Henryk Sienkiewicz — Quo Vadis

Articol |. HENRYK 
SIENKIEWICZ 


Articol 1. HENRYK 
SIENKIEWICZ 


Articol II. QUO VADIS 


Capitolul 1. 

Petronius se trezi abia spre amiază, ca de obicei, foarte 
obosit. În ajun fusese la Nero la o petrecere care se 
prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea 
începuse să i se şubrezească. Dimineaţa se trezea toropit, 
incapabil să-şi adune gândurile. Baia însă şi masajul 
minuţios făcut de sclavii anume instruiți, puneau treptat- 
treptat sângele său leneş în mişcare, îl trezeau, îl 
readuceau la viaţă, redându-i puterile. Când ieşea din 
elaeothesium, ultimul compartiment al băii, se simţea 
renăscut, întinerit şi plin de viaţă, cu ochii scânteind de 
umor şi veselie. Era din nou acelaşi bărbat distins, atât de 
chipeş, încât nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu 
el - pe drept cuvânt: „arbiter elegantiarum”. 

La băile publice se ducea rar. Numai când se întâmpla să 
apară vreun retor care stârnea admiraţie şi despre care se 
auzea în oraş, sau atunci când, în efebii, se dădeau lupte 
deosebit de palpitante. De altfel, în „insula”1 lui avea băi 
proprii pe care Celer, renumitul colaborator al arhitectului 
Severus, i le transformase, lărgindu-le şi aranjându-le cu 
mult gust şi rafinament, încât însuşi Nero recunoscuse că 
sunt superioare băilor imperiale, deşi acelea erau mult mai 
mari şi mai somptuoase. 

Aşadar, după ospăţul din ajun, la care, plictisit de 
bufoneriile lui Vatinius, se angajase împreună cu Nero, 
Lucan şi Senecion în diatriba: femeia are suflet sau nu? - se 
sculase târziu, şi, ca de obicei, se îmbăia. Doi balneatori 
uriaşi tocmai îl aşezaseră pe o masă de chiparos acoperită 
cu un byssus2 egiptean alb ca zăpada - şi cu palmele 


muiate în ulei parfumat începuseră să-i ungă trupul bine 
făcut - în timp ce, cu ochii închişi, el aştepta să-l pătrundă 
căldura din laconicum3 şi din mâinile lor şi să-i risipească 
oboseala. 

După un timp, deschise ochii şi întrebă despre vreme, apoi 
despre gemele pe care giuvaergiul Idomen promisese căi 
le va trimite astăzi să le vadă... Află că vremea e minunată şi 
adie un vânt uşor dinspre munţii Albani şi că gemele nu 
sosiseră încă. Petronius închise din nou ochii şi porunci să 
fie dus în tepidarium4. Tocmai atunci, apăru de după 
draperii nomenclatorul, anunțând că tânărul Marcus 
Vinicius, care se întorsese de curând din Asia Mică, a venit 
să-l vadă. 

Petronius porunci ca oaspetele să fie condus în tepidarium, 
unde se mută şi el. Vinicius era fiul surorii sale mai mari, 
care, cu ani în urmă, se căsătorise cu Marcus Vinicius, 
consul pe vremea lui Tiberiu. Tânărul luptase sub comanda 
lui Corbulon împotriva parţilor, iar acum, după terminarea 
războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o 
deosebită slăbiciune, aproape afecţiune, căci Marcus era un 
tânăr frumos şi atletic şi ştia să păstreze o anumită măsură 
estetică în desfrâu, lucru pe care Petronius îl preţuia mai 
presus de orice. 

Salut, Petronius! spuse tânărul, intrând cu pas elastic în 
tepidarium. Fie ca zeii să-şi reverse binefacerile lor asupra 
ta şi mai cu seamă Asclepios5 şi Cipris6, căci sub dubla lor 
protecţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău. 

Bun venit la Roma şi fie ca după război odihna să-ţi 
priască, răspunse Petronius, întinzându-i mâna printre 
faldurile cearceafului moale din carbass7, în care era 
înfăşurat. Ce se aude prin Armenia? Cât timp ai stat în Asia, 
n-ai trecut cumva şi prin Bitinia? 

Cândva, Petronius fusese guvernator în Bitinia şi o 
condusese cu energie şi dreptate, ceea ce constituia o 
ciudată contradicţie a caracterului său de afemeiat renumit, 
robit voluptăţii. Îi plăcea să-şi amintească de acele vremuri 


care dovedeau ce-ar fi fost în stare să devină, dacă ar fi vrut 
cu tot dinadinsul. 

Am fost la Heraclea, răspunse Vinicius. M-a trimis 
Corbulon să strâng provizii. 

Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, 
pentru care aş da toate femeile divorţate de aici şi pe 
deasupra şi pe Poppea. Dar asta-i o poveste veche. Mai bine 
spune-mi ce se aude pe la graniţa parţilor. De fapt, mă 
plictisesc toţi aceşti vologezi, tiridaţi, tigrani, toţi barbarii 
aceştia, care, aşa după cum afirmă tânărul Arulanus, la ei 
acasă mai umblă încă în patru labe şi numai faţă de noi se 
dau drept oameni. La Roma însă se vorbeşte mult despre ei, 
fie şi numai fiindcă e periculos să vorbeşti despre altceva. 

Războiul a mers prost şi de n-ar fi fost Corbulon, ar fi 
putut să se transforme într-o înfrângere. 

Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zeu al războiului, un 
adevărat Marte. Mare comandant! E impulsiv, drept şi 
prost. Mi-e drag, fie şi numai fiindcă Nero se teme de el. 

Corbulon nu-i prost. 

Poate că ai dreptate. De altfel, n-are nici o importanţă. 
Prostia, după cum spune Pyrrhon8, nu este cu nimic mai 
rea decât înţelepciunea, de care n-o deosebeşte nimic. 

Vinicius începu să povestească despre război, dar când 
Petronius închise pleoapele, tânărul, observându-i faţa 
obosită şi palidă, schimbă subiectul discuţiei şi-l întrebă cu 
oarecare grijă cum o duce cu sănătatea. 

Petronius deschise din nou ochii. 

Sănătate!... Nu se simţea sănătos. Ce-i drept, nu ajunsese 
încă în starea tânărului Sisenna, ale cărui simţuri se 
tociseră în asemenea hal, încât dimineaţa când îl duceau la 
baie, întreba „Eu şed?” - dar nici sănătos nu era. Vinicius îi 
urase adineauri să-l protejeze Asclepios şi Cipris. Dar el, 
Petronius, nu crede în Asclepios. Nici măcar nu se ştie al cui 
fiu a fost acest Asclepios, al Arsinoei, sau al zeiţei Coronis, 
iar când nici mama nu e sigură, ce să mai spui de tată? Azi 
cine ar mai putea garanta de propriul lui tată? 


Spunând asta, Petronius începu să râdă, apoi continuă: 

E adevărat că acum doi ani am trimis la Epidaur trei 
duzini de sturzi-de-vâsc vii şi o cupă de aur, dar ştii de ce? 
lată ce mi-am zis: ajută, ori n-ajută, de stricat nu strică. 
Dacă oamenii mai aduc încă jertfe zeilor, este pentru că, îmi 
închipui, gândesc cu toţii ca mine! Cu toţii! Poate doar în 
afară de catârgiii care îşi oferă serviciile călătorilor la 
Poarta Capena. Am mai avut de-a face pe lângă Asclepios şi 
cu asclepizii, anul trecut, pentru vindecarea mea. Ştiam că- 
s nişte şarlatani, dar tot aşa mi-am zis: ce-mi strică? Lumea 
se bazează pe şarlatanie, iar viaţa este o iluzie. Şi sufletul 
este tot o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile 
plăcute de cele neplăcute. În hypocaustum9-ul meu pun să 
se ardă lemn de cedru presărat cu ambră, fiindcă în viaţă 
prefer parfumurile mirosurilor urâte. În privinţa zeiţei 
Cipris, pe care de asemenea mi-ai urat să o am protectoare, 
i-am simţit protecţia în junghiul din piciorul drept. De altfel, 
este o zeiţă bună! Presupun că, mai devreme sau mai 
târziu, ai să duci şi tu porumbei albi la altarul ei. 

Aşa este, spuse Vinicius. Nu m-au atins săgețile parţilor, 
dar m-a lovit săgeata lui Amor... în chipul cel mai 
neaşteptat, la câteva stadii de poarta oraşului. 

Pe genunchii albi ai Graţiilor! Să-mi povesteşti şi mie, când 
o să ai puţin timp liber, zise Petronius. 

Tocmai venisem să-mi dai un sfat, răspunse Marcus. 

În clipa aceea însă, intrară epilatorii şi începură să se 
ocupe de Petronius, iar Marcus, scoţându-şi tunica, păşi în 
cada cu apă călduţă, căci Petronius îl invitase să facă baie. 

Ah, nici nu te-am întrebat măcar dacă te bucuri de 
reciprocitate, zise Petronius, privind trupul tânăr al lui 
Vinicius, cioplit parcă în marmură. Dacă te-ar fi văzut 
Lisip10, ai împodobi acum poarta Palatinului, ca statuie a lui 
Hercule la vârsta tinereţii. 

Tânărul zâmbi încântat şi se cufundă în cadă, stropind din 
abundență cu apă caldă mozaicul care o reprezenta pe 


Hera în clipa când imploră Somnul să-l adoarmă pe Zeus. 
Petronius se uita la el cu ochi încântați de artist. 

Când Vinicius termină baia, lăsându-se la rândul lui pe 
mâinile epilatorilor, intră lectorul, ţinând atârnată pe burtă 
o cutie de bronz plină cu suluri de hârtie. 

Vrei să asculţi? îl întrebă Petronius. 

Dacă este opera ta, cu plăcere! răspunse Vinicius, dar 
dacă nu, prefer să stăm de vorbă. Acum poeţii te agaţă pe la 
toate colţurile de stradă. 

Într-adevăr. Nu poţi să treci pe lângă nici o bazilică, pe 
lângă terme, pe lângă vreo bibliotecă sau librărie, fără să 
zăreşti vreun poet gesticulând ca o maimuţă. Agrippa, când 
a revenit din Orient, i-a luat drept nebuni. Aşa-s vremurile, 
împăratul scrie versuri şi toţi îi urmează exemplul. Nu ai 
voie însă să scrii versuri mai bune decât ale cezarului şi din 
cauza asta mă tem niţel pentru Lucan. Eu prefer să scriu 
proză, cu care, de altfel, nu mă tratez nici pe mine şi nici pe 
alţii. Ceea ce lectorul urma să ne citească, sunt Codicilii 
bietului Fabricius Veiento1 1. 

De ce „bietul”? 

Pentru că a fost sfătuit să se joace de-a Ulise şi să nu se 
întoarcă acasă până la noi dispoziţiuni. Odiseea asta are s-o 
îndure mult mai uşor decât Ulise, mai ales că nevasta lui nu- 
i o Penelopă. De altfel, nu-i nevoie să-ţi spun că s-a procedat 
prosteşte. Aici însă nimeni nu ia lucrurile în serios. Cartea-i 
destul de proastă şi de plicticoasă. Oamenii au început s-o 
citească cu pasiune, abia după ce autorul a fost exilat. Acum 
auzi pretutindeni: „Scandal! Scandal!” şi poate că Veiento o 
fi scris unele lucruri din imaginaţie. Eu, însă, care cunosc 
Roma, îi cunosc pe senatori şi pe femeile noastre, te asigur 
că lucrarea e mult mai palidă decât realitatea. Fiecare se 
caută în ea pe sine cu teamă, iar pe cunoscuţi cu plăcere. În 
librăria lui Avirnus o sută de scribi copiază cartea după 
dictare - şi succesul ei e asigurat. 

Nu-i vorba şi de isprăvile tale în ea? 


Ba este, dar autorul a greşit, căci sunt mai rău şi în acelaşi 
timp mai puţin obtuz decât m-a prezentat. Vezi, noi cei de 
aici am pierdut de mult sentimentul a ceea ce este demn 
sau nedemn, iar mie mi se pare că într-adevăr nu există 
această deosebire, deşi Seneca, Musonius şi Thraseas se 
prefac că ar desluşi-o. Mie mi-e perfect egal! Pe Hercule, 
spun ce gândesc! Mi-am păstrat însă capacitatea să 
deosebesc ce e diform de ceea ce e frumos şi asta, de 
exemplu, nu înţelege poetul, conducătorul de care, 
cântăreţul, dansatorul şi actorul nostru cu barbă arămie. 

Totuşi îmi pare rău de Fabricius! Era un amic bun. 

L-a pierdut amorul propriu. Toţi îl bănuiau, nimeni nu ştia 
nimic precis, el însă nu se putea abţine şi şuşotea în dreapta 
şi în stânga. Ai auzit de povestea cu Rufinus? 

Nu. 

Să trecem în frigidarium12 să ne răcorim şi ţi-o povestesc 
acolo. 

Trecură în frigidarium în mijlocul căruia, dintr-o fântână 
arteziană ţâşnea apă colorată în roz, răspândind parfum de 
viorele. Tolănindu-se pe nişte aşternuturi din mătase, se 
lăsară cuprinşi de răcoarea încăperii. Un timp, domni 
tăcerea. Vinicius se uită îngândurat la faunul care îmbrăţişa 
o nimfă cu capul dat pe spate, căutându-i lacom buzele. 
După aceea, spuse: 

El are dreptate! lată lucrul cel mai bun în viaţă. 

Mai mult sau mai puţin. 'Ție însă, în afară de asta, îţi place 
şi războiul, care mie nu-mi place, pentru că în corturi 
unghiile crapă şi îşi pierd culoarea roză. De altfel, fiecare îşi 
are pasiunile lui. Lui Barbă-Arămie13 îi place cântecul, mai 
ales al lui propriu, iar bătrânului Scaurus vaza de Corint pe 
care o ţine noaptea lângă patul lui şi pe care o sărută, când 
nu-i vine somnul. De-atăta sărutat, i s-au tocit marginile. 
Spune-mi tu, nu scrii versuri? 

Nu. N-am compus niciodată un hexametru întreg. 

Poate cânţi din lăută, sau din gură... 

Nu. 


Nu conduci care la întreceri? 

Am concurat cândva în Antiohia, dar fără succes. 

În cazul acesta sunt liniştit. Cu cine ţii la hipodrom? 

Cu partida Verzilor. 

Atunci, sunt pe deplin liniştit. Ce-i drept, deşi ai o avere 
mare, nu eşti atât de bogat ca Pallas sau ca Seneca. Căci, 
vezi, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânţi la lăută, să 
declami şi să concurezi în arenă, dar e şi mai bine şi mult 
mai sigur să nu scrii versuri, să nu cânţi la lăută sau din 
gură şi să nu iei parte la întreceri. Şi mai bine decât toate e 
să ştii admira ceea ce face Barbă-Arămie. Eşti un băiat 
minunat, aşa că te poate paşte primejdia să se 
îndrăgostească Poppea de tine, deşi e mult prea înţeleaptă 
în treburi de-acestea. A avut de ajuns parte de dragoste de 
la primii ei doi soţi. Ajunsă la al treilea, caută altceva. Ştii 
oare că prostul acela de Otho continuă s-o iubească la 
nebunie până şi acum?... Rătăceşte printre stâncile Spaniei 
şi oftează. Şi-a pierdut într-atât vechile deprinderi şi atât de 
mult a încetat să se îngrijească de persoana lui, încât îi 
ajung pentru aranjarea părului trei ore pe zi. Cine s-ar fi 
aşteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho?! 

Îl înţeleg, răspunse Vinicius. În locul lui însă eu aş fi făcut 
altceva. 

Ce anume? 

Mi-aş fi format nişte legiuni credincioase din muntenii de 
acolo. Viteji soldaţi, iberii aceia! 

Vinicius! Vinicius! Aproape că-mi vine să spun că n-ai fi în 
stare de aşa ceva. Şi ştii de ce? Pentru că asemenea lucruri 
se fac, dar nu se vorbeşte despre ele nici măcar la 
condiţional. În ceea ce mă priveşte, în locul lui, aş râde de 
Poppea şi de Barbă-Arămie şi mi-aş face legiuni, dar nu din 
iberi, ci din iberiene. Cel mult aş scrie epigrame pe care, de 
altfel, nu le-aş citi altora, ca bietul Rufinus. 

Am să ţi-o spun în unctorium14. 

În unctorium însă atenţia lui Vinicius fu atrasă de altceva şi 
anume de splendidele sclave care-i aşteptau acolo. Două 


dintre ele, negrese, ca nişte statui minunate de abanos, 
începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de 
Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat ţineau în 
mâinile moi şi mlădioase ca nişte şerpi, oglinzi de oţel 
lustruite şi piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate 
zeițe, aşteptau ca vestiplicae15, să vină momentul aşezării 
statuare a cutelor la togile stăpânilor. 

Pe Zeus adunătorul de nori! zise Marcus Vinicius. Ce 
colecţie ai tu aici! 

Prefer numărului calitatea, răspunse Petronius. loată 
„familia”16 mea din Roma nu trece de patru sute de capete 
şi cred că pentru serviciul lor personal numai parveniţii au 
nevoie de un număr mai mare de oameni. 

Trupuri mai minunate nici Barbă-Arămie nu are, spuse 
Vinicius cu nările fremătânde. 

La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare: 

Tu mi-eşti rudă, iar eu nu sunt nici atât de neserviabil ca 
Bassus, nici atât de pedant ca Aulus Plautius. 

Vinicius, auzind acest ultim nume, uită pentru o clipă 
fetele din Cos şi, ridicând repede capul, întrebă: 

Cum de ţi-a venit în minte Aulus Plautius? Ştiai oare că 
după ce mi-am frânt mâna la marginea oraşului am stat 
vreo două săptămâni în casa lui? Plautius trecea 
întâmplător pe acolo tocmai în momentul accidentului şi, 
văzând cât sufăr, m-a luat la el. Acolo, un sclav de-al lui, 
medicul Merion, m-a vindecat. Tocmai despre asta voiam să 
vorbesc cu tine. 

De ce? Nu cumva te-ai îndrăgostit de Pomponia? În cazul 
ăsta mi-e milă de tine: bătrână şi virtuoasă! Nu-mi pot 
închipui o combinaţie mai proastă ca asta. Brr! 

Nu de Pomponia - ah! spuse Vinicius. 

Atunci de cine? 

Parcă eu ştiu cine e? Nu ştiu bine nici măcar cum o 
cheamă: Ligia sau Callina? În casă i se spune Ligia pentru 
că se trage din tribul ligienilor, dar are şi un nume barbar: 
Callina. E ciudată casa acestui Plautius. E plină de lume, 


dar tăcută ca pădurea din Subiacum. Zece zile nici n-am 
ştiut că locuieşte în ea o zeiţă. Până ce o dată, în zori, am 
văzut-o scăldându-se la havuzul din grădină. Şi-ţi jur pe 
spuma din care s-a născut Afrodita, că razele aurorei 
străbăteau prin trupul ei. Mă temeam că în clipa când are 
să apară soarele, are să se risipească asemenea umbrelor 
nopţii la lumina zilei. Am mai văzut-o pe urmă, de două ori. 
De-atunci nu mai ştiu ce-i liniştea, nu mai am alte dorinţe, 
nu vreau să ştiu ce poate să-mi dea Roma, nu vreau femei, 
nu vreau aur, nici bronz de Corint, nici chihlimbar, nici 
perle, nici vin, nici petreceri, numai pe Ligia o vreau. Îţi 
spun sincer, Petronius, că tânjesc după ea cum tânjea 
Somnul de pe mozaicul tepidarium-ului tău după Pasitea. 
Tânjesc ziua şi noaptea. 

Dacă-i sclavă, cumpăr-o. 

Nu-i sclavă. 

Atunci ce-i? E vreo libertă de-a lui Plautius? 

Cum n-a fost niciodată sclavă, nu poate să fie nici libertă. 

Atunci? 

Nu ştiu, o fiică de rege sau aşa ceva. 

Mă faci curios, Vinicius. 

Dacă vrei să mă asculţi, am să-ţi satisfac imediat 
curiozitatea. Nu-i o poveste prea lungă. Tu poate că l-ai 
cunoscut personal pe Vannius, regele suebilor, care, izgonit 
din ţara sa, a stat multă vreme aici la Roma şi chiar a 
devenit renumit datorită norocului său la jocul de zaruri şi 
priceperii lui de conducător de care la întreceri. Cezarul 
Drusus l-a repus pe tron. Vannius, care era de felul lui un 
om destoinic, a condus bine la început şi a purtat războaie 
norocoase, pe urmă însă a început să-i cam jupoaie nu 
numai pe vecini, dar şi pe suebii lui. Atunci Vangio şi Sido, 
doi nepoți de-ai săi, fiii lui Vibilius, regele hermandurilor au 
hotărât să-l expedieze la Roma... ca să-şi mai încerce 
norocul la zaruri. 

Îmi amintesc, asta n-a fost aşa de mult. Era pe vremea lui 
Claudius. 


Da. A izbucnit războiul. Vannius a chemat în ajutor pe 
iazigi, iar scumpii săi nepoți - pe ligieni, care, auzind de 
bogăţiile lui Vannius şi ademeniţi de speranţa prăzii, au 
venit într-un număr atât de mare, încât însuşi împăratul 
Claudius a început să se teamă pentru pacea graniţelor 
sale. Claudius nu voia să se amestece în războiul dintre 
barbari, totuşi i-a scris lui Atelius Hister, care comanda 
legiunea de la Dunăre, să fie foarte atent la desfăşurarea 
războiului şi să nu permită să ni se tulbure pacea. Hister a 
cerut atunci ligienilor să jure că n-au să încalce graniţa, 
lucru cu care ei nu numai că au fost de acord, dar au dat şi 
ostateci, printre care se aflau şi soţia şi fiica regelui lor... 
Ştii şi tu că barbarii merg la război cu nevestele şi copiii, 
iată deci că Ligia mea este fiica regelui ligian. 

De unde ştii toate astea? 

Mi le-a spus însuşi Aulus Plautius. Într-adevăr, ligienii n-au 
încălcat graniţa. Barbarii însă vin ca furtuna şi se duc ca 
furtuna. Aşa au dispărut şi ligienii cu coarne de bour la 
coifuri. I-au bătut pe suebii lui Vannius şi pe iazigi, regele 
lor însă a murit în luptă. Au plecat cu prăzile, iar ostatecele 
au rămas în mâna lui Hister. Mama a murit curând, iar 
Hister, neştiind ce să facă cu copilul, l-a trimis 
guvernatorului întregii Germanii, Pomponius. Acesta, după 
terminarea războiului cu caţii, s-a întors la Roma, unde, 
după cum ştii, Claudius i-a permis să-şi sărbătorească 
triumful. Atunci, fata a mers după carul învingătorului, însă 
după încheierea festivităților, deoarece ostateca nu putea fi 
considerată sclavă, Pomponius, la rândul său, neştiind ce să 
facă cu ea, în cele din urmă, a dat-o în grija surorii sale 
Pomponia Graecina, soţia lui Plautius. În casa aceasta, unde 
totul este virtuos, începând de la stăpâni şi până la găinile 
din coteţe - a crescut o fecioară din păcate tot atât de 
virtuoasă ca Graecina însăşi şi atât de frumoasă, încât pe 
lângă ea chiar şi Poppea ar arăta ca o smochină tomnatecă 
pe lângă un măr din grădina hesperidelor17. 


Şi? 


Şi, îţi repet, că din clipa când am văzut cum razele soarelui 
îi străbăteau trupul acolo, la havuz, m-am îndrăgostit pe 
viaţă şi pe moarte. 

E deci tot aşa de transparentă ca un ţipar sau ca o sardea 
tânără? 

Nu glumi, Petronius, iar dacă te-ar putea înşela uşurinţa 
cu care am vorbit de propria-mi pasiune, află că un veşmânt 
strălucitor ascunde adesea răni adânci. Trebuie să-ţi mai 
spun că, înapoindu-mă din Asia am dormit o noapte în 
templul lui Mopsus ca să am un vis prevestitor. Şi iată că în 
vis mi s-a arătat Mopsus şi mi-a prevestit că în viaţa mea se 
va produce o mare schimbare datorită dragostei. 

L-am auzit pe Plinius spunând că nu crede în zei, dar 
crede în vise şi poate că are dreptate. Glumele mele nu mă 
împiedică să mă gândesc uneori că, de fapt, există numai o 
singură zeitate, veşnică, atotputernică, creatoare: Venus 
Genitrix. Ea apropie sufletele, trupurile şi lucrurile. Eros a 
scos lumea din haos. Dacă a făcut bine, sau nu, asta-i 
altceva, dar de vreme ce este aşa, trebuie să-i recunoaştem 
puterea, chiar dacă nu vrem s-o şi binecuvântăm... 

Ah, Petronius! E mai uşor să afli pe lume o filosofie, decât 
un sfat bun. 

Spune-mi ce vrei de fapt? 

Vreau s-o am pe Ligia. Vreau ca braţele mele, care acum 
îmbrăţişează doar aerul, s-o poată cuprinde pe ea şi s-o 
strângă la pieptul meu. Dac-ar fi fost o sclavă, pentru ea i-aş 
fi dat lui Aulus o sută de fete cu picioarele unse cu var, 
semn că sunt pentru prima oară scoase la vânzare. Vreau s- 
o am în casa mea, până când capul îmi va albi ca piscul 
Soracte iarna. 

Nu-i sclavă, dar, în fond, face parte din familia lui Plautius 
şi, deoarece este un copil părăsit, poate fi considerată o 
alumna18. Plautius ar putea să ţi-o cedeze daca-ar vrea. 

Pesemne că n-o cunoşti pe Pomponia Graecina. De altfel, 
amândoi s-au ataşat de ea ca de propriul lor copil. 


O ştiu pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n-ar fi 
soţia lui Aulus, ai putea-o angaja ca bocitoare. De la 
moartea Iuliei, n-a lepădat veşmântul negru şi, în general, 
arată de parcă de pe acum ar rătăci prin lunca aşternută cu 
asfodele a Câmpiilor Elizee. În acelaşi timp este o univira19, 
aşa că printre femeile noastre divorţate de patru şi cinci ori 
e un adevărat Fenix... Dar... ai auzit? Se spune că Fenix a 
renăscut într-adevăr în Egiptul de Sus, lucru care se 
întâmplă nu mai des decât la cinci sute de ani o dată? 

Petronius! Petronius! O să vorbim altă dată de Fenix. 

Ce să-ţi spun, dragă Marcus? Îl cunosc pe Aulus Plautius, 
care, deşi condamnă felul meu de viaţă, are o anumită 
slăbiciune pentru mine. Sau poate mă respectă mai mult 
decât pe alţii fiindcă ştie că n-am fost niciodată delator, ca 
de pildă Domitius Afer Tigellinus şi toată ceata aceea de 
prieteni ai lui Ahenobarbus20. Fără să mă prefac stoic, mi- 
am arătat destule ori nemulţumirea la unele dintre isprăvile 
lui Nero, pe care Seneca şi Burrus le treceau cu vederea. 
De crezi că pot să obţin ceva de la Aulus pentru tine, îţi stau 
la dispoziţie. 

Cred că poţi. Tu ai influenţă asupra lui. În plus, mintea ta 
isteaţă cunoaşte nenumărate mijloace de convingere. Dacă 
ai cerceta puţin situaţia şi ai vorbi cu Plautius... 

Ai o părere exagerată despre influenţa şi isteţimea mea, 
dar dacă-i vorba numai de asta, am să discut cu Plautius, 
îndată ce-au să se întoarcă la Roma. 

S-au şi întors acum două zile. 

În cazul acesta să mergem în triclinium21, unde ne 
aşteaptă gustarea. După aceea, cu puteri împrospătate, 
poruncim să fim duşi la Plautius. 

Întotdeauna mi-ai fost drag, spuse Vinicius, voios, acum 
însă am să pun statuia ta printre larii mei, una aşa frumoasă 
ca asta, şi am să-i aduc jertfe. 

Vorbind astfel, se întoarse spre statuile care împodobeau 
un perete întreg al sălii parfumate şi arătă cu mâna spre 


statuia lui Petronius, reprezentându-l în chip de Hermes cu 
caduceul în mână. Apoi adăugă: 

Pe lumina lui Helios! Dacă „divinul” Paris22 a semănat cu 
tine, atunci n-ai de ce să te miri de Elena. 

În exclamaţia lui era tot atâta sinceritate cât şi linguşire. 
Petronius, deşi era mai în vârstă şi nu atât de atletic, era 
mai frumos chiar şi decât Vinicius. Femeile din Roma îi 
admirau nu numai mintea ageră şi gustul ales care-i 
atrăsese numele de arbitrul eleganţei, ci şi înfăţişarea. 
Admiraţia aceasta se vedea chiar şi pe feţele celor două fete 
din Cos, care acum îi aranjau faldurile togii. Una dintre ele, 
îl privea în ochi cu supunere şi admiraţie. 

Însă el nu-i dădu nici o atenţie, ci, zâmbind către Vinicius, 
începu să-i citeze drept răspuns ceea ce spusese Seneca 
despre femei. 

Animal impudens23... etc. 

Apoi, cuprinzându-l cu braţul pe după umeri, îl conduse în 
triclinium. 

În unctorium, cele două grecoaice, frigienele şi cele două 
negrese începură să strângă epilichnia24 cu parfumuri. În 
aceeaşi clipă, se dădu la o parte draperia de la frigidarium, 
apărură capetele balneatorilor şi se auzi în şoaptă: „pssst”. 
La acest semnal, una din grecoaice, frigienele, şi cele două 
etiopiene săriră cu vioiciune şi dispărură într-o clipită după 
draperie. În piscină începea acum vremea nebuniilor şi a 
desfrâului, la care nici supraveghetorul sclavilor nu se 
opunea, căci el însuşi lua parte adesea la asemenea 
petreceri. Le bănuia, de altfel, şi Petronius, dar, ca om 
înţelegător şi căruia nu-i plăcea să pedepsească, închidea 
ochii. 

În unctorium rămăsese numai Eunice. O vreme ascultă 
vocile şi râsetele care se îndepărtau, pe urmă, ridicând 
scăunelul încrustat cu chihlimbar şi fildeş pe care şezuse 
adineauri Petronius, îl puse cu grijă alături de statuia lui. 

Unctoriul era plin de lumina soarelui şi de răsfrângerile de 
curcubeu ale marmurei, cu care erau căptuşiţi pereţii. 


Eunice se urcă pe scăunel şi, ajungând la înălţimea statuii, 
îşi aruncă deodată braţele pe după gâtul ei, apoi, lăsându-şi 
pe spate părul auriu şi lipindu-şi trupul trandafiriu de 
marmura albă, începu să sărute extaziată buzele reci ale 
chipului de piatră. 

Capitolul II. 

După masa pe care o numea gustarea de dimineaţă, la 
care însă cei doi prieteni se aşezaseră, când pentru 
muritorii de rând de mult trecuse vremea prandiu-ului25, 
Petronius propuse să tragă amândoi un pui de somn. După 
părerea lui, era prea devreme pentru vizită. Adevărat că 
sunt oameni care încep să-şi viziteze cunoscuţii de pe la 
răsăritul soarelui şi, în plus, consideră că acesta este un 
vechi obicei roman. El, Petronius, însă, îl consideră un 
obicei barbar. Orele de după-amiază sunt cele mai potrivite, 
însă nu mai înainte ca soarele să fi trecut de templul lui 
Jupiter de pe Capitoliu, privind pieziş înapoi spre Forum. 
Toamna este însă destul de caldă şi oamenii dorm cu 
plăcere după-masă. Deocamdată, e plăcut să asculţi susurul 
havuzului din atrium şi după ce ai făcut o mie de paşi, 
neapărat obligatorii, să aţipeşti în lumina roşie ce se 
strecoară printre draperiile de purpură lăsate pe jumătate. 

Vinicius îi dădu dreptate şi începură să se plimbe, 
discutând cu nepăsare despre ceea ce se auzea la Palatin şi 
prin Roma şi filosofând câte puţin asupra vieţii. Pe urmă, 
Petronius se duse în cubiculum26, dar nu dormi mult. După 
scurgerea unei jumătăţi de oră, ieşi; poruncind să i se 
aducă verbină, începu să o miroasă şi să-şi frece cu ea 
mâinile şi tâmplele. 

Nici nu-ţi închipui cum te trezeşte şi te înviorează, zise el. 
Acum sunt gata. 

Lectica îi aştepta de mult, aşa că urcară şi porunciră să fie 
duşi pe Vicus Patricius, la casa lui Aulus. „Insula” lui 
Petronius era aşezată pe coasta de sud a Palatinului, în 
apropiere de Carinae şi drumul cel mai scurt ar fi trecut pe 
lângă Forum. Petronius însă voia să treacă şi pe la aurarul 


Idomen. Porunci să fie duşi prin Vicus Apollinis şi prin 
Forum înspre Vicus Sceleratus, la colţul căruia se aflau tot 
felul de prăvălii. 

Nişte negri uriaşi ridicară lectica şi porniră pe urma 
sclavilor numiţi pedisequi27. Petronius îşi ridică în tăcere 
palmele parfumate cu verbină în dreptul nărilor şi rămase o 
vreme aşa, părând că se gândeşte la ceva. Pe urmă, zise: 

Mă gândeam că dacă zeiţa ta silvestră nu este sclavă, 
atunci ar putea părăsi casa lui Plautius ca să se mute la 
tine. Ai înconjura-o cu dragoste, ai copleşi-o cu daruri ca eu 
pe adorata mea Crysothemis, de care, fie vorba între noi, 
sunt cel puţin tot atât de plictisit, cât şi ea de mine. Marcus 
scutură din cap. 

Nu? întrebă Petronius. În cel mai rău caz, treaba ar ajunge 
la împărat şi poţi fii sigur că, măcar datorită trecerii mele, 
Barbă-Arămie al nostru va fi de partea ta. 

N-o cunoşti pe Ligia! răspunse Vinicius. 

Atunci dă-mi voie să te întreb: tu o cunoşti altfel decât din 
vedere? Ai vorbit cu ea? I-ai mărturisit dragostea ta? 

Am văzut-o mai întâi la havuz, pe urmă am mai întâlnit-o 
de două ori. Ţine seama că în timpul şederii mele în casa lui 
Aulus, am locuit într-o aripă lăturalnică, destinată oaspeţilor 
şi, fiind cu mâna ruptă, nu puteam să mănânc la masa 
comună. Abia în ajunul zilei în care îmi anunţasem plecarea, 
am întâlnit-o pe Ligia la cină, dar n-am putut să-i spun nici 
un cuvânt. A trebuit să-l ascult pe Aulus povestind despre 
victoriile obţinute în Britania, apoi despre decăderea 
micilor gospodării din Italia, lucru pe care încă Licinius 
Stolon28 se străduise să-l preîntâmpine. În general, nu ştiu 
dacă Aulus e în stare să vorbească şi despre altceva şi să 
nu-ţi închipui c-o să reuşim să scăpăm de asta, doar dacă n- 
o să vrei să-l asculţi vorbind despre decăderea moravurilor 
în vremea noastră. În curţile lor de păsări cresc fazani, dar 
nu-i mănâncă, pornind de la principiul că fiecare fazan 
mâncat apropie sfârşitul puterii romane. A doua oară, am 
întâlnit-o lângă bazinul de apă din grădină. Ţinea în mână 


un mănunchi de stuf proaspăt rupt, pe care-l tot cufunda în 
apă şi stropea cu el irişii ce creşteau în jur. Priveşte 
genunchii mei. Jur pe scutul lui Heracles că atunci când 
asupra trupelor noastre se năpusteau hoardele de parți, 
genunchii mei nu tremurau, dar au tremurat lângă bazinul 
acela. Şi, emoţionat ca un flăcăiandru care mai poartă încă 
bulla adolescenţei la gât, i-am cerşit milă numai din priviri; 
multă vreme n-am putut să scot o vorbă. 

Petronius îl privi cu un fel de invidie parcă. 

Fericitule! zise el. Chiar dacă lumea şi viaţa ar fi mai rele 
decât sunt, ne rămâne un singur lucru întotdeauna bun: 
tinereţea. După o clipă însă, întrebă: Şi nu i-ai vorbit deloc? 

Ba da. Venindu-mi în fire, i-am spus că de curând m-am 
înapoiat din Asia, că mi-am rupt mâna lângă oraş şi că am 
suferit cumplit, dar în clipa când trebuie să părăsesc 
această casă ospitalieră, văd că aici suferinţa are mai mult 
preţ decât petrecerile oriunde aiurea, că boala aici e mai 
plăcută decât sănătatea în altă parte. Ea asculta cuvintele 
mele, tulburată la rândul ei, şi, cu capul plecat, desena ceva 
cu stuful pe nisipul galben ca şofranul. După aceea ridică 
ochii, se mai uită o dată la semnele desenate, încă o dată la 
mine, parcă voind să mă întrebe ceva - şi deodată o luă la 
fugă ca o hamadriadă29 din faţa unui faun prost. 

Trebuie să aibă ochi minunatţi. 

Ca marea - şi m-am pierdut în ei ca într-o mare. Crede-mă, 
apele Arhipelagului sunt mai puţin azurii. După aceea, a 
venit micul Plautius şi a început să mă întrebe ceva. Dar eu 
nu înţelegeam ce spune. 

O, Atena! strigă Petronius. Îndepărtează de pe ochii 
acestui băiat legătura cu care i-a acoperit Eros, căci altfel 
are să-şi spargă capul, lovindu-se de vreo coloană a 
templului lui Venus. Apoi se întoarse spre Vinicius: 

O, tu, boboc primăvăratec pe arborele vieţii, tu primă 
mlădiţă verde a viței! În loc să te duc la casa lui Plautius, ar 
trebui să poruncesc să te ducă la casa lui Gelocius, unde-i o 
şcoală pentru băieţii care nu cunosc încă viaţa. 


Ce vrei să spui? 

Ce-a desenat ea pe nisip? Oare nu numele lui Amor, sau o 
inimă străpunsă de săgeata lui, sau aşa ceva, din care să 
poţi deduce că satirii au şi destăinuit la urechea acestei 
nimfe diferitele taine ale vieţii? Cum ai putut să nu te uiţi la 
semnele acelea? 

Am îmbrăcat toga de mai multă vreme decât îţi închipui, 
răspunse Vinicius, şi înainte de a sosi micul Aulus am 
cercetat cu atenţie semnele acelea. Doar ştiu că şi în Grecia 
şi la Roma, fetele frumoase obişnuiesc să deseneze pe nisip 
mărturisiri pe care buzele lor nu vor să le rostească... Dar, 
ghiceşte ce-a desenat? 

Dacă e altceva decât am presupus, atunci nu ghicesc. 

Un peşte. 

Ce spui? 

Zic: un peşte. Oare asta să însemneze că în vinele ei curge 
sânge rece? Nu ştiu! Tu, însă, care m-ai numit boboc 
primăvăratec pe arborele vieţii, cu siguranţă că ai să 
înţelegi mai bine semnul acesta. 

Carissime30! Întreabă-l pe Plinius31. El se pricepe la 
peşti. Dac-ar mai trăi încă bătrânul Apicius32, poate că ar 
şti să-ţi spună ceva despre asta, căci a mâncat în cursul 
vieţii sale mai mulţi peşti decât ar putea să încapă în golful 
Neapolis. 

Discuţia se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile 
aglomerate, unde vacarmul îi împiedica să se mai audă. Prin 
Vicus Apollinis cotiră spre Forum Romanum unde în zilele 
senine, înainte de apusul soarelui, se adunau gloatele de 
gură-cască să se plimbe printre coloane, să-şi povestească 
noutăţi şi să le asculte, să se uite la lecticile cu oameni de 
vază şi, în sfârşit, să se uite prin magazinele aurarilor, prin 
librării, prin prăvăliile unde se schimbau banii, prin 
dughenele cu ţesături, bronzuri şi prin toate celelalte, care 
se găseau în număr mare în clădirile ce împrejmuiau piaţa 
peste drum de Capitoliu. O bună parte din Forum, dominat 
de palat, se afla în umbră. În schimb, coloanele care se 


ridicau în preajma templelor aşterneau umbre lungi pe 
plăcile de marmură; erau atât de multe, încât privirile se 
pierdeau printre ele ca într-o pădure. Uitându-te de la 
oarecare distanţă, aveai impresia că aceste clădiri şi 
coloane, sunt îngrămădite una într-alta. Se zăreau ţâşnind 
unele deasupra altora, în dreapta şi la stânga, se căţărau pe 
înălţimi, sau se cuibăreau lângă zidul palatului înghesuindu- 
se ca nişte tulpini mari şi mici, groase şi subţiri, aurii sau 
albe, etalându-şi fie florile de acant ale arhitravelor, fie 
străpungând văzduhul cu zvelteţea lor ionică, fie încheindu- 
se cu simplele pătrate ale stilului doric. Deasupra acestei 
păduri sclipeau triglifele colorate, de pe timpane se aplecau 
figurile zeilor sculptați, de pe frontoane cvadrigi de aur 
păreau că vor să-şi ia zborul spre cer, în azurul neclintit de 
deasupra oraşului înţesat cu temple. În mijlocul pieţii şi pe 
marginile ei, se scurgea un fluviu de oameni; mulțimile se 
plimbau pe sub arcadele bazilicii lui Julius Caesar, alţii 
şedeau pe treptele templului lui Castor şi Pollux sau îşi 
pierdeau vremea pe lângă templul Vestei, arătând pe fondul 
acesta enorm de marmură ca nişte roiuri de fluturi 
multicolori sau de cărăbuşi. De sus, pe treptele uriaşe 
dinspre templul lui „Jupiter Optimus Maximus”, veneau noi 
valuri de oameni. Lângă rostrae33 publicul îi asculta pe 
nişte oratori ocazionali; ici şi colo, se auzeau strigătele 
negustorilor care vindeau fructe, vin sau apă amestecată cu 
suc de smochine, strigătele şarlatanilor care recomandau 
leacuri extraordinare, ale ghicitorilor care promiteau taina 
unor comori ascunse, ale tălmăcitorilor de vise. Pe alocuri, 
se amestecau în larma discuţiilor şi ţipetelor acorduri de 
sistre, de sambucă egipteană sau de flaute greceşti. Ici şi 
colo oameni bolnavi, cucernici sau necăjiţi duceau ofrande 
la temple. Printre oameni, pe lespezile de piatră se adunau 
la grăunţele aduse jertfă stoluri lacome de porumbei, 
asemenea unor pete mişcătoare, pestriţe sau întunecate, 
ridicându-se pentru moment în văzduh, însoţite de fâlfâit 
puternic de aripi, lăsându-se din nou la pământ, pe spaţiile 


eliberate de lume. Din când în când grupurile se dădeau la 
o parte din faţa lecticilor în care se zăreau chipuri elegante 
de femei sau capetele de senatori şi cavaleri, cu trăsături 
sleite şi obosite de viaţă. Mulțimea repeta în cele mai 
diverse limbi, cu voce tare, numele lor, adăugând porecle, 
ironii sau laude. Printre grupurile învălmăşite îşi făceau loc 
în răstimpuri, păşind măsurat, detaşamente de ostaşi sau 
vigili34, care mențineau ordinea pe străzi. Limba greacă se 
auzea în jur la fel de des ca şi cea latină. 

Vinicius, care nu mai fusese de mult în oraş, se uita cu 
oarecare curiozitate la roiul acela de oameni şi la Forum 
Romanum, care domina valurile omenirii, dar care era în 
acelaşi timp înecat de aceste valuri. Petronius, ghicind 
gândul tovarăşului său, îl numi „cuibul guiriţilor - fără 
quiriţi35,. Într-adevăr, romanii de baştină aproape că 
dispăreau în mulţimea aceasta formată din toate neamurile 
şi popoarele. Puteai să vezi etiopieni, uriaşi cu părul blond 
din îndepărtatul nord, britani, gali şi germani, oameni din 
Sericum cu ochii oblici, oameni de pe malurile Eufratului 
sau ale Indului, cu bărbile vopsite în culoarea cărămizii, 
sirieni de pe malurile Orontului, cu ochi negri, languroşi; 
locuitori ai pustiurilor, arabi uscați ca osul, evrei cu pieptul 
supt, egipteni cu veşnicul lor surâs impasibil pe faţă, numizi 
şi africani; greci din Hellada, care dirijau oraşul în aceeaşi 
măsură ca şi romanii, însă îl conduceau prin ştiinţă, artă, 
înţelepciune şi spadă, greci din insule şi din Asia Mică şi din 
Egipt şi din Italia şi din Galia Narbonensis. Din mulţimea 
sclavilor cu urechile găurite nu lipsea nici populaţia liberă şi 
trândavă pe care împăratul o distra, o hrănea şi chiar o 
îmbrăca, şi nici călătorii liberi atraşi în marele oraş de 
ieftinătatea vieţii şi perspectivele Fortunei; nu lipseau nici 
negustorii, nici preoţii lui Serapis36 cu ramuri de laur în 
mână, nici preoţi de-ai zeiţei 1sis37, pe ale cărei altare se 
aduceau mai multe jertfe decât în templul lui Jupiter de pe 
Capitoliu, nici preoţii Cibelei38, ducând în mâini 
mănunchiuri de orez auriu şi nici chiar preoţi ai zeităților 


împrumutate de la alte popoare, dansatoare orientale cu 
mitre în culori ţipătoare pe cap, vânzători de amulete şi 
îmblânzitori de şerpi, magi din Caldeea şi, în sfârşit, oameni 
fără nici o ocupaţie, care se prezentau săptămânal la 
magaziile de pe malul Tibrului după grâu, se băteau pentru 
bilete de loterie la circ, îşi petreceau nopţile în casele într-o 
rână din cartierul de dincolo de Tibru, iar zilele însorite şi 
calde în criptoporticele şi în cârciumile murdare din 
Subura, pe podul Milvius sau în faţa „insulelor” celor avuţi, 
unde, din când în când, li se aruncau resturile de la masa 
sclavilor. 

Petronius era bine cunoscut de aceste mulţimi. La urechile 
lui Vinicius ajungeau mereu vorbele: „Hic est!” - El este! 
Era iubit pentru generozitatea lui, dar popularitatea îi 
sporise mai ales de când se aflase că vorbise în faţa 
împăratului împotriva condamnării la moarte a întregii 
„familii”, adică a tuturor sclavilor prefectului Pedanius 
Secundus, fără deosebire de sex şi vârstă, pentru că unul 
din ei, într-un moment de disperare, îl omorâse pe acest 
monstru. De fapt, Petronius repeta tuturor că lui îi fusese 
indiferent şi că vorbise împăratului numai în particular, ca 
arbiter elegantiarum, ale cărui sentimente estetice s-au 
revoltat în faţa unui asemenea măcel barbar, demn de nişte 
sciți, nu de romani. Ilotuşi, poporul care se revoltase din 
pricina acestui masacru, ţinea de-atunci la Petronius. 

Lui însă nu-i păsa de asta. [inea minte că acelaşi popor îl 
iubise şi pe Britanicus, otrăvit de Nero, şi pe Agripina ucisă 
din porunca aceluiaşi, şi pe Octavia sufocată în 
Pandataria39 după ce i-au fost deschise vinele în abur cald, 
şi pe Rubelius Plautus cel exilat, şi pe Thraseas, căruia orice 
dimineaţă îi putea aduce condamnarea la moarte. 
Dragostea poporului putea fi considerată mai degrabă 
drept rău prevestitoare, iar scepticul Petronius era în 
acelaşi timp un superstiţios. Dispreţuia mulţimea din două 
motive: întâi, ca aristocrat, şi pe urmă, ca estet. Cei care 
duhneau de la bobul prăjit purtat în sân şi erau veşnic 


răguşiţi şi transpiraţi, căci jucau „mora” pe la colţurile 
străzilor şi prin peristile, nu erau demni în ochii lui să 
poarte numele de oameni. 

De aceea, fără să răspundă deloc la aplauze, nici la 
sărutările trimise cu mâna inutil, îi relata lui Marcus 
povestea lui Pedanius, ironizând caracterul schimbător al 
gloatei care, a doua zi după ameninţătoarea revoltă, îl 
aplaudase pe Nero, în timp ce trecea spre templul lui 
Jupiter Stator. În faţa librăriei lui Avirnus, porunci să 
oprească, cobori şi cumpără un manuscris frumos 
împodobit pe care i-l dădu lui Vinicius. 

E un dar pentru tine, zise el. 

Mulţumesc, răspunse Vinicius. Dar după ce se uită la titlu, 
îl întrebă: 

Satyricon40? E ceva nou. De cine? 

De mine. Dar nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a 
cărui poveste voiam să ţi-o spun, nici pe ale lui Fabricius 
Vaiento, de aceea nu ştie nimeni acest lucru şi nici tu să nu-l 
spui cuiva. 

Spuneai că nu scrii versuri, zise Vinicius, uitându-se în 
manuscris, iar aici văd proză înţesată cu versuri. 

Când ai să citeşti, să fii atent la petrecerea lui 
Trimalchion41. În privinţa versurilor, m-am scârbit de ele 
de când Nero scrie o epopee. Ascultă! Vitelius, când vrea 
să-şi uşureze stomacul, foloseşte un beţişor de fildeş pe 
care-l vâră pe gât; alţii se folosesc de pene de flamingo 
înmuiate în ulei sau în zeamă de cimbrişor. Eu, în schimb, 
citesc poeziile lui Nero, iar efectul este instantaneu. Pe 
urmă le pot lăuda, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu 
stomacul uşurat. 

Zicând acestea, opri din nou lectica în faţa aurarului 
Idomen şi după ce rezolvă problema gemelor, porunci să fie 
dusă lectica direct la casa lui Aulus. 

Pe drum, zise el, ca dovadă a ceea ce înseamnă amorul 
propriu al autorului, am să-ţi spun povestea lui Rufinus. 


Înainte de a începe însă, cotiră pe Vicus Patricius şi 
ajunseră imediat în faţa casei lui Aulus. Un ianitor42 tânăr 
şi solid le deschise uşa care ducea la ostium43 şi deasupra 
căreia o gaiţă închisă în colivie îi salută, ţipând: „Salve!” 

Trecând spre adevăratul atrium, Vinicius spuse: 

Ai observat că aici portarul nu-i legat în lanţuri? 

E o casă ciudată, răspunse în şoaptă Petronius. Ştii, 
desigur, că Pomponia Graecina a fost suspectată că ar 
împărtăşi superstiţia aceea răsăriteană, care constă în 
slăvirea unui oarecare Christos. Se pare că datorează 
treaba aceasta Crispinillei, care s-ar fi răzbunat astfel pe 
ea, neputându-i ierta Pomponiei că s-a mulţumit cu un 
singur soţ toată viaţa. Univira!... Astăzi la Roma e mai uşor 
să găseşti un platou cu ciuperci din Noricum44. A fost 
judecată de tribunalul ginţii... 

Ai dreptate, e o casă ciudată. Am să-ţi povestesc pe urmă 
ce-am auzit şi ce-am văzut aici. 

Între timp, pătrunseră în atrium. Sclavul care îndeplinea 
aici oficiile gazdei, numit atriensis, trimise nomenclatorul să 
anunţe sosirea oaspeţilor, în timp ce servitorii le aduseră 
scaune şi scăunele sub picioare. Petronius, care 
închipuindu-şi că în casa aceasta austeră domneşte o 
veşnică tristeţe, nu pusese niciodată piciorul aici şi acum se 
uita în juru-i oarecum mirat şi parcă dezamăgit, căci 
atrium-ul făcea o impresie mai curând veselă. Din tavan, 
printr-o deschizătură mare, cădea un snop de lumină 
strălucitoare, răsfrângându-se în mii de scântei în jetul de 
apă al fântânii arteziene. Bazinul pătrat cu fântână în 
mijloc, destinat captării ploii care ar cădea prin 
deschizătura din tavan, numit impluvium, era înconjurat cu 
anemone şi crini. Se pare că în casa asta crinii erau iubiţi 
îndeosebi, fiindcă se găseau tufe întregi, şi albi şi roşii, şi 
mai erau, în sfârşit, irişi de culoarea safirului, ale căror 
petale delicate păreau argintate cu pulbere de apă. În 
muşchiul umed, în care erau ascunse ghivecele cu crini, şi 
printre frunze, se zăreau statuete de bronz reprezentând 


copii sau păsări acvatice. La un colţ, o căprioară turnată tot 
din bronz îşi apleca spre apă capul verzui, brumat de 
umezeală, de parc-ar fi vrut să se adape. Podeaua din 
atrium era de mozaic; pereţii, în parte acoperiţi cu 
marmură roşie, în parte pictaţi cu pomi, peşti, păsări şi 
grifoni atrăgeau privirile prin jocul lor de culori. Tocurile 
uşilor dinspre încăperile vecine erau împodobite cu plăci 
din carapace de broască ţestoasă, sau chiar din fildeş; pe 
lângă pereţi, între uşi, se aflau statuile strămoşilor lui Aulus. 
Pretutindeni se vedea o îndestulare tihnită, departe de a fi 
luxoasă, dar nobilă şi sigură de sine. 

Petronius, care locuia într-o casă incomparabil mai 
arătoasă şi mai elegantă, nu putu totuşi găsi aici nici un 
lucru care să supere simţul lui de frumos şi tocmai voia să-i 
comunice această observaţie şi lui Vinicius, când un sclav 
velarius45 dădu la o parte draperia care despărţea atrium 
de tablinum46 şi din adâncul casei apăru, venind în grabă, 
Aulus Plautius. 

Era un om care se apropia de amurgul vieţii, cu capul 
cărunt, dar viguros, cu o faţă energică, cu bărbia lată 
aducând, din profil, cu un cap de vultur. De data aceasta, 
avea zugrăvită pe chip o oarecare nedumerire, ba poate 
chiar nelinişte, pricinuită de vizita neaşteptată, a 
prietenului, amicului şi confidentului lui Nero. 

Petronius, care era un om de lume rafinat şi mult prea 
pătrunzător ca să nu-şi dea seama de asta, după primele 
saluturi anunţă, cu toată elocinţa şi iscusinţa de care era 
capabil, că venise să mulţumească pentru îngrijirea pe care 
a primit-o în această casă fiul surorii sale, că numai 
recunoştinţa este motivul vizitei lui şi că şi-a luat această 
îndrăzneală numai fiindcă el şi cu Aulus se cunosc de mult. 

La rândul lui, Aulus îl asigură că vizita îi face plăcere; cât 
despre recunoştinţă, mărturisi că el însuşi îi este îndatorat, 
deşi Petronius cu siguranţă nici nu bănuieşte care sunt 
motivele. 


Într-adevăr, Petronius nu le bănuia. În zadar ridică ochii 
de culoarea alunei şi se strădui să-şi amintească de cel mai 
mic serviciu făcut lui Aulus sau altcuiva. Nu-şi amintea de 
niciunul, poate doar cu excepţia aceluia pe care dorea acum 
să i-l facă lui Vinicius. Probabil c-a făcut ceva asemănător în 
mod întâmplător, numai întâmplător. 

Îl iubesc şi-l preţuiesc mult pe Vespasian, spuse Aulus, 
căruia i-ai salvat viaţa când a avut o dată ghinionul să 
adoarmă ascultând versurile împăratului. 

A fost un noroc pentru el, spuse Petronius, fiindcă nu le-a 
mai auzit, însă nu neg că s-ar fi putut termina cu o 
nenorocire. Barbă-Arămie ţinea neapărat să-i trimită un 
centurion cu recomandarea prietenească de a-şi deschide 
venele. 

Iar tu, Petronius, ai râs de el. 

Da, sau mai degrabă, dimpotrivă: i-am spus că dacă 
Orfeu47 a ştiut să adoarmă fiarele prin cântec, succesul lui 
este cel puţin egal, de vreme ce a reuşit să-l adoarmă pe 
Vespasian. Pe Ahenobarbus poţi să-l dezaprobi, cu condiţia 
ca sub o mică dezaprobare să se ascundă o mare linguşire. 
Iubita noastră Augustă Poppea înţelege perfect acest lucru. 

Din păcate, aşa-s vremurile! răspunse Aulus. Îmi lipsesc 
doi dinţi în faţă de la o piatră aruncată de mâna unui britan 
şi din cauza asta vorbirea mea a devenit şuierătoare, totuşi, 
cele mai fericite clipe din viaţa mea le-am petrecut în 
Britania... 

Pentru că erau victorioase, completă Vinicius. 

Petronius, însă, temându-se că bătrânul comandant de oşti 
o să înceapă să povestească despre războaiele sale 
îndepărtate, schimbă subiectul discuţiei. Spuse că în ţinutul 
Praeneste ţăranii au găsit un pui de lup mort, cu două 
capete, iar în timpul furtunii de-acum câteva zile, trăsnetul 
rupsese un colţ din templul Dianei, ceea ce era 
nemaipomenit pentru o vreme de toamnă târzie ca acum. 
Un oarecare Cotta, care-i povestise acest lucru, adăugase 
că preoţii templului prevestesc în legătură cu asta 


prăbuşirea Romei sau cel puţin distrugerea unei case mari, 
ceea ce numai prin jertfe extraordinare s-ar putea evita. 

Aulus, ascultând povestirile, îşi exprimă părerea că 
asemenea semne nu pot fi nesocotite. Poate că zeii s-au 
mâniat, deoarece crimele oamenilor au întrecut orice 
măsură, ceea ce-i lesne de înţeles, iar în acest caz jertfele 
de înduplecare ar fi foarte nimerite. 

La care Petronius spuse: 

Casa ta, Plautius, nu este prea mare, deşi în ea locuieşte 
un om mare; a mea, ce-i drept prea mare pentru un 
proprietar atât de umil, e de asemenea mică. Dacă e vorba 
de distrugerea unei case foarte mari, ca de exemplu 
„domus transitoria48,, atunci merită oare să depunem 
jertfe ca s-o salvăm de la pieire? 

Plautius nu răspunse la această întrebare şi rezerva lui îl 
cam şocă pe Petronius, căci, cu toate că nu prea făcea 
deosebire între bine şi rău, nu era un denunţător şi cu el se 
putea discuta în absolută siguranţă. Aşa că schimbă din nou 
discuţia şi începu să laude locuinţa lui Plautius, orânduită 
cu atâta bun gust. 

E o locuinţă veche, răspunse Plautius, în care n-am 
schimbat nimic de când am moştenit-o. 

După ce dădeai la o parte draperia ce despărţea atrium de 
tablinum, casa era deschisă de la un capăt la altul, aşa că 
prin tablinum, prin peristil şi sala următoare, numită 
oecus49, privirea străbătea până în grădină, care se vedea 
de departe ca un tablou luminos încadrat într-o ramă 
întunecată. Râsete vesele de copii se auzeau de acolo până 
în atrium. 

Ah, comandante, zise Petronius, permite-ne să ascultăm de 
aproape râsul acesta sincer, care astăzi se aude atât de rar. 

Cu plăcere, răspunse Plautius, ridicându-se. E micuțul 
meu Aulus şi cu Ligia. Se joacă cu mingile. Cât despre râs, 
cred, Petronius, că-ţi petreci toată vremea râzând. 

Viaţa e demnă de râs, deci râd, răspunse Petronius. Aici 
însă râsul răsună cu totul altfel. 


Da, altfel, adăugă Vinicius. Petronius nu râde toată ziua, ci 
mai degrabă toată noaptea. 

Discutând astfel, străbătură casa în tot lungul ei şi 
ajunseră în grădină, unde Ligia şi micul Aulus se jucau cu 
mingile pe care sclavii, destinaţi special acestei distracţii şi 
numiţi spheristae, le adunau de pe jos şi li le dădeau în 
mână. Petronius aruncă o privire fugitivă spre Ligia. Micul 
Aulus, zărindu-l pe Vinicius, alergă să-l salute, în timp ce 
acesta, înaintând, înclină capul în faţa frumoasei fete, care 
se oprise cu mingea în mână, cu părul cam răvăşit, 
înfierbântată de joacă, rumenă la faţă. 

Însă în triclinium-ul din grădină, umbrit de iederă, viţă şi 
liane stătea Pomponia Graecina; se duseră deci să o salute. 
Petronius, deşi nu frecventa casa lui Plautius, o cunoştea pe 
Pomponia, căci o întâlnea la Antistia, fiica lui Rubelius 
Plautus, şi apoi în casa lui Seneca şi la Pollion. Nu-şi putu 
stăpâni nici acum un fel de uimire pe care i-o provoca faţa 
ei tristă, dar senină, noblețea figurii ei, a mişcărilor şi a 
cuvintelor sale. Pomponia îi contrazicea în aşa măsură 
părerile despre femei, încât acest bărbat, stricat până în 
măduva oaselor şi sigur de sine ca nimeni altul în toată 
Roma, nu numai că simţea pentru ea un anumit respect, dar 
îşi pierdea chiar într-o anumită măsură siguranţa de sine. Şi 
iată că acum, mulţumindu-i pentru îngrijirea dată lui 
Vinicius, rosti parcă fără voie cuvântul „domina”, care nu-i 
trecea niciodată prin minte când vorbea de exemplu cu 
Calvia, Crispinilla, Scribonia, Valeria, Solina sau alte femei 
din societatea înaltă. După salutări şi mulţumiri, începu 
imediat să se plângă că Pomponia este văzută atât de rar, că 
nu poate fi întâlnită nici la circ, nici în amfiteatru, iar ea 
răspunse liniştit, punând mâna pe mâna soţului ei: 

Îmbătrânim şi amândoura ne place tot mai mult liniştea 
casei. 

Petronius vru să protesteze, dar Aulus Plautius adăugă cu 
vocea lui şuierătoare: 


Şi ne simţim tot mai străini printre oamenii care chiar şi 
pe zeii noştri romani îi numesc cu nume greceşti. 

De la o vreme zeii au ajuns simple figuri de stil ale 
retoricii, spuse nepăsător Petronius, şi fiindcă retorica am 
învăţat-o de la greci, chiar şi mie, de exemplu, îmi vine mai 
uşor să spun Hera decât lunona. 

Spunând acestea, întoarse privirea spre Pomponia, dând 
parcă de înţeles că în faţa ei nici o altă zeitate nu i-ar fi 
putut veni în minte. Pe urmă, începu s-o contrazică cu 
privire la bătrâneţe: „E adevărat că oamenii îmbătrânesc 
repede, însă numai aceia care trăiesc o altfel de viaţă şi, în 
afară de asta, există obraji de care Saturn50 se pare că a 
uitat.” Petronius spuse aceste cuvinte, strecurând în ele 
chiar o anumită doză de sinceritate, deoarece Pomponia 
Graecina, deşi cobora dincolo de amiaza vieţii, păstrase o 
neobişnuită prospeţime a pielii şi, având un cap mic şi obraji 
ca de copil, cu toate că purta rochii mohorâte şi era gravă şi 
tristă, uneori făcea impresia unei femei foarte tinere. 

Între timp, micul Aulus, care se împrietenise cu Vinicius, se 
apropie şi îl chemă să joace mingea cu ei. În urma băiatului 
intră şi Ligia în triclinium. Sub perdeaua de iederă, cu pete 
de lumină tremurându-i pe faţă, îi apăru acum lui Petronius 
mai frumoasă decât la prima vedere şi într-adevăr 
asemănătoare unei nimfe. Deoarece nu-i vorbise până 
acum, se ridică, îşi plecă capul în faţa ei şi, în loc de 
formulele obişnuite de salut, începu să citeze cuvintele cu 
care Ulise a salutat-o pe Nausicaa: 

Nu ştiu de eşti zeiţă sau fată muritoare, Dar dacă eşti 
locuitoare a nefericitului pământ. 

Binecuvântat să-ţi fie tatăl şi mama dimpreună. 

Binecuvântaţi fraţii... 

Chiar şi Pomponiei îi plăcu politeţea rafinată a acestui om 
de lume. În ceea ce o privea, Ligia îl ascultă tulburată, 
roşind, fără a îndrăzni să ridice ochii. Treptat însă, pe la 
colţurile gurii începu să-i tremure un zâmbet ştrengăresc. 
Faţa ei trăda lupta dintre sfiala feciorelnică şi dorinţa de a 


răspunde şi se vede că aceasta din urmă învinse, căci, 
uitându-se deodată la Petronius, îi răspunse prin cuvintele 
aceleiaşi Nausicaa, citându-le dintr-o răsuflare, niţel cam 
şcolăreşte: 

Nu eşti un oarecare şi n-ai un chip de rând. 

După aceste cuvinte, se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă, 
ca o pasăre speriată. 

De astă dată, fu rândul lui Petronius să se mire - căci nu se 
aşteptase să audă versurile lui Homer din gura unei fete de 
a cărei origină barbară aflase de la Vinicius. Privi întrebător 
spre Pomponia, ea însă nu-i putea răspunde, fiindcă în clipa 
aceea se uita, zâmbind, la bătrânul Aulus, al cărui chip 
exprima mândrie, întrucât el nu ştia să-şi ascundă 
sentimentele. În primul rând, se ataşase de Ligia ca de 
propriul lui copil, iar în al doilea rând, cu toate vechile 
prejudecăţi romane care cereau să tune şi să fulgere 
împotriva limbii greceşti şi a răspândirii ei, considera totuşi 
cunoaşterea ei o culme a bunelor maniere. El personal nu 
izbutise să o înveţe bine, lucru pentru care suferea în 
ascuns, aşa că era bucuros acum că acestui patrician distins 
şi totodată literat, care probabil ar fi fost gata să considere 
casa lui drept barbară, i s-a răspuns în limba şi cu versurile 
lui Homer. 

Avem un pedagog grec, zise el, adresându-se lui Petronius, 
care dă lecţii băiatului nostru, iar fata asistă şi ea. E doar o 
pitulice, dar o pitulice drăgălaşă, cu care ne-am obişnuit 
amândoi. 

Petronius se uita printre frunzele de iederă şi caprifoi la 
cei trei care se jucau în grădină. Vinicius îşi scoase toga şi, 
rămânând numai în tunică, arunca mingea în aer, iar Ligia, 
care stătea în faţa lui cu braţele ridicate, se străduia să o 
prindă. La prima vedere, fata nu făcuse cine ştie ce 
impresie asupra lui Petronius. 1 se păruse cam slabă. Însă în 
clipa când o privise în triclinium mai îndeaproape, se 
gândise că aşa ar putea să arate aurora - şicaun 
cunoscător, înţelese că este o fiinţă deosebită. Observase şi 


cântărise totul: şi faţa roză, transparentă, şi buzele 
proaspete parcă aşteptând sărutul, şi ochii albaştri ca 
azurul mărilor, şi paloarea de alabastru a frunţii, şi bogăţia 
părului cu cârlionţii lucind ca bronzul de Corint sau 
chihlimbarul, şi gâtul sprinten, şi curba divină a umerilor, şi 
întreaga ei făptură mlădioasă, suplă, tânără ca tinereţea 
lunii mai şi a florilor de curând înflorite. Se trezise în el 
artistul, adoratorul frumuseţii, care simţea că pe statuia 
acestei fete s-ar putea scrie: „Primăvara”. Îşi aminti brusc 
de Chrysothemis şi un râs amar îl crispă. Cu părulei 
presărat cu pudră aurită, cu genele ei înnegrite, uşor 
fanată, îi apăru ca un trandafir trecut care începe să-şi 
scuture petalele. Totuşi întreaga Romă îl invidia pentru 
Chrysothemis. Îşi aminti apoi de Poppea - şi prea faimoasa 
Poppea i se păru de asemenea o mască neînsufleţită, de 
ceară. În fata aceasta cu forme tanagriene era nu numai 
primăvară - era şi o Psyche5l radioasă care străbătea prin 
trupul ei de trandafir aşa cum raza luminează prin 
cristalele unui policandru. 

„Vinicius are dreptate - se gândi el - iar Chrysothemis a 
mea e bătrână, bătrână... ca Troia!” 

După aceea, adresându-i-se Pomponiei Graecina şi arătând 
spre grădină, zise: 

Acum înţeleg, domina, că avându-i pe dânşii, preferaţi să 
staţi acasă decât să mergeţi la petreceri, la Palatin sau la 
arenă. 

Da, răspunse ea, întorcând privirile spre micul Aulus şi 
Ligia. 

Bătrânul comandant începu să spună povestea fetei şi 
ceea ce auzise cu ani în urmă de la Atelius Hister despre 
poporul ligienilor care locuieşte în nordul întunecos. 

În ăst timp, ceilalţi terminaseră jocul cu mingea şi o vreme 
se plimbară pe nisipul grădinii, desluşindu-se pe fondul 
negru de mirt şi chiparoşi ca trei statui albe. Ligia îl ţinea 
de mână pe micul Aulus. După ce se plimbară puţin, se 
aşezară pe o bancă lângă piscina care ocupa mijlocul 


grădinii. Îndată însă, Aulus se ridică grăbit să-şi facă de 
joacă, speriind peştii din apa transparentă. Vinicius 
continua convorbirea începută în timpul plimbării. 

Aşa-i, zise, şi vocea-i profundă tremura. Imediat ce am 
aruncat toga praetexta52, am fost trimis la legiunile din 
Asia. Nu cunosc oraşul, nici viaţa, nici dragostea. Ştiu pe 
dinafară câte ceva din Anacreon şi Horaţiu, dar n-aş fi în 
stare să vorbesc în versuri ca Petronius, atunci când mintea 
mi se tulbură de admiraţie şi nu mai găseşte cuvinte s-o 
exprime. Când eram copil, mergeam la şcoala lui Musonius, 
care ne spunea că fericirea constă în a voi ceea ce voiau zeii 
- deci fericirea ar depinde de voinţa noastră. Eu însă cred 
că există o altă fericire, mai mare şi mai scumpă, care nu 
depinde de voinţă şi pe care numai dragostea ţi-o poate da. 
Zeii înşişi caută această fericire, aşa că şi eu, o, Ligia, care 
până acum n-am cunoscut dragostea, mergând pe urmele 
lor, o caut pe aceea care ar voi să-mi dea fericirea... 

Tăcu şi o vreme nu se mai auzi decât plescăitul uşor al 
pietricelelor, pe care micul Aulus le arunca în apă, speriind 
peştii. Curând însă, Vinicius continuă să vorbească cu o 
voce şi mai moale, şi mai şoptită: 

Îl ştii poate pe Titus, fiul lui Vespasian? Se spune că abia 
ieşit din vârsta copilăriei s-a îndrăgostit cu atâta patimă de 
Berenice, încât de dor era gata să moară... Aşa aş fi în stare 
să iubesc şi eu, o, Ligia!... Bogăția, gloria şi puterea - sunt 
fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decât 
sine, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a 
altuia, cel puternic e învins de altul şi mai puternic... Dar 
oare împăratul sau zeii înşişi pot încerca o bucurie mai 
mare, sau pot să fie mai fericiţi decât muritorul de rând, 
atunci când strânge la piept fiinţa dragă sau când sărută 
buzele iubite... Da, dragostea ne face egali cu zeii, o 
Ligia!... 

Ea ascultă neliniştită, mirată. În anumite momente avea 
impresia că Vinicius cântă un cântec ciudat, care, picurând 
în urechile ei, îi aprinde sângele în vine. În acelaşi timp însă 


îşi simţea trupul molegşit, ca de un leşin. O înfiora spaima şi 
o neînţeleasă bucurie... | se părea că el vorbeşte despre 
lucruri la care şi ea se gândise mereu înainte, dar pe care 
nu le înţelesese până acum. Vorbele lui trezeau într-însa un 
simţământ care până atunci dormise; în clipa aceea, visul 
tulbure lua forme tot mai clare, mai atrăgătoare, mai 
frumoase. 

Soarele trecuse de mult dincolo de Tibru şi coborâse spre 
dealul Janiculus. Lumina lui roşie se revărsa peste 
chiparoşii nemişcaţi, umplând aerul de irizări arămii. Ligia 
îşi ridică ochii azurii parcă trezită din somn, uitându-se la 
Vinicius şi deodată - cum stătea în lumina asfinţitului, 
aplecat spre ea, cu dorul tremurându-i în priviri, îi apăru 
mai frumos decât toţi oamenii şi decât toţi zeii greci şi 
romani ale căror statui le văzuse pe frontoanele templelor. 
El o prinse uşor cu degetele de mână, mai sus de 
încheietură şi întrebă: 

Oare, Ligia, nu ghiceşti de ce-ţi spun toate astea?... 

Nu! şopti ea atât de încet, că Vinicius abia o auzi. 

N-o crezu însă şi ţinându-i mâna tot mai strâns, era gata s- 
o ducă la inimă, care-i bătea ca un ciocan, şi să-i 
mărturisească dragostea lui mistuitoare, când pe poteca 
mărginită de mirt, apăru bătrânul Aulus care, apropiindu- 
se, zise: 

Soarele apune, aşa că feriţi-vă de răcoarea serii, nu 
glumiţi cu Libitina53... 

Nu mi-am pus încă toga, răspunse Vinicius, dar n-am simţit 
răcoarea. 

Abia se mai zăreşte jumătate din disc, după deal, răspunse 
bătrânul războinic. Unde-i clima dulce a Siciliei? Acolo 
seara, poporul se adună în pieţe şi, cântând în cor, îşi ia 
rămas bun de la Phoebus care asfinţeşte. 

Uitând că adineauri el însuşi îl avertizase de pericolul 
Libitinei, începu să povestească despre Sicilia unde avea 
proprietăţi şi o moşie mare, la care ţinea mult. Mărturisi că 
se gândise să se mute în Sicilia şi să-şi sfârşească viaţa 


acolo, în linişte. E sătul de chiciură cel căruia iarna i-a albit 
de pe acum părul. Încă n-au căzut frunzele din pomi şi 
deasupra oraşului mai râde încă cerul blând, dar când va 
cădea zăpada în munţii Albani, şi zeii vor trimite viforul rece 
să măture Campania, atunci cine ştie dacă n-are să se mute 
cu toată casa la locuinţa sa liniştită de la ţară. 

Vrei să părăseşti Roma, Plautius? întrebă Vinicius cu 
subită nelinişte. 

De mult doresc s-o părăsesc, răspunse Aulus. Acolo e mai 
multă linişte şi mai mare siguranţă. 

Şi începu din nou să-şi laude livezile, turmele, casa 
ascunsă în mijlocul grădinilor verzi şi dealurile acoperite cu 
cimbru şi cimbrişor, printre care bâzâie roiurile de albine. 
Vinicius însă nu era atent la aceste povestiri bucolice - se 
gândea numai că ar putea s-o piardă pe Ligia şi se uita la 
Petronius de parcă numai de la el aştepta salvarea. 

În acest timp Petronius, stând alături de Pomponia, privea 
încântat, la apusul soarelui, la grădină şi la oamenii de 
lângă piscină. Veşmintele lor albe pe fondul întunecat al 
mirtului străluceau în razele asfinţitului ca aurul. Amurgul 
împrăştia pe cer culori de purpură şi violet, jucând în ape 
ca de opal. Bolta devenea cu încetul liliachie. Siluetele 
negre ale chiparoşilor se reliefau şi mai clar decât în timpul 
zilei, iar peste oameni, peste copaci şi peste întreaga 
grădină se lăsa liniştea înserării. 

Pe Petronius îl izbi liniştea asta, şi îl izbi mai ales 
înfăţişarea oamenilor. Pe chipul Pomponiei, al bătrânului 
Aulus, al băiatului lor şi al Ligiei strălucea o lumină cum nu 
mai văzuse pe feţele care-l înconjurau zi de zi, sau mai 
degrabă noapte de noapte; împăcare şi seninătate, care 
izvorau din viaţa pe care o trăiau aici cu toţii. Se gândi cu 
oarecare uimire că totuşi s-ar putea să existe o frumuseţe şi 
o plăcere pe care el, alergând veşnic după frumuseţe şi 
plăcere, să nu le fi gustat. Nu putu să ţină pentru sine acest 
gând, deci, întorcându-se spre Pomponia, zise: 


Constat, surprins, cât de diferită este lumea voastră de 
lumea pe care o cârmuieşte Nero al nostru. 

Dar ea, îndreptându-şi faţa-i mică spre asfinţit, spuse cu 
simplitate: 

Lumea nu este condusă de Nero, ci de Cel-de-Sus. 

Se lăsă o clipă de tăcere. Lângă triclinium se auziră 
apropiindu-se pe alee paşii bătrânului comandant, ai lui 
Vinicius, al Ligiei şi ai micului Aulus - însă, înainte să fi ajuns 
ei acolo, Petronius mai întrebă: 

Deci tu crezi în zei, Pomponia? 

Cred în Dumnezeu care este unul, drept şi atotputernic, 
răspunse soţia lui Aulus Plautius. 

Capitolul III. 

Crede într-un Dumnezeu care este unul, atotputernic şi 
drept, repetă Petronius, când se găsi din nou împreună cu 
Vinicius în lectică. Dacă zeul ei este atotputernic, atunci 
dispune de viaţă şi de moarte; iar dacă este drept, atunci 
trimite moartea pe drept. Atunci Pomponia de ce poartă 
doliu după Iulia? Regretând-o pe Iulia, îl înfruntă pe zeul ei. 
Trebuie să repet acest raţionament maimuţei noastre cu 
barbă arămie, căci cred că în privinţa dialecticii sunt egal 
cu Socrate. lar în privinţa femeilor, sunt de acord că fiecare 
posedă câte trei sau patru suflete, dar niciuna nu are suflet 
rezonabil. Pomponia poate să cugete împreună cu Seneca 
sau Cornutus ce înseamnă marele lor L.ogos54... Poate să 
cheme împreună umbrele lui Xenofon, Parmenide, Zenon şi 
Platon, care se plictisesc acolo în ţara cimerienilor ca nişte 
canari în colivie... Eu am vrut să vorbesc cu ea şi cu Plautius 
despre altceva. Pe pântecele sfânt al zeiţei Isis egipteana! 
Dacă le-aş fi spus aşa, simplu, pentru ce am venit, presupun 
că virtutea lor ar fi răsunat ca un scut de aramă în care 
loveşte cineva cu un toiag. Şi n-am avut curaj! Crede-mă, 
Vinicius, n-am avut curaj! Păunii sunt nişte păsări minunate, 
dar ţipă îngrozitor. Mi-a fost teamă de țipăt. Trebuie să laud 
însă alegerea ta. O adevărată „Auroră cu degete de roze”... 
Şi ştii ce-mi mai amintea? Primăvara! Şi nu a noastră, cea 


din Italia, unde se încarcă de flori abia câte un măr pe ici şi 
colo, iar măslinii rămân cenugşii cum fuseseră şi înainte, ci 
primăvara pe care am văzut-o cândva în Helvetia, tânără, 
proaspătă, de un verde crud... Pe această palidă Selene55 - 
nu mă mir de tine, Marcus, însă să ştii că te-ai îndrăgostit 
de Diana şi că Aulus şi Pomponia sunt gata să te sfâşie cum 
l-au sfâşiat odinioară câinii pe Acteon56. 

Fără să ridice capul, Vinicius rămase tăcut o vreme, după 
care începu să vorbească cu o voce întretăiată de dorinţă: 

Am dorit-o şi înainte, dar acum o doresc şi mai mult. De 
când am ţinut-o de mână, mă mistuie un foc... Trebuie s-o 
am. Dac-aş fi Zeus, aş învălui-o cu un nor, aşa cuma 
învăluit-o el pe 1057, sau aş cădea asupra ei sub formă de 
ploaie, cum a căzut el asupra Danaei58. Aş vrea să-i sărut 
buzele până la durere! Aş vrea să-i aud ţipătul când aş 
strânge-o în braţele mele. Aş vrea să-i ucid pe Aulus şi 
Pomponia, şi pe ea s-o răpesc şi s-o duc în braţe acasă la 
mine. Astăzi n-am să dorm. Am să poruncesc să fie biciuit 
unul dintre sclavi şi am să ascult cum geme... 

Linişteşte-te, spuse Petronius. Ţi-s stârnite poftele ca unui 
dulgher din Subura. 

Nu-mi pasă. Trebuie s-o am. Am venit la tine să cer un sfat, 
dar dacă nici la tine nu-l aflu, atunci am să găsesc singur o 
cale... Aulus o consideră pe Ligia ca pe o fiică, atunci eu de 
ce s-o privesc ca pe o sclavă? De vreme ce nu există altă 
cale, atunci să se pună o plasă în uşa casei mele, să fie unsă 
cu grăsime de lup, iar ea să vină în casa mea ca soţie. 

Potoleşte-te, furtunos urmaş al consulilor. Nu pentru asta îi 
aducem pe barbari legaţi cu frânghii de carele noastre ca 
să le luăm fiicele de neveste. Fereşte-te de extreme. 
Epuizează mai întâi mijloacele simple, cinstite şi lasă-ţi ţie şi 
mie timp de gândire. Şi mie Chrysothemis mi se părea fiica 
lui Jupiter, totuşi n-am luat-o de nevastă, aşa cum nici Nero 
n-a luat-o de soţie pe Acteea, deşi a pretins că e fiica regelui 
Attalus... Linişteşte-te... Gândeşte-te că dacă ea are să vrea 
să părăsească casa lui Aulus pentru tine, ei n-au dreptul s-o 


oprească. Şi să ştii că nu numai tu te-ai aprins. Şi în eaa 
aprins Eros flacăra... Eu am observat asta şi pe mine 
trebuie să mă crezi... Ai răbdare. Există mijloace pentru 
orice, dar pentru azi şi aşa am gândit prea mult şi asta mă 
oboseşte. În schimb, îţi jur că încă mâine am să mă gândesc 
la dragostea ta şi Petronius n-ar fi Petronius dacă n-ar găsi 
o soluţie. 

Tăcură amândoi din nou. În sfârşit, după o vreme, Vinicius 
spuse mai liniştit: 

Îţi mulţumesc şi Fortuna să fie darnică cu tine. 

Ai răbdare. 

Unde-ai dat poruncă să fii dus? 

La Chrysothemis. 

Eşti fericit că o ai pe cea pe care o iubeşti. 

Eu? Ştii care-i singurul lucru ce mă mai amuză la 
Chrysothemis? Faptul că ea mă înşeală cu propriul meu 
libert, cu cântăreţul din lăută Theocles, şi crede că eu nu 
văd. Cândva am iubit-o, dar acum doar minciunile şi prostia 
ei mă mai amuză. Hai cu mine la ea. Dacă o să încerce să te 
seducă, începând să-ţi deseneze litere pe masă cu degetul 
înmuiat în vin, să ştii că nu sunt gelos. 

Porunciră să fie duşi amândoi la Chrysothemis. 

Încă din vestibulul casei, Petronius puse mâna pe umărul 
lui Vinicius şi zise: 

Aşteaptă, mi se pare că am găsit o soluţie. 

Să te răsplătească toţi zeii... 

Da! Cred că-i un mijloc infailibil. Ştii ce, Marcus? 

Te ascult, tu, Atena59 mea!... 

Peste câteva zile, divina Ligia va ronţăi în casa ta 
grăunţele Demetrei. 

Eşti mai mare decât Cezar! strigă Vinicius, entuziasmat. 

Capitolul IV. 

Şi Petronius s-a ţinut de cuvânt. 

A doua zi după vizita sa la Chrysothemis, a dormit ce-i 
drept toată ziua, seara însă a poruncit să fie dus la Palatin, 
unde a avut cu Nero o discuţie intimă, în urma căreia, a 


treia zi, în faţa casei lui Plautius a apărut un centurion 
însoţit de peste zece soldaţi pretorieni. 

Vremurile erau nesigure şi îngrozitoare. De cele mai multe 
ori, aceşti trimişi erau vestitorii morţii. Aşa că în momentul 
când centurionul a lovit cu ciocanul în poarta lui Aulus şi 
paznicul a anunţat că în atrium sunt soldaţi, spaima a 
cuprins întreaga casă. Familia l-a înconjurat imediat pe 
bătrânul comandant, căci nimeni nu se îndoia că pericolul îl 
ameninţă în primul rând pe el. Pomponia îl cuprinse cu 
braţele pe după gât, lipindu-se strâns la pieptul lui, în timp 
ce buzele-i învineţite se mişcau repede, şoptind cuvinte 
neînţelese. Ligia, palidă la faţă ca giulgiul, tot săruta mâna 
bătrânului; micul Aulus se agăța de toga lui; de pe 
coridoare, din camerele de la etaj, destinate slujitorilor, din 
încăperea servilor, din baie, din camerele boltite de jos, din 
întreaga casă începură să se scurgă pâlcuri de sclavi şi 
sclave. Se auzeau ţipete: „Heu, Heu, me miserum60!”. 
Femeile începură să bocească; unele îşi zgâriară obrajii, 
acoperindu-şi capul cu năframele. 

Numai bătrânul comandant, obişnuit de atâţia ani să 
privească moartea drept în faţă, rămase liniştit. Chipul lui 
cu profil vulturesc era înmărmurit de parcă ar fi fost cioplit 
în piatră. După ce-i potoli pe slujitori, poruncindu-le să se 
risipească, zise: 

Dă-mi drumul, Pomponia. Dacă mi-a sunat ceasul, o să mai 
avem timp să ne luăm rămas bun. 

Şi o dădu uşor la o parte. Ea răspunse: 

O, Aulus! Să dea Dumnezeu ca soarta noastră să fie 
aceeaşi. 

Apoi, căzând în genunchi, începu să se roage cu 
înflăcărarea pe care ţi-o dă numai teama pentru fiinţa 
iubită. 

Aulus trecu în atrium, unde-l aştepta centurionul. Era 
bătrânul Caius Hasta, care luptase sub comanda lui în 
războaiele din Britania. 


Salut, comandante! zise acesta. Îţi aduc poruncă şi salutări 
din partea Cezarului. lată aici tăbliţele şi semnul că vin în 
numele lui. 

Mulţumesc împăratului pentru salutări, cât despre 
poruncă, o voi îndeplini, răspunse Aulus. Salut, Hasta, 
spune cu ce poruncă vii. 

Aulus Plautius, începu Hasta, împăratul a aflat că în casa 
ta se află fiica regelui ligienilor, pe care acel rege, încă în 
timpul vieţii divinului Claudius, a dat-o în mâna romanilor 
drept chezăşie că graniţele imperiului nu vor fi niciodată 
încălcate de către ligieni. Divinul Nero îţi este recunoscător, 
o comandante, pentru că atâţia ani i-ai oferit adăpost, dar, 
nevrând să-ţi mai împovăreze casa şi de asemenea ştiind că 
fata, ca ostatecă, trebuie să stea în grija personală a 
împăratului precum şi a senatului - îţi porunceşte s-o predai 
în mâinile lui. 

Aulus era prea soldat şi un bărbat prea câlit ca să-şi 
trădeze nemulţumirea faţă de ordinul împăratului. Totuşi o 
cută de bruscă mânie şi durere i se ivi pe frunte. Această 
încruntare făcea cândva să tremure legiunile britane. Chiar 
şi acum, pe faţa lui Hasta se oglindi spaima. În momentul de 
faţă, Aulus Platius se simţea dezarmat în faţa ordinului. O 
vreme se uită la tăblițe, la pecetea imperială, după care, 
ridicând ochii spre bătrânul centurion, zise calm: 

Aşteaptă, Hasta, în atrium, până îţi va fi predată ostateca. 
După aceste cuvinte, se duse la capătul celălalt al casei, în 
sala numită oecus, unde îl aşteptau, neliniştiţi şi stăpâniţi de 

teamă Pomponia Graecina, Ligia şi micul Aulus. 

Nimeni nu-i ameninţat nici cu moartea şi nici să fie exilat 
în vreo insulă îndepărtată, zise el. Totuşi trimisul Cezarului 
este vestitorul unei nenorociri. E vorba de tine, Ligia. 

De Ligia? strigă Pomponia, mirată. 

Da, răspunse Aulus. Şi, întorcându-se spre fată, continuă: 

Ligia, ai fost crescută în casa noastră ca propriul nostru 
copil, iar eu şi Pomponia te iubim ca pe o fiică. Tu însă ştii 
că nu eşti fiica noastră. Eşti ostatecă dată de poporul tău 


Romei. E obligaţia Cezarului să-ţi poarte de grijă. lată că 
acum Cezarul te ia din casa noastră. 

Comandantul vorbea liniştit, dar cu o voce ciudată, 
neobişnuită. Ligia asculta cuvintele lui, clipind din ochi, de 
parcă n-ar fi înţeles de ce-i vorba. Obrajii Pomponiei 
păliseră. În uşa care dădea din coridor în oecus apărură 
iarăşi feţe speriate de sclave. 

Ordinul împăratului trebuie îndeplinit, zise Aulus. 

Aulus! strigă Pomponia, strângând-o la piept pe fată, ca şi 
cum ar fi voit să o apere. Pentru ea ar fi mai bine să moară. 

Iar Ligia, cuibărindu-se la pieptul ei, repeta mereu: 
„Mamă! Mamă!” neputând să rostească alte cuvinte printre 
hohotele de plâns. 

Pe faţa lui Aulus apăru din nou expresia de mânie şi 
durere. 

Dac-aş fi singur pe lume, zise el, încruntat, n-aş da-o vie. Şi 
rudele mele ar fi putut încă astăzi să aducă jertfe pentru 
mine lui Jupiter Liberatorul... însă n-am dreptul să te pierd 
pe tine şi pe copilul nostru, care poate să apuce vremuri 
mai bune... Am să mă duc chiar astăzi la împărat şi am să-l 
implor să schimbe ordinul. Dacă are să mă asculte - nu ştiu. 
Până atunci, Ligia, mergi sănătoasă şi să ştii că şi eu, şi 
Pomponia am binecuvântat ziua în care ai venit în casa 
noastră. 

Zicând acestea, îi puse mâna pe creştet. Deşi se străduia 
să-şi păstreze calmul, în clipa când Ligia îl privi cu ochii 
scăldaţi în lacrimi şi, luându-i mâna, începu să i-o sărute, în 
glasul lui tremură o durere profundă, părintească. 

Adio, bucuria şi lumina ochilor noştri! zise el. 

Se întoarse repede şi porni către atrium, ca să nu se lase 
învins de emoția nedemnă de un roman şi de un oştean. 

În acest timp, Pomponia o conduse pe Ligia în cubiculum, 
încercând s-o liniştească. Cuvintele, pe care i le spunea ca 
s-o îmbărbăteze şi să-i dea curaj, răsunau ciudat în casa 
aceasta în care, alături, în încăperea vecină, se mai aflau 


încă lararium-ul61 şi altarul pe care Aulus Plautius, 
credincios vechilor obiceiuri, aducea jertfe zeilor casei. 

lată că venise clipa încercării. Cândva, Virgius62 
străpunsese pieptul propriei sale fiice, ca s-o salveze din 
mâinile lui Appius. Mai înainte încă, Lucreţia63 preferase 
să-şi ia de bună voie viaţa decât să se lase dezonorată. Casa 
împăratului era o vizuină a dezmăţului, a răului, a crimei. 
„Dar noi, Ligia, ştim de ce nu ne este îngăduit să ne luăm 
viaţa cu mâna noastră!”... Da! Legea pe care o urmau 
amândouă era alta mai mare, mai sfântă şi le ajuta să se 
apere de rău şi dezonoare, chiar dacă ar fi trebuit să 
plătească cu viaţa sau să îndure chinuri. Cine iese curat din 
lăcaşul stricăciunii, are un merit cu atât mai mare. Şi 
pământul este un asemenea lăcaş, dar din fericire viaţa este 
numai o clipită şi urmează viaţa de dincolo de mormânt, 
acolo unde nu mai guvernează Nero, ci Mila şi unde în loc 
de durere este bucurie şi în loc de lacrimi, fericire. 

După aceea începu să vorbească despre sine. Da! Este 
împăcată cu soarta, dar în sufletul ei mai ascunde răni 
nevindecate. Iată, în faţa ochilor lui Aulus mai stăruie 
negura, asupra lui încă nu s-a revărsat izvorul luminii. Nici 
fiul n-are voie să şi-l crească în legea Dreptăţii. Când se 
gândeşte că situaţia aceasta poate să dureze până la 
sfârşitul vieţii şi că poate să sosească clipa despărțirii de cei 
dragi, de o sută de ori mai grea şi mai îngrozitoare decât 
această despărţire trecătoare, de care sunt acum 
amândouă îndurerate - nici nu-şi poate închipui că ar putea 
să fie fericită fără ei, chiar şi în cer. Multe nopţi a plâns, 
multe nopţi a petrecut în rugăciuni, cerşind îndurarea şi 
mila. Îşi încredinţează însă durerea lui Dumnezeu - şi 
aşteaptă cu încredere. lar acum, când o loveşte o nouă 
nenorocire, când ordinul tiranului îi răpeşte o fiinţă dragă, 
pe care Aulus o numise lumina ochilor, nu se descurajează 
totuşi şi are credinţa că există o putere mai mare decât cea 
a lui Nero şi că Bunătatea este mai puternică decât 
răutatea acestuia. 


Strânse la piept cu dragoste căpşorul fetei care alunecă 
uşor la picioarele ei şi, ascunzându-şi faţa în faldurile 
peplum-ului ei, rămase un timp în tăcere. Când se ridică din 
nou, pe faţa ei se vedea o oarecare linişte. 

Mă doare că sunt despărțită de tine, mamă, de tata şi de 
fratele, însă ştiu că împotrivirea n-ar ajuta la nimic şi v-aş 
pierde pe toţi. În schimb, îţi promit că în casa Cezarului n- 
am să uit niciodată cuvintele tale. 

O mai îmbrăţişă o dată, apoi, întorcându-se în oecus, îşi luă 
rămas bun de la micul Plautius, de la bătrânul grec care le 
era profesor, de la slujitoarea care o îmbrăca şi care-i 
fusese cândva doică şi de la toţi sclavii. 

Unul dintre ei, un ligian înalt şi lat în spate, pe care în casă 
îl numeau Ursus şi care venise împreună cu mama Ligiei, cu 
ea şi cu alţi slujitori în tabăra romanilor, căzu acum la 
picioarele ei, apoi se plecă la picioarele Pomponiei, 
spunând: 

O, domina! Îngăduiţi-mi să merg cu stăpâna mea s-o 
slujesc şi să veghez asupra ei în casa Cezarului. 

Nu eşti slujitorul nostru, ci al Ligiei, răspunse Pomponia 
Graecina, dar au să te lase oare să treci prin porţile 
împărăteşti? Şi în ce mod ai să reuşeşti să veghezi asupra 
ei? 

Nu ştiu, domina, ştiu numai că fierul se fărâmă în mâinile 
mele ca lemnul... 

Aulus Plautius, care sosise în acest moment în încăpere, 
aflând despre ce este vorba, nu numai că nu se împotrivi 
dorinţei lui Ursus, dar declară că nici nu au dreptul să-l 
oprească. Ei o trimit pe Ligia ca pe un zălog pe care-l cere 
împăratul şi deci sunt obligaţi să-i trimită suita care trece o 
dată cu ea sub ocrotirea împăratului. Spunând asta, îi mai 
şopti Pomponiei că sub pretextul suitei poate să dea atâtea 
sclave câte consideră ea de cuviinţă, căci centurionul nu 
poate refuza să le primească. 

Pentru Ligia asta era o consolare, iar Pomponia de 
asemenea era bucuroasă că o poate înconjura de servitori 


după alegerea ei. Aşa că, în afară de Ursus, îi mai dădu pe 
bătrâna doică, două fete din Cipru pricepute la pieptănat, şi 
două fete germane, băieşiţe. Alegerea ei căzuse exclusiv 
asupra adepților noii religii, căci şi Ursus o recunoscuse de 
câţiva ani aşa că Pomponia putea conta pe fidelitatea 
acestor slujitori şi totodată se bucura la gândul că 
grăunţele adevărului vor fi semănate în casa Cezarului. 

Scrise câteva cuvinte libertei lui Nero, Acteea, cerându-i s- 
o ocrotească pe Ligia. E adevărat că Pomponia nu o văzuse 
la întrunirile adepților noii religii, auzise însă de la dânşii că 
Acteea nu refuză niciodată să-i ajute şi că citeşte cu 
aviditate scrisorile lui Pavel din Tars. Mai aflase de altfel, că 
tânăra libertă trăieşte într-o veşnică melancolie, că se 
deosebeşte de toate femeile din casa lui Nero şi că, 
îndeobşte e cunoscută ca geniul bun al palatului. 

Hasta primi el însuşi să-i înmâneze scrisoarea Acteii. 
Considerând de asemenea normal ca o fiică de rege să aibă 
suită de slugi, nu se împotrivi să le ia la palat, mai degrabă 
se miră de numărul lor mic. Îi rugă doar să se grăbească, ca 
să nu fie învinuit de lipsă de zel în îndeplinirea ordinului. 
Ora despărțirii sosi. 

Ochii Pomponiei şi ai Ligiei se umplură din nou de lacrimi; 
Aulus aşeză încă o dată mâna pe capul fetei şi, după o clipă, 
soldaţii o conduseră pe Ligia spre casa împăratului, în timp 
ce micul Aulus, vrând să-şi apere sora, ţipa, amenințând cu 
pumnii lui mici pe centurion. 

Bătrânul comandant porunci să i se pregătească lectica şi 
se închise cu Pomponia în galeria de lângă oecus, unde-i 
spuse: 

Ascultă-mă, Pomponia, mă duc la împărat, deşi cred că-i în 
zadar şi deşi cuvântul lui Seneca nu mai înseamnă nimic 
pentru el, am să trec şi pe la Seneca. Azi au mai mare 
greutate Sofronius, Tigellinus, Petronius sau Vatinius... În 
ceea ce-l priveşte pe Cezar, el poate că n-a auzit niciodată 
de poporul ligienilor, iar dacă a cerut predarea Ligiei ca 


ostatecă este pentru că cineva i-a sugerat s-o facă şi e uşor 
de ghicit cine a putut s-o facă. 

Iar ea, ridicând ochii spre el, întrebă: 

Petronius? 

Da. 

Se lăsă o clipă de tăcere, după care comandantul 
continuă: 

lată ce înseamnă să laşi să-ţi treacă pragul vreunul din 
oamenii aceştia lipsiţi de respect şi conştiinţă. Blestemată 
fie clipa în care Vinicius a intrat în casa noastră! El l-a adus 
la noi pe Petronius. Vai de Ligia, căci ei nu caută ostatecă, ci 
o amantă. 

De mânie, de furie neputincioasă şi de durere după copilul 
adoptiv, vocea lui deveni şi mai şuierătoare ca de obicei. O 
vreme luptă cu sine însuşi şi numai pumnii care i se 
strângeau convulsiv trădau cât de grea este lupta aceasta 
interioară. 

M-am închinat până şi zeilor, spuse el, dar în clipa asta 
cred că nu ei veghează asupra lumii şi că stăpâneşte doar 
unul singur, rău, nebun, monstruos, pe nume Nero. 

Aulus! zise Pomponia. Nero nu este decât un pumn de 
ţărână în faţa lui Dumnezeu. 

Dar el începu să se plimbe cu paşi mari încoace şi-ncolo pe 
mozaicul galeriei. În viaţa lui existaseră fapte mari, dar nu 
existaseră mari nenorociri, aşa că nu era învăţat cu ele. 
Bătrânul ostaş se ataşase de Ligia mai mult decât îşi dăduse 
seama şi acum nu putea să se împace cu gândul că a 
pierdut-o. În afară de asta, se simţea umilit. Îl lovise mâna 
pe care o dispreţuise, dar totodată simţea că faţă de 
puterea ei forţele lui nu valorează nimic. 

Când însă, în cele din urmă, reuşi să-şi stăpânească mânia 
care-i tulbura gândurile, spuse: 

Nu cred că Petronius s-o fi luat de la noi pentru împărat, 
căci n-are motive să se strice cu Poppea. Deci - ori pentru 
el, ori pentru Vinicius... Am s-o aflu încă astăzi. 


După o clipă, lectica îl purtă spre Palatin, în timp ce 
Pomponia, rămânând singură, se duse la micul Aulus, care 
nu mai contenea cu plânsul după sora lui şi cu amenințările 
împotriva Cezarului. 

Capitolul V. 

Aulus nu se înşelase, bănuind că n-are să i se îngăduie să 
apară în faţa lui Nero. 1 se răspunse că împăratul este 
ocupat, cântă cu cântăreţul de lăută Terpnos şi că, de altfel 
nu-i primeşte decât pe cei pe care el însuşi i-a chemat, ceea 
ce, cu alte cuvinte, însemna că Aulus să nu mai încerce pe 
viitor să dea ochi cu el. 

În schimb Seneca, deşi bolnav de friguri, îl primi pe 
bătrânul comandant cu respectul cuvenit. Când auzi însă de 
ce a venit, zâmbi amar şi spuse: 

Pot să te ajut, nobile Plautius, doar cu un sfat: să nu-i arăţi 
niciodată Cezarului că inima mea a împărtăşit durerea ta şi 
că aş fi dorit să te ajut; căci dacă împăratul ar avea cea mai 
mică bănuială în privinţa asta, află că nu ţi-ar mai înapoia-o 
pe Ligia chiar dacă n-ar avea nici un alt motiv în afară de 
acela de a-mi face mie în ciudă. 

Nu-l sfătuia de asemenea, să meargă nici la Tigellinus, nici 
la Vatinius, nici la Vitellius. Poate că pentru bani, ar reuşi să 
obţină ceva de la ei. Poate, de asemenea, că ar fi dispuşi să-l 
ajute ca să-i facă în necaz lui Petronius, a cărui influenţă se 
străduise să o submineze, dar mai sigur decât orice e că 
împăratul şi-ar da seama cât de iubită este Ligia de familia 
lui Plautius şi atunci cu atât mai mult nu le-ar mai înapoia-o. 
Ajungând aici, bătrânul filosof începu să vorbească cu o 
ironie muşcătoare la adresa lui însuşi: „Ai tăcut ani în şir, 
Plautius, şi Cezarului nu-i plac oamenii care tac! Cum să nu 
te entuziasmezi de frumuseţea lui de virtuțile lui, de cântul 
şi declamările lui, de modul iscusit cum mână caii şi scrie 
versuri?! Cum de n-ai lăudat moartea lui Britanicus, n-ai 
rostit nici un cuvânt de laudă pentru matricid şi nu l-ai 
felicitat pentru sugrumarea Octaviei?! Nu eşti prevăzător, 


Aulus, însuşire pe care noi, cei care trăim fericiţi pe lingă 
curte, o posedăm în măsură corespunzătoare”. 

Spunând acestea, luă căniţa pe care o purta la centură, o 
umplu cu apă din bazinul impluvium, îşi umezi buzele arse 
şi continuă: 

Ah, Nero are un suflet recunoscător. Te iubeşte pentru că 
ai slujit Romei şi ai răspândit slava lui până la marginile 
lumii şi mă iubeşte şi pe mine pentru că i-am fost magistru 
în tinereţe. De aceea vezi, ştiu că apa asta nu-i otrăvită şi o 
beau liniştit. Vinul ar fi mai puţin sigur în casa mea, dar 
dacă ţi-e sete, bea fără grijă din apa asta. Conductele o 
aduc tocmai din munţii Albani şi, voind s-o otrăveşti, ar 
trebui să otrăveşti toate fântânile din Roma. După cum vezi, 
mai poţi fi încă în siguranţă pe această lume şi să ai o 
bătrâneţe liniştită. E drept că sunt bolnav, dar mai degrabă 
sufletul mi-e bolnav decât trupul. 

Acesta era adevărul. Lui Seneca îi lipsea forţa de caracter 
pe care o aveau de exemplu Cornutus sau Thraseas, aşa că 
viaţa lui fusese un şir de concesii faţă de crimele săvârşite 
de împărat. Simţea el însuşi asta. Înţelegea că un adept al 
principiilor lui Zenon64 din Citium ar fi trebuit să meargă 
pe altă cale şi suferea din cauza asta mai mult decât de 
teama morţii. 

Comandantul îi întrerupse aici şirul gândurilor amare. 

Nobile Anneus, zise el, ştiu cum te-a răsplătit împăratul 
pentru grija cu care i-ai călăuzit anii tinereţii. Însă cel care 
ne-a răpit copilul este Petronius. Arată-mi un mijloc contra 
lui, arată-mi cine-l poate influenţa şi tu însuţi fă uz faţă de el 
de toată elocinţa pe care ţi-o poate inspira vechea noastră 
prietenie. 

Petronius şi cu mine, răspunse Seneca, ne aflăm în tabere 
adverse. Nu cunosc nici un mijloc împotriva lui. Nu-l poate 
influenţa nimeni. Poate că, în ciuda desfrânării lui, 
valorează mai mult decât toţi ticăloşii cu care se înconjoară 
astăzi Nero. Dar ca să-i dovedeşti numai că a făcut o faptă 
rea, înseamnă să-ţi pierzi timpul. Petronius a pierdut de 


mult sentimentul de rău şi de bine. Dovedeşte-i că fapta lui 
e urâtă, atunci se va ruşina. Când am să-l văd, am să-i spun: 
„Fapta ta e demnă de un libert”. Dacă nici asta nu ajută, 
atunci nu mai ajută nimic. 

Mulţumesc şi pentru atât, spuse comandantul. 

După aceea, porunci să fie dus la Vinicius, pe care-l găsi 
antrenându-se cu maestrul de scrimă. Văzându-l pe tânărul 
acesta exersând liniştit în vreme ce se înfăptuise atentatul 
contra Ligiei pe Aulus îl cuprinse o mânie teribilă, căreia îi 
dădu frâu liber îndată ce draperia căzu în urma maestrului 
de arme, revărsând asupra fostului său oaspe un potop de 
reproşuri amare şi de sudalme. Când însă Vinicius află că 
Ligia a fost răpită, păli atât de tare, încât bănuiala lui Aulus 
că tânărul ar fi amestecat în această uneltire se risipi. 
Fruntea lui Vinicius se acoperi de broboane de sudoare, 
sângele care i se adunase în prima clipă în inimă, reveni din 
nou într-un val fierbinte în obraji, ochii începură să-i 
scapere, buzele să bolborosească întrebări confuze. Îl 
zguduiau pe rând, ca într-un vifor, gelozia şi furia. Avea 
senzaţia că, trecând pragul casei împăratului, Ligia este 
pierdută pentru el pe veci, iar când Aulus rosti numele lui 
Petronius, o bănuială trecu ca un fulger prin mintea 
tânărului ostaş: că Petronius şi-a bătut joc de el şi, dăruind- 
o pe Ligia, voia fie să câştige noi favoruri din partea 
împăratului, fie să o ţină pentru el. Nu-i trecea prin cap că 
ar putea exista cineva care, zărind-o pe Ligia, să n-o 
dorească. 

Impulsivitatea lui înnăscută, moştenire a neamului său, se 
manifesta acum îmboldindu-l ca pe un cal nărăvaş, 
împingându-l la acte necugetate. 

Comandante, zise el, gâfâind de furie, întoarce-te acasă la 
tine şi aşteptă-mă... Să ştii că tată de mi-ar fi Petronius, nici 
asta nu m-ar împiedica să răzbun nedreptatea care i s-a 
făcut Ligiei. Întoarce-te acasă şi aşteaptă-mă. Nici 
Petronius, nici împăratul n-au s-o aibă. 


După care ridică pumnii strânşi spre chipurile de ceară 
care stăteau pe soclurile din atrium şi izbucni: 

Pe aceste măşti mortuare! Mai curând o ucid pe ea şi apoi 
pe mine. 

Zicând acestea, se smulse din loc şi, strigând încă o dată 
lui Aulus: „Aşteaptă-mă!” se năpusti ca un nebun din atrium 
şi alergă la Petronius, îmbrâncind trecătorii pe stradă. 

Aulus se întoarse acasă, oarecum potolit. Socotea că dacă 
Petronius l-a sfătuit pe Cezar să o răpească pe Ligia ca să i- 
o dea lui Vinicius, atunci Vinicius are să le-o aducă înapoi 
acasă. În sfârşit, se consola măcar, gândindu-se că Ligia, 
chiar dacă nu va fi salvată, va fi răzbunată şi ferită de 
dezonoare prin moarte. Era convins că Vinicius se va ţine 
de cuvânt. Văzuse cât era de înfuriat şi cunoştea caracterul 
neînfrânat al neamului lui. El însuşi, deşi ţinea la Ligia ca un 
tată adevărat, ar fi preferat s-o omoare decât s-o dea 
Cezarului şi, dacă n-ar fi trebuit să ţină seama de fiul său, 
ultimul vlăstar al neamului, n-ar fi stat pe gânduri. Aulus 
era ostaş, de stoici abia dacă auzise, dar prin firea sa nu era 
departe de ei şi pentru concepţiile lui, pentru mândria lui, 
moartea era oricând preferabilă dezonoarei. 

Întorcându-se acasă, o linişti pe Pomponia, încurajând-o, 
transmiţându-i propriile speranţe şi amândoi începură să 
aştepte veşti de la Vinicius. În răstimpuri, când în atrium se 
auzeau paşii vreunuia dintre sclavi credeau că poate 
Vinicius le aduce acasă copilul iubit şi erau gata din adâncul 
sufletului să-i binecuvânteze pe amândoi. Însă timpul trecea 
şi nu sosea nici o veste. Abia seara se auzi ciocanul în 
poartă. 

După o clipă, intră un sclav şi-i dădu lui Aulus o scrisoare. 
Bătrânul comandant deşi-i plăcea să dea dovadă de 
stăpânire de sine, o luă cu mâna tremurândă şi-o desfăcu cu 
atâta înfrigurare, de parcă ar fi fost vorba de întreaga lui 
casă. 

Deodată, faţa i se întunecă de parcă un nor ar fi trecut pe 
deasupra, umbrind-o. 


Citeşte, spuse el Pomponiei. 

Pomponia luă scrisoarea şi citi ceea ce urmează: „Marcus 
Vinicius salută pe Aulus Platius. Ceea ce s-a întâmplat, s-a 
întâmplat din voinţa Cezarului, în faţa căruia plecaţi-vă 
capetele, aşa cum ni le plecăm şi eu şi Petronius”. 

După aceea, se lăsă o lungă tăcere. 

Capitolul VI. 

Petronius era acasă. Portarul nu îndrăzni să-l reţină pe 
Vinicius care năvăli în atrium ca o furtună. Aflând că 
stăpânul casei este în bibliotecă, se năpusti ca fulgerul 
acolo şi, aflându-l pe Petronius scriind, îi smulse trestia din 
mână, o frânse, o aruncă la pământ, apoi îşi înfipse degetele 
în braţul lui şi, apropiindu-şi faţa de faţa lui, îl întrebă cu o 
voce răguşită: 

Ce-ai făcut cu ea? Unde-i ea? 

Deodată însă, se întâmplă un lucru uimitor. Petronius, 
acest om gingaş şi afemeiat, apucă mâna tânărului atlet 
înfiptă în braţul lui, o prinse apoi şi pe cealaltă şi, ţinându-le 
pe amândouă într-o singură mână ca într-un cleşte de fier, 
spuse: 

Eu sunt fără putere numai dimineaţa, până seara îmi 
recâştig vechea vigoare. Încearcă să te desfaci. Se vede că 
gimnastica te-o fi învăţat un ţesător, iar manierele un fierar. 

Faţa lui nu exprima supărare, doar în ochi îi licări o lumină 
de curaj şi energie. După o clipă, dădu drumul mâinilor lui 
Vinicius, care stătuse în faţa lui umilit, ruşinat şi furios. 

Ai o mână de oţel, spuse el, dar pe toţi zeii iadului îţi jur că 
dacă m-ai trădat, am să-ţi împlânt cuțitul în gât, de-ar fi şi în 
palatul Cezarului. 

Să discutăm liniştit, răspunse Petronius. Oţelul este mai 
tare, după cum vezi, decât fierul. Deşi dintr-un braţ de-al 
tău ai putea să faci două de-ale mele, n-am motive să mă 
tem de tine. În schimb, grosolănia ta mă doare, iar dacă 
nerecunoştinţa oamenilor m-ar mai putea mira, m-aş mira 
de nerecunoştinţa ta. 

Unde este Ligia? 


În lupanar, adică în casa împăratului. 

Petronius! 

Potoleşte-te şi aşează-te. L-am rugat pe Cezar două lucruri 
pe care mi le-a promis: întâi s-o scoată pe Ligia din casa lui 
Aulus, în al doilea rând să ţi-o dea ţie. N-ai cumva vreun 
pumnal în faldurile togii? Poate vrei să mă înjunghii? Te 
sfătuiesc să mai aştepţi câteva zile, căci te-ar vâri în 
închisoare şi în timpul acesta Ligia s-ar plictisi în casa ta. 

Se lăsă tăcere. Vinicius se uită o vreme mirat la Petronius, 
pe urmă zise: 

lartă-mă. O iubesc şi iubirea-mi tulbură minţile. 

Admiră-mă, Marcus. lată ce i-am spus ieri împăratului: 
„Nepotul meu de soră, Vinicius, e atât de îndrăgostit de o 
fetişcană slăbănoagă care e crescută de Aulus, încât de 
atâta oftat casa lui s-a schimbat într-o baie de abur. Nici tu, 
Cezarule i-am spus, şi nici eu, care ştim ce este adevărata 
frumuseţe, n-am da pe ea nici o mie de sesterţi, dar băiatul 
ăsta, care întotdeauna a fost prost, acum s-a prostit de-a 
binelea”. 

Petronius! 

Dacă nu înţelegi c-am spus asta, vrând s-o pun în 
siguranţă pe Ligia, aş fi gata să cred că am spus adevărul. 
L-am convins pe Barbă-Arămie că un estet ca el nu poate 
considera drept frumuseţe pe o fată ca aceasta, şi Nero, 
care până una alta nu-şi permite să privească lumea decât 
prin ochii mei, n-o să afle frumuseţe în ea şi, neaflând-o, n-o 
s-o dorească. Trebuia să ne luăm toate măsurile faţă de 
maimuța asta şi să o ducem de nas. Persoana care o s-o 
aprecieze pe Ligia va fi deocamdată nu el, ci Poppea şi 
desigur se va face luntre-punte să o scoată din palat cât mai 
repede. Mai departe i-am spus într-o doară lui Barbă- 
Arămie: „la-o pe Ligia şi dă-i-o lui Vinicius! Ai dreptul să faci 
asta, căci este ostatecă. Procedând astfel, ai să loveşti în 
Aulus”. Şi a fost de acord. N-avea nici cel mai mic motiv să 
nu fie de acord cu atât mai mult cu cât i-am dat ocazia să 
necăjească pe nişte oameni cumsecade. Au să te numească 


păzitor din oficiu al ostatecei, au să-ţi dea pe mâini comoara 
asta ligiană, iar tu, ca aliat al vitejilor ligieni şi totodată 
credincios slujitor al Cezarului, nu numai că n-ai să-i 
risipeşti averea, dar ai să te străduieşti s-o sporeşti. Pentru 
salvarea aparenţelor, împăratul o va reţine câteva zile în 
casa sa, apoi o va trimite în insula ta, fericitule! 

E oare adevărat? N-o ameninţă nimic acolo în casa 
împăratului? 

Dac-ar urma să locuiască acolo permanent, Poppea ar 
discuta despre ea cu Locusta65, dar câteva zile n-o 
ameninţă nimic. În palatul Cezarului sunt zece mii de 
oameni. Nu-i imposibil ca Nero să n-o vadă de loc, mai ales 
că a lăsat totul în grija mea. Acum câteva clipe doar, a fost 
la mine un centurion să mă anunţe că a condus-o pe fată la 
palat şi a încredinţat-o Acteii. E un suflet bun, Acteea asta, 
de aceea am poruncit să fie dusă la ea. Se pare că 
Pomponia Graecina este de aceeaşi părere, căci i-a şi scris. 
Mâine e banchet la Nero. Ţi-am reţinut loc lângă Ligia. 

lartă-mi, Caius, impulsivitatea, spuse Vinicius. Am crezut 
că ai pus să fie adusă pentru tine sau pentru Cezar. 

Impulsivitatea pot să ţi-o iert, dar mi-e mai greu să-ţi iert 
gesturile vulgare, ţipetele grosolane şi vocea care-mi 
aminteşte de jucătorii de „mora”. Aşa ceva nu-mi place 
Marcus, şi caută să mă scuteşti de asemenea ieşiri. Să ştii 
că Tigellinus este mijlocitorul împăratului şi să ştii, de 
asemenea că dacă aş fi voit să iau fata pentru mine, te-aş fi 
privit acum drept în ochi şi ţi-aş fi spus: „Vinicius, ţi-o iau pe 
Ligia şi am s-o ţin până am să mă plictisesc de ea”. 

Zicând acestea, se uită cu ochii lui de culoarea alunei 
drept în ochii lui Vinicius, cu o expresie rece şi îndrăzneață, 
încât tânărul se fâstâci de tot. 

Este vina mea, zise el. Tu eşti bun, demn de respect şi-ţi 
mulţumesc din tot sufletul. Permite-mi însă să-ţi mai pun o 
întrebare. De ce n-ai poruncit ca Ligia să fie dusă direct la 
casa mea? 


Pentru că Cezarul vrea să păstreze aparențele. Oamenii 
din Roma au să vorbească despre asta, că am luat-o pe 
Ligia pentru că este ostatecă deci atâta vreme cât au să 
vorbească, ea va rămâne în palatul Cezarului. Pe urmă, au 
să ţi-o trimită în taină şi gata. Barbă-Arămie e un câine 
fricos. Ştie că puterea lui e fără margini, totuşi se 
străduieşte să păstreze aparențele pentru tot ce face. Te-ai 
liniştit în suficientă măsură ca să poţi filosofa puţin? M-am 
întrebat uneori: de ce criminalul, chiar dacă este puternic 
ca împăratul şi sigur ca el de impunitate, se străduieşte 
întotdeauna să păstreze aparențele de dreptate, de justiţie 
şi de virtute?... La ce bun toată osteneala asta? Eu consider 
că a-ţi omori fratele, mama şi soţia este demn de vreun mic 
satrap asiatic, nu de un împărat roman. Dacă aş face-o însă, 
n-aş mai scrie scrisori justificative faţă de senat... Nero însă 
le scrie. Nero ţine la aparenţe fiindcă e un fricos. Tiberius 
însă n-a fost fricos şi totuşi a căutat să-şi justifice fiecare 
crimă în parte. De ce se întâmplă aşa? Ce ciudat omagiu 
involuntar adus de crimă virtuţii... Şi ştii de ce mi se pare că 
se întâmplă aşa? Pentru că viciul este urât, iar virtutea 
frumoasă. Ergo, un adevărat estet este totodată un om 
virtuos. Ergo, eu sunt un om virtuos. Astăzi trebuie să vărs 
puţin vin în cinstea umbrelor lui Protagora, Prodicus şi 
Gorgias66. Înseamnă că şi sofiştii sunt buni la ceva. Ascultă, 
căci continui. Am luat-o pe Ligia de la Aulus ca să ţi-o dau 
ție. Bine. Dar Lisip ar putea face după voi nişte grupuri 
minunate. Amândoi sunteţi frumoşi, deci şi fapta mea este 
frumoasă şi, fiind frumoasă, nu poate să fie rea. Priveşte, 
Marcus, stă în faţa ta virtutea întruchipată în Petronius! 
Dac-ar mai trăi Aristide67 ar trebui să vină la mine şi să-mi 
ofere zece mii de drahme pentru o scurtă expunere despre 
virtute. 

Vinicius însă, ca un om pe care-l interesa mai mult 
realitatea decât expunerile despre virtute, zise: 

Mâine am s-o văd pe Ligia şi pe urmă am s-o am în casa 
mea zilnic, mereu, până la moarte. 


Tu ai s-o aipe Ligia, iar eu mi-l ridic în cap pe Aulus. Are 
să invoce asupra mea răzbunarea tuturor zeilor 
subpământeni. Şi măcar de-ar lua înainte de asta lecţii de a 
declama ca lumea... Dar bădăranul ăsta o să ocărească, aşa 
cum îi ocăra pe vizitatori fostul meu portar pe care, de 
altfel, l-am trimis din pricina asta la ţară la ergastulum68. 

Aulus a fost la mine. l-am promis să-i trimit veşti despre 
Ligia. 

Scrie-i că voinţa „divinului” Cezar este legea supremă şi că 
primul tău fiu va purta numele de Aulus. Trebuie să aibă şi 
bătrânul o consolare. Sunt gata să-l rog pe Barbă-Arămie 
să-l cheme mâine la petrecere. Las' să te vadă în triclinium 
lângă Ligia. 

Să nu faci asta, spuse Vinicius. Mie îmi pare totuşi rău de 
el, mai ales de Pomponia. 

Şi, aşezându-se, scrise rândurile acelea care spulberară 
bătrânului comandant şi ultima speranţă. 

Capitolul VII. 

În faţa Acteii, fosta amantă a lui Nero, se plecau cândva 
capetele cele mai sus-puse din Roma. Ea însă nici chiar 
atunci nu voise să se amestece în treburile publice şi, dac-a 
folosit vreodată influenţa ei asupra tânărului suveran, a fost 
poate numai pentru a-i smulge îndurare pentru cineva. 
Liniştită şi supusă, îşi atrăsese recunoştinţa multora, dar 
nu-şi făcuse pe nimeni duşman. Nu reuşise s-o urască nici 
Octavia. Femeilor geloase ea le părea prea puţin 
periculoasă. Se ştia despre ea că continuă să-l iubească pe 
Nero cu o dragoste tristă şi îndurerată, care se menţine nu 
prin speranţă, ci doar prin amintirea clipelor în care Nero 
nu era numai mai tânăr şi mai iubitor, dar şi mai bun. Se 
ştia că nu-şi poate alunga aceste amintiri din inimă şi din 
minte, dar că nu mai aşteaptă de la viaţă nimic şi, deoarece 
într-adevăr nu mai exista pericolul ca împăratul să revină la 
dânsa, era privită ca o persoană cu totul dezarmată şi din 
această cauză lăsată în pace. Poppea o considera doar ca pe 


o slujnică liniştită şi atât de inofensivă, încât nu cerea nici 
măcar scoaterea ei din palat. 

Fiindcă totuşi Cezarul o iubise cândva şi o părăsise fără 
certuri, în mod paşnic, ba chiar oarecum prieteneşte, 
curtea mai păstra faţă de ea ceva din vechea consideraţie. 
Eliberând-o, Nero îi dăruise o locuinţă în palat, cu un 
cubiculum separat şi cu câţiva servitori. Şi, deoarece 
cândva Pallas şi Narcis, deşi erau liberţii lui Claudius, nu 
numai că stăteau cu Claudius la masă, la petreceri, dar 
ocupau locuri de frunte ca nişte oameni de vază, tot aşa o 
invitau şi pe ea uneori la masa împăratului. Poate că o 
făceau şi pentru faptul că frumosul ei chip constituia o 
adevărată podoabă la petrecere. De altfel, Cezarul încetase 
de mult să se mai conducă după anumite criterii în alegerea 
convivilor. La masa lui se strângea cea mai pestriță 
amestecătură de oameni din toate stările sociale şi de toate 
profesiile. Se găseau printre ei senatori, mai ales dintre 
aceia care admiteau să facă şi pe măscăricii, patricieni 
bătrâni şi tineri, dornici de plăceri, lux şi distracţii; femei 
care purtau nume glorioase, care însă nu se dădeau în 
lături să-şi pună seara peruci blonde şi să se distreze, 
vânând aventuri pe străzile întunecoase. Erau şi funcţionari 
superiori şi preoţi care în faţa cupelor pline îşi băteau joc 
bucuros de proprii lor zei, iar alături de ei o gloată de tot 
soiul, compusă din cântăreţi, mimi, muzicanți, dansatori, 
dansatoare, poeţi care, declamând versuri, se gândeau la 
sesterţii pe care i-ar putea căpăta lăudând versurile 
împăratului, filozofi-muritori-de-foame care pândeau cu 
ochii lacomi la mâncărurile servite, apoi, conducători de 
care, prestidigitatori, taumaturgi69, povestitori de 
anecdote, bufoni, în sfârşit, exemplare dintre diversele 
celebrităţi de o zi, ridicate de modă sau de prostie, 
vagabonzi, dintre care nu lipseau nici aceia care-şi 
acopereau sub plete lungi urechile găurite, semn distinctiv 
al sclavilor. 


Oaspeţii mai de vază se aşezau direct la mese, cei mai 
neînsemnaţi serveau drept obiect de distracţie în timpul 
banchetului, aşteptând momentul în care servitorii le vor 
permite să se arunce asupra resturilor de mâncare şi 
băutură. Pe oaspeţii de soiul ăsta îi furnizau Tigellinus, 
Vatinius şi Vitellius, fiind uneori nevoiţi să-i îmbrace în 
veşminte corespunzătoare încăperilor imperiale. Cezarului 
îi plăcea această societate, simțindu-se foarte liber în 
mijlocul ei. Luxul curţii aurea totul, acoperindu-l cu 
strălucirea lui. Mari şi mici, urmaşii unor neamuri ilustre şi 
gloate de pe caldarâmul străzii, artişti valoroşi şi mizere 
epave ale unor talente defuncte se înghesuiau la palat ca 
să-şi sature ochii, uluiţi de fastul care întrecea orice 
închipuire, să se apropie de cei care împărțeau fel de fel de 
favoruri, bogății şi situaţii, care, printr-un cuvânt puteau să 
te înjosească dar puteau şi să te înalțe pe culmi nebănuite. 

În ziua aceea, Ligia trebuia să ia parte la un asemenea 
banchet. Teama, nesiguranța şi zăpăceala, explicabile după 
lovitura neaşteptată ce-o primise, luptau în ea cu dorinţa 
fermă de a rezista încercării. Se temea de împărat, se 
temea de oameni, se temea de palat a cărui zarvă o ameţea, 
se temea de petrecerile destrăbălate despre care auzise de 
la Aulus, de la Pomponia Graecina şi de la prietenii lor. Deşi 
era tânără, nu era neştiutoare, căci pe vremea aceea 
noţiunea viciului pătrundea devreme chiar şi în conştiinţa 
unei fetiţe. Ştia deci că în palatul acesta o ameninţă 
dezonoarea, primejdie de care o prevenise şi Pomponia în 
clipa despărțirii. Suflet tânăr, neatins de stricăciune, 
acceptând fără rezerve religia în care o iniţiase mama ei 
adoptivă, jură să se apere de dezonoare. Jură mamei, sie 
însăşi şi acelui învăţător divin în care nu numai că credea, 
dar şi îl iubea cu inima ei ce încă nu se desprinsese cu totul 
de copilărie, pentru blândeţea învăţăturii, pentru 
amărăciunea morţii şi pentru lauda învierii. 

Fiind convinsă că de-acum încolo n-au să mai răspundă de 
faptele ei nici Aulus, nici Pomponia Graecina, se întreba 


dacă n-ar fi mai bine să nu se supună şi să nu se ducă la 
petrecere. Pe de o parte, teama şi neliniştea îşi spuneau cu 
voce tare cuvântul în sufletul ei, pe de altă parte se năştea 
în ea dorinţa de a da dovadă de curaj, perseverenţă, de a se 
expune la chinuri şi moarte. Doar divinul învăţător 
poruncise astfel. Doar el însuşi a dat exemplul. Pomponia îi 
povestise că cei mai zeloşi dintre adepţi doresc din tot 
sufletul o asemenea încercare şi se roagă să aibă parte de 
ea. Şi pe Ligia o cuprindea uneori o astfel de dorinţă când 
era în casa lui Aulus. Se vedea mucenică, cu răni la mâini şi 
la picioare, albă ca zăpada, însufleţită de o frumuseţe 
suprapământeană, purtată de nişte îngeri albi în azurul 
cerului, şi imaginaţia ei se complăcea în asemenea viziuni. 
Era un vis copilăresc, dar şi puţină adorare de sine, lucru 
pentru care Pomponia o certa. Acum însă, când 
nesupunerea la voinţa Cezarului ar fi putut atrage după 
sine vreo pedeapsă aspră şi când chinurile evocate în visuri 
ar fi putut deveni realitate în dorinţa ei de sacrificiu, s- 
amesteca şi teama, şi o undă de curiozitate: oare cum au s-o 
pedepsească şi ce fel de chinuri au să născocească pentru 
ea? 

Sufletul ei, încă pe jumătate copilăresc şovăia între cele 
două alternative. Acteea, aflând de ezitările ei, o privi cu 
atâta uimire de parcă fata ar fi aiurat. Să se împotrivească 
voinţei împăratului? Să devină din primul moment ţinta 
mâniei lui? Trebuie să fii un copil care nu ştie ce spune, ca 
să gândeşti astfel. Din propriile mărturisiri ale Ligiei reiese 
că, de fapt, ea nu este ostatecă ci o fată uitată de poporul ei. 
N-o apăra nici un drept al ginţilor şi chiar dacă ar apăra-o, 
împăratul este destul de puternic s-o calce în picioare într- 
un moment de mânie. Aşa i-a plăcut Cezarului s-o ia la 
curte, iar acum dispune de ea. De acum înainte ea este la 
bunul lui plac şi nici o putere pe lume nu i se poate 
împotrivi. 

Da, continuă ea, am citit şi eu scrisorile lui Pavel din Tars şi 
ştiu că în ceruri stăpâneşte Dumnezeu şi Fiul Lui care a 


înviat, însă pe pământ stăpâneşte numai împăratul. Ţine 
minte asta, Ligia. Ştiu de asemenea că doctrina ta nu-ţi 
permite să fii ceea ce am fost eu şi că voi ca şi stoicii despre 
care îmi vorbea Epictet70, când aveţi de ales între necinste 
şi moarte, preferaţi moartea. Dar poţi oare să ştii dinainte 
că te aşteaptă moartea şi nu necinstea? N-ai auzit oare 
despre fiica lui Seianus71, care era încă o fetiţă şi care din 
porunca lui Tiberius, a trebuit, pentru a fi respectată legea 
care opreşte condamnarea la moarte a fecioarelor, să 
treacă prin dezonoare înainte de a fi ucisă? Ligia, Ligia, nu-l 
supăra pe Cezar! Când are să vină clipa hotărâtoare să ai 
de ales între dezonoare şi moarte, atunci ai să procedezi 
aşa cum îţi cere Adevărul tău, dar nu căuta cu dinadinsul 
pieirea şi nu-l mânia pentru un motiv neînsemnat pe acest 
zeu pământesc, atât de crud. 

Acteea vorbea cu multă însufleţire şi dragoste. Având 
vederea cam scurtă, îşi apropie faţa ei încântătoare de 
obrajii Ligiei, parcă voind să urmărească impresia făcută de 
cuvintele ei. 

Ligia aruncându-şi cu încredere de copil mâinile pe după 
grumajii ei, spuse: 

Tu eşti bună, Acteea. 

Acteea, mişcată de laudă şi de acest semn de încredere, o 
strânse la piept, apoi, desfăcându-se din braţele fetei, 
răspunse: 

Fericirea mea a trecut, şi bucuriile au trecut, dar n-am 
devenit rea. Pe urmă, începu să se plimbe cu paşi mărunți 
prin cameră şi să vorbească cu disperare parcă pentru sine 
însăşi: 

Nu! Nici el nu era rău. Pe atunci el însuşi credea despre 
sine că e bun şi voia să fie bun. Ştiu asta foarte bine. Toate 
acestea au venit mai târziu... când a încetat să mai 
iubească... Alţii l-au făcut aşa cum este azi - alţii şi Poppea! 

Ochii ei se umplură de lacrimi. Ligia o urmări o vreme cu 
ochii ei ca azurul, apoi spuse: 

Îţi pare rău de el, Acteea? 


Îmi pare rău! răspunse surd grecoaica. 

Şi din nou începu să se plimbe prin încăpere, cu mâinile 
încleştate ca de durere şi cu chipul frământat. Ligia o 
întrebă cu sfială: 

Îl mai iubeşti, Acteea? 

Îl iubesc... lar după o clipă adăugă: Nimeni nu-l iubeşte în 
afară de mine... 

Se lăsă tăcere. În timpul acesta, Acteea se străduia să-şi 
recapete liniştea tulburată de amintiri şi când, în sfârşit, pe 
faţa ei reapăru expresia obişnuită de tristeţe calmă, spuse: 

Să vorbim despre tine, Ligia. Să nici nu-ţi treacă prin gând 
să te împotriveşti împăratului. Ar fi o nebunie. În sfârşit, 
linişteşte-te. Cunosc bine casa asta şi cred că nu te 
ameninţă nici o primejdie din partea Cezarului. Dacă Nero 
ar fi poruncit să fii răpită pentru el, nu te-ar fi adus la 
Palatin. Aici domneşte Poppea, iar de când i-a născut o fiică, 
Nero este şi mai mult sub puterea ei... Nu. E adevărat că 
Nero a poruncit să vii la banchet, dar nu te-a văzut până 
acum, n-a întrebat de tine, deci nu-l interesezi. Poate că te-a 
luat de la Aulus şi Pomponia numai din ură faţă de ei... Mi-a 
scris Petronius să am grijă de tine şi, deoarece mi-a scris, 
precum ştii, şi Pomponia, probabil că s-au înţeles între ei. 
Poate că ela făcut-o la rugămintea ei. Dacă-i aşa şi dacă el 
se îngrijeşte de tine la rugămintea Pomponiei nu te 
ameninţă nimic, şi cine ştie, nu-i exclus ca Nero, sfătuit de 
el, să te trimită înapoi la Aulus. Nu ştiu dacă Nero îl iubeşte 
foarte mult, ştiu însă că rar se întâmplă să aibă altă părere 
decât a lui Petronius. 

Ah! Acteea! răspunse Ligia. Petronius a fost în vizită la noi, 
înainte de a fi fost luată de-acolo şi mama era convinsă că 
Nero a ordonat predarea mea sfătuit de dânsul. 

Asta ar fi rău, spuse Acteea. După ce se gândi câteva clipe 
însă, continuă: 

Totuşi, poate că Petronius a spus doar aşa, faţă de Nero la 
vreo cină, că a văzut la Aulus pe ostateca ligienilor şi Nero, 
care este gelos de puterea lui, te-a cerut numai pentru că 


ostatecii trebuie să stea în grija împăratului. De altfel, el nu- 
i iubeşte pe Aulus şi pe Pomponia. Nu! Nu cred că 
Petronius, dacă ar fi vrut să te ia de la Aulus, ar fi recurs la 
un asemenea mijloc... Nu ştiu dacă Petronius este mai bun 
decât ceilalţi care-l înconjoară pe Cezar, dar este altfel 
decât ei... în sfârşit, poate că în afară de el s-o mai găsi 
cineva care să vrea să intervină pentru tine. La Aulus n-ai 
cunoscut pe careva din prietenii Cezarului? 

Îi întâlneam pe Vespasian şi pe Titus. 

Împăratul nu-i iubeşte. 

Şi pe Seneca. 

E de ajuns ca Seneca să dea vreun sfat ca Nero să 
procedeze exact dimpotrivă. 

Ligia roşi: 

Şi pe Vinicius... 

Nu-l cunosc. 

E o rudă de-a lui Petronius, care s-a întors de curând din 
Armenia... 

Crezi că Nero îl vede cu plăcere? 

Pe Vinicius îl iubesc toţi. 

Şi ar voi să intervină pentru tine? 

Da. 

Acteea zâmbi cu duioşie şi spuse: 

Atunci, cu siguranţă că ai să-l vezi la banchet. Trebuie să 
mergi acolo, în primul rând pentru că trebuie. Numai un 
copil ca tine ar fi putut să gândească altfel. În al doilea 
rând, dacă vrei să te întorci în casa lui Aulus, găseşte 
prilejul să-i rogi pe Petronius şi pe Vinicius ca prin influenţa 
lor să obţină pentru tine permisiunea de a te întoarce 
acasă. Dacă ei ar fi aici, la fel ţi-ar spune, că e o nebunie să 
încerci să te opui. S-ar putea, de fapt, ca împăratul să nu 
observe absenţa ta, însă dacă ar observa-o şi ar constata că 
ai îndrăznit să te împotriveşti voinţei lui, n-ar mai exista 
salvare pentru tine. Hai, Ligia... auzi gălăgia asta în casă? 
Soarele coboară şi oaspeţii au să înceapă în curând să 
sosească. 


Ai dreptate, Acteea, răspunse Ligia. Am să-ţi urmez sfatul. 

Desigur, Ligia n-ar fi putut să explice în ce măsură această 
hotărâre era o urmare a dorinţei de a-i vedea pe Vinicius şi 
Petronius, ori a curiozităţii feminine ca măcar o dată în 
viaţă să vadă o asemenea petrecere, pe împărat, curtea, pe 
renumita Poppea şi pe celelalte frumuseți, întreg fastul 
acela nemaiauzit, despre care se povesteau minuni în 
Roma. În felul ei însă Acteea avea dreptate şi fata înţelegea 
bine acest lucru. Trebuia să meargă, aşa că, de vreme ce şi 
obligaţiile ei, şi înţelepciunea veneau în sprijinul dorinţei 
sale ascunse - încetă să mai şovăie. 

Acteea o conduse în unctorium-ul ei să o ungă cu 
parfumuri şi să o îmbrace, şi cu toate că în casa împăratului 
nu duceau lipsă de sclave, şi Acteea însăşi avea destule în 
serviciul ei personal, din compasiune pentru fata asta, a 
cărei nevinovăție şi frumuseţe îi cuceriseră inima, hotări s-o 
îmbrace singură. Se dovedi atunci că în tânăra grecoaică, în 
ciuda vieţii ei triste şi a lecturii scrisorilor lui Pavel din Tars, 
sălăşluia tot vechiul suflet elen căruia frumuseţea trupului îi 
spunea mai mult decât orice pe lume. Când o dezbrăcă pe 
Ligia şi-i văzu formele suple, suav împlinite, sculptate în 
sidef parcă, pălind uşor în nuanţe de roze, nu-şi putu reţine 
un strigăt de admiraţie şi, dându-se câţiva paşi înapoi, se 
uită cu încântare la această neasemuită şi primăvăratecă 
făptură. 

Ligia! strigă ea. Tu eşti de o sută de ori mai frumoasă 
decât Poppea! 

Fata, minunată ca un vis, armonioasă ca o operă a lui 
Praxitele72, sau ca un cântec, care însă fusese crescută în 
casa austeră a Pomponiei, unde pudoarea era respectată 
chiar şi atunci când femeile erau numai între ele, rămase 
stingherită, roşie de ruşine, cu genunchii strânşi, cu mâinile 
la piept şi genele ridicate, în cele din urmă, ridicând braţele 
cu o mişcare bruscă, smulse acele care-i ţineau părul şi într- 
o clipă, scuturând din cap, se înveli cu părul ca într-o 
mantie. 


Acteea, apropiindu-se şi mângâindu-i părul, spuse: 

O, ce păr ai!... N-am să-l presar cu pudră de aur, căci 
străluceşte de la sine în străfulgerări aurii ici şi colo, pe 
unde-i încârlionţat... Doar pe alocuri poate am să-i dau o 
uşoară nuanţă aurie, abia-abia, de parcă l-ar lumina o 
rază... Minunată trebuie să fie ţara voastră ligiană unde 
cresc asemenea fete. 

Nu mi-o amintesc, spuse Ligia. Ursus mi-a spus că pe la 
noi sunt păduri, păduri şi iarăşi păduri. 

Şi într-o pădure înfloresc flori, adăugă Acteea, înmuindu-şi 
palmele într-o vază plină cu verbină şi umezind părul Ligiei. 

După aceea, începu să ungă uşurel tot trupul fetei cu 
uleiuri parfumate din Arabia, apoi o îmbrăcă într-o tunică 
moale de culoarea aurului, fără mâneci, peste care urma să 
pună un peplum73 alb ca zăpada. Mai înainte însă trebuia 
pieptănat părul, aşa că o înveli deocamdată într-un soi de 
haină largă de casă numită synthesis şi, aşezând-o pe un 
scaun, o lăsă pentru câteva minute în mâinile sclavelor, ea 
supraveghind de departe pieptănatul. În acelaşi timp, două 
sclave încălţară picioruşele Ligiei cu sandale albe, brodate 
cu purpură, legându-le cruciş cu panglici aurii pe gleznele 
ei de alabastru. Când terminară cu pieptănatul, i-au pus un 
peplum cu splendide falduri uşoare, pe urmă Acteea îi 
atârnă mărgăritare la gât şi presără pulbere de aur pe 
cârlionţii părului ei. Porunci apoi să fie îmbrăcată şi ea, 
nemailuându-şi privirile încântate de la Ligia. 

În curând fu gata şi, când în faţa porţii principale începură 
să apară primele lectici, intrară amândouă într-un 
criptoportic lateral, de unde se vedea poarta principală, 
galeriile interioare şi curtea înconjurată de colonade de 
marmură numidă. 

Pe sub arcada înaltă a porţii, deasupra căreia splendida 
cvadrigă a lui Lisip părea să ridice în aer pe Apollo şi Diana, 
treceau din ce în ce mai mulţi oameni. Ochii Ligiei fură izbiţi 
de o privelişte minunată, despre care casa modestă a lui 
Aulus nu putuse să-i dea nici cea mai mică idee. Era 


momentul în care soarele asfinţind, îşi aşternea ultimele lui 
raze peste coloanele de marmură galbenă de Numidia, 
dându-le o strălucire de aur în irizări roze. Printre coloane, 
alături de statuile albe reprezentând danaide, zei sau eroi, 
se scurgea mulţimea de bărbaţi şi femei, asemănători 
statuilor prin îmbrăcămintea lor - togi drapate, peplum-uri 
şi stofe alunecând grațios în falduri moi, strălucind în 
lumina soarelui ce apunea. Un Hercule uriaş, cu capul încă 
în lumină, dar de la piept cufundat în umbra aruncată de o 
coloană, privea de sus la mulţimea aceea. Acteea îi arătă 
Ligiei senatori îmbrăcaţi în togi cu borduri late, cu tunici 
colorate şi cu semiluni pe încălţăminte, cavaleri, artişti 
renumiţi şi matroane din Roma, îmbrăcate fie după moda 
romană, fie greceşte, fie în fantastice costume orientale, cu 
părul coafat în formă de turn sau piramidă, sau pieptănat 
după chipul statuilor de zeițe, netezit pe cap şi împodobit 
cu flori. Multora dintre bărbaţii şi femeile care treceau, 
Acteea le rostea numele, adăugind în câteva cuvinte 
amănunte - uneori îngrozitoare, care-o înspăimântau pe 
Ligia, sau o umpleau de admiraţie şi uimire. 1 se arăta o 
lume ciudată, a cărei frumuseţe îi fermeca ochii, dar ale 
cărei contradicții nu reuşea să le înţeleagă cu mintea ei de 
fată. În amurgul care învăluise cerul, printre şirurile de 
coloane nemişcate pierzându-se în adânc şi peste oamenii 
asemănători statuilor, stăpânea o mare linişte. Părea că în 
peisajul de marmură trebuie să trăiască nişte semizei lipsiţi 
de griji, împăcaţi şi fericiţi, însă vocea domoală a Acteii 
dezvăluia una după alta tainele îngrozitoare ale acestui 
palat şi ale acestor oameni. lată, criptoporticul de colo, 
unde pe coloanele şi pardoseala de marmură albă mai 
stăruie încă sângele lui Caligula căzut sub pumnalul lui 
Cassius Chereas; acolo a fost omorâtă soţia lui, iar copilul 
zdrobit cu pietre. Dincolo, sub aripa aceea se află o hrubă 
subterană în care a pierit de foame, rozându-şi mâinile, 
Drusus cel tânăr. Dincoace a fost otrăvit Drusus cel bătrân. 
Acolo s-a zvârcolit de spaimă Gemellus. Acolo a căzut în 


convulsii Claudius, dincoace Germanicus. Pretutindeni, 
aceste ziduri au auzit gemete şi horcăituri de muribunzi, iar 
oamenii care se grăbesc acum la petrecere, îmbrăcaţi în 
tunici colorate, înveliţi în togi, împodobiţi cu flori şi 
nestemate, sunt poate condamnaţii de mâine. Poate că pe 
chipul multora dintre ei zâmbetul ascunde spaima, 
neliniştea, nesiguranța pentru ziua de mâine. Poate că în 
clipa asta în inimile acestor semizei, în aparenţă lipsiţi de 
griji şi încununaţi, colcăie zavistia, lăcomia, invidia. 
Gândurile răvăşite ale Ligiei, nu reuşeau să ţină pasul cu 
vorbele Acteii, şi, în vreme ce lumea aceea strălucitoare îi 
atrăgea privirile cu o forţă tot mai mare inima i se strângea 
înspăimântată, şi sufletul îi fu cuprins brusc de un dor 
nespus, nemărginit, după Pomponia Graecina şi după casa 
liniştită a lui Aulus, în care stăpânea dragostea şi nu crima. 

În acest timp, dinspre Vicus Apollinis s-apropiau noi valuri 
de oaspeţi. De dincolo de poartă, se auzea larmă, dominată 
de strigătele clienţilor care-şi conduseseră patronii. Prin 
curte şi printre colonade forfotea un furnicar de sclavi ai 
Cezarului, sclave, băieţi, soldaţi pretorieni care făceau de 
strajă la palat. Ici şi colo, printre feţele albe şi măslinii, 
apărea câte-o faţă neagră de numid sub o cască cu pene, cu 
verigi mari aurii în urechi. Se aduceau lăute, citere, 
buchete de flori crescute în seră, căci era toamnă târzie, 
lămpi portative de argint, aur sau aramă. Murmurul tot mai 
intens al discuţiilor se amesteca cu clipocitul havuzului, ale 
cărui valuri, roze în luminile amurgului răsfrânte de sus pe 
marmură, se spărgeau parcă-n suspine. 

Acteea se oprise din povestit, dar Ligia continua să se uite, 
căutând pe cineva în mulţime. Deodată, faţa ei se îmbujoră. 
Printre coloane apărură Vinicius şi Petronius, îndreptându- 
se spre marele triclinium, frumoşi, calmi, asemănători unor 
zei în togile lor albe. Când printre oameni necunoscuţi zări 
aceste două feţe cunoscute şi apropiate, mai ales când îl 
văzu pe Vinicius, Ligia simţi că o mare greutate i s-a luat de 
pe inimă. 1 se păru că-i mai puţin singură. Dorul acela fără 


margini după Pomponia şi după casa lui Aulus, care o 
copleşise cu câteva clipe mai înainte, încetă brusc să mai fie 
dureros. Ispita de a-l vedea pe Vinicius şi de a vorbicu el 
înăbuşi celelalte sentimente. Zadarnic evocă în amintirea ei 
tot ce auzise despre nelegiuirile din casa împăratului; 
cuvintele Acteii şi avertismentele Pomponiei rămaseră ca 
nişte ecouri îndepărtate. Deodată, îşi dădu seama că nu 
numai obligaţia, ci şi propria ei dorinţă o îmboldeşte să 
meargă la petrecere. Gândindu-se că peste câteva clipe va 
auzi iarăşi glasul acela drag şi plăcut, care-i vorbise despre 
dragostea şi fericirea demnă de zei şi care îi mai răsuna şi 
azi în urechi ca un cântec, se simţi cuprinsă de bucurie. 
Deodată, bucuria aceasta o înspăimântă. O înfiora gândul 
că trădează şi învăţătura curată în care fusese educată, şi 
pe Pomponia, şi pe sine însăşi. Altceva este să mergi din 
obligaţie şi altceva să te bucuri de o asemenea obligaţie. Se 
simţi vinovată, nedemnă, pierdută. O cuprinse disperarea 
şi-i veni să plângă. Dac-ar fi fost singură, ar fi îngenuncheat 
şi ar fi început să se bată în piept, repetând: „e vina mea, 
vina mea!” 'Ţinând-o de mână, Acteea o conduse prin 
camerele interioare în marele triclinium, în care urma să se 
desfăşoare banchetul dar ea vedea negru înaintea ochilor, 
urechile-i vâjâiau de emoţiile prin care trecuse, iar inima îi 
zvâcnea în piept, înăbuşind-o. Zări ca prin vis mii de lămpi 
clipind pe mese şi pe pereţi şi tot ca într-un vis auzi 
aclamaţiile cu care era întâmpinat împăratul, care-i apăru 
ca prin ceaţă. Strigătele o asurzeau, strălucirea o orbea, 
parfumurile o ameţeau şi, mai mult moartă decât vie, abia o 
mai recunoscu pe Acteea, care o aşeză la masă, ocupând şi 
dânsa un loc alături. 
După o clipă, auzi adresându-i-se o voce joasă, cunoscută: 
Salut pe cea mai frumoasă dintre fecioarele de pe acest 
pământ şi dintre stelele de pe cer! 'Te salut, divină Callina! 
Tresărind, Ligia, întoarse capul: alături de ea şedea 
Vinicius. 


Era fără togă, căci comoditatea şi obiceiul cereau să scoţi 
toga la petreceri. Era îmbrăcat într-o tunică roşie, fără 
mâneci, cu broderii de argint în chip de frunze de palmieri. 
Braţele-i erau goale şi-aveau prinse deasupra cotului, după, 
obiceiul oriental, două brățări late de aur. De la cot în jos 
erau epilate cu grijă, netede, însă prea musculoase, 
adevărate braţe de ostaş, făcute pentru sabie şi scut. Pe cap 
purta o cunună de trandafiri. Cu sprâncenele lui îmbinate 
deasupra nasului, cu ochii lui minunaţi, cu pielea bronzată, 
Ligiei îi apăru ca o personificare a tinereţii şi a forţei, atât 
de frumos, încât, deşi îşi mai revenise întrucâtva, abia reuşi 
să îngaime... 

Te salut, Marcus... 

El continuă: 

Fericiţi ochii mei care te văd; fericite urechile mele care 
au auzit vocea ta mai plăcută mie decât a flautului şi a 
citerei. De mi s-ar fi oferit să aleg cine să stea lângă mine la 
petrecerea asta, tu, Ligia, sau Venus, pe tine te-aş fi cerut, 
O, divino! 

O privea nesăţios, mistuitor. Privirile lui alunecau de pe 
faţa ei, pe gât, pe braţele goale, mângâindu-i formele 
delicate, se bucurau de ea, o învăluiau, o sorbeau. Pe chipul 
lui străluceau, amestecându-se dorinţa, dragostea, 
fericirea, contopite într-o încântare fără margini. 

Ştiam c-o să te văd în casa împăratului, continuă el, totuşi 
când te-am zărit, sufletul meu s-a cutremurat de o 
neţărmurită bucurie, de parcă fericirea asta mi-ar fi ajuns 
cu totul pe neaşteptate. 

Ligia îşi revenise cu încetul. Simţind că în mulţimea asta şi 
casa asta el este singura fiinţă apropiată, începu să 
vorbească cu el şi să-l întrebe de tot ce era de neînțeles 
pentru ea şi o înfiora. De unde ştia el că are s-o găsească în 
casa Cezarului şi de ce se află ea aici? De ce a luat-o 
Cezarul de la Pomponia? Aici se teme şi ar vrea să se 
întoarcă la Pomponia. Tânjirea şi neliniştea ar ucide-o, dacă 


n-ar fi speranţa că Petronius şi cu el au să intervină pentru 
ea la împărat. 

Vinicius îi destăinui cum auzise de răpirea ei chiar de la 
Aulus. Nu ştie pentru ce se află ea aici. Cezarul nu dă 
socoteală nimănui de dispoziţiile şi poruncile sale. Totuşi, să 
nu se teamă. El, Vinicius, e lângă ea şi va rămâne lângă ea. 
Ar prefera să-şi piardă ochii decât să n-o mai vadă pe ea, ar 
prefera să-şi piardă viaţa decât s-o părăsească. Ea este 
sufletul lui şi o va apăra ca pe propriul lui suflet. Are să-i 
construiască la el acasă un altar ca pentru zeiţa lui, pe care 
să-i jertfească smirnă şi aloes, iar primăvara anemone şi 
flori de măr... Şi, de vreme ce se teme de casa împăratului, 
îi promite că n-are s-o lase în casa asta. 

Deşi nu vorbea răspicat şi uneori cădea pe gânduri, în 
glasul lui vibra adevărul, căci sentimentele lui erau sincere. 
Îl cuprinsese mila faţă de ea. Vorbele ei îl răscoleau. Când 
ea începu să-i mulţumească şi să-l asigure că Pomponia are 
să-l iubească pentru bunătatea lui, şi ea însăşi are să-i fie 
toată viaţa recunoscătoare, emoția îl copleşi şi era convins 
că niciodată în viaţă n-are să se poată împotrivi rugăminţii 
ei. Inima i se topea de drag. Frumuseţea ei îi aţâţa 
simţurile, o dorea, în acelaşi timp însă, îşi dădea seama că îi 
este foarte dragă şi că într-adevăr ar putea s-o adore ca pe 
o zeiţă. Simţea o nestăvilită nevoie să-i vorbească despre 
frumuseţea ei şi despre adoraţia lui pentru ea şi, fiindcă 
gălăgia petrecerii se înteţise, se trase mai aproape de 
dânsa şi începu să-i şoptească cuvinte gingaşe, venite din 
adâncul sufletului, suave ca muzica şi ameţitoare ca vinul. 

Şi o ameţi. Printre străinii aceştia care o înconjurau, el îi 
apăru tot mai apropiat, tot mai drag şi mai cinstit, devotat 
din tot sufletul. O liniştea, îi promitea să o scoată din casa 
împăratului, îi promitea să n-o părăsească şi s-o slujească. 
Înainte, la Aulus îi vorbise doar în general despre dragoste 
şi despre fericirea pe care i-o poate da, acum însă îi spunea 
fără ocol că o iubeşte, că-i este cea mai scumpă şi cea mai 
dragă fiinţă. Ligia auzea pentru prima oară asemenea 


cuvinte din gura unui bărbat. 1 se părea că se trezeşte 
dintr-un somn. O îneca o fericire în care bucuria 
nemărginită se amesteca cu o nelinişte fără margini. 
Obrajii-i ardeau, inima-i zvâcnea, sta cu buzele 
întredeschise, parcă uluită. O cuprindea teama, ascultând 
asemenea vorbe, dar pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-i 
scape vreuna. Din când în când, îşi pleca ochii, pe urmă 
iarăşi îndrepta spre Vinicius privirea ei luminoasă, sfioasă şi 
întrebătoare, de parc-ar fi voit să murmure: „Spune mai 
departe!” 

Gălăgia, muzica, mireasma florilor şi parfumul cădelniţelor 
orientale o ameţiră iarăşi. 

La Roma era obiceiul ca oamenii să stea lungiţi la 
petreceri. Acasă, Ligia ocupa un loc între Pomponia şi micul 
Aulus. Acum însă, alături de ea, stătea Vinicius, tânăr, 
puternic, îndrăgostit, aprins, iar ea, dându-şi seama de 
înflăcărarea lui, simţea cum o încearcă ruşinea, dar şi 
bucuria. O învăluia o plăcută sfârşeală, un fel de leşin, o 
dulce uitare, ca o cădere în somn. 

Apropierea ei îl tulburase şi pe Vinicius. Faţa îi pălise, 
nările-i fremătau ca unui cal oriental. Răsuflarea îi devenise 
scurtă, gâfâită, cuvintele i se încurcau în gură. Şi el se afla 
pentru prima oară aşezat aşa, lângă ea. Gândurile începură 
să i se înceţoşeze, simţea curgându-i prin vine un foc pe 
care în zadar încerca să-l stingă în vin. Şi nu vinul îl ameţea, 
ci faţa minunată a Ligiei, braţele ei goale, sânii ei 
feciorelnici care palpitau sub tunica aurie, trupul ei ascuns 
în faldurile albe ale peplum-ului. În cele din urmă, cuprinse 
mâna ei mai sus de încheietură, aşa cum mai făcuse o dată 
în casa lui Aulus, o trase spre el şi începu să-i şoptească cu 
buzele înfiorate: 

Te iubesc, Callino... divina mea!... 

Marcus, dă-mi drumul! spuse Ligia. 

Însă el vorbea mai departe, cu ochii înneguraţi: 

Divina mea! lubeşte-mă!... 


În clipa aceea, se auzi vocea Acteii, care stătea de partea 
cealaltă a Ligiei: 

Cezarul se uită la voi. 

Pe Vinicius îl cuprinse o mânie năprasnică şi împotriva 
împăratului, şi-a Acteii. Cuvintele ei risipiseră farmecul 
beţiei. În acest moment, chiar o voce prietenoasă tânărului i 
s-ar fi părut inoportună. Convins că Acteea caută 
intenţionat să împiedice discuţia lui cu Ligia, înălţă capul şi, 
uitându-se la tânăra libertă peste braţul Ligiei, spuse cu 
răutate: 

A trecut vremea, Acteea, când la banchete stăteai alături 
de împărat. Se spune că te paşte orbirea, atunci cum poţi 
să-l vezi? 

Ea răspunse, parcă cu tristeţe: 

Totuşi îl văd... Şi el are vederea scurtă şi se uită la voi prin 
smarald. Tot ceea ce făcea Nero îi alarma chiar şi pe cei mai 
apropiaţi de el, aşa că Vinicius se trezi dintr-o dată neliniştit 
şi privi pe furiş spre împărat. Ligia, care la începutul 
petrecerii, îl văzuse ca prin ceaţă din cauza tulburării, iar 
pe urmă, absorbită de prezenţa lui Vinicius şi de vorbele lui, 
nu se mai uitase de loc la împărat, întoarse şi ea spre el 
ochii curioşi şi speriaţi. 

Acteea spusese adevărul. Împăratul sta aplecat peste 
masă, cu un ochi închis, ţinând în dreptul celuilalt un 
smarald rotund, şlefuit, pe care-l folosea întotdeauna, şi se 
uita la ei. Pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu privirea 
Ligiei şi inima fetei se strânse de spaimă. Când, copilă fiind, 
mergea la moşia lui Aulus din Sicilia, o bătrână sclavă 
egipteană îi povestea despre balaurii care locuiesc în 
peşterile din munţi. Avusese impresia că se uitase la ea 
ochiul verzui al unui asemenea balaur. Apucă mâna lui 
Vinicius, ca un copil care se teme. Capul prinse a-i vui de 
gânduri ce se alungau învălmăşite. Deci acesta era el? 
Îngrozitorul şi atotputernicul? Nu-l văzuse niciodată până 
atunci şi credea că arată altfel. Îşi imagina o faţă 
îngrozitoare, cu răutatea întipărită în trăsături şi văzuse un 


cap mare, într-adevăr îngrozitor, aşezat pe un gât gros, însă 
mai curând caraghios, căci de departe semăna cu un cap de 
copil. unica de culoarea ametistului, interzisă muritorilor 
de rând, arunca o lumină vineţie pe faţa lui lată şi rotundă. 
Avea părul închis la culoare, frezat după moda introdusă de 
Otho, în patru rânduri de cârlionţi. Nu purta barbă, căci nu 
demult o jertfise lui Jupiter, lucru pentru care întreaga 
Romă îi era recunoscătoare. Oamenii însă şopteau intre ei 
că renunţase la ea pentru că, aşa ca tuturor bărbaţilor din 
neamul lui, îi creştea roşcată. Pe fruntea lui, mult boltită 
deasupra sprâncenelor, era totuşi ceva olimpian. 
Sprâncenele-i încruntate exprimau conştiinţa 
atotputerniciei. Sub fruntea lui de semizeu însă se afla o 
faţă de maimuţă, de beţiv şi de comediant, frământată de 
pofte schimbătoare, umflată de grăsime în ciuda vârstei 
tinere, bolnăvicioasă, respingătoare. Ligiei îi apăru 
duşmănos, dar mai presus de orice hidos. 

După o clipă, puse jos smaraldul şi nu se mai uită la ea. 
Atunci îi văzu ochii bulbucaţi, albaştri, clipind în lumina 
excesivă, sticloşi, reci, asemănători cu ochii morţilor. 

Întorcându-se spre Petronius, Cezarul zise: 

Aceea este ostatecă de care-i îndrăgostit Vinicius? 

Ea este, răspunse Petronius. 

Cum se numeşte poporul ei? 

Ligian. 

Lui Vinicius i se pare frumoasă? 

Îmbracă în peplum femeiesc un trunchi putred de măslin 
şi lui Vinicius are să i se pară frumos. Pe chipul tău însă o, 
inegalabil cunoscător, citesc de pe acum sentinţa! Nu-i 
nevoie s-o faci publică! Aşa-i! E prea uscată! Chiar 
slăbănoagă! O adevărată măciulie de mac înfiptă într-un 
lujer subţire, iar tu, divinule estet, la femeie preţuieşti 
tulpina şi de trei ori, de patru ori, tu ai dreptate! Faţa 
singură nu înseamnă nimic. Am avut mult de câştigat stând 
în preajma ta, însă n-am încă o privire atât de sigură... Şi 
sunt gata să pariez cu Tullius Senecion, pe iubita lui că deşi 


la banchet, când stau cu toţii culcaţi, e greu să dai un 
verdict asupra întregii făpturi, tu ţi-ai şi spus de-acum: 
„Prea îngustă în şolduri”. 

Prea îngustă în şolduri, răspunse Nero, clipind din ochi. 

Pe buzele lui Petronius apăru un zâmbet abia perceptibil. 
Tullius Senecion, care până în clipa aceea discutase cu 
Vestinus, sau mai degrabă îşi bătuse joc de credinţa 
acestuia în vise, se întoarse spre Petronius şi, cu toate că 
habar n-avea de ce-i vorba, spuse: 

Te înşeli! Eu ţin cu împăratul. 

Bine, răspunse Petronius. Tocmai îi explicam că ai un pic 
de minte, însă împăratul susţine că eşti un bou sadea. 

Habet74! spuse Nero, râzând şi întorcând în jos degetul 
mare, cum se făcea la circuri în semn că gladiatorul primise 
o lovitură şi că trebuia să fie lichidat. 

Vestinus, crezând că este vorba tot despre el, strigă: 

Eu cred în vise şi Seneca mi-a spus o dată că şi el crede. 

Noaptea trecută am visat că eram vestală, spuse Calvia 
Crispinilla, aplecându-se spre masă. 

Auzind asta, Nero începu să bată din palme, alţii îi urmară 
exemplul şi aplauzele durară câteva clipe, căci Crispinilla, 
divorțată de câteva ori, era faimoasă pentru viaţa ei 
desfrânată. 

Fără să se tulbure, ea continuă: 

Şi ce-i cu asta? Toate vestalele sunt bătrâne şi urâte. 
Numai Rubria mai seamănă a om, aşa că am fi două, deşi 
Rubriei vara îi ies pistruii. 

Permite-mi totuşi, prea pură Calvia, să constat, zise 
Petronius, că numai în vis mai puteai să fii vestală! 

Şi dac-ar da ordin Cezarul? 

Aş crede că se împlinesc chiar şi cele mai ciudate vise. 

Se împlinesc, spuse Vestinus. Pe cei care nu cred în zei îi 
înţeleg, dar cum să nu crezi în vise? 

Dar în prezicători? întrebă Nero. Mi s-a prezis o dată că 
Roma va înceta să mai existe, iar eu voi domni peste tot 
Răsăritul. 


Prezicerile şi visurile se leagă între ele, spuse Vestinus. O 
dată, un proconsul, cunoscut ca necredincios, a trimis un 
sclav la templul lui Mopsus cu o scrisoare sigilată pe care 
nu a permis s-o deschidă, ca să controleze dacă zeul 
reuşeşte să răspundă la întrebarea cuprinsă în scrisoare. 
Sclavul a dormit noaptea în templu, ca să aibă un vis 
prevestitor, după care s-a întors şi a spus: „Am visat un 
tânăr, luminos ca soarele, care mi-a spus un singur cuvânt: 
«negru». Proconsulul, auzind acest cuvânt, a pălit şi, 
întorcându-se spre oaspeţii lui, necredincioşi ca şi el a spus: 
„Ştiţi ce era în scrisoare?” 

Aici, Vestinus se întrerupse şi, ridicând cupa de vine, 
începu să bea. 

Ce era în scrisoare? întrebă Senecion. 

În scrisoare era întrebarea: „Ce taur să aducă jertfă: alb 
sau negru?” 

Interesul trezit de povestire fu tulburat de Vitellius care, 
venind beat la banchet, izbucni pe neaşteptate, fără nici un 
motiv, într-un râs deşănţat. 

De ce râde butoiul ăsta de seu? întrebă Nero. 

Râsul îi deosebeşte pe oameni de animale, spuse 
Petronius, iar el n-are altă dovadă că nu-i porc. 

Dar Vitellius se întrerupse în mijlocul râsului şi, plescăind 
din buzele-i lucind de grăsimi, se uită la cei din jur, uluit, de 
parcă nu i-ar fi văzut niciodată mai înainte. 

Îşi arătă palma, ca o perniţă, şi spuse răguşit: 

Mi-a căzut din deget inelul de nobil moştenit de la tata. 

Care a fost cizmar, adăugă Nero. 

Vitellius râse din nou în hohote şi începu să caute inelul în 
peplum-ul Calviei Crispinilla. 

Atunci, Vatinius se apucă să imite ţipetele unei femei 
speriate, iar Nigidia, prietena Calviei, o tânără văduvă cu 
obraji de copil şi ochi de curtezană, spuse cu voce tare: 

Caută ceea ce n-a pierdut. 

Şi ceea ce nu i-ar folosi la nimic, dac-ar găsi, termină 
poetul Lucan. 


Petrecerea devenea tot mai veselă. Şiruri nesfârşite de 
sclavi aduceau mereu alte feluri de mâncare; din vase mari, 
pline cu zăpadă şi înfăşurate în iederă, se scoteau în fiecare 
clipă ulcioarele cu felurite soiuri de vin. Beau cu toţii din 
abundență. Din tavan cerneau mereu peste masă şi peste 
meseni petale de trandafiri. 

Petronius începu să-l roage pe Nero ca, mai înainte să se fi 
îmbătat oaspeţii, să înnobileze petrecerea cu cântecul său. 
Un cor de voci susțineau rugăminţile lui Petronius, Nero 
însă refuză. Nu era vorba doar de curaj, deşi îi lipsea şi 
acesta întotdeauna... Numai zeii ştiu cât îl costă pe el toate 
manifestările în public... E adevărat că nu se dă în lături de 
la ele, căci trebuie să faci ceva pentru artă şi, de altfel dacă 
Apollo l-a dăruit cu voce, darurile zeilor nu se cade să fie 
irosite. Înţelege chiar că este o îndatorire a lui faţă de stat. 
Însă astăzi este într-adevăr răguşit. Noaptea trecută şi-a 
pus greutăţi de plumb cald pe piept, dar nici asta n-a 
ajutat... Intenţionează chiar să plece la Antium, ca să 
respire aer de mare. 

Lucan începu să-l conjure în numele artei şi al întregii 
omeniri. Ştiu cu toţii că divinul poet şi cântăreţ a compus o 
nouă odă către Venus, faţă de care poemul lui Lucrețiu nu-i 
decât schelălăitul unui pui de lup de un an. Trebuie ca 
banchetul acesta să fie un adevărat banchet. Un împărat 
atât de bun nu se cade să-şi chinuiască supuşii: „Nu fi tiran, 
Cezare!” 

Nu fi tiran! repetară toţi cei care stăteau mai pe aproape. 

Nero deschise braţele, arătând că n-are încotro. Atunci, pe 
faţa tuturor apăru o expresie de recunoştinţă şi toţi ochii se 
aţintiră spre el. Mai întâi însă, el porunci să fie anunţată 
Poppea că va cânta, declarându-le celor de faţă că ea nu 
venise la banchet pentru că nu se simţea bine şi, deoarece 
nici un medicament nu-i poate ameliora starea cum o face 
cântecul lui, i-ar părea rău să o priveze de un asemenea 
prilej. 


Poppea sosi îndată. Îl juca pe Nero după buna ei plăcere, 
ştia însă că atunci când e vorba de amorul lui propriu de 
cântăreţ, conducător de care sau poet, e periculos să-i iriţi. 
Intră deci, frumoasă ca o zeiţă, îmbrăcată ca şi Nero în 
veşmânt de culoarea ametistului şi cu un şirag de perle 
uriaşe la gât, jefuit cândva din tezaurul lui Massinissa75, cel 
cu părul de aur, regele numizilor; şi cu toate că de două ori 
divorțată, avea un chip şi priviri de fecioară. 

Fu întâmpinată cu urale şi numită „divina augustă”. 
Niciodată în viaţă Ligia nu văzuse un chip atât de frumos şi 
nu-i venea să-şi creadă ochilor, deoarece, după câte aflase 
de la Pomponia, Poppea Sabina era una din cele mai 
odioase femei din lume. Ea îl împinsese pe Cezar să-şi ucidă 
mama şi soţia. Auzise din povestirile oaspeţilor lui Aulus şi 
ale servitorilor că statuile ei erau răsturnate noaptea prin 
oraş; auzise şi de inscripţiile ale căror autori erau 
condamnaţi la cele mai aspre pedepse şi care reapăreau 
totuşi în fiecare dimineaţă pe zidurile oraşului. Acum însă, 
când o văzu pe această slăvită Poppea, considerată de 
adepţii lui Christos drept întruparea răului şi a nelegiuirii, i 
se păru că numai îngerii sau nişte spirite cereşti ar putea 
arăta aşa. Nu reuşea să-şi desprindă ochii de la ea, iar de 
pe buze îi porni, fără să vrea, întrebarea: 

Ah, Marcus, oare e posibil? 

Iar el, surescitat de vin şi enervat că atâtea lucruri 
furaseră atenţia fetei, îndepărtând-o mereu de el şi de 
cuvintele lui, spuse: 

Da, ea e frumoasă, dar tu eşti de o sută de ori mai 
frumoasă. Tu nu te cunoşti, căci altfel te-ai îndrăgosti de 
tine ca Narcis... Ea se îmbăiază în lapte ele măgăriţă, dar 
pe tine probabil că Venus te-a îmbăiat în propriu-i lapte. Tu 
nu te cunoşti, ocelle mi76!... Nu te uita la ea. Întoarce-ţi 
privirile spre mine, ocelle mi!... Atinge cu buzele potirul 
acesta de vin şi pe urmă am să-l sărut şi eu în acelaşi loc... 

Şi se apropia tot mai mult, iar ea începu să se retragă spre 
Acteea. Însă în clipa aceea se ceru linişte, căci se ridicase 


Cezarul în picioare. Cântărețul Diodor îi dădu o lăută în 
genul celor numite delta, altul, Terpnos, care urma să-l 
acompanieze, se apropie, purtând un instrument muzical 
numit nablium. Nero, sprijinind delta de masă, ridică ochii 
în sus şi timp de câteva clipe în triclinium domni liniştea, 
întreruptă numai de foşnetul petalelor de trandafir care tot 
ningeau din tavan. 

După aceea, începu să cânte, sau mai degrabă să 
psalmodieze, scandând, în acompaniamentul a două lăute, 
imnul său către Venus. Nici vocea, puţin cam voalată, nici 
versurile nu erau rele, aşa că pe biata Ligia o cuprinseră 
din nou remuşcările, fiindcă oda, deşi slăvea pe impura, 
păgâna Venus, i se păru foarte frumoasă. Însuşi Cezarul, cu 
cununa de lauri pe frunte, cu privirile îndreptate spre 
înălţime, i se păru superb şi mult mai puţin înfricoşător şi 
mai puţin hidos decât la începutul petrecerii. 

Invitaţii răspunseră cu tunete de aplauze. Strigăte: „O, 
voce cerească!” răsunau în jur, unele dintre femei îşi 
ridicaseră, palmele în aer în semn de admiraţie şi rămaseră 
aşa chiar şi după terminarea cântecului, altele îşi ştergeau 
ochii înlăcrimaţi; întreaga sală clocotea. Poppea îşi plecă 
căpşorul auriu şi duse la buze mâna lui Nero, ţinând-o 
îndelung în tăcere, iar tânărul Pitagora, un grec neasemuit 
de frumos, acelaşi cu care mai târziu Nero, pe jumătate 
nebun, avea să se cunune cu respectarea întregului ritual - 
îngenunche acum la picioarele lui. 

Nero însă se uita cu atenţie la Petronius, ale cărui laude le 
dorea întotdeauna mai presus de orice. Petronius spuse: 

În privinţa muzicii, Orfeu trebuie să fie tot atât de galben 
de invidie în clipa asta ca şi Lucan aci de faţă; iar în privinţa 
versurilor, regret că nu sunt mai rele, căci poate atunci aş fi 
găsit cuvinte corespunzătoare pentru lauda lor. 

Lucan nu-i luă în nume de rău că pomenise de invidie, 
dimpotrivă, îl privi cu recunoştinţă şi, prefăcându-se prost 
dispus, începu să mormăie: 


Blestemată soartă, care mi-ai poruncit să trăiesc în aceeaşi 
vreme cu un asemenea poet! Aş fi avut un loc şi în amintirea 
oamenilor, şi în Parnas, dar aşa mă sting ca o lampă în 
lumina soarelui. 

Petronius însă, care avea o memorie uimitoare, începu să 
repete fragmente din odă, să citeze versuri disparate, să 
evidenţieze şi să analizeze expresiile cele mai frumoase. 
Lucan, chipurile uitând de invidie, adăugă la cuvintele lui 
Petronius propria-i încântare. Pe faţa lui Nero se oglindeau 
plăcerea şi o vanitate fără margini, nu numai vecină, ci 
chiar soră bună cu prostia. El însuşi le reamintea versurile 
pe care le considera mai frumoase. În cele din urmă, îl 
consolă pe Lucan, spunându-i să nu se piardă cu firea, 
fiindcă omul rămâne cu ceea ce se naşte şi că cinstirea 
acordată de oameni lui Jupiter nu exclude cinstirea 
celorlalţi zei. 

Se ridică apoi s-o conducă pe Poppea, care fiind într- 
adevăr bolnavă, dorea să plece. Oaspeţilor le porunci să-şi 
reocupe locurile, anunţându-i că va reveni. Într-adevăr, s-a 
întors după câteva clipe, ca să se parfumeze cu fum 
înmiresmat din cădelniţe şi să asiste la spectacolul pe care 
el însuşi, Petronius sau Tigellinus îl pregăteau de obicei 
pentru petrecere. 

Se citeau iarăşi versuri sau se ascultau dialoguri, în care 
paradoxul ţinea locul spiritului. Mai târziu, renumitul mim 
Paris prezentă peripeţiile Ionei, fiica lui Inachos. Oaspeţilor, 
şi mai cu seamă Ligiei, neînvăţată cu asemenea spectacole, 
li se părea că văd minuni şi vrăji. Paris prin mişcările 
mâinilor şi ale trupului ştia să exprime lucruri în aparenţă 
imposibil de exprimat în dans. Palmele lui frământau aerul, 
imaginând un nor luminos, viu, plin de vibrații, voluptos, 
care înconjura figura unei fete pe jumătate leşinată. Era un 
tablou, nu un dans, un tablou clar, înfăţişând iubiri tainice, 
fermecător şi neruşinat. Când apoi au intrat coribanţi?/7 cu 
fete siriene şi au început un dans bahic, în sunetele 
citerelor, flauturilor, cimbalelor şi tobelor, un dans sălbatec, 


plin de ţipete dezmăţate, Ligiei i se păru că o arde un foc 
viu şi ar fi dorit ca trăsnetul să lovească casa asta sau să se 
prăbuşească acoperişul peste capetele mesenilor. 

Însă din plasa de aur atârnată sub tavan nu cădeau decât 
petale de trandafiri, iar Vinicius, pe jumătate beat, îi 
spunea: 

Te-am văzut în casa lui Aulus la havuz şi m-am îndrăgostit 
de tine. Era în zori şi tu credeai că nu te vede nimeni, dar 
eu te-am văzut... Şi de-atunci te văd mereu aşa, deşi 
peplum-ul mi te ascunde. Scoate-ţi peplum-ul, aşa cum a 
făcut şi Crispinilla. Nu vezi? Şi Zeii, şi oamenii caută numai 
dragoste. În afară de dragoste, nu mai există nimic pe 
lume! Sprijină-ţi capul pe pieptul meu şi închide ochii. 

Sângele îi zvâcnea puternic în tâmple şi în braţe. Avea 
senzaţia că alunecă într-o prăpastie şi că Vinicius, care 
puţin mai înainte îi păruse atât de apropiat şi de iubitor, în 
loc s-o salveze, o trage el însuşi în adânc. Se mânie pe el. 
Din nou se temea şi de petrecerea asta, şi de el, şi de ea 
însăşi. O voce, amintind de vocea Pomponiei, mai strigă o 
dată în sufletul ei: „Ligia, salvează-te!” însă o altă voce îi 
şoptea că este prea târziu şi că cine a fost ars de o 
asemenea vâlvătaie, cine a văzut tot ceea ce s-a petrecut la 
acest banchet, cine şi-a simţit inima bătând cum şi-o simţise 
ea ascultând cuvintele lui Vinicius, cine a tremurat de fiorii 
care au cuprins-o când el se apropia de ea, acela e pierdut 
fără nici o speranţă de salvare. 1 se făcu rău. În anumite 
momente, îi venea să leşine, simţea că ceva îngrozitor se 
petrece cu dânsa. Ştia că mânia Cezarului n-ar fi cruțat pe 
nimeni care ar fi plecat până nu se ridica el de la masă, dar 
chiar de n-ar fi fost aşa, n-ar mai fi avut putere să facă 
gestul acesta. 

lar până la sfârşitul petrecerii mai era mult. Sclavii 
aduceau mereu alte feluri de mâncare şi umpleau într-una 
cupele cu vin, iar în faţa mesei, aşezată în semicerc, 
apărură doi atleți ca să dea oaspeţilor un spectacol de 
lupte. 


Începură imediat lupta. Trupurile puternice, lucind de ulei, 
se încleştară, formând o singură stâncă. Oasele trosniră în 
îmbrăţişarea sălbatecă. Dinţii strânşi convulsiv scrâşneau 
fioros. Din când în când, se auzeau bufniturile rapide şi 
înfundate ale picioarelor pe podeaua dată cu şofran. Apoi, 
din nou rămâneau nemişcaţi, tăcuţi, şi spectatorii aveau 
impresia că au în faţa lor un grup sculptat în piatră. Ochii 
romanilor urmăreau cu plăcere jocul spinărilor, picioarelor 
şi braţelor teribil încleştate. Lupta însă nu dură prea mult, 
căci Croton, maestru şi mai marele şcolii gladiatorilor, nu 
degeaba trecea drept cel mai puternic atlet din imperiu. 
Adversarul lui începu să gâfâie, apoi să horcăie, faţa i se 
învineţi şi, în cele din urmă, căzu, vărsând sânge pe gură. 

O furtună de aplauze salută sfârşitul luptei, iar Croton, 
punându-şi un picior pe spatele adversarului, îşi încrucişa 
pe piept braţele uriaşe, rotindu-şi privirile triumfătoare 
peste sală. 

Intrară apoi imitatorii de animale şi de voci de animale, 
scamatorii şi bufonii, însă puţini se mai uitau la ei, căci vinul 
împăienjenise privirile spectatorilor. Petrecerea se 
transformase treptat într-o orgie. Fetele siriene, care 
dansaseră mai înainte dansul bahic, se amestecară cu 
oaspeţii. Muzica se transformase într-o gălăgie dezordonată 
şi sălbatecă de citere, lăute, cimbale, sistre egiptene, 
trompete şi cornuri, şi deoarece unii dintre oaspeţi doreau 
să discute, începură să strige la muzicanți să plece. Aerul 
saturat de parfumul florilor, al uleiurilor cu care nişte efebi, 
superbi stropeau în timpul petrecerii tălpile oaspeţilor, de 
miros de şofran şi transpiraţie - devenise sufocant. Lămpile 
pâlpâiau anemice, pe frunţi cununile stăteau strâmb, obrajii 
păleau, năpădiţi de năduşeală. 

Vitellius căzu sub masă. Nigidia, beată, cu trupul dezgolit 
pe jumătate, îşi rezema capul de pieptul lui Lucan, iar 
poetul, beat şi el, începu să spulbere, suflând uşor, pudra 
aurie de pe părul ei, ridicând ochii spre tavan cu o nespusă 
încântare. Vestinus repeta cu încăpăţânarea beţivului 


pentru a zecea oară răspunsul lui Mopsus la scrisoarea 
pecetluită a proconsulului. Tullius, care-şi bătea joc de zei, 
spunea cu voce tărăgănată, întreruptă de sughiţuri: 

Dacă Sferos al lui Xenofan e rotund, atunci, înţelegi, pe un 
asemenea zeu poţi să-l rostogoleşti cu piciorul ca pe un 
butoi. 

Însă Domitius Afer, un bătrân hoţ şi denunţător, fu revoltat 
de această blasfemie şi, de mânie, vomită pe propria-i 
tunică tot falernul băut. El mai credea în zei. Oamenii spun 
că Roma are să piară, ba chiar sunt unii care susţin că a şi 
început să piară. Păi sigur!... Dar dac-o să piară, o să se 
întâmple numai din cauză că tineretul şi-a pierdut credinţa, 
şi fără credinţă nu există virtute. Au fost uitate şi părăsite 
vechile obiceiuri, simple, nerafinate, şi nimănui nu-i trece 
prin minte că epicurienii n-au să poată ţine piept barbarilor. 
Totu-i zadarnic! În ceea ce-l priveşte, regreta că a apucat să 
trăiască asemenea timpuri, că trebuie să-şi caute în plăceri 
refugiul din faţa necazurilor, care, altfel, repede l-ar da 
gata. 

Spunând acestea, trase spre sine o dansatoare siriană şi 
începu să-i sărute gâtul şi spatele cu gura lui toată ştirbă. 
Văzându-l, consulul Memmius Regulus râse şi, ridicându-şi 
chelia împodobită cu o cunună alunecată pe-o ureche, 
spuse: 

Cine zice că Roma piere?... Prostii!... Eu, consulul, ştiu mai 
bine... Videant consules78! Treizeci de legiuni... apără pax 
romana7/9 a noastră!... 

Apoi, îşi duse pumnii la tâmple şi începu să răcnească, 
acoperind larma sălii: 

Treizeci de legiuni! Treizeci de legiuni!... Din Britania 
până la graniţa parţilor! 

Brusc însă căzu pe gânduri şi, ducând degetul la frunte, 
murmură: 

Sau poate chiar treizeci şi două... 

Şi se rostogoli sub masă, unde îndată începu să vomite 
limbi de flamingo, ciuperci la cuptor, ciuperci la gheaţă, 


lăcuste în miere, peşte, cărnuri şi tot ce mâncase şi băuse. 

Pe Domitius nu-l liniştea numărul legiunilor care apărau 
pacea Romei: nu, nu! Roma trebuie să piară pentru că au 
pierit credinţa în zei şi obiceiurile strămoşeşti. Roma 
trebuie să piară şi e păcat, căci viaţa e totuşi plăcută, 
împăratul mărinimos şi vinul bun! Ah, ce păcat! 

Şi, lipindu-şi obrazul de omoplaţii bacantei siriene, începu 
să plângă. 

Ce contează viaţa viitoare!... Ahile avea dreptate, mai bine 
să fii argat în lumea asta însorită, decât rege în ţara 
cimerienilor80. Şi se mai pune şi întrebarea dacă zeii există 
într-adevăr, cu toate că necredinţa duce tineretul la pieire... 

Între timp, Lucan suflase toată pulberea de aur de pe 
părul Nigidiei, beată, care adormise. Luă fire lungi de 
iederă din vaza din faţa lui şi o înfăşură pe femeia adormită, 
apoi privi la cei din jurul său, foarte încântat, parcă vrând 
să-i întrebe ceva. 

Se împodobi după aceea şi pe sine cu iederă, repetând cu 
profundă convingere: 

Eu nu-s om, sunt un faun. 

Petronius nu era beat, însă Nero, care la început băuse 
puţin din consideraţie pentru vocea-i „divină”, spre sfârşit 
golea o cupă după alta şi se îmbătase. Vru chiar să declame 
mai departe versuri de-ale sale, de data asta greceşti, dar le 
uitase şi din greşeală declamă o poezie de Anacreon. 
Încercară să-i ţină isonul Pitagora, Diodor şi Terpnos, dar 
fiindcă nu le mergea nici unuia, se lăsară păgubaşi. Uitând 
de versuri, Nero începu să admire, ca un fin cunoscător ce 
era, frumuseţea lui Pitagora şi să-i sărute mâinile, 
entuziasmat. Mâini atât de frumoase văzuse numai 
cândva... la cine oare? 

Ducându-şi palma la frunte năduşită, începu să-şi forţeze 
memoria. După câteva clipe, pe faţa lui se oglindi spaima: 

Aha! La mama! La Agripina! 

Dintr-o dată, îl cuprinseră viziuni sumbre. 


Se spune, zise el, că umblă în nopţile cu lună pe mare, pe 
lângă Baiae şi Bauli... Nu face nimic, umblă doar aşa, umblă 
parc-ar căuta ceva. lar când se apropie de o barcă, se uită 
şi pleacă, iar pescarul la care s-a uitat moare. 

Nu-i o temă rea, spuse Petronius. 

Vestinus, întinzându-şi gâtul ca de broască ţestoasă, şopti 
tainic: 

Nu cred în zei, dar cred în spirite! 

Nero însă nu le dădu atenţie şi continuă: 

Doar am ţinut lemuria81. Nu vreau s-o văd! E al cincilea 
an. A trebuit, a trebuit s-o condamn pentru că trimisese un 
ucigaş să mă omoare şi, dacă nu i-aş fi luat-o înainte, nu m- 
aţi fi auzit azi declamând. 

Mulţumim, Cezarule, în numele oraşului şi al lumii întregi, 
strigă Domitius Afer. 

Vin! Şi să se bată în timpane. 

Gălăgia reîncepu. Lucan, învelit tot în iederă, se ridică şi 
începu să strige, ca să acopere zgomotul: 

Eu nu-s om, ci faun şi locuiesc în pădure... E... he... ooo! 
În cele din urmă, se îmbătă de-a binelea şi împăratul, se 
îmbătă toată lumea, bărbaţii şi femeile de-a valma. Vinicius 

nu era mai puţin beat decât ceilalţi. Mistuit cum era de 
dorinţă, se trezise în el şi cheful de ceartă, ceea ce i se 
întâmpla întotdeauna, când întrecea măsura la băutură. 
Faţa-i brună pălise, limba i se împleticea, în timp ce striga 
cu voce puternică şi poruncitoare: 

Dă-mi buzele! Azi sau mâine, totuna-i!... Destul am 
aşteptat! Împăratul te-a luat de la Aulus ca să mi te 
dăruiască mie, înţelegi? Mâine pe înserat am să trimit după 
tine, înţelegi?... împăratul mi te-a promis înainte de a te fi 
luat de acolo... Trebuie să fii a mea! Dă-mi buzele! Nu vreau 
să aştept până mâine... Dă-mi repede buzele! 

Şi o luă în braţe. Acteea căuta s-o apere pe Ligia, ea însăşi 
se apăra cu ultimele puteri, căci se simţea pierdută. 
Zadarnic însă se forţa să desprindă de pe ea braţul lui 
epilat; în zadar îl implora cu vocea-i slabă, care tremura de 


tristeţe şi de spaimă, să nu fie crud şi să aibă milă de ea. îi 
simţea răsuflarea duhnind de vin tot mai aproape, faţa lui 
ajunse chiar lângă faţa ei. Nu mai era Vinicius cel pe care-l 
ştia, bun şi aproape drag sufletului ei, ci un satir beat şi rău, 
care o umplea de groază şi de scârbă. 

Totuşi, forţele o părăseau tot mai mult. În zadar, zbătându- 
se, îşi întorcea faţa, ca să evite sărutările lui. El se ridică şi o 
cuprinse cu amândouă braţele şi, gâfâind, începu să-i 
strivească cu gura buzele palide. 

În aceeaşi clipă însă, o forţă îngrozitoare desfăcu braţele 
lui de pe trupul fetei, atât de uşor de parc-ar fi fost braţele 
unui copil, iar pe el îl împinse la o parte ca pe un vreasc sau 
o frunză căzută. Ce se întâmplase? Vinicius îşi frecă ochii 
uimiţi şi deodată zări deasupra lui statura uriaşă a 
ligianului numit Ursus pe care-l cunoscuse în casa lui Aulus. 

Ligianul stătea liniştit şi se uita la Vinicius cu ochii lui 
azurii atât de ciudat, încât tânărului îi îngheţă sângele în 
vine. Pe urmă, o luă în braţe pe prinţesa lui şi cu pas egal şi 
liniştit ieşi din triclinium. 

Acteea ieşi imediat după el. 

Vinicius rămase o clipită împietrit, apoi zvâcni din loc şi 
alergă spre ieşire: 

Ligia! Ligia!... 

Doborât însă de uimire, de mânie şi de vin, simţi cum i se 
taie picioarele. Căzu o dată şi încă o dată, apoi se atârnă de 
braţul gol al uneia dintre bacante şi-o întrebă, clipind din 
ochi: 

Ce s-a întâmplat? 

Ea, luând o cupă de vin, i-o întinse, zâmbindu-i, cu ochii 
împăienjeniţi: 

Bea! 

Vinicius bău şi se rostogoli pe jos. 

Cea mai mare parte din oaspeţi zăceau sub masă; alţii 
umblau cu paşii împleticiţi prin triclinium, alţii dormeau pe 
paturile pe care se stătea la ospeţe, sforăind sau vomitând 
în somn prisosul de vin, iar peste consulii şi senatorii beţi, 


peste dansatoarele şi patricienele bete, peste întreagă 
această lume atotputernică încă, dar istovită, încununată şi 
ghiftuită, dar muribundă, din plasa de aur prinsă de tavan 
se cerneau fără încetare petale de trandafiri. 

Afară începuse să se lumineze de ziuă. 

Capitolul VIII. 

Pe Ursus nimeni nu-l opri, nimeni nu-l întrebă măcar ce 
face. Nici aceia dintre oaspeţi care nu zăceau sub masă nu- 
şi mai păstrau locurile, aşa că servitorii, văzând un uriaş 
care ducea în braţe pe una dintre invitate, şi-au închipuit 
că-i un sclav care-şi duce stăpâna beată. De altfel, Acteea 
mergea alături şi prezenţa ei înlătura orice bănuieli. 

În felul acesta, au ieşit din triclinium în încăperea 
alăturată, iar de acolo în galeria care ducea spre locuinţa 
Acteii. 

Pe Ligia o părăsiseră într-atât puterile, încât atârnă ca 
moartă în braţele lui Ursus. Însă când o învălui aerul rece şi 
curat al dimineţii, deschise ochii. Afară se lumina tot mai 
mult. Mergând printre coloane, cotiră după câteva clipe 
printr-un portic lateral, care nu ducea în curte, ci în 
grădinile palatului, unde crestele pinilor şi ale chiparoşilor 
erau rumenite de primele raze ale zorilor. În partea aceasta 
a palatului era pustiu. Ecourile muzicii şi ţipetele orgiei 
ajungeau tot mai stins până la ei. Ligiei i se părea că a fost 
smulsă din iad şi scoasă în lumea luminoasă a lui 
Dumnezeu. Deci mai exista ceva în afară de acel scârbos 
triclinium. Existau cerul, zorile, lumina şi liniştea. Brusc, o 
cuprinse plânsul şi, strângându-se la pieptul uriaşului, 
începu să şoptească printre suspine: 

Acasă, Ursus, acasă, la Aulus!... 

Mergem! răspunse Ursus. 

Ajunseră într-un mic atrium, alăturat locuinţei Acteii. 
Acolo, Ursus o aşeză pe Ligia pe o bancă de marmură, nu 
departe de havuz. Acteea căută s-o liniştească, îndemnând- 
o să se odihnească, asigurând-o că deocamdată n-o 
ameninţă nimic, căci mesenii beţi au să doarmă după 


petrecere până seara. Însă Ligia nu voia să se liniştească; 
apăsându-şi tâmplele cu mâinile, repeta într-una ca un 
copil: 

Acasă, la Aulus!... 

Ursus era gata. Adevărat că la porţi stăteau pretorienii, 
dar el avea să treacă şi aşa. Ostaşii nu-i opresc pe cei care 
ies. În faţa arcadei de la intrare mişună lecticile. Oamenii 
încep să iasă în grupuri. Nimeni n-are să-i oprească. Au să 
iasă împreună cu mulţimea şi-au să se ducă drept acasă. De 
altfel, ce-i pasă? Cum porunceşte prinţesa, aşa o să facă. 
Pentru asta-i el aici. 

Iar Ligia repeta: 

Da, Ursus, plecăm. 

Acteea însă trebuia să aibă minte pentru amândoi. Au să 
iasă. Da! Nimeni n-o să-i oprească. Dar din casa împăratului 
nu-i îngăduit să fugi, iar cine îndrăzneşte îl jigneşte pe 
majestatea-sa. Au să iasă, dar seara, un centurion în fruntea 
soldaţilor va duce condamnarea la moarte pentru Aulus şi 
Pomponia Graecina, iar Ligia va fi luată înapoi la palat şi 
atunci nu va mai exista scăpare pentru ea. Dacă soţii Aulus 
o vor primi sub acoperişul lor, îi aştepta cu siguranţă 
moartea. 

Ligia îşi lăsă braţele să cadă pe lângă trup. N-avea ce face. 
Avea de ales, fie să-i ducă la pieire pe Plautius şi soţia lui, fie 
să piară singură. Ducându-se la banchet, nădăjduia că 
Vinicius şi Petronius au s-o ceară de la împărat şi-au s-o dea 
înapoi Pomponiei, acum însă, era convinsă că tocmai ei îi 
dăduseră împăratului ideea s-o ia de la Aulus. N-avea ce 
face. Numai o minune mai putea s-o smulgă din prăpastia 
asta. O minune şi puterea lui Dumnezeu. 

Acteea, spuse ea cu disperare, ai auzit ce spunea Vinicius, 
că împăratul m-a dăruit lui şi că astă seară trimite sclavi 
după mine să mă ia la casa lui. 

Am auzit, răspunse Acteea. 

Şi, desfăcând braţele a neputinţă, tăcu. Disperarea Ligiei 
nu trezi nici un ecou în sufletul ei. Ea însăşi fusese amanta 


lui Nero şi, oricât era de bună, nu desluşea caracterul 
dezonorant al unor asemenea relaţii. Ca fostă sclavă se 
obişnuise prea mult cu soarta sclavilor şi, în afară de asta, 
continua să-l mai iubească pe Nero. Dacă s-ar întoarce la 
ea, l-ar primi, fericită. Dându-şi seama acum limpede că 
Ligia trebuia sau să devină iubita tânărului şi frumosului 
Vinicius, sau să se expună pe sine şi pe soţii Aulus la pieire, 
nu înţelegea pur şi simplu de ce fata mai şovăie. 

În casa împăratului, spuse, după o clipă, n-ai fi mai în 
siguranţă decât în casa lui Vinicius. 

Nu se gândi că, deşi spunea adevărul, cuvintele ei 
însemnau: „Împacă-te cu soarta şi devino amanta lui 
Vinicius”. Ligiei, care mai simţea pe buze urma sărutărilor 
lui pline de poftă animalică, mistuitoare ca focul, i se adună 
tot sângele în obraji de ruşine numai amintindu-şi. 

Niciodată! izbucni ea. N-am să rămân nici aici, nici la 
Vinicius, niciodată! 

Acteea se miră de izbucnirea aceasta: 

Oare, întrebă ea, îl urăşti atât de mult pe Vinicius? 

Ligia nu mai putea răspunde, căci o apucase iarăşi plânsul. 
Acteea o strânse la piept şi încercă s-o liniştească. Ursus 
răsufla greu şi strângea din pumnii lui uriaşi căci, iubind-o 
cu o fidelitate de câine pe prinţesa lui, nu suporta s-o vadă 
plângând. În inima lui semisălbatică de ligian se născuse 
dorinţa să se înapoieze în sală şi să-l sugrume pe Vinicius şi 
la nevoie chiar şi pe Cezar. Se temea însă să spună asta faţă 
de stăpâna sa, căci nu era sigur dacă o asemenea faptă, 
care la prima vedere i se părea cum nu se poate mai simplă, 
era permisă unui adept al Mielului Răstignit. 

După ce o linişti, Acteea o întrebă iarăşi: 

Îl urăşti oare atât de mult? 

Nu, răspunse Ligia, eu n-am voie să-l urăsc, pentru că sunt 
creştină. 

Ştiu, Ligia. Ştiu de asemenea din scrisorile lui Pavel din 
Tars că vouă nu vă este îngăduit să vă pierdeţi cinstea, că 


trebuie să vă temeţi mai mult de păcat decât de moarte, dar 
spune-mi, învăţătura ta îţi permite să faci moarte? 

Nu. 

Atunci de ce vrei să atragi răzbunarea împăratului asupra 
casei lui Aulus? 

Se lăsă o clipă de tăcere. O prăpastie fără fund se deschise 
din nou în faţa Ligiei. 

Tânăra libertă continuă: 

Te întreb, pentru că îmi pare rău de tine şi de buna 
Pomponia, şi de Aulus, şi de copilul lor. Eu trăiesc de mult în 
casa asta şi ştiu cât e de primejdios să-l mânii pe împărat. 
Nu! Voi nu puteţi fugi de aici. Îţi mai rămâne o singură cale: 
să-l rogi pe Vinicius să te dea înapoi Pomponiei. 

Ligia însă îngenunche ca să se roage altcuiva. Ursus 
îngenunche de asemenea şi amândoi începură să se roage 
în casa împăratului, în zorii zilei. 

Acteea vedea pentru prima oară o astfel de rugăciune. Nu- 
şi putea desprinde privirile de la Ligia. O vedea dintr-o 
parte, cu capul şi mâinile ridicate, privind spre cer, 
chemând parcă de acolo salvarea. Ea însăşi părea o lumină. 
Zorile îi luminau părul de aur întunecat şi peplum-ul alb şi 
îşi răsfrângeau strălucirea peste ea, scăldând-o în razele 
lor. Cum sta aşa, cu mâinile ridicate, chipul ei palid, cu 
buzele întredeschise şi privirile fixe, exprima un extaz 
supranatural. Acum înţelese şi Acteea de ce Ligia nu poate 
să devină amanta nimănui. În faţa fostei iubite a lui Nero se 
dădu parcă la o parte un văl care ascundea o cu totul altă 
lume decât cea în care se obişnuise. O uimea rugăciunea 
asta în casa crimei şi-a infamiei. Cu o clipă mai înainte, 
avusese impresia că nu există salvare pentru Ligia, acum 
însă începu să creadă că se poate întâmpla ceva 
extraordinar, că salvarea are să vină, adusă de o putere 
căreia nici Cezarul n-o să i se poată opune, că au să coboare 
din cer armate de îngeri în ajutorul fetei, sau că soarele are 
să-şi aştearnă razele la picioarele ei şi are s-o înalțe spre el. 
Auzise de multe minuni printre creştini şi se gândea acum 


să probabil totul e adevărat, de vreme ce Ligia se roagă cu 
atâta ardoare. 

Ligia se ridică, în sfârşit, cu faţa luminată de speranţă. Se 
ridică şi Ursus şi, aşezându-se lângă bancă, se uita la 
stăpâna lui, aşteptându-i cuvintele. 

Dar ochii ei se împăienjeniră şi două lacrimi mari începură 
să se prelingă pe obraji. 

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Pomponia şi pe Aulus, 
spuse ea. N-am voie să atrag pieirea asupra lor, aşa că n-am 
să-i mai văd niciodată. 

Se întoarse spre Ursus şi-i spuse că numai el îi mai rămâne 
pe lume, că de-acum el trebuie să-i fie tată şi ocrotitor. Nu 
pot să caute adăpost la Aulus, căci ar trage asupra lor 
mânia împăratului. Ea însă nu poate să rămână aici în casa 
împăratului, nici în a lui Vinicius. Ursus să o ia şi să o scoată 
din oraş, să o ascundă undeva, unde să n-o găsească nici 
Vinicius, nici slugile lui. Ea are să-l urmeze pretutindeni, 
Chiar şi peste mare, chiar şi peste munţi, la barbari, unde 
nu s-a auzit de numele de roman şi unde nu ajunge puterea 
Cezarului. S-o ia şi s-o salveze, căci numai el singur i-a mai 
rămas. 

Ligianul era gata şi în semn de supunere se prosternă şi-i 
îmbrăţişa picioarele. Pe faţa Acteii, care aşteptase o 
minune, se oglindi dezamăgirea. Numai atâta i-a adus 
rugăciunea aceea? A fugi din casa împăratului însemna a 
comite crima de lezare a majestăţii, crimă care trebuie 
pedepsită. Chiar dacă Ligia ar reuşi să se ascundă, Cezarul 
ar pedepsi familia lui Aulus. Dacă vrea să fugă, mai bine să 
fugă din casa lui Vinicius. Atunci, împăratul, căruia nu-i 
place să se amestece în treburile altora, poate că n-are să 
vrea să-l ajute pe Vinicius în urmărirea ei şi, în orice caz, n- 
are să fie o crimă de lezare de majestate. 

Tot aşa gândea şi Ligia. Soții Aulus nici n-au să ştie unde 
este ea, nici chiar Pomponia. Are să fugă însă nu din casa lui 
Vinicius, ci în drum spre ea. Eli-a mărturisit, beat fiind, că 
diseară are să trimită sclavii săi după ea. Cu siguranţă că 


spusese adevărul pe care nu l-ar fi recunoscut dac-ar fi fost 
treaz. Probabil că el însuşi, sau poate că împreună cu 
Petronius, l-au văzut pe împărat înainte de petrecere şi i-au 
smuls promisiunea că a doua zi seara să i-o dea. lar dac-ar 
uita astăzi, au să trimită după ea mâine. Ursus însă are s-o 
salveze. Are să vină, are s-o scoată din lectică, aşa cum a 
scos-o şi din triclinium, şi au să plece în lume. Lui Ursus nu-i 
rezistă nimeni. Nu i-ar rezista nici măcar luptătorul acela 
îngrozitor care a luptat ieri în triclinium. Şi fiindcă Vinicius 
poate să trimită mulţi sclavi, Ursus are să se ducă imediat la 
episcopul Linus după sfat şi ajutor. Episcopul are să se 
milostivească creştinilor să meargă împreună cu Ursus ca 
să o salveze. Au s-o ia cu forţa şi au s-o ducă, apoi Ursus are 
să reuşească s-o scoată din oraş şi s-o ascundă undeva de 
puterea romană. 

Fata se îmbujoră şi începu să râdă. Curajul îi revenise, de 
parcă speranţa salvării ar fi devenit de pe acum realitate. 
Deodată, se aruncă de gâtul Acteii şi, lipindu-şi buzele 
gingaşe de obrazul ei, şopti: 

Tu n-ai să mă trădezi, Acteea nu-i aşa? 

Pe umbra mamei mele, răspunse liberta, n-am să vă trădez 
şi roagă-l pe Dumnezeul tău ca Ursus să reuşească să te 
salveze. 

Ochii albaştri copilăroşi ai uriaşului străluceau de fericire. 
Singur nu reuşise să găsească nici o soluţie măcar că îşi 
muncise bietul său cap; un lucru ca ăsta însă, poate să-l 
facă, fie ziua, fie noaptea!... O să meargă la episcop, căci 
episcopul citeşte în cer ce-i îngăduit şi ce nu-i îngăduit. Pe 
creştini ar reuşi oricum să-i strângă. Parcă puţini cunoscuţi 
are el sclavi şi gladiatori, şi oameni liberi, şi în Subura, şi 
dincolo de Tibru? Ar putea să adune şi o mie şi două. Şi are 
s-o salveze pe stăpâna lui şi s-o scoată din oraş. Au să se 
ducă fie şi la capătul lumii, fie şi acolo de unde au venit - 
unde nimeni n-a auzit de Roma. 

Ajuns cu gândul aici, începu să privească înaintea lui ca şi 
cum ar fi vrut să desluşească întâmplări viitoare şi nespus 


de îndepărtate, apoi murmură: 

În păduri? Hei, ce păduri, ce păduri!... Peste o clipă însă, 
se scutură de viziuni. 

Da, o să se ducă imediat la episcop iar seara o să 
pândească lectica, însoţit de vreo sută de prieteni. N-au 
decât s-o ducă nu numai cu sclavii, dar chiar şi cu 
pretorienii! E mai bine să nu se vâre nimeni sub pumnul lui, 
de-ar fi apărat chiar de-o armură de fier... Ce, parcă fierul e 
atât de tare? Dacă izbeşti bine fierul nici capul de dedesubt 
nu mai rezistă. 

Ligia însă ridică un deget în sus şi cu copilărească 
seriozitate spuse: 

Ursus! „Să nu ucizi 

Ligianul începu să se scarpine la ceafă cu mâna lui cât un 
mai. Era într-o mare încurcătură. Doar trebuie să le-o 
smulgă pe Ligia... „lumina lui”... A spus ea însăşi că acum e 
rândul lui... Are să se străduiască cât o să poată. Dar dacă, 
fără voia lui o să se întâmple ceva?... Doar trebuie să le-o 
smulgă! Ei, dacă o să se întâmple, el are să se căiască atât 
de mult şi are să ceară atât de fierbinte iertare de la Mielul 
Nevinovat încât Mielul Răstignit are să se îndure de 
sărmanul de el... Doar el n-ar vrea să-l supere pe Miel, 
numai că are mâinile atât de grele... 

O mare înduioşare se zugrăvi pe faţa lui. Dorind să o 
ascundă, se înclină şi spuse: 

Eu mă duc atunci la sfântul episcop. 

Acteea o cuprinse pe Ligia pe după grumaji şi începu să 
plângă... 

Înţelese încă o dată că exista o lume în care chiar şi 
suferinţa aduce mai multă fericire decât tot luxul şi 
plăcerile din casa Cezarului; încă o dată se deschise în faţa 
ei o poartă spre lumină dar în acelaşi timp îşi dădea seama 
că nu-i demnă să treacă prin această poartă. 

Capitolul IX. 

Ligiei îi părea rău de Pomponia Graecina, pe care-o iubea 
din tot sufletul şi-i părea rău de toată casa lui Aulus, totuşi 


LLA 


nu mai era deznădăjduită. Simţi chiar o dulce mulţumire la 
gândul că, iată pentru Adevărul ei, sacrifică bunăstarea şi 
confortul şi adoptă o viaţă de prigoană, în necunoscut. 
Poate că era la mijloc puţină curiozitate copilărească, să 
vadă cum are să fie viaţa acolo, în ţări îndepărtate, printre 
barbari şi animale sălbatice. În adâncul inimii însă era 
credinţa profundă şi convingerea că procedând astfel 
urmează porunca Divinului învăţător şi că de acum El însuşi 
va veghea asupra ei ca asupra unui copil ascultător şi 
credincios. Şi în cazul acesta ce rău i s-ar mai putea 
întâmpla? Dac-au să fie şi suferinţe, are să ie îndure în 
numele Lui. Are să vină moartea şi atunci El are s-o ia în 
ceruri şi cândva, când are să moară şi Pomponia, au să fie 
iarăşi împreună, o veşnicie. Adesea, încă în casa lui Aulus, 
era frământată în mintea ei de copil de gândul că ea 
creştină nu poate să facă nimic pentru Răstignitul despre 
care amintise cu atâta înduioşare Ursus. Acum însă sosise 
clipa. Ligia se simţea aproape fericită şi începu să 
vorbească de fericirea ei şi Acteii, care încă n-o putea 
înţelege. Să renunţi la tot, la casă, la lux, la oraş, la grădini, 
la temple şi porticuri la tot ce e minunat, să părăseşti ţara 
însorită şi oamenii apropiaţi şi pentru ce? Ca să te ascunzi 
de dragostea unui oştean tânăr şi frumos?... 

Pentru Acteea aceste lucruri n-aveau nici o noimă. În 
anumite clipe, simţea că poate există un adevăr în asta, că 
poate să existe chiar o mare şi tainică fericire, dar nu putea 
să-şi dea seama clar, mai ales că pe Ligia o aştepta o 
încercare grea, care s-ar putea sfârşi rău, şi în care şi-ar 
putea pierde chiar viaţa. Acteea era fricoasă din fire şi se 
gândea cu teamă la ceea ce ar putea să aducă seara aceea. 
Nu voia însă să-i vorbească Ligiei de îndoielile ei şi, 
deoarece între timp se făcuse ziuă şi soarele pătrunsese în 
atrium, o îmbie la odihna necesară după noaptea 
nedormită. Ligia nu se opuse şi intrară amândouă în 
cubiculum-ul spaţios şi aranjat cu somptuozitate, ca urmare 
a vechilor relaţii ale Acteii cu Cezarul. Acolo se culcară una 


lângă alta, însă Acteea, cu toată oboseala nu reuşea să 
adoarmă. De multă vreme era tristă şi nefericită, acum însă 
începuse s-o cuprindă o nelinişte necunoscută mai înainte. 
Până acum viaţa i se păruse doar grea şi lipsită de orizont, 
acum îi apăru dintr-o dată înjositoare. 

În mintea ei se stârniră gânduri tulburătoare. 1 se părea 
că poarta spre lumină când se întredeschide puţin, când se 
închide la loc. În clipa când se deschidea, lumina o orbea şi 
nu mai vedea nimic clar. Mai mult, bănuia că în lumina asta 
se află o fericire nemărginită faţă de care orice altă fericire 
este neînsemnată, că dacă, de exemplu, Cezarul ar 
îndepărta-o pe Poppea şi ar iubi-o din nou pe ea, pe Acteea, 
chiar şi asta ar fi o nimica toată. Deodată, îi veni gândul că 
împăratul acesta pe care l-a iubit şi pe care fără să vrea l-a 
considerat un fel de semizeu, este tot atât de nemernic ca 
oricare sclav şi că palatul cu coloane de marmură numidă n- 
are valoare mai mare ca o grămadă de bolovani. În cele din 
urmă, simţămintele acestea, pe care nu le înţelegea, 
începură să o chinuiască. Dorea să adoarmă dar, tulburată 
şi neliniştită, nu reuşea. 

La un moment dat, gândind că, ameninţată de primejdii şi 
măcinată de nesiguranța situaţiei sale, nici Ligia nu 
doarme, se întoarse spre ea ca să discute despre fuga ei. 

Ligia însă dormea liniştită. În cubiculum-ul umbros prin 
draperia care nu era perfect trasă, cădeau câteva raze 
luminoase, în care jucau nenumărate firişoare de praf 
auriu. În lumina răsfrântă, Acteea desluşi faţa delicată a 
fetei culcată pe braţul dezgolit, ochii închişi şi buzele 
întredeschise. Respira regulat aşa cum se respiră în somn. 

„Doarme. Poate să doarmă, se gândi Acteea. E încă un 
copil”. 

După o clipă, îi trecu prin minte că acest copil preferă 
totuşi să fugă decât să devină amanta lui Vinicius, preferă 
să trăiască în mizerie şi prigoană decât cu ruşine în casa 
minunată de lângă Carinae, în veşmintele scumpe, 


împodobită cu bijuterii, în petreceri, cu muzică de lăute şi 
harpe. 

„De ce?” 

Începu să o privească pe Ligia, parcă ar fi vrut să citească 
răspunsul pe faţa ei adormită. Se uita la fruntea ei curată la 
arcul senin al sprâncenelor, la genele întunecate, la buzele 
întredeschise, la pieptul feciorelnic unduit de răsuflarea 
liniştită şi îi spuse: „Cât de mult se deosebeşte de mine!” 

Ligia îi părea o minune, o viziune divină, ceva iubit de zei, 
de o sută de ori mai frumoasă decât toate florile din grădina 
împăratului şi decât toate statuile din palatul lui. În sufletul 
grecoaicei nu era invidie. Dimpotrivă, gândindu-se la 
pericolele care o amenințau pe fată, o cuprinse o mare milă. 
Se trezi în ea un sentiment matern. Ligia îi păru nu numai 
frumoasă ca un vis dar şi foarte dragă şi, apropiindu-şi 
buzele de părul ei întunecat, începu să-l sărute. 

Ligia dormea liniştită, ca acasă sub ocrotirea Pomponiei 
Graecina. Şi dormi destul de mult. Amiaza trecuse când îşi 
deschise ochii azurii şi începu să se uite prin cubiculum cu 
mare mirare. 

Se mira probabil că nu-i acasă la Aulus. 

Tu eşti Acteea? spuse, în sfârşit, zărind în penumbră faţa 
grecoaicei. 

Eu, Ligia. 

S-a şi făcut seară? 

Nu fetiţo, dar a trecut de amiază. 

Ursus nu s-a întors? 

Ursus n-a zis că se întoarce ci că seara are să pândească 
cu creştinii ieşirea lecticii. 

Adevărat. 

Părăsiră cubiculum şi se duseră la baie, de unde Acteea, 
după ce o îmbăie pe Ligia, o conduse la gustare şi apoi în 
grădinile palatului, în care n-aveau a se teme de nici o 
întâlnire periculoasă, deoarece, împăratul şi curtenii lui de 
frunte dormeau încă. Ligia vedea pentru prima dată în viaţă 
grădinile acelea minunate, pline de chiparoşi, pini, stejari, 


măslini şi mirt, printre care lucea albă o întreagă lume de 
statui, străluceau liniştite oglinzile iazurilor, înfloreau 
crânguri întregi de trandafiri înrouraţi de stropii 
havuzurilor; intrările în peşterile fermecate erau acoperite 
cu iederă sau viţă de vie, pe ape pluteau lebede de argint, 
iar printre statui şi copaci umblau fiare îmblânzite din 
pustiurile Africii şi păsări cu pene măiestru colorate, aduse 
din toate ţările lumii. 

Grădinile erau aproape deşarte. Ici-colo, lucrau sclavi cu 
sapele, cântând în surdină; alţii, cărora li se îngăduiseră 
câteva clipe de odihnă, şedeau pe malul iazurilor sau în 
umbra stejarilor, mângâiaţi de firavele raze strecurate 
printre frunze, iar alţii stropeau trandafirii sau florile 
liliachii de şofran. Acteea şi Ligia umblară destul de mult, 
vizitând toate minunăţiile grădinii şi, deşi Ligia nu era 
destul de liniştită, era încă prea copil ca să nu se lase 
cucerită de curiozitate şi admiraţie. Chiar îşi spuse că dacă 
împăratul ar fi bun, într-un asemenea palat şi în asemenea 
grădini ar putea să fie foarte fericit. 

Mai târziu, după ce obosiseră puţin, se aşezară pe o bancă 
ascunsă în desişul chiparoşilor şi începură să vorbească de 
ceea ce le apăsa cel mai mult sufletul, adică de fuga Ligiei, 
plănuită pentru seara aceea. Acteea era mult mai puţin 
liniştită decât Ligia în privinţa reuşitei acestei fugi. În 
anumite clipe, avea impresia că este un plan nebunesc, care 
nu poate să reuşească. Îi era milă de Ligia din ce în ce mai 
mult. Se gândea că ar fi fost de o sută de ori mai sigur să 
încerce să-l atragă pe Vinicius de partea ei. O întrebă de 
când îl cunoaşte pe Vinicius şi dacă nu crede cumva că ar 
putea să-l convingă s-o ducă înapoi la Pomponia. 

Însă Ligia clătină cu tristeţe din cap. 

Nu, în casă la Aulus, Vinicius era altul, era foarte bun, însă 
de la banchetul de ieri mi-e frică de el şi prefer să fug la 
ligieni. 

Acteea întrebă mai departe: 

Totuşi în casă la Aulus îţi era drag? 


Da, răspunse Ligia, plecând capul. 

Doar tu nu eşti sclavă cum am fost eu, spuse Acteea, după 
o clipă de gândire. Pe tine Vinicius ar putea să te ia de 
nevastă, Ligia. 

Însă ea răspunse încet, cu şi mai multă tristeţe: 

Prefer să fug la ligieni. 

Ligia, vrei să mă duc acum imediat la Vinicius, să-l trezesc 
dacă doarme şi să-i spun tot ce ţi-am spus şi ţie acum? Da, 
draga mea, am să mă duc la el şi am să-i spun: „Vinicius, ea- 
i fiică de rege şi copilul drag al celebrului Aulus; dacă o 
iubeşti, dă-o înapoi lui Aulus şi apoi ia-o ca soţie din casa 
lui”. 

Fata însă răspunse cu o voce atât de înceată, că Acteea 
abia putu să audă: 

Prefer la ligieni... 

Şi două lacrimi i se iviră pe genele ei plecate. 

Discuţia lor fu întreruptă de zgomot de paşi care se 
apropiau şi, mai înainte ca Acteea să aibă timp să vadă cine 
vine, în faţa băncii apăru Poppea Sabina cu o mică suită de 
sclave. Două dintre ele ţineau deasupra capului ei 
mănunchiuri de pene de struţ prinse de bețe de aur, cu 
care-i făceau vânt, ferind-o în acelaşi timp de soarele de 
toamnă care ardea încă. În faţa ei, o etiopiană neagră ca 
abanosul, cu pieptul proeminent, parcă umflat de lapte, 
purta în braţe un copil înfăşat în purpură cu franjuri aurii. 
Acteea şi Ligia se ridicară, crezând că Poppea are să treacă 
pe lângă ele fără să le dea atenţie, însă ea se opri în faţa lor 
şi spuse: 

Acteea, clopoţeii pe care i-ai cusut la icunula82 au fost 
prost cusuţi; copilul a rupt unul şi l-a dus la gură; noroc că 
Lilith l-a observat la vreme. 

lartă-mă, divino, răspunse Acteea, încrucişându-şi mâinile 
la piept şi plecând capul. 

Poppea privi lung la Ligia. 

Cine-i sclava asta? întrebă, după o clipă. 


Nu-i sclavă, divină Augusta, ci copila adoptivă a Pomponiei 
Graecina şi fiica regelui ligienilor dată ca ostatecă Romei. 

Şi a venit să te viziteze? 

Nu, Augusta. Locuieşte de ieri în palat. 

A fost aseară la banchet? 

A fost, Augusta. 

Din porunca cui? 

Din porunca împăratului... 

Poppea privi şi mai atent la Ligia, care stătea sfioasă în 
faţa ei, ba uitându-se curioasă cu ochii ei luminoşi, ba 
coborând iarăşi pleoapele peste ei. Deodată, o cută apăru 
între sprâncenele Augustei. Geloasă pentru frumuseţea şi 
puterea ei, trăia în permanentă teamă ca nu cumva vreo 
rivală norocoasă s-o înlăture cum o înlăturase ea pe 
Octavia. De aceea, fiecare femeie frumoasă apărută la curte 
îi trezea bănuieli. Cântări cu ochi de cunoscătoare formele 
Ligiei, aprecie fiecare amănunt al chipului ei şi se sperie. „E 
o adevărată nimfă, îşi zise ea. E fiica Venerei”. Deodată, îi 
fulgeră prin minte un gând care niciodată până acum n-o 
tulburase, oricâte femei frumoase întâlnise: că ea e mult 
mai bătrână! Tresări în ea amorul propriu rănit, stârnindu-i 
nelinişte şi teamă în suflet. „Poate că Nero n-a văzut-o, sau, 
privind prin smarald, n-a apreciat-o. Dar ce-are să se 
întâmple, dacă o întâlneşte ziua la lumina soarelui? Aşa 
minunată cum e€... Şi nici măcar nu-i sclavă! E fiică de rege, 
barbară, adevărat, dar fiică de rege!... Zei nemuritori! Ea-i 
tot atât de frumoasă ca şi mine şi mai tânără!” Şi cuta 
dintre sprâncene se adânci, iar pe sub genele ei aurii ochii 
prinseră să arunce fulgere reci. 

Întorcându-se spre Ligia, întrebă, aparent calmă: 

Ai vorbit cu Cezarul? 

Nu, Augusta. 

De ce preferi să stai aici decât la Aulus? 

Eu nu prefer, domina. Petronius l-a îndemnat pe împărat 
să mă ia de la Pomponia, dar eu nu-s aici din voia mea, o, 
stăpână!... 


Şi ai vrea să te întorci la Pomponia? 

La ultima întrebare, vocea Poppeii sunase mai moale, mai 
blândă, trezind speranţă în inima Ligiei. 

Domina! spuse, întinzând mâinile spre ea. Împăratul a 
promis să mă dea, ca sclavă, lui Vinicius, dar tu intervino 
pentru mine şi redă-mă Pomponiei. 

Deci Petronius l-a îndemnat pe împărat ca să te ia de la 
Aulus şi să te dea lui Vinicius? 

Da, domina. Vinicius urmează să trimită chiar astăzi după 
mine, însă tu, preabuno, îndură-te de mine! 

Spunând acestea, se înclină până-n pământ şi, apucând 
poala rochiei Poppeii, rămase aşa, aşteptând răspunsul cu 
inima bătând nebuneşte. Însă Poppea, cu faţa luminată de 
un zâmbet rău, se uită o clipă la ea şi spuse: 

Îţi promit că încă de astăzi vei deveni sclava lui Vinicius. 

Apoi se îndepărtă ca o fantomă frumoasă, dar rea. La 
urechile Ligiei şi Acteii ajunse doar ţipătul copilului, care, 
cine ştie de ce, începuse să plângă. 

Ochii Ligiei se umplură de lacrimi, îndată însă o luă pe 
Acteea de mână, spunând: 

Să ne întoarcem. Ajutor trebuie să aşteptăm numai de 
acolo de unde poate să vină. 

Se întoarseră în atrium pe care nu-l mai părăsiră până 
seara. Când se întunecă şi sclavii aduseră sfeşnice cu câte 
patru braţe şi cu flacăra mare, constatară că amândouă 
erau palide. Se opreau mereu, la mijloc de frază s-asculte 
dacă nu se apropie cineva. Ligia repeta într-una că, deşi 
regretă că trebuie s-o părăsească pe Acteea deoarece ştie 
că Ursus aşteaptă de-acum, în întuneric, ar prefera să se 
termine totul astăzi. De emoție, răsufla mai repede, mai 
şuierător. Acteea strânse în grabă câte bijuterii găsi la 
îndemână, legându-le într-un colţ al peplum-ului, o imploră 
pe Ligia să nu refuze darul acesta care ar putea să-i fie de 
folos în fuga ei. În anumite clipe, se lăsa o tăcere grea, 
misterioasă. Li se năzărea că aud ba şoapte după draperie, 
ba un plâns îndepărtat de copil, ba lătrat de câine. 


Deodată, draperia dinspre coridor se clinti fără zgomot şi 
în atrium apăru, ca o nălucă, un om înalt negricios, cu faţa 
ciupită de vărsat. Ligia îl recunoscu imediat pe Atacinus, un 
libert al lui Vinicius, care venea în casa lui Aulus. 

Acteea ţipă, însă Atacinus se înclină adânc şi spuse: 

Salutări divinei Ligia de la Marcus Vinicius, care o 
aşteaptă la banchet în casa împodobită cu flori. 

Buzele fetei păliră. 

Vin, spuse ea. 

Şi îşi aruncă braţele pe după grumajii Acteii ca să-şi ia 
rămas bun. 

Capitolul X. 

Casa lui Vinicius era într-adevăr împodobită cu ramuri 
verzi de mirt şi iederă, care atârnau ca nişte draperii pe 
pereţi şi pe la uşi. Coloanele erau înfăşurate în ghirlande de 
viţă de vie. În atrium, peste a cărei deschidere din tavan 
fusese întinsă o draperie de lână purpurie pentru a feri 
încăperea de răcoarea nopţii, era lumină ca ziua. Ardeau 
lampadare cu câte opt şi câte douăsprezece flăcări, având 
formă de vase, de copaci, de animale, de păsări sau de 
statui cioplite din alabastru, din marmură, din bronz de 
Corint aurit, susţinând lămpi pline cu uleiuri parfumate, nu 
chiar atât de preţioase ca celebrul candelabru din templul 
lui Apollo de care se slujea Nero, însă frumoase şi sculptate 
de maeştri celebri. Unele erau prevăzute cu sticlă de 
Alexandria, altele mascate de văluri străvezii aduse tocmai 
de pe malurile Indului, roşii, azurii, galbene, violete, 
înecând atriumul în lumina lor multicoloră. Aerul mirosea a 
parfum de nard, care-i plăcea lui Vinicius de când luptase în 
Orient. În adâncul casei, unde mişunau siluete de sclave şi 
sclavi era de asemenea lumină. În triclinium masa era 
pregătită pentru patru persoane, căci la petrecere, în afară 
de Vinicius şi Ligia, urmau să ia parte Petronius şi 
Chrysothemis. 

Vinicius urmase întru totul sfatul lui Petronius să nu se 
ducă personal după Ligia, ci să-l trimită pe Atacinus cu 


aprobarea primită de la împărat, iar el s-o primească 
amabil ba chiar cu toată cinstea cuvenită: 

Ieri ai fost beat, îi spuse el. Te-am văzut: te-ai purtat cu ea 
ca un pietrar din munţii Albani. Nu fi prea insistent şi ţine 
minte că vinul trebuie băut pe îndelete. Să ştii, de 
asemenea, că e plăcut să doreşti dar mult mai plăcut să fii 
dorit. 

Chrysothemis avea în privinţa asta o părere personală, 
întrucâtva diferită, Petronius însă, numind-o vestala şi 
porumbiţa lui, îi explică deosebirea care trebuie să existe 
între un experimentat conducător de car de la circ şi un 
flăcăiandru care se urcă pentru prima oară în cvadrigă. 
Apoi, întorcându-se spre Vinicius, continuă: 

Câştigă-i încrederea, înveseleşte-o, fii mărinimos cu ea. N- 
aş vrea să asist la o petrecere tristă. Jură-i chiar pe Hades 
c-ai s-o dai înapoi Pomponiei şi depinde de tine dacă mâine 
o să prefere să rămână aici sau să se întoarcă acasă. 

După aceea arătând spre Chrysothemis, adăugă: 

Eu, de cinci ani procedez zilnic cam în acelaşi fel cu 
această turturea sălbatecă şi nu pot să mă plâng c-ar fi 
crudă cu mine... 

Chrysothemis îl lovi uşor cu evantaiul din pene de păun şi 
spuse: 

Cum, nu m-am opus? Satirule! 

Din cauza predecesorului meu... 

Sau nu mi-ai stat la picioare? 

Pentru a pune inele în degetele lor. 

Chrysothemis îşi privi involuntar picioarele pe ale căror 
degete luceau într-adevăr nestemate, şi amândoi începură 
să râdă. Vinicius însă nu era atent la controversa lor. Inima 
îi bătea neliniştită sub veşmântul înflorat de preot sirian, cu 
care se îmbrăcase ca s-o primească pe Ligia. 

Acum iese din palat, spuse, vorbind parcă singur. 

Iese, desigur, răspunse Petronius. Poate că, între timp, să- 
ți povestesc despre profeţiile lui Apollonios din Tyana, sau 


povestea aceea cu Rufinus pe care, nu mai ţin minte de ce, 
n-am terminat-o. 

Însă pe Vinicius îl interesa tot atât de puţin Apollonios din 
Tyana, cât şi povestea lui Rufinus. Gândul lui era la Ligia şi, 
deşi ştia că e mai elegant s-o primească acasă decât să 
meargă în chip de zbir la palat, în anumite momente 
regreta că nu s-a dus numai pentru că ar fi putut s-o vadă 
mai curând şi să stea lângă ea, în întuneric, în lectica de 
două persoane. 

În acest timp, sclavii aduseră vase de aramă pe trepiedele 
împodobite cu capete de berbec şi începură să presare 
peste cărbunii încinşi bucățele mici de smirnă şi nard. 

Acum întorc spre Carinae, spuse Vinicius din nou. 

El n-are să reziste şi are să fugă în întâmpinarea ei şi ar fi 
în stare să se încrucişeze pe drum cu ei! strigă 
Chrysothemis. 

Vinicius zâmbi absent şi spuse: 

Ba da, am să rezist. 

Începu să gâfâie cu nările fremătându-i. Văzându-l, 
Petronius ridică din umeri. 

N-are el stofă de filosof nici de un sesterţ măcar, zise, şi n- 
o să fac niciodată din acest fiu al lui Marte un om. 

Vinicius nici măcar n-auzea. 

Sunt acum în Carinae!... 

Şi într-adevăr ei coteau spre Carinae. Sclavii, numiţi 
lampadari83, mergeau înainte, alţii, numiţi pedisequi - de 
ambele părţi ale lecticei, iar Atacinus în urma ei, 
supraveghind cortegiul. 

Înaintau încet, căci torţele, în oraşul acesta înecat în 
beznă, luminau prost drumul. Străzile din apropierea 
palatului erau pustii, trecea doar din când în când câte un 
om, luminându-şi drumul cu felinarul, însă mai departe, 
erau neobişnuit de populate. Aproape că din fiecare 
străduţă ieşeau câte trei-patru oameni, toţi fără felinare şi 
toţi în pelerine negre. Unii mergeau în pas cu cortegiul, 
amestecându-se cu sclavii, alţii, în grupuri mai mari veneau 


din direcţia opusă. Unii se clătinau ca beţivii. În anumite 
momente, trecerea cortegiului devenea atât de grea, încât 
lampadarii strigau: 

Loc pentru nobilul tribun Marcus Vinicius! 

Ligia văzuse printre perdele grupurile acestea negre şi 
începuse să tremure de emoție. O înfiora pe rând, când 
speranţa când teama. „Ele! E Ursus cu creştinii! Acum are 
să se întâmple, îşi spuse ea cu buzele tremurânde. O, 
Christoase, ajută-mă! O, Christoase, salvează-mă!” 

Atacinus, care la început nu dăduse atenţie acelei 
neobişnuite mişcări de pe stradă, începu la un moment dat 
să se neliniştească. Era ceva ciudat. Lampadarii trebuiau să 
strige tot mai des: „Loc pentru lectica nobilului tribun!” 
Oamenii necunoscuţi împingeau într-atât lectica, încât 
Atacinus porunci sclavilor să-i gonească cu beţele. 

Deodată, se auziră ţipete în fruntea cortegiului şi în 
aceeaşi clipă se stinseră toate torţele. În jurul lecticii se 
produse învălmăşeală şi încăierarea începu. Atacinus îşi 
dădu seama că era un atac pus la cale. 

Când înţelese asta, înlemni. Se ştia că uneori împăratul, 
însoţit de curtenii săi, ca să se distreze, provoacă încăierări 
în Subura şi în alte cartiere ale oraşului. Se ştia că din 
aceste incursiuni nocturne se întorcea uneori plin de cucuie 
şi vânătăi, dar cine se apăra, era condamnat la moarte chiar 
dacă era senator. Casa vigililor, a căror îndatorire era să 
vegheze asupra ordinei în oraş, nu se afla prea departe, 
însă în asemenea cazuri, paza se prefăcea surdă şi oarbă. În 
jurul lecticii încăierarea era în toi; oamenii se luptau, 
lovindu-se năprasnic, răsturnând şi călcând totul în 
picioare. Lui Atacinus îi fulgeră prin gând: orice-ar fi, 
trebuie s-o salveze pe Ligia şi pe sine, iar restul să-l lase în 
voia soartei. O trase cumva din lectică, o luă în braţe şi 
încercă să se furişeze prin întuneric, însă Ligia începu să 
strige: 

Ursus! Ursus! 


Era îmbrăcată în alb, aşa că putea fi văzută prin beznă. 
Atacinus încercă s-o învelească în grabă cu mantia lui, când 
deodată un cleşte teribil îl apucă de gât, iar peste cap i se 
abăâtu parcă un bolovan uriaş, zdrobitor. 

Se prăbuşi pe loc, ca un bou izbit cu barosul în faţa 
altarului lui Jupiter. 

Cei mai mulţi dintre sclavi zăceau la pământ, sau se 
salvaseră luând-o la fugă, ciocnindu-se prin întunericul dens 
de colţurile zidurilor şi rănindu-se. La faţa locului rămase 
numai lectica sfărâmată în încăierare. Ursus o ducea pe 
Ligia spre Subura. Tovarăşii lui îl urmau, risipindu-se 
treptat pe drum. 

Sclavii se adunară în faţa casei lui Vinicius, să se 
sfătuiască. Nu îndrăzneau să intre. După un scurt 
conciliabul, se întoarseră la locul ciocnirii, unde găsiră 
câteva trupuri zăcând pe jos. Printre ele se afla şi Atacinus, 
care mai dădea semne de viaţă, dar deodată zvâcni 
puternic, se încordă şi rămase nemişcat. 

Îl luară cu ei, oprindu-se din nou în faţa porţii. Trebuiau 
să-l anunţe pe stăpân de cele întâmplate. 

Să anunţe Gulo, spuseră câţiva în şoaptă. Îi curge sângele 
de pe faţă ca şi nouă, şi stăpânul îl iubeşte. Pentru Gulo 
primejdia e mai mică decât pentru alţii. 

Dar germanul Gulo, un sclav bătrân, care-l crescuse pe 
Vinicius de copil şi pe care acesta îl moştenise de la mama 
lui, sora lui Petronius, spuse: 

Eu îl anunţ, dar mergem toţi. Să nu cadă numai asupra 
mea mânia lui. 

Vinicius începuse să fie neliniştit de-a binelea. Petronius şi 
Chrysothemis râdeau de el. Se plimba cu paşi repezi, 
încoace şi încolo, prin atrium, repetând într-una: 

Ar fi trebuit să fie de mult aici!... Ar fi trebuit să fie de mult 
aici! Şi voi să plece, însă Petronius şi Chrysothemis îl 
reţinură. 

Deodată, se auziră paşi la intrare şi în atrium pătrunse un 
grup de sclavi. Oprindu-se lângă perete, ridicară mâinile şi 


începură să se vaiete: 

Aaaa!... Aa! 

Vinicius se năpusti la ei. 

Unde-i Ligia? strigă cu voce teribilă. 

Aaaa!... 

Gulo îi ieşi înainte cu faţa însângerată, cerând în grabă 
îndurare: 

Iată sângele nostru, stăpâne! Am apărat-o! lată sângele, 
stăpâne, iată sângele! 

Nu apucă să termine, căci Vinicius, înşfăcând un sfeşnic de 
bronz, zdrobi dintr-o lovitură ţeasta sclavului. Apoi, se 
prinse cu mâinile de cap şi, înfigându-şi degetele în păr, 
gemu răguşit: 

Me miserum! Me miserum!... 

Cu faţa învineţită, cu ochii înfundaţi sub frunte, cu spume 
la gură, răcni cu o voce neomenească: 

Vergi! 

Stăpâne! Aaaa!... îndură-te! gemeau sclavii. 

Petronius se ridică cu o expresie de dezgust pe faţă. 

Hai, Chrysothemis! spuse el. Dacă vrei să vezi carne, am 
să pun să se deschidă magazinul măcelarului din Carinae. 

Şi ieşi din atrium, iar în întreaga casă împodobită cu 
iederă, pregătită pentru petrecere, curând răsunară 
gemete şi şuierături de vergi, care ţinură aproape până 
dimineaţa. 

Capitolul XI. 

În noaptea aceea, Vinicius nu se culcă de loc. La câtva timp 
după plecarea lui Petronius, când îşi dădu seama că 
gemetele sclavilor biciuiţi n-aveau să-i potolească nici 
durerea, nici furia, strânse un grup dintre celelalte slugi şi 
porni în fruntea lor, în toiul nopţii, s-o caute pe Ligia. 
Cutreieră cartierul Esquilin, apoi Subura, Vicus Sceleratus 
şi toate străzile laterale. După aceea trecu prin Capitoliu, 
peste podul lui Fabricius şi ajunse în insulă84, străbătu 
partea de oraş de dincolo de Tibru, cartierul Transtiberim. 
Era o goană fără ţel. El însuşi nu mai spera s-o găsească pe 


Ligia. Continua s-o caute mai mult pentru a umple cu ceva 
noaptea aceea îngrozitoare. Se întoarse acasă abia în zori, 
când în oraş începeau să apară carele trase de măgari ale 
negustorilor de legume şi când brutarii deschideau 
prăvăliile. Când ajunse acasă, porunci să fie luat cadavrul 
lui Gulo, de care nimeni nu îndrăznise să se atingă până 
atunci, apoi ordonă ca sclavii cărora le fusese răpită Ligia 
să fie trimişi la ergastulele de la ţară, ceea ce era o 
pedeapsă mai îngrozitoare decât moartea. 

Pe urmă, aruncându-se pe laviţa aşternută în atrium, 
începu să-şi muncească mintea tulburată, întrebându-se 
cum s-o găsească şi s-o ia înapoi pe Ligia. 

Să renunţe la ea, s-o piardă, să n-o mai vadă niciodată, i se 
părea de neconceput şi numai gândindu-se îl cuprindea 
nebunia. Firea neînduplecată a tânărului ostaş se lovise 
pentru prima oară în viaţă de o forţă potrivnică, de o altă 
voinţă puternică şi pur şi simplu nu putea înţelege cum e 
posibil să îndrăznească cineva să stea în calea dorinţei lui. 
Vinicius prefera ca lumea întreagă şi Roma să se năruiască 
în ruine, decât să nu obţină ceea ce dorea ei. Îi fusese 
smulsă cupa plăcerii aproape de la buze, ceea ce i se părea 
de neiertat, cerând răzbunarea legilor divine şi umane. 

Însă mai presus de orice nu voia şi nici nu putea să se 
împace cu soarta, căci niciodată nu dorise în viaţă nimic 
atât de mult cât o dorea pe Ligia. Era convins că nu poate 
să trăiască fără ea. Nu-şi putea închipui ce-are să facă 
mâine fără ea, cum are să-şi ducă mai departe zilele. În 
unele momente, îl apuca o mânie nebună împotriva ei. Ar fi 
vrut s-o bată, s-o târască de păr până în cubiculum şi s-o 
tortureze, apoi iarăşi îl cuprindea un dor nestăpânit după 
vocea ei, după chipul şi ochii ei şi simţea că ar fi în stare săi 
se prosterneze la picioare. O striga, îşi muşca degetele, îşi 
smulgea părul din cap. Făcea eforturi disperate să se 
potolească, să poată gândi în linişte cum s-o redobândească 
şi nu reuşea. Îi veneau în minte zeci şi zeci de mijloace şi 
soluţii, care de care mai nebuneşti, în cele din urmă, i se 


năzări că nimeni altul n-a putut să i-o răpească decât Aulus 
şi că în cel mai rău caz Aulus trebuie să ştie unde se 
ascunde ea. 

Sări în picioare, gata s-alerge la casa lui Aulus. Dacă n-au 
să i-o dea înapoi, dacă n-au să cedeze amenințărilor, are să 
se ducă la împărat să-l acuze de nesupunere pe bătrânul 
comandant şi are să obţină condamnarea lui la moarte, dar 
înainte de moarte are să-i smulgă mărturisirea unde este 
ascunsă Ligia. Însă chiar dacă au să i-o dea de bunăvoie, tot 
are să se răzbune. E adevărat că l-au primit în casă şi l-au 
îngrijit, dar asta n-are a face. Răpindu-i-o pe Ligia, l-au 
jignit şi l-au eliberat de orice obligaţie de recunoştinţă. 
Sufletul lui răzbunător şi aprig se bucura, gândindu-se la 
disperarea Pomponiei Graecina când centurionul are să-i 
aducă condamnarea la moarte a bătrânului Aulus. Căci era 
aproape sigur că are s-o obţină. Are să-i ajute la asta 
Petronius. De altfel, Cezarul nu refuza nimic amicilor săi, 
decât atunci când îl împiedică aversiunea sau pofta sa 
personală. 

Deodată, o îngrozitoare presupunere îi îngheţă sângele în 
vine. Dar dacă însuşi împăratul a răpit-o pe Ligia? 

Ştiau cu toţii că împăratul căuta adesea să scape de 
plictiseală, punând la cale încăierări nocturne. Chiar şi 
Petronius lua parte la aceste distracţii. Scopul lor era de 
fapt, prinderea femeilor şi săltarea lor în aer cu o pelerină 
soldăţească. Nero numea aceste incursiuni „pescuit de 
perle”, căci se întâmpla ca în adâncul unor cartiere locuite 
de populaţie numeroasă şi săracă, să descopere câte o 
adevărată perlă de graţie şi tinereţe. Atunci „sagatio”, cum 
numeau aruncarea în sus pe pelerina soldăţească, se 
schimba în răpire şi „perla” era trimisă fie la Palatin, fie la 
vreuna din nenumăratele vile ale Cezarului, fie, în fine, 
Nero o ceda vreunuia din amicii săi. Aşa ceva i se putuse 
întâmpla şi Ligiei. Cezarul o privise în timpul petrecerii şi 
Vinicius nu se îndoia nici o clipă că ea i se păruse cea mai 
frumoasă dintre femeile pe care le văzuse până atunci. Cum 


ar fi putut să fie altfel? E adevărat că Nero o avusese la el în 
Palatin şi ar fi putut s-o reţină, însă, după cum spunea 
Petronius, împăratul nu avea curajul crimei pe faţă şi 
întotdeauna, acţiona pe ascuns. De data asta, îl putea 
determina să procedeze astfel şi teama de Poppea. 

Vinicius se gândi acum că soţii Aulus n-ar fi îndrăznit să 
răpească pe fata care-i fusese dăruită de împărat. Cum să 
îndrăznească? Poate ligianul acela uriaş cu ochii albaştri, 
care avusese curajul să intre în triclinium şi s-o scoată de la 
banchet în braţe? Dar unde s-ar fi ascuns cu ea? Unde ar fi 
putut s-o ducă? Nu, un sclav nu a cutezat una ca asta. 
Înseamnă că n-a făcut-o altcineva, decât însuşi împăratul. 

La gândul acesta lui Vinicius i se făcu negru înaintea 
ochilor. Broboane de sudoare îi acoperiră fruntea. În cazul 
acesta, Ligia era pierdută pentru totdeauna. Din orice alte 
mâini ar fi putut fi smulsă, dar din ale Cezarului nu. Acum, 
mai îndreptăţit decât oricând, avea motiv să repete: Vae 
misero mihi! Şi-o închipuia pe Ligia în braţele lui Nero şi 
pentru prima dată în viaţă înţelese că există gânduri pe 
care omul pur şi simplu nu le poate îndura. Abia acum îşi 
dădea seama cât de mult o iubeşte. Aşa cum cel care se 
îneacă îşi retrăieşte într-o clipă toată viaţa, aşa şi el retrăi 
fiecare clipă petrecută în tovărăşia Ligiei. O revăzu lângă 
havuz, o revăzu la masă la Aulus, o revăzu la banchet. O 
simţi din nou ca aievea, simţi parfumul părului ei, căldura 
trupului ei, senzaţia sărutărilor pe care la banchet le 
obținuse cu sila. Îi apăru de o sută de ori mai frumoasă, mai 
dorită, mai suavă, mai presus, de toate femeile şi mai 
presus de zeițe. Când se gândi că frumuseţea ei fără 
seamăn, care-i pătrunsese inima până-n adâncuri, devenind 
sângele şi viaţa lui, are să-l desfete pe Nero, durerea îl 
junghie ca un pumnal. De disperare, îi venea să se dea cu 
capul de pereţii atriumului. Simţea că ar putea înnebuni, că 
fără îndoială ar înnebuni dacă nu i-ar fi rămas încă 
răzbunarea. Aşa cum mai înainte era convins că n-are să 
poată trăi dacă n-o redobândeşte pe Ligia, tot aşa acum era 


convins că n-o să poată muri până când n-o răzbună. 
Gândul acesta îi aduse o oarecare uşurare. „Am să fiu 
Cassius Chereas85 al tău!” îşi spuse, gândindu-se la Nero. 
După o clipă, luând în mâini pământ din vazele cu flori care 
înconjurau impluvium, jură cu toată hotărârea Erebelui86, 
Hecatei87 şi a larilor că are să se răzbune. 

Şi se simţi într-adevăr uşurat. Avea măcar pentru ce să 
trăiască, cu ce să-şi umple zilele şi nopţile. 

Renunţând la intenţia de a se duce la Aulus, porunci să fie 
dus la Palatin. Pe drum se gândea că dacă n-au să-i permită 
să intre la împărat sau au să-l controleze dacă n-are vreo 
armă la el, asta are să fie o dovadă sigură că împăratul a 
răpit-o pe Ligia. Totuşi nu luase nici o armă la el. Mintea i se 
răvăşise, dar, cum se întâmplă de obicei cu oamenii 
absorbiți de un gând, îşi păstrase luciditatea în tot ce era 
legat de răzbunare. Nu voia să-i fie zădărnicită înainte de 
vreme. În afară de asta, dorea mai mult ca orice s-o vadă pe 
Acteea, fiind convins că de la ea poate afla adevărul. Avea 
momente când mai spera că poate are s-o revadă pe Ligia, 
şi la gândul acesta începea să tremure. Dacă împăratul a 
răpit-o fără să ştie pe cine răpeşte şi astăzi are să i-o redea? 
Reflectând puţin, respinse această presupunere. Dac-ar fi 
vrut să i-o trimită, i-ar fi trimis-o ieri. Numai Acteea putea 
să lămurească totul şi pe ea trebuia s-o vadă înaintea altora. 

Având acum o ţintă precisă, porunci sclavilor să grăbească 
pasul, continuând să se gândească tulburat când la Ligia, 
când la răzbunare. Auzise că preoţii zeiţei egiptene Pacht 
ştiu să aducă boala la cine vor şi se hotări să afle de la ei 
mijloacele. În Orient se spunea că evreii cunosc nişte 
formule magice cu ajutorul cărora umplu de buboaie 
trupurile duşmanilor. Printre sclavi avea în casă mai mult de 
zece evrei; îşi puse în gând ca la întoarcere să poruncească 
să fie biciuiţi până au să-i dezvăluie această taină. Dar mai 
mult decât toate îi surâdea spada scurtă romană, care face 
să ţâşnească sângele şuvoi, aşa cum a ţâşnit din Caius 
Caligula, lăsând pete de neşters pe coloanele porticului. 


Acum era în stare să ucidă întreaga Romă, iar dacă nişte zei 
răzbunători i-ar fi promis să piară toţi oamenii în afară de el 
şi Ligia, s-ar fi învoit cu inima uşoară. 

În faţa porţii boltite îşi adună toată stăpânirea de sine. 
Văzând straja pretoriană, îşi spuse iarăşi că dacă are să 
întâmpine fie şi cel mai neînsemnat obstacol la intrare, asta 
are să fie o dovadă că Ligia este cu voia Cezarului în palat. 
Însă centurionul principles îi zâmbi prieteneşte şi, înaintând 
câţiva paşi, spuse: 

Salut, nobile tribun. Dacă doreşti să te prosternezi în faţa 
împăratului, ai nimerit un moment nepotrivit şi nu ştiu dac- 
ai să poţi să-l vezi. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Vinicius. 

Mica Divină Augustă s-a îmbolnăvit ieri pe neaşteptate. 
Cezarul şi Augusta Poppea sunt lângă ea împreună cu 
medicii chemaţi din tot oraşul. 

Era o întâmplare importantă. Când i se născuse fiica, 
împăratul fusese nebun de fericire şi o primise extra 
humanum gaudium88. Încă mai înainte senatul 
recomandase zeilor în mod solemn sânul Poppeii. Se 
făcuseră rugăciuni, iar în Antium, unde se petrecuse 
naşterea prinţesei, se organizaseră jocuri minunate şi în 
afară de asta se ridicase un templu celor două Fortune. 
Nero, lipsit de simţul măsurii în toate, îl iubea fără măsură 
şi pe copilul acesta. Nici Poppea nu-l iubea mai puţin, fie şi 
pentru că-i întărea poziţia făcându-i influenţa de nebiruit. 

De sănătatea şi viaţa micii Augusta putea să depindă 
soarta întregului imperiu, însă Vinicius era atât de 
preocupat de sine, de propriul său necaz şi de dragostea sa, 
încât aproape nici nu dădu atenţie veştii comunicate de 
centurion. Îi spuse: 

Vreau s-o văd numai pe Acteea. Şi trecu. 

Acteea însă se afla şi ea la copilul imperial şi trebui s-o 
aştepte multă vreme. Veni abia pe la amiază, cu faţa obosită 
şi palidă, şi când îl văzu pe Vinicius păli şi mai mult. 


Acteea! strigă Vinicius, apucând-o de mâini şi trăgând-o 
spre mijlocul atrium-ului. Unde-i Ligia? 

Aceeaşi întrebare am vrut să ţi-o pun şi eu, răspunse ea, 
privindu-l în ochi cu reproş. 

Deşi îşi făgăduise că are s-o iscodească, păstrându-şi 
calmul, îşi strânse din nou capul între mâini şi începu să 
geamă, cu faţa schimonosită de durere şi mânie: 

Nu-i. Mi-au răpit-o pe drum! 

După câteva clipe însă, îşi reveni şi, apropiindu-şi faţa de 
faţa Acteii, începu să vorbească printre dinţii încleştaţi: 

Acteea... Dacă ţii la viaţă, dacă nu vrei să devii cauza unor 
nenorociri pe care nici nu ţi le poţi imagina, spune-mi 
adevărul: mi-a răpit-o Cezarul? 

Cezarul n-a ieşit ieri din palat. 

Pe umbra mamei tale, pe toţi zeii! Ea nu-i în palat? 

Pe umbra mamei mele, Marcus, ea nu-i în palat şi nu 
Cezarul a răpit-o. Încă de ieri mica Augustă s-a îmbolnăvit şi 
Nero nu se îndepărtează de leagănul ei. 

Vinicius răsuflă. Cea mai îngrozitoare dintre nenorocirile 
posibile încetase să-l mai amenințe. 

Deci, spuse, aşezându-se pe bancă şi strângând din pumni, 
a răpit-o Aulus şi în cazul acesta vai de ei! 

Aulus Plautius a fost aici azi dimineaţă. N-a putut să se 
vadă cu mine, căci eram ocupată la copil, dar a întrebat pe 
Epafrodit şi pe alţi slujitori despre Ligia, apoi le-a declarat 
că are să mai vină, să se vadă cu mine. 

Voia să îndepărteze bănuielile. Dacă n-ar fi ştiut ce s-a 
întâmplat cu Ligia, ar fi venit să o caute în casa mea. 

Mi-a lăsat câteva cuvinte pe o tăbliță, din care ai să 
înţelegi că ştia şi el că împăratul a ordonat ca Ligia să fie 
luată din casa lui, la cererea ta şi a lui Petronius. Crezuse 
întâi că e la tine şi astăzi dimineaţă a fost în casa ta, undei 
s-a spus ce s-a întâmplat. 

Spunând acestea, trecu în cubiculum şi după o clipă e 
întoarse cu tăbliţa pe care i-o lăsase Aulus. 


Vinicius citi şi tăcu. Acteea însă părea că-i descifrează 
gândurile pe faţa lui întunecată, căci, după o clipă, spuse: 

Nu, Marcus. S-a întâmplat ceea ce însăşi Ligia voia să se 
întâmple. 

Tu ai ştiut că ea vrea să fugă! izbucni Vinicius. 

Ea îl privi aspru cu ochii ei înceţoşaţi: 

Ştiam că nu vrea să fie concubina ta! 

Dar tu ce-ai fost toată viaţa? 

Eu am fost sclavă înainte de asta. 

Furia lui Vinicius se înteţi. Împăratul i-o dăruise pe Ligia, 
aşa că el n-are voie să întrebe ce-a fost ea mai înainte. Are 
s-o găsească fie şi sub pământ şi are să facă din ea tot ce 
are să-i placă. Da! Are să fie concubina lui. Are să 
poruncească să fie biciuită ori de câte ori o să aibă chef. 
Când are să se plictisească de ea, are s-o dea ultimului 
dintre sclavii săi sau are s-o trimită să macine grăunţe în 
domeniile sale din Africa. Acum are s-o caute şi are s-o 
găsească numai ca s-o strivească în picioare şi s-o 
umilească. 

leşindu-şi cu totul din fire, întrecuse orice măsură, într-un 
asemenea hal, încât până şi Acteea îşi dădu seama că 
afirmă mai mult decât ar fi în stare să înfăptuiască şi că 
vorbesc pentru el mânia şi chinul. Suferinţa lui îi trezea 
milă, dar înverşunarea care-l stăpânea o făcu să-şi piardă 
răbdarea şi, în cele din urmă, îl întrebă de ce a venit la ea. 

Vinicius nu găsi un răspuns desluşit. Venise la ea pentru că 
aşa voise, de fapt, venise la împărat şi, neputând să-l vadă 
trecuse pe la ea. Fugind, Ligia nesocotise voinţa Cezarului; 
o să-l roage să dea poruncă să fie căutată în tot oraşul şi 
întreg statul, chiar de-ar fi să pună în mişcare toate 
legiunile şi să fie perchiziţionate pe rând toate casele din 
imperiu. Petronius are să sprijine rugămintea lui şi căutarea 
are să înceapă chiar de azi. 

Auzind astea, Acteea spuse: 

Ai grijă să n-o pierzi pentru totdeauna tocmai atunci când 
au s-o găsească din porunca împăratului. 


Vinicius încruntă sprâncenele: 

Ce-nseamnă asta? întrebă. 

Ascultă-mă, Marcus! leri m-am plimbat cu Ligia prin 
grădinile palatului şi am întâlnit-o pe Poppea. Cu ea era şi 
mica Augustă, purtată de negresa Lilith. Seara, copilul s-a 
îmbolnăvit, iar Lilith susţine că a fost fermecat şi că l-a 
fermecat străina aceea pe care au întâlnit-o în grădină. 
Dacă copilul se însănătoşeşte, au să uite, dacă nu, Poppea 
are să fie prima care s-o acuze pe Ligia de farmece şi 
atunci, oriunde au s-o găsească, n-are să mai fie salvare 
pentru ea. 

Se lăsă o clipă de tăcere, după care Vinicius spuse: 

Poate că a fermecat-o. Şi pe mine m-a fermecat. 

Lilith susţine că copilul a plâns imediat după ce a trecut cu 
el pe lângă noi. Şi-i adevărat. A plâns. Cu siguranţă că-l 
scoseseră bolnav din grădină. Marcus, caut-o singur unde 
vrei, dar, atâta timp cât mica Augusta nu se însănătoşeşte, 
nu vorbi despre ea cu împăratul, căci ai să atragi 
răzbunarea Poppeii asupra ei. Destul a plâns din cauza ta. 
Fie ca zeii s-o apere pe sărmana copilă. 

O iubeşti, Acteea? întrebă Vinicius, posomorât. 

În ochii libertei luciră lacrimi. 

Da! Am îndrăgit-o. 

Ţie nu ţi-a plătit cu ură, ca mie. 

Acteea îl privi o clipă, parcă şovăind, sau numai căutând să 
se convingă dacă a vorbit sincer, apoi spuse: 

Om nesocotit şi orb! Ea te iubea. 

La auzul acestor cuvinte, Vinicius sări ca nebun. Nu-i 
adevărat! Îl ura. De unde poate Acteea să ştie! Oare după o 
singură zi de cunoştinţă, Ligia i-a făcut confidenţe? Ce 
dragoste e asta, care preferă prigoana, ruşinea sărăciei, 
nesiguranța zilei de mâine şi poate o moarte îngrozitoare, 
în locul casei împodobite cu ghirlande în care o aşteaptă la 
petrecere omul iubit? Mai bine să nu mai audă asemenea 
lucruri, căci e gata să-şi piardă minţile. El n-ar fi dat-o 
pentru toate comorile din palatul imperial, iar ea a fugit. Ce 


dragoste e asta, care se teme de plăcere şi pricinuieşte 
suferinţă? Cine poate înţelege aşa ceva? Dacă n-ar spera că 
are s-o regăsească, şi-ar împlânta sabia în piept! Dragostea 
se dăruieşte, nu se refuză. Au fost momente la Aulus, când 
credea şi el într-o apropiată fericire, însă acum ştie că l-a 
urât, îl urăşte şi are să moară cu ura în inimă. 

Acteea, de obicei sfioasă şi blândă, izbucni, la rândul ei 
revoltată. Cum a încercat să-i câştige încrederea? În loc să 
se închine înaintea lui Aulus şi a Pomponiei şi să le-o ceară, 
le-a răpit părinţilor fiica prin vicleşug. N-a vrut să şi-o facă 
soţie, ci concubină, pe ea, copilul adoptiv al unei case 
respectabile, pe ea, fiică de rege. Şi a adus-o în casa asta a 
crimei şi dezonoarei, a pângărit ochii ei nevinovaţi cu 
spectacolul unui banchet deşănţat, s-a purtat cu ea, parc-ar 
fi fost o desfrânată. Oare a uitat ce reprezintă casa lui Aulus 
şi cine este Pomponia Graecina, care a educat-o pe Ligia? 
Oare n-are destulă minte ca să înţeleagă că ele sunt altfel 
de femei decât Nigidia, Calvia Crispinilla, decât Poppea şi 
decât toate pe care le întâlneşte în casa Cezarului? Oare, 
uitându-se la Ligia, n-a înţeles dintr-o dată că este o copilă 
candidă, care preferă moartea necinstei? De unde ştie ce 
zei recunoaşte ea şi dacă aceştia nu sunt mai puri, mai buni 
decât destrăbălata Venus sau decât Isis, pe care le cinstesc 
desfrânatele romane? Nu! Ligia nu i-a făcut confidenţe, dar 
i-a spus că aşteaptă salvarea de la el, de la Vinicius, spera 
că el are să obţină de la împărat întoarcerea ei acasă şi că 
are s-o redea Pomponiei. Şi, pomenind de asta, se aprinsese 
ca o copilă care iubeşte şi are încredere. Inima ei bătea 
pentru el, dar el a speriat-o, a dezgustat-o, a revoltat-o, şi 
acum n-are decât s-o caute cu ajutorul soldaţilor Cezarului, 
dar să ştie că dacă va muri copilul Poppeii, asupra ei va 
cădea bănuiala şi pieirea ei va fi inevitabilă. 


Emoţionat de ceea ce auzea, Vinicius se potoli. Ideea că 
Ligia îl iubise îl zgudui. Îşi aminti cum în grădină la Aulus îi 
asculta cuvintele cu faţa îmbujorată şi cu ochii plini de 
lumină. Acum credea că într-adevăr începuse să-l iubească 
şi deodată îl cuprinse o bucurie mai intensă decât toate 
bucuriile aşteptate, îşi spuse că într-adevăr, ar fi putut să o 
aibă supusă şi iubitoare. Ar fi pus o plasă în uşa lui şi ar fi 
uns-o cu grăsime de lup, apoi ar fi aşezat-o ca soţie pe blana 
de oaie la vatra lui. Ar fi auzit din gura ei formula 
sacramentală: „Unde vei fi tu, Caius, acolo voi fi şi eu, Caia”, 
şi ar fi fost a lui pentru totdeauna. De ce n-a procedat aşa? 
Doar fusese hotărât. Acum n-o mai are şi poate că n-o s-o 
mai găsească niciodată, şi chiar de-ar găsi-o, ar pierde-o, 
iar dacă n-ar pierde-o, n-au să-l mai vrea nici soţii Aulus, 
nici ea. Mânia începu să-l bântuie din nou, dar de astă dată 
nu împotriva soţilor Aulus sau a Ligiei, ci împotriva lui 
Petronius. El este vinovat de toate. Dacă n-ar fi fost el, Ligia 
n-ar fi trebuit să se ascundă, ar fi fost logodnica lui şi nici un 
pericol n-ar fi atârnat deasupra capului ei drag. Acum însă 
s-a întâmplat tot ce e mai rău şi e prea târziu ca să mai 
îndrepte lucrurile; ele nu se mai pot îndrepta. 

„Prea târziu!”. 

I se păru că o prăpastie s-a deschis înaintea lui. Nu ştie ce 
să întreprindă, cum să procedeze, încotro să se îndrepte. 
Acteea repeta ca un ecou cuvintele „prea târziu”, care, 
auzite din gura unui străin, îi sunară ca o condamnare la 
moarte. Înţelese doar atât, că trebuie neapărat s-o 
găsească pe Ligia, căci altfel are să i se întâmple o 
nenorocire. 

Înfăşurându-se maşinal în togă, vru să plece, fără să-şi mai 
ia măcar rămas bun de la Acteea, însă draperia care 
despărţea coridorul de atrium se dădu la o parte şi deodată 
apăru în faţa lui silueta îndoliată a Pomponiei Graecina. 

Se vede că aflase şi ea de dispariţia Ligiei şi, gândindu-se 
că îi va fi mai lesne să pătrundă la Acteea decât la Aulus, 
venise la ea după veşti. 


Văzându-l pe Vinicius, îşi întoarse spre el faţa ei mică şi 
palidă şi după o clipă spuse: 

Marcus, Dumnezeu să-ţi ierte nedreptatea pe care ne-ai 
făcut-o nouă şi Ligiei! 

EI stătea cu fruntea plecată, pătruns de sentimentul 
vinovăţiei şi al nenorocirii, neînţelegând care zeu trebuia 
să-l ierte şi nici de ce Pomponia pomenea de iertare în loc 
de răzbunare. 

În cele din urmă, cuprins de nedumerire, frământat de 
gânduri grele, ieşi de acolo. 

În curte şi pe sub galerii stăteau grupuri neliniştite de 
oameni. Printre sclavii palatului se zăreau şi cavaleri, şi 
senatori care veniseră să se intereseze ele sănătatea micii 
Auguste şi totodată să se arate la palat, să facă dovada 
interesului lor fie numai în faţa sclavilor Cezarului. Vestea 
despre boala „zeiţei” se răspândise probabil repede, căci în 
poartă apăreau mereu alte figuri, iar în faţa intrării se 
vedeau mulţimi întregi. Unii dintre noii sosiți, văzând că 
Vinicius iese din palat, îl întrebau de noutăţi, însă el, fără să 
răspundă la întrebări, mergea înainte, până când Petronius, 
care de asemenea venise după veşti, aproape că se ciocni 
piept în piept cu el şi-l opri. 

Vinicius ar fi izbucnit cu siguranţă, văzându-l şi ar fi comis 
cine ştie ce faptă necugetată, nepermisă, Cezarului, dacă n- 
ar fi ieşit de la Acteea atât de zdruncinat, atât ele epuizat şi 
de abătut, încât pentru moment îl părăsise chiar şi 
irascibilitatea lui înnăscută. Îl împinse la o parte pe 
Petronius şi vru să treacă mai departe. Petronius însă îl opri 
aproape cu forţa. 

Ce mai face divina? îl întrebă. 

Gestul lui Petronius îl irită pe Vinicius: 

S-o înghită infernul pe ea şi toată casa asta! răspunse 
scrâşnind. 

Taci, nefericitule! zise Petronius şi, uitându-se în jur, 
adăugă în grabă: 


Vrei să ştii ceva despre Ligia? Vino cu mine. Nu! Aici nu-ţi 
spun nimic! Vino cu mine, am să-ţi spun ce presupun, însă 
în lectică. 

Luându-l pe tânăr pe după umeri, îl scoase cât putu mai 
repede din palat. 

Asta şi urmărea, în primul rând; n-avea nici un fel de 
noutăţi. În schimb, fiind o fire întreprinzătoare şi nutrind 
simpatie faţă de Vinicius, în ciuda comportării lui din ajun, 
care-l indignase şi, în sfârşit, simțindu-se într-o oarecare 
măsură răspunzător pentru tot ce se întâmplase, luase 
unele măsuri. Când se aşezară în lectică, spuse: 

La toate porţile am pus de pază sclavi de-ai mei, dându-le 
semnalmentele amănunțite ale fetei şi ale uriaşului care a 
scos-o de la petrecerea împăratului, căci nu mă îndoiesc că 
el a răpit-o! Ascultă-mă! Poate că soţii Aulus au să vrea s-o 
ascundă la vreuna din moşiile lor de la ţară şi în cazul 
acesta vom şti în ce direcţie o duc. Dacă n-au s-o vadă la 
porţi, vom avea dovada că a rămas în oraş şi încă astăzi vom 
începe cercetările. 

Soții Aulus nu ştiu unde-i ea, răspunse Vinicius. 

Eşti sigur? 

Am văzut-o pe Pomponia. O caută şi ei. 

Azi-noapte n-a putut ieşi din Roma. Noaptea porţile sunt 
închise. Doi din oamenii mei stau de pază la fiecare poartă. 
Unul o va lua pe urmele Ligiei şi ale uriaşului, celălalt se va 
întoarce să ne dea de veste. Dacă-i în oraş, o vom găsi, căci 
ligianul e uşor de recunoscut după statură şi după umerii 
lui largi. Eşti norocos că n-a răpit-o Cezarul, pot să te asigur 
că nu, fiindcă în Palatin nu există taine pentru mine. 

Însă Vinicius izbucni mai mult de durere decât de mânie şi, 
cu vocea întretăiată de emoție, îi povesti lui Petronius ce 
auzise de la Acteea, ce primejdie groaznică o ameninţa 
acum pe Ligia. În situaţia asta, de i-ar găsi pe fugari, ar 
trebui să-i ascundă cu cea mai mare grijă de Poppea. Pe 
urmă, îi reproşă cu amărăciune lui Petronius sfatul ce i-l 
dăduse. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi decurs altfel. Ligia ar 


fi fost acum la familia Aulus, iar el, Vinicius, ar fi putut s-o 
vadă zilnic şi ar fi fost astăzi mai fericit decât împăratul. Şi 
tot mai exaltat, pe măsură ce povestea, sfârşi prin a izbucni 
în plâns. 

Petronius, care nu-şi imagina că un tânăr poate iubi şi dori 
o femeie în asemenea măsură, văzându-i lacrimile de 
disperare, îşi spuse, oarecum uimit: „O, puternică stăpână a 
Ciprului! Numai tu singură domneşti peste zei şi peste 
oameni!”. 

Capitolul XII. 

Când coborâră în faţa casei lui Petronius, supraveghetorul 
de atrium îi informă că niciunul dintre sclavii trimişi la porţi 
nu se întorsese încă. Acest atriensis poruncise să li se 
trimită hrană, repetând ordinul ca sub ameninţarea biciuirii 
să observe cu atenţie pe toţi cei care ies din oraş. 

Vezi? spuse Petronius. Fără îndoială, mai sunt încă în oraş, 
şi în cazul acesta o să-i găsim. Porunceşte şi oamenilor tăi 
să stea de pază la porţi. Pe aceia care au fost trimişi după 
Ligia, căci ei au s-o recunoască uşor. 

Am poruncit să fie trimişi la ergastulele de la ţară, spuse 
Vinicius, însă am să revoc imediat ordinul şi-am să-i trimit 
să stea la porţi. 

Însemnând câteva cuvinte pe o tăbliță cerată, o dădu lui 
Petronius, care porunci să fie trimisă imediat la casa lui 
Vinicius. 

Trecură apoi în porticul interior şi acolo, aşezându-se pe o 
bancă de marmură, începură să discute. 

Eunice cea cu părul de aur şi cu lras le aduseră scăunele 
de bronz pentru picioare, apoi, apropiind de bancă o 
măsuţă, turnară vin în cupe din nişte amfore superbe, cu 
gâtul subţire, aduse din Volaterra şi Cerina. 

Ai printre oamenii tăi pe cineva care l-ar cunoaşte pe 
ligianul acela uriaş? întrebă Petronius. 

Îl cunoşteau Atacinus şi Gulo. Dar Atacinus a căzut ieri 
lângă lectică, iar pe Gulo l-am omorât eu. 


Îmi pare rău de el, spuse Petronius. El ne-a legănat în 
braţe şi pe tine şi pe mine. 

Voiam chiar să-l eliberez, răspunse Vinicius, însă lasă asta. 
Să vorbim de Ligia. Roma e mare. 

Perlele din mare se pescuiesc... Cu siguranţă că n-o s-o 
găsim astăzi sau mâine, însă o s-o găsim negreşit. Tu acum 
îmi reproşezi că ţi-am dat soluţia asta. Soluţia în sine a fost 
bună, a devenit rea numai atunci când s-a schimbat totul în 
rău. Doar ai auzit chiar din gura lui Aulus că intenţionează 
să se mute cu toată familia în Sicilia. În felul acesta fata tot 
s-ar fi aflat departe de tine. 

M-aş fi dus după ei, răspunse Vinicius, şi în orice caz ar fi 
fost în siguranţă, dar aşa, dacă moare copilul acela, Poppea 
o să creadă şi o să-l convingă şi pe împărat că e din cauza 
Ligiei. 

Da. Şi asta mă nelinişteşte. Însă păpuşica asta se mai 
poate înzdrăveni. lar dac-o fi să moară, o să căutăm o altă 
soluţie. 

Petronius rămase câteva clipe pe gânduri, apoi urmă: 

Poppea se pare că recunoaşte religia evreilor şi crede în 
duhurile rele. Împăratul este superstiţios... Dacă lansăm 
zvonul că Ligia a fost răpită de duhurile rele, există şanse să 
fie crezut, mai ales că, de vreme ce n-a răpit-o nici 
împăratul, nici Aulus Plautius, a dispărut într-un mod într- 
adevăr miraculos. Ligianul, de unul singur, n-ar fi putut face 
asta. Ar fi trebuit să aibă ajutoare şi de unde ar fi putut un 
sclav să adune oameni suficienţi în decurs de o zi? 

Sclavii se sprijină unii pe alţii în toată Roma. 

Şi-au s-o plătească odată prin sânge. Da, se sprijină, dar 
nu unii împotriva altora. În cazul acesta se ştie doar că 
răspunderea e a sclavilor tăi şi în ei loveşte pedeapsa. Dacă 
ai să le sugerezi ideea cu duhurile rele, au să afirme 
imediat că le-au văzut cu proprii lor ochi, căci asta îi 
dezvinovăţeşte dintr-o dată faţă de tine... Întreabă-l pe 
vreunul de probă, dacă n-a văzut cum au ridicat-o pe Ligia 


în aer şi are să-ţi jure imediat pe egida lui Zeus că aşa a 
fost. 

Vinicius, care era şi el superstiţios, se uită la Petronius 
dintr-o dată neliniştit. 

Dacă Ursus nu putea să aibă ajutoare şi dacă singur n-o 
putea răpi, atunci cine a răpit-o? 

Petronius începu să râdă. 

Vezi, zise el, au să creadă, de vreme ce pe jumătate o crezi 
şi tu. Aşa-i lumea noastră care-şi bate joc de zei. Au să dea 
crezare zvonului şi n-au s-o mai caute, iar în timpul ăsta noi 
o ducem undeva departe de oraş, în vreuna din vilele mele 
sau ale tale. 

Totuşi, cine ar fi putut s-o ajute? 

Coreligionarii ei, răspunse Petronius. 

Care? La ce zeitate se închină ea? Asta ar trebui s-o ştiu 
mai bine decât tine. 

Aproape că fiecare femeie din Roma se închină la un alt 
zeu. Este un lucru sigur că Pomponia a crescut-o în cultul 
acelei zeități pe care o recunoaşte, eu însă nu ştiu care 
este. Sigur este că nimeni n-a văzut-o în niciunul din 
templele noastre jertfind zeilor noştri. A fost chiar acuzată 
că ar fi creştină, dar asta-i imposibil. Tribunalul casei a 
absolvit-o de acuzarea asta. Despre creştini se spune nu 
numai că adoră capul de măgar, dar că sunt duşmanii 
neamului omenesc şi că se dedau la crimele cele mai 
infame. Deci Pomponia nu poate fi creştină, căci este 
cunoscută prin virtutea ei, iar o duşmană a neamului 
omenesc nu s-ar îngriji atât de sclavi. 

În nici o casă stăpânii nu se îngrijesc aşa de sclavi ca la 
Aulus, întrerupse Vinicius. 

lată deci. Pomponia mi-a pomenit de un zeu unic, 
atotputernic şi milostiv. Unde i-a îngropat pe toţi ceilalţi, 
asta-i treaba ei, destul că Logosul acesta alei nu ar fi 
desigur cine ştie ce atotputernic, sau ar trebui să fie un zeu 
cu totul neînsemnat dacă n-are decât două adoratoare, 
adică pe Pomponia şi pe Ligia şi eventual pe Ursus al lor. 


Trebuie să fie mai mulţi din aceşti adepţi şi aceştia i-au dat 
ajutor Ligiei. 

Credinţa asta le cere să ierte, spuse Vinicius. Am întâlnit-o 
la Acteea pe Pomponia, care mi-a spus: „Să-ţi ierte 
Dumnezeu nedreptatea pe care ai făcut-o Ligiei şi nouă”. 

Se vede treaba că zeul lor e un curator foarte binevoitor. 
N-are decât să te ierte şi în semn de iertare să-ţi redea, 
fata. 

I-aş sacrifica mâine o hecatombă. Nu vreau nici mâncare, 
nici baie, nici somn. Am să iau o manta neagră şi am să plec 
să hoinăresc prin oraş. Poate că travestit am s-o găsesc. 
Sunt bolnav! 

Petronius se uită la el cu oarecare milă. Într-adevăr, ochii 
lui Vinicius aveau cearcăne vinete, pupilele-i străluceau de 
febră; barba nerasă de-o zi îi umbrea fălcile puternic 
conturate, părul îi era nepieptănat. Arăta ca un om bolnav. 
Iras şi Eunice cea cu părul de aur se uitau şi ele cu milă la 
dânsul, nici el însă, şi nici Petronius nu le dădeau nici o 
atenţie cum nu dădeau atenţie câinilor care se învârteau pe 
lângă ei. 

Febra te arde, spuse Petronius. 

Da. 

Ascultă-mă pe mine... Nu ştiu ce ţi-ar prescrie doctorul, 
dar ştiu cum aş proceda eu în locul tău. Până aş găsi-o, aş 
căuta la alta ceea ce-am pierdut o dată cu ea. Am văzut 
destule fete frumoase în vila ta. Nu mă contrazice... Ştiu ce- 
i dragostea şi ştiu că atunci când doreşti pe una anume, alta 
n-o poate înlocui. Însă o sclavă frumoasă poate oricând să-ţi 
ofere măcar distracţie de moment... 

Nu vreau! răspunse Vinicius. 

Petronius, care avea o reală slăbiciune pentru el, dorea 
într-adevăr să-i uşureze suferinţa. 

Poate că ale tale nu mai au pentru tine farmecul noutăţi, 
spuse după o clipă, dar (şi, măsurându-le cu privirea pe 
rând pe Iras şi Eunice, în cele din urmă puse palma pe 
şoldul grecoaicei cu părul de aur) uită-te la graţia asta! 


Acum câteva zile, tânărul Fonteius Capiton mi-a oferit 
pentru ea trei efebi minunaţi din Clazomene. Un trup mai 
frumos cred că n-a sculptat nici Scopas89. Nici eu nu 
înţeleg cum de am rămas indiferent faţă de ea până acum, 
că doar nu m-a reţinut gândul la Chrysothemis! Iată, ţi-o 
dăruiesc. la-o! 

Eunice cea cu părul de aur, auzindu-l, se făcu albă ca varul 
la faţă şi, privind speriată la Vinicius, aştepta cu răsuflarea 
tăiată răspunsul lui. 

EI însă se ridică brusc şi, apăsându-şi tâmplele, începu să 
vorbească repede, ca bântuit de friguri: 

Nu!... Nu!... Nu-mi trebuie. Nici ea, nici altele... îţi 
mulţumesc, dar nu vreau! Mă duc s-o caut pe Ligia prin 
oraş. Porunceşte să mi se aducă o mantie galică cu glugă. 
Mă duc în Transtiberim. Poate-am să-l văd măcar pe 
Ursus!... 

Şi ieşi în grabă. Petronius nu încercă să-l reţină. Crezând 
însă că refuzul lui Vinicius e provocat de o repulsie de 
moment faţă de orice femeie care nu-i Ligia şi nevrând ca 
mărinimia lui să rămână nerealizată, se întoarse spre sclavă 
şi spuse: 

Eunice, faci baie, te ungi, te schimbi şi te duci la casa lui 
Vinicius. 

Ea însă căzu în genunchi în faţa lui şi cu mâinile 
încrucişate pe piept începu să-l implore să n-o alunge din 
casă. Ea nu se duce la Vinicius. Preferă să care lemne aici la 
hipocaustum, decât să fie acolo prima dintre slugi. Nu vrea! 
Nu poate! Îl imploră să se milostivească de ea. Mai bine să 
poruncească să fie biciuită zilnic, numai să n-o trimită din 
casă. 

Tremurând ca o frunză, de teamă şi de exaltare, întinse 
mâinile spre el. Petronius o asculta cu uimire. O sclavă care 
îndrăzneşte să refuze împlinirea poruncii, care spune: „nu 
vreau şi nu pot”, era ceva nemaiauzit ia Roma. La început, 
nici nu-i venea să-şi creadă urechilor. Pe urmă, încruntă din 
sprâncene. Era un om prea fin ca să fie crud. Sclavilor lui, 


mai ales în momentele de dezmăţ, li se îngăduiau mai multe 
decât altora cu condiţia să-şi îndeplinească exemplar slujba 
şi să asculte de stăpân ca de un zeu. Când însă nu-şi 
respectau îndatoririle, ştia să dea pedepse aspre, cărora, 
după obiceiul general ei se supuneau. Şi, în afară de asta, 
nu suporta nici un fel de împotrivire şi nimic ce-i putea 
tulbura liniştea. Se uită o clipă la sclava îngenuncheată şi 
spuse: 

Cheamă-l pe Tiresias şi revino şi tu o dată cuel. 

Eunice se ridică, tremurând, cu lacrimi în ochi, şi ieşi, iar 
după o clipă se întoarse cu supraveghetorul din atrium, 
cretanul Tiresias. 

O iei pe Eunice, îi spuse Petronius, şi-i dai douăzeci şi cinci 
de vergi, dar aşa ca să nu-i vatămi pielea. 

Spunând acestea, trecu în bibliotecă şi, aşezându-se la 
masa de marmură roză, începu să lucreze la opera sa 
„Festinul lui Trimalchion”. 

Însă fuga Ligiei şi boala micii Auguste îl tulburaseră prea 
mult şi nu reuşi să lucreze cine ştie cât. Mai ales boala 
aceea i se păru o întâmplare importantă. Dacă împăratul 
are să creadă că Ligia i-a făcut farmece micii Auguste, 
atunci răspunderea poate să cadă şi asupra lui, căci fata 
fusese adusă în palat la rugămintea lui. Spera însă că la 
prima ocazie, când are să se întâlnească cu Cezarul, are să 
reuşească în vreun fel să-i explice absurditatea unei 
asemenea presupuneri; conta întrucâtva şi pe o oarecare 
slăbiciune pe care Poppea o nutrea faţă de el, bine ascunsă 
ce-i drept, însă nu chiar atât de bine, încât să n-o ghicească. 
Ridică din umeri la gândul acestor temeri şi se hotări să 
treacă în triclinium ca să mănânce, apoi să poruncească să 
fie dus încă o dată la palat, pe urmă la Câmpul lui Marte, iar 
după aceea la Chrysothemis. 

În drum spre triclinium, la intrarea în coridorul destinat 
servitorilor, văzu deodată stând lângă perete, printre alţi 
sclavi, statura suplă a Eunicei şi, amintindu-şi că n-a dat lui 


Tiresias altă poruncă decât pe aceea de a o biciui, încruntă 
din nou sprâncenele şi începu să-l caute cu privirea. 

Nevăzându-l însă printre servitori, se întoarse spre 
Eunice: 

Ai primit vergile? 

Ea i se aruncă iarăşi la picioare, îşi lipi buzele de marginea 
togii lui, după care răspunse: 

O, da stăpâne! Am primit! O, da, stăpâne! 

În vocea ei răsunau bucuria şi recunoştinţa. Era clar: era 
convinsă că după biciuire n-avea să fie îndepărtată şi că are 
să rămână în casă. Petronius fu uimit de opoziţia pasionată 
a sclavei, dar era prea mare cunoscător al naturii umane ca 
să nu-şi dea seama că numai dragostea putea să fie cauza 
unei asemenea rezistenţe. 

Ai un iubit în casa asta? o întrebă el. 

Ea ridică spre el ochii albaştri, înlăcrimaţi, şi răspunse atât 
de încet, că abia o auzi: 

Da, stăpâne!... 

Cu ochii ei azurii, cu părul de aur dat pe spate, cu faţa ei 
care exprima teamă şi speranţă, era atât de frumoasă şi îl 
privea cu atâta implorare, încât Petronius care, ca filosof 
susţinea puterea dragostei, iar ca estet admira orice 
frumuseţe, simţi pentru ea un fel de milă. 

Care dintre ei e iubitul tău? o întrebă, arătând cu o 
mişcare din cap spre servitori. 

Nu primi însă răspuns. Eunice îşi plecase faţa până la 
picioarele lui şi rămase nemişcată. 

Petronius cercetă feţele sclavilor, printre care se aflau 
destui tineri frumoşi şi voinici, însă la niciunul nu observă 
vreun semn care să-i dea de bănuit, în schimb, cu toţii 
zâmbeau ciudat. Se mai uită o clipă la Eunice care zăcea la 
picioarele lui şi plecă tăcut spre triclinium. 

După masă, porunci să fie dus la palat, apoi la 
Chrysothemis, unde rămase până noaptea târziu. Când se 
întoarse, porunci să fie chemat la el Tiresias. 

Eunice şi-a primit vergile? îl întrebă. 


Da, stăpâne. Însă mi-ai poruncit să nu-i sfâşii pielea. 

N-am dat altă poruncă în privinţa ei? 

Nu, stăpâne, răspunse Tiresias, neliniştit. 

Bine. Care dintre sclavi e iubitul ei? 

Nimeni, stăpâne. 

Ce ştii despre ea? 

Tiresias începu să vorbească cu o voce nesigură: 

Eunice nu părăseşte niciodată noaptea cubiculum-ul în 
care doarme cu bătrâna Acriziona şi cu Ifida; niciodată 
după baia ta, stăpâne, nu rămâne în baie... Celelalte sclave 
râd de ea şi-i spun Diana. 

Destul, îl opri Petronius. Ruda mea, Vinicius, căruia i-am 
dăruit-o azi dimineaţă pe Eunice, n-a primit-o, aşa că 
rămâne în casă. Poţi pleca. 

Pot să mai vorbesc despre Eunice, stăpâne? 

Ţi-am poruncit să spui tot ce ştii. 

Toţi sclavii din casă vorbesc, stăpâne, despre fuga fetei 
care urma să locuiască în casa nobilului Vinicius. După 
plecarea ta, Eunice a venit la mine şi mi-a spus că ştie pe 
cineva care va reuşi s-o găsească. 

A! zise Petronius. Cine e? 

Nu-l cunosc, stăpâne, dar am crezut totuşi că trebuie să-ţi 
spun. 

Bine. Omul acela să vină mâine aici şi să aştepte venirea 
tribunului, pe care mâine îl rogi în numele meu să mă 
viziteze de dimineaţă. 

Supraveghetorul Atriensis se înclină şi ieşi. 

Petronius începu să se gândească, fără să vrea, la Eunice. 
Îşi spuse că tânăra sclavă dorea ca Vinicius s-o regăsească 
pe Ligia numai pentru ca să nu fie silită s-o înlocuiască în 
casa acestuia. Pe urmă însă se gândi că omul pe care-l 
aduce Eunice ar putea să fie iubitul ei şi bănuiala aceasta îi 
produse o impresie neplăcută. Ar fi fost simplu să afle 
adevărul. Era de ajuns să trimită după Eunice, se făcuse 
târziu însă, Petronius se simţea obosit după vizita lungă la 
Chrysothemis şi se grăbea să se culce. Totuşi, îndreptându- 


se spre cubiculum, îşi aminti, fără să-şi dea seama de ce, că 
zărise riduri astăzi pe la colţul ochilor Chrysothemisei. Se 
gândi că frumuseţea ei ţine mai curând de faimă decât de 
realitate şi că Fonteius Capiton, care-i oferise trei efebi din 
Clazomene pentru Eunice, voise totuşi s-o cumpere prea 
ieftin. 

Capitolul XIII. 

A doua zi, Petronius abia terminase cu îmbrăcatul în 
unctorium, când sosi Vinicius chemat de către Tiresias. 
Aflase că n-au venit nici un fel de noutăţi de la porţi, dar, în 
loc să se bucure că Ligia se mai află încă în oraş, se întristă 
şi mai mult, căci îi mijise în minte bănuiala că Ursus a reuşit 
s-o scoată din oraş imediat după răpire, deci mai înainte ca 
sclavii lui Petronius să-şi fi început pânda la porţi. E 
adevărat că toamna, când zilele deveneau mai scurte, 
porţile se închideau devreme, dar se şi deschideau în zori, 
pentru cei care plecau şi al căror număr era foarte mare. 
Puteai să ajungi dincolo de ziduri şi prin alte mijloace, pe 
care, de pildă, sclavii, care voiau să fugă, le cunoşteau bine. 
E adevărat că Vinicius îşi trimisese oamenii pe toate 
drumurile care duceau în provincie, la vigilii din oraşele mai 
mici, cu vestea despre perechea de sclavi fugită, cu 
descrierea amănunţită a lui Ursus şi a Ligiei şi cu 
promisiunea unui premiu pentru prinderea lor. Se îndoia 
însă că au să poată fi ajunşi şi, chiar dacă ar fi ajunşi, că 
autorităţile locale au să se simtă obligate să-i reţină la 
simpla cerere a lui Vinicius, neconfirmată de pretor. lar 
pentru asemenea confirmare nu mai era timp. În ceea ce-l 
priveşte. Vinicius toată ziua trecută o căutase pe Ligia, 
travestit în sclav, prin toate străduţele, dar nu găsise nici 
cea mai mică urmă, nici cel mai neînsemnat indiciu. Îi 
văzuse şi pe oamenii lui Aulus, dar şi ei păreau să caute, 
ceea ce-i întări convingerea că nu Aulus o răpise şi că nici ei 
nu ştiu ce s-a petrecut cu ea. 

Aşa că atunci când Tiresias îl anunţă că există un om care 
se angajează s-o găsească, veni într-un suflet la casa lui 


Petronius şi, abia se salută cu el, că începu să întrebe de 
omul acela. 

Îl vom vedea imediat, spuse Petronius. Este un cunoscut al 
Eunicei, care vine în clipa asta să-mi aşeze faldurile togii şi 
care o să ne dea amănunte despre el. 

Cea pe care ai vrut să mi-o dăruieşti ieri? 

Cea pe care ai refuzat-o ieri, lucru pentru care, de altfel, 
îţi sunt recunoscător, căci este cea mai bună vestiplica din 
tot oraşul. 

Şi vestiplica sosi imediat, în clipa când Petronius îşi 
termina fraza şi, luând toga aşezată pe un scaun încrustat 
cu fildeş, o desfăcu ca să o arunce pe umerii lui. Era tăcută, 
faţa-i era luminoasă, iar în ochi îi strălucea bucuria. 

Petronius se uită la ea şi i se păru foarte frumoasă. În timp 
ce îi aşeza toga, aplecându-se din când în când să-i 
netezească cutele în jos, el observă că braţele ei au nuanţa 
rozelor palide, iar pieptul şi umerii reflexe transparente de 
sidef şi alabastru. 

Eunice, spuse el, a venit omul acela despre care ai 
pomenit ieri lui Tiresias? 

Da, stăpâne. 

Cum se numeşte? 

Chilon Chilonides, stăpâne. 

Cine este el? 

Medic, filosof şi ghicitor care ştie să citească soarta 
oamenilor şi să prezică viitorul. 

Ţi-a prezis viitorul şi ţie? Eunice roşi până la urechi. 

Da, stăpâne. 

Şi ce ţi-a ghicit? 

Că mă aşteaptă o durere şi apoi o fericire. 

Durerea ţi-a venit ieri din mâna lui Tiresias, deci ar urma 
să vină şi fericirea. 

A şi venit, stăpâne. 

Care? 

Iar ea şopti încet: 

Am rămas aici. 


Petronius puse mâna pe părul ei auriu. 

Ai aşezat foarte bine faldurile şi sunt mulţumit de tine 
Eunice. Ochii ei se înceţoşară de fericire, iar pieptul începu 
să-i palpite. Petronius şi Vinicius trecură în atrium, unde îi 
aştepta Chilon Chilonides, care, văzându-i, făcu o adâncă 
plecăciune. Amintindu-şi de bănuiala că acesta ar putea să 
fie iubitul lui Eunice, Petronius zâmbi. Omul care stătea în 
faţa lor nu putea să fie amantul nimănui. Figura lui ciudată 
avea o expresie întrucâtva respingătoare şi caraghioasă. Nu 
era bătrân: în barba lui neîngrijită şi în părul creţ doar ici şi 
colo se zărea câte un fir cărunt. Avea burta suptă şi era 
adus de spate, aşa că la prima vedere părea cocoşat, iar 
deasupra cocoaşei se ridica un cap mare, o faţă de maimuţă 
şi de vulpe în acelaşi timp. Privirea lui era pătrunzătoare. 
Pielea feţei sale gălbuie era spuzită, iar nasul îi era năpădit 
tot de coşuri, ceea ce putea indica o excesivă înclinare spre 
băutură. Îmbrăcămintea lui neglijentă, compusă dintr-o 
tunică neagră din lână de capră şi o mantie de asemenea 
neagră, zdrenţuită, dovedea o sărăcie adevărată sau 
prefăcută. Când îl văzu, Petronius îşi aminti de 'lersites90 al 
lui Homer, aşa că, răspunzând printr-o mişcare a mâinii la 
plecăciunea lui, zise: 

Salut, divine 'Tersites! Ce-ţi mai face cocoaşa, pe care ţi-a 
făcut-o Ulise la asediul Troii şi ce face el însuşi în Câmpiile 
Elizee? 

Nobile stăpâne, răspunse Chilon Chilonides, cel mai 
înţelept dintre morţi, Ulise, trimite prin mine celui mai 
înţelept dintre cei în viaţă, Petronius, salutări şi rugămintea 
să-mi acoperi cocoaşa cu o mantie nouă. 

Pe întreita Hecate! strigă Petronius. Răspunsul merită o 
mantie... 

Vinicius însă întrerupse nerăbdător discuţia şi întrebă 
direct: 

Ştii de ce-ai fost chemat? 

Când două familii din două strălucite case nu discută decât 
despre asta, iar după ele jumătate din Roma, nu e greu să 


ştii, răspunse Chilon. leri noapte a fost răpită o fecioară 
crescută în casa lui Aulus Plautius, pe nume Ligia, sau de 
fapt Callina, pe care sclavii tăi, o, stăpâne, o conduceau din 
palatul Cezarului spre insula ta, iar eu mă angajez să o 
găsesc în oraş, sau dacă a părăsit oraşul, ceea ce este puţin 
probabil, să-ţi indic, nobile tribun, direcţia în care a fugit şi 
locul unde s-a ascuns. 

Bine! spuse Vinicius, căruia îi plăcuse promptitudinea şi 
precizia răspunsului. Ce mijloace ai pentru asta? 

Chilon zâmbi viclean: 

Mijloace posezi tu, stăpâne, eu n-am decât înţelepciune. 

Petronius zâmbi de asemenea, căci era complet satisfăcut 
de oaspetele său. 

„Omul ăsta poate s-o găsească pe fată”, gândi el. 

Vinicius însă încruntă din sprâncenele sale îmbinate şi 
spuse: 

Mizerabile, dacă ai să mă înşeli pentru câştig, am să pun 
să te omoare cu bastoanele. 

Sunt filosof, stăpâne, şi un filosof nu poate fi lacom de 
câştig, mai ales de unul ca acela pe care cu mărinimie mi-l 
promiţi. 

Ah, eşti filosof? întrebă Petronius. Eunice mi-a spus că eşti 
medic şi ghicitor. De unde o cunoşti pe Eunice? 

A venit la mine după sfat, căci renumele meu a ajuns la 
urechile ei. 

Ce sfat a vrut? 

Pentru dragoste, stăpâne. A vrut să se vindece de o 
dragoste neîmpărtăşită. 

Şi ai vindecat-o? 

Am făcut mai mult, stăpâne, căci i-am dat o amuletă care-i 
asigură reciprocitatea. La Pafos, în Cipru, există un templu, 
o, stăpâne, în care se păstrează cingătoarea Venerei. I-am 
dat două fire din cingătoarea asta, într-o coajă de migdală. 

Şi ai pus-o să te plătească bine? 

Pentru reciprocitate nu poţi plăti niciodată îndeajuns iau 
eu, neavând decât două degete la mâna dreaptă, adun bani 


ca să plătesc un sclav scrib care să scrie ideile mele şi să 
păstreze astfel învăţătura mea pentru posteritate. 

Cărei şcoli îi aparţii, divine înţelept? 

Sunt cinic, stăpâne, pentru că am o mantie găurită; sunt 
stoic, pentru că suport răbdător sărăcia şi sunt peripatetic 
pentru că, neposedând o lectică, merg pe jos de la un 
cârciumar la altul şi pe drum îi învăţ pe cei care promit să 
plătească ulciorul de vin. 

Iar în faţa ulciorului te transpui în retor? 

Heraclit a spus: „Iotul curge” şi poţi oare nega, stăpâne, 
că vinul e lichid? 

Şi mai spune că focul este o divinitate, iar această 
divinitate arde în nasul tău. 

Iar divinul Diogene din Apollonia susţinea că esenţa 
lucrurilor este aerul şi cu cât aerul este mai cald, cu atât 
realizează creaturi mai perfecte, iar din cel mai cald se 
formează sufletele înţelepţilor. Deoarece toamna se lasă 
răcoarea, ergo un adevărat înţelept trebuie să-şi 
încălzească sufletul cu vin... căci de asemenea nu poţi nega, 
stăpâne, că un ulcior fie chiar şi cu poşircă de la Capua sau 
Telesia, răspândeşte căldură în toate oasele efemerului trup 
omenesc. 

Chilon Chilonides, unde-i patria ta? 

Pe malul Pontului Euxin. Mă trag din Mesembria. 

Chilon, eşti mare! 

Şi neapreciat! adăugă înțeleptul, melancolic. 

Vinicius se simţi din nou neliniştit. Speranţa tresărise în 
sufletul său şi ar fi vrut ca Chilon să pornească imediat în 
cercetare. Toată discuţia i se păru zadarnică pierdere de 
timp, pentru care era mânios pe Petronius. 

Când ai să începi cercetările? întrebă, adresându-se 
grecului. 

Le-am şi început, răspunse Chilon. Şi chiar în vreme ce 
sunt aici şi răspund la amabilele tale întrebări, continui să 
caut. Ai încredere, distinse tribune. Să ştii că dacă ţi-ar fi 


dispărut legătura de la încălţăminte, aş putea s-o găsesc, 
sau pe acela care a ridicat-o de pe stradă. 

Ai mai fost folosit pentru asemenea servicii? întrebă 
Petronius. Grecul ridică ochii în sus: 

Virtutea şi înţelepciunea sunt astăzi preţuite prea puţin. 
Chiar şi un filosof e silit să caute alte mijloace de trai decât 
înţelepciunea sa. 

Care sunt ale tale? 

Să ştiu totul şi să-i servesc cu informaţii pe aceia care au 
nevoie de ele. 

Şi care plătesc, obţinându-le. 

Ah, stăpâne, am nevoie să cumpăr un scrib. Altfel, 
înţelepciunea mea va muri o dată cu mine. 

Dacă n-ai agonisit până acum nici o mantie ca lumea, 
meritele tale nu pot fi deosebite. 

Modestia mă împiedică să mă laud. Însă, gândeşte-te, 
stăpâne, că azi nu mai există binefăcători, cum erau mulţi 
înainte, cărora le făcea tot atâta plăcere să răsplătească în 
aur un serviciu, cât şi înghiţirea unei stridii din Puteoli. Nu 
meritele mele sunt mici, ci recunoştinţa oamenilor este 
mică. Uneori, când fuge câte un sclav preţios, cine-l găseşte 
dacă nu fiul unic al tatălui meu? Când pe ziduri apar 
inscripţii împotriva divinei Poppea, cine-i descoperă pe 
făptaşi? Cine scormoneşte pe la librari şi găseşte versuri 
împotriva împăratului? Cine destăinuie ce se vorbeşte în 
casele senatorilor şi ale cavalerilor? Cine duce scrisorile 
care nu trebuie încredințate sclavilor, cine trage cu urechea 
la noutăţi pe la uşile bărbierilor, pentru cine n-au secrete 
cârciumarii şi ucenicii brutarilor, în cine au încredere 
sclavii, cine ştie să cunoască dintr-o privire fiecare casă din 
atrium până în grădină? Cine ştie toate străzile, fundăturile, 
ascunzătorile, cine ştie ce se vorbeşte în terme, la circ, în 
târguri, în şcolile de spadasini, în barăcile negustorilor de 
sclavi şi chiar în arenaria91. 

Pe toţi zeii, destul, distinse înţelept! strigă Petronius, căci o 
să ne înecăm în meritele tale, în virtutea, înţelepciunea şi 


elocinţa ta. Destul! Am voit să ştim cine eşti şi am aflat. 

Vinicius era bucuros. Se gândea că omul acesta, ca un 
câine de vânătoare, o dată pus pe urme, nu se opreşte până 
nu găseşte ascunzătoarea. 

Bine, spuse el. Ai nevoie de indicaţii? 

Am nevoie de armă. 

Ce fel? întrebă Vinicius cu mirare. 

Grecul întinse palma, făcând cu degetele semnul 
numărării banilor. 

Aşa-s astăzi vremurile, stăpâne, spuse el, oftând. 

Ai să fii deci măgarul care cucereşte fortăreaţa cu ajutorul 
sacilor de aur, spuse Petronius. 

Sunt doar un biet filosof, stăpâne, răspunse cu umilinţă 
Chilon, aurul îl aveţi voi. 

Vinicius îi aruncă o pungă, pe care grecul o prinse din aer, 
deşi într-adevăr îi lipseau două degete de la mâna dreaptă. 
Pe urmă, ridică capul şi zise: 

Stăpâne, încă de pe acum ştiu mai multe decât te aşteptai. 
N-am venit aici cu mâinile goale. Ştiu că fecioara n-a fost 
răpită de Aulus, căci am vorbit cu slugile lor. Ştiu că nu e în 
Palatin, unde toţi sunt ocupați cu mica Augustă bolnavă. 
Poate că bănuiesc chiar de ce preferaţi să căutaţi fecioara 
cu ajutorul meu, decât cu alvigililor şi soldaţilor Cezarului. 
Ştiu că i-a înlesnit fuga un slujitor care provine din aceeaşi 
ţară cu ea. N-a putut afla ajutor de la sclavi, căci sclavii, 
care ţin unii cu alţii, nu i-ar fi ajutat împotriva alor tăi. Au 
putut să-l ajute numai coreligionarii... 

Ascultă, Vinicius, întrerupse Petronius, nu ţi-am spus 
acelaşi lucru, cuvânt cu cuvânt? 

Este o onoare pentru mine, spuse Chilon. Fecioara, 
stăpâne, continuă, întorcându-se din nou spre Vinicius, 
adoră fără îndoială pe acelaşi zeu pe care-l adoră şi cea mai 
virtuoasă dintre romane, o adevărată matrona stolata92, 
Pomponia. Am auzit că şi Pomponia a fost judecată în familie 
pentru adorarea unei zeități străine, n-am putut încă afla de 
la slugile ei care este acea zeitate şi cum se numesc adepţii 


ei. De-aş putea să ştiu, m-aş duce la ei, aş deveni cel mai 
zelos dintre ei şi le-aş dobândi încrederea. Însă tu, stăpâne, 
care, după cum ştiu, ai stat mai mult de zece zile în casa 
nobilului Aulus, poţi să-mi dai vreo informaţie în legătură cu 
asta? 

Nu pot, spuse Vinicius. 

M-aţi întrebat îndelung despre tot felul de lucruri, nobili 
stăpâni, şi eu v-am răspuns la întrebări. Permiteţi să întreb 
acum eu. N-ai văzut, distinse tribune, nici un fel de statuete, 
nici un fel de jertfe, nici un fel de semne, de amulete la 
Pomponia sau la divina ta Ligia? N-ai văzut să schimbe între 
ele anumite semne înţelese numai de ele? 

Semne?... Stai!... Da! Am văzut o dată când Ligia a 
desenat pe nisip un peşte. 

Un peşte? Aa! Ooo! A făcut o dată, sau de mai multe ori? 

O dată. 

Şi eşti sigur, stăpâne, că a desenat... un peşte? Ool!... 

Da! răspunse Vinicius, pradă curiozităţii. Ghiceşti oare ce 
înseamnă asta? 

Dacă ghicesc? strigă Chilon. 

Şi, înclinându-se în semn de adio, adăugă: 

Fie ca Fecioara să vă copleşească şi în viitor cu toate 
darurile, iluştri stăpâni. 

Spune să ţi se dea o mantie! îi zise Petronius la despărţire. 

Ulise îţi aduce mulţumiri pentru 'Tersites, răspunse grecul. 
Şi, înclinându-se încă o dată, ieşi. 

Ce spui de acest distins înţelept? întrebă Petronius pe 
Vinicius. 

Spun că el o s-o găsească pe Ligia! strigă Vinicius cu 
bucurie, dar mai spun de asemenea că, dac-ar exista un stat 
al pungaşilor el ar putea să fie rege în statul ăsta. 

Fără îndoială. Trebuie să fac cunoştinţă mai strânsă cu 
acest stoic, însă deocamdată poruncesc să se ardă tămâie în 
atrium. 

Iar Chilon Chilonides, înfăşurându-se în noua sa mantie, 
juca în palmă pe sub faldurile ei punga primită de la 


Vinicius, bucuros şi de greutate, şi de clinchetul ei. 
Mergând încet şi privind în urmă să vadă dacă nu-i observat 
cumva din casa lui Petronius, trecu de porticul Liviei şi, 
ajuns la colţul Clivus Virbius, o coti spre Subura. 

„Trebuie să mă duc la Sporus, îşi zise el, să sacrific puţin 
vin Fortunei. Am găsit, în sfârşit, ceea ce căutam de mult. E 
tânăr, impulsiv, mărinimos ca minele din Cipru şi pentru 
pitulicea asta ligiană e gata să dea jumătate din averea lui. 
Da, de mult caut unul ca ăsta. Trebuie totuşi să fiu 
prevăzător. Încruntarea sprâncenelor lui nu-mi place. Ah! 
Puii de lup domnesc astăzi peste lume!... Mai puţin m-aş 
teme de Petronius ăsta. O, zei! Viclenia să fie astăzi mai bine 
plătită decât virtutea? Ha! i-a desenat un peşte pe nisip? 
Să mă înec cu o bucată de brânză de capră dacă ştiu ce 
înseamnă asta! Dar am să ştiu! Deoarece peştii trăiesc sub 
apă, iar să cauţi pe sub apă e mai greu decât pe pământ, 
ergo: o să-mi plătească separat pentru peştele ăsta. Încă o 
pungă ca asta şi am să pot să arunc traista de cerşetor şi 
să-mi cumpăr un sclav... Dar ce-ai spune, Chilon, dacă te-aş 
sfătui să cumperi nu un sclav, ci o sclavă?... le cunosc! Ştiu 
c-ai să fii de acord!... Dac-ar fi frumoasă ca Eunice, de 
exemplu, ai întineri şi tu alături de ea şi în acelaşi timp ai 
avea un venit cinstit şi sigur de pe urma ei. I-am vândut 
acestei Eunice două aţe din propria mea mantie veche... E 
proastă, dar dacă mi-ar dărui-o Petronius, aş primi-o... Da, 
da, Chilon, fiul lui Chilon... Ţi-ai pierdut tatăl şi mama!... 
Eşti orfan. Aşa, drept consolare cumpără-ţi măcar o sclavă. 
E adevărat că ea va trebui să locuiască undeva, deci 
Vinicius are să închirieze o locuinţă în care să te aciuiezi şi 
tu; va trebui să se îmbrace, deci Vinicius are să plătească 
hainele ei, şi va trebui să mănânce, aşa că are s-o 
hrănească. Oh, ce viaţă grea! Unde-s vremurile când pentru 
un obol căpătai bob cu slănină atâta cât încăpea în ambele 
palme făcute căuş, sau o bucată de cârnat de capră cu 
sânge, lung cât braţul unui băiat de doisprezece ani?... A, 


iată-l şi pe tâlharul ăsta de Sporus! La cârciumă poţi afla cel 
mai uşor câte ceva.” 

Zicând acestea, intră în cârciumă şi porunci să i se aducă 
un ulcior de „negru”. Observând privirea neîncrezătoare a 
cârciumarului, scoase un ban de aur din pungă şi, punându- 
| pe masă, spuse: 

Iată, Sporus, am lucrat azi cu Seneca din zori şi până la 
amiază. Vezi ce mi-a dăruit la despărţire prietenul meu? 

Ochii rotunzi ai lui Sporus deveniră şi mai rotunzi ia 
vederea banului şi vinul apăru imediat în faţa lui Chilon, iar 
acesta, înmuindu-şi degetul în el, desenă un peşte pe masă 
şi spuse: 

Ştii ce înseamnă asta? 

Peştele? Ei, peştele-i peşte! 

Eşti prost, deşi torni atâta apă în vin, încât n-ar fi de 
mirare să apară şi un peşte în el. Ăsta-i un simbol care în 
limba filosofilor înseamnă surâsul Fortunei. Dacă l-ai fi 
ghicit, poate că ai fi făcut şi tu avere. Ascultă ce-ţi spun, 
respectă filosofia, că altfel am să schimb cârciuma, ceea ce 
de mult mă îndeamnă să fac prietenul meu intim, Petronius. 

Capitolul XIV. 

În următoarele câteva zile, Chilon nu mai apăru pe 
nicăieri. De când aflase de la Acteea că Ligia îl iubise, 
Vinicius dorea de o sută de ori mai mult s-o regăsească. 
Începu cercetările pe cont propriu, nevrând şi, de altfel, 
neputând să ceară ajutor împăratului, care, din cauza bolii 
micii Auguste era chinuit de îngrijorare. 

Nici la palat însă nu ajutară cu nimic nici jertfele aduse în 
temple, nici rugăciunile, nici arta medicală şi nici farmecele 
la care recurseseră ca la o ultimă speranţă. După o 
săptămână, copilul muri. Curtea imperială şi Roma se 
îndoliară, împăratul, care la naşterea copilului fusese nebun 
de bucurie, acum era nebun de disperare şi, închizându-se 
la el, două zile nu primi mâncare. Deşi palatul forfotea de 
mulţimea senatorilor şi a curtenilor grăbiţi să facă dovada 
durerii şi compătimirii lor, nu voia să vadă pe nimeni. 


Senatul se adună într-o şedinţă extraordinară, în care 
copila decedată fu declarată zeitate. Se hotări zidirea unui 
templu închinat ei şi numirea unui preot care să-i slujească 
la altar. Şi celelalte temple aduceau jertfe în cinstea 
moartei. Statuile ei fură suflate cu metale preţioase, 
înmormântarea fu fastuoasă; poporul admiră semnele de 
neţărmurită durere pe care le dădea împăratul, plângea 
împreună cu el, întindea mâinile după daruri şi, mai presus 
de orice, se minuna de spectacolul neobişnuit. 

Pe Petronius moartea asta îl nelinişti. Se ştia acum în toată 
Roma că Poppea o punea pe seama farmecelor. Îi ţineau 
isonul şi medicii, justificând în felul acesta ineficacitatea 
eforturilor lor, şi preoţii ale căror jertfe se dovediseră 
neputincioase, şi vrăjitorii care tremurau pentru viaţa lor, şi 
poporul. Acum, Petronius era bucuros că Ligia fugise. 
Totuşi, pentru că nu le dorea răul soţilor Aulus şi nici grija 
de sine însuşi şi de Vinicius nu-l părăsise - când fu 
îndepărtat chiparosul înfipt în faţa Palatinului în semn de 
doliu, se duse la recepţia oferită senatorilor şi curtenilor, ca 
să se convingă în ce măsură îşi plecase Nero urechea la 
zvonurile despre farmece şi să preîntâmpine urmările 
neplăcute. 

Presupunea, cunoscându-l bine, că Nero, deşi nu credea în 
farmece, are să se prefacă a crede, ca să-şi amăgească 
propria-i durere şi să aibă motiv să se răzbune pe cineva; şi 
chiar pentru a scăpa de bănuiala chinuitoare că zeii au 
început să-l pedepsească pentru păcatele şi crimele sale. 
Petronius nu credea că Nero ar putea iubi cu adevărat şi 
profund nici chiar pe propriul său copil. Era convins că aşa 
cum exagerase în adorarea lui, avea să exagereze şi în 
durere. Şi nu se înşelase. Nero asculta consolările 
senatorilor şi ale curtenilor cu faţa împietrită, cu ochii 
pironiţi în gol. Era limpede că - chiar dacă suferinţa lui era 
reală - îl preocupa mai ales impresia pe care o face durerea 
lui asupra celor de faţă. Pozând în Niobe93, dădea o 
reprezentaţie de durere părintească, aşa cum ar da-o un 


comediant pe scenă. Nu reuşea nici măcar să se menţină 
într-o poză a durerii tăcute şi împietrite. Din când în când 
mima gesturi ca şi cum şi-ar fi pus, chipurile, ţărână în cap, 
alteori gemea surd, iar când îl zări pe Petronius, sări în sus 
şi începu să strige cu o voce tragică, aşa ca să-l audă toţi: 

Eheu!... Şi tu eşti vinovat de moartea ei! După îndemnul 
tău a intrat între aceste ziduri duhul cel rău care printr-o 
privire a frânt viaţa în pieptul ei... Vai mie! Aş fi preferat ca 
ochii mei să nu mai fi văzut lumina lui Helios... Vai, mie! 
Eheu! Eheu! 

Şi, ridicând vocea tot mai mult, izbucni într-un țipăt 
disperat. Petronius hotări într-o clipă să joace totul pe un 
zar. Întinzând mâna, smulse repede năframa de mătase pe 
care Nero o purta întotdeauna la gât şi i-o puse pe gură. 

Stăpâne! spuse el cu gravitate. Dă foc Romei şi lumii 
întregi de durere, dar păstrează-ne vocea ta! 

Cei de faţă rămaseră uluiţi. Rămase uluit pentru o clipă 
însuşi Nero. Numai Petronius stătea impasibil. Ştia el prea 
bine ce face. Terpnos şi Diodor aveau doar poruncă expresă 
să-i astupe gura, dacă împăratul, ridicând prea mult glasul, 
şi l-ar fi pus în primejdie. 

Împărate, spuse el cu aceeaşi gravitate şi tristeţe, am avut 
o pierdere nemăsurată, să ne rămână măcar consolarea 
asta drept mângâiere! 

Faţa lui Nero tremură şi după o clipă în ochii lui luciră 
lacrimile. Deodată, îşi sprijini mâinile pe umerii lui 
Petronius şi, punând capul pe pieptul lui, începu să repete 
printre sughiţuri: 

Numai tu singur din toţi te-ai gândit la asta, tu singur, 
Petronius! Tu singur! 

Tigellinus se îngălbeni de invidie, iar Petronius spuse: 

Pleacă la Antium! Acolo a venit ea pe lume, acolo a pogorât 
asupra ta bucuria, acolo are să-ţi vină alinarea. Lasă ca 
aerul mării să-ţi împrospăteze gâtul tău divin; lasă ca 
pieptul tău să respire umezeala sărată. Noi, credincioşii tăi, 
vom merge pretutindeni după tine, îţi vom alina durerea 


prin prietenia noastră, iar tu ai să ne-o alini prin cântecul 
tău. 

Da, spuse Nero, îndurerat, am să scriu un imn în memoria 
ei şi am să-i compun muzica. 

Pe urmă ai să cauţi soare cald la Baiae. 

Pe urmă uitarea în Grecia. 

În patria poeziei şi a cântecului! 

Şi atmosfera împietrită, apăsătoare se risipea treptat, ca 
norii care acoperă soarele. Începu o discuţie, încă plină de 
tristeţe, dar şi de planuri de viitor referitoare la călătoriile 
impuse de anunţata vizită a lui Tiridates, regele Armeniei. 
Tigellinus încercă să mai amintească de farmece, însă 
Petronius, acum sigur fiind de succes, primi provocarea pe 
faţă. 

Tigellinus, spuse el, crezi oare că farmecele pot lovi în zei? 

Însuşi împăratul a vorbit de farmece, răspunse curteanul. 

Durerea a vorbit, nu împăratul, însă tu ce crezi despre 
asta? 

Zeii sunt mult prea puternici ca să fie atinşi de farmece. 

Atunci ai negat divinitatea împăratului şi a familiei lui? 

Peractun est94! mormăi Eprius Marcellus, care stătea 
alături, folosind strigătul pe care-l dădea poporul când un 
gladiator în arenă era lovit decisiv şi nu mai era nevoie să 
fie lichidat. 

Tigellinus îşi înăbuşi mânia. Între el şi Petronius exista de 
mult o rivalitate acerbă pentru câştigarea graţiilor lui Nero. 
Tigellinus avea avantajul că Nero în faţa lui se simţea mai la 
largul său. Până acum însă, de câte ori se ciocniseră, 
Petronius câştigase prin inteligenţă şi spirit. 

Aşa se întâmplă şi de astă dată. Tigellinus tăcu. Îşi notă 
doar în minte numele senatorilor care îl înconjurară imediat 
pe Petronius, când se retrase în fundul sălii, convins că, 
după cele întâmplate, el o să fie categoric favoritul 
împăratului. 

leşind din palat, Petronius se duse la Vinicius şi, 
povestindu-i incidentul cu împăratul şi Tigellinus, spuse: 


Deocamdată, sunt la adăpost de primejdie nu numai Aulus 
Plautius şi Pomponia, ci şi persoanele noastre, ba chiar şi 
Ligia, pe care n-au s-o mai caute fie numai pentru că l-am 
sfătuit pe maimuţoiul ăla cu barbă arămie să plece la 
Antium, iar de acolo la Neapolis sau Baiae. Şi are să plece, 
fiindcă în Roma n-a îndrăznit până acum să dea 
reprezentații în public, la teatru, şi ştiu că de multă vreme 
doreşte să dea o reprezentaţie la Neapolis. Pe urmă visează 
să plece în Grecia, unde vrea să cânte în toate oraşele mai 
importante şi apoi, împodobit cu cununile oferite de 
graeculi, să-şi facă intrarea triumfală în Roma. În acest 
timp, vom putea s-o căutăm liniştiţi pe Ligia şi s-o ascundem 
undeva în deplină siguranţă. Ei bine, nobilul nostru filosof 
nu a venit până acum? 

Nobilul tău filosof este un şarlatan. Nu! N-a fost, nu s-a 
arătat şi nici n-o să se mai arate! 

Eu am o părere ceva mai bună, dacă nu despre cinstea lui, 
cel puţin despre isteţimea lui. A luat o dată sânge pungii 
tale, are să revină măcar să încerce să-i mai ia sânge şi a 
doua oară. 

Să se păzească să nu-i iau eu sânge! 

Asta să n-o faci. Ai răbdare până te convingi că-i 
incontestabil un şarlatan. Nu-i mai da bani. În schimb, 
promite-i o răsplată bogată dacă-ţi aduce o informaţie 
sigură. Ai întreprins ceva şi pe cont propriu? 

Doi liberţi ai mei, Nimfidius şi Demas, o caută în fruntea a 
şaizeci de oameni. Acela dintre sclavi care o s-o găsească, 
are ca premiu eliberarea. În afară de asta, am trimis 
oameni pe toate drumurile care pornesc din Roma, ca să 
întrebe în hanuri de ligian şi de fată. Eu însumi am colindat 
oraşul ziua şi noaptea, contând pe o întâmplare norocoasă. 

Orice ai să afli, dă-mi de ştire, căci eu trebuie să plec la 
Antium. 

Bine. 

Iar dacă într-o bună dimineaţă, trezindu-te, ai să-ţi spui că 
nu merită să te chinuieşti şi să risipeşti atâtea eforturi 


pentru o singură fată, vino la Antium. Acolo, n-ai să duci 
lipsă de femei, nici de plăceri. 

Vinicius începu să se plimbe agitat prin încăpere. 
Petronius îl privi o vreme, pe urmă spuse: 

Spune-mi sincer - nu ca un exaltat mistuit de propriile sale 
năluciri, ci ca un om chibzuit care răspunde la o întrebare a 
prietenului său: Ligia asta te interesează tot atât de mult ca 
la început? 

Vinicius se opri brusc şi se uită la Petronius de parcă 
numai acum l-ar fi văzut pentru prima oară, pe urmă 
continuă să se plimbe prin încăpere. Era clar că abia se ţine 
să nu izbucnească. În cele din urmă, de durere şi mânie, de 
dor, de sentimentul propriei sale neputinţe, în ochii lui 
răsăriră două lacrimi care fură mai grăitoare pentru 
Petronius decât orice răspuns. 

Îngândurat, spuse: 

Lumea nu-i purtată pe umeri de Atlas, ci de femeie, şi cum 
se mai joacă uneori cu ea, de parc-ar fi o minge! 

Da! încuviinţă Vinicius. 

Se pregăteau să-şi ia rămas bun, când un sclav anunţă că 
Chilon Chilonides aşteaptă şi roagă să fie primit. 

Vinicius porunci să fie introdus imediat. Petronius spuse: 

Ha! Nu ţi-am spus?! Pe Hercule! Numai păstrează-ţi 
calmul; altfel, are să te domine elpe tine, nutupeel. 

Salutare şi plecăciuni nobilului tribun militar şi ţie, 
stăpâne! spuse Chilon, intrând. Fie ca fericirea asemenea 
să vă fie gloriei, iar faima voastră să cutreiere lumea 
întreagă, de la coloanele lui Hercule şi până la graniţele 
Arsacizilor. 

Salut, legiuitor al virtuţii şi înţelepciunii! Petronius. 

Însă Vinicius întrebă cu prefăcut calm: 

Ce veşti aduci? 

Prima dată ţi-am adus, stăpâne, speranţa. Acum îţi aduc 
certitudinea că fata va fi găsită. 

Asta înseamnă că n-ai găsit-o încă? 


Ah, stăpâne, am aflat însă înţelesul semnului pe care ţi l-a 
făcut. Ştiu cine sunt oamenii care au răpit-o şi ştiu printre 
adepţii cărei religii s-o caut. 

Vinicius era gata să sară de pe scaunul pe care şedea, însă 
Petronius îi puse palma pe umăr şi, întorcându-se spre 
Chilon, spuse: 

Continuă! 

Eşti absolut sigur, stăpâne, că fata ţi-a desenat pe nisip un 
peşte? 

Da! izbucni Vinicius. 

Atunci este creştină şi au răpit-o creştinii. 

Se lăsă o clipă de tăcere. 

Ascultă, Chilon, spuse Petronius în cele din urmă. Ruda 
mea ţi-a făgăduit pentru găsirea fetei o mare sumă de bani, 
dar şi o cantitate nu mai puţin respectabilă de bastoane, 
dacă vei încerca să-l înşeli. În prima variantă îţi vei cumpăra 
nu un scrib, ci trei, dar în a doua, toată ştiinţa celor şapte 
înţelepţi luaţi la un loc, la care am adăugat-o pea ta 
personală, n-ar ajunge să-ţi vindece rănile. 

Fata este creştină, stăpâne! exclamă grecul. 

Gândeşte-te, Chilon. Tu eşti un om deştept! Ştim că lunia 
Silana împreună cu Calvia Crispinilla au acuzat-o pe 
Pomponia Graecina că a adoptat credinţa creştină, dar ştim 
de asemenea că tribunalul de familie a absolvit-o de această 
învinuire. Ai vrea să ne sugerezi că Pomponia şi împreună 
cu ea Ligia ar putea să aparţină tagmei duşmanilor 
neamului omenesc, celor care otrăvesc bazinele şi fântânile, 
care cinstesc capul de măgar, ucid copiii şi se dedau la cel 
mai deşănţat dezmăţ? Gândeşte-te, Chilon, dacă teza pe 
care-o susţii nu se poate întoarce sub formă de antiteză pe 
spinarea ta. 

Chilon desfăcu mâinile în semn că nu-i vina lui, după care 
spuse: 

Stăpâne! Spune în greacă următoarea frază: Isus Christos, 
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. 

Bine, iată spun!... Şi ce-i cu asta? 


Acum, ia inițialele fiecăruia din aceste cuvinte şi uneşte-le 
ca să formeze un singur cuvânt. 

Peşte! spuse Petronius cu uimire. 

lată de ce peştele a devenit simbolul creştinilor, răspunse 
Chilon cu mândrie. 

Se lăsă un moment de tăcere. În argumentul grecului era 
totuşi ceva atât de neaşteptat, încât amândoi prietenii au 
rămas uimiţi. 

Vinicius, întrebă Petronius, nu te înşeli oare? Ligia ţi-a 
desenat cu adevărat un peşte? 

Pe toţi zeii subpământeni, poţi să înnebuneşti! strigă 
tânărul cu furie. Dacă mi-ar fi desenat o pasăre, aş fi spus: o 
pasăre! 

Deci, este creştină, repetă Chilon. 

Asta înseamnă, zise Petronius, că Pomponia şi Ligia 
otrăvesc fântânile, ucid copiii prinşi pe stradă şi se dedau la 
desfrâu! Prostii! Tu, Vinicius, ai fost mai mult timp în casa 
lor, eu am fost doar o dată, dar îl cunosc destul pe Aulus şi 
pe Pomponia, o ştiu pe Ligia destul ca să spun: calomnie şi 
prostii! Dacă peştele este simbolul creştinilor, ceea ce într- 
adevăr ar fi greu de negat, şi dacă ele sunt creştine, atunci 
pe Proserpina! se vede că creştinii nu sunt ceea ce credem 
noi. 

Vorbeşti ca Socrate, stăpâne, răspunse Chilon. Cine a 
cercetat vreodată pe un creştin? Cine a cunoscut învăţătura 
lor? Când am călătorit acum trei ani de la Neapolis încoace, 
spre Roma (0, de ce n-am rămas acolo?) s-a întovărăşit la 
drum cu mine un medic pe nume Glaucus, despre care se 
spunea că-i creştin; cu toate astea m-am convins că era un 
om bun şi virtuos. 

Oare nu de la acest virtuos om ai aflat acum ce înseamnă 
peştele? 

Din păcate, nu, stăpâne! Pe drum, într-un han, cineva l-a 
înjunghiat pe acel bătrân cumsecade. Pe soţia şi copilul lui i- 
au luat negustorii de sclavi, iar eu, sărind în apărarea lor, 
am pierdut aceste două degete. Dar, deoarece printre 


creştini, după cum se spune, se întâmplă miracole, am 
speranţa că au să-mi crească la loc. 

Cum asta? le-ai făcut creştin? 

De ieri, stăpâne! De ieri! Peştele acesta m-a făcut creştin. 
lată ce putere are! Şi peste câteva zile am să fiu cel mai 
zelos dintre zeloşi, ca să am acces la toate tainele lor. Când 
au să-mi înlesnească accesul la toate tainele lor, am să ştiu 
unde se ascunde fata. Atunci creştinarea mea are să-mi 
aducă foloase mai mari decât filosofia. Am făcut legământ 
cu Mercur, că dacă are să-mi ajute s-o găsesc pe fată am să- 
i jertfesc două junci de aceeaşi vârstă şi aceeaşi mărime, 
cărora am să poruncesc să li se aurească coarnele. 

Deci creştinarea ta de ieri şi filosofia ta mai veche îţi 
permit să crezi în Mercur? 

Cred întotdeauna în ceea ce-mi foloseşte. Asta-i filosofia 
mea, care mai ales lui Mercur ar trebui să-i placă. Din 
nefericire, ştiţi, iluştri stăpâni, ce zeu bănuitor este el. Nu 
crede în promisiuni fie chiar şi ale celor mai nepătaţi 
filosofi. Ar prefera poate să primească juncile anticipat, 
numai că aşa ceva cere o cheltuială colosală. Nu oricine e 
Seneca! Mie nu-mi dă mâna. Dacă nobilul Vinicius ar vrea, 
în contul sumei pe care mi-a promis-o... ceva... 

Nici un obol, Chilon! spuse Petronius. Nici un obol! 
Mărinimia lui Vinicius o să depăşească chiar şi speranţele 
tale nesăbuite, însă numai după ce Ligia va fi găsită, adică 
atunci când o să ne arăţi ascunzătoarea ei. Mercur o să fie 
nevoit să-ţi acorde credit în privinţa celor două junci, deşi 
nu mă mir de elcă nu-i dispus s-o facă şi recunosc în asta 
înţelepciunea lui. 

Ascultaţi-mă, iluştri stăpâni! Descoperirea pe care am 
făcut-o este mare. Pe fată n-am găsit-o până acum, am găsit 
în schimb calea pe care trebuie căutată. Iată, aţi trimis 
liberţi şi sclavi în tot oraşul şi în provincie. V-a dat vreunul 
dintre ei vreo ştire? Nu! Numai eu singur v-am dat. Şi am 
să vă mai spun ceva. Chiar şi printre sclavii voştri pot să fie 
creştini, iar voi să nu ştiţi, căci superstiţia asta s-a răspândit 


pretutindeni. Aceşti sclavi, îl loc să vă ajute, au să vă 
trădeze. E periculos şi faptul că mă văd aici. De aceea, 
nobile Petronius, porunceşte-i tăcere Eunicei, iar tu, tot atât 
de nobil Vinicius, scoate zvonul că ţi-am vândut o alifie 
pentru cai, care îţi asigură victoria la curse... Numai eu am 
să-i caut pe fugari unde trebuie, şi numai eu să-i descopăr, 
iar voi să aveţi încredere în mine şi fiţi convinşi că orice voi 
primi anticipat va fi pentru mine doar un stimulent, căci mă 
voi simţi îndreptăţit să sper mai mult şi-mi va spori 
siguranţa că am să primesc răsplata promisă. Ah, da! Ca 
filosof dispreţuiesc banii, deşi nici Seneca, nici Musonius şi 
nici Cornutus nu-i dispreţuiesc, deşi niciunul dintre ei nu şi- 
a pierdut degetele, sărind în apărarea cuiva, şi pot să-şi 
scrie singuri operele, transmiţându-şi numele posterităţii. 
În afară de sclavul pe care doresc să-l cumpăr şi în afară de 
Mercur, căruia i-am promis o juncă (şi ştiţi cât s-au scumpit 
vitele), însăşi cercetarea aduce după sine o mulţime de 
cheltuieli. Ascultaţi-mă cu răbdare! Iată, în aceste câteva 
zile, am făcut răni la picioare de atâta mers. Am umblat prin 
cârciumi, ca să vorbesc cu oamenii, pe la brutari, măcelari, 
negustori de ulei, pe la pescari. Am cutreierat toate străzile 
şi fundăturile. Am fost prin ascunzătorile sclavilor fugiţi. Am 
pierdut aproape o sută de aşi la mora. Am fost la spălătorii, 
uscătorii şi birturi. l-am vizitat pe cărăugşii cu măgarii şi pe 
sculptori. l-am vizitat pe vracii care vindecă de băşică şi 
scot dinţi. Am vorbit cu negustorii de smochine uscate. Am 
umblat prin cimitire. Şi ştiţi de ce? Uite, pentru ca să 
desenez pretutindeni un peşte, să-i privesc pe oameni în 
ochi şi să ascult ce spun când văd semnul acela. Multă 
vreme, fără nici un rezultat. Într-o zi, am văzut un sclav 
bătrân lângă o fântână. Scotea apă cu găleata şi plângea. 
Apropiindu-mă de el, l-am întrebat de ce plânge. Aşezându- 
ne pe treptele fântânii, mi-a povestit că toată viaţa a adunat 
sesterţ cu sesterţ ca să-şi răscumpere fiul iubit, însă 
stăpânul lui, un oarecare Pansa, când a văzut banii i-a luat, 
iar pe fiu l-a reţinut mai departe în sclavie. „Şi aşa plâng - 


zicea bătrânul - căci, deşi repeta: «facă-se voia Domnului», 
nu pot, păcătosul de mine, să-mi rețin lacrimile”. Auzindu-l, 
mi-a venit o inspiraţie. Înmuind degetul în găleată, am 
desenat un peşte, iar el mi-a răspuns: „Şi eu am credinţă în 
Dumnezeu”. Apoi l-am întrebat: „M-ai recunoscut după 
semn?” Ela zis: „Da şi pacea fie cu tine!” 

Atunci am început să-l trag de limbă şi moşneagul, 
cumsecade, mi-a spus totul. Stăpânul lui, Pansa acela, el 
însuşi libert al marelui Pansa, furnizează pietre de Tibru la 
Roma, pe care sclavii şi oameni tocmiţi cu bani le descarcă 
din plute şi le cară la casele care se construiesc. Le cară în 
timpul nopţii ca să nu încurce circulaţia pe străzi. Printre ei 
lucrează mulţi creştini şi fiul lui, însă e o muncă peste puteri 
şi de aceea voia să-l răscumpere, dar Pansa a reţinut şi 
banii, şi sclavul. Spunând acestea, a început din nou să 
plângă, iar eu mi-am amestecat lacrimile cu ale lui, ceea ce 
nu mi-a fost greu, fiindcă am inimă miloasă şi mai simţeam 
şi junghiuri în picioare de atâta umblat. I-am destăinuit, 
lamentându-mă şi eu, că am venit de câteva zile de la 
Neapolis şi nu cunosc pe nimeni dintre fraţi şi nu ştiu unde 
se adună ca să se roage împreună. El s-a mirat că creştinii 
din Neapolis nu mi-au dat scrisori către fraţii din Roma. I- 
am spus că mi s-au furat pe drum. Atunci, mi-a zis să vin 
noaptea pe malul râului şi el are să mă conducă la casele de 
rugăciune şi la mai marii care conduc comunitatea creştină. 
Lucru pe care auzindu-l, m-am bucurat, aşa că i-am dăruit 
suma necesară pentru răscumpărarea fiului, în speranţa că 
mărinimosul Vinicius mi-o va restitui îndoit... 

Chilon, spuse Petronius, în povestirea ta minciuna pluteşte 
pe deasupra adevărului ca uleiul la suprafaţa apei. Ai adus 
ştiri importante, nu neg asta. Afirm chiar că a fost făcut un 
pas mare pe calea găsirii Ligiei, însă nu-ţi unge cu minciuni 
informaţiile. Cum se numeşte bătrânul de la care ai aflat că 
creştinii se recunosc cu ajutorul semnului peşte? 

Euricius, stăpâne. Biet bătrân nenorocit! Mi-a amintit şi de 
medicul Glaucus, pe care l-am apărat de tâlhari şi cu asta 


m-a mişcat şi mai mult. 

Că l-ai cunoscut, te cred, şi de asemenea că ai să reuşeşti 
să foloseşti cunoştinţa asta, însă bani nu i-ai dat. Nu i-ai dat 
nici un as, mă înţelegi? Nu i-ai dat nimic. 

Dar i-am ajutat să ridice căldările şi de fiul lui am vorbit cu 
cea mai mare compătimire. Da, stăpâne! Ce poteu să 
ascund în faţa spiritului pătrunzător al lui Petronius? 
Adevărat, nu i-am dat bani, sau mai degrabă i-am dat, dar 
numai în gând, lucru cu care, dac-ar fi fost un adevărat 
filosof, ar fi trebuit să se mulţumească... Şi i-am dat pentru 
că am considerat o asemenea faptă ca absolut necesară şi 
folositoare, pentru că, gândeşte-te, stăpâne: mi-a făcut 
dintr-o dată prieteni pe toţi creştinii, mi-a deschis poarta 
spre inima şi încrederea lor. 

Adevărat, spuse Petronius, şi ar fi trebuit să-l răsplăteşti. 

Tocmai de aceea am venit aici, ca să traduc intenţia în fapt. 

Petronius se întoarse spre Vinicius: 

Porunceşte să i se dea cinci mii de sesterţi, dar numai în 
gând... Însă Vinicius zise: 

Îți dau un băiat care are să ducă suma necesară, iar tu ai 
să-i spui lui Euricius că băiatul este sclavul tău şi ai să-i dai 
bătrânului banii. Şi deoarece ai adus o veste importantă, ai 
să primeşti încă pe atâta şi pentru tine. Vino astă seră după 
băiat şi după bani. 

lată un adevărat cezar, zise Chilon. Permite, stăpâne, să-ţi 
dedic opera mea, dar permite de asemenea ca astă seară să 
vin numai după bani, căci Euricius mi-a spus că au 
descărcat de-acum toate plutele şi că altele noi au să 
sosească de la Ostia abia peste câteva zile. Pace vouă! Aşa- 
şi iau creştinii rămas bun... Am să-mi cumpăr o sclavă, adică 
am vrut să spun un sclav. Peştii se pescuiesc cu undiţa, iar 
creştinii se prind cu peşte. Pax vobiscum! Pax! Pax!... Pax!... 

Capitolul XV. 

Petronius către Vinicius: „Îţi trimit printr-un sclav de 
încredere scrisoarea asta din Antium, la care, deşi mâna ta 
este obişnuită mai mult cu spada şi lancea decât cu pana, 


sper că-mi vei răspunde prin acelaşi trimis, fără prea mare 
întârziere. Te-am lăsat pe urma cea bună şi plin de 
speranţă, cred deci că ori ţi-ai şi astâmpărat dorinţele dulci 
în braţele Ligiei, ori ai să ţi le astâmperi în curând, mai 
înainte ca adevăratul vifor al iernii să bântuie peste 
Campania dinspre culmile Soractelui. O, dragă Vinicius! Fie 
ca maestră să-ţi fie zeiţa de aur a Ciprului, iar tu să fii 
maestrul acelei aurore ligiene care fuge de soarele 
dragostei. Aminteşte-ţi întotdeauna că marmura în sine, 
chiar şi cea mai scumpă, nu înseamnă nimic, că îşi 
dobândeşte adevărata ei valoare abia atunci când mâna 
sculptorului o transformă în capodoperă. Fii şi tu un 
asemenea sculptor, carissime! Să iubeşti nu e suficient, 
trebuie să ştii să iubeşti şi trebuie să ştii să înveţi pe altul 
arta dragostei. Plăcerea o simte şi plebea, şi chiar şi 
animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se 
deosebeşte de animale. El transformă dragostea într-o artă 
nobilă şi, bucurându-se de ea, e conştient de toată valoarea 
ei divină. Astfel nu-şi satisface numai trupul, ci şi sufletul. 
Adesea, când mă gândesc la deşertăciunea, nesiguranța şi 
plictiseala vieţii noastre de aici, îmi spun că poate tu ai fost 
mai înţelept alegând războiul şi dragostea, decât viaţa la 
curtea împăratului, căci numai pentru aceste două lucruri 
merită să te naşti şi să trăieşti. 

În război ai fost norocos, fii şi în dragoste, iar dacă eşti 
curios de ceea ce se petrece la curtea împăratului, am să te 
informez din când în când. 

Stăm deci la Antium şi ne îngrijim vocea noastră divină, 
simţim în continuare aceeaşi ură pentru Roma, iar peste 
iarnă avem de gând să ne ducem la Baiae ca să dăm 
reprezentații publice la Neapolis, ai cărui locuitori, ca nişte 
greci ce sunt, au să ne aprecieze mai bine decât neamul de 
lupi de pe malurile Tibrului. Au să se adune oameni din 
Baiae, Pompei, Puteoli, Cumae, Stabies, aplauzele şi 
cununile n-au să lipsească, şi asta are să fie un impuls 
pentru expediţia proiectată în Achaia. 


Şi amintirea micii Augusta? Da! încă o mai plângem. 
Cântăm imnuri de compoziţie proprie atât de minunate, 
încât de invidie sirenele s-au ascuns în cele mai adânci 
peşteri ale Amfitritei95. În schimb, ne-ar asculta cu plăcere 
delfinii, de nu i-ar împiedica vuietul mării. Durerea noastră 
nu s-a domolit până acum, aşa că o arătăm oamenilor în 
toate chipurile în care ne-o arată sculptura, având grijă să 
ne vină bine, urmărind cu atenţie dacă oamenii ştiu să 
aprecieze frumuseţea asta. Ah, dragul meu! Vom muri ca 
nişte bufoni şi comedianţi. 

Sunt aici toţi curtenii şi toate curtenele, ne mai socotindu- 
le pe cele cinci sute de măgăriţe în al căror lapte se 
îmbăiază Poppea şi pe cele zece mii de slugi. Uneori e vesel. 
Calvia Crispinilla îmbătrâneşte, se spune că după multe 
rugăminţi Poppea i-a îngăduit să facă baie imediat după ea. 
Lucan a pălmuit-o pe Nigidia, bănuind-o c-ar avea legături 
cu un gladiator. Sporus şi-a pierdut nevasta la zaruri cu 
Senecion. lorquatus Silanus mi-a oferit pentru Eunice 
patru roibi care au să câştige cu siguranţă întrecerile de 
anul acesta. N-am primit! Îţi mulţumesc, de asemenea, şi ţie 
că na-i primit-o. În ceea ce-l priveşte pe Torquatus Silanus, 
nici nu bănuieşte sărmanul că-i de pe-acum mai mult o 
umbră decât un om. Moartea lui este hotărâtă. Ştii care-i 
vina lui? E strănepotul divinului August. Nu există scăpare 
pentru el. Aşa-i lumea noastră! 

Era vorba, după cum ştii, să ne viziteze Tiridates, însă 
Vologesius ne-a trimis o scrisoare jignitoare. Deoarece a 
cucerit Armenia, cere să-i fie lăsată pentru Tiridates, el în 
orice caz nu ne-o cedează. Pur şi simplu, bătaie de joc! 
Deci, am hotărât război. Lui Corbulon i se conferă puterea 
ce-o avea marele Pompeius pe vremea luptelor cu piraţii 
marini. A fost un moment, când Nero a şovăit: se teme 
probabil de gloria pe care o poate dobândi Corbulon în caz 
de victorie. S-au gândit chiar să dea comanda supremă lui 
Aulus al nostru. S-a împotrivit Poppea, pe care virtutea 
Pomponiei o irită în mod vădit. 


Vatinius a făgăduit să ne arate lupte extraordinare de 
gladiatori la Benevent. Iată unde ajung cizmarii în timpurile 
noastre! În ciuda zicalei: ne sutor supra crepidam96! 
Vitellius - descendentul unui cizmar, iar Vatinius - fiul drept 
al unui cizmar! Poate că el însuşi a cusut încălţăminte. 
Histrionul Aliturus a jucat splendid ieri în Oedip. L-am 
întrebat, ca pe un evreu, dacă creştinii şi evreii sunt acelaşi 
lucru? Mi-a răspuns că evreii au o religie de veacuri, iar 
creştinii sunt o sectă nouă care a luat fiinţă nu demult în 
Iudeea. A fost răstignit acolo, în vremea lui Tiberius, un 
anumit om, ai cărui adepţi se înmulţesc pe zi ce trece, căci îl 
consideră zeu. Se pare că nu vor să recunoască nici un fel 
de alţi zei, mai ales pe ai noştri. Nu înţeleg prin ce i-ar 
stingheri. 

Tigellinus nu-şi mai ascunde duşmănia faţă de mine. Până 
acum n-a reuşit să mă învingă - deşi are un avantaj asupra 
mea. Are mai multă grijă de viaţa lui şi este mult mai ticălos 
decât mine, ceea ce-l apropie de Ahenobarbus. Aceştia doi, 
mai devreme sau mai târziu, se vor înţelege şi atunci soarta 
mea o să fie pecetluită. Când se va întâmpla asta, nu ştiu, 
dar, deoarece oricum trebuie să se întâmple, termenul n- 
are importanţă. Deocamdată, trebuie să mă distrez. Viaţa în 
sine n-ar fi fost rea, dacă nu era Barbă-Arămie. Datorită lui, 
uneori ţi se face scârbă de tine însuţi. Degeaba mă 
amăgesc, spunându-mi că lupta pentru favorurile lui nu-i 
decât un joc, sau un şir de simple dispute în care victoria nu 
face decât să-ţi flateze amorul propriu. Uneori, mi se pare 
că sunt un fel de Chilon, cu nimic mai bun decât el. Când n- 
are să-ţi mai fie de folos, trimite-mi-l. Îmi place vorba lui 
colorată. Salută din partea mea pe divina ta creştină, sau 
mai degrabă, roag-o, în numele meu, să nu fie rece ca un 
peşte faţă de tine. Scrie-mi despre sănătatea ta, scrie-mi 
despre dragoste, să ştii să iubeşti şi s-o înveţi şi pe ea să 
iubească, adio!” 

M. C. Vinicius către Petronius: „Pe Ligia încă n-am găsit-o. 
Dacă n-aş spera s-o găsesc în curând, nici nu ţi-aş 


răspunde. Când nu mai speri, ţi se urăşte de viaţă şi nici să 
scrii nu mai ai chef. Am vrut să controlez dacă nu cumva 
Chilon mă înşeală şi în noaptea când a venit după bani, 
pentru Euricius, m-am înfăşurat într-o mantie de soldat şi 
m-am luat pe furiş după el şi după băiatul pe care il-am dat 
să-l însoţească. Când au ajuns la faţa locului, i-am urmărit 
de departe, ascuns după un stâlp din port. M-am convins că 
Euricius nu-i un personaj imaginar. Jos, la râu, câteva zeci 
ele oameni descărcau la lumina torţelor pietre dintr-o 
luntre mare şi le aşezau pe mal. L-am văzut pe Chilon 
apropiindu-se de ei şi vorbindu-i unui bătrân, care după o 
clipă i-a căzut la picioare. Alţii s-au strâns cerc în jurul lor, 
scoțând strigăte de uimire. Sub ochii mei băiatul a întins 
punga lui Euricius care, luând-o, a început să se roage cu 
mâinile ridicate spre cer, iar alături de el a îngenuncheat şi 
un al doilea, probabil fiul său. Chilon a mai spus ceva ce nu 
am putut să aud şi i-a binecuvântat pe cei doi îngenuncheaţi 
cât şi pe ceilalţi făcând în aer semne în formă de cruce, pe 
care probabil ei o cinstesc, căci au îngenuncheat cu toţii. Aş 
fi vrut să cobor între ei şi să promit trei asemenea pungi 
aceluia care mi-o va afla pe Ligia, dar mi-a fost teamă să nu- 
i stric lui Chilon aranjamentele şi, după o clipă de 
chibzuială, am plecat. 

Asta s-a întâmplat cam la vreo douăsprezece zile de la 
plecarea ta. De atunci, Chilon a mai fost la mine de câteva 
ori. Mi-a spus că a ajuns să aibă mare trecere printre 
creştini. Zice că n-a găsit-o până acum pe Ligia, fiindcă sunt 
mulţimi nenumărate numai în Roma, aşa că nu toţi se 
cunosc între ei, sunt foarte prevăzători şi, în general, 
vorbesc puţin, el însă îmi garantează că numai să ajungă la 
mai marii lor, numiţi prezbiteri, şi are să reuşească să le 
afle toate tainele. Pe câţiva dintre ei i-a şi cunoscut şi a 
încercat să-i iscodească, însă cu multă grijă, ca să nu le 
trezească bănuiala prin curiozitatea lui, îngreunând astfel 
acţiunea. Şi, deşi mi-e greu să aştept şi am ajuns la capătul 
râbdării, simt că are dreptate şi aştept. 


A aflat, de asemenea, că pentru rugăciune au locuri 
comune, unele în afara porţilor oraşului, în case pustii, sau 
chiar în arenaria. Acolo îl adoră pe Christos, cântă şi petrec. 
Asemenea locuri sunt multe. Chilon presupune că Ligia 
merge în altele decât Pomponia, anume ca în caz de 
judecată şi cercetări, să poată jura cu inima curată că nu 
ştie unde-i adăpostită. Poate că prezbiterii au sfătuit-o să fie 
aşa de prudentă. Când Chilon are să cunoască aceste locuri, 
am să merg şi eu împreună cu el şi, dacă zeii au să-mi 
permită s-o zăresc pe Ligia, îţi jur că de data asta n-are să 
scape din mâinile mele. 

Mă gândesc mereu la locurile acelea de rugăciune. Chilon 
nu vrea să mă duc cu el. Se teme, dar eu nu pot să stau în 
casă. Am s-o recunosc dintr-o dată chiar travestită, sau cu 
faţa acoperită. Ei se strâng acolo noaptea, dar eu am s-o 
recunosc, şi noaptea. Aş recunoaşte-o oriunde, numai după 
mişcări şi după glas. Am să merg şi eu deghizat mereu la 
ea, aşa că am s-o recunosc. Chilon trebuie să vină mâine, să 
mergem acolo. Am să iau şi arme cu mine. Câţiva din sclavii 
mei trimişi în provincie s-au întors fără nici un rezultat. Însă 
acum sunt sigur că ea este aici, în Roma, poate chiar prin 
apropiere. Am vizitat şi singur mai multe case, sub pretext 
că vreau să le închiriez. La mine are să-i fie de o sută de ori 
mai bine, căci acolo trăieşte un furnicar de sărăcime. Doar 
n-am să fiu zgârcit tocmai faţă de ea. Scrii că am ales bine: 
da, am ales grijile şi frământările. O să cercetez mai întâi 
casele din oraş, apoi pe cele de dincolo de porţi. Îmi aduc 
speranţe noi fiecare zi care vine, altfel n-aş mai putea trăi. 
Spui că trebuie să ştii să iubeşti. Am ştiut şi eu să vorbesc 
de dragoste cu Ligia, dar acum doar tânjesc şi-l aştept pe 
Chilon. Mi-e nesuferit să stau în casă. Adio!” 

Capitolul XVI. 

A trecut însă destulă vreme şi Chilon nu s-a mai arătat, iar 
Vinicius nu mai ştia ce să creadă. Degeaba îşi tot spunea că 
cercetările, ca să ducă la un rezultat, trebuie făcute cu 
încetul. Sângele-i fierbinte şi firea lui repezită se revoltau 


împotriva glasului raţiunii. Să nu faci nimic, să stai cu 
mâinile încrucişate, în expectativă, era ceva cu totul opus 
caracterului său. Aşteptarea îl scotea din sărite. Se 
convinse că hoinăreala pe străzile oraşului, în mantie 
neagră de sclav, e zadarnică, nu-i decât o amăgire a 
propriei lui inactivităţi şi n-are cum să-i liniştească. Liberţii 
lui, oameni ageri, cărora le poruncise să caute pe cont 
propriu, se arăâtaseră de o sută de ori mai puţin 
îndemânatici decât Chilon. În acelaşi timp, dragostea pe 
care o nutrea pentru Ligia nu împiedica să se trezească în 
sufletul lui o îndârjire de jucător care vrea să câştige. Aşa 
fusese Vinicius întotdeauna. Din anii cei mai fragezi, făcuse 
tot ce voise cu patima omului care nu înţelege c-ar putea 
exista ceva la care trebuie să renunţe. Disciplina militară 
pusese la timp, ce-i drept, o frână caracterului său 
nestăpânit, dar totodată sădise în el convingerea că fiecare 
ordin pe care-l dădea subalternilor săi trebuie să fie 
îndeplinit, iar şederea mai îndelungată în Răsărit, printre 
oameni docili şi învăţaţi cu supunerea de sclav, l-a întărit în 
convingerea că pentru voinţa lui nu există oprelişti. Mai 
sângera acum şi amorul lui propriu greu rănit. La toate 
acestea se mai adăuga faptul că fuga Ligiei era pentru el 
ceva de neînțeles, o enigmă cu a cărei dezlegare îşi chinuia 
mintea până-n pragul nebuniei. Simţea că Acteea spusese 
adevărul şi că el nu-i fusese indiferent Ligiei. Dar dacă era 
aşa, de ce a preferat o viaţă pribeagă, în mizerie, dragostei 
lui, mângăierilor şi traiului în casa lui îndestulată? La 
întrebarea asta nu găsea răspuns. În schimb, ajunsese la o 
anumită convingere, încă tulbure, că între el şi Ligia, între 
credinţele lor, între lumea lui şi a lui Petronius şi lumea 
Ligiei şi a Pomponiei Graecina exista o deosebire şi o 
adâncă neînțelegere ca o prăpastie, pe care nimic nu poate 
s-o umple. Atunci avea sentimentul că pierderea Ligiei e 
inevitabilă, iar la gândul acesta îi pierea şi bruma de 
echilibru în care voia să-l menţină Petronius. Avea momente 
când nici el nu mai ştia dacă o iubeşte sau o urăşte pe Ligia, 


ştia doar că trebuie s-o găsească şi că ar prefera să-l înghită 
pământul, decât să n-o mai vadă şi să n-o posede. Cu 
puterea închipuirii o vedea uneori atât de amănunţit de 
parcă ar fi fost în faţa lui. Îşi amintea fiecare cuvânt pe care 
i-l spusese şi pe care-l auzise de la ea. O simţea aproape, la 
pieptul lui, în braţele lui şi atunci dorinţa îl mistuia ca o 
flacără. O iubea şi o chema. Când se gândea că l-a iubit, că 
ar fi putut să-i ofere de bunăvoie tot ce ar fi dorit de la ea, îl 
cuprindea o durere grea, nemărginită şi o mare duioşie îi 
îneca sufletul ca un val. Avea şi momente când turba de 
furie şi se complăcea gândindu-se la umilinţele şi torturile 
cărora o s-o supună pe Ligia când o s-o găsească. Voia 
numai s-o aibă, dar s-o aibă ca pe o sclavă călcată în 
picioare, şi în acelaşi timp simţea că, dacă ar avea 
posibilitatea să aleagă între a fi sclavul ei, sau a n-o mai 
vedea niciodată în viaţă, ar prefera să fie sclavul ei. Erau 
zile când se gândea la urmele pe care le-ar lăsa bastoanele 
pe trupul ei trandafiriu şi-n acelaşi timp îi venea să sărute 
urmele acelea. Şi se gândea uneori că ar fi fericit dacă ar 
putea s-o ucidă. 

Zbuciumat, obosit de nesiguranţă şi remuşcări, sănătatea i 
se zdruncină şi chiar şi frumuseţea lui păli. Deveni un 
stăpân neînțeles şi chiar crud. Sclavii şi chiar liberţii se 
apropiau de el tremurând, iar după ce pedepsele începură 
să curgă asupra lor fără nici un motiv, tot atât de crunte pe 
cât erau de nedrepte, prinseră să-l urască în taină. lar el, 
dându-şi seama de asta şi simţindu-şi însingurarea, devenea 
şi mai crud şi mai răzbunător. Acum se stăpânea numai în 
privinţa lui Chilon, de teamă să nu înceteze cercetările, iar 
acesta, ghicind ce se întâmplă, începu să-l ducă de nas, 
dovedindu-se tot mai pretenţios. Mai înainte, la fiecare 
vizită îl asigura pe Vinicius că treaba o să meargă uşor şi 
repede, acum descoperea greutăţi la fiecare pas, 
neîncetând, ce-i drept, să-l asigure de rezultatul sigur al 
cercetărilor. Nu-i ascundea însă - pasămite - că ele 
trebuiau să dureze încă mult. 


Veni, în sfârşit, după lungi zile de aşteptare, cu faţa atât de 
posomorită, că tânărul îngălbeni când îl văzu şi, repezindu- 
se la el, abia avu putere să întrebe: 

Nu-i printre creştini? 

Ba da, stăpâne, răspunse Chilon, dar l-am găsit printre ei 
şi pe medicul Glaucus. 

Despre ce vorbeşti? Cine-i acela? 

Ai uitat, stăpâne, de bătrânul cu care am călătorit de la 
Neapolis spre Roma. Apărându-l, am pierdut aceste două 
degete, pierdere care nu-mi permite să ţin pana în mână. 
Tâlharii care i-au răpit soţia şi copilul l-au înjunghiat cu un 
cuţit. L-am lăsat în agonie în hanul de lângă Minturnae şi l- 
am plâns îndelung. Din păcate, m-am convins că trăieşte şi 
că ţine de comunitatea creştină din Roma. 

Vinicius, care nu putea înţelege despre ce-i vorba, bănui 
doar că acel Glaucus e o piedică în găsirea Ligiei. Îşi înăbuşi 
mânia care-l năpădise şi zise: 

Dacă l-ai apărat, ar trebui să-ţi fie recunoscător şi să te 
ajute. 

Ah, ilustre tribun! Nici măcar zeii nu sunt recunoscători 
întotdeauna, darămite oamenii. Da! Ar trebui să-mi fie 
recunoscător. Din nefericire însă, e un bătrân cu mintea 
slabă, întunecată de vârstă şi de necazuri, din care cauză 
nu numai că nu-mi este recunoscător, dar, după cum am 
aflat de la coreligionarii săi, mă învinuieşte că m-aş fi înţeles 
cu tâlharii, că eu sunt cauza nenorocirilor lui. lată care-mi 
este răsplata pentru cele două degete! 

Sunt sigur, mişelule, că aşa a fost cum spune el! zise 
Vinicius. 

În cazul acesta ştii chiar mai mult decât el, stăpâne, 
răspunse cu demnitate Chilon, fiindcă el numai presupune 
că ar fi fost aşa, ceea ce nu l-ar împiedica însă să cheme 
creştinii şi să se răzbune crunt pe mine. Ar face-o cu 
siguranţă, iar alţii tot cu siguranţă l-ar ajuta. Din fericire, 
nu-mi cunoaşte numele, iar în casa de rugăciuni în care ne- 
am întâlnit nu m-a observat. Eu însă l-am recunoscut 


imediat şi în primul moment am vrut să-l îmbrăţişez. M-au 
reţinut numai prudenţa şi obiceiul de a mă gândi înainte de 
a face un pas. Aşa că, după ce-am ieşit din casa de 
rugăciuni, am întrebat despre el, iar cei care-l cunosc mi-au 
spus că este un om pe care l-a trădat un tovarăş de drum de 
la Neapolis... Altfel n-aş fi avut de unde să ştiu că el aşa 
prezintă lucrurile. 

Ce-mi pasă mie de asta?! Spune ce-ai văzut la casa de 
rugăciuni. 

Ţie nu-ţi pasă, stăpâne, dar mie îmi pasă exact cât şi de 
propria mea piele. Deoarece vreau ca ştiinţa mea să dăinuie 
mai mult decât mine, prefer să renunţ la răsplata pe care 
mi-ai promis-o decât să-mi expun viaţa pentru nişte amărâţi 
de bani; doar şi fără ei, ca un veritabil filosof, pot să trăiesc 
şi să caut adevărul divin. 

Însă Vinicius se apropie de el ameninţător şi-i spuse, 
scrâşnind: 

Dar cine ţi-a spus că te aşteaptă moartea mai degrabă din 
mâna lui Glaucus decât dintr-a mea? De unde ştii, câine, că 
n-ai să fii imediat îngropat în grădina mea? 

Chilon, care era un laş, se uită speriat la Vinicius, 
înțelegând că dacă mai spune o vorbă nechibzuită a isprăvit 
cu viaţa. 

Am s-o caut, stăpâne, şi am s-o găsesc! strigă el repede. 

Se lăsă o tăcere grea. Nu se mai auzea decât respiraţia 
gâfâită a lui Vinicius şi cântecul îndepărtat al sclavilor care 
lucrau în grădină. 

Abia după câteva clipe, dându-şi seama că tânărul 
patrician s-a mai liniştit, grecul spuse: 

Moartea a trecut pe lângă mine, dar am privit-o în faţă cu 
calmul lui Socrate. Nu, stăpâne! N-am spus că renunţ s-o 
caut pe fată, ci am vrut doar să înţelegi cât de mare-i 
pericolul care mă paşte, căutând-o. La un moment dat, te-ai 
îndoit că Euricius există şi, deşi, te-ai convins cu propriii tăi 
ochi că fiul tatălui meu ţi-a spus adevărul, acum mă 
bănuieşti că l-am născocit pe Glaucus. Din păcate! Dacă el 


ar fi doar o născocire, aş putea să umblu printre creştini în 
cea mai deplină siguranţă, aşa cum umblam mai înainte, şi 
aş da bucuros pentru asta pe biata sclavă bătrână pe care 
am cumpărat-o acum trei zile ca să aibă grijă de bătrâneţea 
şi infirmitatea mea. Glaucus însă trăieşte, stăpâne, şi dacă 
s-ar întâmpla să mă vadă, tu n-ai mai apuca să mă vezi de 
loc şi în cazul acesta cine ţi-ar mai găsi fata? 

Ajuns aici, tăcu din nou şi-şi şterse lacrimile, apoi continuă: 

Atâta timp cât trăieşte Glaucus, cum s-o caut? În fiecare 
clipă pot să-l întâlnesc, iar dacă-l întâlnesc voi pieri şi o dată 
cu mine vor înceta cercetările. 

Ce urmăreşti? Ce sfat dai? Ce vrei să faci? întrebă Vinicius. 

Aristotel mă învaţă, stăpâne, că trebuie să renunţi la 
lucrurile mici de dragul celor mari, iar regele Priam spunea 
adesea că bătrâneţea este o povară grea. Iată astfel că 
povara bătrâneţii şi a nenorocirilor îl apasă pe Glaucus de 
mult şi atât de rău, încât moartea ar fi pentru el o 
binefacere. Căci ce este, moartea, după Seneca, dacă nu o 
eliberare?... 

Maimuţăreşte-te cu Petronius, nu cu mine şi spune odată, 
ce vrei? 

Dacă virtutea este maimuţăreală, atunci să-mi permită zeii 
să rămân totdeauna un măscărici. Vreau, stăpâne, să-l 
înlătur pe Glaucus, căci atâta vreme cât trăieşte el şi viaţa 
mea, şi cercetările mele sunt într-un continuu pericol. 

Atunci năimeşte oameni care să-l zdrobească cu ciomegele 
şi eu am să-i plătesc. 

Au să te jupoaie, stăpâne, şi mai târziu au să te şantajeze. 
Sunt atâţia şnapani în Roma, câte fire de nisip în arenă, însă 
n-ai să crezi cât se scumpesc, când un om cumsecade 
ajunge la cheremul lor. Nu, ilustre tribun! Dar dacă vigilii 
au să prindă pe criminali asupra faptului? Au să recunoască 
negreşit cine i-a plătit şi ai avea neplăceri. Pe mine însă n- 
au să mă denunțe, pentru că n-o să le spun numele meu. 
Rău faci că n-ai încredere în mine. Chiar dacă nu ţii seama 
de corectitudinea mea, aminteşte-ţi că pe lângă asta mai e 


vorba de două lucruri: de propria mea piele şi de răsplata 
pe care mi-ai promis-o. 

Cât îţi trebuie? 

Îmi trebuie o mie de sesterţi, căci, ţine cont stăpâne, că 
trebuie să găsesc pungaşi cinstiţi, care, luând arvună, să nu 
dispară cu ea fără urmă. Pentru un lucru bun, o plată bună! 
S-ar cuveni ceva şi pentru mine ca să şterg lacrimile pe 
care le voi vărsa pentru Glaucus. lau zeii de martori că l-am 
iubit. Dacă astăzi capăt o mie de sesterţi, peste două zile 
sufletul lui va fi în Hades şi abia acolo, dacă sufletele îşi mai 
păstrează memoria şi darul de a gândi, are să înţeleagă cât 
l-am iubit. Am să găsesc oameni încă astăzi şi am să le pun 
în vedere că, socotind de mâine seară, pentru fiecare zi de 
viaţă a lui Glaucus, în plus, am să le scad câte o sută de 
sesterţi. Am eu o idee care mi se pare genială. 

Vinicius îi promise iarăşi suma cerută, însă îi interzise să 
mai pomenească de Glaucus, în schimb, îi ceru alte noutăţi, 
întrebându-l pe unde a umblat în vremea asta, ce-a mai 
văzut şi ce-a mai aflat. Chilon nu putea să-i spună multe 
lucruri noi. Mai vizitase două case de rugăciune şi se uitase 
cu mare atenţie la toţi, mai ales la femei, însă nu observase 
niciuna care să semene cu Ligia. Creştinii îl consideră de-al 
lor şi, de când a dăruit banii pentru răscumpărarea fiului lui 
Euricius, îl stimează ca pe un demn prozelit al lui Christos. 
Aflând că un mare legiuitor, un oarecare Pavel din Tars, se 
află la Roma, întemnițat fiindcă evreii înaintaseră o 
plângere împotriva lui, Chilon hotărâse să-l cunoască. Mai 
mult decât toate l-a bucurat o altă veste şi anume că cel mai 
mare preot al întregii secte, care trăise în preajma lui 
Christos şi căruia acesta îi încredinţase conducerea 
creştinilor din toată lumea, trebuie să sosească într-una din 
aceste zile la Roma. Toţi creştinii vor, desigur, să-l vadă şi 
să-l asculte. Aveau să aibă loc nişte adunări mari, la care o 
să fie prezent şi el, Chilon, şi mai mult chiar, deoarece în 
mulţime e uşor să te ascunzi, are să-l ducă şi pe Vinicius. 
Atunci, cu siguranţă au s-o găsească pe Ligia. Glaucus o 


dată înlăturat, n-o să mai fie nici un pericol. De răzbunat, 
desigur creştinii s-ar putea răzbuna, însă, în general sunt 
oameni paşnici. 

Şi Chilon începu să povestească mirat că n-a observat 
niciodată ca ei să se dedea la desfrâu, să otrăvească 
fântânile şi bazinele, să fie duşmanii neamului omenesc, să 
cinstească vreun măgar sau să se hrănească cu carne de 
copii. Nu! Asta nu observase. Cu siguranţă, are să găsească 
printre ei vreo câţiva care pentru bani să-l suprime pe 
Glaucus, însă învăţătura lor, după cât îşi dă seama, nu 
îndeamnă la crime, dimpotrivă, propovăduieşte iertarea. 

Vinicius îşi aminti de ceea ce spusese Pomponia Graecina 
la Acteea. Ascultă cu plăcere cuvintele lui Chilon. Deşi în 
sentimentul lui pentru Ligia se amesteca şi ură, simţea o 
uşurare auzind că religia pe care o recunoşteau şi ea şi 
Pomponia nu era nici criminală, nici josnică. Se forma totuşi 
în el şi impresia tulbure că tocmai această adorare a lui 
Christos, necunoscută lui, misterioasă, a ridicat un zid între 
el şi Ligia, aşa că începu să se teamă de religia asta şi în 
acelaşi timp s-o urască. 

Capitolul XVII. 

Chilon într-adevăr avea tot interesul să-l înlăture pe 
Glaucus, care, deşi înaintat în vârstă, nu era de loc un 
bătrân neputincios. În ceea ce povestise Chilon lui Vinicius 
era o mare parte de adevăr. Îl cunoscuse cândva pe 
Glaucus, îl trădase, îl vânduse tâlharilor, îl lăsase fără 
familie, fără avere, şi-l hărăzise morţii. Suportase destul de 
uşor amintirea acestor întâmplări, căci îl lăsase agonizând 
nu în han, ci pe câmp, lângă Minturnae. Scăpase din vedere 
un singur lucru: că Glaucus ar putea să se vindece de răni 
şi să vină la Roma. Când îl văzuse în casa de rugăciuni, se 
înspăimântase cu adevărat şi în prima clipă voise într- 
adevăr să renunţe la căutarea Ligiei. Vinicius însă îl 
înspăimântase şi mai mult. Înţelesese că trebuie să aleagă 
între teama de Glaucus şi răzbunarea unui patrician 
puternic căruia, fără îndoială, i-ar fi venit în ajutor altul, şi 


mai puternic, Petronius. În faţa acestei situaţii, Chilon 
încetă să mai şovăie. Se gândi că e preferabil să ai duşmani 
mici decât mari şi, deşi firea lui laşă cam tremura în faţa 
mijloacelor sângeroase, se convinse că-i absolut necesară 
uciderea lui Glaucus, cu ajutorul altora. 

Acum nu-l interesa decât alegerea oamenilor şi tocmai 
asta era ideea la care făcuse aluzie la Vinicius. Petrecându- 
şi adesea nopţile prin cârciumi, printre oameni fără căpătăi, 
fără un dram de cinste sau credinţă, ar fi găsit cu uşurinţă 
nemernici gata la orice, dar şi mai uşor ar fi găsit ticăloşi 
care, mirosindu-l că are bani, s-ar angaja, dar, luându-i 
arvună l-ar fi uşurat pe urmă şi de pungă, ameninţându-l 
că-l vor denunța vigililor. De la o vreme, Chilon se simţea, 
de altfel scârbit de gloată, de fiinţele dezgustătoare şi 
totodată înfricoşătoare care se aciuiau prin casele suspecte 
din cartierele Subura sau Transtiberim. Judecând totul cu 
mintea lui, fără să fi ajuns să-i cunoască suficient pe creştini 
şi religia lor, era convins că o să găsească printre ei unelte 
docile şi, fiindcă păreau mai corecţi decât alţii, hotări să se 
ducă la ei şi să prezinte lucrurile în aşa fel, încât ei să se 
ofere să rezolve problema nu numai pentru bani, dar şi din 
zel. 

Cu acest scop precis în minte se duse seara la Euricius 
despre care ştia că îi este devotat din tot sufletul şi că va 
face totul ca să-l ajute. Fiind prudent din fire, nici nu se 
gândea să-i mărturisească adevăratele lui planuri, care, de 
altfel, erau cu totul potrivnice credinţei bătrânului pios şi 
plin de virtuţi. Voia să găsească mai întâi oameni gata la 
orice şi abia cu ei să discute lucrurile în aşa fel, încât să 
păstreze o taină şi în propriul lor interes. 

Bătrânul Euricius, după ce-şi răscumpărase fiul, închiriase 
una din acele mici dughene care erau puzderie pe lângă 
Circus Maximus, ca să vândă în ea măsline, bob, azimă şi 
apă îndulcită cu miere pentru spectatorii veniţi la curse. 
Chilon îl găsi acasă rânduindu-şi dugheana şi, după ce-l 
salută în numele lui Christos, începu să vorbească despre 


treaba care l-a adus la el. După ce le făcuse un serviciu, se 
aştepta la recunoştinţă din parte lor. Are nevoie de doi sau 
trei oameni puternici şi curajoşi ca să înlăture un pericol 
care-l ameninţă nu numai pe el, ci pe toţi creştinii. E 
adevărat că este sărac, căci aproape tot ce avusese îi 
dăduse lui Euricius, totuşi ar plăti acestor oameni pentru 
serviciul lor, cu condiţia ca ei să aibă încredere în el şi să 
îndeplinească zeloşi tot ce are să le ceară. 

Euricius şi fiul lui, Quartus, îl ascultau ca pe binefăcătorul 
lor, aproape cu evlavie. Amândoi declarară că ei înşişi sunt 
gata să îndeplinească tot ce-o să le ceară, convinşi că un 
bărbat atât de sfânt nu le poate cere fapte care n-ar fi în 
concordanţă cu învăţătura lui Christos. 

Chilon îi asigură că aşa şi este. Ridicând ochii spre cer, 
lăsă impresia că se roagă. În realitate, se gândea dacă n-ar 
fi bine să primească oferta lor, care i-ar putea economisi o 
mie de sesterţi. Euricius era bătrân, poate nu atât apăsat 
de vârstă, cât extenuat de griji şi boli, Quartus avea 
şaisprezece ani, iar Chilon avea nevoie de oameni abili şi 
mai ales puternici. În ceea ce priveşte mia de sesterţi, spera 
ca datorită ideii care-i venise să-i poată economisi, sau 
măcar o bună parte din ei. 

Ei mai insistară o vreme, dar, văzând că el refuză 
categoric, se resemnară. Atunci, Quartus spuse: 

Îl ştiu pe brutarul Demas, stăpâne. Acolo, muncesc la 
măcinatul grăunţelor sclavi şi oameni cu plată. Unul dintre 
cei cu plată e mai puternic decât patru la un loc. L-am văzut 
chiar eu cum ridica pietrele pe care patru oameni nu le 
puteau urni din loc. 

Dacă este un om credincios şi capabil să se jertfească 
pentru fraţii iui, fă-mi cunoştinţă cu el, spuse Chilon. 

Este creştin, stăpâne, răspunse Quartus, căci la Demas 
lucrează mai ales creştini. Sunt acolo muncitori de noapte şi 
de zi. Acesta e din cei de noapte. Dacă ne-am duce acum, 
am nimeri la cina lor şi ai putea să discuţi nestingherit cu ei. 
Demas locuieşte lângă Emporium. 


Chilon se învoi bucuros. Emporium era la picioarele 
muntelui Aventin, deci nu prea departe de Marele Circ. 
Puteai s-ajungi acolo fără să înconjuri muntele, apucând-o 
în lungul râului, prin Porticul lui Aemilius, ceea ce scurta 
considerabil drumul. 

Sunt bătrân, spuse Chilon, când intrară pe sub colonadă, 
şi uneori mi se întunecă memoria. Da! Doar Christos al 
nostru a fost vândut de unul din ucenicii săi! Dar în clipa 
asta nu pot să-mi amintesc numele trădătorului... 

Iuda, stăpâne, care s-a spânzurat, răspunse Quartus, cam 
mirat că cineva a putut să uite acest nume. 

Aşa-i Iuda! Îţi mulţumesc, spuse Chilon. 

Merseră o vreme tăcuţi. Trecură pe lângă Emporium, care 
era la ora aceea închis, şi pe lângă magaziile din care se 
împărțeau grâne populaţiei, apoi cotiră la stânga, spre 
casele ce se întindeau în lungul Căii Ostiensis, până la 
dealul Testacius şi Forum Psitorium. Acolo, se opriră în faţa 
unei clădiri de lemn dinlăuntrul căreia se auzea uruitul 
morii. Quartus intră înăuntru, iar Chilon, căruia nu-i plăcea 
să se arate pe unde erau adunaţi oameni mai mulţi, 
temându-se că soarta ar putea să-l pună faţă în faţă cu 
Glaucus, medicul, rămase afară. 

„Sunt curios să-l văd pe Hercule acesta, care slujeşte la 
morar, îşi spuse el, uitându-se la luna care răsărise. Dacă 
este un şnapan şi un om deştept, are să mă coste ceva, dar 
dacă este un creştin virtuos şi prost, are să facă pe degeaba 
tot ce am să-i cer”. 

Şirul gândurilor îi fu întrerupt de înapoierea lui Quartus, 
care ieşise din clădire însoţit de un bărbat îmbrăcat numai 
în tunica numită exomis, croită în aşa fel, încât lăsa goale 
umărul drept, pieptul şi braţul. Asemenea haină purtau 
îndeosebi muncitorii, deoarece nu-i stingherea în mişcări. 
Privind la noul venit, Chilon răsuflă mulţumit, căci în viaţa 
lui nu văzuse un asemenea braţ şi un asemenea piept. 

Iată, stăpâne, spuse Quartus, acesta este fratele pe care ai 
vrut să-l vezi. 


Pacea lui Christos să fie cu tine, rosti Chilon, iar tu, 
Quartus, spune acestui frate că merit încredere şi 
ascultare, apoi, în paza Domnului, întoarce-te acasă, căci nu 
trebuie să-l laşi singur pe bătrânul tău tată. 

Este un om sfânt, spuse Quartus, care şi-a dat tot avutul ca 
să mă răscumpere din sclavie pe mine, deşi eram un 
necunoscut pentru el. Domnul nostru, Mântuitorul, să-l 
răsplătească în cer. 

Muncitorul uriaş, auzind asta, se plecă şi sărută mâna lui 
Chilon. 

Cum te cheamă, frate? întrebă grecul. 

La botezul sfânt mi s-a dat numele de Urban, părinte. 

Urban, frate al meu, ai timp să discuţi cu mine în tihnă? 

Lucrul nostru începe la miezul nopţii; acum abia ni se 
pregăteşte cina. 

Deci e vreme destulă. Să mergem pe malul râului şi acolo 
să asculţi cuvintele mele. 

S-au dus şi s-au aşezat pe digul de piatră, în liniştea 
întreruptă doar de vuietul îndepărtat al morii şi clipocitul 
apei care curgea la picioarele lor. Acolo, Chilon cercetă faţa 
muncitorului, care cu toată expresia cam fioroasă şi tristă, 
aşa cum erau de obicei feţele barbarilor aşezaţi la Roma, îi 
păru totuşi bună şi sinceră. 

„Da, îşi spuse el în gând. E un om bun şi prost, care o să-l 
omoare pe Glaucus fără să-mi ia nici măcar un obol.” îl 
întrebă: 

Urban, îl iubeşti pe Christos? 

Îl iubesc din tot sufletul, răspunse muncitorul. 

Dar pe fraţii tăi? Dar pe surori, dar pe aceia care te-au 
învăţat adevărul şi credinţa în Christos? 

Îi iubesc de asemenea, părinte. 

Atunci pacea să fie cu tine. 

Şi cu tine, părinte. 

Se lăsă din nou tăcere - numai în depărtare vuia moara, 
iar jos clipocea râul. 


Chilon se uită la luna strălucitoare şi luminoasă şi cu o 
voce înceată, înăbuşită, începu să depene povestea morţii 
lui Christos. Parcă nici nu i-ar fi povestit-o lui Urban, ci 
parcă ar fi evocat-o pentru el însuşi, mărturisind taina ei 
oraşului adormit. Era ceva mişcător şi solemn în toate 
acestea. Muncitorul plângea, iar când Chilon începu să 
suspine lamentându-se că în clipa morţii Mântuitorului nu s- 
a găsit nimeni care să-l apere dacă nu de răstignire, măcar 
de batjocura soldaţilor şi a evreilor, pumnii uriaşi ai 
barbarului se încordară de durere şi furie înăbuşită. 
Moartea îl emoţiona doar, însă gândul că gloata aceia l-a 
batjocorit pe Mielul răstignit pe cruce, îl revolta, născând în 
sufletul lui de om simplu o dorinţă sălbatică de răzbunare. 

Chilon îl întrebă brusc: 

Urbane, ştii tu oare cine a fost luda? 

Ştiu, ştiu! Dar el s-a spânzurat! strigă muncitorul. 

Parcă regreta că trădătorul şi-a luat singur pedeapsa şi că 
nu poate să cadă în mâinile lui. 

Iar Chilon vorbi mai departe: 

Dacă totuşi nu s-ar fi spânzurat şi dacă vreunul dintre 
creştini l-ar întâlni pe uscat sau pe mare, oare n-ar trebui 
să se răzbune pentru chinurile, sângele şi moartea 
Mântuitorului? 

Cine nu l-ar răzbuna, părinte? 

Pace ţie, slugă credincioasă a Mielului. Da! Trebuie să 
iertăm nedreptăţile săvârşite împotriva noastră, dar cine 
are dreptul să ierte nedreptatea făcută lui Dumnezeu? Şi 
tot aşa cum şarpele naşte şarpe, răutatea răutate naşte şi 
trădarea trădare. Din veninul lui luda s-a născut un alt 
trădător. Aşa cum celălalt a predat evreilor şi soldaţilor 
romani pe Mântuitor, tot aşa acest nou Iuda, care trăieşte 
printre noi, are de gând să dea pradă lupilor pe oiţele lui, 
dacă nu se va găsi cineva să preiîntâmpine trădarea. Dacă 
nimeni nu va strivi la timp capul şarpelui, pe toţi ne 
aşteaptă pieirea şi împreună cu noi va pieri şi credinţa în 
Mântuitor. 


Muncitorul îl privea neliniştit, parcă nici nu înţelegea 
limpede ceea ce auzise. Grecul, acoperindu-şi capul cu un 
colţ al mantiei, începu să repete cu o voce care ieşea parcă 
de sub pământ: 

Vai vouă, servi ai adevăratului Dumnezeu, vai vouă creştini 
şi creştine! Din nou se lăsă tăcerea, din nou se auzea doar 
vuietul morii, cântecul înfundat al morarilor şi murmurul 
râului. 

Părinte, întrebă din nou muncitorul, cine-i trădătorul? 

Chilon lăsă capul în pământ. 

Cine-i trădătorul? Un fiu al lui luda, un fiu al şarpelui care 
se preface a fi creştin şi umblă pe la casele de rugăciuni ca 
să-şi pârască fraţii în faţa Cezarului, că nu vor să-l 
recunoască drept zeu, că otrăvesc fântânile, omoară copiii 
şi că vor să distrugă oraşul, să nu mai rămână piatră peste 
piatră din el. Mai sunt câteva zile şi se va da ordin 
pretorienilor să-i întemniţeze pe bătrâni, pe femei şi pe 
copii şi să-i ducă la pieire, aşa cum au fost duşi la moarte 
sclavii lui Pedanius Secundus. Toate astea le-a făcut acest al 
doilea Iuda. Dar dacă pe primul nu l-a pedepsit nimeni, 
dacă nu s-a răzbunat nimeni pe el, dacă nimeni nu l-a 
apărat pe Christos în ceasul chinurilor sale, cine o să-l 
pedepsească pe acesta, cine va zdrobi capul şarpelui, mai 
înainte ca Cezarul să-l asculte, cine are să-l sugrume, cine 
are să-i scape de la pieire pe fraţi şi credinţa în Christos? 

Urban, care şezuse până atunci pe parapetul de piatră, se 
ridică brusc şi spuse: 

Eu am să fac asta, părinte! 

Chilon se ridică de asemenea, se uită o clipă la faţa 
muncitorului, luminată de lumina lunii, apoi, întinzând 
braţul, puse încet palma pe creştetul lui. 

Du-te printre creştini, spuse solemn, du-te la casele de 
rugăciuni şi întreabă-i pe fraţi de medicul Glaucus, iar când 
au să ţi-l arate, atunci în numele lui Christos, omoară-l!... 

Pe Glaucus?... întrebă muncitorul de parcă ar fi vrut să-şi 
întipărească în memorie numele acesta. 


Îl cunoşti cumva? 

Nu, nu-l cunosc. Sunt mii de creştini în toată Roma şi nu se 
cunosc cu toţii între ei. Însă mâine au să se adune în 
Ostrianum toţi fraţii şi surorile până la unul. A venit Marele 
Apostol al lui Christos şi are să predice. Acolo fraţii au să 
mi-l arate pe Glaucus. 

În Ostrianum? întrebă Chilon. Doar asta-i în afara porţilor 
oraşului. Fraţii şi surorile? Noaptea? Dincolo de porţi, în 
Ostrianum? 

Da, părinte. Acolo-i cimitirul nostru, între Via Salaria şi 
Nomentana. Nu ştiai oare că acolo are să predice Marele 
Apostol? 

N-am fost acasă două zile, şi de aceea n-am primit încă 
scrisoarea lui. Nu ştiam unde este Ostrianum, căci abia de 
curând am venit aici de la Corint unde conduc comunitatea 
creştină... Dar aşa-i! Şi dacă Christos aşa te-a inspirat, ai 
să-l găseşti printre fraţi pe Glaucus şi ai să-l ucizi la 
înapoierea spre oraş. Pentru fapta asta îţi vor fi iertate 
toate păcatele. Acum pacea să fie cu tine... 

Părinte... 

Te ascult, slujitor al Mielului. 

Faţa muncitorului exprima încurcătură. lată, nu demult 
omorâse un om, poate chiar doi, iar învăţătura lui Christos 
porunceşte să nu ucizi. Nu i-a omorât apărându-se, căci nici 
asta nu-i îngăduit. Nu a omorât, Doamne păzeşte pentru 
câştig... însuşi episcopul a trimis pe fraţi să-l ajute, dar nu 
le-a permis să ucidă, iar ela omorât, fără să vrea, căci 
Dumnezeu l-a năpăstuit cu o putere prea mare... Şi acum 
pătimeşte din greu... Alţii cântă senini în timp ce macină 
grăunţele, el însă, nefericitul, se gândeşte mereu la păcatul 
lui, la supărarea pe care i-a pricinuit-o Mielului... Cât nu s-a 
rugat până acum! Cât n-a plâns! Cât n-a cerut iertare 
Mielului! Simte totuşi că nu s-a pocăit îndeajuns... lar acum 
a promis din nou să omoare pe un trădător... Bine! Porunca 
e să ierţi numai nedreptăţile personale, aşa că are să-l 
omoare fie şi de faţă cu toţi fraţii şi surorile care-au să fie 


mâine în Ostrianum. Dar Glaucus să fie mai întâi condamnat 
de către cei mai mari dintre fraţi, de către episcop, sau de 
către Apostol. Să omori nu-i mare lucru, iar să omori un 
trădător e chiar plăcut, ca şi cum ai omori un lup sau un 
urs; dar dacă Glaucus piere nevinovat? Cum să-şi ia pe 
conştiinţă un nou omor, un nou păcat şi o nouă supărare 
pricinuită Mielului? 

Nu-i timp pentru judecată, fiul meu, răspunse Chilon, căci 
trădătorul se va duce din Ostrianum de-a dreptul la împărat 
la Antium, sau se va adăposti în casa unui anumit patrician 
pe care-l slujeşte. Iată, îţi dau un semn pe care, arătându-l 
după uciderea lui Glaucus, episcopul, şi Marele Apostol au 
să te binecuvânteze pentru fapta ta. 

Spunând acestea, luă un bănuţ şi zgârie pe el cu vârful 
cuţitului semnul crucii, apoi îl dădu lucrătorului. 

lată condamnarea lui Glaucus şi semnul iertării tale. Când, 
după omorârea lui Glaucus ai să i-l arăţi episcopului, are să 
te ierte şi de celălalt omor pe care l-ai săvârşit fără voie. 

Muncitorul întinse instinctiv mâna după ban, dar având 
prea proaspăt în minte primul omor, simţi parcă un 
sentiment de teamă. 

Părinte, spuse, aproape implorându-l, îţi iei tu oare pe 
conştiinţă această faptă? L-ai auzit oare tu însuţi pe Glaucus 
vânzându-şi fraţii? 

Chilon înţelese că trebuie să dea unele dovezi, să citeze 
nişte nume, căci altfel în inima uriaşului poate să se 
strecoare îndoiala. Şi deodată îi fulgeră prin minte un gând 
fericit. 

Ascultă, Urbane, spuse el, locuiesc în Corint, m-am născut 
în Cos şi aici, în Roma, învăţ dogma creştină pe o fată din 
ţara mea, al cărei nume este Eunice. Ea slujeşte ca 
vestiplica în casa unui prieten al împăratului, un oarecare 
Petronius. lată că în casa aceasta am auzit cum Glaucus 
făgăduia să-i predea pe toţi creştinii şi, în afară de asta, 
promitea lui Vinicius, un alt prieten al împăratului, că are 
să-i găsească printre creştini o fată... 


Aici se întrerupse, privind mirat la lucrătorul ai cărui ochi 
se învăpăiaseră brusc, ca la o fiară. Chipul lui exprima o 
mânie sălbatecă, amenințătoare. 

Ce ai? îl întrebă aproape speriat. 

Nimic, părinte. Mâine îl omor pe Glaucus!... 

Grecul tăcu. După o clipă, luându-l de braţ pe muncitor, îl 
întoarse în aşa fel, încât lumina lunii să-i cadă drept pe faţă 
şi începu să-l cerceteze cu atenţie. Şovăia în sinea lui să-l 
întrebe mai departe şi să scoată totul la lumină sau să se 
mulţumească deocamdată cu ceea ce aflase sau dedusese. 

În cele din urmă, prudenţa lui înnăscută birui. Răsuflă 
adânc, o dată, de două ori, apoi, punând din nou palma pe 
capul muncitorului, îl întrebă cu o voce puternică, solemn: 

Spui că la botezul sfânt ţi s-a dat numele de Urban? 

Da, părinte. 

Atunci, pacea să fie cu tine, Urbane! 

Capitolul XVIII. 

Petronius către Vinicius: „E rău de tine, carissime! Se vede 
că Venus ţi-a tulburat simţirea, ţi-a întunecat raţiunea, 
memoria şi darul de a gândi despre orice altceva decât 
despre dragoste. Să citeşti cândva ceea ce mi-ai răspuns la 
scrisoare şi ai să înţelegi că mintea ta a devenit acum 
indiferentă la tot ce nu este Ligia, că se ocupă numai de ea, 
se întoarce mereu la ea şi se roteşte deasupra ei ca uliul 
deasupra prăzii. Pe Pollux! Găseşte-o mai repede; altfel, 
dacă focul n-are să te prefacă în scrum, ai să ajungi ca 
Sfinxul egiptean, care, după cum se spune, îndrăgostindu- 
se de palida Isis, a devenit surd la toate, indiferent - şi 
aşteaptă doar noaptea ca să-şi poată contempla iubita cu 
ochii lui de piatră. 

Colindă sănătos noaptea oraşul, travestindu-te, du-te 
chiar, împreună cu filosoful tău, pe la casele de rugăciune 
ale creştinilor. Tot ce trezeşte speranţă şi omoară timpul 
este demn de laudă. Dar, în numele prieteniei noastre ai 
grijă de un lucru: Ursus acela, sclavul Ligiei, se pare că este 
un om de o putere neobişnuită, aşa că angajează-l pe 


Croton şi faceţi expediţii în trei. Are să fie mai sigur şi mai 
înţelept aşa. Creştinii, de vreme ce dintre ei fac parte 
Pomponia Graecina şi Ligia, cu siguranţă nu sunt nişte 
ticăloşi, aşa cum se spune în general despre ei. La răpirea 
Ligiei însă au dovedit că, atunci când e vorba de vreo oiţă 
din turma lor, nu ştiu de glumă. Când ai s-o vezi pe Ligia, n- 
ai să te poţi stăpâni şi ai să vrei s-o iei imediat acasă, dar 
cum ai să reuşeşti numai cu Chilonides? Croton are să 
reuşească chiar dac-ar apăra-o zece ligieni ca Ursus acela. 
Nu te lăsa exploatat de Chilon, dar cu Croton nu te zgârci la 
bani. Din toate sfaturile pe care ţi le pot trimite, ăsta-i cel 
mai bun. 

Pe aici nu se mai vorbeşte de mica Augusta şi de faptul că 
a murit din farmece. Mai pomeneşte Poppea uneori de ea, 
însă mintea împăratului este preocupată de altceva. De 
altfel, dacă-i adevărat că divina Augusta este din nou 
însărcinată, atunci şi-n mintea ei are să se spulbere fără 
urmă amintirea celuilalt copil. Suntem de mai bine de zece 
zile la Neapolis, mai bine zis, la Baiae. Dac-ai fi în stare să 
te gândeşti şi la altceva, atunci ecourile şederii noastre aici 
ar fi trebuit să ajungă până la urechile tale, căci sunt 
convins că întreaga Romă nu vorbeşte despre altceva. Am 
sosit deci la Baiae, unde mai întâi ne-au copleşit amintirea 
mamei şi remuşcările. Şi ştii la ce concluzie a ajuns 
Ahenobarbus? Că chiar şi omorul mamei este pentru el 
numai temă de poezie şi un pretext pentru scene tragi- 
comice. Remuşcări adevărate a simţit cândva doar pentru 
că-i un fricos. După ce s-a convins că lumea a rămas cum a 
fost, prosternată la picioarele lui, că nici un zeu nu s-a 
răzbunat pe el, se preface doar, ca să-i înduioşeze pe 
oameni de soarta lui. Uneori, fuge noaptea din aşternut, 
susţinând că-l fugăresc Furiile, se trezeşte, priveşte 
înspăimântat în urma lui, ia postura comediantului care 
joacă rolul lui Oreste - şi încă e un comediant fără har - 
declamă versuri greceşti şi se uită să vadă dacă-l admirăm! 
Iar noi, în loc să-i spunem: «Du-te de te culcă, 


măscăriciule!» intrăm în tonul tragediei şi-l apărăm de Furii 
pe marele actor. Pe Castor! Trebuie să fi ajuns la urechile 
tale măcar atât, că a dat reprezentații în public la Neapolis. 
Au adunat toţi vagabonzii greci din oraş şi din cetăţile 
înconjurătoare, care au umplut arena cu un miros atât de 
neplăcut de usturoi şi de transpiraţie, încât mulţumesc 
zeilor că în loc să stau în primele rânduri, între curteni, am 
stat cu Ahenobarbus în culise. Ai să mă crezi oare că se 
temea? Se temea într-adevăr! Mi-a luat mâna şi a dus-o la 
inimă. Într-adevăr, îi bătea inima într-un ritm infernal. 
Gâfâia, iar în clipa când a trebuit să apară pe scenă, a pălit 
ca pergamentul şi fruntea i s-a acoperit de broboane de 
sudoare. Şi doar ştia că rândurile-s înţesate de pretorieni 
înarmaţi cu bastoane, care în caz de nevoie urmau să 
stimuleze entuziasmul. N-a fost nevoie. Nici o turmă de 
maimuțe din preajma Cartaginei nu reuşeşte să urle cum 
urla gloata aceea. Îţi spun că mirosul de usturoi ajungea 
până la scenă. Nero se închina, îşi apăsa mâinile în dreptul 
inimii, trimitea bezele şi plângea. Pe urmă, s-a năpustit ca 
beat în mijlocul nostru, care aşteptam în spatele scenei, 
strigând: «Ce sunt celelalte triumfuri faţă de acest triumf al 
meu?» Gloata continua să urle şi să aplaude, ştiind că în 
felul acesta se va bucura de favoruri, daruri, petreceri, 
bilete de loterie şi un nou spectacol dat de cezarul- 
măscărici! Nici nu mă mir de ei că aplaudau, căci nu mai 
văzuseră aşa ceva. lar el repeta în fiecare clipă: «Iată, ce 
înseamnă grecii! lată, ce înseamnă grecii!» Cred că din 
clipa aceea, ura lui faţă de Roma a crescut şi mai mult. 
Totuşi, au fost trimişi la Roma curieri speciali să anunţe 
triumful şi aşteptăm zilele acestea mulţumiri din partea 
senatului. Imediat după primul spectacol al lui Nero, a avut 
loc o întâmplare ciudată: teatrul s-a dărâmat pe 
neaşteptate, însă după ce oamenii ieşiseră. Am fost la faţa 
locului şi n-am văzut să fi scos măcar un singur cadavru de 
sub dărâmături. Mulţi, chiar dintre greci, consideră asta ca 
un semn al mâniei zeilor provocat de înjosirea demnităţii 


împărăteşti. El însă susţine că-i dimpotrivă un semn al 
graţiei de care se bucură pe lângă zei, care au grijă de 
vocea lui şi de cei ce-l ascultă. Au urmat deci jertfe la toate 
templele şi mari slujbe de mulţumire, iar pentru el un nou 
imbold de a călători în Achaia. Acum câteva zile, mi-a spus 
că totuşi se teme de ceea ce-o să spună poporul roman, nu 
cumva să se revolte, atât din dragoste pentru ei, cât şi de 
teamă că împărţirea grânelor şi jocurilor ar fi putut să aibă 
loc fără prezenţa împăratului, dacă şi-ar prelungi călătoria. 
Totuşi, o să ne ducem la Benevent să cunoaştem luxul 
cizmăresc cu care se laudă Vatinius, iar de acolo, sub paza 
divinilor fraţi ai Elenei97, în Grecia, în ceea ce mă priveşte, 
am observat că, atunci când trăieşti printre nebuni, devii la 
rândul tău nebun şi chiar mai mult, descoperi un anumit 
farmec la nebuni. Grecia şi călătoria cu alai de mii de 
capete, exodul triumfal al lui Bachus printre nimfe şi 
bacante împodobite cu crengi de mirt, frunze de viţă şi 
iederă, care trase de tigri, flori, tirse, cununi, urale: evoe! 
muzică, poezie şi Hellada aplaudând, toate bune, dar noi 
nutrim planuri şi mai îndrăzneţe. Vrem să creăm un 
imperiu oriental de basm, un stat al palmierilor, soarelui, 
poeziei şi realităţii preschimbate în vis şi al vieţii într-o 
continuă plăcere. Am vrea să uităm de Roma, iar capitala să 
ne-o stabilim pe undeva între Grecia, Asia şi Egipt, să trăim 
nu viaţa oamenilor, ci a zeilor, să nu ştim ce-i cotidianul, să 
hoinărim în galere aurite la umbra pânzelor lor de purpură 
prin Arhipelag, să fim Apollo, Osiris şi Baal într-o singură 
persoană, să fim roz o dată cu zorile, auriu împreună cu 
soarele, argintiu cu luna, să domnim, să cântăm, să visăm. 
Nu ştiu dac-ai să mă crezi, dar eu care mai am minte de un 
sesterţ şi judecată de un as, mă las totuşi furat de fanteziile 
astea şi mă las pentru că, deşi sunt irealizabile, sunt măcar 
măreţe şi neobişnuite... O asemenea împărăție de basm, 
dacă ar fi, cândva, după multe secole, li s-ar părea 
oamenilor un vis. Dacă Venus n-ar lua înfăţişarea unei Ligia, 
sau fie şi a unei sclave Eunice, şi dacă, n-ar fi înfrumuseţată 


de artă, viaţa în sine ar fi seacă, şi adesea ţi-ar arăta un 
chip de maimuţă. Barbă-Arămie însă nu-şi va realiza idealul, 
fie şi numai pentru faptul că în regatul acela fantastic al 
poeziei şi visului n-ar fi loc pentru trădare, josnicie şi 
moarte, pentru că, sub aparenţa unui poet, ar sta un slab 
comediant, un nepriceput conducător de care şi un tiran 
obtuz. Deocamdată, îi sugrumăm pe aceia care ne încurcă 
în vreun fel. Bietul Torquatus Silanus a trecut printre 
umbre. Şi-a deschis venele acum câteva zile. Lecanius şi 
Licinius primesc consulatul cu teamă. Bătrânul Thraseas n- 
o să scape de moarte, căci îndrăzneşte să fie onest. 
Tigellinus nu a putut până acum să obţină ordinul să-mi 
deschid vinele. Sunt încă necesar nu numai ca «elegantiae 
arbiter» ci, ca om fără ale cărui sfaturi şi gust excursia la 
Achaia ar putea să nu reuşească. Ştiu însă că, mai devreme 
sau mai târziu, aşa o să se termine, şi ştii ce mă interesează 
în acest caz? Ca Barbă-Arămie să nu capete cupa aceea a 
mea de Myrrhinae, pe care o ştii şi o admiri. Dacă în clipa 
morţii mele ai să fii lângă mine, am să ţi-o dau ţie, iar dac-ai 
să fii departe, am s-o sparg. Deocamdată, însă, mai avem 
înaintea noastră Beneventul cizmăresc, Grecia olimpică şi 
Fatum care trasează fiecăruia calea lui necunoscută şi 
neprevăzută. Rămâi sănătos şi angajează-l pe Croton, astfel 
au să ţi-o răpească pentru a doua oară pe Ligia. Pe 
Chilonides, când n-are să-ţi mai fie de folos, trimite-mi-l 
oriunde m-aş afla. Poate c-am să fac din el un al doilea 
Vatinius. Poate consulii şi senatorii au să tremure cândva în 
faţa lui, aşa cum tremură în faţa celuilalt Cavaler-Cizmar. 
Când ai s-o redobândeşti pe Ligia, dă-mi de veste ca să 
sacrific pentru voi o pereche de lebede şi o pereche de 
porumbei în micul templu de aici, al Venerei. Am văzut 
odată în vis pe Ligia pe genunchii tăi, căutându-ţi sărutările. 
Străduieşte-te ca acesta să fie un vis prevestitor de bine. 
Fie ca pe cerul tău să nu fie nori, iar dacă au să fie, atunci 
să aibă culoarea şi parfumul rozelor. Rămâi sănătos şi 
adio!” 


Capitolul XIX. 

Abia termină Vinicius de citit, când în bibliotecă se 
strecură încet Chilon, neanunţat de nimeni, căci servitorii 
aveau ordin să-l lase să intre la orice oră din zi şi din 
noapte. 

Fie ca divina mamă a mărinimosului tău strămoş Enea să 
fie cu tine atât de darnică, zise el, pe cât a fost de darnic cu 
mine divinul fiu al Maiei98. 

Ce-nseamnă asta? întrebă Vinicius, sărind de la masa la 
care stătea. lar Chilon ridică fruntea şi spuse: 

Eureka99! 

Tânărul patrician fu atât de emoţionat, încât multă vreme 
nu putut să rostească o vorbă. 

Ai văzut-o? întrebă, în sfârşit. 

L-am văzut pe Ursus, stăpâne, şi am vorbit cu el. 

Şi ştii unde s-au ascuns? 

Nu, stăpâne. Nu, un altul, din pur amor propriu i-ar fi 
arătat ligianului că l-a recunoscut, ori s-ar fi apucat să-l 
descoasă unde locuieşte şi s-ar fi ales cu o lovitură de pumn, 
iar acum toate treburile pământeşti i-ar fi devenit 
indiferente, ori, trezind bănuiala uriaşului, l-ar fi făcut ca 
încă în noaptea asta să caute altă ascunzătoare pentru fată. 
Eu n-am procedat astfel, stăpâne. Mi-ajunge să ştiu că 
Ursus lucrează la un morar lângă Emporium, care morar se 
numeşte Damas, ca şi libertul tău, şi îmi ajunge fiindcă 
oricare dintre sclavii tăi de încredere poate să se ducă 
dimineaţa să-i ia urma şi să le afle ascunzătoarea. Eu îţi 
aduc, stăpâne, certitudinea: Ursus se află aici, atunci şi 
divina Ligia este în Roma. Şi o a doua ştire importantă: în 
noaptea asta ea va fi aproape cu siguranţă în Ostrianum... 

În Ostrianum? Unde-i asta? întrerupse Vinicius, voind 
probabil să dea fuga imediat la locul pomenit. 

Vechiul hipogeum între Via Salaria şi Nomentana. Acel 
pontifex maximus al creştinilor despre care ţi-am pomenit, 
stăpâne, şi care era aşteptat pentru mai târziu, a şi sosit. În 
noaptea asta are să boteze şi să predice, în cimitirul acela. 


Ei îşi adoră zeul pe ascuns, căci, deşi nu sunt până acum 
nici un fel de edicte care să le interzică religia, populaţia îi 
urăşte, aşa că trebuie să fie prudenţi. Însuşi Ursus mi-a 
spus că toţi până la unul se adună astă noapte în 
Ostrianum, căci fiecare vrea să-l vadă şi să-l audă pe acela 
care a fost primul învățăcel al lui Christos şi pe care ei în 
numesc Apostolul. Şi fiindcă la ei femeile participă la 
ritualuri împreună cu bărbaţii, s-ar putea ca dintre femei 
numai Pomponia să lipsească. Ea n-ar avea cum să justifice 
faţă de Aulus, adept al vechilor zei, plecarea ei noaptea de 
acasă. Ligia însă, o, stăpâne, care se află în grija lui Ursus şi 
a mai marilor comunităţii, o să meargă fără îndoială 
împreună cu celelalte femei. 

Vinicius, care până acum trăise parcă în friguri, ţinut în 
viaţă numai de speranţă, acum, când speranţa părea că se 
împlineşte, se simţi dintr-o dată doborât de slăbiciune, de 
parcă după o călătorie istovitoare l-ar fi lăsat puterile 
tocmai când să ajungă la ţintă. Chilon observă şi se hotărî 
să profite: 

Porţile sunt păzite de oamenii tăi, stăpâne, şi sunt convins 
că creştinii şi-au dat seama de asta. Ei însă n-au nevoie de 
porţi. Nici Tibrul n-are nevoie de ele şi, deşi celelalte 
drumuri sunt departe de râu, merită să faci un ocol ca să-l 
vezi pe „Marele Apostol”. De altfel, ei trebuie să cunoască 
mii de posibilităţi de a ieşi dincolo de ziduri şi sunt convins 
că le au. În Ostrianum ai s-o găseşti, stăpâne, pe Ligia şi 
chiar dacă, ceea ce n-aş crede, n-ar fi acolo, are să fie 
Ursus, căci mi-a promis să-l ucidă pe Glaucus. Mi-a spus că 
o să fie acolo şi că îl omoară. Auzi, nobile tribun? Aşa că sau 
îl urmăreşti şi afli unde locuieşte Ligia, sau porunceşti 
oamenilor tăi să-l prindă ca pe un ucigaş şi, avându-l la 
mână, îl sileşti să mărturisească unde a ascuns-o pe Ligia. 
Eu mi-am făcut treaba! Altul, o stăpâne, ţi-ar fi spus că a 
băut Ursus zece amfore din vinul cel mai bun, până a scos 
taina de la el; sau ţi-ar fi spus că l-a lăsat să câştige o mie de 
sesterţi, la duodecim scriptorum; sau că a cumpărat 


informaţia cu două mii... Ştiu că mi i-ai întoarce îndoit. Cu 
toate astea, o dată în viaţă... adică, am vrut să spun că 
întotdeauna în viaţă, am să fiu cinstit. Contez, după cum a 
spus mărinimosul Petronius, că toate cheltuielile vor fi 
răscumpărate şi răsplata ta va depăşi toate speranţele 
mele. 

Vinicius însă era ostaş şi se obişnuise nu numai să facă faţă 
la toate întâmplările, dar şi să acţioneze. Îşi stăpâni 
slăbiciunea de moment şi spuse: 

N-ai să te păcăleşti, punânduc-ţi nădejdea în mărinimia 
mea, dar mai întâi ai să mergi cu mine în Ostrianum. 

Eu în Ostrianum? întrebă Chilon care n-avea nici un chef 
să meargă acolo. Eu, nobile tribun, am promis să-ţi indic 
locul unde se află Ligia, dar n-am promis s-o răpesc... 
Gândeşte-te, stăpâne, ce s-ar întâmpla cu mine dacă acel 
Ursus ligian, după ce l-ar sfâşia pe Glaucus, ar ajunge la 
convingerea că nu l-a sfâşiat pe motive întemeiate? Oare nu 
m-ar considera pe mine (de altfel, pe nedrept) autorul 
omorului săvârşit? Ţine minte, stăpâne, cu cât e cineva mai 
mare filosof, cu atât mai greu poate să răspundă la 
întrebările prosteşti ale oamenilor simpli. Ce i-aş răspunde 
dacă m-ar întreba de ce l-am acuzat pe medicul Glaucus? 
Dacă însă mă bănuieşti că te-aş înşela, atunci am să-ţi spun: 
să-mi plăteşti numai atunci când am să-ţi arăt casa în care 
locuieşte Ligia, iar azi fă-mi dovada doar a unei firmituri din 
dărnicia ta, pentru ca, în cazul în care, o stăpâne, ţi s-ar 
întâmpla vreun accident, lucru de care să ne apere toţi zeii, 
să nu rămân cu buzele umflate. Inima ta n-ar îndura asta 
niciodată. 

Vinicius se apropie de lădiţa aflată pe un postament de 
marmură, numită arca şi, scoțând din ea o pungă, o aruncă 
în Chilon. 

Astea sunt scrupula 100, zise el. Când Ligia va fi în casa 
mea, vei primi una ca asta plină cu dinari de aur. 

O, Jupiter! strigă Chilon. 


Ai să capeţi de mâncare, apoi te poţi odihni. Până deseară 
n-ai să te mişti de aici, iar când o să se lase noaptea, ai să 
mă întovărăşeşti la Ostrianum. 

În prima clipă, pe faţa grecului se oglindiră spaima şi 
şovăiala, se linişti însă repede şi spuse: 

Cine ţi se poate împotrivi, stăpâne? Ia cuvintele astea ca o 
prezicere de bine, aşa cum le-a luat odinioară pe altele 
asemănătoare marele nostru erou101 în templul lui Amon. 
În ceea ce mă priveşte, aceste „scrupule” (îşi scutură 
punga) au învins scrupulele mele, fără a mai vorbi de 
tovărăşia ta, care este pentru mine o fericire şi o plăcere... 

Vinicius îl întrerupse, nerăbdător, şi începu să-l descoasă 
despre amănuntele discuţiei cu Ursus. Un lucru reieşea clar 
de aici: sau adăpostul Ligiei va fi descoperit încă în noaptea 
asta, sau ea însăşi va putea fi răpită la înapoierea din 
Ostrianum. La gândul acesta pe Vinicius îl cuprinse o 
bucurie nebunească. Acum, când era aproape sigur că o va 
redobândi pe Ligia, supărarea şi resentimentele pe care le 
nutrise împotriva ei, dispărură. Pentru bucuria asta o iertă 
de orice vină. Se gândea la ea ca la o fiinţă scumpă şi 
dorită, cu sentimentul că după o lungă călătorie se întoarce 
la el. Ar fi avut chef să cheme sclavii, să le poruncească să 
îmbrace casa în ghirlande. În clipa asta nu mai era supărat 
nici pe Ursus. Era gata să ierte tuturor totul. Chilon, care, 
cu toate serviciile pe care i le aducea, îi trezise întotdeauna 
o senzaţie de scârbă, acum i se păru un om amuzant şi 
interesant. 1 se luminase casa, i se luminaseră ochii şi 
chipul. Se simţea din nou tânăr şi dornic de viaţă. 
Suferințele care-l măcinaseră nu-i dăduseră întreaga 
măsură a dragostei lui pentru Ligia. Înţelese acest lucru 
abia acum sunt speranţa s-o aibă devenea certă. Acum 
dorinţa îl încălzea blând, cum încălzeşte soarele de 
primăvară pământul, nu mai era oarbă şi sălbatică, de 
nebiruit, era convins că-i de ajuns s-o vadă pe Ligia în faţa 
lui şi nimeni n-are să i-o mai poată lua, nici toţi creştinii din 
întreaga lume, nici împăratul însuşi. 


Chilon prinse curaj, văzându-l cât e de bucuros, şi începu 
să-i dea sfaturi. După părerea lui, jocul încă nu-i câştigat. 
Trebuie procedat cu maximă prudenţă, altfel totul se poate 
duce de râpă. Îl conjură pe Vinicius să n-o răpească pe Ligia 
din Ostrianum. Acolo trebuie să se ducă cu glugi pe cap, cu 
feţele acoperite, mulţumindu-se să privească din vreun 
colţişor întunecos, căutând printre cei prezenţi. Dacă au s-o 
vadă pe Ligia, singurul lucru bun de făcut, o să fie s-o 
urmărească de departe, să vadă în care casă intră, iar a 
doua zi în zori să înconjoare casa cu un număr mare de 
sclavi şi s-o ia de acolo, ziua, pe lumină. Ea, fiind ostatecă, 
aparţine Cezarului, aşa că o poate lua fără să se teamă de 
lege. Dacă n-au s-o găsească în Ostrianum, au să-l 
urmărească pe Ursus şi rezultatul va fi acelaşi. La cimitir nu 
poate merge însoţit de un mare număr de oameni, căci ar 
atrage atenţia asupra lor, iar atunci creştinii n-ar trebui 
decât să stingă toate luminile, aşa cum au făcut la prima 
răpire, şi să se risipească sau să se ascundă pe întuneric, în 
ascunzători numai de ei ştiute. În schimb, trebuie să se 
înarmeze sau mai bine, să ia cu sine vreo doi oameni siguri 
şi puternici, să se poată apăra la nevoie. 

Vinicius recunoscu că are perfectă dreptate şi, amintindu- 
şi de sfaturile lui Petronius, porunci sclavilor să-l aducă la el 
pe Croton. Chilon care cunoştea pe toată lumea din Roma, 
se linişti pe deplin, auzind numele cunoscutului atlet, a 
cărui putere supraomenească o admirase adesea în arenă şi 
declară că merge la Ostrianum. Punga plină cu dinari i se 
păru mult mai uşor de dobândit cu ajutorul lui Croton. 

Se aşeză deci, bine dispus, la masa la care-l chemă după 
puţin timp supraveghetorul din atrium şi, în timp ce mânca, 
povesti sclavilor cum a furnizat stăpânului lor o alifie 
fermecată cu care-i de ajuns să ungi copitele celor mai slabi 
cai şi îi lasă mult în urma lor pe ceilalţi. Învăţase să 
pregătească alifia asta de la un anumit creştin, căci mai 
marii creştinilor sunt mult mai pricepuţi la farmece şi 
minuni chiar decât thesalienii, deşi Thesalia e renumită prin 


vrăjitoarele ei. Creştinii au o încredere nemărginită în el. 
Cine ştie ce înseamnă peştele înţelege cu uşurinţă de ce au 
încredere în el. Vorbind astfel, se uita atent la feţele 
sclavilor în speranţa că poate va descoperi, printre ei un 
creştin şi-l va denunța lui Vinicius. Speranţa, înşelându-l, se 
simţi dezamăgit şi începu să mănânce şi să bea peste 
măsură, nemaicontenind cu laudele, la adresa bucătarului, 
pe care-l asigura că are să facă tot ce-i stă în putere să-l 
răscumpere de la Vinicius. Veselia lui era tulburată numai 
de gândul că la noapte va trebui să meargă în Ostrianum. 
Îşi făcea curaj, spunându-şi că are să fie travestit, pe 
întuneric şi în tovărăşia a doi oameni, dintre care unul este, 
ca luptător, zeul întregii Rome, celălalt patrician şi cu înaltă 
funcţie militară. „Chiar dac-au să-l descopere pe Vinicius - 
îşi zise el - n-au să îndrăznească să ridice mâna asupra lui, 
iar în ce mă priveşte, au să fie grozav de iscusiţi dac-au să- 
mi vadă fie şi vârful nasului”. 

Aducându-şi aminte de discuţia cu lucrătorul, toată teama 
lui pieri. Nu avea nici cea mai mică îndoială că lucrătorul 
acela e Ursus. Din povestirile lui Vinicius şi ale celor care o 
luaseră pe Ligia din palatul împăratului, aflase de puterea 
neobişnuită a acestui om. Deoarece pe Euricius îl întrebase 
de oameni deosebit de puternici, nu era nimic ciudat că i-l 
indicase pe Ursus. Pe urmă, tulburarea şi revolta 
lucrătorului, când îi pomenise de Vinicius şi Ligia, nu-ţi 
permitea să te îndoieşti că aceste persoane îl interesează în 
mod deosebit; el pomenise de asemenea de căinţa lui 
pentru un omor, iar Ursus îl omorâse pe Atacinus; în afară 
de asta, şi semnalmentele lucrătorului corespundeau întru 
totul. Numai numele schimbat putea trezi îndoieli, Chilon 
însă avusese timp să afle că creştinii primesc adesea la 
botez nume noi. 

„Dacă Ursus îl omoară pe Glaucus - îşi zise Chilon - e bine, 
dacă nu-l omoară, o să fie de asemenea bine; o dovadă cât 
de greu se decid creştinii să ucidă. L-am prezentat pe acest 
Glaucus ca pe fiul ludeii şi trădător al tuturor creştinilor. 


Am fost atât de elocvent; încât şi o piatră ar fi fost mişcată şi 
ar fi permis să cadă în capul lui Glaucus. Totuşi, abia l-am 
convins pe ursul acesta ligian să-mi promită că pune laba pe 
el... Şovăia, nu voia, vorbea de întristare şi de pocăinţa lui. 
Se vede treaba că între ei răzbunarea nu-i permisă... 
Nedreptăţile îndurate trebuie să le ierţi, pentru cele 
îndurate de alţii, nu prea ai voie să te răzbuni, ergo, 
gândeşte-te, Chilon, ce te poate ameninţa? Glaucus n-are 
voie să se răzbune pe tine!... Dacă Ursus nu-l ucide pe 
Glaucus pentru o vină atât de mare ca trădarea tuturor 
creştinilor, cu atât mai mult n-are să te omoare pe tine 
pentru una atât de mică cum este trădarea unui singur 
creştin. De altfel, după ce-am să-i arăt o dată acestui lasciv 
porumbel sălbatic cuibul porumbiţei, am să mă spăl pe 
mâini de toate şi am să mă mut înapoi în Neapolis. Şi 
creştinii pomenesc de o spălare a mâinilor, probabil că ăsta- 
i mijlocul prin care, dacă ai un litigiu cu ei, poţi să-l lichidezi 
definitiv. Sunt nişte oameni bun creştinii ăştia şi se vorbeşte 
atât de rău despre ei! O, zei! Asta-i dreptatea pe lume! 
Oricum, învăţătura asta îmi place pentru că nu permite să 
ucizi. Dar dacă nu permite să ucizi, atunci cu siguranţă că 
nu permite nici să furi, nici să înşeli, nici să mărturiseşti 
fals, aşa că n-aş zice că-i uşoară. Probabil că ea te învaţă nu 
numai să mori cinstit, cum te învaţă stoicii, dar şi să trăieşti 
cinstit. Dac-am să fac cândva avere şi am să am o casă ca 
asta şi sclavi tot aşa de mulţi, poate c-am să devin creştin 
pentru un timp oarecare, cât o să-mi convină. Bogatul poate 
să-şi permită orice, chiar şi să fie virtuos... Da! Asta e o 
religie pentru bogaţi şi nu înţeleg de ce-s atâţia săraci 
printre ei. Ce câştig au din asta? Şi cum de lasă ca virtutea 
să-i lege de mâini? Trebuie să reflectez cândva asupra 
acestui lucru. Deocamdată, slavă ţie, Hermes, că mi-ai 
ajutat să-l găsesc pe bursucul ăsta... Dac-ai făcut asta 
pentru cele două junci albe de aceeaşi vârstă şi cu coarnele 
aurite, atunci nu te mai recunosc. Să-ţi fie ruşine, 
doborâtorule al lui Argus102. Un zeu atât de isteţ să nu 


prevadă de la bun început că n-o să capete nimic! Îţi ofer în 
schimb recunoştinţa mea, iar dacă preferi în locul 
recunoştinţei mele două dobitoace, atunci tu eşti al treilea 
şi în cel mai bun caz ar trebui să fii păstor, nu zeu. Păzeşte- 
te să nu dovedesc oamenilor ca filosof ce sunt că nu exişti, 
căci atunci nimeni n-o să-ţi mai aducă jertfe. Cu filosofii e 
recomandabil să fii în relaţii bune”. 

Astfel, discutând cu sine şi cu Hermes, se întinse pe o 
laviţă, îşi puse mantia sub cap şi în timp ce sclavii strângeau 
masa, adormi. Se trezi şi el în atrium, unde avu prilejul să 
contemple, plăcut impresionat, statura gigantică a 
spadasinului exgladiator, care domina încăperea. Croton se 
învoise cu Vinicius asupra preţului expediției şi tocmai îi 
spunea: 

Pe Hercule! Bine că m-ai chemat la tine azi, stăpâne, căci 
mâine plec la Benevent. M-a chemat acolo nobilul Vatinius 
să lupt în prezenţa împăratului cu un oarecare Sifax, cel 
mai puternic negru pe care l-a dat cândva Africa. Îţi 
închipui, stăpâne, cum are să-i trosnească şira spinării în 
braţele mele, dar în afară de asta, am să-i zdrobesc cu 
pumnul şi falca lui cea neagră. 

Pe Pollux! răspunse Vinicius. Sunt convins că aşa ai să faci 
Croton. 

Şi ai să procedezi foarte bine, adăugă Chilon. Da!... în 
afară de asta, să-i zdrobeşti falca! E un gând bun şi o faptă 
demnă de tine. Sunt gata să pun rămăşag că ai să-i 
zdrobeşti falca. Deocamdată însă, unge-ţi membrele cu ulei, 
dragul meu Hercule, şi încinge-te, căci să ştii că poţi avea 
de-a face cu un adevărat Caccus103. Omul care o păzeşte 
pe fata ce-l interesează pe ilustrul Vinicius, se pare că are o 
putere excepţională. 

Chilon vorbea aşa numai ca să aţâţe ambiția lui Croton, 
însă Vinicius spuse: 

Aşa-i, n-am văzut, dar mi s-a spus despre el că, prinzând 
un taur de coarne, poate să-l târască până unde vrea. 


Vai! strigă Chilon, care nu-şi închipuise ca Ursus să fie atât 
de puternic, Croton zâmbi dispreţuitor. 

Mă prind, ilustre stăpâne, spuse el, să apuc cu mâna asta 
pe cine-mi indici, iar cu astălaltă să mă apăr de şapte 
asemenea ligieni şi să-ţi aduc fata acasă chiar dacă toţi 
creştinii din Roma ar goni după mine ca lupii de Calabria. 
Dacă n-am să fac asta, mă las biciuit pe acest impluvium. 

Nu-l lăsa, stăpâne, să facă asta! strigă Chilon. Au să 
arunce în noi cu pietre şi atunci la ce-o să mai ajute puterea 
lui? Nu-i mai bine să luăm fata din casă şi să n-o expunem 
nici pe ea, nici pe noi la pieire? 

Aşa o să facem, Croton, încuviinţă Vinicius. 

Banii tăi, voia ta! "Ţine minte însă, stăpâne, că mâine plec 
la Benevent. 

Am cinci sute de sclavi numai în oraş, răspunse Vinicius. 

După aceea, le făcu semn să plece, iar el se duse în 
bibliotecă şi, aşezându-se, scrise către Petronius 
următoarele cuvinte: „Chilon a găsit-o pe Ligia. Astă seară 
mă duc cu el şi cu Croton în Ostrianum şi am s-o răpesc sau 
acolo pe loc, sau mâine din casa în care se ascunde. Fie ca 
zeii să reverse asupra ta toată bunăvoința lor. Rămâi 
sănătos, carissime, căci bucuria nu-mi permite să scriu mai 
mult”. 

Lăsând trestia din mână, începu să se plimbe cu paşi 
repezi prin încăpere, căci în afară de bucuria care-i 
umpluse sufletul, îl mistuia înfrigurarea. Îşi spunea că a 
doua zi Ligia are să fie în casa asta. Încă nu ştia cum are să 
se poarte cu ea, simţea însă, că dacă ea o să vrea să-l 
iubească, are să devină sclavul ei. Îşi aminti de asigurările 
Acteii că a fost iubit şi se înduioşă. Va trebui deci numai să 
învingă pudoarea ei feciorelnică şi unele jurăminte pe care 
probabil le impune învăţătura creştină. Dacă-i aşa, după ce 
Ligia va fi în casa lui şi va ceda îmbierilor sau forţei, va 
trebui să-şi spună şi ea: „S-a întâmplat! Ce să-i faci?” iar pe 
urmă va fi docilă şi iubitoare. 


Intrarea lui Chilon întrerupse cursul acestor plăcute 
gânduri. 

Stăpâne, spuse grecul, iată ce mi-a venit în minte: dar 
dacă creştinii au anumite însemne, anumite tessera fără de 
care nu va fi lăsat nimeni să intre în Ostrianum? Ştiu că în 
casele de rugăciuni aşa se procedează. Am primit o dată un 
asemenea însemn de la Euricius; permite-mi deci să mă duc 
la el, să-l întreb amănunţit şi să mă aprovizionez cu 
asemenea însemne dacă se dovedesc absolut necesare. 

Bine, nobile înţelept, răspunse Vinierus, vesel. Vorbeşti ca 
un om prevăzător şi pentru asta ţi se cuvine laudă. Ai să 
mergi deci la Euricius, sau unde-ţi place, dar pentru mai 
mare siguranţă ai să laşi aici, pe masă, punga aceea pe 
care-ai căpătat-o. 

Chilon, care întotdeauna se despărţea cu durere de bani, 
se cam strâmbă, însă, neavând încotro, se conformă 
poruncii şi ieşi. De la Carinae până la Circ, unde se afla 
dugheana lui Euricius, nu era prea departe, de aceea se 
întoarse cu mult înainte de căderea serii. 

lată însemnele, stăpâne. Fără ele nu ne-ar fi dat drumul. L- 
am întrebat amănunţit despre drum. l-am spus lui Euricius 
că am nevoie de însemne numai pentru prietenii mei, eu 
însumi n-am să merg pentru că pentru mine, om bătrân, e 
prea departe şi, în sfârşit, că mâine am să-l văd oricum pe 
Marele Apostol, care are să-mi repete fragmentele cele mai 
frumoase din cuvântarea sa. 

Cum adică: n-ai să mergi? Trebuie să mergi! spuse 
Vinicius. 

Ştiu că trebuie, însă am să merg bine învelit cu o glugă şi 
pe voi vă sfătuiesc să faceţi la fel, altfel putem speria 
păsările. 

Curând, începură să se pregătească, căci se lăsa amurgul 
pe pământ. Luară mantii galice, cu glugi, şi felinare; în plus, 
Vinicius se înarmă pe sine şi pe tovarăşii săi cu cuțite 
scurte, încovoiate. lar Chilon îşi puse peruca de care făcuse 


rost în drum spre Eunicius. Apoi porniră, grăbind să ajungă 
la îndepărtata Poartă Nomentana înainte de închiderea ei. 

Capitolul XX. 

Merseră pe Vicus Patricius în lungul Viminalului până la 
fosta Poartă Viminala, aproape de platoul pe care Diocletian 
a construit mai târziu o splendidă baie. Trecură de resturile 
zidului lui Servius Tullius şi prin nişte locuri şi mai pustii 
ajunseră la Via Nomentana, iar acolo, cotind la stânga spre 
Salaria, se treziră printre dealuri pline de cariere de nisip. 
Pe ici, pe colo se aflau cimitire. Între timp, se întunecase şi, 
deoarece luna nu ieşise încă, le-ar fi venit foarte greu să 
găsească drumul, dacă nu i s-ar fi arătat creştinii înşişi, aşa 
cum prevăzuse Chilon. În dreapta şi în stânga, se zăreau 
siluete negre mergând cu grijă spre văgăunile de nisip. Unii 
dintre oamenii aceia purtau felinare, acoperindu-le pe cât 
puteau cu mantiile, alţii, care ştiau mai bine drumul, 
mergeau pe întuneric. Ochii abili de soldat al lui Vinicius 
distingeau după mişcări pe bărbaţii tineri de bătrânii care 
se sprijineau în toiege şi de femeile înfăşurate cu grijă în 
stole lungi. Rarii trecători şi sătenii care plecaseră din oraş 
spre casă cu siguranţă îi considerau pe aceşti călători 
nocturni drept muncitori, îndreptându-se spre nisipării, sau 
membri ai vreunei asociaţii funerare care organizau din 
când în când agape rituale de noapte. Pe măsură însă ce 
tânărul patrician şi tovarăşii lui înaintau, în jurul lor clipeau 
tot mai multe felinare şi numărul oamenilor sporea. Unii 
cântau cu voce înăbuşită cântece care lui Vinicius îi păreau 
pline de nostalgie. Urechea lui înregistra cuvinte disperate 
sau fraze de cântec cum erau acestea: „Scoală-te, tu cel ce 
dormi!” sau „Învie din morţi!” Din când în când, numele lui 
Christos se repeta în gura bărbaţilor şi a femeilor. Vinicius 
însă dădea puţină atenţie la cuvinte, căci se gândea că 
poate una dintre siluetele acelea negre este Ligia. Unii, 
trecând pe aproape spuneau: „Pace vouă!” sau „Slavă lui 
Christos!” iar el tresărea şi inima începea să-i bată mai tare, 
căci i se părea că aude vocea Ligiei. Anumite gesturi sau 


mişcări trezeau în el iluzia că o recunoaşte, dar de fiecare 
dată, apropiindu-se, trebuia să-şi dea seama că se înşeală. 

Drumul i se păru lung. Cunoştea bine locurile acestea, însă 
pe întuneric nu reuşea să se orienteze. La fiecare pas, 
apăreau când o trecere îngustă, când un zid, când nişte 
clădiri de care nu-şi amintea să le fi ştiut în apropierea 
oraşului, în sfârşit, un ciob de lună apăru printre nori, 
luminând împrejurimile mai bine decât zarea firavă a 
felinarelor. În depărtare, văzură strălucind ceva ca un foc 
sau o flacără de torţă. Vinicius se aplecă spre Chilon şi 
întrebă dacă acolo-i Ostrianum. 

Chilon, pe care noaptea, depărtarea de oraş şi siluetele 
acestea ca nişte stafii îl înfricoşau evident, răspunse cu o 
voce nesigură: 

Nu ştiu, stăpâne, n-am fost niciodată în Ostrianum. 
Oricum, însă ar fi putut să-l slăvească pe Christos undeva 
mai aproape de oraş. 

După câteva clipe, simțind nevoia să vorbească pentru ca 
să-şi mai domolească frica, adăugă: 

Se adună ca tâlharii şi doar n-au voie să omoare, numai 
dacă ligianul nu m-o fi minţit cu neruşinare. 

Vinicius, care se gândea la Ligia, se mira de măsurile de 
precauţie luate de coreligionarii ei, care se adunau în taină, 
să-l asculte pe preotul lor suprem şi spuse: 

Ca orice religie şi asta îşi are adepţii ei printre noi. 
Creştinii însă sunt o sectă evreiască. De ce se adună aici, 
când în 'Transtiberim sunt temple evreieşti unde evreii aduc 
jertfe în toiul zilei? 

Nu stăpâne. 'Tocmai evreii sunt duşmanii lor cei mai 
înverşunaţi. Mi s-a povestit că în timpul celuilalt împărat era 
gata să izbucnească un război între evrei şi dânşii. 
Împăratul Claudius, plictisit de tulburările acestea, i-a 
alungat pe toţi evreii din Roma, dar astăzi edictul acesta nu 
mai este în vigoare. Creştinii totuşi se ascund de evrei şi de 
populaţia care, după cum îţi este ştiut, îi acuză de crime şi-i 
urăşte. 


O vreme, îşi continuară drumul în tăcere, după care 
Chilon, a cărui frică se înteţea pe măsură ce se depărtau de 
porţi, spuse: 

Întorcându-mă de la Euricius, am împrumutat de la un 
bărbier o perucă, iar în nas mi-am vârât două grăunţe de 
bob. N-aş vrea să mă recunoască. Dar şi dacă m-ar 
recunoaşte, tot n-au să mă omoare. Sunt oameni buni! Sunt 
chiar oameni foarte cumsecade, pe care-i iubesc, şi-i 
preţuiesc. 

Nu-i linguşi prea devreme, lăudându-i, răspunse Vinicius. 

Intrară într-o vâlcea îngustă, mărginită de două valuri de 
pământ, pe deasupra cărora trecea într-un loc un apeduct. 
Între timp, luna ieşise din nori şi la capătul văii zăriră un zid 
năpădit de iederă, care strălucea argintată în lumina lunii. 
Aici era Ostrianum. 

Lui Vinicius inima începu să-i bată mai tare. 

La poartă doi fossori104 luau însemnele. Peste o clipă, 
Vinicius şi tovarăşii săi ajunseră într-un loc destul de larg, 
închis din toate părţile de ziduri. Ici şi colo, se vedeau pietre 
de mormânt risipite, dar adevăratul hipogeum105 se afla în 
mijloc; era un fel de criptă, cu partea inferioară sub 
pământ. Acolo erau mormintele. În faţa intrării în criptă 
clipocea un havuz. Era evident că un număr prea mare de 
persoane n-ar încăpea în hipogeum. Vinicius deduse că 
ceremonialul va avea loc sub cerul liber, în curtea unde în 
curând se adună o mulţime foarte numeroasă. Cât vedeai 
cu ochii felinarele pâlpâiau unele lângă altele şi mulţi dintre 
cei veniţi nu aveau deloc lumină. Cu excepţia câtorva, care 
se descoperiseră, toţi, de teama trădătorilor sau din pricina 
frigului, rămăseseră cu glugile pe cap. Tânărul patrician se 
gândi cu groază că dac-au să rămână aşa până la sfârşit, 
atunci în mulţimea asta, pe întuneric, n-are s-o poată 
recunoaşte pe Ligia. 

Deodată, lângă criptă, fură aprinse câteva torţe de smoală, 
aşezate într-un mic rug. Se făcu mai multă lumină. Îndată 
mulţimea începu să cânte, la început încet, apoi din ce în ce 


mai tare, un imn ciudat. Vinicius nu auzise în viaţa lui un 
cântec asemănător. Aceeaşi nostalgie care-l izbise în 
cântecele fredonate aproape în şoaptă de câte unii în drum 
spre cimitir, răzbătea şi acum, în acest imn, dar mult mai 
clară, mai impresionantă, iar în cele din urmă deveni 
copleşitoare, de parcă o dată cu oamenii ar fi început să se 
tânguiască întregul cimitir, dealurile, văile şi toate 
împrejurimile. Părea un fel de chemare în noapte, o 
rugăminte umilă de salvare din rătăcire şi întuneric. 
Capetele ridicate sus, păreau că văd pe cineva sus de tot, 
iar mâinile că-l imploră să coboare. Când cântecul se 
termină, urmă un moment de aşteptare înfrigurată, intensă, 
încât şi Vinicius, şi tovarăşii săi se uitară fără să vrea spre 
stele, parcă temându-se că are să se întâmple ceva 
neobişnuit şi că cineva o să coboare într-adevăr. În Asia 
Mică, în Egipt şi chiar în Roma, Vinicius văzuse multe 
temple, cunoscuse diferite religii şi auzise o mulţime de 
cântece, însă abia aici, pentru prima oară, văzu oamenii 
care nu invocau zeitatea prin cântec numai ca să 
îndeplinească un ritual stabilit, ci din inimă, dintr-un 
adevărat dor după ea, aşa cum pot simţi copiii dorul după 
tatăl lor sau după mama lor. Trebuia să fii orb ca să nu 
observi că oamenii aceia nu numai că-şi slăveau zeul, dar îl 
iubeau din tot sufletul şi acest lucru Vinicius nu-l mai 
întâlnise până acum în nici o ţară, în nici un ritual, în nici un 
templu, căci în Roma şi în Grecia, cei care mai cinsteau încă 
pe zei, o făceau fie să obţină un ajutor, fie de teamă, 
nimănui însă nici prin minte nu-i trecea să-i şi iubească. 

Deşi n-avea gânduri decât pentru Ligia, căutând-o cu 
atenţia încordată prin mulţime, totuşi nu putea să nu vadă 
aceste lucruri ciudate şi extraordinare care se petreceau în 
jurul lui. 

Între timp, se mai aruncaseră câteva torţe peste focul care 
revărsa o lumină roşie asupra cimitirului, făcând să 
pălească strălucirea felinarelor. Deodată, din hipogeum ieşi 


un bătrân îmbrăcat într-o mantie cu glugă, dar cu capul 
descoperit, şi se urcă pe o piatră din apropierea rugului. 

Văzându-l, mulţimea porni să freamăte ca un lan. În jurul 
lui Vinicius, s-auziră exclamaţii înăbuşite: „Petrus! 
Petrus!”... Unii îngenuncheară, alţii întinseră mâinile spre 
el. Apoi se lăsă o tăcere profundă în care se auzeau, 
sfârâind, picăturile de smoală prelinse din torţe, uruitul 
îndepărtat la carelor pe Via Nomentana şi foşnetul vântului 
în cei câţiva pini care creşteau lângă cimitir. 

Chilon se aplecă spre Vinicius şi şopti: 

Acesta-i! Primul discipol al lui Christos. Un pescar! 

Bătrânul ridică mâna şi, făcând semnul crucii, îi 
binecuvântă pe cei adunaţi, care de data aceasta căzură cu 
toţii în genunchi. Vinicius şi tovarăşii lui, nevrând să se 
trădeze, urmară exemplul celorlalţi. Tânărul nu reuşea să-şi 
domine impresiile. 1 se părea că omul pe care-l vedea în faţa 
lui e foarte simplu, dar şi extraordinar în acelaşi timp, şi că 
senzaţia asta de extraordinar vine tocmai de la simplitatea 
lui. Bătrânul nu avea nici mitră pe cap, nici cunună de 
frunze de stejar pe frunte, nici frunză de palmier în mână, 
nici tăbliță de aur pe piept, nici veşminte presărate cu stele 
sau haine albe, într-un cuvânt nimic din însemnele pe care 
le purtau preoţii răsăriteni egipteni, greci sau framinii 
romani. Şi din nou îl izbi pe Vinicius aceeaşi deosebire pe 
care o simţise ascultând cântecele creştine, căci şi 
„pescarul” acesta i se păru nu un arhiereu priceput în 
ceremonii, ci un simplu martor, bătrân şi venerabil, care 
vine de departe ca să povestească un adevăr pe care l-a 
văzut, l-a pipăit, în care a crezut cum se crede într-un lucru 
evident şi pe care l-a îndrăgit tocmai pentru că l-a crezut. 

Pe chipul lui era întipărită puterea de convingere pe care 
numai adevărul o dă. Vinicius era un sceptic şi nu voia să se 
lase impresionat de farmecul bătrânului, era totuşi aţâţat 
de curiozitate să afle ce-ar putea spune acest emul al 
tainicului „Christos” şi care-i învăţătura pe care-o recunosc 
Ligia şi Pomponia Graecina. 


În acest timp, Petru începuse să predice. Vorbea ca un tată 
care dă sfaturi copiilor săi şi-i învaţă cum să trăiască. Îi 
sfătuia să renunţe la lux şi la plăceri, să iubească sărăcia, 
puritatea moravurilor, adevărul, să suporte răbdători 
nedreptăţile şi persecuția, să asculte de cei mai mari şi de 
autorităţi, să se ferească de trădare, făţărnicie şi bârfire, şi, 
în cele din urmă, să dea exemplu unii altora şi chiar 
păgânilor. Pe Vinicius, pentru care bun era numai ceea ce-i 
putea reda pe Ligia şi rău tot ceea ce-i sta în cale, îl izbiră 
şi-l supărară unele din aceste sfaturi. | se părea că 
bătrânul, recomandând castitatea şi lupta împotriva 
poftelor, nu numai că înfierează dragostea lui, ci chiar o 
îndepărtează pe Ligia de el şi o întăreşte în rezistenţa ei. 
Înţelese că dacă ea se află printre cei de faţă, dacă aude 
aceste cuvinte şi le pune la inimă, atunci, în clipa asta 
trebuie să vadă în el un duşman al acestei învățături şi un 
netrebnic. La gândul acesta, îl cuprinse mânia: „Ce-am 
auzit nou? îşi spuse el. Asta-i învăţătura cea nouă, 
necunoscută? Cine nu ştie asta? Cine n-a auzit asta? Doar şi 
cinicii propovăduiesc sărăcia şi limitarea nevoilor. Virtutea a 
recomandat-o şi Socrate ca pe un lucru vechi şi bun. Doar 
fiecare stoic, chiar şi unul ca Seneca, laudă cumpătarea, 
propovăduieşte adevărul şi răbdarea în suferinţă, 
statornicia când eşti lovit de nenorocire. Toate astea sunt ca 
un grâu stătut din care mănâncă şoarecii, iar oamenii nu 
mai vor să-l mănânce pentru că-i vechi şi mucegăit.” În 
acelaşi timp, îl încerca şi un sentiment de dezamăgire. Se 
aştepta să descopere taine necunoscute, vrăjitoreşti, sau cel 
puţin să audă un retor uimitor prin elocinţa lui. În schimb 
auzi doar cuvinte nespus de simple, lipsite de orice 
podoabă. Îl mira doar liniştea şi concentrarea în care 
asculta mulţimea. Bătrânul continua să vorbească pentru 
oamenii aceştia care-l ascultau încordaţi, îndemnându-i să 
fie buni, liniştiţi, drepţi, săraci şi puri, nu pentru ca să aibă 
linişte în viaţă ci pentru ca după moarte să trăiască veşnic 
întru Christos, în mulţumire, slavă şi bucurie cum n-a avut 


parte nimeni, niciodată, pe pământ. Ascultându-l, Vinicius, 
care puţin mai înainte simţise că duşmăneşte noua 
învăţătură, trebui să observe că există o deosebire între 
preceptele bătrânului şi ale cinicilor sau ale altor filosofi. 
Aceia predicau binele şi virtutea ca pe nişte lucruri 
raţionale şi singurele practice în viaţă, pe când bătrânul, 
promitea în schimbul virtuţii nemurirea, şi nu o amărâtă de 
nemurire acolo, sub pământ, în plictiseală, nemâncare şi 
pustietate, ci una sublimă, asemenea vieţii zeilor. Şi vorbea 
despre ea ca despre un lucru absolut sigur. Într-o asemenea 
credinţă, virtutea căpăta o valoare fără margini, iar 
înfrângerile vieţii deveneau fără importanţă; să suferi 
vremelnic, dobândind o fericire fără sfârşit, este cu totul 
altceva decât să suferi numai pentru că aşa-i rânduiala în 
natură. Bătrânul, vorbind mai departe, spuse că virtutea şi 
adevărul trebuie iubite pentru ele înşile, fiindcă binele 
suprem, mai vechi decât veşnicia, şi virtutea supremă, mai 
veche decât veşnicia, este Dumnezeu. Cine le iubeşte, îl 
iubeşte pe Dumnezeu şi, iubindu-l, devine fiul lui iubit. 
Vinicius nu prea înţelegea bine acest lucru. Ştia de mai 
înainte, din cuvintele pe care Pomponia Graecina le spusese 
lui Petronius, că Dumnezeu este după părerea creştinilor 
unul şi atotputernic. Acum, auzind că el este binele şi 
adevărul absolut, se gândi fără să vrea că faţă de un 
asemenea demiurg, Jupiter, Saturn, Apollo, luno, Vesta şi 
Venus ar arăta ca o biată bandă gălăgioasă, în care îşi fac 
de cap când cu toţii împreună, când fiecare pe cont propriu. 
Cea mai mare uimire i-o produse bătrânul spunând că 
Dumnezeu este de asemenea iubirea absolută şi că cine-i 
iubeşte pe oameni, acela împlineşte suprema lui poruncă. 
Nu-i suficient să-i iubeşti pe oamenii din neamul tău, căci 
Dumnezeu-omul şi-a vărsat sângele pentru toţi. El şi-a găsit 
aleşi şi printre păgâni, ca de pildă pe centurionul Cornelius. 
Nu-i de ajuns să-i iubeşti pe cei care-ţi fac bine, căci 
Christos i-a iertat şi pe evreii care i-au dus la moarte şi pe 
soldaţii romani care l-au țintuit pe cruce. Trebuie să-i iubim 


şi pe cei care ne nedreptăţesc şi să le plătim cu bine pentru 
rău. Nu-i suficient să-i iubim pe cei buni, trebuie să-i iubim 
şi pe cei răi, căci numai prin dragoste poate fi alungată 
răutatea din ei. Auzind aceste cuvinte. Chilon se gândi că 
toată truda lui a fost zadarnică şi că Ursus nu va îndrăzni 
niciodată să-l omoare pe Glaucus, nici în noaptea asta, şi 
nici altă dată. Extrase însă îndată şi a doua consecinţă din 
învăţătura bătrânului, care-l consolă: anume că nici Glaucus 
n-are să-l omoare pe el, chiar dacă l-ar descoperi şi l-ar 
recunoaşte. Vinicius nu se mai gândea că în cuvintele 
bătrânului nu-i nimic nou. Se întreba mirat: „Ce fel de zeu e 
acesta? Ce fel de religie? Şi ce fel de popor?” Cele auzite 
pur şi simplu nu-i intrau în cap. Erau pentru ei idei 
nemaiintâlnite. Dacă, de exemplu, el ar voi să urmeze 
religia asta, ar trebui să pună pe rug concepţiile lui, 
obiceiurile, caracterul, întreaga lui fire de până atunci, să 
prefacă totul în cenuşă şi să înceapă o viaţă cu totul nouă, 
cu un suflet absolut nou. Religia care-i poruncea să-i 
iubească pe parți, sirieni, egipteni, gali şi britani, să-i ierte 
pe duşmani, să le plătească cu bine pentru râu şi să-i 
iubească, i se păru nebunească. În acelaşi timp, avea 
sentimentul că tocmai în nebunia ei este ceva mai puternic 
decât toate filosofiile de până atunci. I se părea că, fiind 
nebunească, e irealizabilă, şi fiind irealizabilă, e divină. 
Sufletul său o respingea, însă simţea că se desparte de ea 
ca de o luncă înflorită, plină de miresme îmbătătoare pe 
care dacă cineva le-a respirat o dată, trebuie, ca în ţara 
lotofagilor, să uite totul şi să tânjească veşnic numai după 
ea. | se părea că nu-i nimic real în ea, dar că faţă de ea 
realitatea este ceva atât de mărunt, încât nu merită să-i 
acorzi vreo importanţă. Îi înconjurau nişte spaţii vaste, nişte 
imensităţi nebănuite. Cimitirul acela începu să i se pară 
locul de adunare al unor nebuni, însă în acelaşi timp tainic 
şi înfricoşător, unde ca dintr-un izvor mistic se naşte ceva ce 
n-a mai existat pe lume. Îşi întipărise în minte tot ce 
spusese bătrânul din prima clipă despre viaţă, adevăr, 


dragoste, Dumnezeu. Gândurile iui erau orbite de 
strălucire, ca de un şir neîntrerupt de fulgere. Ca toţi 
oamenii care îşi închină viaţa unei pasiuni, se gândea la 
toate acestea prin prisma dragostei sale pentru Ligia şi în 
tulburarea lui îşi dădu seama de un lucru neîndoielnic; dacă 
Ligia este la cimitir, dacă recunoaşte religia asta, dacă 
ascultă şi o acceptă, atunci ea niciodată nu are să devină 
amanta lui. 

Pentru prima dată de când o cunoscuse la Aulus, Vinicius 
simţi că chiar dac-ar răpi-o acum, tot n-ar redobândi-o. 
Până acum nu-i trecuse nimic asemănător prin minte şi 
chiar acum nu-şi putea înţelege starea, căci nu era o idee 
clară, ci mai degrabă sentimentul tulbure al unei pierderi 
ireparabile, al unei nenorociri. Tremura în el o nelinişte 
obscură, care se transformă brusc într-un val de mânie 
oarbă împotriva tuturor creştinilor şi mai ales împotriva 
bătrânului. Pescarul acela, care la prima vedere i se păruse 
un om simplu, acum îl înfricoşa, ca un Fatum tainic şi 
implacabil, care dispune tragic de soarta lui. 

Un săpător puse din nou, pe neobservate, câteva torţe pe 
foc. Vântul încetă să mai foşnească prin pini. Flacăra se 
ridica dreaptă, mlădie, spre stelele care străluceau pe cerul 
înseninat, iar bătrânul, pomenind de moartea lui Christos, 
începu să povestească numai despre el. Toţi îl ascultau cu 
răsuflarea tăiată. Liniştea se făcu şi mai profundă, încât ţi 
se părea că auzi bătaia inimilor. Omul acesta văzuse! Şi 
povestea ca unul căruia fiecare clipă i se întipărise atât de 
adânc în minte, încât, atunci când închidea ochii, revedea 
totul. Povesti cum, întorcându-se de la Cruce, a stat 
împreună cu loan două zile şi două nopţi în sala cinei, 
nedormind şi nemâncând, de amărăciune, de durere, de 
teamă şi îndoială, ţinându-şi capetele în mâini şi gândindu- 
se că Ela murit. Vai, ah! Cât a fost de greu! Cât de greu! 
Răsărea ziua a treia şi zorile albeau zidurile, iar el şi loan 
stăteau aşa lângă perete, nemângâiaţi, fără speranţă. Cum 
îi prindea somnul (căci nu dormiseră nici noaptea din ajunul 


patimilor), cum se trezeau iarăşi şi începeau să se 
lamenteze. Iar când răsări soarele, veni într-un suflet Maria 
din Magdala, cu părul despletit, strigând: „L-au luat pe 
Domnul!” Iar ei, auzind asta, se ridicară repede şi alergară 
într-acolo. loan, care era mai tânăr, ajunse primul. Văzu 
mormântul gol, dar nu îndrăzni să intre. Abia când ajunseră 
toţi trei la intrare, cel care le vorbeşte intră şi văzu pe 
piatră giulgiul şi legăturile, dar trupul nu-l găsi. 

Teama îi cuprinse, căci se gândeau că preoţii l-au furat pe 
Christos. Se întoarseră amândoi acasă şi mai întristaţi. Pe 
urmă veniră şi ceilalţi ucenici şi începură să jelească, când 
cu toţi împreună, ca să fie mai lesne auziţi de Stăpânul 
Cerului, când pe rând. Speranţa lor se destrămase. Se 
aşteptaseră ca învățătorul să răscumpere Israelul, şi iată se 
împlineau trei zile de când a murit. Nu înțelegeau de ce 
Tatăl l-a părăsit pe Fiul şi ar fi preferat să nu mai vadă 
lumina zilei, să moară, atât de grea le era povara. 

La amintirea acestor clipe îngrozitoare, două lacrimi 
picurară din ochii bătrânului şi se văzură limpede în lumina 
focului cum se prelingeau pe barba lui căruntă. Capul 
bătrân, pleşuv îi tremura. Vocea i se frânse în piept. Vinicius 
îşi spuse: „Omul acesta spune adevărul!” Ascultătorii din jur 
plângeau de asemenea. Mai auziseră adesea despre 
patimile lui Christos şi ştiau că după jale va urma bucuria, 
dar fiindcă le povestea Apostolul care văzuse toate astea, 
erau impresionați, îşi frângeau mâinile şi se băteau cu 
pumnii în piept. 

Încetul cu încetul însă se liniştiră, căci îi biruia dorinţa să 
asculte mai departe. Bătrânul închise ochii, de parc-ar fi 
vrut să vadă mai desluşit, în mintea lui, lucruri îndepărtate, 
şi continuă: „În vreme ce ei se tânguiau astfel, din nou veni 
în fugă Maria din Magdala, strigând că l-a văzut pe Domnul. 
Orbită de strălucirea lui, nu-l recunoscuse, crezând că este 
un grădinar, dar Eli-a spus: „Maria!” Atunci ea a strigat: 
„Rabbi!” şi i-a căzut la picioare. lar el i-a poruncit să 
meargă la ucenici, apoi a dispărut, însă ei, ucenicii, n-au 


crezut-o şi în timp ce ea plângea de bucurie, unii o certau, 
alţii credeau că-şi pierduse minţile, căci afirma că în 
mormânt văzuse îngeri, iar ei, alergând a doua oară acolo, 
au văzut mormântul gol. Pe urmă, seara, a venit Cleofas, 
care fusese la Emmous, împreună cu un alt frate. Se 
întoarseră în grabă, spunând: «Domnul a înviat cu 
adevărat.» Şi începură să se certe cu uşile încuiate de frica 
evreilor. Atunci El a apărut printre ei, deşi uşa n-a scârţâit. 
Ei îngheţaseră de frică, iar El le-a spus: «Pace vouă!», „Şi l- 
am văzut cum l-au văzut toţi ceilalţi, iar El era ca lumina şi 
fericirea inimilor noastre, căci am crezut că a înviat şi că 
mările au să sece, munţii au să se fărâmiţeze, dar slava lui 
nu va pieri.” „lar după opt zile, loma Didymus a pus 
degetele pe rănile Lui şi i-a atins coasta Lui şi pe urmă, 
căzându-l la picioare, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul 
meu!” Atunci Eli-a răspuns: „Dacă m-ai văzut, ai crezut. 
Binecuvântaţi să fie cei care n-au văzut şi au crezut”. Şi 
aceste cuvinte le-am auzit şi ochii noştri îl priveau, căci era 
printre noi”. 

Vinicius asculta şi ceva ciudat se petrecea cu el. Uitase 
pentru un moment unde se află, pierduse simţul realităţii, 
măsura, judecata. Stătea în faţa a doua alternative, ambele 
de neacceptat. Nu putea să creadă ceea ce spunea 
bătrânul, dar îşi spunea că ar trebui să fii orb şi să respingi 
propria-ţi judecată, ca să presupui că omul acela care 
spunea: „Am văzut”, ar fi minţit. Emoţia lui, lacrimile, 
întreaga lui făptură şi amănuntele întâmplărilor povestite 
aveau în ele ceva care făcea imposibilă orice bănuială. În 
anumite momente, lui Vinicius i se părea că visează. Vedea 
însă în jur mulţimea tăcută; fumul felinarelor ajungea la 
nările lui; nu departe ardeau torţele, iar alături pe o piatră 
stătea un om bătrân, în pragul morţii, tremurând puţin din 
cap, care povestea, repetând mereu: „Am văzut!” 

Şi le povesti în continuare totul, până la înălţarea la cer. 
Uneori se odihnea, căci vorbea foarte amănunţit, dar se 
simţea că fiecare amănunt cât de mic s-a întipărit în mintea 


lui ca săpat în piatră. Cei care-l ascultau erau fascinaţi, îşi 
scoteau glugile de pe cap ca să audă mai bine şi să nu 
piardă niciunul din acele cuvinte care erau nepreţuite 
pentru ei. Aveau senzaţia că o putere supraomenească îi 
duce în Galileea, că merg împreună cu ucenicii prin 
pădurile de acolo şi pe malul apelor, că cimitirul acesta s-a 
transformat în lacul Tiberiadei, iar pe mal, în ceața zorilor, 
stă Christos aşa cum stătea atunci când Ioan privind din 
barcă a spus „lată-l pe Domnul” - iar Petru s-a aruncat în 
apă ca, înotând, să ajungă mai repede la mal, să cadă la 
picioarele adorate. Pe feţele lor erau întipărite încântarea şi 
uitarea de sine, o fericire şi o dragoste fără margini. Se 
pare că în cursul lungii povestiri a lui Petru unii avuseseră 
viziuni; când spuse că în momentul înălţării la cer, norii au 
început să se strângă sub picioarele Mântuitorului şi să-l 
acopere, ascunzându-l de ochii apostolilor, toate capetele se 
ridicară instinctiv spre cer. Fu o clipă de aşteptare, parcă 
oamenii aceia sperau să-l mai zărească încă, sau poate 
aşteptau ca El să coboare din nou din câmpiile cereşti ca să 
vadă cum bătrânul Apostol, paşte oile ce-i fuseseră 
încredințate şi va să binecuvânteze turma lui. 

Pentru aceşti oameni în clipa aceea nu mai existau temple, 
zei, păgâni, era numai Christos care umplea pământul, 
marea, cerul, lumea. 

Pe la casele îndepărtate, risipite de-a lungul Viei 
Nomentana, cocoşii începură să cânte, anunțând miezul 
nopţii. În clipa aceea, Chilon îl trase pe Vinicius de colţul 
mantiei şi şopti: 

Stăpâne, acolo, nu departe de bătrân, îl văd pe Urban şi 
lângă el o fată. 

Vinicius se scutură ca de un vis şi, întorcându-se în direcţia 
indicată de grec, o văzu pe Ligia. 

Capitolul XXI. 

Fiecare picătură de sânge tresări în tânărul patrician când 
o văzu. Uită de mulţime, de bătrân, de toate aceste lucruri 
neînţelese care îl uimiseră şi n-o mai văzu decât pe ea. În 


sfârşit, după atâtea eforturi, după zile lungi de nelinişte, de 
zbucium, de supărare, a găsit-o! Pentru prima dată în viaţă, 
simţi că bucuria se poate năpusti asupra ta ca o fiară 
sălbatică, doborându-te. El, care întotdeauna considerase 
că rostul Fortunei este să-i împlinească toate dorinţele, 
acum nu-şi credea ochilor şi propriei lui bucurii, şi de n-ar fi 
fost neîncrederea asta, firea lui impulsivă l-ar fi putut 
împinge la vreun pas nechibzuit. Mai întâi însă voia să se 
convingă dacă nu-i cumva urmarea minunilor cu care 
bătrânul le împuiase capul, şi dacă nu cumva visează. Nu. 
Nu putea să fie nici o îndoială: o vedea pe Ligia. Doar câţiva 
paşi îl despărţeau de ea. Stătea în plină lumină, aşa că 
putea s-o privească pe săturate. Gluga îi alunecase de pe 
cap şi-i desfăcuse părul. Sta cu buzele întredeschise şi ochii 
ridicaţi spre Apostol, cu faţa transfigurată. Era îmbrăcată 
ca o fată din popor, într-o mantie neagră de lână, dar 
Vinicius n-o văzuse niciodată mai frumoasă şi, oricât era de 
tulburat, fu izbit de contrastul dintre îmbrăcămintea ei 
sărăcăcioasă şi noblețea chipului ei minunat. Dragostea 
trecu prin el ca o flacără uriaşă, amestecată cu un ciudat 
sentiment de nostalgie, adoraţie, stimă şi dorinţă. Simţea 
bucurie, văzând-o numai, parcă ar fi băut dintr-o apă 
înviorătoare după o sete îndelungată. Stând lângă uriaşul 
ligian, ea îi apăru mai mică decât înainte, aproape un copil. 
Observă de asemenea că slăbise. Obrajii ei erau aproape 
străvezii, i se părea că vede o floare sau întruchiparea de 
abur a unui suflet. Dar cu atât mai mult dorea s-o posede pe 
fiinţa asta atât de diferită de femeile pe care le văzuse sau 
le posedase în Orient şi în Roma. Pentru ea le-ar fi dat pe 
toate celelalte, ar fi dat şi Roma, şi lumea întreagă. 

Ar fi rămas aşa pierdut cu totul, în contemplarea ei, dacă 
n-ar fi fost Chilon care îl trase de colţul mantiei, de teamă 
să nu facă vreun gest nechibzuit, care să-i pună în pericol. 
Între timp, creştinii începuseră să se roage şi să cânte. 
Curând răsună imnul Maranatha, apoi Marele Apostol 
începu să boteze cu apă din havuz pe cei prezentaţi de 


prezbiteri ca fiind pregătiţi pentru botez. Lui Vinicius i se 
părea că noaptea asta n-are să se sfârşească niciodată. 
Acum voia să meargă cât mai degrabă după Ligia şi s-o 
răpească pe drum sau din locuinţa ei. 

În cele din urmă, pâlcuri-pâlcuri, creştinii începură să 
părăsească cimitirul. Atunci Chilon şopti: 

Să ieşim, stăpâne, în faţa porţii, căci nu ne-am scos glugile 
şi oamenii se uită la noi. 

Într-adevăr, aşa era. În timpul cuvântării Apostolului îşi 
scoseseră cu toţii glugile, ca să audă mai bine, ei însă nu le 
urmaseră exemplul. Sfatul lui Chilon era chibzuit. Stând 
lângă poartă, puteau să-i vadă pe toţi cei care ieşeau. lar pe 
Ursus nu era greu să-l recunoşti după statură. 

Ne luăm după el, zice Chilon, vedem în care casă intră, iar 
mâine, sau mai degrabă încă astăzi, ai să încercuieşti casa 
cu sclavii tăi şi ai s-o iei. 

Nu! spuse Vinicius. 

Ce vrei să faci, stăpâne? 

Intrăm după ea în casă şi o răpim imediat. Doar ai promis 
să faci asta. Croton. 

Da, spuse spadasinul, şi mă predau sclav ţie, stăpâne, dacă 
nu-i rup şira spinării bivolului acela care-o păzeşte. 

Chilon însă îl sfătui, conjurându-i în numele tuturor zeilor 
să nu facă una ca asta. Doar Croton fusese luat numai 
pentru apărare, în cazul c-ar fi fost recunoscuţi, nu şi 
pentru răpirea fetei. Încercând s-o ia doar ei doi, se expun 
unei primejdii de moarte şi poate chiar să le scape fata şi 
atunci are să se ascundă în alt loc sau are să părăsească 
Roma. Şi ce-au să facă în acest caz? De ce să nu acţioneze 
în siguranţă? De ce să se expună singur la moarte? De ce să 
compromită întreaga acţiune? 

Vinicius, cu toate că abia se mai stăpânea să nu se repeadă 
acolo pe loc, în cimitir, s-o ia pe Ligia în braţe, îşi dădu 
seama că grecul are dreptate şi poate că l-ar fi ascultat, 
dacă n-ar fi fost Croton, care jinduia după răsplată. 


Stăpâne, porunceşte acestui ţap bătrân să tacă, spuse el, 
sau permite-mi să-i mângâi scăfârlia cu pumnul meu. O dată 
la Buxentum, unde mă dusese la jocuri Lucius Saturninus, 
au năvălit peste mine în han şapte gladiatori beţi şi niciunul 
n-a scăpat cu coastele întregi. Nu zic să răpim fata acum, 
din mulţime, că ar putea să ne lovească cu pietre la 
picioare, dar o dată ce va fi acasă, ţi-o răpesc şi ţi-o aduc 
unde vrei. 

Vinicius se bucură, auzind aceste cuvinte, şi răspunse: 

Aşa va fi, Hercule! Mâine s-ar putea din întâmplare să n-o 
găsim în casă, iar o dată ce-am băgat spaima în ei, ar duce- 
o negreşit în altă parte. 

Ligianul acela mi se pare îngrozitor de puternic! gemu 
Chilon. 

Nu ţie ţi se porunceşte să-l ţii de mâini, răspunse Croton. 

Trebuiră însă să aştepte mult. Cocoşii cântau, anunțând 
zorile, când îl văzură pe Ursus ieşind pe poartă şi pe Ligia 
însoţindu-l. Îi mai însoțeau şi alte câteva persoane. Lui 
Chilon i se păru că recunoaşte printre ei pe Marele Apostol; 
alături de el mergea alt bătrân, mult mai scund de stat, 
două femei în vârstă şi un băiat care lumina drumul cu un 
felinar. Îi urmau de aproape o mulţime de vreo două sute de 
persoane. Vinicius, Chilon şi Croton se amestecară în 
această mulţime. 

Da, stăpâne, spuse Chilon, fata ta se găseşte sub ocrotire 
puternică. El e cu ea. Marele Apostol. Uite cum îngenunche 
oamenii în faţa lui. 

Oamenii într-adevăr îngenuncheau, dar Vinicius nu se uita 
la ei. Fără să piardă nici o clipă din ochi pe Ligia, se gândea 
numai la răpirea ei. Învăţat din războaie cu tot felul de 
stratageme, îşi compunea în minte cu o precizie 
militărească tot planul răpirii. Ştia că pasul la care se 
încumetă era temerar, dar ştia bine că atacurile temerare 
se termină, de obicei, cu succes. 

Drumul era însă lung. Avea timp să se gândească şi la 
prăpastia pe care religia adoptată de Ligia o săpase între el 


şi ea. Înţelegea acum tot ce se petrecuse între ei şi 
înţelegea de ce se petrecuse astfel. Era destul de ager la 
minte pentru asta. El n-o cunoscuse până acum pe Ligia. 
Văzuse în ea o fată mai frumoasă decât toate celelalte, care 
îi stârnise simţurile. Acum înţelegea că religia asta făcuse 
din ea o fiinţă deosebită de celelalte femei şi că speranţa ca 
şi ea să fie împinsă de simţuri şi pasiune spre bogăţie şi 
plăcere - este o iluzie vană. Înţelegea, în sfârşit, ceea ce el 
şi Petronius nu înţeleseseră, că religia aceea nouă inocula în 
suflet ceva necunoscut lumii în care trăia el şi că Ligia, 
chiar dacă l-ar iubi, n-ar sacrifica pentru el niciunul din 
adevărurile ei creştine; că dacă năzuieşte şi ea spre 
bucurie, e una cu totul diferită de plăcerile după care 
alergau el şi Petronius şi curtea Cezarului şi întreaga Romă. 
Fiecare femeie din cele pe care le cunoştea putea deveni cu 
uşurinţă amanta lui, creştina asta nu putea să-i fie decât 
victimă. 

Şi, gândindu-se astfel, îl încercă o durere neînţeleasă şi 
mânia se aprinse în el. Simţea însă că mânia lui e 
neputincioasă. S-o răpească pe Ligia i se părea un lucru 
posibil şi era aproape sigur că o să reuşească, dar era tot 
atât de sigur că în faţa acestei învățături, el, şi toată 
puterea şi bogăţia lui nu înseamnă nimic şi că n-are să-i 
aducă nici un folos. Tribunul roman, convins că puterea 
sabiei şi a pumnului, care conduce lumea, o va stăpâni 
veşnic, pentru prima oară în viaţă constata că mai există şi 
altă putere, mai mare, şi se întreba cu uimire: ce anume? 

Şi nu ştia ce să-şi răspundă. Închipuirea îi readucea 
imagini fugare, ale cimitirului, ale mulţimii şi ale Ligiei 
transfigurate, ascultând cuvintele bătrânului care povestea 
despre chinul, moartea şi învierea zeului-om, care a 
răscumpărat lumea şi i-a făgăduit fericirea de dincolo de 
Styx. 

Toate s-amestecau în mintea lui, dând naştere unui 
adevărat haos. 


Îl scoseseră din acest haos văicărelile lui Chilon, care 
începuse să-şi plângă de milă. Se angajase numai s-o caute 
pe Ligia. O găsise, periclitându-şi viaţa, şi i-o arătase. Ce 
mai vor de la el? S-a angajat el s-o şi răpească? Cine ar 
putea să ceară aşa ceva de la un infirm lipsit de două 
degete la mână, de la un om bătrân, care s-a dedicat 
meditaţiei, ştiinţei şi virtuţii? Ce-are să se întâmple dacă un 
domn ilustru ca Vinicius va păţi ceva în timpul răpirii fetei? 
Desigur, zeii ar trebui să vegheze asupra celor aleşi, dar 
parcă nu se întâmplă uneori şi lucruri îngrozitoare, ca şi 
cum zeii ar juca zaruri în loc să aibă grijă de ceea ce se 
petrece pe pământ? Fortuna, după cum se ştie, e legată la 
ochi, aşa că nu vede nici ziua, darmite noaptea. Dacă o să se 
întâmple o nenorocire? Dacă ursul acela ligian o să arunce 
în nobilul Vinicius cu o piatră de moară, cu un butoi de vin, 
sau, mai rău, de apă, cine garantează că bietul Chilon, în loc 
de recompensă, n-o să aibă parte de năpastă? EI, biet 
filosof, s-a legat de nobilul Vinicius ca Aristotel de Alexandru 
Macedon şi dacă măcar nobilul Vinicius i-ar înapoia punga 
aceea pe care sub ochii lui şi-o vârâse la cingătoare, când 
plecaseră de-acasă, ar mai avea cu ce, la caz de nevoie, să 
obţină imediat ajutor sau să-i îmbuneze pe creştini. O! De 
ce nu vor să asculte sfaturile unui bătrân, dictate de 
chibzuinţă şi experienţă? 

Vinicius, auzindu-l, scoase punga de la cingătoare şi i-o 
aruncă lui Chilon. 

Ţine şi taci! 

Grecul, simțind cât era de grea, prinse curaj. 

Toată speranţa mea e, spuse el, că Hercule sau Tezeus au 
înfăptuit isprăvi şi mai grele şi oare nu-i un adevărat 
Hercule cel mai apropiat prieten al meu, Croton? lar ţie, 
ilustre stăpâne, nu-ţi pot zice semizeu, căci eşti zeu de-a 
binelea. Te-aş ruga să nu uiţi nici de-acum încolo de sluga ta 
săracă şi credincioasă de ale cărei nevoi trebuie din când în 
când să te îngrijeşti, căci, o dată cufundat în cărţi, sărmanul 
de el nu mai are grijă absolut de nimic... Câteva prăjini de 


grădină şi o căsuţă, cu un colţişor oricât de mic de răcoare 
vara, ar fi ceva demn de un asemenea protector. 
Deocamdată, am să admir de departe faptele voastre 
eroice, am să-l chem pe Jupiter să vă sprijine, iar în caz de 
ceva, am să fac atâta tărăboi, încât jumătate din Roma are 
să se trezească şi are să vă sară în ajutor. Ce drum rău, ce 
hârtoape! Uleiul mi s-a terminat în felinar şi dacă Croton, 
care-i tot atât de nobil pe cât e de puternic, ar vrea să mă ia 
în braţe şi să mă ducă până la poarta oraşului, primo: ar 
vedea dacă-i va fi uşor s-o ducă pe fată, secundo: ar 
proceda ca Enea, terţio: şi-ar atrage bunăvoința tuturor 
zeilor cinstiţi, iar eu aş fi pe deplin liniştit în privinţa 
rezultatului acţiunii. 

Aş prefera să duc hoitul unei oi moarte acum o lună de 
dalac, răspunse spadasinul, dacă-mi dai însă punga aceea 
pe care ţi-a aruncat-o ilustrul tribun, am să te duc până la 
poartă. 

Scrânti-ţi-ai degetul cel mare de la picior! răspunse 
grecul. Atât ai înţeles tu din învăţătura acelui bătrân 
venerabil, care a prezentat sărăcia şi mila ca pe cele mai de 
seamă virtuţi!... Oare nu ţi-a poruncit să mă iubeşti? Văd că 
n-am să pot face din tine nici măcar un creştin de rând şi că 
mai lesne pătrunde soarele prin zidurile închisorii 
Mamertine, decât adevărul prin craniul tău de hipopotam. 

Croton, care avea o putere de fiară, dar nici un fel de 
sentimente omeneşti, spuse: 

Nu te teme! N-am să mă fac creştin! Nu vreau să-mi pierd 
pâinea. 

Da, dar dac-ai avea fie şi unele noţiuni elementare de 
filosofie, ai şti că aurul este nimicnicie! 

Vino cu toată filosofia ta să-ţi dau numai o lovitură cu capul 
în burtă şi o să vedem cine câştigă. 

Asta putea s-o spună şi un bou lui Aristotel, răspunse 
Chilon. Noaptea începuse a se risipi. Zorile aşterneau pe 
coamele zidurilor o lumină palidă. Copacii de pe lângă 
drum, clădirile, pietrele funerare, risipite pe alocuri, 


prindeau contur. Drumul nu mai era pustiu. Negustorii de 
legume se grăbeau să apuce deschiderea porţilor, ducând 
de căpăstru asini şi catâri încăpăţânaţi. Ici şi colo, scârţâiau 
căruțele în care era dus vânatul. Pe drum şi peste câmp 
aproape de faţa pământului stăruia o ceaţă uşoară care 
prevestea vreme bună. Oamenii, văzuţi de departe, arătau 
în ceața asta ca nişte stafii. Vinicius mergea cu ochii aţintiţi 
la silueta suplă a Ligiei, care, pe măsură ce lumina zorilor 
se înteţea, apărea tot mai argintie. 

Stăpâne, zise Chilon, te-aş jigni dacă aş presupune că 
mărinimia ta are margini. Acum, când mi-ai plătit, nu mă 
poţi bănui că vorbesc numai în folosul meu. Iată, te 
sfătuiesc încă o dată ca, după ce vei afla unde locuieşte 
Ligia, să te întorci acasă după sclavi şi lectică. Nu asculta de 
trompa asta de elefant a lui Croton, care se oferă să 
răpească fata numai ca să poată stoarce punga ta ca peo 
traistă de brânză. 

Ai de primit de la mine o lovitură de pumn între omoplaţi, 
ceea ce înseamnă că ai să crapi, spuse Croton. 

Ai de primit de la mine un ulcior de vin de Kefalonia, ceea 
ce înseamnă că am să rămân nevătămat, răspunse grecul. 

Vinicius nu spuse nimic, căci se apropiaseră de poarta 
oraşului. Un spectacol ciudat le izbi atenţia. Doi soldaţi 
îngenuncheară când trecu Apostolul, iar el îşi lăsă o clipă 
mâinile pe coifurile lor de fier, pe urmă făcu asupra lor 
semnul crucii. Tânărului patrician nu-i trecuse niciodată 
prin minte până acum că ar putea să fie creştini şi printre 
ostaşi. Îşi spuse, uimit, că aşa cum într-un oraş incendiat 
focul cuprinde mereu alte case şi învăţătura asta cuprinde 
probabil zi de zi mereu alte suflete şi se lărgeşte, depăşind 
orice închipuire omenească. Înţelese, înfiorat, că dacă Ligia 
ar fi vrut să fugă din oraş s-ar fi găsit paznici care să-i 
înlesnească în taină ieşirea. Binecuvânta în clipa asta pe toţi 
zeii că nu s-a întâmplat aşa. 

După ce trecură de locurile virane de dincolo de ziduri, 
grupurile de creştini începură să se risipească. Acum, 


trebuia s-o urmeze pe Ligia cu mai multă grijă, să nu atragă 
atenţia asupra lor. Chilon începu să se vaite de răni şi 
junghiuri la picioare şi rămase tot mai mult în urmă. 
Vinicius nu se împotrivi, considerând că acum grecul fricos 
şi neputincios nu-i va mai fi de folos. l-ar fi permis chiar şi 
să plece unde-ar fi vrut, dar pe respectabilul înţelept îl ţinea 
pe loc prudenţa. Poate îl reţinea şi curiozitatea, căci 
continua să meargă după ei, ba uneori se apropia, 
repetându-şi sfaturile, adăugind la un moment dat că 
bătrânul care-l întovărăşeşte pe Apostol, dacă n-ar avea 
statura aşa de scundă, ar putea să fie Glaucus. 

Mai merseră încă destul de mult, până în Transtiberim. S- 
apropia răsăritul soarelui când micul grup în care era Ligia, 
se despărţi. Apostolul, o femeie bătrână şi un băiat o 
apucară în lungul râului, iar bătrânul scund, Ursus şi Ligia 
intrară pe o stradă îngustă şi, după ce mai merseră vreo 
sută de paşi, intrară în tinda unei case în care erau două 
prăvălii: una de uleiuri, alta a unui negustor de păsări. 

Chilon, care mergea la vreo cincizeci de paşi în urma lui 
Vinicius şi Croton, se opri imediat încremenit, şi lipindu-se 
de zid, începu să sâsâie după ei, ca să se întoarcă. 

Iar ei se întoarseră, căci trebuia să se sfătuiască. 

Du-te, îi spuse Vinicius, şi vezi dacă casa aceea nu mai are 
vreo ieşire în partea cealaltă, în altă stradă. 

Chilon, cu toate că mai înainte se văitase de răni la 
picioare, alergă atât de iute de parc-ar fi avut în glezne 
aripioarele lui Mercur. Peste câteva clipe se întoarse. 

Nu, spuse el. Asta-i singura ieşire. După aceea, îşi 
împreună mâinile: 

Pe Jupiter, Apollo, Vesta, Cibela, Isis şi Osiris, pe Mihtra- 
Baal, pe toţi zeii Răsăritului şi Apusului te conjur, stăpâne, 
renunţă la planul ăsta... Ascultă-mă! 

Amuţi brusc, observând că faţa lui Vinicius pălise de 
emoție, iar ochii-i sticleau ca unui lup. Era de ajuns să te 
uiţi la el ca să înţelegi că nimic pe lume n-are să-l oprească 
de la fapta asta. Croton începu să răsufle greu, umplându-şi 


pieptul herculean, şi să clatine din capul său mic, rămas 
nedezvoltat, cum fac urşii în cuşcă. De altfel, pe faţa lui nu 
se vedea nici cea mai mică nelinişte. 

Eu intru primul! zise el. 

Vii după mine, spuse Vinicius cu o voce poruncitoare. După 
o clipă, dispărură amândoi în tinda întunecată. 

Chilon alergă până în cea mai apropiată străduţă şi începu 
să pândească de după colţ, aşteptând să vadă ce-are să se 
întâmple. 

Capitolul XXII. 

Vinicius abia în tindă înţelese toate dificultăţile acţiunii. 
Casa era mare, cu câteva etaje, una din acelea construite cu 
miile în toată Roma, pentru a fi închiriate. De obicei erau 
construite în grabă şi de mântuială. Aproape nu era an să 
nu se prăbuşească câteva din ele, îngropându-şi locatarii. 
Adevăraţi stupi, erau prea înalte şi prea înguste, pline de 
cămări şi cămăruţe în care se cuibărea o populaţie săracă şi 
numeroasă. În oraşul acesta în care multe străzi nu aveau 
nume, casele acestea nu aveau numere. Proprietarii 
încredinţau strângerea chiriei sclavilor, iar aceştia deoarece 
nu erau obligaţi de autorităţile oraşului să dea numele 
locatarilor, adesea nu le ştiau nici ei. Să cauţi pe cineva în 
aceste case era nespus de greu, mai ales că nu aveau 
portari. 

Vinicius şi Croton ajunseră printr-o tindă lungă, ca un 
coridor, într-o curte interioară mică, mai îngustă, mărginită 
din toate părţile de ziduri, care constituiau un fel de atrium 
comun pentru toată casa. În mijloc era un havuz din care un 
şuvoi de apă cădea într-un bazin de piatră săpat în pământ. 
Pe ziduri urcau scări exterioare, unele de piatră, altele de 
lemn, ducând la galeriile din care se intra în locuinţe. La 
parter se aflau de asemenea locuinţe, unele cu uşi de lemn 
la intrare, altele despărțite de curte numai printr-o perdea 
de stofă zdrenţuită, ruptă, cârpită. 

Era devreme. În curte nici ţipenie. Probabil că în toată 
casa lumea dormea încă, cu excepţia celor care se 


întorseseră din Ostrianum. 

Ce facem, stăpâne? întrebă Croton, oprindu-se. 

Să aşteptăm aici; poate o să apară cineva, răspunse 
Vinicius. Nu trebuie să ne vadă în curte. 

Se gândea însă că sfatul lui Chilon fusese bun. Dac-ar fi 
avut cu dânsul câteva zeci de sclavi, ar fi putut pune pază la 
poarta care părea să fie singura ieşire şi să scotocească 
toate locuinţele. Aşa însă, trebuia să nimerească drept în 
locuinţa Ligiei, altfel creştinii, care fără îndoială nu lipseau 
nici din casa asta, ar fi putut s-o avertizeze. Din această 
cauză era şi riscant să întrebe de ea. Câteva clipe, Vinicius 
rămase pe gânduri. Se întrebă dacă n-ar fi mai potrivit să se 
întoarcă după sclavi, când deodată, de după perdeaua de la 
intrarea unei locuinţe mai îndepărtate, ieşi un om cu o sită 
în mână şi se apropie de havuz. 

Tânărul îl recunoscu dintr-o privire pe Ursus. 

Asta-i ligianul, şopti Vinicius. 

Să-i frâng imediat oasele? 

Aşteaptă. 

Ursus nu-i observă, căci stăteau în umbra tinzii. Liniştit, 
începu să spele cu apă nişte legume pe care le avea în sită. 
Pregătea desigur micul dejun. După ce termină de spălat, 
luă sita udă şi dispăru cu ea după perdea. Croton şi Vinicius 
se luară după el convinşi c-au să nimerească direct în casa 
Ligiei. 

Constatară însă uimiţi că perdeaua nu despărţea o 
locuinţă de curte. Urma un alt coridor întunecos, la capătul 
căruia se zărea o grădiniţă cu câţiva chiparoşi, câteva tufe 
de mirt şi o căsuţă lipită de zidul din spate al unei alte case. 

Înţeleseră amândoi imediat că împrejurarea-i prielnică 
pentru ei. În curtea mare, s-ar fi putut strânge toţi locatarii, 
aici însă izolarea căsuţei le înlesnea acţiunea. Au să termine 
repede cu apărătorii, sau mai degrabă cu Ursus, pe urmă, 
fără să piardă vremea, au să iasă cu Ligia răpită în stradă, 
iar acolo au să se descurce ei. Era puţin probabil să-i 
oprească cineva. Aveau să spună că-i vorba de-o ostatecă a 


cezarului, fugită. La urma urmei, la nevoie, Vinicius avea să 
arate străjerilor cine este şi să le ceară ajutor. 

Ursus era gata să intre în casă, când, auzind zgomot de 
paşi, se opri. Văzând doi oameni, puse sita pe balustradă şi 
se întoarse spre ei. 

Ce căutaţi aici? îi întrebă. 

Pe tine! răspunse Vinicius. 

Apoi, întorcându-se spre Croton, îi şopti repede: 

Ucide! 

Croton se năpusti ca un tigru şi, înainte ca ligianul să se 
dezmeticească şi să-şi recunoască duşmanii, îl apucă în 
braţele sale de oţel. 

Vinicius era prea sigur de puterea supraomenească a lui 
Croton ca să mai aştepte sfârşitul luptei. Trecu pe lângă ei, 
se repezi la uşa casei, o împinse şi se trezi într-o încăpere 
cam întunecoasă, luminată abia de focul care pâlpâia în 
cămin. Zarea flăcărilor bătea în plin obrajii Ligiei. Cealaltă 
persoană care stătea în faţa căminului era bătrânul care-i 
însoţise pe fată şi pe Ursus pe drumul de la Ostrianum. 

Apariţia lui Vinicius fu atât de neaşteptată, încât mai 
înainte ca Ligia să-l fi recunoscut, o şi cuprinse de mijloc şi, 
ridicând-o în braţe, se năpusti din nou spre uşă. Bătrânuli 
se puse în cale, însă el, strângând cu un braţ fata la piept, îl 
îmbrânci cu mâna rămasă liberă. Atunci gluga îi alunecă de 
pe cap şi Ligia îl recunoscu, îngrozită. Sângele-i îngheţă şi 
vocea i se înecă în gâtlej. Voia să strige după ajutor şi nu 
putea. În zadar încercă să se prindă de uşcior, degetele îi 
alunecară pe piatră şi ar fi leşinat dacă un tablou înfiorător 
nu i-ar fi izbit privirile în momentul în care Vinicius ieşi cu 
ea în grădină. 

Ursus ţinea în braţe un om aproape frânt în două, cu capul 
atârnând moale, cu gura plină de sânge. Văzându-i, mai izbi 
o dată cu pumnul în capul omului acela şi-apoi sări ca o 
fiară înfuriată asupra lui Vinicius. 

„Moartea!” se gândi tânărul patrician. 


LIA 


Auzi ca prin vis strigătul Ligiei: „Nu-l ucide!” Simţi că un 
fulger îi desface braţele în care o ţinea, pământul începu să 
se învârtească cu el şi i se făcu negru în faţa ochilor. 

Chilon totuşi nu plecase. Ascuns după colţ, aştepta să vadă 
ce-o să se întâmple, căci curiozitatea lupta în el cu frica. Se 
mai gândea că dac-au să reuşească s-o răpească pe Ligia, n- 
ar strica să se afle pe lângă Vinicius. De Urban nu se mai 
temea. Era sigur că Croton îl va ucide. În schimb, dacă pe 
străzile pustii până la ora aceea, ar începe să se adune 
lume, dacă creştinii sau alţi oameni ar încerca să-l 
împiedice pe Vinicius, atunci el le-ar vorbi ca reprezentant 
al puterii, ca executor al voinţei împăratului şi în ultimă 
instanţă ar chema pe vigili în ajutorul tânărului patrician 
împotriva gloatei de pe străzi. Astfel, s-ar alege cu noi 
favoruri. În adâncul sufletului continua să fie convins că 
fapta lui Vinicius este nechibzuită, ţinând seama însă de 
puterea teribilă a lui Croton, presupunea că s-ar putea să 
reuşească. „Dac-o fi să se ivească greutăţi, însuşi tribunul 
va duce fata, iar Croton îi va face drum.” Aşteptarea însă i 
se păru prea lungă; îl neliniştea tăcerea din tinda pe care o 
pândea de la distanţă. 

„Dacă n-au să-i nimerească ascunzătoarea şi au să facă 
tărăboi, au s-o pună pe fugă.” 

Ideea nu-i displăcea. În cazul acesta, i-ar deveni din nou 
necesar lui Vinicius. Ar putea să-i mai stoarcă o pungă-două 
de sesterţi. 

Orice-ar face, îi zise el, lucrează în folosul meu, deşi 
niciunul nu bănuieşte asta... O, zei, zei, îngăduiţi-mi doar... 

Amuţi brusc, fiindcă i se păru că iese cineva din tindă. 
Ţinându-şi răsuflarea, se lipi de perete, pândind cu cea mai 
mare atenţie. 

Nu greşi. Din tindă se ivi capul cuiva şi începu să se uite în 
jur. 

După o clipă însă capul dispăru. 

„E. Vinicius sau Croton, îşi spuse Chilon, dar dac-au răpit 
fata, de ce ea nu ţipă şi ei ce mai aşteaptă? Oameni tot au 


să întâlnească, căci pân-or să ajungă la Carinae, are să se 
trezească oraşul. Ce-i asta? Pe toţi zeii nemuritori!” 

Şi deodată împietri de groază. 

În uşă apăruse Ursus, cu cadavrul lui Croton pe umăr. 
Uitându-se încă o dată în toate părţile, începu să alerge pe 
strada pustie, spre râu. Chilon se făcu una cu peretele. 

„Dacă mă zăreşte, sunt mort”, se gândi el. 

Ursus însă alerga iute pe lângă ziduri şi dispăru după colţ. 
Chilon, clănţănind din dinţi de spaimă, fără să mai stea pe 
gânduri, o luă la goană în lungul străduţei care tăia de-a 
curmezişul, cu o iuţeală ce-ar fi putut să te uimească şi la 
un om tânăr. 

„Dacă, înapoindu-se, are să mă zărească, mă ajunge din 
urmă şi mă omoară”, îşi zise. Salvează-mă, Zeus, salvează- 
mă Apollo, salvează-mă, Hermes, salvează-mă, zeu al 
creştinilor! Părăsesc Roma, mă întorc în Mesembria, dar 
salvaţi-mă din mâinile demonului ăsta!”. 

Ligianul acesta, care-l omorâse pe Croton, i se părea în 
clipa asta cu adevărat o fiinţă supraomenească. Alergând, 
îşi spunea că poate-i vreun zeu care-a luat înfăţişarea unui 
barbar. În momentele acelea credea în toţi zeii din lume şi 
în toate miturile de care-şi bătuse joc în împrejurările 
normale ale vieţii, îi trecu prin minte şi bănuiala că pe 
Croton ar fi putut să-l omoare zeul creştinilor, şi groaza lui 
depăşi orice margini, la gândul că se ridicase îndrăznind să 
înfrunte o asemenea putere. 

Numai după ce trecu câteva străduţe şi zări de departe 
nişte muncitori venind în direcţia lui, se mai linişti. Abia 
trăgându-şi răsuflarea, se aşeză pe pragul unei case şi 
începu să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, cu colţul 
mantiei. 

„Sunt bătrân şi am nevoie de linişte”, zise. 

Oamenii care veneau spre el cotiră într-o străduţă laterală 
şi străzile rămaseră iarăşi pustii. Oraşul mai dormea încă. 
Dimineaţa mişcarea începea mai devreme tocmai în 
cartierele mai bogate, unde sclavii erau siliţi să se scoale în 


zorii zilei în timp ce în cartierele locuite de populaţia liberă, 
hrănită pe cheltuiala statului, oamenii trândăveau, 
sculându-se destul de târziu. După ce zăbovi o vreme 
şezând în prag, Chilon se simţi cuprins de frig. Se ridică şi, 
convingându-se că nu pierduse punga căpătată de la 
Vinicius, se îndreptă cu un pas mai domol spre râu. 

„Poate c-am să dau pe undeva de cadavrul lui Croton, îşi 
zise el. O, zei! Ligianul ăsta, dacă-i om, ar fi putut să câştige 
milioane de sesterţi într-un an. Dacă l-a sugrumat pe 
Croton ca pe un căţel, cine ar mai putea să i se 
împotrivească? Pentru fiecare reprezentaţie în arenă i s-ar 
fi plătit greutatea lui în aur. El o păzeşte mai bine pe fata 
asta decât Cerberul Infernului. Dar să-l înghită Styxul! Nu 
vreau să am de-a face cu el. Ce mai namilă! Totuşi, se să 
fac? S-a întâmplat ceva îngrozitor. Dacă el lui Croton i-a 
frânt oasele, atunci fără îndoială că şi sufletul lui Vinicius se 
tânguie pe undeva pe deasupra acestei case blestemate, 
aşteptând înmormântarea. Pe Castor! Doar e-un patrician, 
prieten cu împăratul, rudă cu Petronius, un nobil cunoscut 
în întreaga Romă şi-i tribun militar. Moartea lui n-are să 
treacă neobservată... Dacă m-aş duce la tabăra 
pretorienilor sau la vigili?”... 

Tăcu şi începu să reflecteze, însă imediat spuse: „Vai mie! 
Cine l-a adus la casa asta dacă nu eu?... Liberţii şi sclavii lui 
ştiau c-am venit adesea la el, iar unii ştiu şi în ce scop. Ce- 
are să se întâmple dac-au să mă acuze că dinadins l-am 
atras aici să fie ucis? Chiar dac-o să dovedesc la judecată că 
nu i-am dorit moartea, vina tot asupra mea are să cadă... Şi 
doar e un patrician. În nici un caz n-aş scăpa nepedepsit. 
lar dac-aş fugi din Roma şi m-aş ascunde, departe, atunci aş 
trezi şi mai multe bănuieli.” 

Oricum o sucea, ieşea rău. Îi rămânea doar să aleagă răul 
cel mai mic. Roma era un oraş enorm şi totuşi Chilon se 
simţea la strâmtoare. Oricare altul s-ar fi putut duce direct 
la prefectul vigililor să povestească ce s-a întâmplat şi chiar 
dac-ar cădea vreo bănuială asupra lui, putea aştepta liniştit 


cercetările. Trecutul lui Chilon însă era atât de tenebros, 
încât orice cunoştinţă mai apropiată fie cu prefectul 
oraşului, fie cu prefectul vigililor, i-ar fi pricinuit încurcături 
serioase şi ar fi îndreptăţit orice bănuială din partea 
autorităţilor. 

Pe de altă parte, dacă ar fugi, Petronius ar fi convins că 
Vinicius a fost trădat şi ucis în urma unui complot. Petronius 
e om puternic, care are la dispoziţie straja din tot statul şi 
care n-ar precupeţi nimic să-i găsească pe vinovaţi fie şi la 
capătul pământului. Chilon se întrebă dacă n-ar fi mai bine 
să se ducă direct la el şi să-i povestească ce s-a întâmplat. 
Da! Asta era soluţia cea mai bună. Petronius era un om 
cumpănit şi Chilon putea fi sigur măcar că are să-l asculte 
până la capăt. Petronius, care cunoştea povestea de la 
începuturile ei, are să creadă mai uşor în nevinovăția lui 
Chilon decât prefecţii. 

Ca să mergi la el însă, trebuia să ştii precis ce se 
întâmplase cu Vinicius, iar Chilon nu ştia. Adevărat că-l 
văzuse pe ligian furişându-se spre râu cu cadavrul lui 
Croton în spinare, dar nimic mai mult. Vinicius putea să fie 
mort, dar tot aşa de bine putea să fie şi numai rănit sau 
prizonier. Abia acum se gândi Chilon că creştinii n-ar 
îndrăzni în nici un caz să omoare un om atât de puternic, un 
curtean, şi înalt demnitar militar. O asemenea faptă putea 
atrage asupra lor persecuții generale. Era mult mai 
probabil să-l fi oprit cu forţa ca să-i dea timp Ligiei să se 
ascundă din nou în altă parte. 

Ideea aceasta îi aduse puţin curaj. 

„Dacă balaurul ăsta ligian nu l-a sfâşiat în primul moment 
de furie, atunci e viu. Dacă-i viu, atunci are să 
mărturisească el singur că nu l-am trădat. Atunci nu numai 
că nu mă ameninţă nimic, dar (o, Hermes, poţi să te aştepţi 
din nou la două junci!) în faţa mea se deschide un nou câmp 
de acţiune... Pot să-i dau de ştire unuia dintre liberţi, unde 
să-l caute pe stăpân. Dacă se va duce la prefect, sau nu, 
asta-i treaba lui, numai eu să nu mă duc acolo... Pot să merg 


de asemenea la Petronius şi să contez pe o răsplată... Am 
căutat-o pe Ligia, acum am să-l caut pe Vinicius, pe urmă 
din nou pe Ligia... Totuşi trebuie să ştiu mai întâi dacă-i viu 
ori mort”. 

Se gândi să se ducă la noapte la brutarul Demas şi să 
întrebe de Ursus. Renunţă însă imediat la ideea asta. 
Prefera să n-aibă nimic de-a face cu Ursus. Avea tot dreptul 
să presupună că dacă Ursus nu l-a omorât pe Glaucus, fără 
îndoială a fost prevenit de vreunul din mai marii creştinilor, 
căruia i-o fi mărturisit planul său, că-i lucru necurat la 
mijloc şi că-i uneltirea vreunui trădător. De altfel, numai 
gândindu-se la Ursus, pe Chilon îl treceau sudorile. Îşi 
propuse în schimb ca diseară să-l trimită pe Euricus după 
veşti la casa unde se petrecuse accidentul. Deocamdată, 
avea nevoie să mănânce, să facă o baie şi să se odihnească. 
Noaptea nedormită, drumul până Ostrianum şi fuga din 
Transtiberim îl osteniseră peste măsură. 

O singură bucurie îi mai rămăsese: avea două pungi. Una 
pe care i-o dăduse Vinicius acasă şi a doua pe care i-o 
aruncase la întoarcerea de la cimitir. Se hotărî, drept 
consolare pentru toate emoţiile prin care trecuse, să 
mănânce mai mult şi să bea un vin mai bun ca de obicei. 

Când, în sfârşit, sosi ora de deschidere a cârciumilor, îşi 
îndeplini hotărârea cu atâta râvnă, încât uită de baie. Mai 
presus de orice dorea să doarmă. Nevoia de somn era atât 
de mare, încât se întoarse, clătinându-se la tot pasul, la 
locuinţa sa din Subura, unde-l aştepta sclava cumpărată cu 
banii lui Vinicius. 

Intrând în cubiculum-ul întunecos ca o vizuină de vulpe, se 
prăvăli în aşternut şi adormi într-o clipă. 

Se trezi abia seara. Mai bine zis îl trezi sclava, spunându-i 
să se scoale, că îl caută cineva şi vrea să-l vadă neîntârziat. 

Bănuitorul Chilon se trezi dintr-o dată, aruncă de pe el 
mantia cu glugă şi, poruncindu-i sclavei să se dea la o parte, 
se uită mai întâi cu grijă afară. 


Şi încremeni! Prin uşa de la cubiculum zări statura uriaşă 
a lui Ursus. 

Când îl văzu, simţi cum i se taie picioarele, cum inima i se 
opreşte în piept, cum fiori de gheaţă îi cutreieră spinarea ca 
nişte roiuri de furnici... O vreme nici nu putu să vorbească. 
Pe urmă, clănţănind din dinţi, gemu: 

Syra! nu sunt... nu cunosc... pe acest... om bun... 

I-am spus că eşti acasă şi că dormi, stăpâne, răspunse fata, 
însă ela cerut să te trezesc. 

O, zei!... Am să poruncesc să te... 

Atunci, Ursus, săturându-se să mai aştepte, se apropie de 
uşă şi, aplecându-se, vâri capul înăuntru. 

Chilon Chilonides! zise el. 

Pax tecum106! Pax, pax! răspunse Chilon. O, cel mai bun 
dintre creştini! Da! Sunt Chilon, dar e o greşeală... Nu te 
cunosc! 

Chilon Chilonides, repetă Ursus. Stăpânul tău, Vinicius, te 
cheamă să mergi la el împreună cu mine. 

Capitolul XXIII. 

O durere insuportabilă îl trezi pe Vinicius. În prima clipă 
nu-şi dădu seama unde se află şi ce se petrece cu el. Capul 
îi vuia. Ochii, parcă-i erau acoperiţi cu un văl negru. Treptat 
însă cunoştinţa îi reveni şi, ca prin ceaţă, zări trei oameni 
aplecaţi asupra lui. Pe doi îi recunoscu; unul era Ursus, 
celălalt - bătrânul pe care-l îmbrâncise când o luase pe 
Ligia. Al treilea, cu totul necunoscut, îi ţinea mâna stângă, 
pipăindu-i-o între cot şi umăr. O apăsare pe claviculă îi 
provocă atunci o durere cumplită. Vinicius îşi închipui că-l 
chinuie din răzbunare. Spuse, scrâşnind din dinţi: 

Omorâţi-mă! 

Ei însă nu dădură atenţie cuvintelor lui, parcă nici nu le-ar 
fi auzit sau poate li s-a părut un geamăt de durere. Ursus, 
cu semne de îngrijorare pe chipul lui înspăimântător de 
barbar, ţinea în mână fâşii albe de pânză. Bătrânul îl 
întrebă pe omul care apăsa umărul lui Vinicius: 

Glaucus, eşti sigur că rana asta de la cap nu e mortală? 


Da, respectabile Crispus, răspunse Glaucus. Pe vremea 
când slujeam ca sclav în flotă, iar pe urmă, când am locuit la 
Neapolis, am îngrijit multe răni. Din câştigul pe care mi l-a 
adus ocupaţia asta, m-am răscumpărat pe mine şi pe ai 
mei... Rana de la cap e uşoară. Când omul acesta (şi arătă! 
cu capul spre Ursus), a smuls-o pe fată din braţele tânărului 
şi l-a repezit în zid, el, în cădere, şi-a făcut scut din mâna pe 
care şi-a frânt-o. Astfel însă şi-a salvat capul - şi viaţa. 

Ai îngrijit mulţi fraţi, răspunse Crispus, şi eşti renumit ca 
medic priceput. De aceea l-am trimis pe Ursus după tine. 

Mi-a mărturisit pe drum că ieri era gata să mă omoare. 

Mai înainte însă mi-a mărturisit mie ce avea de gând. 
Cunoscându-te şi cunoscând dragostea ta pentru Christos, 
i-am explicat că tu nu poţi fi un trădător, ci mai curând acel 
necunoscut care voia să-l împingă la crimă. 

Era un duh rău, iar eu l-am luat drept înger, spuse Ursus 
oftând. 

Ai să-mi povesteşti asta altă dată, spuse Glaucus, acum 
trebuie să ne ocupăm de rănit. 

Vorbind aşa, începu să apese cu putere umărul lui Vinicius 
ca să aşeze la loc oasele dezbinate. Din cauza durerilor, 
tânărul n-apucă să se trezească bine că iarăşi leşină, deşi 
Crispus îi stropea într-una faţa cu apă. Era poate un noroc 
pentru el, fiindcă nu mai simţi cum Glaucus îi îndreaptă 
piciorul şi nici cum îi strânge între două scândurele scobite 
umărul frânt, înfăşându-l repede ca să-l imobilizeze. 

După ce operaţia se termină se trezi iarăşi şi o văzu pe 
Ligia. 

Stătea chiar lângă patul lui, ţinând în mână o căldăruşă de 
aramă cu apă, în care Glaucus înmuia din când în când 
buretele cu care-i umezea fruntea. 

Vinicius o privea şi nu-şi credea ochilor. 1 se părea că 
visează sau că din cauza febrei are năluciri. Abia după o 
vreme, reuşi să şoptească: 

Ligia... 


Auzindu-i vocea, fata tresări, întorcând spre el privirile 
pline de tristeţe. 

Pace ţie! spuse ea încet. 

Şi rămase aşa cu mâna întinsă, cu faţa îndurerată 
exprimând milă. El o privea, parcă voind să şi-o întipărească 
pentru totdeauna în străfundul ochilor, sub pleoape. Se uita 
la faţa ei mai palidă şi mai slabă decât înainte, la cârlionţii 
părului întunecat, la îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă de 
lucrătoare. Se uita cu atâta intensitate, încât arsă de 
privirile lui, fruntea ei albă se împurpură. El îşi dădu seama 
că o iubeşte tot aşa de mult. Înţelese că paloarea ei, sărăcia 
în care trăia i se datoresc lui. Ela răpit-o din casa în care 
era iubită, unde trăia în bunăstare şi a aruncat-o în camera 
asta mizeră, a îmbrăcat-o în mantia asta sărăcăcioasă de 
lână neagră. Tocmai el, care dorise să o înveşmânteze în 
cele mai scumpe brocaturi, s-o împodobească cu toate 
nestematele lumii. Îl copleşi părerea de rău, mila şi 
tristeţea. I s-ar fi aruncat la picioare, dacă ar fi putut să se 
mişte. 

Ligia, spuse el, nu l-ai lăsat să mă omoare. 

Ea răspunse moale: 

Dumnezeu să-ţi redea sănătatea. 

În sufletul lui Vinicius, care regreta nedreptăţile pricinuite 
Ligiei şi cele pe care intenţionase să i le pricinuiască de- 
acum încolo, cuvintele ei avură efectul unui balsam. Uită în 
clipa aceea că ar fi putut să fie doar o urmare a învăţăturii 
creştine. Pentru el nu vorbise decât femeia iubită, 
înduioşată de soarta lui şi bunătatea ei îl mişcă până-n 
adâncul inimii. Emoţia îl copleşi. Îl cuprinse o senzaţie de 
sfârşeală, ciudată, fiindcă-i făcea bine. Părea că se 
prăbuşeşte într-o prăpastie, lin ca-ntr-un zbor - şi, fericit, în 
clipa aceea de sfârşeală, îşi spuse că o zeiţă veghează la 
căpătâiul lui. 

Între timp, Glaucus terminase de spălat rana de la cap şi-o 
unse cu o alifie. Ursus luă căldăruşa din mâinile Ligiei. Fata 
aduse pe masă o cană în care era apă amestecată cu vin şi o 


apropie de buzele rănitului. Vinicius bău cu lăcomie. Acum 
se simţea mai bine. După pansare, durerile se domoliseră. 
Rănile nu mai sângerau. Luciditatea îi revenise. 

Mai dă-mi să beau, spuse el. 

Ligia ieşi cu cana goală, în cealaltă cameră. Crispus, după 
câteva cuvinte schimbate cu Glaucus, se apropie de pat şi 
spuse: 

Vinicius, Dumnezeu n-a îngăduit să înfăptuieşti un mare 
păcat şi te-a păstrat în viaţă ca să te pocăieşti în sufletul 
tău. Acela, în faţa căruia nu suntem decât pulbere, te-a 
dezarmat în mâinile noastre, însă Christos în care credem 
ne-a poruncit să-i iubim chiar şi pe duşmani. Ţi-am pansat 
rănile şi, cum a spus Ligia, o să ne rugăm lui Dumnezeu să- 
ţi redea sănătatea, dar nu mai putem să veghem asupra ta. 
Aşa că rămâi în pace şi gândeşte-te dacă eşti îndreptăţit s-o 
mai persecuţi pe Ligia, căreia i-ai răpit părinţii adoptivi şi 
căminul, şi pe noi, care ţi-am plătit cu binele pentru rău? 

Vreţi să mă părăsiţi? întrebă Vinicius. 

Vrem să părăsim casa asta în care ne poate ajunge 
pedeapsa prefectului Romei. Tovarăşul tău a fost ucis, iar 
tu, care eşti mare printre ai tăi, zaci rănit. Nu suntem noi 
vinovaţii, însă asupra noastră o să cadă mânia legii... 

Să nu vă temeţi de pedeapsă, spuse Vinicius. Am să vă 
apăr. Crispus nu voia să-i răspundă că nu-i vorba de prefect 
şi de lege, ci că n-au încredere nici în el, şi vor s-o pună pe 
Ligia la adăpost de urmărirea lui şi de-acum înainte. 

Stăpâne, spuse el, mâna ta dreaptă e teafără. Iată aici 
tăblițe şi stil: scrie slugilor tale să vină astă-seară cu lectica 
după tine şi să te ducă în casa ta, în care ai să stai mai 
comod decât în sărăcia noastră. Noi locuim aici la o 
sărmană văduvă. Ea are să vină în curând cu fiul ei, care o 
să ducă scrisoarea. Noi trebuie să ne căutăm un alt 
adăpost. 

Vinicius păli. Înţelese că vor să-l despartă de Ligia. Ştia că 
dacă are s-o piardă din nou s-ar putea să n-o mai vadă 
niciodată în viaţă... îşi dădu seama că între ea şi el s-au ivit 


obstacole pe care nu le poate înfrânge prin mijloace vechi, 
iar la altele noi nu avusese încă timp să se gândească. 
Înţelese că orice le-ar spune acestor oameni - chiar de le-ar 
jura că o redă pe Ligia Pomponiei Graecina, ar avea dreptul 
să nu-l creadă şi nici nu l-ar crede. Ar fi putut doar să facă 
asta mai demult, în loc s-o urmărească pe Ligia, ar fi putut 
să meargă la Pomponia şi să jure că renunţă la urmărire. 
Atunci ar fi căutat-o însăşi Pomponia şi ar fi luat-o înapoi, la 
casa ei. Nu! Simţea că nici un fel de promisiuni de felul 
acesta n-au să-i convingă să rămână şi că nici un fel de 
jurământ n-are să fie acceptat, cu atât mai mult, cu cât el, 
nefiind creştin, n-ar fi putut jura decât pe zeii în care el 
însuşi nu prea credea şi pe care ei îi considerau duhuri rele. 

El însă dorea cu disperare să-i împace pe Ligia şi pe 
protectorii ei indiferent prin ce mijloace, iar pentru asta 
avea nevoie de timp. Şi mai voia s-o vadă, să-i poată vorbi, 
măcar câteva zile. Ca înecatul căruia orice pai i se pare 
salvator, şi el spera ca în aceste câteva zile o să reuşească 
poate să şi-o apropie, o să născocească poate ceva sau o să 
se întâmple ceva favorabil lui. 

Adunându-şi gândurile, spuse: 

Ascultaţi-mă, creştini. leri am fost împreună cu voi în 
Ostrianum şi am ascultat învăţătura voastră. Chiar dacă n- 
aş fi cunoscut-o, faptele voastre m-au convins că sunteţi 
oameni cinstiţi şi buni. Spuneţi văduvei care locuieşte în 
această casă să rămână. Rămâneţi de asemenea şi voi şi 
permiteţi-mi şi mie să rămân. Să spună omul acesta (şi 
întoarse privirea spre Glaucus) care este medic sau măcar 
se pricepe la pansat răni, dacă astăzi pot să fiu transportat. 
Sunt bolnav, umărul mi-e frânt şi trebuie să rămână 
nemişcat cel puţin câteva zile. De aceea vă declar că nu mă 
mut de aici decât dacă o să mă duceţi cu forţa. 

Se opri gâfâind. Pieptul rănit îi îngreuna respiraţia. 

Crispus spuse: 

Nimeni, nobile Vinicius, nu va folosi forţa împotriva ta, ci 
numai noi o să ne mutăm de aici. 


Tânărul, neobişnuit să i se împotrivească cineva, încruntă 
din sprâncene, spunând: 

Daţi-mi voie să-mi trag sufletul. Peste câteva clipe 
continuă: 

De Croton, pe care l-a sugrumat Ursus n-o să întrebe 
nimeni. Urma să plece azi la Benevent, unde l-a chemat 
Vatinius, aşa că toţi au să creadă că a plecat. Când am intrat 
împreună cu Croton în casa asta, nu ne-a văzut nimeni în 
afară de un grec care a fost cu noi în Ostrianum. Am să vă 
spun unde locuieşte, ca să mi-l aduceţi - iar eu am să-i 
poruncesc să tacă, fiindcă-i un om plătit de mine. 
Slujitorilor mei am să le scriu că am plecat şi eu la 
Benevent. Dacă grecul a anunţat cumva pe prefect, am să 
declar că eu însumi l-am omorât pe Croton şi că el mi-a rupt 
mâna. Aşa am să fac, pe umbrele tatălui şi mamei mele! 
Puteţi aşadar să rămâneţi aici, şi nici un fir de păr nu va fi 
clintit de pe capetele voastre. Aduceţi-mi-l repede pe grecul 
care se numeşte Chilon Chilonides! 

Atunci, Glaucus o să rămână, spuse Crispus, şi împreună 
cu văduva o să aibă grijă de tine. 

Vinicius se încruntă mânios. 

Ascultă, bătrâne, ce spun, zise el. Îţi datorez recunoştinţă 
şi pari un om bun şi cinstit, dar nu-mi spui tot ceea ce 
gândeşti. Te temi ca nu cumva să-mi chem sclavii şi să le 
poruncesc s-o ia pe Ligia? Oare nu-i aşa? 

Aşa este! răspunse Crispus cu o anumită asprime în glas. 

Atunci ţine seama că voi vorbi cu Chilon de faţă cu voi şi 
tot de faţă cu voi am să scriu servilor mei să-i anunţ că am 
plecat şi că după aceea n-o să mai am alţi curieri în afară de 
voi. Chibzuieşte bine şi nu mă mânia prea mult. 

Zicând acestea, faţa i se schimonosi de furie. Adăugă, 
vorbind tot mai aprins: 

Îţi închipui cumva că am să neg că vreau să rămân ca s-o 
văd?... Şi un prost ar fi ghicit-o, chiar dacă aş fi negat. Dar 
cu forţa n-am s-o mai iau... lar ţie am să-ţi mai spun ceva. 
Dacă ea n-are să rămână aici, atunci cu mâna mea teafără 


am să rup legăturile de la umăr, n-am să mai primesc nici o 
băutură - şi fie ca moartea mea să cadă asupra ta şi a 
fraţilor tăi. De ce m-ai pansat? De ce n-ai poruncit să mă 
ucidă? 

Epuizat şi învins de mânie, păli. 

Ligia, care din camera alăturată auzise toată discuţia şi 
care era convinsă că Vinicius nu minte, se sperie de 
cuvintele lui. Pentru nimic în lume nu-i voia moartea. Rănit 
şi dezarmat nu-i mai trezea teamă, ci numai milă. De când 
fugise, trăind printre oameni stăpâniţi de o continuă 
exaltare religioasă, obsedată de gândul patimilor, a 
sacrificiului propriu şi a milei fără margini, se abandonase 
şi ea curentului care îi ţinea loc de casă, familie, înlocuind 
fericirea pierdută; astfel, se transformase într-una dintre 
acele fecioare creştine care aveau mai târziu să schimbe 
bătrânul suflet al lumii. Vinicius înrâurise prea mult soarta 
ei, pricinuindu-i numai suferinţă, ca să-l poată uita. Se 
gândea la el zile în şir, rugându-se lui Dumnezeu să vină 
clipa în care, urmând inspiraţia religioasă, să-i poată plăti 
cu bine pentru rău, cu bunătate pentru persecuții, să-l 
înfrângă, să-l câştige de partea lui Christos şi să-l 
mântuiască. Acum i se păru că sosise această clipă şi 
rugăminţile ei fuseseră ascultate. 

Se apropie de Crispus cu chipul transfigurat şi spuse cu 
voce schimbată: 

Crispus, fie ca el să rămână printre noi, iar noi să 
rămânem cu el până când Christos îl va însănătoşi. 

Bătrânul presbiter, obişnuit să vadă în toate voia 
Domnului, dându-şi seama de exaltarea ei, îşi spuse că 
poate vorbeşte prin ea puterea cerească şi, înspăimântat în 
sinea lui, îşi înclină capul cărunt. 

Fie cum spui, zise el. 

Asupra lui Vinicius, care ascultase, privind-o ţintă tot 
timpul, supunerea grăbită a lui Crispus făcu o impresie 
ciudată şi profundă. Îşi spuse că Ligia este printre creştini 


ca o Sibilă107, înconjurată de respect şi ascultare. Şi fără 
să-şi dea seama, fu cuprins şi el de respect. 

În sufletul lui se născu un fel de sfială, şi însăşi dragostea 
ce i-o purta i se păru nesăbuită. Se împăca greu cu gândul 
că ea nu mai depinde de voinţa lui, ci că el însuşi a ajuns la 
cheremul ei, zăcând aici bolnav şi frânt, că a încetat să mai 
fie stăpânul cuceritor, ci stă ca un copil neputincios în grija 
ei. Cu firea lui mândră şi tiranică n-ar fi admis o asemenea 
ofensă din partea altei persoane; faţă de Ligia însă simţi 
recunoştinţă şi supunere. Erau sentimente cum nu mai 
încercase vreodată şi pe care nu le-ar fi putut concepe. L-ar 
fi uimit poate şi acum dacă şi-ar fi putut da seama clar de 
ele. El însă nu se întreba ce-i cu ei; era fericit că ea rămâne, 
şi totul i se părea firesc. 

Ar fi vrut să-i mulţumească, să-şi arate recunoştinţa. Trăia 
un sentiment necunoscut până atunci, de care nici nu-şi 
dădea seama, fiindcă nu era altceva decât umilinţă. 
Izbucnirea de adineauri însă îl sleise şi nu mai avea putere 
să vorbească. Îi mulțumea numai din priviri şi în ochii lui 
strălucea bucuria că rămâne lângă ea, că are s-o vadă şi 
mâine, şi poimâine, şi poate multă vreme încă. Bucuria lui 
era întunecată numai de teama să nu piardă ceea ce 
obținuse, şi atunci când Ligia îi dădu din nou apă şi cândel 
dori s-o ia de mână, nu mai îndrăzni s-o facă, el, acelaşi 
Vinicius care la banchetul Cezarului o sărutase cu forţa, iar, 
după ce fugise, îşi promisese s-o târască de păr până în 
cubiculum sau să pună sclavii s-o biciuiască. 

Capitolul XXIV. 

Se mai temea ca nu cumva vreun ajutor nechemat din 
afară să-i tulbure bucuria. Chilon putea să anunţe dispariţia 
lui la prefectul oraşului sau la liberţii de acasă şi în cazul 
acesta amestecul vigililor nu era exclus. Se gândi că astfel 
avea iarăşi posibilitatea s-o ia pe Ligia şi s-o ducă în casa lui. 
Simţea însă că n-ar trebui să mai fie în stare să facă asta. 
Era un om samavolnic, cutezător şi destul de stricat şi de 
neîndurător când era vorba de o plăcere a lui, însă nu era 


nici ca Tigellinus, nici ca Nero. Viaţa ostăşească sădise în el 
un anumit simţ al dreptăţii, al cinstei şi măcar atâta 
conştiinţă, încât să-şi poată da seama că o asemenea faptă 
ar fi teribil de josnică. Poate că într-un moment de furie ar fi 
recurs la un astfel de mijloc, dar acum era înduioşat şi 
bolnav, aşa că nu mai voia decât un singur lucru: nimeni şi 
nimic să nu mai stea între el şi Ligia. 

Observase uimit că din clipa în care Ligia se declarase de 
partea lui, nici ea, nici Crispus nu mai cereau de la el nici 
un fel de asigurări, de parcă ar fi fost convinşi că la nevoie 
are să-i apere o forţă supranaturală. În mintea lui Vinicius - 
de când îl ascultase pe Apostol în Ostrianum - graniţa 
dintre posibil şi imposibil începuse să se estompeze, aşa că 
o protecţie supranaturală nu i se mai părea imposibilă. 
Totuşi, reflectând cât de cât, le aminti el însuşi de grec şi 
ceru din nou să-i fie adus Chilon. 

Crispus fu de acord. Hotărâră să-l trimită pe Ursus. 
Vinicius, care înainte de adunarea de la Ostrianum 
trimisese câteva zile la rând pe sclavii săi la Chilon, fără nici 
un rezultat îi indică ligianului adresa, apoi, după ce scrise 
câteva cuvinte pe o tăbliță, spuse, întorcându-se spre 
Crispus: 

Îi dau şi o tăbliță, căci grecul este bănuitor, viclean şi de 
multe ori când îl chemam la mine poruncea să se răspundă 
oamenilor mei că nu-i acasă. Proceda aşa întotdeauna când, 
neavând veşti bune pentru mine, se temea de mânia mea. 

Numai să-l găsesc, c-am să-l aduc indiferent de vrea sau 
nu, răspunse Ursus. 

După acea îşi luă mantia şi ieşi în grabă. 

Să găseşti pe cineva la Roma nu era lucru uşor, chiar 
având cele mai bune indicaţii. Pe Ursus însă îl ajută 
instinctul omului în pădure şi totodată buna cunoaştere a 
oraşului, aşa că după puţină vreme se afla la locuinţa lui 
Chilon. 

Totuşi nu-l recunoscu. Îl văzuse doar o singură dată şi încă 
noaptea. Bătrânul celălalt, impunător şi sigur de sine, care-l 


îndemnase să-l omoare pe Glaucus nu semăna de fel cu 
grecul acesta frânt în două de frică. Ar fi fost greu să 
presupui că-i vorba de aceeaşi persoană. Chilon, mirosind 
că Ursus îl socoteşte un om complet necunoscut, îşi mai 
reveni. Văzând şi tăbliţa cu scrisul lui Vinicius, se linişti cu 
totul. Nu putea să fie vorba de o cursă. Îşi spuse că dacă 
creştinii nu l-au omorât pe Vinicius, înseamnă că n-au 
îndrăznit să ridice mâna asupra unei persoane atât de 
ilustre. 

„Vinicius are să mă apere la nevoie, gândi el, doar nu mă 
cheamă ca să mă dea morţii”. 

Prinzând curaj, întrebă: 

Om bun, oare prietenul meu, nobilul Vinicius, n-a trimis 
lectica după mine? Mi-s picioarele umflate şi nu pot să merg 
pe jos atât de departe. 

Nu, răspunse Ursus, mergem pe jos... 

Şi dacă refuz? 

Să nu faci asta, căci trebuie să mergi. 

Am să merg, dar din propria mea voinţă. Nimeni nu mă 
poate sili, căci sunt om liber şi prieten cu prefectul oraşului. 
Ca înţelept, cunosc mijloace să-i silesc eu pe oameni. Pot să- 
i schimb în pomi sau în animale. Dar merg, merg! Să îmbrac 
doar o mantie ceva mai caldă şi o glugă, ca să nu mă 
recunoască sclavii din cartier, căci m-ar reţine mereu să-mi 
sărute mâinile. 

Vorbind astfel, îmbrăcă o altă mantie galică şi-şi lăsă pe 
frunte gluga largă, de teamă ca Ursus să nu-şi amintească 
de trăsăturile lui, când au să iasă. 

Unde mă duci?... îl întrebă pe Ursus pe drum. 

În Transtiberim. 

Sunt de curând în Roma şi n-am fost niciodată acolo, dar 
cu siguranţă că şi acolo trăiesc oameni care iubesc virtutea. 
Ursus era un om destul de naiv. Îl auzise însă pe Vinicius 
spunând că grecul fusese cu el în Ostrianum şi că pe urmă îl 
văzuse intrând cu Croton în casa în care locuia Ligia. Se 

opri o clipă şi spuse: 


Nu minţii, bătrâne, căci astăzi ai fost cu Vinicius în 
Ostrianum şi în faţa porţii noastre. 

Ah! spuse Chilon, deci casa voastră e în Transtiberim? 
Sunt de curând la Roma şi nu mă descurc cu numele 
diferitelor cartiere. Da, prietene! Am fost în faţa porţii 
voastre şi l-am conjurat pe Vinicius în numele virtuţii să nu 
intre. Am fost şi în Ostrianum, dar ştii de ce? De-o vreme 
încoace mă străduiesc să-l convertesc pe Vinicius şi l-am 
dus să-l asculte pe cel mai mare dintre apostoli. Fie ca 
lumina să pătrundă în sufletul lui şi într-al tău! Doar eşti 
creştin, nu, şi doreşti ca adevărul să biruie asupra 
minciunii? 

Da, răspunse Ursus cu umilinţă. Lui Chilon îi reveni tot 
curajul. 

Vinicius e un nobil puternic, spuse el, şi prieten cu 
împăratul. Din când în când, mai ascultă şi de duhul cel rău, 
dar dac-o să se clintească măcar un fir de păr de pe capul 
lui, Cezarul are să se răzbune pe toţi creştinii. 

Pe noi ne apără o putere mai mare. 

Adevărat! Adevărat! Dar ce-aveţi de gând să faceţi cu 
Vinicius? întrebă Chilon, din nou neliniştit. 

Nu ştiu. Christos porunceşte să avem milă. 

Foarte bine ai vorbit. Să nu uiţi asta niciodată, altfel ai să 
te frigi în iad ca un cârnat în tigaie. 

Ursus oftă. Chilon se gândi că pe acest om, înspăimântător 
în clipele lui de furie, el ar putea să-l joace pe degete. 

Vrând să ştie cum s-au petrecut lucrurile în casa Ligiei, 
continuă cu o voce de judecător aspru: 

Cum aţi procedat cu Croton? Spune şi nu născoci. Ursus 
oftă a doua oară: 

Are să-ţi spună Vinicius. 

Înseamnă că l-ai înjunghiat cu cuțitul sau l-ai doborât cu 
un par? 

Eram neînarmat. 

Grecul nu-şi putu reţine uimirea în faţa puterii 
supraomeneşti a barbarului. 


Fie ca Pluton... am vrut să spun: fie ca Christos să te ierte! 

O vreme merseră în tăcere, apoi Chilon spuse: 

Eu nu te trădez, dar fereşte-te de vigili. 

De Christos mă tem, nu de vigili. 

Adevărat. Nu-i păcat mai greu ca omorul. Am să mă rog 
pentru tine. Nu ştiu însă dacă ruga o să-ţi aducă iertarea; 
poate dacă ai să te legi prin jurământ că niciodată în viaţă 
n-ai să mai atingi pe nimeni cu un deget măcar. 

N-am ucis de voie, răspunse Ursus. 

Chilon, însă, care dorea să se asigure pentru orice 
eventualitate, continua să vorbească, încercând să-l 
înfricoşeze pe Ursus de consecinţele omorului săvârşit şi să- 
] îndemne să facă jurământ. Întrebă şi de Vinicius, dar 
ligianul răspundea în silă la întrebările lui, repetând că are 
să audă din gura lui Vinicius însuşi ceea ce trebuie să audă. 
Discutând în felul acesta, parcurseră drumul care 
despărţea locuinţa grecului de Transtiberim şi ajunseră în 
faţa casei. Inima lui Chilon începu din nou să bată 
neliniştită. De teamă, i se păru că Ursus începe să se uite 
ameninţător la el. „Slabă mângâiere, îşi zise el, dac-o să mă 
omoare - fără voie. Aş prefera să-l lovească damblaua şi o 
dată cu el pe toţi ligienii. O, Zeus, ologeşte.-l, dacă poţi!” 
Gândind astfel, se înfăşură mai strâns în mantia lui galică, 
zicând că se teme să nu răcească. În cele din urmă, 
străbătând tinda şi prima curte, ajunseră în coridorul care 
ducea spre curtea căsuţei unde se opri, spunând: 

Permite-mi să-mi trag sufletul. Altfel, n-am să pot discuta 
cu Vinicius, dându-i poveţe de mântuire. 

Deşi îşi făcea curaj, spunându-şi că nu-l ameninţă nici un 
pericol, la gândul că are să se afle între oamenii aceia 
misterioşi pe care-i văzuse în Ostrianum, picioarele îi cam 
tremurau. 

În momentul acela, le ajunse la ureche un zvon de cântece 
venind din casă. 

Ce-i asta? întrebă el? 


Zici că eşti creştin şi nu ştii că la noi este obiceiul ca după 
fiecare masă să-l slăvim pe Mântuitor, prin cântecul nostru, 
răspunse Ursus. Miriam cu fiul ei trebuie să fi sosit acasă. 
Poate că şi Apostolul este cu ei, căci zilnic o vizitează pe 
văduvă şi pe Crispus. 

Du-mă drept la Vinicius. 

Vinicius se află cu dânşii. Avem o singură odaie mai mare. 
Celelalte sunt numai cubiculum-uri întunecoase în care 
dormim. Hai înăuntru. Ai să te odihneşti acolo. 

Intrară. Încăperea era întunecoasă, seara de iarnă 
înnourată. Flacăra celor câteva lămpi lumina firav. Vinicius 
mai degrabă îl bănui, decât îl recunoscu în omul ascuns sub 
glugă pe Chilon. Grecul, văzându-l pe Vinicius în patul 
aşezat într-un colţ al camerei, se apropie repede de el, fără 
să se uite la ceilalţi, convins poate că lângă el are să fie în 
deplină siguranţă. 

O, stăpâne! De ce nu mi-ai ascultat sfaturile? strigă el, 
împreunându-şi mâinile. 

Taci şi ascultă! spuse Vinicius. 

Privi pe Chilon drept în ochi şi, pronunţând rar şi decis 
fiecare cuvânt, ca să se întipărească bine în mintea lui 
Chilon, adăugă: 

Croton m-a atacat, vrând să mă omoare şi să mă jefuiască. 
Ai înţeles? L-am ucis, iar oamenii aceştia mi-au pansat 
rănile, pe care le-am căpătat, luptându-mă cu el. 


Chilon înţelese dintr-o dată că Vinicius căzuse la învoială 
cu creştinii şi că vorbele lui trebuie luate de bune şi primite 
ca o poruncă. Fără să mai stea pe gânduri, ridică ochii în 
sus şi strigă: 

Era un ticălos! Te-am avertizat doar să n-ai încredere în el. 
Toate sfaturile mele se loveau de scăfârlia lui ca nuca în 
perete. În întregul Hades nu există destule chinuri să-l 
răsplătească pentru faptele lui. Căci cine nu-i cinstit, acela-i 
ticălos; şi cui îi e mai greu decât ticălosului să fie cinstit? 
Dar să pună gând rău tocmai binefăcătorului şi stăpânului 
său cel mărinimos?!... O zei!... 

Amintindu-şi că pe drum încoace, faţă de Ursus se dăduse 
drept creştin, tăcu. 

Vinicius spuse: 

Dacă n-aş fi avut pumnalul la mine, m-ar fi omorât. 

Binecuvântez clipa în care te-am sfătuit să iei măcar un 
cuţit. 

Vinicius îşi aţinti iarăşi privirile cercetătoare asupra 
grecului: 

Ce-ai făcut astăzi? 

Cum? Nu ţi-am spus, stăpâne, că am adus jertfe pentru 
sănătatea ta? 

Şi altceva nimic? 

Tocmai mă pregăteam să-ţi fac o vizită, când a venit omul 
acesta bun şi mi-a spus că mă chemi. 

lată tăbliţa asta. Te duci cu ea acasă la mine, ai să-l găseşti 
acolo pe libertul meu şi ai să i-o dai. l-am scris că am plecat 
la Benevent. Îi mai spui lui Demas că am plecat de azi 
dimineaţă, chemat printr-o scrisoare urgentă de către 
Petronius. 

Şi repetă apăsat. 

Am plecat la Benevent - ai înţeles? 

Ai plecat, stăpâne! Doar mi-am luat rămas bun de la tine în 
zori la Porta Capena şi chiar din clipa plecării tale m-a 
cuprins un dor nealinat. Am să mă prăpădesc ca nefericita 


soţie a lui Zethos de dorul lui Ityl, dacă mărinimia ta n-o să-l 
potolească. 

Vinicius, deşi era bolnav şi se obişnuise cu neaşteptatele 
schimbări la faţă ale grecului, nu putu să-şi reţină zâmbetul. 
De altfel, era bucuros că Chilon i-a înţeles cuvintele din 
zbor. Spusse: 

Atunci am să-i poruncesc să-ţi şteargă lacrimile. Adu-mi o 
făclie. Chilon se linişti de-a binelea. Se ridică şi se apropie 
de cămin, luând una din făclii. 

În acest timp, gluga îi alunecă şi lumina îi căzu direct pe 
faţă, Glaucus sări de pe bancă şi, apropiindu-se repede, se 
opri lângă el. 

Nu mă recunoşti, Cefas? întrebă el. 

Auzindu-i glasul, cei de faţă se înfiorară. 

Chilon ridică făclia şi în aceeaşi clipă o scăpă la pământ. Se 
îndoi de mijloc şi începu să geamă: 

Nu sunt eu... nu sunt eu acela!... Îndurare! 

Glaucus se întoarse spre cei care cinau şi spuse: 

lată omul care m-a vândut şi ne-a dat pieirii pe mine şi pe 
toţi ai mei...! 

Povestea lui era cunoscută tuturor creştinilor. O cunoştea 
şi Vinicius. 

Nu-şi dăduse seama cine e Glaucus, fiindcă fusese leşinat 
mai tot timpul cât durase pansarea şi nu auzise numele lui. 
Însă pentru Ursus, clipa asta scurtă, fu ca un fulger în 
întuneric. Recunoscându-l pe Chilon, dintr-o săritură fu 
lângă el, îi prinse braţele şi, răsucindu-i-le la spate, strigă: 

El m-a îndemnat să-l omor pe Glaucus! 

Îndurare! gemu Chilon. Vă restitui... Stăpâne, ţipă el 
întorcând capul spre Vinicius, salvează-mă! Am avut 
încredere în tine... Scrisoarea ta... am s-o duc. Stăpâne, 
stăpâne! 

Vinicius care privise întâmplarea cu cea mai deplină 
indiferenţă, fiindcă ştia câte parale face grecul şi fiindcă 
inima lui nu cunoştea mila, spuse: 

Îngropaţi-l în grădină. Scrisoarea are s-o ducă altcineva. 


Lui Chilon cuvintele acestea îi sunară în urechi ca o 
sentinţă de moarte, începu să tremure în mâinile puternice 
ale lui Ursus. Ochii i se umplură de lacrimi de durere. 

Pe Dumnezeul vostru! Îndurare, strigă el, sunt creştin!... 
Pax vobiscum! sunt creştin, iar dacă nu mă credeţi, mai 
botezaţi-mă o dată, de două ori, de zece ori. Glaucus, e o 
greşeală! Permiteţi să vorbesc! Faceţi-mă sclavul vostru... 
Nu mă omorâţi! Îndurare! 

Şi vocea lui, sugrumată de spaimă, s-auzea tot mai slab. 
Deodată, se ridică de la masă Apostolul Petru. Îşi lăsă în 
piept capul său cărunt, ţinând câteva clipe ochii închişi, apoi 
ridicând pleoapele, spuse în tăcerea care se lăsase: 

Zis-a Mântuitorul: „Dacă fratele tău ţi-a greşit, ceartă-l; iar 
dacă s-a căit, iartă-l. Dacă de şapte ori într-o zi ţi-a greşit, şi 
de şapte ori s-a întors spre tine, spunând: „Îmi pare rău!” - 
iartă-l. 

O linişte şi mai profundă urmă cuvintelor lui. 

Glaucus rămase o vreme cu faţa îngropată în palme. Pe 
urmă, ridicând fruntea, spuse: 

Cefas, Dumnezeu să te ierte pentru răul pe care mi l-ai 
făcut, aşa cum şi eu te iert în numele lui Christos. 

Ursus, eliberând braţele grecului, adăugă imediat: 

Mântuitorul să-mi ierte greşelile, aşa cum te iert şi eu. 

Chilon căzu la pământ şi, sprijinindu-se în mâini, întorcea 
capul în toate părţile ca o fiară prinsă în capcană, pândind 
să vadă de unde o să-i vină moartea, încă nu-şi credea 
ochilor şi urechilor şi nu cuteza să se gândească la iertare. 

Cu încetul însă îşi reveni. Doar buzele vinete continuau să- 
i tremure de spaimă. Apostolul spuse: 

Mergi în pace! 

Chilon se ridică. N-avea însă putere să vorbească. 
Instinctiv se apropie de patul lui Vinicius, căutând ocrotire. 
N-avusese încă timp să-şi dea seama că, deşi se folosise de 
serviciile lui şi-i fusese întrucâtva complice, îl condamnase, 
în timp ce tocmai oamenii aceştia, împotriva cărora 
uneltise, îl iertaseră. Gândul acesta avea să-l preocupe mai 


târziu. În momentul acela, privirea lui exprima doar uimire 
şi neîncredere. Deşi se convinsese că l-au iertat, dorea să 
fie cât mai departe de oamenii aceştia neînţeleşi, a căror 
bunătate îl înspăimânta ca şi cruzimea. Se temea că dacă o 
să mai rămână, iar o să se întâmple ceva neaşteptat. 
Aplecându-se spre Vinicius, spuse cu vocea tremurată: 

Dă-mi stăpâne scrisoarea! Dă-mi scrisoarea! 

Smulgând tăbliţa pe care i-o întinse Vinicius, făcu o 
plecăciune în faţa creştinilor şi încă una în faţa bolnavului 
şi, furişându-se pe lângă perete, o zbughi afară. 

În grădiniţa care zăcea în beznă, spaima puse iarăşi 
stăpânire pe sufletul lui. Era convins că Ursus are să vină 
după el şi are să-l omoare în întuneric. Ar fi vrut să o ia la 
goană, dar picioarele nu-l ascultară, iar în clipa următoare 
se muiară cu totul. Într-adevăr Ursus stătea lângă el. 

Urbane... în numele lui Christos... 

Urban spuse: 

Nu te teme! Apostolul mi-a poruncit să te scot până la 
poartă ca să nu orbecăi prin întuneric, iar dacă eşti prea 
ostenit, am să te duc până acasă. 

Chilon ridică faţa. 

Ce spui? Ce?... Nu mă omori? 

Nu! Nu te omor. Dacă te-am strâns prea tare şi te-a durut, 
iartă-mă. 

Ajută-mă să mă ridic, spuse grecul. Nu mă omori? Ai? 
Scoate-mă până-n stradă, mai departe mă duc singur. 

Ursus îl ridică de la pământ ca pe un fulg şi-l aşeză în 
picioare. Apoi îl conduse prin coridorul întunecos în cealaltă 
curte, din care prin tindă se ajungea în stradă. În coridor pe 
Chilon îl mai trecu un val de sudoare; gândi: „S-a sfârşit cu 
mine!” Abia când ajunseră în stradă, îşi reveni de-a binelea 
şi spuse: 

Mai departe merg singur. 

Pacea să fie cu tine! 

Şi cu tine, şi cu tine!... Lasă-mă să mă odihnesc. 


După plecarea lui Ursus, răsuflă o dată din adâncul 
pieptului. Îşi pipăi mijlocul şi şoldurile, voind parcă să se 
convingă că trăieşte. Apoi cu pas iute o porni la drum. 

După vreo zece paşi însă, se opri, întrebându-se: „Iotuşi, 
de ce nu m-or fi omorât?” 

Cu toate că discutase cu Euricius despre învăţătura 
creştină şi de asemenea cu Urban pe malul râului, cu toate 
că ascultase predica din Ostrianum, nu găsi răspuns la 
întrebare. 

Capitolul XXV. 

La rândul său, nici Vinicius nu putea înţelege ceea ce se 
petrecuse şi în fundul sufletului era tot atât de mirat ca şi 
Chilon. Faptul că oamenii aceştia se purtaseră bine cu el şi 
în loc să se răzbune, îi oblojiseră rănile, îl explica mai puţin 
prin învăţătura pe care o recunoşteau, şi mai mult prin 
intervenţia Ligiei şi într-o mare măsură prin situaţia sa 
importantă. Purtarea lor cu Chilon însă întrecea orice limite 
a posibilităţii omeneşti de a ierta. Se întrebă şi el de cenu l- 
au ucis pe grec? Ar fi putut s-o facă fără teamă de 
pedeapsă. Ursus l-ar fi îngropat în grădină, sau l-ar fi 
aruncat noaptea în Tibru. În vremea aceea, când însuşi 
împăratul ieşea noaptea la încăierări şi ucidea, cadavrele 
aruncate de apă dimineaţa la mal, deveniseră un lucru 
obişnuit şi nimeni nu mai cerceta de unde vin. După 
părerea lui Vinicius, creştinii greşiseră lăsându-l să plece 
viu pe Chilon. Mila nu era cu totul străină lumii căreia îi 
aparţinea tânărul patrician. Doar atenienii îi ridicaseră un 
templu şi multă vreme se împotriviseră introducerii în 
Atena a luptelor gladiatorilor. Se întâmpla şi la Roma să fie 
iertaţi cei învinşi. Calicratus, regele britanilor, care fusese 
luat în sclavie, primise avuţii de la Claudius şi trăia liber în 
oraş. Să răzbuni însă o nedreptate care ţi s-a făcut i se 
părea lui Vinicius ca şi altora, un lucru drept şi justificat. Să 
renunţi la răzbunare era de neconceput pentru el. Adevărat 
că la Ostrianum auzise predicându-se că trebuie iubiţi chiar 
şi duşmanii, dar asta i se păruse o teorie fără urmare în 


viaţă. Presupuse că nu l-au omorât pe Chilon poate pentru 
că aveau o sărbătoare, care-i oprea, sau pătrarul lunii nu le 
era prielnic. Auzise că există asemenea intervale de timp în 
care diferite popoare n-au voie nici război să înceapă. 
Atunci de ce nu l-au dat pe grec pe mâna justiţiei? De ce-a 
spus Apostolul că şi dacă ţi-ar greşi cineva de şapte ori să-i 
ierţi? De ce Glaucus i-a spus lui Chilon: „Să te ierte 
Dumnezeu, aşa cum iert şi eu”? Doar nici nu se putea 
imagina un rău mai mare decât cel pe care i-l făcuse Chilon. 
Mânia clocoti în pieptul lui Vinicius numai gândindu-se cum 
ar fi procedat cu unul care ar fi omorât-o pe Ligia? 
Răzbunarea lui ar întrece-o pe-a zeilor din Infern. lar 
Glaucus l-a iertat! Ursus l-a iertat de asemenea, el, care ar 
fi putut să omoare în Roma pe cine ar fi vrut, fără să se 
aştepte la pedeapsă, fiindcă n-avea decât să-l omoare pe 
regele din pădurea Dianei108 şi să-i ia locul... Oare acestui 
om care l-a înfrânt pe Croton i-ar putea rezista gladiatorul 
care deţinea această demnitate, obţinută numai prin 
uciderea „regelui” anterior? La toate întrebările acestea 
răspunsul era unul singur. Numai dintr-o pornire de 
bunătate, cum nu mai fusese până atunci pe lume, şi dintr-o 
neţărmurită dragoste de oameni care te făcea să uiţi de tine 
şi de nedreptăţile îndurate, să nu ţii seama de nefericirea şi 
de necazul tău şi să trăieşti pentru alţii - ei nu ucideau. De 
răsplata pe care oamenii aceştia aveau s-o primească 
pentru asta, Vinicius auzise în Ostrianum, însă mintea lui nu 
înţelegea. În schimb, îşi dădea seama că o astfel de viaţă 
pământească, în care trebuie să renunţi la avuţie şi plăcere, 
în favoarea altora, trebuie să fie mizeră. De aceea, 
gândindu-se la creştini, alături de mirare şi milă simţi o 
undă de dispreţ. I se părură nişte oi, sortite a fi, mai 
devreme sau mai târziu, hrană pentru lupi, iar firea lui 
romană nu-i permitea să aibă respect pentru cei care se 
lăsau mâncaţi. Oricum, îl izbise un lucru. Îndată după 
plecarea lui Chilon, văzu oglindindu-se pe toate feţele 


lumina unei mari bucurii. Apostolul se apropie de Glaucus 
şi, punându-şi palma pe capul lui, spuse: 

Christos a învins în tine! 

lar acesta, ridică ochii spre cer, transfigurat de fericire. 
Vinicius, care putea să înţeleagă doar bucuria răzbunării 
împlinite, se uită la el cu ochii arşi de febră ca la un nebun. 
Văzu apoi, revoltat, cum Ligia îşi lipeşte buzele ei de 
prinţesă de mâna acestui om care arăta ca un sclav şi 
deodată avu impresia că ordinea lucrurilor în lumea asta a 
fost răsturnată. Veni pe urmă Ursus şi povesti cum l-a scos 
pe Chilon în stradă şi cum l-a rugat să-l ierte pentru 
vătămarea care i-ar fi putut-o pricinui, strângându-l prea 
tare. Apostolul l-a binecuvântat şi pe el, iar Crispus a 
declarat că ziua de azi le-a adus o mare victorie. Auzind că 
asta-i o victorie, în mintea lui Vinicius lucrurile se încâlciră 
cu totul. 

Când Ligia, după puţin timp, îi dădu din nou o băutură 
răcoritoare, o prinse uşor de mână şi-o întrebă: 

Şi tu m-ai iertat pe mine? 

Suntem creştini. Nu ne este îngăduit să păstrăm ură în 
suflet. 

Ligia, spuse el atunci, oricine-ar fi zeul tău, am să-l 
cinstesc, sacrificând o sută de boi pe altarul lui, numai 
pentru că-i al tău. 

Ea răspunse: 

Ai să-l cinsteşti în sufletul tău, când ai să-l iubeşti. 

Numai pentru că este al tău... repetă Vinicius, şi vocea lui 
suna din ce în ce mai moale. 

Şi, sleit de puteri, cobori pleoapele. 

Ligia ieşi, însă se întoarse curând şi, oprindu-se lângă pat, 
se aplecă spre el să vadă dacă doarme. Vinicius simţi 
apropierea ei şi, deschizând ochii, zâmbi. Ea îşi lăsă uşor 
degetele peste pleoapele lui, îndemnându-l la somn. 
Bucuria îl înecă pe Vinicius şi deodată se simţi şi mai bolnav. 
Şi aşa era într-adevăr. Venise noaptea şi febra i se înteţise, 
împiedicându-l să adoarmă. Întorcea privirile după Ligia 


oriunde s-ar fi aflat ea. Pe jumătate treaz, vedea şi auzea tot 
ce se petrece în jur şi deodată cădea într-o stare de delir, în 
care realitatea se amesteca cu vedenii. 1 se părea la un 
moment dat că se află într-un cimitir vechi, părăsit. Acolo 
într-un templu în formă de turn, era preoteasă Ligia. N-o 
pierdea din ochi. 

Şi o văzu în vârful turnului, cu o lăută în mâini, în plină 
lumină, asemenea acelor preotese din Orient, care cântau 
noaptea imnuri în cinstea lunii. Urca din greu pe scări 
înguste şi răsucite ca s-o răpească. În urma lui se târa 
Chilon, clănţănind din dinţi de spaimă şi repetând într-una: 
„Nu face asta stăpâne, că-i preoteasă... Elo să se 
răzbune...” Vinicius nu ştia cine-i El, însă ştia că-i pe cale să 
comită un sacrilegiu şi se temea şi dânsul. Însă când ajunse 
la balustrada care împrejmuia platforma din vârful turnului, 
lângă Ligia apăru Apostolul cu barbă argintie şi spuse: „Să 
nu ridici mâna asupra ei, ea este a mea”. Pe urmă, porni 
împreună cu ea pe raza lunii, ca pe un drum durat spre cer, 
iar el, Vinicius, întinzând mâinile spre ei, începu să-i implore 
să-l ia şi pe el cu dânşii. 

Aici se trezi, îşi reveni şi începu să privească înaintea lui. 
Focul din vatra înaltă a căminului abia mai pâlpâia, dând 
însă destulă lumină. Ei stăteau cu toţii în faţa focului, 
încălzindu-se, căci noaptea era friguroasă, iar în cameră 
era cam răcoare. Vinicius le vedea răsuflarea aburind. În 
mijloc şedea Apostolul, la picioarele lui, pe un scăunel 
scund, Ligia, mai departe Glaucus, Crispus, Miriam, iar mai 
la margini, de o parte, Ursus, de cealaltă Nazarius, fiul lui 
Miriam, un băiat tânăr cu o faţă foarte frumoasă şi cu părul 
lung şi negru, lăsat până pe umeri. 

Ligia şi ceilalţi ascultau cu ochii îndreptaţi spre Apostol 
care vorbea în şoaptă. Privind la el, Vinicius simţi un fel de 
teamă superstiţioasă, nu cu totul străină de groaza care-l 
înfiorase în timpul coşmarului. Se gândi că visul îi 
destăinuise adevărul, că bătrânul venise de pe cine ştie ce 
ţărmuri îndepărtate ca s-o ia într-adevăr pe Ligia şi s-o ducă 


undeva pe căi necunoscute. Era convins că bătrânul 
vorbeşte despre el, sfătuindu-l cum să-l despartă de ea. Lui 
Vinicius i se părea imposibil să se mai vorbească şi despre 
altceva în casa asta. Îşi încordă auzul ca să asculte cuvintele 
lui Petru. 

Se înşelase, Apostolul vorbea din nou despre Christos. 
Bătrânul povestea despre prinderea lui Christos. 

A venit un detaşament şi cu slugile preoţilor ca să-l prindă. 
Când Mântuitorul îi întrebă pe cine caută, ei răspunseră: 
„Pe Isus din Nazaret!” El le spuse: „Eu sunt!” şi au căzut cu 
toţii la pământ şi n-au îndrăznit să ridice mâna asupra Lui şi 
numai după ce îl mai întrebară o dată îl prinseră. 

Apostolul făcu o scurtă pauză şi, întinzând mâinile spre 
foc, continuă: 

Era o noapte rece ca şi acum. Inima clocotea în pieptul 
meu. Am scos sabia să-L. apăr şi i-am retezat urechea unei 
slugi a arhiereului. L-aş fi apărat cu preţul vieţii, dacă nu 
mi-ar fi spus: „Pune sabia în teacă. Să nu beau oare paharul 
pe care mi l-a dat Tatăl?” Atunci l-au luat legat... 

Spunând acestea, îşi îngropă fruntea în palme şi tăcu, 
vrând să-şi rânduiască amintirile înainte de a continua. 
Ursus, nemaiputându-se abţine, se ridică brusc, scormoni 
cu vătraiul focul din vatră, stârnind scântei şi aţâţând 
flacăra care ţâşni mai vie. După aceea se aşeză şi spuse: 

Orice s-ar fi întâmplat, eu... hei!... 

Amuţi brusc, fiindcă Ligia îi puse degetul pe buze. Răsufla 
greu, cuprins de revoltă. Era întotdeauna gata să sărute 
picioarele Apostolului, acum însă nu-l putea aproba. Dacă 
ar fi fost să ridice cineva mâna asupra Mântuitorului de faţă 
cu el, dacă s-ar fi aflat el acolo, în noaptea aceea, vai, ar fi 
zburat surcele din soldaţi şi din slugile preoţilor... Ochii i se 
umplură de lacrimi, de durere şi obidă. Se gândi că nu 
singur l-ar fi apărat pe Mântuitor, ci i-ar fi chemat în 
apărarea lui pe ligieni, care sunt bărbaţi voinici. Şi se mai 
gândi, întristat, că, procedând astfel, ar fi dovedit lipsă de 


ascultare faţă de Mântuitor şi l-ar fi împiedicat să 
mântuiască lumea. 

Şi nu-şi mai putea reţine lacrimile. 

După puţin timp, ridicând iarăşi fruntea, Petru continuă să 
povestească. Vinicius fu iarăşi cuprins de delir. Ceea ce 
auzea acum se învălmăşea cu ceea ce Apostolul povestise în 
ajun la Ostrianum, despre apariţia lui Christos pe malul 
Mării liberiadei. Văzu o barcă pescărească plutind pe o apă 
întinsă. În barcă se aflau Petru şi Ligia. El înota din 
răsputeri după ei, însă durerea din umărul fracturat îi 
împiedica mişcările şi nu reuşea să-i ajungă. Valuri înalte, 
bătute de furtună, îl orbeau şi începu să se scufunde, 
strigând, deznădăjduit, după ajutor. Atunci Ligia 
îngenunche în faţa Apostolului, care întoarse barca şi îi 
întinse o vâslă. Apucându-se de vâslă, urcă ajutat de ei în 
barcă şi, epuizat, căzu pe fundul ei. 

Apoi se ridică în picioare şi văzu o mulţime de oameni 
înotând după barcă. Valurile acopereau cu spumă capetele 
lor. Unora nu li se mai vedeau decât mâinile. Petru însă îi 
salva unul după altul, luându-i în barcă, care, ca printr-o 
minune se tot lărgea. Curând barca fu plină de o mulţime 
tot atât de numeroasă ca şi în Ostrianum, continuând să 
sporească. Vinicius se mira cum pot încăpea şi se temu să 
nu se scufunde. Ligia îl linişti, arătându-i ţărmul îndepărtat 
spre care pluteau. Acum, în visul lui Vinicius se amestecară 
imagini din povestea auzită la Ostrianum din gura 
Apostolului, despre apariţia lui Christos pe malul lacului. 
Văzu şi Vinicius în lumina de pe malo siluetă care venea 
spre Petru. Pe măsură ce se apropiau de lumină, vremea se 
potolea, apa se liniştea. Mulţimile începură să cânte un imn 
mângâietor, aerul se umplu de parfum de nard. În apă se 
oglindea curcubeul, parcă ar fi răsărit din adâncuri crini şi 
trandafiri şi, în sfârşit, barca se lipi lin cu prora de nisip. 
Atunci, Ligia îl luă de mână şi-i spuse: „Vino, te voi 
conduce!” Şi îl conduse în lumină. 


Vinicius se trezi din nou. Visul însă se destrămă încet, aşa 
că nu-şi redobândi dintr-o dată luciditatea. O vreme mai 
stărui senzaţia că se află pe lac, înconjurat de mulţimi. Fără 
să ştie de ce, începu să caute pe Petronius, mirându-se că 
nu-l găseşte. Lumina răspândită din vatra căminului, lângă 
care nu se mai afla nimeni, îl trezi de-a binelea. 
Trunchiurile de măslin ardeau leneş în cenuşa roză, în 
schimb buturugile de pin, probabil puse de curând pe 
jăratec, aruncau flăcări mari şi în lumina lor Vinicius o văzu 
pe Ligia care şedea nu departe ele patul lui. 

Prezenţa ei îl tulbură până în adâncul sufletului. Îşi aminti 
că noaptea din ajun o petrecuse în Ostrianum, că pe urmă 
toată ziua îl îngrijise, iar acum, când toată lumea se dusese 
la culcare, ea singură veghea lângă patul lui. Era uşor de 
ghicit că-i obosită, căci sta nemişcată, cu ochii închişi. 
Vinicius nu putea să-şi dea seama dacă e adormită sau 
numai cufundată în gânduri. Privi la profilul ei, la genele 
plecate, la mâinile împreunate pe genunchi şi în mintea lui 
păgână începea să se aleagă anevoie ideea că pe lângă 
frumuseţea goală grecească şi romană plină de sine şi 
mândră de formele ei, mai există pe lume şi o altă 
frumuseţe, nouă, pură, care vine din suflet. 

Nu ajunse până acolo, încât s-o numească creştină. 
Gândindu-se însă la Ligia, nu mai putea s-o despartă de 
religia pe care ea o adoptase. Înţelese că după ce ceilalţi se 
duseseră la odihnă, Ligia, pe care el o nedreptăţise, rămase 
să vegheze lângă el, tocmai pentru că aşa-i cerea religia ei. 
Gândul acesta, trezindu-i admiraţia pentru religia ei, îl şi 
nemulţumi. Ar fi preferat ca Ligia să rămână din dragoste 
pentru el, pentru chipul şi ochii lui, pentru trupul lui 
statuar, pentru care îl îndrăgiseră destule frumoase ale 
Greciei şi Romei. 

Dintr-o dată însă, îşi dădu seama că dacă ea ar fi ca alte 
femei, n-ar mai iubi-o. Se mira de sine şi nu mai ştia ce se 
petrece cu el. Descoperea în propriul său suflet simţiri noi, 
necunoscute, străine lumii în care trăise până atunci. 


Între timp, ea deschisese ochii. Observând că Vinicius se 
uită la ea, se apropie de patul lui şi spuse: 

Sunt aici. 

El răspunse: 

Am văzut în vis sufletul tău. 

Capitolul XXVI. 

A doua zi, se trezi slăbit, dar cu capul limpede şi fără 
febră. I se păruse că l-au trezit nişte şoapte, însă când 
deschise ochii, Ligia nu mai era lângă el. Ursus aplecat în 
faţa căminului, scormonea cenuşa căutând jăratec sub ea. 
După ce-l găsi, începu să sufle în tăciuni cu atâta putere de 
parcă ar fi avut nişte foale de fierar în loc de plămâni. 
Vinicius îşi aminti că omul acesta îl zdrobise ieri pe Croton. 
Îl măsură din priviri cu interesul unui admirator al arenei, 
stăruind la grumajii de ciclop şi la pulpele lui ca nişte 
coloane. 

„Slavă lui Mercur că nu mi-a sucit gâtul, îşi spuse. Pe 
Pollux! Dacă şi ceilalţi ligieni sunt ca el, legiunile danubiene 
o să aibă de furcă cu ei!” 

Strigă: 

Hei, sclavule! 

Ursus îşi întoarse faţa spre el şi îi zâmbi aproape 
prieteneşie: 

Dumnezeu să-ţi dea, stăpâne, zi bună şi sănătate, dar să 
ştii că eu sunt om liber, nu sunt sclav. 

Lui Vinicius, care avea chef să-l întrebe pe Ursus de ţara 
de baştină a Ligiei, răspunsul lui Ursus îi făcu plăcere. O 
discuţie cu un om liber, chiar din păturile sărace, ştirbea în 
mai mică măsură demnitatea lui de patrician, decât discuţia 
cu un sclav, pe care nici legea şi nici obiceiul nu-l 
considerau o fiinţă omenească. 

Cum, tu nu eşti sclavul lui Aulus? întrebă. 

Nu, nobile Vinicius. Eu slujesc Callinei cum am slujit şi 
mamei sale, dar de bună voie. 

Vâri din nou capul în cămin, ca să sufle în tăciunii peste 
care aşezase lemne, apoi se întoarse iarăşi spre el. 


La noi nu-s sclavi. 

Vinicius întrebă: 

Unde-i Ligia? 

Abia a plecat. Eu trebuie să gătesc prânzul pentru tine, 
stăpâne. A vegheat lângă tine toată noaptea. 

De ce n-ai înlocuit-o? 

Aşa a vrut ea. Treaba mea e să ascult. 

O undă de tristeţe trecu prin ochii lui. Adăugă: 

Dacă n-aş fi ascultat-o, tu, stăpâne, n-ai mai fi printre cei 
vii. 

Regreţi oare că nu m-ai ucis? 

Nu, stăpâne, Christos ne porunceşte să nu ucidem. 

Dar Atacinus? Dar Croton? 

N-am putut altfel, mormăi Ursus. 

Privi supărat la mâinile sale, care se vede că rămăseseră 
păgâne, deşi sufletul lui îşi primise botezul. 

Puse un vas pe vatră şi, aşezându-se pe vine în faţa 
căminului, îşi aţinti ochii îngânduraţi în flăcări. 

E vina ta, stăpâne, spuse. De ce-ai ridicat mâna asupra ei? 
E fiică de rege. 

Vinicius, în prima clipă, se mânie, lovit în mândria lui 
pentru că un om simplu şi barbar îndrăzneşte să-i 
vorbească atât de familiar, ba să-l şi dojenească. La toate 
lucrurile extraordinare şi greu de crezut care se 
întâmplaseră în noaptea trecută, se mai adăuga unul. Fiind 
însă slăbit şi neavându-i la îndemână pe sclavii săi, se 
stăpâni. Nu-i fu greu, pentru că învinsese dorinţa de a afla 
cât mai multe amănunte din viaţa Ligiei. 

Liniştindu-se, îl întrebă despre războiul ligienilor împotriva 
lui Vanius şi a suebilor. Ursus povesti cu plăcere, dar nu 
adăugă prea multe lucruri faţă de ceea ce aflase Vinicius de 
la Aulus Plautius. Ursus nu participase la bătălie. Le însoţise 
pe ostatece în tabăra lui Atelius Hister. Ştia doar că ligienii 
îi învinseseră pe suebi şi pe iazigi, însă regele lor pierise de 
săgeata unui iazig. Curând după aceea, venise vestea că 
semnonii au dat foc pădurilor de la hotarele lor, aşa că 


ligienii s-au întors în grabă acasă să se răzbune. Ostatecele 
au rămas la Atelius, care la început le acorda onoruri 
regale. Pe urmă, mama Ligiei a murit. Comandantul roman 
nu ştia ce să facă cu copilul. Ursus voia să se întoarcă cu el 
acasă, dar drumul era periculos din cauza fiarelor şi a 
triburilor sălbatice. Atunci s-a auzit că o solie a ligienilor se 
află la Pomponius, oferindu-i ajutor împotriva marcomanilor 
şi Hister i-a trimis la Pomponius. Ajungând la dânsul, aflară 
că n-au fost nici un fel de soli şi în felul acesta au rămas în 
tabăra lui. De acolo, Pomponius i-a adus la Roma, iar după 
trecerea triumfului a dat copilul în grija Pomponiei 
Graecina. 

Deşi în povestirea asta unele amănunte îi erau cunoscute, 
Vinicius ascultă cu plăcere. Aroganţa lui de patrician era 
flatată că un martor ocular confirma originea regală a 
Ligiei. Ca fiică de rege ea ar fi putut ocupa la curtea 
împăratului un loc de frunte, alături de fetele celor mai de 
vază familii, mai ales că poporul ei nu luptase până acum 
niciodată împotriva Romei şi, deşi era un popor barbar, 
putea să devină periculos, căci după însăşi mărturia lui 
Atelius Hister avea „o mulţime nenumărată” de războinici. 

Ursus confirmă această mărturie. La întrebarea lui 
Vinicius despre ligieni, răspunse: 

Noi locuim în păduri. Avem atâta pământ, încât nimeni nu 
ştie unde-i capătul codrilor. Şi-i popor mult acolo. Avem 
cetăţi de lemn în care am strâns averi multe. Tot ce jefuiesc 
semnonii, marcomanii, vandalii şi quazii, noi le luăm. Ei nu 
îndrăznesc să vină la noi. Numai când bate vântul din 
partea lor. Atunci, dau foc pădurilor noastre. Nouă nu se 
este frică nici de ei, nici de cezarul roman. 

Zeii au dat în stăpânirea romanilor întreg pământul, spuse 
Vinicius aspru. 

Zeii sunt duhuri rele, răspunse cu simplitate Ursus, şi 
acolo unde nu-s romani, nu-i nici stăpânirea lor. 

Scormoni focul şi continuă, vorbind parcă pentru sine: 


Când împăratul a luat-o pe Callina la curte, m-am gândit 
că o ameninţă dezonoarea şi am vrut să mă duc hăt, în 
pădurile noastre, să-i aduc pe ligieni în ajutor. Şi ligienii ar 
fi pornit spre Dunăre. Sunt un popor bun, deşi păgân. Şi-n 
acelaşi timp, le-aş fi dus şi „vestea minunată”. Eu, oricum, 
când Callina are să se întoarcă la Pomponia, am s-o rog să- 
mi dea drumul şi-am să mă întorc la ei, căci Christos s-a 
născut departe şi ei nici măcar n-au auzit de El... A ştiut el 
mai bine decât mine unde trebuia să se nască, dar dac-ar fi 
venit pe lume la noi, în codru, cu siguranţă că noi nu l-am fi 
chinuit, ci am fi crescut Copilaşul şi ne-am fi îngrijit să nu-i 
lipsească niciodată nici vânat, nici ciuperci, nici piei de 
castor, nici chihlimbar. Şi tot ce-am fi jefuit de la suebi sau 
marcomani, i-am fi dat Lui ca să aibă belşug şi bogăţie. 

Vorbind astfel, puse pe foc vasul cu fiertură şi tăcu. Gândul 
lui continua poate să hoinărească prin codrii ligieni. Când 
fiertura dădu în clocot, o turnă într-o farfurie şi, după ce-o 
răci cât se cuvenea, spuse: 

Glaucus te sfătuieşte să te mişti cât mai puţin. Să ţii 
nemişcată chiar şi cealaltă mână, care-a rămas teafără, de 
aceea Callina mi-a poruncit să te hrănesc. 

Poruncise Ligia! Pentru asta nu exista răspuns. Lui Vinicius 
nici prin gând nu-i trecu să se împotrivească, de parcă ar fi 
fost însăşi fiica împăratului, sau o zeiţă, aşa că nu mai 
răspunse. Ursus se aşeză lângă patul lui şi, luând fiertura 
din farfurie cu o căniţă, i-o duse la gură. Punea atâta grijă 
în gestul lui şi zâmbea cu atâta bunătate în ochii lui azurii, 
încât lui Vinicius nu-i venea să creadă că-i acelaşi uriaş 
înfricoşător care ieri, după ce-l zdrobise pe Croton, s-a 
năpustit spre el ca o fiară turbată şi l-ar fi ucis dacă nu l-ar 
fi oprit Ligia. Tânărul patrician pentru prima dată în viaţă 
îşi punea întrebarea: oare ce se poate petrece în sufletul 
unui om simplu, servitor şi barbar? 

Ursus se dovedi a fi o dădacă, pe cât de grijulie, pe atât de 
neîndemânatică. Căniţa dispărea complet între degetele lui 


herculeene, aşa că buzele lui Vinicius nu dădeau de ea. 
După câteva încercări nereuşite, uriaşul spuse, îngrijorat: 

Oh, e mai uşor să scoţi un bour din vizuină... 

Pe Vinicius îngrijorarea ligianului îl amuză, iar observaţia 
lui îi trezi interesul. Văzuse la circuri câţiva „uri” aduşi din 
pădurile nordice, pe care chiar şi cei mai curajoşi „bestiari” 
îi înfruntau cu teamă, fiindcă numai elefanții îi întreceau în 
mărime şi putere. 

Ai încercat oare să iei asemenea bestii de coarne? întrebă 
cu uimire. 

Până n-au trecut peste mine douăzeci de ierni, mi-a fost 
frică de ei, răspunse Ursus, pe urmă însă, s-a întâmplat s-o 
fac. 

Şi încercă din nou să-l hrănească pe Vinicius fără prea 
mulţi sorţi de izbândă. 

Trebuie s-o rog pe Miriam sau pe Nazarius, spuse el, în 
cele din urmă. Atunci însă, apăru de după perdea chipul 
palid al Ligiei. 

Stai, că-ţi ajut eu, spuse ea. 

Şi ieşi după o clipă din cubiculum, unde fără îndoială se 
pregătea de culcare, căci era îmbrăcată numai într-o tunică 
strânsă pe corp, care acoperea bine pieptul, numită 
capitium. Părul ei era despletit. Vinicius, când o văzu, o 
certă pentru că până acum nu se culcase, dar ea răspunse, 
veselă. 

Tocmai asta voiam să fac, dar văd că trebuie să-l înlocuiesc 
pe Ursus. 

Luând căniţa, se aşeză pe marginea patului şi începu să-l 
hrănească pe Vinicius, umilit şi fericit de această favoare. 
Simţea adiindu-i pe obraji căldura corpului ei, când se 
apleca spre el. Părul ei despletit i se revărsa peste piept 
tulburându-l. Pasiunea din nou răscolită îl făcea să pălească, 
simţea însă că acest chip îi este mai drag decât orice pe 
lume. Până acum o dorise nebuneşte, acum începea s-o 
iubească. Fusese până acum ca toţi oamenii vremii, un 


egoist orb şi surd, nepăsător faţă de ceilalţi, faţă de ea însă 
nu putea să fie nepăsător. 

După puţin timp, refuză să mai mănânce şi, deşi prezenţa 
ei îl umplea de bucurie, spuse: 

Destul. Du-te şi te odihneşte, divina mea. 

Nu-mi spune aşa, răspunse ea. Nu mi-e îngăduit să ascult 
asemenea vorbe. 

Îi zâmbi însă şi-i spuse că i-a trecut somnul, că nu mai 
simte oboseală şi că nu se duce la culcare până nu vine 
Glaucus. Cuvintele ei îi sunau în ureche ca o muzică suavă, 
picurându-i bucurie în inimă. O admira din ce în ce mai 
mult, iar recunoştinţa lui sporea şi îşi bătea capul cum să i-o 
dovedească. 

Ligia, spuse după o clipă de tăcere, eu până acum nu te- 
am cunoscut. Acum însă ştiu c-am vrut să te dobândesc pe-o 
cale greşită. lată ce-ţi spun: întoarce-te la Pomponia 
Graecina şi fii fără grijă. De-acum înainte nimeni n-o să 
ridice mâna asupra ta. 

Faţa ei se întristă. 

Aş fi fericită, răspunse ea, dacă-aş putea s-o văd fie şi de 
departe, dar să mă întorc la ea nu se mai poate. 

De ce? o întrebă Vinicius cu mirare. 

Noi, creştinii, ştim prin Acteea ce se petrece la Palatin. 
Oare nu ştii că la scurt timp după fuga mea, înainte de 
plecarea sa la Neapolis, Cezarul i-a chemat pe Aulus şi pe 
Pomponia şi, crezând că m-au ajutat, i-a ameninţat cu mânia 
sa. Din fericire, Aulus a putut să-i răspundă: „Ştii, stăpâne, 
că niciodată buzele mele n-au rostit vreo minciună. Îţi jur că 
nu i-am ajutat să fugă şi nu ştiu mai mult decât tine ce s-a 
întâmplat cu ea.” Împăratul l-a crezut. Apoi a uitat. Eu, 
urmând sfatul celor mai bătrâni, nu i-am scris niciodată 
mamei mele unde sunt, ca să poată jura oricând ar fi 
întrebată că nu ştie nimic despre mine. Poate că tu nu 
înţelegi asta, Vinicius, dar noi n-avem voie să minţim, nici 
măcar când este vorba de viaţa noastră. Aşa-i religia căreia 


ne supunem inimile. Până la ea au ajuns din când în când 
veşti vagi că trăiesc şi că sunt în siguranţă. 

O cuprinse dorul şi ochii i se umplură de lacrimi. După ce 
se linişti, adăugă: 

Ştiu că şi Pomponia tânjeşte după mine, noi însă avem 
mângâierile noastre pe care alţii nu le au. 

Da, răspunse Vinicius, mângâierea voastră este Christos 
dar eu nu vă înţeleg. 

Uită-te la noi: pentru noi nu există despărţiri, nu există 
dureri şi suferinţe, şi chiar dacă se arată, se transformă în 
bucurii. Moartea însăşi, care pentru voi este sfârşitul vieţii, 
pentru noi este doar începutul, momentul în care, în 
schimbul unei fericiri incerte şi trecătoare, câştigăm 
fericirea veşnică. Învățătura noastră minunată ne 
porunceşte să fim îndurători chiar şi faţă de duşmani, nu ne 
îngăduie să minţim, ne curăţă sufletele de răutate şi ne 
făgăduieşte o fericire fără sfârşit după moarte. 

Am auzit asta în Ostrianum şi am văzut cum v-aţi purtat cu 
mine şi cu Chilon. Uneori mi se pare că-i un vis, că nu 
trebuie să-mi cred nici urechilor, nici ochilor. Dar tu 
răspunde-mi la altă întrebare: eşti fericită? 

Da! răspunse Ligia. Urmându-l pe Christos, nu pot fi 
nefericită. Vinicius o privi, minunându-se; i se păru că ceea 
ce spune ea întrece orice măsură a judecății omeneşti. 

Şi n-ai vrea să te întorci la Pomponia? 

Aş vrea din tot sufletul şi-o să mă întorc, dacă vrea 
Dumnezeu. 

Atunci îţi spun din nou: întoarce-te. Îţi jur pe larii mei că n- 
am să ridic mâna asupra ta. 

Ligia rămase pe gânduri câteva clipe, apoi răspunse: 

Nu. Nu vreau să-i pun în pericol pe cei care mi-s dragi. 
Împăratul nu iubeşte neamul lui Plautius. Dacă m-aş 
întoarce ar afla şi Nero prin sclavii săi. Tu ştii cât de repede 
se află în Roma orice lucru, prin sclavi. Atunci ar pedepsi 
familia lui Aulus, sau, în cel mai bun caz, m-ar lua pe mine 
din nou la curte. 


Da, spuse Vinicius, încruntându-se, asta n-ar fi imposibil. 
Ar face-o fie numai să arate că voinţa lui trebuie respectată. 
El, desigur, a uitat de tine, ori nu i-a păsat, considerând că 
pierderea-i a mea, nu a lui. Dar dacă... luânduc-te de la 
Aulus... mi te-ar da mie... Atunci eu te-aş da înapoi 
Pomponiei. 

Ea întrebă cu tristeţe: 

Vinicius, ai vrea să mă vezi din nou la Palatin? 

EI, scrâşnind din dinţi, răspunse: 

Nu. Ai dreptate. Am vorbit ca un prost! Nu! 

Şi deodată i se păru că se află în faţa unei prăpăstii fără 
fund. El, patrician, tribun militar, unul dintre puternicii 
vremii, trăia într-o lume stăpânită de un nebun, de la care 
niciodată nu ştiai la ce te poţi aştepta. Numai creştinii, 
pentru care viaţa asta, suferinţele şi chiar moartea nu 
însemnau nimic, îşi permiteau să nu se teamă de el. Toţi 
ceilalţi trebuiau să tremure în faţa lui. Vinicius înţelese 
dintr-o dată că lumea căreia îi aparţinea e cumplită şi 
monstruoasă. Nu putea s-o redea pe Ligia lui Aulus de 
teamă ca monstrul să nu-şi amintească de ea şi să nu-şi 
reverse furia asupra ei. Chiar dacă ar lua-o acum de soţie, 
n-ar fi fericiţi, nici feriţi de pericol, nici ea, nici eu, nici 
familia lui Aulus. O clipă de proastă dispoziţie era suficientă 
ca să-i ducă pe toţi la pieire. Pentru prima dată în viaţă, 
Vinicius îşi spuse că lumea trebuie schimbată din temelii, 
fiindcă altfel viaţa devine de nesuportat. Acum înţelegea 
ceea ce cu un ceas în urmă fusese de neînțeles; că în 
asemenea vremuri numai creştinii puteau să fie fericiţi. 

O grea tristeţe îl cuprinse, dându-şi seama că el era 
vinovat pentru toate necazurile Ligiei, că el o adusese în 
această situaţie fără ieşire. 

Îi spuse cu amărăciune: 

Ştii tu oare, că eşti mai fericită decât mine? Trăind în 
sărăcie şi în această biată cameră, printre oameni simpli, ai 
religia şi pe Christos al tău. Eu însă nu te am decât pe ţine. 
Când te pierdusem, eram ca un sărac fără acoperiş 


deasupra capului şi fără pâine. Tu-mi eşti mai dragă decât 
orice pe lume. Te-am căutat, căci n-aş fi putut trăi fără tine. 
Nu mi-au trebuit petreceri, n-am avut somn. Dacă n-aş fi 
sperat că am să te găsesc, m-aş fi aruncat în tăişul săbiei. 
Dar şi de moarte mă tem, căci n-aş mai putea să te privesc. 
Îți spun adevărul: Nu pot trăi fără tine. Numai speranţa că 
am să te găsesc şi să te văd m-a ţinut în viaţă. Îţi aminteşti 
discuţiile noastre de la Aulus? Odată mi-ai desenat un peşte 
pe nisip, dar eu n-am înţeles ce înseamnă. Îţi aminteşti cum 
ne-am jucat cu mingea? Încă de pe atunci te iubeam mai 
presus de orice, iar tu începuseşi să bănuieşti că te iubesc... 
A venit Aulus, ne-a ameninţat cu Libitina şi ne-a întrerupt 
discuţia. La despărţire, Pomponia i-a spus lui Petronius că 
există un singur zeu, atotputernic şi milostiv, dar nouă nici 
prin minte nu ne-a trecut, că zeul vostru este Christos. Dacă 
mi te redă am să-l iubesc şi eu, deşi mi se pare că-i un zeu 
al sclavilor, al străinilor şi al săracilor. Tu stai lângă mine şi 
te gândeşti numai la el. Gândeşte-te şi la mine, căci altfel 
am să-l urăsc. Pentru mine nu mai există decât o singură 
zeitate, tu! Binecuvântaţi să fie tatăl şi mama ta, 
binecuvântată ţara în care te-ai născut! Aş vrea să 
îmbrăţişez picioarele tale şi să mă rog ţie, pentru că te ador, 
aducânduc-ţi jertfe, să mă închin ţie - tu, de trei ori divină! 
Tu nu ştii, tu nu poţi să ştii cât de mult te iubesc... 

Oftând, îşi cuprinse fruntea palidă cu palma şi închise 
ochii. Firea lui nu cunoştea oprelişti. Nestăpânit în mânie, 
era nestăpânit şi în dragoste. Vorbea aproape delirând, ca 
un om care, încetând să mai fie stăpân pe sine, nu mai are 
măsură nici în vorbe, nici în sentimente. Era însă sincer. Se 
simţea că durerea, încântarea, dorinţa şi admiraţia, 
învălmăşindu-se în sufletul lui, au izbucnit, în sfârşit, 
frângând orice stavilă. Cuvintele lui sunară în urechile 
Ligiei ca o blasfemie, totuşi inima ei tulburată de emoție 
începu să bată mai repede. Nu-şi putea înăbuşi mila faţă de 
el şi de suferinţa lui. Pasiunea lui o înduioşase. Se simţea 
iubită, adorată, simţea că omul acesta dur, periculos, îi 


aparţine acum cu trup şi suflet, ca un sclav. Sentimentul 
umilinţei lui şi al propriei ei puteri o umplea de fericire. 
Toate amintirile frumoase se deşteptară în mintea ei. Era 
iarăşi acelaşi Vinicius, mândru şi frumos ca un zeu păgân, 
care în casa lui Aulus îi vorbise despre dragoste şi-i trezise 
ca din somn inima de copilă necoaptă. Era acelaşi bărbat, 
ale cărui sărutări le mai simţea încă pe buze, omul din a 
cărui îmbrăţişare o smulsese Ursus la Palatin, parc-ar fi 
salvat-o din flăcări. Acum însă, vrăjit şi totodată îndurerat, 
implorând-o din priviri, rănit, frânt de iubire, adorând 
umilit, îi apărea aşa cum l-ar fi vrut atunci. Dacă ar fi fost 
acelaşi, l-ar fi iubit din tot sufletul. 

Şi deodată înţelese că poate să vină o clipă în care 
dragostea pentru el o va cuprinde ca un uragan. Încercă 
aceeaşi senzaţie pe care o încercase şi el cu o clipă mai 
înainte: că stă pe marginea unei prăpăstii. Pentru asta 
părăsise casa lui Aulus? Pentru asta se salvase prin fugă? 
Pentru asta stătea ascunsă de atâta vreme în cartierele 
sărace ale oraşului? Cine era Vinicius? Un nobil, soldat, şi 
curtean de-al lui Nero! Luase parte doar la desfrâul şi 
nebuniile lui, dovadă banchetul pe care Ligia nu-l putea 
uita; doar mergea împreună cu alţii la temple şi aducea 
jertfe zeilor păgâni, în care poate nu credea, dar îi cinstea 
după obicei. O urmărise doar ca să facă din ea sclava şi 
amanta lui şi în acelaşi timp s-o atragă în lumea aceea 
îngrozitoare de lux, de plăceri şi de crime, care aveau să 
stârnească mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu. Părea într- 
adevăr schimbat, dar nu spusese oare el însuşi adineauri că 
dacă ea are să se gândească mai mult la Christos decât la 
el, atunci e gata să-L. urască? Pentru ea însă, până şi gândul 
posibilităţii unei iubiri, alta decât iubirea lui Christos, era 
un păcat împotriva Lui şi a învăţăturii Sale. Când înţelese că 
din adâncul sufletului său ar putea să răsară şi alte 
sentimente şi dorinţe, începu să se teamă de ea însăşi. 

În acest moment, când era cuprinsă de zbucium, apăru 
Glaucus. Venea să-l panseze pe bolnav şi să-i cerceteze 


starea sănătăţii. Vinicius se mânie că fusese întreruptă 
discuţia lui cu Ligia. Când Glaucus îi puse unele întrebări, îi 
răspunse aproape cu dispreţ. Adevărat e că, luându-şi 
seama, se stăpâni, însă Ligia observase. Dacă îşi făcuse 
unele iluzii că cele aflate de el în Ostrianum ar fi putut 
influenţa firea lui nestăpânită, acum ele se destrămară. El 
se schimbase numai faţă de ea. Faţă de ceilalţi rămăsese 
acelaşi bărbat aspru şi egoist, un adevărat roman cu fire de 
lup, care n-avea de loc sentimentele blândei învățături 
creştine şi nici recunoştinţă. 

leşi din odaie, îngrijorată şi neliniştită. Până acum, 
rugându-se, îi oferea lui Christos inima ei senină şi curată. 
Acum inima ei era tulburată. Nici somnul, după două nopţi 
nedormite nu-i adusese liniştea. Visa că în Ostrianum Nero 
striveşte mulţimea de creştini, urmat de o suită de curteni, 
bacante, coribanţi şi gladiatori, într-un car împodobit cu 
roze, iar Vinicius, cuprinzând-o în braţe, o trage în cvadrigă 
şi, strângând-o la piept, îi şopteşte: „Vino cu noi!” 

Capitolul XXVII. 

În zilele următoare se arătă mai rar în camera comună şi 
se apropie mai rar de patul lui. Liniştea însă nu-i revenea. 
Vedea că Vinicius o urmăreşte cu o privire care imploră, că 
aşteaptă fiecare cuvânt al ei ca pe un dar nepreţuit, că 
suferă şi nu îndrăzneşte să se plângă ca să n-o îndepărteze, 
că ea îi este singura bucurie şi alinare. Inima i se umplea de 
milă. Curând îşi dădu seama că oricât îl evita, mila faţă de el 
sporeşte, înduioşând-o. Liniştea o părăsi cu totul, îşi spunea 
că tocmai de aceea trebuie să stea mereu în preajma lui 
pentru că învăţătura lui Dumnezeu cere să plăteşti cu bine 
pentru rău, că luminându-l ar putea să-l atragă spre adevăr. 
Conştiinţa însă îi şoptea că se minte singură, că n-o atrage 
spre el decât dragostea şi farmecul lui. Frământându-se 
astfel nu-şi putea găsi liniştea. I se părea că o învăluie nişte 
mreje viclene şi, zbătându-se să scape de ele, se strâng tot 
mai mult în jurul ei. Nu putea să nu recunoască faţă de sine, 
că chipul lui văzut zilnic îi devenea tot mai necesar, vocea 


lui îi suna tot mai drag în ureche şi că trebuia să se 
împotrivească din toate puterile dorinţei de a sta lângă 
patul lui. Când se apropia de el şi chipul lui se lumina, se 
bucura şi ea. Într-o zi, observă urme de lacrimi pe genele 
lui şi pentru prima dată în viaţă îi străfulgeră prin minte că 
ar putea să-i soarbă lacrimile, sărutându-l. Speriată de un 
gând atât de îndrăzneţ, ruşinată, dispreţuindu-se, plânse 
toată noaptea. 

Iar el era răbdător de parcă ar fi făcut vreun jurământ. 
Uneori, ochii îi mai scăpărau de enervare sau de mânie, dar 
pe loc îşi frâna pornirile, şi se uita la ea neliniştit, cerându-şi 
iertare parcă, înduioşând-o şi mai mult. Niciodată nu se 
gândise că ar putea să fie iubită atât de mult. Gândindu-se 
acum, se simţea vinovată, dar şi fericită. 

Vinicius se schimbase într-adevăr. Discutând cu Glaucus, 
nu mai era atât de arogant. Se gândea uneori că şi acest 
biet sclav medic şi bătrâna străină Miriam, care-l 
înconjurau cu solicitudine, şi Crispus pe care-l vedea veşnic 
cufundat în rugăciuni - sunt oameni. Se şi mira de 
asemenea gânduri, totuşi nu le putea ocoli. Pe Ursus îl 
îndrăgise. Discuta cu el zile întregi, căci astfel putea vorbi 
de Ligia. Uriaşul era un izvor nesecat de povestiri. 
Îndeplinind pe lângă bolnav cele mai diverse servicii, i se 
ataşă şi el într-un fel. În ochii lui Vinicius, Ligia fusese 
întotdeauna o fiinţă parcă din altă lume, mult superioară 
celor care o înconjurau; totuşi, privindu-i mai îndeaproape 
pe oamenii simpli şi săraci, ceea ce nu făcuse niciodată 
până acum, descoperi la dânşii calităţi demne de atenţie, a 
căror existenţă nici măcar n-o bânuise. 

Numai pe Nazarius nu-l putea suferi, căci i se părea că 
băiatul îndrăzneşte să fie îndrăgostit de Ligia. Un timp, 
căută să-şi ascundă aversiunea faţă de el, însă o dată, când 
acesta aduse fetei două prepeliţe pe care le cumpărase în 
târg pe bani câştigaţi de el, în Vinicius se trezi urmaşul 
quirţilor pentru care un venetic însemna mai puţin decât un 


vierme. Păli, auzind-o pe Ligia cum îi mulţumeşte, iar când 
Nazarius ieşi s-aducă apă pentru păsări, spuse: 

Ligia, cum de-i îngădui să-ţi facă daruri? Ştii cum îi 
numesc grecii pe cei din neamul lui? Câini de evrei. 

Nu ştiu cum îi numesc grecii, răspunse ea, dar ştiu că 
Nazarius este creştin şi fratele meu. 

Şi-l privi, mirată şi tristă, căci se dezvăţase să-l mai vadă 
izbucnind astfel. El îşi încleştă dinţii ca să nu-i spună că pe 
un asemenea frate al ei ar porunci să-l bată cu ciomegele 
până la moarte sau l-ar trimite la ţară să sape pământul ca 
sclav în viile lui din Sicilia... Se stăpâni, înăbuşindu-şi 
mânia, şi, abia după un timp, îi spuse: 

lartă-mă, Ligia. Tu pentru mine eşti fiică de rege şi copilul 
adoptiv al lui Plautius. 

Îşi înăbuşi într-atât pornirea, încât atunci când Nazarius 
reapăru în cameră, îi promise că după ce o să se întoarcă 
acasă are să-i dăruiască o pereche de păuni sau o pereche 
de flamingo, din care avea o mulţime în grădinile lui. 

Ligia îşi dădea seama cât trebuie să-l coste asemenea 
victorii asupra lui însuşi. Şi o apropiau şi mai mult de el. De 
astă dată însă, meritul lui era mult mai mic decât 
presupunea ea. Vinicius se putea mânia pe el, pentru un 
moment, dar nu putea fi gelos. Fiul lui Miriam nu însemna 
în ochii lui mai mult decât un câine. În afară de asta, era 
încă un copil, care dacă o iubea pe Ligia, o iubea 
inconştient, mai mult ca o slugă. Mult a mai trebuit să se 
zbată în sine tânărul tribun, ca să poată îndura, în tăcere, 
semnele de stimă şi cinstire pe care le arătau aceşti oameni 
în numele lui Christos şi învăţăturii lui. În această privinţă, 
cu Vinicius se petreceau unele lucruri ciudate. Aceasta era 
religia în care credea Ligia. Oricum, deci, fie şi numai din 
acest motiv, era gata s-o adopte. Apoi, pe măsură ce se 
însănătoşea, îşi amintea tot mai limpede de întâmplările 
care se petrecuseră în seara aceea în Ostrianum, tot mai 
multe din noţiunile de care auzise atunci şi tot mai mult se 
minuna de puterea suprapământească a acestei învățături, 


care transforma din străfunduri sufletele oamenilor. Îşi 
spunea că trebuie să fie ceva miraculos în religia asta, ceva 
cum nu se mai pomenise până atunci pe pământ; că dacă ea 
ar cuprinde lumea întreagă, răspândea dragostea şi mila, 
ar începe probabil o epocă de aur cum fusese pe vremea 
când nu Jupiter, ci încă Saturnus conducea lumea. Nu 
îndrăznea să se îndoiască de originea supranaturală a lui 
Christos, nici de învierea lui din morţi, nici de celelalte 
minuni. Martorii oculari care povesteau despre ele erau 
oameni demni de crezare, care se scârbeau de minciună. 
Nu putea presupune că povesteau lucruri născocite. În 
sfârşit, scepticismul său roman, care îi permitea să nu 
creadă în zei, îi permitea să creadă totuşi în minuni. Vinicius 
se afla în faţa unei enigme ciudate, pe care nu reuşea s-o 
dezlege. Totuşi, învăţătura era contrară ordinii statornicite, 
de-a dreptul nebunească şi cu neputinţă de pus în practică. 
El admitea că oamenii din Roma şi din lumea întreagă pot fi 
râi, dar nu admitea că ordinea lucrurilor n-ar fi bună. Dacă, 
de pildă, împăratul ar fi fost un om cinstit, dacă senatul n-ar 
fi fost compus din desfrânaţi care s-au ticăloşit, ci din 
oameni cum a fost Thraseas, ce şi-ar mai putea dori 
oamenii? Pacea romană şi autorităţile romane erau un lucru 
bun, deosebirile dintre oameni echitabile şi juste. Iar 
învăţătura asta, după cum înţelegea Vinicius, tindea să 
răstoarne orice ordine, orice autorităţi şi să şteargă toate 
deosebirile dintre oameni. Dar ce s-ar alege atunci de 
puterea şi statul roman? Oare ar putea romanii să nu mai 
domnească, considerându-le toate popoarele supuse egale 
cu ei? Asta nu mai intra în capul patricianului. Pe deasupra, 
pentru el personal, această învăţătură era potrivnică 
tuturor reprezentărilor, deprinderilor, caracterului şi ideilor 
lui despre viaţă. Pur şi simplu nu-şi putea închipui cum ar 
trăi adoptând-o. Trezea în el teamă şi admiraţie, dar ideea 
adoptării ei îl făcea să se cutremure. Înţelese, în cele din 
urmă, că, de fapt, această religie l-a despărţit de Ligia, iar 
acest gând îl umplu de ură. 


Trebui însă să-şi dea seama că aceeaşi religie dăduse 
frumuseţii Ligiei acea strălucire deosebită, care născuse în 
inima lui alături de dragoste, stima, alături de dorinţă, 
adorarea, făcând din ea o fiinţă mai scumpă decât orice pe 
lume. Şi atunci, din nou, era dispus să-L iubească pe 
Christos. Înţelegea că trebuie fie să-L urască, indiferent nu 
putea rămâne. Două valuri potrivnice îl împingeau. Şovăia, 
nu putea să se decidă, înclina totuşi capul, dând cinstire în 
tăcere acestui zeu neînțeles pentru el, numai că era zeul 
Ligiei. 

Iar Ligia îşi dădea seama ce se petrece cu el. O întrista 
nespus că firea lui respingea învăţătura, văzând însă că se 
stăpâneşte şi că îl respectă pe Christos în tăcere, îi devenea 
recunoscătoare şi, împinsă de milă şi duioşie, se simţea 
atrasă spre el de o forţă irezistibilă. Îşi aminti de Pomponia 
Graecina şi Aulus. Gândul că dincolo de mormânt n-are să-l 
mai întâlnească pe Aulus era pentru Pomponia un necurmat 
izvor de întristare şi lacrimi. Ligia înţelegea acum 
amărăciunea şi durerea ei. Şi pe ea o ameninţa despărţirea 
veşnică de fiinţa dragă. Uneori se amăgea, sperând că 
sufletul lui mai poate să se deschidă pentru adevărul lui 
Christos, dar iluzia asta se stingea repede. Îl cunoştea prea 
bine. Vinicius - creştin! Aceste două cuvinte nu puteau fi 
gândite alături nici măcar de o minte fără experienţă ca a 
ei. Dacă Aulus, bărbat prevăazător şi cumpătat, nu devenise 
creştin sub influenţa înţeleptei şi desăvârşitei Pomponia, să 
devină Vinicius? La întrebarea asta nu exista răspuns, sau 
mai degrabă exista unul singur: că pentru el nu există 
speranţă de salvare. 

Ligia observa cu teamă că sentinţa aceasta de pierzanie 
care îl ameninţa, în loc s-o îndepărteze de el, i-l făcea şi mai 
drag. Uneori îi venea să discute cu el deschis despre viitorul 
lui întunecat şi astfel, odată, aşezându-se lângă el, îi 
spusese că în afară de învăţătura creştină nu există viaţă, 
iar Vinicius, care era acum aproape sănătos, se ridică şi, 
sprijinindu-se în mâna sănătoasă şi lăsându-şi deodată 


LIA 


capul pe genunchii ei, spusese: „Pentru mine viaţa eşti tu 
Atunci, răsuflarea i se oprise în piept, mintea i se 
înceţoşase, un dulce fior o străbătuse prin tot trupul. 
Luându-i tâmplele în palme, încercă să-l îndepărteze, dar, 
aplecându-se prea aproape spre el, îi atinse părul cu buzele 
şi timp de câteva clipe se luptară, astfel tulburaţi, împotriva 
lor înşişi şi a dragostei care-i împingea unul spre altul. 

În cele din urmă, Ligia se desprinse şi fugi, ameţită, cu 
obrajii numai văpăi. Fusese picătura care vărsase paharul 
prea plin. Vinicius nu bănuia cât de scump avea să 
plătească clipa aceea fericită. Ligia îşi dădea seama că 
acum ea însăşi are nevoie de ajutor. Noaptea care urmă o 
petrecu fără somn, în lacrimi şi rugăciuni, chinuită de 
sentimentul că nu-i demnă nici să se roage şi că ruga ei nu 
mai are ascultare. A doua zi, ieşi devreme din cubiculum şi, 
chemându-l pe Crispus în chioşcul din grădină, acoperit cu 
iederă şi volbură veştedă, îşi deschise sufletul, implorându-l 
să-i permită să plece din casa lui Miriam, fiindcă nu mai are 
încredere în sine şi nu-şi poate birui dragostea pentru 
Vinicius. 

Crispus, un bătrân aspru, veşnic stăpânit de exaltare 
religioasă, aprobă dorinţa ei de a părăsi casa lui Miriam, 
însă nu găsi cuvinte de iertare pentru dragostea ei, care 
după convingerea lui era păcătoasă. Se simţi revoltat la 
gândul că Ligia, de care se îngrijise din clipa când fugise, pe 
care o iubea, pe care a călăuzit-o în credinţă şi la care se 
uitase până acum ca la un crin alb, crescut din învăţătura 
creştină, nepătat nici măcar de o suflare pământească, a 
putut să facă în sufletul ei loc şi pentru altă dragoste decât 
cea cuvenită lui Dumnezeu. Crezuse până acum că nicăieri 
pe acest pământ nu bătea o inimă mai curată întru slava lui 
Christos. Voia să i-o ofere ca pe o perlă, ca pe o nestemată, 
operă dragă a propriilor sale strădanii. Dezamăgirea îi 
umplea sufletul de uimire şi de amărăciune. 

Du-te şi roagă-l pe Dumnezeu să-ţi ierte păcatul, îi spuse 
el, posomorât. Fugi, până când duhul rău care te-a prins în 


mreje nu te-a dus încă la pierzania deplină, până când nu 
te-ai lepădat de Mântuitor. Dumnezeu a murit pe cruce 
pentru tine, cu propriul lui sânge a vrut să răscumpere 
sufletul tău, dar tu ai preferat să-l iubeşti pe acela care a 
vrut să te facă amanta lui. Dumnezeu te-a salvat printr-o 
minune din mâinile lui, dar tu ţi-ai deschis inima poftei 
necurate şi l-ai îndrăgit pe fiul întunericului. Cine-i el? 
Prietenul şi servul lui Anticrist, părtaş cu el la desfrâu şi la 
crime. Unde are să te ducă el? În Sodoma lui pe care 
Dumnezeu o va distruge vărsând foc şi pucioasă peste ea. 
Ar fi fost mai bine de-ai fi murit, ar fi fost mai bine dacă 
pereţii acestei case s-ar fi prăbuşit peste capul tău, înainte 
ca şarpele acela să se fi târât la sânul tău, spurcându-l şi 
înveninându-l. 

Devenea tot mai vehement, pe măsură ce vorbea, fiindcă 
vina Ligiei, mâniindu-l, îl şi scârbea, trezind în el dispreţ 
pentru natura omenească şi mai ales pentru partea 
femeiască, pe care nici chiar învăţătura creştină n-o ferea 
de slăbiciunile Evei. Pentru el nu însemna nimic că fata 
rămăsese neprihănită, că voia să fugă de dragostea ei, că îşi 
recunoştea vina cu durere, căindu-se. Crispus voise să facă 
din ea un înger, întru slava lui Christos, iar ea se 
îndrăgostise de acest patrician! Numai gândindu-se la asta 
şi inima i se umplea de dezgust. Dezamăgirea lui n-avea 
margini. Nu! Nu putea s-o ierte. Cuvinte de aspră dojană îi 
ardeau pe buze; mai ezita încă să le rostească, însă îşi agita, 
mânios, mâinile slabe, amenințând fata înspăimântată. Ligia 
se simţea vinovată, însă nu chiar atât de grav. Îşi închipuise 
chiar că plecarea ei din casa lui Miriam o să însemneze o 
înfrângere a ispitei şi o micşorare a vinei. Crispus, însă, o 
înspăimântase, umilind-o, arătându-i josnicia sufletului ei, 
lucru pe care ea nu-l bănuise până atunci. Se aşteptase ca 
bătrânul presbiter, care din clipa fugii ei din Palatin fusese 
ca un tată pentru ea, să-i arate puţină îndurare, s-o 
liniştească şi s-o îmbărbăteze. 


Eu îmi ofer, ca prinos Lui, amărăciunea şi durerea mea, 
spuse el, dar tu l-ai dezamăgit şi pe Mântuitor, căci ai 
coborât într-o mocirlă urât mirositoare, care ţi-a otrăvit 
sufletul. L-ai fi putut închina lui Christos ca pe un vas de 
preţ, spunându-i: „Umple-l, Doamne, cu harul tău!”, dar ai 
preferat să-l oferi duhului celui rău. Să te ierte Dumnezeu 
şi să se îndure de tine, căci eu până când nu goneşti 
şarpele... eu, care te socoteam o aleasă... Amuţi brusc, 
observând că nu erau singuri. 

Prin volbura veştedă şi prin iedera verde şi vara şi iarna, 
zări doi oameni. Unul era Petru Apostolul. Pe celălalt nu-l 
recunoscu imediat, căci o mantie dintr-o țesătură groasă, 
miţoasă, numită cilicium, îi acoperea o parte a feţei, în 
prima clipă, lui Crispus i se păru că este Chilon. 

Auzind vocea ridicată a lui Crispus, cei doi intrară în 
Cchioşc şi se aşezară pe banca de piatră. lovarăşul lui Petru 
îşi descoperi atunci faţa slabă şi capul pleşuv în creştet, cu 
un păr creţ numai la tâmple şi la ceafă, pleoapele înroşite şi 
nasul strâmb - un chip urât şi inspirat, în care Crispus 
recunoscu trăsăturile lui Pavel din Tars. 

Ligia, căzând în genunchi, îmbrăţişă, deznădăjduită, 
picioarele lui Petru şi, lipindu-şi obrazul de faldurile mantiei 
lui, rămase aşa, în tăcere. 

Pace sufletelor voastre! 

Şi, văzând copila la picioarele lui, întrebă ce s-a întâmplat. 
Crispus povesti tot ce-i mărturisise Ligia, dragostea ei 
păcătoasă, dorinţa ei de a fugi din casa lui Miriam şi 
durerea lui că sufletul pe care voise să-l ofere lui Christos 
curat ca o lacrimă se întinase cu un sentiment pământesc 
pentru un părtaş la toate crimele strigătoare la cer ale 
păgânătăţii. 

În timp ce Crispus vorbea, Ligia se ghemuia tot mai strâns 
la picioarele Apostolului, căutând parcă un refugiu şi 
cerşind îndurare. 

Ascultând, Apostolul se aplecă şi puse mâna sa zbârcită pe 
capul fetei, apoi, ridicând ochii spre bătrânul preot, spuse: 


Crispus, oare n-ai auzit că învățătorul nostru iubit a fost în 
Cana la nuntă şi a binecuvântat dragostea dintre soţie şi 
soţ? 

Lui Crispus îi căzură mâinile de-a lungul trupului; se uită 
cu uimire la cel care vorbea, amuţind. 

Apostolul după ce tăcu o clipă, întrebă din nou: 

Crispus, crezi oare că Christos, care a permis Mariei 
Magdalena să-i stea la picioare, iertând-o pe acea femeie 
stricată, şi-ar întoarce faţa de la acest copil curat ca un crin 
de câmp? 

Ligia izbucni într-un plâns cu sughiţuri, înțelegând că nu 
zadarnic căutase un refugiu la picioarele lui Petru 
Apostolul, mângâindu-i obrajii şi faţa scăldată în lacrimi îi 
spuse: 

Atâta vreme cât ochii aceluia pe care-l iubeşti nu se vor 
deschide către lumina adevărului, atâta vreme fereşte-te de 
el, ca să nu te ducă în păcat. Roagă-te însă pentru sufletul 
lui. Iubirea ta nu-i vinovată. lar pentru că ai fugit de ispită, 
meritul tău nu va fi uitat. Nu te necăji şi nu plânge. Harul 
Mântuitorului nu te-a părăsit. Rugăciunile tale vor fi 
ascultate, iar după tristeţe vor veni zile de veselie. 

Vorbind aşa, îşi aşeză mâinile pe creştetul ei şi, ridicând 
ochii spre cer, o binecuvântă. Pe faţa lui strălucea o 
bunătate suprapământească. Crispus, căindu-se, spuse, 
umilit: 

Am păcătuit împotriva milostivirii, dar am crezut că, 
permiţând să pătrundă în inima ei o iubire pământească, s-a 
lepădat de Christos... 

Petru răspunse: 

De trei ori m-am lepădat de El şi totuşi m-a iertat şi mi-a 
poruncit să: pasc turma lui. 

şi pentru faptul, încheie Crispus, că Vinicius este 
curtean... 

Christos a înmuiat şi inimi mai tari, răspunse Petru. 

Pavel din Tars, care tăcuse până atunci, îşi duse degetele 
la piept şi, arătându-se pe sine, spuse: 


Eu sunt cel care a persecutat şi a dus la moarte pe servii 
lui Christos. Eu sunt acela care am păzit hainele celor care 
l-au lapidat pe Ştefan, eu sunt acela care-am vrut să 
nimicesc adevărul de pe tot pământul locuit de oameni şi 
iată, pe mine m-a ales Domnul ca să propovăduiesc numele 
său pe tot pământul. Am propovăduit în ludeea, în Grecia, 
pe insule şi în oraşul acelea nelegiuit, când am locuit în el 
pentru prima dată într-o temniţă. lar acum, când m-a 
chemat Petru, mai marele meu, intru în casa aceasta ca să 
înclin fruntea asta mândră la picioarele lui Christos, să 
arunc seminţe pe pământul acesta pietros pe care Domnul 
îl va face roditor, ca să dea roade. 

Şi se ridică. Lui Crispus, omul acesta mic, adus de spate, îi 
apăru în clipa aceea ca un uriaş care va clătina lumea din 
temelii şi va pune stăpânire peste popoare şi ţări. 

Capitolul XXVIII. 

Petronius către Vinicius: „Îndură-te, carissime, nu-i imita 
în scrisorile tale nici pe lacedemonieni, nici pe Julius Caesar. 
Dacă cel puţin ai putea scrie ca el: veni, vidi, vicil09! - aş 
mai înţelege laconismul tău. Dar ultima ta scrisoare 
înseamnă de fapt: veni, vidi, fugi1 10. O asemenea încheiere 
este cu totul contrară firii tale. Înţeleg că ai fost rănit şi că 
lucruri extraordinare s-au petrecut cu tine, aşadar 
scrisoarea ta are nevoie de explicaţii. Nu mi-a venit să cred 
când am citit că ligianul acela l-a sugrumat atât de uşor pe 
Croton, cum un câine de Caledonia sugrumă un lup în 
văgăunile din Hibernia. Omul acesta merită atâta aur cât 
cântăreşte trupul lui. Numai de el depinde să devină 
favoritul împăratului. Când mă voi întoarce în oraş, va 
trebui să fac cunoştinţă cu el. Am să poruncesc să-l toarne 
în bronz. Barbă-Arămie are să moară de curiozitate când 
am să-i spun că e după natură. Trupurile cu adevărat 
atletice sunt tot mai rare în Italia şi în Grecia. Despre 
Orient să nici nu mai discutăm. Cât priveşte pe germani, 
deşi sunt înalţi, au muşchii înecaţi în grăsime şi sunt mai 
curând enormi, decât puternici. Află de la ligian dacă-i o 


excepţie sau dacă în ţara lui sunt mai mulţi oameni ca el. 
Dacă ţie sau mie ne va reveni vreodată misiunea să 
organizăm jocurile, nu strică să ştim de unde să procurăm 
atleţii cei mai zdraveni. 

Slavă zeilor răsăriteni şi apuseni că ai scăpat viu din 
asemenea mâini. Ai scăpat, desigur, pentru că eşti patrician 
şi fiu de consul. Tot ce ţi s-a întâmplat mă uimegşte în cel mai 
înalt grad: şi cimitirul acela în care ai fost printre creştini, şi 
creştinii înşişi, şi purtarea lor faţă de tine, şi fuga Ligiei şi, 
în sfârşit, tristeţea şi neliniştea aceea care se desprinde din 
scurta ta scrisoare. Explică-mi, căci multe nu le înţeleg. 
Dacă vrei adevărul, îţi spun deschis că nu-i înţeleg nici pe 
creştini, nici pe tine, nici pe Ligia. Nu te mira că eu, pe care 
în afară de propria-mi persoană foarte puţine lucruri mă 
interesează pe lume, întreb atât de insistent de toate astea. 
Am contribuit şi eu la tot ceea ce s-a întâmplat, deci într-o 
oarecare măsură mă priveşte. Scrie-mi degrabă, căci nu pot 
să prevăd când ne vom întâlni. În capul lui Barbă-Arămie 
planurile se schimbă ca vântul de primăvară. În prezent, 
stând la Benevent, ar avea chef să plece direct în Grecia, 
fără să se întoarcă la Roma. Tigellinus îl sfătuieşte să se 
întoarcă, măcar pentru o vreme, căci poporul, prea dornic 
de persoana lui (citeşte: de jocuri şi pâine), s-ar putea 
răscula. Aşa că nu ştiu cum va fi. Dacă va învinge Achaia, 
atunci s-ar putea să ne vină poftă de Egipt. Aş insista foarte 
mult să vii aici, căci la starea ta sufletească călătoria şi 
distracţiile noastre ar fi ca un leac, dar s-ar putea să nu ne 
mai găseşti. Gândeşte-te. Poate preferi să te odihneşti la 
moşiile tale din Sicilia, decât să stai la Roma. Scrie-mi pe 
larg despre tine - şi adio. De data asta, nu-ţi transmit nici 
un fel de urări, în afară de sănătate, căci, pe Pollux! nu ştiu 
ce să-ţi urez”. 

Primind scrisoarea, Vinicius, nu simţi la început nici o 
dorinţă să răspundă. Era convins că nu merită. Oricare ar fi 
fost răspunsul, n-ar fi ajutat nimănui la nimic, n-ar fi lămurit 
nimic, n-ar fi dezlegat nimic. Îl cuprinsese apatia şi 


sentimentul zădărniciei vieţii. Era convins că Petronius n- 
are să înţeleagă că s-a petrecut ceva care i-a despărţit unul 
de altul. Nu se putea lămuri nici măcar cu sine însuşi. Când 
se întoarse din Transtiberim în încântătoarea sa insulă din 
Carinae, mai era încă slăbit şi în primele zile simţise o 
anumită mulţumire, odihnindu-se în confort şi lux. Starea 
lui de mulţumire însă nu dură mult. Simţi în curând că 
trăieşte în gol, că tot ce i se păruse important până atunci 
nu mai înseamnă nimic sau aproape nimic pentru el. Avea 
senzaţia că toate firele vechi care-l legaseră de viaţă au fost 
tăiate, fără să fie înlocuite cu altele noi. La gândul că ar 
putea să plece la Benevent şi apoi la Achaia, abandonându- 
se plăcerilor, se întrebă: „La ce bun? Cu ce-am să mă aleg 
din asta?” Pentru prima dată de când îşi amintea, se gândi 
că dac-ar pleca, convorbirile cu Petronius, sclipitoarele lui 
vorbe de spirit, stilul lui elegant în discuţie acum ar putea 
să-l plictisească. 

Totuşi, începu să i se urască de singurătate. Cunoscuţii lui 
petreceau cu împăratul la Benevent. Era nevoit să stea 
singur acasă, cu capul bătut de gânduri, cu inima bântuită 
de sentimente neînţelese. Se gândea uneori că dac-ar avea 
cu cine să vorbească despre ceea ce se petrece cu el, poate 
c-ar reuşi să desprindă un fir de înţeles şi-apoi să clarifice 
totul. Cu această speranţă în gând, după câteva zile de 
ezitare, se hotări să-i răspundă lui Petronius. Nu era sigur 
că o să-i trimită răspunsul; scrise totuşi următoarele 
cuvinte: „Vrei să-ţi explic mai pe larg. Bine. Nu ştiu dacă am 
să reuşesc, căci eu însumi nu-mi pot explica totul. Ţi-am 
scris despre şederea mea printre creştini, despre felul cum 
se poartă ei cu duşmanii, printre care aveau dreptul să mă 
socotească şi pe mine şi pe Chilon şi, în sfârşit, despre 
îngrijirea ce mi s-a dat şi despre dispariţia Ligiei. Nu, 
dragul meu, nu pentru că sunt fiu de consul m-au cruțat. 
Asemenea considerente ei nu cunosc. L-au iertat doar şi pe 
Chilon, deşi eu însumi i-am îndemnat să-l îngroape în 
grădină. Aceştia sunt oameni cum n-a mai văzut lumea până 


acum şi au o învăţătură despre care lumea n-a auzit încă 
nimic. Altceva nu pot să-ţi spun. Oricine ar vrea să-i judece 
după concepţiile noastre ar greşi. Dac-aş fi zăcut cu mâna 
ruptă în propria-mi casă, îngrijit de oamenii mei sau chiar 
de familia mea, aş fi avut cu siguranţă mai mult confort, dar 
n-aş fi avut nici pe jumătate grija de care m-am bucurat 
printre ei. Află că şi Ligia este ca ceilalţi. Dac-ar fi fost sora 
mea sau soţia mea, n-ar fi putut să mă îngrijească mai 
duios. Adesea bucuria mă copleşea, căci îmi închipuiam că 
numai iubirea poate inspira atâta duioşie. Adesea citeam pe 
faţa şi în privirea ei iubirea, şi atunci, poate n-ai să crezi, 
dar printre aceşti oameni simpli, în camera sărăcăcioasă 
care ţine loc şi de bucătărie şi de triclinium, mă simţeam 
mai fericit ca oricând. Nu! Nu-i eram indiferent. Şi astăzi 
încă mi se pare cu neputinţă să cred altfel. Şi totuşi aceeaşi 
Ligia a părăsit locuinţa lui Miram fără ştirea mea. Stau zile 
întregi cu capul sprijinit în mâini şi mă întreb de ce a făcut- 
0? 'Ţi-am scris oare că singur m-am oferit s-o dau înapoi lui 
Aulus? Mi-a răspuns că nu se mai poate. Familia lui Aulus a 
plecat în Sicilia. Şi-n afară de asta, toate se află prin sclavi, 
şi astfel vestea întoarcerii ei ar ajunge la Palatin. Împăratul 
ar putea s-o ia din nou de la Aulus. Adevărat! Ea însă ştie că 
n-am s-o mai urmăresc, că am renunţat s-o iau cu forţa. Ştie 
c-o iubesc, că nu pot trăi fără ea, că aş fi adus-o în casa mea 
prin uşa încununată, aşezând-o pe blana sfinţită în faţa 
focului din căminul meu. Şi totuşi a fugit! De ce? N-o mai 
ameninţa nimic. Dacă nu mă iubea, ar fi putut să mă 
părăsească de la început. Cu o zi mai înainte, am cunoscut 
un om ciudat, pe un oarecare Pavel din Tars, care mi-a 
vorbit despre Christos, despre învăţătura Lui. Mi-a vorbit cu 
atâta convingere, încât mi se părea că văd cum se dărâmă 
temeliile lumii noastre. Acelaşi om m-a vizitat după fuga ei 
şi mi-a spus: «Când Dumnezeu va deschide ochii tăi la 
lumină şi va lua negura de pe ei, aşa cum a luat-o depeai 
mei, atunci ai să înţelegi că a procedat just. Atunci poate ai 
s-o găseşti...» Şi iată, îmi frământ mintea, căutând un 


înţeles acestor cuvinte; parcă le-aş fi auzit din gura Pitiei 
din Delfi. Uneori, mi se pare că înţeleg. Ei care îi iubesc pe 
oameni sunt duşmanii vieţii noastre, şi... ai crimelor 
noastre. Ea a fugit de mine, ca de un om care aparţine 
acestei lumi. Alături de mine ar fi trebuit să împartă o viaţă 
considerată de creştini infamă. Ai să spui că, de vreme cea 
putut să renunţe la mine, n-ar fi trebuit să fugă. Dar dacă 
mă iubeşte şi ea? Ar însemna că a fugit de dragoste. Numai 
când mă gândesc la asta şi îmi vine să trimit sclavi în toate 
fundăturile Romei, poruncindu-le să strige prin case: 
«Întoarce-te, Ligia!» Atunci însă nu mai înţeleg de ce a 
fugit. Doar nu i-aş fi interzis să creadă în Christos. Eu 
însumi i-aş fi ridicat un altar în atrium. Ce mi-ar fi putut 
strica un zeu nou în plus şi de ce n-aş fi putut să cred în EI, 
eu, care nu prea cred nici în cei vechi? Ştiu cu siguranţă că 
creştinii nu mint niciodată, iar ei spun că a înviat. Doar un 
om nu putea să învie. Pavel din Tars, care este cetăţean 
roman, însă care, ca evreu, cunoaşte vechile cărţi ebraice, 
mi-a spus că venirea lui Christos a fost prezisă de mii de ani 
de către prooroci. Sunt lucruri miraculoase, desigur, dar 
oare miracolul nu ne înconjoară din toate părţile? Doar încă 
n-a încetat să se vorbească despre Apollonius din Tyana. 
Ceea ce susţinea Pavel, că nu există o mulţime de zei, ci 
numai unul singur, mi se pare acceptabil. Şi Seneca este de 
aceeaşi părere şi înaintea lui au mai fost şi alţii. Christos a 
existat, s-a lăsat răstignit pe cruce pentru mântuirea lumi şi 
a înviat. Toate astea sunt absolut sigure, aşa că nu văd 
pentru ce motive m-aş încăpăţâna să susţin o părere 
contrară sau de ce nu i-aş ridica un altar, devreme ce era 
cât p-aci, de exemplu, să-i ridic unul lui Serapis. Nu mi-ar fi 
fost greu nici să renunţ la ceilalţi zei. Doar nici o minte, cât 
de înţeleaptă, tot nu mai crede în ei. Se pare însă că numai 
atât nu-i suficient pentru creştini. Nu-i destul să-l cinsteşti 
pe Christos, mai trebuie şi să trăieşti după învăţătura lui. 
Abia aici te trezeşti că marea se deschide în faţa ta, iar ei îţi 
cer s-o treci cu piciorul. Aş fi putut să le promit şi asta, dar 


şi-ar fi dat seama că-s vorbe goale. Pavel mi-a spus-o 
deschis. Tu ştii cât o iubesc pe Ligia. Ştii că aş face orice 
pentru ea. Dar n-aş putea, chiar de mi-ar cere-o, să ridic pe 
umeri munţii Soracte sau Vezuviu, nici să ţin în palmă Lacul 
Trasimene, nici să-mi schimb culoarea ochilor din negri în 
albaştri, cum îi au ligienii. Dacă mi-ar cere-o, aş dori s-o pot 
face, dar îmi depăşeşte puterile. Nu sunt filosof, dar nici aşa 
de prost cum poate ţi-am părut adesea. lată ce-am 
constatat: nu ştiu cum fac creştinii ca să-şi trăiască ideile, 
dar ştiu în schimb că acolo unde începe învăţătura lor, acolo 
se termină puterea romană, se termină diferenţa dintre 
învins şi învingător, dintre bogat şi sărac, dintre stăpân şi 
sclav, se termină cu onorurile, cu Cezarul, şi cu rânduiala 
lumii. Pe toate le înlocuieşte Christos şi legea milei, 
contrară firii omeneşti şi simţurilor noastre romane. E 
adevărat că pe mine Ligia mă interesează mai mult decât 
întreaga Romă şi imperiul ei. Nu mi-ar păsa dacă ar pieri 
lumea toată, numai s-o pot avea pe Ligia în casa mea. Dar 
asta-i altceva. Pentru ei, pentru creştini, nu-i de ajuns să fii 
de acord în cuvinte, mai trebuie să şi simţi că aşa-i bine şi să 
nu ai în suflet nimic altceva decât credinţa. lar eu, zeii îmi 
sunt martori, nu pot. Înţelegi ce înseamnă asta? Există ceva 
în firea mea care o face să tresară scârbită de învăţătura 
asta. Chiar dacă buzele mele ar slăvi-o, chiar dacă m-aş 
supune prescripţiilor ei, mintea şi sufletul mi-ar spune că o 
fac din dragoste pentru Ligia şi că, dacă n-ar fi ea, atunci 
nimic pe lume n-ar fi mai nepotrivit. Şi, lucru ciudat, Pavel 
din Tars înţelege asta şi o înţelege, în ciuda simplităţii şi 
obârşiei sale de jos, acel bătrân teurgus, cel mai mare 
printre ei, Petru, care a fost elevul lui Christos. Şi ştii oare 
ce fac? Se roagă pentru mine. Cer pentru mine ceva ce ei 
numesc har. Şi pe mine mă încearcă doar neliniştea şi un 
dor tot mai mare de Ligia. 

Ţi-am scris că a plecat în taină, dar, plecând, mi-a lăsaţi o 
cruce pe care a legat-o singură din crăcuţe de merişor. 
Trezindu-mă, am găsit-o lângă pat. O am acum în lararum şi 


nu înţeleg nici eu de ce mă apropii de ea cu senzaţia că ar 
conţine ceva divin, adică cu stimă şi teamă. [in la ea pentru 
că e legată de mâinile Ligiei, dar o urăsc că ne-a despărţit. 
Uneori, mi se pare că la mijloc e o vrajă, că magul acela 
Petru, deşi susţine că-i un simplu pescar, este mai mare 
decât Apollonius şi decât toţi care au fost înaintea lui, că el 
i-a fermecat pe toţi, pe Ligia, pe Pomponia şi pe mine 
însumi. 

Zici că în scrisoarea mea anterioară se simte nelinişte şi 
tristeţe. Este şi tristeţe pentru că am pierdut-o din nou, este 
şi nelinişte pentru că totuşi s-a schimbat ceva în mine. Îţi 
spun sincer că nu-i nimic mai contrar firii mele decât 
învăţătura asta şi totuşi, de când m-am ciocnit cu ea, nu mă 
mai pot recunoaşte. Farmece sau dragoste?... Circe111 
schimba trupurile oamenilor, lovindu-i cu o nuia. Mie mi-au 
schimbat sufletul. Cred că numai Ligia a făcut asta, sau mai 
degrabă Ligia prin învăţătura asta ciudată pe care a 
adoptat-o. Când m-am întors acasă, nimeni nu se aştepta să 
vin. Credeau că sunt la Benevent şi că nu mă întorc curând. 
Am găsit dezordine în casă, sclavii beţi după petrecerea pe 
care-o făcuseră în triclinium-ul meu. Moartea dacă ar fi 
văzut-o s-ar fi speriat mai puţin de ea. Tu ştii cum îmi ţin eu 
casa cu mână de fier. Cu toţii au căzut în genunchi. Unii au 
leşinat de frică. Şi ştii ce-am făcut? În prima clipă, am vrut 
să strig după vergi şi fier încins. Imediat însă, m-a cuprins 
ruşinea şi - n-ai să mă crezi - mila de amărâţii aceştia; se 
află printre ei sclavi bătrâni, pe care i-a adus încă bunicul 
meu M. Vinicius, pe timpul lui August, de pe malul Rinului. 
M-am închis singur în bibliotecă. Îmi veneau în minte 
gânduri ciudate. Creştinii susţin că nu se cade să te porţi cu 
sclavii aşa cum m-am purtat eu până acum fiindcă şi ei sunt 
oameni. Sclavii au tremurat câteva zile, cu spaima morţii în 
oase, crezând că am amânat pedeapsa ca să născocesc 
chinuri cât mai îngrozitoare, iar eu nu i-am pedepsit pentru 
că n-am putut! Chemându-i a treia zi, le-am spus: «Vă iert, 
iar voi, slujindu-mă cu zel, străduiţi-vă să vă îndreptaţi 


vina!» Auzind asta, s-au aruncat în genunchi, plângând şi 
întinzând mâinile spre mine; mă numeau stăpân şi tată, iar 
eu - îţi spun asta cu ruşine - eram mişcat. Mi se părea că 
văd chipul dulce al Ligiei şi ochii ei, plini de lacrimi 
mulţumindu-mi pentru purtarea mea. Şi, pro pudor1 12! 
simţeam că şi mie mi s-au umezit pleoapele... îţi 
mărturisesc: nu mă pot regăsi fără Ligia. Mă simt stingher, 
sunt pur şi simplu nefericit. Tristeţea mea este mai mare 
decât presupui... în ceea ce-i priveşte pe sclavii mei, m-a 
pus pe gânduri un lucru. După ce i-am iertat, nu numai că 
nu s-au obrăznicit, nu numai că n-a slăbit disciplina dar, 
niciodată teama nu i-a făcut atât de zeloşi, pe cât i-a făcut 
recunoştinţa. Nu se mulţumesc să mă servească, dar se 
întrec să-mi ghicească gândurile. Amintesc de asta numai 
pentru că în ajunul plecării mele din casa creştinilor i-am 
spus lui Pavel că lumea s-ar destrăma în urma învăţăturii lui 
ca un butoi fără cercuri, iar el mi-a răspuns: «Un cerc mai 
puternic este dragostea decât groaza». Văd că în anumite 
cazuri părerea lui poate fi adevărată. Am verificat-o şi în 
relaţiile cu clienţii mei, care, aflând că m-am întors, s-au 
adunat curând să mă salute. Ştii că n-am fost niciodată prea 
zgârcit cu ei, dar, cum tatăl meu din principiu se purta cu ei 
de sus, i-am urmat exemplul. Acum, văzând mantiile lor 
tocite, feţele lor flămânde, am simţit din nou cum mă 
încearcă mila. Am poruncit să li se dea de mâncare şi le-am 
vorbit. Câtorva le-am spus pe nume, pe unii i-am întrebat de 
neveste şi de copii. Şi am văzut lacrimi în ochii lor. Şi iarăşi 
mi s-a părut că Ligia mă vede, că se bucură şi mă laudă... 
Poate că am început să bat câmpii, poate că dragostea mi-a 
tulburat minţile. Nu ştiu. Atât ştiu numai că am mereu 
impresia că ea mă priveşte de la distanţă şi mă tem să fac 
orice ar putea s-o întristeze şi s-o supere. Da, Caius. Totuşi 
sufletul meu s-a schimbat. Uneori, mi-e bine aşa. Alteori, mă 
frământ. Mă tem că mi-am pierdut vechea bărbăţie, vechea 
vigoare, că poate nu mai sunt capabil nu numai să discut, să 
judec, să petrec, dar nici să lupt în războaie. Nu poate fi 


altceva decât vrajă! M-a schimbat atât de mult, încât, îţi 
mărturisesc, pe când zăceam bolnav, gândindu-mă, m-am 
convins că dacă Ligia ar semăna cu Nigidia, cu Poppea, cu 
Crispinilla şi cu alte divorţate de-ale noastre, dac-ar fi la fel 
de stricată, crudă şi uşuratică, n-aş iubi-o aşa cum o iubesc. 
Înţelegi? O iubesc tocmai pentru ceea ce ne desparte. 
Închipuie-ţi ce haos se naşte în sufletul meu, în ce beznă 
bâjbâi, negăsind un drum de urmat! Dacă viaţa poate fi 
comparată cu un izvor, în izvorul meu în loc de apă curge 
nelinişte. Trăiesc cu speranţa că poate am s-o zăresc şi 
uneori sunt convins că am s-o întâlnesc... Ce se va alege de 
mine peste un an sau doi, nu ştiu. Nici să bănui nu pot... Din 
Roma n-am să plec. N-aş putea suporta societatea 
curtenilor şi, în afară de asta, unica mângâiere, în tristeţea 
şi neliniştea mea, este gândul că sunt aproape de Ligia, că 
prin Glaucus, medicul care mi-a promis să mă viziteze, sau 
prin Pavel din Tars poate, am să aflu din când în când câte 
ceva despre ea. Nu! N-aş părăsi Roma nici dacă mi-aţi oferi 
guvernarea Egiptului. Află de asemenea că am poruncit 
sculptorului să facă o piatră de mormânt pentru Gulo, pe 
care l-am omorât într-un moment de furie. Prea târziu mi- 
am adus aminte că el m-a purtat în braţe şi că a fost primul 
care m-a învăţat cum se pune săgeata în arc. Nu ştiu de ce 
s-a trezit în mine amintirea lui, însoţită de regrete şi 
remuşcare... Dacă are să te mire că ţi-am scris, am să-ţi 
răspund că nici pe mine nu mă miră mai puţin, dar ţi-am 
scris purul adevăr. Adio!” 

Capitolul XXIX. 

La această scrisoare Vinicius n-a mai primit răspuns. 
Petronius aştepta, probabil, de la o zi la alta, ca împăratul 
să ordone întoarcerea la Roma. Vestea s-a şi răspândit prin 
oraş, trezind bucurie în inimile gloatei dornice de jocuri şi 
de daruri în grâne şi ulei, din belşug îngrămădite în 
depozitele din Ostia. Helius, libertul lui Nero, anunţă, în 
sfârşit, Senatului întoarcerea acestuia. Însă Nero, 
îmbarcându-se împreună cu curtea pe corăbii la capul 


Misenum, călătorea fără grabă, oprindu-se în oraşele de pe 
litoral pentru odihnă sau pentru reprezentații. La 
Minturnae, unde cântă din nou în public, rămase mai bine 
de zece zile. Îl bătea gândul să se întoarcă la Neapolis şi să 
aştepte acolo sosirea primăverii, care în acel an venea mai 
devreme decât de obicei şi mai caldă. 

În tot acest timp, Vinicius trăia închis în casa lui, cu gândul 
la Ligia şi la toate ideile noi care-l tulburau, trezind în el 
sentimente ce-i fuseseră necunoscute până atunci. Îl vedea 
doar din când în când numai pe medicul Glaucus şi fiecare 
din vizitele lui era un prilej de bucurie, căci cu el putea să 
vorbească despre Ligia. Glaucus ştia că mai marii lor au 
grijă de ea. O dată, mişcat de tristeţea lui Vinicius, îi 
destăinui că Petru, Apostolul, l-a certat pe Crispus fiindcă o 
dojenise pe Ligia pentru dragostea ei pământească. Tânărul 
patrician, auzindu-l, păli de emoție. 1 se păruse şi lui în 
repetate rânduri că nu-i este indiferent Ligiei, dar de 
fiecare dată îndoiala îi risipea bucuria. Acum auzise pentru 
prima oară confirmarea speranţelor sale din gura unui 
străin şi mai cu seamă a unui creştin. În prima clipă, voi să 
alerge la Petru. Aflând însă că nu-i în oraş şi că 
propovăduieşte în împrejurimi, îl conjură pe Glaucus să-l 
conducă la el, promițând daruri pentru sărmanii 
comunităţii. 1 se părea că dacă Ligia îl iubeşte, sunt 
înlăturate toate piedicile, fiindcă dinspre partea lui, era 
gata în orice moment să-l cinstească pe Christos. Glaucus, 
însă, deşi îl îndemna stăruitor să primească botezul, nu-i 
garantase că după aceea are s-o dobândească imediat pe 
Ligia. Îi spunea că botezul trebuie dorit pentru el însuşi, din 
dragoste faţă de Christos, nu pentru alte scopuri. „Irebuie 
să ai şi suflet de creştin”, îi spuse, iar Vinicius, deşi fiecare 
obstacol îl revolta, înţelegea că Glaucus, creştin fiind, spune 
ceea ce trebuie să spună. Încă nu-şi dădea seama că cea 
mai profundă schimbare în firea lui asta era: până acum 
aprecia oamenii şi lucrurile luându-se numai pe sine drept 
etalon, iar acum, încetul cu încetul, se obişnuia cu gândul că 


alţi ochi poate văd altfel, alte inimi simt poate altfel şi că 
adevărul nu-i întotdeauna acelaşi lucru cu propria-i părere. 

Ar fi dorit uneori să-l vadă pe Pavel din Tars, ale cărui 
cuvinte îi trezeau curiozitatea şi-l nelinişteau. Căuta 
argumente prin care să combată învăţătura lui, i se 
împotrivea în gând, totuşi voia să-l vadă şi să-l audă. Pavel, 
însă, plecase în Africa, iar când vizitele lui Glaucus se răriră, 
Vinicius rămase într-o deplină singurătate. Începu din nou 
să cutreiere fundăturile de lângă Subura şi străduţele 
înguste din Transtiberim, sperând s-o vadă pe Ligia, măcar 
de departe, iar când şi speranţa asta se spulberă, îl copleşi 
plictiseala. În cele din urmă, vechea lui fire, răscolită din 
nou, ieşi la iveală cu forţa unui val împins la țărm, în 
momentul refluxului. Îşi spuse că a fost un prost care şi-a 
împuiat capul cu fleacuri fără rost care l-au aruncat în 
braţele tristeţii, că trebuie să ia din viaţă tot ce poate. 
Hotări s-o uite pe Ligia, căutându-şi alinarea în plăceri şi 
desfătare. Se temea însă că-i ultima încercare şi de aceea 
se aruncă în vârtej cu furia oarbă şi impulsivitatea care-l 
caracterizau. Viaţa însăşi părea să-l îndemne la asta. 
Oraşul, mort şi pustiu peste iarnă începu să se învioreze, în 
speranţa apropiatei sosiri a împăratului. I se pregătea o 
primire solemnă. Şi-apoi, venea primăvara: zăpezile 
dispărură sub adierea vânturilor africane care băteau 
dinspre Munţii Albani. În pajiştile din grădini înfloriră 
viorele. Forumurile şi Câmpul lui Marte roiau de oameni pe 
care-i încălzea soarele tot mai fierbinte. Pe Via Appia, locul 
obişnuit al plimbărilor în afara oraşului, forfoteau carele 
bogat împodobite. Se făceau excursii în Munţii Albani. 
Tinerele femei, sub pretextul adorării lunonei în Lanuvium 
sau a Dianei în Aricia, plecau de acasă să caute în afara 
oraşului distracţii şi plăceri. Aici, printre carele splendide, 
Vinicius văzu într-o zi o carucca elegantă precedată de doi 
mopşi uriaşi, în care şedea Chrysothemis a lui Petronius, în 
mijlocul unui grup de tineri, printre care se rătăciseră şi 
câţiva bătrâni senatori, reţinuţi de treburi în oraş. 


Chrysothemis mâna singură patru ponei corsicani, 
împărțind în jur zâmbete şi lovind uşor cu biciul de aur. 
Zărindu-l pe Vinicius, opri caii şi îl luă în carucca, apoi la o 
petrecere acasă la ea, care dură toată noaptea. Vinicius se 
îmbătă în aşa hal, încât nu-şi amintea nici măcar când l-au 
dus acasă. Ţinea minte doar că atunci când Chrysothemis I- 
a întrebat de Ligia, s-a supărat şi i-a turnat pe cap ocupă 
de falern şi după aceea, amintindu-şi la trezie de 
întâmplarea asta, încă mai simţea mânia fierbând în el. Ozi 
mai târziu însă, Chrysothemis, uitând de jignire, l-a vizitat 
acasă la el, şi l-a luat din nou pe Via Appia. Rămânând apoi 
la el la cină, îi mărturisi că nu numai Petronius, dar şi 
cântăreţul lui la lăută au plictisit-o de mult şi că inima ei 
este liberă. Timp de o săptămână, se arătară împreună, însă 
legătura lor nu promitea să fie durabilă. Deşi de la 
incidentul cu falernul numele Ligiei nu mai fusese niciodată 
pomenit, Vinicius nu putea să şi-o scoată din minte. Avea tot 
timpul senzaţia că ochii ei îl privesc, trezind în el teama. Se 
înfuria împotriva lui înşişi că nu poate să scape de gândul că 
o supără pe Ligia şi că ideea asta îi provoacă tristeţe. După 
prima scenă de gelozie pe care i-o făcuse Chrysothemis, 
fiindcă cumpărase două fete siriene, o alungă cu 
brutalitate. Nu conteni dintr-o dată cu viaţa de plăceri şi 
desfrâu, dimpotrivă, o căută cu şi mai multă lăcomie, anume 
ca să-i facă parcă în ciudă Ligiei. În cele din urmă însă, îşi 
dădu seama că n-o poate uita nici pentru o clipă, că orice-ar 
face, bine sau rău, face din cauza ei, că nimic pe lume nu-l 
interesează în afară de ea. Atunci, puseră stăpânire pe el 
dezgustul şi oboseala. Plăcerile îl scârbiră, lăsând în urma 
lor remuşcarea. Se simţi un mizerabil şi acest sentiment îl 
umplu de uimire, căci până acum socotise drept şi bun tot 
ceea ce-i producea plăcere. În cele din urmă, pierdu orice 
gust de viaţă şi căzu într-o apatie totală, din care nu putu 
să-l trezească nici măcar vestea despre întoarcerea 
Cezarului. Nimic nu-l mai interesa. Nici la Petronius nu se 


duse până când acesta nu-l chemă, trimiţându-i propria lui 
lectică. 

Deşi fu întâmpinat cu bucurie, răspunse morocănos la 
întrebări, până când, în sfârşit, sentimentele şi gândurile, 
multă vreme înăbuşite, izbucniră şi se revărsară ca un 
potop. Povesti încă o dată, amănunţit, istoria căutării Ligiei 
şi a şederii lui printre creştini, tot ce văzuse şi auzise acolo, 
tot ce gândise şi simţise şi încheie, lamentându-se că şi-a 
pierdut liniştea, darul de a recunoaşte lucrurile şi de a le 
judeca. Nimic nu-l atrage, n-are chef de nimic, nu ştie de ce 
să se ţină şi ce să facă. E gata să-l cinstească pe Christos 
sau să-l persecute, înţelege măreţia învăţăturii Lui şi în 
acelaşi timp e scârbit de ea. Înţelege că chiar dac-ar 
poseda-o pe Ligia, tot n-are s-o posede complet, căci trebuie 
s-o împartă cu Christos. În sfârşit, trăieşte ca şi cum n-ar 
trăi: fără speranţă, fără viitor, fără credinţă în fericire, 
înconjurat de întuneric, căutând pe bâjbâite o ieşire pe care 
n-o poate găsi. 

Ascultându-l, Petronius se uita la faţa lui schimbată, la 
mâinile pe care, vorbind, le întindea în mod ciudat înaintea 
lui, de parcă într-adevăr ar fi pipăit drumul prin întuneric, 
şi căzu pe gânduri. Deodată, se ridică şi, apropiindu-se de 
Vinicius, începu să-i răsfire părul pe la tâmple. 

Ştii că ţi-au ieşit câteva fire cărunte? îl întrebă. 

Poate, răspunse Vinicius. Nu m-aş mira dacă în curând aş 
încărunţi cu totul. 

După aceea, se lăsă tăcere. 

Petronius era un om înţelept şi adesea se gândea la 
sufletul şi la viaţa omului. Viaţa, însă, în lumea în care trăiau 
amândoi, nu era complicată. Putea să fie fericită sau 
nefericită, dar era netedă şi liniştită. Aşa cum trăsnetul sau 
cutremurul puteau să dărâme un templu, tot aşa o 
nenorocire putea să distrugă viaţa, însă ea era alcătuită din 
linii drepte şi armonioase. În cuvintele lui Vinicius însă se 
arăta altceva. Petronius, pentru prima dată, fu pus în faţa 
unei enigme pe care n-o dezlegase nimeni până atunci. Era 


prea inteligent ca să nu-şi dea seama cât este de dificilă, 
dar, cu toată agerimea lui, nu ştia ce să răspundă, în sfârşit, 
după o tăcere mai lungă, vorbi: 

Poate că-i vrăjitorie. 

Şi eu tot aşa am crezut, răspunse Vinicius. Mă gândeam 
adesea că amândoi am fost vrăjiţi. 

Ce-ar fi să te duci la preoţii lui Serapis? spuse Petronius. 
Fără îndoială că sunt şi printre ei, ca peste tot printre 
preoţi, destui şarlatani, însă trebuie să fie şi câţiva care au 
aprofundat unele taine creştine. 

O spunea cam fără convingere, cu o voce nesigură, fiindcă- 
şi dădea seama cât de caraghios sună în gura lui un astfel 
de sfat. Vinicius răspunse, scărpinându-se în cap: 

Vrâji!... Am văzut vrăjitori care pentru bani chemau forţele 
întunericului. Am văzut şi vrăjitori care făceau vrăji în 
contra duşmanilor lor. Creştinii însă trăiesc în sărăcie, pe 
duşmani îi iartă, propovăduiesc umilinţa, virtutea şi mila. 
Atunci ce folos ar avea făcând vrăji şi de ce le-ar fi îndreptat 
în contra mea? 

Pe Petronius începu să-l supere faptul că mintea lui nu 
găsea un răspuns. Nevrând însă să recunoască asta, 
răspunse într-o doară: 

E o sectă nouă... lar după o clipă: 

Pe divina locuitoare a pădurilor din Pafos113! Cum toate 
acestea dăunează vieţii! Tu admiri bunătatea şi virtutea 
acestor oameni, iar eu îţi spun că sunt răi, căci sunt 
duşmanii vieţii, ca bolile şi ca moartea însăşi. Socoteşte şi 
tu: bolile, Cezarul, Tigellinus, versurile Cezarului, cizmarii 
care comandă urmaşilor vechilor quiriţi, liberţii care ocupă 
locuri în senat. Pe Castor! Destul. Asta-i o sectă 
primejdioasă şi dezgustătoare. Ai încercat să te scuturi de 
tristeţe, să trăieşti puţin? 

Am încercat, răspunse Vinicius. 

Petronius începu să râdă şi spuse: 

Ah! Trădătorule! Prin sclavi se răspândesc repede veştile: 
mi-ai sedus-o pe Chrysothemis! 


Vinicius dădu din mână cu dezgust. 

În orice caz, îţi mulţumesc, urmă Petronius. Am să-i trimit 
o pereche de papuci împodobiţi cu perle, ceea ce înseamnă: 
„Drum bun!” îţi datorez de două ori recunoştinţă: întâi 
pentru că n-ai primit-o pe Eunice, şi în al doilea rând că m- 
ai scăpat de Chrysothemis. Ascultă-mă: ai în faţa ta un om 
care se scula dimineaţa, făcea baie, petrecea, făcea 
dragoste cu Chrysothemis, scria satire şi uneori proză 
împănată cu versuri, dar care se plictisea ca un împărat şi 
adesea nu ştia cum să-şi alunge gândurile sumbre. Şi ştii de 
ce? Deoarece căutam departe ceea ce era aproape... O 
femeie frumoasă merită întotdeauna atâta aur cât 
cântăreşte, dar o femeie care te mai şi iubeşte, pur şi 
simplu n-are preţ. O astfel de femeie nu poţi cumpăra cu 
toate comorile lui Verres. Acum, nici că-mi pasă de lume: 
îmi umplu viaţa de fericire ca pe o cupă cu vinul cel mai bun 
pe care l-a dat pământul şi beau până când o să-mi 
înţepenească mâna şi au să-mi pălească buzele. Ce-o să 
urmeze, nu mă interesează. Asta-i cea mai nouă filosofie a 
mea. 

Asta era întotdeauna. Nu-i nimic nou în ea! 

Am descoperit conţinutul care-i lipsea. 

Spunând acestea, o chemă pe Eunice. Ea intră, purtând un 
veşmânt alb, drapat. Cu părul ei de aur, nu părea o fostă 
sclavă, ci zeiţa dragostei şi a fericirii. 

Petronius deschise braţele şi spuse: 

Vino! 

Ea alergă spre el şi i se aşeză pe genunchi, încolăcindu-şi 
braţele în jurul grumajilor lui, lipindu-şi obrazul de pieptul 
lui. Vinicius văzu cum obrajii fetei se împurpurează încet, 
iar ochii i se înceţoşează. Părea un minunat grup statuar, 
înfăţişând doi îndrăgostiţi fericiţi. Petronius întinse mâna 
spre vaza de pe masă şi, scoțând din ea un pumn plin de 
violete, începu să le presare peste capul, pieptul şi stola 
Eunicei, apoi cobori tunica de pe umerii ei şi spuse: 


Fericit cel care, ca mine, a găsit dragostea ascunsă în 
asemenea forme... Uneori am impresia că suntem doi zei... 
Uită-te şi tu: oare Praxiteles sau Myron, sau Scopas, sau 
Lisip au creat cândva linii mai minunate? Oare în Paros sau 
în Pentelicon există o asemenea marmură, caldă, roză şi 
îndrăgostită? Sunt oameni care sărută marginile unei vaze, 
dar eu prefer să caut plăcerea acolo unde există cu 
adevărat. 

Începu să-şi plimbe buzele peste umerii şi pe gâtul ei, iar 
ea se înfiora toată, plecând pleoapele. Chipul ei exprima o 
voluptate dincolo de fire. Petronius, întorcându-se spre 
Vinicius, spuse: 

Şi acum gândeşte-te cum arată sumbrii tăi creştini faţă de 
ea şi dacă nu înţelegi deosebirea, du-te la ei... însă 
spectacolul ăsta are să te vindece. 

Vinicius păli. Nările lui fremătară, aţâţate de parfumul de 
violete care năpădise odaia. Se gândi că dac-ar putea să-şi 
plimbe şi el buzele pe umerii Ligiei, ar trăi o fericire atât de 
mare, încât pe urmă n-ar avea decât să se prăbuşească 
lumea. Obişnuit să înţeleagă repede ce se petrece cu el, 
observă că chiar şi în această clipă tot la Ligia se gândea, 
numai la ea. 

Petronius spuse: 

Eunice, divino, porunceşte să ni se împletească cununi pe 
cap, să mergem ia prânz. 

După ce Eunice ieşi, Petronius spuse: 

Am vrut s-o eliberez, dar ea n-a fost de acord. Mi-a spus: 
„Prefer să fiu sclava ta, decât soţia împăratului”. Atunci, am 
eliberat-o fără ştirea ei. Pretorul a făcut asta pentru mine, 
n-a cerut prezenţa ei. Ea nici nu ştie, după cum nu ştie nici 
că această casă şi toate bijuteriile mele, cu excepţia 
gemelor, îi vor aparţine, dacă mor. 

Începu să se plimbe prin cameră, continuând: 

Dragostea îi schimbă pe unii mai mult, pe alţii mai puţin. 
M-a schimbat şi pe mine. Cândva îmi plăcea mirosul de 
verbină, dar, deoarece Eunice preferă violetele, acum le 


prefer şi eu. De când a venit primăvara, ne-mbătăm de 
mireasma lor. 

Se opri în faţa lui Vinicius şi întrebă: 

Dar tu? Ai rămas tot la nard? 

Lasă-mă-n pace! răspunse tânărul. 

Ţi-am arătat-o pe Eunice şi-ţi vorbesc de ea pentru că 
poate şi tu cauţi departe ceea ce este aproape. Poate că şi 
pentru tine bate undeva în cubiculum-urile sclavelor o 
inimă credincioasă şi simplă. Pune un asemenea balsam pe 
rănile tale. Spui că Ligia te iubeşte? Se poate! Dar ce fel de 
iubire-i aceea la care se renunţă? Oare n-o fi la mijloc ceva 
mai puternic decât ea, care o împiedică? Nu, dragul meu, 
Ligia nu-i Eunice. 

Vinicius răspunse: 

Toate mă fac să sufăr. le-am văzut cum sărutai umerii 
Eunicei şi atunci m-am gândit că dacă Ligia mi-ar permite s- 
o sărut aşa, ar putea să se deschidă pământul sub noi pe 
urmă. Şi-ndată m-a cuprins teama, de parcă m-aş fi legat de 
o vestală, sau m-aş fi gândit să dezonorez o zeiţă... Ligia nu- 
i Eunice, numai că eu înţeleg altfel deosebirea asta decât 
tine. 'Ție iubirea ţi-a schimbat preferinţele, acum îţi plac 
violetele în locul verbinei, dar mie mi-a schimbat sufletul. 
Oricât aş suferi şi m-ar chinui dorinţa, prefer ca Ligia să 
rămână aşa cum este, decât să fie ca altele. 

Petronius ridică din umeri. 

În cazul acesta, nu ţi se face o nedreptate. Dar eu nu te 
înţeleg. Iar Vinicius răspunse febril: 

Da! Da!... Noi nu ne mai putem înţelege! 

Se lăsă din nou un moment de tăcere, după care Petronius 
spuse: 

Să-i înghită Hades pe creştinii tăi! Ţi-au tulburat sufletul. 
Ţi-au stricat pofta de viaţă. Să-i înghită Hades! Te înşeli, 
crezând că-i o învăţătură binefăcătoare. Binefăcător nu-i 
decât ceea ce dă oamenilor fericire, adică frumuseţea, 
dragostea, puterea, iar ei le consideră deşertăciuni. Te 
înşeli, crezându-i drepţi. Dacă pentru rău vom plăti cu bine, 


atunci cu ce vom plăti pentru bine? Dacă şi pentru una şi 
pentru alta răsplata-i aceeaşi, atunci de ce să fie oamenii 
buni? 

Nu! Răsplata nu-i aceeaşi, dar vine, după învăţătura lor. În 
viaţa viitoare, care nu-i vremelnică. 

Să nu discutăm despre asta. O să vedem acolo cum e, dacă 
poţi cumva vedea ceva... fără ochi. Deocamdată, nu-s decât 
nişte neputincioşi. Ursus l-a sugrumat pe Croton, pentru că 
are braţe de bronz, dar ei sunt nişte netoţi, iar viitorul nu 
poate fi al netoţilor. 

Viaţa pentru ei începe o dată cu moartea. 

E ca şi cum ai spune: ziua începe o dată cu noaptea. Ai de 
gând s-o răpeşti pe Ligia? 

Nu. Nu pot să-i plătesc cu rău pentru bine şi i-am jurat că 
nu voi face asta. 

Ai de gând să adopţi învăţătura lui Christos? 

Vreau, dar firea mea n-o suportă. 

Dar vei reuşi s-o uiţi pe Ligia? 

Nu. 

Atunci călătoreşte. 

În clipa aceea, sclavii anunţară că prânzul este gata, însă 
Petronius, căruia i se părea că-i venise o idee bună, 
continuă în drum spre triclinium: 

Ai colindat o parte din lume, dar numai ca un ostaş care se 
grăbeşte spre ţinta lui şi nu se opreşte în drum. Hai cu noi 
în Achaia. Împăratul n-a renunţat la gândul călătoriei. Are 
să se oprească pretutindeni pe drum, să cânte, să adune 
cununi, să jefuiască temple şi, în sfârşit, are să se întoarcă 
în Italia în triumf. Are să fie un fel de procesiune, Bachus şi 
Apollo întruchipaţi într-o singură persoană. Curteni, 
curtene, mii de citere. Pe Castor! Merită să vii, căci până 
acum lumea n-a văzut nimic asemănător. 

Se aşeză pe patul de repaos din faţa mesei, lângă Eunice 
şi, în timp ce un sclavii punea pe cap o cunună de 
anemone, continuă: 


Ce-ai văzut tu, stând sub ordinele lui Corbulon? Nimic! Ai 
vizitat cum trebuie templele greceşti, ca mine, care vreme 
de doi ani şi mai bine am trecut din mâinile unui ghid într- 
ale altuia? Ai fost în Rodos să vezi locul unde a stat colosul? 
Ai văzut în Panopia, în Focida, pământul din care Prometeu 
i-a modelat pe oameni, sau în Sparta ouăle pe care le-a 
depus Leda, sau în Atena renumita platoşă sarmată făcută 
din copite de cai, sau în Eubea, nava lui Agamemnon, sau 
cupa pentru care a servit de model sânul stâng al Elenei? Ai 
văzut Alexandria, Memfis, piramidele, părul zeiţei Isis pe 
care şi l-a smuls jeluindu-l pe Osiris? Ai auzit glasul lui 
Memnon114? Lumea-i largă şi nu se sfârşeşte în 
Transtiberim! Eu am să-l însoțesc pe împărat, iar pe urmă 
când are să se întoarcă am să-l părăsesc şi am să plec în 
Cipru, căci zeiţa mea cu părul de aur doreşte să oferim 
împreună zeiţei Cipris în Pafos porumbei şi trebuie să ştii că 
ceea ce doreşte ea se împlineşte. 

Sunt sclava ta, spuse Eunice. 

Sprijinindu-şi capul încununat de pieptul ei, Petronius 
ripostă, zâmbind: 

Atunci eu sunt sclavul sclavei. 'Te admir, divino, din cap 
până în picioare. Apoi către Vinicius: 

Vino cu noi în Cipru. Mai înainte însă trebuie să te vezi cu 
împăratul. Rău ai făcut că n-ai fost la el până acum. 
Tigellinus o să se folosească de neglijenţa ta. E drept că pe 
tine personal nu te urăşte, dar nu poate să te iubească fie şi 
numai pentru că eşti nepotul meu... Vom spune că ai fost 
bolnav. Trebuie să ne gândim ce-ai să-i răspunzi, dac-o să te 
întrebe de Ligia. Cel mai bine, să dai din umeri, să zici că te- 
ai plictisit de ea. Aşa ceva o să înţeleagă. Să-i spui de 
asemenea că boala te-a reţinut în casă, că febra ţi-a crescut 
de supărare că n-ai putut fi la Neapolis să-l auzi cântând şi 
că te-a făcut sănătos speranţa că ai să-l auzi aici. Nu te 
teme de exagerări. Tigellinus promite pentru împărat ceva 
nu numai grandios, dar şi grosolan... Mă tem însă că-mi 
sapă groapa. Şi mă mai tem de firea ta... 


Ştii oare, întrebă Vinicius, că există oameni care nu se tem 
de împărat şi trăiesc atât de liniştit, de parcă el nici n-ar fi 
pe lume? 

Ştiu la cine te gândeşti. Lia creştini. 

Da. La ei!... lar viaţa noastră nu-i decât o continuă teamă! 

Dă-mi pace cu creştinii tăi. Nu se tem de împărat fiindcă el 
nici n-a auzit probabil de ei, în orice caz, nu ştie nimic 
despre ei şi nu-l interesează nici cât nişte frunze veştede. 
Iar eu îţi spun că-s nişte neputincioşi şi că tu simţi asta. 
Firea ta se cutremură, scârbită de învăţătura lor, tocmai 
pentru că simţi cât sunt de nerozi. Tu eşti făcut dintr-un alt 
aluat, aşa că nu-mi mai pomeni de ei. Noi măcar suntem 
capabili să trăim şi să murim. De ce-ar fi capabili ei, nu se 
ştie. 

Aceste cuvinte îl izbiră pe Vinicius şi, întorcându-se acasă 
la el, începu să reflecteze, îşi spuse că poate într-adevăr 
bunătatea şi mila creştinilor nu-s decât dovada neputinței 
lor. Oameni puternici şi căliţi n-ar putea să ierte astfel. Se 
gândi că într-adevăr ăsta-i motivul repulsiei pe care o simte 
sufletul său roman faţă de învăţătura lor. „Suntem capabili 
să trăim şi să murim” - spuse Petronius. Dar ei? Ei ştiu 
numai să ierte, dar nu cunosc nici adevărata dragoste, nici 
adevărata ură. 

Capitolul XXX. 

Împăratul, întorcându-se la Roma, era furios că se 
întorsese şi după câteva zile era din nou mistuit de dorinţa 
de a pleca în Achaia. Emise chiar un edict în care declara că 
absenţa lui n-are să dureze mult şi că treburile publice nu 
vor suferi din cauza asta. După aceea, însoţit de curteni, 
printre care se afla şi Vinicius, se îndreptă spre Capitoliu să 
aducă jertfe zeilor pentru o călătorie norocoasă. A doua zi 
însă, când vizită templul Vestei, avu loc un incident care 
răsturnă tot planul. Nero nu credea în zei, dar se temea de 
ei. Mai ales misterioasa Vesta îi da fiori de groază. Când o 
văzu pe zeiţă şi focul sfânt, părul i se zburli de frică, dinţii i 
se încleştară spasmodic, fiori reci îl cutremurară şi căzu 


moale în braţele lui Vinicius, care întâmplător se afla în 
spatele lui. Fu scos imediat din templu şi dus până la 
Palatin, unde, deşi îşi reveni imediat, zăcu în pat toată ziua. 
Spre marea mulţumire a celor de faţă, declară că a hotărât 
să amâne plecarea pentru mai târziu, căci zeiţa îl sfătuise în 
taină să nu se grăbească. O oră mai târziu, cetăţenii Romei 
erau anunţaţi că împăratul, văzând feţele lor întristate, 
călăuzit de dragostea părintească pe care le-o poartă, 
rămâne să împartă cu ei şi bucuriile, şi necazurile. Poporul 
se bucură de această hotărâre, convins că nu va fi lipsit de 
jocuri şi de grâne. O mare mulţime se îngrămădi în faţa 
porţilor Palatinului, aclamându-l pe divinul împărat. Nero 
întrerupse jocul de zaruri cu care se distra în mijlocul 
curtenilor şi spuse: 

Da, a trebuit să amânăm. Egiptul şi stăpânirea Răsăritului, 
după profeția zeiţei, nu pot să-mi scape, deci nici Achaia. 
Am să poruncesc străpungerea istmului de la Corint. În 
Egipt vom ridica nişte monumente pe lângă care piramidele 
vor părea un joc de copii. Am să poruncesc să se sculpteze 
un sfinx de şapte ori mai mare decât cel care se uită în 
pustiu, lângă Memfis, şi să aibă chipul meu. Secolele 
viitoare vor vorbi despre acest monument şi despre mine. 

Ţi-ai ridicat de pe acum un monument prin versurile tale, 
mai mare nu de şapte ori, ci de câte trei ori şapte ori mai 
mare decât piramida lui Keops, spuse Petronius. 

Dar prin cântec? întrebă Nero. 

O, de s-ar pricepe cineva să-ţi ridice o statuie ca a lui 
Memnon, care să cânte cu vocea ta la răsăritul soarelui! 
Mările din jurul Egiptului ar roi în vecii vecilor de corăbii şi 
mulţimi din cele trei părţi ale lumii ar asculta în extaz 
cântecul tău. 

Din păcate, nimeni n-ar putea aşa ceva! spuse Nero. 

Însă poţi porunci să te cioplească în granit conducând 
cvadriga. 

Adevărat! Am s-o fac! 

Vei face un dar omenirii. 


În Egipt am să mă căsătoresc cu Luna, care este văduvă, şi 
voi fi un adevărat zeu. 

Şi nouă ai să ne dai de soţii stelele. Vom crea o nouă 
constelație care se va numi constelația lui Nero. Pe Vitellius 
îl vei căsători cu Nilul ca să se nască hipopotamul. Lui 
Tigellinus dăruieşte-i pustiul, atunci va fi regele şacalilor... 

Dar mie ce-mi rezervi? întrebă Vitinius. 

Apis115 să te binecuvânteze! Ai organizat jocuri atât de 
minunate la Benevent, că nu pot să-ţi urez decât să faci o 
pereche de ghete pentru sfinx, să nu-i mai degere labele 
noaptea, pe urmă ai să faci încălţăminte pentru toţi coloşii 
înşiraţi pe aleile din faţa templelor. Fiecare are să găsească 
acolo o ocupaţie pe măsura lui. Domitius Afer, de exemplu, 
va deveni vistiernic, fiindcă cinstea lui a ajuns proverbială. 

Îmi place, împărate, când visezi despre Egipt şi mă 
întristează că ai amânat planul plecării. 

Nero răspunse: 

Ochii voştri muritori n-au văzut nimic, căci zeiţa se arată 
numai cui vrea ea. Aflaţi că atunci când am fost în templul 
Vestei, ea însăşi a stat lângă mine şi mi-a spus la ureche: 
„Amână plecarea”. A fost ceva atât de neaşteptat, încât m- 
am speriat, deşi ar trebui să le fiu recunoscător zeilor 
fiindcă-mi poartă de grijă. 

Toţi ne-am speriat, spuse Tigellinus, iar vestala Rubria a 
leşinat. 

Rubria! spuse Nero. Ce gât frumos are, alb ca zăpada! 

Dar când te vede roşeşte, divine Cezar. 

Da! Am observat şi eu. Ciudat! Vestală! Este ceva divin în 
fiecare vestală, iar Rubria este foarte frumoasă. 

Căzu o clipă pe gânduri, după care întrebă: 

Spuneţi-mi de ce oamenii se tem mai mult de Vesta decât 
de alţi zei? Ce-i în asta? Uite, şi pe mine m-a cuprins teama, 
deşi sunt preotul suprem. Îmi amintesc doar că am căzut pe 
spate şi că m-aş fi prăbuşit la pământ dacă nu m-ar fi 
susţinut cineva. Cine m-a susţinut? 

Eu, răspunse Vinicius. 


Ah! tu, „severule Ares”? De ce n-ai fost la Benevent? Mi s-a 
spus că eşti bolnav şi într-adevăr ai faţa schimbată. Aha! Am 
auzit că Croton a vrut să te omoare? E adevărat? 

Da. Mi-a rupt braţul, dar m-am apărat. 

Cu braţul rupt? 

Mi-a ajutat un barbar, care a fost mai puternic decât 
Croton. Nero se uită la el, mirat: 

Mai puternic decât Croton? Glumeşti? Croton a fost cel 
mai puternic dintre oameni, iar acum este Syfax din Etiopia. 

Îţi spun, împărate, ce-am văzut cu ochii mei. 

Unde-i perla asta? Nu s-a făcut rege al pădurii Dianei? 

Nu ştiu, împărate. L-am pierdut din ochi. 

Nu ştii măcar din ce popor se trage? 

Mă durea braţul rupt, aşa că nu l-am mai putut întreba de 
NIMIC. 

Caută-mi-l şi găseşte.-l. 

Auzind asta, Tigellinus zise: 

Mă ocup eu de asta. 

Însă Nero continuă să-i vorbească lui Vinicius. 

Îţi mulţumesc că m-ai susţinut. Puteam, căzând, să-mi 
sparg capul. Cândva erai un tovarăş bun de petreceri, dar 
de când cu războiul şi slujba sub comanda lui Corbulon te-ai 
sălbăticit şi te văd rar. 

Apoi, după o scurtă tăcere, adăugă: 

Ce mai face fata aceea... prea îngustă în şolduri... de care 
erai îndrăgostit şi pe care am luat-o des la Aulus pentru 
tine?... 

Vinicius se tulbură, însă Petronius îi veni în ajutor: 

Pariez, stăpâne, zise el, că a uitat-o. Vezi cât e de încurcat? 
Întreabă-l câte au fost de atunci şi nu garantez că ştie. 
Viniciuşii au fost ostaşi buni, dar şi mai buni cocoşi. Ei au 
nevoie de un cârd. Pedepseşte-l pentru asta, stăpâne, şi nu-l 
invita la banchetul pe care a promis Tigellinus să-l 
organizeze în cinstea ta, pe lacul lui Agrippa. 

Nu, n-am să fac asta. Am încredere în Tigellinus. Sper că 
acolo n-au să lipsească nici cârdurile de femei. 


Cum o să lipsească grațiile acolo unde va fi Amor? 
răspunse Tigellinus. 

Nero spuse: 

Mă chinuie plictiseala! Îndemnat de zeiţă, am rămas la 
Roma, dar n-o pot suferi. Voi pleca la Antium. Mă sufoc în 
străzile astea înguste, printre casele astea în ruină, printre 
fundăturile astea sordide. Aerul împuţit ajunge până aici, în 
casa mea, în grădinile mele. Ah, dacă un cutremur ar 
distruge Roma, dacă un zeu înfuriat ar face-o una cu 
pământul, abia atunci v-aş arăta cum trebuie construit un 
oraş, capitala mea şi a întregii lumi. 

Cezare, spuse Tigellinus, zici: „dacă vreun zeu înfuriat ar 
distruge oraşul” - aşa-i? 

Da! Şi ce-i cu asta? 

Dar nu eşti tu un zeu? 

Nero dădu din mână cu o expresie de plictiseală, după 
care spuse: 

Să vedem ce-o să ne organizezi pe lacul lui Agrippa. Pe 
urmă plec la Antium. Voi cu toţii sunteţi nişte pigmei, aşa că 
nu înţelegeţi că am nevoie de lucruri mari. 

Spunând acestea, închise ochii, arătând că are nevoie de 
odihnă. Curtenii începură să plece. Petronius ieşi cu 
Vinicius şi-i spuse: 

Eşti deci chemat să iei parte la banchet. Barbă-Arămie a 
renunţat la călătorie, dar în schimb are să-şi facă de cap 
mai mult ca oricând. Caută şi tu să te distrezi, să găseşti 
uitarea în nebuniile astea. La naiba! Doar am cucerit lumea 
şi avem dreptul să petrecem. Tu, Marcus, eşti un băiat 
foarte frumos şi într-o oarecare măsură asta şi explică 
slăbiciunea pe care o am pentru tine. Pe Diana din Efes! 
Dacă ţi-ai vedea sprâncenele împreunate şi faţa pe care se 
cunoaşte sângele vechi al quiriţilor! Ceilalţi arată pe lângă 
tine ca nişte liberţi. Da! Dacă n-ar fi religia aceea sălbatică, 
Ligia ar fi astăzi în casa ta. Mai încearcă să dovedeşti că 
ăştia nu-s duşmanii vieţii şi ai oamenilor... S-au purtat bine 
cu tine şi n-ai decât să le fii recunoscător, dar în locul tău aş 


uri religia asta şi aş căuta desfătarea acolo unde poate fi 
găsită. Eşti un băiat splendid, îţi repet, iar Roma roieşte de 
divorţate. 

Mă mir doar că încă nu te-ai plictisit de toate astea, 
răspunse Vinicius. 

Cine ţi-a spus? Pe mine toate astea mă obosesc de multă 
vreme, dar eu nu mai am anii tăi. Şi, de altfel, am alte 
pasiuni care ţie-ţi lipsesc. Îmi plac cărţile care ţie nu-ţi plac, 
îmi place poezia care pe tine te plictiseşte, îmi plac vasele, 
gemele şi o mulţime de lucruri la care tu nici nu te uiţi. Am 
dureri în şira spinării pe care tu nu le ai. În sfârşit, am 
găsit-o pe Eunice, iar tu n-ai găsit nimic asemănător... Mă 
simt bine acasă printre capodopere, din tine însă n-am să 
fac niciodată un estet. Ştiu că în viaţă n-am să găsesc 
niciodată mai mult decât am găsit. Tu eşti la vârsta când 
încă mai aştepţi ceva şi cauţi. Dacă ar veni moartea, cât eşti 
de curajos şi de trist, ai muri, mirat că trebuie să părăseşti 
lumea atât de curând, în timp ce eu aşprimi-ocapeo 
necesitate, convins că în toată lumea asta nu există fructe 
pe care să nu le fi gustat. Nu mă grăbesc, dar nici n-am s-o 
lungesc. Singura mea grijă e să fiu vesel până la sfârşit. 
Există şi sceptici veseli. Stoicii pentru mine-s nişte proşti, 
dar stoicismul măcar te oţeleşte, creştinii tăi aduc pe lume 
întristarea, care în viaţă-i ca ploaia în natură. Ştii ce-am 
aflat? Că în timpul serbărilor pe care le organizează 
Tigellinus, pe malurile lacului vor fi lupanare unde-o să fie 
aduse femei din cele mai de frunte case din Roma. Oare nu 
se va găsi măcar una destul de frumoasă ca să-ţi aline jalea? 
Vor fi şi fecioare, care vor ieşi pentru prima dată în lume... 
ca nimfe. Aşa-i imperiul nostru roman. De-acum e cald. 
Vântul de sud va încălzi apa şi corpurile goale nu se vor 
zgribuli. Narcis, află că n-are să se găsească niciuna care să 
ţi se opună. Niciuna - chiar de-ar fi vestală. 

Vinicius începu să se lovească cu palma peste frunte, ca 
omul preocupat veşnic de un singur gând. 

A trebuit s-o nimeresc tocmai pe aceea unică... 


Dar cine ţi-a adus nenorocirea asta dacă nu creştinii?... 
Oamenii a căror deviză este o cruce nu pot să fie altfel. 
Ascultă-mă: Grecia a fost frumoasă şi a dat naştere 
înţelepciunii lumii, noi am creat puterea, dar, ce crezi, ce 
poate crea învăţătura asta? Dacă ştii, explică-mi şi mie, căci, 
pe Pollux, nu-mi pot da seama. 

Vinicius ridică din umeri. 

S-ar părea că te temi să nu mă fac creştin. 

Mă tem să nu-ţi ratezi viaţa. Dacă nu poţi fi Grecia, fii 
Imperiul Roman: domneşte şi petrece! Nebuniile noastre au 
măcar un sens. Îl dispreţuiesc pe Barbă-Arămie pentru că 
este un măscărici grecizat. Dacă s-ar considera roman, aş 
admite să facă nebunii. Promite-mi că dacă acum, 
întorcându-te acasă, ai să găseşti vreun creştin la tine, ai să 
scoţi limba la el. Dac-are să fie medicul Glaucus, nici măcar 
n-o să se mire. La revedere pe lacul lui Agrippa. 

Capitolul XXXI. 

Pretorienii încercuiseră crângurile de pe malurile lacului, 
pentru ca mulțimile prea mari de spectatori să nu-l 
stingherească pe împărat şi pe oaspeţii lui. Se vorbea că tot 
ce are Roma remarcabil prin bogăţie, inteligenţă sau 
frumuseţe va fi prezent la petrecerea care nu mai avea 
precedent în istoria oraşului. Tigellinus voise să-l 
răsplătească pe împărat pentru amânarea călătoriei în 
Achaia şi în acelaşi timp să-i întreacă pe toţi cei care mai 
organizaseră vreodată serbări în cinstea lui Nero, să-i 
dovedească astfel că nimeni nu-i în stare să-l distreze ca el. 
În acest scop, încă de pe când se afla cu împăratul la 
Neapolis şi apoi la Benevent, începuse pregătirile. 
Trimisese ordine ca din cele mai îndepărtate colţuri ale 
lumii să fie aduse animale, păsări, peşti rari şi plante, fără 
să uite de vase şi ţesături care aveau să dea strălucire 
petrecerii. Veniturile unor provincii întregi se cheltuiau 
pentru satisfacerea unor capricii nebuneşti, însă puternicul 
favorit nu trebuia să ţină seama de asta. Influenţa lui 
creştea pe zi ce trece. Tigellinus poate că nu-i era lui Nero 


mai drag decât alţii, dar devenea tot mai necesar. Petronius 
îl întrecea cu mult prin maniere, inteligenţă, spirit, şi în 
discuţii era mai distractiv pentru împărat, însă spre 
nefericirea lui îl întrecea şi pe împărat, trezindu-i invidia. 
De asemenea, nu ştia să-i fie supus în toate, iar Cezarul se 
cam temea de părerea lui când era vorba de gust. Cu 
Tigellinus în schimb se simţea întotdeauna la largul lui. 
Chiar şi titlul de arbiter elegantarium care i se dăduse lui 
Petronius zgândărea amorul propriu al lui Nero, căci cine 
altul dacă nu el ar fi trebuit să-l poarte? Tigellinus avea 
totuşi destulă minte ca să-şi cunoască scăderile şi, văzând 
că nu se poate lua la întrecere nici cu Petronius, nici cu 
Lucan, nici cu alţii, iluştri fie prin naştere, fie prin talent, fie 
prin învăţătură, se hotări să-i eclipseze prin zel şi în primul 
rând printr-un lux care să impresioneze închipuirea lui 
Nero. 

Petrecerea fu organizată pe o plută imensă, construită din 
buşteni auriţi. Marginile ei erau împodobite cu splendide 
scoici, pescuite în Marea Roşie şi în Oceanul Indian, pe care 
sclipeau perle. Pe de margini, erau plantați palmieri şi tufe 
de trandafiri înfloriţi, printre care erau ascunse fântâni 
arteziene ce aruncau apă parfumată, statui de zei şi colivii 
de aur sau argint pline cu păsări de diferite culori. În mijloc 
se ridica un soi de baldachin uriaş din purpură siriană, 
sprijinit pe stâlpi de argint, sub care străluceau mesele 
pregătite pentru oaspeţi, încărcate cu sticlărie de 
Alexandria, cristale şi vase nepreţuite, jefuite din Italia, 
Grecia şi Asia Mică. Pluta, care avea aspectul unei insule 
înflorite, era legată cu frânghii de aur şi purpură de bărci în 
formă de peşti, lebede, pescăruşi şi flamingo, în care 
stăteau cu vâsle colorate în mână, vâslaşi şi vâslaşe goale, 
cu forme şi trăsături desăvârşite, pieptănaţi după moda 
orientală sau cu părul prins în plase de aur. Când Nero, 
sosind cu Poppea şi curtenii, ajunse la pluta cea mare şi se 
aşeză sub baldachinul de purpură, vâslele începură să 
lovească apa, bărcile se puseră în mişcare, frânghiile de aur 


se încordară şi pluta cu oaspeţii se clinti din loc, începând 
să descrie cercuri pe lac. O înconjurară şi alte bărci şi alte 
plute mai mici, pline de femei cu trupuri roze, care cântau 
la citere şi harpe. 

Din crângurile de pe mal, din clădirile ciudate anume 
pentru acest prilej ridicate şi ascunse în desiş, răsuna de 
asemenea muzică de instrumente şi voci. Răsunau 
împrejurimile, răsunau crângurile, ecourile răspândeau 
sunet de corn şi trâmbiţe. Împăratul însuşi, având-o de o 
parte pe Poppea, de alta pe Pitagora, admira totul. Când 
printre bărci apărură sclave tinere, costumate în sirene şi 
acoperite cu o plasă verde care imita solzii, nu mai conteni 
cu laudele la adresa lui Tigellinus. Din obişnuinţă, pândea 
cu coada ochiului la Petronius, aşteptând părerea 
„arbitrului”, însă acesta rămase multă vreme rezervat şi 
numai când fu întrebat direct răspunse: 

Eu cred, stăpâne, că zece mii de fecioare goale fac mai 
puţină impresie decât una singură. 

Totuşi împăratului îi plăcu „petrecerea plutitoare”. Era 
ceva nou. De altfel, se serviră, ca de obicei, mâncăruri atât 
de scumpe, încât Apicius ar fi leşinat la vederea lor şi vinuri 
de atâtea soiuri, încât Otho, care servea optzeci o dată, s-ar 
fi ascuns sub masă de ruşine dac-ar fi văzut abundența de 
aici. La masă, în afară de femei, luară loc numai curteni, pe 
care Vinicius îi lăsă în umbră pe toţi prin frumuseţe. Cândva 
statura şi chipul lui aminteau de meseria lui de ostaş. Acum, 
frământările sufleteşti şi boala prin care trecuse îi 
îndulciseră trăsăturile, parcă le-ar fi cizelat o mână delicată 
de sculptor. Pielea lui îşi pierduse culoarea de bronz de 
altădată, îi rămăsese însă un luciu auriu ca al marmurei de 
Numidia. Ochii deveniseră mai mari, mai trişti. Numai 
trupul îşi păstrase vechile-i forme vânjoase, parcă anume 
făcute să poarte platoşă, însă deasupra trunchiului acesta 
de soldat se ridica un cap splendid de zeu grec. Petronius, 
când îi spusese că niciuna din curtene nu-i va rezista, 
vorbise ca un om cu experienţă. Acum îl priveau toate, 


inclusiv Poppea şi vestala Rubria pe care împăratul dorise s- 
o aibă de faţă la petrecere. 

Vinurile, răcite în zăpezile munţilor, încălziră repede 
inimile şi capetele comesenilor. Din desişurile de pe mal 
apăreau mereu alte bărci în formă de greieri şi libelule. 
Suprafaţa azurie a lacului arăta de parcă cineva ar fi 
presărat peste ea petale de flori şi fluturi. Deasupra 
bărcilor se ridicau ici şi colo porumbei şi alte păsări din 
India şi Africa, legate cu aţe de argint. 

Soarele trecuse de amiază, dar ziua, deşi petrecerea avea 
loc la începutul lui mai, era caldă, chiar toridă. Lacul unduia 
sub loviturile vâslelor care băteau în ritmul muzicii, însă în 
aer nu adia nici cea mai mică suflare de vânt. Frunzele 
copacilor stăteau nemişcate, ascultând parcă ceea ce se 
petrece pe apă. Pluta dădea ocol mereu lacului, purtându-i 
pe mesenii din ce în ce mai zgomotoşi. Petrecerea încă nu 
ajunsese în toiul ei, când nu mai fu respectată ordinea în 
care se aşezaseră la masă. Însuşi împăratul dăduse 
exemplu. Venise în locul lui Vinicius, lângă Rubria vestala, 
să-i şuşotească la ureche. Vinicius se mută lângă Poppea, 
care întinse braţul spre el, rugându-l să-i prindă paftaua de 
pe umăr, slăbită. Mâinile lui tremurau uşor când i-o 
prindea. Ea îl privi pe sub genele-i lungi, puţin ruşinată, şi 
clătină din cap, parcă împotrivindu-se. Între timp, soarele, 
mare, roşu cobora încet spre crestele copacilor. Oaspeţii 
erau aproape toţi beţi. Pluta aluneca pe lângă maluri, unde 
printre pilcurile de copaci şi flori se vedeau oameni 
costumaţi în fauni sau satiri, cântând din flaute, fluiere şi 
tobe, iar printre ei grupuri de fete reprezentând nimfe, 
driade şi hamadriade. Întunericul se lăsă, în sfârşit, şi de 
sub baldachin răsunară strigăte de beţivi, aclamând Luna. 
În crânguri s-aprinseră mii de torţe. Din lupanarele de pe 
maluri ţâşniră mănunchiuri de lumini. Pe terase apărură 
grupuri de femei despuiate, soţii şi fiice ale celor mai de 
vază case din Roma. Prin strigăte şi gesturi deşănţate, 
începură să-i cheme pe meseni. Pluta se lovi de mal, 


împăratul şi curtenii năvăliră în pădure, risipindu-se prin 
lupanare, prin corturile ascunse în desiş, prin peşterile 
artificiale clădite printre izvoare şi havuzuri. Nebunia-i 
cuprinsese pe toţi. Nimeni nu ştia unde-i împăratul, cine-i 
senator, cine-i cavaler, gimnast sau muzicant. Satirii şi 
faunii începură să alerge, ţipând, după nimfe. Loveau cu 
tirsele în lămpi ca să le stingă. Unele colţuri de pădure fură 
înecate de întuneric. Pretutindeni însă se auzeau strigăte, 
râsete, şoapte, răsuflări gâfâite. Într-adevăr, Roma nu mai 
văzuse până atunci nimic asemănător. 

Vinicius nu era beat ca la banchetul din palatul 
împăratului, la care participase şi Ligia. Era însă uluit. Ceea 
ce vedea îl ameţise. Îl cuprinsese şi pe el febra plăcerii. 
Năvălind în pădure, alergă împreună cu alţii, uitându-se 
care din driade i se va părea cea mai frumoasă. Pe lângă el 
treceau mereu alte grupuri de driade, ţipând şi cântând, 
urmărite de fauni, satiri, senatori, cavaleri. În cele din 
urmă, văzu un convoi de fecioare condus de una costumată 
în Diana. Alergă spre ele, voind s-o vadă mai de aproape pe 
zeiţă. Deodată, înmărmuri. I se păru că recunoaşte pe Ligia 
în zeiţa cu luna pe cap. 

Ele îl înconjurară, jucând o horă nebunească, apoi se 
risipiră ca o turmă de căprioare, aţâţându-l să le 
urmărească. El însă rămase pe loc, cu răsuflarea tăiată. 
Deşi văzuse că Diana nu-i Ligia şi de aproape nici măcar nu 
seamănă cu ea, surpriza întâlnirii îl sleise. Dintr-o dată, îl 
cuprinse un dor nemăsurat după Ligia cum nu mai simţise 
niciodată. Dragostea pentru ea îl copleşi ca un val uriaş. 
Niciodată nu-i fusese mai dragă, nu i se păruse mai pură, 
mai scumpă ca în această pădure a nebuniei şi a desfrâului. 
Adineauri voise să soarbă din paharul acesta, să se 
abandoneze patimilor dezlănţuite, acum îl cuprinse 
dezgustul, îl sufoca ruşinea. Avea nevoie de aer, iar ochii lui 
- de stele curate, şi se hotări să fugă din pădurea asta 
îngrozitoare. Abia se urni, că lângă el se opri o femeie cu 


capul acoperit cu un văl şi-şi puse mâinile pe umerii lui. 
Simţi pe obraji respiraţia ei fierbinte când îi şopti: 

Te iubesc!... Vino! Nu ne vede nimeni. Grăbeşte-te! 

Vinicius o întrebă, trezit parcă din somn: 

Cine eşti? 

Ea îşi lipi pieptul de el, stăruind: 

Grăbeşte-te! Uite ce pustiu e aici, iar eu te iubesc! Vino! 

Cine eşti? repetă Vinicius. 

Ghiceşte!... 

Spunând acestea, îşi apăsă prin văl buzele de buzele lui, 
îmbrăţişându-l. Când era gata să se înăbugşe, îşi desprinse 
faţa de el. 

Pentru dragoste!... O noapte de nebunie! spuse ea, 
respirând repede. Azi e permis... la-mă! 

Pe Vinicius sărutul îl arse, scârbindu-l. Sufletul lui era în 
altă parte. În toată lumea asta, pentru el nu exista nimeni în 
afară de Ligia. Îndepărtând cu mâna femeia voalată, spuse: 

Oricine ai fi, iubesc pe alta şi nu te vreau. 

Ea îşi apropie obrajii de el: 

Dă vălul la o parte... 

În clipa aceea, foşniră frunzele tufişului de mirt din 
apropiere; femeia dispăru ca o nălucă de vis, numai de 
departe răsună râsul ei, cam ciudat şi duşmănos, în faţa lui 
Vinicius apăru Petronius. 

Am auzit şi am văzut, spuse el. 

Vinicius răspunse: 

Să plecăm de aici!... 

Şi plecară. Trecură pe lângă lupanarele strălucind de 
lumini, prin pădure, pe lângă cordonul de pretorieni călare, 
şi găsiră lecticile. 

Trec pe la tine, spuse Petronius. 

Şi urcară împreună. Pe drum tăcură amândoi. Abia când 
ajunseră în atrium-ul lui Vinicius, Petronius spuse: 

Ştii cine a fost? 

Rubria? întrebă Vinicius, cutremurându-se numai la 
gândul că Rubria era vestală. 


Nu. 

Atunci cine? 

Petronius spuse în şoaptă. 

Flacăra Vestei a fost pângărită, căci Rubria a fost cu 
împăratul. Iar cu tine a vorbit... Şi adăugă şi mai încet: Diva 
Augusta. 

Se lăsă o clipă de tăcere. 

Împăratul, spuse Petronius, n-a ştiut să-şi ascundă de ea 
pasiunea sa pentru Rubria, aşa că poate a vrut să se 
răzbune, iar eu v-am împiedicat. Dacă, recunoscând-o pe 
Augustă, ai fi refuzat-o, ai fi fost pierdut fără nici o şansă de 
salvare. Tu, Ligia şi poate şi eu. 

Însă Vinicius izbucni: 

M-am săturat de Roma, de împărat, de petreceri, de 
Augusta, de Tigellinus şi de voi toţi! Mă înăbuş! Nu mai pot 
să trăiesc aşa! Nu pot! Mă înţelegi? 

Îţi pierzi capul, judecata, măsura!... Vinicius! 

Numai pe ea o iubesc pe lume! 

Deci? 

Deci, nu vreau altă dragoste, nu mai vreau viaţa voastră, 
petrecerile voastre, neruşinarea şi crimele voastre! 

Ce se petrece cu tine? Eşti creştin? 

Tânărul, cuprinzându-şi capul în palme, spuse, disperat: 

Nu încă! Nu încă! 

Capitolul XXXII. 

Petronius, ridicând din umeri, porni spre casă. Era foarte 
nemulţumit. Îşi dădea seama că încetase să se mai înţeleagă 
cu Vinicius, că sufletele lor s-au despărţit complet. Cândva, 
Petronius avusese o influenţă considerabilă asupra 
tânărului ostaş, care-l privea ca pe un model în toate. 
Adesea câteva cuvinte ironice din partea lui erau suficiente 
pentru a-l opri pe Vinicius sau pentru a-l îndemna să facă 
un lucru oarecare. Din toate astea nu mai rămăsese nimic. 
Petronius nici nu se mai gândea la vechile metode. Ştia că 
spiritele şi ironia lui vor aluneca, fără s-o atingă măcar, 
peste scoarţa nouă care învelise sufletul lui Vinicius, după 


dragostea asta şi contactul cu lumea neînţeleasă a 
creştinilor. Scepticul din el înţelesese că pierduse cheia 
acestui suflet, ceea ce-i provoca un sentiment de 
nemulţumire şi chiar de teamă, după întâmplările din 
noaptea aceea. „Dacă pentru Augusta nu-i un capriciu 
trecător, ci o dorinţă mai durabilă - se gândea Petronius - 
atunci una din nouă: sau Vinicius n-are să-i reziste şi poate 
să-l piardă orice întâmplare stupidă, sau, ceea ce mai 
degrabă e posibil acum, are să i se opună şi în cazul acesta 
o să fie cu siguranţă condamnat. O dată cu el pot cădea şi 
eu, fie şi numai pentru că-i sunt rudă; Augusta, aruncând în 
dizgrație întreaga familie, va trece de partea lui 
Tigellinus...” Oricum era rău. Petronius era un om curajos şi 
nu se temea de moarte, dar, deoarece nu se aştepta la nimic 
bun din partea ei, se ferea s-o stârnească. După ce reflectă 
vreme îndelungată, ajunsese la concluzia că mai bine şi mai 
sigur ar fi să-l trimită pe Vinicius departe de Roma, într-o 
călătorie. Ah, dacă în afară de asta ar fi putut să i-o dea ca 
tovarăş de drum pe Ligia, ar fi făcut-o cu plăcere. Dar chiar 
şi aşa, spera să-l convingă. Atunci ar răspândi în Palatin 
zvonul că-i bolnav şi ar îndepărta pericolul atât de Vinicius, 
cât şi de el. Augusta nu ştia dacă Vinicius a recunoscut-o 
sau nu. Mai curând putea să presupună că nu, aşa că 
amorul ei propriu nu prea avusese de suferit până acum. 
Situaţia însă putea să se înrăutăţească în viitor şi trebuiau 
luate măsuri de prevedere. Petronius voia în primul rând să 
câştige timp. Ştia că îndată ce împăratul va porni spre 
Achaia, 'Tigellinus, care nu se pricepea la artă, avea să 
treacă pe planul al doilea, pierzându-şi influenţa. În Grecia, 
Petronius era sigur de superioritatea lui asupra tuturor 
rivalilor. 

Până una-alta, se hotărî să aibă grijă de Vinicius şi să-l 
îndemne mereu la călătorie. Timp de mai multe zile fu 
preocupat de ideea să-i sugereze Cezarului emiterea unui 
edict, prin care să-i gonească pe creştini din Roma; Ligia ar 
părăsi oraşul o dată cu ceilalţi adepţi ai lui Christos, iar 


Vinicius ar urma-o. N-ar mai fi nevoie să-l îndemne. Lucrul 
nu era greu de realizat. Doar nu trecuse chiar atât de mult 
timp de când evreii au provocat tulburări din ură împotriva 
creştinilor, împăratul Claudius, neştiind să-i deosebească pe 
unii de alţii, i-a izgonit pe evrei. De ce n-ar izgoni şi Nero pe 
creştini? În Roma s-ar face mai mult loc. După petrecerea 
aceea, „plutitoare”, Petronius se întâlnea zilnic cu Nero, la 
Palatin şi în alte locuri. Era uşor să-i sugereze o asemenea 
idee, căci împăratul nu se opunea niciodată când era 
îndemnat la rău. Chibzuind îndelung, Petronius îşi făcu un 
plan minuţios. Avea să dea o petrecere la el, şi aici îl va 
convinge pe Cezar să dea edictul. Nutrea chiar speranţa 
îndreptăţită că împăratul îi va încredința lui executarea 
ordinului. Atunci ar expedia-o pe Ligia cu toată consideraţia 
cuvenită iubitei lui Vinicius, de exemplu la Baiae; acolo n- 
aveau decât să se iubească şi să se joace de-a creştinismul 
cât le-o plăcea. 

Între timp, îl vizita pe Vinicius des, în primul rând pentru 
că, în ciuda egoismului lui roman, nu se putea dezbăra de 
ataşamentul său faţă de tânăr, iar în al doilea rând, pentru 
a-l îndemna la călătorie. Vinicius se prefăcu bolnav şi nu se 
mai arătă pe la Palatin, unde zilnic se urzeau noi planuri. 
Într-o bună zi, Petronius auzi chiar din gura împăratului că 
e ferm hotărât să plece peste trei zile la Antium. A doua zi, 
se duse să-l anunţe pe Vinicius. 

Vinicius însă îi arătă lista invitaţilor la Antium, pe care i-o 
adusese de dimineaţă un libert de-al împăratului. 

E trecut şi numele meu, zise el, şi al tău. Când ai să te 
înapoiezi acasă ai să găseşti o listă ca asta. 

Dacă n-aş fi fost trecut pe lista invitaţilor, răspunse 
Petronius, ar fi însemnat că trebuie să mă omor, însă nu 
cred ca asta să aibă loc înainte de călătoria în Achaia. Prea-i 
sunt necesar lui Nero acolo. 

După aceea, trecu cu privirea peste listă şi adăugă: 

De-abia m-am întors şi trebuie să-mi părăsesc din nou casa 
şi să mă duc până la Antium. Dar n-am încotro! Căci asta 


nu-i o simplă invitaţie, ci un ordin. 

Dar dacă cineva nu s-ar supune? 

Ar primi o altfel de invitaţie, la o călătorie mult mai lungă, 
din care nu mai există întoarcere. Ce păcat că nu mi-ai 
urmat sfatul şi n-ai plecat cât a mai fost timp. Acum trebuie 
să mergi la Antium. 

Acum trebuie să merg la Antium... lată ce timpuri trăim şi 
ce sclavi netrebnici suntem. 

De-abia azi ai observat? 

Nu. Însă, vezi, tu mi-ai demonstrat că religia creştină este 
duşmana vieţii, pentru că o pune în lanţuri. Dar pot ele fi 
oare mai grele decât cele pe care le purtăm noi? Tu mi-ai 
spus: „Grecia a creat înţelepciunea şi frumuseţea, iar Roma 
puterea”. Unde-i puterea noastră? 

Cheamă-l pe Chilon. Azi n-am nici un chef să filosofez. Pe 
Hercule! Nu eu am făcut vremurile astea şi nu eu răspund 
pentru ele. Să vorbim despre Antium. Află că acolo te paşte 
un mare pericol, mai mare decât o trântă cu Ursus acela 
care l-a sugrumat pe Croton. Totuşi trebuie să mergi la 
Antium. 

Vinicius ridică din umeri nepăsător: 

Pericol! Înotăm cu toţii în întunericul morţii şi în fiecare 
clipă unul sau altul se dă la fund. 

Trebuie oare să ţi-i înşir pe toţi aceia care, având un pic de 
minte, în ciuda unor vremuri ca ale lui Tiberius, Caligula, 
Claudius şi Nero, au trăit până la optzeci sau nouăzeci de 
ani? Să-ţi fie ca exemplu măcar Domitius Afer. A îmbătrânit 
liniştit, deşi toată viaţa lui a fost un tâlhar. 

Poate de aceea! Poate tocmai de aceea! răspunse Vinicius. 
Apoi începu să studieze lista şi spuse: 

Tigellinus, Vatinius, Sextus Africanus, Aquilinus Regulus, 
Silius Nerulinus, Eprius Marcellus şi aşa mai departe! Ce 
adunătură de lepădături şi de pungaşi!... Când te gândeşti 
că ăştia conduc lumea!... Nu le-ar sta oare mai bine să 
umble cu vreun zeu egiptean sau sirian prin orăşele, să 


zdrăngăne la sistre şi să-şi câştige pâinea ghicind sau 
țopăind?... 

Sau, arătând oamenilor maimuțe dresate, câini care ştiu 
să socotească sau un măgar suflând în flaut, adăugă 
Petronius. Toate astea-s adevărate, dar acum să vorbim 
despre altceva, mai important. Fă un mic efort de atenţie şi 
ascultă-mă: am spus la Palatin că eşti bolnav şi că nu poţi să 
părăseşti casa, totuşi numele tău se află pe listă, ceea ce 
înseamnă că cineva nu m-a crezut şi a susţinut dinadins să 
fii inclus printre invitaţi. Nu cred să fie Nero. Pentru el eşti 
un simplu ostaş cu care nu poate discuta decât cel mult 
despre alergările de la circ şi care n-are idee de poezie şi 
muzică. Aşa că s-ar putea să fie Poppea cea care a susţinut 
înserarea numelui tău. Asta înseamnă că pasiunea ei pentru 
tine n-a fost un capriciu de moment şi că şi-a pus în gând să 
te cucerească. 

E curajoasă Augusta! 

Într-adevăr curajoasă, căci poate să se piardă pentru 
totdeauna. Fie ca Venus să-i inspire cât mai curând o nouă 
iubire, însă atâta vreme cât te vrea pe tine, trebuie să fii cât 
se poate de prevăzător. Barbă-Arămie a început să se 
plictisească de ea. Preferă pe Rubria sau pe Pitagora, rănit 
însă în amorul propriu, s-ar răzbuna îngrozitor împotriva 
voastră. 

Acolo în pădure nu ştiam cine-mi vorbeşte. Ai tras doar cu 
urechea şi ştii ce i-am răspuns: că iubesc pe alta şi că n-o 
vreau pe ea. 

Te conjur pe toţi zeii subpământeni, nu-ţi pierde şi dramul 
de minte pe care ţi l-au mai lăsat creştinii. Cum poţi să 
şovăi, având de ales între o pieire posibilă şi una sigură? 
Oare nu ţi-am spus că dacă ai râni amorul propriul al 
Augustei, n-ar mai exista salvare pentru tine? Pe Hades! 
Dacă ţi s-a scârbit de viaţă, mai bine deschide-ţi venele 
acum imediat, sau aruncă-te în tăişul săbiei, căci dac-o 
jigneşti pe Poppea te aşteaptă o moarte mai puţin uşoară. 
Înainte era mai plăcută o discuţie cu tine. În fond, despre 


ce-i vorba? Ce-ai de pierdut? Asta are să te împiedice s-o 
iubeşti pe Ligia ta? Nu uita că Poppea a văzut-o în Palatin şi 
n-are să-i fie greu să deducă pentru cine refuzi tu favorurile 
ei auguste. Atunci are s-o scoată şi de sub pământ. Te pierzi 
nu numai pe tine, dar şi pe Ligia, înţelegi? 

Vinicius asculta, dus pe gânduri. La urmă spuse: 

Eu trebuie s-o văd. 

Pe cine? Pe Ligia? 

Pe Ligia. 

Ştii unde este? 

Nu. 

Şi ai să începi s-o cauţi din nou prin vechile cimitire şi prin 
Transtiberim? 

Nu ştiu, dar trebuie s-o văd. 

Bine. Deşi e creştină, se pare că-i mai chinuită decât tine şi 
are să fie şi mai prevăzătoare, dacă nu vrea pieirea ta. 

Vinicius ridică din umeri. 

M-a salvat din mâinile lui Ursus. 

În cazul acesta grăbeşte-te, căci Barbă-Arămie n-are să-şi 
amâne plecarea. Poate să ordone condamnări la moarte şi 
la Antium. 

Vinicius nu-l asculta. Îl preocupa un singur gând: să se 
vadă cu Ligia, întrebându-se cum ar putea ajunge la ea. 

Până la plecare, surveni o întâmplare care ar fi putut 
înlătura toate greutăţile. Chiar a doua zi, apăru pe 
neaşteptate Chilon. 

Era slăbit, flămânzit şi cu hainele în zdrenţe. Servitorii, 
care înainte avuseseră poruncă să-l lase să intre la orice oră 
din zi şi din noapte, nu îndrăzniră să-l oprească, aşa că intră 
direct în atrium şi, oprindu-se în faţa lui Vinicius, spuse: 

Zeii să-ţi dea nemurirea şi să împartă cu tine stăpânirea 
lumii. 

În prima clipă lui Vinicius îi veni să-l dea afară pe uşă. Pe 
urmă însă se gândi că poate grecul ştie ceva despre Ligia şi 
curiozitatea învinse scârba. 

Tu eşti? întrebă el. Ce-i cu tine? 


Rău, fiu al lui Jupiter, răspunse Chilon. Adevărata virtute e 
o marfă fără căutare astăzi şi un adevărat înţelept trebuie 
să fie bucuros, dacă are o dată la cinci zile cu ce să-şi 
cumpere de la măcelar un cap de berbec, pe care să-l 
mănânce apoi într-un pod, stingându-şi setea cu lacrimi. Ah, 
stăpâne! Tot ce mi-ai dat am cheltuit, cumpărând cărţi la 
Atractus. Apoi am fost jefuit. Sclava care urma să scrie 
învăţătura mea a fugit, luând şi ce bruma îmi mai rămăsese 
din ceea ce mărinimia ta îmi dăruise. Sunt sărac lipit. M-am 
întrebat: la cine să mă duc, dacă nu la tine, Serapis, pe care 
te iubesc, te cinstesc şi pentru care mi-am riscat viaţa? 

Pentru ce-ai venit şi ce aduci? 

După ajutor am venit şi-ţi aduc sărăcia mea, lacrimile 
mele, dragostea mea şi, în sfârşit, nişte ştiri pe care le-am 
adunat din dragoste pentru tine. Îţi aminteşti, stăpâne, ce 
ţi-am spus cândva, că i-am dat sclavei divinului Petronius un 
fir de aţă de la cingătoarea Venerei din Pafos?... M-am 
interesat acum dacă i-a ajutat şi tu, fiul Soarelui, care ştii ce 
se petrece în casa aceea, ştii desigur ce-a devenit acolo 
Eunice. Mai am un asemenea fir de aţă. L-am păstrat 
pentru tine, stăpâne. 

Se întrerupse, observând cum se încruntă sprâncenele lui 
Vinicius şi, voind să preîntâmpine o izbucnire, spuse 
repede: 

Ştiu unde locuieşte divina Ligia, am să-ţi arăt, stăpâne, 
casa şi străduţa. 

Vinicius îşi înăbuşi emoția care-l cuprinse la această veste 
şi spuse: 

Unde este ea? 

La Linus, mai marele preoţilor creştinilor. E acolo 
împreună cu Ursus. Ligianul tot acolo lucrează, la morarul 
care se numeşte ca şi economul tău, stăpâne, Demas... Da, 
Demas!... Ursus lucrează noaptea, aşa că, încercuind 
locuinţa noaptea, n-ai să-l afli acasă... Linus e bătrân... iar 
în casă, în afară de el mai sunt doar două femei bătrâne. 

De unde ştii toate astea? 


Îți aminteşti, stăpâne, că creştinii m-au avut în mâna lor şi 
m-au cruțat. De fapt, Glaucus se înşeală, considerându-mă 
cauza nenorocirilor lui, dar aşa i-a intrat în cap, sărmanul, 
şi tot aşa crede şi-acum. Totuşi m-au cruțat! Aşa că sâănu te 
miri, stăpâne, că recunoştinţa mi-a umplut sufletul. Eu sunt 
un om din vremurile bune, de demult. M-am întrebat: de ce 
să-mi părăsesc prietenii şi binefăcătorii? Oare n-aş fi lipsit 
de omenie dacă n-aş întreba de ei, dacă nu m-aş interesa 
ce-i cu ei, cum o duc cu sănătatea şi unde locuiesc? Pe 
Cibela, marea născătoare de zei! De aşa ceva eu nu sunt 
capabil. La început m-a reţinut teama ca nu cumva să 
interpreteze greşit intenţiile mele. Însă iubirea pe care-o 
nutream pentru ei s-a dovedit mai puternică decât teama. 
M-a încurajat mai ales uşurinţa cu care ei iartă orice fel de 
nedreptăţi. Dar mai înainte de orice, m-am gândit la tine, 
stăpâne. Ultima noastră expediţie s-a încheiat cu o 
înfrângere. Oare un asemenea fiu al Fortunei se poate 
împăca uşor cu gândul acesta? Aşa că ţi-am pregătit 
victoria. Casa e izolată. Poţi să porunceşti să fie înconjurată 
de sclavi, încât nici un şoarece să nu se poată strecura. O, 
stăpâne numai de tine depinde ca, încă în noaptea asta 
mărinimoasa ta prinţesă să se afle în casa ta. lar dacă are 
să se înfăptuiască asta, să nu uiţi de contribuţia fiului 
sărman şi atât de flămând al tatălui meu. 

Lui Vinicius i se sui tot sângele la cap. Ispita îi zgudui 
întreaga fiinţă. Da! Exista o posibilitate, şi de data asta o 
posibilitate sigură. Când are s-o aibă pe Ligia la el, cine are 
să i-o mai poată lua? Când are să şi-o facă amantă, ce-o să-i 
mai rămână ei altceva de ales decât să rămână a lui pentru 
totdeauna? N-au decât să piară toate religiile! Ce-o să mai 
însemne atunci pentru el creştinii cu mila lor şi cu religia 
lor tristă? Oare n-a venit timpul să se scuture de toate 
astea? Oare n-a venit timpul să trăiască aşa cum trăiesc toţi 
ceilalţi? Ce-are să facă pe urmă Ligia, cum o să se împace 
cu soarta ei şi cu religia pe care-o recunoaşte? Nici asta n- 
are importanţă! Singurul lucru important e că are să fie a 


lui şi asta încă astăzi. Rămânea numai întrebarea dacă ea o 
să-şi mai păstreze credinţa, după ce-o să ajungă în lumea 
asta nouă şi o să cunoască plăcerile şi pasiunile ei? Şi asta 
se poate întâmpla încă astăzi! E de ajuns să-l oprească pe 
Chilon şi pe înserate să dea un ordin. Şi-ar urma o fericire 
fără sfârşit! „Ce-a fost viaţa mea? se gândi Vinicius. Chin, 
dorinţe nesatisfăcătoare, un lanţ neîntrerupt de întrebări 
fără răspuns!” 

În felul acesta, ar pune capăt la toate. Îşi aminti de 
promisiunea făcută Ligiei că nu va mai ridica mâna asupra 
ei. Dar pe ce-a jurat? Nu pe zei, căci nu mai credea în ei, 
nici pe Christos, căci în el încă nu credea. De altfel, dacă ea 
se va simţi nedreptăţită, are s-o ia de nevastă şi în felul 
acesta are s-o recompenseze. Da! Se simte obligat s-o facă, 
pentru că îi datorează viaţa. Îşi aminti deodată de ziua 
aceea când împreună cu Croton se năpustise în casa ei. Îşi 
aminti de pumnul lui Ursus ridicat deasupra capului său. De 
toate câte urmaseră după aceea. O văzu din nou aplecată 
deasupra patului lui, îmbrăcată în veşmânt de sclavă, 
minunată ca o zeiţă, bună şi adorată. Privirile lui se 
îndreptară fără să vrea spre lararium la cruciuliţa pe care i- 
o lăsase la plecare. Oare pentru toate astea să-i plătească 
printr-o nouă silnicie? Oare are s-o tragă de păr până în 
cubiculum, ca pe o sclavă? Şi cum ar putea să facă aşa ceva, 
când nu numai o doreşte, ci o iubeşte şi o iubeşte tocmai 
pentru că este aşa cum este? Şi dintr-o dată simţi că nu-i de 
ajuns s-o aibă în casa lui, nu-i de ajuns s-o ia cu forţa, că 
dragostea lui cere mai mult: iubirea şi sufletul ei. 
Binecuvântată va fi casa aceasta, dacă ea va intra în ea de 
bunăvoie, binecuvântată clipa, binecuvântată ziua, 
binecuvântată viaţa! Atunci, fericirea amândoura ar fi 
nesfârşită ca marea şi ca soarele de puternică. S-o ia cu 
forţa ar însemna să alunge pentru totdeauna o asemenea 
fericire şi în acelaşi timp să distrugă, să pângărească, să 
murdărească ceea ce este mai drag, singurul lucru curat 
din viaţa lui. 


Fiori de dezgust îl cutremurară la gândul acesta. Se uită la 
Chilon, care, cu privirile aţintite asupra lui, îşi vârâse mâna 
sub zdrenţe şi se scărpina neliniştit. Îl cuprinse greaţa şi 
dorinţa să-l calce în picioare pe acest fost ajutor al său, aşa 
cum striveşti un vierme, scârbos sau un şarpe veninos. 
Acum ştia ce are de făcut. Lipsit de cumpăt cum era şi 
lăsându-se împins de apriga lui fire romană, îi spuse: 

N-am să fac ceea ce mă sfătuieşti, ca să nu pleci fără 
răsplata pe care-o meriţi, am să poruncesc să ţi se dea trei 
sute de vergi în ergastum-ul de lângă casă. 

Chilon păli. Pe chipul frumos al lui Vinicius se oglindea 
furia. Grecul nu putea spera nici măcar pentru o clipă ca 
plata promisă să fie numai o glumă crudă. 

Se aruncă în genunchi şi, îndoindu-se de mijloc, începu să 
geamă cu vocea întretăiată: 

Cum asta, rege persan? Pentru ce?... Piramidă de 
bunătate! Colos de mărinimie! Pentru ce?... Sunt bătrân, 
flămând, sărac... Ţi-am slujit. Aşa mă răsplăteşti?... 

Cum i-ai răsplătit şi tu pe creştini, răspunse Vinicius. Şi 
chemă pe dispensatorI 16. 

Însă Chilon, cu faţa acoperită de paloarea morţii, se târt la 
picioarele lui şi, cuprinzându-le convulsiv, strigă: 

Stăpâne, stăpâne!... Sunt bătrân! Cincizeci, nu trei sute... 
Cincizeci sunt de ajuns! O sută, nu trei sute!... Îndurare! 
Îndurare! 

Vinicius îl îmbrânci cu piciorul şi dădu porunca. Într-o 
clipită, după dispensator veniră în fugă doi sclavi din 
neamul quazilor care, apucându-l de cât păr mai avea, îi 
înfăşurară capul în propriile-i zdrenţe şi îl târâră în 
ergastulum. 

În numele lui Christos!... mai strigă grecul în uşa dinspre 
coridor. 

Vinicius rămase singur. Porunca dată, aţâţându.-l, îl învioră. 
Se strădui să-şi adune gândurile împrăştiate şi să le pună în 
ordine. Simţi o mare uşurare: reuşise din nou să se 
înfrângă. I se păru că astfel prăpastia care-l desparte de 


Ligia s-a îngustat. Nici prin minte nu-i trecu că a comis o 
nedreptate faţa de Chilon, poruncind să fie biciuit pentru 
acelaşi lucru pentru care înainte îl plătise. În afară de asta, 
prea era roman ca să-l doară durerea altuia sau să-şi 
oprească atenţia asupra unui amărât de grec. Chiar dacă s- 
ar fi gândit, ar fi fost convins că s-a purtat corect, 
pedepsind pe un nemernic. Gândul însă-i era la Ligia, ei îi 
spunea: „N-am să-ţi plătesc cu rău pentru bine. Dac-ai să 
afli vreodată cum m-am purtat cu acela care mă îndemna să 
ridic mâna asupra ta, ai să-mi fi recunoscătoare.” Vorbindu- 
şi astfel, rămase pe gânduri. Nu era tocmai sigur că Ligia l- 
ar lăuda pentru purtarea lui faţă de Chilon. Doar religia ei 
propovăduia iertarea. Creştinii l-au iertat pe acest 
nenorocit, deşi aveau motive de răzbunare mai grave. Abia 
atunci îi răsună în suflet strigătul grecului: „În numele lui 
Christos!” îşi aminti că aceeaşi frază îl scăpase pe Chilon 
din mâinile ligianului. Hotări să-l ierte de restul pedepsei. 

Tocmai voia să-l cheme pe dispensator, când acesta apăru 
şi spuse: 

Doamne, bătrânul acela a leşinat, sau poate că a şi murit. 
Porunceşti să fie biciuit mai departe? 

Stropiţi-l să-şi revină şi aduceţi-l aici. 

Dispensatorul dispăru după draperie, însă probabil că 
grecul îşi revenea cu greu, căci Vinicius aşteptă cam mult şi 
chiar începu să fie neliniştit, până când sclavii îl aduseră pe 
Chilon. La un semn, se retraseră imediat. 

Chilon era galben ca ceara. De pe picioare i se scurgeau 
pe mozaicul din atrium firişoare de sânge. Era totuşi 
conştient. Căzând în genunchi, cu mâinile întinse, spuse: 

Îţi mulţumesc, stăpâne! Eşti milostiv şi mare. 

Câine, zise Vinicius, să ştii că te-am iertat în numele lui 
Christos, căruia eu însumi îi datorez viaţa. 

Am să-l slujesc, stăpâne, pe El şi pe tine. 

Taci şi ascultă. Scoală-te! Ai să mergi cu mine şi-ai să-mi 
arăţi casa în care locuieşte Ligia. 


Chilon se ridică repede, dar de cum se ridică, păli şi mai 
mult şi spuse cu o voce pierită: 

Stăpâne, sunt flămând... Merg, stăpâne, merg! Dar n-am 
putere... Porunceşte să mi se dea măcar resturile din 
farfuria câinelui tău şi-am să merg! 

Vinicius porunci să i se dea mâncare, un ban de aur şi o 
manta. Chilon, slăbit de vergi şi de foame, nu putu să 
meargă nici după ce mâncă, deşi dârdâia de teamă ca nu 
cumva Vinicius să ia slăbiciunea lui drept împotrivire şi să 
poruncească să-l biciuiască din nou. 

Numai să mă încălzească vinul, repeta, clănţănind din 
dinţi, şi-am să pot merge imediat, fie şi până în marea 
Grecie. 

Într-adevăr, după o vreme, se mai întremă cât de cât şi 
porniră. Drumul era lung, căci Linus locuia, ca majoritatea 
creştinilor, în 'Transtiberim, nu departe de casa lui Miriam. 
Chilon îi arătă lui Vinicius o căsuţă mică, izolată, 
împrejmuită de un zid acoperit tot de iederă şi spuse: 

Aici, stăpâne. 

Bine, răspunse Vinicius, acum du-te, dar mai întâi ascultă- 
mă: uită că m-ai slujit, uită unde locuieşte Miriam, Petru şi 
Glaucus. Uită, de asemenea, de casa asta şi de toţi creştinii. 
Ai să vii în fiecare lună la casa mea, unde libertul Demas îţi 
va plăti câte două monezi de aur. Însă dac-ai să-i mai 
spionezi pe creştini, am să poruncesc să te biciuiască, sau 
am să te dau pe mâinile prefectului oraşului. 

Chilon se înclină şi spuse: 

Voi uita! 

Însă când Vinicius dispăru după colţul străduţei, întinse 
mâinile după el şi, amenințând cu pumnii, strigă: 

Pe Ate şi pe Furii! Nu voi uita! Apoi leşină din nou. 

Capitolul XXXIII. 

Vinicius se duse direct la casa în care locuia Miriam. În 
faţa porţii îl întâlni pe Nazarius, care se tulbură când îl 
văzu, însă el îl salută amabil şi-i ceru să-l conducă la 
locuinţa mamei sale. 


În casă, în afară de Miriam, îi mai găsi pe Petru, Glaucus, 
Crispus şi pe Pavel din Tars, care se întorsese de curând din 
Fregellae. Când îl văzură pe tânăr fură uimiţi, însă el spuse: 

Vă salut în numele lui Christos pe care-l cinstiţi! 

Fie numele Lui slăvit în vecii vecilor! 

Am văzut virtutea voastră şi am cunoscut bunătatea 
voastră, aşa că vin ca prieten. 

Şi noi te salutăm ca pe un prieten, răspunse Petru. Şezi şi 
mănâncă din hrana noastră, ca oaspete binevenit. 

Stau şi mănânc, însă mai înainte ascultaţi-mă: Tu, Petru, şi 
Pavel din 'Tars, ca să fiţi încredinţaţi că sunt sincer vă 
mărturisesc că ştiu unde este Ligia. Vin tocmai din faţa 
casei lui Linus, care-i aproape de casa asta. Am drept 
asupra ei acordat de împărat. Am în casele mele din oraş 
aproape cinci sute de sclavi. Aş fi putut să înconjur casa şi s- 
o iau şi totuşi n-am făcut-o şi n-am s-o fac. 

Pentru asta binecuvântarea Domnului va cobori asupra ta 
şi sufletul tău va fi purificat, spuse Petru. 

Îţi mulţumesc, dar ascultaţi-mă mai departe. N-am făcut 
asta, deşi dorul mă mistuie. Înainte, până când n-am fost la 
voi, aş fi luat-o fără îndoială şi aş fi reţinut-o cu forţa. 
Virtutea voastră însă şi religia voastră, deşi nu cred în ea, 
au schimbat ceva în sufletul meu şi nu mai pot s-o iau prin 
violenţă. Nu ştiu nici eu de ce-i aşa, dar ăsta-i adevărul. Am 
venit la voi, căci voi îi ţineţi loc Ligiei de mamă şi de tată. Vă 
spun: daţi-mi-o de nevastă şi vă jur că nu numai n-am s-o 
împiedic să creadă în Christos, dar am să caut şi eu să-mi 
însuşesc învăţătura lui. 

Vorbea cu voce răspicată, ţinând fruntea sus, era însă 
emoţionat. Picioarele-i tremurau sub mantia dungată. 
Nimeni nu-i răspunse şi câteva clipe fu tăcere. Atunci el 
continuă, vrând parcă să prevină un răspuns defavorabil: 

Cunosc piedicile, dar o iubesc ca pe ochii din cap. Nu sunt 
creştin, dar nu sunt nici duşmanul vostru, nici al lui 
Christos. Vreau să fiu cinstit faţă de voi ca să aveţi 
încredere în mine. În clipa asta este vorba de viaţa mea şi 


totuşi vă spun adevărul. Aş putea să vă spun: „Botezaţi- 
mă!” - eu spun: „Explicaţi-mi!” Admit că Christos a înviat 
din morţi, fiindcă o spun oamenii care trăiesc întru adevăr 
şi care l-au văzut după moarte. Cred, căci am văzut că 
religia voastră propovăduieşte virtutea, dreptatea şi mila, 
nu crimele de care sunteţi bănuiţi. Dar nu cunosc decât 
ceea ce am aflat de la voi, din faptele voastre, de la Ligia, 
din discuţiile cu voi. Repet însă că şi în mine s-a schimbat 
ceva sub influenţa ei. Înainte îmi ţineam slugile cu mână de 
fier, acum - nu mai pot. N-am cunoscut îndurarea, acum o 
cunosc. Înainte adoram plăcerile, acum am fugit de pe lacul 
lui Agrippa, fiindcă desfrâul m-a dezgustat. Înainte credeam 
în violenţă, azi m-am dezis de ea. Aflaţi că eu însumi nu mă 
recunosc, dar petrecerile mă scârbesc, vinul, cântecele, 
citerele şi cununile mă dezgustă, mă dezgustă curtea 
împăratului şi trupurile goale şi toate nelegiuirile. Când mă 
gândesc că este aşa datorită învăţăturii voastre, atunci 
iubesc şi învăţătura asta şi aspir către ea! Dacă n-o înţeleg, 
nu ştiu dacă am să pot trăi în spiritul ei, dacă firea mea o să 
se împace cu ea, de aceea trăiesc în negură şi suferinţă ca 
într-o temniţă. 

Cute adânci de durere îi brăzdau fruntea. Îmbujorat la 
faţă, continuă, tot mai repede şi tot mai emoţionat: 

Vedeţi! Mă chinuie dragostea şi neştiinţa. Mi s-a spus că 
religia voastră distruge totul: viaţa, bucuria, fericirea, 
justiţia, ordinea, autoritatea, stăpânirea romană. Aşa să fie? 
Mi s-a spus că învăţătura voastră-i nebunie. Spuneţi-mi, ce 
aduceţi voi? E păcat să iubeşti? E păcat să simţi bucurie? E 
păcat să năzuieşti spre fericire? Sunteţi oare duşmani ai 
vieţii? Creştinul trebuie neapărat să fie sărac lipit? Va 
trebui oare să renunţ la Ligia? Care este adevărul vostru? 
Faptele voastre şi cuvintele voastre sunt limpezi ca apa, dar 
cum este adâncul acestei ape? Vedeţi că sunt sincer. Risipiţi 
întunericul în care bâjbâi. Căci mie mi s-a mai spus şi asta: 
„Grecia a creat înţelepciunea şi frumuseţea, Roma - 


puterea, dar ei ce aduc?” Spuneţi-mi, deci, ce aduceţi? 
Dacă dincolo de uşa voastră este lumina, atunci deschideţi! 

Aducem dragostea spuse Petru, iar Pavel din Tars adăugă: 

De-aş vorbi în toate limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar 
mi-ar lipsi dragostea, aş zdrăngăni ca arama... 

Inima bătrânului Apostol fu mişcată de sufletul acesta 
chinuit, care se zbătea ca o pasăre închisă în colivie. Întinse 
mâinile spre Vinicius şi spuse: 

Bate şi ţi se va deschide. Îndurarea Domnului a coborât 
asupra ta. Te binecuvântez pe tine, sufletul şi dragostea ta, 
în numele Mântuitorului. 

Atunci, se întâmplă un lucru neaşteptat. Cuprins de 
exaltare cum era, Vinicius, acest urmaş al quiriţilor, care 
până nu demult nu-l socotea om pe un străin, se repezi la 
Petru şi, luându-i mâinile, începu să i le sărute. 

Petru se bucură, înțelegând că sămânţa căzuse din nou 
într-un pământ bun şi că plasa lui de pescar mai culesese 
un suflet. 

Cei de faţă, bucuroşi la rândul lor, văzând acest semn de 
cinstire faţă de Apostolul Domnului, strigară într-un glas: 

Slavă Domnului în ceruri! 

Vinicius se ridică cu faţa luminată şi spuse: 

Văd că fericirea poate sălăşlui şi printre voi, căci mă simt 
fericit. Sunt sigur că tot aşa o să mă convingeţi şi de alte 
lucruri. Dar asta n-are să se întâmple la Roma. Împăratul 
pleacă la Antium, iar eu trebuie să plec cu el, căci am ordin. 
Ştiţi că neascultarea ordinului înseamnă moarte. Dacă însă 
am câştigat încrederea voastră, veniţi cu mine ca să mă 
învăţaţi adevărul vostru. O să fiţi mai în siguranţă acolo 
chiar decât mine. În mulţimea aceea de oameni o să puteţi 
răspândi învăţătura voastră chiar la curtea Cezarului. Se 
spune că Acteea este creştină. Sunt creştini şi printre 
pretorieni. Am văzut cu ochii mei, cum soldaţii au 
îngenuncheat înaintea ta, Petre, la Poarta Nomentana. La 
Antium am o vilă. Ne vom aduna acolo şi, sub nasul lui 
Nero, o să ascultăm învăţătura voastră. Mi-a spus Glaucus 


că voi pentru un suflet sunteţi gata să colindaţi până la 
capătul lumii. Faceţi acum pentru mine ceea ce aţi făcut 
pentru alţii, venind până aici tocmai din ludeea. Nu părăsiţi 
sufletul meu! 

Auzindu-l vorbind astfel, începură să se sfătuiască, 
gândindu-se cu bucurie la succesul învăţăturii lor şi la 
importanţa pe care ar avea-o pentru lumea păgână 
convertirea unui curtean, urmaşul uneia din cele mai vechi 
familii romane. 

Într-adevăr, nu pregetau să colinde până la capătul lumii 
pentru câştigarea unui suflet omenesc. De la moartea 
învățătorului nu făceau altceva. Nici prin minte nu le trecea 
să dea un răspuns negativ. Însă în timpul acela Petru era 
păstorul întregii comunităţi, aşa că nu putea să plece. În 
schimb Pavel din Tars, care de curând fusese la Aricia şi 
Fregellae şi intenţiona să plece din nou în răsărit pentru 
mai mult timp, să viziteze bisericile, să anime zelul lor, se 
învoi să-l însoţească pe tânărul tribun la Antium, căci de 
acolo îi era mai uşor să găsească o corabie spre mările 
Greciei. 

Vinicius, deşi dezamăgit că Petru, faţă de care se simţea 
atât de îndatorat, nu-l va însoţi, mulţumi cu recunoştinţă, 
apoi adresă bătrânului Apostol o ultimă rugăminte. 

Cunoscând locuinţa Ligiei, spuse el, aş fi putut să mă duc 
eu însumi la ea şi s-o întreb, aşa s-ar cuveni, dacă mă vrea 
de soţ în cazul că sufletul meu va deveni creştin, dar prefer 
să te rog pe tine, Apostole: permite-mi s-o văd, sau condu- 
mă tu însuţi la ea. Nu ştiu cât de mult va trebui să stau la 
Antium şi ţineţi minte că, trăind în preajma împăratului, 
nimeni nu e sigur de ziua de mâine. Mi-a şi spus Petronius 
că nu voi fi în siguranţă acolo. Lăsaţi-mă s-o văd, să-mi satur 
ochii de chipul ei şi s-o întreb dacă vrea să uite răul pe care 
i l-am pricinuit şi să împartă cu mine binele pe care soarta 
poate ni-l rezervă. 

Apostolul Petru zâmbi cu bunătate şi spuse: 


Cine ar putea să-ţi refuze o bucurie atât de îndreptăţită, 
fiul meu? Vinicius se aplecă din nou, sărutându-i mâinile, 
căci nu-şi mai putea stăpâni emoția. Apostolul, mângâindu-i 
tâmplele, îi spuse: 

Tu să nu te temi de împărat, căci îţi zic ţie: nici un fir de 
păr nu se va clinti din capul tău. 

După aceea trimise pe Miriam după Ligia, poruncindu-i să 
nu-i spună cine se află printre ei. Voia s-o vadă şi pe ea 
bucurându-se. 

Nu era departe, aşa că, după puţin timp, cei adunaţi în 
casă zăriră printre tufele de mirt din grădină pe Miriam 
aducând-o de mână pe Ligia. 

Vinicius ar fi vrut să alerge în întâmpinarea ei, însă la 
vederea fiinţei iubite, puterile îl părăsiră şi rămase locului 
cu inima zvâcnind, fără suflare, abia ţinându-se pe picioare, 
de o sută de ori mai emoţionat decât atunci când auzise 
pentru prima oară săgețile parţilor ţiuindu-i la urechi. 

Ea veni în fugă, nebănuind nimic, şi când îl văzu, rămase 
încremenită. Roşi, apoi îndată păli, privind uimită şi speriată 
la cei de faţă. 

Însă în jurul ei văzu numai priviri luminoase, pline de 
bunătate. Apostolul Petru se apropie de ea şi spuse: 

Ligia, îl mai iubeşti? 

Urmă o clipă de tăcere. Buzele ei începură să tremure ca 
ale unui copil căruia îi vine să plângă şi care, simțindu-se 
vinovat, îşi dă seama că trebuie să-şi recunoască vinovăția. 

Răspunde, spuse Apostolul. 

Atunci ea şopti cu smerenie şi teamă în glas, lunecând la 
genunchii lui Petru: 

Da... 

Vinicius îngenunche alături de ea, iar Petru, punându-şi 
mâinile pe capetele lor, zise: 

Iubiţi-vă întru Domnul şi spre lauda Lui, căci nu-i păcat în 
dragostea voastră! 

Capitolul XXXIV. 


Plimbându-se prin grădiniţă, Vinicius îi povesti în cuvinte 
puţine, sincere, ceea ce mărturisise cu puţin înainte 
apostolilor: neliniştea lui, schimbarea care s-a petrecut în el 
şi dorul care-l macină din momentul când a părăsit casa lui 
Miriam. 

Îi mărturisi Ligiei că a vrut s-o uite, dar n-a reuşit. S-a 
gândit la ea zile şi nopţi întregi. Îi amintea de ea cruciuliţa 
aceea legată din crenguţe de merişor pe care i-o lăsase şi 
pe care el o pusese în lararium şi fără voie o cinstea ca pe 
ceva divin. Îi era tot mai tare dor de ea. Dragostea era mai 
puternică decât el şi încă de la Aulus pusese cu totul 
stăpânire pe sufletul lui... Firul vieţii altora îl torc 
Parcele117, pe al lui îl torc dragostea, dorul şi tristeţea. I-a 
făcut mult rău dar împins numai de iubire. O iubea la Aulus 
şi o iubea în Palatin, o iubea când a văzut-o în Ostrianum, 
ascultând predica lui Petru, şi când a pornit cu Croton s-o 
răpească, şi când veghea lângă patul lui, şi când l-a părăsit. 
lată, a venit Chilon, care descoperise noua-i ascunzătoare 
şi-l sfătuise s-o răpească, dar el l-a pedepsit pe Chilon, 
preferând să vină la Apostoli, să le ceară adevărul şi pe ea... 
Să fie binecuvântată clipa în care i-a venit un asemenea 
gând în minte, căci iată, este lângă ea şi n-are să mai fugă 
de el cum a fugit ultima oară din locuinţa lui Miriam, nu? 

N-am fugit de tine, spuse Ligia. 

Atunci de ce? 

Ea îşi îndreptă spre el ochii ei de culoarea irişilor, apoi îşi 
plecă capul, ruşinată, şi spuse: 

Ştii tu... 

Copleşit de bucurie, Vinicius tăcu un timp, apoi continuă, 
arătându-i cât de greu a înţeles că ea este cu totul 
deosebită de alte fete romane şi că se aseamănă poate 
numai cu Pomponia. De altfel, nu ştia să-i explice, căci nici 
el nu-şi dădea seama clar de ceea ce simţea, că o dată cu ea 
apare pe lume o nouă frumuseţe, necunoscută până atunci, 
şi care nu-i numai a trupului, ci şi a sufletului. Îi spuse în 


schimb, ceea ce o umplu de bucurie, că o iubea, deşi fugise 
de el, şi că are să fie sfântă pentru el în casa lui. 

Se fâstăci iarăşi. Luând-o de mână o privea cu încântare, 
repetându-i numele în neştire, parcă s-ar fi temut să nu-l 
uite: 

O, Ligia! O, Ligia!... 

Pe urmă, revenindu-şi, o întrebă dacă-i este drag. Ea îi 
mărturisi că-l iubea încă de când locuia în casa lui Aulus; 
dacă de la Palatin ar fi dus-o acolo, ea şi-ar fi recunoscut 
dragostea în faţa Pomponiei şi a lui Aulus şi s-ar fi străduit 
să le potolească mânia împotriva lui. 

Îţi jur, spuse Vinicius, că n-am avut de gând să te răpesc de 
la Aulus. Petronius mi-i martor că încă de atunci i-am spus 
că te iubesc şi că vreau să te iau de soţie. l-am spus: „Să 
ungă uşa mea cu grăsime de lup şi să se aşeze la focul 
căminului meu!” însă el a râs de mine şi i-a sugerat 
împăratului ideea de a te cere ca ostatecă şi de a mite da 
mie. De câte ori nu l-am blestemat în necazul meu, dar 
poate că soarta a vrut aşa, căci altfel nu i-aş fi recunoscut 
pe aceşti creştini şi nu te-aş fi înţeles... 

Crede-mă, Marcus, răspunse Ligia, că Christos într-adins 
te-a adus spre sine. 

Vinicius o privi mirat. 

Adevărat! răspunse el. Totul s-a întâmplat atât de ciudat. 
Căutându-te pe tine, i-am întâlnit pe creştini... În Ostrianum 
l-am ascultat uluit pe Apostol, căci nu mai auzisem 
asemenea lucruri. Tu te-ai rugat pentru mine? 

Da, răspunse Ligia. 

Trecură pe lângă chioşcul acoperit de iederă şi se 
apropiară de locul unde Ursus, după ce-l sugrumase pe 
Croton, se năpustise asupra lui Vinicius. 

Aici aş fi murit, spuse tânărul, de n-ai fi fost tu. 

Nu mai aminti de asta! răspunse Ligia. Şi nu-i purta pică 
lui Ursus. 

Aş putea oare să mă mânii pe el pentru că te-a apărat? 
Dac-ar fi sclav, i-aş dărui imediat libertatea. 


Dac-ar fi fost sclav, soţii Aulus l-ar fi eliberat de mult. 

Îți aminteşti, zise Vinicius, că am vrut să te aduc înapoi la 
Aulus? Dar tu mi-ai spus că împăratul ar putea să afle asta 
şi să se răzbune pe ei. lată: acum vei putea să-i vezi de câte 
ori vei voi. 

Cum asta, Marcus? 

Zic: „acum” dar mă gândesc că vei putea să-i vizitezi 
liniştită când vei fi a mea. Da!... Căci dacă împăratul, aflând, 
m-ar întreba ce-am făcut cu ostateca pe care mi-a 
încredinţat-o, i-aş spune: „Am luat-o de soţie şi la Aulus 
merge cu voia mea”. El n-are să stea mult la Antium, căci 
vrea să plece în Achaia, şi chiar dac-ar sta, nu-i nevoie să-l 
văd zilnic. După ce Pavel din Tars, are să mă înveţe 
Adevărul vostru, am să primesc imediat botezul şi am să mă 
întorc aici, am să recâştig prietenia soţilor Aulus, care zilele 
astea se întorc în oraş. Atunci n-au să mai fie nici un fel de 
piedici. Am să te iau şi am să te aşez în casa mea. O, 
carissima, carissima! 

Spunând acestea, întinse mâinile spre cer, luându-l parcă 
drept martor al iubirii sale, iar Ligia, îndreptându-şi spre el 
privirile luminoase, zise: 

Şi atunci am să spun: „Unde vei fi tu Caius, acolo voi fi şi 
eu Caia”. 

Nu, Ligia! strigă Vinicius. Îţi jur că niciodată vreo femeie n- 
a fost atât de onorată în casa soţului ei, cum vei fi tu într-a 
mea. 

Un timp, se plimbară în tăcere, copleşiţi de fericire, 
îndrăgostiţi unul de altul, asemănători cu doi zei şi atât de 
frumoşi de parcă i-ar fi adus pe lume primăvara, o dată cu 
florile. 

Se opriră, în sfârşit, lângă chiparosul care creştea aproape 
de intrarea în casă. Ligia se rezemă de tulpina lui. Vinicius 
începu s-o roage cu o voce tremurătoare: 

Porunceşte-i lui Ursus să se ducă la casa lui Aulus, să ia 
lucrurile şi jucăriile tale de copil şi să le aducă la mine. 

Ea, îmbujorându-se, răspunse: 


Obiceiul cere altfel... 

Ştiu. De obicei le aduce pronuba, venind în urma miresei, 
dar fă asta pentru mine. Am să le iau în vila mea din Antium 
şi ele au să-mi amintească de tine. 

Pomponia se întoarce azi-mâine. Fă asta, diva fă asta, 
carissima mea! 

Să facă Pomponia cum va voi, răspunse Ligia aprinzându- 
se la faţă, auzind de pronuba. 

Din nou tăcură, stăpâniţi de emoție. Ligia stătea rezemată 
cu spatele de chiparos, cu ochii plecaţi, iar Vinicius o privea, 
transfigurat şi palid. În liniştea amiezei îşi auzeau bătăile 
inimii şi, în exaltarea care-i cuprinsese, tufişurile de mirt, 
chiparosul şi iedera chioşcului apăreau în ochii lor ca o 
grădină a iubirii. 

Miriam se arătă în uşă şi-i invită la masa de prânz. Se 
aşezară între Apostoli, care se uitau bucuroşi la ei, ca la o 
tânără generaţie ce urma să păstreze şi să semene mai 
departe, după moartea lor, sămânţa noii învățături. Petru 
frânse pâinea şi o binecuvântă. Pe chipurile lor se oglindeau 
pacea şi fericirea. 

lată, spuse, în cele din urmă, Pavel, adresându-i-se lui 
Vinicius, suntem noi oare duşmanii vieţii şi ai bucuriei? 

Acum cunosc adevărul, căci niciodată n-am fost atât de 
fericit ca printre voi! 

Capitolul XXXV. 

În seara aceleiaşi zile, trecând prin Forum spre casă, 
Vinicius observă la intrarea în Vicus 'Tuscus lectica aurită a 
lui Petronius dusă de opt bitinieni. Oprindu-i cu un semn al 
mâinii, se apropie de perdele. 

Îţi doresc să ai un vis plăcut şi senin! strigă şi râse, 
văzându-l pe Petronius adormit. 

Ah, tu erai! zise Petronius, trezindu-se. Da! Am aţipit, căci 
am petrecut noaptea în Palatin. Acum am pornit să cumpăr 
ceva pentru citit la Antium... Ce se mai aude? 

Umbli prin librării? întrebă Vinicius. 


Da. Nu vreau să-mi deranjez biblioteca, aşa că pentru 
drum iau cărţi de rezervă. Se zice că a apărut ceva nou de 
Musonius şi Seneca. Mai caut un Persius şi o anumită ediţie 
din eglogele lui Vergiliu pe care n-o am. Oh, cât sunt de 
obosit. Mă dor mâinile de cât am tot desfăcut la suluri de 
pergamente... Când intri într-o librărie, eşti curios să vezi 
ba una, ba alta. Am fost la Aviranus, la Atractus în 
Argiletum, ba şi la fraţii Soius pe Vicus Sandalarius. Pe 
Castor! Mi-e un somn!... 

Ai fost la Palatin. Spune-mi, ce se mai aude? Sau, ştii ce? 
Trimite acasă lectica şi cărţile şi vino la mine. Să vorbim 
despre Antium şi despre încă ceva. 

Bine, răspunse Petronius, ieşind din lectică. Ştii, desigur 
că poimâine plecăm la Antium. 

De unde să ştiu? 

Pe ce lume trăieşti? Deci eu sunt primul care-ţi anunţ 
vestea? Da! Fii gata pentru poimâine dimineaţă. N-au ajutat 
nici mazărea încinsă în ulei, nici compresele pe gâtul gros. 
Barbă Arămie a răguşit. Din cauza asta nu poate fi vorba de 
amânare. Blestemă cu înverşunare Roma şi aerul ei, ar fi 
bucuros s-o poată dărâma sau arde. Vrea să ajungă la mare 
cât mai repede. Zice că miasmele aduse de vânt din 
străduţele înguste îl bagă în mormânt. Azi, s-au depus jertfe 
în toate templele ca să-i revină vocea. Vai Romei şi mai ales 
vai Senatului, dacă nu-i revine cât mai repede! 

Atunci n-ar mai avea motive să plece în Achaia. 

Ce, parcă divinul nostru Cezar posedă numai acest unic 
talent? răspunse Petronius, râzând. Ar lua parte la jocurile 
olimpice ca poet, declamându-şi poemul despre incendierea 
Troiei, sau dacă nu, ar putea fi şi conducător de care, sau 
muzicant, sau atlet, sau chiar şi dansator. Ar câştiga în orice 
caz toate cununile învingătorilor. Ştii de ce a răguşit 
maimuța asta? Ieri i-a venit chef să-l ajungă în arta dansului 
pe Paris. Mimându-ne aventura Ledei, a transpirat şi a 
răcit. Era tot ud şi lipicios ca un ţipar scos din apă. Schimba 
măştile una după alta, se învârtea ca un titirez, dădea din 


mâini ca un marinar beat. Ţi se făcea scârbă, văzându-i 
burta mare şi picioarele subţiri. Paris i-a dat lecţii timp de 
două săptămâni. Închipuie-ţi-l pe Ahenobarbus în rolul 
Ledei, sau ca rege al lebedelor! E o lebădă... n-am ce 
spune! Şi vrea să se producă în public cu pantomima asta, 
mai întâi în Antium, iar apoi în Roma. 

A trezit indignare şi când a cântat în public, dar când te 
gândeşti că împăratul roman se va produce ca mim... Nu! 
Cred că Roma n-are să suporte una ca asta! 

Dragul meu! Roma suportă totul, iar Senatul are să 
transmită mulţumiri „părintelui patriei”. Şi adăugă: lar 
gloata e chiar mândră că împăratul este bufonul ei. 

Spune şi tu, oare poţi decădea mai jos? 

Petronius ridică din umeri. 

Tu trăieşti în casă, în mijlocul gândurilor tale, ba despre 
Ligia, ba despre creştini. Probabil nici nu ştii ce s-a petrecut 
acum câteva zile. Nero s-a cununat în public cu Pitagora. El 
făcea pe mireasa. S-ar părea că s-a întrecut măsura 
nebuniei, nu-i aşa? Ei bine: au venit flaminii chemaţi şi i-au 
cununat cu fast. Am fost de faţă! Eu multe pot suporta, 
totuşi, mărturisesc, m-am gândit că zeii, dacă există, ar 
trebui să dea vreun semn... Dar împăratul nu crede în zei şi 
are dreptate. 

Deci, într-o singură persoană e preot suprem, zeu şi ateu, 
spuse Vinicius. Petronius râse. 

Adevărat! Nu mi-a trecut prin minte, însă-i o combinaţie 
pe care lumea n-a mai văzut-o până acum. Adăugă apoi: 
Trebuie completat că acest preot suprem care nu crede în 
zei, şi zeu care-şi bate joc de zei ca un ateu ce este, se teme 
de ei. Dovadă, ceea ce s-a petrecut în templul Vestei. 

Ce lume! 

Cum e şi lumea aşa-i şi împăratul! Însă n-o să mai dureze 
mult. Discutând astfel, intrară în casa lui Vinicius, care, 
vesel, ceru să se servească cina şi apoi se întoarse spre 
Petronius: 

Nu dragul meu, lumea trebuie să renască. 


Noi n-o să renaştem, răspunse Petronius, fie şi pentru 
faptul că omul în vremea lui Nero e ca un fluture: trăieşte în 
soarele bunăvoinţei imperiale, dar la primul vânt rece 
piere... chiar de n-ar vrea! Pe fiul Maiei! Adesea îmi pun 
întrebarea prin ce minune unul ca Lucius Saturninus a 
putut trăi nouăzeci şi trei de ani, supravieţuindu-le lui 
Tiberius, Caligula, Claudius?... Dar, n-are importanţă. Îmi 
dai voie să trimit lectica ta după Eunice? Mi-a mai trecut 
somnul şi aş vrea să mă distrez puţin. Dă poruncă să vină şi 
un cântăreţ cu citera şi pe urmă o să vorbim despre Antium. 
Trebuie să ne gândim la asta. Mai ales tu. 

Vinicius dădu poruncă să se trimită după Eunice, dar 
declară că n-are chef să-şi bată capul cu plecarea la Antium. 
Să-şi bată capul cei care nu pot să trăiască altfel decât în 
lumina bunăvoinţei împăratului. Lumea nu se termină la 
Palatin, mai ales pentru cei care nutresc alte sentimente şi 
idei. 

Vesela lui nepăsare îl izbi pe Petronius. Privindu-l cu 
atenţie, întrebă: 

Ce se petrece cu tine? Arăţi ca pe vremea când mai purtai 
la gât bula de aur. 

Sunt fericit, răspunse Vinicius. Te-am invitat la mine 
anume ca să ţi-o spun. 

Ce ţi s-a întâmplat? 

Ceea ce mi s-a întâmplat n-aş da pe tot imperiul roman. 

Se aşeză, sprijinindu-şi braţul pe rezemătoarea scaunului, 
apoi, culcându-şi capul pe braţ, continuă, cu faţa luminată 
de un zâmbet, cu privirea visătoare: 

Îţi aminteşti când am fost împreună la Aulus Plautius şi 
acolo ai văzut-o pentru prima oară pe fata aceea divină pe 
care ai numit-o auroră şi primăvară? Îţi aminteşti de 
Psyche, acea neasemuită fecioară, cea mai frumoasă dintre 
fecioare şi dintre zeițele voastre? 

Petronius se uita la el, uimit şi oarecum îngrijorat, 
temându-se că tânărul s-a tulburat la minte. 


În ce limbă vorbeşti? zise el, în cele din urmă. Desigur că- 
mi amintesc de Ligia. 

Vinicius spuse: 

Sunt logodnicul ei. 

Cum?... 

Vinicius se ridică repede şi-l chemă pe dispensator. 

Toţi sclavii să vină aici în faţa mea. Toţi până la unul! lute! 

Eşti logodnicul ei? repetă Petronius. 

Până să-şi revină însă din uluire, vastul atrium al casei lui 
Vinicius era ticsit de oameni. Veniseră în fugă bătrâni 
gâfâind, bărbaţi în puterea vârstei, femei, băieţi şi fete. 
Atrium-ul se umplu de oameni; pe coridoarele numite 
fauces, se auzeau voci strigându-se în diferite limbi. În 
sfârşit, se grămădiră cu toţii pe lângă pereţi şi printre 
coloane, iar Vinicius se duse lângă impluvium şi, adresându- 
se libertului Demas, spuse: 

Cei care au slujit în casa aceasta douăzeci de ani se vor 
prezenta mâine la pretor unde-au să capete libertatea. Cei 
care n-au anii vor primi câte trei monezi de aur şi porţie 
dublă de hrană timp de o săptămână. Să se trimită poruncă 
la ergastulele de la ţară să fie iertate pedepsele, să se 
scoată lanţurile de la picioarele oamenilor şi să fie hrăniţi 
din abundență. Aflaţi că a venit pentru mine o zi fericită şi 
vreau ca în casă să domnească bucuria. 

O clipă rămaseră muţi, necrezându-şi urechilor, apoi 
deodată ridicară mâinile spre cer, aclamând: 

Aa! Stăpâne! Aaa!... 

Vinicius îi expedie cu un semn al mâinii şi ei plecară 
repede, umplând casa de zvon de bucurie. 

Mâine, spuse Vinicius, am să poruncesc să se coboare în 
grădină şi să deseneze fiecare în faţa lui ce semn vrea. Cei 
care vor desena un peşte, vor fi eliberaţi de Ligia. 

Petronius, care niciodată nu se mira prea mult de nimic, îşi 
revenise şi întrebă: 

Peşte? Aha! Îmi amintesc ce spunea Chilon: e semnul 
creştinilor, întinse mâna spre Vinicius şi adăugă: 


Fericirea-i întotdeauna acolo unde o găseşte omul. Fie ca 
Flora118 să vă presare flori la picioare ani mulţi de acum 
înainte. Îţi doresc tot ceea ce-ţi doreşti tu însuţi. 

Îţi mulţumesc. Mă gândeam că ai să te declari împotrivă, 
dar ţi-ai fi pierdut timpul de pomană. 

De ce-aş fi împotrivă? Nicidecum. Ba mai mult, îţi spun că 
faci bine. 

Cât eşti de inconsecvent! spuse Vinicius vesel. Ai uitat ce 
ziceai când am ieşit din casa Pomponiei Graecina? 

Petronius răspunse calm: 

Nu! Dar mi-am schimbat părerea. Apoi adăugă: Dragul 
meu! La Roma totul se schimbă. Soții îşi schimbă soțiile, 
soțiile îşi schimbă soţii, de ce nu mi-aş schimba şi eu o 
părere? N-a lipsit mult ca Nero s-o ia de nevastă pe Acteea. 
Aranjase anume pentru ea obârşie împărătească. Ei bine! 
Ar fi avut o nevastă cinstită, iar noi o Augustă cumsecade. 
Pe Proteu119 şi pe pustiurile lui marine! Întotdeauna am 
să-mi schimb părerea când voi considera că e necesar sau 
comod. În ceea ce o priveşte pe Ligia, originea ei regală 
este mai sigură decât strămoşii din Pergam ai Acteii. Dar tu, 
la Antium, să te fereşti de Poppea, care e răzbunătoare. 

Nici nu mă gândesc! N-o să mi se clintească nici un fir de 
păr din cap. 

Dacă-ţi închipui că ai să mă surprinzi cu ceva, te înşeli, dar 
de unde ai certitudinea asta? 

Mi-a spus Apostolul Petru. 

Ah! Ţi-a spus Apostolul Petru! Împotriva acestui adevăr nu 
mai am nici un argument. Permite-mi totuşi să iau anumite 
măsuri de prevedere, fie şi numai pentru ca Petru să nu se 
dovedească proroc mincinos. Dacă întâmplător Apostolul 
Petru s-ar înşela, ar putea să piardă încrederea ta, care, cu 
siguranţă, are să-i mai fie de folos Apostolului. 

Poţi spune ce vrei, dar eu îl cred. Şi dacă-ţi închipui că ai 
să-mi schimbi părerea prin ironiile tale, te înşeli. 

Încă o întrebare: ai devenit creştin? 


Încă nu, însă Pavel din Tars o să vină cu mine să-mi explice 
învăţătura iui Christos. Pe urmă, am să primesc botezul, 
căci nu-i adevărat ce-ai spus că ei sunt duşmanii vieţii şi ai 
bucuriei! 

Cu atât mai bine pentru tine şi pentru Ligia, răspunse 
Petronius. Apoi, ridicând din umeri, spuse ca pentru sine: 

E totuşi uimitor cum ştiu oamenii aceştia să-şi atragă 
adepţi şi cum se extinde secta asta. 

Vinicius răspunse cu atâta înflăcărare de parc-ar fi fost şi 
el botezat: 

Da! Mii şi zeci de mii sunt numai în Roma, în oraşele 
Italiei, în Grecia şi Asia. Sunt creştini în legiuni şi printre 
pretorieni, sunt chiar şi în palatul Cezarului. Recunosc 
această învăţătură sclavii şi cetăţenii, săracii şi bogaţii, 
plebeii şi patricienii. Ştii oare că unii din neamul Cornelius 
sunt creştini, că este creştină Pomponia Graecina, că se 
pare c-ar fi fost Octavia, că este Acteea? Da, religia asta 
cuprinde lumea întreagă. Numai prin ea e posibilă 
renaşterea. Nu ridica din umeri, căci cine ştie dacă peste o 
lună sau un an n-ai s-o adopţi chiar şi tu. 

Eu? făcu Petronius. Nu, pe fiul Letei, nu! Eu n-am s-o 
adopt chiar dac-ar întruni adevărul şi înţelepciunea umană 
divină la un loc... Ar fi nevoie de osteneală, iar mie nu-mi 
place să renunţ la nimic în viaţă... Cu firea ta asemănătoare 
focului şi apei clocotite, oricând ţi s-ar fi putut întâmpla 
ceva asemănător, dar mie? Eu am gemele mele, cameele 
mele, vazele mele şi pe Eunice a mea. În Olimp nu cred, dar 
mi-l instalez pe pământ. Am să înfloresc atâta vreme cât n- 
au să mă străpungă săgețile arcaşului divin, sau până când 
Cezarul n-are să-mi poruncească să-mi deschid venele. Mie- 
mi place prea mult parfumul violetelor şi triclinium-ul 
comod. Ţin până şi la zeii noştri... ca la nişte figuri de stil, şi 
ţin la Achaia, unde am de gând să plec împreună cu Cezarul 
nostru obez, cu picioare subţiri, inegalabil, divin, August, 
Periodonices, Hercule, Nero!... 


Înveselit de ideea că ar putea adopta învăţătura pescarilor 
galileeni, începu să cânte în şoaptă: 

Îmi voi împodobi sabia cea lucioasă cu frunze de mirt şi pe 
urmele lui Harmodios şi Aristogiton120. 

Se întrerupse fiindcă un sclav anunţă că a sosit Eunice. 

Imediat după venirea ei, se servi cina. După ce muzicianul 
cântă la citeră şi din gură câteva arii, Vinicius îi povesti lui 
Petronius de vizita lui Chilon, cum i-a venit ideea să se ducă 
direct la Apostoli chiar în timpul biciuirii lui Chilon. 

Petronius, pe care începuse din nou să-l cuprindă somnul, 
îşi duse mâna la frunte şi spuse: 

Ideea a fost bună, de vreme ce rezultatul e bun. În ceea 
ce-l priveşte pe Chilon, în locul tău aş fi poruncit să fie 
biciuit, poate c-ar fi fost mai bine să-l fi omorât în bătaie, 
căci cine ştie dacă într-o bună zi n-au să-l salute senatorii 
aşa cum îl salută astăzi pe cavalerul cizmar Vatinius. 
Noapte bună! 

Şi, scoţându-şi cununile, el şi Eunice se pregăteau de 
plecare. După ce plecară, Vinicius se duse în bibliotecă şi 
scrise Ligiei următoarele: „Vreau ca atunci când vei 
deschide minunaţii tăi ochi, o, divino, scrisoarea aceasta să- 
ţi spună: bună dimineaţa! De aceea îţi scriu astăzi, deşi 
mâine am să te văd. Împăratul pleacă poimâine la Antium, 
iar eu, eheu! trebuie să-l însoțesc. i-am spus doar că a nu-l 
asculta ar însemna să-ţi expui viaţa, iar eu acum n-aş avea 
curajul să mor. Însă dacă tu nu vrei, scrie-mi un singur 
cuvânt şi rămân. Pe urmă, treaba lui Petronius cum o să 
îndepărteze pericolul de mine. Astăzi, de ziua bucuriei, am 
împărţit daruri tuturor sclavilor. Pe cei care au slujit 
douăzeci de ani îi duc mâine la pretor să-i elibereze. Tu, 
scumpo, trebuie să afli lucrurile acestea, căci mi se pare că 
sunt în concordanţă cu dulcea învăţătură pe care o 
recunoşti, şi în al doilea rând, fiindcă pentru tine am făcut 
asta. Am să le spun mâine că ţie îţi datorează libertatea, ca 
să-ţi fie recunoscători şi să slăvească numele tău. În schimb, 
mă predau eu însumi sclav fericirii şi ţie şi fie ca niciodată 


să nu aflu eliberare. Blestemate să fie Antium şi călătoriile 
lui Ahenobarbus. Sunt de trei ori, de patru ori mai fericit că 
nu-s aşa de cult ca Petronius, căci poate aş fi fost nevoit să 
plec şi în Achaia. Deocamdată, clipele de despărţire îmi sunt 
îndulcite de amintirea ta. De câte ori voi putea să mă smulg 
de acolo, voi încăleca pe cal şi voi alerga la Roma să-mi 
bucur ochii cu chipul tău şi urechile cu vocea ta dulce. Când 
n-am să pot merge, am să trimit un sclav cu o scrisoare, 
întrebând despre tine. Te salut, divino, şi mă prosternez la 
picioarele tale. Nu te supăra că-ţi spun - divino. Dacă ai să 
mi-o interzici, am să mă supun, dar astăzi pot să te numesc 
astfel. Te salut din viitoarea ta casă - din tot sufletul”. 

Capitolul XXXVI. 

La Roma se ştia că împăratul în trecere vrea să viziteze 
Ostia. De fapt, voia să vadă o corabie, cea mai mare din 
lume, care de curând adusese grâne din Alexandria. De 
acolo, avea să se îndrepte spre Antium pe drumul ce ducea 
de-a lungul țărmului mării. Poruncile erau date de câteva 
zile, de aceea încă din zori se adunară la Porta Ostiensis 
mulțimile formate din populaţia locului şi venetici din toate 
colţurile lumii, ca să admire cortegiul împărătesc, spectacol 
de care plebea romană nu se sătura niciodată. Până la 
Antium drumul nu era nici greu, nici lung, iar în Antium, 
care era alcătuit din palate şi vile aparţinând bogătaşilor 
vremii, se putea găsi tot ceea ce cerea confortul, ba chiar şi 
luxul cel mai pretenţios. Totuşi împăratul avea obiceiul să ia 
cu sine la drum tot felul de obiecte la care ţinea, 
instrumente muzicale, mobile, statui, mozaicuri, care erau 
aranjate chiar şi atunci când se oprea doar pentru puţin 
timp, pentru popas sau pentru masă. Din cauza asta era 
însoţit în toate călătoriile de armate întregi de sclavi, fără a 
mai pune la socoteală detaşamentele de pretorieni şi pe 
curtenii care aveau fiecare în parte suita lor separată de 
servi. 

În ziua aceea, dis-de-dimineaţă, păstorii din Campania, cu 
picioarele înfăşurate în piei de capră, cu feţele arse de 


soare, mânară pe poartă cele cinci sute de măgăriţe, pentru 
ca Poppea, a doua zi după sosirea la Antium, să se poată 
îmbăia, ca de obicei, în laptele lor. Mulțimea se distra pe 
seama urechilor lungi ale animalelor, care mergeau, 
legănându-se, prin norii de praf, şi asculta cu plăcere 
şuieratul bicelor şi strigătele sălbatice ale păstorilor. După 
trecerea măgăriţelor, roiuri de slugi se repeziră pe drum, 
şi, după ce-l curăţară cu grijă, începură să-l presare cu flori 
şi cu ace de pin. Privitorii îşi comunicau cu un anumit 
sentiment de mândrie că întreg drumul până la Antium 
avea să fie astfel presărat cu flori adunate din curţile 
particulare din jur, ba chiar cumpărate pe bani grei de la 
negustoresele de la Porta Mugionis. Pe măsură ce orele 
dimineţii se scurgeau, mulţimea sporea. Unii veniseră cu 
toată familia şi, pentru ca timpul să nu li se pară prea lung, 
întinseră masa pe pietrele destinate noului templu al zeiţei 
Ceres şi-şi luau prânzul în aer liber. Pe alocurea se formau 
grupuri, în centrul atenţiei fiind cei umblaţi prin lume. Se 
discuta despre călătorii în general. Marinarii şi veterinarii 
povesteau tot felul de ciudăţenii despre ţările de care 
auziseră în timpul lungilor lor expediţii şi în care nu călcase 
încă picior de roman. Cetăţenii care nu fuseseră niciodată 
mai departe de Via Appia, ascultau uimiţi poveştile 
minunate despre India şi Arabia, despre arhipelagurile care 
înconjoară Britania, unde pe insuliţa Briareus, locuită de 
spirite a fost legat Saturn adormit, despre ţări 
hiperboreene, despre mările îngheţate, despre mugetul 
Oceanului în clipa când soarele, apunând, se cufundă în 
apele lui. Asemenea poveşti, de care nu se îndoiseră nici 
oameni ca Plinius şi Tacit, găseau uşor crezare în mijlocul 
gloatei. Se vorbea de asemenea despre corabia pe care 
urma s-o viziteze Cezarul, că poate transporta grâu s- 
ajungă Romei pentru doi ani, nemaisocotind pe cei patru 
sute de călători, tot atâţia marinari şi o mulţime de animale 
sălbatice care urmau să fie folosite în timpul jocurilor de 
vară. Toate acestea stârneau bunăvoință faţă de Cezar, care 


nu numai că hrănea poporul, dar îl şi distra. Aşa că i se 
pregătea o primire plină de entuziasm. 

Deocamdată, apăru un detaşament de călăreţi numizi, 
care făceau parte din gărzile pretoriene. Purtau veşminte 
galbene, cingători roşii şi coifuri mari, ce răsfrângeau 
sclipiri de aur pe feţele lor negre. Ascuţişurile suliţelor de 
bambus ardeau în soare ca nişte flăcări. După trecerea lor, 
urmă convoiul, ca o procesiune. Mulțimea se înghesuia ca 
să privească, însă detaşamente de pretorieni, trimise din 
vreme, s-au înşiruit de-a lungul drumului, de o parte şi de 
alta a porţii, făcând loc convoiului. Mai întâi veneau carele 
cu corturi de purpură, roşii şi violete, corturi de byssus alb 
ca zăpada, întreţesut cu fire de aur, covoare orientale şi 
mese din lemn de lămâi, bucăţi de mozaic, vase de 
bucătărie, colivii cu păsări din Răsărit, Sud şi Apus, ai căror 
creieri sau limbi urmau să fie gătite pentru masa 
împăratului, amfore cu vin şi coşuri cu fructe. lar obiectele 
fragile, ca să fie ferite de deteriorare sau spargere în 
căruţe, erau purtate de sclavii care mergeau pe jos. Puteau 
fi văzuţi sute de oameni ducând vase şi statuete din aramă 
de Corint, vaze etrusce, greceşti, vase de aur, argint, sau 
din sticlă de Alexandria. Erau încadraţi de mici 
detaşamente de pretorieni pedeştri sau călări. Fiecare grup 
de sclavi era supravegheat de paznici înarmaţi cu bice 
plumbuite. Convoiul de oameni care purtau cu grijă diferite 
obiecte arăta ca o fabuloasă procesiune religioasă. 
Asemănarea deveni mai izbitoare, când trecură 
instrumentele muzicale ale împăratului şi ale curţii. Se 
puteau vedea harpe, lăute greceşti, ebraice şi egiptene, 
lire, citere, fluiere, timpane lungi şi înconvoiate, cimbale. 
Privind la pădurea asta mişcătoare de instrumente 
muzicale, sclipind în soare cu luciri de aur, bronz, pietre 
scumpe şi perle îţi venea să crezi că Apollo sau Bachus a 
pornit într-o călătorie prin lume. Urmară apoi minunate 
carruce încărcate cu gimnaşti, dansatori, dansatoare, 
aranjaţi în grupuri pitoreşti, ţinând tirse în mâini. După ei 


veneau carele de sclavi destinaţii nu trudei, ci desfătării: 
băieţaşi şi fetiţe aleşi din toată Grecia şi Asia Mică, cu părul 
lung sau cu bucle răsucite, prinse în plase de aur, 
asemenea, unor amoraşi, cu feţe minunate, dar acoperite 
cu un strat gros de alifii, pentru ca vântul din Campania să 
nu le bronzeze pielea delicată. 

Urma un nou detaşament de pretorieni, sicambri uriaşi, 
bărboşi, cu părul blond sau roşcat, cu ochii albaştri. În faţa 
lor păşeau stegarii numiţi imaginari, ducând vulturii 
romani, tăblițe cu inscripţii, statuete de zei germani şi 
romani şi în sfârşit, statuete şi busturi de-ale împăratului. 
De sub platoşe se zăreau braţele bronzate, puternice ca 
nişte maşini de război, capabile să mânuiască armele grele 
cu care erau înarmaţi. Pământul tremura sub pasul lor egal, 
greu, iar ei, conştienţi parcă de puterea lor, pe care o putea 
folosi chiar şi împotriva împăraţilor, se uitau cu dispreţ la 
mulţimea de pe margini, uitând că probabil mulţi dintre ei 
au venit în lanţuri în acest oraş. Nu erau însă decât un 
număr neînsemnat. Forţele principale pretoriene 
rămăseseră în tabere să vegheze asupra oraşului şi să-l ţină 
în frâu. Urmară tigrii şi leii de ham ai lui Nero; dacă i-ar 
veni chef cumva să-l imite pe Dionisos, să aibă ce să prindă 
la care. Îi duceau de lanţuri paznici indieni şi arabi. 
Lanţurile erau învelite în ghirlande de flori. Animalele 
îmblânzite de bestiari pricepuţi se uitau la mulţime cu ochii 
lor verzi, parcă somnoroşi; din când în când, ridicând 
capetele lor uriaşe, sforăiau, simțind mirosul de oameni, şi- 
şi lingeau boturile. 

Veneau apoi carele împărătesei şi lecticile, mai mari şi mai 
mici, aurii şi purpurii, încrustate cu sidef, perle sau pietre 
scumpe, care străluceau în lumină. Urma iarăşi un mic 
detaşament de pretorieni în armuri romane, compus numai 
din voluntari romani. Şi iarăşi mulţimea elegantă a 
slujitorilor sclavi şi a copiilor, iar în cele din urmă venea 
însuşi Cezarul, a cărui apropiere o vesteau de departe 
uralele mulţimii. 


În mulţime se afla şi Apostolul Petru, care voia, o dată în 
viaţă, să-l vadă pe împărat. Era însoţit de Ligia, cu faţa 
acoperită cu un văl des, şi de Ursus, a cărui forţă constituia 
cea mai sigură pază pentru fată în mijlocul mulţimii 
turbulente şi nestăpânite. Ligianul luă un bloc de piatră 
destinat construcţiei unui templu şi-l aduse Apostolului, ca 
acesta, urcându-se pe el, să poată vedea mai bine. Mulțimea 
la început murmurase, căci Ursus îşi făcuse loc ca o navă 
printre valuri, dar când ridicase singur blocul de piatră, pe 
care nici patru dintre ei n-ar fi reuşit să-l urnească, 
murmurul se schimbă în ovaţii de admiraţie. „Macte121!” 
se auzi în jur. Între timp însă, sosise împăratul. Stătea într- 
un car în formă de cort, tras de şase armăsari albi de 
Idumeea, potcoviţi cu aur. Cortul era deschis în două părţi, 
anume ca mulţimea să-l poată vedea pe împărat. Ar fi putu 
încăpea acolo mai multe persoane, însă Nero, voind ca 
atenţia mulţimii să se concentreze exclusiv asupra lui, 
trecea prin oraş singur, având la picioare numai doi pitici. 
Era îmbrăcat într-o tunică şi o togă de culoarea ametistului, 
care arunca umbre vineţii pe faţa lui. Pe cap avea o cunună 
de lauri. De când plecase la Neapolis, se îngrăşase în mod 
evident. Faţa i se lăbărţase. Sub falca de jos îi atârna o 
dublă guşă, din care cauză gura lui, întotdeauna prea 
apropiată de nas, părea acum tăiată chiar sub nări. Gâtul 
gros era înfăşurat, ca de obicei, cu o eşarfă de mătase pe 
care o îndrepta în fiecare clipă cu mâna-i albă şi grasă. La 
încheietură îi creştea un păr roşcat, ca nişte pete de sânge, 
dar nu permitea epilatorilor să-l smulgă pentru că i se 
spusese că operaţia aceasta ar provoca tremuratul 
degetelor, ceea ce l-ar fi împiedicat să cânte din lăută. Pe 
faţa lui se zugrăvea o trufie nemărginită, la care se 
adăugau oboseala şi plictiseala. Era un chip îngrozitor şi 
caraghios în acelaşi timp. Trecând cu carul, întorcea capul 
când într-o parte, când în cealaltă, clipind din ochi şi 
ascultând foarte atent ovaţiile. Era întâmpinat cu furtuni de 
aplauze şi strigăte: „Salut, divine! Cezare, imperatore, 


salve, victoriosule! Salut, inegalabile - fiul lui Apollo, 
Apollo!” Nero, auzindu-i, zâmbea forţat. Uneori însă, o undă 
întunecată îi trecea peste faţă. Romanii erau ironici şi 
uneori, la adăpostul mulţimii, îşi permiteau să-i zeflemească 
până şi pe cei întorşi în triumf, pe care îi iubeau şi-i 
respectau cu adevărat. Se povestea că odată lui Julius 
Caesar i se strigase: „Cetăţeni, ascundeţi-vă nevestele, că 
vine chelul!” însă teribilul amor propriu al lui Nero nu 
suporta nici cea mai nevinovată ironie. Din mulţime, printre 
ovaţiile lor, se auzeau şi strigăte: „Barbă-Arămie!... Barbă- 
Arămie! Unde-ţi duci barba înflăcărată? Ţi-e frică să nu ia 
foc Roma de la ea?” Cei care strigau astfel nu ştiau că 
gluma lor ascunde în ea o prorocire îngrozitoare. De altfel, 
pe Cezar aceste voci nu-l supărau cine ştie cât, mai ales că 
nu mai purta barbă, o oferise mai demult într-o cutie de aur 
lui Jupiter Capitolinul. Alţii, însă, ascunşi după stivele de 
piatră şi după schelele templului strigau: „Matricida! Nero! 
Oreste122! Alcmeon123!” iar alţii: „Unde-i Octavia?” „Dă 
înapoi purpura!” iar după Poppea care venea imediat în 
urma lui, strigau: „Flava coma124!” - expresie care înfiera 
pe prostituate. Urechea muzicală a lui Nero prindea şi 
aceste strigăte şi atunci ducea la ochi smaraldul său 
lustruit, ca şi cum ar fi vrut să-i vadă şi să-i ţină minte pe 
aceia care strigaseră. Privind astfel, îl zări la un moment 
dat pe Apostol, care stătea pe blocul de piatră. Nimănui din 
strălucitul convoi şi nici din mulţimea de pe marginile 
drumului nu i-ar fi trecut prin minte că se privesc în clipa 
aceea doi stăpânitori ai lumii, dintre care unul avea să 
dispară în curând, ca un vis sângeros, iar celălalt, bătrânul 
îmbrăcat în lacerna125 grosolană, avea să ia în stăpânire 
veşnică lumea şi oraşul. 

Împăratul trecu. Imediat în urma lui, venea Poppea cea 
urâtă de popor, într-o splendidă lectică purtată de opt 
africani, îmbrăcată ca şi Nero în veşminte de culoarea 
ametistului. Unsă cu alifii pe faţă, nemişcată, îngândurată şi 
indiferentă, arăta ca o zeitate frumoasă şi rea, dusă în 


procesiune. După ea venea o curte întreagă de sclavi, 
bărbaţi şi femei, şiruri întregi de care cu îmbrăcăminte. 
Soarele trecuse de mult de amiază, când începu trecerea 
curtenilor - convoi strălucitor, viu colorat, şerpuind la 
nesfârşit. Leneşul Petronius, salutat de popor cu simpatie, 
poruncise să fie dus în lectică împreună cu sclava sa cea 
frumoasă. Tigellinus mergea într-o carruca trasă de căluţi 
mici, împodobiţi cu pene albe şi purpurii. Se ridica mereu în 
picioare şi se uita, întinzându-şi gâtul, dacă nu-i face semn 
împăratului să se mute în carul lui. Mulțimea întâmpină cu 
aplauze pe Licinianus Calpurnius Pison, cu râsete pe 
Vitellius, cu fluierături pe Vatinius. Faţă de consulii Licinius 
şi Lecanius lumea fu indiferentă. Iulius Senecion, iubit de 
plebe fără să ştie cineva pentru ce, şi Vestinus se bucurară 
de ovaţii. Suita lui Nero era nenumărată. Se părea că tot 
ce-i mai bogat şi mai strălucitor sau renumit în Roma 
emigrează în Antium. Nero nu călătorea niciodată altfel 
decât cu o mie de care. Mulțimea care-l însoțea aproape 
întotdeauna depăşea numărul ostaşilor din legiuni. Oamenii 
îngrămădiţi pe margini şi-l arătau unul altuia pe Domitius 
Afer şi pe smochinitul Lucius Saturnius; fură văzuţi 
Vespasian, care încă nu terminase campania din ludeea, de 
unde avea să se întoarcă numai pentru coroana de împărat, 
apoi fii săi, apoi tânărul Nerva, şi Lucan, şi Annius Gallon şi 
Quintianus, şi o mulţime de femei cunoscute prin bogăţie, 
frumuseţe, lux şi destrăbălare. Mulțimea privea cu aceeaşi 
admiraţie şi personalităţile, şi harnaşamentele, carele, caii, 
veşmintele ciudate ale servitorilor adunaţi din toate părţile 
lumii. În revărsarea asta de lux şi măreție, nu ştiai la ce să 
te uiţi, orbit de strălucirea aurului, a purpurei, de sclipirea 
pietrelor scumpe, de licărul sidefului şi al fildeşului. Din 
mulţime nu lipseau cei săraci şi flămânzi, dar spectacolul 
acesta aţâţa în ei nu numai dorinţa de a petrece şi invidia, ci 
şi mândria că sunt cetăţeni ai Romei neînvinse, care 
îngenunchease lumea întreagă. Nimeni nu-şi putea închipui 
că puterea ei nu-i veşnică pe pământ. 


Vinicius venea în coada convoiului. Când îi văzu pe Apostol 
şi pe Ligia, sări din car şi, salutându-i cu faţa luminată, 
începu să vorbească repede, ca omul care n-are timp de 
pierdut: 

Ai venit? Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, o, Ligia!... 
Dumnezeu nu putea să-mi dea un semn mai bun. Te salut, 
luându-mi rămas bun, dar nu pentru mult timp. Pe drum, 
am să las cai de schimb. În fiecare zi liberă, am să fiu lângă 
tine, până când am să obţin învoirea să mă întorc de tot. 
Rămâi sănătoasă! 

Mergi sănătos, Marcus, răspunse Ligia şi adăugă mai 
încet: Christos să-ţi călăuzească paşii şi să-ţi deschidă 
sufletul cuvintelor lui Pavel! 

El se bucură, înțelegând că ea-i nerăbdătoare ca el să 
devină cât mai curând creştin. Spuse: 

Ocelle mi! Fie aşa cum spui. Pavel preferă să meargă cu 
oamenii mei, însă este cu mine şi-mi va fi învăţător şi frate... 
Dă vălul la o parte, bucuria mea, ca să te mai pot vedea o 
dată înainte de plecare. De ce te-ai acoperit aşa? 

Ea ridică vălul cu mâna, arătându-şi faţa albă şi ochii 
zâmbitori, şi întrebă: 

Am făcut rău? 

În zâmbetul ei era o notă de copilărească provocare şi 
mândrie. Vinicius, privind-o cu exaltare, răspunse: 

Rău pentru ochii mei care până la moarte ar vrea să te 
privească numai pe tine. 

Se întoarse către Ursus şi zise: 

Ursus, păzeşte-o ca pe ochii din cap, căci nu-i numai 
domina ta, ci şi a mea! 

Pe urmă, luă mâna fetei şi-şi apăsă buzele pe ea, spre 
marea uimire a gloatei care nu-şi putea explica semnul 
acesta de mare cinstire acordat de un curtean ilustru unei 
fete îmbrăcate în veşminte simple, aproape de sclavă. 

Rămâi sănătoasă... 

Şi plecă repede. Alaiul împărătesc se îndepărtase. 
Apostolul Petru făcu asupra lui Vinicius un imperceptibil 


semn al crucii, iar bunul Ursus începu imediat să-l laude, 
bucuros că tânăra lui stăpână îl ascultă atentă, privindu-l cu 
recunoştinţă. 

Cortegiul pieri în zare, lăsând în urma lui nori de praf 
auriu, dar ei se mai uitară mult timp în direcţia lui, până se 
apropie Demas morarul, la care lucra Ursus noaptea. 

Demas, sărutând mâna Apostolului, îl rugă să vină la el la 
masă, zicând că locuinţa lui e aproape de Emporium, iar ei 
trebuie să fie flămânzi şi obosiţi, căci petrecuseră cea mai 
mare parte din zi lângă poartă. 

Plecară împreună şi, spre seară, după ce se odihniră şi 
mâncară în casa lui, se întoarseră în Transtiberim. Voind să 
treacă râul pe la podul Emilius, o apucară pe Clivus 
Publicus, străbătând Aventinul, printre templele Dianei şi al 
lui Mercur. Apostolul Petru privi de pe deal la nenumăratele 
clădiri care se vedeau în jur şi mai departe până dincolo de 
zare. Cufundat în tăcere, se gândea la dimensiunile uriaşe 
şi la conducerea acestui oraş, în care venise să 
propovăduiască cuvântul Domnului. Până atunci, cunoscuse 
stăpânirea romană în diferite ţări prin care călătorise, prin 
legiunile ei presărate pe tot întinsul lumii, însă 
întruchiparea supremă a puterii sale o văzuse abia astăzi 
pentru prima oară în persoana Cezarului. Oraşul acela 
nemăsurat, lacom şi putred până în măduva oaselor, trufaş 
în puterea sa supraomenească, împăratul acesta fratricid, 
matricid, ucigaş al soţiei sale, care târa în urma lui un 
cortegiu de fantome însângerate nu mai mic decât curtea 
sa, desfrânatul şi măscăriciul acesta, stăpân peste treizeci 
de legiuni şi prin ele peste întreg pământul, curtenii 
înveşmântaţi în purpură şi împodobiţi cu aur, nesiguri de 
ziua de mâine, dar mai puternici decât regii; toate acestea, 
luate la un loc, îi apăreau ea o împărăție îngrozitoare a 
răului şi a nelegiuirii. Şi se miră în inima sa de om simplu 
cum poate Dumnezeu să îngăduie o putere atât de mare şi 
neînţeleasă în mâna satanei, cum poate să lase în voia ei 
pământul întreg să-l frământe, călcându-l în picioare, 


storcând lacrimi şi sânge, să-l pustiască cu vifor de foc. La 
gândul acesta, inima lui se înfiora de spaimă şi se adresă în 
gând învățătorului: „Doamne, ce voi face cu acest oraş în 
care m-ai trimis? Ale lui sunt mările şi uscatul, ale lui 
animalele de pe pământ şi din apă, ale lui împărăţiile şi 
oraşele lumii şi treizeci de legiuni care-l apără, iar eu, 
Doamne, sunt un biet pescar. Ce să fac? Şi cum am să 
înfrâng răutatea lui?” 

Înălţă capul său cărunt şi tremurător spre cer, trist şi 
înfricat, rugându-se şi chemându-l pe învățătorul său. 

Rugăciunea îi fu întreruptă de vocea Ligiei: 

Uite, parcă-i în flăcări tot oraşul... 

Într-adevăr, în ziua aceea soarele apunea ciudat. Discul lui 
enorm coborâse pe jumătate după dealul Janiculus, 
inundând într-o lumină roşie vasta întindere a cerului. De 
unde se aflau, privirea lor cuprindea spaţii fără margini. În 
dreapta vedeau zidurile lungite de umbră ale Circului Mare 
deasupra căruia se înălţau unul peste altul edificiile din 
Palatin. În faţa lor, dincolo de Forum Boarium şi Velabrum, 
se zărea culmea Capitoliului, cu templul lui Jupiter. Zidurile, 
coloanele şi acoperişurile templelor păreau scufundate în 
lumina aceea de purpură. Văzute de departe cotiturile 
fluviului duceau parcă sânge pe unde. Pe măsură ce soarele 
cobora, lumina se făcea tot mai roşie, asemănându-se tot 
mai mult cu vâlvătăile unui imens incendiu, care, 
extinzându-se mereu, în cele din urmă, cuprinse toate cele 
şapte coline, revărsându-se asupra împrejurimilor. 

Parcă-i în flăcări tot oraşul, repetă Ligia. 

Petru, acoperindu-şi ochii cu palma, zise: 

Mânia lui Dumnezeu stă asupra lui. 

Capitolul XXXVII. 

Vinicius către Ligia: „Sclavul Flegon, prin care îţi trimit 
scrisoarea asta, e creştin, unul din cei care îşi vor primi 
libertatea din mâinile tale, scumpa mea. E un bătrân serv al 
casei noastre. Pot să-ţi scriu prin el cu toată încrederea şi 
fără teamă că scrisoarea ar putea să cadă pe mâini străine. 


Îţi scriu din Laurentum, unde ne-am oprit din cauza arşiţei. 
Otho poseda aici o splendidă vilă pe care a dăruit-o cândva 
Poppeii. Dânsa, deşi despărțită de el, a găsit de cuviinţă să 
păstreze minunatul dar... Când mă gândesc cum sunt 
femeile care mă înconjoară acum - şi cum eşti tu, am 
impresia că din pietrele lui Deucalion126 au luat naştere 
soiuri cu totul diferite de oameni şi că tu faci parte dintre 
cei născuţi din cristal. Te admir şi te iubesc din tot sufletul şi 
aş vrea să-ţi vorbesc numai despre tine şi trebuie să fac 
eforturi pentru ca să-ţi scriu despre călătorie, despre ceea 
ce mi se întâmplă şi noutăţile de la curte. 

Împăratul a fost oaspetele Poppeii, care a pregătit în 
secret o minunată recepţie. De altfel, n-a invitat mulţi 
curteni, dar eu şi Petronius am fost chemaţi. După 
prandium ne-am plimbat cu bărci aurite pe mare, care era 
atât de calmă, de parcă ar fi dormit, şi albastră, ca ochii tăi, 
O, divino! Am vâslit noi singuri. Fără îndoială o flata pe 
Augusta că barca ei e mânată de consuli şi de fii de consuli. 
Împăratul, stând la cârmă în togă de purpură, a cântat un 
imn în cinstea mării pe care-l scrisese în noaptea din ajun şi 
pentru care a compus muzica împreună cu Diodor. Din alte 
bărci îl acompaniau sclavi din India, cântând din cochiliile 
melcilor de mare, iar în jurul nostru săltau numeroşi delfini, 
atraşi parcă din adâncurile Amfitritei de muzică. lar eu mă 
gândeam la tine. Mi-era dor de tine. Aş fi vrut să iau marea 
aceea şi vremea aceea frumoasă şi muzica aceea şi să ţi le 
dăruiesc. Vrei să locuim cândva pe malul mării, Augusta 
mea, departe de Roma? Am o moşie în Sicilia. Este acolo o 
pădure de migdali care primăvara se încarcă de flori roze. 
Coboară atât de mult spre mare, încât pe-alocuri ramurile 
aproape că ating apa. Acolo am să te iubesc şi am să ador 
învăţătura pe care o învăţ acum de la Pavel, căci ştiu acum 
că ea nu-i împotriva iubirii şi a fericirii. Vrei?... înainte de a 
auzi răspunsul tău, continui să-ţi povestesc ce s-a întâmplat 
în barcă. Când malul a rămas în urmă, am zărit o pânză 
departe în faţa noastră. Imediat s-a iscat o controversă 


dacă-i o barcă de pescari obişnuită sau corabia cea uriaşă 
de la Ostia. Eu am recunoscut-o primul. Atunci Augusta a 
spus că probabil nimic nu poate fi ascuns de ochii mei şi, 
lăsându-şi brusc vălul pe faţă, întrebă dacă şi aşa aş 
recunoaşte-o? Petronius a răspuns imediat că, ascuns de un 
nor nici măcar soarele nu poate fi văzut. Ea, chipurile 
glumind, a spus că nişte ochi atât de ageri probabil că 
numai o iubire i-a putut orbi. Înşirând numele diferitelor 
curtene, începu să întrebe, vrând să ghicească de care-s 
îndrăgostit. Am răspuns liniştit, însă, în cele din urmă, ea a 
rostit şi numele tău. Pomenindu-te, şi-a descoperit din nou 
faţa şi a început să mă privească cu nişte ochi răi şi 
cercetători. Îi sunt recunoscător lui Petronius, care atunci a 
aplecat barca şi atenţia celorlalţi s-a îndepărtat de la mine. 
Dac-aş fi auzit un cuvânt defavorabil sau ironic despre tine, 
n-aş fi putut să-mi ascund mânia şi nu ştiu dacă aş fi reuşit 
să-mi stăpânesc dorinţa de a sparge cu vâsla capul acelei 
femei rele şi perverse... Mai ţii minte ce ţi-am povestit în 
casa lui Linus, în ajunul plecării, despre întâmplarea de pe 
lacul lui Agrippa? Petronius tot se mai teme pentru mine. 
Chiar şi astăzi m-a conjurat să nu jignesc amorul propriu al 
Augustei. Dar Petronius nu mă înţelege. El nu ştie că în 
afară de tine pentru mine nu există nici plăcere, nici 
frumuseţe, nici iubire, că faţă de Poppea simt numai scârbă 
şi dispreţ. Tu mi-ai schimbat sufletul atât de mult, încât nici 
n-aş mai putea să mă întorc la vechea mea viaţă. Tu să nu te 
temi că ar putea să mi se întâmple ceva rău aici. Poppea nu 
mă iubeşte, căci ea nu-i capabilă să iubească pe nimeni. 
Dorinţele ei izvorăsc numai din ciuda ce i-o poartă 
împăratului, care mai este încă sub influenţa ei, poate mai şi 
ţine la ea, totuşi n-o cruţă şi nu-şi mai ascunde de ea 
neruşinarea şi mârşăviile. Am să-ţi spun ceva care o să te 
neliniştească: Petru mi-a spus înainte de plecare să nu mă 
tem de împărat, că n-o să mi se clintească nici un fir de păr 
din cap, şi eu cred în el. O voce tainică îmi spune că fiecare 
cuvânt de-al lui trebuie să se împlinească şi dacă ela 


binecuvântat dragostea noastră, nici împăratul, nici toate 
puterile Hadesului, nici măcar Destinul nu vor reuşi să mi te 
răpească. O, Ligia! Când mă gândesc la asta sunt fericit, ca 
şi cum aş fi însuşi Cerul, singurul care-i fericit şi liniştit. Pe 
tine, fiind creştină, poate au să te supere cuvintele mele 
despre Cer şi Destin? În cazul acesta iartă-mă, căci greşesc 
fără să vreau. Botezul încă nu m-a purificat, însă inima mea 
este ca o cupă goală în care Pavel din Tars urmează să 
verse dulcea voastră religie, care fiind a ta, este cu atât mai 
dulce pentru mine. Tu, divino, consideră drept un merit 
măcar faptul că am deşertat din cupa asta apa tulbure de 
care fusese plină şi că n-o feresc, ci o întind ca un om 
însetat, ajuns la un izvor curat. Vreau să găsesc bunăvoință 
în ochii tăi. În Antium, zilele şi nopţile mele au să treacă 
ascultându-l pe Pavel, care încă din prima zi de călătorie a 
câştigat o mare influenţă asupra oamenilor mei. Sunt 
mereu în preajma lui, văzând în el nu un simplu taumaturg, 
ci o fiinţă aproape supranaturală. leri am citit bucurie pe 
faţa lui. Când l-am întrebat ce face, mi-a răspuns: 
«Seamăn». Petronius ştie că el se află printre oamenii mei şi 
doreşte să-l vadă. Seneca de asemenea, căci a auzit despre 
el de la Gallon. Stelele au început să pălească, o, Ligia! 
Luceafărul de ziuă străluceşte tot mai puternic. În curând, 
aurora va îmbujora marea. Totul doarme în jur, numai eu 
mă gândesc la tine şi te iubesc. Te salut o dată cu aurora, 
sponsa meal127!” 

Capitolul XXXVIII. 

Vinicius către Ligia: „Ai fost vreodată, scumpa mea, cu 
familia lui Aulus la Antium? Dacă nu, atunci voi fi fericit 
dacă am să ţi-l pot arăta cândva. Încă de la Laurentum, 
încep să se înşire pe faleză vilele una după alta. Antiumul 
însuşi nu-i decât un şir nesfârşit de palate şi porticuri, ale 
căror coloane, pe vreme senină, se oglindesc în apă. Am şi 
eu o vilă aici, chiar lângă apă, un mic parc de măslini şi 
chiparoşi în spatele casei. Când mă gândesc că vila asta o să 
fie cândva a ta, marmurile ei îmi par mai albe, grădinile mai 


răcoroase şi marea mai azurie. O, Ligia, ce bine e să trăieşti 
şi să iubeşti! Bătrânul Menicles, care îngrijeşte de vilă, a 
sădit pe sub tufele de mirt covoare de irişi. Când i-am văzut, 
mi-a venit în minte casa lui Aulus, impluvium-ul şi grădina în 
care am stat alături de tine. Şi ţie irişii ăştia au să-ţi 
amintească casa părintească, de aceea sunt sigur că are să- 
ţi placă Antiumul şi vila noastră. Imediat după sosire, am 
discutat cu Pavel în timpul prânzului. Am vorbit mult despre 
tine. Pe urmă, el a început să predice iar, eu l-am ascultat. 
Chiar dacă aş şti să scriu ca Petronius, tot n-aş reuşi să 
exprim tot ce am simţit şi gândit. Eu nu mă aşteptam să 
existe pe lume fericire, frumuseţe şi împăcare despre care 
oamenii să nu fi ştiut până acum. Păstrez însă toate acestea 
pentru convorbirile noastre, când voi veni la Roma, în prima 
clipă liberă. Spune-mi, cum poate să existe pe pământ 
laolaltă oameni ca Apostolul Petru, Pavel din Tars şi 
împăratul? Te întreb pentru că, după ce ascultasem pe 
Pavel, mi-am petrecut seara la Nero. Ştii ce-am auzit acolo? 
Mai întâi, şi-a citit poemul său despre distrugerea Troiei. A 
început apoi să se plângă că n-a văzut niciodată un oraş 
arzând. Îl invidiază pe Priam şi-l consideră un om fericit 
tocmai pentru că a putut contempla incendierea şi pieirea 
cetăţii natale. Auzindu-l, Tigellinus a zis: «Spune o singură 
vorbă, divine, şi iau o torţă şi, înainte de căderea nopţii, vei 
vedea Antiumul în flăcări». Împăratul îi spuse că-i un prost. 
«Unde-aş mai veni să respir aerul mării şi să-mi oblojesc 
vocea cu care m-au înzestrat zeii şi de care, după cum se 
spune, trebuie să am grijă spre binele poporului? Oare nu 
Roma este aceea care-mi dăunează? Oare nu miasmele 
sufocante din Subura şi Esquilin mă fac să răguşesc? Oare 
Roma în flăcări n-ar fi un spectacol de o sută de ori mai 
frumos şi mai tragic decât Antium?» Cu toţii începură să 
spună ce tragedie nemaipomenită ar fi un astfel de 
spectacol, un asemenea oraş, care a cucerit lumea, 
transformat în cenuşă. Cezarul spuse că astfel poemul lui ar 
întrece cântecul lui Homer. Pe urmă, povesti cum ar 


reconstrui oraşul, cum secolele următoare ar admira opera 
lui, faţă de care ar păli şi cele şapte minuni ale lumii. 
Ascultându-l, convivii beţi începură să strige: «Fă asta! Fă- 
o!» Iar el răspunse: «Ar trebui să am prieteni mai 
credincioşi şi mai devotați». Eu, recunosc, ascultându-l, am 
fost cuprins de nelinişte, pentru că în Roma te afli tu, 
carissima. Acum îmi vine şi mie să râd de teama asta. Cred 
că Cezarul şi curtenii, oricât ar fi de nebuni, nu şi-ar 
permite o infamie ca asta. Totuşi, uite, ce i se poate năzări 
unui om din frică pentru dragostea lui. Aş prefera totuşi ca 
locuinţa lui Linus să nu se afle într-o străduţă îngustă ca 
locuinţa din 'Transtiberim, într-un cartier locuit de o 
populaţie străină, de care nu s-ar ţine seama într-un 
asemenea caz. Mie nici palatele nu mi se par o locuinţă 
demnă de tine. Aş vrea să nu-ţi lipsească nimic din 
podoabele şi confortul cu care te-ai obişnuit din copilărie. 
Mută-te în casa lui Aulus, Ligia mea. M-am gândit mult la 
asta. Dacă împăratul ar fi în Roma, ştirea acestei înapoieri 
ar putea într-adevăr să ajungă prin sclavi la Palatin, să 
atragă atenţia asupra ta şi persecuții pentru că ai îndrăznit 
să te împotriveşti voinţei împăratului. Însă el va rămâne 
încă mult timp în Antium, iar când se va întoarce, lumea are 
să uite şi sclavii n-au să mai vorbească despre asta. Linus şi 
Ursus pot locui cu tine. De altfel, sper că înainte ca Palatinul 
să-l vadă pe împărat, tu, divina mea, vei locui în propria-ţi 
casă, în Carinae. Binecuvântată va fi ziua, ora şi clipa în 
care vei trece pragul casei mele şi dacă Christos pe care 
învăţ să-l cunosc are să facă asta, să fie binecuvântat 
numele Lui. Am să-l slujesc şi am să-mi dau pentru El viaţa 
şi sângele. Nu spun bine: îl vom sluji amândoi, atât cât vom 
trăi. le iubesc din tot sufletul şi te salut”. 

Capitolul XXXIX. 

Ursus scotea apă din bazin, trăgând două amfore legate 
de o frânghie şi cântând în surdină un cântec ciudat, ligian. 
Privea la Ligia şi Vinicius, care străluceau albi ca două 
statui printre chiparoşii din grădina lui Linus. Nici o adiere 


de vânt nu clintea veşmintele lor. Se lăsase înserarea şi în 
umbra vineţie ei discutau, ţinându-se de mână. 

Nu ţi se poate întâmpla nimic rău, Marcus, că ai părăsit 
Antium fără ştirea împăratului? întrebă Ligia. 

Nu, draga mea, răspunse Vinicius. Împăratul a anunţat că 
se închide pentru două zile cu Terpnos ca să compună noi 
cântece. Când vine inspiraţia, nu mai ştie de nimeni şi de 
nimic. Şi-apoi, ce contează împăratul, când sunt lângă tine 
şi te pot privi? Mi-era prea dor. În ultimele nopţi, mă 
părăsise şi somnul. Adesea, când aţipeam răzbit de 
oboseală, tresăream, trezindu-mă brusc cu sentimentul că 
te ameninţă un pericol. Uneori, visam că mi-au fost furaţi 
caii de schimb care trebuie să mă aducă de la Antium la 
Roma. Am parcurs acum drumul ăsta mai repede decât cel 
mai rapid curier împărătesc. Nu mai puteam să rezist fără 
tine. Prea mult te iubesc, draga, scumpa mea! 

Ştiam c-ai să vii. La rugămintea mea, Ursus a dat de două 
ori fuga până la Carinae, să întrebe acasă la tine dacă n-ai 
venit. Linus râdea de mine şi Ursus la fel. 

Într-adevăr, se vedea că aşteptase venirea lui. În locul 
mohorâtului veşmânt purtat de obicei, îmbrăcase o stola 
albă, de sub ale cărei falduri braţele şi capul ei răsăreau ca 
nişte ghiocei de sub zăpadă. Câteva anemone roze îi 
împodobeau părul. 

Vinicius îi sărută mâna. Se aşezară pe o bancă de piatră 
printre frunzele de viţă sălbatică. Rezemându-se umăr de 
umăr, tăceau, privind asfinţitul ale cărui ultime raze se 
oglindeau în ochii lor. 

Farmecul serii calme puse stăpânire treptat pe ei. 

Ce linişte-i aici şi ce minunată-i lumea! spuse Vinicius cu o 
voce molcomă. Ce seară senină se lasă! Mă simt atât de 
fericit, cum n-am fost niciodată în viaţă! Spune-mi, Ligia, ce 
poate însemna asta? Eu nu mi-am închipuit niciodată că ar 
putea exista o asemenea dragoste. Credeam că nu-i decât 
foc în sânge şi dorinţă. Abia acum îmi dau seama că poţi să 
iubeşti cu fiecare picătură de sânge, cu fiecare suflare şi 


totuşi să te simţi liniştit de parcă somnul şi moartea ar 
domni în sufletul tău. E ceva nou pentru mine. Mă uit la 
liniştea pomilor aceştia şi am senzaţia că ea izvorăşte din 
sufletul meu. Abia acum înţeleg că poate exista o fericire 
despre care oamenii n-au ştiut până acum. Abia acum 
înţeleg de ce şi tu şi Pomponia Graecina sunteţi atât de 
senine... Da! Asta ţi-o dă Christos... 

Ea îşi lipi obrazul de umărul lui şi zise: 

Dragul meu Marcus... 

Şi amuţi. Bucuria, recunoştinţa, ideea că este liberă să 
iubească îi luaseră graiul. Emoţia îi umplu ochii de lacrimi. 
Vinicius cuprinse cu braţul trupul ei firav şi o strânse la 
piept, spunând: 

Ligia! Să fie binecuvântată clipa când am auzit prima dată 
numele Lui. 

Ea răspunse încet: 

Te iubesc, Marcus. 

Tăcură amândoi din nou, muţi de bucurie. În chiparoşi se 
stingeau ultimele raze ale zilei. Peste grădină începu să 
cearnă lumina de argint a lunii. După un timp, Vinicius 
vorbi: 

Ştiu... De cum am intrat aici, de cum ţi-am sărutat mâinile 
dragi, am citit în ochii tăi întrebarea dacă am pătruns 
învăţătura divină pe care o recunoşti tu şi dacă am fost 
botezat? Nu! Încă nu sunt botezat, dar ştii oare, floarea 
mea, de ce? Pavel mi-a spus: „Eu te-am convins că 
Dumnezeu a venit pe lume şi s-a lăsat răstignit pentru 
mântuirea lumii, dar în izvorul binefăcător al harului să te 
purifice Petru, primul care a întins mâna asupra ta, primul 
care te-a binecuvântat”. Am vrut, scumpa mea, să asişti şi 
tu la botezul meu şi naşă să-mi fie Pomponia. De aceea încă 
nu sunt botezat, deşi cred în Mântuitor şi în dulcea lui 
învăţătură. Pavel m-a convins, m-a convertit. Putea oare să 
se întâmple altfel? Cum să nu cred că Christos a venit pe 
lume de vreme ce aşa spune Petru, care i-a fost învățăcel, şi 
Pavel, căruia i s-a arătat? Cum să nu cred că a fost zeu, de 


vreme ce a înviat din morţi? Doar a fost văzut şi în oraş, şi 
pe malul lacului, şi pe munte, şi l-au văzut oameni a căror 
gură n-a cunoscut minciuna. Eu am crezut în asta încă de 
când l-am auzit pe Petru în Ostrianum, căci încă de atunci 
mi-am zis: „În toată lumea orice om ar putea minţi mai 
degrabă decât acesta care zice: «Am văzut!». Dar m-am 
temut de religia voastră. Îmi închipuiam că ea mi te 
răpeşte. Credeam că ea nu recunoaşte nici înţelepciunea, 
nici frumuseţea, nici fericirea. Azi însă, când am cunoscut-o, 
ce fel de om aş fi dacă n-aş vrea ca pe pământ să 
domnească adevărul, nu minciuna, dragostea, nu ura, 
binele, nu crima, credinţa, nu necredinţa, îndurarea, nu 
răzbunarea? Care om n-ar voi şi n-ar prefera asta? lar 
religia voastră asta ne învaţă. Şi alte religii propagă 
dreptate, dar numai a voastră îndreaptă inima omului, 
făcând-o pură, ca pe a ta şi a Pomponiei, şi credincioasă, ca 
pe a ta şi a Pomponiei. Ar trebui să fiu orb şi să nu văd. Şi 
când mă gândesc că Christos Dumnezeu a promis viaţa 
veşnică şi fericire nemărginită, cum numai atotputernicia 
divină poate da, mă întreb, oare omul poate să dorească 
mai mult? Dacă l-aş întreba pe Seneca din ce motive 
recomandă virtutea, de vreme ce perversitatea aduce mai 
multă plăcere, cu siguranţă că n-ar putea să-mi dea un 
răspuns convingător. Eu însă ştiu de ce trebuie să fiu 
virtuos. Pentru că binele şi dragostea vin de la Christos şi 
pentru că atunci când moartea îmi va deschide ochii, o să 
regăsesc viaţa, o să regăsesc fericirea, o să mă regăsesc pe 
mine însumi şi pe tine, scumpa mea... Cum să nu iubeşti şi 
să nu adopţi învăţătura care spune adevărul şi înfruntă 
moartea? Cine n-ar pune binele deasupra răului? Eu 
credeam că învăţătura asta se opune fericirii, însă Pavel m-a 
convins că ea nu numai că nu-ţi ia nimic, dar îţi mai şi 
dăruie. 'Toate astea abia pătrund în mintea mea, însă simt 
că aşa este, căci niciodată n-am fost atât de fericit şi n-aş fi 
fost, chiar dacă te-aş fi luat cu forţa şi te-aş fi dus în casa 
mea. lată, adineauri, mi-ai spus: „Le iubesc!” Cuvintele 


acestea nu ţi le-aş fi putut smulge cu toată puterea Romei. 
O, Ligia! Mintea îmi spune că învăţătura asta-i divină, cea 
mai bună dintre toate, iar inima mea simte asta. Cine să se 
opună unor asemenea forţe? 

Ligia îl asculta, cu ochii ei albaştri aţintiţi asupra lui, 
înrouraţi ca nişte flori tainice în lumina lunii. 


Da, Marcus! Adevărat! zise ea, lipindu-se şi mai strâns de 
umărul lui. În clipa aceea, amândoi se simţiră negrăit de 
fericiţi. Înţelegeau că, în afară de dragoste, îi uneşte şi o 
altă forţă, blândă şi de neînvins, datorită căreia dragostea 
însăşi devine de neînvins, apărată de schimbări, decepţii, 
trădare şi chiar de moarte. Inimile lor erau stăpânite de 
certitudinea că orice s-ar întâmpla, ei n-au să înceteze să se 
iubească şi să-şi aparţină unul altuia. Şi convingerea 
aceasta aduse în sufletul lor o linişte de nespus. Vinicius îşi 
dădea seama că dragostea lui nu e numai curată şi 
profundă, dar şi nouă, cum lumea nu mai cunoscuse până 
atunci şi cum alta nu putea să fie. În dragostea lui se 
îngemănau toate: Ligia, şi învăţătura lui Christos, lumina 
lunii cernind uşor pe chiparoşi, şi noaptea senină. Întreaga 
fire trăia parcă prin şi pentru dragostea lui. După o vreme, 
continuă cu o voce şoptită şi tremurătoare: 

Tu vei fi sufletul sufletului meu. Îmi vei fi mai scumpă 
decât orice pe lume. Inimile noastre vor bate împreună, una 
singură ne va fi ruga şi una recunoştinţa faţă de Christos. O, 
draga mea! Ce putem să ne dorim mai mult decât să trăim 
împreună, să cinstim împreună pe un zeu scump şi să ştim 
că atunci când va veni moartea, ochii noştri se vor deschide 
din nou, ca după un somn blând, la o nouă lumină? Mă mir 
doar că n-am înţeles asta mai înainte. Şi ştii la ce mă 
gândesc uneori? Că acestei învățături nu-i va rezista 
nimeni. Peste două sau trei sute de ani o va adopta întreaga 
lume; oamenii au să uite de Jupiter şi n-au să mai fie alţi zei, 
ci numai Christos. N-au să mai fie alte temple, decât cele 
creştine. Cine s-ar lepăda de propria sa fericire? Ah, am 
ascultat discuţia lui Pavel cu Petronius. Ştii ce-a spus 
Petronius la sfârşit? „Asta nu-i pentru mine”, dar nici un 
contraargument n-a găsit. 

Repetă-mi cuvintele lui Pavel, îl rugă Ligia. 

Era spre seară, la mine. Petronius a început să vorbească 
uşuratic şi să glumească, aşa cum face el de obicei. Atunci 
Pavel i-a spus: „Cum poţi, înțelepte Petronius, să negi că 


Christos a existat şi a înviat din morţi, de vreme ce tu nu 
erai atunci pe lume, iar Petru şi loan L-au văzut şi eu L-am 
văzut în drum spre Damasc? Mai întâi dovedeşte că suntem 
nişte mincinoşi şi abia pe urmă să respingi mărturiile 
noastre”. Petronius răspunse că nu se gândeşte să nege. 
Ştie că se petrec multe lucruri de neînțeles, pe care le 
afirmă oamenii demni de încredere. Însă altceva-i să 
descoperi un nou zeu, străin, şi altceva-i să-i adopţi 
învăţătura. „Nu vreau - a spus el - să cunosc nimic ce-ar 
putea să-mi strice viaţa şi să-mi distrugă frumuseţea. Să 
facem abstracţie de adevărul sau neadevărul zeilor noştri, 
mi-ajunge că sunt frumoşi, că alături de ei ne simţim veseli 
şi putem trăi fără griji”. Atunci, Pavel îi răspunse astfel: 
„Respingi învăţătura iubirii, dreptăţii şi milei de teama 
grijilor vieţii, dar gândeşte-te, Petronius, viaţa voastră e 
într-adevăr scutită de griji? Nici tu, nobile patrician, şi 
nimeni dintre cei mai bogaţi şi cei mai puternici nu ştie 
dacă, adormind seara, nu se va trezi cumva condamnat la 
moarte. Spune-mi, însă, dacă împăratul ar recunoaşte 
această învăţătură care porunceşte iubire şi justiţie, oare 
fericirea ta n-ar fi mai sigură? le temi pentru bucuriile tale, 
dar oare atunci viaţa n-ar fi mai veselă? Iar în ce priveşte 
podoabele vieţii şi frumuseţea, dac-aţi construit atâtea 
temple şi statui frumoase în cinstea unor zei răi, 
răzbunători, desfrânaţi şi nedrepţi, ce n-aţi putea realiza 
pentru cinstirea unicului zeu al iubirii şi al adevărului? Îţi 
lauzi soarta pentru că eşti bogat şi trăieşti în plăcere, dar ai 
fi putut tot aşa să fii sărac şi părăsit, chiar dacă descinzi 
dintr-o mare familie, şi atunci cu adevărat ţi-ar fi mai bine 
dacă oamenii ar crede în Christos. În oraşul vostru chiar se 
găsesc unii părinţi bogaţi care nu vor să se trudească cu 
creşterea copiilor şi atunci îi aruncă în stradă, copii care se 
numesc alumnus. Şi tu ai fi putut să fii un asemenea 
alumnus. Dacă toţi părinţii ar trăi după învăţătura noastră, 
atunci aşa ceva nu s-ar putea întâmpla. Dacă, ajungând la 
anii bărbăţiei, ai fi luat de nevastă o femeie iubită, ai fi dorit 


ca ea să-ţi rămână credincioasă până la moarte. Însă la voi, 
vezi ce se întâmpla. Câtă ruşine, câtă dezonoare, cât negoţ 
cu credinţa în căsnicie! Dar voi înşivă vă miraţi când 
întâlniți o femeie pe care o numiţi univira. lată, îţi spun: 
femeile care vor purta pe Christos în inimă, n-au să-şi înşele 
soţii, de asemenea, soţii creştini vor fi credincioşi soțiilor 
lor. Voi nu sunteţi siguri nici de conducătorii voştri, nici de 
soţii, nici de copii, nici de slugi. În faţa voastră tremură 
lumea întreagă, dar şi voi tremuraţi în faţa propriilor voştri 
sclavi, căci ştiţi că în orice clipă pot să pornească un război 
îngrozitor împotriva asupririi voastre, aşa cum adesea au 
pornit. Eşti bogat, dar nu ştii dacă mâine n-o să ţi se 
poruncească să-ţi părăseşti bogăţia; eşti tânăr, dar poate că 
mâine va trebui să mori. lubeşti, dar te pândeşte trădarea; 
îţi plac vilele şi statuile, însă mâine poţi să fii expulzat în 
pustiurile Pandatariei; ai mii de slugi, dar mâine slugile 
astea pot să-ţi verse sângele. Şi dacă este aşa, atunci unde-i 
liniştea, fericirea, bucuria vieţii? Eu, însă, iată, 
propovăduiesc iubirea. Învățătura mea cere conducătorilor 
să-şi iubească supuşii, stăpânilor să-şi iubească sclavii, 
sclavilor să slujească cu dragoste, să fie dreptate şi 
milostivire, iar, în cele din urmă, promite o fericire ca o 
mare imensă, fără sfârşit. Cum poţi deci, Petronius, să spui 
că învăţătura asta strică viaţa, de vreme ce o îndreaptă şi 
de vreme ce tu însuţi ai fi de o sută de ori mai fericit şi mai 
sigur dacă ea ar cuprinde lumea, aşa cum a cuprins-o 
puterea voastră, romană?” 

Aşa a vorbit Pavel, o, Ligia, iar Petronius a spus: „Asta nu-i 
pentru mine”, şi, prefăcându-se somnoros, a plecat. Înainte 
de plecare, a mai spus: „O prefer pe Eunice a mea, 
învăţăturii tale, iudeule, însă nu m-aş încumeta să te înfrunt 
la tribună”. lar eu am ascultat cuvintele lui cu sufletul 
deschis, iar când a pomenit despre soțiile romane, am 
adorat din toată inima religia asta în care ai crescut, cum 
cresc primăvara crinii din pământul gras. Şi m-am gândit 
atunci: „Poppea a lăsat doi soţi pentru Nero. Calvia 


Crispinilla, Nigidia şi aproape toate pe care le cunosc, cu 
excepţia Pomponiei, au făcut negoţ cu credinţa şi 
jurămintele lor, şi numai ea singură, a mea, nu mă va 
părăsi, nu mă va înşela şi nu va stinge focul pe altarul 
căsniciei, chiar dacă m-ar înşela toţi şi m-ar părăsi toţi cei în 
care am avut încredere”. Şi ţi-am spus în gândul meu: „Prin 
ce să te răsplătesc dacă nu prin iubire şi respect?” Ai simţit 
că de acolo, din Antium, îţi vorbeam mereu şi discutam cu 
tine fără încetare, ca şi cum ai fi fost lângă mine? De o sută 
de ori mai mult te iubesc pentru că ai fugit de mine din casa 
împăratului. Nu mai vreau nici eu casa aceea. Nu vreau 
plăcerile şi muzica de acolo, numai pe tine te vreau. Spune 
o vorbă şi părăsim Roma, ca să ne stabilim undeva departe. 

lar ea, fără să se depărteze de el, ridică ochii, parcă 
îngânduraţi, spre vârfurile argintate ale chiparoşilor şi 
răspunse: 

Bine, Marcus. Mi-ai scris de Sicilia, unde vor să se 
stabilească la bătrâneţe şi soţii Aulus... 

Vinicius o întrerupe cu bucurie: 

Da, draga mea, domeniile noastre, sunt apropiate. Este un 
țărm minunat, unde-i clima mai dulce, iar nopţile mai senine 
decât la Roma, parfumate şi luminoase... Acolo, viaţa şi 
fericirea sunt aproape unul şi acelaşi lucru. Începu să 
viseze: Acolo, vom uita de griji. Ne vom plimba printre 
măslini şi ne vom odihni la umbră. O, Ligia! Ce viaţă! O să 
ne iubim, o să privim împreună marea, cerul, o să cinstim 
împreună pe zeul scump, o să răspândim în jur binele şi 
dreptatea şi o să trăim în pace! 

Tăcură amândoi, gândindu-se la viitor. În cartierul locuit 
de populaţia truditoare, săracă, stăpânea somnul. Nici un 
zgomot nu tulbura liniştea. 

Ai să-mi dai voie să mă văd cu Pomponia? întrebă Ligia. 

Da, dragă. Îi vom invita în casa noastră sau vom merge noi 
la ei. Vrei să-l luăm cu noi şi pe Apostolul Petru? E 
împovărat de vârstă şi trudă. Pavel are să ne viziteze de 
asemenea, are să-l convertească pe Aulus Plautius şi, 


asemenea soldaţilor care înfiinţează colonii în ţările 
îndepărtate, vom înfiinţa şi noi o colonie a creştinilor. 

Ligia, luând mâna lui Vinicius, voi s-o sărute, însă el, 
şoptind, parcă temându-se să nu gonească fericirea, spuse: 

Nu, Ligia, nu! Eu sunt cel care mă închin ţie şi te ador. Dă- 
mi mâinile. 

Te iubesc. 

Iar el îşi lipi buzele de mâinile ei albe ca petalele de 
iasomie şi câteva clipe nu mai auziră decât bătaia propriilor 
lor inimi. În aer nu era nici cea mai mică adiere. Chiparoşii 
stăteau neclintiţi, de parcă şi-ar fi ţinut şi ei răsuflarea. 

Deodată, liniştea fu întreruptă de un tunet neaşteptat, 
adânc, venind parcă de sub pământ. Ligia tresări, înfiorată, 
dar Vinicius o linişti: 

Rag leii în vivarii128... 

Tăcură, ascultând. La primul răget, răspunse al doilea, 
apoi al treilea, al zecelea, din toate părţile, din toate 
cartierele. În oraş erau câteodată câteva mii de lei ţinuţi în 
diferite arene şi adesea, noaptea, îşi manifestau în felul 
acesta dorul lor după libertate. Aşa răgeau şi acum, de dor, 
răspunzându-şi unul altuia în liniştea nopţii. Răsuna oraşul 
de vuiet lung. Era ca o ameninţare sumbră. Ligia asculta 
aceste răgete, înfiorată de o ciudată teamă. 

Vinicius o îmbrăţişă, zicând: 

Nu te teme, draga mea. Se apropie jocurile şi vivariile sunt 
arhipline. Apoi plecară amândoi spre căsuţa lui Linus, 
însoţiţi de răgetul tot mai puternic al leilor. 

Capitolul XL.. 

Între timp, la Antium, Petronius repurta aproape zilnic noi 
victorii asupra curtenilor, care concurau cu ei în obţinerea 
favorurilor Cezarului. Influenţa lui Tigellinus scăzuse cu 
totul. La Roma, când trebuiau înlăturați unii oameni care 
puteau deveni periculoşi şi trebuiau jefuite avuturile lor, 
unde erau de pus la cale aranjamente politice, de organizat 
spectacole uimitoare prin lux şi prost gust şi, în sfârşit, când 
era vorba de satisfăcut poftele infame ale Cezarului, 


Tigellinus, viclean şi gata la orice, era indispensabil. Însă la 
Antium, printre palatele care se oglindeau în azurul mării, 
împăratul ducea o viaţă elenică. De dimineaţa până seara, 
se citeau versuri, se discuta despre frumuseţe şi 
perfecţiune, se extaziau în faţa unor fericite îmbinări de 
cuvinte, se făcea muzică, teatru, se ocupau în exclusivitate 
numai de ceea ce descoperise şi desăvârşise geniul grecesc. 
În aceste condiţii, Petronius, incomparabil mai cult decât 
Tigellinus şi decât alţi curteni, spiritual, elocvent, subtil, om 
de gust, câştiga preponderență. Cezarul căuta societatea 
lui, îi cerea părerea sau sfaturile când compunea el însuşi, îi 
arăta o prietenie mai vie decât oricând altă dată. Cei din jur 
aveau, impresia că Petronius a repurtat, în cele din urmă, o 
victorie definitivă, că prietenia dintre el şi împărat a intrat 
într-o fază statornică şi că va dura ani de zile. Chiar şi cei 
care înainte îl dispreţuiau pe elegantul epicureu, căutau 
acum să-i câştige bunăvoința. Mulţi se bucurau sincer că a 
căpătat întâietate un om care, deşi îi cunoştea pe toţi până- 
n adâncul inimii, privind cu un zâmbet sceptic linguşirile 
duşmanilor săi de ieri, nu era răzbunător şi nu-şi folosea 
puterea în dauna altora fie din lene, fie din distincţie. Au 
fost clipe când ar fi putut să-l împingă în braţele morţii 
chiar şi pe Tigellinus, el însă prefera să-şi bată joc de el, 
scoțând la iveală lipsa lui de educaţie şi obârşia lui de rând. 
Senatul de la Roma răsufla uşurat, căci de o lună şi 
jumătate nu se mai dăduse nici o condamnare la moarte. 
Adevărat, la Antium, ca şi în oraş, se povesteau tot felul de 
ciudăţenii despre rafinamentul la care ajunsese împăratul şi 
favoritul său, până şi-n desfrâu, însă toată lumea prefera să 
simtă deasupra sa un împărat rafinat decât unul 
transformat într-o bestie sub influenţa lui Tigellinus. Însuşi 
Tigellinus îşi pierduse capul şi şovăia, gândindu-se c-ar fi 
mai bine poate să se dea bătut, căci împăratul declarase de 
mai multe ori că în toată Roma şi în toată curtea exista doar 
două suflete capabile să se înţeleagă, doi adevăraţi eleni: el 
şi Petronius. 


Uimitoarea abilitate a lui Petronius îi întărise pe toţi în 
convingerea că influenţa lui va persista mai mult decât 
toate celelalte. Nu-şi puteau închipui cum ar reuşi 
împăratul să se descurce fără el, cu cine ar putea să discute 
despre poezie, muzică, curse şi în ai cui ochi s-ar uita ca să 
verifice dacă ceea ce compunea era într-adevăr perfect. 
Însă Petronius, nepăsător ca întotdeauna, părea că nu dă 
nici o importanţă poziţiei sale. Era, ca de obicei, încet în 
mişcări, leneş, spiritual şi sceptic. Adesea dădea impresia 
unui om care-i ironizează pe toţi, pe sine, pe Cezar şi lumea 
întreagă. Uneori, îndrăznea să-l critice pe faţă pe împărat 
şi, tocmai când cu toţii credeau că a mers prea departe, că- 
şi sapă singur groapa, atunci ştia să întoarcă brusc 
ascuţişul criticii în folosul lui, trezind admiraţia celor de faţă 
şi convingerea că nu există nici o situaţie din care să nu iasă 
triumfător. O dată, cam la o săptămână după întoarcerea lui 
Vinicius de la Roma, împăratul citi într-un cerc restrâns un 
fragment din Troiada sa. La sfârşit, după ce încetară 
ovaţiile, Petronius, întrebat printr-o privire, zise: 

Nedemne versuri, bune de aruncat pe foc. 

Celor de faţă li se opri inima de groază, căci Nero din 
copilărie nu mai auzise niciodată din gura nimănui o 
asemenea sentinţă. Numai faţa lui Tigellinus se lumină de 
bucurie. Vinicius în schimb păli, gândindu-se cu spaimă că 
Petronius, care nu se îmbăta niciodată, de data asta 
întrecuse măsura cu băutura. 

Nero, cu o voce mieroasă, în care vibra însă ameninţător 
amorul propriu profund rănit, întrebă: 

Ce găseşti rău în ele? 

Petronius se repezi: 

Nu-i crede! zise, arătând cu mâna la cei de faţă. Ei nu se 
pricep la nimic. Întrebi ce-i rău în versurile tale? Dacă vrei 
să ştii adevărul, atunci am să ţi-l spun: astea-s versuri bune 
pentru Vergiliu, bune pentru Ovidiu, bune chiar pentru 
Homer, dar nu pentru tine. Tu n-ai voie să scrii aşa. 
Incendiul pe care-l descrii nu arde suficient, focul tău nu 


frige destul de tare. Nu asculta linguşirile lui Lucan. Pe el 
pentru asemenea versuri l-aş declara geniu, dar nu pe tine. 
Şi ştii de ce? Pentru că eşti mai mare decât el. De la cel mai 
înzestrat de zei ca tine se cere mai mult. Dar ţi-e lene. 
Preferi să dormi după prânz decât să stai să lucrezi. Tu poţi 
crea o operă cum n-a cunoscut lumea până acum şi de 
aceea îţi spun în faţă: scrie alta mai bună! 

Vorbea parcă în bătaie de joc, mârâind uşor, însă ochii 
împăratului se înrourară de plăcere şi zise: 

Zeii mi-au dat puţin talent, dar în afară de asta mi-au 
dăruit ceva mai mult: un adevărat cunoscător şi un prieten, 
singurul care îndrăzneşte să-mi spună adevărul în faţă. 

Întinse mâna sa grasă, acoperită cu păr ruginiu, spre 
candelabrul de aur jefuit din Delfi, ca să ardă manuscrisul. 

Însă Petronius i-l luă mai înainte ca flacăra să fi ajuns la 
papirus. 

Nu, nu! zise el. Chiar aşa nedemne cum sunt ele aparţin 
omenirii. Lasă-mi-le! 

Permite-mi în cazul acesta să ţi le trimit într-o casetă 
făcută după o idee de-a mea, răspunse Nero, îmbrăţişându- 
l. 

După un moment de tăcere, urmă: 

Da. Ai dreptate. La mine, incendiul Troiei nu străluceşte 
destul, focul meu nu frige destul. Am crezut, totuşi, că dac- 
am să fiu egal cu Homer, are să fie de ajuns. Întotdeauna m- 
a reţinut o anumită timiditate şi subapreciere a propriilor 
mele forţe. Tu mi-ai deschis ochii. Dar ştii de ce-i aşa cum 
spui? Atunci când un sculptor vrea să întruchipeze un zeu, 
îşi caută un model, iar eu nu l-am avut. N-am văzut 
niciodată un oraş arzând şi de aceea în descrierea mea 
lipseşte nota de autenticitate. 

Iar eu îţi spun că trebuie să fii un mare artist ca să înţelegi 
asta. 

Nero căzu pe gânduri, dar după câteva clipe, spuse: 

Răspunde-mi, Petronius, la o întrebare: tu regreţi că a ars 
Troia? 


Dacă regret?... Pe soţul şchiop al Venerei, nicidecum! Şi 
am să-ţi spun de ce. Pentru că Troia n-ar fi ars, dacă 
Prometeu n-ar fi dăruit oamenilor focul şi dacă grecii n-ar fi 
declarat război lui Priam. Dacă n-ar fi existat foc, Eschil n- 
ar fi scris Prometeul său, iar fără război, Homer n-ar fi scris 
Iliada, iar eu prefer să existe Prometeu şi Iliada, decât să 
dăinuie un orăşel, după cât se pare destul de amărât şi 
murdar, în care acum ar sta cel mult un biet procurator 
dospit în propriu-i venin, care te-ar plictisi cu reclamaţiile 
lui în contra areopagului local. 

lată ce se cheamă o vorbă înţeleaptă, răspunse Cezarul. 
Pentru poezie şi artă poţi şi trebuie să sacrifici totul. Fericiţi 
aheenii care i-au oferit lui Homer temă pentru Iliada, şi 
fericit Priam care a văzut pieirea oraşului său. Dar eu? Eu 
n-am văzut un oraş în flăcări. 

Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt în cele din urmă de 
Tigellinus. 

Doar ţi-am spus, Cezare, porunceşte şi ard Antiumul. Sau 
ştii ce? Dacă-ţi pare rău de vilele şi palatele de aici, am să 
poruncesc să se pună foc navelor de la Ostia, sau mai bine 
am să-ţi construiesc pe o culme din munţii Albani un oraş de 
lemn, căruia să-i pui foc cu mâna ta. Vrei? 

Nero îi aruncă o privire plină de dispreţ. 

Şi eu contemplu cum ard nişte magazii de lemn? Te-ai 
prostit de tot, Tigellinus! Şi în plus văd că nu-mi prea 
apreciezi talentul şi Troiada mea, de vreme ce o altfel de 
jertfă ţi se pare prea mare pentru ea. 

Tigellinus nu se tulbură, iar Nero, ca şi cum ar fi vrut să 
schimbe vorba, adăugă după o clipă: 

Vine vara... Of, cum o fi puţind acum Roma aia!... Şi totuşi 
la jocurile de vară va trebui să ne întoarcem acolo. 

Atunci Tigellinus zise: 

Când vei da drumul curtenilor, Cezare, permite-mi să 
rămân o clipă cu tine... 

O oră mai târziu, Vinicius se întorcea cu Petronius de la 
vila împăratului. 


M-am temut pentru tine, zise el. Credeam că eşti beat şi 
nu-ţi dai seama că-ţi pregăteşti pieirea. Nu uita că te joci cu 
moartea. 

Asta-i arena mea, răspunse Petronius nepăsător, şi mă 
amuză sentimentul că aici sunt cel mai bun gladiator. Ai 
văzut cum s-a terminat? Influenţa mea s-a consolidat. Are 
să-mi trimită versurile lui într-o casetă, care (vrei să pui 
pariu?) are să fie extraordinar de scumpă şi de un 
extraordinar prost gust. Voi da dispoziţii medicului meu să 
ţină în ea purgativele. Am jucat la risc, să-l întărit pe 
Tigellinus. Văzând că jocul prinde, o să vrea negreşit să mă 
imite. Îmi închipui ce-o să iasă, când o să se decidă. O să 
arate ca un urs din Pirinei dansând pe sârmă. Am să râd ca 
Democrit129. Dac-aş fi vrut neapărat, aş fi reuşit cred să-l 
dau de-a dura pe Tigellinus şi să devin în locul lui prefectul 
pretorienilor. Atunci, l-aş fi avut în mână pe Ahenobarbus 
însuşi. Însă mi-e lene... Prefer, la urma urmei, viaţa pe care 
o duc şi chiar versurile împăratului. 

E-ntr-adevăr abilitate să transformi blamul în linguşire. 
Dar oare versurile sunt chiar atât de rele? Eu nu mă pricep. 
Nu-s mai rele decât altele. Lucan are într-un singur deget 
mai mult talent, dar nici Barbă-Arămie nu-i cu totul lipsit. În 

primul rând, nutreşte o mare dragoste pentru poezie şi 
muzică. Peste două zile, urmează să mergem la el, să 
ascultăm muzica imnului în cinstea Afroditei, pe care-l va 
termina azi sau mâine. Vom fi într-un cerc restrâns. Numai 
eu, tu, Tullius Senecion şi tânărul Nerva. Iar în privinţa 
versurilor, ceea ce ţi-am spus cândva, că le folosesc după 
banchet, aşa cum Vitellius foloseşte pana de flamingo, nu-i 
adevărat!... Uneori sunt expresive. Lamentaţiile Hecubei 
sunt emoţionante... Ea se plânge de chinurile naşterii şi 
Nero a găsit câteva expresii fericite, poate pentru că el 
însuşi naşte în chinuri fiecare vers... Uneori îmi pare rău de 
el. Pe Pollux! Ce îmbinare ciudată! Caligula era nebun de-a 
binelea, dar nu era un monstru ca ăsta. 


Cine poate să prevadă până unde va merge nebunia lui 
Ahenobarbus? zise Vinicius. 

Absolut nimeni. Se mai pot întâmpla de-acum înainte 
grozăvii, de care oamenii, amintindu-şi, se vor cutremura 
veacuri în şir. Dar tocmai asta-i interesant, chiar pasionant. 
Mă plictisesc adesea ca Jupiter Ammon în pustiu, cred însă 
că având un alt împărat m-aş fi plictisit şi mai tare. ludeul 
tău, Pavel, este elocvent, o recunosc. Dacă oameni ca el au 
să propovăduiască învăţătura asta nouă, atunci zeii noştri 
trebuie să se păzească. Cu timpul s-ar putea să ajungă în 
podul cu vechituri. E adevărat, că dacă, de exemplu, 
împăratul ar fi creştin, ne-am simţi cu toţii mai în siguranţă. 
Însă procurorul tău din Tars, dându-mi în cap cu 
argumentele lui, nu s-a gândit că pentru mine nesiguranța 
asta constituie punctul de atracţie al vieţii. Cine nu joacă 
zaruri nu-şi pierde avutul, totuşi oamenii joacă zaruri. 
Există în asta o anumită plăcere, o anumită uitare de sine. 
Am cunoscut fii de cavaleri şi senatori care au devenit de 
bună voie gladiatori. Tu spui că mă joc cu viaţa. Aşa este, şi 
o fac pentru că mă amuză, în schimb, virtuțile voastre 
creştine m-ar plictisi, ca lucrările lui Seneca, într-o singură 
zi. De aceea, elocvenţa lui Pavel s-a irosit în van. El ar trebui 
să înţeleagă că oameni ca mine n-au să adopte niciodată 
filosofia lui. Cu tine-i altceva! Cu firea ta ai putea, fie să 
urăşti până şi numele de creştin ca pe o molimă, fie să devii 
tu însuţi creştin. Eu pot recunoaşte că au dreptate, dar 
casc. Aşa-i, ne facem de cap, dansăm pe buza prăpastiei, 
ceva necunoscut ne aşteaptă în viitor, ceva se frânge sub 
picioarele noastre, ceva moare lângă noi! Dar de murit 
oricum vom muri. Deocamdată, n-avem chef să ne 
complicăm viaţa, slujind morţii mai înainte ca ea să vină să 
ne ia. Viaţa există pentru ea însăşi, nu pentru moarte. 

Îmi pare rău de tine, Petronius. 

Să nu-ţi pară mai rău decât mie. Înainte, nu te simţeai 
tocmai rău printre noi şi, luptând în Armenia, îţi era dor de 
Roma. 


Şi acum mi-e dor de Roma. 

Da! Pentru că te-ai îndrăgostit de o vestală creştină, care 
locuieşte în Transtiberim. Nici nu mă mir, nici nu te acuz. 
Mai mult mă mir că, în ciuda acestei filosofii, despre care 
spui că-i o mare a fericirii, şi în ciuda dragostei care în 
curând urmează să fie încununată, tristeţea nu-ţi părăseşte 
chipul. Pomponia Graecina e veşnic tristă, iar tu, de când ai 
devenit creştin, ai încetat să mai zâmbeşti. Nu încerca să 
mă convingi că-i o filosofie veselă! De la Roma te-ai întors şi 
mai trist. Dacă voi creştineşte vă iubiţi astfel atunci, pe 
pletele blonde şi inelate ale lui Bachus! n-am să vă ţin 
tovărăşie. 

Asta-i altceva, răspunse Vinicius. Eu îţi jur nu pe pletele lui 
Bachus, ci pe sufletul tatălui meu, că niciodată înainte n-am 
bănuit măcar că poate exista o fericire cum e cea pe care-o 
respir astăzi. Tânjesc însă, şi, ciudat, când sunt departe de 
Ligia, mi se pare că o ameninţă un pericol. Nu ştiu ce fel de 
pericol, nu-mi dau seama de unde ar putea veni, însă îl 
presimt aşa cum marinarul presimte furtuna. 

Peste două zile mă angajez să obţin pentru tine 
permisiunea să părăseşti Antiumul pentru cât timp vrei. 
Poppea e mai liniştită şi, după câte ştiu, nu te ameninţă 
nimic din partea ei nici pe tine, nici pe Ligia. 

Chiar astăzi m-a întrebat ce-am făcut la Roma, deşi 
plecarea mea a fost secretă. 

Poate că a poruncit să fii spionat. Acum însă trebuie să ţină 
seama şi ea de mine. 

Vinicius se opri şi zise: 

Pavel spune că uneori Dumnezeu te previne, însă nu 
îngăduie să crezi în povestiri, aşa că încerc să nu mă mai 
gândesc la presimţirea asta, dar nu reuşesc. Am să-ţi spun 
ce s-a întâmplat ca să-mi uşurez sufletul. Stăteam cu Ligia 
alături, într-o noapte senină ca asta, şi făceam planuri de 
viitor. Nu pot să-ţi spun cât eram de fericiţi şi de liniştiţi. Şi 
atunci, dintr-o dată, au început să ragă leii. La Roma ăsta-i 
un lucru obişnuit, totuşi din clipa aceea nu mai am linişte. 


Am avut impresia că-i o ameninţare, prevestirea unei 
nenorociri... Ştii că teama nu mă cuprinde cu una, cu două, 
dar atunci m-am înfiorat. A venit aşa de ciudat şi pe 
neaşteptate, încât şi acum îmi sună mereu în urechi 
răgetele leilor şi-s stăpânit de o continuă nelinişte. Am 
mereu impresia că Ligia are nevoie de apărare, că o 
ameninţă ceva îngrozitor... poate chiar leii aceia. Şi uite, 
aşa mă zbucium într-una. Obține pentru mine permisiunea 
să plec, căci altfel am să plec fără permisiune. Nu mai pot 
să stau aici. [i-o repet: nu mai pot! 

Petronius începu să râdă. 

Nu s-a ajuns încă până acolo, zise el, ca fii de consuli sau 
soțiile lor să fie daţi leilor în arene. Poate să vă aştepte orice 
altă moarte, dar asta nu. De altfel, cine ştie dacă erau lei, 
căci zimbrii germani rag cam la fel. În ce mă priveşte, îmi 
bat joc de prevestiri şi de soartă. Ieri, noaptea era caldă şi 
am văzut o ploaie de stele căzătoare. Altora nu le-ar fi 
plăcut o asemenea privelişte, dar eu m-am gândit: dacă 
printre ele se află şi a mea, măcar n-are să-mi lipsească 
compania!... 

Tăcu vreo câteva clipe, îngândurat, apoi zise: 

De altfel, dacă Christos al vostru a înviat, poate să vă 
apere şi pe voi doi de moarte. 

Poate, răspunse Vinicius, uitându-se la cerul spuzit de 
stele. 

Capitolul XL.I. 

Nero a cântat, acompaniindu-se singur, un imn în cinstea 
„Stăpânei Ciprului”, ale cărui versuri şi muzică le 
compusese el singur. În ziua aceea era în voce şi simţea că 
muzica lui îi captiva cu adevărat pe ascultători. Sentimentul 
acesta îi încălzea sufletul, dând forţă sunetelor pe care le 
scotea. Părea realmente inspirat. La sfârşit, păli de o emoție 
sinceră. Pentru prima dată în viaţă, nu voi să asculte laudele 
celor de faţă. Rămase câtva timp cu mâinile sprijinite pe liră 
şi cu capul plecat, după aceea se ridică brusc şi zise: 


Sunt obosit, am nevoie de aer. Între timp, acordaţi lirele. 
Îşi înfăşură gâtul cu o eşarfă de mătase. 

Voi veniţi cu mine, zise, adresându-se lui Petronius şi 
Vinicius, care stăteau într-un colţ al sălii. Tu, Vinicius, dă-mi 
braţul, că n-am putere, iar Petronius să-mi vorbească 
despre muzică. 

leşiră împreună pe terasa palatului pardosită cu alabastru 
şi presărată cu şofran. 

Aici poţi să respiri mai în voie, zise Nero. Sunt emoţionat, 
mi-e sufletul trist, deşi îmi dau seama că ceea ce v-am 
cântat vouă de probă, pot să prezint şi în public şi am să 
realizez un triumf cum n-a realizat încă nici un poet roman. 

Poţi să dai reprezentații aici, la Roma, şi în Achaia. Te-am 
admirat şi cu mintea, divinule! răspunse Petronius. 

Ştiu. Eşti prea leneş ca să faci măcar efortul să lauzi. Şi 
eşti sincer ca Tullius Senecion, dar tu te pricepi mai bine 
decât el. Spune-mi, ce crezi tu despre muzică? 

Când ascult o poezie, când privesc cvadriga pe care o 
conduci tu la circ, când contemplu o statuie, un templu sau 
un tablou, simt frumuseţea întreagă, iar entuziasmul 
cuprinde tot ceea ce operele respective pot să dea. Însă 
când ascult muzică, mai ales muzica ta, se deschid înaintea 
mea mereu alte frumuseți şi desfătări. Alerg după ele, le 
sorb, însă până să mă pătrundă, se arată altele noi, şi 
mereu aşa, ca valurile mării care vin din infinit. De aceea, îţi 
spun, muzica este ca marea. Stăm pe un mal şi privim în 
larg, dar e cu neputinţă să vedem celălalt mal. 

Ah, ce cunoscător profund eşti tu! spuse Nero. 

Câtăva vreme se plimbară în tăcere. Numai şofranul 
foşnea încetişor sub picioarele lor. 

Ai exprimat ideea mea, vorbi Nero în cele din urmă, şi de 
aceea spun: în toată Roma numai tu singur reuşeşti să mă 
înţelegi. Da! Şi eu cred acelaşi lucru despre muzică. În timp 
ce cânt, văd lucruri despre care nu ştiam că există. lată! 
Sunt Cezar roman şi lumea îmi aparţine. Pot orice. Totuşi 
muzica îmi dezvăluie împărăţii noi, munţi noi şi mări, şi 


plăceri noi, pe care nu le cunoşteam înainte. De cele mai 
multe ori, nici nu ştiu să le numesc şi nici să le înţeleg - le 
simt doar. Îi simt pe zei. Văd Olimpul. O adiere 
suprapământească suflă asupra mea. Văd ca prin ceaţă 
nişte coloşi imenşi, calmi, luminoşi ca răsăritul soarelui... 
Sferos nemărginitul cântă în jurul meu şi îţi spun (vocea lui 
Nero tremură de emoție)... eu, cezar şi zeu, mă simt atunci 
mărunt ca un fir de praf. Mă crezi? 

Da. Numai marii artişti pot să se simtă mici în faţa artei... 

Azi e noaptea sincerităţii, aşa că-mi deschid sufletul în faţa 
unui prieten şi-ţi spun mai mult. Crezi că sunt orb, ori că n- 
am minte? Crezi că nu ştiu că în Roma se scriu pe pereţi 
insulte la adresa mea, că sunt numit ucigaş de mamă şi de 
soţie... Că mă consideră un monstru şi un om crud pentru 
că Tigellinus a obţinut de la mine câteva condamnări la 
moarte împotriva duşmanilor mei... Da, dragule, mă 
consideră un monstru şi eu ştiu aşa... Atâta s-a spus că sunt 
crud, încât uneori mă întreb dacă nu cumva-i adevărat... Ei 
nu înţeleg că faptele omului pot fi uneori crude, fără ca 
omul însuşi să fie crud. Ah, nimeni n-are să creadă, şi poate 
nici tu, dragule, n-ai să crezi că în anumite momente, când 
mi-e sufletul legănat de muzică, mă simt bun ca un copil în 
leagăn. Îţi jur pe stelele care strălucesc deasupra noastră 
că-ţi spun adevărul: oamenii nu ştiu câtă bunătate e în 
sufletul meu şi ce comori descopăr eu însumi în el, când se 
deschide spre muzică. 

Petronius, care n-avea nici cea mai mică îndoială că Nero 
vorbeşte sincer în momentul acela şi că muzica într-adevăr 
poate scoate la lumină diferite înclinații mai nobile chiar ale 
unui suflet copleşit de egoism, desfrâu şi crime, spuse: 

Pe tine trebuie să te cunoască omul de aproape, aşa cum 
te cunosc eu. Roma n-a ştiut niciodată să te preţuiască. 

Împăratul se sprijini mai puternic de braţul lui Vinicius, ca 
şi cum l-ar fi apăsat povara nedreptăţii, şi răspunse: 

Tigellinus mi-a spus că prin senat se şopteşte că Diodor şi 
Terpnos ar cânta mai bine decât mine din liră. Nu mi se 


recunoaşte nici măcar atâta! Dar tu, care spui întotdeauna 
adevărul, spune-mi sincer: cântă ei mai bine decât mine, 
sau la fel de bine ca mine? 

Nicidecum. Tu ai acorduri mai dulci şi mai multă forţă. În 
tine se simte artistul, ei nu-s decât nişte meşteşugari 
pricepuţi. Da! Ascultând mai întâi muzica lor, poţi înţelege 
pe urmă mai bine ceea ce reprezinţi tu. 

Dacă-i aşa, atunci să trăiască. N-au să bănuiască niciodată 
ce serviciu le-ai făcut în clipa asta. De altfel, dacă i-aş fi 
condamnat, ar fi trebuit să angajez alţii în locul lor. 

Şi s-ar fi găsit proşti care să spună că din dragoste pentru 
muzică distrugi muzica în imperiu. Nu omori niciodată 
divine, arta de dragul artei. 

Ce mult te deosebeşti de Tigellinus, răspunse Nero. Dar, 
vezi, eu sunt artist în toate. Muzica deschide înaintea mea 
spaţii a căror existenţă n-o bănuiam, ţări pe care nu le 
stăpânesc, desfătări pe care nu le-am gustat. Nu pot să 
trăiesc o viaţă obişnuită. Muzica îmi dovedeşte că 
extraordinarul există, dar îl caut cu întreaga putere pe care 
zeii au pus-o în mâinile mele. Am deseori impresia că 
pentru a ajunge în lumile acelea olimpice, trebuie să faci 
ceea ce n-a făcut nici un om până acum, să depăşeşti 
omenirea şi în bine şi în rău. Ştiu, oamenii bănuiesc că am 
început să înnebunesc. Dar eu nu înnebunesc, ci caut! lar 
dacă înnebunesc se întâmplă din plictiseală şi disperare că 
nu pot găsi. Eu caut - mă înţelegi? Vreau să fiu mai mare 
decât omul, căci numai astfel am să pot fi cel mai mare 
artist al vremurilor toate. 

Coborând vocea, aşa ca Vinicius să nu-l mai poată auzi, şi 
lipindu-şi buzele de urechea lui Petronius, continuă: 

Ştii că în primul rând pentru asta mi-am condamnat la 
moarte mama şi soţia? La porţile lumii necunoscute am vrut 
să aduc cea mai mare jertfă pe care o poate aduce un om. 
Am crezut că după aceea o să se întâmple un miracol şi că 
au să se deschidă înaintea mea porţile lumii necunoscute. 
Putea să fie ceva îngrozitor, depăşind închipuirea 


omenească, numai să fie extraordinar, sublim... Dar jertfa 
mea nu i-a mulţumit pe zei. Pentru deschiderea porţii spre 
necunoscut e nevoie poate de jertfe mai mari. Fie să se 
întâmple cum spun prevestirile. 

Ce intenţionezi să faci? 

Ai să vezi. Ai să vezi mai repede decât te aştepţi. 
Deocamdată, află că există cei doi Neroni: unul aşa cum îl 
ştiu oamenii, şi un altul, artistul, pe care-l ştii numai tu, şi 
care, dacă omoară ca Moartea, sau înnebuneşte ca Bachus, 
o face tocmai pentru că îl sufocă platitudinea şi meschinăria 
vieţii obişnuite şi vrea să le nimicească, chiar de-ar fi să 
folosească focul sau sabia... O, câtă platitudine va fi în 
lumea asta când eu nu voi mai fi... Nimeni nu bănuieşte 
încă, nici măcar tu, dragule, ce artist sunt eu. De aceea 
sufăr şi-ţi spun sincer: sufletul meu e uneori trist ca 
chiparoşii aceia negri din faţa noastră. E greu pentru un om 
să poarte pe aceeaşi umeri povara celei mai mari împărăţii 
şi celui mai mare talent... 

Te compătimesc, Cezar, din tot sufletul şi împreună cu 
mine pământul şi marea, fără să-l mai socotim pe Vinicius, 
care te adoră din tot sufletul. 

Şi el mi-a fost întotdeauna drag, zise Nero, deşi slujeşte lui 
Marte şi nu Muzelor. 

El slujeşte în primul rând Afroditei, răspunse Petronius. 

Şi brusc hotărî ca dintr-o singură lovitură să rezolve 
necazul nepotului său şi în acelaşi timp să înlăture orice 
primejdii care l-ar putea pândi: 

E îndrăgostit ca Troilus de Cresida, zise el. Permite-i 
stăpâne, să plece la Roma, căci se usucă pe picioare. Ştii 
oare că ostateca aceea ligiană, pe care i-ai dăruit-o, a fost 
găsită şi Vinicius, plecând la Antium, a lăsat-o în grija unui 
oarecare Linus? Nu ţi-am pomenit de asta, căci tocmai 
compuneai imnul, ceea ce era mai important decât orice. 
Vinicius a vrut să-şi facă din ea amantă, dar ea s-a dovedit 
virtuoasă ca Lucreția, iar el s-a îndrăgostit de virtutea ei şi 
acum doreşte s-o ia de soţie. E fiică de rege, aşa că nu-i nici 


o nepotrivire. El, ca un adevărat ostaş, oftează, se 
perpeleşte, geme, însă aşteaptă permisiunea imperatorului 
său. 

Imperatorul nu alege soțiile ostaşilor. La ce-i trebuie 
permisiunea mea? 

Ţi-am spus stăpâne că te adoră. 

Cu atât mai mult poate fi sigur de permisiunea mea. E o 
fată frumoasă, dar prea strâmtă în şolduri. Augusta Poppea 
mi s-a plâns de ea că ne-a deocheat copilul în grădinile din 
Palatin... 

Iar eu i-am spus lui Tigellinus că zeii nu pot fi deocheaţi. Îţi 
aminteşti, divinule, cum s-a tulburat atunci şi cum tu singur 
ai strigat: „Habet!” 

Îmi amintesc. Zicând acestea, se întoarse spre Vinicius: O 
iubeşti oare aşa cum spune Petronius? 

O iubesc, Cezar! răspunse Vinicius. 

Atunci îţi poruncesc ca mâine în primul ceas al zilei să 
pleci la Roma, s-o iei de soţie şi să nu mite arâţi fără inelul 
de mire în deget. 

Îţi mulţumesc, Cezar, din tot sufletul. 

O, ce plăcut e să-i fericeşti pe oameni, zise împăratul. Aş 
vrea să nu fac nimic altceva toată viaţa. 

Mai fă-ne o favoare, divinule, zise Petronius. Declară în 
faţa Augustei că din voinţa ta se întâmpla asta. Vinicius n-ar 
îndrăzni niciodată să ia de nevastă o femeie faţă de care 
Augusta nutreşte aversiune, dar tu, doamne, cu un singur 
cuvânt ai să risipeşti prejudecățile ei, anunțând că tu însuţi 
ai poruncit astfel. 

Bine, spuse împăratul, ţie şi lui Vinicius n-aş putea să vă 
refuz nimic. Se întoarse în vilă, iar ei îl urmară, fericiţi că 
reuşiseră. Vinicius trebui să facă eforturi ca să nu-l 
îmbrăţişeze pe Petronius. Acum toate pericolele şi obstacole 
i se păreau înlăturate. 

În atrium-ul vilei, tânărul Nerva şi Tullius Senecion se 
întreţineau cu Augusta, iar 'Terpnos şi Diodor acordau lirele. 
Nero intră, se aşeză pe un scaun încrustat cu baga şi, după 


ce şopti ceva la urechea unui paj grec din suita sa 
personală, rămase în aşteptare. 

Pajul se întoarse repede cu o casetă de aur. Neroo 
deschise şi, după ce alese un colier cu pietre de opal, spuse: 

lată bijuteriile demne de seara aceasta. 

Parcă se oglindeşte aurora în ele, spuse Poppea, convinsă 
că ei îi era destinat colierul. 

Timp de câteva momente, împăratul contemplă, ridicându- 
le în lumină, pietrele roze, pe urmă spuse: 

Vinicius, să dăruieşti acest colier din partea mea tinerei 
prințese ligiene, pe care-ţi poruncesc s-o iei de soţie. 

Privirea uimită şi mânioasă a Poppeii trecu ca un fulger de 
la împărat la Vinicius şi se opri apoi asupra lui Petronius. 

Acesta însă, aplecat cu nepăsare pe speteaza scaunului, îşi 
plimba mâna pe lemnul arcuit al lirei, de parcă ar fi vrut să-i 
memoreze amănunţit forma. 

Vinicius mulţumi pentru dar şi, apropiindu-se de Petronius, 
spuse: 

Cum să te răsplătesc pentru ceea ce ai făcut azi pentru 
mine? 

Jertfeşte Euterpei130 o pereche de lebede, răspunse 
Petronius, laudă cântecele împăratului şi bate-ţi joc de 
presimţiri. Sper că de acum, răcnetul leilor nu va mai 
tulbura nici somnul tău, nici al crinului tău ligian. 

Nu, spuse Vinicius, acum sunt pe deplin liniştit. 

Fie ca Fortuna să vă favorizeze. Acum însă fii atent, fiindcă 
împăratul a luat din nou lira. Opreşte-ţi respiraţia, ascultă şi 
varsă lacrimi. 

Într-adevăr, împăratul luă lira şi-şi ridică ochii spre cer. În 
sală, murmurul discuţiilor se stinse. Oamenii stăteau 
nemişcaţi, ca împietriţi. 'Terpnos şi Diodor, care urmau să-l 
acompanieze pe împărat, pândeau cu ochii ţintă la buzele 
lui, în aşteptarea primelor tonuri ale cântecului. 

Deodată, în vestibul, s-auzi mişcare şi zgomot. După o 
clipă, de după draperie apăru mai întâi libertul împăratului, 
Faon, şi imediat în urma lui, consulul Lecanius. 


Nero încruntă sprâncenele. 

Iertare, divine imperatoare, zise Faon, gâfâind. Arde 
Roma! Cea mai mare parte a oraşului e în flăcări!... 

La vestea aceasta toţi săriră de la locurile lor. Nero lăsă 
lira şi zise: 

O, zei!... Voi vedea un oraş în flăcări şi voi termina Troiada. 
După aceea, se adresă consulului: 

Dacă pornesc imediat, mai apuc să văd incendiul? 

Cezar! răspunse consulul, palid ca peretele. Oraşul e-o 
mare de flăcări. Fumul sufocă populaţia. Oamenii leşină sau 
se aruncă în flăcări, înnebuniţi... Piere Roma, stăpâne! 

Se lăsă o clipă de tăcere, pe care o sfâşie ţipătul lui 
Vinicius: 

Vae misero mihi! 

Aruncându-şi toga, numai în tunică, tânărul ieşi în goană 
din palat. Nero ridică mâinile spre cer şi strigă: 

Vai ţie, sfânt oraş al lui Priam! 

Capitolul XLII. 

Vinicius abia avu timp să poruncească câtorva sclavi să-l 
urmeze. Se aruncă pe străzile pustii ale Antiumului, spre 
Laurentum. Înnebunit de vestea îngrozitoare, în unele 
momente nu-şi dădea seama precis ce se petrece cu el. 
Avea senzaţia curioasă că pe acelaşi cal, cocoţată în 
spinarea lui, stă Nemesis131 şi-i strigă în ureche: „Arde 
Roma”, biciuindu-l şi biciuindu-i calul. Lipindu-şi obrazul de 
gâtul calului, gonea orbeşte, numai în tunică, fără să 
privească înainte şi fără să ţină seama de obstacolele de 
care se putea zdrobi. În tăcerea nopţii înstelate, călăreţul şi 
calul, scăldaţi în strălucirea lunii, păreau două fantome. 
Armăsarul de Idumneea, cu capul întins înainte şi urechile 
culcate spre spate, zbura ca o săgeată printre chiparoşii 
nemişcaţi şi vilele albe de pe marginile drumului. Tropotul 
copitelor pe plăcile de piatră trezea câinii, care însoțeau cu 
lătratul lor arătarea ciudată, iar pe urmă, neliniştiţi de 
apariţia ei neaşteptată, începeau să urle cu boturile la lună. 
Sclavii care veneau după Vinicius, având cai mai slabi 


rămaseră curând în urmă. El, după ce trecu ca vântul prin 
Laurentumul cufundat în somn, coti spre Ardea, unde, ca şi 
în Aricia, Bovillae şi Ustrinum, de când venise la Antium, 
avea cai de schimb ca să poată parcurge în cel mai scurt 
timp distanţa ce-l despărţea de Roma. Ţinând minte acest 
lucru, gonea fără milă, storcind din cal ultimele picături de 
energie. 

Dincolo de Ardea, cerul i se arăta în partea de nord-vest, 
învăluit într-o lumină roşiatică. Puteau fi zorile, căci ora era 
târzie, şi-n iulie ziua venea devreme. Vinicius însă nu-şi putu 
reţine un țipăt disperat de furie, căci i se păru că e lumina 
incendiului. Îşi aminti de cuvintele lui Lecanius: „Tot oraşul 
e o mare de flăcări” şi o clipă simţi nebunia înceţoşându-i 
mintea, fiindcă nu mai spera s-o poată salva pe Ligia sau 
măcar să ajungă acolo înainte ca oraşul să se fi transformat 
într-un morman de cenuşă. Gândurile, mai vijelioase acum 
chiar decât goana calului, zburau înaintea lui ca un stol de 
păsări negre ale disperării şi groazei. Nu ştia în care parte 
a oraşului a izbucnit focul. Presupunea însă că în 
Transtiberim, cartier înghesuit, plin cu depozite şi prăvălii 
construite din scânduri, care uşor putea să cadă primul 
pradă flăcărilor. La Roma, incendiile erau frecvente. În 
timpul lor se întâmplau tot atât de frecvent violenţe şi jafuri, 
mai ales în cartierele locuite de populaţia săracă şi pe 
jumătate barbară. Orice era posibil într-un cartier ca 
Transtiberimul, unde viermuia drojdia societăţii, adunată 
din toate părţile lumii. Vinicius se gândi la Ursus şi la 
puterea lui supraomenească, dar un titan să fi fost, ce putea 
face împotriva forţei distrugătoare a focului? 

Teama de o răscoală a sclavilor era un alt coşmar, care de 
ani în şir tulbura liniştea Romei. Se spunea că sute de mii 
de oameni visează la vremurile lui Spartacus şi aşteaptă 
numai un moment potrivit ca să pună mâna pe arme 
împotriva asupritorilor. lată că momentul sosise! Poate că 
acolo în oraş, printre flăcări a şi început măcelul. Poate 
înşişi pretorienii s-au năpustit asupra oraşului şi ucid din 


porunca împăratului. Îngrozit, Vinicius îşi aminti de 
discuţiile despre incendii şi oraşe care, de la o vreme, 
reveneau ca un ciudat refren la curtea împăratului. Îşi 
aminti de regretul lui Nero că trebuie să descrie un oraş în 
flăcări, fără să fi văzut niciodată un incendiu adevărat, îşi 
aminti de răspunsul, dispreţuitor dat de împărat lui 
Tigellinus când acesta se oferise să dea foc Antiumului sau 
unui oraş artificial din scânduri şi, în sfârşit, îşi aminti cât se 
plângea de Roma şi de străduţele împuţite din Subura. Da! 
Împăratul a poruncit să se pună foc oraşului! Numai el 
singur putea să îndrăznească aşa ceva, şi numai Tigellinus 
putea să ducă la îndeplinire o asemenea poruncă. lar dacă 
Roma arde din ordinul împăratului, atunci cine poate 
garanta că populaţia n-are să fie omorâtă din ordinul 
aceluiaşi? Monstrul era capabil şi de o asemenea faptă. Deci 
- incendiul, răscoala sclavilor şi măcel! Haos, dezlănţuirea 
tuturor forţelor răului şi ale crimei, şi Ligia acolo! Gemetele 
lui Vinicius se amestecau cu gemetele calului, care, 
alergând pe un drum în pantă, urcând mereu spre Aricia, 
era la capătul puterilor. Cine are s-o scoată din oraşul în 
flăcări? Cine poate s-o salveze? Vinicius se aplecă înainte, 
ţinându-se de coama calului, gata, în disperarea lui, să-şi 
înfigă dinţii în grumajii animalului. În clipa aceea, un 
călăreț, alergând cu iuţeala vântului, însă de la Roma spre 
Antium, strigă, trecând pe lângă el: „Roma piere!” şi goni 
mai departe. La urechile lui Vinicius mai ajunse încă un 
cuvânt: „Zeii...” restul frazei fiind înăbuşit de tropotul 
copitelor. Cuvântul acela îl făcu să-şi revină. Zeii! Vinicius 
înălţă brusc fruntea şi, ridicând braţele spre cerul spuzit de 
stele, începu să se roage: „Nu vă chem pe voi, ale căror 
temple ard, ci pe Tine!... Ai suferit Tu însuţi şi numai Tu 
cunoşti mila! Numai Tu ai înţeles durerea omenească! Tu ai 
venit pe lume ca să-i înveţi pe oameni ce-i îndurarea, dă 
acum dovadă de îndurare. Dacă eşti aşa cum spun Petru şi 
Pavel, atunci salvează-mi-o pe Ligia. la-o acum pe braţele 
tale şi scoate-o din flăcări, Tu poţi asta! Redă-mi-o şi eu îţi 


dau în schimb sângele meu! Dacă nu vrei s-o faci pentru 
mine, fă-o pentru ea. Ea le iubeşte şi are încredere în Tine. 
Promiţi viaţă şi fericire dincolo de moarte, dar fericirea 
dincolo de moarte mai poate să aştepte. Ea încă nu vrea să 
moară. Las-o să trăiască. la-o pe braţe şi scoate-o din Roma. 
Tu poţi, numai să vrei”. 

Se întrerupse, simțind că dacă ar continua, rugăciunea s- 
ar putea transforma în ameninţare. Îl înspăimântă gândul 
că ar putea să-l supere pe Zeu, în momentul când are mai 
mult ca oricând nevoie de mărinimia şi generozitatea lui. 
Când zidurile albe ale Ariciei, care se afla la jumătatea 
drumului dintre Antium şi Roma, se iviră în faţa lui, 
strălucind în lumina lunii, începu să-şi biciuiască şi mai zorit 
calul. Trecu în galop pe lângă templul lui Mercur, înălţat 
într-o pădure din faţa oraşului. Se aflase şi aici de 
nenorocire. În faţa templului era o forfotă neobişnuită. Din 
goana calului, Vinicius zări pe scări şi printre coloane 
puzderie de oameni cu torţe, căutând ocrotire. Drumul nu 
mai era pustiu. Grupuri tot mai numeroase se îndreptau 
spre păduricea lui Mercur pe cărările din marginea 
drumului. Din loc în loc, era şi drumul înţesat de grupuri, 
care se dădeau în grabă la o parte din calea călăreţului în 
goană. Din oraş venea zvon învălmăşit de voci. Vinicius 
înainta ca vântul şi răsturnă câţiva oameni pe drum. În jur 
răsunau strigăte: „Arde Roma! Oraşul e în flăcări! Zei, 
salvaţi Roma!” 

Calul se poticni, smucit de o mână puternică, şi se lăsă pe 
picioarele dinapoi în faţa hanului în care Vinicius ţinea cal 
de schimb. Sclavii lui parca-ar fi fost preveniţi, aşteptau 
sosirea stăpânului în faţa hanului, şi la porunca lui se 
repeziră să-i aducă alt cal. Vinicius văzu un detaşament de 
zece pretorieni călări, care probabil mergeau să ducă 
vestea la Antium. Se apropie repede de ei, întrebându-i: 

Ce cartier e în flăcări? 

Cine eşti? întrebă comandantul grupei. 

Vinicius, tribun militar şi curtean! Răspunde! 


Incendiul a izbucnit în prăvăliile de lângă Circul Mare. 
Când am primit ordinul să plecăm, centrul oraşului era în 
flăcări. 

Dar Transtiberim? 

Focul n-a ajuns acolo, însă cuprinde mereu alte cartiere şi 
nimic nu-l poate opri. Oamenii pier de dogoare şi de fum. Şi 
nu există salvare. 

În clipa aceea, i se aduse lui Vinicius un alt cal. Tânărul 
tribun încălecă şi goni mai departe. 

Se îndrepta acum spre Albanum, lăsând în dreapta 
Albalonga şi minunatul ei lac. Drumul de la Aricia urca spre 
culmea unui deal care închidea orizontul, iar Albanum se 
afla de cealaltă parte. Vinicius ştia că, o dată ajuns pe 
culme, o să zărească nu numai Bovillae şi Ustrinum, în care 
îl aşteptau alţi cai, ci şi Roma, căci de la Albanum încolo se 
întindea, de ambele părţi ale căii Appia, şesul neted al 
Campariei, peste care treceau spre oraş doar arcadele 
apeductelor şi nimic nu împiedica vederea. 

De pe culme, am să văd flăcările, îşi zise. Şi începu să-şi 
biciuiască iarăşi calul. 

Înainte de a ajunge pe culmea dealului, simţi pe faţă 
adierea vântului, care-i aduse în nări mirosul de fum. 

O zare aurie tivea conturul dealului. „Lumina flăcărilor”, 
gândi Vinicius. 

Noaptea pălise. Albeau zorile şi nu puteai şti dacă lumina 
arămie ce răsărea pe după spinările dealurilor din jur 
venea de la incendiu sau de la auroră. Vinicius ajunse pe 
culme şi atunci o privelişte îngrozitoare i se înfăţişă înaintea 
ochilor. 

Toată valea era înecată în fum, parcă un nor uriaş s-ar fi 
lăsat chiar la suprafaţa pământului, acoperind oraşele, 
apeductele, vilele, copacii. Iar dincolo de această întindere 
cenuşie, înspăimântătoare, ardea oraşul de pe coline. 

Incendiul însă nu avea forma unei jerbe ca atunci când 
arde o sigură clădire, fie ea oricât de mare. Era ca o pânză 
de foc, lungă şi întinsă. 


Deasupra acestei pânze de foc stăruia un val de fum, când 
negru, când roz, când sângeriu, compact, umflat, 
încolăcindu-se ca un şarpe care se strânge şi destinde într- 
una, înaintând. Norul acela imens de fum uneori înghiţea 
flăcările care pe urmă izbucneau cu mai multă forţă. Şi 
focul şi fumul se întindeau de la un capăt la altul al 
orizontului, închizându-l. Munţii Sabini nu se mai vedeau. 

În prima clipă, lui Vinicius i se păru că nu arde numai 
oraşul, ci lumea întreagă şi că nici o fiinţă vie nu se poate 
salva din oceanul acela de fum şi foc. 

Vântul sufla tot mai puternic dinspre incendiu, aducând 
miros de ars şi funingine. Se făcuse ziuă de-a binelea şi 
soarele lumina piscurile din jurul lacului Albano. Razele 
palide ale dimineţii erau ruginii, bolnave din cauza 
funinginii. Vinicius, coborând spre Albanun, pătrunse într- 
un fum tot mai des, tot mai greu de străpuns cu privirea. 
Oraşul era complet înecat în fum. Populaţia neliniştită ieşise 
în stradă. Te speriai la gândul ce-o fi la Roma, dacă şi aici, 
de pe acum, era greu să respiri. 

Disperarea îl cuprinse din nou pe Vinicius. Groaza îl 
înnebunea. „E imposibil - se gândea el - ca întreg oraşul să 
se fi aprins dintr-o dată. Vântul suflă de la nord şi aduce 
fumul numai încoace. În partea cealaltă nu-i fum. Fluviul 
desparte Transtiberimul de oraş. Poate că a scăpat cu totul, 
în orice caz a fost timp suficient ca Ursus cu Ligia să iasă 
prin poarta Janicula şi să scape de pericol. E imposibil ca 
oraşul care stăpâneşte lumea întreagă să fie şters de pe 
suprafaţa pământului împreună cu locuitorii săi. Chiar şi în 
oraşele cucerite, unde măcelul se alătură focului, 
distrugând împreună, întotdeauna mai rămâne în viaţă un 
anumit număr de oameni. De ce să piară neapărat Ligia? 
Doar asupra ei veghează însuşi Dumnezeu, care a învins el 
însuşi moartea!” Gândind astfel, începu din nou să se roage 
şi, după obiceiul cu care se învățase de demult, să jure, 
promițând lui Christos daruri şi jertfe. După ce străbătu 
Albanum, a cărui populaţie se afla aproape toată pe 


acoperişuri şi în pomi, ca să privească la Roma, se mai 
linişti, redobândindu-şi sângele rece. Îşi spuse că pe Ligia o 
ocrotesc nu numai Ursus şi Linus, ci şi Apostolul Petru. 
Gândul acesta îi dădu curaj. Petru fusese întotdeauna 
pentru el o fiinţă neînţeleasă, aproape supranaturală. De 
când îl ascultase în Ostrianum, îi rămăsese impresia ciudată 
de care pomenise în scrisoarea trimisă Ligiei la începutul 
şederii sale în Antium: că fiecare cuvânt al acestui bătrân 
este adevărat, sau trebuie să devină adevărat. Cunoştinţa 
mai strânsă pe care o legase cu Apostolul în timpul bolii 
transformase impresia aceea într-o convingere 
nestrămutată. De vreme ce Petru binecuvântase iubirea lui 
şi i-o promisese pe Ligia, ea nu putea să piară în flăcări. 
Oraşul n-are decât să ardă, însă nici o scânteie nu va cădea 
pe veşmintele ei. Noaptea nedormită, galopul nebunesc, 
emoţiile îi provocară o ciudată exaltare. Totul i se părea 
posibil: Petru face semnul crucii asupra flăcărilor, le despică 
printr-un cuvânt şi ei trec neatinşi pe aleea de foc. Petru 
cunoştea viitorul, aşadar, cu siguranţă prevăzuse 
catastrofa. În cazul acesta, cum ar fi putut să nu-i prevină 
pe creştini şi să nu-i scoată din oraş? Cum ar fi putut lipsi 
dintre ei Ligia, pe care-o iubea ca pe propriul său copil? 
Speranţa puse stăpânire pe inima lui Vinicius. „Dacă ei fug 
din oraş - îşi spuse - s-ar putea să-i găsesc în Bovillae sau 
să-i întâlnesc pe drum. S-ar putea ca în orice clipă faţa 
iubită să apară din fumul care acoperă tot mai compact 
Campania”. 

Speranţa asta i se păru cu atât mai întemeiată, cu cât pe 
drum întâlnea din ce în ce mai mulţi oameni care, părăsind 
oraşul, se îndreptau spre munţii Albani pentru ca, salvându- 
se de foc, să scape şi de fum. Încă înainte să fi ajuns la 
Ustrinum, trebui să-şi domolească mersul din cauza 
înghesuielii. Alături de oamenii porniţi pe jos, cu boccele în 
spate, întâlni cai şi asini încărcaţi cu poveri, care pline de 
lucruri, lectici în care sclavii îi duceau pe locuitorii mai 
bogaţi ai oraşului. Ustrinum era ticsit de refugiaţi din Roma 


şi era greu de trecut pe-acolo. În piaţă, printre coloanele 
templelor, şi pe străzi se îngrămădeau sute şi mii de 
oameni. Pe alocurea, se instalau corturi, sub care aveau să- 
şi găsească adăpost familii întregi. Alţii stăteau sub cerul 
liber, strigând, chemându-i pe zei, blestemându-şi soarta. În 
spaima generală era greu să afli ceva desluşit. Oamenii pe 
care îi întrebase Vinicius, fie că nu răspundeau de loc, fie că 
îl priveau înnebuniţi de groază, strigând că piere oraşul şi 
lumea întreagă. Dinspre Roma veneau mereu noi grupuri 
de bărbaţi, femei şi copii, care înteţeau tulburarea şi 
lamentările. Unii, rătăcindu-se de ai lor în îmbulzeală, îi 
căutau disperaţi pe cei pierduţi. Alţii se încăierau pentru un 
adăpost. Grupuri de păstori din Campania, pe jumătate 
sălbatici, veniseră în orăşel să afle noutăţi sau să fure câte 
ceva, lucru înlesnit de înghesuială. Pe alocurea, cete de 
sclavi sau de gladiatori începuseră să jefuiască casele şi 
vitele din oraş, luându-se la harţă cu soldaţii care săreau în 
apărarea locuitorilor. 

Senatorul lunius, pe care Vinicius îl găsi lângă han, 
înconjurat de un grup de sclavi batavi, fu primul care îi 
dădu date mai amănunțite despre incendiu. Focul izbucnise 
într-adevăr lângă Circul Mare, în locul unde se învecinează 
cu Palatinul şi cu dealul Caelius, s-a întins însă cu o iuţeală 
de neînțeles, cuprinzând tot centrul oraşului. Din timpurile 
lui Brennus, nu mai suferise oraşul niciodată o catastrofă 
asemănătoare. 

Circul a ars cu totul, spuse lunius, şi toate prăvăliile şi 
casele din jurul lui. Focul, înconjurând Palatinul, a ajuns în 
Carinae... 

lunius care avea în Carinae o casă splendidă, plină de 
opere de artă pe care le iubea, luă un pumn de praf şi, 
presărându-şi-l în cap, începu să geamă. Vinicius îl scutură 
de umeri. 

Şi casa mea e în Carinae, zise el, dar dacă piere totul, să 
piară şi ea. Îşi aminti că Ligia, urmându-i sfatul, ar fi putut 
să se mute în casa lui Aulus. Întrebă: 


Dar Vicus Patricius? 

În flăcări, răspunse Iunius. 

Dar Transtiberim? 

Iunius îl privi, mirat. 

Ce-mi pasă de Transtiberim? zise, ducându-şi palmele la 
tâmple. 

Mie îmi pasă de el mai mult decât Roma întreagă, strigă 
nervos Vinicius. 

Acolo cred că poţi să ajungi prin Via Portuenis, căci pe 
lângă Aventin ai să te sufoci de dogoare... Transtiberim?... 
Nu ştiu. Cred, că focul încă n-a ajuns acolo, dar că nu 
ajunge în clipa asta numai zeii pot să ştie... 

Iunius şovăi o clipă, apoi zise cu vocea coborâtă: 

Ştiu că n-ai să mă trădezi. Îţi spun că ăsta nu-i un incendiu 
obişnuit. N-au dat voie să salveze Circul... Am auzit chiar 
eu... Când au început să ardă casele din jur, mii de voci 
strigau: „Moarte celor care vor voi să stingă focul!” Nişte 
oameni aleargă prin oraş şi aruncă prin case torţe 
aprinse... Poporul e revoltat. Strigă că oraşul a fost 
incendiat din ordin. Nu-ţi spun nimic mai mult. Vai de oraş, 
vai nouă tuturor şi mie! Ce se petrece acolo limba 
omenească nu poate exprima. Oamenii pier în foc sau se 
omoară unii pe alţii în înghesuială... Asta-i sfârşitul 
Romei!... Şi începu din nou să geamă: Vai, vai oraşului şi 
nouă! 

Vinicius încălecă şi o porni înainte pe calea Appia. 

Acum însă avansa încet, prin râul de oameni care se 
scurgea dinspre oraş. Roma se vedea în faţa lui Vinicius, ca 
în palmă, cuprinsă toată de flăcări... Ajungea până la el 
dogoarea incendiului. 'Ţipetele şi vaietele oamenilor nu 
puteau acoperi şuieratul şi trosnetul flăcărilor. 

Capitolul XLIII. 

Pe măsură ce Vinicius se apropia de ziduri, se dovedi că 
era mai uşor să ajungă până la Roma, decât să pătrundă 
spre centrul oraşului. Prin Via Appia era greu să străbaţi, 
din cauza înghesuieli. Casele, terenurile virane, cimitirele, 


grădinile şi templele aflate de ambele părţi ale şoselei se 
transformaseră în bivuacuri. La templul lui Marte, care se 
afla lângă Porta Appia, mulţimea smulsese uşile, căutând un 
adăpost. În cimitire, cavourile mai mari deveniseră obiect 
de dispută, oamenii se încăierau pentru ele, ajungând până 
la vărsare de sânge. Ustrinum, cu dezordinea ce-l stăpânea, 
nu dădea decât o vagă imagine a ceea ce se petrecea lingă 
zidurile oraşului. Dispăruse orice respect pentru lege, 
fuseseră uitate legăturile de rudenie sau deosebirile de 
stare socială. Puteau fi văzuţi sclavi ciomăgindu-i pe 
cetăţenii romani. Gladiatori beţi, uniţi în cete, alergau 
ţipând sălbatic prin pieţe, pe la răspântii, risipind oamenii, 
maltratând şi jefuind. Mulţimi de barbari aduşi pentru 
vânzare fugiseră din barăcile unde erau închişi. Pieirea 
oraşului însemna pentru ei sfârşitul sclaviei şi ceasul 
răzbunării. În timp ce populaţia stabilă, care-şi pierduse în 
foc avutul, ridica mâinile spre zei, cerând disperată ajutor, 
aceştia cu urlete de bucurie atacau grupurile de oameni, 
smulgându-le veşmintele de pe umeri, răpind femeile. Li se 
alăturară sclavii care slujeau mai mult pe la Roma, 
vagabonzii care nu aveau nimic pe ei în afară deo 
cingătoare de stofă peste coapse, fiinţe îngrozitoare de prin 
mahalale, care ziua nu se arătau pe străzi şi a căror 
existenţă în Roma era greu de bănuit. Mulțimea aceasta 
alcătuită din asiatici şi africani, greci, traci, germani şi 
britani, urlând în toate limbile pământului, sălbatică, 
dezlănţuită, îşi făcea de cap, crezând că a sosit clipa în care 
poate să se răzbune pentru toţi anii de chin şi de mizerie. În 
furnicarul acesta învălmăşit, în lumina zilei şi a focului, 
sclipeau căştile pretorienilor, care în multe locuri trebuiau 
să lovească în gloata sălbăticită, pentru a ocroti populaţia 
mai liniştită. Vinicius văzuse în viaţa lui oraşe cucerite, însă 
ochii lui nu priviseră niciodată la un asemenea spectacol în 
care disperarea, lacrimile, durerea, gemetele, bucuria 
sălbatică, nebunia, furia să se amestece într-un haos de 
nedescris. lar deasupra acestor valuri de mulţime 


înnebunită vuia incendiul, ardea pe dealuri cel mai mare 
oraş din lume, trimițând asupra mulţimii răsuflarea sa de 
foc, înecând-o în fumul care acoperea bolta cerului din zare 
în zare. Tânărul tribun, adunându-şi toate puterile, 
expunându-şi viaţa în fiecare clipă, ajunse, în sfârşit, la 
Porta Appia. Aici îşi dădu seama că prin Porta Capena n-are 
să poată intra în oraş, nu numai din cauza înghesuielii, ci a 
arşiţei îngrozitoare. Podul de la Porta Trigemina, din faţa 
templului Cibelei, nu mai exista. Ca să treacă Tibrul, trebuia 
să răzbată până la podul Sublicius, adică să treacă pe lângă 
Aventin, cartier care se transformase într-o mare de flăcări. 
Era cu neputinţă. Trebuia să se întoarcă în direcţia 
Ustrinum, de acolo să cotească de pe calea Appia, să treacă 
râul mai jos de oraş şi să ajungă pe Via Portuensis, care 
ducea direct în Transtiberim. Nu era un lucru uşor din 
cauza îmbulzelii tot mai mari de pe calea Appia. Ar fi trebuit 
poate să-şi deschidă drum cu sabia, dar Vinicius nu avea la 
el arme, căci plecase de la Antium aşa cum îl găsise vestea 
incendiului în vila împăratului. La fântâna lui Mercur, zări 
un centurion cunoscut de pretorieni, care, în fruntea 
câtorva zeci de oameni, apăra intrarea în templu. Îi porunci 
să-l urmeze, iar acesta, recunoscându-l pe tribun, nu 
îndrăzni să se împotrivească ordinului. 

Vinicius luă personal conducerea detaşamentului şi, uitând 
în clipele acelea, de învăţătura lui Pavel despre dragostea 
de aproapele, împingea şi tăia din faţa sa cu o grabă fatală 
celor care nu reuşeau să se dea la timp la o parte. Îi 
însoțeau din urmă blesteme şi o ploaie de pietre. El însă nu 
le lua în seamă, ci căuta să iasă cât mai curând la drum 
liber. Nu se putea înainta decât cu preţul unor eforturi 
uriaşe. Oamenii, care de bine, de rău se aşezaseră, nu voiau 
să facă drum soldaţilor, blestemându-i în gura mare pe 
Cezar şi pe pretorieni. În unele locuri, mulţimea lua deschis 
o atitudine amenințătoare. La urechile lui Vinicius ajungeau 
voci care-l acuzau pe Nero că a dat foc oraşului. Erau 
ameninţaţi pe faţă cu moartea şi el, şi Poppea. De jur 


LLA LIA 


împrejur răsunau strigăte: Sanio!” „Histrio!” (măscărici, 
actor), „Matricida!” Unii cereau să fie adus târâş până la 
Tibru, alţii strigau că Roma a răbdat prea mult. Era clar că 
de la ameninţări puteau trece la răscoală deschisă, care 
avea nevoie numai de un conducător şi putea să 
izbucnească în orice clipă. Deocamdată însă, furia şi 
disperarea mulţimii se îndreptau împotriva pretorienilor, 
care nu puteau să treacă prin înghesuială pentru că drumul 
era baricadat cu grămezi de lucruri scoase în grabă din 
incendiu: lăzi şi butoaie cu hrană, mobilă prețioasă, vase, 
leagăne de copii, rufe, care şi litiere. În unele locuri, se 
ajunse chiar la ciocniri, însă pretorienii risipeau repede 
gloata neînarmată. După ce străbătură cu greu străzile 
Latina, Numiciana, Ardeatina, Laviniana şi Ostiana, ocolind 
vilele, grădinile, cimitirele şi templele, Vinicius ajunse, în 
sfârşit, la Vicus Alexandru, dincolo de care trecu Tibrul. Aici 
era mai puţină lume şi mai puţin fum. De la refugiații care 
nu lipseau nici aici, află că numai unele străduţe din 
Transtiberim au fost cuprinse de flăcări, dar că, cu 
siguranţă, n-are să reziste nimic în faţa furiei focului, căci 
sunt oameni care anume dau foc şi nu permit să-l stingi, 
strigând că fac asta din ordin. Tânărul tribun nu mai avea 
acum nici cea mai mică îndoială că într-adevăr împăratul a 
ordonat incendierea Romei şi răzbunarea, pe care o cerea 
mulţimea, i se păru un lucru cinstit şi drept. Ce rău mai 
mare ar fi putut pricinui Mitridate sau oricare dintre cei 
mai aprigi duşmani ai Romei? Se întrecuse măsura. 
Nebunia depăşise orice limite. Viaţa oamenilor devenise 
insuportabilă. Vinicius era convins că lui Nero îi bătuse 
ceasul, că ruinele oraşului trebuie să-l strivească sub ele pe 
fiorosul măscărici, împreună cu toate crimele lui. Dacă s-ar 
găsi un bărbat destul de curajos, care să conducă poporul 
împins la disperare, totul s-ar putea termina în decurs de 
câteva ore. Gânduri îndrăzneţe de răzbunare se iviră în 
mintea lui Vinicius. Dac-ar fi el acela? Casa Viniciuşilor, care 
până în ultimele vremuri dăduse numeroşi consuli, era 


cunoscută în toată Roma. Mulțimea avea nevoie numai de 
nume. Dacă atunci când au fost condamnaţi la moarte patru 
sute de sclavi ai prefectului Pedanius Secundus, puţin a 
lipsit să nu se ajungă la răscoală şi război civil, ce s-ar 
întâmpla azi, în faţa acestei catastrofe, care depăşeşte tot 
ce a suferit Roma în decurs de opt veacuri? „Cine-i va 
chema la arme pe quiriţi - se gândea Vinicius - acela fără 
îndoială îl va răsturna şi pe Nero şi se va îmbrăca el în 
purpură”. Atunci de ce n-ar face-o el? Era mai puternic, mai 
viteaz şi mai tânăr decât alţi curteni... Nero dispunea de 
treizeci de legiuni aflate la marginea imperiului. Dar oare şi 
legiunile şi comandanții lor n-au să se revolte la vestea 
arderii Romei şi a templelor ei?... în cazul acesta el, 
Vinicius, ar putea să devină împărat. Printre curteni se 
şoptea că un ghicitor i-a prezis purpura lui Otho. Cu ce-i el 
mai prejos? Poate că şi Christos l-ar ajuta cu puterea sa 
divină, poate că gândul acesta vine de la El? „De-ar fi aşa 
strigă Vinicius. S-ar răzbuna atunci pe Nero pentru 
primejdia prin care trecuse Ligia, pentru neliniştea lui, ar 
introduce o domnie a justiţiei şi adevărului, ar răspândi 
învăţătura lui Christos până la malurile înceţoşate ale 
Britaniei şi, totodată, ar îmbrăca-o în purpură pe Ligia, ar 
face-o stăpâna pământului. 

Însă gândurile acestea, care izbucniseră în mintea lui ca 
un snop de scântei dintr-o casă în flăcări, se stinseră ca 
scânteile. În primul rând, trebuia salvată Ligia. Vedea acum 
catastrofa de aproape. Teama îl cuprinse din nou. În faţa 
mării de foc şi fum, credinţa că Apostolul Petru o va salva pe 
Ligia se stinse în inima lui. Disperarea îl cuprindea pentru a 
doua oară. Nu-şi reveni decât după ce ajunse la Via 
Portuensis, care ducea direct în Transtiberim. La poartă i se 
repetă ceea ce auzise de la refugiaţi şi mai înainte că cea 
mai mare parte a acestui cartier încă nu fusese cuprinsă de 
flăcări, deşi în câteva locuri focul trecuse dincoace de râu. 

Trastiberim era de asemenea înecat în fum. Şi aici, 
mulţimea care se refugia umplea străzile şi era chiar mai 


LIA 


greu de răzbătut, pentru că, având mai mult timp, oamenii 
de aici căutau să salveze mai multe lucruri. Şoseaua 
principală portuară era în multe locuri blocată, iar lângă 
Naumachia lui August se ridicau mormane enorme de 
boarfe. Prin străduţele înguste, unde fumul se strângea, 
stăruind compact, nici nu se mai putea trece. Mii de 
locuitori îşi căutau scăparea în fugă. Vinicius văzu tablouri 
înfiorătoare. Adesea, două torente omeneşti, venind din 
părţi opuse, se ciocneau, luptându-se pe viaţă şi pe moarte. 
Oamenii se călcau în picioare. Familiile se rătăceau, mamele 
îşi strigau, disperate, copiii. Vinicius se cutremura, 
gândindu-se la ceea ce putuse să se petreacă pe acolo unde 
focul era în toiul lui. În vacarmul de ţipete, răcnete, vaiete, 
era greu să întrebi şi să înţelegi răspunsul. În anumite 
momente se rostogoleau noi vălătuci de fum negru şi greu, 
târându-se pe faţa pământului, învăluind casele, oamenii şi 
lucrurile cu întunericul nopţii. Vântul, produs de incendiu, 
din când în când risipea fumul, şi Vinicius putea înainta, 
apropiindu-se de străduţa pe care se afla casa lui Linus. 
Fierbinţeala zilei de iulie, înteţită de dogoarea ce venea de 
la cartierele în flăcări, devenise insuportabilă. Ochii te 
usturau de fum, nu puteai respira. Chiar şi locuitorii care, în 
speranţa că focul n-o să treacă râul, rămăseseră până acum 
în case, începură să le părăsească şi înghesuiala sporea în 
fiecare clipă. Pretorienii care-l însoţiseră pe Vinicius 
rămăseseră în urmă. În învălmăşeală, cineva îi răni cu un 
ciocan calul, care începu să zvâcnească din capul 
însângerat, ridicându-se pe două picioare şi refuzând să 
mai asculte de călăreț. După tunica sa bogată, oamenii 
recunoscură în Vinicius un curtean şi imediat răsunară în 
jur strigăte: „Moarte lui Nero şi incendiatorilor lui!” Sosise 
o clipă de mare pericol, căci sute de mâini se întinseră spre 
Vinicius, însă calul speriat o luă la goană, călcând peste 
oameni, şi-n acelaşi timp răbufni un nou val de fum, 
cufundând strada în întuneric. Vinicius, văzând că nu mai 
poate să treacă călare, sări la pământ şi începu să alerge, 


strecurându-se pe lângă pereţi, aşteptând uneori ca 
mulţimea care se refugia să treacă de el. Mintea îi spunea 
că-i un efort zadarnic. Ligia poate plecase din oraş, poate se 
salvase. Era mai uşor să găseşti un ac în carul cu fân, decât 
un om în haosul acesta. Voia totuşi, chiar cu preţul vieţii, să 
ajungă până la casa lui Linus. Uneori, se oprea şi se freca la 
ochi. Rupse o bucată din tunică, îşi acoperi cu ea nasul şi 
gura şi alergă mai departe. 

Pe măsură ce se apropia de râu, dogoarea creştea. 
Vinicius, ştiind că incendiul a pornit de la Circul Mare, 
crezu la început că dogoarea vine de acolo, de la Forum 
Boarium şi de la Velabrum, aflate în apropiere. Însă cineva 
care fugea, ultimul pe care-l văzu Vinicius, un bătrân în 
cârje, îi strigă: „Nu te apropia de podul Cestius! Toată 
insula-i în flăcări!” Nu mai era nici o speranţă. La cotitura 
dinspre Vicus Judaeorum, pe care se afla casa lui Linus, 
tânărul tribun zări, printre norii de fum, flăcările. Ardea, nu 
numai insula, ci şi cartierul Transtiberim, sau măcar celălalt 
capăt al străduţei pe care locuia Ligia. Vinicius îşi aminti că 
locuinţa lui Linus este înconjurată de grădină, în spatele 
căreia, spre Tibru, era un teren viran nu prea mare. Gândul 
acesta îl consolă. Focul se putea opri la terenul acela gol. 
Cu o licărire de speranţă alergă mai departe, deşi fiecare 
pală de vânt aducea nu numai fum, ci şi mii de scântei, care 
puteau să aprindă focul în celălalt capăt al străzii şi să-i 
închidă drumul la întoarcere. 

În cele din urmă, printr-o perdea de fum, zări chiparoşii 
din grădina lui Linus. Casele aflate dincolo de terenul viran 
ardeau ca nişte ruguri, însă mica „insulă” a lui Linus era 
încă neatinsă. Vinicius se uită cu recunoştinţă spre cer şi se 
repezi spre casă, deşi căldura începuse să-l înăbuşe. Poarta 
era încuiată. O sfărâmă cu umărul şi se năpusti înăuntru. 

În grădină nu era ţipenie de om. Casa părea de asemenea 
pustie. 

„Poate c-au leşinat de fum şi dogoare”, se gândi Vinicius. 

Începu să strige: 


Ligia! Ligia! 

Îi răspunse tăcerea. Nu se auzea decât trosnetul 
îndepărtat al focului. 

Ligia! 

Pe neaşteptate, îi ajunse la urechi răgetul sumbru pe care- 
| mai auzise o dată din această grădiniţă. Pe insula din 
apropiere se aprinse probabil vivarium-ul de lângă templul 
lui Esculap, iar fiarele cuprinse de groază începuseră să 
urle. Vinicius se cutremură din creştet până-n picioare. Iată, 
pentru a doua oară, într-un moment când toată fiinţa lui era 
stăpânită de gândul la Ligia, răsunau răgetele acelea 
îngrozitoare, prevestitoare de nenorociri, ca o ciudată 
prezicere a unui viitor întunecat. 

Nu fu însă decât o impresie de moment. Mai cumplit decât 
urletul animalelor sălbatice, vuietul incendiului te oprea să 
te gândeşti la altceva. Ligia nu răspunse la chemare, însă 
putea să fie leşinată sau sufocată de fum în casa ameninţată 
să se aprindă. Vinicius se repezi în casă. În micul atrium era 
pustiu şi întuneric. Căutând pe bâjbâite uşile care duc spre 
cubiculum, observă o flăcăruie clipind. Apropiindu-se, văzu 
un lararium, unde în loc de lari era o cruce. Sub cruce 
ardea o candelă. Prin mintea tânărului prozelit trecu cu 
iuţeala fulgerului gândul că crucea acea trimite o luminiţă 
cu care poate s-o găsească pe Ligia, aşa că luă candela şi 
începu să caute dormitoarele. Găsi unul şi dădu draperia la 
o parte. 

Nici aici nu era nimeni. Vinicius era convins că nimerise în 
dormitorul Ligiei, căci în cuie bătute în pereţi atârnau 
hainele ei, iar pe pat era aruncat capitium, un veşmânt 
strimt pe care-l purtau femeile direct pe corp. Vinicius îi luă 
îl duse la buze şi, punându-şi-l pe umăr, porni să caute mai 
departe. Casa era mică, aşa că în scurt timp cercetă toate 
încăperile, chiar şi pivniţa. Nicăieri nu găsi picior de om. 
Era limpede că Ligia, Linus şi Ursus au încercat să scape cu 
fuga, împreună cu alţi locuitori ai cartierului. „Trebuie să-i 


caut în mulţime, dincolo de porţile oraşului”, se gândi 
Vinicius. 

Nu se miră prea mult că nu-i întâlnise pe Via Portuensis, 
căci se putea ieşi din Transtiberim şi în direcţie opusă, spre 
dealul Vaticanului. Oricum, măcar de foc scăpaseră. Lui 
Vinicius i se luă o piatră de pe inimă. Deşi văzuse că fuga 
însăşi mai era legată de destule pericole, gândul la puterea 
supraomenească a lui Ursus îi dădea curaj. „Acum trebuie, 
îşi zicea el, să fug de aici prin grădinile Domitiaei, să ajung 
la grădinile Agripinei. Acolo am să-i găsesc. Fumul acolo nu- 
i aşa de des, căci vântul suflă dinspre munţii Sabini”. 

Venise clipa când trebuia să se gândească la propria-i 
salvare, căci valul de foc se apropia dinspre insulă şi 
vălătucii de fum năpădiseră străduţa. Candela cu care 
luminase în casă fu stinsă de o pală de vânt. Vinicius, ieşind 
în stradă, porni în goană spre Via Portuensis, în direcţia din 
care venise, însă calamitatea părea că-l urmăreşte cu 
răsuflarea sa de foc, când învăluindu-l în nori de fum, când 
aruncând peste el scântei care-i cădeau pe păr, pe gât şi pe 
haine. 'Tunica începu să-i ardă în câteva locuri, însă nu-i 
dădu atenţie. Alerga mai departe, temându-se numai ca 
fumul să nu-l sufoce. În gură avea gust de ars şi de 
funingine, gâtul şi plămânii îl usturau. Sângele-i zvâcnea în 
cap; uneori tot ce vedea devenea roşu. Până şi fumul i se 
părea tot roşu. Îşi zicea atunci: „E un foc viu! Mai bine aş 
face să mă culc la pământ şi să pier”. Fuga îl obosea din 
cale-afară. Capul, gâtul şi spatele îi erau leoarcă de sudoare 
şi-l frigea pielea de parcă ar fi aruncat cineva apă clocotită 
peste el. De n-ar fi fost numele Ligiei, pe care-l repeta în 
neştire, şi capitium-ul pe care şi-l înfăşurase în jurul gurii, s- 
ar fi prăbuşit. Câteva clipe mai târziu, nu mai recunoştea 
străduţa pe care alerga. Treptat, luciditatea îl părăsea. Ştia 
doar că trebuie să fugă, căci afară în câmp deschis, îl 
aşteaptă Ligia, pe care i-o promisese Apostolul Petru, şi 
deodată îl cuprinse o stare de exaltare şi gândul ciudat că 


trebuie neapărat s-o vadă pe Ligia, să se cunune cu ea şi 
apoi imediat să moară. 

Alerga acum ameţit parcă, împleticindu-se dintr-o parte 
într-alta a străzii, în momentul acela, se schimbă ceva în 
focul îngrozitor care devora uriaşul oraş. Tot ce mocnise 
numai, încă nemistuit, acum fu dintr-o dată înghiţit de o 
mare de flăcări. Un curent turbat de aer încins mătură 
străzile, ducând cu el milioane de scântei. Vinicius părea că 
aleargă într-un nor de foc şi putea să vadă mai bine înaintea 
lui. Chiar în clipa când simţea că are să cadă, zări capătul 
străzii, ceea ce-i dădu putere să-şi continue drumul. După 
ce coti, ajunse în strada care ducea spre Via Portuensis şi 
Câmpia Codetană. Ploaia de scântei nu-l mai gonea din 
urmă. Înţelese că dacă reuşeşte să ajungă la Calea Portului, 
are să scape, chiar dac-o să leşine acolo. 

La capătul străzii, zări iarăşi un nor închizând trecerea. 
„Dacă-i fum - gândi - nu mai răzbesc”. Alerga cu ultimele 
puteri. Pe drum, lepădă tunica - fiindcă ardea mocnit şi-l 
frigea ca o cămaşă a lui Nessus132 urmându-şi goana, gol, 
având doar pe cap şi pe gură capitium-ul Ligiei. Când 
ajunse mai aproape, văzu că ceea ce luase drept fum, era 
numai praf. Auzi voci şi strigăte de oameni. 

Lepădăturile oraşului jefuiesc casele, îşi zise. 

Alergă totuşi în direcţia vocilor. Oricum, acolo erau oameni 
care puteau să-i dea ajutor. În speranţa asta, înainte încă de 
a ajunge acolo, începu să strige după ajutor. Puterile îl 
părăsiră. 1 se făcu negru în faţa ochilor, simţi că se sufocă şi 
căzu. 

Fusese auzit, sau observat. Doi oameni veniră în ajutorul 
lui, aducând cu ei găleți pline cu apă. Vinicius, care căzuse 
de epuizare, dar nu-şi pierduse cunoştinţa, apucă cu 
amândouă mâinile o găleată şi o goli pe jumătate. 

Mulţumesc, spuse el, puneţi-mă pe picioare, mai departe 
merg singur! 

Unul dintre cei doi muncitori îi turnă apă peste cap, pe 
urmă amândoi, unindu-şi puterile, îl luară pe sus şi-l duseră 


la un grup de oameni care-l înconjurară, cercetându-l cu 
grijă să vadă dacă nu-i rănit prea grav. Grija lor îl miră pe 
Vinicius. 

Oamenilor, întrebă el, cine sunteţi voi? 

Dărâmăm casele pentru ca incendiul să nu poată ajunge la 
Calea Portului, răspunse unul dintre muncitori. 

Mi-aţi sărit în ajutor când am căzut. Vă mulţumesc. 

Nouă nu ne este îngăduit să lăsăm pe nimeni fără ajutor, 
rostiră câteva glasuri. 

Vinicius, care până atunci văzuse numai mulţimi 
sălbăticite, încăierări şi jaf, se uită cu atenţie la feţele care-l 
înconjurau şi spuse: 

Să vă răsplătească... Christos. 

Slavă numelui Său! răspunse un cor întreg de voci. 

Linus?... întrebă Vinicius. 

Însă nu reuşi să întrebe mai mult şi nu auzi răspunsul 
fiindcă, slăbit de emoție şi de eforturi, leşină. Se trezi abia 
pe Câmpia Codetană, într-o grădină, înconjurat de câteva 
femei şi bărbaţi. Primele cuvinte pe care le rosti fură: 

Unde-i Linus? 

Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt de o voce cunoscută 
lui Vinicius: 

Dincolo de Porta Nomentana; s-a dus în Ostrianum... de 
două zile... Pace ţie, rege persan! 

Vinicius se ridică şi îndată căzu la loc, văzându-l pe Chilon 
aplecat deasupra lui. 

Grecul continuă: 

Casa ta, stăpâne, cu siguranţă a ars, căci Carinae este în 
flăcări. Tu însă vei fi întotdeauna bogat ca Midas. O, ce 
nenorocire! Creştinii, o, fiu al lui Serapis, au prevestit de 
mult că focul va distruge oraşul acesta... lar Linus, 
împreună cu fiica lui Jupiter, sunt în Ostrianum. O, ce 
nenorocire pe acest oraş)... 

Lui Vinicius îi veni rău din nou. 

I-ai văzut? întrebă. 


I-am văzut, stăpâne!... Slavă lui Christos şi tuturor zeilor 
că am putut să te răsplătesc cu o veste bună, pentru binele 
pe care mi l-ai făcut. Eu, Osiris133, mai am o datorie către 
tine, dar am să ţi-o plătesc, jur pe Roma aceasta care arde! 

Se lăsase înserarea, însă în grădină era lumină ca ziua, 
căci focul se înteţise. Nu mai ardeau cartiere separate, ci 
întreg oraşul, în lung şi în lat. Cerul era roşu cât se vedea 
cu ochii. Noaptea se lăsa roşie. 

Capitolul XLIV. 

Vâlvătăile se răsfrângeau pe cer, până departe în zare, ca 
o tragică aureolă. De după dealuri, răsări luna plină, disc 
uriaş de culoarea aramei încinse de foc. Părea că priveşte 
uimită cum piere cetatea care stăpânea lumea. În 
imensităţile rumene ale cerului luceau stele, ca nişte puncte 
de jăratic. Spre deosebire de nopţile obişnuite, pământul 
era mai luminos decât cerul. Roma, ca un rug gigantic, 
lumina întreaga Campania. În lumina sângerie, puteai zări 
până departe dealurile, oraşele vecine, vile, temple, statui, 
apeducte coborând din munţi spre oraş, iar pe apeducte 
roiuri de oameni, care se urcaseră acolo ca să fie mai feriţi 
sau ca să privească incendiul. 

În acest timp, teribila stihie cuprindea mereu noi cartiere. 
Nu mai încăpea îndoială că focul era pus de mâini 
criminale, căci mereu alte incendii izbucneau în locuri 
depărtate unele de altele. De pe colinele pe care era 
construită Roma, flăcările curgeau ca nişte râuri spre văile 
unde case cu câte cinci şi şase caturi se înghesuiau una-ntr- 
alta, pline de tarabe, prăvălii, amfiteatre din lemn, 
înjghebate pentru diferite spectacole, depozite de 
cherestea, ulei, magazii de grâne, de alune şi conuri de pin 
cu ale căror seminţe se hrănea populaţia săracă şi magazii 
de îmbrăcăminte care uneori, din mărinimia cezarilor, era 
distribuită gloatei pripăşite prin străduţele strâmte. Acolo 
focul găsea hrană din belşug şi-o devora cu lăcomie, 
stârnind lanţuri de explozii, înghițind străzi întregi cu 
repeziciune ameţitoare. Oamenii care-şi instalaseră 


corturile în afara oraşului sau care stăteau cocoţaţi pe 
apeducte ghiceau după culoarea focului ce materii ard. 
Rafale înnebunite de vânt aruncau când şi când din 
adâncurile focului trâmbe de coji de alune şi migdale 
aprinse, care se ridicau brusc în sus ca nişte stoluri uriaşe 
de fluturi luminoşi şi plesneau cu zgomot în aer, sau, 
purtate de vânt, cădeau peste alte cartiere, peste apeducte 
şi peste câmpurile din jurul oraşului. Orice gând de salvare 
părea absurd. Panica sporea cu fiecare clipă. Pe de o parte, 
populaţia oraşului îşi căuta salvarea prin fugă, asaltând 
toate porţile, iar, pe de altă parte, incendiul ademenea mii 
de oameni din împrejurimi, orăşeni şi ţărani, păstori pe 
jumătate sălbatici din Campania, atraşi de speranţa jafului. 
Strigătul: „Piere Roma!” răsuna necontenit pe buzele 
mulţimii. Pieirea oraşului apărea în ceasurile acelea ca 
sfârşitul dominaţiei romane însăşi şi dezlegarea tuturor 
legăturilor care ţinuseră strânsă omenirea într-un singur 
nod. Gloata, formată mai ales din sclavi şi venetici, care nu 
era de loc interesată în dominaţia imperiului roman şi pe 
care răsturnarea putea numai să o elibereze de lanţuri, lua 
pe alocuri atitudini amenințătoare. Violenţa şi jaful luau 
proporţii. Părea că numai spectacolul pieirii oraşului, 
ocupând atenţia oamenilor, îi mai reţine şi că măcelul avea 
să înceapă imediat ce oraşul va fi devenit ruină. Sute de mii 
de sclavi, uitând că în afară de temple şi ziduri Roma mai 
are încă vreo câteva zeci de legiuni în cele patru părţi ale 
lumii - păreau că aşteaptă doar un semnal şi un conducător. 
Tot mai des era pomenit numele lui Spartacus - însă 
Spartacus nu mai era. În schimb, cetăţenii începură să se 
adune în bande şi să se dedea la tâlhării. Cele mai 
îngrozitoare zvonuri se răspândeau pe la toate porţile. Unii 
susțineau că din porunca lui Jupiter, Vulcan distruge oraşul 
printr-un pârjol ce izbucneşte din pământ, alţii că-i 
răzbunarea Vestei pentru vestala Rubria. Mulţi oameni, 
convinşi de aceste supoziţii, nu mai voiau să salveze nimic, 
în schimb, împresurând templele, cereau îndurare zeilor. 


Însă cel mai persistent era zvonul că împăratul însuşi 
poruncise să se dea foc Romei, ca să scape de mirosurile 
care veneau dinspre Subura şi să construiască un nou oraş 
cu numele de Neronia. Zvonul acesta stârnea mânia 
oamenilor şi dacă, după cum gândea şi Vinicius, s-ar fi găsit 
un conducător care să folosească izbucnirea aceasta de ură, 
lui Nero i-ar fi bătut ceasul cu mulţi ani mai devreme. 

Se spunea, de asemenea, că împăratul înnebunise, că a 
poruncit pretorienilor şi gladiatorilor să lovească în popor, 
dezlănţuind un măcel general. Unii jurau pe zei că fiarele 
din vivarii au fost eliberate din porunca lui Barbă-Arămie, 
că au fost văzuţi pe străzi lei cu coamele arzând, elefanţi 
turbaţi şi zimbri zdrobind oamenii sub copite. Zvonul acesta 
avea un temei. În câteva locuri, elefanții înnebuniţi de 
incendiul care se apropia, distruseseră vivariile şi, ieşind în 
libertate, goneau într-o panică sălbatică în direcţia opusă 
focului, distrugând totul în calea lor, ca un uragan. După 
zvonurile care circulau, oamenii pieriţi în foc se numărau cu 
zecile de mii. Într-adevăr pieriseră mulţi. Unii, pierzându-şi 
averea sau fiinţele cele mai dragi, se aruncau singuri în 
flăcări, de disperare. Pe alţii însă îi înăbuşise fumul. În 
centrul oraşului între Capitoliu pe de o parte, şi Quirinal, 
Viminal şi Esquilin pe de altă parte, ca şi între Palatin şi 
dealul Caelius, unde erau străzile cele mai populate, 
incendiul izbucnise în mai multe locuri deodată şi grupurile 
de oameni, fugind, se trezeau pe neaşteptate înconjurați de 
flăcări din toate părţile, pierind de o moarte îngrozitoare în 
mijlocul vâlvătăilor. 

Înfricoşaţi, derutaţi, înnebuniţi, în cele din urmă nu mai 
ştiau unde să fugă. Drumurile erau zăgăzuite de mormane 
de lucruri părăsite. În unele locuri strâmte, trecerea era 
complet înfundată. Cei care se refugiaseră în diferite pieţe, 
cum era locul pe care mai târziu avea să fie clădit 
Amfiteatrul Flavian, sau în faţa templului Terrei sau lângă 
porticul Liviei, sau mai sus, lângă templul lunonei sau al 
Lucinei, sau pe maidanul dintre Clivus Vibrius şi vechea 


Poartă Esquilină, încercuiți de o mare de foc, au pierit de 
dogoare. Chiar şi în locurile unde n-a ajuns focul, au fost 
găsite după aceea sute de trupuri pârjolite; pe alocurea, 
nenorociţii smulseseră lespezile de piatră din pavaj şi, ca să 
se apere de dogoare, se îngropaseră pe jumătate în 
pământ. Aproape nici o familie din centrul oraşului nu s-a 
putut salva cu toţi ai ei. De-a lungul zidurilor, pe la porţi şi 
pe drumurile ce ieşeau din oraş, se auzeau urletele 
disperate ale femeilor care îşi strigau soţii sau copiii pieriţi 
în înghesuială sau în flăcări. 

În timp ce unii cerşeau îndurarea zeilor, alţii îi blestemau. 
Puteai vedea bătrâni întorşi spre templul lui Jupiter 
Eliberatorul, care, ridicând mâinile strigau: „Eşti salvator, 
salvează-ţi altarul, salvează oraşul!” Mânia disperării se 
îndrepta mai ales împotriva vechilor zei romani, care, în 
credinţa populaţiei, erau obligaţi să vegheze cu mai multă 
grijă decât ceilalţi asupra cetăţii. Constatând că sunt 
neputincioşi, îşi băteau joc de ei. În schimb, atunci când pe 
Via Asinaria apăru un convoi de preoţi egipteni, ducând 
statuia zeiţei Isis, salvată din templul de lângă Porta 
Caelimontana, mulţimea năvăli în cortegiu, se înhămă la 
car, îl duse până la Porta Appia, unde, luând statuia, o aşeză 
în templul lui Marte, ciomăgindu-i pe preoţii care 
îndrăzniră să se opună. În alte locuri, îi chemau în ajutor pe 
Serapis, Baal sau Iehova, ai căror adepţi ieşind ca un 
furnicar de pe străduţele din Subura şi Transtiberim, 
umpluseră de larmă câmpiile de lângă ziduri. Printre 
lamentaţii de deznădejde, răsunau şi strigăte de triumf; 
unii-l slăveau în cor pe „Stăpânul lumii”, alţii, înfuriindu-se, 
se încăierau cu ei. În unele locuri, bărbaţi, bătrâni, femei şi 
copii cântau imnuri ciudate, solemne, al căror sens nu 
putea fi înţeles şi în care se repetau mereu, ca un refren, 
cuvintele: „lată vine Judecătorul, e ziua mâniei şi a 
răsplăţii”. Şi astfel valurile de oameni neostoite, fără somn, 
înconjurau ca o mare biciuită de furtună oraşul mistuit de 
flăcări. 


Nici disperarea însă, nici blestemele, nici cântecele nu 
foloseau la nimic. Catastrofa era implacabilă, totală şi 
neîndurătoare ca Destinul. Lângă Amfiteatrul lui Pompei 
luară foc depozitele de cânepă şi frânghii, necesare în 
cantităţi uriaşe în circuri, arene, pentru tot felul de maşini 
folosite la jocuri. Se aprinseră în acelaşi timp şi clădirile 
vecine în care erau depozitate butoaiele cu smoală pentru 
uns funiile. Timp de câteva ore această parte a oraşului, 
dincolo de care se întindea Câmpul lui Marte, fu luminată 
de o coloană de flăcări atât de strălucitoare, încât 
spectatorii, pe jumătate înnebuniţi de groază, avură 
impresia că fusese răsturnată ordinea zilelor şi-a nopţilor şi 
că răsărise soarele. Pe urmă însă, lumina sângerie copleşi 
totul. Din noianul de foc ţâşneau spre cerul înfierbântat 
jerbe de flăcări, risipindu-se în văzduh. Şiraguri de scântei 
şi mănunchiuri incandescente smulse de vânt zburau hăt, 
departe, peste Campania, până spre munţii Albani. Noaptea 
devenea tot mai luminoasă, aerul însuşi părea că arde. 
Tibrul curgea ca un torent de jăratic. Nefericitul oraş se 
transformase într-un infern. Incendiul cuprindea spaţii tot 
mai mari, lua cu asalt dealurile, se revărsa peste şes, 
inunda văile. 

Capitolul XIV. 

Macrinus, ţesătorul în casa căruia fu transportat Vinicius, 
îl spălă, îi aduse haine şi-l hrăni. Tânărul tribun, 
recăpătându-şi forţele, declară că încă în noaptea asta 
reîncepe căutarea lui Linus. Macrinus, care era creştin, 
confirmă cuvintele lui Chilon. Linus împreună cu marele 
preot Clemens s-au dus la Ostrianum, unde Petru urma să 
boteze câteva grupuri de noi adepţi. Creştinii din cartier 
ştiau că Linus de două zile îşi lăsase casa în grija unui 
oarecare Gaius. Pentru Vinicius asta era un indiciu că nici 
Ligia, nici Ursus nu rămăseseră acasă şi că plecaseră 
probabil tot la Ostrianum. 

Gândul acesta îi produse o mare uşurare. Linus era om 
bătrân şi-i era greu să meargă zilnic din Transtiberim până 


la îndepărtata Porta Nomentana şi să se întoarcă din nou 
înapoi. Probabil se mutase pentru câteva zile la vreunul din 
coreligionari, în afara zidurilor cetăţii şi, împreună cu el, 
Ligia şi Ursus. În felul acesta scăpaseră de incendiu, care în 
general n-a trecut pe celălalt versant al Esquilinului. 
Vinicius vedea în asta mâna lui Christos; îi simţea ocrotirea 
şi, cu inima plină de dragoste şi recunoştinţă, jură să-şi 
închine toată viaţa Mântuitorului. 

Acum însă, se grăbea spre Ostrianum. Îi va găsi pe Ligia, 
pe Linus, pe Petru şi-i va lua cu el undeva departe, la 
vreunul din domeniile sale, poate chiar în Sicilia. Roma 
arde. În câteva zile, pe locul ei n-o să mai fie decât un imens 
morman de ruine. Ce rost ar avea să mai rămână aici cu 
populaţia asta înnebunită? Acolo, au să fie înconjurați de 
sclavi disciplinaţi, de linişte şi au să trăiască în pace sub 
aripa lui Christos, blagosloviţi de Petru. Numai să-i 
găsească! 

Nu era lucru uşor. Vinicius îşi amintea cu câtă greutate 
răzbise de la Via Appia până în Transtiberim şi cât a trebuit 
să ocolească până să ajungă la Calea Portului. Se hotări să 
ocolească oraşul prin partea cealaltă. Mergând pe Calea 
Triumfală, putea răzbate, înaintând de-a lungul râului, până 
la podul lui Emilius, iar de acolo, trecând pe Pincius, de-a 
lungul Câmpului lui Marte, pe lângă grădinile lui Pompei, 
Lucullus şi Sallustius ca să ajungă în Via Nomentana. Acesta 
era drumul cel mai scurt, însă nici Macrinus, nici Chilon nu 
erau de părere să se aventureze într-acolo. Era adevărat că 
focul nu atinsese încă această parte a oraşului, însă toate 
pieţele şi străzile puteau să fie ticsite de oameni şi de 
bagajele lor. Chilon îl sfătui să meargă prin Ager Vaticanus 
până la Porta Flaminia, acolo să traverseze râul şi să-şi 
continue drumul în afara zidurilor, pe după grădinile lui 
Acilius, spre Porta Salaria. După o clipă de şovâăire, Vinicius 
primi. 

Macrinus trebuia să rămână de pază acasă. Făcu însă rost 
de doi asini, care eventual puteau fi utili şi pentru viitoarea 


călătorie cu Ligia. Vru să le dea şi un sclav, însă Vinicius 
refuză, gândindu-se că, aşa cum se întâmplase mai înainte, 
primul detaşament de pretorieni întâlnit în drum se va 
supune ordinului său. 

După puţin timp, el şi Chilon o porniră prin Pagus 
Janiculensis spre Calea Triumfală. Şi aici pe maidan erau 
ridicate corturi de refugiaţi. Se strecurară printre ele, cu 
mai puţină trudă, deoarece o mare parte din locuitori fugise 
spre mare pe Calea Portului. Dincolo de Poarta Septimius, 
merseră între râu şi minunatele grădini ale Domitiaei în 
care uriaşii chiparoşi străluceau roşii în lumina incendiului, 
ca în asfinţit. Drumul devenea tot mai liber. Din când în 
când, se mai împiedicau de grupuri de ţărani, care se 
îndreptau spre oraş. Vinicius gonea asinul cât putea. Chilon, 
mergând în urma lui, vorbi tot drumul cu sine însuşi: „lată, 
incendiul a rămas în urmă. Acum ne încălzeşte din spate. 
Niciodată până acum, noaptea n-a fost atâta lumină pe 
drumul acesta. O, Zeus! Dacă nu dai drumul unui potop de 
ploaie peste pârjolul acesta, înseamnă că nu iubeşti Roma. 
Puterea omenească nu-l poate stinge. Un oraş ca acesta, 
căruia i-a slujit Grecia şi lumea întreagă! Iar acum, grecul 
cel mai umil poate să-şi coacă bobul în cenuşa lui! Cine s-ar 
fi aşteptat la una ca asta?... N-are să mai fie Roma, nici 
stăpânii romani... lar cine-o să vrea să se plimbe pe ruine şi 
să fluiere, o să poată fluiera liniştit. O zei! Să fluieri pe 
ruinele unui oraş care a dominat lumea! Care dintre greci, 
sau chiar dintre barbari, şi-ar fi închipuit aşa ceva?... Totuşi 
de fluierat poţi fluiera. Cenuşa ce rămâne de la focul 
păstorilor fie de la o cetate incendiată, este numai şi numai 
cenuşă şi, mai devreme sau mai târziu, are s-o spulbere 
vântul”. 

Vorbind astfel, se întorcea din când în când spre incendiu 
şi se uita la valurile de foc cu răutăcioasă satisfacţie, 
continuând apoi: „Piere! Piere! Şi n-are să mai fie. Unde au 
să se mai strângă acum grânele, uleiurile şi banii din lumea 
întreagă? Cine are să mai stoarcă aurul şi lacrimile întregii 


omeniri? Marmura nu arde, dar crapă în foc. Capitoliul se 
va prăbuşi în ruine şi Palatinul la fel. O, Zeus! Roma a fost 
ca un păstor, iar celelalte popoare ca nişte oi. Când păstorul 
era flămând, tăia o oaie, carnea o mânca, iar ţie, părinte al 
zeilor, îţi oferea pielea. Cine, o stăpâne al norilor, va mai 
tăia oile? În mâinile cui vei pune biciul păstorului? Căci 
Roma, părinte, arde tot atât de bine ca şi cum tu însuţi ai fi 
aprins-o cu un fulger.” 

Grăbeşte-te! spuse Vinicius. Ce faci acolo? 

Plâng Roma, stăpâne, răspunse Chilon. Neasemuitul oraş 
al lui Jupiter!... O vreme, îşi continuară drumul în tăcere, 
ascultând mugetul focului şi fâlfâitul de aripi al păsărilor. 
Porumbeii, cuibăriţi în număr mare pe la vile şi prin 
orăşelele Campaniei, şi tot felul de păsări de câmp şi de 
mare şi din munţii din împrejurimi, confundând probabil 
strălucirea incendiului cu lumina soarelui, zburau stoluri 
întregi, orbeşte, drept în foc. Vinicius întrerupse primul 
tăcerea. 

Unde erai când a izbucnit incendiul? 

Mă duceam spre prietenul meu Euricius, stăpâne, care 
ţinea o dugheană lângă Circul Mare. Tocmai mă gândeam la 
învăţătura lui Christos, când se auziră strigăte de: „Foc!” 
Oamenii s-au îngrămădit pe lângă circ, fie să dea ajutor, fie 
din curiozitate, însă flăcările au cuprins repede întreg circul 
şi în afară de asta au început să apară deodată şi în alte 
locuri. A trebuit să se gândească fiecare la propria-i salvare. 

Ai văzut oameni care aruncau torţe aprinse în case? 

Ce n-am văzut, vlăstar al lui Enea?! Am văzut oameni care- 
şi făceau loc prin mulţime cu săbiile. Am văzut încăierări şi 
măruntaie de oameni călcate în picioare pe caldarâm. Ah, 
stăpâne, dac-ai fi văzut asta, ai fi crezut că barbarii au 
cucerit oraşul şi-au început măcelul. Oamenii strigau că a 
venit sfârşitul lumii. Unii îşi pierduseră minţile şi, renunțând 
la fugă, aşteptau, fără să se mai gândească la nimic, să-i 
înghită flăcările. Unii erau cuprinşi de nebunie. Oamenii 
urlau de disperare, dar am văzut pe unii care urlau de 


bucurie, căci, o, stăpâne, sunt mulţi oameni răi pe lume, 
care nu ştiu să aprecieze binefacerile stăpânirii voastre 
blânde şi legile drepte în virtutea cărora luaţi tuturor ceea 
ce au. Oamenii nu ştiu să se împace cu voia zeilor! 

Vinicius era prea absorbit de propriile-i gânduri ca să 
observe ironia lui Chilon. Fiori de groază îl treceau, 
gândindu-se că Ligia ar fi putut să se afle în învălmăşeala 
aceea de pe străzile dominate de groază, unde se călcau în 
picioare măruntaie omeneşti. Deşi îl întrebase pe Chilon cel 
puţin de zece ori despre tot ce putea el să ştie, îl mai 
întrebă o dată: 

I-ai văzut pe ei în Ostrianum cu ochii tăi? 

I-am văzut, fiu al Venerei. Am văzut-o pe fată, pe bunul 
ligian, pe sfântul Linus şi pe Petru Apostolul. 

Înainte de incendiu? 

Înainte de incendiu, Mithra134! 

Însă în sufletul lui Vinicius tresări îndoiala. Dacă Chilon 
minte? Oprindu-şi asinul, se uită ameninţător la bătrânul 
grec şi întrebă: 

Dar tu ce făceai acolo? 

Chilon se fâstâci. E adevărat că şi lui ca şi altora i se părea 
că o dată cu pieirea Romei vine sfârşitul dominaţiei romane. 
Deocamdată însă, era singur cu Vinicius, care îl oprise, 
ameninţându-l cu aspră pedeapsă, să-i mai spioneze pe 
creştini şi mai ales pe Linus şi Ligia. 

Stăpâne, spuse el, de ce nu mă crezi că-i iubesc? Aşa-i! Am 
fost în Ostrianum pentru că sunt pe jumătate creştin. 
Pyrrhon m-a învăţat să preţuiesc mai mult virtutea decât 
filosofia, deci mă ataşez tot mai mult de oamenii virtuoşi. În 
plus, o stăpâne, sunt sărac. În vreme ce tu, Jupiter, 
petreceai în Antium, eu adesea muream de foame aplecat 
asupra cărţilor, aşa că mă aşezam lângă zidul de la 
Ostrianum, căci creştinii, deşi ei înşişi sunt săraci, dau mai 
multă pomană decât toţi ceilalţi locuitori ai Romei la un loc. 

Motivul acesta i se păru suficient lui Vinicius, aşa că 
întrebă mai domolit: 


Şi nu ştii unde locuieşte Linus acum? 

O dată m-ai pedepsit, stăpâne, îngrozitor, pentru 
curiozitatea mea, răspunse grecul. 

Vinicius tăcu şi merseră mai departe. 

Stăpâne, spuse după o clipă Chilon, n-ai găsi fata dacă n-aş 
fi eu, însă dacă o găsim, n-ai să uiţi de înțeleptul cel sărac? 

Ai să capeţi o casă cu vie lângă Ameriola, răspunse 
Vinicius. 

Îți mulţumesc, Hercule! Cu vie?... îţi mulţumesc! O, da! Cu 
vie! 

Treceau pe lângă dealurile Vaticanului care străluceau 
arămii, năpădite de flăcări. După Naumacha, o cotiră la 
stânga, pentru ca, după ce vor fi străbătut câmpia 
Vaticanului, să se apropie de râu şi, trecându-l, să ajungă la 
Porta Flaminia. Brusc, Chilon opri asinul şi spuse: 

Stăpâne! Mi-a venit în minte o idee bună. 

Spune, răspunse Vinicius. 

Între dealul Janiculus şi Vatican, dincolo de grădinile 
Agripinei, sunt nişte catacombe din care s-a scos piatră şi 
nisip pentru construirea circului lui Nero. Ascultă-mă, 
stăpâne! În ultima vreme, evreii, care, după cum ştii, 
locuiesc în mare număr în Transtiberim, au început să-i 
persecute pe creştini. Îţi aminteşti că încă în timpul 
divinului Claudius au fost acolo tot felul de tulburări, încât 
împăratul a fost silit să-i izgonească din Roma. Astăzi, când 
s-au întors şi când, datorită ocrotirii Augustei, se simt în 
siguranţă, au devenit îndrăzneţi şi îşi bat joc de creştini. Eu 
ştiu asta! Eu am văzut asta! Împotriva creştinilor n-a fost 
dat nici un edict, însă evreii îi pârăsc la prefectul oraşului că 
ucid copiii, că se închină unui măgar şi răspândesc o 
învăţătură nerecunoscută de senat. Şi ei înşişi îi bat şi atacă 
casele lor de rugăciuni cu atâta înverşunare, încât creştinii 
trebuie să se ascundă de ei. 

Ce vrei să spui? întrebă Vinicius. 

Vreau să spun, stăpâne, să sinagogile există pe faţă în 
Transtiberim, însă creştinii, vrând să evite persecuțiile, 


trebuie să se roage pe ascuns şi se adună în şoproane 
pustii, în afara oraşului, sau în nisipării. Cei ce locuiesc în 
Transtiberim şi-au ales ca loc de rugăciune catacombele 
acestea, care au apărut datorită construirii circului şi a 
diferitelor case de-a lungul Tibrului. Acum, când oraşul 
piere, fără îndoială că adepţii lui Christos se roagă. Vom 
găsi nenumărați creştini în catacombe şi de aceea propun, 
stăpâne, ca în drum să trecem pe acolo. 

Doar ai spus că Linus s-a dus în Ostrianum! strigă, 
nerăbdător, Vinicius. 

Iar tu mi-a promis o casă cu vie lângă Ameriola, răspunse 
Chilon, aşa că vreau să caut fata pretutindeni unde am 
speranţă s-o găsesc. După izbucnirea incendiului, puteau să 
se întoarcă în Transtiberim... Puteau să înconjoare oraşul, 
aşa cum facem noi în clipa asta. Linus are casă. Poate c-a 
vrut să fie mai aproape de casă, ca să vadă dacă incendiul 
nu cuprinde şi cartierul lor. Dacă s-au întors, atunci îţi jur, 
stăpâne, pe Persefona, că îi vom găsi la rugăciune în 
catacombe, ori în cel mai rău caz vom afla veşti despre ei. 

Ai dreptate. Condu-mă! zise tribunul. 

Chilon, fără să mai stea pe gânduri, o coti la stânga, spre 
deal. Pentru o clipă, culmea dealului le ascunse incendiul, şi 
deşi culmile din apropiere erau luminate, ei intrară în 
umbră. După ce trecură de circ, o cotiră încă o dată la 
stânga şi intrară într-un fel de văgăună în care era 
întuneric beznă. Iar în întuneric, Vinicius zări roiuri de 
felinare pâlpâind. 

Ei sunt! spuse Chilon. Azi au să fie mai mulţi ca oricând, 
căci celelalte case de rugăciune au ars, sau sunt pline de 
fum ca întreg Transtiberimul. 

Da! Aud cântece, spuse Vinicius. 

Şi, într-adevăr, dintr-o spărtură neagră a muntelui, 
răzbăteau voci omeneşti, cântând, iar felinarele dispăreau 
în această spărtură unul după altul. Însă din văgăunile 
laterale ieşeau mereu alte siluete, aşa că, după o vreme, 


Vinicius şi Chilon se treziră în mijlocul unui adevărat râu de 
oameni. 

Chilon cobori de pe asin şi, făcând semn unui băieţandru 
care mergea alături, îi spuse: 

Sunt preot al lui Christos şi episcop. Păzeşte-ne asinii şi ai 
să primeşti binecuvântarea mea şi iertarea păcatelor. 

Fără să aştepte răspuns, îi vâri hăţurile în mână, iar el se 
alătură împreună cu Vinicius grupului care înainta. 

După puţin timp, intrară în catacombe şi înaintară în 
lumina palidă a felinarelor, pe un coridor întunecos, până 
ajunseră într-o peşteră mai largă, din care se vedea că 
fusese scoasă piatră nu demult, căci pe pereţii ei se vedeau 
tăieturile proaspete în stâncă. 

Era mai multă lumină decât pe coridor, căci în afară de 
felinare ardeau făclii. La lumina lor Vinicius văzu o mare 
mulţime de oameni îngenuncheaţi, cu mâinile ridicate spre 
tavanul peşterii. Pe Ligia, Apostolul Petru, sau Linus nu-i 
zărea nicăieri. Îl înconjurau feţe solemne, emoţionate. Pe 
unele se oglindea doar aşteptare, teamă, speranţă. Lumina 
se răsfrângea în albul ochilor ridicaţi spre cer, sudoarea 
curgea pe frunţile palide. Unii cântau, alţii repetau febril 
numele lui Isus, iar alţii se băteau cu pumnul în piept. Pe 
feţele tuturor se vedea că aşteaptă să se întâmple din clipă 
în clipă ceva extraordinar. 

Deodată, cântecele încetară. Deasupra mulţimii, într-o 
firidă făcută prin scoaterea unei bucăţi mari de stâncă, 
apăru Crispus, pe care Vinicius îl cunoştea, cu faţa lui de 
vizionar, palidă, fanatică şi aspră. Oamenii îşi întoarseră 
faţa spre el, în aşteptarea unor vorbe de îmbărbătare şi 
speranţă. Făcând semnul crucii asupra mulţimii, el începu 
să vorbească, cu o voce grăbită, aproape ţipând: 

Căiţi-vă de păcatele voastre, căci a sosit ceasul. Iată, 
Domnul a trimis focul nimicitor peste oraşul crimei şi al 
desfrâului, peste noul Babilon. A bătut ora judecății, a 
mâniei şi a pieirii... Domnul a prevestit venirea sa. În 
curând îl veţi vedea! Dar nu va mai veni ca un Miel să-şi 


jertfească sângele pentru păcatele voastre, ci ca un 
judecător necruţător care cu dreptatea sa va arunca în 
prăpastie pe păcătoşi şi necredincioşi... Vai lumii şi vai 
păcătoşilor, căci nu va mai fi îndurare pentru ei!... le văd, 
Christoase! Stelele cad ca o ploaie pe pământ, soarele se 
întunecă, pământul se deschide, căscând o prăpastie, morţii 
învie, iar tu păşeşti în sunete de chimvale, înconjurat de 
îngeri, printre tunete şi trăsnete. Te văd şi te aud, o 
Christoase! 

Tăcu şi, ridicând faţa spre boltă, privea ţintă la ceva 
îndepărtat şi îngrozitor. Atunci, în catacombă se auzi un 
bubuit înăbuşit, două, trei, zece. În oraşul care ardea, şiruri 
întregi de case începuseră să se prăbuşească cu zgomot. 
Creştinii însă, în marea lor majoritate, crezură că-i un semn 
din cer, că se apropie ceasul judecății. Credinţa în a doua 
venire a lui Christos pe pământ şi în sfârşitul lumii era 
foarte răspândită printre ei, iar incendiul oraşului îi dăduse 
o forţă nouă. Frica de Dumnezeu cuprinse întreaga 
adunare. Numeroase voci începură să strige: „Ziua 
judecăţii!... lată, vine!” Unii îşi acopereau faţa cu mâinile, 
convinşi că îndată pământul se va cutremura din temelii şi 
că din adâncurile lui vor ieşi monştrii iadului ca să se 
arunce asupra păcătoşilor. Alţii strigau: „Christe, îndură-te! 
Răscumpărătorule, fii milostiv!”... Unii îşi mărturiseau cu 
voce tare păcatele, alţii se îmbrăţişau pentru ca în clipa 
supremă să aibă o inimă dragă lângă ei. 

Erau însă şi chipuri care nu exprimau teamă, ci 
beatitudine. Pe-alocuri, cuprinşi de exaltare religioasă, unii 
începuseră să strige cuvinte neînţelese, în cine ştie ce limbi 
necunoscute. Cineva, într-un colţ întunecos, strigă: 
„Irezeşte-te, tu care dormi!” Deasupra tuturor, domina 
vocea lui Crispus: „Vegheaţi! Vegheaţi!” 

În răstimpuri, se lăsa tăcere, parcă oamenii şi-ar fi ţinut 
respiraţia, aşteptând să se întâmple miracolul. Atunci, se 
auzea bubuitul îndepărtat al cartierelor care se prăbuşeau 
şi iarăşi răsunau gemete, rugăciuni, invocaţii: 


LIA 


„Răscumpărătorule, îndură-te!” Din când în când, Crispus 
striga: „Lepădaţi-vă de bucuriile lumeşti, căci în curând nu 
veţi mai avea pământ sub picioare! Lepădaţi-vă de iubirea 
pământească, fiindcă Domnul îi va pierde pe cei care şi-au 
iubit nevestele şi copii mai mult decât pe El. Vai aceluia care 
a iubit o fiinţă omenească mai mult decât pe Creator! Vai 
celor bogaţi! Vai celor ce-au trăit în lux! Vai celor 
desfrânaţi! Vai soţului, soţiei şi copilului!” 

Deodată, un tunet mai puternic decât toate de până atunci 
zgudui cariera de piatră. Toţi căzură cu faţa la pământ, 
întinzând braţele în formă de cruce, ca prin acest semn să 
se apere de duhurile rele. Se lăsă liniştea. Se auzeau numai 
răsuflarea gâtuită de emoție a oamenilor, şoapte pline de 
spaimă: „Isus, Isus, Isus!” şi ici şi colo plâns de copii. Şi 
deasupra acestei mulţimi prăbugşite, o voce liniştită spuse: 

Pace vouă! 

Era vocea Apostolului Petru care intrase în grotă puţin mai 
înainte. La auzul glasului său, spaima se risipi într-o clipă, 
aşa cum se risipeşte spaima turmei în mijlocul căreia apare 
păstorul. Oamenii se ridicau de la pământ, cei din apropiere 
începură să se închine la picioarele lui, căutând parcă 
apărare iar el întinse mâinile spre ei şi spuse: 

De ce vă temeţi? Care dintre voi poate şti ce-l va aştepta, 
înainte de a sosi ceasul? Domnul a pedepsit cu foc 
Babilonul, dar voi sunteţi curăţaţi prin botez, păcatele 
voastre au fost răscumpărate de sângele Mielului, mila Lui 
a coborât peste voi şi veţi muri cu numele Lui pe buze. Pace 
vouă! 

După cuvintele amenințătoare şi necruțătoare ale lui 
Crispus, vorbele lui Petru veniră ca un balsam pentru cei de 
faţă. În locul fricii de Dumnezeu, pe suflete puse stăpânire 
dragostea pentru Dumnezeu. Oamenii îl regăsiră pe acel 
Christos pe care-l îndrăgiseră din povestirile apostolilor şi 
nu mai aşteptau un judecător nemilos, ci un miel blând şi 
răbdător, a cărui bunătate întrecea de o sută de ori 
răutatea omenească. Un sentiment de uşurare cuprinse 


toată adunarea. Îmbărbătaţi, recunoscători Apostolului, 
începură să strige: „Suntem oile tale, călăuzeşte-ne!” Cei 
care se aflau în apropierea lui spuneau: „Nu ne părăsi în 
ziua pieirii!” şi îngenuncheau la picioarele lui. Vinicius se 
apropie şi, prinzându-l de poala mantiei, îşi plecă capul, 
spunând: „Stăpâne, salvează-mă! Am căutat-o prin fum şi 
prin flăcări, şi în învălmăşeală, dar n-am găsit-o nicăieri, 
însă am credinţa că tu poţi să mi-o redai.” 

Petru îi puse mâna pe creştet: 

Crede, spuse el, şi vino cu mine. 

Capitolul XLVI. 

Oraşul continua să ardă. Circul Mare se prăbuşise în 
ruine. Străzi întregi se prăbuşeau dintr-o dată, ridicând 
spre cer coloane gigantice de flăcări. Vântul îşi schimbase 
direcţia. Acum bătea cu violenţă dinspre mare, aruncând 
peste Caelius, Esquilin şi Collis Viminalis valuri de foc şi 
jeratic. Oficialităţile începură să se gândească la salvare. 
Din porunca lui Tigellinus, care sosise a treia zi de la 
Antium, prinseră să dărâme casele în Esquilin, pentru ca 
focul, ajungând în locuri goale, să se stingă de la sine. Era 
însă o încercare zadarnică, menită doar să salveze ceea ce 
mai rămăsese din oraş, căci ceea ce arsese era bun ars. În 
acelaşi timp, trebuiau preîntâmpinate şi alte efecte ale 
dezastrului. Pierise toată averea locuitorilor ei. În jurul 
zidurilor se îngrămădeau acum sute de mii de săraci. Chiar 
de a doua zi, foamea începu să-şi arate colții, căci rezervele 
uriaşe de hrană, adunate în oraş, arseseră odată cu el, iar 
în tulburarea generală instituţiile se destrămaseră şi nimeni 
nu se gândise să asigure hrana mulţimii. Abia după venirea 
lui 'Tigellinus porniră spre Ostia ordine în acest sens, însă 
între timp populaţia trecu la ameninţări făţişe. 

Casa de lângă Aqua Appia, unde se aşezase provizoriu 
Tigellinus, era înconjurată de mulţimi de femei care ţipau 
de dimineaţa până noaptea târziu: „Pâine şi acoperiş!” în 
zadar încercau pretorienii, aduşi din tabăra mare aşezată 
între Via Salaria şi Nomentana, să menţină oarecare ordine. 


Ici şi colo, li se opunea pe faţă rezistenţă armată. În alte 
părţi, mulţimea neînarmată striga, arătând spre oraşul în 
flăcări: „Acum, dacă focul a distrus totul, omorâţi-ne şi pe 
noi”! Erau blestemaţi împăratul, curtenii, ostaşii, pretorienii 
şi revolta creştea cu fiecare ceas. Tigellinus, privind 
noaptea la miile de focuri aprinse în jurul oraşului, avea 
impresia că sunt focurile de tabără ale dușmanului. Din 
porunca lui a fost adusă, în afară de făină, o mare cantitate 
de pâini, luate nu numai din Ostia, ci din toate oraşele şi 
satele din împrejurimi. Când însă primele provizii ajunseră, 
noaptea, la Emporium, poporul sparse poarta principală 
dinspre Aventin şi lichidă într-o clipită proviziile, provocând 
o cumplită învălmăşeală. La lumina incendiului se băteau 
pentru pâini, multe din ele fiind călcate în picioare. Făina 
din sacii sfârtecaţi acoperi ca o zăpadă drumurile de la 
magazii până la arcul lui Drusus şi arcul lui Germanicus. 
Răzmeriţa dură până când soldaţii înconjurară toate 
clădirile şi începură să împroaşte mulţimea cu săgeți şi 
ghiulele. 

Niciodată, de la năvălirea galilor conduşi de Brennus, nu 
suferise Roma o asemenea distrugere. Cele două incendii 
erau comparate în disperare. Atunci rămăsese neatins cel 
puţin Capitoliul. Acum până şi Capitoliul era înconjurat cu o 
înspăimântătoare cunună de foc. Marmura nu ardea cu 
flacără, însă noaptea, când vântul desfăcea pentru o clipă 
perdeaua de fum, se vedeau şirurile de coloane de la 
templul de sus al lui Jupiter, încinse şi lucind ca metalul 
incandescent. În vremea lui Brennus, Roma avea o 
populaţie disciplinată, unitară, ataşată de oraş şi de altarele 
lui, în timp ce acum în jurul zidurilor oraşului în flăcări se 
aşezaseră mulţimi de diferite limbi, compuse în mare parte 
din sclavi şi liberţi, gălăgioase, nesupuse şi învinse de 
foame, gata să se întoarcă împotriva stăpânirii. 

Intensitatea incendiului, umplând inimile de spaimă, 
paraliza într-o anumită măsură mulţimea. După incendiu, 
puteau să urmeze foametea şi molima, căci, culmea 


nenorocirii, sosiseră căldurile toride ale lui iulie. Aerul 
încins de foc şi soare era imposibil de respirat. Noaptea nu 
aducea nici o uşurare, schimbându-se într-un adevărat iad. 
Ziua desfăşura în faţa ochilor o privelişte sinistră. În mijloc, 
oraşul uriaş întins pe coline, transformat într-un vulcan 
tunător, iar în juru-i, până la Munţii Albani, o tabără imensă 
alcătuită din barăci, corturi, colibe, care, roabe, tărgi, 
dughene, vetre, îngropate în fum şi praf, luminate de razele 
spălăcite ale soarelui care abia străbăteau prin aureola 
incendiului. Un vacarm de strigăte şi ameninţări, ură şi 
spaimă, o monstruoasă colonie de bărbaţi, femei şi copii. 
Printre quiriţi - greci, neamuri din nord cu ochi albaştri şi 
păr bogat, africani şi asiatici. Printre cetăţeni - sclavi, 
liberţi, gladiatori, negustori, meseriaşi, ţărani şi soldaţi, o 
adevărată mare omenească revărsată în jurul insulei de foc. 

Veşti diferite mişcau marea aceasta, ca vântul valurile de 
ape. Veşti bune şi veşti rele. Se vorbea despre rezervele 
imense de grâne şi haine ce urmau să sosească de la 
Emporium şi să fie distribuite gratuit. Se spunea de 
asemenea că, la porunca împăratului, provinciile din Asia şi 
Africa vor fi jefuite de toate bogăţiile, iar comorile strânse în 
felul acesta vor fi împărţite locuitorilor Romei, în aşa fel, 
încât fiecare să-şi poată construi o casă proprie. Circulau 
însă şi altfel de zvonuri. 

Cică apa din apeducte fusese otrăvită, că Nero vrea să 
distrugă oraşul şi să-i piardă pe locuitori până la unul, ca să 
se mute în Grecia sau Egipt şi de acolo să domine lumea. 
Fiecare zvon se răspândea cu iuţeala fulgerului şi fiecare 
găsea crezare în mulţime, dând naştere la izbucniri de 
speranţă sau mânie, de entuziasm sau de spaimă. În cele 
din urmă, miile de refugiaţi fură cuprinşi de o înfrigurare 
ciudată. Credinţa creştinilor că sfârşitul lumii prin foc este 
aproape prinse şi la adepţii celorlalte religii. Oamenii 
cădeau în pasivitate sau izbucneau în accese de nebunie. 
Printre norii luminaţi de foc, îi vedeau pe zei privind cum 


piere pământul şi întindeau mâinile spre ei, cerând 
îndurare sau blestemându.-i. 

În acest timp, soldaţii, ajutaţi de un mare număr de 
locuitori, continuau să dărâme casele din Esquilin, Caelius 
şi în Transtiberim, care astfel scăpară în mare măsură de 
distrugere. În centrul oraşului însă, ardeau comori 
nepreţuite, strânse de-a lungul secolelor, minunate opere 
de artă, splendide temple, cele mai scumpe amintiri ale 
trecutului şi gloriei romane. Era clar că din tot oraşul vor fi 
salvate doar câteva cartiere aşezate la margini şi că sute de 
mii de oameni vor rămâne fără adăpost. Se răspândi totuşi 
zvonul că soldaţii dărâmă casele nu ca să oprească focul, ci 
ca să nu rămână nimic din oraş. Tigellinus îl implora pe 
împărat în fiecare scrisoare să vină şi prin prezenţa sa să se 
liniştească poporul disperat. Nero însă porni abia când 
flăcările cuprinseră „domus transitoria”, grăbindu-se să nu 
piardă momentul când incendiul avea să atingă apogeul. 

Capitolul XLVII. 

Între timp, focul ajunse în Via Nomentana, iar de acolo, o 
dată cu schimbarea vântului, se întoarse spre Via Lata şi 
spre Tibru, înconjurând Capitoliul, se revărsă spre Forum 
Boarium şi, distrugând tot ce-i scăpase mai înainte, se 
apropie din nou de Palatin. Tigellinus, adunând toată 
armata pretorienilor, trimitea sol după sol la împărat să-l 
anunţe că s-a întețit. Nero voia să sosească noaptea, pentru 
a se desfăta, admirând priveliştea oraşului în flăcări. În 
acest scop, se opri în localitatea Aqua Albana şi, chemându-l 
în cort pe tragedianul Aliturus, îşi compuse, cerându-i 
sfatul, atitudinea, expresia feţei, privirea şi învăţă câteva 
mişcări corespunzătoare. O dispută cruntă izbucni între ei 
când fu vorba de versul: „O, sfinte oraş, ce păreai mai 
durabil decât muntele Ida”, pe tema dacă trebuie să ridice 
spre cer ambele mâini, sau, ţinând lira într-o mână, s-o lase 
în lungul trupului şi să ridice numai una. Problema aceasta 
în clipa de faţă i se părea mai importantă decât orice. 
Pornind, în cele din urmă, la apusul soarelui, îi ceru părerea 


lui Petronius dacă la versul închinat catastrofei să nu 
includă câteva splendide blasfemii împotriva zeilor şi dacă 
acestea, din punct de vedere artistic, într-o asemenea 
situaţie, n-ar trebui să izbucnească de la sine din gura 
omului care îşi pierde patria. 

În sfârşit, pe la miezul nopţii, se apropie de ziduri, urmat 
de uriaşa sa suită, compusă din armate întregi de curteni, 
senatori, cavaleri, liberţi, sclavi, femei şi copii. Şaisprezece 
mii de pretorieni, încolonaţi în formaţie de luptă, vegheau 
asupra liniştii şi securităţii intrării lui, menţinând la o 
distanţă corespunzătoare poporul revoltat. Poporul 
blestema, ţipa şi fluiera la vederea cortegiului, însă nu 
îndrăznea să-l atace. În multe locuri, se auziră şi aplauze 
stârnite în gloata care, neposedând nimic, nu pierduse 
nimic în incendiu şi se aştepta la o împărţire mai darnică 
decât de obicei a griului, uleiului, veşmintelor şi banilor. 
Atât strigătele şi fluierăturile, cât şi aplauzele fură înăbuşite 
de sunetele de trompetă şi corn, ordonate de Tigellinus. 
După ce trecu prin Poarta Ostiană, Nero se opri pentru o 
clipă şi zise: „Stăpân fără casă, al unui popor fără casă, 
unde-mi odihnesc la noapte nefericitu-mi cap?” Trecând 
apoi Clivus Delphini, urcă scările pregătite pentru el, pe 
apeductul Appia, iar după el, curtenii şi corul cântăreților, 
ducând citere, lire şi alte instrumente muzicale. 

Cu toţii îşi ţinură respiraţia, aşteptând să vadă dacă n-are 
să spună nişte cuvinte mari, pe care pentru propria lor 
securitate trebuiau să le ţină minte. El însă stătea solemn, 
mut, îmbrăcat în mantia de purpură şi cu cunună de lauri 
din aur pe cap, cu privirile aţintite la vălmăşagul turbat al 
flăcărilor. Când Terpnos îi dădu lira de aur, ridică ochii spre 
cerul scăldat în aureola incendiului, aşteptând inspiraţia. 

Oamenii şi-l arătau de departe, aşa cum stătea scăldat în 
lumina sângerie. În depărtare, şuierau şerpii flăcărilor şi 
ardeau cele mai sfinte monumente, păstrate de veacuri: 
ardea templul lui Hercule pe care-l ridicase Evander, şi 
templul lui Jupiter Stator, şi templul Lunii construit de 


Servius Tullius, şi domul lui Numa Pompilius, şi templul 
Vestei cu penaţii poporului roman. În coama flăcărilor 
apărea uneori Capitoliul, ardea trecutul şi sufletul Romei, 
iar el, Cezarul, stătea cu lira în mână, cu o mină de actor 
tragic şi cu gândul nu la piatra care piere, ci la poza şi la 
cuvintele patetice prin care ar putea exprima mai frumos 
imensitatea catastrofei, ca să trezească o admiraţie fără 
precedent şi să obţină cele mai entuziaste aplauze. 

Ura oraşul acesta, îi ura pe locuitorii lui, iubea doar 
cântecele şi poeziile. Se bucura din inimă că, în sfârşit, 
asista la o tragedie asemănătoare celei pe care o 
descrisese. Cioplitorul de versuri se simţea fericit, 
declamatorul se simţea inspirat, vânătorul de emoţii îşi 
astâmpăra setea cu priveliştea îngrozitoare şi se gândea cu 
plăcere că distrugerea Troiei n-a fost nimic în comparaţie 
cu distrugerea acestei uriaşe cetăţi. Ce mai putea cere? 
lată Roma. Roma care a dominat pământul, arde, iar el stă 
pe arcadele apeductului cu o liră de aur în mână, vizibil, 
purpuriu, admirat, splendid, poetic! Undeva, acolo jos, în 
întuneric, murmură, revoltat, poporul. N-are decât să 
murmure! Secole vor trece, mii de ani se vor scurge, dar 
oamenii vor ţine minte şi vor slăvi pe acel poet care într-o 
asemenea noapte a cântat decăderea şi incendiul Troiei. Ce 
este Homer în comparaţie cu el? Ce este însuşi Apollo cu 
lira sa încovoiată? 

Ridică mâinile şi, lovind în coarde, rosti cuvintele lui 
Priam: „O, cuib al părinţilor mei, o leagănul meu drag!... 

În spaţiul deschis, în vuietul incendiului şi larma 
îndepărtată a miilor de oameni, vocea lui suna ciudat de 
subţire, tremurată şi slabă, iar acompaniamentul aducea a 
bâzâit de muscă, însă senatorii, funcţionarii şi curtenii 
adunaţi pe apeduct plecară capetele, ascultând într-o stare 
de mută admiraţie. El cânta, psalmodiind, montându-se 
într-o postură din ce în ce mai tragică. Când se oprea să 
răsufle, corul cântăreților repeta ultimele versuri, apoi 
Nero îndepărta de pe braţ, cu o mişcare învățată de la 


Aliturus, „syrma” de tragedian, lovea în strune şi cânta mai 
departe. Când termină, în sfârşit, cântecul alcătuit dinainte, 
începu să improvizeze, căutând comparații grandioase 
pentru spectacolul care se desfăşura înaintea lui. Şi începu 
să se schimbe la faţă. Nu-l mişcase distrugerea oraşului 
natal, îl îmbăta însă şi-l emoţiona patosul propriilor sale 
versuri. Aruncă brusc lira la picioare şi, înfăşurându-se în 
„syrma”, rămase ca împietrit, asemenea uneia dintre 
statuile Niobizilor care împodobeau curtea Palatinului. 

După o scurtă clipă de tăcere, clocoti furtuna de aplauze. 
Din depărtare însă, răspunse urletul mulțimilor. Acum, 
nimeni nu se mai îndoia că Cezarul a ordonat să se dea foc 
oraşului, ca să aibă un spectacol şi prilej să cânte. Nero, 
auzind urletul ieşit din sute de mii de piepturi, se întoarse 
spre curteni cu un zâmbet trist, plin de resemnare, de om 
neînțeles, şi spuse: 

lată cum ştiu quiriţii să mă preţuiască pe mine şi poezia! 

Nemernicii! răspunse Vatinius. Stăpâne, porunceşte 
pretorienilor să lovească în ei. 

Nero se întoarse spre Tigellinus: 

Pot să contez pe fidelitatea soldaţilor? 

Da, divine! răspunse prefectul. 

Petronius ridică din umeri: 

Pe fidelitatea lor, da, dar nu şi pe numărul lor, spuse el. 
Rămâi deocamdată aici unde eşti, căci eşti în deplină 
siguranţă. Cât despre popor, trebuie liniştit. 

Seneca şi consulul Licinius fură de aceeaşi părere. Între 
timp, jos, revolta se intensifica. Poporul se înarma cu pietre, 
pari de la corturi, scânduri de la care şi roabe şi cu tot felul 
de fiare. După o vreme, câţiva comandanţi de cohorte 
veniră să anunţe că pretorienii, înghesuiți de mulţime, îşi 
menţin cu foarte mare greutate formaţiile de luptă şi, 
neavând ordin să lovească, nu ştiu ce să facă. 

O, zei! spuse Nero. Ce noapte! Pe de o parte incendiul, pe 
de alta marea înfuriată a poporului. 


Şi începu să caute expresii care ar fi putut descrie în 
chipul cel mai plastic pericolul momentului. Văzând însă în 
juru-i chipuri palide şi priviri neliniştite, se sperie şi el. 

Daţi-mi o mantie neagră cu glugă! strigă el. Oare într- 
adevăr să se ajungă la lupte? 

Cezar, spuse Tigellinus cu o voce nesigură, am făcuţi tot ce 
am putut, însă pericolul este mare... Vorbeşte, Cezar, 
poporului şi fă-i promisiuni. 

Cezarul să vorbească gloatei? S-o facă altcineva în numele 
meu. Cine se oferă? 

Eu! răspunse calm Petronius. 

Du-te prietene! Tu-mi eşti cel mai credincios în orice 
împrejurare... Du-te şi nu te zgârci la promisiuni. 

Petronius se întoarse spre cortegiu cu faţa impasibilă, 
sarcastică: 

Senatorii aici de faţă, spuse el, şi în afară de ei, Pison, 
Nerva şi Senecion să meargă cu mine. 

Cobori încet de pe apeduct. Cei pe care-i numise îl urmau, 
nu fără şovăială, îmbărbătaţi întrucâtva de calmul lui. Când 
ajunse la baza arcadelor, Petronius ceru să i se aducă un cal 
alb şi, încălecând, plecă în fruntea tovarăşilor săi, printre 
şirurile dese de pretorieni, spre gloata neagră, dezarmat, 
ţinând de mână doar un bastonaş subţire de fildeş în care 
se sprijinea de obicei. 

Apropiindu-se, îşi vâri calul în mulţime, urmat de mica lui 
suită. În jur, în lumina incendiului, se vedeau mâini ridicate, 
înarmate cu tot felul de arme, ochi aprinşi, feţe transpirate 
şi guri căscate, urlând. Valurile de oameni revoltați îi 
înconjurară imediat. Mai departe, în faţă se vedea o 
adevărată mare de capete, mişcătoare, fremătândă, 
înspăimântătoare. 

Ţipetele se înteţiră mai mult şi se transformară într-un 
muget neomenesc. Drugi, furci, chiar şi săbii se agitau 
deasupra capului lui Petronius. Mâini îndrăzneţe se 
întindeau spre frâul calului său. El însă pătrundea tot mai 
adânc în mulţime, rece, indiferent, dispreţuitor. Uneori, 


lovea cu bastonul în capetele celor mai obraznici, ca şi cum 
şi-ar fi croit drum într-o înghesuială obişnuită. Siguranţa şi 
calmul lui uimi mulţimea furioasă. Îl recunoscură, în sfârşit, 
şi numeroase glasuri începură să strige: 

Petronius! Arbiter elegantiarum! Petronius!... 

Petronius! răsuna din toate părţile. 

Şi pe măsură ce numele acesta se repeta, feţele din jur 
deveneau mai puţin amenințătoare, iar ţipetele mai puţin 
furioase. Patricianul acesta elegant, deşi nu se străduise 
niciodată să obţină bunăvoința poporului, era totuşi 
favoritul lui. Trecea drept o fiinţă omenoasă şi mărinimoasă, 
iar popularitatea lui crescuse mai ales de când cu procesul 
lui Pedanus Secundus, în care pledase pentru îmblânzirea 
pedepsei înfiorătoare care-i condamna la moarte pe toţi 
sclavii prefectului. Mai ales sclavii nutreau faţă de el o 
dragoste umilă, dar sinceră, aşa cum întotdeauna oamenii 
amărâţi şi nefericiţi îi iubesc pe cei care le arată măcar 
puţină compătimire. În afară de asta, se mai adăuga şi 
curiozitatea să afle ce va spune trimisul împăratului, căci 
nimeni nu se îndoia că împăratul l-a trimis într-adins. 

Petronius, scoţându-şi toga albă cu margine purpurie, o 
ridică în sus şi începu să o rotească pe deasupra capului în 
semn că vrea să vorbească. 

Tăceţi! Tăceţi! strigau din toate părţile. 

După un timp, se făcu într-adevăr linişte. Atunci, Petronius 
se ridică în scări pe cal şi începu să vorbească cu o voce 
răspicată, liniştită: 

Cetăţeni! Cei care mă aud să repete cuvintele mele celor 
care stau mai departe şi cu toţii să se poarte ca nişte 
oameni, nu ca fiarele în arenă. 

Ascultăm! Ascultăm!... 

Atunci ascultați. Oraşul va fi reconstruit. Grădinile lui 
Lucullus, Mecena, Caesar şi ale Agripinei vor fi deschise 
pentru voi! De mâine, începe distribuirea grâului, vinului şi 
uleiului, aşa ca fiecare să-şi poată umple burta pe săturate. 
Împăratul are să organizeze jocuri cum n-a mai văzut lumea 


până acum, unde vă aşteaptă distracţii şi daruri. Veţi fi mai 
bogaţi după incendiu decât înainte! 

Îi răspunse un murmur, care se răspândi din mijloc spre 
margini în toate direcţiile, cum se răspândesc valurile când 
aruncă cineva o piatră în apă. Cei din apropiere repetau 
celor de mai departe cuvintele lui. Pe urmă, ici şi colo, se 
auziră strigăte de mânie sau de aprobare, care, în cele din 
urmă, se schimbară într-un urlet general, ca de uragan: 

Panem et circenses135!... 

Petronius se înveli în togă, ascultând o vreme, nemişcat. În 
veşmântul său alb, părea o statuie de marmură. Tumultul 
spori, înăbuşind vuietul incendiului, răsunând din toate 
părţile, ca din adâncuri. Probabil însă că trimisul mai avea 
ceva de spus, căci aştepta. 

În sfârşit, cerând din nou tăcere cu mâna ridicată, spuse: 

Vă promit panem et circenses, iar acum aclamaţi-l pe 
împăratul care vă hrăneşte şi vă îmbracă; iar apoi du-te la 
culcare, mulţime, căci în curând apar zorile! 

Spunând acestea, întoarse calul şi, lovind uşurel cu 
bastonul în capetele şi feţele celor care-i stăteau în drum, 
ajunse încet la rândurile pretorienilor. 

Peste câteva clipe, se afla la picioarele apeductului. Pe cei 
de sus îi găsi morţi de frică. Strigătele de „Panem et 
circenses” n-au fost înţelese. S-a crezut că-i o nouă 
izbucnire de furie. Nici măcar nu se aşteptau ca Petronius 
să scape cu viaţă. De aceea, Nero, când îl văzu, alergă 
înaintea lui până la scară, cu faţa palidă de emoție şi 
întrebă: 

Ei, ce-i? Ce se întâmplă acolo? Au şi început să se bată? 
Petronius trase aer adânc în piept, apoi spuse: 

Pe Pollux! Transpiră şi put! Să-mi dea cineva epilimme1 36 
că leşin. Se întoarse spre împărat, adăugând: 

Le-am promis grâu, ulei, deschiderea grădinilor şi jocuri, 
spuse ei. le adoră din nou şi urlă cu buzele arse, 
aclamându-te. O, zei, ce miros neplăcut are plebea asta! 


Aveam pretorienii gata, strigă Tigellinus, şi dacă nu i-ai fi 
liniştit tu, guralivii ăştia ar fi tăcut pe veci. Păcat, împărate, 
că nu mi-ai permis să folosesc forţa. 

Petronius se uită la vorbitor şi, ridicând din umeri, zise: 

Prilejul încă nu-i pierdut. Poate c-o să trebuiască s-o 
foloseşti mâine. 

Nu, nu! spuse împăratul. Am să poruncesc să li se 
deschidă grădinile şi să se împartă grâne. Mulţumesc, 
Petronius! Voi organiza jocuri, iar cântecul pe care vi l-am 
cântat astăzi am să-l cânt în public. 

Spunând acestea, puse mâna pe umărul lui Petronius, tăcu 
o clipă, iar după ce-şi reveni, întrebă: 

Spune-mi sincer, ce impresie ţi-am făcut când am cântat? 

Ai fost demn de acest spectacol, aşa cum spectacolul a fost 
demn de tine! răspunse Petronius. Apoi se întoarse spre 
incendiu. Dar să mai privim, adăugă el, şi să ne luăm rămas 
bun de la vechea Romă. 

Capitolul XLVIII. 

Cuvintele Apostolului potoliră neliniştea creştinilor. Nu se 
îndoiau că s-apropie sfârşitul lumii, dar începuseră să spere 
că judecata îngrozitoare nu va avea loc imediat şi că mai 
înainte au să apuce sfârşitul domniei lui Nero, pe care-o 
considerau drept domnia lui Antichrist şi să asiste la 
pedepsirea lui pentru crimele strigătoare la cer. Cu sufletul 
alinat, începură să se răspândească după terminarea 
rugăciunilor, ieşind din catacombe şi întorcându-se la 
adăposturile lor provizorii şi chiar în Transtiberim, căci 
veniseră ştiri că focul pus în câteva locuri nu apucase să se 
extindă, ci întors de vânt spre râu făcuse numai puţine 
stricăciuni. 

Apostolul, însoţit de Vinicius şi de Chilon, care venea după 
ei, părăsi de asemenea catacomba. Tânărul tribun nu 
îndrăznea să-l întrerupă în rugăciune, aşa că o vreme îl 
urmă tăcut, implorând doar din priviri îndurare şi 
tremurând de nelinişte. Continuau însă să vină oameni 
mulţi să sărute mâinile şi veşmântul Apostolului. Mamele 


întindeau pruncii spre el. Unii îngenuncheau în coridorul 
lung şi întunecos şi, ridicând făcliile, îi cereau 
binecuvântarea, alţii, mergând alături de el, cântau. Nu era 
un moment potrivit nici pentru întrebare, nici pentru 
răspuns. Situaţia nu s-a schimbat nici după ce ieşiră între 
dealuri. Numai când răzbătură la loc liber, de unde se 
vedea oraşul în flăcări, după ce Apostolul făcu semnul crucii 
de trei ori în direcţia lui, se întoarse spre Vinicius şi spuse: 

Nu-ţi fie teamă. Nu departe de aici este casa săpătorului în 
care o vom găsi pe Ligia cu Linus şi cu credinciosul ei 
slujitor. Christos, care ţi-a hărăzit-o, a păstrat-o pentru tine. 

Vinicius se clătină pe picioare şi se sprijini cu mâna de o 
stâncă. Drumul de la Antium, întâmplările de lângă ziduri, 
căutarea Ligiei prin fumul fierbinte, nesomnul, neliniştea, îl 
sleiseră. Câtă brumă de putere-i rămăsese se topi la vestea 
că fiinţa care-i era mai scumpă decât orice pe lume este 
aproape şi are s-o vadă peste puţin timp. Simţi o sfârşeală 
prin tot trupul şi-aproape că se prăbuşi la picioarele 
Apostolului şi rămase aşa, îmbrăţişându-i genunchii, 
incapabil să rostească vreun cuvânt. 

Apostolul, ferindu-se, spuse: 

Nu mie, nu mie, ci lui Christos mulţumeşte-i! 

Ce zeu perfect! se auzi din spate vocea lui Chilon. Dar nu 
ştiu ce să fac cu asinii care aşteaptă aici în apropiere. 

Ridică-te şi vino cu mine, spuse Petru, luându-l de mână pe 
Vinicius. 

Tânărul se ridică. În lumina incendiului, se vedeau lacrimi 
alunecând pe faţa-i palidă de emoție. Buzele-i tremurau ca 
şi cum s-ar fi rugat. 

Să mergem, spuse el. 

Chilon repetă: 

Stăpâne, ce să fac cu asinii care aşteaptă? Poate că 
distinsul prooroc ar prefera să meargă călare. 

Nici Vinicius nu prea ştia ce să răspundă, auzind însă de la 
Petru că locuinţa săpătorului este aproape, zise: 

Du asinii înapoi la Macrinus. 


Ilartă, stăpâne, că-ţi amintesc de casa din Ameriola. În faţa 
acestui incendiu îngrozitor, e uşor să uiţi un lucru atât de 
mărunt. 

Ai s-o capeţi. 

O, nepot al lui Numa Pompilius, întotdeauna am fost sigur, 
însă acum, când a auzit promisiunea şi acest mărinimos 
Apostol, nici nu-ţi mai amintesc că mi-ai promis şi o vie. Pax 
vobiscum! Eu am să te găsesc, stăpâne. Pax vobiscum! 

lar ei răspunseră: 

Pace ţie! 

Pe urmă se întoarseră amândoi la dreapta, spre dealuri. Pe 
drum, Vinicius zise: 

Stăpâne, spală-mă cu apa botezului, ca să mă pot numi cu 
adevărat serv al lui Christos, căci îl iubesc din tot sufletul 
meu. Botează-mă, căci în inima mea sunt pregătit. Tot ce- 
are să-mi poruncească, am să îndeplinesc, iar tu spune-mi 
ce-aş putea să fac mai mult. 

Iubeşte-i pe oameni ca pe nişte fraţi ai tăi, răspunse 
Apostolul, căci numai prin dragoste poţi să-l slujeşti. 

Da! Înţeleg şi simt asta. Când eram copil, credeam în zeii 
romani, dar nu i-am iubit. Numai pe acesta singur îl iubesc. 
Mi-aş da viaţa bucuros pentru el. 

Îşi îndreptă privirile spre cer, repetând cu exaltare: 

Căci El este unul! Căci El singur este bun şi milostiv! Poate 
pieri nu numai oraşul acesta, dar lumea toată şi eu totpe El 
am să-l recunosc şi numai în El am să cred! 

Iar El te va binecuvânta pe tine şi casa ta! încheie 
Apostolul. 

Cotiră într-altă vâlcea, la capătul căreia se vedea o 
luminiţă palidă. Petru o arătă cu mâna şi spuse: 

lată casa săpătorului care ne-a dat adăpost, când, 
întorcându-ne cu Linus bolnav din Ostrianum, n-am mai 
putut pătrunde în Transtiberim. 

Curând, ajunseră acolo. Casa era mai degrabă o peşteră 
săpată într-o crăpătură a muntelui, închisă din afară cu un 
perete lipit din pământ şi trestie. Uşa era deschisă, însă 


prin deschizătura care ţinea loc de fereastră se vedea 
interiorul luminat de foc. 

O siluetă neagră, uriaşă se ridică să-i întâmpine pe noii 
veniţi şi întrebă: 

Cine sunteţi? 

Servii lui Christos, răspunse Petru. Pace ţie, Ursus! 

Ursus se plecă la picioarele Apostolului, apoi, 
recunoscându-l pe Vinicius, îi prinse mâna şi o duse la buze. 

Şi tu, stăpâne? spuse el. Binecuvântat să fie numele 
Mielului, pentru bucuria pe care o vei face Callinei. 

Spunând acestea, deschise uşa şi intrară. Linus, bolnav, 
zăcea cu faţa slăbită, cu fruntea galbenă ca fildeşul. Alături 
de foc, stătea Ligia, ţinând în mână nişte peştişori înşiraţi 
pe sfoară, destinaţi probabil cinei. 

Ocupată cu scoaterea peştilor de pe sfoară, convinsă că 
intrase Ursus, nici nu ridică ochii. Vinicius se apropie şi, 
rostindu-i numele, întinse braţele spre ea. Atunci ea se 
ridică repede. Un fulger de uimire şi bucurie trecu peste 
faţa ei şi, fără nici un cuvânt, ca un copil, care după zile de 
teamă şi nenorocire îşi regăseşte tatăl sau mama, se aruncă 
în braţele lui deschise. 

EI o strânse la piept, însufleţit, de aceeaşi emoție, de parcă 
o adevărată minune ar fi salvat-o. Apoi, desfăcându-şi 
braţele, o îmbrăţişă, repetându-i numele. Îngenunche, 
sărutându-i poala rochiei şi mâinile. Bucuria lui era fără 
margini. 

În cele din urmă, îi povesti cum a venit într-o goană din 
Antium, cum a căutat-o pe lângă ziduri, prin fum, în casa lui 
Linus, şi cât a fost de îndurerat şi de speriat, cât a suferit 
până când Apostolul i-a arătat adăpostul ei. 

Însă acum, spuse el, când te-am regăsit, nu te mai las aici 
în apropierea acestui infern şi a acestei mulţimi înnebunite. 
Oamenii se omoară între ei, sclavii se revoltă şi jefuiesc. 
Numai Dumnezeu unul ştie ce nenorociri mai pot să cadă 
asupra Romei. Am să te salvez pe tine şi pe voi toţi. O, draga 
mea!... Vreţi să mergeţi cu mine la Antium? Acolo ne urcăm 


într-o corabie şi plecăm în Sicilia. Pământurile mele sunt ale 
voastre, casele mele sunt casele voastre. Ascultă-mă! În 
Sicilia regăsim familia lui Aulus, te voi reda Pomponiei şi te 
voi lua apoi din mâinile ei. Doar tu, o, carissima, nu te mai 
temi de mine. Botezul nu m-a spălat încă, dar întreabă-l pe 
Petru dacă acum câteva clipe, venind spre tine, nu i-am 
spus că vreau să fiu un adevărat serv al lui Christos şi dacă 
nu l-am rugat să mă boteze fie şi în această casă a 
săpătorului. Ai încredere în mine, aveţi încredere cu toţii. 

Ligia ascultă aceste cuvinte cu faţa luminată. Până acum, 
din cauza incendiului şi a tulburărilor provocate de 
catastrofă, trăiau cu toţii într-o continuă nesiguranţă şi 
teamă. Plecarea în liniştita Sicilie ar fi pus capăt tuturor 
neliniştilor şi ar fi deschis o nouă epocă de fericire în viaţa 
lor. Dacă Vinicius ar fi vrut s-o ia numai pe Ligia singură, s- 
ar fi opus cu siguranţă ispitei, nevoind să-i părăsească pe 
Apostolul Petru şi pe Linus, însă Vinicius spusese: „Veniţi cu 
mine! Pământurile mele sunt ale voastre, casele mele sunt 
casele voastre!” 

Plecându-se spre mâna lui ca să i-o sărute în semn de 
supunere, spuse: 

Căminul tău - e al meu! 

Ruşinându-se deodată, fiindcă rostise cuvintele pe care, 
după obiceiul roman, le spuneau numai miresele, la 
cununie, roşi şi rămase în lumina focului, cu capul plecat, 
temându-se că gestul ei ar putea să fie luat în nume de rău. 

În privirea lui Vinicius însă citi doar dragoste neţărmurită. 
Tânărul îi spuse lui Petru: 

Roma arde din porunca împăratului. Încă de la Antium se 
plângea că n-a văzut niciodată un mare incendiu. Dar dacă 
nu s-a dat înapoi de la o asemenea crimă, închipuiţi-vă, de 
ce mai poate fi în stare. Cine ştie dacă, strângând armata, 
n-are să poruncească masacrarea populaţiei? Cine ştie ce 
proscrieri au să urmeze? Cine ştie dacă, după incendiu, n- 
au să urmeze războiul civil, măceluri, foamete? Feriţi-vă de 
primejdii. Şi s-o ferim pe Ligia. Acolo o să aşteptaţi în linişte 


până ce trece furtuna, iar când va fi trecut, o să vă 
întoarceţi din nou să semănaţi sămânţa voastră. 

Afară, dinspre Ager Vaticanus, parcă anume să confirme 
temerile lui Vinicius, se auziră nişte strigăte îndepărtate, 
pline de furie şi spaimă. În aceeaşi clipă sosi şi săpătorul, 
stăpânul casei, şi, închizând iute uşa, spuse: 

Oamenii se omoară lângă Circul lui Nero. Sclavii şi 
gladiatorii i-au atacat pe cetăţeni. 

Auziţi? spuse Vinicius. 

S-a umplut paharul, vorbi Apostolul, şi urgiile vor fi fără 
sfârşit, ca marea. 

Se întoarse spre Vinicius şi, arătându-i-o pe Ligia, spuse: 

la-o pe fata asta pe care ţi-a sortit-o Dumnezeu şi salveaz- 
o, iar Linus care e bolnav şi Ursus să meargă cu voi. 

Vinicius care-l îndrăgise pe Apostol din toată inima, se 
grăbi să spună: 

Îţi jur, învăţătorule că n-am să te las aici să pieri! 

Domnul are să-ţi răsplătească pentru gândul tău bun, 
răspunse Apostolul, dar oare n-ai auzit că Christos mi-a zis 
de trei ori pe malul lacului: „Paşte turma mea!”? 

Vinicius tăcu. 

Deci, dacă tu, pe care nimeni nu te-a îndemnat să mă 
ocroteşti, nu vrei să mă laşi aici să pier, cum vrei să-mi las 
eu turma în ziua năpastei? Când a fost furtună şi când eram 
cu inimile înfricoşate, El nu ne-a părăsit, atunci eu, servul, 
cum să nu urmez pilda Stăpânului meu? 

Linus îşi ridică faţa slăbită şi întrebă: 

Dar eu cum să nu urmez pilda ta, locţiitor al Domnului? 

Vinicius se frământă un timp, pradă gândurilor sale de 
nelinişte, apoi, luând-o pe Ligia de mână, spuse cu o voce în 
care vibra dârzenia soldatului roman: 

Ascultă-mă, Petru, Linus şi tu Ligia! Am vorbit mânat de 
mintea mea cea omenească. Voi însă cunoaşteţi o altă 
înţelepciune, care nu ţine seama de interesele voastre, ci 
numai de poruncile Mântuitorului. Da! Eu n-am înţeles asta 
şi am greşit, căci de pe ochii mei nu s-a risipit încă negura şi 


vechea mea fire se mai trezeşte în mine. Dar fiindcă îl 
iubesc pe Christos şi vreau să fiu servul lui, deşi în cazul 
acesta e vorba de ceva mai mult decât de propria mea viaţă, 
iată, îngenunchez înaintea voastră şi jur că voi împlini şi eu 
porunca iubirii şi nu-i voi părăsi pe fraţii mei în ziua 
nenorocirii. 

Îngenunche şi, cuprins de exaltare religioasă, ridică ochii 
şi mâinile spre cer, zicând: 

Oare te înţeleg o, Christoase? Oare sunt demn de tine? 

Mâinile îi tremurau, ochii îi înotau în lacrimi, trupul întreg 
i se cutremura de fiorii credinţei şi ai dragostei. Apostolul 
Petru luă o amforă cu apă şi, apropiindu-se de el, spuse 
solemn: 

lată, te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului 
Duh, amin! Elanul religios îi cuprinse şi pe cei de faţă. 
Aveau impresia că coliba se umple de o lumină 
supranaturală, că aud o muzică divină, că stânca peşterii se 
deschide deasupra capetelor lor, că din cer vin stoluri de 
îngeri, iar sus, în înălţimi, se vede o cruce şi două mâini 
străpunse care binecuvântează. 

lar de afară, se auzeau strigătele oamenilor care se 
ucideau şi vuietul flăcărilor din oraşul mistuit de incendiu. 

Capitolul XLIX. 

Corturile oamenilor împânziseră splendidele grădini ale 
Cezarului, care înainte aparţineau Domitiaei şi Agripinei, 
Câmpul lui Marte, grădinile lui Pompeius, Sallustius şi 
Mecena. Fuseseră ocupate porticurile, clădirile destinate 
jocului cu mingea, minunatele vile de vară şi şoproanele 
construite pentru animale. Păunii, flamingii, lebedele şi 
struţii, gazelele şi antilopele aduse din Africa, cerbii şi 
căprioarele, care serveau drept podoabă grădinilor, 
ajunseră sub cuțitul norodului. Hrana începu să fie adusă 
de la Ostia în cantităţi atât de mari, încât puteai trece pe 
plute şi nave, dintr-o parte a Tibrului, într-alta, ca peste un 
pod. Grânele se vindeau la un preţ nemaipomenit de mic, cu 
trei sesterţi măsura, iar celor mai săraci li se dăruiau 


gratuit. Fuseseră strânse rezerve imense de vin, ulei şi 
castane; din munţi coborau cirezi de boi şi oi. Săracii, care 
se adăposteau înainte de incendiu în fundăturile din Subura 
şi mureau de foame, acum o duceau bine. Pericolul foametei 
fusese înlăturat, în schimb, erau aproape cu neputinţă de 
stârpit jafurile, silniciile, răpirile. Viaţa de nomazi îi apăra 
pe borfaşi de pedeapsă, cu atât mai mult cu cât se declarau 
adoratorii Cezarului şi-l întâmpinau cu aplauze oriunde 
apărea. Instituţiile administrative fiind suspendate, iar 
armata care ar fi putut preveni dezordinea fiind puţină, în 
oraş se petreceau lucruri care întreceau imaginaţia 
omenească. Noaptea, încăierările, crimele, răpirile de femei 
şi băieţi se ţineau lanţ. Lângă Porta Mugionis, unde erau 
adunate cirezile aduse din Campania, se iscau adevărate 
bătălii, în care piereau sute de oameni. În fiecare 
dimineaţă, malurile Tibrului gemeau de cadavre, pe care 
nimeni nu le îngropa şi care, putrezind repede din cauza 
arşiţei, umpleau aerul de miasme. Începură s-apară bolile şi 
cei sperioşi s-aşteptau la molime cumplite. 

Oraşul continua să ardă. Abia în cea de a şasea zi, 
ajungând în locuri virane din Esquilin, unde fuseseră anume 
dărâmate un număr imens de case, focul se mai domoli. 
Grămezile de jăratic însă mai luminau încă atât de intens, 
încât poporul nu voia să creadă că supliciul s-apropie de 
sfârşit. Incendiul reizbucni în a şaptea noapte cu forţe noi în 
clădirile lui Tigellinus, însă dură puţin. Numai casele arse 
continuau să se prăbuşească pe ici şi colo, aruncând în aer 
şerpi de flăcări şi trâmbe de scântei. Încetul cu încetul, 
ruinele incandescente pe dinăuntru, începeau să se 
înnegrească pe dinafară. Noaptea, cerul nu mai era luminat 
de aureola sângerie. Pe întinsul pustiu negru, jucau limbi de 
flăcări palide, albăstrii, pe mormanele carbonizate. 

Din paisprezece cartiere ale Romei rămăseseră doar 
patru, dacă socotim şi Transtiberim. Celelalte fuseseră 
mistuite de flăcări. Începând de la Tibru până la Esquilin, se 
întindea un spaţiu imens, cenuşiu, trist, mort, presărat cu 


şiruri de hornuri ca nişte pietre funerare într-un cimitir. 
Printre aceste pietre, ziua rătăceau grupuri sumbre de 
oameni, căutând fie lucruri scumpe, fie oasele celor dragi. 
Noaptea, câinii urlau pe ruinele arse ale fostelor case. 

Mărinimia împăratului nu stinsese murmurul, blestemele, 
amenințările poporului. Mulțumită era numai mulţimea de 
borfaşi, hoţi, vagabonzi, care puteau să mănânce, să bea şi 
să jefuiască în voie. Oamenii care îşi pierduseră fiinţele 
dragi şi averea nu se lăsau consolaţi nici de deschiderea 
grădinilor, nici de împărţirea de grâu, nici de promisiunea 
jocurilor şi darurilor. Nenorocirea era prea mare, prea din 
cale-afară. Pe unii, în care mai pâlpâia un strop de dragoste 
pentru oraşul-patrie, îi ducea la disperare gândul că vechiul 
nume „Roma” va dispărea de pe suprafaţa pământului şi că 
împăratul intenţionează să ridice din cenuşă un oraş nou, 
cu numele de Neropolis. Valul de nemulțumiri creştea cu 
fiecare zi şi în ciuda linguşirilor curtenilor şi minciunilor lui 
Tigellinus, Nero, sensibil ca nici un alt împărat la 
bunăvoința mulţimii, se gândea cu teamă că în lupta tacită, 
pe viaţă şi pe moarte, pe care-o ducea cu patricienii şi 
senatul, ar putea să-i lipsească sprijinul ei. Curtenii nu erau 
mai puţin neliniştiţi, căci fiecare zi putea să fie ultima 
pentru ei. Tigellinus se gândea să aducă câteva legiuni din 
Asia Mică; Vatinius, care râdea şi când era pălmuit, îşi 
pierduse humorul; Vitellius îşi pierduse pofta de mâncare. 

Alţii se sfătuiau între ei cum să îndepărteze pericolul. Era 
greu de presupus că în cazul unei revolte care l-ar mătura 
pe împărat, ar mai scăpa eu viaţă vreunul dintre curteni, 
poate doar cu excepţia lui Petronius. Lumea era convinsă că 
nebuniile lui Nero, crimele lui sunt o urmare a influenţei lor, 
a sfaturilor şi îndemnurilor lor. Ura faţă de ei aproape că 
întrecea ura faţă de Nero. 

Începură să-şi stoarcă creierii cum să arunce de pe umerii 
lor răspunderea pentru arderea oraşului. Voind însă să 
scape de răspundere, trebuiau să-l scoată basma curată şi 
pe împărat, căci altfel nimeni n-ar fi crezut că nu ei sunt 


vinovaţii. Tigellinus se sfătui cu Domitius Afer şi chiar cu 
Seneca, cu toate că-l ura. Poppea, ştiind că prăbuşirea lui 
Nero ar însemna şi condamnarea ei, ceru sfatul oamenilor 
ei de încredere şi al preoţilor ebraici, căci de câţiva ani 
adoptase credinţa în Jehova. Nero căuta soluţii pe măsura 
lui, adesea îngrozitoare, dar mai ales soluţii de măscărici. 
Uneori, îl cuprindea frica şi tremura ca un copil, dar de cele 
mai multe ori profera ameninţări. 

O dată, în casa lui Tiberiu, rămasă întreagă după incendiu, 
se ţinu o consfătuire lungă şi fără rezultat. Petronius 
propunea ca, lăsând deoparte grijile, să plece în Grecia şi 
apoi în Egipt şi Asia Mică. Călătoria era doar proiectată de 
mult. De ce s-o mai amâne, de vreme ce în Roma e trist şi 
periculos. 

Cezarul primi sfatul cu entuziasm, însă Seneca, după ce se 
gândi puţin, spuse: 

Să pleci e uşor, dar pe urmă va fi cu atât mai greu să te 
întorci. 

Pe Heracle! răspunse Petronius. Poate să se întoarcă în 
fruntea legiunilor din Asia. 

Aşa voi face! strigă Nero. 

Însă Tigellinus se împotrivi. Mintea lui nu era în stare de 
vreo idee. Dacă propunerea lui Petronius ar fi pornit de la 
el, ar fi susţinut-o fără îndoială ca fiind unica salvare. Nu-i 
convenea însă ca Petronius să se dovedească pentru a doua 
oară singurul om care în clipe grele ştie să-i scoată la liman. 

Ascultă-mă, divine, spuse el, sfatul e primejdios. Nici până 
la Ostia n-o să ajungem şi va începe războiul civil. Cine ştie 
dacă vreunul din vlăstarii colaterali ai divinului Augustus n- 
are să se numească Cezar? Ce-o să facem dacă legiunile au 
să treacă de partea lui? 

Vom căuta să facem în aşa fel, răspunse Nero, ca înainte 
de plecare să nu mai existe urmaşi de-ai lui Augustus. Nu 
mai sunt mulţi, va fi uşor să scăpăm de ei. 

Asta se poate face, dar oare-i vorba numai de ei? Oamenii 
mei, nu mai departe decât ieri, au auzit prin mulţime că 


împărat ar trebui să fie un bărbat ca Thraseas. 

Nero îşi muşcă buzele. După o clipă însă, ridică ochii în sus 
şi spuse: 

Nesătui şi nerecunoscători! Au destul grâu şi cărbuni, pe 
care pot să-şi coacă turtele. Ce vor mai mult? 

Tigellinus răspunse: 

Răzbunare! 

Se lăsă tăcere. Deodată, împăratul se sculă, ridică o mână 
în sus şi începu să declame: „Inimile cer răzbunare, iar 
răzbunarea jertfe!” Şi, uitând de toate, strigă cu faţa 
luminată: 

Să mi se aducă tăblițe şi stil să scriu versul acesta. Lucan 
n-a scris niciodată ceva asemănător. Nu mă credeţi că l-am 
găsit într-o clipită? 

O, inegalabilule! strigară câteva voci. 

Nero scrise versul şi spuse: 

Da! Răzbunarea cere jertfe! 

Îşi plimbă privirile peste cei din jur: 

Ce-ar fi să lansăm ştirea că Vatinius a poruncit să se dea 
foc oraşului şi să-l sacrificăm pe el mâniei poporului? 

O, divine! Cine sunt eu? strigă Vatinius. 

Adevărat! Trebuie cineva mai mare decât tine... Vitelius?... 
Vitelius păli, însă începu să râdă. 

Grăsimea mea, spuse el, ar putea doar să aprindă 
incendiul din nou. Nero însă avea altceva în gând. Căuta o 
victimă care ar fi putut într-adevăr să potolească mânia 
poporului şi o găsi: 

Tigellinus, spuse, după o clipă, tu ai dat foc Romei! 

Pe cei de faţă îi trecură fiorii. Înţeleseră că împăratul 
încetase să mai glumească şi că se apropia o clipă bogată în 
urmări. 

Faţa lui Tigellinus se schimonosi ca botul câinelui gata să 
muşte. 

Am dat foc Romei din porunca ta! spuse el. 

Se priveau în ochi ca doi demoni. Era o tăcere de se auzea 
bâzâitul muştelor în atrium. 


Tigellinus, rosti Nero, mă iubeşti? 

Doar ştii asta, Cezar! 

Sacrifică-te pentru mine! 

Divine Cezar, răspunse Tigellinus, de ce-mi dai o băutură 
dulce pe care n-am voie s-o duc la gură? Poporul murmură 
şi se răscoală. Vrei oare să se revolte şi pretorienii? 

Groaza îi încremeni pe participanţi. Tigellinus era 
prefectul pretorienilor. Cuvintele lui erau o ameninţare pe 
faţă. Nero însuşi înţelese asta şi păli. 

Atunci intră Epafrodit, libertul împăratului, şi anunţă că 
divina Augusta doreşte să-l vadă pe Tigellinus, deoarece are 
la ea nişte oameni pe care prefectul trebuie să-i asculte. 

Tigellinus se închină împăratului şi ieşi cu faţa liniştită şi 
dispreţuitoare. Iată, când au vrut să-l lovească, şi-a arătat 
colții. A lăsat să se înţeleagă cine-i el. Ştiindu-l fricos pe 
Nero era sigur că acest stăpân al lumii nu va îndrăzni 
niciodată să ridice mâna asupra lui. 

Nero rămase tăcut un timp, dar, văzând că cei prezenţi 
aşteaptă un cuvânt de la el, spuse: 

Am crescut un şarpe la sân! 

Petronius dădu din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că 
unui asemenea şarpe nu-i greu să-i zdrobeşti capul. 

Ce spui? Vorbeşte, dă un sfat! zise Nero, observând gestul 
lui. Numai în tine am încredere, căci tu ai mai multă minte 
decât ei toţi şi mă iubeşti! 

Lui Petronius îi stătea pe buze să spună: „Numeşte-mă pe 
mine prefectul pretorienilor, îl predau poporului pe 
Tigellinus şi într-o zi liniştesc oraşul”. Însă lenea lui 
înnăscută învinse. A fi prefect însemna de fapt să ducă pe 
umeri persoana împăratului şi o mie de probleme publice. 
La ce-i trebuie lui truda asta? Oare nu-i mai bine să citeşti 
versuri într-o bibliotecă splendidă, să contempli vase şi 
statui, sau, ţinând la piept trupul divin al Eunicei, să te joci 
cu degetele prin părul ei de aur şi să-i săruţi buzele de 
coral? 

Spuse: 


Eu te sfătuiesc să pleci în Achaia. 

Ah, răspunse Nero, aşteptam ceva mai mult de la tine. 
Senatul mă urăşte. Dacă plec, cine-mi garantează că n-au 
să se răscoale împotriva mea şi că n-au să declare pe 
altcineva împărat? Înainte, poporul îmi era credincios, dar 
acum are să-i urmeze... Pe Hades! Dacă Senatul acesta şi 
poporul acesta ar avea un singur cap!... 

Permite-mi să-ţi spun, o, divine, că, voind să păstrezi 
Roma, trebuie să mai păstrezi şi vreo câţiva romani, spuse 
Petronius, zâmbind. 

Nero începu să se lamenteze: 

Ce-mi pasă mie de Roma şi de romani? Acum, lumea mi-ar 
fi ascultat cântul în Achaia. Aici mă înconjoară numai 
trădare. Toţi mă părăsesc! Şi voi sunteţi gata să mă trădaţi! 
Ştiu asta, ştiu!... Nici nu vă gândiţi ce-au să spună despre 
voi veacurile viitoare, dacă părăsiţi pe un asemenea artist 
ca mine. 

Spunând asta, se lovi peste frunte şi urmă: 

Adevărat!... Cu atâtea griji pe cap, am uitat până şi cine 
sunt eu. Se întoarse spre Petronius cu chipul strălucitor: 

Petronius, spuse el, poporul murmură, dar dac-aş lua lira 
şi aş ieşi cu ea pe Câmpul lui Marte, dacă i-aş cânta imnul 
pe care vi l-am cântat vouă în timpul incendiului... nu crezi 
oare că l-aş îmblânzi cu cântecul meu, aşa cum odinioară 
Orfeu îmblânzea fiarele sălbatice? 

Atunci Tullius Senecion, grăbit să se întoarcă la sclavele lui 
aduse din Antium, mai demult, îşi pierduse răbdarea şi 
spuse: 

Fără îndoială, Cezare, dacă ţi-ar permite să începi. 

Să mergem la Hellada! strigă Nero, scârbit. 

Însă în clipa aceea intră Poppea, iar după ea Tigellinus. 
Privirile celor prezenţi se întoarseră involuntar spre el, căci 
niciodată vreun triumfător nu intrase atât de mândru în 
Capitoliu, cum a intrat el acum, oprindu-se în faţa 
împăratului. 

Începu să vorbească rar şi apăsat, cu o voce scrâşnită: 


Ascultă-mă, Cezar, căci pot să-ţi spun: am găsit! Poporul 
are nevoie de răzbunare şi victime, dar nu de una, ci de 
sute de mii. Oare tu ai auzit vreodată cine a fost Christos cel 
răstignit de către Pilat din Pont şi ştii oare cine sunt 
creştinii? Oare nu ţi-am vorbit de crimele lor şi de 
ritualurile lor dezmăţate, de prevestirea lor că focul va 
aduce sfârşitul lumii? Poporul îi urăşte şi-i suspectează. 
Nimeni nu i-a văzut în temple, căci pe zeii noştri ei îi 
consideră duhuri rele. Nu vin la hipodrom, căci dispreţuiesc 
alergările. Niciodată vreun creştin nu te-a aplaudat. 
Niciodată nu te-a considerat zeu vreunul dintre ei. Sunt 
duşmanii neamului omenesc, duşmanii oraşului şi ai tăi! 
Poporul murmură împotriva ta, dar nu tu, Cezar, mi-ai 
poruncit să dau foc Romei şi nu eu i-am dat foc... Poporul 
doreşte răzbunare? S-o aibă! Poporul doreşte sânge şi 
jocuri? Să le aibă! Poporul te bănuieşte pe tine, fie ca 
bănuielile lui să se întoarcă în altă parte! 

Nero îl ascultă la început numai uimit, însă, pe măsură ce 
vorbea 'Tigellinus, faţa lui de actor începu să se schimbe şi 
să îmbrace pe rând expresia de mânie, tristeţe, 
compătimire, revoltă. Deodată, se ridică şi, aruncând de pe 
el toga care-i alunecă la picioare, ridică ambele mâini în aer 
şi rămase un timp nemişcat în tăcere. 

În cele din urmă, rosti cu glas de tragedian: 

Zeus, Apollo, Hera, Atena, Persefona şi voi toţi zei 
nemuritori, de ce nu ne-aţi venit în ajutor? Ce rău le-a făcut 
acest nefericit oraş acelor oameni fără milă, de l-au ars cu 
atâta cruzime? 

Sunt duşmanii neamului omenesc şi ai tăi! spuse Poppea. 

Alţii începură să strige: 

Fă dreptate! Pedepseşte-i pe incendiatori! Zeii înşişi vor 
răzbunare! Nero se aşeză, îşi lăsă capul în piept şi tăcu din 
nou, ca şi cum vestea auzită l-ar fi uluit. Curând însă îşi 
agită mâinile şi rosti: 

Ce pedepse şi ce chinuri pot plăti o asemenea crimă?... 
Zeii au să mă inspire şi cu ajutorul forţelor Tartarului voi da 


bietului meu popor un spectacol pentru care timp de secole 
are să-şi amintească de mine cu recunoştinţă. 

Fruntea lui Petronius se întunecă deodată. Se gândi la 
pericolul care îi va ameninţa pe Ligia, pe Vinicius, pe care-l 
iubea, şi pe toţi oamenii aceia, a căror filosofie o respingea, 
dar de a căror nevinovăție era convins. Se gândi că are să 
se declanşeze una din acele orgii sângeroase pe care ochii 
lui de estet nu le suportă. Mai mult decât orice însă îl 
îngrijora soarta lui Vinicius. „Trebuie să-l salvez - îşi spuse - 
căci înnebuneşte dacă fata piere”. Şi acest considerent le 
învinse pe toate celelalte, cu toate că Petronius îşi dădea 
seama că se aruncă într-un joc periculos cum nu mai jucase 
vreodată în viaţa lui. 

Începu să vorbească, degajat, impasibil, aşa cum vorbea 
întotdeauna, când critica sau îşi bătea joc de ideile nu 
îndeajuns de armonioase ale împăratului şi curtenilor: 

Aţi găsit deci victimele! Bine! Puteţi să le trimiteţi în arenă, 
sau să le îmbrăcaţi în „tunicile durerii”! E bine şi-aşa. Dar 
ascultaţi-mă! Aveţi conducerea, aveţi pretorieni, aveţi 
putere, fiţi sinceri măcar atunci când nu vă aude nimeni, 
înşelaţi poporul, dar nu şi pe voi înşivă. Daţi poporului pe 
creştini, condamnaţi-i la ce chinuri vreţi, aveţi totuşi curajul 
să vă spuneţi vouă înşivă că nu ei au ars Roma!... Pfu! Mă 
numiţi arbitrul eleganţei. Vă declar că nu pot suporta 
comediile proaste! Pfu! Toate astea îmi amintesc de barăcile 
de bâlci de lângă Porta Asinaria, în care actorii jucau pentru 
plebeii de la mahala roluri de zei şi împărați, iar după 
spectacol mâncau ceapă, beau vin acru, sau primeau 
bastoane. Fiţi într-adevăr zei şi împărați, căci vă spun, 
puteţi să vă permiteţi asta. În ce te priveşte, Cezar, ne-ai 
ameninţat cu judecata secolelor viitoare, dar gândeşte-te că 
ele au să dea sentinţa şi pentru tine. Pe divina Clio137! 
Nero, stăpânul lumii, Nero zeul, a dat foc Romei, căci a fost 
tot atât de puternic pe pământ, ca Zeus în Olimp. Nero 
poetul a iubit atât de mult poezia, încât pentru ea şi-a 
sacrificat patria! De la începutul lumii, nimeni nu a făcut 


nimic similar, nu a îndrăznit nimic similar. Te conjur în 
numele celor nouă Muze - nu renunţa la o asemenea glorie, 
căci cântece despre tine vor răsuna până la sfârşitul 
secolelor. Ce vor fi pe lângă tine Priam, Agamemnon, Ahile, 
zeii înşişi? N-are importanţă dacă arderea Romei este un 
lucru bun sau rău, o dată ce este grandios şi neobişnuit! În 
plus, ţi-o spun eu, poporul nu va ridica mâna asupra ta! Nu- 
i adevărat! Ai curaj! Fereşte-te de purtări nedemne de tine, 
căci pe tine nu te ameninţă decât judecata secolelor 
viitoare. Fereşte-te să spună: „Nero a dat foc Romei, dar ca 
un cezar bicisnic şi poet bicisnic s-a lepădat de marea lui 
faptă şi, de frică, a aruncat vina pe nevinovaţi!” 

Cuvintele lui Petronius făceau de obicei o impresie 
puternică asupra lui Nero, de data asta însă nici Petronius 
însuşi nu-şi făcea iluzii. Îşi dădea seama că-i o încercare 
disperată, care poate, într-un caz fericit, să-i salveze pe 
creştini, însă mult mai lesne poate să-l ducă pe el însuşi la 
pieire. Nu şovăi totuşi, căci era vorba de Vinicius, pe care-l 
iubea, şi de hazard, care-l ispitea. „Zarurile sunt aruncate - 
îşi spuse - să vedem întrucât teama pentru propria-i piele 
are să fie mai mare la maimuța asta decât dragostea de 
glorie.” 

În adâncul sufletului său nu se îndoia totuşi că teama va 
învinge. 

După cuvintele lui se lăsă tăcere. Poppea şi toţi cei de faţă 
se uitau în ochii lui Nero ca la un zeu, iar acesta începu să- 
şi ţuguie buzele ca de obicei când era nehotărât. În cele din 
urmă, pe faţa lui se zugrăviră clar încurcătura şi dezgustul. 

Cezar, strigă Tigellinus, observându-l, permite-mi să mă 
retrag, căci atunci când unii vor să pună în pericol persoana 
ta şi pe deasupra să te numească împărat bicisnic, poet 
bicisnic, incendiator şi comediant, urechile mele nu pot 
îndura asemenea cuvinte. 

„Am pierdut!” se gândi Petronius. 

Întorcându-se spre Tigellinus, îl măsură cu o privire de 
dispreţ, spunând: 


Tigellinus, pe tine te-am numit comediant, căci eşti chiar şi 
acum. 

Pentru că nu vreau să ascult insultele tale? 

Pentru că te prefaci că nutreşti o dragoste nemărginită 
faţă de împărat, iar acum câteva minute îl ameninţai cu 
pretorienii, lucru pe care l-am înţeles noi toţi şi el de 
asemenea. 

Tigellinus, care nu se aştepta ca Petronius să îndrăznească 
a arunca pe masă asemenea zaruri, păli, îşi pierdu capul şi 
amuţi. A fost însă ultima victorie a arbitrului eleganţei 
asupra adversarului său, căci în clipa aceea Poppea zise: 

Stăpâne, cum poţi să permiţi ca un asemenea gând să 
treacă prin capul cuiva şi cu atât mai mult ca cineva să 
îndrăznească să-l rostească în faţa ta? 

Pedepseşte-l pe cutezător! strigă Vitellius. 

Nero ridică din nou buzele spre nări şi, întorcându-şi spre 
Petronius ochii lui sticloşi de miop, zise: 

Aşa-mi plăteşti pentru prietenia pe care-am avut-o pentru 
tine? 

Dacă greşesc, dovedeşte-mi-o, răspunse Petronius, să ştii 
însă că spun ce-mi porunceşte dragostea faţă de tine. 

Pedepseşte-l pe cutezător! repetă Vitellius. 

Fă-o! se auziră câteva voci. 

În atrium se produse rumoare şi mişcare. Oamenii 
începură să se dea la o parte de lângă Petronius. Se 
îndepărtară chiar şi Tullius Senecion, tovarăşul lui 
permanent la curte, şi tânărul Nerva, care până atunci îi 
arătase cea mai aprinsă prietenie. După câteva clipe, 
Petronius rămase singur, în partea dreaptă a atrium-ului, şi, 
cu zâmbetul pe buze, ţinând cu mâna faldurile togii, aştepta 
să vadă ce-are să spună sau să facă împăratul. 

Împăratul zise: 

Vreţi să-l pedepsesc, dar el e tovarăşul şi prietenul meu. 
Deşi mi-a rănit inima, vreau să ştie că inima asta n-are 
pentru prieteni decât... iertare. 


LIA 


„Am pierdut şi sunt pierdut!” se gândi Petronius. 
Împăratul se ridică. Consfătuirea era încheiată. 

Capitolul L.. 

Petronius plecă acasă, iar Nero cu Tigellinus trecură în 
atrium-ul Poppeii, unde-i aşteptau oamenii cu care prefectul 
discutase mai înainte. 

Erau doi „rabbi” din Transtiberim, îmbrăcaţi în veşminte 
lungi, festive, cu mitra pe cap, un scrib tânăr, ajutorul lor, şi 
Chilon. Văzându-l pe împărat, preoţii păliră de emoție şi, 
ridicând mâinile la înălţimea umerilor, îşi plecară capetele. 

Salut, monarh peste monarh şi rege peste regi, spuse cel 
mai bătrân, salut, stăpân al pământului, ocrotitor al 
poporului ales şi împărat, leu printre oameni, a cărui 
domnie este ca lumina soarelui, şi ca un cedru de Liban, şi 
ca un izvor, şi ca un palmier, şi ca balsamul din lerihon!... 

Nu mă numeşti zeu? întrebă Cezarul. 

Preoţii păliră mai mult. Cel mai în vârstă luă din nou 
cuvântul: 

Cuvintele tale, Cezar, sunt dulci ca un ciorchine de viţă de 
vie şi ca o smochină coaptă, căci lehova a umplut de 
bunătate sufletul tău. Însă predecesorul tatălui tău, 
împăratul Caius, a fost un om crud şi totuşi trimişii noştri nu 
l-au numit zeu, preferind moartea decât încălcarea legii. 

Şi Caligula a poruncit să fie aruncaţi la lei? 

Nu, Cezar! Împăratul Caius s-a speriat de mânia lui 
Iehova. Spunând acestea, ridicară fruntea, căci numele 
puternicului Iehova le dădea curaj. Încrezători în puterea 
lui, se uitau mai curajoşi în ochii lui Nero. 

Îi acuzaţi pe creştini de arderea Romei? întrebă împăratul. 

Noi, Cezar, îi acuzăm doar că sunt duşmanii Legii, 
duşmanii neamului omenesc, duşmanii Romei şi ai tăi şi că 
de mult amenințau cu foc oraşul şi lumea întreagă. Restul 
are să ţi-l spună omul acesta, a cărui gură n-o întinează 
minciuna, căci în vinele mamei sale curgea sângele 
poporului ales. 

Nero se adresă lui Chilon: 


Cine eşti? 

Adoratorul tău, Osiris, şi în plus, un sărman stoic... 

Îi urăsc pe stoci, zise Nero, îl urăsc pe Thraseas, îl urăsc 
pe Musonius şi pe Cornutus. Mi-e scârbă de filosofia lor, de 
disprețul lor pentru artă, de sărăcia lor benevolă şi de 
murdăria lor. 

Stăpâne, maestrul tău, Seneca, are o mie de mese din 
lemn de lămâi. Numai să vrei, şi eu o să am de două ori mai 
multe. Sunt stoic de nevoie. Îmbracă, o, Strălucitorule, 
stoicismul meu în cunună de roze şi pune în faţa lui un 
ulcior de vin şi are să-l cânte pe Anacreon cu atâta 
dragoste, încât are să-i întreacă pe toţi epicurienii. 

Nero, căruia îi plăcuse titlul de „Strălucitor”, zâmbi şi zise: 

Îmi placi! 

Omul acesta valorează propria-i greutate în aur, spuse 
Tigellinus. 

Chilon răspunse: 

Adaugă, Cezar, mărinimia ta la greutatea mea, căci altfel 
are să ia vântul răsplata. 

Într-adevăr, nu cântăreşti cât Vitellius, remarcă împăratul. 

Eheu, zeule cu arc de argint, spiritul meu nu-i din plumb. 

Văd că Legea ta nu-ţi interzice să mă numeşti zeu. 

O, nemuritorule! Legea mea eşti tu! Creştinii au hulit 
această Lege şi de aceea îi urăsc. Îmi dai voie să plâng, 
divine? 

Nu, spuse Nero, plânsul mă plictiseşte. 

Ai dreptate întreită, căci ochii care te-au văzut ar trebui să 
se usuce o dată pentru totdeauna de lacrimi. Doamne, 
apără-mă de duşmanii mei! 

Vorbeşte de creştini, spuse Poppea, cu o umbră de 
nerăbdare. 

Va fi cum porunceşti, Isis, răspunse Chilon. Încă din 
tinereţe, m-am consacrat filosofiei şi am căutat adevărul. L- 
am căutat şi la vechii înţelepţi divini, şi la Academia din 
Atena, şi la Serapeum din Alexandria. Auzind despre 
creştini, am crezut că asta-i vreo şcoală nouă, în care voi 


putea găsi câteva grăunţe de adevăr, şi am făcut cunoştinţă 
cu ei, spre nenorocirea mea! Primul creştin de care m-a 
apropiat soarta a fost Glaucus, medic din Neapolis. De la el 
am aflat, cu timpul, că ei dau cinstire unui oarecare 
Christos, care le-a promis să-i lichideze pe toţi oamenii şi să 
distrugă toate oraşele de pe pământ, iar pe ei să-i cruţe, 
dacă-l ajută să-i suprime pe copiii lui Deucalion. De aceea, 
O, Cezar, ei urăsc oamenii, de aceea otrăvesc fântânile, de 
aceea la adunările lor aruncă blesteme asupra Romei şi 
asupra tuturor templelor, în care sunt din veacuri cinstiţi 
zeii noştri. Christos a fost răstignit, însă le-a promis că 
atunci când Roma va fi distrusă prin foc, atunci va veni 
pentru a doua oară pe lume şi le va da lor domnia asupra 
întregului pământ... 

Acum poporul va înţelege de ce s-a dat foc Romei, 
întrerupse 'Tigellinus. 

Mulţi au înţeles de mult, stăpâne, răspunse Chilon, căci eu 
umblu prin grădini, pe Câmpul lui Marte şi-i luminez. Însă 
dacă veţi binevoi să mă ascultați până la sfârşit, veţi 
înţelege care sunt motivele mele de răzbunare. Medicul 
Glaucus nu s-a trădat la început în faţa mea că învăţătura 
lor le impune să urască pe oameni. Dimpotrivă, îmi spunea 
că Christos este un zeu bun şi că la baza învăţăturii lui este 
dragostea. Inima mea duioasă n-a putut să reziste unor 
asemenea principii şi l-am îndrăgit pe Glaucus şi am avut 
încredere în el. Am împărţit cu el fiecare bucăţică de pâine, 
fiecare ban şi ştii, împărate, cum m-a răsplătit? Pe drumul 
de la Neapolis la Roma, m-a înjunghiat, iar pe soţia mea, pe 
frumoasa şi tânăra mea Berenice, a vândut-o negustorilor 
de sclavi. Dacă Sofocle ar fi cunoscut povestea mea... Dar 
ce spun! Mă ascultă cineva mai mare decât Sofocle. 

Sărmanul om! zise Poppea. 

Cine-a văzut chipul Afroditei, nu poate fi sărman, domina, 
iar eu îl văd în clipa asta. Atunci însă căutam mângâiere în 
filosofie. Sosind la Roma, m-am străduit să ajung la mai 
marii creştinilor ca să obţin dreptate împotriva lui Glaucus. 


Mă gândeam că au să-l silească să-mi dea nevasta înapoi... 
L-am cunoscut pe arhiereul lor, l-am cunoscut şi pe altul, cu 
numele de Pavel, care a fost întemnițat aici, dar pe urmă a 
fost eliberat, l-am cunoscut pe fiul lui Zevedeu, l-am 
cunoscut pe Linus şi pe Clitus şi pe mulţi alţii. Ştiu unde-au 
locuit înainte de incendiu, ştiu unde se întâlnesc, pot să vă 
arăt o catacombă în dealul Vaticanului şi un cimitir dincolo 
de Porta Nomentana unde-şi celebrează ritualurile lor 
infame. l-am văzut acolo pe Apostolul Petru, pe Glaucus, 
cum omorau copii pentru ca Apostolul să stropească 
capetele celor de faţă cu sânge şi am văzut-o pe Ligia, fata 
adoptivă a Pomponiei Graecina, care se lăuda că, neputând 
aduce sânge de copil, aduce totuşi o moarte de copil, căci a 
deocheat-o pe mica Augusta, fiica ta, o, Osiris, şi a ta, o Isis! 

Auzi, Cezar?! spuse Poppea. 

Se poate oare una ca asta? strigă Nero. 

Puteam să-i iert pentru nedreptăţile făcute mie, vorbi 
Chilon mai departe, dar când am auzit de nedreptatea pe 
care v-au făcut-o vouă, am vrut să împlânt cuțitul în ea. Din 
păcate, m-a împiedicat nobilul Vinicius, care o iubeşte. 

Vinicius? Doar ea a fugit de la el! 

Ea a fugit, dar ela căâutat-o, căci nu putea să trăiască fără 
ea. Pentru o plată de mizerie, l-am ajutat s-o caute şi i-am 
arătat casa în care locuia printre creştini, în Transtiberim. 
Ne-am dus acolo împreună cu luptătorul tău, Croton, pe 
care nobilul Vinicius îl angajase ca să-l apere. Însă Ursus, 
sclavul Ligiei, l-a sugrumat pe Croton. E un om de o putere 
îngrozitoare, răsuceşte capetele boilor tot atât de uşor cum 
altul ar răsuci măciulii de mac. Aulus şi Pomponia îl iubeau 
pentru asta. 

Pe Hercule! spuse Nero. Muritorul care l-a sugrumat pe 
Croton e demn să aibă statuie în Forum. Dar greşeşti, sau 
inventezi, bătrâne, căci pe Croton l-a ucis Vinicius cu 
cuțitul. 

Aşa îi mint oamenii pe zei! O, stăpâne, eu însumi am văzut 
cum se frângeau coastele lui Croton în mâinile lui Ursus, 


care apoi l-a răsturnat şi pe Vinicius. L-ar fi omorât dacă n- 
ar fi fost Ligia. Vinicius pe urmă a zăcut bolnav multă 
vreme, însă ei l-au îngrijit, nutrind speranţa că din dragoste 
va deveni creştin. Şi a devenit. 

Vinicius? 

Da. 

Poate că şi Petronius? întrebă zelos Tigellinus. Chilon 
începu să se foiască, să-şi frece mâinile şi zise: 

Îţi admir perspicacitatea, stăpâne! 0... se poate! Se prea 
poate! 

Acum înţeleg de ce-i apăra pe creştini. 

Însă Nero începu să râdă. 

Petronius creştin!... Petronius duşmanul vieţii şi al 
plăcerilor. Nu fiţi proşti şi nu-mi cereţi să cred în asta, căci 
sunt gata să nu mai cred în nimic. 

Însă nobilul Vinicius a devenit creştin, stăpâne. Jur pe 
strălucirea care vine de la tine, că spun adevărul şi că nimic 
nu mă scârbeşte mai mult ca minciuna! Pomponia este 
creştină, micul Aulus este creştin, şi Ligia, şi Vinicius. L-am 
slujit cu credinţă, iar el ca răsplată, la cererea lui Glaucus 
medicul, a poruncit să fiu biciuit, deşi sunt bătrân, iar 
atunci eram bolnav şi flămând. Am jurat pe Hades că n-am 
să uit asta. O, Cezar, revarsă asupra lor răzbunarea ta 
pentru nedreptăţile ce mi le-au făcut. Vi-i predau pe Petru 
Apostolul şi pe Linus şi pe Clitus, Glaucus, Crispus, care 
sunt mai marii lor, pe Ligia şi Ursus. Am să vă arăt sute, mii! 
Am să vă arăt casele de rugăciune şi cimitirele. Toate 
închisorile voastre n-au să-i poată cuprinde!... Fără mine n- 
o să reuşiţi să-i găsiţi! Până acum, în sărăcia mea, am căutat 
bucuria numai în filosofie, fie ca de-acum s-o aflu în 
favorurile care-au să se reverse asupra mea... Sunt bătrân 
şi n-am cunoscut viaţa, fie ca acum să mă odihnesc!... 

Vrei să fii stoic cu farfuria plină în faţă, spuse Nero. 

Cine-ţi aduce servicii ţie şi-o umple şi numai prin asta. 

Nu greşeşti, filozofule. 


Însă Poppea nu-i pierdea din gând pe duşmanii ei. Pentru 
Vinicius simţise doar o dorinţă trecătoare, într-un moment 
când era geloasă pe Rubria. Se considera totuşi jignită 
fiindcă tânărul patrician o respinsese, iar pentru că 
îndrăznise să socotească mai vrednică de iubire pe-o altă 
femeie, îi jură răzbunare. Pe Ligia o urâse din prima clipă 
fiindcă frumuseţea acestui crin nordic o neliniştise. 
Petronius, desconsiderând şoldurile prea înguste ale fetei, 
putea să-l convingă pe împărat, nu însă pe Augusta. 
Cunoscătoarea Poppea înţelesese dintr-o singură privire că 
în întreaga Roma numai Ligia poate concura cu ea, ba chiar 
s-o întreacă. Din clipa aceea, îi jurase pieirea. 

Cezar, spuse ea, răzbună copilul nostru! 

Grăbiţi-vă! strigă Chilon. Grăbiţi-vă! Altfel, Vinicius are s-o 
ascundă. Eu am să vă arăt casa în care s-au întors după 
incendiu. 

Îţi dau zece oameni şi du-te imediat, zise Tigellinus. 

Stăpâne! Tu nu l-ai văzut pe Croton în mâinile lui Ursus: 
dacă-mi dai cincizeci, o să le arăt casa numai de departe. 
Însă dacă nu-l întemnițați şi pe Vinicius, sunt pierdut. 

Tigellinus se uită la Nero. 

N-ar fi bine, o, divine, dac-am termina dintr-o dată cu 
unchiul şi cu nepotul? 

Nero se gândi o clipă şi răspunse: 

Nu! Nu acum!... Oamenii n-ar crede dacă li s-ar spune că 
Petronius, Vinicius sau Pomponia Graecina au dat foc 
Romei. Aveau case prea frumoase... Azi e nevoie de alte 
jertfe, lor are să le vină rândul mai târziu. 

Atunci, dă-mi, stăpâne, soldaţi ca să mă apere, spuse 
Chilon. 

Tigellinus se va îngriji de asta. 

Deocamdată, ai să locuieşti la mine, spuse prefectul. Faţa 
lui Chilon strălucea de bucurie. 

Vi-i predau pe toţi! Numai grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! strigă cu 
voce răguşită. 

Capitolul LI. 


După ce ieşi de la împărat, Petronius porunci să fie dus la 
casa sa de pe Carinae, care, înconjurată din trei părţi de 
grădină şi având în faţă mica Piaţă a Caeciliilor, scăpase de 
foc. 

Din cauza asta, alţi curteni, care pierduseră casele şi o 
dată cu ele mari bogății, şi opere de artă, îl considerau pe 
Petronius un fericit. De altfel, de mult se spunea despre el 
că este întâiul născut al Fortunei, iar prietenia tot mai 
strânsă pe care i-o arătase împăratul în ultima vreme părea 
să întărească temeiurile acestei părţi. 

Acest prim-născut al Fortunei însă avea acum prilejul să se 
gândească la caracterul schimbător al mamei sale, sau mai 
degrabă la marea ei asemănare cu Cronos, care îşi mânca 
proprii lui copii. 

Dacă ar fi ars şi casa mea, îşi zicea el, şi o dată cu ea 
gemele, vasele etrusce, sticlăria alexandriană şi arama de 
Corint, atunci poate că Nero mi-ar fi trecut cu vederea 
jignirea. Pe Pollux! Şi când te gândeşti că a depins numai de 
mine ca în clipa de faţă să fiu prefectul pretorienilor. L-aş fi 
declarat pe Tigellinus incendiator, ceea ce, de altfel, şi este, 
l-aş fi îmbrăcat în „tunica durerii”, l-aş fi dat pe mâna 
poporului, i-aş fi ocrotit pe creştini şi aş fi reconstruit Roma. 
Cine ştie, poate chiar şi oamenilor cinstiţi ar fi început să le 
meargă mai bine. Ar fi trebuit s-o fac fie şi numai pentru 
Vinicius. Dacă aş fi avut prea multe pe cap, i-aş fi cedat lui 
funcţia de prefect - şi Nero nici măcar n-ar fi încercat să se 
împotrivească... Pe urmă Vinicius n-ar fi avut decât să-i 
boteze pe toţi pretorienii şi chiar pe împărat, ce mi-ar fi 
stricat? Nero pios, Nero, virtuos şi milos - ar fi fost chiar 
nostim! 

Nepăsarea lui era atât de mare, încât începu să 
zâmbească. După o clipă, gândurile lui luară altă direcţie. 
Parcă s-ar fi aflat la Antium şi l-ar fi auzit pe Pavel din Tars, 
care îi spunea: „Ne numiţi duşmani ai vieţii, dar răspunde- 
mi, Petronius: dacă împăratul ar fi creştin şi ar trăi după 


învăţătura noastră, oare viaţa voastră n-ar fi mai liniştită şi 
mai sigură?” 

Amintindu-şi aceste cuvinte, Petronius îşi zise: „Pe Castor! 
Câţi creştini au să omoare aici, tot atâţia are să 
convertească din nou Pavel, căci dacă lumea nu-şi poate 
găsi un sens în ticăloşie, atunci el are dreptate... Dar cine 
ştie dacă nu şi-l poate găsi, de vreme ce rezistă în forma 
asta? Eu însumi, care am învăţat multe, n-am învăţat cum 
trebuie să ajung un ticălos destul de mare şi de aceea va 
trebui să-mi deschid venele... Doar aşa ar trebui să 
sfârşesc, şi chiar dacă nu aşa, atunci aş sfârşi într-altfel. Îmi 
pare rău de Eunice şi de vaza mea de Myrrhinae, însă 
Eunice este liberă, iar vaza va merge cu mine. Ahenobarbus 
n-o s-o dobândească în nici un caz... îmi pare rău şi de 
Vinicius. De altfel, deşi în ultima vreme m-am plictisit mai 
puţin decât înainte, sunt gata. Pe lume există multe lucruri 
frumoase, dar oamenii sunt în marea lor majoritate atât de 
scârboşi, încât nu merită să regreţi viaţa. Cine a ştiut să 
trăiască, trebuie să ştie să şi moară. Deşi am făcut parte 
dintre curteni, am fost un om mai liber decât presupun cei 
de acolo”. 

Ridică din umeri: „Cei de acolo, cred poate că în clipa asta 
îmi tremură genunchii şi că de teamă părul mi se ridică 
măciucă în cap, eu însă, întorcându-mă acasă, voi face o 
baie în apă de violete, pe urmă, zeiţa mea cu părul de aur 
are să mă ungă şi după masă vom porunci să ni se cânte 
imnul către Apollo pe care l-a compus Antemios. Eu însumi 
am spus cândva: «La moarte nu merită să te gândeşti, căci 
are grijă ea de noi şi fără ajutorul nostru». Ar fi totuşi un 
lucru frumos dac-ar exista într-adevăr acele Câmpii Elizee... 
Eunice ar veni după o vreme la mine şi am rătăci împreună 
prin luncile presărate cu asfodele. În orice caz, aş găsi o 
societate mai bună decât aici. Ce măscărici! Ce şarlatani, ce 
plebe murdară, lipsită de gust, neşlefuită! Zece arbitri ai 
eleganţei n-ar reuşi să-i transforme pe aceşti Trimalchioni 
în oameni cumsecade. Pe Persefona! M-am săturat de ei!” 


Şi observă cu uimire că îl despărţea ceva de oamenii aceia. 
Doar îi cunoscuse bine şi mai înainte şi ştiuse câte parale 
fac, totuşi acum i se păreau mai îndepărtați şi mai demni de 
dispreţ decât oricând. Într-adevăr, se săturase de ei. 

Începu să analizeze situaţia. Mulțumită perspicacităţii 
sale, înţelese că pieirea nu-l ameninţă imediat. Nero folosise 
prilejul ca să spună câteva cuvinte frumoase, înălţătoare, 
despre prietenie, despre iertare şi într-o oarecare măsură 
se angajase prin ele. Acum va trebuie să caute pretextele, 
însă până le va găsi, mai poate trece vreme multă. „Mai 
întâi are să organizeze jocurile cu creştinii, îşi zise 
Petronius, abia pe urmă are să se gândească la mine. Dacă-i 
aşa, atunci nu merită să mă frământ, nici să-mi schimb 
modul de viaţă. Un pericol mai apropiat îl pândeşte pe 
Vinicius!”... 

Începu să se gândească numai la Vinicius, hotărându-se 
să-l salveze. 

Sclavii duceau repede lectica printre ruinele de care era 
încă plin cartierul Carinae. Le porunci să alerge ca să 
ajungă cât mai repede acasă. Vinicius, a cărui „insulă” 
arsese, locuia la el şi, din fericire, era acasă. 

Ai văzut-o azi pe Ligia? îl întrebă Petronius imediat cum îl 
văzu. 

De la ea mă întorc. 

Ascultă ce-ţi spun şi nu pierde timpul cu întrebări. Azi la 
împărat s-a hotărât să fie acuzaţi creştinii de arderea 
Romei. Îi aşteaptă persecuții şi chinuri. Prigoana poate 
începe din moment în moment. la-o pe Ligia şi fugi imediat, 
fie şi dincolo de Alpi, sau în Africa. Şi grăbeşte-te, căci de la 
Palatin distanţa e mai mică până în Transtiberim decât de 
aici! 

Vinicius era într-adevăr prea ostaş ca să piardă timpul cu 
întrebări inutile. Ascultă cu sprâncenele încruntate, cu faţa 
concentrată şi amenințătoare, însă fără să se sperie. 
Probabil că primul sentiment care s-a trezit în el în faţa 
pericolului a fost dorinţa de luptă şi apărare. 


Mă duc, zise el. 

Încă un cuvânt. la o pungă cu aur, arme şi câţiva din 
oamenii tăi creştini, în caz de nevoie, ia-o cu forţa! 

Vinicius era în uşa atrium-ului. 

Dă-mi de veste printr-un sclav, strigă Petronius după el. 

După ce rămase singur, începu să se plimbe de-a lungul 
atrium-ului, printre coloane, gândindu-se la ce s-ar putea 
întâmpla. Ştia că Ligia şi Linus se întorseseră după incendiu 
la vechea lor casă, care, ca bună parte din Transtiberim, 
scăpase. Era o împrejurare nefavorabilă. I-ar fi găsit mult 
mai greu rătăciţi prin mulţimea lipsită de adăpost. 
Presupunea însă că nimeni din Palatin nu ştie unde locuiesc 
şi că, în orice caz, Vinicius va ajunge înaintea pretorienilor. 
Se gândi apoi că Tigellinus, voind să pescuiască dintr-o 
singură lovitură cât mai mulţi creştini, trebuie să-şi întindă 
plasa în toată Roma, adică să-i împartă pe pretorieni în 
grupuri mici. Dacă n-au să vină după ea mai mult de zece 
oameni, se gândea el, atunci uriaşul ligian le va frânge 
oasele singur, darmite când o să-i vină în ajutor şi Vinicius. 
Gândindu-se la asta, se simţi liniştit. Era adevărat că a 
opune rezistenţă armată pretorienilor era aproape acelaşi 
lucru cu a porni război împotriva împăratului. Petronius 
ştia, de asemenea, că dacă Vinicius va scăpa de răzbunarea 
lui Nero, ea poate să cadă asupra lui, însă nu prea-i păsa de 
asta. Dimpotrivă, gândul că are să încurce planurile lui 
Nero şi Tigellinus îl înveseli. Se hotări să nu precupeţească 
nici bani, nici oameni şi, pentru că Pavel din Tars convertise 
încă de la Antium o mare parte din sclavii lui, putea fi sigur 
că pentru apărarea unei creştine poate să conteze pe zelul 
şi spiritul lor de sacrificiu. 

Intrarea Eunicei îi întrerupse şirul gândurilor. Când o 
văzu, toate frământările şi grijile lui dispărură fără urmă. 
Uită de Cezar, de dizgraţia în care căzuse, de curtenii 
decăzuţi, de prigoana care-i ameninţa pe creştini, de 
Vinicius şi Ligia. O privea cu ochi de estet îndrăgostit de 
forme armonioase şi de amant iubit de femeia aceasta 


frumoasă. Îmbrăcată într-un veşmânt violet, transparent, 
din voal de Cos, prin care se întrezărea trupul ei 
trandafiriu, Eunice era minunată ca o zeiţă. Simţindu-se 
admirată de Petronius şi iubindu-l din tot sufletul, 
întotdeauna dornică de mângâierile lui, se îmbujora de 
bucurie de parcă n-ar fi fost amanta lui, ci o fecioară 
neprihănită. 

Ce e nou, Graţie? zise Petronius, întinzând mâinile spre ea. 

Aplecându-se spre el, ea răspunse: 

Stăpâne, a venit Antemios cu cântăreții şi întreabă dacă 
vrei să-l asculţi astăzi? 

Să aştepte. Are să ne cânte în timpul prânzului imnul în 
cinstea lui Apollo. În jurul nostru sunt dărâmături şi cenuşă, 
dar noi vom asculta imnul către Apollo! Pe pădurile din 
Pafos! Când te văd în acest veşmânt am impresia că 
Afrodita s-a acoperit cu un colţ de cer şi stă în faţa mea. 

O, stăpâne! spuse Eunice. 

Vino aici, Eunice, strânge-mă în braţe şi sărută-mă... Mă 
iubeşti? 

Nici pe Zeus n-aş putea să-l iubesc mai mult. 

Spunând acestea, îl sărută, tremurând de bucurie în 
braţele lui. După câteva clipe, Petronius spuse: 

Dar dacă ar trebui să ne despărţim?... Eunice îl privi, 
speriată. 

De ce, stăpâne?... 

Nu te speria!... Vezi, nu se ştie dacă n-o să trebuiască să 
plec într-o călătorie lungă. 

la-mă cu tine... 

Petronius schimbă brusc subiectul discuţiei şi întrebă: 

Spune-mi, pe pajiştile din grădină sunt asfodele? 

În grădină chiparoşii şi pajiştile s-au îngălbenit de foc, 
mirtul s-a scuturat de frunze şi toată grădina arată ca 
moartă. 

Toată Roma arată ca moartă şi în curând va fi un adevărat 
cimitir. Ştii, va apare un edict împotriva creştinilor şi va 
începe o prigoană în timpul căreia vor pieri mii de oameni. 


Pentru ce-i vor pedepsi, stăpâne? Sunt oameni buni şi 
liniştiţi. 

Tocmai pentru asta. 

Atunci să plecăm pe malul mării. Ochilor tăi divini nu le 
place să privească sângele. 

Bine, însă deocamdată trebuie să fac baie. Vino în 
elaeothesium să-mi ungi umerii. Pe cingătoarea zeiţei 
Cipris! Niciodată până acum nu mi-ai părut atât de 
frumoasă. Am să poruncesc să ţi se facă o cadă în formă de 
scoică, iar tu vei fi în ea ca o perlă de preţ... Vino, zeiţă cu 
părul de aur! 

O oră după aceea, amândoi cu cununi de trandafiri şi cu 
ochii înceţoşaţi, stăteau la masa pe care erau aşezate vase 
de aur. Îi serveau nişte băieţaşi îmbrăcaţi ca amoraşi, iar ei, 
bând vin din cupe împodobite cu frunze de iederă, ascultau 
imnul către Apollo, cântat cu acompaniament de harpă, 
dirijat de Antemios. Ce le păsa lor că în jurul vilei se ridicau 
sumbre, dintre dărâmături, hornurile caselor şi că vântul 
răspândea cenuşa Romei arse? Se simțeau fericiţi şi se 
gândeau numai la dragostea care le schimbase viaţa într-un 
vis divin. 

Înainte să se fi terminat imnul, intră în sală sclavul 
atriensis. 

Stăpâne, zise el cu o voce în care vibra neliniştea, un 
centurion cu un detaşament de pretorieni e la poartă şi din 
porunca împăratului doreşte să te vadă. 

Cântecul şi acordurile harpei încetară. Neliniştea îi 
cuprinse pe toţi cei de faţă, căci în relaţiile cu prietenii 
împăratul nu se folosea de obicei de pretorieni, iar venirea 
lor nu vestea nimic bun în vremurile acelea. Petronius 
singur rămase liniştit. Spuse, parcă plictisit: 

Ar fi putut să mă lase măcar să-mi mănânc liniştit prânzul. 
Se întoarse spre atriensis: 

Să intre! 

Sclavul dispăru după draperie; o clipă mai târziu, se 
auziră paşi grei şi în sală intră centurionul Aper, pe care 


Petronius îl cunoştea, îmbrăcat tot în armură şi cu cască de 
fier pe cap. 

Nobile stăpân, zise acesta, iată un mesaj de la împărat. 

Petronius întinse leneş mâna sa albă, luă tăbliţa şi, după 
ce-şi aruncă privirea peste ea, o dădu cu toată liniştea 
Eunicei. 

Va citi diseară un nou cânt din Troiada, spuse el, şi mă 
invită să vin. 

Eu am ordin să înmânez mesajul, spuse centurionul. 

Da. Nu va fi răspuns. Dar poate c-ai vrea, sutaşule, să stai 
puţin cu noi şi să goleşti o cupă de vin? 

Îţi mulţumesc, nobile stăpân! O cupă de vin voi bea cu 
plăcere în sănătatea ta, dar să stau nu pot, căci sunt în 
serviciu. 

De ce ţi s-a dat ţie această misiune în loc să-mi fie trimis 
mesajul printr-un sclav? 

Nu ştiu, stăpâne. Poate pentru că am fost trimis în direcţia 
asta cu o altă poruncă. 

Ştiu, spuse Petronius, împotriva creştinilor. 

Da, stăpâne. 

Urmărirea a început demult? 

Unele detașamente au fost trimise în Transtiberim încă 
înainte de prânz. 

Spunând acestea, centurionul vărsă puţin vin din cupă în 
cinstea lui Marte, apoi o bău şi spuse: 

Zeii să-ţi dea, stăpâne, ceea ce doreşti! 

Ia şi cupa asta, spuse Petronius. 

Apoi făcu semn lui Antemios să continue imnul către 
Apollo. 

„Barbă-Arămie începe să se joace cu mine şi cu Vinicius, îşi 
zise el, când harpele răsunară din nou. l-am ghicit intenţia. 
A vrut să mă sperie, trimițând invitaţia prin centurion. 
Diseară, au să-l întrebe pe sutaş, în ce chip l-am primit. Nu, 
nu! N-ai să te bucuri prea mult, momâie răutăcioasă şi 
crudă! Ştiu că nu uiţi insulta, ştiu că n-am să scap de 
moarte, dar dacă îţi închipui că am să te privesc cu 


implorare în ochi, că ai să vezi pe faţa mea spaima şi 
umilinţa, te înşeli.” 

Împăratul scrie, stăpâne: „Vino, dacă îţi face plăcere”, 
spuse Eunice. Ai să te duci? 

Sunt într-o dispoziţie excelentă şi pot asculta chiar şi 
versurile lui, răspunse Petronius, aşa că am să mă duc, cu 
atât mai mult cu cât Vinicius nu poate să meargă. 

După prânz şi obişnuita plimbare, Petronius se lăsă în grija 
sclavelor care-i frizau părul şi a celor care-i aranjau 
faldurile togii, şi o oră mai târziu, frumos ca un zeu, porunci 
să fie dus la Palatin. Ora era târzie, seara liniştită, caldă, 
luna lumina atât de puternic, încât lampadarii care 
mergeau în faţa lecticii stinseră torţele. Pe străzi şi printre 
ruine, se târau grupuri de oameni beţi, înfăşuraţi în iederă 
şi caprifoliu, ducând în mâini ramuri de mirt şi laur, luate 
din grădinile împăratului. Abundenţa de cereale şi 
aşteptarea viitoarelor jocuri umpleau de veselie inimile 
oamenilor. Pe ici, pe colo, se auzeau cântece slăvind 
„noaptea divină” şi dragostea. Pe alocurea, se dansa la 
lumina lunii. De câteva ori sclavii trebuiră să strige, cerând 
loc pentru lectica „nobilului Petronius” şi atunci mulţimea 
se dădea la o parte, ovaţionându-şi favoritul. 

El se gândea la Vinicius şi se mira că nu are nici o veste de 
la el. Era epicurian şi egoist, însă, discutând ba cu Pavel din 
Tars, ba cu Vinicius, şi auzind zilnic despre creştini, ceva se 
clintise şi-n sufletul lui, chiar dacă nu-şi dădea seama de 
asta. Se treziseră şi-n el unele sentimente cum nu mai 
cunoscuse până atunci. În afară de propria-i persoană, 
începu să fie preocupat şi de alţi oameni. De altfel, de 
Vinicius fusese întotdeauna ataşat, căci în copilărie o iubise 
mult pe mama acestuia, care lui îi era soră. Acum, luând 
parte la necazurile vieţii lui, le privea cu acelaşi interes cu 
care ar fi urmărit o tragedie. 

Nu-şi pierduse speranţa că Vinicius a ajuns înaintea 
pretorienilor şi că a fugit cu Ligia, sau că, în ultimă instanţă, 
a luat-o cu forţa de la pretorieni. Ar fi preferat însă să fie 


sigur, căci era convins că va avea de răspuns la diferite 
întrebări, pentru care era mai bine să fie pregătit. 

Oprindu-se în faţa casei lui Tiberius, cobori din lectică şi 
după o clipă intră în atrium-ul plin de curteni. Prietenii de 
ieri, miraţi că fusese invitat, se dădeau la o parte, însă el 
înainta printre ei, frumos, degajat, nepăsător şi atât de 
sigur de sine, de parc-ar fi fost el în situaţia să împartă 
favoruri. Văzându-l aşa, unii se neliniştiră, întrebându-se 
dacă nu cumva s-au grăbit arătându-i indiferenţă. 

Împăratul se prefăcu a nu-l vedea, arătându-se foarte 
prins într-o discuţie, şi nu-i răspunse la plecăciune. În 
schimb, Tigellinus se apropie de el şi zise: 

Bună seara, arbitre al eleganţei! Continui oare să susţii că 
nu creştinii au dat foc Romei? 

Petronius ridică din umeri şi, bătându-l pe umăr ca pe un 
libert, răspunse: 

Tu ştii tot aşa de bine ca şi mine ce să crezi despre asta. 

Nu îndrăznesc să mă compar cu tine în ce priveşte 
înţelepciunea. 

E-n avantajul tău; dacă ai risca aşa ceva, acum când 
împăratul ne va citi o nouă parte din Troiada, ar trebui să 
emiţi o părere cât de cât acceptabilă, în loc să ţipi ca 
păunul. 

Tigellinus îşi muşcă buzele. Nu era prea bucuros că 
împăratul se hotărâse să citească azi un nou cânt, căci 
oferea un teren pe care nu se putea lua la întrecere cu 
Petronius. În timpul declamării, fără să vrea, dintr-o veche 
obişnuinţă, Nero îşi întorcea mereu privirile spre Petronius, 
urmărind atent şi cele mai mici schimbări ale fizionomiei lui. 
Petronius asculta cu sprâncenele încruntate, uneori 
aprobând, alteori concentrându-se parc-ar fi vrut să audă 
mai bine. Apoi ba lăudă, ba critică, cerând corectarea sau 
şlefuirea unor versuri. Nero îşi dădea seama că ceilalţi, în 
laudele lor exagerate, nu se gândesc decât la propria lor 
persoană şi că numai Petronius priveşte poezia ca poezie, 
că numai el singur se pricepe, şi dacă o laudă, poţi fi sigur 


că e demnă de laudă. Încetul cu încetul, începu să discute 
cu el, intrând în controverse, iar când Petronius, la urmă, 
puse la îndoială buna alegere a unei expresii, Nero spuse: 

Ai să vezi la ultimul cânt, pentru ce am folosit-o. 

„Ah! se gândi Petronius. Deci am să mai apuc şi ultimul 
cânt”. Mulţi, auzind aceste cuvinte, îşi ziseră în gând: „Vai 
mie! Petronius, dacă îi dai răgaz, poate recâştiga vechile 
poziţii şi chiar să-l răstoarne pe Tigellinus”. 

Şi începură din nou să se apropie de el. Sfârşitul serii însă 
fu mai puţin fericit. În clipa când Petronius îşi luă rămas 
bun, împăratul întrebă deodată cu ochii mijiţi, cu o expresie 
de răutăcioasă bucurie pe faţă: 

Dar Vinicius de ce n-a venit? 

Dacă Petronius ar fi fost sigur că Vinicius cu Ligia sunt în 
afara porţilor oraşului, ar fi răspuns: „S-a căsătorit cu 
permisiunea ta şi a plecat”. Însă, văzând zâmbetul ciudat al 
lui Nero, răspunse: 

Chemarea ta, divine, nu l-a aflat acasă. 

Spune-i că-mi face plăcere să-l văd, adăugă Nero, şi mai 
spune-i din partea mea să nu lipsească de la jocurile la care 
se vor produce creştinii. 

Pe Petronius îl neliniştiră cuvintele acestea, părându-i-se o 
aluzie directă la Ligia. Urcându-se în lectică, porunci să fie 
dus şi mai repede decât de dimineaţă. Însă nu era uşor. În 
faţa casei lui Tiberius se înghesuia o mulţime gălăgioasă şi 
beată, care însă nu mai cânta, nici nu mai dansa, ci se agita, 
parcă revoltată. De departe, se auzeau nişte strigăte pe 
care la început Petronius nu le înţelese, dar care, devenind 
tot mai puternice, creşteau, până când se transformară 
într-un urlet sălbatic: 

Creştinii să fie daţi leilor! 

Lecticile strălucitoare ale curtenilor înaintau cu greu prin 
mulţimea care urla. Din adâncul străzilor arse, soseau în 
goană mereu alte grupuri care, auzind strigătul, începeau 
să-l repete. Se transmitea din gură în gură vestea că 
urmărirea durează de la prânz, că au fost prinşi foarte 


mulţi incendiatori. Curând, din străzile vechi şi cele noi, din 
fundături, de pe ruinele din jurul Palatinului, de pe dealuri 

şi din grădini răsunau în toată Roma, cât era de lungă şi de 
lată, urlete din ce în ce mai furioase: 

Creştinii să fie daţi leilor! 

„O turmă! gândi Petronius cu dispreţ. Un popor demn de 
împăratul său!” 

O astfel de lume, întemeiată pe violenţă şi cruzime, prin 
care depăşea şi pe barbari, menţinută prin crime, dresată 
prin desfrâu, nu putea să dureze. Roma era stăpâna lumii, 
dar şi buboiul ei. Mirosea a cadavru. Se vorbea uneori 
despre asta chiar printre curteni, însă lui Petronius nu-i 
apăruse niciodată atât de clar în faţa ochilor acest adevăr. 
Acum abia vedea limpede că împodobitul car în care stă 
Roma în postura de învingător purtat în triumf, târând după 
sine o turmă întreagă de popoare subjugate, merge spre 
prăpastie. Viaţa oraşului care stăpânea lumea îi apăru ca un 
convoi de bâlci, o orgie care trebuie, în cele din urmă, să se 
sfârşească. 

Acum înţelese că numai creştinii au principii noi de viaţă, 
dar era convins că în curând n-are să mai rămână nici urmă 
de creştin. Şi atunci ce-are să fie? 

Convoiul de bâlci va merge mai departe sub conducerea 
lui Nero, iar dacă Nero va pieri, se va găsi altul ca el sau 
mai rău. Dintr-un asemenea popor şi din asemenea 
patricieni, n-are cum să se ivească unul mai bun. Va fi o 
nouă orgie, mai respingătoare, mai odioasă decât până 
acum. 

O orgie însă nu poate dura veşnic. După aceea trebuie să 
mergi la culcare, fie şi numai de oboseală. 

Gândindu-se la asta, Petronius se simţi el însuşi grozav de 
obosit. Oare merită să trăieşti şi încă într-o continuă 
nesiguranţă, numai pentru a constata o astfel de rânduială 
a lumii? Geniul morţii doar nu-i mai puţin frumos decât 
geniul somnului. Are şi el aripi uneori! 


Lectica se opri în faţa intrării. Portarul, atent, deschise uşa 
în acelaşi moment. 

Nobilul Vinicius s-a întors? îl întreabă Petronius. 

Acum o clipă, stăpâne, răspunse sclavul. „Deci n-a putut-o 
lua!” se gândi Petronius. 

Şi, lepădând toga, alergă în atrium. Vinicius stătea pe un 
trepied, cu capul aplecat până aproape de genunchi şi cu 
mâinile la tâmple. Când auzi paşi, îşi ridică chipul împietrit, 
în care numai ochii luceau febril. 

Ai ajuns prea târziu? întrebă Petronius. 

Da. Au întemniţat-o înainte de prânz. Se lăsă o clipă de 
tăcere. 

Ai văzut-o? 

Da. 

Unde-i? 

În închisoarea Mamertină. 

Petronius se cutremură, privind foarte intrigat la Vinicius. 
Acesta înţelese. 

Nu, spuse el. N-au închis-o în Tullianum, nici chiar în 
închisoarea de la mijloc. L-am plătit pe un paznic să-i 
cedeze camera lui. Ursus s-a aşezat în prag şi o păzeşte. 

Ursus de ce n-a apărat-o? 

Au trimis cincizeci de pretorieni. Şi Linus nu i-a dat voie. 

Dar Linus? 

Linus trage să moară. De aceea nu l-au luat. 

Ce urmăreşti să faci? 

S-o salvez, sau să mor împreună cu ea! Şi eu cred în 
Christos. 

Vinicius vorbea în aparenţă liniştit, dar în vocea lui era 
ceva atât de sfâşietor, încât inima lui Petronius vibra cu 
sinceră milă. 

Te înţeleg, spuse el, dar cum vrei s-o salvezi? 

I-am plătit pe paznici, mai întâi, pentru ca s-o scutească de 
insulte, şi în al doilea rând, să n-o împiedice să fugă. 

Când? 


Mi-au spus că nu pot să mi-o dea imediat, căci se tem. 
Când închisorile au să se umple de oameni şi când o să se 
piardă socoteala arestaţilor, atunci au să mi-o dea. Însă asta 
în ultimă instanţă! Mai întâi salveaz-o tu pe ea şi pe mine! 
Eşti prieten cu împăratul. El însuşi mi-a dat-o. Du-te la el şi 
salvează-mă! 

În loc de răspuns, Petronius chemă un sclav şi, 
poruncindu-i să aducă două mantii negre şi două săbii, se 
adresă lui Vinicius: 

Am să-ţi povestesc pe drum. Deocamdată, ia mantia, ia 
arma şi hai la închisoare. Acolo dă paznicilor o sută de mii 
de sesterţi, dă de două, de cinci ori mai mult, numai să-i dea 
drumul Ligiei imediat. Altfel are să fie prea târziu. 

Să mergem, spuse Vinicius. 

Peste câteva clipe, amândoi se aflau în stradă. 

Acum, ascultă-mă, spuse Petronius. N-am vrut să pierdem 
timpul. Am căzut în dizgrație. Propria mea viaţă atârnă de 
un fir de păr şi de aceea nu pot obţine nimic de la împărat. 
Mai mult! Sunt sigur că ar proceda exact dimpotrivă. Dacă 
n-ar fi aşa, te-aş fi sfătuit eu oare să fugi cu Ligia sau s-o 
răpeşti? Doar dacă reuşeşti să scapi, mânia împăratului o să 
se întoarcă împotriva mea. Astăzi mai degrabă ar face ceva 
la rugămintea ta, decât la a mea. Dar nu conta nici pe asta. 
Scoate-o pe Ligia din închisoare şi fugi! Nu-ţi mai rămâne 
nimic altceva de făcut. Dacă nu vei reuşi, atunci îţi rămâne 
timp să cauţi alte mijloace. Află, deocamdată, că pe Ligia au 
închis-o numai pentru credinţa în Christos. Pe ea şi pe tine 
vă urmăreşte mânia Poppeii. Tu ai uitat că ai jignit-o pe 
Augusta, că ai respins-o? lar ea ştie că ai respins-o pentru 
Ligia, pe care, şi aşa a urât-o de la prima vedere. Doar şi 
mai înainte s-a străduit s-o piardă, acuzând-o de moartea 
copilului ei. În ceea ce s-a întâmplat e mâna Poppeii! Cum îţi 
explici că Ligia a fost prima întemniţată? Cine a putut să le 
arate casa lui Linus? Îţi spun că au spionat-o de mult! Ştiu 
că îţi sfâşii inima şi că-ţi iau ultima picătură de speranţă, 
dar ţi-o spun anume ca să ştii că dacă n-o eliberezi înainte 


ca lor să le treacă prin gând că ai să încerci, veţi pieri 
amândoi. 

Da! Înţeleg! răspunse Vinicius cu voce surdă. 

Din cauza orei târzii, străzile erau deşarte. Discuţia lor 
însă fu întreruptă de un gladiator beat, care venea din 
direcţia opusă. Se rezemă de Petronius, punându-şi mâna 
pe umărul lui, şi, suflându-i în faţă un iz acru de vin, urlă 
răguşit: 

Creştinii să fie daţi leilor! 

Ascultă, mirmilonule 138, zise Petronius liniştit, îţi dau un 
sfat bun: vezi-ţi de drum! 

Atunci beţivul îl apucă de braţ: 

Strigă cu mine, altfel îţi sucesc gâtul: creştinii să fie daţi 
leilor! 

Nervii lui Petronius erau încordaţi până la paroxism. 
Aceste ţipete îl exasperaseră încă de la ieşirea din Palatin, 
urmărindu-l ca un coşmar. Când văzu pumnul uriaşului 
ridicat deasupra lui, ajunse la capătul răbdării. 

Prietene, spuse el, puţi a vin şi-mi stai în cale! 

Şi vorbind astfel, îi înfipse în piept până în plăsele stiletul 
scurt cu care se înarmase, plecând de acasă. Pe urmă, 
luându-l de braţ pe Vinicius, continuă de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic: 

Împăratul mi-a declarat astăzi: „Spune-i din partea mea lui 
Vinicius să fie de faţă la jocurile la care au să se producă 
creştinii”. Înţelegi ce înseamnă asta? Vor să-şi facă o 
distracţie din durerea ta. Lucrul e aranjat. Poate că de 
aceea încă n-am fost întemnițați tu şi eu. Dacă nu izbuteşti 
s-o scoţi imediat, atunci... nu ştiu!... Eventual ar putea să 
intervină Acteea pentru tine, dar va obţine ceva?... 
Domeniile tale din Sicilia ar putea, de asemenea, să-l 
tenteze pe Tigellinus. Încearcă. 

Îi dau tot ce posed, răspunse Vinicius. 

De la Carinae la Forum nu era prea departe, aşa că în 
curând ajunseră. Noaptea începuse să pălească şi zidurile 
cetăţii se reliefau clar. 


Când cotiră spre închisoarea Mamertină, Petronius se opri 
şi spuse: 

Pretorienii!... Prea târziu! 

Închisoarea era înconjurată de un şir dublu de soldaţi. 
Lumina zorilor arginta căştile lor şi ascuţişul lăncilor. 

Faţa lui Vinicius se făcu albă ca marmura. 

Să mergem! spuse el. 

Curând, se aflau în faţa şirului de soldaţi. Petronius care, 
înzestrat cu o memorie extraordinară, îi cunoştea nu numai 
pe cei mai mari în grad, dar chiar şi pe cei mai mulţi dintre 
soldaţii pretoriului, zări imediat pe un comandant de 
cohortă şi-i făcu semn. 

Ce-i asta, Niger? spuse el. V-au poruncit să păziţi 
închisoarea? 

Da, nobile Petronius. Prefectul se teme să nu se încerce 
răpirea incendiatorilor. 

Aveţi poruncă să nu daţi drumul la nimeni? întrebă 
Vinicius. 

Nu, stăpâne. Cunoscuţii îi pot vizita pe cei închişi şi în felul 
acesta vom prinde mai mulţi creştini. 

Atunci dă-mi drumul! spuse Vinicius. 

Şi, strângându-i mâna lui Petronius, îi spuse: 

Du-te la Acteea, iar eu voi veni să aflu ce răspuns ţi-a dat. 

Să vii, răspunse Petronius. 

În clipa aceea, de sub pământ şi din spatele zidurilor 
groase, răsună un cântec. La început slab, înăbuşit, apoi tot 
mai intens. Voci de bărbaţi, femei, copii, se uneau într-un 
cor armonios. Întreaga închisoare începu în liniştea zorilor 
să cânte ca o harpă. Nu era un cântec de tristeţe, nici de 
disperare. Dimpotrivă, răsunau în el bucuria şi triumful. 

Soldaţii se priviră uimiţi. Pe cer se iveau primele raze ale 
aurorei. 

Capitolul LII. 

Strigătul „Cregştinii să fie daţi leilor!” răsuna fără încetare 
în toate cartierele oraşului. 


În prima clipă, nu numai că nimeni nu s-a îndoit că ei erau 
adevărații făptaşi ai dezastrului, dar nici nu voia să se 
îndoiască, deoarece pedepsirea promitea să devină o 
extraordinară distracţie pentru popor. S-a răspândit însă 
părerea că dezastrul n-ar fi luat proporţii atât de 
îngrozitoare, dacă n-ar fi fost la mijloc mânia zeilor, aşa că 
se impuseră piacula, adică jertfe de purificare. Urmând 
prescripţiile Cărţilor Sibiline139, Senatul organiză 
festivități şi rugi publice către Vulcan, Ceres şi Proserpina. 
Matroanele aduceau jertfe lunonei. O procesiune de femei 
se duse până la malul mării să ia apă cu care să stropească 
statuia zeiţei. Femeile căsătorite pregăteau ospeţe pentru 
zei şi vegheau noaptea. Toată Roma se purifica de păcate, 
aducea jertfe ca să-şi atragă bunăvoința Nemuritorilor. 
Între timp, printre ruine se trasau străzi noi, largi. Ici şi 
colo, se şi aşeza temelia unor case splendide, palate şi 
temple. Mai înainte de orice însă, se construiau în mare 
grabă uriaşe amfiteatre de lemn, în care urmau să-şi dea 
sufletul creştinii. Imediat după consfătuirea din casa lui 
Tiberius, porniră porunci la proconsuli să furnizeze animale 
sălbatice. Tigellinus goli vivariile tuturor oraşelor italice, 
chiar şi ale celor mai mici. Din porunca lui s-au organizat în 
Africa vânători uriaşe, la care trebuia să ia parte toată 
populaţia locală. Au fost aduşi elefanţi şi tigri din Asia, 
crocodili şi hipopotami din Nil, lei din Atlas, lupi şi urşi din 
Pirinei, câini îndărijiţi din Hibernia, câini moloşi din Epir, 
bivoli şi, zimbri crunţi din Germania. Din cauza numărului 
de întemnițați, jocurile urmau să întreacă prin grandoare 
tot ce se văzuse până atunci. Împăratul voia să înece în 
sânge amintirea incendiului, îmbătând Roma de propria-i 
cruzime. 

Poporul aţâţat îi ajuta pe vigili şi pe pretorieni în 
vânătoarea de creştini. De altfel, nu era un lucru dificil, căci 
creştinii aşezaţi în grupuri, cu corturile laolaltă cu restul 
populaţiei, prin grădini, îşi recunoşteau în gura mare 
religia. Când erau împresuraţi, îngenuncheau şi, cântând, 


se lăsau luaţi fără a opune rezistenţă. Răbdarea lor nu 
făcea decât să sporească mânia poporului, care, 
neînţelegând-o, o considera drept îndârjire şi înrăire în 
crime. Pe urmăritori îi cuprindea furia. Uneori, mulţimea îi 
smulgea pe creştini din mâinile pretorienilor şi-i sfâşia pe 
loc; femeile erau târâte de păr până la închisoare, copiii 
erau izbiţi cu capul de pietre. Mii de oameni, zi şi noapte, 
alergau, urlând, pe străzi. Victimele erau căutate printre 
dărâmături, în hornuri şi pivnițe. În faţa închisorilor, în jurul 
focurilor şi butoaielor cu vin se organizau ospeţe bachice şi 
jocuri. Seara, ascultau încântați răgetele animalelor, de 
care răsuna tot oraşul, închisorile erau înţesate şi zilnic 
mulţimea şi pretorienii mânau noi victime. Mila dispăruse. 
Se părea că oamenii uitaseră să vorbească şi în nebunia lor 
sălbatică nu mai ţineau minte decât de un singur strigăt: 
„Creştinii să fie daţi leilor!” Veniseră zile fierbinţi şi nopţi 
sufocante, cum nu fuseseră niciodată înainte; aerul dospea 
de nebunie, sânge, crime. 

La cruzimea asta nemăsurată, creştinii răspundeau cu o 
dorinţă tot atât de nemăsurată de martiriu. Adepții lui 
Christos mergeau de bunăvoie la moarte, sau chiar o 
căutau, până când nu i-au oprit ordinele aspre ale 
superiorilor. La recomandarea lor, începură să se 
întâlnească numai în afara oraşului, în catacombele de pe 
calea Appia şi în viile din afara oraşului, proprietatea 
patricienilor creştini, dintre care încă nu fusese niciunul 
închis. În Palatin se ştia că printre adepţii lui Christos sunt 
şi Flavius, şi Domitilla, şi Pomponia Graecina şi Cornelius 
Pudens, şi Vinicius. Împăratul însă se îndoia că populaţia s- 
ar lăsa convinsă că asemenea oameni au dat foc Romei şi, 
pentru că era vorba în primul rând de convingerea 
poporului, pedeapsa şi răzbunarea fu amânată pentru mai 
târziu. Alţii credeau că pe patricienii aceia i-a salvat 
influenţa Acteii. Era o părere greşită. Petronius, după ce se 
despărţise de Vinicius, se dusese la Acteea să ceară ajutor 
pentru Ligia, însă ea nu putu să-i ofere decât lacrimi, căci 


trăia în uitare şi durere, tolerată numai în măsura în care se 
ascundea de Poppea şi de împărat. 

O vizită totuşi pe Ligia în închisoare, îi aduse veşminte şi 
hrană şi mai ales o puse la adăpost de jigniri din partea 
paznicilor închisorii, cumpăraţi de mai înainte. 

Totuşi Petronius, neputând uita că dacă nu s-ar fi 
amestecat, dând ideea de a o lua pe Ligia din casa lui Aulus, 
ea probabil nu s-ar afla acum în închisoare, şi în afară de 
asta, dorind să câştige duelul cu Tigellinus, nu-şi cruța nici 
timpul şi nici intervenţiile. În curs de câteva zile, se văzu cu 
Seneca, cu Domitius Afer, cu Crispinilla, prin care voia să 
ajungă la Poppea, cu 'Terpnos, cu Diodor, cu frumosul 
Pitagora şi, în cele din urmă, cu Aliturus şi Paris, cărora 
împăratul, de obicei, nu le refuza nimic. Cu ajutorul lui 
Chrysothemis, care devenise amanta lui Vatinius, se strădui 
să-şi atragă chiar şi sprijinul acestuia, fiind larg faţă de el şi 
de alţii, atât în promisiuni, cât şi cu bani. 

Toate aceste strădanii fură zadarnice. Seneca, nesigur de 
ziua sa de mâine, începuse să-i explice că creştinii, chiar 
dacă într-adevăr n-au incendiat Roma, trebuie să fie 
lichidaţi pentru binele oraşului. Justifica adică viitorul măcel 
printr-o rațiune de stat. lerpnos şi Diodor luară banii şi nu 
făcură în schimb nimic. Vatinius îl informă pe împărat că s-a 
încercat cumpărarea lui. Numai singur Aliturus, care la 
început avea o atitudine duşmănoasă faţă de creştini, acum, 
fiindu-i milă de ei, îndrăzni să pomenească împăratului de 
fata întemniţată şi să-l roage pentru ea, însă nu obţinu 
nimic în afara răspunsului: 

Crezi oare că am un suflet mai mărunt decât al lui Brutus, 
care, pentru binele Romei, nu şi-a cruțat proprii fii? 

Când îi repetă lui Petronius răspunsul, acesta spuse: 

De vreme ce a găsit comparaţia cu Brutus, nu mai e nici o 
speranţă. 

Îi părea rău de Vinicius, temându-se ca nu cumva să-şi ia 
viaţa. „Acum, îşi spunea Petronius, îl mai ţin încă 
intervenţiile pe care le face ca să salveze fata, întâlnirile cu 


ea şi însăşi suferinţa, însă când toate încercările au să 
eşueze şi când se va stinge şi ultima scânteie de speranţă, 
pe Castor! el n-are să poată supravieţui şi are să se 
străpungă cu propria-i sabie”. Petronius înţelegea mai uşor 
că poţi să sfârşeşti în felul acesta, decât să iubeşti şi să 
suferi astfel. Între timp, Vinicius făcea încă tot ce-i dădea 
prin minte ca s-o salveze pe Ligia. Făcea vizite curtenilor, şi 
el, cândva atât de mândru, le cerşea ajutorul. Prin Vitellius, 
îi oferi lui Tigellinus domeniile sale din Sicilia şi tot ce-ar fi 
dorit. 'Tigellinus nevoind să se expună la răzbunarea 
Augustei, refuză. Să se ducă personal la împărat, să-i 
cuprindă genunchii şi să-l implore ar fi fost inutil. Vinicius 
voise, de fapt, să facă şi asta, însă Petronius, auzind de 
planul lui, îl întrebă: 

Şi dacă te refuză, dacă îţi răspunde în glumă sau cu o 
ameninţare mişelească, ce-ai să faci? 

La întrebarea asta faţa lui Vinicius se contractă de durere 
şi furie. Scrâşni din dinţi ameninţător. 

Da! spuse Petronius. De aceea nu te sfătuiesc s-o faci. 
Închizi toate căile de salvare! 

Vinicius se stăpâni şi, trecându-şi palma peste fruntea 
brobonată de sudoare rece, spuse: 

Nu, nu! Sunt creştin!... 

Şi ai să uiţi de asta, cum ai uitat şi adineauri. Ai dreptul să 
te duci pe tine la pierzare, dar nu şi pe ea. Nu uita prin ce-a 
trecut înainte de moarte fiica lui Seianus. 

Vorbind astfel, nu era tocmai sincer, căci îl interesa mai 
mult viaţa lui Vinicius decât a Ligiei. Ştia însă că numai 
teama de a n-o pierde pe Ligia o să-l poată opri de la vreun 
pas disperat. Şi avea dreptate. La Palatin se sconta pe 
venirea tânărului tribun şi se luaseră măsurile 
corespunzătoare. 

Suferințele lui Vinicius întrecuseră tot ce poate suporta un 
suflet de om. Din clipa când Ligia fusese întemniţată şi 
martirizarea ei devenise o certitudine, nu numai c-o iubea 
mai mult ca oricând, ci o adora pur şi simplu cu evlavie 


aproape religioasă, ca pe o divinitate. Gândindu-se că are s- 
o piardă pe această fiinţă iubită şi sfântă şi că, în afară de 
moarte, o aşteaptă şi chinuri, mai îngrozitoare chiar decât 
moartea, sângele îi îngheţa în vine. Fiinţa lui toată devenise 
un geamăt necontenit. Mintea i se tulbura. Avea uneori 
senzaţia că-i arde creierul şi că îndată are să-i plesnească. 
Încetă să se mai întrebe de ce nu vine Christos, milostivul, 
zeul, să sară în ajutorul adepților lui? de ce nu se despică 
pământul, înghițind zidurile afumate ale Palatinului şi o 
dată cu ele pe Nero, pe curteni, tabăra pretorienilor şi 
întreg acest oraş al crimei? Îşi spunea că Christos n-are 
această putere, că nu poate să fie altfel, că tot ce se petrece 
sub ochii lui şi-i frânge inima e un vis. Însă răgetul 
animalelor îi spunea că-i realitate, bocănitul topoarelor de 
sub care apăreau arenele îi spunea că asta-i realitatea, iar 
urletul oamenilor şi închisorile pline i-o confirmau. Atunci şi 
credinţa lui în Christos se clătina, adăugând un nou chin 
pentru el, poate cel mai îngrozitor din toate. 

Iar Petronius îi spunea: 

Nu uita prin ce a trecut înainte de moarte fiica lui Seianus. 

Capitolul LIII. 

Totul era zadarnic. Vinicius se înjosi într-atât, încât căută 
sprijin la liberţii şi sclavele împăratului şi ale Poppeii, 
plătind promisiunile lor vane, încercând să-i atragă de 
partea lui prin daruri bogate. Îl găsi pe primul soţ al 
Augustei, Rufirus Crispinus, şi obţinu de la el o scrisoare. 
Dărui vila din Antium fiului ei din prima căsătorie, lui 
Rufius, reuşind doar să-l înfurie pe împărat, care-l ura pe 
fiul acesta vitreg. Printr-un trimis special îi scrise celui de-al 
doilea soţ al Poppeii, lui Otho, în Spania, oferindu-i întreaga 
sa avere şi pe sine însuşi, până când, în cele din urmă, îşi 
dădu seama că era doar o jucărie în mâinile oamenilor, că 
dacă s-ar fi prefăcut că puţin îi pasă de întemnițarea Ligiei 
ar fi eliberat-o poate mai repede. Ceea ce observă şi 
Petronius. 


Între timp, zilele se scurgeau una după alta. Amfiteatrele 
erau gata. Se împărțeau tessere, adică semne de intrare la 
ludus matutinus. Însă de data asta jocurile acestea de 
„matineu” aveau să dureze săptămâni şi luni de zile din 
cauza numărului nemaipomenit de mare al victimelor. Nici 
nu mai ştiau unde să-i întemniţeze pe creştini. Închisorile 
erau ticsite. Se iviseră frigurile. Puticuli, adică gropile 
comune în care erau îngropaţi sclavii, începuseră a se 
umple. De teamă ca bolile să nu se răspândească în tot 
oraşul, autorităţile hotărâră să se grăbească. 

Şi toate aceste, veşti ajungeau la urechile lui Vinicius, 
stingând în el ultimele scăpărări ale speranţei. Până mai 
existase un răgaz, putuse să-şi facă măcar iluzii că are să 
obţină ceva, însă acum nu mai era nici acest răgaz. 
Spectacolele urmau să înceapă. Ligia putea să fie dusă în 
orice moment în cuniculum140-ul circului, de unde nu mai 
exista altă ieşire decât în arenă. Vinicius, neştiind unde o va 
arunca soarta şi cruzimea stăpânirii, începu să umble pe la 
toate circurile, să-i cumpere pe paznici şi pe bestiari, să le 
ceară lucruri pe care ei nu le puteau împlini. Uneori, îşi 
dădea seama că se zbate atâta, doar ca să-i facă moartea 
mai puţin îngrozitoare, şi atunci simţea că în loc de creieri 
are în cap cărbuni încinşi. 

Nici nu se gândea să-i supravieţuiască. Hotărâse să piară o 
dată cu ea. Se temea numai ca durerea să nu-l ucidă mai 
înainte. Prietenii lui şi Petronius erau convinşi că ziua în 
care împărăţia umbrelor se va deschide înaintea lui nu era 
prea departe. Faţa lui Vinicius se făcuse cenuşie, ca măştile 
de ceară ţinute în lararii. 1 se întipărise pe chip uimirea, de 
parcă n-ar fi înţeles ce se întâmplă. Când cineva îi vorbea, 
îşi ducea mâinile la tâmple, cu o mişcare mecanică, şi se 
uita speriat, năuc, nedumerit la interlocutor. Nopțile şi le 
petrecea împreună cu Ursus, în închisoare, la uşa Ligiei, iar 
dacă ea îi poruncea să plece şi să se odihnească, se întorcea 
la Petronius şi se plimba prin atrium până dimineaţa. Sclavii 
îl găseau adesea îngenuncheat, cu mâinile ridicate la cer, 


sau zăcând cu faţa la pământ. Se ruga lui Christos, căci el 
era ultima speranţă. Totul dăduse greş. Ligia putea fi 
salvată numai printr-o minune, aşa că Vinicius se bătea cu 
fruntea de plăcile de piatră ale podelei şi implora minunea. 

Atâta rațiune îi mai rămăsese ca să înţeleagă că 
rugăciunea lui Petru înseamnă mai mult decât a lui. Petru i- 
o promisese pe Ligia, Petru îl botezase, Petru însuşi făcea 
minuni, aşa că el trebuia să-i aducă salvarea şi ajutorul. 

Într-o noapte, se duse să-l caute. Creştinii, dintre care nu 
mai rămăseseră decât puţini, îl ascundeau acum cu grijă, 
ferindu-se chiar şi unii de alţii, pentru ca vreunul mai slab 
de duh să nu-l trădeze fără să vrea, sau într-adins. În 
învolburarea evenimentelor, Vinicius, preocupat numai de 
invențiile pentru salvarea Ligiei, îl pierduse din ochi pe 
Apostol. De la botezul său, nu-l mai întâlnise decât o dată, 
înainte de începerea prigoanei. Se duse la săpătorul în 
coliba căruia fusese botezat şi află de la acesta, că într-o vie 
de lângă Porta Salaria, proprietatea lui Cornelius Pudens, 
va avea loc o adunare a creştinilor. Săpătorul se oferi să-l 
conducă pe Vinicius; asigurându-l că-l va găsi acolo pe 
Petru. Pe înserate, porniră şi, ieşind dincolo de ziduri, o 
apucară pe nişte văi pe care creştea trestia şi ajunseră la o 
vie aşezată într-un loc sălbatic şi ferit. Adunarea se ţinea în 
şopronul în care, de obicei, se zdrobeau strugurii. 
Apropiindu-se, urechile lui Vinicius prinseră rumoarea 
rugăciunii, apoi, după ce intră înăuntru, zări la lumina 
palidă a felinarelor câteva zeci de oameni îngenuncheaţi şi 
cufundaţi în rugăciune. Rosteau un fel de litanie. Vocile 
bărbăteşti şi femeieşti repetau mereu: „Christoase, îndură- 
te!” în vocile acestea vibrau o tristeţe şi o durere 
sfâşietoare. 

Petru era acolo. În faţă de tot, îngenuncheat înaintea unei 
cruci de lemn, bătută în peretele şopronului, se ruga. 
Vinicius îl recunoscu de departe, după părul lui alb şi 
mâinile ridicate spre cer. Primul gând al tânărului patrician 
fu să treacă printre oameni, să se arunce la picioarele 


LLA 


Apostolului şi să strige: „Salvează-mă!” însă fie 
solemnitatea rugăciunii, fie slăbiciunea, îi îndoi genunchii şi, 
căzând la pământ, la intrare, începu să repete şi el, gemând 
şi cu mâinile strâns împreunate: „Christoase, îndură-te!” 
Dac-ar fi fost cât de cât lucid, ar fi înţeles că nu numai el şi- 
a adus aici durerea, tristeţea şi teama. În toată adunarea nu 
era un singur suflet de om care să nu fi pierdut fiinţe dragi. 
Cei mai zeloşi şi cei mai plini de curaj dintre adepţi erau 
întemnițați şi cu fiecare clipă se răspândeau noi veşti 
despre înjosirile şi chinurile la care erau supuşi la închisori. 
Nenorocirea întrecuse toate presupunerile. Rămase doar 
pumnul acesta de oameni, dar printre ei nu mai era nici o 
singură inimă care să nu se clatine în credinţa ei şi să nu se 
întrebe cu îndoială unde-i Christos? De ce îngăduie ca 
demonul să devină mai puternic decât Dumnezeu? 


Ei totuşi îl implorau cu disperare să fie milos. În fiecare 
suflet mocnise până acum speranţa că El va veni, va nimici 
răul, îl va arunca în prăpastie pe Nero şi va lua în stăpânire 
lumea... Se mai uitau încă la cer, mai ascultau încă, se mai 
rugau încă, tremurând. Şi Vinicius, pe măsură ce repeta: 
„Christoase îndură-te!”, era cuprins de exaltare, ca atunci, 
în coliba săpătorului. Iată, îl cheamă din adâncul durerii, 
din abis, îl cheamă Petru. Din clipă în clipă, se va despica 
cerul, pământul se va cutremura din temelii şi va cobori El, 
orbitor de luminos, cu stele la picioare, milos, dar şi 
ameninţător. El, care-i va ridica la ceruri pe credincioşii săi 
şi va porunci hăului să-i înghită pe prigonitori. 

Vinicius îşi acoperi faţa cu mâinile şi se prăbuşi la pământ. 
Deodată, îl înconjură liniştea, părea că teama a îngheţat 
strigătele pe buzele tuturor celor de faţă. 1 se părea că 
trebuie neapărat să se întâmple ceva, că va urma o minune. 
Era convins că în clipa în care se va ridica şi va deschide 
ochii, va zări o lumină care-i va orbi pe muritori şi va auzi o 
voce care va opri bătaia inimilor. 

Însă tăcerea continua. În cele din urmă, fu întreruptă de 
un plâns de femeie. 

Vinicius se ridică şi privi, uluit, înaintea sa. 

În şopron, în locul luminilor supranaturale, clipeau 
flăcăruile mici ale felinarelor şi luna care pătrundea printr- 
o spărtură din acoperiş, răspândind o lumină argintie. 
Oamenii, care stăteau îngenuncheaţi alături de Vinicius, 
ridicau în tăcere feţele ude de lacrimi spre cruce. Ici şi colo, 
se auzeau hohote, iar de afară se auzea fluieratul încet al 
paznicilor. Atunci, Petru se sculă şi, întorcându-se spre 
oameni, zise: 

Copii, îndreptaţi-vă cugetele către Mântuitorul nostru şi 
oferiţi-i lacrimile voastre! 

Şi tăcu. 

Deodată, dintre cei adunaţi, răsună o voce de femeie plină 
de reproş amarnic şi de durere fără margini: 


Eu sunt văduvă, am avut un singur fiu, care mă ţinea... Dă- 
mi-l înapoi, Doamne! 

Urmă un răstimp de linişte. Petru stătea în faţa grupului 
îngenuncheat, bătrân, îngrijorat, şi în clipa aceea le apăru 
ca bătrâneţea şi neputinţa întruchipată. O altă voce începu 
să se lamenteze: 

Călăii le-au necinstit pe fiicele mele şi Christos a îngăduit 
una ca asta! 

Şi o a treia voce: 

Am rămas singură cu copiii şi când au să mă ia şi pe mine, 
cine-o să le dea pâine şi apă? 

Apoi a patra: 

Pe Linus, pe care l-au cruțat la început, l-au luat apoi şi l- 
au supus la chinuri, doamne! 

Apoi a cincea: 

Când ne-om întoarce acasă, au să ne prindă pretorienii. 
Nu ştim unde să ne ascundem. 

Vai nouă! Cine-o să ne apere? 

Şi astfel, în liniştea nopţii, plânsetul nu mai contenea. 
Bătrânul pescar închise ochii, clătinându-şi capul alb, în faţa 
acestei dureri şi spaime omeneşti. Urmă din nou tăcere. 
Numai paznicii fluierau încetişor afară. 

Vinicius sări în picioare, vrând din nou să-şi croiască drum 
printre oameni până la Apostol şi să ceară de la el salvare, 
însă parcă deodată s-ar fi căscat o prăpastie în faţa lui şi 
simţi cum i se taie picioarele. Ce va fi dacă Apostolul îşi va 
mărturisi neputinţa, dacă va afirma că împăratul roman 
este mai puternic decât Christos din Nazaret? La acest 
gând se cutremură. Simţi că în această prăpastie se va 
prăbuşi nu numai bruma de speranţă câtă i-a mai rămas, ci 
el însuşi cu Ligia împreună, şi dragostea lui pentru Christos, 
şi credinţa, şi toate pentru care a trăit, şi va rămâne numai 
moartea şi noaptea ca o mare nesfârşită. 

Între timp, Petru începu să vorbească, la început cu o voce 
atât de înceată, că abia putea fi auzit: 


Copiii mei! Pe Golgota am văzut cum l-au răstignit pe 
Dumnezeu. Am auzit ciocanele şi am văzut cum s-a ridicat 
crucea pentru ca mulţimea să vadă moartea Fiului Omului... 

Şi am văzut cum l-au străpuns într-o coastă şi cum a murit. 
Iar atunci, întorcându-mă la cruce, strigam îndurerat, aşa 
cum strigaţi voi: „Vai! Vai! Doamne! Tu eşti Dumnezeu! De 
ce-ai îngăduit asta? De ce-ai murit şi de ce-ai umplut 
sufletele noastre de amărăciune, când credeam că vă veni 
împărăţia Ta?”... 

Iar el, Domnul şi Dumnezeul nostru, a treia zi a înviat şi a 
fost printre noi, până când într-o mare lumină s-a ridicat la 
ceruri... 

Iar noi, văzând cât de mică ne-a fost credinţa, ne-am 
îmbărbătat inimile şi de atunci semănăm sămânţa lui... 

Apoi, întorcându-se în direcţia de unde se auzise văduva 
plângându-şi fiul, continuă cu glas mai puternic: 

De ce vă plângeţi?... Dumnezeu însuşi s-a supus chinurilor 
şi morţii şi voi vreţi ca pe voi să vă scutească? Oameni cu 
credinţă mică! Oare aţi înţeles învăţătura Lui, oare El 
numai viaţa asta v-a promis-o? lată, vine la voi şi vă spune: 
„Urmaţi calea mea”, iată vă ridică la el, iar voi vă agăţaţi cu 
mâinile de pământ, strigând: „Doamne, salvează-ne!” Eu 
sunt un fir de praf în faţa lui Dumnezeu, însă faţă de voi 
sunt Apostolul Domnului şi locţiitorul lui, aşa că vă spun în 
numele lui Christos: nu-i moartea în faţa voastră, ci viaţa, 
nu chinurile, ci bucurii nemăsurate, nu lacrimi şi suspine, ci 
cântări, nu robie, ci libertatea! Eu, Apostolul Domnului, îţi 
spun ţie, văduvo: fiul tău nu moare, ci se naşte întru slavă şi 
viaţă veşnică şi te vei întâlni cu el! Ţie, tată, căruia călăii ţi- 
au pângărit fiicele nevinovate, îţi promit că ai să le regăseşti 
mai albe decât crinii Hebronului! Vouă, mame pe care vă 
vor răpi de lângă orfani, vouă, care-i veţi pierde pe părinţii 
voştri, vouă, care vă plângeţi, vouă, care veţi privi la 
moartea celor iubiţi, vouă, cei îngrijoraţi, nefericiţi, speriaţi, 
şi vouă care veţi muri în numele lui Christos, vă spun: vă 
veţi trezi ca dintr-un somn într-o fericire veşnică şi veţi 


trece din noapte în lumina Domnului! În numele lui 
Christos, să cadă negura de pe ochii voştri şi să vă întăriţi 
inimile! 

Spunând acestea, ridică mâna, parcă poruncind, iar ei 
simţiră fiori de viaţă în vine şi un tremur de frică, fiindcă în 
faţa lor nu stătea un bătrân neputincios, ci un uriaş care îi 
ridica din praf. 

Amin! strigară câteva voci. 

În ochii lui strălucea o lumină tot mai intensă. În glasul lui 
se simţea forţă, atitudinea lui deveni solemnă. Capetele se 
plecară în faţa lui, iar el continuă: 

Semănaţi, plângând, ca să culegeţi în bucurie! De ce vă 
temeţi de forţa răului? Deasupra pământului, a Romei, a 
zidurilor oraşului, este Domnul care sălăşluieşte în voi. 
Pietrele se vor uda de lacrimi, nisipul se va muia de sânge, 
gropile vor fi pline de trupurile voastre, iar eu vă spun: voi 
sunteţi învingătorii! Domnul vine să cucerească acest oraş 
al crimei, al asupririi şi al trufiei, iar voi sunteţi cohortele 
Lui! Şi aşa cum Ela răscumpărat prin chin şi sânge 
păcatele lumii, aşa o să răscumpăraţi şi voi prin chinuri şi 
sânge acest culcuş al nelegiuirii... Aceasta vă vesteşte El 
prin gura mea! 

Întinse braţele, privind ţintă undeva sus. În piepturile lor 
aproape că se oprise bătaia inimii. Erau convinşi că ochii lui 
văd ceea ce nici unui muritor nu-i este dat să vadă. 

Faţa i se schimbă, deveni strălucitoare. Privi o vreme în 
tăcere, de parcă ar fi amuţit de încântare, pe urmă se auzi 
iarăşi vocea lui: 

Eşti aici, Christoase şi-mi arăţi căile tale!... Cum, 
Doamne?!... Nu în lerusalim, ci în oraşul acesta al diavolului 
vrei să-ţi statorniceşti cetatea de scaun? Aici, pe lacrimile 
acestea şi pe sângele acesta vrei să-ţi întemeiezi biserica 
Ta? Aici, unde azi domneşte Nero, va lua fiinţă împărăţia Ta 
veşnică? O, Doamne, Doamne! Şi porunceşti acestor oameni 
îngroziţi ca să pună oasele lor la temelia Sionului lumii, iar 
spiritului meu porunceşti să călăuzească popoarele 


pământului? Şi iată, reverşi izvorul puterii asupra celor 
slabi ca să devină tari, şi iată, îmi porunceşti să pasc oile 
Tale de acum şi până la împlinirea veacurilor... O, Tu slăvit 
în hotărârile Tale, Tu care porunceşti să învingem. 
Hosanna! Hosanna! 

Cei înspăimântați, fură îmbărbătaţi, cei care se îndoiau îşi 
recâştigară credinţa. Vocile se auziră strigând: „Hosanna! şi 
„Pro Christo!” apoi se lăsă linişte. Fulgere sclipitoare de 
vară luminară interiorul şopronului şi feţele palide de 
emoție. 

Petru, cu ochii pierduţi în viziunea sa, se mai rugă încă 
multă vreme. Când se trezi, îşi întoarse spre oameni faţa 
luminată de inspiraţie şi spuse: 

Iată, Domnul a învins şovăiala din voi. Duceţi-vă şi voi şi 
învingeţi în numele Lui! 

Deşi era convins că vor învinge, că din lacrimile şi sângele 
lor se va naşte mântuirea, totuşi vocea îi tremura de emoție, 
când începu să-şi ia rămas bun de la ei. Făcând semnul 
Crucii, spuse: 

Acum vă binecuvântez, copiii mei, pentru chinuri, pentru 
moarte, pentru veşnicie! 

Ei, strângându-se în jurul lui, îi căzură la picioare strigând: 
„Noi suntem gata, dar tu, cap sfânt, păzeşte-te, căci tu eşti 
trimisul care va conduce în locul lui Christos!” Şi, spunând 
aşa, se agăţară de hainele lui, iar el le puse mâinile pe cap 
şi-şi luă rămas bun de la fiecare, aşa cum îşi ia rămas bun 
părintele care-şi trimite copiii într-o călătorie îndepărtată. 

Imediat după aceea începură să iasă din şopron, căci se 
grăbeau să ajungă acasă, iar de acolo la închisori şi în 
arene. Minţile lor se desprinseseră de pământ. Sufletele îşi 
luaseră zborul spre veşnicie şi mergeau ca în vis, exaltaţi, 
să opună credinţa din inima lor forţei şi cruzimii bestiilor. 

Pe Apostol îl luă Nereus, un servitor al lui Pudens, şi-l duse 
pe o cărăruie ascunsă prin vie, la casa sa. În noaptea 
luminoasă, Vinicius îi urmă şi când ajunseră, în sfârşit, la 
coliba lui Nereus, el se aruncă la picioarele Apostolului. 


Acesta, recunoscându-l, îl întrebă: 

Ce doreşti, fiule? 

Vinicius, după cele ce auzise în şopron, nu mai îndrăznea 
să-i ceară nimic. Cuprinzându-i picioarele cu ambele mâini, 
îşi lipi fruntea de genunchii lui, plângând. 

Ştiu, spuse Apostolul. Ţi-au luat fata pe care-o iubeai. 
Roagă-te pentru ea! 

Stăpâne! gemu Vinicius, strângând picioarele Apostolului. 
Stăpâne! Eu sunt un biet vierme, dar tu l-ai cunoscut pe 
Christos, imploră.-l, intervino tu pentru ea. 

Tremura de durere ca o frunză şi se bătea cu fruntea de 
pământ, deoarece, cunoscând puterea Apostolului, ştia că 
numai el singur poate să i-o redea. Petru fu mişcat de 
durerea lui. 

Îşi aminti cum o dată, Ligia, dojenită de Crispus, se 
prăbuşise tot aşa la picioarele lui, cerând îndurare. Îşi 
aminti că o ridicase şi o îmbărbătase. Acum îl ridică şi pe 
Vinicius. 

Fiule, spuse, el, am să mă rog pentru ea, însă tu nu uita ce- 
am spus celorlalţi oameni care şovăiau, că Dumnezeu însuşi 
a trecut prin chinurile răstignirii şi nu uita că după viaţa 
asta începe alta, veşnică. 

Ştiu!... Am auzit, răspunse Vinicius, palid, dar vezi, 
doamne... nu pot! Dacă e nevoie de sânge roagă-l pe 
Christos să-l ia pe al meu... Eu sunt soldat. Să îndoiască, să 
întreiască chinul hărăzit ei, am să rezist! Dar s-o salveze pe 
ea! E încă un copil, doamne, iar El e mai puternic decât 
împăratul, cred asta! Mai puternic! Tu însuţi ţineai la ea. Tu 
ne-ai binecuvântat! E încă un copil nevinovat!... 

Se aplecă din nou şi, lipindu-şi faţa de genunchii lui Petru, 
începu să repete: 

Tu l-ai cunoscut pe Christos, doamne! Tu l-ai cunoscut. El 
are să te asculte! Intervino pentru ea! 

Petru, cu ochii închişi, se ruga stăruitor. 

Fulgere de vară începură să brăzdeze din nou cerul. La 
lumina lor, Vinicius stătea cu ochii ţintă la buzele 


Apostolului, aşteptând de acolo sentinţa de viaţă sau de 
moarte. În linişte, se auzeau prepeliţele, chemându-se prin 
vii, şi uruitul surd, îndepărtat, al norilor plutind peste Via 
Salariu. 

Vinicius, întreabă Apostolul în cele din urmă, crezi tu oare? 

Doamne, oare altfel aş fi venit aici? răspunse Vinicius. 

Atunci să-ţi păstrezi credinţa până la sfârşit, căci credinţa 
mişcă şi munţii din loc. Chiar dacă-ai s-o vezi pe fata aceea 
sub sabia călăului, sau în gura leului şi tot să crezi că 
Christos poate s-o salveze. Crede şi roagă-te Lui! Am să mă 
TOg şi eu împreună cu tine. 

După aceea, ridicând faţa spre cer, spuse tare: 

Milostivule Christos, priveşte la inima aceasta îndurerată 
şi adu-i mângâiere! Milostivule Christos, îmblânzeşte 
furtuna! Milostivule, tu care l-ai rugat pe Tatăl să 
îndepărteze paharul amărăciunii de la buzele tale, 
îndepărtează-l acum de la buzele acestui serv al Tău! Amin! 

Iar Vinicius, ridicând mâinile spre stele, spuse, gemând: 

O, Christoase! Sunt al tău! la-mă în locul ei! 

La răsărit, cerul începea să pălească. 

Capitolul LIV. 

Plecând de la Apostol, Vinicius se duse la închisoare, cu 
speranţa renăscându-i în inimă. Undeva, în străfundurile 
sufletului, se mai zbuciuma de disperare şi teamă, dar căuta 
să le înăbuşe. I se părea cu neputinţă ca intervenţia 
trimisului Domnului şi puterea rugăciunii lui să rămână fără 
nici un rezultat. Se temea să-şi piardă speranţa, se temea 
să şovăie. „Voi crede în mila Lui, îşi spunea, chiar dac-aş 
vedea-o în gura leului!” La acest gând, cu toate că tremura 
sufletul în el şi o sudoare rece îi uda tâmplele, credea. 
Fiecare bătaie a inimii lui era acum o rugăciune. Începu să 
înţeleagă cum credinţa mişcă munţii din loc, căci simţea în 
el o forţă ciudată, pe care nu şi-o cunoscuse înainte. Era 
convins că ar putea realiza lucruri care ieri nu-i stăteau în 
putere. Uneori, avea o senzaţie că răul ar fi trecut. Când 
disperarea răsuna în el, gemând, îşi amintea de noaptea 


aceea şi de faţa aceea sfântă, ridicată spre cer în rugăciune. 
„Nu! Christos n-o să-l refuze pe primul său ucenic şi 
păstorul turmei sale. Christos n-o să-l refuze, iar eu nu voi 
şovăi!” 

Alergă la închisoare ca un sol de veşti bune. 

Aici însă îl întâmpină un lucru neaşteptat. 

Ostaşii din străjile pretoriene, care se schimbau la 
închisoarea Mamertină, îi cunoşteau cu toţii şi de obicei nu-i 
făceau nici cele mai mici greutăţi. De data aceasta, lanţul 
nu se deschise, în schimb un centurion se apropie de el şi 
spuse: 

lartă, nobile tribun, azi avem ordin să nu dăm drumul 
nimănui. 

Ordin? repetă Vinicius, pălind. 

Soldatul se uită la el cu compătimire şi răspunse: 

Da, stăpâne. Ordinul împăratului. În închisoare sunt mulţi 
bolnavi şi poate că se tem ca vizitatorii să nu răspândească 
vreo molimă în oraş. 

Ai spus că ordinul e numai pentru astăzi. 

La prânz, se schimbă străjile. 

Vinicius tăcu şi-şi descoperi capul, căci avea senzaţia că 
pileolus141-ul pe care-l purta îl apăsa, parc-ar fi fost de 
plumb. 

Soldatul se apropie şi mai mult şi spuse cu voce şoptită: 

Linişteşte-te, stăpâne! Paznicii şi Ursus au grijă de ea. 

Spunând acestea, se aplecă şi desenă repede pe placa de 
piatră cu sabia sa lungă, galică, forma unui peşte. 

Vinicius se uită pătrunzător la el. 

Şi eşti pretorian?... 

Până când nu voi ajunge acolo, răspunse soldatul, arătând 
închisoarea. 

Şi eu îl cinstesc pe Christos. 

Slăvit să fie numele Lui! Ştiu, stăpâne. Nu pot să-ţi dau 
drumul în închisoare, dar dacă ai să scrii o scrisoare, am s-o 
dau paznicilor. 

Îţi mulţumesc, frate. 


Şi, strângând mâna soldatului, plecă. Pileolus-ul i se păru 
deodată mai uşor. Soarele dimineţii se ridicase deasupra 
zidurilor închisorii şi, o dată cu lumina lui, pătrundea din 
nou speranţa în inima lui Vinicius. Soldatul acesta creştin 
era pentru el un semn al puterii lui Christos. Se opri şi, 
aţintindu-şi privirile asupra norilor trandafirii care atârnau 
deasupra Capitoliului şi templului lui Jupiter Stator, spuse: 

N-am văzut-o azi, Doamne, dar cred în bunătatea Ta! 

Acasă îl aştepta Petronius, care, ca de obicei, „din noapte 
făcând zi”, se întorsese de puţin timp. Reuşise totuşi să facă 
o baie şi să se ungă înainte de a se culca. 

Am o veste pentru tine, spuse el. Am fost azi la Tullius 
Senecion, la care a fost şi împăratul. Nu ştiu ce i-o fi venit 
Augustei că l-a adus cu ea pe micul Rufius... Poate ca prin 
frumuseţea lui să înmoaie inima împăratului. Din 
nenorocire, copilul, luat de somn, a adormit în timpul 
lecturii, cum i se întâmpla lui Vespasian uneori, ceea ce 
văzând Ahenobarbus a aruncat cu o cupă în el şi l-a rănit 
grav. Poppea a leşinat. Toţi l-au auzit pe împărat spunând: 
„M-am săturat de bastardul ăsta!” ceea ce-i egal cu 
condamnarea la moarte! 

Asupra Augustei cade pedeapsa lui Dumnezeu, răspunse 
Vinicius, dar de ce-mi spui asta? 

Îţi spun pentru că şi pe tine şi pe Ligia vă urmărea mânia 
Poppeii, iar acum ea-i ocupată cu propria-i nenorocire. 
Poate c-o să renunţe la răzbunare şi o să poată fi 
înduplecată mai uşor. Am s-o văd diseară şi am să discut cu 
ea. 

Îţi mulţumesc. Mi-ai dat o veste bună. 

Iar tu îmbăiază-te şi odihneşte-te. Ţi-s buzele vinete. N-a 
rămas decât o umbră din tine. 

Vinicius întrebă: 

N-ai aflat când va avea loc primul ludus matutinus? 

Peste zece zile. Însă au să ia mai întâi alte închisori. Cu cât 
ne va rămâne mai mult timp, cu atât mai bine. Nu-i încă 
totul pierdut. 


Şi, vorbind astfel, spunea lucruri pe care el însuşi nu le 
mai credea. Ştia foarte bine că, de vreme ce împăratul, la 
rugămintea lui Aliturus, găsise răspunsul acela răsunător în 
care se comparase cu Brutus, nu mai exista nici o speranţă 
pentru Ligia. Din milă, îi ascunse şi ceea ce auzise la 
Senecion, că împăratul şi Tigellinus au hotărât să aleagă 
pentru el şi pentru prietenii lui cele mai frumoase fecioare 
creştine şi să le necinstească înainte de supliciu, iar 
celelalte urmau să fie date chiar în ziua spectacolului 
pretorienilor şi bestiarilor. 

Ştiind că Vinicius n-are să vrea să supravieţuiască Ligiei, 
anume îl amăgea, trezind speranţă în inima lui, mai întâi din 
compătimire, în al doilea rând, pentru că acest estet voia ca 
Vinicius, dacă tot trebuie să moară, să moară frumos, nu cu 
faţa trasă şi cenuşie de durere şi nesomn. 

Am să-i spun azi Augustei, zise el, cam aşa: „Salveaz-o pe 
Ligia pentru Vinicius, iar eu am să-l salvez pe Rufius pentru 
tine”. Şi am să caut într-adevăr s-o fac. La Ahenobarbus, un 
cuvânt spus la momentul potrivit poate să salveze sau să 
piardă pe oricine. În cel mai rău caz, mai câştigăm timp. 

Îţi mulţumesc, repetă Vinicius. 

Cea mai bună mulţumire ar fi pentru mine să mănânci şi 
să te odihneşti. Pe Atena! Ulise în timpul celor mai mari 
nenorociri se gândea la somn şi la mâncare. Cu siguranţă 
că iar ai stat toată noaptea în închisoare. 

Nu, răspunse Vinicius. Am vrut să mă duc în zori la 
închisoare, s-a dat însă un ordin să nu lase pe nimeni să 
intre. Află, tu, Petronius, dacă ordinu-i numai pentru astăzi, 
sau dacă-i până la jocuri. 

Am să aflu în noaptea asta şi mâine dimineaţă am să-ţi 
spun pe cât timp şi de cea fost dat ordinul. Acum, chiar 
dacă Helios ar trebui de supărare să coboare în ţinuturile 
cimeriene, eu tot mă duc să mă culc, iar tu urmează-mi 
pilda. Se despărţiră, însă Vinicius se duse în bibliotecă să-i 
scrie Ligiei. 


Când termină, duse scrisoarea personal şi o înmână 
centurionului creştin, care plecă imediat cu ea în 
închisoare. După câteva clipe se întoarse cu salutări de la 
Ligia şi cu promisiunea că încă astăzi are să-i aducă 
răspuns de la ea. 

Vinicius însă nu voia să se întoarcă acasă, aşa că, 
aşezându-se pe o piatră, aşteptă scrisoarea Ligiei. Soarele 
se ridicase sus pe cer. Prin Clivus Argentarius se scurgea, 
ca de obicei, spre Forum o mulţime de oameni. Negustorii 
îşi lăudau mărfurile, ghicitorii îşi ofereau serviciile 
trecătorilor, cetăţenii păşeau gravi spre rostre să-i asculte 
pe oratorii ocazionali, sau să-şi împărtăşească unul altuia 
cele mai noi veşti. Pe măsură ce căldura creştea, grupurile 
de gură-cască se retrăgeau sub porticurile templelor, de 
sub care zburau în fiecare moment stoluri întregi de 
porumbei, bătând puternic din aripi, strălucind cu penele 
lor albe în lumina soarelui, pe fondul de azur al cerului. 

Din cauza luminii prea puternice, a zgomotului, a căldurii 
şi a oboselii nespuse, ochii lui Vinicius începură să se 
împăienjenească. Strigătele monotone ale băieţilor care 
jucau alături mora şi cadenţa paşilor soldaţilor îl îmbiau la 
somn. De câteva ori mai ridică capul, privind la închisoare, 
apoi, rezemându-şi tâmpla de un bolovan de stâncă, suspină 
ca un copil care s-a potolit după ce-a plâns mult şi adormi. 

Şi avu un vis. Se făcea că o duce noaptea pe braţe pe Ligia 
printr-o vie necunoscută, iar înaintea lor mergea Pomponia 
Graecina cu un felinar în mână şi le lumina calea. O voce, 
parcă a lui Petronius, striga după el din depărtare: 
„Întoarce-te!” însă el nu dădea atenţie chemării şi mergea 
mai departe după Pomponia, până ajunseră la o colibă în 
pragul căreia stătea Petru, Apostolul. Atunci, eli-o arătă pe 
Ligia şi spuse: „Venim de la arenă, doamne, dar nu putem s- 
o trezim. Trezeşte-o tu!” Iar Petru răspunse: „Christos 
însuşi va veni s-o trezească! , 

Pe urmă, imaginile se amestecară. Îi văzu în vis pe Nero şi 
pe Poppea ţinându-l în braţe pe micul Rufius cu fruntea 


însângerată, pe care o spăla Petronius, pe Tigellinus, care 
presăra cenuşă peste masa plină de mâncări scumpe, pe 
Vitellius înfulecând mâncărurile acelea şi mulţi alţi curteni 
stând la petrecere. 

El însuşi şedea lângă Ligia, însă printre mese se plimbau 
lei, cărora le picura sânge din bărbile galbene. Ligia îl ruga 
s-o scoată de acolo, dar pe el îl cuprinsese o slăbiciune atât 
de mare, încât nu putea nici să se mişte. După aceea, 
vedeniile se învălmăşiră şi, în cele din urmă, totul se 
cufundă în beznă. 

Din somnul adânc îl treziră arşiţa soarelui şi nişte strigăte 
care răsunau chiar lângă locul unde stătea. Vinicius se frecă 
la ochi. Strada viermuia de oameni, doi pedisequi, îmbrăcaţi 
în tunici galbene, dădeau mulţimea la o parte cu nişte 
trestii lungi, strigând şi făcând loc unei splendide lectici, 
purtată de patru sclavi voinici, egipteni. 

În lectică stătea un om îmbrăcat în veşminte albe, a cărui 
faţă nu se vedea bine, căci ţinea aproape de ochi un sul de 
papirus şi citea foarte atent. 

Loc pentru nobilul curtean! strigau pedisequi. 

Strada era însă atât de înţesată, că lectica trebui să se 
oprească pentru o clipă. Atunci curteanul lăsă nerăbdător 
sulul de papirus şi scoase capul de după perdea, strigând: 

Alungaţi-mi-i pe netrebnicii ăştia! Mai iute! Deodată, 
zărindu-l pe Vinicius, se retrase repede şi ridică sulul de 
papirus în dreptul ochilor. 

Vinicius îşi trecu mâna peste ochi, crezând că încă mai 
visează. În lectică era Chilon. 

Între timp, pedisequi deschiseră drumul şi egiptenii 
stăteau gata să pornească, când tânărul tribun, care într-o 
clipită desluşi multe lucruri neînţelese pentru el până 
atunci, se apropie de lectică. 

Te salut, Chilon! spuse el. 

Tinere, răspunse grecul cu demnitate şi mândrie, 
străduindu-se să dea o expresie de calm feţei sale, deşi 


dârdâia de frică, salută-mă, dar nu mă reţine, căci mă 
grăbesc la prietenul meu, nobilul Tigellinus. 

Vinicius însă, prinzându-se de marginea lecticii, se plecă 
spre el şi, privindu-l drept în ochi, spuse în şoaptă: 

Tu ai vândut-o pe Ligia? 

Colos al lui Memnon! strigă Chilon, înspăimântat. 

În ochii lui Vinicius însă nu era ameninţare. Spaima 
bătrânului grec trecu repede. Îşi aminti că se află sub 
ocrotirea lui Tigellinus şi a împăratului însuşi, adică a 
puternicilor de care tremură toţi şi că are în preajmă-i nişte 
sclavi voinici, iar Vinicius stă înaintea lui dezarmat, cu faţa 
obosită şi gârbovit de durere. 

La acest gând curajul îi reveni. Aţinti asupra lui Vinicius 
ochii lui injectaţi de sânge şi răspunse în şoaptă: 

Iar tu, când eu muream de foame, ai poruncit să mă 
biciuiască. 

Un moment tăcură amândoi. Pe urmă, Vinicius spuse încet: 

Te-am nedreptăţit, Chilone!... 

Grecul înălţă capul şi, pocnind din degete, cea ce la Roma 
era semn de dispreţ, spuse cu voce tare, aşa ca toţi să poată 
auzi: 

Prietene, dacă ai vreo rugăminte la mine, vino la casa mea 
din Esquilin, dimineaţa, când, după baie, îi primesc pe 
oaspeţii şi pe oamenii mei. 

Făcu un semn cu mâna, egiptenii ridicară lectica, iar 
sclavii îmbrăcaţi în tunici galbene, începură să strige, 
mişcând trestiile: 

Loc pentru lectica nobilului Chilon Chilonides! Loc! Loc!... 

Capitolul LV. 

Într-o scrisoare lungă, scrisă în grabă, Ligia, îşi lua rămas 
bun pentru totdeauna de la Vinicius. Ştia că nu mai are 
nimeni voie să intre în închisoare şi că n-are să poată să-l 
vadă decât din arenă. De aceea, îl ruga să afle când le va 
veni lor rândul şi să fie acolo, căci voia să-l mai vadă o dată 
în viaţă. În scrisoarea ei nu se simţea teamă. Scria că şi ea 
şi alţii tânjesc acum după arena pe care-şi vor găsi 


eliberarea din închisoare. Sperând că vor sosi şi Pomponia 
şi Aulus, îi implora să vină şi ei. În fiecare cuvânt al ei se 
vedea exaltarea şi detaşarea de viaţă, sentiment cu care 
trăiau toţi întemniţaţii, şi credinţa nezdruncinată că 
promisiunile trebuie să se împlinească dincolo de mormânt. 
„Dacă Christos (scria ea) mă va elibera acum, sau după 
moarte, el mi te-a promis ţie prin cuvintele Apostolului, deci 
sunt a ta!” Şi-l conjura să n-o regrete şi să nu se lase 
cuprins de durere. Moartea nu înseamnă pentru ea ruperea 
jurămintelor. Cu naivitate copilărească îi promitea lui 
Vinicius că, imediat după chinurile din arenă, îi va spune lui 
Christos că la Roma a rămas logodnicul ei, Marcus, care 
tânjeşte după ea din toată inima. Şi se gândea că poate 
Christos va îngădui sufletului ei să se întoarcă pentru o 
clipă la el, să-i spună că trăieşte, că a uitat de chinuri şi că e 
fericită. Toată scrisoarea ei respira fericire şi credinţă, 
speranţă. Nu conţinea decât o singură rugăminte legată de 
cele pământeşti: ca Vinicius să ia din spoliarum142 trupul ei 
şi s-o îngroape ca pe soţia lui, în mormântul în care el însuşi 
ar urma să fie îngropat cândva. 

EI citi scrisoarea cu inima sfâşiată, totuşi i se părea o 
imposibilitate ca Ligia să poată pieri de colții fiarelor 
sălbatice şi Christos să nu se îndure de ea. Întorcându-se 
acasă, îi scrise că are să vină zilnic lângă zidurile închisorii 
Tullianum şi are să aştepte până când Christos are să 
dărâme zidurile şi să i-o redea. Îi ceru să creadă şi ea că El 
poate să i-o dea chiar şi din circ, că Marele Apostol se roagă 
pentru asta. Căuta s-o convingă că momentul eliberării este 
aproape. Centurionul convertit urma să-i ducă scrisoarea a 
doua zi. 

Ascultă-mă, stăpâne. Christos, care te-a pus la încercare, 
şi-a arătat bunătatea sa faţă de tine. În noaptea asta, au 
venit liberţii împăratului şi ai prefectului să aleagă pentru 
aceştia fecioare creştine ca să le pângărească. Au întrebat 
şi de logodnica ta, însă Domnul a trimis asupra ei 
fierbinţeala de care mor deţinuţii din Tullianum şi au lăsat-o 


în pace, fiindcă de ieri seară şi-a pierdut cunoştinţa. 
Binecuvântat să fie numele Mântuitorului, căci boala asta a 
salvat-o de ruşine şi poate s-o salveze şi de la moarte. 

Vinicius se sprijini cu o mână de umărul ostaşului ca să nu 
cadă, în timp ce acesta vorbea mai departe: 

Mulţumeşte Domnului pentru nemărginita lui bunătate. Pe 
Linus l-au luat şi l-au supus la chinuri, dar, văzând că trage 
să moară, l-au dat înapoi. Poate că şi ţie au să ţi-o dea acum, 
iar Christos are să-i redea sănătatea. 

Tânărul tribun mai rămase câteva clipe cu capul plecat, 
după care îl ridică şi spuse încet: 

Da, sutaşule. Christos, care a salvat-o de ruşine, are s-o 
salveze şi de la moarte. 

Rămase lângă zidul închisorii până seara, apoi se întoarse 
acasă şi trimise pe oamenii săi după Linus, cu poruncă să-l 
transporte într-una din vilele lui din afara oraşului. 

Petronius, aflând toate astea, hotări să încerce noi 
mijloace. Mai fusese la Augusta şi se duse la ea pentru a 
doua oară. O găsi la căpătâiul micului Rufius. Copilul cu 
capul spart aiura de febră. Mama îl îngrijea cu disperare şi 
spaimă în inimă, gândindu-se că chiar dacă îl salvează, cine 
ştie dacă în curând n-o să moară de o moarte şi mai 
groaznică. 

Preocupată exclusiv de durerea sa, nu voia nici să audă de 
Vinicius şi Ligia, însă Petronius o sperie. 

Ai jignit, îi spuse el, o zeitate necunoscută. Tu, Augusto, se 
spune că-l cinsteşti pe ebraicul lehova, iar creştinii susţin că 
Christos este fiul lui. Gândeşte-te dacă nu cumva te 
urmăreşte mânia tatălui. Cine ştie dacă ceea ce ţi s-a 
întâmplat nu e răzbunarea lor şi dacă viaţa lui Rufius nu 
depinde de ceea ce vei face de aci înainte. 

Ce vrei să fac? întrebă Poppea cu teamă. 

Îmblânzeşte cerul supărat! 

Cum? 

Ligia e bolnavă. Influenţează-l pe împărat sau pe Tigellinus 
să-i fie dată lui Vinicius. 


Ea îl întrebă, disperată: 

Tu crezi că pot? 

Atunci poţi altceva. Dacă Ligia se face bine, trebuie să 
meargă la moarte. Du-te la templul Vestei şi cere ca virgo 
magna143 să se afle întâmplător lângă Tullianum în clipa 
când au să-i ducă pe deţinuţi şi să poruncească să fie 
eliberată fata. Marea vestală nu te va refuza. 

Dar dacă Ligia va muri de febră? 

Creştinii spun că Christos este răzbunător, dar drept. 
Poate c-ai să-l îndupleci chiar şi numai cu dorinţa de a o 
ajuta. 

Să-mi dea un semn că-l va salva pe Rufius. Petronius dădu 
din umeri. 

Eu nu vin ca sol, divino; îţi spun doar: e mai bine să fii în 
bună înţelegere cu toţi zeii romani şi străini. 

Mă duc! zise Poppea cu o voce frântă. Petronius răsuflă 
adânc. 

„În sfârşit am obţinut ceva!” se gândi el. Şi, întorcându-se 
la Vinicius, îi spuse: 

Roagă-l pe zeul tău ca Ligia să nu moară de febră, căci 
dacă nu moare, marea vestală va porunci să fie eliberată. 
Însăşi Augusta are s-o roage să facă asta. 

Vinicius îl privi cu ochii mistuiţi de friguri şi răspunse: 

Pe ea are s-o elibereze Christos! 

Poppea, care pentru salvarea lui Rufius, ar fi fost gata să 
sacrifice hecatombe tuturor zeilor din lume, se duse încă în 
aceeaşi seară în Forum, la vestale, după ce încredinţă 
copilul bolnav credincioasei doici Silvia, care o crescuse şi 
pe ea. 

Însă în Palatin sentinţa împotriva copilului era dată. Îndată 
ce lectica împărătesei dispăru dincolo de Poarta Mare, în 
camera în care zăcea micul Rufius intrară doi liberţi de-ai 
împăratului. Unul se aruncă asupra bătrânei Silvia şi-i 
astupă gura, celălalt, apucând o statuie de aramă a 
Sfinxului, o ucise dintr-o lovitură. 


Apoi se apropiară de Rufius. Aiurind de febră, copilul nu-şi 
dădea seama de ceea ce se petrecea în jurul lui, le zâmbi şi 
clipi din ochii săi minunaţi, de parcă s-ar fi străduit să-i 
recunoască. Ei însă, scoțând de la doică centura numită 
cingulum i-o legară de gât şi începură să strângă. Copilul, 
după ce o mai strigă o dată pe mama sa, muri repede. După 
aceea, îl înveliră într-un cearceaf şi, urcându-se pe caii gata 
pregătiţi, alergară până la Ostia, unde aruncară trupul în 
mare. 

Poppea, neaflând-o în Forum pe marea fecioară, care 
împreună cu alte vestale era la Vatinius, se întoarse curând 
la Palatin. Găsind patul gol şi trupul rece al Silviei, leşină, şi 
când o treziră, începu să ţipe. 'Țipetele ei sălbatice nu mai 
conteniră toată noaptea şi ziua următoare. 

A treia zi, împăratul îi porunci să vină la banchet, aşa că, 
îmbrăcând tunica de culoarea ametistului, veni şi stătu cu 
faţa împietrită, tăcută, minunată cu părul ei auriu şi 
înfricoşătoare ca îngerul morţii. 

Capitolul LVI. 

Înainte ca Flavii să fi construit Coloseumul, amfiteatrele la 
Roma se construiau în general din lemn, de aceea şi 
arseseră aproape toate în timpul incendiului. Pentru ţinerea 
jocurilor făgăduite însă, Nero porunci să se ridice câteva, 
printre ele şi unul uriaş. Imediat după stingerea focului, 
începuseră să se aducă pe mare şi pe Tibru buşteni groşi de 
copaci tăiaţi de pe povârnişurile Atlasului. Deoarece jocurile 
acestea urmau să le întreacă pe toate cele de până atunci 
prin frumuseţe şi prin numărul victimelor, se mai construiau 
încăperi spaţioase pentru oameni şi animale. Mii de 
meseriaşi lucrau la construcţie ziua şi noaptea. Construcţia 
avea să fie şi frumoasă. Se povesteau adevărate minuni 
despre spetezele căptuşite cu bronz, chihlimbar, fildeş, 
perle şi carapace de broaşte țestoase de mare. Pe canalele 
de pe lângă scaune, avea să curgă tot timpul apă rece din 
munţi, păstrând în circ o răcoare plăcută chiar şi în timpul 
celor mai mari arşiţe. Un velarium 144 uriaş, de culoarea 


purpurei, avea să-i ferească pe spectatori de razele 
soarelui. Printre rândurile de scaune se puneau cădelniţe 
pentru arderea mirodeniilor de Arabia. Deasupra se fixară 
instalaţii care aveau să stropească spectatorii cu pulbere 
lichidă de şofran şi verbină. Renumiţii constructori Severus 
şi Celer îşi folosiră toată ştiinţa ca să ridice un amfiteatru 
inegalabil şi în care să încapă un număr imens de curioşi, 
cum nu mai încăpuseră în niciunul din cele cunoscute până 
atunci. 

De aceea, în ziua în care urma să înceapă ludus matutinus, 
mulţimi imense aşteptau încă din zori deschiderea porţilor, 
ascultând cu plăcere răgetul leilor, pufnitul panterelor şi 
urletul câinilor. Fiarele erau flămânzite de două zile. Sclavii 
treceau prin faţa cuştilor cu bucăţi însângerate de carne, ca 
să le aţâţe furia şi foamea. Uneori, urletele răsunau ca un 
uragan, încât oamenii care stăteau în faţa circului nu se mai 
auzeau unul pe celălalt, iar cei mai slabi de virtute păleau 
de groază. O dată cu răsăritul soarelui însă, în clădirea 
circului răsunară nişte cântece puternice, dar calme, pe 
care oamenii le ascultau cu uimire, repetându-şi unii altora: 
„Creştinii! Creştinii!” Grupuri nenumărate fuseseră aduse 
la amfiteatre încă de cu noaptea şi nu dintr-o singură 
închisoare, cum se plănuise iniţial, ci din toate câte puţin. 
Mulțimea ştia că reprezentațiile au să dureze săptămâni şi 
luni în şir, însă se întrebau, contrazicându-se, dac-au să 
reuşească să termine într-o zi cu toţi cei aduşi pentru ziua 
aceea. Vocile de bărbaţi, de femei şi de copii, care cântau 
imnul dimineţii, erau atât de numeroase, încât cunoscătorii 
susțineau că şi dacă s-ar scoate câte o sută, sau două sute 
deodată, animalele au să obosească, au să se sature şi n-au 
să-i sfâşie pe toţi până seara. Alţii susțineau că un număr 
prea mare de victime scoase deodată pe arenă distrage 
atenţia şi nu-ţi permite să te bucuri cum se cuvine de 
spectacol. Pe măsură ce se apropia clipa deschiderii 
coridoarelor care duceau în interior, numite vomitoria, 
poporul se însufleţea, se înveselea, discutând despre 


diferite amănunte legate de spectacol. Se formau partide 
care susțineau, unele că leii, altele că tigrii sunt mai meşteri 
la sfâşiat oameni. Pe alocurea, se făceau prinsori. Erau, în 
sfârşit, şi unii care discutau despre gladiatorii care aveau să 
dea reprezentații în arenă înaintea creştinilor. Se formau 
partide şi în privinţa lor. Unii ţineau cu samniţii, alţii cu 
galii, alţii cu tracii, cu mirmidonii, cu retiariil45. Dis-de- 
dimineaţă grupuri mai mari sau mai mici de gladiatori 
începură să vină la amfiteatru sub comanda maeştrilor 
lanista146. Nevoind să se obosească înainte de vreme, 
mergeau fără arme, unii complet goi, cu ramuri verzi în 
mâini, sau încununaţi cu flori, tineri, frumoşi în lumina 
dimineţii şi plini de viaţă. Trupurile lor, strălucind de uleiuri, 
puternice, parcă dăltuite în marmură, trezeau admiraţia 
poporului îndrăgostit de forme. Mulţi dintre ei aveau 
cunoscuţi în mulţime, aşa că în fiecare clipă se auzeau 
strigăte: „Salut, Turnius! Salut, Leo! Salut, Maximus! Salut, 
Diomedes!” Fetele tinere îi priveau cu admiraţie, iar ei le 
căutau pe cele mai frumoase şi le strigau vorbe de glumă, 
trimiţându-le sărutări de parcă nu i-ar fi apăsat nici o grijă. 
„Îmbrăţişează-mă, până nu mă îmbrăţişează moartea!” Apoi 
dispăreau pe porţile pe care mulţi nu aveau să mai iasă. 
Mereu alte convoiuri distrăgeau atenţia mulţimii. După 
gladiatori, veneau mastigoforii, adică oamenii înarmaţi cu 
bice, a căror îndatorire era să-i biciuiască şi să-i aţâţe pe cei 
care luptau. Pe urmă asinii, care cărau spre spoliarum 
şiruri întregi de care încărcate cu sicrie de lemn. Văzându- 
le, poporul se bucură deducând după numărul lor 
proporţiile uriaşe ale reprezentaţiei. Urmau oamenii care 
aveau să-i răpună pe răniţi, costumaţi în Caron sau în 
Mercur, apoi oamenii care păzeau ordinea în circ, 
distribuiau scaunele, după aceea sclavii care aveau să 
servească mâncare şi băuturi răcoritoare, iar în cele din 
urmă, pretorienii pe care fiecare împărat îi avea în 
amfiteatru întotdeauna la îndemână. 


În sfârşit, se deschiseră vomitoria şi mulţimea năvăli 
înăuntru. Erau însă atât de mulţi cei adunaţi, încât ore în şir 
au tot intrat. Era de mirare că amfiteatrul poate să înghită 
atâta popor. Urletele animalelor, care simțeau miros de 
oameni, se înteţeau mereu. Poporul, ocupându-şi locurile, 
vuia ca valurile în furtună. 

La urmă veni prefectul oraşului, înconjurat de vigili, iar 
după el, într-un şir neîntrerupt începură să curgă lecticile 
purtându-i pe senatori, pe consuli, pe pretorieni, pe edili, pe 
funcţionarii publici şi imperiali, pe ofiţerii pretorienilor, pe 
patricieni şi pe femeile elegante. Unele lectici erau 
precedate de lictori cu securi prinse în mănunchiuri de 
nuiele, altele de grupuri mari de sclavi. Străluceau în soare 
lecticile aurite, veşmintele albe şi multicolore, penele, 
cerceii, bijuteriile, oţelul topoarelor. Din circ, răsunau 
strigătele cu care poporul îi saluta pe înalții demnitari. Din 
când în când, mai soseau mici detaşamente de pretorieni. 

Preoţii diferitelor temple veniră ceva mai târziu, şi abia 
după ei apărură fecioarele sfinte ale Vestei, înaintea cărora 
mergeau lictorii. Se aştepta numai venirea împăratului ca 
să se înceapă reprezentaţia. Acesta, nevoind să supună 
poporul la o aşteptare prea lungă, pentru a-l atrage de 
partea lui, sosi în curând în compania Augustei şi a 
curtenilor. 

Petronius veni şi el, având în lectica lui pe Vinicius. Acesta 
ştia că Ligia este bolnavă şi inconştientă, dar fiindcă în 
ultimele zile intrarea în închisoare fusese păzită cu 
stricteţe, iar vechile străji fuseseră înlocuite cu altele noi 
care n-aveau voie să discute cu paznicii şi nici să dea cele 
mai mici veşti celor care veneau să întrebe de deţinuţi, nu 
mai era sigur dacă nu-i şi ea printre victimele destinate 
primei zile de reprezentaţie. Pentru lei puteau s-o trimită şi 
bolnavă, chiar şi fără cunoştinţă. Fiindcă victimele aveau să 
fie îmbrăcate în piei de animale şi trimise, grupuri întregi, 
în arenă, nimeni dintre spectatori nu putea controla dacă se 
află cu una mai mult sau cu una mai puţin şi nici s-o 


recunoască pe careva. Paznicii şi toţi servitorii amfiteatrului 
erau mituiţi, iar cu bestiarii Vinicius căzuse la înţelegere s-o 
ascundă pe Ligia într-un colţ întunecos al amfiteatrului, iar 
noaptea s-o încredinţeze unui arendaş al său, care avea s-o 
aducă imediat în Munţii Albani. Petronius, căruia i se 
împărtăşise taina, îl sfătui pe Vinicius să meargă cu el în 
amfiteatru, în văzul tuturor, şi abia la intrare să se 
strecoare în mulţime şi să alerge la beciuri, unde, pentru a 
evita erorile posibile, urma să o arate personal pe Ligia 
paznicilor. 

Paznicii îi dădură drumul să intre pe o uşă mică de 
serviciu. Unul dintre ei, pe nume Sirus, îl conduse imediat 
la creştini. Pe drum îi spuse: 

Nu ştiu, stăpâne, dac-ai să găseşti ce cauţi. Noi am 
întrebat de o fată cu numele de Ligia, dar nimeni nu ne-a 
răspuns, însă poate că n-au încredere în noi. 

Sunt mulţi? întrebă Vinicius. 

Mulţi trebuie să rămână pentru mâine, stăpâne. 

Sunt bolnavi printre ei? 

Nu sunt dintr-aceia care să nu se poată ţine pe picioare. 

Spunând acestea, Sirus deschise o uşă şi intrară într-o sală 
întinsă, însă scundă şi întunecoasă, căci soarele pătrundea 
în ea numai prin nişte deschizături zăbrelite care o 
despărţeau de arenă. La început, Vinicius nu putu să vadă 
nimic, auzi doar un murmur de voci în încăpere, dominat de 
ţipetele poporului din amfiteatru. După câteva clipe, când 
ochii lui se obişnuiră cu întunericul, zări grupuri întregi de 
fiinţe ciudate, asemănătoare cu lupii şi urşii. Erau creştinii 
îmbrăcaţi în piei de animale. Unii stăteau în picioare, alţii se 
rugau în genunchi. Ici şi colo, după părul lung care aluneca 
peste pielea de fiară puteai ghici că victima este femeie. 
Mamele, ca nişte lupoaice, strângeau la piept copiii 
îmbrăcaţi de asemenea în piei. Însă sub pieile de animale se 
vedeau feţe luminoase, ochi strălucind în întuneric de 
bucurie şi febră. Nu încăpea îndoială că o mare parte din 
oamenii aceştia era stăpânită de un singur gând, care încă 


din viaţă îi obsedase, făcându-i nesimţitori la tot ce se 
petrecea în jur şi la ce i-ar mai fi putut aştepta. Unii, pe 
care Vinicius îi întreba de Ligia, se uitau la el cu nişte ochi 
de parcă atunci s-ar fi trezit din somn, fără să-i răspundă. 
Alţii îi zâmbeau, punând degetul pe buze, arătând spre 
zăbrelele de fier prin care pătrundeau dâre de lumină. 
Numai copiii plângeau pe ici şi colo, speriaţi de răgetul 
fiarelor, de urletul câinilor, de gălăgia mulţimii şi de propriii 
lor părinţi, care semănau cu animalele. Vinicius, însoţit de 
paznicul Sirus, se uita la feţele lor, căuta, întreba, uneori se 
împiedica de trupurile celor care leşinaseră în înghesuială, 
din cauza zăpuşelii şi a duhorii, dar trecea mai departe spre 
adâncul întunecos al încăperii, care părea întinsă cât tot 
amfiteatrul. 

Deodată se opri, având impresia că în apropiere aude o 
voce cunoscută. După ce ascultă puţin, se întoarse şi se 
înghesui prin mulţime, oprindu-se aproape de locul de unde 
răsuna vocea. Un mănunchi de raze cădea pe capul 
vorbitorului şi astfel Vinicius recunoscu sub pielea de lup 
faţa slabă şi neînduplecată a lui Crispus. 

Pocăiţi-vă pentru păcatele voastre, spunea Crispus, căci 
iată imediat va sosi clipa. Cine-şi închipuie că numai 
moartea ajunge să-şi răscumpere păcatele, acela săvârşeşte 
un nou păcat şi va fi aruncat în focul veşnic. Prin fiecare 
păcat al vostru săvârşit în timpul vieţii, aţi reînnoit chinurile 
Domnului. Să nu îndrăzniţi a crede că suferinţele ce vă 
aşteaptă ar putea să răscumpere chinurile pe care le-aţi 
provocat Domnului. Prin aceeaşi moarte vor muri astăzi 
drepţii şi păcătoşii, însă Domnul îi va deosebi pe fiii săi. Vai 
vouă, căci colții leilor vor sfâşia trupurile voastre, dar nu 
vor sfârteca şi păcatele voastre al căror număr nu l-a uitat 
Dumnezeu! Domnul a dat dovadă de neţărmurită bunătate, 
când a permis să fie răstignit, acum însă va fi un judecător 
care nu va lăsa nici o vină fără pedeapsă. Cei care aţi crezut 
că prin chinuri veţi şterge amintirea păcatelor voastre, aţi 
hulit împotriva dreptăţii divine şi în beznă adâncă vă veţi 


scufunda. S-a sfârşit cu bunătatea. A venit timpul mâniei lui 
Dumnezeu. lată, peste o clipă vă veţi afla în faţa unei 
judecăţi îngrozitoare, din care numai cei virtuoşi vor scapă. 
Pocăiţi-vă pentru păcatele voastre, căci s-au deschis hăurile 
iadului şi vai vouă, bărbaţi şi neveste, vai vouă părinţi şi 
Copii! 

Şi, întinzând mâinile lui osoase, le agită pe deasupra 
capetelor plecate, neînfricat şi implacabil chiar şi în faţa 
morţii, spre care peste câteva clipe urmau să meargă toţi 
condamnaţii aceştia. După cuvintele lui se auziră voci: „Ne 
pocăim pentru păcatele noastre!” apoi se lăsă o tăcere în 
care nu se auzea decât plânsul copiilor şi bufnetul scos de 
cei care se loveau cu pumnul în piept. Lui Vinicius îi îngheţă 
sângele în vine. El, care-şi punea toată speranţa în mila lui 
Christos, auzea acum că venise ziua mâniei şi că nici măcar 
moartea în arenă nu poate aduce izbăvirea. Prin minte îi 
trecu ca o scăpărare de fulger gândul luminos că Apostolul 
Petru ar fi vorbit altfel acestor oameni pe care îi aştepta 
moartea. Totuşi cuvintele amenințătoare, pline de fanatism 
ale lui Crispus, încăperea asta întunecoasă şi zăbrelită, 
dincolo de care era tărâmul chinuitor, înghesuiala 
victimelor îmbrăcate în veşmintele morţii, îi umplură 
sufletul de oroare şi groază. Toate acestea luate la un loc îi 
apărură de sute de ori mai înfiorătoare decât cele mai 
crunte bătălii la care luase parte. Mirosul greu şi căldura 
începură să-l sufoce. O sudoare rece îi înecă trupul. Îl 
prinse teama că are să leşine ca unii de ale căror trupuri se 
împiedicase în timp ce căuta în adâncul încăperii şi când se 
gândi că din clipă în clipă se pot deschide gratiile, începu să 
strige din toate puterile pe Ligia şi Ursus, în speranţa că 
dacă nu ei, atunci cineva care-i cunoaşte are să-i răspundă. 

Într-adevăr, imediat îl trase de togă un om îmbrăcat în urs 
şi spuse: 

Stăpâne, au rămas în închisoare. Pe mine m-au scos 
ultimul şi am văzut-o bolnavă în pat. 

Cine eşti? 


Săpătorul în a cărui colibă te-a botezat Apostolul, stăpâne. 
M-au luat la închisoare acum trei zile şi azi am să mor. 

Vinicius răsuflă uşurat. Intrând aici, dorise s-o găsească pe 
Ligia, acum însă era gata să-i mulţumească lui Christos că 
ea nu-i aici şi să vadă în asta un semn al bunătăţii lui. 
Săpătorul îl trase iarăşi de togă şi spuse: 

Îţi aminteşti, stăpâne, că eu te-am condus la via lui 
Cornelius, unde în şopron propovăduia Apostolul? 

Îmi amintesc, răspunse Vinicius. 

L-am mai văzut după aceea, cu o zi înainte să mă prindă. 
M-a blagoslovit şi a zis că o să vină la amfiteatru să-i 
binecuvânteze pe cei care pier. Aş vrea să mă uit la el în 
clipa morţii şi să văd semnul crucii, că atunci o să-mi fie mai 
uşor, aşa că dacă ştii, stăpâne, unde-i, spune-mi. 

Vinicius răspunse în şoaptă: 

Este printre oamenii lui Petronius, îmbrăcat în sclav. Nu 
ştiu unde şi-au ales locul, dar mă întorc în circ şi mă uit. Tu 
să priveşti la mine când intraţi în arenă, iar eu am să ridic şi 
am să întorc capul în direcţia lor. Atunci ai să-i găseşti. 

Îţi mulţumesc, stăpâne, pace ţie! 

Fie ca Mântuitorul să fie milostiv cu tine! 

Amin! 

Vinicius ieşi din cuniculum şi se duse în amfiteatru, unde 
avea loc alături de Petronius, printre alţi curteni. 

Este? îl întrebă Petronius. 

Nu. A rămas în închisoare. 

Ascultă ce mi-a venit în minte, însă, ascultând, uită-te, de 
exemplu, la Nigidia, ca să se pară că discutăm despre 
coafura ei... Tigellinus şi Chilon se uită în clipa asta la noi... 
Ascultă deci: s-o pună pe Ligia la noapte într-un sicriu şi s-o 
scoată ca moartă, restul îl deduci singur. 

Da, răspunse Vinicius. 

Îi întrerupse Tullius Senecion, care, aplecându-se spre ei, 
spuse: 

Nu ştiţi dacă se dau arme creştinilor? 

Nu ştim, răspunse Petronius. 


Aş prefera să li se dea, spuse Tullius, altfel arena are să 
devină prea repede o măcelărie. Dar ce amfiteatru 
splendid! 

Într-adevăr, priveliştea era minunată. Scaunele din rândul 
de jos păreau ninse de atâtea togi albe. Pe un podium aurit, 
stătea împăratul cu un colier de diamante la gât, cu o 
cunună de aur pe cap, iar alături de el, Augusta frumoasă şi 
sumbră. De o parte şi de alta, vestale, mari demnitari, 
senatori cu marginea mantiilor brodată, comandanții 
armatei în armuri strălucitoare, într-un cuvânt, tot ce era în 
Roma puternic, ilustru, bogat. În rândurile următoare, 
stăteau cavalerii, iar mai sus, de jur împrejur, o mare 
întunecată de capete omeneşti, deasupra cărora, de la un 
stâlp la altul, atârnau ghirlande împletite din trandafiri, 
crini, anemone, iederă şi viţă de vie. 

Oamenii discutau cu voce tare, strigau, cântau, uneori 
izbucneau în râs la vreo vorbă spirituală transmisă din rând 
în rând, şi băteau din picioare de nerăbdare, ca să 
grăbească spectacolul. 

Încet-încet, bătăile din picioare se transformară într-un 
vuiet neîntrerupt, în cele din urmă, prefectul oraşului, care 
adineauri înconjurase arena într-un strălucit cortegiu, făcu 
un semn cu o eşarfă şi amfiteatrul răspunse printr-un 
geamăt general: „Aaa!”... pornit din mii de piepturi. 

De obicei, spectacolul începea cu vânătoarea de animale 
sălbatice, în care excelau diferiţi barbari din nord şi din 
sud, însă de data asta erau mult prea multe animale, aşa că 
începură cu andabaţii, adică spadasini purtând armuri şi 
căşti fără deschideri pentru ochi, care se băteau fără să se 
vadă. leşiră în arenă vreo zece şi începură să-şi agite 
armele prin aer. Mastigoforii, cu ajutorul unor furci lungi, îi 
împingeau unii spre alţii, ca să se încaiere. Spectatorii mai 
rafinaţi se uitau indiferenți sau cu dispreţ la o asemenea 
reprezentaţie, însă poporul se distra, văzând mişcările 
nesigure ale spadasinilor. Când se întâmpla să se 
ciocnească doi spate în spate, izbucneau hohote de râs şi s- 


LLA LLA 


auzeau strigăte: „La dreapta!”, „La stânga!”, „În faţă!” şi 
adesea îi încurcau dinadins pe adversari. Până la urmă, se 
aleseră câteva perechi totuşi şi lupta începea să devină 
sângeroasă. Unii mai îndârjiţi aruncară scuturile şi, 
ţinându-se cu stânga de adversar, să nu se piardă de el, 
luptau cu dreapta pe viaţă şi pe moarte. Cel care cădea, 
ridica mâna, cerând îndurare, însă la începutul 
spectacolului poporul cerea, de obicei, moartea celor răniţi, 
mai ales când era vorba de andabaţi, care, având feţele 
acoperite, rămâneau necunoscuţi. Încetul cu încetul, 
numărul luptătorilor scăzu, până când, la urmă, rămaseră 
numai doi. Îmbrânciţi din spate, se ciocniră şi căzură 
amândoi, înjunghiindu-se unul pe celălalt. Printre 
strigătele: „Peractum est!”, servitorii luară cadavrele, iar 
efebii greblară locurile, pe unde rămăseseră urme de sânge 
pe nisip, şi împrăştiară frunze de şofran. 

Urma acum o luptă mai serioasă, care trezea interes nu 
numai printre oamenii de rând, dar şi printre nobili. De 
multe ori, tinerii patricieni făceau pariuri mari, pierzând tot 
ce aveau la ei. Începură şi de astă dată să circule din mână 
în mână tăbliţele pe care se scriau numele favoriţilor şi 
suma de sesterţi mizată. Spectati, adică gladiatorii veterani, 
cu multe victorii la activul lor, aveau şi cei mai mulţi 
susţinători, însă printre amatorii de pariuri erau şi din aceia 
care mizau sume respectabile pe gladiatori noi şi cu totul 
necunoscuţi, în speranţa unor câştiguri mari. Paria 
împăratul însuşi, şi preoţii, şi vestalele, şi senatorii, şi 
cavalerii, şi poporul. Oamenii din popor, când îşi isprăveau 
banii, puneau adesea în joc propria lor libertate. Apariţia 
gladiatorilor era aşteptată cu mari emoţii şi chiar cu teamă. 
Mulţi invocau cu voce tare numele zeilor, cerând ocrotire 
pentru favoriţii lor. 

Când răsunară puternic trompetele, în amfiteatru se lăsă 
liniştea aşteptării. Mii de ochi îşi îndreptară privirile spre 
poarta mare de care se apropie un om costumat în Caron. 
În mijlocul tăcerii generale, lovi de trei ori cu ciocanul, 


chemându-i parcă la moarte pe cei care se aflau în spatele 
ei. Canaturile porţii se deschiseră încet. Ca dintr-o peşteră 
neagră, începură să iasă în arena însorită gladiatorii. 
Veneau în grupuri de câte douăzeci şi cinci de oameni, 
separat tracii, separat samnaţii, galii, mirmilonii în armuri 
grele şi, în sfârşit, retiarii, ţinând într-o mână plasa, iar în 
cealaltă tridentul. La apariţia lor se auziră aplauze, care 
curând se transformară într-o furtună de ovaţii. Ei 
înconjurară arena cu pas egal, elastic, cu armele şi armurile 
lor bogate sclipind, apoi se opriră în faţa podiumului 
împărătesc, mândri, calmi, strălucitori. Un sunet prelung de 
corn curmă aplauzele. Luptătorii ridicară mâna dreaptă şi, 
privind spre împărat, îl salutară cu voci tărăgănate: 

Ave, caesar imperator! Morituri te salutant147! 

După aceea, se împrăştiară repede, ocupându-şi locurile în 
arenă. Lupta avea să se desfăşoare pe grupuri, însă mai 
întâi se permise spadasinilor renumiţi să-şi încerce iscusinţa 
în câteva ciocniri individuale. Imediat, dintre gali, ieşi 
înainte un luptător bine cunoscut amatorilor de lupte, cu 
numele de Lanio (Măcelarul), învingător la multe jocuri. 
Purta o cască mare pe cap şi o armură care îmbrăca din 
faţă şi din spate toracele său enorm, arătând în lumina 
arenei ca un uriaş cărăbuş de metal. Împotriva lui ieşi să 
lupte nu mai puţin cunoscutul retiarius Calendio. 

Printre spectatori, începură pariurile: 

Cinci sute de sesterţi pentru gal! 

Cinci sute pentru Calendio! 

Pe Hercule! O mie! 

Două mii! 

Galul, ajungând în mijlocul arenei, începu să se retragă cu 
sabia ridicată. Aplecându-şi capul, se uita prin deschizătura 
vizierei la adversar. Suplul retiarius, cu forme statuare, gol, 
purtând doar o cingătoare pe şolduri, se învârtea cu 
agilitate în jurul adversarului său greoi, agitând cu graţie 
plasa, aplecând sau ridicând tridentul, şi cânta obişnuitul 
cântec al retiarilor: 


Non ie peto, piscem peto. Quid me fugis, Galle148? 

Galul însă nu fugea. Se opri chiar pe loc şi începu să se 
rotească uşor, pe nesimţite, ca să-l aibă pe adversar mereu 
în faţă. Spectatorii înţeleseră că trupul acesta greu, ferecat 
în aramă, se pregăteşte pentru o săritură bruscă, de care 
poate să depindă soarta luptei. Între timp, retiarius ba se 
apropia cu un salt de el, ba se îndepărta, făcând cu 
tridentul său mişcări atât de iuți, încât erau aproape 
imposibil de urmărit. De câteva ori dinţii tridentului 
scrâşniră, lovindu-se de scut, însă galul nici nu se clinti, 
dovedindu-şi astfel colosala lui forţă. Atenţia lui părea să fie 
concentrată nu asupra tridentului, ci a plasei, care se 
învârtea deasupra capului său, ca o pasăre rău 
prevestitoare. Spectatorii urmăreau cu respiraţia oprită 
lupta măiastră a gladiatorilor. Lanio, alegând momentul 
potrivit, se năpusti, în sfârşit, asupra adversarului, însă 
acesta cu aceeaşi iuţeală se feri de sabie şi cu braţul ridicat 
se încordă şi aruncă plasa. Galul, răsucindu-se pe loc, o 
îndepărtă cu scutul. Îndată după aceea, amândoi făcură un 
salt înapoi. 

În amfiteatru răsunară ţipete: „Macte!” - iar în rândurile 
de jos se încheiară noi prinsori. Însuşi împăratul, care până 
acum discutase cu Rubria, vestala, şi nu prea dădea atenţie 
spectacolului, întoarse capul spre arenă. 

Gladiatorii reluară lupta cu atâta îndemânare şi cu atâta 
precizie în mişcări, încât se părea uneori că nu-i o ciocnire 
pe viaţă şi pe moarte, ci o întrecere a iscusinţei. Lanio, după 
ce respinse încă de două ori plasa, începu din nou să se 
retragă în jurul arenei. Atunci însă, cei care nu pariaseră pe 
el, nevrând să-i dea răgaz să se odihnească, prinseră a 
striga: „Atacă!”. Galul îi ascultă şi atacă. Braţul retiarului se 
umplu deodată de sânge şi plasa îi căzu în lungul trupului. 
Lanio se încordă şi sări, voind să dea ultima lovitură. Însă în 
clipa aceea, Calendio, care într-adins se prefăcuse că nu 
mai poate manevra plasa, se arcui într-o parte, evitând 


lovitura, şi înfipse tridentul între genunchii adversarului. 
Acesta căzu ia pământ. 

Galul voi să se ridice, însă într-o clipă îl acoperi plasa 
fatală, în care, cu fiecare mişcare, îşi încurca tot mai mult 
mâinile şi picioarele. În acest timp, loviturile tridentului îl 
culcau mereu la pământ. Mai făcut o încercare să se scoale 
de jos, se sprijini într-o mână, încordându-se, însă zadarnic! 
Ridică mâna moale, în care nu mai putea ţine sabia, şi căzu 
pe spate. Calendio îi ţintui ceafa de pământ cu dinţii 
tridentului şi, sprijinindu-se în coada lui cu amândouă 
mâinile, îşi întoarse faţa spre loja împăratului. 

Circul se zgudui de aplauze şi urlete. Pentru cei care 
pariaseră pe Calendio, în clipa asta el era mai mare decât 
împăratul, însă totodată dispăru din inima lor înverşunarea 
împotriva lui Lanio, care cu preţul sângelui său le umpluse 
pungile. Părerile poporului erau împărţite. Semnele de 
moarte şi de îndurare erau jumătate-jumătate, însă retiarul 
se uita numai la loja împăratului şi a vestalelor, aşteptând 
de acolo sentinţa. 

Din nefericire, Nero nu-l simpatiza pe Lanio, căci la 
ultimele jocuri dinaintea incendiului pariase împotriva lui şi 
pierduseră o sumă respectabilă pe care-o câştigase 
Licinius, aşa că scoase mâna în afară şi arătă cu degetul cel 
mare în jos. 

Vestalele repetară semnul. Atunci Calendio îngenunche pe 
pieptul galului, scoase un cuţit scurt pe care-l purta la 
cingătoare şi, deschizând armura în dreptul gâtului 
adversarului îi înfipse lama triunghiulară până în plăsele. 

„Peractum est!” răsunară voci în amfiteatru. 

Lanio se zbătu o vreme ca un bou înjunghiat, lovind nisipul 
cu picioarele, după aceea se încordă şi rămase nemişcat. 

Mercur nu mai trebui să încerce cu fierul înroşit dacă mai 
trăieşte. Cadavrul lui fu ridicat şi se prezentară alte 
perechi, şi abia după aceea începu lupta pe grupuri. 
Poporul participa cu fervoare. Urla, ţipa, fluiera, aplauda, 
râdea, îi aţâţa pe luptători, cuprins de nebunie. În arenă, 


împărţiţi în două tabere, gladiatorii se luptau cu 
înverşunare de fiare: se izbeau piept în piept, trupurile se 
încolăceau într-o îmbrăţişare de moarte, membrele 
vânjoase trosneau din încheieturi, săbiile pătrundeau adânc 
în piepturi şi pântece, dintre buzele palide ţâşnea sângele 
pe nisip. Spre sfârşit, vreo zece începători, cuprinşi de 
spaimă, smulgându-se din învălmăşeală, o luară la fugă, 
însă mastigoforii îi împinseră imediat înapoi în luptă, 
plesnindu-i cu biciurile plumbuite. Pe nisip apărură pete 
mari, întunecate. Din ce în ce mai multe trupuri goale sau în 
armuri zăceau alături, ca nişte snopi. Cei vii luptau printre 
cadavre, se împiedicau de armuri, de scuturi, îşi răneau 
picioarele în săbiile frânte şi cădeau. Poporul nu-şi mai 
putea stăpâni entuziasmul. Îmbătat de spectacolul morţii, îi 
respira aerul, îşi sătura ochii de priveliştea lui şi trăgea în 
plămâni cu voluptate mirosul de sânge şi sudoare. 

Învinşii căzuseră aproape toţi. Doar vreo câţiva răniţi 
îngenuncheară în mijlocul arenei şi, clătinându-se, întinseră 
mâinile spre public, implorându-l să-i cruţe. Celor victorioşi 
li se împărţiră premii, cununi, ramuri de măslin. Urmă un 
răgaz pentru odihnă, care, din porunca împăratului 
atotputernic, se transformă în ospăț. În vaze fură aprinse 
mirodeniile. Stropitorile trimiseră asupra poporului o bură 
de parfum de şofran şi violete. Se împărțeau băuturi 
răcoritoare, carne friptă, prăjituri, vin, măsline şi fructe. 
Poporul înfuleca, pălăvrăgea şi ovaţiona în cinstea 
împăratului ca să-l determine să fie şi mai darnic. După ce 
foamea şi setea fură satisfăcute, sute de sclavi aduseră 
coşuri pline de daruri. Efebi îmbrăcaţi în amoraşi luau în 
mâini tot felul de obiecte şi le aruncau printre bănci. Când 
se împărţiră biletele de loterie, se stârni învălmăşeală: 
oamenii se înghesuiau, se doborau, se călcau în picioare, 
ţipau, săreau peste rânduri de scaune, se sufocau în 
îmbulzeala îngrozitoare, căci cine căpăta un număr norocos 
putea să câştige şi o casă cu grădină, un sclav, veşminte 
scumpe, sau un animal sălbatic deosebit, pe care apoi îl 


vindea circului. Din cauza asta se producea o învălmăşeală 
crâncenă şi adesea pretorienii trebuiau să intervină ca să 
facă ordine. După fiecare împărţeală erau scoşi din 
amfiteatru oameni cu mâini sau picioare rupte, sau chiar 
striviţi de moarte în înghesuială. 

Cei bogaţi nu se zbăteau după bilete. De data asta, 
curtenii se distrau pe seama lui Chilon, bătându-şi joc de 
eforturile lui zadarnice de a dovedi oamenilor că poate 
asista impasibil la vărsarea de sânge, la fel ca oricare altul. 
În zadar însă nefericitul grec îşi încrunta sprâncenele, 
muşcându-şi buzele şi strângând din pumni până-i intrau, 
unghiile în palme. Nici firea lui grecească, nici caracterul 
lui fricos nu suporta asemenea spectacole. Pălise, fruntea i 
se îmbrobonase de sudoare, buzele i se învineţiseră, ochii i 
se adânciseră în fundul capului, dinţii începură să-i 
clănţăne. După terminarea luptei, îşi mai reveni când însă 
începură să-şi bată joc de el, se înfurie deodată şi începu să- 
şi arate şi el colții. 

Hai, grecule! Nu poţi suporta vederea pielii omeneşti 
sfâşiate, spuse Vatinius, trăgându-l de barbă. 

Chilon rânji, arătându-şi ultimii doi dinţi galbeni, şi 
răspunse: 

Tatăl meu n-a fost cizmar, aşa că nu ştiu s-o cârpesc. 

Macte! Habet! strigară câteva voci. Alţii însă continuară 
să-l ia în zeflemea. 

Nu-i el de vină că în loc de inimă are în piept o bucată de 
brânză! strigă Senecion. 

Nu eşti tu de vină că în loc de cap aio băşică, răspunse 
Chilon. 

Poate c-ai să te faci gladiator! Ai arăta grozav cu plasa pe 
arenă. 

Dacă te-aş pescui pe tine cu ea, aş pescui un nătărău 
împuţit. 

Dar cu creştinii cum o să fie? întrebă Festus din Liguria. 
N-ai vrea să fii câine ca să muşti din ei? 

N-aş vrea să fiu fratele tău. 


Tu, lepră meoţiană! 

Tu, măgar liguric! 

Văd că te mănâncă pielea, dar nu te sfătuiesc să mă rogi 
să te scarpin eu. 

Scarpină-te singur. Dac-ai să-ţi scarpini propria-ţi râie, ai 
să strici ce ai mai bun în tine. 

Ei îl atacau, iar el le răspundea, muşcând veninos, în 
hohotele generale de râs. Împăratul bătea din palme, 
repetând: „Macte!” şi-i aţâţa. La un moment dat, se apropie 
Petronius şi, atingând cu bastonaşul său de fildeş sculptat 
umărul grecului, spuse rece: 

Foarte bine, filozofule, dar o mică eroare tot ai comis: zeii 
te-au făcut şarlatan, iar tu vrei să devii demon şi de aceea 
nu rezişti! 

Bătrânul îl privi cu ochii săi injectaţi, căci de data asta nu 
găsise un răspuns potrivit. Pentru o clipă tăcu, după aceea 
răspunse, parcă făcând un efort: 

Am să rezist!... 

Trompetele anunţară că s-a terminat pauza. Oamenii 
începură să părăsească coridoarele, pe care se strânseseră 
să-şi dezmorţească picioarele şi să discute. În mişcarea 
generală, se stârniră obişnuitele certuri pentru locul ocupat 
mai înainte. Senatorii şi patricienii se îndreptau spre 
Jocurile lor. Încetul cu încetul, se potoli rumoarea şi 
amfiteatrul reintră în ordine. Pe arenă, apăru un grup de 
oameni ca să mai grebleze ici şi colo nisipul năclăit de 
sânge. 

Venise rândul creştinilor. Deoarece era un spectacol nou 
pentru popor şi nimeni nu ştia cum au să se comporte, erau 
aşteptaţi cu multă curiozitate. Aşteptându-se la scene 
extraordinare, mulţimea era concentrată şi duşmănoasă. 
Doar oamenii care aveau să apară acum dăduseră foc 
Romei şi comorilor ei de veacuri! Doar se hrăneau cu sânge 
de sugari, otrăveau apa, blestemau neamul omenesc şi se 
dedau la crimele cele mai infame! Nici cele mai aspre 
pedepse nu puteau sătura ura dezlănţuită a plebei, iar dacă 


se temea cineva, se temea numai ca nu cumva chinurile să 
fie mai prejos de fărădelegile acestor duşmani cumpliţi. 

Soarele se ridicase în înălţimi şi razele lui, filtrate prin 
valerium-ul purpuriu, umpleau amfiteatrul de o lumină 
sângerie. Nisipul luase o culoare de jăratic. În lumina asta, 
pe feţele oamenilor şi în arena pustie, care peste câteva 
clipe avea să se umple de chin omenesc şi furie animalică, 
se înstăpânise groaza. Moartea plutea în aer. Mulțimea, de 
obicei veselă, se cufundase în ură şi tăcere. Chipurile aveau 
o expresie încrâncenată. 

Prefectul făcu un semn: apăru acelaşi bătrân îmbrăcat în 
Caron, care chemase la moarte pe gladiatori, şi, trecând cu 
pas măsurat prin toată arena, în mijlocul unei tăceri 
mormântale, bătu de trei ori cu ciocanul în poartă. 

Amfiteatrul fu străbătut de murmure: 

Creştinii!... Creştinii!... 

Gratiile de fier scrâşniră, în hăurile negre răsunară 
strigătele obişnuite ale mastigoforilor: „În arenă!” şi într-o 
clipă, arena fu populată de grupuri parcă de silvani 
îmbrăcaţi în piei de animale. Toţi alergau iute, aproape 
înfriguraţi şi, ajungând în mijlocul arenei, îngenuncheau 
unul lângă altul cu mâinile ridicate spre cer. Mulțimea 
crezuse că imploră îndurare şi, înfuriată de o asemenea 
purtare laşă, începu să bată din picioare, să fluiere, să 
arunce cu amforele goale, cu oase curățate de carne şi să 
urle: „Fiarele! Fiarele!”... Dintr-o dată însă, se petrecu ceva 
neaşteptat. Din grupul creştinilor răsună cântecul auzit 
pentru prima dată într-un circ roman: 

Christos regnat!... 

Mulțimea fu cuprinsă de uimire. Condamnaţii cântau, cu 
ochii ridicaţi spre velarium. Se vedeau feţele lor palide, 
parcă transfigurate. Înţeleseră cu toţi că oamenii aceia nu 
cer îndurare. Se părea că nu mai văd circul, nici poporul, 
nici senatul, nici pe împărat. „Christos regnat!” răsuna tot 
mai puternic, iar în bănci, până sus, printre rândurile de 
spectatori, mulţi îşi puneau întrebarea: „Ce se petrece? 


Cine-i acel Christos declarat stăpân de oamenii aceştia care 
aveau să moară?” între timp însă, au fost deschise alte 
gratii şi în arenă au năvălit, alergând şi lătrând sălbatic, 
haite întregi de câini: moloşi uriaşi, galbeni din Peloponez, 
câini dungaţi din Pirinei, dulăi din Hibernia ca nişte lupi, 
înfometați înadins, cu burţile supte şi ochii injectaţi. Urletul 
şi mârâitul umplură tot amfiteatrul. Creştinii, după ce 
terminară cântecul, rămaseră în genunchi parcă împietriţi, 
gemând într-un glas: „Pro Christo! Pro Christo!” Câinii, 
simțind oameni sub pieile de animale şi miraţi de 
împietrirea lor, la început nu îndrăzniră să-i atace. Unii se 
căţărară pe pereţii lojilor ca şi cum ar fi vrut să ajungă la 
spectatori, alţii alergau în jurul arenei, lătrând îndârijiţi, 
parc-ar fi gonit o fiară nevăzută. Poporul se înfurie. 
Izbucniră mii de voci. Unii spectatori imitau răcnetul 
fiarelor, alţii lătratul câinilor, alţii îi asmuţeau în toate 
limbile. Amfiteatrul se cutremura de răcnete. Câinii aţâţaţi, 
ba se repezeau, ba se retrăgeau, clămpănind din fălci, până 
când, în cele din urmă, unul din moloşi îşi înfipse colții în 
umărul unei femei îngenuncheate în faţă şi o trase sub el. 

Ca la un semn, zeci de câini de aruncară în mijloc, făcând 
o spărtură. Mulțimea încetă să ţipe ca să privească cu mai 
multă atenţie. Printre urlete şi horcăituri se mai auzeau 
voci jalnice de bărbaţi şi femei: „Pro Christo! Pro Christo!” 
Arena fu semănată în curând cu ghemuri de trupuri, câini, 
oameni care se zvârcoleau. Sângele curgea şuvoi. Câinii îşi 
smulgeau unul altuia membrele însângerate ale oamenilor. 
Mirosul de sânge şi de măruntaie sfârtecate copleşi 
parfumurile arabe. În cele din urmă, nu mai rămăsese decât 
pe ici-colo câte un om îngenuncheat, covârşit repede de 
haitele înnebunite. 

Vinicius, care în momentul când intraseră creştinii se 
ridicase şi se întorsese pentru ca, conform promisiunii să-i 
arate săpătorului direcţia unde, printre oamenii lui 
Petronius, se afla ascuns Apostolul, se aşeză la loc. Stătea 
cu faţa ca de mort, privind cu ochi sticloşi la priveliştea 


înfiorătoare. La început, gândul că săpătorul ar fi putut să 
se înşele şi că Ligia s-ar afla printre victime îl paralizase. 
Când auzi însă glasurile: „Pro Christo!”, când văzu chipul 
atâtor victime care, murind, aduceau laudă adevărului şi 
Dumnezeului lor, îl cuprinse un alt sentiment, care-i alina 
suferinţa. Îşi spuse că de vreme ce Christos însuşi a murit în 
chinuri şi de vreme ce, iată, pier în numele lui, mii, când se 
varsă o mare de sânge, o picătură mai mult nu înseamnă 
nimic şi că e chiar un păcat să mai ceri îndurare. Gândul 
acesta îi venea din arenă, împreună cu gemetele 
muribunzilor şi cu mirosul de sânge. Totuşi, se ruga şi, 
repetând în neştire cu buzele arse: „Christe, Christe - şi 
Apostolul Tău se roagă pentru ea!” După aceea uită de sine. 
Pierdu noţiunea locului unde se află. | se părea doar că 
sângele din arenă creşte şi creşte, că se va ridica şi se va 
revărsa din circ peste toată Roma. Nu mai auzea nimic, nici 
urletele câinilor, nici ţipetele mulţimii, nici vocile curtenilor 
care începură deodată să strige: 

A leşinat Chilon! 

A leşinat Chilon! repetă Petronius, întorcându-se spre 
grec. 

Acesta leşinase într-adevăr. Stătea alb ca varul, cu capul 
dat pe spate, cu gura larg deschisă, ca un cadavru. 

În aceeaşi clipă, începură să împingă în arenă noi victime 
îmbrăcate în piei de animale. 

Îngenuncheară şi aceştia imediat, ca şi ceilalţi. Însă câinii 
osteniţi şi sătui, nu mai voiau să-i sfâşie. Doar vreo câţiva se 
năpustiră asupra celor care îngenuncheaseră mai în 
margine. Ceilalţi câini, lungindu-se la pământ şi ridicând în 
sus boturile pline de sânge, gâfâiau şi vomitau. 

Mulțimea nemulțumită, îmbătată de sânge, înnebunită, 
începu să strige cu voci înfiorătoare: 

Leii! Leii! Daţi drumul leilor!... 

Leii fuseseră rezervaţi pentru ziua următoare, însă în 
amfiteatru poporul îşi impunea voinţa chiar şi împăratului. 
Numai singur Caligula, îndrăzneţ şi capricios, cuteza uneori 


să i se împotrivească, ba chiar să ordone biciuirea mulţimii. 
De cele mai multe ori însă, ceda şi el. Nero, căruia 
aplauzele îi erau mai dragi decât orice pe lume, nu se 
opunea niciodată. Nu se opuse nici acum, când era vorba de 
potolirea mulţimii iritate de incendiu şi de creştinii pe care 
aruncase vina dezastrului. 

Făcu semn să se deschidă cuniculum, şi mulţimea se linişti 
imediat. Se auzi scârţâitul gratiilor în dosul cărora erau leii. 
Câinii se adunară grămadă în partea opusă a arenei, 
schelălăind încet, în timp ce leii apărură unul după altul, 
uriaşi, galbeni, cu capete mari, lăţoase. Însuşi împăratul îşi 
întoarse spre ei faţa-i plictisită şi duse smaraldul la ochi, ca 
să vadă mai bine. Curtenii îi salutară cu aplauze. Mulțimea 
îi număra pe degete, urmărind impresia pe care apariţia lor 
o făcea asupra creştinilor îngenuncheaţi în mijloc. Aceştia 
începură să repete iarăşi cuvintele neînţelese pentru mulţi 
şi supărătoare pentru toţi: „Pro Christo! Pro Christo!” 

Leii, deşi flămânzi, nu se grăbeau. Lumina roşcată de pe 
arenă îi supăra. Clipeau din ochi parcă orbiţi. Unii îşi 
întindeau leneş trupurile enorme, aurii, alţii căscau boturile 
parc-ar fi vrut să arate spectatorilor colții lor îngrozitori. 
Curând însă, mirosul de sânge începu să-i irite. Mişcările lor 
deveniră neliniştite. Îşi zburleau coamele, sforăind. 
Deodată, unul se repezi la cadavrul unei femei şi, aşezându- 
şi labele din faţă pe el, începu să lingă sângele închegat. Un 
altul se apropie de un creştin care ţinea în braţe un copil 
îmbrăcat în piele de pui de ciută. Copilul se cutremura, 
plângând, atârnându-se convulsiv de gâtul tatălui. Acesta, 
voind să-i prelungească măcar cu câteva clipe viaţa, se 
muncea să-l desfacă şi să-l dea celor care erau 
îngenuncheaţi mai departe. Ţipetele şi mişcarea îl înfuriară 
pe leu. Scoase un răget scurt, zdrobi copilul cu o lovitură de 
labă şi, apucând în gură capul tatălui, îl sfărâmă într-o 
clipită. 

Văzându-l, ceilalţi lei se năpustiră asupra creştinilor. 
Câteva dintre femei nu-şi putură reţine ţipătul de groază. 


Mulțimea le acoperi cu aplauze, care se liniştiră însă 
imediat, căci dorinţa de a privi învinse. Ochii spectatorilor 
văzură lucruri îngrozitoare: capete de oameni dispărând în 
boturile enorme ale fiarelor, piepturi deschise dintr-o 
singură lovitură de colţi, inimi şi plămâni smulşi, oase 
trosnind în dinţi. Unii lei, apucându-şi victima de şold sau de 
spate, alergau în salturi prin arenă, căutând parcă un loc 
adăpostit, unde s-o poată devora în linişte; alţii se încăierau, 
ridicându-se în două picioare ca luptătorii, umplând circul 
de răgete. Oamenii se sculau de la locurile lor, coborând 
mai aproape de arenă, să vadă mai bine. În locurile de 
trecere, înghesuiala era de nedescris. Nu lipsea mult ca 
plebea exaltată să năvălească în arenă şi să sfâşie laolaltă 
cu leii. Se auzeau răcnete neomeneşti, aplauze, răgete, 
mârâit, clămpănit de fălci, urlet de moloşi şi gemete. 

Împăratul, ţinând smaraldul la ochi, privea atent. Faţa lui 
Petronius luase o expresie de dezgust şi dispreţ. Chilon 
fusese scos din circ încă de mai înainte. lar din cunicule 
erau împinse în arenă mereu alte victime. 

Din rândul cel mai de sus al amfiteatrului, privea Petru 
Apostolul. Nimeni nu-l vedea, căci toate privirile erau 
întoarse spre arenă. Se ridicase şi ca şi în via lui Cornelius, 
când îi binecuvântase pentru a primi moartea şi veşnicia pe 
aceia care urmau să fie prinşi, tot aşa făcea şi acum semnul 
crucii asupra acelora care piereau sub colții fiarelor. Unii 
ridicau ochii spre el şi atunci faţa li se lumina şi zâmbeau, 
văzând deasupra lor, departe, sus, semnul crucii. Iar lui i se 
rupea inima şi spunea: „O, Doamne! Facă-se voia Ta! Spre 
slava Ta, pentru dovedirea dreptăţii Tale, pier aceste oi ale 
mele! 'Tu mi-ai poruncit să le pasc, iată, Ţi le dau înapoi! Tu 
numără-le, Doamne, ia-le, vindecă rănile lor, potoleşte 
durerea lor şi dăruieşte-le mai multă fericire în veci!” 

Îi binecuvânta mereu, grup după grup, copleşit de 
dragoste, ca pe proprii săi copii, pe care-i dădea direct în 
mâinile lui Christos. 


La un moment dat, împăratul, fie că se enervase, fie că 
voia ca reprezentaţia să întreacă tot ce se văzuse până 
atunci la Roma, şopti câteva cuvinte prefectului oraşului, iar 
acesta, părăsind podiumul, se duse imediat la cuniculum. 
Chiar şi poporul se miră când peste câteva clipe văzu că se 
deschid din nou gratiile. Fură mânate în arenă animale de 
toate soiurile: tigri de pe malul Eufratului, pantere din 
Numidia, urşi, lupi, hiene, şacali. Toată arena se acoperi de 
un val mişcător de blănuri în dungi, galbene, roşcate, 
cafenii şi cu pete. Se produse o învălmăşeală în care ochii 
nu mai puteau deosebi nimic în afară de teribila 
contorsionare a spinărilor de fiare. Spectacolul pierdu 
aparenţa de real, transformându-se într-o orgie a sângelui, 
viziune a unei minţi rătăcite. Se întrecuse orice măsură. 
Printre răcnete, urlete şi schelălăituri se auzeau ici şi colo, 
din băncile spectatorilor, râs isteric de femei, care-şi 
ieşiseră din fire. Pe oameni îi cuprinse groaza. Feţele se 
întunecară. Numeroase voci începură să strige: „Destul! 
Destul!” 

Era însă mai uşor să dai drumul fiarelor decât să le 
goneşti. Împăratul găsi totuşi mijlocul să curețe arena de 
ele, oferind în acelaşi timp o nouă distracţie mulţimii. În 
locurile de trecere dintre bănci apărură şiruri de numizi 
negri, împodobiţi cu pene şi cercei, cu arcuri în mâini. 
Poporul ghici ce avea să urmeze şi-i întâmpină cu strigăte 
de satisfacţie. Negrii se apropiară de parapet şi, punând 
săgeți în corzi, începură să ţintească în grupurile de fiare. 
Era într-adevăr un spectacol nou. Negrii, aplecându-se pe 
spate, încordându-şi arcurile flexibile, trimiteau săgeată 
după săgeată. Zbârnăitul coardelor şi şuieratul săgeţilor 
lungi, cu pană şi coardă, se amesteca cu urletul fiarelor şi 
cu strigătele de admiraţie ale spectatorilor. Lupii, urşii, 
panterele şi oamenii care mai rămăseseră încă vii cădeau 
alături. Ici şi colo, câte un leu, simțind săgeata înfiptă între 
coaste, se întorcea cu o mişcare zvâcnită, cu botul strâmbat 
de furie, ca să prindă şi să sfărâme lemnul. Alţii gemeau de 


durere. Animalele mai mici, cuprinse de spaimă, alergau 
orbeşte prin arenă, sau se izbeau cu capul în gratii. Şi 
săgețile şuierau, şuierau mereu, până când tot ce fusese viu 
căzu în convulsiile agoniei. 

În arenă intrară sute de sclavi ai circului, înarmaţi cu 
cazmale, lopeţi, mături, roabe, coşuri de cărat măruntaiele 
şi saci cu nisip, într-un furnicar înfrigurat. O curăţiră 
imediat de cadavre, sânge şi murdărie, greblară, nivelară şi 
aşternură un strat gros de nisip proaspăt. După aceea, 
veniră în fugă amoraşi, aruncând petale de roze, crini şi tot 
felul de flori. Fură aprinse din nou cădelniţe şi fu dat la o 
parte velarium-ul, căci soarele coborâse spre asfinţit. 

Spectatorii se uitau în jur miraţi şi se întrebau unii pe alţii 
ce-i mai aşteaptă pe ziua aceea. 

Într-adevăr, îi aştepta o distracţie la care nu se aşteptase 
nimeni. Împăratul, care coborâse mai demult de pe podium, 
apăru pe neaşteptate în arena presărată cu flori, îmbrăcat 
în mantie de purpură şi cu cunună de aur pe cap. 
Doisprezece cântăreţi cu citere în mâini păşeau în urma lui, 
iar el, ţinând o lăută de argint, înainta cu pas solemn până 
la mijloc şi, înclinându-se de câteva ori în faţa spectatorilor, 
ridică ochii spre cer şi o vreme rămase aşa, aşteptând 
inspiraţia. 

După aceea lovi în strune şi începu să cânte: 

O, tu fiu strălucitor al Latonei, Stăpân peste Tenedos, 
Chios, Chryse, Tu eşti acela care, având în grijă. 

Cetatea cea sfântă a Ilionului, Ai putut mâniei aheilor s-o 
laşi, Îngăduind ca sfintele altare, Ce-ardeau spre slava ta, 
Să le înece sângele troienilor? 

Către tine înălţau bătrânii mâinile tremurânde, O, zeu cu 
arc de argint, ce ţinteşti în depărtare! 

Către tine mamele din adâncul pieptului. 

Ridicau vocile lor, implorându-te. 

Milă să ai de copiii lor! 

Şi stânca ar fi fost mişcată de rugăminţile lor, Dar tu ai fost 
mai puţin simţitor decât stânca, Smintheus, la durerea 


omenească!... 

Cântecul cobora încet într-o elegie tristă, plină de durere. 
În circ se lăsase linişte. Împăratul, el însuşi mişcat, 
continuă: 

Ai fi putui să acoperi durerea inimilor şi plânsetul. 

Cu muzica divinei tale lire. 

Se iveşte o lacrimă ca roua pe floare, La auzul acestui 
cântec trist, Ce învie din praf şi cenuşă. 

Ziua pieirii, a incendiului şi a dezastrului... 

Smintheus, unde-ai fost atunci?... 

Vocea îi vibră şi ochii i se umeziră. Pe genele vestalelor 
apărură lacrimi, poporul asculta în tăcere şi, în cele din 
urmă izbucni într-o interminabilă furtună de aplauze. 

În acest timp, de afară, prin vomitoriile deschise pentru 
aerisire, se auzea scârţâitul carelor în care erau încărcate 
rămăşiţele însângerate ale creştinilor, bărbaţi, femei şi 
copii, pentru a fi duse la gropile comune numite puticuli. 

Petru Apostolul îşi duse mâinile la tâmplele albe şi, 
tremurând, gemu în sinea lui: „Doamne! Doamne! Cui ai dat 
stăpânirea lumii? Şi de ce vrei să-ţi întemeiezi capitala în 
oraşul acesta?” 

Capitolul LVII. 

Soarele coborâse între timp spre apus şi părea să se 
topească în crepuscul. Spectacolul se terminase. Mulțimea 
începu să părăsească amfiteatrul, revărsându-se prin 
ieşirile numite vomitoria, spre oraş. Numai curtenii mai 
întârziau, aşteptând să plece grosul mulţimii. Părăsindu-şi 
locurile, se adunară cu toţii în jurul podiumului pe care 
împăratul apăru din nou ca să asculte elogiile. Deşi 
spectatorii nu fuseseră zgârciţi în aplauze, pentru el asta nu 
era de ajuns, căci se aşteptase la un entuziasm delirant. În 
zadar îl ridicau în slăvi cu toţii, în zadar vestalele îi sărutau 
mâinile „divine”, iar Rubria se aplecă atât de aproape, încât 
capul ei roşcat atinse pieptul lui Nero. Cezarul nu era 
mulţumit şi nu reuşea să ascundă acest lucru. Era mirat şi 
îngrijorat că Petronius păstrează tăcere. Un cuvânt de 


laudă din gura lui, care să releve cu dibăcie calităţile 
cântecului, i-ar fi produs o mare bucurie în clipa asta. În 
cele din urmă, nemaiputând suporta, îi făcu un semn, iar 
când acesta urcă pe podium, îi zise: 

Spune... 

Petronius răspunse rece: 

Tac, căci nu pot găsi cuvinte. Te-ai întrecut pe tine însuţi! 

Aşa mi s-a părut şi mie. Şi totuşi poporul acesta?... 

Poţi pretinde unor corcituri să se priceapă la poezie? 

Deci ai observat şi tu că nu mi-au mulţumit aşa cum 
meritam? 

Ai ales rău momentul. 

De ce? 

Pentru că minţile tulburate de mirosul sângelui nu pot 
asculta cu atenţie. 

Nero strânse pumnii şi răspunse: 

Ah, creştinii ăştia! Au dat foc Romei, iar acum mă necăjesc 
şi pe mine. Ce pedepse să mai născocesc pentru ei? 

Petronius îşi dădu seama că apucase pe un drum greşit şi 
că cuvintele lui obţin un rezultat contrar celui scontat. 
Vrând să-i schimbe gândurile, se aplecă spre ei şi-i şopti la 
ureche: 

Cântecul tău este extraordinar! O singură observaţie am: 
în versurile din strofa a treia metrica nu-i tocmai perfectă. 
Nero se împurpură de ruşine, ca şi cum ar fi fost prins 
asupra unei fapte ruşinoase. Îl privi, speriat, şi răspunse la 
fel de încet: 

Tu observi totul!... Stiu!... Am să refac!... Dar n-a mai 
observat nimeni altcineva? Adevărat? Iar tu, în numele 
zeilor, nu spune nimănui... dacă... ţi-e dragă viaţa... 

Tu poţi, divine, să mă condamni la moarte dacă te încurc, 
dar nu mă ameninţa, căci zeii ştiu cel mai bine că nu mi-e 
teamă de asta. 

Vorbind astfel, privea ţintă în ochii împăratului. Acesta 
răspunse, după o clipă: 


LLA 


Nu te supăra... Ştii că te iubesc... „Semn rău!” se gândi 
Petronius. 

Am vrut să vă invit astăzi la un banchet, continuă Nero, 
prefer însă să mă închid şi să şlefuiesc versurile astea 
blestemate din strofa a treia. În afară de tine, ar mai fi 
putut să observe greşeala doar Seneca, şi poate Secundus 
Carinas, dar de ei scap uşor. 

Spunând acestea, îl chemă pe Seneca şi-i spuse că-l trimite 
împreună cu Acratus şi Secundus Carinas în Italia şi în 
toate provinciile după bani, poruncindu-i să-i adune din 
oraşe, din sate şi din templele bogate, adică de pretutindeni 
unde se pot găsi. Seneca, înțelegând că i se încredinţează o 
treabă de profanator şi tâlhar, refuză. 

Trebuie să plec, la ţară, stăpâne, zise el, şi acolo să-mi 
aştept moartea, căci sunt bătrân şi nervii mei sunt şubrezi. 

Nervii iberici ai lui Seneca, mai rezistenți decât ai lui 
Chilon, poate că nu erau şubrezi, sănătatea lui însă era 
destul de precară, căci arăta ca o umbră, iar capul, în 
ultima vreme, îi albise cu totul. 

Nero, uitându-se la el, se gândi că poate într-adevăr nu 
trebuie să aştepte mult până la moartea lui şi răspunse: 

Nu vreau să te expun greutăților unor călătorii dacă eşti 
bolnav, dar fiindcă-mi eşti drag, vreau să te am aproape. În 
loc să pleci la ţară, ai să te închizi în casa ta şi n-ai s-o 
părăseşti. 

Zâmbi apoi şi spuse: 

Dacă am să-i trimit pe Aratus şi pe Carinas singuri, ar fi să 
trimit lupii după oi. Pe cine să pun mai mare peste ei? 

Pune-mă pe mine, Cezar! zise Domitius Afer. 

Nu! Nu vreau să atrag asupra Romei mânia lui Mercur, pe 
care hoţiile voastre l-ar înfuria. Am nevoie de un stoic, ca 
Seneca, sau ca noul meu prieten - filosoful Chilon. 

Privi în juru-i şi întrebă: 

Dar ce s-a întâmplat cu Chilon? 

Chilon, care după ce-şi revenise la aer curat, se întorsese 
în amfiteatru în timpul cântecului împăratului, se apropie şi 


zise: 

Sunt aici, luminos fruct al soarelui şi lunii. Am fost bolnav, 
dar cântecul tău m-a însănătoşit. 

Am să te trimit în Achaia, spuse Nero. Tu trebuie să ştii şi 
ultimul bănuţ ce se poate găsi în fiecare templu. 

Fă asta, Zeus, şi zeii au să-ţi dea o răsplată cum n-au mai 
dat niciodată cuiva. 

Aş face-o, dar nu vreau să te lipsesc de la plăcerea de a 
asista la jocuri. 

O, Baal!... spuse Chilon. 

Curtenii, bucuroşi că împăratului i-a revenit buna 
dispoziţie, începură să râdă şi să strige: 

Nu, stăpâne! Nu-l lipsi pe acest viteaz grec de plăcerea 
jocurilor. 

Lipseşte-mă, stăpâne, de plăcerea de a vedea pe aceste 
gâşte gălăgioase din Capitoliu, ai căror creieri strânşi la un 
loc n-ar umple nici măcar o coajă de alună, răspunse Chilon. 
lată, tocmai scriu, o, întâiule născut al lui Apollo, un imn în 
greceşte în cinstea ta şi de aceea vreau să petrec câteva 
zile în templul muzelor, ca să le cer inspiraţie. 

O, nu! strigă Nero. Vrei să te sustragi de la reprezentațiile 
următoare! Nu-ţi merge! 

Îţi jur, stăpâne, că scriu un imn. 

Ai să-l scrii noaptea. Implor-o pe Diana să-ţi dea inspiraţie, 
doar e sora lui Apollo. 

Chilon plecă capul, uitându-se cu răutate la cei de faţă, 
care începuseră din nou să râdă. Cezarul întorcându-se 
spre Senecion şi Silius Nerulinus, spuse: 

Închipuiţi-vă că din creştinii destinaţi pentru astăzi, abia 
dacă am reuşit să lichidăm jumătate. 

Bătrânul Aquilius Regulus, mare cunoscător în problemele 
legate de circ, după ce se gândi câteva clipe, rosti: 

Spectacolele astea în care iau parte oameni sine armis et 
sine arte149, durează foarte mult şi sunt puţin atrăgătoare. 

Voi porunci să li se dea arme, răspunse Nero. 


Superstiţiosul Vestinus, trezit brusc din îngândurare, 
întrebă cu voce tainică: 

Aţi observat că ei văd ceva în clipa când mor? Privesc în 
sus şi mor parcă fără să sufere. Sunt sigur că ei văd ceva... 

Spunând aceasta, ridică ochii spre bolta peste care 
noaptea începuse să-şi întindă zăbranicul ei presărat cu 
stele. Ceilalţi răspunseră prin râsete şi glume, făcând tot 
felul de presupuneri deşucheate despre ceea ce pot 
creştinii să vadă în clipa morţii. Împăratul făcu un semn 
sclavilor care ţineau torţele şi părăsi circul, iar după el 
Vestalele, senatorii, demnitarii şi curtenii. 

Noaptea era senină, caldă. În faţa circului mai mişuna încă 
mulţimea curioasă să asiste la plecarea împăratului, dar 
părea posomorită şi tăcută. Ici şi colo, izbucniră aplauze, 
dar încetară imediat. Din spoliarium, carele scârţâiau, 
scoțând într-una resturile însângerate ale creştinilor. 

Petronius şi Vinicius parcurseră drumul în tăcere. Abia 
aproape de vilă. Petronius întrebă: 

Te-ai gândit la ceea ce ţi-am spus? 

Da, răspunse Vinicius. 

Oare mă crezi că şi pentru mine acum asta-i problema cea 
mai importantă? Trebuie s-o eliberăm, făcându-le în ciudă 
împăratului şi lui Tigellinus. E ca o luptă în care mă 
încăpăţânez să înving, ca un joc în care vreau să câştig, 
chiar de-ar fi să-mi pun pielea la bătaie... Ziua de astăzi m-a 
întărit şi mai mult în această hotărâre. 

Să te răsplătească Christos! 

Vei vedea. 

Discutând astfel, ajunseră la poarta vilei şi coborâră din 
lectică. În clipa aceea, se apropie de ei un om în negru şi 
întrebă: 

E aici nobilul Vinicius? 

Da, răspunse tribunul, ce doreşti? 

Eu sunt Nazarius, fiul lui Miriam. Vin de la închisoare şi-ţi 
aduc veşti despre Ligia. 


Vinicius îi puse mâna pe umăr şi la lumina torţei îşi aţinti 
privirile în ochii lui, neputând rosti nici un cuvânt. Nazarius 
ghici întrebarea care-i îngheţase pe buze şi răspunse: 

Trăieşte. Ursus m-a trimis la tine, să-ţi spun că în delirul ei 
se roagă şi repetă numele tău. 

Iar Vinicius răspunse: 

Slavă lui Christos care poate să mi-o redea! 

Îl luă pe Nazaris şi-l conduse în bibliotecă. Îndată veni şi 
Petronius, voind să asculte convorbirea lor. 

Boala a salvat-o de la necinstire, căci călăilor le e frică de 
molipsire, spuse băiatul. Ursus şi medicul Glaucus veghează 
la căpătâiul ei zi şi noapte. 

Paznicii au rămas aceiaşi? 

Da, stăpâne, şi ea e în camera lor. Deţinuţii care erau în 
închisoarea de jos au murit cu toţi de friguri, ori s-au 
sufocat. 

Cine eşti tu? întrebă Petronius. 

Nobilul Vinicius mă cunoaşte. Sunt fiul văduvei la care a 
stat Ligia. 

Eşti creştin? 

Băiatul privi întrebător spre Vinicius şi, văzând că în clipa 
aceea se roagă, ridică fruntea şi spuse: 

Da. 

Cum de poţi intra liber în închisoare? 

M-am angajat, stăpâne, la căratul cadavrelor. Am făcut-o 
anume ca să vin în ajutorul fraţilor mei şi să le aduc veşti 
din oraş. 

Petronius examină atent faţa frumoasă a băiatului, ochii lui 
albaştri şi părul negru, bogat, apoi întrebă: 

Din ce ţară eşti, băiete? 

Sunt galilean, stăpâne. 

Ai vrea ca Ligia să fie liberă? Băiatul ridică ochii în sus: 

Chiar dac-ar trebui să-mi dau viaţa! 

Atunci Vinicius se opri din rugăciune şi zise: 

Spune paznicilor s-o pună într-un coşciug, zicând că-i 
moartă. Tu alege-ţi ajutoare care împreună cu tine s-o 


scoată noaptea din închisoare. În apropiere de Gropile 
Puturoase veţi găsi nişte oameni, aşteptând cu o lectică, şi 
le veţi da sicriul. Paznicilor promite-le din partea mea atâta 
aur cât va putea să ducă fiecare în mantie. 

În timp ce vorbeau, de pe faţa lui dispăru expresia 
absentă. Se trezise în el ostaşul, căruia speranţa îi reda 
vechea energie. 

Nazarius se aprinse la faţă de bucurie şi, ridicând mâinile 
spre cer, strigă: 

Christos să-i dea sănătate, căci va fi liberă! 

Crezi că paznicii au să se învoiască? întrebă Petronius. 

Ei, stăpâne? Numai să ştie că n-au să fie pedepsiţi pentru 
asta şi torturați. 

Da! zise Vinicius. Paznicii s-ar fi învoit chiar şi la fuga ei, cu 
atât mai mult au să se învoiască s-o scoatem ca moartă de 
acolo. 

E adevărat că este un om care controlează cu fierul roşu 
dacă trupurile pe care le scoatem sunt moarte, spuse 
Nazarius. Dar acesta e dispus chiar şi pentru câţiva sesterţi 
să nu atingă cu fierul feţele morţilor. Pentru un aureus are 
să atingă coşciugul, nu trupul. 

Spune-i că are să primească o pungă plină cu aur, spuse 
Petronius. Dar ai să găseşti ajutoare sigure? 

Am să mi-i aleg dintre aceia care pentru bani şi-ar vinde 
nevestele şi copiii. 

Unde-i vei găsi? 

Chiar în închisoare, sau în oraş. Paznicii, o dată plătiţi, au 
să dea drumul oricui vom vrea noi. 

În cazul acesta, ai să mă duci şi pe mine printre ei, zise 
Vinicius. Petronius îl sfătui energic să renunţe. Pretorienii 
ar putea să-l recunoască chiar şi travestit. Totul s-ar putea 
astfel nărui. 

Nici în închisoare, nici la Gropile Puturoase! spuse el. 
Trebuie ca toţi, şi împăratul şi Tigellinus, să fie convinşi că 
ea a murit. Astfel, ar porunci imediat să fie urmărită. Putem 
înlătura bănuielile numai dacă, atunci când ea va fi dusă în 


munţii Albani, sau mai departe, în Sicilia, noi vom rămâne la 
Roma. Abia după o săptămână sau două, tu te vei îmbolnăvi, 
vei chema medicul lui Nero, care are să-ţi recomande 
plecarea în munţi. Atunci vă veţi întâlni, iar apoi... 

Căzu pe gânduri, iar după un timp făcu un semn 
dispreţuitor cu mâna şi zise: 

Pe urmă poate c-au să vină alte timpuri. 

Să se milostivească Christos de ea, spuse Vinicius, căci tu 
vorbeşti de Sicilia, dar ea-i bolnavă şi poate să moară... 

Deocamdată, o ducem undeva mai aproape. Are să se facă 
bine la aer curat, numai s-o smulgem din închisoare. Oare 
n-ai undeva în munţi vreun arendaş în care să te poţi 
încrede? 

Da! Am! Da! răspunse Vinicius, grăbit. Este în munţi lângă 
Coriola un om singur, care m-a purtat în braţe când eram 
copil şi care mă iubeşte şi acum. 

Petronius îi întinse o tăbliță. 

Scrie-i să vină mâine aici. Trimit imediat un curier. 

Chemă pe atriensis şi-i dădu poruncile corespunzătoare. 
Câteva clipe mai târziu, un sclav călare porni în noapte spre 
Coriola. 

Aş vrea, spuse Vinicius, ca Ursus s-o însoţească la drum... 
Aş fi mai liniştit... 

Stăpâne, zise Nazarius, Ursus e un om cu o putere 
supraomenească; o să rupă gratiile şi o să se ducă după ea. 
Este o fereastră deasupra unui zid abrupt, înalt, sub care 
nu-i pază. Am să aduc o funie lui Ursus. Restul face el 
singur. 

Pe Hercule! spuse Petronius. N-are decât să fugă cum o 
vrea, dar nu o dată cu ea şi nu la două-trei zile după ea, 
fiindcă au să-i ia urma şi-au să descopere ascunzătoarea 
fetei. Pe Hercule! Vreţi să vă pierdeţi pe voi şi pe ea? Vă 
interzic să-i pomeniţi de Cariola, sau eu mă spăl pe mâini de 
toate. 

Amândoi recunoscură că are dreptate şi tăcură. Nazarius 
îşi luă rămas bun, promițând să vină a doua zi în zori. 


Cu paznicii spera să ajungă la o înţelegere încă în noaptea 
asta, însă mai înainte vroia să treacă pe la mama lui, care, 
din cauza vremurilor nesigure şi îngrozitoare, n-avea nici o 
clipă de linişte, gândindu-se la el. După ce chibzui, hotări să 
nu caute ajutor în oraş, ci să găsească şi să mituiască pe 
unul din cei care cărau cadavrele din închisoare împreună 
cu el. 

Când să plece, se mai opri şi, luându-l pe Vinicius la o 
parte, începu să-i şoptească: 

Stăpâne, de planul nostru n-am să pomenesc nimănui, nici 
măcar mamei, însă Apostolul Petru a promis să vină la noi 
după jocuri şi lui am să-i spun tot. 

În casa asta poţi vorbi tare, răspunse Vinicius. Apostolul 
Petru a fost în amfiteatru printre oamenii lui Petronius. De 
altfel, merg şi eu cu tine. 

Porunci să i se aducă o mantie de sclav, apoi ieşiră. 
Petronius răsuflă profund. 

„AŞ dori, se gândea el, ca ea să moară de febra asta, căci 
pentru Vinicius aşa ar fi fost mai uşor de îndurat. Însă acum 
sunt gata să ofer un trepied de aur lui Esculap în schimbul 
însănătoşirii ei... Ah, tu, Ahenobarbus, vrei să-ţi faci 
distracţie din durerea îndrăgostitului! Tu, Augusto, mai 
întâi ai invidiat-o pe fată pentru frumuseţe, acum ai mânca- 
o de vie că a pierit Rufius al tău... Tu, Tigellinus, vrei pieirea 
ei numai ca să-mi faci mie în ciudă!... Vom vedea. Eu vă 
spun că ochii voştri n-au s-o vadă în arenă, căci sau va muri 
de moarte naturală, sau am să v-o smulg de sub nas... Şi am 
să v-o smulg în aşa fel, încât nici habar să n-aveţi, iar pe 
urmă, de câte ori am să mă uit la voi, am să gândesc: iată 
proştii pe care i-a păcălit Petronius...” 

Mulţumit de sine, trecu în triclinium, unde se aşeză la cină 
împreună cu Eunice. Lectorul citi în timpul acesta idilele lui 
Teocrit150. Vântul adusese nori dinspre Soracte şi o furtună 
neaşteptată tulbură liniştea nopţii senine de vară. Din când 
în când, răsunau tunete deasupra celor şapte coline, iar ei, 
stând culcaţi alături, lângă masă, ascultau versuri care în 


melodicul dialect doric cântau iubirea păstorilor. Pe urmă, 
liniştiţi, se pregătiră pentru un somn dulce. 

Tocmai atunci însă, se întoarse Vinicius. Petronius, aflând 
de înapoierea lui, se duse la el şi-l întrebă: 

Ei?... Poţi să-mi spui ceva nou? Nazarius s-a dus la 
închisoare? 

Da, răspunse tânărul, netezindu-şi părul udat de ploaie. 
Nazarius s-a dus să se înţeleagă cu paznicii, iar eu m-am 
văzut cu Petru, care mi-a poruncit să mă rog şi să cred. 

Bine. Dacă totul va merge bine, mâine o vom putea salva... 

Arendaşul cu oamenii ar trebui să vină în zori. 

E aproape. Acum, odihneşte-te. 

Însă Vinicius îngenunche în cubiculum-ul său şi începu să 
se roage. 

La răsăritul soarelui, veni de lângă Coriola arendaşul 
Niger, aducând cu el, aşa cum îi ceruse Vinicius, asini, o 
lectică şi patru oameni siguri, aleşi dintre sclavii britani, pe 
care, de altfel, prevăzător, îi lăsase la un han din Subura. 

Vinicius, care veghease toată noaptea, ieşi să-l întâmpine. 
Niger se tulbură când îl văzu pe tânărul său stăpân şi, 
sărutându-i mâinile şi ochii, spuse: 

Dragul meu, ori eşti bolnav, ori necazurile i-au supt 
sângele din obraz, că abia am putut să te recunosc. 

Vinicius îl luă în galeria interioară numită xystus şi acolo îi 
spuse taina. Niger ascultă cu atenţia încordată şi pe faţa lui 
roşie, bronzată, se vedea o mare emoție, pe care nici nu 
căuta să şi-o stăpânească. 

Deci ea-i creştină? întrebă. 

Se uita cercetător la faţa lui Vinicius, care probabil ghici 
gândul ţăranului, căci răspunse: 

Şi eu sunt creştin... 

În ochii lui Niger sclipiră lacrimi. În primul moment, tăcu 
apoi, ridicând mâinile spre cer, spuse: 

O, slavă ţie, Christe, că ai îndepărtat negura de pe ochii 
care mi-s mai dragi pe lume! 


Strânse capul lui Vinicius la piept şi, plângând de fericire, 
începu să-l sărute pe frunte. 

Puțin mai târziu veni Petronius, aducând după el pe 
Nazarius. 

Veşti bune! spuse de departe. 

Veştile erau într-adevăr bune. Mai întâi, Glaucus, medicul, 
garanta pentru viaţa Ligiei, deşi suferea de aceleaşi friguri 
de care mureau în Tullianum şi în alte temnițe sute de 
oameni zilnic. În ce-i privea pe paznici şi pe omul care 
controla morţii cu fierul încins, nu se iviseră nici un fel de 
greutăţi. Era, de asemenea, angajat şi ajutorul, Attys. 

Am făcut găuri în coşciug, ca bolnava să poată respira, 
spuse Nazarius. Singurul pericol e ca nu cumva să geamă 
sau să vorbească tocmai în clipa când vom trece pe lângă 
pretorieni. Însă ea-i foarte slăbită şi de azi dimineaţă zace 
cu ochii închişi. De altfel, Glaucus are să-i dea o băutură 
adormitoare, făcută chiar de el din medicamentele pe care i 
le-am adus din oraş. Capacul sicriului n-o să fie bătut în 
cuie. O să-l ridicaţi cu uşurinţă. O să luaţi bolnava în lectică, 
iar noi vom pune în coşciug un sac cu nisip, pe care să-l 
aveţi pregătit. 

Vinicius era alb ca varul, însă asculta cu atenţia atât de 
încordată, încât părea că gândeşte dinainte tot ce vrea să 
spună Nazarius. 

N-au să fie scoase şi alte cadavre din închisoare? întrebă 
Petronius. 

În noaptea asta, au murit vreo douăzeci de oameni, iar 
până diseară au să mai moară câţiva, răspunse băiatul. Noi 
trebuie să mergem împreună cu convoiul, dar o să facem în 
aşa fel, încât să rămânem în urmă. La prima cotitură, 
tovarăşul meu o să şchioapete înadins. Aşa o să rămânem 
mult în urma celorlalţi. Voi să aşteptaţi lângă templul mic al 
Libitinei. Să dea Dumnezeu o noapte cât mai întunecoasă. 

O să dea Dumnezeu, rosti Niger. leri a fost o seară senină, 
dar pe urmă a început dintr-o dată furtuna. Azi cerul e iară 


senin şi-i zăpuşeală de dimineaţă, în fiecare noapte au să fie 
acum ploi şi furtună. 

Mergeţi fără lumini? întrebă Vinicius. 

Numai în faţă sunt torţe. Voi, pentru orice eventualitate, să 
fiţi lângă templul Libitinei de cum se întunecă, cu toate că, 
de obicei, ducem cadavrele abia după miezul nopţii. 

Tăcură. Se auzea doar respiraţia grăbită a lui Vinicius. 
Petronius se întoarse spre el: 

Ieri, ţi-am spus că cel mai cuminte lucru ar fi să rămânem 
amândoi acasă. Acum însă văd că nici eu însumi n-am să pot 
sta locului... Dac-ar fi vorba de fugă, ar trebui să fim extrem 
de precauţi, însă, de vreme ce o scot ca moartă, cred că 
nimănui n-o să-i treacă prin minte, nici cea mai mică 
bănuială. 

Da! Da! răspunse Vinicius. Eu trebuie să fiu acolo. Am s-o 
scot eu însumi din sicriu... 

O dată ajunsă în casa mea de lângă Coriola, răspund de 
ea, spuse Niger. 

Cu asta discuţia se încheie. Niger se duse la han, la 
oamenii săi. Nazarius luă sub tunică o pungă cu aur şi se 
întoarse la închisoare. Pentru Vinicius începu o zi plină de 
nelinişte, febră, aşteptare. 

Treaba trebuie să reuşească, căci e bine chibzuită, îi spuse 
Petronius. Mai bine nici că se putea aranja. lu trebuie să te 
prefaci amărât şi să umbli în togă neagră. Însă de la circ să 
nu lipseşti. Să te vadă... Totul e-atăt de bine ticluit, încât 
nici vorbă nu poate fi de eşec. Nici vorbă! Eşti absolut sigur 
de arendaşul tău, nu? 

E creştin. 

Petronius îl privi mirat, apoi ridică din umeri şi începu să 
vorbească parcă pentru sine însuşi: 

Pe Pollux! Cum se extinde totuşi! Şi cum pătrunde în 
sufletele oamenilor!... în faţa unor asemenea persecuții, 
oamenii s-ar fi lepădat dintr-o dată de toţi zeii romani, greci 
şi egipteni. E totuşi ciudat... Pe Pollux!... Dac-aş crede că 
mai depinde ceva pe lume de zeii noştri, le-aş promite 


fiecăruia câte şase boi albi, iar lui Jupiter Capitolinul 
doisprezece... însă tu nu precupeţi făgăduielile către 
Christos al tău... 

Eu i-am dăruit sufletul! răspunse Vinicius. 

Se despărţiră. Petronius se întoarse în cubiculum. Vinicius 
se duse să se uite de departe la închisoare, iar de acolo, 
până la dealul Vaticanului, la coliba săpătorului unde 
primise botezul din mâinile Apostolului. I se părea că în 
coliba aceea Christos are să-l asculte mai degrabă decât 
oriunde aiurea aşa că, ajuns acolo, se aruncă cu faţa la 
pământ, se cufundă în rugăciune, uitând unde este şi ce se 
petrece cu el. 

După amiază, îl trezi glasul trompetelor care venea 
dinspre Circul lui Nero. leşi din colibă, privind în juru-i, de 
parcă abia s-ar fi trezit din somn. Afară era foarte cald şi o 
linişte întreruptă doar din când în când de sunetul 
îndepărtat al trompetelor, alămurilor şi de ţârâitul 
greierilor. Aerul devenise înăbuşitor. Cerul deasupra 
oraşului mai era încă albastru, dar înspre munţii Sabini se 
adunau jos, la orizont, nori întunecoşi. 

Vinicius se întoarse acasă. În atrium îl aştepta Petronius. 

Am fost la Palatin, zise el. M-am arătat acolo dinadins şi 
chiar am jucat zaruri. Diseară e banchet la Anicius. Am 
anunţat că mergem, dar abia după miezul nopţii, căci mai 
înainte de asta trebuie să dorm. Mă voi duce cumva. Ar fi 
bine să mergi şi tu. 

N-au venit ştiri de la Niger sau Nazarius? întrebă Vinicius. 

Nu. Îi vom vedea abia la miezul nopţii. Ai observat că vine 
furtună? 

Da. 

Mâine urmează să fie spectacol cu creştini răstigniţi, poate 
însă că ploaia îi va împiedica. 

Spunând acestea, se apropie şi, atingând braţul lui 
Vinicius, spuse: 

Dar pe ea n-ai s-o vezi pe cruce, ci în Coriola. Pe Castor! 
N-aş da pe toate gemele din Soma clipa în care-o vom 


elibera. Se apropie seara... 

Se însera, întunericul începuse să cuprindă oraşul mai 
devreme decât de obicei, din cauza norilor care acoperiseră 
tot orizontul. O dată cu venirea serii, căzu o ploaie deasă, 
scoțând aburi din piatra încinsă de dogoarea zilei şi 
umplând de ceaţă străzile oraşului. Din când în când, ploaia 
contenea, pornindu-se apoi iarăşi, cu mai multă putere. 

Să ne grăbim, spuse Vinicius, în cele din urmă. Din cauza 
furtunii s-ar putea să scoată cadavrele mai devreme din 
închisoare. 

E timpul! răspunse Petronius. 

Luând mantii galice cu glugi, ieşiră prin portiţa de lângă 
grădină în curte. Petronius se înarmă cu un cuţit scurt 
roman, numit sica, pe care-l lua cu el întotdeauna în 
escapadele nocturne. 

Din cauza furtunii, oraşul era pustiu. Din timp în timp, 
câte-un fulger spinteca norii, luminând zidurile noi ale 
caselor proaspăt ridicate sau în construcţie şi pavajul ud al 
străzilor. La lumina fulgerelor, zăriră, în sfârşit, după ce 
merseseră destul de mult, movila pe care se ridica micul 
templu al Libitinei, iar lângă movilă un grup de oameni cu 
asini şi cai. 

Niger! strigă Vinicius încet. 

Aici, stăpâne! rosti o voce în ploaie. 

Totul e gata? 

Da, dragul meu. Cum s-a întunecat, am fost aici. Dar 
adăpostiţi-vă sub streaşină, c-o să vă udaţi până la piele. Ce 
furtună! Cred c-o să cadă grindină! 

Presupunerea lui Niger se adeveri. În curând, începu să 
cadă grindină, la început măruntă, după aceea tot mai mare 
şi mai deasă. Aerul se răci imediat. Stând sub streaşină, la 
adăpost de vânt şi ploaie, discutau cu voci înăbuşite. 

Chiar dacă ne-ar zării cineva, spuse Niger, n-are să intre la 
bănuieli, căci arătăm ca nişte oameni care aşteaptă să 
treacă furtuna. Mă tem însă să nu amâne scoaterea 
cadavrelor pe mâine. 


Grindina n-o să dureze mult, zise Petronius. Trebuie să 
aşteptăm chiar de-ar fi să stăm aici până-n zori. 

Aşteptară atenţi la toate zgomotele nopţii. Grindina se 
opri, însă ploaia nu conteni. Din când în când, rafalele de 
vânt aduceau dinspre Gropile Puturoase un miros 
îngrozitor de cadavre intrate în putrefacție, căci erau 
îngropate fără grijă, la suprafaţă. 

Deodată, Niger zise: 

Văd o luminiţă prin ceaţă... Una, două, trei... Sunt torţe! 
Se întoarse spre oameni: 

Aveţi grijă să nu fornăie asinii!... 

Vin! spuse Petronius. 

Luminile se apropiau. După câteva clipe, se puteau vedea 
clar flăcările tremurătoare ale torţelor. 

Niger îşi făcu semnul crucii şi începu să se roage. Convoiul 
sumbru continua să se apropie şi, când ajunse în dreptul 
templului Libitinei, se opri. Petronius, Vinicius şi Niger se 
lipiră în tăcere de movilă, neînţelegând ce poate să însemne 
asta. Însă convoiul se oprise numai pentru ca oamenii să-şi 
acopere nările şi gura cu cârpe, fiindcă duhoarea lângă 
puticuli era insuportabilă. După aceea ridicară tărgile cu 
sicrie şi porniră mai departe. 

Numai un sicriu rămase în faţa templului. 

Vinicius se repezi într-acolo, urmat de Petronius, Niger şi 
doi sclavi britani cu lectica. 

Înainte însă de a ajunge acolo, din întuneric se auzi vocea 
lui Nazarius, plină de durere: 

Stăpâne, au dus-o împreună cu Ursus la închisoarea 
Esquilina... Noi ducem un mort. Pe ea au luat-o înainte de 
miezul nopţii!... 

În drum spre casă, Petronius era sumbru ca furtuna. Nici 
măcar nu încerca să-l consoleze pe Vinicius. Înţelegea că 
nu-şi mai pot face nici un fel de iluzii în privinţa răpirii Ligiei 
din catacombele Esquilinului. Bănuia că a fost mutată de la 
Tullianum, ca să nu moară de friguri, scăpând astfel de 
arenă, şi tocmai asta era o dovadă că erau cu ochii pe ea şi 


o păzeau cu mai multă grijă decât pe alţii. Lui Petronius îi 
părea rău din tot sufletul şi de ea, şi de Vinicius, şi în afară 
de asta îl frământa gândul că pentru prima dată în viaţă 
ceva nu-i reuşeşte, pentru prima dată e învins în luptă. 

„Se pare că Fortuna mă părăseşte, îşi zise el, însă zeii se 
înşeală dacă-şi închipuie că am să mă împac cu o viaţă caa 
lui, de exemplu”. 

Se uită la Vinicius, care, de asemenea, îl privea cu ochii 
larg deschişi. 

Ce-i cu tine? Ai febră? întrebă Petronius. 

Îi răspunse cu o voce ciudată, frântă, tărăgănată, ca de 
copil bolnav: 

Eu cred că El mi-o poate reda! 

Deasupra oraşului se stingeau ultimele tunete ale furtunii. 

Capitolul LVIII. 

Ploaia, care dură trei zile, fenomen neobişnuit la Roma în 
timpul verii, şi grindina care cădea, în ciuda legilor naturii 
nu numai ziua ci şi seara, şi chiar noaptea, întrerupse 
reprezentațiile. Poporul începu să se teamă. Se anunţa 
recoltă proastă la viţa-de-vie, iar când, într-o după amiază, 
trăsnetul topi statuia de bronz a zeiţei Ceres de pe 
Capitoliu, se ordonară jertfe în templul lui Jupiter Salvator. 
Preoţii zeiţei Ceres răspândiră zvonul că mânia zeilor s-a 
întors împotriva oraşului pentru că pedepsirea creştinilor 
tărăgănează prea mult. Mulţimile începură să ceară 
continuarea jocurilor, indiferent de vreme, şi bucuria 
cuprinse Roma când se anunţă că, după trei zile de pauză, 
ludus matutinus va reîncepe. 

Se întoarse şi vremea frumoasă. Amfiteatrul încă din zori 
era plin de mii de oameni. Şi împăratul veni devreme în ziua 
aceea cu vestalele şi curtea. Spectacolul trebuia să înceapă 
cu o luptă a creştinilor între ei. Fură îmbrăcaţi în gladiatori, 
li se dădură tot felul de arme de atac şi apărare. Însă aici 
avu loc un eşec. Creştinii aruncară în nisip plasele, furcile, 
lăncile şi săbiile şi se îmbrăţişară unii pe alţii, îndemnându- 
se să reziste la chinuri şi moarte. Mulțimea se socoti jignită. 


Unii îi acuzau că-s laşi şi fricoşi; alţii susțineau că nu vor să 
se bată din ură faţă de popor, anume ca să-i lipsească de 
plăcerea admirării luptelor bărbăteşti. În cele din urmă, din 
porunca Cezarului, împotriva creştinilor fură trimişi 
gladiatori adevăraţi, care-i tăiară în câteva minute pe 
oamenii îngenunchiaţi şi dezarmaţi. 

După scoaterea cadavrelor, nu mai fură prezentate lupte, 
ci un şir de tablouri mitologice, născocite de însuşi 
împăratul. Fu văzut Hercule arzând ca un foc viu pe 
muntele Oeta. Vinicius se cutremură la gândul că poate 
pentru rolul lui Hercule a fost ales Ursus, însă probabil că 
nu venise încă rândul credincioasei slugi a Ligiei, căci pe 
rug ardea un alt creştin, cu totul necunoscut lui Vinicius. În 
schimb, în al doilea tablou, Chilon, pe care împăratul nu 
voia să-l scutească de prezenţa la spectacol, văzu oameni pe 
care-i cunoştea. Se reprezenta zborul lui Dedal1 51 şi Icar. 
În rolul lui Dedal era Euricius, acel bătrân care-i 
destăinuise cândva lui Chilon semnificaţia semnului peşte, 
iar în rolul lui Icar, fiul lui, Quartus. Amândoi fură ridicaţi în 
aer cu ajutorul unei maşini speciale şi apoi aruncaţi de la o 
mare înălţime în arenă. Tânărul Quartus căzu atât de 
aproape de podiumul împărătesc, încât stropi cu sânge nu 
numai podoabele exterioare, dar şi rezemătorile tapisate cu 
purpură. Chilon nu văzu căderea, căci închise ochii, dar 
auzi bufnitura trupului, iar când zări sânge fu gata să leşine 
pentru a doua oară. Însă tablourile se schimbau repede. 
Chinurile şi ruşinea fecioarelor siluite înainte de moarte de 
gladiatori travestiţi în animale, încântară inimile mulţimii. 
Fură arătate vestale ale Cibelei, ale zeiţei Ceres, Danaide, 
Dirke152 şi Pasifae153, fură arătate, în sfârşit fetiţe sfâşiate 
de cai sălbatici. Poporul aplauda mereu tot alte idei de-ale 
împăratului, care, mândru de ele şi fericit de aplauze, nu-şi 
mai lua smaraldul de la ochi nici o clipă, contemplând 
trupurile albe despicate de săbii şi convulsiile victimelor. 
Fură prezentate apoi tablouri din istoria oraşului. După 
fecioare, fu arătat Mucius Scaevola154, a cărui mână fixată 


de un trepied cu foc umplu amfiteatrul de miros de carne 
friptă, dar care, ca şi adevăratul Scaevola, stătea fără să 
geamă, cu ochii ridicaţi spre cer, şoptind o rugă. După ce fu 
ucis cu spada şi târât în spoliarium, urmă obişnuita pauză 
de prânz. 

Împăratul împreună cu vestalele şi curtenii părăsiră 
amfiteatrul şi se îndreptară spre un uriaş cort de purpură 
roşie ca focul, ridicat anume, în care fusese pregătit pentru 
el şi oaspeţi un minunat prandium. Cei mai mulţi dintre 
spectatorii de rând le urmau exemplul, împrăştiindu-se în 
grupuri pestriţe în preajma cortului, ca să-şi mai 
dezmorţească trupurile înţepenite de îndelungata şedere şi 
să se înfrupte din hrana pe care, din mărinimia împăratului, 
o împărțeau sclavii din abundență. Câţiva curioşi coborâră 
în arenă şi, pipăind nisipul îmbibat de sânge, discutau, 
competenţi, despre reprezentațiile trecute şi cele viitoare. 
Curând plecară şi aceştia, ca să nu întârzie la împărţirea 
hranei. Rămaseră doar câţiva oameni pe care-i reţinea nu 
curiozitatea, ci mila pentru viitoarele victime. Ei se 
ascunseră pe intervale, sau în locurile cele mai de jos. 

În timpul pauzei, arena se nivelă. Fură săpate şiruri de 
gropi, pe toată întinderea arenei. Ultimul şir ajungea la 
vreo zece paşi de podiumul Cezarului. Dinafară circului se 
auzea gălăgia mulţimii, strigăte şi aplauze, iar aici se făceau 
pregătiri febrile pentru noi chinuri. Deodată, se deschise 
cuniculum-ul şi din intrările care se deschideau în arenă, 
apărură mânaţi din spate cete de creştini goi, purtând cruci 
în spinare. Se umplu toată arena cu ei. Bătrâni încovoiaţi 
sub greutatea grinzilor, bărbaţi în puterea vârstei, femei cu 
părul despletit sub care se străduiau să-şi ascundă 
goliciunea, băieţi şi chiar copii mici. Şi crucile, şi victimele 
erau împodobite cu flori. Servitorii circului, lovindu-i cu 
ciomegele îi sileau pe creştini să aşeze crucile în dreptul 
gropilor. Aşa aveau să piară cei pe care, în prima zia 
jocurilor, nu reuşiseră să-i dea pradă câinilor şi fiarelor 
sălbatice. Îi luau acum nişte sclavi negri şi, aşezându-i cu 


spatele pe cruce, le băteau mâinile în cuie de barele 
transversale, zeloşi şi grăbiţi, pentru ca atunci când poporul 
se va întoarce după pauză să găsească toate crucile 
înălțate. Amfiteatrul răsuna de bocănitul ciocanelor, al 
căror ecou trecea peste rânduri şi ajungea în piaţa din jurul 
amfiteatrului şi sub cortul în care împăratul dădea masă 
pentru vestale şi pentru prietenii săi. Acolo se bea vin, se 
glumea pe seama lui Chilon şi se şopteau la ureche cuvinte 
tainice preoteselor Vestei, iar în arenă cuiele pătrundeau în 
mâinile şi picioarelor creştinilor, lopeţile scrâşneau, 
umplând cu pământ gropile în care fuseseră înfipte crucile. 

Printre victimele cărora urma să le vină rândul, peste 
câteva clipe, se afla Crispus. Leii n-apucaseră să-l sfâşie, aşa 
că fusese destinat răstignirii, iar el, gata întotdeauna de 
moarte, se bucura la gândul că-i bate ceasul. Trupul lui 
uscat era despuiat; numai un cordon de iederă îi acoperea 
coapsele, iar pe cap avea o cunună de roze. În ochi îi 
strălucea acelaşi foc nestins, iar de sub cunună se arăta 
aceeaşi faţă aspră, fanatică. Nu se schimbase nici inima lui. 
Ca şi mai înainte, în cuniculum, îi ameninţa pe fraţii lui cu 
mânia lui Dumnezeu. 

Daţi slavă Mântuitorului, spunea el, că vă îngăduie să 
muriţi de aceeaşi moarte ca şi el. Poate că o parte din 
păcatele voastre vor fi iertate astfel, totuşi temeţi-vă, căci 
trebuie să se facă dreptate. Nu poate fi aceeaşi răsplată 
pentru răi şi pentru buni. 

Cuvintele lui se însoțeau cu bocăniturile ciocanelor, care 
băteau în cuie mâinile şi picioarele victimelor. 'Tot mai multe 
cruci se ridicau în arenă. Iar el, adresându-se celor care 
aşteptau, fiecare lângă crucea lui, continuă: 

Văd cerul deschis, dar văd şi prăpastia căscată... Nici eu 
singur nu ştiu cum am să dau socoteală Domnului de viaţa 
mea, deşi am crezut şi am urât răul şi nu mă tem de 
moarte, ci de învierea din morţi, nu de chin, ci de judecată, 
căci va veni ziua mâniei. 


Atunci, din rândurile de bănci mai apropiate, se auzi o 
voce calmă şi solemnă: 

Nu ziua mâniei, ci ziua îndurării. Ziua mântuirii şi a 
fericirii. Pentru că, vă zic vouă, Christos vă va lua lângă el, 
vă va mângâia şi vă va aşeza la dreapta lui. Credeţi, căci 
iată cerul se deschide înaintea voastră! 

La aceste cuvinte, toate privirile se întoarseră spre bănci. 
Chiar şi aceia care atârnau pe cruci ridicară capetele 
palide, chinuite, şi se uitară spre cel ce vorbea. El se 
apropie până la bariera care înconjura arena şi începu să-i 
binecuvânteze cu semnul crucii. 

Crispus întinse braţul spre el ca şi cum ar fi vrut: să-i 
dojenească, însă, văzându-i faţa, lăsă mâna în jos, apoi 
îngenunche şi şopti: 

Apostolul Pavel!... 

Spre marea uimire a servitorilor circului, îngenuncheară 
toţi cei care nu apucaseră să fie ţintuiţi pe cruce, iar Pavel 
din Tars se întoarse spre Crispus şi zise: 

Crispus, nu-i ameninţa, căci încă azi vor fi cu tine în rai! Tu 
crezi că pot fi osândiţi? Dar cine are să-i osândească? Oare 
Dumnezeu care şi-a jertfit fiul pentru ei? Sau poate 
Christos, care a murit pentru mântuirea lor, aşa cum mor ei 
pentru numele Lui? Cum poate osândi cel care iubeşte? 
Cine are să-i învinovăţească pe aleşii lui Dumnezeu? Cine va 
spune despre sângele acesta: „E blestemat”?... 

Doamne, am urât răul! răspunse bătrânul preot. 

Christos a poruncit să-i iubim pe oameni mai mult decât să 
urâm răul, căci învăţătura lui este iubire şi nu ură. 

Am greşit în ceasul morţii, răspunse Crispus. Şi începu să 
se bată cu pumnii în piept. 

Unul dintre supraveghetorii circului se apropie de Apostol 
şi întrebă: 

Cine eşti tu care vorbeşti condamnaților? 

Un cetăţean roman, răspunse Pavel liniştit. 

După aceea, se întoarse spre Crispus şi spuse: 


Crede, căci asta-i ziua îndurării şi mori în pace, rob al lui 
Dumnezeu! 

În clipa aceea, doi negri se apropiară de Crispus ca să-l 
întindă pe cruce. 

El se mai uită încă o dată în jur şi strigă: 

Fraţii mei, rugaţi-vă pentru mine! 

Faţa lui pierdu obişnuita-i asprime. Trăsăturile-i împietrite 
se topiră într-o expresie de pace şi blândeţe. Îşi întinse 
singur mâinile în lungul braţelor crucii şi, privind drept la 
cer, începu să se roage cu ardoare. Se părea că nu simte 
durerea pentru că atunci când cuiele îi pătrunseră în mâini, 
trupul lui nici nu tresări măcar. Se ruga în timp ce i se 
ţintuiau picioarele, se ruga în timp ce era ridicată crucea şi 
bătătorit pământul în jurul ei. Abia când mulţimea începu să 
umple amfiteatrul, râzând şi făcând larmă, sprâncenele 
bătrânului se încruntară puţin, mâniindu-se parcă pentru 
că poporul păgân îi tulbură liniştea şi pacea unei morţi 
blânde. 

Crucile toate erau în picioare. Arena părea o pădure de 
trunchiuri de care atârnă oameni. Peste cruci şi peste 
capetele răstigniţilor cădeau razele soarelui, în timp ce pe 
arenă umbrele groase formau o reţea neagră, în ochiurile 
căreia strălucea nisipul galben. Era un spectacol la care 
toată plăcerea poporului consta în a privi moartea lentă. 
Însă niciodată până atunci nu se văzuse un asemenea desiş 
de cruci. Arena era înţesată de cruci, iar servitorii se 
strecurau anevoie printre ele. Pe margini, fuseseră 
răstignite mai ales femei. Crispus, ca unul dintre 
conducători, fusese răstignit chiar în faţa podiumului 
împărătesc, pe o cruce uriaşă, înfăşurată la poale în iederă. 
Niciuna dintre victime nu murise încă. Doar câţiva dintre 
cei care fuseseră ţintuiţi la început leşinaseră. Nimeni nu 
gemea şi nu cerea îndurare. Unii atârnau cu capetele 
plecate pe umăr sau căzute în piept, parcă prinşi de somn. 
Alţii, parcă îngânduraţi, sau încă privind la cer, mişcau 
încetişor din buze. Pădurea îngrozitoare de cruci, trupurile 


răstignite, tăcerea victimelor trezeau o impresie ciudată de 
teamă. Spectatorii care intrau sătui şi veseli în circ după 
ospăț, ţipând şi râzând, tăceau brusc neştiind pe care corp 
să-şi oprească privirile şi ce să gândească. Goliciunea 
trupurilor de femei întinse pe cruce nu le mai aţâţa 
simţurile. Nu se făceau nici măcar obişnuitele pariuri, cine 
moare mai repede, aşa cum se făcea de obicei când în 
arenă apăreau un număr mai mic de condamnaţi. Se părea 
că şi împăratul se plictiseşte, căci, întorcând capul, îşi 
îndrepta colierul de la gât cu o mişcare leneşă, cu faţa 
absentă şi somnoroasă. 

Deodată, Crispus, care atârna în faţa lui şi care cu o clipă 
mai înainte stătea cu ochii închişi, ca un om leşinat sau în 
agonie, şi-i deschise şi începu să privească la împărat. 

Faţa lui luă iarăşi obişnuita expresie neînduplecată. Ochii-i 
scăpărau. Curtenii, surprinşi, începură să şoptească între 
ei, arătându-şi-l cu degetul. În cele din urmă, împăratul 
însuşi întoarse capul spre el şi duse leneş smaraldul la ochi. 

Se lăsă o linişte profundă. Ochii spectatorilor erau aţintiţi 
asupra lui Crispus, care încerca să mişte mâna dreaptă, ca 
şi cum ar fi vrut să şi-o smulgă de pe cruce. 

Şi, umflându-şi pieptul, încât i se vedeau toate coastele, 
începu să strige: 

Matricidule! Vai ţie! 

Curtenii, auzind insulta de moarte aruncată stăpânului 
lumii faţă cu miile de oameni, nu îndrăzneau nici să respire. 
Chilon încremeni. Împăratul tresări şi lăsă smaraldul să-i 
alunece dintre degete. 

Poporul stătea, de asemenea cu respiraţia oprită. Vocea lui 
Crispus răsuna tot mai puternic în arenă: 

Vai ţie, ucigaş al soţiei şi al fratelui tău, vai ţie, Antichriste! 
Prăpastia stă deschisă în faţa ta, moartea îşi întinde mâinile 
spre tine şi groapa te aşteaptă. Vai ţie, cadavru viu, căci vei 
muri înfricoşat şi osândit în veci! 

Şi, neputând să-şi desprindă mâna ţintuită de lemn, cu 
trupul întins, încordat, încă de viu asemănător unui schelet, 


neînduplecat ca destinul, îşi clătina capul deasupra 
podiumului lui Nero, risipind petale de trandafir din cununa 
pe care i-o puseseră în creştet. 

Vai ţie, ucigaşule! S-a împlinit măsura şi ceasul morţii tale 
se apropie!... 

Se mai încordă o dată. O clipă, spectatorii avură impresia 
că are să-şi desprindă mâna de pe cruce, s-o întindă 
ameninţător spre Cezar, deodată însă braţele lui slabe se 
muiară şi trupul îi alunecă, capu-i căzu în piept şi muri. 

În pădurea de cruci cei mai slabi începură, unul câte unul 
să se cufunde în somnul de veci. 

Capitolul LIX. 

Cezar, zise Chilon, acum marea e ca uleiul şi valurile par 
să doarmă... Să plecăm în Achaia. Acolo te aşteaptă gloria 
lui Apollo, acolo te aşteaptă cununi, triumfuri, acolo oamenii 
te adoră, iar zeii te primesc ca pe un oaspete egal lor, în 
timp ce aici, stăpâne... 

Se întrerupse, căci buza inferioară începu să-i tremure 
atât de tare, încât cuvintele-i deveniseră nişte sunete 
neînţelese. 

Vom merge, după terminarea jocurilor, răspunse Nero. 
Ştiu că şi aşa unii îi numesc pe creştini innoxia corpora155. 
Dac-aş pleca, ar începe să repete asta cu toţii. lu de cete 
temi, ciupercă putredă? 

Zicând acestea, încruntă sprâncenele. Se uită întrebător la 
Chilon, parcă aştepta de la el o explicaţie. Se prefăcea 
numai că-i calm. La ultima reprezentaţie se speriase şi el de 
cuvintele lui Crispus şi, întorcându-se acasă, nu reuşise să 
adoarmă de furie şi ruşine, şi totodată de frică. 

Superstiţiosul Vestinus, care ascultase în tăcere discuţia 
lor, se uită în jur şi zise cu o voce tainică: 

Ascultă-l, stăpâne, pe bătrânul ăsta: în creştinii aceştia e 
ceva ciudat... Zeul lor le dă o moarte uşoară, dar cu alţii s- 
ar putea să fie răzbunător. 

Nero răspunse repede: 

Nu eu am organizat jocurile, ci Tigellinus. 


Aşa-i! Eu, răspunse Tigellinus, care auzise cuvintele 
împăratului. Eu, şi-mi râd de toţi zeii creştini. Vestinus, 
stăpâne, nu-i decât o băşică plină de superstiții, iar acest 
viteaz grec e gata să moară de spaimă, când vede o cloşcă 
înfoiată apărându-şi puii. 

Bine, zise Nero, dar de acum înainte, creştinilor să li se 
taie limbile sau să li se pună căluşuri în gură. 

Are să le pună focul căluşuri, divine! 

Vai mie! gemu Chilon. 

Împăratul, căruia îi dăduse curaj cutezătoarea siguranţă 
de sine a lui Tigellinus, începu să râdă şi spuse, arătând 
spre bătrânul grec: 

Priviţi cum arată urmaşul lui Ahile! 

Într-adevăr, Chilon arăta îngrozitor. Restul de păr cât îl 
mai avea îi albise complet. Pe faţă i se întipărise o expresie 
de nespusă nelinişte, teamă şi amărăciune, în unele clipe, 
părea ameţit şi pe jumătate inconştient. Adesea nu 
răspundea la întrebări, uneori se înfuria şi devenea 
obraznic, încât curtenii se fereau să se agaţe de el. 

O asemenea stare îl cuprinse şi acum. 

Faceţi cu mine ce vreţi, dar eu nu mai merg la jocuri! 
strigă, disperat, pocnind din degete. 

Nero îl fulgeră cu privirea şi, întorcându-se spre 
Tigellinus, zise: 

Să ai grijă ca în grădină stoicul acesta să fie aproape de 
mine. Vreau să văd ce impresie vor face asupra lui torţele 
noastre. 

Chilon se sperie de ameninţarea care vibra în vocea 
împăratului. 

Stăpâne, zise el, n-am să văd nimic, căci eu noaptea nu 
văd. Împăratul îi răspunse cu un surâs sinistru: 

Noaptea aceea va fi luminoasă ca ziua. 

Apoi, se întoarse spre ceilalţi curteni, cu care începu să 
discute despre cursele pe care plănuia să le iniţieze în 
încheierea jocurilor. 


De Chilon se apropie Petronius şi, atingându-l de braţ, 
zise: 

Ţi-am spus eu? Nu rezişti. 

Acesta răspunse: 

Vreau să mă-mbăt... 

Se întinse după o cupă cu vin, însă n-o putu duce ia gură 
fiindcă-i tremura mâna. Vestinus îi luă cupa, apoi 
aplecându-se la urechea lui, întrebă curios şi speriat: 

Te urmăresc Furiile? Ai?... 

Bătrânul se uită năuc la el, clipind des din ochi, de parcă 
n-ar fi înţeles întrebarea. 

Vestinus repetă: 

Te urmăresc Furiile? 

Nu, răspunse Chilon, dar în faţa mea e noapte. 

Ce noapte?... Zeii să se milostivească de tine! Ce noapte? 

O noapte groaznică, de nepătruns, în care se mişcă ceva şi 
vine spre mine. Dar eu nu ştiu ce-i şi mi-e frică. 

Întotdeauna am fost sigur că ăştia-s vrăjitori. Nu visezi 
ceva anume? 

Nu, căci nu dorm. Eu n-am crezut c-au să-i chinuiască 
astfel. 

Ţi-e milă de ei? 

De ce vărsaţi atâta sânge? Ai auzit ce spunea ăla de pe 
cruce? Vai vouă! 

Am auzit, răspunse Vestinus în şoaptă. Dar ei sunt 
incendiatori. 

Nu-i adevărat! 

Şi duşmanii neamului omenesc. 

Nu-i adevărat! 

Şi otrăvesc apele. 

Nu-i adevărat! 

Şi ucid copiii... 

Nu-i adevărat! 

Cum aşa? întrebă Vestinus, uimit. Tu însuţi ai spus toate 
astea şi i-ai dat pe mâna lui Tigellinus! 


De aceea m-a împresurat noaptea şi moartea vine spre 
mine... Uneori, mi se pare c-am şi murit, şi voi de 
asemenea. 

Nu! Ei mor, noi suntem vii. Dar spune-mi: ce văd ei când 
Mor? 

Pe Christos... 

Asta-i zeul lor? E un zeu puternic? 

Chilon răspunse tot printr-o întrebare: 

Ce torţe sunt acelea pe care urmează să le ardă în 
grădina? Ai auzit ce spunea împăratul? 

Am auzit şi ştiu. Astea sunt aşa-numitele sarmenti şi 
semaxi... îi îmbracă în tunici îmbibate în răşină, îi leagă de 
stâlpi şi le dau foc... Numai de n-ar trimite zeul lor vreo 
calamitate asupra oraşului... Semaxi! E o tortură 
îngrozitoare! 

O prefer, fiindcă n-o să fie cu sânge, răspunse Chilon. 
Porunceşte sclavului să-mi dea cupa la gură. Vreau să beau 
şi vărs vinul, căci îmi tremură mâna de bătrâneţe. 

În timpul acesta, discutau şi alţii despre creştini. Bătrânul 
Domitius Afer îşi bătea joc de ei: 

Îs atât de mulţi c-ar fi putut porni un război civil. Vă 
amintiţi, ne-am temut c-o să se apere? Dar ei mor ca oile. 

Să fi încercat altfel! zise Tigellinus. Atunci vorbi Petronius: 

Vă înşelaţi. Ei se apără. 

În ce fel? 

Prin răbdare. 

E un fel nou de apărare. 

Cu siguranţă. Dar puteţi să spuneţi că ei mor ca nişte 
criminali de rând? Nu! Ei mor ca şi cum criminalii ar fi cei 
care-i condamnă la moarte, adică noi şi tot poporul roman. 

Ce prostii! strigă Tigellinus. 

Hic abdera156! răspunse Petronius. 

Alţii însă, izbiţi de observaţiile lui, începură să se privească 
miraţi şi să repete: 

Adevărat! E ceva aparte, ciudat, în moartea lor. 


Ascultaţi, ei îl văd pe zeul lor! strigă Vestinus dintr-o parte. 
Atunci, câţiva curteni se întoarseră spre Chilon. 

Hei, bătrâne, tu-i cunoşti bine: spune-ne ce văd? 

Grecul vărsă vinul pe tunică şi răspunse: 

Învierea din morţi!... 

Şi începu să tremure atât de tare că oaspeţii, care stăteau 
mai aproape, izbucniră în râs. 

Capitolul LX. 

De câteva zile, Vinicius nu-şi mai petrecea acasă noaptea. 
Petronius îşi închipuia că poate şi-a făcut un nou plan 
pentru eliberarea Ligiei din închisoarea Esquilină, însă nu 
mai voia să-l întrebe de nimic, ca să nu-i aducă ghinion. 
Acest sceptic elegant devenise întrucâtva superstiţios, sau 
mai degrabă, de când nu reuşise s-o răpească pe fată din 
subterana Mamertină, încetase să mai creadă în steaua lui. 

Nu miza nici acum pe un rezultat bun al încercărilor lui 
Vinicius. Închisoarea Esquilină, construită în grabă din 
pivnițele caselor dărâmate pentru a opri incendiul, nu era 
de fapt atât de grozavă ca străvechiul Tullianum de lângă 
Capitoliu, în schimb, era de o sută de ori mai bine păzită. 
Petronius era convins că Ligia fusese mutată acolo numai ca 
să nu moară şi să nu scape de arenă, şi deducea simplu că 
tocmai de aceea era păzită ca ochii din cap... „Probabil, îşi 
spunea el, împăratul şi cu Tigellinus au rezervat-o pentru 
un spectacol aparte, mai teribil decât toate, iar Vinicius mai 
degrabă piere o dată cu ea decât să renunţe s-o salveze.” 

Vinicius însă pierduse şi el orice speranţă de salvare. Acum 
n-o mai poate salva decât Christos. Tânărul tribun nu mai 
avea decât o singură dorinţă - s-o viziteze la închisoare. 

De la o vreme, nu-i dădea pace gândul că Nazarius putea 
să intre în închisoarea Mamertină ca salahor la căratul 
cadavrelor. Se hotărâse să încerce calea asta. 

Cumpărat, cu o sumă colosală, paznicul Gropilor 
Puturoase îl primi, în cele din urmă, în grupul oamenilor săi, 
pe care-i trimitea în fiecare noapte la închisori după 
cadavre. Pericolul ca Vinicius să fie recunoscut era într- 


adevăr mic. Îl fereau de asta: noaptea, hainele de sclav şi 
proasta iluminaţie a închisorilor. De altfel, cui i-ar fi putut 
trece prin minte că un patrician, nepot şi fiu de consuli, ar 
putea să se găsească printre gropari, expus la putoarea 
închisorilor şi a Gropilor şi să se apuce de o muncă la care-i 
silea pe oameni numai sclavia sau extrema sărăcie? 

EI însă, când sosi mult dorita seară, îşi înfăşură cu bucurie 
coapsele, se legă la cap cu o pânză muiată în terebentină şi, 
cu inima zvâcnind, se duse împreună cu grupul de gropari 
la Esquilin. 

Paza pretorienilor nu le făcu greutăţi, căci aveau cu toţii 
însemnele necesare, pe care un centurion le cercetă la 
lumina felinarului. Peste câteva clipe, poarta mare de fier se 
deschise înaintea lor şi intrară. 

Vinicius văzu în faţa lui o pivniţă spațioasă, boltită, din care 
se trecea în altele. Nişte felinare abia luminau interiorul 
plin de oameni. Unii erau culcaţi pe lângă pereţi, cufundaţi 
în somn sau poate morţi. Alţii stăteau în jurul unor vase 
mari cu apă, din care beau ca nişte oameni mistuiţi de 
febră, alţii stăteau pe jos, cu coatele sprijinite de genunchi 
şi cu capul în palme. Pe alocuri, copiii dormeau la sânul 
mamelor. Se auzeau gemete, gâfâitul şuierător al bolnavilor, 
plânsete, şoapte de rugăciuni, cântece fredonate în surdină, 
blestemele paznicilor, în pivniţă era un aer fetid şi 
înghesuială. În adâncurile negre, furnicau figuri întunecate 
iar mai aproape, la lumina tremurândă a felinarelor, se 
vedeau feţe palide, speriate, trase şi flămânde, cu ochii 
stinşi sau mistuiţi de febră, cu buze vinete, cu şiroaie de 
sudoare pe frunte şi părul lipit de tâmple. Prin unghere, 
aiurau cu voce tare bolnavii. Unii cereau apă, alţii să fie 
duşi la moarte. Şi totuşi era o închisoare mai puţin fioroasă 
decât vechiul Tullianum. Lui Vinicius i se tăiară picioarele, 
când văzu această privelişte şi răsuflarea i se opri. La 
gândul că Ligia se află acolo în mizerie şi suferinţă, se 
cutremură, înăbuşindu-şi cu greu ţipătul de disperare. 
Amfiteatrul, colții fiarelor sălbatice, totul era mai bun decât 


pivnițele acestea teribile, infestate de miasmele cadavrelor, 
unde voci rugătoare repetau din toate părţile: 

Duceţi-ne la moarte! 

Vinicius îşi înfipse unghiile în palme. Simţea că-i vine rău, 
că-şi pierde cunoştinţa. Toate suferinţele îndurate de el 
până atunci şi dragostea care-l adusese aici se 
transformară în dorinţă de moarte. 

Auzi lângă el vocea paznicului de la Gropile Puturoase: 

Câte cadavre aveţi astăzi? 

Cam vreo duzină, răspunse paznicul închisorii, dar până 
dimineaţă o să fie mai multe, că horcăie unii pe lângă 
pereţi. 

Şi începu să se plângă de femei că ascund copiii morţi ca 
să-i ţină mai mult lângă ele şi să nu-i dea la Gropile 
Puturoase. Trebuie să recunoşti cadavrele numai după 
miros, de aceea aerul, şi aşa îngrozitor, se strică şi mai 
mult. 

Aş prefera să fiu sclav, zise el, într-un ergastulum de la 
ţară, decât să-i păzesc pe câinii ăştia care putrezesc de vii. 

Paznicul Gropilor îl consolă, afirmând că nici slujba lui nu-i 
mai uşoară. Vinicius îşi reveni şi începu să se uite în juru-i 
prin pivniţă. Aici însă o căută în zadar pe Ligia şi chiar se 
gândea că poate n-are s-o mai vadă vie. Erau mai bine de 
zece pivnițe legate între ele prin tunele proaspăt săpate, iar 
groparii nu intrau decât acolo unde se aflau cadavre. Se 
gândi cu teamă că toată osteneala e zadarnică. 

Din fericire, şeful lui îi veni în ajutor. 

Morţii trebuie duşi imediat, zise el, căci molima se 
răspândeşte mai ales prin cadavre. Altfel, o să muriţi şi voi, 
şi deţinuţii. 

Peste toate pivnițele suntem doar zece şi mai trebuie să 
dormim şi noi, răspunse paznicul. 

Atunci eu îţi las patru din oamenii mei, care-au să umble 
noaptea prin pivnițe să vadă dacă n-a mai murit careva. 

Dau mâine de băut, dacă faci asta. Să ducă la probă 
fiecare cadavru, că a venit ordin ca morţilor să li se 


străpungă beregata şi pe urmă imediat cu ei la Gropi! 

Bine, dar să dai de băut! zise paznicul. 

După aceea, numi patru oameni, printre care şi pe 
Vinicius, iar cu ceilalţi începu să încarce cadavrele pe tărgi. 

Vinicius răsuflă uşurat. Era sigur că măcar aşa are s-o 
găsească pe Ligia! 

Cercetă cu grijă prima pivniţă. Căută prin toate ungherele 
întunecate, în care aproape că nu pătrundea lumina 
felinarului, se uită la oamenii care dormeau pe lângă pereţi, 
acoperiţi cu pânză de cort, se uită la cei mai gravi bolnavi 
care erau întinşi mai la o parte, însă pe Ligia n-o mai găsi 
nicăieri. Şi în a doua, şi în a treia privinţă căutările lui 
rămăseseră fără rezultat. 

Ora era târzie. Cadavrele fuseseră transportate. Paznicii 
aşezaţi în coridoarele de trecere adormiseră, copiii, istoviţi 
de plâns, tăcuseră, în pivnițe nu se mai auzea decât 
răsuflarea obosită a oamenilor şi, pe alocuri, şoapte de 
rugăciune. 

Vinicius intră cu felinarul în cea de-a patra pivniţă, mult 
mai mică şi, ridicând lumina în sus, începu să se uite în jur. 

Deodată tresări, căci i se păru că în dreptul gratiilor unei 
ferestre vede statura uriaşă a lui Ursus. 

Suflând repede în felinar, se apropie de el şi întrebă: 

Ursus, tu eşti? 

Uriașul întoarse capul: 

Cine eşti? 

Nu mă recunoşti? întrebă tânărul. 

Ai stins felinarul. Cum să te recunosc? 

Vinicius însă o zări pe Ligia întinsă pe o mantie lângă 
perete şi, fără să mai spună nimic, îngenunche lângă ea. 
Atunci, Ursus îl recunoscu: 

Slavă lui Christos! Dar n-o trezi, stăpâne. 

Vinicius, îngenuncheat, o privea printre lacrimi. Cu tot 
întunericul, putea să-i deosebească faţa, palidă ca 
alabastrul, şi braţele slăbite. Văzând-o astfel, îl sfredeli o 
durere sfâşietoare. Mila, dorul, adoraţia îi învolbură inima. 


Căzând cu faţa la pământ, începu să sărute marginile 
mantiei pe care se odihnea făptura aceasta, mai dragă 
decât orice pe lume. 

Ursus îl privi multă vreme în tăcere. În cele din urmă, îl 
trase de tunică. 

Stăpâne, întrebă, cum ai intrat? Ai venit s-o salvezi? 
Vinicius se ridică, străduindu-se să-şi stăpânească emoția. 

Arată-mi cum! zise el. 

Am crezut c-ai să găseşti tu o cale, stăpâne. Mie nu-mi vine 
în minte decât una singură. 

Îşi întoarse ochii spre ferestruica zăbrelită, apoi, ca şi cum 
şi-ar fi răspuns sieşi, urmă: 

Da!... Dar acolo sunt soldaţii... 

O sută de pretorieni, răspunse Vinicius. 

Deci, nu putem trece! 

Nu! 

Ligianul îşi şterse fruntea şi întrebă pentru a doua oară: 

Cum ai intrat aici? 

Am tessera de la paznicul Gropilor Puturoase... 

Deodată, se întrerupse, ca şi cum l-ar fi fulgerat un gând, 
tăcu o vreme, apoi începu să vorbească grăbit: 

Pe chinurile Mântuitorului! Eu rămân aici, iar ea să ia 
tessera mea, să-şi înfăşoare capul în cârpă, să-şi acopere 
umerii cu mantia şi să iasă. Printre sclavii gropari sunt 
câţiva adolescenţi. Pretorienii n-au s-o recunoască, iar o 
dată ajunsă în casa lui Petronius, e salvată. 

Ligianul lăsă capul în piept şi răspunse: 

Ea n-are să se învoiască, fiindcă te iubeşte, şi în afară de 
asta, e bolnavă. Nu poate să se ţină pe picioare. Apoi 
adăugă: Dacă tu, stăpâne, şi nobilul Petronius n-aţi putut s- 
o scoateţi din închisoare, atunci cine are s-o mai salveze? 

Numai Christos!... 

Tăcură amândoi. Ligianul se gândea cu capul lui de om 
simplu: „Doar El ar fi putut să-i salveze pe toţi, însă, de 
vreme ce n-o face, se vede că a venit vremea chinurilor şi a 
morţii!” Se împăcase cu ideea morţii sale, dar îi părea rău 


până-n adâncul sufletului de copilul acesta care crescuse în 
braţele sale şi pe care-l iubea mai mult decât propria-i 
viaţă. 

Vinicius îngenunche din nou lângă Ligia. Prin fereastra 
zăbrelită se strecurau în pivniţă razele lunii şi o luminau 
mai bine decât felinarele care pâlpâia deasupra uşii. 

Deodată, Ligia deschise ochii şi, punând palmele sale 
fierbinţi pe mâinile lui Vinicius, zise: 

Te văd. Ştiam că ai să vii. 

EI îi luă mâinile şi îşi lipi fruntea de ele. Pe urmă o ridică 
puţin din culcuş şi o sprijini de pieptul lui. 

Am venit, draga mea. Christos să te păzească şi să te 
salveze, o, Ligia iubită!... 

Nu mai putu să vorbească. Glasul i se înecă de durere şi 
nu voia să-şi trădeze mâhnirea în faţa ei. 

Sunt bolnavă. Marcus, răspunse Ligia. Sau în arenă, sau 
aici, în închisoare, trebuie să mor... M-am rugat să te mai 
văd înainte de moarte şi ai venit - Christos m-a ascultat! 

El o strânse la piept, fără să poată rosti vreun cuvânt. Ea 
continuă: 

Te-am văzut de mai multe ori prin fereastră, din Tullianum. 
Ştiam că ai vrut să vii. Acum Mântuitorul mi-a dat o clipă de 
luciditate ca să ne putem lua rămas bun. Eu plec la El, 
Marcus, dar te iubesc şi te voi iubi întotdeauna. 

Vinicius, cu un efort de voinţă, se stăpâni şi, căutând să se 
arate liniştit, îi spuse: 

Nu, draga mea. Iu n-ai să mori. Apostolul mi-a spus să 
cred. Mi-a promis să se roage pentru tine. El l-a cunoscut 
pe Christos. Christos l-a iubit şi nu-i refuză nimic... Dac-ar fi 
trebuit să mori, Petru nu mi-ar fi poruncit să am încredere. 
El mi-a spus: „Ai încredere!” Nu, Ligia! Christos are să se 
îndure de mine... El nu vrea moartea ta. El n-are să 
îngăduie asta... îţi jur pe numele Mântuitorului că Petru se 
roagă pentru tine! 

Se lăsă tăcere. Singurul felinar care atârna deasupra uşii 
se stinse, în schimb, lumina lunii străbătea printre zăbrele. 


În colţul opus al pivniţei scânci un copil, apoi tăcu. De afară 
se auzeau vocile pretorienilor, care, după ce schimbaseră 
garda, jucau lângă perete duodecim scriptorum1 57. 

O, Marcus, spuse Ligia, Christos însuşi a spus Tatălui: 
„Îndepărtează de la mine acest pahar cu venin!” şi totuşi 
paharul a fost umplut. Christos însuşi a murit pe cruce şi 
acum pier pentru el mii. De ce m-ar salva pe mine singură? 
Cine sunt eu, Marcus? Am auzit cum a spus Petru că şiel 
vai muri schingiuit. Cine sunt eu faţă de el? Când au venit 
pretorienii la noi, îmi era frică de moarte şi de chinuri, dar 
acum nu mai mi-e frică. Vezi ce îngrozitoare-i închisoarea! 
Eu am să mă duc sus în cer. Gândeşte-te că aici e împăratul, 
iar acolo e Mântuitorul, bun şi milostiv. Şi nu există moarte. 
Tu mă iubeşti. Gândeşte-te cât de fericită voi fi! O, Marcus, 
dragule, gândeşte-te că şi tu ai să vii acolo la mine! 

Tăcu, mai răsuflă, apoi ridică la buze mâna lui: 

Marcus! 

Ce-i, draga mea? 

Nu plânge după mine. Nu uita că şituaisă mă urmezi. Am 
trăit puţin, dar Dumnezeu mi-a dăruit sufletul tău. Am să-i 
spun lui Christos că, deşi am murit şi deşi ai văzut moartea 
mea, şi deşi ai rămas îndurerat, totuşi n-ai hulit împotriva 
voinţei Lui şi că-L iubeşti ca şi până acum. Căci tu-L vei iubi 
şi vei îndura cu răbdare moartea mea, nu?... Atunci El ne va 
uni, căci eu te iubesc şi vreau să fiu cu tine... 

Din nou i se tăie respiraţia şi cu voce abia şoptită încheie: 

Făgăduieşte-mi, Marcus!... 

Vinicius o îmbrăţişă, tremurând, şi răspunse: 

Pe capul tău sfânt - îţi făgăduiesc!... 

În zarea tristă a lunii chipul lui se lumină. Mai duse mâna 
lui la buze şi şopti: 

Eu sunt soţia ta! 

Afară, lângă zid, pretorienii, care jucau duodecim 
scriptorum, începură să se certe, ei doi însă uitaseră de 
închisoare, de pază, de pământul întreg şi, simţindu-şi 
sufletul împăcat, începură să se roage. 


Capitolul LXI. 

Timp de trei zile, adică mai degrabă de trei nopţi, nimic nu 
le tulbură liniştea. Când obişnuitele treburi din închisoare - 
constând în alegerea morţilor de cei vii şi a celor grav 
bolnavi de cei sănătoşi - se terminau şi când paznicii obosiţi 
se culcau pe coridoare, Vinicius intra în beciul în care era 
Ligia şi rămânea acolo până când zorile pătrundeau prin 
gratiile ferestrei. Ea îşi rezema capul de pieptul lui şi 
discutau cu voci şoptite despre dragoste şi moarte. 
Amândoi, fără să vrea, în gânduri şi în discuţii, chiar în 
dorinţele şi speranţele lor, se îndepărtau tot mai mult de 
viaţă şi pierdeau sentimentul că trăiesc. Erau ca nişte 
oameni care, îndepărtându-se cu corabia de țărm nu mai 
văd malul şi se afundă cu încetul, în infinit. Amândoi se 
schimbau treptat în nişte duhuri triste, îndrăgostite unul de 
altul şi de Christos şi gata să-şi ia zborul. Numai când şi 
când inima lui era pustiită de durere ca de vifor, iar uneori 
sclipea, ca un fulger, speranţa născută din iubire şi din 
credinţa în mila Celui Răstignit, însă, cu fiecare zi ce trecea, 
se despărţea şi el tot mai mult de pământ şi se lăsa în voia 
morţii. Dimineaţa, când ieşea din închisoare, se uita la lume, 
la oraş, la cunoscuţi şi la forfota vieţii, ca într-un vis. Totul îi 
părea străin, îndepărtat, deşert şi mărunt. Încetase chiar 
să-l mai sperie grozăvia chinurilor, deoarece avea senzaţia 
că acesta-i un lucru prin care se poate trece, fără să-l iei în 
seamă. Amândoi aveau impresia că a început să-i învăluie 
veşnicia. Discutau despre dragoste; cum se vor iubi şi cum 
vor trăi împreună, însă numai dincolo de mormânt. Chiar 
dacă se mai gândeau uneori la lucrurile pământeşti, se 
gândeau ca nişte oameni care, pregătindu-se pentru o 
călătorie lungă, discută despre pregătirile de drum. De 
altfel, îi înconjura o linişte neţărmurită, parc-ar fi fost două 
coloane uitate undeva într-un pustiu. Nu mai doreau decât 
să nu fie despărțiți de Christos. Când fură convinşi că n-are 
să se întâmple asta, se îndrăgostiră de El ca de ceea ce 
avea să-i unească, ca de o fericire şi o pace infinită. Aflându- 


se încă pe pământ, ei se scuturau de colbul pământului. 
Sufletele lor deveneau pure ca lacrima. Sub ameninţarea 
morţii, în mizerie şi în suferinţă, în bârlogul închisorii, 
începu pentru ei cerul, căci ea îl lua de mână şi-l conducea 
la izvorul veşnic al vieţii, ca şi cum ar fi cunoscut mântuirea 
şi-ar fi ajuns sfântă. 

Petronius se mira, văzând pe faţa lui Vinicius un calm tot 
mai aşezat şi nişte ciudate străluciri în ochi, pe care nu le 
observase înainte. Uneori, bănuia că Vinicius a găsit vreo 
soluţie salvatoare şi-i părea rău că nu-i comunică şi lui taina 
speranţelor sale. 

În cele din urmă, nemaiputând răbda, îi spuse: 

Acum arăţi altfel. Nu păstra secrete faţă de mine, căci 
vreau şi pot să-ţi fiu de folos. Ai aranjat ceva? 

Am aranjat, răspunse Vinicius. Dar tu nu poţi să-mi mai fii 
de folos. După moartea ei, eu am să recunosc că sunt 
creştin şi am să merg după ea. 

Deci n-ai nici o speranţă? 

Ba da, am. Christos are să mi-o dea înapoi şi n-o să mă mai 
despart de ea niciodată! 

Petronius începu să se plimbe prin atrium cu o expresie de 
dezamăgire şi nedumerire pe faţă. Apoi spuse: 

Pentru asta nu-i nevoie de Christos al vostru, căci acelaşi 
serviciu ţi-l poate face şi Thanatos158 al nostru. 

Vinicius zâmbi trist şi spuse: 

Nu, dragul meu, dar tu nu vrei să înţelegi asta. 

Nu vreau şi nu pot, răspunse Petronius. Acum nu-i timp de 
discuţii, dar îţi aminteşti ce-ai spus când n-am reuşit să-o 
răpim din Tulianum? Eu pierdusem orice speranţă, iar tu 
mi-ai spus când ne-am întors acasă: „Eu am credinţa că 
Christos mi-o poate da înapoi”. Să ţi-o dea. Dacă arunc o 
cupă de preţ în mare, nu mi-o poate da înapoi niciunul din 
zeii noştri, iar dacă nici al vostru nu-i mai bun, atunci nu 
ştiu de ce-ar trebui să-l cinstesc pe el mai mult decât pe cei 
vechi. 

Dar el are să mi-o redea, răspunse Vinicius. 


Petronius dădu din umeri. 

Ştii că mâine creştinii au să lumineze grădinile Cezarului? 

Mâine? întrebă Vinicius. 

În faţa acestei realităţi atât de apropiate şi de cumplite 
inima îi tresări de durere şi de spaimă. Se gândi că poate 
asta va fi ultima noapte pe care o va putea petrece cu Ligia, 
aşa că, luându-şi rămas bun de la Petronius, se duse repede 
la paznic să-şi ia tessera. 

Însă aici îl aştepta o dezamăgire. Paznicul nu mai voia să-i 
dea semnul. 

lartă-mă, stăpâne. Am făcut pentru tine tot ce-am putut, 
dar nu pot să-mi primejduiesc viaţa. În noaptea asta, 
urmează să fie duşi creştinii în grădinile împăratului. În 
închisoare o să fie plin de soldaţi şi de slujbaşi. Dacă te-ar 
recunoaşte aş pieri şi eu, şi copiii mei. 

Vinicius înţelese că-i zadarnic să insiste. Mai pâlpâia un 
sâmbure de speranţă; poate soldaţii care-l văzuseră în 
serile anterioare au să-i dea drumul şi fără semn, aşa că, o 
dată cu lăsarea nopţii, se îmbrăcă, după obicei, în tunică de 
in, îşi înfăşură capul în cârpă şi se duse la poarta închisorii. 

În ziua aceea însă, semnele se controlau mai atent decât 
de obicei şi, pe deasupra, centurionul Scevinus, ostaş aspru 
şi devotat cu trup şi suflet împăratului, îl recunoscu pe 
Vinicius. 

Poate că totuşi sub platoşa de fier mai tresărea în pieptul 
lui o undă de milă pentru suferinţa oamenilor. În loc să 
lovească cu lancea în scut, în semn de alarmă, îl trase pe 
Vinicius la o parte şi-i spuse: 

Întoarce-te acasă. Te-am recunoscut, dar am să tac, fiindcă 
nu vreau să te dau pierzării. Nu pot să-ţi dau drumul să 
intri, dar întoarce-te şi fie ca zeii să-ţi trimită mângâiere! 

Nu poţi să-mi dai drumul, spuse Vinicius, dar permite-mi 
să rămân aici şi să-i văd pe cei ce vor fi luaţi. 

Ordinul meu nu opreşte asta, răspunse Scevinus. 

Vinicius rămase lângă poartă, aşteptând să fie scoşi cei 
condamnaţi. În cele din urmă, pe la miezul nopţii, se 


deschiseră larg porţile închisorii şi apărură şiruri întregi de 
deţinuţi: bărbaţi, femei şi copii, înconjurați de detaşamente 
înarmate de pretorieni. Noaptea era foarte luminoasă, cu 
lună plină, aşa că puteau fi deosebite nu numai statura, ci şi 
feţele nefericiţilor. Mergeau perechi, într-un convoi lung, 
sumbru, în liniştea întreruptă doar de zăngănitul armurilor 
ostaşilor. Fuseseră scoşi atât de mulţi, încât se părea că 
toate pivnițele au rămas goale. 

În capătul convoiului, Vinicius îl văzu pe medicul Glaucus. 
Nici Ligia, nici Ursus nu erau printre condamnaţi. 

Capitolul LXII. 

Nu se lăsase încă întunericul, când primele valuri ale 
poporului începură să se reverse în grădinile împărăteşti. 
Mulțimea, îmbrăcată sărbătoreşte, cu cununi pe cap, 
voioasă şi cântând, parte beată, mergea să vadă un nou şi 
strălucit spectacol. Strigătele: „Semaxi! Sarmenti!” răsunau 
pe Via Tecta, pe Pons Aemilius şi de cealaltă parte a 
Tibrului, pe calea Triumfală, pe lângă Circul lui Nero şi 
până departe spre dealul Vaticanului. În Roma, mai 
fuseseră arătaţi oameni arşi pe stâlpi, niciodată însă 
numărul lor nu fusese atât de mare. Cezar şi Tigellinus, 
voind să termine cu creştinii şi totodată să preiîntâmpine 
molima, care, din închisori se răspândise prin oraş, dădură 
poruncă să se golească toate închisorile, aşa că nu mai 
rămaseră decât vreo câteva zeci de oameni, destinaţi 
încheierii jocurilor. Îndată ce trecea poarta parcului 
mulţimea amuţea de uimire. Pe toate aleile principale şi 
lăturalnice care treceau în lungul desişurilor de copaci, în 
jurul poienilor, tufişurilor, lacurilor şi pajiştilor semănate cu 
flori, erau împlântaţi stâlpi smoliţi de care fuseseră legaţi 
creştinii. De pe locurile mai ridicate, de unde priveliştea nu 
era stânjenită de copaci, se puteau zări şiruri întregi de 
stâlpi şi trupuri împodobite cu flori, cu frunze de mirt şi 
iederă, întinzându-se până departe, pe coline şi văi, atât de 
departe, încât dacă cele apropiate păreau nişte catarge de 
corabie, cele mai îndepărtate apăreau ca nişte tirsuri sau 


lănci înfipte în pământ. Numărul lor mare întrecuse chiar şi 
aşteptările norodului. Se putea crede că un popor întreg 
fusese legat de stâlpi, pentru distrarea Romei şi a 
împăratului. Grupurile de spectatori se opreau în faţa 
diferitelor catarge, după cum îi interesau figura, vârsta sau 
sexul victimelor, priveau feţele, ghirlandele de iederă, apoi 
îşi continuau plimbarea, punându-şi întrebări pline de 
uimire: „Oare-s aşa de mulţi vinovaţi? Cum au putut să dea 
foc Romei nişte copii care abia se ţin pe picioare?” Şi 
mirarea se transforma cu încetul în nelinişte. 

Între timp, se lăsase întunericul şi pe cer începură să 
lucească primele stele. Lângă fiecare condamnat se opri un 
sclav cu o torţă aprinsă în mână. Când trompetele răsunară 
din diferite părţi ale parcului, dând semnalul de începere a 
spectacolului, sclavii aplecară torţele spre baza stâlpilor. 

Paiele muiate în smoală, ascunse sub flori, se aprinseră 
imediat, dând într-o flacără luminoasă, care înteţindu-se cu 
fiecare clipă, mistuia ghirlandele de iederă şi, înălțându-se, 
învăluia picioarele victimelor. Poporul tăcu, grădina răsună 
de un geamăt lung de durere. Unele victime, ridicând 
capetele spre cerul înstelat, începură să cânte în cinstea lui 
Christos. Poporul asculta. Când însă de la stâlpii mai mici 
voci sfâşietoare de copii începură să strige: „Mamă! 
Mamă!” - chiar şi cele mai aspre inimi se umplură de 
groază. Se cutremurară, înfioraţi, chiar şi spectatorii beţi, 
când văzură căpşoarele acelea şi feţişoarele nevinovate, 
schimonosite de durere sau leşinând în fumul care începuse 
să înăbuşe victimele. Iar flăcările urcau, mistuind mereu 
alte şi alte coroniţe de trandafiri şi iederă. Luceau în lumina 
flăcărilor aleile principale şi lăturalnice, tufişurile, arborii, 
poienile şi pajiştile cu flori. Apa din heleştee şi lacuri 
sclipea. Frunzele tremurătoare ale pomilor căpătaseră 
nuanţe roşietice. Se făcuse lumină ca ziua. Mirosul de 
trupuri arse umplu grădina, însă imediat sclavii începură să 
presare smirnă şi aloes în cădelniţele pregătite anume între 
stâlpi. În mulţime se auzeau strigăte, cine ştie dacă de 


compătimire sau de entuziasm? Strigătele se înteţeau, o 
dată cu focul ce cuprindea stâlpii, şerpuind spre pieptul 
victimelor, pârlindu-le părul din cap cu răsuflarea lui 
fierbinte, aşternând parcă un văl peste feţele lor cenușii şi, 
în sfârşit, ţâşnind în văzduh, parcă spre victoria şi triumful 
acelei forţe care-l aprinsese. 

Chiar de la începutul spectacolului, în mijlocul poporului 
apăruse împăratul într-o minunată cvadrigă de curse, la 
care erau înhămaţi patru armăsari albi, Era îmbrăcat în 
veşminte de vizitiu în culorile partidei Verzilor, din care 
făceau parte şi el, şi curtea lui. În urma sa, veneau alte 
care, pline de curteni în splendide veşminte, senatori, 
preoţi şi bacante goale, cu cununi pe cap şi amfore de vin în 
mâini, multe din ele bete, scoțând ţipete sălbatice. Lângă 
ele şedeau muzicanți îmbrăcaţi în fauni şi satiri, cântând la 
citare, lire, fluiere şi cornuri. În alte care veneau 
matroanele şi fecioarele romane, de asemenea bete şi pe 
jumătate goale. Alături de cvadrigi, gimnaştii scuturau 
tirsurile împodobite cu panglici, alţii loveau în tobe mici, 
alţii aruncau flori. 

Tot acest splendid convoi înainta, urlând „Evoe!” pe 
drumul cel mai larg din parc, printre torţe omeneşti şi fum. 
Împăratul, avându-i alături pe Tigellinus şi pe Chilon, de a 
cărui spaimă dorea să se veselească, conducea singur caii 
şi, mergând la pas, se uita la trupurile ce ardeau şi asculta 
ovaţiile poporului. Urcat în cvadriga înaltă, de aur, 
înconjurat de valul omenesc care i se unduia la picioare, în 
lumina focului, cu cununa de aur de învingător la circ, era 
cu un cap mai sus decât curtenii şi părea un uriaş. Braţele 
lui monstruoase, întinse ca să ţină hăţurile, păreau să 
binecuvânteze poporul. Faţa şi ochii pe jumătate închişi 
erau zâmbitori. Strălucea tot deasupra oamenilor ca un 
soare, sau ca un zeu înfricoşător, dar minunat şi puternic. 

Din când în când, se oprea să contemple fie vreo fecioară, 
al cărei sân începea să sfârâie în foc, fie vreo faţă de copil 
zgârcită de convulsii, şi din nou pornea mai departe, 


V 


ducând după sine cortegiul nebun şi gălăgios. Uneori, 
saluta poporul, apoi, lăsându-se pe spate trăgea de hăţurile 
aurii şi discuta cu Tigellinus. În cele din urmă, ajungând la 
un mare havuz aşezat la întretăierea a două alei, cobori din 
cvadrigă şi, făcând un semn tovarăşilor săi, se amestecă în 
mulţime. 

Era întâmpinat cu ovaţii şi aplauze. Bacante, nimfe, 
senatori, curteni, preoţi, fauni, satiri şi soldaţi îl înconjurară 
imediat cu un cerc nebunesc, iar el, având de o parte pe 
Tigellinus, de cealaltă pe Chilon, dădu ocol havuzului, în 
jurul căruia ardeau câteva zeci de torţe, oprindu-se în faţa 
fiecăreia, făcând observaţii asupra victimelor, sau bătându- 
şi joc de bătrânul grec, pe faţa căruia se oglindea o 
disperare nemărginită. 

În cele din urmă, se opriră în faţa unui stâlp înalt, 
împodobit cu mirt şi înfăşurat în iederă. Limbile roşii ale 
flăcărilor ajungeau acum la genunchii victimei, însă faţa nu i 
se vedea, fiindcă o învăluia fumul scos de frunzele aprinse. 
O uşoară adiere nocturnă risipi fumul şi descoperi capul 
bătrânului, cu barbă căruntă, căzută pe piept. 

Văzându-l, Chilon se chirci deodată, se făcu ghem ca o 
reptilă rănită iar din gură îi ţâşni un țipăt: 

Glaucus! Glaucus!... 

Într-adevăr, de pe stâlpul în flăcări îl privea medicul 
Glaucus. 

Mai trăia încă. Faţa lui exprima suferinţă. Îşi aplecă 
fruntea parca-ar fi vrut să-l privească pe călăul său pentru 
ultima oară, pe omul care-i trădase, care-l lipsise de soţie şi 
de copii, care plătise un ucigaş să-l omoare, iar când toate 
astea îi fuseseră iertate în numele lui Christos, îl mai 
dăduse încă o dată pe mâna călăilor. Niciodată un om nu 
făptuise împotriva altui om nedreptăţi mai mari şi mai 
sângeroase. Şi iată că victima ardea acum pe stâlpul smolit, 
iar călăul stătea lângă stâlp. Ochii lui Glaucus nu se 
desprindea de chipul grecului. Din când în când, erau 
acoperiţi de fum, dar când adia vântul, Chilon vedea din 


nou ochii aceia pironiţi asupra lui. Se ridică, voind să fugă, 
însă nu putu. Avu brusc senzaţia că picioarele-i sunt de 
plumb şi că o mână nevăzută îl ţintuieşte cu o forţă 
supraomenească în faţa acestui stâlp. Şi împietri acolo. 
Simţea numai că ceva se frânge în el, că e sătul ele chinuri 
şi sânge, că se apropie sfârşitul vieţii şi că totul în jurul lui 
piere: şi împăratul şi curtea, şi mulţimea, şi că-l împresoară 
un gol adânc, înfiorător, întunecos, din care se văd numai 
ochii mucenicului care-l acuză. lar acela, aplecându-şi capul 
tot mai jos, continua să-l privească. Cei de faţă ghiciră că 
între aceşti oameni există o legătură, însă râsul le 
încremeni pe buze, căci Chilon arăta îngrozitor: era 
schimonosit de teamă şi de durere, de parcă el însuşi ar fi 
ars în flăcări. Deodată, se clătină şi, întinzând braţele în sus, 
strigă cu o voce groaznică, sfâşietoare: 

Glaucus! În numele lui Christos! Iartă-mă! 

Se făcu linişte în jur. Un fior îi cutremura pe cei de faţă şi 
toţi ochii, fără voie, se ridicară în sus. 

Iar capul martirului se mişcă încet a încuviinţare, apoi se 
auzi din înălţimea stâlpului un geamăt: 

Te iert!... 

Chilon se aruncă cu faţa la pământ, urlând ca o fiară 
turbată şi luând pământ în amândoi pumnii şi-l presără pe 
cap. Între timp, flăcările ţâşniră în sus, cuprinseră pieptul şi 
faţa lui Glaucus, despletiră coroana de mirt de pe capul lui 
şi cuprinseră panglicile din vârful stâlpului. Întreg stâlpul 
ardea, luminând puternic, strălucitor. 

Chilon se ridică după un timp, cu faţa atât de 
schimonosită, încât curtenii avură impresia că văd un alt 
om. Ochii-i ardeau învăpăiaţi de extaz. Neputincios cu o 
clipă mai înainte, grecul arăta acum ca un mag care a avut 
viziunea zeului său şi vrea să dezvăluie adevăruri 
necunoscute. 

Ce-i cu el? A înnebunit! se auziră câteva voci. 

Întorcându-se spre mulţime şi întinzând în sus mâna 
dreaptă, începu să vorbească, sau mai degrabă să strige 


atât de tare, încât să-l poată auzi nu numai curtenii, ci şi 
gloata: 

Popor roman! Jur pe moartea mea că, iată, ei pier 
nevinovaţi, iar incendiatorul este - acesta!... 

Şi arătă cu degetul spre Nero. 

Se lăsă o clipă de linişte. Curtenii încremeniră. Chilon 
continua să stea cu braţul întins, tremurător, arătând cu 
degetul spre împărat. Deodată, se produse tulburare. 
Poporul, ca un val împins de o rafală de vânt, năvăli spre 
bătrân, să-l vadă mai bine. Ici şi colo se auziră strigăte: 
„Ţine-l!” în alte părţi: „Vai nouă!” în mulţime izbucniră 
fluierături şi ţipete: „Ahenobarbus! Matricid! Incendiator!” 
Dezordinea sporea cu fiecare clipă. Bacantele, ţipând cât le 
ţinea gura, îşi căutară adăpost în care. Deodată, căzură 
câţiva stâlpi arşi, risipind scântei în jur şi mărind haosul. 
Valul orb şi înghesuit al mulţimii îl luă pe Chilon şi-l târi 
până în fundul grădinii. 

Peste tot, stâlpii începuseră să cadă de-a curmezişul 
aleilor, umplându-le de fum, scântei, miros de copac ars şi 
de grăsime omenească. Se stinseră luminile apropiate şi 
îndepărtate. În grădină se făcu întuneric. Mulțimea 
neliniştită, abătută şi speriată, se înghesuia pe la porţi. 
Întâmplarea trecea din gură în gură, schimbată şi 
amplificată. Unii povesteau că împăratul a leşinat, alţii că el 
însuşi a recunoscut că a poruncit incendierea Romei, alţii că 
s-a îmbolnăvit grav, alţii, în sfârşit, că a fost dus aproape 
mort cu carul. Ici şi colo, se auzeau cuvinte de compătimire 
pentru creştini: „Nu ei au dat foc Romei, de ce atâta sânge, 
chinuri şi nedreptate? Oare zeii n-au să se răzbune? Ce 
piacula o să-i mai împace?” Cuvintele innoxia corpora! se 
repetau tot mai des. Femeilor le era milă de copiii aruncaţi 
fiarelor sălbatice, răstigniţi sau arşi în aceste blestemate 
grădini! Mila se schimba în blesteme la adresa împăratului 
şi a lui Tigellinus. Erau însă şi unii care îşi puneau lor înşişi 
sau altora întrebarea: „Ce fel de zeu e acela care dă atâta 


putere în faţa chinurilor şi a morţii?” Şi se întorceau, 
îngânduraţi, la casele lor... 

Chilon mai rătăci o vreme prin parc, neştiind unde să 
meargă şi încotro să se îndrepte. Se simţea din nou un 
bătrân fără putere, neputincios şi bolnav. Uneori se 
împiedica de trupurile numai pe jumătate arse, lovea cu 
piciorul în butucii transformați în jăratic, stârnind scântei. 
Din când în când, se aşeza, privind năuc în jurul iui. În 
grădină se făcuse întuneric. Printre copaci, doar luna 
aşternea o lumină palidă, incertă, peste alei, peste stâlpii 
negri prăbuşiţi de-a curmezişul, peste trupurile arse, 
transformate în scrum. Bătrânului grec i se părea că în lună 
vede faţa lui Glaucus şi că ochii lui continuă să-l urmărească 
şi de aceea se ascundea de lumină. În cele din urmă, ieşi cu 
totul din întuneric şi, fără să vrea, parcă împins de o putere 
necunoscută, se îndreptă spre havuzul lângă care îşi 
dăduse sufletul Glaucus. 

Deodată, o mână îl atinse pe umăr. Bătrânul se întoarse şi, 
văzând înaintea lui o persoană necunoscută, strigă speriat: 

Cine-i? Cine eşti? 

Un apostol, Pavel din Tars. 

Sunt blestemat!... Ce vrei? 

Apostolul răspunse: 

Vreau să te mântuiesc. 

Chilon se rezemă de un copac. Picioarele i se înmuiaseră. 
Braţele îi atârnau inerte în lungul trupului. 

Pentru mine nu mai există mântuire! zise el, copleşit. 

N-ai auzit oare că Dumnezeu l-a iertat pe tâlharul de pe 
cruce care s-a căit? întrebă Pavel. 

Am văzut durerea ta şi am auzit cum ai mărturisit 
adevărul. 

O, stăpâne... 

Şi, de vreme ce o slugă a lui Christos te-a iertat în clipa 
torturii şi a morţii, cum să nu te ierte Christos însuşi? 

Iar Chilon se apucă cu mâinile de cap, înnebunit: 

Iertare! Pentru mine iertare! 


Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării, răspunse 
apostolul. 

Pentru mine?! repetă Chilon. 

Şi începu să geamă ca un om care nu mai avea putere să-şi 
stăpânească durerea şi chinul. Pavel zise: 

Sprijină-te pe mine şi vino. 

Porni cu el spre încrucişarea aleilor, călăuzindu-se după 
susurul havuzului care părea un plâns în liniştea nopţii. 

Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării, repetă 
apostolul. Dac-ai sta pe malul mării şi ai arunca pietre în 
apă, ai putea oare să umpli cu ele abisul mării? lar eu îţi 
spun că mila lui Christos este ca marea şi că păcatele 
oamenilor vor fi înghiţite de ea, cum sunt înghiţite pietrele 
de abis. Şi îţi spun ţie, că El este cerul care acoperă munţii, 
şesul şi marea, căci este pretutindeni. Tu ai suferit lângă 
stâlpul lui Glaucus şi Christos a văzut suferinţa ta. Tu ai 
spus fără să-ţi pese de ce-ai să păţeşti mâine: „Acesta e 
incendiatorul!” şi Christos va ţine minte vorbele tale. Căci a 
trecut răutatea ta şi minciuna, iar în inima ta a rămas 
numai câinţa... Vino cu mine şi ascultă ce-ţi spun. lată şi eu 
L-am urât şi i-am persecutat pe aleşii Lui, până când nu mi 
s-a arătat şi nu m-a chemat. De atunci, El este dragostea 
mea. Asupra ta a trimis acum remuşcarea, teama şi 
durerea, ca să te cheme spre El. Tu L-ai urât, dar El te-a 
iubit. Tu i-ai vândut şi dat la chinuri pe credincioşii Lui, iar 
El vrea să te ierte şi să te mântuiască. 

Chilon începu să plângă în hohote, iar Pavel îi sta în 
preajmă, punând stăpânire pe sufletul lui. 

După puţin timp, continuă: 

Vino cu mine şi eu am să te duc la El. Pentru care alt motiv 
aş fi venit la tine? Dar iată că El mi-a poruncit să adun 
sufletele oamenilor în numele iubirii, aşa că împlinesc 
porunca Lui. Tu crezi că eşti blestemat, iar eu îţi zic: crezi 
în El şi te aşteaptă mântuirea! Tu crezi că eşti urât, iar eu 
îţi repet: El te iubeşte! Uită-te la mine. Dacă nu L.-aş fi avut 
pe El, n-aş fi avut nimic în afară de răutatea care sălăşluia 


în inima mea, iar acum dragostea Lui îmi ţine loc de tată şi 
mamă, de bogăţie şi domnie. Numai în El există mântuire, 
numai El va ţine seamă de căinţa ta, va înţelege 
nenorocirea vieţii tale, va alunga teama din inima ta şi te va 
ridica la El. 

Vorbind astfel, îl conduse la havuzul ale cărui unde argintii 
sclipeau de departe în lumina lunii. În jur era linişte şi 
pustiu, căci servitorii sclavi îndepărtaseră stâlpii carbonizaţi 
şi trupurile martirilor. 

Chilon se lăsă gemând în genunchi şi, ascunzându-şi faţa 
în palme, rămase aşa fără mişcare, iar Pavel ridică faţa spre 
stele şi începu să se roage: 

Doamne, priveşte la sărmanul acesta, la remuşcările lui, la 
lacrimile şi suferinţa lui! Doamne al îndurării, care Ţi-ai 
vărsat sângele pentru păcatele noastre, în numele chinului 
Tău, al morţii şi al învierii, iartă-l! 

După aceea tăcu, însă multă vreme continuă să privească 
la stele şi se rugă. 

Deodată, la picioarele lui se auzi o chemare ca un suspin: 

Christe!... Christe!... lartă-mă!... 

Atunci, Pavel se apropie de fântână şi, luând apă în pumni, 
se întoarse la sărmanul îngenuncheat: 

Chilon! Iată, te botez în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al 
Sfântului Duh! Amin! 

Chilon ridică capul, desfăcu braţele şi rămase aşa, 
nemişcat. Lumina lunii cădea pe părul său albit şi pe faţa lui 
albă, nemişcată, parcă moartă. Clipele treceau una după 
alta. Din marile crescătorii de păsări din grădinile 
Domitiaei, se auzi cântat de cocoşi. El continua să stea aşa, 
ca o statuie pe un mormânt. 

În cele din urmă, se dezmetici, se ridică, şi, adresându-se 
apostolului, întrebă: 

Ce trebuie să fac înainte de moarte, stăpâne? 

Pavel se trezi de asemenea din meditaţia sa asupra acestei 
forţe nemăsurate, căreia nu i se puteau împotrivi nici chiar 
spirite îndărătnice ca al acestui grec, şi răspunse: 


Crede şi mărturiseşte adevărul! 

După aceea, ieşiră împreună. În poarta grădinii, apostolul 
îl mai binecuvântă o dată pe bătrân şi se despărţiră. Însuşi 
Chilon ceru să facă astfel, prevăzând că după cele 
întâmplate, împăratul şi Tigellinus vor porunci ca el să fie 
urmărit. 

Nu se înşelase. Întorcându-se la el, găsi casa împresurată 
de pretorieni, care-l luară şi sub comanda lui Scevinus îl 
duseră la Palatin. 

Împăratul se culcase, însă Tigellinus aştepta. Zărindu-l pe 
nefericitul grec, îl întâmpină cu faţa liniştită, dar 
amenințătoare. 

Ai comis o crimă de lezare a maiestăţii, îi spuse el, şi 
pedeapsa n-are să te ocolească. Însă dacă mâine declari în 
amfiteatru că ai fost beat şi nebun şi că făptaşii incendiului 
sunt creştinii, pedeapsa ta se va limita doar la o biciuire şi 
expulzare. 

Nu pot, stăpâne! răspunse Chilon încet. 

Tigellinus se apropie de el cu pas încet şi, cu o voce 
şoptită, dar îngrozitoare, întrebă: 

Cum asta, nu poţi, câine grecesc? Oare n-ai fost beat şi 
oare nu înţelegi ce te aşteaptă? Uită-te acolo! 

Arătă spre un colţ al atrium-ului, unde, alături de o bancă 
lungă, de lemn, stăteau în întuneric patru sclavi nemişcaţi, 
cu frânghii şi cleşti în mâini, Chilon răspunse iarăşi: 

Nu pot, stăpâne! 

Pe 'Tigellinus începea să-l cuprindă furia, dar încă se mai 
stăpânea. 

Ai văzut cum mor creştinii? întrebă el. Vrei să mori aşa? 

Bătrânul îşi înălţă spre cer fruntea palidă. O vreme, buzele 
lui se mişcară fără zgomot, după care răspunse: 

Şi eu cred în Christos!... 

Tigellinus îl privi, uluit. 

Câine, tu ai înnebunit de-a binelea! 

Furia îngrămădită în el rupse zăgazul. Repezindu-se la 
Chilon, îl apucă cu ambele mâini de barbă, îl trânti şi începu 


să-l calce în picioare, repetând cu spume la gură: 

Ai să retractezi! Ai să retractezi!... 

Nu pot! îi răspunse Chilon de jos. 

La chinuri cu el. 

Auzind porunca, tracii îl luară pe bătrân, îl puseră pe 
bancă, legându-l cu frânghii şi începură să strângă cu 
cleştele oasele picioarelor descărnate. Iar el, în timp ce-l 
legau, le săruta cu umilinţă mâinile, apoi închise ochii şi 
păru mort. 

Totuşi trăia. Când Tigellinus se aplecă asupra lui şi-l mai 
întrebă o dată: „Îţi retragi cuvintele?” buzele lui sleite se 
mişcară uşor, şi s-auzi o biată şoaptă: 

Nu...pot!... 

Tigellinus porunci întreruperea torturii şi începu să se 
plimbe prin atrium, desfigurat de mânie neputincioasă. În 
cele din urmă, îi veni în minte o nouă idee. Se întoarse spre 
traci şi spuse: 

Smulgeţi-i limba. 

Capitolul LXIII. 

Drama Laureolus se reprezenta de obicei în teatre sau în 
amfiteatrele construite în aşa fel, încât să se poată deschide 
şi folosi ca două scene separate. După spectacolul din 
parcul împărătesc, se renunţă la metoda obişnuită. Se 
urmărea ca un număr cât mai mare de oameni să poată 
privi moartea sclavului răstignit pe cruce, pe care în dramă 
îl mânca un urs. În teatre, rolul ursului îl juca un actor 
îmbrăcat în blană. De data asta, spectacolul urma să fie 
„adevărat”. Era o idee a lui Tigellinus. Împăratul anunţase 
la început că nu va veni, însă la insistenţele favoritului său 
îşi schimbă hotărârea. Tigellinus îl convinse că, după cele 
petrecute în grădină, trebuie să se arate poporului cât mai 
des. Îl asigură că sclavul răstignit n-are să-l insulte aşa cum 
făcuse Crispus. Poporul se cam săturase, obosit de atâta 
vărsare de sânge, de aceea anunţă împărţirea de noi bilete 
de loterie şi daruri, şi în acelaşi timp, un ospăț seara, fiindcă 


spectacolul urma să se prezinte seara în amfiteatrul 
puternic luminat. 

Pe înserat, clădirea se umpluse de tot. Curtenii veniră toţi, 
în frunte cu Tigellinus, nu atât pentru spectacol, cât pentru 
a-i arăta împăratului, după ultimul incident, că-i sunt fideli 
şi a discuta despre Chilon de care vorbea toată Roma. 

Îşi povesteau la ureche că împăratul, întorcându-se din 
grădină, fusese cuprins de furie şi nu putuse să adoarmă, că 
îl năpădise teama şi avusese nişte viziuni ciudate, în urma 
cărora, a doua zi, anunţă că o să plece foarte curând în 
Achaia. Alţii negau total, susțineau că de acum are să fie cu 
atât mai neîndurător faţă de creştini. Nu lipseau nici 
fricoşii, care prevedeau că acuzarea pe care Chilon a 
aruncat-o în faţă împăratului, în prezenţa mulţimii, poate să 
aibă cele mai grave urmări. Erau, în sfârşit, şi unii, care din 
omenie îl rugau pe Tigellinus să renunţe la continuarea 
prigoanei. 

Priviţi încotro vă îndreptaţi, zise Barcus Soranus. Aţi voit 
să satisfaceţi dorinţa de răzbunare a poporului şi îi insuflaţi 
exact contrariul. 

Adevărat! adăugă Antistius Vetus. Toţi şuşotesc acum că ei 
sunt nevinovaţi. Dacă asta se cheamă dibăcie, atunci Chilon 
a avut dreptate când a spus că creierii voştri n-ar umple 
nici o coajă de alună. 

Tigellinus se întoarse spre ei şi spuse: 

Oamenii şoptesc de asemenea, că fiica ta, Barcus Soranus, 
Servilia, şi soţia ta, Antistius, au ascuns pe sclavii lor 
creştini de justiţia împăratului. 

Nu-i adevărat! strigă Barcus, speriat. 

Pe soţia mea vor s-o piardă divorţatele voastre, care-s 
invidioase pe virtutea ei! spuse Antistius Vetus, neliniştit. 

Ceilalţi discutau de Chilon. 

Ce-o fi păţit? spuse Eprius Marcellus. 

El însuşi s-a dat pe mâna lui Tigellinus. Dintr-un om 
sărman a ajuns bogat. Ar fi putut să-şi trăiască liniştit zilele, 
să aibă o înmormântare frumoasă şi o piatră funerară, iar 


el, nu! A preferat dintr-o dată să piardă totul şi să se piardă. 
Zău, cred c-a înnebunit! 

N-a înnebunit, ci a devenit creştin, spuse Tigellinus. 

Nu se poate! exclamă Vitellius. 

Nu ţi-am spus eu?! interveni Vestinus. N-aveţi decât să-i 
ucideţi pe creştini, dar, credeţi-mă pe mine, nu luptaţi cu 
zeul lor. Nu-i de glumă!... Priviţi ce se petrece! Eu n-am ars 
Roma, însă dacă mi-ar da voie împăratul, aş sacrifica o 
hecatombă zeului lor. 'Toţi ar trebui să facă la fel, căci, 
repet, nu-i de glumit cu el! Ţineţi minte ce v-am spus. 

lar eu am spus altceva, interveni Petronius. Tigellinus a 
râs când am afirmat că ei se apără, iar cum vă spun şi mai 
mult: ei cuceresc! 

Cum asta? Cum asta? întrebară câteva voci. 

Pe Pollux!... Dacă unul ca Chilon nu le-a rezistat, atunci 
cine are să le reziste? Dacă vă închipuiţi că după fiecare 
spectacol numărul creştinilor scade, atunci nu cunoaşteţi 
Roma. Faceţi-vă căldărari, sau bărbieri, căci atunci veţi afla 
mai bine ce gândeşte poporul şi ce se petrece în oraş. 

Spune purul adevăr, pe peplum-ul sfânt al Dianei! zise 
Vestinus. 

Barcus însă se adresă lui Petronius: 

Unde vrei s-ajungi? 

Termin cu ce-aţi început voi: de ajuns atâta sânge! 

Tigellinus îl privi batjocoritor şi zise: 

E! Încă puţin! 

Dacă nu-ţi ajunge capul, mai ai şi măciulia de la baston! 
răspunse Petronius. 

Discuţia fu întreruptă de sosirea împăratului, care-şi 
ocupă locul alături de Pitagora. Imediat începu 
reprezentaţia Laureolus, la care nu prea erau atenţi, căci se 
gândeau la Chilon. Poporul, obişnuit cu torturi şi sânge, se 
plictisea de asemenea, şuiera, arunca vorbe nu prea 
măgulitoare la adresa curţii şi ţipa să fie arătată scena cu 
ursul, singura care-l interesa. Dacă n-ar fi fost interesul 


pentru bătrânul condamnat şi speranţa cadourilor, 
spectacolul în sine n-ar fi reuşit să ţină mulţimea pe loc. 

În sfârşit, sosi clipa aşteptată. Servitorii circului aduseră 
mai întâi o cruce de lemn, destul de scundă, pentru ca ursul 
ridicându-se pe ea, să poată ajunge la pieptul victimei, apoi 
doi oameni îl aduseră, sau mai degrabă, îl târâră pe Chilon, 
căci singur, având oasele picioarelor sfărâmate, nu putea 
merge. Îl aşezară pe cruce şi-l ţintuiră atât de repede, încât 
curtenii curioşi nici nu putuseră să-l vadă bine, şi abia după 
fixarea crucii într-o groapă pregătită anume, toţi ochii se 
întoarseră spre el. Însă puţini îl mai recunoşteau pe Chilon 
cel dinainte, în bătrânul acesta gol. După chinurile îndurate 
din porunca lui Tigellinus, părea că nu-i mai rămăsese nici 
picătură de sânge în trup. Numai pe barba albă se vedea o 
urmă roşie, rămasă de când i se smulsese limba. Pe pielea 
străvezie mai că i se vedeau oasele. Părea cu mult mai 
bătrân, aproape un cadavru. În schimb, ochii lui, care 
înainte erau veşnic plini de nelinişte şi de răutate, faţa lui 
vioaie, care înainte exprima o continuă spaimă şi 
nesiguranţă, acum era îndurerată, însă blândă şi senină, ca 
la oamenii adormiţi sau morţi. Poate că-i dădea încredere 
amintirea acelui tâlhar răstignit pe care Christos îl iertase 
şi poate că i se adresa în gând Dumnezeului cel milostiv: 
„Doamne, am muşcat ca un şarpe veninos, dar toată viaţa 
am fost sărman. Am flămânzit, oamenii m-au călcat în 
picioare, m-au bătut şi m-au chinuit. Am fost, Doamne, 
sărman şi foarte nefericit, şi iată că acum m-au supus la 
torturi şi m-au țintuit pe cruce, aşa că Tu, Milostivule, n-ai 
să mă respingi în ceasul morţii!” Era evident că liniştea 
pătrunsese în inima lui. Nimeni nu râdea, căci în acest 
răstignit era ceva atât de paşnic, părea atât de bătrân, de 
neajutorat şi de slab, atât de vrednic de milă în umilinţa lui, 
încât fără să vrea, fiecare se întreba cum pot fi chinuiţi şi 
răstigniţi pe cruce oameni care şi aşa n-au mult de trăit. 
Mulțimea tăcea. Printre curteni, Vestinus, plecându-se în 
dreapta şi în stânga, şoptea cu o voce speriată: „Priviţi cum 


LIA 


mor ei!” Alţii aşteptau ursul, dorind din suflet ca spectacolul 
să se termine cât mai repede. 

În sfârşit, ursul se rostogoli în arenă şi, legănându-şi capul, 
lăsat jos de tot, se uita pe sub sprâncene în toate părţile ca 
şi cum ar fi adulmecat o urmă. Zărind, în sfârşit, crucea şi 
trupul gol de pe ea, se apropie, se şi ridică, însă după o 
clipă se lăsă din nou şi, aşezându-se lângă cruce, începu să 
mormăie, de parcă şi în inima lui de fiară s-ar fi trezit mila 
faţă de aceste rămăşiţe omeneşti. 

Servitorii circului începură să strige ca să-l aţâţe, însă 
poporul tăcea. Atunci Chilon ridică fruntea cu o mişcare 
înceată şi o vreme-şi plimbă privirile peste amfiteatru. În 
cele din urmă, rămase cu ochii aţintiţi undeva în rândurile 
cele mai de sus, pieptul începu să-i salte mai agitat şi se 
petrecu ceva care trezi uimirea spectatorilor. Faţa i se 
lumină de un zâmbet, fruntea i se însenină, ochii i se 
ridicară spre cer şi două lacrimi mari îi alunecară lin pe 
obraji. 

Şi muri. 

Atunci, o voce bărbătească, puternică, răsună sus, sub 
velarium: 

Pace martirilor! 

În amfiteatru domnea o tăcere profundă. 

Capitolul LXIV. 

După spectacolul din grădinile împăratului, închisorile se 
goliră în mod simţitor. E drept că se mai prindeau încă şi se 
mai întemniţau oameni bănuiţi că ar recunoaşte superstiţia 
răsăriteană, însă hăituielile aduceau din ce în ce mai puţine 
victime, abia atâtea de câte era nevoie pentru asigurarea 
spectacolelor de a doua zi. De altfel, jocurile s-apropiau de 
sfârşit. Poporul, sătul de sânge, se dovedea tot mai obosit, 
tot mai neliniştit din cauza purtării nemaiintâlnite a 
condamnaților. Spaimele superstiţiosului Vestinus tulburau 
mii de suflete. În mulţime, se povesteau lucruri tot mai 
ciudate despre răzbunarea zeului creştin. Frigurile de 
închisoare care se răspândiseră şi în oraş intensificară 


teama generală. Înmormântările erau dese şi oamenii îşi 
repetau la ureche că e nevoie de noi piacula pentru 
îmbunarea zeului necunoscut. În temple se depuneau jertfe 
lui Jupiter şi Libitinei. În cele din urmă, în ciuda eforturilor 
lui 'Tigellinus şi a susținătorilor săi, se răspândi tot mai mult 
convingerea că focul fusese pus din ordinul împăratului şi 
că creştinii suferă nevinovați. 

Tocmai de aceea Nero şi Tigellinus nu încetau prigoana. 
Pentru liniştirea poporului se dădeau noi dispoziţii cu 
privire la împărţirea grâului, vinului şi uleiului. Fură 
acordate înlesniri pentru reconstruirea caselor, mari 
reduceri de taxe pentru proprietari. Fură date dispoziţii 
referitoare la lărgirea străzilor, la materialele care trebuiau 
folosite în construcţii, pentru a evita incendiile. Însuşi 
împăratul lua parte la şedinţele senatului şi se sfătuia cu 
„părinţii” pentru binele poporului, în schimb nici un semn 
de îndurare nu se arăta pentru condamnaţi. Stăpânul lumii 
urmărea în primul rând să insufle poporului convingerea că 
pedepse atât de nemiloase nu-i pot lovi decât pe vinovaţi. 
Nici în senat nu se ridică nici o voce în favoarea creştinilor, 
căci nimeni nu voia să se expună mâniei împăratului, şi pe 
deasupra, oamenii, care ţinteau cu privirea mai departe în 
viitor, susțineau că fundamentul statului roman s-ar clătina 
în faţa noii credinţe. 

Atâta numai că muribunzii şi morţii erau daţi familiilor, 
fiindcă dreptul roman nu se răzbuna pe morţi. Pentru 
Vinicius era o uşurare gândul că dacă Ligia va muri, o va 
îngropa în cavoul familiei, iar el are să odihnească alături 
de ea. Nu mai avea nici o speranţă s-o salveze de la moarte 
şi el însuşi, desprins pe jumătate de viaţă, cufundat complet 
întru Christos, nu mai visa altă însoţire cu Ligia decât în 
veşnicie. Credinţa lui devenise totală. Veşnicia îi apărea 
ceva incomparabil mai real şi mai adevărat decât existenţa 
trecătoare în care trăise până acum. Trecea prin adevărate 
stări extatice. Încă din timpul vieţii se transformase într-o 
fiinţă aproape nematerială, care, tânjind după o eliberare 


definitivă, o dorea în acelaşi timp şi pentru un alt suflet 
iubit. Îşi închipuia că atunci, amândoi, el şi Ligia, se vor lua 
de mâini şi vor urca la cer, unde Christos îi va binecuvânta 
şi le va permite să locuiască într-o lumină liniştită, imensă, 
cum este lumina aurorei. Îl ruga doar pe Christos să o 
scutească pe Ligia de chinurile din circ şi că-i îngăduie să 
adoarmă liniştită în închisoare, căci simţea cu toată 
certitudinea că şi el va muri împreună cu ea. Gândea că în 
faţa acestei mări de sânge n-are voie nici măcar să spere ca 
ea singură să fie salvată. Auzise de la Petru şi Pavel că şi ei 
trebuie să moară ca martiri. Vederea lui Chilon pe cruce îl 
convinse că moartea, chiar şi cea de martir, poate fi dulce. 
O dorea să vină pentru ei amândoi, ca o schimbare mult 
aşteptată, a unei sorţi triste şi grele într-una mai bună. 

Avea momente când simţea viaţa de dincolo de mormânt. 
Tristeţea sufletelor lor se curăța tot mai mult de vechea 
amărăciune şi se schimba treptat într-o abandonare liniştită 
în voia lui Dumnezeu. Vinicius, care înainte înota din greu 
împotriva curentului, luptând şi chinuindu-se, acum se lăsa 
în voia valurilor, cu convingerea că ele au să-l poarte spre 
pacea veşnică. Ghicea că asemenea lui se pregăteşte şi 
Ligia să moară, că, deşi îi despart zidurile închisorii, sunt 
împreună, şi zâmbea acestui gând ca unei fericiri. 

Şi într-adevăr sufletele lor trăiau aceeaşi stare, de parcă în 
fiecare clipă şi-ar fi împărtăşit toate gândurile. Nici Ligia nu 
mai nutrea nici o altă dorinţă şi nici altă speranţă, în afara 
vieţii de dincolo de mormânt. Moartea îi apărea nu numai 
ca o eliberare din zidurile groaznice ale închisorii, din 
mâinile Cezarului şi ale lui Tigellinus, nu numai ca o 
mântuire, dar şi ca momentul cununiei cu Vinicius. În faţa 
acestei convingeri nezdruncinate, toate celelalte îşi 
pierdeau importanţa. După moarte, avea să înceapă pentru 
ea fericirea, aşa că o aştepta cum aşteaptă logodnica ziua 
nunţii. 

Şuvoiul acela nestăvilit de credinţă, care-i îndepărta de la 
viaţă şi-i purta dincolo de mormânt pe mii dintre primii 


creştini, îl furase şi pe Ursus. Multă vreme el nu se 
împăcase în inima lui cu ideea că Ligia are să moară, însă 
după ce zilnic pătrundeau prin zidurile închisorii veşti 
despre cele ce se petrec în amfiteatre şi în grădini, moartea 
îi apăru ca o soartă comună, inevitabilă, a tuturor 
creştinilor, şl totodată izbăvirea lor, mai presus de orice 
fericire. În cele din urmă, nu mai îndrăzni să se roage la 
Christos ca s-o lipsească pe Ligia de această fericire sau să 
o întârzie cu mulţi ani pentru ea. În sufletul său simplu de 
barbar îşi spunea că pentru fiica regelui ligienilor se cuvine 
mai mult şi că va obţine mai mult din fericirea cerească 
decât o mulţime întreagă de oameni din popor, din care 
făcea parte şi el, şi că în slava veşnică ea va fi aşezată mai 
aproape de „Miel” decât alţii. Auzise, ce-i drept, că în faţa 
lui Dumnezeu toţi sunt egali, însă în fundul sufletului nutrea 
convingerea că o fiică de comandant şi încă de comandant 
al tuturor ligienilor, nu poate fi ca o sclavă oarecare. Spera, 
de asemenea, că Christos o să-i permită s-o slujească în 
continuare. În ce-l privea pe el, nutrea doar o singură 
dorinţă ascunsă: să poată muri ca „Mielul” pe cruce. Asta i 
se părea o fericire atât de mare, că deşi ştia că la Roma 
sunt răstigniţi cei mai mari criminali, aproape că nu 
îndrăznea să ceară în rugăciunile lui o asemenea moarte. 
Se gândea că, desigur, au să-l trimită să moară în colții 
fiarelor sălbatice. Aceasta era marea lui îngrijorare. De 
copil, crescuse în codrii nestrăbătuţi, în vârtejul unor 
continue vânători, la care, datorită forţei sale 
supraomeneşti, devenise renumit printre ligieni încă înainte 
de a ajunge bărbat. Era pentru el o îndeletnicire atât de 
plăcută, încât pe urmă, la Roma, când a trebuit să renunţe 
la ea, se ducea la vivarii şi la amfiteatre pentru ca măcar să 
se uite la animalele cunoscute şi necunoscute. Vederea lor 
trezea în el dorinţa irezistibilă de luptă şi omor, iar acum se 
temea în sinea lui ca atunci când o fi să se întâlnească cu 
ele în amfiteatru, să nu-l cuprindă gânduri mai puţin demne 
ele un creştin care trebuie să moară cuvios şi răbdător. Se 


recomanda însă lui Christos, mângâindu-se cu alte gânduri, 
mai plăcute. Auzise că „Mielul” a declarat război puterilor 
iadului şi duhurilor rele, printre care creştinii îi socoteau pe 
toţi zeii păgâni. Se gândea că în războiul acela ar fi de folos 
„Mielului” şi ar putea să-l servească mai bine decât alţii, 
căci era convins că şi sufletul lui e mai puternic decât 
sufletele altor martiri. De altfel, se ruga toată ziua, făcea 
servicii deţinuţilor, îi ajuta pe supraveghetori şi o liniştea pe 
prinţesa lui, care regreta uneori că în scurta ei viaţă nu 
reuşise să facă atâtea fapte bune câte a făcut renumita 
Thabita de care-i povestise cândva apostolul Petru. Paznicii, 
care chiar şi în închisoare se temeau de forţa îngrozitoare a 
acestui uriaş, pentru care nu existau nici lanţuri, nici 
zăbrele suficient de tari, îl îndrăgiră în cele din urmă 
pentru blândeţea lui. Adesea, uimiţi de seninătatea lui, 
întrebau care-i cauza, iar el le răspundea cu o convingere 
nezdruncinată că viaţa adevărată îl aşteaptă după moarte. 
Îl ascultau miraţi, văzând pentru prima dată că în 
catacombele în care nu pătrunde soarele poate pătrunde 
fericirea. lar când îi îndemna să creadă în „Miel”, unii 
dintre ei se gândeau la slujba lor amărâtă, căreia avea să-i 
pună capăt doar moartea. 

Numai că la gândul morţii îi cuprindea o altă teamă, 
fiindcă ei nu aşteptau nimic de la ea, în timp ce uriaşul 
acesta ligian şi fata aceea ca o floare aruncată pe paiele 
închisorii mergeau spre ea cu bucurie, ca spre o poartă a 
fericirii. 

Capitolul LXV. 

Într-o seară, îl vizită pe Petronius senatorul Scevinus şi 
începu cu el o discuţie lungă despre vremurile grele în care 
trăiau amândoi şi despre împărat. Vorbea însă atât de 
deschis, încât Petronius, deşi era prieten cu el, deveni 
bănuitor. Se plângea că lumea merge strâmb şi că nebunia 
şi toate luate la un loc se vor termina desigur, printr-un 
cataclism şi mai distrugător decât incendiul Romei. Spunea 
că şi curtenii sunt scârbiţi, că Fenius Rufus, al doilea prefect 


al pretorienilor, suportă cu greu, numai din spirit de 
disciplină, conducerea odioasă a lui Tigellinus, că întreg 
neamul lui Seneca e profund nemulţumit de purtarea 
împăratului faţă de bătrânul magistru şi faţă de Lucan. În 
cele din urmă, începu să vorbească de nemulţumirea 
poporului şi chiar şi a pretorienilor, dintre care Fenius 
Rufus a atras destul de mulţi de partea sa. 

De ce-mi spui astea? îl întrebă Petronius. 

Din grijă pentru împărat, răspunse Scevinus. Am o rudă 
îndepărtată la pretorieni, care se numeşte Scevinus, ca şi 
mine, şi de la el ştiu ce se petrece în tabere. Nemulțumirea 
creşte şi acolo... Caligula, vezi tu, a fost şi el nebun, şi ai 
văzut ce s-a întâmplat! S-a găsit un Cassius Chaereas... A 
fost o faptă îngrozitoare şi cu siguranţă că nu-i nimeni 
printre noi care s-o aprobe. Totuşi Chaereas a eliberat 
lumea de un monstru. 

Adică, răspunse Petronius, spui aşa: „Eu nu-l aprob pe 
Chaereas, dar a fost un om cutezător şi fie ca zeii să ne dea 
cât mai mulţi ca el”. 

Scevinus schimbă vorba şi începu pe neaşteptate să-l 
laude pe Pison. Îi lăudă neamul, noblețea, ataşamentul faţă 
de soţie şi, în sfârşit, inteligenţa, calmul şi calitatea rară de 
a se face iubit de oameni. 

Împăratul n-are copii, spuse el, şi toţi văd în Pison un 
urmaş. Fără îndoială că oricare l-ar ajuta din tot sufletul să 
ia puterea. Fenius Rufus îl iubeşte, neamul lui Seneca îi e 
devotat. Plautius Lateranus şi Tullius Senecion ar sări şi-n 
foc pentru el. De asemenea şi Natalis, şi Subrius Flavius, şi 
Sulpicius Asper, şi Afranius Quiincianus, şi chiar Vestinus. 

De la ultimul, Pison n-o să tragă cine ştie ce folos, a 
răspuns Petronius. Vestinus se teme şi de propria-i umbră. 

Vestinus se teme de vise şi spirite, răspunse Scevinus, însă 
e un om curajos, pe care vor pe merit să-l numească consul. 
N-ar trebui să-l desconsideri pentru superstiţiile lui. În 
adâncul sufletului este împotriva persecutării creştinilor, iar 


după câte ştiu, şi tu ai tot interesul ca nebuniile astea să 
înceteze. 

Nu eu am interesul, ci Vinicius, spuse Petronius. Pentru 
Vinicius aş vrea să salvez o fată, însă nu pot, pentru că am 
căzut în dizgraţia lui Ahenobarbus. 

Cum asta? Nu observi că împăratul se apropie din nou de 
tine şi începe să discute cu tine? Şi am să-ţi spun şi de ce. 
Se gândeşte iarăşi la călătoria în Achaia, unde urmează să 
declame cântece greceşti compuse de el însuşi. Arde de 
dorinţa acestei călătorii şi în acelaşi timp tremură, 
gândindu-se la firea ironică a grecilor. E convins că-l 
aşteaptă sau cel mai mare triumf, sau cel mai mare 
insucces. Are nevoie de un sfetnic bun şi ştie că mai bun 
decât tine nu poate găsi. Asta-i cauza pentru care reintri în 
graţii. 

Lucan m-ar putea înlocui. 

Barbă-Arămie îl urăşte şi-n gândul lui i-a jurat moartea. 
Caută numai un pretext. Întotdeauna are nevoie de 
pretexte pentru a salva aparențele. Lucan ştie că trebuie să 
se grăbească. 

Pe Castor! zise Petronius. Se poate. Însă aş mai avea o 
posibilitate să revin rapid în graţii. 

Care? 

Să-i comunic lui Barbă-Arămie ce mi-ai spus adineauri. 

Eu n-am spus nimic! strigă Scevinus, tulburat, însă 
Petronius îi puse o mână pe umăr: 

L-ai numit nebun pe Cezar, ai pomenit de venirea lui Pison 
pe tron şi ai spus: „Lucan ştie că trebuie să se grăbească”. 
Cu ce vreţi să vă grăbiţi, carissime? 

Scevinus păli. Un timp se priviră ochi în ochi. 

N-ai să-i comunici. 

Pe şoldurile zeiţei Cipris! Ce bine mă cunoşti! Nu! N-am 
să-i comunic. N-am auzit nimic, dar nici nu vreau să aud 
nimic... înţelegi? Viaţa e prea scurtă ca să merite să 
întreprinzi ceva. Te rog doar să-l vizitezi azi şi pe Tigellinus 
şi să discuţii cu el tot aşa de mult, despre orice vei vrea. 


De ce? 

Dacă vreodată Tigellinus îmi va spune: „Scevinus a fost la 
tine”, să-i pot răspunde: „În aceeaşi zi a fost şi la tine”. 

Scevinus, auzind asta, frânse bastonul de fildeş pe care-l 
avea în mână şi spuse: 

Fie ca relele să se ducă o dată cu bastonul ăsta. Azi voi fi la 
Tigellinus, apoi la banchet la Nerva, Ai să fii şi tu, nu-i aşa? 
În orice caz, la revedere pe poimâine în amfiteatru, când 
vor da reprezentaţie ultimii creştini!... La revedere! 

Poimâine, repetă Petronius când rămase singur. Deci nu-i 
timp de pierdut. Ahenobarbus are într-adevăr nevoie de 
mine în Achaia. Poate că are să ţină seamă de mine. 

Se hotări să încerce ultima şansă. 

La banchet la Nerva, împăratul însuşi ceru ca Petronius să 
stea în faţa lui. Voia să vorbească cu el despre Achaia şi 
despre reprezentaţia cu cele mai mari perspective de 
succes. Îl interesau mai ales atenienii, de cere se temea. 
Ceilalţi curteni ascultau discuţia foarte atenţi, pentru ca, 
prinzând fărâme din părerile lui Petronius, să le expună mai 
târziu drept ale lor. 

Am impresia că până acum n-am mai trăit, spuse Nero şi 
că abia în Grecia mă voi naşte! 

Te vei naşte pentru o nouă glorie şi pentru nemurire, 
răspunse Petronius. 

Sunt convins că aşa va fi şi că Apollo nu se va dovedi 
invidios. Dacă voi avea succes, am să-i ofer o hecatombă, 
cum n-a mai primit nici un zeu până acum. 

Scevinus începu să recite o poezie din Horatius: 

Sic te diva Cypri, sic fratres Helenae, lucida sidera, 
ventorumque regat pater159... 

Corabia ne aşteaptă la Neapolis, spuse împăratul. 

Atunci Petronius se ridică şi, privindu-l pe Nero drept în 
ochi, spuse: 

Permite, divine, ca mai întâi să fac o petrecere de nuntă la 
care să te invit pe tine înaintea altora. 

Nuntă? A cui? întrebă Nero. 


A lui Vinicius cu fiica regelui ligienilor şi ostateca ta. 
Adevărat că-i în închisoare acum, însă mai întâi de toate, ca 
ostatecă, nu poate fi întemniţată, iar, în al doilea rând, ai 
permis tu însuţi lui Vinicius s-o ia de nevastă. Deoarece 
hotărârile tale, ca ale lui Zeus, sunt irevocabile, vei porunci 
să fie eliberată din închisoare, iar eu o voi da mirelui. 

Sângele rece şi siguranţa cu care vorbea Petronius îl 
intimidară pe Nero, care se intimida ori de câte ori îi vorbea 
cineva pe tonul acesta. 

Ştiu, răspunse, plecând ochii, m-am gândit la ea şi la 
uriaşul care l-a sugrumat pe Croton. 

În cazul acesta, sunt amândoi salvaţi, răspunse calm 
Petronius. 

Tigellinus îi sări în ajutor stăpânului său. 

Ea-i în închisoare din voia împăratului şi tu însuţi 
Petronius, ai spus că hotărârile lui sunt irevocabile. 

Toţi cei de faţă, cunoscând povestea lui Vinicius şi a Ligiei, 
ştiau perfect despre ce-i vorba, aşa că tăcură, curioşi să 
vadă cum se va termina discuţia. 

Ea-i în închisoare împotriva voinţei împăratului şi din 
greşeala ta, fiindcă nu cunoşti legile popoarelor, răspunse 
Petronius apăsat. Tu, Tigellinus, eşti un om naiv, dar cred că 
n-ai să afirmi că ea a dat foc Romei, căci chiar dac-ai afirma 
asta, împăratul nu te-ar crede. 

Nero îşi revenise. Clipea des din ochii lui miopi, cu o 
expresie de extremă răutate pe faţă. 

Petronius are dreptate, spuse el. 

Tigellinus îl privi, mirat. 

Petronius are dreptate, repetă Nero. Mâine i se vor 
deschide porţile închisorii, iar despre petrecerea de nuntă 
vom discuta poimâine în amfiteatru. 

„Am pierdut din nou”, se gândi Petronius. Întorcându-se 
acasă, era atât de sigur de moartea Ligiei, încât a doua zi 
trimise la amfiteatru un libert de încredere să cadă la 
învoială cu administratorul de la spoliarum pentru 
eliberarea cadavrului ei, pe care voia să-l dea lui Vinicius. 


Capitolul LXVI. 

În vremea lui Nero deveniră obişnuite spectacolele date 
seara atât la circ, cât şi în amfiteatre, lucru foarte rar, chiar 
excepţional, înainte. Curtenilor le plăceau, căci după ele 
urmau de regulă banchetele ce ţineau până dimineaţa. Deşi 
poporul era sătul de sânge, totuşi, când se răspândi vestea 
că vine sfârşitul jocurilor şi că ultimii creştini urmează să 
moară la spectacolul din seara aceea, o mulţime imensă 
umplu amfiteatrul. Curtenii se prezentară toţi ca unul. 
Bănuiau că n-o să fie o reprezentaţie obişnuită şi că 
împăratul hotărâse să facă un spectacol tragic clin durerea 
lui Vinicius. 'Tigellinus păstrase secretul martiriului pregătit 
pentru logodnica tânărului tribun, ceea ce excita la culme 
curiozitatea oamenilor. Cei care-o întâlniseră cândva pe 
Ligia în casa lui Plautius, povesteau acum minuni despre 
frumuseţea ei. Ceilalţi se întrebau dacă într-adevăr au s-o 
vadă astăzi în arenă, fiecare explicându-şi în felul său 
răspunsul pe care-l dăduse împăratul lui Petronius la 
Nerva. Unii presupuneau că Nero într-adevăr va da, ori 
poate c-a şi dat fata lui Vinicius. Îşi spuneau că ostateca 
fiind liberă să cinstească orice zei i-ar fi fost pe plac, legea 
popoarelor nu îngăduia să fie pedepsită. 

Nesiguranţa, aşteptarea şi curiozitatea puseră stăpânire 
pe toţi spectatorii, împăratul veni mai devreme ca de obicei 
şi, o dată cu venirea lui, începură din nou şuşotelile. Cu 
siguranţă avea să se întâmple ceva extraordinar. În afară de 
Tigellinus şi Vatinius, pe Nero îl mai însoțea şi Cassius, un 
centurion uriaş şi foarte puternic, pe care împăratul îl lua 
cu el numai atunci când voia să aibă ia îndemână un 
apărător, de exemplu, când îi venea chef să facă escapade 
nocturne în Subura, unde punea la cale aşa-numita sogatio 
adică aruncarea în aer cu o manta soldăţească a fetelor 
întâlnite pe drum. Se observă de asemenea că şi în 
amfiteatru fuseseră luate unele măsuri de precauţie. 
Străjile pretoriene erau mai numeroase şi se aflau sub 
comanda tribunului Subrius Flavius, cunoscut prin 


ataşamentul său orb faţă de Nero. Atunci înţeleseră că 
împăratul s-a asigurat împotriva unui eventual gest disperat 
al lui Vinicius. 

Toate privirile se aţinteau pline de curiozitate spre locul 
unde şedea nefericitul logodnic. Foarte palid, cu fruntea 
acoperită de broboane de sudoare, Vinicius era şi el 
nesigur, ca şi ceilalţi spectatori, şi neliniştit până în 
străfundul sufletului. Petronius, neştiind precis ce va urma, 
nu-i spusese nimic. Îl întrebase numai, când se întorsese de 
la Nerva, dacă e gata pentru orice şi apoi, dacă va veni la 
spectacol. Vinicius îi răspunse la amândouă întrebările 
scurt: „Da!”, însă îl trecuseră fiori de gheaţă prin tot trupul, 
bănuind că Petronius nu întreabă fără motiv. Cum de la o 
vreme trăia parcă numai pe jumătate, împăcat cu gândul 
morţii sale şi a Ligiei, care avea să fie pentru amândoi 
eliberare şi reunire, acum trebui să înţeleagă că altceva-i să 
te gândeşti de departe la ultima clipă ca la o adormire 
uşoară şi altceva să vii să priveşti chinul unei fiinţe care ţi-e 
mai dragă decât viaţa. Toate suferinţele îndurate mai 
demult reînviară. Disperarea care se potolise urla din nou 
în sufletul lui. Reveni vechea dorinţă de-a o salva pe Ligia 
cu orice preţ. De dimineaţă, voise să intre în cunicule, să se 
convingă că Ligia se află acolo, însă străjile pretoriene 
păzeau toate intrările şi poruncile erau atât de aspre, încât 
soldaţii, chiar şi cei cunoscuţi, nu se lăsară convinşi nici de 
rugăminţi, nici de aur. Lui Vinicius i se părea că nesiguranța 
are să-l omoare înainte de a vedea spectacolul. Undeva, în 
adâncul sufletului, pâlpâia speranţa că poate Ligia nu-i în 
amfiteatru şi că tot zbuciumul lui e neîntemeiat şi se agăța 
cu disperare de această speranţă. Îşi spunea că Christos ar 
fi putut s-o ia din închisoare, dar n-o să îngăduie să fie 
chinuită în circ. Până acum se împăcase cu ideea că orice s- 
ar întâmpla ar fi după voia lui Christos, dar când, respins de 
la uşile cuniculelor, se întoarse la locul lui în amfiteatru, şi 
când din privirile curioase îndreptate spre el înţelese că şi 
cele mai îngrozitoare presimţiri s-ar putea realiza, începu 


să implore în gând salvarea ei, cu o ardoare care aducea a 
ameninţare. „Iu poţi!”, repeta el, strângând pumnii 
convulsiv. „Tu poţi!” Până atunci, nici nu bănuise cât avea să 
fie de groaznic momentul acesta. Fără să-şi dea seama 
limpede de ce se petrece cu el, un vag presentiment îi 
spunea că, dacă va vedea chinurile Ligiei, dragostea lui 
pentru Christos se va schimba în ură, iar credinţa lui în 
disperare. Şi se temea de acest presentiment care putea să- 
| supere pe Christos, de la care el cerşea îndurare şi o 
minune. Nu mai cerea viaţa ei, ci doar moartea ei mai 
înainte de a fi scoasă în arenă, şi din adâncul nemăsurat al 
durerii lui, repeta în gând: „Măcar asta nu mi-o refuza şi eu 
am să 'le iubesc şi mai mult decât Te-am iubit până acum!”. 
În cele din urmă, gândurile lui se învolburară ca valurile 
zbuciumate de furtună. Se trezea în el dorinţa de 
răzbunare şi de sânge. Simţea o dorinţă nebunească să se 
arunce asupra lui Nero şi să-l sugrume de faţă cu toţi 
spectatorii, dar îşi dădea seama că dorinţa lui îl supără pe 
Christos, fiindcă-i nesocoteşte poruncile. În anumite clipe, 
spera că grozăvia pe care o aştepta tremurând va fi 
împiedicată de o mână atotputernică şi mărinimoasă, însă 
imediat îşi spunea întristat că El, care ar fi putut cu un 
semn să dărâme circul acesta şi s-o salveze pe Ligia, o 
părăsise totuşi, deşi ea credea în El şi-L iubea din toate 
puterile inimii sale curate. lată, ea zace acolo în cuniculum- 
ul întunecos, slabă, dezarmată, părăsită la cheremul 
paznicilor abrutizaţi, trăindu-şi poate ultimele clipe, iar el 
trebuie să aştepte neputincios în amfiteatrul acesta 
îngrozitor, fără să ştie ce chin au născocit pentru ea şi ce 
are să vadă peste câteva clipe. În cele din urmă, ca omul 
care se prăbuşeşte într-o prăpastie şi se agaţă de orice 
smoc de iarbă, aşa se agăţă şi el din răsputeri de gândul că 
totuşi numai credinţa o poate salva. Doar nici nu le mai 
rămăsese altceva! lar Petru a spus că credinţa poate muta 
munţii din loc. 


Cu un efort disperat, strivi în sine orice îndoială şi toată 
fiinţa lui se strânse ghem într-un singur gând: „Cred!” şi 
aştepta minunea. 

Însă, aşa cum o coardă prea mult întinsă trebuie să 
pocnească, şi pe el efortul îl frânse. O paloare cadaverică îi 
acoperi faţa şi trupul începu să-i înţepenească. Îşi spuse că 
rugămintea lui a fost ascultată, căci, iată, moare. Fără 
îndoială murise şi Ligia şi Christos îl cheamă acum la el. 
Arena, togile albe ale nenumăraţilor spectatori, lumina 
miilor de lămpi şi torţe, toate pieriră din ochii lui. 

Eşti bolnav, îi spuse Petronius. Porunceşte să fii dus acasă. 

Şi, fără să se sinchisească de ce-ar putea spune împăratul, 
se ridică să-l sprijine pe Vinicius şi să iasă cu el. Inima i se 
umpluse ele milă. Pe lângă asta, îl irita la culme faptul că 
Cezarul se uita prin smarald la Vinicius, studiind cu 
satisfacţie frământarea lui, poate pentru ca pe urmă, s-o 
descrie în strofe patetice şi să câştige aplauzele auditorilor. 

Vinicius clătină din cap. Putea să moară aici în amfiteatru, 
dar nu putea pleca. Doar reprezentaţia trebuia să înceapă 
din clipă în clipă. 

Aproape în acelaşi moment, prefectul oraşului aruncă 
batista roşie în faţă şi la semnul acesta scârţăi drugul de la 
o poartă ce se deschidea în dreptul podiumului împărătesc 
şi din hruba întunecoasă ieşi în arena luminată Ursus. 

Uriaşul clipi din ochi, orbit de lumina arenei, după aceea 
se duse în mijlocul ei, uitându-se curios în jurul său. 
Curtenii şi cea mai mare parte a spectatorilor ştiau că el îl 
sugrumase pe Croton, aşa că apariţia lui stârni un murmur 
de uimire. În Roma nu se ducea lipsă de gladiatori care 
depăşeau mult statura obişnuită a oamenilor, însă un uriaş 
ca el ochii quiriţilor nu văzuseră încă. Cassius, care stătea 
pe podium în spatele Cezarului, părea un om mărunt pe 
lângă ligian. Senatorii, vestalele, împăratul, curtenii şi 
poporul priveau cu încântare de cunoscători şi amatori la 
pulpele lui puternice, groase ca nişte trunchiuri de copac, la 
pieptul lui cât două scuturi lipite şi la braţele-i herculeene. 


Rumoarea creştea. Pentru mulţimea asta nu exista o 
plăcere mai mare decât să vadă asemenea muşchi jucând în 
încordarea luptei. Rumoarea se transformă în ovaţii. Lumea 
se întreba unde trăieşte tribul din care se nasc asemenea 
uriaşi. lar el, stătea în mijlocul amfiteatrului, gol, 
asemănător unui colos de piatră, cu faţa lui de barbar 
îngândurată şi tristă. Văzând arena pustie se uita mirat cu 
ochii lui albaştri când la spectatori, când la împărat, când la 
gratiile de la cuniculum, de unde-şi aştepta călăii. 

În clipa când intrase în arenă, în inima lui de om simplu 
tresărise pentru ultima oară speranţa că poate-l aşteaptă 
crucea, însă când nu văzu nici crucea, nici groapa săpată, 
se gândi că nu-i demn de favoarea asta şi că-l aşteaptă o 
altă moarte, cu siguranţă colții fiarelor. Era neînarmat şi 
hotărât să piară aşa cum se cuvenea unui credincios al 
„Mielului”, liniştit şi răbdător. Deocamdată, mai voia să se 
roage Mântuitorului, aşa că îngenunchind în arenă, îşi 
împreună mâinile şi ridică privirile spre stelele care se 
zăreau licărind pe boltă. 

Atitudinea lui nu plăcu mulţimii. Era sătulă de creştinii 
ăştia care mureau ca oile. Ştia că dacă uriaşul acesta nu 
vrea să se apere, spectacolul eşuează. Ici şi colo, se auziră 
şuierături. Unii începură să strige după mastigofori, a căror 
sarcină era să-i biciuiască pe gladiatorii care nu voiau să 
lupte. Curând însă se liniştiră. Nimeni nu ştia ce-l aşteaptă 
pe uriaş şi dacă n-o să vrea să lupte când s-o întâlni faţă-n 
faţă cu moartea. 

Nu aşteptară mult. Deodată, răsună larma stridentă a 
trompetelor de alamă şi la semnalul acesta se deschise 
poarta de gratii din faţa podiumului împăratului, şi se 
năpusti în arenă, însoţit de larma bestialilor, un zimbru 
german monstruos purtând pe cap trupul gol al unei femei. 

Ligia! Ligia! strigă Vinicius. 

Îşi duse mâinile la tâmple, se crispă ca un om străpuns de 
lance şi cu o voce horcăită, neomenească, începu să repete: 

Cred! Cred!... Christe! O minune! 


Nici nu simţi că în clipa aceea Petronius îi acoperi capul cu 
toga. I se părea că moartea sau durerea îi luase vederile. 
Un gol imens se căscă în el. În cap nu mai avea nici un 
gând. Doar buzele-i repetau în neştire: 

Cred! Cred! Cred! 

Dintr-o dată, amfiteatrul amuţi. Curtenii se ridicară toţi ca 
unul de pe locuri, căci în arenă se petrecea ceva 
extraordinar. Ligianul cel umil şi gata de moarte, văzând-o 
pe prinţesa lui între coarnele fiarei sălbatice, sări ca ars şi 
cu spinarea arcuită începu să alerge dintr-o parte spre fiara 
furioasă. 

Mulțimea scoase un strigăt scurt de uimire, apoi se adânci 
în tăcere. Ligianul ajunsese la zimbrul dezlănţuit şi-l 
apucase de coarne. 

Priveşte! strigă Petronius, smulgând toga de pe capul lui 
Vinicius. Acesta se ridică cu faţa albă ca varul şi începu să 
se uite în arenă cu o privire sticloasă, năucă. 

În vastul amfiteatru părea că nimeni nu mai răsuflă. Se 
putea auzi şi o muscă zburând. Oamenii nu-şi credeau 
ochilor. De când era Roma nu se mai văzuse aşa ceva. 

Ligianul ţinea fiara de coarne. Picioarele i se afundaseră în 
nisip până deasupra gleznelor, spatele i se curbase ca un 
urc încordat, capul nu i se mai vedea dintre umeri, muşchii 
braţelor i se umflaseră, încât pielea sta să plesnească. Şi 
zimbrul fu oprit în loc. Omul şi fiara stăteau acum 
nemişcaţi. Spectatorii avură o clipă impresia că văd un grup 
statuar cioplit în piatră, reprezentând vreo ispravă de-a lui 
Hercule sau Tezeus. În nemişcarea lor însă se vedea 
încordarea fantastică a celor două forţe care luptau intre 
ele. Zimbrul se cufundase, ca şi omul, cu picioarele în nisip, 
iar corpul lui negru şi păros se încovoiase, de semăna cu o 
sferă uriaşă. Care va ceda mai curând, care va cădea mai 
repede, iată întrebarea care în clipa asta, pentru aceşti 
adoratori ai luptei avea mai mare importanţă decât propria 
lor soartă, decât însuşi imperiul roman şi dominaţia lui 
asupra lumii. Ligianul era acum pentru ei un semizeu demn 


de adoraţie. Însuşi Cezarul se ridicase în picioare. El şi 
Tigellinus, auzind de puterea omului, puseseră la cale 
dinadins acest spectacol şi-şi spuneau în bătaie de joc: „Să 
mai învingă şi zimbrul pe care o să i-l alegem noi, dacă 
poate, acest ucigaş al lui Croton”. Acum, se uitau uimiţi la 
tabloul pe care-l aveau în faţa lor, fără să le vină a crede că 
asta ar putea să fie aievea. În amfiteatru puteau fi văzuţi 
oameni care, ridicând mâinile în sus, rămăseseră împietriţi 
în atitudinea asta. Altora sudoarea le îmbrobonase fruntea, 
de parcă ei s-ar fi luptat cu fiara. În circ nu se auzea decât 
sfârâitul torţelor şi zgomotul picăturilor de smoală. 
Spectatorilor le pierise glasul, în schimb inima le zvâcnea în 
piept aproape să-l spargă. Părea că lupta durează de-o 
veşnicie. 

Omul şi fiara continuau să stea în încordarea asta teribilă, 
împlântaţi parcă în pământ. 

Deodată, un muget surd, un geamăt înecat se auzi din 
arenă, urmat de un strigăt izbucnit din toate piepturile. 
Apoi din nou se lăsă tăcere. Oamenii credeau că visează. 
Capul gigantic al zimbrului începuse să se răsucească încet 
sub mâinile de fier ale barbarului. 

Faţa ligianului, gâtul şi braţele se înroşiseră ca purpura, 
spatele lui se arcuise şi mai mult. Se vedea că-şi adună 
ultimele puteri şi că n-au să-i ajungă pentru mult timp. 

Mugetul gemut al zimbrului se schimbă într-un horcăit de 
durere, amestecându-se cu respiraţia gâfâită a uriaşului. 
Capul fiarei continua să se răsucească, încet, dar tot mai 
mult. Din bot îi atârna o limbă lungă, înspumată. 

Încă o clipă şi spectatorii care se aflau mai aproape auziră 
un trosnet de oase zdrobite. Fiara se prăbuşi la pământ cu 
grumazul frânt. 

Uriaşul dezlegă repede frânghia de pe coarnele zimbrului 
şi luând pe fecioară pe braţe, începu să răsufle grăbit. 

Faţa îi pălise, părul umezit i se lipise de tâmple, umerii şi 
braţele-i erau înecate în sudoare. Câteva clipe rămase 


nemişcat, buimac, apoi ridică ochii şi începu să se uite la 
spectatori. 

Mulțimea parcă înnebunise. 

Pereţii clădirii se cutremurau de urletele celor câteva zeci 
de mii de spectatori. De când se pomenise, reprezentațiile 
nu mai stârniseră aşa delir. Cei din rândurile de sus 
coborau spre arenă, înghesuindu-se în trecerile dintre 
bănci, ca să-l vadă mai de aproape pe viteaz. De 
pretutindeni, se auzeau voci care cereau clemenţă. Voci 
pătimaşe, insistente, care în curând se transformară într-un 
strigăt general. Uriaşul îi cucerise pe aceşti romani 
îndrăgostiţi de forţa fizică - şi devenise acum cea mai 
importantă persoană din Roma. 

El înţelese că poporul cere pentru el viaţa şi libertatea. 
Poate însă că nu le voia numai pentru el. O clipă privi în jur, 
peste amfiteatru, apoi se apropie de podiumul împăratului 
şi, legănând trupul fetei pe braţele întinse, ridică ochii cu o 
expresie de implorare, parc-ar fi spus: 

De ea înduraţi-vă! Pe ea salvaţi-o! Eu pentru ea am făcut 
asta! Spectatorii înţeleseră perfect ce cerea. Văzând pe fata 
leşinată, care, pe braţele uriaşului ligian părea un copil, 
emoția cuprinse mulţimea, pe cavaleri şi pe senatori. Trupul 
ei firav, alb, parcă cioplit din alabastru, leşinul ei, pericolul 
îngrozitor din care-o eliberase uriaşul şi, în sfârşit, 
frumuseţea ei şi ataşamentul lui zguduiră inimile. Unii 
credeau că-i este tată şi cerşeşte îndurare pentru copilul 
lui. Mila izbucni deodată ca o flacără. Erau sătui de sânge, 
de moarte, de chinuri. Voci înăbugşite de lacrimi începură să 
ceară îndurare pentru amândoi. 

Între timp, Ursus înainta în jurul arenei şi, legănând 
mereu fata pe braţe, prin gesturi şi priviri implora clemenţă 
pentru ea. Deodată, Vinicius se smulse de la locul lui, sări 
peste balustrada care despărţea primele locuri de arenă şi, 
alergând la Ligia, îi acoperi cu toga trupul gol. 

Apoi îşi sfâşie tunica pe piept, dezveli cicatricele rămase 
de la rănile primite în războiul cu armenii şi întinse braţele 


spre popor. 

Exaltarea mulţimii depăşi orice limite. Începu să tropăie şi 
să urle. Vocile care ceruseră îndurarea deveneau acum 
amenințătoare. Poporul intervenea nu numai pentru atlet, 
dar sărea în apărarea fetei, a ostaşului şi a iubirii lor. Mii de 
spectatori se întoarseră spre împărat cu pumnii strânşi, cu 
ochii scăpărând de mânie. Cezarul însă întârzia, şovăia. Nu- 
l ura pe Vinicius şi nici la moartea Ligiei nu ţinea în mod 
special, ar fi preferat însă să vadă trupul fetei sfâşiat de 
coarnele zimbrului, sau rupt de colții fiarelor. Cruzimea lui, 
imaginaţia lui bolnavă, simţurile lui degenerate găseau o 
anumită plăcere în asemenea scene. Şi iată că acum 
poporul voia să-l lipsească de această desfătare. Chipul i se 
strâmbă de mânie. Amorul propriu nu-i permitea să se 
supună voinţei mulţimii, dar nici nu îndrăznea să i se 
împotrivească, fiindcă era fricos din fire. 

Începu să se uite în jurul său, căutând să vadă măcar 
printre curteni degete îndreptate în jos în semn de moarte. 
Însă Petronius ţinea palma în sus, privindu-l ţintă, aproape 
sfidător. Superstiţiosul Vestinus, înclinat spre entuziasm 
care se temea de spirite, dar nu se temea de oameni, dădea 
semn de iertare. De asemenea senatorul Scevinus şi Nerva, 
şi Tullius Senecion, de asemenea bătrânul, faimosul 
comandant de oşti Ostorius Scapula, şi Antistius, şi Pison, şi 
Vetus, şi Crispinus, şi Minutius Termus, şi Pontius Telesinus, 
şi omul cel mai serios, cinstit din popor, Thraseas. Împăratul 
îndepărtă smaraldul de la ochi cu o expresie de dispreţ şi 
jignire, când deodată Tigellinus, care voia să-i facă în necaz 
lui Petronius, se aplecă şi spuse: 

Nu ceda, divine. Îi avem pe pretorieni. 

Nero se întoarse spre locul unde se afla comandantul 
detaşamentului de pretorieni, asprul Subrius Flavius, care-i 
era devotat din tot sufletul şi văzu un lucru nemaipomenit. 
Faţa bătrânului şi neînduplecatului tribun era scăldată în 
lacrimi. Şi el ţinea mâna ridicată în semn de iertare. 


Între timp, mulţimea începuse să se înfurie. Bătea din 
picioare, stârnind valuri de praf, care învăluiau amfiteatrul. 
Printre strigăte s-auzea: „Ahenobarbus! Matricid! 
Incendiator!” 

Nero se sperie. În circ poporul era stăpân atotputernic. 
Împărații precedenţi, şi mai ales Caligula, îşi permiteau 
uneori să hotărască împotriva lui, ceea ce întotdeauna 
provoca revolte, care deseori ajungeau la vărsări de sânge. 
Nero însă nu putea risca aşa ceva. Mai întâi, fiind 
comediant şi cântăreţ, avea nevoie de aplauzele poporului, 
iar în al doilea rând, îi era necesar sprijinul plebei împotriva 
senatului şi a patricienilor şi, în sfârşit după incendiul 
Romei, se străduia prin toate mijloacele să-l atragă de 
partea sa, canalizându-i mânia împotriva creştinilor în cele 
din urmă, înţelese că ar fi periculos să i se împotrivească. 
Revolta, începută în circ, ar fi putut cuprinde tot oraşul şi să 
aibă urmări incalculabile. 

Se mai uită încă o dată la Subrius Flavius, la centurionul 
Scevinus, ruda senatorului, la soldaţi şi, văzând 
pretutindeni sprâncene încruntate, feţe emoţionate şi ochii 
aţintiţi asupra lui, făcu semn de grațiere. 

Un tunet de aplauze îi răspunse. Poporul era de acum 
sigur de viaţa condamnaților. Din clipa asta, ei intrau sub 
ocrotirea lui şi nici împăratul n-ar fi îndrăznit să-i mai 
urmărească cu răzbunarea sa. 

Capitolul LXVII. 

După eliberarea Ligiei, Vinicius şi Ursus mergeau alături, 
grăbindu-se s-o dea cât mai repede în grija medicului grec. 
Mergeau în tăcere, căci după emoţiile prin care trecuseră 
nu mai aveau putere să vorbească. Vinicius mai era încă 
buimac. Îşi spunea într-una că Ligia-i salvată, că n-o mai 
ameninţă nici o închisoare, nici moartea la circ, că 
nenorocirile lor s-au terminat o dată pentru totdeauna şi o 
duce acasă, ca să nu se mai despartă de ea niciodată. 1 se 
părea însă că pluteşte într-un vis şi că ceea ce i se întâmplă 
nu-i realitate. Din când în când, se apleca spre lectica 


deschisă să se uite la chipul drag, care în lumina lunii părea 
adormit, şi-şi repeta în gând: „Ea e! Christos a salvat-o!” îşi 
aminti că în spoliarum unde-a dus-o împreună cu Ursus pe 
Ligia, a venit un medic necunoscut şi l-a asigurat că fata 
trăieşte şi că va trăi. La gândul acesta, bucuria îl ameţea şi 
se sprijinea de braţul lui Ursus, nemaiputând merge singur. 
lar Ursus se uita la cerul presărat cu stele şi se ruga. 

Mergeau repede printre casele albe, proaspăt construite, 
care străluceau în lumina lunii. Oraşul era pustiu. Ici şi colo, 
numai grupuri de oameni încununaţi cu iederă cântau şi 
dansau în sunetul flautelor, bucurându-se de noaptea 
minunată şi de sărbătoarea jocurilor. Abia când ajunseră 
aproape de casă, Ursus se opri din rugăciune şi începu să 
vorbească încet ca şi cum s-ar fi temut să n-o trezească pe 
Ligia: 

Stăpâne, Mântuitorul a salvat-o de la moarte. Când am 
văzut-o între coarnele zimbrului, am auzit în sufletul meu o 
voce: „Apăr-o!” A fost cu siguranţă glasul Mielului. 
Închisoarea mi-a secătuit puterile, dar El mi le-a dat înapoi 
pentru clipa aceea şi El a inspirat mila acestui popor crud. 
Fie voia Lui! 

Iar Vinicius răspunse: 

Slăvit fie numele lui!... 

Şi nu putu continua, fiindcă-l înecă plânsul. Îl cuprinse o 
dorinţă nestăpânită să se arunce la pământ şi să 
mulţumească Mântuitorului pentru minune şi îndurare. 

Între timp, ajunseră acasă. Servitorii, anunţaţi printr-un 
sclav trimis înainte, îi întâmpinară ca un roi. Pavel din Tars 
convertise încă de la Antium o mare parte din oamenii 
aceştia. Necazurile lui Vinicius le erau cunoscute. Când 
văzură victimele smulse din ghearele lui Nero, bucuria lor 
fu fără margini. Medicul Teocles o consultă pe Ligia şi 
declară că n-a suferit nici o lovitură mai gravă şi că, după 
ce-i va trece slăbiciunea cauzată de frigurile din închisoare, 
are să se însănătoşească. 


Luciditatea îi reveni încă în noaptea aceea. Trezindu-se 
într-un cubiculum somptuos, luminat de lămpi de Corint, în 
parfum de verbină, nu-şi dădea seama unde este şi ce se 
petrece cu ea. Îi mai stăruia în minte amintirea clipei când 
fusese legată de coarnele unui zimbru împiedicat în lanţuri, 
iar acum, văzând faţa lui Vinicius aplecată asupra ei, 
luminată de lumina blând colorată, îşi închipui că au părăsit 
pământul. Gândurile i se învălmăşeau în creierul slăbit de 
febră, credea că s-au oprit undeva, în drum spre cer, din 
cauza oboselii şi slăbiciunii ei. Nemaisimţind nici o durere, îi 
zâmbi lui Vinicius şi voi să-l întrebe unde sunt. Dintre 
buzele ei însă ieşi doar o şoaptă, în care Vinicius abia putu 
să-şi desluşească numele. 

Îngenunche lângă ea şi, punându-i uşor mâna pe frunte, 
spuse: 

Christos te-a salvat şi mi te-a redat! 

Buzele ei se mişcară, şoptind ceva neînțeles. Închise 
pleoapele, suspină uşor şi adormi profund. Era somnul pe 
care-l aştepta medicul Teocles şi care-i da certitudinea 
însănătoşirii. 

Vinicius rămase lângă ea, îngenuncheat, cufundat în 
rugăciune. Cu sufletul topit de iubire, îşi uită de sine. 
Teocles intră de câteva ori în cubiculum, de câteva ori 
apăru de după draperie Eunice cu părul de aur, în cele din 
urmă, cocorii crescuţi în grădină începură să ţipe, anunțând 
zorile, el însă continua să se roage, în extaz, cu inima 
prefăcută într-o făclie aprinsă pe altarul lui Christos, drept 
mulţumire pentru cele două suflete salvate aproape în clipa 
înălţării lor la cer. 

Capitolul LXVIII. 


După eliberarea Ligiei, nevoind să-l supere pe împărat, 
Petronius îl urmă împreună cu alţi curteni, la Palatin. Voia 
să audă ce se va discuta acolo şi mai ales să-şi dea seama de 
intenţiile lui Tigellinus, care ar putea născoci ceva nou 
pentru pierderea fetei. E adevărat că şi ea şi Ursus 
intraseră sub ocrotirea poporului şi fără riscul unei revolte 
nimeni nu mai putea să se atingă de ei. Petronius însă, 
cunoscând ura pe care i-o purta prefectul pretorienilor, 
presupuse că acesta, neputând să-l lovească direct, are să 
caute să lovească măcar în nepotul lui. 

Nero era supărat şi nervos fiindcă reprezentaţia se 
terminase cu totul altfel decât dorise el. Nici nu se uită la 
Petronius, dar acesta, fără să se sinchisească de el şi, cu 
dezinvoltura lui caracteristică de arbitru al eleganţei, îi 
spuse: 

Ştii, divine, la ce m-am gândit? Scrie un poem despre fata 
pe care ordinul stăpânului lumii o eliberează dintre coanele 
zimbrului sălbatic şi o redă iubitului ei. Grecii sunt 
sentimentali. Sunt sigur că are să-i încânte un asemenea 
poem. 

Deşi enervat, lui Nero îi plăcu ideea, mai întâi, ca temă 
pentru un poem, iar în al doilea rând, fiindcă dădea prilejul 
să se laude singur, ca stăpân mărinimos al lumii. Privi cu 
interes la Petronius şi zise: 

Da! Poate că ai dreptate! Dar se cuvine oare să cânt 
propria mea bunătate? 

Nu trebuie să-ţi pomeneşti numele. La Roma, au să 
ghicească despre cine-i vorba, iar din Roma veştile se 
răspândesc în toată lumea. 

Şi eşti sigur că are să placă în Achaia? 

Pe Pollux! rosti Petronius şi plecă mulţumit, căci acum era 
sigur că Nero, a cărui viaţă n-a fost decât o continuă 
adaptare a realităţii la ideile sale literare, n-o să lase să-i 
scape o temă ca asta, deci Tigellinus o să aibă mâinile 
legate. Asta nu schimbă însă intenţia lui de a-l expedia pe 


Vinicius din Roma, îndată ce sănătatea Ligiei are să permită 
o călătorie. De aceea, când îl văzu a doua zi, îi spuse: 

Du-o în Sicilia. Astăzi, din partea împăratului nu vă mai 
ameninţă nimic, însă Tigellinus e în stare să folosească chiar 
şi otrava, dacă nu din ură faţă de voi, atunci faţă de mine. 

Vinicius îi zâmbi şi răspunse: 

Ea a fost între coarnele unui zimbru sălbatic şi Christos a 
salvat-o. 

Jertfeşte-i o sută de boi, răspunse Petronius, uşor iritat, 
dar nu-l pune în situaţia să fie nevoit s-o salveze pentru a 
doua oară... îţi aminteşti cum l-a primit Eol pe Ulise, când s- 
a întors să-i ceară a doua oară vânt favorabil? Zeilor nu le 
place să se repete. 

Când are să se însănătoşească, răspunse Vinicius, am s-o 
duc Pomponiei Graecina. 

Şi ai să faci foarte bine, fiindcă aud că Pomponia zace 
bolnavă. Mi-a spus o rudă de-a lui Aulus, Antistius. Între 
timp, aici se vor petrece atâtea evenimente, încât oamenii 
au să uite de voi, iar în vremurile de astăzi, cei mai fericiţi 
sunt cei care au fost uitaţi. Fie ca Fortuna să vă dea soare 
iarna şi umbră vara! 

Spunând acestea, îl lăsă pe Vinicius cu fericirea lui, iar el 
se duse să-l cerceteze pe Teocles cu privire la sănătatea şi 
viaţa Ligiei. 

Însă pe ea n-o mai ameninţa nici un pericol. În închisoare, 
extenuată cum era după friguri, ar fi răpus-o aerul închis şi 
mizeria, aici însă, avea parte de cea mai atentă îngrijire şi 
nu numai de îndestulare, ci chiar de lux. Conform 
recomandărilor lui 'Teocles, după două zile începură s-o 
scoată în grădina vilei, unde rămânea ore în şir. Vinicius îi 
împodobea lectica cu anemone şi mai ales cu irişi ca să-i 
amintească de atrium-ul lui Aulus. Uneori, ascunşi în umbra 
copacilor bătrâni, discutau, ţinându-se de mâini, despre 
suferinţele şi spaimele prin care trecuseră. Ligia îi spunea 
că Christos l-a călăuzit anume pe o cale spinoasă, ca să-i 
schimbe sufletul şi să-l ridice spre el, iar Vinicius simţea că-i 


adevărat, fiindcă nu mai rămăsese nimic din el din fostul 
patrician care nu cunoştea altă lege decât propriile sale 
dorinţe. În aceste aduceri-aminte nu era amărăciune. Li se 
părea la amândoi că trecuseră ani întregi şi că trecutul 
îngrozitor rămăsese undeva departe în urma lor. 
Deocamdată, trăiau într-o pace cum nu cunoscuseră 
niciodată până acum. O viaţă nouă, nespus de blândă li se 
deschidea în faţă. La Roma, împăratul putea să-şi facă de 
cap şi să umple de groază o lume întreagă, ei, ştiindu-se 
ocrotiţi de o fiinţă de sute de ori mai puternică, nu se mai 
temeau nici de răutatea lui, nici de nebuniile lui, de parcă 
ar fi încetat să mai fie stăpân peste viaţa sau moartea lor. O 
dată, pe la apusul soarelui, auziră venind din vivariile 
îndepărtate răgete şi urletele de fiare sălbatice. Cândva 
sunetele astea îl umpluseră de groază pe Vinicius, ca o 
prevestire rea. Acum se uitară unul la altul zâmbind, apoi 
amândoi ridicară ochii spre lumina asfinţitului. Din când în 
când, Ligia, încă foarte slăbită, adormea în liniştea grădinii. 
El veghea lângă ea şi, contemplându-i faţa adormită se 
gândea, fără să vrea, că nu mai e Ligia aceea pe care-a 
întâlnit-o la Aulus. Închisoarea şi boala o urâţiseră 
întrucâtva. Când o întâlnise la Aulus, şi mai târziu, când 
venise s-o răpească din casa lui Miriam, era minunată ca o 
statuie şi în aceiaşi timp delicată ca o floare. Acum, faţa ei 
era aproape transparentă, mâinile i se subţiaseră, trupul îi 
slăbise de boală, buzele îi păliseră şi chiar şi ochii păreau 
mai puţin azurii decât înainte. Eunice cea cu părul de aur, 
care-i aducea flori şi ţesături scumpe ca să-şi acopere 
picioarele, arăta pe lângă ea ca zeiţa Cipris. Estetul 
Petronius se străduia în zadar să descopere în ea 
frumuseţea de altădată şi, ridicând din umeri, se gândea că 
umbra asta din Câmpiile Elizee nu meritase atâta 
alergătură, atâta durere şi chinuri, care fuseseră cât p-aci 
să-l ucidă pe Vinicius. Însă Vinicius o iubea acum şi mai mult 
şi, în timp ce-i veghea somnul, avea impresia că veghează la 
căpătâiul întregii lumi. 


Capitolul LXIX. 

Vestea despre miraculoasa salvare a Ligiei se răspândi 
repede printre puţinii creştini rămaşi. Credincioşii începură 
să vină s-o vadă pe aceea asupra căreia se revărsase 
bunătatea lui Christos. Veni mai întâi tânărul Nazarius cu 
Miriam, la care continua să se ascundă apostolul Petru, iar 
după ei veniră şi alţii. Toţi laolaltă, împreună cu Vinicius, 
Ligia, cu sclavii creştini ai lui Petronius îl ascultau cu evlavie 
pe Ursus povestind cum a răsunat în sufletul lui o voce care 
i-a poruncit să lupte cu fiara şi toţi plecau îmbărbătaţi. Cu 
speranţa că Christos n-are să îngăduie totuşi să fie nimiciţi 
până la unul adepţii săi, până când va veni el însuşi la 
judecata cea aspră. Speranţa asta le mai întărea inimile, 
căci prigoana nu încetase încă. Cine era denunţat că-i 
creştin, era luat imediat de vigilii oraşului la închisoare. 
Victime erau mai puţine, cea mai mare parte a 
credincioşilor fiind prinşi şi schingiuiţi. Cei rămaşi, fie că 
părăsiseră Roma şi aşteptau în provinciile îndepărtate 
trecerea furtunii, fie se ascundeau, neîndrăznind să se 
adune pentru rugăciuni comune decât în nisipăriile din 
afara oraşului. Erau totuşi urmăriţi şi deşi jocurile se 
terminaseră, erau păstraţi pentru următoarele sau judecaţi 
imediat. Cu toate că poporul roman nu mai credea că 
creştinii ar fi autorii incendiului oraşului, totuşi aceştia erau 
declaraţi duşmanii omenirii şi ai statului, iar edictul 
împotriva lor continua să fie în vigoare ca şi înainte. 

Apostolul Petru nu îndrăzni multă vreme să apară în casa 
lui Petronius. În cele din urmă, într-o seară, Nazarius 
anunţă venirea lui. Ligia, care putea acum să umble, şi 
Vinicius alergară în întâmpinarea lui şi-i îmbrăţişară 
picioarele, iar el îi salută cu emoție, fiindcă nu-i mai 
rămăsese multe oi în turma pe care i-o încredinţase 
Christos şi a cărei soartă o plângea acum inima lui mare. 
Când Vinicius îi spuse: „Doamne! Datorită ţie, Mântuitorul 
mi-a redat-o”, el spuse: „[i-a redat-o pentru credinţa ta şi 
pentru ca să nu amuţească toate buzele care slăvesc 


numele Lui”. Poate că se gândea în clipa aceea la miile de 
credincioşi sfârtecaţi de fiare, la crucile din arene şi la 
stâlpii de foc din grădinile „Fiarei”, căci vorbise cu mare 
tristeţe. Vinicius şi Ligia observară că părul lui albise 
complet, trupul i se încovoiase, iar pe faţă avea întipărită 
atâta amărăciune, de parcă el ar fi îndurat toate chinurile 
prin care trecuseră victimele furiei şi nebuniei lui Nero. 
Amândoi însă erau convinşi că, de vreme ce Christos s-a 
supus el însuşi chinurilor şi morţii, nu poate să le ocolească 
nimeni. Li se sfâşia inima, văzându-l pe apostol apăsat de 
povara anilor, greutăților şi durerii. Vinicius, care voia s-o 
ducă pe Ligia peste câteva zile la Neapolis, unde urma s-o 
întâlnească pe Pomponia şi să meargă mai departe în 
Sicilia, îl imploră să părăsească Roma împreună cu ei. 

Apostolul puse mâna pe creştetul lui şi răspunse: 

Aud în suflet cuvintele Domnului, care, pe malul lacului 
Tiberiadei mi-a spus: „Dac-ai fi mai tânăr, te-ai încinge şi-ai 
merge unde-ai vrea, dar după ce-ai îmbătrânit, întinzi 
mâinile să te încingă altul şi să te ducă acolo unde tu nu 
vrei”. E drept deci să merg după turma mea. 

Ei rămaseră tăcuţi, neînţelegând ce spune, şi el adăugă: 

Truda mea ajunge la capătul ei, iar odihna am să mi-o aflu 
abia în casa Domnului. 

lar pe urmă le mai spuse: 

Ţineţi minte că v-am iubit cum îşi iubeşte un tată copiii, şi 
ceea ce veţi face în viaţă să faceţi spre lauda Domnului. 

Ridică, tremurând, mâna lui bătrână şi-i binecuvântă, iar 
ei se lipiră de el, simțind că asta-i poate ultima 
binecuvântare pe care au s-o primească de la el. 

Le-a fost scris să-l mai vadă o dată. Câteva zile mai târziu, 
Petronius a adus veşti îngrozitoare din Palatin. Se 
descoperise acolo că unul dintre liberţii împăratului era 
creştin. S-au găsit la el epistolele apostolilor Petru şi Pavel 
din Tars, precum şi scrisorile lui Iacov, luda şi loan. Şederea 
lui Petru la Roma era cunoscută dinainte lui Tigellinus, 
fusese însă convins că şi el pierise împreună cu miile de 


coreligionari. Acum ieşi la iveală că cei doi capi ai noii 
credinţe mai sunt încă în viaţă şi se află în capitală. Se 
hotări să fie găsiţi şi prinşi cu orice preţ, socotindu-se că 
abia o dată cu moartea lor o să fie smulse ultimele rădăcini 
ale sectei duşmănoase. Petronius auzise de la Vestinus că 
împăratul însuşi a dat ordin ca în decurs de trei zile Petru şi 
Pavel din 'Tars să fie în închisoarea Mamertină şi că au fost 
trimise detaşamente întregi de pretorieni ca să scotocească 
prin toate casele din Transtiberim. 

Auzind de asta, Vinicius se decise să meargă să-l 
avertizeze pe apostol. Seara, el şi Ursus, îmbrăcaţi în mantii 
galice, cu feţele acoperite, se duseră la casa lui Miriam, 
unde stătea Petru, tocmai la capătul celălalt al 
Transtiberimului, la poalele dealului Ianiculus. În drum, 
văzură case înconjurate de ostaşi, conduşi de nişte oameni 
necunoscuţi. Cartierul era neliniştit. În unele locuri se 
adunau grupuri de curioşi. Ici şi colo, centurionii îi cercetau 
pe cei prinşi, întrebându-i de Petru-Simion şi de Pavel din 
Tars. 

Ursus şi Vinicius ajunseră cu bine, înaintea soldaţilor la 
locuinţa lui Miriam, în care îl găsiră pe Petru înconjurat de 
o mână de credincioşi. Tymotheus, ajutorul lui Pavel din 
Tars, şi Linus se aflau de asemenea lângă apostol. 

Aflând de primejdie, Nazarius îi conduse pe toţi printr-un 
coridor ascuns, până la poarta grădinii, iar de acolo, la nişte 
cariere părăsite, la câteva sute de paşi de poarta dinspre 
Ianiculus. Ursus trebui să-l ducă pe Linus în braţe, căci 
oasele acestuia, frânte în timpul torturilor, nu se 
vindecaseră încă. O dată ajunşi în catacombă, se simţiră în 
siguranţă şi, la lumina torţei pe care-o aprinse Nazarius, 
începură să se sfătuiască în şoaptă cum să salveze viaţa 
scumpă a apostolului. 

Doamne, îi spuse Vinicius, mâine în zori să te scoată 
Nazarius din oraş spre munţii Albani. Acolo te vom găsi noi 
şi te vom lua la Antium, unde aşteaptă o corabie care 
trebuie să ne ducă pe noi doi la Neapolis şi Sicilia. Fericită 


va fi ziua şi ceasul când vei păşi în casa mea şi vei 
binecuvânta căminul meu. 

Ceilalţi îl aprobară, rugându-l pe apostol să primească. 

Ascunde-te, păstorule, căci nu mai poţi rămâne în Roma. 
Păstrează adevărul viu ca să nu piară o dată cu noi şi cu 
tine. Ascultă-ne pe noi care te rugăm ca pe un tată. 

Fă asta în numele lui Christos! spuseră ceilalţi, agăţându- 
se de veşmintele lui. 

Iar el răspunse: 

Copiii mei! Cine ştie ceasul pe care mi l-a hotărât Domnul? 

Nu spuse însă că n-o să părăsească Roma. Şovăia el însuşi, 
neştiind ce să facă. De multă vreme se strecurase în sufletul 
lui nesiguranța şi chiar teama. lată, turma lui era risipită, 
opera dărâmată, biserica, pe care înainte de incendiul 
oraşului o crescuse ca pe un copac minunat, se 
transformase în pulbere prin forţa „Fiarei”. Nu mai 
rămăsese nimic în afară de lacrimi, nimic în afară de 
amintiri, chinuri şi moarte. Sămânţa dăduse roade bogate, 
dar diavolul le călcase în picioare. Armatele îngerilor nu 
veniseră în ajutor celor care pierdeau şi iată că Nero 
tronează în continuare cu glorie asupra lumii, îngrozitor, 
mai puternic decât oricând, stăpânul tuturor mărilor şi al 
întregului pământ. Adesea pe când se afla singur, pescarul 
ridicase mâinile spre cer şi întrebase: „Doamne! Ce să fac? 
Cum voi putea rămâne aici? Şi cum să lupt eu, un bătrân 
neputincios, cu forţa colosală a Răului, căruia i-ai permis să 
domnească şi să învingă”? 

Acesta era strigătul din adâncul durerii sale „Nu mai sunt 
oile pe care mi-ai poruncit să le pasc, nu mai este Biserica 
Ta. E pustiu şi doliu în cetatea Ta. Ce-mi porunceşti acum? 
Să rămân aici sau să călăuzesc rămăşiţele turmei, undeva 
peste mări, să slăvim acolo în taină numele Tău?” 

Şovăia. Credea că adevărul viu nu piere şi trebuie să 
învingă, dar se gândea uneori că n-a venit încă timpul, că va 
veni abia atunci când Domnul va cobori pe pământ în ziua 


judecății, cu slavă şi cu puterea Lui nemărginită, mai mare 
decât cea a lui Nero. 

Se gândea că dacă va părăsi Roma, credincioşii vor veni 
după el iar el îi va duce în pădurile umbroase ale Galileii, pe 
malul apei liniştite a Mării Tiberiada, la păstorii paşnici ca 
nişte porumbei, sau ca oile care pasc acolo pe pajiştile cu 
cimbru şi nard. Inima lui ostenită tânjea din zi în zi mai mult 
după linişte şi repaos, după lacul cunoscut, după Galileea, 
şi, tot mai des se adunau lacrimi în ochii bătrânului. 

Iar când, pentru o clipă se decidea, îl încerca neliniştea. 
Cum să părăsească oraşul acesta în care s-a vărsat atâta 
sânge de martiri şi unde atâţia credincioşi au mărturisit 
adevărul în clipa morţii? Tocmai el să se ferească de jertfă? 
Şi ce va răspunde când Domnul are să-l întrebe? „Cum! Ei 
au murit pentru credinţa lor, iar tu ai fugit?” 

Nopțile şi zilele lui se scurgeau în grijă şi frământare. Cei 
pe care-i sfârtecaseră leii, care fuseseră răstigniţi pe cruce, 
arşi în grădinile împăratului adormiseră întru Domnul după 
clipele de chin, iar el n-avea somn şi îndura chinurile mai 
mari decât cele născocite de călăi pentru victimele lor. 
Zorile albeau adesea acoperişurile caselor, când el mai 
chema încă din adâncul inimii sale îndurerate: 

Doamne, doar Tu mi-ai poruncit să vin aici şi să întemeiez 
cetatea Ta în acest cuib al Fiarei! 

Treizeci şi patru de ani trecuseră de la moartea Domnului 
său şi nu aflase odihna. Cutreierase pământul cu toiagul în 
mână şi povestise despre „vestea cea bună”. Puterile lui se 
epuizaseră în călătorii şi greutăţi până când, în cele din 
urmă, în această cetate, ca o inimă a omenirii, consolidase 
opera învățătorului. O singură suflare de foc a răului însă o 
mistuise. Lupta trebuia luată de la început. Şi ce luptă! Deo 
parte împăratul, senatul, poporul, legiunile cuprinzând într- 
un cerc de fier întreg pământul, nenumărate cetăţi, 
nenumărate ţinuturi, o putere cum nu mai văzuse 
omenirea, şi de cealaltă parte el, atât de apăsat de vârstă şi 


de trudă încât mâinile-i tremurânde abia mai reuşeau să 
ţină toiagul de călător. 

În anumite momente, îşi spunea că nu-i în puterea lui să se 
măsoare cu împăratul Romei şi că opera asta n-o poate face 
decât Christos însuşi. 

Toate aceste gânduri, pline de frământare, reveneau în 
mintea lui acum, când asculta rugăminţile ultimului grup 
dintre credincioşii săi, care repetau cu voci rugătoare: 

Ascunde-te, Rabbi, şi scoate-ne şi pe noi de sub puterea 
Fiarei. În cele din urmă, îşi plecă şi Linus fruntea chinuită în 
faţa lui: 

Doamne, zise el, Mântuitorul ţi-a poruncit să paşti oile 
sale, dar aici ele nu mai sunt, sau nu vor mai fi mâine. Du-te 
acolo, unde le mai poţi încă afla Cuvântul lui Dumnezeu încă 
mai dăinuieşte şi în Ierusalim, şi în Antiohia şi în Efes şi în 
alte oraşe. Ce obţii dacă rămâi la Roma? Când ai să cazi, ai 
să sporeşti doar triumful Fiarei. Lui loan, Domnul nu i-a 
hotărât sfârşitul vieţii. Pavel e cetăţean roman şi fără 
judecată nu-l pot da morţii, însă dacă asupra ta, 
învăţătorule, se va dezlănţui puterea infernului, atunci cei 
în care s-a năruit încrederea, vor întreba: „Cine este 
deasupra lui Nero?” Tu eşti piatra pe care se întemeiază 
Biserica lui Dumnezeu. Lasă-ne pe noi să murim, dar nu 
permite victoria Antichristului asupra Unsului lui 
Dumnezeu şi nu te întoarce aici, până când Domnul nu va 
înmuia inima celui care a vărsat sânge nevinovat. 

Priveşte lacrimile noastre! repetau toţi cei de faţă. 

Lacrimi se scurgeau şi pe faţa lui Petru. După puţin timp, 
se ridică şi, întinzând mâinile peste cei îngenuncheaţi, 
spuse: 

Fie slăvit numele Domnului! Facă-se voia Lui! 

Capitolul LXX. 

În zorii zilei următoare, doi oameni în negru înaintau pe 
calea Appia spre şesul Campaniei. 

Unul era Nazarius, celălalt apostolul Petru, care părăsea 
Roma şi pe coreligionarii chinuiţi acolo. 


Cerul la răsărit căpătase o nuanţă verzuie, care, încet, 
trecea în culoarea şofranului. Copacii cu frunze argintii, 
marmura albă a vilelor şi arcadele apeductelor căpătau 
contur, ieşind încet din întuneric. Cerul se lumina treptat, 
luând tonuri aurii. Răsăritul parcă s-ar fi topit într-o apă 
roză şi Munţii Albani apărură vineţii, copleşiţi de lumină. 

Aurora se oglindea în picăturile de rouă care tremurau pe 
frunzele copacilor. Ceaţa se rări, descoperind priveliştea 
vastă a şesului, cu case, cimitire, orăşele şi pâlcuri de arbori 
printre care străluceau albe coloane de temple. 

Drumul era pustiu. Sătenii care aduceau legume în oraş 
probabil că nu apucaseră încă să se înhame la cărucioarele 
lor. Plăcile de piatră, cu care era pavat drumul până în 
munţi, răsunau în liniştea dimineţii sub sandalele de lemn 
pe care le purtau călătorii. 

Soarele apăru dintr-un defileu al munţilor şi un spectacol 
ciudat izbi privirile apostolului. I se păru că cercul de foc în 
loc să se ridice pe cer, a coborât din munţi şi se rostogoleşte 
pe drum. 

Petru se opri şi spuse: 

Vezi lumina aceea care se apropie de noi? 

Nu văd nimic, răspunse Nazarius. 

Petru îşi puse palma streaşină la ochi şi adăugă după o 
clipă: 

Vine spre noi un om în lumina soarelui. 

La urechile lor nu ajungea însă nici cel mai mic zgomot de 
paşi. În jur era linişte deplină. Nazarius vedea doar că în 
depărtare tremură copacii de parcă i-ar fi scuturat cineva şi 
că lumina se revarsă tot mai bogată peste şes. 

Privi mirat la apostol. 

Rabbi! Ce ai? întrebă, neliniştit. 

Petru scăpă din mâini toiagul de drumeţ. Ochii lui priveau 
ţintă înainte, buzele-i erau întredeschise. Pe faţă i se 
zugrăveau uimirea, bucuria, încântarea. Deodată, se aruncă 
în genunchi, cu mâinile întinse înainte, strigând: 

Christe! Christe!... 


Căzu cu faţa la pământ ca şi cum ar fi sărutat picioarele 
cuiva. După un răgaz de tăcere, se auziră cuvintele 
bătrânului, întrerupte de suspine: 

Quo vadis, Domine160?... 

Nazarius nu auzi răspunsul, dar la urechile lui Petru 
ajunse o voce tristă şi blândă, care spunea: 

Dacă tu părăseşti poporul meu, mă duc la Roma, ca sămă 
răstignească pentru a doua oară. 

Apostolul zăcea la pământ cu faţa în praf, nemişcat, fără să 
scoată o vorbă. Lui Nazarius i se păru că a leşinat, sau că a 
murit. În sfârşit, se ridică, luând toiagul cu mâini 
tremurânde, şi fără să spună nimic se întoarse spre cele 
şapte coline ale oraşului. 

Băiatul întrebă ca un ecou: 

Quo vadis, Domine?... 

La Roma, răspunse apostolul încet. Şi se întoarse. 

Pavel, loan, Linus şi toţi credincioşii îl întâmpinară cu 
uimire şi cu spaimă, mai ales că în zori, imediat după 
plecarea lui, pretorienii înconjuraseră casa lui Miriam şi-l 
căutaseră pe apostol. La toate întrebările el le răspundea 
cu bucurie şi linişte: 

L-am văzut pe Domnul! 

Încă în această seară, se duse la cimitirul Ostrianum să-i 
înveţe şi să-i boteze pe aceia care voiau să se scalde în apa 
vieţii. 

De atunci, veni acolo zilnic, şi veneau zi de zi mulţimi tot 
mai numeroase. Se părea că din fiecare lacrimă a martirilor 
se nasc noi adepţi, că fiecare suspin din arenă răsună ca un 
ecou în mii de piepturi. Împăratul înota în sânge, Roma şi 
întreaga lume păgână îşi făceau de cap, însă cei care se 
săturaseră de crime şi nebunii, cei care fuseseră călcaţi în 
picioare, cei a căror viaţă era mizerie şi asuprire, toţi cei 
frământaţi, trişti şi nefericiţi veneau să asculte ciudata 
poveste despre un zeu care din dragoste pentru oameni se 
lăsase răstignit, ca să le răscumpere păcatele. 


Găsindu-l pe acest Dumnezeu, pe care-l puteau iubi, 
găseau ceea ce nu putea da nimănui lumea de atunci - 
fericirea dragostei. 

Petru înţelese că nici împăratul, nici toate legiunile lui n-au 
să poată învinge adevărul viu, că n-au să-l înece nici 
lacrimile, nici sângele şi că abia acum începe izbânda lui. 
Înţelese, de asemenea, şi de ce-l întorsese Domnul din 
drum: iată, oraşul acesta al orgoliului şi al crimei, al 
desfrâului şi al forţei brutale începea să fie şi oraşul lui, de 
două ori capitală, din care se va revărsa asupra întregii 
lumi cârmuirea trupurilor şi a sufletelor. 

Capitolul LXXI. 

În cele din urmă, sună ceasul pentru amândoi apostolii. Şi 
ca o consolare, în încheierea misiunii sale îi fu dat 
pescarului lui Dumnezeu să mai pescuiască două suflete 
chiar şi în închisoare. Ostaşii Processus şi Martinianus, 
care-l păzeau în închisoarea Mamertină primiră botezul. 
Apoi veni ceasul chinurilor. Nero nu era atunci în Roma. 
Sentința fu dată de Helius şi Politetes, doi liberţi cărora 
împăratul le încredinţase conducerea Romei în absenţa sa. 
Apostolul bătrân fu mai întâi supus biciuirii prevăzute de 
lege, iar a doua zi fu scos în afara zidurilor oraşului, spre 
dealurile Vaticanului, unde urma să primească moartea pe 
cruce, la care fusese condamnat. Ostaşii fură uimiţi de 
mulţimea ce se adunase în faţa închisorii. După părerea lor, 
moartea unui om simplu şi, pe deasupra străin, nu avea de 
ce să trezească atâta interes. Ei nu ştiau că nu-i un convoi 
de curioşi, ci de credincioşi doritori să-l conducă la locul de 
tortură pe Marele Apostol. După-amiază se deschiseră, în 
sfârşit, porţile închisorii şi Petru apăru în mijlocul unui 
detaşament de pretorieni. Soarele coborâse puţin spre 
Ostia, ziua era liniştită şi senină. Ţinând cont de vârsta 
înaintată a lui Petru, nu-l obligară să-şi poarte crucea, căci 
credeau că n-are să poată nici s-o ridice, şi nu i se puse nici 
furca la gât, să nu-i împiedice mersul. Înainta încet şi 
credincioşii îl puteau vedea bine. În clipa când printre 


căştile de fier ale soldaţilor apăru capul său alb, plânsul se 
răspândi în mulţime, însă conteni aproape imediat, căci faţa 
bătrânului exprima seninătate şi bucurie. Şi înţeleseră cu 
toţii că nu e o victimă dusă la pieire, ci un învingător în 
trecerea-i triumfală. 

Aşa era. Pescarul, de obicei umil şi adus de spate, umbla 
acum drept, mai înalt decât soldaţii, plin de demnitate. 
Niciodată nu văzuseră atâta maiestate în ţinuta lui. Părea 
că un monarh înaintează, înconjurat de popor şi ostaşi. Din 
toate părţile se auzeau voci: „lată, Petru pleacă la Domnul!” 
Parc-ar fi uitat cu toţii că-l aşteaptă chinurile şi moartea. 
Mergeau într-o reculegere solemnă, însă calmi, simțind că 
de la moartea de pe Golgota până acum nu se petrecuse 
nimic atât de important, că aşa cum moartea lui Christos a 
răscumpărat lumea întreagă, tot aşa moartea lui Petru 
urmează să răscumpere oraşul acesta. 

Pe drum, trecătorii se opreau, miraţi, la vederea acestui 
bătrân, iar credincioşii, punându-le mâna pe umeri, le 
spuneau cu voci calme: „lată cum moare un om drept care 
l-a cunoscut pe Christos şi a răspândit iubirea în lume!” Ei 
cădeau pe gânduri, apoi se îndepărtau, zicându-şi: „Într- 
adevăr, acest om nu putea fi nedrept!” 

Zgomotele străzii se potoliseră. Convoiul înainta încet 
printre casele proaspăt ridicate, printre coloanele albe ale 
templelor, deasupra cărora se întindea cerul adânc, liniştit, 
azuriu. Mergeau în tăcere. Doar când şi când, se auzea 
zăngănitul armurii soldaţilor sau şoapte de rugăciune. 
Petru le asculta şi faţa i se lumina de bucurie. Privirea lui 
abia putea cuprinde pe miile de credincioşi. Simţea că-şi 
împlinise opera. Ştia că adevărul pe care-l propovăduise 
toată viaţa se va revărsa peste lume ca un val şi că nimic nu 
va mai putea să-l oprească. Gândind astfel, ridică ochii în 
sus şi spuse: „Doamne, mi-ai poruncit să cuceresc cetatea 
care stăpâneşte lumea, iată am cucerit-o. Mi-ai poruncit să 
întemeiez aici capitala Ta, am întemeiat-o. Doamne, acesta-i 
oraşul Tău, iar eu vin la Line, căci sunt tare ostenit!” 


Trecând pe lângă temple spunea: „Veţi fi templele lui 
Christos”. Uitându-se la mulţimea de oameni care se 
scurgea sub ochii săi, le spunea: „Copiii voştri vor fi servii 
lui Christos”. Mergea cu sentimentul cuceririi, conştient de 
meritele sale, conştient de putere, împăcat, măreț. Soldaţii 
îl duseră peste podul Triumfal, dând fără voie parcă o 
recunoaştere triumfului său, apoi mai departe spre 
Naumachia şi circ. Credincioşii din Transtiberim se 
alăturară convoiului şi se adună astfel o mulţime de oameni 
atât de mare, încât centurionul care-i conducea pe 
pretorieni, bănuind, în sfârşit, că duce vreun arhiereu, pe 
care-l înconjoară credincioşii, se nelinişti de numărul prea 
mic al soldaţilor. Însă din mulţime nu se auzea nici un 
strigăt de revoltă sau mânie. Feţele, pătrunse de măreţia 
momentului, erau solemne, pline de aşteptare. Credincioşii, 
amintindu-şi că la moartea Domnului pământul se despicase 
de spaimă, iar morţii se ridicaseră din morminte, se 
gândeau să poate şi acum se vor arăta unele semne, care să 
veşnicească în amintirea lumii moartea apostolului. Unii 
chiar se-ntrebau: „Ce-ar fi dacă Domnul ar fi ales ceasul 
morţii lui Petru ca să coboare din cer, aşa cum a promis, şi 
să cheme la judecată omenirea?” şi, gândind astfel, 
implorau pe Mântuitor să se îndure de ei. 

În jur era linişte. Dealurile păreau nişte feline uriaşe, 
întinse la soare să se încălzească. Convoiul se opri între circ 
şi dealul Vaticanului. Soldaţii puseră jos crucea şi se 
apucară să sape groapa, iar mulţimea, liniştită şi reculeasă, 
îngenunchea în jur. 

Apostolul, cu capul luminat de razele soarelui, se întoarse 
pentru ultima oară spre oraş. Departe, în vale, se vedea 
Tibrul strălucind. Pe malul celălalt, Câmpul lui Marte şi 
mausoleul lui August, în apropierea căruia Nero tocmai 
începuse să ridice nişte terme uriaşe, urma mai în vale 
teatrul lui Pompeius, iar în spatele lui, pe alocurea vizibile, 
pe alocurea acoperite de alte clădiri, Saepta Julia, o 
mulţime de porticuri, temple, coloane, clădiri care păreau 


îngrămădite unele deasupra altora şi, în sfârşit, hăt, 
departe, dealurile acoperite cu case, un furnicar imens de 
oameni, cuibul crimei, dar şi al puterii, al nebuniei, dar şi al 
ordinei, care a devenit capul lumii, asupritorul ei şi totodată 
legea şi pacea ei, atotputernic, invincibil, veşnic. 

Petru, înconjurat de ostaşi, privea aşa cum priveşte un 
stăpân şi rege la domeniul său. Şi-i spuse: „Eşti 
răscumpărat şi eşti al meu!” Nimeni însă, nu numai dintre 
soldaţii care săpau groapa, dar nici chiar dintre adepţi, nu 
putea bănui că într-adevăr printre ei se află adevăratul 
stăpân al acestei cetăţi, că au să dispară cezarii, au să 
treacă valuri de barbari şi veacuri au să se scurgă, dar 
bătrânul acesta va domni aici neîncetat. 

Soarele s-apropia de orizont. Devenise mare şi roşu. 
Jumătatea de apus a cerului ardea. Soldaţii se apropiară de 
Petru ca să-l dezbrace. 

Însă el, închinându-se, se îndreptă deodată şi ridică în sus 
mâna dreaptă. Călăii se opriră, parcă intimidaţi de 
atitudinea lui. Credincioşii aşteptau cu răsuflarea oprită, 
închipuindu-şi că vrea să ţină o cuvântare. Se lăsă o linişte 
netulburată de nimic. 

Iar el, stând pe o ridicătură, începu să facă cu dreapta 
semnul crucii, dând binecuvântare în ceasul morţii: 

Urbi et orbi161! 

În aceeaşi seară minunată, alt detaşament de soldaţi îl 
ducea pe calea Ostiană pe Pavel din Tars, spre localitatea 
numită Aquae Silviae. Şi în urma lui veneau un mare număr 
de credincioşi pe care-i convinsese. Recunoscându-i pe cei 
mai apropiaţi, se oprea şi vorbea cu ei, căci, fiind cetăţean 
roman, escorta îi acorda mai mare libertate. Dincolo de 
poarta numită Trigemina, o întâlni pe Plautilla, fiica 
prefectului Flavius Sabinus şi, văzând faţa ei tânără 
scăldată în lacrimi, spuse: 

Plautilla, fiică a Mântuitorului cel veşnic, mergi în pace! 
Împrumută-mi doar vălul cu care să mă lege la ochi în clipa 
când voi pleca la Domnul. 


Şi, luând vălul, merse mai departe, cu înfăţişarea calmă şi 
împăcată a unui muncitor care a lucrat bine toată ziua şi se 
întoarce acasă. Gândurile lui, asemănătoare cu ale lui 
Petru, erau liniştite şi senine ca cerul din seara aceea. 
Privea îngândurat la şesul întins în faţa lui şi la Munţii 
Albani scăldaţi în lumină. Îşi aduse aminte de călătoriile lui, 
de munca şi luptele în care ieşise victorios, de bisericile pe 
care le întemeiase în toate ţările şi dincolo de toate mările, 
şi se gândea că îşi merită din plin odihna. Şi el îşi împlinise 
misiunea. Simţea că seminţele aruncate de el nu vor mai fi 
răvăşite de vântul răutăţii. Pleca cu certitudinea că în lupta 
pe care Adevărul lui a declarat-o lumii, el va învinge - şi o 
seninătate netulburată cobori în sufletul lui. 

Drumul spre locul de osândă era lung. Începu să se lase 
seara. Culmile munţilor deveniră purpurii, în timp ce 
poalele lor se cufundau încet în umbră. Turmele se 
întorceau acasă. Ici şi colo, mergeau grupuri de sclavi cu 
uneltele pe umăr. Pe drum, în faţa caselor, se jucau copiii, 
uitându-se cu curiozitatea vârstei lor la detaşamentul de 
soldaţi care trecea. Căci în seara aceea, în lumina aceea 
aurie, transparentă, era nu numai pace şi împăcare, ci o 
anumită armonie, care părea să se înalțe de la pământ spre 
cer. Pavel o simţea şi inima i se umplea de bucurie la gândul 
că la muzica asta a lumii adăugase încă un sunet ce nu 
existase până atunci şi fără de care pământul întreg ar fi 
fost „ca arama dogită şi ca ţambalul răsunător”. 

Îşi aminti cum i-a învăţat pe oameni iubirea. Propovăduind, 
le spunea că, chiar dacă şi-ar împărţi averea celor săraci şi 
chiar dac-ar şti toate limbile şi toate tainele şi toate 
ştiinţele, n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, 
răbdătoare, care nu face rău, nu doreşte onoruri, îndură 
totul, crede oricui, speră mereu, rezistă la orice. 

Îşi petrecuse viaţa, învăţându-i pe oameni acest adevăr. 
Acum se întreba în gându-i: „Ce forţă poate fi asemenea 
acesteia şi cine-o va împinge? Cum va reuşi Cezarul s-o 


înăbuşe, chiar de-ar avea şi de două ori atâtea oraşe, şi 
mări, şi pământuri, şi popoare?” 

Şi mergea să-şi ia răsplata ca un învingător. 

Convoiul coti din drumul principal, spre răsărit, pe o 
potecă îngustă spre Aguae Salviae. Printre mărăcinii de pe 
dealuri, se vedea soarele roşu. La izvor, centurionul opri 
soldaţii, căci sosise clipa. 

Pavel îşi aruncă pe umăr vălul Plautilliei, ca să i se lege 
ochii cu el, ridică pentru ultima oară privirile pline de un 
calm nespus către lumina veşnică a asfinţitului şi se rugă. 
Da, sosise clipa, dar el vedea înainte-i un drum larg, 
crepuscular, ducând spre cer, şi în gând îşi spunea aceleaşi 
cuvinte pe care le scrisese mai înainte, cu sentimentul 
misiunii împlinite şi al apropiatului sfârşit: „Am luptat în 
lupta cea bună, am păstrat credinţa, mi-am împlinit datoria 
şi, în cele din urmă, îmi este destinată cununa dreptăţii”. 

Capitolul LXXII. 

Roma îşi făcea de cap ca şi mai înainte. Părea că oraşul 
acesta care cucerise lumea începe, din cauza lipsei de 
conducători, să se nimicească singur. Încă înainte de a le fi 
sunat ceasul apostolilor, ieşi la iveală complotul lui 
Calpurnius Pison, după care cele mai sus-puse capete din 
Roma fură secerate cu atâta neîndurare, încât chiar şi cei 
dispuşi să vadă în Nero un zeu, începură a-l socoti un zeu al 
morţii. Doliul învălui oraşul, spaima se cuibări în case şi în 
inimi, însă porticurile continuau să fie împodobite cu iederă 
şi flori, căci nu era voie să manifeşti durere după cei morţi. 
Oamenii, care se trezeau dimineaţa, îşi puneau întrebarea: 
„Cui îi vine rândul astăzi?” Cortegiul de stafii care-l urmau 
pe Cezar sporea cu fiecare zi. 

Pison plăti cu capul complotul, iar după el Seneca şi 
Lucan, Fenius, Rufus şi Plautius Lateranus, şi Flavius 
Scevinus şi Afranius Quintianus, şi desfrânatul tovarăş de 
nebunii al împăratului, Tullius Senecion, şi Proculus, şi 
Araricus, şi lugurinus, şi Fratus, şi Silanus, şi Proximus, şi 
Subrius Flavius, cândva devotat din tot sufletul lui Nero, şi 


Sulpicius Aper. Pe unii îi pierduse propria nimicnicie, pe alţii 
teama, pe alţii bogăţia, pe alţii bărbăţia. Împăratul, speriat 
de numărul complotiştilor, îşi ticsise palatul cu ostaşi şi 
ţinea oraşul în stare de asediu, trimițând zilnic centurionii 
cu condamnări la moarte la casele bănuite. Condamnaţii se 
mai ploconeau încă, în scrisori pline de linguşiri, mulţumind 
Cezarului pentru sentinţă şi lăsându-i o parte din avere, ca 
să salveze restul pentru copii. Se părea că Nero dinadins 
întrecea orice măsură, ca să se convingă în ce hal de 
umilinţă ajunseseră oamenii şi cât au să mai suporte 
domnia lui sângeroasă. După complotişti căzură rudele, 
prietenii şi chiar simplii cunoscuţi. Locatarii splendidelor 
case ridicate după incendiu, ieşind în stradă, erau siguri c- 
au să vadă şiruri întregi de cortegii funerare. Pompeius, 
Cornelius Martialis, Flavius Nepos şi Statius Domitius au 
pierit acuzaţi de lipsă de dragoste faţă de împărat; Novius 
Priscus, pentru că era prieten cu Seneca; Rufinus Crispinus 
a fost privat de dreptul la foc şi apă, pentru că fusese 
cândva soţul Poppeii. Pe marele Thraseas l-a dus la pieire 
virtutea. Mulţi au plătit cu viaţa originea lor nobilă. Chiar şi 
Poppea a fost victima unei furii de moment a împăratului. 

Senatul se ploconea în faţa acestui imperator înfiorător, 
ridica temple în cinstea lui, făcea rugăciuni pentru vocea 
lui, încununa statuile lui şi-i acorda preoţi, ca unui zeu. 
Senatorii se duceau la Palatin, tremurând de frică, ca să 
admire cântecul lui - Periodonices - şi să-şi facă de cap 
împreună cu ella orgii. 

Între timp, de jos, din pământul îmbibat cu sânge şi 
lacrimi, da rod, în tăcere, dar tot mai puternică, sămânţa 
semănată de Petru. 

Capitolul LXXIII. 

Vinicius către Petronius: „Ştim şi aici, carissime, ce se 
petrece la Roma, iar ceea ce nu ştim completează scrisorile 
tale. Când arunci o piatră în apă, valurile se răspândesc tot 
mai departe şi mai departe în jur. Un asemenea val de 
nebunie şi răutate a ajuns din Palatin până la noi. În drum 


spre Grecia, a fost trimis aici de către împărat Carinas, care 
a jefuit oraşele şi templele ca să umple tezaurul deşertat. 
Cu preţul sudorii şi al lacrimilor oamenilor se construieşte 
la Roma Domus Aurea162. Se poate ca lumea să nu fi văzut 
până acum un asemenea palat, dar n-a văzut nici asemenea 
nedreptăţi. Tu doar îl ştii pe Carinas. Semăna cu el Chilon, 
până când nu şi-a răscumpărat viaţa prin moarte. Oamenii 
lui n-au ajuns încă la orăşelele din jurul nostru, poate 
pentru că nu-s în ele temple şi comori. Întrebi dacă suntem 
în siguranţă? Îţi răspund doar că suntem uitaţi şi fie ca 
acest răspuns să te mulţumească. Iată, în clipa asta, din 
porticul sub care scriu, văd golful nostru liniştit, iar în el pe 
Ursus în barcă, lăsând năvodul în apele limpezi. Soţia mea 
toarce lână roşie lângă mine, iar în grădini, la umbra 
migdalilor, cântă sclavii noştri. O, ce linişte, carissime, şi ce 
uitare a vechilor spaime şi suferinţe! Dar nu Parcele, cum 
scrii tu, ne torc atât de dulce firul vieţii, ci Christos care ne- 
a binecuvântat, Dumnezeul nostru iubit, Mântuitorul. 
Cunoaştem tristeţea şi lacrimile, căci adevărul nostru 
porunceşte să plângem necazurile altora, dar chiar şi în 
aceste lacrimi există o mângâiere necunoscută vouă, căci 
odată, când se va scurge timpul vieţii noastre, ne vom 
întâlni cu toţi oamenii dragi care-au pierit şi care vor mai 
pieri încă pentru învăţătura divină. Pentru noi Petru şi Pavel 
nu au murit, ci au renăscut în slavă. Sufletele noastre îi văd, 
şi, când ochii plâng, inimile se bucură de bucuria lor. Da, 
dragul meu, suntem fericiţi şi fericirea noastră nu va reuşi 
s-o distrugă nimic, căci moartea, care pentru voi este 
sfârşitul tuturor lucrurilor, pentru noi nu-i decât trecerea 
într-o linişte şi mai mare, într-o iubire şi mai mare, într-o 
bucurie şi mai mare. 

Aici, zilele şi lunile trec în seninătate. Slugile noastre şi 
sclavii cred ca şi noi în Christos, şi cum ela poruncit iubire, 
ne iubim unii pe alţii. Adesea, când apune soarele sau când 
luna se oglindeşte în ape, discutăm cu Ligia despre trecut, 
care acum ne pare un vis. Când mă gândesc că acest cap 


drag, pe care-l leagăn zilnic la piept, a fost atât de aproape 
de chinuri şi de pieire, îl slăvesc din tot sufletul pe Domnul 
meu, căci numai el a putut-o salva din arenă, redându-mi-o 
pentru totdeauna. O, Petronius, doar ai văzut câtă 
mângâiere dă învăţătura asta, putere de a rezista în 
nenorocire, câtă răbdare şi curaj în faţa morţii. Vino. Ai să 
vezi câtă fericire dă în zilele obişnuite ale vieţii. Oamenii n- 
au cunoscut până acum un zeu pe care să-l poţi iubi, de 
aceea nu s-au iubit nici între ei şi de aici a izvorât 
nenorocirea lor, căci aşa cum lumina vine de la soare, tot 
aşa şi fericirea izvorăşte din iubire. Pe oameni nu i-au 
învăţat acest adevăr nici legislatorii, nici filosofii. El n-a 
existat nici în Grecia, nici în Roma, iar când spun: nici în 
Roma, înseamnă că nicăieri pe pământ. Învățătura uscată şi 
rece a stoicilor, la care aderă oamenii virtuoşi, căleşte 
inimile ca pe nişte săbii, însă mai curând le face indiferente, 
decât mai bune. De ce-ţi spun eu toate astea ţie, care ai 
învăţat mai mult şi înţelegi mai mult decât mine? Doar l-ai 
cunoscut şi tu pe Pavel din Tars şi adesea ai discutat cu el 
îndelung, aşa că ştii mai bine: oare faţă de adevărul pe 
care-l propovăduia el, ce sunt toate învăţăturile filosofilor şi 
retorilor voştri decât vorbe goale şi răsunătoare, fără miez? 
Îţi aminteşti întrebarea pe care ţi-a pus-o el: „Dacă 
împăratul ar fi creştin, oare nu v-aţi simţi mai în siguranţă, 
mai siguri că posedaţi ceea ce posedaţi, mai fără teamă şi 
mai liniştiţi pentru ziua voastră de mâine?” Tu mi-ai spus că 
religia noastră este duşmana vieţii, iar eu îţi răspund acum 
că dacă de la începutul scrisorii aş fi repetat numai aceste 
două cuvinte: „Sunt fericit!” tot n-aş fi reuşit să-mi exprim 
fericirea. Ai să-mi spui că fericirea mea e Ligia! Da, 
dragule! Pentru că iubesc sufletul ei nemuritor şi pentru că 
amândoi ne iubim întru Christos. Într-o asemenea dragoste 
nu există nici despărţiri, nici trădări, nici schimbări, nici 
bătrâneţe, nici moarte. Atunci când va trece tinereţea şi 
frumuseţea, când trupurile noastre se vor ofili şi se va 
apropia moartea, dragostea va rămâne, căci sufletele nu 


trec. Înainte de a mi se fi deschis ochii la lumină, eram gata 
pentru Ligia să dau foc chiar şi propriei mele case, iar acum 
îţi spun: atunci n-o iubeam, căci abia Christos m-a învăţat să 
iubesc. El e izvorul fericirii şi al liniştii. Doar nu eu spun 
asta. E un lucru evident. Compară placerile voastre 
străbătute de teamă, beţiile voastre împletite cu 
nesiguranța zilei de mâine, orgiile voastre, ca nişte ospăţuri 
de înmormântare, cu viaţa creştinilor - şi ai să găseşti 
răspunsul gata. Ca să poţi compara mai bine, vino în munţii 
noştri cu miresme de cimbru, în plantațiile noastre de 
măslini, pe ţărmul nostru acoperit cu iederă. Te aşteaptă 
aici o linişte cum n-ai mai gustat de mult şi inimi care te 
iubesc cu adevărat. Tu, cu sufletul tău nobil şi bun, ar trebui 
să fii fericit. Mintea ta ageră va recunoaşte adevărul şi-l va 
îndrăgi, căci poţi să fii duşmanul lui, cum sunt Cezarul şi 
Tigellinus, însă indiferent faţă de el nu reuşeşte să rămână 
nimeni. O, dragă Petronius, eu şi Ligia ne bucurăm sperând 
că în curând te vom vedea. Fii sănătos, fericit şi vino!” 
Petronius a primit scrisoarea de la Vinicius la Cumae, unde 
plecase împreună cu alţi curteni, urmându-l pe împărat. 
Lupta lui de mulţi ani cu Tigellinus se apropia de sfârşit. 
Petronius ştia că va trebui să cadă şi cunoştea motivele. Pe 
măsură ce împăratul decădea, pe nesimţite, luându-şi în 
serios rolul de comediant, bufon şi vizitiu, pe măsură ce se 
împotmolea în desfrâul său bolnăvicios, respingător şi 
grosolan, rafinatul arbiter elegantiae îi devenea doar o 
povară. Când Petronius tăcea, Nero vedea în tăcerea lui o 
mustrare, chiar când lăuda - vedea ironie. Strălucitorul 
patrician îi zgândărea amorul propriu şi-i trezea invidia. 
Bogăţiile lui şi splendidele opere de artă pe care le 
colectase erau jinduite şi de stăpân şi de ministrul său 
atotputernic. Fusese cruțat până acum datorită călătoriei în 
Achaia, unde gustul lui, cunoştinţele lui în materie de 
elenism puteau fi folositoare. Încetul cu încetul însă, 
Tigellinus reuşea să-l convingă pe împărat că nobilul 
Carinas îl întrece în gust şi cunoştinţe pe Petronius şi că va 


reuşi mai bine decât acesta să organizeze jocurile din 
Grecia, primirile şi triumfurile. Din acel moment, Petronius 
fu pierdut. Nu îndrăzneau însă să-i trimită condamnarea în 
Roma. Şi împăratul şi Tigellinus îşi aminteau că acest estet, 
chipurile afemeiat, care „făcea din noapte zi”, preocupat 
numai de plăceri, artă şi petreceri, când fusese proconsul în 
Bitinia şi pe urmă consul în capitală, dăduse dovadă de o 
uluitoare pricepere şi energie. Era considerat înzestrat 
pentru orice şi se ştia că în Roma este iubit nu numai de 
popor, dar chiar şi de pretorieni. Nimeni din oamenii de 
încredere ai Cezarului nu putea să prevadă cum va riposta 
el într-un asemenea caz, aşa că părea un lucru mai chibzuit 
să fie scos din oraş şi să fie lovit abia în provincie. 

În acest scop primi o invitaţie ca, împreună cu alţi curteni 
să meargă la Cumae, iar el, deşi bănuind şiretlicul, plecă, 
poate pentru a nu manifesta o opoziţie făţişă, poate pentru 
a mai arăta încă o dată împăratului şi curtenilor faţa sa 
veselă, lipsită de griji, şi să câştige o ultimă victorie înainte 
de moarte asupra lui Tigellinus. 

Îndată după plecare, fu acuzat de prietenie cu senatorul 
Scevinus, care fusese sufletul complotului lui Pison. Oamenii 
lui Petronius, care rămăseseră în Roma, fură întemnițați, iar 
casa lui înconjurată de pretorieni. Aflând ştirea, Petronius 
nu se arătă alarmat, nici măcar încurcat. Spuse, zâmbind, 
curtenilor pe care-i avea în vizită în splendida sa vilă din 
Cumae: 

Lui Ahenobarbus nu-i plac întrebările directe, aşa că veţi 
vedea cât de tulburat are să fie când am să-l întreb dacă el 
a poruncit să mi se întemniţeze „familia” din capitală. 

După aceea îi anunţă că dă un banchet „înainte de a porni 
la drum”. Era în toiul pregătirilor, când sosi scrisoarea lui 
Vinicius. 

Petronius, după ce-o primi, căzu puţin pe gânduri, însă 
curând pe faţa lui reapăru obişnuita-i seninătate şi încă în 
seara aceleiaşi zile răspunse cele ce urmează: „Mă bucur 
de fericirea voastră şi admir inimile voastre, carissime, căci 


n-am crezut că doi îndrăgostiţi mai pot să-şi amintească de 
o a treia persoană îndepărtată. Voi însă nu numai că nu m- 
aţi uitat, dar mă chemaţi în Sicilia să împărţiţi cu mine 
pâinea voastră şi pe Christos al vostru, care, după cum scrii, 
sporeşte cu atâta mărinimie fericirea voastră. 

Dacă este aşa, atunci cinstiţi-l. Eu cred, dragule, că pe 
Ligia ţi-a redat-o nu numai Ursus, dar într-o oarecare 
măsură şi poporul roman. Dacă împăratul ar fi un altfel de 
om, aş crede chiar că s-a renunţat la continuarea 
persecuțiilor, avându-se în vedere înrudirea ta cu el prin 
nepoata pe care Tigellinus a dat-o unuia dintre Viniciuşi. 
Însă dacă tu eşti convins că Christos ţi-a dat-o, n-am să mă 
cert cu tine. Da! Nu-i drămuiţi jertfele. Şi Prometeu s-a 
sacrificat pentru oameni, dar eheu! Prometeu se pare că 
nu-i decât născocirea poeţilor, iar oamenii demni de 
încredere mi-au spus că l-au văzut pe Christos cu propriii 
lor ochi. Eu cred, împreună cu voi, că acesta-i cel mai 
cumsecade dintre zei. 

Întrebarea lui Pavel din Tars o ţin minte şi sunt de acord că 
dacă, de exemplu, Ahenobarbus ar fi trăit conform 
învăţăturii lui Christos, atunci poate c-aş fi avut timp să vin 
la voi, în Sicilia. Atunci, la umbra pomilor, la izvoare, am fi 
purtat discuţii despre toţi zeii şi toate adevărurile, cum 
discutau cândva filosofii greci. Azi, trebuie să-ţi dau un 
răspuns scurt. 

Nu vreau să recunosc decât doi filosofi: unul se numeşte 
Pyrrhon, celălalt Anacreon. Pe ceilalţi pot să ţi-i vând ieftin, 
împreună cu toată şcoala grecească şi cu stoicii noştri. 
Adevărul locuieşte undeva atât de sus, că nici zeii înşişi nu 
pot să-l afle din vârful Olimpului. Ţie, carissime, ţi se pare 
că Olimpul vostru e şi mai înalt şi, stând pe el, îmi strigi: 
«Urcă şi-ai să vezi nişte privelişti cum n-ai mai văzut!» Se 
poate. Dar eu îţi răspund: «Prietene, nu mă ţin picioarele!» 
Când vei fi citit până la capăt scrisoarea asta, cred c-ai să- 
mi dai dreptate. 


Nu, fericit soţ al prinţesei-aurore! Învățătura voastră nu-i 
pentru mine! Adică să-i iubesc pe bitinienii care-mi duc 
lectica, pe egiptenii care fac focul în băile mele, pe 
Ahenobarbus şi Tigellinus? Pe genunchii albi ai Graţiilor, îţi 
jur că şi dac-aş vrea, n-aş reuşi. În Roma sunt cel puţin o 
sută de mii de oameni cu omoplaţi strâmbi, sau cu genunchi 
groşi, sau cu picioarele slăbănoage, sau cu ochii prea 
rotunzi, sau cu capete prea mari. Îmi porunceşti să-i iubesc 
şi pe ei? De unde să iau atâta iubire, dacă n-o simt în mine? 
Dacă zeul vostru vrea să-i iubesc pe toţi, de ce în 
atotputernicia sa nu le-a dat, de exemplu, forma niobizilor 
pe care i-ai văzut la Palatin? Cine iubeşte frumosul nu poate 
iubi urâţenia. Altceva e să nu crezi în zeii noştri, dar de 
iubit poţi să-i iubeşti, cum au făcut-o Fidias şi Prazxitele, şi 
Myron şi Scopas şi Lisip. 

Chiar dac-aş vrea să merg acolo unde mă chemitu, nu pot. 
Şi, deoarece nici nu vreau, înseamnă că de două ori nu pot. 
Tu crezi ca Pavel din Tars că de partea cealaltă a Styxului, 
în Câmpiile Elizee, cândva îl veţi vedea pe Christos al 
vostru. Bine! Atunci să-ţi spună el însuşi dacă m-ar primi pe 
mine cu gemele mele, cu vaza mea de Myrrhinae şi cu 
cărţile mele în ediţii Sosius şi cu zeiţa mea cu părul de aur! 
La gândul acesta îmi vine să râd, dragul meu. Doar însuşi 
Pavel din Tars mi-a spus că pentru Christos trebuie să 
renunţ la cununi de trandafiri, la petreceri şi la plăceri. De 
fapt, mi-a promis o altă fericire, dar i-am răspuns că pentru 
aceea sunt prea bătrân, că trandafirii îmi vor bucura 
întotdeauna ochii, iar parfumul de violete îmi va fi de 
asemenea întotdeauna mai drag decât mirosul murdarului 
„aproape al meu” din Subura. 

lată motivele pentru care nu pot accepta fericirea voastră. 
Însă, în afară de asta, mai e unul pe care l-am păstrat 
ultimul. Mă chemă Thanatos. Pentru voi încep zorii vieţii, iar 
pentru mine soarele a apus şi întunericul mă învăluie. Cu 
alte cuvinte, eu trebuie să mor, carissime! 


Nu merită să vorbim mult de asta. Aşa trebuie să se 
sfârşească. Tu, care-l cunoşti pe Ahenobarbus, vei înţelege 
lesne acest lucru. Tigellinus m-a învins, sau mai degrabă, 
nu, şirul victoriilor mele s-a încheiat. Am trăit cum am vrut 
şi mor cum îmi place. 

Nu puneţi asta la inimă. Nici un zeu nu mi-a promis 
nemurirea, aşa că nu mi se întâmplă un lucru neaşteptat. În 
plus, greşeşti, Vinicius, afirmând că numai zeul vostru vă 
învaţă să muriţi liniştiţi. Nu! Lumea noastră a ştiut înaintea 
voastră că, atunci când ai golit ultima cupă, e timpul să 
pleci, să te odihneşti şi mai poate să facă lucrul ăsta cu 
seninătate. Platon spune că virtutea e muzica, iar viaţa 
înţeleptului - armonia. Dacă-i aşa, atunci voi muri cum am 
trăit, virtuos. 

Aş vrea să-mi iau rămas bun de la divina ta soţie cu 
aceleaşi cuvinte cu care am salutat-o cândva, în casa lui 
Aulus: «Am văzut popoare diferite, prea diferite, dar n-am 
cunoscut o femeie asemenea ţie». 

Dacă sufletul e ceva mai mult decât crede Pyrrhon, atunci 
al meu va zbura pe la voi în drum spre ţărmul Oceanului şi 
voi poposi la casa voastră sub formă, de fluture, sau, cum 
cred egiptenii, de uliu. 

Altfel nu pot veni. 

Până atunci, fie ca Sicilia să se transforme într-o grădină a 
Hesperidelor, fie ca zeițele câmpiei, pădurii şi ale izvoarelor 
să presare flori în calea voastră şi în toate acantele de la 
coloanele casei voastre să se cuibărească porumbei albi.” 

Capitolul LXXIV. 

Petronius nu se înşela. Două zile mai târziu, tânărul Nerva, 
care-i fusese totdeauna binevoitor şi devotat, trimise la 
Cumae pe un libert al său cu veşti de la curtea împăratului. 

Pierderea lui Petronius fusese hotărâtă. A doua zi, seara 
urma să fie trimis la el un centurion cu ordinul să rămână în 
Cumae şi să aştepte acolo alte dispoziţii. Următorul sol, 
trimis câteva zile mai târziu, avea să-i aducă sentinţa de 
moarte. 


Petronius ascultă veştile libertului cu un calm netulburat, 
apoi zise: 

Îi vei duce stăpânului tău una din vazele mele, care-ţi va fi 
înmânată înainte de plecare. Spune-i din partea mea că-i 
mulţumesc din tot sufletul, căci mi-a ajutat să mă pregătesc. 

Deodată, începu să râdă ca un om căruia i-a venit o idee 
admirabilă şi se bucură dinainte de realizarea ei. 

În aceeaşi seară, sclavii lui se împrăştiară, invitând pe toţi 
curtenii aflaţi în Cumae şi pe toate curtenele la banchet în 
splendida vilă a arbitrului eleganţei. 

După-amiaza şi-o petrecu în bibliotecă, scriind, apoi făcu o 
baie, după care porunci vestiplicelor să-l îmbrace cu cât mai 
multă strălucire, eleganţă, făcându-l asemănător zeilor. 
Trecu în triclinium să controleze cum merg pregătirile, apoi 
în grădină, unde nişte băieţi şi fete tinere din insulele 
greceşti împleteau din trandafiri cununi pentru cină. 

Pe faţa lui nu se vedea nici cel mai mic semn de 
îngrijorare. Servitorii bănuiră că petrecerea va fi ceva 
deosebit, din faptul că porunci să se dea premii neobişnuite 
acelora de care era mulţumit şi să fie uşor biciuiţi toţi aceia 
al căror lucru nu i-a fost pe plac, sau care încă dinainte 
meritaseră o pedeapsă. Cântăreţilor porunci să li se 
plătească anticipat şi cu mare dărnicie. În cele din urmă, 
aşezându-se în grădină sub un fag, printre frunzele căruia 
se strecurau razele soarelui, presărând pete luminoase pe 
pământ, o chemă la el pe Eunice. 

Ea veni îmbrăcată în alb, cu o crenguţă de mirt în păr, 
minunată ca o Graţie. O aşeză lângă el, mângâindu-i uşor 
tâmplele, începu s-o contemple cu dragostea unui estet 
pasionat ca pe o statuie de zeiţă ieşită de sub dalta unui 
maestru. 

Eunice, îi spuse el, ştii tu oare că de multă vreme nu mai 
eşti sclavă? Ridicând spre el ochii ei senini, azurii ca cerul, 
ea clătină din cap, negând. 

Stăpâne, am să rămân totdeauna sclava ta! 


Nu ştii însă, continuă Petronius, că vila asta şi sclavii aceia 
care împletesc cununi, întreg acest domeniu şi câmpiile, şi 
cirezile sunt de azi ale tale. 

Eunice făcu brusc un pas îndărăt şi cu nelinişte în glas 
întrebă: 

De ce-mi spui asta, stăpâne? 

Apoi se apropie din nou, privindu-l, speriată. Deodată, faţa 
ei se făcu albă ca varul, deşi el continua să surâdă. După un 
timp, el răspunse, rostind un singur cuvânt: 

Da! 

Urmă un răstimp de tăcere. Doar o uşoară adiere mişca 
frunzele fagului. Petronius putea într-adevăr să-şi închipuie 
că era înaintea sa o statuie dăltuită din marmura albă. 

Eunice! spuse el. Vreau să mor senin. 

Iar fata, zâmbindu-i sfâşietor, şopti: 

Înţeleg, stăpâne. 

Seara, oaspeţii, care mai frecventaseră petrecerile lui 
Petronius şi ştiau că în comparaţie cu ele chiar şi 
petrecerile împăratului sunt plicticoase şi barbare, veniră în 
număr mare, căci nimeni nu bănuia că acesta urma să fie 
ultimul simposion. Mulţi ştiau, ce-i drept, că asupra 
elegantului arbitru s-au strâns norii dizgraţiei împărăteşti, 
însă asta se mai întâmplase de câteva ori şi de fiecare dată 
Petronius ştiuse să-i risipească printr-o manevră abilă sau 
cu un cuvânt îndrăzneţ, încât nimeni nu presupunea că ar 
putea să-l amenințe un pericol serios. Faţa lui veselă şi 
obişnuitu-i surâs nepăsător confirmă tuturor această 
părere. Splendida Eunice, căreia-i spusese că vrea să 
moară senin, şi pentru care fiecare cuvânt al lui era sfânt, 
păstra în trăsăturile-i divine o linişte netulburată şi o lumină 
ciudată în priviri, care putea să pară bucurie. La intrarea în 
triclinium, băieţaşi cu părul strâns în plase de aur puneau 
cununi de trandafiri pe capul musafirilor, atrăgându-le 
totodată atenţia, aşa cum cerea obiceiul, să treacă pragul 
cu piciorul drept. În sală plutea un parfum suav de violete. 
Lumina venea din lămpi multicolore din sticlă de 


Alexandria. Pe lângă paturile de repaos stăteau fete 
grecoaice, care aveau să umezească cu parfum tălpile 
oaspeţilor. Lângă perete, cântăreții atenieni aşteptau 
semnul dirijorului. 

Masa întinsă strălucea de bogăţie, însă bogăţia asta nu 
supăra pe nimeni, nu părea nimănui greoaie, ci parcă 
înflorea de la sine. Veselia şi degajarea se revărsau în sală o 
dată cu parfumul de violete. Oaspeţii, intrând aici, simțeau 
că nu-i pândeşte nici o constrângere, nici o ameninţare aşa 
cum se întâmpla la împărat, unde laudele nu îndeajuns de 
umflate, sau poate nepotrivite, la adresa cântecului sau 
poeziei, puteau fi plătite cu viaţa. Lămpile multicolore, 
cupele încrustate, vinurile puse la răcit în straturi de 
zăpadă, mâncărurile alese înveseliră pe oaspeţi. Un 
murmur paşnic de voci domina, ca bâzâitul unui roi de 
albine pe un măr înflorit, întrerupt numai din când în când 
de o izbucnire de râs vesel, de rumoarea laudelor, sau de o 
sărutare prea zgomotoasă omagiind vreun umăr alb. 

Oaspeţii, bând vin, vărsau din cupe câteva picături în 
cinstea zeilor nemuritori, ca să atragă ocrotirea şi 
bunăvoința pentru amfitrion. N-avea nici o importanţă că 
mulţi nu credeau în zei. Aşa cerea obiceiul şi superstiţia. 
Petronius, stând culcat lângă Eunice, discuta despre 
noutăţile de la Roma, despre ultimele divorţuri, despre 
iubiri, aventuri amoroase, întreceri, despre Spiculus, care 
în ultima vreme ajunsese renumit în arenă, despre cele mai 
noi cărţi care apăruseră la Atractus şi Sosius. Vărsând din 
fiecare cupă câte un strop de vin, o evoca pe zeiţa Cipris, 
care e mai veche şi mai mare decât toţi zeii, singura 
nemuritoare, dăinuitoare şi dominatoare. 

Vorbele lui erau ca nişte raze de soare, luminând mereu 
alte obiecte, erau ca o adiere vara, care leagănă una după 
alta florile în grădină. După răstimpul destinat discuţiilor, 
făcu un semn dirijorului. Îndată răsunară acorduri uşoare 
de citeră şi de voci tinere. Pe urmă, dansatoare din Cos, 
compatrioatele Eunicei, începură să danseze. Trupurile lor 


roze luceau sub văluri transparente. În cele din urmă, un 
ghicitor din Egipt începu să prevestească oaspeţilor viitorul, 
după mişcarea doradelor163 sclipitoare închise într-un vas 
de cristal. 

După ce se saturară de distracţiile acestea, Petronius se 
ridică puţin pe patul de repaus, aşternut cu purpură 
siriană, şi spuse: 

Prieteni! lertaţi-mă că-mi permit să vă fac o rugăminte: 
fiecare din voi să primească în dar de la mine cupa din care 
a vărsat primul strop de vin în cinstea zeilor, urându-mi 
succes. 

Cupele lui Petronius străluceau de aur, pietre scumpe şi 
sculpturi măiestrite, aşa că, deşi împărţirea de daruri era 
un lucru obişnuit la Roma, oaspeţii nu-şi ascunseră plăcerea 
surprizei. Unii îi mulţumiră, lăudându-l cu voce tare; alţii 
spuneau că nici Jupiter n-a cinstit vreodată pe zeii din 
Olimp cu asemenea daruri; erau şi din aceia care stăteau pe 
gânduri, să primească sau ba, pentru că un asemenea lucru 
depăşea măsura obişnuită. 

Ridicând în aer cupa de Myrrhinae pe care lumina juca în 
irizări de curcubeu, o cupă cu adevărat nepreţuită, spuse: 

lată, aceasta este cupa din care eu am vărsat vin în cinstea 
zeiţei Cipris. Fie ca de acum încolo buzele nimănui să n-o 
atingă şi mâna nimănui să nu verse din ea în cinstea altei 
zeițe. 

Şi izbi vasul preţios de podeaua de piatră, presărată cu 
flori liliachii de şofran, iar când se sparse în cioburi 
mărunte, văzând în juru-i priviri uimite, zise: 

Dragii mei, în loc să vă miraţi, veseliţi-vă! Bătrâneţea şi 
neputinţa sunt prieteni trişti ai ultimilor ani ai vieţii. Eu însă 
am să vă dau un exemplu bun şi un sfat bun: poţi, vedeţi voi, 
să nu mai aştepţi venirea anilor şi să pleci de bunăvoie, aşa 
cum plec eu înainte de sosirea lor. 

Ce vrei să faci? întrebară câteva voci speriate. 

Vreau să mă bucur, să beau vin, să ascult muzică, să admir 
aceste forme divine pe care le vedeţi în preajma mea şi pe 


urmă să dorm cu capul încununat. Mi-am luat rămas bun de 
la împărat. Vreţi să ascultați şi voi ce i-am scris în semn de 
rămas bun? 

Spunând acestea, scoase de la căpătâi o scrisoare şi 
începu să citească următoarele: „Ştiu, o, Cezare, că aştepţi 
cu nerăbdare sosirea mea şi că inima ta credincioasă de 
prieten tânjeşte zile şi nopţi întregi după mine! Ştiu că m-ai 
copleşit cu daruri, că mi-ai încredinţat prefectura 
pretorienilor, iar lui Tigellinus i-ai porunci să-şi urmeze 
destinul dat de zei: să fie păstor de asini pe domeniile pe 
care le-ai moştenit după otrăvirea lui Domitius. lartă-mă. Pe 
Hades, deci şi pe umbra mamei tale, a soţiei tale, a fratelui 
tău şi a lui Seneca, îţi jur că nu pot veni la tine. Viaţa e o 
mare comoară, dragul meu, iar eu am ştiut să aleg din 
comoara asta cele mai preţioase diamante. Însă în viaţă 
sunt şi lucruri pe care nu le mai pot suporta. Oh, să nu-ţi 
închipui că m-ai scârbit, asasinându-ţi mama, soţia şi 
fratele, incendiind Roma şi trimițând în Ereb pe toţi oamenii 
cinstiţi din împărăţia ta. Nu, drag strănepot al lui Cronos! 
Moartea-i un lucru omenesc, iar din partea ta nu ne putem 
aştepta la o altă comportare. Dar să-mi mai chinuiesc 
urechile ani la rând, ascultând cântecul tău, să văd 
picioarele tale subţiri, domitiene, frământându-se într-un 
dans pirrheic164, să te ascult cântând la instrumente şi 
declamându-ţi poemele, o, biet poet de mahala! Iată ce mi-a 
sleit puterile, trezind în mine dorinţa morţii. Roma îşi 
astupă urechile când te ascultă, lumea râde, iar eu nu mai 
vreau să roşesc de ruşinea ta. Nu pot. Urletul Cerberului, 
dragul meu, deşi nu se deosebeşte de cântecul tău, va fi mai 
puţin supărător pentru mine, căci lui nu i-am fost niciodată 
prieten şi pentru vocea lui nu-s obligat să mă ruşinez. Fii 
sănătos, dar nu cânta, ucide, dar nu scrie versuri, otrăveşte, 
dar nu dansa, incendiază, dar nu cânta din citeră, asta îţi 
urează şi acest ultim sfat prietenesc ţi-l trimite Arbiter 
elegantiae”. 


Oaspeţii încremeniră. Ştiau că dacă Nero şi-ar pierde 
tronul, lovitura ar fi pentru el mai puţin cruntă. Înţeleseră, 
de asemenea, că omul care a scris o asemenea scrisoare 
trebuie să moară şi îi trecură fiori de groază că au ascultat- 
0. 

Însă Petronius râse atât de sincer şi atât de vesel, de parc- 
ar fi fost vorba de gluma cea mai nevinovată, apoi, 
plimbându-şi privirile peste cei de faţă, spuse: 

Veseliţi-vă şi goniţi departe de voi teama. Nimeni nu-i 
obligat să se laude c-a ascultat scrisoarea asta, iar eu doar 
faţă de Caron aş putea să mă laud, în timp ce-o să mă 
treacă peste râul Styx. 

Făcu un semn medicului grec şi întinse braţul. Grecul abil 
i-l legă într-o clipită cu un şnur de aur şi-i deschise artera 
de la încheietura mâinii. Sângele ţâşni pe căpătâiul patului 
de repaos şi o stropi pe Eunice, care, sprijinind capul lui 
Petronius, se aplecă spre el şi spuse: 

Stăpâne, ai crezut oare c-am să te părăsesc? Dacă zeii mi- 
ar oferi nemurirea, sau împăratul domnia asupra lumii 
întregi, eu tot te-aş urma. 

Petronius zâmbi, se ridică puţin, o sărută uşor pe buze şi 
răspunse: 

Vino cu mine! Şi adăugă: Tu m-ai iubit cu adevărat, divina 
mea!... întinse şi ea spre medic braţul ei roz şi după o clipă 
sângele ei începu să curgă, amestecându-se cu sângele lui. 

Petronius făcu un semn dirijorului şi din nou se auziră 
citerele şi vocile. Cântară mai întâi imnul lui Harmodios, pe 
urmă un cântec de Anacreon, în care poetul se plânge că a 
găsit la uşa lui copilul îngheţat şi plâns al Afroditei: l-a luat, 
l-a încălzit, i-a uscat aripioarele, iar el, nerecunoscător, 
drept mulţumire i-a străpuns inima cu săgeata lui şi de 
atunci l-a părăsit liniştea... 

Sprijinindu-se unul de altul, ca doi zei de frumoşi, ei 
ascultau, zâmbind şi pălind. După ce cântecul se termină, 
Petronius porunci să se servească mai departe vin şi bucate, 
şi începu să discute cu oaspeţii care stăteau mai aproape 


despre lucruri mărunte, însă plăcute, aşa cum se discută de 
obicei la petreceri. După un timp, îl chemă pe grec să-i lege 
pentru câteva clipe venele, căci, spunea el, i se făcuse somn 
şi-ar vrea să se mai lase o dată în voia lui Hypnos, înainte ca 
Thanatos să-l adoarmă pentru totdeauna. 

Şi adormi. Când se trezi, capul fetei zăcea ca o floare albă 
pe pieptul lui. O rezemă de căpătâiul patului, ca s-o mai 
privească o dată. După aceea i se deschiseră din nou 
venele. 

La un semn al lui, cântăreții intonară un alt cântec de 
Anacreon, pe care citerele îl acompaniau în surdină, ca să 
nu acopere cuvintele. Petronius pălea tot mai tare, iar când 
se stinseră ultimele acorduri, se mai adresă o dată 
mesenilor şi spuse: 

Prieteni, recunoaşteţi că o dată cu noi piere... 

Însă nu mai reuşi să termine. Braţul lui îmbrăţişa cu o 
ultimă mişcare pe Eunice, apoi capul îi căzu pe căpătâiul 
patului şi muri. 

Mesenii, uitându-se la aceste două trupuri albe, asemenea 
unor splendide statui, înţeleseră că o dată cu ele piereau 
singurele lucruri ce mai rămăseseră lumii lor: frumuseţea şi 
poezia. 

EPILOG. 

La început, răscoala legiunilor din Galia sub conducerea 
lui Vindex nu părea să fie periculoasă. Împăratul avea de- 
abia treizeci şi unu de ani şi nimeni nu îndrăznea să spere 
că lumea se va elibera în curând de coşmarul care o sufoca. 
Oamenii îşi aduceau aminte că şi sub alte domnii mai 
demult, avuseseră loc mişcări ale legiunilor, care însă 
trecuseră fără să atragă după ele schimbarea domniilor. 
Astfel, în timpul lui Tiberius, Drusus înăbuşise revolta 
legiunilor din Panonia, iar Germanicus pe a celor de la Rin. 
„De altfel - spuneau oamenii - cine-ar putea să ia domnia 
după Nero, de vreme ce aproape toţi urmaşii divinului 
Augustus au pierit în timpul domniei lui?” Alţii, uitându-se la 
coloşii care-l reprezentau ca pe Hercule, îşi închipuiau, fără 


să vrea, că nici o forţă nu va frânge o asemenea putere. 
Erau şi din aceia care, de când plecase în Achaia, îi duceau 
dorul, căci Helius şi Politetes, cărora le lăsase conducerea 
Romei şi a Italiei, domneau şi mai sângeros decât el. 

Nimeni nu mai era sigur de viaţa şi avutul lui. Legea 
încetase să mai apere pe cineva. Decăzuse demnitatea 
umană şi virtutea, slăbiseră legăturile de familie, iar inimile 
umilite nu îndrăzneau să se mai amăgească cu speranţe. 
Din Grecia veneau ecourile unor nemaipomenite triumfuri 
ale Cezarului; mii de coroane obţinute şi mii de concurenţi 
învinşi. Lumea apărea ca o imensă orgie sângeroasă a unor 
măscărici. Câştiga teren convingerea că venise sfârşitul 
virtuţii şi al lucrurilor grave, că acum e timpul dansului, al 
muzicii, al desfrâului şi al sângelui; că de acum înainte asta- 
i viaţa. Împăratul, căruia revolta îi deschidea perspectiva 
unor noi jafuri, nu se prea frământa din pricina legiunilor 
răsculate şi a lui Vindex, ba chiar se bucura uneori. Nu voia 
să se întoarcă din Achaia şi abia când Helius îl anunţă că 
dacă mai întârzie, poate să-şi piardă domnia, se îndreptă 
spre Neapolis. 

Acolo, jucă din nou şi cântă, lăsând să-i treacă pe lângă 
urechi veştile privitoare la desfăşurarea tot mai 
amenințătoare a evenimentelor. În zadar îi explica 
Tigellinus că revoltele dinainte nu avuseseră conducători, în 
timp ce acum în fruntea răsculaților e un bărbat care se 
trage din vechii regi acvitani, un războinic slăvit şi 
experimentat. „Aci, îi răspundea Nero, mă ascultă grecii, 
singurii care ştiu să asculte şi singurii care sunt demni de 
cântecul meu.” Spunea că prima lui îndatorire sunt arta şi 
gloria. Numai când auzi că Vindex l-a declarat un artist 
mizerabil, atunci s-a mâniat şi a pornit spre Roma. Rana 
provocată de Petronius, alinată de şederea în Grecia, se 
redeschise în inima lui şi voia să obţină dreptate din partea 
senatului şi pedeapsă pentru insulta asta nemaipomenită. 

În drum, zărind un grup turnat din bronz ce reprezenta 
un războinic gal răsturnat de un cavaler roman, îl consideră 


de bun augur şi de atunci, dacă amintea de legiunile 
răsculate şi de Vindex, n-o făcea decât pentru ca să râdă de 
ei. 

Intrarea lui în oraş întrecu tot ce se văzuse până atunci. 
Apăru în acelaşi car în care cândva intrase triumfalul 
Augustus. Fu dărâmată o arcadă a circului ca să se facă 
drum cortegiului. Senatul, cavalerii şi mulţimi imense ieşiră 
în întâmpinarea lui. Zidurile se cutremurau de urale: 
„Salut, Augustus, salut, Hercule! Salut, divine, unicule, 
olimpicule, pitianule, nemuritorule!” în urma lui erau 
purtate cununile câştigate, cu numele oraşelor în care 
triumfase şi ale maeştrilor pe care-i întrecuse scrise pe 
tăblițe. Nero însuşi, beat de bucurie îi întreba, emoţionat, 
pe curtenii din jur, ce-a fost triumful lui Caesar, pe lângă 
triumful lui?! Gândul că vreunul dintre muritori ar îndrăzni 
să ridice mâna asupra unui asemenea maestru semizeu nici 
nu voia să-i treacă prin minte. Entuziasmul şi nebunia 
mulţimii aţâţa propria lui nebunie. În ziua acestui triumf, s- 
ar fi părut că numai împăratul şi oraşul, ci lumea întreagă 
îşi pierduse minţile. 

Nimeni nu vedea prăpastia ascunsă sub mormanele de 
flori şi de cununi. Totuşi, în aceeaşi noapte, coloanele şi 
zidurile templelor se înnegriră de inscripţii care aminteau 
crimele împăratului, ameninţându-l cu apropiata răzbunare 
şi batjocorindu-l ca artist. Trecea din gură în gură, ca un 
proverb, constatarea ironică: „Atât a tot cântat, pân-a trezit 
cocoşii (gallos)”. Veşti alarmante începură să cutreiere 
oraşul, luând proporţii monstruoase. Neliniştea îi cuprinse 
pe curteni. Aflaţi în nesiguranţă, neştiind ce le rezervă 
viitorul, oamenii nu îndrăzneau să simtă şi să gândească. 

EI însă, continua să fie preocupat numai de teatru şi de 
muzică. Îşi petrecea timpul cercetând instrumentele 
muzicale recent inventate. La Palatin se făceau experienţe 
cu o nouă orgă hidraulică. În mintea sa copilărită, 
incapabilă de un sfat matur sau de o acţiune bărbătească, 
îşi închipuia că planul de reprezentații şi spectacole, care 


viza viitorul cel mai îndepărtat, va înlătura de la sine 
primejdia. Cei din imediata lui apropiere, văzând că în loc 
să caute mijloace şi armată, se preocupă doar să găsească 
cele mai nimerite expresii care zugrăvesc groaza, începură 
să-şi piardă capul. Unii bănuiau că numai se străduieşte să- 
şi ascundă de ceilalţi teama şi neliniştea prin tot felul de 
citate. Şi, într-adevăr, îl stăpânea înfrigurarea. Zilnic, 
născocea zeci şi sute de noi proiecte. Uneori, se decidea să 
întâmpine pericolul, poruncea să se împacheteze în care şi 
citerele şi lăutele, să fie îmbrăcate ca amazoane şi înarmate 
sclavele tinere şi să fie aduse legiunile din Răsărit. Alteori, 
se gândea să aplaneze revolta legiunilor din Galia nu prin 
război, ci prin cântec. Se entuziasma, imaginându-şi 
spectacolul pe care avea să-l dea după ce-o să-i atragă pe 
soldaţi de partea sa prin cântec. lată, legionarii îl vor 
înconjura cu lacrimi în ochi, iar el le va fredona 

epinicium 165, după care va începe epoca de aur pentru el 
şi pentru Roma. Pe urmă, iarăşi cerea sânge. Uneori, 
declara că are să se mulţumească cu satrapia Egiptului. 
Amintea că ghicitorii i-au prezis c-o să domnească în 
Ierusalim, sau, emoţionat, îşi spunea că o să-şi câştige 
pâinea cea de toate zilele ca un cântăreţ ambulant, iar 
oraşele şi ţările au să-l cinstească atunci nu ca împărat, 
stăpân al globului pământesc, ci ca pe un cântăreţ cum n-a 
mai avut omenirea până atunci. 

Şi astfel se zvârcolea nebuneşte. Cânta, acompaniindu-se, 
modifica planurile, schimba versurile, îşi schimba viaţa sa şi 
a lumii întregi în năluciri absurde, fantastice şi 
înfricoşătoare totodată, din care rezultau un caraghioslâc 
strident, expresii umflate, versuri mizerabile, gemete, 
lacrimi şi sânge; iar între timp norul din Apus creştea şi 
devenea mai ameninţător cu fiecare zi. Se întrecuse 
măsura, comedia măscăriciului s-apropia în mod evident de 
sfârşit. 

Când îi ajunseră la urechi veştile despre Galba şi despre 
alăturarea Spaniei la revoltă, îl apucă o furie nebună. 


Sfărâmă cupele, răsturnă masa la petrecere şi dădu 
porunci pe care nici Helius, nici însuşi Tigellinus nu 
îndrăzniră să le execute. Să fie ucişi toţi galii care locuiesc 
în Roma, pe urmă să se dea foc încă o dată oraşului să se 
dea drumul fiarelor din vivarii, iar capitala să fie mutată la 
Alexandria - asta i se păru lui o operă mare, uluitoare şi 
frumoasă, însă zilele atotputerniciei lui trecuseră. Chiar şi 
părtaşii la vechile lui crime începură să se uite la el ca la un 
nebun. 

Moartea lui Vindex şi neînţelegerea dintre legiunile 
răsculate păreau să încline din nou balanţa de partea lui 
Nero. Din nou au fost anunţate în Roma noi petreceri, noi 
triumfuri şi noi sentinţe, când într-o noapte, din tabăra 
pretorienilor a venit pe un cal înspumat un sol cu vestea că 
soldaţii din oraş au ridicat stindardul răscoalei şi l-au 
proclamat pe Galba împărat. 

În momentul venirii solului, Cezarul dormea. Trezindu-se, 
strigă în zadar după garda sa personală, care veghea 
noaptea la uşa camerei lui. Palatul era pustiu. Doar sclavii 
mai furau în încăperile mai îndepărtate ceea ce se putea 
fura în grabă. Apariţia lui însă îi sperie. Rătăcea singur prin 
palat, umplându-l cu strigăte de teamă şi disperare. 

În cele din urmă, îi veniră în ajutor liberţii, Faon, Spirus şi 
Epafrodit îl îndemnară să fugă, spunându-i că nu mai e nici 
un moment de pierdut. El însă îşi mai făcea iluzii. Dar dacă, 
îmbrăcat în doliu, ar ţine o cuvântare în faţa senatului, oare 
acesta ar putea să reziste lacrimilor şi elocinţei sale? Dacă 
ar folosi toată arta sa de orator, toată elocinţa şi talentul 
actoricesc, oare ar putea să-i reziste cineva în lume? Oare 
nu i-ar da măcar prefectura Egiptului? 

Liberţii, obişnuiţi cu linguşirile, încă nu îndrăzneau să-l 
contrazică direct, îi atraseră doar atenţia că, până să 
ajungă la Forum, poporul are să-l sfâşie bucățele şi-l 
ameninţară că, dacă nu încalecă imediat, au să-l părăsească 
şi ei. 


Faon îi oferi adăpost în vila sa, care era dincolo de Porta 
Nomentana. După câteva clipe, încălecară şi, acoperindu-şi 
capetele cu mantiile, se strecurară spre marginile oraşului. 
Noaptea pălea. Pe străzi domnea totuşi mişcare, dovedind 
astfel că se-ntâmplă lucruri neobişnuite. Soldaţii, câte unul 
sau în grupuri mici, se răspândiseră prin oraş. Nu departe 
de tabără, calul împăratului sări brusc într-o parte, speriat 
de un cadavru. Mantia căzu de pe capul călăreţului şi un 
soldat, care tocmai în clipa aceea trecea pe lângă el, îl 
recunoscu pe suveran, însă, intimidat de întâlnirea 
neaşteptată, îl salută milităreşte. Trecând pe lângă tabăra 
pretorienilor, auziră ovaţii tunătoare în cinstea lui Galba. 
Nero înţelese în cele din urmă că i se apropie ceasul morţii. 
Îl cuprinseră teama şi remuşcările. Spunea că vede înaintea 
lui un întuneric în formă de nor negru, din care privesc spre 
dânsul chipul mamei sale, al soţiei şi al fratelui său. Dinţii îi 
clănţăneau de spaimă, totuşi sufletul lui de comediant găsea 
parcă un farmec în pericolul momentului. Să fii stăpânul 
atotputernic al pământului şi să pierzi totul i se păru o 
culme a tragediei. Şi credincios sieşi, îşi jucă rolul până la 
sfârşit. Îl cuprinse febra creaţiei şi dorinţa pătimaşă ca cei 
de faţă să-i ţină minte spusele pentru posteritate. În 
anumite momente, declara că vrea să moară şi-l chema pe 
Spiculus, cel mai îndemânatec ucigaş dintre toţi gladiatorii. 
În alte momente declama: „Mama, soţia, tatăl, mă cheamă 
în moarte!” Străfulgerări de speranţă se trezeau totuşi din 
când în când în el, vane şi copilăreşti. Ştia că se apropie 
moartea, dar nu-i venea să creadă în ea. 

Găsiră deschisă Porta Nomentana. Mergând mai departe 
trecură pe lângă Ostrianum unde propovăduise şi botezase 
Petru. În zori ajunseră la vila lui Faon. Acolo, liberţii nu-i 
mai ascunseră faptul că-i timpul să moară. Porunci să i se 
sape groapa şi se lungi la pământ ca să i se ia măsura. Când 
văzu pământul scos din groapă, îl apucă frica. Faţa lui grasă 
păli, iar pe frunte îi apărură ca nişte picături de rouă, 
broboane de sudoare. Căută pretexte de amânare. Cu o 


voce tremurătoare, de actor, declară că n-a sosit încă 
momentul şi începu să recite. În cele din urmă, ceru să fie 
ars. „Ce artist piere!” repeta, buimac. 

După puţin timp, sosi un sclav al lui Faon cu vestea că 
senatul a dat sentinţa şi că patricidul urmează să fie 
pedepsit după vechiul obicei. 

Care-i obiceiul? întrebă Nero cu buzele albite. 

Îţi prind gâtul în furcă şi te biciuiesc până mori, iar trupul 
îl aruncă în Tibru! răspunse Epafrodit aspru. 

EI îşi desfăcu mantia la piept. 

Deci a venit vremea! zise, privind la cer. Şi mai repetă încă 
o dată: 

Ce artist piere! 

În clipa aceea se auzi tropot ele copite. Un centurion în 
fruntea soldaţilor venea după capul lui Ahenobarbus. 

Grăbeşte-te! strigară liberţii. 

Nero îşi duse cuțitul la gât însă abia se înţepă căci mâna îi 
tremura. Se vedea că niciodată n-are să îndrăznească să 
împlânte cuțitul. Pe neaşteptate, Epafrodit îi împinse mâna 
şi cuțitul intră până-n plăsele. Ochii îi ieşiră din orbite, 
îngrozitori, enormi, speriaţi. 

Îţi aduc viaţa! spuse centurionul, intrând. 

Prea târziu! răspunse, horcăind, Nero. 

lată, asta-i credinţa! 

Într-o clipită, moartea îi învălui capul. Sângele împroşca 
din gâtul gros ca un şuvoi negru florile din grădină. 
Picioarele începură să-i zvâcnească convulsiv şi muri. 

A doua zi, credincioasa Acteea îl înfăşură în ţesături de 
preţ şi-l arse pe un rug de mirodenii. 

Aşa a trecut Nero, cum trec viforul, furtuna, incendiul, 
războiul sau molima, iar bazilica lui Petru domină până 
acum de pe înălțimile Vaticanului oraşul şi lumea. 

Iar lângă vechea poartă Capena, se ridică astăzi o micuță 
capelă cu o inscripţie cam ştearsă: Quo vadis, Domine? 


SFÂRŞIT 


1Aşa îşi numeau romanii casa în care locuiau. 

2Ţesătură fină din in, foarte scumpă. 

3Încăpere pentru masaje. 

4Încăpere pentru duşuri calde. 

5Zeul medicinii. 

6Supranumele zeiţei Venus. 

7Numele antic al bumbacului. 

8Filozof grec (365-270 î.e.n.), întemeietorul 
scepticismului. 

9Un fel de calorifer subteran. 

10Lisip din Sicyona (cca. 370-324 î.e.n.), celebru sculptor 
grec. 

11 Autorul Codicililor. Învinuit de a-i fi ponegrit pe senatori 
şi pe preoţi în cărţile sale şi de a fi scos la vânzare 
privilegiile primite din partea împăratului, a fost judecat şi 
expulzat din Italia, iar cărţile lui au fost arse. 

12 Partea din termele romane în care se făceau băi reci. 

13Supranume dat lui Nero. 

14Încăpere în care se ungeau corpurile cu uleiuri 
parfumate. 

15Vestiplicus, a - sclav sau libert însărcinat cu păstrarea şi 
îngrijirea veşmintelor. 

16Sclavii folosiţi în casă purtau numele de „familie”. 

17Grădini în care se găseau mere de aur. 

18Alumnus, a - copil părăsit, care devenea sclavul celui ce 
l-a luat în grijă şi l-a crescut. 

19Univira - femeie care a fost căsătorită o singură dată. 

20Barbă-Arămie. 

21 Sală de mâncare în casele romane. 

22 Fiul lui Priam, regele Troiei. A răpit-o pe Elena, soţia 
regelui Spartei, provocând războiul troian. 

23Fiinţă neruşinată... 


24Vase speciale pentru ars răşini. 

25 Prânz. 

26Camera de culcare în casele romane. 

2'7 Sclavi care îşi urmau pe jos stăpânul. 

28Tribun al plebei (anul 376 î.e.n.); izbuteşte să treacă 
câteva legi favorabile acesteia. 

29Hamadriade - nimfe ale arborilor, care se năşteau şi 
mureau o dată cu copacul de care ţineau. 

3Olubitule! 

31 Plinius cel Bătrân (Caius Plinius Secundus - 23 sau 24- 
79), istoric, literat şi filolog roman. Dintre operele sale s-a 
păstrat Istoria naturală, concepută ca o enciclopedie. A 
murit cu prilejul erupției Vezuviului, încercând să studieze 
îndeaproape fenomenul. 

32 Apicius era numele a patru faimoşi gastronomi romani. 

33'Tribune de pe care se rosteau discursuri, aşezate în 
mijlocul forului roman. 

34Vigiles - membrii cohortelor puse sub comanda unui 
prefect, însărcinate mal ales cu paza oraşului în timpul 
nopţii, dar care aveau totodată şi misiunea de pompieri sau 
agenţi de circulaţie. 

35 Quirites - nume sub care erau desemnaţi romanii. 

36Zeu egiptean din perioada ptolemeică, al cărui cult era 
destul de răspândit în Imperiul roman. 

37Zeiţa naturii fecunde şi a maternității la vechii egipteni. 
În epoca greco-romană, cultul ei s-a răspândit sub diferite 
forme în tot bazinul mediteranean. 

38Divinitate antică frigiană; personifică natura ca izvor al 
vieţii. 

39iInsuliţă în Marea Tireniană, vestită ca loc de exil. Acolo 
au fost exilate Iulia, fiica lui Augustus, Agripina, soţia lui 
Germanicus, şi Octavia, prima soţie a lui Nero. 

40Pamflet satiric, în care se descriu, se pare, şi unele 
moravuri din timpul domniei lui Nero. 

41Libert foarte bogat, unul, dintre personajele 
pamfletului. 


42 Portar. 

43Poartă, intrare. 

44 Provincie romană situată pe teritoriul Austriei de azi. 

4DUşier. 

A46Iniţial sală de mâncare. Apoi s-a numit aşa salonul, unde 
se păstra şi arhiva familiei. 

47După mitologie, cântăreţ sau poet trac. Se spune că la 
auzul cântecului său animalele sălbatice se îmblânzeau, 
arborii îşi mişcau ramurile în cadență, apele îşi opreau 
cursul. 

48Nero a prelungit palatul imperial în afara Palatinului, 
peste Velia şi partea superioară a Viei Sacre până la 
Esquilin. Pe această colină a construit „domus transitoria”, 
dispărut în incendiul din 64. 

49La început cuvântul desemna întreaga casă, apoi o sală 
spațioasă, amenajată pentru banchete. 

5OZeul timpului. 

51 În mitologia greacă personificare a sufletului omenesc 
sub forma unei fete gingaşe. Aici în sensul cuvântului 
grecesc de suflet. 

52Pe care o purtau adolescenţii. 

53Zeiţa voluptăţii şi a morţii. 

D4Aici în sens de rațiune divină. 

55 Numele grecesc al Lunii sau Dianei. 

56Vînătorul Acteon - spunea legenda - a privit-o pe Diana 
în timp ce se scălda. Zeița l-a preschimbat în cerb şi l-a 
făcut să piară sfâşiat de câini. 

57Fiica fluviului Inochus, de care s-a îndrăgostit Jupiter. 
Pentru a o salva de gelozia Iunonei a preschimbat-o într-o 
juncă. 

58Fiica lui Acrisius, regele din Argo; a fost întemniţată 
într-un turn de tatăl ei, pentru că i s-a prezis că va fi omorât 
de copilul căruia îi va da viaţă. Jupiter a pătruns în turn sub 
forma unei ploi de aur. 

D9Zeiţa înţelepciunii, protectoare a artelor frumoase, a 
ştiinţei şi a meşteşugurilor. 


6O0Vai, vai, nenorocitul de mine! 

61 L.oc special în casele celor bogaţi, în care se aflau 
efigiile zeilor lari, protectori ai casei. 

62 Centurion roman, care pentru a-şi salva fiica răpită de 
decemvirul Appius, a preferat să o ucidă. 

63Soţia lui Targquinius Collatinus, care dezonorată de 
Sextus, fiul lui Tarquinius Superbus, regele Romei, s-a 
sinucis în faţa soţului şi a tatălui său, cerând răzbunare. 
Conform legendei, aceasta a provocat revolta ce a dus la 
răsturnarea regalității. 

64Filozof grec, întemeietorul filozofiei stoice. S-a născut la 
Citium (pe la sfârşitul sec. IV î.e.n.). 

65Vestită otrăvitoare romană. 

66Celebri sofişti greci. 

67Om politic atenian din secolul V î.e.n., celebru prin 
cinstea şi simţul lui de onoare. 

68Iemniţă în care lucrau sclavi. 

69Persoane care pretindeau că pot săvârşi miracole. 

7OFilozof stoic, născut în Frigia. A fost sclavul lui 
Epafrodit, apoi libertul lui Nero. În anul 90, împăratul 
Domițian l-a exilat din Roma. 

71 Favorit al lui Tiberiu, prefect al pretoriului; în timpul 
retragerii împăratului în insula Capri, a avut sarcina 
guvernării. Urmărind să ajungă la tron, a comis o serie de 
crime şi apoi a organizat un complot împotriva lui Tiberiu. 
Complotul fiind descoperit Seianus a fost întemnițat şi 
strangulat în închisoare. Fiica i-a urmat soarta. 

72Celebru sculptor grec (360-280 î.e.n.), remarcabil prin 
graţie şi fineţea liniilor. 

73Veşmânt fără mâneci, prins pe umărul drept cu o pafta, 
ce se purta peste tunică. 

74Aşa este! 

75Regele Numidiei. A trecut de partea romanilor şi a 
contribuit în mare măsură la înfrângerea Cartaginei în 
timpul celui de-al doilea război punic. 

76Giuvaerul meu! 


7'7 Preoţi ai zeiţei Cibela, care, cu prilejul serbărilor 
închinate acestei zeițe, executau dansuri cu mişcări 
contorsionate. 

78Să vegheze consulii! 

79Pacea romană. 

80În credinţa grecilor antici, ţară legendară situată la 
marginea pământului, unde se afla intrarea în împărăţia 
întunecatului Hades, stăpânul umbrelor celor morţi. 

81Lemures - spiritele morţilor în religia romană, care 
reveneau pe pământ în anumite zile şi îi chinuiau pe cei vii. 
Pentru îmbunarea lor se făceau serbări speciale, numite 
lemuria, fixate la 9, 11 şi 13 mai. 

82 Păpuşă, jucărie. 

83Se numeau astfel sclavii care, o dată cu lăsarea 
întunericului, purtau torţe aprinse, luminând calea 
personajelor importante. 

84Aşa-zisa insuă Tiberina. 

8b'Tribun în gărzile pretoriene, ucigaşul lui Caligula. 

86Erebe - infern. 

87 Hecate - la început zeiţă a lunii, mai târziu a infernului 
şi a magiei. Este reprezentată prin trei chipuri identice, cu 
însemne diferite: făclii, şerpi, funii etc., de unde numele 
poetic de întreita Hecate. 

88Cu bucurie supraomenească. 

89Sculptor grec născut pe la 460 î.e.n. 

9OPersonaj din Iliada, eu o înfăţişare respingătoare şi de o 
mare laşitate. 

91 Nisipărie. 

92 Femeie de rang înalt, demnă de tot respectul. 

93Regină legendară a Frigiei. Personifică durerea 
maternă. 

94S-a sfârşit! 

95Zeiţa mării, soţia lui Neptun. 

96Să nu sară cizmarul mai sus de sandala lui (în sensul - 
să nu se amestece cineva în treburi la care nu se pricepe). 

97Castor şi Pollux. 


98Hermes, fiul lui Zeus şi al Maiei, solul zeilor, protectorul 
comerţului, întruchiparea iscusinţei şi a şireteniei. La 
romani - Mercur. 

99Am găsit! (în lb. greacă). 

100Maărunţiş. 

101Este vorba de Alexandru Macedon, care a consultat 
celebrul oracol din oaza lui Amon, cu prilejul campaniei din 
Egipt (331 î.e.n.). 

102 În mitologia greacă, monstru cu o sută de ochi, ucis de 
Hermes, care l-a adormit cu flautul său. 

103 Monstru mitologic. 

104Gropari. 

105 Construcţie subterană servind drept cavou. 

106Pace ţie! 

107Preoteasă a zeului Apollo. 

108Nemus Dianae - pădurea zeiţei Diana în apropiere de 
Aricia. Preotul însărcinat cu paza „ramurii de aur” din 
stejarul sacru purta numele de rege şi nu putea fi înlocuit 
decât de acela care izbutea să-l ucidă în luptă. 

109Am venit, am văzut, am învins - formulă folosită de 
Julius Caesar pentru a exprima rapiditatea cu care l-a învins 
pe Farnaee, regele Bosforului Cimerian (47 î.e.n.). 

110 Am venit, am văzut, am fugit. 

111Zeiţă şi vrăjitoare, pomenită în poemele homerice. 
Îndrăgostindu-se de Ulise, i-a transformat tovarăşii în porci. 

112 Spre ruşinea mea! 

113Este vorba de zeiţa Venus. 

114Este vorba de o celebră statuie aparţinând faraonului 
Amenhotep III, care era în aşa fel construită, încât, în clipa 
când o atingeau primele raze ale soarelui, scotea nişte 
sunete armonioase. Grecii o atribuiau lui Memnon, fiul 
Aurorei, care ar fi salutat astfel apariţia mamei sale. 

115'Taurul sacru în religia egipteană, al cărui cult a 
cunoscut o largă răspândire în sec. X-VI î.e.n. 

116Sclav cu funcţie de econom. 

11'7Personifică destinul în mitologia romană. 


118Zeiţa florilor şi a vegetației în mitologia romană. 

119La grecii antici, divinitate marină, dotată cu însuşirea 
de a lua mereu alte înfăţişări. 

120Omorâtorii lui Hipparh, unul dintre tiranii Atenei. Erau 
celebraţi ca salvatori ai patriei. 

121 Bravo! 

122Fiul lui Agamemnon, care, pentru a-şi răzbuna tatăl, a 
ucis-o pe Clitemnestra, mama sa. 

123Fiul lui Amphiaraus; îl răzbună pe tatăl său, mort la 
asediul Tebei, ucigându-şi propria mamă. 

124Plete blonde! (Curtezanele obişnuiau să-şi vopsească 
părul.) 

125Pelerină cu glugă. 

126Conform legendei, Deucalion împreună cu soţia sa, 
Pyrrha, supraviețuind potopului prin care Zeus a urmărit 
nimicirea neamului omenesc, au repopulat pământul 
aruncând peste umăr pietre, care se prefăceau în oameni. 

12 7Logodnica mea! 

128Spaţii închise în care se ţineau fiarele sălbatice 
destinate jocurilor de circ. 

129Filozof antic grec (cca. 460-370 î.e.n.), reprezentant 
remarcabil al materialismului atomic şi al ateismului, 
exponent ideologic al democraţiei sclavagiste. Una dintre 
legende îl reprezintă râzând de toate pe lume, conform 
filozofiei sale care ţine seamă de latura bună a lucrurilor, 
fără a se preocupa de imperfecţiunea lor. 

130Muza muzicii. 

131Fiica Nopţii, zeiţă a răzbunării şi a justiţiei la grecii 
antici. 

132Centaurul Nessus, răpus de Hercule, printr-un 
vicleşug i-a transmis acestuia o cămaşă îmbibată cu sângele 
său otrăvit, provocând astfel moartea eroului. 

133La vechii egipteni, divinitate a „celuilalt tărâm”. 

134Zeul luminii şi al adevărului în mitologia Iranului şi a 
Indiei antice; cultul lui era răspândit în Imperiul Roman. 

135 Pâine şi jocuri! 


136Ulei parfumat. 

137 Muza istoriei. 

138Mirmilon - gladiator care luptă în armură. 

139Culegere de oracole privitoare la destinul Romei 
antice, consultate ori de câte ori vreo calamitate abătută 
asupra cetăţii reclama o ceremonie publică pentru 
îmbunarea zeilor. 

140Coridor subteran. 

141Glugă. 

142 Încăpere în amfiteatru, în care se cărau trupurile 
gladiatorilor ucişi în arenă, pentru a li se lua armele şi 
îmbrăcămintea. 

143 Marea vestală. 

144Pânză deasupra unei incinte. 

145Gladiatori care luptau înarmaţi doar cu o plasă şi un 
trident. 

146Proprietar de gladiatori. 

147Trăiască cezarul, împăratul! Cei care vor muri te 
salută! (Salutul obişnuit pe care-l adresau gladiatorii 
împăratului). 

148Nu pe tine te caut, caut peştele. De ce fugi de mine, 
Gallus? 

149Fără arme şi fără artă. 

150Poet grec, născut la Siracuza (cca 310-300 îe.n.), 
celebru prin ideile sale bucolice. 

151 Personaj mitologic, iscusit meşteşugar, sculptor şi 
arhitect. Potrivit legendei, a construit Labirintul pentru 
regele Minos al Cretei. În urma unei certe cu acesta, a fost 
închis în Labirint, de unde a izbutit să scape, împreună cu 
fiul său Icar, cu ajutorul unor aripi făcute de el din pene 
lipite cu ceară. 

152 Soţia lui Licos, regele Tebei. Moare legată de coarnele 
unui taur - tortură la care o supun Amfion şi Zetos, fiii 
frumoasei Antiopa, pentru a-şi răzbuna mama ponegrită de 
nemiloasa Dirke. 


153Fiica Soarelui, soţia lui Minos; în urma dragostei sale 
monstruoase pentru un taur alb, devine mama Minotaurului 
(monstru mitologic, cu trup de om şi cap de taur). 

154Tânăr patrician, care şi-a ars mâna dreaptă pentru că 
n-a reuşit să-l omoare pe regele etrusc Porsenna. 

155Făpturi nevinovate. 

156Aici te înşeli! 

157Joc cu pioni. 

158Zeul morţii la grecii antici. 

159Astfel pe tine, puternică stăpână a Ciprului,/ Astfel pe 
fraţii Elenei, stele luminoase,/şi tatăl vânturilor conduce... 

160Încotro mergi, Doamne (Stăpâne)? 

1610Oraşul şi universul. 

162După incendiul din 64, Nero pune să se reclădească 
palatul imperial de pe Esquilin, după un plan mult mai 
grandios. Măreţia şi cantitatea de aur folosită au dus la 
denumirea de Domus Aurea. 

163Dorade - peştişori cu solzi aurii. 

164La origine dans războinic grec. În lumea romană, era 
executat cel mai adesea de profesionişti. Uneori, se încheia 
cu lupte simulate. 

165 Cântec de bucurie, de sărbătorire a unei victorii.