care ciuguleau cu ardoare din belşugul 
neaşteptat. În depărtare, aproape să fie pierdut din vedere, 
se zărea încă morarul şi măgarul cu sacul. 

Este adevărat! spuse Isaac. Să trecem acum la plop. 

Pentru ce plopul tremură, fie că e, fie că nu e vânt, reluă 
Apollonius, am s-o ştiu îndată, chiar de la el. 

Şi, timp de câteva minute, el ascultă atent ce îi povestea 
arborele cu vocea plângătoare a murmurului său. 

După ce a ascultat, asemeni unui interpret însărcinat să 
explice unui străin ceva spus într-o limbă pe care numai el o 
cunoaşte, se întoarse către Isaac, şi îi zise: 

Dumnezeul anunţat de Eschile, Dumnezeul care trebuia să 
moară pentru oameni, era bătut în cuie pe crucea sa şi 
agoniza în toiul celor mai teribile chinuri... Unde asta? 
continuă Apollonius căutând ca un om care vrea să prindă o 
imagine fugitivă, unde asta? Eu nu ştiu nimic... Când asta? 
Nu ştiu... 

Pumnii lui Isaac se crispară. Cele câteva cuvinte pe care le 
pronunţase filosoful din Tiana îi reaminteau o teribilă 
întâmplare. 

Eu ştiu, spuse el, continuă. 

Tot universul a luat parte la această agonie, continuă 
Apollonius. Soarele s-a înconjurat cu un văl de sânge, 
fulgerul trăgea pe cer brazde de foc, omul înspăimântat, 
aştepta cu faţa la pământ, animalele pădurilor se 
înfundaseră în cele mai adânci caverne, păsările cerului se 
refugiaseră în umbra cea mai deasă a pomilor, nici un 
greier nu cânta, nici un cosaş nu zbârnâia, nici o insectă nu 
bâzâia, totul era mut, sinistră năruire a naturii. 

Evreul îşi trecu mâna pe frunte. 

Da, da, murmură el cu voce joasă, eu am văzut astea. 
Continuă. 


Numai, reluă Apollonius, arborii, ierburile, florile, 
murmurau în limba lor şi formau un cor surd şi îngrozitor 
pe care oamenii îl auzeau dar nu-l înțelegeau. Pinul 
Damascului murmura: 

El va muri! şi în semn de tristeţe, începând de astăzi 
frunzele mele se vor face de un verde mai întunecat... 

Salcia Babilonului murmura: 

El va muri! şi în semn al durerii mele, începând de astăzi 
ramurile mele se vor apleca până în apele Eufratului... 

Viţa din Sorrente murmura: 

El va muri! şi în semn de tristeţe, începând de astăzi vinul 
care se va scoate din strugurii mei se va numi „LACRIMA 
CRISTI”... 

Chiparosul Carmelului murmura: 

El va muri! şi ca semn al disperării mele, începând de 
astăzi eu vreau să fiu oaspetele nelipsit al cimitirelor, 
paznicul credincios al mormintelor..., Irisul de Suza 
murmura: 

El va muri! şi în semn al doliului meu, începând de astăzi 
îmi voi acoperi cu o mantie violetă potirul meu de aur... 

Asphodelul murmura: 

— El va muri! şi în semn al regretelor mele, începând de 
astăzi îmi voi închide în fiecare seară potirul şi nu-l voi 
redeschide decât dimineaţa, plin de lacrimile nopţii... 

Şi întreg poporul vegetal se lamenta astfel, de la cedru 
până la isop, tresărind, fremătând, tremurând de la vârf 
până la rădăcină. Numai plopul, mândru şi rece, rămase 
impasibil în toiul durerii universale. 

Ei! murmura, la rândul lui, fără ca niciuna din ramurile 
sale să se mişte, fără ca niciuna dintre frunzele lui să se 
clintească, cu ce ne atinge pe noi suferinţa acestui Zeu care 
moare pentru crimele oamenilor? Suntem şi noi, oameni? 
Nu, noi suntem arbori. Suntem noi criminali? Nu, noi 
suntem inocenți. 

Dar în acel moment, îngerul care ducea la cer un potir plin 
cu sângele acestui Dumnezeu auzi ce zicea arborele egoist, 


care în mijlocul durerii universale, cerea pentru el singur, 
privilegiul insensibilităţii. El aplecă uşor vasul, lăsă să cadă 
pe rădăcina nefericitului arbore o picătură din sângele divin 
şi spuse: 

Tu, care n-ai tremurat când toată natura era îngrozită, tu 
te vei numi tremurător, şi începând de astăzi, chiar în 
timpul celor mai călduroase zile ale verii, când orice briză 
încetează, chiar când ceilalţi arbori ai pădurii ar rămâne 
nemişcaţi, răspândind umbra răcoroasă în jurul lor, tu, de la 
rădăcină până la vârf, vei tremura veşnic...! 

E bine, întrerupse evreul cu o nerăbdare pe care încerca 
în van să o disimuleze, atât pentru vrăbioi cât şi pentru 
arbore... Acum, rămâne femeia... Eu te-am întrebat cine era 
acea femeie tânără şi frumoasă care ieşea din templul lui 
Venus înarmata. Poţi să-mi răspunzi? 

Ah! exclamă surâzând Apollonius, din moment ce 
abandonăm animalele şi arborii pentru a ajunge la om, asta 
e altceva: există în om masca şi figura, aparenţa şi 
realitatea. lată-l pe discipolul meu Clinias care se va 
însărcina să-ţi arate masca şi aparenţa, apoi eu, la rândul 
meu, îţi voi arăta figura, şi te voi face să vezi realitatea. 

Într-adevăr, din partea de unde dispăruse femeia 
necunoscută - alerga un tânăr frumos. Părul lui lung şi 
parfumat flutura în vânt, adunat numai la tâmple de o 
coroană de mirt. Dragostea radia din ochii lui mari, negri, 
înflăcăraţi, iar pe faţă i se citea tinereţea înfloritoare. 

Mergea cu braţele întinse ca şi cum ar fi fost gata să 
prindă, fantoma fericirii. 

El se precipită către Apollonius, căruia îi sărută mâna cu 
efuziune şi, fără a remarca figura întunecată a lui Isaac, 
zise: 

Oh! Maestre! Tu vezi în mine pe cel mai fericit dintre 
oameni! 

Povesteşte-ne bucuria ta Clinias, spuse Apollonius. Bucuria 
este ca un elixir parfumat: ajunge ca un singur om să o 
răspândească pentru ca toată lumea să se bucure. 


Maestre! Eu iubesc şi sunt iubit! zise Clinias. 

Tu ai pronunţat cele două cuvinte magice ale limbii 
omeneşti. 

De altfel, n-am decât teama ca zeii să nu fie geloşi pe 
mine! 

Povesteşte-ne cum ţi-a venit această dragoste, fiul meu. 

O! Bucuros, maestre! Aş vrea ca întreg pământul să m- 
audă cântând imnul bucuriei mele... Ascultaţi-mă, deci, 
arbori cu murmur armonios, păsărele cu dulce cânt, flori cu 
miros suav! Ascultaţi-mă nori ce alunecaţi pe azurul 
cerului! Ascultă-mă pârâiaş ce curgi la picioarele mele! 
Ascultă-mă zefir care treci! Eu vreau să vă spun cum am 
cunoscut-o pe Meroe...! 

Isaac făcu un gest de nerăbdare, dar Apollonius, punându- 
i mâna pe braţ, îi spuse în arameică: 

Nu ştii tu că vântul care pare foarte potrivnic matelotului 
neexperimentat este adesea acela pe care un pilot abil îl 
socoteşte cel mai favorabil pentru a-şi conduce nava în 
port? Eu sunt pilotul şi tu eşti matelotul; orb, lasă-te 
îndrumat de cel care vede clar! 

Dar ştii tu unde vreau să ajung? întrebă evreul în aceeaşi 
limbă. 

Da... Numai că nu ştiu cum vei merge. 

Spune-mi un singur cuvânt care să probeze că tu ai înţeles 
ce vreau eu de la tine, şi-l voi asculta cu răbdarea unui 
discipol de-al lui Pitagora. 

Ce vrei tu de la mine? Tu vrei să te conduc sau să fac să fii 
condus acolo unde este o roată care toarce, un fus care se 
învârteşte, foarfeci care taie. 

Isaac tresări. 

Asta este! strigă el. Apollonius! Apollonius, tu eşti cu 
adevărat învățatul filosof despre care mi-a vorbit larhas! 
Începând de acum, eu sunt al tău, şi orbul se va lăsa condus 
de cel care vede clar! 

Atunci, Apollonius întorcându-se către Clinias, îi zise: 

Vorbeşte, noi te ascultăm. 


Tânărul nu aştepta decât această permisiune pentru a-şi 
începe povestirea dragostei şi spaimelor sale. 

Alaltăieri, mă întorceam de la Micene, unde întârziasem. 
Eu îi promisesem mamei mele că am să mă întorc seara, 
pentru că a doua zi era aniversarea naşterii mele. Ea îmi 
spusese că, dacă începutul zilei m-ar prinde departe de ea, 
ar privi aceasta ca un semn rău. Maestre, tu o cunoşti pe 
mama, îi ştii dragostea ei pentru mine, şi tandreţea mea 
pentru ea... Nu am vrut deci, orice s-ar fi întâmplat, să-mi 
petrec noaptea în afara Corintului. Am pus să fie echipat un 
cal şi când începea să se însereze am plecat. Prietenul de la 
care plecam este bogatul Paloemon, renumit ca având cei 
mai frumoşi şi mai buni cursieri din Corint. Cel pe care mil- 
a ales era un magnific cal tesalian, cu coama lungă, cu 
coada în vânt. De fapt, avea patru armăsari de aceeaşi talie 
şi de aceeaşi culoare. Ei sunt albi, cu pete de foc precum 
leoparzii şi stăpânul lor le-a dat numele celor patru cursieri 
ai soarelui: Eoos, Ethon, Pirois şi Phlegon. Pirois, cu 
adevărat demn de acest nume, era cel pe care |ncălecasem. 
S-ar fi zis că sufla flăcări pe nări! Am plecat repede şi, 
urmând malul Asterionului, am făcut douăzeci de stadii care 
separă Micene de Nemeea. La ora tenebrelor, mă găseam 
dincolo de sat, la liziera pădurii... Eu am traversat această 
pădure de douăzeci de ori fie ziua, fie noaptea. Când eram 
copil ea îmi era atât de familiară ca şi grădina mamei mele, 
şi adesea am intrat cu tinerii mei prieteni în acea faimoasă 
peşteră căreia Hercule i-a astupat una din ieşiri pentru ca 
teribilul lui oaspete să nu poată scăpa. Nu mă temeam 
deloc că am să mă rătăcesc şi m-am afundat cu toată 
siguranţa sub umbra deasă a stejarilor, lăsându-mă, cel 
puţin, în grija calului meu ca el să nu se îndepărteze de 
drum. Dar, fie că în acea seară, la festin, cupa plină de 
licoare îmbătătoare circulase printre convivi mai vioi decât 
de obicei, fie că efectiv se petrecea ceva straniu în pădure, 
mi s-a părut că văd toate lucrurile sub un aspect diferit faţă 
de forma lor obişnuită şi bine cunoscută. Trunchiurile 


arborilor mi se păreau tot atâtea fantome înfăşurate în 
linţoliile lor şi, departe de a fi fixate pe pământ prin 
rădăcini, se târau cu ajutorul lor ca şi cum ele ar fi fost 
şerpi. Câtva timp, am crezut că sunt prada unei iluzii. Mi- 
am trecut mâna peste ochi pentru a mă asigura că nu 
dormeam. Ochii mei erau perfect deschişi şi rătăceau 
neliniştiţi de la un obiect la altul. Calul nu avansa decât prin 
salturi şi ocolişuri, suflând zgomotos şi cabrându-se în 
fiecare moment, ca şi cum ar fi întâmpinat obstacole vizibile 
numai pentru el! Mi-am trecut mâna pe gâtul lui robust, 
pentru a-l calma şi a-l încuraja totodată. Coama lui era 
zburlită şi câte o picătură de sudoare tremura pe fiecare fir 
de păr. 

Ei bine, Pirois, l-am întrebat eu, ce se întâmplă? 

Şi, ca şi cum ar fi înţeles întrebarea mea, inteligentul 
animal începu să necheze şi am remarcat, nu fără spaimă, 
că acel nechezat avea o oarecare legătură cu sunetele vocii 
umane. Am tăcut, dar cu ambii genunchi am apăsat 
spinarea lui Pirois. Gândeam că, urcat pe un alergător atât 
de bun, nu trebuia să fac mai mult de o jumătate de oră 
pentru a străbate întreaga pădure. Pirois părea că 
împărtăşeşte nerăbdarea mea. De la trap a trecut la galop 
şi în această nouă alură, devora drumul! Aşa cum mergea 
acum, trebuie că făcea o sută de stadii pe oră. Ori pădurea, 
în toată lungimea ei, nu avea mai mult de şaizeci de stadii. 
Totuşi, fie că eu aş fi fost sub influenţa unei puteri magice, 
fie că îngrijorarea nu mi-a permis să calculez timpul mai 
exact, mi s-a părut că trecuse mai mult de o oră de când 
galopam printre aceşti copaci fantomă, care păreau că 
galopează şi ei tot atât de repede, ca şi mine. 

Haide Pirois! Hai, i-am zis calului meu, curaj! În zece 
minute vom fi la Corint. 

Dar el, scuturând capul şi nechezând cu o voce 
omenească, răspunse: 

La Corint? La Corint nu vom ajunge în noaptea asta. 


Mirarea mea, auzind aceste cuvinte, fu atât de mare, încât 
era să cad. Un lung fior îmi trecu prin tot corpul şi o 
sudoare rece îmi îngheţa pe frunte. Şi totuşi, oricât de 
straniu ar fi fost acel dialog între cavaler şi calul său, eu am 
avut curajul să-i răspund lui Pirois: 

Şi de ce, bunul meu alergător, n-am ajunge în noaptea asta 
la Corint? 

Pentru că pădurea merge cu noi! răspunse Pirois. Nu vezi 
pomii care aleargă, la dreapta şi la stânga noastră? 

Într-adevăr, aşa cum am spus, arborii alergau frângându-şi 
ramurile cu un foşnet înspăimântător. Păsări mari, speriate, 
zburau pe deasupra capetelor noastre. Rădăcinile copacilor 
se desfăşurau în lungi inele făcând, în obscuritatea 
misterioasa, tot atâtea cuiburi de şerpi înfocaţi, în goană, 
câţi stejari, fagi şi platani erau în pădure... Dintr-o data 
Pirois se cabra, oprindu-se. Oricât de bun călăreț aş fi fost 
eram gata sa cad de pe el. 

Hei, Pirois, strigai eu, ce faci tu şi de ce această spaimă? 
Câteva minute încă şi, îţi repet, vom fi la Corint... Acolo, vei 
avea un culcuş excelent din paie proaspete, amestecate cu 
flori, orz auriu în iesle şi într-o ciutură de arțar cercuită cu 
argint, apă proaspătă pe care ţi-o voi aduce eu însumi de la 
Izvor. 

Dar el, ridicându-se pe picioarele dinapoi şi bătând aerul 
cu picioarele dinainte, zicea: 

Nu vezi tu? Nu vezi tu? 

Şi de spaimă, el sufla foc pe nări şi pe gură! Privirile mele 
au încercat atunci să străpungă întunericul. La câţiva paşi 
înaintea mea, în atmosfera albăstruie şi ceţoasă a unei 
poieni pe care trebuia să o traversăm, mi se păru că văd 
învârtindu-se în cerc forme neclare şi că aud cântece 
nearticulate. 

Eu nu voi trece cu nici un preţ, murmură Pirois. larba prin 
care au mers ele mi-ar arde picioarele! Aerul prin care îşi 
agită torţele, ne-ar otrăvi pe amândoi! 


Încearcă, încearcă, bunul meu cursier, i-am spus eu. Nu 
uita că tu porţi numele unui cal al zeului zilei... Focul se 
teme de flacără? încearcă, Pirois! 

Nu, nu, eu nu voi trece niciodată! Împreună cu ele, 
conducându-le cercul lor magic, este o vrăjitoare din 
Tesalia, meşteră să facă farmece ucigaşe... Nu, nu, nu voi 
trece vreodată! 

Şi continuă să dea înapoi, nechezând. 

Ei bine, atunci, bunul meu cursier, întoarce spre 
Paloemon, i-am zis. Tu cunoşti drumul care duce la 
grajdurile stăpânului tău şi îţi las hamul. 

Ca urmare, i-am aruncat hamul pe grumaz. Pirois profită 
de libertate şi făcând o voltă rapidă, reluă cursa cu o furie 
care proba că bietul animal avea el însuşi dorinţa de a ieşi 
din teribila pădure. Dar, aşa cum copacii ne urmaseră 
alergând de la sud spre nord, acum ne urmăreau 
precipitându-se de la nord spre sud. Aceleaşi păsări zburau 
printre ramurile lor, numai că zburau mai repede. Aceiaşi 
şerpi se târau la picioarele lor, numai că se târau mai 
repede. Înapoia noastră, acele forme fantomatice se 
aranjaseră în şir şi, în loc de a se învârti în cerc, alunecau 
pe urmele noastre scuturând din torţele lor pe jumătate 
stinse şi fumegânde, scântei care se amestecau cu scânteile 
ce săreau de sub copilele lui Pirois. Am alergat timp de o 
jumătate de oră în această cursă dezlănţuită, şi credeam că 
am ajuns la liziera pădurii, când mi-am dat seama că 
râuleţul Asterio îşi schimbase cursul. În loc de a trece 
printre munţii Tretos şi Apesas, ale căror vârfuri goale şi 
negre le vedeam deasupra vârfurilor copacilor, în loc de a 
curge de la Cleones la templul Junonei, el părea să 
înconjoare pădurea într-un cerc de netrecut. Pirois ajunse 
galopând pe malul lui, dar dintr-o dată se cabră, aşa cum 
făcuse când sosise la poiană. Nu apă curgea în albia 
Asterionului, ci foc!... Am încercat să îndemn calul să 
meargă înainte. Începusem să cred că aceste viziuni erau 
rodul unui vis şi că toate acele zgomote nu existau decât în 


imaginaţia mea, că toate flăcările s-ar stinge dacă aş sufla 
peste ele. Dar Pirois se cabra mereu. 

Să mergem, bunul meu armăsar, i-am zis, tu trebuie să-ţi 
aminteşti că există un pod între Nemeea şi Bembina... 
Ocoleşte, Pirois ocoleşte, până ce vei găsi podul şi la prima 
casă ne vom opri. Îţi făgăduiesc! 

Pirois scutură capul. 

Podul a căzut în râu, zise el. Tesaloniana l-a împins cu 
vârful piciorului... Noi nu vom mai găsi podul! 

Nu contează, i-am răspuns, mergi mai departe!... Nu vezi 
că fantomele se apropie de noi? Ce murmură ele? Ascultă! 
Eu nu înţeleg prea bine: „În prăpastie! În prăpastie!” Ce 
vor să zică?... Ah! iată-le că se apropie! Pirois, ia aripile 
Himerei şi să fugim! 

Am forţat atunci calul cu vocea, cu genunchii, cu pintenii, 
şi el, nebun de spaimă, se avântă mai rapid ca vulturul, ca 
săgeata, ca fulgerul! Atunci începu o cursă, care nu mai era 
directă de la sud la nord, sau de la nord la sud, ci era 
circulară, strângându-se mereu. Murmurul pomilor zicea: , 
In prăpastie!” Şi strigătul păsărilor zicea: „În prăpastie!” Şi 
cântecul vrăjitoarelor zicea: „În prăpastie!” 

În prăpastie! În prăpastie! repeta Pirois. Auzi tu Clinias? 
În prăpastie!... Tu nu vei mai revedea casa cea mică a 
mamei tale, ferestrele de la care numărai, când erai copil, 
valurile golfului Crissa! Şi eu nu voi mai revedea grajdurile 
lui Paloemon, ale căror adăposturi sunt din marmură, ale 
căror iesle sunt din lemn de cedru!... Adio, tovarăşii mei, 
Eoos, Ethon, Phlegon! rămas bun!... În prăpastie! În 
prăpastie! 

Am început să înţeleg cu o spaimă, până atunci 
necunoscută sufletului meu, ce însemna murmurul 
copacilor, strigătul păsărelelor şi cântecul vrăjitoarelor. 
Exista în centrul pădurii din Nemeea o prăpastie adâncă pe 
marginea căreia, de mai multe ori, copil sau tânăr fiind, m- 
am aplecat pălind, căci acest abis, făcut şi mai întunecos de 
crengile dese ale copacilor, care formau deasupra o boltă 


din frunze, părea că nu are fund. Era denumită Prăpastia. 
Acolo ne conducea cercul teribil ce se învârtea în jurul 
nostru. Din cauză că prăpastia fără fund urma să ne înghită, 
Pirois zicea că nu vom mai revedea niciodată, eu, casa 
mamei mele, iar el, grajdurile stăpânului său Paloemon. 
Aveam dorinţa de a mă lăsa să alunec în lungul flancurilor 
lui Pirois, sau să mă arunc la pământ, dar cursa noastră era 
atât de rapidă, iar copacii erau atât de aproape şi pietrele 
atât de mari, că mi se părea imposibil să risc o asemenea 
încercare, fără a mă zdrobi de ei. De altminteri, 
presupunând că pomii şi pietrele s-ar fi înmuiat pentru 
mine, n-aş cădea în mâinile acestui şir de vrăjitoare mai 
teribile decât bacantele care sfâşiaseră pe Orfeu pe 
malurile Ebrului şi-i aruncaseră în fluviu capul şi lira?... 
Galopul nebunesc continua deci, mereu mai rapid şi mai 
strâns. Am început să recunosc terenul, acoperit până 
atunci pentru mine de un văl fantastic: ne apropiam de 
abis! Pe aici, fiind copil, culesesem flori sau strânsesem 
ghindă. Aici, ca tânăr, aşteptasem cu arcul în mână 
căprioare sau căpriori. Tot aici, pe un pat de muşchi, 
primisem sărutul primei mele iubite, într-o frumoasă seară 
de primăvară, când soarele la apus, trimițând razele lui de 
aur prin pădure, părea că o străpunge cu săgeți de foc... 

Vai! Nenorocire! Nenorocire! strigai eu, simţindu-mă 
antrenat către abis de o irezistibilă atracţie. Pirpis, bunul 
meu armăsar, nu poţi tu să schimbi drumul? Nu poţi să 
străbaţi cercul de arbori? Nu poţi să sari peste aceste 
stânci? Nu poţi să treci Asterionul înnot? 

Dar el, scuturând capul, răspunse: 

Nu, nu, arborii se îndesesc, stâncile se măresc, flăcările 
Asterionului se ridică tot mai sus, ca un zid... Cum vrei tu să 
fugi, când haita vrăjitoarelor tesaliene, condusă de Canidia, 
este pe urmele noastre? În prăpastie! În prăpastie! În 
prăpastie...! 

Şi toate vocile din natură repetau: „În prăpastie!” Ne 
apropiam, într-adevăr, de abis. Auzeam la stânga, numai la 


câţiva paşi de mine, acel zgomot teribil al lucrurilor fără 
fund! Printre trunchiurile copacilor ale căror crengi 
acopereau prăpastia, vedeam deschizându-se abisul, 
întunecat ca Erebul, adânc ca noaptea!... Pirois nechezând, 
fremătând, plângea! Dar cercul se strângea din ce în ce. 
Cum calul nu avea ataşate la umeri aripile lui Pegas, care 
să-mi fi permis, ca unui alt Belerofon, să mă ridic în aer, 
momentul când vom fi aruncaţi în hău sosi. Prăpastia 
căscată, aştepta. Pirois scoase un nechezat de agonie şi, ca 
şi cum ar fi socotit că era inutil să-şi mai dispute mult timp 
existenţa fatalităţii, se aruncă în abis... Printr-o mişcare 
instinctivă, negândită, am ridicat mâinile către cer şi am 
strigat: 

Adio, mamă! 

Mâinile mele au întâlnit creanga unui copac de pe 
marginea abisului şi s-au cramponat cu aviditate. II simţii 
pe Pirois prăbuşindu-se sub mine şi am rămas suspendat 
deasupra prăpastiei, de unde auzeam, ca pe un ecou venit 
din mijlocul pământului, zgomotul căderii calului meu... Ah! 
Maestre! Maestre! strigă Clinias pălind şi strângând mâinile 
lui Apollonius, aş putea să mor acum. Ştiu ce este spaima de 
moarte! Eu eram suspendat deasupra prăpastiei şi creanga, 
îndoindu-se sub greutatea mea, îmi apropia, ca să zic aşa, 
picioarele de noaptea mormântului... Totuşi, oribila viziune 
continua: rădăcinile copacilor se alungeau, capetele lor de 
şarpe ajungeau la marginea prăpastiei. Păsările zburau 
peste ea. Cercul vrăjitoarelor se învârtea în jurul abisului! 
Totul părea să aştepte cu răbdare momentul când forţele 
mă vor părăsi şi mă voi prăbuşi în hău. Şerpi, păsări, 
vrăjitoare, ştiau bine că nu puteam să le scap! Eu de 
asemenea o ştiam şi în agonia mea mă întrebam câte 
minute mâinile mele încordate vor avea forţa să-mi susţină 
corpul. Părul mi se făcuse măciucă pe cap, sudoarea îmi 
curgea de pe frunte pe obraji!... Puțin câte puţin, am simţit 
muşchii destinzându-se. Aş fi vrut să pot, cu forţa braţelor, 
să mă ridic până la creangă şi să o apuc cu dinţii, dar 


creanga prea slabă se îndoia sub eforturile mele. M-am 
epuizat în încercări inutile. Toată greutatea corpului parcă- 
mi atârna de picioare. Mi se părea că spiritele abisului 
legaseră fiecăruia din picioarele mele nicovala unui ciclop! 
Toată viaţa mi se desfăşura în gând, din ziua în care 
obiectele exterioare au încrustat o primă urmă în sufletul 
meu şi au făcut să apară memoria, până în momentul când 
Paloemon a venit să-mi aducă cupa de călătorie, pe care am 
golit-o deja urcat pe Pirois, în sănătatea convivilor, 
încoronați cu flori şi agitând în mâini căţui cu răşină 
parfumată aprinsă. Pentru ce îi părăsisem? Noi eram atât 
de molatec culcaţi, în robele noastre lungi de in, pe paturi 
de purpură! Luminile erau atât de strălucitoare! Cântecele 
atât de vesele! Vinurile atât de scânteietoare! Poate că ei se 
gândeau la mine şi ziceau: „Acum Clinias a ajuns la mama 
lui şi zeul somnului îi presară petale pe pleoape”. 

Vai, cum se înşelau!... Cu părul zburlit de spaimă, cu 
braţul amorţit de oboseală, cu tot corpul tremurând de 
frică, suspendat deasupra abisului, nemaiagăţându-se de 
viaţă decât prin creanga îndoită a unui pom, pe care 
mâinile lui obosite erau gata să o părăsească, Clinias îşi 
retrăi în câteva secunde întreaga lui viaţă: tinereţe, studii, 
adolescenţă, dragoste, tablou mişcător care se învârtea în 
ochii săi ca ameţeala unui vârtej! În sfârşit, am simţit că 
forţele începeau să mi se epuizeze iar inima mea bătea cu 
atâta forţă, că-i auzeam bătăile în mijlocul tuturor 
zgomotelor. Sângele mi se îngrămădea la tâmple şi arăta 
ochilor mei orice obiect ca printr-un văl de flăcări! Unul din 
braţe scăpă creanga şi un suspin ieşi din pieptul meu... La 
acest suspin, pomii îşi dublară murmurele, păsările 
strigatele iar vrăjitoarele cântecele. Toţi ziceau: 

În prăpastie! În prăpastie! În prăpastie! 

Am făcut, pentru a reapuca creanga cu cea de a doua 
mână, eforturi tot atât de inutile ca şi acelea pe care le 
făcusem spre a o apuca cu dinţii. Un singur braţ ţinea acum 
toată greutatea corpului meu. Simţeam că acest braţ era 


gata să se rupă la încheieturi. Priveam în jurul meu cu ochii 
însângeraţi şi aproape ieşiţi din orbite. Aş fi vrut să vorbesc, 
să strig, să chem în ajutor, dar tot gândul meu se concentra 
la acele strigăte care-mi răsunau în urechi: 

În prăpastie! În prăpastie! În prăpastie! 

În sfârşit, am înţeles că momentul venise. Mâna mi se 
deschise fără voia mea, şi scăpai creanga. Am murmurat la 
rândul meu „în prăpastie” şi am leşinat simţindu-mă cum 
mă rostogolesc în spaţiu, în incomensurabilul abis! 

Şi amintirea acestui moment suprem veni atât de teribil în 
mintea lui Clinias, încât el păli şi nemaiputându-se susţine 
pe genunchii lui înmuiaţi, alunecă între braţele lui 
Apollonius, cu capul pe spate. 

XXXII MEROE. 

Când am redeschis ochii, zise Clinias, ridicându-şi capul şi 
scuturându-şi frumosul lui păr negru, după un moment de 
linişte, când am redeschis ochii, eram culcat pe un pat de 
muşchi, la extremitatea unei grădini fermecătoare printre 
pomii căreia vedeam, la aproape o sută de paşi de mine, 
zidurile unei case. Prima briză a dimineţii impregnată de 
miresmele nocturne, trecea peste capul meu. Steaua lui 
Venus urca repede la orizont, anunțând apropiata naştere a 
zilei, iar din pământ ieşeau acei aburi transparenţi care 
preced apariţia soarelui. O femeie era în picioare aproape 
de mine scuturând pe faţa mea un buchet de flori umezit de 
rouă, şi chemându-mă la viaţă prin prospeţimea 
îmbălsămată a acestei ploi matinale. Vălul aruncat spre 
spate îi lăsa descoperită fruntea, încununată de o ramură 
de verbină. Ochii ei, ca de catifea, străluceau de o dulce 
flacără sub sprâncene de cărbune. Nasul drept şi de o 
regularitate perfectă îi împărțea cu linia lui pură ovalul unei 
feţe fermecătoare care se termina printr-o bărbie rotunjită, 
deasupra căreia se deschideau, pentru a lăsa să se vadă un 
dublu şirag de perle, două buze din cel mai scump şi mai 
aprins mărgean. lalia era aceea a unei nimfe a Dianei. 
Piciorul şi mâna, acelea ale Hebeei! Voalul care-i cădea 


îndărătul capului, peplumul care îi acoperea umerii, tunica 
ce-i îmbrăca corpul păreau a fi ţesute din acele fire de 
mătase ce se văd zburând prin aer când sosesc lunile lui 
Ceres şi Pomonei. Braţele îi erau goale în mânecile deschise 
şi ca unic ornament, dreapta-i purta, înfăşurată cu un triplu 
nod în jurul mâinii, o aspidă cu solzii de aur şi cu ochii de 
rubin. 

Primul meu gând a fost că eu fusesem omorât în cădere şi 
că, transportat în Câmpiile Elizee de către geniile morţii, 
aveam lângă mine pe regina regatului întunericului. Numai 
că, un fapt mă uimea: Nu vedeam pe lungile alei ale acestei 
încântătoare grădini, alte umbre, însoțitori ai nopţii mele 
eterne. Când frumoasa necunoscută îmi văzu ochii, a căror 
privire după ce rătăcise în jurul meu şi apoi se fixase asupra 
ei, un surâs fermecător înflori pe buzele ei. 

Ei bine, mă întrebă ea cu o voce atât de dulce, încât am 
crezut că nu era voce omenească, ci ultima suflare a nopţii 
care trecea prin văzduh, ei bine, frumosule călător, te-ai 
deşteptat în sfârşit! 

Am privit-o cu admiraţie. Din moment ce acest surâs şi 
această voce aparţineau reginei umbrelor, înţelegeam 
răpirea făcută de Pluton. 

Dacă viaţa este un vis iar moartea, deşteptarea, într- 
adevăr, frumoasă zeiţă, m-am deşteptat! 

Eu, după acest răspuns, aş crede mai curând că visul tău 
se prelungeşte, numai că el îşi schimbă natura prelungindu- 
se. lată că pe buzele tale surâsul urmează plângerilor şi 
gemetelor... Eşti tu, aşadar un alt Oreste, având somnul 
atât de greu? Mergi tu de la Argos la Atena pentru a cere 
iertare Areopagului? 

Surpriza mea creştea mereu. 

Eu sunt Clinias din Corint, i-am spus, şi nu fiul 
Clitemnestrei şi al lui Agamemnon. leri am fost invitat la 
dineul prietenului meu, bogatul Paloemon, din Micene, care 
mi-a împrumutat calul său, Pirois, pentru a străbate cele o 
sută şaizeci de stadii care separă oraşul lui Perseu de oraşul 


lui Efir. Noaptea m-a surprins pe drum şi, urmărit în 
pădurea din Nemeea de apariţii oribile, calul meu s-a 
speriat. După o cursă nebunească s-a prăbuşit în prăpastia 
dintre Cleonia şi peştera leului... Eu însă, deşi câtva timp 
am încercat să lupt contra morţii, agăţându-mă de o 
creangă de pom, totuşi mâinile mi s-au înmuiat şi am căzut 
în gol! 

Frumosule Clinias, spuse tânăra femeie ironic, trebuie că 
vinul lui Paloemon a fost vărsat din abundență în cupele 
invitaţilor săi, sau că a posedat adevărate virtuţi 
îmbătătoare, dacă ţi-a purtat imaginaţia pe atât de teribile 
cărări! Eu o regret din punct de vedere poetic, dar drumul 
tău nu s-a desfăşurat deloc aşa... Nici calul tău Pirois şi nici 
tu, n-aţi căzut deloc în prăpastia de unde nimeni nu mai 
iese. Ca probă, iată-te culcat uşor pe mugşchiul din grădina 
mea, în timp ce Pirois paşte, nechezând şi lovind pământul 
cu piciorul, trifoiul gustos şi sparceta parfumată în 
splendidele grajduri ale stăpânului său. Pirois, pur şi simplu 
s-a debarasat de călăreţul său, a cărui mână nesigură îi 
obosea gura cu zăbala lui de argint, şi s-a întors la grajd, 
lăsându-l pe prietenul stăpânului său adormit, cu picioarele 
la ţărmul mării şi capul rezemat de zidul cel vechi pe lângă 
care a mers, neputând să-l sară. Acolo te-am găsit, după ce 
făcusem o plimbare nocturnă în port... Tu ai spus că erai 
leşinat, eu îţi zic că dormeai. Atunci, am poruncit sclavilor 
mei să te aducă aici. Şi acum îţi dai seama? Tu nu eşti în 
Câmpiile Elizee, ci la ţărmul mării Alcionului: iată, la 
dreapta ta, peste coroana pomilor, Arcocorintul, a cărui 
citadelă este aurită de primele raze ale soarelui care 
răsare. Înapoia noastră este Melisus cu frunzele lui de viţă, 
aurite. Acel pârâu care curge şuşotind prin stânga ta merge 
să se arunce în râul Nemeeii. Cât despre mine, eu nu sunt 
nici zeiţă, nici regină. Eu sunt feniciana Meroe, care acum 
trei luni am trecut marea Egee pentru a veni să locuiesc în 
Corint, liberă cum sunt pentru tot ce fac, neavând nici frate, 
nici soţ care să aibă dreptul să-mi ceară socoteală. 


Frumoasă Meroe, i-am zis atunci, pentru că tu mă asiguri 
că trăiesc, nu vreau să contrazic o gură atât de 
fermecătoare, dar te previn că-mi va fi mai greu să admit că 
tu nu eşti nici regină nici zeiţă... Eu sunt născut în Corint, 
ale cărui femei sunt atât de frumoase, încât dintre ele şi-a 
ales Venus preotesele. Eu am văzut Atena, ale cărei femei 
sunt atât de maiestoase, încât, din această cauză, s-a zis că 
Atena este oraşul Minervei. Am fost la Argos, ale cărui femei 
sunt atât de mândre, încât atunci când le vezi trecând în 
rochiile lor lungi şi albe, fără ornamente şi fără broderii, le 
iei drept tot atâtea zeițe Junona. Ei bine, ţi-o declar, Meroe, 
- pentru că acesta este numele pe care vrei să fii chemată 
în timpul şederii tale printre oameni - că folosind 
frumuseţea femeilor din Corint, maiestatea femeilor din 
Atena şi mândria celor din Argos, pictorul Zeuxis sau 
sculptorul Praxiteles n-ar face ceva care să-ţi semene. 

Într-adevăr, mi s-a mai spus asta când am părăsit Fenicia 
pentru Grecia şi Tirul pentru Corint. Mi s-a spus: Nu te 
încrede în cuvintele aurite ale tinerilor de neam care 
locuiesc între cele două mări. Mintea lor gândeşte într-un 
fel, dar gura lor zice în alt fel. Atât sunt de îndrăgostiţi de ei 
înşişi şi de propriul lor talent încât rareori inima le este 
pentru ce le zice gura sau le gândeşte mintea! 

Ridicându-mă încet pe un genunchi - încet pentru că mi se 
părea că toate oasele corpului meu s-ar fi rupt în cădere şi 
că la fiecare mişcare aş fi resimţit durere - o priveam pe 
Meroe cu atâta dragoste, încât printr-un gest plin de graţie 
şi de pudoare voluptoasă, dacă ar fi posibil să se alăture 
aceste două cuvinte, ea îşi trase vălul peste faţă şi puse 
această barieră din aer ţesut între ardoarea ochilor mei şi 
tulburarea alor săi... În acel moment primele raze ale 
soarelui inundară orizontul cu o străvezime roz irizată ca 
de opal. Dar s-ar fi zis că asemenea acelor flori al căror 
parfum este mai suav în întuneric şi care-şi închid caliciul la 
întoarcerea luminii, Meroe dorea să-şi regăsească în 
interiorul apartamentelor ei, umbra pe care o ducea cu ea 


mantia lungă a nopţii. Privirea ei părea fixată cu nelinişte 
pe lumina transparentă a zilei care creştea şi aşa cum îşi 
trăsese vălul peste faţa ei pală, îşi trăgea şi mânecile de 
muselină pe braţele şi pe mâinile ei albe ca zăpada, încât 
păreau împrumutate de la vreo statuie din marmoră de 
Paros. Am vrut să-i iau una din mâini, dar ea şi-o retrase cu 
iuţeală. 

Clinias, zise ea, aminteşte-ţi că în acest moment există o 
persoană care te aşteaptă cu temerile pe care le arătai ieri, 
dar astăzi de dimineaţă le-ai uitat... O persoană care m-ar 
blestema, Clinias, dacă ea ar putea ghici că tu eşti lângă 
mine şi că prezenţa mea o înlătură din memoria ta: această 
persoană este mama ta! 

Atunci mi-am reamintit de promisiunea pe care o făcusem 
în ajun mamei mele, promisiune în urma căreia mă 
expusesem la toate primejdiile acelei nopţi teribile... Vai! 
Nu este o pasiune mai irezistibilă decât dragostea, pentru 
că, născându-se, ea înlătură, stinge, nimiceşte toate 
celelalte sentimente... Mama mea, care încă în ajun era 
jumătate din mine. Mama, căreia îi adresasem ultimul 
strigăt în momentul când crezusem că am căzut în gol, pe 
mama 0 uitasem în contemplarea unei femei pe care o 
vedeam pentru prima oară, abia acum un sfert de oră. O 
femeie la care, mai înainte cu un sfert de oră, nu mă 
gândisem mai mult decât la acea lume de lucruri 
necunoscute care zac îngrămădite în neantul ignoranței 
noastre şi care, intrând în viaţa mea, mi se părea atât de 
indispensabilă încât credeam că mai curând inima mi-ar 
putea părăsi corpul, decât prezenţa ei să iasă de sub 
privirile mele şi amintirea ei să mi se îndepărteze din minte! 

Mama mea? Am repetat eu aproape fără să gândesc la 
ceea ce ziceam. Da, tu ai dreptate... Dar pe tine, Meroe, pe 
tine unde te voi revedea? Când te voi revedea?... Tu ştii 
bine că de acum eu n-aş mai putea trăi fără tine! 

Nu este prea mult o zi ca tu să te odihneşti după o atât de 
teribilă noapte, Clinias, spuse surâzând Meroe. Chiar 


diseară, însă, dacă tu te vei mai gândi la mine, plimbă-te pe 
țărm, în locul unde muntele Oneius îşi aruncă umbra în 
mare, atuncea când constelația Lirei începe să strălucească 
pe cer şi aşteaptă acolo pe aceea care nu are curajul să-ţi 
spună: „Clinias, eu nu cred în cuvintele tale!” 

Oh! Meroe! Meroe! am strigat-o eu, dă-mi mâna... Mâna 
ta, te rog! 

Meroe făcu o mişcare pentru a-mi acorda ceea ce îi 
cerusem, dar reflectând, fără îndoială, clătină din cap şi îşi 
retrase mâna, pe care mâinile şi buzele mele voiau să o ia în 
stăpânire. 

Nu! Nu! spuse ea. Pe diseară... 

Atunci, depărtându-se repede, îmi aruncă de departe, cu 
vârfurile degetelor, o sărutare pe care briza dimineţii o 
transformă într-o rază de lumină aurită şi dispăru în 
vestibulul întunecos al casei sale. Eu am rămas singur. 
Pentru primă oară, o maestre, am înţeles valoarea şi 
greutatea acestui cuvânt: singur! Natura se deştepta 
surâzătoare. Brizele apelor şi munţilor suflau uşor. 
Păsărelele începeau să cânte zburdând din pom în pom, 
cicada căuta prima rază a soarelui pentru a face să-i 
scârţâie aripile îngheţate, scarabeul de azur şi smarald 
aluneca prin iarbă, greierul saluta lumina la marginea 
găurii sale, şopârla, neliniştită, alerga în lungul peretelui. 
Se auzea zgomotul surd al Corintului trecând de la somn la 
viaţă, cântecele pescarilor ce mergeau târându-şi 
năvoadele, strigătele ascuţite ale marinarilor ridicând 
ancora. La două sute de paşi, mama mă aştepta neliniştită şi 
înlăcrimată. Eu eram atât de pierdut, izolat şi abandonat în 
această natură, ca şi cum un naufragiu m-ar fi aruncat în 
ajun pe malul vreunei insule pustii şi necunoscute din 
marea cea mare a Eritreei! În cele din urmă eram singur. 
Eram fără viaţă, fără bucurie, fără soare, Meroe nu era 
acolo!... Am ajuns încet la casa mamei mele. După ce am 
deschis şi închis poarta, la zgomotul paşilor mei, mama m-a 
recunoscut-şi a alergat înaintea mea. 


Oh! Fiu rău! mi-a zis ca. Blestemat să fie ceasul când 
Lucina a permis să te aduc pe lume, pentru ca într-o zi tu 
să-mi provoci atât de amare nelinişti! Ce s-a întâmplat cu 
promisiunea la de ieri, de a te întoarce înaintea primelor 
ore ale dimineţii? lată, am petrecut întreaga noapte, 
aşteptându-te... Vai! Ce viziuni oribile m-au urmărit, aşa 
trează cum eram, gândind că trebuia să traversezi acea 
întunecată pădure din Nemeea! Credeam că a revenit 
timpul bandiţilor antici, că tu erai în drumul vreunui Geiron 
sau Sinis. Leul Nemeei mi se părea că n-a fost pe deplin 
omorât de Hercule şi că era gata să iasă din nou din peşteră 
pentru a te devora!... Dar, în sfârşit, iată-...te! Eu te văd, te 
sărut, te strâng în braţele mele, te apăs pe inima mea. 
Jupiter să fie binecuvântat! Totul s-a uitat! 

O! Mamă, i-am răspuns eu, ea este frumoasă! 

Mama mă privi uimită. 

Frumoasă? repetă ea. 

Nu este o muritoare, este o zeiţă! 

Dar de cine vorbeşti tu, fiule? 

O, Venus! Cât de mult este până diseară! 

Mama rămase puţin pe gânduri. 

Oh! strigă ea, tu iubeşti, bietul meu copil! 

Pentru prima oară, mamă, eu simt asta... 

la seama, Clinias! Dragostea este, fie un văl de doliu 
aruncat peste inimă, fie un văl de aur şi de purpură aruncat 
peste ochi... Există dragoste fericită şi dragoste funestă, 
amor care trăieşte în surâsuri şi amor care se consumă în 
lacrimi... Fiule, spune-mi, pe cine iubeşti, pentru ca să pot 
prevedea cel puţin, dacă te aşteaptă bucurii sau dureri. Eu 
le cunosc pe toate tinerele fete din Corint, Megara sau 
Siciona... Să vedem, este Thelaira? Ia-i în seamă ochii ei cei 
negri care promit mai mult ceasuri furtunoase decât 
momente senine. Sprâncenele ei sunt doi nori întunecaţi 
care, ori de câte ori se apropie, lansează fulgere şi fac să 
izbucnească trăsnetul... Este blonda Mirte? Ochii ei albaştri 
reflectă dintr-odată azurul cerului şi azurul mării. Dar ia 


aminte: inima ei este fără fund, ca dublul infinit ce se 
reflectă în privirea ei!... Este Thais? Oh! Păzeşte-te iar! 
Niciodată zeul Proteus - care se zice că ar fi tatăl acestui 
Apollonius care ar fi trebuit să te înveţe înţelepciunea, dar 
pe care tu încă nu ai învăţat-o - niciodată zeul Proteus n-a 
îmbrăcat atâtea forme câte ştie să ia cochetăria ei. Este 
şarpele care alunecă, este pasărea care zboară, este apa 
care scapă printre degete, este flacăra care consumă, 
este... Este în sfârşit Thais, cea care a făcut să suspine de 
dragoste pe cei mai frumoşi tineri din Corint... Oh! Clinias, 
eu sunt femeie: permite-mi sa mă tem de femei! 

Am clătinat capul. 

Nu este niciuna dintre acelea pe care le-ai numit, mamă... 
Este inutil să o cauţi printre fetele ştiute de tine! Tu nu o 
cunoşti şi chiar eu însumi am văzut-o azi de dimineaţă 
pentru prima oară. 

Este deci străină de Corint? întrebă mama cu nelinişte. 

Ea vine din Tir. 

O! la seama, fereşte-te de feniciene, fiule! Venus, pe care 
ele o adoră, nu este aceea din Paphos, din Citera sau din 
Gnida. Nu este nici Venus Anadiomena, mama creaţiei, nici 
Venus Urania, regină a cerului, nici Venus Alma, care 
hrăneşte lumea. Este Venus din Indus, coborâtă pe Nilpână 
în Siria. Este Anahid, este Enio, este Astarteea. În sfârşit, 
nu este Venus cea născută din sângele lui Uranus şi din 
spuma mării, pe care o zi de primăvară a văzut-o cum apare 
asemenea unei flori de mare. Împinsă de tritoni şi oceanide, 
abia pe nisipul plajei şi-a ridicat părul ei lung, l-a stors de 
unda sărată, s-a parfumat, s-a încununat cu trandafiri şi, 
strălucind ca o rază, uşoară ca un nor, a urcat până în 
Olimp traversând azurul empireului. Nu, nu! Ea este sora 
întunecatului Moloh, zeiţă, dintr-odată a amorurilor teribile 
şi a războaielor înverşunate! Alei noastre, îi ajung ca 
ofrandă doi porumbei şi câteodată, ea se mulţumeşte şi cu 
două păsărele. Dar pentru Venus cea virilă şi sălbatică a 
Feniciei, nu este de ajuns nici chiar sângele animalelor 


sălbatice, îi trebuie masacre de victime omeneşti!... Vai! 
Bietul meu copil, ar fi fost mai bun pentru tine întregul 
amestec de însuşiri ale brunetei Thelaira, blondei Mirte şi 
cochetei Thais, decât dragostea unei fiice a Tirului sau a 
Sidonului! 

Mamă, am repetat eu, o iubesc pe Meroe! 

Şi cum ea vroia să insiste, am întins mâna în semn că orice 
observaţie ar fi fost inutilă. M-am retras în camera mea, cu 
acest dulce nume pe buze, pe care gura mea, cu o bucurie 
infinită, îl repeta cu voce scăzută, ca pe o muzică dulce: 
Meroe! Meroe! Meroe! Oh! Singurătatea! Este singura 
confidentă reală a sufletului. Există în orice dragoste care 
începe o pudoare sfântă, cadru fermecător al pasiunii ce se 
naşte, care concentrează, ca să zic aşa, în inima inimii 
noastre, cele mai curate dorinţe şi cele mai caste speranţe. 
Orice bărbat, cu adevărat îndrăgostit, ezită să ridice 
înaintea unui alt bărbat vorbind aceeaşi limbă, trăind 
aceeaşi viaţă, vălul care acoperă sanctuarul tandreţei sale. 
Pentru că două inimi nu simt niciodată în acelaşi fel. Şi, de 
asemenea, când inima noastră prea plină dă, fără voia ei, pe 
dinafară, vocea, în nevoia sa de expansiune, se adresează 
mai ales singurătăţii şi alege drept confidenţi lacul, steaua, 
pârâul, norul, care nu numai că nu-i pot răspunde, dar nici 
nu pot măcar să o audă!... Iotugşi, această singurătate a 
camerei mele îmi părea pustie. Nimic nu-mi vorbea de ea. 
Niciunul din obiectele ce le conţinea nu o văzuse, atinsese, 
cunoscuse... Ce aş fi dorit, ar fi fost să mă cufund în aerul 
pe care ea l-a respirat, în praful pe care pasul ei l-ar fi 
ridicat, în umbra pe care o luminase cu prezenţa ei! Oh! Ce 
fericire ar fi fost pentru mine să mă ivesc în calea ei, pentru 
a fura o rază a ochilor ei, un suflu al respirației sale, un 
atom din vârtejul care o urmează, dezmierdând-o... N-am 
putut să mai rămân multă vreme închis. Mă sufocam! Ca 
zambila, eu aveam nevoie de soarele meu. Am ieşit şi m-am 
trezit în mijlocul străzilor. Fiind preocupat, mă izbeam de 
toţi trecătorii. Nu-i mai recunoşteam pe cei mai buni 


prieteni. Când zgomotul vocii lor, trimiţându-mi un salut 
voios mă făcea să tresar, eu îi priveam cu ochii rătăciţi şi, ca 
şi cum ei ar fi fost străini sau stingheritori, îmi continuam 
zorit drumul. În sfârşit am ajuns în afara Corintului. La trei 
sute de paşi, la ţărmul mării, am zărit, pierdut printre 
arbori şi apărând pe deasupra zidurilor ce-l înconjurau, 
acel fermecător mic palat, căruia nu-i dădusem niciodată 
atenţie şi a cărui existenţă nici nu o remarcasem măcar. Dar 
astăzi el devenise pentru mine punctul cel mai important al 
pământului! Eu m-am urcat pe o colină din vârful căreia 
privirea mi se cufunda aproape vertical asupra acelei 
grădini şi case. Acolo eram eu dimineaţă, acolo era ea cu 
mine. Sub acei leandri, ea scuturase, pentru a mă rechema 
la viaţă, perlele lichide ale buchetului său. Retrăgându-se, 
risipise toate florile, aceste flori care i-au marcat drumul, le 
vedeam zăcând muribunde pe peluză... Oh! Dacă aş fi 
putut, singur şi în libertate în această grădină, să sărut 
iarba care încă nu se ridicase pe deplin, culcată sub 
apăsarea pasului ei! Dacă aş fi putut culege una câte una 
aceste flori pe care ea le risipise! Dacă aş fi putut să ating 
cu buzele mele petalele îmbibate de carmin care 
îmbogăţeau fruntea aplecată a anemonelor, săgețile care 
ţâşneau din discul de aur al margaretei, alabastrul crinului 
tânăr care, asemenea unei cupe, primise şi păstrase în 
caliciul lui lacrimile nopţii. Oh! eu cred că aş fi fost fericit, 
că n-aş mai fi cerut nimic mai mult şi aş fi zis zeilor: Nu fiţi 
atât de mândri de tronurile voastre de nori, de covoarele 
voastre de azur brodate cu stele, de ambrozia şi de hectarul 
vostru, de Olimpul vostru, căci o privire, un cuvânt, un gest 
al lui Meroe poate să mă facă egal cu voi!... Un lucru mă 
neliniştea totuşi: casa rămânea închisă şi părea nelocuită. 
Nici o singură fiinţă vie nu intra şi nu ieşea din ea. S-ar fi zis 
că este un mormânt elegant. Ce făcea Meroe în această 
casă mută? Fără îndoială, ea se odihnea după oboselile 
nopţii. Nu-mi spusese că revenind după o plimbare pe mare 
mă găsise leşinat? Cum se va scurge această zi, cea mai 


lungă pe care am trăit-o vreodată? Am plecat de pe colina 
de unde îmi afundam inutil privirile în grădină. Am plecat să 
rătăcesc pe malul mării. Cu mult înainte de ora convenită, 
când nici o stea nu strălucea în empireu, eu eram deja 
aşezat pe țărm, cu ochii aţintiţi spre punctul cerului de 
unde trebuia să apară constelația fericită. Tot aşa cum 
văzusem născându-se treptat aurora, am văzut acum, tentă 
cu tentă, pălind ziua. În sfârşit Phoebe se ridică de după 
muntele Citeron, îşi urmă lent drumul său sidefiu pe cer şi 
dispăru înapoia muntelui Oneius, a cărui umbră din ce în ce 
mai mare se întindea atunci, până la mare. Mi-am îndreptat 
privirile spre miazăzi: constelația Lirei era acolo în toată 
strălucirea ei. În acelaşi timp ajunse până la mine un cântec 
dulce şi jalnic, asemenea celor obişnuite ale marinarilor 
noştri corintieni şi am zărit o barcă alunecând pe valuri, 
care se apropie cu repeziciune. Acel cântec, cei doi vâslaşi îl 
executau pe rând. Unul zicea prima strofă, iar celălalt pe a 
doua, aşa cum în Eglogele poetului latin, un păstor zice 
primul vers, şi altul pe cel de al doilea. Pe măsură ce barca 
se apropia, cuvintele deveneau mai distincte şi fiecare 
strofă părea să-şi ia zborul şi să vină rapid şi razant cu 
valurile, până la țărm. Ei povesteau dragostea lui Ceix, 
regele Trachinei şi a Alcionei, fiica lui Eol. În acel moment, 
totul avea pentru mine o atât de mare importanţă încât, de 
la primul până la ultimul cuvânt, eu am reţinut acest cântec, 
pe care totuşi nu l-am auzit decât o singură dată. Iată-l: „O 
tatăl meu! Puternice Eol! Tu, căruia zeul mării i-a 
încredinţat paza vânturilor, ţine-i bine închişi în burdufurile 
tale pe Boreu, cel cu răsuflarea îngheţată, pe Euros, care se 
îmbracă într-o mantie largă şi pe Notos care din urna sa 
varsă neîncetat ploaia, şi nu lăsa să iasă din cavernele tale 
de la Strongila, o tată! decât pe iubitul Florei, blândul Zefir 
cu aripi de fluture. 

Căci soţul meu, regele Ceix, a plecat din portul Dimas, pe 
frumoasa lui corabie făcută în şantierele din Siciona, cea 
bogată în fagi şi brazi. Prora sa este îndreptată către portul 


Crissa, unde îl aştept nerăbdătoare, cu privirile spre cer, 
pentru a conjura un nor cât de mic. De opt zile şi opt nopţi 
eu mă rog şi-l aştept! 

Vai! Noaptea trecută, numai doborâtă de oboseală, am 
adormit şi mi s-a spus că în timpul somnului meu, fulgerul a 
lucit pe cer, trăsnetul a bubuit, furtuna a mugit. În 
dimineaţa asta, când se crăpa de ziuă, am venit pe țărm şi 
am văzut că marea era furioasă şi fiecare val avea pe 
creastă panaş de spumă... 

Dar, ce văd acolo, la orizont?... Este un talaz, ridicându-şi 
capul deasupra altor valuri? Este o pânză din Itaca sau din 
Leucada care străbate marea?... Nu, este ceva ce pluteşte 
inert şi fără direcţie, o frântură de catarg... poate un 
naufragiat... 

EI se apropie, el se apropie, obiectul necunoscut, şi i se 
distinge mai uşor forma... Vai! divinule Neptun, nu mai este 
nici o îndoială, este o victimă nefericită a mâniei tale, care-şi 
caută un mormânt pe țărm! Iată că i se poate distinge deja 
culoarea tunicii şi aceea a părului. Tunica-i e verde ca iarba 
câmpiei. Păru-i este blond, ca acela al zeului zilei. 

Vai! Vai! Când Ceix m-a părăsit avea o tunică verde, şi 
pentru a păstra ceva din el eu am tăiat o buclă din părul lui 
blond... Pentru ce cadavrul care vine spre mine are o tunică 
verde ca a soţului meu, şi părul blond ca Ceix al meu? O 
tatăl meu, ai rămas nemişcat de rugămintea mea? O 
divinule Neptun, oare aşa îmi înapoiezi soţul? 

Şi pe măsură ce cadavrul se apropia, Alciona care îl 
recunoaşte se înclină din ce în ce mai mult pe stâncă, iar 
când cadavrul se leagănă mai jos de ea, îşi întinde braţele, 
scoate un strigăt şi se aruncă. Dar tatăl ei, Eol, nu o lasă să 
ajungă până la apă: el îi pune în timpul căderii aripi la 
umeri, îi acoperă corpul cu pene... Alciona scoate un 
geamăt şi planează deasupra cadavrului soţului ei. Şi Ceix, 
la rândul lui, învie sub aceeaşi formă. Din acea vreme 
amândoi zboară atingând valurile şi anunțând marinarilor 
prin strigătele lor, furtuna. lar când vine pentru ei timpul 


de a-şi construi cuibul, ei îl fac pe valuri, iar Neptun, la 
rugămintea lui Eol, le acordă şapte zile de calm pe care nu-l 
tulbură nici un vânt, şi care se numesc cele şapte zile 
Alcioniene”. 

Când vâslaşii au terminat această ultimă strofă, barca a 
ajuns la țărm, şi dintr-un salt eu am sărit în barcă şi am 
căzut la genunchii lui Meroe care mă aştepta pe perne de 
mătase şi sub un acoperiş de purpură. O maestre! ce dulce 
noapte am petrecut! În cântecul mateloţilor, în murmurul 
mării, în legănarea bărcii, mâna mea în mâna lui Meroe, 
ochii mei în ochii ei, părul meu amestecat cu părul ei, 
respiraţia mea amestecată cu respiraţia ei! Cum au devenit 
orele atât de scurte? Şi cum n-am murit de fericire când, la 
revărsatul zorilor, la uşa casei sale, ea mi-a zis în momentul 
când mă părăsea: „O, Clinias! Eu te iubesc?” 

Apollonius surâse şi punându-şi mâna pe umărul tânărului 
pierdut de bucurie: 

Pe când nunta? întrebă el. 

Diseară, divinul meu maestru, zise Clinias. Te căutam 
pentru a-ţi spune, căci iată, abia acum o jumătate de oră am 
întâlnit-o pe Meroe pe drumul fortăreței, ieşind din templul 
lui Venus înarmata, şi cedând rugăciunilor mele, a consimţit 
să devină soţia mea. 

Este tânără, este frumoasă? Pare a fi de neam nobil? 

Tânără ca Hebe, frumoasă ca Venus, mândră şi nobilă ca 
Minerva! 

Apollonius se întoarse către Isaac şi-i spuse: 

lată masca, iată aparenţa... Vino cu mine diseară la nunta 
acestui sărman nebun, şi îţi voi arăta faţa şi realitatea. 

Fie, dar nu uita cauza pentru care am venit la tine, 
Apollonius, răspunse Isaac. 

Urmează-mă fără şovăire, căci, te voi face să apuci pe cel 
mai scurt drum pentru a sosi la ţinta ta, şi acolo încep să 
cred că zeii vor ca planul tău să reuşească, pentru că, prin 
acest amor nebun al lui Clinias, ei îţi vor deschide drumul 
ce duce acolo. 


XXXIII NUNIA LUI CLINIAS. 

După două ore, întregul Corint ştia noutatea cea mare: 
Clinias, discipolul filosofului Apollonius din Tiana, o lua în 
căsătorie pe frumoasa Meroe. 

Curiozitatea era cu atât mai vie cu cât nimeni nu ştia, nici 
în oraş, nici în împrejurimi, cine era şi de unde venea 
logodnica. Într-o zi - erau aproape două luni de atunci - ea 
sosise la Corint prin portul Cenchreea, cu o suită de cinci 
sau şase femei în costume asiatice, tinere şi frumoase ca şi 
ea. Cufere din cedru, platan şi santal încheiate, cu grijă şi 
care se presupunea că ar conţine o comoară fuseseră 
debarcate de patru sclavi nubieni, purtând tunici albe 
strânse în jurul corpului cu eşarfe de India, având cercuri 
de argint la glezne şi coliere de argint la gât. Duse apoi pe 
spinarea asinilor până la hanul unde se opreau de obicei 
călătorii bogaţi şi a doua zi depuse definitiv la încântătoarea 
vilă unde se deşteptase Clinias din leşinul său. Această vilă 
fusese cumpărată de Meroe şi plătită cu şase talanţi de aur, 
chiar în seara sosirii sale în capitala Corintiei. 

Cu tot marele număr de străini venind din Orient şi din 
Occident, care afluiau în Corint prin dublul său port, şi în 
pofida diversităţii obiceiurilor şi religiilor acestora, modul 
singular în care trăia bogata feniciană n-a putut să nu fie 
remarcat. 

Mai întâi, nici o femeie din oraş nu fusese admisă lângă ea. 
Nici un alt servitor, decât acei pe care-i adusese cu ea, nu-i 
trecuse pragul casei. De altfel, pe toată durata zilei, cum o 
remarcase Clinias, această casă rămânea ermetic închisă 
razelor soarelui. E adevărat că la venirea serii, ca acele flori 
care nu respiră decât brizele nocturne, vila începea să se 
deştepte ca un caliciu de marmură. Uşi şi ferestre se 
deschideau, casa se aprindea - s-ar fi putut spune - după 
cât de multe flăcări ardeau. Viaţa, care părea că se retrage 
odată cu zorile, se reîntorcea la crepuscul. Atunci se 
auzeau, într-o limbă străină, tot felul de cântece cu melodii 
minunate, se auzeau sunete de instrumente al căror nume 


s-ar căuta în van şi care păreau să aparţină unor orchestre 
necunoscute. Se simțeau plutind în aer vibrații de harpe, de 
lire, de citere, care aduceau tulburări până în fundul 
inimilor. Şi în această atmosferă, încărcată de freamăte 
voluptoase, se amestecau răbufniri de parfumuri grele şi 
îmbătătoare. Aşa era până la ziuă, dacă frumoasa Meroe, 
capricioasa îndrăgostită de singurătate, nu abandona 
incinta misteriosului ei domeniu, căutând, purtată în litieră 
de către cei patru sclavi negri, murmurul brizei printre 
frunzele pădurii, sau preferând reflexul tremurător al lunii 
pe valuri, stând sub baldachinul de purpură al bărcii sale cu 
doi vâslaşi, care aluneca pe suprafaţa argintie a golfului 
Saronic sau pe azurul profund al mării Alcion. 

Aşadar, o repetăm, curiozitatea întregului Corint era cu 
totul suscitată. 

Cât despre Clinias, părăsindu-l pe Apollonius, alergase, 
pierdut de dragoste, să anunţe această noutatea mamei 
sale. Aceasta înţelesese de îndată că orice observaţie era 
inutilă. Puţinul pe care îl poseda Clinias era al lui. Ea se 
mulţumi să o roage pe Venus Diona să protejeze fericirea 
copilului care îi era mai scump decât viaţa. 

Era seară şi ultimele luciri ale soarelui dispăruseră înapoia 
munţilor Arcadiei, când cortegiul nupţial trebuia să iasă din 
casa lui Meroe. Peste zi, actul angajamentului lor fusese 
întocmit de un ofiţer public, în contul logodnicei. Ea aducea 
ca dotă o sută de talanţi de aur, şi se recunoşteau zece 
soţului său. Clinias a vrut să refuze. El spusese că ar fi 
foarte bogat cât timp i-ar rămâne dragostea frumoasei 
feniciene, dar a trebuit să cedeze, ceea ce făcuse fără 
discuţii prea mari. Cel puţin aceste detalii îi păreau aşa de 
mici, că ele trebuiau să se piardă în marele eveniment care- 
i schimba cursul vieţii. 

La ora hotărâtă, uşile casei lui Meroe se deschiseră şi 
cortegiul porni către templul lui Venus Malaenida, care era 
situat pe drumul Istmului la Cenchreea, aproape de templul 
Dianei, în mijlocul şoselei ce se îndrepta spre mare. Era 


inutil să traverseze Corintul, trebuia numai să meargă pe 
lângă ziduri, urmând o alee magnifică de pini printre care 
se puteau număra o sută de statui de bronz. Acestea erau 
ale atleţilor care câştigaseră locurile istmice. Ele fuseseră 
respectate de Mummius când cucerise oraşul. 

Tot drumul, care putea fi de cincisprezece până la 
optsprezece stadii, era complet mărginit de spectatori, şi 
cum, pentru a combate întunericul, cea mai mare parte a 
spectatorilor aduseseră torţe, drumul prezenta privirilor 
splendidul spectacol al unei imense şi bogate iluminări. 

Cei doi soţi au apărut primii. Clinias era îmbrăcat, după 
obicei, cu un magnific costum pe care i-l trimisese în cursul 
zilei logodnica lui: era o tunică albă brodată în întregime cu 
aur şi o manta înmuiată în cea mai fină purpură a Tirului. 
Încălţămintea era compusă din ghete persane închise cu 
şireturi de aur. 

Meroe purta o tunică lungă, albă, din cea mai moale stofă 
a Indiei. Aceasta era ridicată până la jumătatea coapsei 
drepte printr-o garnitură de diamante, lăsând să i se vadă 
piciorul, care era de o formă perfectă. În picioare avea 
sandale legate la glezne prin fire de perle. Degetele 
picioarelor erau încărcate cu inele preţioase. Un voal de 
culoarea focului - flammeum-ul roman - îi cădea de pe cap 
pe umeri, lăsând să se vadă prin țesătura lui transparentă, 
perlele care se înfăşurau în şir triplu în jurul gâtului şi 
brăţările care străluceau la mâini şi braţe. 

Amândoi purtau peste părul lor parfumat câte o coroană 
de maci, susan şi de maghiran, plante consacrate lui Venus. 

Un car îi aştepta la poartă, cu un atelaj de doi cai albi, 
conduşi de un sclav negru care ar fi putut fi luat drept 
regele Etiopiei, într-atât era acoperit de pietre preţioase! 

Femeile lui Meroe şi prietenii lui Clinias îi urmau. Printre 
aceşti prieteni, logodnicul îl căutase inutil pe maestrul său 
Apollonius, dar spera să-l vadă alăturându-se cortegiului în 
timpul drumului, sau să-l găsească la Meroe, la întoarcere. 


Absența lui Apollonius produsese un efect cu totul opus 
frumoasei feniciene. Mai întâi privire ei rapidă şi neliniştită 
cercetase grupa tinerilor Corintieni şi, văzând că Apollonius 
nu era printre ei, respirase cu mai multă libertate şi 
surâsese cu mai multă bucurie. 

Apollonius nu venise şi probabil nici nu va veni. 

Dealtminteri, aspectul celor doi soţi, atât de tineri şi de 
frumoşi, închidea toate gurile rele, dacă acestea ar fi 
existat. Corintienii erau, înainte de orice, iubitori pasionaţi 
ai formei şi era imposibil de văzut, atât în templele unde zeii 
îşi au statuile şi nici chiar în Olimp, unde ei locuiesc, un 
cuplu mai frumos decât acesta care trecea. Tinerele fete 
aruncau petale de flori, iar tinerii bărbaţi ardeau substanţe 
parfumate în calea mirilor. 

Cu toţii strigau: 

Ei nu sunt simpli muritori. Sunt Bahus şi Hebeea, Apollo şi 
Clitia, Venus şi Adonis! 

Alţii adăugau: 

Uniunea va fi favorabilă, căci s-au văzut azi dimineaţă 
două turturele odihnindu-se pe platanul ce umbreşte poarta 
lui Clinias. 

Iar alţii ziceau: 

Luaţi seama, fiţi atenţi, voi ce mergeţi înainte: luaţi seama 
ca din vreun pom înalt, o cioară să nu croncăne în stânga 
lor! Fiţi atenţi ca bufnița cu ochi rotunzi să nu le arunce în 
trecere vreuna din privirile ei funeste, sau că vreo cucuvea 
speriată să nu-i salute cu strigătul ei! 

Dar cei mai mulţi cântau imnul căsătoriei. 

„Locuitor al colinei Heliconului, fiu al lui Venus Urania, 
frate al lui Amor, Himeneus, tu care, pentru a o vedea pe 
aceea pe care o iubeai, te strecurai în haine de femeie într- 
o ceată de tinere fete ateniene - O, Himeneus! Himen, 
Himen, Himeneus! 

Tu care, prins împreună cu tinerele fete de către o bandă 
de pirați, şi inspirându-le un curaj ca al bărbaţilor, ai ajuns, 
cu ajutorul lor, să-i omori pe răpitori şi care ai redat patriei 


pe cele mai frumoase fecioare ale Aticei - O, Himeneus! 
Himen, Himen, Himeneus! 

Tu care, drept recompensă, ai obţinut atunci căsătoria cu 
cea pe care o iubeai, şi care, devenit un zeu printre grecii 
recunoscători, nu vezi petrecându-se vreo nuntă, de la 
vârful Maleea la muntele Orbela, şi de la Promontoriul 
Phalesiei până la Strâmtoarea Leucadclor, fără ca noii soţi 
să nu-şi amintească de tine, şi să nu preamărească numele 
tău - O, Himeneus! Himen, Himen, Himeneus! 

Tu care o aduci înspre soţul ei pe tânăra fată ruşinoasă, 
vino zeule încântător! Vino la cea care are fruntea 
încununată cu maghiran mirositor şi picioarele cu încălțări 
de culoarea focului - O, Himeneus! Himen, Himen, 
Himeneus! 

Vino! Aleargă! Uneşte-ţi dulcele tău glas cu bucuroasele 
noastre cântece. Presară flori şi împrăştie parfumuri cu noi. 
Scutură cu noi pinul în flăcări, care arde troznind - O, 
Himeneus! Himen, Himen, Himeneus! 

Condu la templu şi apoi readu la locuinţa ei pe tânăra 
logodnică, pentru că, începând de astăzi, dragostea o 
înlănţuieşte de soţul ei, aşa cum iedera cea flexibilă se 
încolăcegşte în jurul trunchiului robust al ulmului tânăr - O, 
Himeneus! Himen, Himen, Himeneus!” 

Toţi repetau în cor: „Şi noi tinere fecioare şi noi tineri 
feciori, care am vedea apărând pentru noi o asemenea zi, să 
repetăm împreună imnul pe care Simonide din Ceos l-a 
compus în cinstea ta - O, Himeneus! Himen, Himen, 
Himeneus!” 

Au ajuns astfel la templul lui Venus Melaenida, în faţa 
căruia erau ridicate trei altare: 

Unul Dianei, unul Minervei şi unul lui Jupiter şi Junonei. 
Dianei şi Minervei, pentru că sunt divinităţi caste, care nu 
au cunoscut vreodată jugul lui Himen, pentru a le îmbuna, li 

se sacrifica fiecăreia câte o junincă. 

Lui Jupiter şi Junonei, pentru că, în afară unor mici certuri, 
erau inseparabili într-o coabitare eternă, dragostea lor, 


care avusese un început, nu trebuia să aibă sfârşit. 

Se mai implorau încă, dar fără ca să li se ridice altare 
deosebite, Cerul şi Terra, al căror concurs produce 
abundența şi fertilitatea, Parcele, care ţin în mâinile lor 
viaţa oamenilor şi Graţiile, care înfrumuseţează zilele 
soţilor fericiţi. 

Pe pragul templului lui Venus, un preot al zeiţei a 
prezentat fiecăruia din logodnici câte o ramură de iederă, 
simbol al legăturilor care nu trebuiau să fie rupte decât de 
moarte. S-au cântat apoi imnuri înaintea altarului şi s-a 
trecut la artemisium, când Clinias şi Meroe şi-au depus 
fiecare câte o buclă din părul lor: cea a lui Clinias înfăşurată 
în jurul unei ramuri de mirt în floare, cea a lui Meroe, în 
jurul unui fus. Pe urmă au intrat în templu, unde preoţii, 
examinând măruntaiele sacrificiilor, au declarat că zeii 
aprobau căsătoria tânărului corintian cu frumoasa 
feniciană. 

Slujba căsătoriei fiind terminată, cei doi soţi ieşiră primii 
din templu, aşa cum ieşiseră primii din casele lor. La poarta 
templului îi aştepta un grup dublu de muzicanți şi 
dănţuitori şi cortegiul s-a refăcut. Mai întâi veneau 
purtătorii de torţe, apoi muzicanţii şi dănţuitorii. Urmau 
Clinias şi Meroe în carul lor, unul radios de dragoste, 
cealaltă orbitor de frumoasă şi în sfârşit prietenii şi invitaţii 
şi aproape întreaga populaţie a Corintului. 

La ieşirea din templu au aruncat fiecare câte o privire 
atentă asupra mulţimii: privire de reproş din partea lui 
Clinias, care-l căuta pe Apollonius şi nu-l găsea, privire de 
nelinişte din partea lui Meroe, care-l căuta tot pe 
Apollonius, şi care se temea ca nu cumva să-l găsească. În 
lipsa celor doi miri, casa soţiei, prin grija sclavelor, fusese 
decorată cu ghirlande şi luminată. Covoare de Smirna şi din 
Alexandria erau întinse între poarta din afară şi pragul 
casei şi făceau posibilă traversarea întregii curţi fără ca 
picioarele tinerilor soţi şi nici acelea ale convivilor să atingă 


solul. Pragul era acoperit în întregime cu flori şi se ajungea 
în sala de ospăț călcând numai pe flori. 

Clinias şi Meroe se opriră un moment pe prag. Li se puse 
pe cap un coş cu fructe, ca semn al abundenței de care 
trebuiau să se bucure. Doi poeţi le recitară fiecare câte un 
epitalam şi intrară apoi în sala festinului. 

Acolo se găseau acei convivi care nu-i însoţiseră pe miri la 
templul lui Venus, sau cei care nu-i aşteptaseră la ieşire. 
Acolo Clinias spera să-l vadă pe Apollonius, acolo Meroe se 
temea să nu-l întâlnească. 

Apollonius era absent. 

Un ultim nor, de altfel abia vizibil, şi pe care numai ochii 
unui îndrăgostit puteau să-l distingă, se risipi de pe fruntea 
frumoasei feniciene. 

Plină de veselie, luă mâna tânărului său soţ şi-l conduse pe 
un fel de tron care fusese ridicat la mijlocul mesei care era 
în formă de potcoavă. Ambii se aşezară pe piei de panteră 
cu unghii de aur, cu ochi de rubine şi dinţi din perle. 

Ceilalţi invitaţi s-au aranjat după bunul lor plac. 

Această încăpere era de un gust deosebit. S-ar fi zis că 
Mnesicles, arhitectul propileelor, ar fi lucrat el însuşi la 
înfrumusețarea sa. 

Era un dreptunghi lung ai cărui pereţi erau din marmură 
albă şi cu tavanul în formă de boltă, deschisă la mijloc, dar 
închisă momentan printr-un velarium de purpură brodat cu 
aur. Bolta era susţinută de douazeci şi patru de coloane de 
ordin ionic, din marmură albă, ca şi pereţii. Ele erau pictate 
până la o treime din înălţime. Picturile, reluate la capitel, 
reprezentau flori al căror caliciu părea că abia s-a deschis, 
păsări şi fluturi cu aripi de sidef, de purpură şi de azur şi cu 
penele strălucind în cele mai vii culori. Din loc în loc, pete 
uşoare de aur străluceau ca scânteile unui foc pe jumătate 
stins, sau ca acele insecte nocturne care la fiecare bătaie de 
aripi fac să izbucnească o flacără. Pereţii erau împărţiţi în 
compartimente în care cei mai mari artişti ai timpului 
pictaseră peisaje celebre din Grecia: Delfis şi templul său, 


Atena cu Partenonul, Sparta cu citadela, Dodona şi pădurea 
ei. Într-o scenă de vânătoare, unde se puteau vedea nişte 
amoraşi urcați pe care trase de licorni urmărind, în 
lătrăturile unei haite de dulăi, o ceată de căprioare, cerbi, 
lupi şi mistreți, se întindea de-a lungul întregii frize, care 
servea de legătură între ziduri şi plafonul ce figura o boltă 
de frunziş populată cu cele mai frumoase păsărele din India 
şi Phasa. În sfârşit, podeaua era formată dintr-un mozaic ce 
era atribuit lui Hermogenes din Citera şi reprezenta acea 
încântătoare poveste a lui Pryam şi a Thisbeei, care a dat 
naştere la istorisirea nu mai puţin încântătoare a lui Romeo 
şi a Julietei. 

Îndată ce invitaţii au luat loc pe paturile cu cuverturi şi 
perne de purpură, se porni o ploaie de parfum cernută prin 
velariumul de pe plafon, care căzu asupra mesenilor sub 
formă de picături imperceptibile, în acelaşi timp cu 
aducerea de către fete şi băieţi tineri a câte două cununi 
pentru fiecare invitat. Una era mai mare pentru a fi 
petrecută în jurul gâtului iar cealaltă mai mică pentru a fi 
pusă pe cap. Aceste coroane erau din mirt, iederă, crini, 
trandafiri, violete, şofran sau nard, dar invariabil, printre 
frunze şi flori se găsea câte o ramură de ţelină sălbatică, 
plantă ce înlătură beţia. 

Acest festin i-ar fi făcut de ruşine pe cei doi gurmanzi 
contemporani cărora istoria le-a păstrat numele: Octavius şi 
Gabius Apicius. 

Erau vinuri greceşti din Cipru şi din Samos, vinul vechi de 
Falerne, de care vorbeşte Tibul şi care data din anul 632 al 
Romei, în afară de acea băutură denumită mulsum care se 
făcea din vin de Corint în care se amesteca miere de 
Himeta şi se infuza cu nard şi trandafiri. Pe lângă toate 
aceste vinuri care, după cum trebuiau băute, calde sau reci, 
erau încălzite în apă caldă, sau se răceau în zăpadă, cele 
trei părţi ale lumii păreau să fi fost puse la contribuţie 
pentru a furniza fripturile, peştii şi fructele ce compuneau 
acest meniu. 


Într-adevăr, cu o rapiditate ce ţinea aproape de magie, sau 
care arăta cât de bine erau aprovizionate cu produse 
alimentare prăvăliile din Corint, Meroe îşi procurase pâini 
de Samos, prepeliţe de Frigia, fazani din Faza, cocori din 
Melos, căprioare din Ambracia, toni din Calcedonia, sturioni 
din Rodos, stridii din Tarent, scoici din Hios, jambon din 
Galia, alune din Iberia şi curmale din Siria. 

Supeul începu. Cei doi soţi prezidau festinul magnific. 
Nebun de dragoste, pierdut de fericire, Clinias mânca la 
întâmplare, fără să ia în seamă ce-i serveau sclavii negri, 
privind pe Meroe ca şi cum ar fi vrut să o mănânce din ochi. 

Dar ea, gravă, aproape tristă, palidă, cu o nuanţă de 
marmură, surâdea distrat fără să se atingă de niciunul din 
felurile ce i se aduceau. Într-un pahar de formă frumoasă şi 
care reprezenta o lalea, i se servise dintr-o mică urnă de 
aur, un vin special care avea culoarea sângelui şi grosimea 
siropului. Din timp în timp, ea ducea cupa de opal la buzele 
sale şi înghiţea, cu o voluptate stranie, câteva picături din 
băutura necunoscută. Pe măsură ce bea, obrajii ei îşi reluau 
această prospeţime transparentă, pe care ar da-o unei urne 
de alabastru un vin de culoarea purpurei. 

Atunci ea începea să-i abandoneze lui Clinias mâna ei albă, 
peste care părea să se întindă un uşor abur roz. Această 
mână, pe care atunci când el o atinsese din întâmplare - 
căci Meroe o îndepărta cu grijă - Clinias o simţise rece ca 
pe aceea a unei statui culcate pe un mormânt, se încălzea 
puţin şi o strângea brusc şi aproape convulsiv pe aceea a 
tânărului bărbat. S-ar fi spus că Meroe trăia în aşteptarea 
vreunui eveniment teribil şi prevăzut numai de ea, sau, mai 
curând, că în aşteptarea acestui eveniment ea nu îndrăznea 
să trăiască. De altfel, orice i-ar fi spus Clinias, sau ce i-ar fi 
răspuns ea, Meroe, nu-şi dezlipea privirea de la uşă, ca şi 
cum dintr-un moment în altul, prin această uşă ar fi putut 
să intre vreo apariţie formidabilă. 

Masa se scurse astfel, cu râsete şi apropouri vesele ale 
convivilor. La miezul nopţii, după obicei, noii soţi trebuiau 


să treacă în camera nupţială. 

Când mai erau câteva minute până la miezul nopţii, intră 
în sală un lung şir de fecioare denumit, chiar şi în alte părţi 
ale Greciei, teoria din Corint. În timp ce pentru a le face loc 
să treacă, draperia care era atârnată înaintea uşii de cedru 
fu trasă, alunecând cu inelele ei de aur pe bara 
susținătoare, din cupru, Meroe păli şi, strângând cu spaimă 
mâna lui Clinias, nu îşi regăsi vocea decât după ce zări 
primele două fecioare înveşmântate în alb şi purtând câte o 
ramură de cătină albă în mână. 

Teoria se împărţi în două rânduri care se înşirară între 
corioanele pereţilor, închizând masa, pe comeseni şi pe 
sclavi în cercul lor virginal. 

Pe urmă, acompaniate de instrumente nevăzute, ele 
începură să cânte: „Noi suntem primăvara vârstei noastre, 
noi suntem elita fiicelor Corintului, atât de renumite pentru 
frumuseţea lor... Şi totuşi, o Meroe! niciuna dintre noi nu 
este mai frumoasă ca tine! 

Mai uşoară decât armăsarul din Tesalia, mai mlădioasă 
decât trestia Siciliei, mai graţioasă decât lebăda lui Ilissus, 
tu eşti faţă de noi tinere fete, o, Meroe! ceea pe, într-o 
grădină iubită a Florei, este crinul faţă de celelalte flori. 

Toată dragostea, o, Meroe! este în ochii tăi. Toate artele 
sunt în degetele tale: tu mânuieşti cu aceeaşi îndemânare şi 
pensula lui Apelles şi acul Arahneei... Regină a femeilor, noi 
vom merge mâine în câmpie şi îţi vom aduce o coroană de 
flori. 

Apoi o vom agăța în vârful platanilor grădinii tale. Sub 
frunzişul lor vom răspândi parfumuri în cinstea ta, iar pe 
scoarţa lor argintie vom săpa aceste cuvinte: Muritori, 
oferiţi-mi fumul cădelniţelor voastre. Eu sunt arborele lui 
Meroe! 

Te salut, fericită soţie! Te salut fericitule soţ! Să poată 
Latona, mama Dianei şi a lui Apollon, să poată Junona 
Lucina, care ocroteşte naşterile, să vă dea, o, Clinias, o 
Meroe, copii care să vă semene! 


Şi acum a sosit ceasul: mergeţi să vă odihniţi în sânul 
plăcerilor! Să nu aveţi altceva decât dragoste şi fericire... 
Mâine, la ivirea aurorei, vom reveni şi vom cânta pentru 
ultima oară: Himeneus! Himen, Himen, Himeneus!” 

Tinerele fete tăcură. Atunci Clinias şi Meroe se ridicară. 
Toţi comesenii se ridicară şi ei şi îşi aruncară coroanele pe 
drumul ce trebuiau să-l parcurgă mirii. 

Şi, binişor, Clinias o apropie de el pe frumoasa feniciană, 
zicându-i: 

O, Meroe! A venit ceasul când femeia cea mai castă şi cea 
mai severă nu mai are nimic de refuzat soţului ei... Vino, 
Meroe! Vino! 

Dar el o chema în zadar şi o trăgea la el degeaba. 
Picioarele lui Meroe păreau a fi prins rădăcini în pământ ca 
acelea ale nimfei Dafne, cea îndrăgită de Apollo. 

Clinias îşi îndreptă privirile spre frumoasa feniciană şi o 
văzu palidă, înfiorată, cu dinţii strânşi şi dezgoliţi prin 
crisparea buzelor. Ea se agăța de el cu mâna stângă, în 
timp ce mâna ei dreaptă, întinsă către uşă, părea să arate 
cu degetul această viziune atât de mult aşteptată şi care în 
sfârşit apăruse. 

Tânărul Clinias urmări cu privirea linia arătată de ochii, de 
mâna şi degetul lui Meroe şi, în celălalt capăt al încăperii, în 
penumbra uşii, îndepărtând perdeaua cu mâna, îl 
recunoscu pe Apollonius din Tiana şi, înapoia lui, capul palid 
şi întunecat al evreului. 

Era evident că această apariţie provocase tulburarea lui 
Meroe. Cu ce putea ea să se teamă de Apollonius din Tiana, 
căruia niciodată nu-i adresase vreun cuvânt şi care, de 
asemenea, nu vorbise deloc cu ea? 

Şi totuşi, când îi văzu pe cei doi intrând în sală şi 
îndreptându-se spre ea, din palidă cum era, Meroe deveni 
lividă, pieptul i se zbuciuma şi Clinias o simţi gata să-i 
alunece în braţe. 

Pe măsură ce Apollonius se apropia, ea îl trăgea pe Clinias 
înapoi, şi, cu vocea răguşită, fără a se gândi că nu avea 


putere să facă nici un pas, murmură: 

Vino! Vino!... Să fugim! 

Dar, ca şi cum Apollonius ar fi avut puterea să comande 
mişcările acestei femei, întinse către ea mâna şi feniciana 
rămase nemişcată. 

Evreul intrase înapoia ilustrului filosof, dar rămăsese lângă 
uşă. Stătea în picioare, sprijinit cu spatele de perete şi cu 
un picior încrucişat peste celălalt. 

Apollonius continua să avanseze. 

Maestre, zicea Clinias, ce vrei? Ce ceri tu şi ce ţi-a făcut 
Meroe, încât se pare că tu o ameninţi, iar ea se teme? 

Dar Apollonius, fără a-i răspunde lui Clinias, spuse: 

Femeie, tu mă cunoşti, nu-i aşa, şi ştii că eu te cunosc? 

Da, răspunse Meroe cu vocea surdă. 

Ei bine, spune-i chiar tu, cea dintâi, acestui tânăr bărbat 
că nu poate fi nimic comun între tine şi el. 

Ce spui, Maestre? strigă Clinias. Ea este soţia mea şi eu 
sunt bărbatul ei... În templul lui Venus ne-a unit o legătură 
de nedesfăcut! 

Femeie, continuă Apollonius, spune-i deci acestui sărman 
lipsit de judecată că tot ceea ce crede că este realitate nu 
este decât un vis, şi că tu îţi vei lua rămas bun de la el 
pentru a nu-l mai vedea vreodată! 

O expresie de durere profundă trecu pe faţa lui Meroe. 
Aceea a lui Clinias nu exprima încă decât uimire. 

Dar nu auzi tu, Meroe? strigă el, nu auzi că îţi spune să mă 
părăseşti?... Răspunde-i deci că este imposibil pentru că tu 
m-ai ales printre cei mai bogaţi şi cei mai frumoşi şi că tu 
mă iubeşti... Vezi bine că nu mie îmi vorbeşte, că nu mie mi 
se adresează... Eu nu ştiu ce să-i răspund! 

Este adevărat, pentru că ea te iubeşte, ea trebuie să te 
părăsească, căci dragostea ei este mortală... Haide, femeie, 
adăugă Apollonius cu un ton ameninţător, întoarce-te acolo 
de unde ai venit. Părăseşte imediat această casă, 
abandonează-l imediat pe acest tânăr bărbat şi eu îţi voi 


păstra secretul. Dar pleacă, pleacă fără a pierde măcar un 
minut! Pleacă, îţi poruncesc! Pleacă! 

Părea că o luptă teribilă se ducea în sufletul fenicienei. Era 
evident că era nevoită să-l asculte pe Apollonius, fie că el ar 
fi fost stăpânul vreunuia din acele secrete teribile cu care 
un om forţează voinţa altor oameni, fie că el ar fi avut, într-o 
artă necunoscută altora, dar care lor le era familiară, o 
putere mai mare decât a ei. 

Dar, dintr-o dată, Meroe păru că ia o hotărâre disperată: 

Nu, niciodată! strigă ea; cu ochii plini de fulgere. 

Şi, suflând ca un cal flacăra inimii sale prin nările dilatate, 
ea îşi aruncă braţele, tari şi reci ca marmura, în jurul 
gâtului lui Clinias. Apollonius o privi un moment cu 
sprâncenele încruntate, pentru a vedea dacă ameninţarea 
ochilor săi ar face mai mult decât ameninţarea verbală, 
apoi, văzând că Meroe strângea din ce în ce mai mult în 
braţe pe Clinias şi continua să-i desfidă puterea, zise: 

Haide, trebuie să sfârşim! 

Atunci, întinzându-şi mâna, el pronunţă cu voce joasă 
aceleaşi cuvinte cu care la Atena, cu câteva luni mai înainte, 
îl scăpase de diavol pe un tânăr bărbat din Corcira, 
descendent al feacianului Alcinous care-l primise atât de 
bine pe Ulisse la întoarcerea lui de la asediul Troiei. 

Abia ce fură pronunţate acele cuvinte că Meroe scoase un 
țipăt ca şi cum ar fi fost lovită în inimă. Ca urmare, în 
acelaşi moment, toate aceste amăgiri de tinereţe şi 
frumuseţe ce o înconjurau dispărură. Acele tente 
trandafirii, pe care licoarea ce o băuse le făcuse să i se urce 
în ochi, o abandonară, pentru a face loc unei culori 
pământii. Fruntea i se zbârci, frumosul ei păr negru i se 
albi, coraiul buzelor ei păli, dublul şir de perle al dinţilor se 
rări, iar Clinias nu mai văzu agăţată de gâtul lui decât o 
femeie bătrână, hidoasă şi descărnată. 

El scăpă un strigăt de groază care se pierdu printre 
ţipetele ce le scoteau spectatorii. Apoi, printr-un efort subit, 


deznodând cu violenţă legătura pe care braţele lui Meroe 
cea falsă o formau în jurul gâtului lui, strigă: 

Înapoi! Vrăjitoareo! Înapoi! 

Şi palid, cu părul zbârlit, cu fruntea transpirată, fugi afară 
din sală, urmat de invitaţii îngroziţi. 

Apollonius rămase singur în mijlocul flăcărilor ce se 
micşorau, împreună cu evreul care se apropiase puţin câte 
puţin de el şi cu vrăjitoarea care se zvârcolea disperată pe 
podeaua acoperită de flori. 

lată aparenţa! lată realitatea! zise el. 

Apoi, adresându-se falsei Meroe: 

Haide continuă el. Aşa cum ţi-ai luat adevărata înfăţişare, 
să-ţi reiei acum şi numele tău adevărat... Ridică-te, Canidia, 
şi ascultă ce vreau să-ţi spun. 

Vrăjitoarea ar fi vrut să se opună, dar o putere mai mare 
decât a ei o constrângea să asculte. Ea se ridică pe un 
genunchi, cu ochii încă umezi de lacrimile disperării, cu 
mâinile trăgându-se de păr. 

Porunceşte dar, zise ea, pentru că tu ai dreptul să 
porunceşti. 

Ei bine, reluă Apollonius, pleacă prima! Mergi să ne 
aştepţi în Tesalia, în câmpia care se întinde între muntele 
Fillius şi Peneea... Adună acolo, în următoarea noapte cu 
lună plină, vrăjitoare, diavoli, vârcolaci, strigoi, centauri, 
sfincşi, himere, în sfârşit, toţi monştrii care iau parte la 
vrăjile nocturne... Noi avem nevoie pentru o operă imensă 
de toate resursele magiei, chiar dacă aceste resurse ar fi 
împrumutate din iad! 

Atunci plec, răspunse Canidia. 

Fie, dar, pentru a fi mai sigur de ascultarea ta, vreau să te 
văd plecând acum, apuse Apollonius. 

Atunci, vino! 

Apollonius şi evreul o urmară pe vrăjitoare, care, ieşind 
din sala ospăţului, îi conduse într-un fel de laborator 
iluminat printr-o mică fereastră fără sticlă şi oblon şi prin a 
cărei deschidere pătrundea o rază de lună, singura sursă 


de lumină a acestei ascunzători întunecoase şi misterioase, 
în care Canidia îşi făcea vrăjile. 

Apollonius şi tovarăşul lui rămaseră la uşă. 

Priveşte! zise filosoful evreului. 

Isaac nici nu avea nevoie de acest îndemn. El începea să 
înţeleagă că acest om era pe cale să-i fie de mare ajutor în 
lucrarea supra omenească pe care o întreprindea. Avea 
deci ochii îndreptaţi asupra vrăjitoarei şi o urmărea cu 
toată atenţia. 

Canidia, în colţul cel mai retras al cabinetului său magic, 
aprinse mai întâi o lampă mică, a cărei flacără roşie 
contrasta cu raza albăstruie a lunii. La această lampă ea 
arse, murmurând câteva vorbe neinteligibile, o bilă de 
mărimea unui bob de mazăre, care răspândi pe moment un 
miros puternic de răşină. Îndată ea deschise o cutie de 
aramă în care erau închise un număr de sticluţe de diferite 
forme, pline cu licori de diferite culori şi alese una 
conţinând un fel de ulei ce avea aproape consistenţa unei 
alifii. Apoi, lăsând să-i cadă veşmintele, ea se frecă din cap 
până-n picioare, pe tot corpul ei descărnat, cu această 
pomadă, începând cu capătul unghiilor. Pe măsură ce se 
ungea, corpul ei se micşora şi se acoperea de pene. În locul 
mâinilor îi apărură gheare. Nasul i se încovoie şi deveni un 
cioc. Ochii i se rotunjiră şi lumina lor galbenă lansa o 
flacără dublă. În câteva minute se transformase într-o 
femeie pasăre şi, simțind că are pene destule, bătu din 
aripi, scoase un strigăt lugubru, aşa cum se aude câteodată 
printre ruine şi dispăru prin fereastră. 

Acum, zise Apollonius, eu sunt liniştit. lată mesagerul a 
plecat. Fiecare se va afla la postul său. 

Dar noi, când vom pleca? întrebă evreul. 

Mâine, răspunse Apollonius. 

XXXIV CĂLĂTORIA. 

Apollonius petrecu dimineaţa următoare consolându-l pe 
Clinias şi luându-şi rămas bun de la discipolii săi. Către ora 
unu a după-amiezii, călătorii coborâră într-o mică barcă al 


cărui stăpân se angajă să-i ducă până seara în micul sat 
Egostenes, unde ei socoteau să petreacă noaptea, pentru a 
fi gata a doua zi, la ivirea zorilor, să atingă pasul 
Citheronului. 

Pentru un om care n-ar fi fost obosit de călătorii, cum era 
deja tovarăşul lui Apollonius, n-ar fi fost nimic mai frumos 
decât această mică traversare, tăind, la extremitatea 
orientală, marea Alcionului în toată lărgimea ei şi 
neîndepărtându-se niciodată prea mult de plajă, pentru ca 
să nu se piardă din vedere aceste coaste minunate ale 
istmului, umbrite de pini, de chiparoşi şi de platani. Printre 
ei se vedea alb templul lui Neptun, căruia Istmul îi era 
consacrat. Se mai putea zări şi templul Dianei în care era 
statuia în lemn a zeiţei, adică unul din cele mai vechi 
monumente ale acestei arte, atribuit sculptorului Dedal, 
care trăia pe timpul lui Minos şi care a marcat primul ochii 
statuilor şi a detaşat picioarele şi braţele de corpurile lor. 
Tot acolo se mai puteau vedea: stadiul, unde se celebrau 
jocurile istmice, instituite de Sisif în cinstea lui Melicerte, 
fiul lui Ino, şi, în sfârşit, amfiteatrul. Către ora două, mica 
barcă depăşea promontoriul Olmies în vârful căruia ajung 
ultimele pante ale muntelui Geranian. La ora cinci seara, ea 
trecea prin dreptul micului oraş Pagoe, care îşi oglindea 
cochet casele, pierdute printre aracii viilor, în valurile 
albastre ce scaldă picioarele zidăriilor lor. În sfârşit, la 
căderea nopţii, debarcau pe ţărmul din Egostene, la două 
stadii de oraş. 

Trecuseră din Corint la Megarida. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, cei doi călători porniră iar la 
drum. Ei aveau înaintea lor versantul meridional al 
Citeronului, ale cărui culmi, joase şi ondulate pe măsură ce 
coborau spre țărmurile mării, se înălţau şi deveneau 
abrupte la nord-vest, adică spre strâmtoarea Eubeei. La 
stânga lor, spre nord-vest, în ceața matinală, ei zăriră vârful 
înverzit al Heliconului. Plutarh, în vârstă de şaisprezece ani, 
care studia pe atunci la Delfi, a cules chiar dintre pietrele 


lor istoria acestor doi munţi, legende poetice pe care elle 
va povesti mai târziu. 

Helicon şi Citeron, erau doi fraţi, dar cu obiceiuri diferite 
şi caractere opuse. Primul era blând, generos, plin de 
dragoste pentru părinţii săi a căror bătrâneţe o sprijinea. Al 
doilea, dimpotrivă, dur şi zgârcit, căuta să acapareze 
averea familiei. Într-o zi, el îi spuse fratelui său că tatăl lor 
murise peste noapte. Pe când Helicon îl privea cu spaimă 
murmurând numele paricidului, el îl înşfacă şi încercă să-l 
arunce într-o prăpastie. Dar victima, agăţându-se de ucigaş, 
îl antrenă şi pe el în cădere. Ambii se rostogoliră din stâncă 
în stâncă, şi ajunseră sfărâmaţi în fundul abisului... Jupiter, 
atunci, îi preschimbă în doi munţi care au luat numele lor. 
Întunecatul şi sălbaticul Citeron, din cauza dublei lui crime, 
- paricid şi fratricid - deveni sediul furiilor. Helicon blând şi 
cu inima bună, cu spirit elevat şi poetic, fu refugiul favorit al 
muzelor. 

Într-adevăr, şi astăzi, ca pentru a adeveri această tradiţie, 
cei doi munţi au un aspect opus. Nu este nimic mai vesel, 
mai proaspăt, mai umbros, mai iubit de văzduhul care-l 
scaldă cu azurul lui fluid şi de soarele ce-l sărută cu razele 
lui aurite, decât muntele favorit al muzelor. Pâlcuri de 
stejari care se leagănă ca nişte panaşe gigantice îl 
înconjoară, încoronându-l şi freamătă înclinându-se la orice 
suflare de vânt. Colinele care se ivesc pe întinsele sale 
flancuri, văile care şerpuiesc la picioarele lui, sunt 
împodobite cu măslini, cu mirţi şi cu migdali. De oriunde, un 
izvor, un pârâu, o fântână, ţâşneşte din pământ. Fie că acest 
izvor se numeşte Aganippe, că acest pârâu se numeşte 
Permesse, sau că fântâna este denumită Hipocrena, apa lor 
coboară şi sare în cascade strălucitoare, printre un dublu 
şir de leandri şi dafini. 

Pe Helicon fusese născut Hesiod, rivalul lui Homer, şi acolo 
se arăta o copie a operelor sale, scrisă în întregime de 
mâna autorului Theogoniei şi al lucrării Munci şi zile. Pe 
Helicon se păstrează încă, în secolul Antoninilor, statuile a 


nouă muze, sculptate de trei artişti diferiţi, un grup al lui 
Apollo şi Mercur disputându-şi premiul cântecului, o statuie 
a lui Bahus, capodoperă a lui Myron, statuile lui Linus: 
Tamyris ţinând o liră spartă, Arion pe delfinul lui, Hesiod 
având harpa pe genunchi şi Orfeu înconjurat de animalele 
pe care le îmblânzea cu cântecele sale. În fine, pe Helicon 
creşteau acele fructe cu dulceaţa fină, despre care vorbeşte 
Pausanias şi acele plante atât de folositoare încât, numai 
alunecând printre tulpinile lor, şerpii îşi pierdeau veninul. 

Citeronul, ale cărui pante meridionale le urcau călătorii 
noştri, prezenta, aşa cum am zis, un aspect total diferit: era 
un munte ceţos, sălbatic, neospitalier, consacrat Eriniilor, şi 
răsunând în fiecare noapte de strigătele frenetice ale 
bacantelor. Tot ce se petrecuse pe acest munte teribil avea 
ceva funest, ca şi aspectul însuşi al muntelui. Aici, pe 
Citeron, la umbra pinilor negri şi a chiparoşilor întunecaţi 
care-i încununau vârfurile ascuţite, Penteu, regele 
tebanilor, avusese nesocotinţa de a se urca într-un copac 
pentru a privi orgiile misterioase ale bacantelor. El fu 
descoperit şi făcut bucăţi de mama sa Agave şi de mătuşile 
lui, Ino şi Antinoea, care, orbite fiind de Bachus, credeau că 
este un taur tânăr. Pe Citeron, nefericitul fiu al Aristeei, 
obosit de vânătoare şi murind de sete, veni pentru a bea 
apă, la o fântână unde se scălda Diana. Aceasta, supărată 
de ultrajul, deşi involuntar, adus pudorii sale, îl transformă 
pe Acteon în cerb şi asmuţi asupra lui proprii ei câini care l- 
au devorat. Aici, pe Citeron, Edip, condamnat de oracol, 
aruncat din ordinul lui Laius, tatăl său, fu găsit de păstorul 
Phorbas. În sfârşit, tot pe Citeron, chiar în locul unde de la 
o înălţime de patru mii de picioare, muntele domină 
amplasamentul vechii Platee, se ridica altarul lui Jupiter 
Citeronianul. Aici, cele paisprezece oraşe ale confederației 
beoţiene aduceau la fiecare şaizeci de ani pentru 
sărbătoarea Dedalia, patrusprezece statui de stejar care 
erau arse pe un altar de lemn. 


Ajunşi pe această platformă, cei doi călători se opriră. Ei 
aveau la picioarele lor izvoarele Asopului. Prin memorabila 
câmpie a Plateei, ei vedeau şerpuind fluviul care, trăsnit de 
seducătorul fiicei sale, Jupiter, pentru a-şi fi umflat cursul şi 
pustiit ţara, rostogoleşte cărbune în apele sale. 

Dar evreul nu venise în câmpiile Beoţiei să cerceteze 
aceste vechi tradiţii istorice, căci, în acel caz, în loc să 
coboare prin defileul abrupt al Drioscefalelor, s-ar fi oprit 
pe platoul de unde privirea se desfăşoară până la lacul 
Hylica situat la douăzeci şi cinci de stadii dincolo de Teba. El 
l-ar fi pus pe savantul său tovarăş de drum să-i povestească 
în toate detaliile despre acea zi teribilă când, din trei sute 
de mii de oameni, Perşii au pierdut două sute şaizeci de mii. 
De pe această înălţime, el ar fi văzut locul în care Masisteus 
a căzut la începutul bătăliei, iar Mardonius, la sfârşitul ei. L- 
ar fi putut urmări pe Artabase, fugind cu ai lui patruzeci de 
mii de oameni, pe drumul Focidei, în timp ce Pausanias şi 
Aristide, punând să se adune prada de pe câmpul de bătaie, 
au închinat a zecea parte lui Apollo Delfianul. Considerând 
că asta nu era o ocupaţie demnă de oameni liberi, au lăsat 
paza restului, estimat la patru sute de talanţi pe seama 
celor cincizeci de mii de sclavi pe care îi trimiseseră 
lacedemonienii. 

Dar evreul nu se interesa de această mare luptă a 
Orientului împotriva Occidentului, prin care Xerxe vrea să 
răzbune Troia. După ce-i dăduse lui Apollonius un răgaz de 
un sfert de oră pentru a se odihni, neobositul drumeţ porni 
iar şi, după cum am mai spus, depăşind izvoarele lui Asope, 
au coborât spre câmpie prin acel defileu pe care Beoţienii îl 
numesc Trei Capete, iar Atenienii, Cap de Stejar. 

Cu toate că erau obosiţi, călătorii nu s-au oprit la Plateea 
decât numai timpul necesar pentru a-şi lua masa. Şi-au 
urmat drumul mai departe spre Teba, unde ajunseră la 
căderea nopţii. Cu urcuşurile, coborâşurile şi ocolişurile 
Citeronului, ei făcuseră peste zi cam patruzeci de leghe. 


Teba era încă în acea epocă, un oraş în care merita să te 
opreşti, nu numai din cauza amintirilor ei, ci şi din cauza 
importanţei ei prezente. Totuşi, frumoasele zile ale oraşului 
cu o sută de porţi trecuseră. Peste ea domniseră Calmus, 
Labdacus, Laius, Edip, Eteocle şi Polinice. Contra ei se 
purtase războiul celor şapte şefi, imortalizat de Eschile, şi 
acela al Epigonilor, care nu a avut fericirea să-şi aibă poetul 
lui şi a rămas în semiobscuritatea istoriei. Amfion, Pindar, 
Epaminoda, erau din Teba. Alexandru a distrus-o din 
temelii, pentru a o pedepsi că s-a revoltat contra lui şi din 
capitala confederației beoţiene, nu a lăsat în picioare decât 
casa autorului Olimpicelor. 

Şi totuşi, aşa cum urmau să facă mai târziu Atena şi 
Corintul, sora şi fratele ei, leba s-a ridicat din ruine. Apoi ea 
a fost prinsă în acea mare reţea de cuceriri pe care Roma le 
făcea în lume. Ca rezultat, o parte a populaţiei era din 
Italia, şi aşa cum în fiecare moment se auzea vorbindu-se 
greceşte pe străzile Romei, la fel pe străzile Tebei, în fiecare 
moment se auzea vorbindu-se latina. 

A doua zi, la aceeaşi oră ca în ajun, călătorii îşi reluară 
drumul. După o oră şi jumătate de mers, ei au atins lacul 
Hylica şi ocolindu-l au trecut de Schoenus. Au lăsat la 
dreapta lor muntele Hypate şi la stânga oraşul Acroepia. 
După scurgerea altor două ore, ei se opreau pe treptele 
templului lui Apolo, de unde îmbrăţişau cu privirea, în toată 
întinderea lui, lacul Copais, acest mare împluvium al 
Beoţiei. Acesta avea privilegiul de a furniza restului Greciei 
trestiile armonioase cu care cântăreții din flaut îşi duceau 
luptele şi întrecerile lor muzicale, la Orhomene, de 
sărbătoarea Graţiilor, la Libetra, de sărbătoarea muzelor şi 
la 'Thespis, de sărbătorile lui Amor. 

Noaptea i-a surprins pe călători la Copoe, dar ziua i-a 
regăsit traversând Platanius pentru a merge la Oponte. 
Regatul lui Ajax, fiul Oileei, patria lui Patrocle prietenul lui 
Achile, nu i-a reţinut decât o oră. Către mijlocul zilei au 
pornit iar la drum, ocolind marea Eubeei, traversând 


Throniumul, văzând cum se măreşte la stânga lor muntele 
Oeta, din vârful căruia Hercule, într-un nor de foc, s-a urcat 
în Olimp. În sfârşit a apărut în faţa lor defileul Termopile. 

leşind din Thronium, drumul se încrucişa de mai multe ori 
cu Boagrius. Drumul şi fluviul păreau doi şerpi care, 
luptând unul contra altuia, s-ar fi strâns în încolăcelile lor, 
până când fluviul, formând portul Tarphe, se vărsa în golful 
Malaca, iar drumul, continuând pe lângă mare, ajungea, 
puţin mai jos decât stânca lui Hercule, să fie atât de strâmt 
încât abia putea să treacă pe el un car. 

Acolo, cu patru secole mai înainte, Leonida îşi făcuse 
tabăra cu ai săi trei sute de spartani şi şapte sute de 
lacedemonieni şi a fost ajuns de o mie de soldaţi din Milet, 
patru sute din Teba, o mie din Locres, şi tot atâţia din 
Focida. 

Regele Spartei avea, în total, aproape şapte mii patru sute 
de oameni. Ce aştepta el acolo? Pe Xerxe cu un milion de 
persani şi două sute de mii de auxiliari! 

Xerxe avea o teribilă revanşă de luat în numele tatălui său, 
Darius. Astfel, el spusese: „Voi traversa marea, voi distruge 
oraşele vinovate şi-i voi lua pe locuitorii lor în captivitate!” 

Făcuse apel la popoarele Asiei, Africii şi Europei. 

El strânsese nouă sute de mii de soldaţi din regatul său. 

Cartagina îi trimisese o sută de mii de gali şi italieni. 

Macedonia, Beoţia, Argolida şi Tesalia, cincizeci de mii de 
oameni. 

Fenicia şi Egiptul, trei sute de vase montate şi echipate. 

Trei regi şi o regină mergeau sub ordinele sale: 

Regele Tirului, regele Sidonului, regina din Halicarnas. 

El plecă, aruncă un pod de vase peste Helespont, invadă 
muntele Atos, se răspândi ca un torent în Tesalia şi acoperi 
cu corturile sale ţara Malienilor. 

I se spusese că aproape de Anthela exista o armată 
grecească ce-l aştepta, dar nu ştia că această armată era 
compusă numai din şapte mii de oameni. 


Fiecare lacedemonian, spartan, teban, thespian sau 
locrian, aveau de luptat cu o sută cincizeci de duşmani. 

Ştiau asta şi fiecare era pregătit să moară. 

Înainte de a părăsi Sparta, cei trei sute de aleşi ai morţii 
îşi serbaseră propriile lor jocuri funebre, în semn că ei se 
socoteau deja ca dormind în morminte. 

Când Leonida s-a despărţit de soţia lui, aceasta îl rugase 
să-i exprime ultima lui dorinţă pentru ca ea să o 
îndeplinească. 

Îți doresc, răspunsese Leonida, un soţ demn de tine şi 
copii care să-i semene. 

Atunci, la porţile oraşului - sau mai curând la ultimele 
case, căci Sparta nu avea nici ziduri, nici porţi - eforii l-au 
ajuns. 

Rege al Spartei, îi spuseseră ei, venim să-ţi reamintim că 
tu ai prea puţini oameni pentru a merge în întâmpinarea 
unei armate atât de numeroase. 

Dar el le răspunsese: 

Nu este vorba să învingem, ci să dăm Greciei timpul de a- 
şi aduna armata. Noi suntem puţini pentru a-l opri pe 
duşman, dar noi suntem destui pentru scopul pe care ni l- 
am propus: datoria noastră este de a apăra trecătoarea de 
la Termopile şi hotărârea noastră este de a pieri acolo. Trei 
sute de victime vor fi de ajuns pentru onoarea Spartei şi 
Sparta ar fi fost pierdută dacă mi-ar fi încredinţat toţi 
luptătorii ei, căci eu presupun că niciunul din ei n-ar fi 
îndrăznit să fugă. 

EI a plecat, a traversat Arcadia, Argolida, Corintul, a şovăit 
un moment între Istm şi Ilermopile, a optat pentru aceasta 
din urmă, a străbătut munţii Beoţiei şi şi-a instalat tabăra la 
Anthela. Acolo şi-a însărcinat îndată oamenii cu ridicarea 
zidurilor vechi ce barau drumul şi care se numeau zidurile 
foccenilor, pentru că aceştia le clădiseră, în timpul 
războiului lor cu messenienii. A fost un lucru uşor, care s-a 
terminat repede. În acel loc drumul nu avea decât lărgimea 
necesară trecerii unui car. 


Un post de spartani fu plasat înapoia râului Phoenix. El era 
destinat să apere intrarea în defileu. 

O potecă, pe care o cunoşteau numai ciobanii, tăia 
flancurile muntelui Anopeu, urca pe vârf şi cobora puţin mai 
sus de târgul Alpenus, ducând la piatra lui Hercule 
Melampigeul. Leonida trimise, pentru a o apăra, mia lui de 
foceeni, care se stabiliră pe înălțimile muntelui Oeta, 
dominând muntele Anopeu. 

Aceste precauţii au fost luate nu pentru a învinge, ci 
pentru a lupta cât mai îndelung posibil. Cu cât moartea va fi 
mai înceată, cu atât Grecia va avea mai mult timp să-şi 
strângă armata. 

Era o chestiune de săptămâni, de zile, de ore. 

Spartanii şi aliaţii lor sosiseră primii pe teren şi au ales un 
teren de luptă care făcea lupta cât de cât posibilă. Asta era 
deja destul: ei erau siguri că vor avea mormântul în locul pe 
care şi-l aleseseră. 

Văzuseră venind această hoardă asiatică, auziseră 
zgomotul făcut de carele şi căruțele acestui milion de 
oameni, simţiseră pământul tremurând sub pasul lor. 

Abia îndrăzniseră să-şi ridice capul pentru a vedea din ce 
parte soseşte moartea! 

Într-un târziu apăru un călăreț persan. Era un trimis al lui 
Xerxe să vadă cu ce duşmani regele regilor va avea de-a 
face. 

Unii făceau exerciţii de luptă în timp ce alţii îşi pieptănau 
şi îşi netezeau părul, căci prima grijă a spartanului la 
apropierea pericolului era să-şi aranjeze părul şi să se 
încununeze cu flori. 

Călărețul a putut pătrunde până la avanposturi, să 
privească exerciţiile şi să se retragă nestingherit. Spartanii 
nu dăduseră semne că l-ar fi remarcat. 

Nevăzându-i decât pe spartani, căci zidul foceenilor îi 
ascunsese restul armatei, iscoada revine la Xerxe şi îi 
spune: 

Ei sunt trei sute! 


Xerxe nu putea să creadă. El se temea de vreun şiretlic şi 
de aceea a aşteptat patru zile. Într-a cincea, el îi scrise lui 
Leonida: „Rege al Spartei, dacă tu vrei să te supui, eu îţi voi 
da imperiul Greciei”. 

Leonida îi răspunse: „Mai curând voi muri pentru patria 
mea decât să o înrobesc”. 

Atunci, Xerxe scrise această a doua scrisoare: „Predă-mi 
armele tale”. 

Sub această laconică somaţie, Leonida scrise acest nu mai 
puţin laconic răspuns: „Vino să le iei”. 

După ce a citit, Xerxe a chemat un corp de armată compus 
din mezi şi cissieni. 

Mergeţi împotriva acestor trei sute de nebuni, zise el, şi 
aduceţi-i aici vii! 

Corpul de armată se puse în mişcare. El număra douăzeci 
de mii de oameni. 

Un soldat alergă la Leonida, strigând: 

lată că vin mezii, o rege! Ei sunt aproape de noi! 

Tu te înşeli, îi zise Leonida, noi suntem aproape de ei. 

Ei sunt atât de numeroşi, adăugă soldatul, încât săgețile 
lor vor fi de ajuns să întunece soarele. 

Cu atât mai bine, interveni un spartan denumit Dieneces, 
noi ne vom bate la umbră! 

Atunci Leonida dădu ordin să nu-i aştepte pe soldaţii lui 
Xerxe, ci, părăsind întăriturile, să le iasă înainte! 

Acolo ei nu erau decât trei sute, dar este adevărat că mezii 
şi cissienii nu erau decât douăzeci de mii. 

După o oră de luptă, cei douăzeci de mii de soldaţi ai lui 
Xerxe fugeau în derută! 

Xerxe trimise în ajutorul lor pe cei zece mii de nemuritori. 

Erau denumiți cei zece mii de nemuritori pentru că 
golurile făcute de moarte în rândurile lor, erau imediat 
împlinite... Ei se recrutau dintre cei mai viteji ai armatei, iar 
golurile nu rămâneau niciodată mai mult de o zi, 
necompletate. 

Hydarnes îi comanda. 


După o luptă înverşunată fură şi ei respinşi, la rândul lor. 

O Sparta! Sparta! Câtă dreptate aveai să spui că cel mai 
bun zid al tău era format din piepturile fiilor tăi! 

A doua zi, lupta reîncepu, iar perşii fură bătuţi a doua 
oară. 

Noaptea veni peste această a doua înfrângere. Xerxe, în 
cortul său, îngrijorat, cu capul în mâini, Xerxe, 
nemaisperând să forţeze trecerea, se întreba dacă n-ar fi 
mai bine să renunţe la expediţie. 

EI îşi amintea că, atunci când fusese la Babilon pentru a 
vedea mormântul regelui Belus, pusese să se deschidă 
cavoul. Înăuntru erau două sicrie, unul plin şi altul gol. Pe 
cel gol se putea citi o inscripţie: „Eu sunt soarta celui care 
mă va deschide”. 

Această soartă, după două asemenea eşecuri, contra a 
numai trei sute de oameni, nu era ea pe punctul de a fi pusă 
alături de cadavrul regelui Belus? 

Atunci intră în cortul regelui, Hydarnes. El aducea un om. 
Omul era un trădător şi acest trădător se numea Epialtes. 

A păstra numele celor viteji este o datorie pioasă, a păstra 
numele trădătorilor este un act de justiţie. Nu este de ajuns 
ca istoria să fie pioasă, ea trebuie să fie şi justă. 

Grecii aveau o divinitate pe care o numeau Nemesis - 
adică Răzbunătoarea! 

Acest trădător venea să dezvăluie regelui perşilor, 
existenţa potecii de pe muntele Anope... 

Hydarnes şi ai lui zece mii de nemuritori plecară imediat, 
având ca ghid pe Epialtes. Ajutându-se de stejarii care 
acopereau flancurile muntelui şi dădeau o umbră mai deasă 
decât aceea a nopţii, ei ajunseră până la foceeni Aceştia 
rezistară un timp, dar erau numai o mie şi luptau unul 
contra zece şi nu erau nici spartani, nici lacedemonieni. 

Leonida auzi zgomotul luptei care se ducea deasupra 
capului său. Veniră apoi sentinelele alergând şi-i spuseră că 
trecerea era forţată. Atunci el îi adună pe şefii aliaţilor lui. 


Toţi erau de părere să se retragă şi să apere numai 
trecerea Istmului. 

Dar Leonida, clătinând capul, le zise: 

Aici Sparta ne-a ordonat să murim, aici vom muri... Cât 
despre voi, continuă el, păstraţi-vă, voi şi soldaţii voştri, 
pentru timpuri mai bune! 

Ei voiau să rămână dar Leonida vorbea în numele Greciei. 
Atunci oamenii din Peloponez, locrienii şi foceeni se 
retraseră. 

Dar tespienii şi tebanii declarară că nu-i vor părăsi pe 
spartani. 

Oamenii din Peloponez erau trei mii o sută. Locrienii, 
treisprezece sute. Foceenii, o mie. Erau cinci mii patru sute 
de oameni care se retrăgeau. Erau două mii o sută de 
oameni care rămâneau. 

Cei care se retrăgeau au avut timpul să ajungă la 
Thronium înainte ca cele zece mii de nemuritori să le taie 
drumul. 

Seara, Leonida a fost anunţat că Hydarnes era la Alpenus 
şi că a doua zi, el va ataca din spate, în timp ce Xerxe va 
ataca din faţă. 

Atunci, spuse Leonida, să nu aşteptăm până mâine. 

Aşadar, ce vom face? îl întrebă fratele lui. 

Vom merge chiar astă noapte la cortul lui Xerxe şi îl vom 
omori sau vom pieri în mijlocul taberei sale... În aşteptare, 
să mâncăm. 

Masa a fost uşoară: drumul pe care veneau proviziile era 
tăiat. 

Asta nu e decât o gustare, zise Leonida, vom mânca mult 
mai bine la noapte, în împărăţia lui Pluton. 

Apoi, întorcându-se, văzu doi spartani, ambii tineri şi 
frumoşi, amândoi rude cu el. 

Unul vorbea încet celuilalt. Fără îndoială îi încredința 
vreunul din acele secrete de inimă pe care, în apropierea 
morţii, omul doreşte să le împărtăşească unui prieten. 


Leonida îi chemă pe amândoi, îi dădu primului o scrisoare 
pentru soţia sa şi celui de al doilea o misiune secretă pentru 
magistraţii din Lacedemonia. 

Ambii surâseră de şiretlicul în care ei recunoscură mila 
tandră a lui Leonida. 

Noi n-am venit aici pentru a duce mesaje, ziseră ei. Noi 
suntem aici pentru a ne lupta. 

Şi se duseră să se aşeze în rândurile din care făceau parte. 

În mijlocul nopţii, Leonida ieşi fără zgomot din întărituri şi 
în mers forţat, în fruntea micii lui armate, distruse posturile 
avansate şi pătrunse ca o pană de fier în tabăra persană, 
înainte ca cei care dormeau să poată să se apere. Cortul lui 
Xerxe intră în puterea regelui Spartanilor, dar regele 
regilor, cum se intitula el, a avut timp să fugă! Cortului i s-a 
dat foc, iar spartanii, lacedemonienii, thespienii şi tebanii, 
cu strigăte teribile, s-au răspândit prin tabără, lovind la 
întâmplare în mijlocul acestei mulţimi înspăimântate prin 
care circulau zvonurile cele mai teribile: se zicea că 
Hydarnes şi cei zece mii de nemuritori au fost aruncaţi din 
înălţimea stâncilor, se zicea spartanii au primit întăriri ceea 
ce le-a dat curajul să atace, se zicea că toată armata 
grecească urmează acestor întăriri şi va intra în luptă. 

Dacă perşii ar fi putut să fugă, ei ar fi fost pierduţi. Dar 
noaptea, necunoscând drumul, cu marea la stânga lor, 
munţii Trachis la dreapta, strâmtorile Tesaliei în spate, ei nu 
puteau să se opună decât cu rezistenţa inertă a numărului. 

Măcelul a durat toată noaptea. 

Dar când veni ziua, primele raze ale soarelui au dat pe 
faţă micul număr al atacatorilor. Atunci, toată această 
mulţime nu trebuia decât să se strângă pentru a-i înghiţi, ca 
o prăpastie, pe cei câţiva oameni ai lui Leonida. 

Şi totuşi lupta continuă cu şi mai mare înverşunare. 
Leonida fu omorât! Onoarea de a-i apăra corpul, cinstea de 
a-l ridica, au dublat ardoarea luptei în jurul cadavrului. Doi 
fraţi, ai lui Xerxe, căpetenii ale perşilor, două sute de 
spartani, patru sute de lacedemonieni, patru sute de 


thespieni, două sute de tebani au format o hecatombă 
demnă de el! în sfârşit, printr-un efort suprem, grecii i-au 
respins pe duşmani, au rămas stăpâni pe corpul lui Leonida, 
au bătut în retragere, au respins de patru ori inamicul, 
lăsând oameni în fiecare din aceste atacuri. Au trecut din 
nou Phoenixul şi s-au oprit înapoia zidurilor lor pe care le- 
au menţinut până când Hydarnes şi cei zece mii de 
nemuritori i-au atacat dinspre Alpenus. 

Toţi au căzut! 

Doar trei lipseau. Unul aproape orb rămăsese în târgul 
Alpenus. Acolo a aflat că Hydarnes cu cei zece mii de 
oameni au urmat poteca de pe munte, au coborât pe la 
piatra lui Hercule şi au mers împotriva tovarăşilor săi. 
Atunci el şi-a luat scutul şi sabia, s-a lăsat condus de sclavul 
său, s-a aruncat la întâmplare în rândurile perşilor şi a 
căzut străpuns de lovituri! Ceilalţi doi, care se 
îndepărtaseră pentru a îndeplini un ordin al generalului lor, 
n-au ştiut că atacul era atât de iminent. Fiind bănuiţi la 
întoarcere că nu au făcut tot posibilul pentru a ajunge în 
timpul luptei, unul s-a omorât cu propriile sale mâini iar 
celălalt a făcut să fie omorât la Plateea. 

Xerxe şi-a continuat drumul şi oraşul Salamina a fost 
perechea Maratonului. 

Apollonius şi însoţitorul lui s-au oprit un moment la 
mormântul lui Leonida. Oricât de preocupat ar fi fost Isaac 
Laquedem de lupta gigantică întreprinsă pentru el, care 
era pe cale să lege lumea antică de lumea nouă, era 
imposibil să nu arunce măcar o privire peste aceste locuri 
glorioase. 

Şi în acel timp, Apollonius i-a povestit despre acest mare 
devotament, care va rămâne ca exemplu nemuritor pentru 
oameni şi pentru popoare. 

Apoi, amândoi şi-au reluat drumul. 

XXXV CĂLĂTORIA (urmare) 

Călătorii se apropiau de ţinta lungului lor drum. Ei 
intraseră în Tesalia. Lăsând în urmă muntele Oeta, încă 


înnegrit de rugul lui Hercule, au traversat Hypata şi Lamia, 
oraşe ale vrăjitoarelor. Ei urmau să se angajeze în 
trecătorile muntelui Othrys, pe vârful căruia uriaşii 
luptaseră zece ani contra lui Jupiter. În sfârşit, au lăsat la 
dreapta lor fluviul Ahelous, cel care încercase să o răpească 
pe Dejanira din braţele lui Hercule, pe când acesta o ducea 
prin valurile sale. Ahelous, învins de trei ori de fiul lui 
Alcmene, sub trei forme diferite, - fluviu, şarpe, taur - 
sfârşise prin a lăsa unul din coarnele sale în mâna 
învingătorului. 

Trecătorile Tesaliei traversate, urmau să se găsească în 
inima lumii antice, la sursele tradiţiilor mitologice, pe un 
teren purtând urmele paşilor gigantici ai eroilor şi ai semi- 
zeilor. În vastul bazin, către care coborau Apollonius şi 
Isaac, îi aştepta Canidia pentru a-i face să asiste la acele 
mistere nocturne pe care magia antică le-a lăsat moştenire 
vrăjitoarelor noastre din Evul Mediu. Acolo fusese odinioară 
o mare interioară, o altă Caspică ce dăinuise până în 
momentul când Neptun, lovind munţii reuniți între Olimp şi 
Ossa cu tridentul lui, i-a dat o trecere, creând valea 
Tempeea, al cărei nume înseamnă deschidere. 

Pe măsură ce marea se precipita în golful Thermaic prin 
valea lempeei care-i fusese deschisă, ieşeau la lumină 
câmpii grase de nămol, iar popoarele din Olimp, Pind, Ossa, 
Pelion şi din Othrys coborau pe acest pământ nou. Numai 
centaurii, fiii lui Ixion şi ai Nuei, au rămas pe înaltele 
platouri ale munţilor. 

Atunci au început timpurile epice ale Tesaliei, care, fiind 
legate prin mai multe puncte cu povestirea noastră, ne 
sileşte să aruncăm asupra lor o privire rapidă. 

La orizontul cel mai îndepărtat, acolo unde istoria se mai 
confundă cu legenda, prima dramă pe care o vedem 
desfăşurându-se a avut loc în timpul unei serbări nupţiale. 
Lapitul Piritous, el însuşi fiu al lui Ixion, se însoară cu 
Hippodamia, fiica lui Adraste, şi invită la ceremonie pe 
centauri, fraţii lui, şi pe regele lui Erichtion. Logodnica era 


frumoasă. În timpul mesei, Erichtion s-a apropiat de ea, a 
luat-o în braţe şi a încercat să o răpească. Atunci, orice a 
devenit o armă, chiar şi tăciunii din vatră. În această primă 
luptă, centaurii sunt învinşi, Erichtion este prins şi Piritous 
nu redă libertatea insolentului său invitat decât după ce, ca 
amintire şi ca răzbunare pentru insulta primită, i-a tăiat 
nasul şi urechile. 

Acesta a fost semnalul unui război distrugător. Regele 
mutilat s-a pus în fruntea unei armate şi a început prin a 
distruge un întreg trib de lapiţi, comandat de Ceneu, care 
mai înainte fusese femeie şi purtase numele de Cenisa. 
Neptun îi solicitase şi obținuse dragostea ei, şi, ca răsplată, 
se oferise să-i îndeplinească o dorinţă. Cenisa o dorit să fie 
bărbat. Atunci Neptun, îndeplinindu-i dorinţa, nu numai că 
a transformat-o în bărbat, dar a făcut-o şi invulnerabilă. 
Acea primă luptă a fost teribilă. Ceneu s-a bătut ca un leu. 
Înconjurat de centauri, care nu au putut să-i ia viaţa, din 
cauză loviturilor ghioagelor lor, a fost înfundat, ca o 
nicovală vie, în măruntaiele pământului. Pe locul unde a 
dispărut, sălbaticii săi duşmani au doborât o pădure 
întreagă, căreia i-au dat foc. 

Dar, din mijlocul flăcărilor şi-a luat zborul o pasăre cu aripi 
de aur: era Ceneu cel nemuritor care urca la cer! 

Centaurii şi-au continuat cursa către capitala ţării lapiţilor, 
dar acestora le-a sosit un ajutor neaşteptat. 

Teseu, deranjat de renumele lui Pirithous, plecase din 
Atena pentru a-l înfrunta. Judecându-se demn de un 
asemenea adversar, Pirithous îşi luase armele şi mergea în 
întâmpinarea lui. Dar, când se găsiră faţă în faţă, cei doi 
eroi simţiră admiraţie unul pentru altul. Mâinile încleştate, 
care aduceau moartea, se deschiseră şi strângându-se în 
braţe îşi jurară o prietenie veşnică. Amândoi reveniră, 
sprijiniți unul de altul, ca Dioscurii. 

Atunci a auzit Pirithous despre invazia centaurilor şi 
despre înfrângerea lui Ceneu. Teseu şi el au plecat imediat 
împotriva agresorilor. Duşmanii lui Pirithous deveniseră şi 


duşmanii lui Teseu. Războiul a durat trei ani. În sfârşit, 
centaurii învinşi în toate luptele, nemaiavând altă salvare 
decât rapiditatea fugii lor, au fost distruşi sau goniţi. Chiron 
rămase singur pe Pelion. Titlul lui de preceptor al lui Teseu, 
ca şi binefacerile pe care le răspândise în tot ţinutul, 
dedicându-se ştiinţelor şi mai ales medicinei, i-au adus 
această răsplată. 

După Pirithous care, îndrăgostit de Proserpina, a încercat 
să coboare în Infern, dar a fost sugrumat de câinele cu trei 
guri, a sosit argonautul Jason. 

Jason s-a născut la Iolchos. Tatăl său, Eson, tocmai fusese 
detronat de Pelas, fratele lui. Tremurând pentru viaţa fiului, 
Eson răspândeşte zvonul morţii sale în timp ce, abia 
eliberat, Alcimede ia copilul în tunica sa şi-l duce la 
centaurul Chiron, care se însărcinează să facă din el un 
erou. 

Copilul a crescut în siguranţă sub îngrijirea lui Chiron şi a 
devenit un tânăr bărbat. Atunci, oracolul Magnesienelor i-a 
poruncit să-şi ia două sulițe şi îmbrăcat într-o piele de 
leopard să se întoarcă în Iolchos şi să-şi ceară tronul 
patern. 

Jason ascultă de oracol, coboară din munte, se prezintă 
înaintea lui Pelias, care-l recunoaşte drept nepotul său, şi 
îndrăzneşte să formuleze primejdioasa cerere. 

Fie, răspunde Pelias, dar trebuie ca vreo faptă demnă de 
Hercule să-mi adeverească originea ta, ca fiind fiul lui Eson. 
În acea epocă, toată Grecia jura pe Hercule, care tocmai 

îşi îndeplinise cele douăsprezece munci. 

Porunceşte, zise Jason. 

Ei bine, reluă Pelias după ce a reflectat un moment, du-te 
în Colhida, adu-mi lâna de aur şi tronul lui lolchos va fi al 
tău! 

Ce era această lână de aur râvnită de Pelias? O vom spune. 

Atamas, rege la Orhomene din Beoţia (trecând pe lângă 
lacul Copais, de pe treptele templului lui Apollo, unde se 
aşezaseră cu două zile mai înainte călătorii noştri, în acel 


ceas de seară când atmosfera se limpezeşte, putuseră să 
zărească, la celălalt mal al lacului, pe Orhomene, profilat în 
depărtările albastre ale Parnasului), avusese de la prima lui 
soţie, Nefela, un fiu numit Phryxus, şi o fiică numită Hella. 

Dar, nu mult după aceea, plictisindu-se de Nefela, Atamas 
a repudiat-o şi a luat în a doua căsătorie pe Ino, fiica lui 
Cadmus. Dar maştera, aşa cum se întâmplă de obicei, a 
prins ciudă pe copiii dintâi, şi se hotări să scape de ei. 

lată cum a încercat ea să-şi atingă scopul: A făcut să se 
strice grâul conţinut în hambarele publice, destinat pentru 
sămânță. Pus în brazdă, grâul n-a mai încolţit şi recolta a 
fost pierdută. A urmat o foamete mare. 

S-a recurs la oracolul de la Delfi pentru a şti ce trebuie 
făcut în acest caz extrem. 

Ino a cumpărat cu aur pe trimişii lui Atamas, şi aceştia au 
raportat că, pentru a îndepărta plaga ce lovise ţara, ar 
trebui, urmând profeția oracolului, să se jertfească zeilor, 
copiii Nefelei. În primele vârste ale religiilor, zeii sunt 
întotdeauna antropofagi. Mult mai târziu, în a doua 
perioadă, s-a ajuns să se înşele gustul lor pentru carne 
omenească, substituindu-i carnea animalelor. Însuşi Iehova, 
Dumnezeul Evreilor, i-a cerut lui Avraam sacrificiul fiului 
său Isaac şi l-a acceptat pe acela al fiicei lui lefte. 

Phryxus şi sora lui, Hella, au fost duşi lângă altar, cu capul 
încununat cu flori. Ei îşi întindeau deja gâtul spre cuțitul 
sacrificatorilor când, palidă, cu părul despletit, nebună de 
durere, veni Nefela străbătând mulţimea, înşfăcă cele două 
victime şi dispăru fără ca niciunul din spectatori să încerce 
să o oprească pe această mamă care-i smulge morţii pe 
copiii săi. 

Acum, ce va face ea şi cum vor scăpa ei de ura maşterei? 
Mercur a prevăzut totul: el i-a dat Nefelei pe berbecul 
Crysomallos, care zboară, vorbeşte şi, în plus, aşa cum 
arată numele lui, are lâna din aur curat. 

Berbecul o aştepta pe Nefela pe malul lacului Copais. 
Mama, înspăimântată şi tremurând, i-a urcat pe cei doi 


copii în spate şi berbecul s-a ridicat în aer, luând direcţia 
Colhidei. Cam la jumătatea drumului, Hella, cuprinsă de 
ameţeală, căzu în canalul ce ducea de la marea Egee la 
Propontida. De atunci, după numele celei pe care o 
înghiţise, acest canal se va numi Hellespont. 

Phryxus ajunse cu bine în Colhida şi, la porunca lui 
Mercur, jertfi berbecul salvator lui Jupiter, care-l ridică la 
rangul de semn în zodiac. I-a păstrat însă lâna şi cu aceasta 
şi-a plătit ospitalitatea pe care i-a dat-o regele Eetes. 

Această lână prețioasă, care de atunci a fost privită cu 
palladiumul€ regatului, a fost suspendată într-un stejar şi 
pusă sub paza unui dragon. 

Această lână o cerea Pelias nepotului său Jason. 

Să-i ceară lâna ar fi însemnat, dacă el ar fi acceptat 
însărcinarea, să-l trimită la moarte. 

Jason a acceptat. 

Atunci a început minunata călătorie a Argonauţilor sau a 
navigatorilor de pe Argo. 

Trebuia, mai întâi, să se construiască o navă, ştiinţă 
complet necunoscută grecilor din nord care, numai prin 
tradiţie, ştiau de cele nouă îndrăzneţe ce transportaseră de 
pe țărmurile Feniciei sau din Egipt, până în Grecia de 
miazăzi, coloniile conduse de Cadmus, Cecrops, Ogyges şi 
Inachus. 

Se puseră pe lucru. Au doborât cei mai frumoşi brazi ai 
Pelionului pentru a face puntea şi carena bastimentului. 
Apoi Minerva a adus ea însăşi din Dodona, adică din 
pădurea unde vorbesc copacii, stejarul care trebuia să 
furnizeze vasului singurul lui catarg. 

Nava este construită la Pagas. Argus, fiul lui Polyb şi al 
Argeei, conduce lucrările. Până atunci, vasele erau de 
formă rotundă. Argus este primul care dă corăbiei lui, 
forma alungită, de peşte. Pe deasupra, o face să meargă 
atât cu rame cât şi cu pânze. 

Cincizeci şi şase de războinici, cărora le cunoaştem 
numele, - în timp ce noi le-am uitat pe acelea ale 


însoţitorilor lui Cristofor Columb, Vasco da Gama sau ai lui 
Albunquerque - îl vor întovărăşi pe Jason în aventuroasa 
întreprindere. 

Cum au ajuns până la noi numele celor cincizeci şi şase de 
eroi, şi cum aceşti argonauţi au navigat printre 
gherdapurile secolelor, pe marea timpului, şi au acostat în 
portul viitorului? Aceasta se datoreşte faptului că acum 
două mii de ani, un poet, suflând deasupra, aşa cum se 
aţâţă flacăra unui foc, a reaprins aceşti aştri războinici pe 
cerul antichităţii în care atâtea stele, s-au stins! Supremă şi 
maiestuoasă putere a poeziei, care face lumină acolo unde 
arde şi întuneric acolo unde este stinsă, şi care, asemenea 
zeilor, răspândeşte nemurire peste capetele care-i sunt 
dragi! 

Acum, care vor fi şefii printre toţi aceşti eroi? 

Mai întâi Hercule care va comanda până ce va părăsi totul, 
pentru a-l căuta pe scumpul lui Hylas. 

Un cuvânt despre această legendă. 

În timpul furtunii care timp de douăsprezece zile zguduise 
nava Argo, Hercule îşi scăpase în mare ghioaga, arcul şi 
săgețile. 

În cele din urmă, furtuna s-a potolit iar nava a aruncat 
ancora la gura Rindagque-ului. Pe coastele munţilor se 
întindeau păduri imense şi întunecate. În ele, Hercule a 
văzut mijlocul de a-şi înlocui armele pierdute. Urmat de un 
copil credincios pe care îl adusese din Mysia, el s-a 
îndreptat către pădurea cea mai apropiată, a tăiat un stejar, 
din care şi-a făcut o măciucă, un frasin din care şi-a făcut un 
arc şi l-a trimis pe Hylas să strângă, pentru a-şi face săgeți, 
trestii, ale căror vârfuri flexibile le vedea legănându-se în 
vânt. 

Frumosul copil îl părăsi, dar apa iazului în care creşteau 
trestiile era atât de limpede încât nu a putut rezista 
tentaţiei de a-şi astâmpăra setea care-l ardea. Şi cum să 
bănuiască pericolul? El se aşeză în genunchi şi îşi apropie 
de apă faţa lui fragedă. Era o tentaţie prea puternică 


pentru nimfele acelui țărm singuratic. Niciodată o gură atât 
de fermecătoare nu atinsese cristalul umed. Buclele lungi 
ale părului blond al adolescentului se muiau în unde. 
Nimfele îl prinseră de buclele părului şi-l traseră sub apă. 
El a vrut să ţipe dar nu a avut timpul să scoată decât un 
suspin! 

La acest suspin Hercule a ridicat capul, dar a luat această 
ultimă suflare terestră a tânărului său însoțitor, drept o 
răsuflare a brizei. 

Totuşi, când ghioaga a fost tăiată şi arcul fasonat, el l-a 
chemat pe Hylas. Hylas, care fusese dus în grotele adânci 
ale iazului nu a putut răspunde. 

Strigătele lui Hercule se înteţiră. Argonauţii rămaşi pe 
țărm auziră chemările disperate ale fiului lui Jupiter, 
răsunând de dimineaţa până seara, în pădure, şi apoi 
depărtându-se spre miazăzi. 

Toată noaptea strigătele ajunseră până la ei, slăbind din ce 
în ce. La apariţia zorilor, ele se stinseră. Presupunând 
atunci că ei nu-l vor mai revedea pe Hercule, Argonauţii au 
ridicat ancora. 

Deci, conducătorii acestei expediţii erau: 

Hercule, în prima parte a călătoriei. 

Jason, care i-a urmat, Tifis, care va fi pilotul, Orfeu, care va 
cânta expediţia, Esculap, care va fi medicul echipajului, 
Linceu, care va semnala primejdiile din apă, Calais şi 
Zethes, care vor comanda vâslaşii, În sfârşit, Peleu şi 
Telamon, care vor veghea la pupă, în timp ce Hercule 
veghea la proră. 

Jason îi puse pe toţi însoțitorii săi să facă jurământul de a 
nu se întoarce fără lâna de aur, oferi un sacrificiu zeilor şi 
apoi desfăşură pânza şi se coborâră vâslele în mare. 

Atunci, nava Argo, în aclamaţiile a douăsprezece oraşe 
care se ridicau pe ţărmul golfului Pagasetic şi pe care, 
asemenea unei regine, le domina Iolchos, înaintă spre 
marea Egee şi depăşi, maiestuoasă, capul Sepias. 


Acolo, pe o stâncă a muntelui Pelion ce surplomba marea, 
stătea centaurul Chiron, preceptorul lui Teseu şi al lui 
Jason. Se putea vedea, sprijinit pe umărul lui puternic, un 
copil care plângea de durerea de a fi prea tânăr, încă, spre 
a putea lua parte la această ilustră expediţie. 

Acel copil era Ahile. 

Vasul se îndepărtă spre nord-est şi dispăru în direcţia 
strâmtorii Hella. 

Să abandonăm capriciilor mării pe aventuroşii navigatori 
care, după şase ani, învingători ai valurilor, vânturilor, 
stâncilor marine, oamenilor, monştrilor, zeilor, se vor 
întoarce în acelaşi golf de unde au plecat, aducând lâna de 
aur cucerită şi pe Medeea răpită. 

Acel copil care plângea, am spus-o, era Ahile. 

Ahile este şi el un fiu al Tesaliei. 

Un oracol i-a prezis mamei sale Thetis, cea mai frumoasă 
dintre nereide, că va aduce pe lume un fiu mai mare decât 
tatăl său. Apollo, Neptun, Jupiter, o ceruseră pe rând ca 
soţie, dar, la prezicerea unui oracol care avea reputaţia de 
a nu minţi niciodată - era oracolul lui Temis - fiecare îşi 
retrăsese cererea. Thetis a fost deci nevoită să se 
mulţumească să ia în căsătorie un simplu muritor. A vrut 
atunci ca cel puţin alesul să fie demn de a fizeu. Ea a 
declarat că va fi soţia aceluia care o va învinge. Mulţi au 
încercat în zadar. În cele din urmă, călăuzit de sfaturile lui 
Chiron, Peleu, mezinul lui Eac, regele Enginei, o învinse pe 
sălbatica zeiţă. Nunta s-a făcut pe Pelion. Toţi zeii au fost 
invitaţi, în afară de Eris, fiica Nopţii, sora Somnului şi a 
Morţii. 

Se ştie cum teribila zeiţă s-a răzbunat de această uitare, 
aruncând în toiul petrecerii un măr de aur pe care erau 
scrise cuvintele: Celei mai frumoase! 

Ce făcea Ahile, fiul lui Thetis şi al lui Peleu, lângă centaurul 
Chiron? El aştepta acel război al Troiei care se va isca în 
urma răpirii Elenei de către Paris şi în care el va trebui să 
moară, pentru a trăi etern în versurile lui Homer! 


Printre cei cincizeci şi şase de tovarăşi ai lui Jason mai era 
un tesalian, acel Admet care, pentru a-i urma, o părăsise pe 
frumoasa Alcesta, care îl adora. 

Alcesta era fiica lui Pelias şi, prin urmare, vara lui Jason. 
Tatăl ei declarase că nu o va da de soţie decât unui erou 
care să intre în Iolchos într-un car tras de două animale 
sălbatice diferite. Condiţia era greu de îndeplinit. Din 
fericire, în timpul exilului de un an pe care trebuia să-l 
petreacă pe pământ pentru că-i omorâse pe ciclopi, Apollo 
primise ospitalitatea lui Admet şi îi plătise această 
ospitalitate păzindu-i imensele lui cirezi. Admet s-a adresat 
atunci zeului ce-i fusese oaspete şi Apolo i-a dat un leu şi un 
mistreţ, pe care el însuşi i-a înhămat la jug. Admet a intrat 
deci în Iolchos pe un car tras de aceste două animale şi a 
obţinut mâna Alcestei. Apoi, a făcut parte din expediţia 
Argonauţilor şi nu s-a mai întors acasă, decât pentru a 
cădea bolnav de o boală mortală. Alcesta, disperată, a 
consultat oracolul care i-a răspuns că viaţa lui Admet va fi 
salvată dacă o altă persoană va consmiţi să moară în locul 
lui. Atuncea, Alcesta nu a şovăit: şi-a luat rămas bun de la 
iubiții ei copii, s-a sacrificat şi a murit. Abia ce a murit că, 
într-adevăr, Admet s-a ridicat sănătos de pe patul de moarte 
şi a aflat preţul cu care existenţa lui a fost salvată! În timpul 
funeraliilor soseşte Hercule, care întreabă de ce se ţine 
această masă funebră, de ce îi vede în haine de doliu şi 
aude plânsele şi cântece funerare. I se spune despre 
durerea lui Admet şi devotamentul Alcestei. Atunci el intră 
în mormânt, se luptă cu moartea, îi smulge cadavrul 
Alcestei şi o repune pe nobila femeie nemişcată şi tăcută pe 
patul unde, după nouă zile, ea va deschide ochii şi va reveni 
la viaţă...! 

Aceasta era ţara magică prin care treceau Apollonius şi 
tovarăşul său, ale cărei legende, Isaac le asculta cu 
aviditate. 

În esenţă, care era punctul comun al acestor drame? 
Lupta omului cu elementele naturii şi cu divinitatea. 


Dacă Ceneus sucombase, Jason a reuşit. Dacă Ahile a 
murit, Hercule, nemuritor, s-a urcat la ceruri. 


Luptând împotriva noului zeu care cerea regatul cerului şi 
al lumii, Isaac nu trebuia, deci, decât să continue, prin 
epocile moderne, tradiţia lumii vechi, al cărui reprezentant 
era. În gura lui întrebări urmau întrebărilor, iar în mintea 
lui luau loc, unele lângă altele, toate aceste legende 
minunate, aşa cum în arsenalul unui vasal ce pregăteşte o 
revoltă contra suveranului său, iau loc, de orice fel ar fi şi 
ori de unde ar veni, armele pe care el poate să şi le 
procure, preferându-le numai pe cele mai tăioase, mai 
ascuţite, mai otrăvite, şi prin urmare, cele mai ucigaşe! 

XXXVI CĂLĂTORIA (urmare) 

Când Apollonius termina de povestit tovarăşului său de 
drum această mişcătoare şi poetică legendă a Alcestei, ei 
ajungeau la extremitatea trecătorilor lui Othrys. La fel cum, 
din înaltul Citeronului, cei doi călători descoperiseră toată 
Beoţia, de la Parnas până la Eubeea, acum ei descopereau 
toată Tesalia, închisă în imensul triunghi format de Olimp, 
Pind şi Ossa. 

În profunzimile albăstrui ale orizontului, ei vedeau 
şerpuind, ca un fir de argint, Pencul, cântat de Simonide, 
Teocrit şi Virgiliu. 

Pe malul lui strălucea alb, oraşul lui Ahile, Larisa. 

La dreapta se ivea, în golful lui, lolchos, oraşul lui Jason. 

La stânga, pe un afluent al lui Peneu, era Trica, oraşul lui 
Pirithous. La picioarele lor era Farsala! 

La cuvântul Farsala, Issac tresări; Farsala îi amintea două 
nume ce legau istoria Orientului cu cea a Occidentului. 

Pentru prima oară de când era în Grecia el auzea acest 
dublu ecou ce avea un răsunet atât în istoria ţării sale cât şi 
în propria lui viaţă. Acele două nume erau ale lui Cezar şi 
Pompei. 

Pompei cucerise ludeea şi făcuse din Siria o provincie 
romană. 

Isaac fusese portdrapel sub August, nepotul lui Cezar. 

Deşi avusese loc între doi muritori, lupta lor nu fusese nici 
mai puţin înverşunată şi nici mai puţin importantă, decât 


dacă ar fi avut loc între zei. 

La Farsala se răspunsese la întrebarea: Cui va aparţine 
imperiul lumii? 

Imperiul lumii rămăsese lui Cezar. 

Ce aveau mai mult decât alţii aceşti doi oameni care 
concentraseră în ei acele două mari şi ultime cuvinte ale 
tuturor luptelor sociale, ale tuturor societăţilor omeneşti, 
fie republică sau imperiu? Despotism, libertate? 

Erau ei fiii operelor lor sau instrumente în mâinile 
Providenţei? Ştiau ei ce făceau, unde mergeau, în ce scop 
erau născuţi, pentru ce cauză trebuiau să moară? 

Mergeau ei ca orbi sublimi pe acest drum pe care 
călătoresc oamenii din trecut spre viitor, dar care este 
drumul lui Dumnezeu? 

Aceasta era o chestiune pe care nu o ridica filosofia antică. 

Dar, evenimentul avea destulă importanţă pentru a-l face 
curios pe Isaac. 

Farsala! repeta el lent după Apollonius. Aşadar noi păşim 
pe câmpul de luptă de la Farsala!... Mi s-a arătat la 
Alexandria locul unde a fost asasinat Pompei. Arată-mi locul 
unde a fost învins. 

Apollonius întinse mâna spre o coloană ridicată chiar pe 
versantul muntelui în vârful căruia stăteau ei: 

Acolo era tabăra lui Pompei, zise el, şi dincolo, la 
confluenţa celor două pâraie, dintre care unul se numeşte 
Apidanus iar celălalt nu are nume, era tabăra lui Cezar. 

Isaac făcu semn că asculta. 

Pompei avea cu el nouă legiuni de cetăţeni romani: cinci 
aduse din Italia, una de veterani venită din Sicilia, şi numită 
geamăna, pentru că era formată din două legiuni: una 
furnizată de Macedonia, pe care o avem înaintea noastră 
dincolo de Olimp, şi alta de Creta, pe care o avem înapoia 
noastră dincolo de Ciclade. În sfârşit, altele două erau 
ridicate din Asia, de Lentulus. Pe lângă acestea, mai avea 
trei mii de arcaşi din Lacedemonia şi din Pont, 
douăsprezece sute de prăştiaşi din insulele Baleare şi din 


Siria, şase sute de gali aduşi de Dejotarus, cinci sute de 
traci trimişi de Cotys, cinci sute de capadocieni conduşi de 
Ariobarzan, două sute de macedoneni sub ordinele lui 
Rascipolis, cinci sute de gali şi germani chemaţi din 
Alexandria, opt sute de călăreţi recrutaţi printre păstori şi 
sclavii lor şi, în sfârşit, trei sute de galaţi, dardanieni, beşi, 
tesalieni. Cu totul avea aproape două sute şaizeci de mii de 
oameni. În plus, cavaleri, senatori şi frumoasa tinereţe a 
Romei, toţi au alergat acolo pentru a sfârşi dintr-o singură 
lovitură cu duşmanul comun: Cezar şi poporul! Pe lângă 
acea faimoasă legiune a zecea, care nu-l părăsea niciodată, 
Cezar avea cu ei puţini romani, dar mulţi din aceia care în 
Italia erau numiţi barbari. Aceşti barbari, constituiau 
infanteria grea a Belgiei şi infanteria uşoară din Avernia şi 
din Aquitania. Erau călăraşi germani şi gali, arcaşi ruteni, o 
gardă spaniolă. De altfel, cu toţii, soldaţi devotați şi teribili. 
La Massilia, unul singur dintre ei a cucerit un vas întreg. În 
Africa, Scipio, vrând să cruţe viaţa unuia care fusese făcut 
prizonier, primi răspunsul acestuia. 

Soldaţii lui Cezar sunt obişnuiţi să-şi dea viaţa, nu să o 
primească! 

Şi îşi tăie gâtul. La Dirrahium, un altul primise trei răni şi o 
sută treizeci de lovituri în scut. 

În tabăra lui Pompei, nimeni nu se îndoia de victorie. Se 
mirau numai că Pompei întârzia atât cu lupta. Domitius îl 
întreba: 

Agamemnon, cât timp socoteşti tu că vei face să dureze 
acest război? 

Cicero şi Favonius îi sfătuiau pe prietenii lor, care se 
găseau sub ordinele învingătorului lui Sertorius şi lui 
Mitridate, să renunţe în acest an la smochinele din 
Tusculum. Afranius, care vânduse Spania lui Cezar, zicea: 

Este un negustor care ştie să cumpere provincii, dar nu să 
le cucerească! 

Cine mai rămăsese în Italia era considerat trădător şi 
merita moartea. 


Sylla este ca un copil, ziceau pompeienii. El nu are îndoieli 
despre cei pe care trebuie să-i proscrie. Dar şi listele 
noastre sunt făcute: noi vom proscrie nu persoane, ci mase! 

Îşi disputau consulatele şi preţurile. Trimiteau mesageri la 
Roma pentru a reţine casele cele mai bine plasate pentru 
îndeplinirea funcţiilor. Faptul de a nu şti cine va avea 
funcţia de mare Pontif, deţinută acum de Cezar, îi încurca 
pe cei mai ambiţioşi. În ajunul bătăliei a avut loc o mare 
serbare. Au întins mese, au împodobit corturile cu flori şi 
frunze. 

Un singur om nu împărtăşea încrederea comună: era 
Sextus, fiul mai mic al lui Pompei. Fiul mai mare, Cneus, 
rămăsese culcat în pământul Spaniei. Noaptea veni. Sextus 
o luă pe acel drum pe care îl vezi şi, urmat numai de un 
sclav, ajunse în pădurea care creşte pe malul Enipeului. 
Acolo, se spune, a consultat-o pe vrăjitoarea Erihto, şi prin 
gura unui cadavru, căruia ea i-a redat pentru moment viaţa, 
i s-a prezis înfrângerea de a doua zi, asasinarea tatălui său 
în Africa şi propria lui moarte în Asia. 

Evreul surâse la auzul acestei povestiri, care-i întărea 
speranţa. 

Crezi tu, întrebă el, că vrăjitoarele de azi au puterea 
acelora din timpul lui Pompei? O crezi pe Canidia tot atât de 
învățată ca şi Erihto? 

Nu avea nici o teamă, zise Apollonius. Dacă Canidia nu îţi 
răspunde după dorinţa ta, o vom consulta pe însăşi Erihto. 

Dar, răspunse Isaac, de o sută de ani de când Sextus 
Pompei a consultat-o, ea a avut tot timpul să moară. 

N-are importanţă! Nu ţi-am spus că ea i-a răspuns lui 
Sextus prin gura unui mort?... Moartă sau vie, Erihto îţi va 
răspunde, dacă nu va putea răspunde Canidia. 

Atunci, să nu mai pierdem timpul, zise Isaac, să mergem să 
le întâlnim acolo unde ne aşteaptă. 

Cu atât mai mult, reluă Apollonius pornind iar la drum şi 
începând, împreună cu evreul, să coboare pe pantele 
muntelui, cu cât aş putea să-ţi spun restul, mergând... 


Lupta era decisă. La ivirea zilei, totul fu în mişcare în tabăra 
lui Pompei. Venise timpul. Cezar luase hotărârea de a se 
retrage în Macedonia. El dăduse deja ordinul să se strângă 
corturile, când a văzut că Pompei împreună cu armata lui, 
coboară de pe înălțimile unde se fortificase. 

Ah! zise Cezar, s-ar părea că ni se oferă lupta. Acum nu 
mai trebuie să ne retragem: ni se dă poate ocazia de a 
învinge. Să ne folosim de ea, poate că nu vom avea alt 
prilej! 

Pompei ţinu un lung discurs soldaţilor săi. Cezar le zise 
însă alor săi numai aceste trei cuvinte: 

Loviţi la faţă! 

El prevedea că această strălucitoare tinereţe romană, 
aceşti cavaleri eleganţi, aceşti frumoşi ai porticurilor 
Octaviei, ai Câmpului lui Marte şi ai Căii Appia s-ar lăsa mai 
bine dezonoraţi decât desfiguraţi... Cele două armate se 
îndreptară una împotriva alteia. Un centurion mai bătrân, 
plasat în avangardă şi care trebuia să înceapă atacul, îi zise 
lui Cezar, trecând pe lângă el în marş forţat cu oamenii lui: 

Cezar, tu vei fi mulţumit azi de mine, mort sau viu! 

Printre soldaţii lui Cezar, o sută douăzeci se consacraseră 
zeilor infernului, cu condiţia ca generalul lor să obţină 
victoria. Pompei, în afară de cavaleria tracă, tesaliană, 
numidă, avea şapte mii de cavaleri romani, adică toată 
noblețea Romei. Această trupă care-l ura pe Cezar, mai ales 
ca patrician, se însărcinase să învăluiască, printr-o mişcare 
rapidă, a zecea legiune. Labienus, fost locotenent al lui 
Cezar, conducea atacul şi jurase să nu depună armele decât 
atunci când l-ar fi învins pe generalul lui. Dar Cezar 
prevăzuse această tactică. El întărise legiunea a zecea cu 
şase cohorte. În momentul bătăliei, acele şase cohorte 
trebuiau să iasă în faţă şi, în loc de a azvârli cu suliţele, ei 
trebuiau să amenințe cu vârfurile lor, strigând cuvintele lui 
Cezar: „Loviţi-le faţa!”. Manevra s-a efectuat întocmai. 
După o luptă care nu a durat nici o jumătate de oră, toţi 
aceşti cavaleri fugiseră cu faţa ascunsă în mâini! Din 


centru, Cezar dăduse ordinul de a-i fugări pe duşmani 
scoțând strigăte puternice. Strigătele barbarilor erau chiar 
mai teribile decât loviturile lor! Dealtmiteri, în momentul 
când centrul, şarja, cavalerii se întorceau în dezordine, 
urmăriţi de cavaleria de gali a lui Cezar, Pompei judecă 
bătălia pierdută şi, ca Antoniu la Actium, nu încercă să mai 
lupte. Este un moment în care cei mai puternici simt că 
forţele îi părăsesc, cei mai curajoşi, că îi abandonează 
curajul şi, înțelegând că le-a sunat ceasul şi că zeii le sunt 
împotrivă, nu mai gândesc decât să fugă şi să-şi scape 
singurul bun care le-a mai rămas, viaţa! Pompei, care 
domina lupta din înălţimea acelei stânci pe care o vezi, sări 
pe cal, îşi aruncă însemnele pentru a nu fi recunoscut, 
ajunse la mare şi se îmbarcă pentru Lesbos, unde-şi lăsase 
soţia, pe tânăra şi frumoasa Cornelia... Tu i-ai văzut 
mormântul, tu ştii cum a murit el! Când Cezar văzu victoria 
decisă, se aruncă în mijlocul combatanţilor, strigând: 

Cruţaţi viaţa cetăţenilor romani! 

I s-au adus Brutus şi senatorii prizonieri. El le-a cerul 
prietenia lor, oferind-o în schimb pe a sa. Apoi, parcurgând 
câmpul de bătălie, zise cu durere, văzând morţii măcelăriți 
pe pământ: 

Ei au vrut-o! lată-mă stăpânul lumii printr-o crimă, dar 
dacă eu aş fi depus armele, ei m-ar fi dat morţii ca pe un 
bandit. 

Dintre toţi prizonierii nu a pus să fie omorâţi decât trei: 
erau tineri cavaleri care se distraseră ştrangulându-şi 
liberţii, sclavii şi leii. 

Isaac rămase gânditor un moment şi apoi îl întrebă pe 
Apollonius: 

Crezi tu că toate aceste evenimente se iscă şi se 
înfăptuiesc numai din întâmplare, sau, că aranjate şi 
combinate de Providenţă, servesc la îndeplinirea unui scop 
fixat dinainte în mintea zeilor? 

Eu nu ştiu ce te învaţă religia ta relativ la acest subiect şi 
poate că nu o ştii nici tu, răspunse Apollonius, căci se spune 


că religia evreilor are secrete cunoscute numai de preoţi, şi 
câteodată Iehova se plictiseşte de rugăciunile celor ce-l 
iubesc. La noi însă nu este aşa. Jupiter este primul sclav al 
acestei divinităţi de nestrămutat, surdă, inflexibilă, pe care 
grecii o cheamă Imarmene, iar latinii, Fatum. Ea exista 
atunci când nimic nu exista încă, înaintea Haosului, înaintea 
Terrei, înaintea Erebului, înaintea lui Amor! Tu i-ai vizitat 
pe adoratorii focului. La noi, destinul este ceva ca Zervante- 
Akeren a parşilor, care planează asupra lui Ormuzd şi a 
întregii creaţii. Este legea mamă care nouă ne rămâne 
necunoscută şi ascunsă. Feţele sub care ne apare sunt: 
Eros, amorul, - Themis, legea, - Dice, justiţia, - Ananke, 
necesitatea, - Tyche, multitudinea evenimentelor, unele 
principale, altele episodice, caracteristica neaşteptată şi 
bizară a detaliilor. Dar totul era scris dinainte şi prin 
urmare nu putea suferi schimbări. Cât despre acest cuvânt 
„providenţă” pe care l-ai pronunţat, este un cuvânt nou şi 
eu nu-l cunosc. 

Este adevărat, răspunse Isaac, cu un oftat. Am uitat că 
acest cuvânt l-am auzit pronunţat numai de ucenicii lui 
Hristos şi că tu nu ai de unde să-l cunoşti şi nici eu n-aş şti 
să-l explic... Să mergem, Apollonius, că ne apucă noaptea. 

Într-adevăr, soarele cobora înapoia Pindului, pictând în roz 
vârfurile înzăpezite ale muntelui consacrat lui Apollo, în 
timp ce, dinspre răsărit, noaptea începea să se aştearnă în 
valuri largi. 

Dar această noapte era stranie. S-ar fi zis că era produsă 
nu numai prin absenţa luminii, dar şi prin îndesirea 
atmosferei. În această obscuritate care venea, aşa cum vine 
vântul, cu aripi, i se părea lui Isaac că aude tot felul de 
zgomote neobişnuite precum: ţipete de păsări, şuierături de 
şerpi, vaiete de fantome. Dar ce importanţă aveau pentru 
el? Ştia că nici o fiinţă, fie că aparţinea pământului, apei sau 
aerului, nu avea nici o putere asupra lui. 

Dar, cum totul trebuia să fie pentru el o învăţătură, întreba 
despre toate. 


Ocolind ultima pantă a muntelui, au ajuns pe drumul care 
tăia în două câmpul de luptă de la Farsala. 

Câmpia era presărată cu movile care nu erau altceva 
decât tumuli sub care zăceau închise cadavrele. Aceşti 
tumuli făcuseră din câmpul de bătălie un fel de mare cu 
valuri solide, cenuşii şi nemişcate. 

Dar, în momentul când ultima rază a zilei se stinse spre 
apus, lui Isaac i se păru că această mare începe să se agite 
şi să se tânguie. Fiecare val devenea mişcător, iarba 
dispărea şi lăsa să se vadă acest sol friabil ce acoperă 
gropniţele umplute proaspăt. 

Şi cum totul lua în obscuritate acea aparenţă vagă şi 
aproape informă a aburilor ce plutesc deasupra mlaştinilor, 
i se mai păru că fiecare mormânt se crapă şi că spectre 
înarmate ieşeau încet, scuturând ţărâna care se scurgea 
din părul şi de pe umerii lor. Alegându-şi fiecare adversarul, 
se atacau fără zgomot. 

Un moment, el privi această luptă mută, ca cineva care ar 
vrea să se asigure că nu este jocul unei iluzii. Apoi, 
adresându-se lui Apollonius, îl întrebă: 

Nu vezi tu ca şi mine aceste umbre care se luptă în 
câmpie?... Sau gândul că mergem pe un teren magic ne 
face să ne imaginăm, fantome care nu există? 

N-aş şti să-ţi spun că ceea ce vezi există în realitate, dar 
cel puţin aparenţa este în faţa ochilor tăi, îi răspunse 
Apollonius. 

Ce fac, atunci, toate aceste fantome, şi pentru ce, chiar şi 
morţi, se luptă cu vrăjmăşia celor vii? 

Aşa se întâmplă cu cei care cad în războaiele civile, acei ce 
s-au luptat împotriva prietenilor lor, împotriva 
concetăţenilor, împotriva rudelor lor. Războiul civil este un 
fapt nelegiuit şi ei sunt apăsaţi din plin de nelegiuirea lor! 
Acei pe care îi vezi acolo, sau mai curând ale căror umbre le 
vezi, sunt acei care fiind în tabere opuse şi recunoscând un 
tată, un fiu, un frate sau un prieten, au atacat cu precădere 
acest adversar şi l-au omorât, sau sunt morţi de mâna lui. 


Pedeapsa lor este de a nu-şi găsi liniştea în mormânt, să se 
deştepte în fiecare noapte, cu o mânie întotdeauna 
proaspătă în inimă şi cu sabia mereu tăioasă în mână şi să 
comită, în aparenţă chiar asupra fantomelor, aceeaşi crimă 
pe care ei au comis-o odinioară, în realitate, asupra fiinţelor 
vii. De aceea, când vine noaptea, nimeni nu se încumetă să 
treacă prin câmpia pe care o traversăm. Ea este 
blestemată! Nimeni nu o însămânţează, nici o turmă nu 
paşte aici, nici un animal nu-şi face culcuşul şi nici o pasăre 
nu-şi face cuibul în ea. lerburi dăunătoare cresc singure şi 
aici vin acum vrăjitoarele din toate ungherele Tesaliei să 
culeagă la miezul nopţii plantele magice cu care îşi 
îndeplinesc sacrificiile rituale... Dar, să mergem, Isaac. Mai 
avem încă drum de făcut! 

Amândoi îşi continuară mersul. Dar Isaac se întorcea din 
timp în timp pentru a vedea această asemuire de 
învălmăşeală, această aparenţă de măcel, acel simulacru de 
ucideri, care se petrecea înspăimântător în întuneric. 

Însă ei mergeau repede şi fiecare pas îi îndepărta de 
câmpul blestemat. Pe măsură ce avansau, îi vedeau pe 
văcarii ce mânau înaintea lor boii cu coarne lungi, pe 
păstorii care-şi zoreau turmele, pe călăreţii care-şi 
îmboldeau armăsarii, căci toţi simțeau că noaptea care abia 
începuse nu era o noapte obişnuită şi că întunericul care-i 
împresura era pentru ei fatal. 

Dintr-o dată se auzi un zgomot asemănător cu acela al 
unui cârd de păsări care în obscuritate ar fi bătut din aripi 
de cupru. În acelaşi timp cerul, deja întunecat, deveni încă 
mai sumbru. Norul înaripat venea de la miazăzi şi mergea 
către miazănoapte. 

Ce este acolo? întrebă evreul. 

Păsările lacului Stymfalus care vin din Arcadia şi merg 
după pradă. Sunt monştri cu capete, aripi şi gheare de fier. 
Însuşi Marte le-a învăţat arta războiului. Ele aruncă 
împotriva celor pe care-i atacă penele lor de oţel, care le 
străpung armurile şi scuturile... Carnea omenească este 


hrana lor favorită. Noaptea tabără pe câmpurile de luptă 
acoperite de morţi şi, lăsând lupilor cadavrele, devorează 
mai ales pe răniții care mai respiră... Haidem! Ele se duc 
acolo unde mergem şi noi. 

Şi călătorii îşi continuară drumul. 

După un sfert de oră, un alt zgomot trecu prin întuneric. 
Era încă un zbor, dar de data aceasta însoţit de un miros 
nesuferit. Venea dinspre răsărit şi trasa pe cer o dâră 
albăstruie, Şi astea sunt stymfalide? întrebă evreul. 

Nu, zise Apollonius, sunt Harpiile, fetele lui Neptun şi ale 
Mării. Cele mai însemnate se numesc Aello, Ocypeta şi 
Seleno. Tu ai să le vezi cu feţele lor de bătrâne, ciocul 
coroiat, corpul de vultur, mamelele lăsate şi ghearele de 
bronz. Mult timp ele l-au înnebunit pe orbul Fineu, rege al 
Salmydessei în Tracia dar, trecând împreună cu Argonauţii 
pentru a merge în Colhida, Calais şi Zetes, cei doi fii ai lui 
Boreu şi ai nimfei Oritia, s-au repezit în urmărirea lor prin 
aer şi le-au forţat să se refugieze în insulele Strofade. Acolo 
le-a întâlnit Enea, căruia Seleno i-a prezis foametea teribilă 
care îi va lovi pe troieni... Fără îndoială, Canidia are nevoie 
de una din penele lor pentru a trasa-litere magice... Vino! 
Ele se duc acolo unde mergem şi noi. 

Şi călătorii îşi continuară drumul. 

Nu trecuse bine un alt sfert de oră, că un nou zgomot se 
iscă în tenebre. Era un zbor ca şi primele două, dar însoţit 
de nişte strigăte nemaiauzite. El venea de la nord şi mergea 
către sud, completând triunghiul monstruos ce fusese 
început de păsările lacului Stymfal şi de către Harpii. 

Ce sunt aceşti noi monştri cu corp de femeie, cu aripi de 
vultur şi coadă de şarpe, precedaţi de o lumină sângerie, 
întrebă Isaac, şi prin ce minune unul dintre ei îşi ţine în 
mână capul proaspăt tăiat din care picură sângele? 

Nu le recunoşti tu pe cele trei fiice ale lui Forcis şi Ceto, pe 
hidoasele Gorgone? răspunse Apollonius. Toate trei au la un 
loc un singur ochi, un singur corn şi un singur dinte. 
Ascunse în măruntaiele pământului, se cred la adăpost de 


orice atac. De altfel, de ce s-ar putea teme? Unicul lor ochi 
nu are oare puterea fatală de a transforma în stană de 
piatră tot ce priveşte? Perseu, înarmat de Minerva cu scutul 
ei, de Mercur cu o coasă de diamant şi de Neptun cu un coif 
care-l făcea invizibil, a intrat în caverna lor, în timp ce erau 
adormite. El a tăiat capul Meduzei, una din ele, şi l-a adus 
pe pământ. Tot timpul cât l-a păstrat, Perseu s-a servit de 
acest cap pentru a-şi combate duşmanii. Când s-a ridicat la 
cer, el l-a redat Meduzei, având grijă de a înlocui ochiul 
teribil care împietrea, cu un ochi de diamant, care 
luminează. lată de ce Meduza îşi ţine în mână capul ei tăiat, 
iar ochiul de diamant ce iluminează drumul celor trei surori 
oribile, ţi-a permis să le vezi trecând prin aer... 
Dealtminteri, dacă tu vrei să le priveşti mai de aproape, îţi 
va fi uşor... Vino! Ele se duc unde mergem şi noi. 

Şi călătorii îşi continuară drumul mai departe. 

După aproape o sută de paşi, Isaac văzu ceva mişcându-se 
pe drum. Păreau nişte scântei, jucându-se. Câteodată se 
târau în ţărâna drumului, altă dată se ridicau la o înălţime 
de unul sau două picioare. Apropiindu-se, el recunoscu 
două vipere lungi care se băteau. Ceea ce luase el drept 
scântei erau ochii lor de rubin. Scânteile se urcau şi se 
coborau, după cum viperele se târau pe pământ sau se 
ridicau pe coadă. 

Isaac vru să le alunge cu toiagul, dar Apollonius îl opri şi 
mergând la o tufă de alun tăie un băţ lung de trei picioare şi 
gros ca degetul cel mare. Apoi reveni la cele două vipere şi 
cu un şuierat, ce părea un ordin, aruncă-între ele băţul de 
alun. 

Îndată, lupta încetă şi viperele se înfăşurară în jurul 
băţului. 

Apollonius luă acest nou caduceu şi îşi continuă drumul. 

Era uşor de sesizat, dealtfel, că se apropiau de locul 
teribil. Un dâmb mărginea orizontul şi dincolo de acesta se 
auzea una din acele rumori profunde a căror cauză este 
imposibil de precizat şi care părea a fi suflarea vântului 


printre copaci uscați, mugetul mării rostogolindu-se pe 
pietre şi cascade precipitându-se în râpe. Una din acele 
lumini care se văd de departe, deasupra incendiilor, ilumina 
atmosfera şi făcea să pară de un roşu sângeriu, rarele stele 
ce se întrevedeau prin ceața întunecată. 

Meteoriţi străbăteau fără zgomot cerul şi se încrucişau în 
toate direcţiile. Drumul se îngusta din ce în ce şi nu mai 
permitea trecerea decât printr-o strâmtoare îngustă. 

Dintr-odată se auzi un şuierat teribil şi un şarpe gigant ale 
cărui încolăciri enorme barau drumul îşi ridică capul. 
Legănându-l, îi ameninţa pe călători cu ochii lui de jeratic, 
cu tripla lui limbă şi cu dinţii săi ascuţiţi. 

Dar Apollonius înaintă şi-i arătă caduceul cu cele două 
vipere: 

Nu mă recunoşti tu, Pithon? îi zise el. Doar nu e pentru 
prima dată că ne întâlnim... Haide, fiu al noroiului! Haide, 
simbol al materiei! În numele lui Apollo, zeul zilei, fă loc 
spiritului! 

Şarpele scoase un ultim şuier şi, retrăgându-se în sine, 
căzu sub formă de noroi şi tină fetidă, în mijlocul drumului. 

Călătorii trecură, evitând să calce pe acest noroi şi îşi 
continuară drumul. 

Abia făcuseră un stadiu, că pământul se deschise la 
douăzeci de paşi de ei şi un leu enorm, cu coama zbârlită, 
îşi făcu apariţia, însoţită de răgete îngrozitoare. 

Apollonius merse spre el şi arătându-i caduceul, aşa cum 
făcuse şi cu şarpele, îi zise: 

Leule din Nemeea, uiţi că eu vin din Corint! Acum opt zile, 
ţi-am vizitat peştera: Ea era goală! Leule din Nemeea, am 
văzut pielea ta pe umerii lui Hercule. Du-te! Încearcă să 
sperii pe altcineva, căci eu ştiu că nu eşti decât o umbră. În 
numele învingătorului tău, lasă-ne să trecem! 

Leul se mistui în adâncurile pământului care rămase 
deschis în locul unde dispăruse el. 

Cei doi călători ocoliră prăpastia şi îşi continuară drumul. 


Dar, aproape în acelaşi moment, apăru pe vârful dâmbului 
un nou monstru, care cobori în faţa călătorilor noştri. El 
avea capul unui leu, corpul unei capre, şi coada unui 
dragon, iar prin gura deschisă, arunca flăcări. 

Apollonius nu se sperie nici de această dată, aşa cum nu se 
speriase de răgetele leului şi nici de şuierăturile şarpelui. El 
se apropie de monstru, având mereu caduceul întins în faţă. 

Fiică a lui Typhon şi a Echidnei, fantastică Himeră, zise el, 
eu nu am nici săgețile şi nici calul înaripat al lui Belerofon, 
dar eu ştiu cuvântul magic cu care l-ai îmblânzit pe regele 
Liciei... Himeră, dispari şi liberează-ne trecerea! 

Şi Apollonius pronunţă un singur cuvânt atingând Himera 
cu capătul caduceului său. În acelaşi moment ea se risipi ca 
un fum. Atunci, întorcându-se spre Isaac, spuse: 

Vino, nimic nu ne va mai sta în cale. 

Şi amândoi, în câteva minute, atinseră culmea dâmbului. 
De acolo privirea lor domina toată câmpia. 

În acel moment luna plină urca lent pe cer, dinapoia 
Pelionului. Discul ei apărea însângerat, semănând cu un 
scut de aramă pe care a fost adus mamei sale un tânăr 
spartan măcelărit. 

XXXVII CENTAURI ŞI SFEINCŞI. 

Călătorii aveau la picioarele lor fluviul pe care, din 
înălţimea Othrysului, îl văzuseră şerpuind în câmpie, numai 
că în faţa lor, el descria o jumătate de buclă, asemănătoare 
cu o potcoavă imensă. Dincolo de celălalt mal trebuia să se 
ţină acea adunare infernală, comandată pentru ei prin 
Canidia. 

La lumina flăcărilor fantastice ce alergau pe mal, fluviul 
semăna cu încolăcirea unui şarpe gigant al cărui cap se 
adapă în mare, în timp ce coada se târăşte încă peste 
stâncile Pindului. Tot terenul cuprins în această buclă a 
fluviului părea că a devenit în această noapte, domeniul 
Canidiei şi al curţii ei teribile. 

Niciunul dintre monştrii mitologiei antice nu lipsea de la 
întâlnire: satiri cu picioare de ţap, ciclopi cu un singur ochi, 


arimaspe de pe muntele Rif, sfincşi de Asia cu aripi de 
acvile, cu gheare de leu, cu faţa şi sâni de femeie, stincşi din 
Egipt cu capetele încoronate cu benzi de Anubis, păsări 
Stymfalide cu ciocul de fier, gorgone cu păr din şerpi, harpii 
cu mâinile spurcate, grifoni de India, paznici ai comorilor, 
sirene împodobindu-şi cu flori de apă capetele lor de zeițe, 
empuse cu picioare de măgar, Hidra din Lerna cu capete ce 
renasc. Cu toţii veniseră la chemarea reginei vrăjilor. 

Fiecare monstru acţiona după capriciul său, sau ascultând 
de ordinele unei vrăjitoare. De aceea se producea acel 
zgomot, imposibil de descris, compus din tot ansamblul de 
şuierături ale vântului şi de mugete ale mării. De acolo 
venea acea lumină care se vedea de departe ca emanaţia 
unui incendiu şi care acoperea întreaga parte a câmpiei cu 
un dom de fum roşiatic, în care, ca şi cum ar fi fost în 
elementul lor familiar, înotau lilieci cu aripi enorme. 

Nici o barcă nu era priponită la malul fluviului. Dar, îndată 
ce apărură cei doi călători pe culmea dâmbului, luminaţi de 
reflexul flăcărilor, sirenele se şi apropiară de mal şi cu acea 
voce răpitoare care aproape că era să-l piardă pe Ulise şi 
tovarăşii săi, îi invitară să li se încredinţeze lor pentru ai 
trece pe celălalt mal. 

Dar Apollonius, fără a le asculta şi ridicând tonul, strigă: 

Hei! bătrâne Chiron, vino şi trece-ne pe celălalt mal. Îţi voi 
da ca recompensă, veşti proaspete despre elevul tău Ahile, 
care mi-a apărut pe coastele Troadei şi care m-a însărcinat 
cu un mesaj pentru tine. 

Apollonius nu pronunţase încă ultimul cuvânt că maestrul 
atâtor eroi şi despica apele Peneului, cu pieptul său robust 
îndreptându-se spre ei. Câteva secunde i-au fost deajuns să 
traverseze fluviul. Alte câteva, pentru a străbate distanţa 
dintre mal şi dâmb. 

Isaac îl privea cu atenţie şi curiozitate pe omul-cal, simbol 
al ştiinţei antice, al cărui nume însemna mână 
îndemânatică, şi care venise pe lume în urma dragostei 
dintre Saturn şi nimfa Filira. El ştia că magia, prezicerea, 


astrologia, medicina, muzica, erau lucruri familiare fiinţei 
singulare pe care o avea în faţa lui. Mai ştia că în lunga lui 
carieră, consacrată în întregime imortalizării umanităţii, 
dacă s-ar putea zice aşa, Chiron văzuse trecând, nu numai 
sub ochii săi, dar chiar prin mâna lui, pe principalii eroi ai 
antichităţii. Cefal, Phoenix, Aristeu, Hercule, Nestor, 
Amfiaras, Tezeu, Peleu, Jason, Meleagru, Hipolit, Castor şi 
Polux, Machaon şi Podalyr, Menesteu, Diomede, Ajax, 
Palamede, Esculap, Ulise, Antilocus, Enea, Protesilas, Ahile, 
fuseseră elevii lui. Toţi aceşti oameni, toţi aceşti eroi, toţi 
aceşti semi-zei, al căror geniu, îndemânare sau forţă 
veghease asupra leagănului umanităţii, - unii ca legislatori 
înţelepţi, alţii ca îmblânzitori de monştri, ca distrugători de 
tâlhari, ca întemeietori de imperii, ca strămoşi ai 
popoarelor - geniul, îndemânarea şi chiar puterea le 
datorau divinului centaur. 

Acesta se opri în faţa celor doi călători. 

Ah! Tu eşti, Apollonius, zise el. Fii binevenit în bătrâna 
noastră Tesalie, tu şi cel care este la dreapta ta... Eu te 
aşteptam. Un vis mă prevenise de sosirea ta şi ştiam că 
umbra lui Ahile îţi apăruse. Povesteşte-mi ce ţi-a spus, 
pentru ca să fac pentru el ceea ce îşi doreşte. 

Ilustre centaur, răspunse Apollonius, lasă-mă să-ţi spun 
mai întâi cum mi-a fost acordată favoarea de a-l vedea pe 
divinul tău elev. Era după întoarcerea mea din India. Mă 
hotărâsem să vizitez Troada şi să fac, tot ca şi Alexandru din 
Macedonia, libaţii la mormântul fiului lui Thetis şi Peleu. Eu 
ştiam că atunci când Ulise a vrut să-i evoce umbra, el 
săpase pământul de pe mormântul lui şi vărsase acolo 
sânge de miel. Eu nu puteam să fac aşa, fiind pitagorician 
şi, prin urmare, duşman ai celor ce varsă sânge. Dar m-am 
apropiat de monument cu sufletul plin de respect şi de 
spaimă şi am zis: 

O, divinule Ahile! Vulgul te crede mort, dar asta nu e 
părerea nici a lui Pitagora, învățătorul meu, nici a 
învăţaţilor Indiei, nici a savanților din Egipt şi nici a mea... 


Dacă tu trăieşti deci, aşa cum cred, divinule Ahile, îndură-te 
să apari şi să-mi dai poruncile sau sfaturile tale! 

Cum am pronunţat aceste cuvinte, mormântul tremură 
uşor şi, fără a se vedea pietrele deplasându-se, ieşi din el un 
tânăr frumos de douăzeci şi şase la douăzeci şi opt de ani, 
cu talia supraomenească, cu părul parfumat şi strâns în 
jurul capului de o bandă de purpură brodată cu aur. Elera 
îmbrăcat cu un costum militar după moda tesaliană, purta 
paloşul la centură şi ţinea în mână două sulițe din fier aurit. 
Homer l-a descris ca frumos, dar mie mi s-a părut încă şi 
mai frumos. La vederea lui, am făcut un pas înapoi, cuprins 
de teamă şi admiraţie, dar el, cu un surâs fermecător şi 
aproape feminin, mi-a zis: 

Apollonius, nu te teme, căci tu eşti iubit de zei! Am fost 
prevenit de mult că trebuie să mă vizitezi. De aceea te-am 
aşteptat şi vreau să te însărcinez să le spui tesalienilor că 
regret văzându-i cum neglijează să facă sacrificii pentru 
mine, aşa cum îmi fac chiar şi troienii pe care i-am păgubit 
de atâţia războinici viteji. Este adevărat că peste tot 
sacrificiile se fac din ce în ce mai rar. Este adevărat că 
templele sunt tot mai goale, iar rugăciunile şi ofrandele nu 
se mai îndreaptă spre Olimp... Poate că se pregăteşte vreo 
schimbare mare în cer şi pe pământ. Du-te şi spune-le 
tesalienilor că dacă ei nu vor să simtă efectele mâniei mele, 
atunci să fie mai fideli amintirii lui Ahile! 

Te voi asculta, divinule Ahile, am răspuns, dar pentru că te 
văd aici, aş putea să îndrăznesc să-ţi cer o favoare? 

Te ascult, zise Ahile. Tu vrei să-mi pui trei întrebări asupra 
a ceea ce s-a petrecut în oraşul lui Priam... Vorbeşte, îţi voi 
răspunde! 

Ei bine, eu vreau să ştiu din gura ta dacă funeraliile ţi-au 
fost făcute în modul în care zic poeţii, dacă tu ai fost cu 
adevărat înmuiat în Stix şi că Polixena a fost ucisă din cauza 
dragostei ce ţi-o purta. 

S-a povestit mult despre funeraliile mele, în moduri 
diferite, răspunse Ahile, dar ce îţi spun acum tu poţi să 


repeţi: Mormântul mi-e plăcut, mai ales că-l împart cu 
prietenul meu Patrocle. O singură urnă - de aur - conţine 
ambele noastre cenuşi, amestecate, ca şi cum nu am fi fost 
decât un singur şi acelaşi corp. Cât despre 
invulnerabilitatea mea şi despre înmuierea în Stix, este o 
fabulaţie a poeţilor. Şi iată adevărul: Tu ştii că mama mea 
Thetis fusese căsătorită, împotriva voinţei ei, cu regele 
Peleu, pe care maestrul meu, centaurul Chiron, îl învățase 
să tragă cu arcul, să arunce cu lancea şi îi dăduse sfaturi cu 
ajutorul cărora el a subjugat-o pe mama mea. Or Thetis 
care era zeiţă, nevrând să păstreze decât pe aceia dintre 
copiii săi care ar fi fost nemuritori, i-a scufundat pe primii 
şapte copii, chiar în ziua naşterii lor, într-un cazan cu apă 
fiartă, pus deasupra unui foc puternic. Toţi au murit. În ziua 
în care m-a adus pe lume ea m-a prins de călcâi pentru a 
face cu mine ceea ce făcuse cu ceilalţi. Fără îndoială că aş fi 
murit şi eu, - căci divinitatea mi-a fost atribuită numai în 
urma faptelor măreţe pe care le-am înfăptuit şi prin laudele 
poeţilor, dacă tatăl meu n-ar fi alergat şi nu m-ar fi smuls 
din mâinile ei în momentul când eu eram deja suspendat 
deasupra cazanului fatal. El m-a încredinţat apoi îngrijirilor 
aceluia care, cu treizeci de ani mai înainte, fusese 
preceptorul său. În fine, Polixena nu a fost omorâtă de 
Greci, ci ducându-se nesilită la mormântul meu şi găsindu- 
mi acolo armele, a tras din teacă această sabie, pe care o 
mai port şi astăzi la şold, s-a aruncat în ea şi s-a omorât în 
amintirea dragostei noastre. 

Acum, divin fiu al lui Thetis, i-am spus eu, o ultimă 
întrebare. 

Ahile surâse şi-mi făcu semn cu capul că era gata să-mi 
răspundă. 

Este vorba de Palamede, am continuat eu. 

Ahile scăpă un oftat. 

Vorbeşte, zise el. 

Palamede a participat cu adevărat la războiul Troiei şi, 
dacă era acolo, cum se face că Homer nu vorbeşte de el? A 


putut Homer să treacă sub tăcere pe un om care a găsit 
greutăţile şi măsurile, a fixat durata lunii, a inventat tactica, 
şahul, zarurile, care a adăugat alfabetului grec cele cinci 
litere:b, E, O, 2, [, fără de care alfabetul nostru ar fi 
incomplet? În sfârşit, un om care a primit onorurile divine 
în Eubeea, şi care are pe soclul statuii această inscripţie, pe 
care am citit-o cu ochii mei: Zeului Palamede? 

Vreau să-ţi explic tăcerea lui Homer, îmi răspunse Ahile. 
Nu numai că Palamede a venit la asediul Troiei, dar chiar aş 
îndrăzni să zic că fără el n-ar fi avut loc asediul Troiei, 
pentru că a fost unul dintre aţâţătorii cei mai zeloşi ai 
acestui război şi a dejucat şiretlicurile lui Ulise, care voia să 
se eschiveze. 

Şi care era acel şiretlic? l-am întrebat. 

Ulise, făcând pe nebunul, nu vrea să recunoască pe nimeni 
din cei care îi erau dragi şi se ocupa, în nebunia lui 
prefăcută, cu aratul nisipului mării şi semănatul pietrelor. 
Mulțimea fusese înşelată de această prefăcătorie şi 
comandanții grecilor erau deja hotărâți să se dispenseze de 
Ulise. Atunci Palamede l-a luat pe Telemah din leagăn şi l-a 
pus pe direcţia brazdei pe care trebuia s-o tragă Ulise. 
Pentru a nu răni copilul, când a ajuns acolo, acesta a ridicat 
brăzdarul plugului său. Ca urmare, Palamede a strigat: 
„Vedeţi că nebunia lui este falsă, întrucât l-a recunoscut pe 
fiul său!” Ulise a fost deci silit să ia parte la război, dar a 
prins mare ură pe omul care l-a obligat să-şi părăsească 
soţia şi copilul. Palamede a plătit această ură cu viaţa. După 
ce navigase până la Troia cu treizeci de corăbii şi făcuse să 
fie recunoscută autoritatea lui Agamemnon, omorâse cu 
mâna lui pe Deifob şi pe Sarpedon, inventase o mulţime de 
jocuri pentru a-i distra pe soldaţi în timpul îndelungatului 
asediu, Palamede, pe care privirea piezişă a lui Ulise îl 
urmărea peste tot, căzu victimă şireteniei regelui din Itaca. 
Ulise a „căptuşit” un prizonier Frigian cu scrisori false ale 
lui Palamede şi a aranjat ca acesta să cadă într-o 
ambuscadă, unde a şi pierit. În acelaşi timp, a depus pe 


ascuns o sumă de bani în cortul lui Palamede. Scrisorile 
găsite asupra mesagerului au fost aduse în consiliul 
grecilor. În ele era vorba despre vânzarea armatei greceşti 
lui Priam de către Palamede, care îi scria bătrânului rege că 
primise banii trimişi drept preţ al trădării lui! Au alergat la 
cortul lui Palamede, au găsit suma consemnată în scrisoare 
şi, fără să fi avut timp să se apere, el fu lapidat!... Acum, 
pentru ce Homer nu aminteşte de Palamede? Pentru că 
aceasta constituia o pată pe memoria eroului său prea- 
iubit... Vai! continuă Ahile cu lacrimi în ochi, de ce n-am 
ştiut ce se uneltea împotriva ta, scumpule meu Palamede! 
Aş fi venit în ajutorul tău şi te-aş fi salvat!... Dar tu, 
Apollonius, adăugă el, pentru că ai pronunţat numele lui 
Palamede, să fii de două ori binevenit. În loc de a te îngriji 
de mine, ocupă-te de el. Vizitează-i mormântul care este în 
insula Lesbos, aproape de Metimna. Ridică-i statuia, dacă a 
fost răsturnată, şi tu, prietenul înţelepţilor şi al poeţilor, 
răzbună-l pe Palamede de uitarea lui Homer! 

La aceste cuvinte, se auzi cum un cocoş cânta într-o colibă 
sărmană ale cărei temelii erau făcute din pietre năruite de 
pe acest mormânt era situată în apropierea acestuia. Ahile 
avu o sclipire asemănătoare aceleia a unei stele ce alunecă 
pe cer şi dispăru. lată dar, ilustre Chiroh ce aveam să-ţi 
spun din partea învăţăcelului tău, Ahile. 

Mulţumesc, înţeleptule Apollonius, răspunse centaurul. 
Spune ce aş putea să fac pentru tine şi însoţitorul tău... Nu 
doriţi să vă trec pe celălalt mal? 

Da, răspunse Isaac, şi dacă vrei, ilustre centaur, să 
ajungem în faţa acelui sfinx, pe care vreau să-l întreb ceva... 
Totuşi, dacă aceasta ar lungi prea mult drumul, ia-l pe 
Apollonius pe spinarea ta, în timp ce eu voi traversa fluviul 
singur. 

Nu încerca asta, străine! spuse centaurul. Apele Peneului 
sunt adânci şi repezi şi ar putea, chiar dacă ai fi un înotător 
tot atât de bun ca şi Leandru, să-ţi rostogolească cadavrul 
în mare; 


Chiron, zise Isaac cu un zâmbet melancolic, eu am 
traversat fluvii mai repezi şi mări mai adânci decât Peneul, 
dar nici mări şi nici fluvii n-au putut să-mi facă nimic: eu 
sunt nemuritor! 

Chiron îl privi pe evreu cu milă extremă. 

Tu eşti şi om şi nemuritor deodată? Te plâng!... Şi eu am 
fost nemuritor, dar astăzi am fericirea de a nu fi decât o 
umbră! Hercule, din nebăgare de seamă, m-a rănit cu una 
din săgețile lui. Durerile pe care le aveam din cauza rănii 
nevindecabile au fost atât de mari, încât Jupiter a avut milă 
de mine şi mi-a permis să mor. Oh! Tu eşti nemuritor, repetă 
Chiron, nemuritor! Te plâng...! 

Evreul făcu o mişcare de nerăbdare. Chiron mai adăugă: 

Poate că n-ai avut încă timpul să-ţi fie lehamite de 
nemurire şi să doreşti mormântul... Mergi pe calea ta şi 
când vei ajunge să fii nenorocit şi disperat cum eram eu, îţi 
doresc să ai un Dumnezeu la fel de îndurător ca Jupiter, 
care să-ţi permită să mori... Acum, am să te conduc la acest 
sfinx cu care ai treabă şi căruia am să-i poruncesc să îţi 
răspundă. 

Şi, îndoind genunchii, Chiron oferi crupa lui mare celor doi 
călători, apoi îşi înclină capul spre spate pentru ca părul lui, 
lung şi alb, să le servească drept hăţuri. 

Amândoi se aşezară pe spatele centaurului, care o luă la 
galop, intră în apă, trecu printre sirenele ale căror voci 
minunate nu avură nici un efect, dat fiind indiferența lui 
Isaac şi înţelepciunea lui Apollonius, şi îi depuse pe celălalt 
mal al Peneului, în faţa sfinxului. Acesta, posomorât şi 
nemişcat, îi privea venind cu ochii lui de granit. Chiron 
culese o iarbă, pe care o căutase câtva timp pe malul 
fluviului, şi frecă gura animalului secular: imediat buzele i 
se însufleţiră şi un fior de viaţă intră în trupul său. 

Ce vrei tu, divinule Chiron? întrebă sfinxul. 

Vreau ca tu să răspunzi acestui străin, ce mi-a fost adus de 
Apollonius, care vine el însuşi din partea elevului meu Ahile. 
EI vrea să-ţi pună nişte întrebări. 


Să vorbească, zise sfinxul. Îi voi răspunde! 

Isaac se apropie de sfinx. Era uşor de ghicit, după expresia 
feţei lui, că întrebarea pe care urma să i-o adreseze 
monstrului egiptean avea pentru el o mare importanţă. 

Nu te-am văzut eu la Alexandria, în faţa mormântului 
Cleopatrei, la întoarcerea mea din Nubia? 

Da, zise sfinxul. Dar dacă ai urmat cursul Nilului, dacă ai 
vizitat Elefantina, Philoe, Luxor, Memfis, cum de mă 
recunoşti tu, din acea turmă de animale din speța mea, pe 
care le-ai văzut, imobile şi mute, privind cum se ruinează 
oraşele faraonilor şi cum curge vechiul zeu Nout-Fen pe 
care profanii îl numesc Nil? 

Eu te recunosc după gheara ta spartă, zise Isaac. Eu m-am 
aşezat pe soclul tău şi, gândindu-mă că voi avea într-o zi de- 
a face cu tine, am luat şi am păstrat fragmentul de granit 
care-ţi lipseşte. Iată-l! 

Evreul scoase din mantaua lui extermitatea ghearei 
sfinxului, pe care, într-adevăr, o păstrase. 

Sfinxul ridică laba dreaptă. Chiron se apropie, luă din 
mâna lui Isaac fragmentul de granit şi, aşa cum ar fi făcut 
pentru o rană vie, o potrivi la membrul mutilat al 
animalului. Sfinxul îşi cobori lent laba, apoi, întinzând la fel 
cealaltă labă, ajunse culcat, cu pântecul pe pământ, în 
poziţia lui obişnuită. 

Tu erai de mult timp pe locul unde te-am văzut? întrebă 
Isaac. 

De la fondarea Alexandriei, adică de mai mult de patru 
sute de ani. Se împliniseră o mie cinci sute de ani de când 
faraonul Amenofis, fiul lui 'Tutmosis, pusese să fiu tăiat din 
acelaşi bloc de granit din care s-a făcut statuia lui Memnon 
şi fusesem rânduit pe drumul templului din Luxor, cu alţi 
două sute de sfincşi ca şi mine. Dinocrates, arhitectul lui 
Alexandru, ne-a adus de la Teba, pe mine şi încă o sută din 
tovarăşii mei, pentru a veghea la porţile palatului, la 
colţurile străzilor şi în piaţa Alexandriei. Eu am fost 
însărcinat să veghez la poarta Lacului şi de aproape patru 


sute de ani îmi îndeplinesc misiunea fără a fi închis o 
singură dată pleoapele. 

Bine, zise evreul, dar atunci tu ai văzut-o pe Cleopatra? 

Care dintre ele?... Egiptul a avut mai multe regine cu 
acest nume. 

Fiica lui Ptolemeea Auletes, soţia lui Ptolemeu XII, iubita 
lui Sextus Pompei, a lui Cezar şi a lui Antoniu. 

Ai uitat ce spuneai adineauri: că eu vegheam lângă 
mormântul ei? 

Sunt multe morminte goale... Mormântul Cleopatrei ar 
putea fi dintre acestea. 

Cleopatra este în mormântul ei. 

Eşti sigur? 

Eu am văzut-o întorcându-se de la Actium hohotind de 
plâns. Am văzut-o cum îşi pregătea moartea, încercând 
otrăvuri pe sclavi. Am văzut-o construindu-şi cavoul, 
grăbindu-i ea însăşi pe lucrători, căci se temea că nu va fi 
gata până în ceasul morţii sale. Eu am văzut-o, în momentul 
când Octavian se îndrepta de la Pelusa spre Alexandria, 
refugiindu-se în acest cavou cu Charmion, camerista, şi cu 
Iras, coafeza ei. Apoi îndată am văzut cum era adus Antoniu 
rănit, urmărit de soldaţii lui Octavian. Cum Cleopatra se 
temea că dacă ar deschide pentru Antoniu poarta de fier a 
mausoleului, ar însemna că aceasta ar fi deschisă şi pentru 
soldaţi, am văzut-o cum, ajutată de cele două femei, l-a 
ridicat pe rănit cu ajutorul funiilor până la fereastra prin 
care l-au introdus înăuntru. După o oră am auzit plânsele şi 
vaiete în mausoleu: Antoniu murise! A doua zi, Octavian 
însuşi bătea la poarta cavoului, pe care i-a deschis-o 
Cleopatra. El intră şi după un sfert de oră l-am văzut ieşind 
şi vorbindu-i aspru Cleopatrei, ca aceasta să se pregătească 
să-l urmeze la Roma pentru a-i împodobi triumful. După 
care poarta se închise în urma lui. Imediat, Iras, la rândul 
ei, se strecură pe furiş prin poarta întredeschisă. Eu o văzui 
vorbind cu un ţăran care vindea smochine în piaţa 
Alexandriei şi părură că se înţeleg asupra unui fapt. Iras îi 


dădu grădinarului câteva monede din aur şi se întoarse în 
cavou. Toată ziua am auzit ieşind de acolo vaiete şi plânsete. 
Când a venit seara, l-am văzut pe ţăran apropiindu-se cu 
grijă. El avea în mână un coş plin cu smochine. A ciocănit de 
trei ori la poarta mormântului. Poarta s-a întredeschis, 
mâna albă a reginei Egiptului a luat coşul şi a lăsat să cadă 
o pungă, după care poarta a fost încuiată. Țăranul s-a 
aşezat pe soclul meu, a numărat treizeci de monezi de aur 
şi dând din cap, murmură: „Ciudată idee, să plăteşti trei mii 
de sesterţi pentru o viperă!” Apoi, sigur că a numărat bine, 
se ridică şi dispăru înspre lac. Cam în acelaşi timp, am auzit 
venind din mausoleu un strigăt uşor, şi apoi, toată noaptea, 
văicăreli şi plânsete... Devreme, în dimineaţa următoare, 
Octavian veni s-o caute pe Cleopatra. De astă dată, 
Charmion şi lras, cum îl văzură, deschiseră uşa înaintea lui. 
Prin deschizătură am putut să o văd pe Cleopatra rece, 
neînsufleţită, îmbrăcată în veşmintele de regină şi culcată 
pe catafalc. Ea se lăsase muşcată de vipera pe care i-o 
adusese ţăranul în coşul cu smochine şi murise aproape 
îndată. Acel strigăt slab pe care-l auzisem era acela ce i-l 
smulsese muşcătura... Din acea zi, Cleopatra doarme în 
acelaşi loc, pe care Octavian a pus să fie închis cu porţi de 
alamă. 

Mulţumesc, răspunse Isaac, iată tot ce voiam să ştiu... 
Acum, dacă voi avea nevoie de tine, unde te voi regăsi? 

Aici, zise sfinxul, dacă Canidia, care m-a făcut să vin din 
Egipt, şi care, pentru-a putea trece peste mare, mi-a prins 
de umeri aceste aripi de bronz, nu mă cheamă iar şi nu mă 
trimite cine ştie unde. 

În acest caz, să nu ai teamă, zise Apollonius. Ea ne 
aşteaptă şi nu va avea de dat în noaptea aceasta alte ordine 
decât acelea pe care i le vom da noi. 

Întorcându-se spre evreu îl întrebă: 

Ai aflat tot ce doreai să ştii despre Cleopatra? 

Da, zise Isaac. 


Ei bine, atunci, să nu pierdem timpul căci văd acolo, în 
acel cerc de flăcări, pe Canidia care ne aşteaptă cu 
nerăbdare. 

Să mergem, zise evreul. 

Ei se îndreptară în direcţia indicată de Apollonius, iar 
sfinxul recăzu în tăcerea şi nemişcarea pe care o păstra de 
două mii de ani! 

XXXVIII INCANTAŢII. 

Odată ajunşi pe malul stâng al Peneului, călătorii se 
găseau în mijlocul misterelor magice pe care toţi le 
îndeplineau dar fiecare pe contul şi în scopul său personal. 

Aşa cum se întâmplă într-un balamuc, unde orice nebun îşi 
urmăreşte ideea lui fără a se sinchisi de aceea a vecinului 
său, şi aici era greu de văzut vreo legătură, sau măcar o 
apropiere oarecare între două făpturi care acționau, sau 
între ceea ce făceau. Satirii urmăreau nimfele printre 
ierburile înalte ale câmpiei şi leandrii fluviului. Arimaspele 
răscoleau pământul pentru a găsi comori. Sfincşii Asiei îşi 
coafau artistic părul lor de femeie şi, ca şi curtezanele 
grecoaice, făceau semne celor ce treceau, pentru a-i opri. 
Sfincşii din Egipt propuneau ghicitori pe care nimeni nu se 
oprea să le dezlege. Păsările lacului Stymfal luptau cu 
harpiile. Grifonii din India apărau aurul pe care erau 
însărcinaţi să-l apere. Sirenele cântau versuri de Orfeu, 
acompaniindu-se cu lira. Empusele încercau să treacă drept 
nimfe şi să păcălească în obscuritate pe vreun satir 
îndrăgostit. Hidra din Lerna căuta, cu şuierături oribile, 
două din capetele sale pe care nu putea să le găsească. În 
sfârşit, Cerberul lătra cu îndârjire pe Gorgonele care îi 
arătau, fără rezultat, capul Meduzei, căruia Perseu îi 
desfiinţase eficacitatea şi îl amenințau cu unicul lor corn şi 
cu singurul lor dinte. 

Se înţelege ce zgomot, cât tumult, câtă agitaţie nebună 
trebuie că produce, într-un spaţiu atât de redus, o 
asemenea aglomerare de făpturi atât de diferite, 
îndeplinind acţiuni atât de diverse. 


Totuşi, datorită caduceului lui Apollonius, toţi se 
îndepărtau din calea călătorilor. Înapoia lor însă, drumul 
deschis se reînchidea aşa cum se şterge siajul în urma unei 
corăbii. 

Pe drumul parcurs de Apollonius şi Isaac, două vrăjitoare, 
tovarăşe ale Canidiei, îşi îndeplineau treaba lor misterioasă. 
Una din ele, cu o baghetă în mână, alerga în jurul unui 
lighean cu mangal aprins în care, le fiecare ocol, arunca pe 
rând, unul câte unul din numeroasele obiecte pe care le 
ţinea în mână. 

Era mai întâi sare, apoi o ramură de laur, apoi o mică 
figurină de ceară, apoi benzi de alamă pe care erau gravate 
litere necunoscute, apoi smocuri de lână de oaie vopsită în 
purpură, apoi perii unui om asasinat, smulşi de pe un craniu 
pe jumătate devorat de fiare sălbatice şi, în sfârşit, o sticlă 
plină cu sângele unui copil omorât de mama sa la o ora 
după naştere. 

Tot învârtindu-se, ea cânta o melodie bizară: „Eu 
răspândesc acestă sare peste foc zicând: Eu risipesc zilele 
lui Polyclet! Eu arunc această ramură de laur în flăcări, 
zicând: Inima lui Polyclet să ardă în flăcări de nestins ca 
acelea ce ard această ramură! Eu arunc această statuetă de 
ceară peste mangalul aprins, zicând: Sănătatea lui Polyclet 
să se topească de febră, aşa cum se topeşte în foc această 
ceară!... Oasele să-i ruginească, aşa cum rugineşte această 
lamă de alamă pe care este scris blestemul căruia nimic nu- 
i rezistă!... Sângele care-i va ţâşni din cap să-i facă părul de 
culoarea acestei lâne purpurii!... Craniul să i se usuce ca 
această hârcă pe care am smuls-o din încăierarea dintre un 
câine şi un lup care se băteau pentru ea!... Sângele lui să 
fie blestemat ca acela al acestui copil, omorât de mama lui 
atunci când venise pe lume! Şi el să se învârtească fără 
încetare, fără oprire şi fără odihnă, în jurul casei aceleia pe 
care a trădat-o, aşa cum mă învârtesc eu în jurul acestui 
lighean...” 

Călătorii trecură şi nu auziră mai mult. 


Douăzeci de paşi mai departe, ei o întâlniră pe cea de-a 
doua vrăjitoare. Aceasta răpise, dintr-un loc de supliciu, o 
cruce pe care era pironit în cuie un condamnat şi-l dusese 
din Epir în Tesalia, de la Buthrotum la Larissa, atât de 
repede încât condamnatul făcuse patru sute de stadii între 
penultimul şi ultimul lui suspin. Aici ea înfipsese crucea în 
pământ şi, în timp ce condamnatul încă nu se răcise, ea, 
cramponată de picioarele lui, îi tăia perii de pe mâna 
stângă, scotea cu dinţii ei cuiele care-l fixau pe cruce şi 
strângea într-o mică urnă lăcrimară, sângele pe jumătate 
sleit ce curgea din plăgi. 

Călătorii trecură şi nu văzură mai mult. 

Mai departe cu încă douăzeci de paşi, în mijlocul unui cerc 
magic, cu părul despletit, cu picioarele goale, îmbrăcată 
într-o tunică de culoarea cenuşii, cu o baghetă în mână, 
Canidia îi aştepta aşezată pe piatra unui mormânt. 
Văzându-i apropiindu-se, ea se ridică. 

Ei bine, întrebă adresându-se lui Apollonius, eşti mulţumit, 
stăpâne, te-am servit după dorinţele tale? 

Da, zise Apollonius. Acum să trecem la lucruri importante. 
lată un străin care mi-a fost recomandat de prietenii mei, 
învăţaţi ai Indiei. El are să-ţi pună trei întrebări la care 
nimeni nu a putut încă să răspundă. Îi vei răspunde tu? 

Ştiinţa este mărginită şi sunt şi întrebări la care le este 
interzis simplilor muritori să răspundă. 

Îi trebuie totuşi un răspuns şi pentru asta ţi-am poruncit, 
nu numai să vii aici, dar să şi aduni în jurul tău pe cei mai 
savanţi dintre fârtaţii tăi. 

Care sunt, aşadar, aceste trei întrebări? Prietenul tău să se 
apropie şi să mi le pună. 

Isaac înaintă şi privind fără să se tulbure pe hidoasa 
vrăjitoare, zise: 

Mai întâi aş vrea să ştiu în ce loc al pământului, al cerului 
sau al infernului locuiesc Parcele. Apoi, dacă trebuie să urci 
sau să cobori, şi cum se ajunge la ele. În sfârşit, prin ce 


vrajă li se poate smulge firul unei persoane care a trăit 
deja, şi vrei să o faci să retrăiască... 

Nenorocitule! strigă Canidia înspăimântată, care sunt 
intenţiile tale? 

Credeam că nu trebuie să dau socoteală de ele. Eu 
credeam că este de ajuns să îţi exprimi dorinţele, răspunse 
Isaac cu răceală. 

Nu ştii că nimeni nu are putere asupra MAMELOR, şi că 
marele Jupiter însuşi le recunoaşte şi le respectă domeniul? 

Eu ţi-am spus ce vreau... Poate că tu nu poţi sau nu ştii? 

Canidia clătină capul. 

Noi putem, zise ea, să redăm pentru moment viaţa celor 
morţi, dar, cei cărora le redăm viaţa, moartea ni-i aduce de 
mână şi nu-i părăseşte. 

Trei muritori, totuşi, au trecut Acheronul înapoi: Euridice, 
Alcesta şi 'Teseu. 

Euridice, totuşi, n-a revăzut lumina zilei! 

Pentru că Orfeu nu a respectat condiţia convenită. Dar 
ceilalţi doi au revenit pe pământ şi au trăit apoi mulţi ani. 

Fie! Noi o să încercăm! 

Şi ducându-şi la gură mâinile reunite, făcu să se audă de 
trei ori vaietul bufniței. 

La primul strigăt, celelalte două vrăjitoare pe lângă care 
trecuseră Apollonius şi Isaac îşi ridicasră capul. 

La al doilea strigăt, aceea care se învârtea în jurul focului, 
încetă să se mai învârtească şi alergă spre Canidia. 

La al treilea strigăt, cea care tortura agonia 
condamnatului sări jos de pe cruce şi alergă şi ea spre 
Canidia. 

Toate trei se luară de mâini, aşa ca să formeze un cerc, îşi 
apropiară capetele lor hidoase şi părură a se sfătui. 

Ei bine? zise evreul după un moment. 

Ei bine, zise Canidia, niciuna dintre noi nu poate rezolva 
cererile tale, dar te vom duce să vorbeşti uneia mai 
ştiutoare decât noi. 

La treabă! zise evreul. 


Haide, Sagana! Haide, Mycala! zise Canidia. Tu, ierburile, 
tu, mielul negru. 

Aripi lungi de liliac se desfăşurară pe umerii celor două 
vrăjitoare, care dispărură fiecare în altă direcţie. 

Canidia se apropie de mormântul pe care fusese aşezată 
când sosiseră cei doi călători şi, ridicând cu un efort piatra 
care acoperea acest mormânt, o răsturnă pe partea 
cealaltă. Apoi, cu unghiile sale, începu să sape în groapa 
care era acum descoperită. 

Cei doi călători priveau - Apollonius curios, iar Isaac, 
nerăbdător - cum se îndeplinea lucrarea infernală. 

Sub unghiile Canidiei se vedeau apărând şi albindu-se 
oasele unui schelet. Când pieptul cadavrului începu să fie 
degajat, Sagana reveni ţinând în mâini un snop de ierburi şi 
Mycala purtând pe umeri un miel negru. 

Canidia făcu să alunece printre oasele pieptului celui 
căruia trebuia să-i redea viaţa viscerele unui linx, inima 
unei hiene, măduva unui cerb, ochii unui basilisc, ficatul 
unei vipere cu corn. Totul era stropit cu balele unui câine 
turbat şi cu spuma care cade de pe lună când vrăjile o silesc 
să coboare pe pământ. 

Apoi, luând mielul cel negru de la Mycala, îi deschise cu 
dinţii vena gâtului şi făcu să curgă sângele în vinele uscate 
ale cadavrului. 

Îndată, luând ierburile din mâinile Saganei, ea făcu o 
grămadă deasupra locului unde cursese sângele şi îi dădu 
foc. 

Cele trei vrăjitoare, luându-se de mâini, se învârtiră în 
horă în jurul acelui foc, psalmodiind un cântec magic. 

Se învârtiră astfel până ce două dintre ele căzură de 
oboseală, Sagana prima, Mycala a doua. Singură Canidia 
rămase în picioare. 

Dar îndată ea se lăsă pe genunchi şi pe mâini şi 
apropiindu-şi gura de pământ urlă, răcni, imită plânsetul 
cucuvelei, şuierul aspidei, vuietul valurilor ce se izbesc de 
stânci, plângerea pădurii care se îndoaie sub vântul 


furtunii, bubuitul trăsnetului care cade, în sfârşit, toate 
acele zgomote teribile ale creaţiei care pot face să tresară 
un mort sub piatra mormântului său. 

Apoi, ridicându-se, aproape amenințătoare, cu ochii în 
pământ, cu bagheta întinsă spre ultimele flăcări pâlpâitoare 
ale focului magic, zise: 

Pluton! Stăpân al infernului! 'Tu care, obosit de nemurire, 
te plângi că nu poţi să mori. Proserpina! Tu care urăşti 
limpezimea zilei. Triplă Hecate, care ne priveşti din înălţimi 
cu discul tău palid. Eumenide răzbunătoare, prin care mă 
târguiesc şi mă întreţin cu Manii. Bătrân luntraş al Styxului, 
căruia îi furnizez atâtea umbre. Divinităţi întunecate pe 
care le invoc având gura plină de sânge, ascultaţi-mi 
cererea şi uniţi-vă, pentru a obţine de la Parce ca ele să 
reînnoiască pentru un moment firul vieţii aceluia care 
doarme în acest mormânt! 

Apoi, de trei ori, cu glas tare: 

Eu îţi poruncesc să revii la viaţă şi să-mi apari... Scoală-te! 
Scoală-te! Scoală-te! strigă Canidia. 

Atunci pământul din groapă tremură, se despică şi lăsă să 
apară, spectrul unei femei de cincizeci de ani care, 
revenind pe pământ, păstra resturile acelei frumuseți 
teribile şi amenințătoare pe care o dă călătoria în mormânt. 

Era înfăşurată într-un giulgiu sub care corpul îşi arăta 
rigiditatea cadaverică. 

Cine mă cheamă? întrebă fantoma cu un glas care nu avea 
nimic omenesc. 

Apollonius întinse braţul, pentru a-l împinge pe Isaac, dar 
acesta făcuse deja un pas spre fantomă. 

Eu! răspunse el. 

Cine eşti tu? întrebă spectrul. 

Cine eşti tu însăţi? întrebă Isaac. 

Eu sunt, răspunse spectrul, aceea care a prezis Farsala lui 
Pompei, Filipi lui Brutus, Actium lui Antoniu. 

Tu eşti Erichto, zise evreul. Ei bine, Erichto, eu vreau să 
ştiu care este locuinţa Parcelor, cum se poate ajunge până 


la ele şi prin ce vrajă se poate obţine firul unui muritor care 
a trăit, pe care să-l readucă la viaţă. 

Erichto îşi clătină capul brăzdat de viermii mormântului, 
ca şi de lacrimile vieţii. 

Privirile cele mai pătrunzătoare au o limită, zise ea. Ştiinţa 
cea mai vastă, are margine... Cu această întrebare 
adresează-te altcuiva. Eu nu ştiu. 

Şi cui trebuie să-i pun această întrebare? 

Strămoaşei noastre, stăpânei noastre, divinității noastre, 
aceleia care l-a întinerit pe bătrânul Eson, pe atotputernica 
Medeea. 

Şi tu? 

Eu nu mai am nimic să-ţi spun... Lasă-mă deci să mă culc 
din nou în mormânt. Somnul morţii este bun pentru aceia 
care vor să uite cum au trăit. 

Bine, spuse evreul. Culcă-te iarăşi şi dormi. 

Fantoma se scufundă în pământ încet, ca o sabie care 
reintră în teacă şi, la un semn al evreului, Sagana şi Mycala, 
ridicând piatra mormântului de unde o răsturnase Canidia, 
o lăsară să cadă asupra gropii. 

Atunci, Isaac, adresându-se Canidiei, îi spuse: 

Ai auzit! Eu vreau să o întreb pe Medeea. 

Canidia se întoarse către miazăzi. 

O, Medeea! zise ea. Vrâjitoare puternică! Tu a cărei ştiinţă 
a cercetat toate misterele vieţii şi ale morţii! Tu, al cărei 
nume înseamnă dintr-odată energie şi magie, amor şi 
frumuseţe, castitate şi păcat! Medeea, în numele fratelui 
tău Absyrt, sfâşiat de mâinile tale, în numele rivalei tale 
Glaucis, otrăvită de tine, în numele celor doi fii ai tăi, 
Mermer şi Feres, ucişi de mama lor, apari! 

Abia fusese pronunţată acestă invocaţie, că în cele mai 
îndepărtate orizorituri ale cerului străluci un dublu şir de 
flăcări. El venea dinspre miazăzi şi se apropia cu 
repeziciune. Îndată se putu distinge, printr-un abur roşiatic 
ca acela care iese dintr-un furnal, o femeie stând în picioare 
pe un car tras de doi dragoni zburători. 


Dublul şir de lumini era respiraţia de foc a acestor 
armăsari înaripaţi. 

Carul cobori în faţa grupului compus din cele trei 
vrăjitoare, Apollonius şi Isaac. 

Femeia pe care o aducea era minunat de frumoasă şi mai 
ales de o maiestate regală şi mândră. Avea fruntea încinsă 
cu o cunună de chiparoşi, purta, peste o rochia lungă, albă, 
un peplum de purpură şi ţinea în mână un sceptru aurit. 

Singurul lucru ce arăta că ea nu mai aparţinea lumii celor 
vii era paloarea sepulcrală de pe figura ei. 

Tot aşa cum se zice că leul recunoaşte printre vânători pe 
acela a cărui mână l-a rănit şi se repede la el, tot aşa şi 
Medeea nu se înşelă asupra vocii care o evocase şi se 
adresă, întunecată şi cu sprâncenele încruntate, Canidiei: 

Ce vrei tu de la mine? o întrebă ea, şi pentru ce m-ai făcut 
să vin din depărtările Feniciei, unde dormeam atât de bine 
în mausoleul meu regal? 

E adevărat că ea te-a chemat, zise Isaac, dar eu vreau să 
te întreb. 

Şi, ieşind din grupul în care se găsea, înaintă spre 
vrăjitoare. 

Vorbeşte! zise Medeea. 

Am trei întrebări să-ţi pun, reluă Isaac, trei întrebări la 
care nimeni n-a dat răspuns până astăzi. Unde locuiesc 
Parcele? Cum s-ar putea ajunge la ele? Prin ce vrajă ar 
putea lua cineva din mâinile lor firul unei persoane care a 
trăit deja şi pe care ar vrea să o facă să reînvie! 

Medeea clătină capul. 

Zadarnic m-aţi smuls din somnul veşnic pentru a mi se 
pune aceste trei întrebări. Dacă aş fi ştiut unde locuiesc 
Parcele, cum se poate pătrunde până la ele şi prin ce vrajă 
s-ar obţine firul care reînnoadă viaţa, eu le-aş fi căutat 
peste tot pe unde ar fi putut să fie, şi le-aş fi forţat să 
reînnoade firul vieţii celor doi copii ai mei pe care, într-un 
moment de furie, de disperare şi de nebunie, i-am tăiat cu 
propriile mele mâini! 


Dar, n-ai întinerit tu, cu ajutorul ierburilor magice culese 
la miezul nopţii, la lumina lunii, şi fierte în căldarea vrăjită, 
în argha misterioasă, pe bătrânul Eson, tatăl iubitului tău? 

A întineri nu înseamnă a învia, făcu Medeea. Numai zeii au 
învins câteodată moartea, dar eu nu sunt zeiţă. 

Totuşi, am văzut, zise Isaac, pe un om făcând astfel de 
minuni. 

Te-ai înşelat, spuse Medeea. Cel pe care îl considerai a fi 
un Om, era un zeu... 

Isaac lovi violent pământul cu piciorul. 

Trebuie totuşi, zise el, ca fie de la tine, fie de la altul să aflu 
ceea ce vreau să ştiu. 

Ascultă, zise Medeea, îţi mai rămâne o speranţă. 

Care? Vorbeşte! 

Există, înlănţuit în Caucaz, un om sau mai curând un titan 
a cărui crimă este de a fi dat un suflet la ceea ce nu exista... 
Poate că acel titan ar putea să-ţi indice mijlocul de a da un 
suflet celui care nu mai există. 

Prometeu? murmură Apollonius. 

Prometeu? repetă evreul. 

Prometeu! zise iar vrăjitoarea. 

Eu îl credeam eliberat de Hercule, spuse Isaac. 

Hercule a omorât vulturul care îi sfâşia ficatul, dar nu a 
putut să sfărâme lanţurile de diamant care îl încătuşau de 
stâncă. 

Ei bine, zise Isaac, mă voi duce să-l găsesc pe Prometeu în 
Caucaz. 

Aşteaptă, spuse Medeea. Poate că la început nu-l vei vedea 
şi nevăzându-l te-ai îndoi de prezenţa sa... Jupiter, căruia 
această îndelungată şi implacabilă răzbunare făcea să-i fie 
pusă în cumpănă judecata, pentru a-l ascunde pe Prometeu 
de privirile oamenilor a îngrămădit în jurul lui ceţurile şi 
norii cerului. Când te vei găsi în faţa lor, cheamă-l de trei ori 
pe Prometeu şi titanul îţi va răspunde. 

Mulţumesc, zise Isaac. Şi pentru că pe voi morţii vă costă 
atâta să ieşiţi din mormintele voastre, reîntoarce-te în al tău 


şi grăbeşte-te să adormi la loc. 

Şi, cu un gest, făcu semn Medeei că îi redă libertatea. 

Carul se ridică şi se întoarse în direcţia din care venise şi 
dispăru între Pelion şi Othrys. 

Şi acum, vrăjitoareo, îi zise Isaac Canidiei, indică-mi 
mijlocul cel mai rapid de a mă duce în Caucaz. 

Canidia făcu să se audă un fluierat ascuţit ca acela al unui 
tesalian chemându-şi calul şi din ceața care, aşa cum am 
spus, se ridica din câmpie şi forma deasupra ei ca un dom 
de fum, se văzură sosind o turmă de sfincşi şi de grifoni. 

Alege-ţi bidiviul care-ţi va plăcea, zise ea, şi dacă ameţeala 
nu te va face să te prăbuşeşti, ca Hella, în vreun fluviu sau 
în vreo oarecare strâmtoare sau mare, la revărsatul zorilor 
vei fi în Caucaz. 

Isaac îşi recunoscu sfinxul printre animalele de aceeaşi 
speţă care veniseră la apelul Canidiei. Se duse atunci la el şi 
punându-i mâna pe cap, aşa cum face un călăreț punând 
mâna pe gâtul calului său: 

Haide, zise el, bătrânul meu copil al Egiptului, du-mă acolo 
unde vreau să ajung şi eu te voi duce acolo de unde ai venit. 

Apoi către Apollonius: 

La revedere, învățatul meu tovarăş de drum! Dacă voi 
reuşi în acţiunea mea, nu voi uita ce îţi datorez... 

Isaac! Isaac! murmură Apollonius, mi-e teamă că, întocmai 
acestui Prometeu la care te duci, să nu lupţi cu un zeu mai 
puternic decât tine! 

Ce importanţă are? zise Isaac, încălecându-şi misteriosul 
său bidiviu. Poate că învinsul pe care a fost obligat să-l 
înlănţuie pe un munte cu cercuri de aramă şi lanţuri de 
diamant este tot atât de mare ca şi învingătorul său! 

Atunci, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest ultim cuvânt, 
sfinxul se ridică, bătând aerul cu aripile lui de bronz şi, 
luând direcţia între Ossa şi Pelion, se avântă, rapid ca 
săgeata unui part, pe drumul Pontului Euxin. 

XXXIX TITANUL. 


Drumul pe care-l urma Isaac traversând văzduhul era 
aproape acelaşi pe care-l urmaseră, printre primejdiile 
ascunse ale Mării Egee, stâncile Propontidei şi furtunile 
Pontului Euxin, îndrăzneţii argonauţi. 

În zborul rapid, ca acel al unui vultur, Isaac văzu deîndată 
fugind înapoia lui Teslia. Apoi se pierdură în albastrul 
întunecat al nopţii vârfurile ninse ale munţilor Ossa şi 
Pelion, pe urmă pământul dispăru şi călătorul aerian nu mai 
distinse dedesubtul lui, în abisul vidului, decât Marea Egee 
care, reflectând stelele, semăna cu un cer inferior la 
suprafaţa căruia apăreau ca norii imobili, neregulaţi, de 
diferite forme, insulele Sciatos, Haloneze, Hiera, Lemnos, 
Imbros şi Dardania. Asemănătoare unui şarpe imens 
desfăşurându-se pe fundul unor văgăuni, apăru la rândul ei 
strâmtoarea Hella, urmă, ca un scut macedonean, 
Propontida, şi în sfârşit, Pontul Euxin, dominat la 
extremitatea lui orientală de către gigantica masă 
muntoasă a Caucazului, întinsă de la Phasa la Palus- 
Meotides. 

Sfinxul se opri singur pe unul din vârfurile mai joase ale 
muntelui, având înaintea lui vârful principal, care a dat 
numele său întregului lanţ şi pe flancurile căruia se 
rostogolea - centură întunecoasă şi mişcătoare - un ocean 
de nori. 

Isaac puse piciorul pe pământ. Debarasat de călăreţul său, 
sfinxul îşi strânse aripile şi se aşeză solemn pe creasta unei 
stânci. 

Călătorul nu se îndoia că a ajuns în faţa locului indicat de 
vrăjitoarea Medeea iar aceşti nori masaţi în jurul muntelui îi 
ascund privirii corpul titanului. 

De altfel, acolo se vedea peisajul măreț şi sălbatic care era 
prezentat la teatru în tragedia lui Eschile. Asemenea unei 
insule ieşind din sânul mării, se vedea ridicându-se 
deasupra norilor vârful dublu al Caucazului, scânteind în 
primele raze ale zilei, ca o dublă piramidă de diamant. Mai 
întunecată şi mai adâncă decât noaptea, o pădure imensă 


de stejari şi de brazi urca pe piciorul muntelui şi, ridicându- 
se în lungul pantelor sale, părea o armată de războinici 
viteji urcând la asaltul unei fortărețe. Un stol de vulturi se 
învârtea într-un zbor lent şi circular în jurul gigantului de 
granit, la o înălţime atât de mare încât părea un stol de 
ereţi, iar strigătele lor cele mai acute abia ajungeau până la 
pământ. 

O cascadă săritoare albea fundul unei râpe şi ajungând la 
baza stâncilor îşi lua cursul rapid şi zgomotos spre Pontul 
Euxin. 

Isaac îşi adună toate forţele şi, în trei reprize diferite, cu 
un glas care ar fi trezit cele mai profunde ecouri ale 
muntelui, strigă: 

Prometeu! Prometeu! Prometeu! 

Un zgomot asemenea unui uragan se auzi şi o mişcare 
dezordonată zgudui norii, care se dădură în lături înaintea 
unui suflu puternic. Printr-o mare ruptură, se văzu faţa 
titanului. 

El se aplecă înainte, întinzând toată lungimea lanţului 
pentru a-l vedea pe cel care-l strigase. 

Dar, asigurându-se că nu avea în faţa ochilor decât una din 
acele slabe creaturi cunoscute sub numele de oameni, lăsă 
să-i cadă capul înapoi, scoțând un oftat care îndoi vârfurile 
stejarilor şi brazilor, cum ar fi făcut o rafală de vânt dinspre 
vest. 

Isaac întrevăzuse numai figura titanului, dar această 
apariţie îi era deajuns pentru a recunoaşte că se găsea în 
faţa celui pe care-l căuta. 

Strigă din nou: 

Prometeu! Prometeu! Prometeu! 

Oceanul de nori se agită pentru a doua oară sub o 
răsuflare asemănătoare aceleia care iese din caverna 
Strongyl când Eol lasă cerul celor patru vânturi. Lansat 
înainte printr-un efort violent, capul titanului ieşi în 
întregime, sfâşiind pânza de aburi ce-l ascundea... 

Fiu al pământului, întrebă Prometeu, cine eşti tu? 


Vocea lui izbucnind ca zgomotul tunetului bubui cu un 
răsunet atât de formidabil încât Isaac, surprins, se înfioră... 
Sfinxul, neliniştit, se ridică pe picioare, iar vulturii care 
planau pe deasupra muntelui dădură speriaţi din aripi atât 
de puternic, încât dispărură în acelaşi moment în 
profunzimile azurii ale cerului. 

Cine sunt eu? răspunse Isaac. Un titan ca şi tine! Un 
blestemat ca şi tine! Un nemuritor, ca şi tine! 

Şi cu ce supremă binefacere ai înzestrat tu omenirea 
pentru ca Jupiter să te fi blestemat? întrebă titanul cu 
amărăciune. 

Nu Jupiter m-a blestemat, răspunse Isaac, ci un zeu nou 
căruia eu i-am negat divinitatea. 

Şi evreul povesti titanului în câteva cuvinte ceea ce am 
povestit despre Hristos. Prometeu îl ascultă cu atenţie şi 
ceva ca o sclipire de bucurie îi ilumină faţa, brăzdată de 
fulgere. 

Un zeu nou! repetă el după evreu. Nu se spunea că era 
născut de o fecioară, că venea din Egipt şi că trebuia să 
moară pentru oameni? 

Da, răspunse Isaac uimit, aşa se spunea. 

Şi n-a murit, într-adevăr? întrebă titanul. 

Ela murit, într-adevăr! repetă evreul. 

Ah! strigă Prometeu bucuros, iată pentru ce de câtva timp 
mă simt murind, eu însumi!... Jupiter! Jupiter! În sfârşit, am 
să îţi scap! 

Şi cu pumnul lui captiv şi rănit, titanul încercă să amenințe 
cerul. 

Tu te simţi murind? repetă evreul mirat. Nu eşti, aşadar, 
nemuritor? 

Nu, din fericire! Un oracol binefăcător m-a anunţat că eu 
aş înceta să mai exist, şi prin urmare să mai sufăr, atunci 
când un zeu, murind pentru oameni şi coborând în Infern, 
m-ar răscumpăra, nu de la moarte, ci de la viaţă... Acest zeu 
trebuie să facă din vechea lume a lui Uranos, Chronos şi 
Zeus9 o lume nouă, iar eu contemporan cu acea lume veche 


voi muri împreună cu ea! Fii binevenit, tu, cel ce îmi aduci 
această veste bună şi, în schimb, întreabă-mă ce vrei. 

Isaac îşi trecu mâna pe fruntea-i acoperită de sudoare. 
Pentru a treia oară auzea zicându-se - prima oară de către 
oameni, a doua oară de morţi, iar a treia, de zei - că viaţa 
este un chin, iar moartea o binefacere. Ori, el era 
condamnat la viaţă. 

Totuşi, oferta pe care i-o făcuse titanul i-a redat curajul. 

Tu mă întrebi ce vreau eu în schimbul veştii pe care ţi-am 
adus-o?! lată, eu vreau să ştiu unde locuiesc Parcele, cum 
se ajunge la ele, prin ce vrajă aş putea obţine firul cuiva 
care a trăit deja şi pe care vreau să-l fac să trăiască din 
nou... Poţi tu să-mi spui toate astea? 

Şi aştepta cu nelinişte. 

Da, răspunse Prometeu, eu pot să-ţi spun. 

Ah! făcu la rândul său Isaac, bucuros. 

Dar cu o condiţie, reluă Prometeu. 

Care? întrebă îngrijorat evreul. 

O! Fii liniştit, ea nu este greu de îndeplinit, răspunse 
titanul. Este vorba de a smulge cadavrul meu răzbunării 
zeului, care de patru mii de ani îmi torturează corpul. 

Tu vei porunci, zise evreul, şi eu voi face întocmai... 
Numai, pentru că eu ţi-am povestit pentru ce am fost 
blestemat, spune-mi, la rândul tău, pentru ce ai fost 
condamnat tu. 

Da, zise Prometeu. Dacă trebuie să-mi supravieţuieşti 
până în ziua distrugerii acestei lumi, e bine ca tu să 
transmiţi istoria mea oamenilor, căci oamenii ar putea să 
mai creadă încă în dreptatea acelor zei care vor fi 
detronaţi... Ascultă. 

La început a fost Haosul, şi apoi Geea sau Terra cu 
pântecul vast, mamă predestinată şi baza de neclintit a 
tuturor făpturilor, avându-l pe întunecatul 'Tartar în adâncul 
prăpastiilor sale, şi la suprafaţă pe Amor, cel mai frumos 
dintre zeii nemuritori. 


Astea sunt cele patru esențe primordiale ale lumii, cei 
patru agenţi primitivi ai creaţiei, necreaţi şi existând înainte 
de orice, înaintea chiar a zeilor. 

Haosul, adică vidul, infinitul, locul tuturor lucrurilor, abis 
confuz, întunecos, nepătruns, din care va ieşi mai târziu 
lumea organizată şi vizibilă. 

Apoi, la pieptul însuşi al Haosului, Terra sau mai curând 
suprafaţa terestră plutind în vid. Viitor centru al universului 
viitor. 

Apoi, în profunzimile Terrei, Tartarul, regiune întunecată 
şi inferioară, opusă regiunii superioare şi luminoase. Simbol 
al acelor adâncuri care vor păzi ca Terra, degajată de Haos, 
să nu se afunde parţial în el. 

În sfârşit, la suprafaţa Terrei, Eros sau Amor, agent 
suprem al creaţiei, principiu de mişcare şi de unitate, care 
apropie toate fiinţele, cauză eficace a generaţiilor divine şi 
umane10. 

Nimeni, nici chiar cei mai învăţaţi dintre zei, nu ştie de cât 
timp, din Haos, sursă eternă şi nedeterminată a tenebrelor, 
au ieşit Erebos, adică întunericul veşnic şi Noaptea sau 
întunericul întâmplător. 

Erebos a fost întunericul determinat al Tartarului, 
întuneric de jos iar Nyx, Noaptea, a fost întunericul 
accidental al Terrei, întuneric de sus. 

În acel moment, pentru prima oară, Amor, marele 
procreator, şi-a agitat flacăra şi ca prim efect, din unirea 
Nopţii cu Erebos, s-a născut Ziua. De atunci, Ziua va alterna 
cu Noaptea în regiunile superioare ale Terrei, în timp ce 
Erebos va rămâne singur în regiunile inferioare unde 
domneşte întunericul etern. 

Amor îşi va scutura pentru a doua oară flacăra şi Terra, 
singură, va naşte pe Uranos adică Spaţiul. Uranos era cerul 
înstelat, bolta cerească care acoperă Terra. Era opusul 
adâncului Tartar. 

Apoi ea se uni cu fiul ei, şi din căsătoria Terrei şi a Cerului 
s-au născut Ocean, fluviul fluviilor, Tethys, mama apelor 


dulci şi hrănitoare şi încă alţi zece copii dintre care ultimul 
a fost Chronos, Timpul. 

Aşadar, prima perioadă a fost Uranos sau Spaţiul. 

Uranos ştia că trebuie să fie detronat de fiul său, Chronos, 
adică Timpul trebuia să urmeze Spaţiului. Ca urmare, pe 
măsură ce copiii săi se năşteau, el îi înfunda în pântecul 
Terrei, mama lor. 

Dar 'lerra luă partea fiilor împotriva tatălui. Ea îl scoase pe 
Chronos din pântec, îl înarmă cu o coasă tăioasă şi îl puse în 
drumul soţului ei. Când marele Uranos aducea în urma sa 
Noaptea, venită să-l viziteze, Chronos şi-a lovit tatăl, al 
cărui sânge căzut pe Terra a dat naştere Furiilor, Uriaşilor 
şi Nimfelor, iar sângele căzut în mare şi amestecat cu 
spuma ei a dat naştere Afroditei, fiica cerului şi a apelor, 
zeiţa frumuseţii. 

Din acel moment, Chronos i-a urmat lui Uranos, Timpul a 
urmat Spaţiului şi a început a doua perioadă. 

Apoi, cum Chronos ştia că şi el va fi detronat de către 
Zeus, adică de Creaţie, s-a hotărât, urmând exemplul lui 
Uranos, să scape de copii. Dar, în loc să-i încredinţeze soţiei 
sale Rhea - adică efluviului etern al vieţii, sursa tuturor 
făpturilor care trăiesc, mor şi se reproduc - el îi lua din 
mâinile ei pe măsură ce se năşteau, şi îi devora. 

Nimeni nu se poate opune însă hotărârâlor destinului. 
Chronos i-a înghiţit unul după altul pe Hestia sau Vesta, 
Demeter sau Ceres, Hera sau Junona, Hades sau Pluton, 
Poseidon sau Neptun. Venea la rând Zeus pe care Rhea se 
hotări să-l salveze, aşa cum Terra îl salvase pe Chronos. 
Drept urmare, după ce-l născuse în secret, îi dădu soţului ei 
o piatră înfăşată ca un copil pe care acesta o înghiţi, 
crezând că-l înghite pe noul născut. 

Viitorul rege al lumii, alăptat de capra Amalteea, creştea 
miraculos şi, după un an a ajuns atât de puternic încât a 
declarat război tatălui său. 

Războiul a durat zece ani, Zeus sau Jupiter având de 
partea lui pe Titani, iar Chronos, pe Uriaşi. Chronos a fost 


învins, Jupiter l-a detronat şi s-a înarmat cu fulgerul făurit 
de Ciclopi. Astfel lumea intra în a treia perioadă, adică 
Timpului i-a urmat Creaţia, aşa cum Timpul urmase 
Spaţiului. 

Eu eram printre Titani. Cu toate că eram fiul lui Uranos şi 
al lui Themis, l-am ajutat pe Zeus cu sfaturi şi, datorită lor, a 
triumfat. Mama mea, care este legea, îmi dăruise 
înţelepciunea. 

Zeus, ajuns stăpânul lumii, se îngriji să populeze pământul. 
Ţi-am mai spus că numele lui însemna creaţie. El a făcut 
şirul animalelor, care de la polip urcă la patrupede, şi de la 
peşte, la păsări. La sfârşit el a creat omul, ultimul dintre 
toţi, ca şi cum ar fi trebuit să fie cel mai perfect. Dar omul, 
cel mai evoluat, pentru că avea forma divină, rămase egalul 
celorlalte animale. Zeus, temându-se la rândul lui că va fi 
detronat de om, nu i-a dat inteligenţă. Omul mergea cu 
capul în pământ şi nu acţiona decât din instinct. Omul trăia, 
dar nu exista! 

Eu n-am vrut ca lucrurile să rămână aşa. 

Am furat focul divin, l-am dus pe pământ şi am făcut să 
intre câte o scânteie în pieptul fiecărui om. În acelaşi 
moment omul se îndreptă, îşi ridică spre cer capul şi începu 
să vorbească, să gândească, să acţioneze. Avea acum un 
suflet! Dar, de când a avut suflet, a vrut să fie liber şi astfel 
Zeus a căpătat un duşman. 

Zeus nu-l putea trăsni pe om. Zeul creaţiunii nu-şi putea 
distruge propria lui operă. Atunci s-a răzbunat pe mine. 

Într-o zi, Vulcan, ajutat de Putere şi de Forţă, m-a prins. Ei 
m-au transportat pe acest munte, m-au legat cu inele de 
aramă şi cu lanţuri de diamant. 

Tot timpul zilei un vultur îmi va sfâşia şi îmi va mânca 
ficatul, iar peste noapte îmi va creşte altul. În ziua 
următoare ciocul păsării răzbunătoare îşi va găsi iar hrana 
şi astfel voi fi chinuit mereu. Singurele zeițe care vor fi venit 
să mă plângă au fost Oceanidele, iar singurul zeu care a 
îndrăznit să mă consoleze a fost Oceanos. 


Într-o zi, Mercur a apărut chiar pe acelaşi loc unde eşti tu 
acum. Venea în numele lui Jupiter, să-mi propună libertatea, 
dacă aş vrea să-i spun ce zeu îl va detrona într-o zi şi în ce 
mod ar putea să-l combată. Dar ei i-am răspuns: 

Am văzut cum au fost goniţi doi regi ai cerului şi voi vedea 
şi căderea celui de-al treilea... Zeus poate sta liniştit, 
apărându-se cu tunetul ce se rostogoleşte prin spaţiu când 
îşi scutură în mână acea suliță de flăcări! Armă inutilă care 
nu-l va feri de o cădere ireparabilă, teribilă. Adversarul va 
găsi un foc mai puternic decât fulgerul şi zgomote mai 
răsunătoare decât tunetul. Voința lui îi va distruge arma 
fatală ce face pământul să tresalte şi marea să aibă 
valuril 1. 

Ei bine, zise Mercur, ia aminte Prometeu că Zeus îţi va lua 
nemurirea şi vei muri înainte de venirea acestui zeu. 

Şi Mercur se urcă înapoi în Olimp. 

Chinul meu a continuat şi a durat două mii de ani! 

După două mii de ani - la rugăminţile Oceanidelor, 
consolatoarele mele credincioase - a venit să mă viziteze 
Hercule. El s-a ruşinat pentru tiranul torturilor ce mă 
făceau să sufăr, a ucis vulturul care-mi rodea ficatul şi a 
încercat să-mi sfărâme lanţurile. Trei zile şi trei nopţi, 
Hercule s-a căznit cu eforturi zadarnice, dar lanţurile erau 
de diamant. Însuşi Vulcan le făurise. Forţa şi Puterea le 
fixaseră în piatră! La fiecare smucitură a lanțurilor 
pământul se cutremura! Am fost primul care i-am spus să 
renunţe la o muncă fără sens. El s-a îndepărtat, oftând de 
furie. Era pentru prima dată când era învins. 

Din acel timp îl invoc din tot sufletul pe acel zeu care 
trebuie să-l detroneze pe Zeus şi, dând viaţă unei lumi noi, 
mi-ar da moartea! Tu îmi anunţi ivirea acestui zeu: fii 
binevenit, titan al lumii noi! Şi acum, iată ce-ţi rămâne de 
făcut: eu nu vreau să-mi rămână cadavrul, aşa cum mi-a 
fost corpul, înlănţuit pe veci. Numai focul, reducând totul, la 
cenuşă, ar putea smulge oasele mele din cătuşele de 
diamant. Să pui foc pădurii care se întinde sub mine. Va fi 


un rug demn de un titan! Şi gata să mor, o jur pe Styx, din 
mijlocul flăcărilor îţi voi spune ceea ce vrei să ştii! 

Vai! Prometeu! murmură trist evreul, este deci adevărat că 
e mai bine să mori...? 

N-ai auzit ce ţi-am spus, îl întrerupse Prometeu, că eu 
trăiesc de patru mii de ani şi că am fost înlănţuit de trei mii? 
Grăbeşte-te dar, singurul şi unicul meu eliberator! Tu, care 
vei fi făcut pentru mine mai mult decât Hercule. Tu care mă 
vei scăpa de viaţa ce a fost adevăratul meu vultur. 

Şi vocea lui Prometeu slăbind, se stinse. Puterile titanului, 
acele forţe ce luptaseră împotriva uriaşilor cu o sută de 
braţe, acele forţe ce-l rostogoliseră pe Pelion de pe 
înălțimile Ossei, erau epuizate. 

S-ar fi zis că nu aştepta pentru a intra în agonie decât 
această ştire pe care i-a adus-o evreul. Isaac înţelese că nu 
mai avea timp de pierdut pentru a îndeplini dorinţa 
muribundului. El cobori de pe colina pe care-l lăsase sfinxul, 
întră în cabana unui tăietor de lemne şi luă de acolo o 
secure, urcă Caucazul, se înfundă în norul imens şi, odată 
ajuns la limita superioară a pădurii, se puse pe treabă. 

Îndată, sub securea teribilă, stejarii, fagii şi brazii cădeau 
ca spicele în faţa coasei. Când veni seara, mai jos de corpul 
titanului se ridica o grămadă imensă de buşteni. 

Atunci, evreul cobori, frecă una de alta două ramuri uscate 
de pin până ce luară foc, le puse la baza unui brad enorm şi 
urcă pe versantul opus, unde îl aştepta sfinxul, care se 
aşezase iar pe burtă şi aştepta, tăcut şi nemişcat. 

Aprinsese rugul. 

Slabă şi asemănătoare acelor prime raze ale zorilor care, 
oricât ar fi de slabe anunţă totuşi sosirea carului arzător al 
Soarelui, flacăra păru mai întâi că ezită, gata să se stingă. 
S-ar fi putut crede că se va limita numai la coaja răşinoasă a 
bradului dar, puţin câte puţin, cei doi arbori mai apropiaţi 
de cel care ardea se aprinseră la rândul lor. Apoi flacăra îi 
cuprinse şi pe vecinii lor. O cortină de foc se întinse pe toată 
lărgimea pădurii şi începu să urce, târându-se pe coastele 


muntelui, în timp ce fumul, întunecat atribut al focului, se 
amesteca şi se confunda cu norii. 

Pe măsură ce incendiul se întindea, flacăra gonea fumul şi 
norii. În această limpezime pură care pluteşte deasupra 
focului se putea distinge corpul gigantic al titanului. 

Isaac privea cu uimire: fiecare încheietură a mâinilor lui 
Prometeu era fixată la una din temeliile Caucazului. 
Întinderea braţelor era de o mie de coţi, iar lungimea 
corpului acoperea muntele pe o treime din înălţime. 

Noaptea venise, dar era greu să-ţi dai seama de 
întunecime: rugul imens înlocuise Soarele şi lumina pe care 
o arunca în jurul lui suplinea lumina zilei. 

Pontul Euxin reflecta incendiul şi părea, ca un alt Acheron, 
că rostogoleşte valuri de foc. 

Incendiul progresa rapid, iar titanul, încadrat de flăcări, 
apărea de o maiestate splendidă. 

Dintr-odată, ca zborul unui stol de lebede, ieşiră din valuri 
Oceanidele, aceste prietene fidele ale lui Prometeu şi care 
de trei mii de ani veneau în fiece zi să se culce câte o oră la 
picioarele lui, ca să-i aline durerea cu balsamul blândei lor 
tristeţi. Ele erau nouă ca şi muzele şi se numeau Asia, 
Calypso, Climena, Dione, Doris, Eudora, lanira, Plexaura şi 
Thoe. 

Ele trecură pe deasupra capului evreului, înfăşurate în 
rochiile lor transparente, țesătură a azurului limpede al 
mării. Erau încununate cu alge şi zburau într-un singur şir, 
fiecare cu mâinile aşezate pe umerii alteia. Cântau un 
cântec melancolic, al morţii lui Prometeu. Iată ce cântau 
ele: „Litan, contemporan al lumii vechi, fiu al lui Uranos şi al 
lui Themis, tu care ai văzut Pământul surâzând şi ieşind din 
Haos, luminat de prima auroră, întunecându-se de primele 
tenebre, tu care n-ai ştiut să fi existat înaintea ta altul, 
decât Amor cel necreat, tu care ai văzut cum se naşte 
Afrodita, mama plăcerii, din sângele celui mai mare dintre 
zei şi din spuma mării, a venit timpul să mori, o Prometeu! 
căci vechea lume va muri...! 


Vai! Tu eşti dintr-o rasă blestemată! Atlas, fratele tău, este 
condamnat să ţină lumea pe umerii lui, Mnesteu, fratele 
tău, a fost aruncat în prăpăstiile cele mai adânci ale 
Tartarului. Epimetheu, un alt frate al tău, a luat-o în 
căsătorie pe Pandora, sursa tuturor relelor. Tu, pentru că ai 
aprins un suflet în pieptul oamenilor, ai fost înlănţuit de trei 
mii de ani pe Caucaz. A venit timpul să mori, o Prometeu, 
căci lumea veche va muri. 

Dar, datorită acestui suflet pe care tu l-ai dat omului, ela 
devenit rivalul zeilor. Tot ceea ce a făcut mare, nobil, 
generos, ţie îţi datorează! Eroism, poezie, ştiinţă, glorie, 
geniu, înţelepciune, renume, patriotism, arte, nimic nu ar 
exista dacă tu, hoţ sublim, n-ai fi furat focul din cer în 
profitul umanităţii. A venit timpul să mori, o Prometeu! căci 
vechea lume va muri. 

Hercule, Jason, Teseu, Ahile, Orfeu, Esculap, Hesiod, 
Homer, Licurg, Solon, Eschile, Leonida, Aristotel, 
Alexandru, Zeuxis, Apelles, Pericle, Fidias, Praxiteles, 
Virgiliu, Horaţiu, sunt copiii tăi prea iubiţi, fiii tăi 
recunoscători. Emanaţi cu toţii din tine, au murit înaintea ta 
şi te aşteaptă în Câmpiile Elizee pentru a-ţi face un cortegiu 
cum n-a avut niciodată vreun zeu. A venit timpul să mori, o 
Prometeu! căci vechea lume va muri!” 

În acest moment, din mijlocul flăcărilor se auzi ridicându- 
se vocea titanului, pe jumătate consumat de foc. 

Totul tăcu, cântecul Oceanidelor, trosniturile incendiului, 
suflul vântului, murmurul mării, şi aceste cuvinte ajunseră 
la Isaac prin vălul de foc întins între Prometeu şi el. 

În centrul Pământului... Prin peştera lui Trofonius... Cu 
crenguţa de aur! 

Era răspunsul la cele trei întrebări pe care le pusese 
evreul. 

Oceanidele îşi reluară cântecul lor întrerupt. 

„i s-a prezis că va înceta chinul tău când un zeu, fiu al 
unei fecioare, va veni din Egipt. El îl va detrona pe cel care 


te persecută, va răscumpăra crimele oamenilor, murind 
pentru ei, şi va cobori în Infern. 

Acest fiu al unei fecioare a venit din Egipt, a murit pentru 
oameni, a coborât în Infern. Rugul tău, o Prometeu! ultimul 
reflex al lumii vechi, se stinge pe Caucaz chiar în momentul 
când se aprinde pe Golgota o stea, far al unei lumi noi! A 
venit timpul să mori, o Prometeu! căci vechea lume va 
muri!” 

Şi cântând astfel, ele pluteau, graţioase şi uşoare, 
frumoasele Oceanide, în jurul rugului imens care făcuse din 
Caucaz un Etna, din munte un vulcan, din pădure un crater. 

Îndată un suflu asemănător cu bătaia crivăţului culcă 
flacăra, care pâlpâi un moment ca şi cum s-ar stinge, dar 
care, puţin câte puţin, îşi relua direcţia spre cer, către care 
tind toate flăcările. 

Titanul îşi dăduse ultima suflare a unei vieţi de patru mii 
de ani. Atunci Oceanidele, acoperindu-şi cu un văl feţele, se 
învârtiră pentru ultima oară în jurul rugului, strigând una 
după alta „Adio” şi îşi luară zborul către Pontul Euxin. 

Ultima, trecând pe deasupra capului lui Isaac, lăsă să cadă 
la picioarele, lui o crenguţă de aur pe care o ţinea ascunsă 
în cutele rochiei; Isaac le urmări din ochi pe frumoasele 
nimfe, care se duseră să se afunde una după alta în Pontul 
Euxin, în care dispărură. 

Apoi el ridică crenguţa de aur şi, sigur că de acum înainte 
nimic nu se va mai opune proiectului său, aşteptă, 
recunoscător lui Prometeu, ca flacăra să se stingă. 

Rugul arse trei zile. La sfârşitul celei de a treia zi, corpul 
titanului fusese consumat în întregime, inelele de aramă 
erau goale iar lanţurile de diamant atârnau inerte pe dublul 
vârf al Caucazului. 

Cadavrul fusese eliberat şi cenuşa lui dormea amestecată 
cu aceea a pădurii ce-i servise drept rug. Atunci, Isaac se 
urcă pe sfinx şi strângând la piept preţioasa ramură de aur, 
îi zise tare: 

La peştera lui Trofonius! 


Apoi, murmură încet: 

O, fiu al lui Uranus şi al lui lhemis, Prometeul vechii lumi, 
tu eşti mort. Eu simt însă că începând de azi, lumea nouă 
are şi ea Prometeul său. 

Cu zborul lui rapid, sfinxul îl ducea pe întunecatul cavaler 
înspre apus. 

XL PEŞTERA LUI TROFONIUS. 

În această parte a Beoţiei care se învecinează cu Focida şi 
care se întinde de la marea Alcyonului la lacul Copais, pe 
panta septentrională a Heliconului, aproape de Trachis, 
între Ambryssus şi Orchomena, în fundul unei văi udate de 
Lamus, se ridica fermecătorul oraş Lebadeea. 

Un munte îl domină şi din înaltul acestui munte coboară, 
sărind şi rostogolind o cascadă de diamante, micul râu, 
Herciniu, care înainte de a sosi la Lebadeea trece pe lângă 
două izvoare care, prin liniştea şi transparenţa apelor lor, 
contrastează straniu cu apele râului zgomotos şi rapid. 
Acesta, după ce a fost încorsetat pe distanţa de zece stadii 
într-o râpă adâncă şi întunecoasă, reapare aproape de oraş, 
înconjurându-i zidurile cu vălul lui proaspăt de spumă. 
Continuându-şi drumul, se aruncă printr-o vale 
încântătoare, în lacul Copais. 

Cele două izvoare despre care am vorbit, oricât ar fi de 
modeste, au în toată Beoţia, o reputaţie aproape egală cu 
aceea a faimosului Permesse de unde se adapă Pegas şi îşi 
potolesc setea muzele. Misterioase şi ascunse ca toate 
lucrurile preţioase, sunt denumite Lethe şi Mnemosyna, 
adică izvoarele uitării şi memoriei. 

La câţiva paşi de cele două izvoare, în locul cel mai 
sălbatic al văii, dominat de o pădure întunecoasă de stejari, 
se ridică, sau mai curând se ridica în epoca în care se 
petreceau evenimentele pe care le povestim, un mic templu 
înconjurat de o balustradă de marmură albă pe care, din loc 
în loc, se ridicau obeliscuri de bronz. 

În acest templu, zeul Trofonius îşi pronunţa oracolele. 


Cum a devenit Trofonius zeu? Nu era prea clar pentru 
Lebadieni, dar totuşi ei construiseră un drum frumos şi 
larg, mărginit de statui ce ducea de la oraş spre templu. 

lată ce se povestea despre această divinitate, care, ca 
atâtea altele, îşi trăgeau originea din moarte şi hoţie. 

Se ştie cum a fost descoperit acel vechi oracol de la Delfi, 
ale cărui cuvinte profetice au ridicat şi au răsturnat imperii. 
Capre rătăcind printre stâncile muntelui Parnas, au respirat 
aburii subterani exalaţi de o crăpătură a pământului. Ele au 
început să sară dintr-odată, agitate, făcând mişcări 
neobişnuite. Ciobanii, care le căutau şi s-au apropiat de 
acea deschizătură, au respirat aceleaşi emanaţii, au fost 
cuprinşi de aceeaşi agitaţie şi în plus, au început să 
pronunţe cuvinte fără şir. Aceste cuvinte, fiind auzite de cei 
de faţă, au fost declarate a fi profeţii. Regele Hyrieu a 
hotărât să se clădească un templu închinat aceluiaşi zeu 
căruia îi era consacrat muntele. Acel zeu era Apollo şi 
templul a fost celebrul templu din Delfi. 

În consecinţă, regele Hyrieu aduse pe doi dintre cei mai 
renumiţi arhitecţi ai timpului, adică pe Trofonius şi pe 
fratele lui, Agamede. Aceştia au construit templul magnific, 
din care n-au mai rămas astăzi alte urme decât imaginea 
acestui templu imprimată pe medaliile Beoţiei şi descrierea 
care ne-a păstrat-o Ion al lui Euripide. 

Hyrieu avusese grijă ca în subteranele templului să 
prevadă un loc pentru tezaur, dar arhitecţii, în speranţa de 
a se înfrupta din acest tezaur, îşi amenajaseră, prin ziduri 
duble, o trecere cunoscută numai de ei. După ridicarea 
templului, ori de câte ori aveau nevoie de bani, veneau să se 
împrumute de la zeul luminii şi al poeziei. Au revenit acolo 
atât de des şi au făcut pagube atât de mari în punga zeului, 
încât regele şi-a dat seama că tezaurul templului scade, dar 
fără a putea pricepe cum. Totuşi, el puse fapta unor hoţi 
foarte pricepuţi să-şi şteargă urmele şi, pentru a pune 
capăt furturilor, a ordonat aşezarea unor capcane 
împrejurul vaselor ce conţineau aurul sacru. 


Nu peste multă vreme, Trofonius şi Agamede avură nevoie 
de bani. Ei coborâră pe drumul cunoscut şi pătrunseră în 
sala tezaurului cu încrederea lor obişnuită. La primul pas 
pe care îl făcură pentru a se apropia de unul din vase, 
Agamede, care mergea înainte, scoase un strigăt: fusese 
prins în cursă. 

Cursa fusese făcută de un mecanic tot atât de expert în 
meseria lui, pe cât erau Agamede şi Trofonius în arta lor. 
Trofonius nu a putut să-l scape pe fratele său din 
strânsoarea teribilă. Rămânea un singur mijloc ca să nu fie 
demascat şi Trofonius recurse la el, oricât ar fi fost de crud: 
el tăie capul lui Agamede şi fugi, lăsând prins în cursă un 
corp fără cap, şi prin urmare, de nerecunoscut. 

Exista, în apropierea Lebadeei o peşteră care traversa 
muntele şi avea diferite ieşiri. Trofonius s-a refugiat acolo şi 
a trăit ascuns tuturor privirilor. A murit acolo, neştiut, aşa 
cum trăise. 

Dar Apollo, recunoscător pentru templul magnific pe care 
acesta i-l construise, şi găsind, fără îndoială, cu totul natural 
ca arhitectul să se înfrupte din ofrandele aduse, fu mâhnit 
că poporul, nu numai că fusese indiferent cu Trofonius viu, 
dar nu-i acorda nici onoruri funerare după moarte. Ca toţi 
zeii, Apollo avea la dispoziţie flageluri cu care putea lovi 
omenirea. El trimise în Beoţia o secetă atât de îndelungată, 
încât Beoţienii crezură că trebuie să o consulte pe Pitia. 
Pitia răspunse că atâta vreme cât Trofonius nu va fi 
considerat ca un oracol, această secetă va dura. Beoţienii 
nu aveau nimic împotriva unui oracol în plus, dar unde să-l 
găsească pe Trofonius? Nimeni nu ştia ce se întâmplase cu 
el din ziua când dispăruse din Delfi. 

Un acrefian numit Saon a avut onoarea să-l descopere. El 
a avut ideea să urmărească un roi de albine, şi roiul îl 
conduse în peştera sacră, unde găsi cadavrul unui bărbat. 
De îndată ce s-au făcut onorurile funerare acestui bărbat, 
seceta a încetat şi nimeni nu s-a îndoit că mortul n-a fost 
Trofonius. 


Această convingere a primit o confirmare strălucită când 
au realizat că peştera în care fusese descoperit corpul făcea 
posibilă pronunţarea de oracole. 

De atunci, templul din Delfi şi-a avut perechea, iar Pitia, 
oracolul rival. De altfel, oracol teribil, pe care trebuia să-l 
cauţi în locuri întunecate, subterane. Templu formidabil, în 
care omul lăsa afară râsul, pentru a nu reveni pe pământ 
decât cu fruntea marcată de o paloare de neşters. 

Într-adevăr, se cunoştea deschizătura prin care intra 
consultantul, dar nimeni nu ştia nici cât timp va rămâne în 
măruntaiele pământului şi nici ieşirea prin care peştera îl 
va readuce, mort sau viu, la lumina zilei. 

Cei mai mulţi dintre consultanţi rămâneau una, două sau 
trei zile în peşteră şi, după acest timp, reapăreau prin 
aceeaşi gură care-i primise. 

Alţii rămâneau opt zile, o lună, trei luni şi ieşeau prin 
deschideri necunoscute, uneori la distanţă de mai multe 
leghe de Lebadeea. 

Alţii însă, erau aruncaţi afară morţi şi se găseau numai 
cadavrele lor. 

În sfârşit, alţii nu mai reapăreau niciodată şi peştera 
hulpavă şi misterioasă nu le înapoia nici măcar cadavrele. 

Această subterană îi fusese indicată lui Isaac, de către 
Prometeu, ca fiind calea cea mai directă care să-l ducă la 
Parce. 

Astfel, două ore după ce părăsise platoul Caucazului, 
sfinxul cobori la picioarele statuii lui Trofonius, lucrare a lui 
Praxiteles reprezentându-l pe zeu sub trăsăturile lui 
Esculap. 

Această statuie se ridica în mijlocul unui fel de luminiş 
care forma centrul a ceea ce se numea Pădurea Sfinţită. 

Isaac puse piciorul pe pământ, îl lăsă pe sfinx să se aşeze 
liniştit şi tăcut în faţa statuii zeului şi se îndreptă imediat 
spre un templu închinat Fortunei şi Geniului bun, situat cam 
la o sută de paşi distanţă de peşteră. 


Acest templu era un fel de han sfinţit în care erau găzduiţi 
călătorii care veneau să consulte oracolul, sau numai să 
viziteze acest loc a cărui reputaţie era răspândită pe tot 
pământul. 

Servitorii templului alergară înaintea evreului pentru a se 
informa de scopul călătoriei lui. Dacă venea numai să 
viziteze templul şi împrejurimile sale, i s-ar fi dat un ghid. 
Dacă venea să consulte oracolul, trebuia să locuiască într- 
una din celulele pregătite pentru consultanţi şi să se 
supună formalităţilor obişnuite. 

Isaac răspunse că vrea să pătrundă în cea mai mare 
adâncime a peşterii şi că era gata să îndeplinească 
ritualurile obişnuite, dar acestea să fie, pe cât posibil, 
scurtate. 

I se răspunse că în cea dea treia zii se va permite să intre 
în peşteră. 

Încredinţat că va ajunge să-şi îndeplinească scopul, Isaac 
nu mai avea acea nerăbdare febrilă care până atunci părea 
că-l devorează. El acceptă întârzierea de trei zile şi se dădu 
pe mâna preoţilor. 

În timpul celor trei zile, Isaac trebuia să se abţină să bea 
vin şi să se hrănească cu carnea animalelor înjunghiate de 
el. În seara celei de a treia zi, sacrifică un berbec şi preoţii, 
după ce i-au examinat măruntaiele, au declarat că Trofonius 
acceptase sacrificiul, pe care l-a găsit plăcut şi nu mai 
trebuie decât să fie îndeplinite ultimele formalităţi. 

Doi copii îl luară de câte o mână şi îl duseră pe malul 
râului Hercyniu unde se spălă de trei ori, după ce-l 
unseseră de trei ori cu ulei. 

Apoi, în locul veşmintelor pe care le purta, a fost îmbrăcat 
cu orobă lungă de în şi-l duseră la cele două izvoare pe 
care le-am semnalat deja, dintre care unul avea să-i şteargă 
amintirile lucrurilor trecute, iar celălalt trebuia să-i 
întipărească în memorie, într-un mod de neşters, amintirea 
lucrurilor pe care urma să le vadă. 


Fie că cele două izvoare nu aveau în realitate proprietăţile 
ce li atribuiau, fie că nu aveau putere asupra evreului, dar 
Isaac nu a simţit niciunul din efectele pe care aceste ape îl 
producea în mod obişnuit asupra oamenilor simpli care 
beau din ele. La jumătatea drumului de la al doilea izvor - 
adică Memnosynul - înspre gura peşterii, se ridica un fel de 
capelă mică. Isaac s-a oprit şi după ce şi-a făcut în ea 
rugăciunea, nu atât din credinţă, cât pentru a se conforma 
recomandărilor ghizilor, a intrat în sfârşit în vestibulul 
templului, ajungând astfel în grota sacră. 

Aceasta părea scobită cu vârful ciocanului. Era înaltă de 
opt coţi şi largă de patru. O scară, căreia i se vedeau cele 
două balustrade superioare, chiar de la intrarea întunecată, 
se înfunda în pământ, ca într-un puț. Acesta era drumul pe 
care trebuia să îl urmeze. Isaac merse direct la scară şi fără 
şovăire se afundă în abis. După ce coborâse cam cincizeci 
de trepte, ajunse pe o a doua platformă. De data aceasta nu 
mai era vorba de o scara. Era o simplă excavaţie, a cărei 
deschizătură permitea trecerea unui singur corp omenesc. 
Era luminată de o lampă cu lumina slabă şi pâlpâitoare ce 
mărea şi mai mult teroarea misterioasă resimţită în acest 
popas subteran. 

Doi preoţi îl aşteptau pe consultant. Dacă ar fi vrut să se 
oprească aici, el era liber să o facă şi aceeaşi scară ce-l 
coborâse în noapte, l-ar readuce la lumină. 

Cei doi preoţi veniră în întâmpinarea lui Isaac. Unul ţinea 
o panglică iar celălalt prăjituri cu făină şi miere. 

Cum te-ai hotărât? îl întrebară ei. 

Vreau să continui drumul. 

Atunci, va trebui să-ţi punem această bandă peste ochi. 

Puneţi-o, zise Isaac. 

Şi preoţii îi acoperiră ochii cu banda. 

Acum, întrebă evreul, ce-mi rămâne de făcut? 

Ia câte trei din prăjiturile astea în fiecare mână. 

Ce trebuie să fac cu ele? 


Le vei oferi şerpilor pe care îi vei întâlni în drum. La 
fiecare şuierătură pe care o vei auzi, lasă câte o prăjitură şi 
prin această ofrandă către geniile pământului, ai putea să 
ajungi jos, fără să fii mâncat. 

Isaac ridică din umeri. 

Şerpii zeului tău nu au nici o puterea asupra mea, zise el, 
dar nu are a face. Pentru că eu le traversez domeniul, nu e 
drept să nu le plătesc vama de trecere. 

Şi luă câte trei prăjituri în fiecare mână. 

Formalităţile necesare pentru a doua călătorie erau 
îndeplinite. 

Sunt gata, spuse Isaac. 

Cei doi preoţi îl duseră într-un fel de hrubă ce se 
deschidea în umbră. Isaac se aşeză pe marginea intrării şi 
începu să alunece pe pantă din ce în ce mai repede, 
antrenat de greutatea corpului său. 

Un altul în locul lui Isaac n-ar fi ştiut să măsoare timpul, 
preocupat de ceea ce se petrecea în jurul lui. Într-adevăr, 
abia începuse vertiginoasa coborâre, că-i ajunseră la urechi 
nişte zgomote asemănătoare mugetului unei cataracte sau 
unei ape bătute violent de roţile unei mori. Simţi în acelaşi 
timp o umezeală rece. Îndată zgomotul şi senzaţia se 
schimbară: prin banda ce-i acoperea ochii vedea reflexele 
unui mare incendiu şi, aşa cum simţise răceala îngheţată a 
apei, acum simţea căldura dogorâtoare a focului. În sfârşit, 
senzaţia arzătoare dispăru, aşa cum dispăruse senzaţia de 
umezeală. Se auzeau acum şuierături oribile. Îi treceau 
peste faţă şi peste mâini, corpuri reci şi vâscoase, 
asemănătoare cu acelea ale reptilelor. Atunci el lăsă, una 
câte una, cele şase prăjituri pe care i le dăduseră preoţii. 
Mai alunecă un timp, dar din ce în ce mai încet - ceea ce 
indica o reducere a pantei pe care cobora. În sfârşit, 
încetând să mai fie antrenat prin dubla acţiune a înclinaţiei 
şi a greutăţii, el se opri, culcat pe un covor moale, un fel de 
câmpie subterană. 


Prima mişcare a lui Isaac a fost aceea de a-şi scoate banda 
ce-i acoperea ochii. 

Era, aşa cum am spus, culcat pe iarba unei câmpii vaste, 
luminată slab, ca şi cum lumina ar fi trecut printr-un ecran 
de sticlă mată. 

Îl înconjurară treisprezece preoţi, asemenea unor 
fantome, având faţa acoperită. 

Isaac se ridică în picioare, în mijlocul lor. 

Cine sunteţi, le zise el, şi la ce încercare vreţi să mă 
puneţi? Eu vă declar că sunt invulnerabil şi nemuritor. Am 
venit în urma sfaturilor ultimului titan, pe care l-am văzut 
murind, pentru a pătrunde în centrul pământului, unde 
sunt Parcele. lată ramura de aur care trebuie să-mi permită 
să obţin de la ele ceea ce am să le cer şi la nevoie să-mi 
servească drept spadă şi scut. 

La aceste cuvinte, el scoase de la piept crenguţa de aur şi 
o întinse către preoţii mascaţi. Însă unul dintre ei, înaintă: 

Este omul pe care-l aşteptăm, le zise colegilor săi. 

Apoi, către evreu: 

Este de prisos, Isaac, să te temi sau să ameninţi... Tu eşti 
înconjurat de prieteni. 

Şi ridică acel fel de voal care îi acoperea faţa, în timp ce 
întindea o mână spre Isaac. 

Apollonius din Tiana! strigă acesta. 

Am ştiut din vrăjile Canidiei că am să te revăd la peştera 
lui 'Trofonius, unde te trimisese Prometeu, şi am venit să te 
aştept... Tu vezi în mine pe unul dintre iniţiaţii acestei 
locuinţe subterane, în care am trăit un an. De douăzeci de 
ori am încercat să fac călătoria pe care o vei face tu şi 
totdeauna am fost nevoit să mă opresc acolo unde aerul, 
comprimat de straturile terestre, încetează de a mai fi 
respirabil pentru un simplu muritor... Până unde am putut 
să merg eu însumi, am să te conduc. Mai departe, îţi vei 
continua drumul singur şi la întoarcere, dacă zeii nu-ţi vor 
cere să păstrezi secretul, ne vei spune ce ai văzut. 


Dar, întrebă Isaac, pentru ce, cunoscând drumul care duce 
la centrul pământului, nu mi-ai pomenit chiar tu de el, fără 
întârziere? 

Fiecare dintre noi face un jurământ teribil, de a nu revela 
profanilor ceea ce i-a fost dezvăluit în timpul iniţierii sale. 
Eu trebuia să-mi ţin jurământul. După încercări, iniţiatul 
află că la marginea acestei câmpii se deschide o cavernă 
prin care se poate cobori până în centrul pământului. Dacă 
el vrea să încerce călătoria, i se dă o torţă şi merinde. Dacă 
refuză, oracolul îi răspunde la întrebările pe care le-a pus şi 
urcă înapoi la lumină... Cei care urcă astfel constituie cel 
mai mare număr, aproape totalitatea... Dar alţii riscă să 
facă drumul şi înaintează, mai mult sau mai puţin adânc, în 
măruntaiele pământului. Aşa se explică faptul că unii rămân 
mai mult, iar alţii mai puţin timp printre noi. În sfârşit, alţii 
pătrund atât de mult, încât aerul lipsindu-le, mor, iar 
cadavrele le sunt aruncate de o forţă repulsivă până la 
limitele aerului respirabil. De acolo vine paloarea mai mult 
sau mai puţin accentuată, imprimată pe faţa acelora care 
au vizitat peştera lui Trofonius. De acolo vin şi acele 
cadavre care se găsesc uneori la diferitele deschideri ale 
muntelui şi care inspiră o teroare atât de vie locuitorilor din 
împrejurimi... Acum, că secretul căii misterioase ţi-a fost 
revelat de un altul, eu am venit aici să te aştept şi să-ţi 
spun: Isaac, eu sunt unul dintre cei care au pătruns cel mai 
mult pe drumul întunecat. Vrei să mă iei ca ghid? lată-mă... 

Isaac îi întinse mâna lui Apollonius. Cei doisprezece preoţi 
fură de acord ca, fără a mai fi supus vreunei încercări, 
Isaac, călăuzit de Apollonius, să încerce în aceeaşi zi, 
coborârea teribilă pe care niciunul nu o îndeplinise încă. 

O oră mai târziu, Apollonius şi Isaac, fiecare cu câte o 
torţă, traversând palida câmpie subterană, ocolind lacul cu 
ape posomorâte, adânci şi întunecate, intrară în 
deschiderea cavernei, căscată ca gura unei Himere 
gigantice. 

XLI PARCELE. 


Intrarea drumului misterios amintea mai întâi pe acel 
„facilis descensus Averni” al lui Virgiliu. Prima pantă era 
dulce şi, cu toate că se simţea să se adânceşte viguros în 
pământ, nu era prea greu de parcurs. 

Ce muncitori subterani au săpat acest drum întunecos? 
Nimeni nu poate să o spună cu siguranţă. Numai Apollonius 
credea că primii călători care l-au străbătut erau cei trei fii 
teribili ai lui Uranos, după ce au fost aruncaţi din Olimp de 
tatăl lor. Titanii cu o sută de mâini fuseseră înlănţuiţi în 
centrul lumii, de unde Zeus îi scosese pentru a se opune lui 
Chronos în faimosul război cu uriaşii. Din acel timp, drumul 
rămăsese liber dar, aşa cum am spus-o, nimeni nu a putut 
vreodată să-l parcurgă până la capăt. 

Oricât de grăbit era să ajungă la capătul drumului, 
morocănosul călător căruia Apollonius îi servea ca ghid a 
înţeles că pe lângă mijloacele materiale de luptă, pe care le 
avea acum, trebuia să mai strângă şi un întreg arsenal de 
ştiinţă. 

Astfel, după o tăcere de câteva minute, el zise: 

Apollonius, nu ai remarcat că, pe măsură ce ne înfundăm 
către centrul lumii, noi traversăm straturi de pământ de 
culori şi componenţe diferite? Religia mea, prin gura lui 
Moise, a dat ceva mai mult de patru mii de ani de existenţă 
a umanităţii. Tot aşa mi-a spus şi Prometeu. Dar înaintea 
omului, ce animale preexistau? Ce sunt aceste oseminte 
gigantice pe care le zăresc la dreapta şi la stânga, şi care 
aparţin, fără îndoială, raselor dispărute, pentru că n-am 
văzut nimic asemănător nici în India, nici în Nubia şi nici în 
Egipt? 

Ascultă, zise Apollonius, vreau să-ţi spun secretul lumii, pe 
care îl ştiu numai iniţiaţii noştri şi care va fi într-o zi la baza 
tuturor ştiinţelor. El îţi va lămuri ceea ce tu ai găsit obscur 
şi inexplicabil în răsăritul tuturor religiilor. Pe el ni-l relevă 
drumul ce-l facem prin straturile subterane. Ca şi legea lui 
Moise, religia grecească ia lumea din Haos. După prima, 
spiritul lui Dumnezeu pluteşte deasupra apelor iar după a 


doua, Eros sau Amor, cel mai frumos dintre zeii nemuritori, 
planează în vid. Apoi, în ambele religii, o putere, creatoare - 
aici Uranos, acolo Iehova - separă uscatul de ape şi scoate 
din Haos pământul, care, deîndată, ocupă centrul lumii... 
Cât timp a fost necesar pământului, să se formeze, din ziua 
în care Dumnezeu i-a făcut cu mâna lui puternică temeliile 
primitive, compuse din şisturi, marmură şi granit, până 
când, după ce a suferit aglomerarea suprapusă a straturilor 
sale succesive, a dat naştere omului, un animal mai 
perfecţionat decât celelalte, acest rege viitor al creaţiei? 
Nimeni nu o ştie. Fără îndoială, a trebuit o muncă 
îndelungată, de mii de ani, pentru această naştere. Într-o zi, 
pe stratul superior al pământului - când el a îmbrăcat 
aspectul maiestuos pe care-l cunoaştem, când fertilitatea 
solului putea hrăni sute de milioane de făpturi 
asemănătoare lui, când aerul a fost purificat, astfel ca 
pieptul lui să-l respire, când animalele şi vegetalele 
potrivite pentru existenţa lui au fost create - omul a apărut 
la rândul său, pentru a fi pe suprafaţa pământului stăpânul 
creaţiei, cel ce va domina natura... Cum s-a născut atunci 
omul? Din ce elemente a fost format? Cum această 
creatură, atât de slabă la naştere, atât de lentă în prima 
creştere a forţei sale fizice şi a puterii intelectuale, al cărui 
instinct este inferior aceluia al animalului celui mai puţin 
inteligent şi care în compensație are superioritatea raţiunii, 
cum această creatură, după ce a fost născută, ajunge la 
completa dezvoltare a facultăţilor care-i compun viaţa fizică 
şi psihică? Cum din embrion devine om? Cum din om izolat, 
sălbatic mai întâi, închis în cercul strâmt al familiei, devine 
om social şi civilizat, răspândind ca o rouă fertilizantă, pe 
capul altor oameni, ideile lui Platon şi ale lui Socrate? lată 
ce este şi ce va rămâne încă mult timp, după toate 
probabilitățile, un mister inexplicabil, o enigmă fără cuvinte 
pentru acest om, însuşi... Acum, în ce mediu s-a născut 
omul? În care punct al pământului a apărut el mai întâi? Ce 
ţinut reunea, ca pe o mană terestră, sucurile nutritive care 


trebuiau să-i ajungă pentru primele lui nevoi? Ce ţinut era 
cel mai bine pregătit să-l primească, datorită armonizării 
elementelor sale cu elementele constitutive ale omului? 
India spune:Eu sunt! Eu sunt pământul procreator. Eu i-am 
legănat pe un culcuş din foi de lotus pe primii născuţi ai 
genului uman. Eu i-am alimentat cu fluidele abundente ale 
naturii mele exuberante. Eu, în timpul tinereţii universale, 
am putut să pun omul în faţa unei vegetaţii atât de 
luxuriante şi atât de expansive, încât nu ar fi trebuit decât 
să respire pentru a trăi. El a fost nutrit de atmosfera mea 
aşa cum a fost îmbrăcat de soarele meu!” Acum - continuă 
Apollonius - priveşte: iată unde misterul începe să fie 
înţeles, iată unde enigma începe să fie explicată. Tu ai 
întrebat ce sunt aceste straturi succesive, de diferite culori 
şi compoziţii, pe care le traversăm pe măsură ce pătrundem 
către centrul lumii? Am să-ţi spun. 

Şi arătându-i lui Isaac cu degetul, părţile de sus ale 
pereţilor drumului subteran: 

Vezi, îi zise el, acest strat care se întinde imediat sub acela 
pe care locuim şi care pare să fi fost udat de apele mării? 
Este stratul unde sunt înmormântare animalele a căror 
creaţie a precedat naşterea omului şi care a preparat solul 
unde trăiesc oamenii şi animalele pe care le cunoaştem 
astăzi. Acest strat este rezultatul unei inundaţii, a unui 
potop. Este un amestec de pământ vegetal, de nisip şi de 
mâl. Fără îndoială, această lume antediluviană, căreia îi 
lipsesc încă maimuța şi omul, îşi îndeplinea perioada sa de 
existenţă, când, dintr-o dată, o răsucire a globului nostru a 
deplasat apele, le-a adus în ţinuturile joase, locuite de 
aceste diferite rase de animale, le-a acoperit cu mocirlă, 
noroi, nisip argilos şi pietre rostogolite, unindu-se, poate, cu 
apele din cealaltă margine a lumii. De acolo vin aceste 
oseminte pe care tu le vezi albind în mijlocul stratului 
gălbui şi care sunt despărțite unele de altele, rupte, 
fracturate... Iată, aici sunt reunite, acoperite încă de unele 
părţi moi... Aici, fără îndoială, era o cavernă în care aceste 


animale, speriate, simțind că solul se cutremură sub 
picioarele lor, şi auzind apropiindu-se mugetul apelor, s-au 
refugiat şi au fost înecate... Pământul pe care trăiau aceste 
animale avea deja aspectul actual. El era locuit de făpturi 
de o natură aproape tot atât de elevată ca a acelora ce sunt 
astăzi conlocuitori cu noi. Mamiferele abundau şi prezenţa 
lor probează că acest pământ se pregătea pentru o epocă 
de stabilitate, şi prin urmare, de perfecţionare. lată, aici, 
oase de tigri, de pantere, de lupi... lată urşi aproape 
asemănători cu ai noştri... lată un patruped care seamănă 
cu tatuul şi cu leneşul, numai că e de talia unui bou! lată, un 
pangolin de optsprezece coţi lungime! lată un cerb cu talia 
mai mare decât cea a unui elan, cu coarnele mărite şi cu 
multe ramuri, care au zece coţi de la un vârfla altul! Iată 
scheletul unui elefant colosal. El are patruzeci de coţi 
înălţime şi colţii lui au opt! În timpul acelei perioade, totul 
era titanic şi regnul vegetal era în armonie cu regnul 
animal. Aceşti monştri enormi se mişcau în ierburi de 
cincisprezece coţi şi căutau umbra şi răcoarea în păduri 
gigantice. Stejarii aveau două sute de coţi iar fagii, 
patruzeci. Fără îndoială, pentru a-l primi pe om şi pe 
animalele care-l înconjoară, trebuia ca suprafaţa 
pământului să fi primit germeni mai fertili, resturi, 
îngrăşăminte mai multe. Stejari de două sute de coţi, fagi 
de patruzeci, elefanţi de optsprezece, au dus la constituirea 
solului nostru, leagănul pe care omul a văzut lumina zilei. 

Isaac privea şi asculta cu uimire. 

Părea că fiecare vorbă îi strecura o rază de lumină în spirit 
şi îi sporea dârzenia cu care îşi căuta izbăvirea. 

Da, zise el, înţeleg! Zilele creaţiei sunt secole... Moise nu s- 
a înşelat, numai că noi trebuie să-l înţelegem... Să coborâm. 

Amândoi îşi continuară drumul dar după un timp Isaac 
întrebă: 

Ce este acest al doilea strat? El este mai alb decât primul 
şi e plin de pietre şi cochilii... Este încă una din feţele lumii 
anterioare lumii noastre? 


Da, zise Apollonius, este stratul care marchează trecerea 
de la reptile la mamifere. De data aceasta marea s-a retras 
şi s-au format vaste lacuri cu apă dulce, pe malurile cărora 
trăiau şi mureau animale ale căror schelete le vom găsi în 
sedimentele lor şi care au fost antrenate acolo de pâraie şi 
râuri... lată solul. Este calcaros, silicios şi plin de cochilii. 
Deja forţele vieţii încep să se răspândească şi să dezvolte 
creaturi mai perfecţionate decât acelea pe care le vom găsi 
mai în adâncime... Uite oase de peşti, de reptile şi de păsări 
care ne duc la mamifere mai puţin perfecte decât acelea pe 
care le-am văzut mai înainte. Ele sunt cu totul necunoscute 
lumii noastre. lată fiinţele noi care îşi fac apariţia în acest 
univers inferior. Sunt departe de a atinge talia acelora care 
le vor succeda. Printre ele, priveşte un fel de tapir care 
seamănă în aceeaşi măsură atât cu un rinocer, cât şi cu un 
cal. lată un alt animal care face legătura între hipopotam şi 
cal, un altul care este intermediar între cămilă şi mistreţ. 
Uite carnivore care nu sunt nici tigri, nici lei, nici pantere şi 
nici lupi şi care totuşi au câte ceva din toate aceste animale. 
lată peşti de apă dulce şi reptile aproape la fel ca ale 
noastre. Uite vegetale a căror organizare se perfecţionează 
- căci la fiecare act al acestei mari drame a creaţiei, pe care 
noi o parcurgem în sens contrariu, animale şi vegetale fac 
câte un pas în plus către perfecţiune. 

Cei doi călători continuau să coboare. Deodată, Isaac se 
opri. Tocmai traversau un uriaş strat calcaros, împănat cu 
cochilii fosile, indicând că marea poposise un timp 
îndelungat pe acolo şi lăsase un strat însemnat de depuneri. 
Dedesubt urmau numeroase straturi de lignit de origine 
mai recentă decât huila, fragmente de plante, un mare 
număr de resturi de scoici terestre şi fluviale, oase de 
reptile, de crocodili şi de broaşte țestoase. 

Isaac se oprise înaintea scheletului unei şopârle gigantice. 

Da, îi zise Apollonius, am ajuns la un strat inferior. Aici nu 
existau nici mamiferele şi nici păsările. Animalele cele mai 
nobile ale acestei a treia lumi necunoscute sunt reptilele. 


Scheletul pe care îl priveşti este acela al unei şopârle 
amfibie, cu botul subţiat, cu dinţii ascuţiţi. Are 
cincisprezece coţi lungime, după cum vezi. Acest corp 
imens era târât de patru picioare scurte şi groase, sau 
mişcat în apă de înotătoare puternice. Pe pământ, se târa 
aşa cum o fac focile şi vacile de mare, dar străbătea apa cu 
rapiditatea unei săgeți. Hei, iată o alta, cu gâtul la fel de 
lung ca corpul, care împreună au treizeci şi patru de coţi. 
Corpul este ca al unui crocodil, iar gâtul pare a fi al unui 
piton enorm. Animalul trăia pe fundul unui lac, dar respira 
în acelaşi timp, la suprafaţă. Uite, un fel de caiman care are 
cincizeci de coţi lungime, adică este de mărimea 
Leviatanului din Biblie. lată o hidră cu aripi de liliac, animal 
încă mai straniu în realitate decât cele mai ciudate ficțiuni 
ale poeţilor noştri! Născute în condiţii particulare ale 
atmosferei, târându-se pe o suprafaţă ale cărei câteva 
puncte abia se ridicau deasupra unei ape călduţe şi 
noroioase, toţi monştrii ale căror oseminte le vezi şi-au 
încetat existenţa când lumile superioare s-au modificat. 
Dezvoltarea acestor animale s-a oprit aici şi ele îşi au 
originea în lumile cele mai de jos. 

Nu sunt, deci, ultimele fiinţe ale creaţiei? întrebă Isaac. 
Natura nu face nimic în salturi, răspunse Apollonius, şi tu 
nu ai parcurs decât două treimi din lanţul fiinţelor animate. 
Aşteaptă să traversăm mai întâi acest imens masiv de cretă 

şi să ne oprim la stratul care-i serveşte ca bază. Iată, am 
ajuns. El constituie depunerea unei mări liniştite care nu 
conţinea decât animale aparţinând clasei peştilor 
şi,reptilelor. Uită-te, printre osemintele peştilor, niciunul nu 
are vreo formă amintind de peştii zilelor noastre. lată 
broaşte țestoase gigantice. Distanţa dintre carapace este de 
şase coţi. S-ar zice că sunt scuturile unui uriaş! lată încă o 
şopârlă de felul acelora pe care le-am găsit în lumea 
superioară. Adesea o lume îşi are zorile în cea care o 
precede, numai că, fii atent, cu cât o lume se ridică, 


apropiindu-se de cea a omului, cu atât-animalele ei devin 
mai inteligente. 

Aici, zise Isaac, pământul îţi schimbă culoarea în mod 
pronunţat. Ne apropiem deci de straturile primitive? 

Am ajuns la nisipurile verzi şi feruginoase aglutinate cu 
resturi de reptile. Nu trebuie să le considerăm însă drept o 
creaţie aparte. Ele nu sunt decât depuneri dintr-o zonă 
superioară a straturilor calcaroase. Iată, încă, printre acele 
şisturi, mii de peşti, de crustacee, de stridii cu valvele 
curbate. Iată reptilele ciudate care nu au pereche în nici o 
altă lume. Cât despre plante, nu există aici, după cum vezi, 
decât ficuşi, licopodiacee şi ferigi tropicale. Atingem limitele 
vieţii şi resturile dinapoia acestor straturi întinse de nisip 
verde prin care trecem nu sunt constituite decât din 
vegetaţie. Se mai găsesc încă, e adevărat, printre ele, peşti 
şi reptile; dar faţă de specia lor, au organizarea internă 
inferioară. Într-adevăr aceasta este prima treaptă a 
creaţiei, prima verigă a lanţului fiinţelor vii. Sub aceşti 
polipi nu mai sunt decât zoofite în care, deşi exista viaţă, ea 
era echivocă şi lipsită de sensibilitate. Apoi, după zoofite, 
nimic altceva decât materia inertă. Am traversat una după 
alta cinci lumi succesive prin care natura animată, 
instinctivă şi gânditoare care trăieşte astăzi pe suprafaţa 
pământului, îşi înfige rădăcinile până în granit, baza 
primară a globului nostru. 

Da, zise Isaac, zdrobit sub măreţia creaţiei, îndelung 
elaborată de mâinile lui Dumnezeu. Da, cinci lumi, adică 
cinci zile, fiecare de mii de ani, după care bărbatul şi femeia 
au apărut la rândul lor... Tu mi-ai revelat Geneza lui Moise. 
Dar câte mii de ani a pus acest granit primitiv, să se 
formeze? lată ce nu ne-a spus Moise! 

Şi ar fi cu atât mai greu de spus, reluă Apollonius, cu cât, 
după toate probabilitățile, acest granit a fost altădată o 
materie topită. A trebuit un timp, Isaac, până ce acest 
nucleu al pământului, împotriva căruia s-ar toci oţelul cel 
mai bine călit şi care la început trebuie că era asemănător 


cu lava pe care ai văzut-o curgând din craterele Etnei şi 
Vezuviului, să se fi răcit, încet, încet, în contact cu aerul. Ca 
urmare, pe măsură ce vei cobori, temperatura va creşte, 
căci în continuare se emană căldură din centru. Fiecare 
iniţiat care coboară marchează pe pereţii subteranei locul 
unde a fost nevoit să se oprească. Uite, semne care datează 
din secolul lui Pericle: acum cinci sute de ani. În locul în 
care suntem acum, căldura era insuportabilă. lată alte 
semne, contemporane cu Alexandru. Vom găsi altele din 
timpul lui Epicur, din timpul lui Aristarh, din timpul lui Sylla, 
din timpul domniei lui August. Fiecare secol respinge 
această căldură cu aproape o leghe. Dacă tu eşti cu 
adevărat nemuritor şi dacă tu ai să asişti la sfârşitul acestui 
glob, îl vei vedea pierind atunci când răcirea va fi atins 
limitele extreme. Stingerea căldurii va duce la stingerea 
vieţii. 

Isaac scoase un oftat adânc. Ideea nemuririi sale nu-l 
speria încă, dar începuse să-l neliniştească. 

Apoi ambii continuară să meargă. Cu cât avansau, aerul 
devenea mai greu şi căldura mai intensă. Isaac nu remarca 
totuşi, această schimbare a atmosferei. Apollonius, 
dimpotrivă, începu să se sufoce, şi se oprea din timp în timp 
pentru a-şi trage respiraţia. Până la urmă, opririle sale se 
îndesiră într-atât, încât fu nevoit să recunoască faptul că, de 
aici înainte în loc de a fi o călăuză, nu ar mai fi decât o 
povară pentru tovarăşul său. 

El se opri deci pentru ultima oară şi îşi luă rămas bun de la 
Isaac, urându-i o călătorie norocoasă. 

Dar, dacă îi era imposibil să meargă mai departe, ela 
rămas la această limită extremă, dată nu de voinţa, ci de 
puterile lui. De aici, în curbele drumului care se înfunda 
într-o imensă spirală, putea să-l mai vadă pe Isaac, care 
mergea cu acelaşi pas, fără şovăire, fără oboseală, fără 
suferinţă. 

De trei ori evreul îşi întoarse capul. De trei ori, cu o 
mişcare a torţei, îl salută pe filosoful din Tiana. Dar, la a 


patra oară el n-a putut să-l mai zărească şi din acel moment 
cursa lui îşi dublă viteza, căci facultatea pe care o avea 
Isaac de a scăpa acelor nevoi ale vieţii, cărora ceilalţi 
oameni trebuie să li se supună, îi permitea să-şi continue 
drumul cu o viteză aproape triplă faţă de cea obişnuită. 

Totuşi, în loc de a-l urmări în drumul lui întunecat şi 
periculos, vom merge să-l aşteptăm la celălalt capăt al 
subteranei. 

În centrul pământului, acolo unde aerul comprimat de 
apăsarea straturilor superioare atinge o densitate mai mare 
decât a mercurului, există o cavernă de formă sferică, fără 
ieşire şi iluminată de doi aştri cu o lumină palidă, dintre 
care, unul este numit Pluton şi celălalt, Proserpina. 

În mijlocul cavernei, la reverberaţia îndoielnică a acestor 
doi aştri subterani, se văd - aşezate solemn pe fotolii de 
bronz - trei femei, sau mai curând trei statui de marmură, 
îndeplinind lucrarea lor misterioasă şi veşnică. 

Prima învârtea cu piciorul o roata de fier, a doua 
învârteşte între degete un fus de alamă, din care ies mii de 
fire de diferite culori mai mult sau mai puţin vii, şi din 
diferite materiale, mai mult sau mai puţin preţioase. În 
sfârşit a treia, impasibilă, cu o mişcare lentă dar fără a se 
opri vreodată, taie unul sau altul din aceste fire cu nişte 
foarfeci de oţel. 

Aceste trei femei, anterioare creaţiei primului om, aceste 
trei surori care, fără să îmbătrânească cu o singură zi, au 
văzut trecând prin faţa lor patruzeci de secole - pe care 
Homer le-a făcut fiicele lui Jupiter şi ale lui Themis, Orfeu, 
fiicele Nopţii, Hesiod, fiicele lui Ereb iar Platon, fiicele 
Necesităţii - sunt Moirele grecilor, Parcele latinilor. 

Ele se numesc Lachesis, Clotho şi Atropos. Lachesis toarce, 
Clotho ţine fusul, iar Atropos taie firele. 

Toate lumile sunt supuse puterii lor. Mişcările sferelor 
cereşti şi armonia principiilor constitutive ale lumii se 
datoresc lor. Soarta fiecărui lucru, începutul fiecărei 
creaturi, sfârşitul fiecărei fiinţe a fost prevăzut de ele. 


Bogăţii, glorie, putere, onoruri, ele le acordă sau le refuză, 
după cum materia pe care o întrebuinţează să toarcă firul 
vieţii noastre este mai mult sau mai puţin prețioasă. Dar 
mai ales naşterea, viaţa şi moartea sunt în mâna lor. 

Pentru ele, timpul nu există. Pentru ele, nici o lumină nu 
măsoară ziua, nici o umbră nu marchează noaptea. Aceeaşi 
lumină alburie, posomorâtă, le luminează etern. 

De două ori numai, de când firul primei existenţe s-a 
strecurat printre degetele lor, ele şi-au ridicat ochii şi au 
întors capul spre doi îndrăzneţi vizitatori, coborâţi până la 
ele. Unul era Hercule, înarmat cu măciuca şi venind să 
ceară viaţa lui Alceste, celălalt era Orfeu, înarmat cu lira, 
venind să ceară viaţa Euridicei. 

Apoi, altă dată - şi nu era mult timp de atunci - un mare 
cutremur a zguduit pământul, de la suprafaţă până în 
centru. O bubuitură teribilă s-a auzit, un fulger luminos a 
pătruns în interiorul cavernei, printr-o mare crăpătură, şi 
Parcele, înspăimântate, făcuseră pentru prima dată 
cunoştinţă cu ziua. 

Atunci, Lachesis se ridicase şi cu pasul ei lent şi solemn, 
umblet de statuie, se dusese la deschiderea luminoasă. În 
cealaltă parte a deschiderii, pironit pe o cruce a cărei 
ridicare produsese această cutremurarea a lumii, ea văzuse 
un mort care îi era necunoscut, într-adevăr, era prima dată 
când cele trei întunecate surori nu urziseră, nu toarseră şi 
nici nu tăiaseră firul. 

Apoi Lachesis se reaşezase şi cu o voce mormântală le-a 
povestit lui Clotho şi lui Atropos ceea ce văzuse. 

Începând din acel moment, cei doi aştri care luminau 
caverna, începuseră să slăbească şi li se părea celor trei 
fiice funebre că viaţa circula mai încet prin vinele lor reci. 
Lor, care ţineau între degete naşterea şi moartea oamenilor, 
li se mai părea că viaţa li se scurgea puţin câte puţin şi că 
nu era îndepărtată ziua când ochii lor de marmură se vor 
închide ca şi ochii oamenilor. 


Dintr-odată, un zgomot asemănător aceluia făcut de o 
limbă de bronz care loveşte un clopot le făcu să tresară. Se 
întoarseră lent, cu o mişcare uniformă - căci o singură 
existenţă le anima cele trei corpuri - către partea cavernei 
de unde venise zgomotul. 

Peretele se deschise şi permise trecerea lui Isaac 
Laquedem. 

EI înaintă cu un mers ferm către triplul tron din înălţimea 
căruia Parcele prezidau destinele omeneşti. 

Oricât de stranie fu apariţia, cele trei surori o priviră reci 
şi impasibile. 

La câţiva paşi de ele Isaac se opri, zicând: 

Puternice zeițe ce înnodaţi şi deznodaţi firul vieţii 
oamenilor, eu vin din partea lui Prometeu, care mi-a dat 
această crenguţă de aur şi vă spun: „Îmi trebuie firul vieţii 
unei persoane care a trăit şi care vreau să retrăiască.” 

Atunci Atropos, lăsându-şi foarfecele întredeschis şi 
prelungind cu câteva momente cursul unei existenţe 
condamnate, îi zise: 

Tu vii, aşadar, din cer? Eu am tăiat acum câteva zile firul 
vieţii titanului şi această ştirbitură a foarfecelor mele a fost 
făcută de acel fir care era mai dur decât oţelul lor. 

Eu nu vin din cer, eu vin de pe muntele Caucaz! răspunse 
Isaac. Eu eram acolo când a murit Prometeu. Eu însumi am 
făcut rugul care l-a transformat în cenuşă şi pentru a-mi 
mulţumi pentru acest serviciu suprem, el mi-a arătat calea 
de a ajunge până la voi şi mi-a dat această crenguţa de aur, 
cu a cărei putere vă cer acest lucru. 

Cum ai trecut prin apele în clocot, lave şi foc? 

Eu sunt nemuritor, răspunse Isaac. 

Tu eşti aşadar Zeu? întrebă Atropos. 

Dacă a fi nemuritor înseamnă a fi zeu, răspunse Isaac, eu 
sunt zeu. 

Cum te numeşti tu? 

Isaac Lagquedem. 


lată firul vieţii sale, zise Lachesis; el este nemuritor, într- 
adevăr. 

Cum te-a făcut Jupiter nemuritor, fără ca noi, care 
împărţim, viaţa şi moartea, să nu fim înştiinţate? 

Nu Jupiter m-a făcut nemuritor. 

Cine atunci? 

Este un zeu care nu are nimic comun cu el şi care, 
dimpotrivă, vine pentru a-l detrona. Este Dumnezeul 
creştinilor. 

Şi de unde vine acest nou zeu? întrebă Clotho. Din India 
sau din Fenicia? 

EI vine din Egipt. 

În ce Olimp locuieşte el? 

Ela murit! 

Şi cum a murit? 

Pe o cruce. 

Cele trei surori se priviră. 

Dacă e mort, atunci cum de este zeu? întrebară ele. 

Discipolii lui pretind că a înviat a treia zi după ce fusese 
pus în mormânt. 

Parcele se priviră pentru a doua oară. 

De asta, zise Lachesis, îmi simt piciorul îngreunându-se. 

Din această cauză, zise Clotho, îmi simt degetele amorţind. 

Pentru asta, zise Atropos, îmi simt mâinile tremurând. 

Apoi toate trei, clătinând capul cu o mişcare simultană: 

O, surorile mele! Surorile mele! murmurară ele. Din 
moment ce se fac nemuritori pe care noi nu-i cunoaştem, 
din moment ce se hotărăsc existenţe ale căror fire nu le-am 
tors, înseamnă că vine ceva necunoscut, care se pregăteşte 
să ne înlocuiască. 

Isaac asculta cu spaimă aceste lamentaţii ale celor trei 
întunecate divinităţi. Mâna lui Hristos care-l atinsese pe el 
nu se întinsese numai peste pământ. Ea pătrundea până în 
centrul lumii. 

Fie, zise el, dar asta nu vă împiedică să-mi daţi firul pe 
care îl caut. 


Şi al cui este acel fir pe care îl vrei? zise Atropos, tăind cu 
efort pe acela pe care îl ţinea de câtva timp în foarfece, 
Acela al Cleopatrei, regina Egiptului, răspunse Isaac. 

De câte ori vrei tu să-l reînnozi? 

De atâtea ori cât voi dori. 

Noi nu putem să dăm o asemenea putere unui om, ziseră 
împreună L.achesis şi Clotho. 

Ce importanţă mai are, surorile mele, reluă Atropos. Cu ce 
ne-ar atinge cele ce se vor întâmpla printre oameni, când 
nu vom mai fi noi care să domnim peste ei? Caută cele două 
capete ale acelui fir, Clotho. Tu ai să-l găseşti împletit cu cel 
al lui Antoniu, numai că acela al Cleopatrei este făcut din 
aur, argint şi mătase, în timp ce firul lui Antoniu este numai 
din lână şi aur. 

Clotho se aplecă şi căută cele două capete ale firului 
strălucitor. În sfârşit, le găsi, dar cu greutate, printre firele 
monarhilor şi împăraţilor. 

Trecuse, într-adevăr un secol şi mai bine, de când 
frumoasa regină a Egiptului murise, şi în acest timp, multe 
fire de acelaşi fel fuseseră tăiate. 

Clotho îi dădu cele două capete ale firului lui Isaac. 

Ţine, îi zise ea, iată ce ai cerut. Când vei dori ca Cleopatra 
să învie să înnozi cele două capete ale firelor. Ori de câte 
ori, în viitor, destinul le va rupe, tot de atâtea ori îţi vei avea 
posibilitatea să le reînnozi. 

Isaac luă avid firul preţios. 

Mulţumesc, zise el; şi acum, dacă zeul care m-a blestemat 
îi va învinge pe ai voştri, cel puţin nu se va spune că n-am 
luptat împotriva lui! 

Atropos clătină capul în semn de îndoială. 

Însuşi Prometeu mi-a povestit - spuse Isaac - că, trecând 
în tabăra lui Zeus, a făcut să încline cumpăna victoriei de 
partea lui? 

Da, reluă Atropos, dar Zeus reprezenta lumea nouă care 
lupta împotriva lumii vechi... La fel cum timpul se împlinise 


pentru domnia lui Cronos, tot aşa astăzi timpul este împlinit 
pentru aceea a lui Zeus. 

Şi, după sora lor, Lachesis şi Clotho repetară: 

Timpul s-a împlinit pentru domnia lui Zeus! 

Apoi, toate trei, într-un cor sumbru, strigară: 

Nenorocire! Nenorocire nouă! Vechea lume moare! Lumea 
veche moare! 

Isaac nu mai avea nimic de aşteptat din partea acelora pe 
care venise să le caute atât de departe: el avea firul dorit. 
Le lăsă deci pe cele trei femei de marmură să se lamenteze 
pe jilţurile lor de bronz şi se îndepărtă rapid. 

Intrarea prin care el îşi făcuse apariţia, se reînchisese. De 
aceea, lovi din nou peretele cavernei cu ramura de aur. Se 
auzi iar acel sunet pătrunzător şi peretele se deschise a 
doua oară pentru a-l lăsa să treacă pe îndrăzneţul călător. 

Pe punctul de a trece pragul peşterii, Isaac se întoarse, 
pentru a arunca o ultimă privire asupra Parcelor. 

Atunci, la lumina muribundă a celor doi aştri care le 
luminaseră până atunci şi care păreau gata să se stingă, el 
văzu un fapt straniu. 

Roata lui Lachesis era oprită, fusul lui Clotho nu se mai 
învârtea, iar foarfecele lui Atropos îi căzuse din mână pe 
genunchi. 

Puţina viaţă care mai rămăsese în cele trei surori fatale se 
stingea, şi contrariu Galateei, care din statuie devenise 
femeie, ele, din femei, deveneau statui. 

Isaac se avântă în subterană, în timp ce deschizătura pe 
unde ieşise se închise în urma lui. 

XLII CLEOPATRA. 

Când ajunse sus, Isaac nu dezminţea zicala: „Palid ca un 
om care a coborât în peştera lui Trofonius”. 

Apollonius îl aştepta cu preoţii şi iniţiaţii, care îşi 
pierduseră speranţa de a-l mai vedea apărând. 

Isaac le povesti convorbirea cu Parcele şi cum a asistat la 
agonia lor. 


Apoi, cum nu îl mai reţinea nimic în Grecia, îşi luă rămas 
bun de la Apollonius şi fu condus, cu capul descoperit, 
conform obiceiului, la ieşirea celei de a doua galerii. Trecu 
iar printre şuierăturile şerpilor, prin trosnete de incendiu, 
prin muget de ape, se regăsi pe platforma de la baza scării, 
între cei doi preoţi şi fără ajutorul lor - ceea ce era lucru 
rar - ajunse iar în lumea oamenilor şi revăzu lumina 
soarelui. 

Sfinxul îl aştepta atât de posomorât şi atât de impasibil, ca 
şi cum ar fi numărat trestiile lacului Mareotis sau firele de 
nisip ale deşertului. 

Isaac veni la el şi îi mângâie gâtul de granit, zicând: 

— Să mergem, frumosul meu sfinx, încă o cursă şi te redau 
contemplării tale nemişcate. 

În acelaşi timp, îşi reluă locul pe umerii acestuia. 

Sfinxul îşi întinse aripile, se ridică încet dar, ajuns la o 
oarecare înălţime, îşi regăsi rapiditatea dinainte. 

EI îşi îndreptă zborul spre miazăzi. 

Isaac văzu dispărând sub el, pe rând, marea Alcyonului, 
Istmul Corintului, Argolida, Marea Myrtos, insula Creta; 
apoi se văzu navigând între azurul dublu al firmamentului şi 
al Mării Interioare. În sfârşit, zări Egiptul desfăşurându-se 
ca o lungă panglică de verdeață îngemănată cu argint, 
întinsă între cele două deşerturi. Apoi a putut să distingă 
delta şi, ca două sentinele avansate ale Memfisului, Canope 
cu al său canal şi Alexandria cu lacul ei. 

Sfinxul cobori şi se aşeză pe piedestalul gol, pe care era 
marcat locul corpului său, între lacul Mareotis şi mormântul 
Cleopatrei, cu capul înspre mausoleu şi arătând poarta 
acestuia cu laba lui ridicată. 

Măsurând timpul, aşa cum facem azi, era aproape ora 
unsprezece seara. 

Isaac se apropie de mausoleu, atinse poarta cu ramura de 
aur şi aceasta se deschise. 

După mai mult de un secol, paşii lui au fost primii care au 
făcut să răsune ecoul în mormântul regal. 


Mausoleul era de formă rotundă, cum era acela al lui 
August, sau ca panteonul lui Agrippa. O deschizătură, 
practicată în boltă, lăsa să pătrundă aerul şi lumina. Luna 
suspendată deasupra acestei deschizături, asemenea unei 
lămpi, învăluia şi lumina cu razele ei albăstrii sarcofagul în 
care dormea regina Egiptului. 

Tot restul era întunecat, dar după câteva momente ochiul 
obişnuindu-se cu această umbră se puteau vedea, ca un 
dublu rând de spectre imobile, cele patruzeci şi opt de 
coloane care susțineau bolta. Privind cu încordare se 
distingeau, pictate pe pereţi, siluete stranii. Câini cu capete 
de oameni, oameni cu capete de câini, anubişi, tifoni, osirişi, 
hieroglife divine, pe care urma să le folosească ştiinţa 
secolelor ce vor urma. 

Isaac nu dădu atenţie nici pilonilor masivi şi nici picturilor 
monocrome ci merse drept la mormânt şi-i ridică capacul 
de marmură. 

Cleopatra era întinsă acolo în costumul regal, cu sceptrul 
cu cap de erete, care semăna cu bagheta unui vrăjitor, 
aşezat lângă ea, împreună cu o oglindă de oţel. 

Pe cap avea un fel de cască de aur în forma corpului 
eretelui sacru, al cărui cap, împodobit cu safire şi întors 
grațios, simula creasta, în timp ce aripile, presărate cu 
smaralde şi rubine, apărau tâmplele, se răscroiau apoi în 
dreptul urechilor şi se prelungeau înapoia gâtului moartei. 
Gâtul îi era împodobit cu un triplu colier de perle, de 
serpentine şi de diamante, printre care atârnau lame de 
aur emailat, figurând pene de păsări. O rochie de o 
delicateţe perfectă, cu dungi diagonale de aur şi pietre 
azurii, strânsă pe talie cu o centură de perle, se ondula în 
jurul corpului, căruia îi păstrase forma din timpul vieţii. 
Picioarele îi erau încălţate cu sandale uşoare din țesătură 
de aur, fixate pe glezne cu şiraguri de perle. Braţele îi erau 
întinse de fiecare parte a corpului şi împodobite, unul, cu 
un şarpe de aur, minunat lucrat, care se înfăşura pe 
antebraţ, celălalt, cu şase cercuri din acelaşi metal, dintre 


care trei erau în partea de sus a antebraţului, iar celelalte 
trei în partea de jos. 

Avea un singur inel, la mâna stângă, care reprezenta un 
scarabeu de culoarea azurului. 

Părul negru ca noaptea ieşea de sub casca de aur şi 
cobora până sub genunchi. 

Grija acordată îmbălsămării cadavrului conservase corpul 
aproape intact. Numai pleoapele se înfundau în orbita 
ochilor goi, braţele subţiate nu mai păstrau la locurile lor 
cercurile de aur, inelul juca în jurul degetului uscat, iar 
pielea întinsă pe obraji şi pe piept luase o tentă plumburie 
şi avea aspectul casant al pergamentului. 

Isaac rămase un moment aplecat deasupra sarcofagului 
contemplând cadavrul. Apoi, ridicând din umeri, murmură: 

Vai! Deci pentru aceste puţine oseminte pe care le văd, 
Antoniu a pierdut împărăţia lumii? 

Şi păru că se îndoieşte că ar trebui să reducă la viaţă şi la 
frumuseţe acest corp slab, pentru a-l ajuta să lupte contra 
unui zeu. 

Dar, după un moment de ezitare, îşi zise: 

Ce importanţă are! Să încercăm! 

Şi înnodă cele două fire pe care le primise de la Parce. 

Cadavrul tresări. 

Involuntar, Isaac se dădu înapoi. 

Atunci, sub această lumină înşelătoare a lunii, făcută parcă 
anume pentru asemenea sacrilegiu, el văzu minunea 
înfăptuindu-se. 

Puțin câte puţin, pielea uscată şi înnegrită se înmuie, îşi 
schimbă culoarea şi deveni blondă şi transparentă. Carnea 
întărită îşi reluă din nou elasticitatea. Fiecare muşchi îşi 
recâştigă forma: braţele se rotunjiră, mâna se modelă, 
picioarele se albiră şi se marmorară în roz, părul se ondulă, 
ca şi cum viaţa intra în el, sângele îi zvâcnea în tâmple, la 
gât şi la piept, în reţeaua de vine albăstrii, buzele imobile şi 
mute timp de o sută de ani se deschiseră lăsând să scape un 
suspin. 


Isaac întinse mâna. 

Trăieşte, ridică-te şi vorbeşte! zise el. 

Moarta se ridică lent, cu o mişcare de automat, rămase 
aşezată pe catafalcul ei, deschise ochii, îşi duse instinctiv 
mâna la oglindă, o aduse în faţa figurii şi cu un surâs dulce 
murmură: 

Ah! Jupiter să fie lăudat! Eu sunt mereu frumoasă! 

Apoi aruncă o privire în jurul ei. 

Iras, zise ea, vino să mă coafezi! Charmion, unde este 
Antoniu? 

Dar, în acest moment şi în cercul pe care-l parcurgea 
privirea frumoasei regine a Egiptului, îl văzu pe Isaac. 

Ea scoase un strigăt şi îşi întinse unul din picioare pentru 
a cobori de pe catafalcul ei. 

Regină a Egiptului, zise Isaac, este inutil să chemi pe Iras, 
pe Charmion şi nici pe Antoniu. Toţi trei au murit şi se 
odihnesc în mausoleu de mai mult de un secol. Tu însăţi, 
priveşte pe ce loc eşti aşezată! 

Cleopatra se aplecă pentru a privi partea exterioară a 
patului pe care stătuse întinsă cu câteva minute mai înainte 
şi scăpă un țipăt de spaimă, recunoscând că era un catafalc. 

Apoi, întorcându-se către Isaac, îl întrebă: 

Cine eşti? Şi de ce ai venit să mă trezeşti? Dormeam aşa 
de bine! 

Recheamă-ţi amintirile, Cleopatra - zise Isaac. Apoi îţi voi 
spune cine sunt şi pentru ce am venit să te deştept. 

Cleopatra îşi trase piciorul drept spre ea, îşi rezemă cotul 
pe genunchi, lăsă să-i cadă capul pe mână şi îşi rechemă 
una câte una amintirile, lumini nesigure din alt secol care 
ajungeau în mintea ei printr-o noapte de o sută de ani. 

Ah! zise ea, este adevărat, iată că memoria îmi revine. 

Apoi, cu privirea fixă, ca şi cum ar fi răsfoit zi cu zi cartea 
trecutului, reluă: 

Ne-am bătut la Actium. Neputând suporta vederea 
răniților, muribunzilor, a morţilor, am fugit cu galerele 
mele... Antoniu m-a urmat. Ne-am întors în Egipt unde 


speram să ne apărăm, dar armata ne-a trădat... Atunci, 
hotărâtă să mor, am încercat otrăvuri pe sclave, pentru a 
vedea care era moartea cea mai blândă. În timpul acestor 
încercări, Octaviu a debarcat. Antoniu a ieşit înaintea lui, 
dar s-a întors învins şi rănit de moarte. Eu m-am închis în 
acest mausoleu, din care Octaviu a vrut să mă smulgă 
pentru a mă duce să figurez la triumful lui... Un ţăran, la 
cererea mea, mi-a adus o viperă ascunsă într-un coş cu 
smochine. Reptila hidoasă şi-a ridicat, din mijlocul fructelor, 
micul ei cap plat şi negru. Eu l-am apropiat de sânul meu, 
ea s-a repezit şi m-a muşcat... Am simţit o durere vie, am 
scos un țipăt... Un văl de sânge mi-a întunecat privirea. Mi 
s-a părut că bolta cerului îmi apasă pieptul: am murit!... Şi 
acum, întrebă Cleopatra ridicând capul şi întrebându-l pe 
evreu cu vocea şi din ochi, câte zile s-au scurs din acea zi? 

O sută de ani, răspunse Isaac. 

O sută de ani! strigă Cleopatra uimită. Şi ce a devenit 
lumea în această sută de ani? 

Patru împărați au murit şi un zeu s-a născut. 

Care sunt aceşti patru împărați? Cine este acest zeu? 
întrebă Cleopatra. 

Dintre cei patru împărați, primul a fost Octaviu... Octaviu 
pe care tu l-ai cunoscut, şi al cărui portret nu mai este 
nevoie să-l fac. Al doilea a fost Tiberiu, fiul lui vitreg, a cărui 
singură calitate a fost frica, şi care timp de douăzeci şi trei 
de ani i-a strivit pe romani în cele mai lente fălci care au 
zdrobit vreodată un popor. Al treilea fu Caligula, nepot al lui 
Tiberiu, un nebun care şi-a făcut calul consul, a instituit 
onoruri divine fiicei sale, moartă la vârsta de doi ani şi a 
găsit această expresie sublimă: „Aş vrea ca imperiul roman 
să nu aibă decât un singur cap, pentru a-l tăia cu o singură 
lovitură!” Al patrulea, în sfârşit, a fost Claudiu, unchiul lui 
Caligula, un imbecil care ar fost retor, poet, filosof, 
gramatician, avocat, judecător... De toate, în afară de 
împărat. Ela murit otrăvit pentru că mâncase o farfurie de 
ciuperci preparate de soţia lui, Agripina. Cât despre zeu, 


continuă Isaac, întunecându-se, este altceva. Ascultă cu 
atenţie, Cleopatra, căci pentru a mă ajuta să-l înfrunt ţi-am 
redat viaţa. 

Ascult, zise regina Egiptului. 

Şi figura ei luă o expresie atentă şi gânditoare, de care ar 
fi fost crezută incapabilă un minut mai înainte. 

Isaac reluă: 

Tu i-ai cunoscut pe zeii care au existat până acum, nu-i 
aşa? zeii Indiei: Brahma, Vişnu, Shiva? Tu ai cunoscut zeii 
Egiptului, care au devenit ai tăi: Osiris, Isis, Anubis? Tu ai 
cunoscut zeii Persiei: Ahriman şi Ormuzd, zeii Feniciei: 
Moloh, Astarteea şi Baal; zeii Greciei: Jupiter, Pluton, 
Neptun, Apollo, Marte, Vulcan, Diana, Minerva, Junona, 
Ceres, Cybela şi Venus; zeii Germaniei: Odin, Thor şi Freya; 
zeul galilor, Teutates şi în sfârşit pe zeul meu, zeul evreilor, 
Iehova? Ei bine, pe neaşteptate, a ieşit dintr-un mic sat din 
Galileea, un bărbat pe care l-am văzut jucându-se, pe când 
era copil, pe străzile Ierusalimului, şi care a zis: „Indieni, 
egipteni, persani, fenicieni, greci, germani, gali, evrei, nu 
trebuie să mai credeţi în ceea ce aţi adorat patru mii de ani. 
Zeii voştri v-au dat până acum exemple de ucigaşi, asasini, 
incestuoşi, fratricizi, hoţi, sperjuri, desfrânaţi, practicând 
luxul, ura, trădarea, iar lumea rătăcită a urmat exemplul 
care-i era dat de către zeii săi. loţi aceşti zei erau idoli, toţi 
aceşti zei sunt falşi. Nu este alt Dumnezeu decât tatăl meu 
care este în cer şi eu sunt trimisul lui pe pământ. În locul 
acestor crime încurajate de sângeroasele voastre divinităţi, 
eu vin să vă predic umilinţa, devotamentul, castitatea, mila, 
mărturisirea, îndurarea, sărăcia, credinţa, speranţa. Eu vin 
să vă spun: „lot ce omula ţinut până acum că este mare, în 
realitate este mic şi ceea ce oamenii au privit a fi mic până 
acum, este cu adevărat mare”. Eu vin să vă spun: „Bogăția 
este o vină publică, despotismul, o crimă politică, sclavia, un 
abuz social!” El vorbea aşa în timpul lui Tiberiu. Zeul a fost 
arestat, dus în faţa procuratorului roman, judecat ca 
huligan şi rebel şi condamnat la supliciul ucigaşilor. Când a 


trecut prin faţa casei mele, încovoiat sub greutatea crucii 
sale, când mi-a cerut să se odihnească pe banca de la 
poarta mea, eu l-am gonit şi atunci m-a blestemat 
condamnându-mă, ghici la ce supliciu? La nemurire! Apoi 
şi-a continuat drumul până la locul răstignirii sale şi a murit 
pe cruce, ca cel din urmă dintre răufăcători. Atunci mi-am 
zis: „Pentru că tu eşti nemuritor, Isaac, înfăptuieşte o operă 
demnă de un nemuritor. Un Dumnezeu te-a blestemat, 
luptă împotriva acelui Dumnezeu. El ţi-a aruncat blestemul 
în faţă, ia acest blestem, fă-ţi din el o armă, şi cu aceasta 
loveşte-i religia sa care se naşte, până ce această religie se 
va nărui, chiar dacă surpându-se, te va zdrobi şi pe tine sub 
dărâmături, aşa cum Samson a fost zdrobit de ruinele 
templului Filistenilor...!” Această hotărâre fiind luată, îmi 
trebuia un ajutor, o susţinere, un sprijin. Bărbatul singur nu 
face nimic: pentru a ajunge la un ţel, îi trebuie dualitatea 
geniului. M-am întrebat, deci, care ar fi femeia care, prin 
frumuseţea ei, prin dragostea ei de plăceri, prin 
senzualitatea sa, ar trebui să fie o adversară îndârjită a 
acestei religii, făcută numai din abnegaţie, abstinenţă şi din 
privaţiuni şi mi-am răspuns: „Această femeie, ar putea să fie 
cea care a fost iubita lui Sextus Pompei, a lui Cezar şi a lui 
Antoniu. Ar fi regina Egiptului, Venus din Alexandria, adică, 
Cleopatra!” Dar Cleopatra era moartă. Atunci n-am mai 
avut vreun alt gând sau alt plan, decât să o fac să trăiască 
din nou. Dar cum oare se poate învinge moartea? Cum să 
smulgi cadavrul din mormânt şi sufletul din infern? Mi-au 
fost lăudaţi înţelepţii din India. Am fost până în fundul Indiei 
şi înţelepţii n-au putut să-mi răspundă nimic. Mi-au fost 
lăudaţi preoţii Egiptului. Am străbătut Egiptul, de la 
FElefantina până la Memfis şi preoţii Egiptului n-au putut să- 
mi spună nimic. Mi-au fost lăudaţi filosofii Greciei, l-am 
văzut pe toţi, unul după altul, şi numai unul singur, ultimul, 
mi-a zis: „Vino cu mine să le consultăm pe vrăjitoarele 
Tesaliei”. Eu le-am întrebat pe vrăjitoarele din Tesalia şi 
Canidia nu a putut să-mi spună nimic şi nici Erichto, numai 


Medeea mi-a zis: „Mergi la Prometeu!”. Am fost la 
Prometeu şi titanul m-a învăţat pe ce drum să cobor până la 
Parce. Am coborât până la Parce şi le-am văzut la faţă pe 
cele trei surori fatale, pe care înaintea mea le văzuseră 
numai Hercule şi Orfeu. Eu le-am rugat fierbinte, având 
această crenguţă de aur în mână şi le-am cerut să-mi dea 
firul vieţii tale. lată-l. Eu pot să-l rup şi să-l reînnod după 
voinţa mea, adică să te omor sau să te readuc la viaţă, să te 
culc iar în acest mormânt pentru veşnicie, sau să te fac 
nemuritoare ca şi mine. Ce zici de asta Cleopatra? Refuzi 
sau accepţi propunerea pe care ţi-o fac? Respingi mâna 
mea, sau mi-o întinzi pe a ta? 

Voi fi mereu frumoasă? Voi fi mereu tânără? Voi fi 
întotdeauna regină? Voi fi mereu puternică? Voi putea să 
iubesc şi să fiu iubită în veci? 

Tu vei fi întotdeauna frumoasă, tânără, bogată, 
întotdeauna puternică. Tu vei putea să iubeşti mereu şi să 
fii iubită. Dar din frumuseţe, tinereţe, bogăţie, putere şi 
dragoste, îţi vei face o armă împotriva zeului care proscrie 
amorul, puterea, bogăţia, tinereţea şi frumuseţea! 

O! Da! strigă Cleopatra, căci acest zeu este duşmanul 
meu! 

Atunci, zise Isaac, pune mâna ta în mâna mea şi la treabă! 
Demon al voluptăţii, la lucru! 

Şi o luă pe Cleopatra în afara mausoleului. 

Ea scoase un strigăt de bucurie revăzând acest frumos cer 
plin de stele, al cărui azur profund părea brodat cu 
diamante. 

În faţa porţii mausoleului au văzut sfinxul, stând nemişcat, 
în picioare şi cu laba încă ridicată. 

Isaac trecu pe lângă el. Sfinxul atinse cu laba umărul lui 
Isaac. Acesta se întoarse: 

Ei bine, posomorât fiu al deşertului, îl întrebă el, ce mai ai 
să-mi spui? 

Lumea veche e moartă! suspină sfinxul. 


Şi se aşeză pe burtă, întinzându-şi labele pe soclul de 
granit. 

Ce spune el? întrebă Cleopatra. 

Nimic, răspunse Isaac. Să mergem! 

Unde vom merge? 

La Roma. 

Ce vom face acolo? 

Vom da sfaturi noului împărat. 

Şi cine este acest nou împărat? 

Un prinţ tânăr, plin de speranţe: fiul lui Ahenobarbus şi al 
Agripinei, Lucius-Domitius-Claudius Neron... Tu vei fi 
amanta lui, iar eu voi fi favoritul. Eu mă numesc Tigellin, iar 
tu te numeşti Popeea! Haide! 


SFÂRŞIT 


1 Chiparosul era considerat în vechime simbolul doliului, 
(n.i ) 

2 naumahie - piscina săpată într-un circ pentru a permite 
un spectacol ce consta dmtr-o bătălie navală, (n-t.) 

3 Să ne fie permis să numărăm orele nu în maniera de 
atunci a Romanilor, ci aşa cum se uzitează azi pentru noi 
(n.a.). 

4 Palmă sau palme = însemn, insignă sau trofeu distinctiv 
ce se acordă laureaţilor unor concursuri, de regulă artistice 
(n.a) 

5 „Dezbrăcaţi-l, legaţi-l şi loviţi-l cu vergi pe Isus 
Nazarineanul, răzvrătit şi dispreţuitor al legii mozaice, 
acuzat de către preoţii şi părinţii neamului său. Mergi, 
lictore, trimite vergile.” 

6 lată textul latin al sentinţei, aşa cum îl conservă tradiţia 
la Ierusalim: 


Jesum Nazarenum, subversorem gentis contemptorem 
Caesari falsum Messiam ut majorum suae gentis testimonii 
probatum est ducite ad communis supplicii locum, et cum în 
ludibnis regiae majestatis. în medio duorum latronum cruci 
affigite. 

I, lictor expedi cruces. 

7 Vera ikon - imagine adevărată 

8 palladium - pavăză, garanţie; palladium era denumită 
statuia de lemn a zeiţei Pallas-Atena, care asigura 
supraviețuirea Troiei 

9 Din care latinii au facut: Uranus, Saturn şi Jupiter 

10 Cele arătate aici de Prometeu se găsesc în Theogonia 
lui Hesiod. 

11 Această profeție se găseşte, cuvânt cu cuvânt, în piesa 
lui Eschil, Prometeu înlănţuit.