Antoine B Daniel — [Regina din Palmyra] 02 Lanturile de aur

O sângeroasă luptă pentru putere şi pentru 
supremaţia asupra Romei 


În deşertul din Palmyra, soarele usucă totul, 
soldaţii se prâbuşesc sub razele ucigașe, iar 
aşteptarea devine insuportabilă. Deodată, zece 
mii de săgeți străpung cerul și mii de cămile 
apar de după dune. În fruntea lor, in armură, 
regina Zenobia îl înfruntă pe regele perșilor, cel 
de neînvins. Pentru Zenobia, aceasta este 
bătălia vieţii ei. Victoria i-ar aduce gloria și 
liniştea răzbunării. În celălalt capăt de lume, 
Aurelian işi celebrează căsătoria și reclădeşte 
Imperiul Roman. 


; ÎI II) 
(co 789731103263 


www.rao.ro 


ISBN 978-973-103-263-4 


www.raobooks.com 


ANTOINE B. DANIEL 


Lanţurile de Aur 
volumul al II-lea din seria 
REGINA DIN PALMYRA 


Traducerea din limba franceză 
AURELIA ULICI 


RAO International Publishing Company 
aprilie 2007 


În clipa dorinței de mărire, ti-o poţi întotdeauna 
închipui pe Zenobia înaintând pe sub colona- 

dele Palmyrei. Frumusețea ei nu-şi găseşte egal 
decât în splendoarea acestui oraş de piatră, 

peste care deşertul şi secolele au aşezat atâta pul- 
bere de vise, încât viaţa însăşi nu mai oferă alte 
certitudini decât o iluzie de multă vreme uitată. 


Angus Farel 


Partea | 


ALAT 


259-260 d.Hr. 


1 
PALMYRA 


În timpul lunilor ce au urmat căsătoriei lor, locuitorii 
Palmyrei, surâzând mucalit, i-au văzut nu o dată pe Odenat 
şi pe Zenobia plecând la vânătoare. La întoarcerea lor, i se 
aduceau laude tinerei soţii pentru măiestria săgeţilor, 
îndemânării sale şi chipului încântat al Preailustrului. 

Vara sosi cu căldurile ei pustiitoare. Vânătoarea încetă. 
Zenobia şi Odenat nu mai ieşeau în afara palatului lor din 
Palmyra. 

Un vârtej de zvonuri se stârni. Zvonuri despre acele 
poveşti ce zburau de la un capăt la altul al deşertului Turaq 
Al'llab, odată cu praful şi cu nisipul. Uneori, timpul le dădea 
greutatea adevărului. Cel mai adesea, se ştergeau aşa cum 
tot ce este omenesc se şterge în deşert. 

Mai întâi, se zvoni că în toamnă Preailustrul va ridica 
oştile împotriva lui Shapur, Regele regilor, puternicul 
Persiei, al Armeniei şi al Mediei. La această veste se adăugă 
o alta, mai cumplită: Zenobia va merge alături de el. Ca şi 
soţul ei, va conduce, ca un general, războinicii din Palmyra! 

Bârfele dădură naştere râsetelor şi ironiilor. Cei care nu 
credeau aşa ceva făceau pe înţelepţii. 

Că Marele Odenat fusese subjugat de frumuseţea tinerei 
sale soţii se ştia. Că Zenobia nu era o femeie ca oricare 
alta, da, era adevărat. Dar o femeie nu conducea o armată. 
Cu atât mai puţin o armată împotriva lui Shapur, căruia 
nimeni nu-i ignora puterea şi cruzimea. 

Împăratul Romei însuşi se temea de perşi. După câteva 
bătălii aprige care nu se sfârşiseră în favoarea lui, Augustus 
Valerian se ferea acum să-l înfrunte pe Shapur. Retras în 
vilele confortabile din Antiohia sau din Emesa, îşi lăsa 


legiunile să dea câteva mici bătălii, ici şi colo, pe drumurile 
Imperiului. Într-adevăr, de la Hadrian şi Traian, niciun 
Augustus nu i-a învins pe perşi. Aşa că aceştia aveau 
obiceiul de a jefui cu regularitate bogăţiile Romei şi ale 
aliaţilor ei. 

Preailustrul, până în acea zi, ştiuse să ocolească o 
înfruntare ce putea nimici cele câteva mii de războinici pe 
care îi avea. Să-şi fi pierdut minţile pentru a-i putea 
încredința astfel viaţa, gloria lui şi pe cea a Palmyrei unei 
femei de abia douăzeci de ani? O soţie abia măritată? 

În faţa ironiilor, alte voci se ridicau pentru a da asigurări 
că destinul Zenobiei nu se asemăna cu nimic care ţinea de 
rațiune, de firesc sau de uman. 

Oare fusese uitată întoarcerea ei din deşert, atunci când 
o credeau moartă de luni întregi? Şi ce întoarcere! 
Caravanierii i-au descris moartea. Totuşi, un oraş întreg a 
văzut-o intrând în templul lui Baalshamin, călare pe o 
cămilă albă ce purta steaua neagră a naşterii sale. Steaua 
de unde a ţâşnit apa sfântă din Dingir-Dusag, oaza Sărutul 
Cerului! 

Dacă zeul ei a putut s-o călăuzească prin lumea de 
dincolo şi s-o facă să se întoarcă de acolo, oare nu putea, la 
fel, să-i dea şi puterea războinicilor? 

De altfel, cine putea să uite ce fel de vânătoare era? Nu 
ea fusese cea care, la nunta ei, se aşezase pe o piele de 
panteră ucisă cu propriile mâini? Unii adăugau cu voce 
foarte înceată că ştia să omoare şi oameni. Curtenii 
renegaţi au fost nevoiţi să se supună puterii săgeţilor sale 
la fel ca sălbăticiunile! 

Zi după zi, tainele spuse în şoaptă se strecurau pe 
străduţele din Palmyra, aşa cum se prelinge uleiul dintr-un 
urcior spart. 

Oaspeţii Preailustrului aveau cu toţii câte ceva de 
povestit. Unii erau încredinţaţi că Zenobia şi Nurbel, 
tovarăşul de luptă şi de vânătoare al Preailustrului, 
născoceau arme noi. Alţii afirmau că Nurbel şi Zenobia 
puneau la cale un complot. Se dovedi că zvonul era 
răspândit de Hayran, fiul Preailustrului, şi de mătuşa lui, 


Ophala. El scotea la lumină bătălia surdă ce se dădea în 
jurul Marelui Odenat. O ceartă aprigă trecu de ziduri, aţâţă 
discuţiile de pe străzile aurite ale Palmyrei, distrugând 
pentru un timp vechi prietenii. 

Curând, se află că un şelar venit din Tyr îşi petrecea 
timpul, în secret, la palatul Marelui Odenat. El inventa 
diferite feluri de scaune legate de pieptul cailor, care 
permiteau călăreţilor să se mişte cu mai multă iuţeală. 

Această veste fu contrazisă chiar de a doua zi. Şelarul 
era un persan. Nurbel, în taină, din ordinul Preailustrului, l-a 
ademenit să vină de la Curtea lui Shapur. Plătit în aur, omul 
nu avea altă sarcină decât să făurească o cuirasă de piele 
chiar după bustul Zenobiei. 

Două nopţi mai târziu, într-o tavernă învecinată marilor 
depozite de la ieşirea din Palmyra, un negustor din Charax 
confirmă prezenţa şelarului persan la palat. Se întâlnise cu 
ajutoarele lui. Totuşi, dacă Preailustrul l-a plătit în aur, era 
doar pentru a copia harnaşamentele cailor ce îi făceau de 
neînvins pe arcaşii lui Shapur. 

După un timp, cum niciun oaspete nu putea spune că l-a 
văzut cu ochii lui pe şelar sau atelierul lui, au luat povestea 
ca pe o glumă. Un nou zvon îl înlocui pe cel vechi. Se 
strecură prin grădini şi printre corturi ca un şarpe. Nimeni 
nu l-ar fi putut vedea pe şelarul persan: Odenat poruncise 
să i se taie gâtul ca să nu-şi poată vinde şi altora ştiinţa. 

Pe dată şuşotelile şuierau pe deasupra jăraticului serii. Se 
şoptea că persanul fusese trimis la moarte pentru că 
pipăise bustul Zenobiei ca să confecţioneze cuirasa. Un 
sacrilegiu pe care Preailustrul, pe cât de gelos, pe atât de 
îndrăgostit de soţia lui, nu l-a putut îndura. 


La sfârşitul verii, arşiţa îngrozitoare s-a potolit. Imediat, 
din Antiohia, Emesa şi Palestina au sosit nesfârşite coloane 
de soldaţi romani. De rase diferite, vorbind toate limbile 
Imperiului. Puteau fi văzuţi războinici blonzi din Panonia sau 
Retia, precum şi negri din Nubia şi Egipt. Cu toţii alcătuiau 
cele douăzeci de cohorte ale legiunii oferite Marelui Odenat 
de Augustus Valerian, cu ocazia căsătoriei sale. 


Legionar sau tribun, doctor sau tâmplar, războinicii îşi 
târau după ei femeile, copiii şi sclavii, măgarii, caii sau 
cămilele. Discuţiile provocate de sosirea lor s-au pierdut în 
vacarmul pe care îl provoca instalarea acestei mulţimi la 
răsărit de oraş. Urmă o mare ceremonie. Ofrandele se 
îngrămădeau în temple. În cele din urmă, se arătă şi 
Preailustrul. Prefectul Aelius le ceru celor nou-veniţi să-l 
aclame. 

Aclamaţie căreia îi lipsea entuziasmul. 

Era de înţeles. Din păcate, soldaţii erau sfârşiţi de puteri. 
Totuşi, cu toţii au remarcat expresia Preailustrului în faţa 
armatei pestriţe, apatice, care îi fusese prezentată, precum 
şi politeţea rece a prefectului Aelius faţa de stăpânul 
Palmyrei. 

De a doua zi, legionarii au săpat şanţuri, au ridicat 
taluzuri de apărare la fel de repede cum şi-au ridicat şi 
corturile de piele şi din pânză de in. Au trebuit golite 
depozitele pentru a putea fi hrăniţi. Caravanele, avertizate 
prin nu se ştie ce întâmplare fericită, soseau cu zecile. 
Negoţul deja înfloritor, devenea excelent. La fiecare apus 
se mai ivea un grup de ţarcuri pentru animale mici şi mari. 
Depozitele se ridicau la răsărit de marea pădure de 
palmieri. La nord, ca şi la sud, răsăreau, ca prin farmec, alte 
turme de cămile tinere, pe care negustorii le vindeau în 
urma unor tocmeli aprige. 

Dintr-odată, Palmyra crescu. Se întinse în deşert, 
împrăştiind acolo mulţimea de  nou-veniţi. Speranţa 
îmbogăţirii îi atrăgea atât de tare, încât nu făceau niciodată 
mofturi la plata taxelor ce le erau cerute din primii zori ai 
şederii lor acolo. 

Şirurile de corturi adăposteau o mulţime de femei şi de 
copii jucăuşi, care urlau în limbi de neînțeles. Timp de două 
luni, cu sutele, pentru doi sesterţi de bronz pe zi, s-au 
alăturat bătrânilor ca să frământe din noroi miile de 
cărămizi. 

Palmyra nu era decât un imens şantier. Ziduri noi de 
apărare se adăugau celor groase, deja existente. Conducte 
de apă, pe care prezenţa războinicilor Romei le făcea 


indispensabile, prelungeau canalele oraşului. Legionarii 
veniţi din cele patru colţuri ale Imperiului cereau noi altare, 
noi temple pentru zeii lor. Zei care nu erau, bineînţeles, cei 
ai deşertului. _ 

Dar, vai, apa începu să lipsească din Palmyra. In parte 
secate de marea seceta din vară, izvoarele nu puteau să 
astâmpere setea atâtor oameni. Mai întâi, trebui oprită 
fabricarea cărămizilor. Străinii nu mai aveau dreptul decât 
la un burduf pe zi, pentru zece guri. 

În sfârşit, într-o dimineaţă, au fost văzuţi soldaţii lui 
Odenat, caii lor şi toată administraţia ridicându-şi tabăra. 
Sub comanda lui Nurbel, au început să-şi ridice corturile în 
oaza Sărutului Cerului. Beau apa din lacul naşterii Zenobiei, 
scăpând astfel Palmyra de setea a mii de oameni şi a atâtor 
animale, care aşteptau acolo războiul împotriva lui Shapur. 

Aceasta plecare neaşteptata stârni din nou vârtejul 
zvonurilor. 

Toţi ştiau că lupta cu perşii devenea mult mai sigură. Se 
povestea că Zenobia, la adăpost de privirile curioase, în 
adâncul grădinilor palatului, se antrena neîncetat cu arcul. 
Acum era în stare să folosească arcuri foarte puternice, cu 
lemnul dublat de coardă şi de corn, pe care, de obicei, 
numai vechii arcaşi reuşesc să-l încordeze. 

Acest zvon fu atât de plăcut auzului, încât chiar şi cei 
care încă nu o văzuseră pe Zenobia cu ochii lor reuşeau să-i 
laude frumuseţea atunci când îl călărea, pe Yedkivin. 

Puțin mai târziu, negustorii bogaţi din Antiohia au adus 
mari cantităţi de ofrande în templele din oraş. Au fost 
întrebaţi de ce o fac. Au povestit, în tăcere sau cu jumătate 
de gură, că nu totul mergea bine între Marele Odenat şi 
prefectul Romei, Aelius. 

Vestea, fără să fie o surpriză, aruncă o umbră de 
îndoială. Legionarii, care colcăiau prin oraş, erau priviţi cu 
mai puţină simpatie. Copiii aveau plăcerea răutăcioasă de a 
le strica siesta la umbra palmierilor. 

Aşa se răspândi zvonul că o campanie împotriva perşilor 
lui Shapur nu va avea niciodată loc. Nu era decât o pânză 
de fum, un şiretlic. De fapt, Preailustrul se temea de o 


lovitură din partea romanilor. lată de ce Nurbel a condus 
trupele la izvorul Zenobiei. Odenat spera să-i ţină pe soldaţi 
la distanţă de legiune, ca să nu-i ofere lui Aelius plăcerea 
de a le întinde o cursă. 

Aceste cuvinte treceau din gură în gură şi stăpâneau 
toate gândurile. Fuseseră aţâţate de un negustor evreu din 
Emesa, care vindea la palat lemn din Nord şi sclavi aduşi 
din Capadocia. Războiul, susţinea el, se ducea chiar în 
palat. Fiul Preailustrului şi mătuşă lui, Ophala, aliaţi cu 
prefectul Aelius, duc războiul împotriva Zenobiei. O acuzau 
că voia să-i ia locul Preailustrului. Nici mai mult, nici mai 
puţin. 

Cu o plăcere răutăcioasă, cei cărora dintotdeauna le-a 
plăcut să întreţină bârfele Ophalei au fost de acord. 
Amenințarea împotriva Palmyrei nu venea de la Roma, ci 
de la Zenobia. Ea căpătase o influenţa fatală asupra soţului 
ei. Mai rău: l-a subjugat şi pe Nurbel cu farmecul ei, 
făcându-l la fel de nevinovat ca un copil. 

lată de ce războinicii din Palmyra şi-au ridicat tabăra în 
oaza Sărutul Cerului. Nurbel nu aştepta decât un semn de 
la venerata lui stăpâna ca să se năpustească asupra 
oraşului, să  masacreze legiunile şi, poate, întreaga 
populaţie! 

Înălţimea zidurilor de cărămidă ridicate de prefectul 
Aelius pentru a apăra tabăra romană părea o confirmare a 
acestor orori. Panica făcu să se clatine minţile mai slabe. 
Caravanele au început să părăsească oraşul. Dimineaţa şi 
seara, feţe neliniştite se întorceau spre deşert. Cu 
gravitate, holbau ochii ca să scruteze orizontul şi să 
descopere acei nori de praf ce anunțau atacul războinicilor 
lui Nurbel. 

În sfârşit, într-o dimineaţă, în zori, trompetele au răsunat 
deasupra cupolelor palatului lui Odenat. Porţile s-au 
deschis. Bătrânul shuloi Shara, la fel de descărnat şi de 
plictisit, se făcu văzut. Lovi de patru ori dalele cu bastonul 
său lung. Cu capul aplecat, ca de obicei, anunţă că 
Preailustrul şi Zenobia îşi vor împlini în fiecare zi datoria în 
templele din Palmyra. 


— Mâine, anunţă Shara fără să ridice vocea, Preailustrul 
şi soţia sa vor merge să-l întâlnească pe nobilul Nurbel în 
oaza Sărutul Cerului, pentru a-i conduce pe războinicii din 
Palmyra împotriva luptătorilor lui Shapur, persanul. Cei 
care, în acest oraş, îi iubesc pe Preailustrul şi pe Marea 
Zenobia să meargă să aducă ofrande zeilor noştri, pentru 
ca victoria să fie de partea noastră. 

Acest anunţ nu era un zvon, ci un adevăr. Primul după 
multă vreme. Zbură pe cerul Palmyrei mai repede ca 
muştele. Până în zorii zilei următoare, fumul sacrificiilor se 
ridică într-un nor puturos deasupra acoperişurilor şi 
corturilor. 

Inainte ca soarele să alunge primele umbre, gloata se 
grăbi printre cele opt sute douăzeci de coloane ale 
drumului sfânt. Mulțimea era atât de compactă, încât unii, 
fără ca nimeni să se îngrijoreze, se agăţau de statuile 
binefăcătorilor, ce împodobeau imensul portic. 

Zenobia înainta alături de soţul ei. Cu toate că Odenat 
arăta minunat, ca de obicei, mulţimea nu avea ochi decât 
pentru ea. 

Contrar zvonurilor, nu purta cuirasă. Un caftan de mătase 
în dungi de aur şi galben îi acoperea umerii. Îi ascundea 
bustul strâns într-o tunică cu ghirlande albastre. O centură 
de piele roşie îi sublinia talia. Centura susţinea teaca din 
piele de miel cusută cu perle, în care era strecurat un 
pumnal cu lama dreaptă. Pantalonii bufanţi, asemănători 
celor ai soţului ei, îi ascundeau şoldurile. Se înfundau în 
cizmele de călăreț, înalte şi strânse pe pulpe. O bandă de 
aur şi de argint îi cuprindea fruntea, legându-i părul lung, 
făcând să iasă în evidenţa ochii negri, conturaţi cu khol. 
Buzele îi erau date cu roşu. 

Nu atât frumuseţea ei uimea, cât forţa rece şi aproape 
indiferentă a expresiei sale. Uimirea gloatei lăsă locul 
entuziasmului. Se strigau numele Marelui Odenat şi cel al 
Zenobiei. Apoi, curând, doar cel al Zenobiei. Unii au văzut 
că Preailustrul, în loc să se supere, nu făcea decât să 
zâmbească şi mai mult. 

Abia dacă l-au observat pe Hayran şi pe tovarăşii lui. 


Venea totuşi imediat, în spatele Preailustrului şi înaintea 
ofiţerilor lui. In ce o priveşte pe mătuşă Ophala, a fost 
nevoie să se aştepte cortegiul de femei, pentru a o ghici 
sub un văl alb, fără altă podoabă decât un şir de ciucuri de 
aur. 

Cei care îşi aminteau zvonurile din săptămânile trecute 
se amuzau. Dacă a fost un război la palat, nu Ophala a fost 
cea care l-a câştigat. 

Când cortegiul a ajuns la capătul imensei colonade, 
servitorii s-au apropiat cu caii. Preailustrul a ţinut chiar el 
calul Zenobiei, ca ea să-l încalece. Toţi au descoperit atunci 
ciudata pătură cu legături pe care o purta Yedkivin. Rulouri 
groase, mai late decât o mână, se răsuceau în faţă şi în 
spate. Pe părţi, atârnau legăturile în care Zenobia îşi fixa cu 
îndemânare încălţările. Şi-au amintit de şelarul persan. 
Zvonurile aveau şi o urmă adevăr. Un caravanier din nord 
povesti că popoarele din est numesc acest lucru „şa”. 
Cuvântul fu repetat, ca şi cum conţinea ceva magic. 

Se formă caravana. Zenobia era în frunte alături de soţul 
ei. Ophala se lungi pe pernele unui coş suspendat între 
două cămile. Garda Preailustrului preceda coloana lungă 
unde erau îngrămădiţi sclavii şi proviziile, servitorii şi toate 
femeile necesare pe timp de război. 

Traversară oraşul de corturi ce înconjura Palmyra şi 
pădurea de palmieri, stârnind atât aclamații, cât şi praful. 
Doar atunci şi-au dat seama că legiunea Romei nu-l urma 
pe Preailustrul. Dimpotrivă, legionarii prefectului Aelius îşi 
ocupau poziţiile pe metereze. 

Celor care se mirau li s-a răspuns că prefectul Aelius a 
primit de la Preailustrul ordinul să rămână să păzească 
oraşul. O măsura prudentă. Palmyra trebuia bine apărată 
de jafurile învingătorilor dacă se întâmpla ca Shapur, ca de 
obicei, să câştige bătălia pe care o doreau Odenat şi soţia 
lui. 

Abia s-a pierdut caravana regală în căldura tremurătoare 
ce stăpânea deşertul, că zvonurile au început din nou să 
roiască. Oscilau între nelinişte şi speranţă, precum nişte 
câini în faţa unui os prea mic. 


2 
OAZA SĂRUTUL CERULUI 


Când Zenobia şi Odenat reuşiră să vadă oaza Sărutul 
Cerului, Nurbel le ieşi în întâmpinare. 

După saluturile obişnuite, declară: 

— Războinicii tăi sunt gata de luptă, Preailustrule. De la 
primul până la ultimul. Chiar de mâine putem să ne 
îndreptam spre nord. Am trimis oameni înainte, ca să ne 
arate cât mai repede drumul spre Shapur. 

Se întoarse spre Zenobia, ca să adauge: 

— Ţi-am urmat porunca. Şi în privinţa aceasta, totul este 
pregătit. 

Zenobia îi mulţumi şi îşi rugă soţul s-o lase să se scalde 
în lacul naşterii sale. Trebuia s-o facă, spuse ea. 
Baalshamin, zeul ei, o aşteaptă. O să-i dea binecuvântarea 
de care are nevoie pentru victorie. 

Marele Odenat era subjugat de frumuseţea acestei oaze 
de care auzise atâta vorbindu-se şi pe care o descoperea 
acum pentru prima oară. Porunci să se întindă pe maluri 
pânze, pentru ca soţia lui să se poată arăta zeului ei ferită 
de privirile indiscrete. 

În timp ce sclavele îndeplineau ordinul, el se plimbă cu 
Nurbel pe sub palmieri. Trandafiri, lauri, ierburi abundau şi 
se înmulţeau de la sine în pământul roditor al oazei. Totul 
era o grădină minunată şi, trebuia să recunoască, era mai 
frumoasă decât cele din Palmyra. 

ÎI întrebă pe Nurbel: 

— Nu crezi că locul acesta seamănă cu soţia mea? Totul 
aici este apă şi foc, blândeţe încrustată în asprime. La fel 
de ciudat ca tot ce nu este omenesc şi totuşi primitor. 

Nurbel zâmbi şi se feri să răspundă. 


Zenobia rămase în lac până noaptea. Când Odenat 
îndrăzni să arunce o privire printre pânzele ţinute de 
sclave, nu-i văzu decât umerii şi capul. Doar aceste părţi 
ieşeau din apă şi mereu în acelaşi loc. 

Spre seară, grosul caravanei de servitori, precum şi 
carele cu femei ajunseră în oază. Ashemu, lăsând sclavele 
şi servitoarele să pregătească cortul, o găsi pe Zenobia 
nemişcată, cu spatele la mal şi la paravanele de pânză. 

Aflând că rămânea în apă, Preailustrul abia dacă îşi arătă 
mirarea. Puse să fie aduse torţe, ca ea să poată găsi 
drumul spre mal, când zeul ei va hotări s-o elibereze. 

După care, aruncă spre Dinah o privire pe care numai 
Ashemu ştiu s-o surprindă. Pomeţii tinerei evreice roşiră. Un 
zâmbet plin de o iubire sinceră îi îndulcea buzele. Rămase 
acolo până ce Dinah se îndepărtă discret spre cortul Marelui 
Odenat. 


În cele din urmă, când Zenobia părăsi izvorul lui 
Baalshamin, stelele acopereau imensitatea deşertului Turaq 
Al'llab. Întunericul răsuna de ţârâitul neîncetat al gâzelor, 
de trosnetele seci ale pietrelor cuprinse de frig, de 
melopeele acompaniate de flaute şi de lăute cu trei corzi ce 
le înduioşau pe concubinele şi soțiile războinicilor. 

Ashemu se grăbi să desfacă cearşafurile pe care le 
pregătise de ore întregi. O înfăşură pe Zenobia şi o şterse 
tot drumul spre cortul lor. 

Inima şi mintea egiptencei clocoteau. Dintr-odată, în timp 
ce o aştepta pe Zenobia, o asaltaseră amintirile. Se pomeni 
cu gâtul sufocat de emoție. Noaptea aceasta îi amintea de 
cealaltă noapte, faimoasă, când ea a tras-o pe Zenobia din 
pântecele mamei sale, în timp ce steaua lui Baalshamin 
aproape că dezlănţuia sfârşitul lumii. 

Ashemu ştia demult să descifreze stările schimbătoare 
ale Zenobiei. Îi trebui doar o privire pentru a pricepe că 
trebuia să nu pomenească nimic din trecut. Totuşi, în timp 
ce usca şi peria părul celei care fusese copilaşul ei, 
amintirea fu mai tare decât ea. Murmură: 


— Aproape că am uitat locul ăsta. A trecut atât de multă 
vreme! Ultima oară, îţi aminteşti, era la a treisprezecea ta 
aniversare? Isis să ne binecuvânteze! Erai atât de 
frumoasă, acolo, pe apă! Tatăl tău nu-şi mai încăpea în 
piele de mândrie. Îţi aminteşti? 

— Nu, răspunse Zenobia cu un mormăit. Ce a fost nu mai 
este şi nu-mi pasă. Ceea ce contează e ziua de mâine. lar 
mâine vom avea mult de mers călare. 


Dormea fără vise când o scuturătură o trezi. O mână îi 
acoperea gura. Trupul şi mintea i s-au dezmeticit pe dată. 
Chiar înainte de a o respinge, recunoscu parfumul Ophalei. 

— Taci şi ascultă-mă, bâlbâi mătuşa lui Hayran. 

O lampă chioară, cu oblonul întredeschis, era pusă pe 
jos, lângă pat. Tunica largă care o înfăşura pe Ophala părea 
o pată luminoasă. Abia i se ghicea faţa. Cu mâna dreaptă, 
Zenobia căută mânerul pumnalului sub aşternutul patului, 
fără să-l găsească. 

— Ce vrei? mormăi ea. Trebuie numai să strig şi garda 
Preailustrului va fi aici. 

— Ar fi mai bine pentru tine să taci, replică Ophala, cu 
venin în glas. iți aduc doar o veste. 

Zenobia se ridică din pat. Inainte ca Ophala să poată 
reacţiona, apucă lampa. Deschise oblonul mai mult. Flacăra 
galbenă lumina rânjetul mătuşii lui Hayran. 

— Ce veste merită să mă trezeşti? 

Ophala chicoti fără să se lase impresionată. 

— Oh, o veste mare şi bună: am dovada că l-ai minţit pe 
Preailustru. 

Un fior strânse pieptul Zenobiei. Tăcu. 

Umbrele jucau pe faţa Ophalei. Rânji, pregătind efectul. 

— Ştiu unde erai în timp ce tatăl tău şi Odenat te credeau 
moartă. Nu erai alături de Baalshamin! Oh, chiar nu... Zeul 
tău, izvorul, cuvintele tale şi aroganţa ta... Misterul 
Zenobiei pierdute în deşert şi miracolul întoarcerii ei? 
Poveşti! Niciodată nu le-am crezut. 

Se auzi un zgomot după draperia ce separa cortul în 
două. Ashemu se trezise. Ophala îl auzi şi ea. Arunca o 


privire scurta spre draperie. 

— La Dura Europos, cu perșii, iată unde erai. 

Ophala căuta pe trăsăturile Zenobiei o emoție. Un tremur 
pe buzele ei. Nu văzu nimic. Nimic de pe faţa sau de pe 
trupul Zenobiei nu o trăda. 

— La Dura Europos, reluă ea pronunţând răspicat 
cuvintele. Cu un bărbat! 

Nu mai rânjea. Ura pură şi arzătoare o transforma într-o 
fiară. 

— Un bărbat care nu era Baalshamin. 

De data aceasta, Zenobia clipi. 

lată că Ophala ştia şi nu ştia. 

— Minţi, spuse ea. Minţi, inventezi ca întotdeauna. 

Ophala scutură din cap. 

— Spun adevărul. Prefectul Aelius te-a văzut. De ce ar 
minţi un roman? Te-a recunoscut. Spionai pentru perși! Și 
unelteai cu un creştin! 

Gheara nevăzută a fricii prinse ceafa Zenobiei. Imaginile 
îi apăreau în minte. Imagini blestemate, de multă vreme 
înăbuşite. Acum, ele o asaltau. Vii, la fel de vii ca şi cum s- 
ar fi întâmplat atunci. 

Văzu faţa romanului care a căutat s-o prindă în 
momentul când încerca să scape din galeriile persane. 
Aelius? 

Aelius să fi fost cel căruia Schawaad i-a furat calul ca să 
poată fugi de urmărirea perşilor? 

Aelius, astăzi prefect şi intrigant în Palmyra, în umbra lui 
Hayran şi a Ophalei! Oh, ironia crudă a lui Baalshamin! 

— Văd că-ţi aminteşti, chicoti răutăcios Ophala. 

— Minţi, repetă încet Zenobia. 

Trebuia să câştige timp, să cugete mai bine. Aelius 
trebuie să nu fi fost foarte sigur pe amintirile lui, pentru că 
încă nu i-a dezvăluit nimic Preailustrului. De altfel, nu avea 
de partea lui decât propriul cuvânt. Ce valora cuvântul unui 
roman în regatul Palmyrei? 

— Ţi-am spus că am o veste pentru tine, susură Ophala. 

Deschise mâna şi puse palma în lumina lămpii. Un 
medalion de argint străluci. 


Un peşte. 

Un medalion pe care Zenobia îl recunoscu prea repede, 
prea bine. 

— Aelius a luat asta de la gâtul creştinului tău. E mort. 
Plecat în fumul unui rug pe care l-a poruncit chiar 
împăratul. La Antiohia. Prefectul Aelius era acolo, a văzut 
totul. 

Cum de nu gemea? Cum de nu se prăbuşea? 

Ophala chicoti, vulgar. 

— Ştiu că la Palmyra vor fi surprinşi să afle ca în loc să fie 
lângă Baalshamin, Zenobia complota cu perşii şi creştinii! 
Se zice că aceştia iubesc mai presus de orice fecioarele. 
Cine ştie dacă n-au gustat din tine înainte de Preailustru? 
Asta ar explica foarte multe lucruri... 

Poate că această ură atât de cumplită, această voinţă de 
a umili şi mânji ce aprindea ochii Ophalei au făcut-o pe 
Zenobia să rămână dreaptă şi tăcută. 

Ophala se delecta cu cuvintele pe care, în sfârşit, putea 
să le spună: 

— Oh, l-ai luat ca să-l înşeli! Atât de bine l-ai îmbrobodit 
pe nătângul de Odenat, că nici nu vrea să mai audă de 
mine. Il bănuieşte şi pe roman... Puah! Ce proşti sunt 
bărbaţii. E destul ca o fată frumoasă să le facă ochi dulci şi 
se cred zei. Odenat n-are decât ce merită. Dacă vrea să 
piară din cauza ta, cu atât mai bine. Dar eu n-o să te las să- 
mi iei locul, nici pe cel al lui Hayran. 

Ophala spunea cuvintele răspicat. Ar fi vrut să facă rău 
cu fiecare probă. Degetele, ca nişte cârnaţi, agitând peştele 
de argint, treceau moartea lui Schawaad pe sub ochii 
Zenobiei. 

— O să-ţi spun ce o să faci, fiică iubită a lui Baalshamin! 
O să mori înaintea perşilor. Dacă n-o să ai curajul să mori, o 
să fugi. Lumea o să te plângă mult. O să facă din tine o 
legendă. Îţi promit. 

Ophala fusese, dintotdeauna, o femeie proastă. Nu lua în 
seamă puterea dezgustului pe care îl stârnea. 

— Preailustrul n-o să te asculte, Ophala, replica Zenobia. 
Te cunoaşte. Ştie că inima ta pute ca o cloacă. Te 


dispreţuieşte, aşa cum îl disprețuiește şi pe Hayran. 

— Nu te amăgi, viperă nenorocită! Eu n-o să scot un 
cuvânt. Prefectul Aelius e gata de orice pentru ca tu şi soţul 
tău să nu vă mai întoarceţi la Palmyra. Crezi tu că romanii 
vor să-şi pună legiunile sub comanda unui bătrân nebun? 
Soţul unei mincinoase, al unei spioane persane? 

— Eu, spioană? Cine o să creadă? Plec să mă bat cu 
perşii. 

— Oh, nici vorbă! Nu pleci să te baţi. Toate astea nu sunt 
decât un şiretlic ca să trădezi Palmyra. L-ai convins pe 
prostul de Odenat să-şi masacreze războinicii. Din fericire, 
eu sunt aici. Pe mine nu mă păcăleşti. O să mori. Odată 
învins, Odenat va trebui să accepte că Hayran şi prefectul 
Aelius guvernează Palmyra! 

Zenobia încercă să afle dacă Ophala credea în vorbele pe 
care le spunea. Dar Ophala nu avea nevoie să creadă în 
nimic ca să amenințe. 

— Medalionul ăsta nu dovedeşte nimic, replică din nou 
Zenobia, cu voce rece şi calmă. Toţi creştinii poartă peşti 
de argint la gât. Acesta nu este al nimănui. Nu înseamnă 
nimic. Absolut nimic! L-ai cumpărat sau l-ai furat de la 
creştinii veniţi la Palmyra. În ultimul timp, au venit cu 
zecile... Minţi, Ophala. Împrăştii minciuni, ca întotdeauna. 

— Cum îndrăzneşti? 

Zenobia imobiliză încheietura Ophalei şi se agăţă de una 
dintre pulpanele tunicii ei. 

— De ce să aştepţi lupta împotriva perşilor? Vino cu 
mine! Să mergem să-l trezim pe soţul meu. O să-i spui 
povestea ta. O să-i arăţi peştele de argint. O să-ţi râdă în 
nas. Şi eu o să-i spun cum vrei să-l trădezi! 

— Ştii că spun adevărul, protestă Ophala, dându-şi ochii 
peste cap, încercând să scape. 

— Nu jigni zeii, hienă împuţită! Niciodată adevărul n-a 
ieşit din gura ta. 

— Nu-ţi imagina că o să poţi continua să-l minţi pe 
Preailustru... 

— leşi! urlă Zenobia. 

O respinse pe Ophala cu o lovitură în piept atât de 


violentă, încât grăsana se legănă şi se prinse de stâlpii de 
cedru ce susțineau covorul din uşă. 
— leşi din cortul meu, înainte să te sugrum! 


Când uşa cortului căzu la loc, Zenobia rămase 
clătinându-se, neputând să facă un pas sau să se aşeze. S- 
ar fi zis că avea înfipte în şale vârfuri de săgeți. Aerul nu-i 
mai ieşea printre buze decât cu greutate. Ar fi vrut să 
pronunţe numele lui Schawaad. Nu putea s-o facă. 

Ophala era răul. Minţea. 

Mintea în multe privinţe. Dar a spus şi un adevăr. 

Zenobia o ştia. Până în măduva îngheţată a oaselor ei 
ştia. 

Umbra morţii lui Schawaad apăru lângă ea. Peste tot în 
cort. Peste tot în noaptea din jurul ei. Groaznica imagine a 
unui rug, a unui corp devorat de flăcări, făcu să simtă 
greaţa în gât. Pleoapele s-au strâns. Lacrimi care nu îi 
veniseră niciodată în ochi i se scurgeau acum pe obraji. 

„O, Schawaad! Schawaad, preaiubitul meu, singurul meu 
iubit!” 

Îl revăzu, îngenuncheat în faţa ei, în lac. Ea era acoperită 
de noroi, iar el o implora. Îi povestea cum s-au salvat din 
Dura Europos şi îi oferea medalionul lui de argint, peştele 
zeului său: „la-l, este tot ce am mai scump. la-l!” 

Ea nu îi răspunsese. Nu îi aruncase nicio privire înainte să 
se îndepărteze. 

Era multă vreme de atunci. 

Atât de multă, că totul aparţinea unei alte vieţi. 

Acum, Schawaad era cenuşă. 

lar ea era singură. Singură cum nu fusese niciodată. 

Absolut singură printre oamenii şi puterile lumii. 


O atingere, o respiraţie o făcură să tresară. 

Ashemu îi căută mâinile. Egipteanca o strânse la pieptul 
ei generos de doică. O făcu să se aşeze în pat. Zenobia nu 
rezistă. Se priviră în lumina slabă a lămpii. Ashemu 
murmură: 

— Spune adevărul, nu-i aşa? Acest demon spune 


adevărul? 

Zenobia se clătină. Rămase multă vreme fără să 
răspundă. 

Apoi, în sfârşit, cu ochii uscați, scutură din cap. 

— Nu. Niciun cuvânt adevărat nu i-a ieşit de pe buze. Nu 
sunt decât minciuni. Un putregai mincinos. 

Ashemu voi să vorbească. Zenobia îi prinse bărbia şi o 
obligă să i se uite în ochi: 

— Un putregai mincinos, Ashemu. Nimic altceva. 


3 
NICOPOLIS 


Clodia aprobă cu un semn. Era perfect. 

Marea sală a praetorium-ului strălucea de cuirase, togi şi 
mantii brodate. Erau cu toţii acolo: tribuni, prefecţi, legaţi ai 
regiunilor de pe Danubiu. Toţi cei care, cu cinci luni înainte, 
asistaseră la triumful lui Aurelian asupra goților. Şi la 
tentativa de otrăvire ce trebuia să-i pună capăt vieţii. 

Astăzi, aceiaşi vor saluta cu bucurie căsătoria lui dux 
majorum. Aceiaşi credincioşi şi aceiaşi trădători. 

Maximus era pregătit. Într-adevăr, era puternic şi foarte 
frumos. Foarte dorit într-un astfel de moment. 

O clipă, l-a privit în ochi ca să-i transmită emoția ce 
păstra în ea acea tulburare violentă ce deja îi unea. Apoi se 
întoarse spre Ulpia care era înconjurată de cotcodăcitul 
agitat al matroanelor pregătite să alcătuiască cortegiul 
nupţial. 

lubita, blânda Ulpia roşi când mâna Clodiei se întinse 
spre ea. Între liniile fardului care îi înnegreau pleoapele, 
ochii îi străluceau de toate temerile şi de toate speranţele. 
Fâşii de aur îi acopereau fruntea cu cele şase împletituri 
rituale pentru o soţie. Pielea tâmplelor şi a obrajilor era atât 
de palidă, atât de străvezie, încât perlele ce îi înconjurau 
gâtul păreau galbene. Buzele ei, tremurânde, temătoare, 
erau ascunse sub un strat gros de cremă roşie. 

Dulcea Ulpia! N-o să mai rămână multă vreme tânăra 
fată atât de naiv, atât de simplu crescută de bătrânul ei 
tată! 

Nu purta tunica albă tradiţională a celor care se mărită. 
S-a dus o adevărată luptă pentru a o convinge că obiceiul 
nu mai era acum la modă şi a devenit mult prea popular. 


Din fericire, lui Aurelian nu i-a fost greu s-o convingă. Cu 
toate că rochia, care era o capodoperă, comandată la 
Roma, costase cât o casă! Era o mătase gălbuie cu brocart 
brodat cu scene câmpeneşti de o măiestrie uimitoare. Totul 
era o grădină de vis, ce se desfăşura pe țesătura pusă în 
valoare de motive geometrice şi de lungi franjuri aurii. 

Croiala, atât a mantiei, cât şi a tunicii, era una nouă. 
Două fâşii, dublate şi plisate, puţin întărite, îi acopereau 
umerii. Ele lăsau pieptul ascuns numai sub un singur strat 
de mătase delicat ajurată. Dedesubt, mai mult decât dacă 
ar fi fost goi, se ghiceau sânii mici şi tari ai Ulpiei. Un joc 
atât de aţâţător între transparent şi opac! 

Centura care strângea tunica de jur-împrejur era un 
cordon simplu de purpură. Se încheia cu doi ciucuri mari din 
perle şi azurit, care atârnau pe pubis, ca şi cum îl reliefau. 
Valurile albastre, moi şi uşoare, brodate ca pânza de 
păianjen cu chipurile Junonei şi al lui Venus, foarte bogate 
pe şolduri, cădeau în cascade până la glezne. Abia lăsau să 
se zărească picioarele miresei, în sandalele din fir de aur. 

Cea mai frumoasă rochie pe care Clodia o văzuse 
vreodată. Şi, privind figurile soțiilor prezente, ele însele 
bogat îmbrăcate, cu flori şi tiare prinse în cocuri, cu bijuterii 
de care le erau pline braţele şi piepturile, cea mai frumoasă 
rochie pe care oricare femeie de aici o văzuse vreodată. 

Surâsul Clodiei se lărgi. 

Urmând tradiţia, ea acoperi capul Ulpiei cu „vălul zorilor”, 
un văl cu reflexe portocalii ce se potrivea de minune cu 
rochia. Matroanele şi-au încetat pălăvrăgeala pentru a se 
aşeza în şir. Un sclav lovi într-un ţimbal de aramă. Degetele 
Clodiei s-au strâns peste cele ale Ulpiei. | le-a sărutat 
tandru. 

— E timpul, murmură, urmează-mă. Nu uita: capul sus şi 
fără teamă. 

Naş de nuntă, Maximus mergea în fruntea cortegiului. Îşi 
trase sabia şi lovi lama de cuirasă, în momentul când puse 
piciorul pe prima treaptă ce ducea în marea sală din 
praetorium. 

Se făcu linişte. 


Cu mâinile împreunate, aşa cum cerea rolul ei de naşă, 
Clodia era urmată de suita femeilor. Privirile i se îndreptară 
imediat spre Ulpia, care foşnea din valurile rochiei. Se 
auziră murmure. Ofițerii îşi traseră spadele, lovind cuirasele 
cu mânerul. 

Se deschise un culoar ce ducea până la Aurelian. In 
picioare, în faţa unei mari statui a Junonei, nu purta decât o 
togă de purpură cu ciucuri, peste o tunică simplă. O cercetă 
pe Ulpia ca şi cum acum o descoperea. Privirea îi tremură. 
O strălucire de mândrie, poate chiar de dorinţă, îi 
îmblânzea faţa. 

Procesiunea ajunsă până la el îl înconjură. Ulpia rămase 
nemişcată alături de el. Atât de fragilă, fremătând, cu 
pleoapele coborâte, în pofida sfaturilor Clodiei. Aurelian 
zâmbi. Un zâmbet de o uimitoare tandreţe. Un zâmbet 
afectuos pe care Clodia credea că nu-l cunoaşte şi care 
ridica în ea un val neaşteptat de gelozie. 

Ar fi fost oare cu putinţă ca să se prindă cei doi soţi în 
joc? Era Ulpia atât de bine pregătită, încât fratele ei să fie 
dintr-odată răscolit de atâta inocenţă? 

Femeile au început să cânte rugile către Junona. 
Învârtindu-se şi dansând în jurul statuii, îi mângâiau 
şoldurile şi sânii de marmură. Bărbaţii au început să facă 
glume provocatoare. 

Dintr-odată, toţi laolaltă au strigat: 

— Ura! Ura! 

Cântecele  încetară. Sosi clipa ofrandelor. Aurelian, 
primul, depuse la picioarele de marmură testiculele şi sexul 
negru ale unui taur pe care, de dimineaţă, cu mâinile lui, i-l 
închinase lui Mithra. Îşi şterse degetele mânijite de sânge de 
coapsele Junonei. Îşi puse fruntea pe pubisul bombat al 
zeiţei. Rămase un timp într-o rugăciune ce nu-i trecea de 
buze. 

Când se îndepărtă, toţi veniră, la rândul lor, să depună 
ofrande care celebrau gloria zeiţei, pentru a asigura 
fericirea soţilor. Flori, pâinişoare de grâu sălbatic şi alac, 
lapte şi măruntaie de junincă umplură curând coşurile 
tesute cu frunze de laur, care înconjurau statuia. Apoi, 


ghicitorii în togi albe au tăiat gâtul porumbeilor şi fazanilor, 
pentru prezicerile lor. Maximus sfâşie dintr-o lovitură de 
pumnal pieptul unui linx tânăr, care fusese capturat şi în 
care înţelepţii, numaidecât, îşi citiră prezicerile. 

Când sângele curat şi mirositor al animalelor sacrificate 
acoperi picioarele zeiţei, cei doi soţi se aşezară faţă în faţă. 

Ulpia îşi întinse mâinile. Aurelian le prinse între ale sale, 
atât de mari, atât de puternice. Ulpia îl privi drept în ochi. 
Cu voce puternică, fără şovăială, pronunţă cuvintele sfinte: 

— Primeşte-mă, soţul meu. Eu sunt cea sortită ţie. Unde 
vei fi tu, voi fi şi eu. În întuneric, ca şi în lumină, vei găsi 
privirea şi pântecele meu. Tot ce este în mine, soţul meu, 
este tulburat de prezenţa ta! 

Odată aceste cuvinte rostite, Ulpia rămase câteva clipe 
cu ochii strălucitori pe faţa lui Aurelian. Toţi au văzut cum 
sub colierul de perle pielea gâtului pulsa. Un tremur îi 
cuprinse buzele şi sfârcurile sânilor. 

Maximus fu cel dintâi care rupse vraja invitaţilor. 

— Viaţă lungă căsătoriţilor! Viaţă lungă Ulpiei, femeia lui 
Aurelian, viaţă lungă lui Aurelian, soţul Ulpiei! 


Se bău şi se mâncă până-n seară. Sclavele aduseră 
hanapuri în formă de sex de bărbat sau de femeie, din care 
toţi se înfruptară fără măsură. Tinerii însurăţei îşi înmuiau 
buzele unul după altul. Nimeni nu observase că Maximus şi 
Clodia se fereau să bea. 

Odată cu căderea nopţii sosi şi ora procesiunii. 

Da la o vreme, muzica abia dacă mai acoperea râsetele 
şi glumele deocheate. Neveste, servitoare sau sclave, 
femeile erau vânate cu ţipete stridente. Dintr-odată, sclavi 
foarte tineri, îmbrăcaţi în togi scurte, au năvălit prin 
porticuri, înconjurând sala. 

Mascaţi în demoni sau în mici zei, aruncau nuci şi 
smochine uscate peste invitaţi. Cu o încântare ce făcu să 
scânteieze râsetele în aerul sufocat de parfumuri şi beţie, 
se amestecară printre invitaţi. Lăsară iute bărbaţii fără o 
cuirasă desfăcută, femeile fără un şal. Sub protestele 
încântate, desfăceau tunicile, dezveleau busturile, şoldurile, 


pulpele şi piepturile. Ici şi colo, smulgeau câte o bijuterie 
sau o fibulă de la un centiron. Unii îndrăzneau să tragă 
spadele din tecile aruncate la picioarele paturilor. Mimau 
lupte groteşti, dansând şi învârtindu-se în zbor, scăpând din 
mâinile care voiau să-i prindă. 

În sfârşit, urlând cât îi ţineau piepturile, începură să-şi 
arunce prada la picioarele Junonei de marmură. In 
strălucirea  torţelor pe care  servitoarele tocmai le 
aprindeau, păreau că se amuza. Apoi, au apucat buchete 
de măceş pregătite din ajun. In timp ce le făceau să 
trosnească în flăcările altarului, flautele, cornii, harpele şi 
tobele s-au unit în acelaşi vacarm. 

Agitând flăcările din care săreau scântei, tinerii s-au 
răspândit prin sală, în timp ce invitaţii înconjurau patul 
unde se aflau Ulpia şi Aurelian, cerând: 

— E clipa, e clipa! Soții în întuneric! A venit vremea! Soții 
în pat! 

Intrând în joc cu toată graţia tinereţii ei, Ulpia se ridică, 
ţinând bine strânse mâinile lui Aurelian în ale sale. Un 
Aurelian pentru prima oară deschis şi vesel. Precedaţi de 
tineri s-au grăbit să iasă din sală. Clodia şi Maximus 
alergară ca şi ceilalţi în urma lor, dar se amestecară repede 
în mulţimea invitaţilor. 

Traversară curtea centrală a praetorium-ului sub privirile 
indiferente ale gărzilor. Cu răsuflarea tăiată, se năpustiră 
spre marele bazin spre care dădea vila lui dux majorum. 
Dacă erau mai beţi, n-ar fi reuşit. Legănându-se printre 
coloane, îi încurajau râzând în hohote pe cei care urmăreau 
femeile ca să le împingă în apa neagră în care se reflectau 
statuile zeilor. Aşa cum cerea tradiţia de la începuturile 
Romei, pragul locuinţei lui Aurelian era uns cu un ulei 
parfumat cu cimbrişor şi mirt. Ulpia rămase pe loc. In 
lumina torţelor, Clodia îi surprinse faţa serioasă şi 
neliniştită. 

Aurelian, în aclamații, o ridică apoi ca pe un fulg. 

Puse piciorul pe prag în hărmălaia de urale. Maximus, 
înconjurat de garda care aştepta acolo de la mijlocul zilei, 
blocă vestibulul de la intrare. Garda îi respinse fără 


menajamente pe cei mai agitaţi care voiau, urlând 
încurajări lubrice, să-i însoţească pe însurăţei până în 
camera lor. 

Impinsă şi  nehotărâtă, Clodia întâlni privirea 
batjocoritoare a lui Maximus. Şi ea, mai mult ca toți ceilalți, 
ar fi vrut să se strecoare pe urma soților care au dispărut, 
acolo, în noaptea nunții lor. 

Se strădui să fie înţeleaptă. Nerăbdarea nu-şi avea rostul. 
Sângele împreunării curgea şi pentru ea. 


Când se regăsiră într-o cameră mică de lângă bucătăriile 
din praetorium, era din nou linişte. 

Dând la o parte draperia, Clodia abia dacă distinse 
silueta lui Maximus. Camera era luminată de o singură 
lampă, aşezată pe un cufăr. Înainte să apuce să spună un 
cuvânt, fu în faţa ei, căutându-i buzele şi sărutul fierbinte. 

Ea nu se împotrivi. Dimpotrivă, cu o dorinţa lacomă i se 
lăsă în braţe. El îşi scoase cuirasa. Sub tunică, carnea îi 
ardea. Ea fu fericită să-i simtă sexul tare îndreptat spre 
vintrele ei. Işi plimba buzele pe gâtul lui şi îi mângâie 
cicatricea lungă, care îi şerpuia pe obraz. 

Gândul la Aurelian şi la Ulpia aflaţi în camera nupţială n-o 
părăsea. Avea nevoie să ardă această obsesie în mângâieri 
violente. Se agăţă de părul buclat al lui Maximus, care 
mirosea încă a fumul ofrandelor aduse Junonei. Îl obligă s-o 
sărute pe ceafă şi pe sâni. Totuşi, când Maximus îi căuta 
fesele pe sub țesătura rochiei, se desprinse cu brutalitate, 
stăpână pe ea. 

Maximus rămase nemişcat, ca o umbră încordată în 
întuneric. Înţelese. Nu aştepta să-l întrebe ca s-o anunţe în 
şoaptă: 

— Sunt gata. Am trei oameni afară. 

— Cine? 

— Nu te teme, nu-i cunoaşte nimeni aici. Oameni din 
arene, samniţi care îmi datorează mult şi de multă vreme. 
Nu te îngrijora. 

— Ştii unde dorm? 

Nu avea nevoie să spună despre cine vorbeşte. Crezu că 


zăreşte un surâs pe buzele lui Maximus. Probabil că-şi 
bătea joc de faptul că voia să ştie totul, să controleze totul. 

— Am aflat care sunt camerele. De asemenea, am 
verificat dacă nu au încurcat paturile. Erau complet beţi. 

— Sunt singuri? mai întrebă Clodia. 

— Nu, niciunul. Quintillius este cu soţia lui, aşa cum se 
cuvine. Ceilalţi au luat cu ei nişte sclave. 

Clodia nu putu să-şi stăpânească o strâmbătură. Cu un 
strop de ironie în glas, Maximus întrebă: 

— Vrei să fie cruţată nevasta lui Quintillius? 

— Abia a împlinit douăzeci de ani. Nu s-a măritat cu 
porcul ăsta gras decât de două luni. Nu ea a vrut să-l 
otrăvească pe Aurelian. 

— Nici sclavele care susţin ubris-ul altor trădători! replică 
sec Maximus. Ea, măcar, a ales să se mărite cu Quintillius. 
O alegere proastă de care o s-o eliberăm. 

Clodia tăcu. 

— Fata e nevinovată, ai dreptate, reluă Maximus. Totuşi, 
are ochi şi, fără îndoială, destulă minte ca să vadă ce nu 
trebuie să vadă. Vrei să ne asumăm riscul? 

Clodia citi disprețul pe buzele lui Maximus. Redevenise 
războinic. Moartea nu era pentru el decât o întâlnire 
obişnuită. Nu pentru asta a fost ales? 

— Fă cum vrei, şopti ea tremurând. 


leşiră din palat prin uşa bucătăriei. Pe întuneric, la fel de 
furişaţi ca nişte pisici. Samniţii mergeau înainte şi păreau 
să ştie aleile taberei la fel de bine ca legionarii. 

Au mers de-a lungul magazinelor, au înconjurat locuinţele 
immunes, soldaţii de prim rang, unde santinelele stăteau 
mereu în formaţie, în lumina torţelor. Clodia nu auzea nici 
măcar scârţâitul sandalelor gladiatorilor din faţa ei. Mergea 
foarte aproape de Maximus, atingându-l mereu, ca să nu-l 
piardă în întuneric. 

Se strecurară prin culoarul îngust ce despărţea locuinţele 
infanteriştilor şi s-au regrupat pe drumul principal al 
taberei. Din loc în loc, torţele erau păstrate aprinse toată 
noaptea. În spaţiul dintre ele, întunericul era atât de adânc, 


încât puteau ajunge la locuinţele ofiţerilor fără să fie văzuţi. 

Primul fu Antonin Versillius, legat al Legio Macedonia. 

Maximus dădu la o parte, fără zgomot, draperia de la 
intrare. Legatul sforăia. Răsuflarea regulată a fetei, alături 
de el, era abia perceptibilă. 

Unul dintre samniţi înaintă în cameră, deschise pe 
jumătate capacul unei lămpi chioare, pe care Clodia nu o 
observase. Fitilul proiectă o lumină galbenă deasupra 
patului. Sclava era o fată foarte tânără, foarte grasă şi cu 
pielea închisă. Părul foarte lung şi auriu arunca o pată 
luminoasă la capătul patului. Dormea foarte aproape de 
perete, cu fesele grăsuţe lipite de coapsa îngustă a 
legatului, care era întins pe spate. Un bărbat scund, 
musculos, cu gura deschisă. Ţinea încă un hanap de corn în 
formă de falus. O intimitate calmă se degaja din inerția lor 
şi o tulbură pe Clodia. S-ar fi zis că era un adevărat cuplu, 
îndrăgostit şi copleşit de dorinţe. 

Maximus făcu un semn cu capul. Cel mai înalt dintre 
samniţi înfipse lama dreapta a sabiei între umerii fetei. Al 
treilea îngenunche la capul patului. Puse la gâtul legatului 
Legio Macedonia o sfoară de mătase, cu capetele dotate cu 
mânere de fildeş. 

Maximus se aplecă. Vârful pumnalului înţepă pieptul lui 
Versillius sub areola rozalie şi păroasă. Legatul se trezi pe 
jumătate, mormăind şi protestând. Maximus apăsă destul 
de puternic, ca să apară sângele. Versillius scoase un 
strigat ascuţit, cu ochii larg deschişi, agitat, cu degetele 
strângând lama care îl rânise. Descoperi faţa lui Maximus. 
Voi să se ridice. Cordonul de mătase i se înfunda în carne. 

Sclava se trezi şi ea. Nu avu timp nici să se întoarcă, nici 
să-i fie frică. Sabia samnitului o spintecă de la un capăt la 
altul, tăindu-i inima şi luându-i viaţa înainte de a o ţintui în 
pat. 

Gladiatorul îşi trase sabia. Sângele întunecat al tinerei 
sclave ţâşni pe pântecele legatului. Versillius gemu, 
pierdut, confuz, înghițind puţinul aer pe care sfoara i-l 
lăsase. Cu un gest instinctiv de repulsie, încercă să înlăture 
cadavrul sclavei care căzuse peste el. Maximus îndoi 


genunchiul şi îi prinse privirea. 

— Ştii pentru ce mori, legatule. Nu ai mai multă onoare 
decât minte. N-ar fi trebuit să asculţi promisiunile lui 
Gallienus. 

Legatul făcu un efort disperat să urle. Dintr-o mişcare, 
Maximus îi înfipse pumnalul între coaste. 

Moartea lui nu fu la fel de rapidă ca a tinerei fete. Cu 
ochii holbaţi, Antonin Versillius avu timp să înţeleagă festa 
jucată de zei. Clodia fu sigură că încetineala cu care murise 
îi făcu plăcere lui Maximus. 


Următoarele asasinate nu fură mai complicate. 

De fiecare dată, bărbat şi sclavă, smulşi din somn, nu 
aveau timp decât să vadă cum vine moartea. De fiecare 
dată, sclava murea prima. Fără să priceapă, inconştientă, 
poate fără regret. 

Una dintre ele, probabil, nu avea nici cincisprezece ani. 
Corpul ei de femeie era abia era format. Aşa cum se 
odihnea, şoldurile şi pieptul ei duceau cu gândul mai mult 
la cele ale unui băiat decât ale unei fete. Clodia fu 
emoţionată de graţia aproape de perfecţiune a trupului 
tânăr, îşi dădu seama că samnitul ezită înainte de a-şi 
înfige sabia într-o viaţă atât de proaspătă şi nevinovată. 
Maximus  mormăi, nerăbdător. Gladiatorul se supuse. 
Omori, uitând repede de scrupule. 

Nu mai mult decât Versillius înaintea lor, nici ceilalţi 
trădători nu dădură dovadă de mai multă măreție în faţa 
sentinţei. Dacă şnurul de mătase nu i-ar fi împiedicat, ar fi 
implorat ca nişte copii să fie cruţaţi. 

O ciudată tristeţe o cuprinse pe Clodia. Mirosul sângelui, 
al fricii era mai puţin respingător decât slăbiciunea jalnică a 
acestor oameni. Arius Procibian, tribun al Gemina a XII-a, a 
dezgustat-o mai mult decât toţi. A implorat-o pe ea, şi nu 
pe Maximus. Un bărbat de treizeci de ani, frumos, care 
lupta alături de Aurelian dintotdeauna şi care, de 
nenumărate ori, a încercat s-o seducă. 

O recunoscu în întuneric. Buzele reuşiră să-i rostească 
numele. În loc să îndepărteze lama lui Maximus, precum 


ceilalţi, întinse mâinile spre ea, cu ochii scăldaţi în lacrimi. 
Gura i se contorsiona încercând să rostească numele 
Clodiei, fără să-i iasă din gât. 

Ea îi întoarse spatele, strâmbându-se de silă. 

De ce şi-a imaginat că ar fi existat în aceste asasinate un 
fel de furie purificatoare asemănătoare ofrandelor aduse 
zeilor? De ce aceşti condamnaţi nu luptau deloc? Niciunul 
n-a dovedit mândrie, ura care să justifice mai mult 
condamnarea lor. Fiecare mort, dimpotrivă, era atât de 
jalnic, încât Maximus însuşi părea că-şi pierde din 
frumuseţe. 

Moartea prefectului Quintillius n-a fost mult diferită. 
Numai că tânără lui soţie nu dormea. l-a primit cu ochii larg 
deschişi, în întuneric, cu un strigăt ce îi ieşi printre buze. 
Lama samnitului îi tăie atât de perfect gâtul, încât capul i se 
desprinse de bust, căzu pe pieptul bătrânului şi grasului ei 
soţ. 

Clodia o luă la fugă, îngreţoşată, incapabilă să asiste la 
ultimul gest al unei răzbunări pe care, totuşi, a dorit-o, a 
poruncit-o şi a organizat-o meticulos. 


Mai târziu, sub porticul de la praetorium, Maximus o opri. 
încercă s-o îmbrăţişeze. Ea îl respinse. El se agăţă de 
mantia ei. Mâinile îi miroseau încă a sângele morţilor. 
Insistă: 

— Vino! 

Avea acea voce răguşită, adâncă. Vocea grăbită a 
dorinţei căreia, în orice altă împrejurare, nu i-ar fi rezistat. 
Dar nu imediat după cele ce tocmai s-au întâmplat. 

Printr-un noroc, se făcuse atât de întuneric, încât nu îi 
putuse vedea repulsia. 

— Nu! Nu în noaptea asta, protestă ea. 

Simţi tremurul furiei înainte ca vorbele să şuiere printre 
buzele amantului ei. 

— Oare n-am plătit un preţ destul de mare? 

În vocea lui Maximus era şi dispreţ, nu numai furie. 
Trebuia să-l liniştească. Îi puse degetele pe gură şi se 
aplecă spre el, în pofida dezgustului ce îi îngheţa 


măruntaiele. 

— Nu în seara asta. Vreau să rămân alături de Ulpia. 

— E noaptea nunţii lor! 

Clodia găsi puterea să glumească. 

— Şi ce dacă? Poate eşti gelos? 

— Ce-ţi pasă de Ulpia? Pe Aurelian vrei să-l ai sub ochi. 
Sub ochi şi mai mult dacă se poate. 

Ea schiţă o mângâiere liniştitoare. Maximus fu cel care, 
de data asta, o respinse. 

— Fii prudentă, Clodia. Nu sunt sclavul tău. Nicio sabie de 
care să te foloseşti şi apoi s-o uiţi. 

Tonul era de gheaţă. Amenințarea nu era vorbă goală. 

Se strădui să râdă. Un râs promiţător. 

— Ştiu cine eşti, tribun Maximus. Nu uit nimic. 

Mângâie în treacăt buzele care ştiuseră atât de bine în 
alte nopţi să-i stârnească pasiunea. 

— Dormi. Recapătă-ţi puterile pentru mine, războinicul 
meu, şopti ea îndepărtându-se în noapte. 


Nu fu surprinsă s-o găsească pe Ulpia singură, 
îngenuncheată pe pat. Era încă îmbrăcată în rochia de 
mireasă, strânsă în jurul corpului, ca o cârpă uriaşă şi 
ciudată. 

Ridică faţa, descoperind-o pe Clodia în lumina galbenă a 
flăcărilor. Se strâmbă, cu gura deschisă, ca aceea a unui 
copil prins asupra faptei. Lacrimile îi şterseseră fardul de 
sub pleoape, ducând cu ele mici străluciri de khol. Întinse 
mâinile. 

— Ştiam că ai să vii. 

— El unde este? 

— La terme. 

Buzele Ulpiei tremurau. Închise ochii şi şopti cu o voce 
abia auzită: 

— N-am ştiut cum să-l rețin. De când am intrat în 
cameră, el... el a părut încurcat! A plecat aproape imediat, 
spunând că se duce la terme. Că are nevoie de o baie 
foarte caldă, pentru că vinul l-a ameţit. 

Clodia îşi ascunse un zâmbet sub o grimasă. 


— Oh, frate! Frate! 

Se apropie, se aşeză pe pat, foarte aproape de Ulpia, 
care mirosea încă a acel parfum pentru tinerele soţii, cu 
care îi unseseră corpul încă din zori. Respirându-l, gândul la 
morţii care aşteptau în întuneric, rostogoliţi în propriul 
sânge, acolo, de cealaltă parte în praetorium, o părăsi în 
sfârşit pe Clodia. 

O ridică de braţe pe Ulpia, o atrase spre ea, apropiindu-i 
fruntea de tâmpla caldă. Ulpia îi cuprinse gâtul. Se agăţă, 
cu gura umedă de suspine, tremurând de ruşine şi de 
dorinţe neîmplinite. 

Clodia râse şi răspunse afectuos mângâierilor ei. Totul se 
desfăşură aşa cum presimţise. 

— Hai... Hai! Nu plânge, dulce Ulpia. Nu plânge. Nu e 
vina ta. Nimic nu este pierdut, dimpotrivă. 

Nu mai adăugă că era foarte bine că Aurelian se arăta la 
terme chiar în acest moment. Probabil că avea cu el sclave, 
servitoare şi, fără îndoială, câţiva ofiţeri beţi. Deja rânjeau 
pe la spatele lui. Dux majorum prefera să se scalde în bazin 
mai mult decât în sexul virgin al soţiei sale! Măcar de asta, 
mâine, când vor fi găsite cadavrele, toţi or să-şi aducă 
aminte. Toţi vor înţelege atunci cine a dat loviturile. Ea ar fi 
cea de care s-ar teme. 

— Mai sunt lucruri pe care trebuie să le înveţi. Din seara 
asta, murmură Clodia. 

Din vârful buzelor, sărută tâmplele Ulpiei, ochii, gura, 
sorbindu-i lacrimile cu mici atingeri ale limbii. 

— Fericirea te aşteaptă, scumpa mea. Nimic nu e 
pierdut! 

Ulpia, într-un impuls copilăresc, îşi lipi obrazul de pieptul 
ei. Clodia o îndepărtă, îi ţinu bărbia şi o privi în ochi. 
Pupilele Ulpiei erau atât de mari, irişii atât de întunecaţi, 
încât era imposibil să-i distingi. Nu erau decât nişte ochi 
larg deschişi şi goi ca pustiul negru al nopţii. 

— Lasă-mă s-o fac. 

Îndemânatică, Clodia desfăcu agrafa de argint şi de coral 
ce prindea partea de sus a rochiei. 

— Aurelian o să fie aici într-o clipă, spuse ea. N-a fugit de 


tine. Numai de el s-a temut. Dar o să se întoarcă, fii fără 
grijă. Trebuie să fii pregătită. 

Făcu să alunece mătasea de pe umăr. Ulpia închise ochii, 
în timp ce mătasea îi dezgolea pieptul. Clodia se aplecă şi o 
sărută între sânii mici. Doar răsuflarea ei şi a fost destul ca 
să-i ridice sfârcurile. Ulpia nu opuse nicio rezistenţă. Îşi 
cambra talia, oferindu-şi mai bine bustul mângăierilor. Un 
surâs calm, ciudat de victorios îi apăru pe buze. 

Cu voce moale, spuse: 

— Oh, ştiam că o să vrei asta. E bine, e bine! 

Buzele ei aşteptau un sărut, pe care Clodia încă nu i-l 
dădea. 

Se depărtă, se întoarse pe o parte, făcând să alunece 
rochia pe şoldurile şi coapsele Ulpiei. O dezgoli din câteva 
gesturi abile şi fără grabă. O făcu să se rotească pe pat, ca 
s-o aşeze cu faţa spre uşa camerei, în lumină. Apoi Clodia 
se dezbrăcă dintr-o mişcare, înainte de a se aşeza în 
spatele Ulpiei. Se lipi de ea strâns, ca o a doua piele, 
învăluind cu şoldurile şi coapsele ei fesele şi pulpele tinerei 
soţii. 

Ulpia se abandonă mâinilor ei cu o uşurare sfârşită, 
recunoscătoare. Cu capul dat pe spate, căută din nou un 
sărut pe buzele Clodiei care, de data aceasta, cedă, 
amuzată. 

O clipă, cu mâini mai îndrăzneţe, Clodia se jucă pe trupul 
virgin al Ulpiei, ca pe un instrument pe care îl ştia dinainte, 
provocându-i frisoane şi gemete de plăcere. Când dorinţa 
se răspândi în măruntaiele fetei, murmură: 

— Vei vedea cât de frumos este corpul lui Aurelian. Îi ştiu 
toate cicatricele, ştiu cum le-a căpătat. Cea mai grozavă 
este cea a lui Mithra. Şi-a făcut-o singur, cu un fier înroşit! 
Fratele meu e nebun, dar e cel mai frumos şi cel mai 
curajos dintre bărbaţii Romei. Nu există nicio femeie în 
întregul Imperiu care să nu te invidieze... 

Un geamăt surd ieşi din gâtul Ulpiei. Îşi înnodă degetele 
cu cele ale Clodiei, însoţind mângâierile ce o făceau să 
tremure, ce se propagau, la unison, în cele două trupuri. 

— A fost ales de zei, reluă Clodia cu un şuşotit întrerupt 


de săruturi. Laurii vor sta pe fruntea lui. Mama noastră a 
citit-o în prevestiri. Şi tu, Ulpia mea, tu îi vei dărui plăcerea 
şi fiii care vor însemna eternitatea lui în Roma. 

Încă o dată, Ulpia aprobă cu un geamăt. Îşi propti corpul 
fragil de cel al Clodiei, ca şi cum ar fi vrut să se scufunde în 
ea. 

Aşa le găsi Aurelian. Apăru dintr-odată în lumina torţelor. 
Apa din bazin îi perla încă părul. Erecţia îi întindea comic 
pulpana scurtă. Pe torsul gol, cicatricea lui Mithra, marele 
soare strălucitor, îi acoperea umărul şi părea la fel de vie ca 
un al treilea ochi. 

Ulpia scoase un strigăt de teamă. Cu un gest de pudoare 
căută să se întoarcă. Clodia o ţinu, hotărâtă. Cu aceeaşi 
autoritate, îi deschise larg coapsele când Aurelian se 
apropie, oferind soţului toată intimitatea ei de soţie. 

Mâinile Ulpiei se agăţară de încheieturile Clodiei. li era 
teamă şi, poate, ruşine, dar înţelese. Il lăsă pe Aurelian să 
se extazieze de ceea ce îi oferea. 

Cu voce foarte limpede, care o surprinse pe Clodia, 
spuse: 

— Vino, soţul meu. Vino. Eu sunt a ta aşa cum sora ta e 
iubirea ta. 


4 
EUFRAT 


Servitoarea împinse uşa cortului. Aruncând priviri 
buimăcite spre Dinah şi Ashemu care se învârteau în jurul 
Zenobiei, anunţă: 

— Nobilul Nurbel cere s-o vadă pe soţia Preailustrului. 

Ashemu fu cea mai iute. 

— Imediat. Încă nu este gata. 

— Ce tot spui? 

Zenobia lăsă brusc braţele în jos, obligându-le pe 
Ashemu şi Dinah să-şi întrerupă treaba. 

— Aşteaptă măcar să pui o tunică peste platoşa asta! 
protestă Ashemu, cu faţa roşie de transpiraţie şi de 
indignare. 

Zenobia strânse cele două părţi ale cuirasei, pe jumătate 
încheiată cu şireturi, şi se îndepărtă cu un râs provocator. 

— Ce vrei să fac cu tunica? 

— Vrei să te arăţi goală? 

— Sunt goală? 

— Mai mult decât goală! 

Zenobia căută sprijinul lui Dinah. Nu găsi decât un 
zâmbet încurcat. De fapt, Ashemu avea dreptate. Cuirasa 
se mula atât de bine pe piept, că o dezvăluia mai mult 
decât goliciunea adevărată. 

— Astăzi, mii de oameni mă vor vedea în aceasta cuirasă, 
replică ea. De aceea o port. Ca să mă vadă toţi. Nu te 
aştepta să mă ascund sub o rochie. 

Aşa cum o spuneau zvonurile din Palmyra, şelarul persan 
realizase o capodoperă. Era o carapace dură ca fierul, 
alcătuită din mai multe straturi de piele de miel de o fineţe 
extraordinară. Era mătăsoasă la atingere, ca o piele de 


bebeluş. Vopsită într-un roşu la fel de strălucitor ca o petală 
de trandafir, floarea ţării Medeei, o acoperea pe Zenobia de 
la pubisul bombat până la baza gâtului. Scobitura buricului, 
frumuseţea sânilor ridicaţi şi tari, liniile coastelor precum şi 
omoplaţii înalţi, nimic nu era ascuns. 

Desfăşurată din vârful sânilor, o migăloasă operă de 
gravură, conturată cu aur, imagina aripile zeiţei războiului, 
Alat, cea pe care grecii o numeau Atena. Faţa zeiţei, foarte 
asemănătoare cu cea a Zenobiei, era modelată pe pieptul 
ei din profil, iar corpul, învelit într-o togă ca flacăra unei 
torţe, se ivea în curbura care ajungea până la buric, unde 
era încrustată o perlă în formă de lacrimă. 

Ca să reprezinte perfecțiunea, cuirasa rămânea la fel de 
suplă pe cât de protectoare. Permitea toate mişcările 
necesare tragerii cu arcul şi atârna mult mai puţin decât 
cuirasele de oţel care se încingeau în soare. Culoarea, după 
dorinţa Zenobiei, era de un roşu la fel de strălucitor ca al 
purpurei, care lăsa cu gura căscată pe toată lumea. 

Zenobia le fulgeră cu privirea pe servitoare. 

— Ce mai aştepţi? Să te taie zeii bucățele? Lasă-l să intre 
pe nobilul Nurbel. 

— Încă nu eşti la bătălie, poţi să-i vorbeşti frumos fetei, 
mormăi Ashemu când draperia din uşă căzu în urma ei. 

— Ashemu! protestă Dinah cu o grimasă care se voia 
liniştitoare. 

— Ce „Ashemu”? strigă egipteanca, întorcându-se spre 
Dinah, cu mâinile întinse ca şi cum voia s-o lovească. Şi tu 
vrei să tac? Eşti la fel ca ei toţi? Atât de nerăbdătoare ca 
Zenobia să se ducă şi să se lase ucisă de perşi 
împăunându-se în cuirasa asta caraghioasă? 

— Ashemu, insistă Dinah, păstrându-şi calmul. Te rog, nu 
pronunţa cuvinte pe care ai să le regreţi mai târziu. 

— Oh, n-o să regret nimic, crede-mă! S-au adunat prea 
multe zile de când le am pe suflet. 

Furia îi holba ochii. Se întoarse spre Zenobia. 

— Dacă nimeni nu îndrăzneşte să-ţi spună adevărul, mie 
n-o să-mi fie ruşine. Bărbaţii duc războiul, fata mea. Nu 
femeile. Nici chiar tu, Zenobia. Şi, pe deasupra, şi goală! 


Dacă n-o să mori, o să te acoperi de ruşine. lată ce se va 
întâmpla. Şi o să fie şi mai rău. Pentru că, dacă mori, ştii că 
Preailustrul... 

— Destul! i-o tăie Zenobia sec. Nu vreau să te mai aud. 
N-am nevoie de văicărelile tale. 

Ashemu ezită între furie şi suspine. Făcu un gest larg de 
ciudă şi se îndreptă spre ieşirea cortului. 

— Oh, ştiu! Ştiu: Ashemu are doar dreptul să tacă. lată 
tot ce i se cere egiptencei. Chiar şi într-o zi ca asta. Fie ca 
Isis să mă ferească să te mai iubesc, Zenobia! 

Cuvintele i se sfârşiră într-un strigăt. Când se pregătea s- 
o apuce, uşa de pânză se legănă înaintea ei. 

Apăru Nurbel, îmbrăcat în cuirasa călăreţilor din Palmyra. 
Solzii de oţel, prinşi pe o tunică şi pe un pantalon din in 
matlasat, îi protejau umerii, pieptul şi coapsele. De umărul 
drept avea prins un caftan mare, gălbui cu albastru. 
Centironul îi înconjura talia, ghintuit cu argint, ca şi legătura 
dublă a tecii spadei cu un mâner de fildeş mai mare decât 
mâna. Purta pe braţ o cască bombată, împodobită cu o 
coadă de tigru şi trese cu bumbi de aur, de coral şi de 
sticlă. Limba de bronz care îi apăra nasul era la fel de 
ascuţită precum ciocul unui vultur. 

Totul, de la cap până la sandale, era pregătit pentru 
luptă. 

Nurbel ridică din sprânceană, o studie pe Zenobia încet, 
din creştet până-n tălpi. Aprobă cu o clătinare din cap, pe 
cât de admirativ, pe atât de neîncrezător. 

— Zeii or să te vadă şi din fundul cerului! observă el. 

Zenobia îi oferi un zâmbet generos. 

— Zeii, poate, dar arcaşii perşi, cu siguranţă. De fapt, 
toată armata persană. Nu acesta e țelul meu? Să mă vadă 
toţi? Ca însuşi Shapur să ştie cu cine se luptă? 

Nurbel nu răspunse. Trase cu ochiul la Dinah care 
încerca, fără să reuşească, să încheie legăturile abandonate 
de Ashemu. Degetele îi tremurau atât de tare, că fâşiile de 
piele îi scăpau. 

— Nu vrei să te ajut? propuse Nurbel. Este o corvoadă pe 
care degetele mele o cunosc de multă vreme. 


Dinah nu-l băgă în seamă. Ridică o privire disperată spre 
Zenobia. 

— Ashemu se teme şi eu... 

Zenobia o trase lângă ea. 

— Ştiu, Dinah. Ştiu. 

— Şi mie mi-e frică! Nu vreau să mori! Dacă ai muri, n-aş 
mai putea să... Oh, nu trebuie să mori! N-aş mai putea să-l 
iubesc pe Preailustru! 

Trecu un moment de încurcătură. Nurbel îşi trecu mâna 
peste craniul pleşuv şi întoarse capul spre masa de 
campanie unde erau puse casca şi armele Zenobiei. 

Zenobia ridică faţa lui Dinah. 

— N-o să mor. Diseară o să fiu vie. Vie şi victorioasă. Nu 
trebuie să te îndoieşti de asta. 

Dinah închise ochii ca să se roage mai fierbinte. Zenobia 
îşi strânse cu putere degetele pe umerii ei. 

— Trebuie să mă crezi, Dinah. Am nevoie de încrederea 
ta. O să-i înving pe perşi, iar tu o să mă ajuţi cu gândul tău. 

Dinah încuviinţă cu un mic semn din cap. Schiţând un 
surâs, îşi şterse obrajii cu dosul mâinii. 

— lartă-mă. O să termin de legat cuirasa. 

— Lasă. O s-o închidă nobilul Nurbel. Du-te după Ashemu. 
Are nevoie de tine. 

După ce Dinah dispăru, Zenobia îi oferi spatele vechiului 
războinic. 

— Este o cinste pentru mine, mormăi el amuzat, s-o 
îmbrac pe soţia Preailustrului. 

— Ashemu şi Dinah nu sunt învăţate, suspină Zenobia. 
Astăzi, mulţi vor fi surprinşi. 

Nurbel trase de şnururi cu putere, fără să răspundă. 

Zenobia îl întrebă: 

— Şi ţie ţi-e teamă pentru mine? 

Faţa vicleană a lui Nurbel se încreţi în acel surâs care o 
încânta. 

— Am fost de prea multe ori la luptă ca să nu-mi fie frică. 
Nici să ignor faptul că frica e zadarnică în faţa voinţei zeilor. 

Termină de înnodat şnururile. Zenobia verifică dacă 
pielea n-o deranja. 


— Perşii sunt deja în formaţie de luptă? 

— De la primele raze ale soarelui. Mai mult de zece mii. 

— Şi caii au cuirase? 

— Au trecut fluviul în zori. Cinci sau şase sute. Acolo 
unde am prevăzut. 

— Aşezarea lor? 

Nurbel râse sec. 

— Cea despre care ţi-am vorbit. Shapur este previzibil, îi 
place să repete mereu aceeaşi bătălie. Războinicii 
pedestraşi înainte, în spate liniilor arcaşilor. Am făcut bine 
că am înaintat atât de departe spre nord. Câmpul de luptă 
este potrivit. O să avem suficient loc ca să-i respingem, iar 
faliile platoului, la est, ascund perfect cămilele noastre. Nu 
mă întreb decât dacă spionii lui Shapur le-au descoperit. 
Surpriza perşilor va fi mare, îţi promit. 

Zenobia aprobă. 

— Noi suntem destul de numeroşi, reluă Nurbel. Dar 
numărul nu este totul. Războinicii lui Shapur sunt foarte 
obişnuiţi cu astfel de bătălii. Ai noştri, nu. Fără să mai 
punem la socoteală caii cuirasaţi... 

— La apus, o să fii foarte fericit că nu-i avem, ţi-o promit 
şi eu! 

Nurbel aprobă, privind centironul ce îi ţinea mijlocul. 

— Nu-ţi face iluzii, Zenobia. Shapur nu-şi schimbă nimic 
în poziţiile de luptă, pentru că întotdeauna aşa a învins. 
Arcaşii omoară un cal de la cincizeci de paşi. lar cei care 
reuşesc, totuşi, să se lupte cu monștrii lui cuirasaţi sunt 
învinşi dinainte. 

— Şi eu care ţi-am cerut să atacăm cu cămilele! replică 
Zenobia, cu faţa aspră şi întunecată. Ajungi şi tu precum 
ceilalţi? O să te îndoieşti? 

— Nu. Eu sunt ca Preailustrul. Curios să văd dacă vorbele 
Zenobiei vor deveni realitate. 

— Dacă mă înşel, mor. Dacă eu mor, mori şi tu. N-o să 
avem timp pentru păreri de rău şi nici să ne învinovăţim. 

Nurbel zâmbi liniştit. 

— Războinicii din Palmyra se tem şi ei? se îngrijoră din 
nou Zenobia. 


— Bineînţeles. Dar sunt mândri. Nu vor s-o arate. Nu 
încă. 

— Se tem să fie conduşi de o femeie sau se tem doar de 
perşi? 

— Ar prefera ca tu să fii bărbat, se amuză Nurbel, înainte 
de a adăuga, cu buzele strâmbe de dispreţ: în ultimele luni, 
clica Ophalei şi a lui Hayran a spus destule minciuni şi 
răutăţi, ca să-i îngrijoreze. 

— Te temi că nu vor urma ordinele? 

Nurbel ezită să răspundă. Cu mâna îşi răscoli barba atent 
îngrijită. 

— Când combatanții se vor angaja în luptă, vor vrea cu 
atât mai mult ca atacul perşilor să fie uşor de respins. 

— Faptul că Preailustrul şi nobilul Nurbel au încredere în 
mine nu le este de ajuns? se strâmbă Zenobia. 

— Sunt războinici. Înţelepciunea lor vine din experienţă. 
Faptul că regii şi generalii îşi pierd minţile pentru o nevastă 
tânără este un lucru bine cunoscut. 

Zenobia îşi luă casca. O cască din piele la fel de roşie ca 
şi cuirasa, împodobită cu două pene de păun, cu reflexe 
portocalii şi albastre. 

— Va trebui să se supună! Perşii ne pot considera laşi: 
trebuie să-i facem să aştepte până ce soarele o să-i fiarbă. 
Numai cu condiţia asta o să-i învingem. 

Îşi strânse sub bărbie baierele plăcilor de aur şi de argint 
care îi apărau obrajii şi adaugă: 

— În seara asta toţi vor şti dacă Zenobia a minţit. 


Aşa era când au văzut-o războinicii Palmyrei pentru 
prima oară: cu torsul de un roşu aprins, cu părul fluturând 
sub casca pe care se legănau penele de păun. 

Îl îndemnă pe Yedkivin la galop întins. Trecând pe lângă 
arcaşi şi călăreţi, ajunse la o movilă de pietre pe care 
stătea Marele Odenat, înconjurat de comandanții de război. 

Acolo, descălecă şi se înclină cu o reverență adâncă în 
faţa Preailustrului. Cu voce puternică, făcu jurământul 
războinicilor, cuvinte ce nu fuseseră auzite niciodată din 
gura unei femei: 


— Viaţa mea îţi aparţine, Mare Odenat. Voi fi acolo unde 
sabia ta mă va îndruma. 

Cu pleoapele strânse, cu obrăzarele atât de late, că îi 
acopereau toată partea de jos a feţei, Preailustrul acceptă, 
fără să lase impresia celei mai mici emoţii. 

Dintr-un salt, Zenobia fu din nou pe Yedkivin. De data 
aceasta, defilă printre şirurile de războinici, pentru ca 
fiecare s-o poată admira. Ridică în aer un arc al cărui lemn 
era gros cât încheietura mâinii strânse într-o mânuşă de 
piele. Arcaşii întoarseră capetele ca s-o vadă cum ocoleşte, 
arătându-le bustul impudic de zeiţă roşie, pe care plutea 
imaginea aurită a lui Alat. Au simţit apăsarea privirii ei ca 
de cărbune şi care strălucea, ca şi cum lupta ar fi început. 

O pătură ciudată acoperea spatele lui Yedkivin. Zenobia 
stăpâni galopul nervos al calului, apăsându-l cu genunchii, 
făcându-l să se răsucească cu o mişcare din şold, înainte de 
a-l porni din nou la pas liniştit. Calul părea că-i urma voinţa. 
Au recunoscut-o cu toţii: era dovada celor mai buni călăreţi. 

Tresăriră când vocea ei răsună: 

— Războinici ai Palmyrei, zeii sunt cu voi. În seara asta, 
Shapur se va întoarce învins prin albia Eufratului! 

Trupul ei de femeie cu bustul de piele roşie înălţat 
deasupra mulţimii de cuirase li se păru dintr-odată mai 
puţin omenesc şi ameninţător. Faţa arzătoare, braţul care 
agita arcul nu păreau a fi nici ale unei soţii, nici ale unei 
femei obişnuite. 

— Războinici din Palmyra, zeii sunt cu voi. Eu, Zenobia, 
fiica lui Baalshamin, soţia Preailustrului, regele vostru, v-o 
spune. Ziua aceasta va fi victoria Marelui Odenat. Shapur n- 
o ştie, dar este învins! Zeii şi-au întors faţa de la el... 

Galopa, defilând de la un capăt la altul printre şirurile de 
războinici ai Preailustrului, dăruindu-le frumuseţea şi 
puterea ei, aţâţându-i cu o voce aspră. 

— Nu vă temeţi de caii lor, nici de cuirasele lor. Astăzi, 
perşii îl vor blestema pe Shapur ca i-a făcut să poarte atâta 
fier. O să-i spulberăm ca vântul deşertului. 

Se auzi strigând o voce. Apoi altele. Apoi toate laolaltă, 
aşa cum flăcările unui foc de paie se împletesc într-o jerbă 


de scântei. 

— Viaţă lungă lui Odenat! Fie ca Baalshamin să-i întindă 
mâna Zenobiei! 

În acest moment, Nurbel apăru ca prin minune alături de 
Zenobia. Nu era călare pe un cal, ci pe o cămilă de luptă, cu 
coastele protejate de bucăţi mari de piele. Strângea în 
pumn o suliță lungă, ciudat alcătuită la un capăt, neavând 
un vârf ascuţit, ci o ghioagă ghintuită cu fier. 

Călare pe o cămilă, îl urma adjutantul lui de război, cu 
capul acoperit de o piele de leu, agitând un stindard cu 
ciucuri de aur. Pe pânza de mătase erau brodate o stea 
strălucitoare, o oază albastră şi un palmier: emblema 
Palmyrei şi a naşterii Zenobiei. 

— Viaţă lungă Zenobiei! urlă Nurbel. Viaţă lungă 
Preailustrului! Fie ca zeii să facă să curgă sângele perşilor! 

Miile de războinici ai Palmyrei urlară alături de el. 

Shapur, Regele regilor, care se afla doar la câţiva 
kilometri în spatele trupelor, auzi zgomotul ce se înălța 
până la cer. 

Ghici de unde venea şi râse, atrăgând şi râsul curtenilor 
lui. 


Tot timpul cât soarele se ridica peste orizont, subţiindu- 
se într-un ochi de foc, un balet ciudat fu cel care 
descumpăni la început liniile perşilor. Obişnuiţi cu ordinea 
obsesivă şi mereu aceeaşi a luptelor faţă în faţă, războinicii 
lui Shapur nu pricepeau nimic din mişcările schimbătoare 
ale trupelor lui Odenat. 

Într-o primă mişcare, călăreţii din Palmyra năvăliră cu 
sutele în faţa careurilor persane. Linia lor dublă înainta la 
trap, urmând relieful terenului, cizmă lângă cizmă. 

Generalii perşi glumeau, gândind că Odenat, ca toţi 
războinicii deşertului, aşa cum le plăcea şi cum aveau 
obiceiul, o să lanseze un tir pe cât de zgomotos, pe atât de 
inutil. Era o manevră pe care o cunoşteau bine. Călăreţii îşi 
îndemnau caii la un galop nebunesc, urlând insulte şi 
înnegrind cerul cu săgețile. Linia lor, mai întâi dublă, apoi 
simplă, se retrăgea până nu se mai vedea, pentru ca apoi 


să se strângă în jurul inamicului, ca vârfurile cornului lunii. 

Dar replica, atunci când venea din partea perşilor, anula 
dintr-o lovitură toate eforturile lor. 

Formând un arc întunecat, arcaşii lui Shapur respingeau 
săgețile atacanţilor prin salve mult mai strânse şi mereu 
mai puternice. Linia de atac se desfăcea, se subţia. 

Atunci, monştrii cavaleriei cuirasate înaintau. Oameni şi 
cai dispăreau sub solzii de oţel cusuţi pe fâşiile de piele ce îi 
acopereau. La fel ca nişte stânci de metal, de nepătruns 
pentru săgeți şi sulițe, înaintau într-un trap apăsat. Fără se 
dea niciodată greş, loveau oamenii şi caii istoviţi de lungile 
şi zadarnicele tiruri de dinainte, reuşind să se arunce 
asupra lor. 

Astfel, de multă vreme, Shapur îşi asigurase victoria 
asupra stăpânilor din deşert. Odenat, Marele Odenat, fără 
îndoială, o să repete greşeala acestor regi ai nisipurilor, 
mult mai obişnuiţi cu jafurile şi cu vânătorile decât cu 
marile bătălii. 

Totuşi, atunci când călăreţii Palmyrei păreau a fi pe 
punctul de a-şi lansa tirul, răsunară trompetele. Războinicii 
lui Odenat se întoarseră călare. Fără ezitare, rupseră liniile 
pentru a se retrage la o jumătate de kilometru, destul de 
departe de bătaia săgeţilor. 

Perşii rânjeau, Odenat îşi pierdea puterile. Poate nu 
vedea destul de bine şi avea nevoie de toată lumina zilei 
pentru a dezlănţui atacul? 

Totuşi, după o oră de aşteptare, nimic nu mişca în liniile 
Palmyrei. Nu se auzeau strigăte, nici trompete, nici tobe. 
Indoiala făcu sprâncenele ofiţerilor lui Shapur să se 
încrunte. 

Incepu căldura sufocantă a zilei lipsite de aer. Soarele se 
afla sus pe cerul fără nori, umbrele erau dese şi întunecate. 

Generalii persani se consultară. Nu erau destul de 
departe de liniile Palmyrei ca să schimbe tactica, fără să 
rişte să fie luaţi cu asalt când se reorganizau. De altfel, a 
lua iniţiativa unui atac era de neconceput, pentru că le-ar fi 
slăbit caii cuirasaţi. Era punctul lor slab. Carapacele de oţel 
erau prea grele. Caii supraîncărcaţi nu puteau susţine un 


galop pe o distanţă prea mare. 

S-au hotărât să aştepte ca laşii din Palmyra să atace. 
Nerăbdarea creştea odată cu căldura. Dispreţul faţă de 
Odenat ascuţi spiritele. Nicio clipă nu s-au gândit la o 
capcană. Puterea şi orgoliul perşilor erau mult prea 
obişnuite cu victoriile şi erau capabili doar să şi-l imagineze 
pe regele Palmyrei, acolo, pe ridicătura de pământ pentru 
comandă, împietrit de frică în faţa forţei lor. 

În sfârşit, ca să ştie de ce s-au întors, trimiseră două sau 
trei grupe uşoare spre trupele din Palmyra. Aduseră 
informaţii care nu făcură decât să crească mirarea enervată 
a generalilor. Odenat era tot pe movila de pe care putea 
vedea în lung şi-n lat. Nici măcar nu era călare, ci aşezat pe 
un scăunel. Bea şi râdea cu comandanții de război, ca şi 
cum lupta era deja încheiată. Şi în favoarea lui. Totuşi, 
liniile de arcaşi se dovedeau mai puţin numeroase decât se 
putea crede. Mai puţin de două mii de oameni, în timp ce se 
bănuia că numărul lor era dublu. 

Comandanții perşi au avut cu toţii un singur gând. 
Odenat, cuprins de orgoliu, a vrut să-i impresioneze pe 
aliaţii romani provocându-l pe Regele regilor. Vai lui, ochii i 
se dovedeau mai mari decât pântecele. Trupele lui prea 
slabe nu puteau face faţă unei asemenea înfruntări. lată 
cauza acestei bizare bătălii: Palmyra era redusă la un front 
de apărare care, în curând, nu va fi decât o linie de fugă. În 
loc de război, Marele Odenat făcea mutre ca o fecioară care 
se teme de momentul adevărului! 

Până atunci, Shapur nu considerase necesar să-şi 
părăsească cortul. Fusese prevenit şi, înainte de a se 
amuza, se arătă furios. Odenat se temea de caii cuirasaţi? 
Avea foarte mare dreptate! 

Cu un surâs slab pe faţă, îi lasă pe generali să se certe în 
legătura cu modul în care să pedepsească vanitatea celor 
din Palmyra. Când păru că devine neliniştit, toţi tăcură şi 
aşteptară hotărârea lui, pe care o făcu cunoscută prin trei 
ordine precise. 


Trecură trei ore pentru ca ofiţerii să rearanjeze liniile 


greoaie ale perşilor, conform dorinţei Regelui regilor. 
Imediat, a fost nevoie să adape caii care aşteptau încă din 
zori într-o căldură mult prea mare. 

Când soarele ajunse aproape de zenit, chemarea răguşită 
a trompetelor sună începutul luptei. 

Veni atunci rândul lui Odenat să zâmbească. Perșii îşi 
jucau rolul la perfecţie: îngâmfaţi, cu ochii atât de plini de 
mândrie, încât erau orbiţi cu totul. 

Au sărit în grabă în şei, uşuraţi că o să se termine cu 
acest joc al păcălelii şi că se apropie judecata zeilor. 


Trei sute de arcaşi perşi se năpustiră asupra trupelor din 
Palmyra. In spatele lor, alte trei sute erau, la rândul lor, 
gata să atace. Un al treilea val, ceva mai numeros, trebuia 
să înainteze în faţa cailor cuirasaţi, conduşi la trap egal 
spre liniile inamice. Astfel, când ultima salvă de săgeți se 
abătea asupra celor din Palmyra, temutele cuirase se aflau 
la o distanţă potrivită pentru a-şi lansa atacul şi a zdrobi 
dintr-o lovitură ce mai rămăsese din forţele lui Odenat. 

Era voinţa Regelui regilor. Dar zeii au hotărât altfel. 

Salva de săgeți poruncită de Shapur abia ajunse în 
direcţia țintei, că cerul răsună de mii de strigăte diavoleşti. 

Toate corzile arcurilor Palmyrei au fost destinse dintr- 
odată. La sunetul goarnelor perşilor, contrar obiceiului, 
arcaşii lui Odenat nu erau împrăştiaţi, ci adunaţi, aşezaţi cu 
piciorul în pământ. Joasă şi lungă, salva făcu să zboare 
umbra morţii pe pământ. Ciopârţi caii în plin galop, în timp 
ce arcaşii abia îşi ridicau arcurile. 

Respins din două tiruri, acest prim val se răspândi, uimit. 
Animale şi oameni se prăvăliră la pământ, mărind haosul 
retragerii şi devenind obstacole în faţa celui de al doilea val 
deja lansat. 

Un fior de panică îi cuprinse pe arcaşii perşi. Cum să 
tragă un nou tir când caii se poticneau şi săreau tremurând 
pe deasupra cadavrelor? Acesta fu momentul când cei din 
Palmyra aleseră să facă moartea să se reverse din nou. 

Ce mai rămăsese din elanul celui de al treilea val de asalt 
se prăbuşi în confuzie. Pământul fierbea. Mirosul sângelui şi 


al urinei acide a cailor umplea aerul înăbuşitor. 

Ofițerii lui Shapur, într-un moment de groază, se 
aşteptau să vadă cavaleria lui Odenat năpustindu-se asupra 
lor. Fu dat imediat ordin cailor cuirasaţi să atace. Doar ei 
mai puteau să-i masacreze pe arcaşii din Palmyra. 

Grupaţi câte cinci, în şiruri de cincizeci, ridicând suliţele 
lungi cu cozi multicolore, se năpustiră. Desăvârşiţi şi 
neomeneşti. Călcând în picioare cadavre şi răniţi. Lovind în 
faţa lor propriile trupe decimate. Galopul greu al cailor 
zdrobea pietrele, împrăştia praful. Zornăitul solzilor de oţel 
acoperea orice zgomot. Soarele se oglindea în plăcile 
cuiraselor. Dintr-odată, au fost la fel de orbi ca furia unui 
zeu. Păreau nişte balauri lacomi, himere malefice ivite 
dintr-o altă lume. 

Atunci izbucniră urletele din partea dreaptă. 

Cu stupoare, Shapur şi generalii văzură apărând cămilele 
de război. Mii de cămile cu capetele acoperite cu pene roşii, 
care păreau că răsar chiar din pământ. 

Cu gâtul întins, animalele se năpusteau, măreţe şi 
furioase. În frunte recunoscură coada de tigru a căştii lui 
Nurbel, primul dintre şefii de război ai lui Odenat. Nu 
încercă o confruntare directă. Dimpotrivă, îşi atrase 
războinicii printre liniile dezorganizate ale perşilor. 

Astfel ajunseră din spate monştrii cuirasaţi. 

Agitându-şi deasupra capului suliţele dotate cu măciuci 
ghintuite la capăt, fără să încetinească fuga animalelor, 
călăreţii pe cămile ai Palmyrei loviră cuirasele cailor şi 
oamenii. Viteza cailor slăbi puterea loviturilor. Suliţele 
obişnuite ale perşilor erau neputincioase în a-i opri. 
Săgeţile, ţintite în grabă, alunecară pe apărătorile de piele. 
Frontul cailor cuirasaţi se spulberă. 

Şir după şir, constrânşi la o luptă neaşteptată, răsucindu- 
se ca nişte insecte înnebunite, monştrii de oţel care au 
făcut puterea Regelui regilor căzură în capcana Zenobiei. 


Shapur şi generalii lui înţeleseră, în sfârşit, de ce Marele 
Odenat oprise atacul atât de multă vreme. 
Caii şi oamenii se sufocau sub carapacele de oţel pe care 


soarele le încingea acum ca pe nişte cărămizi în cuptor. 

Oamenii îşi aruncau căştile ca să nu se sufoce. Era o 
uşurare ce aducea moartea. Măciucile ghintuite ale 
oamenilor lui Nurbel, de pe cămile, le zdrobeau capetele. 

Când a douăzecea cuirasă pocni sub greutatea unui cal 
prăbuşit, soldaţii Palmyrei se dezlănţuiră. Carnagiul începu. 

Alături de Shapur, un ofiţer arătă cu degetul spre o 
umbră roşie. Răsucindu-se cu o precizie demonică, trăgea 
după ea o întreagă mulţime, într-un galop dezlănţuit. Arcul 
ei mare lansa lovituri atât de puternice, încât călăreţii perși 
păreau ţintuiţi de cai. 

Shapur îşi scoase viziera căştii ca să vadă mai bine. 

Umbra prindea contur. Ghici un trup de războinic. Un 
corp de femeie. 

În furia aceea roşie, exista o teribilă graţie, fascinantă. 
Când se ridică deasupra calului, pentru a-şi încorda arcul, 
bustul gol plutea deasupra bătăliei. Săgeata atingea de 
fiecare dată un gât, o pulpă, spărtura unei cuirase. 

În timp ce asista la înfrângerea trupelor lui, pentru prima 
oară după zece ani, admiră aceasta frumuseţe. Această 
furie, cu pieptul la fel de roşu ca sângele pe care-l făcea să 
curgă, îl făcea să simtă o plăcere intensă pe care, adesea, 
şi-a reproşat-o mai târziu. 

Nu se îndoia asupra identităţii ei. Era tânăra soţie a lui 
Odenat. Această fată despre care spionii lui îi povestiseră, 
Zenobia, şi zvonurile care pluteau în jurul ei. Era cu putinţă, 
oare, să fie şi adevăruri? 

Oare zeii l-au abandonat? Au trimis pe pământ un altfel 
de demon decât caii lui acoperiţi de oţel? 

Întoarse spatele luptei. Se feri să dea el însuşi ordinul de 
retragere, se grăbi să treacă Eufratul înainte de a fi înroşit 
de sângele războinicilor. 


— Alat! Alat! 

Înainte ca războinicii să se întoarcă în tabără, cuvântul 
plutea pe toate buzele. Bucuria victoriei anula oboseala, 
ogoia durerea fierbinte a mușchilor, după încordarea luptei. 

Aveau încă în ochi fuga grăbită a perșilor. Agitau săbiile 


luate de pe cadavrele învinşilor. Unii înţepau cu vârful 
suliţelor învelişurile grele de oţel ale cailor perşilor. Luându- 
le ca pradă, urlau numele victorioase ale Palmyrei şi al 
Marelui Odenat. Cămilele lui Nurbel au fost aclamate când 
au ajuns din urmă  cohorta victoriei,  rumegând 
mărăcinişurile, cu ochii liniştiţi, ca la întoarcerea dintr-o 
simplă plimbare. 

În acel moment erau uitate rănile, sângele, tovarăşii 
morţi. Se povesteau faptele de curaj şi lăsau să se reverse 
bucuria de a fi vii şi în putere. Cei care urmaseră cuirasa 
roşie a Zenobiei arătau o bucurie şi mai mare. Ceea ce 
trăiau era mult prea măreț pentru a se putea exprima în 
cuvinte simple. 

Victoria le aduse pe buze mai întâi numele zeiţei 
războiului: 

— Alat, Alat! Alat ne-a condus! 

Strigătul trecea din gură în gură. 

— Glorie Zenobiei! Glorie lui Alat! A 

Zenobia călărea alături de Odenat şi de Nurbel. Işi scoase 
casca şi o ridică în vârful pumnalului. Se înălţă în scări, 
pentru ca toţi să-i poată vedea strălucirea zâmbetului. 
Splendoarea roşie a bustului ei nu mai era cea a pieptului 
unei femei, ci a unei zeițe. Era semnul unui destin pe care 
numai zeii îl conduc. 

Vocea miilor de războinici aclamă încă o dată: 

— Alat, Alat! Glorie lui Alat! 

Atunci îl văzură pe Marele Odenat agitându-şi spada şi îl 
auziră  aclamându-şi soţia cu aceeaşi fervoare ca şi 
războinicii lui. 

— Alat! Alat, regina Palmyrei! 


Urmară cântecele, focurile se aprinseră, curse vinul 
ospăţului, se auziră râsetele victoriei. 

Multă vreme Zenobia rămase alături de Preailustrul, 
acceptând omagiile soţului ei, cu atenţie, oferind tot atât 
cât îi dădea. 

Când se aprinseră torţele, atunci când muzica săltăreaţă 
de dans cuprinse tabăra, Odenat făcu un semn sclavilor. Pe 


două scânduri lungi purtate de servitori se ivi întregul 
conţinut al cortului de război al lui Shapur, Regele regilor. 

Se aflau acolo veselă şi pahare de aur, cuverturi şi 
covoare de mătase, două armuri în filigran de aur, trei 
spatha cu mâner de fildeş şi pietre preţioase, pe lângă 
mantii, piepteni, perne de puf, un bazin din bronz şi piele, 
precum şi jumătate de duzină de sclave de aproape zece 
ani, cu pielea neagră ca noaptea şi dulci ca unvis. 

Preailustrul apucă o mantie brodată cu flori de glicină şi 
păsări sălbatice, de o fineţe atât de măiastră, că nimeni n- 
ar fi putut s-o descrie. Se spunea că Shapur îşi acoperea cu 
ea cuirasa după victorie. Îmbrăcat astfel, mergea să 
hotărască moartea sau sclavia învinşilor care încă mai 
răsuflau. 

— Shapur a părăsit atât de repede lupta, că servitorii n- 
au avut nici măcar timp să-i dezmembreze cortul de luptă, 
râse Odenat. Cu siguranţă, până astăzi, a trăit în orbirea 
celui care învinge întotdeauna. Ca să îngrămădeşti atâta 
bogăţie într-un cort de luptă, trebuie mai întâi să-ţi pierzi 
minţile. Astăzi, de pe aceste scânduri, nu lipseşte decât 
trupul lui! 

Glume deocheate şi urale răsunau în aerul plin de fum. 
Numele Regelui regilor era huiduit. Când liniştea se aşternu 
din nou, cu o mişcare foarte înceată, Marele Odenat se 
înclină. Puse mantia şi apoi săbiile lui Shapur la picioarele 
Zenobiei, arătând spre comoara îngrămădită pe scânduri. 

— Este prada ta, Zenobia, spuse el destul de tare, 
ridicându-se. Astăzi, cea care a câştigat bătălia, mai mult 
decât soţul ei, este soţia lui Odenat. 

Zenobia se înclină cu respect, agitând sabia lui Shapur, 
cu mânerul în aer, pentru a-i saluta pe războinici. Noi ovaţii 
izbucniră, noi strigăte se înălţau de fiecare dată când 
Zenobia ridica mânerul spadei. 

Când se pregătea să-şi reia locul alături de Preailustrul, 
surprinse privirea Ophalei. 

Stătea retrasă, la câţiva paşi de Hayran, în faţa grupului 
de femei. Ura îi înţepenea trăsăturile îngroşate. Mâinile i se 
crispau, mototolind capătul unui văl brodat cu inele de aur. 


O clipă, Zenobia o privi drept în ochi. Preailustrul, Nurbel 
şi ofiţerii observară. La rândul lor, o descoperiră şi ei pe 
Ophala. Preailustrul scoase un mormăit enervat. Apucă 
mâinile reginei sale, îi săruta degetele cu blândeţe, 
murmurând, cu o strălucire ce îi copleşea privirea: 

— Războinicii din Palmyra cred că Alat trăieşte în trupul 
tău. Poate este adevărat. Eu ştiu că soţia mea n-a minţit. 

Fără să-i lase mâna, o trase în cortul de odihnă. 

In spatele lor, cu privirea de foc, Ophala le împinse pe 
femei şi dispăru în spatele servitoarelor şi al nevestelor, 
care aduceau platouri şi căni cu bere. 


Când se strecură afară din pat, noaptea era liniştită de 
multă vreme. Ashemu nu o auzi. Gărzile care sforăiau de 
oboseală şi de băutură, nici atât. Nu fu decât o umbră 
neagră alergând sub cerul înstelat de pe care luna 
dispăruse de câteva ore. 

In faţa cortului Ophalei, avu răbdarea să aştepte, culcată 
pe pământul umed de rouă. Totul era tăcere. 

Asemenea unui şarpe, cu un calm la fel de mare ca şi 
voinţa sa, se strecură în cort. Cu pumnalul în mână, se târî 
printre tapiseriile ce dublau panourile de piele. 

Parfumul Ophalei era atât de puternic, încât ştiu fără greş 
unde era patul. Se întinse de-a lungul spatelui femeii. Fără 
să mişte, aşteptă. 

Când fu pregătită, mâinile ţâşniră dintr-un singur elan. 
Una pe gura Ophalei, cealaltă înfigând vârful pumnalului în 
cutele gâtului. Ophala se trezi. Cu o tresărire speriată, 
încercă să apuce mâna care o înjunghia. 

Cu buzele lipite de urechea ei, Zenobia şopti: 

— O să plăteşti cu moartea pentru moartea lui 
Schawaad, preaiubitul meu. Singurul şi unicul care a primit 
iubirea Zenobiei. 

Groaza îi dădu Ophalei ultimele puteri. Voi să se zbată, se 
agăţă în grabă de Zenobia. Mişcările din şolduri făcură ca 
lama să se înfigă şi mai adânc. Zenobia simţi carnea grasă 
cum se despica, prelingând moartea printre degetele ei. 

Ophala era inconştientă atunci când Zenobia mai şopti: 


— lei cu tine taina mea, Ophala. Du-o demonilor care te 
aşteaptă pe lumea cealaltă. 

Corpul mătăhălos se prăbuşi. Zenobia se răsuci pe o 
parte. Bătăile inimii îi răsunau atât de tare în piept, că 
păreau să vibreze lovindu-se de pânzele cortului. 

Faţa lui Schawaad apăru în noaptea adâncă. Vru să-i 

zâmbească. Lacrimile o obligau să închidă ochii. 
__ În sfârşit, oboseala de plumb a bătăliei cobora asupra ei. 
Işi apăsă pumnalul pe buze, ca să nu-i scrâşnească dinţii. 
Un miros greţos, puturos, îi cuprinse nările. Sângele Ophalei 
îi mânji mâinile, curse pe gura ei. O copleşi greaţa. Scuipă 
pe jos, frecându-şi buzele cu mantia. 

O cuprinse ameţeala. Noaptea păru o clipă că i se 
deschide înainte, ca o fântână. 

Măcar dacă, în curtea din Dura Europos, Schawaad nu s- 
ar fi întors! 

Măcar. 

Atunci, totul ar fi putut fi o altă poveste. 


Nu se întoarse în patul ei, ci merse chiar la cortul 
Preailustrului. Intră cu aceeaşi discreţie ca şi în cel al 
Ophalei. Interiorul era totuşi luminat de două vase cu 
bitum. Gărzile dormeau în faţa draperiei de la intrare. 

Ghicindu-i prezenţa, se ridicară dintr-un salt. Zenobia se 
apropie de lumină şi le surâse. Un surâs pe care îl credea 
liniştitor. 

O priveau uimiţi. Obrajii, fruntea, mâinile, tunica şi chiar 
cizmele erau mânjite de sânge proaspăt. Impresionaţi, plini 
de respect, îşi plecară capetele. Credeau că Alat, în nopţile 
ce urmează după bătălii, se hrăneşte cu sânge. 

Şoptiră că Preailustrul doarme. Ea răspunse la fel de 
şoptit că era fericită şi că nu avea intenţia să-l trezească. 

Se retraseră, dând la o parte draperia, lăsând-o să intre. 

Gărzile spuseseră adevărul. Preailustrul dormea profund, 
cu şoldurile lipite de cele ale lui Dinah. Amândoi erau goi. 
Alături de pielea delicată şi albă a fetei, trupul lui Odenat 
părea şi mai întunecat şi mai ameninţător decât cel al unei 
sălbăticiuni. Până şi sexele lor păreau atât de puţin făcute 


unul pentru celălalt. 

Oare cum şoldurile strâmte ale lui Dinah nu se rupeau 
sub puterea Preailustrului? 

Totuşi, exista în abandonul lor acea pace care nu 
aparţine decât amanţilor obosiţi. 

Zenobia rămase o clipă nemişcată, tremurând. Lacrimile 
îi umpleau ochii. Vedea o desfătare pe care ea n-ar fi putut 
s-o trăiască niciodată. O pace care nu o cuprinsese 
niciodată. 

Şovăi. Simti dorinţa să fugă, să regăsească frigul 
întunecat şi indiferent al nopţii. Cu gesturi grăbite se 
dezbrăcă de hainele murdare. Goală şi ea, se lungi lipită de 
trupul lui Dinah. 

Tânăra evreică se întoarse, trează pe jumătate. Zenobia 
îi închise buzele cu o mângâiere, îi sărută pielea fină a 
gâtului şi a subţiorilor. Cu un murmur, o imploră: 

— Lasă-mă să dorm lângă tine. 

Cu un zâmbet somnoros, Dinah o cuprinse cu braţele. O 
prinse între coapse ca să poată, câteva ore, să strecoare în 
ea dulceaţa uitării. 


Dimineaţă, vacarmul cuprinse tabăra. Urletele lui Hayran 
îi treziră pe cei pe care vinul încă îi îneca. 

În faţa cortului Preailustrului, trebui ca Nurbel şi câţiva 
nobili să intervină ca să stăpânească furia nepotului 
Ophalei, care chema în acelaşi timp dreptatea zeilor, 
fulgerele lui Jupiter şi râul de sânge al răzbunării. 

Marele Odenat, încă îmbrăcat în tunica de noapte, apăru 
în faţa fiului său şi îl întrebă care este pricina acestei 
tevaturi. 

— A omorât-o pe Ophala! hărâi Hayran. l-a tăiat gâtul! 
Ştiu mâna care a ţinut pumnalul! 

De surpriză, chipul i se crispă. Îl cerceta pe Hayran fără 
afecţiune. Prietenii fiului său, toţi cei care profitau de 
plăcerile jocurilor şi nopţilor lui, se îngrămădeau acum în 
spatele acestuia. Odenat îi măsură, iar ei plecară frunţile. 

— Ophala a fost asasinată, tată! gemu Hayran. Şi tu o ştii 
pe cea care a omorât-o! 


Pumnul i se îndreptă spre Zenobia şi Dinah, care tocmai 
apăreau în pragul cortului. Marele Odenat se întoarse şi 
căută privirea soţiei sale. Se studiară o clipă. Nurbel crezu 
că ghiceşte o strălucire în ochii Preailustrului, dar nu fu 
sigur. 

Marele Odenat întinse mâna, o prinse pe cea a soţiei lui, 
ca să şi-o pună pe piept. Se întoarse spre cei de faţă şi 
ridică sprâncenele furios. Avea faţa roşie de furie, când îi 
răspunse fiului său: 

— Cine te crezi ca s-o insulţi pe Alat? 

Se adresă tuturor şi strigă: 

— Regina Palmyrei a fost în noaptea aceasta în patul 
meu. Fie ca acela care va îndrăzni să arunce bănuiala 
asupra ei să ştie că va muri înainte de a apuca să 
mânjească numele Zenobiei. Rămăşiţele Ophalei să fie 
puse în mormântul surorii ei. 


5 
SAMOSAT 


Apăsarea degetelor se domoli. Mângâierile încetară. Cu 
ochii închişi, Valerian simţi uşoara îndoire a patului când 
sclava se îndepărtă. 

Deschise ochii şi mormăi un protest. Goală, lflava se 
îndreptă spre o masă acoperită cu borcane şi flacoane. 
Simţindu-i privirea aţintită asupra ei, se întoarse, zâmbind. 

Valerian uită de reproş. Fie ca toţi zeii, fără a uita 
vreunul, să fie răsplătiți pentru că au creat o femeie atât de 
frumoasă, fie ea şi sclavă! 

— Ai pielea prea uscată, Augustus, murmură lflava, 
întorcându-se cu un flacon de sticlă groasă. Clima din 
Samosat nu e bună pentru tine. 

— Nimic nu e bun pentru mine aici, mormăi Valerian. 
Fără tine, Samosatul ar fi cel mai detestabil oraş. 

Purul adevăr! Samosat, oraş de garnizoană, de negustori 
şi de ţărani, nu era Antiohia. Veneau şi plecau, blestemând 
din zori până-n noapte. Clima era cum nu se poate mai 
aspră. 

Ger sau caniculă, secetă sau putreziciune. La fel de 
violentă ca şi locuitorii, mereu în exces. Frumuseţea mării, 
bineînţeles, îi lipsea dureros. Şi blândeţea, şi graţia ei. 
Samosat nu avea decât avantajul de a fi aproape de trupele 
lui Shapur, Persanul, cel care se credea Regele regilor şi 
care era, pe zi ce trecea, tot mai puţin demn de acest 
nume. 

— Detest acest oraş, suspină Valerian închizând ochii pe 
jumătate. 

Fără să mai vorbească de această villa pretinsă 
imperială, gândi el. De fapt, un palat în stil persan. Ziduri 


de cărămidă smălțuită, acoperişuri în formă de cupolă, 
basoreliefuri din ceramică. Doar camera lui era oarecum 
romană, cu porticurile, marmura, plafonul pictat şi terasa 
largă ce dădea spre gradină şi colinele prăfoase. Făcuse din 
ea singura lui locuinţă. 

Vântul lovea valurile de in întinse între coloanele ce 
dădeau spre terasă. Draperiile se răsuceau. Puncte mici de 
lumină făceau să strălucească mozaicul de marmură de pe 
jos. Strălucirea era intensă. Pielea lIflavei o absorbea. 

Cu o cambrare a taliei, se aşeză peste el. O rază aurie se 
prinse în areola brună a sânului drept. Sfârcul se detaşă în 
semiîntunericul camerei, ca un sunet profund şi clar al unei 
coarde de harpă. Avea talia atât de subţire, că putea fi 
cuprinsă cu două mâini. Tufişul pubisului ei scânteia, 
asemenea acelor lacuri întunecate, care erau aduse uneori 
din Orient. Când se îndrepta, umbra rozalie a sexului 
răsărea, ca un jar dulce în întunericul părului. 

Oh, Iflava! Frumoasă lflava! 

Oare zeii n-au creat femeile şi sexele lor ciudate ca să 
desăvârşească splendoarea Iflavei? 

lar el, de ce era împărat, şi nu pictor sau poet? Atunci n- 
ar fi avut altă grijă decât să dea viaţă frumuseţii Iflavei. Dar 
nu, el trebuia să fie Augustus Valerian! Asta este. El a vrut- 
o. Inainte de a cunoaşte greutatea istovitoare şi prostească 
a inconvenientelor. 

Măcar zeii i-au acordat, în pofida vârstei înaintate, tot ce 
era de admirat la frumuseţea universului. 

flava îi zâmbi. Îi întinse acea gură ce-i amintea de 
Baubo, fascinanta gorgonă a grecilor. 

Cu o teamă bruscă, irepresibilă, Valerian se întrebă dacă 
Iflava îl iubea. 

Dar îl iubea sclava lflava pe acest bătrân pe care Îl 
mângâlia în fiecare zi cu atâta blândă ştiinţă? Era oare cu 
putinţă? i 

Cum să ştie care sunt sentimentele Iflavei? In afară de 
frumusețea ei, n-a lăsat niciodată să se întrevadă nici 
măcar dacă era indiferentă sau înfierbântată. 

Totuşi, voia ca ea să-l iubească. Da, da! li dorea iubirea 


chiar mai mult decât îi dorea trupul. 

Prosteşte, bineînţeles. Dar adevărat, îndoiala i se 
strecura în măruntaie ca oţetul. Un timp, se stăpâni să-i 
pună întrebarea. 

Fie ca Mithra să-l aibă în pază! lflava era în stare să-l facă 
să-şi piardă simţul ridicolului. 

Urletul furtunii răsună în depărtare. Vălurile se răsuceau 
din nou între coloane, lăsând să se zărească norii cenuşii 
care mărgineau cerul, la apus. Aerul care se năpustea în 
cameră era mai rece. 

— O să plouă, anunţă Iflava cu vocea ei indiferentă. 

Palmele unse îi alunecau pe pielea aspră a lui Valerian. Îi 
căută încheieturile şi i le strânse între degete. Cu jumătate 
de glas, tulburat, lăsă să-i scape printre buze un citat din 
Horaţiu pe care îl ştia, vai, pe dinafară; de atâtea ori 
avusese ocazia să-l repete: 


Şi ce? Trupul unei prințese este oare mai frumos, mai de dorit 
decât cel al unei curtezane? Apucă frumuseţea atunci când o ai 
aproape, nu lăsa să-ţi scape. Nu este extaz mai deplin. Toate 
celelalte nu sunt decât amăgire, capriciu al unei imaginaţii 
bolnave, necunoaşterea voinţei naturii şi alungarea fericirii 
adevărate. 


lflava îi aruncă o privire scurtă. Ochii ei păreau mai 
strălucitori. 

Poate emoţionaţi. 

Sau batjocoritori. 

— Te temi că nu eşti iubit destul, Augustus? întrebă ea, 
atunci când el nu mai aştepta un răspuns. 

— De către tine, lflava. Doar de tine, aprobă el cu o 
îngrozitoare seriozitate. 

Ea îşi scutură faţa frumoasă, gânditoare, fără să-şi ridice 
ochii spre ai lui. Ingenunche, încălecându-i trupul, îşi puse 
sexul desfăcut pe pulpa lui, cu căldura lui înăbuşită şi 
umedă. 

— Vorbeşti aşa pentru că ai primit veşti proaste de la 
Cezar, murmură ea înţeleaptă. 


Extazul lui Valerian se zdrobi ca un pahar prea subţire. l- 
a primit răspunsul. Era o lovitură sub centură. 

Sigur, i-a destăinuit întâmplarea de la Nicopolis. Cupa 
otrăvită pe care puţin lipsise ca Aurelian s-o bea după 
triumful asupra goților, ofiţerii cu gâturile tăiate, în paturile 
lor, drept pedeapsă, chiar în noaptea nunţii lui! 

Ce sălbăticie! Toate aceste crime ţintindu-l pe Gallienus. 
Cezar, fiul lui! Lovitură de avertisment contra unei lovituri 
nebuneşti, dar abile. Indicându-l, fără să fie nevoie de 
cuvinte, pe Cezar tuturor legiunilor şi întregului Imperiu, ca 
fiind mâna care a dorit moartea preaiubitului dux majorum 
Aurelian. 

— Eşti crudă, lflava, remarcă el scuturând din cap. 
Aproape că le-am uitat pe amândouă. 

De ce se temuse când i-a lăsat pe Gallienus şi pe 
Aurelian în urma lui s-a adeverit. Oh, nu se îndoia că Cezar 
Gallienus al lui a căutat să-l omoare pe Aurelian. Cunoştea 
mai bine decât oricine - şi poate chiar se temea mai mult 
decât de orice - gândirea rece şi calculată a fiului său. 

Nu putea să i-o pretindă lui dux majorum. Aurelian 
trebuia să replice. Onoarea, puterea, orgoliul... Toate 
aceste lucruri atât de importante, despre care crezuse că le 
poate stăpâni dacă îi va conduce pe amândoi înaintea 
taurului lui Mithra. 

Pură vanitate de Augustus. Chiar înainte să bea sângele 
pentru a deveni curierii lui Helios, a ştiut că aceştia doi nu 
vor fi niciodată fraţi, ci întotdeauna duşmani. Gata să se 
sfâşie pentru a deveni Augustus în locul lui. 

să arunce legiunile de pe Rin şi Danubiu într-un război 
care să dea Roma pe mâinile barbarilor, iată ce aveau să 
facă. Obligându-l astfel pe el să părăsească Orientul. Să 
lase în urmă Antiohia sa preaiubită pentru a face ordine, 
înainte de a fi prea târziu. 

Iflava avea dreptate. Veştile de la Nicopolis l-au întristat, 
l-au obosit şi plictisit. 

Dacă, măcar, ar fi fost sigur că ea îl iubea, hotărârile sale 
ar fi fost mai uşor de luat. Abandonarea plăcerilor 
Orientului, mai puţin chinuitoare. 


Cercetă faţa lflavei cu speranţa de a descoperi o mică 
strălucire de emoție. Dar nu o găsi. 

— Nu mă pot lipsi de tine, constată el fără plăcere. 

— Bineînţeles că poţi, Augustus, se amuză lIflava. Ai mii 
de sclave. Eu nu sunt decât una dintre ele. 

— Nu-i adevărat! Nu, nu, lflava! Nu spune prostii, se 
enervă el. Nu te compari cu nimic cu celelalte sclave. Eşti 
frumuseţea însăşi. Tu... 

S-a întrerupt înainte de a spune că nimic din ea nu putea 
aparţine unei sclave. 

Fie ca Jupiter să-l apere! Îmbătrânea. Pe sângele lui 
Mithra, îmbătrânea. Înduioşarea îl speria. 

Din nou, vântul lovi perdelele. Trosnetul tunetului fu mai 
aproape. Vacarmul oraşului se stinse dintr-odată şi se 
auziră primele picături de ploaie pe marmura terasei. 

Valerian apucă talia lIflavei, o atrase spre buzele lui, ca să 
sărute pielea delicată a coapselor. Ea se aplecă, supusă, 
îndoindu-şi bustul deasupra feţei pe care o ridica spre ea. 
Cu o mişcare jucăuşă din umăr îi mângâie gura şi pleoapele 
cu sfârcul unui sân. Valerian simţi furnicăturile care 
anunțau trezirea membrului său. 

lflava era o magiciană. Nu trebui decât să-l facă să se 
întărească. În timp ce ea îl încalecă, el se scufundă în ea ca 
într-un vis mătăsos, murmurând: 

— Mâine nu vei mai fi sclavă. 

Nu văzu nicio surpriză pe trăsăturile de abanos. Crezând 
că nu auzise, adăugă mai tare: 

— Vreau să te eliberez, Iflava. 

Nicio bucurie deosebită. Frumuseţea ei rămânea 
neclintită. 

— Vreau s-o fac, îţi promit. 

Dacă răspundea, n-o făcea decât printr-o mişcare mai 
largă şi mai adâncă din şolduri. Valerian încetă să mai 
lupte. Se bucura s-o privească cum dansa deasupra lui, 
scufundându-se în această minune, ca şi cum ar fi putut 
dura o veşnicie. 

În momentul când nu era decât fericire, trăsnetul lovi, 
atât de orbitor de parcă ar fi ieşit direct din mâna lui 


Jupiter. Înainte ca lumina lui să se împrăştie, Valerian 
descoperi în cameră o siluetă. 

— Blestemaţi fie zeii, cine... 

Vocea i se pierdu în zgomotul tunetului. Opri mişcarea 
feselor Iflavei. Toată fericirea lui nu mai era decât o 
amintire. Uşurat, îl recunoscu pe cel care îi privea. 

— Axtex, gemu el. Nu puteai să mai aştepţi puţin? 

Bătrânul înţelept se apropie, cu privirea pe trupul Iflavei. 

— Mi-ai spus să fie cât pot de repede, Augustus. Am 
terminat cu prezicerile. 

Valerian închise ochii. Iflava se dezlipi cu blândeţe de 
membrul lui. Se simţi dintr-odată teribil de gol, vulnerabil şi 
singur. O imensă tristeţe îi îneca gâtul. Măcar, gândi el ca 
să se încurajeze, Axtex n-o să întârzie să răspândească 
aceasta veste bună: Augustus are încă o erecţie zdravănă, 
îşi înfăşură mijlocul cu prosopul pe care i-l întindea Iflava. 

— Aşadar? 

— Am folosit optsprezece ierburi, am tăiat şapte ficaţi de 
păsări... 

— Fără amănunte, Axtex. Rezultatul. Doar rezultatul. 

Bătrânul înţelept scutură din cap cu tristeţe, dar spuse: 

— Nu trebuie să te lupţi, Augustus. Zeii nu sunt de partea 
ta. 

Valerian se ridică, atent. 

— Eşti sigur? 

— Nu vrei amănunte, Augustus. 

— Absolut sigur? 

— Aş putea să-ţi dovedesc. Nu trebuie să-i înfrunţi pe 
perși. 

— Fără luptă? 

— Nici pentru tine, nici pentru legiuni. Asta spun zeii. 

Acum ploua cu găleata. Valerian se întoarse spre terasa 
inundată. Draperiile se înnegriseră, deja pline de apă. Iflava 
aranjă flacoanele trăgând draperiile patului. Tot goală, fără 
măcar să tragă pe ea o tunică. Tufa sexului ei strălucea, 
neruşinată. Privirea lui Axtex o scormonea, cât era el de 
bătrân înțelept, prin umbra bărbatului de odinioară. 

Cine ştie, neruşinarea lflavei era, poate, felul ei de a 


menţine plăcerea care nu se mai putea împlini. Nimic nu 
era pierdut. 

Un zâmbet involuntar îi înflori pe buze. Dacă zeii nu vor 
să se lupte, n-o să se lupte. 

— Zeii îşi exprimă voinţa şi prin furtuna asta, îi atrase el 
atenţia lui Axtex. 

Bătrânul ghicitor ridică din umeri, mormăind că furtunile 
nu sunt la fel de sigure ca măruntaiele. Valerian îl lăsă să 
vorbească un timp, înainte de a-l expedia şi de a chema 
sclavii. 

— Vreau muzicanți. Imediat. Vreau ca muzica să 
acompanieze furtuna şi gândurile mele. 

În timp ce alergau în căutarea muzicanţilor, el întrebă 
dacă procuratorul Macrian a sosit din Antiohia. 

— Aşteaptă de ieri, Augustus. 

— Atunci poate să mai aştepte puţin. O să-l primesc 
împreună cu secretarul Pulinius. Intr-o oră. Nu, mai târziu... 
Poate înainte de căderea nopţii. 

Când muzicanţii acoperiră ropotul ploii cu primele sunete 
din harpă şi flaute, îmbrăţişa din nou trupul Iflavei. Sărută 
sfârcurile lucioase ale sânilor ei şi murmură: 

— O să-mi ţin promisiunea, mâine vei fi eliberată. 


Dacă fulgerele şi tunetele slăbiseră la apropierea 
apusului, ploaia nu  încetase, dimpotrivă. Muzicanţii 
continuau să cânte. Valerian, aşezat într-un fotoliu larg pus 
între coloanele ce dădeau spre terasă, cu coroana de lauri 
pe frunte, privea potopul care răpăia în bazinele din 
grădină. lflava, tăcută ca întotdeauna, îmbrăcată în văluri, 
cu gâtul şi încheieturile acoperite de coliere de aur, rămase 
întinsă pe pat. Douăzeci de gărzi stăteau ca nişte statui de- 
a lungul pereţilor. 

Secretarul Senatului, Pulinius Aventilius, şi procuratorul 
Macrian fură nevoiţi să traverseze toată camera pentru a 
veni să-l salute pe Augustus. Valerian răspunse salutului 
lor, arătând cu degetul spre cerul agitat. 

— Zeii îmi vorbesc. 

Macrian încruntă sprâncenele, adăugând riduri noi pe 


faţa prea slabă de pe care acestea nu lipseau. Cum 
presimţise, nu erau scaune pe care secretarul Senatului şi 
el să se poată aşeza. 

Valerian repetă, cu o umbră de ironie: 

— Ploaia, fulgerele, furtuna! Vulcan, Junona, Ceres şi 
Jupiter îmi vorbesc. Vor să ştie, ca toată lumea, ce o să 
hotărăsc. 

Secretarul Pulinius aprobă cu un semn din cap. 

— Adevărul este, Augustus, că a venit momentul. 

Secretar al Senatului, numit pe viaţă, Pulinius era puţin 
mai bătrân decât Macrian şi oferea imaginea tristă a unui 
om sfârşit. Cu părul rar, ochi obosiţi, obraji căzuţi, cu pielea 
când albă ca varul, când roşie. Nu dădea doi bani pe Orient. 
Nu visa decât la Roma şi la palatul lui de pe colina Opius, 
învecinată pădurii sfinte de pe Esquilin. 

Dar aspectul lui Pulinius era mai înşelător decât cel al 
unei femei din Galia, întâlnită în farsele lui Lamantinius 
Sulicius. 

Uneori, văzându-l, Valerian gândea cu o urmă de 
remuşcare că n-ar fi trebuit să-l oblige să vină în Orient. 
Apoi, îşi amintea că secretarul Pulinius era o fiinţă unică: 
fidel, indiferent la intrigile pentru putere şi mai rezistent în 
faţa încercărilor vieţii decât un pumn de bronz. Un adevărat 
slujitor al Imperiului. 

Cu totul altfel decât prăjina de Macrian. Nesătul, până la 
a te dezgusta să-l hrăneşti chiar şi cu sâmburi de măsline. 
Şi atât de intrigant, încât se putea ascunde în propria 
umbră. Era nevoie de cineva care să supravegheze de 
aproape gândurile procuratorului. Pulinius era perfect în 
acest rol. Mintea lui, voinţa şi şiretenia erau infinit mai 
desăvârşite decât lăsa să se creadă atitudinea lui. Mulţi 
cădeau în această plasă. 

Un fulger lumină panta colinei din apropiere. Abia se 
stinse strălucirea lui, că rostogolirea tunetului îi lovi în 
piept. Pereţii şi coloanele palatului tremuraseră. Muzicanţii 
se opriră, tresărind de frică. 

— A! şuieră Valerian, destul de mulţumit de efect, vedeţi 
cum îmi vorbesc! Ce nerăbdare! 


Macrian îşi ridică cuta togii pe umăr, cu un vag semn de 
încuviinţare, înainte de a arunca o privire neliniştită spre 
coline. Acum aerul era rece, lumina slabă şi stinsă. 

Valerian întrebă: 

— Te temi de furtună, Macrian? 

— Mă tem de zei, Augustus. Mă tem doar de zei, dar mă 
tem foarte mult. Ca toţi oamenii şi ca toţi bunii romani. 

Valerian aprobă cu un surâs. 

— Ai dreptate. Aşadar, ce noutăţi ai din Antiohia? 

— Creştinii refuză în continuare să plătească taxa de 
război. A trebuit să-l condamn pe episcopul Dymitrios la 
ardere pe rug. Acest bătrân nebun n-a vrut deloc să 
cedeze. Nu l-am crezut atât de habotnic. 

— Toţi se tem de zeul lor, procurator Macrian, observă 
Pulinius cu vocea lui ştearsă. Dymitrios se teme de zeul lui 
mai mult decât tine. Un zeu unic şi singuratic, dar pe care îl 
crede mai puternic decât ai noştri. O spun de multă vreme. 
N-o să obţinem nimic de la creştini prin forţă. 

Valerian făcu o grimasă de enervare. Singurul defect al 
lui Pulinius era slăbiciunea lui de neînțeles faţă de creştini. 

—O0O să rezolvăm problema creştinilor mai târziu. 
Vorbeşte-mi despre Shapur, procuratorule. 

— Oh, persanul... Ar trebui mai întâi să mă întrebi ce 
veşti avem de la Odenat şi de la pătimaşa lui nevastă, 
Augustus! 

— Tot învingători? 

— Caii cuirasaţi ai lui Shapur au îngenuncheat încă o dată 
în faţa lui Odenat. Îndrăznesc s-o spun. După cele ce mi s- 
au povestit, soţia lui conducea arcaşii în timpul luptei, ca şi 
prima dată. În cuirasă roşie! 

— O cuirasă roşie? se miră Pulinius cu un interes 
copilăresc. 

— De piele, secretarule. Care i se mulează pe sfârcuri şi o 
arată ca şi cum ar fi goală. Cu puţin auriu, cum se pare, 
pentru că străluceşte în soare şi se vede de departe. 
Galopând astfel în plină bătălie. 

Valerian zâmbi. 

— lată cine merită să fie admirat. Bună călăreaţă, bun 


arcaş, bun strateg. Odenat a avut noroc. Cine ştie dacă nu-i 
merge mai bine având ca general o soţie decât pe fiul lui 
sau pe unul dintre acei strălucitori dux intriganţi. 

Remarca fu urmată de un scurt moment de tăcere, 
umplut de răpăitul ploii. Macrian îşi scutură oasele, 
aprobând fără convingere: 

— Un bun arcaş, poate, Augustus. Dar trebuie să fii 
prudent cu aceşti barbari din deşert. Le place să poleiască 
faptele. Războinicii Palmyrei o tratează deja ca pe o zeiţa. 

— Adevărat? se miră din nou Pulinius. 

Macrian îşi stâlci buzele în acea expresie de dispreţ 
bănuitor care nu-i aparţinea decât lui. 

— Alat! rânji el. Aşa o numesc, secretarule: Alat. Care l-ar 
avea pe Marte în sânge. Crede-mă, secretar Pulinius, cât ar 
fi Odenat de cetăţean remarcabil al Romei, aceşti oameni 
sunt, înainte de orice, barbari. 

— De fiecare dată când mi se vorbeşte despre ea, 
observă Valerian, această Zenobia pare să facă o nouă 
minune. A fost povestea cu steaua naşterii ei, cu izvorul din 
deşert. Apoi moartea şi reapariţia ei. Acum, iat-o ca 
războinic care îl învinge pe Shapur. Mă tem ca judecata ta 
să nu fie pripită, procurator Macrian. Prefectul tău, tânărul 
Aelius, pe care l-am numit la dorinţa ta la Palmyra, nu ţi-a 
dat informaţii mai serioase? 

— Dimpotrivă, Augustus. Judecata mea se bazează pe 
cele ce mi le-a spus. Aelius este convins că Zenobia nu este 
cea care pretinde că este. 

— Da? întrebă Pulinius, ridicând o sprânceană. 

— Nu! Crede că este spioană persană. 

— Adevărat? chicoti Valerian. O spioană care luptă 
împotriva lui Shapur, în fruntea armatelor lui Odenat? Care 
luptă şi îi învinge pe perşi? Aelius al tău n-a abuzat de 
plăcerile Palmyrei, procuratorule? 

— Eu cred că vede adevărul, Augustus. Această Zenobia 
joacă teatru. 

— Un teatru straşnic jucat. Meandrele gândirii tale îmi 
sunt de nestrăbătut, Macrian. 

— Victoriile acestea ciudate ale Palmyrei nu sunt decât 


nişte maimuţăreli. Shapur simulează. Vrea să ne facă să 
credem în slăbiciunea lui. Se foloseşte de fata aceasta, care 
a devenit soţia lui Odenat şi regina Palmyrei, ca să ne 
atragă într-o luptă unde îşi va dezvălui toată puterea dintr- 
odată, spulberând legiunile noastre. 

Pulinius scoase un mic fluierat admirativ. 

— Prefectul tău nu e lipsit de imaginaţie, procuratorule. 

— Cine poate crede că o femeie ar putea învinge 
formidabilele armate ale Regelui regilor? replică sec 
Macrian. Atunci când tu însuţi, Augustus, tu, cu toată forţa 
legiunilor noastre, n-ai reuşit? Luptele astea sunt nişte 
maimuţăreli. Shapur vrea să ne atragă alături de Odenat şi 
să ne distrugă cu caii lui cuirasaţi! 

— Şi pentru asta a trimis-o pe această Zenobia în patul 
lui Odenat? murmură amuzat Pulinius. Îşi umileşte 
armatele, înfrângere după înfrângere, până când noi ne 
hotărâm să ne năpustim cu legiunile asupra lui? Mă tem, 
Macrian, că te laşi purtat de gustul tău pentru trădări 
subtile. 

— Nu mă jigni, secretarule, mormăi Macrian mascându-şi 
furia, regăsindu-şi aplombul acum, când furtuna se 
îndepărtase. Ştiu ce vorbesc. Spun că trebuie să ne păzim 
de slăbiciunea lui Shapur. Nu e decât o momeală. Nu este 
atât de învins, încât legiunile să fie sigure de victorie. 

Pulinius căută privirea lui Valerian. Augustus contempla 
din nou ploaia, cu sprâncenele încruntate. Se gândea la 
prezicerile pe care Axtex i le adusese cu câteva ore înainte. 
Argumentele lui Macrian, aşa nebuneşti cum erau, mergeau 
în acelaşi sens. O constantă neplăcută. Nu-i plăcea să fie de 
acord cu procuratorul. 

— Dar, după tine, Macrian, Odenat ne este fidel? Doar de 
soţia lui te temi? 

— Cine poate fi sigur de alianţa noastră cu un mic rege 
din Orient, Augustus? 

— Este totuşi senator ca şi mine, observă Pulinius. 

Macrian mătură obiecţia cu un gest al mâinii. 

— lartă-mă dacă sunt brutal, secretarule, dar senatori 
care se întorc împotriva Romei se nasc în fiecare zi. Nue 


lună în care să nu aflăm de rebeliuni ici şi colo. În Panonia, 
pe Danubiu, în Galia. Unde Cezar luptă fără să învingă, 
dacă nu te superi, Augustus. Chiar în Africa, sunt rebeliuni. 
Numai aici am reuşit să-i pun cu botul pe labe. Totuşi, vădo 
altă ameninţare în Palmyra. Dacă această Zenobia nu este 
ceea ce cred eu, dacă victoriile asupra lui Shapur sunt 
adevărate, atunci putem să ne aşteptăm ca Preailustrul 
Odenat şi zeiţa lui roşie să se creadă, curând, la fel de 
puternici ca zeii noştri. 

— In cazul acesta, zeii noştri îi vor pedepsi, replică rece 
Valerian, pe care înţepătura la adresa lui Gallienus îl 
deranjase. Prefectul tău poate avea dreptate, 
procuratorule, dar mă îndoiesc. Dacă aş crede ce mi se 
spune, mi-aş face pe loc un duşman din regina Palmyrei. Şi, 
prin urmare, un duşman şi din Odenat, aliatul nostru. 

— Augustus, se grăbi Macrian, Aelius nu face altceva 
decât să-ţi împlinească voinţa! Să privim lucrurile în faţă. 
Dacă Odenat este învins de Shapur şi dacă această Zenobia 
ne trădează, perşii vor fi în măsură să ocupe oraşul. Asta ar 
fi o catastrofă. Pentru comerţul nostru, pentru Emesa, 
pentru Antiohia. N-o să mai primim nici purpură, nici... 

— O mare catastrofă, cu siguranţă, i-o tăie Pulinius. Dar 
ne aşteaptă după prea multe presupuneri, procurator. De 
acum, pe câmpul de luptă, perşii au fugit. 

Valerian întrerupse intervenţia lui Macrian cu un gest. 

— Disputa este inutilă. Decizia mea este luată. Nu îl vom 
înfrunta pe Shapur. 

Trupul procurorului tremură, fără să se ştie dacă o făcea 
de uşurare sau de mâhnire. Valerian era măcinat de 
senzaţia că niciodată nu reuşea să pătrundă gândirea 
tulbure a lui Macrian. Sec, adăugă: 

— Zeii n-o vor. Axtex întreabă cerul şi măruntaiele de 
mai multe zile. Zeii nu ne sunt favorabili. Totuşi, te înşeli, 
procuratorule, Odenat şi soţia lui în cuirasă roşie au slăbit 
mult şi bine forţele lui Shapur. 

Întinse mâna spre Pulinius. Secretarul trase un mic rulou 
de papirus din manşeta tunicii. Îl puse în palma lui Valerian, 
cu grijă. 


— E o scrisoare de la Shapur. Cere pace. 

— Ah! 

De data aceasta surpriza era destul de mare ca să 
descreţească în întregime faţa procuratorului. Valerian 
zâmbi. 

— Pace şi aur. 

Faţa lui Macrian se întunecă din nou. 

— Ah, înţeleg. 

— Întotdeauna am fost împotriva acestei practici, reluă 
Valerian. Nu este nimic glorios în a-i plăti pe barbari ca să 
ne lase în pace. 

— Şi nu e deloc eficace, aminti încet Pulinius. 

Valerian îl săgetă cu privirea. 

— Vreau să termin cu Shapur. Trebuie să mă întorc în 
Europa, unde Cezar are atâtea de făcut, cum ţi-ai amintit 
atât de bine, procuratorule. Dacă  prezicerile erau 
favorabile, porneam împotriva perşilor chiar de mâine, cu 
toate argumentele tale, procuratorule. Nu cred că această 
Zenobia să fie o trădătoare. Este prea... singuratică. Şi mă 
pricep la femei. Pe de altă parte, ai într-un fel dreptate. Nu- 
mi place deloc că devine o zeiţă în detrimentul Romei. Ea şi 
soţul ei sunt pe cale să-i învingă pe perşi şi nu trebuie să se 
acopere de prea multă glorie. Prin urmare, o să-i dăm aurul 
lui Shapur şi o să plec, pe mare, să-l întâlnesc pe Cezar pe 
Rin. Vei fi însărcinat cu treburile Romei, aici, aşteptând 
întoarcerea mea, Macrian. O să ai grijă să păstrezi cele mai 
bune relaţii cu regele Palmyrei şi cu soţia lui, cărora le 
datorăm mult. 

Macrian n-avea deloc chef să se certe pe tema Palmyrei. 
Cu degetul ca un băț de lemn, arătă spre scrisoarea lui 
Shapur. 

— Cât vrea? 

— Patru care de aur. 

— Patrul!... 

Trebui să-şi recapete suflul. 

— Augustus! Toată solda legiunilor tale nu ajunge pentru 
asta! 

— Fără îndoială, ai dreptate. lată de ce te-am adus din 


Antiohia, Macrian. Eşti procurator al Romei în Siria. Nimeni 
nu ştie mai bine decât tine ce se găseşte în lăzile noastre 
şi... în afara lor. 

— Ce vrei să spui? 

— Propriile tale lăzi, Macrian, sunt uneori atât de aproape 
de cele ale împăratului... 

— Augustus! 

— Ba da! Umplute din plin de creştini, de pildă, pe ale 
căror bunuri ai pus mâna în numele meu. 

Urmă tăcerea. Valerian zâmbi. Pulinius îi asculta pe 
muzicanți. 

— Ai putea avea două care şi jumătate, cu totul, 
Augustus, negocie acru Macrian. 

— Mă îndoiesc că Shapur se va mulţumi cu atât. 

— Pe fulgerele lui Jupiter, Augustus, nu voi reuşi să fac 
mai mult într-un timp atât de scurt. Aurul este aur. Nu sunt 
cuvinte, nici papirus, şi nu se adună dintr-o suflare. Mai 
mult, trebuie pus deoparte pentru legiuni. N-am dat solda 
de două luni. E periculos... 

Argumentul era serios. Valerian mormăi: 

— Shapur trebuie să fie mulţumit. 

Faţa lui Macrian se întunecă în mod ciudat. 

— Va fi dacă îi duci tu acest aur, Augustus. Prezenţa ta şi 
gestul vor dubla valoarea lui. 

Surâsul lui Macrian spunea tot ce cuvintele ascundeau. 
Pulinius fu primul care reacţionă: 

— Nu încape vorbă, Augustus! Ar fi mai mult decât 
imprudent. 

— Şi ţie ţi-e frică, secretarule? se miră Macrian. Shapur 
vrea aurul, îl va avea. Dacă Augustus i-l da cu mâinile lui, 
va trebui să respecte cuvântul de pace. Cel puţin, vom şti 
că nu e vorba de un simplu jaf. 

Pulinius îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu, nu, procuratorule! Întâlnirea asta poate fi o 
capcană. Augustus, Senatul, Roma nu-şi pot asuma un 
asemenea risc. 

Macrian îşi lăsă pleoapele, ascunzându-şi privirea. 

— Tu eşti cel care hotărăşti, Augustus. Refuzând 


întâlnirea cu Shapur şi lupta, vei crea impresia că împăratul 
se teme de perşi. 

— Nu se poate, se încăpăţână Pulinius, înainte ca 
Valerian să răspundă. Tu eşti procurator al Orientului, 
Macrian. De fapt, aici, în Siria, cuvântul tău urmează 
imediat după cel al împăratului. Tu trebuie să duci aurul. 

Macrian ezită imperceptibil. 

— Aş putea, asigură el cu gravitate. N-ar mai rămâne 
decât ca asta să fie considerată ca o slăbiciune a 
împăratului Romei. 

Cu un gest enervat, Valerian îi făcu semn lui Pulinius să 
tacă. Inutil să adâncească rana. Macrian ştia să manipuleze 
foarte bine. Mai rău: avea dreptate. 

Se auzi un foşnet slab de mătăsuri în spatele lui. Ghici că 
Iflava părăsea patul. Trebuia să-şi ţină promisiunea. În mod 
ciudat, acest gând îl întrista. Se simţi dintr-odată copleşit 
de necazuri, ca şi cum se pregătea să părăsească ce avea 
mai drag. Cenuşiul cerului şi această îngrozitoare villa din 
Samosat erau un fel de otravă. Ar fi bine să plece departe. 

Pe un ton tranşant, fără replică, anunţă: 

— O să mă duc. O să mă duc în faţa lui Shapur şi o să 
terminăm. Adună aurul cât mai repede, procuratorule. 


6 
SISOGODON 


— Cum se simte? întrebă Dinah cu îngrijorare. 

— Doarme, şopti Ashemu. l-am dat să bea nişte ierburi. 
Trebuie să doarmă. 

Tonul lui Ashemu nu era prietenos. Dinah nu-şi putu 
reţine întrebarea care îi ardea buzele: 

— Este grav? 

Cu o strâmbătură enervată, ca şi cum întrebarea nici nu 
merita măcar un răspuns, Ashemu se întoarse. Ignorând-o 
pe Dinah, chemă cu voce înceată o sclavă. Îngrămădiră 
cârpele murdare de sânge într-un coş. 

Se găseau în anticamera făcută din fâşii de iută şi din 
covoare, care se afla înaintea încăperii principale a cortului. 
In ciuda grosimii draperiilor de in şi a fâşiilor de piele, 
căldura din interiorul cortului era prea mare. 

Pentru prima oară, Dinah nu simţi nici blândeţe, nici 
prietenie în prezenţa egiptencei. li este teamă, se gândi ea. 
La fel de teamă ca nouă tuturor! 

— O să trăiască, şopti Dinah. Ştiu eu. Zeii ei nu pot s-o 
abandoneze. 

Ashemu se îndreptă de spate şi o fixă cu asprime. Ochii 
ei roşii spuneau cât era de obosită. Cu un geamăt, deschise 
braţele ca s-o strângă pe Dinah la piept. Rămaseră 
înlănţuite câteva secunde, susţinându-se una pe cealaltă. 
Cu hohotele în gât, Ashemu sfârşi prin a murmura: 

— Toată noaptea am crezut c-o să moară. Nu mai aveam 
judecata limpede. 

O respinse cu blândeţe pe Dinah şi adăugă: 

— Nu trebuie trezită. Altfel, durerea o să se întoarcă. 

— Nu vreau s-o tulbur. Vreau doar să-i fiu alături. 


Ashemu suspină. Se frecă pe pleoape şi o cercetă pe 
Dinah cu puţină neîncredere. 

— A fost un chin s-o îngrijesc şi s-o fac să-şi ia poţiunile. 
Doarme, nu trebuie să mi-o trezeşti, insistă ea. 

— Îţi promit. Doar o s-o veghez. Preailustrul însuşi mi-a 
cerut-o. 

Ashemu  scutură din cap bodogănind. Dădu ordine 
sclavelor să pregătească cârpe şi creme. Când termină, se 
întoarse spre Dinah. 

— N-ai venit pentru Preailustrul, ai venit pentru tine. Vrei 
să-i vorbeşti, ştiu eu. Şi ştiu şi despre ce. 

Dinah o privi stupefiată. 

— Nu există taine pentru mine, fata mea, mormăi 
Ashemu. Dacă e ceva de ştiut în tabăra asta, Ashemu ştie. 

O sclipire de tandreţe şi de ironie îi lumină o clipă 
trăsăturile obosite. 

Dinah se înroşi. 

— O să aştept să se trezească, îţi făgăduiesc. 

— Sper să fie aşa. Nu e nimic atât de urgent. 

Cu o mişcare din bărbie arătă spre pântecele lui Dinah, 
care simţi cum îi iau foc obrajii. 

— Voiam să aştept să se termine luptele ca să-i spun, dar 
acum nu mai e acelaşi lucru. O să-i dau vestea când se 
trezeşte. Poate asta o să-i facă bine. 

Ashemu ridică din umeri, cu îndoială. 

— Dacă n-o să-i placă şi o apucă furia, asta n-o să fie 
bine pentru rana ei. 

— O să fie fericită s-o audă, ştiu eu. 

Ashemu ridică un deget ameninţător. 

— Roagă-te la zeul tău, al evreilor, să nu te înşeli. Dacă îi 
creşte fierbinţeala, te omor. 

Dinah râse, cu toate că ştia că ameninţarea egiptencei 
conţinea o mare parte de adevăr. 


Zenobia dormea întinsă pe spate. O cuvertură îi acoperea 
şoldurile şi picioarele. Un bandaj îi strângea bine bustul, 
chiar sub sâni. Era întunecat în partea dreaptă, acolo unde 
apăsa cataplasma pe care Ashemu şi moaşa i-o puseseră 


pe rană. 

Ceea ce înţelesese Dinah, ca şi toată tabăra, era faptul 
că vârful suliţei nu pătrunsese, din fericire, mai adânc. 
Cuirasa o salvase de la moarte. 

De fapt, fără orgoliul Zenobiei, n-ar fi fost decât o rană 
uşoară. Dar ea n-a vrut să arate că era rănită. Nici perşilor, 
nici războinicilor din Palmyra. 

În timp ce-i atrăgea pe arcaşi într-un atac violent, unul 
dintre pedestraşii perşi a ridicat lancea, când ea a trecut pe 
lângă el. Sub şoc, prăjina s-a rupt, făcându-l pe Yedkivin să 
sară. Zenobia a avut timp să-l pună la pământ pe războinic 
cu o săgeata trasă în gură, înainte de a-şi smulge fierul din 
cuirasă. 

În timp de călăreţii din Palmyra, neliniştiţi, o înconjurau 
ca s-o apere de o nouă lovitură, ea aruncase cu ură vârful 
ucigaş. Zâmbetul pe care îl arbora îi ascundea durerea. 
Nimeni nu observase că fierul se rupsese în piele, 
încrustând în grosimea cuirasei o bucată de metal, care 
pătrunsese în carne. 

Fără să se plângă, Zenobia a luptat cât timp a durat 
bătălia cu acest fier care îi cresta coastele. Doar după 
victorie, Nurbel a descoperit sângele care mânjea cuirasa şi 
pantalonii. Un sânge din care pierduse atât de mult, încât 
abia dacă se mai ţinea pe cal. Albă ca varul sub casca cu 
pene, vrusese totuşi să rămână în şa până la întoarcerea în 
tabără. Acolo, în cele din urmă, a leşinat. 

Preailustrul însuşi a purtat-o pe braţe până în pat. Apoi, a 
înmulţit sacrificiile la altarul lui Baalshamin. Nicio ofrandă 
nu era prea mult pentru ca zeul deşertului s-o ajute pe 
Zenobia şi să nu i-o jertfească. 

Bineînţeles, atunci când şi-a recăpătat cunoştinţa, 
Zenobia vrusese să se ridice. Pentru Ashemu, Nurbel şi 
moaşa a fost foarte greu s-o convingă să se lase îngrijită. 
Nurbel, râzând, îi spuse pe şleau: 

— Dormi! Alat n-a murit în somn! Ca să-i semeni întru 
totul mai trebuie să lupti! 

lar acum, datorită ierburilor lui Ashemu, dormea. 

Un somn atât de greu, că abia i se ridica pieptul. 


Cuprinsă de o nouă teamă, Dinah îşi apropie obrazul de 
buzele întredeschise. Nu se îndrepta decât în clipa când îi 
simţi respiraţia regulată. 

În spatele patului, veghind asupra Zenobiei, ca două 
fantome, două cuirase erau atârnate de nişte trepiede. Una, 
sfâşiată, era cea care îi salvase viaţa. Sângele coagulat 
făcea o pata neagră, umbrind imaginea aurită a lui Alat, ca 
o povară malefică. Forma care reproducea bustul atât de 
perfect devenea înfricoşătoare. Dinah crezu că vede chiar 
pieptul Zenobiei sfâşiat. 

Alături, pe un trepied asemănător, trona o altă cuirasă, 
identica cu prima şi intactă. Părea că aşteaptă trupul 
Zenobiei, pregătită să reia o luptă care, Dinah înţelegea 
acum, nu se va sfârşi niciodată. 

Da, Dinah nu se mai îndoia. Fie că Zenobia era Alat, zeiţa 
războinicilor, fie o simplă fiică a deşertului, ea ducea un 
război care nu va înceta decât odată cu ea. Intr-o zi, perșii 
vor fi învinşi. Atunci, ea va găsi alţi duşmani. 

Zenobia trebuia să lupte ca să supravieţuiască, acesta 
era adevărul. 

Un adevăr înspăimântător. 

Dinah se aşeză pe un scăunel, lângă pat. Contemplă faţa 
ciudată şi impenetrabilă a prietenei ei. În timpul luptelor, 
gura Zenobiei se subţia, devenea dură. Acum, arşiţa îi 
crăpa buzele ca pe cele ale unui bătrân caravanier. Nu mai 
avea nimic din dulceaţa vârstei ei. Chiar în acest somn, 
vecin cu pierderea cunoștinței, păstra expresia severă şi 
violentă cu care se adresa războinicilor înainte de bătălie. 
Oboseala şi rana ar fi trebuit să-i facă trăsăturile mai 
blânde, mai fragile. Nu era aşa. 

Din noaptea morţii Ophalei, Zenobia venea adesea, în 
miez de noapte, să doarmă alături de ea în timp ce 
împărțea patul cu Preailustrul. Cel mai adesea o făcea atât 
de discret, încât nici Dinah, nici Preailustrul nu se trezeau. 
Dispărea în zori, cu aceeaşi abilitate, lăsând-o pe Dinah să 
se trezească cu senzaţia nesigură că trupul Zenobiei 
rămăsese îndelung alături de alei. 

Alteori, atunci când Preailustrul îi smulgea gemete de 


plăcere, i se părea că ghiceşte privirea Zenobiei, care îi 
studia, de foarte de aproape, din spatele unei draperii a 
cortului. 

Poate că nu era decât o părere. Dimineaţa, abia dacă 
distingea visul de realitate. Niciodată n-a îndrăznit s-o 
întrebe pe Zenobia. 

De fapt, niciodată, din prima noapte, cea a nunţii, Dinah 
nu regretase rolul ciudat pe care Zenobia i-l încredinţase. În 
secretul nopţilor lor, Preailustrul o trata cu acel respect ce 
inspira bărbaţilor satisfacția calmă a dorinţei lor. Chiar 
amintirea ororilor la care o supusese Hayran pălea sub 
mângâlierile Marelui Odenat. 

Dar Zenobia? Nu suferea că nu fusese niciodată femeie în 
braţele soţului ei? Cum o să primească vestea pe care o să 
i-o dea? 

Ashemu avea dreptate: nimeni nu ştia dinainte ce-i 
plăcea şi ce-i displăcea Zenobiei. De ce s-ar mira? Nimeni 
nu putea simţi care erau dorinţele, sentimentele şi fericirea 
unei zeițe. 


Dinah rămase o oră întreagă fără ca Zenobia să se 
trezească. Uneori, ochii ei mişcau sub pleoape. Sau gura i 
se deschidea ca şi cum ar fi vrut să rostească câteva 
cuvinte. Dar niciun sunet nu trecea printre buzele ei uscate. 

Ashemu se întoarse, îi udă faţa şi pieptul cu o cârpă. 

— Arde încă, observă ea. 

— Crezi că doarme cu adevărat? 

— Ce-ai vrea să facă altceva? mormăi Ashemu, ridicând 
din umeri. 

— Nu ştiu. S-ar zice că e mai mult printre zei decât 
printre oameni. 

Au rămas o clipă descumpănite. Dinah se agăţă de mâna 
lui Ashemu şi o păstră în a ei, ca să o împiedice să tremure. 


La venirea nopţii, Zenobia încă dormea. Îngrijorarea 
începu să bântuie tabăra. Cei care aprindeau torţele 
şopteau poveştile: rana lui Alat era mai gravă decât se 
crezuse. Preailustrul nu părăsise altarul lui Baalshamin. 


Reînnoia ofrandele la fiecare ceas. Toată tabăra era tăcută. 
Nu mai rămăsese nimic din bucuria ce a urmat după 
precedentele victorii. 

Sub cort, Ashemu, din când în când, umezea buzele 
Zenobiei cu o lingură de lemn. Dinah îşi ţinea ochii aţintiţi 
pe prietena ei. Încerca să spună o rugăciune, dar era atât 
de multă vreme de când nu îi mai ceruse nimic lui lahve 
Atotputernicul, încât nu-şi mai amintea cuvintele prin care 
să-i ceară îndurarea. Se strădui, tristă, gândind că ar putea 
să-i poarte ghinion Zenobiei. 

La lumina lămpilor, cuirasele atârnate deasupra patului 
Zenobiei căpătau un alt aspect. Dinah le văzu mai puţin ca 
pe nişte fantome amenințătoare decât ca pe nişte îngeri 
păzitori, care aşteptau răbdători ca regina lor să revină la 
viaţă. Sub lumina gălbuie a lămpilor, paloarea, slăbiciunea 
Zenobiei se risipeau. Îşi regăsea frumuseţea fără seamăn. 
Buzele nu mai erau crăpate de febră, umbra pleoapelor 
punea în valoare desenul perfect al frunţii. Umerii, braţele 
dovedeau puterea muşchilor care puteau întinde coarda 
unui arc mare, să ridice şi să lovească cu sabia ore întregi. 

Dinah reîncepu să spere. 

Zenobia avea să se trezească. Somnul ei părea ciudat 
pentru că lua de la zei forţa de a învinge. 

Zenobia nu se putea compara cu nicio altă femeie, cu 
nicio altă fiinţă umană. 

Ei n-or să o părăsească. O să trăiască. 


Nurbel veni după veşti. Ashemu îi interzise să se apropie 
şi îi spuse doar că Zenobia nu îşi recăpătase cunoştinţa. 
Când noaptea deveni şi mai adâncă, apăsător de liniştită, 
Nurbel se întoarse. De data aceasta, nu mai aşteptă 
părerea lui Ashemu ca să dea la o parte uşa cortului, în 
ciuda propriei epuizări, Ashemu şi Dinah fură surprinse de 
îngrijorarea care îl îmbătrânea mai mult decât orice bătălie. 
S-ar fi zis că barba lui, întotdeauna impecabil cănită, era 
mai albă. 

Rămase în picioare în faţa patului Zenobiei, o cercetă 
fără un cuvânt, multă vreme. Dinah ghici că o admira aşa 


cum ea a admirat-o cu câteva ore mai devreme. Ca şi ea, 
voia să se asigure şi să se sature de ciudata frumuseţe pe 
care o oferea privirilor. 

— Preailustrul se teme pentru viaţa soţiei sale, spuse el 
în cele din urmă, cu voce joasă. A hotărât să rămână în faţa 
altarului lui Baalshamin, până când Zenobia o să deschidă 
ochii din nou. 

Pentru prima dată, tonul lui era lipsit de siguranţă. 
Temerea Preailustrului era şi a lui. Ashemu mormăi: 

— Cunosc rănile şi o cunosc şi pe Zenobia. Nu trebuie să 
ne pierdem încrederea. O să se trezească. 

Nurbel îşi mângâie pielea fină a craniului, trăsăturile 
crispate. Şi el cunoştea rănile din bătălii. Cel mai adesea, la 
rândul lui, le văzuse pe cele care păreau nevinovate şi pe 
cele care ucideau. 

Dinah spuse: 

— Cred că nu doarme cu adevărat. Cred că se odihneşte 
şi că-şi recapătă forţele alături de zei. 

Nurbel îi aruncă o privire mirată. Apoi o contemplă din 
nou pe Zenobia. Încet, şovăind puţin, dar schiţând un 
zâmbet, ridică capul. 

— Da, poate. Se poate foarte bine. 


7 
SIRMIUM 


În timp ce carul se rostogolea pe drumurile încâlcite ce 
duceau în Sirmium, Clodia se lăsa în voia fericirii nostalgice 
de a regăsi locurile copilăriei. Plăcerea ei şi, mai ales, 
promisiunea sfârşitului unei călătorii înspăimântătoare de la 
Nicopolis o scoteau, în sfârşit, pe Ulpia din starea ei 
morocănoasă. 

Vai, întâlnirea cu mama sa, în casa pe care o aranjase cu 
atâta grijă cu câţiva ani înainte, va fi repede întunecată de 
tristeţe.  Strigătele de bucurie, uimirea încântată a 
bătrânului Aelcan, credinciosul administrator, îmbrăţişările 
bucuroase şi ofrandele aduse larilor strămoşilor tatălui ei nu 
vor putea ascunde prea multă vreme ceea ce nu putea fi 
ascuns. lulia Cordelia era bolnavă, îngrozitor de îmbătrânită 
şi de obosită. 

La început, Clodia crezu că doar efectul emoţiei era cel 
care albea faţa mamei sale. Dar nici zâmbetele, nici bucuria 
de a auzi proaspetele veşti despre Aurelian n-au liniştit 
masca de piele lividă lipită pe obrajii şi fruntea ca piatra 
unei statui. În ciuda fardurilor, pleoapele luceau de umbre 
adânci. Venele de un albastru aproape negru şerpuiau pe 
fruntea ridată. Nici în privirea mamei sale, Clodia nu mai 
regăsea strălucirea de viaţă şi de putere care au 
impresionat-o de atâtea ori. 

În timp ce se plimbau prin grădini, mersul ei părea 
nesigur şi poticnit. Mâna osoasă şi pătată de pistrui, care 
strângea braţul Ulpiei, părea mai mult că se agaţă de ea 
decât că o conduce. Totuşi, glumea cu iuţeala minţii de 
altădată. Aceeaşi ironie străbătea de sub blândeţe, în timp 
ce enumera toate dificultăţile pe care le trecuse Clodia ca 


să înfrumuseţeze villa, ca s-o facă demnă de gloria lui 
Aurelian. Totuşi, în pofida luminii slabe a apusului, Clodia 
remarcă faptul că sângele nu-i mai colora deloc buzele. Şi 
mai rău, frumosul ei păr de mare preoteasă a lui Sol- 
Invictus, acel păr pe care l-a invidiat când era fată, era rărit, 
cu buclele uscate şi sfărâmicioase. 

Fericirea şi speranțele  Clodiei fură înlocuite de 
amărăciunea neputincioasă ce urmează promisiunii ratate a 
unei sărbători. O adusese pe Ulpia până aici cu scopul de a 
o încredința puterii mamei sale. De când o convinsese pe 
Ulpia să facă aceasta călătorie până la Sirmium, nicio clipă 
nu se îndoise de ajutorul luliei Cordelia. 

Acum, cu o răceală ce îi îngheţa atât trăsăturile, cât şi 
inima, se întreba dacă Mithra şi Sol-Invictus o vor mai 
asculta pe bătrâna preoteasă. Se vor mulţumi cu ofranda 
unui trup bătrân şi suferind? 


Dacă lulia Cordelia bănui răceala fetei sale, nu arătă 
nimic. În ultimele scânteieri ale zilei, sub porticurile 
templului lui Magna Mater, prinse mâinile Ulpiei şi le apăsă 
pe pieptul ei slab. Gestul era blând, dar demn. Privirea luliei 
Cordelia îşi regăsi forţa. Ulpia, intimidată, o privi în ochi, 
muşcându-şi buzele. 

— Este o fericire să te privesc, Ulpia. Aurelian nu poate 
decât să fie fericit să-şi ridice ochii asupra soţiei sale. Dar 
tu, fericito, tu nu ştii asta. O simt. Sunt săptămâni de când 
niciun râs n-a mai ţâşnit din pieptul tău frumos, aşa este? 

Roşeaţa care acoperea faţa Ulpiei n-avea nicio legătură 
cu intensitatea soarelui. Lăsă pleoapele în jos. lulia Cordelia 
o întrebă cu multă blândeţe: 

— Pentru asta te-a adus Clodia la mine? 

Drept răspuns nu primi decât un hohot de plâns. Ulpia se 
desprinse din îmbrăţişarea luliei Cordelia şi îi întoarse 
spatele, cu umerii zguduiţi de suspine. 

Clodia, uşurată, îşi cercetă mama. Aşadar, a ghicit. 
Bătrâneţea n-a luat totul cu ea. Schiţă un gest de 
mângâiere pe ceafa Ulpiei, care se îndepărtă cu o mişcare 
mânioasă. 


— Ulpia nu reuşeşte să rămână însărcinată, suspină 
Clodia, privind-o cum se îndepărtează spre atrium. 

lulia Cordelia dădu din cap calm. 

— N-aş fi bănuit. 

— Aurelian trebuie să aibă un fiu. Un Augustus fără 
urmaşi nu va fi respectat, insistă Clodia fără alte 
menajamente şi foarte sigură că mama ei îi înţelegea 
temerea. 

— El ştie că sunteţi aici? 

— Nu. Este la Roma. Am plecat la puţin timp după el. 

— Aurelian este la Roma? 

Clodia preferă să tacă în legătură cu adevăratul motiv al 
acestei călătorii. După asasinarea ofiţerilor în ziua nunţii lui, 
indiferența lui Gallienus lăsa impresia că trece sub tăcere 
afrontul. Dar, dintr-odată, după şapte luni, Senatul solicită 
prezenţa lui dux majorum din Moesia la Capitoliu. lulia 
Cordelia nu ştia nimic, nici despre tentativa de otrăvire a lui 
Aurelian, nici despre răzbunarea sângeroasă cu ajutorul lui 
Maximus. Şi era mai bine ca ea să rămână neştiutoare. 

— Se întâmplă uneori să fie chemat de Senat, o asigură 
Clodia cu naturaleţe. 

lulia Cordelia arătă spre Ulpia. 

— Ştie că soţia lui este stearpă? 

— Nu. Ulpia voia să-l anunţe înainte de plecare. Are încă 
inocenţa unei fetiţe. Crede că întotdeauna e bine să spui 
adevărul. 

Poate Ulpia le-a auzit. Se întoarse, înaintă ştergându-şi 
neîndemânatică faţa descompusă. 

— lartă-mă, mamă, bâigui ea. Mi-e atât de ruşine! Clodia 
are dreptate. Mă comport ca un copil. Dar e... atât de greu 
să accept... şi Aurelian care nu ştie... 

Îi curgeau lacrimile, înecând cuvintele. Fără o vorbă, lulia 
Cordelia o strânse în braţe. 

— Clodia a avut dreptate, murmură ea. Soţul tău nu 
trebuie să afle. Nu încă... Poate niciodată, dacă zei o vor. 

— Sângele n-a venit când trebuie, mormăi Ulpia printre 
lacrimi. Apoi, dintr-odată, am sângerat atât de tare şi atât 
de multă vreme, că mi-a fost teamă că mă golesc! 


Clodia observă mângâierile cu care mama sa o copleşea 
pe Ulpia. Îşi amintea că şi ea avusese nevoie, cu multă 
vreme în urmă, de braţele luliei Cordelia pentru a-şi alina o 
durere la fel de răvăşitoare ca aceea care o frământa astăzi 
pe cumnata ei. O durere pe care şi ea voia, în acelaşi timp, 
s-o ascundă şi să i-o dezvăluie lui Aurelian. El care era 
cauza şi alinarea răului ei. In acea perioadă, mama ei a 
găsit, fără să se supere, ajutorul zeilor pentru a o linişti. 
Clodia a devenit mai puternică. Niciodată de atunci nu s-a 
mai temut să sufere din cauza fratelui său. 

— Nimic n-a folosit, mai bâigui încă o dată Ulpia printre 
suspine. Am fost s-o implor pe Ceres, zeiţa noastră a 
fecundității, în toate templele din Nicopolis. Nimic, nimic n- 
a folosit. Nici ierburile, nici infuziile. Ni... 

Neîndrăznind să pronunţe cuvântul, lăsă cuvintele în aer. 
Clodia interveni: 

— Le-am consultat pe matroane. Grecoaice, sirience şi 
chiar egiptence. Toate şi-au încercat farmecele. Sângerările 
au revenit. De aceea am hotărât că trebuie să te vedem, 
mamă. 

— Mi-e atât de ruşine, repetă plângăreaţă Ulpia. Atât de 
ruşine! 

— Nu trebuie să-ţi fie, replică lulia Cordelia, cu voce 
hotărâtă. Ruşinea n-o să te ajute. Te va face nedreaptă cu 
tine însăţi. 

— Zeii mă pedepsesc, se încăpăţână Ulpia. Am greşit! 
Dacă n-ar fi aşa, aş fi ca toate femeile. 

— Dacă ai greşit, îţi cunoşti greşeala şi poţi s-o îndrepţi. 

Ulpia îşi ridică spre Clodia faţa brăzdată de lacrimi. O 
privi cu intensitate, ca şi cum aştepta de la ea un răspuns. 
Buzele Clodiei rămaseră pecetluite. Ulpia îşi ascunse faţa în 
mâini. 

— Da, măcar dacă ştiam care este răul... 

lulia Cordelia o prinse de umeri cu o brutalitate 
neaşteptată. 

— Ascultă-mă, soţie a fiului meu. Fiecare lucru ce i se 
întâmplă lui Aurelian este din voinţa zeilor care îl 
protejează. Din prima zi în care a respirat aerul acestei 


lumi, Mithra şi Sol-Invictus sunt legaţi de destinul lui. Tu eşti 
soţia lui. Fără voinţa lor, n-ai fi devenit niciodată. Sângele 
tău vine şi pleacă după cum au decis ei. Dacă ei nu vor ca 
tu să porţi astăzi un copil, trebuie să le implori mila şi să ştii 
să te supui cu răbdare planului lor. 

Ulpia scutură din cap. 

— Aurelian n-o să aibă răbdarea asta. O să fie dezamăgit. 
O să-i fie silă de mine. 

lulia Cordelia zâmbi liniştitor. 

— Nu-mi cunoşti bine băiatul. Nimeni nu este mai fidel 
decât Aurelian. Niciodată nu se va putea despărţi de cea 
acceptat o dată din iubire. 

Clodia cobori ochii, ghicind că, în egală măsură, cuvintele 
mamei sale i se adresează. 

— Vino, mai spuse lulia Cordelia trăgând-o pe Ulpia spre 
luminile pe care Aelcan le aprinsese în atrium. Trebuie să 
prinzi puteri şi să te odihneşti. Mâine, în templul din 
Sirmium, la ora zenitului, o să te prezint preaputernicului 
Mare Soare. 


8 
SISOGODON 


Zenobia mai dormi încă două zile şi două nopţi. Uimirea 
îngheţa tabăra. Războinicii nu îndrăzneau să întoarcă ochii 
spre corturile femeilor, nici măcar ca să pronunţe numele 
lui Alat. 

Nurbel lăsa capul în jos. Pentru prima dată în viaţa lui, nu 
ştia cum să se lupte sau să-l încurajeze pe Preailustru. La 
mijlocul celei de a doua nopţi, acesta veni, la rândul lui, s-o 
vadă pe Zenobia. 

Intră în linişte. Soţia lui se odihnea aşa cum i-o 
descrisese Nurbel: pe spate, cu bustul strâns într-un 
pansament mare. Era mai palidă decât o văzuse vreodată, 
cu gura întredeschisă, din care ieşea o răsuflare ce abia 
putea fi bănuită. 

Nu pronunţă niciun cuvânt în timp ce o contemplă, dar se 
gândi cât de frumoasă rămăsese Zenobia, în ciuda palorii, 
în ciuda pansamentului şi a tâmplelor strălucind de febră. O 
frumuseţe pe care n-o ţinuse niciodată în braţele lui. Dar 
care, în abandonul bolii, inspira mai puţin dorinţă decât 
teamă respectuoasă. 

Tot în tăcere, se apropie de pat, îşi trecu palma pe 
deasupra feţei soţiei sale preaiubite, fără s-o atingă. Nu 
îndrăznea s-o mângâie, dar voia să simtă căldura acestei 
vieţi, care îi devenise atât de prețioasă. 

Când se pregătea să iasă din cort, Ashemu îngenunche 
cu umilinţă şi rosti: 

— Soţia ta va trăi, Preailustrule! 

Marele Odenat lăsă ochii în jos spre ea. Ochi în care nu 
se putea citi nimic. 

— Zenobia o să se trezească, insistă Ashemu. Mâine o să 


deschidă ochii, ştiu. 

Preailustrul nu întrebă cum şi nici de ce este doica atât 
de sigură. Părăsi cortul şi o chemă pe Dinah lângă el. Când 
se apropie de el îi observa trăsăturile sleite de veghe şi îi 
mângâie obrazul. Un gest asemănător celui pe care îl 
schiţase deasupra feţei Zenobiei, dar care, de data asta, 
atinse pielea fină a tinerei concubine. 

— De ce este doica egipteană atât de încredinţată că 
Zenobia se va trezi? 

Dinah ezită înainte de a-i spune adevărul: 

— Pentru că este ca mine. Nu-şi poate închipui că zeii n- 
or să ne-o dea înapoi. 

Preailustrul înţelese groaza care o stăpânea. Dădu din 
cap cu un zâmbet uşor. 

Dinah murmură: 

— Trebuie să trăiască pentru ca pruncul Preailustrului să 
devină copilul ei şi ca tot ceea ce a prezis să se 
împlinească. 

Odenat nu răspunse. O făcu să se întindă alături de el în 
patul regal. li luă mâna subţire în pumnul lui de războinic şi 
rămase cu ochii deschişi, până în zori. 

Când îngrijorarea şi tristeţea o împiedicau pe Dinah să 
respire, degetele lui Odenat se strângeau puţin. O ţinea aşa 
cum prinzi un copil care este gata să cadă în gol. 

Dar, fie că a vorbit din frică sau din ştiinţa ei de doică, 
Ashemu avu dreptate. 

Zenobia se trezi la primele licăriri ale zorilor, când 
soarele era încă roşu şi uriaş deasupra platoului deşertului. 
Avu un moment de surpriză şi de năucire descoperind faţa 
prăbuşită de îngrijorare a lui Ashemu. Pipăi țesătura care îi 
strângea rana. 

— Ah, e tot aici, murmură ea cu uimire, dezamăgită. 

Ashemu se clătină şi chemă servitoarele cu o voce abia 
auzită. Lacrimile, atâta vreme stăpânite, curgeau, în sfârşit, 
eliberându-i sufletul. Scoase un strigăt puternic. Afară, se 
crezu că anunţa ce e mai rău. Dar servitoarele au ţâşnit din 
cort. Zenobia s-a trezit! Alat era vie! 


Un timp domni o confuzie veselă. Războinicii se grupară 
în faţa cortului şi amenințau să-l răstoarne. Lui Ashemu îi 
veni sufletul la loc, puse lucrurile la punct şi îi convinse pe 
Nurbel şi pe Preailustru să aştepte până seara ca s-o 
viziteze pe Zenobia. Ea n-o să dispară şi nici n-o să 
adoarmă prea curând, dar avea nevoie de linişte, ca şi de 
îngrijiri care nu puteau s-o expună privirii bărbaţilor. 

Dinah fu nevoită, şi ea, să aibă răbdare. Soarele ardea 
deja cu putere peste pânzele cortului, atunci când putu, în 
cele din urmă, să se aşeze pe patul Zenobiei. O devora din 
priviri. Fu incapabilă să scoată un cuvânt. Aştepta de atât 
de multă vreme acest moment, ca privirea Zenobiei, la fel 
de ascuţită ca şi înainte de a fi rănită, precum şi lungul ei 
somn o impresionau. 

În spatele ei, Ashemu era sâcâită de tăcerea ei. 

— Ei bine, n-ai de gând să-i spui? 

— Să-mi spună ce? întrebă Zenobia cu voce somnoroasă. 

Dinah îşi strânse mâinile pe pântece. 

— Se fac patru luni de când sângele meu n-a mai curs! 

— Oh! 

— Patru luni! spuse Ashemu ironic, frecându-şi ochii 
încercănaţi. Patru luni, şi nici tu, nici Preailustrul n-aţi băgat 
de seamă! În afară de război, nu vă interesează nimic. 

Zenobia ignoră sarcasmul şi zâmbi cu blândeţe. Dinah îi 
prinse mâinile şi i le puse pe pântecele ei. 

— Va fi al tău tot atât cât va fi şi al meu. 

Zenobia încuviinţă. 

— Bineînţeles că va fi al ei tot atât cât şi al tău, interveni 
Ashemu. Dar nu te sfătuiesc să te făleşti, fata mea. Va 
trebui să fie mai ales fiul Marelui Odenat şi al soţiei sale, 
Zenobia. 

— Crezi că o să fie băiat? întrebă Dinah fără să se lase 
intimidată. 

— Dacă nu va fi un băiat, n-o să ai altceva de făcut decât 
să pleci să te ascunzi în fundul deşertului, replică Ashemu. 

Cu o strâmbătură de durere, Zenobia se întoarse pe o 
parte. Îşi puse capul în îndoitura coapselor lui Dinah şi îi 
sărută pântecele prin pânză. Un gest de tandreţe atât de 


rar, încât o luă pe Dinah pe nepregătite. Ezită să mângâie 
tâmplele Zenobiei, pe care febra o părăsea încet. 

— E bine, murmură Zenobia, cu voce ştearsă. E bine că 
porţi viaţa. Fată sau băiat, o să fiu fericită. Atâta sânge am 
avut pe mâinile mele, atâta moarte, că am nevoie de o 
viaţă nouă. 

— Aşa este! E timpul să-ţi dai seama! 

— O să avem amândouă burta mare, se amuză Dinah! 


Ashemu râse. 

— Sigur! O să-i îndese perne peste burtă, tunici largi, şi 
nimeni nu se va îndoi că este însărcinată. Dar n-o să mai 
poţi îmbrăca grozăviile acestea, Zenobia! exclamă Ashemu 
arătând spre cuirasele atârnate în spatele patului. O soţie 
însărcinată nu mai merge la război. i 

Zenobia nu răspunse imediat. Dinah îi simţi încordarea. li 
spuse calm: 

— Ashemu are dreptate. De altfel, nu mai poți lupta. 
Trebuie să-ți îngrijeşti rana. 

Zenobia se îndreptă de spate. Se întinse pe pat. Fața ei 
spunea tot ce nu rosteau cuvintele. Ca un răspuns, au 
izbucnit strigatele. Războinicii adunaţi în jurul cortului încă 
de dimineață erau arşi de soare, dar nu aveau de gând să 
plece. 

Exasperată, Ashemu spuse: 

— Ah, iată că au luat-o de la început. Alat, Alat, Alat! Au 
de gând să behăie asta până la noapte. 

— Da, spuse Zenobia. Au nevoie de mine. Ca de o zeiță. 

— O zeiţă! şuieră Ashemu. Sunt bărbaţi! Intotdeauna o să 
creadă tot ce li se povesteşte. Dar eu, fiica mea, eu ştiu 
cine eşti. Şi încă din prima zi a vieţii tale! O fată. Care acum 
are nevoie de odihnă. Şi să se poarte ca o adevărată 
femeie. Acesta este adevărul. 

— Atunci eşti oarbă şi neştiutoare, doică, replică sec 
Zenobia. l-am promis Preailustrului ca-i voi învinge pe perşi. 
O să-mi ţin cuvântul. Nimeni nu trebuie să se îndoiască. Nici 
măcar tu. 

— În starea ta? 


— În starea mea, da. Nu eşti aici ca să mă îngrijeşti? 

Dinah se ridică de pe pat, prinse mâinile lui Ashemu ca 
să-i potolească mânia. Dar epuizarea şi frica o făceau pe 
egipteancă să-şi piardă cumpătul. 

— Dacă este aşa, fie ca Isis să te ajute, rânji ea cu 
ranchiună. Eu am terminat. Nu te voi mai putea salva de 
demoni încă o dată. 


Când soarele cobora sub orizont, Preailustrul se anunţă la 
Zenobia. Sclavele lui veniră să presare covoarele cortului 
cu petale de trandafiri pe care le-au cules în fuga mare din 
grădinile de pe Eufrat. Când pământul se acoperi şi 
parfumul lor se răspândea, păşi prin draperia din uşa 
cortului şi ceru să fie lăsat singur cu soţia sa. 

Rămaseră o clipă stânjeniţi din cauza emoţiei. Pe faţa 
Marelui Odenat se citea atât de bine fericirea, încât Zenobia 
era mult mai emoţionată decât putea s-o recunoască. 

Preailustrul îşi potoli răsuflarea puternică şi întrebă 
îngrijorat, cu o voce blândă: 


— Te doare? 
— Puțin. Nimic care să merite să i se acorde atâta 
atenţie. 


Odenat aprobă cu un semn al capului. Mai întrebă: 

— Ţi-ai văzut zeul câtă vreme ai dormit? 

Zenobia îl privi cu uimire. Cu o mutră amuzată, Odenat 
adăugă: 

— Gândul ăsta i-a trecut prin cap lui Dinah. Te-a privit 
multă vreme cât ai zăcut în somnul acela fără sfârşit. A 
ajuns la concluzia că te aflai în faţa lui Baalshamin. Fără 
îndoială, a povestit servitoarelor: nu există niciun războinic 
în Palmyra care să se îndoiască de asta. Sunt siguri că este 
motivul rănii tale şi al pierderii cunoştinţei. Nu contează. 
Dorinţa noastră este ca Alat să fie puternică şi iubită de 
zei... 

Ochii lui Odenat sclipeau maliţioşi. Zenobia roşi. 

— Somnul lung se datorează mai mult neîndemânării lui 
Ashemu decât zeilor, Preailustrule. Trebuie să se fi înşelat 
cu poţiunile pe care mi le-a dat de băut şi m-a adormit mai 


tare decât sulița perşilor! Dacă Baalshamin m-a chemat la 
el, nu-mi amintesc. 

Preailustrul deschise gura să răspundă. Dar din gât îi 
ţâşni un hohot de râs. Se auzi până afară din cort. Toţi 
plecară urechea, pricepând că Marele Odenat îşi regăsea 
fericirea de a trăi alături de soţia lui şi că orice primejdie 
fusese înlăturată. Râsul se răspândi din gură în gură. Toată 
tabăra răsuna până la cer de această bucurie ce ştergea 
ceasurile de îngrijorare. 

— Sunt fericit că încă îmi spui adevărul, făcu Odenat, 
recăpătându-şi suflul. 

Zenobia îi înfruntă privirea. 

— Nu ţi-am promis adevărul? 

Odenat o cercetă gânditor. Zenobia bănui că i-ar fi plăcut 
să-i ia mâna. Poate chiar i-ar fi plăcut să-şi pună buzele 
peste ale ei. Nu simţea nicio repulsie faţă de aceste lucruri, 
ci doar un ciudat regret. Şi ea şi-ar fi dorit să poată, pentru 
o clipă, să închidă ochii, să-şi liniştească trupul dureros 
între braţele puternice ale acestui soţ, care învățase s-o 
iubească cu atâta respect. Dar, vai, acelaşi bolovan de 
gheaţă îi stăpânea pieptul şi o împiedica să meargă mai 
departe. 

Cu toată blândeţea de care era capabilă, spuse: 

— E bine să ai un soţ ca tine, Preailustrule. Sunt fericită 
să ştiu că Dinah o să-ţi dea un fiu. 

Preailustrul scutură din cap. Replică foarte serios: 

— Nu, nu Dinah este cea care îmi dăruieşte acest fiu, tu 
eşti. 


A doua zi, pe la miezul zilei, sosi teribila veste. 

Ashemu şi Dinah încă se odihneau, când Zenobia simţi o 
agitaţie neobişnuită în tabără. Ceru unei sclave să meargă 
şi să întrebe care este motivul scandalului. Fata se întoarse 
imediat, foarte agitată: 

— Împăratul romanilor este prizonierul perşilor! 

Zenobia înţepeni. 

— Eşti sigură de ce spui? 

— Asta se vorbeşte, stăpână. Perşii l-au prins pe 


împăratul Romei, repetă sclava. 

Zenobia rămase o clipă ca trăsnită. Apoi porunci: 

— Cheamă celelalte servitoare. Fără să faci zgomot. 

Şi, făcând cu ochiul, arătă spre trupul mare, adormit, al 
lui Ashemu. 

— O să mă îmbrăcaţi fără s-o treziţi pe doică. 

Sclava o urmărea cu ochii mari. 

— Stăpână, rana... 

Zenobia îi puse un deget pe buze. 

— Vorbeşte încet şi supune-te. 

Prinzându-se de braţele a două servitoare puternice, cu 
bustul în cuirasa strânsă cu grijă deasupra pansamentului, 
Zenobia ieşi din cort pentru a se îndrepta spre cel al 
Preailustrului. Înainte de a apuca să facă douăzeci de paşi, 
războinicii o înconjurară, făcând în jurul ei un zid uman, cu 
ochii ameţiţi de fericire şi de uimire. Strigătele izbucniră, la 
fel de puternice ca o salvă de săgeți. 

— Alat s-a întors, Alat este de neînvins! 

Zenobia surâse. Durerea îi sfâşia pieptul. La fiecare pas, 
ace şi cleşti invizibili îi răscoleau coastele, tăindu-i 
răsuflarea. Dar nu putea să-şi arate slăbiciunea. Războinicii 
în cuirasă scoteau sabia ca să-şi lovească pieptul cu ea, alţii 
făceau să sune cozile săgeţilor lovite de lemnul arcurilor, 
urlând din nou peste tot vacarmul: 

— Alat e cu noi! Alat este de neînvins! 

Nurbel alergă cu sabia în mână. Lovind cu mânerul umeri 
şi spinări, ca să i se facă loc, răsări în faţa Zenobiei. 

— Ai înnebunit? Pe toţi zeii, o să ţi se redeschidă rana 
mergând aşa! 

— Nu-mi vorbi ca Ashemu. Mai bine ajută-mă să ajung la 
cortul soţului meu. 

Ridicând o furtună de urale, Nurbel o prinse în braţe. Cu 
coada ochiului, Zenobia ghici că această atingere, atât de 
rară între ei, nu rămăsese indiferentă bătrânului războinic. 

— O porţi pe Alat, şi nu o femeie, îi aminti, batjocoritoare. 

Tăindu-şi drum prin mulţimea agitată, Nurbel întârzia să 
ajungă. Preailustrul, într-o tunică simplă şi pantaloni 
bufanţi, îi aştepta în faţa uşii de piele a cortului său. 


— Pe patul meu, pune-o pe patul meu! îi strigă lui Nurbel. 

Zenobia fu lungită pe pat, lividă, cu buzele şi fruntea 
perlate de sudoare. Preailustrul porunci să se aducă 
comprese curate, vin şi sucuri de fructe, lapte de cămilă, 
smochine şi pâine. 

Nurbel surprinse zâmbetul tandru şi atât de neobişnuit 
care îndulcea faţa aspră a lui Odenat. Cobori privirea. Ochii 
săi străluceau mai tare decât ar fi trebuit. 

— Este adevărat că împăratul Romei se afla în mâinile lui 
Shapur? întrebă Zenobia după ce bău apă dintr-o cupă de 
argint. 

Nurbel povesti ceea ce aflase. În loc să abată legiunile 
împotriva perşilor slăbiţi de victoriile Palmyrei, bătrânul 
Augustus Valerian a ales să-i ofere aur lui Shapur. În 
inconştienţa lui, s-a dus chiar el să pună aceasta pradă în 
mâinile persanului. O gardă modestă îl însoțea. Perşilor nu 
le-a fost deloc greu să pună mâna pe el. 

— Trebuia să fii roman ca să nu-ţi dai seama de capcană, 
mormăi Nurbel. În trecut, împăratul era puternic şi viclean. 
Astăzi, nu este decât un bătrân obosit şi senil! 

— Fie ca zeii să aibă îndurare şi să-l ajute să moară 
repede, suspină Preailustrul. Dacă trăieşte, Shapur va fi mai 
crud cu el decât o mie de demoni. 

— Ce fac romanii ca să-l elibereze pe împărat? întrebă 
Zenobia. 

— Nimic! 

Nurbel îşi mângâie barba cu un rânjet dezgustat. 

— Aceştia sunt romanii de astăzi. Fug din faţa perşilor cât 
îi ţin picioarele. Il caută în Emesa, în timp ce Shapur va fi 
curând în Antiohia, masacrând şi jefuind, aşa cum ştie să 
facă când nu are în faţa decât fiinţe slabe! Romanii nu au 
decât ceea ce merită. 

Se ştia acum că procuratorul Macrian, în loc să-l apere pe 
Valerian, se grăbise să ia conducerea legiunilor din Orient, 
cu scopul de a fi aclamat ca Augustus, uzurpând titlul fără 
ruşine. Din Antiohia până în Palmyra, de ani întregi, 
domnea asupra averii Imperiului. Nimeni nu-şi făcea iluzii 
asupra puterii procuratorului Macrian. 


— Şerpi şi scorpioni, minciuni, ipocrizie şi trădare, iată 
din ce este făcută Roma! aruncă Nurbel. Imperiul este un 
copac prea bătrân. Rădăcinile lui sunt putrede şi ramurile 
prea lungi. Nu trebuie să te aştepţi la altceva. La ce bun să- 
| fi învins de trei ori pe şobolanul de Shapur? 

Odenat ridică o mână, cerând linişte. 

— O bătălie câştigată nu rămâne niciodată fără urmări. 
Valerian nu este un prost. Dacă a căzut în capcana perşilor, 
este pentru că a fost trădat de cei în care s-a încrezut. 

— Ce vrei să faci acum? îl întrebă Zenobia pe soţul său. 

Nurbel fu cel care răspunse, violent: 

— De ce să ne mai batem încă odată cu perşii? Să ne 
întoarcem în Palmyra. Oraşul şi fiul tău au nevoie de 
prezenţa ta, Preailustrule, mai mult decât romanii. Zenobia 
va putea să-şi îngrijească rana mai bine. 

— Şi noi suntem Roma, Nurbel. Sunt membru al 
Senatului. 

— lartă-mă, Preailustrule, se încăpăţână Nurbel, dar n-ai 
pus nici măcar vârful cizmei în Roma! 

— Am jurat credinţă împăratului în faţa zeilor. Marele 
Odenat nu-şi ia înapoi cuvântul dat. Când Shapur îl umileşte 
pe împărat, dă de mine în drumul lui. Vrei să ajungem ca 
romanii, grăbiţi să ne uităm datoria? 

Tonul era usturător. Nurbel lăsă capul, supărat, cu obrajii 
biciuiţi de ruşine. 

Preailustrul se întoarse spre Zenobia. 

— Într-o privinţă, Nurbel are totuşi dreptate. Trebuie 
trimis ordinul la Palmyra. Trădarea lui Macrian loveşte 
propria mea casă. Uzurpând titlul de Augustus, Macrian 
preia comanda tuturor legiunilor din Orient... 

— Ah! şuieră Zenobia, înțelegând. lată de ce prefectul 
Aelius a ţinut atât de mult să rămână în Palmyra, în loc să 
ne urmeze! 

Preailustrul aprobă cu un râs ascuţit. 

— Da, n-am fost mai puţin orbiţi decât bătrânul Valerian! 
Ne-a plăcut să credem că prefectul este prea laş ca să se 
lupte împotriva lui Shapur. Dar stăpânul lui, Macrian, cocea 
de pe-atunci. 


— Şi iată de ce fiul tău, Hayran, s-a grăbit să-l 
întâlnească la Palmyra în timp ce iubita lui mătuşă, Ophala, 
nu mai era acolo ca să-l apere de furia ta, murmură 
Zenobia cu ciudă. 

Preailustrul tăcu, ca şi Nurbel. Nu mai aveau nevoie de 
cuvinte. Fiecare piesă a trădării era acum la locul ei. 

Shapur putea distruge Antiohia, aşa cum făceau perşii de 
obicei, retrăgându-se cu mii de sclavi, după ce puneau 
mâna pe oraş. Uzurpatorului Macrian puţin îi păsa. 
Drumurile comerciale care îl făceau bogat nu erau tăiate. El 
controla Emesa, drumurile către Egipt, porturile şi, mai 
ales, datorită prefectului Aelius, Palmyra. 

Odenat, nu mai puţin ca Zenobia şi ca Nurbel, nu se 
îndoia că Hayran se va vinde bucuros romanilor. Astfel, va 
putea uzurpa titlul tatălui său, titlu căruia îi dădea târcoale 
de atât de multă vreme. O să închidă porţile, interzicându- 
le accesul lui Odenat şi Zenobiei. Ar fi fost nevoie de un 
lung asediu şi de distrugerea unei bune părţi din oraş ca să- 
| prindă. Hayran ştia că niciodată Preailustrul nu s-ar deda 
unui asemenea sacrilegiu, unui asemenea jaf. 

— De ce zeii m-au însemnat cu ruşinea unui asemenea 
fiu? se întrebă Odenat cu sinceră mirare. 

— Zeii n-au hotărât încă, replică Zenobia cu un zâmbet. 


— Nu trebuie să pornim nici împotriva lui Shapur, nici 
împotriva Palmyrei, declară ea, ci împotriva Emesei şi a 
romanilor. 

— Împotriva romanilor? 

— Da, împotriva legiunilor uzurpatorului, Preailustrule. Tu 
ai spus-o: Macrian şi clica lui nu sunt decât nişte trădători! 
Trebuie să pornim împotriva lor, înainte să apuce să-şi 
consolideze puterea. 

Nurbel şuieră printre dinţi: 

— Nu va fi la fel de simplu ca în faţa perşilor. După câte 
ştiu eu, cel puţin patru legiuni l-au aclamat pe Macrian. 

— Le-a cumpărat supunerea, nu curajul, obiectă Zenobia. 
Cât valorează cuvintele unul fals Augustus în faţa armatei 
Marelui Odenat care tocmai a învins caii cuirasaţi ai lui 


Shapur? Mai mult, înainte de lupta, Preailustrul va face 
cunoscut faptul că îi este credincios lui Valerian, nu 
uzurpatorului Macrian. Dacă ofiţerii acestor legiuni mai au 
încă puţină onoare, se vor supune regelui Palmyrei fără 
luptă. 

Odenat şi Nurbel se priviră. Ceea ce nu spusese Zenobia 
era că legiunile, ca şi întregul Orient, auziseră de numele lui 
Alat. Războinicii îi admirau pe învingători... şi preferau să 
învingă alături de aceştia! 

— Asta ar fi fost posibil, admise Preailustrul cu tristeţe, 
dacă romanii nu ştiau că tu eşti rănită şi că Alat nu va fi în 
fruntea războinicilor mei. 

— Învingerea lui Macrian nu-l va împiedica pe Hayran să 
se închidă în Palmyra ca să ne interzică întoarcerea în oraş, 
adăugă Nurbel. Este destul de nebun pentru a se 
încăpăţâna... 

— Atunci Hayran şi prefectul lui se înşală, ca şi romanii. 

Nurbel şi Preailustrul o cercetau pe Zenobia, fără să 
înţeleagă. 

— Tu, Nurbel, poţi ajunge în Palmyra cu cămilele în 
noaptea asta. Dacă o faci repede şi discret, surpriza va fi 
atuul tău. O să stăpâneşti oraşul, înainte să-şi dea seama. 
În acest timp, noi vom merge spre Emesa, Preailustrule. Voi 
fi alături de tine, aşa cum am fost în toate bătăliile trecute. 

— Nici să nu te gândeşti! strigă Odenat. Rana nu-ți 
permite să călăreşti multe zile şi săptămâni de-acum 
înainte... 

— Rana mea nu contează. Contează că acum trebuie să 
lovim. 

— Nu! Asta ar însemna să te omori. 

— Preailustrule, Alat trebuie să meargă în fruntea 
războinicilor tăi. 

— Nu dispreţui primejdia sau în faţa Emesei va ajunge o 
Alat pe moarte! O să te pierd şi o să pierd şi lupta, căci 
soldaţii Palmyrei vor crede că zeii m-au părăsit. 

Zenobia prinse mâna soţului ei şi şi-o puse pe piept. 
Atingerea îl făcu să tresară. 

— Ai încredere în mine. Dacă trebuie, o să merg în car 


sau în căruţă în primele zile. O să am timp să mă îngrijesc 
după ce o să cucerim Emesa. 

Odenat scutură din nou din cap, înspăimântat de 
încăpăţânarea Zenobiei. Atunci, prinzându-se de mâna lui, 
se îndreptă fără să facă nicio grimasă. 

— O să mă ajuţi, aşa cum mă ajuţi în clipa asta, spuse ea 
cu voce înăbuşită. 

Işi recăpătă suflul şi mângâie cu mâna liberă cuirasa de 
piele roşie ce îi strângea pansamentul. 

— Aşa cum ştii, alta este pricina pentru care trebuie să-l 
lovim pe Macrian neîntârziat şi să facem din tine regele cel 
mai puternic din Orient. 

Odenat, ca şi Nurbel, se încruntară. 

— In curând, Zenobia nu va mai putea purta cuirasa, nici 
nu va mai putea lupta. Pântecele ei o să crească. Mai 
degrabă va trebui să dea viaţă, decât să ia vieţi, şi să 
dăruiască un fiu regelui Palmyrei. 


9 
SIRMIUM 


Cu gesturi sigure, lulia Cordelia aruncă tămâia peste 
jăratic. Fumul înmiresmat se înălţă din cupele de bronz. 

lulia Cordelia se aşeză în faţa unui disc de aur suspendat 
deasupra altarului. Întinse braţele, îşi oferi pieptul închizând 
pleoapele, îşi dădu capul pe spate, cambrând mijlocul. 
Valurile, prinse cu ace de aur în părul ei alb, se revărsară 
pe spate. Rămase nemişcată, păstrând trupul în poziţia 
aceea arcuită, semănând cu o statuie în aşteptare. 

In partea de sus a cupolei templului, o rază de soare 
țâşnea dintr-o fantă sculptată. Scânteie pe marginea 
discului, inundându-l cu o pată orbitoare. Încet, încet, 
depăşi marginea discului, încingând aurul, gata să-l 
topească. 

lulia Cordelia nici nu se clinti. Sub toga largă de mare 
preoteasă, din mătase albastră şi aur, corpul ei subţire 
părea de lemn. Centura cu ciucuri, împodobită cu figuri 
gemene, a Zeului Soare şi a lui Mithra, lăsa să se ghicească 
o răsuflare insesizabilă. Doar buzele îi tremurau într-o rugă 
abia auzită, urând bun-venit lui Sol-Invictus, Marele Zeu 
Invincibil al Soarelui. 

De neoprit, soarele aluneca spre centrul discului. 
Semiîntunericul din mica bazilică se încălzi, eliberat, 
treptat, de umbre. 

Clodia pândea pe faţa mamei sale acele semne de 
bătrâneţe şi de slăbiciune pe care le descoperise în ajun. Să 
fi fost, oare, puterea neaşteptată a acestei lumini de aur? 
Sau intensitatea tensiunii ce vibra în trupul luliei Cordelia, 
încordat de această postură exagerată, de ofrandă, pentru 
zeul său? În timp ce soarele aluneca pe aurul lustruit al 


marelui disc, se arată, spre marea ei uşurare, la fel de 
puternică şi de demnă de atenţia unui zeu, ca în amintirea 
ei. 

Când, în cele din urmă, soarele invadă jumătate din disc, 
orbind pereţii cu strălucirile lui de aur, lulia Cordelia se 
îndreptă de spate. 

Cu mâinile întinse înainte, părea să soarbă lumina 
prețioasă şi puternică. Cu o respiraţie răguşită, pronunţă de 
mai multe ori numele zeului. Gura i se rotunji, şi un sunet 
asemănător unei note muzicale ţâşni tremurând. 

— Eeeooo! Eeeeeiooiooo! 

Se modulă, mai ascuţit, vibra, lovindu-se de discul ce îi 
răspundea cu o undă gravă. Clodia îi simţi vibrația în piept. 
Tremurul pe care, copil fiind şi apoi tânără fata, îl simţise de 
atâtea ori, în timp ce mama ei oficia, şi care îi muşca din 
ceafă şi din şale. | se abandonă cu deliciu. Da, mama ei era 
încă în stare să facă să se nască cântecul discului de aur! 

lulia Cordelia îşi reluă suflul sacadat. Clodia se lăsă 
purtată de vocea ei cu accente senzuale şi învăluitoare. 

— Eeeooo! Eieeoeeieooo! 

Cântecul se transformă în cuvinte, care se topeau în 
atotputernicia soarelui. 

— Stăpân al focului! Sufletul jarului vieţii, ascultă-mă. 
Zeu al zeilor, ascultă răsuflarea supusei tale. Intră în mine, 
Trup de foc! Eeeooo! Frumuseţe a luminii, ascultă jelania 
Ulpiei, fiica lui Ulpius Crinitus, soţia lui Lucius Domitius 
Aurelianus! O, Stăpâne al jarului vieţii, dăruieşte-i 
înţelepciunea discului. 

lulia Cordelia psalmodie o dată şi încă o dată. Apoi se 
prosternă, cu bustul înclinat atât de adânc, încât vălurile şi 
părul măturau dalele podelei. Cuprinsă de un frison al 
transei, începu să tremure cu atâta violenţă, încât, se putea 
crede, pentru o clipă, că o mână nevăzută o scutura, ca şi 
cum n-ar fi fost decât un ghem de cârpe. 

Tinerele slujitoare, ajutoarele preotesei la altar, se 
apropiară, formând în spatele ei un semicerc. La rândul lor, 
dansau cu mâinile întinse spre discul de aur, repetând 
sunetul gutural pe care îl scotea marea preoteasă. Bazilica 


se umplu şi răsună odată cu rugile lor. 

Pe aurul lustruit al discului, raza soarelui fremăta. 
Tremurul luliei Cordelia se amplifică. Mâna invizibilă dădea 
corpului său plăpând tresăriri puternice. Faţa ei lividă, cu 
pielea întinsă şi lucind de transpiraţie, străluci de o 
frumuseţe care, de data aceasta, emoţiona inima Clodiei. 

In spatele discului se deschise o uşă. Condusă de 
slujitoarele templului, cu părul strâns de o diademă ce 
purta un soare de aur, Ulpia înainta. Valuri lungi, roşii, îi 
ascundeau corpul în întregime. In lumina scânteietoare a 
aurului, părea o fantomă însângerată. Servitoarele o 
întinseră pe o bancă lungă din piatră, aşezată în umbra 
discului. 

Doar în acel moment, transa luliei Cordelia se potoli, 
timp ce, în spatele ei, cântecele slujitoarelor creşteau 
intensitate. 

Soarele acoperea acum două treimi din disc. 

Cu ajutorul unei spatule de lemn, lulia Cordelia săpă în 
vasul cu mirodenii. Le împrăştie peste jar, înainte de a 
înconjura altarul, pentru a se apropia de Ulpia. Respirația 
sacadată a tinerei soţii mişca valurile de culoarea sângelui, 
ce îi acopereau faţa. Inarmată cu un cuţit cu lama de bronz, 
lulia Cordelia le sfâşie unul după altul. 

Ulpia scoase un strigăt ascuţit. Făcu gestul de a se ridica, 
de a o respinge pe marea preoteasă. Slujitoarele, aliniate 
de fiecare parte a băncii de piatră, îi pândeau gestul, îi 
prinseră încheieturile şi gleznele şi îi apăsară umerii pentru 
a o ţine lipită de piatră. Cu mici lovituri scurte ale lamei de 
bronz, lulia Cordelia îi descoperi pieptul, pântecele şi 
coapsele. Cu ochii holbaţi, Ulpia scoase un geamăt lung, de 
groază. 

Două tinere preotese îi întindeau luliei Cordelia un platou 
de argint. Clodia tremura dezvelind masa întunecată şi 
roşie a sexului unui taur. 

Cu siguranţa celui care repetase de sute de ori un gest, 
marea preoteasa apucă membrul inert. Il deplasa cu 
mişcări largi deasupra corpului Ulpiei, care închise ochii, cu 
gura deschisă într-un strigăt de dezgust, care se transforma 


N 
N 


A 
A 


într-un urlet cumplit când lulia Cordelia aşeză sexul taurului 
în partea de jos a pântecelui ei. 

Preotesele apropiară o cupă. lulia Cordelia îşi cufundă 
mâinile în ea. Le scoase mânjite de sângele călduţ încă al 
taurului sacrificat. Cu vârful degetelor, picură stropi groşi 
pe pântecele Ulpiei, sufocată de suspine. 

Băgând degetele din nou în sânge, folosindu-se de ele ca 
de o pensulă, lulia Cordelia îi desena pe corp linii 
întretăiate. 

— Eeeooo! Eeeooo! Eiiiio, Stăpân al focului, o, Stăpân al 
jarului vieţii, dă palmelor mele lumina voinţei tale! 

Fără să-i pese de tresăririle pântecelui Ulpiei, apasă cu 
putere sexul taurului. Sângele şi umorile pe care le 
conţinea se scurgeau între pulpele tinerei soţii. 

Întorcându-se brusc cu spatele la Ulpia, care era pe 
jumătate leşinată, lulia Cordelia se apropie de slujitoarele 
care cântau şi cădeau, la rândul lor, în transă. Desfăcând 
braţele, îşi puse palmele năclăite de sânge pe discul de aur. 
Se răspândi un miros aspru, greţos, amestecat cu cel de 
tămâie. 

— Stăpân al focului! Ascultă rugile Ulpiei, o, Stăpân al 
luminii, dă-i puterea de a fi mamă! 

lulia Cordelia se depărta de disc pentru a se îndrepta 
spre Ulpia. Tinerele preotese îi întinseră două boluri de 
argint. Unul conţinea sperma taurului, celălalt, lapte de 
vacă. Indiferentă la plânsul şi la implorările nurorii ei, 
începu să-i ungă trupul zguduit de spasme. 


Procesiunea continuă până când soarele alunecă la baza 
discului de aur şi dispăru, atât de brusc, de parcă i s-ar fi 
tăiat razele. Doar atunci, Clodia şi mama sa auziră agitația 
din stradă, care răzbătea până în sălile templului. lulia 
Cordelia încheie ceremonia fără să clipească. Slujitoarele o 
duseră pe Ulpia, care se bâlbâia de groază, spre o piscină 
din spatele bazilicii, unde începură s-o spele şi o adormiră 
cu ajutorul unei infuzii somnifere. 

Când uşa se închise, cu sprâncenele încruntate, lulia 
Cordelia întrebă: 


— Ce se petrece afară? Ce este larma aceasta? 

Tinerele alergară spre treptele templului unde se 
îngrămădea mulţimea. Una dintre ele se întoarse imediat, 
înspăimântată. 

— Augustus este prizonierul perşilor! Barbarii l-au 
capturat pe împăratul Romei... 

— Ce tot spui? strigă Clodia, apucând-o cu duritate de 
braţ. 

— Aşa se vorbeşte în faţa templului, o asigură tânăra, cu 
lacrimi în ochi. Augustus Valerian este prizonierul perşilor 
încă de la Idele lui septembrie. 

Clodia făcu un calcul. Mai mult de şase zile. Chiar înainte 
ca Aurelian să părăsească Nicopolis. Vestea trebuie să fi 
ajuns la Roma mai repede decât la Sirmium. El trebuie să 
ştie. De fapt, tot Imperiul trebuia să afle vestea, dintr-o 
clipă în alta! 

Căută privirea mamei sale. lulia Cordelia, cu ridurile 
accentuate de oboseală, ridică fruntea, ca şi cum ar fi ghicit 
gândurile fiicei sale. 

— Zeii au hotărât, murmură ea. Soarele decide timpul, 
Mithra decide puterea. Fiinţele umane nu sunt decât 
încarnarea voinţei lor. Şi împăratul este la fel ca şi ceilalţi. 


În oraş şi în satele din împrejurimi, în întregul Imperiu, 
vestea capturării lui Augustus Valerian semănă groază şi 
nebunie. Grupuri, grupuri, bărbaţi şi femei, bogaţi sau 
săraci, cetăţeni liberi ai Romei sau liberţi, uneori chiar 
sclavi, toţi se grăbeau spre templele înţesate. 

Îşi strigau groaza ca şi cum lumina zorilor nu se va mai 
arăta. Unii îşi rupeau unghiile zgăriind pământul pentru a se 
acoperi de praf, alţii îşi frigeau degetele în vetre pentru a 
se acoperi de cenuşă. Femeile alergau, sângerând, scoțând 
strigate ascuţite, dezgolindu-şi pieptul. Roma era pierdută. 
Pedeapsa atât de temută a zeilor se abătea asupra 
Imperiului! 

Nimic nu apăra Imperiul de nenorocire. Ciuma, barbarii, 
suferinţele nesfârşite ale foametei vor deschide în curând 
prăpastia în care se vor cufunda cu toţii. Pe drumuri sau 


sub coloanele templelor, profeţii nenorocirii, cadaverici, cu 
feţele zgâriate, promiteau apariţia viitoare a demonilor şi a 
unor miracole nemaiauzite. Animale devoratoare de 
oameni, şarpe şi leu în acelaşi timp, peşte şi vultur, 
smulgând inima şi ficatul celor vii. Munţii se vor topi pentru 
a acoperi oraşele cu o lavă incandescentă. Apa va fi 
otrăvită. Va începe să clocotească sau va îngheţa atât de 
tare, încât nu va putea fi spartă. 

Copiii, îngroziţi de aceste grozavii ce le chinuiau urechile, 
îşi amestecau plânsul cu gemetele jeluitoare ale adulţilor. 
La căderea nopţii, unii preferau să se omoare. Femeile 
însărcinate se martirizau, ca să nu mai nască. În sfârşit, 
cohorte de legionari erau trimise din oraş în oraş, să se 
lupte în sate cu cei care profitau de haos pentru a jefui 
fermele şi depozitele, înainte de a le da foc, dansând de 
bucurie. 


Imediat ce şi-au venit în fire, lulia Cordelia şi preotesele 
ei se închiseră în templul lui Sol-invictus, înainte ca gloata 
să năvălească înăuntru. Slujitoarele au primit ordin să nu 
iasă sub niciun pretext. Venea noaptea, dar ele aveau 
destulă hrană în magaziile de ofrande, ca să reziste unui 
asediu de mai multe zile. 

— Ceea ce nu se va întâmpla, asigură lulia Cordelia, cu 
un zâmbet care se voia încurajator. Mâine, toţi îşi vor 
limpezi gândurile. 

Clodia, închisă într-o tăcere furioasă, aprobă cu o 
strâmbătură decizia mamei sale. Era foarte imprudent să se 
ducă în oraş. Ulpia dormea încă, adormită de poţiuni. Nu 
aveau altceva de făcut decât să aştepte ziua şi calmarea 
nebuniei care domnea în oraş. 

Totuşi, neputinţa era insuportabilă. N-ar fi trebuit ca într- 
un moment ca ăsta să fie alături de Aurelian? 

Roma era, probabil, sufocată de gravitatea veştii. 
Comploturi şi lovituri pe la spate, ca viermii într-un fruct 
prea copt, măcinau Capitoliul şi Senatul. Odată uimirea 
trecută - iar la Roma trebuie să fi trecut! - haosului o să-i 
urmeze un război nemilos pentru putere. Se vor sfâşia cu 


dinţii pentru a prinde în gheare această coroană de lauri pe 
care Valerian, în mod atât de prostesc, tocmai o lăsase să-i 
scape. 

Cezar Gallienus, fiul lui, trebuie să fi asmuţit trupele de 
senatori şi de generali deveniți de multă vreme slujitorii lui. 
Era momentul atât de aşteptat de Aurelian ca să-şi arate 
puterea şi să i se opună. Darva fi el, singur, în stare să aibă 
voinţa şi viclenia necesare? 

Dacă se putea bizui pe Maximus pentru a-l proteja pe 
Aurelian de manevrele mortale ale lui Gallienus sau de cei 
la fel ca el, Clodia ştia că fratele ei rămânea la fel de slab 
ca un copil, când trebuia să folosească viclenia împotriva 
vicleniei! 

Ah, da! Neputincioasă, era neputincioasă până în vârful 
unghiilor. Oh! Cât îşi reproşa de a fi venit la Sirmium, 
pentru a uşura lacrimile copilăreşti ale Ulpiei, lăsându-se 
copleşită de spectacolul slăbiciunii bătrâneţii mamei sale! 


Târziu, în noapte, când ele dormitau pe pernele 
îngrămădite într-un colţ al bazilicii, vocea lui Aelcan, 
bătrânul administrator, se auzi printre uşile grele de lemn. 

lulia Cordelia, care nu dormea, sări prima în picioare. La 
porunca ei, slujitoarele ridicară drugii grei care blocau 
canaturile uşii. Urmat de trei sclavi înfăşuraţi ca şi el într-o 
capă cu glugă, Aelcan se strecură repede în incinta 
templului. 

lulia Cordelia, cu faţa cenuşie de oboseală şi de 
tulburare, îl primi glacial. 

— De ce ai părăsit v;/la pe o noapte ca asta? Nu ţi-am 
poruncit. 

Înlăturând gluga, Aelcan nu se lăsă impresionat. 

— Credeai că am de gând să te las singură în această 
nebunie? Sunt destui bărbaţi care să apere villa. Tu ai 
nevoie de mine aici. 

Lumina  torţelor făcea umbrele templului mai 
amenințătoare. Urletele care veneau de afară păreau ale 
unor animale. 

Clodia văzu privirile uşurate pe care tinerele slujitoare, 


spre deosebire de mama ei, le aruncau lui Aelcan. În pofida 
vârstei, avea încă silueta puternică a marelui războinic care 
fusese, cel care îl învățase pe Aurelian tot ce ştia ca soldat. 
Curajul lui nu fusese pus la îndoială niciodată şi, într-o 
asemenea noapte, în ciuda mândriei luliei Cordelia, era, 
fără îndoială, binevenit. 

Ea spuse: 

— Aelcan are dreptate, mamă. Trebuie să te odihneşti 
până în zori. Nu se întâmplă nimic rău 

lulia Cordelia ezită. În cele din urmă, cu un semn de 
recunoştinţă, se agăța de încheietura lui Aelcan şi îşi puse 
fruntea pe umărul lui puternic. Nu mai arăta nimic din 
puterea de care dăduse dovadă în timpul ceremoniei. 
Cearcăne negre ca noaptea îi adânceau privirea. Sângele 
părea că nu mai curge prin buzele sale. De mai multe ori, în 
timpul serii, Clodia îi surprinsese tremurul mâinilor sau al 
umerilor. Din când în când, strângea din pleoape, îşi ţinea 
răsuflarea, ca şi cum înfrunta valul feroce al durerii. 

Fără un cuvânt, Aelcan trase o mică mobilă pentru 
odihna, în fundul bazilicii. Când se întoarse, Clodia îl 
întrebă: 

— E bolnavă, nu-i aşa? 

Deşi surprins de răceala tonului ei, Aelcan, bătrânul 
administrator, nu lăsa să se observe nimic. Tristeţea 
imensă ce îi învăluia trăsăturile se datora, fără îndoială, 
doar luliei Cordelia. 

— De câteva luni. Nu vrea s-o arate, nici să se 
îngrijească, nici măcar cu propriile-i poţiuni. Dar s-ar zice că 
un animal trăieşte în trupul ei şi o devorează câte puţin în 
fiecare zi. 

Clodia aprobă şi rămase tăcută. După ce Aelcan dădu 
ordine sclavilor şi verifică el însuşi porţile templului, se 
apropie de el. 

— Chiar mâine trebuie să ne conduci la Roma. 

Aelcan ridică din sprâncene. 

— La Roma? Pentru ce? lulia Cordelia nu vrea să meargă 
la Roma. Urăşte capitala şi n-a mai pus piciorul acolo de la 
moartea tatălui tău! 


— Aurelian se află la Roma, răspunse Clodia, cu un gest 
de nerăbdare. La Roma, astăzi, se pune mâna pe putere. 
Fratele meu va avea nevoie de mine. Ar fi bine ca Ulpia şi 
mama noastră să fie alături de el. 

Aelcan o cercetă, deşi lumina prea galbenă îl împiedica 
să-i vadă bine faţa. O cunoştea pe Clodia de prea multă 
vreme ca să fie surprins de cuvintele ei. Adăugă cu 
nervozitate: 

— Fă-o pentru mama, dacă n-o faci pentru mine. La 
Roma, o să găsească doctori vrednici să o îngrijească. Nu 
sunt decât zece zile de drum. Nu este aşa de departe. 

Aelcan surâse. 

— Nu te-ai schimbat. Mereu la fel de rece şi de 
răutăcioasă! 

Tonul lui nu conţinea niciun reproş, doar ironie. 

— Dar este o idee bună. Aş fi fericit să-l revăd pe 
Aurelian, înainte să faci din el un Augustus. 

Înţepată, Clodia arătă spre discul de aur din spatele lor. 

— Nu eu sunt cea care vreau să facă din el un Augustus, 
ci zeul lui. Cunoşti la fel de bine ca mine prezicerile mamei 
mele. 

Aelcan încuviinţă tăcut. 

— Fă în aşa fel încât să plecăm cât mai devreme posibil, 
adăugă Clodia. 

— O să trimit un sclav la villa să ne pregătească toate 
cele de care vom avea nevoie aici, în zori. lulia Cordelia va 
trebui să aibă un car bun ca să îndure un asemenea drum. 


10 
PALMYRA 


Albia râului din valea Qubur era pe trei sferturi secată. 
Ploile de toamnă fuseseră atât de sărace, încât fluviul nu 
mai era decât un râu de noroi roşu, lat de abia cinci sau 
şase picioare şi puţin adânc. 

Nurbel aştepta pe mal, mai jos de palatul regal, încă de 
la primele raze ale zorilor. Ascuns între tufele de dafini, 
învelit într-o mantie mare de lână închisă la culoare, era la 
fel de nemişcat ca blocurile de piatră acoperite de praf ce îl 
înconjurau. Fie că fluviul era învolburat sau secat, shuloi 
Shara avea obiceiul de a se plimba aici după prima masă. 
Dacă era în viaţă, Nurbel o să-l găsească. 

În sfârşit, soarele se ridică deasupra deşertului, înroşind 
pietrele şi cupolele, acoperişurile celor mai înalte case. In 
timp ce îşi arunca umbrele între canelurile coloanelor şi pe 
chipul statuilor, începu vacarmul cotcodăcitului găinilor, al 
răgetelor măgarilor şi al catârilor. Primele strigăte ale 
copiilor şi chemările femeilor făceau aerul să vibreze şi 
împrăştiau uşor fumul ofrandelor de dimineaţă. Se auzea 
zgomotul roţilor pe drumul ce ducea spre porţi. Copiii 
apăreau în albia râului, trăgând după ei cămilele cu pui încă 
nesiguri în mers. 

Nimeni nu bănui prezenţa lui Nurbel şi nici pe cea a celor 
doisprezece războinici care erau ascunşi în preajma lui. 

În fine, o poartă pictată în roşu şi albastru se deschise în 
zidul înalt al palatului. Silueta fragilă a lui Shara, însoţită de 
nelipsitul baston, îşi făcu apariţia. Nurbel zări un soldat. O 
clipă se temu că războinicul este împreună cu bătrânul 
shuloi. Dar Shara ridică o mână, se îndepărtă de zid, luând- 
o pe cărarea ce ducea spre vale. Poarta se închise în 


spatele lui. 

Nurbel aşteptă ca shuloi să fie foarte aproape pentru a-l 
striga, fără ca să se şi ridice. Bătrânul tresări. Scrută cerul, 
ca şi cum s-ar fi aşteptat să descopere un demon. 

— Sunt eu, shuloi. Nurbel! Priveşte la picioarele tale, nu 
în aer. 

Nurbel îşi ridică puţin gluga şi îşi arătă faţa. Shara scăpă 
un mic strigăt de surpriză. 

— Ah, da! Nobilul Nurbel! Ah! Nu te-am recunoscut. 

— Vino să te aşezi alături de mine, Shara, porunci Nurbel 
cu voce joasă. E mai bine să nu atragem atenţia. 

Shuloi aruncă o privire înspăimântată în jur. 

— Să mă aşez pe pământ, nobile Nurbel? lată ce-mi oferă 
bunătatea zeilor! N-o să mai pot niciodată să mă ridic. 

— Nu te mai codi. O să te ajut. Am nevoie de tine. 

Shara bombăni, dar se supuse. Cu infinite precauţii, 
sprijinindu-se de baston ca să-şi păstreze echilibrul, îşi 
aşeză trupul slab pe un bolovan. 

— Cum stau lucrurile pe aici? întrebă nerăbdător Nurbel. 

— Oh, rău! Foarte rău! Preailustrul şi cu tine n-ar fi 
trebuit să încredinţeze niciodată palatul şi oraşul acestui 
prefect al Romei! 

Scutură din cap cu o privire acuzatoare şi adăugă, cu 
voce plină de nelinişte: 

— Nobile Nurbel, este adevărat ce se vorbeşte? 

— Ce se vorbeşte? 

— Că soţia Preailustrului este moartă de sulița unui 
persan! 

— Nu. Linişteşte-te, Zenobia este în viaţă. Sunt minciuni, 
shuloi. Fierul persanului a atins-o, dar n-a venit timpul ca 
Alat să fie doborâtă. 

— Ah! 

Cu buzele strânse de crispare, Shara chicoti uşurat. 

— Aşa, şi tu îi spui Alat? spuse el. Ştii că aici preoţii lui 
Baalshamin au hotărât să ridice un nou templu pentru zeiţa 
aceasta în incinta celui lui Baalshamin? Ei susţin că Alat 
este sora mai mică a lui Baalshamin. 

— Ceea ce nu i-a împiedicat să răspândească vestea 


morţii ei. 

— Ah, nobile Nurbel, asta este opera romanului, Aelius. 
Şi, vai, suspină Shara după un timp de gândire, a fiului 
Preailustrului. Lui Hayran întotdeauna i-a plăcut să-l 
contrazică pe tatăl său. Ar fi trebuit să-l auzi gemând şi 
rostogolindu-se pe pământ, atunci când s-a întors în oraş 
după moartea mătuşii sale, Ophala. Fiecărui om, care 
venea să-l viziteze, îi povestea nenorocirea lui: „Zenobia 
este cea care i-a tăiat gâtul. Ea are sângele mătuşii mele pe 
mâini şi tata este fericit”. 

Privirea lui shuloi o cercetă pe cea a lui Nurbel, sperând, 
poate, că va protesta. Nurbel se mulţumi să întrebe: 

— Se spune şi că împăratul Valerian este prizonierul lui 
Shapur? 

— Aşa se spune, da. Este adevărat? 

— Da. Romanul s-a comportat ca un puişor în faţa unei 
pisici! 

Cei doi bărbaţi rămaseră o clipă gânditori. Arătând spre 
oraş cu vârful bastonului, shuloi reluă: 

— Ştii cum merg lucrurile în Palmyra. Câte guri, atâtea 
poveşti. S-a spus că Preailustrul şi soţia lui i-au învins pe 
perşi, apoi s-a spus contrariul. Acum, se pretinde că ea este 
moartă şi că Shapur a distrus Antiohia! Dar zvonurile nu 
înseamnă nimic, nobile Nurbel, pe lângă trădarea lui 
Hayran. Nu trece o zi fără ca el să calce în picioare numele 
Preailustrului, chiar aici, în palatul lui! 

— Pentru asta sunt aici, mormăi Nurbel. Povesteşte-mi, 
pe rând şi limpede. 

Povestea era simplă şi fără surprize. Zvonul morţii 
Zenobiei se răspândise precum ciuma, lăsând în urmă 
vestea capturării lui Augustus Valerian şi trădarea săvârşită 
de procuratorul Macrian. Oraşul suferea, templele nu se 
mai goleau. 

Mărind îngrijorarea şi dând minciunii aparenţă de adevăr, 
prefectul Aelius făcuse cunoscut faptul că de acum el era 
însărcinat să comande şi să apere Palmyra. 

— După care, Hayran m-a obligat să deschid marile porţi 
ale palatului pentru a-l primi pe roman. Fie ca zeii să mă 


ierte pentru că am văzut ce am văzut, nobile Nurbel! 
Hayran l-a luat în braţe pe prefect, aşa cum iei o soţie la 
întoarcerea de la vânătoare. Despre restul, prefer să tac. 

— Se află şi acum în palat? 

— Oh, de n-ar mai fi; încă sunt aici. Romanul se poartă ca 
la el acasă şi dă ordine ca şi cum s-ar fi născut în palat. 

— Hayran a spus ceva? 

Dezgustul şi furia făcură să tremure bărbia lui shuloi. 

— Prin glasul meu, da. Cuvinte care ar fi trebuit să mă 
ucidă. Zeii nu ne mai ajută când îmbătrânim. 

— Ce spunea? 

— Că Preailustrul şi soţia lui, Zenobia, au fost învinşi de 
Shapur. Că Marele Odenat a recunoscut că soţia lui a minţit 
asigurându-i pe toţi de victoria împotriva perşilor. Zeii au 
pedepsit-o, lăsând-o să moară pe câmpul de luptă de la 
Sisogodon. 

Ochii lui Shara erau plini de ruşine. Ca sfâşiat de aceste 
cuvinte, răsuflarea abia îi ieşea printre buze. Nurbel făcu un 
gest de nerăbdare. 

— Să nu îţi pară rău, Shara. Dacă nu te supuneai, 
prefectul nu te-ar fi lăsat în viaţă. Continuă, nu am prea 
mult timp. 

— Noul Augustus al romanilor l-a numit pe Hayran Prinţ 
llustru al Palmyrei şi senator al Imperiului în locul tatălui 
său. Prefectul Aelius a spus că este singurul care comandă 
legiunea şi armata din Palmyra. 

Un zâmbet răutăcios înflori pe buzele lui Nurbel. 

— lată cine este trufaş! Există legionari în palat? 

— Vreo douăzeci. Garda prefectului şi doi centurioni. 

— Ştii unde se află? 

— Vai, cum aş putea să nu ştiu? Se fălesc în 
apartamentele  Preailustrului, plini de aroganță şi de 
proaste maniere! 

— Bine. 

— Ce o să faci? 

— O să-i omor. 

— Tu singur? 

— Nu sunt singur, shuloi. Tu o să mă ajuţi să intru discret 


în palat, împreună cu câţiva războinici. A venit vremea să 
răzbunăm  umilinţele romanului. O să le poţi arăta 
Preailustrului şi Zenobiei ce ai în adâncul inimii tale, 
prietene. 

Faţa lui Shara înflori. Dintr-odată, întineri cu zece ani. 

— Oh, tot ce vrei, nobile Nurbel! Tot ce vrei! 


Doi legionari se plimbau şi glumeau. Niciunul, nici celălalt 
nu purtau cască. O vestă de zale uşoară le acoperea 
tunicile. Centironul susţinea un pumnal scurt pe şoldul 
stâng şi teaca unei săbii pe cel drept. Cingu/lum, fâşiile de 
piele ţintuite cu argint, care le protejau zona dintre coapse, 
zornăiau la fiecare pas. Râsetele lor răsunau sub bolta 
porticului ce lega camerele servitorilor de apartamentele 
Preailustrului. 

De cealaltă parte a zidului, răsunau voci şi zgomotul apei 
din gradina personală a Preailustrului. Se auzi un râs mai 
ascuţit decât celelalte. Nurbel recunoscu râsul lui Hayran. 

Mai aşteptă încă o clipă, le lăsă legionarilor timp să-şi 
facă turul până la capătul porticului. Trei războinici din 
Palmyra erau ascunşi la picioarele coloanelor din spatele 
lui. Alţi patru, pe nevăzute, se strecurară în camerele 
vecine. Fiecare era înarmat cu un arc la fel de lung cât 
antebraţul, de temut în lupta corp la corp. 

Când romanii ajunseră în mijlocul porticului, Nurbel ridică 
mâna. Se auzi un dublu zbârnâit. Un zgomot puţin mai 
puternic decât ar face porumbeii care se ridică în zbor. 
Legionarii rămaseră ţepeni, clătinându-se. In acelaşi timp, 
îşi duseră mâinile la gât. Săgeţile groase şi scurte le 
pătrunseseră prin gât, dintr-o parte în alta. 

Războinicii lui Nurbel năvăliră în camere cu pumnalele. 
Nu apucară să le folosească. Gâlgâitul sângelui scapă 
printre buzele legionarilor. Genunchii îi lăsară. Războinicii 
din Palmyra îi prinseră înainte de a se prăbuşi morţi, ca să-i 
pună în linişte pe pământ. 

Cu un semn, Nurbel porunci să fie ascunşi în camere, 
împreună cu alţi oameni, alergă spre poarta care dădea 
spre grădina Preailustrului. 


Acolo era ridicat un cort. În cort erau un pat de 
campanie, un taburet pliant şi o masă. O cască împodobită 
cu creasta transversală a centurionilor şi o cuirasă 
îngreunată de insigne de argint şi de bronz erau lăsate pe 
pat. Doar în tunică, romanul citea un sul lung, pe care îl 
ţinea pe masă. Săgeata i se înfipse în inimă, aducându-i 
moartea înainte de a înţelege de unde venea primejdia. 

Cu iuţeală, războinicii din Palmyra lungiră corpul pe pat, 
lăsând impresia unui om care doarme. 

— Ascundeţi-vă în spatele cortului, murmură Nurbel. 

Acum, trebuia să-l aştepte pe shuloi. In cealaltă parte a 
palatului, alte două grupuri de războinici ai Palmyrei 
trebuiau să suprime gărzile de pază de sub ziduri. Shara, 
care se putea deplasa fără să stârnească prea multe 
bănuieli, trebuia să se asigure înainte de a deschide poarta 
grădinii. 

Shuloi nu îi făcu să aştepte prea mult. Nurbel nu-şi 
amintea să-l fi văzut vreodată păşind atât de repede, 
ridicând bastonul, în loc să se sprijine de el. Ridică 
degetele. 

— S-a făcut, nobile Nurbel. Şapte romani morţi. N-au mai 
rămas decât gărzile de la poarta cea mare şi cei care sunt 
cu prefectul. 

— Câţi? 

— Şase, numărându-l şi pe prefect. 

Nurbel încuviinţă, în timp de Shara arăta cu vârful 
bastonului spre cealaltă parte a zidului. 

— Toţi sunt acolo şi fac baie cu Hayran. 

— Hayran este păzit? 

Shara ridică din umeri. 

— Sunt cei care îl însoțesc de obicei. 

— Este perfect. Intoarce-te la paza porţii, shuloi. Spune-le 
gărzilor că trebuie să anunţi ceva şi fă-i s-o deschidă larg. 
Fii fără teamă. Două sute de războinici ai Preailustrului te 
aşteaptă de cealaltă parte. 


Dintr-o lovitură de umăr, Nurbel făcu uşa să sară din 
ţâţâni. Se auziră strigăte, şi, aproape imediat, se lasă o 


tăcere plină de uimire. 

Gărzile romane erau adunate de-a lungul unui gard de 
terebint. Vreo zece sclavi se agitau în jurul unei mese de 
piatră. In compania unui roman cu trup de gladiator, 
Hayran şi Aelius înotau goi în bazin. Ceva mai în spate, un 
mic grup de persoane, acoperite numai cu pagne, se jucau 
în palestra. 

Aelius îşi reveni primul în simţiri. Strigă după gardă, dar 
chemarea abia i se stinse, că doi legionari se şi prăvăliră cu 
mâna pe sabie. 

Un al treilea avu curajul să alerge spre uşa opusă ca să 
dea alarma. O sulița ucigaşă i se înfipse în şale, înainte să 
reuşească. Se rostogoli ca un iepure la picioarele sclavilor 
îngroziţi. 

Tovarăşii lui Hayran schelălăiau. Nurbel porunci sclavilor 
să se culce sub masă şi să nu mai mişte. Sări în bazin, 
înainte ca bărbaţii să apuce să reacționeze, îl prinse pe 
gladiator de păr şi îi sfâşie gâtul cu o lovitură a tăişului. 
Sângele ţâşni într-un jet puternic peste fiul lui Odenat, care 
urla de scârbă. Nurbel îl ignoră, măsurându-l pe Aelius. 

— Acesta este mesajul Preailustrului pentru cei care au 
crezut că pot să-l trădeze. 

În spatele lui, războinicii înfigeau suliţele şi săbiile în 
piepturi. 

— Nurbel, schelălăi Hayran, aici eşti un nimic! Nu ştii că 
tata nu mai este rege în Palmyra? 

— Taci, fiu nenorocit. Nu eşti demn nici să-i pronunţi 
numele! 

Urlând de furie, Hayran se aruncă înainte. Nurbel îi evita 
pumnul şi îl lovi cu putere, cu mânerul sabiei, drept în 
piept. Cu un miorlăit scrâşnit, Hayran căzu în apa 
însângerată, înecându-se pe jumătate. 

Fără să se împiedice de el, Nurbel înaintă spre Aelius. Cu 
o armă în mână, prefectul ar fi avut, poate, chef să se 
lupte. Nurbel nu se îndoia că trebuia să fie mult mai 
periculos decât fiul Preailustrului. Dar prefectul era gol şi 
singura lui armă era ura ce îi aprindea privirea. 

Dădu câţiva paşi înapoi, în timp ce sunetul scurt al unui 


corn răsună. Războinicii Palmyrei năvăleau în palat. Shara 
îşi îndeplinise misiunea. 

Un zâmbet răutăcios, plin de orgoliu şi de dispreţ, 
întindea buzele prefectului. 

— Dacă mă atingi, ameninţa el înfruntând privirea lui 
Nurbel, legiunea mea va şterge Palmyra de pe faţa 
pământului! 

Nurbel izbucni în râs. 

— Legiunea ta? Nu conta prea mult pe ea, prefectule! 
Legiunea ta este consemnată în tabără şi nu va ieşi decât 
dacă arcaşii mei or să-i dea voie. Şi s-ar putea foarte bine 
ca legionarii să nu aibă chef să lupte pentru tine, atunci 
când o să afle ca Zenobia este cât se poate de vie şi 
pregătită să-l alunge pe uzurpatorul Macrian. 

Aelius înţelese ce-l aştepta. Ezită, aruncă o privire spre 
tovărăşii lui. Toţi erau sub paza soldaţilor lui Nurbel. 
Hayran, de cealaltă parte a bazinului, stătea în apă şi 
gemea. 

— Te înşeli, prefectule. Marele Odenat nu se lasă atât de 
uşor învins, rosti cu răceală Nurbel. 

Aelius, cu faţa lividă, cu pielea dintr-odată rebegită, 
strigă: 

— N-o să îndrăzneşti! Eu sunt Roma! Augustus m-a 
numit... 

— Taci, nu eşti nimic. 

Lama şuieră ca un bici. S-a auzit un zgomot ciudat de 
oase şi de piele sfâşiate. Hayran chiţăi. Aelius mai rămase 
în picioare încă o clipă. Nurbel se apropie de faţa buimacă 
pe care ochii aruncau o ultimă sclipire de viaţă. 

— Când o să te prezinţi în faţa zeilor tăi, aminteşte-ţi că 
Alat este cea care te-a trimis... 

Cu vârful sabiei, dădu o lovitură seacă în fruntea lui 
Aelius. Capul prefectului se răsturnă înaintea trupului. 

Nurbel se întoarse spre Hayran. Panica îi deforma 
trăsăturile. Nurbel rânji. 

— Mulţumeşte-i tatălui tău, câine. Încă nu eşti mort. 


Înainte de căderea serii, Nurbel se prezentă în faţa 


legiunii din Palmyra care era adunată pe câmpul din vestul 
oraşului. Rămase pe treptele templului lui Jupiter, acolo de 
unde prefectul Aelius avea obiceiul să-şi dea ordinele. De 
jur-împrejur, postați pe zidurile construite în primăvară, 
arcaşii Palmyrei aveau vârfurile săgeţilor ţintite spre 
legionari. 

Liniştea era atât de adâncă, încât se auzea orăcăitul 
broaştelor în râul secat din valea Qubur. De la simplu 
decurion până la tribun, toţi oamenii cohortelor aveau 
feţele ridicate spre ţeasta pleşuvă şi ochii oblici ai lui 
Nurbel. 

Până supuse privirile romanilor, lăsă să domnească 
tăcerea. Apoi, cu un gest, făcu să urce alături de el un 
option. Omul avea obrajii aspriţi de o barbă albită de multă 
vreme. De la sandale până la creasta de pene negre a 
căştii, era acoperit de praf. Agita o prăjină lungă şi roşie, 
care avea în vârf un vultur gata să-şi ia zborul. Un murmur 
străbătu printre rândurile cohortelor. Recunoscuseră unul 
dintre însemnele gărzii noului Augustus, Macrian. 

— Eu, Lilenus Avalius, option al Legio Parthica a Ill-a, am 
fost trimis din oraşul Emesa ca mesager către regele 
Palmyrei, Marele Odenat. 

Murmurul crescu. Nurbel restabili liniştea cu un semn 
făcut cu sabia. Cu pumnul drept strâns la piept, rosti cu 
toată puterea glasului său: 

— Regele Palmyrei, Preailustrul Odenat, cetăţean şi 
senator al Imperiului, s-a prezentat cu armata lui în faţa 
oraşului Emesa. Legiunile care erau adunate acolo, Parthica 
a lll-a, Ferata a IV-a, Flavia Firma a Il-a, au refuzat să-l 
alunge. Ele au recunoscut în el un prieten al Romei şi al 
împăratului nostru captiv, Augustus Valerian. Aflând de 
asediul Emesei, procuratorul Macrian, uzurpatorul titlului de 
împărat, a abandonat oraşul. Soţia Marelui Odenat, regina 
Zenobia, a intrat prima în oraş, în fruntea miilor de arcaşi. 
Prefecţii şi-au renegat jurământul către trădătorul Macrian. 
La altarul zeilor Romei, au jurat credinţa Preailustrului 
Odenat. Parthica a Ill-a, Ferata a IV-a, Flavia Firma a Il-a au 
jurat să lupte alături de armata Preailustrului Odenat, 


salvatorul Orientului şi al Romei, pentru a-l învinge pe 
persanul Shapur şi pentru eliberarea lui Augustus Valerian. 

Option îşi recăpătă suflul, cercetând sutele de feţe 
întoarse spre el. O linişte uimită apăsa chipurile. 

Nurbel, cu o mişcare largă de sabie, arătă spre arcaşii 
Palmyrei, care stăpâneau zidurile campamentului. Vocea lui 
răsună aspră şi apăsată: 

— Aceşti războinici l-au învins de trei ori pe Shapur, în 
timp ce prefectul vostru se muta în palatul Preailustrului! 
De trei ori Shapur a fugit din faţa noastră. Regina Palmyrei 
ne-a condus la victorie, în timp ce Macrian îl trăda pe 
împăratul vostru, pentru a-i uzurpa laurii de Augustus, iar 
Aelius a susţinut trădarea lui. Laşitatea lui a umilit legiunea. 
Zeii voştri şi-au întors faţa de la voi şi v-au părăsit, aşa cum 
voi aţi abandonat mândria de a lupta şi de a învinge. 
Legionari, în seara aceasta, trebuie să alegeţi: mergeţi 
alături de Preailustru împotriva perşilor sau muriţi. 

Liniştea mai dură puţin. Legionarii priveau mai puţin spre 
Nurbel decât spre arcaşi. Fără îndoială, printre vechii şi cei 
mai curajoşi ofiţeri, câţiva considerau că generalul lui 
Odenat se laudă. 

Oricât de numeroşi şi de abili ar fi fost arcaşii din 
Palmyra, masacrul promis de Nurbel va fi fost mai puţin 
dramatic decât voia el să creadă. Odată prima salvă trasă, 
rămâneau destui oameni în cohorte pentru a lupta fără să 
fie învinşi dinainte. Dar un centurion, primul, înaintă, trase 
spatha şi agitând-o deasupra capului urlă: 

— Trăiască zeiţa roşie, trăiască Zenobia! 

Într-o clipă, unele după altele, glasurile se uniră în acelaşi 
strigat: 

— Trăiască zeiţa roşie! Trăiască Alat! Viaţa lungă lui 
Valerian! 

Nurbel aprobă cu o înclinare din cap. Toţi cei de faţă 
ştiau acum să strige numele lui Alat. 


Gărzile deschiseră uşa încăperii minuscule ce servea 
drept închisoare în subsolurile palatului Preailustrului. Făcut 
ghem, complet gol, cu picioarele şi mâinile prinse în lanţuri 


pentru sclavi, Hayran îşi ridică ochii de nebun. Bănuind 
silueta lui Nurbel, buzele îi tremurau de insultele pe care nu 
avea putere să le pronunţe. 

Nurbel îşi scoase pumnalul din teacă şi îi puse vârful pe 
fruntea lui Hayran. 

— Preailustrul face o greşeala. Nu vrea să te omor. 
Totuşi, aşa se face cu animalele periculoase şi bolnave. 

Cu un semn, porunci gărzii să-l elibereze pe fiul 
Preailustrului din lanţuri. Shuloi Shara apăru în prag, urmat 
de servitorii care-i purtau hainele. 

In timp ce Hayran era ajutat să se ridice în picioare şi să 
tragă pe el o tunică, Shara suspină cu regret: 

— Ah! Oricum ar fi, l-am văzut născându-se. 

— Şi eu, replică sec Nurbel. Nu-mi amintesc să fi încercat 
vreodată o plăcere. 

O clipă mai târziu, Hayran fu împins în coridorul subteran 
care ducea, în secret, sub zidurile oraşului, la mică distanţă 
de palat. Era un coridor destul de larg ca să poată trece un 
catâr. Intunericul era atât de dens, că torţele abia îl 
străpungeau. 

Trecură de o sală sau două, pline cu coşuri şi urcioare ale 
căror contururi abia se distingeau. Dintr-odată, Hayran urlă. 
Se zbătu atât de violent, încât gărzile fură nevoite să-i 
treacă peste mâini o legătură de piele, ca să-l stăpânească. 
Violenţa strigătului fiului Preailustrului se transformă în 
hohote, în timp ce bătrânul shuloi scotea, la rândul lui, un 
strigăt de dezgust. 

In lumina flăcărilor, cadavrele tovarăşilor lui Hayran, 
arestaţi dimineaţă în grădină, apăreau îngrămădite pe 
pământ de-a lungul drumului. 

Nurbel se apropie de Hayran şi îi prinse ceafa între 
degetele de fier. Cu gura foarte aproape de urechea lui, 
murmură: 

— la cu tine amintirea lor, fiu nedemn, pentru că zeii nu-i 
vor pe iubiții tăi. O să putrezească aici, îţi promit. E multă 
vreme de când aştept să pedepsesc maimuţele astea care 
au crezut că îl pot umili pe stăpânul lor şi că fac din tine un 
rege! 


— O să te omor, horcăi Hayran printre hohote. O să te 
omor! 

Eliberându-i ceafa, Nurbel îi dădu o palmă batjocoritoare 
pe obraz. 

— Atunci va trebui să fii mai curajos şi mai rău decât eşti! 

— O să-l omor pe tata şi pe ea, la fel, o s-o omor! behăi 
Hayran cu voce stridentă, care răsună în întuneric. 

Nurbel nu răspunse. Cu o lovitură de pumnal în şale, îl 
împinse pe Hayran înainte, obligându-l să păşească peste 
grămada de cadavre. In spatele lor, Shara îi urma 
protestând, cerând gărzilor să-i taie drum printre trupurile 
hăcuite. 

Când ajunseră la o poartă joasă şi groasă, care dădea 
spre o grămadă de stânci acoperite de salcâmi şi tufişuri, 
puterea soarelui îi orbi. Imediat, fără să aştepte un ordin, 
gărzile îl târâră pe Hayran spre o cămilă şi îl eliberară din 
legături. 

Nurbel îl privi cum îşi acoperă capul cu fâşia lungă de 
pânză pe care o avea la brâu şi cum pune cămila să 
îngenuncheze. li spuse: 

— Ai o ploscă destul de plină ca să-ţi ajungă două zile. Ar 
trebui să-ţi fie destul ca să dispari din ochii mei. 

Fără un cuvânt, Hayran se aşeză pe pătura care 
acoperea cocoaşa cămilei. Lovi gâtul animalului cu călcâiul, 
care scoase un răget şi se ridică cu părere de rău. 

— Ţine minte, Hayran, mai spuse Nurbel. Dacă te apropii 
de Zenobia, o să te alături prietenilor tăi din beciuri. Zeii îmi 
sunt martori. 

Hayran nu-l privi. Porni cămila la trap mărunt prin albia 
secată din valea Qubur, îndreptându-se spre apus şi spre 
valea mormintelor, acolo unde începea drumul către 
Emesa. 

Când dispăru în umbra unui foarte bătrân tamarin, Shara 
mormăi pe un ton de reproş: 

— Toate aceste cadavre dezgustătoare au fost necesare? 
Crezi că nu i-a fost destul de frică de tine? 

Nurbel arboră un zâmbet de gheaţă. 

— Ştiu să recunosc un şacal când întâlnesc unul, shuloi. 


Nu va înceta niciodată să vrea să sfâşie. Zeii i-au turnat 
putreziciunea în sânge. lţi spun eu, Shara: Preailustrul este 
slab lăsându-şi fiul în viaţă. 


Partea a ll-a 


MINCIUNA 


261 d.Hr. 


11 
ROMA 


— Am adus cei mai buni doctori, îl asigură Pulinius cu 
voce joasă. Toți cei care erau liberi au alergat într-o clipă. 

Erau patru în jurul patului luliei Cordelia. In spatele lor se 
agitau câțiva sclavi farmacişti şi servitoare ale casei, care 
aprindeau lămpile. Cu toate că era în plină zi, lumina 
cerului plumburiu nu pătrundea în cameră. Unul dintre 
primele valuri de frig ale iernii inunda Roma cu o ploaie 
biciuitoare. 

— Ai toată recunoştinţa mea, murmură Aurelian. Nu ştiu 
cum să-ți mulțumesc. 

Vorbea ca prin vis. Abia dacă era conştient de mâna lui 
Pulinius care o strângea pe a sa, în timp ce bătrânul 
secretar al Senatului, credincios lui Augustus Valerian, îl 
asigura de prietenia lui sinceră. 

Nu-şi putea lua ochii de la mama sa. Ceea ce descoperea 
îl umplea de dezamăgire şi de tristeţe. 

Când lulia Cordelia sosise la Roma, fusese surprins s-o 
găsească atât de brusc îmbătrânită. A vrut totuşi să creadă 
că este urmarea lungii călătorii de la Sirmium, cu toate că 
sora lui îl anunţase fără ocolişuri: „Mama noastră e pe 
moarte. O boală o roade. Suferă mai mult cu fiecare zi!” 

Pe drum, de mai multe ori, Aelcan oprise carruca pentru 
a-i fi mai uşor. Din fericire, acest car mare de călătorie, tras 
de un atelaj de şase boi, dotat cu paturi confortabile, cu 
draperii şi pereţi dubli, era de nepătruns pentru ploaia şi 
frigul care se abătuseră peste peninsulă. De fiecare dată, 
după o noapte şi o zi de repaus, lulia Cordelia îşi revenea. 
Totuşi, mai slabă, arătând şi mai mult ravagiile bolii cu 
fiecare sută de kilometri parcurşi. 


Dar la sosirea la Roma îşi ascunsese slăbiciunea cât 
putuse mai bine. În faţa lui Aurelian, împotriva evidenţelor, 
a negat că este bolnavă. Slăbiciunea ei nu se datora decât 
călătoriei. O să aducă ofrande şi o să bea infuzii în templul 
Bunei Zeiţe. O să se întoarcă revigorată. 

Aurelian era convins că sora lui, cum făcea adesea, se 
lăsa în voia plăcerii pentru excese. li plăcea să creadă. 
Zilele lui erau şi aşa destul de încărcate de treburi şi de 
griji. 

Capturarea lui Augustus Valerian semănase dezordine 
din străfundurile Suburului până în Forum. Şedinţele 
Senatului nu erau decât un haos zgomotos. Partizanii lui 
Cezar Gallienus făceau tot felul de manevre ca să pună 
mâna pe putere. O săptămână mai devreme, după ce se 
anunţase că fiul pretinde funcţia tatălui, se grăbiseră să 
iasă din curie, ţinând discursuri susținătorilor adunaţi în 
jurul fântânii din Comitium, înainte de a începe să strige 
numele lui Gallienus, pe treptele templului lui Jupiter. 

— Cezar Augustus! Viaţă lungă lui Cezar Augustus 
Gallienus! Fie ca zeii să-l copleşească cu bucuria lor. 

Toate acestea erau împotriva legii. Dezgustaţi, formaseră 
un grup de senatori şi de înalţi ofiţeri care voiau să vadă în 
Aurelian un mijloc prin care să contracareze lăcomia lui 
Gallienus. El, dux majorum Aurelianus, cel mai mare şi mai 
victorios dintre războinicii Romei, doar el ar fi putut oferi 
puţină onoare Imperiului, eliberându-l pe Augustus din 
mâinile perşilor. 

De atunci, nu trecuse nicio zi în care să nu i se ceară 
acest lucru. Se discuta în contradictoriu, pentru a decide o 
confruntare care, dacă putea să-i flateze orgoliul, nu era 
nici înţeleaptă, şi, cu siguranţă, nici victorioasă. 

In sfârşit, ca şi cum asta n-ar fi fost destul, Ulpia semăna 
nelinişte în ce-i mai rămânea din orele de odihnă. 

De când se întorsese la Roma cu Clodia şi lulia Cordelia, 
dădea dovada de o încăpățânare nouă şi inventivă. Nopțile 
lor trebuiau să fie cele ale unor amanti înflăcăraţi mai mult 
decât ale odihnei care se potrivea unor soţi. 

Aurelian nu se îndoia că sora lui era, din anumite motive, 


în spatele acestei frenezii erotice. După ce îi închisese uşa 
Ulpiei, cedase pentru prima dată. Cu puţin dezgust, se 
pretase jocurilor ei, mai fascinat decât ar fi vrut s-o 
recunoască. În ciuda prejudecăţilor lui, se descoperea de 
fiecare dată tulburat de această nebunie a sexului pe care 
i-o impunea Ulpia. Fără să înţeleagă motivul, reproşându-şi, 
devenea prizonierul care nu mai reuşea să respingă aceste 
călăreli bizare. Astfel, Ulpia i se dovedea o necunoscută. 
Aşa cum voia să-l copleşească cu o afecţiune pe care el 
însuşi nu o dovedise niciodată, dar de care dădea pe afară 
ca o fântână prea plină. O femeie cu totul diferită de cea pe 
care până atunci o ţinuse în patul lui, cu o resemnare 
stingherită. 

În realitate, cu excepţia capriciilor ciudate ale Clodiei, 
cunoştea atât de puţin femeile! 

În miezul acestor tulburări, primi o scrisoare călduroasă 
de la primul secretar al Senatului, Pulinius. 


Lucius Aurelianus, te asigur de profunda mea prietenie. Nu 
mă cunoşteai atunci când încă îmi răsuna în urechi afecțiunea 
paternă pe care ţi-o purta dragul şi regretatul nostru Augustus 
Valerian. Fie ca zeii să-l salveze din starea groaznică în care se 
află! 

Ştii că eram şi sunt încă cel mai fidel susţinător al lui. Eram 
lângă el în acea sinistră dimineaţa când a părăsit Edesa ca să 
meargă în faţa perfidului Shapur. 

M-am întors la Roma de puţină vreme. Vreau, trebuie să-ţi 
vorbesc despre Augustus şi despre starea Imperiului. Nu 
numai pentru că ştiu că şi unul, şi celălalt sunt vii în inima ta. 
Este vorba despre Roma. 

E mai bine ca tu să fii singurul care îmi auzi cuvintele. Casa 
mea de pe colina Opius va fi foarte potrivită. Mâine, la ora 
patru, unul dintre sclavii mei va veni după răspuns şi o să te 
conducă la mine, dacă acesta este pozitiv. Fie ca zeii s-o vrea, 
aşa cum sper. 


În acea dimineaţă, atunci când Aurelian îl salută pentru 
prima oară pe Pulinius, un sclav cu faţa îngrozită îl ajunse 
din urmă după un drum complicat, purtător al unei veşti 


rele. 

lulia Cordelia leşinase pe când depunea ofrande la 
templul zeiţei Minerva Medica. Preoţii nu îndrăzniseră s-o 
mişte, de teamă ca râul ei să nu fie un semn al zeiţei. 
Aelcan, care o însoțea pe stăpâna lui, tuna şi fulgera, 
cerând să fie transportată într-un loc mai confortabil decât 
dalele templului. 

Fără să ezite, Pulinius, a cărui casă era foarte aproape, îşi 
oferi ajutorul, servitorii şi camerele. 

Şi acum, printre togile agitate ale medicilor, Aurelian abia 
dacă recunoştea faţa mamei sale. 

Îşi recăpătase cunoştinţa de puţin timp. Era mai mult 
decât slabă. Pielea ei îngălbenită era întinsă pe tâmple. 
Părul răspândit pe perne atârna din cauza transpiraţiei şi a 
prafului adunat de pe dalele unde se prăbuşise. 

Din când în când, sub cearşafurile şi cuverturile aduse cu 
grămada, se ghiceau frisoanele corpului ei plăpând. Erau 
atât de neaşteptate şi de violente, încât s-ar fi zis că un 
animal ascuns sub pat o ataca. 

lulia Cordelia îşi aduna ce îi mai rămăsese din puteri, 
învinsă de fiecare dată de suferinţă. Grimasele îi dezveleau 
atunci dinţii. Totuşi, niciun geamăt nu-i scăpa dintre buzele 
decolorate. După o clipă de luptă, rămânea nemişcată, cu 
ochii atât de adânciţi în fundul orbitelor, încât se putea 
vedea cum o atinge moartea. 


Doctorii ce certau cumplit. Cel mai în vârstă îngrijise una 
dintre rănile lui Augustus Valerian şi răul multor senatori cu 
nume răsunător. El dădea asigurări că un fel de animal se 
hrănea din corpul luliei Cordelia. 

— Considerăm că acest lucru, pe care îl numim boală, 
este cel mai lacom. Putem, deci, să-l hrănim până la 
saţietate cu scopul ca, odată sătulă, boala să iasă singură 
din corpul în care se află. 

Îi puse Iuliei Cordelia mii de întrebări. Are dureri mai mari 
când mănâncă asta sau aia? Dimineaţa sau seara? Îi e 
foame sau nu? Şi lichidele? Ce se întâmpla cu ele în umorile 
ei? Sau fructele? 


Ea nu răspundea nimic, se mulțumea să respire. Confraţii 
întru medicină profitară pentru a-şi dezbate teoria. Nu era 
convenabilă nici în spiritul medicinii, nici ca eficacitate. 
Unul era de părere că trebuia operată pentru a se asigura 
cu propriii ochi de ceea ce măcina corpul bolnavei. Un altul 
dorea s-o cufunde pe lulia Cordelia într-o baie de ierburi 
calde amestecate cu baligă de capră şi sulf. Al treilea, mult 
mai sigur pe el, afirmă că acest caz îi este bine cunoscut. 

— Este legat de ceea ce Teofrast din Pergamo şi Aulus 
Gellius numesc ciumă. Trebuie îngrijită cu cea mai mare 
atenţie, lucrând asupra armoniei dintre părţile bolnave şi 
sufletul persoanei în suferinţă. Cel mai bun mijloc de a reuşi 
este să se cânte muzică foarte aproape de ea. In acest caz 
anume, aş recomanda, în mod special, flautul. Pe un ritm 
secundar şi invariabil, alternând trei sunete grave şi unul 
mai ascuţit. 

Intonă cu o voce puternică un exemplu sunete benefice. 
Ceilalţi protestară imediat. O grămadă de noi întrebări o 
asaltară pe lulia Cordelia. li apăsară pântecele, pieptul şi 
coapsele. Dintr-odată, cu o vigoare neaşteptată, ea 
respinse manevrele. Pe un ton autoritar, care amintea de 
marea preoteasă de odinioară, spuse: 

— Ceea ce am o ştiu zeii şi cu mine. Am vârsta pentru 
moarte. Am trupul vlăguit de a fi primit atât de des puterea 
lui Sol-Invictus. 

Schiţă un zâmbet descărnat. Medicii nu fură reduşi la 
tăcere. Ce voia să spună prin primirea zeului său? Când şi 
cum s-a întâmplat asta? A fost un contact sau o hrană? Un 
lichid sau o bucurie deosebită? Resimţită unde? Cu ce 
intensitate? Vârsta şi-o aminteşte cu precizie? Ziua şi ora, 
starea lunii la momentul naşterii sale, le poate certifica cu 
exactitate? 

Privirea luliei Cordelia începu să implore. Aurelian se 
simţea ciudat de îngheţat, incapabil să mişte sau să 
protesteze. Vocea lui Aelcan, în spatele lui, îl făcu să 
tresară. 

— N-ai putea să le spui acestor zurlii s-o lase pe mama ta 
în pace? Chiar sunt în stare s-o sufoce cu cuvintele. 


Bătrânul administrator era roşu de furie. Ricană încă o 
dată: 

— Orice moaşă ar fi în stare să-i dea luliei Cordelia ceea 
ce are nevoie: o poţiune contra durerilor, care s-o facă să 
doarmă puţin. 

Pulinius aprobă cu un suspin de regret. 

— Aurelian, mă tem că administratorul tău are dreptate. 
Am sperat că fac bine adunându-i. Cu doctorii, întotdeauna 
trebuie să speri. Şi nu sunt cei mai răi, te asigur. Dar nu 
sunt decât doctori! 

Fără să mai aştepte altă confirmare, Aelcan se grăbi. Trei 
gesturi şi o răsteală îi fură de ajuns ca să golească camera. 
Medicii rămaseră trăsniţi. Văicărelile nu-şi găseau drumul 
printre buze, odată ce uşa se închise în urma lor. Dar fugiră 
atât de zgomotos, că Pulinius trebui să se ia după ei ca să-i 
calmeze. 

lulia Cordelia adresă un zâmbet de mulţumire lui Aelcan. 

Un zâmbet tandru, ce îi aminti totuşi lui Aurelian de 
rictusul unui cal în agonie. Un surâs care ar fi trebuit să-l 
facă să tremure de emotie, îl lăsă indiferent. 

Un val de ruşine îi arse pieptul. Se gândi la răceala 
Clodiei când îi vorbise despre boala mamei lor. Aşadar, şi 
unul, şi celălalt erau atât de asemănători şi de dur alcătuiți? 

Se strădui să se apropie de pat. lulia Cordelia ridică o 
mână spre el. O prinse neîndemânatic. Ea fu cea care îl 
făcu să se aşeze pe pat. 

— Cunosc indiferența pe care o simţi, spuse ea cu 
blândeţe. 

Aurelian vru să protesteze. Îl făcu să tacă cu o bătaie din 
pleoape. 

— Nu te acuz, fiul meu. N-o acuz nici pe Clodia. Este bine. 
Aşa trebuie să se petreacă lucrurile. Moartea mea nu 
trebuie să vă slăbească. Este voinţa zeilor. 

Tăcu ca să-şi recapete suflul. Aelcan se apropie cu o 
băutură aburindă şi parfumată. O luminiţă de amuzament 
dădu puţină strălucire ochilor luliei Cordelia. 

— Aelcan îmi oferă toată tandreţea de care am nevoie. 
De multă vreme. Fără braţele şi iubirea lui n-aş fi ajuns 


niciodată mare preoteasă în Sirmium. 

Faţa brăzdată de ani a administratorului roşi. Nu-şi putu 
opri o privire de reproş la adresa luliei Cordelia. Era în 
spusele ei un secret pe care ar fi vrut să-l ia cu ea ca pe o 
piatră rară. 

Aurelian încuviinţă. Strânse, în sfârşit, degetele mamei 
sale în mâna lui. 

— Ştiu. 

— Ştiai? mormăi Aelcan. De la Clodia? 

— Ce importanţă are, răspunse Aurelian, fără s-o 
slăbească din priviri pe lulia Cordelia. Mama ştie ce trebuie 
să facă cu sufletul şi cu inima ei. A fost voinţa tatălui meu 
ca aşa să fie după moartea lui. 

Urmă o tăcere stânjenită. Aelcan voia ca lulia Cordelia să 
înghită băutura. Ea respinse cupa. 

— Ai dreptate, Aurelian. Nimic din toate astea nu 
contează. Ascult-o pe Clodia. Ea este ca mine: o sămânță a 
zeilor pentru ca să se împlinească destinul tău. Nu trebuie 
să rezişti inutil. Zeii te vor Augustus. 

— Mamă... 

— Zeii te vor Augustus! repetă ea cu un efort ce o făcu 
să se strâmbe de durere. Priveşte în jurul tău. Priveşte 
haosul din Roma. Urletele de pe străzi! Slăbiciunea nu m-a 
împiedicat să le aud... Îl aşteaptă pe cel care va avea 
puterea să ridice sfidarea zeilor. Tu, Aurelian... Nimeni altul 
decât tine! 

— Lucrurile nu sunt aşa de simple, mamă. Nu e suficient 
ca eu... 

Aurelian tăcu. Cu ochii închişi, strângându-i mâna, lulia 
Cordelia se încordă sub arsura durerii. Aelcan aruncă cupa 
pe care încă o ţinea, îşi strecură braţele sub ceafa stăpânei 
sale. lulia Cordelia lăsă mâna fiului ei. Gemând, se agăța de 
gâtul iubitului ei, care o primi la pieptul lui. Rămaseră aşa, 
înlănţuiţi. 

Fascinat, dar şi speriat, Aurelian văzu durerea fremătând 
în valuri în corpul mamei sale. Sudoarea îmbrobona fruntea 
lui Aelcan, în ciuda frigului din cameră. Cu pleoapele 
închise, ar fi vrut să soarbă în trupul lui robust răul 


preaiubitei lui. 

În sfârşit, criza trecu. 

lulia Cordelia se întoarse pe perne. Aelcan, lac de apă, 
ridică o privire dură spre Aurelian. 

— Las-o să se odihnească. O să mă ocup eu de ea. Poţi 
să te duci să te întâlneşti cu Pulinius. Te aşteaptă. Aveţi de 
vorbit. 

Aurelian ezită. Aelcan nu-i vorbea ca un sclav eliberat 
cum era, ci cu o autoritate paternă pe care nu o mai auzise 
de multă vreme. Trebuia, oare, să se supere? 

Aelcan mângâie obrajii luliei Cordelia, ca şi cum ar fi 
mângâiat un copil adormit. Zâmbetul lui alungase dinainte 
orice reproş. 

— Nicio altă femeie n-a fost niciodată nici mai dulce şi 
nici mai frumoasă, şopti el. Toată tandreţea pe care n-a 
putut să v-o dea vouă, ţie şi surorii tale, am primit-o eu. 


— Acoperă-te cu mantia asta, îi spuse Pulinius amabil. 
Ploaia este îngheţată. 

Un sclav îi întinse lui Aurelian o capă de lână cu glugă. 
Capul chel al lui Pulinius dispăru sub o bonetă de piele de 
oaie, ale cărei margini îi acopereau obrajii şi ceafa. Sub 
blana buclată, faţa lui căpătă aspectul unui amoraş, ostenit 
şi răutăcios. Ca mulţi alţii înaintea lui, Aurelian se întreba 
unde găsea un om cu o aparenţă atât de firavă energia şi 
curajul pe care le cereau sarcina şi poziţia lui. 

Înaintară pe sub elegantul portic ce se întindea de-a 
lungul grădinii v;//e; şi desena un pătrat perfect de coloane 
duble, purpurii. Pulinius arătă spre cer. 

— Nu este vremea pentru plimbare, dar e mai bine să 
discutăm afară. Am sclavi noi în casă. Este puţin cam 
devreme să mă încred în urechile lor. 

Tăcu şi se opri. 

— Ştii că Titus a proiectat grădina asta? 

Fără să aştepte un răspuns care nu-l interesa, luă braţul 
lui Aurelian şi îl împinse din nou în faţa lui. Un aer de 
mulţumire extremă îl însufleţea. 

— Chiar în această climă neplăcută, după o atât de lungă 


absenţă, nu e nimic în Roma care să nu mi se pară 
minunat. Această casă nu este la fel de frumoasă ca aceea 
a lui Virgilius, care este chiar alături. Dar o iubesc. lubesc 
această casă, cum ar fi trebuit să iubesc o femeie când 
eram tânăr... Locuiesc aici de, ah, cât? Cincizeci de ani? Mai 
mult? Nu erai născut. Augustus era acel nebun de 
Heliogabalus şi dansa gol pentru tatăl lui, Soarele-Invincibil! 

Râse în hohote, aruncă o privire spre Aurelian pentru a se 
asigura că este atent. 

— Ştii că astăzi casa lui Virgilius este ocupată de un 
vânzător de perdele? Reluă pe un ton confidenţial. Un 
libert. De zece sau de douăzeci de ori mai bogat decât aş fi 
eu vreodată. Bine. Aşa merg lucrurile astăzi. Roma este 
întreţinută de liberţi. Eu nu sunt bogat, prietene. Nici măcar 
cât se crede, nu. Cu siguranţă, nu! Dar măcar, sunt eu 
însumi! 

Un suspin, o clătinare din cap severă. 

Aurelian n-avea chiar inima să zâmbească, dar vorbăria 
bătrânului secretar al Senatului îl amuza, totuşi, şi îl enerva 
în egală măsură. Pulinius avea, de altfel, dreptate. Grădina 
era o splendoare, cu garduri vii tunse, savant întreţinute, 
tufe de merişor, tisă şi măslini, care trasau un elegant 
labirint. Se întretăiau în curbe graţioase, se înălţau fântâni, 
bazine, o pergolă, o întreagă colecţie de statui. Majoritatea 
erau în stil grecesc, aşa cum o cerea moda. Aurelian 
recunoscu printre ele un bust al lui Cicero, un Apolo 
cântând la harpă, un Cezar în cuirasă de paradă, un Perseu 
gol, cu un cap de Erinie în vârf, Venus şi Cybela unite într- 
un sărut. Precum şi un mic, dar magnific, bust al Liviei, 
soţia lui Augustus. 

Apa şiroia pe marmura lor. Pliurile tunicilor erau pline de 
apă, ceea ce făcea pielea mai delicată, piepturile, umerii şi 
pulpele căpătau graţia nudităţii adevărate. Era o lume de o 
frumuseţe pe care ar fi ştiut s-o guste dacă amintirea feţei 
luliei Cordelia, ruinată de durere, nu l-ar fi hăituit. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, secretarule, spuse el. O s- 
o duc pe mama în villa pe care o s-o închiriez imediat ce va 
fi mai bine. 


— Nici nu se gândi! exclama Pulinius. Va rămâne aici. Nu- 
i chinui ultimele zile. 

— Casa mea este foarte aproape de poarta Ostia, 
protestă Aurelian fără convingere. Nu este lipsită de 
confort. 

— Tu poţi sta foarte bine acolo, hotărî Pulinius - după 
gustul meu, e supărător totuşi ca un cartier să fie prea 
murdărit de traficul din Emporium şi depozitele din Galba - 
dar, te rog, fă ceea ce-ţi cer. Las-o pe mama ta aici. lulia 
Cordelia va fi curând în faţa zeilor. Primeşte să-i ofer 
liniştea casei mele. Moartea nu mă sperie. Vino cu sora ta 
să stai alături de ea. Casa asta va fi şi a voastră, cât timp 
va dura sejurul vostru la Roma. . 

— E foarte frumos din partea ta. lţi rămân dator... 

Cu ochii în cei ai lui Aurelian, cu viclenia pe buze, Pulinius 
scutură bătrânul lui cap. 

— Exact. Să vorbim despre aceasta datorie... Să nu crezi 
că mă gândesc numai la binele mamei tale, prietene. Vreau 
ca Senatul şi susţinătorii lui Gallienus să ştie că locuieşti la 
mine. 

Aurelian tăcu şi aşteptă. Pulinius aruncă o privire în jurul 
lor şi merse ceva mai încet. 

— Dar, mai întâi, am nişte veşti pentru tine. Veşti pe care 
nimeni nu le-a croit după gustul de a plăcea sau a displăcea 
urechilor Senatului. 

— Veşti de la Valerian? 

Pulinius încuviinţă. Nu găsi niciun semn de uşurare pe 
faţa lui. Vocea îi tremură. 

— Vai, da. Şi groaznice. În fiecare zi dată de zei, Shapur 
îşi încearcă tălpile pe spatele veneratului nostru Augustus. 
A făcut din el treaptă pentru a se urca în car. Pedeapsa 
zeilor! Poţi să îţi închipui? Şi noaptea, Valerian este găzduit 
alături de porci şi de berbeci. Nu mănâncă nimic altceva 
decât ce mănâncă aceştia. 

Scutură din cap, înainte să adauge: 

— Şi, în pofida a toate, trăieşte. Zeii nu-i fac nicio 
favoare. Nu moare, trăieşte şi îndură umilinţa. Şi noi odată 
cu el, dux Aurelian. Tot Imperiul este scufundat alături de el 


în umilinţă. 

Tăcură. Cărau greutatea acestor cuvinte de necrezut, pe 
care ploaia părea că le face şi mai grele. 

— Este adevărat, întrebă Aurelian, că regele Palmyrei l-a 
alungat pe uzurpatorul Macrian şi se pregăteşte să-l 
înfrunte pe Shapur cu legiunile noastre? Am auzit ieri 
spunându-se asta. 

Pulinius aprobă din nou, de data asta cu un râs scurt: 

— Mai ales nevasta lui este cea care a băgat groaza în 
Macrian. l-a venit repede de hac imbecilului. Groaza pe care 
i-a inspirat-o îl face încă să-şi scape zilele pe Mediterana. 

— Soţia lui? Regina din Palmyra? 

— Zenobia. Sau zeiţa Alat, cum vrei. Aşa îi spun de-acum 
războinicii Palmyrei şi cei din deşert: Alat! Pe deasupra, 
frumoasă! Cu toate astea, vai, nu am văzut-o cu ochii mei. 
Dar am văzut ochii celor care au privit-o! 

— Vrei să spui că se luptă ca un bărbat? 

— Mai bine ca un bărbat. 

Mâna lui Pulinius căută cotul lui Aurelian, obligându-l să 
meargă cu pasul lui mai lent, umerii lor aproape atingându- 
se. 

— Sunt sigur că ţi-ar face plăcere s-o admiri, Aurelian. 
Merge la luptă cu bustul acoperit de o cuirasă de piele 
roşie, care o face să pară goală. 

— Ce nevoie are regele să-şi împingă nevasta în faţa 
armatei? se indignă Aurelian. Nu ştie el să conducă? 

— Nu-ţi fie teamă, Preailustrul Odenat este un excelent 
războinic. Totuşi, nu regele Odenat este cel care îşi împinge 
nevasta la război, ci invers. 

Pulinius suspină: 

— Vorbim despre Orient, prietene. Acolo, nimic nu se 
petrece ca la noi. Ceea ce ţi se pare civilizat aici, la Roma 
sau chiar pe fortificațiile Danubiului, nu mai pare la fel 
acolo. Să vezi ce nebunie îi cuprinde pe locuitorii din Orient 
când cred, ca şi creştinii, într-un zeu unic! Creştinii de aici, 
măcar, se ascund în pivnițe şi în noapte. Acolo, se arată în 
plină zi. Şi trebuie să vezi cum o fac! Rațiunea n-are 
legătură cu ei. Cele mai cumplite violenţe îi încânta. Regina 


Zenobia este unul dintre aceste mistere pe care le naşte 
deşertul, din când în când, în sumedenia de fapte ieşite din 
comun. 

Secretarul scutură încă o dată marginile bonetei şi îl 
strânse mai tare pe Aurelian de braţ. 

— Ţine minte numele ăsta, Aurelian: Zenobia din 
Palmyra. Şi nu-l dispreţui. lubeşte războiul. Oamenii de 
acolo vor să creadă că ea nu este întru totul o fiinţă 
umană... Cine ştie? Povestea ei este amuzantă şi o să ţi-o 
spun. Ceea ce contează astăzi este că alături de soţul ei, 
regele, ne-a făcut un straşnic serviciu. S-a terminat cu 
uzurparea lui Macrian. 

Pulinius pocni din limbă cu satisfacţie. Viaţa avea şi ceva 
bun când dura destul: îţi puteai vedea duşmanii suferind de 
tot răul pe care l-ai dorit pentru ei. 

— Cum a putut Augustus Valerian să cadă în capcana lui 
Shapur? întreba brusc Aurelian, care se abţinea demult să 
pună întrebarea. Nimeni n-a ştiut să-l împiedice? 

Mâna lui Pulinius părăsi braţul lui Aurelian. Urmă o tăcere 
ce putea fi luată drept reproş. 

— Nimic nu-l putea împiedica pe Valerian să acţioneze 
după dorinţa lui. Nici chiar eu. li plăcea să-i dau sfaturi, dar 
le urma rareori... Ai totuşi dreptate. N-ar fi trebuit să se 
arunce în braţele perşilor. S-a dus din cauza ta. 

— Din cauza mea? 

— Nu aşa tare, făcu Pulinius aruncând o privire în spate. 

— Cum îndrăzneşti să spui un asemenea lucru? se 
indignă Aurelian fără să coboare tonul. 

— Calm, calm, prietene. O să-ţi explic. Mai era şi o 
sclavă. Valerian era fermecat de ea. O frumoasă fată 
neagră, pe nume lflava. Foarte îndrăgostit. Avea erecţie de 
cum se apropia. Un festin de tinereţe pentru un bărbat care 
o pierduse de multă vreme. În acea dimineaţa tristă, înainte 
de a se urca în carul care avea să-l conducă în braţele lui 
Shapur, a eliberat-o şi i-a dăruit un milion de sesterţi. l-a 
dat, de asemenea, şi casa din Tuscullum. Foarte aproape 
de aici. Trebuie să fie acolo. Poate o să ai ocazia s-o 
întâlneşti. De fapt, ea... 


— Secretarule!... 

— Calmează-te, dux Aurelian! Nu insult nici onoarea ta, 
nici fidelitatea ta faţă de bietul nostru Augustus. 

Reluă braţul lui Aurelian şi îl trase spre ultima aripă a 
porticului. 

— Te rog, nu vorbi aşa de tare. Nu face mai limpezi 
lucrurile pe care vrei să le auzi, iar vocile răsună neplăcut 
pe aici. Bun, iată ce a fost. Nici Augustus, nici eu nu ne-am 
îndoit că Shapur era un vulpoi şi că sufletul lui Macrian era 
la fel de mizerabil ca latrinele din Subur. Dar Valerian a 
înţeles că lucrurile mergeau prost între tine şi Gallienus. 
Este adevărat, nu-i aşa? Atunci n-a încetat să insiste şi să 
se pună între voi. Nu voia să se lupte cu Shapur. Se temea 
că veţi sfâşia Imperiul pe la spatele lui. 

— Niciodată n-aş fi făcut aşa ceva. Augustus o ştia. l-am 
dat cuvântul meu. 

— Da. Credea în promisiunea ta. Dar a fost foarte 
îndurerat de crimele de la Nicopolis, murmură Pulinius. 

Aurelian se încordă, cu obrajii livizi. 

— Cezar a încercat mult şi bine să mă otrăvească. Chiar 
în ziua triumfului meu asupra goților. 

— O, sigur! Gallienus urăşte triumfurile care nu sunt ale 
lui. 

— El n-a respectat niciodată cuvântul dat tatălui său. Pe 
care l-am rostit bând sângele taurului lui Mithra, continuă 
Aurelian cu o furie crescândă. Astăzi, priveşte ce a ajuns. 
Nicio clipă, secretarule, nicio clipă Cezar n-a arătat cea mai 
mică voinţă de a-l elibera pe Augustusul nostru. 

— Ah, da, ştiu, prietene. Ştiu. 

— Dar ce contează pentru Cezar? El aşteaptă aclamaţiile 
Senatului şi coroana de lauri, în timp ce tatăl său aşteaptă 
ajutorul lui. 

— Şi nu e lipsit de înţelepciune în ce face, dux majorum. 
Chiar dacă tu nu poţi s-o concepi, crede în experienţa mea. 
Cezar face ceea ce trebuie să facă. 

Faţa lui Pulinius nu avea nimic amabil sau comic. 
Aurelian, în pofida furiei, citi pe ea o hotărâre pe care n-o 
întâlnise decât faţă în faţă cu sabia celui mai înverşunat 


duşman. 

— Ce vrei să spui? 

— Că Imperiul se rupe şi se distruge. Că se scufundă în 
propriul praf, în putreziciunea ambițiilor şi a trădărilor. 
Roma se prăbuşeşte, prietene Aurelian. Roma nu este 
puternică decât în imaginile pictate care sunt înghiţite de 
varul palatelor noastre! Cezar Gallienus, fiul împăratului 
nostru, este în acest moment singurul care poate să 
menţină forţa Imperiului, înainte ca ea să ne scape. 

— Ei, aş! Gallienus nu stăpâneşte absolut nimic. Eşti la 
Roma. Poate încă n-ai auzit zgomotul de pe străzi. Nu 
există un negustor care să nu tune împotriva lui, nicio 
cocioabă unde să nu i se batjocorească numele. Cine poate 
admira un Cezar care nu apără viaţa tatălui său? 

— Străzile Romei mârâie. Şi ce-i cu asta? Ele vor uita de 
mârâit datorită jocurilor sau a câtorva martiri creştini. 
Străzile uită, prietene. Lor nu le pasă de Valerian decât 
pentru că nu este aici ca să îl huiduiască. Mai bine priveşte 
la ceea ce este. Gallienus are legiunile... Chiar dacă gloria 
lui nu este nici a cincea parte din a ta. El are Senatul, unde, 
iartă-mă, influenţa ta este chiar mai slabă decât cea a 
zeilor. Are prefecţii din Galia. Ducii de pe Rin şi de pe 
Danubiul de Sus sunt fiii lui. Cei din Africa şi din Egipt îi 
datorează totul sau se tem. Deci n-o să-ţi lase nimic. Va 
trebui să iei totul prin forţă... 

— Te înşeli asupra mea, secretarule. Nu vreau să iau 
nimic. Nu voi fi niciodată un uzurpator. Îi reproşez lui Cezar 
de a fi ceea ce este şi de a fi împotriva lui Augustus. Nu mă 
considera invidios. 

Privirea lui Pulinius se îndulci până la surâs. Aprobă, 
amuzat. 

— Da. E bine că Valerian mi-a vorbit despre tine. „Un taur 
cinstit şi puternic, care nu cunoaşte decât descendența şi 
onoarea Romei.” După care a adăugat: „Dar are o soră pe 
cât de frumoasă, pe atât de inteligentă, iar ea nu ignoră 
niciun ocol care poate duce în Forum.” 

Pulinius  râse, dar Aurelian ghici uşor sub râs 
ameninţarea. 


— Tu eşti cine eşti, dux majorum Lucius Aurelianus şi 
asta este bine. Totuşi, foarte aproape de tine, sunt alţii care 
te vor Augustus şi nu au răbdarea ta înţeleaptă, reluă blând 
bătrânul secretar. Dacă nu ai grijă, te-ai putea trezi nevoit 
să-l înfrunţi pe Cezar Gallienus, fără ca măcar s-o doreşti, 
prietene. In acelaşi fel în care ai descoperit cadavrele la 
Nicopolis, în dimineaţa nunţii tale. 

Aurelian păli. 

— Te temi de slăbiciunea mea? făcu el, înfruntându-l pe 
Pulinius. 

— Oh, nu! Departe de mine acest gând. Te cred puternic, 
drept, deşi cu inima mult prea curată. Mai cred, dacă îmi 
acorzi această libertate, că eşti prea sensibil la ambiția 
surorii tale, Clodia. Ea nu are puritatea ta. Ea n-a iubit 
niciodată ceea ce iubeşti tu şi a iubit tatăl vostru: Virtus, 
Pietas, Fides! 

Aurelian rămase nemişcat. Furia care era gata să-l 
copleşească se împrăştie din cauza surprizei. Scrută faţa 
puţin ridicolă a lui Pulinius cu stupoare. Cum de ştia atâtea 
lucruri? 

Privirea lui trebuia să pună întrebarea pe care buzele n-o 
rosteau. Pulinius surâse cu afecţiune şi îl strânse de mână. 

— Nu te gândi la rele. Nu te-am spionat. Îţi cunosc inima, 
pentru că avem gravate în carnea noastră aceleaşi cuvinte: 
Virtus, Pietas, Fides! Stindardul adevăratului Cezar şi al 
marelui Augustus. lată de ce l-am urmat pe Valerian până 
acolo unde nici n-am dorit. 

Agăţat de braţul lui, îl împinse pe Aurelian spre ultima 
alee a porticului. 

— Gândeşte-te la asta, dux: nu-ţi vreau decât binele. 
Dacă mă consideri sincer, atunci fă ceea ce Valerian n-a 
făcut niciodată: ascultă sfaturile mele. Nu e timpul să-l 
înfrunţi pe Cezar. Nu te lăsa târât de furie. Destinul tău este 
mare. Sunt de aceeaşi părere cu lulia Cordelia: zeii te vor 
Augustus! Marea preoteasă din Sirmium are dreptate, va 
veni timpul triumfului tău. Dar astăzi, lasă-l pe Gallienus să 
curețe străzile de umilinţele noastre. Lasă-i pe regina din 
Palmyra şi pe soţul ei să ne scape de Shapur şi să-l răzbune 


pe bietul Valerian. Apoi, voi fi acolo ca să mă las încântat 
de mărirea ta. Ţi-o promit în faţa zeilor. 

Aurelian nu răspunse înainte de a ajunge lângă zidurile 
casei. 

— Mi-ar plăcea să-ţi urmez sfatul, secretarule, cu o 
condiţie. Câtă vreme Augustus Valerian va fi în viaţă, chiar 
dacă viaţa lui este călcată în picioare de Shapur, fiul lui 
Cezar Gallienus să nu se facă aclamat şi nici să nu poarte 
coroana de lauri. 

Pulinius strânse pleoapele, cugetă o clipă înainte de a fi 
de acord. 

— Este o condiţie onorabilă. Nu văd cum ar putea Senatul 
să se opună. 


12 
EMESA 


Îi era rău, dar se ţinea tare. 

Preailustrul voia s-o vadă strălucind. Voia ca numele 
Zenobiei şi al lui Odenat, înlănţuite în glorie, să ardă inimile 
credincioase şi să le umple de teamă pe cele care nu erau 
încă. În curând, în faţa tuturor celor care în Emesa şi în 
împrejurimi se numărau printre şefii de clanuri, tribuni şi 
legaţi, soţia Marelui Odenat va deveni Despoina, Marele 
Comandant al Palmyrei. 

Nu mai era văzută ca Alat cea cu pieptul roşu, ci ca 
regina care îi dăruia un fiu regelui lor. O tunică largă îi 
reliefa pântecele umflat cu o pernă cusută sub centură. 

Ştia să-şi joace rolul. Invăţase de la Dinah să meargă cu 
acea lentoare, acea cambrură a şalelor a femeilor 
însărcinate. Reuşise, de asemenea, fără dificultate, să se 
arate palidă şi şovăitoare, ca una care stă să nască. Pentru 
că perna care îi simula sarcina avea şi o altă funcţie: să 
ascundă plasturii groşi şi bandajele ce îi acopereau rana 
care supura încontinuu. 

Aşa cum prezisese Ashemu plină de furie, atacul 
întreprins asupra Emesei, pe care singură şi-l impusese ca 
să-l alunge pe uzurpatorul Macrian, fusese o nebunie. 
Niciun pansament n-a rezistat la efort. Rana profundă a 
devenit o fiară de foc care părea, pe moment, s-o devoreze 
din interior. De-acum, nicio iarbă, niciun plasture, nicio 
magie nu erau destul de puternice ca s-o liniştească. 

Dacă simularea slăbiciunilor unei femei însărcinate îi 
ascundea suferinţa în faţa Preailustrului şi chiar a lui 
Nurbel, ele n-o păcăleau pe egipteancă. Ashemu nu mai 
mormăia. La ce bun? Răul era făcut. Seara şi dimineaţa, 


uneori de mai multe ori pe zi, Ashemu îi schimba bandajul. 
Buzele îi tremurau, lacrimile îi umpleau ochii. Murmura 
foarte încet, aproape de neauzit: 

— Te-ai omorât! Te-ai omorât! 

Poate era adevărat. Dar Ashemu nu putea înţelege 
fericirea care o cuprinsese pe Zenobia atunci când se 
prezentase în faţa oraşului, dreaptă, pe Yedkivin. Urletele 
soldaţilor romani adunaţi sub zidurile Emesei au făcut să 
vibreze aerul ca o salvă de săgeți. 

Ea a înaintat, singură, oferindu-şi pieptul de piele roşie 
tirului duşmanilor. Descoperind că nu mai există niciunul. 
Porţile s-au deschis fără nicio luptă. Legionarii şi oficialii au 
cedat în faţa ei. Amestecându-şi glasurile cu cele ale 
arcaşilor Palmyrei, au urlat numele lui Alat. „Alat! Alat este 
cu noi. Viaţă lungă lui Alat!” 

Trupul slab al lui Macrian dispăruse ca prin minune. 
Fugise fără să aştepte ca ea să se arate în faţa lui. Ea, 
Zenobia, femeia şi soţia regelui Palmyrei, devenise zeiţa 
legiunilor Imperiului, aşa cum era şi pentru războinicii din 
deşert. 

Sorbise această glorie cu o sete care o făcuse insensibilă 
la sângele care şiroia din nou sub cuirasa ei. 

Preailustrul, devenit cu acordul Romei guvernator şi 
stăpân pe întreaga Sirie, o instalase în splendoarea unui 
palat de marmură şi aur. Acolo, cât era ziua de lungă, 
primea onorurile şi jurămintele de credinţă. Uitase că era 
Zenobia. Credea şi ea în propria-i poveste, devenind pentru 
ea însăşi ceea ce alţii vedeau în ea: Alat, zeiţa roşie! Mintea 
era golită de minciunile de convenienţă şi de amintirile 
neplăcute. 

Îşi ţinuse promisiunea. Îl învinsese pe Shapur, persanul. 
Roma însăşi îşi îndoia genunchiul în faţa lui Odenat şi a 
soţiei sale. O soţie aşa cum nu mai era alta. Care nu se 
temea nici de sânge, nici de moarte. Care nu era cu nimic 
mai prejos decât cei mai mari războinici. 

Oare crezuse ea însăşi, promiţându-i gloria lui Odenat, că 
ar putea împlini atâtea? Nu mai ştia. Toate acestea erau 
atât de extraordinare, încât forţa care o mâna nu părea să-i 


aparţină. Într-un moment de epuizare, de confuzie 
combinată cu febra care creştea din nou, începu să se 
gândească la faptul că, poate, după toate acestea, 
Baalshamin, zeul puternic al deşertului, veghea mult şi 
neîncetat asupra ei. 

Dar, în timp ce pântecele lui Dinah se rotunjea, în timp ce 
pernele de pe propria-i burta se măreau, rana de la 
Sisogodon nu se închidea. 

Mai mult şi mai des, trebuia să strângă din dinţi din cauza 
unei dureri ce o împiedica să respire. Incordată, lividă, 
cerea să se odihnească, aşa cum o face o femeie 
însărcinată. 

Din zi în zi se agrava. Nu era ceas fără dureri. Febra îi 
bătea în tâmple, îi măcina pieptul. Nopțile sfâşiate de 
suferinţă erau populate de coşmaruri pe care le credea 
dispărute. Veghea îi era întunecată de amintirile fugare în 
care se ascundea tot răul ce stătea la originea nebuniei ei. 

Oh, nu se mai imagina ca fiind o zeiţă. Nu era decât 
Zenobia, cea care l-a pierdut pe Schawaad şi puritatea în 
ruinele de la Dura Europos. Rana ei supurândă era 
pedeapsa zeilor. A vrut să se joace cu ei. l-a disprețuit şi i-a 
imitat. A folosit forţa şi numele lui Baalshamin pentru a-şi 
potoli furia, răzbunarea, ura de moarte faţa de răul cu care 
violatorii din Dura Europos au răscolit-o între coapse. 

Violul era mereu prezent. La fel de ascuţit şi de îngrozitor 
ca în prima zi. Acum o infecta cu totul. 

Ashemu avea dreptate. Asta o s-o omoare. 

Cu atât mai bine. Minciuna trebuia să înceteze. O să se 
aşeze liniştea, o descătuşare infinită. 

Trebuie să reziste până la naşterea copilului 
Preailustrului. 

Apoi, Alat va muri în glorie. 

Poate, dacă lumea cealaltă promisă de zei exista, îl va 
regăsi pe Schawaad. 

Doar acest gând îi dădea curajul să îndure chinul cu care 
zeii o pedepseau. Era timpul ca moartea s-o conducă la 
preaiubitul ei. Să se unească, în fine, pură din nou şi fără 
ruşinea minciunii, cu singurul bărbat căruia şi-a deschis 


inima. Cu el care o aştepta în lumea zeilor vii. 


Erau vreo treizeci, toţi nerăbdători s-o vadă. 

Hărmălaia discuţiilor lor răsuna până la grinzile pictate şi 
consolele tavanelor. Când ea apăru, sprijinită de umărul 
unei sclave, cuvintele încetară dintr-odată. Nu observară 
decât frumuseţea ei accentuată de rochia largă, ţesută cu 
aur şi coral, pântecele umflat de promisiunea unei vieţi. Îi 
văzură ochii atât de duri, încât plecară pleoapele, în loc să-i 
susţină privirea. Se gândeau că aşa era privirea lui Alat. 

Preailustrul, îmbrăcat într-o tunică de mătase purpurie, 
care amintea de rangul lui în Imperiu, era pe jumătate 
lungit pe un pat pentru mâncat. Colanele de aur cu imagini 
ale zeilor Palmyrei şi ai Romei îi atârnau pe piept. 
incheietura dreaptă îi era strânsă într-o fâşie de piele pe 
care se încolăcea un şarpe de argint, cu gura strânsă pe un 
disc de aur. 

Se ridică, obligându-i pe toţi să facă la fel, primindu-şi 
soţia cu faţa strălucind de fericire şi nu întoarse ochii de la 
ea în timp ce se apropia. Chiar dacă îi văzu obrajii livizi, 
sudoarea de pe fruntea de sub diademă, degetele strânse 
pe umărul sclavei, nu arăta nimic. Chiar dacă se gândi la 
rana care o rodea, nu-şi şterse totuşi zâmbetul de pe buze. 

Intinse mâinile pentru ca Zenobia să le prindă. Cu o 
tandreţe remarcată de toţi cei de faţă, o ajută să ia loc pe 
pernele de pe patul lui. 

Fără să lase mâna Zenobiei, în liniştea plină de respect şi 
de curiozitate ce îi cuprinse pe toţi, spuse: 

— Eu, Odenat, fiul lui Wabalat, fiul lui Nasor, senator al 
Romei, guvernator al întregii Sirii, o declar pe soţia mea, 
Zenobia, stăpână şi Mare Comandant al Palmyrei. Pe timp 
de război, ca şi pe timp de pace, pentru dreptate şi ordinea 
fiecărui lucru în regatul Palmyrei, o să vă adresaţi ei, aşa 
cum vă adresaţi şi mie. Ordinele şi dorinţele ei sunt şi ale 
mele. 

Tăcu, atât timp cât fu nevoie să-şi treacă privirea de la 
un musafir la altul. Işi ridică mâna prinsă de cea a Zenobiei 
şi reluă cu voce şi mai puternică: 


— Zeii sunt martori: noi suntem Zenobia şi Odenat, rege 
şi regină, egali în însărcinări şi în îndatoriri. Trăiască 
Despoina din Palmyra! 

Toţi, în acelaşi glas, şefi de clanuri sau preoţi, îşi făcuseră 
auzit salutul: 

— Viaţă lungă Despoinei! Viaţă lungă lui Odenat şi 
Zenobiei! Fie ca zeii să-şi ţină mâna asupra lor! 

Atunci, ca şi cum o singura flacără ar fi cuprins altarele, 
fumul de tămâie se ridică deasupra palatului şi ospăţul 
ofrandelor începu. 


Sclavele serveau şi strângeau. Vacarmul cuvintelor 
răsună din nou până în tavan. Abia dacă mânca. Făcea tot 
ce putea ca să-şi păstreze o faţă calmă, ca să nu strângă 
din maxilare. Mâna Preailustrului o strângea în continuare 
pe a ei. Era un semn. Îi ghicise slăbiciunea şi, fără îndoială, 
şi motivul ei. 

Din când în când, simţea în ceafă apăsarea privirii lui 
Nurbel. Şi el era neliniştit. 

Reuşi să zâmbească, să spună câteva cuvinte. Să facă o 
glumă legată de cuirasa ei, pe care armurierii din Emesa 
vor fi nevoiţi s-o adapteze pe burta ei mare. Asta îi va 
îngrozi din nou pe perşii lui Shapur, când o să apară în faţa 
lor, la viitoarea bătălie. Se râse tare şi cu poftă. Se tot 
repeta gluma. Degetele soţului ei le apăsau uşor pe ale ei, 
ca un fel de mulţumire. Cu coada ochiului, ghici şi 
aprobarea lui Nurbel. 

Apoi, tăcu multă vreme, ca să-şi recapete suflul. Durerea 
îi urca până în gât, îi aducea lacrimile în ochi şi o orbea. 


În clipa când îi ceru Preailustrului să plece ca să se 
odihnească pentru ea şi pentru copilul pe care îl purta, în 
fundul sălii începu hărmălaia. 

Un centurion apăru înaintea unui bărbat care era împins 
de legionari. Sub tunica lungă şi albă şi sub părul ce îi 
ascundea jumătate din faţă, toţi recunoscură un creştin. 
Urmă un murmur reprobator. Legatul legiunii Parthica, a Ill- 
a, făcu semn centurionului să se apropie şi anunţă: 


— Preailustrule, ai dorit ca toţi preoţii templelor din 
Emesa să vină să împartă astăzi ospăţul cu tine şi să se 
încline în faţa soţiei tale, Despoina. Dar acesta n-a vrut, 
bineînţeles. Nu ne putem aştepta ca nişte creştini să se 
poarte aşa cum trebuie. Aşa că l-am adus cu forţa. 

Centurionul dădu o lovitură pe spatele creştinului. Acesta 
înaintă, drept, subţire şi încordat ca o coadă de lance. 
Zenobia începu să tremure. 

să fi fost febra? 

Această încordare, acest mers le recunoştea dintr-o mie. 

Cum le-ar fi putut uita? 

Dar era cu neputinţă. Morţii nu apar pe aceasta lume. 

Legionarul vru să-l oblige pe creştin să se încline în faţa 
Preailustrului, dar acesta se împotrivi. In mişcare, părul 
bogat îi eliberă faţa în întregime. 

O exclamaţie de groază se înălţă. Doar Odenat auzi 
geamătul de durere al Zenobiei. Partea stânga a feţei 
creştinului era cea a unui monstru. Focul topise carnea, 
trăgând-o şi întinzând-o, lipsind de orice aspect uman 
ochiul, nasul şi o mare parte din gură. 

Dar, chiar şi aşa, Zenobia îl recunoştea. 

Schawaad! Schawaad! 

Febra îi întuneca minţile. 

Oh, privirea aceasta! Era nevoie de mai mult decât 
martirizarea feţei sale ca ea să nu-l recunoască. 

Preailustrul făcu un gest, cerând legionarilor să renunţe 
să-l mai oblige să se închine. 

— Cine eşti? 

— Numele meu este Simon, robul lui Isus Hristos. 

— Tu eşti şeful creştinilor din Emesa? 

— Îi conduc după voia Domnului Dumnezeu. 

— Ce ţi s-a întâmplat la faţă? 

Simon avu un zâmbet care-i deformă şi mai mult pielea. 

— Augustus Valerian şi procuratorul Macrian au crezut că 
au puterea să mă ardă pe rug. Nu au luat în seamă voinţa 
şi atotputernicia Dumnezeului nostru. 

Un mormăit reprobator se rostogoli în sală. Zenobia simţi 
că îşi pierde cunoştinţa. Durerea o părăsise dintr-odată. Ar 


fi vrut să se ridice, să pronunţe numele lui Schawaad. O, 
Schawaad, iubirea mea. Abia îşi dădu seama că mâna 
Preailustrului se strânge şi mai tare în jurul degetelor ei. 

— De ce refuzi să împărţi ospăţul cu mine şi să te încilini 
în faţa soţiei mele, Despoina? întrebă el. 

— Un creştin nu se prosternează decât în faţa lui 
Dumnezeu. Nu bea şi nu mănâncă decât trupul Domnului 
Hristos, replică blând Simon. 

Pentru prima dată, se întoarse spre Zenobia, lăsând-o să 
vadă toată grozăvia feţei lui. 

— Nu-ţi imagina nicio clipă, rege al Palmyrei, că aş putea 
să mă plec în faţa soţiei tale. La judecata lui Dumnezeu 
Atotputernic, ea nu este decât păcat şi minciună. 

Zenobia voi să se îndrepte, cu gura deschisă pentru a 
protesta. Durerea o rupse în două. Într-o străfulgerare a 
conştiinţei, văzu din nou faţa îngrozitoare a iubitului, înainte 
ca întunericul să coboare asupra ei. Strigătul Preailustrului, 
care încerca s-o susţină, în momentul când se prăbuşi, nu îl 
mai auzi. 


13 
ROMA 


Părul desfăcut al Clodiei mătura pieptul gol al lui 
Maximus. Cu limba urmărea cicatricea care îi şerpuia pe 
obraz. El îi ridică faţa, îi primi buzele peste ale lui, în timp 
ce, cu mâinile, îi apuca şoldurile. O ridică ca să poată să-l 
încalece. Ea se agăţă de umerii lui şi îşi cambră şalele 
pentru a-l primi. Când sexele lor se uniră, un mormăit de 
satisfacţie se amestecă în sărutul lor. 

Urlete,  râsete, un adevărat vacarm al mulţimii, 
străbăteau prin perdeaua alcovului. Niciunuia, nici celuilalt 
nu le păsa. Clodia se întinse, oferind sfârcul sânului gurii lui 
Maximus. Cu lovituri mici, uşoare, se cufunda în ea, cu 
pleoapele pe jumătate închise, susţinându-i  fesele, 
acompaniindu-i dansul şoldurilor. 

Afară, zarva scuturilor lovite şi a săbiilor încrucişate 
declanşă urletele. Trompetele şi tobele se dezlănţuiră. 
Nimeni nu auzea gemetele sacadate ce ieşeau din gâtul 
Clodiei. Maximus săpa în ea din ce în ce mai adânc 
plăcerea. Dintr-odată se arcui, rămase nemişcată, cuprinsă 
de un frison. 

Degetele căutară membrul lui Maximus, ca să-l scoată 
repede din pântecele ei, obligându-l să se odihnească, 
tremurând între degetele ei. Apoi, cu ochii larg deschişi, cu 
buzele arse de sete şi de plăcere, ea îl cufundă din nou. Cu 
şalele cuprinse de frenezie, juisând cu o ferocitate ucigaşă, 
unică. 

În spatele perdelelor, strigătele ascuţite, râsetele şi 
cuvintele obscene izbucneau, acoperind din nou chemările 
trompetelor. 

Maximus, fascinat, nu putea să-şi ia ochii de la faţa 


Clodiei. Îi scăpa. Nu-l mai vedea. Poate nici nu-l mai simţea, 
închisă în juisarea ei, cu unghiile zgâriindu-i pieptul. 

Răspunse la violenţa şalelor ei prin lovituri zdravene, ca 
şi cum ar fi vrut s-o sfâşie. Aşteptând acea jubilaţie pe care 
ea o ţinea numai pentru ea, ca pe un secret niciodată 
împărtăşit. Închise ochii ca să juiseze, la rândul lui, în 
propria singurătate. 

Vacarmul de afară se linişti în acelaşi timp cu ei. 

Clodia se desprinse,  rostogolindu-se între perne. 
Răsuflarea abia dacă îi mai ridica pieptul. O indiferenţă 
gânditoare îi închidea gura. 

De luni întregi, Maximus învățase să nu se mai mire de 
această răceală care urma violenţei contactelor lor. In nicio 
privinţă, Clodia nu se comporta ca toate celelalte femei. 
Dacă se simţea dezamăgit, orgoliul îl împiedica s-o arate. 

Se aplecă pentru a-i săruta scobitura dintre sâni, schiţă o 
mângâiere afectuoasă pe pubisul umed, înainte de a se 
întoarce pentru a întredeschide perdeaua alcovului. 

Afară se desfăşura spectacolul uluitor al naumahiei lui 
Traian. Un bazin destul de mare pentru a semăna cu un lac 
şi destul de adânc pentru a găzdui galerele pentru luptă. In 
gradene, optzeci de mii de voci surescitate îşi urlau gustul 
pentru sânge şi disprețul pentru învins. 


Lupta care tocmai era pe cale să se termine pusese faţă 
în faţă liburne cu două rânduri de vâslaşi. Erau vase iuți şi 
uşor de mânuit. O etravă de bronz, la fel de ascuţită ca o 
sabie, prelungea prora. Pentru luptele din bazin, nu erau 
echipate decât cu un catarg central, a cărui vergă era 
ridicată cu pânza strânsă. Unul dintre echipaje aborda 
bonete sau pene pe căştile verzi, ceilalţi, pe cele albastre. 

Albaştrii tocmai învinseseră. Vâslaşii purtau acum vasul 
într-un tur triumfal, până la pontoanele ce făceau un braţ 
de dig la extremitatea oglinzii de apă. Primind ovaţiile 
victoriei, combatanții urlau şi agitau deasupra capetelor 
ghioagele de luptă ale căror muchii ascuţite colcăiau încă 
de sângele creierelor zdrobite. 

În spatele lor, la locul luptei, cadavrele învinşilor înroşeau 


apa tulbure a bazinului. Galera verzilor, oprită şi strâmbă, 
era sfâşiată pe o lungime de douăzeci de picioare. Partea 
înaltă a babordului umfla apa ca o cascadă. Pe fundul spart, 
supraviețuitorii îi ajutau pe răniţi, sub insultele spectatorilor 
aflaţi mai aproape. Un barcaz mare, rotund, dotat cu un 
troliu, se apropie ca să ridice galera înainte să se scufunde 
şi s-o tragă într-o cală plutitoare, în care se mai aflau şi alte 
epave. 

Maximus schiţă o strâmbătură. 

Naumahia lui Traian era cea mai mare, cea mai 
costisitoare nebunie dintre jocurile Romei. Doar arhitectura 
arenei te făcea să tremuri. Gradenele, cât vedeai cu ochii, 
puteau să găzduiască o gloată mai numeroasa încă decât 
Trigarium al lui Claudius, unde se desfăşurau cursele de 
care. Chiar uriaşa masă a Colosseumului părea mică în 
comparaţie cu ele. Totuşi, spectacolele, uimitoare şi 
grandioase la început, se dovedeau repede aceleaşi şi 
plictisitoare. 

Bazinul era destul de mare pentru ca vasele să fie 
mânuite cu uşurinţă. Urmărirea şi atacul puteau fi incitante. 
Dar, pentru asta, era nevoie de tacticieni rafinaţi, care să 
conducă luptele. De cele mai multe ori, marinarii nu erau 
decât soldaţi. Vasele porneau de la extremităţile opuse, 
profitând de distanţă pentru a prinde cea mai mare viteză 
posibilă, înainte de şocul frontal. Nu conta decât forţa brută 
necesară pentru a lovi ambarcaţiunea adversă. 

Fineţea, viclenia care permiteau manevrarea cu abilitate, 
pentru a evita prora duşmană şi pentru a aluneca pe lângă 
părţile laterale, pentru a frânge ramele sau pentru a 
imobiliza şi a găuri vasul, erau rare. Era mai ales vorba de a 
fi primul care basculează pasarela de abordaj. Victoria nu 
era decât un masacru de ambele părţi. 

Nimic distractiv când, de mii de ori, a fost el însuşi 
combatant. 

Maximus prefera incertitudinea înfruntărilor corp la corp, 
gladiator contra gladiator, sau, şi mai mult, lupta cu fiarele. 
Acolo, valoarea unui bărbat, curajul sau frica apăreau în 
stare pură. Inteligența, şiretenia sau forţa brută făceau să 


se desfăşoare un spectacol variat. Acolo, enigma bărbatului 
în faţa certitudinii morţii devenea ceva palpabil. Unii 
gladiatori erau obişnuiţi cu arta luptei. O dorinţă nebună de 
a străluci îi făcea inumani. Atunci, chiar mediocritatea nu 
era lipsită de farmec. Laşitatea se putea dovedi comică sau 
inventivă. 

Dar Clodiei îi plăceau naumahiile. 

Şi îi plăcea să facă dragoste în aceste /ogii suspendate, 
care se închiriau, pe aur, chiar deasupra arenei. Ceea ce 
compensa, de departe, vacarmul şi plictiseala jocurilor. 

— Verzii lui Caius Ornius au pierdut încă o dată, nu mă 
îndoiam, remarcă ea decepţionată. 

Frigul care domnea asupra Romei de două săptămâni 
pătrundea acum în alcovul deschis. Se înveli cu pielea de 
lup pe care, multă vreme, o folosise Maximus în fortificațiile 
de pe Rin. 

— Ai pariat pe victoria lui? se amuză el. 

— Pe galera lui Caius? Trebuia să fiu nebună! Am pariat 
pe Octophenikes şi egiptenii lui. Treizeci şi patru de dinari 
de argint, care o să-mi aducă întreit. Liburna lui 
Octophenikes nu s-a luptat decât de patru ori din vară, dar 
n-a fost învinsă niciodată. 

Aşa era Clodia. Nu era la Roma decât de o lună, cel mult. 
Totuşi, echipele de naumahia nu mai aveau secrete pentru 
ea! 

În bazin, bărcile culegeau cadavrele şi resturile. Unul 
dintre morţi, un negru masiv din Nubia, avea pieptul 
sfârtecat de tăieturi adânci, care lăsau să se vadă oasele. 
Fără îndoială, fusese obligat să se bată fără cuirasă, pentru 
a face spectacolul mai copios. Acum, cadavrul lui se 
dovedea atât de greu de scos din apă, încât puţin lipsi ca 
barca să nu se răstoarne. In gradene izbucniră glumele 
proaste. 

— Ai primit răspuns la mesajele noastre? întrebă Clodia 
cu voce joasă. 

Maximus se întoarse spre ea. 

— Legiunile de pe Danubiu sunt pregătite, cele din 
Illyricum, la fel. Mesajele încă nu s-au întors din Moesia, dar 


nu mă îndoiesc de răspuns. De la decurioni la legaţi, toţi 
sunt pregătiţi să-l aclame pe Aurelian când va veni timpul. 
Cezar i-a acoperit de ruşine refuzând să pornească el însuşi 
la luptă împotriva perşilor, pentru a-şi elibera tatăl. Nu va 
avea decât legiunile din Milano pentru a-i plânge ziua 
asasinării. 

— Şşt!... 

Clodia îi închise gura cu degetele. Un gest brutal pe care- 
| dublă cu o privire. 

— Nu rosti aceste cuvinte. Mai ales aici. 

Maximus râse de ea şi arătă spre mulţimea imensă 
adunată sub gradene. 

— Crezi tu că ăstora le pasă de Cezar? Naumahia este 
imaginea Imperiului: fără altă lege decât cea pe care vorei 
să şi-o impună. În fiecare seară, după cât se pare, se curăţă 
gradenele de zeci de oameni asasinați. Ce înseamnă aici o 
crimă în plus? 

Clodia îi ignoră remarca. Observă echipajul învingător 
care dăruia ofrande lui Neptun, pe un altar ridicat la 
marginea bazinului. 

— Ştiai că Gallienus s-a inspirat din Grecia? întrebă ea cu 
falsă indiferenţă. Se pare că nu mai dă doi bani decât pe 
greci. Zeii trebuie să fie greci, pentru că Cezar nu sărută 
decât sclave grecoaice, precum şi neveste de ofiţeri. Se 
zice că trebuie să se întoarcă la Atena luna viitoare. 

Maximus tăcu, atent. Clodia nu era tocmai femeia 
potrivită, cu atât mai mult cu cât nu pălăvrăgea fără rost. 

— Ar trebui să-l întâlneşti pe acest Octophenikes, îi 
sugeră ea. Gallienus navighează mereu pe Marea Egee, cu 
aceleaşi nave. Nava imperială, care este grea şi lentă, şi 
care nu are decât două trireme ca pază. Dacă îi plătim ceea 
ce trebuie lui Octophenikes, va şti să ni se alăture cu un 
echipaj de scufundare. Sub comanda ta, cu două vase, veţi 
putea duce la bun sfârşit ceea ce trebuie făcut. 

Maximus şuieră printre dinţi, pe cât de amuzat, pe atât 
de impresionat. 

— Deci, iată pentru ce suntem aici! Şi eu care mă 
întrebam de unde îţi vine pasiunea pentru naumahie! 


Clodia zâmbi fugar. Îi prinse mâna, pentru a-şi mângâia 
cu ea pântecele. 

— Este ceva de care să te plângi? Plăcerile naumahiei n- 
au fost la înălţimea aşteptărilor tale? 

— Ştii ce cred eu despre naumahie, replică Maximus, 
lăsând-o să-i conducă mâna. 

Se auzi râsul ei gâlgâit. 

— Nu fi gelos. Ideea mi-a venit pe loc. 

Maximus se îndoia, dar minciuna îl lăsa indiferent. Alese 
totuşi s-o mângâie tot mai profund, până simţi frisonul 
dorinţei cum renaşte în Clodia. Ei îi fu lene să-i reziste. O 
cuprinse cu braţele, îi aplecă faţa pentru a-i fura un sărut. 

— O să ştiu vreodată adevărul? 

— Ce adevăr? Nu eşti sigur că nu-ți ascund nimic? 

— Mă minţi ca toţi ceilalţi. Dar aş vrea să ştiu, totuşi, 
dacă mi te dăruieşti şi pentru altceva decât din calcul. 

Ea scoase un mormăit dispreţuitor. 

— Numai bărbaţii slabi se îngrijorează pentru un 
asemenea adevăr. Ceilalţi apucă şi se bucură de ceea ce 
au. 

Ea închise pleoapele, oferindu-se mângăierii lui, fără să 
opună rezistenţa, cu capul aplecat pe ceafa lui Maximus. 

— Atunci e posibil să devin slab, făcu el după o clipă. 

Ea se desprinse dintr-odată, furnicându-i pielea pe 
şolduri. 

— Nu te sfătuiesc. Ai pierde mai mult decât bănuieşti. 

— Ah! Şi ce anume? 

— Dacă Aurelian devine Augustus, o să fiu soţia ta. 

Maximus rămase o clipă fără glas. Apoi izbucni în râs. 
Clodia ridică din sprâncene, sarcastică. 

— Nu-ţi surâde ideea? 

— Nu te cred. Niciodată n-o să fii soţia mea, Clodia. Dacă 
este un lucru pe care îl ştiu, acesta este. Tu ai un soţ, chiar 
dacă n-aţi pronunţat niciun jurământ la altarul lui Venus. Un 
soţ imposibil, poate, dar unicul soţ pe care l-ai putea 
accepta! 

__Nu fusese nevoie să pronunţe numele lui Aurelian. 
Inţelesese şi fără a o face. Crezu că o să-l lovească. 


Se stăpâni, totuşi, cu buzele subţiate şi aspre. 

— In acest caz, ce faci aici cu mine? Prostituatele nu 
lipsesc din Roma. 

Râse, aprobând cu o înclinare a frunţii, ridicându-şi părul 
de sălbăticiune cu un gest puţin cam moale. 

— Fără îndoială, ca să fiu puternic şi slab în acelaşi timp. 
să mă bucur de ceea ce am şi să sper mereu la puţin din 
ceea ce nu voi avea. 

Ea nu clipi. El preferă să-şi întoarcă ochii de la chipul 
acesta pe care ura, disprețul şi, uneori, doar egoismul îl 
puteau face dezagreabil. 

In bazin, alte galere se pregăteau de luptă şi publicul 
începea din nou să urle de plăcere. 

— Este posibil, admise el cu detaşare, ca iubirea să nu 
mă intereseze mai mult decât pe tine. Totuşi, prostituatele, 
chiar la Roma, sunt tot atât de plictisitoare ca naumahia. Tu 
posezi arta lor cu atâta convingere, cum multe nu o fac, şi 
oferi un supliment neaşteptat de care ele sunt cu totul 
incapabile. 

Ea rămase tăcută. 

Nu fu surprins. Clodia nu răspundea niciodată pe loc unui 
afront. Făcea parte dintre acei adversari care preferau să 
aleagă momentul şi terenul atacului. Va plăti preţul ironiei 
sale când se va aştepta mai puţin. 

Galerele care se confruntau îşi luau locul la extremităţile 
opuse ale bazinului. Intr-o barcă uşoară, un judecător agita 
o suliță cu un steag roşu. 

— Aurelian amână încheierea socotelilor, făcu Clodia cu 
arţag. Au ajuns să se îndoiască de faptul că are curajul să-l 
înfrunte pe Gallienus. Nu e zi fără să găsească un nou 
pretext pentru a renunţa. Se hrăneşte cu prostiile pe carei 
le susură acest imbecil bătrân de Pulinius. Primul secretar 
nu încetează să-l înmoaie în legătură cu Cezar şi să-l 
asmută împotriva mea. 

Steagul judecătorului se aplecă. Înainte ca pânza să 
atingă apa, urletele sutelor de mii de voci din arenă făcură 
să vibreze alcovul. Maximus privi vasele lansându-se, apoi 
observă profilul Clodiei. Era ascuţit şi rece ca o lamă în 


gerul lui ianuarie. 

— Nimeni nu-l poate ridica pe Aurelian împotriva ta. 

— Ba da. Lui Pulinius îi reuşeşte. O simt. Este periculos, 
ştie cum să-l ia. Lui Aurelian i-a plăcut întotdeauna să fie 
confidentul preferat al unui bătrân. Tatăl lui i-a lipsit atât de 
mult, încât a încercat fără încetare să găsească un altul. 

Clodia tăcu în momentul când liburnele îşi tăiau drum în 
apa bazinului. Şocul, ca de fiecare dată, avea să fie brutal. 
Ca şi zgomotul ameţitor al gradenelor. 

— Ştii că acum îşi petrece nopţile între coapsele Ulpiei? 
făcu Clodia destul de tare pentru ca vocea ei să domine 
harmalaia. Îţi imaginezi aşa ceva? Aurelian îmbrăţişându-şi 
nevasta în fiecare noapte? 

Maximus ar fi avut chef să-şi bată joc de gelozia pe care 
o arăta atât de deschis. Dar jocul, de data aceasta, îl 
intriga. 

În ultimul moment, galera roşilor încercă o manevră de 
evitare.  Vâslaşii retraseră cu putere ramele. Sclavii 
împinseră brusc spre dreapta palele grele ale cârmei. Vasul 
evită etrava verzilor, începu să alunece pe lângă coasta 
adversarilor, amenințând să zdrobească în trecere ramele. 

Dar şeful verzilor anticipase mişcarea. Văslaşii din flancul 
stâng îşi retraseră ramele, într-o ordine perfectă, în timp ce 
aceia din flancul drept, opintindu-se de efort, răsuciră nava. 
Efectul fu instantaneu. Liburna se legănă şi se răsuci în 
jurul ei. Nu mult, dar destul pentru ca ciocul de bronz al 
etravei să pătrundă în primul tambuchi al roşilor. _ 

Maximus admiră îndrăzneala cu un mic semn din cap. În 
pofida aclamaţiilor de bucurie ale publicului, se auzi 
trosnetul lemnului sfâşiat. Vasul roşu părea să se spargă ca 
o nucă. Se scufunda deja în bazin. Văslaşii erau proiectaţi şi 
zdrobiţi între spărturile făcute în cocă. Incepea măcelul. 

— Nu se atingea de ea decât de trei, patru ori pe lună! 
reluă Clodia cu încăpățânare. Cine s-ar fi aşteptat ca dulcea 
Ulpia să se transforme într-o nebună din Subur? După 
părerea servitoarelor, asta se petrece. Fără nicio ruşine... 

— Încrede-te într-o servitoare şi vei sfârşi prin a crede că 
lumea seamănă cu un dovleac, o zeflemisi Maximus, fără să 


scape din ochi lupta de pe apă. Ulpia este inocentă şi va 
rămâne aşa. Poate, în cele din urmă, asta este ceea ce Îi 
place lui Aurelian. 

— Nu. După Sirmium, Ulpia nu mai este aceeaşi. 
Ceremonia din templul din Sirmium, cu mama, a înnebunit- 
o. Dar, vai, totuşi nu e însărcinată! 

Maximus făcu o grimasă de dezgust. Luptătorii corp la 
corp erau prea scunzi şi inegali pentru a prezenta cel mai 
mic interes. Spectatorii erau totuşi mulţumiţi, urlându-şi 
plăcerea în faţa sângelui care înroşea bazinul. 

Vacarmul era din nou atât de mare, încât auziră târziu că 
se bătea la uşa alcovului lor. 

Maximus îşi trase sabia din centironul agăţat deasupra 
patului, o împinse pe Clodia în spatele lui, înainte de a se 
rostogoli spre uşă. Se ivi faţa îngrozită a unei sclave din 
casa lui Pulinius. 

— Stăpână! Stăpână... 

— Cum îţi permiţi? se indignă Clodia. Cine ţi-a spus că 
suntem aici? 

— Mama ta, stăpână... Oh, mama ta... 

— Nu spune prostii. Mama... 

Clodia tăcu, înțelegând ceea ce sclava nu îndrăznea să 
spună. 

— Ah... făcu ea. Lasă-ne. 

Se întoarse spre Maximus. Cu o privire goală, prinse 
pumnul în care se afla încă sabia, mângâindu-i degetele cu 
buzele. 

— Nu uita,  legatule. Mergi să-l întâlneşti pe 
Octophenikes. Şi o să vezi dacă-mi ţin promisiunile. 


14 
EMESA 


Înainta prin mijlocul străduţelor încurcate şi zgomotoase, 
având grijă să ocolească gunoaiele. Nimeni nu bănuia de 
unde venea şi nici cine era. Tunica din in cenuşiu, sandalele 
de sfoară şi capa de lână erau la fel de sărăcăcioase ca 
acelea ale femeilor care se agitau în faţa dughenelor. Ici şi 
colo, bărbaţii îi descopereau figura cu uimire şi schiţau un 
surâs. 

De două ori trebuise să-şi reia drumul. Niciodată nu mai 
pătrunsese în labirintul oraşului de jos din Emesa. Era o 
cloacă demnă de infern. Străduţele erau înguste, 
întunecoase şi rău mirositoare. Zidurile caselor erau 
coşcovite, uşile adesea lipsite de o draperie care să le 
acopere. Ferestrele nu erau decât nişte găuri pe unde ieşea 
fumul plitelor de la bucătărie. 

Femeile şi bărbaţii îşi făceau nevoile fără nicio ruşine 
unde pofteau. Tot felul de animale umblau în sus şi în jos, 
porci, câini  redeveniţi sălbatici, mereu mârâind şi 
amenințând. Copiii alergau goi sau acoperiţi de nişte cârpe. 
Strigătele şi înjurăturile scandalurilor izbucneau la fiecare 
cotitură. Vânzătorii îşi îndemnau măgarii cu samare, urlând 
pentru a-şi anunţa trecerea. 

Pe câteva străduţe se aflau câteva dughene adevărate, 
uneori altare ale zeilor deşertului sau al Mamei Cybela cea 
Mare. Cenuşa lor era rece. Nimeni, de multă vreme, nu mai 
depusese ofrande în cupele de bronz ciobite. Aici, zeii îşi 
întorseseră faţa, condamnându-i pe nenorociţi la şi mai 
multa neputinţă şi suferinţă. 

Zenobia nu mai văzuse niciodată ceva asemănător, ea 
care nu trăia decât în palate sau în corturi de război. Emesa 


era un oraş imens, de patru ori mai populat decât Palmyra. 
Fusese avertizată că trebuie să traverseze acest cartier 
îngrozitor ca să ajungă la casa creştinilor. Făcea parte din 
plăcerea ciudată a zeului şi a preoţilor creştini faptul de a 
iubi sărăcia şi suferinţa oamenilor. Acum, se temea să nu 
se rătăcească. 

Pansamentul pe care i-l făcuse Ashemu se dovedi eficient 
până acolo, dar durerea provocată de rană, cu toate 
leacurile, se ascuţea. Timp de trei zile, stătuse nemişcată, 
recăpătându-şi puterile pentru această clipă. Totuşi, dacă 
mai bântuia mult prin această cloacă, risca să se 
prăbuşească din nou, rostogolindu-se într-un noroi din care 
nimeni n-o mai scotea. 

Trebuia să reziste, să găsească acea casă unde se 
povestea că Schawaad domneşte ca stăpân respectat şi 
admirat, ca şi cum era el însuşi un zeu. 


Fără ca nimic să anunţe schimbarea, nimeri dintr-odată 
într-o piaţetă aerisită şi pietruită. Lumina străbătea în valuri 
şi mirosul se risipea într-un aer ars de vântul uscat din 
nord. Fu uimită de albeaţa zidurilor ce împrejmuiau casele. 
Aici, totul părea curat şi în bună stare. 

Ca să-şi recapete suflul şi să-şi calmeze bătăile inimii, se 
sprijini de un stâlp de care erau legaţi nişte măgari. In piaţă 
era multă lume, femei şi copii mai ales. Spre deosebire de 
vacarmul străzilor pe care tocmai le străbătuse, toţi păreau 
calmi şi tăcuţi. Nişte bătrâne, aşezate într-o căruţă, îi 
aruncară o privire fugară şi indiferentă, înainte de a scruta 
din nou, fascinate, un grup de copii din cealaltă parte a 
pieţei. 

Alte femei şi alţi copii năvăliră în piaţă. Toţi erau 
îmbrăcaţi sărăcăcios. Se opriră în tăcere. Mulţi, Zenobia 
acum îşi dădea seama, păreau suferinzi, unii incapabili să 
stea în picioare. Se gândi la darul lui Schawaad. Acel dar de 
a vindeca pe care îl avea dintotdeauna, chiar de atunci 
când era copil în deşertul Turaqg Al'llab. 

Ştiu că îl găsise. Schawaad trebuie să fie acolo, în 
mijlocul acestei mulţimi care aştepta miracolul darului său. 


Ce ironie! Oare ştia el că voia, ca şi ceilalţi, s-o vindece? 

Un cântec uşor îi întrerupse gândurile. Lângă ea, ca un 
ecou, bătrânele pronunţau un cuvânt scurt pe care ea nu-l 
înţelegea. 

Nu mai avu curaj să aştepte. Strecurându-se de la un 
grup la altul, traversă piaţa. Mai mult teama decât durerea 
îi tăia acum respiraţia. 

În toate aceste zile, înainte de a lua hotărârea să fugă pe 
ascuns din palat, nu putuse uita îngrozitoarea faţă a lui 
Schawaad. Trezindu-se din leşin, regăsise intactă viziunea 
în memoria ei. Nu mai rămăsese nimic din frumuseţea lui, 
nici măcar privirea. Ca şi cum zeii topiseră carnea şi 
formele pentru a le face inumane. Cel mai mult se temea să 
înfrunte noul lui chip. 

Dar va muri dacă se întoarce! 

Trebuia să-i spună ceea ce nu i-a spus niciodată. Trebuia, 
împotriva a tot şi a toate. 

Ceea ce descoperi apropiindu-se o surprinse, totuşi, în 
altfel decât se aşteptase. 

Copiii, în picioare, stăteau în jurul a trei bărbaţi aşezaţi 
pe taburete de lemn. Din faţa lui Schawaad nu se 
distingeau decât ochiul, tâmpla şi obrazul intacte. Un val 
imaculat ascundea restul, chiar şi gura. In mână ţinea un 
rulou de papirus. Vocea, puţin înăbuşită de grosimea 
vălului, era de o blândeţe şi de o pace pe care Zenobia nu i 
le cunoscuse niciodată. 

— Era acolo un om trimis de Dumnezeu, povestea el. Era 
numit Cel Vechi. Numele lui era loan. A venit la noi ca să ne 
arate cât de mare era lumina. El, acest loan, nu era lumina 
cum este Hristos, Stăpânul nostru. Dar le spunea tuturor: 
„Lumina lui Dumnezeu eu am văzut-o. Ea este singura şi 
adevărata lumină. Venind pe lume, a luminat toţi oamenii. 
Lumea a fost făcută de ea. lar când îl ascultau pe acest 
loan, doar din sunetul vocii lui ştiau că vorbele lui erau 
adevărate...” 

Copiii urmăreau povestea spusă de Schawaad cu cea mai 
mare atenţie. Când tăcu, unul dintre ei întrebă: 

— Stăpânul tău, Hristos, nu era gelos pe lumina asta? 


Pentru că şi el este tot un zeu. 

Cei doi bărbaţi de lângă Schawaad pufniră. Schawaad 
rămase impasibil. 

— Nu, Isus Hristos nu era gelos. De ce ar fi fost? Lumina 
era Tatăl Lui, El însuşi era cu totul Lumină. Arăta ca un om 
şi era Lumină. 

Se făcu linişte. Copiii rămaseră uimiţi, cu sprâncenele 
încruntate, făcând efortul să priceapă aceste cuvinte şi 
imagini complicate. 

— Cum e cu putinţă? întrebă în cele din urmă o fetiţă mai 
măricică. Cei care spun că soarele este un zeu nu l-au văzut 
niciodată ca pe un om. Ca pe un taur, da. Ca pe un taur din 
aur, chiar. Dar nu om. Nu, nu este cu putinţă. Zeii nu sunt 
oameni. Cu atât mai mult nu pot fi numai lumină. 

Schawaad şi tovarăşii săi îşi încrucişară mâinile pe piept, 
murmurând cuvinte de neînțeles. Apoi, în glasul lui 
Schawaad se simţi o umbră de amuzament. 

— Uită ce se spunea despre soare, copilul meu. Astea nu 
sunt decât poveşti sau minciuni ale romanilor. Lumina lui 
Dumnezeu nu are nimic în comun cu prostiile astea. 

— Dar soarele se vede, se încăpăţână fetiţa. Lumina de 
care vorbeşti tu, dacă nu este cea a soarelui, unde pot s-o 
văd? 

— O s-o vezi! Dacă ai încredere în mine, o s-o vezi curând 
în tine însăţi, în fundul inimii tale. Uită ce ţi s-a povestit. 
Crede-mă, nu are mai multă însemnătate decât muştele 
care zboară în momentul ăsta în jurul nasului tău! 

Câţiva copii râseră. Schawaad tăcu o vreme. Zenobia, ca 
şi copiii, ca şi toţi cei care ascultau, simţi puterea şi 
autoritatea pe care le emana. Nu tăcuseră ca să pună o altă 
întrebare, ci ca să reflecteze la cuvintele lui. 

— Uitaţi ce vi s-a spus despre zei, reluă el cu putere, 
adresându-se tuturor. Sunt minciuni sfruntate. Minciuni ale 
romanilor şi minciuni ale celor care vă smulg pâinea de la 
gură. Nu există decât un Dumnezeu: este Tatăl veşnic al lui 
Hristos. Este Lumina care se află pe lumea asta şi pe 
cealaltă. Dumnezeu nu cere de la voi nici ofrande, nici 
slăbiciune. Vă iubeşte şi vă vrea binele. El l-a trimis alături 


de noi pe Isus, Fiul Lui, ca să ia asupra Lui foamea şi setea 
voastră şi pentru ca Paradisul Domnului, Tatăl Lui, să vi se 
deschidă. De aceea romanii l-au țintuit pe crucea suferinţei, 
aşa cum pe voi vă ţintuiesc în mizerie. 

Tăcu din nou, lăsând copiii să fie copleșiți de forţa vocii 
lui. Apoi se ridică şi întinse mâinile. 

— Este destul pentru astăzi. Mâine o să vă spun alte 
poveşti. Acum, să ne rugăm împreună, pentru că trebuie să 
vindec femeile şi copiii cu Lumina Tatălui nostru 
atotputernic. 

Amestecându-şi vocea cu cea a tovarăşilor săi şi cu 
glasurile limpezi ale copiilor, recită: 

— „Vino şi coboară-ţi privirea asupra noastră, Hristoase 
Dumnezeule. Ca morţi, avem nevoie de viaţă, ca turmă, 
avem nevoie de un păstor. Păstoreşte-ne pe noi, copiii tăi, 
ca pe o turmă. Da, Doamne, copleşeşte-ne pe noi cu 
Lumina şi cu Dreptatea Ta!” 

— Amin! Amin! strigară copiii înainte de a se împrăştia 
râzând. 

În spatele ei, Zenobia auzi repetându-se cuvântul roman 
pe care creştinii îl iubeau atât. 

Schawaad se întoarse, se îndreptă spre zidurile unei villa, 
ale cărei porţi mari erau deschise şi unde îl aşteptau 
creştini în togi albe. Înainte de a ajunge, femeile se grăbiră 
să-şi întindă spre el pruncii. Toţi îl strigau pe acel nume pe 
care i-l spusese Preailustrului: 

— Simon! Simon! 

Tovarăşii lui îi înlăturară fără menajamente. 

— Mai târziu! Mai târziu... Fiecare la rândul lui! 

El, fără să arunce nicio privire înapoi, intră în casă. Nu 
bănui, nici nu simţi prezenţa ei. 

Zenobia rămase o clipă pierdută în mijlocul mulţimii. Se 
gândise la regăsirea lor, la uimirea lui când o s-o vadă în 
faţa lui. La ce trebuia să-i spună. Dar nu s-a gândit la toată 
mulţimea care o înconjura acum. 

Voia să plece. Nu avea nimic de-a face cu toată gloata 
asta mizerabilă. 

Nu se gândea decât la Schawaad. La băiatul care o 


scosese din lacul naşterii sale. La bărbatul care o 
respinsese în Dura Europos. Nu ştia nimic despre acest 
creştin care se numea Simon. Nu ştia nici măcar cum de 
era în viaţă, dacă a pierit în foc şi purta acel oribil stigmat. 

Bănuia că n-o să vrea s-o asculte. Nu spusese el în faţa 
Preailustrului că la judecata Dumnezeului lui ea nu era 
decât păcate şi minciuni? A fost de-ajuns să-l vadă acolo, în 
faţa copiilor, pentru a înţelege cât de aspru devenise. 

Se îmbulzeau acum pentru a forma un şir de aşteptare în 
faţa porţii. Durerea o făcu să tremure. Nu putea şi nici nu 
voia să lupte. Se afla între o tânără femeie cu braţul umflat, 
vânat şi prost învelit în cârpe, şi o femeie în vârstă, ai cărei 
ochi nu erau decât nişte bile lăptoase. 

Oboseala, slăbiciunea, tristeţea o copleşeau în egală 
măsură. Nu mai era Zenobia, Despoina Palmyrei. Era aici, 
ca şi ceilalţi, o bolnavă. Rana ei nu fusese primită într-o 
mare bătălie împotriva perşilor. Ea se trăgea dintr-o noapte 
din Dura Europos. Schawaad avea dreptate. Doar el îi putea 
fi leac. 


Stătea pe o bancă, în curte, în faţa coloanelor ce 
înconjurau casa. Acum niciun văl nu-i mai masca faţa 
distrusă şi gesturile lui erau de fiecare dată aceleaşi. 

După ce ascultă jelaniile şi explicaţiile, cu capul înclinat, 
fără o mişcare, fără nicio emoție vizibilă, pleoapa 
nevătămată se aplecă. Rămânea o clipă nemişcat. Ca şi 
cum dormea. În faţa lui, femeile stăteau temătoare, 
intimidate. Tăceau, fără să îndrăznească, la rândul lor, să 
mişte. 

Apoi ridica mâinile. Cu o mişcare largă, circulară, atingea 
copilul, braţul, piciorul sau pântecele rănit. Gestul semăna 
cu o mângâiere molcomă. În cele din urmă, palmele i se 
lipeau de locul durerii. 

Copilul, care cu un minut mai devreme plângea sau 
gemea, tăcea. Femeile tresăreau, respirau cu putere. Unele 
plângeau, muşcându-şi buzele. Altele tremurau, ca şi cum 
le cuprindea febra, dar se potoleau repede. 

Simon îşi luă palmele de pe un copil de doi ani, care 


urlase fără încetare. Copilul tăcu, cu ochii miraţi. Cu aceiaşi 
ochi privi mulţimea, apoi pe mama sa. Începu să râdă. 
Mama se trânti la pământ şi tovarăşii lui Simon fură nevoiţi 
s-o ridice. 

În jurul Zenobiei, izbucniră strigătele de bucurie. 
Numeroase femei căzuseră în genunchi. Cu voce puternică 
şi aspră, Simon strigă: 

—  Ridicaţi-vă! Nu se îngenunchează decât în faţa lui 
Dumnezeu. 


Vindecările continuau. De fiecare dată se repetau cu 
aceeaşi emoție şi aceeaşi încordare. În picioare de ore 
întregi, Zenobia simţea cum o cuprind slăbiciunea, îndoiala 
şi sentimentul zădărniciei prezenţei ei acolo. Şi un fel de 
ruşine. Totuşi, nu putea să-şi dezlipească privirea de pe 
mâinile şi chiar de pe faţa lui Simon. 

Se obişnuise, precum toţi din jurul ei, cu grozăvia feţei 
lui. 

Dar durerea i se întorcea sfâşietoare în piept. Tâmplele îi 
bubuiau. Pansamentul era din nou plin de sânge. Dintr- 
odată, îşi dădu seama că n-o mai ţin picioarele. Nu-şi mai 
găsea puterea să părăsească curtea casei creştinilor. 

Se agăţă, fără să vrea, de umărul bătrânei oarbe care se 
afla înaintea ei. Bătrâna se întoarse, clătinându-se sub 
greutatea ei. Ruşinată, Zenobia îşi retrase mâna, se prăbuşi 
cu un strigat de durere, cu ochii larg deschişi. Tovarăşii lui 
Simon erau acolo şi se îndreptau spre ea. 


15 
ROMA 


Pulinius îşi puse casa la dispoziţie pentru funeraliile luliei 
Cordelia. 

După ce îşi dăduse ultima suflare, cadavrul spălat şi 
îmbălsămat de ciocli fusese depus în atrium, pe un catafalc. 
Pe stâlpi erau arborate discurile de aur ale lui Sol-Invictus. 
Un baldachin de mătase brună, cu ciucuri de argint, fusese 
ridicat deasupra cadavrului îmbălsămat al marii preotese. 

Ca să facă tuturor cunoscută moartea ei, prinseseră 
ramuri de brad la porţile dinspre stradă. Spre surpriza 
Clodiei şi a lui Aurelian, vizitatorii veniseră în număr mai 
mare decât se aşteptaseră. 

Prietenilor şi datornicilor lui Pulinius li s-au adăugat vreo 
cincizeci de senatori, împinşi mai puţin de curiozitate decât 
de dorinţa de a plăcea. Ocazia de a se face văzuţi de dux 
majorum şi de secretar era prea bună ca să fie neglijată. 
De-acum, ca pe un antidot, îi murmurau numele imediat ce 
era pronunţat cel al lui Cezar Gallienus. Vremurile erau 
destul de nesigure şi vuietul din pântecele Romei era destul 
de puternic pentru a îndemna la prudenţă. 

Insoţiţi de marele cor al bocitoarelor şi al muzicanţilor, 
defilaseră cu o încetineală desăvârşită prin faţa luliei 
Cordelia. In timp ce depănau o grămadă de profeţii făcute 
în templu lui Sol-Iinvictus, preamărind numele marii 
preotese din Sirmium, îi descopereau trăsăturile liniştite şi 
armonioase. Chiar şi în moarte, lulia Cordelia păstra ceva 
din frumuseţea ei. 

Urmând sfatul lui Pulinius, Aurelian avu grijă să aducă 
mari ofrande la templul Cybelei, prea iubita Magna Mater a 
Imperiului. Trebui, de asemenea, să aducă o ofrandă lui 


Mithra în grota de pe Palatin. 

Rangul lui de curier al lui Helios, al doilea ca putere în 
ordinea fidelilor lui Mithra, era suficient pentru ca această 
ceremonie să fie cea mai importantă pe care grota-templu 
din Roma o cunoscuse de multă vreme. Asistaseră toţi cei 
care se aflau în capitală şi care erau adepţii lui Mithra. Apoi 
aceştia au venit, la rândul lor, să admire faţa de ceară a 
luliei Cordelia. 

În sfârşit, în a opta zi, sclavii aprinseră torţele încă din 
zori. 

Chiar de ar fi fost soare puternic, ar fi trebuit să le 
aprindă. Cerul era atât de mohorât, că se potrivea cu doliul. 
Burniţa, vântul în trombe udau şi îngheţau până în cele mai 
ascunse unghere. Flăcările torţelor aruncau umbre pe ziduri 
şi pe pământ, ca şi cum Caron împingea apele Styxului 
până la picioarele celor vii. Soarele îşi arăta tristeţea, 
transformându-se într-o cenuşă fără culoare, precum cea 
care va deveni curând lulia Cordelia, ea care îl adorase atât 
de multă vreme şi atât de mult. 


Cioclii au ridicat cadavrul de pe catafalc, pentru a-l 
depune pe o litieră romană, acoperită cu rozmarin şi mirt. 
Sclavele casei, ca şi cele ale lui Aurelian şi ale Clodiei o 
înconjurară, lăsând servitoarelor Iuliei Cordelia privilegiul de 
a-şi pune mâinile pe cadavrul stăpânei lor. 

Cântăreţii din flaut şi trompete au intonat primele note. O 
melopee lentă, iritantă, repetată la infinit, care călca pe 
nervi. 

Se instalară în fruntea cortegiului care ieşea din 
frumoasa villa. Aurelian, Aelcan şi Maximus s-au aşezat într- 
un car condus cu greu de însuşi Pulinius. 

Atelajul era splendid, cu patru boi ce aveau coamele 
unse cu grăsime şi funingine, care purtau discurile de aur 
ca pe braţele unei lire. Dar, dacă fusese gândit pentru a se 
strecura mai bine printre stâlpi, ornamentele preţioase ale 
osiilor carului se strecurau cu greutate printre trotuare. 

In urmă, mult mai modest, venea un car cu două roţi, în 
care se aflau Clodia şi Ulpia, îmbrăcate ca şi ceilalţi în tunici 


brune sau negre. 

Ulpia, respectând poate o dorinţă a lui Aurelian, 
împinsese zelul până la a-şi mânji faţa cu cretă. Buzele date 
cu o cremă roşie şi ochii subliniaţi cu negru reuşeau să-i 
dea un aer pierdut, care o enerva pe Clodia încă de 
dimineaţă. 

Imediat îşi arătase uimirea faţă de acest machiaj excesiv. 
Ulpia care, pe zi ce trecea, abandona din ce în ce mai mult 
din respectul şi din dulceaţa ei, o măsurase, ţuguind gura 
roşie, plină de ironie. 

— De ce excesiv? o ridiculiză ea. Ai uitat ce a făcut lulia 
Cordelia pentru mine în templul din Sirmium? Când era atât 
de bolnavă? Eu, sora mea, Clodia, eu n-o să uit niciodată. 
De altfel, nu m-ai învăţat tu însăţi virtuțile exceselor? 

Cum Clodia făcu o strâmbătură, tonul Ulpiei deveni 
răutăcios: 

— Eu nu sunt ca tine, Clodia. Nu am inima de gheaţă. Oh, 
nu! Eu, dulcea Ulpia, îmi arăt fără ascunzişuri toate trăirile 
sufleteşti. 

Clodia rămase pe cât de uimită, pe atât de încremenită. 
Ulpia îşi pierdea cu adevărat minţile? 

Chiar dacă nu o luase pe panta criticilor care, de câteva 
zile, înfloreau în casă pe seama Clodiei. 

Aelcan fusese foarte amărât de absenţa ei la moartea 
mamei sale. Un afront adus luliei Cordelia în ultima clipă şi 
fără cale de întoarcere. Oare nu ştia că morţii trebuie să 
păstreze prezenţa descendenților lor în privire pentru a-l 
putea înfrunta pe Caron? 

Bineînţeles, Clodia o ştia. Dar prefera naumahia. Doar 
zeii ştiau ce mai prefera. 

Căci secretarul Pulinius, care avea reţelele lui de spioni, 
făcuse să fie găsită fără discreţie excesivă. Astfel, toţi îşi 
puteau da seama de asprimea inimii sale, chiar în 
momentul celor mai sfinte datorii! 

Aelcan spuse că aşa a fost ea întotdeauna. Niciodată n-a 
fost prea supusă faţă de mama ei. Întotdeauna şi-a dovedit 
egoismul. De altfel, oare avea o inimă şi un suflet? 

Aurelian, şi aceasta era de ţinut minte, nu o apărase. l-a 


fost de-ajuns Ulpiei pentru a-i spori şi mai mult ranchiuna. 
Şi nebunia pe care, era foarte limpede, trecerea zilelor n-o 
potolea. 

Clodia privi trecătorii înclinându-se respectuoşi în faţa 
lungii lor procesiuni. Poate Aelcan nu greşea. Poate era 
lipsită de inimă şi de suflet. Maximus, în cele din urmă, 
spunea acelaşi lucru. Aurelian gândea, cu siguranţă, la fel. 
Cu toate că nu i-a reproşat-o niciodată. Şi el era făcut din 
acelaşi aluat şi din aceeaşi lipsă de sentimente. 

Nici inimă, nici suflet, nu. Voința şi putere, da. 

Şi atunci? 

De când Auguştii ajungeau să triumfe cu inima 
împodobită de sentimente şi cu un suflet frumos? 


O jumătate de zi a trebuit cortegiului lent pentru a 
ajunge la oraşul de morminte care străjuia Via Appia, la sud 
de Roma. 

Traversaseră colina Opius, pentru a ocoli înghesuiala din 
jurul Colosseumului. Pe străzile abia destul de largi pentru 
atelaje, trecuseră pe lângă apeductul Magnum, pe sub arcul 
lui Dolabella. Acolo începea şoseaua largă, Via Novae. Se 
pierdea, la termele lui Septimus Severus, într-un drum 
mărginit de grădini, cu flori şi legume, şi de livezi bogate. 
Cireşii pe care puteau să-i admire erau urmaşii arborilor 
aduşi din Asia, pe vremea republicii, trei secole mai 
devreme. 

In sfârşit, după zece kilometri lungi, începea oraşul 
morţilor. 

Familiile nobile şi din clasa de mijloc construiseră aici 
lăcaşuri uneori mai frumoase decât cele ridicate pentru cei 
vii. Se putea admira tot ce erau capabili arhitecţii şi 
sculptorii. Mausolee colosale, panteonuri în stil etrusc, false 
piramide, morminte decorate cu personaje din marmură. 
Cai, câini sau monştri din granit, turnuri înalte sau colonade 
răsucite, totul putea fi admirat aici. 

Nefiind familie romană, Aurelian cumpărase în urmă cu 
câteva zile un modest mausoleu circular, înconjurat de o 
colonadă grecească. Nu era lipsit de eleganţă. Apropierea 


de mormintele foarte vechi îi conferea un prestigiu 
acceptabil, pe care lucrările de extindere îl vor face curând 
vizibil tuturor. 

Rugul pe care trebuia să ardă cadavrul luliei Cordelia era 
pregătit. Sarcofagul de bronz pentru ardere se odihnea pe 
un strat gros de petale. 

Depuseră trupul mort în sunetele muzicii, în jelaniile 
bocitoarelor şi în prezenţa câtorva mimi. In clipa când 
flăcările se înălţau, cei prezenţi boceau. Cântecul morţilor 
care traversează umbrele  Styxului fu destul de 
impresionant pentru ca toţi călătorii de pe Via Appia să 
rămână nemişcaţi cât timp se auzi. 

La căderea nopţii, în lumina incandescentă a jarului, 
începu masa. Cu o mină gravă, Pulinius se apropie de 
Aurelian. 

— Urmează-mă o clipă. Cel pe care îl aşteptăm este aici. 

Se îndreptă spre mausoleu, ca şi cum s-ar fi dus pentru 
ultima oară să verifice decoraţiunile. 

îmbrăcat într-o capă de doliu asemănătoare celor ale 
invitaţilor, un bărbat la fel de înalt ca Aurelian stătea în 
penumbra unei colonade. O barbă scurtă îi acoperea obrajii 
şi gâtul, lăsând în mod curios să i se vadă bărbia şi gura. 
Era ultima trăsnaie în materie de modă a lui Gallienus. 

Se lovi cu pumnul în piept, într-un salut legionar. 

— Ave dux majorum. Numele meu este Silvius Callistus, 
legat al legiunii Primigenia a XXII-a, şi fidel al lui Cezar 
Gallienus, aşa cum tu ai fost fidelul lui Augustus Valerian. 

Tonul lui era aspru, dar nu lipsit de respect. Aurelian 
replică la fel de sec. 

— Nu vorbi la trecut de Augustus, legatule. Nu arunca în 
flăcări pe cei care încă trăiesc cu noi. Mai ales că este vorba 
de împăratul tău. Dacă nu, va trebui să-l urmezi pe 
Augustus pe Styx, Callistus. 

Emisarul lui Gallienus ezită, aruncă o privire spre 
Pulinius, care rămase impasibil. 

— lartă-mă, dux. Ai dreptate. Nu eu trebuie să am o 
părere. 

Îşi strecură mâna sub capă. Scoase un toc de piele. 


— Cezar doreşte să citeşti această scrisoare şi să-ţi pui 
numele pe ea, dacă eşti de acord. 

— Presupun că ştii ce conţine? întrebă Aurelian fără să ia 
scrisoarea. 

Din nou, legatul ezită. Da data aceasta, Pulinius îl 
încurajă cu o mişcare. 

— Este scrisă de mâna mea, după cuvintele lui Cezar, 
recunoscu el. 

— Te ascult. 

— Cezar îţi propune pacea. 

— Nu ne aflăm în pace? se miră Aurelian. 

— Cezar jură în faţa lui Jupiter şi a lui Mithra că nu se află 
la originea afrontului care ţi s-a adus la Nicopolis. 

— N-a fost un afront, legatule, ci o otrăvire. 

— Cezar Gallienus ştie cât de glorios eşti printre legiunile 
de pe Danubiu, recită cu încăpățânare Callistus. Nu uită 
niciuna dintre victoriile tale şi... 

— Gloria mea nu se opreşte la legiunile de pe Danubiu, 
legatule! îl întrerupse brutal Aurelian. Ea ajunge acolo unde 
cea a lui Cezar abia dacă se zăreşte. Dacă pentru cuvintele 
acestea seci ai venit până aici, Callistus, este zadarnic. Mă 
faci să-mi pierd timpul, câtă vreme cenuşa mamei mele mă 
aşteaptă. 

Callistus strânse fălcile şi încercă încă o dată, în zadar, să 
obţină un ajutor din partea lui Pulinius. Poate ar fi dorit să 
spună o replică ironică, dar privirea lui Aurelian apăsă 
asupra lui. 

Mulţi ofiţeri îi vorbiseră despre ochii albaştri ai lui dux 
majorum. Ochi care au însoţit moartea multor duşmani, 
atât de mulţi că nu puteau fi numărați. Într-un moment ca 
acesta, ei păreau că le păstrează amintirea în gheaţa lor. O 
privire care lăsa senzaţia frigului şi a neantului, mai mult 
decât ceremonia ce se desfăşura de cealaltă parte a 
mausoleului. 

Callistus spuse încet: 

— Voința lui Cezar Gallienus nu este să te înfrunte, dux 
majorum. Trebuie să apreciezi în ce măsură ar fi un 
dezastru pentru Imperiu dacă ai ridica legiunile împotriva 


lui. Cezar îţi cunoaşte puterea, dar o ştie şi pe a lui. 

— Ceea ce îl face să aibă toată înţelegerea mea. 

— Cezar îţi cere să-l susţii în Senat. Roma trebuie să vă 
vadă împăcaţi. Şi să înţeleagă că o campanie împotriva 
perşilor, pentru eliberarea lui Augustus, ar fi o nebunie, în 
timp ce barbarii ar hăcui frontierele noastre de la Rin până 
la Moesia Inferioară. Regele Palmyrei, Preailustrul Odenat, îi 
este fidel lui Cezar. Este deja pe drum împotriva lui 
Shapur... Dacă toate astea vor fi rostite de gura ta, în faţa 
senatorilor, te vor crede. 

Aurelian zâmbi sarcastic. Era limpede, Pulinius îl 
prevenise pe Gallienus de termenii predării sale. 

— Care este preţul ajutorului meu? 

— Comanda întregii cavalerii a Imperiului. Cea mai înaltă 
însărcinare pe care ţi-o poate acorda, dux. 

Surpriza îi smulse lui Aurelian un mic fluierat. Pulinius 
ridică amuzat dintr-o sprânceană. 

Aurelian întinse mâna. 

— Dă-mi scrisoarea, legatule. Cezar va avea hotărârea 
mea înainte de Idele viitoare. 


16 
EMESA 


Creştinii o întinseră pe un pat tare, într-o cămăruţă 
boltită. Îi dădură să bea apă rece, fără să-i pună vreo 
întrebare. Doar unul dintre ei spuse: 

— Poţi să te odihneşti aici fără teamă. Fratele Simon va 
veni să se ocupe de tine imediat ce va putea. 

De atunci, aştepta. 

Pereţii ce o înconjurau erau decoraţi cu fresce. În faţa ei, 
imaginile reprezentau scene de vindecare, copii formând un 
cerc în jurul bolnavilor, mână în mână. Alături, bărbaţi şi 
femei, asemănători unor pasări albe şi scânteietoare, 
zburau spre cer. Pe peretele opus, avea în faţă un bărbat 
uriaş şi bărbos, cu capul prins într-un cerc de aur şi purtând 
o oaie pe umeri. 

Inchisă cu o perdea pe jumătate trasă, camera dădea 
spre o piscină. Totul era foarte curat, luminos, ţesăturile şi 
obiectele erau luxoase. Dacă n-ar fi traversat cartierul 
mizerabil al oraşului de jos, s-ar fi crezut într-un palat. O 
casă unde se putea bucura de o odihnă liniştită. 

Durerea scădea. Se gândi să se ridice. Nu-l putea primi 
pe Schawaad aşa. La prima mişcare, rămase din nou fără 
suflare şi înţelese că nu avea puterea să se ridice. 

Auzi zgomotul unei uşi, sunetul unor sandale. Ştiu că 
soseşte. 

Avea faţa din nou ascunsă. Se apropie, rămase pe loc, la 
câţiva paşi de pat. Ea se ridică atât cât putu. 

— Schawaad... 

Mâna ridicată o opri imediat. 

— Numele meu este Simon. Simon, sclavul lui Hristos 
Dumnezeu. Dacă vrei să mi te adresezi, nu folosi alt nume. 


Ea tăcu. El încuviinţă cu un gest care făcu vălul să se 
mişte. 

— Mi s-a părut că te recunosc. 

Crezu că ghiceşte puţin amuzament sau ironie în vocea 
lui. Îi era greu să fie sigură. Puţinul pe care îl vedea din faţa 
lui rămânea inexpresiv. 

Se lăsă să cadă pe spate, cu răsuflarea tăiată. 

— Au vrut să mă facă să cred că eşti mort, murmură ea. 

El îi ignoră cuvintele, se apropie şi observă: 

— Aşadar, nu ai pântecele mare? Ai născut? 

Din nou, nu ştiu dacă îşi bate joc. 

— N-am fost însărcinată când m-ai văzut cu Preailustrul. 
Mi-am ţinut promisiunea. Niciun bărbat nu m-a atins, nici 
măcar soţul meu. 

— Aşa îi minţi pe cei din jur? Poporul reginei Zenobia? 

Scutură din cap. Colţul gurii distrus de foc se schimonosi 
într-o strâmbătură oribilă. 

— Tu şi soţul tău nu ştiţi să trăiţi decât în minciună. Ca şi 
romanii. 

Trebuia să protesteze. Nu era el singurul care putea 
înţelege? Care cunoştea originea minciunii? Totuşi, tăcu. 
Închise pleoapele, bănuind roşeaţa ruşinii ce îi acoperea 
faţa. 

Vocea lui Schawaad-Simon deveni şi mai muşcătoare. 

— Aşadar, dacă nu sarcina te face să suferi, este vorba 
despre rană? 

— Ştii? Ştii de rana mea? 

— Creştinii ştiu tot ce se petrece în Imperiul Romei, făcu 
el cu dispreţ. Avem fraţi peste tot şi ştim să folosim 
drumurile. Dumnezeu se află în lume, nu închis într-un 
templu. 

În timp ce vorbea, ridicase mâinile deasupra ei, schiţând 
acea mişcare pe care văzuse că o face şi asupra celorlalţi 
bolnavi. 

— Taci, acum! îi porunci el. Ai venit să te vindec, o să te 
vindec. 

— Nu, nu! Te înşeli. Nu pentru asta am venit. Aş vrea... 

Se poticni în cuvinte. Şi el şovăi, îşi încetă mişcarea. Cu 


un gest scurt, îşi dezveli faţa. 

— Poate să mă vezi mai bine? se strâmbă el. Ca să ţi se 
facă milă de mine. Dumnezeu m-a salvat. A făcut din mine 
ceea ce trebuia să fiu. 

Era prea mult pentru ea. Se ridică, întinse mâna spre 
obrazul lui neomenesc. Lacrimile ţâşniră. Abia dacă-i 
observă reflexul de a se trage înapoi. 

— Cum e cu putinţă? Schawaad, Schawaad! Cum e cu 
putinţă? gemu ea. 

— Numele meu este Simon! 

— Oh, de ce ţi-au făcut asta? 

— Nu eşti destul de romană ca s-o ştii? Valerian, acest 
Mare Şarpe, s-a ghiftuit din suferinţa noastră. Martiriul 
creştinilor era plăcerea lui zilnică... 

Simon se întrerupse, plin de ură. 

— Acum este rândul lui să înveţe ce înseamnă suferinţa, 
Dumnezeu îl pedepseşte şi ne răzbună însutit! In fiecare zi 
care trece, Shapur îi pune lui Augustus romani la picioare. 
Chinul lui pe pământ este încă dulce faţă de ce-l aşteaptă 
când va apărea în faţa Domnului atotputernic. 

Gura lui torturată era albă de furie. 

— Dar tu, bâlbâi ea, tu cum de nu eşti mort? 

Privirea exaltată a lui Simon se aprinse: 

— Prin voinţa veşnică a Domnului! Şi pentru că romanii 
au fost destul de proşti ca să-i oblige pe fraţii mei să ridice 
chiar ei rugul pentru mine. L-au ridicat pe un puț, deasupra 
ghizdurilor. A fost de-ajuns să rezist câtorva flăcări, până 
când am putut să trec peste jar şi să aştept în apă să mi se 
vină în ajutor. Dumnezeu nu m-a părăsit în timpul acestei 
încercări. A transformat-o în bucurie. 

— Şi picioarele tale, picioarele au ars şi ele... 

Cu un zâmbet amuzat, Simon îşi ridică toga. Destul 
pentru ca ea să poată vedea carnea neagră şi topită a 
pulpelor lui. Pe alocuri, părea încă mânjită de funingine. 

Lacrimile şiroiau pe obrajii Zenobiei. El îşi bătu joc: 

— Plângi? Tu care îţi spui Alat, zeiţa roşie? Tu care ai 
provocat cele mai rele răni pe câmpurile de luptă? Tu care 
ucizi râzând, aşa cum se vorbeşte în deşert? 


— Erai atât de frumos, murmură ea, ignorând ironia. Da, 
iubirea mea, erai atât de frumos! 

El se încordă. 

— Stăpâneşte-ţi cuvintele, regină a Palmyrei. Sunt 
cuvinte pe care zidurile acestei case nu trebuie să le audă 
şi tu vorbeşti de cineva care nu mai exista. Ceea ce s-a 
întâmplat trupului meu este lipsit de însemnătate. Ceea ce 
contează este că Dumnezeu a făcut mâinile mele mai 
pricepute. Mai pricepute ca niciodată, ele transmit mesajul 
Lui de bunătate şi blândeţe celor care suferă, ca şi pe cel al 
stăpânului nostru Hristos. Doar asta contează. 

Îşi făcu semnul crucii pe piept şi porunci din nou: 

— Taci, acum! Taci, ca să te pot face bine. 

— E zadarnic. Nu pentru asta sunt aici. 

— Ah, da? ricană el. Ai vrea să fii una dintre ai noştri? 
Poate tu şi soţul tău doriţi să recunoaşteţi puterea 
cuvântului stăpânului nostru Isus Hristos? Odenat şi 
Zenobia creştini, iată o veste mare şi bună! 

— N-a fost o zi în care iubirea mea pentru tine să se 
stingă, Schawaad. Chiar dacă ţi se spune Simon, el este 
încă la fel de viu ca în prima zi. La fel de frumos şi de 
impunător cum era în oaza naşterii mele. Tu, numai tu ştii 
adevărul Zenobiei! Ceea ce s-a întâmplat în Dura Europos 
m-a făcut să mint. Asta m-a făcut să fiu cea pe care o 
numesc Alat. Dar tu eşti cel care n-a părăsit niciodată inima 
mea. Chiar când te credeam mort. Chiar acum, când văd că 
nu mai eşti Schawaad şi când focul supliciului ţi-a dat o faţă 
de monstru, iubirea mea pentru tine nu încetează. Oh, da! 
Te iubesc. Nu poţi face nimic. Tu eşti cel pe care îl iubesc 
şi-l voi iubi întotdeauna. Dacă este adevărat că Dumnezeul 
tău vede totul în lumea asta, atunci, Simon, vede şi asta. 

O clipă, Simon păru descumpănit. Işi îndepărtă ochii de la 
ea. Alunecară spre imaginile pictate pe ziduri, ca şi cum 
acolo ar fi putut găsi ajutor şi putere. Buzele torturate îi 
tremurară. Pieptul îi fremătă. Pleoapele i se închiseră. Fără 
lumina ochilor, faţa lui deveni şi mai înfiorătoare. 

— Ai dreptate, mormăi el, abia auzit. Ai dreptate. Nu pot 
face nimic pentru tine, pleacă. 


Ea nu protestă. 

Îşi adună puterile ca să părăsească patul. 

Abia reuşi să pună un picior pe pământ, înainte de a se 
prăbuşi. 

Dintr-o pornire, el întinse mâinile pentru a o prinde. Dar 
le retrase imediat şi o lăsă să cadă. 

Gemând, ca un animal luptând împotriva morţii, Zenobia 
se rostogoli pe o parte. Chircită, fără să mai poată respira, 
se agăța de picioarele banchetei şi îşi dori cu adevărat ca 
zeii să-i dăruiască moartea. 

Regăsea la picioarele lui aceeaşi suferinţă, aceeaşi 
femeie rănită pe care o văzuse, neputincioasă, cu foarte 
mulţi ani în urmă, în curtea în flăcări a casei din Dura 
Europos. Doar atunci îngenunche. 

— Încetează să mai lupti. Lungeşte-te pe spate. 

Ea se supuse, aproape inconştientă. 

— De data asta, supune-te! porunci el. Nu spune un 
cuvânt. 


Cum s-a întâmplat n-a ştiut niciodată. 

La început, durerea a fost atât de mare, efortul de a 
respira atât de epuizant, încât nu putuse să-şi ţină ochii 
deschişi. 

Apoi, pironul de fier care îi răscolea măruntaiele încetă să 
o mai sfredelească. Respirația deveni mai amplă, mai 
regulată. Neliniştea se potoli în timp ce un soi de toropeală 
o cuprindea. Era o povară ce îi imobiliza simţurile, începând 
de la mâini şi picioare şi pe care o putea urmări cum 
creştea spre rană. 

O clipa tresări, căci simţise greutatea mâinilor lui Simon 
într-o parte. Simţi dorinţa să-şi unească degetele cu ale lui, 
să murmure un cuvânt cald, de mulţumire. Dar niciunul 
dintre muşchi nu i se supuse. 

Rana i se transformă într-o prezenţă de gheaţă. Avu 
conştiinţa că nu mai suferă. Dori să-şi deschidă din nou 
ochii. Îl văzu, drept, în picioare, la câţiva paşi de ea, cu 
umerii aplecaţi, epuizat. g 

Nu ştia cât timp se scursese de când căzuse. Incă nu-şi 


stăpânea voinţa. Nici chiar pe cea de a se ridica, de a-l 
atinge, de a-i spune ceea ce avea încă de spus. Îi auzi 
vocea, aşa cum auzi vorbind personajele din vis. 

— Rămâi acolo nemişcată. Imediat un frate va veni să te 
ajute să te ridici şi te va conduce în car, până aproape de 
palatul soţului tău. Mişcă-te cât mai puţin timp de câteva 
zile şi rana ţi se va închide. 

Nu fu sigură că deschisese gura atunci ca să-i 
mulţumească, ca să se mire. Poate pentru a-l implora şi a-şi 
cere iertare pentru că era ceea ce era. 

El continuă, cu acea voce pe care o avea în minte, dar 
fără să reuşească s-o înţeleagă cu totul: 

— Nu te mai întoarce aici, Despoina Palmyrei. Ce am 
putut face pentru tine am făcut. Nu aştepta nimic altceva. 
Doar dacă nu vrei să-ţi încredinţezi sufletul şi păcatele 
iertării Domnului Dumnezeului nostru. Dacă vrei să-ţi arăţi 
bunătatea, fă într-un fel ca soţul tău să-i lase pe fraţii mei în 
pace, aici, în Emesa, ca şi peste tot acolo unde se consideră 
rege. La Roma, domneşte Cezar Gallienus. Ne respectă mai 
mult decât tatăl său. Dar toţi, soţul tău, Cezar al tău, toţi vă 
înşelaţi. Vă credeţi puternicii lumii. Nu sunteţi decât nişte 
barbari. Singura putere, singurul rege al acestei lumi este 
Dumnezeul nostru. Curând, dreptatea Fiului Lui, Hristos, va 
domni aici. Nu uita ce îţi spun, Despoina. Tu duci minciuna 
cu tine şi luptele tale nu vor reuşi nimic. Nu eşti o zeiţă. Nu 
eşti decât un suflet rătăcitor, născut în deşert şi promis 
deşertăciunii. Gura ta rosteşte cuvântul iubire, dar nici 
inima, nici sufletul tău nu-i cunosc înţelesul. 


17 
ROMA 


Într-o ultimă strălucire, norii nemişcaţi s-au împurpurat. 
Încet, încet, soarele pieri în zare, sfâşiind templele şi 
palatele Romei. 

Era măreț şi sângerând. Era incitant şi frustrant. 

Galles! ai Cybelei, Mater Magna a Imperiului, îşi încheiau 
sărbătorile. Cu această ocazie, Aurelian trebuise să sacrifice 
cu mâna lui un taur. Întreaga zi, sângele şiroise. Întreaga zi, 
aerul oraşului vibrase de strigătele şi de flagelările preoţilor 
care se rugau. Odată cu apusul, calmul revenise, în sfârşit. 
Dar cerul Romei părea epuizat. 

Soarele, aproape îmbibat el însuşi de sânge, părea 
cumplit de indiferent la soarta oamenilor pe care îi 
abandona nopţii, în momentul când aluneca pe partea 
cealaltă a lumii. 

Să fie moartea luliei Cordelia? Să fie acea plictiseală a 
luptelor şi a incertitudinilor politice? Manevrele lui Pulinius, 
pălăvrăgelile ipocrite din Senat? Sau groaza provocată de 
ciudata şi mereu crescânda nebunie a Ulpiei? 

Niciodată Aurelian nu se simţise atât de copleşit şi de 
nemulţumit. Roma, totuşi, tocmai îi dovedise în ultimele zile 
că era unul dintre cei mai puternici bărbaţi ai Imperiului. 
Dar o putere atât de lipsită de însemnătate, atât de 
zadarnică! 

Oh, cât regreta momentele simple ale luptelor! Unde nu 
trebuia decât să învingi sau să mori. Să te supui sabiei şi 
zeilor, fără alt sacrificiu decât al propriei fiinţe. 


1 Preoţii eunuci ai zeiţei Cybela, care se presupune că şi-au luat numele 
de la fluviul Gallus din Galatia, care curgea în preajma templului zeiţei. 


De câte ori, înaintea bătăliilor, se oferise voinţei lui 
Mithra sau a lui Sol-Invictus? De câte ori le ghicise suflul în 
membre, în sângele ce îi ardea tâmplele? 

Astăzi, zeii rămâneau muţi. 

Trebuia să accepte pacea lui Gallienus? Să urmeze 
sfaturile înțelepte ale lui Pulinius? Sau să se însufleţească 
cu furia orgolioasă a Clodiei? 

Trebuia să se arunce în confruntare, aşa cum o voiau 
sutele, poate miile de ofiţeri? Sau să rişte să fie acuzat de 
laşitate, atât faţă de el, cât şi faţă de Roma? Să piardă 
respectul legiunilor, susţinerea, poate chiar afecțiunea, 
iubirea Clodiei şi a lui Maximus? 

Nimic nu-l ajuta să aleagă. Nimic nu-i lumina drumul. 
Risipise o avere pe previziuni. Niciun semn nu fusese clar. 

Era singur. 

Acum, cercul de purpură al soarelui se sfâşia deasupra 
chiparoşilor, zidurilor şi templelor de pe Aventin. O clipă, 
globul roşu se deschise, se înfipse ca şoldurile unei femei în 
cocoaşa obscenă a colinei Testacus. 

Apoi nu mai fu decât o picătură de sânge. Ziua se 
încheia. 

Aurelian tremura. Mâna căută involuntar mânerul micului 
pumnal pe care îl purta întotdeauna sub togă. Incă o dată, 
primul dintre zei nu îi acordase decât tăcere şi enigmă. 

Speră în mod absurd să vadă în zarea înflăcărată chipul 
luliei Cordelia. Nu găsi decât primele umbre ale nopţii şi 
tenebroasele lor temeri care îi aminteau de nebunia Ulpiei. 

Nu  vrusese ea, noaptea trecută, sub pretextul 
sărbătorilor Cybelei, să facă dragoste într-o baie de noroi, 
cu femei sclave, înainte de a i se dărui? lar cu o noapte 
înainte, după ce se machiase ca un faun, ceruse să i se 
pună pe pântece sperma soţului ei amestecată cu sânge de 
taur. 

Refuzul lui Aurelian, căruia îi repugna să i se scoată 
sămânţa aşa cum ar fi făcut-o cu un animal, pentru prima 
dată, a degenerat în ceartă. 

Poate chiar acum, Ulpia se  văicărea în poala 
servitoarelor. Nu le ascundea nimic din intimitatea ei, nu 


avea ruşine de nimic, ignora batjocurile. 

Oare Roma o făcuse să înnebunească? 

Această schimbare bruscă, acest comportament fără 
nicio umbră de rațiune erau atât de tulburătoare, încât 
Aurelian, câteodată, se întreba dacă nu trebuia să vadă în 
asta răspunsul zeilor. 

Dacă asta era, nu ştia să-l citească. 

Sigur, în momentul când aduna ultima suflare a mamei 
sale cu buzele lui, aşa cum cerea tradiţia, lulia Cordelia 
şoptise: „Femeia, fiule. Femeia! Ea este cea pe care Marele 
Soare ţi-o trimite pentru triumful tău.” 

Dar femeia aceasta nu putea fi Ulpia. Era de negândit! 
Chiar înfierbântată de nebunia ei, chiar în tulburarea 
jocurilor ei erotice, Ulpia nu stăpânea nimic, nu avea nicio 
putere. Te ducea cu gândul la o pasăre rătăcită deasupra 
unui măcel şi care nu ştia unde să se aşeze. 

să o fi ales zeii pe Clodia? 

Era mai aproape de adevăr. Nu spusese lulia Cordelia: 
„Clodia este ca mine, o sămânţa din zei pentru a se împlini 
destinul tău?” 

O sămânță a cărei încăpățânare enervantă îl îngrozea. 
Totuşi, orice ar fi fost ea, nu reuşea niciodată să şi-o 
smulgă din inimă. Dar ea era sora lui. Zeii nu puteau alege 
o soră... 

— Eşti obosit, frate. Ar trebui să te odihneşti. 

Tresări. Venise de pe terasă, fără niciun zgomot, ca prin 
farmec. Ca şi cum gândurile lui o materializaseră. 

Işi lăsă mâna să-i alunece pe umăr, îndepărtă toga din 
pânză groasă şi-i depuse o sărutare pe ceafă. 

— Toate zilele astea sunt obositoare. Roma nu te lasă 
niciodată să te odihneşti. 

Era încă destulă lumină ca să-i poată distinge bine faţa. 
Liniile negre ale pleoapelor, părul împletit, perlele înnodate 
în coc, căzându-i apoi pe gâtul delicat. Nu avea cremă roşie 
pe buze. Era frumoasă, firească, machiată discret. Avea 
doar faţa luminată puternic de ochii atât de asemănători cu 
ai lui. 

Fu recunoscător pentru această simplitate. Arătându-i-se 


astfel, contrazicea ceea ce gândise mai devreme. Prezenţa 
ei neaşteptată era o uşurare şi nu o temere. lar ea avea 
dreptate. Era slab. 

— Se stârneşte vântul, spuse Clodia cu tandreţe. Începe 
din nou să se facă frig. Să nu rămânem pe terasă. 

Il trase spre scara care ducea în camere. 

Aurelian fu uimit de calmul vocii ei. Era prea obişnuit cu 
excesele Ulpiei. A urmat-o, simțind plăcerea intensă de a-i 
respira parfumul. 


Era limpede că sora lui dăduse poruncile înainte de a-l 
întâlni pe terasă. Camera era încălzită de sobe. Sclavele 
puseseră pe mesele joase uleiuri parfumate, pâine şi vin 
cald. Lămpile ardeau. De cealaltă parte a draperiei, în 
camera servitoarelor, muzicanţii cântau la harpă şi la flaut. 

Clodia spuse că un masaj i-ar face bine. Ea fu cea care îi 
scoase toga şi îl întinse pe burtă pe patul tare. În timp ce-i 
ungea spatele cu ulei de măsline parfumat cu cimbru şi 
portocală, degetele îi întârziau pe marginile încordate ale 
cicatricelor. 

— E mult de-atunci, remarcă ea cu tandreţe. 

Copleşit de  mângâierile  odihnitoare, Aurelian nu 
răspunse. Da, e mult timp de-atunci, foarte mult timp. 
Destul de mult timp ca să se poată gândi la o îndepărtare. 
Cu atât mai mult cu cât nu îşi dăduse seama. Poate era 
prea supus influenţei lui Pulinius, respingând-o pe Clodia 
mai departe decât ar fi vrut cu adevărat. 

Simţind degetele surorii lui care îi uşurau şi muşchii, şi 
temerile, avu sentimentul eliberator de a redeveni el însuşi 
după ce fusese prins în meandrele obscure ale voinţei 
bătrânului secretar, ca şi în isteria soţiei sale. 

Ca şi cum ar fi urmat aceeaşi mişcare a gândirii, 
ungându-i încet umerii, Clodia spuse: 

— De fapt, este greşeala mea. Voiam să evit reproşurile 
bătrânului Pulinius şi gelozia Ulpiei. În ce-o priveşte pe 
Ulpia, era zadarnic. Biata de ea acum mă detestă, şi este 
ceva mai puternic decât ea. 

Aurelian crezu că ea o să mai adauge câteva cuvinte, dar 


femeia tăcu. Îi masă ceafa îndelung, înainte de a se opri 
brusc. 

— Trebuie să-ţi arăt ceva. 

Şi se îndreptă spre un toc de pânză, abandonat pe un 
scaun, ca să-l deschidă. Scoase din el nişte lame fine de 
plumb, deformate şi gravate. 

Înainte ca ea să le întindă, erau înfăşurate pe un băț. 
Cuvintele gravate în grabă în plumb rămâneau foarte 
vizibile, ca şi desenele şi semnele magice ce le înconjurau. 

| le întinse lui Aurelian cu o grimasă ironică. 

— Citeşte. 

El le luă reticent. Ghicea de pe-acum blestemele pe care 
le conţineau. 


Oh, Cybela neagră, înlănţuieşte-o pe Clodia, 
goleşte-i faţa de speranţă şi de frumuseţe, 
adu nenorocirea asupra ei, până la moarte! 
Clodia să-l scârbească pe Aurelian, soţul meu. 
Să-l scârbească ca un hoit împuţit! 


Fă, o, fă să dispară Clodia, târfa, 

într-o clipită şi pentru veşnicie, 

fă să i se scurgă măduva, să-i putrezească sexul, 
să-i dezguste pe toţi cei care se apropie de ea! 


Fie să moară de bilă şi de fiere, ca Aurelian să o scuipe, repede, 
repede şi în vecii vecilor, oh, da, cea la care mă gândesc, 

fie ca sânii şi pielea să-i cadă ca gândacii, 

repede, repede, din această clipă! 


Aurelian aruncă plachetele pe jos, ca şi cum i-ar fi ars 
degetele. 

— Servitoarele le-au găsit ieri dimineaţă sub patul meu, 
făcu Clodia. Îţi imaginezi groaza lor! 

Ea se distra. Adună foile de plumb ca să le arunce într-o 
sobă. 

Întorcându-se lângă Aurelian, îşi desfăcu agrafa rochiei. 
Ţesătura îi alunecă de pe umeri. Apăru acoperită doar de 
fâşiile de mătase ce îi strângeau sânii şi şoldurile. Depărtă 


braţele, se învârti pentru ca el s-o poată admira mai bine. 

— Cum vezi, nu dă rezultate! 

Scoase un mic râs pe care îl cunoştea atât de bine. 

— Sunt tot aici şi încă nu put, glumi ea. 

Aurelian întoarse ochii. Îi era destul s-o vadă astfel 
pentru ca dorinţa să-i răsucească măruntaiele. O dorinţa 
adevărată, plină de tandreţe. O dorinţă care n-avea nicio 
legătură cu excitaţia tulbure şi iritantă pe care o producea 
asupra lui nebunia Ulpiei. 

Deşi ştia că este zadarnic, că sora lui ghicea chiar ceea 
ce nu se putea vedea, făcu tot posibilul ca să nu lase să se 
vadă nimic. 

— Nebunia asta stăpâneşte fiecare zi, suspină el. O 
privesc şi începe să-mi fie ruşine că este soţia mea. 

Fără să răspundă, Clodia îl obligă să se întindă din nou. 
Pretextul masajului nu mai putea fi folosit. Il sprijini de o 
pernă, îşi apăsă şoldul de sexul lui deja întărit, atinse cu un 
sărut stigmatul adânc al fierului lui Mithra de pe umărul lui. 

— Trebuie plânsă, şi nu certată, făcu ea cu un pic de 
tristeţe. De fapt, este mai mult vina mea decât a ei. Am 
crezut că e mai puternică. Că ar putea fi o bună soţie 
pentru tine. M-am lăsat păcălită de inocenţa ei. Mă distra 
şi... 

Îşi opri cuvintele cu o strâmbătură. Înainte de a se apleca 
să-l sărute, degetele ei mângâiară gura lui Aurelian. 

— M-am gândit că ar putea să-ţi placă destul de mult 
pentru ca tu să nu mai vezi în sora ta decât o soră. 

Işi bătea joc. 

să fi presimţit ea nebunia Ulpiei de multă vreme? A ales- 
o pentru asta? Era foarte posibil. 

— Ştii ce a făcut-o să înnebunească? întrebă ea 
mângâindu-i coapsele. 

El nu răspunse. 

— N-o să aibă niciodată copii. 

Aurelian se temea de acest fapt. Obsesiile Ulpiei 
deveniseră greu de înţeles. 

— N-o să aibă niciodată! Am încercat totul, poţi fi sigur, 
spuse Clodia fără să înceteze să-l mângâie. Pe ascuns faţă 


de tine, recunosc. Sunt treburi de femeie... 

Mâna îi alunecă sub aşternut şi căută sexul lui Aurelian. 
El închise ochii, cu şalele şi buzele încordate. Incapabil să 
reziste fericirii pe care i-o procura Clodia. Ca de atâtea şi 
atâtea ori în trecut! 

— Un Augustus trebuie să aibă descendenţi. Trebuie să ai 
un fiu. 

— Nu începe din nou! protestă el, fără să ştie prea bine 
de ce se apăra. 

— O să fii în curând. Gallienus o să-ţi lase locul. 

— Ba nu, dimpotrivă... 

Ea îi închise gura cu un nou sărut. Totuşi, în ciuda 
tandreţei şi a mângâierilor învăluitoare, cuvintele Clodiei îl 
sfredeleau cu o brutală luciditate. 

Înţelese. De fapt, hotărârea lui era luată de multe zile. 
Doar teama de a pierde dragostea Clodiei îi interzicea s-o 
recunoască. El, dux majorum Lucius Aurelianus, simţea 
doar o teamă copilărească, în timp ce Roma şi Imperiul 
erau în joc! 

Îndepărtă faţa Clodiei şi îi admiră gura voluptuoasă. 

— Ce vrei să spui? 

Nu-i luă în seamă întrebarea. 

— Că eu pot să-ţi port copilul. O să-i facem să creadă că 
este al Ulpiei. Sângele tău de Augustus n-o să dispară. 

lată că s-a ajuns şi aici! 

— Nu-i jigni pe zei! Ce vrei să spui despre Gallienus? 

Fără să se lase impresionată, încercă să-l liniştească cu o 
nouă mângâiere pe care el o alungă agasat. 

— Răspunde. De ce mi-ar ceda Cezar locul? 

— Pentru că nu are de ales. Te rog, nu-ţi bate capul. 

El o respinse atât de violent, că-i alunecă la picioare. 

— Nu, de data asta n-o să accept! N-o să mai ucizi din 
nou pe la spate. 

Ea îl cercetă. Ochii lor atât de asemănători se înfruntau. 
Albastrul de gheaţă al irişilor lui Aurelian, devenit atât de 
faimos printre legionari şi atât de înspăimântător pentru 
barbari, se lovi de un acelaşi albastru, la fel de încrâncenat. 

Apoi, faţa Clodiei se strâmbă. Frumuseţea dispăru în 


spatele unei măşti ţesute din ură şi violenţă. 

Aurelian trebui să reziste dorinţei de a o lua şi ao 
strânge în braţe. Oh, fie ca această mască să se rupă şi s-o 
regăsească pe Clodia care o clipă mai devreme îl copleşea! 
Dar era zadarnic. Chipul pe care îl privea era cel al 
adevărului. 

— Nu fi prost, Aurelian. Crezi că lui Gallienus i-ar fi 
ruşine? 

— Vrea pace. Are nevoie de mine. Are dreptate. 

Râsul Clodiei fu ca o palmă. 

— Bietul meu frate! Numai tu poţi să crezi asemenea 
scorneli! Eşti într-atât de naiv? Niciun cuvânt care iese din 
gura lui Gallienus nu este sincer! Când o să înţelegi? 
Scrisoarea pe care ţi-a trimis-o nu înseamnă nimic! Vânt, 
nerozii demne de cel care vrea să le creadă. 

Acum ţipa. Lovea pieptul lui Aurelian cu palma. 

— O momeală, Aurelian! Adevărul pe care ţi-l ascunde 
bătrânul şi ramolitul Pulinius este că Gallienus se teme de 
tine! Gallienus vrea să te cumpere pentru a te face 
inofensiv. Înghiţi minciunile lui Pulinius, în timp ce el se 
joacă cu tine. Deschide ochii, măcar o dată! Bătrânul tău 
drag nu are decât o voinţă. Vrea să te despartă de mine. 
Mă urmăreşte, mă... 

Tăcu, plină de ură. 

Ura aceasta, mai mult decât orice, Aurelian n-o putea 
admite. 

O prinse cu dorinţa de a-i face rău. Poate chiar să 
distrugă această frumuseţe pe care o putea avea şi pe care 
o iubea mai presus de orice. 

— Taci, Clodia. Ştiu cine este Pulinius şi eu sunt cel care 
hotărăşte cât valorează cuvintele lui Cezar. Eu şi zeii. Am 
hotărât. Dacă i se întâmpla ceva lui Gallienus, nu voi mai fi 
fratele tău. 

Era palidă. Fâşia ce îi susţinea pieptul îi sărise, 
descoperindu-i splendoarea sânilor. Schiţă un gest 
neaşteptat de pudoare. Dădu înapoi, cu buzele strânse pe 
dinţii de sălbăticiune. 

— Nici nu mai eşti, şuieră ea. Mama noastră s-a înşelat. 


Nu vei fi Augustus. Şi eu, la fel, m-am înşelat. 
Dintotdeauna. Nu ai nici urmă de curaj. Eşti la fel de lipsit 
de vlagă şi de prost ca acest moşneag, de care ai prins 
atâta drag. 

Se dădu şi mai mult înapoi, acoperindu-şi goliciunea cu 
rochia. Poate, în ochi, i se iviseră lacrimile. 

— Oh, nu, nu mai eşti fratele meu. 

Avea vocea îngheţată şi dispreţuitoare. Lacrimile nu 
curgeau pentru el, fratele ei, ci pentru neîmplinitul vis al 
puterii pe care îl crease. 

Când dispăru în spatele perdelei, privirea lui Aurelian 
descoperi plăcuţele de plumb pe jumătate topite în jar. Zeii 
erau răzbunaţi. Plăcuţele Ulpiei îşi îndepliniseră blestemul. 

Cu un strigăt înspăimântător, răsturnă sobiţa cu o 
lovitură de picior. 


18 
EMESA 


Cu obrajii roşii, cu părul lipit de tâmple de transpiraţie, 
Ashemu era fericită. Puse bebeluşul în braţele Zenobiei. 

— Un băiat! Un băiat, aşa cum voia Preailustrul! 

Un bebeluş mare, cu capul masiv, amintind de cel al 
tatălui lui. Işi urla furia pentru viaţă, roşu ca focul, sub micul 
mot de păr întunecat. 

— Uite, a ieşit din pântecele mamei sale ca o plăcintă din 
cuptor, se bucură din nou Ashemu, ciupind bărbia 
copilaşului. 

Zenobia respiră mirosul aparte al pruncului. Puse un 
sărut pe fruntea care pulsa, apoi începu să-l învelească într- 
o pânză curată. 

— Dinah doarme încă? Nu mai sângerează? 

— Totul este bine. Nu te nelinişti. Este zdravănă. S-ar zice 
că a mai născut de zece ori! Stai, n-o să reuşeşti aşa! 

Ashemu îi luă scutecul din mâini şi începu să înfeşe 
copilul din nou. 

— Uite aşa! 

Râdea, vorbea tare, exuberantă şi uşurată. 

Fusese greu. Durerile lui Dinah începuseră înainte de 
seară. Imediat, Ashemu şi Zenobia s-au închis împreună cu 
ea. 

Apoi, totul rămăsese pe umerii egiptencei. Zenobia nu 
vrusese să amestece o moaşă în secretul lor. Zvonul că 
Despoina Zenobia va naşte se răspândi curând în palat. Se 
spuse că se lasă doar pe mâinile doicii care o adusese pe 
lume, cu voinţa lui Baalshamin. 

O ajută pe Ashemu cum putuse. Dinah se arătase 
curajoasă. O luaseră durerile, o sfredeliseră, dar trebuise să 


aştepte până la miezul următoarei nopţi ca să i se rupă 
apa. Din fericire, copilul se născu viu şi nevătămat. 

— L-ai anunţat pe Preailustru? 

— Aşa cum mi-ai poruncit. O să poată să-şi vadă fiul şi pe 
Despoina în seara aceasta, nu înainte. 

Ashemu luă pruncul în braţe, lipindu-i capul micuţ de 
pieptul ei. Să fi fost farmecul unei doici? Copilul încetă să 
mai scâncească, clipi, mai mormăi de două ori sugându-şi 
limba printre buzele minuscule şi adormi. 

Zenobia surâse. Primul ei surâs de foarte multă vreme. 
Se priviră. Cuprinse dintr-odată de o anumită tristeţe, n- 
avură nevoie de cuvinte. 

Zenobia îşi sugrumă emoția ce i se înnoda în gât. 

— Să mergem s-o vedem pe Dinah, şopti ea. 


— E o minune! le asigură Dinah. Oh, cât sunt de fericită! 

Stăteau lungite una lângă alta, cu copilul odihnindu-se 
între ele. Cearcănele întunecate vorbeau despre oboseala 
lui Dinah, dar bucuria îi înfrumuseţa chipul. Mai devreme, 
înainte să înceapă durerile naşterii, vrusese să vadă dacă 
cicatricea Zenobiei era mai mică decât în ajun. 

Acum, nu mai era decât un fir roşu, abia umflat. 

— Copilul vine pe lume şi rana ta se închide. In aceeaşi 
clipă! Este o minune, reluă ea. Pentru o dată, lehova cel 
Veşnic mi-a ascultat rugile. 

— Era şi timpul! o ironiză Ashemu, aruncând o privire 
complice Zenobiei. Ai dreptate că este o minune. Cât 
despre celălalt, nu mai credeam. 

Zenobia se mulţumi să mângâie cu grijă fruntea copilului. 

Când se întorsese de la casa creştinilor, Ashemu o 
aştepta cu o grămadă de reproşuri. Unde a plecat în starea 
în care se afla? Voia să moară pe loc? 

Dar Zenobia se prăbuşise pe un pat, fără să o asculte. lar 
seara, când egipteanca vrusese să-i schimbe pansamentul, 
uimirea o lăsase fără glas. Plaga nu mai sângera. Carnea 
încă sfâşiată şi purulentă dimineaţa era acum curată. 
Umflătura era mai mică şi mai puţin întinsă. 

— La cine ai fost? întrebă Ashemu. 


Zenobia nu îi răspunsese. A doua zi dimineaţă, nu mai 
era nicio îndoială. Rana, în sfârşit, se închidea. Pentru prima 
dată după luni de zile, Zenobia nu mai era sfâşiată de 
durere, timp de ore întregi. 

Ashemu, după ce îi făcuse un bandaj uşor, care nu mai 
avea nevoie de susţinere, clătină din cap. 

— Ai fost la creştin, nu-i aşa? Cel care a trecut prin foc şi 
nu mai are faţă. Acela care... 

Tăcuse dintr-odată, cu ochii aţintiţi în cei ai Zenobiei. 

Ea ştia. Îşi amintise de cuvintele şi de amenințările 
Ophalei. Înţelese. Schawaad nu era mort. Îşi schimbase 
doar numele şi îşi pierduse chipul. 

Rămaseră faţă în faţă în tăcere, bântuite de aceleaşi 
groaznice gânduri. Apoi, egipteanca deschisese braţele. 
Pentru prima oară după mulţi ani, o strânse pe Zenobia 
lângă ea, aşa cum făcea când erau încă doica şi copilul ei. 

Mai târziu, mimând indiferența, spuse că acel creştin din 
oraşul de jos era cunoscut în toată Emesa, şi chiar şi la 
palat. 

— Se spune că face minunile aşa cum respiră. Mai ales 
cu femeile şi cu copiii. Se spune că în mâinile lui se află 
Dumnezeul lor. 

Cum Zenobia nu adăugase nimic, suspină: 

— Important este că rana urâtă s-a vindecat şi că tu nu 
mai suferi. 

Era adevărat. Urma fierului persan se ştersese de pe 
trupul ei şi suferinţa nu va mai fi în curând decât o amintire. 
Dar o altă rană, nici de carne, nici de sânge, era deschisă, 
căscată pentru totdeauna. Ea înlocuia răul potolit cu un 
altul. Mai aspru, care nici nu-ţi tăia răsuflarea şi nici nu-ţi 
dădea febră. Era, dimpotrivă, o suferinţă tăcută şi 
răbdătoare ca un şarpe. Un rău viclean care aştepta un 
cuvânt, o clipă de neatenţie ca să-ţi sară la gât şi să te 
umple de disperare. lar acest rău, Zenobia îl cunoştea, 
niciun miracol nu-l putea alunga. 

— Eşti tristă? se nelinişti Dinah de alături. 

— Nu! minţi Zenobia. Nu! Dimpotrivă. Sunt fericită pentru 
tine şi pentru mine. 


Prinse mâna lui Dinah, şi-o lipi de buze, apoi, cu degetele 
lor unite, mângâie bărbia grăsuţă a fiului ei. 

— Preailustrul o să-i dea numele tatălui său: Wabalat. Va 
fi rege într-o zi şi o să cuceresc pentru el un regat imens. La 
fel de mare ca Imperiul romanilor. 

Dinah râse odată cu ea. Dar Ashemu nu râse. 

— Glumeşti? Te vei întoarce la luptă? Nu ţi-a ajuns? 

Zenobia voi să râdă şi să-şi bată joc, dar vocea îi 
tremura. 

— Eu sunt Alat, doică. Uiţi prea des. Alat nu are altă 
soarta decât să meargă în fruntea războinicilor. 

Apucă copilul şi-i lipi căpşorul de alei. 

— lar acum, am un motiv în plus. Fiul meu, Wabalat, fiul 
lui Odenat şi al Zenobiei, va deveni mare prin cuceririle 
părinţilor lui. 


Tot aşa îi spuse şi Preailustrului atunci când veni s-o 
vadă. O găsi în pat, aşa cum era, împreună cu Dinah şi cu 
copilul odihnindu-se la pieptul ei. Surprins, poate, să nu 
vadă adevărata mamă, se lăsă totuşi în voia a ceea ce 
vedea, fără să clipească. Însoţit de Nurbel şi de câţiva 
servitori, se arătă încurcat şi încântat până la 
neîndemânare. Întinse mâna pentru a mângâia tâmplele 
fiului său, dar grosimea degetelor lui alături de obrazul atât 
de delicat al lui Wabalat îl înspăimântă. Nu îndrăzni să-l 
atingă şi îşi retrase mâna râzând. 

Zenobia anunţă: 

— În câteva zile, aş putea să-mi reiau cuirasa. O să 
mergem să-i alungăm pe perşi până în partea cealaltă a 
fluviului. Fiul nostru trebuie să aibă cel mai mare regat pe 
care vreun rege al Palmyrei l-a cucerit vreodată. Sunt 
alături de tine, soţul meu, pentru ca victoriile noastre să se 
facă auzite până la Roma. 

Roşu de emoție, Preailustrul lăsă fruntea în jos. Era 
primul sărut pe care şi-l permitea şi primul pe care ea i-l 
acorda. 

Acum, Wabalat dormea la sânul lui Dinah. Copilul era 
mânjit de laptele mamei lui. Ea îi privi şi văzu adevărul: 


mamă şi fiu. 

Se gândi ca de îndată ce copilul o să poată, o să-l ducă la 
lacul Sărutul Cerului. Acest gând îi puse un nod în gât. 
Şarpele durerii ieşi din bârlog. O ataca şi o muşca. 

Lacul îi amintea de Schawaad, devenit Simon, creştinul. 

Însemna să se gândească la minciunile care îl dezgustau 
într-atât pe Simon. 

El care ştiuse să treacă prin foc pentru Dumnezeul lui şi 
nu cedase deloc în faţa romanilor. El pentru care adevărul 
sufla o gheaţă pe care nici flăcările nu o puteau topi. 

În timp ce ea nu era făcută decât din minciuni. 

Fiul ei nu era fiul ei. Soţul ei nu era soţul ei. Era copilul 
unei femei care murise în dureri, ca multe altele, şi nu al 
unei stele a lui Baalshamin, aşa cum credeau cei naivi. 

Baalshamin o părăsise de multă vreme. De la Dura 
Europos. 

Zeii îl aleseseră pe Schawaad. Şi Simon alesese un zeu 
unic pentru a-l iubi şi a-i fi şi mai aproape! 

Ea, Zenobia, nu avea decât un adevăr. 

Cel al curajului ei şi al săgeţilor pe câmpul de luptă. 

Cel al victoriilor care, cel puţin, o făceau să fie Alat. 

Cel al războiului care îi permitea să uite de faţa distrusă a 
lui Schwaad şi de disprețul lui Simon. 


Partea a lll-a 


VREMEA ASASINILOR 


267-270 d.Hr. 


19 
ANTIOHIA 


Copilul scruta meandrele lui Oronte. Pe fluviul care 
îmbrăţişa oraşul cel nou al Antiohiei bărcile erau 
numeroase. Dar niciuna nu era un vas de război, cu atât 
mai puţin o ambarcaţiune regală, înconjurată de un întreg 
cortegiu zgomotos şi colorat. 

Nu se zăreau echipaje somptuoase pe drumul de dale de 
marmură care ducea la fluviu. Nenumăratele coloane şi 
statui care îl mărgineau trasau pe el un joc ciudat de umbre 
şi lumini. Carele, atelajele, oamenii care mergeau pe jos 
apăreau şi dispăreau. Dar nu erau decât negustori, călători 
obişnuiţi sau ţărani. Chiar micile caravane de cămile cu 
samare colorate nu erau nimic altceva decât caravane 
obişnuite. 

Dezamăgirea copilului se transformă în furie. Bătu din 
picior, se întoarse spre Dinah şi strigă: 

— Mi-a promis! Este o mincinoasă. Mi-a promis şi nu vine! 

Dinah surâse, liniştitor. 

— Fii răbdător, iubitul meu. O să ajungă. 

Întinse mâna ca să-l mângâie pe obraz. Băiatul o respinse 
arţăgos. Scoase din centură un mic pumnal. Lama era puţin 
mai mare decât palma lui. Un cadou de la tatăl său, care îl 
umplea de mândrie. Din câteva lovituri tăie corolele daliilor 
purpurii şi albe care mărgineau gradina în prelungirea 
palatului, pe latura colinei, oferind o splendidă vedere a 
Antiohiei. 

Cu falsă severitate, Dinah îl opri: 

— Wabalat! Nu distruge florile! Mamei tale n-o să-i placă. 

— Cu atât mai rău pentru ea. Vreau să le tai pe toate, 
aşa o să ştie... 


Acum lacrimile curgeau pe obrajii băieţelului. 

— Şi tu la fel, şi tu eşti o rea, făcu cu o voce 
tremurătoare. Ai minţit ca şi mama. 

Dinah se ghemui, îi luă pumnalul din mână. 

— Linişteşte-te, îngeraşul meu, o să te răneşti. 

— Nu sunt un înger! Ai spus că o să fie aici pentru 
aniversarea mea. Astăzi este! 

— Nu este decât dimineaţă, Wabalat, protestă cu 
blândeţe Dinah. Lasă-le timp să ajungă. Drumul este lung 
de la Tars. 

— Nu e adevărat. Mama nu are nevoie de timp. Calul ei 
este mai iute ca toţi. Nici chiar tata nu poate întotdeauna 
să se ţină după ea... 

— Atunci, argumentă Dinah, înseamnă că-l aşteaptă ca 
să ajungă împreună. 

Se ridică. Păstră mâna copilului într-a ei, dorind să-l ducă 
în altă parte a grădinii, ca să-l distragă. Brusc, se întoarse 
ca să se asigure de prezenţa gărzilor. Ca întotdeauna, erau 
la post, la poarta ce dădea spre palat, spre aripa rezervată 
femeilor. 

Copilul o lovi peste mână, refuzând s-o urmeze. 

— Wabalat, insistă ea, ştii că părinţii tăi îşi ţin 
întotdeauna promisiunile. O să fie aici înainte de sfârşitul 
zilei. 

— Acum trebuie să fie aici. Aniversarea mea a început 
când s-a ridicat soarele! 

Zări în dreapta o umbră întunecată. O pânză. Fără 
îndoială, o capă sau o centură abandonată între doi 
hibiscuşi. Grădinarii o uitaseră. O să le facă observaţie 
imediat. Zenobiei nu îi plăcea ca grădina să nu fie perfectă. 

Atunci sună cornul. 

Trei sunete lungi, grave, care anunțau intrarea în palat a 
Preailustrului şi a Despoinei. 

— Au sosit! 

Mâna micuță a copilului scăpă din cea a lui Dinah. Ea 
dădu să-l reţină, râzând, văzându-l cum sare şi ţipă: 

— Au sosit! Au venit pentru mine! 

Cu coada ochiului, cu o luciditate care părea că aparţine 


altei părţi din ea însăşi, văzu umbra, țesătura, centura, 
orice ar fi fost acel lucru care se ridică. Se arătă luând 
forma unui om. A unui războinic cu faţa înnegrită de barbă, 
cu gura deschisă şi fără dinţi. Gândi: „Faţa răului!” 

Chiar înainte de a înţelege, strigă numele copilului. 

Văzu ochii războinicului, braţele întinse şi mâinile trăgând 
scurt coarda arcului. Văzu săgeata, ancoşa înfiptă în 
coardă, capul de oţel ascuţit în pieptul băieţelului. Mai 
strigă o dată: 

— Wabalat! ` 

Nu-şi dădu seama că fuge. In ciuda tunicii care o încurca, 
în ciuda vălului, a colierelor, a greutăţii brăţărilor, tot corpul 
ei zbură. 

Fu deasupra copilului ca o pasăre. Ghici săgeata care 
zbura ca şi ea. Se gândi la sângele vieţii, la viitorul care 
curgea în trupul adorat al fiului ei. „Oh, iubirea mea, copilul 
meu, copilul meu adevărat!” 

Se rostogoliră amândoi pe pământ. 

Acoperi copilul cu pieptul ei. Atunci fulgerul îi intră în şale 
şi i le frânse. 

Ştiu imediat că n-o să mai poată niciodată să se ridice. 
Nu avea însemnătate. Trupul dulce al fiului ei tremura, 
neatins, lipit de pieptul şi de pântecele ei. 

— Wabalat! 

Îngrozit, copilul ţipă. 

Se eliberă ca să se salveze. Avu destulă putere ca s-o 
întoarcă. Zvăcnetele îi răspundeau în şolduri ca un foc 
lichid. incerca să respire, cu ochii holbaţi. 

— Nu! 

Văzu picioarele asasinului care se apropia. 

Nu! N-o să îngăduie! Prinse o gleznă a copilului. Cu un 
urlet de fiară, se aruncă peste el. Deveni carapace şi 
cuirasă. Când sabia criminalului se abătu, tăindu-i capul, 
urla din toate puterile. 


— Wabalat! 
Zenobia striga numele fiului ei, sfâşiindu-şi tunica de gală 
ca să poată alerga mai repede. 


Pe deasupra mormanului de flori, printre trunchiurile 
palmierilor şi jerbele albe de iasomie, văzu sângele pe 
armele gărzilor. Cuirasele lor pline de sânge, ochii îngroziţi, 
gurile căscate de neputinţă. 

— Wabalat! 

Copilul era încolăcit sub trupul lui Dinah, care continua să 
se agaţe de el, cu mâinile strânse pe mijlocul lui. Nu reuşea 
să-şi desprindă ochii de pe faţa care îl privea. Capul lui 
Dinah se rostogolise la câţiva paşi. Il privea cu un rictus 
ciudat, cu obrazul zdrobit de o piatră. 

Copilul era plin de sânge. Tresăriri tăcute îl zguduiau. 
Picioarele asasinului, pe care săbiile gărzilor le ţintuiseră de 
pământ, erau înlănţuite de cele ale lui Dinah. Impreună, 
formau un fel de animal măcelărit şi monstruos. 

— Fiul meu! 

Zenobia îl smulse din mâinile mamei moarte şi îl ridică 
râzând, uşurată. 

— Fiul meu, eşti viu! 

Copilul se zbătea. Voia încă să vadă faţa moartă a lui 
Dinah. Voia ca ochii ficşi ai mătuşii sale să înceteze să mai 
privească ţărâna prefăcută în noroi din cauza sângelui şi să 
se întoarcă spre el. 

Zenobia îi întoarse faţa spre pieptul ei. 

In fine, o luă de gât. Plângea cu suspine sufocate. 

La poarta grădinii, apăru Ashemu. Alergă ridicând 
braţele. În spatele ei, livid, un locotenent al lui Nurbel 
spuse: 

— Despoina! Despoina... Preailustrul! Preailustrul! 


Nurbel plângea. 

In genunchi, cu capul Marelui Odenat în braţe, plângea, 
cu gura închisă. Lacrimile i se pierdeau în sângele ce 
ţâşnea din gâtul tăiat al preaiubitului lui rege. Când 
Zenobia se grăbi să intre în cameră, nu ridică ochii. Nu o 
făcu decât atunci când ea căzu în genunchi în faţa 
cadavrului Preailustrului, când fu conştient de faţa ei, de 
tunica însângerată şi sfâşiată. 

— Şi tu? întrebă el cu voce ştearsă. 


— Nu, eu nu... 

— Copilul? 

— Wabalat este viu. Dinah a murit pentru el. 

Prinse mâinile Preailustrului. În mod bizar, părea mai mic 
şi mai frumos decât atunci când era în viaţă. Işi strecură 
faţa între palmele moarte. 

— Soţul meu! 

Hohote de furie îi ardeau gâtul. Simţea dorinţa de a rosti 
cuvinte de iubire. Voia să-i vorbească despre o iubire pe 
care de multă vreme o simţea, dar pe care niciodată nu i-o 
împărtăşise. 

El a crezut-o de la primul până la ultimul cuvânt! Nu s-a 
plâns niciodată de ceea ce i-a cerut, a făcut din ea egala sa. 

Se culcă peste trupul lui, aşa cum nu vrusese niciodată s- 
o facă, sărutându-l şi înlănţuindu-l cu o iubire pe care nu i-o 
dăruise niciodată. 

— O, soţul meu mult iubit, bolborosi ea punându-și 
fruntea pe rana sângerândă de la gâtul lui. Oh, tu, atât de 
mare, atât de blând, care m-a iubit mai mult decât m-am 
iubit eu! Tu care m-ai iubit până şi în trupul lui Dinah! 

Zeii îi luaseră iubiții. Ura îi luase pe cei iubiţi şi o lăsase 
pe ea pentru răzbunare. 

Mulțimea se afla acum în jurul lor. Cu o voce care să fie 
auzită de toţi, spuse: 

— Fiul tău va fi cel mai mare, Preailustre. Moartea ta va fi 
puterea lui, o, Mare Odenat. Jur pe acest sânge care este al 
tău şi care curge ca lacrimile de pe faţa mea: secolele îşi 
vor aminti numele tău. 

Se agăţă de mâna lui Nurbel. În timp ce o ajuta să se 
ridice în picioare, îşi dădu seama de prezenţa asasinilor 
reţinuţi de gărzi. 

Erau războinici ai Palmyrei, deghizați în tunici de 
negustori. Chipul unuia dintre ei, deşi mascat pe jumătate, 
o îngheţa pe Zenobia. 

— Hayran! N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de asta! 

— Te-am învins, fiică a deşertului! ricană Hayran, înainte 
ca gărzile să-l reducă la tăcere. Mi-ai ucis mătuşa, mi-ai 
ucis prietenii! Este cea mai frumoasă zi a vieţii mele! 


— Bineînţeles că el este, mormăi Nurbel. Din clipa în care 
l-am lăsat pe acest câine să părăsească Palmyra, am ştiut 
că o să aducă nenorocirea. l-am spus şi Preailustrului. N-ar 
fi trebuit niciodată să-l lăsăm să trăiască! 

— S-a terminat. N-o să mai trăiască! şuieră Zenobia. 

Luă în mâini sabia unei gărzi. Lama era deja ridicată 
deasupra lui Hayran, când Nurbel îi reţinu pumnul. 

— Nu, Despoina... 

Zenobia se luptă, ca şi cum nu l-ar fi auzit. Chiar dacă o 
făcea fără brutalitate, Nurbel rezistă, obligând-o să-l 
privească. 

— Preailustrul este mort din cauza mea, Zenobia. Ar fi 
trebuit să veghez mai bine asupra lui. Eu sunt cel care 
trebuie să-i trimit fiul la demoni. 

Ea şovăi. Furia şi tristeţea lui Nurbel i se citeau pe chip. 

— Nu ţi-am cerut niciodată nimic, regină a Palmyrei, 
murmură el. Ştii că îţi aparţin. Dar astăzi, fă-mi această 
favoare. 

Ea clipi scurt. Nurbel îşi slăbi strânsoarea. Imediat braţul 
Zenobiei se abătu. Tăişul lamei atinse falca lui Hayran, 
tăindu-i partea de jos a feţei. Hayran se prăbuşi într-un 
urlet de durere, care se încheie cu un gâlgâit ridicol. 

Zenobia aruncă sabia la picioarele lui Nurbel. 

— Este al tău. 


În noaptea aceea, luminile, sărbătorile şi distracţiile 
fuseseră interzise în Antiohia. Doar focurile ardeau în altare 
şi în temple, unde populaţia defila în lacrimi, cu braţele 
încărcate de ofrande. 

În întuneric, toţi putuseră auzi urletele lui Hayran, fiul 
asasin. Nurbel îşi oferi răgazul să-i deschidă torsul, să-i 
zdrobească oasele pieptului unul câte unul. Voia să se 
poată vedea trădarea care mânjea fiecare zvâcnet al 
acestei inimi care încă bătea. 

Apoi, criminalul fusese dus în faţa Marelui Circ. Acolo, o 
țeapă l-a străpuns din străfunduri până la umeri. 

Oraşul întreg venise să-l scuipe, să arunce cu pietre şi 
praf peste răni. Doar la primele raze al soarelui, zeii au 


acceptat să-i deschidă porţile infernului. 


20 
SINGIDUNUM, DANUBIU 


În picioare, pe zidurile fortăreței, Aurelian cerceta malul 
Danubiului. Aici, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, cu 
doar trei sute de legionari ai unei cohorte, îi primise pe 
barbarii sauromaţi. 

Un oraş întreg se întindea astăzi în curba largă unde, în 
acea zi îndepărtată, curentul aduna cadavrele şi corăbiile în 
flăcări. Fluviul, la fel de uriaş, părea că poartă aceleaşi ape 
grele şi cenuşii. Acum, însă, digurile unui port înaintau în 
mijlocul curentului, primind navele comerciale. Zidurile 
taberei înaintau adânc în câmp şi îngropau memoria 
războinicilor sauromaţi, care veniseră aici să caute moartea 
râzând. 

Douăzeci şi şapte de ani! Totuşi, Aurelian mai auzea încă 
urletele barbarilor prin focul de pucioasă. Cântecul de 
victorie al legionarilor aclamând pentru prima oară numele 
lui, părea că răsună încă. 

Douăzeci şi şapte de ani! 

Totul era altfel şi totul era îngrozitor de neschimbat. 
Singidunum devenise un oraş. De zece ani, tot mai puţine 
bărci acostau în port. Cu toate astea, în aceste ultime luni, 
numărul lor era în scădere. Nu exista niciun luntraş care să 
vină din Moesia sau din Germania şi care să nu se teamă de 
o expediţie a barbarilor. 

Învinşi de nenumărate ori, goții sau alamanii, roxolanii 
sau iasigii, duşmanii Romei, renăşteau mereu. Cu alte limbi, 
cu alte arme, dar mereu cu aceeaşi şi nesătulă poftă de a 
învinge Imperiul. Şi el revenea fără încetare în aceleaşi 
tabere, pe aceleaşi fronturi, pentru a încuraja legiunile. 
Trebuia să dezlănţuie bătăliile de sute de ori. Să învingă 


mereu, fără ca vreodată aceste victorii să-i distrugă pe 
duşmani. 

Nu, era ceva fără de sfârşit. Roma se sfârşea ca o fiară 
prea îndelung hărţuită. 

Ah, oare puteau zeii să-i părăsească mai mult decât 
acum? 

Plin de amărăciune, Aurelian contemplă suprafaţa 
fluviului punctată de ploaie, ca şi cum ar fi văzut sângele 
istovit al Romei. O brumă din ce în ce mai groasă ştergea 
până departe malul opus. Incă o dată, îşi aminti de acea 
dimineaţă de luptă împotriva sauromaţilor, când ceața 
ascundea totul. Aurelian îşi reproşă pesimismul. 

Pe deasupra, în acea dimineaţa, aşteptând desfăşurarea 
sauromaţilor, se  îndoise că Mithra şi Sol-Invictus îi 
susțineau braţul. Totuşi, zeii nu îl abandonaseră. Nici atunci 
şi nici în sutele de lupte care i-au urmat. 

— Dux... 

Vocea unui tribun îl făcu să se întoarcă. 

— Dux, carul celui dintâi secretar s-a anunţat. Avangarda 
tocmai a ajuns la porţi. 

Nerăbdarea care îl încercase pe Aurelian, cu trei zile 
înainte, la anunţarea vizitei lui Pulinius, îl cuprinse din nou 
şi alungă melancolia provocată de vreme. Dacă secretarul 
Senatului, acelaşi Pulinius, de aproape şaptezeci şi cinci de 
ani, venea până la îndepărtatele maluri ale Danubiului ca 
să-l vadă, era un semn că Roma voia să-l smulgă din 
toropeala care îl cuprinsese. 


În cei şase ani de când nu se mai văzuseră, Pulinius îşi 
pierduse părul şi dinţii. Nu mai umbla fără o bonetă de 
blană, dublată cu piele şi decorată din plin cu falere. Una 
dintre ele reprezenta profilul lui Augustus Valerian, mereu 
în viaţă, în pofida zvonurilor care scăpau uneori din Persia. 

Aurelian fu emoţionat să-l vadă pe Pulinius mai pipernicit 
ca niciodată şi lipsit de vlagă. O piele de ceară îi acoperea 
oasele mâinilor şi se întindea în jurul ochilor. Faptul că 
trupul lui era capabil încă să se mişte părea un miracol. 
Majoritatea timpului era transportat de la un scaun la altul. 


Dar privirea nu îşi pierduse nimic din ironie şi din 
perspicacitate. 

În timp ce-şi chinuia sclavii ca să-l scoată dintre pernele 
enorme care îi căptuşeau carul, ghici gândurile lui Aurelian. 
Scoase un mic râs scrâşnit. 

— Ştiu! Arăt prost, băiatul meu. Nu este doar din cauza 
acestei îngrozitoare călătorii. Dar, măcar, nu am ciumă! 

Când servitorii îl depuseră cu mare grijă sub baldachinul 
unei lectici, prinse mâna lui Aurelian. 

— Nu poţi să-ţi închipui, dux majorum. Ciuma este peste 
tot pe drum. Peste tot! Timp de şase zile, n-am deschis un 
oblon al carului! 

Se întrerupse pentru a râde încă o dată ironic. 

— Fii fără teamă. Nu asta o să mă omoare. Bătrâneţea 
este de-ajuns. 

Cu o lovitură dată în glumă, plesni spatele celui mai 
apropiat sclav, ca să-şi dovedească energia. 

— Ai o odaie caldă, Aurelian? Sper. S-ar părea că este 
sfârşitul verii şi eu sunt îngheţat... O cameră cu foc. lată ce 
vreau. O sobă înroşită! Ca să uit de ploaia asta blestemată. 

Mai târziu, după ce dorinţa îi fu împlinită, golind un blid 
de lapte cu ouă bătute, închise ochii şi îşi întinse buzele 
într-un suspin de plăcere. 

— Acum, băiete, lasă-mă să dorm câteva ore. Apoi, o să 
stăm de vorbă. 

Râsul ca un pocnet îi scapă printre gingiile roz şi adăugă: 

— Ştiu că eşti nerăbdător să auzi ce am să-ţi spun, dar îţi 
promit să nu mor în timpul somnului. 


La miezul nopţii, când tabăra dormea, puse să-l cheme 
pe Aurelian. 

îngropat în blănuri, în patul cu picioare de taur, îl scrută 
şi observă: 

— Nici tu nu eşti mai bine ca mine, băiete. lar tu nu ai 
scuza anilor. 

— Motivele de bucurie sunt rare, Pulinius. Sper ca venirea 
ta să fie unul dintre ele. 

Înainte de a-şi spune părerea, Pulinius îl mai studie, cu o 


privire maliţioasă. 

— În rest, nu te-ai schimbat. Mereu la fel de milităros. 
Până la capăt, nu? Până la capăt. 

Scoase o mână descărnată de sub blănuri şi arătă spre 
zidurile camerei. 

— Înainte de toate, putem vorbi aici? 

Aurelian arătă spre zecile de torţe şi de lămpi care 
luminau camera atât cât se putea. 

— Suntem singuri. Tabăra doarme. 

— Dar zidurile? 

— Sunt de piatră, Pulinius. 

— Piatra are uneori găuri, Aurelian. Mai ales în folosul ştii 
tu cui. 

Aurelian ridică ironic o sprânceană. Pulinius scutură din 
cap. 

— Nu mă lua drept un bătrân nebun! Ştiu despre ce-ţi 
vorbesc şi tu nu iei în seamă. De ce crezi că am parcurs mii 
de kilometri în starea în care sunt? 

Cu o mişcare hotărâtă din bărbie, arătă spre uşă. 

— Asigură-te că ştii toate gărzile care sunt pe coridor. 

În timp ce Aurelian dădea ordine, desemnând el însuşi 
gărzile, Pulinius îl observă din nou, de data aceasta cu 
circumspecţie. 

— Nu mai eşti supărat pe mine, dux majorum Lucius 
Aurelianus? 

— N-am fost niciodată, secretarule. 

— Oh! Oh! Atunci te prefăceai bine! Eu n-am uitat că ai 
părăsit casa mea din Roma fără să-mi mulţumeşti sau să-ţi 
iei rămas-bun... Ca un demon cuprins de furie. 

— N-aveam nimic de făcut în Roma. Nu ţi-am scris să-ţi 
mulţumesc? 

— O scrisoare scurtă. Şi, mai apoi, niciuna. 

— N-am uitat nimic. Nici ajutorul tău pentru mama, nici 
sfaturile. Mi-ai cerut să-i cedez locul lui Cezar, am acceptat. 
Era zadarnic să înfăţişez această supunere în piaţa 
Forumului, eram mai potrivit aici. 

Pulinius aprobă, subţiind gura pe gingiile goale. 

— Ştiu. Ştiu că orgoliul tău a avut de suferit. Şi, de 


asemenea, că te-a costat. Crede-mă, băiete: am regretat 
acea teribilă ceartă cu sora ta. Şi cu legatul tău. Am suferit 
să vă văd cum vă sfâşiaţi... 

Privirea lui Aurelian îl opri să continue. Capul lui acoperit 
cu boneta de piele se clătina uşor. Îşi agită mâna 
descărnată, ca şi cum ar fi împrăştiat un fum supărător. 

— Bine, trecutul e trecut. Ai dreptate. Să uităm. Ceea ce 
contează este că eu nu m-am schimbat. Dacă tu nu te-ai 
arătat în Senat în toţi aceşti ani, eu am pronunţat numele 
tău, de câte ori am deschis gura... 

Se întrerupse, cu privirea furişată, cu sprânceana 
încruntată. Arătătorul indică din nou spre uşă. 

— Eşti sigur? 

— Atât cât se poate. 

— E puţin! 

Întinse din nou urechea, ridică din umeri. 

— Consideră că vorbele mele, astăzi, nu sunt numai ale 
mele, dux majorum. Prin glasul meu, marii Caludius, 
Probus, Carus şi Diocles sunt cei care îţi vorbesc. Egalii tăi 
ca putere printre legiuni. Şi din partea Senatului, Flavius 
Antiohianus, Pomponius Bassus şi Virius Profitus te salută 
cu căldură. 

Işi recăpăta suflul, mult mai liniştit acum, cu o strălucire 
maliţioasă în pupilele bătrâne. 

— Dacă nu se află aici, ştii de ce. lar dacă eu sunt aici, 
este pentru că moartea nu mă înspăimântă... În câteva 
cuvinte, băiete: a venit vremea ta. Nu mai putem îndura 
haosul în care ne-a aruncat Gallienus. Îi înlătură pe toţi cei 
care nu-l ling în fund. Senatul nu mai valorează nici cât o 
ceapă degerată. Nu ascultă nimic, nu aude nimic. Galii, 
iberii, africanii! Toţi mârâie şi îşi pun câte un Augustus care, 
în ajun, înainte de a fi aclamaţi, vindeau smochine sau se 
tăvăleau în bere. Sărăcia mătură câmpurile şi ciuma 
bântuie peste tot. Un dinar care valora de două ori 
greutatea lui în aur acum cinci ani, acum nu mai face nici 
cât greutatea lui. Cel mult! lată-ne cadorisiţi cu ultimul dar 
al lui Gallienus: o inchiziţie care nu iartă nimic şi pe nimeni. 
Gallienus vrea să vadă până în fundul latrinelor noastre, ca 


să fie sigur că nu ascundem acolo o avere sau nu punem la 
cale un complot. E momentul, Aurelian. Ne trebuie un nou 
Augustus. Şi doar unul poate scoate carul Romei la lumină. 
Tu. 

Aurelian îl ascultă pe Pulinius stând în picioare. Se strădui 
să meargă în jurul camerei. lată, cuvintele erau, în sfârşit, 
spuse! 

În pofida căldurii ce îi urca din rărunchi, spuse cât de 
indiferent putu: 

— În cele ce mi-ai spus nu este nicio noutate, 
secretarule. Am convenit că nu voi lovi Imperiul, 
înfruntându-l pe Gallienus. Nimic nu s-a schimbat. A 
întoarce legiunile pentru a-l învinge pe Gallienus în mod 
cinstit ar însemna să lăsam frontierele la îndemâna 
barbarilor. 

— Încetează să te mai agiţi aşa, scheună neliniştit 
Pulinius. Îmi dai amețeli. Ce-a fost nu mai e, iată! De asta 
am îndurat aceasta călătorie. Când am părăsit Roma, 
Gallienus punea să defileze în Forum douăzeci de mii de 
prizonieri perşi pentru triumful lui. Regele Palmyrei şi soţia 
lui - ţi-o aminteşti, războinica în cuirasa roşie? - l-au învins 
pe Shapur. O frumoasă şi grandioasă victorie, aşa cum ne 
puteam aştepta. Nisibis, Harran, Tars, Babilon... Odenat şi 
Zenobia au ras totul în drumul lor din Capadocia până la 
Eufrat. Se spune că la Ctesiphon au decimat o mulţime de 
duşmani. Zeii au fost alături de ei. Deci, şi cu noi! Căci, aşa 
învingător cum e, Odenat ne rămâne fidel. Ceea ce este pe 
cât de bine, pe atât de rar. Cu toate că regina Palmyrei este 
acolo adorată la fel ca şi Diana, Venus şi Junona la un loc, 
de toţi cei care poartă o sabie... 

Pulinius îşi recapătă suflul. Aruncă o privire bănuitoare 
spre uşă, dar nu se opri. 

— Bun, reluă el cu o mică pocnitură din limbă, cel puţin, 
Gallienus a avut bunul-simţ să-l gratifice pe Odenat cu un 
titlu sforăitor. Mare Salvator şi Reconstructor al Orientului. 
Ceva de genul ăsta. Cu o brumă de putere asupra acestor 
frumoase ţinuturi. O să ne scutească de un fals Augustus... 
Nu mai există teama ca Imperiul să se rupă în Orient. 


— Sunt fericit pentru Orient. Dar aici, pe Danubiu, sau 
mai sus, pe Rin, nu este la fel. 

— Dacă n-o să mă întrerupi necontenit, o să ştii ce este 
nou în veştile pe care ţi le aduc. Nu-ţi cerem să ridici 
legiunile împotriva celor ale lui Gallienus. Nu este vorba să 
lăsam descoperite frontierele sau să umblam după o 
victorie cinstită, cum spui. 

Pulinius tăcu. Îi lăsă lui Aurelian timp să rumege cuvintele 
pe care tocmai le auzise, înainte de a continua, cu o 
înclinare a capului: 

— Este vorba să-l lichidezi pe Cezar cu mâna ta, dux 
majorum. 


Îi cereau, aşadar, acest lucru. Să-l asasineze pe 
Gallienus. 

Aşa cum vrusese întotdeauna Clodia. Clodia pe care o 
izgonise de lângă el, pentru a evita aceasta crimă, 
impunându-şi cea mai aspră singurătate, în timp ce, la 
Roma, Ulpia era încremenită în nebunia ei. 

— Suntem cu toţii alături de tine, murmură Pulinius. Nu 
numai în declaraţii. Toţi am jurat în faţa lui Mithra. Vom fi 
alături de tine. 

Aurelian nu răspunse. Pulinius ridică un pahar. 

— Dă-mi de băut. Atâta vorbă mi-a uscat gura. 

Aurelian umplu paharul cu vin cald, îndulcit cu miere. 

— Augustus Valerian nu este mort, spuse el. Ceea ce 
este valabil pentru Gallienus este şi pentru mine. Atât timp 
cât Valerian trăieşte, Roma nu va avea un alt Augustus. 

— Ah! se enervă Pulinius, vărsând puţin vin. Cine ştie 
dacă este viu? 

Ca şi cum ar fi fost cuprins de remuşcări şi s-ar fi temut 
de duritatea cuvintelor sale, Pulinius mângâie cu vârful 
degetelor efigia lui Valerian. 

— Bietul om, murmură el. Scara lui Shapur. Şi la vârsta 
lui! Ce oroare! Bineînţeles că este mort! Cum să fi 
supravieţuit? Nu te îndoi de asta. Senatul o să-şi facă 
treaba. Legea care anulează augustatul lui Valerian este 
gata de multă vreme. Spre marea plăcere a lui Cezar, 


prietenii noştri vor accepta s-o voteze. 

Aurelian îl privi pe secretar cum bea. 

— Am nevoie de câteva zile ca să mă gândesc. Ştii că 
urăsc asasinatele. Sunt războinic, Pulinius. Mă bat cu 
nobleţe împotriva adversarului care îmi doreşte moartea, la 
fel cum eu o doresc pe alui. 

— Gallienus ţi-a vrut moartea. Ai uitat? 

— Dar eu niciodată pe a lui. 

— Ştiu, suspină Pulinius. Oh, ştiu! Tu aştepţi ca zeii să 
facă treaba în locul tău. Ţelul tău este să stârneşti teama! 

Aurelian schiţă un zâmbet ciudat. 

— Nu te-ai gândit niciodată la asta, Pulinius? De la Traian 
încoace, cei care au ajuns Augustus prin crimă, de crimă au 
murit. Poate că zeii nu iubesc aceste asasinate. Dacă există 
multă onoare în a muri pentru Roma pe câmpul de luptă, 
nu este niciuna în a te lăsa asasinat din ambiția unui 
trădător. 

Pulinius îl cercetă, uimit, sugându-şi din nou gingiile fără 
dinţi. 

— l-am prevenit. Le-am spus: Lucius Aurelianus este 
astfel alcătuit, încât întotdeauna trebuie să-l convingi, chiar 
dacă i se oferă ceea ce îşi doreşte cel mai mult! Gândeşte- 
te dacă vrei, dux majorum. Dar nu prea multă vreme. O să- 
ţi dau, totuşi, un ultim sfat. Sora ta, Clodia, şi prietenul tău, 
Maximus, ştiu că furia ta împotriva lor s-a potolit. 

Aurelian se încordă fără să răspundă. Pulinius clătină din 
capul albit, schiţând un surâs. 

— Îţi văd chipul. Crezi că mă amestec în lucruri care nu 
mă privesc? Cu siguranţă, ai dreptate. Sunt un dihor 
împuţit. De asemenea, sunt prea bătrân. Prea aproape de 
moarte, pentru ca aerul tău sumbru să mă impresioneze. 
Urmează-mi sfatul. Fă pace cu Clodia şi cu prefectul 
Maximus. Cu soţia ta, de asemenea, aceasta biată Ulpia. N- 
ai niciun motiv s-o laşi la Roma. Această... această obsesie 
pe care o avea, i-a trecut în singurătate. Am văzut-o înainte 
de plecare. Am stat la taclale în cel mai plăcut mod posibil. 
Nici urmă de nebunie în cuvintele ei, te asigur. Dimpotrivă. 
Şi dragostea ei pentru tine nu s-a stins. Dacă nu trebuia să 


înving ciuma şi toate nefericirile călătoriei, aş fi luat-o cu 
mine. Un Augustus trebuie să aibă soţia alături. Chiar dacă 
ea nu face copii. 

Cum Aurelian întorcea spatele fără să răspundă, 
îndreptându-se spre uşă, Pulinius adaugă grăbit: 

— Aşteaptă, aşteaptă! Nu pleca încă. Mai era un lucru pe 
care aş fi vrut să... 

Bătrânul secretar păru dintr-odată că nu-şi găseşte 
cuvintele, el care le folosea din plin. Întoarse privirea, 
foarte încurcat. 

— Aş putea să-ţi cer o favoare, băiete? 

— Sfaturile tale sunt atât de valoroase, încât sunt fericit 
să te servesc, secretarule. 

Aurelian nu-şi ascunse nici ironia, nici răceala din voce. 
Pulinius le ignoră. 

— Nu-mi doresc să mă întorc la Roma. Casa mea este la 
fel de frumoasă, dar aş muri înconjurat de sclavi şi de 
văicăreala milogilor. Ce sfârşit groaznic, nu crezi? Să nu-ți 
poţi odihni ochii pe o faţă pe care o iubeşti?... Aici, cu tine, 
este ca şi cum aş avea un fiu. 

Aurelian ezită. Era, oare, Pulinius sincer sau era un ultim 
mod de a-l seduce? În faţa figurii neliniştite, teribil de 
fragile şi de dezorientate, pe care o privea, depinzând de 
hotărârea lui, îl cuprinse emotia. 

— Poţi să rămâi alături de mine cât timp vrei, Pulinius. N- 
am uitat ce ai făcut pentru mama. 

— Oh, o să vezi, replică Pulinius cu o uşurare ironică, n-o 
să dureze mult. Din clipa când vei fi Augustus, o să mă duc 
cu inima împăcată. 


21 
ANTIOHIA 


Copilul era cuprins de frisoane. Un tremur răscolitor ce 
pornea din adâncurile pântecelui şi murea în tăcere pe 
buze. Zenobia îl strângea la piept. li dădea sărutări pe 
frunte, care nu păreau să-l liniştească. 

Incă o dată puse aceeaşi întrebare, pe care o repeta 
întruna, din ajun: 

— Atunci, n-o să-i mai văd? 

De fiecare dată, Zenobia răspundea cu o mângâiere şi o 
şoaptă. 

— Ba da, o să-i vezi, fiule. Vor fi în visele şi în gândurile 
tale, când o să fii trist. Când o să-ţi lipsească mult. Cei care 
pleacă în ţara unde trăiesc zeii rămân mereu puţin cu noi. 

Uneori, copilul mai întreba: 

— Şi tu, o să-i vezi şi tu? 

— Bineînţeles, îi răspunse Zenobia cu un efort care o 
făcea să răguşească. li văd deja. 

Totuşi, în dimineaţa aceasta, dintr-odată încremenită şi 
tăcută, nu mai răspunse întrebării copilului. Wabalat îi ghici 
schimbarea de dispoziţie. Ridică spre ea o faţă neliniştită. 

— Eşti băiat mare. Eşti un prinţ, îi explică Zenobia. Prinții 
nu repetă fără încetare aceeaşi întrebare. Nu se gândesc 
tot timpul la tristeţea lor. 

Buzele copilului se ţuguiară. Se întoarse, cu fruntea 
plecată, cu lacrimi de supărare agăţate de gene. 

— Astăzi este o zi mare, reluă ea pe acelaşi ton. Prinţul 
Wabalat îi va primi pe cei care au venit să-l vadă pe 
Preailustru. Trebuie să faci dovada curajului tău. Să le arăţi 
că vei şti să fii la fel de mare şi de înţelept ca tatăl tău. 

Copilul se depărtă, încordat şi el, cu pumnii micuţi strânşi 


pe burtă. Zenobia era conştientă de duritatea cuvintelor ei. 
Işi trecu cu tandreţe degetele prin părul băiatului. Păr creţ 
şi aspru ca al tatălui său, pe care ea nu l-a mângâiat 
niciodată aşa. 

— O să fac din tine un rege, Wabalat. Cel mai mare dintre 
regi. La fel de mare ca împăratul Romei. Este ceea ce dorea 
tatăl tău, Preailustrul. l-am promis. O să intri în Roma în 
triumf. iți promit. Ştii că eu îmi ţin întotdeauna promisiunile. 

Privirea copilului se pierdu deasupra acoperişurilor 
Antiohiei. Intre micile coloane de marmură roz, care 
mărgineau terasa, se zărea albastrul scânteietor al lui 
Oronte. Spuse cu o voce răutăcioasă: 

— Nu e adevărat. Nu-ţi ţii promisiunile. Ai spus că o să vii 
să mă trezeşti de ziua mea. N-ai făcut-o. Dacă ţi-ai fi ţinut 
promisiunea, tatăl meu şi mătuşa Dinah n-ar fi fost acum cu 
zeii. Aş fi putut să-i văd când vreau. 

Zenobia rămase nemişcată, ca o piatră. Niciodată de la 
asasinate, nu se lăsase cuprinsă de lacrimi. Acum, ele îi 
ardeau pleoapele. 

De ce auzea vocea lui Simon în reproşurile copilului? 

— Ai dreptate, acceptă ea după o lungă tăcere. Am făcut 
o greşeală. Dar trebuie să mă crezi. Îmi voi ţine 
promisiunea. Într-o zi, o să intri în Roma şi se va striga: Este 
Wabalat, fiul Zenobiei, cel mai mare dintre regi! 

Rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi, liniştiţi deodată. Puțin 
visători. 

Zgomotele de afară ajungeau înăbuşite până la ei. 
Duruitul carelor, agitația cailor, şoaptele servitoarelor şi 
ciripitul rândunelelor care se hârjoneau şi se roteau în zbor. 

Copilul se întoarse spre ea. Îşi îndreptă mijlocul, punând 
capul în piept. 

— Regele regilor, nu-mi pasă de asta. Ceea ce vreau este 
să fiu ca tine. Un mare războinic care înspăimântă pe toată 
lumea şi câştigă toate bătăliile. 


Bărbatul, îmbrăcat într-o togă grecească cu numeroase 
pliuri, era frumos. Sub țesătura simplă a veşmântului, se 
ghicea un trup adesea antrenat în jocuri şi băi la terme. 


Faţa lui, lungă, bine conturată, păstra încă o strălucire de 
tinereţe, deşi avea părul alb. Purta cu artă farmecul 
înţelepciunii sale. Şi mâinile i-au plăcut Zenobiei. Lungi şi 
îngrijite, tot atât de puţin obişnuite cu armele, ca şi cu 
munca grea. Mâini de om savant, de om al cuvântului. Ochi 
care puteau fi bănuiţi sinceri, de un cafeniu plăcut şi 
profund. 

Se înclină în faţa ei, apoi în faţa lui Wabalat, cu 
simplitate. Chiar cu oarecare dezinvoltură. Ceea ce îl făcea 
să se arate respectuos, fără să pară servil. 

— Sunt trist, regina mea, spuse el în limba din Antiohia, 
îndreptându-se de spate. Trist să mă înclin în faţa ta în 
asemenea împrejurări. Fericirea de a-l vedea pe Preailustrul 
alături de tine ar fi uriaşă. Mi-a cerut serviciile şi, pentru 
mine, care am părăsit Atena împotriva voinţei mele, era 
mai mult decât o onoare. 

— Moartea Preailustrului ne întunecă sufletele, replică 
Zenobia în greacă şi pe un ton amabil. Dar ea nu schimbă 
nimic din ce trebuia să fie, maestre Longin. Prinţul Wabalat 
a ajuns la vârsta la care trebuie să înveţe să devină bărbat 
şi rege. Soţul meu dorea ca tu să-l înveţi câte ceva din 
înţelepciunea şi ştiinţa ta. Am citit şi eu câteva dintre 
cărţile tale despre frumos şi putere. Mi-ar plăcea să faci din 
fiul meu un maestru care să fie respectat şi iubit. De fapt, 
ar fi o onoare pentru Palmyra ca tu să accepţi. 

Longin roşi puţin, fără să se ştie dacă era din pricina 
flatării sau pentru că era primit în limba lui maternă. Aruncă 
o privire spre băieţelul de şase ani, strâns într-o tunică cu o 
centură la fel de lată ca şi pieptul său, care, de pe-acum, îl 
măsura cu o morgă regală. Nu păru prea încântat. 

În alte împrejurări, Zenobia ar fi găsit un cuvânt ironic. Se 
mulţumi să aştepte răspunsul lui cu bunăvoință. In acelaşi 
timp, faţa înţeleptului grec, buzele lui drepte şi ridurile 
care-i încreţeau tâmplele îi creau un sentiment ciudat. O 
linişte şi o încredere binevenite şi care îi lipsiseră atât de 
mult în timpul acestor ultime zile. 

O stare de bine pe care grecul o ghici fără dificultate. Din 
mâna ei elegantă, din gestul faţă de copil. 


— Să-l învăţ pe prinţul Wabalat, regina mea, aş putea s-o 
fac cu plăcere. În câţiva ani. lartă-mă dacă bănuiesc că aş 
putea să-ţi fiu astăzi mai folositor ţie, decât fiului tău. 

Privirea Zenobiei redeveni rece şi incisivă. 

— Ce vrei să spui? 

— Pe umerii tăi, regină Zenobia, atârnă acum toată 
greutatea guvernării, nu pe umerii fiului tău. 

Mâna expresivă a lui Longin se ridică din nou şi arătă de 
jur-împrejur, spre sală, ca şi cum ar fi făcut un semn spre 
întreaga lume. 

— Tu eşti stăpâna, regina şi zeiţa Palmyrei, dar şi a 
acestei părţi a Orientului pe care l-ai aparat de perşi. Peste 
tot, sub corturile deşertului, ca şi în oraşe, tu eşti Alat. 
Pentru a fi Alat, doar zeii te pot sfătui. De-acum, trebuie să 
fii şi cea care domneşte şi apără ceea ce a cucerit. Pentru 
acest fapt, aş putea să te ajut eu. 

— Ai dreptate, admise ea cu răceală. Atâta vreme cât 
prinţul Wabalat nu este la vârsta la care să domnească, 
sarcina Preailustrului apasă asupra mea. Dar pacea este 
instaurată. Nu mai avem de ce ne teme de Shapur. Nici nu 
mai are destui războinici pentru a se apăra de popoarele 
din Nord, care fac haz de slăbiciunea lui. 

Avu un rictus de dispreţ. 

— Şi a învăţat cine este Alat. 

— Ai dreptate, regina mea. Duşmanul tău nu se mai află 
la răsărit de Eufrat. El este aici. De jur-împrejurul tău. 

— Aici? 

Zenobia îl trată cu dispreţ. Rânji cu răutate. 

— Înţelepciunea ta e mai puţin mare decât credeam. 
Hayran nu mai este duşmanul meu. 

— Nu mă gândeam la fiul Preailustrului, ci la Roma, făcu 
Longin fără să se supere. 

Zenobia ridică o sprânceană, ironic. 

— Roma? După toate luptele pe care le-am dus sub 
Preailustru pentru a susţine Imperiul? După ce l-am alungat 
pe uzurpatorul Macrian? Roma va deveni duşmanul nostru? 
Nu este un mod rezonabil de a gândi, maestre Longin. 

— Roma n-a gândit niciodată rezonabil, regina mea, 


replică răbdător grecul. Altfel, n-ar fi construit un imperiu 
atât de mare, încât să se lase singură înghițită de el. 

— Poate nu ştii că Augustus Gallienus a pus să defileze 
spre triumful său prizonierii luaţi de la Shapur, trimişi de 
noi. Mai mult de o sută de mii. Pentru a-i mulţumi, Augustus 
Gallienus i-a acordat Preailustrului rangul de /mperator al 
întregului Orient. 

— Roma adoră titlurile, aprobă Longin. Limba latină, pe 
care tu o cunoşti la fel de bine ca şi limba mea maternă, se 
pare că a fost inventată pentru a crea titluri false şi cuvinte 
de alianţă ţesute din minciuni. Sau din credulitatea celor 
care se mândresc... 

lronia grecului dădu naştere unui mormăit enervat al 
Zenobiei. Omul o dezamăgea. Frumos, bun vorbitor, dar 
limitat şi irațional. 

Aruncă o privire spre Wabalat, care avea acum o 
expresie de bărbat mic, serios. 

— Vorbeşte în aşa fel încât să te înţeleg, maestre Longin. 
Prinţul Wabalat nu are răbdare să suporte o atât de lungă 
audienţă. 

— Aşa cum ai spus, la Roma, mii de prizonieri perşi au 
ilustrat triumful lui Cezar Gallienus. Nu al tău, nu cel al lui 
Alat, nici cel al soţului tău, Marele Odenat. Acest titlu de 
Cezar a fost aruncat soţului tău ca un fel de jucărie pentru 
un copil şi, de altfel, zadarnic, pentru că de-acum nu mai 
are cine să-l poarte. A fost dorinţa lui Gallienus. Roma este 
duşmanul tău, regina mea. Este gata să ţi-o dovedească. 

— Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât sunt mai puţin sigură 
că te înţeleg, maestre Longin. Vrei să spui că Cezar l-a... 

— ...ucis pe soţul tău. Da, regina mea. 

Zenobia tresări, ştiind că are dreptate. 

— Hayran este cel care a luat pumnalul în mâini, şuieră 
ea, cu pieptul de gheaţă. 

— Un pumnal are nevoie de o mână, nu de un creier. Fiul 
Preailustrului n-ar fi avut, singur, inteligenţa, şi, mai ales, 
nici curajul crimei lui. l-au fluturat prin faţa ochilor o 
recompensă uriaşă. 

— O recompensă? şopti Zenobia. 


Wabalat se agită. Îi contemplă cu ochi dintr-odată mari, 
fără dorinţa de a mai face pe micul rege. Longin întinse 
mâna spre el. 

— Gândeşte-te la asta, regina mea. Hayran ar fi fost în 
locul tău astăzi, dacă tovarăşul lui îţi ucidea fiul. El ar fi cel 
care m-ar primi. Şi Roma, mai ales. Hayran s-ar arăta la fel 
de supus voinţei lui Cezar ca un mieluşel. 

— Atunci aş lupta cu el. 

— Atunci ai lupta cu Roma. Ai deveni duşmanul Romei. 
Nu vei mai comanda legiunile. Tot ce vei ajunge să 
cucereşti în numele Romei îţi va aluneca printre degete, ca 
nisipul. Nu asta au încercat Hayran şi uzurpatorul Macrian 
să facă, în timp ce tu deveneai Alat? Nu pentru asta l-ai 
alungat pe prefectul de Palmyra? 

Zenobia rămase multă vreme fără glas. 

— Ştii multe lucruri, încuviinţă ea. 

— Ceea ce trebuie să ştie un om care îţi propune 
înţelepciunea şi sfaturile lui. 

In cele din urmă, cu mai multă emoție decât ar fi vrut, 
întrebă: 

— Ai dovezi pentru ce spui? 

— Dacă o să căutăm bine, o să le găsim, regina mea. 


— Grecul tău avea dreptate. Şi are dreptate când îşi 
vinde înţelepciunea. Nu se laudă: ştie mai bine să se 
folosească de creierul lui decât mine. Nu e nicio îndoială. 

In ciuda mormăielilor, Nurbel abordă un zâmbet larg, 
satisfăcut. 

Se adânceau în subteranele palatului. O scară înconjura 
un puț, unde dospeau fluvii de mizerie. Torţele purtate de 
gărzi nu luminau până la fund. Umezeala făcea dalele 
alunecoase sub cizmele scurte ale Zenobiei. 

— Trebuia să-ţi dai seama singură, repetă Nurbel. 

Erau aceleaşi cuvinte cu care venise s-o caute imediat. 

Trecuse o săptămână de când încredinţase misiunea de a 
găsi dovezile care susțineau bănuielile lui Longin. Nurbel nu 
se arătase mirat. 

— Romanii nu ştiu decât să trădeze. Au asta în sânge, o 


asigură, dispreţuitor. Poate am fost prea blând cu Hayran şi 
l-am lăsat să plece la demoni cu câteva secrete. 

Antiohia fusese periată pas cu pas. Oraşul Nou, ca şi 
Oraşul Vechi aveau zeci de teatre, de terme. Cârciumile şi 
hanurile găzduiau hoţi, pungaşi şi asasini mărunți, care se 
numărau cu sutele. Ca şi tavernele şi bordelurile cu poeţi 
beţi, scandând versuri, urmaţi de nimfe. 

Nimic nu fusese uitat. Fiecare client trebuise să dea 
socoteală de prezenţa lui. Portul, bărcile, chiar şi unele 
temple fuseseră răscolite. Marile drumuri care duceau la 
Daphne şi Alep, de-a lungul lui Oronte, fuseseră interzise 
circulaţiei, ca şi drumurile care duceau la mare şi spre 
deşert. Timp de două nopţi, nimeni nu putuse intra sau ieşi 
din oraş. 

Pentru a doua oară de la moartea Preailustrului, oraşul 
era lipsit de obişnuitele şi delirantele lui sărbători nocturne. 
Doar torţele războinicilor din Palmyra luminau străzile 
sinistru de tăcute. 

În sfârşit, mii de oameni au fost închişi în fortăreaţa 
meterezelor. Putea fi găsit acolo grupul obişnuit de hoţi şi 
escroci, dar şi negustori din Egipt sau Charax şi, mai ales, 
călători clandestini, sosiți de la Roma de curând. Unii erau 
bogaţi, cetăţeni şi liberi, cu limba slobodă şi jigniţi de 
situaţiile în care erau puşi, amestecați, aşa, cu o lume de 
care nu se ciocneau nici măcar la latrinele publice. 

Plângerile şi amenințările răsunau. Şambelanii palatelor 
se arătau tulburaţi în faţa Zenobiei. 

Abia ridicând dintr-o sprânceană, îl întrebă pe Nurbel: 

— Ştii ce cauţi? 

— O să ştiu când o să găsesc. 

— Atunci, găseşte repede. Sau o să trebuiască să 
înfruntăm tot oraşul. 

Şi, iată, se găsise. Ceea ce descoperise îl încântă pe 
Nurbel. 

Chiar în fundul unei pivnițe, se trezi în faţa unui soi de 
cuşcă pentru urşi, cu bare groase. Nurbel dădu la o parte 
uşa îngustă. În interior, Zenobia ghici o silueta scundă. Un 
bărbat gol, cu lanţuri la picioare şi la mâini. Se întoarse pe o 


parte, în zornăitul metalului al cărui ecou răsuna între 
pereţii umezi. La fel ca un animal, se ghemui, scoțând 
strigăte ciudate, aspre şi jeluitoare. Flăcările torţelor 
dansau în ochii săi îngroziţi. 

— Priveşte-l bine, insistă Nurbel. 

Nu era nimic plăcut vederii. Poate era tânăr, dar 
murdăria lui, craniul ras şi faţa desfigurată de frică şi de 
lovituri îi ascundeau vârsta. Scoase din nou ţipete ciudate, 
agitând mâinile înlănţuite. 

— N-o să-ţi spună nimic, se amuză Nurbel. Romanii i-au 
tăiat limba. Este ciudat pentru un mesager. Dar nu dacă îi 
priveşti ţeasta... N 

Nurbel prinse ceafa prizonierului. Il obligă să aplece 
capul. Partea de sus a craniului, proaspăt ras, era albastră. 
Privind mai de aproape, Zenobia descoperi rândurile unui 
scris regulat. 

— O latină curată, cum ştii să scrii şi tu, comentă Nurbel. 

— E prea întuneric ca să citesc bine. 

— Nu este nevoie de lumină, cunosc „scrisoarea” asta pe 
dinafară: 


Prinţe Hayran, viitor rege al Palmyrei, protectorul Orientului, 
ceea ce citeşti este dovada încrederii pe care Cezar, 
conducătorul Imperiului, o are în tine. 

A venit vremea domniei tale. 

Dacă îndrăzneşti, Roma îţi va fi alături. 

Voi fi prietenul tău şi puterea ta în tot ce o să întreprinzi. 


Degetul lui Nurbel frecă o dungă de carne mai groasă, o 
cicatrice rotundă, care forma un fel de ridicătură deasupra 
cefei omului. 

— lată sigiliul lui Cezar. 

Zenobia se ridică, se îndepărtă de cuşcă, scârbită atât de 
duhoarea omului, cât şi de cuvintele lui Nurbel. 

— Maestrul Longin are dreptate. Romanii au vrut 
moartea Preailustrului! _ 

— Bineînţeles că este adevărat. Intotdeauna m-am gândit 
că Preailustrul, ca şi tine, acordaţi prea mare încredere 


Romei. 

Zenobia ridică torţa pentru a distinge treptele scării ce 
ducea spre lumină. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Nurbel. 

— Să-i răspund lui Cezar. Un mesaj care ar trebui să-i 
facă plăcere să-l descopere. Mă gândesc că maestrul 
Longin o să fie încântat să ni-l scrie. 

Zâmbetul lui Nurbel străluci în întuneric. 


22 
SINGIDUNUM 


Centurionul de gardă strigă un nume. Aurelian fu în 
picioare. Îi respinse atât de violent pe cei doi sclavi, că unul 
dintre ei căzu pe spate. 

— Maximus! 

Încurcătura şi fericirea se citeau pe faţa lui. 

— Prefect Maximus, în sfârşit, iată-te! 

Maximus lăsă să cadă la picioarele lui un sac mare de 
piele, pe care îl purta peste piept, şi îşi scoase casca. Mai 
lungi ca niciodată, buclele părului său îi cădeau pe umeri. 

— Bineînţeles că sunt aici, dux majorum. Am alergat 
imediat ce am primit ordinul tău. 

Deschise larg braţele, se îndreptă spre Aurelian şi îi lipi 
pieptul gol de cuirasa lui. 

— Şapte zile şi şase nopţi, rupând toţi caii pe care i-am 
putut găsi! Da, eu sunt... 

Râseră amândoi. Aurelian îşi ceru tunica, vin cald pentru 
prefectul Maximus şi ceva de mâncare. În timp ce-şi trăgea 
haina, Maximus descoperi rănile şi zgârieturile pe care 
sclavele tocmai le îngrijeau pe spatele lui Aurelian. 

— O bătălie cruntă? 

— O prostie, explică Aurelian cu un zâmbet neglijent. 
Barbarii ne lasă în pace acum. Am vrut să mă distrez cu o 
ursoaică pe care o cohortă a capturat-o acum ceva vreme. 
Tocmai i-au luat puiul şi ea n-a vrut să joace după regulile 
din arenă! 

Râdeau din nou. Cam mult şi cam tare. 

— Trebuie să fii rupt de oboseală, reluă Aurelian. Vrei să 
mergi la terme să te relaxezi? Te însoțesc... 

— Aş face-o cu cea mai mare plăcere. Dar nu imediat. 


Am ceva să-ţi arăt. 

Merse să ia sacul de piele aruncat jos o clipă mai 
devreme. 

— Zeii au vrut să ne întâlnim din nou, spuse el 
răsturnând conţinutul sacului pe masa de lucru a lui 
Aurelian. Dacă nu m-ai fi chemat, mesajul ăsta m-ar fi făcut 
să alerg să te caut. 


Aurelian dădu înapoi dezgustat. 

Un cap de bărbat tăiat din scurt şi, de asemenea, bine 
uscat, la fel ca acelea ale mumiilor din Egipt. Ochii şi 
creierul erau scoase, dar pielea rămăsese, întinsă pe 
craniu, la fel ca pielea de pe o tobă. 

Maximus întoarse craniul. Cu degetul arătă spre scriitura 
albastră a mesajului tatuat. Aurelian se apleca încordat. 
Fără să-l atingă, citi mesajul lui Cezar către Hayran. 

Se ridică fără un cuvânt. Maximus arboră un rânjet scurt. 

— Se pare că Cezar a găsit o nouă metodă pentru a se 
asigura de secretul mesagerilor lui! Acesta nu trebuia nici 
măcar să cunoască ceea ce i s-a scris pe craniu. De fapt, 
sunt două mesaje. 

Maximus trase un sul scurt de papirus din buzunarul 
centironului, pe care îl fixă între dinţii mortului. 

— Aşa l-am găsit. 

Aurelian scoase ruloul şi derulă scrisoarea. Scriitura era 
frumoasă, în limba greacă, nu în latină. 


Cezar, mesagerul tău şi-a îndeplinit atât de bine misiunea, 
încât se poate întoarce ca să-ţi aducă răspunsul meu. 

Să se ştie că regina Palmyrei domneşte peste Antiohia şi 
Emesa, peste întregul Orient pe care l-a cucerit din ghearele 
lui Shapur, Persanul, care îl ţine ostatic pe tatăl tău. Cât 
despre aceasta cucerire, uciderea soţului meu comisă de fiul 
lui, în numele tău, îmi da libertatea de a o folosi după bunul 
meu plac. Roma nu face legea aici. 

Mâine, prinţul Wabalat, fiul Marelui Odenat şi al Zenobiei, va 
asigura domnia care a fost cea a tatălui său, după cum au vrut 
zeii. 

Zenobia, Despoina Palmyrei, Basilisa întregului Orient. 


— Cum ai obţinut craniul? întrebă Aurelian. 

Maximus surâse. 

— În felul cel mai simplu din lume. Un tribun venind din 
Antiohia a trecut prin tabăra noastră. Transporta un cufăr 
de piele adresat lui Cezar. „Un dar de la regina din Palmyra 
pentru Cezar”, m-a anunţat el. Şi pe care trebuia să-l 
înmâneze personal, conform ordinului strict al reginei. Cum 
tocmai aflasem de asasinarea regelui Odenat, asta m-a pus 
pe gânduri. Nu era ciudat ca regina în doliu să-i trimită un 
dar lui Cezar? Mă bătea gândul că această Zenobia se afla 
la originea asasinării soţului ei. Mi se părea că se potriveşte 
portretului pe care i-l făceau cei care se întorceau din 
Orient. O stăpână femeie, pe cât de frumoasă, pe atât de 
războinică, şi care gusta plăcerea puterii ca un bărbat. 

Maximus se întrerupse cu un mic râs sarcastic. 

— M-am înşelat. Mă înşel destul de des în legătura cu 
femeile, nu-i aşa? 

Aurelian nu luă în seamă aluzia. Fără să lase nimic să se 
vadă din sentimentele lui, băgă craniul în sac. 

— Pulinius este aici de câteva zile. Mesajul acesta o să-l 
intereseze. 


— Cezar este şi mai nebun decât credeam! mormăi 
Pulinius, întorcându-şi ochii de la tatuaj. Pune la loc oroarea 
asta, prefect Maximus. Niciodată nu mi-au plăcut glumele 
morbide, atât de dragi orientalilor. Ah, cretinul de 
Gallienus! Când vrei să asasinezi, nu ratezi lovitura! Şi 
acum... 

Citi scrisoarea Zenobiei, strângând buzele pe gingiile 
goale, dând din cap, înainte de a i-o da lui Aurelian. 

— Basilisa întregului Orient! Regina sfântă a reginelor! 
lată un titlu la care nimeni nu s-a gândit, comentă el acru. 
Toate astea scrise în greacă, ca să insulte Roma încă o 
dată. 

— Sau ca să-şi bată joc de Gallienus care adoră tot ce 
este grecesc, sugeră Maximus râzând. 

Pulinius aprobă rânjind, lovindu-şi coapsele acoperite în 


blănuri. Furia îi albea pomeţii ridaţi. 

— Idiotul de Gallienus! Să-l omori pe cel de care este mai 
multă nevoie. În timp ce bunul războinic Odenat nu 
ameninţa nici măcar cât un pui. La fel de credincios Romei 
pe cât sunt şi eu. Ce prostie! Şi această Zenobia? Ce nevoie 
are el să ridice împotriva noastră o femeie pe care 
războinicii din Orient o consideră o zeiţă? Oh, bineînţeles, 
Cezar nu crede în zeițe în cuirase roşii. Pentru el, oamenii 
din Orient nu sunt decât nişte barbari deghizați în romani. 
Imbecilul de Macrian era la fel ca el. Dar atunci când 
Zenobia s-a ridicat împotriva lui, de groază, a făcut pe el! 
Zeii nu... E 

Pulinius se întrerupse brusc. Il măsură pe Aurelian cu 
insistenţă. Furia se şterse de pe faţa lui. O grimasă radioasă 
îi luă locul. 

— Zeii, fireşte, băiete. Semnul zeilor, dux majorum! lată 
voia ta împlinită. Mama ta avea dreptate. Marele Soare- 
Invincibil îţi face un semn. Poţi să mergi acum în faţa lui 
Gallienus cu inima curată. Greşeala lui este de neiertat. Toţi 
vor şti că n-ai luat viaţa lui Cezar din ambiţie, ci pentru că 
nebunia lui loveşte Imperiul. Sângele lui n-o să te 
mânjească. 

Mâna lui osoasă apucă sacul pe care îl ţinea Maximus, 
scoase craniul şi îl scutură în faţa lui Aurelian. 

— lată acest semn pe care l-ai aşteptat atâta, băiete. 
Mithra şi Sol-Invictus îţi trimit acest cap, precum şi mâna 
Zenobiei! 

Maximus, cu sprâncenele ridicate, îl studie pe Aurelian. _ 

— Aşadar, pentru asta m-ai chemat! Eşti hotărât. In 
sfârşit... 

Aurelian nu avu nimic de răspuns. Pulinius, cu faţa calmă, 
depuse capul în mâinile lui. 

— O să-i aducem la cunoştinţă acestei Zenobia că 
mesajul şi mesagerul ei n-au rămas fără efect. Roma este 
mai fidelă prietenilor ei decât pare! exclamă el. Odată cu 
moartea lui Cezar, se va linişti. Pentru a o ajuta să uite, o 
să-i acordăm titlul ei de Basilisa. Toate titlurile pe care o să 
le vrea pentru fiul ei... Da, asta este perfect. Dar nu trebuie 


întârziat, Aurelian. Ţi-am spus-o demult: vreau să fiu aici ca 
să mă bucur de mărirea ta, înainte ca ochii mei să se 
închidă pentru totdeauna. O să mor visând că Roma mai 
poate încă spera. 


Ploaia încetase. Un vânt aprig sufla dinspre est. Alungând 
norii, biciuia suprafaţa Danubiului. Lumina transparentă de 
septembrie scânteia din nou prin frunzişuri. 

— Pulinius are dreptate. Sol-Invictus te salută, dux 
majorum, spuse Maximus puţin ironic, el care nu credea 
deloc nici în zei, nici în demoni. 

— Lui Pulinius îi place să fie convingător, replică Aurelian 
cu prudenţă. Se foloseşte de semnele zeilor după cum îi 
place. 

— Aşa a reuşit să ajungă bătrân. Dar are dreptate, şi tu o 
ştii. Gallienus a comis o greşeală de neiertat. 

Tăcură o clipă. Cu faţa spre soarele arzător, observară o 
cohortă de tineri recruți aproape de fluviu. Centurionii 
aveau mult de lucru pentru a-i învăţa cele mai simple 
manevre. 

Şase luni mai devreme, aceşti oameni erau încă barbari, 
înfrângerea şefilor lor le-a lăsat o singura alegere: sclavia 
sau legiunea. O alegere în egala măsură crucială, atât 
pentru oameni, cât şi pentru Imperiu. A-i cuprinde pe aceşti 
barbari învinşi în rândurile legiunilor se dovedea acum 
unicul mijloc pentru Roma de a-şi procura combatanții pe 
care războaiele fără sfârşit îi devorau ca Minotaurul. 

— Da. Cezar este nebun şi trebuie să fie oprit. Este 
timpul. 

Vocea lui Aurelian era seacă şi hotărâtă. Cea pe care i-o 
cunoşteau de pe câmpul de luptă. Maximus surâse fericit. 
Mâna lui strânse cu afecţiune umărul prietenului său. 

— E plăcut să auzi, în sfârşit, aceste cuvinte din gura ta! 
Şi, mai ales, aici. 

Arătă spre fluviu. 

— Aici unde s-a născut Aurelian, cel „cu miile şi miile”! 

Pe jumătate zâmbind, Maximus începu să fredoneze 
cântecul care celebrase victoria asupra sauromaţilor: 


„Cu miile, cu miile, cu miile, am decapitat... Nimeni nu va 
putea bea niciodată atâta vin cât sânge a vărsat Aurelian!” 

Aurelian îl făcu să tacă, dându-i un brânci amical. 

— Nu te teme, nu am uitat ce s-a întâmplat aici. 

— Nici nu-ţi imaginezi uşurarea legiunilor, când te vor şti 
încununat cu lauri. Aclamaţiile lor vor răsuna de la un capăt 
la altul al Imperiului, ţi-o promit. 

— Încă nu am ajuns acolo, Maximus. Nimic nu e împlinit. 
Cezar este la fel de viclean ca şi Pulinius. Poliţia şi spionii lui 
bântuie peste tot. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă. 

Maximus ridică din umeri. 

— Ce-a fost mai greu s-a făcut: să fii tu convins. A fost 
nevoie de mulţi ani. Ciudat, eu nu mi-am pierdut speranţa 
niciodată. 

Aurelian şovăi. 

— Regret ce ţi-am spus la Roma. Eram furios. 

Maximus îi aruncă o privire. 

— N-are importanţă. Am uitat demult. 

Aurelian tăcu, ştiind cât era de neadevărat. Şi unul, şi 
celălalt nu puteau uita acea zi neagră, la Roma, când el o 
alungase pe Clodia şi, odată cu ea, pe prietenul din vremea 
tuturor luptelor. Şi pentru unul, şi pentru celălalt, schimbul 
de cuvinte era la fel supărător, distrugând o prietenie pe 
care o credeau indestructibilă. 

Remuşcările lui Aurelian erau îngreunate de singurătate. 
Pentru prima oară, luptase fără să-l aibă pe Maximus 
alături. În mod curios, acest fapt îi dăduse putere. 
Învinsese, încă o dată, dar fără să mai cunoască râsul şi 
beţia care, alături de Maximus, dădeau bătăliilor ciudata 
dezinvoltură a unui joc. 

— Nu, n-ai uitat, iar eu nici atât, murmură Aurelian. 
Trebuia... Trebuia să mă desprind de ea. Nu mai puteam. 

Maximus îl întrerupse, unindu-şi braţul cu al lui, în salutul 
de prietenie făcut de legionari înainte de luptă. 

— Ştiu, dux majorum. Am ştiut-o întotdeauna. Ai avut 
dreptate... Uită. Ceea ce contează este ziua de mâine. 

Maximus lăsă braţul lui Aurelian. Cu o privire lacomă, 
arăta spre fluviu. 


— Astăzi pot să ţi-o spun. Niciodată, în viaţa mea, nu mi- 
a fost atât de teamă ca în acea noapte dinaintea luptei cu 
sauromaţii. Şi să descopăr că cele mai multe erau femei! Se 
întrerupse înainte de a adăuga: 

— Adesea, m-am gândit că şi Clodia e făcută din oţelul 
acestor războinici. 

Aurelian puse întrebarea ce îi ardea buzele: 

— Ea ce face? 

— Bine, desigur. Aşteaptă un semn de la tine, aşa cum 
am aşteptat şi eu. În felul ei, detestându-te şi venerându-te 
în acelaşi timp. 

— Ce vrei să spui? 

Maximus scutură din cap zâmbind. 

— N-am mai văzut-o pe Clodia de mai mult de un an. Am 
fost numit prefect la Nicopolis. A refuzat să mă urmeze. 
Nicopolis îi stârneşte amintiri neplăcute. Şi eu, la fel, am 
devenit pentru ea o amintire neplăcută. După câte ştiu, a 
locuit câteva luni în casa voastră din Sirmium, dar din 
primăvara trecută este la Roma. Nu ştiai? 

Într-adevăr, de sora lui nu mai ştia nimic, de multă 
vreme. Îşi impusese chiar voinţa de a nu o mai vedea 
niciodată. O voinţă care, poate, nu avea nicio rațiune. 

Ridică din umeri, ca şi cum ar fi dorit să se scuture de o 
greutate. 

— Pulinius m-a sfătuit să o chem aici. Pe ea, ca şi pe 
Ulpia. După el, nebunia Ulpiei s-a potolit. 

— Este adevărat: locul soţiei tale este lângă tine. Ulpia ți- 
a fost întotdeauna devotată şi nimeni n-o să-ţi fie mai 
fidelă. Dar Pulinius are dreptate şi în privinţa Clodiei. A 
venit vremea să-i ceri iertare. 

Aurelian tăcu. Nici măcar lui Maximus nu-i putea spune 
adevărul. lertarea îi era acordată de multă vreme. Dar frica 
de Clodia nu se ştersese. Şi în aceasta frică se afla focul 
care topise dintotdeauna dorinţele lui. 

— Asta mai poate aştepta puţin, spuse el. Când totul va fi 
gata. 


23 
EMESA 


Zeul era o prezenţă luminoasă. 

Nebunii, blasfemiatorii îşi imaginau că soarele era un 
zeu. Ignoranţa lor era fără limite. Dumnezeu, Singurul, 
Unicul, Eternul era Dumnezeu şi Lumină. 

El era mila şi promisiunea Paradisului! 

Oh, da, măreţia lui Dumnezeu era în Paradis. Nimic, nicio 
durere din această lume crudă şi cenuşie, nu era de 
îndurat, atunci când purta în sine promisiunea Paradisului. 
Marele, imensul cuvânt de bunătate al lui Dumnezeu! A 
muri, a suferi, totul însemna certitudinea recompensei. 

— Pentru mine, o, Doamne atotputernic, este o 
făgăduinţă pe care ai săpat-o în trupul meu. 

Nimeni nu spusese mai bine ca Origene, acest mare 
martir şi sclav desăvârşit al lui Dumnezeu: 

„Detestaţi-vă propria viaţă, în aşa fel încât, detestând-o, 
să vă păstraţi pentru viaţa veşnică, ăsta este cuvântul lui 
Isus Hristos, care ne învaţă să urâm cu o ură pozitivă şi 
folositoare.” 

Căci suferinţa zilnică este dulce pentru cel care ştie! Oh, 
mare este promisiunea Paradisului lui Dumnezeu! 

Oare când vor ajunge să înţeleagă? Tatăl şi Fiul n-au vrut 
ca bărbatul şi femeia să se mulţumească doar cu grămada 
aceasta mizerabilă de oase şi de carne! Animalele care 
bântuie lumea se mânjesc îndeajuns în propria murdărie. 

Dumnezeu nu a creat sufletul pentru a fi întinat de 
sentimente ridicole, de griji şi de pasiuni atât de 
schimbătoare, pentru care o viaţă este de-ajuns să le 
sfărâme şi să nu lase în urmă decât praful. 

Cum se poate crede că Dumnezeu a făcut omul pentru 


atât de puţin? Şi a creat femeile ca să fie doar slăbiciune? 

Erau oare cu toţii atât orbi, încât să nu întrevadă planul 
atât de măreț pe care trupul lor fragil îl găzduia? 

„Nu iubiţi nici lumea, nici ceea ce este în această lume! 
Cel care iubeşte lumea nu poartă în el iubirea Tatălui.” 

Auzeau cuvântul apostolului şi nu pricepeau decât foarte 
puţin. 

„Tot ce este pe lume, pofta nemăsurată a cărnii, pofta 
nemăsurată a ochilor şi orgoliul vieţii nu se trag din Tată, ci 
din lume!” 

Fie să vină vremea lui loan! Fie să se pogoare groaza 
care trebuie să se abată asupra lor. Fie să se audă vocea 
cea puternică din cer care să le poruncească: „Urcaţi aici!” 
Fie să urce pe un nor... Fie ca vorbele lui loan să se 
adeverească! 


Un zgomot uşor îl smulse din gânduri. Se întoarse, cu 
furia deja pe buze şi în pumn. O recunoscu şi înlemni. 

Era îmbrăcată ca o creştină. Cu capul şi bustul înfăşurate 
într-un văl alb, care îi cădea până la tălpi. Cu faţa, în parte, 
acoperită. Totuşi, nu destul ca să n-o recunoască pe loc. Şi, 
dacă se schimbase, căpătând trupul şi faţa unei femei călite 
de încercări, de lupte, de vânturile deşertului, câştigând 
acea frumuseţe nouă, care nu mai era cea a unei foarte 
tinere fete, şi forţa vârstei, ştia totuşi s-o recunoască dintr-o 
privire. Domnul atotputernic nu îi dăruise încă puterea să 
uite totul. 

Furia nu i se potoli, dimpotrivă. Totuşi, surpriza îi spunea 
că venea însufleţită de o intenţie bună. 

Poate Tatăl şi Fiul, care puteau totul, poate au condus-o 
spre el doar pentru o cauză dreaptă? 

Işi stăpâni reproşul din voce. 

— Ce cauţi aici? 

O clipă, speră că a avut dreptate. Se puse în genunchi. 
Nu ridică faţa spre el când îi vorbi. 

li spuse: 

— Simon, fie ca Dumnezeul tău să te binecuvânteze. Ai 
aflat de moartea soţului meu, ştiu asta. A fost asasinat de 


mâna şi voinţa Romei. Poate n-o ştiai. Mâine, mă întorc la 
Palmyra şi o să intru în oraş, aşa cum trebuie să intre o 
regină. Dar, înainte, am venit să-mi ţin promisiunea în faţa 
ta. O promisiune pe care ţi-am făcut-o la naştere, în deşert. 
Aceasta promisiune nu m-a părăsit niciodată. Când te-am 
întâlnit la Dura Europos şi când... am venit să îndeplinesc 
aceasta promisiune. Zeii deşertului şi Dumnezeul tău n-au 
vrut-o. Acum, totul este posibil. Fii soţul meu. Intră în 
Palmyra, aşa cum trebuie să intre un rege. 

Mirarea îi goli mintea de cuvinte. 

O clipă, nu mai fu nimic. Nici măcar un biet om. Nici furie, 
nici bucurie. 

Numai un gol în care răsunau cuvintele pe care le 
pronunţase Zenobia. 

Cu fruntea aplecată, mai spuse: 

— Fii soţul meu, Simon. Devino regele Palmyrei, tu care 
ai fost Schawaad, tu cel pe care-l iubesc mai mult decât 
orice pe lume. În sfârşit, voi înceta să mai trăiesc în 
minciună şi voi fi pură, aşa cum doreşti. 

Cuvintele acestea îl treziră. Incepu să înţeleagă. 

Ghici miile de capete demonice care colcăiau în voinţa 
Zenobiei. Scuipa o respiraţie îngrozitoare, care îl învăluia. 

Atunci, Dumnezeu îi dădu puterea cuvântului. Strigă: 

— Nu aici! Nu huli în casa Domnului. Minciuna ta nu va 
înceta decât atunci când vei deveni roaba lui Hristos! 

Ridică ochii spre el, cu privirea plină de nedumerire. El îşi 
agită mâinile spre imaginile lui Isus Mântuitorul, pictate pe 
pereţi. 

— Nu eu trebuie să mă căsătoresc cu tine, ci El. El 
trebuie să te iubească. Lui trebuie să | te supui. Nu mie! 

— Dar, Simon, ar fi din nou o minciună. Nu este 
Dumnezeul meu şi eu pe tine te iubesc. 

Îl cuprinse furia. 

— Nu murdări această casă cu asemenea cuvinte! 
Neştiutoareo! Neştiutoareo! Stă scris: fie ca acela ce are 
femeie şi copii, fraţi şi surori să-i urască, pentru că ura va fi 
binele lor în iubirea lui Dumnezeu! Nu există iubire, 
neştiutoare nebună, decât pentru Domnul Dumnezeu şi 


pentru Fiul Lui, Isus Hristos! 

Urla atât de tare, că faţa rănită îl durea. Dar demonii sunt 
astfel concepuţi de diavol, pentru ca nimic, niciodată, să 
nu-i înfrângă. g 

Ea întinse mâinile într-un simulacru de rugă. Işi dezveli 
faţa, gura şi ochii strălucitori de lacrimi. Îşi arătă spre el 
frumuseţea cu mult mai mare decât o goliciune arzătoare şi 
malefică. 

— Simon! îl imploră ea. Simon, iubirea mea va fi atât de 
suavă, încât nici n-o s-o simţi! Zeul tău va fi binevenit la 
Palmyra. Tu vei fi voinţa lui. Roma este duşmanul tău, ca şi 
al meu, şi te voi susţine împotriva ei. Palmyra va fi oraşul 
creştinilor. N-o să vă mai temeţi nici de umilinţe, nici de 
violenţe. Îţi vei putea conduce poporul de credincioşi după 
legea ta. Vei avea toţi banii de care ai nevoie pentru a-i 
face fericiţi. Palatele Palmyrei vor deveni cea mai frumoasă 
şi mai mare casă creştină din lume. lar eu, soţia ta, o, 
Simon, iubirea mea, voi fi smerită. 

Făcu atunci un lucru care-i tăie suflarea. 

Se târî până la picioarele lui. 

Îi ridică toga şi-i apucă pulpele cu carnea scorojită şi 
topită de focul rugului. li sărută gleznele. 

Un gest mai puternic decât el. Avea sub ochi cele văzute 
de apostoli atunci când păcătoasa i-a sărutat picioarele lui 
Isus Hristos. 

Nu ştiu cum să reacționeze şi o lăsă să continue. 

Puterea halucinantă a răului îl împiedica să schiţeze cel 
mai mic gest. 

Cei din casă, alertaţi de strigăte, alergară şi se 
îngrămădiră în pragul încăperii. Îi descoperiră în această 
poziţie îngrozitoare. 

Atunci îşi reveni. 

O apucă de braţ. Îşi trase picioarele martirizate şi o 
alungă departe de el. 

De data aceasta, în sfârşit, putu să-i vorbească cu calm. 

— Retrage-ţi murdăria cuvintelor, regină a Palmyrei! 
Oferta ta este zadarnică. Domnul Dumnezeu este deja rege 
în regatul tău. Este rege şi în Roma! Este peste tot pe 


pământ, ca şi în ceruri. Tu şi ai tăi sunteţi atât de orbi! Oh, 
ce pedeapsă se va abate asupra ta când o să înţelegi! 

De data aceasta, ea renunţă. Se rostogoli pe pământ în 
vălul ei alb. Se târî în hohote din cauza înfrângerii, zvâcnind 
ca o cârtiță care vrea să se întoarcă în întunericul ei. 

In sfârşit, nu mai găsea ce să-i răspundă! 

Fraţii şi surorile întru iubire de Hristos o târâră spre uşă 
ca s-o arunce afară. El spuse: 

— Piei, Zenobia din Palmyra. Dispari din casa asta. 
Dispari din faţa mea şi teme-te de cea a lui Dumnezeu. 

Apoi, încă o dată, într-un ultim strigăt, în timp ce ea se 
ţinea de pereţi ca să se poată ridica: 

— Aminteşte-ţi asta pentru totdeauna. În inima lui Simon 
din Emesa eşti moartă, Zenobia. Moartă de multă vreme! 


24 
MILANO 


Aşa cum prezisese Pulinius, veniseră mulţi la întâlnire. 
Erau mai mult de cincisprezece, venind din Rethia, 
Dalmația, Panonia, din Moesia sau Germania. Toţi îi 
păcăliseră pe spionii lui Cezar, uneori parcurgând drumurile 
ca negustori sau ca simpli călători, ca să nu trezească 
bănuieli, atunci când traversau oraşele şi satele. 

Timp de patru zile, se adăpostiseră fără foc într-o pădure, 
aproape de tabără, ca să-şi dea seama de venirile şi 
plecările lui Cezar. Rând pe rând, se deghizaseră în simpli 
legionari, pentru a lua informaţii despre zvonurile din 
tabără. Într-o dimineaţă, legatul de Dalmația se întoarse cu 
o veste bună. Cezar se trezise prost dispus. Când se 
întâmpla aşa, Gallienus era în stare să nu-şi părăsească 
cortul toată ziua. Era ocazia pe care o aşteptau. 

Încă de la început, conveniseră că alianţa lor era 
indestructibilă. Trebuia să-l înfrunte pe Cezar împreună şi 
să poarte cu toţii povara morţii lui. 

Atunci, Maximus declară: 

— Dacă intrăm în tabără în tunicile noastre de legionari, 
o să fim repede descoperiţi. De-acum, mulţi ne cunosc 
feţele şi o să se întrebe de ce nu suntem nici în corturi, nici 
la apel. Sunt sigur că se găseşte cineva care să pună 
întrebări. Dacă, dimpotrivă, ne arătăm aşa cum suntem şi 
trecem aşa de pază, se vor isca mare tărăboi şi uimire. 
Gallienus va fi imediat informat şi pus sub pază. Când o să 
ne apropiem, în jurul lui o să fie o decurie. 

Unul dintre ofiţeri spuse: 

— Atunci o să ne luptăm. Ar trebui să putem fi superiori 
unei decurii! 


— Aşa am plănuit de la început, adaugă un altul. Uniţi în 
jurul lui dux majorum. Trebuie să împărţim sângele lui 
Gallienus. 

Toţi aprobară. Aurelian obiectă: 

— Sunt de aceeaşi părere cu prefectul Maximus. Dacă 
suntem obligaţi să ne batem, îi lăsăm lui Gallienus 
posibilitatea să scape. Este imposibil să riscăm un eşec. Mai 
mult, nu vreau să mă lupt cu soldaţii Romei. Vreau numai 
viaţa lui Cezar şi nimic altceva. 

Tăcu, aşteptând să fie contrazis, dar gurile rămaseră 
închise. 

— Plec împreună cu prefectul, hotărî el. Eu voi fi singurul 
care îi va lua viaţa lui Cezar. Voi o să rămâneţi în preajma 
taberei, ca să vă faceţi apariţia atunci când tipetele vor da 
de veste că ne-am îndeplinit datoria. 

Nu mai fuseseră alte discuţii. Toţi erau conştienţi că 
Lucius Domitius Aurelianus tocmai dădea primul lui ordin de 
Augustus. 


Sosirea lor, şi unul, şi celălalt conducându-şi carul cu 
ceremonia gradului său, provocă surpriză, dar nu 
suspiciune. 

La cererea lui Aurelian, un centurion îi escortă în tabără 
până la cortul lui Gallienus. Cezar îşi împărțea odihna cu 
câteva femei, în timp ce o sclavă îi citea în greacă aforisme 
ale vechii înţelepciuni. La intrarea lor se ridică din pat şi 
scoase nişte strigăte care se voiau de protest amical. 

Maximus observă că, în afară de centurionului de 
serviciu, gărzile lipseau din cort. Gallienus însuşi nu era 
îmbrăcat decât în tunica de dimineaţă, iar la centiron nu i 
se vedea nicio armă. 

Era arogant, ca de obicei sigur pe el şi puţin cam gras. 
Barba pe care o purta, lăsându-i libere bărbia şi gura, îi 
dădea mai mult ca niciodată o mină îmbufnată şi 
încăpăţânată. 

— Ai făcut drum lung ca să vii să mă vezi, dux majorum, 
se miră el. Dar surpriza este mult prea neobişnuită ca să nu 
fie plăcută. Vino şi stai pe pat: să mâncăm şi să bem în 


cinstea evenimentului. 

Cu un gest, porunci sclavei care citea să dispară şi o 
alungă pe tânăra femeie cu care împărțea patul. 

— Toată înţelepciunea asta începea să mă plictisească, 
ca să spun drept, mormăi el. Nu ştiu dacă ai încercat acest 
sentiment, dux majorum, dar sunt zile când nimic nu 
reuşeşte să mă distreze! 

Aurelian aprobă cu amabilitate. 

— Cred că am ceva care o să te amuze, Cezar, făcu el, 
punând jos, în faţa lui Gallienus, sacul care conţinea craniul 
venit din Antiohia. Un dar pe care ţi l-a trimis regina din 
Palmyra. 

— Un dar pentru mine? 

Gallienus avea destulă stăpânire de sine ca să-şi ascundă 
mirarea. Reuşi să nu arate decât o surprindere firească şi 
puţin amuzament. Aurelian îi replică cu aceeaşi 
dezinvoltură. Maximus fu mirat de îndrăzneala şi de calmul 
vocii lui. 

— Da, de la Zenobia, soţia defunctului senator şi rege 
Odenat, Cezar. Prefectul Maximus l-a primit de la Nicopolis 
printr-un mesager din Antiohia. | s-au dat asigurări că o să- 
ţi parvină şi m-am gândit că este suficient de valoros ca să 
ţi-l aduc personal. 

O sclipire de dispreţ străbătu privirea lui Gallienus. Cezar 
era mult prea viclean ca să nu simtă batjocura din cuvintele 
lui Aurelian. Dar se crezu mai tare decât era. Glumi: 

— Nu-mi spune, dux majorum, că zeiţa Alat mi-a trimis o 
bucată din cuirasa ei roşie, în semn de afecţiune! 

Maximus înţelese că lucrurile se desfăşurau cu viteză. 
Apăsă cu discreţie, dar ferm, palma de mânerul sabiei. 
Aurelian însă continua să pălăvrăgească cu o uşurinţă care 
putea, fără dificultate, să pară sinceră. 

— Seamănă destul de mult, Cezar. De aceea mi-am 
permis să mă uit! 

Atunci Gallienus, cu adevărat intrigat, deschise sacul şi 
bagă mâna în el. 

Incruntă din sprâncene cu silă. Fără să scoată craniul 
uscat, se întoarse spre Aurelian. N-avu nevoie să pună 


întrebări pentru că dux majorum, păstrându-şi calmul, îi 
răspunse: 

— Mesagerul şi mesajul, Gallienus. Regina din Palmyra îţi 
mulţumeşte pentru uciderea soţului ei. 

Inainte ca Gallienus să poată face un gest, Aurelian se 
aruncă asupra lui, tăindu-i gâtul cu lama pumnalului. 

Maximus sări, prinzând braţele lui Gallienus şi trăgându-i- 
le spre spate. Urletele femeilor acoperiră mormăielile lui 
Aurelian: 

— Ai comis ultima ta crimă, Cezar. Cea mai prostească. 
Imploră zeii să aibă milă. 

Gallienus se zbătea cu o furie inutilă. Cu un gest din 
încheietură, Aurelian îi despica gâtul, sărind în spate, în 
acelaşi timp cu Maximus, pentru ca sângele să nu-i 
murdărească. 

Strigătele femeilor răzbăteau din nou prin draperiile din 
piele ale cortului. Cezar se clătină şi îşi apăsă mâna pe 
rană. Maximus întâlni privirea stupefiată a gărzii de la uşă. 

Nu scosese un sunet. Şi nu părea să aibă intenţia să facă 
vreun gest. Inainte de a se prăbuşi, Gallienus se clătină în 
direcţia lui. Respira scuipând răguşit, cu ochii lacomi, cu 
gura înecată de sângele care îl sufoca. 

Afară se auzi vacarmul glasurilor. Totuşi, nimeni nu 
îndrăzni să intre. Într-o clipă, ceilalţi conjuraţi erau acolo. 

Anii de luptă erau, în sfârşit, încheiaţi. 

Maximus veni să se aşeze alături de Aurelian, care 
contempla cu răceală agonia duşmanului său. 

— Este adevărat ce se povesteşte în cartierele mizerabile 
ale Romei, murmură el. Este mai uşor să ucizi un Cezar, 
decât să primeşti un mulţumesc. 


25 
PALMYRA 


— Ah, nobile Nurbel, iată-te, în sfârşit! 

Acolo sus, foarte bătrână şi şovăitoarea silueta a lui 
shuloi Shara se ivea dintre crenelurile şi consolele de 
cărămizi smălţuite. Într-un ultim efort, sprijinindu-se cu 
amândouă mâinile de baston, reuşi să urce scara şi să 
ajungă pe acoperişurile în terase ale palatului. 

— Mă căutai, shuloi? 

— Mă miram mai ales de absenţa ta. 

Shara îşi recăpătă suflul. 

— Sclavii tăi mi-au spus că iei masa aici. Am crezut că-şi 
râd de mine. Dar nu este aşa. 

Nurbel, cu un semn prietenesc, arătă spre masa bine 
garnisită pe care o avea în faţă, spre pernele şi carafele cu 
vin sau cu lapte de capră. 

— la loc, prietene Shara. Eşti binevenit. Urcuşul tău până 
aici merită o recompensă. 

Shuloi plescăi, încreţind pleoapele. 

— „Prietene Shara”? Nu-mi amintesc să te fi auzit să mă 
numeşti astfel, nobile Nurbel, spuse el, aşezându-se cu 
grijă. _ 

— Lucrurile se schimbă, shuloi. Imbătrânesc. Acum, un 
prieten de vârsta ta îmi prinde bine. 

Un mic râs piţigăiat făcu să tremure mâna pe care Shara 
o întindea spre smochinele învelite în carne uscată. 

— Îţi urez o viaţă la fel de lungă ca a mea, prietene 
Nurbel. Deşi zeii nu i-au creat pe războinici ca viaţa lor să 
ţină mult. 

— Bine zis. Zeii mi-au dat un zălog. Dar nu este decât un 
zălog. Nu uit niciodată că zeii ne dau viaţa ca să le-o dăm 


înapoi. 

Shara încuviinţă. 

Tăcură vreme îndelungată, mâncând şi bând. Shuloi 
mesteca cu atenţie, având grijă să nu-şi rănească gingiile 
lipsite de dinţi. 

Rândunelele dansau deasupra oraşului, bucurându-se de 
primele fumuri ale ofrandelor. Dimineaţa învăluia Palmyra 
cu o lumină dulce, care încă nu făcea aurul să strălucească. 

Din locul înalt în care se aflau, Nurbel şi Shara puteau 
admira jocul infinit al curbelor şi al volutelor oraşului, 
colonadele şi frontoanele, porticurile şi statuile semeţe. 
Totul părea în acelaşi timp nou şi vechi de când lumea. 

Spre apus, lunga enfiladă a mormintelor se pierdea în 
colinele dezgolite. Se succedau cu zecile, formau un colier 
de uriaşi de piatră sculptată, înfăţişând chipul şi povestea 
vieţii defuncţilor. Cel mai frumos dintre ele, un turn atât de 
înalt, încât le întrecea pe toate celelalte, se contura pe 
crestele gălbui. Era nou. În el se aflau rămăşiţele 
pământeşti ale Preailustrului. 

Pilaştrii porticului cel mare, cei de la Nymphaeum? şi de 
la Cesareum erau scăldaţi de prima lumină a zilei. Umbrele 
născânde însufleţeau ochii şi gurile statuilor prinse de 
coloane, ca şi cum ar fi fost feţele unei mulţimi gata să 
pornească la drum. În partea opusă, mult spre răsărit, 
peristilul şi splendidele creneluri ale sanctuarului lui Bel se 
înălţau în strălucirea soarelui care cădea drept pe ele. 

Foarte aproape se aflau frontonul templului lui Nebo- 
Apolo şi arcadele marelui teatru. Deasupra, în partea de 
nord a oraşului, se înălţau zidurile albastre şi marmura 
strălucitoare a templului lui Baalshamin. Într-un loc, 
străluceau vulturi din cărămizi smălţuite, în altul, antilope 
cu coadă de dragon, cămile şi cai înaripaţi. Din verdeata 
deasă a grădinilor se iveau ghirlande de frunze de acant, 
viță-de-vie din marmură, ciorchini din porfir. 

Şi, peste tot, la picioarele lor, ca o turmă strânsă în jurul 
palatului, se profila reţeaua de umbre ale curților şi 
străzilor, albeaţa caselor îngrămădite. Ici şi colo, gratiile, 


2 Sanctuar consacrat nimfelor apei. 


obloanele sau balcoanele cu canaturile pictate în albastru şi 
roşu împestriţau peisajul limpede cu câteva culori. 

Shuloi Shara clătină din cap satisfăcut. 

— Bun loc ai ales, nobile Nurbel. A trecut multă vreme de 
când n-am mai văzut Palmyra atât de bine. 

— Preailustrului îi plăcea să stea aici. Când aveam chef 
să bem fără să fim văzuţi. 

— ţi lipseşte, nu-i aşa? 

— Se împlinesc doi ani de când l-am găsit cu gâtul tăiat. 
Nu trece o zi fără ca ochii lui să se fixeze asupra mea când 
mă trezesc. 

— Hmm... 

Shara îşi trecu limba peste gingii, cu pleoapele aproape 
închise. 

— Ştii că uneori mă întorc în câte o cameră, pentru că mi 
se pare că l-am auzit strigându-mă? 

— Aşa este, shuloi. Ne aminteşte ce-i datorăm. 

Nurbel tăcu, nemişcat. 

— Şi eu, suspină în cele din urmă, eu îi datorez mai mult 
decât i-aş putea da. Eu care n-am ştiut să-l apăr, atunci 
când trebuia. 

— Ştiu ce gândeşti, nobile Nurbel. Dar greşeşti. N-ai făcut 
decât să urmezi dorinţa Preailustrului şi pe cea a zeilor. 
Niciodată Marele Odenat n-a avut nici prieteni, nici servitori 
mai credincioşi decât tine. 

Emoţia îl făcu să tacă. 

Zgomotele urcau în valuri mici. Se auzeau mereu 
aceleaşi strigăte matinale: cele ale femeilor şi ale copiilor. 
Câteodată, lătratul unui câine, zbieretele unui măgar sau 
ale unei cămile. Era o fericire. Se putea crede că viaţa nu 
însemna decât atât. Acest moment în care zeii lăsau 
oamenilor iluzia că fiecare lucru şi fiecare suflare era 
concepută pentru pacea zilei care va veni. 

Shuloi arătă cu bastonul spre răsărit, unde altădată se 
afla tabăra legiunii romane. 

— E multă vreme de când n-am mai ieşit din palat. 
Acoperişurile acelea, domurile, sunt foarte frumoase, dar 
nu le recunosc. 


— Sunt cele ale viitoarei case a reginei noastre, se 
amuză Nurbel. 

— Ah! Bineînţeles. Ar fi trebuit să ghicesc... 

Shara ridică privirea cu o mină dezaprobatoare. 

— Pentru că doar tu mă auzi, vreau să spun că le 
consider un lucru rău. Nu templul lui Alat. Ci noul palat. De 
ce n-ar putea Zenobia să rămână cu noi aici? Nu aici a trăit 
cu al nostru Preailustru? 

— Grecul a convins-o de contrariu, prietene Shara. ŞI 
grecul e foarte convingător. Mai mult decât sunt eu sau tu. 
Nu se mai satură să facă totul ca nou. Priveşte scheletele 
acelea, acolo, la stânga marii colonade. Va fi noul sanctuar 
unde Zenobia va depune piatra neagră a naşterii sale. După 
mintea grecului, vechiul templu al lui Baalshamin nu mai e 
potrivit. Acesta va fi gata înainte de venirea verii. Şi acolo, 
la nord, adunătura aceea de stâlpi şi planşee este şantierul 
noilor metereze. Grecul a cumpărat două mii de sclavi ca să 
le construiască. Vor înconjura întregul oraş, până la marile 
porţi. Longin susţine că sunt de nelipsit. Poate aşa este, 
cine ştie? 

— Fapt este că maestrul Longin este un om 
întreprinzător. 

— Abil, shuloi. Mai ales abil. Şi ambițios. 

— De asemenea, ştie să vorbească bine, trebuie s-o 
recunoaştem. Încă îmi amintesc de discursul lui în faţa 
cenuşii Preailustrului. Mi-am repetat frazele, atât erau de 
frumoase. N-a fost extraordinar pentru un om care în viaţa 
lui nu l-a întâlnit niciodată pe Marele Odenat? 

— Da. Ştie cum să întoarcă vorbele din condei. 

În tonul aparent degajat al lui Nurbel era destulă acreală 
pentru ca shuloi să nu-i arunce o privire ascuţită. 

— Crezi că este un sfat rău pentru regina noastră? 
întrebă cu blândeţe. 

Nurbel nu-i răspunse imediat. Cu o încetineală calculată, 
mânca feliile uscate de carne de gazelă, vinetele umplute şi 
înăbuşite, bău puţină smântână îndoită cu bere. 

— Nu ştiu, Shara, spuse el în cele din urmă. Nu ştiu şi 
asta mă enervează. Este ceva bun în sfaturile lui. Şi este 


şi... fie ca zeii încă să nu judece. 

Shara scutură din cap, mai aspru. 

— E neplăcut ca limba regală din Palmyra să fie greaca. A 
noastră nu e la fel de frumoasă? Părinţii părinţilor părinţilor 
noştri o vorbeau. Se spune că o foloseau încă de pe vremea 
regilor din Babel. E ciudat să vrei să o schimbi. 

— Nu limba noastră vrea s-o alunge din Palmyra, ci latina 
romanilor. Ura faţă de Roma îl chinuie... Ştii ce cred eu 
însumi despre romani, shuloi. Sunt nebuni. Îşi adora zeii, 
dar fără ca asta să le dea cea mai mică înţelepciune. Se 
sfâşie pentru nimic, aşa cum respiră şi nu-i iubesc decât pe 
cei care-i ling în fund. Dar cumpără şi vând ca niciun alt 
popor. Nebunia lor ne face bogaţi. In ce-l priveşte pe 
Longin, el îi urăşte până într-atât, încât nu reuşeşte 
niciodată să găsească nimic bun la ei. Din prima clipă când 
a sosit alături de Zenobia, grecul n-a avut linişte până nu s- 
a opus romanilor. 

— E nevoie de o vedere limpede pentru a cerne grâul de 
neghină. Ochii mei sunt prea obosiţi. Din cauza asta, sunt 
de acord: maestrul Longin n-a greşit când ne-a îndepărtat 
de nebunia romanilor. L-au ucis pe Preailustrul nostru... 

— Gândeşti prea aproape, shuloi, îl întrerupse Nurbel. 
Zenobia este acum Basilisa tuturor celor din Palmyra. 
Antiohia, Emesa, Heliopolis, Dura, Babilon, Charax sunt 
oraşe ale imperiului ei. De zece ani îi conduc pe războinici 
mai departe decât au ajuns armatele noastre vreodată. Am 
ajuns până la Tars, iar oraşele Capadociei au îngenuncheat 
înaintea reginei Palmyrei. Am intrat peste perşi până la 
Ctesiphon. Anul trecut, am cucerit Cesareea, am traversat 
Palestina şi Neguev, am pus piciorul în Arabia şi chiar pe 
platourile sarazinilor, fără să ne reziste cu adevărat. Şi, ca 
şi cum asta nu este destul, Zenobia vrea să ajungem până 
în Egipt! Nu ne-am luptat încă niciodată cu legiunile, shuloi. 
Dar, extinzând astfel peste tot superioritatea noastră, o să 
vină şi asta. Egiptul înseamnă foarte mult pentru romani. El 
îi furnizează fructele, grâul şi hrana! Crezi că o să ne lase s- 
o facem? Că o să accepte ca Basilisa Zenobia să ajungă la 
fel de tare şi puternică ca împăratul lor? 


— Ah... 

— O să fie război, Shara! Şi cine, de când îşi amintesc 
oamenii, cine a învins legiunile Romei? 

— Capul meu bătrân n-a priceput totul, prietene Nurbel. 

— Asasinarea Preailustrului dădea mare dreptate grecului 
şi am spus-o. Basilisa a trimis craniul mesagerului lui 
Gallienus şi şi-a arătat mânia. Cezar Gallienus, asasinul 
Marelui Odenat, este mort. Mort aşa cum trebuia să moară: 
cu gâtul spintecat de cel care devine astăzi Augustus. l-a 
trimis Zenobiei o scrisoare. O scrisoare frumoasă, plină de 
regret şi admiraţie: „Ruşinea morţii Preailustrului Odenat ne 
umple de remuşcări, o, regină a Palmyrei. Eu, Lucius 
Aurelianus, îţi întind mâna, Basilisa, pentru a reînnoda 
alianţa pe care nebunia lui Gallienus a distrus-o. Soţul tău şi 
curajul tău i-au respins pe perşi. Roma îţi este datoare în 
faţa zeilor...” şi tot aşa, un lung şir de cuvinte frumoase. O 
ştiu pe dinafară, aşa cum trebuie să ştii pe de rost un 
cântec cu care duşmanul tău vrea să te încânte. Nu 
înseamnă mult, dar înseamnă pacea. 

— Hmm! suspină shuloi. Totuşi, acest Augustus nu este 
chiar Augustus... 

— Deh... Încă o nebunie de-a romanilor. Nu vrea să 
devină Augustus până când nu are certitudinea că bătrânul 
lor Valerian nu este mort sub talpa lui Shapur! Ameţeala ar 
trebui să-i treacă repede. Zenobia ar trebui să-i răspundă: 
„Scrisoarea ta m-a mulţumit. Să rămânem pe pace.” 

— Ar fi corect, ai dreptate. Duşmanul de ieri nu este şi 
duşmanul de mâine. 

— Longin a convins-o de contrariu. A găsit cuvintele de 
care avea nevoie. l-a spus: „Regina mea, Aurelian te 
adoarme cu promisiunile lui frumoase. Te flatează. Ai 
remarcat că scrisoarea lui e în greacă, la fel cu aceea pe 
care i-am trimis-o odată cu capul tatuat? Asta spune 
totul...” 

— Ah! exclamă Shara, cu un entuziasm tineresc. Acest 
maestru Longin este diabolic, ştie să citească viclenia... 

— Ascultă continuarea, dacă vrei să înţelegi: „Roma se 
crede încă puternică: n-a fost niciodată atât de slabă. 


Barbarii sunt peste tot la frontierele ei, ciuma seamănă 
moartea în oraşe, Senatul nu hotărăşte nimic. Acest nou 
Augustus nu este decât un om al legiunilor. El ştie să se 
bată, da, dar a gândi este altceva. Nu are strategie. Aleargă 
de colo-colo. Astăzi, Basilisă Zenobia, tu reprezinţi cea mai 
puternică parte a Imperiului. Pune mâna pe Egipt: acolo se 
găseşte cea mai mare bogăţie a Romei. Atunci vei deveni 
prima Augusta a Imperiului.” 

— Vezi cât de bine vorbeşte, chicoti Shara. Până şi tu, şi 
tu îţi aminteşti discursurile lui. 

— Am memorie bună, shuloi. Se împovărează şi cu ce nu- 
i place. 

— Totuşi, există un adevăr în cele ce afirmă maestrul 
Longin. Se spune că, fără grâul Egiptului, Roma nu se mai 
poate hrăni. 

— Visele sunt întotdeauna învelite în adevăruri 
mincinoase. 

— Eşti aspru, nobile Nurbel. Nu crezi în măreţia Zenobiei 
noastre? 

— Ba da, cred la fel demult ca şi tine, prietene Shara. 
Zenobia este puternică. Ea este Alat. Este Basilisa, regina 
Palmyrei. Este tot ce ştim şi iubim... A o împinge să ajungă 
Augusta Romei, shuloi, nu înseamnă să crezi mai mult în 
măreţia ei. Înseamnă să iei boala ambiţiei de la romani, 
boala ce le putrezeşte Imperiul. 

— Hmmm, da... Bineînţeles, mormăi Shara. Spui cuvinte 
înțelepte. Dacă Preailustrul şi tu însuţi aţi fi fost înţelepţi, n- 
aţi fi sprijinit-o pe Zenobia atunci când a hotărât să se lupte 
cu Shapur. Toată lumea striga că e o nebunie, în afară de 
voi doi. Voi spuneaţi: Zenobia, ea este cea care poate totul. 
Totuşi, nu ştiaţi nimic şi riscaţi totul. Maestrul Longin nu 
face nimic altceva decât să vă urmeze. Cu tinereţea şi 
ştiinţa lui. 

Nurbel aprobă, suspină şi pocni din limbă. 

— Nu e numai faptul că grecul este viclean şi dornic să-şi 
apere ideile, shuloi. Dar ai dreptate. Nu înseamnă să fii 
înţelept dacă vrei s-o urmezi pe Zenobia. 

— Atunci? 


— Atunci am urmat-o! Dar aşa cum un orb ştie că se 
apropie de un obstacol. Când Zenobia a pornit să se lupte 
împotriva lui Shapur, în spatele ei eram Preailustrul şi cu 
mine. Noi ştiam ce însemna războiul. Ne cunoşteam 
puterile, slăbiciunile şi manevrele. Grecul nu cunoaşte 
nimic. Sub pretextul că romanii n-au avut-o niciodată, vrea 
ca eu să pregătesc o cavalerie de cuirasaţi. Aşa cum era 
cea a lui Shapur, atunci când l-am învins. Romanii ar trebui 
să se teamă de noi aşa cum se tem de perşi. Frumoasă 
idee! Grecul este un filosof, nu un războinic. Crede că cel 
mai greu este şi cel mai puternic. Se înşală. Dar Zenobia îl 
ascultă. El deschide gura şi ea soarbe miere. 

Shara îl observă pe Nurbel cu o privire ascuţită. 

— Din cauza acestei dispute te găsesc aici în dimineaţa 
asta şi tot din cauza asta, în ultimele zile, în timp ce se 
sărbătorea întoarcerea Zenobiei din campania sa din ţările 
Arabiei, nu erai de faţă? 

Cu vârful piciorului, Nurbel lovi un cufăr de piele, lung şi 
plat, aşezat lângă masă. 

— Nu, am fost plecat la perşi să caut un dar pentru 
regina noastră. Curând, se fac zece ani de când i-am învins 
amândoi, pentru prima dată. Asta merită un dar cu totul 
special. 

Shuloi voi să întrebe ce putea fi acest cadou, dar surâsul 
radios ce lumina cu putere faţa bătrânului războinic îl făcu 
să-şi schimbe gândul. 

— Poţi să mă găseşti foarte indiscret, nobile Nurbel, dar 
am considerat întotdeauna că porţi reginei noastre... să 
zicem, afecțiunea unui bărbat faţă de o femeie. 

— Nu mai mult decât tine, shuloi. 

— Oh, prietene Nurbel. La vârsta mea este imposibil! Tu 
ai îmbătrânit frumos, visele tale nu sunt ale mele! 

Râseră amândoi. 

— Îmi amintesc de prima clipă când am văzut-o urcând 
pe cal cu un arc în mână. Niciodată ochii mei n-au mai 
văzut ceva atât de frumos. Era logodnica Preailustrului şi 
am coborât pleoapele, aşa cum trebuia. Dar lovitura cu 
care mi-a spintecat pieptul o simt şi acum. 


Se opri. Preoţii templelor strigau sfârşitul ofrandelor. 

— Nu mai este acea fată tânără, reluă dintr-odată Nurbel. 
Este o femeie de treizeci de ani, în curând, şi frumuseţea ei 
este cea care impune respect. Dar, aşa cum spui, grecul nu 
este la vârsta la care frumuseţea femeilor este admirată 
numai ca o operă a zeilor. Fără îndoială, visează că ar 
putea s-o ducă în patul lui. 

— Ah, şi tu te-ai gândit la asta. 

— Toată lumea se gândeşte. Dar toţi se înşală. N-o 
cunosc destul. Zenobia nu va intra în patul lui şi nici în altul. 

Capul lui Shara se legănă, ochii i se duseră în fundul 
capului. 

— Gelozia nu este o bună tovărăşie, Nurbel. 

— Linişteşte-te. Nu sunt gelos. 

— Hmm... 

— Nu. N-am fost când Basilisa era soţia Preailustrului. N-o 
să fiu niciodată. Cunosc inima Zenobiei. Cel care ştie ce 
zace în ea nu poate fi gelos. 

— Totuşi, se vede că maestrul Longin îi place. Şi nu 
numai pentru vorbele lui frumoase. 

— Îl place pentru că o smulge din nefericirea ei. 

— Nefericire? Ce vrei să spui? 

— Adevărul vă orbeşte ochii şi nu-l mai vedeţi, shuloi. 
Zenobia e nefericită. Grecul, bătăliile, timpul pe care îl 
petrece cu fiul ei, Wabalat, schimbările din oraş, toate 
astea nu au decât un motiv. Vrea să se smulgă din 
nefericirea care o aşteaptă în fiecare dimineaţă când se 
trezeşte. 

— Dar despre ce nefericire vorbeşti? Şi de când această? 


— După moartea Preailustrului. 

— Ah... 

— Nu, eşti pe o cale greşită. 

O lumină ciudată adumbri ochii lui Nurbel. ` 

— Zenobia avea o mare afecțiune pentru Preailustrul. In 
felul ei. Dar, nefericirea ei nu se trage de la moartea lui. Nu 
mă întreba de unde vine. Nu ştiu mai multe decât tine. Dar 
există. Mai aspră decât toate cuirasele. 


Shuloi rămase o clipă căzut în el însuşi, cu faţa dintr- 
odată mult mai boţită, mai cenuşie. 

— Atunci, ce-o să se întâmple? şopti el. 

— Războiul cu Roma, prietene Shara. Este cea mai mare 
distracţie pe care Zenobia şi-o poate acorda. De asta îl 
ascultă cu sfinţenie pe grec. Şi pentru asta n-o contrazic. 

— Chiar dacă asta ne conduce la dezastru? 

— Ce contează pentru noi, shuloi? Tu ai trăit destul 
pentru a şti care va fi locul tău pe lângă zei, şi, în ce mă 
priveşte, nu vor vrea să mor în luptă împotriva Romei 
pentru a o smulge pe preaiubita mea regina din nefericirea 
ei. 


26 
BOSRA 


Noaptea era adâncă, iar în interiorul meterezelor nu era 
sfâşiată decât de focurile taberei romane. 

Din când în când, senine, santinelele îşi făceau rondul. 
Umblau fără scut şi uneori fără cască. Totul era stăpânit de 
linişte. 

Singurele zgomote care se auzeau erau ale şacalilor şi 
ale hienelor care, uneori, atacau prada. Atunci, soldaţii 
ciuleau urechea. Zâmbind, fericiţi că au o distracţie, 
urmăreau cursa şi lupta prin întuneric, aşteptând tipetele 
stridente ale iepurilor sau ale viezurilor în agonie. 

Câteodată, doar fâlfâitul aripilor unui şoim de noapte 
tremura în întuneric. Ducea între gheare o ciocârlie sau un 
porumbel pe care somnul le trădase. 

Cu o oră înaintea zorilor, cincizeci de legionari îşi părăsiră 
în taină corturile. Unul după altul, se strecurară pe furiş pe 
alei. Toţi aveau grijă să nu le sune cuirasele şi armele. Se 
adunară lângă depozitele de ulei şi de grâne, golite în ajun 
de o noria de caravane’, în drum spre Cesareea. 

Acolo, cu o lampă chioară în mână, un bărbat cu o capă 
lungă, cu glugă, îi aştepta. Întunericul nu le permitea să-i 
distingă trăsăturile. Toţi legionarii, totuşi, îi cunoşteau 
numele, puterea şi faţa îngrozitoare. 

Cu acelaşi respect arzător, veniră să îngenuncheze în 
faţa lui. Unul după altul, după ce murmurau o scurtă 
rugăciune, sărutau mâna care le oferea azima sfântă, trup 
din trupul lui Isus Hristos. 


3 Sistem de transport între puncte apropiate, pentru a evita transportul 
pe distanţe lungi. 


Apoi, fără să rostească un cuvânt, bărbatul le arătă sacii 
puşi într-un colţ al depozitului. Găseau acolo cape şi 
însemne ale armatei din Palmyra. Nu le trebui decât o clipă 
pentru a-şi schimba uniforma de legionari, devenind 
războinici ai Basilisei Zenobia. 

Când totul fu gata, tot în linişte, bărbatul îi îndrumă spre 
labirintul de străduţe al oraşului. Alergară în grupuri răzlețe. 
Sandalele lor nu făceau nici cel mai mic zgomot pe dalele şi 
în praful pe care vântul îl ridica odată cu primele raze de 
lumină. 

Bărbatul cu capă îi adună în piaţa pătrată a forumului. Nu 
trebui să dea decât un ordin tăcut. Toţi ştiau ce aveau de 
făcut. 

În grupuri, se grăbiră spre temple. Porţile sanctuarului lui 
Sol-Invictus, Jupiter, Cybela şi Junona fură forţate în aceeaşi 
clipă. Cu o furie căreia nimic nu-i rezista, falşii războinici ai 
Palmyrei răsturnară cupele cu ofrande, jertfelnicele şi 
tămâia altarelor. Distruseră statuile de marmură sau de 
lemn, smulseră torţele pentru a îndrepta flăcările spre 
draperii. Aruncând mobilele în jăratic, distrugând frescele 
cu tot ce le cădea sub mână, ţipau şi psalmodiau cât îi ţinea 
gura. Într-o clipă, camerele zeilor fuseseră pângărite şi 
distruse. 

Preoţii, preotesele, servitoarele abia avură timp să ţipe 
de groază, înainte de a li se tăia gâtul. In templul lui Jupiter, 
unii se luptară. Fură masacrați cu sulița care, o clipă mai 
devreme, purta încă emblemele sfinte. Servitoarele 
Cybelei, căzute în genunchi, implorând milă, fură 
decapitate. 

Nimeni nu fusese iertat, nici bărbat, nici femeie, nici 
obiect sfânt. 

În templul lui Sol-Invictus, bărbatul cu capă puse el însuşi 
la pământ discul de aur al altarului. Un cufăr conţinea 
sigiliile lui Augustus Valerian, care, cu zece ani în urmă, se 
supusese aici zeului său. Le aruncă în focul care mistuia 
depozitul de ofrande. 

În timp ce flăcările lingeau bolțile şi şarpantele templelor, 
primii locuitori alergau spre forum pentru a auzi gemetele 


muribunzilor. Îngroziţi de cele descoperite, nu avură decât 
timpul să vadă soldaţii năvălind din templele în flăcări. 

Precedaţi de bărbatul cu capă ca de o umbră malefică, 
ucigaşii alergară într-o ordine perfectă până la poarta de 
vest. 

Acolo, santinelele, doborâte de moleşeala unei veghi 
îndelungate, derutate să-i descopere pe atacatori în 
interiorul zidurilor, nu avură nici măcar puterea să se apere. 
Celui care vrusese să ridice trompeta la gură i se tăiară 
mâinile, înainte ca sulița să-i străpungă şalele. Ceilalţi 
muriră mai repede. 

Din casele învecinate se auzeau strigăte, dar drugii ce 
închideau poarta erau ridicaţi, lăsând drum liber ucigaşilor. 
Caii îi aşteptau. Dispărură pe drumul spre Cesareea, când 
cerul alb al zorilor încă nu era luminat de soare. 

Doar mai târziu, în ruinele templului Cybelei, descoperiră 
corpul unuia dintre ucigaşi, zdrobit de o statuie. Sub tunica 
Palmyrei şi zalele ce fuseră sfâşiate cu furie de locuitorii din 
Bosra, se descoperi peştele de argint al creştinilor. 


27 
ROMA 


Ulpia, ieşită din bazin, păşea cu graţie pe fiecare treaptă. 
Mângâietoare şi atente, sclavele o înveleau într-o pânză. Ea 
rosti câteva cuvinte. Tinerele fete râseră în hohote, 
însoţind-o spre patul de odihnă. 

Ascunsă în spatele unui paravan, Clodia n-o scăpa din 
ochi. Pentru doi dinari de aur, matroana casei îi oferise 
ascunzătoarea şi o asigurase că n-o să fie deranjată. Fără o 
mişcare, o spiona pe Ulpia. 

Acum, sclavele îşi ungeau stăpâna cu uleiuri parfumate. 
Una dintre ele îi ascuţea şi lustruia unghiile. Şi unele, şi 
celelalte nu încetau să pălăvrăgească vesele. Ulpia, din 
când în când, arunca o glumă, un cuvânt în doi peri, un 
reproş. 

Apărând din vestibulul din faţa camerelor, un tânăr 
frumos intră în sala de baie. O faţă fină, buze groase, cu 
părul blond al goților sau al anglilor. Trupul lui de efeb nu 
era acoperit decât de pagna în dungi a sclavilor. 

Purta un platou lung, pe care Clodia bănui că se afla 
bijuteriile. Un colier de aur cu mici pandantive din beriliu, 
cercei în formă de ciorchine de strugure şi un ametist 
încrustat într-o inimă de aur, ca broşă. Ulpia le ridică. Le 
făcu să-i joace între degetele care, fiecare, era deja 
împodobit cu câte un inel. Aprobă alegerea cu o mângâiere 
tandră şi fără echivoc pe obrazul tânărului. El depuse 
bijuteriile pe o masă cu blatul marchetat, aproape de un 
şevalet înalt, de care erau atârnate o tunică brodată cu 
mătase şi perle şi nişte desuuri negre. 

În orice clipă, Clodia se aştepta să se întâmple ceva 
ciudat, neaşteptat. Un gest, un cuvânt al Ulpiei. Un râs 


ridicol şi deplasat sau o izbucnire dementă de furie. Totuşi, 
chiar felul în care soţia lui Aurelian mulţumise sclavului got 
era lipsit de ambiguitate. Ulpia se comporta ca un om cu 
mintea întreagă. Clodia credea chiar că o are în faţa pe 
dulcea, tandra Ulpia de altădată, inocenta Ulpia care o 
amuzase la Nicopolis. 

Vulpoiul bătrân de Pulinius se pare că a ghicit corect. Cu 
cinci zile înainte, primise o scrisoare de la bătrânul 
secretar, asigurând-o că a văzut-o pe Ulpia, înainte de a 
părăsi Roma, şi a putut constata că şi-a recăpătat din nou 
raţiunea. 

O scrisoare care conţinea multe alte surprize: 


Dragă Clodia, iată că a trecut aproape un an de când Cezar 
a dispărut din calea fratelui tău şi nu te-am văzut încă lângă 
el. Asta ne lipseşte, lui, mie şi prefectului Maximus. Sper să nu 
ţi se pară ciudat să afli cuvintele scrise de mâna mea şi nu de 
cea a fratelui tău. Orgoliul lui Aurelian nu are egal decât în 
afecțiunea lui pentru tine. Ştii că subliniez aici cele două 
comori pe care le are mai scumpe. In afară de iubirea pentru 
Imperiu, care se înţelege de la sine. 

Aşa cum poţi bănui din aceste cuvinte, mă aflu în prezenţa 
celor doi bărbaţi care îţi sunt cei mai dragi şi pe care absenţa 
ta îi copleşeşte. Motivul este simplu: Lucius Aurelianus va fi, în 
sfârşit, aclamat sub lauri luna viitoare, la Sirmium, oraşul 
vostru natal, de toate legiunile de pe Danubiu. 

Acest moment măreț a fost în mod prostesc amânat de 
fratele tău, sub pretextul că moartea fostului Augustus 
Valerian nu a fost încă dovedită. Dar, în sfârşit, l-am convins. 
Senatul însuşi l-a recunoscut ca Augustus. lată scopul acestei 
scrisori: vino! Vino să fii alături de noi, să fii prezentă, 
preaiubită Clodia, la această mare zi. A venit vremea ca 
frumuseţea ta să pună în lumină pentru toţi puterea fratelui 
tău. 

Cum nu te îndoieşti, insistența mea este atât cea a inimii, 
cât şi a raţiunii. Aurelian nu ştie să trăiască bine fără tine. 
Sarcinile care îl aşteaptă vor avea nevoie de calmul şi 
luciditatea lui. Şi unul, şi celălalt sunt jucăriile tale. Nu le 
ignora. De când te-a obligat să dispari din ochii lui, ca şi din 
inima lui, parcă nu mai este el însuşi. Augustus Aurelian va 


trebui să fie întru totul fiul zeilor. 

Fie ca sinceritatea mea să nu te sperie. Este cea a 
bătrânilor care nu mai au a se teme de nimic. Nu mă agăţ de 
viaţă decât pentru a-l vedea pe Aurelian purtându-şi 
splendoarea titlului său. Este datoria mea faţă de Roma. Dar, 
astăzi, trebuie să mă ajuţi. 

Vino, iubită Clodia. Şi fă-o să vină şi pe Ulpia. Sănătatea 
minţii ei nu mai hrăneşte nicio îngrijorare. M-am putut asigura 
de acest fapt înainte de a părăsi Roma. Furiile ei ciudate au 
trecut şi bănuiesc că trăieşte cu speranţa intensă de a-şi găsi 
locul firesc alături de Aurelian. Ea va oferi, în ochii legiunilor şi 
ai popoarelor Imperiului, în momentul când tu vei considera 
necesar, prezenţa utilă a unei soţii. 

Oh, ce fericire i-a oferit această scrisoare! 


Aurelian Augustus! 

Augustus Aurelianus, în sfârşit, în sfârşit! 

După atâţia ani, atâtea lupte şi atâtea decepţii! 

Aproape în acelaşi timp, aflase de asasinarea lui Cezar şi 
primise această scrisoare de la secretar. 

Găsise în ea toate vicleniile, toate tăcerile acestui vulpoi 
de Pulinius. Care se pregăteşte astfel să-i mănânce din 
palmă, ştergând dintr-o mişcare toţi anii de umilinţă şi de 
singurătate la care Aurelian o obligase. 

Voluptatea puterii totale atât de apropiate îi încingea 
măruntaiele. 

Da, va fi însoţită de Ulpia. Părea să fie în stare. N-ar 
trebui să fie greu s-o convingă. Era o idee bună. Dulcea 
Ulpia, tandra soţie, şi-ar fi potolit limba otrăvită şi gelozia 
care n-ar fi dispărut dacă rămânea singură alături de fratele 
ei. 
Şi, în umbra fragilă a iubitei Ulpia, va veni vremea să 
domnească. 

Pulinius înţelesese şi spusese adevărul: Aurelian nu ştia 
să trăiască fără sora lui. Fără ea, nu cunoştea nici extazul, 
nici liniştea. Şi mai puţin ar fi ştiut să domnească fără mâna 
şi prezenţa ei. 

Oh, cât era de ametitor şi de uşor, în acelaşi timp, să se 
gândească la timpurile care vor veni. În sfârşit, venea 


vremea puterii. Timpurile minunate ale puterii, pe care 
numai zeii şi Auguştii le plămădeau după bunul lor plac. 


Descoperind-o în pragul sălii de baie, Ulpia scoase un mic 
strigăt. Dintr-o săritură părăsi patul de odihnă, aşa cum era, 
complet goală şi strălucind de uleiul parfumat. 

Clodia se amuză. Întinse mâna cu un gest liniştitor. 

— Ulpia! lartă-mă că te-am speriat, iubita mea! Voiam să- 
ţi fac o surpriză. Am cerut servitoarelor să nu mă anunţe. 

Gura Ulpiei se deformă într-o grimasă de stupoare 
copilărească. Faţa ei era la fel de lividă ca ochii ieşiţi din 
orbite. Se retrase spre bazin, cu braţele şi pumnii strânşi la 
piept, acoperindu-şi cu pudoare sânii, descoperindu-şi 
complet şoldurile şi pubisul delicat. O sclavă se grăbi să o 
ajute să nu cadă în apă. O alta se apropie repede pentru a-i 
arunca pe umeri o pânză. 

— Ulpia! exclamă încă o dată Clodia cu blândeţe. Oh, 
iartă-mă! Nu credeam ca o să te sperii în asemenea hal. 

Ulpia îşi muşcă buzele şi un strop de viaţă îi reveni în 
priviri. Îşi veni în simţiri şi roşi. 

— Cât sunt de caraghioasă! Eu trebuie să-ţi cer iertare, 
Clodia! 

Chicoti, râse de ea însăşi, îşi regăsi suflul, strângând 
braţul unei servitoare. 

— Oh, da, chiar că m-ai speriat... Ce proastă sunt. Ce 
spaimă! 

Izbucni în râs, firesc, amuzându-se îngăduitoare de ea 
însăşi. 

— A fost o prostie din partea mea, conveni Clodia. Ar fi 
trebuit să bănuiesc. A trecut atâta vreme de când nu m-ai 
văzut. 

Ulpia fu de acord, roşind, frumoasă în toată inocenţa ei. 

— Oh, da, eu... am crezut că văd o fantomă. 

Râse din nou, de data asta cu totul stăpână pe ea. 

Un aer poznaş îi plutea pe buze. Faţa şi corpul i se 
destinseră, alungă sclavele şi, pe neaşteptate, se aruncă în 
braţele Clodiei. Cu o grabă copilărească o înlănţui, o 
strânse la pieptul ei gol şi parfumat, îi sărută ochii, îşi apăsă 


obrazul de al ei. 

— Din fericire, nu este adevărat, toarse ea. Eşti tu cu 
adevărat. Oh, Clodia, cât sunt de fericită! Ce bucurie mi-ai 
făcut să vii să mă vezi. 

Îşi amestecară încă o clipă săruturile cu râsetele, apoi 
Ulpia porunci să fie îmbrăcată, să i se dea bijuteriile şi să se 
aducă în triclinium fructe, băuturi şi perne. 

Uşoară, agitată ca un copil care îşi regăseşte adevărata 
bună prietenă, o trase pe Clodia după ea. lar Clodia nu se 
putu împiedica să se simtă puţin emoţionată. Puțin ruşinată 
de minutele pe care tocmai şi le petrecuse spionând-o. O 
apucă de braţ, o trase spre ea, aşa cum făcea altădată. 
Palma ei apăsă ceafa Ulpiei, îi ridică faţa. Işi puse cu 
dulceaţă buzele peste ale ei. 

— Şi eu sunt fericită să te revăd! 

Un tremur intens străbătu pieptul Ulpiei. Se lipi dintr- 
odată cu putere de Clodia, ca şi cum voia să se 
contopească. Clodia o strânse mai tare, şoptind: 

— Şi atât de mulţumită să te găsesc atât de sănătoasă. 
Ai dreptate. Trebuia să vin mai devreme. Am trăit 
amândouă în Roma ca nişte suflete rătăcitoare... De fapt, 
am fost la fel însingurată ca şi tine. Poate mai mult. Şi apoi, 
este adevărat. Mă temeam să nu te găsesc tot... supărată. 

Era gata să pronunţe cuvântul nebună, dar se stăpâni în 
ultimul moment. Privirea Ulpiei scânteie. Se depărtă, roşie, 
din nou serioasă, ca şi cum valul de emoție trecuse. 

— Da, admise ea, uşor încurcată. N-am fost întotdeauna 
drăguță cu tine... N-am fost întotdeauna „dulcea Ulpia”! 

Clodia o urmă în triclinium, o cămăruţă în formă de U. Se 
prăbuşi pe cele mai apropiate perne, râzând, observând o 
prună în cupa aşezată pe masă. 

— Dacă te gândeşti la acele groaznice tăblițe de farmece 
pe care le-ai scris, făcu ea cu dezinvoltură, plumbul s-a 
topit de multă vreme! Şi furia mea, odată cu el. 

— Oh, Clodia... Ce proastă am fost! 

— Foarte proastă. Erai atât de pornită împotriva mea! 
Dar eşti iertată, ţi-o jur. Totul este dat uitării. 

Ulpia îi surâse, cu faţa plină de recunoştinţă. O faţă care, 


dintr-odată, se acoperi cu o mască de groază. Deschise 
ochii mari şi îşi acoperi obrajii cu degetele pline de inele. 

— Clodia... N-ai venit să mă vezi pentru că lui... i s-a 
întâmplat ceva îngrozitor lui Aurelian? Oh, nu! Fie ca zeii 
să-mi fie alături! 

Clodia râse cu blândeţe. 

— Dimpotrivă! Soţul tău va primi aclamaţiile legiunilor la 
idele lui noiembrie! Într-o lună, frumoasa mea, vei fi 
Augusta! lată vestea pe care ţi-o aduc. 


Cuvintele o amuţiră pe Ulpia. Păru descumpănită. Ezită 
să se aşeze alături de Clodia, se întoarse. În ochii ei 
subliniaţi cu khol străluceau perlele lacrimilor. Schiţă un 
zâmbet. 

— Sunt atât de fericită pentru tine şi pentru Aurelian. Cât 
de mulţumiţi trebuie să fiţi... 

— Dar fericirea este aceeaşi şi pentru tine! protestă 
Clodia. 

— Da! Da, bineînţeles! 

— A fi soţie de împărat te lasă indiferentă? 

— Dimpotrivă... Este doar foarte neaşteptat. Vii şi mă 
anunţi... 

Clodia îi luă mâinile şi o făcu să se aşeze alături de ea. 
Ulpia se supuse, înveselindu-se din nou. 

— Vreau să-mi povesteşti! se pisici ea. Vreau să ştiu 
totul. 

Când Clodia se pregătea să răspundă, Ulpia sări în 
picioare şi strigă: 

— Aşteaptă, aşteaptă! Nu încă. Mi-e sete! Trebuie să 
sărbătorim cu vin. 

Clodia râse şi încuviinţă momentul de sărbătoare, aşa 
cum cedezi capriciului unui copil. 

În timp ce Ulpia chema sclavele, le ocăra că aduseseră o 
carafă prea mare, le concedia pentru că se apucaseră să 
umple paharele, le pregătea ea însăşi jucându-se cu 
degetele pline de inele, Clodia se gândea că a redevenit, 
fără nicio îndoială, exact ca înainte. Dulcea, nevinovata 
Ulpia, atât de departe de nebunia ei. 


Ciocniră precum bărbaţii. Înainte de a bea până la fund, 
strigară în acelaşi timp: „Viaţă lungă lui Augustus Lucius 
Aurelianus!” Agitându-şi mâinile ca nişte fluturi, Ulpia 
umplu din nou paharele, cerând de data asta cu nerăbdare 
în glas: 

— Povesteşte, povesteşte! 

Clodia povesti ceea ce ştia despre sfârşitul lui Cezar 
Gallienus, despre voinţa legiunilor de a-l aclama pe 
Aurelian, care refuzase din cauza fostului Augustus 
Valerian, pe care acum toată lumea l-a uitat. Se amuză, 
bându-şi vinul cu înghiţituri mici. 

— Doar Aurelian şi-a amintit de acest sărman bătrân 
Augustus. Chiar şi zeii l-au uitat. Întregului Imperiu puţin îi 
pasă dacă este viu sau mort. Dar soţul tău nu l-a uitat. Te 
asigur, sunt momente când se comportă cu bătrânii ca o 
amantă părăsită. 

Ulpia îi aruncă o privire plină de reproş, apucă paharul şi 
îl umplu încă o dată, în timp ce Clodia o convingea cu o 
uşoară ameţeală în glas: 

— Da, da, te asigur. Mă întreb dacă n-a preferat 
întotdeauna aceşti bătrâni frumuseţilor noastre. 

Povesti câteva anecdote despre Augustus Decius, mort 
de multă vreme, dar pe care Aurelian îl iubise atât de mult, 
înainte de a se preda farmecului senil al lui Valerian, apoi al 
secretarului Pulinius. 

— Oricum, s-a sfârşit cu toţi bărboşii ăştia, conchise ea 
puţin teatral. O să mergem împreună să-l întâlnim la 
Sirmium. Ne aşteaptă acolo, te vrea alături de el... II vrei şi 
tu, nu-i aşa? 

— Oh, bineînţeles. Cât sunt de fericită, făcu Ulpia 
emoţionată. Nici nu ştiţi cât mi-aţi lipsit, şi tu, şi el! 

Clodia voi s-o aprobe cu un semn. Ceva ciudat îi înlănţuia 
ceafa. Voi să mai vorbească, dar gura i se păru dintr-odată 
de plumb. 

— Ştii, spuse Ulpia cu o tandrete liniştitoare, că adesea 
am fost să duc ofrande mamei voastre, la frumosul ei 
mormânt? 

O groază de nespus cobori asupra Clodiei. Vedea surâsul 


Ulpiei, îi vedea faţa care se mişca în ritmul cuvintelor, dar 
vocea o rănea, semănând mii de înţepături în ea. 

Voi să-şi încordeze toţi muşchii, ca să protesteze. Dar 
nimic din trupul ei nu i se mai supunea. 

— Ştii, acum câteva zile am avut un vis ciudat, spuse din 
nou Ulpia. Se făcea că Aurelian era Augustus şi tu erai soţia 
lui. Copiii voştri aveau două capete: unul care îmi semăna 
şi celălalt care era ca al tău. Ce vis ciudat, acum, când 
tocmai mi-ai adus vestea cea bună. E adevărat că voi 
semănaţi atât de mult, tu şi cu Aurelian. Privesc ochii tăi şi 
parcă îi văd pe ai lui. Sunt atât de frumoşi, de un albastru 
atât de perfect, atât de profund. 

Arsura din plămâni devenea o flacără. Cuvintele Ulpiei 
pătrundeau în ea, suple ca nişte balonaşe în culori 
luminoase. Balonaşe care explodau peste tot în măruntaiele 
ei şi semănau noi dureri. 

— Ce-i cu tine? se miră Ulpia, fără să înceteze să 
zâmbească. Tremuri. Ce ai de tremuri aşa, iubită Clodia? 

De data aceasta, imediat ce ajungeau la urechile ei, 
cuvintele se topeau în cristale acide, în arsura care o 
sufoca. 

„Oh, nebuna! Nebuna m-a otrăvit! Ulpia!” 

Urla fără să scoată un sunet. 

Durere! Durere peste tot. Moartea! Moartea era acolo, 
pregătită, lumina ei dansa, orbitoare precum conştiinţa 
supremă a lucrurilor, în timp ce os după os, fir de piele 
după fir de piele, trupul şi carnea ei se rupeau şi se sfâşiau. 

— Cu ochii tăi frumoşi şi cu gura ta frumoasă m-ai minţit 
mult, Clodia, şopti Ulpia. Dar nu sunt nebună. Oh, nu. Ştiu 
să aud ceea ce nu rostesc cuvintele. Ştiu să văd minciunile 
din priviri. Dulcea Ulpia nu este nebună, iar proastă, nici 
atât. Oh, Clodia, voiai să fii soţia lui Aurelian. Să-i faci copii 
din trupul tău puţind de mângâieri, iată ce voiai! Vezi cum 
te-ai înşelat? Cu copiii, s-a sfârşit. N-o să-i mai faci. Ulpia a 
împlinit voinţa zeilor, iar zeii nu vor ca sora şi fratele să se 
iubească ca soţ şi soţie. 

Oh, infernul! 

Cine pedepsea? Cine ştia? 


„Aurelian! Aurelian, fratele meu, iubirea mea. Nu mă 
părăsi! Ajută-mă! Nu vreau să mor! Nu încă...” 

Oh, nu încă, nu acum când totul era posibil! 

Oh, durerea, durerea de tine, Aurelian! Aurelian, iubirea 
mea... 

Dar trupul ei se legănă spre pământ, răsturnând masa, 
vibrând ca o coardă de arc, cu gura deschisă de durere şi 
scuipând sânge. 

Înainte de a fi înghițită de întuneric, plină de groază, 
torturată de neînțelegere, Clodia auzi ecoul ultimului strigăt 
al Ulpiei care chema servitoarele în ajutor. Prietena ei, sora 
ei era bolnavă. 


28 
PALMYRA 


Copilul râdea în hohote, din toată inima. Râsul se înălța 
până la bolțile zidurilor sălii ca nişte scântei de bucurie. 
Pentru o clipă, râsul Zenobiei se împleti cu al lui. 

Aşezat într-un coş de răchită atârnat de grinzile 
plafonului, îmbrăcat cu o adevărată cuirasa, Wabalat agita 
o sabie de fildeş. Cu faţa roşie de emoție, se arunca înainte 
din toate puterile, proptindu-se de Zenobia. La fiecare 
trecere a leagănului, lansa lovituri iuți şi savante, pe care 
mama sa le para cu mare dificultate. Prefăcându-se rănită 
de nenumărate ori, se apăra cu o neîndemânare 
caraghioasă, agitând un iatagan cu lama de corn. Din când 
în când, totuşi, loviturile erau directe şi precise. Il atingeau 
pe copil uşor, declanşând o cascada de râsete. 

Nurbel se abţinea să treacă de pragul sălii. Plăcerea de a 
asista la aceasta fericire dintre copil şi mamă era ceva mult 
prea rar. Zenobia îi bănui prezenţa. li aruncă o privire peste 
umăr şi scoase un strigăt de falsă slăbiciune. 

— Nurbel! Nurbel, repede, vino să mă ajuţi să-l înving pe 
acest demon. N-o să reuşesc niciodată singură, o să mă 
ucidă! 

Nurbel intră în joc. Cu mormăieli surde, se lăsă în voia 
loviturilor pe care Wabalat le împărțea cu o energie de 
temut. Până când nişte urlete şi mai puternice înăbuşiră 
râsetele. 

— Încetaţi, dar încetaţi odată! 

Desprinzându-se de lângă o tapiserie care ascundea un 
culoar, Ashemu traversă sala pe cât de repede îi permiteau 
picioarele groase. 

— V-aţi pierdut minţile? 


Prinse coşul şi se lăsă cu toată puterea, pentru a opri 
legănarea. Wabalat, cuprins de furie, se dezlănţui lovind cu 
sabia de jucărie umerii bătrânei doici. Dintr-o răsucire a 
mâinii, Ashemu apucă lama de fildeş şi îi smulse jucăria. 

— Nu vedeţi că este lac de apă sub cuirasa asta 
caraghioasă? vociferă ea către Zenobia şi Nurbel. Pe 
căldura de astăzi? leri încă făcea febră din cauza căldurii. 
N-aveţi pic de minte, niciunul, nici celălalt. 

Tunica copilului era lac de transpiraţie. Obrajii şi fruntea 
îi erau roşii, buzele uscate şi palide, în timp ce mâinile încă 
îi tremurau de agitaţie. 

Wabalat, gata să plângă, se revoltă, protestă că este 
foarte bine şi că vrea să se mai joace. Zenobia îl strânse în 
braţe. 

— Ashemu are dreptate să ne certe. N-ar fi trebuit să ne 
jucăm aşa de mult. Acum trebuie să ne liniştim, aşa, o să 
ne putem bate şi mâine. Îţi promit. 

— Nu sunt deloc obosit. Ashemu este prea bătrână ca să 
ştie... 

— Şttt! O să te ducă la baie, o să te odihneşti puţin şi eu 
o să vin curând să te văd. 

— Ashemu nu are niciodată dreptate! protestă Wabalat. 
Tot ce ştie să facă este să mă împiedice să mă joc! Decen- 
o alungi? Tu eşti regină şi eu sunt prinţ! Nu trebuie să ne 
supunem ei! 

Nurbel izbucni în râs. Dar, înainte ca Zenobia să apuce să 
răspundă copilului, Ashemu i-l smulse din braţe, mormăind: 

— Asta e tot ce te-a învăţat maestrul Longin pentru a 
deveni rege, amice? 

Şi îl târî după ea afară din încăpere, îngheţând râsul lui 
Nurbel cu o privire în care, din mers, o incluse şi pe 
Zenobia. 

— Tu, nobile Nurbel, nu face pe viteazul. Nu eşti mai bun 
decât grecul sau Basilisa. De când vă ştiu, când este vorba 
să vă bateţi, totul este bine. Chiar şi cu un copil!... 

In reproşul ei era ceva mai mult decât furia care privea 
sănătatea copilului. Nurbel o simţi şi veselia dispăru. 

— Ce caracter! mormăi el, când egipteanca părăsi sala. 


Wabalat n-a greşit. Nu ştie nimic despre băieţi! N-a fost 
decât doica ta. O doică de fată. 

Gluma abia dacă îi smulse Zenobiei un zâmbet. Cu o 
împunsătura în inimă, descoperi că, în spatele jocurilor şi al 
râsetelor, lumina întunecată a nenorocirii ce o stăpânea pe 
regina Palmyrei de luni şi luni întregi nu se stinsese. 

— Hai, las-o baltă, glumi încă o dată Nurbel. Wabalat este 
la fel de zdravăn ca tatăl său şi nu are decât o dorinţă: să 
fie la fel de bun războinic ca mama lui. Ashemu este 
geloasă, ca toate doicile. Vrea să-l înmoaie şi să facă din el 
un prinţ de paradă. 

De data aceasta, Zenobia îi acordă un zâmbet. 

— Ar fi ceva şanse să reuşească. Ceea ce n-a reuşit cu 
mine. 

— În legătură cu asta... 

Nurbel se duse să ia cutia de piele pe care o lăsase jos, 
ca să se joace cu Wabalat. 

— Aici e un dar pentru tine. 

— Un dar? Pentru ce? 

— Oh! Există multe motive să-ţi fac cadouri, Basilisa, 
mormăi Nurbel încurcat. Mi-am dat seama că luna viitoare 
se vor împlini zece ani de când mi-ai oferit dubla plăcere de 
a învinge cavaleria lui Shapur cu cămilele şi de a asista la 
naşterea lui Alat. Aş vrea să sărbătoresc această amintire. 

Îşi mângâie craniul pleşuv, aşa cum făcea întotdeauna 
când voia să-şi ascundă stânjeneala. 

— Nu te teme, adăugă el cu pomeţii înroşiţi, nu este o 
rochie, nicio bijuterie! Doar... un cadou care să te distreze. 

— Oh, Nurbel! 

— Nu-mi mulţumi înainte de a deschide cutia. 

Zenobia desfăcuse curelele. O exclamaţie de surpriză îi 
scăpă când săltă capacul. 

— Ce-nseamnă?... 

Ceea ce vedea pe fundul cutiei nu avea nici formă, nici 
nume. Era o membrană brună, vag translucidă, cu aspect 
casant şi pergamentos. 

Nurbel nu spuse niciun cuvânt, nu făcu niciun gest. 

Cu reticenţă, ea apucă între degete materia fină care se 


dovedi mai suplă decât îşi imaginase. În mod curios, moale 
şi plăcută la pipăit. În timp ce o scotea din cutie, fâşia de 
materie prindea formă. O formă atât de uimitoare, încât, 
desfăcând-o în întregime, Zenobia avu o tresărire. O lăsă să 
cadă la loc în cutie. Nu era nimic altceva decât pielea unui 
om, goală şi transparentă ca o băşică. 

— Pielea lui Augustus Valerian, anunţă Nurbel cu un 
chicotit. 

Apucă la rândul lui ciudata relicvă şi o ridică, zeflemitor. 

— lată tot ce a rămas dintr-un mare împărat al Romei, 
Basilisa. 

— Fie ca zeii să-l ocrotească! murmură ea. 

— După ce împăratul a murit, Shapur a pus să fie jupuit. 
Voia s-o atârne deasupra cortului de război. Dar a ajuns la 
concluzia că pielea i-ar fi purtat ghinion, după ce l-am 
învins de fiecare dată. Ca să scape de ea, a oferit-o unuia 
dintre generalii săi. Şi eu l-am îmbogăţit pe acest om, 
cumpărând-o. 

— lată un cadou ciudat, Nurbel! Nu-ţi promit că-mi 
decorez noul meu palat cu el. 

— Nu acesta este scopul pentru care ţi l-am oferit, 
Basilisa. De fapt, darul meu nu este pielea asta jupuită, ci 
ceea ce poţi face cu ea. 

— Şi ce-aş putea face cu ea? 

— Să i-o oferi, la rândul tău, lui Augustus. 

Zenobia îl cercetă pe Nurbel cu viclenie. 

— Unde vrei să ajungi, nobile Nurbel? 

— La Roma, ca şi la noi, un mort fără piele nu este 
niciodată mort. Cu atât mai mult un Augustus. In acest 
moment, cel căruia îi aparţinea această piele n-a ajuns 
niciodată la fluviul umbrelor, nici n-a atins tărâmul zeilor. 
Va rătăci până la sfârşitul lumii. Dacă-i oferi această relicvă 
noului Augustus, acest Lucius Aurelianus o să-ţi fie 
recunoscător. l-ai oferi posibilitatea de a se împăca cu zeii 
fostului împărat, el, care i-a asasinat fiul. Şi, cu aceeaşi 
ocazie, să se împace cu noi. 

Zenobia încruntă sprâncenele, cu o expresie serioasă. 

— Ah, iată. Pacea cu Roma. Un cadou care ar putea 


calma neliniştea lui Augustus Aurelian în ce ne priveşte. Să- 
| facem să uite pentru un timp că Basilisa Zenobia, care 
domneşte din Capadocia până în Arabia, a devenit mai 
puternică decât înşişi perşii... 

— Bine gândit, nobile Nurbel. Sunt de acord. Dar mă tem 
să nu fie prea târziu. Şi zadarnic... 

Vocea rece a lui Longin îi făcu să se întoarcă. 

Fusese acolo, după o draperie, cu un rulou de papirus în 
mână, fără îndoială ascultându-i de ceva timp. Făcu un 
semn respectuos în direcţia Zenobiei. Apoi, cu mai puţină 
eleganţă, spre Nurbel. 

— lertaţi-mă că vă iau, aşa, prin surprindere, spuse el 
amabil. Am o veste importantă pentru tine, regina mea. 

Cu coada ochiului, Nurbel aprecie dispoziţia Zenobiei. l-ar 
fi plăcut să răspundă cu mai multă asprime la gestul 
grecului de a se amesteca. Dar, vai, cum ar fi spus shuloi 
Shara, ea îi arăta, trebuia să fie de acord, o căldură 
neobişnuită. 

— Nu ne deranjezi, Longin. Priveşte acest lucru 
extraordinar pe care tocmai mi l-a adus Nurbel. 

Grecul abia dacă aruncă o privire spre cutie. 

— lartă-mă, regina mea, dacă nu gust deloc plăcerea de 
a vedea pielea unui om. Chiar dacă a fost a acelui Augustus 
care dispreţuia poporul meu şi frumosul meu oraş, Atena. 

— Ce vrei să spui, maestre Longin, întrebă sec Nurbel, că 
este prea târziu s-o trimitem romanilor? 

Longin ridică papirusul pe care îl ţinea în mâini. 

— Că este prea târziu pentru a-i face pe romani să 
creadă că Basilisa Palmyrei este o regină puternică, dar 
inofensivă. Creştinii deghizați în soldaţi ai Palmyrei au 
distrus şi incendiat templele din Bosra. Au masacrat preoţii 
şi preotesele. Focul pus la sanctuare a cuprins mare parte 
din oraş şi chiar tabăra legiunii a fost distrusă... 

— Creştinii? se miră Zenobia, lividă. 

— S-a găsit peştele creştinilor asupra cadavrului unuia 
dintre falşii soldaţi, explică Longin. Mai mult, oamenii din 
Bosra dau asigurări că au auzit rugăciunile oamenilor care 
distrugeau totul în cale. Rugăciuni ale creştinilor. De 


asemenea, se spune că cel care îi conducea nu era un 
ofiţer, ci un şef de-al Dumnezeului lor. 

— l-au văzut faţa? 

— Se pare că nu. A avut mare grijă s-o ascundă. Dar 
caravanierii îşi amintesc că un creştin din Emesa a călătorit 
cu ei câteva zile înainte de această profanare. Un bărbat a 
cărui faţă nu poate fi uitată: pe jumătate mistuită de foc. 

Nurbel o fixă pe Zenobia uimit. Niciodată nu o văzuse 
atât de lipsită de apărare. Longin era şi el mirat. Pe 
trăsăturile lui distinse se citea surprinderea. Ezită să 
continue. 

— Ce se petrece? se nelinişti Nurbel. 

— Nimic, minţi Zenobia. Poate m-am jucat prea mult cu 
Wabalat şi am nevoie de ceva răcoritor. Ashemu are 
dreptate, căldura de vara începe să se facă simțită. 

Longin acceptă minciuna cu un surâs înţelegător. Ea se 
întoarse, ceru sclavelor de băut, îi însoţi pe Nurbel şi pe 
Longin spre terasă, la aer, unde putea respira mai bine. 

— E adevărat, reluă Longin, adresându-se lui Nurbel, că 
este puţin prea târziu să glumim cu noul Augustus. Imediat 
ce va afla de aceasta ofensă adusă zeilor Romei, o să 
creadă că Basilisa se ridică împotriva lui. 

— Ei, haide! se indignă Nurbel. Este foarte simplu să 
dovedim că Zenobia a fost păcălită de creştini! li 
cunoaştem, ştim unde să-i găsim, atât în Emesa, cât şi în 
Antiohia. Nu am nevoie decât de cinci zile: casele lor vor fi 
în flăcări şi şefii lor, cei care se numesc diaconi şi episcopi, 
vor cădea în genunchi în faţa ta, Basilisa. Va fi destul 
pentru a-l linişti pe Augustus... 

— Nu, spuse Zenobia, cu o voce la fel de indiferentă ca şi 
faţa ei. Nu, Nurbel! Nu vreau să vă atingeţi de creştini. 

Nurbel o privi zăpăcit. 

— Dacă nu-ţi dovedeşti buna-credinţă faţă de romani... 

— Asta va fi o declaraţie de război faţa de Roma! încheie 
în locul lui Longin, surâzând. Ai înţeles bine, nobile Nurbel. 

— De ce vrei să-i ocroteşti pe creştini? se indignă Nurbel, 
ignorându-l pe grec. Ce le datorezi? Sunt nebuni din fire! Te 
dispreţuiesc din toate puterile. Preoţii lor îşi trec vremea 


clamând prin Emesa şi Antiohia că eşti o falsă zeiţă, că nu 
există decât un singur zeu, al lor, şi că nimeni nu poate fi 
rege sau regină în afară de profetul lor! Niciodată n-ai vrut 
să le închizi gura. Şi acum vrei să-i laşi să te trădeze fără să 
iei măsuri? Nu te înţeleg... 

În loc de orice răspuns, Zenobia îi acordă lui Nurbel o 
privire. Văzu în ea tot întunericul care o îngrozea de multă 
vreme şi ştiu că nu va putea să-l învingă. 

— Basilisa are dreptate, nobile Nurbel, reluă Longin cu 
calm. Creştinii ne sunt folositori. Nu ne întind o capcană: ne 
oferă ocazia să sperăm. 

— Ar trebui să presupun că şi tu ai amestecul tău la 
Bosra, Longin? ricană Nurbel. Ar fi în stilul tău. 

Zenobia voi să intervină, dar Longin ridică o mână, la fel 
de dispreţuitoare ca şi zâmbetul lui. 

— N-a fost nevoie, nobile Nurbel. Mă mulţumesc să 
observ şi să apreciez prostia oamenilor. Este suficient să 
faci ce trebuie, când trebuie. De altfel, adăugă el, 
întorcându-se spre Zenobia, cine ştie? Poate că Roma nu va 
răspunde! Sunt slabi. Se luptă peste tot şi se chinuie să-şi 
întreţină legiunile. Va fi o încercare bună pentru curajul lui 
Augustus Aurelian. Dacă vrea război, regina mea, ştie că va 
trebui să înfrunte cea mai puternică armată din întregul 
Orient. Cea care l-a învins pe Shapur şi... 

— Nu-mi povesti istoria noastră, grecule! explodă Nurbel. 
O cunosc. Eu sunt cel care am făcut-o împreună cu 
Preailustrul şi soţia lui, Zenobia. Eu, Nurbel, comandantul 
armatelor Palmyrei! De asemenea, ştiu cât valorează 
legiunile Romei când este vorba să învingă sau să moară. 
Tu te laşi orbit de ura ta pentru romani. Te crezi viclean, 
dar eşti mai puţin decât sunt creştinii. Ei sunt nebuni cu 
adevărat. Se răspândesc ca  lăcustele în deşert, 
propovăduind miracolele şi paradisul zeului lor, dar ştiu că 
dacă Palmyra sau Roma se înfruntă, din aceasta nu vor ieşi 
decât dezastru şi slăbiciune pentru noi toţi. Asta este ceea 
ce vor: să fim slabi. Atunci va sosi domnia lui Hristos al lor, 
aşa cum spun ei. Ai ascultat, măcar o dată, maestre Longin, 
jurămintele lor? 


— Nu gust decât discursurile filosofice, foarte puţin 
scornelile acestor evrei pe jumătate. 

— Ar trebui s-o faci. Ţi-ai da seama că nu au decât 
dorinţa ca Dumnezeul lor unic să domnească asupra întregii 
lumi şi a Romei. 

— Trebuie să înţeleg că te temi să te baţi cu Roma, 
nobile Nurbel? întrebă Longin. _ 

— Vorbeşti de ceva ce nu ai habar! Inţelepciunea ta 
grecească nu conduce un car sau o cămilă de luptă. N-ai 
auzit niciodată şuierul pe care îl scot săgețile şi spadele 
când sfâşie carnea. Murmurul vorbelor goale îţi ajunge. 

Nurbel, luat de val, îi prinse încheietura. 

— Lasă-mă să-ţi spun un adevăr pe care nu-l vei auzi 
niciodată din gura iubitului tău Longin, Zenobia. Dacă 
hotărăşti războiul, trebuie să ştii ce te aşteaptă. Augustus 
Aurelian nu este un bătrânel cumsecade, fricos şi obosit. El 
luptă de treizeci de ani. A omorât cu mâna lui mai mult de o 
mie de bărbaţi şi n-a pierdut, pricepi, niciodată n-a pierdut 
o bătălie! 

— Se poate spune acelaşi lucru despre Basilisa Zenobia, 
interveni Longin cu voce tremurătoare. Şi Alat este 
invincibilă, nobile Nurbel, nu uita. Şi nu i-a înfruntat pe 
barbarii simpli din Nord. 

— Pentru o dată ai dreptate, grecule, îl ironiză Nurbel. 
Luptând cu noi, Aurelian se luptă cu cineva la fel de 
puternic ca el. Se luptă cu o Basilisă care vrea să pună 
mâna pe Imperiu! Asta este ceea ce doreşti, maestre 
Longin: ca Zenobia să ia Roma şi coroana de lauri. Atunci, 
gândiţi-vă la asta amândoi: înfruntându-ne, Aurelian nu are 
nimic de pierdut. Dacă este învins de Zenobia, va pierde 
totul. Şi eu, bătrânul vânător, vă spun că leii încolţiţi sunt 
puternici prin toate sufletele leilor morţi înaintea lor. 

De data aceasta, cuvintele lui Nurbel fura urmate de 
tăcere. 

Longin, ca şi Nurbel, aşa cum doi combatanți se înfruntă 
într-o încăierare, fără ca niciunul dintre ei să ajungă 
deasupra, o priveau pe Zenobia, pândindu-i buzele. 

Îi înfruntă. Umbra din ochii ei era mai intensă ca 


niciodată. Mâna ei căută coşul leagănului în care se jucase 
Wabalat, o clipă mai devreme, ca să se sprijine. Părea pe 
punctul de a se prăbuşi. Nurbel făcu un mare efort ca să nu 
se ducă s-o prindă în braţe. Dar prezenţa duşmănoasă a lui 
Longin îl forţa să rămână pe loc. 

— Ai dreptate în multe privinţe, Nurbel, spuse ea, în cele 
din urmă, cu un surâs uşor. Tu ai întotdeauna dreptate, 
când este vorba despre război. Dar nu e vorba despre 
război. Este vorba de măreţia Zenobiei şi de promisiunile 
făcute soţului şi fiului ei. Pentru asta, sunt de aceeaşi 
părere cu maestrul Longin. Este timpul ca Roma să ştie că 
voinţa Basilisei din Palmyra este să domnească peste 
Imperiu. 


29 
SIRMIUM 


Sclavii depuseră uşor fotoliul mobil al lui Pulinius în ce//a* 
templului. Altarul deasupra căruia se afla discul de aur al lui 
Sol-Invictus era foarte aproape. Fumul de tămâie făcea mai 
slabă lumina ce venea dinspre boltă. 

Ghemuit între perne, corpul slăbănog al secretarului se 
ascundea sub o piele de urs. Totuşi, căldura de august era 
sufocantă. Capul i se legăna, gura era flască, pielea pătată 
întinsă, gata să plesnească pe tâmple şi pe oasele 
pomeţilor. Apoi îşi ridică pleoapele, descoperind pupilele 
şterse. Mormăi câteva cuvinte de neauzit. Neprimind niciun 
răspuns, scoase o mână de sub blană. Pe dibuite, pipăi 
aerul. 

— Eşti aici, prefectule? Nu te văd! 

Vocea lui păstra încă o urmă de nerăbdare şi autoritate. 
Maximus se apropie, atinse degetele lui Pulinius, înainte de 
a se strecura în spatele fotoliului. 

— Sunt aici, Pulinius. Aşa cum ai cerut. 

Pulinius respiră mai repede. Un şuierat aspru îi zgâria 
gâtul. Ochii i se răsuceau în orbite, căutând o lumină, forme 
şi culori pe care nu le mai găsea niciodată. 

— Cu fiecare oră e mai rău, gemu el. Poţi crede că văd 
mai prost decât dimineaţă? 

— E foarte întuneric aici. Fumul acoperă lumina... 

— Baliverne, prefect Maximus! i-o tăie nervos Pulinius. 
Ochii mei nu mai văd, asta-i tot. Este sfârşitul. Dar vreau să 
ştiu până la capăt... 

Trebui să se oprească şi să-şi recapete suflul. Pumnii i se 


1 Cameră în mijlocul clădirii. 


strânseră la piept. 

— El ce face? 

Gestul şi întrebarea îl desemnau pe Aurelian. Era în 
templul din Sirmium, acelaşi unde lulia Cordelia, cu multă 
vreme în urma, oficiase şi rostise premoniţiile. Astăzi, 
Aurelian voia să mulţumească zeilor protectori ai mamei 
sale şi îndurării zeului său prin ofrande fastuoase. Pulinius 
vrusese să participe la ceremonie, cerându-i lui Maximus să 
fie prezent pe post de îngrijitor de bolnavi, el care, până 
atunci, evitase cât mai des posibil incinta templelor. 

Degetele uscate ale lui Pulinius atinseră încheietura lui 
Maximus, cu enervare, smulgându-l din tăcere. 

— Povesteşte, prefectule! Pentru asta ai venit. Ce face? 

— Augustus tocmai se aşază în faţa discului de aur, 
anunţă sobru Maximus. N-a luat cu el decât un scut. 

— Cel mare? Cel din tezaurul lui din Nicopolis? 

— Da. Cel al lui Kniva, acoperit cu aur şi cu un cap de 
dragon din Nord. Cel pe care l-a purtat Augustus Decius, 
înainte de a muri în mlaştinile de la Abritus. 

— Bine, bine! O ofrandă potrivită. 

Ofrandă frumoasă, cu siguranţă. Care îi amintea lui 
Maximus de acea teribilă noapte, cu douăzeci de ani 
înainte, când, alături de Aurelian, până la greață, 
răsturnase sute de trupuri umflate de apele mlaştinii, fără 
să-l găsească niciodată pe cel al împăratului. Aurelian îşi 
jurase atunci să-i învingă pe Kniva şi pe urmaşii lui. Şi a 
făcut-o. l-a învins pe barbari, i-a ucis fiii, a redat Romei 
fabulosul tezaur pe care goții îl jefuiseră din oraşele 
Imperiului. Dar păstrase pentru el scutul de aur al goților. 
Nu atât pentru valoarea pe care o reprezenta, cât dintr-un 
fel de superstiție. Ca şi cum ar fi putut găsi în el replica 
trupului dispărut al marelui Augustus care, primul, îi 
acordase afecţiune şi încredere. 

— Povesteşte, prefect. Nu te gândi. Povesteşte! 

— Nu e mare lucru de povestit, secretarule. Preotesele se 
aşază în jurul lui Augustus pentru... 

— Sunt tinere? 

— Foarte tinere. 


— Soarele este pe disc? 

— Nu încă. O să fie curând. 

— Nu aud preotesele cântând. 

— Murmură, secretarule. Aşteaptă soarele, presupun. 

— Presupui? 

— Nu ştiu mare lucru despre ceremoniile lui Sol-Invictus, 
secretarule. 

Pulinius scoase un mic scrâşnet care îi acceleră 
răsuflarea aspră. 

— Nici despre Sol-Invictus şi nici despre alţi zei, chicoti el. 

Pieptul i se zbătu, obrajii uscați îi tresăltau. Râdea. 
Întrebă încă o dată: 

— Aurelian poartă toga de purpură? 

— Marea togă cu frunze de acant şi coroana de lauri, aşa 
cum se cuvine. 

— Nu pari prea bucuros, prefectule. 

Maximus se mulţumi să dea din cap. Pulinius avea 
dreptate. Nu era prea entuziasmat. 

De fapt, pentru prima dată în viaţa lui, era abătut. O 
tristeţe otrăvitoare ce i se lipea de trup şi de suflet. Nimic, 
nici măcar noua lui demnitate de prim-ofiţer pe lângă 
Augustus Aurelian nu reuşea să-l încânte. Dimpotrivă, 
apropierea zilnică de Aurelian mărea aceasta tristeţe 
sfâşietoare. 

Ştia motivul: moartea Clodiei. 

Îl izbise ca o lovitură după care nu se mai putea ridica. 

Surpriza fusese absolută şi îngrozitoare. Vestea asasinării 
le parvenise în ajunul aclamării lui Aurelian de către 
legiunile de pe Danubiu, din Panonia şi Dalmația. O veste 
atât de aiuritoare, încât Maximus refuzase s-o accepte. Şi 
când, în sfârşit, o acceptaseră, când fierea ei amară i se 
strecurase în vene, a devenit conştient de indiferența lui 
Aurelian. 

El, cel pe care Clodia îl iubise până la nebunie, nu dădea 
niciun semn de durere. Nicio clipă ochii nu i-au scânteiat, 
nici gura nu i-a tremurat. Pumnii nu i s-au încleştat în gol. 
Ceafa nu s-a plecat. Nu avea poftă să urle, să sfâşie. Și 
atunci când Maximus, în prezenţa lui, a lăsat să-i scape 


furia dureroasă, lovindu-se în piept pentru a-şi înăbuşi 
hohotele, Aurelian, cu răceală, l-a sfătuit să meargă să se 
odihnească. 

— Mâine va fi o zi lungă şi va trebui să uiţi de sora mea, 
Maximus. 

El, Augustus Lucius Aurelianus, a uitat cu siguranţă. Tot 
timpul acelei zile ceţoase şi epuizante, nimeni nu se putea 
îndoi că tocmai o pierduse pe cea care acţionase în umbra 
lui, dintotdeauna, pentru ca el să primească laurii care îi 
încingeau, în sfârşit, fruntea. 

Şi aşa fusese în fiecare zi de atunci. Niciodată Aurelian n- 
a pronunţat numele Clodiei. 

Incurajat de beţie, Maximus a vrut să-l oblige. A fost rănit 
de o privire de gheaţă. De ordinul de a tăcea, care nu 
admitea nicio familiaritate. 

Atunci amărăciunea singurătăţii s-a abătut asupra lui. O 
singurătate de gheaţă, furioasă. Chiar dacă nopţile erau 
cele mai calde din an, el şi le petrecea în picioare. 
Tremurând, incapabil să doarmă. Noapte după noapte, 
înfrunta adevărul. O iubise pe Clodia. Simţise pentru ea o 
iubire atât de adânc înrădăcinată în străfundurile fiinţei lui, 
încât nici acum, după moartea ei, nu reuşea să se 
desprindă de ea. 

Oh, îşi amintea că de multe ori susţinuse că dragostea îi 
este indiferentă. Minciuni! Voia doar să nu pară mai slab 
decât ea. 

Suportase fără mare efort separarea lor atunci când, 
după cearta cu Aurelian, ea refuzase să-l însoţească la 
Roma. Resimţea până la obsesie umilinţa de a fi fost 
alungată de propriul frate. Fără s-o spună, poate chiar fără 
s-o accepte, nu se îndoia că într-o zi se va întoarce la ea. 
Această absenţă nu era decât un joc în plus în legătura lor 
tesută din umbre şi viclenii. 

O ştia trăind la Sirmium sau la Roma. O ştia vie, nu-i 
lipsea. Spera încă, poate, că va veni ziua când va ghici pe 
faţa ei sau într-un gest, poate chiar într-un strigăt de 
plăcere, ecoul iubirii care îl ardea. 

Oh, Clodia! Clodia! 


Şi acum, tot ce reprezenta ea îi lipsea. Totul. Minciunile, 
şmecheriile, răcelile crude. Gura care putea fi atât de roşie 
şi de lacomă. Arsura pielii ei, forţa coapselor când făcea 
dragoste, freamătul dorinţei, sfârcul dur al sânilor pe care 
atât de adesea l-a prins între buze. Totul îi lipsea. 

O absenţă care săpa un gol îngheţat în aerul din jurul lui. 
Ar fi putut să întindă mâna şi să vadă cum încremeneşte în 
îngheţul acestui gol. 

Nopțile erau un chin. Întunericul era populat de imaginile 
Clodiei înălțate din spiritul său. Vedea atât frumosul, cât şi 
urâtul. Inghiţea aerul nopţii, ca şi cum ar fi putut să atingă 
cu buzele semnele de pe pielea ei. 

EI, marele războinic, strângea pumnii ca un copil, ca să 
alunge himerele inventate de durerea lui şi pentru ca 
noaptea să nu se mai umple de liniştea singurătăţii. 

O suferinţă care nu-l atingea pe Augustus Aurelian. Pe el, 
moartea Clodiei nu-l atingea. 

Un plescăit răguşit îl smulse pe Maximus din visare. 

— Acum ce mai ai, prefectule? Ţi-ai pierdut limba? 
Soarele tot nu atinge discul? 

— Da, secretarule. Îl atinge. 

Da, trecea prin fanta din bolta templului. Muşca din aurul 
discului şi se topea încet în el. Preotesele se legănau cu o 
încetineală calculată. Îşi ridicau ritmat vălurile, le agitau ca 
şi cum ar fi fost cuprinse de adierea unui vânt. Vocea se 
înălța, cântecul lor vibra pe metal şi piatră: 

— Eeeooo! Eeeeeiohoiooho! 

Cu şalele frânte, cu piepturile zguduite de mici spasme, îl 
încercuiră pe Aurelian. Strălucirea discului era acum destul 
de intensa pentru a pătrunde prin țesătura transparentă 
care se legăna, conturându-le corpurile tinere. 

— İl văd, exclamă Pulinius. Văd soarele! O lumină foarte 
albă. Pătrunde în ochii mei bolnavi! 

Lacom, întinse faţa înainte. Lumina de aur îi dezvălui 
unul câte unul ridurile şi bătrâneţea. Lumina reflectată 
devenea puternică, insuportabilă. Maximus trebui să-şi 
apere ochii cu mâna. 

— Ce face Aurelian, prefectule? 


Aurelian agita scutul deasupra capului, reflectând 
strălucirea soarelui într-o altă strălucire de aur. Toga îi 
alunecase, muşchii braţelor erau la fel de strălucitori ca 
bronzul unei statui. Preotesele dansau în jurul lui cu mai 
multa violenţă, strigatele le făceau uneori să cadă în 
transă. 

— Mă prinde soarele, plescăi din nou Pulinius, cu un 
tremur în tot corpul. Încălzeşte, încălzeşte... 

Ridică spre disc degetele  contorsionate, palmele 
fleşcăite. 

Într-o fâţâială ridicolă, schiţă un simulacru de dans, de 
acompaniere a strigătelor şi cântecelor care umpleau acum 
templul, odată cu fumul şi căldura. Maximus îşi reprimă o 
strâmbătură de dezgust. Urâţenia unui om prea bătrân care 
îşi etala toată neputinţa şi frustrarea la câţiva paşi de 
exuberanta tinerelor preotese era pe cât de grotescă, pe 
atât de jalnică. 

Totuşi, judecata bătrânului secretar nu îşi pierduse nimic 
din luciditate. 

— Le aud pe preotese şi vocea lui Aurelian, prefect 
Maximus, dar nu pe ata. 

Maximus se aplecă până la urechea lui Pulinius. 

— lartă-mă, secretarule, dar n-am fost niciodată un mare 
admirator al zeilor. Nici al lui Sol-invictus, nici al altora. 

Pulinius tremură ceva mai tare. În timp ce clipea din 
pleoape, bărbia îi tremură o clipă. 

— Eu nici atât, chicoti el, cu voce aspră. Eu nici atât, 
prefectule. Chiar şi astăzi, la doi paşi de moarte. 

Trebui să-şi recapete suflul înainte de a râde din nou. 
Acum discul incendia templul şi încălzea feţele de piatră, 
gata să le aprindă. g 

— Măcar Sol-Invictus e bun cu mine. Incălzeşte! 
Încălzeşte! Ah, prefectule, de luni de zile nu mi-a mai fost 
atât de cald! 

Pulinius se legăna plescăind de plăcere. 

Brusc, mâna lui o apucă pe cea a lui Maximus. Ridică 
spre el ochii lipsiți de lumină. 

— Taci! Taci, prefectule! Urmează exemplul meu. Nu 


arăta ceea ce crezi despre zei. Mai ales lui Aurelian. El 
crede în ei cu toată tăria. Un Augustus trebuie să creadă în 
zei. 


Ceremonia dură destul de mult pentru ca Pulinius să 
obosească şi să ajungă să somnoleze în fotoliul lui. 
Maximus, obosit, profită ca să părăsească cella, să ajungă 
la porticul templului, pentru a da câteva ordine escortei 
imperiale care îi ţinea departe pe gură-cască. 

Când se întoarse la altar, discul de aur nu mai era decât 
o masă de lumină confuză şi arzătoare. Cântecele 
încetaseră. Aurelian şi preotesele înconjurau atât de 
aproape fotoliul lui Pulinius, încât Maximus nu văzu imediat 
corpul ghemuit sub blană. 

— Ce s-a întâmplat? 

Cu tâmplele ude, cu privirea încă lipsită de expresie, 
Aurelian ridică faţa. 

— Pulinius e mort. Sol-Invictus l-a primit alături de el. 

In mod ciudat, Maximus avu impresia că Aurelian 
surâdea. 

Poate era acea umbră imaginară de surâs care se îmbina 
în el cu ura. 

— Atunci, iată-te mulţumit, Augustus Aurelian! Mai ales 
nu arăta nicio părere de rău. Nicio compasiune. Rămâi 
foarte drept şi foarte rece. Totul moare, totul se distruge în 
jurul tău. Mai ales nu clipi! Zeii sunt atât de îngăduitori! Ţi-i 
iau pe cei care ţi-au vrut puterea şi gloria şi tu te prefaci că 
nimic nu s-a întâmplat. 

— Maximus... 

— Mulţumeşte zeilor, Augustus. Mai rămâne să spui că 
Imperiul se rupe! Oh, da, ei te susţin... 

— Taci, prefectule! Taci, te afli într-un templu. 

Cuvintele lui Aurelian răsunară cu atâta putere, încât 
preotesele tresăriră.  Neliniştite, încă epuizate de 
ceremonie, se întoarseră spre ei cu feţele îngrozite. 

— Nu mai ştii ce spui! mormăi Aurelian. 

Privirile lor se înfruntau mai aprig ca niciodată. Maximus 
nu cedă deloc albastrului de gheaţă pe care îl cunoştea atât 


de bine. Dimpotrivă, buzele i se încreţiră într-un rictus de 
dispreţ, pe care nu-l putu controla. 

— Mă tem că nu te înşeli, Augustus. Cuvintele mele nu 
sunt altceva decât gândurile mele. 

Cu acelaşi gest pe care îl făcea ca să lovească cu sabia, 
Aurelian îl prinse de braţ. Apăsând cu toată puterea, cu 
degetele crispate pe ceafa lui, îl împinse pe Maximus până 
la altar, grăbindu-se spre discul de aur şi mormăind: 

— Simte arsura lui Sol-Invictus! Simte-o! Măcar o dată! 

Lovindu-se de metal, Maximus se răsuci în jurul lui. În 
răsucire, încercă să prindă încheieturile lui Aurelian. Dar 
Aurelian îl înlănţui, îl trase la piept, presându-l de disc. 

— Ştiu ce gândeşti de zile întregi, murmură el foarte 
aproape de urechea lui Maximus. Mă urăşti pentru că n-o 
plâng pe Clodia, că nu mă lamentez ca tine, noapte după 
noapte, fără să-mi găsesc somnul. Dar tu nu înţelegi, 
pentru că inima ta este închisă zeilor. Tu nu le vezi opera. 
Clodia trebuia să moară: ea nu-mi susţinea destinul, ea îl 
mânjea. Mithra şi Sol-Invictus m-au eliberat de grija ei. M- 
au depărtat de trecut, pentru ca nimic să nu împiedice 
strălucirea lui Augustus Aurelian. Mama m-a pus pe calea 
cea bună şi a dispărut. Pulinius m-a susţinut până la 
aclamare şi trebuia să dispară. N-a anunţat-o el însuşi în 
faţa ta? Clodia trebuia să dispară. Trebuia! O, Maximus! Tu 
nu înţelegi! 

Maximus încetă să mai lupte şi închise ochii. Aurul 
discului încă ardea, era adevărat. Vibra sub respiraţiile lor 
sacadate, îi incendia obrazul şi coapsele. 

— Ajungi la fel de nebun ca Ulpia, Aurelian. Clodia nu-ţi 
voia decât binele. Te voia mare şi puternic. Nu trăia decât 
din iubire pentru tine şi tu n-ai lăsat-o măcar să-ţi vadă 
laurii de pe frunte. 

— Nu trebuia. Privirea ei mă murdărea! O ştii mai bine ca 
oricine. 

Maximus încercă să se elibereze, dar Aurelian îl imobiliză 
şi mai tare. 

— ţi pierzi raţiunea, Augustus, scrâşni el. 

— Greşeala era în ea, Maximus! Ai uitat? Nu voia decât 


puterea, voia să fie în locul meu. Zeii au pedepsit-o aşa 
cum merita. 

— Ulpia este cea care a ucis-o, nu ei. Soţia ta. Soţia ta 
nebună. 

— Nu ştii să vezi puterea zeilor dincolo de aparenţe. Ulpia 
i-a împlinit destinul. 

— Atunci al meu care este, Augustus Aurelian? Voi muri 
pentru ca negura trecutului să nu întunece laurii tăi? 

— Nu, Maximus! Nu! Tu eşti prietenul meu. 
Dintotdeauna. Tu trebuie să mă susţii, aşa cum mă susţin 
zeii. 

Maximus rânji. 

— Te susţin ridicând-o pe regina Palmyrei împotriva ta? 
Ea refuză să facă pace. Soldaţii ei ard templele Romei şi 
mărşăluiesc spre Egipt. Ceea ce voiai dintotdeauna să eviţi 
se apropie, Aurelian. Chiar în ziua când tu devii Augustus, 
Imperiul se rupe între mâinile tale. 

— Nu! Este exact invers. 

De data aceasta, vocea lui Aurelian era calmă. Îşi slăbi 
apăsarea, îl lăsă pe Maximus să se îndrepte. Zâmbea. Focul 
de aur juca în privirea lui. 

— Imperiul nu se rupe şi nu se va rupe. Zenobia nu vrea 
pace? Va avea război. Şi va pierde. 

Maximus nu răspunse. Se simţea dintr-odată obosit, 
învins de o indiferenţă pe care niciodată n-ar fi crezut că o 
s-o încerce. Faţa transpusă a lui Aurelian era a unui frate 
devenit străin. 

Voi să se întoarcă, să-l revadă pe Pulinius, al cărui 
cadavru fără viaţă, cu ochii orbi, era acum întins de către 
preotese pe o cuvertură. Aurelian i se puse în faţă, îi prinse 
umerii, aşa cum avea obiceiul să facă încă de la primele lor 
gesturi de prietenie. 

— Mama a avut dreptate, Maximus. O femeie va aduce 
triumful lui Aurelian şi astăzi ştiu cine este. lulia Cordelia a 
avut întotdeauna dreptate. Şi eu care n-am vrut s-o cred, 
care nu mă gândeam decât la Clodia sau chiar la Ulpia! 
Priveşte, prietene Maximus, priveşte: zeii ne-o dezvăluie, în 
sfârşit, pe cea care va însemna triumful meu. Regina din 


Palmyra, Zenobia, zeiţa roşie. Cum spunea Pulinius. Cea 
căreia oamenii deşertului îi spun Alat! 

Aurelian râse violent. 

— O s-o înving. Zeii au vrut să fie destul de puternică 
pentru a îndrăzni să se ridice împotriva mea, dar este doar 
pentru ca din propria-i cădere să nască splendoarea lui 
Aurelian. 

Maximus ridică din sprânceană. 

— lartă-mă că nu văd decât ce-mi arată ochii, Augustus. 
Zenobia nu este încă în genunchi în faţa ta. Ea l-a învins pe 
Shapur, a cucerit popoarele şi oraşele Orientului până în 
Arabia. Ştie să se bată în deşert şi are războinici capabili să 
moară pentru ea cu ochii închişi. Are zece mii de călăreţi şi 
două sau trei mii de cai cuirasaţi. Noi abia dacă adunăm o 
mie de călăreţi mauri pentru a însoţi legiunile noastre. Şi 
câte legiuni? Nu putem strânge la un loc mai mult de trei 
sau patru, fără să punem în pericol frontierele din nord şi 
de pe Danubiu. Nu-ţi face iluzii. Zenobia nu invada Egiptul, 
fără să se îndoiască că Roma va merge împotriva ei. Asta n- 
o impresionează: ne cunoaşte slăbiciunea la fel de bine 
cum îşi cunoaşte puterea. 

Aurelian mai râse o dată. De data asta era un râs uşor, 
aşa cum nu o mai făcuse de multă vreme. 

— Maximus! Oare ai uitat bătăliile noastre? O vom 
învinge pe Zenobia cum i-am învins pe sauromaţi, pe 
Danubiu. Prin viclenie şi curaj. O, Maximus, nu vezi cum 
totul se limpezeşte şi se leagă? Cum Mithra şi Sol-Invictus 
îmi arată drumul cu fiecare pas? Dintotdeauna, dar astăzi 
fără să-mi ascundă nimic? Ai încredere în mine, prietene. 
Zenobia nu s-a născut decât pentru a spori triumful lui 
Augustus Aurelian la Roma. 


PARTEA A IV-A 
LANŢURILE DE AUR 


271-275 d.Hr. 


30 
PALMYRA 


Wabalat scruta deşertul. Rafalele de vânt ridicau praful, îl 
răsuceau în trombe care se rostogoleau spre cerul acoperit 
de nori lungi, din care ploaia nu cădea niciodată. Pădurea 
de palmieri era întunecată. Apa din valea Qubur era 
maronie şi domoală. Drumul Emesei rămânea pustiu. 

Părăsea oraşul luând-o direct spre apus, şerpuia printre 
morminte, pentru a dispărea în spatele colinelor, fără un fir 
de iarbă sau un arbust, şi unde soarele deja arunca umbre. 
Mai departe, dâra ştearsă a drumului strălucea din nou pe 
pământul calcinat, înainte de a dispărea la orizont. 

De ore întregi de când îl supraveghea, Wabalat nu 
numărase decât câţiva măgari sau catâri mânaţi de copii. 
Treceau pe acolo, din când în când, femei mergând nu se 
ştie unde, cu valurile plutind în jurul lor, asemenea unor 
aripi stângace de cărăbuş. 

Un drum pustiu, pustiu, pustiu! 

Wabalat se gândea la acea cumplită zi în care, la 
Antiohia, îşi aştepta mama pentru aniversarea de şase ani. 
Aşa se întâmplase: el aşteptase, aşteptase multă vreme. 
Apoi asasinii i-au decapitat tatăl, au ucis-o pe mătuşa Dinah 
şi puţin a lipsit să nu-l omoare şi pe el. 

__ Pentru o clipă, un frison îl zgălţăi din cap până-n picioare. 
Inchise ochii, şi-şi muşcă buzele. 

Trebuia să se poarte ca un războinic. Era prinţul Wabalat, 
fiul Basilisei Zenobia. Trebuia să fie curajos, să ştie să-şi 
ascundă teama. 

Totuşi, decepţia şi frica îi răscoleau măruntaiele. | se 
strecurau în piept ca un ghem care îl sufoca. 

Cum era cu putinţă aşa ceva? Cum se putuse întâmpla 


aşa ceva? 

Nu se îndoia de adevărul pe care îl auzise. Era destul să 
observe feţele de la palat, de pe străzile Palmyrei. Cei 
câţiva arcaşi care făceau rondul pe metereze nu îndrăzneau 
să-i întâlnească privirea. Ca şi el, scrutau drumul Emesei, 
cu buzele strânse şi îngrijoraţi. 

Dar drumul rămânea pustiu. Nu conta, el o să-şi aştepte 
mama. Oricât de lungă ar fi aşteptarea, nu trebuia să-şi 
arate în niciun fel îngrijorarea. De la prima privire, trebuia 
să se vadă că era fiul lui Alat. 


— Prinţe Wabalat! lată-te. 

Wabalat nu întoarse capul. Nu era nevoie, recunoscuse 
vocea. 

— Ashemu este neliniştită... 

— Ashemu este întotdeauna neliniştită. Mereu vrea să se 
ţină după mine. Chiar dacă nu mai poate. Este prea 
bătrână. Este ca tine, shuloi. 

Cu răsuflarea tăiată, Shara îşi rostogoli limba peste 
gingii, cu amândouă mâinile înţepenite pe baston. Il cercetă 
pe băiat cu bunăvoință. 

— Ai dreptate. Suntem bătrâni. Mult prea bătrâni. Dar 
Basilisa ne-a cerut să stăm cu ochii pe tine. Dacă n-o 
facem, ce-o să zică? 

Wabalat se abţinu să răspundă. Rămase drept, ca vrăjit 
de firul alb al drumului care dansa sub căldura deşertului. 

Shara ridică o mână deasupra ochilor, pentru a-l cerceta 
şi el. Era un gest instinctiv. Vederea lui nu mai era atât de 
bună pentru a distinge altceva decât felul în care cenuşiul 
şi galbenul se amestecau în pete mari. 

Ştia foarte bine de ce copilul rămânea aici, tăcut şi 
muşcându-şi buzele de îngrijorare. Nu era nevoie să-l 
întrebe. Înţelegea. 

li spusese lui Ashemu:, 

— Ce-ai vrea să facă? Işi aşteaptă mama. 

Ţintuită în pat de picioarele care nu mai voiau s-o 
susţină, egipteanca nu se lăsa cu una, cu două. 

— Du-te şi caută-l, shuloi. Du-te şi caută-l şi nu-l lăsa 


singur! l-am promis Zenobiei. Şi tu, dacă mai vrei prietenia 
mea, fă ceea ce-ţi cer. 

Ashemu nu greşea, dar Wabalat avea dreptate. 
Bătrâneţea n-a făcut-o nici mai inteligentă, nici mai 
înţelegătoare. Vai, una dintre calităţile lui era că înţelegea 
totul, atât faptul, cât şi contrariul lui. 

Vru să pună mâna pe ceafa fragilă a băiatului. Se gândi 
la palma lui aspră. Atingerea nu va fi plăcută pentru copil, 
aşa că se abţinu. 

În cele din urmă, fără să se întoarcă, Wabalat spuse: 

— Am auzit totul, shuloi. N-au vrut să aud, dar, totuşi, am 
ascultat. Romanii au învins-o pe mama. 

Cât erau de greu de pronunţat aceste cuvinte! Vocea 
copilului tremura. 

— Nu, prinţe Wabalat. Încă n-au învins-o. Este numai o 
bătălie pe care abia au câştigat-o. 

Jumătatea de minciună aduse, pentru puţină vreme, o 
speranţă asemănătoare fumului de tămâie. Wabalat sfârşi 
prin a da din cap. 

— E mai mult decât o bătălie, ştii bine. Trădătorii din 
Emesa şi din Antiohia au dat oraşele mamei mele 
împăratului Romei. 

„Tinerețe crudă, gândi Shara. Cum nu se mulţumeşte ea 
decât cu adevărul!” 

— Nu sunt decât două oraşe, prinţe Wabalat. Augustus 
nu este încă în Palmyra. 

Băiatul rămase tăcut, cu pumnii strânşi pe pântece. 

— Mama mea n-a fost niciodată învinsă, spuse, în cele 
din urmă, cu vocea înăbuşită de suspine. Niciodată! Asta nu 
trebuia să se întâmple. 

— Tatăl tău, Marele Odenat, a pierdut uneori bătălii, zise 
Shara cu blândeţe. În faţa lui Shapur, persanul, printre alţii. 
Totuşi, la sfârşitul războiului, el era cel învingător. 

— Nu există sfârşit în război, shuloi! Când este vorba 
despre romani. Nurbel mi-a spus: dacă-i laşi pe romani să 
câştige o dată, devin ca leii, nu vor înceta să te mănânce cu 
totul. 

Băiatul era inteligent şi ştia să ţină minte lecţiile, gândi 


Shara cu tristeţe şi uşor amuzat. Trebuia să spere că Nurbel 
nu îi împărtăşise teribila lui convingere că războiul 
împotriva romanilor era pierdut dinainte. 

— Nurbel este ca tine şi ca Ashemu, reluă băiatul 
înciudat. Este prea bătrân. Prea bătrân şi prea prost. Dacă 
mama a fost învinsă, este vina lui. A căzut în capcana 
romanilor... 

— Prinţe Wabalat... 

— Nu încerca să-l aperi! Ştiu ce au spus mesagerii. 
Armata Palmyrei era de două ori mai numeroasă decât cea 
a împăratului. Mama avea caii mari cuirasaţi şi de patru sau 
cinci ori mai mulţi călăreţi decât romanii. Niciodată, 
niciodată n-ar fi trebuit să fie învinsă! 

Shara ridică dintr-o sprânceană, înclină capul pe o parte, 
aşa cum îi plăcea s-o facă, ceea ce însemna mai mult o 
aprobare. 

— Chiar şi un copil ca mine ştie că marii noştri cai 
cuirasaţi nu trebuie să galopeze multă vreme, se înfurie 
Wabalat. Obosesc prea repede. Aşa s-a făcut că mama l-a 
învins pe Shapur prima dată. Ea mi-a spus. Atunci, poţi să- 
mi spui de ce Nurbel i-a pus pe ai noştri să galopeze după 
romani? 

Shara ar fi fost mai bine să nu răspundă. Despre treburile 
războiului nu ştia aproape nimic. i 

În afară de teama de o zi ca aceasta. În afară de durerea 
de a se gândi la umilinţa pe care trebuia s-o îndure în acea 
clipă prietenul lui, nobilul Nurbel, şi Basilisa lor preaiubită. 

— Nu, nu poţi să spui, constată cu duritate Wabalat. Eu 
ştiu. Pentru că este prea bătrân! lată de ce mama a fost 
învinsă la Emesa. Pentru că în jurul ei nu are decât bătrâni 
ca Nurbel şi ca tine. Şi chiar şi grecul, care vrea să conducă 
totul, dar nu ştie nimic, este prea bătrân... Dacă aveam cu 
zece ani mai mult! Nu chiar zece, cinci era destul. Aş fi fost 
acum alături de ea. Am fi învins. Aş fi înţeles că fuga 
cavaleriei romane este o capcană. Aş fi văzut că Nurbel îi 
târăşte pe caii noştri prea departe. Aş fi pus în frunte arcaşii 
cu mama şi am fi rezistat legiunilor. Chiar dacă ele făceau 
cale-ntoarsă şi toate şmecheriile pe care le fac de obicei, i- 


am fi învins. l-am fi învins pe romani, iată... 

Copilul tăcu. Cuvintele plutiră în jurul lui o clipă, ţesând 
pânzele fragile ale unui vis imposibil. Oh, fie ca timpul să nu 
fie timp! Fie ca zeii să-i lase pe oameni să-şi şteargă 
greşelile. Fie ca răul să nu fie rău. Fie ca râsul şi bucuria să 
se întoarcă! 

— Da, recunoscu cu blândeţe Shara. Ai, fără îndoială, 
dreptate, prinţe Wabalat. Este păcat că n-ai putut s-o ajuţi 
pe Basilisa. Dar nimic nu este pierdut, crede-mă. O să fie 
curând aici. Vei putea s-o ajuţi pe regina noastră să apere 
Palmyra împotriva romanilor. Să-i învingă, bineînţeles. Sunt 
sigur să prezenţa ta o să-i fie de folos. 

Wabalat aprobă cu un semn al capului. Aşa este făcută 
tinereţea, ca visele de mâine să poată şterge cu totul 
durerile de astăzi. 

Împreună, în tăcere, contemplară drumul mereu gol al 
Emesei, în timp ce în jurul lor, în oraş, ca şi în pădurea de 
palmieri, zgomotele şi acel du-te-vino al locuitorilor păreau 
mai potolite, mai lente şi mai prudente decât de obicei. 

— De ce locuitorii din Emesa şi Antiohia au trădat-o pe 
mama, shuloi? întrebă dintr-odată Wabalat. Nu le-a făcut 
decât bine. Şi le-a adus bogaţii. Totuşi, când împăratul a 
apărut în faţa porţilor, le-au deschis imediat. Mesagerul a 
spus chiar că oamenii dansau şi cântau ca într-o zi de 
sărbătoare. Nici măcar unul n-a vrut să se bată pentru că 
oraşul era cel al Basilisei Zenobia. 

Uimirea copilului era sinceră. Shara suspină şi-şi 
răsfrânse buzele peste gingiile fără dinţi. 

— Creştinii n-o iubesc pe regina noastră. Ei sunt cei care 
au deschis porţile şi care au făcut un pact cu romanii. 

— Creştinii! 

— Ce vrei, prinţe, ei nu cred în nimic din ce credem noi. 
Nu se ştie niciodată ce vor hotărî. Azi, strigă ca Roma este 
un mare Satan şi aleargă la Palmyra ca să fie apăraţi. A 
doua zi, gem că Basilisa este o falsă zeiţa şi că Dumnezeul 
lor o s-o lovească. 

— Dar tu crezi? 

— Ce anume? 


— Că mama este o falsă zeiţa? 

— Sigur că nu! Creştinii iubesc zeii care nu se văd! Dar 
eu cred în ce am văzut. Basilisa s-a născut din voinţa lui 
Baalshamin şi din steaua lui. A venit aici într-o zi, în faţa 
mea, foarte vie, atunci când toată lumea o credea moartă. 
Chiar tatăl tău, Preailustrul, a fost convins pe loc. Apoi, 
Basilisa a împlinit întotdeauna ceea ce a prezis. Şi ceea ce 
a împlinit niciun om obişnuit n-ar fi făcut-o. Atunci când nu 
era decât o fată foarte tânără. De o frumuseţe care îţi tăia 
răsuflarea. Poţi să mă crezi, prinţe. 

— Mai frumoasă ca astăzi? 

— Nu. Altfel. Dar întotdeauna mult mai frumoasă ca o 
femeie obişnuită. 

Shuloi crezu că zăreşte o umbră de zâmbet pe buzele 
copilului şi îşi simţi inima mai uşoară. 

— Ea nu vrea, dar eu, când o să mă fac mare, o să-i 
vânez pe creştinii din Palmyra şi de peste tot unde vom fi 
regi... Nu sunt decât nişte trădători şi nişte nebuni. 

Tăcu şi tresări. Arătă cu degetul spre est, strigând: 

— Shuloi! Priveşte! Shuloi! Sunt ei... 

Shara văzu printre mormintele de pe creasta unei coline 
un nor de praf. Poate o mişcare, pe crusta brună a 
deşertului. Dar putea să apară dintr-o răscolire a vântului, 
un freamăt al căldurii. Nu vedea atât de bine pentru a 
confirma sau a pune la îndoială siguranţa copilului. 

Wabalat alerga deja spre scările meterezelor, cerând în 
gura mare un cal. 

Shara nu avu nici puterea, nici dorinţa să protesteze, 
porunci doar să i se aducă un cal blând, nu prea iute. 

Cuprins de o nouă îndoială, speră că erau chiar 
războinicii Zenobiei şi ai lui Nurbel cei pe care băiatul îi 
zărise, şi nu rândurile compacte ale legiunilor romane. 


Galopa ca vântul, cu zâmbetul pe buze. Călărea aşa cum 
un războinic al Palmyrei trebuia să călărească, biciuindu-şi 
calul şi urlând. 

— Alat! Alat! 

Zidurile mormintelor înşirate de-a lungul drumului îi 


răspundeau. Când trecu prin faţa turnului înalt în care se 
odihnea cenuşa tatălui său, Marele Odenat, i se păru că 
aude ecoul unei încurajări. 

— Alat! Alat! 

Cei care îi blocau drumul, femei, bătrâni cu cămile, alții 
cu căruțe de pasări, poporul mărunt al Palmyrei, ridicau 
ochii spre el, îl recunoșteau şi se dădeau repede în lături. 
Copitele calului său ridicau praful, spulberau pietrele. Le 
ghicea murmurele, îşi imagina admiraţia lor, invidia. 

— Alat! Alat! Alat, mama mea! 


Ajunse în vârful unei coline şi ea era acolo. Armata 
Palmyrei. 

O coloană imensă. Drumul nu-i ajungea. Era peste tot în 
deşert. Mii de războinici care acopereau pantele cu o 
infinitate de capete şi de armuri. Nici nu i se putea vedea 
capătul. S-ar fi crezut că este o mare de ţesături 
multicolore, de sunete zornăitoare, de străluciri ale 
metalului, de reflexe ale blănurilor. Un ocean de viaţă 
rostogolindu-se printre cutele deşertului, înghiţindu-le. 
Oameni, cămile, măgari, căruţe se amestecau într-un haos 
urlător şi zornăitor. Doar călăreţii şi arcaşii mergeau în 
ordine. Dar ei nu erau decât câteva sute. 

Fără să-şi dea seama, Wabalat îşi lăsă calul la pas, cu 
inima bătând, cu un nod în gât. 

Căută cuirasa roşie a mamei sale, mult în faţă. Din nou 
urlă: 

— Alat, mama mea! 

Îşi îndemnă calul. Sunetul unei trompete străbătu prin 
vacarm. Coloanele de călăreţi şi de arcaşi se opriră, apoi, în 
salturi, se împărţiră ca un şarpe monstruos, iar întreaga 
armată încetini şi se opri. 

Trompeta sună încă o dată. Wabalat înţelese că mama lui 
îl recunoscuse pe fiul ei care-i zbura în întâmpinare. O 
tăcere mormântală se lăsă încet-încet. Nu se mai auzea 
decât galopul calului său. 

Dar când fu destul de aproape, toată bucuria se risipi. 

Zenobia, mama lui, mergea pe jos, trăgându-şi de hăţuri 


calul epuizat. Ea ca şi mulţi alţii. Aurul cuiraselor şi feţele 
erau acoperite de praf. Feţele încărcate de sudoare şi de 
oboseală, cu basmale în chip de cască. Cu ochii rătăciţi. O 
armată învinsă. lată ce descoperea. Pentru prima dată. 
Războinicii se întorceau prin praf, Alat îi conducea într-o 
retragere fără odihnă, disperată. 

Faţa mamei sale era albă de epuizare, buzele uscate şi 
crăpate, ochii roşii, la fel de roşii ca şi cuirasa ei. 

Şi el care nici măcar nu se gândise să ia o gură de apă! 

Nu ridică braţele spre el. Il privea doar cum se apropie. 

Când fu destul de aproape ca să-l audă, strigă: 

— Mamă! 

Şi se ruşină imediat. 

Se opri. Sări în zbor de pe cal şi se strădui să se apropie, 
fără să alerge. Vai, lacrimile pe care şi le stăpânise atâtea 
ore îi ardeau obrajii. Era ceva mai puternic decât el. Sări ca 
un nebun pentru a se arunca în braţele Zenobiei, lipindu-şi 
obrazul de cuirasa ei, zdrobindu-l de figura de aur a lui Alat. 

Ea îl învălui cu blândeţe. Işi puse buzele aspre în părul 
lui. 

— Sunt aici, fiul meu, sunt aici. 

Cei din jurul lor, fără să mai aştepte, porniră din nou la 
drum. Incepuse din nou vacarmul, şi, într-un ultim efort al 
drumului, toţi se gândeau doar să se adăpostească între 
meterezele Palmyrei. 


31 
EMESA 


Îşi scoase insignele, îşi desfăcu curelele platoşei şi o lăsa 
să-i cadă la picioare. Îşi sfâşie tunica ca să scape cât mai 
repede de ea. Cu torsul gol, cu cicatricele îndreptate spre 
soare, se apropie de înalta stelă neagră. 

Piatra divină a lui Sol-Invictus. 

De trei ori mai înaltă decât un om. Lustruită de ploi şi de 
timp, mai neagră şi mai opacă decât toate nopţile adunate 
de-a lungul istoriei oamenilor. 

Douăzeci de împărați au sărutat-o cu teamă şi supunere. 
Heliogabalus a pus să se ridice în jurul ei un portic de două 
sute de coloane şi capiteluri de aur, aşa cum aurul unui inel 
înconjoară un diamant. 

Astăzi îl primea pe el, Lucius Aurelianus. Soarele îl 
încălzea aşa cum încălzea discul de aur al templului din 
Sirmium. Dar piatra nu fusese modelată de mâini omeneşti. 
Respirația lui Sol-Invictus o aruncase acolo, la începutul 
lumii, pe acest pământ arid care înconjura Emesa. Era 
semnul tuturor timpurilor născute din sângele şi pulberea 
oamenilor. Ea era prezenţa unică şi adevărată a zeului 
împăraţilor. Cel care l-a împins din victorie în victorie, 
făcându-l invincibil, aşa cum erau focul şi lumina lui. 

Aurelian străbătu cei câţiva paşi care îl separau de stelă. 

Încordându-şi muşchii pentru a suporta arsura, îşi lipi 
pieptul de piatră. Se lăsă în voia ei cu un geamăt surd, îşi 
apăsă cicatricea umflată pe care fierul lui Mithra o lăsase în 
carnea lui, aşa cum buzele unui amant sărută trupul iubitei 
poleit de noapte. Cu soarele de carne lipit de soarele de 
piatră, înlănţui trunchiul de bazalt, cu pleoapele închise. 

Căldura pietrei i se răspândi în tot trupul, îi inundă 


umerii, apoi şalele. Îşi repetă ruga, până nu mai ştiu dacă 
sunetele ieşeau clare din gura lui. işi lipi buzele de 
suprafaţa stelei. Pântecele îi ardea mai mult decât sub 
mângâierile pe care nicio femeie, nicio soţie, nicio soră nu 
ştiuseră să i le stârnească. 

Cât de pur se simţi dintr-odată! Spălat de toată murdăria 
vieţii, de toate sâcâielile amintirilor, de acel vacarm de 
contradicții, de enigma şi de furia pe care le îndurase în 
ultimii ani, nereuşind să le înece decât în furia ucigaşă a 
luptelor. 

Oh, ce pace imensă, pe care numai zeii o făceau să-i 
curgă în membre! 

Genunchii îi tremurau, picioarele nu-l mai susțineau. Se 
lăsă să alunece pe pământ, fără să-i fie ruşine, fără teamă, 
oferindu-se ca un copil mângâierii îmbătătoare a pietrei. 


Când se ridică, pe pipăite, îşi dădu seama că erau acolo, 
sub portic, cu ochii aţintiţi spre el. Toţi. Prefecţi, legaţi, 
tribuni, toţi ofiţerii care îl urmaseră din bătălie în bătălie, 
credincioşi şi însetaţi de victorie. Tot aşa şi secretarii, 
procuratorii, ajutoarele lor, favoriţii lor, toată această curte 
de umbre lacome care mişuna în preajma unui Augustus. 

Erau acolo, sub porticul cu capiteluri de aur, 
contemplându-l în umilinţa lui plină de devoțiune, în 
puterea lui de ales al lui Sol-Invictus, pumnul hotărât al lui 
Mithra asupra lumii Romei. 

Privirile erau impresionate şi supuse. În afară de a unuia. 
În afară de a celui pe care îl căuta peste tot. Cea a lui 
Maximus. 

Cu un gest, Aurelian alungă sclavele care alergau spre el 
cu o togă curată. Îşi luă cuirasa de la picioarele stelei şi o 
trase peste pielea lui goală, înroşită încă de focul pietrei. 
Merse spre Maximus, înfruntând zâmbetul maliţios care nu 
îi dispărea de pe faţa altădată atât de plină de admiraţie. 

Maximus se întoarse, împinse spre el un bărbat care era 
încadrat de decurioni. Aurelian făcu o grimasă de dezgust. 
Bărbatul nu avea figura de om. Ochiul stâng părea că vrea 
să-i părăsească faţa, gura, nările nu erau decât nişte orificii. 


Puţina piele pe care o avea pe partea dreapta producea 
oroare prin prezenţa ei mai mult obscenă. Totuşi, această 
faţa monstruoasă exprima o putere şi un calm de care 
puţini oameni sunt capabili. 

— Şeful creştinilor din Emesa, spuse Maximus cu un 
surâs răutăcios. Voia să te vadă şi m-am gândit că 
momentul e bine ales, pentru a-i arăta piatra lui Sol- 
Invictus, lui care nu crede decât într-un singur zeu invizibil. 

Aurelian nu ştiu dacă Maximus voia să-şi bată joc. Îi 
întrebă pe creştin: 

— Care este numele tău? 

— Simon, slujitorul lui Isus Hristos. 

Vocea îi era uşor deformată de gura torturată. 

— Este atotputernic printre creştinii din oraş, explică 
Maximus. Ceea ce vrea să-ţi spună s-ar putea să te 
intereseze, Augustus. 

Aurelian făcu un semn să se apropie sclavei care îi 
aducea toga. Cuirasa părea dintr-odată insuficientă să-i 
apere pielea de groaza transmisă de acele trăsături. 

— Nu-ţi place faţa mea, Augustus, remarcă Simon. 
Totuşi, ea a fost sculptată aşa de preaiubitul tău Valerian, 
cel care te-a precedat şi a purtat această togă. A crezut că 
mă transformă în cenuşă. Nu ştia, ca şi voi toţi, că numai 
Dumnezeu hotărăşte asupra vieţii şi morţii. 

— Nu mă face să-mi pierd timpul. Ce vrei? întrebă cu 
brutalitate Aurelian. 

— Să-ţi ofer Palmyra. 

Izbucniră exclamaţiile. Ofițerii şi curtenii se apropiară. 

— Să-mi oferi Palmyra? 

Aurelian ricană, dispreţuitor. 

— Nu am nevoie de serviciile tale. O să iau Palmyra din 
mâinile reginei Zenobia, aşa cum am luat Antiohia şi 
Emesa. 

— Nu fi aşa orgolios! scrâşni Simon, fără nici cel mai mic 
respect. Ai câştigat bătălia cu Basilisa prin viclenie. Nu te 
considera încă învingător. 

— Pentru că şi tu, creştinule, şi tu crezi că este o zeiţă a 
războiului, o zeiţă invincibilă? 


În jurul lor se auziră râsete. Simon făcu un gest de 
nerăbdare. 

— Nu-ţi dispreţui duşmanii, Augustus. Nu puteai intra în 
Antiohia şi Emesa fără luptă decât prin voinţa mea. Fraţii 
mei întru Hristos sunt cei care ţi-au deschis porţile. 

Aurelian ridică o privire surprinsă spre Maximus, care 
aprobă. 

— După câte am aflat, nu se laudă. Creştinii i-au 
descurajat pe locuitori s-o susţină pe Zenobia. 

— Bineînţeles că este adevărat! spuse Simon. La fel de 
adevărat este şi faptul că Zenobia va suporta asediul tău 
fără probleme. Zidurile oraşului au fost înălțate cu cincizeci 
de picioare încă din toamnă. Apa vine din abundență prin 
canalele subterane. Depozitele dau pe-afară de mâncare, în 
timp ce tu şi armata ta va trebui să rămâneţi în deşert. Nu 
vei avea nici pietre, nici copaci pentru a fabrica maşini ca 
să loveşti zidurile. Basilisa va aştepta atâtea luni cât va fi 
nevoie. Până când soldaţii tăi vor muri de sete, pentru că 
războinicii deşertului, M'Toub, care fac legea în Turaqg 
AI'llab, din sud până în nord, sunt prietenii ei dintotdeauna. 
Vor jefui convoaiele voastre de apă şi de hrană. Vă vor 
hărţui zi şi noapte. Vor şti să vă atace în orele cele mai 
fierbinţi, când soarele va face  cuirasele voastre 
insuportabile şi inutile. 

Făcu un gest ironic spre stela de bazalt. 

— Să nu mai vorbim de zilele când pretinsul tău zeu va fi 
cel mai aprig duşman al tău. 

Ridicând din sprânceană, Aurelian amuţi mormăielile 
jignite din jurul lui. Lăsă tăcerea să domnească o clipă. 

— Pentru un preot ştii multe despre război. 

— Ca să supravieţuiască, creştinii trebuie să ştie multe 
despre toate lucrurile. 

— Ce-mi propui? 

— Să-ţi deschid porţile Palmyrei, aşa cum ţi le-am 
deschis şi pe cele ale Antiohiei şi ale Emesei. 

— Şi care va fi preţul? 

— Pacea pentru fraţii mei, peste tot în Imperiu. 
Respectarea caselor în care primim binecuvântarea 


Domnului Dumnezeului nostru. Promisiunea ta că nu vom 
mai fi obligaţi să îngenunchem, nici să sărutăm, nici să 
aducem ofrande falşilor zei ai Romei. 

Un murmur uimit urmă aroganţei acestor cuvinte. 
Aurelian rămase neclintit. Cu toţii puteau vedea furia care 
creştea în el. 

li spuse lui Maximus: 

— O să hotărăsc mai târziu. Nu-l lăsa să se întoarcă în 
casa creştinilor. O să vedem dacă avem nevoie de el. 


32 
PALMYRA 


Trompetele anunţară venirea romanilor în miezul zilei. În 
pofida căldurii, toată populaţia care de trei nopţi era închisă 
în cetatea Palmyrei se grăbi pe metereze şi pe acoperişuri 
pentru a-i zări pe duşmani. 

Ceea ce descoperiră nu le făcu îngrijorarea mai mare. 
Dimpotrivă, au izbucnit râsetele şi glumele. Legiunile 
înaintau în mare dezordine, aruncând praful carelor de la o 
coloană la alta. Oamenii mergeau fără cască şi fără platoşe, 
caii ofiţerilor erau fără şa, catârii care trăgeau căruțele 
pline cu instrumente şi corturi nu înaintau decât biciuiţi. 
Gloata celor care îi urmau, femei, servitoare şi sclave, era 
înceată şi atât de sfârşită de traversarea deşertului, că n-o 
văzură apărând decât multe ore mai târziu. 

Spectacolul nu avea nimic din cel al unei armate de 
învingători, gata să se arunce asupra oraşului. Deşertul îşi 
făcuse bine treaba. 

— Dar n-au venit ca să lupte, au venit doar să ne 
înfometeze, mormăi Nurbel cu amărăciune. 

Stătea alături de Zenobia pe un turn înalt de lemn, ridicat 
pe terasa noului palat. Bineînţeles, grecul Longin era şi el 
acolo, fără să se lepede de aerul condescendent cu care îi 
primise, cinci zile mai devreme, la întoarcerea lor ca învinşi. 

Zenobia arătă cu degetul spre nord-est. 

— Priveşte! 

Desprinsă din grosul legiunilor şi apucând pe un drum 
mai la nord, care o făcea să înconjoare valea mormintelor, 
o coloană înainta în ordine perfectă. Trei sau patru mii de 
bărbaţi. Garda imperială, elita luptătorilor care îl înconjurau 
pe împărat. Scilipirile care străluceau din timp în timp 


dovedeau că aceştia purtau cuirase, iar petele ciudate de 
culoare ce pluteau pe deasupra lor, în căldura deşertului, 
proveneau de la crestele căştilor lor. 

— De ce să aşteptăm? sugeră Nurbel. lată o bună ocazie. 
Putem să ne aruncăm peste ei cât ai clipi din ochi. Am două 
sau trei sute de cămile pregătite. Mai sunt ore bune până la 
căderea nopţii. Dacă îl obligăm pe Augustus să lupte 
imediat, o să fim în avantaj. Coloana lui, deşi se menţine în 
ordine şi străluceşte sub soare, este ca şi ceilalţi: obosită de 
traversarea deşertului. 

Zenobia nu răspunse imediat. O tunică lungă, plisată, 
strânsă în talie cu un cordon de purpură şi pe care vântul o 
făcea să fluture la fiecare adiere, plutea şi lăsa vederii 
frumuseţea şoldurilor şi a bustului ei. Un centiron împodobit 
cu o pafta pe care se afla chipul Marelui Odenat sublinia 
linia pieptului şi în acelaşi timp susţinea o sabie scurtă. O 
diademă de aur şi de perle pe care era aşezată o stea din 
lapislazuli îi acoperea fruntea şi-i ţinea buclele grele ale 
părului. 

De când se închisese în oraş se arăta aşa, contopind în 
aceeaşi siluetă femeia, regina şi războinica. Cu o faţă ca de 
piatră, aştepta răbdătoare venirea romanilor, în timp ce 
Nurbel, devorat de umilinţa înfrângerii Emesei, nu simţea 
decât furie şi răzbunare. Cei care, în acest moment, se 
întorceau pe metereze şi pe acoperişurile oraşului, văzând- 
o în picioare pe turnul de pază, nu puteau să-şi reţină un 
murmur de plăcere şi de admiraţie. Un cuvânt, fără să vrea, 
le revenea pe buze, mereu acelaşi: „Alat! Alat...” 

Ca prin minune, acest cuvânt le sporea încrederea. 
Zenobia veghea asupra lor. Înfrângerea Emesei nu însemna 
nimic, o hărţuială scurtă. Baalshamin şi zeii Palmyrei nu se 
puteau întoarce de la cea pe care au purtat-o din victorie în 
victorie. De la cea care a devenit atât de puternică, încât 
Roma a fost nevoită să-şi târască toate legiunile prin praf şi 
sub soarele arzător pentru a o asedia. Alat o să învingă din 
nou. Incă o dată şi pentru totdeauna, Zenobia o să le 
copleşească ochii cu frumuseţea ei. 

Atunci, ridicară pumnii spre coloanele romane care acum 


se apropiau de pădurea de palmieri, urlând glume proaste, 
cu ură, scandând din nou numele lui Alat. 

Când vacarmul se potoli din nou, Zenobia îi răspunse lui 
Nurbel. 

— Nu, spuse ea. Dacă Augustus vine în mijlocul zilei, 
înseamnă că a avut timp să-şi odihnească garda în noaptea 
asta şi se aşteaptă la o asemenea manevră. Încep să-l 
înţeleg, este mai prudent decât pare. 

Longin, care acum nu se mai îmbrăca decât după moda 
din Palmyra, în tunica de mătase şi pantaloni largi, cu o 
tocă de fetru brodată cu argint peste părul alb, arătă spre 
coloanele dezordonate care se opriseră la mare distanţă. 
Cu o blândeţe care nu-i era firească, remarcă: 

— S-ar putea foarte bine ca jalnica prezentare a armatei 
lui să nu fie decât o viclenie. 

Nurbel roşi la auzul aluziei. 

— O ştim, maestre Longin, viclenia şi-a arătat-o la 
Emesa. N-o să-i oferim plăcerea să mai folosească şi altele. 

Zenobia puse o mâna liniştitoare peste mâna lui. 

— Chiar dacă l-ai surprinde pe Aurelian cu cămilele tale, 
nu suntem destul de numeroşi ca să te urmăm. 

Nurbel o ştia prea bine. Din treizeci sau patruzeci de mii 
de războinici care se întorseseră la Palmyra după 
înfrângerea de la Emesa, trei sferturi dezertaseră. Le-a fost 
destul să afle că Augustus Aurelian se îndreaptă asupra 
oraşului, pentru a se topi în deşert. Majoritatea erau 
legionari şi se temeau de răzbunarea primului stăpân. Alţii, 
perşi, arabi, lycieni, greci şi chiar egipteni, se alăturau 
armatei Palmyrei atunci când învingea. Luptători, fără 
îndoială, care nu aveau nimic din fidelitatea de neclintit a 
adevăraţilor luptători din Palmyra. Nu se luptau decât 
pentru jaf şi se dovedeau mai sensibili ca o frunză de 
toamnă în vânturile răscolitoare ale victoriilor. 

Zenobia îi privise cum jefuiau corturile fără nicio emoție. 

— Lasă-i s-o facă, îi spusese ea lui Nurbel. N-o să putem 
să-i hrănim pe toţi. Cărămizile zidurilor o să-i înlocuiască 
foarte bine. Impăratul nu vine să lupte. Vrea să ne sleiască 
de puteri. Vom fi mai puternici doar cu arcaşii şi cavaleria. 


Zenobia avea dreptate. Legea războiului nu cunoştea 
cale de întoarcere. Doar cel mai răbdător câştiga un asediu, 
fie el asediator sau asediat. 

— Nimic din ceea ce se întâmplă nu este neprevăzut, 
declară sentenţios maestrul Longin. Amintiţi-vă că am 
lucrat la asta mai multe luni. Niciodată n-am exclus faptul 
că Roma trebuie să vină să se bată în faţa zidurilor 
Palmyrei. Totul este pregătit pentru sosirea ei. Depozitele 
din interiorul incintei gem de grâne şi de furaje. Grădinile 
sunt pline de legume şi apa curge prin subteranele 
vechiului palat, datorită canalelor secrete pe care le-am 
săpat. Am prevăzut chiar câteva treceri pentru oameni. Au 
fost fabricate săgeți într-o asemenea cantitate, că am fost 
nevoiţi să le depozităm pe străzi. O palisadă specială a fost 
construită pe meterezele de lângă mal şi de lângă pădurea 
de palmieri, pentru ca arcaşii să poată ataca orice legionar 
care ar vrea să se adăpostească şi să-şi potolească setea. 
Lasă-l pe Augustus să vină în căldura verii şi o să vedem 
cât timp o să-i facă plăcere să ne ţină închişi. 

În timp ce de jur-împrejur sunau trompetele romane 
anunțând oprirea coloanelor şi instalarea taberei, grecul 
adaugă, spre marea lui satisfacţie: 

— Şi dacă tot te îndeamnă inima, nobile Nurbel, vei avea 
cele mai bune ocazii să-i surprinzi pe romani, atunci când 
vor fi epuizați de câteva zile de proastă aprovizionare. 
Războinicii M'Toub, care sunt mai credincioşi Basilisei decât 
degetele mâinii sale, au promis să atace convoaiele romane 
care vin din Antiohia sau Emesa. Aurelian habar nu are de 
tot infernul care-l aşteaptă. 

„Şi noi, gândi cu acreală Nurbel, nu-l ignorăm şi noi la 
fel? Bătălia de la Emesa n-a dovedit că nu se ştie nimic 
dinainte când este vorba despre război?” 

Dar grecul voia să se arate sigur de tot, iar el, Nurbel, 
avea multe să-şi ierte pentru a-i putea tăia vorba. 


În a treia zi de asediu, avură prima surpriză. 
Corturile, aspectul şi energia romanilor nu lăsau nimic de 
dorit. Chiar şi cei care păreau epuizați distrugeau metodic 


depozitele goale ale caselor răspândite în afara incintei. Nu 
o făceau dintr-o nebunie fără rost a distrugerii, ci pentru a 
le îngrămădi în faţa zidurilor. 

— Şi la ce o să le servească grămada asta de cărămizi? 
întrebă zeflemitor maestrul Longin. 

— Nu este „o grămadă de cărămizi”, grecule. Această 
platforma va susţine curând un turn sau o catapultă destul 
de puternică pentru a ne incendia acoperişurile. Trebuie să 
aducă piesele demontate. _ 

Nurbel răspunsese cu calm. In sfârşit! Nu mai era 
neputincios. Războiul reîncepea. Ştia cum să răspundă 
provocării romanilor. 

li lăsă pe legionari să se îngrămădească în jurul lucrării 
lor până a doua zi. In acel moment, erau construite patru 
terase. O mie sau două de oameni cărau cărămizile şi le 
aşezau, iar munca lor amintea de încăpăţânarea furnicilor. 
O muncă epuizantă sub arşiţă. Dimineaţa, încă purtau 
tunici de piele sau matlasate. Dar majoritatea le abandonau 
când sudoarea le întăreau într-atât încât îi încurcau la lucru. 

Atunci Nurbel dispuse în linişte cinci sau şase sute de 
arcaşi în spatele crenelurilor meterezelor. Arcurile mari, cu 
coardă dublă, se destinseră la un semn. Această primă 
salvă fu urmată de o alta, chiar înainte ca săgețile să-şi 
atingă ţintele. Şi apoi încă una. Fâşâitul care umplu aerul îi 
uimi pe legionari. Puţini fură cei care reuşiră să se pună la 
adăpost sau să ridice unul dintre scuturile îngrămădite la 
distanţă. 

Pocnetul surd al vârfurilor de fier care sfâşiau carnea 
părea că nu se mai sfârşeşte. 

Se auziră puţine strigăte şi urlete. Masacrul fu rapid şi 
complet. Groaza imobiliză armata lui Augustus până în 
noapte. 

Din turnul ei de supraveghere, Zenobia privi, fără un 
tremur, mormanele de cadavre. Zăceau pe platforme în 
locul cărămizilor. Nimeni nu le mişcă, de teama de a nu se 
supune ploii ucigaşe a arcaşilor. Dacă această lovitură dată 
împăratului îi produsese vreo satisfacţie, n-o arătă deloc. 
Nici măcar lui Nurbel, care exclamă cu uşurare: 


— Acum romanii ştiu că suntem aici. 


Duhoarea cadavrelor împuţea aerul zorilor. Fusese 
nevoie de câteva zile pentru ca toţi să se obişnuiască. 
Putreziciunea dăinui un timp, venind de peste tot şi 
sufocant de supărătoare. Cei care trecuseră deja printr-un 
asediu o cunoşteau bine. 

Erau zile de aşteptare, cu activităţi puţine şi automate. 
Fără drame şi încăierări semnificative. Cel mult, câţiva 
călăreţi mauri, auxiliari ai romanilor, încercaseră să arunce 
suliţele aprinse în două dintre porţile oraşului. Arcaşilor nu 
le fusese greu să-i împiedice. Cârpele lor înmuiate în 
smoală au ars la douăzeci de paşi de ţinte. 

Toţi se gândeau doar la ziua care va veni, la cum să-şi 
păstreze moralul şi forţele. Trebuia să nu se teamă de ceea 
ce nu cunoşteau. Din cauza aceasta, nopţile erau mai 
îngrozitoare decât zilele. Treceau mai încet. Era mai greu 
să se lase cuprinşi de un somn adevărat. Atât de greu, încât 
străzile nu se goleau niciodată. 

In întunericul deplin, şi unii, şi ceilalţi se duceau să uite 
de insomnie pe metereze. Voiau să se asigure că romanii 
nu puneau la cale o altă lovitură. Era mai mult un pretext 
decât o îngrijorare adevărată. Soldaţii de gardă rămâneau 
atenţi. Totuşi, sufletul era mai liniştit dacă vedeau cu ochii 
lor ce se întâmpla. 


Într-una dintre aceste prime nopţi, Wabalat îşi părăsi 
patul în linişte. Se strecură printre culcuşurile servitoarelor, 
pentru a ajunge în camera lui Ashemu. Acum, dormea 
singură într-un pat cu ramă de bronz şi de lemn sculptată 
cu acant, soare şi flori, aproape la fel de frumos precum cel 
al unei prințese. 

Wabalat rămase un moment să contemple formele 
greoaie ale egiptencei. Era atât de nemişcată, avea 
respiraţia atât de slabă, că încruntă din sprâncene. Se 
aplecă şi puse degetele pe braţul gol, care ieşea din tunica 
de noapte. 

— Eşti moartă? şopti el. 


Nu obţinu niciun răspuns şi îi zgâlţâi mâna. 

— Ashemu! Eşti moartă sau dormi? 

Ea nu deschise ochii, nu făcu nicio mişcare, în afară de 
buze. Vocea era departe de a fi amabilă. 

— Ce vrei? 

— Nu eşti moartă? 

— O să vezi dimineaţă. Culcă-te! 

Răspunsul nu fu deloc pe placul băiatului. Ca s-o oblige 
să se trezească, o ciupi pe Ashemu de piele. Ea mormăi, 
mai mult amuzată decât supărată. În sfârşit, se întoarse, îl 
apucă pentru a-l face să se aplece pe pat, în căldura ei. 
Într-un alt moment, lui Wabalat i-ar fi plăcut jocul. În 
ultimele zile, distracţiile erau rare. Dar se eliberă hotărât. 

— Vreau să ştiu ceva. 

— Nu mă îndoiesc, altfel n-ai fi venit să trezeşti o moartă. 

— Îmi promiţi să-mi spui adevărul? 

— Vai, băiatul meu, niciodată n-am ştiut altceva decât să 
spun adevărul. 

— Erai acolo când s-a născut mama? 

— Ti-am povestit de mii de ori. Eu sunt cea care i-am 
tăiat cu dinţii firicelul pântecelui. 

Ashemu  râse, trăgându-l pe Wabalat lângă ea şi 
încercând, în glumă, să-i muşte buricul. 

— Ca o leoaică. Eram foarte tânără atunci, ştiam să fiu o 
leoaică. 

Wabalat nu se lăsă păcălit. 

— Ai văzut steaua lui Baalshamin? 

— Da. Şi noaptea nopţilor şi apa şi toate celelalte. Le ştii 
foarte bine, micuțul meu. De ce pui toate întrebările astea? 

— Unii spun că nu este adevărat. l-am auzit. 

— Nu ştiu despre ce vorbesc. Nu-i asculta. 

— Dar tu, Ashemu, tu eşti sigură şi ştii bine că mama a 
fost luată de Baalshamin? Că a adus-o cu el? De asta, eşti 
sigură, sigură? 

De data asta, Ashemu tăcu o clipă, înainte de a 
răspunde. Şi vocea ei fu mai puţin senină, uşor 
tremurătoare. 

— Da. Eram acolo. 


— Ai văzut când a adus-o? 

— Nu. Dar eram acolo când s-a întors. Bătrânul Shara era 
şi el acolo. Ţi-a povestit chiar el. Trebuie să ne crezi, 
micuţule. Nu trebuie să asculţi poveştile invidioşilor. O să 
existe mereu. Aşa este când eşti regină sau prinţ. Există 
întotdeauna invidioşi. 

Wabalat fu oarecum de acord, dar nu răspunse. Ashemu 
îi prinse bărbia şi îl obligă să o privească prin întuneric. 

— Ce se petrece, prinţe Wabalat? De ce pui toate aceste 
întrebări? Cunoşti răspunsurile la fel de bine ca şi mine. Ţi-e 
frică? 

— Nu! Nu mi-e frică. Niciodată. 

— Bineînţeles. 

Wabalat se eliberă din braţele egiptencei. Se ridică în 
picioare, lângă pat. Avea un trup subţire, musculos, datorită 
jocurilor şi alergărilor. Şi o minte derutată de ciudăţenia 
mamei sale, gândea adesea Ashemu. Avea o inimă blândă 
şi profundă, o inteligenţă vie şi curaj. Încerca temeri de 
tânăr, în pofida celor doisprezece ani ai lui. 

— Dacă Baalshamin a venit deja o dată s-o caute pe 
mama, n-o să-l lase pe împăratul Romei s-o prindă. O să 
vină încă o dată s-o caute. Şi pe mine, odată cu ea, pentru 
că sunt fiul ei. A 

Gâtul lui Ashemu se strânse cu putere. li fu foarte greu 
să murmure: 

— Da. Ai dreptate. Bineînţeles, îngerul meu. 


În cele zece zile care au urmat, un vânt neîncetat aducea 
căldura de pe platourile înalte ale Turaq Al'llab. Arsura 
soarelui îi imobiliza pe romani, iar în oraş nu se ieşea din 
case decât de nevoie. Pe platformele abandonate, hoiturile 
nu mai miroseau, într-atât uscase soarele ceea ce 
animalele încă nu devoraseră. 

Liniştea foarte mare era mai apăsătoare decât o 
ameninţare. Nurbel se agita neîncetat, verificând un lucru 
sau altul, schimbând gărzile, dând alarma pentru a ţine 
războinicii în picioare. 

Îi puse pe spioni să iasă prin subteranele vechiului palat, 


care dădeau spre albia din valea Qubur. Jumătate dintre ei 
nu se mai întorseseră, fie că fugiseră, fie că romanii îi 
descoperiseră. 

Când în cele din urmă căldura mai scăzuse, unul dintre ei 
se întoarse în zori cu o veste proastă. Augustus Aurelian îi 
cumpărase pe războinicii M'Toub cu aur. Nu mai atacau 
convoaiele care soseau cu întăriri dinspre Emesa. Nu se mai 
aflau pe meleagurile Palmyrei, ci în drum spre malurile 
Eufratului. 

Cuprins de o furie care îl stăpâni toată ziua, Nurbel le 
aruncă războinicilor M'Toub toate numele obscene pe care 
le învățase de-a lungul lungii sale vieţi. Trădarea 
războinicilor deşertului, care, dintotdeauna, de la naşterea 
Zenobiei, o susţinuseră, era o lovitură grea. Din clipa 
aceasta, asediul putea dura câtă vreme voia Aurelian. 

— Nu e lucrul cel mai rău, scrâşni în faţa Zenobiei şi a lui 
Longin. 

— Ah? Şi care este cel mai rău? mormăi grecul ridicând 
din sprâncene. 

— Efectul pe care-l va avea această veste în oraş. Dacă 
M'Toub s-au lăsat cumpăraţi de romani, înseamnă că nu se 
mai tem de noi. 

Se abţinu să spună: „că nu se mai tem de Zenobia”. Sau 
„nu se mai tem de Alat”. Dar Longin ştia să citească printre 
rânduri. 

Totuşi, Zenobia nu-şi arătă deloc furia. Nici măcar 
amărăciunea. De câteva zile, gândi Nurbel, dădea dovadă 
de calm. Cel mult se urca în turnul de veghe sau pe 
metereze. Uneori, nu pronunţa nici zece cuvinte într-o zi. 

Motivul putea fi căldura, precum şi răbdarea ei de 
războinică sau responsabilitatea de Basilisă. Poate se 
gândea că are nevoie să-şi păstreze luciditatea şi puterile 
mai multă vreme decât ceilalţi. Mai multă vreme decât 
împăratul Romei, acolo, sub cortul său, şi căruia voia mereu 
să-i dovedească ce înseamnă un mare războinic. 

Intre ei doi, chiar dacă nu încrucişaseră săbiile, chiar 
dacă loviturile erau subtile, date şi primite prin trupurile 
altora şi nu ale lor, între ei doi era o luptă pe viaţă şi pe 


moarte. Zenobia n-o ignora. 

Totuşi, Nurbel se temea că acest calm al Zenobiei nu 
avea o altă sursă decât tensiunea firească provocată de 
luptă. 

Când cerceta detaşarea reginei sale, nu-i plăcea ceea ce 
descoperea. Devenea o alta. 

Infrângerea Emesei i-a zdruncinat certitudinile. Umbra 
care zăcea în privirea ei părea să crească, să-i distrugă atât 
puterile, cât şi voinţa. 

De fapt, părea că era lipsită de dorinţa de a lupta. 


Aşa cum se temuse, faptul de a nu mai fi supuşi hărţuielii 
războinicilor M'Toub ridicase moralul romanilor. 

li vedeau îndeplinind orice activitate posibilă: 
reconstruiau depozitele, construiau altele cu palmierii 
doborâţi, săpau gropi destul de adânci la marginea pădurii 
de palmieri pentru a face bazine. Sub ochii oamenilor din 
Palmyra! 

De seara până dimineața, cohortele făceau manevre 
zgomotoase. Exerciţiile aveau ca scop intimidarea. Uneori 
se angajau în adevărate atacuri asupra celor mai accesibile 
zone ale zidurilor. Aceste lupte lăsau în urma lor morţi într- 
o tabără sau în alta. Işi încercau rezistenţa şi în acelaşi timp 
sâcâiau nervii asediaţilor. 

Părea că legiunile primiseră ordin să pregătească 
mâncare în cantitate atât de mare, încât miresmele să 
reziste nisipului ridicat de vânt. De asemenea, se organizau 
jocuri, vânători şi, la numai zece zile de la trădarea 
războinicilor M'Toub, o sărbătoare cu vin şi femei aduse de 
prin Antiohia pe spinarea cămilelor! 

Augustus Aurelian putea fi zărit nu de puţine ori. 

Strâns cum se cuvine în cuirasa de paradă, cu pieptul 
acoperit de colane şi de insignele obişnuite, cu cască şi 
înconjurat de curtea lui de ofiţeri, făcea turul oraşului. 
Galopa într-un sens şi în altul. Trecerea lui prin faţa 
cohortelor declanşa sunete de trompete. 

Ca represalii, Nurbel porunci ca trompetele din Palmyra 
să le răspundă de fiecare dată şi fără încetare. 


Astfel, zilele erau pline de o hărmălaie asurzitoare, care 
irita nervii până la nebunie. 

Dar lupte adevărate nu fuseseră deloc. Romanii îşi 
învăţaseră bine lecţia. Se ţineau departe de arcaşii 
Palmyrei. 


În a douăzeci şi opta noapte a asediului, când luna 
strălucea destul pentru a se putea ghici fuga şopârlelor pe 
pietre, Nurbel bănui silueta Zenobiei. 

Se apropia de umbra pe care o avea în faţă. Cu toca 
strălucind de aur, în tunica largă îl recunoscu pe grec şi, în 
acelaşi timp, auzi cuvintele şoptite cu care o întâmpina. 
Cuvinte lipsite de surpriză, dar nu lipsite de tandreţe. 

Prima lui mişcare fu una de discreţie. Pe nesimţite, ca o 
felină, se retrase. Se pregătea să intre într-una dintre 
camerele de pază, când o furie surdă, care putea fi gelozie, 
îi înţepeni muşchii. Dintr-odată, nu mai putea face un pas în 
plus. 

Trebuia să-şi creadă ochilor? 

Trebuia să creadă vocile, dulceaţa cuvintelor auzite? 

Trebuia să creadă ceea ce amărăciunea inimii lui îi 
murmura? Bătrânul shuloi avea dreptate, în ciuda tuturor? 

Zenobia şi-l dorea pe grec în aşternutul ei? Se 
întâmplase? 

Ar fi vrut ca indignarea lui să fie cu totul devotată 
memoriei Preailustrului. Dar era încă destul de lucid ca să 
nu se lase înşelat asupra realităţii. Faptul ca Zenobia oferea 
grecului ceea ce refuzase oricărui alt bărbat nu-l va 
suporta. Ar fi o umilinţă fără margini. 

Mai încet decât atunci când se îndepărtase, se apropie 
din nou de umbre. 

Renunţând la mândrie, se apleca şi urcă pe un parapet 
care îl apăra de strălucirea lunii. Rămase nemişcat, tulburat 
din nou de tonul Zenobiei. 

— Aş vrea să-ţi spun două lucruri, maestre Longin. Primul 
este să-ţi mulţumesc. Pentru toate lucrurile pe care le-ai 
făcut pentru Palmyra. Pentru sfaturile tale şi, cred cu 
adevărat, pentru aceasta prietenie pe care mi-o porţi. 


Prezenţa ta a fost foarte prețioasă în singurătatea care m-a 
însoţit după moartea Preailustrului. 

— Regina mea! De ce vorbeşti, aşa, la trecut? Oare nu 
sunt aici, alături de tine, chiar în clipa când mi-o ceri? 

— Nu mă întrerupe, Longin. Ceea ce am să-ţi spun nu 
iese uşor de pe buzele mele. Nici din inima mea... 

Nurbel strânse pumnii. 

Cum îi vorbea! Cu o voce care lui, cu toată furia şi fără să 
vrea, îi dădea fiori. 

— Este adevărat, Longin, am mare nevoie de 
înţelepciunea pe care tu mi-ai dat-o în timpul acestor patru 
ani. Nu uit că mi-ai deschis ochii asupra Romei, ca şi asupra 
destinului meu. Ai ştiut, de asemenea, să influenţezi atât 
oraşul, aşa cum ai făcut şi cu spiritul meu. Aşadar, 
mulţumesc... Nu, nu răspunde încă. Al doilea lucru pe care 
vreau să ţi-l spun este mai dificil. Poţi părăsi Palmyra. Mai 
este încă timp. Romanii încă nu au idee despre existenţa 
pasajului subteran din vechiul palat... 

— Regina mea! 

— O să înţeleg. Nu trebuie să-ţi consideri viaţa legată de 
a mea. 

— Regina mea! De data aceasta, nu mă obliga să tac. Nu 
te înţeleg. M-aş putea considera jignit. N-am vrut eu 
înfruntarea cu Roma ca şi tine? Ştii bine, odată a trebuit să 
fug din oraşul meu în faţa legionarilor Romei. Asta nu se va 
mai repeta. Palmyra este oraşul meu. Tu eşti regina mea. 
Nicio clipă să nu gândeşti că o să mă depărtez de tine. Nu 
am decât un singur ţel: să văd sfârşitul lui Augustus 
Aurelian şi triumful tău ca Augusta. 

Urmă o tăcere şi foşnete de ţesături. Un suspin al 
Zenobiei, abia auzit. 

— Ah, Longin! Longin... 

Nurbel trebui să folosească toată puterea lui de stăpânire 
ca să nu ridice capul peste parapet şi să se asigure că 
Zenobia se ţinea departe de braţele grecului. Dar umbra 
Basilisei alunecă pe lângă zid. O singură umbră, foarte 
departe de cea a lui Longin. lar vocea neliniştită a grecului 
îl linişti. 


— În sfârşit, regina mea! De ce te întorci? Nu-ţi mai 
cunosc vrerea! Vorbeşti de parcă n-ai mai vrea să te lupti. 
Din spusele tale această luptă pare un lucru deja pierdut. 
Auzindu-te s-ar putea crede că mâine vei deschide porţile 
Palmyrei pentru împărat! 

Zenobia râse amuzată. 

— Mă înţelegi greşit, prietene. 

— Atunci? 

O nouă tăcere. Umbra Zenobiei se îndepărta cu o 
încetineală pe care Nurbel o găsi apăsătoare. Se auzeau 
paşii, strigătele santinelelor şi câinii pe care legionarii, 
departe, în tabăra romană, îi sâcâiau, distrându-se. 

— Sunt multe lucruri pe care tu nu le ştii, maestre 
Longin, murmură Zenobia, aproape neauzit. Asta este bine. 
Cunoaşterea nu este întotdeauna ceea ce ne ajută mai 
mult, dacă îmi permiţi să-ţi contrazic scrierile. Uneori, este 
o povară greu de purtat. 

Ezită. Nurbel strânse pleoapele, aşa cum strângea şi 
pumnii. Imploră toţi zeii din univers ca ea să tacă. 

Dorinţa îi fu împlinită. Zenobia nu-şi mai continua gândul. 
Grecul o plictisi cu al lui. 

— Trebuie să te lupţi, Basilisa! Roma este la mâna 
noastră. Lasă-l pe Aurelian să-şi piardă puterile în faţa 
Palmyrei, aşa cum toţi împărații Romei şi le-au pierdut în 
Orient. L-ai obligat să se împotmolească aici ca un şobolan. 
Nu este asta o victorie? Imperiul te priveşte. Imperiul ştie 
că romanul este slab şi că Zenobia este puternică. Timpul 
este aliatul tău, Basilisa. Tu eşti Alat, tu eşti invincibilă. Vei 
intra în Roma cu coroana de lauri. O ştiu! Am ştiut-o din 
clipa în care mă aflam în faţa ta, în Antiohia. 

— Longin... 

— Zenobia, regina mea, nu renunţa astăzi. O să 
construim un imperiu pe care romanii nu şi l-au imaginat 
niciodată şi pe care nimeni încă nu l-a mai văzut. Oh, nu 
ceda, nu renunţa! Căci, dacă tu vei renunţa, eu n-o s-o fac. 

Zenobia râse uşor. Nu batjocoritor, cum i-ar fi plăcut lui 
Nurbel s-o facă, ci cu râsul unei femei flatate, seduse. 

— Mânuieşti întotdeauna atât de bine cuvintele. 


— Nu destul de bine, crede-mă, pentru că nu reuşesc să 
te conving de întreaga putere pe care o ai asupra mea. Îmi 
oferi fuga, atunci când eu nu doresc decât să-ţi ofer viaţa 
mea. Domneşti asupra mea, Zenobia. Asupra trupului şi 
dorințelor mele, ca şi asupra minţii mele... 


— Longin! 

— Regina mea... 

— Mânuieşti bine cuvintele. Ai grijă că te duc prea 
departe. 


— Nu e niciun cuvânt pe care să-l rostesc fără să ştiu ce 
spun. 

Incă o tăcere. Foşnete de haine, clinchetele cunoscute 
ale unui centiron. Nurbel îşi închipui faţa Zenobiei pe care 
grecul o putea admira. Un chip conturat de lună mai bine 
decât cea mai desăvârşită statuie. 

Trebuia să se ridice, dar umbra Zenobiei, umbra lăsată 
de lună, trecu peste parapet. Vocea ei răsună chiar 
deasupra lui. Atât de rece şi indiferentă pe cât îşi dorea. 

— iți mulţumesc, maestre Longin. Nu mă îndoiesc nici de 
afecțiunea, nici de înţelepciunea ta. O să mă gândesc la 
sfaturile tale. Acum se face târziu. l-am promis lui Nurbel că 
trec personal în revistă santinelele. 

Oh, alinarea acestor ultime cuvinte! 

Inima lui Nurbel bătea atât de tare, că nu mai avu nevoie 
să asculte dezamăgirea grecului care din nou se îneca în 
proteste. 


Drama se produse patru zile mai târziu. 

Tunelul care ascundea conducta de piatră, care aducea 
apa din valea Qubur, până la un bazin adânc din inima 
oraşului, se prăbuşise. 

— Propteaua a fost distrusă la nivelul zidului, nobile 
Nurbel, confirmă ofiţerul care descoperise catastrofa. Dar, 
vai, nu de către romani. Cazmalele şi găurile au fost găsite 
în partea noastră. 

— Şi ce făceau gărzile? 

— Li s-au tăiat gâturile, nobile Nurbel. Trădătorii trebuie 
să fi fost cel puţin douăzeci. Au lucrat repede şi eficient! 


Nurbel nu-şi credea urechilor. 

— Se poate repara? 

— Muncitorii sunt acolo, dar sunt îngrijoraţi. Nimic nu 
este sigur. Locul a fost bine ales. Desfăcând tunelul, riscăm 
să prăbuşim zidurile. Un frumos cadou pentru romani, fără 
ca măcar să fi săpat o tranşee. 


— Nu mai este apă deloc? întrebă Zenobia cu voce 
indiferentă. 

— Ne rămân cuvele şi bazinele, care sunt pline-ochi. 

— Se ştie în oraş? se nelinişti Longin. 

— La ora asta, se poate. Fiecare cămin mai are dreptul 
doar la un urcior la zece persoane. Am pus să fie dublate 
gărzile la cuve şi bazine. 

De data aceasta, furia făcea să tremure buzele şi mâinile 
Zenobiei. 

— Cine? 

— Am o idee. Lasă-mă să mă asigur. 


Oraşul era prea închis şi metodele de anchetă ale lui 
Nurbel prea convingătoare pentru ca misterul să se 
păstreze multă vreme. 

— Creştinii, anunţă el a doua zi. 

— Ah! ricană Longin. Nu mă îndoiam. Ei au deschis 
porţile Antiohiei şi ale Emesei pentru Aurelian. Vor să ne 
distrugă forţele şi aici! 

— Ştim în ce case se adună, îi asigură Nurbel. Este foarte 
simplu să-i arestăm. 

— Nu numai să-i arestăm, nobile Nurbel. Să terminăm cu 
ei. 

— Nu, maestre Longin, interveni sec Zenobia. N-o să-i 
omorâm pe creştini. 

Nurbel nu fu mirat, dar Longin se bâlbâi de uimire. 

— Te-au trădat în oraşele tale, au trădat la Bosra, o să 
trădeze şi aici, sub ochii tăi... Şi nu vrei să-i nimiceşti? 

— Mi-ai auzit voinţa. 

— Nu înţeleg... 

— Inţelepciunea ar trebui să ţi-o permită. Nu este 


momentul. Un masacru în interiorul Palmyrei nu va susţine 
curajul poporului meu, Longin. 

— Te înşeli, Basilisa. Dimpotrivă! În seara asta, vei auzi 
cum urlă mânia celor din Palmyra. Dorinţa de răzbunare va 
răsuna pe străzi şi în temple. Se va striga împotriva ta, care 
nu vei avea mâna destul de puternică. Creştinii sunt nişte 
însetaţi, pe care tu va trebui să-i adapi în zilele care vor 
veni, dacă îi păstrezi în viaţă! 

— Sângele creştinilor nu va curge, maestre Longin, 
trebuie să te supui voinţei mele. 

Cu pieptul tremurând de o plăcere pe care ştiu să şi-o 
ascundă, Nurbel întrerupse disputa înainte ca Longin, cu 
privirea arzătoare, să nu se înfurie cu totul. 

— M-am gândit la o soluţie care poate satisface 
înţelepciunea maestrului Longin, aşa cum poate să-ți 
convină şi ţie, Basilisa. Înainte ca soarele să apună, vom 
aduna creştinii în marele teatru. Vor rămâne sub 
supravegherea arcaşilor mei atâta vreme cât vei hotări. 
Teatrul este un loc potrivit pentru o asemenea sarcină. 
Acum nu se joacă nici farse, nici dramă greacă. Se ţin acolo 
măgarii şi oile. Creştinii îşi vor găsi acolo locul, ei care cred 
că Dumnezeul lor s-a născut într-un staul. 

— Câtă bunăvoință! ironiză Longin. 

— Clementa lui Alat este pe măsura măreției ei, îl dojeni 
Nurbel. Ca şi ea, are limite. A rămâne zi după zi sub focul 
soarelui şi al pietrelor teatrului n-o să fie o salvare pentru 
trădători, poţi să mă crezi. 

Păstrându-şi figura de gheaţă, Zenobia aprobă cu un 
semn şi o privire în care Nurbel ştiu să recunoască dulceaţa 
unui mulţumesc. 

Longin ridică din umeri. Dispreţul ştergea eleganța de pe 
faţa sa. 

— Ai vorbit frumos, Nurbel, dar va trebui totuşi să-i 
hrăneşti şi să le dai să bea, scrâşni el întorcând spatele. Şi 
asta nu va putea dura multă vreme. 


Era în noaptea aceleiaşi zile. Aerul care vibra înghiţea 
liniştea falsă ce domnea acum peste toate nopţile de 


asediu. 

Zenobia era în picioare, pe terasă, sprijinită de 
balustrada de piatră încă îmbibată de căldură şi care îi 
încingea şoldul. Fără să vrea, se gândea la creştinii închişi 
în teatru. Din fericire, foarte departe ca ea să-i poată auzi, 
de cealaltă parte a marelui portic, dincolo de templele lui 
Bel şi Baalshamin. 

Nurbel ştiuse să-şi îndeplinească sarcina, fără a stârni 
strigătele sfâşietoare ale oraşului. Dar ea n-avea nevoie de 
strigătele lor. Trădarea lor, ura lor răscoleau în ea toate 
gândurile otrăvite. 

În fiecare lovitură a creştinilor, auzea încă urletele lui 
Simon: „Pentru Simon din Emesa tu eşti moartă, Zenobia. 
Moartă de multă vreme!” 

O moarte care nu-l mulțumea. El avea nevoie şi de 
înfrângere, şi de umilinţă. Printre dinţi îşi stăpâni un hohot 
care nu-i mai părăsea pieptul. 

„Oh, Schawaad! Schawaad, iubirea mea, niciodată nu voi 
lupta împotriva ta şi a alor tăi. De ce te încăpăţânezi să mă 
loveşti? Pentru binele cui? Pentru ce avantaj pe care nu l-ai 
fi obţinut din partea mea?” 

Un zgomot înăbuşit o făcu să tresară şi se încordă 
imediat. O siluetă fină înainta printre coloanele ce duceau 
la terasă. 

— Wabalat! Fiul meu... 

Wabalat alergă până la ea şi se ascunse între braţele 
deschise. Cu un gângurit lacom, îşi apăsă faţa la pieptul ei, 
în timp ce ea îl săruta pe frunte. 

— Ce se întâmplă, copile? Trebuia să dormi. 

— Nimeni nu doarme. Servitoarele şuşotesc până în zori. 
Când nu şuşotesc, sforăie. Este aşa, ca un asediu. 

Tonul lui o făcu să zâmbească, deşi nu voia. 

— Ţi-e foame? 

— Nu... 

Se îndepărtă încet. 

— Am auzit ce se spune despre apă. Curând, n-o să mai 
fie. 

— Nu, Wabalat, o să... 


Tăcu. Minciuna nu putea să-i iasă printre buze. Sărută din 
nou fruntea copilului, neputând să-şi desprindă buzele de 
pe pielea lui atât de caldă şi de fragedă. 

— Dar eu ştiu că nu riscăm nimic, reluă Wabalat cu 
fermitate. Baalshamin va veni să te ia, aşa cum a mai 
făcut-o. Şi eu o să merg cu tine. Sunt fiul tău, o să mă 
recunoască. 

— Da, abia murmură Zenobia. Da, tu eşti fiul meu. 


În Palmyra, toţi credeau că şi-a pierdut dintr-odată 
minţile. 

Apăru pe ziduri, îmbrăcată din nou în cuirasa ei roşie, 
pentru prima dată de la începutul asediului. Fără cască, cu 
părul ei splendid răscolit de vânt plutindu-i pe spate, ca un 
stindard, nu părăsi traseul rondului din zori până la apus. 
Arcul mare i se odihnea în mână, iar o tolbă de săgeți cu 
ancoşă lungă îi bătea şoldurile. Nu bău, se hrăni puţin, 
pândind cu încăpățânare tabăra romană. Fără să răspundă 
întrebărilor lui Nurbel sau ale lui Longin, alungând 
santinelele cu gesturi aspre, părea cuprinsă de nebunie. 

Stătu aşa mult şi bine, până când romanii sfârşiră prin a 
o arăta cu degetul. La început uimiţi, apoi râzând. Inainte 
de sfârşitul zilei, Aurelian ieşi la rândul lui din cort, pentru a 
o vedea cu ochii lui pe această Zenobia, această Alat cu 
torsul în cuirasă roşie, ca şi cum ar fi fost goală, pe care, în 
sfârşit, o descoperea. 

La miezul nopţii, apăru din nou, cu o torţă într-o mână, cu 
arcul în cealaltă, reluându-şi rondul fără sfârşit. Locuitorii, 
preoţii templelor, veniseră cu toţii s-o vadă, murmurând cu 
admiraţie şi îngrijorare în acelaşi timp. Mai mult ca oricând, 
Basilisa lor avea aerul unei zeițe. 

În tabăra romană răsunau trompetele santinelelor. 
Legionarii ieşeau din cort ca s-o vadă şi să-i arunce câteva 
glume proaste. Din nou, Augustus Aurelian se arătă, de 
data aceasta numai în tunică. 

Atunci Nurbel pricepu. 

În lumina torţei, surprinse privirea Zenobiei şi văzu cum 
se ascute. O privire de vânător, a celui care măsoară 


traiectoria şi distanţa vânatului. 

Dar Augustus, care glumea cu unul dintre ofiţerii lui cu 
păr de femeie, blond şi buclat, scoase un hohot de râs şi 
dispăru în cort. 


În zorii zilei următoare, când Zenobia apăru din nou pe 
ziduri, tot în cuirasa şi cu arcul cel mare în mână, Nurbel le 
porunci războinicilor lui să se împrăştie pe parapete şi să nu 
se mai arate romanilor. 

Şi ei o pândeau, începând să creadă că dificultăţile 
asediului erau motivul stării ei. Şi că războinicii Palmyrei au 
părăsit-o. Era pentru ei o încurajare s-o vadă aşa, 
abandonată. Glumele deocheate şi râsetele se înmulţiseră. 
Se apropiaseră încet, încet de incintă, uitând de arcaşii pe 
care nu-i mai vedeau. 

Când soarele atingea zenitul, ceea ce spera Zenobia, în 
sfârşit, se împlini. 

Aurelian apăru din nou, de data aceasta călare, 
înconjurat de curtea lui de ofiţeri batjocoritori şi dezinvolţi. 
O simplă tunică de piele îi lăsa goale braţele şi partea de 
sus a pieptului. 

incurajat de strigătele legiunilor, îndrăzni un prim galop 
în apropierea zidurilor. Râsul îi dezveli dinţii albi. Ridică 
pumnul spre Zenobia. O văzură cum rămâne nemişcată, în 
timp ce Aurelian îşi scotea din teacă faimoasa lui spatha. O 
îndreptă cu vârful spre Zenobia, izbucnind din nou în râs, 
îndemnându-şi calul la galop, ca şi cum se pregătea să sară 
pe deasupra, în incinta oraşului. 

Fu ca un fulger roşu pe cerul albastru. Dintr-o singură 
mişcare, Zenobia ridică arcul, îl încordă să se rupă şi lansă 
săgeata. Nimeni nu avu timp să vadă ancoşa, înainte de a 
auzi strigătul lui Aurelian. Săgeata îi pătrunse şi îi zdrobi 
umărul stâng. 

Se legănă pe cal. 

Nurbel urlă. 

Miile de arcaşi ai Palmyrei săreau pe ziduri, urlând 
numele Zenobiei şi al lui Alat, dând drumul la săgeți, 
înnegrind aerul în clipa în care romanii se grăbeau să-l 


acopere cu scuturile pe Augustus al lor, abandonând, 
pentru a-l salva de la moarte, două sau trei sute de 
cadavre. 

— Doarme, în sfârşit? întrebă Longin. 

Nurbel aprobă fără să înceteze să supravegheze 
harababura din jurul cortului imperial. Apusul se topea în 
noapte. Romanii îşi aprindeau torţele, iar agitația flăcărilor 
era o dovadă a panicii lor. 

— Fermecător spectacol, se amuză Longin. 

Cum Nurbel continua să nu răspundă, insistă: 

— Îţi aminteşti de acea piele jupuită, respingătoare, acea 
piele de bătrân pe care doreai ca Basilisa să i-o dăruiască 
lui Aurelian? 

Nurbel întoarse spre grec o faţă stupefiată. 

— Bineînţeles că-mi amintesc. 

— Ţi-am satisfăcut dorinţa, nobile Nurbel. Am făcut să 
ajungă la Aurelian pielea lui Augustus Valerian. 

— Tu ai... Pe toţi zeii, grecule! Ce tot spui? 

— Ai înţeles bine. Am trimis un om sigur prin subteranele 
palatului. Trebuia profitat de moment, cu confuzia care 
domneşte printre romani... 

— Şi de ce? Blestemaţi fie zeii, de ce?... 

— După ce astăzi Basilisa l-a străpuns, va înţelege care 
este soarta care-l aşteaptă. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— Pentru nimic în lume, nobile Nurbel. Mai mult, cu puţin 
noroc, omul nostru se va întoarce şi vom afla cât de rănite 
sunt trupul şi orgoliul lui! 

Fără menajamente, fără să-i pese de războinicii care îi 
înconjurau, Nurbel îl apucă pe Longin de tunică. Îşi pierduse 
aerul maliţios. 

— Basilisa ţi-a poruncit? 

— Lasă-mă, Nurbel! De ce te înfurii? 

Nurbel zgâlţăi trupul slab al grecului. Tichia brodată cu 
aur îi alunecă pe frunte şi se rostogoli pe cărămizi. 

— În marea ta înţelepciune, nu pricepi prostia gestului 
tău? 

Longin urlă, chemând garda. Nurbel îl izbi de un crenel, 


cu un mormăit dispreţuitor. Gărzile, ignorând ordinele şi 
văicărelile lui Longin, preferară să se întoarcă decât să 
înfrunte privirea bătrânului războinic. 

— Nu ştii ce-nseamnă diferenţa dintre luptă şi umilinţă? 
şuieră Nurbel, deasupra lui. Săgeata Zenobiei i-a respectat 
lui Aurelian onoarea. A-i arunca în faţă pielea fostului 
Augustus îl umileşte, umileşte Roma întreagă. Este o 
practică barbară şi o sinucidere. Nimic, de acum, în afară 
de distrugerea Palmyrei, nimic nu va putea spăla acest 
afront. 

— Sau moartea lui Lucius Aurelianus Augustus, Nurbel. 
Este ciudat că o uiţi şi nu o ai în vedere, îl întrerupse Longin 
cu un zâmbet răutăcios. Nu ăsta este totuşi scopul acestui 
război? Doar dacă tu şi Basilisa nu aveţi alte intenţii? 

Îşi revenea. Respinse pieptul lui Nurbel. 

— Crezi că nu v-am ghicit? Voi nu vreţi să luptaţi. 
Această săgeată n-a fost decât o mângâiere. Ştii la fel de 
bine ca şi mine că, dacă voia, Zenobia, în loc să-l rănească, 
mai bine îi găurea gâtul. Am înţeles asta de zile întregi. Nu 
vrea decât să-şi salveze onoarea înainte de a se preda. 
Dacă n-aş fi trimis eu pielea romanului, mâine, aţi fi 
implorat pacea şi clemenţa lui! 

— Taci, grecule! Taci înainte să te stârpesc! 

Drept ameninţare, Longin nu scoase decât un rânjet. 

— Ştiu să citesc în mintea Zenobiei fără măcar să 
pronunţe un cuvânt, Nurbel. Am învăţat asta în aceşti patru 
ani, în care am făcut-o mai mare decât a visat vreodată să 
fie. Şi tu ai vrea ca astăzi să vă privesc cum îmi distrugeţi 
opera? 

Lăsând să-i scape toată ura, ignorând sabia care apăruse 
în mâna lui Nurbel, Longin arătă spre torţele din tabăra 
romană. 

— Eu sunt cel care a modelat puterea Basilisei Zenobia, 
aşa cum am construit şi aceste ziduri care ne susţin. Am 
ştiut întotdeauna că ziua aceasta va veni. Astăzi, Zenobia 
nu este decât ceea ce am vrut eu, Zenobia din Palmyra va 
fi Augusta, pentru că eu o vreau... 

Lama lui Nurbel se propti în gâtul lui. Cu murmur, 


bătrânul războinic şuieră: 

— Nu spune mai multe, grecule, sau nu vei mai avea gât. 
Şi, dacă nu vrei să te pomeneşti în pivnițele palatului, cu 
lanţuri la picioare, te sfătuiesc să taci de tot. 


— Astea sunt ultimele, prietene Nurbel, anunţă shuloi 
Shara. Le-am pus deoparte pentru noi. 

Aşeză în faţa lui un coşuleţ care conţinea smochine 
învelite în carne de căprioară uscată. 

— Te văd obosit, nobile Nurbel. Nu te odihneşti deloc. 
Sunt mai mult de douăzeci de zile de când n-am mai găsit 
timp să stăm unul lângă altul. 

Nurbel aprobă cu o grimasă ironică. 

— Te temi de singurătate, shuloi? 

Râsul scurt şi sacadat al lui Shara îi dezveli gingiile goale. 

— Nu. Astăzi mai puţin ca niciodată. Am descoperit o 
persoană care are ca şi mine poftă de palavrageală. 

— Da? 

— Doica egipteancă... 

— Ashemu? Frumoasă descoperire! O cunoşti de ceva 
vreme... 

— Acum, pentru că nu mai poate merge şi are nevoie de 
serviciile mele, nu mai este aceeaşi persoană. Un foarte 
frumos caracter. 

Privirea lui Nurbel scânteie. Râdeau amândoi, mestecând 
smochinele cu atenţia care o meritau. 

— A trecut vârsta când găseşti fericirea în prezenţa unei 
altei persoane, prietene Nurbel, remarcă cu blândeţe 
shuloi. 

— Şi împrejurările se potrivesc, se amuză încă o dată 
Nurbel. 

— Nu sunt decât vremurile pe care ni le dau zeii. 

Băură un păhărel de lapte de capră, apreciind fiecare 
înghiţitură. 

— Aş putea să-mi permit un sfat, nobile Nurbel? 

— Te ascult. 

— la-i pe Basilisa şi pe Wabalat sub paza ta, şi fugi din 
Palmyra cât mai repede cu putinţă. 


Nurbel aşeză paharul, ca şi cum s-ar fi temut că o să-l 
spargă în mii de bucăţi. 

— Maestrul Longin nu-ţi vrea binele, insistă Shara. 
Zenobiei noastre, nici atât nu cred că-i vrea binele. Acum, 
când apa o să înceapă să lipsească, o parte din oraş se va 
ridica împotriva voastră. Deja sunt unii care mormăie că 
trădătorii creştini sunt încă în viaţă. 

— O să-l închid pe grec într-una din pivnițele palatului. O 
să fie mai puţin auzit. 

— Ştii bine că nu va fi aşa, mai rău. 

— N-o să fug niciodată, prietene Shara. 

— Cine vorbeşte de fugă? A părăsi Palmyra nu va fi decât 
o viclenie în plus. Nu-ţi uita promisiunea faţă de 
Preailustrul: eşti paznicul vieţii Basilisei şi al fiului ei. 


Creştinii stăteau în genunchi pe scena teatrului şi se 
rugau destul de tare pentru ca vocile lor să răsune până în 
cele mai de sus gradene. Erau două sute, poate mai mulţi, 
ghemuiţi unii în alţii, aşa cum erau înconjurați de oi şi 
capre. Catârii erau legaţi de coloanele fațadei şi măgarii 
împiedicaţi cu sfori. 

Îngrămădiţi sub arcada de la intrarea în proscenium”, 
locuitorii oraşului, femei, bărbaţi şi copii, urlau şi aruncau 
cu pietre şi resturi în credincioşii lui Hristos, sperând să-i 
oblige să tacă. Nu reuşeau decât să mărească muntele de 
mizerie care se adunase de mai multe zile din pricina 
animalelor şi să facă irespirabil aerul de deasupra teatrului. 
Acolo, jos, în cloaca care devenise proscenium, trebuie să fi 
fost sufocant. 

— Nu te nelinişti, o să supravieţuiască, murmură Nurbel 
fără să se întoarcă spre Zenobia. Dumnezeul lor îi iubeşte şi 
când suferă, şi când sunt martiri. 

— Au apă? 

— Noaptea. Câteva înghiţituri. Ce am putut să las să 
scape. Războinicii mei fac mofturi când e vorba să le dea să 
bea. Se fac că adapă numai animalele. 

Strigătele şi insultele se înteţiră brusc. Printre creştini, o 


5 Parte a teatrului care cuprinde scena şi avanscena. 


femeie bătrână se prăbuşise. Ceilalţi se străduiră s-o 
readucă la viaţă, ducând-o departe, împingând oile care 
protestau că erau deranjate. 

Zenobia se întoarse cu dezgust. Urcă repede scările, 
până la drumul cu bolți care ducea până la gradenele cele 
mai de sus. Nurbel o urmă prin pasajul îngust, care urma 
zidurile incintei. Aici se respira mai bine. 

— Minciuna mă urmăreşte cu duhoarea ei de cadavru, 
murmură Zenobia când se opri alături de ea. Am minţit, 
Nurbel! l-am minţit pe zei, l-am minţit pe Preailustrul... 

— Este zadarnic să aud aceste cuvinte, Basilisa. 

— Da, Nurbel. Am făcut o promisiune soţului meu şi... 

— Ştiu ceea ce este de ştiut, Zenobia. Cuvintele tale sunt 
inutile. 

Ea se clătină şi se sprijini cu o mână de cărămizile 
parapetului. Nurbel refuză să-i întâlnească privirea. 

— Ştii? 

— Preailustrul mi-a mărturisit. Ce ştia el ştiu şi eu. 

— Oh, dar atunci nu ştii nimic! 

— Zenobia! mormăi încet Nurbel. 

El îi prinse mâna, îşi fixă de data aceasta ochii în ai ei, 
pierzându-se cât de adânc putea în întunericul ucigător 
care o devora. 

— Ştiu. Ştiu de ce a murit Ophala, de ce privirea ta este 
mai întunecată decât nopţile de iarnă. De ce nu ştii să râzi 
şi de ce nu vrei să-i prinzi pe creştini. Ştiu de ce trebuia ucis 
prefectul Aelius şi ştiu despre Dura Europos... Ştiu totul şi 
nu vreau s-o aud din gura ta! 

Se sprijini de mâna lui, cu buzele tremurând, cu faţa 
descompusă. Frumoasă, cu o frumuseţe pe care nu i-o 
văzuse niciodată. Dulce, vulnerabilă, cu acea inocenţă care 
nu aparţinea decât celor care sunt pierduţi, distruşi de ceva 
mai puternic decât moartea. 

— Ştiai şi n-ai spus nimic, nimic... 

Nurbel întoarse faţa, cu maxilarele strânse. Mai mult 
pentru a nu o privi drept în faţă, decât pentru a evita să 
pronunţe frazele pe care un războinic de vârsta lui nu putea 
să şi le smulgă din inimă. 


O simţi lăsându-se cu toată greutatea în mâna lui mare. 
O susţinu. Acceptă să-i asculte din nou şoaptele: 

— Nu e numai minciuna faţă de Preailustrul. Este şi 
promisiunea pe care i-am făcut-o lui Wabalat. N-o să pot să 
mi-o ţin. Nu va fi niciodată rege al regilor. Nu va intra 
niciodată în Roma ca învingător. 

— Promisiunile sunt vise, Zenobia. E nevoie de promisiuni 
pentru a trăi. la exemplu de la creştini! Priveşte cât sunt de 
fericiţi să se cufunde în visul lor şi în promisiunea 
Dumnezeului lor, chiar şi atunci când respiră numai ură şi 
baligă. Totuşi, cine poate spune că Dumnezeul lor îşi va 
ţine promisiunea şi le va oferi paradisul? 

Îşi dădu seama de asprimea cuvintelor lui, înmuindu-le cu 
o privire piezişă. 

— Este momentul să părăsim oraşul, Basilisa. 

— Să fugim din Palmyra? 

— Acum că războinicii M'Toub sunt departe, romanii au 
tot timpul, în vreme ce noi... În zece zile, cel mult 
treisprezece, nu va mai fi apă. Setea va distruge poporul. 
Se vor sfâşia pentru o picătură de lapte pe care caprele nu-l 
vor mai avea. Cei care urlă în jurul teatrului îi vor ucide pe 
creştini. O să-ţi ceară să deschizi porţile. Grecul te va 
împiedica şi va găsi nişte nebuni care să-l urmeze. Şi apoi, 
este prea târziu pentru a obţine o pace îndurătoare cu 
Augustus. Longin a făcut ce trebuia să facă pentru asta. 

— Lui Wabalat îi va fi ruşine cu mine, dacă fugim. Alat nu 
fuge. 

— Wabalat este un copil care trăieşte în poveşti şi vise. 
Este bine, trebuie să poată continua. Lasă-l pe grec să se 
sfâşie cu Augustus. Le place asta; ţie nu-ţi place deloc. Tu 
trebuie să trăieşti. 

— Să trăiesc unde? 

— La izvorul Dingir-Dusag. Acolo unde Zenobia a primit 
Sărutul Cerului şi să redevii Alat. Ultimul cuvânt încă n-a 
fost spus, Basilisa. Grecul şi Augustus pot muri de furie unul 
în braţele celuilalt, iar Baalshamin te va conduce la Roma. 

Zenobia îi susţinu privirea fără un cuvânt. Lacrimile îi 
ardeau obrajii. În sfârşit, ridică fruntea şi atinse cu vârful 


degetelor faţa bătrână a lui Nurbel. 
— Şi tu, la fel, trăieşti în poveşti şi în vise. 


Se împlini a o sută douăzecea zi de asediu. 

În zori, Nurbel se prezentă în apartamentul Zenobiei şi 
ceru servitoarelor s-o trezească. 

— Este trează, nobile Nurbel. Este cu prinţul. 

— Să-l lase pe prinţ şi să vină să ne întâlnim pe terasă. 

Când se apropie, nu-i lăsă nici timp să-l salute. Arătă spre 
sud, cu teaca sabiei. 

— Priveşte! 

Bruma aurită a zorilor nimba deşertul şi cerul ca în 
miezul unui trandafir. Soarele nu era înălţat încă deasupra 
pământului. La orizont, o linie de un cenuşiu murdar 
creştea, se umfla, ca şi cum noaptea se întorcea peste zi. _ 

— O furtună de nisip, constată cu indiferenţă Zenobia. In 
oraş nu riscăm nimic. Mai degrabă romanii trebuie să se 
teamă pentru tabăra lor. 

Nurbel aprobă, cu viclenia întipărită pe faţă. 

— lată ocazia pe care o aşteptam. Zeii nu s-au întors de 
la Alat. 

— Vrei să spui... 

— Că în cinci sau şase ore, furtuna va fi peste noi. Se va 
face noapte în plină zi. Romanii nu ştiu nimic despre deşert. 
Nici nu observă măcar că se apropie. 

— Doar nu te gândeşti să-i atacăm în timpul furtunii? Ar fi 
o nebunie, este imposibil să lupţi în... 

Ea se întrerupse din nou, înțelegând în cele din urmă. 
Nurbel îi atinse braţul. 

— Fii pregătită, murmură el, să ne întâlnim în vechiul 
palat. Fii prudentă. Evită-l pe grec şi fă în aşa fel ca fiul tău 
să-şi ţină gura. Fără la revedere. Pentru nimeni. Nici chiar 
pentru egipteancă, nici pentru shuloi. Ei ştiu deja, este 
zadarnic. 


Îşi acoperi tunica de piele cu o capă neagră, strânsă în 
talie cu un centiron de care atârna o sabie. Cea a lui 
Wabalat era o sabie scurtă, aproape un pumnal, dar la fel 


de ascuţit şi mortal ca şi celelalte. 

Un fel de cască de piele, dotată cu obrăzare şi cu o 
vizieră, legată sub bărbie, îi apăra, în parte, de ghearele 
nisipului. Un şal gros de in era înnodat la gât. Botinele cu 
şnururi le strângeau pantalonii bufanţi până la genunchi. 
Abia dacă li se auzeau paşii prin tunelul îngust, ca un 
labirint, din subteranele unde, cu multă vreme în urmă, 
Nurbel îl obligase pe Hayran, fiul Preailustrului, să înfrunte 
cadavrele tovarăşilor lui. 

Nu foloseau torţe, se mulţumeau cu sâmburele de lumină 
al lămpilor oarbe pe care gărzile le păstrau aprinse ca 
reper, din loc în loc. Gărzile pe care Nurbel le alungase 
dinainte. Nu aveau decât puţin timp pentru a ajunge la 
capătul subteranelor şi la poarta care ducea în afara 
zidurilor, în albia uscată din valea Qubur. 

— Prinţe, şopti Nurbel, dă-mi mâna. O să alergăm fără să 
ne oprim şi nu este momentul să ne pierdem. 

Wabalat se supuse fără întârziere. Mâna lui mică era 
hotărâtă. 

Nurbel se aruncă înainte, nu încetini şi nu se îngriji să se 
asigure dacă Zenobia îi urmează. 

Se asigură totuşi că-i simte răsuflarea alături de umărul 
lui, când se chirci la picioarele porţii ghintuite cu fier. 
Wabalat încercă eroic să respire normal, dar mâna lui, 
acum, era agitată şi se zbuciuma în pumnul lui Nurbel. 

— Recapătă-ţi suflul, prinţe. Mai avem puţin timp până la 
întoarcerea gărzilor. Apoi, odată afară, va trebui să alergam 
şi mai repede. 

— Ştiu să fug, mormăi Wabalat. Nu sunt bătrân ca tine şi 
nu mi-e frică de romani. 

Nurbel îşi înăbuşi un râs scurt şi bănui mâna înmănuşată 
a Zenobiei care apăsa cu drag pe umărul fiului ei. 

Când bătăile inimilor şi respiraţia li se liniştiră, auziră 
vacarmul făcut de furtună. Cu toate că era ascunsă la 
adăpostul unei grămezi de roci şi de arbuşti spinoşi, poarta 
scrâşnea din balamale, iar legăturile de fier scârţâiau sub 
zgârieturile necontenite ale nisipului. 

Nurbel îşi trase spada. 


— Va trebui să mă urmaţi şi să nu vă depărtaţi, altfel, ne 
vom pierde. Dacă este vreun roman în drumul nostru, 
trebuie lovit fără ezitare. 

Bănui tensiunea în care era Zenobia. Avea sabia în mână. 

La capătul tunelului răsună ecoul unor voci. Garda cea 
nouă se apropia. 

Nurbel îşi trase şalul pe ochi. Zenobia şi Wabalat îl 
imitară. Ridică drugul de bronz care asigura rezistenţa 
porţii, scoase o cheie de sub capă şi o înfipse într-o cutie 
mare de fier, care făcea să se mişte o pană de lemn groasă 
cât o mână. 

Urletul furtunii fu asurzitor. Abia întredeschisă, poarta 
grea cedă sub vânt. Nurbel o blocă cu umărul şi se întoarse 
pentru a arunca o ultimă privire spre Zenobia şi Wabalat. 

— Acum! 


Furtuna îi învălui şi, neluând în seamă pielea şi inul care îi 
acopereau, îşi înfipse ghearele în feţele lor ca o fiară. 
Vântul era atât de violent, atât de încărcat de praf şi de 
nisip, încât abia dacă era respirabil. 

Nurbel se lăsă să cadă pe burtă, lipindu-l pe Wabalat de 
stânci. 

Era mai întuneric decât atunci când erau cufundaţi în 
subterane. Lumina pământie deforma totul, răsuna de 
gemete, de trosnete nebuneşti. O miasmă asalta mirosul, 
ca şi cum pământul s-ar fi deschis peste duhorile iadului. 
Arbuştii spinoşi de deasupra lor se loveau de stânci, 
răsuciţi, rupţi, agăţaţi. 

— Coboară alături de mine, urla Nurbel. Ţine capul 
aplecat sau o să fii sfâşiat de arbuşti. 

Din nou, înainta fără să aibă grijă de Zenobia. 

Ea îi urma, dar imediat crengile rupte i se agăţară în 
cocul ei prea greu pentru a încăpea cu totul sub cască. 
Vântul îi prinse părul şi îl răsuci printre spini. Ea trase de el 
fără să-i pese de durere. Dar crengile şi părul rezistau. 

Fără să ezite, dintr-o singura lovitura de sabie, taie 
şuviţele prinse, se eliberă şi îi ajunse din urmă pe Nurbel şi 
pe Wabalat, încolăciţi la picioarele stâncilor. Copilul îşi lipea 


mâinile de faţă pentru a se apăra de nisipul care îi ardea 
ochii şi îi zgâria rău pielea, în pofida şalului. 

Nu se vedea la cinci paşi şi era aproape imposibil să ţină 
pleoapele deschise. În ciuda căştii, nisipul le sfâşia pielea, 
le intra în urechi, în nări şi deja le scârţâia sub tunică. 
Vacarmul vântului era monstruos, sfâşiat din timp în timp 
de un trosnet, de ţipete, de chemările legionarilor care 
încercau să rămână la adăpost. 

Fâşii de pânză zburau deasupra lor, pocnind şi şuierând. 
Un cort roman cedase. Îi urmă un altul, apoi multe altele. 

Nurbel puse mâna pe pumnul Zenobiei. Clipind din ochi, 
schimbară o privire scurtă. Nu era un moment mai potrivit. 
Nimeni nu putea să-i vadă. În două, trei zile sau poate mai 
mult, după nebunia lui Longin, romanii vor descoperi că 
asediază un oraş care nu mai are regina. 

Se ridicară toţi odată. Aplecaţi în faţa, cu braţele pe 
frunte pentru a se apăra, săriră. Nurbel cunoştea fiecare 
bucăţică de pământ şi chiar în această noapte cu furtună 
dezlănţuită era sigur că o să găsească reperele. 

Abia alergară douăzeci de paşi. 

Un ordin izbucni în vacarm, cincizeci de legionari, cu 
pilum în mâini, răsăriră din noroiul cenuşiu al aerului, într- 
un cerc perfect. 

Nurbel îl recunoscu pe ofiţer. Bărbatul cu părul blond, 
care călărea în fiecare zi alături de împărat. Intr-o 
străfulgerare de conştiinţă, se gândi la bărbatul pe care 
Longin îl trimisese cu pielea jupuită. Grecul minţise. Nu s-a 
întors. Prin trădare sau tortură, romanii aflaseră unde se 
afla poarta subteranei. Şi au făcut acelaşi raţionament ca şi 
el. 

Ofiţerul o fixă pe Zenobia cu vârful spathei. Se apropie, 
urlând prin vânt: 

— Alat! Alat! 

În acel moment, păru că Wabalat zboară. Cu sabia lui 
scurtă în pumn, sări asupra ofițerului. Zenobia urlă. 
Romanul, surprins, întoarse sabia spre Wabalat şi începu să 
râdă, apucând copilul de capă. Nurbel se aruncă, o înlătură 
pe Zenobia. Romanul îl ridică pe Wabalat, ca şi cum voia 


să-l tragă în spatha, când râsul i se frânse. Deveni un 
gâlgâit purtat de furia vântului. 

Nurbel văzu lama băiatului înfiptă în gâtul lui. Îl văzu pe 
roman prăbuşindu-se, trăgându-l pe copil după el. Văzu 
fierul pilumurilor îndreptate spre Wabalat. Zenobia, alături 
de el, urla. 

Sări deasupra trupului romanului, care îl rostogolea pe 
Wabalat odată cu el. Vârfurile de fier ale pilumurilor i se 
înfundară în coapse, în şale, zdrobindu-i coastele. Încă şi 
încă, acoperindu-l ca pe un arici. Ca şi cum tot atâtea 
greşeli acumulate de-a lungul vieţii le ispăşea înainte de a-i 
întâlni pe zei. 

Dar, odată cu ultima suliță, cea care îi zdrobise ceafa, zeii 
îi acceptară ofranda şi viaţa înainte ca ochii să poată vedea 
fierul însângerat care, traversându-i trupul, sfâşia pântecele 
lui Wabalat. 

Astfel, nu a dus cu el până pe lumea cealaltă urletele 
Zenobiei în faţa copilului ei mort, care, în ciuda furtunii, se 
auzeau până pe străzile Palmyrei. 


33 
EMESA 


Era aceeaşi cameră în care se născuse copilul. 

Romanii nu ştiau. Ce ştiau ei? 

| se aduseseră haine frumoase, mâncăruri alese. Era 
servită ca regina care încetase să mai fie. 

Ea refuza totul. Nu mânca, păstra pe ea hainele în care 
fugise. Sângele lui Wabalat era acolo, coagulat într-o crustă 
groasă, pe care o mângâia de mii de ori pe zi. 

Nu se pieptăna. În bogăţia părului care fusese cel mai 
frumos din Orient, pe jumătate tăiat, în această indiferenţă 
nefirească care îi îngheţa spinarea, cântărea în fiecare clipă 
apăsarea morţii lui Wabalat. 


Sclavele se învârteau în jurul ei ca să o gătească şi să o 
îmbrace ca pe o regină, pentru că împăratul Romei voia s-o 
viziteze. 

Ea abia dacă auzea cotcodăcitul lor zgomotos. Dacă 
vreuna dintre servitoare se apropia prea mult, o lovea în 
faţă cu centironul în care nu mai era nicio spadă. 

Augustus Aurelian o văzuse o dată, în cortul lui, atunci 
când o duceau spre Emesa, departe de pustiirea şi de 
flăcările Palmyrei. În pofida bandajului care îi acoperea 
umărul şi îl obliga să nu poarte cuirasă, urlase, gesticulând. 

— Fiul tău mi-a ucis singurul prieten, pe prefectul 
Maximus. Un războinic învingător în mii de lupte. Cel mai 
credincios prieten. Mi-aş fi dat viaţa pentru el. Un bărbat pe 
care îl port în inima mea! lată ce a făcut fiul tău. 

S-ar fi zis că avea s-o omoare cu mâna sănătoasă. Ea îl 
privi cu indiferenţă, surprinsă doar să vadă la el o oarecare 
asemănare cu Preailustrul. Aceeaşi faţă deschisă. Aceeaşi 


frumuseţe a bărbatului războinic, cu pomeţii înalţi, cu gura 
cu buze groase şi bine conturate. Ochii erau diferiţi. 
Albastrul irişilor lui Lucius Aurelianus Augustus aveau 
culoarea cerului curat. 

După ce urlase, începuse să râdă la fel de tare. 

— Ce crezi, regină a Palmyrei? Este cu putinţă ca un copil 
de doisprezece ani să poată tăia gâtul celui mai glorios 
dintre ofiţerii mei? Un războinic care a ieşit victorios din 
luptele cu goții, alamanii, suevii, roxolanii şi alainii? 

Zenobia nu deschise buzele. Râsul lui Aurelian avea 
asprimea supărării şi a excesului de orgoliu. Dacă Augustus 
simţea o durere după moartea prefectului Maximus, 
aceasta nu făcea parte dintre cele care cereau lacrimi. 

— Fiul demn al mamei sale! exclamă el. Vlăstarul marii 
Zenobia. Cea care l-a învins pe Shapur, cea care a vrut 
Roma. Alat! Frumoasa, măreaţa Alat. Alat, invincibila! 

Rămase nemişcat, grav dintr-odată, o cercetă ca şi cum, 
în sfârşit, descoperea femeia sub hainele de război şi 
zdrenţele înfrângerii. O privire lipsită de delicateţe, dar fără 
acea siguranţă, acea promisiune de violenţă pe care 
războinicii o au asupra prizonierilor. 

— Da. Frumoasă şi curajoasă. Nimeni nu poate să-ţi ia 
toate astea, a spuse el, alinându-şi umărul rănit cu o 
mângâiere involuntară. Frumoasă. Şi bun arcaş, cum 
spunea Pulinius. Dar Aurelian te-a învins, aşa cum a învins 
întotdeauna. 

Şi râse din nou. 

— In ceea ce-l priveşte pe fiul tău, nu, eu nu cred, regină 
a Palmyrei. Dacă a putut să-i taie gâtul lui Maximus, a fost 
pentru că zeii i-au ţinut mâna de copil. Zeii mă vor pentru 
Roma. Numai pentru ea, aşa cum trebuie să fie un 
Augustus! 

Acest bărbat era cel care acum îi trimitea rochii 
frumoase, tunici, diademe, brățări şi coliere, toate smulse 
din cuferele Palmyrei şi cu care, spera el, se va acoperi 
pentru a-l onora. Un bărbat care încă nu descoperise că zeii 
nu erau decât cuvinte, iluzii care fuseseră inventate în 
vacarmul vieților şi al durerilor, aşa cum copiii alungă, prin 


poveşti, întunericul nopţii. 


Astăzi, bandajul de pe umăr era mai uşor şi purta o togă 
brodată cu aur. Când o văzu tot în zdrenţe, aruncă spre 
sclave o privire enervată. 

începu să se învârtească în jurul ei, cu o mină 
contrariată, întrebând: 

— De ce te încăpăţânezi să te porţi ca un animal 
sălbatic? La ce te duce asta? 

La fel ca la prima lor întâlnire, nu îi răspunse. 

— Ah! strigă el, ai vrut să devii Augusta, ne-am luptat şi 
ai pierdut. Nu e simplu? De ce vrei să-mi oferi spectacolul 
ăsta? Regina Zenobia n-are, oare, mai mult orgoliu decât 
zdrenţăroşii din cartierele mizerabile? 

Cum ea continua să tacă, ochii lui albaştri îi pândeau 
reacţia şi anunţă cu oarecare blândeţe: 

— Nu trebuie să arăţi mai mult curaj şi orgoliu decât este 
nevoie. Nu cred că o să te omor. În ce priveşte răzbunarea 
şi preţul războiului, spre respectul Romei, mă mulţumesc cu 
moartea grecului tău. Este perfect pentru rolul ăsta. El nu-şi 
ţine gura. Ne insultă din tot sufletul, va fi o plăcere să-l văd 
pierzându-şi capul împreună cu suta de idioţi care îl susţin. 
Dar tu, Zenobia, fii fără teamă. Vei trăi. 

Îşi ridică braţul sănătos. Întinse mâna spre ea. Crezu că 
vrea să-i atingă faţa. Dădu înapoi, rigidă, violentă şi ucigaşă 
până vârful unghiilor. Acelaşi lucru se citea şi în privirea ei. 
Aurelian rămase pe loc, încurcat dintr-odată. Schiţă o mică 
grimasă batjocoritoare. 

— Nu e nicio grabă. Vei avea timp să-ţi revină cheful 
pentru frumuseţea ta, mormăi el. 

Ca pentru a-şi alunga jena, adăugă rânjina: 

— Ştii că şeful creştinilor din Emesa a venit ca să ceară 
iertarea pentru tine? Tot el mi-a deschis porţile oraşelor 
tale şi te-a trădat chiar în inima Palmyrei! In primăvară, te 
vindea ca să-i cruţ pe credincioşii lui, astăzi, pentru nimic, 
în sfârşit, s-a pus în genunchi, ca să te las în viaţă. 

Ea nu gândi decât: „Simon, Simon!” Fără prea mare 
emotie, fără prea mare durere. 


— Consideră suferinţa ta suficientă şi scopul lui atins. 
Dacă ai refuzat să-i masacrezi pe creştini la Palmyra, atunci 
când poporul tău ţi-o cerea, afirmă el, este pentru că 
Dumnezeul lui te-a atins cu mila Lui. De acum, vei fi una de 
a lor. Este adevărat? Vei deveni creştină? 

Ea nu răspunse nici la aceasta întrebare, ca la toate 
celelalte. Aurelian se strâmbă, se apropie din nou de ea. 
Vorbi mai încet, pe un ton complice şi, în mod ciudat, 
prietenos. 

— Ce contează nebunia creştinilor? O să trăieşti pentru 
că aşa vreau eu. La fel şi la Roma, vor urla curând cerându- 
ţi sângele. Dar nu vei muri. Augustus Aurelian nu vrea. Oh, 
nu te cred invincibilă. S-a terminat cu Alat! Dar nu ţi-ai 
împlinit destinul. Incă de la naşterea ta, zeii te-au vrut în 
viaţă numai pentru triumful meu. Pentru ca gloria lui Lucius 
Aurelianus Augustus să strălucească în Forum. 


34 
ROMA 


Astăzi, ca şi ieri, deschise ochii înainte să vadă destul 
pentru a deosebi cerul de pământ. Gândul la Wabalat, 
acelaşi, prezenţa chinuitoare a copilului mort, o năpădea. 
Cu ochii deschişi sau închişi, îi era mereu alături, invizibil, 
şoptindu-i reproşuri. 

Observă  servitoarele, gărzile, ofiţerii cărora le era 
încredinţată. Încă din ajun se agitau în toate direcţiile, febril 
şi inutil. 

De la Emesa, de mii de ori se gândise că ar putea cu 
uşurinţă să-l priveze pe Augustus Aurelian de triumful lui. In 
haosul care-l înconjura, un pumnal, o sabie erau uşor de 
furat. 

A şi le înfige în piept nu cerea decât curajul de-o clipă. 

În timp ce se apropia de porţile Romei, avusese de sute 
de ori ocazia să se arunce peste bordul vasului imperial sau 
să provoace furia vreunui ofiţer care ar fi ştiut să-i 
străpungă trupul cu o sabie. 

Dar astăzi, ca de fiecare dată, faţa lui Wabalat se înălța 
în faţa ei. Fiul său îşi cerea dreptul la promisiunea pe care. i- 
o făcuse. 

Chemă servitoarele, arătă cuierele cu tezaurul furat de 
Aurelian din Palmyra şi anunţă: 

— Voi fi cea pe care Augustus vrea s-o vadă. 

Şi ei voiau s-o vadă. 

Flăcările torţelor şerpuiau de pe cele şapte coline ale 
Romei până la Tibru. Erau sute şi sute de mii care se 
grăbeau spre via Cornelia sau Velabrum. Tineri sau bătrâni, 
bogaţi, săraci, avocaţi sau negustori, târfe din Subur şi 
cetăţeni, urlând, insultându-se; şi-au abandonat casele 


puturoase şi villele opulente pentru a se îngrămădi pe 
străzile pe care nu înaintau decât ca să respire sudoarea 
celor de alături. 

Unii îi jefuiseră pe cei mai săraci decât ei, alţii zdrobiseră 
membre sau călcaseră fără milă în picioare femei sau copii 
pentru a obţine un loc de unde ar fi putut „vedea”. In Circul 
Maximus, unii, înconjurați de zeci de sclavi înarmaţi, au 
plătit preţul unei încărcături din Egipt sau al unui negoţ cu 
sclavi pentru a se aşeza chiar la marginea pistei, acolo 
unde Augustus Aurelian îi vedea la fel de bine cum îl 
vedeau şi ei. 

Cei mai bătrâni dintre patricieni, ologii şi bolnavii, toţi cei 
care nu puteau merge ore întregi, şi erau mulţi, nu 
reuşiseră decât pe la sfârşitul nopţii să ajungă în Forum, 
unde o pază severă interzicea intrarea poporului de mai 
mult de şapte zile. Dăduseră ordin să se ardă tămâie pe 
jertfelnicele altarelor, în timp ce se deschideau, fără 
excepţie, toate porţile templelor. 

În aceeaşi clipă, în toate locurile, pe statui şi coloane, se 
aprinseră lampioane, se înălţară torţe iluminând ghirlandele 
şi fanioanele pe douăzeci de mii de stâlpi prevăzuţi pentru 
acest lucru. 

Când primele lumini ale zilei mângâiară capitala 
Imperiului, fumul o acoperea mai bine decât ceața, 
dezordinea şi vacarmul lăsau să se creadă că barbarii o 
jefuiesc de la un capăt la altul. In sfârşit, trompetele 
triumfului lui Lucius Aurelianus Augustus, stăpânul 
universului, sunară la capătul via Cornelia. 

Atunci, urletele deveniră un singur glas, un unic strigăt 
de bucurie. 


La început nu se văzură decât fanfarele, purtătorii de 
goarne, de corni şi de trompete egiptene, de corn galic, de 
helicon saxon, toate urlând din bronzul şi alama lor. Imediat 
în spatele lor, proaspăt raşi, se apropiau senatorii şi 
magistraţii, încă viguroşi şi care arătau bine la acest 
început de procesiune, agitând mâinile, ca şi cum voiau să 
cheme de partea lor strigătele şi râsetele. 


Ceea ce atrăgea privirile venea mai în urmă, în spatele 
gărzii pretoriene care îi urma. 

Douăzeci de elefanţi, treizeci de girafe şi tot atâtea 
gazele, zebre, bivoli, elani, porci mistreți, ibecşi, mufloni, 
ponei, cămile cu una sau două cocoaşe, toate ţinute în frâu 
sau sub pocnetul bicelor de o mulţime de sclavi. Toate 
animalele se uşurau de groaza de a fi astfel împinse în 
inima oraşului, împuţindu-l, provocând glume proaste care 
nu încetară decât atunci când, mai în spate, de data 
aceasta împinse în cuşti pe roţi, apărură felinele. 

În rânduri de câte patru, lincşii, hienele, tigrii, panterele 
şi leii. Răgând la toţi, în timp ce treceau pe sub marele arc 
neterminat al porţii lui Aurelian. Calmând gloata arătându-şi 
colții, semănând fiori cu răgetele lor sălbatice. Amintind de 
pericolele, luptele şi toate ciudăţeniile Orientului pe care 
tocmai le învinsese Augustus. 

După ele veneau, cu o aceeaşi aură animalică, smulgând 
uralele şi excitaţia femeilor, opt sute de perechi de 
gladiatori pe jumătate goi, de toate rasele, cu chipuri 
diferite, de la cele mai urâte până la cele mai splendide, 
captând nerăbdarea, înainte de a se putea extazia de 
măreţia prăzii pe care cinci sute de sclavi o purtau pe 
braţe. 

Aur, argint, statui, bijuterii, cuirase, arme, tăvi, haine, 
cufere, oglinzi, scaune, paturi, blănuri, obiecte nenumărate, 
fără alt rost decât de a fi preţioase, nenumărate obiecte 
strălucitoare, care luceau ca o oglindă, pe fondul unui vis 
delirant, în faţa ochilor avizi pe care lăcomia, ca şi gelozia, 
îi făcea deja să tremure. 

Când apărură cele câteva mii de prizonieri obişnuiţi, 
perşi, bactrieni, hinduşi, sarmaţi, vandali, bleymiţi sau 
axiomiţi păşind sub pancartele care desemnau oraşele şi 
ţările învinse, urletele de furie şi o ură dezlănţuită se 
declanşară împotriva lor. 

La trecerea peste podul lui Nero şi pe sub gradenele 
teatrului lui Pompei, fură nevoiţi să plece capul, să-şi ridice 
mâinile legate, pentru a se apăra de cărămizile şi de 
cioburile care plouau peste ei. O sută sau două au murit 


astfel, cadavrele lor fiind călcate în picioare de ceilalţi. 
Măcar aceştia n-au fost nevoiţi să meargă printre scuipături 
ore întregi, înainte de a termina, seara, sub securile 
închisorii Marnetino, transformată pentru aceasta ocazie în 
abator pentru oameni. 

Apoi veneau zece războinice sauromate. Îmbrăcate ca 
bărbaţii, dar cu pieptul la vedere. Aveau surâsul pe buze, îşi 
băteau joc de cei care le batjocoreau, răspundeau cu 
bezele la injuriile femeilor şi făceau figuri obscene la 
complimentele bătrânilor. 

Erau destui în mulţime care să tacă şi să regrete îndelung 
că nu le-au privit mai atent. Dar un murmur greu al plebei îi 
împiedică, mormăind între umerii strânşi, anunțând ceea ce 
voiau să vadă, pe cea al cărei dulce nume, de luni întregi, li 
se rostogolea pe buze: Zenobia, regina Palmyrei. 


Oh, bineînţeles, l-au văzut pe Augustus Aurelian în togă 
de purpură şi aur, în picioare, în carul lui tras de patru cerbi 
cu coarne uriaşe. l-au văzut coroana de lauri, pietrele 
încrustate în obloanele carului şi chiar în oişte, spiţele de 
aur ale roţilor şi perlele care împodobeau coamele cerbilor. 

Dar, mai presus de toate, de-a lungul Tibrului, în Circus 
Flaminius, în apropiere de teatrului lui Marcello, deasupra 
templelor lui Hercule sau Venus, şi apoi când a trecut prin 
pasajele strâmte de pe Vicus Tuscus, miile şi miile de ochi 
n-au văzut-o decât pe ea, pe Zenobia. 

Privea înainte, cu trăsăturile rigide, şi nu-i distingeau bine 
decât faţa. In rest, un lanţ de aur se răsucea în jurul celui 
mai frumos trup din lume, scoțând în evidenţa formele în 
strălucirea soarelui, cuprinzându-i coapsele şi gleznele, 
fixând-o de cadrul unei căruţe joase, trasă de sclavi ale 
căror legături de aur erau prinse de gâturile lor. Un pârâu 
de pietre preţioase atârna la pieptul ei şi greutatea lanţului, 
în acel moment, o făcea să se clatine. Părul îi cădea în mod 
ciudat până la scobitura şalelor, pe jumătate tăiat, atât de 
scurt tăiat pe partea dreapta a craniului, încât cei mai 
apropiaţi îi puteau vedea pielea capului. 

Nici măcar asta nu putea s-o urâţească. Le oferea 


spectacolul unei ciudate şi invizibile răni, dar nicio 
slăbiciune. 

Atât de bine, încât atunci când pătrunse în Marele Circ, 
când soarele aflat la zenit nimicea totul, apăru dintr-odată 
cu o perfecţiune atât de tulburătoare, încât hărmălaia se 
transformă într-un murmur de respect. 

O voce, nu se ştie de unde, îi strigă numele. 

Ca pe câmpul de luptă, zece, douăzeci de mii de voci 
răspunseră: 

— Zenobia! Zenobia! 

Tot timpul cât a făcut turul pistei de nisip, nimeni nu s-a 
gândit să strige spre gloria lui Augustus Aurelian. 


Atunci când, cinci ore mai târziu, Augustus sacrifică cerbii 
atelajului său pe treptele Forumului, oraşul răsuna încă de 
numele Zenobiei. 

Nimeni, totuşi, nu putuse auzi acel murmur care nu o 
părăsise pe regina Palmyrei toată ziua. O promisiune de 
atâtea şi atâtea ori repetată, că îi umflase şi rănise buzele 
până la sânge, şi pe care încă o şoptea, pentru ultima oară, 
trecând pe sub arcul lui Traian: „Wabalat, fiul Zenobiei, 
este cel mai mare dintre regi!” 


Epilog 
PERINTHUS, 275 D.HR. 


Auzi un zgomot de paşi sub tamarini şi gândi că era el. 

De douăzeci de luni, acesta era obiceiul lui. Spre seară, 
apărea alături de ea şi o contempla un moment. Uneori, se 
aşeza foarte aproape de ea, alteori, la distanţă sau, din 
când în când, se ascundea. 

Oare credea sincer că îi ignoră prezenţa? 

De fapt, nici nu-şi putea imagina cât de puţin îi păsa de 
el. Îi cerea să-l urmeze peste tot, ca o umbră. Şi asta îi era 
indiferent. Nu-i vorbea şi abia dacă schimba câteva cuvinte 
cu servitoarele. 

Ştia că unele spuneau că este cuprinsă de nebunie. Tot 
ele îşi băteau joc de Augustus Aurelian, care, toată viaţa lui, 
nu ştiuse să se înconjoare decât de femei nebune. 

Uneori, credea că aştepta ceva. Că stătea demult, de 
foarte multă vreme la pândă la vânătoare, unde trebuia să 
rămână mai tăcută şi mai nemişcată decât cel mai viclean 
vânat. Totuşi, n-ar fi ştiut să spună ce era acest vânat, dacă 
nu putea fi nici moartea, nici uitarea. 


Într-o seară ca aceasta, în care soarele de octombrie 
cobora blând pe marea presărată de pânzele roşii şi 
albastre ale pescarilor, reuşea să fie calmă. De altfel, fu şi 
mai surprinsă de femeia slabă care se ivi, foarte aproape, 
sub un măslin plin de fructe. 

— Numele meu este Ulpia, regină Zenobia. Nu mă 
cunoşti. Ar trebui totuşi, pentru că sunt soţia lui Augustus 
Aurelian. 

Surâse. Un surâs dulce, o privire grea, insistentă. Se mai 
apropie câţiva paşi, cu mâinile înnodate pe pântece, ca şi 


cum centura abia îi susţinea tunica brună şi foarte simplă. 
Ochii îi erau subliniaţi cu o linie de khol prea groasă. Şopti: 

— Dacă încă nu m-ai văzut niciodată, este pentru că 
Aurelian mă ţine departe de el. Spune că sunt nebună. Le 
spune tuturor celor din jurul lui. Ulpia, nebuna, iată cine 
sunt, eu, soţia lui Augustus! 

Se întrerupse cu o strâmbătură reţinută. 

— Spun acelaşi lucru şi despre tine, regină Zenobia. Spun 
că ai luptat cu Aurelian şi cu o grămadă de bărbaţi şi că 
asta a sfârşit prin a-ţi tulbura minţile. Nu vor decât ca 
femeile să fie în stare să facă ceea ce fac mereu, iată 
adevărul. 

Înaintă şi mai mult, scrutând-o cu o fixitate care o obligă 
pe Zenobia să-şi părăsească locul şi să se depărteze. Ulpia 
aprobă cu un semn din cap. 

— Toţi spun că eşti frumoasă şi asta e adevărat. 

Ea încruntă sprâncenele, îşi destinse faţa. 

— Te-ai sărutat cu el? Ca sora lui? 

Întrebarea o surprinse atât de tare pe Zenobia, că avu o 
tresărire care o amuză pe Ulpia. 

— Nu-mi pasă! Asta nu mă mai răneşte. Astăzi iert. L-am 
întâlnit pe Dumnezeul care iartă păcatele şi îşi deschide 
Paradisul celor mai necredincioşi. Un Dumnezeu al 
dreptăţii. El, Aurelian, nu cunoaşte dreptatea. 

Ceva din privirea Ulpiei sau, poate, din asprimea buzelor 
ei, o puseră pe Zenobia în gardă. Se dădu înapoi cu câţiva 
paşi. Ulpia o lăsă s-o facă, tăcută şi serioasă. Sfârşi prin a 
clătina din cap, spunând: 

— Îţi cunosc durerea. Avem aceeaşi durere. Aurelian l-a 
omorât pe fiul tău, iar pe mine a refuzat să mă facă mamă. 

Tăcu brusc, pândind. In iarba uscată de la poalele 
grădinii se auzeau scrâşnind nişte paşi. 

În timp ce Zenobia se întoarse pentru a se asigura că 
este vorba, de data aceasta, de Aurelian, Ulpia dispăru ca 
prin farmec. 

Pentru prima oară îl privi, oarecum uşurată, cum se 
apropie. Îşi zărise soţia sau nebuna asta s-a strecurat până 
aici fără ştirea nimănui? 


Aurelian, după obiceiul lui, nu avea ochi decât pentru ea. 
Şi faptul că îi putuse prinde privirea făcu să-i apară pe faţă 
un zâmbet larg de satisfacţie. Rări paşii, ca şi cum se 
temea să consume prea repede acest moment. 

Ca de obicei, avea pe frunte o coroană de lauri din aur 
fin. Se strica înainte de sfârşitul zilei. Era tot timpul urmat 
de o pereche de aurari, a căror unică sarcină era să-i ofere 
o coroană nouă în zori. 

În câteva luni se îngrăşase puţin, ochii erau încercănaţi 
de o mare oboseală. Gura era mai moale şi întregul trup 
părea mai lent. 

Poate acesta a fost motivul. Sau doar fascinația pe care 
Zenobia o exercita asupra lui. Nu făcu nicio mişcare de 
apărare sau de fugă, când Ulpia ţâşni din umbra 
tamarinilor. Nu lăsă nici impresia că îi auzise paşii când 
sărise, cu lama înainte, şi îi înfipsese pumnalul în spate, cu 
un strigat de bucurie. 


Zenobia avu nevoie de puţin timp pentru a-şi întoarce 
privirea de la muribund. 

Când Ulpia se îndreptă, cu pumnul însângerat, dădu 
înapoi, pregătită să întâmpine asaltul nebunei. Dar o voce 
din spatele ei o făcu să tresară. 

— Nu te teme. N-o să-ţi facă niciun rău Şi-a împlinit 
datoria şi şi-a pus răzbunarea în mâinile lui Dumnezeu. 

— Schawaad! 

El nu strigă, nici nu respinse numele cu care ea îl numise. 
Era, ca întotdeauna, îmbrăcat cu o capă care îi acoperea 
faţa. 

Trebui să se proptească de copacul cel mai apropiat. 
Vânătoarea ei se termina? 

— De ce? şopti ea. De ce să-l omoare? 

— Era ca toţi romanii şi ca toţi Auguştii, incapabil să-şi 
ţină promisiunile. 

Cu mâna descărnată, trase un rulou de pergament din 
mânecă. 

— Mâine avea de gând să decreteze că Isus Hristos nu 
putea fi celebrat în oraşele Imperiului. Martiriul fraţilor 


noştri ar fi reînceput. Este zadarnic. Am dat destul dovada 
că nu ne temem nici de durere, nici de moarte şi că 
Paradisul lui Dumnezeu ne este deschis. Este timpul, de 
acum, ca Roma să înţeleagă cine suntem. 

Ulpia li se alătură. Îngenunche în faţa lui Schawaad, îi luă 
mâna dreaptă între ale sale, pentru a o duce la buze. 

— Simon din Emesa este un creştin care ştie să 
îngrijească marile dureri, spuse ea Zenobiei, ridicându-se. 
Vino cu noi, Zenobia. O să aibă grijă şi de tine. 

De sub faldurile capei, ochii lui Schawaad îi scrutau pe ai 
ei. Pentru prima dată de foarte, foarte multă vreme, şi în 
pofida feţei torturate care îi distrugea orice expresie, 
Zenobia crezu că citeşte pe ea tandreţea. Speranţa. Poate 
chiar o rugăminte. 

Ca răspuns, îi surâse, sperând că va putea simţi ce 
rămăsese dintr-o veche şi foarte istovită iubire. Fără să 
mişte, şopti: 

— Da, acum ştii destul despre adevăr şi minciună pentru 
a ni te alătura. 

Ea scutură din cap. 

— E prea târziu. Chiar foarte târziu. Te iubesc cu o 
dragoste fără limite. Dar atât. Dumnezeul tău nu este făcut 
pentru cei pe care-i distrugi cu mâna ta, Schawaad, ştii 
prea bine. 

El ridică o mână spre ea, care dădu imediat înapoi. 

— Simon din Emesa m-a asasinat, îţi aminteşti? îi aruncă 
ea cu duritate. „Pentru Simon din Emesa tu eşti moartă, 
Zenobia! Moartă de multă vreme.” Astea sunt cuvintele lui. 

Se judecară din priviri. Zenobia ştiu că vânătoarea ei era, 
în sfârşit, încheiată. 

Strigătul Ulpiei sfâşie fascinația dintre ei. 

— N-ai dreptul să rămâi singură, Zenobia! 

— Zenobia din Palmyra este singură din ziua naşterii 
sale. lar mâine, nimeni nu va mai şti dacă a existat.