Antoine B Daniel — [Regina din Palmyra] 01 Dansul zeilor

Două destine unice — viitorul imparat roman 
și viitoarea regină a Palmyrei —, o iubire ce 
ece dincolo de hotarele credinţei 


in secolul al illea d.Hr., Imperiul Roman 
trece prin vremuri cumplite: trebuie să lupte 
tară încetare impotriva invaziilor barbare, a 
comploturilor și a intrigilor interne, precum 
și impotriva primilor creştini. In aceste vremuri 
tulburi se naşte o fetiță: la naşterea ei, o 
minge de foc loveşte deșertul din Palmyra 
când sa ţâșneasca apa. Lacul astfel apărut 
va primi numele Darul Zeilor. Acesta va fi şi 
vumele copilei - Zenobia. Tot atunci, Aurelian 
tânârul ofițer roman, înfruntă mii de barbari 

iştigând băâtalii după batâlii. Pentru el 
cesta va fi inceputul gloriei... 


ISBN 978-973-103-262.7 


N 


ttio 
E J 
lsinng 


731 0326 


ANTOINE B. DANIEL 


Dansul Zeilor 


volumul | din seria 
REGINA DIN PALMYRA 


RAO International Publishing Company 


În clipa dorinței de mărire, ţi-o poti întotdeauna 
închipui pe Zenobia înaintând pe sub colona- 

dele Palmyrei. Frumuseţea ei nu-şi găseşte egal 
decât în splendoarea acestui oraş de piatră, 

peste care deşertul şi secolele au aşezat atâta pul- 
bere de vise, încât viaţa însăşi nu mai oferă alte 
certitudini decât o iluzie de multă vreme uitată. 


Angus Farel 


MAREA | na, 
Abtitua NEAGRĂ 


j 


Pa 


N 


Khorasan 
iii Capadocia Ecoatana “Mb 
a AR SEN 
P? Antiohia 
V ER pgm Ce o N Fars (Iran) 


Arabia 


Partea 
| 


DESTINUL 


240-256 d.Hr. 


1 


DEŞERTUL TURAQ AL'LLAB 


Ghemuită pe patul de cărămizi pregătit pentru naştere, 
tânăra soţie tremura. Un spasm o zgâlţăi din cap până-n 
picioare. Cu ochii şi gura larg deschise, îşi înfipse unghiile în 
încheieturile mâinilor lui Ashemu, doica egipteană. 
Răsuflarea i-a îngheţat pe buze, iar pupilele dilatate păreau 
a nu vedea nimic. 

O moaşă bătrână, îngenuncheată în faţa ei, îi masa 
pântecele. Îi porunci: 

— Haide, copila mea, respiră! Respiră! 

În fundul cortului, vreo duzină de femei nu le scăpau din 
priviri. Fără să-şi dea seama, se îndoiau de şale, încercând 
să facă ele efortul în locul tinerei soţii. 

Era o fată de abia cincisprezece ani. Avea corpul atât de 
asemănător cu al unei copile, încât părea imposibil ca 
şoldurile să i se deschidă şi să dea viaţă. 

Respirația îi reveni pe buze. Pielea pântecelui se încreţi 
din pricina contracţiilor. Un geamăt i se desprinse de pe 
buze. 

Femeile îşi muşcară buzele ca să nu tipe o dată cu ea. 

Bătrâna mormăi: 

— Încetează să mai gemi! E inutil, asta n-o să-l facă să 
iasă! 

Tânăra păru să nu audă nimic. O sudoare rece îi inunda 
obrajii şi tâmplele. O contracție şi mai puternică o aruncă 
pe spate. Geamătul se transformă în tipat. Atât de ascuţit, 
încât stâlpii de cedru ce susțineau împletiturile grele ale 
cortului au tremurat. Ashemu se lipi de ea ca s-o sprijine 
mai bine. 


În umbră, femeile psalmodiau numele lui Baalshamin, 
implorându-i ajutorul şi îndurarea. 

Urmă un moment de răgaz. Cu gura căscată, cu obrajii 
umflaţi, gata să-i plesnească, tânăra fată înghiţea aerul cu 
lăcomie. 

A venit noaptea fără ca nimic să se întâmple. O femeie se 
ridică. Lungi fitilul lămpilor cu ulei ce atârnau de stâlpi. O 
alta adăugă în vatră câteva baligi uscate de cămilă şi aţâţa 
focul cu un evantai din frunze de palmier. O a treia, cu o 
lingură de lemn cu coada lungă, amesteca fâşiile de pânză 
în apa care fierbea. Erau gesturi necesare, dar, în acelaşi 
timp, gesturi pe care le făceau ca să se liniştească. Pentru 
a nu lăsa frica să pună stăpânire pe cort, ca fumul acru ce 
se ridica din canun. Fiecare dintre cele aflate aici cunoştea 
marele pericol de a aduce pe lume un copil la o vârstă atât 
de fragedă. 

Ashemu mângâie fruntea tinerei soţii. Îi pipăi gâtul şi 
buzele. Murmură: 

— Se duce! 

Moaşa îi aruncă o privire furioasă. 

— Ajut-o! Nu trebuie să moară. Trebuie să împingă, altfel 
nu pot să trag copilul. 

O licărire absentă străluci în ochii fetei. Sudoarea îi făcea 
pieptul şi pântecele să strălucească. Ashemu îşi lipi obrazul 
întunecat de al ei, şoptindu-i cuvinte blânde, de încurajare. 

— Ce faci, egipteanco? Se răsti bătrâna. Nu e timp pentru 
drăgălăşenii! A 

Îşi înfipse aprig degetele la baza gâtului tinerei soţii. În 
spatele ei, femeile amuţiră. 

Femeia-copil îşi reveni. Îşi agăța braţele de gâtul 
bătrânei, cu ochii ieşiţi din orbite de groază. 

— Nu te las să mori, mormăi moaşa mărind apăsarea 
degetelor pe gâtul ei. Nu-ţi pot îngădui să uiţi de durere, 
altfel mori. 


Focul lumina turbanele bărbaţilor. Cu toţii îşi ţineau 
fruntea plecată pentru a nu li se citi teama pe faţă. 
Numai Abdonai îşi ţinea spatele drept, privirea sus, 


înălţată peste deşertul Turaq Al'llab, peste care tremurau 
stelele în marea nopţii. Cea care urla acolo, sub cort, era 
soţia lui. 

Pentru o clipă, strigătele s-au mai potolit, înainte de a 
reîncepe, mult mai adânci, mult mai răguşite. Ca ale unei 
gazele spintecate. Gemete atât de îngrozitoare, încât 
sfâşiau cefele şi spinările bărbaţilor, ca nişte lame de 
pumnal. 

Încă de dimineaţă, cuvintele moaşei se suceau şi se 
răsuceau în capul lui Abdonai. Bătrâna fără dinţi i le mai 
spusese cu trei sau patru anotimpuri înainte, când el şi-a 
mărturisit dorinţa de a avea un fiu cu soţia lui. 

— Este alegerea ta, Abdonai! scrâşni ea. O fată nu eo 
cămilă. Soţia ta e prea tânără ca să-ţi dăruiască un urmaş. 
Are şoldurile prea înguste. La vârsta ei abia dacă poate să 
ducă o sarcină. Dar e alegerea ta. 

Abdonai îşi deschise inima în faţa lui Baalshamin. Cu 
sufletul plin de teamă şi de respectul pe care trebuia să le 
acorde zeului său murmură: 

— O, preaputernicul puternicilor! Preaputernicul 
pământului şi al strămoşilor mei, aruncă-ţi privirea asupra 
celui care-ţi este rob de la prima lui suflare... 

Cuvintele îi mureau pe buze înainte să apuce să-şi spună 
rugăciunea: ceea ce zărea pe cerul nopţii nu mai văzuse 
niciodată. 

Din instinct, mâna i se strânse pe mânerul curbat al 
pumnalului. Lama ieşi câteva degete din teacă. 

Caii se zbăteau în spatele corturilor. O chemare răsună 
de pe duna care străjuia tabăra. 

Cu voce joasă, plină de uimire, Abdonai exclamă: 

— Se mişcă o stea! Priviţi! O stea se mişcă! 

Bărbaţii ridicau faţa spre el, fără să priceapă. Caii 
nechezau, scoțând un geamăt sacadat, ce se împletea cu 
vaietul tinerei soţii. Abdonai arătă spre nord, spre miile de 
sclipiri ale stelelor, şi repetă cu furie: 

— Priviţi, se desprinde de cer! Baalshamin desprinde o 
stea de pe cer! 

Apoi o văzură. 


De-acum nu mai era o stea, ci o dâră de lumină. Albă, 
abia cât o insectă. Sub ochii lor, crescu şi căpătă 
dimensiunea unei păsări. Apoi se schimbă din nou. Fină şi 
delicată, pluti ca o corabie dusă de vânt. Continuă să 
crească. Atât de repede! O văzură transformându-se într-o 
limbă de foc, apoi într-o coadă de cal nărăvaş. 

La sud de tabără, cămilele începură să ragă. Mai întâi 
câteva. Apoi toate, aşa cum se întâmpla, uneori, atunci 
când le cuprindea frica. Dunele răsunau de răgetele lor. 
Nimeni nu mai auzea strigătele tinerei soţii. Bătrânii, 
femeile şi copiii ieşeau în mare grabă din corturi. Li se arăta 
cerul. Flacăra stelei plutea din ce în ce mai repede. Din ce 
în ce mai lungă, roşie şi strălucitoare. Mamele îşi chemau 
copiii. Cei mai măricei, neliniştiţi, se agăţau de tunicile lor. 
Cei mai mici râdeau şi băteau din palme în faţa minunii 
cereşti. 

Abdonai nu scăpa din ochi flacăra ce spinteca cerul. O 
voce înspăimântată murmură lângă urechea lui: 

— Vine peste noi, Abdonai! Baalshamin trimite steaua 
drept peste noi! 


În cort, femeile auziră strigătele şi vacarmul făcut de 
cămile. Curiozitatea crescu peste măsură. Fără să mai 
reziste, ieşiră, lăsând-o pe tânără soţie pe mâinile moaşei şi 
ale lui Ashemu. 

Ea nu mai ţipa. Spasmele îi scuturau încă şalele, dar 
niciun geamăt nu-i mai ieşea de pe buzele uscate. Trupul 
său greu şi lipsit de putere apăsa acum pieptul lui Ashemu. 

— Sărmana! mormăi bătrână printre cioturile dinţilor. E 
dusă. 

Deschise gura fetei, îşi apropie obrazul de ea câteva 
secunde, înainte de a pune din nou palma pe pântecele 
umflat. Mormăi: 

— In zadar te mai străduieşti s-o sprijini. N-o să ne mai 
ajute. 

In timp ce Ashemu o întindea pe tânăra soţie pe 
covoarele acoperite cu cârpe, femeile se întorceau în cort, 
în fugă. Cu trăsăturile schimonosite de uimire, urlau toate 


deodată: 

— O stea se desprinde din cer! 

— Vine peste noi! Drept peste noi! 

— Nu este o stea, este o flacără mare! 

Bătrâna se ridică pe jumătate şi întrebă: 

— Ce tot spuneţi? 

O femeie îi răspunse: 

— Este focul din cer din ziua de apoi. Baalshamin o să ne 
judece! 

Ridicând mâinile, o alta strigă: 

— A venit ziua judecății! Baalshamin vine în carul lui de 
foc! 

Ashemu arătă spre femeia întinsă pe jos: 

— Şi ea? Vreţi s-o lăsaţi aici? Pe soţia lui Abdonai? 

O femeie strigă cu faţa scăldată în lacrimi: 

— O să murim cu toţii! De ce să se mai nască un copil? 

Celelalte o şi luaseră la fugă. 

Bătrâna ameninţă: 

— Nu fugiţi! Ah! Laşelor, demonul a pus stăpânire pe voi! 

Pânza de la intrarea cortului căzu, înăbuşindu-i cuvintele. 
Moaşa ezită. Ashemu se întrebă dacă o să fugă şi ea ca şi 
celelalte. Afară, tot ce era viu şi avea gură urla şi behăia. 

Bătrâna suspină. Cercetă femeia cu o strâmbătură 
răutăcioasă, ce-i lăsă să se vadă limba roz care îi acoperea 
gingiile goale. Ingenunche, se ghemui din nou, punându-şi 
capul pe pântecele relaxat. Ashemu îşi ţinu răsuflarea. Fără 
să-i arunce vreo privire, moaşa spuse: 

— Copilul trăieşte. 

Deznodă de la brâu o punguţă de piele. O lamă dreaptă îi 
răsări în palmă. Strălucirea mată a metalului bine lustruit 
sclipi în lumina lămpilor. 

Porunci: 

— Aduceţi cârpele şi apă caldă. 

Lui Ashemu îi tresări inima. 

— Doar n-o să... 

— Grăbeşte-te! E moartă, e deja moartă. Sau va fi foarte 
curând. Vrei să-i vezi pântecele putrezind? 

Afară, cineva încetă să mai strige. Apoi altcineva. Şi încă 


un altul. 

Chiar şi copiii tăcură. 

Nu se mai auziră decât văicărelile răguşite ale cămilelor 
şi nechezatul cailor înnebuniţi de groază. 

Steaua de foc mergea din ce în ce mai repede. Crescu, ca 
un cap de fiară, de aur şi de sânge, ce înroşea cerul pe 
unde trecea. Coada ei de flăcări se mărea şi se micşora. 
Lumina atât de bine întunericul nopţii, încât se distingeau 
perfect feţele, corturile şi umbrele lor. Se vedeau 
încreţiturile şi fisurile care brăzdau dunele. Războinicii 
M'Toub care-i însoțeau îşi scoaseră nimcas din teacă. Tăişul 
curbat atârna neputincios în mâinile lor. 

Gura de foc era acum larg deschisă spre ei. Nimeni nu se 
îndoia de voinţa lui Baalshamin. 

Unora li se păru că aud zgomotul unei guri gigantice care 
înghite  văzduhul.  Suflarea morții alergând deasupra 
deşertului. Mulţi cădeau în genunchi, implorându-l pe 
Baalshamin să-i primească cu îngăduinţă. Alţii se târau, 
muşcând pământul şi pietrele. Numele lui Baalshamin 
plutea în aer. 

Doar atât se mai auzea: numele zeului atotputernic al 
Universului. 

„Baalshamin! Baalshamin! Baalshamin!” 

Abdonai îşi găsi curajul să-şi întoarcă privirea spre cortul 
unde, poate, copilul lui venise pe lume. Era băiat sau fată? 
N-o va şti niciodată. Niciunul dintre muşchii lui nu avea 
puterea să-l poarte până acolo. Fiara de foc mergea prea 
repede. Venea peste ei atât de aţintit, încât, în afară de 
coada înroşită, nu se vedea decât un nor alb ce lumina 
totul. 

Abdonai făcu la fel ca toţi ceilalţi. Se lăsă să cadă în 
genunchi, căindu-se de greşelile făcute. 


Lama a sfâşiat deja carnea cât timp lumina stelei a 
pătruns prin împletitura deasă a rogojinilor cortului. 

Ca şi cei de afară, fără ca măcar să-şi dea seama, 
Ashemu murmura numele lui Baalshamin, chiar dacă nu era 
zeul ei. Nu se putea gândi la nimic altceva decât la ceea ce 


vedea. La degetele însângerate ale bătrânei, care 
desfăceau marginile pântecelui tinerei soţii, deschizându-l 
în două, ca pe o rodie. Degete ce tremurau, desfăcând 
cutele măruntaielor. Şi dedesubt, în întunericul lucios de 
sânge, răsăreau pleoapele, gura şi nasul nou-născutului. 
Mişca. Gesturi mărunte. O mână doar puţin mai mare decât 
un bob de fasole se ridică, se agită, ca şi cum căuta să se 
agate de aer. 

Afară nu se mai auzeau ţipete. Doar un huruit de 
murmure ce îţi dădeau fiori. Moaşa se ridică clătinându-se. 
Se îndreptă spre ieşirea cortului, rostind nişte cuvinte pe 
care Ashemu nu le înţelese. Fugi ca toţi ceilalţi. 

Ashemu nu apucă să facă nicio mişcare. Acum, se vedea 
ca în plină zi. Chiar mai bine. O lumină crudă, ce lumina 
interiorul cortului cât douăzeci de sori. Moartea a desfigurat 
faţa frumoasă a tinerei soţii. Buzele i s-au strâns într-un 
rictus cum n-a mai văzut niciodată. In acelaşi timp, 
pântecele deschis se lăsa din ce în ce mai mult. 

Atunci, numai atunci, Ashemu pricepu că un lucru cu 
adevărat extraordinar se petrecea. 

Roata timpului se opri. Îşi scufundă mâinile în sângele 
tinerei soţii. Scoase pruncul. Cordonul ombilical ţinea 
copilul legat de mama lui moartă. Fără să se gândească sau 
să caute cuțitul pe care bătrâna l-a lăsat să cadă, Ashemu 
îşi înfipse dinţii în carnea cleioasă. Il taie la fel de sigur cum 
o leoaica sfâşie gâtul prăzii. Pruncul, greu şi vioi, atârnă în 
braţele ei. 

Ashemu răsturnă copilul cu capul în jos, îl scutura 
zdravăn, alergând în acelaşi timp afară din cort, spre cei 
care se rugau şi îl implorau pe Baalshamin. 

Când Ashemu simţi sub tălpi pământul rece de afara, 
nou-născutul scoase primul lui țipăt de viaţă. Indesă copilul 
între sâni. Un zgomot de nedescris umplu cerul. 

Ştiu atunci că femeile au spus adevărul. Toţi aveau să 
moară. 


Lumina se stinse. 
Totul deveni negru 


Un întuneric mai adânc decât noaptea. 
Vacarmul neomenesc încetă. 
Liniştea puse stăpânire peste toate. 


Un întuneric de nepătruns, fără nicio părere de lumină. O 
linişte mormântală, fără nici cel mai mic murmur. 

Atunci, pământul se cutremură. 

Crăpă şi se clătină cu atâta violenţă, încât Ashemu căzu 
în genunchi. Nu se gândi decât cum să apere copilul abia 
născut, îi păru rău că nu-l putea face să intre în propriul 
pântece. 

Totuşi, în liniştea ce se lăsă peste tabără, se auzi doar 
ţipătul lui. Ţipătul unui prunc, calm şi liniştit, care vine pe 
lume. 

Ochii, obişnuiţi acum cu întunericul, descopereau cerul şi 
stelele. Unii se ridicau, cu fericirea pe chip, cu speranţa în 
inimă. 

Un nor de nisip, de pietre şi de pământ puturos se înălţă. 
Un val de cenuşă irespirabil se abătu asupra lor, lovindu-le 
spatele, capetele, pătrunzându-le în nas şi în gură, la 
fiecare respiraţie. Îngropaţi de vii în pustiul deşertului. 

Ashemu se chirci, cu copilul între sâni, pierdută în norul 
sfârşitului lumii. 


După un lung răstimp, pe creasta de deasupra taberei, 
războinicii M'Toub se ridicau. Cu gura acoperită ca în timpul 
unei furtuni în deşert, reuşeau să respire fără să înghită 
cenuşa suspendată în aer, care răspândea un miros 
îngrozitor de putreziciune. Întunericul era dens. Nu mai 
vedeau focurile din tabără. Strigau ca să facă ştiut faptul că 
sunt în viaţă. 

Jos, doar cămilele reacţionau. Zgomotul exploziei încă le 
bubuia în urechi, putoarea le făcea greață. 

Apoi, ca şi ceilalţi, Abdonai auzi ţipetele unui copil. Fu 
sigur că era al lui. 

Auzi şi chemările războinicilor M'Toub, dar nu se osteni 
să le răspundă. În jurul lui, toţi tuşeau şi scuipau. Îşi înnodă 
turbanul la gură, merse pe pipăite prin norul de cenuşă. Pe 


vârfuri, se apropie de locul de unde veneau strigătele de 
copil. Cu mâinile întinse în faţă, pipăind şi mormăind, îi 
împinse pe cei care se ridicau. Plânsetele fură dintr-odată 
foarte aproape, la dreapta lui. Degetele lui dădură peste un 
dos mare. Un trup de femeie, mare şi puternic, încolăcit pe 
pământ, deasupra chemărilor nou-născutului. 

— Ashemu! 

Doica egipteană tremura ca varga. Gemu de groază şi se 
împotrivi când vru s-o ridice. 

— Ashemu, sunt eu, Abdonai! 

Ea întinse o mână în întuneric şi atinse obrajii acoperiţi 
de cenuşă ai lui Abdonai. 

— Eşti sigur? întrebă cu o voce plângăreaţă. Eşti sigur? 
Nu eşti un demon? 

— Nu mai spune tâmpenii! Sunt Abdonai! 

— Ce poate să pută atât de tare, dacă nu mirosul unui 
demon? 

— Sunt Abdonai. Nu-mi recunoşti vocea? Ridică-te şi dă- 
mi fiul! 

O trase de mână. Ea îl respinse cu putere. 

— Ai înnebunit? Se înfurie Abdonai, încercând să apuce 
copilul care se zbătea la pieptul egiptencei. Dă-mi fiul! 

— Nu, aşteaptă! gemu Ashemu. 

Abdonai o apucă de umeri. Se luptară prosteşte până 
când egipteanca, scuipând şi tuşind, reuşi să murmure: 

— Abdonai! Te rog! Nu-l face să respire praful ăsta. O să-l 
ucidă... 

Avea dreptate. Turbanul i-a alunecat de la gură şi deja 
respira mai greu. Abdonai scuipă noroiul scârbos ce îi 
îngroşa limba. Se acoperi din nou şi întrebă: 

— Băiat sau fată? 

Fără să răspundă, Ashemu strecură copilul sub fuste, la 
căldură, lipit de pielea ei. Îşi venea în fire. Frica o părăsea, 
dar membrele o dureau atât de râu, de parcă ar fi fost 
bătută, îşi şterse faţa cu dosul mânecii şi mormăi: 

— Crezi că am avut timp să mă uit? 

— Este un fiu, sunt sigur. Doar un fiu poate fi atât de 
puternic, încât să se nască într-o asemenea împrejurare. 


Toţi cei din jurul lor tuşeau şi scuipau. Se chemau unii pe 
alţii, se pipăiau. Se recunoşteau uşuraţi, împărţiţi între 
bucuria de a fi vii şi îngrijorarea pe care încă o provoca 
această cenuşă puturoasă ce îi sufoca. 

— Să plecam de aici, îi porunci Abdonai. Vino, să punem 
copilul la adăpost! 


Când ajunseră în cort, ca nişte statui de praf albite în 
lumina lămpilor care încă nu se stinseseră şi când Ashemu 
trase pruncul minuscul de sub rochia ei pentru a-l şterge 
între picioarele încă murdare de sângele mamei sale, au 
descoperit o fiică şi nu un fiu. 

— Ah! făcu Abdonai. 

Cu gura amară, o privi pe Ashemu care, în sfârşit, spăla 
copilul cu puţina apă rămasă. 

O fiică! 

Baalshamin abătea asupra caravanei sale o stea şi îi 
dădea o fiică! 

Oare Baalshamin voia să-i facă pe toţi să creadă că 
Abdonai cară demoni în samarele de pe cămilele lui? 

Zări forma lungită pe covoare. Fu gata să întrebe, 
enervat, dacă soţia lui dormea. Dacă măcar şi-a dat seama 
că o stea din cera căzut peste ei! 

Strălucirea aurie a fitilelor lumina umbra neagră a 
pântecelui, gura strâmbă, căscată, ca şi ochii care vor mai 
vedea nimic. Pricepu. 

În spatele lui, învelind pruncul într-o pânză moale, 
Ashemu mormăi: 

— A suferit şi iar a suferit. Era de aşteptat. Bătrâna a 
făcut ce trebuia. În afara de faptul că toţi trebuie să moară 
din cauza stelei, nu e niciun necaz. 

Abdonai făcu un gest furios. 

— Nimeni n-o să moară. Cenuşa o să se aşeze. O să fie 
doar ceva mai mult praf în deşert, asta-i tot. 

— Atunci de ce pute în halul ăsta? Cine îţi spune că 
demonii nu vor ieşi din pământ, acolo unde a căzut steaua? 

— Nu mai spune baliverne, egipteanco! O repezi 
Abdonai. Crezi ca Baalshamin a făcut să ardă o stea în cer 


doar ca să-i distreze pe demoni? 

Când pânza de la intrarea în cort căzu în urma lui, 
Ashemu ridică până la buzele ei capul rotund şi călduţ al 
pruncului şi murmură: 

— Biata mea fetiţă. Ce ştie el, tatăl tău, despre voia lui 
Baalshamin? 


2 


DEŞERTUL TURAQ AL'LLAB 


În zori, aflară. 

În clipa când lumina se înălţă deasupra deşertului, la mai 
puţin de o mie de paşi de tabără, războinicii M'Toub 
descoperiră craterul. Steaua a zdrobit duna ca o lovitură de 
baros şi a calcinat rocile. A fost înghițită de pământul 
galben în care a săpat o uriaşă pâlnie de nisip. Limbi de 
praf negru îi brăzdau pantele alunecoase. 

Mai îndrăzneţi decât oamenii din caravană, războinicii 
M'Toub se lăsară să alunece în crater. Incitaţi de 
perspectiva de a descoperi steaua dispărută, răscoleau 
nerăbdători praful şi nisipul din fundul pâlniei. 

Dintr-odată, unul dintre ei scoase un strigăt de groază. 
Picioarele lui, pulpele, coapsele alunecau. Se afunda atât de 
repede în nisip, de parcă un animal îl trăgea din fundul 
craterului, înainte ca să-i poată veni în ajutor cineva, un alt 
războinic, foarte aproape, se afundă, dintr-odată, până la 
umeri. Toţi i-au văzut privirea halucinată, care implora. 
Nisipul i se rostogoli pe ceafă, urcând în vălurele până la 
buze. Apoi îl înghiţi, înspăimântător de încet. 

Cu respiraţia tăiată, cu gura deschisă, alt războinic 
M'Toub zgârie praful ucigaş din jurul lui. Injurând în gura 
mare, bărbaţii îşi deznodau turbanele. Fâşiile lungi de 
pânză albastră biciuiau faţa nefericiţilor, chiar în clipa în 
care un val de nisip îi înghiţea. 

Aproape de Abdonai, un bărbat spuse cu voce seacă: 

— Baalshamin a săpat nisipurile demonului! 

Abdonai îşi încleştă pumnii. Fără un cuvânt, îi privi pe 
războinicii M'Toub care se grăbeau să iasă din craterul în 


care nisipul încă se prăvălea în mici cascade. 

De ce se încăpăţâna Baalshamin? Nu-i era destul că i-a 
dat o fiică şi i-a acoperit familia, corturile, cămilele cu o 
cenuşă nenorocită? 

Războinicii  M'Toub ajunşi la marginea craterului 
rămaseră nemişcaţi. O mână se agăţă de Abdonai, 
arătându-i fundul pâlniei de nisip. 

Acolo unde oamenii erau pe cale să dispară, creştea o 
umbră. Cenuşa şi nisipul nu se mai prăvăleau. Se 
amestecau într-un fel de noroi. O pată de noroi 
asemănătoare unei pete de sânge negru pe o cârpă. 

Acum priveau cu toţii. Unii ţineau mâinile pe mânerele 
pumnalelor. Părul li se ridica pe cefe şi pe braţe. Toţi se 
gândeau că aveau să vadă apărând balele fetide ale unui 
demon gata să le înghită tovarăşii. Toţi se gândeau că, în 
curând, aveau să-i vadă faţa. 

Apoi, deasupra noroiului, se iscă o strălucire albastră. O 
oglindire lichidă. Reflectarea cerului. 

Un cuvânt stătea să izbucnească din piepturi. Un cuvânt 
atât de incredibil, încât nu reuşi să iasă printre buze. 

Deasupra noroiului, strălucirea se lăţi. 

Tremură aşa cum face un animal tânăr, care se scutură 
după un somn lung. 

Scânteie muşcând nisipul, înecându-l sub sclipirile ei. 

Continuă să ţâşnească, din ce în ce mai puternic, 
strecurându-se printre pietre, subţiind nisipul, înghițind 
gropile şi movilele. 

Nu era cu putinţă să se înşele. Era chiar ceea ce se 
vedea! 

Abdonai îşi înfipse unghiile în umărul cel mai apropiat şi 
urlă: 

— Apă! Este apă! Baalshamin ne-a trimis apa! 

Apă. 

Aici, în inima marelui deşert Turaq Al'llab. Aici unde sarea 
făcea pământul alb ca oasele unui cadavru. Unde aerul 
calcina insectele. Unde un om nu rezista fără apă decât 
două zile şi două nopţi pe scoarţa fierbinte a pământului, 
înainte de a se prăbuşi. 


Apă. 

Nisipul o înghiţea repede, dar se formase deja o baltă 
largă de douăzeci sau treizeci de paşi pe fundul craterului. 

Copiii dansau şi imitau cu mâna zigzagul muştelor care 
zburau deasupra apei. Femeile chicoteau acoperindu-şi 
gura. Bătrânii plângeau de bucurie. Întreg tribul lui Abdonai 
era acolo: puternicii maazini, cărora nu le păsa de arşiţă, 
aşezaţi în jurul craterului care devenea o oază sub ochii lor. 
Gurile murmurau şi cântau. Inimile râdeau şi tresăltau de 
bucurie. 

— Apă! Apă! Baalshamin fie binecuvântat! 


Când soarele alunecă spre asfinţit, craterul era mai mult 
de jumătate plin cu o apă pe care încă nimeni nu îndrăznea 
s-o atingă. 

Ici, colo, pereţii mai povârniţi ai craterului se prăbuşeau. 
Un întreg perete chiar dispăruse, lăsând apa să curgă până 
la duna care se înălța deasupra taberei. Nu mai era o baltă, 
ci un mic lac, care se mărea mereu, luând forma alungită a 
unei flori de hibiscus, întunecată, albastră şi limpede. 

Pentru prima oară, atunci când soarele ardea cu toată 
puterea, s-a simţit prospeţimea apei, care se ridica în aer şi 
mângâia feţele. Copiii nu-şi mai puteau stăpâni emotia. 
Trebui să li se interzică să se ducă să murdărească apa 
minunată. 

Abia atunci Abdonai se gândi la fiica lui. Dintr-un salt, se 
îndreptă spre Ashemu. Îi smulse copilul din braţe, îl ridică 
deasupra capului, ca un nebun. 

— Darul Zeului! zbieră el. Darul Zeului! 

Îl priviră, zăpăciţi. 

— Baalshamin mi l-a trimis. Mi-a trimis apă şi mi-a trimis- 
o pe fiica mea. S-a născut când a căzut steaua. A spintecat 
pântecele mamei sale, aşa cum steaua a spintecat 
pântecele pământului! 

Bătrânii se încruntau, mormăind, nefiind foarte convinşi. 
Femeile scuturau din cap, comentând. Toţi credeau că apa 
era cel mai frumos şi mai mulţumitor dintre darurile Zeului. 
Nu era acesta balsamul pentru viaţa ce va veni? 


Dar Abdonai, cu fiica lui nou-născută deasupra capului, 
continua să danseze pe marginea craterului. Râse, gata să- 
şi spargă pieptul. Râsul lui răsună pe suprafaţa apei. Duna 
răspunse cu un ecou cum nu s-a mai auzit niciodată. 
Neîndoios, mai târziu, toţi erau convinşi că, în acel moment, 
a fost chiar râsul lui Baalshamin. Apoi, toţi văzură sandaua 
lui Abdonai alunecând în nisip. Toţi o văzură legănându-se 
spre fundul craterului. 

Toţi văzură cum se desface pânza ce învelea pruncul. 
Toţi ţipară când corpul mititel al copilului zbură deasupra 
apei. Un corp mic şi roz, ca o pietricică din carne, care se 
răsucea ca şi cum n-ar fi avut nicio greutate. Ca şi cum se 
voia pasăre. Plonjă pe suprafaţa apei ca o săgeată, dintr- 
odată. Lovi apa, ridicând o jerbă dantelată. Şi dispăru. 

Abdonai se rostogoli la poalele pantei. Lovi şi el apa şi se 
scufundă. Împiedicându-se în hainele largi, se chinui să 
ajungă în picioare, pe mal. Scuipa, respira, simțind îngrozit 
cum nisipul îi fuge de sub picioare. Mâinile băteau aerul, 
lovind suprafaţa apei. O zbatere care, neîndoielnic, l-ar fi 
prins în mreje. 

Bărbaţii se îndreptau spre el, aruncându-i centuri sau 
turbane. În toată nebunia, nimeni nu băgă de seamă un 
băiat foarte mic, la picioarele dunei, care îşi scotea tunica. 

Nimeni nu-l văzu plonjând în apă, scufundându-se, iute 
ca un peşte. 

Reapăru în mijlocul lacului, în clipa în care, în cele din 
urmă, îl scoteau pe Abdonai pe mal. Înota cu uşurinţă. Părul 
lui des scânteia în timp ce tăia suprafaţa apei. In mâna 
dreaptă o ţinea pe fiica lui Abdonai, proptită de obrazul lui. 
Liniştit, copilul nu părea deloc deranjat. Într-un fel de 
mângâiere, se agăţă de buclele salvatorului său. Se lăsă o 
linişte ciudată. Femeile îşi muşcau buzele. 

Băiatul înotă cu uşurinţă spre Abdonai. Silueta lui era 
înşelătoare. Înalt şi puternic pentru vârsta lui, nu putea să 
aibă totuşi mai mult de cinci sau şase ani. 

Cu un gest blând, ca un regret, puse copilul în mâinile 
tremurânde ale lui Abdonai, care îl ridică cu grijă. 

— Aţi văzut: a căzut în apă şi nu s-a înecat. Ce v-am spus 


este adevărat: Baalshamin a ales-o! 

De data asta nimeni nu mai mormăi. Bătrânii zâmbeau 
dând din cap, femeile îşi dădeau cu părerea, cu ochii plini 
de lacrimi. 

— Acesta va fi numele ei, vorbi din nou Abdonai. 
Zenobia: darul Zeului. 


După o clipă, când fiica lui se afla în siguranţă la pieptul 
lui Ashemu, Abdonai îl privi pe tânărul salvator. Era atât de 
tânăr, încât îl făcu să simtă un fel de stânjeneală. Oare 
Baalshamin încerca din nou să râdă de el? 

Se aplecă spre băiat şi-l întrebă cum îl cheamă. 

— Schawaad, fiul lui Iskellail, fiul lui Duram-Elai. 

— Nu te-am mai văzut niciodată. Nu eşti din tabăra mea, 
Schawaad. 

Băiatul se întoarse spre dună, spre celălalt mal. Abdonai 
descoperi un grup de vreo treizeci de oameni, bărbaţi, 
femei şi copii pe care nu îi văzuse până atunci, prea 
fascinat fiind de apa ce urca din fundul craterului. 

Toţi, bărbaţi sau femei, erau îmbrăcaţi la fel, în tunici 
lungi, albe. Bărbaţii purtau barbă, iar femeile nu aveau 
acoperit de văl părul lăsat să curgă pe spate. Stăteau 
drepţi, fără să facă un gest, ca nişte statui. 

— Tatăl şi unchii mei, spuse Schawaad. 

Arătă cu degetul spre locul unde duna se îngusta, spre 
est. La două ore de mers, un fel de drum plin de grohotiş 
ducea la platoul de pe Turaq Al'llab. 

— Toţi dormeau. S-au trezit şi au văzut steaua de foc 
căzând. Când s-a făcut ziuă, tatăl meu a spus: „Marele 
Arhanghel se întoarce. Să mergem în întâmpinarea lui”. 
Apoi au văzut apa ţâşnind din nisip. Tatăl meu a spus: 
„Marele Arhanghel n-a venit el însuşi, dar a trimis apa 
mântuirii”. Tu ai ţipat şi fiica ta a căzut în apă. Marele 
Arhanghel a hotărât s-o mântuiască prima. Dar fiica ta nu 
face parte dintre noi. Nu ştie să înoate. Deşi nu ştiţi să 
înotaţi, Marele Arhanghel vă dăruieşte totuşi mântuirea, dar 
nu-şi poate împlini voinţa sa pe pământul oamenilor. Atunci 
m-am aruncat în apă. Am fost cel de-al doilea mântuit de 


apa Marelui Arhanghel. 

Băieţelul avea o voce sigură, strălucind de mândrie. 
Nimeni nu se putea îndoi că, de multă vreme, a fost învăţat 
să mânuiască cuvintele. Oricare ar fi fost înţelesul acestor 
cuvinte! 

— Atunci, voi sunteţi cei care îl urmaţi pe profetul 
Elkesai? 

— Elkesai este Marele învăţător, cel care ne conduce 
înaintea Marelui Arhanghel, confirmă copilul cu seriozitate. 

Elkesaiţii! se gândi Abdonai. lată cine erau elkesaiţii: apa 
ţâşneşte la picioarele lor în plin deşert, miracolul 
miracolelor. Şi la ce se gândesc ei? La sete, la fericirea 
caravanelor, la viaţă, la frumuseţe, la flori şi la răcoarea 
nopţilor ce va domni curând aici, dacă apa nu se va 
evapora sub focul soarelui? Nu. Elkesaiţii nu-şi închipuie 
nimic din toate astea. Ei se gândesc doar la mântuire! 

Să se mântuiască de ce? Ei care nu îndrăznesc nici să 
întredeschidă buzele ca să lase să le scape un zâmbet, ei 
care n-au omorât niciodată nici măcar un porumbel sau un 
şobolan al deşertului. Cum făceau să aibă copii? lată unul 
dintre cele mai mari mistere ale Creaţiei. 

Băieţelul îl cercetă cu insistenţă, cu ochi sigur şi hotărât. 
Dar şi străpungător, căci adăugă, ca şi cum citea în mintea 
lui Abdonai: 

— Profetul ne spală în apă de păcatele noastre. Oamenii 
fac multe greşeli. Fără să-şi dea seama. Peste tot se pot 
face greşeli. Chiar şi în deşert. Tatăl meu ştie asta. 

Abdonai aprobă cu o strâmbătură. Atât de tânăr şi cu 
gura doldora de păsăreasca acestor profeţi nebuni care 
mişună prin deşertul Turaq Al'llab. 

Era dezamăgit. Şi neîncrezător. 

Aruncă o privire spre oamenii în tunică albă, de pe 
cealaltă parte a apei abia ivite, nehotărât fiind în a le da un 
semn. Ar fi putut să-i invite în numele lui, să le 
mulţumească, chemându-i să împartă pâinea şi bucuria 
acestei zile minunate. Dar aceşti elkesaiţi nu împărțeau 
nimic cu triburile din deşert. Mai ales hrana. Le-ar fi putut 
veni şi ideea să-şi însuşească izvorul. Să creadă că lor le-a 


făcut Marele lor Arhanghel un dar sau vreo altă ciudăţenie 
de acest fel. 

Ezită. Trebuia oare să înceapă vreo negociere arătându-şi 
puterea? Să-i cheme pe războinicii M'Toub ca să-i alunge? 

Nu. Băiatul lor tocmai a salvat-o pe Zenobia, cea abia 
venită pe lume. Nici nu trebuia să se gândească la aşa 
ceva. Nu era o zi în care să-i dispreţuiască pe cei de care 
Baalshamin se folosea ca să-şi împlinească voinţa. 

— Cum ai învăţat să înoţi atât de bine? îl întrebă. 

— În marele fluviu din est. Tata spune că trebuie să-ţi 
păstrezi capul sub apă cât timp numeri până la zece. Dacă 
nu, Marele Arhanghel nu va putea să ne binecuvânteze. 

— Şi tu ştii să numeri până la zece? 

— Mai mult. Mult mai mult. Cu fiica ta am stat sub apă 
până la şaisprezece. 

Abdonai nu se putu stăpâni să nu râdă. Aşa elkesait cum 
era, acest băiat nu era unul obişnuit. lţi venea să-l asculţi 
povestindu-şi istoriile. O bucăţică de om, dar un foarte bun 
purtător de cuvânt. 

— Aşadar, datorită ţie, tinere Schawaad, fiica mea este 
binecuvântată de Marele tău Arhanghel! Du-te şi spune-i 
asta tatălui tău. Spune-i că zeul meu, Baalshamin, mi-a 
trimis o stea. Ea a căzut în tabăra mea, în acea parte a 
deşertului pe care am ales-o ca loc pentru tabără încă de 
acum jumătate de lună, pentru că soţia mea trebuia să 
aducă pe lume o viaţă. Inţelegi asta? Steaua a căzut chiar 
în clipa când fiica mea ieşea din pântecele mamei sale. lată 
ce trebuie să-i spui tatălui tău. Steaua a căzut, fiica mea s-a 
născut, apa a apărut. Apa a chemat-o pe fiica mea. Fiica 
mea te-a chemat pe tine, pentru ca Marele Arhanghel să n- 
o ia. Spune-i asta tatălui tău. Zeul meu, Baalshamin, şi 
Marele vostru Arhanghel s-au pus de acord. Spune-i că 
poate veni să se mântuiască în izvorul fiicei mele, oricând 
doreşte. Şi tu la fel. Spune-i că eu, Abdonai, fiul lui Maliku, 
fiul lui Nashum, din tribul Maazin, îi dau voie. 

Băiatul aprobă, serios. 

— Eşti prietenul meu, Schawaad. Mai spune-i tatălui tău 
că îi dăruiesc o cămilă de trei ani şi zece oi. Vei veni cu el 


să luaţi cămila când va voi. Ai meritat-o din plin, băiete. 

Faţa lui Schawaad se înăspri, devenind şi mai serioasă 
decât era înainte. Aruncă o privire arzătoare către ai săi, 
muşcându-şi buzele. 

— Crezi că fiica ta m-a chemat când era în apă? 

— Bineînţeles! 

Abdonai râse, fericit că se putea juca cu gândurile naive 
ale băieţelului. Adăugă plin de mister: 

— Te-ai fi aruncat, ai fi găsit-o în apa adâncă dacă nu te- 
ar fi chemat? 

Schawaad îl cercetă cu atenţie, încercând să descopere 
ironia. În cele din urmă, surâse. Un surâs care îl făcu pe 
Abdonai să se simtă stânjenit. 

— Atunci, dacă fiica ta m-a chemat, ea care nu ştie încă 
nici să vorbească, nici să înoate, înseamnă că Marele 
Arhanghel a hotărât să ne unească sufletele. 

Abdonai fu uimit pentru o clipă, înainte ca râsul lui să 
facă toate capetele să se întoarcă spre ei. 


3 


SINGIDUNUM, DANUBIU 


Cu mâna ridicată, Aurelian ordonă linişte. Bătrânul 
decurion slăbi uşor pârghia. Coarda se derulă fără să facă 
lemnul să scârţâie, eliberând braţele catapultei. 

Cu capul descoperit, fără cască, abia trecând peste 
groapă, Aurelian închise pleoapele pe jumătate, ca să 
asculte mai bine. 

Zorile se iveau, lumea era încă doar o mare lăptoasă. O 
ceaţă mai groasă decât caierul de lână sufoca totul, 
confundând cerul cu pământul, înaltul cu adâncul. La mai 
puţin de zece coţi, Danubiul curgea într-o linişte absolută, 
fără să lase măcar să-i scape murmurul unui vârtej. Invizibil 
sub negură, pământul se pierdea dintr-odată în apă, aşa 
cum pielea obrazului se pierde în colţul buzelor. Niciun 
taluz, nicio plajă, niciun mal stâncos. Doar această infinită 
masă de apă, grea, glacială. 

Dar Aurelian îi auzea. 

Acolo, în susul apei, pe malul nordic, un topor lovea într- 
un trunchi. Loviturile răsunau regulat şi calm. 

Centurionul Maximus surâse, uşurat. 

— Au început din nou. Corăbiile lor nu sunt gata. O să le 
termine abia în cursul zilei. 

Aurelian nu răspunse. Bătrânul decurion aprobă cu un 
mormăit. Legionarii erau epuizați. Nu doreau nimic altceva 
decât puţină odihnă. S-au chinuit toată noaptea în întuneric 
şi frig, săpând gropi, ascunzând catapultele transportate 
până acolo piesă cu piesă. Barbarii cu ochi de vultur nu 
trebuiau să se îndoiască de nimic. 

In depărtare, loviturile  deveniră dintr-odată mai 


numeroase, mai puternice. 

Ceaţa aluneca pe fluviu în valuri atât de dense, încât 
lumina abia pătrundea prin ele. Câmpurile şi tufişurile ce 
acopereau pantele malului sudic al fluviului păreau că nici 
nu există. Cohorta era ascunsă, nevăzută. La fel de 
nevăzută ca şi barbarii şi imensa pădure plină de smârcuri 
ce acoperea celălalt mal al Danubiului, pe sute de mile! 

Deşi ceata îi ascundea foarte bine, Aurelian îi ghicea. Mii 
de bărbaţi cu barba scurtă, cu ochii cruzi. Mii de bărbaţi 
care, în acest moment, îşi încingeau platoşele, strângeau 
şeile cailor, potriveau tecile de la spathas, acele lame lungi 
şi flexibile, ce nu se rupeau sub lovitura spadelor. Mii de 
războinici mult prea mândri ca să poarte scuturi. Pregătiţi 
să înfrunte furia fluviului. 

Barbari care iubeau demonii şi moartea, dornici să 
masacreze popoarele Romei, să prade pământurile şi să 
pângărească zeii! 

Mii! În timp ce el nu dispunea, pentru a-i opri, decât de 
trei sute de legionari în cohortă! Grosul legiunii Aduitrix era 
încă la o noapte şi o zi de mers. 

Trei sute de oameni care, dacă el se înşela, mureau 
astăzi. 

Şi, o dată cu ei, murea şi el. La treizeci şi opt de ani! 

Ascultă în continuare loviturile de topor. 

Prea regulate. Nu era agitația oamenilor care lucrează 
mulţi şi în grabă. 

— Poate că le vor lăsa la apă în seara asta, puţin înainte 
de miezul nopţii, şuşoti din nou Maximus. Le place asta. 
Întotdeauna au crezut că ne temem să luptăm noaptea. 

— Ar fi bine să nu-şi termine nenorocitele lor de corăbii 
până mâine dimineaţă, mârâi bătrânul decurion. Intăririle ar 
avea timp să ajungă de la Singidunum. 

Aurelian îşi întoarse spre ei privirea albastră. Un albastru 
precum cerul, rece ca apa unui torent prins între gheţuri. O 
privire pe care nu mulţi îndrăzneau s-o întâlnească şi care 
făcea de neuitat faţa lui cu trăsături liniare, care păreau 
croite în grabă. 

— Nu, spuse el. Sauromaţii îşi bat joc de noi. Vor traversa 


râul imediat ce se va ridica ceața. 

Oamenii din tranşee l-au cercetat miraţi. 

— Loviturile de topor sunt o capcană. Imediat ce se va 
ridica un pic ceața, o să-i descoperim pe fluviu şi o să fie 
prea târziu. 

Cu un gest care îi era obişnuit, centurionul Maximus îşi 
trecu mâna prin părul blond. Mâinile lui aveau o ciudată 
fineţe feminină, dar avea tâmpla şi urechea sfâşiate de o 
cicatrice dublă, cu marginile prost vindecate. 

— Cum de eşti aşa de sigur? 

Tonul lui Maximus era plin de mirare şi de respect, nu de 
îndoială. Aurelian zâmbi. Un zâmbet care nu-i îndulci 
trăsăturile. 

— Ştiu. 

Decurionul se îndreptă şi îşi lepădă mantia umedă, ca şi 
cum ar fi lăsat oboseala în spate. 

— Suntem gata, tribunule. Avem nevoie de timp cât să 
încălzim urcioarele, nu mai mult de un ceas... 

— În cazul ăsta, începeţi de pe acum, ordonă Aurelian. 

Bătrânul soldat avu o ezitare. Arătă spre pieile care 
acopereau trei urcioare rotunde. 

— N-ar trebui ca barbarii să ne ducă cu vorba. Dacă 
urcioarele sunt prea calde, se vor sparge imediat ce coarda 
se va destinde. 

Râsul ţâşni printre buzele lui Aurelian, în timp ce îşi 
îndesa casca pe cap. 

— Fii fără teamă, decurion. Sauromaţii abia aşteaptă să 
ne taie în bucăţi. 

Cu o lovitură de călcâi, Aurelian îşi îndemnă calul în 
ceaţă. Un pursânge de Iberia, rezistent, şi care nu ezita 
niciodată în vacarmul unei lupte. Tropăind dezinvolt printre 
crengile proaspăt tăiate, cu nările fremătând, înainta la pas 
printre şirurile de soldaţi. Deşi ceața era şi aici la fel de 
deasă ca deasupra apei, manipulele apăreau una câte una, 
aranjate în rânduri de zece câte zece, la fel de corect 
aliniate ca în curtea unui campament. 

Ca de obicei, Maximus a făcut o treabă perfectă. 
Capetele de lup cu bile de marmură roşie în locul ochilor 


ascundeau căştile. Vârfurile de la pi/lums străluceau în 
lumina palidă. Pielea scuturilor era unsă cu untură topită, 
pentru ca tăişul spathei să alunece mai bine. Nicio tunică 
nu era murdară, niciun inel de oţel nu lipsea din şirurile de 
zale. Piei groase de oaie le înveleau picioarele şi pulpele, ca 
să le protejeze de vârfurile săgeţilor, care se aşterneau pe 
pământ, atunci când se ajungea la lupta corp la corp. 

Elegant, cu frâul ţinut moale între degete, Aurelian făcu 
calul să danseze în faţa soldaţilor. O briză îngheţată flutură 
centura mov care îi înfăşură cuirasa şi trecu prin țesătura 
pantalonului scurt, acoperit de pielea ornamentată, ce îi 
ocrotea pulpele. Cu o duritate de piatră, vocea lui tună: 

— Legionari, ei sunt cu miile şi voi nu sunteţi decât o 
mână. Ei nu au decât o dorinţă: ca sângele vostru să se 
scurgă pe săbiile lor. Duhnesc de ură şi viclenie. Sunt 
născuţi ca să sfâşie gâturi şi piepturi. Nu au nici reguli, nici 
îngăduinţă. Le este sete de sângele vostru. 

Tăcu, lăsă animalul să-şi urmeze pasul elegant, 
adâncindu-se printre rânduri. Ochii lui, încadraţi de 
cureluşele de aur şi argint ale căştii pe care străluceau un 
vultur şi un soare, treceau de la o faţă la alta. Cei mai tineri 
legionari coborau privirea. 

— Ei sunt cu miile şi voi nu sunteţi decât o mână. Totuşi, 
eu, Aurelian, tribunul vostru, vă promit: înainte de căderea 
nopţii, sauromaţii vor fi învinşi. Sunt vicleni, dar de viclenie 
vor pieri. Sunt furioşi, dar furia noastră îi va spulbera! 

Calul se poticni, mişcând din urechi şi cu ochii neliniştiţi, 
ca şi cum vocea stăpânului îl ameninţa. Cu o împunsătură 
de genunchi, Aurelian îl aduse din nou la pas. Un zâmbet, 
care ducea cu gândul la ascuţişul unei lame tăind carnea, îi 
subţie buzele. 

— Fii ai Romei, v-o spun: larii părinţilor noştri sunt cu noi 
şi zeii ne dăruiesc cea mai frumoasă zi din viaţa noastră. 
Curând, Soarele-Invincibil va împrăştia ceața şi va fi 
sângele vostru. V-o spun: în seara asta, corbii lui Mithra se 
vor înfrupta din barbari. lar noi vom bea vin de Sirmium, ca 
să sărbătorim victoria. 


Ceaţa părea că nu are de gând să se ridice niciodată. 

Aşteptarea ţinea muşchii încordaţi şi înţepenea spinările. 
Cu excepţia loviturilor de topor, care nu mai încetau, 
Danubiul  înghiţea orice zgomot. Această linişte 
supranaturală îi îngheţa mai mult decât frigul. 

Înconjurat de un singur manipul de infanterişti, tineri şi 
iuți în aruncarea pilum-ului, Aurelian s-a aşezat în loc 
deschis, la jumătatea pantei, între pădure şi fluviu. 

Discul alb al soarelui aproape că nici nu se ghicea prin 
ceaţă. N-o să se arate astăzi? Oare Aurelian şi-a minţit 
soldaţii? Va fi o zi nefastă în care zeii Romei îi vor lăsa să 
moară pe oamenii care li se închinau? 

Vreme îndelungată Aurelian privi fix spre est. Îşi deschise 
sufletul atotputernicului Mithra, razelor Soarelui-Invincibil - 
zeii care au hotărât destinul tatălui său şi care astăzi aveau 
să aleagă pentru el victoria sau moartea. 

Şi zeii au răspuns. Dintr-odată, o undă albă se răspândi în 
jur. O lumină aspră ce străbătu ceața, sfâşiindu-i valurile în 
franjuri inefabile. O lumină orbitoare tăia umbrele de la 
picioarele lucrurilor şi ale oamenilor. 

Calul lui Aurelian tremură, călcă iarba udă cu picioarele 
din faţă. O briză puternică agită franjurile aurii ale paturilor 
de pe şei. Legionarii îşi îndreptau spinările, simţindu-şi 
pleoapele dureroase. 

Atunci se iscă un zgomot pe care toţi îl recunoscură. 

Un tremur al aerului, la dreapta lor. Un şuierat războinic 
şi ucigător, încă nevăzut. 

O salvă de săgeți. 

Fără să mai aştepte ordinul, infanteriştii se acoperiră cu 
scuturile, formând un zid de lemn şi de piele, deasupra 
capetelor. 

Trei, patru sute de săgeți sfâşiară aerul. Un zbor mortal, 
atât de compact, încât întunecă ceața devenită 
transparentă. Câteva vârfuri de fier scânteiară ca nişte 
puncte de lumină. 

Salva se ivi în punctul de observație din capul pantei. Dar 
se înclină, ca şi cum o mână invizibilă o îndoia spre pământ. 
Cu un trosnet înfiorător, capetele de fier rădeau pământul 


şi tufişurile. Până atât de departe, încât abia dacă se 
distingeau câteva dintre penele săgeţilor, în lumina din ce 
în ce mai puternică. 

La ceva mai mult de o sută de paşi de infanterişti, 
aprecie Aurelian cu îngrijorare. Incă prea departe, prea jos 
şi prea la stânga! A văzut exact. 

Şi, pentru a-i confirma gândurile, zeii au împrăştiat 
perdeaua ce plutea pe fluviu. Ceaţa se risipea în vălătuci 
răzleţi, topiţi imediat de razele soarelui. 

Atunci îi văzură. 


Un şarpe. O reptilă de lemn, teribilă şi feroce, dotată cu 
sulițe, barde de fier, legănându-se pe suprafaţa cenuşie a 
fluviului. O sută, două sute de corăbii. Mai multe, poate. 
Legate între ele prin cordaje, ducând o mulţime de arcaşi, 
cu un genunchi pe buşteni, cu săgeata la picior. In spatele 
lor, sute de călăreţi în tunici de zale, cu capul acoperit de o 
plasă de fier, peste care era pusă o chivără ascuţită, ţinând 
hăţurile micilor cai de Asia, cu piepturile protejate de un 
şorţ de piele. La marginea acestui şarpe de lemn, zeci de 
bărbaţi conduceau cârmele grosolane. [inut drept cu 
ajutorul unor legături întărite cu piele, acest drum de 
buşteni urma meandrele curentului, legănându-se în voia 
vârtejurilor, tăindu-le cu plesnete furioase, croindu-şi drum 
prin spuma groasă, care clocotea. Ici, colo, ansamblul se 
răsucea, pierdea direcţia, se ciocnea cu lovituri grele, 
amenințând să se dezmembreze înainte să apuce să se 
întindă corzile şi curentul fluviului să-l împingă, din nou, 
înainte. 

Mlădioşi, fără să arate nici cel mai mic semn de teamă, 
arcaşii, călăreţii şi caii sauromaţi se mişcau în ritmul 
acestor convulsii. Nici n-au zărit bine mâna de romani pe 
flancul sudic al râului, că un urlet a şi sfâşiat liniştea plină 
de uimirea provocată de apariţia lor. Mii de gâturi care 
urlau au deschis porţile infernului. Urlând, urlând neîncetat. 
Un suflu sălbatic, plin de ură, ce sfâşia aerul mai tare decât 
săgețile aruncate cu puţină vreme înainte. 

Frica arse obrajii tinerilor infanterişti. Aurelian însuşi simţi 


muşcătura ei în spinare, cu toate că traiectoria urmată de 
şirul de corăbii îi confirma calculele. Nu s-a înşelat: barbarii 
puteau folosi curentul, dar nu-l puteau stăpâni după pofta 
inimii. Formidabila putere a fluviului îi atrăgea spre curba 
largă din aval. Acolo sperau ei să pună piciorul pe malul 
sudic al Danubiului. 

Tot acolo a pus şi el să fie săpate gropile pentru 
catapulte! 

Viteza convoiului de corăbii crescu. Aurelian şi micul lui 
grup de infanterişti se aflau acum în bătaia primilor arcaşi. 
La mai puţin de o sută de coţi. Sub tirul marilor arcuri 
sauromate. Distingeau mănuşile de piele şi căştile întărite 
cu o tijă de bronz, care bara feţele barbare. Soarele străluci 
pe fierul săgeţilor lor. 

In clipa în care vinele de bou au vibrat, Aurelian ordonă 
retragerea infanteriştilor. 

Săgeţile sfâşiară aerul. Într-un galop violent, calul lui 
Aurelian zbură pe malul râului, în aval, în timp ce 
infanteriştii se grăbeau spre locurile mai înalte ale câmpului 
de luptă. 

Cerul scânteia în mii de luciri. În aerul dimineţii se auzi 
încă o dată şuieratul ucigător al fierului. 

larba pe care Aurelian şi legionarii lui tropăiau puţin mai 
devreme era acum acoperită de un mărăciniş compact de 
prăjini rupte peste care, ca nişte flori veninoase, străluceau 
penajele multicolore ale săgeţilor. 

Pe fluviu, strigătele de război se transformau în insulte. 

Aurelian îşi struni calul pentru a-l întoarce într-o curbă 
largă, care îl aduse aproape de mal. Acolo, sus, infanteriştii 
nu ştiau ce să facă, aşteptând derutaţi ordinele. Teama şi 
confuzia erau evidente. Un pumn de musculiţe speriate în 
faţa copitei unui bou! 

Aurelian zâmbi subţire. N-au decât să-şi bată joc barbarii. 
Surpriza va fi cu atât mai dureroasă pentru ei. 

Dintr-o ochire, se asigură că bătrânul decurion a dezvelit, 
în mod discret, gropile catapultelor. Măsură încă o dată 
poziţia corăbiilor şi trase sabia din teacă. Înălţă lama. 
Singur în faţa haitei furioase care călărea fluviul. 


O clipă, se putea crede că pleacă să-i înfrunte singur, 
ridicol, înnebunit de orgoliu şi de neputinţă. Şarpele de 
corăbii se cufunda şi începea să se lase în voia curentului, 
târându-se spre ochiurile liniştite ale fluviului. Arcaşii 
sauromaţi se ridicară, îşi încordară arcurile, în timp ce 
călăreţii dansau obscen sub nările cailor lor. 

Aurelian îşi lăsă în jos sabia. 

Acolo, sus, ca un vaier iscat chiar de pădure, vibra 
chemarea lungă a aramei. 

Cu un răget aspru, coarda a trei catapulte se destinse. 

Aurelian sesiză pocnetul lansatoarelor. Trei urcioare 
rotunde se înălţau deasupra fluviului. Insecte mari, 
neîndemânatice, învârtindu-se pe o traiectorie joasă. 

Prima se zdrobi de apă, în faţa corabiei din frunte. A doua 
se sparse de trunchiul unei cârme. A treia atinse călăreţii şi 
caii. Toate trei explodară într-un zgomot asurzitor. 

Trei bule de foc, alb şi auriu, topindu-se pe suprafaţa 
Danubiului. 

Trei jerbe aurii, trei buchete de flăcări ce dansau pe apă, 
pe lemn şi pe tunicile de zale. 

Corzile catapultelor plesneau din nou. Alte trei urcioare 
se răsuceau încet în aer. S-au spart deasupra corăbiilor, a 
cailor şi a oamenilor, aruncând jerbe de flăcări. 

Urletele de durere şi fumul negru au izbucnit în acelaşi 
timp. 

Infernul incandescent se dezlănţui. _ 

Încă de două ori catapultele au aruncat urcioarele. Încă 
de două ori pucioasă, un amestec de sulf, sare şi pietra 
fulmine, a explodat semănând haos. 

Cât ai clipi, flăcările devorau apa Danubiului. Se răsuceau 
în vâltoare, se năpusteau spre legăturile corăbiilor, 
picioarele cailor, lemnul arcurilor şi al suliţelor. Lipicioase şi 
flămânde, se agăţau de carnea oamenilor, înghițind 
mantiile şi pielea căştilor, săgețile şi tolbele, ajungând până 
la mânerele spathelor. Nimic nu le scăpa. Focul împroşca, 
sărea dintr-o coamă în alta, de la o faţă la alta, de lao 
corabie la alta, ca un vânt nebun. Gâturile scoteau urlete 
de suferinţă. Caii nechezau, se ridicau, ca şi cum ar fi vrut 


să se arunce în fumul de grăsime arsă ce plutea negru 
peste jăratic. 

O miasmă iute a umplut malurile. leşiţi din gropile lor, 
bătrânul decurion şi legionarii lui şi-au acoperit nasul şi 
gura, asurziţi de tunetul propriilor catapulte. Câţiva coţi 
deasupra lor, Aurelian încerca să-şi liniştească animalul. 
Rotindu-şi ochii, cu spinarea cambrată de teamă şi de 
tipetele de moarte, calul bătea pământul cu copitele, ca şi 
cum ar fi fost cuprins de febră. 

Intregul cot al Danubiului era acum în flăcări. Corăbiile se 
scufundau într-un trosnet lacom. Neputincioşi, incapabili să 
fugă, războinicii sauromaţi se gândeau la foc ca la nişte 
fitile de lampă. Innebuniţi de groază, cai şi oameni săreau 
în apa în flăcări. Ca nişte torţe venite de pe lumea cealaltă, 
capetele oamenilor răsăreau la suprafaţa fluviului, cu părul 
arzând. Cu buzele răsucite pe dinţii fierbinţi, caii se 
scufundau înghițind vâlvătăile. 

Legăturile care ţineau butucii cedau, trunchiurile se 
rostogoleau, zdrobind membre, sfâşiind piepturi şi pântece, 
făcând bucăţi tot ce mai era viu. În aval, fluviul era deja 
acoperit de ceea ce moartea semănase. Resturi informe 
piereau într-o risipă de mici focuri purtate de curent. 

In amonte, totuşi, corăbiile încă intacte erau prinse în 
capcană. 

Oamenii tăiau imediat legăturile care ţineau strâns legate 
un grup de trunchiuri de altul, apăsau cu putere pe cârme, 
dar Danubiul era mai puternic decât ei. Îi ducea jubilând 
spre infernul de pucioasă, această urgie pe care zeii Romei 
au pus-o în mâinile tribunului Aurelian. 

Dar erau sauromaţi. Barbari născuţi pentru a batjocori 
zeii şi a sfida însăşi moartea. 

Aurelian îi văzu sărind pe caii lor înnebuniţi şi aruncându- 
se în fluviu. Îi văzu pe arcaşi trecându-şi preţioasele arcuri 
peste piept, pentru a se arunca, fără şovăială, în ape. 

Cu zecile, înghiţiţi de bulboane, încurcaţi de armele lor, 
de căştile şi de tunicile de fier, se scufundau după câţiva 
coţi. Răsturnaţi pe burtă, curentul îi depunea, puţin mai 
departe, în flăcările şi mormanele de trunchiuri trosnind. 


Unii, totuşi, însufleţiţi de o forţa neaşteptată, reuşeau să- 
şi ţină gurile şi nările afară din apă. Arcaşii se agăţau de 
trunchiurile ce pluteau departe de foc. Într-un efort 
încăpățânat, scăpau de forţa curentului. Prinzând crupa sau 
coada unui cal din apropiere, continuau să înoate, 
apropiindu-se, în sfârşit, de malul roman al fluviului. 

Prin fumul pestilenţial pe care briza îl îndrepta spre el, 
bătrânul decurion i-a văzut. Se întoarse spre Aurelian 
pentru a-i arăta, dar întâlni privirea de gheaţă a tânărului 
tribun. 

— Excelentă treabă, decurion. Du-te şi pune-te la 
adăpost cu oamenii tăi. Acum, e rândul meu să acţionez, 
strigă Aurelian. 

Înainte de a face un salt spre amonte, de-a lungul 
fluviului, calul se cabră. Cu un ordin scurt, Aurelian îi trezi 
din năuceală pe infanteriştii încă uimiţi. Tinerii soldaţi se 
grăbeau să refacă formaţia. 

Aurelian flutură din nou sabia. Deasupra lor, trompeta 
cohortei sună o scurtă chemare, repetată de cinci ori. 
Întreaga cohorta apăru la marginea pădurii. Scuturile se 
aliniau, desenând o linie perfectă, purpurie, în faţa căreia 
se instalau centurionii. _ 

La rândul lui, Maximus îşi trase sabia. Intinse lama spre 
Aurelian, care, cu un strigăt, îşi îndemnă calul în direcţia 
barbarilor. 

În ordine perfectă, cele treizeci de manipule se grăbeau 
pe urma lui, urlând cât îi ţineau plămânii: „Roma! Roma! 
Roma!” 


Ce mai rămăsese de făcut pentru a-i învinge pe 
sauromaţi era aproape un joc. 

Îngreunaţi de apa care se scurgea din tunicile de zale, 
sugrumaţi de tecile săbiilor şi înţepeniţi în platoşele de 
piele, călăreţii şi caii erau ţinte uşoare. După un galop lung, 
Aurelian căzu asupra unui grup de războinici ai căror cai 
refuzau să ia poziţia de luptă. 

Aplecându-se într-o parte, evită suliţele trase fără o 
direcţie precisă. Cu umărul şi încheietura mâinii unite într- 


un singur arc, făcu sabia să-i zboare din gâtlej în gâtlej. 
Oţelul sfârteca carnea aşa cum, o clipă mai devreme, focul 
pucioasei trecea de la o faţă la alta. Valuri de sânge 
mânjeau iarba, înainte ca primele cadavre ale sauromaţilor 
să se prăbuşească. 

In spatele lui cohorta urlă din nou: 

— Roma! Roma! 

Soldaţii şi ofiţerii ştiură că tribunul lor a spus adevărul: în 
seara aceasta vor bea vin de Sirmium. Zeii au hotărât 
înfrângerea barbarilor. 

Cu nervii ascuţiţi, îmbătaţi de mirosul cărnii şi al 
pucioasei aprinse, se aruncau asupra celor care scăpau, 
extenuaţi, şi care fugeau pe mal. În timp ce infanteriştii 
ţintuiau în noroi nenumărați arcaşi, înainte ca aceştia să 
poată să-şi încordeze arcurile, salve grele de pilum se 
abăteau în coastele cailor care tocmai cucereau Danubiui. 
Pătrundeau în pulpe şi în spinări. La fiecare impact, niturile 
slabe de lemn, care fixau fierul de lemnul prăjinii, cedau. În 
vâltoarea luptei corp la corp, pilum se transformau într-o 
bariera strălucitoare ce obliga duşmanul la nemişcare. 

Totuşi, a mai urmat o clipă de stupoare. 

Printre războinicii care tocmai se pregăteau să se arunce 
peste caii lor, unul dintre ei s-a ridicat. Fără să ezite, 
înlătură vârful ce îi străpungea pulpa. Durerea îi smulse un 
tipat atât de limpede, de ascuţit, încât îi atrase privirea lui 
Aurelian. Clătinându-se pe piciorul sfâşiat, sauromatul se 
propti în faţa lui, cu spatha într-o mână, cu cealaltă 
înlăturând casca a cărei acoperitoare pentru nas, răsucită, 
îi rănea faţa. 

Atunci Aurelian descoperi ceva de necrezut. 

O faţă de femeie. 

Ochi, gura, piele de femeie. 

Sauromatul era o femeie! 

Aflat la câţiva paşi în urma lui, Maximus strigă: 

— Tribunule! La stânga ta! 

Profitând de neatenţia lui, cu o sulița grea, cu capăt de 
bronz, întinsă deasupra grumazului calului, un sauromat îl 
atacă. Sub cagula de fier, Aurelian recunoscu din nou faţa 


unei femei. O faţă frumoasă, în pofida strâmbăturii furioase 
ce îi schimonosea buzele. 

Aurelian devie sulița peste umărul lui, printr-o legănare 
instinctiva a sabiei. Cu genunchiul îşi îndemna calul să sară. 
În spatele lui, cu un efort care îi smulse un grohăit răguşit, 
războinicul rănit îşi ridică spatha, cu toată forţa, ca să-i taie 
piciorul, împiedicat de crupa calului, pierdu ţinta. Sabia îi 
scăpă. Lama pătrunse cu un fâşâit uşor în burta înspumată 
a calului lui Aurelian. Îşi simţi calul tremurând între 
picioare. Muşcând aerul, animalul necheză cu disperare. Cu 
copitele ridicate deasupra sauromatului, îi zdrobi pieptul 
într-un trosnet de lemn ce se rupe. 

Sufocat de durere, calul se prăbuşi peste cel al 
sauromatei, care se pregătea să atace. Aurelian se aplecă 
peste grumazul lui, înainte să fie prins între animalele care 
nechezau. Răsucindu-se, se ridică la timp ca să vadă spada 
lui Maximus, care tăia încheieturile sauromatei, deja în 
picioare, şi care încerca să ridice deasupra capului sulița. 

Cuprins de o nebunie care-l făcu inconştient în faţa 
pericolului, trase spatha din măruntaiele calului muribund. 
Cu mâinile strânse pe mânerul lung, strigând numele Romei 
la fiecare lovitură, înainta în gloată, sfârtecând bărbaţi şi 
femei. Sfârtecând şi iar sfârtecând, cum îi ieşea în faţă un 
barbar sauromat rămas în picioare. 


În amurg, atunci când soarele se arăta roşu peste fumul 
încă duhnind, băură vinul de Sirmium, cu înghiţituri mari. 
Cu faţa neagră de funingine, năuciţi, ca şi cum s-ar fi întors 
din străfundurile infernului, făcură să curgă nectarul 
victoriei pe tunicile întărite de sânge, stârnind într-o ultimă 
plăcere rănile şi muşchii epuizați. 

Malul şi câmpul erau îmbibate cu un sânge pe care 
Danubiul nu reuşea să-l înghită cu totul. Din când în când, 
cadavrele îngrămădite în timpul bătăliei în grămezi 
putregăite alunecau în această năclăială şi cădeau în fluviu. 
Curentul le ducea într-un vârtej lent. 

Aurelian îşi puse mâna pe ceafa lui Maximus. Albastrul 
ochilor săi era singurul lucru luminos ce se mai păstră pe 


faţa lui. 

— Prietene, se amuză el, cu voce dogită. Astăzi m-ai 
salvat de femei. 

Râdeau veseli. Privirile lor păstrau totuşi puţină mirare în 
faţa acestui adevăr. Numeroşi sauromaţi morţi sub 
loviturile lor erau femei! 

Femei care au învins pucioasa şi Danubiul. Femei care 
ţineau la piept sulițe de cinci sau şase livre. 

Cum era cu putinţă aşa ceva? 

Femei războinice? Femei care luptau de la egal la egal cu 
bărbaţii? 

Pentru ca o asemenea absurditate să se producă, se pare 
că zeii şi bunul-simţ au părăsit sufletul barbarilor! 

În realitate, asta strica puţin gustul victoriei. Îi dădea o 
amăreală grotescă, o complexitate la care mai bine nu se 
gândea. 

Maximus strânse cu un entuziasm neobişnuit mâna lui 
Aurelian. 

— Nu, Aurelian, eu îţi sunt dator. Noi, cei de aici, toţi ţi-o 
datorăm. 

Spuse acestea cu voce tare. Toţi cei din jur aprobară 
zgomotos. Aţâţaţi de bătrânul decurion responsabil de 
catapulte, învârtiră deasupra capului butelcile şi cănile de 
cositor. 

— Glorie lui Aurelian! Glorie tribunului nostru! 

— Roma îţi este datoare! reluă Maximus. Fără capcana 
ta, în seara asta sângele şi cadavrele noastre erau înghiţite 
de Danubiu. lar mâine, sauromaţii violau şi jefuiau 
Singidunum! În mai puţin de o lună, ar fi fost la porţile 
Romei. 

Aurelian înălţă cupa. 

— Beau pentru laudele tale, Maximus. Dar nu sunt pe 
merit. Uiţi că dacă nu i-am fi oprit noi, ar fi făcut-o Laberius 
şi Gemina a III-a. 

Pe buzele legionarilor se citi ironia. Un foarte tânăr 
centurion, cu obrajii juliţi, se ridică brusc, cu faţa 
înflăcărată, răsturnând vinul pe umărul lui Maximus. 

— Nu, tribunule! Maximus are dreptate. Fără tine, ce-ai fi 


vrut să poată opri Laberius? Oameni obişnuiţi? Nu e sigur. 
Femei? După ce tocmai am văzut astăzi, poţi fi foarte sigur 
că nu! 

S-au auzit râsete. Aurelian ezită să-l potolească pe 
centurion. Lăsând deoparte dorinţa lui de a flata, tânărul 
ofiţer avea de o mie de ori dreptate. Şi îndrăzneala de a 
critica atât de deschis un prefect de legiune. 

Însufleţit de propria-i agitaţie, centurionul strigă în 
continuare: 

— Cu mâna ta, doar cu mâna ta, tribunule, ai spintecat 
astăzi patruzeci şi opt de femei şi bărbaţi sauromaţi! Poţi să 
mă crezi: i-am numărat, împreună cu decurionul Rufus! 

Au urmat urale. Maximus sări pe o ladă, ridică mâinile 
deasupra capului său blond şi se adresă întregii cohorte: 

— Fii ai Romei! Astăzi, Aurelian a devenit cel mai mare 
dintre noi toţi. Roma o s-o afle curând, deşi uneori e tare de 
urechi. Dar pe noi, pe noi o să ne audă. Cohortă, în 
picioare! 

Cum au făcut oamenii să ajungă de la unul la altul 
cuvintele cu care îl aclamau, Aurelian n-a aflat niciodată. 
Într-un singur glas, trei sute de glasuri au urlat: 

„Mii, mii, mii am decapitat. 

Dar un singur om a învins! 

Mii, mii am decapitat, 

Mii, mii de cupe de vin au curs pe gâtlejurile noastre, 

Dar nimeni nu va putea bea vreodată atâta vin 

Cât sânge a vărsat Aurelian!” 


4 


OAZA DIN DINGIR-DUSAG 


Vestea s-a răspândit pe cărările deşertului. Din caravană 
în caravană, a ajuns până la apele albastre ale Eufratului, s- 
a răspândit în caravanseraiurile din Charax, din Vologesiada 
din Parthia sau din Emesa romană. La a treisprezecea 
aniversare a memorabilei zile în care Baalshamin i-a făcut 
în acelaşi timp lui Abdonai, fiul lui Maliku, fiul lui Nashum, 
din tribul Maazin, darul neobişnuit o oază şi o fiică, Zenobia, 
şi una, şi cealaltă născute dintr-o stea, această zi va fi 
serbată cu un fast pe care nimeni nu l-a mai pomenit încă. 

Şi aşa a şi fost. 

Într-adevăr, din acea noapte memorabilă, nimic nu mai 
era la fel în deşertul Turaq Al'llab. De atunci, când după 
lungile drumuri pe scoarţa arzătoare a platoului, era 
descoperit lacul miraculos ce umplea golul făcut într-o 
dună, nimeni nu se mai îndoia că avea în faţă, întrupată, 
întreaga splendoare a puterii zeilor. 

Cum nivelul lacului n-a mai scăzut niciodată, oaza s-a 
înconjurat de-a lungul anotimpurilor de o luxuriantă pădure 
de palmieri. O iarbă la fel de moale la pipăit ca blana unui 
miel îi acoperea malurile. Între palmieri, verdele strălucitor 
al stufului, smochinii şi rodierii răsăreau din nisipul care 
scârţâia sub tălpi din pricina sării. Animalele descopereau 
drumul din instinct. Păsările veneau să-şi depună ouăle, 
sălbăticiunile să bea apă şi, primăvara, răsăreau acolo flori 
pe care nimeni nu le-a semănat. Caravană după caravană, 
niciuna nu se putea împiedica să nu admire această 
minune. 

Dingir-Dusag! 


„Sărutul Cerului”! Astfel, şi fără ca nimeni să ştie cine a 
pronunţat pentru prima dată aceste cuvinte, a fost numită, 
în foarte vechea limbă a lui Aram, această fâşie de paradis. 

Un nume, care, de fapt, îi era pe plac lui Abdonai cum nu 
se putea mai bine. 

In timpul acestor treisprezece ani, apa minunată dăruită 
de Baalshamin n-a făcut numai să încânte ochii şi să 
potolească setea. A făcut să curgă bogăţia şi respectul 
asupra tatălui Zenobiei. 

Foarte repede, caravanele încărcate cu mărfuri din Persia 
şi din Orientul îndepărtat au luat obiceiul de a face o oprire 
în oază. Cu preţul unei taxe care putea ajunge, în arşiţa 
verii, până la a patruzecea parte din valoarea încărcăturii, 
Abdonai le permitea să-şi adape cămilele. 

Pentru o taxă suplimentară, oferea celor din caravană 
protecţia războinicilor  M'Toub împotriva năvălirilor 
sarazinilor. Apoi a propus ca războinicii M'Toub să 
însoţească lungul şir de mărfuri spre Palmyra şi Emesa, 
într-un sens, sau până la Eufrat, ori chiar până la porturile 
de la Marea Eritreei, în celălalt sens. În cele din urmă, reuşi 
să cumpere la Vologesiada o prețioasă încărcătură şi o sută 
de cămile ca să o transporte. Ajunsă la Palmyra, încărcătura 
valora de patru ori preţul de cumpărare. Această primă 
bogăţie fu şi primul strop de aur care a tras după sine toate 
celelalte. 

De atunci, dacă cei aflaţi în trecere mai puteau încă să se 
adape în oaza Dingir-Dusag, războinicii M'Toub nu mai 
protejau alte mărfuri decât pe cele ale lui Abdonai. 
Ajungând la destinaţie mult mai sigur şi mai rapid decât 
concurenţii, caravanele au devenit sursa de bogăţie a 
comercianților. 

larnă după iarnă, puterea lui Abdonai se consolida. 
Numele lui fu pe cât de pizmuit pe atât de temut, de pe 
malurile parthe ale Eufratului, până la porturile feniciene 
ale Romei. Negustorii s-au obişnuit cu figura lui şi cu 
dorinţa lui de a face comerţ. În mai puţin de zece ani, 
averea lui l-a desemnat ca şef al marelui trib Maazin, aceşti 
credincioşi ai lui Baalshamin, care construiau temple din 


cărămidă şi piatră în Palmyra. 

Astăzi, mai mult ca oricând, Abdonai nu se mai îndoia că 
destinul lui şi cel al fiicei sale, Zenobia, se aflau în mâna 
binefăcătoare a lui Baalshamin. Visele îl purtau departe. 
Atât de departe, încât nici nu le putea rosti cu voce tare. 

Aşa se făcea că, fără reţinere, dar nu fără să se 
gândească, golea pungi de aur pentru a-i întoarce zeului 
său ceva din măreţia cu care l-a gratificat. 


Timp de o lună, făcând popasuri dese, ca să nu li se 
strice carnea, două sute de miei fură trimişi în oază. 
Douăsprezece cămile încărcate cu fructe şi legume au fost 
cumpărate din grădinile din Palmyra, alături de alte 
douăzeci ce cărau grămezi de grâu din Egipt. Saci cu 
tămâie soseau de la Charax. Pânze de cort, urcioare cu vin 
şi miere, mirodenii, covoare, cufere imense cu cărbuni de 
lemn sau cu mormane de platouri, căni, cupe şi vase de 
aramă şi de argint au fost îngrămădite timp de două zile la 
marginea dunei, departe de Dingir-Dusag, ca să nu fie 
văzute. 

Pe spinarea măgarilor sau în căruţe răsăriră o mulţime de 
servitori, bărbaţi sau femei. Din oraşele din nord, din 
Sukheneh sau Tayibeh, soseau femei experte în machiaj, 
dansatoare, saltimbanci şi croitorese. 

Tabăra se întinse pe mai mult de jumătate de milă 
romană. Străduţele şerpuiau printre corturi. Curând, 
fojgăiau de oameni care cărau şi înălţau tarabele pentru 
petrecere, însemnând animalele pentru taiere şi preparând 
carnea. Femeile zdrobeau grâul, frământau aluatul, 
aprindeau cuptoarele unde trebuiau preparate mii de 
prăjituri cu miere şi mirodenii. Fetele tinere modelau între 
degetele lor moi piramide de smochine şi curmale umplute, 
biscuiţi din orz cu seminţe de rodii, cubuleţe dulci de miere 
cu fistic şi migdale, clătite umplute cu brânză de capră şi 
parfumate cu apă de flori de portocal. 

În dimineaţa celei de a cincea zile, alte caravane apărură 
la faţa locului. Erau invitaţii. 

Când intrau în tabără, sclavii şi servitorii se grăbeau să le 


iasă înainte, purtând ligheane de aramă pline-ochi cu apa 
din lac. Era la fel de limpede ca apa unui torent din munte. 
Putură să-şi spele faţa după pofta inimii. 

După care, la umbra baldachinelor, li se oferi infuzie din 
ceai de China aromat cu mentă. Li se oferiră corturi 
pregătite, fără să mai fie nevoiţi să-şi ridice propria tabără. 
Chiar cei care se aşteptau la o primire luxoasă nu-şi putură 
ascunde surprinderea. 

Abdonai şi marea lui familie, escortaţi de trei sute de 
războinici M'Toub, nu s-au arătat decât a doua zi. Imbrăcaţi 
după moda din Palmyra, cu pantaloni bufanţi şi tunici 
strânse pe corp, cu centuri late de piele, cu nimchas având 
lamele curbate strecurate în teci de mătase, bărbaţii 
încălecau pe caii delicaţi de Fenicia. 

Femeile au călătorit în coşuri mari din nuiele, cocoţate pe 
spatele dromaderilor. Rochiile de mătase de Partha, subţire 
ca borangicul sau groasă ca damascul, măiestrit brodate pe 
margini, le accentuau frumuseţea. Un turban, a cărui 
răsucire era atât de dificil de obţinut, încât confecţionarea 
lui era un secret, le strângea părul. Plăcuţe de argint şi 
coral de ha/'razh le scânteiau pe frunte, armonizându-se cu 
ochii strălucitori de khol. Atât de multe inele şi brățări, 
coliere, agrafe, centuri se legănau pe piepturi, la talie sau 
la braţe, încât nici nu puteau fi numărate. 

Singura pe care nimeni n-o văzu fu Zenobia. Fără 
îndoială, toţi bănuiră că voalurile verzi şi purpurii ale unui 
coş uşor legănat de mersul unei cămile albe o ascundeau 
pe frumoasa fiica a lui Abdonai. 


— Şi ce-ar vrea tata? Să stau în cort zi şi noapte? Fără să 
am voie să ies? 

Vocea Zenobiei scrâşnea aspră şi privirea îi era 
arzătoare. Abia s-au instalat în tabără, că vestea s-a şi 
răspândit. Sacrificiul adus lui Baalshamin, ce trebuia să 
deschidă aniversarea, n-avea loc decât peste două zile. 

Doi astrologi, un grec şi un evreu, aveau sarcina să 
desemneze cu precizie ora ce corespundea căderii stelei, 
cu treisprezece ani înainte. Cei doi învăţaţi, unul mai savant 


decât altul, nu au reuşit să-şi pună de acord cunoştinţele. 
Grecul dădea asigurări că sacrificiul trebuia să înceapă la 
ora două, în noaptea următoare. Evreul era de părere că 
steaua a lovit pământul din Turaq Al'llab la ceasul al 
şaptelea al unei zile ce corespundea abia celei de poimâine. 
După o lungă ezitare, Abdonai a hotărât să ia de bună 
părerea astrologului evreu. Se amâna sărbătoarea cu o zi, 
dar evita să strice petrecerea din cauza întunericului şi a 
frigului. 

— Ce vrea, replică Ashemu cu un suspin de uşurare, ştii 
la fel de bine ca şi mine. Nimeni nu trebuie să te vadă 
înainte de ora stabilită de astrologi. Asta este. 

— Întrebarea este de ce? Nici măcar tata nu ştie. Dacă îl 
întreb, mă priveşte suspinând. Frumos răspuns! Şi apoi, nu 
spune prostii. Idioţii ăştia de astrologi nu hotărăsc nimic. ŞI 
eu pot să privesc stelele o noapte întreagă şi să povestesc 
orice despre asta. Nu e greu deloc. In cele din urmă, aşa se 
întâmplă întotdeauna, tata decide după bunul lui plac. 

Zenobia se învârtea în jurul lui Ashemu, şuierând 
înjurături printre dinţi. Fără să se supere, doica egipteană 
aranja ceva într-un cufăr. 

Zenobia îşi smulse vălul de pe cap, făcând să zboare 
pieptenii de os şi de argint. Părul ei greu, cu bucle 
întunecate cu ciudate reflexe aurii, îi acoperi obrajii cu 
pielea mată, încă adumbrită de roşeaţa furiei. Işi 
schimonosi gura la fel de fin desenată ca a unei statui. O 
gură de femeie, de-acum, prea perfectă pentru o 
adolescentă, dădea feţei o frumuseţe tulburătoare şi care, 
uneori, chiar intimida. 

— Îşi imaginează că o să rămân închisă aici. Pe cuvânt, s- 
ar crede că el este cel care s-a născut o dată cu steaua lui 
Baalshamin! 

În ultima iarnă, reproşurile şi certurile dintre tată şi fiică 
au devenit neplăcut de frecvente. Din ce în ce mai des, 
Ashemu, responsabilă de fiica lui Abdonai din prima clipă a 
naşterii sale, avea senzaţia că struneşte hăţurile unui cal 
sălbatic. Sau că, în realitate, nu struneşte nimic. Se 
îndreptă cu greutate. 


— Linişteşte-te! Sărbătoarea o să se desfăşoare aşa cum 
trebuie. lar tu te vei supune tatălui tău. Măcar să nu se mai 
lege din nou de mine. 

Arătă cu degetul spre Zenobia. Un gest care ar fi trebuit 
să fie autoritar, dar nu era decât un gest de slăbiciune. Sau 
de tandreţe. Aşa era, şi nu altfel. Fiica lui Abdonai îi 
devenise dragă ca un copil care era carne din carnea ei şi 
puterea de a fi severă cu Zenobia nu făcea parte dintre 
minunile dăruite de Baalshamin la naşterea ei. 

Zenobia îi surâse. 

Ashemu preferă să-şi reia preocupările, fără a mai spune 
ceva. 

— Bine, murmură Zenobia, trântindu-se pe pat. Va fi ca 
de obicei. Ne facem că ne supunem şi toată lumea va fi 
mulţumită. 

Ashemu se mulţumi cu o strâmbătură. 

De fapt, Abdonai nu se descurca mai bine decât alţii cu 
fiica sa. Zenobia găsea căi să „schimbe” poruncile tatălui 
său după cum îi era pe plac. Ţipetele şi amenințările nu 
schimbau nimic. Astăzi, mai mult ca niciodată, pe măsură 
ce Zenobia înainta spre vârsta maturității din zi în zi mai 
mult, trupul de copil dispărea. 

Treisprezece ani de viaţă şi deja părea cu doi sau trei mai 
mare. Un trup bine făcut şi zvelt, la fel de puternic şi de 
rezistent ca al unei sălbăticiuni. Pomeţii înalţi aminteau de 
cei ai străinilor din Asia. Şi această gură de femeie. A femeii 
care foarte curând va fi! 

Da! Da, Ashemu înţelegea prea bine de unde venea 
nerăbdarea Zenobiei. Nervozitatea, tăcerile lungi, gura 
tremurătoare! Aniversarea n-avea nicio legătură! 

Toate aveau un singur motiv şi un singur nume: 
Schawaad. 

Schawaad, salvatorul ei. Schawaad, elkesaitul, care a 
scos-o din apă cu treisprezece ani în urmă. Frumosul 
Schawaad cu pielea moale şi privirea de vultur semeţ, cu 
buzele şi mâinile delicate, dar cu comportamentul, la 
optsprezece ani, al unui înţelept al deşertului. 

Astfel că, atunci când, la miezul nopţii următoare, 


Ashemu simţi un foşnet de tunică lângă mâna ei, s-a trezit 
fără să fie mirată. Şi-a ţinut răsuflarea, a întredeschis 
pleoapele ca să zărească silueta Zenobiei, care închidea la 
loc, cu mii de precauţii, draperia cortului. Avea datoria să 
reacționeze şi să-i interzică, dar nu s-a mişcat. 

Dimpotrivă, se rugă din toată inima de zeii ei din Egipt şi 
de Baalshamin, dacă voiau s-o asculte. S-o facă pe Zenobia 
prudentă şi tăcută. Să facă în aşa fel încât niciun războinic 
M'Toub să n-o descopere în întuneric, să nu tipe şi să nu 
dezlănţuie scandalul! 

Se rugă muşcându-şi buzele, stăpânindu-şi lacrimile şi 
înghiţindu-şi amarul. Pentru că ea ştia. Ea ştia că această 
escapadă nocturnă îi dăruia Zenobiei un bun mult mai 
preţios decât îşi putea imagina ea. 


Strecurându-se printre corturi, Zenobia avu înţelepciunea 
- şi puterea! - să nu alerge. Luna se înălța, războinicii 
M'Toub aveau ochii pătrunzători. 

Tabăra elkesaiţilor era instalată mai departe, mult spre 
sud faţă de oază. Regulile foarte austere ale religiei lor le 
interziceau nu numai să se apropie de veselia şi de bucuria 
sărbătorilor, dar chiar şi să adulmece mirosul bucatelor! Nu 
îndrăznea să spere că o să-l regăsească pe Schawaad. 
Totuşi, cu toate că nu s-au mai văzut de două ierni, ştia 
unde o aştepta. 

Dacă... 

Dacă elkesaiţii au răspuns invitaţiei tatălui ei, în pofida 
legilor lor aspre. 

Dacă Schawaad era printre ei. 

Dacă era, ca şi ea, la capătul răbdării. 

Dacă aceşti doi ani care s-au scurs au fost interminabili 
pentru el, ca şi pentru ea. 

Dacă murea de dorinţa de a-i vedea chipul, de a-i auzi 
vocea. De a-i simţi parfumul, de a fi, pur şi simplu, aproape 
de ea, cuprins de fiorul atingerii mâinilor. 

Dacă visa la ea făcând din nopţi o a doua viaţă, alcătuită 
din gânduri, din dorinţe şi închipuiri şi, totuşi, la fel de reală 
ca viaţa adevărată. 


Dacă a găsit o cale prin care să părăsească cortul, în 
ciuda teribilei supravegheri a tatălui său. 

Dacă, mai ales, dacă n-a devenit prea elkesait! 

Dacă... 

Atâţia „dacă” ce s-au adunat în pieptul ei ca nişte pietre 
de moară. 

Fără să deschidă gura, Zenobia îl imploră pe Baalshamin 
să o ajute. „O, preaputernicul puternicilor, tu care m-ai 
dorit, chiar dacă nu eşti zeul lui, fă ca Schawaad să fie 
acolo pentru mine!” 

Curând, va şti. A ajuns la ultimele corturi ale taberei, fără 
ca vreun războinic M'Toub să dea alarma. Nu i-a rămas 
decât să traverseze o fâşie de pământ nisipos, înainte de a 
se strecura prin frunzişul verde al oazei. Cu braţele strânse 
pe poalele rochiei, zbură peste fâşia de pământ şi se 
cufundă printre crengile răsucite ale rodierilor. 

Niciun strigăt. Nimeni n-a zărit-o. 

O clipă mai târziu, se ghemui la rădăcina unui palmier. O 
înşiruire de bolovani mari forma un zid ce se cufunda în lac. 
Era un loc calm şi ferit, unde apa clipocea când sufla vântul 
din nord. Schawaad şi cu ea au petrecut aici zile întregi pe 
vremea când nu erau decât nişte copii şi puteau să scape 
cu uşurinţă de orice supraveghere. Schawaad râdea pe 
ascuns de elkesaiţi şi Zenobia adormea cu capul pe pieptul 
lui. 

Locul lor. 

În noaptea asta era pustiu. 

Luna se oglindea pe luciul lacului cu mici luminiţe, care 
poleiau şi dosul frunzelor de palmier. Se vedea aproape ca 
în plină zi. 

Schawaad nu era acolo. Schawaad n-a venit. 

Toţi acei „dacă” ce duceau spre Schawaad nu erau decât 
un miraj al deşertului Turaqg Al'llab. 

Dingir-Dusag nu stăpânea toate vrăjile şi Baalshamin nu 
împlinea toate dorinţele Zenobiei! 

Poate, fără să-şi dea seama, să fi lăsat să-i scape un 
geamăt de durere. O pietricica se mişcă. O forma albă, ca 
un bloc de sare, se detaşa dintre celelalte stânci. Luă forma 


unui bărbat a cărui togă flutura ca aripile unui înger. 
Zenobia gândi că nu se putea să fie altfel, că a fost 
nebună să se îndoiască. Murmură: 
— Schawaad! 


Înlănţuiţi, piept lângă piept, pântece lângă pântece, 
sufocaţi de emoție. Strânşi în parfumul lor, în infinita 
dulceaţa a căldurii lor. În sfârşit din nou împreună! La fel de 
nemişcaţi ca pietrele ce îi înconjurau, cu inima lovind în 
coşul pieptului. 

Apoi Schawaad desfăcu braţele. 

Făcu un pas înapoi. Mâna Zenobiei rămase agăţată de 
tunica lui. 

Ea şopti cu încântare: 

— Eram sigură că vei fi aici. 

Era şi mai frumos decât în amintirea ei. Nasul mai fin, 
gura mai plină, mai voluntară. Şi mai serioasă. Ochii lui 
erau atât de negri, încât nu se distingea pupila de iris! 
Transparentă în lumina lunii, pielea pomeţilor părea făcută 
să primească săruturi şi mângâieri. De-acum era un chip de 
bărbat. 

Işi muşcă buzele ca să-şi stăpânească fericirea. 
Depărtându-se, înaintă până la malul lacului, pentru a 
putea, la rândul lui, să-şi dea seama că nici ea nu mai era 
cea pe care o ştia. 

li ghici privirea grea pe umeri şi pe faţă, pe rochia şi pe 
corpul zvelt, care putea fi ghicit cu uşurinţă. Totuşi, umbra 
ce îi ascundea ochii o împiedică să-i citească mirarea. 

In tabără se auziră voci şi chemări. Ea întoarse capul şi îşi 
ascuţi auzul. O fi descoperit Ashemu culcuşul gol? 

Nu. Sub stele se făcu din nou linişte. Zenobia simţi frigul. 
Dorinţa de a se afla în braţele lui Schawaad o cuprinse din 
nou, ca foamea. Dar Schawaad era ghemuit la poalele 
bolovanilor. 

Ea se apropie, se aşeză aproape de el, fără un cuvânt. Îi 
dezmierdă mâinile, prudentă. El nu şi le retrase. Nu arăta 
nicio tulburare sub mângâierea ei, nici dorinţa de a-i înnoda 
degetele cu ale lui. 


Cu o voce pe care ar fi dorit-o mai sigură, întrebă: 

— Mă găseşti schimbată? 

Crezu că n-a auzit-o. După o tăcere care îi înţepeni ceafa, 
el răspunse din vârful buzelor: 

— Puțin. 

Un val ciudat, neaşteptat, îiî 
îi răspunse: 

— Puțin. Asta-i tot? 

Dezamăgirea îi răscoli măruntaiele. Lacrimi violente, ca 
nişte lovituri de pumn, o împiedicară să respire. Orgoliul o 
obligă să le alunge, cu toată puterea mâniei. 

Joasă şi şuierătoare, vocea ei vibra ca o coardă de arc: 

— Dimpotrivă, multe lucruri s-au schimbat! Acum sunt 
tratată ca o prinţesă. Când locuim în casa noastră de piatră 
din Palmyra, oamenii se înclină în faţa mea, chiar şi 
bătrânii. Toţi îmi spun „Divina din Dingir-Dusag”. 

Nu numai că Schawaad nu păru impresionat nici de 
mânia, nici de cuvintele ei, dar un surâs scurt apăru pe 
prea frumoasele lui buze. Un surâs teribil, ca şi tăcerea lui. 
Superior, distant. 

Drept ce o lua? O copilă? 

Da, cu siguranţă. lată ce credea despre ea. Că mai era 
copiliţa de altădată! 

Umilinţa îi arse pieptul ca pucioasa. 

Atunci de ce a mai venit până aici? 

N-avea ochi să vadă şi minte să înţeleagă? Nu mai era 
Schawaad? 

Râzând răutăcios, se ridică. Atinse cu degetele agrafa de 
sus a tunicii şi trase de pânză. 

— Lumina lunii este destul de puternică. Priveşte şi vei 
vedea ce s-a schimbat. 

Schawaad sări în picioare, ca muşcat de un şarpe. 

— Eşti nebună? 

Sări spre ea. Mâinile lui înconjurau încheieturile Zenobiei. 
Albul ochilor scânteia mai tare ca stelele. Gura i se 
întredeschise ca un trandafir al nisipurilor. Tremura. Ea ştiu 
că l-a jucat pe degete, l-a păcălit şi l-a câştigat. 

Furia o părăsi la fel de repede cum o cuprinse. Se încolăci 


ngheţă pieptul. Fără să vrea, 


în jurul lui, râzând. Prin țesătura aspră a togii, buzele ei 
căutau pielea lui Schawaad. 

Într-o clipă, nu mai rezistă. O primi alături, lipită de el. 
Auzi din pieptul lui un geamăt ciudat. Ca mieunatul slab al 
râsului-deşertului. Se lipi şi mai tare de corpul lui înalt şi 
subţire, astfel încât nici cea mai mică părticică din ea să nu 
piardă ceva din căldura lui. Fără să îşi dea seama că ar fi 
vrut să dureze pentru totdeauna. Că, în sfârşit, a venit 
clipa. O tandrete atât de dulce, atât de firească, încât se 
putea topi în trupul lui Schawaad. 

El o prinse de umeri cu degete puternice. O împinse 
puţin. 

Se priveau ca şi cum cei doi ani de îndepărtare n-ar fi 
existat niciodată. Ca şi cum de la naşterea Zenobiei n-ar fi 
încetat să se îmbrăţişeze, în ciuda tuturor, a zeilor şi a 
distanțelor infinite ale deşertului. 

Se ţineau de mâini tremurând. Abia separați de o boare 
de aer, tulburaţi, conştienţi că o singură mişcare putea să 
le aducă o fericire necunoscută şi amenințătoare. 

Zenobia bănui că el va fi cel care urma să risipească 
vraja. Încercă să glumească: 

— Haide, nu te teme. Ştii foarte bine că n-o s-o fac. N-o 
să mă las goală! 

Simţi mâna lui Schawaad, care încă îi apăsa umărul. O 
atinse uşor cu buzele şi, fără să se depărteze, îşi făcu loc, 
obligându-l să se întoarcă lângă ea. 

După o clipă de tăcere, mai calmă, îl anunţă: 

— Ashemu zice că, în curând, tata o să-mi dea un soţ. 

Schawaad strânse pleoapele. Tot aerul din plămâni îi 
scăpa printre buze într-un suflu dureros. 

Mai târziu, în nopţile când somnul se încăpăţâna să nu 
vină, Zenobia, dintre toate clipele alături de el, pe aceasta 
şi-o amintea. Acest moment de tăcere care păru atât de 
lung. Schawaad nu răspunse, dar îşi păstră mâna în a ei, 
strângând-o atât de tare, încât o simţi ca de gheaţă. In 
sfârşit, ochii lui reflectau strălucirea lunii. Spuse sec: 

— Este adevărat. Te-ai schimbat. Multe lucruri s-au 
schimbat. Şi pentru tatăl tău este la fel. Se vorbeşte despre 


el în tot deşertul. Dar noi, elkesaiţii, am fost învăţaţi să nu 
acordăm prea mare importanţă lucrurilor ce strălucesc fără 
să aibă valoare. Elkesai, profetul nostru, a spus: „Nu vă 
ardeţi ochii cu aur şi bijuterii. Nu luaţi în seamă casele 
frumoase, corturile somptuoase, bogăţia, luxul şi plăcerile 
josnice. Nu mânijiţi lumea Marelui Arhanghel cu acest fast 
ce putrezeşte între mâinile oamenilor şi place atât de mult 
păgânilor Romei!” 

Zenobia înţepeni. Din nou, speranţa se preschimbă în 
gheaţă. 

lată, Schawaad nu renunţa. 

Devenea din ce în ce mai elkesait, din ce în ce mai 
nebun, ca şi ceilalţi. Nimic nu se schimba în el, decât în rău. 
Rămânea prizonierul aceloraşi legi aspre şi prosteşti, ce 
interziceau orice fericire! Ce respingeau frumuseţea şi 
visele. Ura tot ce ea iubea, şi, fără îndoială, ceea ce ea era. 
Nu avea nevoie de lumea ei. 

Cum s-a putut lăsa astfel orbit? Cum putea ea spera la 
altceva? 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Schawaad desfăcu 
degetele şi îi lăsă mâna. Pe acel ton pe care deja i-l 
cunoştea, care nu era numai al lui şi care era doar un 
mormăit plin de devoțiune, adăugă: 

— Elkesai mai spune despre Hristos că a anunţat cea mai 
mare bucurie. In curând, lumea va cunoaşte sfârşitul şi 
desăvârşirea. Nu vor mai exista sărăci şi bogaţi, puternici şi 
sclavi. Doar aleşii şi ceilalţi. Cei care au trăit în curăţenie 
sufletească vor primi cea mai mare răsplată. Frumuseţea 
eternă, care va străluci în Paradisul aleşilor. 

Scrâşnind de furie şi neîncredere, cuvintele izbucniră din 
pieptul Zenobiei fără să le mai poată ţine în frâu: 

— Ce tot spui? Cea mai mare bucurie? Ce ştiţi voi despre 
bucurie? Voi, elkesaiţii, voi nu ştiţi nici măcar să râdeţi. 
Toate lucrurile astea, care pe voi vă dezgustă, mie îmi plac. 
Sigur că eu n-o să fiu una dintre aleşii voştri! Îmi place să 
am bijuterii, îmi place să fiu prinţesă, nu o păduchioasă din 
deşert. Şi să mănânc carne de miel, să dansez, să cânt şi să 
fiu în braţele tale, dacă vrei să ştii. Tot ce e bun şi dulce, 


profetul vostru o interzice. E nebun şi voi sunteţi şi mai 
nebuni pentru că îl ascultați. Cum puteţi crede ce spune? 
Nici măcar nu este un zeu. Doar un idiot care împrăştie 
cuvintele astea prin deşert ca pe nişte baligi de cămilă, iată 
ce este! Un nebun lipsit de haz. La fel de plictisitor ca un 
bolovan. Şi tu, tu vei ajunge la fel atunci când... 

Tăcu, cu sufletul la gură... 

Dintotdeauna s-au certat pe acest subiect. Dar n-a avut 
niciodată prea mare importanţă. Certuri de copii. Schawaad 
ştia să păcălească legile lui Elkesai câta vreme era cu ea şi 
nu le lua în seamă. Dar astăzi... Astăzi ei nu mai erau copii. 
Nici ea, nici el. Venise clipa. 

— Oh! Schawaad, nu se poate să nu înţelegi! 

Era în zadar. Era puternică, dar, din nenorocire, nu 
îndeajuns să lupte împotriva cuvintelor lui Elkesai. Tot ce ea 
putea spune, Schawaad o ştia dinainte. 

Era gata să se ridice şi să se întoarcă la tabăra tatălui 
său. 

Era pregătit să se îndepărteze de ea. N-o să-l mai vadă 
niciodată. N-o să mai aştepte primele sacrificii în cinstea lui 
Baalshamin ca să părăsească oaza. 


Dar nu. 

Schawaad nu se mişcă. 

Cu ochii aţintiţi pe strălucirea lunii, înainte de a-şi reveni, 
rămase un timp pe gânduri. 

— Da, admise el. Asta este ce gândeşti tu despre mine. 
Când nu crezi în cuvintele unui profet, ceea ce 
propovăduieşte pare stupid şi nebunesc. Când îl văd pe 
tatăl tău cum frige bucăţi de miel în tămâie şi îşi leagănă 
braţele spre cer pentru a-i mulţumi lui Baalshamin al 
vostru, şi eu cred că e nebun. 

Avea o voce blândă, fără ranchiună, iar Zenobia îl cercetă 
cu uimire. lată un calm pe care nu i-l cunoştea. Puțin 
derutată, aplecă privirea. 

— E adevărat. lartă-mă... 

Voi să mai adauge ceva, dar Schawaad nu-i lăsă timp. 
Făcu un mic gest cu mâna, ca şi cum ar fi alungat pe 


valurile lacului neînţelegerea dintre ei. 

— Pentru mine nu contează, nu este acelaşi lucru, 
continuă el. Se spune că am darul vindecării. Pot să pun 
mâna pe locul dureros şi să fac să dispară suferinţa. Pot să 
scot răul din trupul celui care suferă. 

Se întoarse spre ea, zâmbind. 

— Tatăl meu şi unchii mei spun că se întâmplă aşa de 
când te-am scos pe tine din apă. N-au vrut să-mi dau 
seama. Mă considerau prea tânăr. Astăzi, când ne-am 
ridicat corturile, au făcut cunoscut în tabără şi caravanelor 
că îi pot alina pe cei care sunt bolnavi. Vin în faţa mea şi 
pleacă vindecaţi. Nimeni nu-şi mai bate joc de elkesaiţi, nici 
nu-i consideră nebuni! 

Zenobia râse, prea fericită să-i audă dulceaţa glasului ca 
să se supere din pricina vorbelor sale. 

— Îi vindeci cu adevărat? 

Schawaad aprobă. 

— leri, l-am îngrijit pe unul dintre războinicii M'Toub ai 
tatălui tău. O rană veche, care îl făcea să şchiopăteze. 
Acum e bine. 

— Dar cum faci? 

— Pun palmele pe locul unde oamenii simt suferinţa şi 
închid ochii. 

— Asta-i tot? lei răul asupra ta? 

— Nu, se amuză Schawaad. Pun mâinile pe pielea lor şi 
închid ochii. Locul pe care îl ating devine foarte cald. 
Uneori, mi se pare că, dacă apăs puţin mai mult mâinile, 
pătrund prin pielea lor. 

Uimită cum era, Zenobia ghici cât era de mândru să-i 
poată vorbi despre puterea lui. Îi luă mâinile şi le întoarse 
pentru ca luna să-i lumineze bine palmele. Le ridică şi-şi 
cufundă faţa în ele. 

Schawaad o lăsă s-o facă. 

Speranţa se întoarse. Şi gândurile nebuneşti. 

— Atunci, dacă sunt bolnavă, poţi să mă vindeci? 

Îşi retrase mâinile din ale ei, dar trăsăturile îi erau 
luminate de blândeţe. 

— Dacă ai fi cu adevărat bolnavă, da. 


Zenobia râse bucuroasă. El întoarse capul, ca să nu se 
lase furat de râsul ei. Ea continuă să glumească, dar un 
țipăt de animal în agonie răsună printre palmieri şi îi făcu 
să tresară. Ceva mai departe, pe malul lacului, auziră 
zgomotul unei lupte, un geamăt scurt. Zenobia zări o 
umbră, puţin mai departe, în stânga. 

— Un râs de deşert! şopti ea. 

Din câteva salturi felina dispăru. Din nou se aşternu 
liniştea peste oază şi peste noaptea rece a deşertului. 

— Tata mi-a promis ca într-o zi o să mă ducă la 
vânătoare. 

Schawaad nu răspunse. În reflexele lăptoase ale lunii, 
faţa lui era atât de frumoasă, încât devenea aproape 
dureros să o priveşti. Niciun om de pe pământ nu putea fi 
asemuit cu el. 

Cum ar putea trăi departe de el? 

— Ştiu că am încă aerul unei fetiţe, murmură ea cu un 
nod în gât. Tata ar vrea să-mi dea cât de curând un soţ. Mi- 
a promis că o să-mi ceară părerea. l-am spus: „Il vreau pe 
Schawaad. Nimeni altul nu poate deveni soţul Zenobiei. 
Baalshamin însuşi i l-a ales”. 

El rămase tăcut. Nu se întoarse spre ea. Zenobia nu putu 
face nimic altceva decât să lase să ţâşnească din ea toate 
vorbele pe care le ţinea tăinuite de atâta amar de vreme: 

— N-a existat dimineaţă în care să mă trezesc fără să mă 
gândesc la tine. Ashemu nu-şi dă seama: în fiecare noapte 
mă strecor din aşternut şi alerg spre tine. Oriunde aş fi, eşti 
alături de mine. Când sunt singură, îţi vorbesc. Văd chipul 
tău înaintea ochilor mei. Te aştept să-mi răspunzi. Mereu 
serios şi plicticos, dar eu sunt fericită. lată adevărul. Vreau 
să fiu soţia ta. În fiecare zi. În fiecare zi când soarele se 
ridică, vreau să mă trezesc fiind soţia lui Schawaad. N-aş 
accepta pe nimeni altcineva. Nu mai sunt un copil. Ştiu ce 
vreau. g 

Schawaad lăsă să treacă un timp. Işi înclina trupul, ca şi 
cum o greutate îi apăsa dintr-odată pe ceafa. Ea crezu că 
va continua să tacă. Dar el vorbi. Foarte încet. 

— Uneori, mă pregătesc să mă rog, sau îmi spun 


cuvintele lui Elkesai, dar gândul la tine este cel care-mi vine 
în minte. Nu eşti zeul meu, totuşi eşti în gândurile mele şi în 
inima mea mai mult decât Elkesai şi îngerii lui Hristos. Dacă 
tatăl meu şi unchii mei ar şti, m-ar lăsa în deşert fără o gură 
de apă! Ar avea dreptate. Fie ca ei să mă ierte, dacă asta 
este cu putinţă! 

Tăcu. Zenobia ştiu că şi ea trebuia să tacă. 

Închise ochii ca el să poată vorbi fără să-şi ascundă 
privirea. Dar îl auzi cum se ridică. Auzi zgomotul picioarelor 
lui goale pe pământul şi iarba moale, atunci când se 
îndepărtă. Se auzi zgomotul apei. Inţelese că îşi înmuia 
fruntea şi buzele. 

Psalmodie câteva cuvinte. 

îndeplini gesturile de purificare cu care se pedepseau 
elkesaiţii atunci când încălcau legile. 

Încă o dată, se temu că se îndepărtează. Deschise ochii şi 
îl văzu că se ghemuieşte puţin mai departe. De data asta, 
vorbi privind-o: 

— Nu pot să fiu soţul tău. Tu eşti bogată, iar eu sunt 
sărac. 

— Nu! Dimpotrivă, protestă Zenobia. Sunt bogată pentru 
amândoi! 

El scutură din cap, apucă o grămăjoară de nisip pe care-l 
împrăştie cu dosul mâinii. 

— Tatăl tău nu se gândeşte la mine, iar al meu nu se 
gândeşte la tine. Un elkesait nu se potriveşte cu o fiică a 
tribului Maazin. Ştii foarte bine. 

— Tu nu eşti precum ceilalţi. Tata îţi datorează mult. 

— Nu îndeajuns ca să mă căsătoresc cu fiica lui. 

— Schawaad! 

li scăpă un mic râs ascuţit. 

— Schawaad, tata face ce vreau eu! 

El scutură încă o dată din cap. 

— Nu şi al meu. El nu face nimic care să fie împotriva 
legii. Mă va alunga. 

Greutatea acestor cuvinte era prea mare şi pentru unul, 
şi pentru celălalt. Tonul lui Schawaad deveni răutăcios. 

— Oricum, trebuie să fii nebună ca să devii soţia unui 


elkesait. Un om fără haz, care nu râde niciodată, care nu 
iubeşte niciuna dintre bogăţiile strălucitoare pe care tu le 
iubeşti. Ce plictiseală ar fi pentru tine! 

Zenobia se ridică şi, fără ca el să aibă timp să 
reacționeze, se lipi de el, înălțându-se şi punându-şi obrazul 
pe pieptul lui. 

— Ce ştii tu? întrebă ea ferm. Eu sunt Zenobia. Sunt 
născută ca nimeni altcineva şi voi fi cea care voi vrea eu să 
fiu. 

În tăcere, Schawaad mângâie timid umărul Zenobiei. 
Simţea în tâmple bătăile iuți ale inimii. Fremăta de mândrie 
şi de emoție. 

— Poimâine va fi sărbătoarea naşterii mele. Tatăl meu a 
pregătit totul. Toată lumea va vedea că nu sunt o fată 
precum celelalte. lar tu vei fi mândru de mine. 


5 


SIRMIUM 


Când Aurelian văzu apărând colonadele de marmură albă 
ce mărgineau poarta din Caracalla, soarele se apropia de 
zenit. Încă patru sau cinci mile îl despărţeau de Sirmium. 
Oboseala acumulată de cu zori se risipi ca prin farmec. 

Nimic nu s-a schimbat în ţara unde s-a născut. Măceşii şi 
salcâmii încă împânzeau marginile drumului imperial. 
Stoluri de rândunele se învârteau sus pe cer. Mugurii tineri 
de secară şi de grâu acopereau câmpul cu un verde crud, în 
timp ce, pe coamele din jur, de la gospodăriile oamenilor, 
cobora spre vale o reţea complicată de drumeaguri, până la 
porţile oraşului. 

Aurelian fu cuprins de un val de fericire. Pentru că se 
întorcea. Zeii îi dăruiau ofranda unei splendide zile de 
primăvară! După şapte ani, avea să revadă, în sfârşit, 
chipul mamei sale! Şi pe Clodia. Oare o va recunoaşte pe 
prea iubita lui soră? 

Îşi ţinu atelajul într-un trap susţinut. Optio, comandantul 
escortei sale, dădu imediat un ordin. Călăreţii s-au 
încolonat în rând cu carul său. Intr-o clipă, ocupară tot 
drumul spre Sirmium, cu căştile şi scuturile strălucitoare, cu 
panaşele şi mantiile fluturând, frumoşi, aşa cum trebuiau să 
fie soldaţii Romei. 


Când au ajuns la panta mărginită de mici temple, ce urca 
până la poarta oraşului Caracalla, pândarii au zărit purpura 
mantiei sale şi reflexele aurii ale căştii. O trompetă sună. 
Soldaţii apărură. S-au aliniat pe două rânduri perfecte, cu 
sulița la picior, în timp ce un centurion, cu faţă de copil, se 


grăbea să le iasă înainte. 

Salută încordat, cu pumnul strâns lipit de platoşă. 

— Centurion lIllelirius, la ordinele tale, legat al Romei! Fii 
binevenit la Sirmium. 

— Mulţumesc de primire, centurionule. Numele meu este 
Aurelian, legat al Legiunii Valeria Victrix a XX-a. Vizita mea 
nu este câtuşi de puţin oficială. Escorta îmi ajunge şi este 
de prisos să-ţi deranjezi oamenii pentru mine. 

Alergând acum pe lângă car, centurionul îşi lovi din nou 
platoşa cu pumnul drept. 

— Va fi cum porunceşti. 

Oamenii treceau pe lângă poartă. leşeau din oraş în 
grupuri mici. Unii se uitau la atelaj, cei mai mulţi se 
îndepărtau fără să arunce o privire, serioşi. 

Aurelian îşi struni caii la pas, pentru a trece cât mai 
demn printre legionari. În cele din urmă, vacarmul copitelor 
şi huruitul roţilor pe dale încetară. Ca şi cei din escortă, 
Aurelian tresări. Deasupra zidurilor incintei se înălţau 
urlete. Strigăte îndepărtate, de bărbaţi sau de femei, era 
greu de spus, şi care răsunau puternic în aerul plăcut al 
acestei zile de primăvara. 

— Ce se petrece aici? întrebă sec Aurelian. Se dau lupte 
pe străzi? 

Centurionul ezită. Caii din escortă tropăiau în spatele lui 
şi îl împingeau spre roata carului. 

— Creştinii, legatule. Trebuiau să aducă sacrificii zeilor 
până astăzi dimineaţă, ca toţi cetăţenii liberi sau liberţii, 
după noua lege. Aceşti nebuni au refuzat. Se spune că zeul 
lor interzice sacrificiile. 

Tânărul centurion scutură din cap. Căută privirea lui 
Aurelian, aşteptând aprobarea lui. 

— Nu vor să audă de nimic, reluă el. După ei, nu există 
decât un zeu, Hristos al lor. La prânz, edilii s-au reunit şi au 
hotărât pedepsele. Le merită din plin. 

Aurelian refuză să-i facă pe plac tânărului ofiţer. 
Spectacolul la care va fi nevoit să asiste traversând oraşul 
va fi lipsit de surprize. Bucuria de a regăsi străzile îi fu 
curând întunecată. 


Făcu pielea hăţurilor să pocnească pe crupa cailor. Când 
trecu pe sub porticul marii porţi, uruitul carului răsună cu 
oarecare furie. 


Au luat-o pe lângă dughenele din piaţă şi atelierele de 
fierărie. Tejghelele erau acoperite, obloanele de lemn 
închise cu drugi de fier. Pavelele erau din loc în loc atât de 
crăpate, încât carele lui Aurelian au fost nevoite să 
încetinească, pentru ca roţile să poată trece. 

Au depăşit două /nsul/ae cu trei nivele. Construcţii noi şi 
mediocre. O stivuire de locuinţe modeste, cuşti pentru 
săraci, a căror tencuială se fărâmă printre lozincile mânjite 
cu vopsea neagră şi verde, rămase de la ultimele alegeri 
pentru edili. 

Aici, ca peste tot, strada era goală. N-au dat peste 
mulţime decât în apropierea forumului, după ce au 
înconjurat templul lui Septimius Severus. Togile cetăţenilor 
bogaţi se amestecau cu tunicile peticite ale meşteşugarilor. 
Matroane cu plete prinse în piepteni şi coc, înconjurate de 
servitoarele lor, şiruri de femei în mantii de cânepă şi 
sclave cu fuste scurte. Cu faţa stacojie de emoție, cu gurile 
fără dinţi, bărbaţi şi femei care îşi aruncau insulte. Alţii îşi 
muşcau buzele, fără să se ştie dacă din dezgust sau din 
prea mare curiozitate. 

Putin pământ şi câteva paie acopereau piaţa forumului. 
Aurelian lăsă frâu liber cailor. Strigând de la înălţimea 
cailor, cu panaşele roşii ale căştilor fluturând în galop, doi 
călăreţi din escortă mergeau înainte, pentru a-i deschide 
drumul. Mulțimea se desfăşura ca o pânză. Se aşternu o 
linişte forţată, privirile erau stupefiate şi temătoare. 

Cu coada ochiului, Aurelian îi zări pe edili pe treptele 
templului lui Jupiter. Şi de acolo s-au întors feţe surprinse şi 
uşor neliniştite de această cavalcadă neaşteptată. Nu-i luă 
în seamă. 

Ar fi vrut să facă la fel şi cu celelalte. Femei, bătrâne sau 
tinere, legate de coloanele votive ale lui Hadrian şi Traian, 
cu piepturile dezgolite, atât de însângerate, încât nu li se 
mai ghiceau formele. De cealaltă parte a forumului, o 


pereche de cai, alergând în galop pe pista din jur, târau 
după ei trupuri sfâşiate. Şi, în faţa cupelor în care ardea 
tămâia, mânjind cu roşu treptele de marmură albă, la 
picioarele edililor, legionarii pocneau din bici, sfâşiau 
spinările, şalele, feţele celor care implorau. 

Fără să se oprească, conduse atelajul pe strada ce 
mergea de-a lungul templului şi ducea spre terme. Gloata 
era mai puţin numeroasă. Între marginile înalte ale 
trotuarelor, drumul se îngusta, pavajul era din nou brăzdat 
de trecerea necontenită a carelor. Aurelian lăsă caii la pas, 
escorta s-a împărţit în faţă şi în spate. Aici, trecătorii se 
opreau să-i privească. Îi cercetau faţa, ornamentele căştii, 
insignele de aur fixate pe cuirasă, toată splendoarea lui de 
ofiţer, pe care zdruncinăturile carului nu reuşeau s-o 
risipească. Se auzeau murmure şi se plecau capetele. 

Curând, intră pe o stradă cu pământ bătătorit. Şi acolo, 
dughenele erau închise, iar obloanele prăfuite erau trase. O 
altfel de mulţime se înghesuia aici. Nimeni nu avea mâinile 
goale. Unii duceau coşuri cu fructe sau lădiţe cu grăunţe, 
alţii, iepuri sau pasări. Miei de lapte behăiau pe câţiva 
umeri mai solizi. Feţe arse de soarele zilelor lungi, fete 
tinere cu obrajii roşii, îmbrăcate în tunici modeste, femei 
mai zbârcite ca merele uscate. Buchete enorme de flori de 
câmp răsăreau la piepturile lor, înfrumuseţându-le pe toate. 

Aurelian surâse. Puşti acoperiţi numai cu o pagna! îl 
cercetau, cu gurile căscate, cu ochii măriţi, ca şi cum ar fi 
descoperit un zeu uman. Toată suflarea lua cunoştinţă de 
prezenţa lui. | se făcu loc să treacă. Coloanele drepte ale 
templului şi frontonul său de aur cu efigia Soarelui-Rege se 
înălţau deasupra capetelor. Cu un semn, îi ordonă lui optio 
să lase escorta în repaus. Scoţându-şi casca, cu capul 
descoperit şi mantia îndoită pe umăr, îşi abandonă carul, se 
lăsă înconjurat de mulţimea evlavioasă, care mergea să se 
închine la aceeaşi preoteasă ca şi el. 


Nu s-a schimbat aproape deloc. Sub rochia largă, 
stacojie, de mare preoteasă, corpul era poate prea slab. 


1 Pânză subţire ce se înfăşura în jurul şoldurilor (n. tr.) 


Dreaptă, în faţa discului de aur al lui So/-/nvictus, care 
împodobea altarul ridicat în inima templului, învăluită de 
fumul de tămâie, oferea aceeaşi imagine de pace şi putere, 
pe care Aurelian a purtat-o cu el în toţi anii ce au trecut. 
Frumuseţea ei rămânea la fel de puternică, la fel de 
atrăgătoare. Astăzi i se adăuga seriozitatea misterioasă a 
părului ei alb. Strâns în bucle grele sub un val transparent, 
desena o aură luminoasă în jurul tâmplelor. Obrajii rotunzi 
şi ceafa păstrau o graţie de femeie tânără. Gura plină şi 
conturată nu era marcată decât de câteva riduri noi. 

— Aurelian, fiul meu! 

lulia Cordelia le alungă pe tinerele servitoare care ajutau 
la primirea  ofrandelor. Mulțimea care se  îmbulzea 
zgomotoasă afară se transforma, în interiorul templului, 
într-un şir, aflat în aşteptare, răbdător şi respectuos. 
Fiecare aştepta să-i vină rândul să depună florile, sacul cu 
grăunţe sau carnea ce dădea pe afară din coşuri. Priviri 
uimite au urmărit-o pe preoteasă care, dintr-odată, părăsea 
treptele de marmură ale altarului şi se grăbea spre ofiţerul 
în ţinută de gală. Şovăi o clipă, îşi stăpâni elanul, ca şi cum 
se îndoia încă de prezenţa reală a lui Aurelian. Mâinile 
palide, cu inele pe aproape fiecare deget, s-au ridicat în 
acelaşi timp, acoperindu-i râsul. Îi pipăi faţa. 

— A trecut atât de mult timp! 

El acceptă blândeţea mângâierii, căldura palmelor pe 
barba scurtă, care îi acoperea acum obrajii. 

— Lasă-mă să-ţi simt din nou faţa. 

O emotie pe care a uitat-o de multă vreme îi cuprinse 
pieptul. 

— Cât de mult te-ai schimbat, şopti lulia Cordelia, în timp 
ce-i ducea degetele la buze, ca să i le sărute. 

O izbucnire de surpriză, apoi de amuzament vibră în 
privirea mamei sale. 

— Ai fire albe în barbă, fiule. Dar ochii tăi albaştri sunt la 
fel de frumoşi. 

Toţi cei din jur îi cercetau. Cei care le-au auzit cuvintele 
le repetau. Un murmur trecu de-a lungul şirului în 
aşteptare: Marea Preoteasa a lui So/-/nvictus şi-a regăsit 


fiul. Mulţi au fost atunci cei care i-au pronunţat numele. 

Sigur, cu voce joasă, povesteau cum preoteasa îngrijea, 
într-o absidă a templului, un altar numai pentru el. Candele 
cu tămâie ardeau fără încetare, sub un chip de aur 
încastrat într-o piatră înaltă, la fel de neagră ca noaptea. 
Ofrandele cele mai bogate, cele mai rare nu lipseau 
niciodată. _ 

lulia Cordelia ignora murmurele, ca şi privirile. Işi puse 
amândouă mâinile pe platoşa lui Aurelian, mângâie uşor 
discul de argint al efigiei pe care se vedeau lupii şi vulturii 
Romei. 

— Ce ţinută minunată! Asta înseamnă că ai devenit 
general? 

— Nu, mamă. Nu încă. Doar legat. Nu am sub ordinele 
mele decât o legiune. 

lulia Cordelia plecă capul, cu pleoapele pe jumătate 
închise. Mânaria făcu să-i tremure buzele. Murmură: 

— Într-o zi, îi vei avea pe toţi în mâna ta. Zeul tău o vrea 
şi îţi pregăteşte destinul. 

Aurelian râse, împărţit între stânjeneală, amuzament şi 
plăcere. În privinţa aceasta nici măcar lulia Cordelia nu s-a 
schimbat. Nicio mamă nu era mai mândră de fiul ei. Dar 
lulia Cordelia încrunta sprâncenele, cu glasul sever: 

— Ai văzut ce se întâmplă în forum? 

— A trebuit să trec pe acolo. 

Făcu un gest către mulţimea, care se îngrămădea în 
templu, în jurul lor. 

— Şi ei sunt supuşi voinţei împăratului. Aduc sacrificii pe 
care creştinii refuză să le împlinească. Işi aduc ofrandele 
divinului Decius şi rostesc cuvintele pe care le cere de la ei. 
Totuşi, priveşte! În seara asta sunt aici, cu braţele încărcate 
de noi ofrande, abia veniţi de la templul lui Jupiter. Unii şi- 
au golit coşurile, magaziile, au scuturat sacii ca să 
reuşească. Aduc mereu, că nu mai ştim unde să le punem. 
Dar nu pot fi opriţi. Se tem prea mult de răul pe care îl fac 
cuvintele pronunţate în faţa zeilor în care nu cred! 

Aurelian preferă să nu răspundă. Mama lui insistă: 

— Decius trebuie să fie orb ca să se sprijine pe o credinţă 


chinuită de teamă. Nu se merge la templu cu suliţele şi 
hăţurile. 

— Mamă! Niciun om care trăieşte pe acest pământ nu-şi 
aminteşte să fi avut un împărat mai bun decât Decius. 
Niciunul n-a fost mai sincer şi mai curajos. lată, sunt 
douăzeci de ani de când lupt sub aclamaţiile „Roma! 
Roma!”. Dar o făceam pentru Auguşti şi Cezari care nu erau 
mai mult decât nişte sperietori. Astăzi, sunt mândru de 
chipul şi inima împăratului pe care îl apăr cu sabia mea. 
Bineînţeles că şi eu detest, ca şi tine, tot ce se întâmplă în 
forum. Dar vai, creştinii sunt atât de fără de măsură! N-ar 
putea să-şi recunoască stăpânul? La ce le foloseşte să 
jignească astfel legile Romei? Nu ei sunt cei care merg 
peste tot, cu înjurături pe buze, răspândind ideea că nu 
există decât un singur zeu, al lor? Ştim foarte bine că nu e 
adevărat. Şi tu eşti prima, mamă! Decius are dreptate să-i 
constrângă. Dacă nu vor să se supună, atunci înseamnă că 
sunt împotriva Imperiului. Împotriva noastră, împotriva a 
tot ce înseamnă măreţia Romei. 

Joasă, plină de furie, deşi nu o dorea, vocea lui Aurelian 
avea brutalitatea fără replică a unei mustrări milităreşti. 
lulia Cordelia îl cercetă. Cu ochii umezi, cu gura 
întredeschisă de un tremur. Lui Aurelian i-au trebuit câteva 
secunde ca să-şi dea seama că râdea. 

— Roma, Roma, Roma! lată ce nu s-a schimbat în tine, 
fiule. Ar trebui să fiu geloasă pe această Romă care mi te-a 
luat de atâţia ani, mai rău ca o nevastă! 

— lartă-mă, mamă... 

Îi închise buzele cu o apăsare bruscă a degetelor. 

— Nu, fără scuze. Mai ales fără ele. Sunt cuvintele 
potrivite destinului tău. 

Arătă spre altarul unde se înghesuia mulţimea. 

— Mai târziu, o să mai vorbim. Încă mai este nevoie de 
mine aici. Întâlneşte-te cu Clodia la villa. O să se ne 
revedem înainte de miezul nopţii. 

În timp ce el încuviinţă, îşi aranjă vălul şi adăugă cu un 
zâmbet pe care Aurelian nu ştiu să-l descifreze: 

— Sora ta o să te surprindă. Dar numai în aparenţă. Cu 


atât mai mult cu cât nu e în stare să găsească un bărbat 
care să poată suporta comparaţia cu fratele ei! 


6 


OAZA DINGIR-DUSAG 


Chemarea răguşită a cornului de berbec răsună la un 
ceas după ivirea zorilor. Invitaţii lui Abdonai apărură în faţa 
corturilor. Bărbaţi, femei, copii, toţi erau acolo, îmbrăcaţi 
cât puteau mai bine, cu bijuteriile strălucind în soarele 
nimicitor. Servitorii şi sclavii îi urmau de la distanţă, cu 
nerăbdare şi curiozitate. 

Traversau pădurea de palmieri şi se aşezau în jurul 
lacului. Cărbunii pentru sacrificii ardeau pe plaja întinsă de 
pe mal. Două stoluri de câte zece porumbei albi se 
străduiau în zadar să zboare din coşurile unde erau închişi. 
Cu picioarele împiedicate, înconjurați de mari cupe de 
aramă în care se ardea tămâie, mieii behăiau cât îi ţinea 
gura. 

Indiferenţi la vacarm, cu capul acoperit cu fesuri de fetru 
albastru, bătrânii nobili maazini aruncau în flăcări boabe de 
mirt şi răşină parfumată. La fiecare pumn de boabe 
aruncate, valuri parfumate de fum se împrăştiau deasupra 
lacului. Încet, încet, aromele sacre îl acopereau de o ceaţă 
ce începea să se lipească de mâini, să pătrundă în gâturi şi 
în piepturi, ca o sevă divină. 

Îi căutară din priviri pe Abdonai şi pe preţioasa lui fiică, 
fără să-i vadă. Fu nevoie să aştepte ca soarele să ajungă la 
ceasul al şaptelea, pentru ca un murmur de uimire să le 
anunţe venirea. 

Cu hăţul de piele pe umăr, Abdonai mâna la pas liniştit 
cămila albă pe care era aşezată Zenobia, foarte dreaptă, cu 
mâinile adunate pe oblâncul în cruce al şeii sale, cu un aer 
trufaş. Purta o tunică din mătase de Asia, de culoarea 


purpurei, cu albastru. De la şalul ce îi acoperea capul, o 
cascadă de bucățele de sidef şi de mărgele de coral cobora 
până la talie. Una şi aceeaşi fâşie de aur şerpuia de la 
turban, îi înconjura pieptul înmugurit şi se înfăşură în jurul 
taliei, ca un fel de centură. În spatele ei, patru tineri 
maazini transportau o plută de stuf, pătrată şi groasă, iar în 
mijlocul ei se afla un fascicul de sulițe bine înfipte. 

Mulțimea se retrase pentru a le face loc să treacă. 
Hărmălaia provocată de admiraţie se transformă într-o 
tăcere plină de uimire când Abdonai, după ce a făcut cămila 
să îngenuncheze, a apucat mâna fiicei sale şi a condus-o 
până la plută. 

Zenobia se urcă pe ea şi se prinse de sulițe. Tinerii 
bărbaţi au lăsat luntrea să alunece pe apă. Ţinând-o doar 
cu o sfoară de cânepă, au împins-o spre mijlocul lacului. 
Alunecând pe suprafaţa unei unde mătăsoase, pluta s-a 
învârtit încet în jurul ei. Ceaţa de arome s-a destrămat uşor, 
s-a răsucit în volute, care s-au ridicat în aer. 

Cu răsuflarea tăiată, toţi admirau splendoarea plină de 
simplitate a celei pe care zeul a ales-o, într-un fel atât de 
ciudat, cu treisprezece ani mai înainte. 

In picioare, pe rogojina ei plutitoare, Zenobia nu mai era, 
dintr-odată, nici copil, nici femeie. Aureolată de reflexele 
lacului pe care dansau valurile de tămâie, avea acea 
ciudată prezenţă ce nu aparţinea, de obicei, fiinţelor 
umane. 

Cu paşi rari, Abdonai înaintă spre mal. Intră în apă până i 
se udă marginea pantalonilor largi. Ridică palmele 
deasupra capului şi, spărgând liniştea, spuse primele 
cuvinte ale rugăciunii: 

— Baalshamin! Puternicul puternicilor, zeul părinţilor mei 
şi al părinţilor părinţilor mei, viaţa mea îţi aparţine! O, 
Baalshamin, tu care dai şi iei, tu care întinzi palma ta 
binefăcătoare şi care atingi lumea pentru a aduce ziua şi 
noaptea, suntem supuşii tăi. Ne temem de tine, tatăl zilei şi 
al naşterii noastre, voinţa cerului. Apără-ne de nenorociri, 
de slăbiciune şi de sărăcie. O puternicul puternicilor, 
priveşte-o pe cea care străluceşte pe faţa deşertului, pe 


care tu ne-ai dăruit-o. Zenobia este darul tău. Păstreaz-o în 
mâna ta, până în noaptea timpurilor. 

Toate glasurile au reluat în cor: 

— Baalshamin! Părintele zilei şi al naşterii noastre, voinţa 
cerului, apără-ne de nenorociri, de slăbiciune şi de sărăcie. 
O, Baalshamin, Zenobia este darul tău, întinde mâna ta 
asupra ei, până în noaptea timpurilor! 

Bătrânii maazini aruncau pumni de tămâie peste jar. 
Vocea mulţimii o acoperi pe cea a lui Abdonai. Crescu şi 
răsună deasupra lacului, spărgându-se de dune, şi se 
răspândi ca un vânt peste pustiul din Turaqg Al'llab. 

În picioare, deasupra reflexelor apei pe care soarele 
sclipea din ce în ce mai mult, Zenobia rămânea dreaptă, la 
marginea plutei. Abia dacă se legănă atunci când cuţitele 
au tăiat gâturile mieilor şi ale porumbeilor. Sângele 
ofrandelor năclăi apa, înroşind-o cu o umbră care se întinse 
până la poalele rochiei sale. 

Atunci, toţi au fost străbătuţi de lungi fiori. Cântecele au 
vibrat în tâmple şi piepturi. Şi, în timp ce nările erau 
sufocate de mirosul de tămâie amestecat cu mirosul de 
carne şi grăsime arsă, Zenobia păru o piatră prinsă în inelul 
preţios al oazei. În picioare, deasupra apei, părea o minune. 
Acelaşi miracol ce a făcut să ţâşnească apa din deşert. Acel 
miracol al vieţii pe care îl putea dărui numai binefacerea 
zeilor. 


Doar mai târziu, mult mai târziu, când emoția şi zumzetul 
rugăciunilor s-au potolit, Abdonai ceru să se facă linişte. 

— Eu, Abdonai, mărturisesc în faţa voastră, a tuturor, în 
această zi, la treisprezece ani de la naşterea ei: curând 
Zenobia va fi regina din Palmyra. Marele Exarh Odenat, fiul 
lui Mattabol şi însărcinatul Romei la Palmyra, o vrea în 
aşternutul lui pe cea mai frumoasă stea a deşertului. O vrea 
pe fiica mea, Zenobia, vrea ca maazinii şi mattabolii să 
formeze doar un singur şi măreț trib, să stăpânească 
caravanele de la Eufrat, până la porturile Romei, de la 
Charax, până în Antiohia. Vrea ca Baalshamin să devină 
zeul lui, prin mângâierile Zenobiei, şi mi-a cerut-o după 


legile noastre. Eu, Abdonai, tatăl ei, accept. O spun în faţa 
voastră, a tuturor, astăzi: când sângele ei de femeie va 
curge, Zenobia, fiica lui Baalshamin, fiica lui Abdonai, va 
deveni soţia lui Odenat! 

Bărbaţii surâdeau, femeile îşi duceau mâinile la gură, 
scoțând un strigat de bucurie. Pe lac, oricine putu vedea 
pluta legănându-se sub picioarele Zenobiei. Dintr-odată, 
păru mai puţin o zeiţă decât o fiică năucită de cuvintele 
tatălui ei. O undă iute se întinse în jurul ei şi se sparse, în 
valuri mici, la mal. Unii crezură că o să cadă în apă, ca în 
ziua naşterii sale. Ashemu, care n-o pierdea din ochi, nu se 
putu împiedica să nu întindă braţele ca să o prindă. 

Tinerii maazini au tras de coarda de cânepă, ca s-o 
apropie de mal. Grea şi îmbibată de apă, pluta s-a legănat 
şi s-a răsturnat. Cu obrajii livizi, cu buzele strânse, Zenobia 
se agăţă de sulițe, ca să nu-şi piardă echilibrul. 

N-aruncă nicio privire spre mulţimea care înălța urale. 
Părea că nici nu le aude, în timp ce Abdonai râdea în 
hohote şi primea felicitări din toate părţile. 

Bătrânii maazini aruncau din nou pumni de tămâie în jar. 
Femeile scoteau strigăte ascuţite de nuntă, învârtindu-şi 
şalurile. Oaza Dingir-Dusag, Sărutul Cerului, cum bine era 
numită, răsuna de mare veselie. Ce putea spera mai mult o 
fată de treisprezece ani, dacă nu un soţ făgăduit, care să 
domnească peste toate bogăţiile deşertului? 


7 


SIRMIUM 


Villa se afla doar la patru mile de Sirmium. Zidurile sale 
dominau câmpurile prospere, iar livezile umpleau valea 
care şerpuia, departe, spre nord, până la Danubiu. Un drum 
lung, nisipos, ducea până acolo. Pe ultima milă, flancat de 
tufişuri în care ţărâiau miriade de greieri, drumul devenea 
drept ca o linie. Nimeni nu se putea apropia fără să fie 
văzut de departe. Aşa că sosirea lui Aurelian şi a escortei 
sale provocă un adevărat vacarm. 

Aelcan, bătrânul administrator, puse să se deschidă 
canaturile porţii ghintuite cu fier. Se grăbi spre drum, 
urlând din străfundul plămânilor: 

— Aurelian! Aurelian! 

Cu un surâs larg, întins peste cei câţiva dinţi ce i-au mai 
rămas, n-aşteptă decât ca Aurelian să coboare din car, ca 
să-l prindă de braţe, aşa cum fac soldaţii care se întorc 
teferi din bătălii. 

— Aurelian, băiatul meu! 

Pumnul lui era puternic ca o gheară. Anii nu i-au tocit 
decât părul şi dinţii. Era născut pe coastele Bretaniei, cu 
şase decenii înainte, şi silueta lui de colos a făcut să 
tremure multe cohorte în timpul revoltelor din Galia. 
Asemănătoare cu cea a luptătorilor din arene, o centură 
lată de piele îi strângea pântecele plat. Boneta ţuguiată de 
libert, din fetru iarna şi din in vara, nu lipsea niciodată de 
pe capul lui chel. 

— lulia Cordelia m-a asigurat că o să vii. Să mă ierte 
Mithra, dar m-am îndoit! Zilele noastre sunt prea bântuite 
de furtuni ca să se poată împlini toate dorinţele. 


Aurelian râse, aruncă hăţurile în car şi îl strânse în braţe 
pe bătrânul sclav al tatălui său. Cu adevărat emoţionat, mai 
mult decât ar fi vrut s-o arate. Aelcan însuşi reprezenta 
toată istoria familiei şi a înaintaşilor lui. Fost barbar învins, 
el a devenit sclavul lui Applius Aurelianus, el însuşi sclav 
eliberat al domus? Aurelianus. Zeii au vrut ca Aelcan să fie 
cel mai apropiat prieten al stăpânului său, cel mai aprig 
susţinător. Atât de credincios, încât, o dată eliberat, n-a 
părăsit niciodată casa. Dimpotrivă, la moartea lui Applius, 
şi-a întors toată afecțiunea asupra luliei Cordelia, a fiicei şi 
a fiului ei. 

Nici măcar pentru o zi, timp de douăzeci de ani, n-a 
încetat să-şi dovedească grija pentru ei şi arta de a 
conduce servitorii. 

Aurelian bănui surâsul ascuns al oamenilor din escortă. 
Se desfăcu din îmbrăţişare. Aelcan nu se putu abţine să-şi 
arate bucuria. Admiră platoşa lui Aurelian, recunoscu fără 
ezitare panglica stacojie de pe pieptarul din piele. 

— Legat, nimic mai mult! 

Dintr-odată mai grav, cu vocea mai joasă, ca şi cum doar 
Aurelian trebuia s-o audă, murmură: 

— lată ce l-ar fi făcut fericit pe Applius. Dacă zeii sunt 
ceea ce sunt, fie ca ei să-i permită tatălui tău să te vadă 
aşa cum te văd şi eu, băiatul meu! 

„Băiatul meu”! Astfel îl numea Aelcan altădată. Niciodată 
„stăpân” sau „fiul stăpânului”. Lui Aurelian îi plăcea asta, 
ca şi lecţiile de scrimă, de tactică, şi antrenamentele dure 
de luptă, pe care Aelcan i le-a impus, fără să-l scutească 
vreodată de ele. 

— Şi tu, la fel, poţi să fii mândru. Am urmat atât de bine 
sfaturile şi lecţiile tale, încât nu o dată barbarii au regretat- 
o! 

Aelcan râse, cu ochii puțin prea strălucitori. 

— Aş mai avea ce să te mai învăţ, nu te îndoi de asta! 

Pentru a risipi emoția ce îi cuprinsese pe amândoi, îşi urla 
poruncile. Sclavii îngrămădiţi în prag alergară. Aelcan tună 
încă o dată, pentru ca ei să-l salute pe Aurelian cu respect. 


2 Casă (n. tr.) 


Majoritatea, cumpăraţi după plecarea lui de acasă, nu-l 
cunoşteau. 

— Acesta este Aurelian, fiul  stăpânei voastre, 
neştiutorilor. Plecaţi fruntea! 

Aurelian dădu mantia sa unui băiat din Egipt, care îl 
privea cu ochi mari, admirativi. 

— Văd că nu ţi-ai pierdut deloc asprimea, dragul meu 
Aelcan! 

— Şi de ce aş fi pierdut-o? râse Aelcan. Să fi uitat prima 
dintre maximele mele? 

— Oh, deloc! 

In acelaşi timp cu bătrânul libert, repetă fraza cu care, 
după moartea tatălui său, Aelcan şi-a stăpânit furia şi 
durerea: 

— La ce foloseşte un caracter dur, când soarele 
străluceşte pe o spadă şi proasta dispoziţie se poate topi în 
sângele duşmanului? 

Aelcan îi făcu cu ochiul. 

— Vino. Mai e cineva care ştie secretul. Clodia o să mă 
facă bucățele dacă află că te-am reţinut. 

— Sora mea va trebui să aibă răbdare. Simt nevoia să-mi 
salut mai întâi tatăl. 


În spatele marii porţi ghintuite cu fier, curtea principală a 
casei era mărginită de porticuri înalte, ce dădeau spre 
grajduri, bucătărie, cuptoare, teascuri şi magazii. Dintr-o 
privire, Aurelian observă lucruri noi. Încăperile sclavilor, 
lipite de zidurile exterioare, ocupau acum întregul etaj de 
deasupra unui portic. In mijlocul curţii, un bazin de plumb 
se înălța pe un soclu din zidărie. De pe laturile lui ieşeau 
nişte ţevi ce se înfigeau sub dalele pavimentului. 

Ironic, Aelcan îşi dădu cu părerea. 

— Sora ta nu e deloc zgârcită cu schimbările. lulia 
Cordelia nu-i refuză nimic şi nu eşti decât la începutul 
surprizelor. Cel puţin, /ararium? a rămas tot la locul lui! 

Libertul arătă spre poarta boltită alăturată bucătăriilor. 


3 Încăpere în casele unde se păstrau statuetele larilor şi ale penaţilor (n. 
tr.) 


Aurelian se îndreptă spre ea, trecând prin faţa servitorilor 
îngrămădiţi sub porticuri. În spatele lui, auzi tropotul 
copitelor cailor care intrau şi ei în curte. Vocea de stentor a 
lui Aelcan răsună, poruncind tuturor să se întoarcă la 
muncă. 

Cu braţele ridicate, în aşa fel încât să nu-i târască mantia 
pe jos, sclavul egiptean îl urmă pe Aurelian ca pe propria-i 
umbră. Incă ducea casca şi centironul cu garda de aur, de 
care atârna parazonium*, al stăpânului său. Greutatea îl 
făcu să se clatine. Sabia scurtă i se izbi de bărbie, dar 
copilul avu grijă să-şi ascundă efortul. Aurelian schiţă un 
zâmbet, îi mângâie obrazul cu un deget şi intră în /ararium. 

Boltită, săpată în pământ ca o peşteră, camera era mică. 
Două lămpi abia dacă împrăştiau întunericul. Jarul sclipea 
roşiatic într-un vas de lut. Aurelian aprinse o torţă înfiptă 
într-un inel de bronz. Păcura luă foc cu scântei aurii. În 
momentul când făclia se aprinse, luminând altarul, faţa de 
marmură a lui Applius păru că se îndreaptă şi că priveşte 
ţinta. Din întuneric, răsăreau picturile care acopereau 
pereţii. O livadă deasupra căreia se înălța un soare cu raze 
de aur înconjura un mic templu cu coloane puternice. Pe 
platforma din faţa lui, pe care era desenat cu stângăcie un 
şarpe, spiritul căminului, şi doi tineri bărbaţi, cu robele 
suflecate, care reprezentau larii. Surprinşi într-o mişcare 
uşoară de dans, întindeau cornuri ale abundentei spre o 
vestală cu o imensă coafură buclată. Întotdeauna, chipul ei 
ia amintit lui Aurelian de mama sa. 

La baza peretelui opus erau reprezentaţi strămoşii lui 
Applius şi ai luliei Cordelia. Culorile erau şterse, înghiţite 
aici de umezeală, mâncate de salpetru, ca şi cum zidurile 
luau înapoi lumea pe care au lăsat-o să se nască, pentru a 
o cufunda pentru totdeauna în neant, ignorând puterea 
zeilor. 

Prin contrast, tronând în centrul încăperii, bustul de 
marmură roşie al lui Applius părea cu atât mai viu. O faţă 
mai lată decât cea a lui Aurelian, cu o gură mai rotundă şi 
cu linia maxilarelor îndulcită. Obrajii raşi şi părul puţin 


t Sabie scurtă şi ascuţită (n. tr.) 


zburlit ţineau de moda epocii împăratului  Severius 
Alexandrius. Dar fruntea şi bărbia exprimau o voinţă şi o 
intransigenţă identice celor ale fiului său. Aceeaşi 
încăpățânare şi cruzime, ar fi spus unii. 

Aurelian simţi renăscând în el vechiul, irepresibilul 
resentiment. 

Copil fiind, şi-a iubit tatăl cu o afecţiune plină de 
admiraţie şi de încântare. Moartea lui l-a descumpănit la fel 
de mult ca o trădare. Applius a făcut totul ca fiul lui să 
ajungă un soldat valoros şi un roman de seamă. 
Ascunzându-şi trecutul de sclav în voinţa fără margini de a 
deveni cel mai exemplar cetăţean eliberat al Imperiului, n-a 
încetat să-l înveţe pe Aurelian despre puterea Romei. 

Totuşi, într-o zi la fel de luminoasă şi de calmă ca 
aceasta, la Idele lui aprilie, după sărbătorile Cybelei, Magna 
Mater, a murit. La ora unsprezece din zi. Fără un strigăt, 
fără un gest de violenţă, pe patul pe care îşi lua masa. Ca 
un om care întoarce spatele alor săi şi se îndepărtează. 

Fără ca măcar să ridice mâna ca să-şi ia adio. Fără măcar 
să schimbe o privire care îi leagă, la sfârşitul luptei, pe cel 
care moare şi pe cel care l-a ucis. 

N-a mai aşteptat ca Aurelian să-şi arate valoarea. 

Niciodată, de atunci, Aurelian n-a mai simţit prezenţa lui 
Applius. Tatăl lui nu i-a bântuit niciodată visele şi nici nu l-a 
încurajat în vacarmul bătăliilor. Cu atât mai puţin a fost 
prezent în timpul victoriilor, al onorurilor şi al aclamaţiilor 
care, de-a lungul timpului, l-au înălţat pe fiu deasupra 
speranţelor tatălui. 

Aurelian se înclină, luă câteva bucățele de cedru şi mirt 
din cupele de bronz încrustate la baza altarului. Le puse 
peste jar. Fumul parfumat se înalţă, reconfortant şi 
cunoscut. Se îndreptă, citi fără să-şi dea seama cele trei 
cuvinte gravate în piatră, pe soclul bustului tatălui său. 


VIRTUS, PIETAS, FIDES 


Trei cuvinte atât de bine cunoscute, de atâtea şi atâtea 
ori repetate şi auzite, atât de perfect asimilate de gândire, 


încât au devenit la fel cu nişte umbre fără umori şi fără 
sânge. Totuşi, Aurelian tresări, ca şi cum vocea tatălui său, 
în această clipă, le silabisea clar. 

Virtus, Pietas, Fides. 

„Virtute, pietate, credinţă.” 

Stâlpii susţinători ai Măreţei Rome! 

Trei cuvinte care au zămislit splendoarea Republicii, apoi 
pe cea a Imperiului. Cuvinte care au făcut din Cezar, 
Augustus sau Hadrian stăpânii lumii omeneşti şi aleşii 
zeilor, înainte ca delăsarea, prostia şi nebunia succesorilor 
lor să le facă de neauzit. 

În afară de Applius, care le-a semănat în sufletul fiului 
său ca pe nişte grăunţe mereu nerăbdătoare să 
încolţească. 

Virtus, Pietas, Fides! 

Fără să vrea, Aurelian căută silabele pe buzele tatălui 
său. 

Şi le-a auzit. Bolta din /ararium păru că le murmură. 

Era semnul atât de îndelung aşteptat? Applius înceta să-i 
mai întoarcă spatele fiului său? 

Prostii! 

Aurelian avu dintr-odată conştiinţa ridicolului 
sentimentelor lui. 

El, un om de treizeci şi şapte de ani, care, cu mâna lui, a 
culcat la pământ trei sau patru sute de duşmani, un ofiţer 
ale cărui fapte de curaj înflăcărau inimile legionarilor, 
căutând sunetul unei voci pe buzele de piatră ale unei 
statui! 

Preceptele se aflau în inima şi sângele lui. Nu avea 
nevoie de vreo minune. 

Ridică mâna dreaptă la nivelul ochilor bustului de 
marmură al lui Applius, mâna care i-a lovit pe duşmanii 
Romei fără să tremure. E 

— Nu există nimic de care să fi uitat, tată! In ciuda tăcerii 
tale. 

Dintr-o punguţă de piele agăţată la centură, scoase o 
brățară de aur şi o puse pe capul de marmură. Cu mândrie, 
murmură: 


— Am luat-o pentru tine de la mâna unui mare barbar 
sauromat. Şeful a mai mult de o mie de oameni pe care i- 
am înfruntat şi i-am învins cu o singura cohortă. Fie ca zeii, 
Soarele Invincibil şi Mithra să poată să te facă să-mi auzi 
vocea şi să te facă mândru de fiul tău, Aurelian, cetăţean 
liber al Romei. 

Strânse pleoapele, stăpânit de o emoție violentă, care se 
risipi aproape imediat. 

Desluşi zgomotul unor sandale pe pragul din /ararium şi, 
în acelaşi timp, nişte şoapte. 

— Aurelian! 

Îi recunoscu vocea, aşa cum recunoşti o mângâiere. 

— Aurelian, sunt eu, Clodia. 


Purta o tunică făcută din două bucăţi, una roşu-aprins şi 
alta portocalie, plisate în diagonală, cu un decolteu adânc. 
Între sânii depărtaţi, pielea era foarte albă şi foarte fină. Îşi 
întinse braţele pline de brățări de argint şi de aur. 

— Aurelian! 

Cutele tunicii au alunecat pe şolduri, subliniindu-le cu o 
graţie ce l-a lăsat pe Aurelian fără suflare. Lumina îi juca pe 
umeri, avea părul foarte negru, tăiat scurt şi prins pe frunte 
cu o bandă de mătase galbenă, fixată cu două perle. Gura 
ei, plină şi conturată, se întindea într-un zâmbet pe care l-a 
visat de mii de ori. Un surâs tulburător, dulce şi dur ca 
oţelul unui pumnal. Poate din cauza pomeţilor înalţi pe care 
îi moştenea de la mama lor. Sau poate din cauza 
unguentului de un roşu-violent, ce îi acoperea buzele, în 
timp ce o pudră fină îi estompa strălucirea nasului. 
Albastrul ochilor rămânea la fel de pur şi de sălbatic ca 
odinioară. Ochii erau atât de asemănători celor ai lui 
Aurelian, încât păreau o copie fascinantă şi enigmatică. 

A crezut că, datorită timpului şi a lungii despărţiri, s-a 
desprins de influenţa lor. Zădărnicie! Sub pielea cuirasei, 
trupul lui de războinic tremura de o încordare pe care nu o 
simţea, de obicei, decât înaintea bătăliilor. 

Fie ca zeii să-l ocrotească! Nimic din puterea pe care 
Clodia, devenită femeie, a câştigat-o asupra lui n-a slăbit, 


dimpotrivă! 

Clodia, sora lui şi singura care, până în ziua aceasta, a 
ştiut să zdruncine disprețul lui pentru femei. 

Scoase un râs scurt, gutural. 

— Nu mă recunoşti? 

— Ba da, te recunosc. Cum aş fi putut să te uit, surioară? 

Ea îşi apropie mâna. Brăţările au zornăit când şi-a pus 
degetele pe buzele fratelui ei. 

— Zece ani de absenţă, Aurelian. Ai plecat din casa asta 
la cinci zile după ce am împlinit optsprezece ani. Niciodată 
n-o să afli cât mi-a fost de teamă că n-o să te mai revăd. 
Am avut mii de vise în care tu piereai în luptă. M-am trezit 
de atâtea ori crezând că o să te ucid prin aceste gânduri. 

Lacrimile străluceau în sideful ochilor ei. 

— Oh! Aurelian, nu va mai trebui să mă laşi niciodată 
departe de tine! 

Răspândea un parfum necunoscut, puţin aspru, ce 
amintea de esenţele Orientului. Surâse, zeflemitor. 

— Nu m-au ucis. Sunt aici. Eu sunt cel care am omorât. 

Nu s-a supărat din pricina tonului său trufaş. Dimpotrivă, 
îşi cobori pleoapele cuprinsă de o plăcere intensă. 

— Oh! Da, şi asta am visat! Te-am văzut învingând de 
fiecare dată! Scrisorile tale ne vorbeau despre cum 
deveneai tot mai important. Mama şi cu mine le-am recitit 
pe fiecare de sute de ori. 

Apucă mâinile lui Aurelian şi le duse la buze. Gestul a fost 
mai puternic decât el. l-a desfăcut palmele şi şi-a cufundat 
faţa în ele. 

— Mi-ai lipsit, Clodia. Oh! Cât mi-ai lipsit! 

Înainte să se îmbrăţişeze, tâmplă lângă obraz, piept şi 
cuirasă lipite, ca nişte copii sau amanti, fără niciun cuvânt 
care să vorbească despre fierbinţeala fericirii din privirile 
lor, atât de asemănătoare, s-au contopit. Aurelian o strânse 
pe Clodia atât de tare, încât îi strivi pieptul de însemnele 
Romei. Şi asta era o fericire. Ghici că tremură şi surâse, în 
sfârşit, calmă. 


Aelcan a spus adevărul. Villa confortabilă, dar rustică, pe 


care tatăl lor a construit-o a dispărut. Camere noi s-au 
adăugat în prelungirea aripilor. Mobilele erau luxoase, ca şi 
pereţii decoraţi cu splendide fresce. 

O grădină de trandafiri galbeni lega acum coloanele din 
atrium? cu cele din tricliniume, fosta sală de mese. Altădată 
întunecată şi îngustă, aceasta fusese transformată într-o 
încăpere spațioasă. Paturile pe care se mânca, îmbrăcate în 
mătase galbenă adusă din Antiohia, erau noi. Un tavan cu 
panouri joase răspândea o umbră plăcută. Ferestrele înalte 
se deschideau pe trei laturi, pe care paravane şi obloane 
groase le apărau de vântul iernii, ca şi de căldurile foarte 
mari. 

De-acum, vara, puteau să profite de răcoarea bazinului 
Cybelei, îi explică Clodia. 

Aurelian se miră. Despre ce bazin vorbea? Mai mult 
alunecând decât mergând pe marele mozaic de pe jos, 
populat de păsări şi de animale din Africa, se trezi lângă 
fereastra ce dădea spre apus. 

— Priveşte! 

Vechiul zid ce delimita grădina de arborii fructiferi a 
dispărut. Adus la nivelul unui simplu parapet, aduna apa 
într-un bazin lung, în arc de cerc, în care se reflecta o 
colonadă. lnălţate pe un paviment de marmură cafenie, 
vreo douăzeci de trunchiuri ornate cu pilaştri în spirală 
duceau spre un mic templu al Cybelei, ce abia fusese 
terminat în iarnă. Frontonul domina magnifica înşiruire de 
văi. Între consolele cu frunze de laur, un relief din stuc, 
pictat în culori vii, o reprezenta pe Magna Mater într-un car 
tras de taurul lui Mithra. 

Aurelian rămase cu gura căscată. În cele din urmă, pe un 
ton ce trăda întreaga lui uimire, întrebă: 

— Ne-am îmbogăţit? 

Clodia râse, se aşeză în faţa lui, apăsându-şi sânii de 
braţul lui. Râsul surorii sale vibra adânc în pieptul lui. 
Aurelian se gândi la fructele de august, debordând de viaţă, 
până la beţie. 


5 Curte interioară, neacoperită, mărginită de porticuri (n. tr.) 
5 Sală de mese romană, cu canapele pe trei laturi (n. tr.) 


— Da, da! Suntem bogaţi. Mama ne-a îmbogăţit! Nu 
există nicio familie mare din Sirmium care să nu ţină seama 
de prevestirile ei. Şi nu numai din Sirmium! Vin de peste 
tot. Din toată Panonia, din Moesia şi chiar din Dalmația. Se 
poate crede că întregul Imperiu aleargă la templul lui Sol- 
Invictus din Sirmium, pentru a se adăpa din cuvintele marii 
preotese lulia Cordelia! 

Înainte ca el să se mai mire încă o dată, se îndepărtă. 
Deschise poarta ce ducea spre bazin, înaintă printre 
coloanele ce ajungeau până la templul Cybelei. Lumina şi 
umbra jucau pe gâtul ei, se strecurau printre cutele tunicii. 
Reflectată, silueta ei dansă în apa bazinului încreţită de 
vântul uşor. 

Îşi adună câteva şuviţe rebele de pe obraji. Albastrul 
irişilor îi străluci de o lumină ce nu se datora celei a zilei. 

— Legatul Aurelian nu este mulţumit să vadă cum s-a 
transformat villa tatălui său? 

Răsunând deasupra apei, vocea avea aceeaşi asprime ca 
şi parfumul ei. Aurelian nu găsi nimic de răspuns. In acest 
moment, prin această atitudine şi în acest decor perfect, în 
plinătatea frumuseţii şi a puterii ei, Clodia îi păru a fi 
încarnarea zeiţei Cybela. 

— Vino, spuse ea. Baia este pregătită. O să te poţi relaxa 
înainte de masă şi am o groază de lucruri să-ţi povestesc. 


Apa din bazin era fierbinte. Aerul jilav, ca de saună, 
împiedica să intre lumina ce trecea prin patru lucarne 
acoperite cu plăci de sticlă mată. 

înconjurat de servitori tăcuţi, cu feţe necunoscute, care 
aduceau uleiuri, parfumuri şi cearşafuri, Aurelian înaintă 
spre partea cea mai adâncă a bazinului. Vaporii se 
desfăceau în fâşii în faţa pieptului lui. Imaginea unui Neptun 
bărbos şi burtos, cu tridentul în mână, apăru sub apă. Gura 
mare a zeului se strâmba în ritm cu unduirea apei. Ca şi 
restul casei, caldarium” şi tepidarium? au fost refăcute cu 
totul. Într-un mozaic mărunt, un imens soare acoperea 


7 încăpere în termele romane, destinată băilor calde (n. tr.) 
8 Baia cea mai spațioasă şi mai luxoasă din terme (n. tr.) 


bolta şi-şi arunca razele până la podeaua din cărămizi. 
Aburul şi lumina slabă îi dădeau o stranie nuanţă nocturnă. 

Aurelian luă puţină apă în căuşul palmelor, stropindu-şi 
faţa. Oboseala de peste zi îi apăsă dintr-odată umerii şi 
şalele. Făcu câteva mişcări cu braţele, plonjă, rămase puţin 
sub apă, lăsând lichidul să-i mângâie trupul gol. 

Un servitor îl aştepta în capul scărilor, cu un prosop 
desfăcut. Aurelian îi porunci să-l împăturească, pentru a-şi 
putea odihni capul pe marginea bazinului, lăsându-se cu 
totul în voia apei. Aşa, nemişcat, furat de căldura 
ameţitoare, încercă să scape de gândul la Clodia. 

Poate că a adormit o clipă. Nu l-a auzit pe sclav părăsind 
caldarium. Deschise din nou pleoapele, tresărind sub 
degetele care îi mângâiau fruntea. 

Clodia stătea îngenuncheată, foarte aproape de faţa lui. 
O fâşie a rochiei plutea pe suprafaţa apei. Căldură îi înroşea 
obrajii. O transpiraţie fină îi apăruse sub nari. 

— E periculos să adormi în baie, murmură ea. 

Aurelian se întoarse pe burtă, dintr-un reflex de jenă. Ea 
surâse, se îndreptă şi se duse să ia un alt prosop de pe o 
măsuţă. O clipă, penumbra de etuvă a înghiţit-o, la fel de 
ireală ca o fantomă. 

— Să mergem în tepidarium, o să te ung chiar eu, spuse 
ea revenind. 

Aurelian se prefăcu mirat. 

— Nu mai este niciun sclav care s-o poată face? 

Clodia arătă spre el o mutră copilăroasă, pe care aproape 
că a uitat-o. 

— Haide, fratele meu mai mare, lasă-te în voia mea! 
Oare ai uitat că nimeni nu ştie să te maseze mai bine ca 
sora ta? 

— Nu mai suntem copii, Clodia. 

Îl privi ţintă. Vocea îi tremura plină de sarcasm şi de 
reproş când întrebă: 

— Fratele meu s-a întors indiferent? A uitat iubirea pe 
care mi-a dovedit-o înainte de a mă părăsi? 

Aurelian simţi în coaste înţepătură aluziei, ca vârful unei 
săbii. Clodia se apropie până la marginea bazinului. Cu un 


gest neaşteptat, îşi trecu degetele prin părul lui Aurelian. 

— Oare ai găsit o femeie pe care să ţi-o faci soţie? 

— Nu. 

— O femeie care să fie o amantă atât de perfectă încât 
să mă poată face să-mi fie ruşine? 

Cât putu el de blând, Aurelian o prinse de încheietură şi îi 
îndepărtă mâna. 

— Nu vorbi aşa, Clodia. Tu eşti cea care, de multă vreme, 
trebuia să ai un soţ. 

Surâse sau se strâmbă, nu-şi dădu seama. Părul îi 
încadra faţa ca două pale de negură. In lumina tulbure, 
buzele ei roşii păreau negre. 

— Nici nu te gândi, Aurelian. Îmi ţin promisiunea de 
fetiţă. Nu vreau alt soţ decât pe fratele meu. 

Aurelian râse stânjenit. Sexul lui, sub apa fierbinte, se 
ridică fără ca el să-l poată împiedica. 

— Nu mai eşti o fetiţă! protestă el. 

Ea se mulţumi să-l privească drept în ochi. El închise 
pleoapele, cu speranţa de a rămâne indiferent. Nu aştepta 
decât să întindă cearşaful, pentru a reuşi să se acopere. 

O făcu. Urcă treptele. Gol în faţa ei, dornic în faţa ei. Se 
ridică din apă un trup ce nu mai ascundea nimic. Invins de 
conştiinţa propriei slăbiciuni extreme. El era cel care ceda 
şi care a cedat întotdeauna. 

El care, în realitate, n-a avut niciodată forţa să lupte 
împotriva surorii lui nebune şi atât de iubite. 

Oh! Oare zeii vor putea ierta ceea ce era de neiertat? 

Clodia îi înnodă prosopul în jurul şalelor, cu îndemânarea 
unei servitoare. Adunând bobiţele de sudoare, degetele ei 
au alunecat până pe umerii lui Aurelian. Spuse: 

— În ce priveşte corpul tău, doar noile cicatrice sunt cele 
pe care nu le ştiu. 

Era adevărat ce spunea. Clodia spunea întotdeauna 
adevărul. 

Degetele ei urmau curba neregulată a unui semn pe care 
căldura îl umfla acum ca pe o buză răsfrântă. Şi-a pus gura 
pe el. El simţi vârful limbii care îi urma şerpuirea. 

— Pe asta n-o ştiu, murmură ea. În timp ce erai în apă 


am zărit încă una pe coapsă. Două cicatrice noi. E cam 
puţin pentru atâtea bătălii. Să fie reputaţia ta doar o 
legendă? 

Aurelian o îndepărtă râzând. Se îndreptă spre tepidarium. 
Acum, aburul îl apăsa. Cu speranţa că va scăpa de senzaţia 
de abdicare ce îi strângea gâtul la fel ca aburii prea 
parfumaţi, spuse cu mândrie, pe un ton milităros: 

— Le-am căpătat pe amândouă în aceeaşi zi! La 
Mogontacium, pe Rin. Comandam Primigenia a XXII-a, dar 
asta nu m-a împiedicat să-i înving pe alamani. lar cei pe 
care sabia mea i-a atins n-au mai trăit destul ca să-şi 
arboreze cicatricele. La mine nu vei mai găsi altele. Printre 
legiuni se spune că niciodată un soldat al Romei, nici chiar 
Cezar, n-a omorât cu mâna lui atâţia oameni, pierzând atât 
de puţin sânge din propriul trup. 


8 


OAZA DINGIR-DUSAG 


Soarele după-amiezii ardea. Tumultul vesel al sărbătorii 
urca până la cerul de deasupra miraculoasei oaze. 
Melopeele meşteşugite ale flautelor şi ţiterelor, cântecele 
acompaniate de tobe răsunau între pereţii dunelor şi se 
pierdeau în imensitatea deşertului Turaq Al'llab. Din când în 
când, râsetele oamenilor izbucneau şi se stingeau în 
căldura copleşitoare. Sărbătoarea aniversarii Zenobiei era 
strălucitoare. Dar fără Zenobia. 

Ea tipa gâfâind de furie şi zgâriind aerul sufocant din 
cort: 

— A promis! Mi-a făgăduit că o să mă întrebe! 

Şi-a sfâşiat rochia şi împletitura de aur, rupându-şi 
hainele în bucăţi, cu o furie încăpăţânată. Goală ca în ziua 
în care s-a născut, s-a ghemuit în aşternut. Mai apoi, 
moleşită de căldură, fără o lacrimă, mormăi: 

— Nu mai e tatăl meu. Niciodată n-o să-i mai fac vreo 
mărturisire. În veci. Baalshamin este de partea mea. 
Baalshamin îşi întinde mâna asupra Zenobiei, nu asupra lui. 
N-o să-l iert niciodată. 

Ashemu a repetat de zeci de ori aceleaşi cuvinte goale 
de înţeles, aceleaşi raționamente pe care femeile şi 
mamele le pronunţă în astfel de împrejurări. Tatăl ei nu-i 
dorea decât binele. Nu va deveni ea o regină? Cea mai 
frumoasă şi prima dintre toate femeile din întregul Orient al 
Romei. Cine îşi putea dori mai mult? 

— Mă iei drept o idioată? i-a replicat Zenobia, cu dispreţ. 
Tata nu-mi vrea binele. Vrea aur şi putere. Eu nu contez, nu 
sunt cu nimic mai mult decât o cămilă de vânzare. 


Cu inima grea, Ashemu a protestat, încercând să-şi 
strecoare în glas o convingere în care nu credea. Nu aşa se 
petreceau lucrurile între tată şi fiică, între toţi taţii şi toate 
fiicele, încă de la începutul lumii? Voia ea să schimbe totul? 
Zenobia mătură toate aceste argumente prosteşti cu o 
ironie şfichiuitoare. 

— Eu nu sunt o fată ca oricare alta. A spus-o şi el de 
nenumărate ori! Trebuia să mă întrebe. A ştiut să-mi ceară 
să dansez din buric pe apă! A promis că o să mă întrebe. 
Nu este decât un mincinos, un hoţ. Baalshamin nu i-a dat 
lui nimic, eu sunt cea căreia i-a dat! 

Ashemu spuse cuvinte şi mai neroade. Abdonai n-a făcut 
decât să anunţe. Căsătoria nu va avea loc decât în ziua 
când o va însemna sângele. De-acum şi până atunci, 
Zenobia va avea timp să se obişnuiască cu aceste lucruri, 
să vadă partea lor bună. 

Rânjetul Zenobiei o năuci. 

Fiica lui Abdonai se trânti în aşternut, cu braţele larg 
deschise, oferindu-se privirilor în toată goliciunea ei, în 
toată splendoarea inocentă a femeii care devenea. 

— Biată nebună! Partea bună? îi aruncă printre lacrimile 
pe care nu şi le putea stăpâni. Nu ştii ce spui. De-acum şi 
până atunci, zilele şi nopţile mele vor puţi de mirosul lui 
Odenat, chiar înainte de a mă apropia de el. E bătrân, 
bătrân, bătrân! N-are dinţi, are unghiile galbene, nasul plin 
de păr şi adoarme în timp ce mănâncă! E bătrân, bătrân, 
bătrân! Oh! Da, sigur, o să mă obişnuiesc! O să văd partea 
bună! 

De data aceasta, Ashemu a coborât fruntea, fără un 
cuvânt. A trebuit să-şi muşte buzele, pentru ca Zenobia să 
nu le vadă cum tremura. ŞI, lovitura de graţie, Zenobia s-a 
cuibărit la pieptul ei generos, ca o pasăre, aşa cum o făcea 
altădată, când nu era decât un copil. 

— Uită că aşa a omorât-o şi pe mama, Ashemu, şopti ea 
cu o voce fără inflexiuni din cauza groazei. Nu vrea să 
priceapă nimic! 


Până spre seară, fabulosul banchet promis de Abdonai 


acoperi cu răsunetul şi splendorile lui întreaga oază, dar 
Zenobia nu apăru. 

Apatică în aşternutul ei, refuză să se îmbrace şi să 
părăsească cortul. Nu răspunse implorărilor lui Ashemu. 

— Nu poţi să rămâi aşa. Trebuie să mergi alături de tatăl 
tău. Toţi te aşteaptă. Trebuie să te vadă. Măcar o clipă. Il 
jigneşti îngrozitor. 

Nu cedă nici rugăminţilor servitorilor pe care Abdonai i-a 
trimis s-o cheme. 

În cele din urmă, veni chiar el până la cort, unde nu putu 
intra, pentru că fiica sa se încăpăţâna să rămână goală. 
Ameninţă, strigă cuvinte îngrozitoare prin uşa cortului, ca s- 
o impresioneze. Sincer, promise că o aruncă pe Ashemu 
hienelor deşertului, chiar a doua zi. Ca răspuns nu primi 
decât tăcere. A fost nevoit să inventeze o scuză, pentru a 
se putea întoarce fără fiica sa în faţa bătrânilor maazini şi a 
invitaţilor săi. 

Ascultându-l, aceştia au râs din toată inima. Fiecare 
dintre ei ştia care era starea unei fete care tocmai a aflat 
cine-i va fi soţul. Zenobia scotea la iveală caracterul pe 
care Baalshamin i l-a dăruit prin focul stelei sale. 

Dar, dintr-odată, puţin după apus, Zenobia se îndreptă 
grăbită spre o slujitoare care terminase de servit biscuiţi şi 
prăjituri. Îi ceru tunica şi vălul de pe cap, grăbind-o pe biata 
fată, prostită, să se dezbrace. 

Ashemu strigă: 

— Ce faci, ce faci acolo? 

Într-o clipă, fără să răspundă, Zenobia se înfăşură în 
pânza de in cafeniu, îşi ascunse părul sub vălul verde cu 
negru al servitoarei. Ashemu o înhaţă. 

— Unde te duci? Nu poţi să apari îmbrăcată aşa în faţa 
tatălui tău! 

Zenobia o împinse cu duritate. 

— Putin îmi pasă de tata. Ştii foarte bine unde mă duc. 

— Zenobia! 

— Lasă-mă, îi porunci Zenobia, scăpând din mâinile 
egiptencei. Şi nu te lua după mine sau n-o să mă mai vezi 
niciodată. 


îmbrăcată ca o servitoare, putu să traverseze tabăra în 
plină sărbătoare, fără s-o observe nimeni. 

Alergă într-o suflare spre păduricea de palmieri. Lăsând 
în urmă lacul şi şirul de stânci unde l-a întâlnit pe Schawaad 
cu două nopţi înainte, o luă pe drumul bolovănos ce ducea 
către capătul dunei. Nu avea altă cale decât să meargă 
până la corturile albe ale elkesaiţilor şi să-i strige numele: 

— Schawaad! Schawaad! 

Cele două silabe răsunau ca nişte lătrături ce se loveau 
de pantele şi de stâncile platoului. 

— Schawaad! 

Copiii veniră în fugă. Apoi sosiră bărbaţi şi femei. Se 
ţineau la distanţă, fără să depăşească marginile taberei, 
nemişcaţi şi tăcuţi. 

Nu se afla printre ei. Îi căută chipul, apropiindu-se câţiva 
paşi încă, dar fără să îndrăznească să depăşească cei 
douăzeci de coţi care îi despărţeau. Era pregătită pentru tot 
ce o putea aştepta. 

— Sunt Zenobia! Vreau să-l văd pe Schawaad! Trebuie 
să-l văd! Vă rog! 

Printre ei se simţi o şovăială. Femeile s-au întors spre 
bărbaţi. Unul dintre ei înaintă. 

— Fiul meu nu este aici, fiică a maazinilor. 

— Ba da! protestă Zenobia, cu lacrimi în ochi. Ba da, e 
aici. Vă rog, lăsaţi-l să vină, trebuie să-i vorbesc. 

Înainte de a-i răspunde, tatăl lui Schawaad lăsă să se 
aştearnă tăcerea. 

— Nu este aici, a plecat înainte să înceapă să ardă 
soarele. Poţi să mă crezi. 

Nu minţea. Zenobia crezu că i se înmoaie picioarele. 

— Unde a plecat? şopti ea. 

— Acolo unde trebuie să înveţe şi să exerseze modestia 
destinului său. Este zadarnic să-l aştepţi, fiică a lui Abdonai. 
Şi azi, ca şi mâine. Întoarce-te printre ai tăi. 


9 


SIRMIUM 


Pentru moment, răcoarea îndoielnică din tepidarium i-a 
adus o oarecare uşurare. Sala era mică, îngustă, dotată cu 
două banchete din zidărie, acoperite cu cuverturi verzi. 
Intre nişele ce adăposteau sticluţe cu uleiuri parfumate, o 
frescă îl reprezenta pe Pan, gol şi cu un sex impunător. Cu 
o mână dezinvoltă, zeul dezvelea fesele unei bacante 
adormite. 

Mascându-şi ezitarea, Aurelian s-a lungit pe burtă, 
lăsând-o pe Clodia să deznoade prosopul ce îi învelea 
şalele, cu aceeaşi îndemânare cu care îl înnodase. Această 
simplă atingere i-a aţâţat dorinţa mai mult decât ar fi voit. 
Cu o voce evident prea dură, îi povesti: 

— Mi s-a întâmplat să mă lupt împotriva femeilor. 
Barbare sauromate. Femei îmbrăcate în cuirase, înarmate 
ca bărbaţii, luptând la fel de bine ca bărbaţii. Poate cu ceva 
mai multă cruzime. Îşi ofereau sânii săbiilor, fără să 
clipească şi mureau râzând. Cine şi-ar fi putut imagina aşa 
ceva? 

Acum, palmele Clodiei, pline de ulei de migdale, atingeau 
muşchii tari ai spatelui său. După un moment de tăcere, cu 
o voce rece, ciudată, lipsită de orice emoție, remarcă: 

— Mama spunea: Sol-Invictus străluceşte deasupra ta. 
Prevestirile o dovedesc. Destinul tău nu este să mori în 
luptă. Nici mâine, nici poimâine. 

Cu pleoapele închise, cu obrazul lipit de cearşaf, Aurelian 
mormăi, neîncrezător. Nu se îndoia că mama lui a cercetat 
măruntaiele tuturor păsărilor şi ale tuturor patrupedelor ce 
iau căzut sub stilet! Totuşi, orice ar fi citit, nu rămânea mai 


puţin oarbă decât toate mamele în faţa destinului fiilor lor. 
Zeii Romei, mai mult chiar decât mângâierile Clodiei, ştiau 
să întunece raţiunea celor mai înţelepţi. 

— Bătălia este făcută ca să învingi sau să mori, mormăi 
el. Nu trebuie să te crezi iubit de zei. Sunt maeştri ai 
iluziilor. Sub voinţa lor nu suntem decât nişte jucării. 

— Nu mai crezi în zeii noştri? 

— Cred în Mithra. El nu face parte dintre zeii care oferă 
favoruri şi protecţie. El este o forţă hrănită de focul 
Soarelui-Invincibil, de sângele şi sperma Taurului Creaţiei. 
De aceea este el zeul războinicilor, nu al femeilor sau al 
oamenilor simpli. A crede în prezenţa şi în puterea lui 
Mithra înseamnă a refuza satisfacția prezicerilor şi a 
cunoaşte onoarea de a fi un muritor. 

Acum Clodia era din nou tăcută. Aurelian auzi câteva 
zgomote afară, departe, ca şi cum veneau din afara curţii. 
Cu uşurare simţi, în sfârşit, cum focul dorinţei se stinge în 
măruntaiele lui. 

— Sol-Invictus face preziceri, şi nu Mithra, reluă Clodia cu 
voce sigură. Mama nu se înşală niciodată. O să-ţi împlineşti 
destinul. Aşa este. 

Aurelian suspină. Acum masajul Clodiei îl relaxa. Şi, 
bineînţeles, nici ea, nici mama lor nu puneau la îndoială 
misterele ascunse ale prevestirilor. 

— Şi ce spun aceste prevestiri? întrebă el. 

— Că vei deveni stăpânul Romei. Augustus şi Cezar! 

Surprins, se întoarse. 

In lumina slabă din tepidarium, privirea Clodiei scânteia. 
Tunica i se legănă pe pieptul care tremura, țesătură umedă 
de aburi urma curba pântecelui şi a coapselor, cu mai multă 
indecenţă decât goliciunea. Se amuză de privirea lui 
lacomă şi îi apăsă mâna pe piept, pentru a-l face să se 
întindă pe spate. Rezistă cu greu. 

— Ce ţi se pare atât de surprinzător? Eu o ştiam deja. De 
multa vreme şi chiar înainte de prevestirile mamei noastre. 

Augustus şi Cezar! Visul unei mame. Visul şi nebunia 
Clodiei. 

Cu palmele înmuiate în ulei îi mângâie sexul cu 


delicateţe. Aurelian cedă ameţelii. Acestei nebunii a 
dorinţei ce îi răscolea măruntaiele, spre care îl împingeau 
mângâierile interzise. O clipă, mai mult decât orice pe 
lume, îşi dori buzele Clodiei pe pielea lui, mâna Clodiei pe 
bărbăţia lui. Îşi dori s-o îngroape sub el şi să păcătuiască cu 
ea. S-o apuce, s-o răpună, cu şoldurile căscate sub tăria 
puterii sale, să-i soarbă sfârcurile sânilor şi să se îmbete de 
privirea ei, în timp ce ea murea de plăcere! 

Cu pleoapele închise, cu gâtul ars, gâfâia ca un animal 
înainte de sacrificare. Apoi îşi reveni şi strânse încheietura 
surorii lui. 

— Nu. 

Ea încruntă sprâncenele. Dorinţa refulată îi dădea o 
figură ciudată. Dură şi copilăroasă în acelaşi timp, puţin 
pierdută. Şopti: 

— De ce? Şi tu vrei, aşa cum vreau şi eu. 

— Nu. 

— Am făcut-o deja şi nu o dată. Ce s-a schimbat? 

— N-o s-o mai facem. Fratele şi sora nu sunt amanti. 

— Nu fi atât de prost. Şi zeii o fac. Nimeni nu i-a 
condamnat 

Printre buzele aproape negre, vocea ei se rostogolea, ca 
venită din miezul pământului, violentă, posesivă. Aurelian 
rânji. Se ridică de pe pat şi îşi trase un cearşaf peste mijloc. 

— Adineaori voiai să fii sora unui împărat, acum vrei să 
trăieşti ca zeii! 

Înainte ca ea să reacționeze, se auziră nişte strigăte. 
Vocea lui Aelcan dădea ordine. Zgomotul înăbuşit al porţii 
grele, ce se rotea pe balamalele de bronz şi un vuiet de roţi 
pe dalele din curte se pierdură în aerul închis al camerei. 

Clodia îşi revenise. 

— S-a întors mama. O să-ţi pregătesc o togă. O să fie 
fericită să te vadă că o porţi la masă. Se întâmplă atât de 
rar. Şi poate o să fii de acord să auzi din gura ei ceea ce 
refuzi să auzi de la mine? 


Nici nu se aşezară bine pe paturile pentru luat masa, că 
un sclav îi şi ceru lui Aelcan să-l asculte. Bătrânul 


administrator mormăi şi părăsi patul, scuzându-se. O clipă 
mai târziu, se întoarse: vreo doisprezece călăreţi galopau 
pe drumul spre villa. 

— Sunt rapizi, nu vor întârzia să ajungă în faţa porţii. 

Aurelian căută privirea mamei sale, care clătină din cap, 
mai mult curioasă decât neliniştită. 

— Nu aştept pe nimeni. Clienţii mei nu sunt niciodată 
atât de grăbiţi ca să vină în galop. 

— Ai face bine să vii şi să vezi chiar tu, îi sugeră Aelcan 
cu un gest de respect pentru stăpâna lui. 

lulia Cordelia ridică din umeri cu un mic suspin de regret, 
în timp ce se îndepărta. 

Prin lucarna de apărare de deasupra marii porţi, Aurelian 
văzu norul de praf ce se ridica în urma cailor. Pe deasupra 
măslinilor, lumina apusului îl colora într-un galben păstos. 

Ochii lui Aelcan erau încă buni. Pe un ton mirat, anunţă: 

— Uniformă de legionari. Căşti, cuirase şi un steag. 

— Recunoşti steagul? 

— Nu încă. 

Aurelian aşteptă să i se adeverească bănuiala. Apoi 
recunoscu caii roşcaţi, căştile cu bandouri de bronz aurit şi 
pene albe, ursul de bronz de pe flamură. Se linişti şi prinse 
umărul lui Aelcan. 

— Fii fără teamă. Este tribunul legiunii mele. 

Aelcan mormăi că trebuie să fi avut un motiv serios să 
omoare caii într-o asemenea goană şi dădu ordin să se 
ridice drugii. 

Aurelian ajunse sub arcul porticului cu doar câteva 
minute înaintea lui Maximus. Ca şi oamenii lui, acesta din 
urmă era plin de praf. Dâre de spumă albeau grumaâijii şi 
marginea şeii cailor sleiţi de puteri. 

Chiar înainte de a saluta şi a pune piciorul pe pământ, 
Maximus spuse repede: 

— Decius îţi cere ajutorul. 

lulia Cordelia şi Clodia au ajuns la intrarea în vestibulul 
din atrium. Maximus desfăcu teaca de piele de la centiron, 
scoțând din ea un papirus pe care i-l întinse lui Aurelian. 

În timp ce termina de citit, auzi vocea mamei lui 


întrebând ce se petrecea. Maximus se prezentă. 

Ridică ochii de pe scrisoarea imperială şi surprinse 
sclipirea de interes ce învioră privirea Clodiei atunci când 
Maxim îşi scoase casca. Puţine femei rămâneau insensibile 
la delicateţea mâinilor lui, prea fine pentru un om al 
războiului, la părul lui blond sau la marea cicatrice ce i se 
întindea pe tâmplă, scoțând în evidenţă, printr-un semn 
violent, frumuseţea lui de efeb. 

— Ce se petrece, Aurelian? repetă lulia Cordelia. 

— Împăratul are nevoie de mine. 

Goţii erau la Philippopolis, foarte aproape de Marea 
Neagră. Prădau şi jefuiau fără să întâmpine prea mare 
rezistenţă. Decius nu se îndoia că, în curând, vor urca spre 
nord, încărcaţi de fastuoasa lor pradă în aur şi sclavi. 

— Ceea ce ar trebui să-i facă mai înceţi şi să-i slăbească. 
Decius şi fiul lui, Etruscus, sunt deja în marş forţat spre 
Philippopolis. Vrea ca eu să-i întâlnesc cu Valeria Victrix a 
XX-a. Trebuie să plecăm numaidecât. 

Clodia şi lulia Cordelia protestară: încă n-au luat masa şi 
cei care tocmai au sosit au nevoie de odihnă. 

— Vine noaptea, insistă Clodia. Aşteptaţi zorii. 

— Zorii sunt foarte departe, mormăi Aurelian. 

— Lasă-le măcar timp să bea şi să mănânce, spuse din 
nou lulia Cordelia. 

Aurelian schimbă priviri cu Maximus. 

— Oamenii mei şi cu mine putem renunţa la masă, 
Aurelian. Dar caii nu vor face nici zece mile în plus. 

— Veţi putea lua din grajduri caii de care aveţi nevoie, îi 
asigura lulia Cordelia. În privinţa împăratului şi a goților, vor 
putea aştepta o oră. 


A fost o masă scurtă, în timpul căreia Aurelian se dovedi 
tăcut şi plin de îngrijorare. Maximus vorbi mult, 
complimentându-le pe rând pe lulia Cordelia şi pe Clodia, 
ştiind să le facă să râdă şi să uite de timpul care trecea. 

Înainte ca întunericul nopţii să fie deplin, Aurelian plecă 
să-şi schimbe toga cu uniforma de ofiţer. In timp ce tânărul 
sclav egiptean îl ajuta să-şi lege cuirasa şi centironul, 


Clodia apăru pe neaşteptate. Arătând spre băiat, întrebă: 

— Vrei să-l iei cu tine? Moare de dorinţă. 

— Mă întorc la luptă. Ce-aş putea face cu un copil? 

Clodia încuviinţă. Buzele i s-au întins într-o grimasă plină 
de amărăciune. 

— Şi ce-ai face cu o soră, nu-i aşa? 

Aurelian se întoarse pentru ca băiatul să-i poată lega 
curelele pieptarelor de piele. Clodia făcu un pas, apucă 
sclavul de gât şi îl împinse spre pragul camerei. 

— Şterge-o, mă ocup eu de asta. Stăpânul tău nu mai are 
nevoie de tine, nici acum, nici mai târziu. 

Aurelian rămase neclintit, în timp ce degetele Clodiei 
trăgeau de curelele de piele. 

— Nu mai vreau să fiu despărțită de tine, Aurelian. 

Şoptea. Aurelian încercă să-i răspundă fără să ridice 
vocea. 

— Ştii ca asta nu este cu putinţă. 

— Bineînţeles că este, este posibil. Aş putea să te 
însoțesc în tabără. Ar fi suficient să dai un ordin. 

— ii atât de mult să mori? Să fii violată sau vândută ca 
sclavă? Moesia înseamnă foc şi sânge. Oraşele romane sunt 
devastate. Nimic nu este astăzi mai puţin sigur decât o 
tabără a legionarilor. Cei care conduc aceste regiuni sunt 
trădători şi nevolnici. Ce-ai vrea să faci acolo? 

— Să fiu cu tine. 

Cu un oftat de enervare, se îndepărtă, îşi luă mantia şi o 
aruncă pe umeri. 

— Dacă nu în Moesia, urmă Clodia, ar putea fi oriunde 
aiurea. Luptele se termină întotdeauna. Ne-am putea întâlni 
în toamna ce vine. Nu-mi spune că este cu neputinţă. 
Soţiile şi amantele îi însoțesc pe ofiţeri, ştiu eu. Chiar şi 
prostituatele îşi au locul lor. 

— Tu nu eşti niciuna dintre toate astea! 

Clodia râse. Un râs ascuţit şi limpede. Provocator. 

— Dacă ai ştii cât de bine pot fi toate astea la un loc, 
iubitul meu frate! 

Arătă spre torţele care ardeau afară. 

— Tribunul tău, Maximus, nu şi-ar dori mai mult decât să 


vegheze asupra mea. Sunt sigură că nu s-ar plânge de 
prezenţa mea. 

— Nu-l amesteca pe Maximus în nebunia ta! mormăi 
Aurelian cuprins de mânie. 

— E însurat? 

Aurelian se abţinu să răspundă. 

— Este atât de frumos, încât nici propria noastră mama 
n-a rămas indiferentă. 

— Taci, Clodia. Ai spus destule pentru seara asta. Lasă- 
mă singură cu fratele tău. 

lulia Cordelia stătea în picioare, în prag. Vocea ei avea 
hotărârea pe care Aurelian n-a ştiut s-o dovedească. Totuşi, 
bravând, înainte de a părăsi camera, Clodia apucă faţa lui 
Aurelian şi îi lipi buzele de ale ei. 

Când dispăru în întuneric, lulia Cordelia se apropie de fiul 
ei şi puse răcoarea liniştitoare a degetelor pe gura lui, ca şi 
cum ar fi vrut să păstreze sărutul Clodiei. 

— O să-i treacă, spuse ea cu blândeţe. Are nevoie să 
iubească şi nu are nimic mai bun să-i umple inima decât 
gloria fratelui ei. N-o lua în seamă. 

Se studiau în tăcere. Aurelian se întrebă ce ştia mama lui 
despre adevărata nebunie a Clodiei. Ca şi cum i-ar fi ghicit 
gândul, lulia Cordelia scutură din cap. 

— Orice ar face nu este de temut. Nu dinspre ea se vor 
abate noaptea şi furia zeilor. 

— Ce vrei să spui? 

— lţi cunosc destinul. 

Rânji răutăcios. 

— Mi-a povestit Clodia. Ştii că nu cred în prevestiri. 

— Crezi că sunt orbită pentru că sunt mama ta. Te înşeli, 
fiule. Tu eşti cel care te orbeşti cu gânduri fără noimă. Incă 
nu ştii să citeşti în tine. Te gândeşti la tatăl tău, te gândeşti 
la strămoşii tăi sclavi, te gândeşti la mama ta, liberta lulia 
Cordelia. Uiţi că tu eşti un om liber, unul dintre cei care 
hotărăsc soarta Imperiului. Admiraţia ta pentru Roma este 
atât de mare, încât te visezi servitorul ei pentru totdeauna. 
Dar uiţi că cel mai puternic dintre ei, dacă vrea, ia titlul de 
Augustus. Eşti surd la voinţa zeilor, pentru că nu iei în 


seama încă ceea ce reprezinţi pentru ei. Te mulţumeşti cu 
sângele de pe sabia ta, în timp ce ei aşteaptă mai mult, 
mult mai mult. O să vină şi asta. În acea zi, vei fi Aurelian 
Augustus. 

— Mamă! 

— Nu protesta, ascultă-mă mai ales şi aminteşte-ţi de 
cuvintele mele. Laurii se vor aşeza pe fruntea ta. Nu mâine, 
nici poimâine. Alţii se vor folosi de purpură înainte ca Roma 
să te aclame, aşa cum n-a aclamat niciun împărat de multă 
vreme. Duşmanul tău va fi şi duşmanul zeilor. Nu va fi 
nimic cunoscut, nimic din ceea ce o fiinţă umană a avut de 
înfruntat, nimic din ceea ce zeii pot iubi. Şi tu, Aurelian 
Augustus, fiul meu, vei fi zidul lor de apărare. 

Tăcu, cu privirea aprinsă. Mut, Aurelian cerceta 
întunericul cu ochii, ca şi cum ar fi căutat lumina în neantul 
dintre stele. Ea îi zâmbi foarte blând, strângându-şi mâna 
pe ceafa lui. 

— Du-te la luptă. Nu te teme. Vei învinge. Dar numai tu, 
tu singur, pentru că te vei lupta pentru un împărat pe care 
zeii l-au condamnat. 

— Mamă! 

— Decius va muri, Aurelian. Nimeni nu va putea 
împiedica asta, nici chiar tu. Vei şti atunci că mama ta 
spune adevărul. Aşa este viitorul: exact cum vor zeii 
veşnici. Drumul tău este croit, un drum larg şi maiestuos. 

Şi adăugă, aproape pe tonul unei glume: 

— Şi nu te teme de femei, fiule. Printr-o femeie zeii o să- 
ţi făurească gloria. 


10 


DURA EUROPOS 


Ofiţerul persan îi împrăştie cu vârful bastonului pe 
muncitorii plini de praf care îl înconjurau. Căută din ochi o 
siluetă pe care o descoperi la câţiva paşi de el. Un băiat cu 
trup subţire, cu faţa fină ascunsă pe jumătate de gluga 
unei mantii pătate de noroi. Indiferent la agitația care îl 
înconjura, mânca un cocoloş de grâu amestecat cu puţină 
grăsime de cămilă. 

Ofiţerul răcni: 

— Dihorule, te îndopi mai târziu! Tâmpiţii ăştia au uitat o 
lampă în fundul minei. Du-te şi caută-mi-o, înainte să dea 
foc la grinzi. 

Fără un cuvânt, băiatul dădu din cap, puse cocoloşul pe o 
tolbă de piele plină cu săgeți. Işi şterse gura cu dosul 
mâinii. O mână fină, cu palmele şi unghiile zdrelite, ca ale 
tuturor celor care, aici, scormoneau pământul şi cărau, de 
luni de zile, lemne pentru mină. 

Trebuie să fi fost două sau trei mii de perşi strânşi la 
porţile oraşului Dura Europos. Erudit şi bogat, oraşul fusese 
cucerit, cu secole în urmă, de Nabucodonosor, apoi de 
Alexandru cel Mare. Apoi, împăratul Traian s-a instalat aici, 
când a împins frontierele Romei până la Eufrat. Dura 
Europos plătea încă impozit Romei şi aliatului ei, Odenat, 
care domnea în Palmyra. Dar astăzi, oraşul suferea din 
cauza lăcomiei lui Shapur, regele perşilor. Regele regilor 
voia să învingă Roma. Şi ca să învingă Roma trebuia să 
asedieze Dura Europos. 

Ceea ce nu era o afacere simplă. Asediul ţinea de ceva 
vreme. Aşezat perpendicular pe Eufrat, oraşul era protejat 


natural pe trei laturi de falezele de stâncă purpurie, măreţe 
şi inaccesibile. La est, în faţa platoului ce se întindea până 
la Tigru, îl împrejmuia un fantastic zid de fortificaţii. 
Romanii şi palmyrienii au dublat grosimea zidurilor, de 
unde arcaşii îi puteau străpunge fără grijă pe atacatori. Au 
fost înălțate turnuri care puteau susţine baliste puternice şi 
catapulte ale căror tiruri îi nimiceau pe asediatori, din clipa 
în care încercau să-şi construiască baricadele. 

După luni de asalt, rezistenţa oraşului nu slăbea. Un 
câmp de corturi, de colibe sau simple saltele de paie erau 
răspândite pe platou, acolo unde erau instalaţi asediatorii. 
Oameni şi animale, soldaţi şi negustori, târfe sau neveste 
cinstite stăteau laolaltă fără să le pese de masacru. 

Asedierea a fost reluată cu mai multă pricepere. Pentru 
că nu se putea pătrunde în incintă, perşii au hotărât să facă 
zidurile să se prăbuşească. 

Lungi culoare căptuşite cu piele, dublate din loc în loc de 
cărămizi, legau câmpul de ridicăturile de pământ ce se 
îngrămădeau în faţa fortificațiilor. Convoaiele cu lemne au 
fost dirijate dinspre pădurile din Tal'Affar, la mai mult de 
douăzeci de zile de mers. Au fost aduşi cu miile oameni de 
pe Tigru, din Mosul şi Hatra. Au săpat, la zece picioare sub 
pământ, galerii ce duceau sub incinta oraşului. Acolo, au 
fost construite camere bine consolidate. Camere care erau 
în acelaşi timp şi capcane. Era de ajuns să dai foc la grinzi, 
pentru ca pământul de la suprafaţă să se prăbuşească şi, o 
dată cu el, zidurile de netrecut. 

Totuşi, romanii şi palmyrienii, văzând mormanul de 
pământ ridicându-se, bănuiau manevra: astfel, meterezele 
au fost imediat întărite cu un taluz în care au fost îngropate 
cele mai apropiate case de oraş. La rândul lor, asediaţii au 
săpat în sens contrar, în speranţa de a tăia drumurile 
subterane ale perşilor. Astfel că, după un an de nebunie şi 
de eforturi peste puterile oamenilor, străbătute în toate 
direcţiile de drumuri subterane, presărate cu imense 
muşuroaie de cârtiţă, împrejurimile cetăţii Dura Europos 
semănau cu o imensa vizuină de şobolani ai deşertului! 

În scurtă vreme, se aşternea noaptea. Poate să fie 


aceasta ultima noapte de aşteptare. Peste tot în tabăra 
perşilor se şoptea acest lucru. Galeriile au ajuns în cele din 
urmă până sub ziduri. Asaltul era o chestiune de ore. In 
realitate, asediatorii şi asediaţii se temeau în fiecare clipă 
de o prăbuşire pe care n-o puteau controla. Grinzile au 
devenit atât de fragile, încât o mişcare greşită putea 
distruge ultima apărare a oraşului sau, dimpotrivă, să 
spulbere cinci luni de eforturi de cucerire. 

Inainte ca băiatul să se afunde în galerie, ofiţerul îl apucă 
de mânecă. 

— Mişcă-te, Dihorule. Nu e seara potrivită să tărăgănezi. 

Un zâmbet feroce făcu să strălucească dinţii persanului 
sub mustaţa lungă. 

— incearcă să nu fii văzut. Dobitocii ăştia de romani sunt 
chiar în dosul zidurilor din spatele nostru. Nu le strica 
surpriza frumoasă care îi aşteaptă! 


Aici i se spunea „Dihorul” şi nu se ţinea seama de 
adevăratul său nume şi nici de sexul său. Inainte de a se 
pierde sub pământ, lăsă să treacă o coloană de războinici în 
cuirase de piele. Grinda era atât de joasă, încât abia dacă 
putea să se ţină dreaptă; a fost nevoie doar de câţiva paşi 
pentru ca lumina zilei să dispară. Vacarmul de afară se 
risipi şi el de îndată. Se auzea numai scârţăitul buturugilor 
rotunde de lemn care susțineau enorma masă de pământ. 
Aerul era greu, stătut, neplăcut la respirat. Din când în 
când, nisipul se scurgea scârţâind ici şi colo, printre grinzi. 

Ca să se obişnuiască cu întunericul, rămase pe loc câteva 
clipe. Cunoştea fiecare cot al aceste galerii. Timp de o lună 
a cărat pământul nisipos, în zeci de coşuri şi puţini s-au 
dovedit atât de abili în a se mişca orbeşte în acest labirint. 

Cu mâinile întinse în faţă, înaintă cu prudenţă, se orientă, 
pipăind plafonul de lemn, pentru a se ghida. După vreo 
douăzeci de paşi, lumina lămpii uitate de săpători colora 
întunericul cu un halou portocaliu. Galeria făcea o curbă 
neregulată spre stânga. Târnăcoapele săpătorilor au 
deschis o groapă care a trebuit consolidată. 

Fără să arunce o privire spre scheletele prinse între 


buturugile de lemn, înaintă mai repede, cu mers mai sigur. 

Lampa era atârnată de nodul unui stâlp. Lumina o 
cameră circulară, largă de cinci sau şase braţe. Fitilul care 
atârna fumega, flacăra se lungea, amenințând să se stingă. 

Ofiţerul persan a avut dreptate să se teamă de neatenţia 
muncitorilor. Din când în când, pe neaşteptate, zguduiturile 
scuturau destul de tare butucii de lemn, pentru ca lămpile 
să se desprindă. Aceasta ar fi împrăştiat uleiul încins pe 
grinzi şi pe vreascurile îngrămădite pentru atac. În clipa în 
care desprindea lampa protejând fitilul cu mâna, foarte 
aproape, răsunară nişte voci, înăbuşite de pământ. 

Voci care vorbeau limba din Palmyra, amestecată cu 
latina. Persanul a avut dreptate. Asediaţii erau de cealaltă 
parte a zidului. 

Se auziră râsetele groase ale soldaţilor. Râdeau ca să-şi 
facă puţin curaj. 

În loc să ia înapoi drumul prin galerie, Zenobia stinse 
flacăra lămpii între degete. 

O fâşie plăpândă de lumină se zări prin peretele de 
pământ. O lumină aurie contura o despicătură abia ceva 
mai mare decât un degeţel! 

Lipind ochiul, ţinându-şi respiraţia, descoperi o sală mai 
mare decât cea în care se afla, şi care era bine consolidată. 
Vreo zece lămpi străluceau, luminând mai bine soldaţii 
îmbrăcaţi în tunici de zale, cu sabia romană la centiron. 
Scuturile şi scurtele pillum erau atârnate de grinzi. 

Un val de aer o lovi în obraz. Cu unghia, cu grijă, zgârmă 
puţin pământ şi mări gaura. La dreapta, în înşiruirea 
grinzilor, se deschidea gura neagră a unei galerii. 

O galerie care ducea, cu siguranţă, de cealaltă parte a 
meterezelor. Pe străzile din Dura Europos! 


Nu mai stătu pe gânduri. Căută pe pipăite o buturugă de 
lemn destul de uşoară ca s-o poată ridica. 

Trebuia să se grăbească. Dacă întârzia prea mult, ofiţerul 
persan ar fi trimis un soldat în căutarea ei. Ridică butucul 
de cedru la piept şi îl făcu să-i alunece pe umăr. Gluga se 
clătină spre spate şi putu să respire mai bine aerul sufocant 


din galerie. 

Cu pupilele aţintite pe micul punct luminos ce spărgea 
întunericul, cu muşchii încordaţi, fără să ia în seamă 
greutatea ce îi zdrobea umărul, Zenobia se aruncă înainte. 

Butucul se lovi de perete cu un scrâşnet surd, care o 
zgudui până în şale. Dar nu-şi slăbi efortul, împinse din 
toate puterile. Pământul cedă dintr-odată. Zenobia se 
aplecă înainte, împinsă de butuc. Zgomotul, lumina, 
strigătele au împiedicat-o să simtă şocul lemnului, al 
pietrelor care îi zdrobeau şoldurile şi spatele. 

Abia avu timp să vadă feţele soldaţilor stupefiaţi. Aerul 
năvăli printre bârne. Lămpile se stinseră dintr-odată. 
Întunericul învălui sala şi galeriile, ca şi cum venea chiar din 
măruntaiele pământului. Soldaţii urlau. Abandonându-şi 
mantia grea, plină de pământ, Zenobia se rostogoli pe o 
parte. Cu o clipă mai devreme, văzuse destul pentru a 
stabili unde este intrarea în galerie. Implorându-l pe 
Baalshamin să n-o abandoneze, se aruncă înainte, îndoită şi 
cu mâinile întinse, pregătită pentru şoc. 

In spatele ei se răcnea încontinuu. Orbiţi, dezorientaţi, 
soldaţii se îngrămădeau, se ciocneau de grinzi şi se călcau 
în picioare vociferând. Un şuierat metalic anunţă că săbiile 
au fost scoase din teacă. Dar de-acum, pentru că hărmălaia 
se mai potolise, Zenobia ştia că nu s-a înşelat: intra în 
galeria îngustă. Se rugă să o conducă spre exterior. 

Incovoiată, cu braţele şi mâinile în faţă, cu inima bătând 
să se spargă, alerga cu paşi mărunți. Pieptenele de lemn, 
care i-a ţinut buclele lungi într-un coc strâns, a cedat. 
Şuviţele, îngroşate de praf, i se lipeau de obraji. Sudoarea îi 
îngreuna pleoapele. Fără să-i pese, murmură numele lui 
Baalshamin. _ 

— Nu mă lăsa! Nu mă părăsi acum! In spatele ei, i se 
părea că totul vuia încontinuu, mai tare. Poate soldaţii perşi 
s-au întâlnit cu romanii? 

Un vuiet se făcu auzit. Surd şi scurt. Apoi mişcarea 
pământului. Bârnele de deasupra ei trosniră, scârţâiră, aşa 
cum nu o mai făcuseră niciodată. Bănui ce va urma şi 
alergă mai repede. Ţipete îngrozite izbucneau din fundul 


pământului. Vuietul le aducea împreună cu un curent de 
aer otrăvit, care străbătu prin tunica Zenobiei. Opera de 
prăbuşire se înfăptuia. Distruse de zidul zdrobit, sălile se 
scufundau. 

Zenobia alergă şi mai repede, fără să-i pese de grinzile 
ce i se agăţau de umeri, frecându-şi palmele de butucii de 
lemn, ca să se orienteze. Aerul începu să duhnească. O 
duhoare de mort îi îngheţă ceafa. Izbi cu putere peretele 
unde se prăvălea pământul, sărind spre grinzile din partea 
opusă. Picioarele n-au mai ajutat-o şi sânii au atins 
pământul. Buzele au muşcat ţărâna. Abia avu timp să-şi 
acopere faţa cu mâinile, înainte ca norul de praf şi 
vacarmul să se rostogolească peste ea. 


A fost nevoie de timp pentru ca măruntaiele pământului 
să se liniştească. Grinzile continuau să trosnească, dar au 
rezistat. Bubuitul dărâmăturilor răsună până departe, în 
spate. Alte săli trebuiau să cedeze. N-a mai auzit strigătele 
oamenilor. 

Se ridică, tuşi şi scuipă. Înaintă clătinându-se, cu tot 
trupul străpuns de durere. Cum s-a prins de perete, 
pământul s-a rostogolit peste degetele ei ca o apă. Praful 
se strecura peste tot, până sub pleoapele pe care abia le 
putea deschide. Un praf ce dădea târcoale prin aer, ca un 
animal, făcându-l de nerespirat. Se gândi că, în faţa ei, 
galeria era, fără îndoială, prăbuşită. Că o să moară acolo, 
sufocată, în acest muşuroi. 

Pentru nimic în lume! 

Baalshamin îi întinse o mână de ajutor. Deschizând mai 
bine ochii, văzu în stânga ei o lumină albă, foarte slabă. Un 
fel de nor rotund, bine încrustat în întuneric. 

Lumina zilei! 

Un tunel care ducea spre exterior. La zece sau 
unsprezece paşi! 

Alergă şi scoase un strigăt răguşit de bucurie, ca un 
animal, atât de plin de praf avea gâtul. Pătrunse în lumina, 
în aerul proaspăt, ameţită, însoţită de valuri de praf, aşa 
cum un miracol se năştea din fumul de tămâie. 


Nu era pe o stradă, ci în curtea unei case. O casă pe 
jumătate acoperită de pământ. O voce strigă: 

— Hei! Priviţi! lese cineva. 

Două siluete se apropiară, trecând prin praful cenușiu. 
Bărbaţi. Un ofiţer roman în ţinuta impecabilă, cu cuirasa 
puţin mânjită, şi un soldat din Palmyra, cu nişte cioturi de 
dinţi negri. Amândoi au descoperit-o cu aceeaşi uimire. 

Romanul întreba: 

— Cine eşti? 

Celălalt exclamă: 

— Centurionule! Este o femeie. 

Zenobia se obişnuia cu lumina. Lacrimile provocate de 
iritaţie îi limpezeau ochii. Nu răspunse, căutând pe unde să 
scape, descoperind în colţul opus al curţii un coridor pe 
care se părea că nimeni nu-l păzeşte. 

Centurionul o prinse de braţ. 

— Ce faci aici? Eşti persană? Unde sunt ceilalţi, 
dedesubt? 

Soldatul din Palmyra glumi: 

— lată curajul perşilor! Trimit femei să prăbuşească 
galeriile! In plus, poţi să fii sigur că este şi spioană! 

O nouă bubuitură răsună în galerie. Apoi încă una, mai 
violentă, nu departe de casă. Bărbaţii urlau pe acoperiş. 
Zenobia descoperi vreo douăzeci de soldaţi înarmaţi, care 
gesticulau. 

— S-a prăbuşit turnul! Turnul, centurionule! 

Romanul ridică ochii. Zenobia profită. Sări între cei doi 
bărbaţi. Soldatul din Palmyra fu mai iute decât şi-a imaginat 
ea. Apucă de o bucata din tunica ei şi încercă s-o cuprindă 
cu braţul. 

— Bună, micuţo! Nu fugi aşa repede! 

Cu ferocitate, Zenobia lovi cu genunchiul între coapsele 
soldatului. El deschise larg gura, fără să scoată un sunet. 
Se agaţă tot de tunică, mai mult să se ţină el pe picioare, 
decât spo reţină pe ea. 

Ea trase de țesătură din toate puterile. Tunica, pe 
punctul de a se sfâşia, a lăsat-o goală până la piept. 
Soldatul renunţa la luptă. Clipind din pleoape, aruncă spre 


ea o privire pe cât de fascinată, pe atât de plină de durere. 

— Pe toţi zeii, furia asta este chiar o femeie! 

În ce-l priveşte pe roman, el nu-i admira sânii. Mâna lui 
deja scotea sabia. Cu o smucitură în care îşi puse toată 
forţa, Zenobia se eliberă şi alergă spre coridor, abandonând 
o bucată din tunică în mâna soldatului. 

Incă o dată Baalshamin hotărâse pentru ea. Urlete 
înnebunite izbucniră de pe acoperiş: 

— Arcaşii perşi sunt pe poziţii! 

— Centurionule, călăreţii perşi s-au aşezat în careu! 

— Balista nu bate până la ei, turnul e făcut fărâme! Vor 
să pătrundă prin breşă. 

— Centurionule! S-au aşezat în formaţie! 

Zenobia aruncă o privire peste umăr. Centurionul şi 
soldatul din Palmyra i-au întors spatele. Aveau cu totul alte 
griji decât o spioană plină de praf! 


11 


ABRITTUS, MOESIA ROMANĂ 


Ghioaga sfâşie aerul într-un arc larg. Vârfurile de bronz 
se înfundau în obrăzarele gotului. Sângele amestecat cu 
dinţi şi bucăţi de os curgea pe maxilarul zdrobit al 
barbarului. 

Ameţeala îl împiedică să ridice sabia. Dintr-o răsucire a 
pumnului, Aurelian făcu ghioaga să alunece pe oţelul căştii. 
Ochii barbarului se căscau atât de durere, cât şi de uimire. 
Groaza îi creştea în pupile. 

Sub greutatea măciucii, casca se clătină. De sub ea 
apăru părul hirsut al gotului. Lama spathei se prăvăli 
asupra lui. In vacarmul bătăliei, trosnetul oaselor abia dacă 
se auzi. Braţul lui Aurelian tremură când sabia atinse 
craniul, urmându-şi drumul de-a lungul osului nasului, până 
la bărbie. 

Faţa războinicului era spintecată în două. Mâinile i s-au 
ridicat cuprinse de un fior, ca al frunzelor de toamnă. Se 
prăbuşi. Cu o eschivă din şold, Aurelian îl evită. Creierul 
gotului se împrăştie moale în iarba năclăită. 

Aurelian nu-i aruncă nicio privire. Braţul lui stâng ridica 
deja ghioaga şi, din ochi, căuta următorul duşman. 

A luptat aşa timp de un ceas. Soarele arzător de iunie 
bătea pe cuirasele şi căştile celor râmaşi în viaţă. Sudoarea 
înmuia căptuşeala tunicilor de zale. Câmpurile, deasupra 
cărora se arătau zorile, aurind mugurii de secară şi florile 
de salcâm ce parfumau mărăcinişurile, puţeau acum ca în 
infern. Urletele nu se mai auzeau, atât de saturat era aerul. 

Spre ora şapte, atunci când soarele aluneca spre apus, 
Aurelian şi-a pierdut calul. Un got, puternic ca un uriaş, îi 


zdrobise fruntea cu o lovitură de măciucă. 

Cu capul spintecat, animalul s-a prăbuşit, oprindu-se din 
mers sub Aurelian. Încă îngenuncheat, acesta şi-a înfipt 
sabia, străpungând măruntaiele gotului, acolo unde se 
îmbinau plăcile de bronz ale cuirasei sale. Smulgându-şi 
sabia din cadavru, Aurelian a observat ghioaga care i-a 
doborât calul. O clipă mai târziu, zdrobea cu ea capetele 
barbarilor. 

Acum, exact în toiul vârtejului bătăliei, nu mai trebuia să 
înainteze. Goţii veneau spre el ca fluturii atraşi de flacăra 
unei torţe. Dominaţi de o furie animalică, lipsiţi de teamă şi 
de rațiune, călcau în picioare cadavrele tovarăşilor lor 
doborâţi, pentru a-l înfrunta pe acest roman care îi zdrobea 
necontenit. 

Cuprinse de aceeaşi obsesie, de aceeaşi nebunie a 
morţii, spathele respingeau săbiile, măciucile şuierau şi 
căştile săreau, iar craniile se ofereau oţelului năclăit de 
creiere şi de sânge. Rareori, o lovitură era deviată. Măciuca 
zdrobea un umăr, o coastă sau o ceafă. Atunci, spatha 
despica un braţ, se înfunda într-un chip, fără să-l despice în 
întregime. Feţele şi  piepturile  şiroiau de sângele 
duşmanului, Aurelian nu mai vedea decât capete care 
cădeau sub lovituri. Respira cu din ce în ce mai multă silă şi 
indiferenţă duhoarea fetidă a viscerelor răscoapte de soare. 
Cu fiecare moarte, lama vibra şi mai greu în mâna lui. 


În sfârşit, pe la mijlocul celui de-al optulea ceas, 
asemenea unui zumzet obosit, cornurile goților au răsunat. 

Un vaiet lung, urmat de trei chemări scurte. 

În faţa lui Aurelian, un barbar ezită să urce pe grămada 
de cadavre. Avu o reacţie ciudată. Incepu să râdă. Un râs 
dement. Apoi se întoarse pe călcâie, făcând salturi mari şi 
caraghioase pe deasupra oamenilor întinşi la pământ. 

Intr-o clipă, armata goților se îngrămădi pe drumul ce 
ducea la  mlaştinile  Danubiului. Nu rămase decât 
îngrozitorul şi obişnuitul morman de răniţi. 

Din instinct, Aurelian căută un cal şi un cornnu ca să 
sune adunarea. Dintr-o privire îl zări pe Maximus, înroşit de 


sângele proaspăt. Râdea şi flutura steagul legiunii în 
direcţia lui. 

Îi veni şi lui să râdă. Flutura spatha ţinând-o de lamă, cu 
mânerul în aer. Cu un urlet răguşit, înfipse spatha în faţa 
sa, în iarba plină de morţi. Gâturile legionarilor răcneau 
bucuria victoriei şi gloria lui. S-a terminat. 


Vestea sosi peste niciun ceas, în timp ce se curăţau de 
sânge în apa unui râu. 

Apa rece abia dacă potolea febra luptei ce i-a istovit. 
Picioarele le tremurau ca acelea ale unor femei bătrâne. 
Unii nu puteau să-şi mişte braţele decât gemând. O tăietură 
largă sfâşia umărul lui Maximus. Un şirag de vânătăi nu 
întârzie să întunece coastele lui Aurelian. 

Dincolo de copaci, liniştea de după război şi duhoarea 
morţilor care putrezeau acum sub soare înăbuşeau ţipetele 
răniților. Aerul tremura din nou de insecte, de nori de fluturi 
albi, care dansau deasupra frunzişului salcâmilor. Păsările 
şi-au reluat zborul în razele de soare cernute printre 
frunzele tinere. Primii şoimi şi corbii devoratori de cadavre 
spintecau cerul albastru. Cei mai îndrăzneţi sfâşiau deja 
carnea învinşilor. 

Apăru un decurion, îndemnându-şi calul până în albia 
râului. În faţa ofiţerilor dezbrăcaţi, ezită. Îşi ridică bastonul 
pe care era înnodată o panglică de purpură, care îl 
desemna ca purtător al unui mesaj din partea împăratului. 

Maximus îl alungă pe centurionul care îi bandaja umărul. 

— Apropie-te, decurionule. Pe cine cauţi? 

— Din partea lui Decius Augustus Imperator, pentru 
legatul Aurelian, în persoană, şi prin viu grai. 

În faţa lui Aurelian, mesagerul abia avu timp să salute. 

— Legat Aurelian, împăratul te informează ca i-a respins 
pe goți la doua mile de Abrittus. Barbarii au încercat să 
aducă pe câmpul de luptă multe trupe, bine organizate şi 
superioare numeric legiunilor noastre. Dar s-au retras 
singuri de pe câmpul de bătălie. _ 

Aurelian aprobă cu o înclinare a capului. In afară de faţă 
şi de antebraţele bronzate, pielea lui, iritată de frecarea 


căptuşelii cuirasei, era stacojie. 

— Şi acum urcă spre nord? spuse el ştergându-şi grijuliu 
pieptul. 

Era mai mult o constatare decât o întrebare. Decurionul îl 
privi fără să îndrăznească să răspundă. 

Aurelian auzi mormăitul lui Maximus. Şi unul şi celălalt se 
gândeau la acelaşi lucru. Kniva, conducătorul goților, era 
mai viclean decât toate vulpile întunericului. Manevra lui de 
acum era foarte clară. În realitate, nu erau deloc slăbiţi. 

A trimis în grabă războinici împotriva lor, aici, la cinci sau 
şase mile de Abrittus. Sacrificându-i pe cei mai slabi 
luptători, pentru a lăsa să se creadă că va asedia tabăra şi 
grânarele din Novae. Astfel, imobilizând Valeria Victrix a 
XX-a, departe de Decius şi de fiul lui, Etruscus, grosul 
trupelor gote se strecurau spre nord cu prada şi se 
înfundau în Delta Danubiului. Acolo nu se putea duce nicio 
bătălie fără să se afunde în mlaştini. 

Atâtea capete zdrobite pentru atât de puţin! 

Aurelian se aplecă spre râu. Slăbiciunea i se strecura în 
vintre. Zgomotul apei îl împiedică să-l audă pe mesager. 
Când se îndreptă de spate, descoperi stupoarea pe figura 
lui Maximus. 

— Ce-ai spus, decurion? 

— Decius Augustus Imperator îţi aduce la cunoştinţă că 
fiul lui, Cezar Herrenius Etruscus, a murit la comanda 
legiunii Macedonia a V-a. 

— Etruscus? Pe tot focul Soarelui! 

În mod ciudat, Aurelian resimţi o mare uşurare. 

Primul lui gând se îndreptă către sinistra prevestire a 
mamei sale, care l-a urmărit noapte după noapte, de la 
trecerea lui prin Sirmium. lulia Cordelia s-a înşelat. Zeii şi- 
au mutat mânia de la tată la fiu. De la augustul Imperator, 
la tânărul Cezar. 

Fie binecuvântaţi Mithra şi eterna lui Providenţă! 

Cu voce seacă, Aurelian întrebă unde se afla Decius 
Augustus. 

— Pe câmpul de luptă de la Abrittus. Cu guvernatorul de 
Moesia şi ofiţerii lui. Te cheamă. 


— Să mi se găsească un cal, repede! 

Aurelian îşi trăgea pe el tunica îmbibată de sânge. Cu 
mâna sănătoasă, Maximus prinse cuirasa ce se usca pe 
malul râului. 

— Poţi lua iapa mea. N-a fost în luptă, este odihnită. Doar 
dacă nu ai nevoie de mine. 

— Nu. Îngrijeşte-te. Bagă de seamă la bolile ce dau 
târcoale pe aici. Am nevoie de viaţa ta, prietene, nu uita. 
Pune centuriile în ordine. Să fie gata pentru mâine în zori. 
Totul începe din nou: lupta de astăzi n-a fost decât o 
păcăleală. 


Fu introdus în camera împăratului şi nu în marea sală din 
praetorium? unde se ţineau de obicei audienţele. Tribunul 
taberei, care l-a condus, se aşeză lângă uşă şi îl anunţă fără 
să ridice vocea. 

Pereţii camerei erau pictaţi cu dungi oblice, albastre şi 
roşii. În colţuri, colonade pictate susțineau ghirlande de 
lauri şi, într-o nişă, un Jupiter mare, gol, înţepa cu sulița un 
ghem uriaş de şerpi. Un pat şi un cufăr erau singurele 
mobile. Cristale de mirt şi ambră scânteiau într-un vas 
pentru ofrande, aşezat pe un altar de lemn. Decius, cu ochii 
închişi, cu capul aplecat spre fum, purta ţinuta de general, 
şi nu toga imperială, înaltele ca/ceus! de călăreț îi 
acopereau pulpele până la genunchi. Teaca de la 
parazonium era magnifică. În vârf, un şarpe de sidef se 
termina cu gura unui leu din aur. Mânerul sabiei era făcut 
din bile de argint suprapuse, având pe măciulie un smarald 
prins într-un inel de aur. 

Când se ridică, platoşa scârţâi. Era o cuirasă în stil vechi, 
făcută toată dintr-o bucată. Se spunea că era o copie după 
cea purtată de marele Traian când a lărgit Imperiul până în 
Scoţia, punând pietrele de hotar ale Romei la graniţa din 
nord. Împodobită cu chipul Meduzei şi cu capul de lupoaică, 
părinţii Romei, platoşa era bombată urmând forma 
muşchilor pectorali şi abdominali. Era strânsă pe bustul lui 


° Clădirea comandantului (n. tr.) 
10 Încălţăminte specială (n. tr.) 


Decius şi puţini bărbaţi de vârsta lui ar fi fost în stare s-o 
poarte. 

Trecut de şaizeci de ani, cu părul mai rar şi mai alb decât 
barba, avea puterea unui om tânăr. Chiar într-o zi ca 
aceasta, Aurelian nu citi nicio slăbiciune pe trăsăturile lui. 
Gura lui nu trăda nici tristeţe, nici amărăciune. O faţă dură, 
de general. Şi care cerceta starea ofițerului lui. 

Cu pumnul apăsat pe piept, în semn de respect, Aurelian 
avu conştiinţa spectacolului pe care îl oferea. Lustruită de 
lovituri, cuirasa i se legăna; prost susţinut de chingile 
desfăcute, şorţul atârna în fâşii. Cizmele erau murdare de 
sânge şi de praf, iar barba aducea chiar putoarea luptei 
până aici. 

— lertaţi-mi ţinuta, Decius Augustus. 

Decius respinse scuzele cu un gest. 

— Miroşi a victorie şi a inamic alungat, legatule! Cine o 
să strâmbe din nas? 

— Supărarea mea n-o poate alina pe a ta. Dare 
puternică şi adevărată. L-am iubit pe Etruscus. De două ori 
am luptat cot la cot pe Danubiu. Era curajos cum puţini 
Cezari au fost. 

— Spui adevărul. A fost. 

Avea vocea dură, dar privirea lui Decius nu tremură. 
Fixată în cea a lui Aurelian, îi pătrundea sufletul mai adânc 
şi mai dureros decât orice armă a goților. 

— Ce înseamnă viaţa unui om, Aurelian? Fie şi a fiului 
meu... 

Aurelian nu găsi cuvinte de răspuns. 

— Ce înseamnă viaţa unui om când Romei trebuie să-i fie 
respectată puterea? Herrenius Etruscus a murit când 
trebuia să moară. Asta este voinţa zeilor. Şi aşa este bine. 
Nu mă considera fără inimă, nici mai feroce decât eşti tu, 
legatule. Aminteşte-ţi de asta: un roman, fie el şi Cezar, nu 
este decât o piatră în imensul zid al Imperiului. lar eu, 
Decius Augustus, eu sunt cel care susţine acest zid în faţa 
întunericului lumii barbare. Răul şi haosul sunt afară şi 
bântuie pentru a distruge ceea ce Roma a construit timp de 
cinci secole. Virtus, Pietas, Fides! lată ceea ce contează. 


Asta şi nimic altceva. 

Fără să-şi dea seama, Aurelian tremura. Degetele, 
buzele, gândurile îi vibrau. Febra şi oboseala luptei n-au 
folosit la nimic. Cuvintele lui Decius se înfigeau în inima şi 
în mintea lui. 

Virtus, Pietas, Fides. Cuvintele Romei. Cuvintele pe care 
tatăl său le-a săpat pe altarul ce susţinea bustul lui în acel 
lararium din Sirmium. 

În gura lui Decius, ele deveneau chiar suflarea zeilor. 
Asta însemna să fii împărat. Un Augustus deţinea o putere 
ce nu se datora doar splendorii cuirasei sale. Zeii Romei se 
strecurau în trupul lui uman, pentru a-l face mai nobil şi mai 
sacru. 

Astfel, zeii susțineau destinul Romei şi al popoarelor 
supuse, calende după calende, bătălie după bătălie. Astfel, 
la fiecare răsărit, Soarele-Invincibil se înălţă deasupra 
imensităţii plate a lumii, pentru a alunga noaptea şi răul. 

Faţa lui Decius se îmblânzi. A ghicit gândurile lui 
Aurelian. Şi-a pus mâna cu afecţiune pe tunica mânjită de 
moartea barbarilor. 

— Tu eşti viu şi victorios, Aurelian. lată tot ce contează. 
Pentru asta trebuie mulţumit zeilor nemuritori. 

Aurelian scutură din cap. 

— Am învins, Augustus. Dar victoria asta prea uşoară nu 
este decât o viclenie de-a lui Kniva. Nu l-a slăbit deloc în 
fuga lui. 

— Morţii nu-l vor mai ajuta. E sigur. 


Împăratul se întoarse, apucă de pe pat centironul şi teaca 
unei săbii pe care Aurelian o recunoscu. Sabia lui Etruscus! 
Decius trase tăişul din teaca lui de piele. 

— Primeşte această sabie din mâinile mele, Aurelian. 

Era o armă splendidă. Fierul provenea din atelierele din 
Damasc, singurele în stare să facă o armă pe cât de uşoară, 
pe atât de puternică, pe cât de suplă, pe atât de rezistentă. 
În stilul săbiilor persane, avea o gardă: două aripi de corb, 
uşor curbate spre exterior, făcute dintr-un oţel placat cu 
aur.  Mânerul, mare şi simplu, avea o măciulie 


asemănătoare cu acel parazonium al lui Decius. Piatra, ca o 
apă verde, era încastrată într-un inel de argint. Pe teacă, 
constelaţiile lui Mithra, a Corbului, a lui Marte, a Leului şi a 
lui Helios erau realizate din fir de argint şi de aur, cu o 
îndemânare uluitoare. În grosime, pielea era dublată de 
două lame de oţel pentru a deveni, la rândul ei, o armă, la 
vreme de nevoie. 

— Este sabia fiului tău... 

Sabia atârna în mâinile lui Aurelian, fără să îndrăznească 
să o apuce. Decius o ţinea încă de mâner. De-a lungul 
armei, vibrația răsuflării lui agitate se transmitea palmelor 
lui Aurelian. 

— Accept-o, Aurelian. Nimeni nu va şti s-o facă să 
trăiască la fel de bine ca tine. Priveşte această teacă. 
Etruscus era un credincios al lui Mithra, şi ştiu că el este şi 
zeul tău. Cine mai mult decât tine ar putea fi demn de ea? 
Şi vreau să se ştie. Vreau să te încingi cu această sabie pe 
loc, înainte de a merge să-i întâlnim pe ceilalţi în sala cea 
mare. 

— Decius Augustus, nu-mi găsesc cuvintele pentru a-mi 
exprima credinţa. 

Decius îşi întări încuviințarea cu o clipire a pleoapelor. Și 
unul şi celălalt, cu pumnii strânşi pe arma defunctului 
Cezar, tăcură. Aurelian ştiu că zeii au pecetluit între ei un 
pact, pe care numai moartea îl putea anula. 


Decius îşi retrase cu brutalitate mâinile de pe teaca 
sabiei, într-o clipă deveni un alt om. 

— Bunul nostru guvernator al Moesiei vrea să profite de 
moartea fiului meu, pentru a-şi duce mai departe politica: 
să ofere căruţe de aur lui Kniva, pentru ca astfel goții să se 
întoarcă pe Danubiu, fără să înfrunte legiunile noastre. 
Acest mototol umflat, Trebonian, mi-a spus părerea lui: 
înainte de a pleca din nou pe Rin, să aştept până-l îngrop 
pe Cezar! El se va ocupa de pace şi de restul. Nu, fără 
lupte. Va pune la picioarele goților răscumpărarea Romei! 
Poţi crede aşa ceva? A îndrăznit, Aurelian, a îndrăznit! 
Atunci când barbarii fugeau de sub ochii noştri, încărcaţi cu 


prada şi cu lucrurile jefuite din Philippopolis! 

Decius îşi urlă atât de tare furia, încât jarul de tămâie se 
împrăştie scânteind. Îl alungă cu mâna, dezlănţuind un 
vârtej de fum spre pereţi. 

— Acest dezastru este rezultatul politicii sale de 
văicăreală. Dar Trebonian nici nu cunoaşte o alta. De când 
guvernează această regiune, totul merge din ce în ce mai 
prost. Şi nici ceilalţi, legatule, nici ceilalţi nu se descurca 
mai bine! Legiunile lui Caius Proculum şi Lulius Finitus au 
cedat în faţa a zece mii de goți. Incă au privirile rătăcite. 
Moartea lui Etruscus a făcut să le sporească prudenţa, în 
loc să-i facă să clocotească de furie. Să-i las s-o facă şi 
Roma va ajunge la negocierea cu barbarii, ca să nu i se 
golească prea repede cuferele. Asta este tot ce ne-a rămas 
din mândrie? a 

Pe frunte, o venă groasă i se zbătea de furie. Inainte de a 
întreba, Aurelian lasă să se scurgă un moment de tăcere: 

— Ce porunceşti, Augustus? _ 

— O să luăm urma barbarilor chiar din noaptea asta. Il 
vom sili pe Kniva să lupte înainte să ajungă la Danubiu. Voi 
lua eu însumi conducerea legiunii Macedonia a XX-a... 

Aurelian nu-şi putu stăpâni o încruntare a sprâncenelor, 
care nu-i scăpă lui Decius. 

— Ce? Şi tu, te îndoieşti, şi tu? 

— Nu, Augustus, nu mă îndoiesc! Alegerea ta este bună. 
Trebuie să-l doborâm pe Kniva pe dată. Popoarele gote sunt 
masate în nord, în jurul lui Duostorum. Jafurile le vor 
permite să confecţioneze mormane de arme şi de cuirase 
pentru a lovi, mai puternic ca niciodată, frontierele noastre. 
Ai dreptate, trebuie opriţi. Nu există altă soluţie. 

— Dar? 

— Dar Kniva este viclenia personificată. Priveşte drumul 
pe care a luat-o ca să ajungă la fluviu. Se afundă în 
mlaştini. Acolo unde noi nu putem să ne luptăm cu el. 

— Dimpotrivă! Căruţele lui pline de aur se vor împotmoli 
şi vor încetini. Prizonierii vor putea fugi. 

— Se poate, Augustus. 

— Nu mă crezi? 


— Ceea ce cred este că acest Kniva n-ar fi luat-o pe 
drumul spre mlaştini dacă n-ar fi fost potrivit pentru el. 

— Ştii că tocmai ai spus aceleaşi vorbe ca umflatul de 
Trebonian? 

— Poţi să mă crezi că nu le folosesc din acelaşi motiv. 

— Tu ce propui? 

__—Să urcăm mai mult şi mai repede decât goții. 
Inconjurând mlaştinile, vom fi mai iuți. Un marş forţat de o 
noapte şi o zi. O să-i surprindem în momentul când vor 
înainta spre Duostorum, crezându-se deja victorioşi. Îi 
cunosc, când se considera stăpâni pe ei, barbarii nu rezistă 
plăcerilor beţiei. Numărul lor nu va mai fi un obstacol. 

— Va trebui să traversezi Danubiul pe cele trei braţe. 

— Şi ei vor trebui să facă la fel, Augustus. 

— Ei sunt douăzeci de mii pentru a trage la rame, în timp 
ce noi, acum, abia dacă avem două legiuni. 

— Nu avem nevoie de vâsle. Noi nu transportăm căruţe 
dând pe-afară de aur. Vom avea podurile noastre de vase. 

— O dată aflaţi de partea cealaltă a fluviului, vei fi prins 
din spate de cei care îl aşteaptă pe Kniva în nord. 

— Este un risc. Mic, totuşi. Surpriza va fi mare. În 
momentul în care cei din Duostorum vor afla de prezenţa 
noastră, va fi prea târziu pentru ei. 

Decius păstră tăcerea, cu faţa întunecată, cu ochii aţintiţi 
pe sabia lui Etruscus, pe care Aurelian o ţinea încă în mâini. 
Decepţionat, Aurelian ghici cât de puternică era dorinţa de 
răzbunare ce stăpânea gândurile împăratului. 

El care, o clipă mai devreme, părea atât de puternic, îşi 
masca supărarea cu atâta dispreţ, nu judeca situaţia ca un 
conducător de armate, ci ca un tată şi ca un împărat umilit. 
Voia să şteargă moartea fiului său prin sânge. În seara asta 
sau mâine, cât mai repede posibil. Ce importanţă avea? 

Dându-i un frison neplăcut, vocea mamei lui îl hărţui din 
nou pe Aurelian: „Decius va muri. Nu-l vei putea împiedica. 
Aşa este viitorul: aşa cum vor zeii eterni.” 

O secundă şovăi să-l avertizeze pe Decius. Să-i spună 
adevărul cu riscul de a-i înfrunta disprețul. Cu riscul de a fi 
umilit. El, împăratul, pus în gardă de prezicerea unei 


preotese, o libertă din Sirmium! Haide, Aurelian, oare m-am 
înşelat oferindu-ţi sabia fiului meu? 

Degetele lui Decius s-au strâns peste ale lui, zdrobindu-le 
de oţelul tăios de Damasc. Smuls din gândurile lui, Aurelian 
tremură, copleşit de privirea bătrânului care credea atât de 
mult în el. 

— Ştiu ce gândeşti, murmură Decius. Poate că ai 
dreptate. Totuşi, asta este. Zeii trebuie să-mi decidă soarta 
şi puterea Romei. lată ce o să ordon: Macedonia a XX-a îi va 
urmări pe goți în mlaştini, în timp ce tu, tu le vei tăia 
drumul spre nord. Caius Proculum mă va susţine cu Claudia 
Pia Fidelis a VIl-a. 

Un surâs rece i se întipări pe faţa pe care nu se citea 
nicio emoție. 

— Ai avut dreptate să insişti, Aurelian. Acest plan este 
mai bun decât cel iniţial. N-o să-i placă deloc lui Trebonian, 
ceea ce este o dovadă de perfecţiune! 


12 


DURA EUROPOS 


Teroarea stăpânea oraşul. Peste tot se vorbea despre 
apropierea atacului persan. Un haos care îi permise 
Zenobiei să treacă neobservată, aşa zdrenţăroasă şi 
murdară cum era. 

Ţinând tunica strâns lipită peste piept, alergă la 
întâmplare pe străzi, pentru ca distanţa dintre ea şi soldaţi 
să devină cât mai mare. Dar nimeni n-o urmărea, nimănui 
nu-i păsa de ea. Se strecură prin învălmăşeala ce o 
înconjura, se amestecă printre femeile care îşi împingeau 
plângând copiii nu se ştie unde, printre bărbaţii care se 
certau să aducă apă, hrană, să-şi baricadeze uşile şi 
ferestrele. Fiecare voia să fugă de pe străzile unde în 
curând va ploua cu nori de săgeți, toţi se grăbeau să se 
ascundă în spatele porţilor pe care le sperau solide. 

Trompetele sunau. Bărbaţi îmbrăcaţi doar în tunici, 
înarmaţi cu bastoane, cu ţăruşi căliţi în foc, cu saci de 
pietre, urcau cu greu prin labirintul de scări ce duceau pe 
terasele caselor, sărind de pe un acoperiş pe altul. 

Acum, trebuia să-l întâlnească. 

A dus la bun sfârşit ce era mai greu, dar trebuia să-l 
întâlnească. _ 

Repede. Înainte de căderea nopţii. Înainte ca perşii să 
asedieze oraşul. 

O frază, la care s-a gândit de mii de ori timp de luni de 
zile, îi veni în mod firesc pe buze: „Cel pe care îl cauţi este 
în Dura. Studiază alături de cei care cred în zeul Hristos.” 
Acestea au fost cuvintele bătrânului caravanier pe care 
Zenobia l-a întrebat de atâtea ori la întoarcerea din 


călătoriile lui. Ş 

Trebuia să găsească casa creştină. In tot Orientul se 
vorbea despre templele şi casele pe care locuitorii din Dura 
Europos le-au construit şi împodobit pentru zeii Romei şi ai 
Palmyrei, pentru evrei, şi chiar pentru aceşti noi credincioşi 
ai unui zeu unic, creştinii. Oricine de aici trebuia să-i 
cunoască. Casa creştină nu trebuia să fie greu de găsit. 
Acolo, cu siguranţă, o să i se spună unde se găsea 
Schawaad. 

Opri nişte femei care se întorceau, cu urcioare de ulei, 
într-o curte. Păreau că nici nu i-au auzit întrebarea. Îşi 
încerca norocul ceva mai departe, cu un surâs pe care ÎI 
spera amabil. 

— Casa creştinilor? întrebă ea. Arătaţi-mi doar strada, vă 
rog. 

Din nou, nimeni nu-i răspunse. Era în zdrenţe şi cu tunica 
destrămată, iar surâsul îi semăna cu o strâmbătură. O 
priveau ca pe o nebună. O biată fată căreia zăngănitul 
armelor i-a afectat judecata. 

Trecu de pe o stradă pe alta, fără să ştie dacă trebuia să 
meargă pe aici sau pe dincolo. Oraşul era construit după un 
plan foarte rigid. Străzile se încrucişau tăind dreptunghiuri 
mari în care se ridicau locuinţele. Toate semănau între ele, 
mai ales în nebunia asta. Se rătăci, iar haosul din jur nu-i 
permitea să găsească nici cel mai mic reper. 

In cele din urmă, dând roată unui caravanserai, Zenobia 
se izbi de o femeie bătrână, gârbovită, care privea agitația 
din jurul ei cu un calm ciudat. Ochii ei bătrâni, cenuşii, s-au 
aţintit asupra ei cu seninătate. Poate conţineau chiar 
lumina unui surâs? 

— Cauţi casa creştină, fata mea? 

Fără să ezite, mâna ei descărnată prinse braţul Zenobiei. 
O trase până la încrucişarea drumurilor, arătă spre 
mulţimea de soldaţi care se grăbeau spre incintă, foarte 
aproape de casa unde Zenobia, o clipă mai devreme, a ieşit 
din galeriile persane! 

— Este acolo, drept în faţă. Nu eşti departe. Dar n-o să 
vezi nimic. 


Bătrână se întoarse fără să mai spună un cuvânt. 

Zenobia se întoarse pe propriile-i urme, cu mare grijă. 
Locul mişuna de soldaţi. Strigau şi se îmbulzeau nervoşi. 

Pricepu foarte repede ce a vrut bătrâna să spună. Aici, nu 
mai era nicio casă. Ca toate construcţiile lipite de 
fortificaţii, şi casa creştină era îngropată în enormul val de 
pământ ridicat de asediați. 

Nu putea fi recunoscută decât după frescele ce se 
vedeau pe un zid dărâmat, ce se înălța deasupra unui bazin 
pe jumătate acoperit de pământ. Zenobia distinse pe el 
ghirlande de peşti, un cioban purtând o oaie pe umăr, 
animale şi personaje pe care le iubeau discipolii lui Hristos, 
peste tot în răsăritul Imperiului. 

Voi să înainteze. O alungară fără menajamente. Era în 
zadar să protesteze. Nimeni de-aici n-ar fi fost în stare să-i 
spună unde se găseşte Schawaad, fiul lui Isham, discipol al 
lui Elkesai şi al lui Hristos. 

Dezamăgirea îi îndoi genunchii. Se clătină. Un val de 
oboseală o apăsă dintr-odată pe umeri. 

Un singur gând, de luni de zile, i-a dat putere şi curaj. 
Atâta putere şi atât curaj, încât se simţea de neînvins. Avea 
să-l întâlnească pe Schawaad, acolo, curând, într-o clipă! 

Timp de patru ani, n-a avut alt ţel. A învăţat răbdarea şi 
perseverenţa. În taină, a obţinut ajutorul caravanierilor 
tatălui său. Peste tot unde se duceau, în deşert sau în 
oraşe, întrebau oamenii dacă îl cunoşteau pe un discipol al 
lui Elkesai, pe nume Schawaad, fiul lui Isham. Timp de trei 
ani şi cinci luni n-a primit decât un singur şi acelaşi 
răspuns: „Nimeni nu cunoaşte numele lui Schawaad, nimeni 
nu l-a întâlnit”. 

O noapte a fost de-ajuns pentru a-şi organiza fuga din 
Palmyra, unde trăia cu tatăl ei. Nici măcar n-a îmbrăţişat-o 
pe biata Ashemu, temându-se prea mult de văicărelile ei. 
Egipteanca, probabil, o credea moartă. Abdonai la fel. 

l-a suportat pe perşi, prostia şi aroganţa lor. A suportat 
munca epuizantă alături de săpători. Pentru nimic! 

Oh! Da, atâtea eforturi pentru nimic! 

Era prea târziu. Casa creştină probabil că a fost evacuată 


încă de la începutul asediului. Schawaad nu mai era în oraş 
de multă vreme. 

De ce nu s-a gândit la asta? 

Nodul care îi stătea în gât şi o împiedica să respire nu 
avea nicio legătură cu praful care se rotea în lumina 
apusului. 

În jurul ei totul urla şi îi era potrivnic. Perşii aveau să 
înceapă imediat să atace cu torţele, dacă aşa trebuia. Vor 
începe să aprindă oraşul cu săgețile în flăcări, trimise din 
arcuri uriaşe. Aşteptau zorii pentru că zeii lor nu-i apărau în 
luptele din timpul nopţii. Femeile disperate, luându-şi copiii, 
se aruncau de pe faleze în marele fluviu... 

Zenobia lua în derâdere această teroare. Nu voia să mai 
audă nimic de toate nenorocirile acestea mărunte. Ce mai 
conta că perșii trec prin foc şi sabie Dura Europos? 

Să-i taie şi beregata, dacă asta îi distra. Ea îi lăsa s-o 
facă! 


Asaltul soldaţilor care năvăleau o făcu să se îndepărteze 
de casa creştină. La dreapta ei, un zid, care fusese dărâmat 
pentru a i se lua cărămizile, lăsa la vedere o curte bizar de 
liniştită, în care erau plantate un palmier şi un tamarius. 
Într-adevăr, casa era abandonată. Intră. 

Descoperi o fântână sub un portic. Apa nu mai curgea, 
dar mai rămăsese puţină pe fundul bazinului. Se aplecă 
pentru a-şi înmuia buzele uscate şi dureroase. O apă de 
nebăut. Îşi clăti gura înainte de a o scuipa. 

Îi era foame şi sete. Dar la ce bun să bea sau să 
mănânce, dacă tot trebuia să moară? 

Se prăvăli la poalele fântânii, ghemuită, tremurând în 
răcoarea adusă de noapte. Cerul era din ce în ce mai 
întunecat. Vacarmul oraşului părea în sfârşit să se 
potolească. Se gândi încă o dată la cuvintele atât de simple 
pe care i le-ar fi spus lui Schawaad: 

„Noaptea şi ziua tu eşti în inima mea. Merg unde mergi şi 
tu. N-o să-l iau de bărbat pe Odenat. Tu eşti cel pe care l- 
am ales. Din clipa naşterii mele şi pentru totdeauna, te-am 
ales. Pe tine, Schawaad, şi pe nimeni altul. Astăzi, cu 


adevărat, sunt femeie, nu mai sunt un copil. Pot să aduc pe 
lume copii şi să fac un bărbat fericit. Hotărârea mea este 
luată. Ce contează pentru mine să fiu regină? Odenat nu 
este decât voinţa tatălui meu, nu a mea. Voi fi regina ta, 
Schawaad, prea iubitul meu, fericirea ta va fi regatul meu. 
Doar gândul de a nu-ţi simţi mâinile pe faţa mea mă ucide. 
Timp de patru ani, nu m-am gândit la nimic altceva decât 
să-ţi sorb suflarea de pe buze şi să devin soţia ta. Dacă 
află, tata îmi va dori moartea. Dar vom pleca foarte 
departe. Vom merge în ţara grecilor. Am învăţat limba lor şi 
tu vei studia aşa cum le place lor s-o facă. Vei deveni un 
mare gânditor, aşa cum se spune acolo. Un filosof, un 
maestru. Tot ce porţi în tine va străluci în ochii celorlalţi. 
Abdonai nu-şi va mai găsi niciodată fiica. O va uita.” 

Cuvintele i-au scăpat. Le murmura ca şi cum ar fi putut-o 
transporta într-o lume luminoasă, în care Schawaad ar fi 
descoperit-o, mirat şi fericit. 

Când tăcu, epuizată, auzi din nou zarvă lângă zidurile 
curţii. Războiul se apropia. Cunoştea destul nerăbdarea 
perşilor pentru a şti că vor ataca în noaptea aceasta. 
Incendierea oraşului va fi ca un soare pentru ei. 

Adormi fără ca măcar să-şi dea seama, potolindu-şi setea 
cu lacrimile. 


Cât timp a dormit? O oră, câteva clipe? Jumătate de 
noapte? N-a ştiut-o niciodată. 

Se trezi, dar părea că încă visează. 

În umbră, lângă portic, o voce exclamă: 

— N-avem timp, Schawaad! Perşii sunt aproape, priveşte 
cerul! 

Zenobia deschise ochii mari, ca şi cum aceste cuvinte îi 
erau adresate ei. Văzu dârele de foc care înroşeau cerul. 
Într-adevăr, perşii atacau. 

— Nu fi atât de agitat, prietene. Dacă Dumnezeu vrea, ne 
va ajuta. Nu te îndoi de asta. 

Recunoscu vocea sigură, calmă. Fiecare silabă îi vibră în 
piept. 

Paralizată, gândi: „Oh! Schawaad, Schawaad eşti aici? 


Eşti tu cu adevărat?” 

Vocea lui Schawaad mai adaugă: 

— Să aprindem torţele, să putem vedea unde punem 
piciorul. 

Zenobia simți răceala pământului sub şale, colţul 
bazinului înfipt în picioare. Nu visa. Trebuia să se ridice, să 
se arate. Să strige numele lui Schawaad. 

Tovarăşul lui Schawaad fu cel care strigă. Două dâre de 
foc zburau pe cer. Foarte aproape. Se îndreptau spre 
acoperişul vecin. Cei care au anunţat un asalt cu maşini de 
război au avut dreptate. Suliţele înfăşurate în fâşii de bitum 
curgeau ca ploaia peste oraş. Pentru o clipă, urletele de la 
porţile cetăţii dovedeau că se dă bătălia corp la corp. 

— Repede! se nelinişti din nou Schawaad. Nu fi aşa de 
fricos. 

Zenobia sări în picioare şi strigă: 

— Schawaad! 

Tovarăşul lui Schawaad era gata să leşine de groază. 

— Schawaad, eu sunt! Zenobia! Nu mă recunoşti? 

Strălucirea luminii pe care o dădeau torţele nu era 
suficientă, dar focul ce cuprindea bârnele acoperişului 
dădea acum destulă lumină pentru ca feţele să poată fi 
ghicite. In ciuda bărbii, a părului prea lung, el nu s-a 
schimbat. L-ar fi recunoscut dintre mii. 

Descoperea la el chiar acelaşi fel de a se mira, de a 
încrunta sprâncenele, de a-şi ridica mâna frumoasă pentru 
a-şi apăra ochii de izbucnirea flăcărilor şi de a descoperi 
cine era acolo, în întuneric. 

Ea râse: 

— Bineînţeles, nu mă recunoşti, sunt într-un asemenea 
hal! 

Işi cufundă mâinile în fântână ca să ia puţina apă şi să-şi 
ude faţa. 

— Sunt alături de perşi de o lună, strigă ea. Aş fi vrut să 
te întâlnesc mai devreme, dar n-am reuşit să pătrund în 
oraş decât în seara asta. 

Cuvintele îi ieşeau din gură amestecate cu un râs ascuţit, 
pe care nu şi-l putea stăpâni. 


— Am săpat pentru ei. M-au luat drept băiat. Îmi spuneau 
Dihorul. 

Ea tresări. O altă suliță se zdrobi într-un colţ al curţii. 
Flacăra se împrăştie, proiectând flăcările până la portic. 

— Trebuie să plecăm, gemu tovarăşul lui Schawaad. O să 
luăm foc! 

— Infernul e promis doar celor perfizi şi celor răi, mormăi 
Schawaad dispreţuitor. Fugi, dacă vrei să fugi. 

Schawaad scoase de sub gulerul tunicii sale un medalion 
de argint, care reprezenta un peşte, şi îl flutură deasupra 
capului. 

— Dumnezeu se va răzbuna! urlă el. 

Băiatul ezită, cu ochii la foc. Apoi la Zenobia, care se 
apropia încetişor, fără să-şi dea seama de primejdie. Işi luă 
picioarele la spinare şi dispăru în casă. 

Zenobia era foarte aproape de Schawaad. Oh! Cât era de 
frumos! Mai frumos şi mai puternic decât în amintirea ei. 
Murea de dorinţa de a-l atinge, dar nu îndrăzni. 

— Vorbeşti greceşte şi te înţeleg la fel de bine ca în limba 
noastră, spuse ea cu blândeţe. Tata mi-a dat un bun 
profesor. Mi-am dorit să învăţ ca să vorbesc greceşte cu 
tine! 

Privirea lui Schawaad scânteie. În ochii lui tremura o 
undă de blândeţe. Gura redeveni gura lui Schawaad de 
altădată. În sfârşit, o recunoştea cu adevărat. 

— Eşti nebună! Ce faci aici? Crezi că e timpul pentru aşa 
ceva? 

— Schawaad! 

Privirea lui Schawaad era la fel de arzătoare ca flăcările 
care începeau să înghită acoperişul casei. Degetele lui 
frământau peştele de argint atârnat la gât. 

— N-am timp. Trebuie... N-am timp pentru tine. Să nu 
rămâi aici, e primejdios! Fugi! 

— Schawaad, ascultă-mă. Trebuie... 

— Mai târziu, dacă o să vrea Dumnezeu! 

N-a mai ascultat-o. Alergă spre casă. Peste umăr îi mai 
strigă o dată: 

— Şterge-o! 


Cu tonul folosit pentru a alunga un câine. 

Zenobia rămase înţepenită în mijlocul curţii, luminată de 
flăcări. Fără să-i pese de luptele care se duceau la câţiva 
paşi de ea. 

La poalele cetăţii, apărarea Romei şi a Palmyrei ceda sub 
atacurile perşilor. 


Este neîndoielnic că, la început, aşa o priviră. Ca pe o 
fată singură, absentă, în mijlocul curţii, indiferentă la 
luptele ce răsunau în jurul ei, înconjurată de focul ce se 
stingea de la sine. Poate că şi ei, văzându-i zdrenţele, 
nemişcarea, s-au gândit că era nebună. 

Dar ce mai văzură, şi erau destule flăcări în jur pentru 
asta, era frumuseţea ei. În ciuda zdrenţelor, a feţei pline de 
noroi. O frumuseţe de femeie de care, fără îndoială, ei nu s- 
au mai apropiat vreodată şi nici măcar nu au mângâiat 
vreodată. 

Erau patru. Corp lângă corp, se ţineau unul după altul pe 
străzile din împrejurimi şi nu întâmpinau nicio oprelişte. Se 
puteau bucura de o primă captură. Unul dintre ei strigă: 

— Ei, fato, ce meştereşti acolo? Ne aşteptai? 

Ceilalţi râdeau. 

La ce nu s-au aşteptat, însă, era puterea şi furia de care 
a dat dovadă atunci când au vrut s-o atingă. Se dezlănţui 
atât de sălbatic, încât sfâşie obraji, buze şi pleoape. Deşi 
erau patru, n-au reuşit s-o stăpânească. Urla, dădea din 
picioare şi îşi scotea ghearele, părea că nu avea să 
obosească niciodată. 

În lupta ei, pierdu foarte repede ce i-a mai rămas din 
tunică. Goliciunea ei, ca şi furia le-au mărit şi mai mult 
excitaţia, dacă aşa ceva era cu putinţă. Era atât de 
frumoasă, frumoasă ca un demon! S-au jucat cu furia ei 
pentru a-i vedea mai bine splendoarea în flăcările care 
dansau, în această lumină sângerie ce o învăluia. Tăria 
sânilor ei, supleţea şoldurilor, fesele ca luna, fanta înaltă a 
sexului ei, totul le ardea minţile. Şi la fel ura, voinţa de a 
poseda şi de a murdari atâta frumuseţe. Ştiau prea bine că 
zeii n-au vrut-o pentru ei, că n-ar poseda-o niciodată. Da, 


nimic nu era mai jignitor decât această frumuseţe! În cele 
din urmă nu era decât o fată, într-un oraş învins, distrus şi 
transformat în cenuşă. 

Unul dintre ei, la capătul răbdărilor, agită sabia. Pocni cu 
latul spadei tâmpla Zenobiei. Ea se clătină, cu pleoapele 
închise. Dintr-odată neputincioasă, părând şi mai goală 
decât înainte. Soldatul lovi din nou. 

Leşinată, înainte de a atinge pământul, se prăbuşi într-o 
poziţie ce smulse un zâmbet de fericire violatorilor. Cu 
toate că cel care lovise regretă faptul că era inconştientă, 
ceea ce avea să micşoreze oarecum plăcerea. 


Schawaad n-o văzu imediat. 

leşi din casă ca un nebun. Cu un sac mare de piele, pe 
umăr, plin cu suluri valoroase de papirus, cu părul şi barba 
înroşite de căldură flăcărilor, nu se gândea decât să fugă. 

Pe străzi, romanii încercau un contraatac. Oraşul în 
flăcări răsuna de urletele luptătorilor. Schawaad se grăbi 
spre spărtura din zid. Numai atunci zări un trup de femeie 
întins pe pământ. 

O voce interioară îi şopti numele Zenobiei. 

Atunci o văzu. Goală, cum n-o mai văzuse niciodată, dar 
plină de sânge şi sfârtecată. Goală ca un cadavru 
abandonat. Un masacru împlinit. 

— Zenobia, Zenobia! i 

Mâinile ei încă strângeau tunica sfâşiată. In trosnetele 
luminoase ale focului, văzu urmele de sânge negru pe 
coapse şi pe pântece. Inţelese. 

— Oh! Doamne Dumnezeule atotputernic! 

Căzu în genunchi, aşa cum se face în faţa unui mort. 
Respira. Sânii, pântecele îi palpitau într-o respiraţie 
sacadată. 

Nu avu decât reflexul de a atinge medalionul de argint, 
peştele Domnului Hristos, murmurând: 

— De ce-ai venit? De ce? 

Dar Zenobia nu deschise ochii, nu răspunse. 

Îşi aminti că are mâini care vindecau. Ezită. Nu ştiu unde 
să-şi pună palmele. Nu ştiu dacă putea îndrăzni. Domnul 


Dumnezeu îi veni atunci în ajutor. 

Auzi un răcnet, tropăitul unor copite pe dalele curții: 

— Tu, tu ce faci acolo? 

Era un ofiţer roman. Urma să treacă peste breşă, culcat 
pe jumătate pe coama calului, ţinând în aceeaşi mână 
hăţurile şi sabia. 

Schawaad fu în picioare, vibrând ca o lamă de oţel. 
Romanul era rănit. Capătul unei sulițe rupte îi ieşea din 
pulpă. 

Fără să ezite, Schawaad se aruncă asupra lui. 
Smulgându-i un urlet de durere, îl aruncă la pământ. li luă 
mantia pentru a o înveli pe Zenobia şi o culcă de-a latul 
calului care tropăia de frică, rotindu-şi ochii mari spre 
flăcările ce cuprinseseră acoperişul. 

Romanul, încă înjurând şi urlând, se ridică, încercând să- 
şi ia sabia. Schawaad îl pocni în faţă cu o lovitură de picior 
şi atinse crupa calului, pentru a-l îndrepta spre spărtura din 
zid. 

În spatele lui, romanul îi urla că o să-l găsească, că o să-l 
ucidă de sute de ori, că zeii Romei nu-l vor uita niciodată şi 
o să-l facă să ardă în infern. 


13 


ABRITTUS, MOESIA ROMANĂ 


Astfel s-au petrecut lucrurile. Aurelian o apucă spre nord, 
ca să taie drumul goților, în timp ce Decius îşi consumă 
răzbunarea urmărindu-i până în mlaştini. Aşa s-a abătut 
nenorocirea. 

În timp ce Valeria Victrix a XX-a se pregătea să ajungă la 
ultimul braţ al Danubiului, un mesager o ajunse din urmă, 
cu faţa desfigurată atât de oboseala, cât şi de vestea pe 
care o aducea. 

— Legat! Decius Augustus este mort! 

— Ce spui acolo? 

— Adevărul, legat: Decius Augustus este mort. Goţii l-au 
omorât. A căzut într-o capcana, în inima smârcurilor. Din cei 
cinci mii de soldaţi din Macedonia a V-a n-au rămas decât 
câteva sute. Şi n-a fost deloc mai bine pentru Claudia a VII- 
a care i-a venit în ajutor. 

O capcană atât de simplă, ca până şi un copil ar fi putut- 
o dejuca! Aurelian a aflat acest amănunt la apus, după ce 
omorâse doi cai pentru a ajunge la Novae. Goţii au 
descoperit mai devreme intrările sigure şi solide în 
smârcuri. În timp ce căruțele se aventurau înainte, un mare 
număr de războinici în formaţie de luptă se întorceau din 
drum. Cu multă viclenie, în loc să apere drumurile pe care 
înaintau căruțele lor, ei s-au postat înaintea celor mai 
noroioase zone din mlaştini, pentru a-i păcăli pe romani. 
Arcaşii lor de elită s-au împrăştiat în jurul acestor smârcuri. 
Decius a crezut că trupele pe care le vedea în faţa lui s-au 
înglodat, fiind în primejdie să se scufunde şi devenind astfel 
o pradă uşoară. Dorinţa de răzbunare a anulat în el orice 


urmă de luciditate. Generalii lui, de teamă să nu-l supere 
sau din prostie, n-au avut mai multă minte. 

După un simulacru de luptă, trupele gote au cedat. 
Simulând o fugă în dezordine, s-au repliat în noroiul 
mlaştinilor şi l-au atras pe Decius după ei. Acolo, când 
sandalele legionarilor se înnămoleau, când caii nu-şi mai 
puteau sălta copitele, când greutatea cuiraselor trăgea 
oamenii în jos, săgețile goților au ţâşnit. Nu le mai 
rămăsese decât să-i ţintuiască pe legionari în noroi. 

Manevra lui Caius Proculum de a veni în ajutorul lui 
Decius cu Claudia a VIl-a, a fost zadarnică. Împăratul era 
deja mort, înghiţit de noroiul urât mirositor al mlaştinii. La 
rândul lui, a căzut şi Caius. Legiunea a bătut în retragere 
înainte de a fi cu totul decimată. 

Armata romană din Asia era învinsă. 

A doua zi, vestea se răspândea peste tot în Imperiu. Pe 
toate drumurile şi în toate templele. Oricât de departe ar fi 
ajuns lumea Romei, cuvintele se strecurau în case şi pe 
câmpuri cu uşurinţa ciumei. Decius era mort, zdrobit de 
goți! Unicul Imperiu al lumii era pentru prima oară la 
pământ, cu capul rostogolit într-o mlaştină. Pentru prima 
dată, zeii n-au salvat Roma din mizeria barbară. 


— Unde este? se miră Aurelian privind în jurul lui. Unde 
este trupul împăratului? 

Curtea praetorium-ului răsuna de murmure. Ofițerii, 
buimaci, abia dacă îndrăzneau să se privească unii pe alţii. 
Totuşi, nicăieri Aurelian nu zărea patul de moarte al 
împăratului. 

Guvernatorul de Moesia, cel pe care Decius îl numea 
„acest mototol umflat de Trebonian”, fu cel care răspunse 
la întrebare. 

— În mlaştini, cu siguranţă, legatule. Fără îndoială, deja 
sfârtecat de corbi sau de şobolanii de apă. 

— În mlaştini? Nu i-aţi ridicat trupul? 

Faţa lată a lui Trebonian, înşelător indolentă, tremură de 
ceea ce putea fi numit la fel de bine şi zâmbet. 

— Mai întâi ar fi trebuit să-i descoperim în noroi şi printre 


miile de cadavre care zăceau acolo. Erau o mulţime în 
mocirla aia, în care este cu neputinţă să recunoşti un chip. 

— Imposibil? Dar nu e vorba de orice chip, guvernatorule! 
Este vorba de Decius Augustus, împăratul Romei! 

Aurelian nu-şi credea nici ochilor, nici urechilor. Avea în 
faţa lui chiar întruparea dezastrului Imperiului. Acesta era 
umflatul de Trebonian. Un cap care se înfunda între umeri, 
umeri care erau înghiţiţi de un pântece atât de enorm, că-i 
ţinea la distanţă pe interlocutori. Totuşi, ochii lui, aurii şi 
împodobiţi cu lungi gene de femeie, rămâneau ageri. In 
acest moment, străluceau intens. Nu de plâns sau de 
supărare, ci de excitare. De o plăcere abia disimulată şi al 
cărei motiv, fără efort, îl bănuia. 

Pe un ton ce nu dovedea niciun fel de respect, Aurelian 
strigă încă o dată: 

— Vrei să spui, guvernatorule, că nimeni, în acest 
moment, nu caută rămăşiţele lui Decius? Impăratul nostru 
nu va avea mormânt? 

Fără să se supere, Trebonian lăsă să-i scape un suspin 
printre buzele groase. 

— La ce bun să fie căutat ceva ce nu se va găsi 
niciodată? Prin ofrandele noastre vom putea întotdeauna 
aduce mulţumiri zeilor, ca să primească spiritul sărmanului 
Decius, în locul flăcărilor trupului său. E ceva mult mai 
urgent: Roma are nevoie de un Conducător. Legiunile au 
nevoie de un şef. Trebuie aclamat noul Augustus, înainte de 
venirea zorilor. 

În jurul lor se făcu linişte. Ambiţia lui Trebonian se 
dezvăluia grabnic şi fără ascunzişuri. N-a încetat să se 
opună deciziilor lui Decius, aici ca şi în Senat. Astăzi, 
zdrobindu-l pe cel care a domnit aproape doi ani întregi, 
goții i-au oferit cel mai frumos cadou. lată pentru ce ochii 
lui Trebonian străluceau atât de tare! 

O clipă, Aurelian se întrebă dacă acea capcană întinsă de 
Kniva nu a fost mai întâi fructul minţii perfide a prefectului. 
Nimic nu l-ar mai fi surprins. 

Dar Kniva nu avea nevoie de şiretenia altora. 

In realitate, Trebonian n-a făcut decât să se ţină la 


adăpost de câmpul de luptă şi să aştepte ca orbirea 
răzbunătoare a lui Decius să-şi împlinească opera. 

O furie neputincioasă sugrumă gâtlejul lui Aurelian. 
Tristeţea îi înţepenea membrele. Oboseala îi îndoia 
spinarea. Strânse pumnii, bănuind tremurul degetelor. La 
ce bun să arunce vina pe Trebonian? Moartea lui Decius n-a 
fost în aceeaşi măsură şi greşeala sa? Nu era de datoria lui 
să fie în preajma împăratului, să-l protejeze, să înlăture 
capcanele? 

Dacă n-ar fi încercat să comenteze strategia lui Decius, 
poate acesta ar fi ştiut să evite capcana? Aceasta era 
datoria lui, unica lui datorie! Dar s-a lăsat purtat de orgoliu. 
A vrut să demonstreze împăratului şi legaţilor că el era cel 
mai abil. A vrut să-l bată singur pe Kniva. Această falsă 
glorie, Decius, cel care l-a tratat aproape ca pe un fiu, a 
plătit-o cu preţul cel mai umilitor, cel al înfrângerii. 

Un gust amar i se amestecă în salivă. Greaţa îi răsucea 
măruntaiele. Pentru prima oară, trăia înfrângerea. Absoluta, 
iremediabila înfrângere. O umilire ce albea feţele celor din 
jurul lui. 

Cu excepţia lui Trebonian. 

Aurelian se îndreptă de spate. Lipind de cuirasă sabia 
oferita de Decius şi care încă nu fusese folosită în luptă, 
lansă cu o voce plină de dispreţ, dar destul de puternică 
pentru ca toţi s-o poată auzi: 

— Guvernator Trebonian, atâta vreme cât corpul 
împăratului nostru nu este întins aici, în mijlocul acestei 
curţi, timpul nu mai curge. Roma nu mai respiră. lţi cunosc 
nerăbdarea de a-ţi aşeza coroana de lauri pe frunte. Dar, 
pentru moment, emblema Imperiului se afla încă în noroiul 
mlaştinilor. Zeii noştri aşteaptă şi ne privesc. Crezi că te vor 
ajuta dacă le nesocoteşti voinţa? 

Gura guvernatorului dispăru în imensitatea feţei sale. 
Când răspunse, nu i se văzu decât vârful roz al limbii. 

— Şi care este voinţa zeilor, legatule, atâta vreme cât nu 
l-au îndepărtat pe Augustus al nostru de o capcană la fel de 
prostească ca şi cel care s-a lăsat prins în ea? 


Aurelian acceptă să fie însoţit doar de vreo douăzeci de 
legionari. Maximus refuză să rămână în tabără. Fără un 
cuvânt, cu braţul sângerându-i pe cuirasă, călări alături de 
el până în mlaştini. 

Cadavrele intrate în putrefacție împuţeau aerul mai mult 
decât o mie de ape statute. Acesta nu semăna cu niciunul 
dintre câmpurile de bătălie văzute până acum. Totul se 
amesteca. Mocirla, noroiul şi trupurile. Sângele negru şi 
curenţii aproape nemişcaţi, stuful şi săgețile. Apa înghiţea 
puţinul aer curat cu lăcomia unui monstru. Bulboane verzi, 
groase, se spărgeau deasupra ierbii şi a cărnurilor 
descompuse. Lumina zilei se scurgea peste o imensitate 
plată, abia înălţată ici, colo de dezastrul miilor de trupuri 
îngrămădite, presărate cu pene năclăite, cu lemnul suliţelor 
zdrobite şi, uneori, atât de dese, încât nici vulturii nu se 
puteau aşeza ca să se înfrupte. Se învârteau, planau 
croncănind, se băteau deasupra rănilor cadavrelor, cu 
ciocul plin de viscere. 

Toate se întindeau, cât vedeai cu ochii, până la 
meandrele unui braţ al Danubiului, mult departe, spre nord. 

Fiecare înţelese, de la prima vedere, că nu-l vor găsi pe 
împărat. Totuşi, Aurelian sări de pe cal şi înaintă în noroi 
fără să ezite. 

La început, voi să nu păşească peste morţi. Dar nu putea 
pune un picior fără să calce pe un membru, o burtă, un 
piept sau o ceafă. Cu amândouă mâinile, întoarse prima 
faţă, înlătură noroiul de pe ochi şi de pe gura. Apoi se 
aplecă peste un altul şi încă un altul. 

Maximus se apropie. 

— Este imposibil, Aurelian. Pentru o singură dată, 
guvernatorul a avut dreptate. La ce bun să cauţi ceva ce nu 
poate fi găsit? 

Fără să-l privească, Aurelian răspunse: 

— O să-l găsesc. Nu voi părăsi aceste mlaştini fără să ţin 
trupul lui Decius în braţele mele. 


La venirea serii, încă nu-l găsiseră. 
Legionarii mai întorceau doar câte un cadavru ici, colo. 


Trei dintre ei şi-au vărsat şi maţele. Acum, stăteau lângă 
cai, cu spatele la grozăvie şi încercând să uite putoarea ce 
li se insinua până sub piele. g 

Maximus nu-l părăsea pe Aurelian. li supraveghea 
gesturile cu îngrijorare. Şi unul şi celălalt se îndepărtau din 
ce în ce mai mult de marginile mlaştinii. Când mergeau 
într-un sens, când în altul, sucind şi răsucind corpurile şi 
feţele. Niciodată ochii, gura, fruntea pe care le găseau nu 
aparţineau lui Decius. 

Uneori, se afundau până la mijloc, poticnindu-se în 
bulboanele de apă. Nu puteau să se smulgă din ele decât 
agăţându-se de cadavrele care se rostogoleau cu 
indiferența morţilor. Maximus suferea din cauza rănii. 
Aceasta sângera din nou şi un sânge încă roşu se amesteca 
cu unul negru, care îngăla totul. Părul lui frumos şi blond 
ajunsese la fel de murdar ca pieptul unui mistreţ. Dar n- 
avea de gând să se plângă. 

Aurelian nu era decât noroi şi furie. Numai albastrul 
ochilor lui nu era murdar. Se lupta cu păsările şi cu 
şobolanii. A tras sabia lui Etruscus pentru a o învârti 
deasupra capului în timp ce, cu mâna stângă, întorcea 
feţele una după alta. Ştergea ochi şi guri, mereu şi mereu. 
Apoi le abandona corbilor. 


După cincisprezece ore, Maximus spuse: 

— O să vină noaptea. Trebuie să ne întoarcem sau ne 
rătăcim în întuneric. Mâine, în zori, vom putea... 

— Pune să aprindă torţele. Două de om. 

— Aurelian... 

— Torţele, tribun Maximus. 


Atunci când se tem mai mult de nebunia unui şef decât 
de demenţa zeilor, oamenii se supun. Stăpânindu-şi 
dezgustul şi frica, cu o torţă în fiecare mână, au făcut un 
cerc în jurul lui Aurelian. Apropierea torţelor forma un 
ciudat halou de lumină pe suprafaţa mlaştinii. Izolat, 
minuscul în raport cu imensitatea întunericului, se deplasa 
cu încetineala unei insecte. 


În mijlocul haloului, care părea că pluteşte spre lumi 
necunoscute oamenilor, Aurelian întorcea necontenit feţele 
învinşilor. 

Cel puţin, o dată cu noaptea, vulturii şi-au abandonat 
chiolhanul. 

S-au afundat încă şi mai departe în balta stătută. 
Cadavrul lui Decius Augustus rămânea de negăsit. 


De cât timp mergeau aşa, în zadar? Nu mai ştiau. Nici 
măcar nu ştiau dacă înaintează la dreapta sau la stânga, 
înainte sau înapoi. 

Poate se învârteau în cerc. Aurelian, în năucirea lui 
încruntată, întorcea poate, de ore întregi, aceleaşi feţe 
moarte. 

Epuizarea îi copleşea. Cu toată putoarea şi greaţa, le era 
foame. Picioarele li se mişcau în afara voinţei lor. Torţele se 
terminau. Erau temători că se vor stinge. Frica lor de 
mlaştina plină de cadavre şi întunericul l-au obligat, în fine, 
pe legatul Aurelian să se oprească. 

Dintr-odată, un legionar alunecă şi se prăbuşi. Torța îi 
căzu pe trup. Se auzi un fâşâit scurt, o explozie fără forţa. O 
flacăra albastra, la fel de înaltă ca lâna unui covor, se 
răspândi în jurul lor. 

Cu un murmur şuierător se lăţi. Spre stupoarea lor, se 
întinse în toate direcţiile, în fâşii informe. Ciudat de 
însufleţite. 

Într-o clipă, au acoperit toată mlaştina. 

Noaptea se lumină în albastru. Un albastru ca marea, 
dens şi sălbatic. Acesta smălţuia corpurile, plantele, noroiul. 
Alunga noaptea ca pe un linţoliu aşezat de aerul greu 
deasupra cânturilor putrezite. 

Mai târziu, în tabără, soldaţii au povestit că acest 
albastru, dur şi limpede, era acelaşi cu cel al irisului 
legatului Aurelian. 

Un soldat scoase un strigăt de frică, apoi un altul. O luară 
la fugă cât de repede putură, căzând peste flacăra care, 
ciudat, nu ardea, dar sufoca. Se legănau tuşind, sărind 
peste morţi, datorându-şi viaţa tovarăşilor care îi ajutau să 


se ridice. Apoi flacăra gigantica începu să se estompeze. 
Mlaştina părea că o soarbe cu înghiţituri mari. Dispăru în 
rotocoale, aşa cum apăruse. Maximus îşi puse mâna 
sănătoasă pe umărul lui Aurelian. 

— Acum ajunge. Zeii ţi-au recunoscut supărarea şi au 
luat sufletul lui Decius. Mlaştina asta va fi rugul lui, dar 
spiritul nu-i va rămâne rătăcitor. Ne putem întoarce în 
tabără. 

Întunericul a pus din nou stăpânire pe tot ce era în jurul 
lor. N-a mai rămas decât lumina slabă şi tremurătoare a 
torţei din mâna lui Aurelian. 

După o lungă tăcere, murmură: 

— L-am iubit pe Decius mai mult decât pe tatăl meu. Dar, 
ca şi tata, a plecat şi m-a lăsat singur. Asta este ceea ce 
vor zeii? Destinul meu este să-i văd murind şi 
îndepărtându-se pe cei care mă pot îndruma? Sau mama 
are dreptate? 

— Ea a prezis moartea lui Decius. S-a împlinit, murmură 
Maximus. Va trebui să-ţi aduci aminte. 

Aurelian îl privi fix, fără să răspundă. Torța arunca lumini 
sângerii în ochii lui. Maximus nu ştiu dacă Aurelian l-a auzit. 


Nu s-au întors în tabăra de la Novae decât în zori. Monştri 
de noroi uscat, putind îngrozitor. Totuşi, înainte de a ajunge 
la baie şi să se odihnească în ca/darium, au aflat vestea. 

În timpul nopţii, ce mai rămăsese din ofiţerii şi legionarii 
din Macedonia a V-a şi din Claudia a VIl-a îl aclamaseră pe 
Trebonian, punând coroana de lauri a împăratului pe capul 
lui mare. Roma avea un nou Augustus. Şi o nouă politică. 

În zori, Trebonian a ordonat emisarilor să-l întâlnească pe 
Kniva, regele goților, pentru a-l asigura că nu va fi urmărit 
şi că putea păstra comoara prăzilor sale, ca semn al 
bunăvoinţei Imperiului. Curând, noul împărat va fi fericit să- 
| primească pentru a-i înmâna, personal, câteva lăzi cu aur, 
în schimbul acestei păci. 

La ora şase, atunci când, în sfârşit, dormea, Aurelian fu 
trezit. | se înmână o tăbliță scrisă de mâna lui Trebonian. 

Valeria a XX-a trebuia să părăsească tabăra înainte să se 


însereze, pentru a ajunge în sus, pe Danubiu, unde va fi 
mai de folos pentru apărarea Romei. Aici, în Moesia, 
războiul cu barbarii era încheiat. 


14 


OAZA DINGIR-DUSAG 


Erau în oază numai din ajun. O caravană mică de numai 
treizeci de cămile, provenind din Udruh şi încărcată cu nişte 
aramă. Copiii se jucau pe pantele dunelor, deasupra apei. 
Ei au fost primii care au ghicit umbrele mişcătoare 
proiectate pe orizontul tremurător al deşertului. 

Cineva se apropia. Un singur animal de încălecat, într-un 
mod ciudat. Poate o cămilă rătăcită. 

Nu, era un cal. Cu doi călăreţi pe bietul animal. 

Da, un bărbat şi o femeie. Singuri, fără escortă, nici 
măgar, nici cămilă pentru samar. 

Ochii antrenați ai oamenilor au descoperit repede 
valtrapul roman al calului. Şi mantia ofițerului roman care 
acoperea o femeie. Stupefiaţi, au recunoscut-o doar când 
au fost foarte aproape. 

Steaua deşertului. Fiica lui Abdonai dispărută de luni 
întregi şi pe care o credeau moartă. 

Vestea alergă din cort în cort. Femeile se grăbeau să facă 
un lanţ de întâmpinare la intrarea în tabără. Se pregăteau 
să scoată strigătul de bun-venit. Le-a rămas în gât înainte 
chiar ca bărbaţii să le facă semn să înceteze. 

Toţi tremurau ca şi cum căldura deşertului îi îngheţa. 

Bărbatul purta o tunică plină de sânge. Avea barba prea 
lungă pentru vârsta lui şi privirea îi ardea de febră. Fiica lui 
Abdonai, înfăşurată în mantie, era legată de el cu o 
legătură din piele. Avea faţa lividă şi ochii închişi. Se putea 
crede că este moartă. 

Femeile gemeau, dar toate rămâneau la distanţă, fără să 
îndrăznească să scoată un cuvânt, să pună o întrebare. 


Bărbatul îşi mână calul până la lac. Desfăcu legătura şi, 
fără să ceară ajutor, o lăsă pe Zenobia să alunece pe 
pământ. Ea deschise ochii. O privire de băgat în sperieţi. 
Femeile îşi muşcau buzele. Copiii luau aminte, ştiind că o 
să-şi amintească pentru totdeauna cele văzute acolo. 

Zenobia îl respinse violent pe bărbatul care o adusese 
până aici şi care voia din nou s-o ajute. Fără să-i pese de 
priviri, abandonă mantia, aruncând-o cât mai departe. 
Goală, se grăbi spre apa lacului şi dispăru în ea. 

Rămase acolo, nevăzută. Un moment atât de lung, încât 
valurile de la suprafaţa lacului se linişteau şi toţi începeau 
să se teamă. Apoi îi apăru părul, legănându-se ca o algă. 

Se apropie din nou de mal şi o văzură cum se acoperă cu 
noroi. 

Săpa în nămol cu amândouă mâinile, frecându-se pe tot 
corpul cu atâta brutalitate, de parcă ar fi vrut să-şi jupoaie 
pielea. 

Curând se acoperi din cap până-n picioare. Numai atunci 
se linişti. 

Se aşeză în apă, lăsând să i se vadă doar capul. 

Bărbatul care o însoţise nu adresă niciun cuvânt 
caravanierilor. Nu le întâlni deloc privirea. Desprinse un sac 
de piele de la şaua calului, îl aruncă pe umăr şi se 
îndepărtă, pentru a se aşeza la poalele palmierilor, de 
cealaltă parte a lacului. Femeile avură impresia că plângea. 
Era greu să-i priveşti faţa acoperită de barbă şi ochii 
arzători. 

Bărbaţii l-au recunoscut. Cunoşteau comportarea puţin 
prietenoasă a elkesaiţilor. Dacă Baalshamin îl accepta aici, 
era bine. Dacă Schawaad, fiul lui Iskellail, voia linişte, şi 
asta era bine. 

Mergeau după cal ca să-l îngrijească şi vorbeau încet. 

Toţi se gândeau la acelaşi lucru. Baalshamin a luat-o pe 
Zenobia şi a adus-o înapoi, aici, pentru ca ea să fie în mâna 
lui. 

Baalshamin, Puternicul creaţiei, el, cel care i-a dăruit lui 
Abdonai izvorul şi pe fiica sa, hotăra pentru cei pe care îi 
alegea. Fie binecuvântat. 


Seara, Zenobia încă nu ieşise din apă. Nu s-a mişcat 
decât pentru a se unge mai bine cu noroi. 

Femeile s-au apropiat ca s-o întrebe dacă îi era foame. N- 
au obţinut niciun răspuns şi s-au pus pe plâns. 

Bărbaţii le-au îndepărtat. Gândeau că Baalshamin şi 
Zenobia trebuie lăsaţi să facă ce aveau de făcut. Foamea 
nu era foarte importantă. Nu încă. 

Când se apropie noaptea, au aprins un foc pe mal, astfel 
ca întunericul să nu cuprindă cu totul lacul. S-au schimbat 
între ei până în zori, ca să-l întreţină. 

Zenobia nu s-a mişcat. Nimeni nu ştiu dacă a dormit, 
pentru că se părea că ochii ei au rămas mereu larg 
deschişi. 


Ziua trecu în nemişcare, ca şi noaptea. Zenobia nu 
răspunse când femeile i-au propus din nou să mănânce. 
Erau îngrijorate. Bărbaţii le spuneau să aştepte şi alungară 
copiii care nu se dezlipeau de malul lacului. 

Ce vedeau aici nu era pentru ochii lor. 


În timpul nopţii, când focul ardea păzit de doi caravanieri, 
Schawaad intră în apă. Oamenii şovăiră, dar nu îndrăzniră 
să-l împiedice. Înaintă până ajunse foarte aproape de ea şi 
se puse în genunchi. 

Se putea bănui că îi vorbea, dar nu se putea înţelege 
nimic din cuvintele lui. Nu se auzea nimic din rugămintea 
lui. De ce trebuia să salveze aceste cărţi ale lui Dumnezeu, 
să le scoată din casa care avea să ardă. Cărţile mai vechi 
decât toate amintirile oamenilor, care abia fuseseră salvate 
din casa creştină, înainte ca ea să fie dărâmată. Cărţi care 
conţineau cuvântul Dumnezeului unic, ale Tatălui omului, 
înainte chiar de a-L trimite pe Hristos pe pământ. Cărţi care 
n-au fost scrise de mână de om, ci cu inima lui Dumnezeu. 
E|, Schawaad, trebuia să le salveze. Zenobia trebuia să 
înţeleagă asta! Nu trebuia să-i ceară să aleagă între a salva 
cuvintele lui Dumnezeu şi ea. Ea trebuia să înţeleagă şi să 
ierte. Ce era trupul omului în mâna Atotputernicului? 


Oare îl asculta? Schawaad nu ştia. În întunericul înroşit 
de foc, faţa ei părea absentă, la fel de nemişcată ca 
pietrele, deşi pleoapele erau larg deschise. 

Schawaad imploră din nou. „Zenobia! Zenobia! Nu am 
inima de piatră. Nu te-am uitat.” Dar cum putea să creadă 
că o să plece cu ea când a reapărut aşa, printre flăcările 
unui oraş asediat. 

— Oh! Zenobia, nu vrei să înţelegi? Era cu neputinţă să 
fug cu tine, departe de această casă, fără cărţile lui 
Dumnezeu! 

Sub crusta groasă de noroi, gâtul, obrajii, gura Zenobiei 
rămâneau precum cele ale unei statui. 

Schawaad mormăi, cu gâtul sfâşiat de suspine. Îşi aminti 
cum s-a întors în curte. Cum a furat calul romanului şi cum, 
cu ajutorul lui, a traversat liniile persane. 

— Am făcut ce am putut, Zenobia. Tot ce am putut! Aş fi 
murit pentru tine, dacă ar fi trebuit. Eşti în inima mea din 
ziua când te-ai născut. Dar sunt în mâinile Dumnezeului 
meu. Are nevoie de mine. Asta trebuie tu să înţelegi. 

Măcar îl asculta? 

Incetă să mai vorbească. Se aplecă şi îşi cufundă capul în 
apă, înainte de a murmura o rugăciune către Dumnezeul 
lui. Era plină de cuvinte de iertare şi de căinţă. 

Apoi, caravanierii îl văzură ridicându-se, ieşind din apă şi 
dispărând în întuneric. 


În zori se auziră strigăte în tabără: ploua. O ploaie 
mocănească. O ploaie ce tremura deasupra lacului, 
acoperind pământul gălbui al deşertului, pe care, curând îl 
făcu să strălucească de parcă ar fi fost uns cu un ulei. Ici, 
colo era câte o baltă. Copiii săreau în ele chiuind de fericire. 

Ploaia dură până seara, fără întrerupere. 

Pe la apus, Zenobia se ridică, dreaptă, acoperită toată de 
noroi, atât de bine, încât goliciunea nu i se mai vedea. 
Merse puţin prin apă, lăsând ploaia să cadă asupra ei. 

Cu tot stratul de noroi ce o acoperea, frumuseţea ei îi 
lăsă cu gura căscată pe bărbaţi şi pe femei. 

Apoi se aruncă din nou în apa lacului. O văzură 


alunecând pe suprafaţa apei, ca un animal ciudat. 

Puțin înainte de căderea nopţii, răscoli iar şi iar nămolul, 
pentru a se acoperi cu un strat şi mai gros. Femeile o 
întrebară încă o dată dacă voia să mănânce. Fără niciun 
succes. Dar un bătrân spuse: 

— Acum, asta nu va mai dura mult. 

Nu ştiură de unde era el atât de sigur, dar nu s-au îndoit 
că avea dreptate. 


A doua zi fu o zi la fel cu oricare alta. 

În zori, deşertul era verde. 

Firicele fine de iarbă răsăriseră în timpul nopţii, la 
distanţă de o palmă unele de altele, presărate cu flori albe, 
minuscule, tremurând sub briză. Când mergeau, picioarele 
se afundau în pământ şi această iarbă fină care aproape că 
nu se vedea. Întorcând ochii spre orizont, ceva te izbea 
totuşi: deşertul era verde. Printre caravanieri, doar cei 
bătrâni îşi aminteau de un asemenea spectacol. 

Apoi, când cenuşiul cerului se risipi, când norii s-au 
împrăştiat sub voinţa soarelui, Zenobia apăru în picioare, în 
lac. Se întoarse spre mal. Au observat că ţinea în mână o 
piatră lungă, mare, cu faţetele regulate, lustruite şi drepte. 

O piatră asemănătoare unui enorm diamant al nopţii, de 
lungimea şi grosimea unui braţ de copil. 

Toţi avură acelaşi gând: Zenobia ţinea steaua pe care 
Baalshamin a trimis-o în acest deşert în noaptea naşterii 
sale, săpând groapa izvorului! 

Atunci toţi au înţeles de ce a rămas ea trei zile şi trei 
nopţi în lac. A venit să împlinească voinţa lui Baalshamin! 

Au urlat de fericire şi au ridicat mâinile spre cer. 

Ţinând piatra lipită de pântecele acoperit de noroi, 
Zenobia înaintă în faţa femeilor. Ele s-au dat înapoi, puţin 
speriate. Cu o voce abia auzită, ca şi cum nu-şi putea mişca 
maxilarul decât cu greutate, spuse: 

— Trebuie să mă spăl, să pregătesc o koba şi o cămilă 
albă. Trebuie să mă duc la Palmyra să mă mărit cu regele 
Odenat. 


Partea a ll-a 


FOCUL ZEILOR 


256-258 d.Hr. 


15 


PALMYRA 


Cei dintâi care i-au zărit, foarte departe în afara oraşului, 
au fost, cei doi Khani?. Copiii îşi abandonau jocurile printre 
palmieri şi alergau pe drumul spre Charax pentru a-i vedea 
apropiindu-se. 

Căldura reverbera şi răspândea miraje uleioase pe crusta 
deşertului. Privirea înşela, iar ei nu erau nimic mai mult 
decât nişte firicele tremurânde la orizont. 

Vreo zece animale, poate cincisprezece, nu mai mult. O 
caravană prea mică pentru a fi negustori. Totuşi, nu erau 
urmaţi de nicio turmă. Ceva avea să se întâmple. 

Cu mâna la ochi, copiii se jucau, încercând să ghicească 
cine erau aceşti necunoscuţi. Poate supraviețuitorii unui jaf 
sau războinici învinşi şi răniţi, care veneau să moară la 
Palmyra. 

Când siluetele au fost destul de mari, distincte şi 
colorate, au descoperit că în frunte se afla o femeie, 
acoperită de un văl mare, cu dungi albastre. Părea că 
merge în faţa unei cămile albe. După un moment, un băiat 
strigă că femeia nu mergea, ci călărea pe un măgar. Atunci, 
toţi, în acelaşi timp, au descoperit sipetul roşu prins de 
samarul cămilei. In aceeaşi clipă au urlat: 

— O koba! O koba o să intre în oraş! 

Vestea trecu pe sub bolțile caravanseraiurilor ce se 
înşirau pe marginea imensei păduri de palmieri. Se 
împrăştie în taberele ce se întindeau de-a lungul grădinilor, 
pe diguri şi în meandrele râurilor din valea Qubur. Într-o 
clipă, bărbaţii şi-au întrerupt discuţiile. Au lăsat în urmă 


11 Comandant, conducător de trib (n. tr.) 


răcoarea magazinelor, aşa cum femeile au părăsit 
bucătăriile şi ţesăturile. 

Copiii n-au minţit. O koba dintr-o frumoasă piele roşie se 
legăna pe cocoaşa unei cămile. Toţi voiau să ghicească cine 
era cea care aducea obiectul sfânt. Vălul care o acoperea 
era atât de bogat, încât nu i se vedea nici măcar vârful 
botinelor, în urma ei veneau războinicii. Aveau săbiile trase 
din teacă, cu lama la vedere, pe coapsele lor. Pe aceştia i- 
au recunoscut repede. Copiii şuierară printre dinţi: 

— Războinicii M'Toub! 

Pleoapele bărbaţilor s-au mijit. 

Războinicii M'Toub ai bogatului Abdonai! 

Încă unul strigă din nou: 

— Priviţi semnul cămilei! 

În blana albă a animalului, chiar deasupra umărului, fierul 
arsese o stea ce lovea apa. 

— Fiica lui Abdonai! Strigă o femeie. Femeia de sub văl 
este Zenobia! 

Acea Zenobia pe care au crezut-o moartă! 

De multe luni, zvonul dispariţiei ei era şoptit seară de 
seară în faţa corturilor. De multe luni, toţi murmurau: 
Baalshamin şi-a luat mâna de pe Abdonai şi de pe fiica lui. 
Caravanierii au găsit o rochie sfâşiată în Turaq Al'llab. 
Rochia Zenobiei. A fost înghițită de deşert sau devorată de 
fiarele sălbatice. 

Numai dacă n-au capturat-o războinicii perşi. Sau triburile 
din sud, oamenii zeilor necunoscuţi. Orice ar fi fost, 
Baalshamin renunţase să mai reverse atâta bogăţie şi 
putere asupra tatălui şi a fiicei. 

Se mai povestea, de asemenea, că marele Odenat, 
Preailustrul rege al Palmyrei, a devenit văduv înainte chiar 
de a putea celebra petrecerea nunţii sale. Se tot repeta că 
toate astea erau un semn rău pentru Palmyra. Dar iată că 
era greşit. Vorbea doar neştiinţa. 

Cu bucuria arzându-le în priviri, femeile au ridicat 
palmele spre cer şi au strigat: 

— Zenobia! Zenobia trăieşte! Baalshamin a redat-o pe 
Zenobia tatălui ei. 


Toată lumea se grăbi în întâmpinarea măgarului şi a 
femeii în văluri, se intona numele Zenobiei, până când o 
mână se strecură de sub văl şi îl îndepărtă. Lăsă să se vadă 
faţa pe care o ascundea. 

Puţini dintre cei prezenţi au mai văzut-o înainte. Toţi 
fuseseră subjugaţi de frumuseţea pe care o descopereau. 
Cel mai frumos chip de femeie pe care l-au îngăduit zeii. 


Într-un triclinium vast, cu pereţi pictaţi cu fresce, cu 
paturi decorate cu aur şi sidef, înălțate cu perne atât de 
moi, încât corpurile cele mai grase se puteau înfunda, 
Abdonai se pregătea să ia masa cu negustorii din Emesa. 
Strigătele au întrerupt nesfârşitele complimente ale 
invitaţilor. Se crezu că este vorba despre o ceartă în curte. 
Abdonai, cu sprâncenele încruntate, începea să se supere. 
Înainte de a deschide gura, au apărut servitorii, târâţi de 
Ashemu după ea. Doica se sufoca de propria-i agitaţie. 

— Soseşte fiica ta! Vine Zenobia, gemu ea în cele din 
urmă. 

Obrajii lui Abdonai s-au albit. Puțin mai lipsea şi ar fi lovit- 
o pe egipteancă. De la dispariţia Zenobiei, nimeni nu avea 
dreptul să-i pronunţe numele în casă. Chiar şi cuvântul fiică 
era interzis. 

Totuşi, oricât de cuprins de furie ar fi fost, Abdonai îşi 
stăpâni mânia. Faţa lată a lui Ashemu era luminată ca o 
lampă de templu. Obrajii îi străluceau, lacrimile îi curgeau 
până pe buze, gura îi tremura. 

— Ce tot spui? scrâşni Abdonai. 

— Lăudată fie Isis, lăudat fie Baalshamin! Lăudaţi fie zeii 
puternici ai universului. O, stăpâne, Zenobia este vie. Fiica 
ta s-a întors la noi. A scăpat din deşert! A 

Uimirea îl reduse pe Abdonai la tăcere. li privea pe 
invitaţi şi pe servitorii lor, care nu pricepeau sensul 
cuvintelor pe care le auzeau. 

Dar cel mai bătrân dintre servitori nu mai rezistă: 

— Stăpâne, doica spune adevărul! Stăpână Zenobia a 
venit pe o cămilă albă. Copiii au văzut-o pe drumul 
Charaxului, la intrarea în oaza de palmieri. 


— Nu, nu este pe o cămilă, interveni un altul, este pe un 
măgar. 

— Pentru că pe cămilă se află o koba! preciză un al 
treilea. 

— Curând va ajunge în faţa marii colonade! 

— O koba? se miră un invitat din Emesa. 

— Da, da, nobile negustor, un sipet sfânt. Dar nu se ştie 
ce se află în el. 

— Se zice că ciobanii şi vânzătorii din afara oraşului au 
urmat-o cântând din gură şi la instrumente! 

Furată de fericita veste, o servitoare, care ţinea un urcior 
greu pentru spălat mâinile invitaţilor, îndrăzni să adauge: 

— Adevărata Zenobia, stăpâne! Adevărata, cea pe care 
tu ai crezut-o moartă! 

Ashemu, cu ochii mai, arzători ca jăraticul, insistă: 

— N-ai vrut să mă crezi, dar am avut dreptate. Ştiam eu 
că trăieşte şi că o să se întoarcă. 

— Linişte, gura! explodă Abdonai. Adresă un zâmbet 
negustorilor din Emesa şi arătă spre o masă încărcată de 
tăvi. 

— Să mâncam şi să bem. Dacă într-adevăr fiica mea s-a 
întors, o s-o vedem mai târziu. Tatăl ei o s-o întâmpine cum 
se cuvine. 

Ashemu făcu ochii mari de uimire. Se agăţă de braţul lui 
Abdonai şi îl trase mai departe de invitaţi. 

— Eşti nebun? Fiica ta s-a întors şi tu vrei să o cerţi? 

— Fiica mea a fugit de acasă, se strâmbă Abdonai, 
strângând buzele de furie. Fiica mea m-a acoperit de 
ruşine. În faţa zeilor şi a Marelui Odenat e dezonorată! Şi, în 
acelaşi timp, m-a pătat şi pe mine, pe mine, tatăl ei, 
Abdonai, fiul lui Maliku, fiul lui Nashum, şeful maazinilor şi 
alesul lui Baalshamin! Dacă n-a murit în deşertul Turaq 
Al'llab, atunci se va putea întoarce acolo. Crede-mă, nu 
astea sunt cuvintele care o aşteaptă. E şi mai rău... 

— Zenobia dezonorată? Ţi-ai pierdut minţile? 

— Fata asta va veni în faţa mea şi eu o voi alunga din 
casa mea! lată ce o să fac. 

— Dacă ţi-a rămas un dram de înţelepciune, Abdonai, taci 


şi aleargă în întâmpinarea ei. 

— Lasă-mă-n pace! 

— N-ai auzit? Eşti nebun? Zenobia intră în oraş cu o koba 
şi tu vrei s-o pedepseşti? Baalshamin ţi-a trimis-o ca pe un 
dar sfânt şi tu vrei s-o goneşti? Cine eşti tu ca să te ridici 
împotriva zeului tău? 

— Destul! Îmi spargi urechile cu văicărelile tale. Şi pe tine 
o să te alung. Voi toţi, scutiţi-mă de pălăvrăgeala asta. 

— Foarte bine! O să spun pe toate drumurile cum 
Abdonai se dezice de fiica lui, aleasa lui Baalshamin. Cea 
căreia îi datorează averea! 

Striga. Cuvintele ei răsunau în întreaga încăpere, cât era 
de largă. 

Negustorii din Emesa nu-şi ascundeau încurcătura. Dar, 
cel mai în vârstă, care era şi cel mai bogat, puse o mână 
liniştitoare pe umărul gazdei sale. 

— Ce spune doica nu e lipsit de noimă, Abdonai. Foamea 
noastră poate aştepta. Va fi un spectacol frumos să vezi un 
tată care îşi regăseşte fiica pe care o credea pierdută. 


Caravana a ieşit din pădurea de palmieri şi a luat-o de-a 
lungul zidului pe lângă care curgea preţioasa apă din valea 
Qubur. Zenobia, cu faţa descoperită, a rămas ca de piatră 
în legănarea măgarului ei. Femeile se îngrămădeau în urma 
ei. Acum, cântau din flaute, iar copiii băteau din tamburine. 
Ceva mai în urmă, dar la fel de nerăbdători, veneau 
bărbaţii. Ca şi femeile, intonau numele Zenobiei: 

— Darul Zeului a pogorât asupra ei! Zenobia este mereu 
aleasa. O, rază a Dingir-Dusag, o Zenobia, tu care eşti 
născută din steaua lui Baalshamin... 

În cele din urmă, au ajuns la marea boltă care se 
deschidea spre inima oraşului. Legea Palmyrei interzicea 
prezenţa animalelor pe străzi. Războinicii M'Toub făcură 
dromaderii să îngenuncheze. Dintr-o mişcare de şold 
scurtă, Zenobia cobori de pe măgar. Mulțimea amuţi, 
cercetându-i fiecare gest. 

Îşi înlătură încă puţin vălul de pe umeri. Lăsă astfel 
vederii fineţea gâtului, pomeţii înalţi de fiică a deşertului. 


Aurul cerceilor îi scânteie în urechi. Totuşi, privirea îi era 
neschimbată. La fel de dură şi de nepătruns, în timp ce 
apuca frâul de piele înnodat pe botul cămilei. Cu un pocnet 
din limbă, porunci animalului să o urmeze spre poarta ale 
cărei arce şi bolți erau împodobite cu plăcuţe din piatră, cu 
forme geometrice savante şi cu ghirlande de frunze 
necunoscute în deşert. 

Soldaţii Romei, care o păzeau, neliniştiţi de mulţimea 
care voia să se reverse în oraş, şi-au agitat suliţele. 
Războinicii M'Toub s-au postat imediat în faţa Zenobiei. 

Intr-o latină grosolană şi fără înflorituri, cu pumnul strâns 
pe arme, au cerut liberă trecere pentru fiica nobilului 
Abdonai, şeful maazinilor. Au arătat spre koba de pe 
spatele cămilei. Oricare locuitor al Palmyrei sau cineva 
născut în Imperiu trebuia să ştie că o koba conţinea un dar 
al zeilor. Doar o cămilă albă putea să o ducă până la porţile 
templului ce va avea onoarea s-o primească. 

Legionarii n-avură timp să răspundă. Fără să dea doi bani 
pe suliţele lor, Zenobia înaintă pe sub poartă. Gloata se 
răspândi în jurul ei, înghițind mâna de soldaţi. Când au 
pătruns în umbra marii colonade, muzica începu din nou să 
se facă auzită. 

Lungă de două mii de paşi, mărginită de opt sute 
douăzeci de coloane ale căror trunchiuri erau de cinci ori 
mai înalte decât un om, colonada era cel mai mare drum 
sfânt din Siria. La jumătatea înălţimii fiecărei coloane, o 
consolă de piatră susţinea una dintre statuile de bronz ale 
opt sute douăzeci de nobili importanţi. Negustori, războinici 
sau preoţi, cu toţii vegheau la splendoarea oraşului. 

Deasupra, legând coloanele de capitelurile lor decorate 
cu struguri şi frunze de acant, un lintou gros de piatră 
susţinea o şarpantă de cedru pictată în albastru, purpură 
sau verde, precum şi un acoperiş de olane destul de întins 
pentru a-şi împrăştia umbra la orice oră a zilei, pe toată 
lungimea drumului. 

Zenobia a luat-o pe drum, urmată de cămilă. Războinicii 
M'Toub s-au mulţumit să-i alunge pe gură-cască ieşiţi din 
dughenele din apropiere.  Rihtuitori, cârpaci, aurari, 


vânzători, cizmari, pielari, toţi şi-au abandonat treburile ca 
să asculte flautele şi tamburinele. Din gură în gură trecea 
aceeaşi exclamaţie uimită: Zenobia, darul lui Baalshamin, 
fiica lui Abdonai şi logodnica puternicului Odenat nu era 
moartă! 

Baalshamin n-a abandonat-o, dimpotrivă. Unii dădeau 
asigurări: a întâlnit un înger al lui Baalshamin în deşert şi el 
a condus-o la izvorul naşterii ei, în Dingir-Dusag! 

Privirile avide şi subjugate treceau de la misterul acestei 
fete atât de frumoase la koba ce se legănă pe spatele 
cămilei şi a cărei piele de un roşu-aprins arunca lumini în 
umbra colonadei, ca o inimă palpitânadă. 


Însoţit de invitaţii lui, Abdonai i-o luă înainte lui Ashemu. 
Cu o mână fermă îşi făcea drum prin mulţimea de negustori 
şi de gură-cască care se îmbulzeau în faţa lor. Nu auzeau 
muzica venind dinspre jocurile de umbră şi lumină ce 
brăzdau drumul colonadei. Dintr-odată, mulţimea se 
deschise. Într-o clipă, Abdonai râmase pe loc. Ashemu se 
propti în spatele lui. 

Zenobia era la vreo zece coloane înaintea lor. Marele văl 
alb cu albastru îi lovea picioarele la fiecare pas. Părul i-a 
scăpat din piepteni, iar buclele ei lungi, cu reflexe arămii, îi 
curgeau pe piept. Sub îndemnul călcâielor ei, cămilă 
înainta, cu gâtul aplecat, cu ochii neliniştiţi, dar în pas uşor, 
ca şi cum era conştientă de încărcătura prețioasă prinsă de 
cocoaşa ei. 

În faţa unei asemenea măreţii, furia lui Abdonai se risipi. 
Numele fiicei sale îi veni pe buze. Voi să se grăbească. 
Ashemu i se agaţă de pulpana tunicii şi şuieră cu o voce 
neliniştită: 

— Nu! Nu te apropia! Mai ales nu te apropia. 

Abdonai voi să-i ignore sfatul. Ashemu îl opri, cu buzele 
tremurând. 

— Priveşte-i ochii! Nu vezi? Ceva s-a întâmplat! Priveşte 
doar! 

Abdonai încruntă sprâncenele. Egipteanca avea dreptate. 
Figura Zenobiei nu mai era aceeaşi. Era mult mai frumoasă 


decât îşi amintea. Într-adevăr, atât de frumoasă, de parcă o 
vedea pentru prima oară. Subţire, hotărâtă, elegantă. Gura 
era perfect desenată, ca şi ochii migdalaţi, sprâncenele 
proporţionate deasupra unui nas puţin prea mare, puţin 
arcuit, dar cu nări la fel de fine ca petalele de iasomie. Da, 
fiica sa, Zenobia, era frumuseţea personificată. Totuşi, nu 
mai era aceeaşi. 

Abdonai îi cunoştea toate felurile de expresii, de la furia 
captivităţii până la bucuria exuberantă. Cea care era acum 
întipărită pe faţa ei nu o mai văzuse niciodată. O privire 
golită de lumină şi de blândeţe. Ochi duri ca oţelul unei 
săbii. O faţă la fel de închisă ca o vizieră trasă în momentul 
luptei. Părea că nu-l vede nici pe tatăl ei, nici mulţimea. 

Egipteanca avea dreptate. Ceva se petrecuse. Abdonai 
aruncă o privire temătoare spre koba de piele roşie. 
Adevărul îl copleşi. Cu siguranţă, ceea ce i s-a întâmplat 
Zenobiei în timpul dispariţiei ei în deşert aparţinea marelui 
mister al lui Baalshamin! 

Abdonai înţepeni. Ignorând expresia uimită a invitaţilor 
din Emesa, răspunse apăsării febrile a mâinii pe care 
Ashemu o ţinea pe a lui. Cu buzele strânse peste tumultul 
de gânduri şi al inimii, ridică ochii spre tavanul pictat al 
colonadei. Cu toată sinceritatea de care era în stare, îi ceru 
iertare lui Baalshamin. Nu era decât un tată. În faţa fugii 
fiicei sale, atât de prețioasă, dar atât de violentă în stările 
ei schimbătoare, a crezut într-o nebunie, într-un capriciu. 

„O, Baalshamin, de luni întregi nu asist decât la 
decăderea casei mele, nu sorb şi nu înghit decât batjocură 
şi veşti proaste. O, Baalshamin, cine putea crede că ai luat- 
o cu tine, sub ocrotirea şi voinţa ta?” 

Zenobia trecea acum prin faţa lui, fără să dea cel mai 
mic semn de recunoaştere. Nici cea mai mică înclinare din 
cap. Nimic mai mult decât pentru Ashemu. 

Gloata îi înghiţi fără să le dea nicio atenţie, boţind 
frumoasele haine ale lui Abdonai, turbanul lui țintuit cu un 
lanţ de aur şi care, strângându-i părul dat cu ulei, vorbea 
totuşi despre rangul lui. 


Trecând de jumătatea colonadei, Zenobia ieşi din umbră. 
Conduse cămila spre stânga, pe drumul larg ce ducea spre 
templul lui Baalshamin. Un zid de cărămizi smălţuite 
înconjura curtea, mormintele şi sanctuarul. Un şir de şapte 
trepte ducea spre poarta cea mare. Şase coloane cu 
caneluri susțineau frontonul în stil grec, delicat împodobit 
cu un soare cu douăsprezece braţe şi semne asemănătoare 
cu cele tatuate pe gâtul cămilei albe. 

Zenobia râmase nemişcată în capătul scării şi, o dată cu 
ea, întreaga mulţime. Flautele şi tamburinele tăcură. Doi 
preoţi în pantaloni croiţi după moda persană, cu mantii de 
mătase roz, tivite cu splendide broderii de perle, cu obrajii 
proaspăt raşi şi cu fruntea acoperită de o tocă încrustată cu 
frunze de aur, au înaintat pe sub portic. 

Profitând de scurtul moment de linişte, Abdonai se 
smulse dintre oamenii care îi împiedicau trecerea. Se grăbi 
să le iasă preoţilor înainte, pe trepte. Vocea brutală a 
Zenobiei, care poruncea cămilei să îngenuncheze, îl 
împietri. Ca şi ceilalţi văzu animalul supunându-i-se. Behăi 
blând şi, cu graţia unei păsări uriaşe, îşi îndoi picioarele. 

Zenobia desfăcu koba din legăturile ce o prindeau de 
samar. Cu sipetul de piele la piept, urcă primele trepte. 
Preoţii s-au îndepărtat de poarta templului. Cel mai înalt, un 
bărbat cu faţa foarte închisă la culoare şi cu buzele aproape 
negre, ridică mâna şi întrebă: 

— Unde te duci? Astăzi, templul lui Baalshamin nu este 
deschis pentru femei. _ 

De alături, Abdonai şi-a recăpătat răsuflarea. Insoţit de 
Ashemu, înainta pentru a spune ceva. Se dovedi inutil. 
Vocea Zenobiei se făcu auzită de toţi, la fel de brutală ca şi 
privirea. 

— Puternice Malko, eu ştiu cine eşti tu, iar tu ar trebui să 
ştii cine sunt eu. Pe mine, pe Zenobia, Baalshamin m-a 
adus pe lume acum şaptesprezece ani, aruncând în deşert 
o stea din cer. În lunile care tocmai s-au încheiat, m-a luat 
la el. M-a condus până la steaua care a făcut să se nască 
izvorul din Dingir-Dusag. Astăzi, aduc această piatră din cer 
în templul zeului maazinilor. Astăzi, aduc darul lui 


Baalshamin la Palmyra. 

Zenobia se întoarse cu faţa la mulţime. Ridica capacul de 
la koba. Pe postamentul de piele roşie apăru piatra neagră 
şi lungă. Cele opt fațete regulate, în care se oglindea 
soarele, erau orbitoare, asemenea unui bronz de mii de ori 
lustruit. Un murmur plin de încântare se rostogoli din gură 
în gură. 

Deci, astfel au stat lucrurile! Baalshamin a condus-o pe 
Zenobia până la steaua naşterii sale! 

Mâinile s-au ridicat. Ochii s-au înălţat spre cer. „O, 
puternice Baalshamin! Lăudat fie copilul tău, Zenobia!” 

Mai mult miraţi decât şovăitori, preoţii s-au îndepărtat. 

Nobilul Malko îşi încrucişă privirea cu cea plină de fericire 
a lui Abdonai. N-au avut nevoie de cuvinte ca să se 
înţeleagă. Cu această piatră sfântă, maazinii, marii 
caravanieri ai deşertului, erau de-acum învestiţi cu o putere 
ce valora mai mult decât a celorlalţi zei din Palmyra: Zeus- 
Bel al regelui Odenat sau Sol-Invictus al puternicelor familii 
din Emesa şi Antiohia, zei apropiaţi de Roma şi de capul 
Imperiului, dar care nu erau născuţi în nisipul ars al 
deşertului. 

Totuşi, în pofida mulţumirii lor, ochii trădau aceeaşi 
nelinişte. Zenobia s-a întors doar să depună Steaua în 
sanctuar? Voința ei era ca, în cele din urmă, să-l ia de 
bărbat pe Odenat? 


Mulțimea era mult prea numeroasă. Majoritatea au 
rămas în afara templului, sucindu-şi gâtul ca s-o vadă pe 
Zenobia ajungând la poartă. Preoţii lui Baalshamin au venit 
în fugă în curtea cea mare. Toţi, bătrâni, tineri, simple 
ajutoare la ofrande sau prezicători puternici. Cu ochii 
aţintiţi pe steaua neagră purtată de Zenobia, au însoţit-o 
fericiţi până la porticul sanctuarului. Ea înainta fără ca 
măcar să clipească. 

Aşa cum cerea legea, cu piatra strânsă la piept, înconjură 
de patru ori edificiul, înainte de a intra. 

Era un loc ciudat, o încăpere de piatră plină de sculpturi, 
de coloane, de frontoane şi de console, toate încrustate în 


pereţii templului. De-o parte şi de alta, se înălţau două 
frontoane cu nişe adânci. Intre coloane fine, acestea 
găzduiau două magnifice sculpturi de marmură cu nervuri 
roşii şi verzi ca smaraldul. La stânga, Aglibol, zeiţa Lunii, 
abia dacă era acoperită cu o țesătură, cu pieptul, şoldurile 
şi coapsele goale şi desăvârşite. Pe jumătate răsturnată pe 
un jilţ, cu sulița nopţii în mână, contempla timpul nesfârşit. 

La dreapta, dintr-o marmură mai gălbuie, în picioare, 
într-un car tras de patru grifoni cu cap de leu, cu bustul 
strâns într-o cuirasă romană cu frunze de aur, cu raze de 
foc solar ce îi ţâşneau de pe frunte, Malkabel-Mesagerul 
purta renaşterea fiecărei zile într-o călătorie pe care o 
spera fără sfârşit. 

In mijloc, o țesătură de mătase şi de in lega coloanele 
între ele şi delimita încăperea lui Baalshamin. Nobilul Malko 
făcu un gest. Doi preoţi tineri au ridicat draperia şi au fixat- 
o, pliată, în inele de bronz. Cioplit într-o piatră atât de pură, 
încât părea transparentă, Baalshamin părea atât de viu, de 
parcă era făcut din carne. Era aşezat pe tronul lui, cu spicul 
de grâu al fecundității în mână, cu diadema luminii în păr, 
cu toga amplă a războinicilor, care-i lăsa umărul stâng 
dezgolit, cu privirea fixată asupra celor care intrau. 

Fumul se răsuci în valuri iuți, ridicat de mişcarea 
draperiei, acoperindu-i faţa pentru o clipă. La picioarele lui 
erau adunate cupe, în care fumega tămâia şi care erau 
pline de ofrande. 

Preoţii au lăsat ochii în jos, la fel ca şi nobilul Malko şi 
Abdonai. Zenobia îşi păstră fruntea sus, deloc impresionată 
de ceea ce descoperea. Puţini ochi văzuseră ceea ce se afla 
în faţa ei. 

Se înclină în faţa ofrandelor, depuse koba pe pata aurie 
făcută de o rază de soare, care pătrundea printr-o 
ferestruică de calcar, printr-una dintre laturile capelei. 
Faţetele întunecate ale pietrei au scânteiat încă o dată, ca 
şi cum, sub focul soarelui, răspundeau unei alte lumini, fără 
nume şi misterioase. 

Zenobia îşi întoarse faţa spre Baalshamin. 

— O, Baalshamin, stăpânul naşterii mele, tu mă conduci. 


Tu îndrumi voinţa mea de la prima clipă a naşterii mele. Tu 
eşti sângele şi suflul care dau viaţă. Tu eşti originea binelui 
şi a răului, a durerii şi a suferinţei, dar şi balsamul care 
vindecă rănile. O, Baalshamin, păstrează mâna ta asupra 
mea. Eu sunt Zenobia, cea pe care tu ai oferit-o maazinilor 
din Turaq Al'llab. Am nevoie de tine. Şi pentru tine, aşa cum 
este voinţa ta, voi deveni regina Palmyrei. 

Cuvintele ei răsunau între zidurile de piatră ale 
sanctuarului. Un surâs înflori pe buzele lui Abdonai. Un 
suspin adânc se auzi din pieptul nobilului Malko. N-au mai 
aşteptat să-şi termine ruga, să se ridice şi să iasă la lumina 
zilei. Au alergat în curtea templului strigând vestea. 
Abdonai o va conduce pe fiica lui, Zenobia, aleasa lui 
Baalshamin, zeiţa din Dingir-Dusag, în casa Preailustrului 
Odenat, regele Palmyrei şi senator al Romei! 

În seara aceea, numele Zenobiei fu pe toate buzele 
locuitorilor Perlei Deşertului. În inimile şi în râsetele lor, 
copleşind până şi fanteziile ciudate ale beţiilor lor. 


16 


LAURICUM, LIMES!? PE RIN 


De zece zile, pădurile şi câmpurile Germaniei, în est, erau 
măturate de nori mai negri decât noaptea. O ploaie 
neobosită se revărsa în valuri ce plesneau şi pe care vântul 
din nord le făcea să unduiască. Şiroiau pe rambleurile abia 
ridicate şi formau cascade de noroi, transformau şanţurile 
în bălți şi inundau câmpiile. Bornele drumurilor dispăreau, 
făcând carele să se piardă în hârtoape. Trebuiau săltate de 
pe loc pentru a le face să înainteze. Caii alunecau atât de 
tare, încât nu mai erau buni de nimic. Şi boii, prea grei, cu 
picioarele prea scurte, se împotmoleau. Legionarii urlau de 
furie, cu feţele leoarcă, încurcaţi de mantiile grele ca 
plumbul, umblând de prea multă vreme sub acest potop. 
Neîncetat, fierul uneltelor trebuia să fie dat cu ulei, iar 
pielea, care se răsucea ca un papirus vechi, trebuia unsă cu 
grăsime. 

De multe ore în picioare, în balconul unei mici fortificaţii, 
la douăzeci şi cinci de picioare deasupra pământului, 
Aurelian contempla acest înfricoşător şantier şi surâdea, 
fericit. Sub ochii lui, pierzându-se în cenuşiul potopului, 
imensa palisadă de la Campi Decumates se termina de 
construit! 

Un zid de apărare lung de două sute cincizeci de mile, 
care unea partea de sus a Danubiului cu Rinul, traversa 
munţi şi păduri, de-a lungul afluenților, traversând fluviile. 
De la un cap la altul, făcut din buturugi de lemn mai late 
decât pieptul unui bărbat. De la un cap la altul era dublat 
de un val de pământ şi de două şanţuri, fiecare destul de 


12 Fortificaţie. (n. tr.) 


adânc ca să înghită atelajele. Un zid de apărare care îi 
separa pe barbari de popoarele Romei, aşa cum grebla 
separă grâul de neghină, în momentul culesului. 

La fiecare milă, un turn supraveghea depărtările. La cinci 
sau zece mile, forturile regrupau legionarii şi posturile de 
vamă. Toate acestea, bineînţeles, mărginite de drumuri 
pietruite, necesare desfăşurării rapide şi eficiente a 
legiunilor. 

A fost nevoie de trei legiuni, Augusta a VII-a, Primigenia a 
XXIl-a şi Claudia a IX-a. Valerian, noul împărat, i-a 
încredinţat lui conducerea. În schimb, Aurelian a promis că 
lucrarea va fi terminată înainte de marele îngheţ din 
ianuarie. Fiecare dintre cei optsprezece mii de oameni au 
învăţat atunci să se teamă mai mult de furia lui decât de 
rătăcirile prin noroiul îngheţat al Germaniei. Nici vremea, 
nici hărţuielile barbarilor nu i-au putut încetini. In patruzeci 
sau cincizeci de zile, promisiunea lui Aurelian se va împlini. 

— Vrei să mori de pneumonie, legatule? 

Maximus deschise poarta turnului cu o lovitură de picior. 
Aurelian îi răspunse cu o grimasă. Maximus îşi strânse 
haina şi ezită să se apropie. 

— Ce vreme nenorocită! Zeii vor să ne transforme în 
porci sau în peşti? Ascultă la mine, nici măcar nu pot să 
lucreze cum trebuie... 

Arătă cu bărbia spre un ciorchine de oameni care 
încercau să înţepenească butucii de lemn în gropile 
transformate în nişte ligheane cu noroi. Legionarii urlau şi 
se înjurau din cauza efortului. Totul scăpa, aluneca, 
ameninţa să se zdrobească. Pământul se surpa în şanţuri, 
umplându-le pe jumătate, obligându-i să sape fără încetare. 
Scripeţii se înfundau în pământul prea moale. Corzile se 
întăreau din cauza umezelii. Roţile  scripeţilor se 
înţepeneau, umflate de apă. Când, în sfârşit, prin nu se ştie 
ce miracol, butucii şlefuiţi alunecau în lăcaş, fântâni de 
noroi ţâşneau, iar oamenii se transformau în statui de lut 
împroşcat. 

Totuşi, în pădurile din împrejurimi, arborii dezgoliţi de 
toamnă se prăvăleau, rând pe rând, asemenea unei armate 


nimicite. Fără ramuri, ciopliţi ascuţit, căraţi, de bine de rău, 
ajungeau la poalele palisadei şi sfârşeau întotdeauna prin a 
se ridica acolo unde voinţa Romei o cerea. 

— Mai bine n-o să fie decât la primăvara, spuse Aurelian. 
Când pământul se va usca, fundaţia palisadei va fi la fel de 
tare ca piatra. 

Maximus mormăi şi îşi şterse faţa, dezgustat. Şuviţele 
lungi îi picurau pe bărbie şi pe gât. Slăbise, faţa îi părea mai 
colţuroasă, conturul buzelor mai pronunţat. Roşul cicatricei 
lui, sub efectul frigului, căpătă o tentă sidefie. Surprinse 
privirile lui Aurelian, care îl cerceta, şi răspunse cu un rictus 
obosit. 

— Ştii că am ajuns să visez la Asia? Să te las în acest 
blestemat de noroi şi să-mi ofer braţele împăratului sub 
soarele Siriei... 

— Prea târziu. Uită-ţi visele. Augustus al nostru a părăsit 
Orientul şi ni se alătură. 

— Nu-ţi bate joc, Aurelian. Chiar mă gândesc la asta! 

— Ţipă cât vrei, tribunule, se amuză Aurelian. Intr-o 
săptămână vom fi înapoi la Mogontiacum şi în două luni aş 
putea anunţa că ne-am încheiat lucrarea. 

Trasă în aer o linie de la nord la sud. 

— Opt forturi, două sute şaizeci de turnuri de pază şi 
nouă forturi mai mici construite din vară! Sunt mândru de 
noi, Maximus. Ai putea să anunti legiunilor ca o să le dublez 
prima. O să-şi primească aurul la ldele lui decembrie. 
Legatul Aurelian se pune chezaş. 

Maximus clătină din cap fără convingere. 

— Măcar, pentru o dată, animalele astea de povară n-o 
să risipească totul dintr-o mişcare. Sunt prea epuizați 
pentru asta. 

Aurelian studie faţa lui Maximus, căutând să citească pe 
ea o critică, dar nu văzu decât ironie şi oboseală. 

Ca şi cum ar fi ghicit gândurile lui Aurelian, Maximus 
întrebă: 

— Putem intra o clipă? Aş vrea să-ţi vorbesc fără să fiu 
udat. 

Interiorul turnului nu oferea decât o sală goală, fără alt 


confort decât un cămin de piatră, o trapă şi o scară ce lega 
etajul de parter. Trei oameni se încălzeau bodogănind lângă 
lemnele prea ude, care scoteau mai mult fum decât flăcări. 
l-au salutat cu respect şi au dispărut prin trapă. Maximus îşi 
scoase mantia şi mormăi din nou: 

— Focul ăsta e mult mai potrivit să ne afume ca pe nişte 
şunci, decât să ne usuce hainele. Chiar nici nu-mi mai 
amintesc cum e să ai o tunică curată şi uscată. 

— Vorbeai de Siria şi de împărat, îl întrerupse Aurelian. 
Am primit un mesaj de la Valerian. Va fi aici în două luni şi 
doreşte să mă vadă la Agrippinensium. Vrea să viziteze 
palisada. 

— Şi vrea să mergem să ne batem cu perşii? îl ironiză 
Maximus. 

— E foarte posibil. Shapur a devastat Dura Europos. 
Există temerea că va pune mâna pe Emesa şi chiar pe 
Antiohia. Dacă ştiu să citesc bine printre cuvintele scrisorii 
lui, împăratul se gândeşte să-mi încredinţeze comanda 
legiunilor din Orient. 

De data aceasta, Maximus îl luă în serios. 

— lată cea mai bună veste pe care am auzit-o de multă 
vreme. 

Aurelian încuviinţă, cu ochii la foc. 

— Şi Cezarul nostru, Gallienus, unde va fi? 

— În Galia. Şi el va trebui să meargă să-şi vadă tatăl la 
Agrippinensium. Galia şi bretonii sunt departe de a fi 
supuşi. Sarcina lui Gallienus nu e nici uşoară, nici încheiată. 

Maximus aprobă cu o clătinare apăsată din cap. 

— În curând totul se va schimba, Maximus, insistă 
Aurelian. S-a terminat cu umilirea şi cu târguiala cu 
barbarii. Din primăvara următoare, Roma va avea, în 
sfârşit, puterea să se respecte! Valerian este un om în 
vârstă. Nu se poate nimeni îndoi de curajul lui şi are o 
înţelepciune ce i-a lipsit lui Decius. 

Aurelian vorbi cu înflăcărare. Tot trupul îi vibra. Maximus 
tuşi din cauza fumului. După un moment de tăcere, 
remarcă: 

— Nu mă îndoiesc de valoarea Augustului nostru. Nici de 


atenţia pe care ţi-o acordă. Îi eşti indispensabil şi el o ştie. 
Îţi cunoaşte şi ataşamentul. 

Maximus ezită, îşi înghiţi cuvintele, apoi adăugă: 

— Un ataşament pe care, probabil, Cezar nu-l aprobă 
deloc, el care nu visează decât să fie mai puternic decât 
bătrânul lui tată. Consideră că îi stai în cale. Ar trebui să 
meditezi mai bine la asta... 

— Şi la ce o să mă ducă asta? 

— Cine ştie? 

Buzele lui Aurelian erau albe, avea privirea la fel de 
tăioasă ca o lamă. Maximus ridică mâna în semn de 
împăcare, nelăsând să se întrevadă nici teamă, nici 
ranchiună. 

— Cum hotărăşti, legatule. De altfel, nu ăsta era 
subiectul despre care voiam să-ţi vorbesc. Şi eu am primit o 
scrisoare. Dintr-un buzunar de piele de sub cuirasă, trase 
un papirus pe care Aurelian recunoscu imediat scrisul. 

— Sora ta, Clodia, îmi cere să intervin în favoarea ei. Mă 
asigură că ţi-a trimis şase mesaje, fără ca tu să-i răspunzi. 

— Pentru că nu aveam nimic de răspuns. 

— Doreşte să te întâlnească. Scrie: „Acolo unde este el, 
trebuie să fiu şi eu. Aşa vor zeii să împlinească destinele 
noastre. Aurelian nu poate să le respingă voinţa. O să-ţi 
spună că sunt nebună. Dar îi este prea frică de faptul că tu 
poţi să judeci singur, tu, prietenul lui.” După care, mă 
imploră să-i pledez cauza în faţa ta. 

Aurelian întoarse faţa, se duse la poarta pe care o 
deschise larg, spre ploaia care nu mai înceta. 

— Tu ce crezi despre asta? 

— Despre nebunia ei? 

— Despre asta şi despre celelalte. 

— În ce priveşte nebunia, am fost întotdeauna un foarte 
prost judecător. Clodia este cea mai frumoasă femeie pe 
care am văzut-o. Din păcate, se gândeşte la fratele ei, şi nu 
la mine! Trecând peste asta, n-o să ezit să-i susţin cererea. 

— Ştii din ce în ce mai bine să nu răspunzi la o întrebare, 
îl ironiză Aurelian. 

Maximus îşi aruncă mantia pe umeri şi se apropie de 


prag. 
Fără un cuvânt, priveau cu atenţie haosul de pe şantier, 
lumina moartă ce părea să se înalțe din noroi. Maximus 
făcu o mutră ironică. Pe un ton degajat declară: 
— Orice ar fi, vremea e mult prea rea pentru o femeie 
frumoasă. Îi distruge farmecul şi sănătatea. 


17 


PALMYRA 


Cea mai veche lege a Palmyrei cerea ca logodnica, 
înainte de căsătorie, să plece din căminul tatălui său pentru 
a se duce la casa logodnicului. Timp de nouă luni, ea 
trebuia să locuiască acolo, sub supravegherea femeilor a 
căror stăpână va fi în curând. 

Temându-se de capriciile fiicei lui, ca şi de nestatornicia 
Zeilor, la ieşirea din sanctuarul lui Baalshamin, Abdonai 
anunţă că o va conduce pe Zenobia la Marele Odenat, chiar 
a doua zi. In timpul acestei unice şi ultime nopţi pe care o 
petrecu sub acoperişul tatălui său, Zenobia nu-i acordă 
niciun cuvânt, nicio privire. Mai mult, nici nu potoli 
curiozitatea îngrijorată a lui Ashemu. 

Intrebările izbucneau de pe buzele egiptencei fără să le 
poată opri. Cum a ştiut Zenobia că o cheamă Baalshamin? 
De ce n-a anunţat pe nimeni că pleacă? De ce a lipsit atât 
de mult? După toate, o dată ce se ştia unde este o piatră, 
fie ea şi din stea, nu era nevoie de luni pentru a o 
transporta la Palmyra! Şi cine era acel înger despre care se 
vorbea pe străzi? Da, da! Se spunea că un înger a condus-o 
pe un cal, de nicăieri, până la izvorul din Dingir-Dusag. 

— Este adevărat? 

Doar tăcerea îi răspunse. Zenobia nu lăsă nici măcar 
impresia că-i aude întrebările. 

Puțin mai târziu, atunci când torţele erau aprinse, ea 
porunci să i se umple marele bazin pentru abluţiuni, ca să 
facă o baie. 

— O baie acum? exclamă Ashemu. Să se încălzească apă 
la ora asta? Va trebui întrebat tatăl tău. 


Zenobia tăcu şi aşteptă să-i fie transmisă dorinţa. 
Bineînţeles, Abdonai aprobă fără ezitare focul, apa, tot ceea 
ce fiica lui voia. Cu faţa crispată, o întrebă pe Ashemu: 

— Măcar n-o să-şi schimbe părerea? Mâine în zori o 
conduc la Odenat, fie că vrea, fie că nu. În lanţuri, dacă 
trebuie, crede-mă. 

— Nu va fi nevoie. Pentru această căsătorie s-a întors. 

— Oh, aşa... şuieră Abdonai. Supravegheaz-o. De data 
asta, supravegheaz-o bine. 

Egipteanca ridică din umeri. 

— N-ai de ce să te temi. O să meargă. Altceva mă 
nelinişteşte. 

— Ce mai e? 

— Nu mai e ca înainte. 

— Ceva mai nebună? Cu atât mai rău. N-o să se observe, 
rânji Abdonai. 

— Nu, nu nebună. E diferită. Ca şi cum ar fi nefericită. 
Numai întunecare. 

Abdonai scoase un suspin de uşurare. În zorii zilei care va 
veni, caracterul Zenobiei nu va mai fi grija lui, ci dulcea 
povară a Preailustrului Odenat. 

— Credinţa mea este, spuse el bând un pahar de vin, că 
a te afla sub porunca unui zeu te schimbă. Chiar şi pe o fată 
ca Zenobia. Baalshamin a trebuit să-i arate cine e stăpânul. 

Ashemu nu mai insistă. Orbirea lui Abdonai era fără 
limite. Şi, de altfel, când era vorba despre fetele sau soțiile 
lor, bărbaţii erau la fel de orbi ca nişte măgari. ŞI, tot ca 
măgarii, mulţumiţi că sunt aşa. 


Zenobia rămase multă vreme în apă, cu părul şi corpul 
plutind, lungi alge întunecate, aurite de flăcările lămpilor. 

Ashemu se asigură discret că întâlnirea ei cu Baalshamin 
nu i-a lăsat niciun stigmat. Pielea ei era mai proaspătă şi 
mai imaculată ca niciodată. Zeul maazinilor nu şi-a lăsat pe 
ea semnul decât prin frumuseţe şi perfecţiune. 

Cine a mai văzut asemenea picioare, atât de graţioase? 
Şolduri cu linia atât de dulce, asemănătoare moliciunii 
dunelor Egiptului? Buricul ei era o perlă cu reflexe de sidef. 


Câte femei s-au oferit demonilor din Turaq Al'llab pentru a 
avea sâni atât de potrivit ridicaţi, cu rotunjimea atât de 
dulce, ca o picătură de lapte, şi cu sfârcuri atât de perfecte, 
încât niciodată sculptorii, oricât de pricepuţi ar fi fost, n-ar fi 
ştiut să-i imite? Oh! Minunea proporţiilor acestui trup! Oh! 
Focul care trebuia să sfâşie măruntaiele unui bărbat doar 
bănuindu-i minunile! 

Suspine de fericire şi de nefericire sufocau gâtul lui 
Ashemu. În sfârşit, în sfârşit, îşi regăsea copilul! 

Dorinţa de a intra în apă, de a o săruta pe Zenobia cu 
toată gura, lacomă, aşa cum făcea odinioară, o înflăcăra. Se 
abţinu. Timpurile acelea nu mai existau. Zenobia nu i-ar fi 
iertat o mângâiere. Nu avea nevoie să întrebe ca să fie 
sigură. 

„O, stăpână Isis, Regina reginelor, ce a ajuns copilul 
meu? Ce i s-a întâmplat?” 

Ashemu se gândi la tot ce s-a gândit deja de mii de ori în 
timpul săptămânilor care au trecut. Se gândi la a doua zi şi 
la ziua, nu foarte îndepărtată, a căsătoriei. Se gândi la 
puterea bărbătească a lui Odenat, un bărbat de patruzeci 
de ani, cu pieptul păros, cu barba foarte neagră şi cu paşii 
mari de războinic. Işi imagina mâinile lui de vânător pe sânii 
atât de frumoşi, gura lui lacomă pe perla buricului copilului 
ei. Cuvintele îi veniră pe buze, fără să vrea: 

— Ştii, a fost îngrozitor că nu se ştia nimic. Toată lumea 
te credea moartă. Eu, nu. Imi spuneam: nu, nu e cu putinţă. 
La început, am fost sigură că ai plecat să-l întâlneşti pe 
elkesait. Imi spuneam: pentru el face totul, pentru acest 
Schawaad. Atunci gândeam: dacă asta este, cu atât mai 
rău. Decât să fii cu el, mai bine moartă. Un bărbat este 
acela care aduce după sine, cu siguranţă, un altul. Dar au 
sfârşit prin a-ţi găsi rochia în deşert. l-au arătat-o tatălui 
tău. Eu nici n-am vrut s-o văd. La ce bun? Oh! Zenobia, 
copilul meu, mi-a fost atât de frică. Tâlharii, parții sau 
şerpii! Toate acele grozăvii ale deşertului, în unele nopţi 
visam că oameni răi te-au răpit. Ce prostie! Şi acum, eşti 
aici. Eşti tu cu adevărat. Eşti vie. N-ai fost niciodată mai 
frumoasă. Niciodată!... În afară de ochii tăi. Ai ochi atât de 


întunecaţi, că te înspăimântă. S-ar crede că porţi noaptea în 
inima ta. Ar trebui să te duci pe terasă. In seara asta sunt 
focuri peste tot. Taberele din jurul oraşului sunt toate 
luminate. Oamenii cântă şi dansează cu numele tău pe 
buze... Bineînţeles, mai e şi mâine. Dacă ai ştii cât de trista 
fost Marele Odenat când a aflat că eşti moartă! Era furios 
pe tatăl tău, asta da, dar nu pe tine. Se spune că a cerut 
tuturor celor din casă să facă o masă de doliu. Mâine nu va 
fi acolo. După cum se spune, a plecat în deşert. Vei avea 
timp să te obişnuieşti cu casa lui înainte să se întoarcă. 
Apoi, nouă luni de răgaz înainte ca... de ce mă priveşti atât 
de aspru? 

— Taci, doică. 

— Copila mea! 

— Taci. Nu mai sunt un copil. Dacă vrei să rămâi lângă 
mine, nu mai pune niciodată întrebări în legătură cu 
absenţa mea. 

Vocea era tăioasă, chiar rea. Ashemu îşi muşcă buzele. 

Se aşternu o tăcere în care toate temerile lui Ashemu 
păreau a se transforma într-o masă la fel de întunecată ca 
piatra din stea, care dormea acolo, în templul lui 
Baalshamin. 

Zenobia se cufundă sub apă. Trăgând după ea floarea 
părului său. Când faţa îi apăru din nou, o privi pe Ashemu 
drept în ochi. Fără niciun strop de duritate, adăugă: 

— Nu e nimic altceva de ştiut decât ce am spus în 
sanctuarul lui Baalshamin. Zeul maazinilor şi-a impus 
voinţa. Asta e tot. Nu e nimic de care să te temi. Ceea ce 
trebuie făcut va fi făcut. Îmi împlinesc datoria. 


Cu toate că era mai puţin de o milă între casa lui Abdonai 
şi palatul Marelui Odenat, fiul lui Wabalat, fiul lui Nasor, 
senator al Imperiului Roman şi rege al Palmyrei, au mers 
într-un car de călătorie, cu perdelele trase. O gloată de 
curioşi îi urma, cântând şi binecuvântând cu toţii numele lui 
Baalshamin şi pe cel al Zenobiei. 

Acest palat era cel mai frumos şi cel mai mare din oraş. 
Aici, totul nu era decât lux, linişte şi voluptate. Curțile 


exterioare şi interioare se întindeau de la Cesareum!?, de-a 
lungul porticurilor agorei, până la râul din valea Qubur. 
Grădini după grădini se succedau într-un labirint de ziduri 
de verdeață şi de privelişti minunate. Bazine, fântâni şi 
canale zumzăiau zi şi noapte de murmurul preţios al apei. 
Porticuri şi peristiluri făceau să respire o mulţime de 
camere. Zidurile, peste tot, erau decorate cu fresce 
încântătoare, cu scene de vânătoare sau de iubire, cu zei şi 
peisaje din Olimpul grecesc sau din Panteonul din Roma. 
Era atât de răcoros, de un verde opulent, cu flori rare şi 
camere umbroase, încât se putea uita că doar la o 
aruncătură de băț deşertul înconjura oraşul. 

li primi shu/oi Shara, şeful palatului după Stăpân. Omul 
era bătrân, foarte înalt şi foarte slab. O barbă cenuşie îi 
acoperea obrajii. Era îmbrăcat tot în alb, cu excepţia 
bonetei albastre, brodată cu filigran de aur. Mâinile îi erau 
strâns unite pe un baston înalt de măslin, împodobit în vârf 
cu inele de aur şi de argint, în care erau montate pietre 
strălucitoare, şi cu un corn mare de berbec, răsucit. 

Nu acordă decât o privire fugară Zenobiei şi se înclină 
rezervat în faţa lui Abdonai. La fiecare mişcare te temeai că 
se frânge. 

Anunţă ceea ce cu toţii ştiau deja: Preailustrul nu era de 
faţă. Cu un strop de acreală, shuloi remarcă: 

— Preailustrul era nerăbdător s-o primească pe fiica ta, 
Abdonai. A fost contrariat să afle de moartea ei înainte 
chiar de a se bucura de prima ei privire de soţie. Cum s-a 
întors la viaţă, cine ştie ce va gândi despre asta? 

Abdonai ridică dintr-o sprânceană, cu calm. 

— Fiica mea îi era logodnică de multă vreme, Shara. O 
promisiune de-a lui Abdonai este o promisiune a lui 
Baalshamin. Nimeni nu-şi aminteşte ca maazinii să-şi fi 
trădat vreodată cuvântul. 

Shuloi suspină. Lovi podeaua cu bastonul. O uşoară 
fluturare a pleoapelor păru să exprime acordul lui în 
legătură cu dificultatea lucrurilor acestei lumi. Abdonai 
declară că doar zeii rămâneau stăpânii timpului şi ai 


13 Sanctuar destinat cultului imperial (n. tr.) 


întâmplărilor, după capricii pentru totdeauna inaccesibile 
fiinţelor umane obişnuite. 

— Baalshamin a luat-o pe fata mea şi a adus-o înapoi la 
fel de perfectă cum a făcut-o să se nască. Preailustrul o să 
fie fericit, poţi să mă crezi. 

Shara îşi arătă gingiile goale şi roz. Era, poate, un surâs. 

— Dacă spui tu! 

Şi-a închis gura, strângând buzele într-o expresie 
fatalistă. Lovi din nou cu bastonul în pământ. 

— Şef al maazinilor, ar fi timpul ca lucrurile să-şi urmeze 
cursul şi ca fiica ta să se comporte ca orice fată de pe 
pământ. 

Abdonai aprobă cu entuziasm. Se îndreptă şi spuse cu o 
voce pe care o spera destul de puternică pentru a fi auzită 
până în stradă: 

— Eu, Abdonai, fiul lui Maliku, fiul lui Nashum, după voia 
lui Baalshamin, Puternicul cerurilor, după zeul Bel, frate 
întru putere cu Baalshamin, o încredinţez pe fiica mea, 
Zenobia, femeilor acestei case, cea a Marelui Odenat, fiul 
lui Wabalat, fiul lui Nasor, senator al Imperiului Romei şi 
rege al Palmyrei, pentru ca el s-o primească în aşternutul 
lui în a şaptea zi a idelor lui Quintillis. 

Se aşternu tăcerea. 

Bătrânul Shara se legănă uşor, agăţat de bastonul lui. 
Vocea puternică a lui Abdonai părea că i-a ameninţat 
echilibrul. Clătină din cap. Cu vârful limbii îşi mângâie 
gingiile fără dinţi. Un ordin aspru i se strecură printre 
buzele uscate. Lăsă bastonul să-i alunece pe umăr, cornul 
de berbec atingându-i ţeasta, şi pocni din palme. Un stol de 
servitoare apăru, la fel de miraculos ca şi cum s-ar fi ivit din 
pereţi. 

O clipă mai târziu, fără nicio ceremonie, Zenobia şi 
Ashemu se aflau în curtea femeilor, un palat în interiorul 
palatului, cu propriile lui grădini, bazine, terase, camere şi 
curţi interioare. 

Acolo trăiau rudele, sclavele şi servitoarele. Fără îndoială, 
erau acolo şi unele a căror unică menire era să potolească 
poftele Marelui Odenat. Erau nenumărate, pe măsură 


văduviei care dura de prea multă vreme. 

Patru camere au fost rezervate pentru viitoarea soţie. 
Una dintre ele, cu pereţi roşii, împodobiţi cu stoluri de 
păsări zburând peste covoare de flori, îi fu destinată pentru 
odihnă. În ea se aflau patru taburete, o vatră de fontă, două 
paturi şi un alcov cu rafturi, pe care erau aşezate cupe, 
pahare, lămpi de cositor şi aramă. 

Sclavele au descărcat cuferele de haine şi ustensilele 
aduse de la casa lui Abdonai. Servitoare foarte tinere au 
alergat cu mâncare şi băutură, în semn de bun-venit. 
Agitate, cu râsul în vârful buzelor, spionau mina şi ţinuta 
viitoarei lor stăpâne, atât de tânără, de frumoasă şi de 
misterioasă. Înainte ca ele să-şi poată face cunoscut 
numele, fiecare la rândul ei, aşa cum era obiceiul, răsună o 
voce, piţigăiată şi seacă, care le făcu să fugă în curte. 

— Deci, tu eşti acea fiică a maazinilor, care a făcut atâta 
tam-tam înainte de a veni aici ca să se joace de-a nevasta? 


Femeia, care a rămas în pragul camerei, nu era prea 
înaltă. Ochii ei mici şi negri aveau totuşi aroganţa 
caracteristică nobilelor. Zenobia îi aruncă o privire, se 
întoarse şi se aşeză pe unul dintre paturi. 

O grimasă de supărare încreţi buzele groase ale 
musafirei. 

— Nu ştii că fetele din această casă mă salută cu 
pleoapele plecate? 

Acreala vârstei scrâşni în vocea ei. Ca un nor de praf în 
zilele mohorâte de iarnă. Zece sau cincisprezece ani mai 
devreme, trebuie să fi avut o faţă frumoasă. Astăzi, era o 
femeie ale cărei riduri îi desfigurau gâtul, obrajii şi 
tâmplele. Talia, ca şi sânii erau îngropaţi sub greutatea 
anilor şi a lăcomiei. Splendoarea tunicii sau a pantalonilor ei 
bufanţi nu ascundea nimic. Frumuseţea bijuteriilor ce îi 
împodobeau pieptul şi încheieturile nu puneau în valoare 
decât lipsa de frumuseţe a unei pielii cenușii. 

În clinchet de coliere, se întoarse spre Ashemu. 

— Asta e doica? O egipteancă. N-ar fi trebuit să mă 
îndoiesc. Nici tu nu ştii cine sunt? 


__ Ruşinea întunecă şi mai mult pielea închisă a lui Ashemu. 
In atrium, servitoarele, împietrite, fixau fina geometrie de 
marmură roz şi verde a podelei. Ashemu făcu la fel. Liniştea 
era atât de adâncă, încât bătaia din aripi a unui fluture ar fi 
produs un vacarm. 

— Sunt Ophala, fiica lui Mattanai, fiica lui Nurbel! Sora 
mea, Gardalai, a fost soţia Preailustrului. Astăzi, ea trăieşte 
alături de zei şi eu sunt cea care conduce această casă. 
Marele Odenat mi-a încredinţat toată puterea. Va trebui, 
fiica mea, să înveţi să mi te supui. 

Pe ascuns, Ashemu îi arunca o ocheada Zenobiei. 
Aceasta stătea acum pe jumătate întinsă pe pat. Surâdea. 
Un surâs larg. Primul surâs pe care îl arăta de la întoarcerea 
ei. Cu miere în glas, replică: 

— Atunci, nobilă Ophala, dacă acesta e numele tău, află 
că eu nu sunt o „fată”. Eu sunt Zenobia. Aşa cum ai spus, 
curând voi fi soţia Marelui Odenat. Cine poate şti ce vei 
deveni tu atunci? 

Buzele Ophalei se goliră de sânge. Un mormăit scutură 
grămada de monede de aur din colierele sale. Cu o supleţe 
de nebănuit pentru opulenţa corpului, înainta până 
deasupra Zenobiei. Fixă arătătorul, cu unghia bine ascuţită, 
între sânii tineri. 

— Acum nu eşti decât o moartă abia readusă la viaţă. Un 
nimic. Nu-ţi imagina că o să faci să domnească aici legea 
ta. Dacă Odenat este destul de prost să se lase păcălit de 
sclifoselile tale şi de piatra ta din deşert, eu nu sunt. Mi-a 
fost de-ajuns să te văd, ca să bag de seamă minciunile care 
îţi îngroaşă limba. 

Un rânjet rău îi deformă obrajii şi lăsă să se vadă dinţii 
roşi de prea multe dulciuri. 

— Aici, băgaţi la cap, în curtea femeilor, eu sunt cea care 
comandă! Şi ziua, şi noaptea. Şi nu conta pe Baalshamin, 
Aglibol sau Alat să te protejeze. Zeii nu mă sperie. Ei ştiu 
cine sunt! 

Se îndreptă, cu şoldurile zvâcnindu-i sub încreţiturile 
uşoare ale tunicii. Rostogolind ochii, cu obrajii înflăcăraţi, 
agită braţele scurte, făcând să-i sune brăţările. 


— Voi, celelalte, nu aveţi nimic de făcut? 

Sclavele şi servitoarele s-au împrăştiat. Sandalele din 
fâşii de aur au clămpănit pe dale. Marea poartă dublă, care 
dădea spre curtea femeilor, se deschise atât timp cât să se 
vadă gărzile, de cealaltă parte. Se închise, făcând să se 
zgâlţâie zidurile. Se auzi zgomotul unei broaşte. 

— Ne-a închis! suflă Ashemu, siderată. Isis să ne apere. 
Demonul tocmai şi-a arătat mutra lui rea. 


18 


ANTIOHIA 


— Numele meu din deşert este Schawaad, fiul lui Iskellail, 
fiul lui Duram-Elai. Tatăl meu urma îndemnurile profetului 
Elkesai. Mi le-a transmis şi mie, când eram un copil fără 
judecată. Doar la Ctesiphon, citind adevăratele scrieri ale 
apostolilor lui Hristos, mi-am dat seama că noi trăim în 
erezie. De atunci, n-am dorit altceva decât să-mi purific 
inima şi să smulg din carnea mea minciunile ce o 
murdăreau. 

— Aşadar, erai de la Ctesiphon? Credeam că ai venit de 
la Dura Europos. 

— Pe vremea când ne-am aşezat corturile în Turag 
Al'llab, tata m-a trimis la Ctesiphon, nobile episcop. Voia să 
învăţ scrierea vechilor evrei, ca să răspândesc falsul cuvânt 
al Marelui Arhanghel. Dumnezeu n-a permis asta. Am fost 
primit în casa creştină din Dura Europos şi am învăţat 
scrierile apostolilor. 

Se aflau într-o cameră foarte simplă, cu pereţii goi. Deşi 
casa era una dintre cele mai mari şi mai frumoase din 
Antiohia, această cameră nu era mobilată decât cu o masă 
şi câteva scaune. Episcopul Dymitrios era aşezat pe unul 
dintre ele. 

Era un om scund, durduliu, cu pielea foarte albă, cu ochi 
cenușii, atenţi şi calmi. Avea o faţă de grec, cu nasul şi 
obrajii mari, cu o gură mică, abia răsărită de sub barbă. Cu 
blândeţea unei mângâieri, degetele lui au atins una dintre 
foile de papirus pe care Schawaad tocmai le-a depus în faţa 
lui, înainte să îngenuncheze pe pământ. Teancul era gros. 
Unele foi abia dacă erau lizibile, atât de îngrămădire erau 


rândurile scrierii. 

Prins de lectură, episcopul păru o clipă că a uitat de 
Schawaad, precum şi de cei patru bărbaţi care se aflau 
alături de el. Doi dintre ei s-au prezentat ca fiind fiii 
episcopului. Ceilalţi doi aveau vârsta lui Schawaad. Doar un 
peşte brodat cu albastru pe tunică, în dreptul inimii, vorbea 
despre funcţia lor de diaconi. 

Dymitrios ridică ochii surâzând. Păru surprins să-l vadă 
pe Schawaad încă în genunchi. 

— Ridică-te, fiule. N-ai niciun motiv să rămâi 
îngenuncheat în faţa mea, în camera asta. 

Schawaad se supuse cu părere de rău. 

— În câte limbi ştii să scrii şi să citeşti? 

— Greacă, latină şi ebraică. Mai ştiu să vorbesc persana 
şi limbile simple folosite de conducătorii de cămile din 
deşert. 

— Atunci ştii ce conţin aceste scrieri? întrebă încă o dată 
Dymitrios, punându-şi palma pe papirus. 

— Le ştiu pe dinafară, nobile episcop. Aş putea să le 
copiez, fără să le recitesc. Sunt trei scrisori ale lui Arsinuis, 
două ale lui Valentin din Alexandria, una a lui Miltiade, 
scrisă pe vremea când călătorea cu Pavel, două copii ale 
scrisorilor lui Pavel în legătură cu practicile greşite ale 
evreilor, şi, de asemenea, cea a lui Matei, pe aceeaşi temă. 
Cea mai lungă este cea a lui Irineu, care îi pune în gardă pe 
cei din Dura în legătură cu ereziile din Orient. In special cu 
practicile păgâne şi perverse ale adepților lui Mithra, care 
îndrăznesc să închine pâinea şi apa în grotele lor 
tenebroase. Maimuţăresc sacrificiul sângelui şi al trupului 
lui Hristos, într-un cult obscen, iar noi trebuie să-i 
denunţam peste tot ca falşi profeţi. Aceasta este în greacă 
şi latină... Cum ai putut vedea, mai sunt şi altele, care nu 
se ştie cine le-a scris sau le-a dictat. Scrisorile către 
laodiceeni şi către alexandrini. Nu sunt destul de savant ca 
să spun cu certitudine, dar mă tem ca ele să nu fie decât 
venin, în timp ce cuvântul lui Hristos este miere. 

Siguranţa lui Schawaad, sonoritatea vocii şi ascuţimea 
privirii lui răsunau în cameră, înviorând asistenţa. Când 


tăcu, diaconii l-au cercetat cu mai multă atenţie şi respect. 
Fiii lui Dymitrios şi-au văzut tatăl surâzând. Episcopul 
scoase din teanc câteva manuscrise. Foile erau răsucite, 
arse şi înnegrite. 

— Se spune că le-ai scos din foc. 

— Perşii au asediat oraşul timp de câteva luni. Casa 
creştină era sub metereze şi a fost dărâmată de soldaţii din 
Palmyra şi din Roma. Noi am vrut să punem biblioteca la 
adăpost într-o casă vecină, dar au dat foc acoperişurilor. 
Focul s-a răspândit într-o clipă. 

— Ai intrat în foc ca să salvezi aceste scrieri? 

— Am salvat ce am putut. Ceea ce mi s-a părut 
important. 

— Şi ai putut să scapi de perşi? exclamă unul dintre fiii lui 
Dymitrios, încântat. 

Schawaad plecă fruntea. 

— N-a fost mare ispravă. Domnul Dumnezeu a fost cu 
mine, m-a îndrumat cu toată grija. 

— Atunci, restul bibliotecii a ars? întrebă unul dintre 
diaconi. 

— Vai, da. Dar ce am lăsat în urma mea nu erau decât 
copii sau scrisori mincinoase. Mai ales despre subiectul 
mamei lui Hristos. 

Dymitrios clătină din cap. Ca şi fiii lui, şi diaconii îl 
cercetau pe vizitator cu o emoție ciudată. 

Rareori au mai văzut ce vedeau acum. Ce auzeau în 
vocea tânărului n-au mai auzit niciodată. Nu era numai 
credinţă şi iubire pentru Hristos. Sub hainele zdrenţuite de 
caravanier se ascundea un trup de douăzeci, douăzeci şi 
cinci de ani, care părea, totuşi, mai tânăr. Faţa, acoperită 
de o barbă răvăşită şi prăfuită, avea asprimea unei stânci. 
Gura era frumoasă, bine conturată, dar foarte tristă. Nasul 
era ascuţit, iar jarul privirii era greu de suportat. La prima 
vedere, episcopul s-a gândit la acei iluminaţi care se 
duceau şi veneau din deşert. Cu spiritul încins de soare, ei 
credeau că reînvie, prin trupul şi apariţia lor, încarnarea 
Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos. Dar acesta nu era unul 
dintre ei. Credinţa lui era de un cu totul altfel. Devoţiunea 


lui părea egală cu furia, răbdarea şi stăpânirea. Cuvintele 
lui curgeau cu uşurinţa celor ce le au în sânge. Dar nu era 
făcut numai din cuvinte. Dumnezeu a pus în trupul lui o 
forţă care atrăgea şi îl împiedica să-i fie distrasă atenţia. 
Dumnezeu, poate, dăruia bisericii din Antiohia pe unul din 
trimişii lui. 

Cu blândeţe, episcopul întrebă: 

— Ce aştepţi de la mine? 

— Binecuvântarea, nobile episcop. Un botez care să 
şteargă botezul pe care mi l-a dat tata şi care este mânjit 
de erezia lui Elkesai. Vreau să slujesc cuvântul lui Hristos. 
Din tot sufletul şi cu toate puterile mele. Aşa cum Domnul 
Dumnezeul nostru o vrea. Voința mea nu este alta decât a 
Lui. 

Dymitrios bănui interesul dureros al fiilor lui şi al 
diaconilor. Şi ei îi simțeau forţa şi încordarea. 

încercă să fie cât mai ironic şi chiar mai batjocoritor în 
tonul cu care vorbea: 

— În afară de citit, scris şi vorbit în toate limbile ce mai 
ştii să faci? 

— Să vindec. 

— Să vindeci? Cu ierburi şi pomezi? N 

Schawaad scutură din cap, neaşteptat de încurcat. Işi 
frecă degetele unele de altele. 

— Nu. Îmi sunt suficiente mâinile. Le pun pe locul unde e 
durerea şi ea dispare. 

Schiţă un surâs care înfrumuseţa în mod ciudat asprimea 
feţei sale. 

— Este un dar pe care l-am primit de copil. Tata credea 
că era un dar al Marelui Arhanghel. Aşa s-a născut cultul 
nelegiuit din deşert, care îi hrăneşte pe ignoranţi până la 
pieire. 

— Dar dacă îi vindeci cu adevărat pe bolnavi, este un 
miracol! exclamă unul dintre diaconi. 

Schawaad se întoarse spre el şi îl fixă. 

— Nu. Doar Fiul lui Dumnezeu a făcut miracole, pentru că 
a vrut să-i facă pe oameni să înţeleagă bunătatea regatului 
tatălui său. Eu pun mâinile, durerea dispare, şi asta este 


tot. Nu trebuie trasă nicio concluzie, nici nu trebuie 
acordată acestui lucru mai multă importanţă decât 
foşnetului unui arbore în vânt. 

Diaconul lăsă fruntea în jos, roşu de încurcătură. 
Episcopul clătină din cap şi întrebă: 

— Cunoşti suferinţa? 

Schawaad ezită. Gura îi tremură şi, pentru prima oară, 
păru derutat de întrebare. Dymitrios îi explică cu blândeţe: 

— Cel care vrea să-i slujească lui Dumnezeu Salvatorul 
nu trebuie să se teamă de suferinţă. Nici de cea a trupului, 
nici de cea a sufletului. Numeroşi sunt cei care vor să ne 
facă să tăcem şi care speră în dispariţia noastră. Folosesc 
pentru asta frica şi tortura. Ei nu cunosc nimic din 
învăţăturile lui Isus Hristos. Dar cei care vor să-l slujească 
trebuie să ştie să îndure. Roma şi-a reluat persecuțiile 
asupra noastră. Valerian, noul împărat, îi urăşte pe creştini. 
A decis să fie neîndurător şi fraţii noştri din Roma suferă 
deja. Mâine va fi rândul nostru. Trebuie să fii conştient de 
asta, tinere Schawaad. Noi nu ne supunem niciodată voinţei 
păgâne a Romei. Şi continuam să răspândim cuvântul 
nostru în Imperiu. 

Schawaad a coborât pleoapele. Când le-a deschis din 
nou, faţa lui, ca şi vocea, erau golite de emotie. 

— Nu mă tem de suferinţă, nobile episcop. Nu m-am 
temut niciodată şi astăzi singura mea teamă este ca 
Dumnezeu să nu mă părăsească. 

Dymitrios clătină din cap imperceptibil. La fel ca fiii lui şi 
diaconii, nu se gândi că Schawaad se lăuda. Dar răspunsul 
şi calmul prea mare l-au făcut neîncrezător. Încruntă 
sprâncenele, replică schiţând o dojană: 

— Te găsesc prea slab. Oare ai postit? Ştii că Domnul 
nostru Isus Hristos refuza postul? 

Schawaad surâse din nou. 

— Da, nobile episcop, ştiu. Apostolul Matei a scris că 
postul era o practică a fariseilor. Hristos le-a spus: „Nu vă 
luaţi după ei, căci o spun, dar n-o fac!” N-am postit. Am 
mers doar foarte mult timp pe drumul care duce de la 
Palmyra la Antiohia. 


Dymitrios răsuflă uşurat, râse şi dădu din cap. La rândul 
lor, fiii şi diaconii au râs, ca şi cum li s-ar fi luat de pe piept 
o greutate pe care Schawaad a făcut-o să atârne un 
moment. 

— Vino, spuse episcopul ridicându-se. O să mergem să-ţi 
dăm numele de creştin. 


Apa curgea peste el. Îl inunda, se scurgea pe frunte, pe 
buze, se scurgea pe pielea trupului său. 

O apă pură. Pe de-a-ntregul pură, proaspătă şi vie. 

O apă fără nicio legătură cu apa pe care tatăl său a 
turnat-o asupra lui. 

O apă în care simţea curăţenia şi puterea lui Dumnezeu. 
O apă care te învăluie şi te face să renaşti. O apă în care se 
pot topi toate clipele, toate slăbiciunile omeneşti, toate 
temerile şi toate umilinţele. _ 

In sfârşit, se curăța de ceea ce a fost. In sfârşit, povara 
de pe umerii lui cădea, se prelingea de-a lungul pieptului 
său, de-a lungul şirei spinării. In sfârşit, pielea mizerabilă a 
celui care a fost Schawaad îl părăsea. 

Abia auzea vocea diaconului care îşi psalmodia litania: 
„Dumnezeu, Salvatorul Nostru, glas curat al începutului, 
Sprijin al puterii şi al abundenței...” Abia auzea vocea 
episcopului: „O, Doamne Dumnezeul Nostru, fă ca acest om 
să-şi păstreze credinţa, după bunul tău plac, în taină şi 
curăţenie...” Ignora murmurele tuturor celor pe care fiii lui 
Dymitrios i-au adunat în marea sală a bisericii. Le ignora 
privirile pe corpul lui gol pe jumătate, scufundat în bazin, 
pe slăbiciunea lui şi pe faţa lui înălţată spre cer. 

Nu se gândea decât la murdăria de care se curăța. O 
simţea. Bănuia cojile care se jupuiau sub curgerea apei 
divine a botezului. Şi, o dată cu ea, se risipeau imaginile 
mincinoase ale trecutului. Steaua care a zdrobit pământul, 
apa întunecată a izvorului în care a plonjat ca să salveze 
copilaşul. Faţa Zenobiei îl părăsea. Râsul Zenobiei, 
sărutările, mângâierile, frumuseţea. Pielea Zenobiei. Tot ce 
l-a bântuit nopţi după nopţi, anotimpuri după anotimpuri, 
fâşii din memoria lui purificată prin apa sfântă. Şi minciuna, 


şi violenţa. Sângele, ruşinea, noroiul din Dingir-Dusag, 
trupul sculptat în noroi al Zenobiei, şi pe el la fel, l-a 
dizolvat atotputernicia apei lui Dumnezeu. 

Simţea cum i se eliberează muşchii, inima îi devenea, în 
sfârşit, destul de goală, destul de pură ca să fie stăpânită 
numai de gândul şi dorinţa regatului lui Dumnezeu. 

În sfârşit, devenea el însuşi. Cuvinte, gânduri, imagini 
moarte şi purificate în uitare. 

Surâse şi, în jurul bazinului, toţi îi văzură surâsul. Un 
surâs de copil, de bucurie pură, de uşurare. Surâsul de 
viaţă care începe, care nu se îndoieşte şi străluceşte cu 
toată puterea. 

Deschise ochii şi întâlni privirea episcopului. Dymitrios 
înclină capul pe o parte. Şi el avea faţa plină de fericire. Luă 
de pe masa întinsă o etolă albă brodată cu peşti, cu frunze 
de palmier şi ciorchini de struguri. O aşeză pe umerii lui 
Schawaad şi îl invită să iasă din bazin. 

Un diacon îi puse atunci în mână un evantai lung, din 
lemn fin. Dymitrios îi arătă cupa de argint umplută cu vin, 
vasul de sticlă cu umbre albastre şi gălbui, în care se afla 
azima. Cu un gest, îi porunci să ia din ofrandele sfinte. _ 

Ameţit de gândurile şi visele lui, Schawaad ezită. Il 
cerceta pe episcop, masa, lumea. Clătină din cap. Cu braţul 
întins, cu mici mişcări de evantai, făcu să tremure suprafaţa 
vinului sfânt. 

— Acesta este trupul Dumnezeului nostru, Salvatorul şi 
Sfântul lui Duh, exclamă episcopul cu o voce care răsună în 
lunga sală goală. 

Bărbaţi şi femei au repetat cuvintele lui, în timp ce 
Dymitrios lua vasul cu azimă pentru a pune una în gura lui 
Schawaad. Apoi îi întinse cupa. 

— Acesta este sângele Fiului lui Dumnezeu, bea, tu cel 
care vrei să-l slujeşti cu gândul curat. Şi când vei bea, 
numele tău, pe acest pământ şi în acest regat al Domnului 
Dumnezeu atotputernic, va fi Simon. Simon te numesc, 
Simon ca pe fiul lui lona, pentru totdeauna şi în mila Celui 
care face să ne naştem, să murim şi să reînviem. 


19 


PALMYRA 


Noaptea era foarte neagră, lămpile erau stinse demult. 
Zenobia ţinea ochii deschişi. Asculta, foarte aproape, 
răsuflarea aspră a lui Ashemu. Egipteanca a adormit 
imediat, epuizată de emoţiile de peste zi. Zenobia nu. 

Asculta zumzetul insectelor din grădină, necontenitul 
murmur al apei, foşnetul palmierilor şi al frunzişului pe care 
vântul deşertului le mişca fără încetare. Nu patul nou sau 
camera necunoscută erau motivele care o ţineau trează. 
Erau amintirile şi durerile pe care noroiul şi izvorul din 
Dingir-Dusag nu le-au potolit, nici purificat. Somnul, prin 
frânturile de coşmar, i le amintea. 

Vai, aşa cum stătea aici, în liniştea amăgitoare a nopţii, 
reuşea să vadă ceea ce nu voia să vadă. Faţa lui Schawaad. 
Ochii lui Schawaad. Buzele lui când a respins-o în curtea în 
flăcări a casei din Dura Europos. Buzele lui când a implorat- 
o să-l ierte, ghemuit în apa de la Dingir-Dusag. Atunci, n-a 
lăsat să se vadă nimic. Totuşi, ochii ei au văzut, urechile au 
auzit. Astăzi, spre marea ei nefericire, îşi amintea de toate. 

Schawaad a plecat. Incapabil să înţeleagă tăcerea ei. 

Schawaad! Schawaad! 

Atât de orgolios, încât voia ca întreaga greşeală să fie a 
lui. Greşeala lui sau, măcar, a Dumnezeului lui! 

Unde era el acum? Ce făcea, ce pedeapsă îşi aplica? 

Căci ea nu se îndoia că trăieşte un martiriu. Un mare, un 
imens martiriu. Pentru că era Schawaad şi pentru că zeul 
lui era cel mai mare şi cel mai grozav! 

Nu! Nu trebuia să se gândească la asta. 

Nu trebuia să se gândească la nimic. Trebuia să-l uite pe 


Schawaad. Să-l şteargă din inima ei, aşa cum deşertul, 
dintr-o singura suflare, ştie să şteargă urmele celor care 
trec. 

Golită de lacrimi, golită de furie. Golită, cu totul, de cea 
mai mică dorinţa de a iubi, dar plină de amintiri triste, iată 
ce avea să ajungă. 

— Stăpână? 

Zenobia tresări. Auzi târşâitul unei sandale. Foşnirea unei 
ţesături. Se ridică într-un cot. 

— Stăpână? Dormi? 

O umbră din umbră şovăia în pragul camerei. Zenobia 
murmură: 

— Cine eşti? 

— Sunt Dinah. 

— Nu ştiu nicio Dinah. Eşti servitoare? 

— Nu... 

Zenobia o vedea mai bine, îi distingea silueta conturată 
în lumina stelelor. 

— Ce vrei de la mine? 

— Să-ţi vorbesc. 

— În miezul nopţii, pe întuneric? 

— E mai bine să nu audă celelalte. 

Vorbea atât de încet, încât abia putea fi auzită. 

— Apropie-te. 

Zenobia simți un parfum uşor, de o uimitoare 
prospeţime. Puţină iasomie amestecată cu lămâiţă, dar şi 
cu puţină ambră. 

— lartă-mă, stăpână. N-aş vrea să te sperii. 

— Ce este atât de urgent? 

— Ophala. Trebuie să ştii câteva lucruri. 

Zenobia schiţă un surâs. Deci asta era. Începea deja 
viaţa în curtea femeilor, cu secretele, geloziile şi 
comploturile ei. 

De ce nu? Va fi mult mai amuzant decât să amestece în 
pasta gândurilor negre. 

— Aşază-te lângă mine! Aprinde lampa. Trebuie să fie un 
cărbune pe undeva. 

— Nu, nu! Asta o s-o trezească pe doică. 


Zenobia voi să insiste, dar ghici frica din şuşotelile tinerei 
fete. 

— Stai jos, îi porunci încă o dată. 

Dinah se supuse. Prospeţimea dulceagă a parfumului ei 
era puţin cam apăsătoare. De asemenea, prea aspră. Când 
se aşeză, patul abia dacă se mişcă. O fată subţire, o fată 
făcută din parfumuri, un nor, abia o femeie adevărată, 
gândi Zenobia. 

Căută mâna necunoscutei, pipăi o țesătură fină şi caldă, 
găsi degetele lungi şi subţiri. Erau reci şi tremurătoare. 

— Dacă nu eşti servitoare, ce faci aici? 

Cealaltă nu răspunse imediat. Căută să-şi retragă mâna, 
ca şi cum acest contact o încurca. Zenobia strânse degetele 
puţin cam tare. 

— Eu vin din Emesa. Tatăl meu este negustor. Are vase 
care ajung până la Roma sau în Egipt. Este prieten cu 
Preailustrul. Într-o zi, acesta m-a văzut şi m-a găsit 
frumoasă. Tata i-a spus: „la-o. Este mezina, cea mai 
frumoasă dintre fiicele mele. Ţi-o ofer.” 

— Oh!... 

Tăcură o clipă. Zenobia întrebă: 

— Te măriţi şi tu cu el? 

— Nu, nu! 

Dinah chicoti. O ironie fină, ca parfumul ei. 

— Nu poate să mă ia de nevastă. 

— De ce? 

— Pentru că Preailustrul urmează legile Romei. Nu va 
avea decât o soţie. 

— Nu e obligat, obiectă Zenobia. Este regele Palmyrei şi 
regele komreilor. Komreii şi maazinii au aceleaşi legi. Dacă 
un bărbat vrea mai multe neveste, nimeni nu-i poate 
interzice, şi, cu siguranţă, nici romanii. 

Dinah scutură din cap. Părul, pe care trebuie să-l fi avut 
foarte lung, atingea pulpele şi mâinile înlănţuite. 

— Tatăl meu este evreu. Nu este un om important ca 
tatăl tău. Odenat n-are niciun interes să mă ia de nevastă. 
Îi este de-ajuns că mă are în casă. 

Tânără fată adăugă: 


— Oricum. Cu tine, este altfel. Zeul tău te-a ales. Nu eşti 
o fată ca toate celelalte. 

Zenobia deschise gura ca să replice. Dar tăcu. Nu avea 
nimic de spus. 

— Nu sunt geloasă, deloc. Să nu crezi mai ales ca o să 
devin. Dimpotrivă, e o mare fericire că o să fii stăpână mea. 
Am fost atât de fericită să te văd în după-amiaza asta. Eşti 
atât de frumoasă, că te faci imediat iubita! Poţi fi sigură că 
toate fetele de aici gândesc ca mine. 

— Dar cu tine ce-o să se întâmple? 

— Oh! Eu, eu o să... 

N-a rostit-o. N-avea nevoie. 

Dintr-odată, cuvintele erau greu de pronunţat. Chiar şi în 
întuneric. 

Dinah se îndreptă. Îşi ridică părul cu mâna liberă. 
Parfumul ei tulbură întunericul. Răspunse la întrebarea pe 
care Zenobia nu îndrăzni să i-o pună: 

— Preailustrul încă nu m-a chemat lângă el. Este totuşi 
un an de când am părăsit casa tatălui meu. E amabil, dar 
mă ignoră. Poate mă consideră prea tânără. Sau nu destul 
de frumoasă, acum când ştie că tu vei fi soţia lui? 

— Mă îndoiesc, se amuză Zenobia. Incă mă crede 
moartă! 

Chicotiră amândouă batjocoritor. Dar Dinah redeveni 
imediat serioasă. Ridică mâinile lor înnodate şi le apăsă pe 
pieptul ei. Zenobia ghici doi sâni tari şi mult mai grei decât 
şi-a imaginat. 

— Nu trebuie să ai încredere în Ophala, şopti neliniştită 
Dinah. Când vrea să facă rău, nimic n-o împiedică. 

— De ce mi-ar vrea răul? 

— Eşti duşmanca ei. Ai văzut-o foarte bine ceva mai 
devreme. 

— Şi de ce aş fi duşmanca ei? Abia am sosit şi... 

— Nu, nu, protestă Dinah cu voce ceva mai tare. Trebuie 
să înţelegi. N-ai fost în casa asta în ultimele luni, dar numai 
gândul venirii tale a înnebunit-o deja pe Ophala. O să fii 
nevasta Preailustrului! Şi ea nu vrea asta. 

— Şi de ce? Doar pielea aia bătrână n-are de gând să-l ia 


de bărbat? 

— Oh! Nu, pufni Dinah. Nu, ceea ce o sperie este că o să- 
i dăruieşti Preailustrului un fiu. 

— Ah! Un fiu... murmură Zenobia, dintr-odată tulburată. 

— Bineînţeles. Ophala vrea ca Hayran, fiul surorii ei, 
Gardalai, regina moartă, să fie singurul moştenitor. 

— Odenat nu se poate mulţumi cu un singur fiu? 

— Nu cu acesta, oricum. || detestă. 

— Pe propriul lui fiu? 

— İl consideră un războinic nevrednic şi... pentru alte 
lucruri asemănătoare. 

Dinah se întrerupse cu un mic suspin, pe care îl înlătură 
cu mâna liberă, împrăştiindu-şi din nou parfumul. 

— O să înţelegi când o să-l vezi. Oricum, Preailustrul nu 
are încredere în el. Dacă Ophala nu era aici, ar fi fost 
alungat de multă vreme. De asta îi este frică. Dacă îi 
dăruieşti un alt fiu Marelui Odenat, Hayran nu va mai conta. 

Zenobia rămase tăcută. Ceva mai devreme, când medita 
în întuneric, s-a înşelat. Viaţa nu era goală, era plină de 
prostii, de răutăţi şi de ameninţări. Şi, poate, şi de gingăşii 
delicate, ca parfumul şi inima acestei fete care îi strângea 
mâna, tremurând de teamă, în timp ce povestea: 

— Să nu crezi că Ophala vorbea în vânt când te-a 
ameninţat... În primăvară, Preailustrul a lăsat însărcinată o 
fată din Pelusa, cea mai frumoasă dintre noi. Cum s-a 
observat, Ophala a făcut-o să bea, cu forţa, un drog. Aici, în 
curtea femeilor, în faţa noastră a tuturor şi fără să se 
ascundă. Cu ajutorul băieţilor care se învârtesc toată ziua 
pe lângă Hayran. Chiar seara, fata din Pelusa şi-a golit 
pântecele. Patru zile mai târziu, era moartă. Sângele ei nu 
înceta să curgă. 

In întuneric, o exclamaţie le făcu să tresară. Cu voce 
răguşită, egipteanca exclamă: 

— Oh! Am spus eu, am spus! Demonul s-a arătat. Fie ca 
Isis să ne apere. 


20 


CLAUDIA ARA AGRIPPINENSIUM!* 


— Mithra! Mithra! O, Providenţă, O, Fortuna, dăruieşte-mi 
Misterul pe care numai eu să-l pot primi, eu, Valerian, Tatăl 
fiinţelor lumii, al Romei şi al popoarelor ei. Prin Arhanghelul 
tău, o, Soare al Substanţei, dă-mi puterea Vulturului, ca să 
pot, de la ceruri, să acced la suflarea şi la focul tău. 

Şuierătoare şi dogită, vocea bătrânului împărat se lovea 
de bolta grotei. Aerul abia dacă se putea respira, înecat de 
fumul torţelor, de cantitatea mare de tămâie şi de mirosul 
de urină. 

În spatele lui Valerian erau vreo zece ofiţeri, lungiţi pe 
bănci acoperite cu saltele subţiri. Întinşi, scrutau faţa 
împăratului. 

Cu pieptul gol, Aurelian stătea în picioare în faţa taurului. 
Un animal de patru ani, cu părul negru şi lucios, pe care 
şase decurioni abia dacă reuşeau să-l ţină. Cu coarnele 
legate de o capră grea de lemn, proptită cu bolovani, cu 
picioarele legate, mugea. Fâşii de aur îi înveleau capul şi 
gâtul, orbindu-l şi mărindu-i furia. Clopoţeii legaţi de 
testicule sunau frenetic. Scuturat de frisoane, pieptul îi 
gâfâia. Ghirlande de flori îi împodobeau spinarea, se 
scuturau, răspândindu-şi petalele la picioarele statuii lui 
Mithra. Din marmură purpurie, lustruită ca bronzul, statuia 
reflecta eternul aceleiaşi scene: Mithra sacrificând taurul 
creaţiei. 

Un centurion trase o tijă de fier din jarul aprins din cămin. 


14 Colonia Claudia Ara Agrippinensium, capitala provinciei Germania 
Inferior, ridicată de Agrippina, soţia împăratului Claudius, în anii 50 
d.Hr.; astăzi, Köln. (n. tr.) 


Vârful încins era împodobit cu o pecete. Mică, abia de 
dimensiunea unei monede: un soare încastrat între razele 
celor patru puncte cardinale. 

Cu mână sigură, centurionul propti fierul pe umărul 
taurului. Un soare negru fumega pe firele de pâr. Animalul 
mugi şi azvârli din picioare. Săltă cu ceafa capra de la 
pământ. Aceasta căzu la loc, cu un pocnet care răsună 
îndelung sub boltă. 

Cu toate că vârful coarnelor animalului i-au atins pieptul, 
Aurelian, cu amândouă mâinile înnodate pe mânerul sabiei, 
nici nu s-a clintit. Lăsă urletul animalului să se potolească. 

In liniştea care aproape se aşternu din nou, strigă cu o 
voce care tremura uşor: 

— Eu, Aurelian, fiul luliei Cordelia, nepotul lui Hypsa 
Domitia, fiul slujitorului lui Sol-Invictus, eu sunt în faţa ta, 
începutul începutului. Sunt în faţa ta, o, Trup perfect al 
luminii, materie nemuritoare. Dă-mi puritatea fiului, mie 
care sunt născut în depravarea tuturor lucrurilor. Lasă-mă 
să mă ridic la ceruri cu focul Soarelui, care niciodată nu 
moare, eu care sunt hrană pentru Moarte. 

Toţi, ofiţeri, decurioni şi chiar împăratul, n-au putut să-şi 
reprime un mormăit de surpriză, atât a fost de iute. Cu 
forţa care de sute de ori i-a încordat muşchii în faţa 
duşmanului, Aurelian ridica lama spathei şi o îndreptă spre 
gâtul taurului. 

Fierul despică fâşiile de aur. Pătrunse scrâşnind în carnea 
spintecată. Braţele, umerii, pieptul, întregul corp al lui 
Aurelian vibră. Lama atinse osul în momentul în care 
animalul mugea şi se răsucea. Trei dintre decurionii care 
încercau să-l stăpânească au fost izbiţi de zidul pictat cu 
stele minunate. 

Cu muşchii încă încordaţi, Aurelian îşi continuă efortul. 
Ghici osul şi cartilajele, care trosniră sub fier. Cu un urlet 
care se contopi cu cel al animalului, împinse cu toată 
puterea. Mugetele încetară brusc. Spatha tăiase beregata. 
Intr-o linişte bizară, picioarele taurului au cedat. S-a lăsat 
moale pe cele din spate. Incet, cu un ultim zornăit de 
clopoței, corpul lui extraordinar s-a înclinat pe o parte, iar 


capul pe cealaltă. Servitorii s-au grăbit cu cupele pentru a 
aduna sângele care ţâşnea, împins de ultima pulsaţie a 
inimii. 

Aurelian se ridică, cu faţa şi pieptul pline de sânge. 
Tremurând încă de efortul făcut, îşi stăpâni dorinţa de a-i 
înfrunta pe Valerian şi pe vasalii lui. Bănui respiraţia lor 
întretăiată şi privirile fascinate. 

Inchise ochii, îşi umplu plămânii cu aerul pestilenţial, 
aşteptând ca urletul bărbaţilor purtaţi de mâna lui Mithra 
să-l copleşească. 

Şi strigătul veni. 

Împreună cu cel al împăratului şi al ofiţerilor. 

Un muget de fiară venit din veşnicia cerurilor. 

Au urlat cu toţii o dată. Un strigăt atât de puternic, atât 
de solidar, încât păru în stare să spargă bolta de la 
mithraeum. 


Când ecoul urletului s-a stins, Aurelian deschise din nou 
ochii. Servitorii îi prezentau cupa cu sânge. O prinse între 
palme, se întoarse spre bătrânul împărat, a cărui ţeastă 
goală strălucea printre valurile de fum. 

— Augustus, suflet cu infinite virtuţi, simbol al zeului viu 
şi nemuritor, apără-mă de mizerie şi putreziciune. 

Valerian îi zâmbi. Îşi înclină faţa îngustă şi ridată. În 
spatele lui, ofiţerii se ridicară pe paturile lor. Împreună cu 
Aurelian murmurau: 

— Tatăl Nostru, Valerian, Stăpânul Misterelor lui Mithra, 
cel dintâi foc! 

Impăratul îşi întinse cupa de aur. Aurelian o umplu cu 
sânge. 

Valerian îl bău dintr-o înghiţitură. 

Un strop de sânge i se prelinse pe la colţul buzelor. 

Punând din nou cupa la capătul patului, luă o pâine dintr- 
o cupă de sticlă cu reflexe albăstrii. O rupse ridicând o 
bucată destul de mult ca să poată fi văzută de toţi. 

— Mithra şi sânge, spermă şi hrană. Mithra este viaţa, 
prin foc şi sămânță. Mithra este bogăţia noastră. 

Mestecă o bucată. In spatele lui, ofiţerii împărțeau restul. 


Scoase, dintr-un paner simplu de stuf, o coroană de lauri 
proaspăt împletită. O puse pe fruntea lui Aurelian. Lăsă din 
nou să-i scape vocea răguşită printre buzele zbârcite: 

— Fie ca Aurelian să fie pentru noi trimisul lui Helios. Să 
fie al doilea după noi şi mesagerul nostru înaintea 
oamenilor din Roma şi înaintea voinţei nemuritoare a 
Soarelui-Invincibil. Să ajungă atât de departe, cât lumina 
ţinteşte universul, şi să se ştie. Este voinţa lui Mithra, este 
cea a lui Valerian, tatăl vostru printre oameni. 

Înainte de a se întoarce, Aurelian respiră mirosul fierului 
înroşit. Centurionul care, o clipă mai devreme, l-a aplicat pe 
taur, i-a întins coada sigiliului incandescent. Era un tânăr 


ofiţer. Groaza i se citea pe trăsături şi pe buzele 
tremurătoare. Aurelian lăsă cupa în mâinile unui servitor. 
— Fă-o. 


Soarele cu punctele cardinale se adânci încreţindu-i sânul 
stâng. Mirosul dulceag de carne arsă împuţi totul, 
provocându-i o greaţa bruscă. 

Se răsuci pe picioare, pentru ca toţi să poată vedea 
amprenta lui Mithra pe trupul lui: soarele şi razele celor 
patru puncte cardinale. Cupele s-au ridicat, gurile au urlat. 

Puțin mai târziu, durerea arsurii îi iradie în ceafă, 
sfâşietoare ca un şarpe de ace. Ignorând-o, Aurelian apucă 
din nou cupa. Sângele cald al taurului i se scurse în gură, 
iute şi tare, cât tot vinul din lume. 


Când au ieşit din grotă nu mai era mai mult de o oră din 
zi. Zăpada cădea din nou cu fulgi deşi. Incă din ajun 
acoperea cu un strat gros vasta câmpie de la 
Agrippinensium. 

Ţeasta pleşuvă al lui Valerian dispărea sub o cască 
dublată cu o piele de leu, cu ochi de aur şi colţi 
ameninţători. Labele trofeului, amintire de la o vânătoare în 
Siria, îi loveau umerii, dându-i lui Augustus mai mult un 
aspect de vrăjitor decât de soldat. In multe legiuni, 
împopoţonarea aceasta, asemănătoare celei a stegarului, 
combinată cu talia lui scundă, era subiect de glume. Până 
în ziua în care glumeţii au simţit pe pielea lor curajul şi 


viclenia bătrânului. 

Cu un semn, indică ofiţerilor care îl urmau că dorea să 
rămână singur cu Aurelian. 

— Să mergem spre fluviu, dux. Asta o să-ţi facă bine şi 
cele ce o să ţi le spun nu vor trece mai departe de urechile 
tale. 

Aurelian tremură. Ca şi împăratul, era înfăşurat într-o 
mantie groasă de blană, dar febra pe care a simţit-o în 
mithraeum nu se potolea. 

Au întors spatele aleilor largi ale taberei şi au luat-o în 
direcţia fluviului. La distanţă, garda pretoriană îi urma fără 
să fi fost nevoie de vreun ordin. Cizmele lor scârţâiau în 
zăpadă. Fulgii se agăţau de sprâncene şi de bărbi, de 
penele căştilor şi de solzii cuiraselor. 

— Mâine, în zori, plec la Argentorum, îl anunţă Valerian. l- 
am promis lui Gallienus că iau masa cu el. O masă între 
tată şi fiu. N-o să mai avem ocazia şi asta nu se va mai 
întâmpla multă vreme. 

— Nu este deloc prudent să călătoreşti pe zăpada asta, 
observă Aurelian. Ar fi mai înţelept să aştepţi câteva zile. 

— Ai vrea să-mi fie frică? Fortificațiile sunt atât de 
puternice, că niciun iepure barbar nu le-ar putea trece. 

Aurelian se destinse. Complimentul era sincer. Impăratul 
îl felicitase de dimineaţă, acoperindu-l cu onoruri în faţa 
tuturor ofiţerilor de pe Rin, care erau adunaţi în praetorium. 
Valerian era viclean, prudent, dar nu se purta niciodată cu 
perfidie faţă de cei care îl apreciau. 

— Ai ucis spectaculos taurul, reluă bătrânul împărat. Ce 
lovitură! Niciodată n-am mai văzut una la fel. 

— Fierul spathei mele este sigur, surâse Aurelian. Asta 
ajută mult. 

Fără să încetinească pasul, Valerian dădu la o parte 
mantia lui Aurelian. Cu un gest abil, trase sabia din teacă, 
pentru a admira lama mătăsoasă şi mânerul cu o lucrătură 
delicată. 

— Magnific! Magnific! Este sabia lui Etruscus, nu-i aşa? 
Se zice că Decius ţi-a oferit-o înainte de a muri, nu? 

Aurelian încuviinţă. Vântul care sufla aproape de fluviu 


era rece ca gheaţa. Aurelian ar fi dat oricât să se poată 
cufunda într-o baie caldă, să închidă ochii şi să nu se 
gândească la nimic. În mod ciudat, ceremonia din 
mithraeum l-a secătuit de puteri în loc să-i fi dat un surplus 
de forţă. _ 

Cu ochi pătrunzător, împăratul îi ghici suferinţa. li înapoie 
sabia cu un mormăit admirativ. 

— Nu te îngrijora, dux. Mithra te iubeşte la fel cum te 
iubesc şi eu. Arsura fierului este întotdeauna un moment 
mai impresionant decât se crede. Şi, de asemenea, mai 
dureros decât se povesteşte. 

Împăratul, Aurelian o ştia, nu fusese însemnat. 
Acceptarea fierului era atât o alegere, cât şi o probă, nu o 
obligaţie. Dar cel care a îndurat muşcătura fierului nu era 
precum ceilalţi. 

Au făcut câţiva paşi în tăcere. Zăpada se aduna pe 
coama leului, făcându-i ochii şi mai ciudaţi, iar pe cei ai lui 
Valerian şi mai pătrunzători. În insula formată de braţele 
Rinului, pe turnurile de pază, au apărut primele torţe, în 
direcţia vechiului oraş. Vocea răguşită a împăratului reluă, 
gânditor: 

— Păcat că Gallienus n-a ucis taurul la fel de bine ca tine. 

Aurelian se abţinu să răspundă. Toate legiunile de pe Rin 
ştiau că Cezar a încercat de patru, poate de cinci ori, să 
doboare fiara lui Mithra. 

— Astfel, de acum sunteţi doi care puteţi să mă urmaţi în 
porunca lui Mithra, trimişii lui Helios. Fiul meu şi cu tine. 

— Sunt conştient de această onoare şi de această 
încredere, Augustus. 

— Sper, Aurelian. O s-o pun la încercare începând de 
mâine. 

— Poruncile tale sunt şi ale mele. 

— Poruncile sunt una. Bunăvoinţa, credinţa şi încrederea 
sunt altceva. 

— Credinţa mea îți aparține, Valerian. Este de 
netăgăduit, la fel de totală şi de absolută cum era şi pentru 
Decius. După ziua asta, după ceea ce tocmai am împărţit în 
mithraeum, jur în faţa lui Sol-Invictus că braţul şi inima mea 


îţi aparţin până la moarte. 

Erau destul de aproape de fluviu ca să poată vedea 
sloiurile de gheaţă care pluteau pe deasupra. Zăpada se 
aduna într-un strat gros, înainte de a fi dusă de mişcarea 
lentă a curentului, împăratul se opri. La zece paşi de ei, 
garda făcu la fel. 

Incă o dată, Valerian scutură labele cu gheare ce atârnau 
pe pieptul lui, pentru a le elibera de zăpada adunată. Focul 
ochilor făcea, totuşi, să fie uitată talia lui scundă. 

— La toamnă, mă gândeam să te numesc dux majorum 
pentru Orient. De când au pus mâna pe Dura Europos, 
barbarii perşi nu încetează să atace drumurile comerciale 
din Siria. Legiunile noastre nu sunt destul de active. Trebuie 
să păstrăm Antiohia, Emesa, poate chiar şi Palmyra. Nu 
sunt foarte sigur că cei care apără aceste oraşe se 
dovedesc foarte fideli. Dacă perşii îi acoperă cu aur, Roma 
o să le pară foarte departe. Oamenii din Orient sunt slabi şi 
uşor de corupt! 

— Nu uita că perşii sunt şi războinici foarte buni. Au curaj 
şi cunosc arta luptei. Adesea sunt subestimaţi. 

— Poate ai dreptate. Orice ar fi, mi-am schimbat părerea. 
Mă întorc în Antiohia. 

Valerian tăcu, pândind uimirea lui Aurelian, aşteptându- 
se, poate, la o criză de furie, care însă nu veni. 

— Şi eu vreau să merg, pentru că există acolo ceva mai 
periculos decât barbarii perşi. Creştinii! Au început iar să ne 
insulte legile şi zeii, aşa cum făceau pe vremea lui Decius. 
Refuză să aducă sacrificii pentru Roma. Nu respectă nimic. 
Se răspândesc ca o boală. Ştii câţi există acum în Roma 
care se revendică de la pretinsul lor zeu unic? Până şi în 
familiile Senatului? Aceia chiar scriu cărţi pentru a-i atrage 
la nebunia lor pe nobilii Imperiului! În realitate, ţi-o spun eu, 
Aurelian, sunt peste tot. În dughene, în forum, în ateliere, 
pe străzi. Cine ştie dacă nu sunt şi aici, în legiunile noastre! 

Cu un gest furios arătă spre construcţiile din tabără, spre 
străzile albite şi goale, care duceau la praetorium. Vocea lui 
furioasă răsuna în aerul îngheţat, trosnind la fel ca gheaţa 
dusă de fluviu. 


— Aceşti creştini sunt bogaţi, dux. Ştii că la Cartagina, la 
ultimele calende ale lui octombrie, un singur nebun de-al 
lor a plătit, fără să clipească, răscumpărarea unui sat 
întreg, pe care barbarii de pe mare l-au capturat? Două 
sute de mii de aureus!”! O sumă pe care eu, Valerian, n-aş 
putea s-o scot din tezaurul Imperiului. Şi ştii de ce sunt atât 
de bogaţi aceşti adepţi ai lui Hristos? Pentru că fură Roma! 
Da: ascund bogății cu scopul de a scăpa de impozit, pentru 
a lupta mai bine împotriva noastră. Oh! Nu sunt destul de 
curajoşi ca să se bată cu arma în mână! Nu. Sunt nişte 
prefăcuţi. Pumnalele şi săgețile lor sunt cuvintele. Totul 
este un amestec de minciuni provenite din credinţa lor 
prostească. Minciuni şi o nesupunere permanentă faţă de 
legile noastre. Şi apoi, nu încetează să se înmulțească! Nu 
sunt ca evreii, capabili să trăiască între ei. Le trebuie să fie 
mulţi. Mereu în număr mai mare! Sunt ca lăcustele. Se 
hrănesc din tot, fără ruşine. Femei, copii, bătrâni, bolnavi, 
sărăci. Tot ce le cade sub mână e bun pentru secta lor. 
Aurelian! Imaginează-ţi asta în mithraeum: femei şi copii. 

Râsul împăratului era la fel de scrâşnit ca şi vocea lui. 

Oricine l-ar fi văzut în acest moment, gândi Aurelian, i-ar 
fi pierit cheful să-şi bată joc de talia lui scundă sau de 
podoabele lui. Surâse fără prea mult zel. În ciuda frigului, 
arsura fierului îi aprindea acum toată partea stângă. Pânza 
aspră a tunicii mărea durerea la fiecare mişcare. 

— Ce ai de gând cu ei, Augustus? 

— Să-i extermin! Am obţinut de la Senat noile legi. Nicio 
persoană din Imperiu nu mai poate aduce sacrificii zeului 
creştinilor. Nimeni nu se mai poate alătura lor, sub 
pedeapsa cu moartea. Gata cu acei aşa-zişi preoţi, acei 
„episcopi” şi acei „diaconi” de care sunt infestate 
majoritatea oraşelor Imperiului! Gata cu clemenţa. Fără 
judecată, fără excepţii! Moartea şi confiscarea bunurilor. 
lată ce vor întâlni în calea lor cei care se vor încăpăţâna să 
se numească creştini. Va fi mai bine pentru Tezaurul 
Imperiului. Legile lui Decius sunt şi acum bune: ori aduc 


15 Monedă de aur bătură sub Cezar, în valoare de 25 de dinari de bronz 
(n. tr.) 


sacrificii zeilor Romei, ori mor. 

— Legile astea au fost un eşec, Augustus. Creştinii s-au 
folosit de ele ca să impresioneze oamenii. Moartea îi 
atrage. Fac un spectacol din aceste martirii şi asta le 
întăreşte rândurile. 

— S-a întâmplat aşa, pentru că după moartea lui Decius, 
umflatul de Trebonian a fost slab. În asta, ca şi în celelalte, 
de altfel. A încetat să aplice legea. A crezut că acei creştini 
o să-i fie recunoscători şi o să poată să-i potolească. N-au 
făcut decât să se înmulțească. Fie ca Mithra să mă judece: 
n-o să am această slăbiciune. Eu o să sec izvorul. O să-i 
lovesc acolo unde se răspândesc ca ciuma: în Orient. lată 
de ce trebuie să merg la Antiohia, dux Aurelian. 

Tăcură o clipă, pentru că voiau, şi unul şi celălalt, ca 
vântul îngheţat să liniştească furia imperială. Întunericul se 
lăsa repede. Centurionul de gardă porunci să se meargă 
după torţe. Doi legionari s-au îndreptat spre tabără, în pas 
alergător. 

— Presupun că Cezar încuviinţă această hotărâre, spuse 
în cele din urmă Aurelian, ridicând puţin mantia, pentru a-şi 
uşura pieptul. 

De sub colții leului, Valerian îl privi pieziş. 

— Ştii că noi luăm deciziile în comun. Este fiul meu, aşa 
cum este şi Cezar şi comandant-şef al armatelor din Galia şi 
de pe Rin. Cât timp sunt în Orient, el va purta cuvântul meu 
în faţa Senatului. 

Aurelian aprobă cu un semn din cap, dar nu-şi putu reţine 
un surâs slab. 

— Şi cu mine ce ai de gând să faci, Augustus? Mă trimiţi 
pe Danubiu? 

Valerian se opri, cu gura pungă, cu pupilele ascunse între 
pleoape şi sub sprâncenele pe care se aduna zăpada. Pe 
fruntea lui, colții leului luceau ameninţători. Mai mult ca 
niciodată, semăna cu un vrăjitor cu capricii imprevizibile. 

— Ştiu, Aurelian! Ştiu fără să fie nevoie ca tu s-o spui! 
Nu-l iubeşti pe fiul meu şi nu ai încredere în el. Totuşi, eu te 
iubesc şi ţin la respectul tău ca şi la cel al lui Gallienus. 

— Te înşeli, Augustus. Il respect pe Cezar, cum te respect 


şi pe tine. Vai, sunt obligat să văd că Gallienus nu mă 
iubeşte. Se teme de mine fără motiv. 

— Fără motiv! Haide, Aurelian, fără atâta prudenţă. Vă 
detestaţi unul pe celălalt. Gallienus este gelos pe tine, este 
o realitate. lar tu îl acuzi că este fiul meu! Ah! De ce Mithra 
nu mă ajută? Eu care am nevoie ca voi să fiți uniţi şi nu 
unul împotriva celuilalt. Aurelian! Aurelian! 

Cu o mână, împăratul se agăţă de mantia lui Aurelian şi 
cu cealaltă arătă spre alinierea perfectă a aleilor din tabără, 
spre magazine, ateliere, locuinţe, spitale, terme şi temple. 
Un adevărat oraş de războinici, care aprindeau torţele în 
turnurile de pază şi la porţi, la căderea nopţii. 

— Nu este niciun legionar, niciun decurion sau un 
centurion din această tabără şi peste tot de-a lungul 
fortificațiilor de pe Rin şi de pe Danubiu care să nu te 
îndrăgească mai mult decât pe orice general al Romei. Toţi 
te venerează. lată, curând se fac douăzeci de ani de când 
îţi cântau cântecul, atunci când ai preluat comanda: „Cu 
miile, cu miile, nimeni nu va bea vreodată atâta vin, cât 
sânge barbar a făcut să curgă Aurelian!” 

În gura lui Valerian, cântecul se transforma într-un 
croncănit. 

— Şi eu îl ştiu. L-am cântat când eram doar un legat. 

În spatele lor, fluviul era doar o falie neagră între malurile 
golaşe. Valerian îşi apropie faţa. Botul leului atinse obrazul 
lui Aurelian. 

— Dacă tu porunceşti, oamenii din această tabără 
traversează Rinul înot, în zori. Sau se ridică împotriva lui 
Cezar. lată adevărul. Legiunile Romei te iubesc pe tine, şi 
nu-l iubesc pe Gallienus. 

— Soldaţii Romei îl iubesc pe cel care îi conduce la 
victorie. Gallienus este victorios în Galia şi va fi curând şi pe 
Rin. Va fi destul să-l facă la fel de iubit ca şi mine. 

Valerian nu răspunse. Se depărtă şi îl alungă pe unul 
dintre purtătorii de torţă, care se afla prea aproape. 

— Retrage-te, soldat. Nu mi-e frică de întuneric! 

Porni din nou la drum, se îndreptă de data asta spre 
tabără, cu pas mai iute. Şi acolo era frig. Se întoarse spre 


Aurelian şi spuse fără prea multe ocolişuri: 

— Gallienus doreşte ca fiul lui, Salonius, să fie numit dux 
majorum al armatelor de pe Rin. 

Surpriza îl făcu pe Aurelian să tremure, ca şi cum febra 
iar fi crescut dintr-odată. 

— Doreşte sau... pretinde? 

— Nu contează, mormăi Valerian. Este Cezar. Ţi-am 
promis acest post. Dar iată, nu pot să-mi ţin promisiunea. 
Zeii n-o vor. Mithra n-o vrea... Şi Cezar n-o doreşte. 

Au mers în tăcere. Stratul de zăpada era acum destul de 
gros pentru a le înghiţi paşii şi a-i face mai grei. Pe un ton 
prea dur, pe care nu-l dorea, Aurelian întrebă: 

— Trebuie să-mi îngrijesc rana făcută de fier, înainte să 
se infecteze. Poţi să-mi spui ce vrei de la mine? 

Valerian se aşeză în faţa lui. Fulgerător, ochii de aur ai 
capului de leu au părut vii şi vocea aspră a împăratului 
părea ieşită chiar din măruntaiele fiarei. 

— Vreau cuvântul tău. Cuvântul tău de soldat: nu te vei 
ridica împotriva lui Gallienus. Vreau cuvântul curierului lui 
Helios către tatăl său, în ordinea dorită de Mithra. Vreau să 
fiu sigur că pot să plec în Orient, ştiindu-vă fiii mei şi 
susţinătorii mei, şi că pacea va domni între voi. lată ce 
vreau, Aurelian: cuvântul tău. 


21 


PALMYRA 


Chiar înainte de întoarcerea Marelui Odenat, Zenobia 
trebui să se obişnuiască cu îndatoririle unei viitoare soţii. 
Au fost zile lungi, pline de activităţi inutile şi de manevre 
făţarnice. 

Zenobia a învăţat arta de a-şi pieptăna părul în douăzeci 
de feluri diferite, să folosească cremele şi unsorile pentru 
culoare, fardurile parfumate, modul de a-şi ascunde 
bijuteriile zornăitoare până şi sub rochii. În ce priveşte 
rochiile, încerca una nouă în fiecare zi, şi chiar de mai 
multe ori pe zi. Tunici după moda romană, după moda 
grecească sau chiar după cea din Egipt şi din Palmyra. 
Pantaloni drepţi sau bufanţi, atât de largi că nu se putea 
merge, întotdeauna brodaţi cu motive bogate, uneori atât 
de mult, că atârnau cât tunicile de zale ale arcaşilor. 

Se părea că sclavele, obligate să ţeasă aproape 
sechestrate în atelierele palatului, nu aveau altă treabă 
decât să lucreze doar pentru ea, atât de multe haine, încât 
ar fi putut îmbrăca un oraş întreg. Zenobia se miră de acest 
exces. | s-a răspuns că acesta era obiceiul în casa 
Preailustrului. Soţia lui trebuia să poată apărea în faţa lui, 
fără ca el să-şi amintească vreodată că i-a mai văzut ţinuta. 
Shuloi Shara, în persoană, veghea ca acest obicei să fie 
respectat. 

— Aşadar, observă Zenobia cu dispreţ, Ophala nu e atât 
de stăpână în curtea femeilor, cum vrea să lase să se 
creadă. 

Dinah, care se bucura de această noua agitaţie şi care nu 
mai părăsea apartamentul Zenobiei, rămase 


neîncrezătoare. Sigur, în absenţa Preailustrului, bătrânul 
era cu adevărat stăpânul casei. Şi ştia să conducă totul cu 
mână de fier. 

— Nu s-ar zice când îl vezi aşa de bătrân şi atât de firav, 
dar toată lumea se teme de el. Şi îi este atât de credincios 
lui Odenat, că s-ar lăsa fiert la foc mic pentru el. Ophala se 
fereşte cât poate ca să nu-l supere. Dar poţi fi sigură că 
clocoteşte de furie, văzându-şi servitoarele în extaz în faţa 
ta, la fiecare nouă ţinută. Sclavele m-au încredinţat că 
seara, înainte de a adormi, înalţă rugi şi aduce sacrificii 
secrete demonilor deşertului. 

— Foarte bine face, zâmbi Zenobia. Să fiarbă alături de ei 
în marile cazane. Are nişte şunci, că ar putea să se 
hrănească din ele toată iarna. 

Ashemu îşi stăpâni râsul, dar Dinah deveni repede 
serioasă. 

— Nu are nevoie să apeleze la demoni, este destul de 
rea. Trebuie să fii atentă. Când te aştepţi mai puţin, atunci 
e mai periculoasă. 

Zenobia zâmbi, mai mult amuzată decât îngrijorată. 

— Poate că o deteşti mai mult decât merită. 

— N-ai văzut cum vine şi se învârteşte în jurul tău de 
fiecare dată când aude cât de încântate sunt servitoarele 
să te vadă frumoasă în hainele tale noi, de soţie? 

— E curioasă, şi de ce nu? Nu-mi spune niciun cuvânt şi 
asta îmi e pe plac. 

— Nu, ţie nu-ţi spune nimic, interveni Ashemu. Dar, de 
fiecare dată, găseşte un pretext ca să le pedepsească pe 
bietele fete care te-au servit. Dinah are dreptate. Este tot 
atâta ipocrizie în sufletul ei, câtă grăsime are pe şolduri. 

Într-adevăr, zilele treceau, jignirile deveneau atât de 
dese, încât servitoarele abia dacă mai îndrăzneau să 
rostească un compliment în faţa viitoarei soţii a 
Preailustrului. Încet, încet, agitația şi veselia care o 
înconjuraseră pe Zenobia la sosirea ei s-au topit într-o 
reţinere rece şi făţişă. Tinere sau bătrâne, sclave sau 
liberte, servitoarele îi arătau în nenumărate feluri refuzul de 
a i se supune. 


Într-o dimineaţă, după ce vântul din nord suflase toată 
noaptea, coborând temperatura foarte aproape de îngheţ, 
Zenobia se pomeni dârdâind. Focul era stins. Nimeni nu 
întreţinuse focul de multa vreme. Nici măcar nu îi 
aduseseră încă o pătură. Neştiind singură unde să 
găsească, strigă, enervată, pe un ton dur. Fără să le 
impresioneze prea mult, cele două servitoare, fete de 
vârsta ei, i-au răspuns că sarcina lor nu era să-i aducă 
lemne. 

— Stăpâna Ophala a spus că e sarcina doicii tale s-o facă. 

— A doicii mele! 

Zenobia nu-şi crezu urechilor. 

— Ashemu nu mai este doica mea de câţiva ani! mormăi 
ea. 

Obrăznicia servitoarelor o făcu să se răzgândească şi să 
continue. 

— Aici, în camerele acestea, stăpâna voastră nu e 
Ophala, sunt eu, şuieră ea ascuţit. 

Dar fu în zadar. 

— Nu te lua de bietele fete, interveni Ashemu. Fac şi ele 
ce pot. Şi au dreptate. Nu sunt sclavele tale. Odenat nu ţi 
le-a dat încă, dacă o s-o facă vreodată. Ophala este 
stăpâna lor şi, dacă nu-i arată că te detestă, demonul cel 
gras o să le facă o viaţă de infern. 

Zenobia ridică din umeri. 

— Cu atât mai rău. N-o să-mi pese nici de zelul, nici de 
afecțiunea lor. 

— Greşeşti. De acum înainte, o să trăieşti aici şi trebuie 
să devii stăpâna acestui loc. Ophala nu te va putea 
împiedica să fii soţia lui Odenat, dar va putea să-ți 
otrăvească zilele dacă o laşi s-o facă. 

— Nu mi-e frică de ea. 

Ashemu scutură din cap. p 

— Pentru că ignori răul pe care poate să ţi-l facă. In casa 
tatălui tău, toți te-am tratat ca pe o regină şi chiar ca pe o 
zeiţă, iar eu am fost prima. 

— Pentru că asta sunt, o întrerupse Zenobia. 

Ashemu rămase o clipă cu gura căscată, neştiind să 


distingă partea serioasă de ironia din strâmbătura Zenobiei. 

— Aici nu eşti încă nici măcar regina Palmyrei. Când o să 
fii, s-ar putea să domneşti peste deşert, dar nu în casa ta. 
S-a văzut, şi nu o dată. Ophala o să te spioneze prin 
sclavele ei şi va răspândi răutăţi şi zvonuri pentru a te face 
detestată până şi în templul lui Baalshamin! Cu puţină 
abilitate, va fi atât de veninoasă, încât soţul tău se va îndoi 
de tine. Te va supraveghea şi el, viaţa ta va fi ca în temniţă, 
dacă se va ivi un noroc, Ophala o s-o transforme în praf. 
Dinah spune adevărul: Ophala ţi-a declarat război şi e un 
război pe care trebuie să-l câştigi. 

Zenobia făcu o mutră dispreţuitoare. Ashemu era prea 
agitată ca s-o ia în seamă. _ 

— Trebuie să fii mai rea decât ea. ţi trebuie aliate. N-o 
lăsa pe Ophala să conducă dansul. Fără să le mai punem la 
socoteală pe mătuşile şi surorile Preailustrului. Niciuna n-a 
venit să-ţi facă temenele. Mi-am făcut urechile pâlnie. Cele 
care au puţină minte se tem de stăpâna care ai putea 
deveni, iar în ce le priveşte pe celelalte, Ophala le-a făcut 
demult să-i mănânce din palmă. O să fie mai mult decât 
prudente. Nu, trebuie să contezi pe servitoare. 

— Este tocmai ceea ce nu se poate. 

— Şi de ce? 

Ashemu surâse larg, cu ochi scânteietori. 

— Sclavele nu sunt fidele decât de nevoie. Fii bună cu 
ele, tratează-le mai bine decât o face Ophala. 

— Ele care nici măcar nu vor să-şi ridice ochii la mine? 

— Astăzi, dar nu şi mâine. 

— Şi prin ce minune? 

— Pentru că o să le arăţi cât de mult le apreciezi. 

Ashemu jubila, strălucitoare, atât de radioasă, că 
Zenobia scoase un mic râs ştrengăresc. 

— Te plângi că ai atât de multe haine frumoase, atâtea 
bijuterii, prea mult din toate, reluă egipteanca. Că nu ştii ce 
să faci cu ele. Ei bine, o să fie de folos. O să le dai. Multe, şi 
de mâine. 

Ideea lui Ashemu o surprinse pe Dinah. Se gândi o clipă, 
apoi izbucni în râs. 


— E o idee foarte bună. Dar Zenobia nu poate să-şi 
dăruiască rochiile. 

— Ce tot vorbeşti? mormăi Ashemu, gata s-o sfâşie. 
Bineînţeles că poate. 

— Nu. Shuloi n-o să vrea. Zenobia trebuie să poate 
rochiile măcar o dată. Asta e obiceiul. 

Dinah schiţă o mângâiere pe braţul egiptencei, care se 
strâmba dispreţuitoare. 

— Ce contează! Este o idee bună. Shara va interzice 
aceste cadouri, dar servitoarele o să înţeleagă. O să ştie că 
Zenobia le iubeşte şi vrea să le placă. lată ce contează. 
Sunt sătule de umilinţele la care Ophala le supune fără 
încetare. O detestă şi, în acelaşi timp, se tem de ea şi vor fi 
fericite să simtă afecțiunea Zenobiei... Da, este o idee 
bună. : 

Şi aşa se făcu. In strigăte neîncrezătoare şi încântate, 
Zenobia puse să se deschidă cuferele, împărţi ea însăşi 
tunicile, colierele, sandalele sau centurile de mătase unora 
şi altora, lăudându-le frumuseţea, râzând împreună cu ele. 
A fost o veselie nebună, în care fiecare a profitat, arătând 
ceea ce nu putea fi decât un vis. 

Fără îndoială, prevenită de o sclavă preferată şi mai 
fidelă, Ophala nu apăru. Totuşi, aşa cum a presupus Dinah, 
bătrânul Shara, înarmat cu bastonul lui, vizită curtea 
femeilor câteva zile mai târziu. Ophala păşea în urma lui, 
salivând dinainte de pofta de a o vedea pe Zenobia 
suportând oprobriul lui shu/oi. 

— Trebuie să iei înapoi ce ai dat, fiică a maazinilor, 
declară el cu vocea lui egală, după ce a făcut să răsune 
bastonul pe dalele curţii. Nu ai nimic de dat. Aceste haine 
sunt daruri pe care ţi le face Preailustrul. După legea 
acestei case, nu-ţi aparţin înainte ca soţul tău să le admire 
pe tine. 

Ca de obicei, Shara ţinea capul înclinat pe o parte, dând 
dovadă de fragilitate şi de plictiseală. Ophala aprobă cu 
tărie. 

— Shuloi, eşti martor, această fată scuipă pe darurile lui 
Odenat. E ca şi cum ai spune că scuipă pe ele. 


Shuloi păstră o clipă tăcerea. Apoi îşi întoarse chipul, plin 
de severitate, spre Ophala, care se simţi încurajată să 
continue atacul. 

— Va trebui să-i spui despre această greşeală 
Preailustrului! Ca zeii noştri să ne ierte. Ai mai văzut 
vreodată un asemenea lucru? Să dai rochiile de căsătorie 
sclavelor! Ce caută fata asta în această casă? 

Buzele subţiri ale lui shuloi s-au răsucit în acea moale 
plictiseală pe care Zenobia i-a văzut-o în prima zi a venirii 
sale. Bastonul îi alunecă între degete şi cornul de berbec se 
răsuci ca o ameninţare. Totuşi, în pupilele cenușii pe care 
vârsta părea să le facă tot mai mici, mai şterse şi 
înlăcrimate, Zenobia zări strălucirea unui amuzament. Chiar 
plăcere. Doar dacă n-a fost un joc înşelător al luminii? 

— Ba nu, dragă Ophala, murmură în cele din urmă. Ce 
caută fata asta aici nu e o întrebare. Deloc. Se ştie. 

Ophala deschise gura larg, gata să strige. Shara îşi 
înclină capul spre ea, ca s-o facă să tacă. Işi descoperi 
gingiile roz lipsite de dinţi. 

— lar eu, Zenobia, voi fi încântat să te văd în aceste 
rochii înainte de a le da sclavelor. Mi s-a spus că 
frumuseţea ta era ca un soare în zori, printre crestele 
dunelor. 

— Shuloi! se indignă Ophala. Ce tot spui? 

Shara se întoarse spre ea cu aerul lui de uşoară 
plictiseală. 

— Dragă Ophala. Eu sunt ca bunul nostru stăpân. Foarte 
fericit că zeii aduc atâta tinereţe şi atâta frumuseţe în 
această casă. 

— Nu vorbi în locul Preailustrului! plescăi Ophala. Nu e 
rolul tău. Şi ce gândeşte o să aflăm când o să se întoarcă. 
Când o să afle cum a înviat această moartă ca să ajungă 
până aici. 

— Oh! ştie, dragă Ophala. Ştie. l-am trimis un mesager. 
Este deja pe drumul de întoarcere, nerăbdător să-şi vadă 
viitoarea soţie, poţi fi sigură. 


Întoarcerea grăbită a Preailustrului aruncă oraşul şi 


palatul în fierbere. Umbla vorba că stăpânul Palmyrei se 
întorcea de la lacul Tiberiada şi de pe colinele din Liban cu 
aproape o mie de cai sălbatici. În timp ce construiau cu 
mare agitaţie bariere şi parcuri pe marginea oazei, s-au 
scos din pământ toate legumele trebuincioase din grădinile 
de pe marginea văii. Zeci de care de grâu şi de ulei au fost 
cărate la bucătăriile palatului. Grânarele pentru ofrande s- 
au umplut, marile săli nefolosite timp de luni întregi au fost 
repede acoperite de covoare, paturile pentru luat masa au 
fost încărcate de perne şi cuverturi noi. Mii de muncitori au 
fost angajaţi în grabă. Fumul de tămâie se înălța zi şi 
noapte în aerul transparent de iarnă, deasupra templelor şi 
altarelor. 

În curtea femeilor, servitoarele au fost mai mult ca 
niciodată supuse jugului Ophalei. Ceea ce nu le împiedica 
să arate un zâmbet în colţul buzelor, atunci când Zenobia le 
cerea ajutorul. Rochiile şi bijuteriile oferite şi înapoiate au 
rămas în amintirea lor ca o promisiune. Dar rămâneau 
prudente. Era prea devreme să aleagă dintre Zenobia şi 
sora defunctei regine pe cea care va fi în stare să aducă 
fericirea sau nenorocirea sclavelor din casă. Cuvintele lui 
shuloi şi umilirea Ophalei au fost îndelung povestite. Nimeni 
nu se putea îndoi că războiul va mai dura, că toate acestea 
nu erau decât la început şi că întoarcerea Preailustrului o să 
le mărească însemnătatea. 

Zenobia părea totuşi că rămâne străină de toată agitația 
asta, afişând în fiecare zi o răceală puţin prea gânditoare şi 
distantă. Ashemu şi-a dat seama că rămânea noaptea cu 
ochii larg deschişi. Ghici fără dificultate că Ophala era şi ea, 
întrucâtva, cauza acestor insomnii. De mai multe ori, fără 
să obţină vreun răspuns, şopti: 

— Dormi, nu foloseşte la nimic să-ţi faci gânduri dinainte. 

Totuşi, Zenobia nu se putea împiedica să nu se 
gândească. De săptămâni, se străduia să nu se gândească. 
Dar era imposibil să se înşele pe ea însăşi. 

Cum o s-o primească cel pe care atât de multă vreme a 
refuzat să-l ia de soţ? Era oare atât de urât, atât de bătrân 
cum îşi imagina? Şi ea cum o să fie faţă de el? Da, cumo să 


facă? 

O să ştie să se prefacă? Şi să arate, aşa cum trebuia să 
facă o viitoare soţie, o plăcere şi o nerăbdare pe care era 
departe de a le încerca? Nu, bineînţeles că nu. O ştia. Va fi 
cu neputinţă. Nu va fi decât dezgust. 

lar vederea lui Odenat nu va însemna nimic în 
comparaţie cu noaptea nunţii care, inevitabil, va veni. 

Era nebună să-şi imagineze că o să fie destul de 
puternică pentru a-l lua de bărbat. Erau lucruri fără nume 
care îi interziceau să fie soţie. Prinsă de viaţa casei, de 
afecțiunea lui Dinah şi a lui Ashemu, de prosteştile 
înfruntări cu Ophala, a uitat ceea ce nu era de uitat 
niciodată. 

Mâine sau poimâine, Odenat o să afle înaintea ei. O să-şi 
ceară drepturile de soţ şi niciun zeu nu va fi în stare s-o 
ajute. Nici măcar unul! Zeii nu erau decât cuvinte goale. 
Cuvinte pe care fiecare voia să le audă, aşa cum copiii cer, 
înainte de a adormi, minciunile unei poveşti. Avea dovada 
în carnea ei. Baalshamin a abandonat-o. Revenind în 
Palmyra, a înălţat laude acestui zeu, dar nu era decât o 
mască. 

Baalshamin a abandonat-o într-o curte în flăcări din Dura 
Europos. Piatra neagră din Dingir-Dusag nu era decât piatra 
inimii sale. Nu o stea, nu o dovadă a atotputerniciei lui 
Baalshamin, cum toţi voiau să o creadă. 

Un timp, s-a crezut puternică, la fel de dură ca diamantul 
nopţii. Capabilă să zdrobească obstacolele ce se ridicau 
împotriva voinţei ei de a fi regina Palmyrei. O regină la fel 
de puternică precum soţul ei. La fel de necruțătoare ca un 
împărat al Romei în faţa barbarilor. Capabilă de a învinge 
răul, care încă îi ardea măruntaiele, fără să poată topi 
gheaţa pe care i-a adus-o trădarea lui Schawaad! 

Dar astăzi, mâine, când va trebui să înfrunte privirea lui 
Odenat, această privire şi tot restul la care fiecare femeie 
din palat se gândea fără să-l numească, ce va face ea? 


— E o fericire să-ţi ating trupul, regină. Fericirea de a 
mângâia o bijuterie. 


Şoaptele maseuzei erau pline de devoțiune şi respect. 

Zenobia se abandonă cu recunoştinţă degetelor ce 
zburau pe spatele ei. În desfătarea parfumată a termelor, 
unde se putea uita de frigul de afară, masajul era singura ei 
clipă de linişte. Sub magia mâinilor sclavei persane, 
întrebările fără răspuns încetau, în sfârşit, s-o hărţuiască. 
Trăncăneala cumetrelor şi curiozitatea nesătulă a rudelor 
Preailustrului se evaporau o dată cu aburii din bazin. 
Înconjurat de camere pietruite cu dale de marmură, acest 
bazin primea apa filtrată din valea Qubur, pe care un cuptor 
roman, potrivit să ardă baligile de dromader, o încălzea 
două ore, în fiecare zi. 

Fără vârstă, uscată şi tăcută, maseuza vorbea puţin, 
surâdea adesea, ceea ce îi transforma faţa într-un incredibil 
amestec de riduri. După câteva clipe de reţinere, Zenobia 
învățase să se abandoneze ştiinţei ei, dure şi mângâietoare, 
capabilă, pentru un timp, să smulgă din carnea ei miasmele 
amintirilor şi, mai mult, ale rănilor la fel de invizibile, pe cât 
de îngrozitoare. 

— Nu sunt încă regină, murmură ea. 

— Oh, nu e decât o chestiune de câteva luni. Ce frumos 
va fi! 

Persana clipi cu afecţiune. Dar ştiu să vadă umbra ce 
întuneca ochii Zenobiei, înainte să închidă pleoapele. După 
un timp de tăcere, şopti pe un cu totul alt ton: 

— Eşti foarte mânioasă. O mare mânie, îndepărtată şi 
foarte întunecată. Ophala n-are legătură, ştiu eu. 

— De ce spui asta? 

— O simt în vârful degetelor mele. 

— Te înşeli. Sunt fericită de venirea Preailustrului. 

Persana făcu să-i alerge degetele pe şalele Zenobiei şi 
adaugă ca şi cum n-ar fi auzit-o: 

— Ţi-e frică, dar îţi vei învinge frica. Trupul tău ştie să 
hotărască ce vrea şi ce nu vrea. O să te ajute. Eşti mai 
curajoasă şi mai puternică decât îţi închipui. 

Simţi cum Zenobia se crispează sub palmele ei. S-au 
privit. Un surâs plin de compasiune lumina faţa obosită a 
maseuzei. 


— Nu mă lua în seamă. Vorbesc ca o nebună. lartă-mă, 
regina mea. 

Încordarea Zenobiei se şterse şi persana tăcu. 

O clipă mai târziu, atunci când masajul se încheie, scoase 
un unguent parfumat dintr-o lădiţă. Şi-a uns din abundență 
mâinile, înainte de a încerca, cu hotărâre şi respect, să 
desfacă coapsele Zenobiei. 

— Ce faci? 

Zenobia se ridică brusc, respingând-o cu violenţă. 
Persana bombăni o scuză, arătă unguentul ce îi năclăia 
degetele. 

— Nu e nimic, regina mea! Nu face rău. Pomada roz... E 
plăcută! 

Cu tâmplele arzând, Zenobia se acoperea deja cu tunica. 

— E inutil. 

— Dar pentru virginitatea ta, trebuie... 

— Nu. 

Maseuza îi aruncă o privire derutată. 

— Noi o facem întotdeauna. E bine pentru tine! Pomada 
înmoaie, va fi... Oh, ştii... Fecioarele sunt atât de delicate 
înainte... 

Servitoarea se  întrerupse, neîndrăznind să înfrunte 
privirea Zenobiei. În jurul bazinului, femeile nu pierdeau 
nicio fărâmă din neînțelegere. 

— Nu mai am nevoie de tine, maseuză. Poţi să-ţi strângi 
pomezile. 

— Stăpâna Ophala mi-a poruncit să prepar unguentul 
pentru tine, murmură încă o dată persana. 

Zenobia era destul de pregătită pentru a simţi deruta din 
vocea ei. Mai calmă, spuse: 

— Nu te cert. N-ai făcut nicio greşeală. Aminteşte-ţi doar 
că Ophala este stăpâna ta, nu a mea. Dacă te pedepseşte, 
spune-i cuvintele mele fără teamă. Spune-i că Zenobia nu 
are nevoie de nimeni pentru a-i pregăti trupul pentru 
plăcerile viitorului ei soţ. 


Seara, atunci când noaptea se aşternea peste curtea 
femeilor, Dinah s-a strecurat în camera Zenobiei, unde 


ardeau câteva lămpi. 

— Ophala a părăsit casa ducându-se la mormântul surorii 
sale. l-a spus lui shuloi că ai insultat-o şi că trebuie să se 
ducă să se purifice printre ai săi, înainte de întoarcerea 
Preailustrului. 

Zenobia lăsă să-i scape un râs scurt. 

— Multe ameninţări, dar a şi dat bir cu fugiţii! 

— Nu te teme. Se ascunde după pietre, aşteptând ocazia 
să lovească. Este ca un scorpion. 

— Un scorpion bleg şi prost! mormăi Ashemu dezgustată. 

— Va aduce sacrificii şi se va lamenta în faţa altarului 
surorii sale, Gardalai, ca să poată mai bine să-şi pună 
planurile în aplicare, explică încă o dată Dinah. Este în stare 
să plângă şi să se lamenteze zi şi noapte, lungită printre 
coşurile cu ofrande. Când e vorba de minţit, nimeni nu e 
mai sinceră ca ea. Mâine, tot palatul va şopti minciunile ei. 

— Va trebui să inventeze mult, mormăi Ashemu. Nu are 
nimic atât de grozav de povestit. 

Dinah o privi încurcată pe Zenobia. 

— In oraş, unii povestesc că ai minţit. Că nu ai fost adusă 
din deşert de Baalshamin. Mai spun că piatra din koba nu e 
nimic altceva decât o piatră obişnuită. Că toate astea nu 
sunt decât minciuni la care te-a obligat tatăl tău, pentru că 
trebuia să te facă să ascunzi o greşeală. 

Ashemu făcu ochii mari, uimită. Pe un ton pe care îl voia 
degajat, Dinah adăugă, ridicând din umeri: 

— Nu e foarte important. Palmyra e mare, iar pizmaşii nu 
lipsesc. Tatăl tău e atât de bogat, încât nu are doar 
prieteni. 

Se aşternu o tăcere stânjenitoare. Ashemu se întoarse 
spre Zenobia, aşteptând să izbucnească furioasă. Nu văzu 
decât o faţă palidă, o figură caraghioasă, obosită şi 
indiferentă. 

— Dacă Preailustrul se lasă convins, cu atât mai rău. O să 
mă alunge. Ce-aş putea face? 

Ashemu sări, gata să răstoarne o lampă. 

— Ce tot spui? Bineînţeles că n-o s-o facă! Toate 
minciunile astea sunt... 


— Dacă Odenat mă alungă, i-o tăie Zenobia, o să devin 
preoteasă a lui Baalshamin. M-am gândit zilele astea, şi n-o 
să-mi pară rău. 

— lar şi-a pierdut minţile, gemu Ashemu, cu voce 
ştearsă. 

— De ce să mă lupt să fiu soţia unui bătrân care se lasă 
îngenuncheat în faţa unei mari prostii? 

Dinah prinse mâna Zenobiei. 

— Preailustrul nu e un bătrân, niciun om uşor de păcălit. 
E| ştie ce vrea Ophala. O să fie uşor de dovedit că nu spune 
decât minciuni. 

Zenobia nu răspunse. 

— Cine să te mai înţeleagă, fiica mea, suspină Ashemu. 
Oh! Fie ca el să te înţeleagă! 


22 


CLAUDIA ARA AGRIPPINENSIUM 


— Şi, bineînţeles, i-ai făcut promisiunea asta, nu? 

— Era altceva de făcut? 

Maximus punea cu grijă un amestec de ierburi şi grăsime 
de porc pe arsura umflată ce înroşea pieptul lui Aurelian. 
Ridică batjocoritor din sprânceană. 

— Era de închipuit. 

— Haide, Maximus! N-am aparţinut niciodată acestei 
haite împuţite care dezbină Imperiul cu orgolii sau cu 
gelozii. Bătrânul împărat mi-a cerut ajutorul: îl va avea. 
Pentru că îl iubesc şi pentru că este Augustus. Aşa o cere 
Roma, dacă se vrea ca Roma să trăiască. 

— Roma şi bătrânul împărat îţi cer acest sacrificiu sau 
Cezar, fiul Augustului nostru şi preaiubitul Senatului? 

— Ah! Maximus... 

— Bine! Bine! O să tac. Încetează să te mişti: n-am 
terminat. 

Trei sobe fuseseră aşezate aproape de alcovul din vastul 
triclinium al villei repartizate lui Aurelian, pentru perioada 
cât şedea în tabără. Temperatura din cameră era departe 
de a fi scăzută. Totuşi, cu pieptul gol, Aurelian fu din nou 
străbătut de un frison. Febra nu-l părăsea. Maximus, cu 
părul lui lung şi blond, ce îi cădea pe obraji şi îi acoperea 
cicatricea, termină de uns rana. Conturul soarelui cu razele 
punctelor cardinale dispăru puţin câte puţin sub pomadă. 

Dacă totul mergea bine, va fi nevoie de patru sau cinci 
zile pentru ca rana să se închidă şi să se cicatrizeze. Nimic 
nu dura mai mult şi nu era mai greu de vindecat decât 
arsura de fier. Numeroşi ofiţeri, devotați ai lui Mithra şi 


însemnați astfel, au îndurat rănile luni de zile. Uneori, ele 
deveneau atât de dureroase, încât nu le puteau alina. Se 
întâmpla ca leziunea să se agraveze, să devină purulentă, 
puţind ca o carne în putrefacție. Moartea venea încet, 
dureros, şi se insinua, ca şi cum focul fierului măcina trupul 
în întregime. O moarte care se numea în acest caz judecata 
lui Mithra! Nu conta, Aurelian nu voise să-l vadă pe medicul 
taberei. Dacă Maximus nu insista, şi-ar fi aplicat singur 
pansamentul. _ 

Maximus puse o pânză curată peste plasture. Il prinse cu 
un bandaj, înfăşurând torsul lui Aurelian, străduindu-se să 
nu fie prea strâns. Abia a terminat, că trei tinere sclave 
france au şi intrat în cameră, încărcate cu platouri cu 
mâncare, căni cu vin cald, parfumat cu miere şi scorţişoară, 
precum şi cu un vas mare de aramă, pentru spălarea 
mâinilor. 

Erau fete de mai puţin de douăzeci de ani, cu pielea 
foarte albă şi păr deschis la culoare. Aveau tunicile atât de 
scurte şi atât de generos descheiate, că lăsau la vedere 
pieptul alb şi şoldurile tinereşti. Teama, amestecată cu 
dorinţa de a plăcea, le colora feţele cu o strălucire delicată 
şi ciudat de seducătoare. 

După ce aşezară platourile şi cănile pe taburete joase, se 
opriră în faţa draperiei, cu pleoapele lăsate. Maximus se 
spălă cu grijă pe mâini în vas, apoi porunci uneia dintre 
sclave să se apropie. 

— Ai uitat să aduci prosoape, ca să mă pot şterge, 
observă el cu voce blândă. 

Surâse. Un surâs care îi puse în evidenţa cicatricea, 
adăugând frumuseţii lui o violenţă animalică. Tânără roşi. 
Bâlbâi o scuză, murmurând că o să-şi îndrepte greşeala. 

Înainte să apuce să se îndepărteze, Maximus o prinse de 
pulpe şi o trase spre el. 

— Nu mişca, micuţo. Ai adus ceva mai bun decât un 
prosop. N-o să fii pedepsită. 

Fără să înceteze să zâmbească, cu mângăâieri lungi, îşi 
uscă palmele şi degetele ude de pielea moale a sclavei. 

Fata îşi muşcă buzele. Mâinile lui Maximus, pe care nu 


îndrăzni să le înlăture, i-au atins fesele şi zona dintre pulpe, 
întoarse faţa, cu ochii strălucind dintr-odată de lacrimi. 
Mângâierile au devenit destul de sigure ca să-i facă umerii 
să tremure violent. Lăsă să-i scape un geamăt. Celelalte 
sclave, de lângă draperie, îi observau pe furiş, neliniştite 
sau speriate. Maximus, la fel de brutal cum o prinsese, o 
îndepărtă cu o palmă pe fese. 

— E bine. Iţi mulţumesc. Ai nevoie de frumuseţile astea, 
Aurelian? 

Aurelian porunci să-l ajute să-şi pună tunica, apoi alungă 
sclavele cu un mormăit. Când draperia căzu la loc, Maximus 
izbucni în râs. 

— Ştii că însuşi Cezar ţi le-a trimis? Trebuia să păstrezi 
una alături de tine în noaptea asta. Dacă nu-i găseai altă 
întrebuințare, putea măcar să-ţi supravegheze 
pansamentul, ca să nu-l smulgi în somn. 

Aurelian nu răspunse. Bău unul după altul două pahare 
mari. Vinul călduţ şi dulce alungă, în sfârşit, iuţeala 
greţoasă a sângelui de taur. Căldura îi inundă pieptul şi îi 
linişti muşcătura arsurii. Se abandonă moliciunii pernelor 
patului său, umplu un alt pahar şi îl degustă mult mai încet. 

— Ce ciudate practici aveţi voi, devotaţii lui Mithra! 
suspină Maximus. Chiar foloseşte la ceva să vă însemnați 
aşa, ca animalele? La ce bun să-ţi faci asemenea răni, când 
barbarii ne dau atâtea ocazii să le primim? 

Cu ochii închişi, Aurelian surâse. 

— Nu râde de ceea ce nu cunoşti, prietene Maximus. Vino 
cu mine în mithraeum şi o să înţelegi. 

— Zadarnic! Jupiter şi Marte sunt destul pentru sufletul 
meu. Nu am inima atât de mare pentru a iubi un zeu mai 
mult decât pe mine însumi. 

— Va veni o zi în care vei avea nevoie de Mithra, îl 
asigură Aurelian, indiferent. Un mare ofiţer are întotdeauna 
nevoie de el. Nimic glorios nu se îndeplineşte fără ajutorul 
lui Mithra şi al lui Sol-Invictus. 

— Poate... 

Maximus îl cântări pe Aurelian cu o ironie abia mascată. 

— Dacă trebuie să te urmez în mithraeum, asta nu va 


putea fi decât în ziua în care legiunile Romei te vor aclama 
ca Augustus! 

Aurelian deschise din nou ochii, cu faţa dură, cu gura 
strânsă şi tăioasă. Maximus cunoştea prea bine această 
mască de furie, pentru a fi impresionat de ea. Turnă vin, îi 
întinse un alt pahar prietenului său şi adăugă: 

— Va veni ora când va trebui să împlineşti prezicerea 
mamei tale, Aurelian. Oare nu este ea o promisiune a zeilor 
voştri, a lui Sol-Invictus şi Mithra? 

— iți răceşti gura degeaba, Maximus, am nevoie de 
odihnă. 

Maximus alungă reproşul cu un gest degajat şi continuă 
pe acelaşi ton impertinent: 

— Poţi să spui că aceste nobile sentimente cu care te 
copleşeşte împăratul nu sunt un şiretlic? Oare nu profită 
Valerian de afecțiunea ta excesivă ca să te tragă mai bine 
pe sfoară şi să serveşti ambițiilor fiului său? l-a promis 
Cezar că n-o să te ţină departe de victorii şi onoruri? 

— Onorurile şi sarcinile mi le-a dat însuşi Valerian, de 
curând, replică sec Aurelian. Dux majorum al legiunilor de 
pe Danubiul de Jos, în locul lui Ulpius Crinitus, pe care 
vârsta şi boala îl fac neputincios. General comandant al 
Danubiului de Jos, asta ţi se pare o onoare destul de 
strălucitoare? 

— Oh!... şuieră Maximus cu surprindere. Dux majorum! 
Ai şi comanda cavaleriei? 

— O am. 

Maximus aprobă. Pe faţa lui admiraţia luă locul ironiei. 

— Frumoasă comandă, care are şi avantajul de a fi 
departe de Roma şi de Senat. Şi cât mai departe posibil de 
Gallienus. Fără să punem la socoteală faptul că Cezar îşi 
pune fiul între tine şi el. Un puşti de şaptesprezece ani, care 
va domni pe Danubiul de Sus! Pe cele mai bogate 
pământuri: Illyricum, Panonia, Dalmația... Lovitura e bine 
jucată. O să vezi că nu va fi nevoie de mult timp ca să 
avem printre noi spionii tatălui şi pe cei ai fiului! Sau ai 
bunicului! Şi iată o frumoasă succesiune! Roma e pe mâini 
bune. 


— Destul, Maximus, îl întrerupse Aurelian cu umor. Nu 
mă lua de prost. Cunosc manevrele lui Cezar. Şi nu le ignor 
pe cele ale lui Valerian. Dar te înşeli cu reproşurile. De ce ar 
trebui să le pretind să iau puterea în Imperiu? Cunoşti 
vreun singur Augustus care să nu fie devorat de dorinţa de 
a fonda o dinastie şi să domnească asupra Romei până la 
sfârşitul lumii? Asta este! Vrei să-l înfrunt pe Cezar. N-o s-o 
fac. El şi tatăl lui mă consideră gelos. Se înşală. Vreau doar 
unitatea şi măreţia Imperiului. Dacă o construiesc, au braţul 
şi inima mea. Dacă nu... O să mai vorbim despre asta. 

S-au înfruntat din priviri câteva secunde. Aurelian schiţă 
un rânjet şi adăugă: 

— Mai mult, nu mi-ar displăcea să mă întorc pe Danubiu. 
Fiii lui Kniva vor să reia expedițiile tatălui lor şi să-i ducă pe 
goți până la marea greacă. O să terminăm cu ei, îţi promit. 
Nicio victorie nu ne poate mulţumi, o ştiu. Doar cele 
repurtate asupra barbarilor de pe Danubiul Inferior îmi fac 
plăcere. 

Maximus îl studie o clipă pe Aurelian, fără să-i răspundă. 
Faţa lui nu avea nici urmă de ironie sau de dezinvoltură. 
Gura lui frumoasă se încreţi trecător într-o umbră de 
decepţie, pe care o ascunse imediat sub un zâmbet 
liniştitor. 

— Fără îndoială, ai dreptate. Curând, îi vei putea mulţumi 
lui Cezar pentru această plăcere. Nu ne-a trimis doar sclave 
frumoase. Ne aşteaptă mâine în praetorium, la masă! 


Fără să arunce o privire către Maximus, centurionul 
anunţă: 

— Cezar îşi face baia, dux. Mi-a poruncit să te conduc 
împreună cu tribunul. Imediat ce soseşti. 

O luă înaintea lor printr-un labirint de culoare, de 
vestibuluri şi de scări. Praetorium-ul din Agrippinensium, 
destinat să primească cât mai mulţi generali importanţi ai 
Romei pe timpul iernii, avea trei curţi şi mai mult de o sută 
de încăperi. Zidurile lui erau destul de înalte pentru ca 
francii şi alamanii să le poată admira de pe celălalt mal al 
Rinului şi să se înspăimânte. Termele erau cele mai 


frumoase care fuseseră construite vreodată departe de 
Roma. 

Ele ocupau o succesiune de săli subterane, cu plafoanele 
susţinute de coloane de marmură multicoloră. Prin volutele 
de aburi şi de tămâie, lămpile cu ulei, dublate de oglinzi de 
argint,  răspândeau o lumină ciudată.  Mozaicuri 
încântătoare acopereau pereţii, pavimentul şi, bineînţeles, 
fundul bazinelor. Ele dădeau viaţă unei întregi lumi de 
sălbăticiuni, de nimfe, de flori şi de animale de apă ieşite 
din abisuri, pe care numai zeii le frecventau. 

In timp ce centurionul îi introducea în primul dintre 
caldarii, aburul umed îl lovi pe Aurelian drept în faţă, la fel 
de sufocant ca o pânză. Vacarmul chemărilor, al râsetelor, 
zgomotele apei erau asurzitoare. Dintr-o sală alăturată se 
auzeau strigatele unor jucători din pa/estra'î. Ofițerii, 
aşezaţi pe treptele de marmură ale bazinului, îi salutară 
zgomotos pe Aurelian şi Maximus. 

Sclavele alergau să le ia hainele de blană, în timp ce 
fetele france se apropiau cu platouri cu băuturi. Doar 
pieptul şi şoldurile le aveau acoperite cu fâşii de bumbac, 
pe care umezeala le făcea transparente. Aurelian îşi scoase 
haina, schiţând o grimasă. Durerea arsurii persista şi 
pansamentul nu era suficient ca s-o calmeze. 

In timp ce Maximus îşi descopcia cuirasa, centurionul 
spuse că Cezar şi invitaţii lui erau în ţinuta de baie. Dux şi 
tribunul doreau să facă la fel? 

— In acest caz o să vi se dea halate la vestiar. 

— Condu-ne la Cezar, replică sec Aurelian. 

Tepidarium-ul lui Cezar era separat de restul termelor 
printr-un coridor, prin sălile de masaj şi printr-un 
sudatorium!”. Agitaţia băilor comune se estompă în spatele 
lor, înainte ca alte noi zgomote ale apei, ale vocilor şi 
râsetelor să se facă auzite în fundul coridorului îngust pe 
care o luă centurionul. 

Dădu deoparte o draperie din piele, cu plăci de argint şi 
scoici. Aurelian şi Maximus s-au pomenit din nou în aburii 


16 Spaţiu rezervat exerciţiilor fizice, pentru legionarii romani (n. tr.) 
17 Baie de aburi (n. tr.) 


parfumaţi ai unei cascade. Apa curgea pe stânci mari, 
îngrămădite cât mai natural şi, într-un zgomot amplificat de 
bolți, cădea, scoțând aburi, într-un bazin. Femeile înotau, 
altele stăteau pe treptele de marmură purpurie sau chiar 
erau lungite pe banchete, cu trupul oferit mâinilor 
maseurilor. Niciuna nu era mai îmbrăcată decât sclavele 
care le înconjurau, dar pagnele cu care erau înfăşurate şi 
strophii erau de mătase. O mătase atât de fină şi de o 
culoare atât de apropiată de a pielii, încât păreau goale. 

De cealaltă parte a bazinului, Cezar şi câţiva dintre 
ofiţerii lui favoriţi cântau la harpastres. Şi, la fel, purtau 
doar pagne. Aurelian fu uimit să vadă că cel al lui Gallienus 
avea culorile rangului lui senatorial: şofran şi purpură. 

Gallienus Cezar prinse mingea grea de piele, umplută cu 
nisip, chiar când centurionul îi anunţă pe vizitatori. 

— Dux majorum! Aurelian, fratele meu întru Mithra! 

Fără un cuvânt în plus, aruncă mingea grea ca un 
bolovan spre Aurelian. Aruncarea a fost pe cât de 
puternică, pe atât de directă. Aurelian, amorţit de arsură, 
ezită între dezonoarea unei eschive şi durerea unui şoc. 
Mâna lui Maximus se întinse. Degetele lui lungi au cuprins 
mingea fără niciun efort. 

Cezar râse, fără să-i acorde, totuşi, nicio privire lui 
Maximus. 

— Fii binevenit în această grotă a purității, dux majorum. 
Cu braţele larg deschise, prinse încheieturile lui Aurelian şi 
îl salută în felul legionarilor. Cu picioarele şi bustul solide, 
Gallienus moştenise statura mică a tatălui său. Un păr des 
şi cret îi acoperea pieptul şi pântecele cam proeminent, dar 
şi unul şi celălalt erau rase cu grijă de mai multe ori pe 
săptămână. La fel, barba era tăiată în jurul buzelor, până pe 
bărbie, punând în valoare o gură subţire, dar ciudat de 
țuguiată. Chiar când surâdea, trăsăturile păstrau un ciudat 
amestec de brutalitate rece şi de inteligenţă. Şiretenia lui 
Gallienus era adesea disimulată de una din ele. 

Reţinându-l pe Aurelian de braţ, se aşeză alături de el, 
faţă în faţă cu ofiţerii. Işi puse degetul pe cicatricea în 
formă de soare cu cele patru raze ale punctelor cardinale, 


care îi împodobea sânul stâng. 

— Aurelian va putea curând să vă facă să admiraţi 
acelaşi semn. Este un dar al tatălui meu şi al lui Mithra 
către cel pe care îl iubesc nebuneşte! Dux, nu vrei să-ţi 
ridici tunica şi pansamentul? Nimic nu linişteşte mai bine 
arsura de fier decât piscina, poţi să mă crezi. 

Aurelian schiţă un gest neglijent. 

— Cicatricea mea nu este încă atât de frumoasă ca ata, 
Cezar. Este mult mai înţelept pentru ochii invitaţilor tăi să 
rămână ascunsă. De altfel, acum, focul fierului este 
suportabil. 

— E adevărat, e adevărat! Am uitat că Aurelian ştie să 
îndure cel mai bine dintre noi toţi! 

Gallienus râse din nou. Un râs răguşit, care amintea de 
cel al împăratului. În sfârşit, se întoarse spre Maximus, ca şi 
cum abia l-a observat. 

— Pe tine, tribunule, nu te-am invitat să te dezbraci. 
Doamnele care se bălăcesc în bazin sunt în primejdie. 
Reputația ta se răspândeşte destul de repede şi fără s-o 
mai spunem noi. 

Glumele au izbucnit. Maximus se lovi în piept. 

— Această reputaţie este mai mult decât distrusă, Cezar. 
Doamnele din această piscină nu au de ce se teme. Niciun 
zeu, vai, nu mă apără de urâţenia cicatricilor pe care goții 
le-au desenat pe pielea mea. 

Cezar îi aruncă lui Maximus o privire mai mult rece decât 
amuzată, totuşi femeile au început din nou să râdă în baie, 
dând asigurări ca Cezar nu poate judeca singur ce e 
frumos. Maximus se înclină în faţa lor, într-un salut amabil, 
înainte de a rămâne nemişcat, îşi plimbă ochii pe câteva 
figuri. Alături de el, Aurelian lăsă să-i scape o interjecţie de 
mirare. Tocmai o recunoştea printre înotătoare pe Clodia. 
Ea le făcu un semn cu mâna şi se îndreptă spre scările băii, 
în timp ce Gallienus spuse: 

— Dux majorum, aş vrea să-ţi fac un dar pentru a 
pecetlui uniunea noastră, sub mâna tatălui meu. Dar 
aceasta este voinţa zeilor: darul tău s-a prezentat singur. 

Clodia era afară din apă. Fascinat, Maximus o privi cum 


se apropia ca să ia mâna pe care Cezar i-o întindea. 
Scânteind, apa care-i curgea pe trupul perfect presăra perle 
pe pielea luminoasă. Pe  şolduri, țesătura aproape 
transparentă i se mula pe pubis. Ofițerii fixau asupra Clodiei 
o privire la fel de fascinată ca şi a lui. 

Aurelian se încordă, cu faţa lividă de furie. Clodia îi 
adresă un surâs victorios. 

— Dux, sora ta mi-a cerut să-i acord o favoare, pentru că 
te ştie prea sever pentru a-i ceda, se amuză Gallienus. 
Doreşte să te însoţească în noua ta însărcinare. Cine putea 
avea inima atât de rece pentru a putea rezista dorinţei unei 
asemenea femei? 

Faţa lui Aurelian rămase neclintită, inexpresivă. 
Abandonând mâna lui Cezar, Clodia înaintă spre fratele ei, 
schiţă o mângâiere care îl făcu să se încordeze şi mai tare. 
Cu o voce dulce, dar pe care toţi au putu-o auzi, îi spuse: 

— Am făcut rău cerându-i ajutorul lui Cezar, atâta vreme 
cât propriul meu frate n-a vrut să răspundă scrisorilor 
mele? Chiar atunci când are nevoie de îngrijirea mea? 

Maximus se temea de cuvintele ce erau gata să iasă de 
pe buzele lui Aurelian. Dar, cu un rictus ce putea fi 
considerat şi un surâs, acesta din urmă spuse: 

— Cu siguranţă, Cezar, inima ta este mult mai caldă 
decât a mea şi îţi rămân îndatorat. Mă îndoiesc că sora mea 
este cel mai bun medicament care poate fi administrat unui 
devotat al lui Mithra, dar, dacă asta este voinţa ei şi a ta, 
voi suporta pedeapsa dorințelor voastre până la malurile 
Danubiului. 

Ambiguitatea răspunsului lui dădu naştere unei scurte 
tăceri, înainte ca să înceapă Cezar să râdă. Continuând să 
râdă, cu un ordin degajat, anunţă că a sosit ora mesei. 

— Aurelian, vino să-mi povesteşti ce ţi-a mărturisit tata şi 
ce mi-a ascuns. 

Sclavele aduceau acum halatele încălzite. Când şi-a tras 
halatul, Clodia întâlni ochii lui Maximus. O privire care îl 
provoca şi îl accepta totodată, aspră precum chemarea 
unei fiare, promisiunea unei lupte de plăceri, plină de 
splendoare. Nu mai auzea vacarmul din bazin sau al 


cascadei, nu vedea decât gura Clodiei, legănarea umerilor 
ei care lunecau sub țesătura halatului, strălucirea gâtului ei. 

Surâse, gâfâind scurt, ca atunci când, în luptă, se ridică 
scutul, în clipa când armele nu mai sunt de-ajuns. 


23 


PALMYRA 


Marele Odenat sosi cu nenumăraţii lui cai sălbatici. Un 
huruit se rostogoli peste câmpie înainte chiar ca puștii, 
căţăraţi pe Umm-Begi, stânca cea mare ce se înălța 
deasupra Palmyrei, să observe praful de pe drumul din 
deşert. 

Ajuns la zidurile oraşului, Preailustrul îşi acordă răgazul 
unei lungi galopade alături de nobilii din Palmyra, veniţi în 
întâmpinarea lui, pentru a le arăta frumuseţea animalelor 
pe care le-a adunat. Imediat, înconjurat de garda romană 
care se cuvenea rangului său de senator al Asiei, intră în 
oraş. Urcă marea colonadă cu solemnitate, se îndreptă spre 
templul lui Bel, porunci ofrande fastuoase şi mulţumi 
îndelung zeului său. 

Inainte de a dispărea în camerele personale ale palatului, 
împărţi săracilor pomeni cu duiumul şi stătu cu plăcere la 
taifas cu şefii familiilor importante. Se remarcă atunci 
absenţa tatălui Zenobiei, şeful maazinilor. O voce bine 
informată spuse că Abdonai era plecat în Antiohia pentru 
nevoile comerţului său, căci Valerian, împăratul Romei, era 
anunţat acolo în scurt timp. 

Odenat nu păru supărat de această absenţă, dar se miră 
de întoarcerea lui Augustus. Îl întrebă pe centurionul care 
comanda garda venită în întâmpinarea lui dacă a fost 
informat. 

Ofiţerul răspunse că vestea abia ajunsese. 

— Tribunul nostru, Aelius, este şi el plecat în Antiohia. Un 
mesaj al guvernatorului l-a chemat înainte de sosirea 
Augustului nostru. 


Odenat se bucură, trecu la alte interese şi-i ordonă lui 
shuloi să ţină rândul audienţelor care i-au fost solicitate. 
Declară în cele din urmă că voia să ia masa, pentru a-şi 
vedea viitoarea soţie, înainte ca lumina zilei să devină prea 
slabă şi să-i strice plăcerea. 

Lui Odenat îi plăcea să ia masa după moda romană. 
Triclinium-ul din palatul său era mare, cu o largă 
deschidere spre coaste, cu toate că în acest sezon 
obloanele înalte din lemn pictat şi sculptat erau ridicate, 
pentru a opri vântul rece. Paturile erau dispuse în jurul a 
două mari mese rotunde, de pe care sclavele serveau 
mâncarea. Muzicanţii se făceau auziţi în surdină şi, uneori, 
apăreau şi poeţii. 

La intrarea Zenobiei, hărmălaia încetă. Din curiozitate, 
dar şi de mirare. 

Ea înaintă spre musafirii rămaşi cu gura căscată - vreo 
douăzeci, toţi bărbaţi, cu excepţia Ophalei, îmbrăcată într-o 
tunică splendidă, dar atât de largă, încât, de sub 
încreţiturile ciudate de mătase şi broderii, nu se putea ghici 
nimic din formele corpului ei. Prinse în păr cu piepteni de 
aur sau de baga, vălurile albastre şi gălbui nu lăsau să i se 
vadă faţa. 

Shuloi reacţionă primul, lovind puternic cu bastonul în 
dalele podelei. 

— Aşteaptă! Aşteaptă, fiică a maazinilor! Ce faci? Nu te 
prezinţi în faţa Preailustrului cu faţa acoperită de văluri! 

Fără să-şi mişte trupul înalt şi firav, pocni din limbă şi 
arătă cu cornul de berbec spre Zenobia. Două sclave se 
grăbiră, cu mâinile deja întinse ca să ridice valurile. Urmă a 
doua surpriză: vocea Marelui Odenat le opri. 

— Nu! 

Sclavele, ca şi musafirii, s-au întors spre el cu o privire 
zăpăcită. Shara suspină. 

Preailustrul, ai cărui obraji erau înnegriţi de o barbă 
deasă, cu sprâncenele ridicate spre tâmple, ca nişte aripi 
de rândunică, spuse, cu vocea lui învățată să se facă auzită 
peste vacarmului vânătorilor şi al bătăliilor: 

— De ce te ascunzi sub văluri? Nu eşti tu Zenobia? Ţi-e 


teama să-ţi arăţi faţa? 

Vălurile s-au legănat, şi, dedesubt, se ghici gestul unei 
reverenţe. 

— Nu-ţi ascund nimic, Preailustrule. Eu sunt Zenobia şi 
vei putea să-mi vezi faţa de câte ori vei voi. In clipa primei 
noastre întâlniri, m-am gândit că felul în care arăt contează 
mai puţin pentru viitorul meu soţ decât inima sau gândurile 
mele. 

Murmure de indignare pluteau peste paturi. Ophala 
întinsese gâtul ca să audă mai bine cuvintele pe care 
vălurile le făceau mai slabe. Rânji, se întoarse spre un băiat 
de douăzeci de ani, cu părul strâns în conci, într-un inel de 
aur. Bijuteriile îi străluceau la gât, în urechi şi chiar şi pe 
obraji. Un fard gros îi albea conturul ochilor, iar roşul îi 
întuneca gura. Râse. Un râs ascuţit şi nervos. 

— Poate n-a greşit ascunzându-şi faţa, tată. Se zice că 
morţii o fac atunci când se întorc să-i bântuie pe cei vii cu 
putoarea lumii de dedesubt. Să nu uităm că fata asta, care 
trebuie să devină mama mea, este deja moartă! 

Pufni din nou, atrăgând de partea lui alţi tineri lungiţi pe 
pat alături de el, îmbrăcaţi ca şi el cu două-trei tunici puse 
una peste alta şi încinse cu centuri scumpe. 

Rânjetul Ophalei se lăţi. Ceilalţi musafiri părură încurcaţi, 
aşteptând reacţia Preailustrului. 

Mâna lui dreaptă se ridică puţin. 

— Cel pe care tocmai l-ai auzit, Zenobia, se numeşte 
Hayran. Zeii, care nu fac întotdeauna totul la perfecţie, au 
făcut din el fiul meu. 

De data aceasta, alte ironii s-au rostogolit, din alte guri. 
Odenat ridică din nou mâna, încruntă din sprâncene şi 
remarcă: 

— Dar ce spune Hayran nu este, totuşi, lipsit de noimă. 
Pe patul acesta ţi-am deplâns moartea şi, acum, iată-te. 
Toată în văluri, de fapt, ca şi cum te-ai întoarce de pe 
lumea cealaltă. 

— Întotdeauna am fost vie, Preailustre. Cei care ţi-au 
spus că eram moartă s-au înşelat ori n-au ştiut să vadă. 

— Atunci de ce ai fugit din casa tatălui tău? Şi, totodată, 


din a mea? 

— N-am fugit nici din una, nici din cealaltă. 

— N-ai fugit şi totuşi nu ai venit în casa asta când 
trebuia. 

— Ştii pricina, Preailustrule. Baalshamin m-a luat. 

Odenat nu pierdea din ochi vălurile Zenobiei. Acum, 
negrul ochilor săi scânteia. Luă un pahar, îl umplu şi, după 
ce şi-a muiat buzele în el, făcu un mic semn din cap. 

— De fapt, asta e ceea ce se spune. Povesteşte. Vreau să 
o aud din gura ta. 

— Baalshamin a venit într-o noapte, cu o oră înaintea 
zorilor. M-a trezit şi mi-a poruncit să-l urmez. 

S-au auzit murmure, uimite, încurcate, dar nu 
neîncrezătoare. Odenat întrebă: 

— Şi cum era? 

— Nu ştiu, Preailustrule, nu l-am văzut. 

Ophala chicoti, gata s-o ia peste picior, dar shuloi pocni 
din limbă şi înclină bastonul spre ea. Nu mai păzea un 
bătrân neputincios. Odenat remarcă: 

— Baalshamin a venit să te ia şi tu nu l-ai văzut? 

— Nu, Preailustrule. Nu poate fi văzut, nu poate fi auzit, 
nu are trup. 

— Dar, de unde se ştie că este acolo? 

— Se ştie. Nu are mână, totuşi se simte când ne prinde 
de braţ. Nu are gură, dar se aude ce ne porunceşte. Trebuie 
să te ridici şi să-i împlineşti voinţa. Nu este altceva de făcut 
decât să i te supui. 

Murmurele muriră pe buzele întredeschise. Se făcu 
linişte. Sprâncenele lungi ale lui Odenat erau atât de 
încruntate, încât se confundau într-o singura linie, de la o 
tâmplă la alta. 

— Şi ce ţi-a făcut? 

Zenobia ezită puţin. Vălurile au tremurat, mâinile s-au 
făcut văzute şi i s-au înnodat una de alta. 

— M-a condus acolo unde nu se ştie nimic despre 
fericirea de a trăi, unde casele ard şi nimic nu merită 
respect. Acolo unde sângele se usucă sub picioruşele 
muştelor. Unde câinii sfâşie membrele celor care încă n-au 


murit, unde totul se năruie fără ca măcar războinicii să 
poată face ceva. M-a condus acolo unde femeile se tem să 
umble. Acolo unde ele îşi pierd trupul şi râsetele. Unde ele 
nu mai ştiu să facă copii şi nu devin decât o lacrimă pentru 
setea de nepotolit a deşertului. 

Musafirii îşi ţineau respiraţia. Shara stătea nemişcat, 
prins de mânerul bastonului, răsucindu-şi nervos buzele pe 
gingiile goale. Cu un suspin neliniştit, Ophala îşi clătină 
capul deasupra maldărului care era tunica ei. Hayran prinse 
braţul vecinului său, scrutând vălurile Zenobiei, ca şi cum 
şerpi adevăraţi erau gata să răsară de sub ele. 

— Fie ca zeul tău să mă binecuvânteze, fiică a 
maazinilor! exclamă Odenat, cu o voce în care toţi au citit 
indignarea. De ce te-a dus în acest sălaş al demonului? 

— Ca să mă sperie mai tare şi să mă convingă să devin 
soţia ta, Preailustrule. 

Odenat deschise ochii mari, uimiţi. 

— Pentru că tu nu voiai? 

— Ce vrea o fată de treisprezece ani care nu ia în seamă 
toate amenințările lumii? Ce vrea o fată de şaptesprezece 
ani care n-a văzut niciodată faţa celui pe care trebuie să-l 
iubească? Cum ar putea dori fericirea celui care o vrea, 
neştiind ce aşteaptă de la ea? 

Greutatea ce apăsa piepturile se ridică, murmurele şi 
zâmbetele reveniră. Marele Odenat însuşi scoase un 
chicotit ironic. Arcurile sprâncenelor i s-au depărtat. 

— Te-a convins? 

Poate era o nouă reverență, poate Zenobia doar s-a 
clătinat sub greutatea cuvintelor. Vălurile s-au mişcat, iar 
pentru a fi auzită au fost nevoiţi să-şi întindă urechile. 

— Baalshamin mi-a arătat că drumul meu era cel al tău. 
Mi-a arătat că trebuie să fiu lângă tine, mâine şi până la 
sfârşitul zilelor mele. Baalshamin mi-a făcut promisiunea că 
vei ajunge cineva. Mi-a poruncit mie, Zenobia, să-mi pun 
mâna în mâna ta şi să fiu cea de la care tu îţi vei sorbi 
puterea. Şi ca să existe o dovadă a voinţei sale, mi-a 
încredinţat piatra neagră venită din cer, care a lovit 
deşertul în ziua naşterii mele. 


Marele Odenat a punctat ultimele cuvinte ale Zenobiei cu 
clătinări din cap. Când a tăcut, a râs ciudat de blând pentru 
un om atât de important. Shara, cu ceafa înclinată şi 
pleoapele pe jumătate închise, ca şi cum ar fi fost cuprins 
de somn, pocni din limbă, cu un mic zgomot umed. 

Odenat aşeză paharul atât de brutal, încât vinul se vărsă. 
Sări din pat dintr-o mişcare a şalelor, înconjură masa, 
merse spre Zenobia, alungând sclavele. Zenobia se sperie 
şi dădu un pas înapoi. El apucă un văl, mototoli un altul, le 
ridică cu gesturi largi, aruncându-i-le peste umeri. 

Scoase un suspin de uşurare, poate de surpriză. 

O contemplă. Lung, fără un cuvânt. Fericirea îi lumină 
fiecare rid de pe faţă. Ceilalţi n-au îndrăznit să facă nicio 
remarcă. Nici măcar Ophala sau Hayran. 

Odenat îşi luă mâinile de pe văluri şi şovăi să le smulgă 
pe toate, ca să admire părul logodnicei. Se abţinu, 
respectuos. Lumina care îi strălucea în pupile era 
binecunoscută de Zenobia. Ştia ce ascundea. 

Destul de neîndemânatic, Preailustrul dădu înapoi. 

— De pe colinele Tiberiadei ţi-am adus un dar care ar 
trebui să-ţi placă. O să-l vezi mâine. Acesta este Nurbel. El 
este cel care o să ţi-l arate. 

Arătă spre un bărbat cu ţeasta pleşuvă, acoperit cu 
boneta din piele şi aur a celor puternici. Avea barba îngrijit 
tăiată sub bărbie, ochii depărtaţi erau înclinați ca aceia ai 
oamenilor din îndepărtata Asie. Un centiron lat de piele, 
cusut cu bucăţi de argint, făcea să i se încreţească tunica 
magnific brodată. De el era agăţată teaca unui pumnal 
mare. De la intrarea Zenobiei, spre deosebire de ceilalţi, 
nici n-a clipit. Niciun surâs, niciun suspin. Odenat, făcând cu 
ochiul ca un copil încântat, mai spuse: 

— Septimus Nurbel Zabdilai este maestrul meu de arme. 
El îmi conduce războaiele şi vânătorile. Face pentru mine 
cât degetele de la mâini. Poţi avea încredere în el. 


Când Zenobia tocmai ieşea din tric/inium, aşa cum cerea 
buna-cuviinţă, Ophala spuse: 
— Fata asta minte, Preailustrule. Minte cum respiră şi, 


chiar când încetează să mai respire, minte. 

Shuloi lovi cu bastonul de pământ. 

— Femeie, ţine-ţi limba în gură. 

— Spuneam adevărul, shuloi! Copila asta te-a jucat pe 
degete cum ar fi vrut să-l joace şi pe Preailustrul. A venit în 
faţa voastră cu vălurile şi cu poveştile ei şi voi i-aţi sorbit 
cuvintele, ca şi cum n-aţi fi ştiut adevărul. Ai îmbătrânit 
prea tare, Shara. Nu mai ştii să-l aperi pe Preailustrul cum 
trebuie! 

Odenat ignoră acrelile Ophalei. Încă surâdea, cu acel 
surâs pe care l-a avut, cu o clipă înainte, atunci când 
Zenobia a dispărut în spatele paravanelor. Pocnetele 
furioase din limbă ale lui shuloi i-au întrerupt plăcerea. 
Infăşură puţină carne de gazelă între frunze de viţă confiate 
în mentă, gustă şi întrebă pe un ton extrem de plictisit: 

— Şi, după tine, Ophala, care este adevărul? 

— Zeii nu au nicio legătură cu dispariţia ei. Eu n-am 
crezut niciodată în povestea asta cu steaua şi cu izvorul 
despre care tot bolborosesc maazinii. Scorneli care le-au 
permis lui Abdonai şi preoţilor lui Baalshamin să facă avere 
între zidurile Palmyrei. Şi să se creadă la fel de mari ca tine, 
Preailustre. lată, asta e tot. _ 

Odenat clătină din cap. Işi prepară o altă bucată de 
carne. Musafirii îl imitau. Hayran chicoti când unul dintre 
tovărăşii lui îi dădu să mănânce o înghiţitură gata făcută, 
mângâindu-i buzele cu degetele unse. 

— Izvorul din Dingir-Dusag, piatra neagră! se miră 
Odenat. Există acolo, la fel de adevărate ca şi Umm-Begi, 
care se înalţă deasupra zidurilor Palmyrei. 

— Sunt acolo, da, admise Ophala, cu dispreţ. Şi asta face 
din fiica lui Abdonai altceva decât o fetiţă din deşert? 
Perfidă şi mincinoasă cum sunt toţi. Tatăl ei şi-a sporit 
averea pe această minciună. lartă-mi sinceritatea, 
Preailustrule, dar sunt sigură că fiica lui face acelaşi lucru 
cu tine. Pe mine nu mă poate păcăli. Am văzut prea multe 
ca să cred aceste baliverne. 

Cu mici piuituri ca de pasăre, Hayran şi tovarăşii lui îşi 
schimbau pahare de vin, le goleau dintr-o înghiţitură şi 


sclavele le umpleau imediat, iar ei le deşertau din nou. 
Shara lovi cu bastonul, scutură din cap şi suspină 
dezgustat. 

— In ce crezi tu, dragă Ophala? mormăi el. lată o 
întrebare foarte veche. 

— Cred în ce văd, shuloi. Nu în magia unui zeu fără trup 
şi fără cap. Cred în tunica pe care caravanierii au găsit-o în 
deşert şi în minciunile pe care fata asta le-a răspândit în 
curtea femeilor de când a venit! Tertipuri, perfidii, 
ameninţări, iată cu ce se ocupă! Oh! Poate să se ascundă 
sub văluri. Are şi ce să ascundă. E de-ajuns să-i zăreşti faţa 
ca s-o ghiceşti... 

— Ah! Da, faţa ei! E adevărat, mătuşă! O întrerupse 
Hayran, agitat de beţie. Ei, că n-a murit niciodată, asta se 
vede. N-a fost moartă deloc. Dansând cu demonii pe pietre, 
da, asta da, eu, eu am văzut-o goală cu demonii păroşi şi... 

Shara îşi îndreptă bastonul spre patul lui Hayran. Cornul 
de berbec lovi cuvertura la câteva degete de pulpa lui. Fiul 
lui Odenat sări în genunchi, cu faţa schimonosită de teamă 
şi de furie. Shuloi, cu o nouă lovitura de baston, reduse la 
tăcere văicărelile indignate. 

— Vorbeşti de viitoarea soţie a tatălui tău, Hayran. 

Nurbel, maestrul de arme, se aplecă spre vecinul lui de 
pat, un ofiţer în tunică de piele, care se ridică. Cu ajutorul 
câtorva sclave, îi conduse pe Hayran şi pe tovarăşii lui afară 
din sala de mese, surd la protestele beţivilor. 

Cu o voce prudentă, Ophala sugeră: 

— Nu-l lua în seamă pe fiul tău, Preailustrule. Este ca un 
copil, nu ştie să-şi ascundă ce are în inimă. Nici eu nu pot 
să-ţi ascund nimic. Este rolul meu, în această curte a 
femeilor, s-o supraveghez pe cea care vrea să-ţi devină 
soţie. Şi să te pun în gardă, aşa cum am făcut-o, înainte de 
a fi prea târziu. 

Cu figura ca de gheaţă, Odenat o întrebă: 

— Ai vreo dovadă pentru cele pe care le afirmi? 

Trupul mare al lui Ophala se mişcă sub grămada de 
mătăsuri, iar capul i se clatină precum al unui şarpe înainte 
de a ataca. Trase cu coada ochiului la Nurbel şi la bătrânul 


Shara, cu o mină confuză, care îi făcu şi mai atenţi. 

— Sunt treburi femeieşti, care nu pot minţi, şopti ea. 

— Dacă nu poţi vorbi, atunci taci. 

— E stânjenitor pentru o femeie, Preailustrule. 

— Demult nu mai ştiu nimic care să te fi stânjenit, 
Ophala. 

— A refuzat ca maseuza să o ungă aşa cum trebuie să se 
facă cu o viitoare soţie. 

Obrajii lui Odenat s-au înroşit uşor. 

Ophala lăsă ochii în jos, lingându-şi buzele. 

— Maseuza n-a putut să se convingă dacă este încă... 
demnă de tine. 

Urmă o tăcere. O tăcere apăsătoare şi grea. 

Shara fu cel care, în mod curios, rupse tăcerea. Lovi o 
dată cu bastonul, cu pleoapele închise şi voce neutră, 
trimițând dintr-odată cu gândul la un orb. 

— In felul ăsta, Ophala, o acuzi pe această fată că a 
părăsit casa tatălui ei din motive murdare şi că a intrat 
necinstită în casa Preailustrului. Cunoşti legile noastre. 
Dacă o dovedeşti, Zenobia va muri lovită de pietre şi de 
bici. Asta se va întâmpla. 

— Oh! E destul să... începu Ophala. 

Cu un gest, Odenat o făcu să tacă. Se întoarse spre 
Nurbel, omul lui de încredere. Şi-au încrucişat privirile, aşa 
cum au făcut timp de douăzeci de ani în toiul bătăliilor şi la 
vânătoare. Ceea ce şi-au spus ochii lor, nimeni în afară de 
ei n-a reuşit vreodată să ghicească. 

Odenat îndepărtă ochii de la privirea lui Nurbel, apucă un 
pahar şi bău, calm. 

— Zenobia va fi soţia mea la ldele lui aprilie, după 
calendarul Romei. Niciun cuvânt împotriva ei sau acesta va 
fi împotriva mea. E valabil şi pentru nepotul tău, Ophala. 
Sfătuieşte-l să se ţină departe de privirea mea, dacă vrea 
să rămână fiul meu. L-am văzut şi auzit prea mult în ultima 
vreme. 


Calul era o minunăţie. Un păr bălţat cu alb, de un negru 
intens şi strălucitor, cu excepţia flăcărilor albe ce îi 
înconjurau jaretele şi genunchii, îi prindea nările, orbitele şi 
locul de sub urechi. Coama şi coada erau de un alb ca 
laptele, mătăsoase şi uşoare ca o spumă. Muşchii tineri şi 
neliniştiţi săltau sub piele, la fel ca vântul deşertului, care 
se juca cu nisipul dunelor. 

Ţinut la capătul unei curele de piele de un soldat, 
neliniştit şi agitat, tropăia între pereţii de cărămidă ai unui 
ţarc din gradină. 

Dintr-odată, fără ca nimic să-l îndemne, făcu o săritură 
bruscă, aruncă picioarele din faţă spre un obstacol 
imaginar, se ridică într-un mic salt, care îi curbă şira 
spinării. Cureaua îl târî pe soldat şi îi scăpă. Calul făcu o 
voltă, se învârti săpând în solul nisipos. Soldatul rosti o 
comandă. Calul o refuză cu un scrâşnet din dinţi, ridică 
botul, alergă în partea opusă a ţarcului, fluturându-şi 
coama lungă, albă, pe grumaz. S-a întors repede, grațios, 
cu picioarele din spate suple, dansând, cu privirea semeaţă, 
dar cu urechile atente şi mobile. 

Zenobia râse. Un râs fericit, pe care nu i l-au mai auzit de 
la venirea ei în palat. Calul se opri, o studie cu ochi mari, 
miraţi, cu nările fremătând, amuşinând parfumul acestui 
râs. 

— Îţi place? întrebă Nurbel. 

— Da, da, mult! 

Fără să înainteze, întinse mâna spre animal. El îşi lungi 
gâtul, cu buza de jos tremurând. Soldatul vru să profite, se 
apropie încet în spatele lui pentru a prinde din nou în mână 
cureaua de piele. Calul îl simţi, scăpă cu o săritură plină de 
nerv, şi îşi bătu joc de el cu un nechezat ascuţit şi 
provocator. Zenobia râse din nou. 

— Este o minune. Spune-i Preailustrului că darul lui mă 
copleşeşte. 

Maestrul de arme o cântări printre pleoapele fine. 

— E tânăr şi nu-i place să simtă pe cineva în spate. O să 
ştii să-l stăpâneşti? 

Zenobia aprobă, fără să scape calul din ochi. 


— Am învăţat de la războinicii M'Toub. Ei nu încalecă 
decât cai îmblânziţi doar pe jumătate. Consideră că în felul 
ăsta nimeni n-o să îndrăznească să-i fure! 

Nurbel aprobă, trecându-şi degetele prin barbă şi 
ascunzându-şi zâmbetul. Erau câteva lucruri care îi plăceau 
la fata asta. Nu putea să spună exact ce anume. Plăcerea 
nu provenea nici de la frumuseţea ei, nici din caracterul 
care, foarte limpede, nu era mai suplu decât cel al tânărului 
cal. 

— Trebuie să-i dai un nume. 

— Yedkivin! răspunse Zenobia fără să ezite. Yedkivin, 
„cel-care-este-aici”! Este un nume care i se potriveşte de 
minune. 

Nurbel observă o clipă animalul care se juca cu soldatul, 
împiedicându-l să prindă din nou cureaua. Apoi înaintă în 
mijlocul ţarcului şi scoase un fluierat scurt. Calul se opri, cu 
urechile ridicate, cu ochii mari, miraţi, fixaţi pe maestrul de 
arme. Nurbel întinse palmele şi începu să-i vorbească. 
Cuvinte atât de încete, încât Zenobia nu le putu auzi. Calul 
şovăi. Un freamăt îi străbătu spinarea. Coada albă pocni. 
Nurbel înaintă încet, mai mult târându-şi paşii pe pământ 
decât călcând. Fără să înceteze să murmure. 

Calul înclină gâtul, se legănă, dădu un picior înapoi şi se 
aşeză de-a curmezişul. Zenobia crezu că o să sară, 
galopând spre zidul opus. 

Dar vocea şi mâinile maestrului de arme îl fascinau. 
Ridică o buză, dezvelindu-şi dinţii. Urechile tremurau. 
Nurbel era foarte aproape, destul de aproape pentru a se 
reflecta în ochii mari şi calzi care îl fixau. Mai înaintă puţin, 
cântând mereu cuvintele, întinzând mereu palmele. Calul 
dădu înapoi din nou. Când Nurbel fu foarte aproape, 
degetele, care mângâiau uşor gâtul fremătător, au prins 
cureaua de piele, au mângâiat părul lucios, coama ca 
spuma. A fost un moment de nesiguranţă. Yedkivin îşi 
răsuci buzele, arătându-şi toţi dinţii, ameninţător. Sări. 

Un salt mic, vesel, trăgând de curea încet şi se linişti 
rupând în sfârşit vraja. 

Nurbel îl însoţi o clipă, cu cureaua strâns ţinută în pumn, 


cu şalele încordate sub tunica de piele, strigând „Prrt! Prrt! 
Yedkivin! Uşurel, prrt, Yedkivin!” 

Zenobia bătu din palme. Nurbel îi dădu soldatului 
cureaua lungă şi reveni lângă ea. 

— Ce i-ai spus? Ai vorbit atât de încet, că n-am auzit mai 
nimic, dar el, oh! Cum te asculta! 

Mândria scânteie în ochii piezişi ai maestrului de arme. 
Făcu o strâmbătură uşoară. 

— Cuvinte! Cuvinte pentru cai. 

— O să mă înveţi? 

Nurbel tăcu un timp. Ochii îi deveniră doar o fantă. 
Răspunsul fu o întrebare: 

— E adevărat că minţi, fiică a maazinilor? L-ai minţit pe 
Marele Odenat? 

Zenobia acceptă sfidarea maestrului de arme. 

— Cuvintele mele sunt adevărate, Nurbel. Destinul meu 
este cel al Preailustrului. Voi fi sabia şi săgeata lui, o să 
ajungă cineva important. Mai important decât este astăzi. O 
să poţi să mă observi şi nu vei putea să mă prinzi greşind. 

— Sabia şi săgeata lui? Ce vrei să spui? 

— Nimic altceva decât spun cuvintele. 

— Ophala nu s-a sfiit să spună ca vorbele tale sunt 
încâlcite. 

— Ophala nu este decât o masă de carne, care nu ştie 
nici să deosebească ziua de noapte. 

Nurbel schiţă un zâmbet, fără să se înduioşeze. 

— Sabia şi săgeata lui, repetă el. Vrei să te lupţi pentru 
el? 

Zenobia aprobă cu un semn din cap. 

— Dar tu eşti... soţia lui. O soţie nu se luptă. 

— Eu, da. Eu pentru asta sunt alături de el. Este voinţa lui 
Baalshamin. 

Mirarea întunecă trăsăturile maestrului de arme. 

— Asta nu se poate. 

— In acest caz, n-o să fiu soţia lui. 

Maestrul de arme o cercetă şi făcu o mişcare indiferentă 
din mână. 

— Uită nebunia asta. Preailustrul n-o să accepte 


niciodată. Niciodată. Îl cunosc la fel de bine ca pe mine. 

— Atunci o să mă ajuţi tu să-l conving. 

Nurbel tăcu. Faţa lui era tot atât de nepătruns ca aceea a 
uneia dintre statuile de piatră de pe marele drum al 
colonadei. Calul se ţinea la mică distanţă, ascultând, cu 
ochii ageri, ca şi cum simţea în murmurele lor o 
ameninţare. 

— Ce vrei de la mine? întrebă Nurbel din vârful buzelor. 

— Să mă înveţi arta arcaşilor. 

Nurbel nici nu clipi. 

— Nimeni nu va trebui să ştie în afară de tine, adăugă 
încetişor Zenobia. Eşti primul dintre războinicii lui, maestrul 
lui de arme. Tu vei putea judeca dacă mint. 


24 


ANTIOHIA 


Nu erau clipe mai dulci pentru a admira Antiohia decât 
aceste ceasuri ale apusului. Meandrele leneşe ale lui Oronte 
curgeau oglindind cu cerul. Lămâii şi portocalii înmiresmau 
grădinile v;/lei imperiale. Violenţa luminii se estompa, 
reţinută fiind de vârfurile pinilor şi ale cedrilor. Aerul 
tremura de murmurul zeilor. În cele din urmă, pacea zilei 
punea stăpânire pe oameni. Un moment senin de fericire. 

De la întoarcerea de pe fortificațiile Rinului, Valerian nu 
se mai sătura. Cum a avut el curaj să stea departe mai mult 
de o jumătate de an? Se tot întreba. Doar când se gândea 
la tabăra din Agrippinensium îi îngheţa spinarea. Frigul, 
zăpada! Acel fluviu de întuneric care ducea cu el gheaţa şi 
moartea! Chiar pielea lui de leu, când îşi amintea de el, 
abia dacă îi dădea puţin curaj. N-a arătat nimic din toate 
acestea. Nici măcar lui Aurelian şi cu atât mai puţin lui 
Cezar. Un împărat nu lasă să se vadă nimic din 
sentimentele lui, mai ales fiului său, mai ales când poate 
lăsa impresia unei slăbiciuni. Fie ca Neptun să-l ierte, dar 
detesta acest fluviu asemănător unor monştri şi despre 
care nu se bănuia niciodată unde se încarcă de umorile lor 
întunecate! 

Nu era de mirare că aceste locuri din nord colcăie de 
barbari. Şi zeii le-au ocolit de la începutul timpurilor. Poate 
fi închipuit Apolo bâjbâind prin noroiul ăla? Junona şi Ceres, 
goi sub vălurile lor, dansând printre smârcuri? Minerva 
hălăduind prin pădurile acelea întunecoase, lăudându-se cu 
fericirea înţelepciunii unor sălbatici zdrenţăroşi? 

Valerian râse fără să vrea. Sclava care îi ungea cu ulei de 


migdale coapsele bătrâne şi pântecele îşi întrerupse 
mângâierile cu nelinişte în priviri. Buzele ei, foarte rotunde, 
minunat de cărnoase, aminteau de gura lui Baubo care 
împodobea vechile temple greceşti şi de unde, se spunea, 
ieşeau murmurele decretelor divine. O gură care provoca o 
puternică atracţie erotică. Capabilă, singură, să aprindă 
focurile cele mai mocnite. 

Mângâie obrazul sclavei, îşi lăsă degetele să se strecoare 
între marginile deschise ale tunicii, urmă curba unui sân, 
încercându-l cu vârful arătătorului. 

— Continuă, lflava, continuă. Palmele tale sunt dulci, 
sânii tăi sunt florile mele de miere şi gura ta îmi întreţine 
visele. 

Tânăra femeie îşi mai rotunji puţin buzele, schiţând 
gestul unui sărut, înainte de a-şi relua mângăierile pe trupul 
bătrân. 

Un trup bătrân care, în realitate, avea mai mult amintirea 
dorinţei decât dorinţa în sine. Dar Iflava deţinea marea artă 
şi marea răbdare a satisfacţiei. 

lată ce avea el împotriva Nordului: toate, până şi pulpele 
sclavelor, îi aminteau ce vârsta are! În Galia, Germania, 
Moesia, acolo, totul se uza. Se îmbătrânea mai repede 
decât natura însăşi o cerea. Sclavele france, care îi plăceau 
atât de mult fiului său, erau prea brutale, prea energice, 
prea nerăbdătoare! Supuse, nici atât. El nu avea vigoarea 
îndrăzneață care să-i permită să se joace cu plăcerea. 

În timp ce aici, Ceres a creat fiecare fruct, fiecare umbră, 
fiecare izvor în întâmpinarea bărbaţilor. Mithra n-a fost 
născut aici? 

Printre motivele pe care i le-a dat lui Aurelian pentru a-şi 
justifica întoarcerea în Antiohia, a trecut sub tăcere 
nerăbdarea de a regăsi plăcerile oraşului. Să stea, aşa, 
lungit pe terasa palatului, legănat de apus şi de mâinile 
savante ale Iflavei. 

Dar ce poate înţelege un bărbat ca Aurelian din puterile 
sublime ale mângâierilor unei femei? El despre care se 
spunea că nici măcar nu-şi sărută sclavele. Unii sugerau că 
nu dovedea pasiune decât pentru sora lui. Măcar să nu fie 


pentru acel frumos tribun de care nu se despărţea niciodată 
şi al cărui nume Valerian nu şi-l amintea. 

Ceea ce, în schimb, rămăsese întipărit în memoria lui era 
modul în care Aurelian tăiase capul taurului lui Mithra. Pe 
toţi zeii, aşa ceva nu era de uitat! Amintirea îl umplea încă 
de groază. Mithra în persoană n-ar fi fost atât de grozav. 

Acelaşi Aurelian care îl privea pe el, pe Augustus, cu ochii 
iubitori ai unui fiu. Vai, un fiu, dar el avea deja unul. Nu cel 
mai bun şi nici cel mai iubitor. Gallienus Cezar. 

Clocotind de gelozie, cum vor face cei doi să-şi regleze 
afacerile în spatele lui? Numai zeii o ştiau. Aurelian o să-şi 
ţină promisiunea. Dar nu şi Cezar. Cezar se juca cu 
promisiunile ca şi cu fetele france. După bunul lui plac. 

Palmele Iflavei îi ungeau acum membrul. Încercă să nu se 
gândească la Nord, la fiul lui şi nici la Aurelian. 

Rândunelele se hârjoneau în ultimele flăcări pe care cerul 
le arunca deasupra grădinilor. Se răsuceau în zbor, prin 
fumul altarelor pe care erau arse ofrande tot timpul zilei, 
aşa că parfumul de tămâie şi de carne arsă se strecura 
peste tot, bineînţeles şi pe sub tunica lIflavei. 

Ca un copil, Valerian începu să studieze zborul 
rândunelelor. Nebunia arabescurilor lor nu era decât 
aparentă. Nu era haotică. Conţinea o subtilă nevoie. Aşa 
cum există o ordine în toate lucrurile din lume. Zeii 
vegheau. Aşa cum, el însuşi, la rândul lui, veghea la ordinea 
oamenilor ca să nu-i mânie pe zei. Aşa putea rezista 
ordinea în Roma. 

Iflava îşi atinse gura încântătoare cu degetele. Suspinul 
de satisfacţie al lui Valerian fu întunecat totuşi de un 
sentiment de vinovăţie. 

Cu siguranţă, ar fi fost mai înţelept să rămână la prima 
lui idee. Să se interpună între cei doi tauri. Să rămână 
alături de Cezar pe malurile Danubiului şi să-l trimită pe 
Aurelian aici, în Antiohia. 

O să i-o reproşeze zeii? 

Ah, cât de repede fug plăcerile! Mai ales cele mai 
valoroase. lată încă una din ororile vârstei. 

O respinse pe Iflava cu blândeţe. 


— Ghicitorii trebuie să fi terminat cu prezicerile, copila 
mea. Spune-le că împăratul îi aşteaptă. Şi lui Macrian la fel. 


— Ficat de berbec, ficat de curcan şi de miel în două 
culori. Stomac de berbec, pancreas de miel... 

— Scuteşte-mă de înşiruirea măruntaielor, Axtex, mormăi 
Valerian. De treizeci de ani de când te ascult, ştiu că voinţa 
zeilor nu se citeşte în copitele unui cal! Aştept răspunsurile 
la întrebările mele. 

Preoţii prezicători n-au încercat în niciun fel să-şi ascundă 
dezaprobarea. Erau doi, unul tânăr şi unul bătrân, fiecare 
înarmat cu un baston lung ca o cârjă episcopală, curbat în 
spirală, care le indica funcţia. Cel mai bătrân, ghicitorul 
credincios al lui Valerian, clătină din cap suspinând. Tânărul 
spuse: 

— Sunt multe lucruri care pot fi citite în copitele unui cal, 
Augustus. Totul depinde de... 

Procuratorul Macrian, un bărbat înalt şi cu pleoapele 
întotdeauna pe jumătate lăsate, ca şi cum lumina lumii l-a 
orbit o dată pentru totdeauna, îşi agită mâinile osoase. 

— Răspunsurile, numai răspunsurile, augurii! 

Valerian îi făcu un semn de mulţumire. Macrian nu era 
foarte fidel, dar ştia să slujească. 

Îndreptându-se de spate, în toga lui tivită cu ciucuri verzi, 
Axtex îşi permise un scurt moment de tăcere, ca un reproş, 
înainte de a anunţa: 

— La prima întrebare, prevestirile nu sunt nici bune, nici 
rele. Lobii sunt sănătoşi, atât la nord, cât şi la sud. Fie că 
eşti aici, fie că eşti acolo, zeilor le place. Poţi să te mişti 
după bunul-plac. 

— Locul unui Augustus este peste tot în Imperiu, sublinie 
Macrian cu o grimasă ce îi ascundea cu totul privirea. 

— La a doua întrebare, reluă Axtex, apăsând cuvintele, 
lobii de sus ai ficatului dau răspunsul foarte limpede. 
Sănătatea ta este excelentă. Viaţa ta va continua încă 
multă vreme. Zeii îţi sunt favorabili în legătură cu trupul. 
Vigoare şi sănătate, asta este sigur. 

— Fie binecuvântaţi! 


Valerian adresă un zâmbet lflavei, care porunci 
servitorilor să aducă băuturi proaspete şi acei mici peştişori 
fripţi, rulaţi în smochine proaspete şi pudraţi cu piper, pe 
care îi adora. 

— Macrian, adăugă adresându-se  procuratorului, ar 
trebui să continuăm ofrandele mâine. La fel de bogate ca 
astăzi. 

— La a treia întrebare, se nelinişti Axtex, nu se poate da 
un răspuns clar. 

— Ce vrei să spui? 

— Ficatul de curcan s-a rupt prea uşor, interveni tânărul 
ghicitor. Cel al berbecului are vene grase, orientate în 
direcţii diferite, în lobul mic şi... 

— Răspunsuri clare! scrâşni Valerian. Trebuie să trimit 
legiunile împotriva lui Shapur, da sau nu? Acum sau mâine? 

Axtex ridică palmele uscate. 

— Îţi cunosc nerăbdarea, Augustus. Nu este mai mare ca 
de obicei. Dar este un dar. Răspunsul nu poate fi tranşant. 
Prezicerile par pozitive pentru faptele de arme, dar... 

— Dar? 

— Un semn poate întotdeauna să anuleze un altul, cum 
ştii. Zeii nu se opun luptelor. Trebuie să le conduci tu 
însuţi? Este o altă întrebare. 

— N-ai pus-o? 

— N-ai pus-o nici tu însuţi. Întrebările tale sunt şi ale 
mele. Nu invers. Ar trebui s-o ştii, Augustus, de multă 
vreme. 

— Orice ar fi, interveni tânărul ghicitor, vocea zeilor este 
slabă. Este o confuzie certă între înăuntru şi afară. 

După ce au aranjat băuturile pe o măsuţă, servitorii s-au 
retras. lflava puse o smochină cu un peştişor pe o 
farfurioară de argint şi i-o întinse lui Valerian. Nu îi dădu 
nicio atenţie, fiind prea ocupat să-şi stăpânească furia 
crescândă. 

— Înăuntru sau afară? Numai tu înţelegi cuvintele tale, 
augurus! 

— Asta înseamnă că războiul va fi înăuntrul graniţelor 
Imperiului sau în afara lor, Augustus, susură hotărât tânărul 


ghicitor. Dispoziţia zeilor nu e aceeaşi pentru î 
pentru afară. 

Valerian aborda acum faţa lui de zile rele. 

Axtex îşi ridică bastonul răsucit şi îl înălţă spre cer. 

— În noaptea asta, o să facem un templum, îl asigură el 
pe un ton împăciuitor. În aceste situaţii, stelele sunt mai 
strălucitoare decât prevestirile. 

— Fie ca zeii să te audă, mormăi Valerian. De data asta 
ai grijă să pui întrebările potrivite, Axtex. Sau o să cred că 
eşti prea bătrân ca să mai placi zeilor. 

Îi concedie cu un gest. După plecarea lor, pentru o clipă 
se instală tăcerea. Timp în care Valerian se întrebă încă o 
dată în legătură cu greşeala pe care, poate, a făcut-o 
lăsând plăcerile trupului să treacă înaintea politicii. 

Cu un murmur, lflava insistă să guste, în sfârşit, din 
smochinele umplute pe care i le întindea. Bineînţeles, 
delicioase. 

Nu i-a oferit şi procuratorului. Slăbiciunea lui Macrian 
vorbea singură în ce măsură asta a fost o greşeală. Nu le-a 
oferit nici tinerilor ofiţeri care stăteau retraşi de-o parte. 
Aceştia trebuiau să se mulţumească cu faptul că-l vedeau 
pe împărat atât de aproape. 

Bău un pahar de vin fermentat cu miere, care potolea 
arsura piperului, şi îi observă pe servitorii care roiau 
aşezând torţele şi lămpile. Smochinele cu peşti puteau fi 
bune, gura lflavei sublimă, dar el nu se putea deloc elibera 
de grija de a fi făcut o greşeală la Agrippinensium, grijă ce 
era acum întărită de nesiguranța prostească a augurilor. 
Nemulțumirea îi irita acum toate simţurile. 

— Creştinul este aici? îl întrebă pe guvernator cu o voce 
răguşită. 

Macrian dădu din cap. 

— Da. Aşteaptă. Dacă îi permiţi, Augustus... 

Guvernatorul se întoarse spre un ofiţer tânăr. 

— lată-l pe Aelius Silvius. Tribun care conduce cohortele 
din Palmyra. Îţi aduce salutul şi urările de bun-venit ale 
regelui din Palmyra. 

Valerian ezită, fără nicio dorinţă de a face favoruri unuia 


năuntru şi 


dintre iubiții cu care Macrian avea talentul de a se 
înconjura. Dar numele Palmyrei l-a făcut să se abţină. Şi 
prezenţa tribunului. Avea mai puţin de treizeci de ani, o 
faţa plăcută, inteligent, cu un corp bine croit, o cicatrice pe 
piciorul drept, de la coapsă până la pulpă. 

— În luptă? se interesă Valerian, arătând cu o smochină 
spre cicatrice. 

— La Dura Europos, Augustus. Atunci când Shapur, vai, a 
pus stăpânire pe oraş. 

Valerian gustă din smochină, lăsă să-i alunece în gură 
peştele crocant îmbibat de gustul fructului, înainte să simtă 
arsura piperului. 

— Aelius a scăpat din asediu dând foc la ce a mai rămas 
din oraş, preciză Macrian cu un entuziasm atât de mare, 
încât pleoapele sale mai aveau puţin şi se răsuceau cu 
totul. 

Valerian aprobă cu un surâs. 

— Parcă-mi amintesc. 

Tribunul roşi de plăcere. 

— Aşadar, eşti în Palmyra? 

— Reprezint cuvântul tău pe lângă rege, Augustus. 

— Aminteşte-mi titlurile acestui Odenat, procuratorule. 

— Preailustrul Septimus Odenatus, fiul lui Wabalat, fiul lui 
Nasor, senator, rege al Palmyrei, Augustus. O familie 
devenită romană prin voinţa lui Septimus Severius, pe 
vremea când conducea Orientul, acum cincizeci de ani. 
Odenat este senator. Un senator care n-a pus niciodată 
piciorul pe treptele Senatului, n-a intrat niciodată în templul 
lui Jupiter din Capitoliu, cam asta este. Poţi să-ţi imaginezi 
omul, Augustus. Vioi pe spatele unei cămile, negustor 
bogat. Devotat unor zei ciudaţi, care domnesc în acest 
deşert. 

Macrian îşi încheie povestea cu un gest larg al mâinii, 
care voia să spună mai multe. 

— Aşa este, Aelius? întrebă Valerian, folosind cu o 
familiaritate neglijentă primul nume al tânărului ofiţer. 

Torţele luminau destul pentru a putea fi văzută 
strălucirea din ochii tribunului. Macrian sublinie lovitura. 


— Da, Augustus. Dar Odenat nu este un prost. 

— Aduce sacrificii zeilor Romei? 

— Când trebuie, Preailustrul ştie să facă ofrande în 
templele noastre. Are, cred, un respect sincer pentru Apolo. 
Dar pe tine te iubeşte? 

Pentru prima dată, Aelius se arătă încurcat. Din cauza lui 
Macrian, se gândi Valerian. 

— Nu sunt decât un tribun, Augustus. Pentru el abia dacă 
exist. Prin mine el respectă Roma. Este atent la sfaturile pe 
care i le dau, dar ocaziile sunt rare. Eu sunt... 

Tribunul aruncă o nouă ocheadă spre Macrian. 

— În schimb, sunt apropiat fiului lui, Hayran. Un băiat 
foarte diferit de tatăl lui. S-ar simţi bine în oricare dintre 
oraşele Imperiului. 

— Bine. Care este, deci, mesajul Preailustrului Odenat? 

— Speră că eşti încântat de clima Antiohiei, Augustus. Te 
iubeşte şi te susţine cum iubeşte şi susţine voinţa zeilor 
Romei. 

— Asta ce înseamnă? 

Aelius zâmbi. 

— Că ştie, între tine şi Shapur, cine va fi mai puternic 
atunci când va veni momentul. 

— Va accepta să lupte alături de mine? 

Tribunul ezită, frecându-şi discret piciorul rânit. 

— Este cetăţean al Romei, Augustus. Dar prin fast, 
prezenţă şi etalarea bogăției în oraş, care este imensă. 
Prefectul are dreptate: în ce priveşte restul, rămâne, înainte 
de toate, un om al deşertului. Vânătoarea contează tot atât 
pentru el, cât şi războiul. 

— Aşa sunt aceşti oameni, Augustus, interveni Macrian. 
Palatele şi chiar străzile din Palmyra te-ar putea face să 
crezi ca suntem la Roma sau la Atena. Dar, în afara zidurilor 
palatelor, viaţa nu este foarte diferită de cea a 
caravanierilor. Crede-mă, îi cunosc, li se ghicesc uşor 
rădăcinile barbare. 

Valerian termină un alt pahar de vin. 

— Intrebarea, tribunule, este simplă: se poate avea 
încredere în el? 


— Aşa cred, Augustus. Pentru Odenat alianțele sunt ca 
vântul care suflă peste dune: schimbătoare de la un 
anotimp la altul. Totuşi, doar oamenii lucizi ştiu să 
supravieţuiască în deşert. Ştie să rămână la locul lui, şi-şi 
dă seama cine va fi mai puternic decât el. Mai mult, 
Palmyra este fericirea lui. Ar prefera să moară decât s-o 
abandoneze perşilor. 

— Aşadar, e alături de mine şi mă iubeşte, conchise 
Valerian zâmbind. 

Acest tribun îi plăcea. Un spirit ascuţit şi viclean, 
ambițios, poate chiar curajos. Lui Macrian nu-i convenea 
deloc că protejatul lui plăcea atât de mult. 

— Ai idee ce răspuns i-ar conveni, Aelius? 

— Există... Există unul, Augustus... 

— Te ascult. 

— Odenat îşi va lua o a doua soţie. Prima, mama fiului 
său, a murit. Cea nouă este o fată pe care oamenii din 
Palmyra o consideră aproape o zeiţa... 

Macrian îl întrerupse cu un râs ciudat de gros pentru un 
om atât de slab. 

— Este o boală a ținuturilor ălora, Augustus. Li se nasc 
zei, zeițe sau profeţi la fiecare furtună. 

Sarcasmul închise gura lui Aelius, care ezită să mai 
continue. Valerian îl încurajă cu un gest. 

— O zeiţă? 

— Este o poveste ciudată, Augustus. Se povesteşte că în 
momentul naşterii ei, zeul lor a lovit tabăra tatălui său, în 
deşert, cu o stea. Şi acolo unde steaua a dispărut în nisip, a 
ţâşnit un izvor. 

— E adevărat? 

— Am văzut izvorul. Un loc foarte frumos, Augustus. De 
fapt, o oază unde caravanele se opresc ca să se odihnească 
şi să se adape. În limba lor l-au numit „Sărutul Cerului”. 
Dar, când şi cum s-a născut cu adevărat n-aş putea să 
spun. 

— Poveşti de genul ăsta, Augustus, umblă pe toate 
drumurile în deşert şi mai repede decât puricii pe spatele 
unei cămile, ironiză procuratorul. 


— Ceea ce este sigur, reluă tribunul fără o privire pentru 
Macrian, este că această poveste a fost destul pentru ca 
Odenat s-o vrea pe fată de soţie, când va împlini vârsta 
cuvenită. Căsătoria trebuia să aibă loc în vara asta. Dar ea 
a dispărut dintr-odată, într-o noapte. 

Valerian ridică sprâncenele, plin de interes. Povestea îl 
distra. Gelozia lui Macrian îl încânta. 

— Povesteşte, Aelius. 

— Tatăl ei a crezut-o moartă. Tot oraşul, caravanierii, toți 
au crezut-o înghițită de deşert. Furată de negustorii 
duşmani ai tatălui ei, vândută, poate, perşilor. Sunt lucruri 
care se întâmplă. Totuşi, la Idele lui septembrie, a reapărut. 
La fel de misterios cum a dispărut. Intrarea ei în Palmyra a 
semănat uimire. S-a dorit să se vadă în asta un miracol. Tot 
oraşul a alergat cântând şi urlând: „Zenobia! Zenobia!” 

— Zenobia? 

—E numele ei, Augustus. Înseamnă „Darul lui 
Dumnezeu”. Nu numai că această Zenobia era vie, dar se 
întorcea la tatăl său cu o bucată de stea, pe care a scos-o 
din izvor. 

— Adevărat? 

— Aşa se pretinde. O piatră lungă, neagră şi 
strălucitoare, ce nu seamănă cu niciuna dintre cele ce se 
găsesc în deşert. 

— Tu nu erai acolo? 

— Nu, Augustus, era aici, în Antiohia. Era în ziua plecării 
tale la Roma. 

Valerian aprobă cu un semn. 

— Incepând din acel moment au început zvonurile. 
Femeile şopteau că această Zenobia era o zeiţă, că zeul ei 
a luat-o la el şi i-a dat bucata de stea. Lucruri de felul 
asta... 

Macrian avea deja râsul pe buze, dar Valerian îi aruncă o 
privire de gheaţă. 

— Zeii sunt zei, Macrian. Sunt capabili de aşa ceva, n-o 
ştii tu mai bine ca mine. Mai mult, să nu vorbim de cel al 
creştinilor, pe care Roma îl condamnă... Şi pe această 
Zenobia, Aelius, ai văzut-o? 


— Vai, nu, Augustus. În ziua întoarcerii ei eram aici, în 
Antiohia. De atunci trăieşte în palatul lui Odenat. Străinii din 
afara casei n-o pot atinge cu privirea. 

— Crezi că e frumoasă? 

— Se spune ca e de o frumuseţe ieşită din comun. 

Valerian rămase pe gânduri. Aplecând uşor capul, aruncă 
o privire spre Iflava, frumoasa lui zeiţa. Ea n-a pierdut nimic 
din cuvintele tribunului şi probabil că nu s-a îndoit nicio 
clipă de adevărul poveştii. 

— „Darul lui Dumnezeu”, murmură el. Un nume plăcut, 
nu crezi, Macrian? 

— O poveste, Augustus. Mai ales o poveste. 

— Nu-ţi lăsa inima să se usuce ca şi trupul, Macrian. Aici, 
sub cer, darurile zeilor abundă. De ce această fata n-ar fi 
unul dintre ele? 

Arătă spre tribun, cu ultima smochină umplută cu peşte. 

— Gustă, tribun Aelius. Şi ăsta este un dar al zeilor. 

Amuzat, admiră în acelaşi timp disprețul lui Macrian, ca şi 
încurcătura tânărului tribun, surprins atât de oferta 
imperială, cât şi de piperul care deja îi aprindea limba. 

— Aşadar, un dar pentru căsătoria regelui Odenat, reluă 
el. Te-ai gândit la ceva, Aelius? 

— Da... Augustus. 

— Bea vinul ăsta, tribunule. Focul piperului se va topi în 
miere. Ai vreo părere despre acest dar? 

Aelius îşi luă curajul de a răspunde înainte de a bea: 

— O legiune, Augustus. 

— O legiune? 

Tribunul puse uşor paharul jos. 

— Semnul că Roma recunoaşte puterea Palmyrei şi că 
împăratul îl susţine şi-l protejează pe regele ei împotriva lui 
Shapur. 

— O legiune pe care s-o iau de unde, tribunule? Ştii că 
duc lipsă de cohorte aici, dar să pornesc împotriva lui 
Shapur! 

— Nu va fi nevoie să fie completă, Augustus. Adăugate 
celor trei pe care deja le conduc, cinci cohorte ar fi de- 
ajuns. Împreună cu auxiliarele din Egipt şi Capadocia, dacă 


trebuie. Sunt călăreţi şi arcaşi buni şi ar putea foarte bine 
să se unească laolaltă cu războinicii din Palmyra. Ar fi şi 
pentru perşi un semn că stăpâneşti bine marginile 
Imperiului. 

— O să coste scump. 

— Odenat şi familiile bogate din Palmyra vor plăti 
costurile, aşa cum au mai făcut-o. 

— Un cadou care să fie plătit de cel care îl primeşte? Se 
amuză Valerian. 

Aelius arboră un zâmbet subţire. Faţa îi deveni mai puţin 
frumoasă, dar mai răutăcioasă ca niciodată. 

— Gestul contează mai mult decât preţul. Şi apoi, 
Preailustrul, prin rangul lui de senator, va fi, de fapt, şeful 
acestei legiuni. 

— Te bagi prea repede în necaz, Aelius! strigă Macrian. O 
imprudenţă teribilă! Dacă Odenat nu ne este fidel, va 
întoarce cohortele împotriva noastră... 

Valerian îl întrerupse. 

— Cred că n-ai prins ideea tribunului, procuratorule. 
Odenat nu va avea decât titlul. În realitate, comanda va fi 
în responsabilitatea tribunului. 

Tribunul ştiu să se stăpânească, în pofida mormăielilor lui 
Macrian. 

— Mai mult, la nevoie, cohortele ar apăra oraşul, chiar 
împotriva voinţei lui Odenat, nu, Aelius? 

— Cu siguranţă, Augustus. 

— Am putea, pentru ca asta să fie limpede, să te numim 
prefectul taberei? 

Şiret, ambițios, dar ştiind să se stăpânească, acest tânăr 
Aelius. Acceptând promovarea fără să clipească, cu ochii 
fixaţi în cei ai împăratului, ca şi cum ar fi spus: „Augustus, 
ai şi vei avea întreaga mea credinţă”. 

— Ce crezi, procurator? O să fie în stare? 

— Ţi l-aş fi prezentat dacă n-aş fi avut încredere în el, 
Augustus? suspină Macrian din vârful buzelor. 

— Aranjează asta. Pentru Preailustrul Odenat va fi nevoie 
de o scrisoare pe care să mi-o daţi s-o semnez. Şi umpleţi o 
lădiţa de bijuterii pentru această Zenobia. Acum, destul cu 


flecăreala, să-l aducem pe creştin. 

Aelius, cu trăsăturile luminate de fericire în strălucirea 
torţelor, salută, cu pumnul pe cuirasă. Valerian îl reţinu. 

— Nu pleca încă, prefectule. Intotdeauna este amuzant 
să-i auzi pe creştini. 


Nu un om, ci doi au fost împinşi pe terasă. Era aproape 
noapte. In semiobscurul torţelor, Valerian trebui să-şi 
ascută privirea ca să-i distingă. 

Primul semăna cu oricare patrician al Imperiului. Cu 
obrajii raşi, puţin buhăiţi, cu părul proaspăt uns, cu privirea 
mai mult rezervată. Purta o togă de bună calitate, curată şi 
savant încreţită. Celălalt nu era atât de îngrijit, deşi 
țesătură togii lui era decentă. In rest, slăbiciune, culoarea 
mată a pielii oamenilor din Siria, părul şi barba care 
stârneau frică şi dispreţ. Mai mult de douăzeci de ani. În 
realitate, un chip fără vârstă, aprins de doi ochi cărora 
torţele, fără îndoială, le dădeau o putere şi mai mare. 

Valerian îşi simţi vechea şi aprinsa furie împotriva 
creştinilor, care îi încingea pântecele şi pieptul mai tare 
decât a putut-o face lIflava mai înainte. Era destul să-i vadă 
pe cei doi pentru a-şi simţi măruntaiele şi nervii vibrând 
precum coarda unui arc. 

Era în ei ceva de nesuportat. Acel amestec de slăbiciune 
şi orgoliu. Şi de dispreţ. O aroganță fără margini! Ca şi cum 
nu erau oameni ca toţi oamenii, ci nu se ştie ce altceva. Ca 
şi cum nu tăgăduiau, cu fiecare suflare, cu fiecare privire, 
că el era unicul, aici, care a fost desemnat de zei. 

— Care dintre voi e şeful creştinilor? 

Patricianul îşi înclină fruntea. 

— Eu, Augustus. 

— Numele tău? 

— Dymitrios. Sunt episcopul creştinilor din Siria. 

— Atunci cine este celălalt? 

— Simon este diaconul meu, Augustus. 

— Nu-mi pasă de titlurile cu care vă împopoţonaţi. Ce 
caută aici? Dacă tu eşti şeful sectei îmi eşti de-ajuns. 

Bărbatul cu barbă ridică mâinile şi le înnodă pe piept. 


— Sunt aici pentru că este de datoria mea să fiu alături 
de episcopul Lui. 

— Nu eşti în faţa zeului tău! Măcar în sensul pe care îl dai 
tu. Eşti în faţa împăratului tău, eu, Valerian Augustus. 

Episcopul ridică mâna şi o puse pe braţul tânărului, cu un 
gest liniştitor. 

— Suntem în faţa ta, Augustus. Ai dorit să fiu aici şi am 
venit. 

Valerian îşi părăsi jilţul, dezmorţindu-şi picioarele. Aruncă 
o privire spre Aelius. Noul prefect părea fascinat de 
creştinul numit Simon. 

— Nu ignori ameninţarea pe care Shapur, persanul, o 
face să apese asupra oraşului? îl întrebă apropiindu-se 
foarte mult de episcop. 

Dymitrios clipi. 

— Ştii să citeşti, continuă Valerian. Ai văzut ordinul care 
poartă sigiliul meu lipit pe zidurile oraşului. Fiecare 
cetăţean al Antiohiei trebuie să contribuie. Braţele lui sau 
banii, e la fel de nimerit. Or, am înţeles că nimeni din cei 
din secta ta n-a făcut încă nici una, nici alta. 

— Dumnezeul nostru ne interzice să punem mâna pe 
arme, Augustus, mormăi episcopul, fără să îndrăznească 
să-l privească în ochi. 

— Se va renunţa la braţele şi curajul vostru, rânji 
Valerian. O să plătiţi. Cinci centime de căciulă în monedă de 
aur. 

Dymitrios deschise gura. Valerian nu-i lăsă timp să 
protesteze. 

— Câţi sunt în oraş, procuratorule? Trei sute, cinci sute? 

— Mai mult decât atât, Augustus, suspină Macrian. 
Numărul lor creşte pe zi ce trece şi o ascund, ştiu eu. Aş 
zice o mie. 

Poate a fost pâlpâirea unei torţe, dar un zâmbet păru că 
răsare pe buzele celui care se numea Simon. Unul dintre 
acele zâmbete atât de detestabile din cauza insolenţei lor. 

Vocea lui Valerian deveni şi mai dură. 

— Eşti bogat, Dymitrios! Ai cea mai mare casă din 
Antiohia, pământuri şi sclavi mai mulţi chiar decât mine. 


Eşti foarte bogat. Ca toţi cei din secta ta! Adoraţi banii. Ăsta 
e zeul vostru: aurul! 

Scăpă un râs răutăcios, şi, în cele din urmă, întâlni 
privirea lui Aelius. 

— Din cauza asta creştinii şi-au luat ca simbol peştele, 
prefectule: ca să înoate mai bine în marea lor de aur! 

— Augustus, noi putem... 

— Să vă supuneţi mie, Dymitrios! Nu încape vorbă. Te afli 
în faţa împăratului. Poţi doar să te supui. 

— Nu mă supun decât lui Dumnezeu! El este stăpânul 
nostru şi nimeni altcineva. El este şi Hristos, fiul Lui, mort 
pe crucea Romei, cel care ne ia sau ne lasă după voia Lui. 

Celălalt vorbise. Simon cu părul bogat, bărbos şi cu ochi 
de nebun. Cu vocea cea mai calmă care se putea imagina, 
zâmbind atunci când a adăugat: 

— Dumnezeu este indiferent la afacerile Romei. 

Macrian plescăi un ordin. Suliţele gărzilor s-au înfipt în 
şalele creştinilor. Episcopul roti ochii îngrozit. Celălalt nu se 
clinti. Nici măcar n-a încetat să zâmbească. Dispreţul i se 
citea în priviri. 

Valerian îi întoarse zâmbetul. Cu toate că se ferea să-i 
acorde atenţie. Furia îl stăpânea acum până în vârful 
unghiilor. Îl apucă pe episcop de păr. Îşi îndulci vocea cât 
putu. 

— Deschide-i ochii acestui nebun, Dymitrios. Acestuia şi 
tuturor celor care te urmează. Mie îmi este indiferent zeul 
tău şi lui Jupiter, la fel. Peste patru zile procuratorul o să-mi 
spună dacă ţi-a numărat banii. Cinci sute de mii de dinari. 
Sau, în fiecare zi, va fi arestat unul dintre voi. Şi în fiecare zi 
va fi ars pe rug. 

Dymitrios avea gura căscată de groază. Cea care se auzi 
fu vocea celuilalt. 

— Tu te înşeli, împărat al Romei. Tu te înşeli. Nu aşa 
trebuie să ne tratezi. Nu ne temem de moarte şi fiecare 
dintre martirii noştri va face şi mai puternice cuvintele lui 
Hristos. 

Cu atâta calm, încât Valerian se simţi o clipă tulburat. 
Lăsă în cele din urmă furia să-i izbucnească. Dădu drumul 


părului lui Dymitrios şi braţul seceră ca şi cum ar fi învârtit 
o sabie. Brăţările din argint şi din bronz care îi înconjurau 
încheietura îl loviră pe creştin în tâmplă. Numitul Simon se 
răsturnă peste legionarul care stătea în spatele lui, 
înăbuşindu-şi un mormăit de durere. Fierul suliţei sfâşie 
țesătură togii. Un strop de sânge îi păta cutele. Înainte ca 
acesta să se ridice, prefectul Aelius se aruncă asupra lui, 
înhăţându-l şi ridicându-l cu brutalitate. 

— Pe tine te cunosc! 

Numitul Simon îi aruncă o privire, strâmbându-se uşor de 
durere, în tăcere. 

— Nu-ţi aminteşti, mormăi Aelius? Dura Europos! Te 
cunosc. 

Creştinul apucă mâinile lui Aelius şi îl respinse cu o 
putere pe care, datorită slăbiciunii trupului său, n-o puteai 
bănui. 

— Nu fi aşa înfumurat, romanule. Numai Dumnezeul meu 
mă cunoaşte! 

Valerian nu se putu împiedica să nu izbucnească în râs. 
Atunci când Aelius, cuprins la rândul lui de furie, a încercat 
să lovească, spuse: 

— Lasă-l, prefectule! Lasă-i avantajul curajului său şi al 
acestei excelente replici. Nu te teme: acesta va fi primul pe 
care îl vom înhăţa dacă nu plătesc aurul pe care îl 
datorează Imperiului. 

În timp ce gărzile îi duceau pe creştini în umbra terasei, 
Aelius scutură din cap, masându-şi cicatricea de pe picior. 

— Îl cunosc pe nebunul ăsta, Augustus. Sunt sigur. 
Aceeaşi privire, acelaşi păr şi aceeaşi barbă, chiar şi 
aceeaşi voce. Era la Dura Europos. Mi-a furat calul atunci 
când eram rănit. Asta nu se poate uita. Era cu o fată pe 
care perşii tocmai o violaseră. 


25 


PALMYRA 


Calul mai mult ghici obstacolul decât îl văzu. Se încordă, 
ridicându-şi grumazul, dând din coadă. Culcată pe gâtul lui, 
cu degetele înnodate în coama de culoarea laptelui, 
Zenobia murmură: 

— Yedkivin! Yedkivin eşti cel mai frumos. Eşti calul meu. 
Tu poţi totul... Hai, hai! 

Yedkivin mări pasul, ţinând cu umerii şi pieptul ritmul 
galopului. Parapetul de cărămizi păru dintr-odată că se 
apropie în mare viteză. Zenobia căută un sprijin pentru 
genunchi pe ruloul gros al păturii, cabrând şalele, aşa cum 
voia să le cabreze şi Yedkivin pe ale lui. 

— Dii! Dii, Yedkivin! 

Mormăia fără să-şi dea seama. Parapetul era acolo. 
Picioarele din spate ale lui Yedkivin ţâşniră. Şocul 
picioarelor lovite de pământ o scutură pe Zenobia din cap 
până-n picioare, unda îi urcă până în ceafă. Yedkivin 
împinse cu toată puterea. Se înălţară. Spinarea calului era 
atât de curbată, încât ea putea să cadă, botul lui Yedkivin 
era atât de întins, încât hăţurile îi alunecau dintre degete şi 
nu le mai prinse decât lipind curelele de piele de grumaz. 
Făcu un efort ca să nu închidă ochii. Urmă apoi şocul 
picioarelor din faţă. Coarda arcului trecută peste umăr îi 
sfâşie pieptul şi îi taie suflarea. Dar Yedkivin îşi reluă de- 
acum galopul. 

Mai mult bănui decât auzi strigătul lui Nurbel. 
Manechinul, îmbrăcat cu o tunică dublată cu piele, cu cască 
şi umplut cu lână, nu era decât la două lungimi de săgeată. 
Ea murmură: 


— E bine, Yedkivin! Încet, căluţul meu, încet... 

Se înălţă în şa, îşi reluă locul. Cu hăţurile suple în jurul 
încheieturii, făcu să-i alunece arcul de pe umăr în mâna 
stângă. 

In toată splendoarea lui, calul juca acum liniştit între 
coapsele ei. Îl însoţi cu o mişcare din şale, nu fu nevoie 
decât de o lovitură uşoară de călcâi pentru ca Yedkivin să 
se întoarcă din drum, într-un semicerc larg. 

Cu braţul stâng încordat, trăgând de lemnul arcului atât 
cât îi permiteau încheietura şi umărul, păstră capătul 
săgeţii în coardă. Işi trase umerii spre spate, strângând 
calul între pulpe, străduindu-se să-şi imobilizeze umerii şi 
ceafa, aşa cum a învăţat-o Nurbel. 

Ochii i se fixau pe silueta manechinului. Se apropia, dar 
trebuia să se apropie şi mai mult prin puterea minţii. 
Trebuia să vadă plăcuţa de piele de pe pieptul 
manechinului în vârful săgeţii. Atât de aproape, atât de 
aproape, încât ar fi putut s-o atingă. 

Cu un ultim efort, întinse şi mai mult coarda. Yedkivin 
continua să meargă urmând o linie perfectă, uşor în 
diagonală faţă de manechin. Acum era momentul. Îşi 
destinse degetele. 

Unda de vibraţie a arcului se transmise braţului ei. Un 
sunet surd îi răspunse în piept. Smocul de pene roşii zbura 
deja prin aer, ca o insectă mare. 

Trecu prin partea stângă a manechinului. Se zdrobi de o 
piatră, mai departe, într-un nor de praf. 

— Aiii! 

Zenobia se strâmbă de furie, trase cu brutalitate de 
hățuri, îşi trecu piciorul peste grumazul lui Yedkivin, înainte 
chiar ca acesta să se oprească. 

Când picioarele i-au atins pământul, o nouă săgeată era 
potrivită în arc. Umerii s-au îndreptat, la fel de ţepeni ca 
lemnul de cedru al arcului încordat cu toată puterea. Dar 
şalele şi şoldurile au rămas suple, continuând să danseze. 

Degetele i s-au depărtat de coardă. Smocul de pene, 
galben de data asta, sfâşie aerul cu un geamăt. Se auzi 
zgomotul sec al fierului care sfâşie pielea, lâna, înfigându- 


se în lemnul ce ţinea manechinului loc de oase, sub ţintă. 

Nurbel, acolo, ascuns după calul lui, în celălalt capăt al 
norului de praf, râdea. Un râs din toată inima, batjocoritor, 
de războinic. 

— Dacă leul are de gând să te aştepte, o să moară! îi 
aruncă. 

— De ce? strigă Zenobia. Unde am greşit? 

Înainte de a-i răspunde, Nurbel o lăsă să se apropie. 
Fluieră uşor, pentru a-l chema pe Yedkivin la el şi îl lăudă 
cu glas tare. 

— N-ai avut destulă putere în braţe. N-ai avut destulă 
putere în pulpe, iar umerii n-au fost destul de traşi spre 
spate. Dar saltul a fost frumos. Lui Yedkivin i-a făcut 
plăcere să fie cu tine şi asta este bine. 

Zenobia scutură din cap. 

— N-o să reuşesc. 

— Te-ai putea mulţumi să tragi de la pământ sau de pe 
loc. Pentru asta, ţi-ai format deja ochiul. 

— Tu n-o să fii mulţumit! Niciunul dintre arcaşii tăi n-o să 
fie mulţumit, mormăi Zenobia. 

— Nu sunt femei. 

Zenobia îi aruncă o privire furioasă şi îl respinse pe 
Yedkivin care veni să-şi frece obrazul de braţul ei. Nurbel îşi 
încreţi ceva mai mult ochii migdalaţi. 

— Fie că vrei sau nu, sunt lucruri pe care o femeie nu le 
poate face ca un bărbat. Războiul este unul dintre ele. 

— Încetează să mai rosteşti fraze nedemne de tine. 

Mângăie botul şi fruntea lui Yedkivin, devenit destul de 
repede un cal lacom de mângâieri. II făcu să se întoarcă ca 
să desfacă tolba de piele, fixată sub grumazul lui, în care se 
aflau săgețile. Ridică apoi pătura lac de sudoare de pe 
spatele lui. Yedkivin aprecie această grijă, fremătând din 
buze, făcându-şi întregul număr de giumbuşlucuri, fără ca 
ea să-i acorde, totuşi, toată atenţia la care spera. 

Nurbel o cântări fără un cuvânt. Degetele Zenobiei erau 
iuți şi precise. Totul la fel ca atunci când a înfipt săgeata în 
pământ. În realitate, ultimul ei tir a fost perfect. Mai ales că 
nu era conştientă de asta. 


Avea dreptate. Faptul că era femeie nu schimba nimic. 
Era făcută pentru arc şi, poate, pentru război. De mai mult 
de o lună, n-a arătat nici cea mai mică slăbiciune. Suporta 
loviturile fără să se plângă, crampele pe care arcul, la 
început, le producea în mâini, în umeri şi în braţe. Urmele 
arcului erau atât de adânci, încât, uneori, îşi petrecea 
noaptea strângând din dinţi. 

Mormăielile şi disprețul nu însemnau altceva decât furia 
în faţa eşecului şi a încetinelii de a învăţa. În realitate, în 
viaţa lui de războinic nu văzuse niciodată pe cineva, nici 
chiar pe el, să înveţe atât de repede cum să înfigă o 
săgeată în inima manechinului. | se părea că ea are lupta în 
sânge. Ca şi cum în ea se trezea sufletul celor mai mari 
arcaşi. 

Ca şi cum poveştile care, de la întoarcerea ei, se 
răspândeau în Palmyra nu erau doar poveşti. Ca şi cum, 
cele spuse în faţa Preailustrului despre călătoria ei alături 
de Baalshamin conţineau un adevăr mai important, pe care 
n-a vrut să-l creadă. 

Ca şi cum sufletul şi trupul lui Alat, marea zeiţă a 
războiului şi a deşertului, îşi făceau loc în ea. 

Acest gând îl apăsa şi îl punea în încurcătură, pe el care, 
uneori, nu se putea împiedica să n-o considere doar o 
femeie. Chiar şi aşa, în această ţinută, cu formele ascunse 
de tunica de piele şi cu părul negru înnodat sub boneta de 
fetru a arcaşilor din Palmyra. Chiar şi aşa, îmbufnată, 
prăfuită, cu cearcăne, cu pielea lucind. Farmecul îi venea 
din ochi, din bărbia puţin rotunjită, dintr-o linie curbă a 
obrazului, de la buza de sus atât de bine conturată, dar 
care lua forma unei lame atunci când furia o cuprindea. Ca 
în clipa când s-a întors spre el şi l-a întrebat cu ironie în 
glas: 

— Te-ai săturat de mine, Nurbel? Abandonezi? Ţi-e ruşine 
să te ocupi de o fată? 


— Tu nu eşti o fată, tu eşti viitoarea soţie a Preailustrului, 
răspunse el sec. Eu nu uit, şi tu cu atât mai puţin. 
— Cum aş putea, Nurbel? Arcul nu mă lasă să uit. 


El preferă să se întoarcă, să aranjeze zăbala în gura 
calului său. 

— Unii călăreţi perşi folosesc pături răsucite, pe care le 
fixează cu chingi sub pieptul calului, spuse el peste umăr. 
Acestea au un fel de curele în care pot să-şi strecoare 
picioarele şi care le permit să se ridice în momentul 
tragerii. E ceva moştenit de la oamenii din Orientul 
îndepărtat. O să încerc să obţin una, ca s-o încerci. 

Strâmbătura de pe faţa Zenobiei se şterse. 

— Dar va trebui încă să mai cari pietre. Braţele tale sunt 
prea slabe. Arcul nu se îndoaie destul. Săgeata încetineşte 
prea repede pentru a putea a ţinti bine. 

— Crezi că o să dureze mult? 

— Ar fi de preferat să nu fie aşa. 

— Ce vrei să spui? 

Nurbel cercetă dunele roşcate care îi înconjurau. Se aflau 
la o milă şi jumătate de Palmyra. Într-o vale largă, apărată 
de vântul deşertului, unde arcaşii şi războinicii Marelui 
Odenat aveau obiceiul să vină şi să se antreneze. Scoase 
un râs înfundat şi batjocoritor, care o încântă pe Zenobia. 

— Hayran şi mătuşa lui s-au dus la Preailustrul ca să-l 
avertizeze că noi complotăm împotriva lui. 

— Oh!... 

— După părerea ei, ai făcut din mine o marionetă nu mai 
grozavă decât amicul nostru de mai încolo, calul tău. Şi, în 
curând, o să faci acelaşi lucru şi din Preailustrul... 

— Cum de a aflat? 

Nurbel ridică din umeri. 

— La curtea femeilor nimic nu se poate ţine secret... 

Zenobia le făcuse cunoscut că merge să-l dreseze pe 
Yedkivin în compania lui Nurbel. Dar o servitoare i-a 
observat tunica de piele, boneta de arcaş, centura şi 
pantalonii de bărbat. S-a grăbit să-i încredinţeze această 
descoperire lui Ophala, ca să-i intre în graţii. 

— O sclavă pe care ai uitat-o la împărţirea darurilor, 
observă Nurbel cu o nuanţă de dispreţ. 

Arătă spre grămada de stânci de pe coama dealului. 

— Ophala i-a spus lui Hayran, care ne-a pus sub 


observaţie printr-unul dintre iubiții lui. De acolo, de sus, îi 
este uşor să ne observe. 

— Ce-a zis Odenat? întrebă Zenobia nepăsătoare. 

Nurbel luă pătura lui Yedkivin din mâinile Zenobiei. O 
scutură de praf şi o puse din nou pe spatele calului. 

— M-a chemat şi m-a obligat să ascult trăncănelile 
Ophalei. După care, i-am spus adevărul, pur şi simplu. 

— Adevărul? 

— Nu-l mint niciodată pe Preailustru. Uneori tac, cum am 
făcut şi cu tine. Dar, dacă mă întreabă, nu trebuie să se 
conteze pe mine că o să mint. 

— Ţi-am cerut eu să minţi? 

— Ce mi-ai cerut tu numai zeii o ştiu. Eu am spus 
adevărul pe care îl ştiam şi Preailustrul a râs. A privit-o pe 
Ophala şi a râs, i-a spus lui Hayran: „De ce nu vrei să te 
antrenezi cu ea, fiule? Ai avea nevoie cu adevărat”. Poţi fi 
sigură că numai pentru aceste cuvinte Hayran te va hăitui 
până la sfârşitul zilelor. 

— O să mă obişnuiesc cu asta. Ophala? 

— Scârţâia ca o uşă veche. Era chiar în faţa mea. 
Preailustrul i-a spus: „Crezi că o să mă îndoiesc de Nurbel 
după douăzeci de ani de vânătoare şi de lupte? Şi 
îndrăzneşti să te legi de Zenobia. Viitoarea mea soţie este o 
zeiţă. De ce n-ar fi şi arcaş? Grecii au avut zeițe care au fost 
buni războinici. Valorăm măcar cât grecii”. 

Nurbel râse din nou. Apoi deveni serios şi distant. 

— Când am rămas singuri m-a întrebat despre încrederea 
pe care o am în tine. M-a mai întrebat de ce ai vrea să ştii 
să tragi cu arcul. l-am răspuns ca, în adâncul inimii mele, 
încă nu ştiu. Că mânuieşti bine cuvintele, dar că sunt ca 
vălurile cu care te-ai prezentat înaintea lui. 

Erau foarte aproape unul de altul. Zenobia nu fugi de 
privirea lui, dar nici n-o susţinu. Fără ajutor, dintr-un salt 
uşor, urcă din nou pe Yedkivin. 

Nurbel adăugă: 

— Este adevărul şi gândul meu lăuntric. 

Zenobia îşi îndemnă calul să se întoarcă. Cu o lovitură 
blândă îl tinu în buiestru, îl îndreptă spre manechinul de 


lână. În spatele ei îl auzi pe Nurbel, la rândul lui, pornindu-şi 
calul, într-o clipă fu lângă ea. O depăşi într-un galop 
mărunt, atinse manechinul înaintea ei şi prinse din zbor 
ultima săgeată pe care ea o înfipsese. Îşi făcu calul să se 
întoarcă din scurt, ca să-i iasă în faţă, drept, cu privirea 
ascuţită ca lama unui pumnal. Îndreptă săgeata spre ea. 

— Preailustrul a mai întrebat dacă eşti în stare să mergi 
cu noi la vânătoare de lei. 

— Ce i-ai răspuns? 

— Am spus: „Zenobia te va uimi, Preailustrule!” 

Ei îi scăpă un mic răget ca de fiară, care îl surprinse pe 
Yedkivin. 

— Nu fi atât de îngâmfată. Vânătoarea va fi grea. Pe 
puţin şase zile. Călare de dimineaţa până seara. Yedkivin al 
tău nu va suporta, vei avea patru cai, ca noi toţi. Ai învăţat, 
dar nu eşti gata. 

Zenobia s-a apropiat de el. Apucă săgeata. 

— O să fiu. 

— In mai puţin de-o lună. 

— O să fiu, Nurbel. Ştii asta. 

— O sălbăticiune care aleargă nu e la fel de uşor de 
nimerit ca un manechin de lână. 

— O să vin aici să mă antrenez în fiecare zi. Acum este 
posibil, pentru că nu mai am de ce să mă ascund. 

li smulse săgeata din mâini, cu un râs frumos şi îl lansă 
pe Yedkivin la galop, strigând: 

— Te iubesc, Nurbel! Te iubesc din adâncul inimii. 

Ceva mai târziu, când s-au întâlnit pe drumul spre 
Palmyra, Nurbel spuse: 

— Nu pe mine trebuie să mă iubeşti, ci pe Preailustrul. 

— Pe el îl iau de bărbat. O să-l apăr şi o să-l fac mare, o 
să-mi ţin promisiunea. 

— Trebuie să-l şi iubeşti. 

— O să-i fiu credincioasă, Nurbel. Poţi fi sigur de mine. 


Prea încântată s-o sfideze pe Ophala, nu mai avu grijă să- 
şi schimbe ţinuta, ca să traverseze curtea femeilor. Intrând 
în atrium, unde dădea camera lui Dinah, ghici că ceva nu 


era în regulă. Domnea o tăcere neobişnuită. Servitoarele, 
care ar fi trebuit să se mire şi să se distreze de felul în care 
era îmbrăcată, nu i-au acordat nici măcar o privire. 

Ashemu nu se afla în camerele lor. Zenobia parcurse 
culoarele, intrigată. Intrebă o sclavă unde se află Dinah. 
Servitoarea i-a răspuns cu un gest, ferindu-se din răsputeri 
să i se mai pună şi altă întrebare. 

În sfârşit, apăru Ashemu, îngrozită s-o vadă într-o 
asemenea ţinută. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Dacă Ophala... 

— Ce se petrece? 

Egipteanca o trăgea spre camerele lor. 

— Linişteşte-te! Ophala ştie, şi Preailustrul la fel. Nu mai 
are importanţă. 

Gura lui Ashemu se rotunji. 

— Fie ca Isis să ne apere... 

— Isis ţine mâna asupra ta, zâmbi Zenobia. Unde este 
Dinah? O să vă povestesc... 

Ashemu îşi scutură obrajii graşi. 

— Dinah e bolnavă. 

— Ce are? 

— Dacă aş şti! A rămas plângând în patul ei. Nu e cu 
putinţă să-i smulgi un cuvânt. Nu vrea doctor, este 
imposibil de ştiut de ce suferă, de trup sau de suflet... 

— Ce spun servitoarele? 

— Nimic. Ştiu ele câte ceva, dar de la ea nu se poate 
scoate un cuvânt. ` 

Zenobia se îndrepta acum spre camera lui Dinah. In 
spatele ei, Ashemu mormăi: 

— Sigur, Ophala şi-a băgat coada! Numai să n-o fi otrăvit. 
Oh! Fie ca vălul lui Isis să ne apere de femeia asta rea! 

Zenobia înţepeni în pragul camerei. Dinah era ghemuită 
cu fața la perete. Strângea atât de tare țesătura tunicii în 
jurul ei, încât cusăturile erau plesnite. Umerii şi spatele îi 
erau scuturate de spasme scurte. Nu i se auzeau 
plânsetele, ci doar respiraţia grea. 

— Măcar dacă ar vorbi, şopti Ashemu. Dar nu vrea nici 
măcar să fie mângâiată. 


Un val îngheţat trecu pe ceafa Zenobiei. Un 
presentiment. Un gând atât de râu, că nu avea nume. O 
alungă pe Ashemu. 

— Lasă-ne. Să interzici servitoarelor să vină aici. 

Ashemu protestă, jignită, apoi se supuse bodogănind. 

Zenobia aşteptă ca paşii egiptencei să se îndepărteze. 
Înaintă până la patul lui Dinah. Răsuflarea tinerei evreice se 
lovea de perete, scârţâind ca şi cum ar zgâria varul cu 
unghiile. 

Zenobia se aşeză în genunchi. Cu blândeţe, făcând un 
efort să-şi stăpânească tremurul degetelor şi greaţa care îi 
copleşea gâtul, îşi ridică boneta de fetru, şi-şi lăsă părul să 
se rostogolească în valuri. 

— O să mă culc lângă tine, o anunţă. N-o să te ating. 

Făcu întocmai şi rămase nemişcată. 

Un lung, un foarte lung moment. Ascultând hohotele ce 
deveneau mai clare, mai apropiate. Respirația sacadată a 
lui Dinah deveni mai şuierătoare, ca şi cum durerea creştea 
în ea ca o lamă ce o sfâşia dintr-un cap în altul. 

Zenobia ţinea pleoapele strâns lipite şi alunga toate 
gândurile lipsite de afecţiune pentru cea care, lângă ea, 
lupta împotriva răului. 

În fine, Dinah îi căută mâna. 

Mai fu nevoie de încă ceva timp ca să înceapă să respire 
mai bine, să se lase pe spate. 

Rămase atunci ca o moartă, cu totul pierdută în oroarea 
care o stăpânea. Durerea o cuprinse din nou, tăindu-i iarăşi 
respiraţia, făcând-o să se sufoce. 

De data aceasta, se agăţă de mâna Zenobiei. 

Zenobia făcu un efort ca să nu respingă această mână. 
Această durere prea mare, prea apropiată şi prea 
dezgustătoare. 

Apoi au venit cuvintele. 

— Hayran a... Nu pot, Zenobia! 

— Sunt aici, Dinah. Sunt aici. 

— Mi-e atât de ruşine. 

— Nu-ţi fie ruşine, Dinah! Mai ales ruşine să nu-ţi fie. 

Hayran a pus sclavele s-o cheme, în ajun, când noaptea 


era mai adâncă şi când curtea femeilor dormea. Asta s-a 
mai întâmplat de câteva ori. Lui Hayran şi băieţilor de care 
se înconjura le plăceau să bea peste măsură. Li se întâmpla 
să aibă chef de o femeie care să danseze în faţa lor, până 
se ameţeau. De obicei, îşi făceau poftele cu sclavele. Lor nu 
le plăcea, pentru că Hayran şi drăguţii lui nu se puteau opri 
să nu-şi bată joc de ceea ce se face cu corpul unei femei. 
Cu cât beau mai mult, cu atât deveneau mai obsceni. Mai 
ales în cuvinte. După un dans sau două, nu mai erau 
interesaţi decât de propriile lor persoane, de jocurile 
plăcerilor între bărbaţi. Acesta era momentul pe care 
sclavele îl aşteptau ca să dispară şi băieţii nici măcar nu 
observau. Dar, în acea noapte, Hayran a poruncit sclavelor 
să vină cu Dinah. Cum ea a protestat, chiar Ophala a venit 
s-o oblige. 

Cum a ajuns alături de ei, Hayran a poruncit sclavelor să 
plece. Nu era beat. Ceilalţi nici atât. 

Dinah tăcu, cu bărbia întinsă, incapabilă să continue. 

Zenobia aşteptă să reuşească şi una, şi cealaltă, să 
respire mai calm, şi continuă la rândul ei. 

— Hayran ţi-a pus întrebări despre mine. Dacă ţi-am 
încredinţat secrete şi ce am de gând să fac cu Nurbel... Te- 
a întrebat dacă eşti prietena mea. Tu ai spus că da. 

Dinah aprobă cu un mic semn, fără să-şi descleşteze 
dinţii. 

— Şi-a dezlănţuit furia asupra mea, şopti ea după un 
moment. El... Voia să ştie dacă erai... Cum ai găsit piatra 
din stea. 

— Să ştie dacă sunt femeie sau nu. 

— De ce ai fugit de la tatăl tău. Cum n-am ştiut ce să 
răspund, toţi au început să... 

Nu putu să continue. 

Aşteptară, ca şi cum vântul de afară avea să înghită 
cuvintele ce murdăreau de-acum aerul încăperii. 

— Au vrut să-mi scot tunica. Am refuzat. Asta i-a făcut să 
râdă. Am încercat să fug. M-au prins şi m-au dezbrăcat. 

— Hayran? întrebă Zenobia cu voce mai dură. 

Dinah scutură din cap. 


— El râdea. Râdea şi spunea: „Preailustrul meu tată n-a 
gustat încă, dar noi n-o să-i stricam nimic din plăcere. N-o 
să se aventureze niciodată pe acolo...” 

Vocea lui Dinah se opri, înghițită de o mişcare a pieptului. 
Respira profund, furia depăşindu-i durerea. 

— Nu cum se face cu o femeie, înţelegi? 

Zenobia, cu ochii fixaţi pe florile pictate care împodobeau 
colţul camerei, deasupra patului, nu răspunse. 

Dinah adăugă: 

— N-a făcut-o decât unul. Ceilalţi au spus că le este silă. 
Că plângeam prea tare şi că asta mă făcea prea fată ca să 
simtă plăcere. Hayran şi-a bătut joc de ei, dar nici el n-a 
făcut-o... 

Mai târziu, Zenobia întrebă cine anume era cel care a 
îndrăznit. 

— Cel care se numeşte Hedai. Poartă întotdeauna cercei 
mari în urechi. 

— Va muri, o asigură încetişor Zenobia. Va muri, îţi 
promit. 


26 


NICOPOLIS 


Clodia râdea în hohote. Pe scenă, actorul cu masca lui 
Pappus, libidinosul, se agita într-un dans irezistibil. Actorul 
avea toată supleţea tinereţii, dar masca lui de bătrân, cu 
ochi imenşi şi păr zburlit, forma, în ansamblu, o imagine 
grotescă, dar magnifică. 

La câţiva paşi de el, Manducus, mâncăul, se învârtea ca 
un titirez în jurul unei femei din Galia, cu sâni enormi. Cu 
mici ţipete, îi ridica tunica, pipăia ce apuca din pieptul sau 
din fesele ei, îndesându-şi pe gât, fără încetare, prăjiturele 
care, ca prin minune, îi umflau instantaneu pântecele. 

Deşi era foarte aproape de scenă, în rândurile ocupate de 
patricieni, Clodia nu putea descoperi şiretlicul. Costumul 
femeii nu era mai puţin ingenios. Rolul era jucat de un 
bărbat, toţi o ştiau. Totuşi, atunci când Manducus ridica 
tunica, în loc să descopere pulpele păroase ale unui bărbat, 
ceea ce se zarea erau chiar şoldurile fine ale unei femei. 
Era adevărat că actorul, deşi caricaturiza mersul lasciv de 
femeie, avea o graţie ce ar fi putut face geloase multe 
neveste. Şi, bineînţeles, tipetele şi protestele erau atât de 
ridicol forţate, încât scena, o dată în plus, atingea culmea 
ridicolului, dezlănţuind râsetele nebuneşti ale spectatorilor. 

Cu excepţia Ulpiei, al cărei râs părea mai mult unul jenat 
şi contrariat decât unul de plăcere. 

Clodia aruncă o ocheadă spre tânăra ei vecină. Nu era 
nicio îndoială că Ulpiei îi era ruşine să asiste la acest 
spectacol. Roşeaţa tâmplelor, ochii furişaţi şi buzele 
tremurătoare erau dezarmant de inocente. De o pudoare 
puţin naivă, dar încântătoare. Un delicios contrast cu ceea 


ce se petrecea pe scenă, dar nu mai puţin ridicol, gândi 
Clodia cu răutate. 

Pe scenă, într-adevăr, Manducus o copleşea cu mângâieri 
fără niciun echivoc pe femeia din Galia. Bătrânul Pappus, 
mormăind ca un nebun, se săltă de la pământ într-o 
săritură formidabilă şi peruca flutură în jurul lui. Pantalonul 
bufant se desfăcu. Un falus roz şi enorm ţâşni din el. 
Spectatorii din plebe, îngrămădiţi în rândurile din mijloc, au 
roşit când, în rândurile cele mai de sus ale teatrului, sclavii 
exultau ca şi cum apariţia sexului de pânză şi lâna ar fi fost 
opera lor. 

Cu un pumn ridicat, cerând să înceteze harababura, 
Manducus se aşeză în faţa libidinosului. Clodia îi văzu 
perfect ochii mari, albi, rotindu-se printre despicăturile 
măştii. Pappus scoase nişte ţipete ca de porc înjunghiat, 
agitându-şi membrul. Biata femeie voi să se îndepărteze, 
dar Manducus o prinse, sfâşiind ce mai rămăsese din tunică 
şi aruncând-o, aparent goală, într-o ladă căreia un îngeraş 
tocmai îi deschidea capacul pentru asta. 

Spectatorii, care ştiau demult ce urma să se întâmple, au 
reînceput să urle, scandând numele personajelor, unii pe 
cel al lui Manducus, alţii pe cel al lui Pappus. 

Bătrânul libidinos adresă un salut admiratorilor lui, 
găsindu-şi timp să-şi îndrepte falusul, tot atât de dur şi de 
lung ca un baston de ghicitor, în direcţia câtorva 
spectatoare din primul rând. Apoi, într-o nouă săritură, se 
răsuci ca un titirez şi îl aşeză pe Manducus. 

Mâncăul căzu în fund şi se rostogoli ca o minge. Râsetele 
şi aplauzele răsunară din nou între zidurile de piatră ale 
teatrului. Manducus se ridică, clocotind de furie. Întinse un 
pumn spre sclavii care, sus, îl fluierau încântați. Un îngeraş 
se desprinse dintre muzicanți, întinse un burduf pe care 
Manducus îl prinse cu mâinile pentru a-şi umple gâtlejul 
dintr-o înghiţitură. Urmă un scurt moment de linişte. Clodia, 
ca şi ceilalţi, avea ochii fixaţi pe pântecele lui Manducus 
care, la fiecare înghiţitură, creştea, creştea enorm, absurd 
prin nu se ştie ce miracol! 

ŞI... Buum! 


Într-un trosnet puternic ca de lemn, pântecele lui 
Manducus explodă. Tot corpul lui Manducus se împrăştie în 
rotocoale de fum roşu. 

Printr-o nouă acrobație, bătrânul Pappus ieşi din fum. 
Foarte la vedere, glumind, îşi ridică fundul deasupra 
capului. O dată. De două ori. Şi îşi pierdu falusul! Falusul de 
cârpă se desfăcu, răspândind la rândul lui un fum, pe care 
briza îl îndrepta spre gradenele cele mai înalte, o zăpadă 
minunată de fulgi albi. O pătură mătăsoasă de pene de 
gâscă, care pluti până deasupra spectatorilor din primele 
rânduri. 

Frumoasa gală ieşi din lada ei, într-un costum ce o făcea 
să pară goală. O mască nouă îi acoperea faţa şi cosiţele 
erau prinse pe cap cu panglici în carouri. Dintre sânii 
enormi scoase o pană lungă de păun, cu un ochi ca un 
soare sidefiu. 

Atât de feminină şi de dorit părea, că se auzi un murmur 
de admiraţie. Cu vârful penei trezi trupul prăvălit al lui 
Manducus. Scoase din nou un strigăt de surpriză. Mâncăul 
era complet gol, cu excepţia unei foi de varză aurite 
aplicate pe sex. In rest, un strat gros de ceară nu ascundea 
nimic din corpul lui frumos de efeb. 

Strigătele de admiraţie ale spectatorilor au fost acoperite 
de bubuiturile aplauzelor şi ale uralelor, la care Clodia s-a 
alăturat cu entuziasm. S-a terminat. Actorii şi-au scos 
măştile. S-a descoperit că femeia din Galia purta barbă. 

Clodia avea lacrimi în ochi. Râsul tinerei Ulpia, ai cărei 
obraji erau mai roşii decât toga unui senator, abia se auzea. 
Muzica jeluitoare a flautelor şi a tamburinelor acoperi 
hărmălaia, pentru a anunţa momentul distractiv. 

Clodia se aplecă spre Ulpia. 

— Nu ţi-a plăcut, nu-i aşa? 

Ca scuză, tânăra schiţă o grimasă. 

— A făcut prea mult zgomot. Nu sunt obişnuită şi... 

Clodia nu mai auzi restul răspunsului. Chemarea flautelor 
declanşă entuziasmul spectatorilor plebei. Imbrăcaţi în stil 
oriental şi urcați pe dromaderi, între cele două arce ale 
culiselor au apărut doi barbari perşi. Inaintau pe scenă 


târând după ei o girafă. Clipind, cu ochii uimiţi, animalul se 
legăna sub exclamaţii. Clodia urcă scara de la cel mai 
apropiat vomitorium care se afla lângă Ulpia. Mulțimea de 
spectatori, care intrau sau ieşeau, se îmbulzea deja. 

— Vino, spuse Clodia. Nu e nevoie să vezi şi ce urmează. 

Ulpia îi aruncă un zâmbet de o imensa recunoştinţă. Ca 
să n-o piardă în mulţime, apucă o pulpană a tunicii Clodiei, 
cu atâta putere de parcă ar fi fost târâte de un fluviu furios. 


Dintr-una din dughenele agăţate ca negii de stâlpii 
exteriori ai teatrului, Clodia a cumpărat prăjituri de migdale 
umplute cu smochine. Ulpia a gustat-o pe a ei cu acea 
delicateţe pe care o punea în toate lucrurile. 

Una lângă alta, s-au plimbat prin grădina care ducea de 
la teatru spre templele lui Apolo şi al Dianei. De acolo, o 
scară ajungea în oraş. Era o frumoasă zi de primăvara. 
Cireşii şi măceşii în floare atrăgeau zborul grațios al 
fluturilor. Insectele zumzăiau în jurul gardurilor de chiparos, 
cărora briza le împrăştia polenul în norişori aurii. Vrăbiile şi 
rândunelele se hârjoneau în aerul vibrând de ţipetele şi 
râsetele care se revărsau din nou de sub arcadele teatrului. 
Probabil că actorii au luat locul defilării animalelor. Clodia 
râse ca o nebună, amintindu-şi scenele groteşti la care 
tocmai asistase şi suspină: 

— Ce păcat că nu ţi-au plăcut actorii. Nu erau chiar atât 
de vulgari. 

— Oh! Dar m-am distrat puţin! protestă Ulpia cu un aer 
timid. Doar că nu sunt obişnuită... 

Ochii ei mari, limpezi, căutau în gradină ceva ce putea s- 
o ajute să pronunţe cuvintele care nu reuşeau să-i iasă de 
pe buze. Zadarnic. 

— ...Nu sunt obişnuită cu aceste lucruri, murmură ea în 
cele din urmă. 

— Ce mironosiţă eşti! îşi bătu joc Clodia. 

Ulpia se uită la ea cu reproş. 

— Tata detesta farsele. A refuzat întotdeauna să mă 
ducă. Spunea că era un teatru pentru plebe şi sclavi. Nu-i 
plăceau decât piesele jucate de greci şi în limba greacă. 


Clodia râse în hohote, de-a dreptul batjocoritor. 

— Tatăl tău era un mare soldat al Romei, dar un domn de 
modă veche! Tu nu ai nici douăzeci de ani. 

— Oh! Sunt foarte mulţumită că am venit cu tine, spuse 
Ulpia, ascunzându-şi jena de a vedea memoria tatălui său 
tratată cu atâta uşurinţă. 

— În acelaşi timp, insistă Clodia, actorii erau plăcuţi la 
vedere. Sclavul care juca rolul lui Manducus, după ce a 
scăpat de toate artificiile, îţi venea să-l mănânci, nu crezi? 

Roşeaţa din obrajii Ulpiei răspunse în locul ei. 

— Doar nu vrei să spui că nu-ţi plac bărbaţii? 

— Nu ştiu. Dacă... Oh! De ce spui astfel de lucruri? Mă 
încurci. 

Clodia îi mângâie obrazul. 

— Nu mă lua în seamă! Te tachinez. Nu e vorba de 
răutate. 

Ulpia schiţă un zâmbet jalnic. Clodia îi prinse bărbia şi o 
trase spre ea. Sărutând-o pe obraz, îi şopti la ureche: 

— Nicio răutate, te asigur. Te iubesc şi te necăjesc ca o 
soră mai mare! 

Când s-au despărţit, în privirea Ulpiei strălucea o 
speranţă în care Clodia citi fără efort cât o iubea; oh! Da, 
erau ca două surori. 

Fără un cuvânt, Clodia o prinse de talie şi o trase spre 
capătul scării. Astfel, înlănţuite una de alta, au mers un 
timp în tăcere. 

Ulpia era bine făcută. Era destul de scundă şi ajungea cu 
umerii până la sânul Clodiei. Avea talia fină, suplă, dar 
şoldurile erau deja late. Tremura de plăcerea de a fi ţinută 
astfel, gata să-şi lase capul pe umărul „surorii mai mari”, 
Clodia, dacă mersul le-ar fi permis. Un animal tânăr, încă 
inconştient de farmecele pe care Venus le-a picurat în ea. 

Totuşi, timiditatea era uitată. Se dovedea netemătoare în 
această postură obişnuită pentru familiile care se grăbeau 
spre teatru, nerăbdători să nu piardă nimic din ultimele 
farse ale zilei. 

Ajunsă în capătul scărilor, Clodia se opri. Alb şi roşu, 
înconjurând forumul cu străzi drepte presărate cu 


impozante domi, cu grădini opulente, Nicopolis se întindea 
în direcţia Danubiului care putea fi zărit, prin verdele dulce 
al pădurilor de plopi, cu braţele lui imense şi lente, care 
anunțau delta. 

Lăsând talia Ulpiei, Clodia scoase un țipăt de încântare. 

— lată, sunt deja patru luni de când sunt aici şi nici nu 
poţi să-ţi imaginezi cât sunt de fericită! Oraşul este mult 
mai frumos decât Sirmium, unde m-am născut. Este cu 
mult mai viu. Mereu se petrec lucruri noi. Teatrul, cursele, 
muzica... 

Ulpia, din nou serioasă, poate puţin mai bosumflată, 
aprecie peisajul fără entuziasm. 

— Eu nu găsesc că are nimic extraordinar. Te plictiseşti 
ca oriunde în altă parte. Este atât de cald vara, în timp ce 
iarna este mereu frig. 

Tonul ei semăna cu al unei persoane bătrâne şi blazate, 
dar avea, într-adevăr, o gură şi o minte de copil, gândi 
Clodia, amuzată. Cu toate că o ignora, naivitatea ei un pic 
prostească o făcea foarte atrăgătoare. : 

Totuşi, Ulpia simţi ironia celei care o cântărea. Işi muşcă 
buzele şi adăugă precizând: 

— Poate că gândesc aşa pentru că sunt născută aici. 
Tatei nu-i plăcea deloc Nicopolis. Intotdeauna mi-a spus că 
mama, atunci când trăia, detesta iarna. Poate asta i-a 
provocat boala. 

— ţi aminteşti de ea? întrebă Clodia, înduioşată. 

— Foarte puţin. Eram prea mică atunci când a murit. 

— Biata Ulpia... Sărmana micuță Ulpia! 

Ulpia întoarse faţa şi ochii umeziţi. 

— Credeam sincer ce ţi-am spus ieri, ştii, spuse Clodia cu 
blândeţe. Acum, că eşti singură, aş vrea să consideri familia 
noastră ca fiind familia ta. Aurelian şi cu mine, vreau să 
spun. Sigur, dacă o s-o cunoşti, o s-o adori pe mama. De 
fapt... 

Clodia tăcu, o sărută în colţul pleoapelor şi o trase spre 
scară, mână în mână. 

— Ştii că Aurelian se întoarce? reluă ea. l-a învins pe goți 
în patru bătălii. 


— Oh, da, am aflat! exclamă Ulpia cu entuziasm. Se mai 
spune şi că va construi două noi tabere pentru sclavii goți, 
atât de mulţi prizonieri a luat. 

Clodia aprobă cu un zâmbet. 

— Ce crezi despre el? întrebă ea. 

— Despre el? 

— Despre Aurelian. Dux Aurelian... 

— Oh! 

A roşit din nou. Dar cu mai puţină timiditate decât atunci 
când a fost vorba despre un actor gol, acoperit de ceară. 

— Tata îl iubea foarte mult. Îl iubea, dar cred că îl admira 
şi mai mult. L-am auzit spunând că, în viaţa lui, n-a 
cunoscut un soldat al Romei mai bun. Chiar înainte de a 
muri, când a aflat ca împăratul l-a desemnat pe Aurelian 
succesorul său, a mulţumit zeilor prin ofrande bogate. 

Faţa Ulpiei nu mai era deloc copilăroasă, ci, dimpotrivă, 
înţeleaptă şi puţin bătrânicioasă, ca şi cum ar fi absorbit în 
trăsăturile ei unele dintre expresiile tatălui ei. 

— Dar tu, Ulpia, făcu Clodia, tu? Tu ce crezi despre el? 

Până să vină răspunsul, şoptit şi sufocat de emotie, a fost 
nevoie să coboare mai multe trepte. 

— Cred că seamănă cu acei eroi pictaţi pe ziduri. O să 
găseşti asta stupid, tu care eşti sora lui, dar eu nu mă pot 
gândi la el ca la o fiinţa obişnuită. 

Clodia ezită, între râs şi tulburare. 

— Poate ai dreptate. Mama... Este un secret pe care, 
pentru moment, nu trebuie să-l dezvălui nimănui sau 
Aurelian îşi va pierde minţile de furie. 

Ulpia îi aruncă o privire plină de recunoştinţă şi foarte 
curioasă. 

— Poţi să mi-l spui, ştiu să păstrez un secret, murmură 
ea. 

— Mama ne-a asigurat că într-o zi va ajunge împărat. Şi, 
datorită unei femei, un mare Augustus, nu una dintre acele 
marionete care se fac aclamate şi dispar în anotimpul 
următor. 

— Nu mă îndoiesc, şopti Ulpia cu convingere. Asta se 
poate bănui numai când îl vezi. 


Clodia aprobă printr-un semn, cercetând faţa Ulpiei, 
citind pe ea, cu uşurinţă, visul care se năştea. Râse, cu o 
ironie apăsată, pentru a-i alunga încântarea. 

— Şi ca bărbat, îţi place? 

— Oh!... 

— Faţa lui, corpul lui... Este totuşi făcut din carne, ca toţi 
oamenii. 

încercă s-o facă pe Ulpia să li se alăture, dar nu obţinu 
decât o grimasă pe o faţa înroşită. Din nou, multă, mult mai 
multă roşeaţă. 

— Haide, Ulpia, nu fi copil. Suntem femei. Eşti o femeie. 
Şi frumoasă, aş putea spune. Mai mult decât îţi imaginezi. 
Şi noi, femeile, avem întotdeauna păreri despre cum arată 
bărbaţii. Aurelian este şi el un bărbat, pot să te asigur. 

— Dar unde vrei să ajungi? 

— Ce-ai zice să-l iei de bărbat, Ulpia? 

Ulpia făcu ochii mari. Privire de copil, încântare pe 
măsură. Clodia surâse. Nu era nicio îndoială că tinerei şi 
inocentei Ulpia i-ar fi plăcut să se mărite cu un erou. 


27 


ANTIOHIA 


— Procurator Macrian! Trei zile! 

Episcopul creştin Dymitrios nu mai avea nimic din 
patricianul bogat şi îngrijit. O fâşie mare din toga lui se tăra 
pe pământ. Işi răsucea mâinile, implorând, cu buzele albite 
de groază. Ochii plecaţi alergau de la rug la guvernator. 
Aelius ghici că, spre marea încântare a lui Macrian, era gata 
să îngenuncheze. 

Cu cască, cuirasă, într-o ţinută de război prea largă 
pentru el, încremenit în carul pe care nu l-a părăsit de la 
intrarea lor în oraşul creştinilor, procuratorul oferea privirii 
o figură aspră şi plină de un dispreţ nedisimulat. 

— Prea târziu, Dymitrios. Prea târziu. Astăzi nu e mâine, 
şi mâinile tale sunt goale. 

— Nu fi nedrept, procuratorule! Nu lipsesc decât cincizeci 
de mii de dinari. Restul, tot restul, l-am dat contabililor tăi. 
Patru sute cincizeci de mii. In moneda Emesei, care este 
cea mai bogată în aur. O ştii... 

— Patru sute cincizeci, Dymitrios, nu cinci sute. 

— Într-un timp atât de scurt! Unde îi găseşti în atât de 
puţin timp? Îţi jur în faţa Dumnezeului meu. Cer trei zile 
împăratului... 

Sub porticul ce înconjura grădina presărată cu bazine şi 
boschete de citrice, ale căror flori îmbălsămau aerul, se 
auziră strigate. Legionarii îi regrupau pe locuitorii casei, 
tineri şi bătrâni, stăpâni şi servitori, sclavi şi liberţi romani. 
A fost nevoie de câteva lovituri de suliță. Urletele ascuţite 
ale femeilor. O îmbrânceală. Aelius fu pe punctul de a 
ordona soldaţilor din escorta lui să meargă să-i ajute pe 


legionarii procuratorului. Dar un om se desprinse din grup, 
singur, îndepărtându-i pe cei care îl ţineau, precum şi pe 
romanii care încercau să-l prindă. Inaintă vreo zece paşi, 
aşteptând ca legionarii să-l înconjoare. 

Aelius l-a recunoscut. Macrian, din înălţimea carului său, 
suspină satisfăcut: 

— În sfârşit, iată-l! Ştiam eu că este încă la tine, 
Dymitrios. 

Dymitrios s-a întors. Palid, îl fixa pe cel pe care legionarii 
îl împingeau spre el. 

Sub portic, glasurile începură să strige: 

— Simon! Simon! Domnul să te aibă în pază! 

Macrian aruncă o ocheadă mulţumită spre Aelius. Cu 
vârful biciului lovi braţul lui Dymitrios, pentru a-i atrage 
atenţia. 

— La ce o să-ţi servească aceste trei zile? întrebă plin de 
curiozitate. 

Pe faţa lui Dymitrios, frica lăsă locul unei noi speranţe. 

— Vasele mele, procuratorule! O flotă întreaga, şase 
nave cu două punți. Vin de la Alexandria. În trei zile, vor 
intra în portul din Antiohia. 

Macrian se  încruntă. Buzele i se încreţiră într-o 
strâmbătura nehotărâtă. Prinse privirea lui Aelius şi rânji: 

— Augustul nostru are dreptate, prefectule. Indivizii ăştia 
întotdeauna sunt mai bogaţi decât se crede. 

La rândul lui, Dymitrios observase ezitarea lui Macrian. 
Cu voce mai puternică, regăsindu-şi siguranţa de negustor 
care pune la cale o afacere dificilă, se agăţă de roţile 
carului lui Macrian. 

— Încărcătura lor valorează mai mult de cincizeci de mii 
de dinari. Ulei, ţesături, vin şi grâu. Toată flota mea va fi a 
ta, guvernator Macrian. Ce înseamnă trei zile? O să fii 
bogat. 

Dymitrios se întoarse spre Aelius, adăugând: 

— Şi tu, prefectule. Bineînţeles... 

A fost, probabil, ceea ce l-a decis pe Macrian. Ochii lui 
mici, înfundaţi, străluceau. Plăcerea pentru împărţeală nu 
făcea parte dintre calităţile lui. 


— Prea târziu, Dymitrios. Vasele tale trebuiau să 
acosteze astăzi. Poate nu ajung niciodată în Antiohia. 

Cu coada biciului îl desemnă pe prizonierul care se 
apropia. Legionarii îl ţineau cu un laţ trecut printre coatele 
legate la spate, obligându-l să-şi îndoaie trunchiul. 

— Rugul se află în curtea ta de destulă vreme. El o să 
ardă acolo. 

Aşa cum prevăzuse Aelius, Dymitrios căzu în genunchi. 
Nu mai avu timp pentru implorări. 

— Nu! Nu, episcopule! Ridică-te! Nu în genunchi, nu în 
faţa lui! 

Aplecat de şale, legănându-se, luptând cu mâinile de fier 
ale legionarilor, Simon ridică uşor capul, cu gura strâmbă 
de furie. 

— Fără blasfemie, Dymitrios! Nu uita că noi nu 
îngenunchem decât în faţa Lui! 

Dymitrios se ridică, împleticit, cu lacrimi în ochi. 

— Simon, o să te ardă. 

— Este voinţa Domnului, Dymitrios. M-a purtat până aici 
pentru această lucrare. Te implor. Eşti episcopul nostru. Nu 
îngenunchea în faţa romanilor. Niciodată! 

Dymitrios se bâlbâi, văicărindu-se. Celălalt continuă şi 
mai calm: 

— Nu fi slab. Nu ceda pentru nimic. Nu plăti pentru nimic. 
Nu datoram nimic romanilor, mai ales nu vieţile noastre. 

Dymitrios voi să se apropie de el. Biciul lui Macrian pocni 
cu îndemânare, sfâşiind toga episcopului. 

— Destul, Dymitrios. Nu mai spera nimic de la mine. 
Trimiteţi-l lângă ceilalţi. 

Când decurionul îl luă pe Dymitrios, mai mult susţinându- 
| decât împingându-l, Aelius surprinse un surâs de uşurare 
pe faţa creştinului. În ciuda bărbii şi a părului care îi dădeau 
un aspect de om nebun, privirea îi era senină. Pe deplin 
mulţumită şi liniştită. Fără nicio teamă şi chiar gânditoare. 
Ca şi cum fiecare gest, fiecare strigăt sau fiecare cuvânt îi 
erau pe plac. 

Atât pentru el, cât şi pentru Macrian, Aelius spuse: 

— Nu e nicio îndoială, este chiar el. 


Privirea intensă a creştinului se schimbă în ironie. 
Scânteind de acelaşi dispreţ ce ardea şi în ochii hoţului din 
Dura Europos. O privire care l-a urmărit multă vreme după 
ce a fost lăsat fără cal şi lovit în momentul când nu se 
putea apăra. 

Aelius se simţi mulţumit de valul de ură ce îl cuprindea, 
îşi scoase sabia şi o înfipse în gâtul creştinului. 

— Ţi-am promis, îţi aminteşti? Când m-ai aruncat de pe 
cal ca să fugi cu fata aceea pe care tocmai ai violat-o. 

— Nu! 

Simon scoase un urlet şi se ridică atât de violent, încât 
gărzile abia l-au stăpânit. Dar, în mişcare, lama sabiei i-a 
tăiat obrazul. 

— Nu? făcu Aelius cu un zâmbet. 

— Nu, romanule! Ai tăi au fost cei care au violat-o. Asta 
este opera voastră. 

Aelius ezită. În cele din urmă, nu era ceva imposibil. 

— Dar tu eşti cel căruia i-am promis că o să fiarbă în 
infern. Şi iată-ne aici, îmi ţin promisiunea. 

Aelius se întoarse spre Macrian, râzând în hohote. 

— Nu e de tot hazul, procuratorule? Omul ăsta mi-a furat 
calul ca să scape din flăcări şi iată că de flăcări va pieri. 
Zeul lui nu l-a ocrotit prea multă vreme. 

De data asta, Simon nu clipi. Indiferent la sângele care îi 
curgea până pe buze, cu glasul potolit, spuse: 

— Te înşeli, romanule. Este aici. Mă apără, datorită Lui 
flăcările vor fi la fel de dulci ca mângâierile. 

Cu spatele înţepenit de furie, Aelius smulse medalionul 
de argint în formă de peşte, trecut pe un fir de piele, ce 
atârna la gâtul lui Simon. 

— O să-l păstrez ca amintire de la tine. 

— Aminteşte-ţi mai ales de numele meu. Simon din 
deşert. O să-l mai auzi. Şi dacă îl uiţi, Domnul Dumnezeu o 
să ţi-l amintească. 

— Care zeu? rânji Aelius. Nici nu-l simt, nici nu-l văd. Tuo 
să mori şi El te părăseşte. Nu-ţi oferă decât lacrimile alor 
tăi. 

— Nu ştii nimic despre viaţă şi moarte, romanule. Lumea 


în care respiri, n-o cunoşti. Tu L-ai țintuit în cuie pe Domnul 
Hristos pe cruce şi, totuşi, El este mereu viu. Viaţa Lui se 
transmite dintr-un trup în altul, dintr-un suflet în altul. Nu 
poţi să-l împiedici. Împăratul tău este un prost! Vrea să ne 
doboare, dar ne dă forţa de a ne purta durerile. 

Se opri ca să râdă. În ciuda poziţiei dureroase în care îl 
ţineau gărzile, râsul lui fu senin şi bucuros. Acum însă, 
barba plină de sânge şi ochii negri, scânteietori, îi dădeau 
mai mult ca niciodată un aer de cumplită nebunie. Se 
întoarse spre Macrian. 

— Omoară-mă, moartea e binevenită. De fapt, îmi 
deschizi o viaţă nouă, mai bogată şi mai puternică. Bietul 
de tine, orb şi surd la adevărul lumii. 

Macrian bătu cu coada biciului în lemnul carului şi 
porunci: 

— Destul! Să fie condus la rug. O să vedem dacă mai are 
glas pentru prostiile lui. 

Pentru Aelius, adăugă cu un suspin slab: 

— Aceşti creştini sunt nişte demoni ai cuvântului, 
prefectule. În afară de aur, nu iubesc nimic mai mult decât 
cuvintele. 


Se împlineau mai multe zile de când rugul, sub formă de 
ameninţare, a fost ridicat în mijlocul curţii casei lui 
Dymitrios. Macrian a poruncit să fie chiar creştinii cei care îl 
ridică şi care să aducă pentru el paie, bulgări de bitum şi 
vreascuri. 

Condamnatul se ţinea drept, deşi era în mijlocul fumului. 
Privind mândru, nu oferea imaginea fricii, ci pe cea a 
încăpăţânării transformate în nebunie. Ţinuţi la distanţă, 
ceilalţi creştini, îngenuncheaţi acum cu toţii în spatele lui 
Dymitrios, care îi adunase, se rugau şi cântau. 

Nu era genul de spectacol pe care Aelius să-l aprecieze 
cel mai mult. Prezenţa răutăcioasă a lui Macrian îi 
interzicea totuşi să se întoarcă. 

— E primul tău rug, prefectule? 

De fiecare dată când îl pronunţa, Macrian dădea acestui 
titlu nou o intonaţie hazlie. Aelius dădu din cap. 


— Orice lucru are un început, îl asigură Macrian, cu un 
mic rânjet pe faţa prea slabă. 

La o adiere, o parte a rugului luă foc, împrăştiindu-şi 
flăcările. Pentru foarte scurtă vreme, vederea focului 
întrerupse cântarea creştinilor. Vocea lui Simon răsună cu o 
patimă ce îi făcu să dea înapoi pe legionarii care erau mai 
aproape. 

— Eu, a spus Domnul Dumnezeu, Eu sunt Alfa şi Omega. 
Cel care sunt, care am fost şi care voi veni. Atotputernicul! 

În cor, creştinii au rostit un „Amin” şi au reluat cântecele 
cu un oarecare tremur în voce, dându-le o gravitate în plus. 

— Nu ţi-am spus? făcu Macrian. Nu sunt în stare să tacă. 

Limbile flăcărilor răsăreau în cealaltă parte a rugului. Cu 
pâlpâieli mărunte începeau să muşte de jur împrejur. 

— Curând o să se facă acolo o căldură îngrozitoare, mai 
spuse Macrian. Intotdeauna m-am întrebat dacă oamenii 
aceştia mor din cauza arsurilor, înainte ca flăcările să-i facă 
scrum. 

— Nu ştiu ce să zic, guvernatorule. 

lritarea se simţea în vocea lui Aelius. Macrian aruncă spre 
el o privire batjocoritoare. î 

— Augustul nostru vrea ca tu să fii de faţă. In măsura în 
care acest nebun ţi-a făcut rău. Trebuie să iei asta ca pe un 
fel de dar. 

Dintr-odată, fumul deveni mai gros. Foarte galben şi 
foarte dens, se răspândea în valuri mari, ce se legănau 
deasupra vreascurilor. Briza era prea slabă ca să le alunge. 
Inainte de a se înălța spre cerul de pe care păsările 
începeau să plece, fumul părea să înghită flăcările. 

Creştinul nu mai era decât o siluetă. Macrian şi Aelius l- 
au auzit tuşind. 

— Poate sunt prea multă smoala şi prea mult bitum 
printre vreascuri, observă Macrian. Poate au încercat să 
trişeze când au făcut rugul. Ca să se sufoce înainte să fie 
ars. Nu e sigur că a fost o bună alegere. După părerea mea, 
o să aibă timp să simtă flăcările. 

In acea clipă, vocea lui Simon ţâşni din fum, mai clară şi 
mai puternică ca niciodată: 


— Eu sunt Simon, cel care a păcătuit în deşert. Eu sunt 
Simon, care vin spre Tine, o Fiul lui Dumnezeu, Tu care 
spui... 

Un acces de tuse îi opri cuvintele. Urlă din nou: 

— Nu uitaţi! Domnul Hristos a spus: o să port război cu 
ei... Război... Prin Cuvântul meul!... 

— Nici fumul ăsta nu-l împiedică să urle, se miră Macrian, 
impresionat. 

Acum flăcările topeau vreascurile cele mai de jos. Fumul 
deveni mai negru. Strigătele străbăteau încă prin el, 
răguşite şi înspăimântătoare: 

— Tu care ai ochii ca flăcările focului!... Tu care ai 
picioarele asemănătoare bronzului... Oh!... Şapte suflări... 

Fraza rămase neterminată. Nu se mai auzeau decât 
trosnetele flăcărilor, plânsetele şi cântecele. 

Fără să vrea, Aelius nu se putu împiedica să mai audă un 
țipăt. Fu conştient de prezenţa pandantivului pe care îl 
smulsese de la gâtul creştinului şi pe care îl strângea încă 
în pumn. Îl strecură sub cuirasă, puţin dezgustat. 

Acum fumul urcă aproape drept spre cerul albastru al 
Antiohiei. De lângă el, Macrian îşi curăţă gâtul şi spuse: 

— Ştii foarte bine să te apropii de împărat, prefectule. De 
fapt, ştii cum să te apropii de toată lumea. E farmecul tău, 
trebuie să recunosc. 

— Oare să înţeleg din ce spui că e vorba de un reproş, 
procuratorule? 

Macrian nu răspunse imediat. Creştinii păziţi de legionari 
se agăţau unii de alţii urlând, incapabili să-şi păstreze 
calmul şi să-şi continue cântecul. Legionarii îi ţineau şi 
loviturile de baston curgeau. 

Macrian se asigură că gărzile din jurul lor erau prea 
captivate de supliciu pentru a-i asculta şi scrâşni: 

— Nu fi atât de plin de tine, Aelius. Ai încă nevoie de 
mine. Lui Valerian îi place prezenţa tinerilor ofiţeri, nu 
tandreţea lor. E mai neîncrezător ca niciodată. Intotdeauna 
şi-a imaginat comploturi. E în stare să-şi schimbe punctul 
de vedere de dimineaţa până seara. Mai ales despre noii 
promovați. 


— Nu uit ce-ţi datorez, Macrian, dacă asta te îngrijorează, 
mormăi Aelius. Poţi conta pe mine. Te-am dezamăgit eu 
vreodată? 

Flăcările erau acum destul de înalte ca să încălzească 
până la douăzeci de paşi de rug. Macrian replică, arătând 
cu bărbia spre jar: 

— Toţi oamenii se schimbă într-o zi sau alta, Aelius. 
Priveşte-l pe acela. Nici nu se mai vede. 

Mai încet, adăugă: 

— Contez pe tine, aşa cum Dymitrios aşteaptă vapoarele. 
Fără să fie niciodată sigur că vor sosi în clipa când va avea 
nevoie de ele. 

Aelius întoarse spatele de la jăratic, în cele din urmă. Nu 
mai era decât un foc de vreascuri, ca oricare altul. 

— Eu o să fiu acolo când va fi nevoie, procuratorule. Să 
fiu prefect de Palmyra este un lucru bun şi pentru mine, şi 
pentru tine. 

Macrian tăcu. Creştinii alergau spre jăratic, căzând din 
nou în genunchi, psalmodiindu-şi rugăciunile. Unii erau atât 
de aproape de flăcări, încât se puteau aştepta să le ia părul 
foc. Guvernatorul scutură din cap îngreţoşat. 

Murmurând, întrebă: 

— E adevărat că ţi se întâmplă să împarţi patul cu acest 
Hayran, fiul regelui din Palmyra? 

Aelius abia dacă zâmbi. 

— Un roman nu se culcă cu un om liber, Macrian. 

— Înainte de a fi un roman, acela este un barbar. Fiu de 
rege sau nu. Greşeala ta n-ar fi atât de mare. 

— Hayran este unicul fiu al lui Odenat. Va fi regele 
Palmyrei. În acea zi, vei fi mulţumit de mine, procurator 
Macrian. 

Macrian îi aruncă o privire tăioasă. 

— Nu l-ai anunţat tu pe Valerian că Odenat îşi ia o nouă 
nevasta? 

— Doar dacă Odenat o să aibă un alt fiu, dar cum încă nu 
s-a născut. Şi va veni după Hayran. 

Tăcură, ascultând ultimele trosnituri ale flăcărilor, 
văicărelile creştinilor, strigătele decurionilor care făceau 


ordine în rândurile lor. 

Aelius adăugă încet: 

— Lucrurile vor merge aşa cum îţi doreşti, procuratorule. 
Odenat nu este bănuitor şi fiul lui nu visează decât să-i ia 
locul. În timp ce tu visezi să-l iei pe cel al lui Augustus. 

— Ziua aceea n-a venit, prefectule. Nu fi ca aceşti nebuni 
de creştini care se mulţumesc doar cu cuvinte. Fiul regelui 
nu este încă decât un tânăr nerăbdător şi August al nostru 
are de gând să sfideze moartea. 

Aelius scutură din cap. 

— Fii încrezător, procuratorule. Dacă ştii să-l convingi pe 
Axtex şi prezicerile lui, zeii vor fi cu noi. 

Slăbiciunea de care dădea dovadă Macrian i se citi dintr- 
odată pe faţa boţită. 

— Pune mâna pe vasele lui Dymitrios, spuse din nou 
Aelius, mai sec, dând semne de enervare. Ce te va 
împiedica? Aur, nu vorbe. 


28 


LACUL HARBA 


Nurbel trase două fluierături scurte. Cu mâna arătă spre 
tufişurile de salcâm şi de grozamă pitice, care acopereau 
malul râpos şi înalt unde erau ghemuiţi. Avertismentul era 
de prisos. Zenobia văzuse. 

Destul de departe, printre frunzele veştejite şi crengile 
uscate, penajul apăruse de două ori. Apoi dispăruse. 

Zenobia rămase nemişcată, scormonind cu privirea 
mărăcinişul, urmând posibila traiectorie pe care trebuia s-o 
urmeze sălbăticiunea. De data aceasta, nu zări decât o 
pată cenuşie şi aurie printre frunze. Arbuştii spinoşi 
fremătau la picioarele taluzului de piatră şi pământ 
negricios care mărginea malul. O pereche de coţofene îşi 
luă zborul spre lac, ţipând. 

Nurbel fluieră din nou, imitând gânguritul unei turturele. 
Îi făcu semn Zenobiei să-l urmeze. Suplu şi tăcut, se 
îndreptă spre caii legaţi de copacii uscați, la o sută de paşi 
în spatele lor. Zenobia se strecură pe urmele lui, cu inima 
bătându-i şi mai repede. 

Sosise clipa cea mare şi nerăbdarea se citea în mersul lui 
Nurbel. 

De nouă zile, de când părăsiseră Palmyra, ea nu trăsese 
nicio săgeată, nu doborâse niciun animal, fie el cu păr sau 
cu pene. 

Toţi ceilalţi, Preailustrul, Hayran şi amanţii lui, vreo 
cincisprezece nobili curteni, Nurbel însuşi, toţi şi-au dovedit 
precizia şi cei mai mulţi au omorât gazele, lincşi, vulpi sau 
porci mistreți, pentru fiecare dintre ei fiind nevoie de o zi de 
călărit. 


Nouă zile în care au mers spre apus de Palmyra, pe 
malurile lacului Harba, la fel de uscat ca buzele unui 
însetat. 

Vânătoarea avea ceva nou. Era prima oară când femeile 
îl urmau pe Preailustru. Pusese să fie dublat numărul de 
servitori. La distanţă de cele ale bărbaţilor, corturile 
femeilor trebuiau ridicate în fiecare seară într-o tabără 
separată, păzită de gărzile Preailustrului. Ashemu călătorea 
alături de douăsprezece sclave. La fel şi Dinah, pe care 
Zenobia n-a vrut s-o lase în curtea femeilor, singură, la 
mâna Ophalei, pradă urii ei. 

Zenobia era singura care se întâlnea, în zori, cu bărbaţii. 
Nurbel o prevenise: niciun alt bărbat, în afară de el şi de 
Preailustrul, nu vor avea voie să-i vorbească. 

Ceea ce Odenat nu făcea. Preailustrul se mulțumea să o 
observe cu aceeaşi atenţie cu care scruta fiecare piatră, 
fiecare umbră şi fiecare tufiş. O privire de vânător, 
răbdător, calculat. 

Zenobia îşi dădea seama că încerca să citească în 
sufletul ei, aşa cum căuta să descâlcească în praf şi în 
mărăcinişuri urmele aproape nevăzute ale animalelor. 

Totuşi, ceea ce dovedea ea de nouă zile era departe de 
a-l încânta pe Nurbel. Decepţia bătrânului războinic era atât 
de mare, încât, de două zile, n-o mai ascundea. Privirea i se 
întuneca, faţa îi devenea cenuşie. Călărea din ce în ce mai 
departe de ea. Seara, după ce îl scăpa pe Yedkivin de 
pătură, nu departe de caii pe care Nurbel îi îngrijea el 
însuşi, nu mai avea grijă să-i ureze odihnă plăcută. 

Ea ştia de ce se întâmplă aşa. 

Nouă zile fără ca o singură săgeată să părăsească tolba 
de piele! 

De mai multe ori, gazelele galopau destul de aproape de 
ea ca să-l îmboldească pe Yedkivin să le urmărească. De 
fiecare dată, Hayran şi iubiții lui se alăturau vânătorii. De 
fiecare dată, cerceii lui Hedai, violatorul, străluceau în faţa 
ei. Ştia că dacă degetele ei trăgeau o săgeată din tolbă, 
aceasta avea să găurească ceafa lui Hedai. 

De fiecare dată, o voce îi murmura cu înţelepciune: „Nu 


încă, nu acum”. 

Atunci, trăgea de hăţuri, îl obliga pe Yedkivin să rămână 
în galop mărunt, distanţându-se de grosul vânătorilor. 

În ajun, o hienă se aflase în ţinta arcului ei. Nici măcar nu 
întinsese coarda. 

Nurbel s-a întors, roşu de ruşine. 

S-ar fi putut crede că nu avea gustul sângelui şi al 
capturii. Că se temea de cursă şi chiar de luptă. 

Poate Marele Odenat credea şi el la fel, şi îi vorbise 
despre acest fapt lui Nurbel seara, în timpul lungilor mese 
în jurul focului. 

Ea se gândea în fiecare noapte, neputând să-şi destindă 
corpul după lungile cavalcade. Se gândea la ocaziile 
pierdute. La cele pe care o nouă zi i le va oferi şi la curajul 
de care ar fi avut nevoie. 

Nu pentru a ucide un animal, ci pe Hedai. 

În întunericul cortului, o cuprindea greaţa gândindu-se de 
câte ori i-a văzut strălucind cerceii de aur. 

Chiar înainte de a ajunge la malurile lacului Harba, 
Hayran şi el n-au făcut niciun efort ca să-şi ascundă ironiile. 
Ei îşi doborâseră vânatul. Hedai călărea cu eleganţă şi cu 
multă îndemânare. Țintea cu precizie şi destul de departe. 
De trei ori, a făcut în aşa fel încât să galopeze spre ea, 
încercând să-l sperie pe Yedkivin. Privind-o pe Zenobia fix 
în ochi, cu ochii lui mici, strălucitori, ca de cărbune. 

Ea nu l-a privit, a fixat doar acei cercei, pe care Dinah i-a 
descris cu atâta precizie. 

Uneori, râdea piţigăiat, aruncând o privire spre ea. 
Zenobia nu se îndoia de glumele pe care le putea face. 

La început, Nurbel le-a impus să fie respectuoşi şi i-a 
ţinut la distanţă, dar a sfârşit prin a-i lăsa în pace. Nurbel se 
îndoia. 

În dimineaţa aceasta, i-a ghicit prima sclipire ruşinată din 
priviri. 

Aşa cum ghicea teama în tăcerile lui Dinah şi chiar ale lui 
Ashemu, dimineaţa, înainte de a pleca. 

Dar acolo, mângâind caii, Nurbel s-a întors. Murmură cu 
asprime: 


— lată ceva pentru tine, Zenobia... 

— O s-o prind, Nurbel. 

— Trebuie s-o prinzi, sau mă vei face de râs pentru 
totdeauna în faţa Preailustrului. 

— Ai cuvântul meu. 

— N-o să se lase prinsă. Este o femelă, de patru sau cinci 
ani. Trebuie să cântărească mai mult de o sută de livre. 
Poate o sută cincizeci. Dacă săgeata ta ratează, se va 
întoarce împotriva ta. Îţi va vrea moartea, la fel cum şi tu o 
vrei pe a ei. 

Yedkivin, nervos, îşi dădea seama că mirosise 
sălbăticiunea. Zenobia îl linişti cu o mângâiere pe coamă, 
înainte de a-l bate uşor pe şale. Nurbel mai spuse: 

— Eu sunt cu caii de schimb. Nu uita ca Preailustrul te 
priveşte. 

Zenobia zâmbi. Şi ceilalţi la fel, gândi ea lovind cu 
călcâiele coastele lui Yedkivin. 


Mult înainte ca potcoavele lui Yedkivin să facă să 
freamăte pământul, pantera înţelese că vânătoarea a 
început. 

Deasupra malului înalt, care mărginea lacul, se întindea o 
câmpie uriaşă, acoperită de ierburi uscate, ce se pierdea 
puţin câte puţin în deşert. Doar pe maluri mai sclipea o 
umbră de frunziş verde. Acesta era înţesat de iepuri şi de 
păsări. Sălbăticiunile veneau să bea apă, să vâneze, să 
moţăie la umbra tufişurilor şi a ierburilor stufoase. Erau atât 
de dese, încât puteau să se ascundă între ele, dar le şi 
împiedicau să alerge oricât de puţin. 

Când Yedkivin se lansă, rupând crengile de salcâm, 
pantera ţâşni dintr-un tufiş de grozamă. Ca o săgeată, din 
câteva salturi ajunse la taluz şi năvăli spre câmpie. Zenobia 
lovi crupa lui Yedkivin. Cal şi călăreț au pătruns printre 
ierburile arse aproape o dată cu pantera. Sălbăticiunea nu 
avea decât un sfert de milă avans, iar Zenobia avantajul 
unei mai bune vizibilităţi asupra terenului şi a poziţiilor 
fiecăreia. 

In spatele ei, Nurbel mâna pe taluz, cu strigăte puternice, 


caii de schimb. Mult în stânga, la mare distanţă, Odenat şi 
suita lui erau împrăştiaţi în mici grupuri, de-a lungul lacului. 
Le-a fost destul să audă urletele lui Nurbel, să vadă goana 
lui Yedkivin, ca să înţeleagă ce se întâmplă. 

Urlând într-un glas, au lansat caii în galop, desfăşurându- 
se de-a lungul unei linii perpendiculare pe malul lacului, ce 
împiedica pantera să fugă spre sud. 

Zenobia începu să răsufle cu putere şi încetă să se 
gândească la Hedai. Febra vânătorii îi încorda muşchii. 
Inima i se umplu de admiraţie în faţa frumuseţii panterei. 
Fuga ei o făcea să se gândească la o flacără lacomă. O 
minune al cărei suflet, se zicea, aparţinea celui sau celei 
care ar fi învins-o. 

Ea o s-o învingă. 

O să-şi ţină cuvântul dat. Lui Nurbel n-o să-i mai fie 
ruşine cu ea. 


Pantera căută mai întâi să-l obosească pe Yedkivin. 
Salturile urmau unul după altul, ca şi cum puterea ei era 
infinită. 

Zenobia a aşezat pe Yedkivin pătura din Orient de care îi 
făcuse rost Nurbel. O pătură cu o dublură groasă, cu curele 
plasate la înălţimea umerilor calului, prin care călăreţul 
putea să-şi strecoare picioarele. Putea atunci să se ridice pe 
jumătate, istovindu-şi coapsele, dar micşorând greutatea în 
timpul galopului şi, astfel, obosind calul mai puţin. 

Mergând la început de-a lungul lacului, spre nord, 
pantera s-a întors în fugă, brusc, spre est, unde nimic nu-i 
stătea în cale. Zenobia aştepta această manevră. Cu riscul 
de a lăsa sălbăticiunea să capete avans, ţinu un drum 
pieziş, depărtându-se şi ea de lac. 

Zenobia îi striga încurajări lui Yedkivin. Speră o clipă că 
traiectoria panterei o va apropia destul pentru a putea să-şi 
potrivească tirul. Un tir care cerea să ţintească cu 
măiestrie. Oboseala, care începea să înfigă ace dureroase 
în pulpe şi şale, se spulberă. 

Cu o mână pusă la baza coamei gălbui a lui Yedkivin, 
făcu să-i alunece arcul de pe umăr. Din proprie iniţiativă, 


calul forţa pasul. Galopul întins părea să-l îmbete de 
plăcere. 

să fi simţit pantera accelerarea galopului? Să-şi fi strigat 
Zenobia prea tare încurajările? 

Cu aceeaşi violenţă cu care alerga, se opri, stârnind 
praful cu ghearele. 

Cât ai clipi, fu acolo, nemişcată. Cu coastele palpitând, cu 
gura căscată peste albeaţa colţilor. Cu urechile rotunde şi 
pufoase ridicate, o fixă pe Zenobia cu ochii ei verzi. Mai 
departe, mult în spate, îi văzu pe vânătorii al căror galop 
făcea să tremure pământul. 

Zenobia întinse coarda, arcul se îndoi, cu coada săgeţii 
lipită de coardă. Dintr-un salt, pantera o lua la fugă în 
direcţia opusă, drept spre lac. Era deja prea departe pentru 
ca o săgeată să o atingă cu destulă putere. 

Zenobia surâse. Culcată pe grumazul asudat al lui 
Yedkivin, îşi relansă goana. 

Înainte de a părăsi Palmyra, Nurbel o pusese în gardă: 

— Nu uita niciodată ca o sălbăticiune nu este doar 
frumoasă, este şi inteligentă. Ea trăieşte din vânătoare, din 
sânge şi din moarte. Cunoaşte toate şiretlicurile. Gândeşte, 
chiar când este epuizată de fugă. Chiar dacă, în viaţa ei, n- 
a fost niciodată vânată de un om, chiar dacă niciodată o 
săgeată nu i-a şuierat pe deasupra capului, cunoaşte 
gândul oamenilor şi puterea unei săgeți. 

Totuşi, Zenobia gândi că pantera era pe cale să facă o 
greşeală. Ar fi mult mai uşor pe marginea lacului. 

Se gândi să-l domolească pe Yedkivin, pentru a se întâlni 
cu Nurbel, ca să schimbe calul din zbor. 

Dar în spatele lui Nurbel, se apropiau în linie vânătorii, şi, 
printre cei mai aproape de lac, ghici sclipirea aurului. 
Hedai! Hedai care, menţinându-şi traiectoria, putea ajunge 
la fel de repede ca ea la panteră. Începu să urle, biciuind 
umărul lui Yedkivin cu hăţurile. 

— Dii! Dii! Dii, Yedkivin. A venit momentul, frumosul 
meu! Nu slăbi! Tu poţi să faci totul! 


Dar pantera se mişca haotic. 


Ajunsă destul de aproape de malul lacului, înainte de a 
fugi din nou spre est, se îndreptă spre nord. Dintr-odată, 
ajunse în dreptul mâinii stângi a Zenobiei, sărind la mai 
puţin de o lungime de săgeată, dar năpustindu-se cu mult 
prea repede ca să aibă timp pentru reglarea tirului. Ştiu, 
totuşi, că Zenobia o să-i taie drumul şi schimbă direcţia, 
strecurându-se din nou spre lac. 

Cu răsuflarea tăiată, cu durere în piept, Zenobia ştiu că a 
avut dreptate. Pantera, pe care epuizarea începea s-o 
orbească, se arunca într-o capcană. 

Yedkivin, şi el, începea să dea semne de oboseală. 
Galopul devenea mai greoi. Pufăia, mestecând zăbala, în 
loc să tragă aer în piept. Zenobia îl lovi cu călcâiele, 
aruncând o privire spre linia vânătorilor. Erau destul de 
aproape ca să le distingă feţele. 

În acea clipă, înaintea ei, pantera începu să facă 
zigzaguri de neînțeles, făcu o întoarcere scurtă şi îi apăru în 
faţă. Zenobia crezu că se pregătea să atace. 

Strigând în continuare, îl îndemnă pe Yedkivin şi închise 
capcana. 

Pantera, fără să-şi dea seama, pătrunsese într-o 
ridicătură de pământ, pe care ploile lungi de iarnă şi lacul 
au sfârtecat-o, săpând în ea golfuleţe de apă noroioasă, 
asemănătoare unor degete. Câmpia se oprea acolo, brusc, 
într-un grohotiş abrupt. Malul, foarte drept şi încărcat de 
vegetaţie deasă, era, în parte, inundat. 

Aflată în faţa Zenobiei, pantera nu avea altă ieşire decât 
să-l înfrunte pe vânător sau să sară în grohotiş. Să mai sară 
o dată şi să încerce să fugă în direcţia opusă, de-a lungul 
tufişurilor, în apa pe care o bănuia sub vegetaţie, şi de care 
se temea. 

Încă o dată, Zenobia văzu pupilele verzi care o 
cântăreau, încă o dată, fără să încetinească fuga sacadată 
a lui Yedkivin, cu şalele rupte, fixă o săgeata în coarda 
arcului. 

Abia avu timp să facă lemnul să vibreze. 

Blana dispăru în frunzişul roşu al unui mirt. Un vârtej de 
crengi dovedi faptul că pantera se aruncă spre fundul 


golfuleţului. Zenobia trase de hăţuri, îl făcu pe Yedkivin să 
sară brusc, îl îndemna spre marginea taluzului, cercetând 
tufişurile cu ochii. 

Dar, tremurând, cu părul negru acoperit de o spumpă 
lipicioasă, cu buzele răsfrânte, Yedkivin se împotrivi. 
Picioarele din faţă s-au încordat, copitele au alunecat pe 
grohotiş. Cu crupa fremătând, îşi răsuci spinarea mai mult 
ca să nu se cabreze decât ca să evite căderea. Pătura 
groasă, de care Zenobia era prinsă cu un picior, alunecă, 
rupând legătura ce o ţinea. Işi dădu seama că nimic n-o mai 
sprijinea. 

Yedkivin făcu o mişcare din şale, lovind aerul cu copitele. 
Avu prezenţa de spirit să lase hăţurile. Căzu pe spate, cu 
suflarea tăiată. Yedkivin se depărtă cu un nechezat de 
durere. Pietrele i se rostogoliră sub copite, marginea 
grohotişului se prăbuşi, atrăgând-o şi pe Zenobia în 
alunecarea lui. 

Tăvălită, zgăriată, biciuită de crengi, se opri într-un 
trunchi tânăr de salcâm, cu obrazul în pământul noroios. 

Nu departe auzi chemarea lui Nurbel şi aproape în acelaşi 
timp răgetul panterei. 

Se ridică dintr-un salt, uitând de durerea din şale. Arcul 
se afla tot în mâna stângă. Între degete nu îi mai 
rămăseseră decât două săgeți. 


Urmă apoi un dans în care timpul se scurse atât de 
repede, încât nu mai ştiau cum trecuse. 

Zenobia se grăbi spre tufişuri. Păşind prin noroi, intră în 
apă până la pulpe. Ghici prezenţa lui Nurbel pe mal şi avu 
grijă să nu ridice ochii spre el. Căută printre tufişuri umbra 
sălbatică a panterei. 

Haita vânătorilor, condusă de Odenat, se alinie sus, pe 
taluz. Pantera se sperie. Apăru printre tufişuri. Cu teamă, 
intră în apă până la piept. 

Rămase nemişcată, cu coastele încă scuturate de fugă, 
înălţă capul spre vânători şi se asigură că o împiedică să 
fugă de-a lungul grohotişului. 

Privirea i se întoarse spre Zenobia. O privire frumoasă, 


furioasă şi liniştită totodată. Firele curbate ale mustăţilor 
tremurau, lipite de obraji. Scoase un răget. 

Un răget lung şi apăsat. Cu gura căscată, plină de dorinţa 
de a lupta. 

Deasupra ei, aproape perpendicular, o strălucire aurie îi 
scânteie pe umăr. Hedai, violatorul, pusese piciorul pe 
pământ. Zâmbea, cu o suliță scurtă în mână, încercând să 
vadă pantera. 

Zenobia ştiu că Baalshamin îşi întinde mâna asupra ei. 

Pantera îşi încordă spinarea, mirosi din nou aerul jilav şi 
greţos al mâlului. Insectele care îi dădeau târcoale o 
obligară să clipească. Biciuia şi lovea apa cu coada. Făcu 
câţiva paşi spre Zenobia. Se opri. 

Nu erau despărțite decât de vreo douăzeci de paşi. Poate 
mai puţin. Zenobia privi fix focul ucigaş din ochii ei verzi. Pe 
deasupra mirosului greu al noroiului şi al plantelor în 
putrefacție, simţi respiraţia aspră a fiarei. 

Pantera scoase din nou un răget. 

Frumuseţea răguşită a răgetului umplu pieptul Zenobiei. 
Ciudat, îi alungă teama. Era o chemare, dar şi o 
ameninţare. 

Arcul era întins, cu una dintre cele două săgeți fixată în 
coardă, iar cu cealaltă alunecând de-a lungul tunicii. 

Nu trebui să ochească. Ţinta îi umplea mintea şi inima de 
prea multe zile. Işi aplecă doar puţin bustul înainte. 
Genunchii i s-au îndoit ca şi cum picioarele i-ar fi alunecat 
în noroi. 

Penajul care zbură pe deasupra tufişurilor era negru. 

Hedai scoase un țipăt. Vârful de fier sfâşie pielea tunicii şi 
carnea pieptului, cu zgomotul unei pietre aruncate într-un 
zid. Se aplecă în faţă, prăvălindu-se în grohotiş. 

Pantera a luat-o la fugă. Jerbe de apă ţâşneau de sub 
picioarele ei. Nurbel urlă numele Zenobiei. Pantera păru să 
zboare, sfâşiind aerul cu labele, cu gura şi cu colții. 

Lemnul arcului scoase un sunet sec şi cântat. A doua 
săgeată avea un penaj verde cu galben. Se înfipse în gura 
sălbăticiunii ca o floare. Impactul fu atât de rapid şi atât de 
puternic, încât spintecă craniul panterei în două. 


Animalul muri înainte de a-şi termina saltul. Corpul ei 
frumos se răsuci, se legănă, lovind cu ghearele în gol. Se 
prăbuşi în apă, aceeaşi în care stătea şi Zenobia. Care 
dispăru. 

Nurbel o văzu aruncându-se pe spate, cufundându-se în 
apa tulbure. N-o mai văzu reapărând. 

Hayran tipa, dar ceilalţi fixau în tăcere apa noroioasă. 

Marele Odenat, fără să spună un cuvânt, cu sprâncenele 
încruntate, cercetă pantera nemişcată. De jur împrejur, 
valurile ridicate de luptă se potoleau. Se gândea la ce se 
spunea despre viitoarea lui soţie, la acel dar al apei care i-a 
marcat naşterea. 

Hayran, la poalele tufişurilor, ridică trupul iubitului său, 
urlând şi arătând săgeata ce îi străpungea inima. 

Nurbel, cu mai multă grabă decât ar fi vrut, arătă cu 
degetul şi strigă: 

— Acolo! E acolo, Preailustrule! 

Se ridica în picioare pe malul opus, cu arcul încă în mână. 
Atât de plină de noroi, încât au crezut că e statuia lui Alat, 
Marea Războinică, cea care domnea peste luptele din 
deşert, de la naşterea oamenilor. 

Aşa au gândit Marele Odenat şi Nurbel, zâmbind uşuraţi. 

Apoi, ca şi ceilalţi, s-au întors spre Hayran care dârdâia, 
înghiţindu-şi lacrimile, urlând încontinuu: 

— Ea l-a ucis. Ea l-a ucis pe Hedai! 

Mai târziu, în timp ce se întorceau în tabără, când toţi 
vânătorii erau adunaţi în jurul lui Hayran şi al calului care 
ducea trupul lui  Hedai, Nurbel  parăsi  tovărăşia 
Preailustrului şi veni să călărească alături de Zenobia. 

Se îngriji mai întâi de starea lui Yedkivin, pe care ea Îl 
ţinea de hăţuri şi pentru care adusese o pătură. Calul era 
foarte obosit, avea pasul greoi şi nările fierbinţi. Dar nu se 
vedea nicio rană. 

Nurbel spuse că ar trebui să aibă grijă de hrana lui, să-l 
spele în lac şi să nu-l mai încalece până la sfârşitul 
vânătorii. Apoi adăugă: 

— lată cele două săgeți care-ţi vor dovedi nevinovăția în 
Palmyra, dacă o să fie nevoie. 


Ochii lui oblici străluceau. Zenobia nu răspunse. Era 
istovită, fiecare muşchi îi era tare ca lemnul. 

Nurbel călări în tăcere un timp, apoi spuse: 

— Nu ţi-a alunecat piciorul. 

Era o constatare, nu o întrebare. Zenobia aprobă cu un 
semn din cap. 

— Un tir frumos, reluă Nurbel. Rapid şi precis. Hedai nu 
putea decât să moară. 

În vocea lui Nurbel, în afară de admiraţie, se simţea şi un 
fel de mulţumire. Cum Zenobia continua să tacă, întrebă: 

— A existat un motiv serios? 

— Răul pe care l-a făcut n-o să-l şteargă nici moartea. Nu 
aştepta să-ţi spun mai mult. N-are niciun rost ca vorbele să 
mânjească din nou lucrurile. Nu fi îngrijorat. Nu trupul meu 
a fost întinat. Chiar dacă, pentru plăcerea lui Hayran, eu 
eram cea pe care voia ca el s-o atingă. 

Zenobia tăcu. Nurbel o privi fix. Ea adăugă: 

— Preailustrul poate hotărî să mă pedepsească. L-aş 
înţelege. Dar o să fie mai bine dacă n-o să vrea să afle 
motivul pentru care am tras. Hayran o să înceteze să se 
mai vaite. Curând şi el o să prefere tăcerea. 

— Preailustrul nu se îndoieşte că ţipetele lui Hayran nu 
vor dura multă vreme. Voia doar să ştie dacă ţi-a alunecat 
piciorul. Va fi bucuros să afle că n-ai făcut-o din stângăcie. 
Totuşi, pentru a nu da apă la moară zvonurilor din palat, o 
să spunem că ai tremurat şi că ţi-a alunecat piciorul. 

Râse în hohote, cu mare plăcere, şi apoi reluă 
depărtându-se cu paşi mici: 

— E ceva firesc, când e vorba de o biată femeie, să 
tremure puţin atunci când o panteră vrea s-o atace! 


Ajuns în tabără, Preailustrul îi trimise Zenobiei o tolbă de 
săgeți din piele roşie, foarte fină, brodată cu perle şi pietre 
preţioase. Spre deosebire de cea pe care o ţinuse în mâini 
şi care se lega la grumazul calului, aceasta se punea la 
talie, ca o teacă de pumnal pe un centiron. O curea fină 
ajuta să fie legată de coapsă. 

În ea se afla, rulată pe o săgeată din aur şi fildeş, o mică 


fâşie de papirus, pe care, în greacă, Preailustrul scrisese: 


Zenobia, cea care e născută în Sărutul Cerului, m-a făcut 
astăzi să mă gândesc la Alat cea Mare. Curând, îmi va putea 
da un fiu care să primească de la ea Darul Zeilor şi care, ca şi 
ea, să nu rămână niciodată fără săgeți în fața duşmanului. 


La lumina lămpilor şi în căldura cortului parfumat cu 
tămâie, Ashemu şi Dinah făceau cu schimbul ca s-o maseze 
pe Zenobia, pentru a-i alina, cu ajutorul uleiurilor, muşchii 
întăriţi de oboseala. 

Ashemu încetă să mai ţipe, să-şi dea ochii peste cap, să- 
şi zbuciume pieptul mare cu suspine şi murmure. 

— O, fata mea! O, fata mea! Eşti nebună, cum de-ai avut 
curajul? 

Dinah nu mai plângea şi nici nu mai tremura. Nu mai 
repeta cât îi este de îndatorată. Cum toată iubirea pe care 
i-o purta Zenobiei nu va fi niciodată îndeajuns ca să-şi 
plătească datoria. 

— Cum aş putea să-ţi răsplătesc ceea ce ai făcut pentru 
mine? 

Nu se mai întrebau dacă Preailustrul o s-o pedepsească, 
deşi îi trimisese toate dovezile că n-avea nicio poftă s-o 
facă. Nu se mai îngrijorau de răzbunarea lui Hayran, nici de 
furia Ophalei, care va dezlănţui toţi demonii din sufletul ei, 
ca pe un ghem de şerpi, fiind ea însăşi un rug arzând de 
ură. 

Nu mai voiau să audă despre blana panterei, despre 
delicateţea petelor ei, care te duceau cu gândul la un joc de 
lumini, nici de frumuseţea ochilor ei, nici chiar de 
dimensiunea ghearelor şi colţilor ei. Oh! Cum de a îndrăznit 
Zenobia? Oh! Cât de frică trebuie să-i fi fost! 

Acum îi masau în tăcere coapsele dure ca lemnul de 
palmier, mângâindu-i ceafa şi şalele încă încordate. 
Împărtăşeau tăcerea Zenobiei care le impresiona şi le 
intimida mai mult ca niciodată. 

În cele din urmă, ea şopti: 

— Preailustrul începe să mă iubească aşa cum un bărbat 


trebuie să-şi iubească soţia. Dar vrea şi ceea ce o soţie 
trebuie să-i dea soţului ei. Va fi cu neputinţă. 

Ashemu se opri, repetă cuvintele în gând şi întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— Că niciun bărbat nu mă poate atinge, nici chiar 
Preailustrul. 

Dinah şi Ashemu o cercetau cu aceeaşi privire zăpăcită. 

Zenobia ridică uşor din umeri, cu ochii strălucitori de 
oboseală sau de lacrimi. 

— Nu pot. Să-i dăruiesc un fiu, aşa cum aşteaptă, este 
peste puterile mele. 

— Zenobia! Nu vrei să-l iei de bărbat? 

Zenobia şovăi, scutură din cap şi murmură ca pentru ea 
însăşi: 

— Am crezut. Da, până astăzi, am crezut că voi avea 
puterea aceasta. 

Mâinile lui Ashemu se depărtară brusc de coapsele 
Zenobiei. Scăpă un strigăt de groază. Dinah bombăni un 
cuvânt îngrozit. Zenobia le privi, cu adevărul în priviri. 

Zâmbea şi plângea. 

Urmă tăcerea. O tăcere în care cuvintele nespuse plutesc 
în aer, transparente şi uşor de citit. 

— Vaaai! gemu Ashemu. Asta era! Ştiam eu. De multă 
vreme ştiam. 


29 


NICOPOLIS 


Triumful lui Aurelian dură întreaga zi. 

Cu pieptul acoperit de decoraţii şi colane reprezentând 
zeii şi auguştii, opt mii de legionari stăteau în picioare, în 
şiruri, în faţa praetorium-ului. Crestele cu pene ale căştilor, 
numeroase şi strânse una lângă alta, te făceau, dintr-odată, 
să te gândeşti la un câmp cu flori, vara, sau la geometria 
savantă a tapiseriilor ori a arabescurilor din mozaicuri. 

Cohorte după cohorte, opt mii de glasuri au aclamat 
numele lui Lucius Aurelianus. Cu capul şi umerii acoperiţi 
de piei de urs, de lup, de leu sau de tigru, principales 
făceau să scânteieze însemnele de bronz, vulturi, tauri, 
porci mistreți sau împletiturile de lauri. 

In urletele trompetelor, în zornăitul centiroanelor şi al 
cinglum, se agitau mânerele blazoanelor brodate cu 
imaginea fulgerului, a centaurilor sau a lui Jupiter. Toba 
răsună tot timpul cât cele două mii de prizonieri goți au 
rămas îngenuncheaţi în faţa altarului în care ardeau mirtul 
şi grăsimea taurilor lui Mithra. 

S-au strigat din nou numele Romei şi cel al lui Aurelian, în 
clipa când trupurile a cinci sute de barbari au fost aruncate 
în jarul purificator. 

Opt mii de glasuri, însoţite de zgomotul săbiilor lovite de 
scuturi, au intonat cântecul lui Aurelian: 

„Mii şi mii şi mii am decapitat! Dar numai el, el singur a 
decapitat cu miile! 

Mii de sauromaţi a ucis! Mii de goți a omorât! Mii de 
franci a ucis! Ca, în sfârşit, să i se predea mii de perşi!...” 

Cuvintele făceau carnea să tremure, vibrau în măruntaie. 


Păsările părăsiseră demult împrejurimile taberei, aşa cum 
părăsesc câmpul de luptă în timpul unei bătălii. 

In toga de purpură brodată cu frunze de laur aurii, 
aruncată peste cuirasă, stând în picioare în balconul din 
praetorium, Aurelian răspunse de mii de ori aclamaţiilor. Işi 
agită deasupra capului sabia păstrată în teacă, zâmbi cu 
măsură, cu un calm calculat întipărit pe faţă. Doar buzele îi 
fremătau de plăcere. Uneori, pleoapele i se strângeau, ca şi 
cum lumina prea puternică a bucuriei le rănea. 

Alături de el, legaţii, prefecţii şi tribunul îi pândeau mâna 
şi zâmbetul pentru a îndrăzni, la rândul lor, să zâmbească şi 
să salute miile de oameni care îşi sărbătoreau comandantul 
mult iubit. Cel pe care zeii, constant, îl făceau să fie 
victorios cu atâta uşurinţă. 

Puțin retrasă, copleşită de vacarm, de urlete şi chiar de 
miasma rugurilor al căror fum plutea pe cerul albastru, 
Clodia se lăsa îmbătată de acest triumf, împărțind bucuria 
cu Ulpia. 

Dulcea, nevinovata Ulpia. Atât de dulce în rochia ei 
verde, cu gâtul fragil în decolteul destul de generos ca să 
fie împodobit cu o bijuterie de ambră şi pietre preţioase, cu 
tâmplele şi conciul prinse într-o panglică subţire de aur. 

Ca şi ceilalţi, Ulpia deschidea o gură tremurătoare pentru 
a acompania aclamaţiile. 

Vacarmul trompetelor şi mirosul de carne arsă abia dacă- 
i permiteau să respire. Acum, era agăţată de mâinile 
Clodiei. Ceva mai înainte, îşi  înlănţuise prietena, 
ascunzându-şi fruntea jilavă în obrazul ei. Fără groază, fără 
frică şi fără dezgust. Cuprinsă doar de transa care 
străbătea tabăra. S-a înălţat ca să arunce o privire fascinată 
spre Aurelian. Incapabilă să-şi ascundă ardoarea ce o făcea 
să tremure sub mătasea rochiei, ea, atât de mironosiţă, 
atât de timidă. 

Când Aurelian scoase, în sfârşit, sabia din teacă ca să-i 
agite lama, înălţată spre cer, ordonând sfârşitul triumfului, 
aşa cum ordona încetarea luptelor, Clodia se aplecă spre 
ceafa Ulpiei. O sărută, făcând-o pe tânăra fată să tremure 
ca şi cum ar fi simţit o muşcătură. 


— Imediat, după masă, o să fie al tău. 

Ulpia întoarse spre ea ochii pierduţi. Clodia zâmbi. 

— Ai încredere. Eşti frumoasă. Eşti perfectă... În noaptea 
asta, zeii nu-i pot oferi nimic mai frumos decât pe tine, 
dulce Ulpia! 


Petrecerea era zgomotoasă, plină de freamăt. Vreo 
douăzeci de ofiţeri stăteau pe paturile aşezate de o parte şi 
de alta a meselor încărcate de mâncare şi de vase cu vin 
grecesc. Sclavele, în tunici scurte cu dungi albastre, se 
mişcau fără încetare. Dux Aurelianus era sărbătorit, se 
golea cupă după cupă. Aurelian bea dintr-un hanap got. Un 
corn lung, ghintuit în aur şi argint, gravat cu figuri stranii, 
care provenea din tezaurul regelui Kniva. Răsunau 
nenumărate râsete de femei. Muzicanţii, flautele şi harpele 
cântau pe o estradă, lângă tric/inium, dar muzica se auzea 
în surdină. 

În mijlocul acestui vacarm, fără să bea niciun strop şi fără 
să mănânce nimic, Ulpia se dezmeticea treptat din 
exaltarea pe care o iradiase toată ziua. Aurelian nu i-a 
acordat până acum decât o vagă privire gânditoare. Un pic 
mirată. Sigur, dar nu rece. Insă fără nimic din acea ardoare 
ce i-a luminat ochii toată ziua. 

O privire lipsită de orice dorinţă. 

S-a simţit dintr-odată ruşinată pe propriile-i gânduri. 
Ridicolă de atâta tulburare, de atâta inutilă şi înfierbântată 
imaginaţie. 

Clodia, care râdea mult cu tribunul Maximus, pricepu 
repede motivul umbrei ce-i întuneca acum obrazul. Se 
ridică să vină să se lungească lângă ea, împărțind aceeaşi 
cupă cu vin, mângâindu-i spatele şi şoldurile, cu o mână 
grăitoare, sărutând-o mărunt pe tâmple. 

— Nu cred că Aurelian va veni spre tine. Niciodată nu 
înaintează spre o femeie, numai spre duşmani. Trebuie să-l 
iei tu. Arată-i ca îl vrei, aşa cum teaca aşteaptă sabia. Eşti o 
teacă frumoasă, dulce Ulpia. Vei vedea, n-o să reziste multă 
vreme! 

Obrajii Ulpiei erau împurpuraţi. Clodia râse în hohote, 


atrăgând atenţia tuturor, sporindu-i încurcătura. Aurelian 
însuşi se întoarse. Ulpia avu destulă luciditate să remarce 
că ia aruncat surorii lui o privire arzătoare, pe care ea n-a 
ştiut să i-o atragă. 

Se făceau glume, se spuneau vorbe de duh, cărora Clodia 
le răspundea fără reţinere. Ulpia bănui zâmbetele din 
spatele ei. Se întrebau dacă o să îndrăznească. Dacă o să 
meargă să pună mâna pe încheietura lui Aurelian, cerând 
cu un anume surâs să bea din hanapul lui. Nu aşteptau 
decât asta. Voiau să vadă. Să-şi satisfacă privirile şi 
imaginaţia câta vreme se aflau în aceeaşi încăpere. 

Dar Ulpia nu era Clodia. 

Nu făcea parte dintre acele femei care ţipau şi râdeau 
tare. Pentru ea erau gesturi de nefăcut. Nu se gândea decât 
să fugă de la această prea lungă, prea umilitoare, prea 
zgomotoasă petrecere. 

Şi atunci se întâmplă. 

Tribunul Maximus fu în picioare şi strigă: 

— Nu! Nu, nu bea! 

Prinse încheietura lui Aurelian şi acoperi hanapul cu 
palma. _ 

— Nu bea, dux. In vinul tău s-a pus otravă. 

Clodia era în picioare. Ceilalţi erau cu gurile căscate, cu 
ochii ieşiţi din orbite, scrutând cornul cu vin pe care 
Aurelian îl ţinea, îngrozit. 

Spada ţâşni în mâna lui Maximus. Prinse în pumn părul 
unui sclav. Un bărbat în vârstă, cu barba roşie. Unul dintre 
cei care, un moment mai devreme, a umplut cupele. Dintr-o 
mişcare, îi sfâşie tunica. 

Sub bustul pricăjit de sclav, prinsă cu un cordon subţire, 
atârna o punguţă de piele. Maximus o smulse, i-o aruncă lui 
Aurelian, care deznodă cureaua. O răsturna deasupra unui 
blid de argint. O pudra fină, maronie, îi întunecă luciul. 

— A făcut-o cu dibăcie, dar nu destul, spuse Maximus. L- 
am văzut. 

Clodia luă farfuria şi o duse la nas. Mirosi cu grijă. Un 
zâmbet ciudat o cuprinse. Ochii i-au alunecat pe feţele din 
jur. 


— Ar fi cu putinţă ca unii să nu fie prea fericiţi de triumful 
lui dux Lucius Aurelianus? întrebă ea. 

Se auziră proteste. Frica plutea în priviri. 

Dintr-o lovitură cu genunchiul în şale, Maximus îl obligă 
pe sclav să îngenuncheze, punându-i lama sabiei la gât. Cu 
fruntea palidă, Aurelian întrebă: 

— Cine te plăteşte? 

Omul scoase nişte strigăte ciudate. Frica îi umplea gura 
cu salivă. Maximus apăsă lama. Puțin sânge mâniji fierul. 
Mormăi: 

— Cine e stăpânul tău? 

Omul gemu. Sângele curgea de-a lungul lamei. Deschise 
gura mare şi urlă. Un urlet răguşit, aproape neomenesc. 

Maximus se îndreptă. 

— Nu va spune nimic, dux. Nu are limbă. 

Cu o mişcare furioasă, Aurelian apucă bărbia sclavului. 
Era adevărat. In locul limbii nu avea decât un ciot scurt de 
carne neagră. Pe gât, sângele curgea acum ca un mic izvor 
care se zbătea, inundându-i pieptul. Cu o interjecţie plină 
de dispreţ, Aurelian răsturnă conţinutul hanapului în gura 
infirmului. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, scuipând şi înghițind în acelaşi 
timp, omul sfârşi prin a se sufoca. 

Ulpia, ca şi ceilalţi, nu se putu împiedica să nu privească, 
cu inima golită de frică. 

Umerii sclavului tremurau. Cu toate că pumnul lui 
Maximus îl ţinea încă de pâr, capul i se legănă. Scoase un 
geamăt lung, surd, buzele încercau să muşte din aerul ce 
nu-i mai pătrundea în plămâni. Maximus îi dădu drumul şi el 
se îndreptă de spate, sfâşiindu-şi cu degetele pieptul mânjit 
de sânge. Un spasm îi îndoi genunchii. 

Se prăbuşi la picioarele lui Aurelian. Un timp, corpul lui se 
zbătu lângă unul dintre paturi, atât de violent, încât s-ar fi 
crezut că nişte mâini invizibile încercau să-l sfâşie. 

Un ultim spasm îl înţepeni. Avea obrajii vineţi. 


Trei lămpi cu oglindă de argint luminau puternic odaia lui 
Aurelian. 


Era întins pe pat şi toga de purpură îl acoperea aproape 
în întregime. Când Clodia intră, nu-şi întoarse ochii spre ea. 

— Oare ţi-e frică? Centurionii şi decurionii abia m-au lăsat 
să intru. Ce-i cu toate lămpile astea? 

Aurelian nu răspunse. O clipă, încreţi în tăcere mătasea şi 
aurul togii sale. Mângâierea ei urcă până la gâtul lui 
Aurelian. Nu făcu nicio mişcare. Nu întoarse ochii de la un 
punct invizibil aflat între bolțile pictate ale tavanului. 

— Cohortele au aflat că s-a vrut otrăvirea lui dux 
Aurelianus chiar în seara triumfului său, anunţă Clodia, 
mângâindu-l pe frunte. Furia este, se pare, atât de mare, 
încât ţi-ai putea conduce legiunile până la Roma. 

— Se rosteşte vreun nune? 

— Încă nu. 

Clodia îşi înăbuşi un mic râs. 

— Şi nici eu n-am pronunţat niciunul. 

Aurelian o privi. 

— Nici nu vei pronunţa vreunul, spuse cu asprime. Mâine 
o să fac cunoscut faptul că au fost arestaţi spionii goți şi că 
au mărturisit. Ei sunt cei care au vrut să-l otrăvească pe 
dux Aurelianus. Goţii. Nu vreau să aud de altcineva. 

Se înfruntară din priviri. 

Clodia se aplecă şi îl sărută pe buze. 

— De ce nu? şopti ea. 

Şi îl mai sărută o dată. El ţinea gura închisă, dar nu făcu 
niciun gest ca s-o înlăture. Il sărută ceva mai apăsat. Cu 
vârful limbii încerca să-i deschidă buzele. În zadar. 

Se îndreptă proptindu-se de pieptul lui. El închise ochii. 

— Nu e o idee rea, admise foarte încet. Astfel, o să 
creadă că îţi este teamă să-i înfrunţi. Sau că eşti foarte 
prost. 

Aşteptă o replică din partea lui Aurelian. Acesta rămase 
mut. Adăugă sec: 

— Nu lăsa totuşi legiunile să creadă că te temi de otrava 
duşmanilor tăi. De altfel, nu trebuie să te temi. Nu vei muri 
aşa. Profeţia mamei... 

Aurelian ridică mâna. 

— Taci! 


O respinse, îşi aruncă toga, se ridică să meargă să se 
aşeze la masa de marmură încărcată de rulouri şi care îi 
servea drept masă de lucru. 

— Lasă-mă. Am ceva de făcut. 

Clodia lăsă să-i scape un mic râs batjocoritor. 

— De făcut? 

Se apropie de Aurelian şi îşi lipi şoldul de umărul lui. 

— Ulpia te-a adorat întreaga zi. Tremura de excitare şi 
visa că în seara asta o să fie recompensa ta. Patul de carne 
al lui dux Aurelian! Biata Ulpia. Acum plânge de ruşine în 
patul ei. Sau crede ca ai fi putut muri de acea otravă şi te- 
ar fi iubit mai bine mort decât viu. Habar n-are cât o vrei de 
soţie, biata şi dulcea Ulpia. 

Aurelian făcu mutra celui care nu pricepe nimic. Derulă 
nişte hărţi, scrisori pe papirus venite de la Roma. 

— Bineînţeles că o vrei, reluă Clodia. O vrei, pentru că ai 
nevoie de o soţie. Dar asta nu e de-ajuns, dacă nu faci un 
pas spre ea. Dulcea Ulpia a fost crescută de tatăl ei după 
moda veche. Crede că viitorul ei soţ trebuie să-şi arate 
nerăbdarea şi chiar un pic de dorinţă. În plus, te iubeşte. 
Trebuie să te gândeşti la asta, frate. Te iubeşte. Sincer. Te 
va iubi cu devoțiune şi simplitate toată viaţa. Dacă faci ce 
trebuie pentru asta. Aşa este ea. 

Aurelian înmuie un stilet într-o călimară şi începu să 
scrie. Clodia zâmbi. 

— Gândeşte-te la asta. Puţină dragoste naivă n-are ce să- 
ţi strice, murmură ea mângâindu-l pe ceafă, înainte de a 
părăsi camera. 


Noaptea era prea adâncă şi prea întunecată când se 
strecură până la patul lui Maximus. 

Abia adormise şi se trezi tresărind. Singura lumină venea 
de la torţele din curte, care aruncau câteva raze prin 
fereastră. 

In clipa când ea se aplecă peste pat, fierul unei arme îi 
înţepă pieptul. Clodia simţi lama şi şopti: 

— Nu. Nu aşa. 

— Cine eşti? 


Căută mâna lui Maximus pentru a o face să i se plimbe 
pe faţă. 

— Nu mă poţi recunoaşte numai după parfum? 

— Clodia. Ce vrei? Ce e cu el? Aurelian? 

Ea râse. Un râs gros şi vibrant, pe care îl acoperi 
sărutând degetele lui Maximus. 

— Nimic. Sunt doar eu. Eu care vin să-ţi mulţumesc că i- 
ai salvat viaţa fratelui meu iubit! 

Râse din nou, făcu mâna lui Maximus să-i coboare pe gât, 
mângâindu-i pieptul. Maximus se ridică pe jumătate. 

— Clodia. 

— Mâine, Aurelian va spune că spionii goți sunt cei care 
au vrut să-l omoare. 

Maximus aprobă. 

— De ce nu? 

Clodia îi luă sabia scurtă pe care încă o ţinea în mână şi îi 
apăsă încet palmele pe sânii ei. 

— Ştii cine a fost? întrebă ea. 

— Nu pot fi sigur, suflă Maximus, cu voce răguşită. 

— Dar la cine te gândeşti? 

— Ca şi tine. La Cezar. 

Clodia abandonă mâinile lui Maximus, oferindu-i 
libertatea mângâierilor. 

— Dar nu singur, nu-i aşa? A avut nevoie de nişte ofiţeri 
aici, în jurul nostru. 

— Da. 

— Îi ştii? 

Maximus nu răspunse imediat. 

Ea îi întinse palma să i-o sărute, în timp ce el îşi lăsă 
degetele să alerge pe trupul ei, mai iute şi mai sigur. | se 
abandonă o clipă, suplă, vibrând. 

— Aş putea să aflu cine, şopti el în cele din urmă. 

Ea se depărtă, îşi scoase tunica şi, goală, căută trupul lui 
Maximus. Agăţată de părul lui blond, se lăsă răscolită şi 
mângâiată, jucându-se cu furia unei dorinţe îndelung 
reprimate, râzând de nerăbdarea lui şi respingându-l. 

Când o pătrunse, rămase nemişcată. 

— Voi fi a ta când o să vrei, cu două condiţii. 


— Spune. 

— Îi vei căuta pe cei care au vrut să-mi otrăvească 
fratele şi îi vei omori. 

— Da. 

Clodia bănui zâmbetul lui Maximus. 

— Şi o să mă ajuţi să fac din Aurelian un Augustus. Oricât 
te-ar costa. 

De data aceasta el râse. 

— Da. 

Dintr-o mişcare de şolduri care smulse un geamăt 
Clodiei, o făcu să alunece spre gura lui, sărutându-i sânii şi 
murmurând: 

— Da, bineînţeles. Oricât m-ar costa! 


30 


PALMYRA 


Aşa cum era plănuit şi cum cerea tradiţia, la Idele lui 
Quintillis, banchetul oferit de Marele Odenat pentru 
căsătoria lui ţinu patru zile. 

În fiecare dintre aceste dimineţi, shuloi Shara îi primea, 
cu aceeaşi politeţe calmă şi exagerată, pe cei pe care 
Preailustrul îi considera demni de a pătrunde în palatul său 
şi să guste din mâncarea sa. 

În fiecare seară, puţin mai degajat şi mai puţin ţeapăn 
decât dimineaţa, Shara îi conducea din nou pe invitaţi la 
marea poartă, pe care îi punea pe sclavi s-o deschidă, 
lovind de trei ori cu blazonul în dalele curţii. 

Invitaţii se grăbeau atunci să ajungă sub porticul sfânt al 
celor opt sute douăzeci de coloane. Acolo, tot felul de 
cunoştinţe le ţineau calea, însetate să afle noutăţi. 

La început cu măsură, cei care ştiau amănunte şi care 
erau doborâţi de oboseala sărbătorii dădeau câteva detalii 
rostite din vârful limbii. Apoi, când numărul de ascultători 
din jurul lor era destul de mare, valurile de amintiri îi făceau 
mai buni povestitori. Enumerau ofrandele opulente care 
tocmai fuseseră aduse zeilor Marelui Odenat. Sacrificiile pe 
care le îndeplinea în fiecare zi Preailustrul însuşi. Apoi 
evocau, cu ajutorul meniului, fastul ospăţului, varietatea 
vinurilor şi a băuturilor, muzica şi dansurile, frumuseţea 
servitoarelor, splendoarea mătăsurilor de pe paturi şi 
perne, râsetele şi cuvintele de duh. Şi câteva zvonuri. 

Într-adevăr, povesteau mult, prea mult, de altfel, pentru 
că văzuseră prea puţin din acel foarte scurt moment, care 


era şi cel mai important din zi. 

Când soarele era în înaltul cerului, apăru Zenobia. 

Rochia, tunica şi vălurile erau desăvârşite. lar faţa ei 
avea o şi mai mare frumuseţe, derutantă. Inchisă, dură, 
având ceva violent, care amintea de acel chip pe care l-au 
descoperit cu câteva luni înainte, atunci când, ca prin 
minune, a reapărut la porţile Palmyrei, trăgând după ea o 
cămilă albă, purtând o koba în care se afla steaua lui 
Baalshamin. 

În fiecare zi, la aceeaşi oră, venea să ia loc pe un pat. Un 
pat acoperit cu pielea panterei pe care o omorâse cu atâta 
pricepere şi curaj. 

Stătea puţin. Cel mult o oră. Fără să deschidă gura, nici 
chiar pentru a vorbi, a mânca sau a bea. Fără să schimbe o 
privire nici măcar cu Marele Odenat. 

Invitaţii împărtăşeau cu toţii părerea că mai mult au de-a 
face cu o statuie decât cu o femeie din carne şi oase. 

În tot timpul cât a fost prezentă, conversațiile se 
domoleau şi chiar încetau cu totul. Mulţi se simțeau 
stânjeniţi. Singurul care părea calm, poate mai calm cu 
fiecare zi, era Preailustrul. 

Păstra un mic surâs, o urma uşoară de fericire pe buze şi 
în ochi. Ronţăia curmale şi struguri cu o poftă detaşată, 
care îi crea o imagine mai impozantă ca niciodată. 

Apoi Zenobia se ridica. Mergea înaintea Preailustrului, se 
înclina într-un salut ce făcea ca hainele ei să scoată 
foşnetul unei pasări care îşi lua zborul. 

După care traversa imensa sală, lăsând în urma ei o dâră 
densă de tăcere, şi dispărea aşa cum a venise. 

Îşi dădură seama că Ophala părăsea camera puţin înainte 
ca Zenobia să intre. Se remarcă şi faptul că Abdonai nu era 
tratat mai bine de fiica sa decât ceilalţi invitaţi. Se pare, de 
asemenea, că, după a doua zi, Marele Odenat renunţă la 
conversaţia cu socrul lui şi se mulţumi să răspundă 
monosilabic la politeţurile acestuia. 

În fine, toţi îl văzură pe Preailustru primindu-l cu respect 
şi afecţiune pe cel pe care Roma tocmai îl numise prefect al 
Palmyrei şi care nu era altul decât Aelius, fostul tribun al 


cohortei. Pentru unii, acest nou grad, ca şi sosirea unei 
legiuni în oraş erau o surpriză, pentru alţii, dimpotrivă. 
Gurile rele vorbeau despre atenţia pe care Hayran i-o 
acorda de multă vreme tânărului prefect. Cei mai înţelepţi 
dădeau asigurări că Roma onora astfel Palmyra şi pe regele 
său, căci Marele Odenat era cel căruia îi revenea, ca titlu, 
comanda legiunii. Nu era decât un semn suplimentar al 
atenţiei pe care împăratul Valerian o acorda Preailustrului, 
căruia îi oferea, chiar prin mâna prefectului Aelius, o 
somptuoasă ladă de bijuterii, destinată tinerei sale soţii. 

Ceea ce unii n-au observat, totuşi, a fost stupoarea 
prefectului Aelius atunci când a depus bijuteriile în faţa 
Zenobiei. Surpriza a fost atât de violentă, încât puţin a lipsit 
să nu strige: „Dar te cunosc, te-am văzut!” 

In acelaşi timp, obişnuit de multă vreme să-şi 
stăpânească emoţiile, ştiu să tacă şi să ascundă avalanşa 
de gânduri care, dintr-odată, îi invadau mintea. 

Se înşela? Era cu putinţă? 

Cum să compari chipul unei regine cu aceea al unei 
spioane despletite? Totuşi, avea aceeaşi ciudată frumuseţe 
şi aceeaşi privire. Recunoştea această privire şi această 
frumuseţe sălbatică în trăsăturile prăfuite ale spioanei ivite 
dintre meterezele prăbuşite din Dura Europos. 

Nu, nu putea să se înşele. Nu era ceva atât de vechi în 
memoria lui. Fie ca Jupiter să-l trăsnească pe loc, dacă 
viitoarea soţie a Marelui Odenat nu era acea spioană. 

Chiar cea pe care creştinul, ars cu puţină vreme în urmă 
în Antiohia, a cărat-o pe propriul lui cal! 

Afişând un zâmbet politicos, Aelius o lăsă pe Zenobia să 
arunce o privire degajată spre perlele şi pietrele rare pe 
care le conţinea cufărul imperial. Revenit alături de Hayran, 
cu care împărțea patul pentru luat masa, nu trădă nimic din 
tumultul ce continua să-i răscolească gândurile încă multă 
vreme. 

Cum era cu putinţă aşa ceva? Odenat ştia demult că o s- 
o ia de nevasta. Nimic nu trebuia să-l preocupe mai mult pe 
regele Palmyrei decât alegerea femeii pe care o va aşeza 
alături de el pe tron. 


Atunci? 

Trebuia să cugete. Nu se gândi nicio clipă că-l putea 
anunţa pe Preailustru de faptul că noua lui soţie nu era cea 
care voia să-l facă să creadă că este. 

Care era secretul acestei alianţe? Un secret pe care toţi, 
până acum, nu l-au ştiut. Un secret care, într-o zi, va 
însemna pentru împăratul Valerian mai mult decât aurul. 

O minciună care va servi voinţei lui Hayran şi mătuşii 
sale ca să se debaraseze de această soţie. Şi care, mai 
mult, va servi proiectelor guvernatorului Macrian şi propriei 
ambiţii a lui Aelius. Zeii erau cu ei, nu încăpea îndoială. 

Ordonându-şi gândurile după un plan diabolic, Aelius 
rămase imperturbabil în timpul acordat mesei. Nimeni nu 
bănui, Zenobia mai puţin decât toţi ceilalţi, ameninţarea ce 
prindea fiinţă foarte aproape de ea. Cei mai atenţi dintre 
invitaţi au întrezărit numai, mai târziu, un scurt schimb de 
cuvinte între roman şi fiul Preailustrului. N-au auzit 
cuvintele, dar au ghicit nerăbdarea romanului. 

Hayran, care se înşelă amarnic când Aelius îi ceru 
imperios să-l întâlnească în secret, înainte de sfârşitul zilei, 
clipi din gene, încântat şi cu înţeles. 

— Nu face ochi dulci! mormăi Aelius foarte încet. Nu e 
momentul. Toată lumea poate să ne vadă. Ce am de spus 
este important! Fă în aşa fel ca mătuşa ta să vină la 
întâlnirea noastră. 

Hayran fu şocat de duritatea lui Aelius, dar aprobă, 
îmbufnat şi supus. Invitaţii au schiţat un zâmbet, siguri că 
fiul Preailustrului a primit un refuz hotărât. 

Chiar şi pentru romani toanele şi gusturile puteau fi 
schimbătoare. Plăcerile care încântau un tribun puteau lăsa 
indiferent un prefect. 


A patra zi, Marele Odenat păru invitaţilor lui mult mai 
vesel şi mai agitat decât de obicei şi nimeni nu se arătă 
mirat. S-a băut şi s-a râs ceva mai mult. 

Când Zenobia îşi părăsi pielea de panteră pentru a se 
înclina în faţa Preailustrului, acesta se ridică de pe pat, 
zâmbitor şi fericit, pentru a-i răspunde la salut. li luă mâna 


şi o conduse într-un loc al sălii pe care toţi îl puteau vedea. 
Shuloi Shara se apropie de ei, lovind puternic în pământ cu 
marele lui baston. Cu un entuziasm mai neaşteptat decât 
cuvintele sale, strigă: 

— Zenobia, fiica lui Abdonai, fiul lui Maliku, fiul lui 
Nashim, devine soţie! Devine regina Marelui Odenat, al 
nostru Preailustru, fiu al lui Wabalat, fiul lui Nesor, senator 
al Imperiului Romei şi rege al Palmyrei. Zenobia devine 
marea regină preaiubită a Palmyrei! 

Au urmat aclamații pe care Odenat le strigă încruntând 
din sprâncene. Apoi, cu fericire în glas, se aşeză în faţa 
Zenobiei, îi luă mâinile în ale lui şi strigă foarte tare: 

— Tu eşti aleasa! Zenobia, fiică a Palmyrei, soţia mea, tu 
eşti! 

Din nou s-au auzit laude şi râsete. Confuzia fu atât de 
mare, încât, atunci când, mai târziu, invitaţii întrebară cum 
era chipul Zenobiei, nimeni nu ştiu să răspundă. Şi-au 
amintit cum Preailustrul şi-a condus proaspăta soţie afară 
din sală. Şi-au amintit cum Marele Odenat mergea în acel 
moment ca un bărbat tânăr, în ciuda greutăţii broderiilor de 
aur şi de argint ce îi transformau tunica şi pantalonul într-o 
cuirasă. 

Şi-au amintit de glumele care au însoţit beţia 
banchetului, imediat ce însurăţeii au dispărut. 

Dar de chipul Zenobiei, soţia lui Odenat şi regina 
preaiubită a Palmyrei, nu şi-au amintit. 

Doar el, Odenat, a văzut acest chip, în timp ce intra în 
camera nupţială, unde cea care nu-i era încă soţie trebuia 
să-l întâlnească. 

Întreaga lui experienţă de bărbat, de vânător, de 
războinic, de rege şi chiar de senator al Romei îi spunea că 
ceea ce vedea era de departe cea mai frumoasă şi mai 
desăvârşită regină la care putea visa. Dar nu era chipul 
unei tinere femei care trebuia, cu simţurile tulburate, să 
devină o soţie. 

Băuse mult, deşi astăzi mai puţin ca în zilele precedente. 
Vinul mai mult îi ascuţea intuiţia decât i-o slăbea. Şi intuiţia 
lui îi spunea că, asemenea tuturor celor întâmplate din 


prima zi a intrării Zenobiei în palatul lui, această noapte a 
nunţii nu va fi precum celelalte. 

Totuşi se strădui să nu arate nimic din gândurile sale. Se 
lăsă dezbrăcat, spălat de servitoare, ceea ce îi aţăţă puţin 
nerăbdarea. Işi curăţă gura, îmbrăcă o tunică de in minunat 
brodată cu tauri şi cai, în tonuri luminoase şi întunecate. 
Pipăi cu mâna fineţea cearşafurilor şi apoi concedie pe 
toată lumea. La celălalt capăt al camerei, ce dădea spre 
bazine şi vase de flori, toate roşii, se deschise o uşă. 
Zenobia intră având în spatele ei o fată, o servitoare sau nu 
se ştie ce. O prezenţă de prisos, gândi Preailustrul, cu un 
fior de enervare. De altfel, prea fin îmbrăcată pentru a fi o 
servitoare, dar a cărei faţă îi era vag cunoscută. 

Odenat observă că Zenobia nu îşi schimbase hainele. 
Gândi că e un capriciu. Speră o secundă că e o fantezie 
neaşteptată a soţiei sale. Cine ştie, o fantezie, o invenţie 
inedită pentru jocurile nupţiale la care a visat atâtea luni. 
Aşa că o primi pe Zenobia cu blândeţe şi aruncă o privire 
spre servitoare. 

— Trebuie să rămână aici? 

Zenobia puse un braţ protector pe mâna fetei. 

— Da, încuviinţă ea, pe un ton calm. Se numeşte Dinah, 
Preailustrule, şi rămâne cu tine. 

Odenat crezu că nu auzise bine, încruntă sprâncenele şi 
întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— Dinah este tânăra fată pe care tu însuţi ai ales-o, în 
casa tatălui ei, în Emesa. Nu-ţi aminteşti? 

Da, îşi amintea acum. Un negustor evreu, foarte 
descurcăreţ, o fată foarte tânără şi foarte fragedă. Care era 
şi mai frumoasă decât în amintirea lui. Deşi îl privea acum 
cu ochi strălucitori şi plini de teamă. 

— Şi, ce-i cu asta? 

— Ai ales-o drept concubină, Preailustrule. Pentru că a 
plăcut vederii şi dorinţei tale. Şi pentru că sperai ca prin ea 
să-ţi măreşti plăcerea cu soţia ta. 

Odenat căută în tonul Zenobiei un semn, timpuriu, de 
dojană sau de gelozie. Nu găsi nimic, aşa că trebui să 


repete: „Şi ce-i cu asta?” Dar tăcu, foarte sigur că intuiţia 
lui, o clipă mai devreme, nu l-a înşelat. 

Abordă o faţă aspră, se folosi puţin de proasta lui 
dispoziţie fulgerând-o pe Dinah cu o privire, se aşeză pe pat 
şi spuse: 

— Te ascult, soţia mea. 

Şi Zenobia îi explică. 

li explică cum nicio fiinţă umană nu putea s-o atingă, nici 
chiar un rege, pentru că ea nu se afla acolo, în acel palat şi 
alături de soţul ei, nici chiar acolo, în acel oraş şi în acel 
deşert, pentru a face ceea ce toate femeile, cu mai puţin 
sau mai mult talent sau indiferenţă, fac pentru bărbaţi. 

Se afla acolo pentru a-l înălța pe soţul ei spre o putere şi 
o mărire de altfel, mai mari şi mai desăvârşite decât cea a 
simţurilor. De aceea Baalshamin, zeul maazinilor, a ales-o 
din prima zi a naşterii ei, aşa cum ştiau cu toţii. De aceea 
Baalshamin a făcut din ea soţia lui, el care era adevăratul 
tată al destinului ei, nu Abdonai, care numai lumeşte era 
tatăl adevărat. 

Odenat îi sorbi cuvintele în tăcere, înainte de a întreba cu 
o ironie care îi ascundea prost nemulţumirea: 

— Şi care sunt acele puteri şi măriri la care vrei să mă 
înalţi? 

— Cele de a-l învinge victorios pe Shapur, regele perşilor, 
de a deveni cel mai mare dintre războinicii deşertului Siriei 
ca şi din Imperiu. Şi, astfel, de a fi aclamat ca Augustus, 
aici, ca şi la Roma. 

— La Roma? Augustul lor? Suflă Odenat, siderat. 

— De ce crezi tu că este Valerian în Antiohia? De ce 
împăratul a numit aici un prefect şi a plasat în oraş o 
legiune întreagă? De ce vrea să se lupte cu perşii? De ce 
dacă nu pentru că bogăţiile Palmyrei, astăzi, valorează tot 
atât cât cele ale Egiptului? Şi că laurii unei victorii asupra 
lui Shapur doar un împărat şi-i poate pune pe frunte. 
Gândeşte-te la asta, soţul meu, cum şi eu mă gândesc de 
luni... 

Un timp, Zenobia vorbi despre politică şi război, cu o 
ardoare ce îl uimi pe Odenat. 


— Unde ai învăţat să gândeşti ca un bărbat? întrebă el cu 
sprâncenele ridicate. 

Zenobia râse scurt. 

— Tata, măcar, mi-a luat preceptori buni, veniţi din 
Grecia. Le plăcea să îmi şlefuiască mintea! N-o să te fac de 
ruşine când vei avea nevoie să-mi spui ce ai pe suflet. 

Cum Odenat avea de gând să răspundă, ea deveni din 
nou serioasă şi adaugă pe un alt ton: 

— Ceea ce ştiu este pentru că Baalshamin o vrea şi mă 
îndrumă. _ 

Odenat o cercetă nehotărât. In sfârşit, scutură din cap, 
alinat de un gând: 

— Ai vorbit cu Nurbel! Nimic nu-i place mai mult decât să 
vorbească despre război, de perşi şi de Roma. 

— Am vorbit cu Nurbel, dar eu sunt Zenobia. 

Spuse cuvintele acestea cu un zâmbet jucăuş, care îl 
încurcă din nou pe Odenat. 

— lar eu, Zenobia, voi face din tine cel care poartă laurii 
triumfului Romei. Este promisiunea mea de soţie. 

Derutat, Odenat aruncă o privire spre evreica tânără care 
o fixa pe Zenobia, fascinată. Dinah era frumoasă, dovedind 
că avea un gust rafinat în alegerea concubinelor. O 
frumuseţe deplină şi înţeleaptă. Dar care nu se putea 
compara cu strălucirea Zenobiei. 

Zenobia care, acum, îl măsură fără un cuvânt, 
răbdătoare şi sigură pe ea. Preferă să-i întoarcă spatele şi 
să se îndrepte spre bazinele şi vasele cu flori, cărora 
căldura sfârşitului de după-amiază le împrăştia mireasma. 

O căldură, un parfum, o lumină perfectă pentru a începe 
o noapte de plăceri. Dar se gândi la vânătoare. La sfârşitul 
vânătorii şi la felul în care Zenobia l-a ucis pe iubitul lui 
Hayran. Cum, în acel moment, a văzut-o în ea pe Alat, zeiţa 
războiului. 

In spate, foarte aproape de umărul lui, vocea Zenobiei îl 
făcu să tresară. 

— L-am ucis pe iubitul fiului tău, Preailustrule, şopti ea ca 
şi cum ar fi avut darul de a ghici gândurile. L-am ucis 
pentru că voia s-o întineze pe Dinah. Cea pe care ai ales-o 


pentru puritatea ei. Şi aşa se va întâmpla cu toţi cei care 
vor atenta la viaţa sau la onoarea ta. 

Odenat se întoarse. Emoţionat, îşi cufundă privirea în cea 
a Zenobiei. 

— Cum aş putea şti că nu mă minţi? Cum aş putea şti că 
trebuie să am încredere în tine, că vrei cu adevărat ce spui 
că vrei? 

— O să vezi pe câmpul de luptă, Preailustrule. Acolo o să 
vezi mai limpede. 

— Dacă mă păcăleşti, dacă minţi sau mă trădezi, vei 
muri. Toţi ai tăi vor muri. Maazinii vor fi alungaţi din 
Palmyra pentru totdeauna. Izvorul naşterii tale va fi otrăvit, 
pentru a aminti de trădare. 

Zenobia surâse, mai mult amuzată decât impresionată. 

— Aşteaptă prima bătălie împotriva lui Shapur şi vei şti. 

Odenat era gata să cedeze când, un gând, care îl bântuia 
de multă vreme, îi reveni în minte. 

— Am nevoie de un alt fiu. De aceea te-am luat de 
nevastă! L-ai văzut pe Hayran. Am nevoie de un fiu care să 
nu mă facă de ruşine. 

— O să-l ai. 

Vocea Zenobiei era mai ştearsă, mai puţin sigură decât 
înainte şi el îi studie chipul. Ea repetă: 

— Îl vei avea, Preailustrule. lar mâine vei putea arăta 
sângele de pe cearşafuri. 

O dată cu ea se întoarse spre Dinah. Tânăra evreica 
plecă ochii, roşind dulce. Ea şopti: 

— Va fi o plăcere pe care o aştept de multă vreme, 
Preailustrule. 

O clipă se simţi încurcat. Odenat nu fusese niciodată 
sigur de acest fapt. Crezu că vede în ochii Zenobiei ceva 
asemănător cu lacrimile. 

Merse spre fundul camerei, se opri şi se întoarse. 

— Te poţi încrede în cuvintele mele, Preailustrule. La fel 
cum te încrezi în cele ale lui Nurbel. Ca şi el, eu nu mint 
niciodată.