Ion Nicolae Bucur — CICLUL DAC II — Dicomes (1971)

Il 


CLUL DAC 


” DICOMES 


N AN Ei 


A 


ON NICOLAE BUC 


O 


ROMAN 


ION NICOLAE BUCUR 


DICOMES 


ROMAN 


CICLUL DAC : II 


EDITURA EMINESCU 
1971 


Mă savantului istoric şa 
arheolog C. DAICOVICIU, ale 
cărui lucrări au fost pentru mine 
un izvor nesecat de elemente, ne- 
cesare transpunerii în epocă şi re- 
constituirii vieţii dacilor, 


Capitolul 1 
SPECTACOL ÎN NOUL AMFITEATRU 


Sus, pe pintenul împădurit al muntelui de pe care Maro- 
dava — cetatea tarabostelui Burio — străjuise altădată cîmpia 
mănoasă din vale, se înălța, bogată, albă şi lucitoare, f în lumina 
potolită a soarelui de mai, villa noului stăpîn al plaiurilor 
din jur, Decimus Silvanus. Dedesubt, spre dreapta, la adăpos- 
tul pădurilor bătrine ce coborau pe povârnișuri, se întindeau, 
departate la cîteva sute de paşi, trei pâlcuri de case înşirate 
în lungul unui drum cu largi ocoluri pînă la Porolissum, noua 
colonie romană din cea mai îndepărtată parte a celei mai noi 
şi mai bogate provincii a imperiului : Dacia Traiana. Primul 
pile de case, şi cel mai apropiat, pornea de sub pintenul de 
munte, era de fapt vechea aşezare a comaţilor daci, care trăi- 
seră pe lingă cetatea Marodava şi ascultaseră de chemările 
la luptă ale tarabostilor din neamul Burio, de aceea rămăsese 
tot cu numele cel vechi de Marodava, deși noul stăpîn al 
moşiei, devenită acum — ca la Roma — fermă, îi _Împinsese 
casele ceva mai departe de villa ce se înălța semeaţă şi sfidă- 
toare. Al doilea pilc, vicul ! Serdos, ceva mai mic decît primul, 
aduna casele colonilor, oameni proaspăt veniţi din, provinciile 
pirjolite și sărace din părțile de răsărit și miazăzi ale impe- 
riului, dornici de muncă și de o viață tihnită. Cel de-al treilea 
crescuse o dată cu noua colonie și primise numele de vicul 
Magnus, căruia adesea în batjocură i i se spunea „mica Romă“, 
Aci se legaseră de pămînt şi îşi înălțaseră case cei mai mulți 
dintre veteranii şi liberţii — foşti sclavi publici — care nu 
se mai Înduraseră să părăsească aceste plaiuri frumoase și 


1 Vicus (vici) — așezări rurale ale populaţiei adusă de Roma în 
Dacia. 


bogate, după ce căpătaseră libertatea. De sus din villa se 
contura departe prin piclă colonia Porolissum, spre care ducea 
ua drom wai larg pene cimpie: prin unduidile. usate ale 
dealurilor, după ce sărea pe un pod de lemn peste undele 
învolburate ale pîrfîului Zerdis. Apa trecea de vicul Serdos 
pe lîngă povîrnişul muntelui, făcea un ocol-larg pe după vicul 
Magnus şi se îndrepta spre răsărit, unde, unindu-se cu alta, 
se aruncau în riul Samus. 

Într-o zi frumoasă de mai, puţin după vremea prinzului, 
cînd soarele se înălţase mult deasupra plaiurilor, pe drumul 
ce urca șerpuind spre villa lui Decimus Silvanus, cale pe care 
altădată alergaseră în galopul cailor taraboştii din neamul 
Burio însoțiți de gărzile lor credincioase, mergeau mai mulți 
sclavi legaţi unii de alţii, urmînd la cîţiva paşi pe actorele! 
Ampliatus, un sclav mărunt, îndesat, cu gitul scurt şi gros, 
cu căutătură aspră, omul de încredere al stăpînului fermei. 
Ultimul din şirul de sclavi, un tînăr cu plete blonde, cu mustă- 
ile şi barba bine încheiate, de talie potrivită, pe a cărui faţă 
luminoasă ochii mari, adinci, albaştri jucau într-una, privea 
cu nesaţ cînd într-o parte, cînd în alta, ca şi cum nu se mai 
sătura de minunatele privelişti ce-l înconjurau. 

Din fața vilei sale, Decimus Silvanus urmărise un timp 
de la înălțime apropierea sclavilor, pînă îi văzuse dispărind 
sub frunzişul copacilor ce străjuiau drumul de cum începea 
urcușul. Stăpînul fermei sosise de curînd de la Roma, acolo 
fusese să-şi petreacă iarna. Nu plecase spre Porolissum decît 
după un lung popas la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde 
așteptase ca vremea din miazănoapte să se mai încălzească, 
iar ploile de primăvară să se potolească. Decimus Silvanus, 
patrician scăpătat de la Roma, se îmbogăţise în Dacia încă 
de pe timpul cînd imperiul se străduise să înăbușe răscoala 
dacilor şi a sclavilor, a căror căpetenie fusese Sarmis. Noul 
stăpîn al Marodavei era abia trecut de patruzeci de ani, bine 
făcut, mai păstra însă întipărite pe faţă semnele chefurilor 
şi orgiilor de prin cele mai rău famate taberne din cartierele 
mărginaşe ale Romei. După ce admiră mult timp cîmpia cu 
ondulări uşoare din vale, din care cea mai mare parte era 


1 Actores (servi fidelissimi) — sclavi de încredere cărora stăpinii le 
tpcredințau slujbe de administratori pe moșie sau supraveghetori în ate- 
Tiere. 


8 


acum ferma sa, se întoarse spre cel care îl însoțea, făcînd e 
mişcare scurtă din umăr, ca şi cum încerca să-și așeze mai 
bine toga, mişcare pe care o repeta destul de des cu un tic. 
nervos, și începu să Zimbească, învăluindu-l cu privirea, 

— Aşadar, Verus, spui că te pregătești să deschizi la Poro- 
lissum o şcoală de gladiatori ? Pe toți zeii, va fi ceva foarte 
frumos ! i 

Lanistul Verus, un fost gladiator înalt și musculos, cu faţa 
plină de urmele rănilor primite în arenele circurilor şi cu 
căutătură pătrunzătoare, își puse miinile la centură şi răspunse 
fără grabă: z du i, 

— Da, aşa m-am gîndit, aici în Dacia trebuie să-mi fac 
şi eu un rost, murmură cu voce groasă, greu de modulat. 

— Am văzut că noul amfiteatru e aproape gata, reluă: 
Decimus Silvanus. 

— Şi laniştii se pregătesc de zor. 

— Cum, vor fi mai multe şcoli de gladiatori ? 

— Se înțelege, Decimus Silvanus ! Procuratorul ! Plautius 
Priscus se gîndeşte că înveselind mulțumea va putea să facă; 
pe mulți să se hotărască să rămînă aici, în această parte a 
imperiului uitată de zei, 

— Da, Plautius Priscus vede bine lucrurile, adăugă Decimus 
Silvanus privind în jos, aici au venit mulți, dar au plecat tot 
atît de mulți, deși pămîntul şi frumuseţile acestor meleaguri: 
nu le mai găsești în altă parte. 

— Loviturile ce se mai dau din cînd în cînd dinspre miază- 
noapte îi fac pe oameni să se gîndească mai mult la viaţă. 

— E-adevărar ce spui, au fost şi atacuri barbare, însă acum 
s-au rărit de tot. Şi gladiatori ai găsit ? Vreau să zic, ai făcut 
rost de sclavii pe care o să-i împingi să lupte în arenă ? 

Etol cină ugor din cap: 

— Da, am reușit să string cu greu vreo doisprezece. Știi, 
Decimus Silvanus, nu e ușor să alegi sclavul care ar putea 
deveni un bun gladiator, deşi la toţi le suride speranţa că prin 
victorii răsunătoare în arenă vor obține libertatea, cind mul- 
ţimea înnebunită de plăcerile spectacolului ar cere-o. 

— Şi atunci voi, laniştii, rămîneţi în pagubă ? 


1 Ceva mai tirziu, centrul de conducere al Daciei Porolissensis s- 
mutat Ja Napoca. 


— Nu, procuratorul ne-a spus că pentru un gladiator eli- 
berat vom primi în schimb doi sclavi, din cei mai potriviți 
pentru a deveni buni luptători în amfiteatru, altfel nici nu 
s-ar putea, laniștii ar sărăci,.. 

— "Toţi zeii să te ţină, stăpine ! Am sosit. 

Decimus Silvanus se întoarse și privi în jos printre curpenii 
de iederă ce încolăceau coloanele de marmură. 

— Spune-mi ce i-ai făcut, Marsus, şi lasă zeii ! 

— L-am pus în furcă, stăpîne, aşa cum mi-ai poruncit, 

— Şi nu i-ai tras şi douăzeci de lovituri de flagrun, scla- 
vule ? 

— Cum să nu, l-am biciuit, stăpîne, pînă i-a ţişnit sîngele 
prin piele, dup-aia l-am pus în furcă, rinji vilicul 1 satisfăcut 
că îl mulțumea pe:stăpîn. 

— Bine. Pleacă, Marsus ! Să te duci la bucătării, să spui 
că te-am “trimis. eu să-ţi dea să măninci şi să bei bine. Nu 
uita să porneşti repede înapoi pe cîmp, să grăbeşti lucrul? 

— Zeița Diana să-ţi dea sănătate, stăpîne ! 

Fără:să-l mai privească, Decimus Silvanus se întoarse. spre 
1anist : 

— E un sclav foarte supus vilicul, omoară pe oricine, intră 
în foc, sare în apă, numai să-i spun. Ştii, Verus, l-am pus 
să-l pedepsească pe un sclav nenorocit, care n-a putut să 
oprească un buştean pornit spre vale şi lemnul s-a rostogolit 
peste cel mai frumos strat de flori din partea cealaltă a vilei. 
Aş fi fost în stare să-l omor ca pe un cîine, dacă nu m-ar fi 
oprit legile. De cînd Senatul a hotărît ca aici, în Dacia, unde 
se simte mare nevoie de braţe de muncă, sclavii să nu mai 
poată fi omoriţi de stăpînii lor, nu prea te mai împaci ușor 
cu ei. Acum, poate ştii şi tu, fiecare sclav este însemnat pe 
tăblițe de tabularul 2 de la Porolissum și stăpînul lui răspunde 
de el. Hei, dar dacă nu pot să-i ucid, îmi descarc supărarea 
chinuindu-i, am grijă numai să nu moară. 

Dinspre vale începu să se deslușească zornăit de lanţuri. 
După puţin timp, sclavii legaţi care urcaseră drumul pătrun- 


1 Viliei (servi vilici) — sclavi de încredere, supraveghetori la munca 

un domeniu rural. 

= Tabularii — servi publici, sclavi folosiţi în cancelariile oficiilor de 
stat: fisc, vamă, cadastru etc. 


10 


seră pe porţile larg deschise. Nerăbdător, Decimus Silvanus 
strigă actorelui : r 

— Vino mai aproape, Ampliatus ! Să ştii că m-ai supărat 
mult. Cum de-aţi întârziat atita pe drum, s-a întîmplat ceva ? 

Actorele strigă la sclavul din capul șirului să se abată 
la stînga şi să se oprească, apoi făcu cîțiva pași în fugă pînă 
sub coloane : . 

— Zeul Apollo să te șină, stăpîne ! După ce ne-ai părăsit 
la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, am plecat şi noi încet pe 
jos, dar în cale, nu departe de Apulum, am întîlnit cîţiva 
daci, care ieşiseră de pe un drum lăturalnic, şi ne-au rugat 
lăsăm să ne însoţească, spunînd că e mai bine să fim 
mai mulți, apoi 

— Și ce s-a-ntîmplat, au îndrăznit din nou să atace bar- 
barii ? 

— Nu, stăpine, i-am semuit că nu arătau a fi latroni, 
erau oameni care se duceau după lucru la minele de aur de 
la Ampelum. Au mers mult alături de noi și i-am auzit vor- 
bind de multe ori cu sclavul Gemellinus, cel care este legat 
la urma șirului. 

— Ce tot trăncănești tu ? Şi ce dacă au vorbit ? 

— Stăpîne, la urmă dacii mi-au cerut să-l dezleg pe 
Gemellinus că vor să-l ia, nu ştiu ce aveau cu el. 

— Asta e bună! oftă Decimus Silvanus. De aşa ceva 
nu s-a mai auzit de mult în Dacia ; de aproape cincisprezece 
ani dacii s-au potolit de tot. Ia adu-l mai aproape pe acel 
sclav ! 

Cu multă iuțeală, actorele îl dezlegă pe Gemellinus și-l 
împinse în fața stăpînului. Atent la cele ce se petreceau jos, 
Decimus Silvanus nu luă în seamă mișcarea scurtă a lanis- 
tului, de apropiere de coloanele ville, și nici uimirea ce 
apăru pe faţa lui. 

— Spune, sclavule, pentru ce voiau acei barbari să te 
ia cu ei? 

— Nu ştiu, stăpîne! răspunse scurt sclavul, fără să-l 
privească. 

— Tu eşti cumva dac? După nume... Gemellinus... nu 
pari să fii. 

— Nu ştiu, stăpîne, cînd am fost dus departe eram mic; 
am aflat mai tirziu că și tata a trăit ca sclav, iar pe mama 
„n-am văzut-o niciodată. 


11 


Alături de Decimus Silvanus, lanistul îl cerceta cu mult 
interes pe sclavul care vorbea rar şi răspicat, fără teamă, cu 
oarecare nepăsare. Sclavul era bine legat, plin de vioiciune 
şi de curaj. Prin privirea lui limpede, cu ochii albaştri, adinci 
şi blinzi, îl captivase pe Verus ; acesta avea în față un om 
în plină vigoare a tinereţii, netrecut încă de treizeci: de ani. 

Decimus Silvanus îşi îndrepă din nou privirea asupra 
actorelui. 

— Şi tot nu înțeleg, Ampliatus! Bine, au încercat să 
vă atace, însă văd că nu l-au luat pe sclav, atunci cum se 
explică întirzierea voastră ? 

— Pe toţi zeii, stăpine, nu ne-au atacat că n-au mai 
avut timp. Spre norocul nostru, la o cotitură a drumului am 
dat peste mai mulți legionari care se odihneau într-o poiană 
şi, la vederea lor, dacii s-au făcut nevăzuţi în pădurea prin 
care tocmai treceam, Cum acei militari erau trimişi de la 
castrul lor încoace, la șantierul amfiteatrului de la Porolissum, 
am mers şi noi alături de ei ; unde au poposit ci ne-am oprit 
şi noi și, cum nu prea se grăbeau. 

Mai potolit și mulțumit că nu se întîmplase altceva, 
Decimus Silvanus spuse înveselit : 

— Să-i duci pe toți în ergastule, să-i dezlegi şi să li se 
dea ceva să mănînce. Miine trebuie să meargă și ei la muncă. 
Ce părere ai de povestea asta cu dacii, Verus, ne-am putea 
aştepta ca barbarii ăştia să se ridice din nou împotriva impe- 
riului ? continuă el, întorcîndu-se spre lanist cu privire în- 
trebătoare, 

— Eu unul mă îndoiesc, Decimus Silvanus, se poate ca 
actorele tău să-ţi ascundă ceva. Gîndeşti că ar mai fi cu 
putință ca ferma să fie atacată de daci, aşa cum au fost date 
lovituri de cei ridicaţi la luptă de, acel barbar  nesocotit, 
Sarmis ? Şi, ca să te scap de astfel de gînduri, îţi fac o pro- 
punere, Decimus Silvanus ! 

— Vrei să spui că ar fi mai bine să locuiesc departe de 
fermă, la Porolissum ? Nici să nu te gîndeşti ! 

— Te-nşeli, Decimus Silvanus, propunerea mea este cu 
totul alta. Știi că sînt în căutare de sclavi sănătoși şi voinici, 
pe care vreau să-i fac gladiatori. Ce-ai zice dacă ţi-aș cere 
să mi-l vinzi pe Gemellinus ? Bănuiesc că s-ar putea ca acei 
daci să fie porniţi pe urmele lui cu gindul de a-l elibera z 


12 


n-au decir să vină la mine și vor avea de luptat cu o şcoală, 
de gladiatori. i 

Decimus Silvanus săltă scurt umărul și oftă lung : 

— Pe Jupiter, sclavul Gemellinus este tînăr, în plină 
putere, şi mă aştept la multe din partea lui. Tu trebuie să 
mă înţelegi, Verus, el ar putea să ajungă un bun ajutor al 
meu la administrarea acestei ferme. Nu vezi de cine mă folo- 
sesc acum ? De o vită ca vilicul Marsus, care nu e bun decît 
să tortureze pe alţii, și de actorele Ampliatus, un viclean 
ascuns pe care de mult îl bănuiesc că mă fură. SC 

Lanistul nu socoti încercarea. pierdută. Se apropie şi mai 
mult de Decimus Silvanus şi îi vorbi rugător : 

— Dar bine, Decimus Silvanus, nici nu mi-am îmchipuit 
că tu, cel care erai atît de dornic de un spectacol bun la 
Roma, să nu mă ajuţi să am cei mai buni gladiatori! Ai uitat 
poate că eu, atunci un nefericit gladiator, acolo, în capitala 
imperiului, ţi-am împrumutat bani de nenumărate ori, pe care 
adesea nu-ți mai aduceai aminte să mi-i înapoiezi? Însă nu 
vreau să te supăr, Decimus Silvanus ! Mă leg în faţa zeilor 
să-ți păstrez cel mai bun loc în amfiteatru la spectacolele 
organizate de mine, numai să-mi vinzi pe Gemellinus; sînt 
gata să-ți dau doi sclavi în schimbul lui, dacă nu doreşti 
bani. 

Cu aceeași mișcare repezită, Decimus Silvanus săltă din 
nou umărul cu toga și tuși uşor. 

— S-a făcut, Verus! Îmi dai doi sclavi în putere, buni 
de muncă, şi-l iei pe Gemellinus. Poate că asta este voia 
zeilor, ca acest sclav rătăcitor să treacă din stăpîn în săpîn. 
L-am luat de la un negustor venit la Ulipia Traiana din 
Callatis. Pierduse la jocuri mulți bani. Mi-a spus că pe sclav 
îl cîştigase la zaruri de la un alt negustor de prin părțile de 
răsărit ale imperiului. 

— Aşa te-am cunoscut, Decimus Silvanus, ai noroc cu 
carul şi nu ştiu cum se face că. 

— Pe Cybela, ce vrei să spui? îl săgetă el cu privirea. 

Verus începu să rîdă şi îl bătu pe umăr : 

— Am glumit, Decimus Silvanus! În loc de un sclav 
vei avea doi, te scap şi de neliniște, poate că acei daci încă 
ÎL mai urmtăreseu, Dar să pal gribese, se apropia scara pi nebule 
să ajung devreme la Porolissum. Peste cîteva zile îţi aduc 


13 


alți sclavi în loc. Ar trebui să știi, Decimus Silvanus, prin 
părțile astea barbare e bine ca cel mai apropiat prieten să-l 
ai pe un lanist. Dacă cineva încearcă să-ţi atace ferma, adică 
villa asta frumoasă, te poţi bizui pe gladiatorii mei, numai 
să fiu înștiințat la timp. Cine luptă cu mai multă măiestrie şi 


cu mai mult curaj decit ei? Nu faci o plimbare pînă la Poro-. 


lissum ? Ziua e frumoasă şi pînă acolo, în trapul cailor, ne 
mai bucurăm de frumusețea fermei acesteia ce se întinde 
cît cuprinde privirea. 

— Chiar la Porolissum nu te însoțesc, dar, pînă în vale 
merg. Pornim pe jos. Voi da poruncă să-ţi aducă după noi calul. 

— Va fi minunat ! De altfel, după masa bogată, cu vinu- 
rile alese cu care m-ai ospătat, pentru care nu pot să nu rog 
zeii să-ți dea multă sănătate, puţină mișcare prinde tocmai 
bine. 

Mergeau liniștiți, în pas domol, pe drumul ce şerpuia şi 
cobora uşor, umbrit de frunzișul copacilor ce-l străjuiau, 
mângtiați din spate de razele soarelui ce se lăsa încet spre 
crestele munților. Mai aveau puţin de mers pînă la drumul 
neted şi drept din vale, cînd, de pe o potecă îngustă ce urca 
pieptiş printre colții de stîncă, le ieşi în cale un dac. Purta 
căciulă mare, rotundă și barba stufoasă îi acoperea o parte 
din piepul păros ce se vedea prin gura larg căscată a cămăşii 
din pînză aspră. 

— Încotro, dacule ? îl întrebă Decimus Silvanus, mirat 
de faţa vînătă și privirea împietrită a dacului, după ce se 
vită cu grijă înapoi, pentru a se convinge dacă sclavii săi 
îl urmau îndeaproape. 

— Eu... duc... Deciu... Sivan, rosti dacul tăios, rupînd 
greu și ciuntit cîteva vorbe în limba Romei, fără să ştie cu 
cine vorbea. t 

— Ce-i duci, mă dacule ? 


Sclavii din urmă se apropiară. Unul dintre ei înțelegea; 


destul de bine limba dacilor. Făcu pe tălmaciul 
— Dacul spune că vine la tine, stăpîne, lămuri el. 
— Pentru ce? 
— Cică astăzi sclavii tăi au intrat şi au arat o parte 
din țarina lui din coasta dealului, de sub pădure. 
Decimus Silvanus izbucni Într-un rîs zgomotos. 


14 


— Spune-i că n-am luat nimic din țarina lui, că el pusese 
stăpînire pe o parte de pămînt din ferma mea. Pe dacul 
ăsta nu-l cheamă Gruno ? 

După ce sclavul repetă cele spuse de Decimus Silvanus, 
dacul se trase un pas îndărăr şi se bătu cu pumnii în pieptul 
lat și păros, vorbind cu mînie abia stăpînită. 

— Da, tălmăci sclavul, spune că el e Gruno; cică i-ai 
luat din locul pe care l-au avut şi bunicii lui, că ei de cînd 
se ştiu au fost daci liberi, cu țarina lor. Îţi cere să-i dai îna- 
poi pămîntul, că de nu va face moarte de om. 

— Asa ? Ne amonință barbarul ! strigă Decimus Silvanus. 
Uită că avem cu noi legiunile imperiului ? 

Dacul începu din nou să vorbească repede, aspru şi tăios, 
fără teamă, şi din felul cum rostea cuvintele se înţelegea 
că revolta şi ameninţarea îi clocoteau în piept. 

— Ce mai spune barbarul ? 

Sclavul nu răspunse decit după o îndelungă şovăire. 

— Nici nu îndrăznesc, stăpine, murmură el. Poate că 
nu-şi dă seama ce vorbește. 

— Să-mi spui tot, sclavule, alfel pun să te biciuiască, 
să nu-mi ascunzi nimic ! 

— Stăpîne, dacul zice că ei au priceput că tu ţi-ai pus 
de gînd să-ţi întinzi ferma peste pămînturile lor, dar să ştii 
că nu-ți merge. Cică tot aşa ai luat din pămîntul lui Boldio 
şi din al lui Sagades, dar pe el nu-l sperii. Îţi cere să-i dai 
înapoi pămîntul altfel... 

— Ce altfel ? Cum mă ameninţă barbarul ? 

— Nu îndrăznesc, stăpîne... E 

— Spune, sclavule ! 

Plin de minie, Decimus Silvanus îl ameninţă pe sclav cu 
amîndoi pumnii ridicaţi. 

— Stăpîne, dacul a zis că te va face el ori să fugi la 
Roma înapoi, ori te trimite sus, la zei... 

Ca o sfoară ce se rupe de prea. multă încordare, mînia 
lui Decimus Silvanus se muie dintr-o dată. Începu să râdă. 
Vorbi mult potolit, aproape în șoaptă, dar cu hotărire, rotin- 
du-şi privirile pe feţele sclavilor care-l înconjurau : 

— Încercuiţi-l toţi deodată şi să mi-l snopiţi în bătaie 
pînă-l schilodiţi ! 

Dacul reuși să prindă ceva din ceea ce se punea la cale, 
cu puţinul ce-l ştia din limba Romei. Se trase repede alți 


15 


cîțiva pași înapoi şi aşteptă cu încordare, privind în toate 
părţile. Cind văzu că sclavii se răsfiră în jurul său, pricep 
că nu se înşelase, mai făcu un salt înapoi şi trase fulgerător 
cuțitul de la brîu. 

— Cine încearcă să se apropie de mine îl spintec fără 
milă ! strigă el de făcu să răsune vale 

Momentul era plin de primejdie şi de urmări grave, de 
aceea lanistul, care tot timpul stătuse deoparte şi privise, 
nu se mai putu stăpîni. E 

— Săvirşeşti o mare greșeală, Decimus Silvanus. Procu- 
atorul de la Porolissum nu şi-ar putea ierta omorirea unui 
dac. Fă-l mai bine scăpat şi haide să ne vedem de drum ! 

Cuvintele lanistului căzură ca un şuvoi de apă rece. Fără 
să mai spună ceva, Decimus Silvanus făcu semn sclavilor 
să-l urmeze şi porni mai departe în vale. Rămas singur, dacul 
privi îndelung după ei împietrit, apoi începu să coboare pe 
poteca abruptă pe care venise, ameninţind și blestemind, 

La despărţire, lanistul îi spuse îndemnînd calul 

— Poate că ar fi bine ca sus, lîngă villa, să ridici o şcoală 
de gladiatori ; te-ai simţi în mai multă siguranță, Decimus 
Silvanus ! Toţi zeii să te ţină ! 

întâlnirea cu dacul îl tulburase de tot. De cîtva timp 
începuse să uite de pericol la Marodava, de cînd aflase 
că fostul stăpîn al cetăţii şi moşiei murise în ultima luptă, 
în care fusese prins Sarmis, căpetenia dacilor şi a sclavilor 
răsculați. Aşa îl asigurase un tribun. În villa lui frumoasă 
şi bogată se simţea atît de bine încît de multe ori se credea 
în apropierea Romei, la Cumae sau la Tusculum. Fără să mai 
privească după lanistul care se îndepărta în galop, o luă 
înapoi în sus, spre villa, urmat de sclavi 

Decimus Silvanus îşi construise villa din piatră și mar- 
mură, întocmai ca la Roma, după modelul caselor de stil 
greco-roman, fără să ţină seama că în decorul şi izolarea 
de la Marodava s-ar fi potrivit mult mai bine o casă mare din 
lemn, cu sculpturi şi ornamentaţii frumoase. Intrarea princi- 
pală, cu coloane de marmură, era monumentală. Înainte de a 
pătrunde în atriu, oaspetele citea seris în mozaic pe pardo- 
seală cuvintul de bună primire şi de bună despărţire: 


16 


„SALVE“. În atriul prevăzut cu compulviu t și impulviu 2 
nu avea decit o măsuță de marmură cu un picior şi citeva 
scaune, pe care cei veniţi așteptau să fie primiţi de către 
stăpîn. Apele care pătrundeau prin compulviu în impulviu 
se strîngeau într-un canal ce trecea pe sub lespezile pardo- 
selii și se scurgeau afară. Din atriu se pătrundea în tabliniu, 
o încăpere spațioasă destinată pentru primire, iar de aici, 
printr-un scurt coridor, se ajungea la peristylul înconjurat 
de portice uşoare, cu coloane subțiri îmbrăcate în iederă. 
În mijlocul perisiylului era un bazin cu apă limpede, în 
jurul căruia se întindeau straturi de flori bine îngrijite, Din 
cealaltă parte a atriului se trecea în exedra sau alături, în 
tricliniul bogat, cu masă mare și paturi comode, unde stă- 
pînul vilei îşi îndestula oaspeţii cu multe feluri de bucate 
şi cu vinuri alese. Mai departe se înşirau restul încăperilor 
şi dependințele vilei, între care se circula printr-un coridor 
îngust şi lung; pe aici umblau sclavii ce făceau parte din 
„familia domestica“ 3 a fermei. 

Pe măsură ce urca drumul şi se apropia de villa, Decimus 
Silvanus uita de supărarea pe care i-o pricinuise dacul şi un 
fior de plăcere începu să-i alerge prin tot trupul. Soarele 
se lăsase mult către crestele munţilor și frunzele copacilor, 
luminate dintr-o parte, păreau străvezii, de un verde palid. 
De sus sufla în lungul povirnișului o uşoară adiere răco- 
roasă. Departe, Porolissumul se vedea în lumina de seară 
ca o pată subțire, albă, ce se întindea prin albastrul piclos 
care acoperea văile. 

Decimus Silvanus urcă treptele de marmură cu nestă- 
pînită nerăbdare şi merse de-a dreptul în exedra. La intrarea 
lui o femeie se ridică de pe patul din apropierea ferestrei. 

— Ai venit, Decimus Silvanus, ţi-ai adus aminte că mă 
ai şi pe mine aici ? 

Năpădir de pofte aprinse, Decimus Silvanus se apropie 
de ci, o cuprinse peste mijloc și o sărută pe unul din sini, 
care îi ieşea mult de sub stola albă. 


1 Compulviu — partea fără acoperiş a atriului. 

* Impulviu — bazin dreptunghiular așezat sub compulviu, în care se 
aduna apa de ploaie. 

3 Familia domestica — sclavii de casi 


17 


— De-acum sînt numai al tău, scumpa mea Vetilla, lanis- 
tul Verus a plecat. Vom petrece o noapte de plăceri cum 
nici zeii nu pot să se înfrupte... 7 , 

Vetilla îl privi printre genele lungi, cu ploapele lăsate. 

— Ştii, Decimus Silvanus, am băgat de seamă că ai aici 
în villa multe sclave drăguțe, unele chiar adevărate fru- 
museţi... 

— Şi ce te nelinișteşte, odorul meu ? 

Ea îi răspunse cu răceală şi mîhnire : A = 

— Pentru ce m-ai adus aici de la Porolissum? Tu nu 
duci lipsă de femei, sau, Decimus Silvanus, eşti chiar atit 
de nesăţios încît simţi nevoia să le schimbi într-una ? y . 

Decimus Silvanus o strînse cu mai multă patimă la piept. 

— Vezi tu, Vetilla, asta nu-mi place la voi, femeile, nu 
vă puteţi stăpini să nu priviţi cu dușmănie pe acelea care 
sînt în apropierea voastră, şi mai ales a bărbatului pe care 
vreţi să-l subjugaţi. , N = ate = 

Ea se mișcă încet, încercînd să se desprindă din brațele 
lui. 4 . 

— Miine să mă duci înapoi la Porolissum ! | 

— Mai ai puţină răbdare, draga mea, noul amfiteatru 
încă nu s-a terminat, iar primul spectacol nici nu este pre- 
gătit, îi spuse el râzând. = uk Ai Pi 

Se ridică de lingă ea, îşi lăsă toga şi îşi trecu prin păr 
pieptănul de argint ce se afla pe scrin. Se întoarse şi o privi 
îndelung. Vetilla era un amestec de sînge, al unci egiptene 
frumoase şi al unui voinic cavaler roman. Sinii plini şi tari, 
braţele rotunde şi bronzate, gura senzuală şi trupul mlădios 
îl atrăgeau fără să se poată împotrivi. Uită cu totul de cele 
ce vorbeau, se apropie, de ea, o cuprinse cu brațele Şi, săru- 
tînd-o cu patima dorinţei nestăpinite, o răsturnă pe patul 
moale și parfumat. 


2 


La mică depărtare de locul unde drumul cel mare cobora 
în cîmpie, se răzleţea pe sub coasta împădurită a muntelui. 
drumeagul ce ducea la Marodava, trecea prin vicul Serdos şi 


18 


vicul Magnus şi, după un ocol larg, pătrundea prin partea de 
miazăzi tot în nova colonie. Pe partea cealaltă a drumului, 
spre stînga, la o depărtare nu mai mare decit zboară o să- 
geată trasă de un arcaș îndemînatic, se înşirau ergastulele, 
atelierele, grajdurile şi magaziile fermei. Drumeagul care 
se răzlețea la dreapta nu rămînea prea mult timp singur, 
căci, pe măsură ce înainta, se îndepărta de povîrnișul uşor 
al muntelui şi pătrundea printre ogrăzile dacilor după ce 
făcea o cotitură, îndreptîndu-se spre răsărit. La intrarea În 
Marodava, drumul era străjuit pe partea dinspre munte de 
trei gospodării retrase de restul caselor, ceva mai mari, ară. 
tînd a fi ale unor daci înstăriți și vrednici, după ordinea și 
curăţenia ce se vedea în curţile şi ogrăzile lor, care se prelun- 
geau urcînd uşor pînă sub pădure. Prima casă era un fel de 
mică villa din lemn, în care se amestecau amănunte de con- 
strucție dacă şi romană. Mai ales acoperişul, sculpturile și 
coloritul viu de pe la stâlpi, uși și ferestre se asemănau cu 
cele de pe casele dacilor, însă atît împărțirea, cît şi lucrurile 
din interior erau aidoma unora dintr-o casă de plebeu mai 
înstărit din împrejurimile Romei. Aceasta era casa lui Stabe- 
rius, fostul sclav, şi a Canidiei, soţia lui. Cea de-a doua, o 
căsuță de lemn, curată şi veselă, cu două încăperi, era a lui 
Butes, un dac re care, un timp, mulți din Marodava nu 
ştiuseră nici de unde venise şi nici de ce vecinii între care se 
aşezase — Staberius şi Decibalos — îl ajutau cu atita tragere 
de inimă, dragoste şi respect. Cea de-a treia era a lui Deci- 
balos, o casă mare şi veche, înălțată din birne groase, aşa 
cum numai pe vremuri aveau comaţii înstăriți, mai înainte 
de cotropirea ţării de către legiunile imperiului. Cei mai bă- 
trîni ştiau în ce împrejurări fusese construită casa lui Deci- 
balos de către tarabostele Burio, cum i-o dăduse în dar în 
seara cînd flăcăul ieşise învingător în alergarea de la sărbă- 
toarea coroanei, cînd bunul taraboste îl unise cu Gumida, 
fata cea mai frumoasă de atunci din Marodava. Unii îşi mai 
aduceau aminte şi mai vorbeau cum în acea noapte se ivise 
acolo Diegis, tocmai cînd era petrecerea în toi. Fiecare din 
cele trei gospodării aveau staule pentru vite și alături grădini 
cu zarzavaturi. Dinaintea caselor, pînă la gardul dinspre 
drum, erau aranjate brazde frumoase de flori, iar în spatele 
lor, dincolo de staule, se întindeau ogrăzile pline cu pomi, 


19 


viță-de-vie şi stupi, în jurul cărora albinele zburau îhtr-un 
zumzet prelung ce se amesteca plăcut cu foșnetul pădurii 
i ropiere. 

POPE „e ENE cel net Psaţi jucat 
fiecare în ograda lui; de fapt nu era chiar treabă, ci mai 
degrabă o îndeletnicire de odihnă şi de liniştire după munca 
grea din țarină, de dimineață pînă după-amiază. În ogrăzi 
îi înconjura o linişte deplină. Soarele se lăsa încet spre cres- 
tele munţilor şi fi învăluia în lumina şi, răcoarea zilei de 
sfirşit de primăvară. Staberius curăța pomii de omizi ; Butes, 
care avea ograda la mijloc, îngrijea stupii şi vorbea cînd 
cu unul, cînd cu altul, iar Decibalos plivea buruienele de prin 
vie şi lega mai bine curpenii, de araci. Pe fețele şi trupurile 
lor, timpul scurs şi întîmplările îşi lăsaseră adinci urmele. 
Staberius arăta mult îmbătrinit, pletele şi barba erau aproape 
albe, numai privirea îi lucea vie, plină de bunătate şi de 
blândeţe. Decibalos devenise un bărbat în toată puterea cu- 
vântului, trecuse de patruzeci de ani, era voinic, puternic, 
plin de bucuria, vieţii şi lacom de muncă. Butes se mai ţinca 
încă bine la cei cincizeci de ani ai săi, deşi pe chipul lui se 
aşternuse pentru totdeauna o tristețe ce nu se mai ştergea nici 
în clipele celor mai depline mulțumiri şi veselii, pe care o 
accentua cicatricea lungă şi adîncă ce-i brăzda fața de la 
urechea stingă pînă sub buza de jos, lăsîndu-i pe obraz o 
dungă lată alb-roscată, încît firele cărunte din barbă şi pletele 
lungi ce-i cădeau pe umeri nu reușeau să o ascundă cu totul. 
Ceea ce nu se schimbase prea mult la Butes era sufletul ; ră- 
măsese tot aşa de bun, de potolit şi de hotărît ca şi înainte 
de nenorocirea cea mare, cînd murise Sarmis şi se zdrobise în 
sufletele dacilor şi ultima speranță de libertate. Dar cine 
era acest Butes şi de ce îl priveau cu atîta dragoste şi respect 
Staberius şi Decibalos ? Dacii mai bătrîni din Marodava o 
ştiau şi toţi păstrau taina ca pe ceva sfint: Butes era Burio, 
tarabostele ce se ascundea sub înfățișarea unui comat dac 
venit de aiurea. Şi, cum timpul ștersese multe amintiri şi 
curmase multe dureri în sufletele dacilor, pentru toți el deve- 
nise Butes, iar numele cel vechi nu mai venea nimănui la 
îndemînă să-l rostească, asta cu atît mai mult cu cît fostul 
taraboste căutase să se contopească în totul cu ceilalți: să 
se poarte ca ei, să privească viața ca ei şi să muncească ală- 
turi de ei, numai focul ce-i mocnea în suflet şi tristeţea ce-i 


20 


umbrea faţa îl mai deosebeau de ci. Dar mai este de răspuns 
la o întrebare : Cum se făcea că Staberius îşi avea acum casa 
jos, în vale, aproape de a lui Decibalos, cind ştiut era că îne 
seara acelei zile de sărbătoare a coroanei, tarabostele Burio 
făcuse acea faptă frumoasă, care îi bucurase pe toţi cei ce 
stătuseră la mesele încărcate cu bucate: îl auziseră spunînd 
că înălțase casă nouă sus în cetate alături de a sa pentru cei 
doi tineri ce se iubeau atît de mult şi doreau să trăiască ală- 
turi de daci: Staberius şi Canidia ? Povestea era scurtă și 
limpede, cele ce se petrecuseră mai tirziu îi uimiseră pe 
mulți, deşi la nimic bun nu se putuseră aștepta. După ce răs- 
coala dacilor şi a sclavilor fusese înecată în trădare şi singe 
şi după moartea năprasnică a lui Sarmis, cetatea Marodava 
fusese cumpărată de la imperiu de către Decimus Silvanus. 
Imperiul se grăbise să i-o vindă la un preț mic, numai să 
atragă pe cît mai mulți romani spre părţile tulburi și nesi- 
gure din miazănoapte ale noii provincii, locul de unde se por- 
nise răscoala, Noul stăpîn al Marodavei luase parte la spec- 
tacolul din amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, 
cînd la moartea lui Sarmis asistase însuşi împăratul Hadrian, 
şi cunoştea împrejurările în care fuseseră lăsaţi în viaţă 
şi liberi cei doi soți, Staberius, sclavul, şi Canidia, fiica sena- 
torului Publius Octavianus — și el prezent în tribună lîngă 
împărat — de aceea, din motive bine gîndite, noul stăpin 
socotise că nu ar fi fost bine să se poarte rău cu fostul sclav, 
şi mai ales cu soţia acestuia, fiică de senator, deși atunci 
îl auzise pe tatăl ei strigînd că nu mai avea fiică și că latroana 
din arenă nu era copilul lui. Şi se întrebase în sinea lui De- 
cimus Silvanus: Cine ar reuşi să înțeleagă frămîntările şi 
întoarcerile ce puteau să se producă în sufletul unui părinte ? 
Luase drept un semn de bun augur pentru el faptul că sus, 
în cetatea arsă, era şi casa fostului sclav, îl găsise pe acesta 
încercînd să şi-o refacă. De la început se arătase foarte în- 
țelegător, le dăduse în vale o bucată de pămînt și le ridicase 
cu sclavii săi mica villa. Ca să le arate şi mai mult bunăvoința 
sa, le dăruise o dată cu villa şi un bătrin sclav, Protas, spre 
a-l avea ca ajutor la muncă. Mai târziu, pe măsură ce se scur- 
seseră anii şi Decimus Silvanus se convinsese că senatorul de la 
Roma nu dăduse nici un semn, din care ar fi rezultat că îşi 
căuta fiica, slăbise tot mai mult atenţia pe care o acordase 
celor doi soţi. În același timp însă se îndepărtaseră de el şi 


> 2 


Staberius cu Canidia, de cînd se convinseseră cît era de rău 
şi de depravat stăpinul cel nou al Marodavei. Amindoi se 
simțeau fericiţi între daci, şi mai ales alături de fostul tara- 
boste, de Decibalos şi de familia acestuia. 

După ce Butes sfirşi treaba şi la ultimul buduroi — stupii 
lui erau nişte scurtături, de trunchiuri de copaci scobite mult 
pe dinăuntru, cu pereţii groși nu mai mult de două degete, 
aşezate cu gura în jos — se îndreptă din şale şi privi pe rînd 
cind spre Staberius, cînd spre Decibalos; Staberius era mai 
;departe printre pomi, aproape de fundul ogrăzii, iar Decibalos 
stătea într-un genunchi între tufele de viță-de-vie de unde 
îi vedea numai puţin capul. Se apropie de gardul dinspre el 
*şi se propti cu braţele de un bulumac : 

— Eu zic că pentru astăzi e destul, vecine. 

Decibalos se ridică şi îşi şterse cosorul, trăgîndu-l uşor 
ipe palmă. 

— Şi eu sint gata, spuse el, apropiindu-se de gard. 

— Haide să „mergem în sus, spre Staberius, acolo lingă 
pădure este mai răcoare şi aerul mai tare. 

Între ogrăzile lor erau porţi mici, prin care îşi treceau 
unul altuia uneltele şi toate cele ce le erau de trebuință. Se 
apropiară de Staberius şi se aşezară pe scaunul de sub măr 
— o scîndură cioplită din bardă, așezată pe doi pari groși 
bătuţi adînc în pămînt — locul în care toţi trei stăteau ade- 
sea de vorbă în liniştea pădurii ce urca pe coasta domoală a 
muntelui, 

— Destul, alesul zeilor, ai muncit prea mult astăzi ! începu 
Butes în glumă, adresîndu-se lui Staberius. 

Acesta slobozi ramura pe care o curăţase de omizi şi o 
urmări un timp cu privirea cum se ridica spre vîrf cu putere, 
scăpată din încordare. Porni apoi cu paşi rari spre ei, În- 
trebînd din mers : 

— Alesul zeilor ? 1... La ce te-ai gîndit, Butes ? 

— La multe !... Vechea mea frămîntare,.. 

Butes oftă uşor și se trase mai la o parte pentru a-i face 
loc şi lui. 

— Care veche frămîntare ? Ştiu că sufletul tău este chi- 
nuit de multe... continuă Staberius. 

— M-am gîndit la moartea lui Sarmis. Cu prețul vieţii, 
aş fi vrut să fi fost şi eu de faţă, să-i fi văzut chipul în clipa 


22 


aceea înfiorătoare, cînd şi-a împlinta în inimă cuțitul, Cred 
că atunci a arătat mai presus decit un zeu! 

— Se cutremurau tribunele, își aminti Staberius. Pe noi; 
pe mine şi pe Canidia, ne scoseseră din arenă, n-am putut 
să fim de faţă la ceea ce se petrecea acolo, dar, după strigă- 
tele și huruitul bătăilor din picioare, am înţeles că se săvir- 
şise ceva care impresionase peste măsură mulțimea specta- 
torilor, dornici să vadă cît mai mult sînge curgînd. Am văzut 
numai cînd l-au scos din arenă pe acel bărbat minunat, pe 
Meavius, gemînd și blestemînd pironit pe cruce. 

— Tot luerînd la stupii mei, reluă Butes, m-a fulgerat 
adineauri gîndul: ce era acum în Dacia, dacă legiunile im- 
periului ar fi fost alungate, iar pe Sarmis l-am fi avut rege? 
Nu s-au scurs nici douăzeci de ani de-atunci ; poate că ne-am 
fi putut măsura cu Roma. Ce ginduri măreţe nutrea el pen- 
tru ridicarea Daci De multe ori sînt chinuit de gîndul că 
zeii n-au vrut ca aici, între lanțurile de munți ale Daciei, 
să se mute de la Roma şi Atena focarele de filozofie, de arhi- 
tectură şi de artă ale lumii, căci, sub conducerea lui Sarmis 
şi liberi, dacii ar fi putut să întreacă repede multe popoare... 

— De multe ori îmi spui „filozofule“, dar văd, Butes, că 
ai ajuns să mă întreci, îl întrerupse Staberius. Nu cumva, 
tot lucrind la stupi, te-a purtat gîndul şi la altceva ? îl întrebă 
cu un zîmbet uşor, întorcîndu-se mai mult spre el. 

— Unde te poartă mintea, Staberius ? 

— Ştiu că Sarmis ne întrebase şi pe noi, sclavii, dacă, 
murind el în luptă, te-am urma pe tine — căci pe tine el te 
lăsa să-i fii urmaş — ca rege. Tarabostele Burio era cel mai... 

Staberius tăcu, săgetat de privirea. mustrătoare a lui Bu- 
tes: 

— De ce mai rostești cuvinte și nume pe care cu toții 
am jurat să nu le mai pomenim niciodată, vrei să-mi pui 
viaţa în primejdie ? 

— Tartă-mă, bunule Butes, a fost o clipă în care zeii cei 
răi mi-au făcut "gîndurile să rătăcească ! Ah, zeii... oamenii !... 

Staberius privi lung, cu multă admirație, dragoste și res- 
pect pe omul care îi făcuse atîta bine primindu-l în cetatea 
lui, după ce îl ajutase să fugă de pe santierul de la Ulpia 
Traiana f împreună cu Canidia. În mintea sa gîndurile înce- 
pură să se depene cu o iuțeală ameţitoare... 


23 


După ce el şi Canidia scăpaseră cu viaţă în arenă şi fu- 
seseră lăsaţi liberi din ordinul împăratului Hadrian, primul 
lui gînd fusese să afle ce se petrecuse cu tarabostele Burio. 
Încă înainte de ultima lovitură a legiunilor romane, îl ştiuse 

e taraboste plecat spre triburile dace dinspre răsărit, unde 
îl trimisese Sarmis. Mult timp rătăcise chinuit de presupuneri : 
fusese prins şi el și îşi găsise moartea în amfiteatrul de la 
Sarmizegetusa sau scăpase liber? Se mai liniștise cînd fi 
întâlnise pe cei doi fraţi, pe Rhesos și pe Dapyx, și ei scăpaţi 
cu viață și lăsaţi liberi după lupta din arenă, de la care af- 
lase că Burio era în viaţă şi că se ascundea "în munţii dins- 
spre miazănoape. Socoteala pe care Staberius și-o făcuse atunci 
E clară : tarabostele se găsea în acea parte a ţării în 
care erau cetatea şi moșia lui, de aceea pornise în grabă spre 
Marodava, cu convingerea că îl va găsi, dar nimic din cele 
ce aflase nu se adeveriseră, aici nimeni nu ştia nimic, el nu 
dăduse nici un semn că ar mai fi în viață, iar sus, pe pin- 
tenul de munte, cetatea fusese arsă de centuriile pornite, să 
distrugă tot ce aparținuse dacilor care se revoltaseră şi îl 
urmaseră pe Sarmis. După citva timp sosise noul stăpiîn al 
Marodayei Decimus Silvanus, şi viaţa începuse să-și reia cursul 
în condiţii cu totul noi; imperiul își stabilise definitiv stă- 
pînirea în Dacia. El şi Decibalos, Canidia și Gumida deve- 
niseră nedespărțiţi la muncă şi la toate bucuriile şi durerile 
vieţii. De taraboste nu mai auziseră nimic și, pe măsură ce 
trecuseră anii, pierduseră orice nădejde că-l vor mai reve- 
dea vreodată. Dar, într-o zi de toamnă tirzie, cu vînt aspro 
si picături reci de ploaie, la poarta lui Decibalos bătuse un 
dac înalt şi slab, cu barba mare şi încilcită, îmbrăcat într-o 
zeghe veche şi peticită, iar pe cap purtînd o glugă, ca ori- 
care dac sărac. Ceruse să fie lăsat să se adăpostească pînă 
se mai potolea vremea. Voise să încerce buna-credință a lui 
Decibalos ? Nu-l mai socotise pe Staberius demn de încredere, 
de nu se oprise la poarta lui? Tarabostele se arătase mult 
schimbat şi făcuse totul pentru a nu fi recunoscut. Decibalos 
îl primise cu multă milă, așa cum l-ar fi ajutat pe oricare 
dac ajuns în nenorocire, şi dăduse fuga la vecin să-i spună. 
Nici Staberius nu-l recunoscuse, tarabostele stătuse tot timpul 
cu capul aplecat şi privise în jos, vorbind rar. Dar tonul se 
spărsese într-o cutremurafe ce-i 7guduise pe toţi pină în 
adincurile sufletelor, în clipa cînd se înapoiaseră Canidia și 


24 


Gumida. Fuseseră la Arghida, soţia lui Sagitulp, cu care ef 
se ajutau mult la muncă. În acea clipă prin sufletele și ochii 
lor, cele două femei se dovediseră cu mai multă pătrundere, 
decît bărbaţii. Ca într-o străfulgerare, la vederea lui amîn- 
două se prinseseră de miini şi strigaseră, fără să se mai poată 
stăpâni : „Tarabostele !... Este el, tarabostele Burio !“ Mai tirziu, 
amîndouă spuseseră că nu-l recunoscuseră decit după pri- 
vire, în ochii lui îl văzuseră pe el întreg, pe tarabostele de 
altădată, din vremurile bune. Mult timp după aceea nu ştiu- 
seră ce să facă. Îl ținuseră ascuns și-l îngrijiseră cît mai bine.. 
Pe măsură ce el prinsese putere, începuseră să spună prin 
vecini că la ei venise un dac sărac, Butes, care ar vrea să se 
aşeze la Marodava, apoi că se gîndiseră să-i dea o bucăţică 
de pămînt pentru muncă şi în cele din urmă rupseseră cîte 
o parte din curțile. şi ogrăzile lor şi-l ajutaseră să-şi înalțe 
căsuţa. De multe ori, Staberius şi Decibalos, ca și Sagitulp, 
precum și femeile lor căutaseră să spulbere părerile celor 
lare Interenseri să. muna. că dacul Buies parca aduce CF 


tarabostele Burio. Dar timpul a trecut — sînt mulți ani de 
atunci — unii ştiu că Butes este tarabostele şi ţin taina, alții: 
se mai îndoiesc — cei mai tineri — dar păstrează îndoiala 


în sufletele lor şi nu şoptesc ceva care ar putea să fie aflat 
de romani, de cei din vicul Serbos şi din vicul Magnus saw 
de la Porolissum. 

Staberius își scutură capul pentru a-și alunga gindurile 
şi amintirile ce-l năpădiseră. Ca sclav fugar, alături de scumpa 
lui Canidia, se simţise fericit la Marodava înainte de răs- 
coală, iar recunoştinţa sa fusese atît de mare, încît trăise 
momente cînd îl privise pe taraboste ca pe un zeu. Cît des- 
pre Decibalos, dragostea şi respectul lui şi al Gumidei pentru 
taraboste erau ca întotdeauna puternice, adinci, curate şi: 
sincere. Își reveni, ochii îi erau înecaţi într-un luciu sticlos, 
în piept simţea o apăsare şi în gât un nod părea că-l înăbuşă. 
Ar fi vrut să-l stringă la piept pe bravul bărbat de lîngă el; 
dar se stăpini, socotind că prin acest gest ar micșora ceva 
din tăria şi puritatea simţămintelor ce le nutrea pentru el. 
Îl prinse de mînă şi i-o strînse cu căldură. Căută să schimbe 
vorba : 

— Bunule Butes, de ce-ai spus că sînt alesul zeilor? 

Cuvintele lui Staberius îl făcură pe Butes să tresară. ȘF 
gîndurile lui alergaseră departe în timp şi în spațiu, la anib 


125 


şi la locurile pe unde peregrinase ascuns de teama legionari- 
lor, care căutaseră pretutindeni pe toţi cei ce luaseră pari 
la răscoală. Cum el fusese una din căpetenii, alături de Sar- 
mis, nu s-ar fi putut aştepta la nici o îndurare din partea 
guvernatorului Marcius Turbo de la Ulpia Traiana Sarmi- 
zegetusa. Cutreierase munţii, trăise pe la stînele ascunse prin 
văi prăpăstioase, se aciuise pe lîngă daci săraci, împrăștiați 
şi izolați pe dealuri și de-a lungul riurilor, fără să se stingă 
în sufletul lui speranța că odată tot va reuşi să se înapoieze 
la Marodava. 

— Da... cînd ţi-am spus aceste vorbe, îl vedeam în mini 
pe Decimus Silvanus. De multe ori m-am gîndit: ce va fi 
urmărit el de s-a purtat cu atita bunăvoință cu tine? Mi-ai 
spus că la Roma, cît timp ai trăit în casa lui Publius Octa- 
vianus, nu l-ai văzut şi nu te-a cunoscut. 

Staberius îl privi mirat şi-l întrebă : 

— îl urăşti mult pe Decimus Silvanus ? Stăpîn a tot ceea 
ce a fost al tău, chiar de n-ar fi atît de rău şi n-ar avea 
purtări atît de urite, nu l-ai îndrăgi. Cum ar putea cineva să 
iubească pe acela care i-a luat cetatea şi moşia ? 

— Să-l iubească ? Eu i-aş zdrobi oasele veneticului ! rosti 
Decibalos. Dacă n-ar fi legiunile imperiului... 

Butes nu-l lăsă să continue, vorbind fără pornire : 

— Nu-mi dau seama în ce măsură puteți să mă înțelegeți. 
deși ştiţi cine am fost şi cum m-am purtat cu oamenii. 
Vedeţi voi, dacă în sufletul meu s-a produs o rană mare și 
adincă, pe care o oglindește veșnica-mi tristețe, ea nu a fost 
provocată de pierderea cetăţii şi a moșiei, ci de deznădejde. 
Cu moartea lui Sarmis s-a spulberat orice speranță că Dacia 
va mai scăpa de sub jugul Romei. În fiecare clipă mă rog 
zeilor să facă o minune, să aud că se retrag legiunile dușmane 
dintele de Danuvios, si ibay lega, oriin un calit tă Sn 
care dac, fără cetate şi fără moşie, dar fericit ! 

— Se aude ceva, şopti Decibalos, ridicindu-se repede în 
picioare şi privind spre pădure. 

Ascultară atenți. Pe poteca ce venea din sus, dinspre villa 
lui Decimus Silvanus, cineva se apropia vorbind tare, ame- 
ninţînd, înjurînd şi blestemînd : 

— Dacă nu-mi dă pămîntul îndărăt, mă jur în faţa Mare- 
lui zeu că îl omor pe tilhar!... Să se ducă la duhurile rele 


26 


care l-au adus de-acolo de la Roma !... Îi tai beregata şi îl 
fac ţărină ! $ 

— E bietul Gruno, murmură Decibalos oftînd, i-a luat şi 
lui o parte din țarină ticălosul de Decimus Silvanus. 

— Ia să-i ieşim în cale, să aflăm de la el ce s-a întîmplat, 
îi îndemnă Butes, ridicîndu-se. 

Cind ieșiră în poteca ce trecea pe la marginea pădurii, 
dincolo de gardurile ogrăzilor, îl văzură pe Gruno apropiin- 
du-se printre fagii rari, dînd din miini, bătîndu-se cu pumnii 
A. piept. şi conenuind să. ameninye.. Acea 1i zádi. Povi 9 
clipă, parcă neștiind ce să facă, apoi se grăbi în fugă și se 
opri în faţa lor. Începu să le spună ce-i ardea sufletul : 

— M-am dus să mă pling că sclavii lui au tăiat din țarina 
mea, şi Deciu Sivan a vrut să mă bată. Nu-l las pe venetic, 
ori îmi dă înapoi pămîntul, ori îl omor! Eu nu sînt ca cei- 
lali, care s-au arătat fricoși şi neputincioşi și l-au lăsat să 
puii măpinire-pe țarinile lor | 

Butes şi Staberius priveau pieptul gol, lat și păros al lui 
Gruno. Şi el fusese unul din bravii luptători ai lui Sarmis. 

— E bine să te linișteşti, Gruno, îl îndemnă Butes. Tu 
eşti un luptător încercat și ştii că munții au ochi, iar pădu- 
rile urechi. Ia dă-te încoace ! 

După ce le făcu semn și celorlalți, Butes intră înapoi în 
ogradă şi nu se opri decît pe locul de sub măr. 

— Pe duşman îl avem în casă, începu fostul taraboste, 
sîntem în puterea lui și nu putem să-l atacăm fățiș. Trebuie 
să aşteptăm un moment prielnic. Dacă poporul dac nu se 
poate lupta față-n faţă cu imperiul, nu înseamnă că ticăloşi 
ca acest Decimus Silvanus nu trebuie să fie loviți și pedep- 
siţi. Totul este ca răzbunarea să se facă în așa fel, încît nici 
să nu fie bănuit cel care a comis-o, și cu atît mai mult un 
dac. 

— Și, cum, să-l las să-mi ia pămîntul, aşa, de sub ochii 
mei? şopti Gruno, stringindu-și fălcile, abia stăpînindu-şi 
mânia. 


Poate că am putea să ne plingem procuratorului de la 
Porolissum, murmură Staberius, 

— O să te mai ajutăm noi cu ceva bucate, vecine Gruno, 
îl încurajă Decibalos, încercînd să-l liniștească. Poate că 
Marele zeu nu şi-a întors de tot faţa de la noi. 

Gruno continuă cu multă descurajare : 


27 


— Marele zeu !... Am văzut cum ne-a ajutat în răscoală 
Zamolxis ! Dacă nu era trădarea, nu mai rămînea nici picior 
de dușman în Dacia! Şi, bunule Butes, spui că trebuie să 
mai aştept prilejul ? !... Dar dacă nici o şansă nu se va ivi? 

Butes se întoarse spre el și îi puse mîna pe umăr. 

— Prilejul nu-l așteptăm, trebuie să-l pregătim. Tu ce zici, 
Staberius ? Cu filozofia ta de învățat de.la Roma, poți să-i 
explici altfel... 

— Da, filozofii noştri greci au spus că, dacă cineva ţine 
cu îndărătnicie să săvîrşească o anumită faptă, nu se poate 
să nu reușească. Înţeleg supărarea lui Gruno şi nu pot să-mi 
dau seama ce-o fi urmărind Decimus Silvanus. 

— Eu ştiu, reluă Butes, Încearcă să ia înapoi toate pămîn- 
turile care făceau parte din moşia Marodava. Spune, Gruno, 
de cînd ai partea de țarină pe care caută să ţi-o ia Decimus 
Silvanus ? 

— De cînd am văzut că moşia rămăsese fără stăpin, 
adică dinainte să fi venit veneticul ăsta aici. Am mutat și 
eu gardul mai departe, ca să mă mai lărgesc niţel, cum au 
mai făcut şi alții. 

— Tu ştii, Decibalos, cam pe unde se întindea moșia 
Marodava, continuă Butes, spune, pămînturile pe care le-a 
luat Decimus Silvanus — tot aşa cum l-a luat și pe al lui 
Gruno — de la Boldio, de la Segades şi de la ceilalți nu fă- 
ceau parte înainte din trupul moşiei ? 

— Cine poate să ştie mai bine decît tine, bunule Butes? 
Da, toate au făcut parte din moşie şi mai sînt şi altele pe 
care veneticul încă nu le-a luat, răspunse Decibalos. 

După ce rămase mult timp pe gînduri privind în jos, Butes 
săltă capul și se întoarse spre Staberius : 

— Acum înţelegi de ce nu are nici un rost să se facă 
plângere la procuratorul Plautius Priscus ? 

Gruno se potolise cu totul. Ştia că pămîntul pe care îl 
pierdea îl rupsese din moşie și îşi dădea seama de neputinţa 
sa. Numai revolta mai mocnea în el: „Dacă moșia nu mai 
era a tarabostelui, trebuie să fie a dacilor, a noastră, a celor 
care am muncit-o din bătrîni !“ îşi spuse în gînd, privind cu 
mirare liniştea și stăpînirea de pe fața tristă a lui Butes. 

Dinspre casă răsunară rîsete potolite de femei. Toţi pa- 
tru se ridicară și priviră. Pe poteca dintre pomi se apropiau 
fără grabă Canidia, Gumida și Sarmida. De cum îşi întoarse 


28 


<apul, privirea lui Decibalos se opri asupra fetei, Sarmida 
era pentru el soarele, cerul, zeii, totul. 

— Eu mă duc, şopti Gruno. Marele zeu să vă dea sănă- 
tate! 

Îşi strînse cămaşa la piept şi porni către portița din fundul 
ogrăzii, pentru a ieşi în poteca îngustă care îl ducea pe sub 
pădure spre casă. 

— Moş Gruno ! Moș Gruno, mai stai puţin! strigă Sar- 
mida, apropiindu-se în fugă. 

Părul eí blond flutura în vînt, ca şi capetele maramei 
care fi alunecase de pe cap în jurul gitului. Pe obrajii albi, 
sîngele tinereţii neîmplinite zugrăvise un roşu ca al merelor 
pîrguite. Purta o cămaşă înflorată cu albastru, strînsă la cin- 
gătoare în fota lungă de lină, încrețită în lungul dungilor 
negre și roşii ce o brăzdau de sus în jos. Sarmida abia îm- 
plinise șaptesprezece ani. 

— De ce să stau, zeița moșului ? o întrebă Gruno, oprin- 
du-se din mers. 

— Moş Gruno, aş vrea să mai văd viņelul acela frumos şi 
ieduleţii... 

Vino cînd pofteşti, fata mea ! Pe babă, pe Getia, o gă- 
sești acasă oricînd. De cînd cu boala, nu mai poate, sărmana 
să meargă cu mine la țarină. 

N — Mama „Getia ştie să lucreze flori frumoase în pînză 
și aş vrea să mă înveţe și pe mine. 

— Te învaţă, zeița moşului, Getia te iubeşte atît de mult... 
mai ales de cînd fata noastră a plecat la Marele zeu !... 

Vorbind, Gruno închise portia și se îndepărti printre 
fagii rari. Sarmida privi cîteva clipe după el, apoi se întoarse 
Ja ceilalţ 

Canidia era acum femeie împlinită, pe faţa căreia frămîn- 
tările vieţii nu lăsaseră urme prea adinci, Deşi se apropia de 
patruzeci de ani, mai păstra pe față ceva din fineţea şi dis- 
tincţia fiicei senatorului de la Roma. De cînd fugise cu Sta- 
berius la Marodava şi pînă îşi revăzuse părintele în amfi- 
teatul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, suferise mult de 
dorul lui, însă din clipa cînd îl auzise că el nu mai avea fiică 
şi că latroana din arenă nu era fata lui, toată dragostea şi 
tot dorul din sufletul ei se spulberaseră ca fumul în vînt. 
Mulţi ani se îmbrăcase la fel ca dacele, apoi, de cînd ve- 
mise Decimus Silvanus şi sporise colonia de la Porolissum, 


29 


unde negustorii aduceau de toate, în îmbrăcămintea ei apă- 
ruseră combinaţii de veşminte dace şi romane. În această zi 
era îmbrăcată cu cămaşă dacă subțire şi fotă încreită, iar 
pe umeri purta o palla uşoară din lînă albă. Alături de Cani- 
dia, Gumida era adevărata femeie dacă : bine făcută, împli- 
nită, cu privire vie şi limpede, fața curată, netedă şi albă 
nu arăta cei treizeci și opt de ani ai ei. Părul blond, lung şi 
bogat îl ţinea strîns într-un conci mare lăsat spre ceafă, 
peste care aruncase marama subțire, albă. Pe cămaşă şi pe 
fotă avea aceleaşi flori, cu aceleaşi culori, ca și Sarmida. 

— Uite unde erau ascunși flăcăii noştri! glumi Canidia, 
răsucind între degete o ramură de trandafir înflorit. 


— Flăcău este Staberius, i-o întoarse Butes, noi, eu şi: 


Decibalos, sîntem ceva mai bătrtiori... Dar ce-i cu voi, pen- 
tru ce ne căutaţi ? 

— Tu ştii ce zi e astăzi, tată ? întrebă Sarmida, sărind în 
braţele lui Decibalos. 

El o privi cu dragoste şi o strînse la piept. 

— Ştiu... În seara aste sint șaptesprezece ani de cînd nijte 
babe ne-au adus în casă o fetiță urită, urită foc. 

— Hoţule, tu ştiai ! Mama credea că ai uitat... 

— Și ce-ar fi fost dacă uitam ? 

— Nimic, tot aia... 

— Adică? 

— E un copil fără răbdare, interveni Gumida. Pentru că 
astăzi e ziua ei de naştere, am pregătit la noi cina pentru 
toți; am preparat-o toate trei, cu gindul că o să vă facem 
o mare bucurie, crezînd că voi aţi uitat... 

— Eu n-aş putea să spun că am uitat, poate că ei, şopti 
Decibalos, stringindu-și fiica la piept. 

— Sarmida o să vadă pentru ce eu şi Staberius am fost 
ieri la Porolissum, zise Butes, şi-o să înţeleagă că ne pregă- 
tisem pentru ziua de astăzi, 

— Ce mi-aţi adus ? sări Sarmida. 

— Răbdare, răbdare, nimfă a nopţilor de mai, dacă nu ne 
vei ospăta bine, nu vei vedea nimic de la noi! o amenință 
Staberius. 

— Dacă Marodava mai era ceea ce a fost și eu... aşijderea, 
murmură Butes, Sarmida ar fi cea mai bogată fată din această 
parte a ţării! Dar ce ne priveşti aşa, Canidia ? Parcă abia 
îşi stăpînești rîsuls 


30 hi 


— Mă uit la voi, vorbiņi de sărbătoare, de petrecere şi nu 
vă uitaţi cum arătaţi. Staberius nu-și vede tunica şi pantalonii 
murdari, parcă s-a tăvălit prin vie ; tu, Butes, cu cămaşa ta 
largă şi ițarii de muncă, arăţi ca un dac care vine de la lucru 
de pe şantierul de la Porolissum, iar Decibalos şi mai rău, 
parcă a lucrat la cărămidăria de lîngă noul amfiteatru. Gu- 
mida, iţarii lui Decibalos nici să nu-i mai speli, mai bine îi 
arunci ! 

— Cine vrea să se ospăteze cu bucate bune să se spele 
bine şi să se îmbrace frumos, altfel nici nu-l primesc! îi 
amenință Sazmida, sărind zglobie din braţele lui Decibalos. 

— Dacă aşa stau lucrurile, să mergem să ne pregătim, 
spuse Butes, ridicîndu-se de pe bancă. 

Porniră cu toţii spre casă prin ograda lui Staberius. Soa- 
rele scăpătase după crestele munților și în jurul lui cerul 
părea un joc de culori ce se schimbau de la roşul-cireşiu 
pînă la albastrul-verzui al înălțimilor fără sfîrşit. Înaintau 
în tăcere cînd din depărtare se auziră sunete melodioase de 
nai. 

— Mamă, trece moș Iarse ! strigă Sarmida şi plecă în fugă 


Cind sosiră ei din urmă, Iarse stătea cu fata în poarta lui 
Decibalos. 

— Tot binele cu voi, tarabostilor, îi salută bătrînul, că la 
Bi de ce să mă gindesc? 

Astă-seară rămii la noi, moș Iarse, vei ospăta cu noi 
şi ne vei cînta din nai, îl pofti Gumida, făcîndu-i semn să 
intre. 

Decibalos îl prinse de braţul care îi ieşea de sub tunica 
ruptă și îl îndemnă să meargă cu el. 

— Mă mai adăp la înţelepciunea ta bunule Tarse, îi spuse, 
împingindu-l uşor spre poarta deschisă de Sarmida. 

— arse nu este un înțelept, băiete, începu bătrinul, oprin- 
du-se după ce intrară în curte, larse e un om pe care 
durerea oamenii şi umbletul l-au făcut să înveţe multe şi 
să vadă şi mai multe; înţelepciunea nu e ceva cu care te 
naşti, ci ceea ce prinzi din miezul vieţii... 

Lîngă ei, Staberius şi Butes priveau miraţi spre bătrînul 
în zdrențe care rostea cuvinte atit de adinci, pe care toţi îl 
socoteau a nu Îi în toate minţile. 


3 


3 


Pe drumul ce trecea cu ocoluri mici şi dese printre casele 
dacilor din Marodava mergeau doi bătrîni : Iarse și Protas. 
După-amiază Iarse venise la Gumida, ziua sorocită de ea încă 
de la sărbătorirea zilei de naştere a Sarmidei, şi acum pleca 
încărcat de daruri : îmbrăcăminte, încălțăminte, o bucată de 
pînză lungă de cîțiva coti, o glugă şi cîte ceva de mincare. Le 
strinsese toate într-o legătură și o pusese în spate. Plecase 
o dată cu Protas, bătrinul sclav al lui Staberius, pe care Ca- 
nidia îl trimisese pînă la tabernă, dincolo de vicul Serdos, 
după unele cumpărături. În lungul satului se înşirau case 
rare, mici, uncle mai apropiate, altele mai depărtate de drum, 
unele din lemn, altele din grădele şi pămînt, acoperite cu 
şindrilă sau cu paie, toate curate, albe şi înflorate cu albas- 
tru şi roşu. Multe erau atît de scunde, încît acoperișurile 
lor abia se zăreau din verdeața ce le înconjura : iederă, viță- 
de-vie, flori de tot felul şi pomi stufoşi aproape în toare 
curţile împrejmuite cu garduri împletite din nuiele sau din 
mărăcini. Printre merii și prunii ce străjuiau drumul, soarele 
de sfîrşit de iunie înfierbînta praful gros, cenuşiu-roşcat. 
Pe deasupra caselor, verdele viu al pădurii urca spre creste, 
acoperind o parte din albastrul, nesfirşit al cerului. În Maro- 
dava, într-o astfel de zi, de obicei era linişte ; în zi de vară, 
bărbaţii şi femeile erau plecaţi în țarină la muncă, numai 
bătrînele şi copii mai rimîncau acasă. Liniştea era tulburată 
rar, şi asta se întimpla mai ales atunci cînd trecea bătrînul 
Tarse. Pînă departe răsunau cîntecele lui din nai, pe care 
ecoul pădurii le aducea înapoi întărite, însoţite de strigătele 
copiilor şi de lătratul ciinilor. Se putea urmări uşor cum îna- 
inta el, după iuțeala cu care se întindea hărmălaia de-a lun- 
gul drumului. Dar astăzi Iarse nu cînta din nai. Mergea ală- 
turi de Protas, sprijinindu-se în toiag, puţin aplecat de greu- 
tatea legăturii din spate, cu un colț al sagunului vechi şi 
rupt tirîndu-se prin praf. Fără să ia în seamă larma ce se 
întărea şi se potolea în jurul lor după desimea caselor ce în- 
soțeau drumul, bătrinii se priveau din cînd în cînd şi vor- 
beau rar. Dacă lătratul ciinilor se auzea cînd mai tare, cînd 
mal slab, cînd mai gros, cînd mai subțire, în schimb strisă- 
tele copiilor erau aceleaşi : „Iarse nebunul !... Tarse nebunul !...* 


32 


— Tu de cînd ai ajuns sclav la Decimus Silvanus? ff 
întrebă Iarse. 

— De copil, răspunse Protas după o lungă pauză. 

— Atunci n-ai umblat prea mult prin lume, prin imperiu !... 

Tarse oftă, îşi săltă mai bine în spate legătura și aşteptă 
răspunsul. 

— Ba, am umblat, am rătăcit tot atît de mult cît au 
umblat stăpînul şi tatăl lui. Dar de ce mă întrebi ? 

— Pe-acolo pe unde-ai fost, n-ai auzit de o sclavă cu copii, 
Melantia... Melantia lui Iarse ? 

Bătrinul Protas se opri în loe şi îl privi cu milă. Aflase 
şi el că Iarse întreba pe oricine întilnea dacă a auzit ceva 
despre Melantia, soţia lui, şi de copii. Povestea vieții lui era 
tristă, zguduitoare : Fusese negustor begat în insula Lesbos 
şi îşi înălțase o casă frumoasă, cu coloane de marmură, aproape 
de țărmul mării. Atunci era tînăr, dragostea lui pentru Me- 
lantia şi pentru copii întrecuse orice închipuire. Plecase din 
insulă în Peloponez cu mărfuri pe care le primise de departe, 
dinspre răsăritul imperiului. Cind se înapoiase, abia sărise 
din corabie pe țărm şi aflase cutremurătoarea veste: soția 
şi copiii îi fuseseră răpiți într-o noapte de negustori de sclavi 
veniţi de pe mare. Din acea zi începuse să-i caute, la început 
<u mai multe corăbii, în mai multe părți deodată, apoi cu o 
corabie mică și, cînd rămăsese cu totul sărac, pornise sin- 
gur pe jos şi întrebase de ci pretutindeni, fără odihnă. Um- 
blase prin toate provinciile imperiului şi cunoștea toate cetă- 
tile. Se găsise la Tomis cînd se întinsese vestea că Dacia di 
venise povincie a imperiului şi peste Danuvius erau trecuţi 
numeroși sclavi. Plecase în Dacia şi continuase căutarea. Anii 
trecuseră şi bătrineţea îl ajunsese încetul cu încetul. La Po- 
solissum se ivise numai de cîțiva ani, se aciuise pe lingă Hylas, 
paznicul templului lui Mithras, din vicul Serdos, templu zi- 
dit de colonii care s-au legat de pămîntul de aici pentru 
totdeauna. Și bătrînul cu naiul lui, în căutare nepotolită, 
ajunse să fie repede cunoscut de toată lumea, de la Marodava 
pînă la Porolissum. Dar tot atît de repede reuși şi el să cu- 
noască pe mulți de aici, și din cei buni, și din cei răi. 

— Nu, bunule Iarse, n-am văzut şi n-am auzit de ci, răs- 
punse Protas după ce merse mult în tăcere. 

Deşi sclav, bărrinul Protas trecuse prin multe în viață și 
înţelesese că Decimus Silvanus îl dăruise lui Staberius nu- 


3 


— Dicomes 


mai pentru că văzuse cît ajunsese de neputincios. De milte 
ori, în nopțile lungite de nesomnul bătrineţelor, se m eilor 
pentru sănătatea noilor stăpîni, a căror bunatate Cre = că 
hu există decit sus în cer, la duhurile bune. De cînd îl pri- 
miseră, Canidia şi Stei se pleca cu el așa cum respectă 
i ic sau o rudă mai În vîrstă. + 
neaga Ie pole at şi încă te mai chinui, bunule Tarse ! 
N-ai încercat să dai uitării totul ? continuă Protas după un 
mp. K 
jn se întoarse spre el, oprindu-se în drum. acul 
Cum să-i uit? Omul nu se poate uita pe el însuși 
niciodată ! Melantia... Lygia. pita a soţia şi copiii erau 
sufle „erau carnea și trupul meu! |, îmi 
atleti men de lacrimi îi izvori din ochii înroșiți de sm 
un fior îl săgetă prin tot trupul și în urechi îi ranma SA e, 
îndepărtate strigătele copiilor : „larse... Tarse peame i ane 
Tarse nebunul !“ Se opri, puse jos legătura, trase naiul de la 
îu şi ă cînte. sia 
prin e Tergem, e tirziu şi nu vreau ca buna mea stăpină 
ă mă te. R, 
să masei Protas ridică legătura lui Tarse, îi făcu semn al 
urmeze şi porniră mai departe. După ce ieşiră dintre ii 
dacilor din Marodava, spre Serdos, se opriră la templul lui 
Mithars. Larse îl căută pe Haylas, paznicul, îi lăsă legătura şi 
ecă ă cu Protas. 3 mau pulii să 
plecă 5 dază e £ a o aşezare nouă de oameni veniţi din impe- 
riu din toate provinciile. Primele clădiri se ridicaseră abia 
cu zece ani în urmă. Cu timpul casele se mai îndesiseră şi 
acum vicul era un amestec de tipuri şi stiluri de sonptrucții 
romane, greceşti, trace şi de-ale altor neamuri subjugate de 
imperiu. Aici drumul era ceva mai drept, făcea numai un 
ocol larg pe sub coasta muntelui, casele erau mal siinse 
unele în altele şi mai apropiate de drum decît ale daci oian 
nu prea multe, căci, după vreo trei sute de paşi, drumul jesen 
în cîmp, ţinînd-o alături cu pîriul şi pădurea şi, după i 
mai mult de două sute de pași intra în vicul Magnus. În- 
tre vicuri, dar ceva mai aproape de Serdos, era taberna lui 
“Theudotos, un grec venit de prin părțile Propontidei, stabilit 
în acest loc cu gindul unei îmbogățiri cît mai grabnice. Spre 
taberna lui se îndreptă Protas, însoţit de Tarse. Theudotos își 
dăduse seama că se aşezase într-un loc de răscruce, pe unde 


34 


treceau oameni de toate neamurile, deși formau totuşi două 
grupări distincte : romani și daci, fiindcă, pentru daci, roman 
cra oricare nou venit din imperiu, de orice neam ar fi fost, 
de aceea grecul îşi pusese deasupra ușii de la intrarea în 
vabernă o firmă pe care erau desenaţi în culori vii doi zei 
inchipuind pe Apollo şi pe Mithras, iar dedesubt pusese să 
se scrie cu litere mari: „La împăcarea zeilor“. Dacă se îm- 
păcau zeii, de ce nu s-ar împăca și oamenii? Taberna lui 
Theudotos nu era o baracă de lemn, cum fuseseră tabernele de 
pe lîngă campurile legiunilor din Dacia, care se puteau des- 
face și muta în altă parte de la o zi la alta, ci o construcție 
tare, din cărămidă arsă, zidită pe temelie de piatră şi cu 
acoperiș de țiglă. De formă aproape pătrată, avea patru în- 
căperi : o sală mare în care servea mulțimea de consumatori 
coloni, veterani, liberţi, și daci, o sală ceva mai mică, unde 
erau primiţi, anumiţi clienţi mai aleși : libertul Eufemus, decu- 
rionu] Fuscianus, tabularul Lucrinus, preoții Horiens şi Hel- 
pizon de la cele două temple — al lui Apollo, din vicul Mag- 
nus, şi al lui Mithras, din vicul Serdos; în această încăpere 
se aranjau mai toate afacerile lor negustoreşti. Urmau ce- 
lelalte două încăperi mai mici : bucătăria şi camera de dormit 
a lui Theudotos, cu ieșiri în partea dinspre curte. În taberna 
lui Theudotos se găseau de vînzare nu numai diferite feluri 
de mîncare şi vinuri, ci şi multe lucruri mărunte necesare 
într-o gospodărie : opaițe, amfore, cuțite, seceri, oale, mărgele, 
brățări şi cîte altele, ţinute într-un colț din sala mare, lingă 
masa ce-o avea ca tejghea pentru servitul vinului și al mîn- 
cării, pe care ţinea castroane mari cu carne afumată, pas- 
tramă,, cârnaţi, alături de oale și ulcele, de diferite forme şi 
mărimi, pline cu vin. De obicei Theudotos avea muşterii 
mai ales la băutură numai spre seară, cînd oamenii se înapo- 
iau de la muncă, unii din țarini, alţii de la Porolissum. Ca 
ajutoare avea doi sclavi: pe Atreus, pentru servit în sala 
cea mare, și pe Lepida la bucătărie, pentru gătit și curăţitul 
vaselor. Tebernagiul putea să lipsească oricât de lingă ei 
şi n-ar fi îndrăznit să pună în gură nici o fărimitură de môn- 
care sau picătură de vin, atît erau de îngroziţi de torturile 
la care îi supunea. 

În sala cea mare se strinseseră mai mulți coloni și cîţiva 
daci, toți abia sosiți. Era către seară. În sala cea mică, la o 
masă mai retrasă într-un colț, stăteau de vorbă “Theudotos, 


35 


Eufemus şi Lucrinus. Fiecare avea cîte o oală cu vin dinainte, 
din care sorbeau atunci cînd discuţia se mai muia sau cînd 
supărarea ori veselia unuia era mai mare. 

— Am trecut aseară pe la „stăpinul, zise Eufemus, mi-a 
spus să ne pregătim bine, anul ăsta se face recoltă bogată 
şi trebuie să punem mina pe griul celor de aici, mai ales 
pe al dacilor, la un preț cît mai mic. 

— Păi cu ce aştept ? Să vie cît mai mulți să-mi ceară vin 
pe datorie pentru grâul ce-l vor strînge, întări Theudotos. 
Numai că dacii se lasă mai greu prinşi în laq. 

Libertul Fufemus, mic și slab, şirer, cu ochi 


fără astîm- 


păr, ridică oala şi sorbi cu poftă. Reluă în timp ce-şi şter- 
gea mustăţile şi şi barba rară de vinul scurs : 


— Zici că nu prea vin dacii aici?! O să-i facă Lucrinus 
să se ducă la „stăpînul“, de ce este cl tabular ? Mai întii 
să-i lăsăm să-și vîndă din grîu cit vor crede că le prisoseşte, 
apoi sare Lucrinus pe ei și le cere ce au de dat pentru cohorta 
de la Porolissum şi pentru Roma, atunci vor fugi toți sus 
la „stăpînul“ să cumpere grîu, și el va şti pe ce preț să-l dea. 

Cei doi îl ascultau atenți. Ştiau că libertul fusese sclavul 
lui Decimus Silvanus, însă „niciodată nu aflaseră cum de reu- 
şise să obţină de la el actul de eliberare. De la Decimus Sil- 
vanus sclavii nu scăpau decît prin moarte. Ascultindu-l, ta- 
bularul Lucrinus clătină de cîteva ori din cap, semn că ceva 
nu era în ordine. Eufemus înţelese încotro îl purta gîndul 

— Să-i încarci cît mai mult pe barbari! Pentru ce ești 
tu tabular peste Magnus, Serdos şi Marodava ? Şi-apoi, Lucri- 
nus, pe toţi zeii care mă apără, tu întotdeauna ţi-ai primit 
partea ce ți se cuvenea ! 

“Tabularul, scurt şi îndesat, clipind mai des din ochiul 
stîng, îşi muşcă buza de jos. Sclav public şi scrib, i se încre- 
dințaseră, lucrările de impuneri și de taxe la oficiul public 
al imperiului pentru cele trei aşezări, Murmură cu puţină 
descurajare : 

— Cu dacii aş face eu uşor ce-aș vrea, dacă n-ar fi cei 
trei la care dau fuga să le spună cele ce se întîmplă. 

— La cine ? întrebă Theudotos nerăbdător. 

— La Staberius..., la Butes.... la Decibalos ; s-au strins toți 
trei în capătul acela mai retras al Marodavei, sînt ca nişte 
căpetenii ale dacilor, mai ales Butes. Şi-apoi, nu por să fn- 
yeleg de unde are atita trecere Staberius la Decimus Silvanus ? 


36 


Citeodată mă gîndesc cu teamă să nu se ducă unul din ei la 
Porolissum la procurator... 

— Fii fără grijă, Lucrinus ! Zeul Apollo mi-e martor, de 
curînd „stăpînul“ mi-a spus că se gîndeşte să-și ia înapoi o 
parte din pămîntul pe care l-a dat lui Staberius, îl linişti 
libertul. 

Pintecos şi crăcănat, chel şi miop, Theudotos se ridică în 
picioare, gata să plece. Alături crescuse numărul consuma- 
torilor şi în aceeaşi măsură se întăriseră strigătele și rîsetele, 
în astfel de situaţii, tabernagiul nu-l mai lăsa singur pe sclav. 
În acelaşi moment, zgomotul se schimbă acoperit de sunetele 
prelungi şi triste ascoase din nai de Iarse. 

— A venit iarăşi nebunul, rîse Theudotos. 

— E singur ? îl întrebă Eufemus. 

Tabernagiul deschise ușa şi privi peste capetele celor din 
sală. 

— E cu Protas, bătrinul sclav al lui Staberius. 

— Chiar cu el, Theudotos? șopti libertul, sărind de pe 
scaun, Mă duc la ei. Demult mi-a spus „stăpinul“ să caut 
să stau de vorbă cu bătrinul sclav. 

Într-un colț din sala mare stăteau în picioare cei doi bătrîni. 
Protas îşi făcuse cumpărăturile şi se pregătea să „plece, iar 
Iarse cînta din nai cu atita înfocare și suferinţă, încît aproape 
că nu mai vedea şi nu mai auzea nimic din ceea ce se petrecea 
în jurul lui. La o masă din apropierea lor, dacii — al căror 
număr se mai mărise între timp — stăteau cu ulcelele de vin 
în miini şi ascultau melodia ce părea ruptă din adincul sufle- 
tului bătrînului, 

— Zeul Mithras şi zeița Libera să te ţină, bunule Protas ! 
rosti libertul cu voce prefăcută la urechea bătrînului sclav, 
schiţind un gest ca şi cum ar fi vrut să arate că-l strîngea în 
braţe cu dor. De cînd am auzit că stăpânul“ te-a dat în dar 
lui Staberius, m-am gîndit într-una să fac cumva să te văd, 
să te ajut. 

Bătrînul se înfioră, Îşi ridică spre el privirea parcă puţin 
încurcat. 

— De ce, Eufemus, de ce să mă vezi și de ce să mă ajuţi? 

— Cum, bătrîne, crezi că am uitat de amarnicele zile de 
sclav trăite alături de tine ? Să stăm puţin la o masă, să guști 
o ulcică de vin ca să mai prinzi putere, 


37 


arse încetase să mai cînte. Privea şi asculta mirat pe 
libert, îl cunoştea şi ştia ce fel de suflet avea, cuvintele lui 
păreau spuse din inimă, dorul de bătrîn sincer. Cînd se aşeză 
la masă alături de el și-l ascultă, începu să creadă că libertul 
poate că era un om bun, nu cum vorbea gura lumii despre el, 

— Păi, bătrîne Protas, crezi că am uitat cum mă îngrijeai 
cînd eram suferind — și, așa slăbuț cum sint, mă îmbolnăveam 
destul de des — cum îmi legai bubele, pe care puneai fel de 
fel de buruieni şi unsori ? Haide, goliți ulcelele, bătrinilor, 
vreau să alerge mai repede sîngele prin vinele voastre. Voi 
aduce mulțumiri la toţi zeii pentru bucuria pe care mi-au 
pregătit-o pentru astă-seară ! 

Bătrinii începură să se simtă mai bine după ce goliră 
ulcelele, Protas uită că trebuia să se grăbească. Libertul se 
lăsă cu braţele pe masă și se aplecă mai mult spre sclav: 

— Spune-mi, bătrîne, ce viață duci la noii stăpîni ? 

— Bine, tată ! Iupiter să le dea sănătate şi viață lungă 
la amindoi, că prea sînt buni cu mine ! Stăpîna Canidia îmi 
arătă atita bunătate şi grijă că, să mă ierte zeii, tată să-i fi 
fost şi nu ştiu dacă ar fi putut să se poarte mai bine. Cît des- 
pre stăpinul Staberius, el e un om potolit și înţelept, bun de 
pus la rană... 

Ochii vii şi lucitori ai libertulyi jucau repede pe fata lui 
ascuțită şi mică. Împinse spre bătrîni ulcelele pe care, la un 
semn al său, sclavul lui Theudotos le şi adusese pline. 

— Mai sorbiţi puţin vin. Mă bucur mult, moşule, că ai 
avut noroc, zeii nu și-au uitat bunătatea ! 

Cu mişcări repezi, libertul se apropie și mai mult de bătrin, 
îl prinse de braț și îl strînse uşor. 

— Şi celălalt, dacul Butes, tor așa de bun este ? îl întrebă 
cu voce prefăcută. 

Protas îl privi mirat, cu o undă de neîncredere. 

— Poate că chiar mai bun ! i-o luă înainte Iarse. Așa îi 
aud vorbind despre el pe toţi dacii. Mie, de cîte ori l-am pri- 
vit, mi s-a părut că omul acela poartă o mare durere în 
suflet. Dar cine nu are o suferință, pe cine nu l-au încercat 
zeii? 

Eufemus se miră auzind cuvintele potolite şi adînci pe 
care le rostea bătrînul din fața lui, despre care toți spuneau 
că era nebun. Reveni însă la pinta pe care o urmărea: 


38 


— Tu n-ai aflat, moşule Protas, cine este acest Butes, 
adică ce-a fost, de unde-a venit, unde-a trăit ? 

— Cine să fie, tată, decît un dac necăjit, căruia legiunile 
i-or fi ars casa şi i-or fi dus femeia şi copii ? 

— Or fi şi-ai lui sclavi, ca Melantia și copiii mei !... 

Ochii lui Iarse sclipiră, o lumină amestecată cu ape stic- 
loase începu să lucească în ei. Îşi trase naiul de la bîru şi 
începu să cînte cu ochii închiși, fără să mai audă și fără să 
mai vadă nimic în jurul lui. Avea fața împietrită, durerea 
din nou îl răscolise. 

Pe libert nu-l mişcă durerea lui Iarse. Se întinse şi mai 
mult spre bătrînul sclav. Continuă să-i vorbească, după ce 
îl îndemnă să-şi golească ulcica : 

— Bătrîne Protas, mă gîndesc să te cumpăr de la Stabe- 
tius, pentru asta te-am întrebat să-mi spui ce fel de om este 
şi, ca să-ţi arăt dragostea Și recunoştinţa mea, jur pe toţi 
zeii, vreau să te fac om liber, să fii și tu libert, moșule, un 
libert cu casa ta şi cu ograda ta. Poate că mă vei ajuta să 
aflu cine este acest Butes, de unde a venit el ? 

Bătrînul îşi retrase încet ulcica de la gură, mîna începu 
să-i tremure şi, dacă n-ar fi avut barba atit de bogată şi de 
albă, s-ar fi văzut izbitor cît de palid se făcuse. 

— Zeul Mithras şi zeița Venera să mă ferească de chinuri 
la bătrînețe ! Nu mi-a fost destulă sclavia ? Păi, feciorul mo- 
sului, cum aş mai putea să trăiesc eu singur, neajutat de 
nimeni ? Mai bine să mă ia zeii sus la ei! Nu, Eufemus, să 
nu mă cumperi, să nu mă arunci pradă singurătăţii de bătrin 
neputincios! Acum, la noii mei stăpini, parcă nici nu mai 
sînt sclav ! 

Din spate, tabularul Lucrinus se apropie de ei cu două 
ulcele pline cu vin din cel mai tare. Văzuse de departe după 
faţa libertului că nu putea să afle ceea ce urmărea. Îl îndemnă 
să bea pe bătrin şi-l rugă să mai spună din ce-și mai aducea 
aminte de cînd el şi Eulemus munciseră la Decimus Silvanus. 
Alături de ei, Iarse încetase să mai cînte. În ochi se potoli 
lucirea sticloasă şi muşchii feței se destinseseră. 

— Ia şi tu, Tarse, ulcica asta ! îl indemnă tabularul. 

— Nu mai beau ! Să mergem, Protas, stăpina ta te aşteaptă, 
rosti, îndepărtînd ulcica de lingă el şi ridicîndu-se în picioare. 

Libertul şi tabularul se priviră unul pe altul. îşi dădeau 
seama că scăpau o ocazie bună. În acel moment tocmai trecea 


39 


prin apropierea lor tabernagiul. Lucrinus nu pierdu ocazia 
şi-i făcu semn : 

—, Theudotos, ia-l pe bunul Iarse la bucătărie, dă-i ceva 
bun să mănînce că plătesc eu. Pînă atunci noi mai stăm de 
vorbă cu bătrinul Protas. 

Fără să facă o mişcare, Iarse îl privi săgetător pe tabular. 
Ceva parcă se răscoli din nou în el. „Ce voiau ei să afle des- 
pre Butes ?* Cît fulgerul mintea îi mai rămase limpede, apoi 
totul începu să se întunece înaintea ochilor. Se ridică, luă 
ulcica cu vin din mîna lui Protas şi o făcu cioburi de lespe- 
zile de plasei ce pardoseau taberna. 

— Dacă te mai aud că-l întrebi ceva despre Butes, sparg 
şi oala cealaltă, dar în capul tău ! strigă el, privind tăios spre 
libert. 

După un moment de linişte la mesele din jur, dacii dm 
apropiere izbucniră în hohote. Libertul îşi dădu seama că 
rideau de el și furia începu să-l cuprindă. De cînd se îmbo- 
găţise, se ştia respectat și se simțea bine să-i privească pe 
cei săraci ceva mai de sus, numai dacii nu luaseră în seamă 
îmbogățirea lui. Nu se mai putu stăpîni, strinse pumnii şi se 
întoarse spre ei. 

— Barbari nenorociţi ! le strigă pradă mîniei. 

În aceeaşi clipă, o oală aruncată de un dac tînăr, un flă- 
căiandru, zbură pe la urechea lui Eufemus şi se făcu cioburi 
de perete, împroșcînd vinul. Alţi daci se repeziră spre el, 
dar nu putură înainta, în calea lor se aşezară cîțiva coloni 
şi cîţiva veterani, care nu încercau să-l apere pe libert, ci să 
oprească scandalul. 

— Viperă spurcată, te-ai îmbogățit în Dacia ? Dacă pun 
mîna pe tine, am să-ţi tai beregata ! strigă flăcăiandrul, strecu- 
rîndu-se printre doi coloni. Eu barbar în țara mea, mă vene- 
ticule ? 

Reuși să-l prindă pe libert de sagun și să-l lovească de 
cîteva ori cu pumnul în cap. De o parte și de alta săriră 
ajutoare şi bătaia ajunse repede în toi. Disperat că se distruge 
totul, tabernagiul alergă afară să strige după ajutor şi în 
ușă se lovi în piept cu decurionul. Fuscianus și legionarii 
lui răspundeau de paza și ordinea în Magnus, Serdos şi Ma- 
rodava. 

— Cine nu se potoleşte îndată nesocoteşte legile imperiu- 
lui ! strigă decurionul din uşă de răsună sala. 


40 


Cei patru legionari ce-l însoțeau îna'ntară cu sulițele îr- 
tinse, căutînd să-i despartă pe romani de daci. 

— Te prind eu altă dată, Eufemus! îl ameninţă flăcăian- 
drul dac. 

— Vreau să ştiu cine a început întii ? întrebă decurionul. 

— Libertul, liberul ! strigară cîţiva daci. 

— Dacii ! adăugă un veteran. 

— Decurioane, trebuie să mă crezi pe mine, începu Ia 
libertul Eufemus i-a făcut pe daci barbari ; şi eu în locul lor 
aş fi aruncat cu orice mi-ar fi căzut în mînă ! 

— Nu-l asculta pe nebun, decurioane ! interveni un colon 
ce stătea mai departe, în spatele celorlalți. 

Decurionul găsi o ieşire, îşi dădea seama că nu putea să 
facă dreptate pe loc. Se întoarse spre legionarii săi şi le or- 
donă să-i scoată afară pe toņi, apoi să-i despartă: doi să 
meargă cu dacii şi doi cu ceilalți, pînă se depărtează bine 
unii de alţii. 

În tabernă nu mai rămaseră decît decurionul, tabularul 
şi libertul ; Iarse și Protas se făcură şi ci nevăzuţi. 

Ca să-i liniştească, tabernagiul începu cu ton de glumă: 
— Ce dorește tribunul ? îl întrebă pe decurion. 

Era vorba obişnuită a lui Theudoros, pe oricare militar, 
fie el numai un simplu legionar care intra în tabernă, îl 
întimpina cu „tribune“, „centurioane“ sau „decurioane“, 

— Am adus un vin dac bun de prin părțile Apulumului 
şi nişte cîrnaţi ! adăugă el pocnind din limbă. 

— Da, da, îi luă vorba rabularul plin de supărare, serveşte-l 
pe decurion ! N-ai văzut că armata imperiului a început să-i 
apere pe barbari ? continuă cu multă ciudă. 

— Tocmai tu vorbeşti, Lucrinus ? i-o întoarse decurionul. 
De multe ori mi-am zis că n-ar strica să cer magistratului de 
la Porolissum să vină şi să se uite niţel în socotelile tal 
poate descoperă cît de frumos te porţi cu dacii, cum ştii 
să-i încarci la ceea ce trebuie să dea imperiului, și mai ales 
cum ai grijă să primeşti sesterții de la coloni... pe sub mînă... 
pentru ca apoi aceştia să vadă că au de dat foarte puţin... 

— Vorbele tale nu mă ating, Fuscianus ! Nici nu mă miră 
de ce, cum ai intrat în tabernă și i-ai văzut pe daci, și mai 
ales pe Getio al lui Sagitulp, ai şi căutat să faci în aşa feb 


4 


încît să nu-i pedepsești pe barbarii care loveau în niște 
oameni aduși aici de Roma şi muncesc pentru imperiu. Da... 
Ampelia, fata lui Sagitulp, i-a furat ochii decurionului și 
nu mai vede în daci nişte barbari... 

— Nici n-am văzut niciodată, Lucrinus ! Roma nu numai 
că nu oprește, ci chiar îi îndeamnă pe romani — pe meşte- 
şugari, pe veterani, pe liberți — să se unească cu dacele, 

— Şi pe decurioni ? 

— Pe oricine Lucrinus ! 

Alături de tabular stătea Eufemus. Îşi ștergea des cu limba 
buza umflată şi însingerată de pumnul puternic al lui Getio. 
Decurionul se întoarse spre el. 

— Și tu, Eufemus, ai putea să-ţi găseşti o dacă, o femeie 
pe măsura ta, ori de cînd ai început să te îmbogăreşti, vrei 
să-ți aduci una din acelea de prin tabernele păcătoase ale 
Romei ? Sau nu ai cugetul prea curat, ca Lucrinus, şi, după 
ce vă faceţi suma, amindoi vreţi s-o ştergeţi de-aici ? Poate 
că procusatosul ar trebui dă ştie... 

Tabernagiul căută să curme discuţia ce pornea pe o cale 
periculoasă. Pe cei trei îi servise de atitea ori la aceeași 
masă şi socotea că n-ar fi bine ca din cele întimplate să ră- 
mână certaţi. 

— Pe Apollo, tribune, uite unde te împinge supărarea de 
o clipă ! Voi trei doară sînteți, prieteni buni, haide, stai la 
masă, că numaidecît aduc vinul și cîrnaţii fierbinţi. 

Theudotos făcu un semn cu ochiul libertului și tabula- 
tului, apoi se întoarse să plece spre bucătărie. 

— Nu beau şi nu mănînc nimic, Theudotos ! refuză decu- 
rionul. Plec, am treabă la Porolissum, eram în drum într-acolo 
cînd ai strigat tu. Vreau numai să-i mai spun lui Lucrinus 
că şi eu ştiu, ca toată lumea, de legătura lui cu Metiada. El 
e aici tabular, dar să nu uite că este şi „servus publicus“ — 
sclav al imperiului. O are pe Metiada — femeie liberă — 
ca şi soție, cu care a şi făcut cei doi copii; tot ce strînge 
şi cumpără ia numai pe numele ei, el sclavul are sclavi, că 
de, zeii nu văd şi nu aud... sclavii sînt ai Metiadei... ca şi 
casa cea frumoasă... 

— Pe toţi zeii, tribunule, ce-aveţi azi de nu vreţi să vă 
împăcaţi ? interveni Theudotos întorcindu-se din drum. Ce ai 
cu bietul Lucrinus ? Tu știi că visul unui sclav e să trăiască 


43, 


alături de o femeie liberă, că de, așa sînt legile imperiului, 
copiii 


i unei femei libere sînt şi ei cetățeni liberi, chiar dacă 
tatăl lor a fost sclav. 

Theudotos tăcu auzind uşa trîntită cu putere. În tabernă 
intrase Metiada. 

— Bine, măi omule, ai uitat să mai vii acasă ? Te așteaptă 
nişte oameni din Marodava. 

Metiada, o greacă brunetă şi vioaie, cu ochi negri şi 
adinci, î Si roti privirea | pe, feţele lor. 

— "Toţi zeii să vă ţină, și mai ales „Asclepios şi Cypris! 
Să mă iertaţi, sînt atît de grăbită, f încît am şi uitat să vă 
dau bineţe. Dar cum se face să sînteţi numai singuri, s-a 
întîmplat ceva ? 

— I-am scăpat eu din mîinile dacilor înfuriaţi, răspunse 
decurionul ieşind din tabernă. 


Lanistul Verus venise de mult şi centurionul Sextus încă 
nu-i spusese că putea să intre la procurator, Cu cît aştepta- 
rea se lungea, cu atit mai mult îl cuprindeau neliniştea şi 
teama. Ştia că se dădea o mare luptă, îi în Porolissum atit în- 
tre lanişti, cit şi între cei care fi susțineau, spre a primi în- 
sărcinarea de a organiza primul spectacol în noul amfitea- 
tru. El se socotea cel ales, așa înţelesese din tot ce-i spusese 
pînă atunci procuratorul. Pregătirile erau în toi în școlile de 
gladiatori, cei sortiți luptelor şi morţii făceau zilnic exerciţii 
de întărire a trupurilor, de iuțeală în mișcări şi de mînuire 
sigură a armelor și scuturilor. 

Centurionul intră şi îi făcu semn să-l urmeze. 

— "Toi zeii să-ţi dea sănătate, Plautius Priscus ! salută el, 
întrînd în încăperea din care procuratorul conducea treburile 
acestei părți a Daciei. Mi s-a spus să vin aici degrabă. 

— Da, lanistule, eu te-am chemat, confirmă procuratorul, 
ridicîndu-se în picioare de la masa mare la care lucra. 

Înalt şi slab, cu faţa palidă şi cu părul cărunt, deşi arăta 
destul de înaintat în vîrstă, procuratorul avea privirea plină 


43 


de nervozitate şi de frămîntare lăuntrică. Era cunoscut de 
toți ca om stăpînit, bun și drept. 

— Spune-tni, Verus, continuă el, după ce îi făcu semn să 
se apropie şi să se aşeze pe scaun, cum merg pregătirile, ce-ai 
mai făcur? 

— Totul merge bine, Plautius Priscus, aşa cum mi-ai spus, 
numai că lucrările de terminare a amfiteatrului cam Întîrzie, 
încă nu sînt gata tribunele, iar în arenă nu s-a nivelat tere- 
nul şi nu s-a adus nisip mărunt. 

— Să nu te îngrijoreze asta, lanistule, toate se vor sfirşi 
la timp. Mă interesează mult cum stai cu pregătirea specta- 
colului ?. Vreau ceva frumos și măreț, care să placă atit de 
mult romanilor de aici, încît să se creadă în acea zi la Roma, 
iar pe daci să-i uimească şi să-i încînte, să-i facem să se 
simtă bine între granițele imperiului. Mă înșelegi, Verus? îl 
întrebă, aşezindu-se și el pe scaun. 

— Eu te-am înţeles de mult, Plautius Priscus, toată ziua 
nu fac altceva decît să mă gindesc cu ce să mai incarc spec- 
tacolul, să fie destul de lung şi cît se poate de plăcut. Vor fi 
iupte purtate cu măiestrie şi, se înţelege, fără să curgă prea 
mult singe ; procuratorul ştie că nici mie și nici altor lanişti 
nu ne convine să pierdem prea mulți gladiatori, și mai ales 
dintre cei mai buni. 

— Tocmai asta vreau şi eu, Verus. Dacii — îi cunoaștem 
cu roții — sînt nişte oameni care nu se sperie de moarte 
în luptă și ştiu să-și chinuie dușmanii, Însă ei privese cu 
scîrbă sîngele curs din trupurile unor oameni puși să se 
bară pînă la moarte, numai ca să înveselească milime Am 
început să-i cunosc destul de bine, tocmai de aceea fi pre- 
yuiesc. Jocurile noastre cu gladiatori ce se omoară și cu fiare 
care sfirtecă în arenă pe niște nefericiţi îi fac să ne vadă mai 
barbari decit îi socotim noi pe ei. 

Nu te îngriji, Plautius Priscus, le-am pregătit ceva da; 
lor de n-au să-l uite mulți ani de aici înainte, 

Privirea procuratorului se învioră. 

— Ce-ai mai născocit ? 

— De fapt am vrut să fie o surpriză şi pentru tine, Plau- 
tius Priscus — pînă aseară n-am fost convins că va sosi la 
timp — va apărea în amfiteatrul din Porolissum, pentru prima 
dată în Dacia, un elefant, dar nu orice elefant, ci unul dresat, 


44 


care ştie să se joace frumos cu un căţel. Va fi ceva de pomină, 
Plautius Priscus ! : 

Faţa procuratorului se schimbă mult, o lumină plină de 
mulțumire luci în ochii lui. J 

— Pe Jupiter, Verus, mă bucură cele ce-mi spui şi mă 
mindresc că te-am ales pe tine lanist al spectacolului! În 
adevăr, dacii vor fi foarte uimiţi la vederea unui elefant, de 
care poate că nici n-au mai auzit, și mai ales de jocul lui cu 
cășelul. îmi pare bine, Verus ! Dar uite pentru ce te-am che- 
mat — e vorba tot de grija pe care o port dacilor, că ei sint 
ca finul cel uscat, bun să te odihneşti pe el, dacă nu-l aprinzi, 
iar dacă ia foc, nu-l mai stingi — legionarii au prins pe un 
colon, unul venit de prin Tracia, care a intrat în casa unui 
dac, în timp ce bărbatul era plecat de acasă, i-a omorit femeia 
şi l-a jefuit de tot ce avea. Pedeapsa se ştie, însă aș vrea ca 
moartea lui să ne folosească ; m-am gîndit că ar fi bine să-l 
punem să lupte în arenă cu un gladiator, facem totodată 
şi spectacolul mai frumos, dînd o pedeapsă meritată unuia 
care a ucis şi jefuit. Asta va fi pe placul dacilor, nu cred că 
se vor arăta scîrbiți de sîngele scurs al unui latron. Ce zici, 
ar fi în pericol gladiatorul care va lupta cu el? Omul încolţit, 
la disperare, îngrozit de moart: 

Lanistul se lăsă pe spate şi îşi umflă pieptul : 

— Dacă nu ştie să lupte şi să se apere, cade uşor, Plau- 
tius Priscus. Îl doboară oricare gladiator din cîteva mişcări. 

— Minunat, lanistule, spectacolul nostru va întrece orice 
aşteptare, pregăteşte-te, mai sînt puţine zile pentru tine... 

— Nu cred, Verus mai are multe şi frumoase zile de trăit ! 
se auzi o voce dinspre uşă. 

În încăpere intrase Decimus Silvanus. Odihnit, proaspăt 
ras, purtînd o togă albă cu chenare ce imitau pe acelea ale 
senatorilor, era impunător şi frumos, Îşi strînse toga pe lîngă 
el, săltă scurt umărul ca de obicei şi înclină uşor capul. 

— “Toţi zeii să-l ţină pe Plautius Priscus, cel mai bun pro- 
curator din Dacia, chiar şi din imperiu ! 

— Bine-ai venit, Decimus Silvanus ! Ai picat la timp, toc- 
mai voiam să-ţi vorbesc. Tu poţi să pleci, Verus ! 

Procuratorul îl aprecia mult pe bogatul patrician şi fermier 
de la Marodava, încă de cînd acesta venise să cumpere moșia 
tarabostelui pe care îl credea mort în răscoală. Atunci dove- 
dise curaj, pentru că se hotărise să se stabilească într-un pinut 


45 


în care pericolul se putea ivi din orice parte : de la dacii din 
imprejurimi, de la cei liberi rămaşi în afara granițelor impe- 
riului, sau de la triburile sarmate şi germane din miazănoapte 
venite în apropierea hotarului. 

—, Începe, Plautius Priscus, m-ai făcut să nu-mi pot stăpâni 
curiozitatea ; nu uit că aici, în colţul acesta îndepărtat, unde 
nu cred că se mai obosesc zeii să vină, procuratorul este ca un 
guvernator, ca un stăpîn, ca să nu spun ca şi împăratul 


— Este și slujba mea o povară, Decimus Silvanus ! Ştii că - 


sînt nevoit să stau singur aici, soţia și copiii locuiesc la Napoca, 
iar eu mă duc destul de rar să-i văd. Pînă nu sînt convins că 
s-au liniştit barbarii, nu-i aduc încoace. Poate că ai auzit, săp- 

tămîna trecută s-a dat altă lovitură de către o ceată de sarmați 
sau de daci liberi, n-am aflat precis, şi din nou au fost omoruri 
şi jafuri. Dar stai, Decimus Silvanus, așază-te pe scaun, astăzi 
am avut o zi grea şi sînt foarte obosit. 

Decimus Silvanus se lăsă încet, avind grijă să-şi stringă 
bine toga da jurul trupului, Tuşi uşor şi săbă din umaže : 

— Da, am auzit un zvon despre lovitura aceea. Spui că au 
fost omoruri și jafuri ? Și anume cine au fost uciși sau jefuiți, 
romanii sau dacii ? 

— Mai mult dacii, romani nu prea sînt pe-acolo, în afară 
de legionarii care păzesc graniţi 

— Atunci e limpede, Plautius Priscus, cei care au năvălit 
n-au fost daci ; dacii nu se jefuiesc între ei, şi mai ales nu se 
omoară. Aşadar, au ajuns triburile sarmate și germane pînă 
la hotarul imperiului !... 

Procuratorul se mişcă neliniștit în scaun. Îl privi lung pe 
Decimus Silvanus. 

— Pentru asta te-am chemat, Decimus Silvanus. 

— Dar cu ce pot să te ajut eu ? 

— Cu mult. Am auzit că săvirşeşti fapte care nu prea 
îmi plac. 

— Cum? Ce ? sări Decimus Silvanus. 

— Îi spun numaidecit, dar mai întii să mă explic : Aici, în 
colțul acesta îndepărtat, uitat de zei, cum ai spus chiar tu 
adineauri, nu putem să avem dușmani și în faţă şi în spate. 
În faţa noastră sînt triburile care dau într-una lovituri la 
graniță, iar în spate îi avem pe daci, pe cei care sînt înlăuntrul 
hotarelor imperiului. Acum a trecut vremea de cucerire și de 
răzbunare, dacii sînt supuși ai Romei ca oricare cetăţean ro- 


46 


man, de aceea m-am gindit să fac tot ce-mi stă în putere şi 
să-i liniştesc, adică... nu să-i potolesc, că sint destul de aşezaşi 
şi vrednici după răscoală, ci să-i ajut să se simtă mai în sigu- 
ranță pentru ziua de miine, să ne privească pe noi, romanii. 
cu mai multă încredere, și chiar cu înțelegere, că nu noi 
aceştia care sîntem astăzi aici i-am cucerit, ci alții acum aproape 
treizeci de ani. În acest scop pregătesc cu atita grijă specta- 
colul ce se va da în noul amfiteatru. 

— Bine, te-am priceput, sînt de aceeaşi părere cu tine, dar 
nu văd legătura cu faptele pe care spui că le săvirșesc și care 
nu-ţi plac?! 

Plautius Priscus se mișcă din nou în scaun și liniile ce-i 
crestau fața prelungă şi slabă se adînciră şi mai mult. 

— Pentru ce nu-i laşi pe daci să se liniștească, vrei să mai 
port și grija ta, să pun centuriile să te păzească ? Mi s-a spus 
că ai luat din pămînturile lor. Cine ţi-a permis ? Ai făcut asta 
încrezîndu-te în prietenia și aprecierea mea ? 

în loc să se arate îngrijorat de tonul cu care procuratorul 
fi vorbea şi de cuvintele tăioase ce-i adresa, Decimus Silvanus 
izbucni într-un hohot de'rîs, pe care totuşi căută să şi-l stă- 
pînească : 

— Dar este ferma mea, Plautius Priscus, n-am nici o bucă- 
țică de pămînt care să nu-mi aparţină ! 

— Cum așa ? Nu-nţeleg ! Mi s-a spus că ai luat din țarinile 
mai multor daci. ` 

— Pe toți zeii, Plautius Priscus, totul este simplu. N-am 
vrut să-ți spun, să te mai supăr cu chestiuni atît de mărunte, 
dar altfel stau lucrurile. Ştii că mi-ai vîndut, adică am cumpă- 
tat de la imperiu, cetatea şi moşia acelui taraboste care a luptat 
alături de căpetenia răsculaților. Cînd m-am dus acolo, am 
luat în stăpînire numai pămîntul pe care l-am găsit liber. 
Mai tirziu, prin oameni de încredere, am aflat că atunci cînd 
dacii şi-au pierdut speranța că tarabostele lor ar mai fi în 
viață, s-a întins fiecare în moșie şi a luat pămînt cît a putut 
să muncească. 

— Foarte bine au făcut, de ce să fi stat cîmpul nelucrat. 

— Dar acela e tot pămîntul meu, rupt din moşia pe care 


am. 


— Da, acum te înțeleg, Decimus Silvanus ! Şi ai de gînd să-l 
iei chiar de la toţi? Nu te temi că-i vei aduce în stare să se 


47 


dezlănțuie cu atîta furie încît nici cohorta de la Porolissum 
mu te-ar mai putea scăpa ? 

— O iau uşor, Plautius Priscus, așa, cite unul, cîte unul, 
pînă obţin înapoi tot ce este al meu. 

Procuratorul îşi săltă mina şi îşi frecă nervos fruntea. 

— O iei uşor... Tot ce este al tău... repetă el de citeva ori, 
murmurind, apoi săltă tonul: Dar de unde-au venit romanii 
cu pămînt în Dacia ? Este peste putinţă, Decimus, Silvanus, să 
ne purtăm astfel cu acești oameni numai pentru că au fost 
învinşi şi cuceriţi de imperiu ! 

În vocea lui îşi făcuse loc mînia şi indignarea, 

— Dacă senatul şi împăratul ar auzi ce spune un procurator 
imperial despre o provincie cucerită... 

— Vrei să mă ameninţi ? 

— Nu, Plautius Priscus, departe de mine un astfel de gînd, 
mă întreb însă de unde a izvorit în tine atita grijă și atita 
milă față de aceşti barbari? Mă gîndesc că ai soție şi copii, 
pe care ştiu că îi iubeşti mult, altfel, să mă vrăsnească Jupiter, 
aş fi în stare să cred că ţi-a prins inima vreo împieliţată de 
dacă. Dar de ce să te mai supăr ? Fie, Plautius Pricus, fac 
așa cum dorești, n-am să le mai iau înapoi pămîntul ! 

— ÎI dai înapoi şi pe cel pe care l-ai luat ? 

— Asta n-o mai pot face, ar însemna că le arătăm slăbi- 
ciune şi teamă, iar ei ar prinde tot mai mult curaj. 

— Poate că ar crede că sintem niște oameni cu suflet. 

— Aproape că nu te mai recunosc astăzi, Plautius Priscus ! 
Pe toţi zeii, nu pot să te înţeleg ! 

Procuratorul se îndreptă în scaun şi oftă : 

— N-aş dori să vezi cetele unui trib barbar aici la porțile 
Porolissumului şi în acelaşi timp să fim loviți din spate de 
daci, atunci m-ai înțelege, dar ar fi prea tirziu. Bine, ne-am 
împăcat, nu mai iei pămint de la nici un dac. Dacă vei face 
altfel, supărarea mea n-ar mai putea fi potolită. Acum să-mi 
spui ce mai e nou pe la Marodava, am aflat că la Serdos într-o 
tabernă iarăşi s-au incăierat ai noştri cu dacii. 

— Nu știu, n-am auzit, răspunse în şoaptă Decimus Sil- 
vanus, deşi aflase cu de-amănuntul toate cele întimplate în 
taberna lui Theudotos. 

— Ai noştri nu-și țin gurile, uită că dacii devin foarte fu- 
zioși cînd aud că sint numiţi „barbari“. Am dat ordin să fie 
pedepsiţi cu asprime toţi aceia care sînt dovediţi că aruncă da- 


+8 


cilor cuvinte de batjocură. Dar ce mai face fiica lui Publius 
Octavinus, tot aşa de mult îl preţuiește pe acel fost sclav ? 

— Au aproape o viață trăită împreună, Plautius Priscus. 

— Totuşi, te-aș ruga să ai grijă de ea. Un curier imperial 
venit de la Roma mi-a spus că tatăl ei, senatorul, e grav bol- 
nav. Mă întreb, de ce nu i-o fi trimis fiicei un papyrus, s-o 
cheme să se ducă să-l vadă, iar el să-i ierte greşeala înainte 
de a muri? z 

Vestea îl mai însufleți pe Decimus Silvanus. Dacă murea 
senatorul, i-ar fi dispărut teama, ştia ce avea de făcut după 
aceea. 

— M-am purtat frumos, cu toată atenția, cu tot respectul 
ce se cuvine unei fiice de senator ; la fel voi face şi de-acum 
înainte, 

__— Să te pregăteşti pentru spectacolul din amfiteatru, De- 
cimus Silvanus. Va fi ceva foarte frumos. Să dai sfoară peste 
tot să vină cit mai mulți daci, coloni, veterani, liberţi, în 
tribune poate să încapă multă lume. Dacă nu te grăbești, mi-ar 
face multă plăcere să golim cîteva cupe cu vin, ceva de Falern 
și de Velitrae. 


După ce ieşise de la procurator, lanistul pornise întins spre 
amfiteatru, în apropierea căruia îşi avea școala de gladiatori. 
Era mulțumit de încrederea pe care i-o arătase procuratorul, 
precum şi de faptul că se simțea într-o poziţie întărită aţi 
de el. Se gîndise cu recunoştinţă că la crearea acestei situaţii 
favorabile contribuise şi Decimus Silvanus. Nu-i mai rămînea 
decît să grăbească şi mai mult pregătirile, mai ales exerci- 
şiile de luptă şi de apărare ale gladiatorilor săi, pentru cum- 
părarea cărora îşi sacrificase aproape tot avutul. 

„Şcoala de gladiatori a lui Verus era o înjghebare provizo- 
rie, formată din mai multe barăci de lemn, rinduite într-o 
poiană largă din pădurea ce se întindea de-a lungul drumului 
care lega amfiteatrul de centrul Porolissumului, locul unde 
se începuse construirea unui mic for şi a unor terme. Curtea 
se întindea pînă la drum şi era împrejmuită cu gard puternic 
de mărăcini, închizind un dreptunghi cu laturile mari de mai 
mult de două sute de paşi, iar cele mici de peste o sută de pași. 
În lungul laturilor mari se înşirau barăcile, iar între ele se 
întindea terenul de exerciţii — de gimnastică şi de lupte — 
pentru cei pregătiți să devină gladiatori. Dincolo de gard, 


49 


poiana era străjuită de trunchiurile groase şi frunzişul bogat 
al fagilor. De la intrare, prima baracă de pe partea dreaptă 
cra şcoala propriu-zisă, o sală mare pentru exerciţii pe timp 
nefavorabil vara și aproape pc tot timpul iarna, iar cea de-a 
doua, magazia, unde erau închise cu lacăte grele armele pe 
care gladiatorii urmau să le folosească în arenă. Se găseau 
acolo spade lungi și scurte, sulițe, tridenţi, scuturi, plase pen- 
tru retiari, armuri și câte altele, pe care lanistul le primise 
de la procurator din depozitul cohortei. Asupra celor care 
crau pregătiţi să devină gladiatori nu se lăsa nici o armă, 
iar exerciţiile de luptă se făceau cu spade de lemn și sulițe 
fără virfuri de fier, accasta din teama — pe care întotdeauna 
o aveau laniştii — ca sclavii să nu se răscoale și să încerce 
să fugă. Tot de la intrare, însă pe partea stingă, prima, ba- 
racă era bucătăria și sala unde mincau gladiatori, iar alături, 
ca o prelungire, încăperea în care dormeau sclavii folosiţi 
pentru diferitele servicii din școală, mai ales ca gardieni. 
Nu le lăsa arme şi erau păziţi, pentru că mulți dintre cei 
sortiţi să moară în amfiteatre făceau exerciţiile torturați. de 
gîndul că o moarte îngrozitoare îi aştepta în arenă. Unii 
ajungeau să comită cele mai nebănuite acte de disperare, ce 
mergeau pînă la sinucidere sau la omorirea celor ce-i in- 
struiau. Printre ei se găseau întotdeauna însă şi unii care își 
dădeau seama că numai învăţind temeinic şi exersînd mult 
îşi creau cît mai multe şanse să scape cu viaţă în lupte și 
chiar să obțină libertatea de la procurator, la cererea mul- 
țimii satisfăcute. În cea de-a doua baracă de pe partea stingă 
cra dormitorul șladiatorilor. 

Cind sosi lanistul, gladiatorii făceau exerciţii de luptă fo- 
losind spade de lemn, aşa cum era programul pentru această 
zi. Soarele zilei de vară era arzător şi le biciuia cu putere 
trupurile goale. Verus se opri la mică depărtare de ei şi căută 
să urmărească fiecare pereche cum mînuia spada, cum fanda 
la atac, cum făcea mişcările de retragere din faţa adversarului 
şi mai ales cum ştia să pareze loviturile periculoase pe, care 
le-ar fi putut primi. Cînd socoti că se exersase destul — la- 
nistul ştia că în lipsa lui nu depuseseră atita energie, ci mai 
wult stătuseră sau simulaseră lupta — strigă să se stringă 
cu toții în şcoală, adică în baraca pe care o foloseau ca sală 
de gimnastică și de exerciţii de luptă. Vesel și plin de curaj, 
aşa cum ieşise de la procurator, avea poftă să le vorbească 


50 


gladiatorilor, să le facă o lecţie ca la şcoala de la Roma, unde 


şi el ascultase pe alți lanişti. În sală gladiatorii se aşezară 
într-un careu împrejurul lui la distanţa şi pe locurile ştiute 
de fiecare. 

— V-am privit cum mînuiați spadele, începu el, şi n-aş 
putea să spun că n-aţi învățat să luptaţi bine, totuşi vă mai 
trebuie exerciţii multe. Spurius loveşte destul de bine, însă 
mișcările de înaintare și de retragere nu le face la timp, 
are picioarele cam grele, iar Sarpedon atacă numai cu lovi- 
turi puternice, fără să mânuiască spada cu mai multă repe- 
ziciune ; el va fi un bun gladiator, dacă va învăța să folosească 
mai bine şi scutul. Galenzo se mişcă repede, are joc de picioare, 
dar încercările lui sînt lipsite de efect, lasă adversarului timp 
să prevadă dinainte ce mişcări va face şi din ce parte va 
primi lovitura. Cel care luptă mai bine decît toți, cu mult 
curaj şi multă hotărire, așa cum trebuie să facă un gladiator, 
este Gemellinus. Să luaţi seama toţi, atacurile lui sint o le- 
gătură strinsă între mişcările miinilor și jocul picioarelor, 
repede spada fulgerător și fandează tot atît de iute; îl stră- 
punge pe adversar cu vîrful spadei, apoi ca o săgeată se re- 
trage în afara loviturii acestitia şi, în același timp, cu o iuțeală 
uimitoare, pregăteşte o nouă lovitură. 

Verus înaintă cițiva paşi spre partea în care se afla Gemelli- 
nus. Toate privirile gladiatorilor erau îndreptate spre el. 

— Tu ai mai luptat cumva în circuri ? îl întrebă lanistul. 

— Nu, răspunse liniștit Gemellinus. 

— Ai mişcări şi minuiri întocmai ca ale unui gladiator 
încercat în lupte, cum se explică asta ? 

— Pe vremuri am avut un stăpîn căruia îi plăcea mult 
gimnastica şi mînuirea spadei. De multe ori exersa punin- 
du-mă să lupt împotriva lui. Adesea îl învingeam... 

— Nici nu s-ar fi putut altfel. Se vede treaba că acel 
atlet, care poate că era un grec, devenise un adevărat maestru 
al spadei. 

Lanistul reveni spre mijlocul careului, în locul pe care 
fusese la început. 

— Trebuie să ştiţi, continuă el, totdeauna în lupte veţi 
avea în față un adversar hotărit să nu moară, care va folosi 
tot ce-i Stă în putere, va pune în joc toată isteţimea spre a 
ieși învingător. Oricare dintre voi se va simţi plin de mîndrie 
cînd, după ce-şi va învinge adversarul, va privi în tribune 


51 


victorios, în aplauzele şi laudele mulţimii. Clipele acelea sint 


adevărata fericire a gladiatorului : laude, aplauze, bani 

— Libertatea... murmură unul. 

— Da, chiar şi libertatea, dacă mulțimea satisfăcută o cere 
şi procuratorul se arată mulțumit de felul cum a luptat învin- 
gătorul. Dar voi ştiţi că sînt şi cazuri cînd noi, laniştii, aran- 
jăm lucrurile în așa fel încît lupta să fie numai o simulare, 
cînd sfîrşitul ci nu trebuie să aducă nici un mort. Atunci să 
mînuiţi spadele cu cît mai multă măiestrie şi să vă nzişcaţi 
cît mai repede, în așa fel încît spectatorii să creadă că numai 
datorită faptului că aşi luptat atit de bine n-a căzut nici unul 
dintre voi. Pe lîngă toate acestea, trebuie să aveţi o încre- 
dere oarbă în mine ; îl pun pe fiecare să lupte cu un adversar 
ales pe măsura lui, de aceea mă duc în fiecare zi la şcolile 
celorlalţi lanişti și urmăresc cum luptă gladiatorii lor. De altfel 
şi pe ei îi vedeţi venind aici, urmărind același scop. Însă este 
necesar să ştiţi cît mai bine să vă apăraţi viaţa, şi cel mai 
bun lucru este ca fiecare să-l ia ca exemplu pe Gemellinus. 
Nu uitaţi că se apropie ziua primului spectacol în noul am- 
fiteatru, Acum vă las liberi, e timpul să vă duceţi să mâncaţi, 
apoi să vă odihniţi. 

Spre seară mai mulți gladiatori se strinseră în jurul lui 
Gemellinus, la umbra unui fag mare ce-și întindea ramurile 
lungi şi groase peste o bună parte din terenul de exerciţii. 
Se culcară pe iarbă şi aşteptară, La unii, în loc de Încura- 
jare, cuvintele lanistului le lăsaseră în suflet o umbră de 
îngrijorare şi de nesiguranță. 

— Ai auzit, Spurius, ce spunea lanistul, ai picioarele cam 
grele, începu Gemellinus, privind spre cel numit, un gladiator 
voinic şi mătăhălos. 

— Trebuia să spună şi el ceva, murmură Spurius cu vocea 
lui groasă şi răguşită. 

— Dacă tu, Spurius, ai picioarele grele, în schimb Sar- 
pedon are braţele încete, continuă Gemellinus, iar Galenzo, 
deşi se mişcă repede ca o sfirlează, atacurile lui sînt... 

Şi tu ce vrei acum, Gemellinus, îl întrerupse Galenzo, 
ţii să ne aminteşti că lanistul a spus că tu lupţi cel mai bine? 

Gemellinus nu-i răspunse, Îl privi lung un timp, apoi îşi 
roti privirea peste feţele celorlalți. 

— Nu m-am gîndit la asta..., aş vrea să vă spun altceva... 
Pe yoi nu vă revoltă soarta noastră ? Socotiţi că e bine ca un 


52 


om, care ne-a cumpărat ca sclavi, să poată să facă ce vrea 
cu noi, să ne împingă în arenă şi acolo să ne pierdem vieţile, 
în strigătele înnebunite ale mulțimii setoase de sînge? Știţi 
că fiecare dintre noi este pentru Verus un obiect de joc de 
noroc, pe care el face pariuri și caută să cîştige cît mai mulți 
sesterți ? Dacă un gladiator moare în arenă, supărarea lanis- 
tului — stăpînul lui — nu este provocată de mia că un om 
a fost răpus înfiorător, ci de pierderea cîştigului şi a banilor 
cu care îl cumpărase. A încercat să ne încînte cu laudele şi 
aplauzele mulțimii, dar, spuneţi-mi, cîți liberţi aţi văzut dintre 
cei ce au fost gladiatori, care şi-au obținut libertatea în arenă ? 
Însuși el, lanistul Verus, omul care se laudă cu victoriile cîş- 
tigate în circuri, n-a devenit om liber decît răscumpărîndu-se 
cu sesterți mulți, strinși din daniile celor care, satisfăcuţi de 
luptă, i-au aruncat bani În arenă, 

Gladiatorii din jurul lui îl priveau împietriţi. Pe feţele 
unora se ivise neîncrederea şi teama. Dacă acest Gemellinus 
era omul de încredere al lanistului, și dacă prin el îi punea 
la încercare ? pîndeau ei. 

— Bine, să zicem că tu ai dreptate, dar ce vrei, unde cauţi 
să ajungi cu spusele tale? îl întrebă alt gladiator, Liccaius. 

— Acum aproape douăzeci de ani, sclavii au avut ferici- 
rea că au putut să se revolte şi să se alăture sub steagul unui 
conducător! rosti Gemellinus cu vorbe ce păreau rupte din suflet. 

Poate că și tu vrei si ajungi căpetenie de-sclavi răseu- 
laţi, i-o întoarse Spurius cu puţină batjocură. 

— E departe... Oameni ca cel care a fost căpetenie a celor 
răsculați, numit Sarmis, nu aduc zeii pe pămînt decît cite 
unul poate la o mie de ani! adăugă altul, pladiatorul Tullus. 

Cînd auzi rostit numele lui Sarmis, ochii albaştri ai lui 
Gemellinus se umeziră şi în ei apărură luciri vii. 

— Vorbiţi ca nişte oameni care și-au pierdut încrederea 
în ci. Cum, voi vreţi să ne lăsăm înpinşi la moarte spre a 
se înveseli mulțimea ? strigă el, privindu-i tăios. 

Din apropierea lui, Sarpedon îi făcu semn să se potolesacă. 

— Spune-ne mai bine ce vrei şi nu ne mai zăpăci cu vorbe 
de-astea mari, care nu fac altceva decit să ne tulbure sufle- 
tele. Vrei să ne răsculăm, să te urmăm pe tine? 

— Da, vreau, rosti Gemellinus, vreau să ne ridicăm la 
luptă, dar nu să mă urmaţi pe mine. Cu voia tuturor, vom 
alege pe unul căpetenie şi-l vom asculta ! 


53 


— Vedeţi că l-am ghicit ? se grăbi Spurius, rizînd satisfă- 
cut. Vrea şi el să ajungă căpetenie, ca acel Sarmi: 

— Nu cumva este pus de lanist să ne încerce buna-cre- 
dință ? Eu unul mă dau la o parte ! 

Liccaius se ridică şi plecă spre barăci. 

—- Dar cum să ne revoltăm şi ce să facem? îl întrebă 
Tullus. 

— În ziua spectacolului, cînd ni se vor da armele, să-i 
doborim pe cei care vor încerca să ne oprească şi să por- 
nim prin păduri spre miazănoapte sau spre răsărit. Sint acolo 
daci liberi şi între ei vom putea să trăim ca oamenii ! lămuri 
Gemellinus. 

— Planul n-ar fi rău, dacă ar reuși !... admise Tullus of- 
tind. 

— Pe mine nu mă băgaţi, eu n-am auzit nimic şi vă pă- 
răsesc, murmură Spurius, ridicîndu-se şi indepărtindu-se. 

După el plecară şi alţii. Gemellinus îi urmări cu privirea 
îndurerat. Rămase numai Tullus. Se înorase și începu să-i 
zîmbească. Ochii îi luceau în orbitele adinci. 

— Cu sclavii de astăzi nu se poate încerca nimic ! şopti 
el, privind în ochi pe Tullus. 

— Cum vor fi reuşit cei de acum aproape douăzeci de 
ani să îndemne la revoltă atîtea mii de sclavi ? 

Gemellinus nu răspunse decit după ce se gîndi mult tim] 

— Explicaţia nu poate fi alta decît aceasta : atunci sclavii 
duceau o viață mult mai grea și, răsculîndu-se, nu aveau 
nimic de pierdut, căci erau în pericol și într-un caz şi în altul, 
acum, de cînd senatul a oprit pe stăpîni de a-și mai chinui 
şi omori scalvii, se vede treaba că mulți dintre ei se împacă 
să trăiască aşa și se tem de orice cale plină de primejdii. 

— Eu aș merge cu tine, Gemellinus ! 

— Nu, Tullus, uită ce-ai auzit, spune la ceilalți că am 
făcut numai o glumă şi că s-au speriat degeaba. 

Gemellinus se ridică şi porni fără ţintă spre barăci. În 
sufletul său se așternuse o umbră întunecoasă și rece, gladiatori 
erau lipsiţi de curajul necesar pentru a se ridica să sfărime 
lanţurile sclaviei. Cîţi dintre ei vor muri în ziua primului 
spectacol din noul amfiteatru ? 


54 


După revolta dacilor şi a sclavilor, răscoală în care tot ce 
construiseră romanii aici fusese ars și dărîmat, Porolissumul 
se refăcuse, la început pe o parte din temeliile vechi, apoi 
se întinsese an de an tot mai mult, într-o continuă dezvoltare. 
În acest ţinut îndepărtat al Daciei, Roma urmărea să înte- 
meieze o aşezare militară şi civilă întărită, un adevărat pivot 
de apărare a graniţei de miazănoapte a imperiului. După Ul- 
pia Traiana Sarmizegetusa, numai la Porolissum şi la Apulum 
se mai hotărise să se construiască amfiteatre şi să se 
înalțe importante clădiri publice, ca astfel să atragă spre 
aceste meleaguri cît mai mulți coloni şi pentru a, face mai 
statornice familiile militarilor şi auxiliarilor din unitățile sta- 
þilite aici cu garnizoana. În anul cînd se construise noul 
amfiteatru, Porolissumul ajunsese de întinderea unei cetăți 
— aşezare mare și întărită a acelor vremuri — ale cărei căi 
de circulație principale se reduceau la două: via Hadriana, 
nume dat în cinstea lui Hadrian, împăratul sub care fusese 
înfrîntă răscoala, şi via Bassa, în amintirea lui Iulius Qua- 
dratus Bassus, fostul militar şi guvernator al Daciei. Alte 
ulițe înguste şi scurte porneau din cele două căi principale 
şi se limitau la a da coloniei forma unui dreptunghi prelung, 
formă pe care o avea și valul de pămînt cu şanţ plin cu apă, 
zidicat pentru apărare. Via Hadriana şi via Bassa se întretăiau 
în mijlocul coloniei formînd o largă deschidere liberă, pe care 
se începuse construirea unui mic for și a unei case a augus- 
talilor, iar ceva mai departe a termelor. De la for se putea 
vedea amfiteatrul înălțat în afara coloniei, dincolo de poarta 
de ieşire de pe via Hadriana, în partea ce ducea în cartierul 
de sus, spre castrul de pe vîrful muntelui. Amfiteatrul de la 
Porolissum nu avea mărimea 'celui de la Ulpia Traiana, iar 
numărul spectatorilor din tribune nu depășea jumătate din 
capacitatea aceluia, Era situat într-o mică vale în formă de 
găvan, astfel ca tribunele să fie așezate direct pe pămîntul 
săpat în trepte ce coborau spre arenă, îmbrăcate cu lespezi 
de piatră bine netezite, de aceea sub ele nu se zidise oppidium 
şi carcere, iar luptătorii, jucătorii, saltimbancii şi toți cei 
folosiţi la spectacol intrau pe o, poartă anume săpată, ce răs- 


55 


pundea la jumătatea arenei de formă ovală, venind din barăci 
construite în imediata apropiere. 

În ziua primului spectacol — era și serbarea de inaugurare 
a amfiteatrului — încă nu se luminase bine de ziuă cînd dinspre 
Magnus, Serdos şi Marodava, precum și din alte părți, în- 
cepură să intre în Porolissum numeroase cete de oameni: 
bărbaţi, femei și copii. Coloni şi daci, veterani şi liberţi stră- 
băteau în lung via Hadriana şi grăbeau nerăbdători paşii pe 
măsură ce se apropiau de amfiteatru, fiecare căutînd să 
ajungă înaintea altuia şi să ocupe un loc cît mai bun. În 
revărsarea ei, mulțimea nu era îngrămădită, oprită sau brus- 
cată, ca la Roma, de gărzile ce însoțeau lectici luxoase în care 
stăteau magistrați şi senatori, și nici de legionari îmbrăcaţi 
de paradă pentru menţinerea ordinei. Soarele nu se ridicase 
mai mult de două sulițe pe cer şi tribunele erau pline pînă 
la refuz. Şi, cum este în firea oamenilor să nu se oprească 
decît acolo unde mai văd şi pe alți cunoscuţi, fără ca cineva 
să le fi stabilit anume locul, dacii din Marodova formau o 
grupare aparte, o pată colorată pe partea ce răspundea în 
faţa tribunei procurorului. Erau ca un covor lucrat cu efecte 
frumoase, produse de amestecul de alb, negru, roșu şi al- 
bastru, culori ce predominau în îmbrăcămintea lor. În jurul 
tribunei procuratorului locurile erau ocupate de militari, func- 
ționari şi romani bogaţi : fermieri, negustori și meșteșugari, 
restul tribunelor, pe părțile laterale și spre capetele arenei, 
erau pline de coloni, veterani şi liberţi, precum și de sclavi 
veniţi o dată cu stăpînii lor. Cine-și purta privirile prin mul- 
time vedea numeroase fețe cunoscute: în mijlocul dacilor 
erau Butes, Staberius şi Decibalos, împreună cu Canidia, Gu- 
mida şi Sarmida ; în apropierea lor stătea Sagitulp cu familia, 
veneau apoi vecinii lor și alţii, iar printre coloni se așeza- 
seră tabernagiul Theudotos, libertul Eufemus și tabularul Lu- 
crinus cu Metiada şi copiii. De-a lungul tribunelor umbla 
bătrînul Iarse cîntind din nai într-o continuă căutare. Pe faţa 
lui împietrită, lipsită de orice expresie, jucau numai ochii cu 
care cerceta feţele femeilor pe lingă care trecea; poate că 
mai spera să-și găsească soția în mulțimea adunată. Mergea 
fără să ia în seamă vorbele ce i se aruncau, unele bune, 
de preţuire şi compătimire, altele batjocoritoare, pline de 
răutate şi desconsiderare. Totodată, cel ce-și purta privirile 
pe deasupra tribunelor vedea jocuri neregulate de evantaie 


56 


si de umbrare de toate culorile, ca nişte fluturi uriași ce bă- 
teau din aripi pe loc, — mulțimea începuse să simtă săgețile 
fierbinţi ale soarelui de început de iulie, deşi era încă de 
dimineaţă — amestecate cu mişcările răscolite de nerăbdare 
şi neliniştea ce-i stăpînea pe toți în aşteptarea începerii spec- 
zacolului. Numai în tribunele celor bogaţi albul rogelor se 
contopea într-o pată mare luminoasă, întreruptă de unifor- 
mele legionarilor ce stăteau de gardă în jurul tribunei procu- 
ratorului. 

Decimus Silvanus își petrecuse toată noaptea cu Vetilla. 
Dimineața se despărţiseră, ca pentru a-și găsi un loc cît ma! 
bun în tribunele funcţionarilor imperiului şi ale negustorilor, 
el pentru a-l însoți în amfiteatru pe procurator. 

Murmurul, strigătele şi rîsetele ce umpleau tribunele fn- 
cetară pentru o clipă, acoperite de trompetele ale căror sunete 
erau aduse înapoi de ecoul dealului şi pădurii din apropiere, 
apoi totul se pierdu în ropotele de aplauze şi de puternice 
bătăi din picioare. De sus, printr-o intrare rezervată, Plautius 
Priscus cobori treptele spre tribuna oficială, urmat de tribu- 
nul Flavius Severus, comandantul cohortei locale, de Decimus 
Silvanus, de centurionul Sextus, primul contubernal, şi de 
alți militari şi funcţionari în posturi înalte din administraţia 
teritoriului aflat sub comanda sa. Procuratorul arăta bine 
odihnit, fața lui slabă și prelungă părea mai plină, iar privirea 
mai limpede. Păstra o ţinută plină de prestanţă, constient că 
în faţa mulțimii adunate îl reprezenta pe împărat. După ce 
răspunse uralelor şi salutului mulțimii, luă loc în tribună 
între Decimus Silvanus și tribun. În spatele său se aşeză cen- 
turionul Sextus. Privi cîtva timp în arenă, unde lanistul Verus, 
ajutat de mastigofori și de lorari, făcea ultimele pregătiri, 
şi graba se putea vedea după iuțeala cu care toți alerga 
executindu-i ordinele. 

Procuratorul se întoarse spre tribun : 

— Aşadar, iazigii tot nu ne dau pace. Spune, Severus, 
am avut pierderi mari ? 

“Tribunul, mărunt şi gras, cu gâtul scurt şi gros, cu ochi 
negri şi sprincene bogate, trăit mult în tinereţe ca centurion 
la unul din castrele din Galileea, răspunse cu un sforăit greu, 
strîns peste piept de tunica prea strimtă : $ î 

— Pierderile n-au fost prea mari, Plautius Priscus, pen- 
tru că barbarii n-au atacat deodată şi uniţi. Au fost niște cete 


59 


împrăștiate pe care le-am prins şi zdrobi: pe rind. Poate că 
au venit mai multe, dar unele ne-au scăpat, Din nenorocire, 
pe, unde au trecut au făcut prăpăd : jafuri, omoruri, scrum şi 
ruine. Dar mult timp n-o să mai fim supăraţi. Pe cei pe care 
i-am încercuit, i-am răpus fără milă, am băgat spaima în ei. 
Pe lîngă asta — zeii poate că nu dorm — de la captivii luaţi 
am aflat că mai departe, spre miazănoapte, triburile lor au 
început să primească lovituri de la cetele vandalilor. 

A Procuratorul îl privi cu milă pe tribun. Îl vedea că suferea 
și că îngrăsarea lui părea mai degrabă o boală. Ştia că în 
tinereţe Flavius Severus fusese un centurion zvelt, iute în 
mişcări şi de multe ori învingător în întrecerile sportive. 

— Nu prea te înţeleg, spui că n-am avut pierderi prea, 
mari şi totuşi barbarii au făcut prăpăd..., cum vine asta, 
Flavius Severus ? 

—. Da, aşa este, cum am spus. Centuriile cu care noi am 
urmărit cetele dușmane și le-am bătut n-au suferit prea mult, 
în schimb prăpădul a fost la ei, la daci ; în satele lor de pe 
lîngă hotar năvălitorii au lăsat numai jale şi scrum. 

— Şi astea nu sînt pagubele noastre, tribune ? 

— Nu ale armatei, ale imperiului, dacii sînt... 

„—, Ce vrei să spui ? Și tu ca şi ceilalți încă nu v-aţi obis 
nuit să vedeți în aceşti oameni nişte cetățeni pașnici şi vrednici 
ai imperiului, care trebuie să se bucure de apărarea lui, 
din orice parte ar primi lovituri ? 

— Dar, Plautius Priscus, imperiul a adus aici coloni, pe 
care noi trebuie să-i protejim, iar de daci să nu ne... 

— Faci o mare greșeală, Flavius Severus, dacă gîndeşti 
așa ! A fost odată, acum douăzeci de ani, şi mai ales în timpul 
şi înainte de răscoală, cînd dacii atacau pe oricine, militari, 
veterani, coloni, tot ce era al imperiului, tot ce era adus de 
imperiu, acum s-au schimbat mult, ei nu vor decît să fie 
lăsaţi în pace să muncească, să-și cultive pămîntul, să-și 
crească vitele, să taie pădurile. De fapt pămîntul este al lor, 
încheie procuratorul, întorcîndu-se spre Decimus Silvanus, 
care tot timpul privise prin arenă căutînd-o pe Vetilla. 

— Cum pămîntul este al lor ? ! întrebă cl, tresărind și săl- 
tind umărul, fără să fi fost atent la cele ce discutaseră mai 
înainte procuratorul şi tribunul, 


58 


— Nu te speria, nu-ţi ia nimeni ferma, Decimus Silvanus. 
Se vede treaba că tot timpul ai fost cu ochii numai după 
femei, prin tribune. 

Procuratorul tăcu acoperit de sunetele trompetelor şi de 
vralele mulțimii. Lanistul Verus venise în fața tribunei ofi- 
ciale, semn că spectacolul putea să înceapă. Întocmai ca la 
Roma, Plautius Priscus ridică mîna dreaptă, aşa cum făcea 
împăratul. Mulțimea izbucni în aplauze şi strigăte : 

Ave imperator !... Ave Dacia Traiana !... Ave Roma ! 
şi sfioşi, dacii băteau şi ei din palme cu stingăcie. 

În sunetele trompetelor, prin intrarea rezervată gladiato- 
yilor, pătrunse în arenă o centurie urmată de un grup de 
meșteri, supraveghetori şi muncitori, în frunte cu arhitectul 
constructor. Grupul reprezenta mulțimea celor care contribui. 
seră la construirea amfiteatrului. În dreptul procuratorului, 
centuria şi grupul se opriră, se întoarseră cu faţa spre tri- 
bună şi se dădură cîţiva paşi înapoi. În faţa lor veni contu- 
bernalul Sextus cu un sul de pergament în mînă, îl desfăşură 
şi începu să citească tare de răsuna tot amfiteatrul : 

— „În numele augustului nostru împărat Antoninus Pius, 
înaugurăm acest amfiteatru, locul în care toţi cetăţenii vor 
putea veni să vadă spectacole şi să se înveselească. În acest 
amfiteatru vor intra nu coloni, nu veterani, nu daci și nici 
romani, ci cetăţeni ai imperiului, toţi egali în drepturi, toţi 
ocrotiți de Roma. Aici trebuie să se înfăptuiască unirea, în- 
tărirea legăturilor şi contopirea celor care trăiesc, muncesc şi 
s-au legat de pămîntul Daciei, în așa fel încît în scurt 
timp să nu se mai poată face nici o deosebire între roman, 
dac sau alt neam. Rugăm zeii să dea sănătate și viață lungă 
augustului nostru împărat !“ 

Mulțimea izbucni din nou în aplauze și urale. În timp ce 
contubernalul citea proclamația, preoții aşezară în faţa tribunii 
oficiale mici altare din lemn, pregătite pentru aducerea de 
jertfe zeilor protectori. Procurarorul avusese grijă ca prin 
aceste ritualuri să fie mulțumiți și zeii, şi oamenii, de aceea 
hotărise ca oficierea slujbei să se facă de cei trei preoţi: 
Horiens, Helpizon şi Scorillo, ai zeilor cu cei mai mulți adepţi 
la Porolissum şi în vicurile din împrejurimi : Apollo, Mithras 
şi Zamolxis. Preoţii înaintară unul lîngă altul, fiecare urmat 
de slujitorii cultului respectiv, purtînd obiecte rituale : turta 


59 


sacră, vinul libaţiilor !, cuțitul pentru aducerea jertfelor, ul- 
umii împingînd animalele ce aveau să fie jertfite : cîte un 
ieduleș. Preoţii se înţeleseseră dinainte ca fiecare să aducă 

jertfă acelaşi fel de animal, înțelegere care de altfel făcea 
parte dintr-o acţiune mult mai largă a Marilor preoţi ai 

Marilor temple din imperiu: aceea de pregătire a unei uni- 
ficări a ritualelor, apoi a unei contopiri a cultelor zeilor, 
ca în felul acesta credința în zei să fie întărită și să se 
poată lupta cu mai multă putere împotriva, noii credinţe, ce 
ajunsese să se întindă cu repeziciune în tot imperiul, izvorită 
din învățătura galileeanului. 

Ceremonia aducerii jerifelor se desfăşură repede, aşa cum 
de altfel fusese stabilit de procurator, și, acoperiţi de fumul 
de tămfie și de alte arome, preoții anunţară, fiecare pentru 
credincioşii cultului său, că zeul căruia adusese jertfa era 
favorabil împăratului şi împăcării tuturor neamurilor care 
trăiau între graniţele imperiului, că zeul wa face ca holdele 
să dea rod bogat, iar oamenii să fie sănătoși. Apoi preoţi şi 
slujitori se retraseră în aceeaşi ordine în care veniseră. 

Frumuseţea zilei de vară, nerăbdarea aşteptării spectaco- 
lului şi siguranța pe care o dădea mulțimii ocrotirea zeilor, 
toate contribuiră ca în tribune să tălăzuiască un murmur plin 
de voie bună, de împăcare şi de omenie. În timp ce centuria 
și grupul meşteşugarilor, supraveghetorilor și muncitorilor pă- 
răscau arena, lorarii netezeau nisipul şi curățau urmele läsate 
de altare şi de animalele jertfite. Fără întirziere, prin porţile 
larg deschise pătrunse un grup de gladiatori. Cu trupurile 
goale, muşculoşi, bine făcuţi şi bine hrăniţi, cu privirile 
vesele și dirze, plini de încredere, ci înaintară pină în dreptul 
tribunei imperiale. În cea mai desăvârşită ordine, se opriră, 
se întoarseră cu o mişcare scurtă spre procurator și cum 
acesta îl reprezenta pe împărat, rostiră toți ca unul formula 
obișnuită ce răsuna totdeauna în circurile din Roma: „Ave 
Caesar, morituri te salutant W ” 

A Plautius Priscus ridică braţul atît ca răspuns la salutul lor, 
cît şi ca îÎncuviințare că lupta putea să înceapă. A fost sem- 
nalul pentru gladiatori. Cu mişcări suple şi repezi, se aliniară 
pe două rînduri, la cîțiva paşi unul de altul, şi lupta se porni 
cu mişcări agere, încrucișări de spade şi pocnete de senturi, 


1 Libaţie — stropire cu vin în cinstea zeilor, 


60 


-. 


<u lovituri ce păreau de moarte, deși nici unul dintre ei nu 
cădea. Mulțimea urmărea lupta cu răsuflârea oprită, convinsă 
că pînă la urmă va vedea sîngele curgînd şi pe cei căzuţi 
zbătindu-se pe nisipul arenei. Cei din tribune bănuiau că la- 
niştii pregătiseră totul din timp, că fiecare gladiator ştia 
dinainte pe cine va înfrunta, făcuseră exerciţii şi repetaseră 
împreună mişcările, așa cum aveau să se desfăşoare în arenă, 
fără ca vreunul să cadă doborit, ci numai să primească uşoare 
răni din care mulțimea să vadă curgind sînge, ca astfel să 
se creadă că lupta era pe viaţă și pe moarte. Cunoscătorii 
însă admirau jocul gladiatorilor şi ştiau că totul se reducea 
numai la măiestrie în mînuirea spadei şi a scutului. Cînd pro- 
curatorul ridică mîna, ca semn pentru încetarea luptei, în 
mulțime se produseră murmure şi mişcare: unii răsuflau 
uşuraţi, pentru că nu murise nici un gladiator, alții gesticulau 
şi strigau supăraţi că nu căzuse nimeni şi cereau să se con- 
tinue Încleștarea. În sunetele trompetelor, încolonați în aceeaşi 
ordine în care veniseră, gladiatorii părăsiră arena în aplauzele 
mulțimii. După ce lorarii neteziră nisipul cu multă grabă, 
pătrunseră în arenă două grupuri : unul de coloni şi altul de 
daci, bărbaţi şi femei, toți îmbrăcaţi ca pentru sărbătoare, 
Femeile purtau în miini buchete mari de flori, iar bărbaţii 
duceau pe umeri diferite unelte de muncă. Cele două grupuri 
făcură înconjurul arenei în uralele şi aplauzele spectatorilor. 
Dar cvilțieea nü rmărea fumail pe cel te treceau piin. faţa 
tribunelor, căci în arenă mai intrară numeroşi dulgheri, lorari 
şi alți slujitori ai amfiteatrului, ducînd doi cîte doi bucăţi 
de gard, lungi de doi pași și înalte de trei, îmbinări meşteșu- 
gite de dulapi groși din lemn de stejar, prinşi cu piroane lungi 
îndoite la capete. Bucăţile de gard se puteau înădi ușor unele 
de altele prin legături puternice din lemn puse în curmeziş, 
fixate pe stilpi groși înfundaţi adinc în găuri dinainte p 
gătite. Fiecare stilp era întărit prin alte lemne de sprijin 
dinafara arenei. Lanistul Verus și ajutoarele lui alergau în 
toate părțile şi strigau ca totul să se termine cît mai repede. 
După siguranţa și ușurința cu care se făcea întinderea gar- 
dului, se vedea că această operație fusese bine pregătită şi 
mai ales des repetată. În mare grabă închiseră arena cu o 
împrejmuire puternică şi înaltă. În mulțime frămîntarea crescu 
peste măsură, cei mai neastimpăraţi se ridicară în picioare 
să privească în arenă, uitînd să se mai aşeze. La porţile de 


6l 


intrare, gardul se prelungea printr-un ocol larg pînă, după 
zidurile, amfiteatrului. Din loc în loc se auzeau strigăte de 
nestăvilită curiozitate şi nerăbdare: „Se dă drumul anima- 
lelor !“... „Se vor lupta cu lupii 1.4 „Fiarele se vor omori unele 
pe altele !* După ce și ultimul lorar ieşi, cîtva timp arena 
rămase goală. Încordarea creştea. În afara gardului întărit 
ce împrejmuia arena stăteau legionari cu sulițele pregătite, 
gata să le arunce de va fi nevoie. De dincolo de zidul după 
care ocolea gardul se auzi un muget, urmat de un sforăit 
uternic, pe care mulţi din tribune în înfrigurarea aşteptării 
le asemuiră, unii, urletelor de leu, alții mormăitului ursului şi 
în clipa ce urmă năvăli în arenă un zimbru fioros. Animalul 
era masiv la trup, cu capul, greabănul, bărbia şi pieptul acope- 
rite de păr lung ce-i cădea în şuvițe răsucite, ochii roşii, in- 
jectați, coarnele scurte, groase şi bine ascuțite, iar din nări 
răbufneau aburii sforăitului său puternic. Se opri în mijlocul 
arenei, speriat şi mirat de ceea ce vedea în jurul său, pînă ră- 
sunară lătrături, şi de după colțul gardului se iviră ca la o du- 
zină de cîini voinici, urmaţi de un număr egal de gladiatori. 
Fiecare purta în miini suliță grea, cu virf de fier ascuţit, și 
scut. La vederea, ciinilor zimbrul o luă la goană dînd roată 
arenei cu capul şi, coada ridicate. După o clipă de panică mul- 
timea își reveni și urmări înfiorată cele ce se petreceau. Între 
timp, gladiatori reuşiră să se strecoare pe lingă gard şi fiecare 
îşi ocupă locul dinainte stabilit. De la primul înconjur al are- 
nei, un cîine rămase întins pe nisip zdrobit sub copitele fiarei. 
La începutul celui de-al doilea tur, un gladiator aruncă sulița 
cu putere și o înfipse între coastele animalului ; în acelaşi mo- 
ment, de la cei de dincolo de gard, gladiatorul primi o altă 
suliță. Arena răsună de mugetul zimbrului care continuă goana 
turbată. Alt ciine căzu prins în coarne şi zvirlit la mare depăr- 
tare, apoi încă o suliță pătrunse în greabănul animalului. Cu 
această nouă lovitură primită, ceva se schimbă în mersul lui, 
încetă goana după ciini şi se întoarse asupra oamenilor. Gla- 
diatorii, cu mișcări agere, se fereau la timp şi repezeau cu toată 
puterea suliţele. Dar tocmai cînd un gladiator se socotise 
- scăpat, căci zimbrul trecuse de el, animalul se întoarse si cu 
o mişcare fulgerătoare a, capului îi îi străpunse pîntecul, înşi- 
ruindu-i măruntaiele prin arenă. Se opri locului mugind, 
înfipse coarnele în nisip, scurmă cu picioarele şi începu să 
sfărime sub copite trupul neînsuflețit al gladiatorului. Această 


62 


întârziere se dovedi i pentru el fatală. Folosind momentul, patru 
gladiatori trimiseră sulițele între coastele animalului. Lovit 
greu, zimbrul îşi reluă goana cu sulițele înfipte în trup. A ij 
„cîini căzură sub copitele lui şi ale sulițe zburară spre el 
"în urma lui nisipul arenei începu să se roşească de sîngele 
ce se scurgea din rănile deschise. Goana slăbea văzind cu hi 
işi, pe măsură ce încetinea mişcările, tot mai numeroase erau 
| sulițele ce se, opreau în carnea lui. În cele din urmă, căzu 
į trăsnit în clipa cînd o suliță îi străpunse un ochi, pătrun- 
izindu-i în cap. Mulțimea răsuflă uşurată din încordarea f în 
icare stătuse, uitînd de timp şi de locul unde se găsea. La- 
nistul Verus şi ajutoarele sale năvăliră în arenă și începură 
să scoată gardul și să curețe nisipul. Tribunele se umplură 
de valuri de veselie, de „mulțumire şi de laude, aplauzele şi 
uralele nu mai conteniră, iar numele lanistului era strigat 
din toate părţile. Desfășurarea spectacolului îl înveselise mult 
pe procurator, care vedea cu satisfacție cum cu ajutorul am- 
fiteatrului şi a laniştilor se grăbeau í împăcarea, înţelegerea și 
înfrățirea atîtor neamuri venite să trăiască pe aceste me- 
leaguri alături de daci. 

În arena goală, pregătită pentru o nouă luptă, intră lan 
tul însoţit de un gladiator voinic, musculos şi încet în mișcări. 
Aproape gol, fără nici o armă asupra lui, călca cu picioarele 
puţin crăcănate încît păreau îndoite din cauza greutăţii prea 
mari a trupului, Ajunși în dreptul tribunei procuratorului, 
cei doi se opriră. Lanistul își roti privirea prin arenă, ca şi 
cum ar fi căutat pe cineva, apoi începu să vorbească : 

— Acesta e gladiatorul Zeno, de fel de undeva de prin 
părțile Hellespontului, strigă el, luînd o mînă a gladiatorului 
şi săltind-o în sus. Cine vrea să lupte cu el, fără spade, fără 
scuturi sau alte arme? Luptă dreaptă, numai cu braţele și 
cu trupurile. Ce] care iese învingător primeşte în dar o mie 
de sesterţi. 

În tribune se făcu linişte. Curiozitatea şi nerăbdarea plu- 
teau prin mulțime. 

— Pe toți zeii, nu are nimeni curaj ? reluă lanistul, văzînd 
că din tribune nu se ridică nici un bărbat. Se poate câștiga 
uşor o mie de sesterți, iar dacă nu învinge, nu e nici un 
pericol, gladiatorul nu are arme şi nici voie să mai facă alt- 
ceva după ce l-a trîntit pe adversar şi l-a făcur să atingă 
pămintul cu umerii. Haide, curaj !. A 


63 


Din rîndurile colonilor se ridică un gal mătăhălos. 

— Mă lupt eu cu gladiatorul ! rosti el cu voce atît de 
groasă, încît arena răsună ca un huruit. A K 

— Zeii cu tine, Porcius! îi ură un colon din apropiere. 

Porcius fusese şi el gladiator, îşi cîştigase libertatea prin 
lupte şi, devenit libert, trăise mult timp în Tracia, apoi venise 
în Dacia, unde auzise că se dă pămînt mult și bun de muncă. 
Lupta între Zeno şi Porcius se desfăşură aprigă, în strigătele 
de îndemn, de laudă şi de batjocură ale mulțimii. La o miş- 
care făcută cu iscusință, Zeno își încordă mușchii de păreau 
gata să-i plesnească şi Porcius pierdu lupta. 

— Cine îşi mai încearcă puterea şi norocul ? Îl aşteaptă 
mia de sesterţi, îndemnă lanistul, scoțind din buzunarul tu- 
nicii cîteva monede pe care începu să le arunce în sus, prin- 
zîndu-le în palmă. 

în rîndurile dacilor se produse mişcare. Butes se întoarse 
şi căută pe cineva cu privirea. 

— Unde este Sapades ? întrebă el. : 

— Aici, răspunse un dac bine legat, înalt şi cu vocea 
groasă. - 

— Încearcă şi tu, Sagades, îl îndemnă Butes. Toată viața 
te-ai luptat cu lutul, l-ai frămîntat şi-ai modelat oale şi ul- 
cioare, nu poți să te iei la trîntă cu un țanţoş de gladiator 
şi să dai cu el de pămînt? 

Pe umerii obrajilor lui Sagades — un bărbat ca la patru- 
zeci de ani — se iviră semnele timidităţii, o îmbujorare se 
intinse ieșind de sub barbă pînă sus pe frunte. 

— D-apăi ce-ar fi să încerc ? Cu ajutorul Marelui zeu !... 
spuse Sagades, ridicîndu-se în picioare. : i k E 

Lanistul văzuse frămîntarea din rîndurile dacilor şi urmă- 
rea atent mişcările, Prinse momentul la timp : 

— Un dac vrea să lupte cu gladiatorul ! anunţă el vesel 

Toate capetele se întoarseră spre tribunele ocupate de daci. 
Privi şi procuratorul, bucuros că prin gestul ce se făcea se 
accentua prezența lor, între ceilalți cetățeni ai imperiului. 
Sagades cobori în arenă, suflecîndu-și minecile cămăşii. Barba 
şi pletele îi fluturau în ușoara adiere a vîntului. Ajuns în 
fața gladiatorului, se opri şi îl privi lung. Nu înțelegea de 
ce acesta ridea. E 

— Scoate-ţi cămașa, dacule, că în luptă o să se facă numai 
zdrențe îi spuse pladiatorul. 


Gt 


— Să-şi scoată dacul cămaşa ! strigă și cineva din tribune. 
n timp Sagades rămase încurcat. Privi neliniștit mulņi- 
mea cu ochii lui mari şi blînzi. 

— Trage de pe tine cămașa, Sagades! strigă Decibalos, 
punind mîinile pâlnie la gură. Aşa spune şi Butes ! continuă el. 

Dacul îşi scoase cămaşa, își strînse mai bine cingătoarea 
peste nădragi și scuipă în palme. Îl cuprinse cu braţele pe 
gladiator şi îl răsuci cu putere. 

— Asa, dacule ! strigă cineva din tribune, 

— Dă cu dacul de pămînt, gladiatorule ! se auzi o voce 
din padal aegasorilor și mestesugarilor, 

Lupta se Încinse cu strășnicie şi în tribune crescu agitația. 
Ceea ce uimea mulțimea era felul mişcărilor dacului, o îmbi- 
nare între încordarea mușchilor și greutatea trupului, aşa 
cum fac tăietorii în pădure cînd urnese trunchiurile de fagi 
şi de brazi. Lupta părea că se va lungi, cînd, prinzînd momen- 
tul, Sagades se răsuci, îşi vîrt umărul în pieptul gladiatorului, 
îl strînse cu putere și, făcînd o mişcare de întoarcere, una 
de ridicare şi alta de coborire, îl frînse pe gladiator şi se 
prăbuşi cu el la pămînt. Gladiatorul, cu totul nepregătit pentru 
mişcări atît de năprasnice, nu mai avu timp să se răsucească 
şi atinse pămîntul cu umerii, apăsat de greutatea dacului, 

— A învins dacul ! strigă un centurion din tribune, printre 
aplauze. 

Lanistul ridică amîndouä mîinile cerînd linişte, 

— îl declar pe dac învingător! spuse el. Îi dau mia de 
sesterţi, adăugă cu puţină ciudă şi continuă : Dacule, dacă vrei 
să te faci gladiator, te cumpăr eu, îți dau cît îmi ceri! Pri- 
meşti ? 

Sagades se ridicase și îşi îmbrăca încet cămaşa. 

— Ce-mi trebuie să fiu gladiator, să ridă lumea de mine? 
răspunse el, pregătindu-se să plece înapoi în tribună. 

— După sfirşitul spectacolului, să vii la şcoala de gladia- 
tori şi-ţi primeşti sesterţii cîştigaţi. 

— N-ai să vezi nici un sestert, dacule ! strigă cineva. 

Verus se întoarse speriat cînd auzi vocea procuratorului 

— Vei avea mia de sesterţi, dacule, altfel lanistul va primi 
o severă pedeapsă din partea noastră ! 

Cele spuse de procurator îl întristară pe lanist, pentru că 
într-adevăr se gîndise să nu-și ţină făgăduiala. Dar nu era 
timp de pierdut. Alergă afară din arenă, încîntat de gîndul 


65 


că ceea ce va urma va uimi şi mai mult spectatorii. Mul- 
țimea aştepta încordată, cu înfiorarea nerăbdării. Arena ră- 
măsese goală şi clipele treceau. Deodată valuri de murmure 
plinc de uimire străbătură tribunele, Prin porțile de intrare 
ale arenei înainta încet un elefant condus de un nubian, 
care stătea călare pe ceafa lui. Pe spatele elefantului se juca 
un căţel tărcat cu pete albe și negre. Un puternic val de fiori 
străbătu tribunele ocupate de daci, era o uimire amestecată 
+<u spaimă, mai ales în rîndurile femeilor și copiilor. Niciodată 
ycei din părțile Marodavei nu mai văzuseră un elefant şi nu-şi 
lînchipuiseră. că putea si existe pe pămînt o asemenea dihanie. 
' Ajuns în mijlocul arenei, nubianul făcu cîteva mişcări as- 
cunse, își înghioldi elefantul cu un beţişor scurt de abanos 
pe care îl avea în mînă, şi uriașul animal se lăsă pe genunchii 
din faţă. Conducătorul şi cățelul săriră repede jos. În mina 
lui rămase numai un lanţ scurt, legat de trompa elefantu- 
lui. Nubianul se dădu puţin într-o parte, îl mai înghioldi o 
“dată cu vîrful beţişorului între picioarele dinainte şi animalul 
greoi se clătină de câteva ori, ca şi cum cu greu se hotărt 
să se supună, apoi începu să se lase pe picioarele dinapoi 
| pînă ce ajunse în poziţie verticală, cu picioarele din faţă ri- 
dicate de la pămînt, întinzîndu-și în același timp trompa. 
Căţelul atîta așteptase: sări pe trompă, apoi pe unul din 
picioarele din față, săltă peste o ureche şi de acolo ajunse 
pe cap, unde stătu cîteva clipe, privind mulțimea şi dind 
mulțumit din coadă, după aceea se ridică și el în două labe, 
rămînînd cîteva clipe în această poziţie. 

— Nubianul ăsta umblă cu zeii cei răi ! strigă cineva din 
tribune, 

— Să nu te trimitem noi pe tine la zeii cei răi! îl ame- 
nință unul. 

Elefantul şi cățelul făcură numeroase mişcări ce încîntară 
şi uimiră mulţimea. Cînd nubianul părăsi arena, urmat de 
cele două animale, uralele, laudele și aplauzele deveniră tunete 
nesfirșite pe care. ecoul dealurilor şi pădurii din apropiere le 
aducea înapoi în valuri repetate. 

Decimus Silvanus îşi strînse toga şi se întoarse spre procu- 
rator : 


Dacă împăratul şi Roma ar afla tot ce ai făcut aici, 
Plautius Priscus, organizind acest spectacol, te-ar încununa 
în for cu lauri pe frunte. . 


66 


— De la zei şi de la împărați recunoştinţa se vede foarte 
rar, murmură+procuratorul, continuind să privească mulțimea 
înveselită din tribune. 

În arenă înaintau doi gladiatori şi după ei venea lanistul 
Verus, Cei doi, de talie potrivită, înarmaţi cu spade scurte şi 
cu scuturi, cu trupurile bine strînse în armuri de zale şi cu 
capetele acoperite cu coifuri lucitoare, călcau apăsat și ho- 
tărît, privind şi zimbind mulțimii care îi privea cu aplauze 
nesfirşite. Lanistul#fi prezentă scurt: Omucio şi Gemellinus. 

Lupta se porni dirză. În tribune se aşternu o linişte desă- 
vîrşită. Cunoscătorii în luptele din circuri își dădeau seama 
că unul dintre cei doi gladiatori trebuia să moară. Nu trecu 
mult şi în tribune mulţi se întrecură să strige pariurile: 

— Cinci sute de sesterţi pe Gemellinus ! strigă o voce din 
“sîndul celor bogaţi. 

— O mie pe Omucio ! răsună alta. 

— Două mii pe Gemellinus ! se auzi din altă parte 

+ — Trei mii 
' — Patru mii. 

Pariurile şi strigătele creșteau pe măsură ce lupta se în- 
teţea. 

În mijlocul dacilor, Butes începu să se frămînte neliniștit, 
pe faţa lui se aşternuse o ușoară paloare, privirea și-o ţinea 
aţintită “numai asupra lui Gemellinus. În situaţiile mai grele 
de luptă -pentru Gemellinus, Butes tresărea, părea gata să se 
ridice în picioare, ca și cum ar fi căutat să-i sară în ajutor, 

— Ce te frăminţi atita? îl întrebă Staberius, văzîndu-i 
încordarea. 

— Nu ştiu, sînt treaz sau visez ? murmură el. 

— Nu te înțeleg. 

= Butes se întoarse şi-l privi cu asprime. 

— Tu te-ai uitat bine la gladiatorul Gemellinus ? Mintea 
ta nu găseşte nici o asemănare ? 

— Da, am băgat de seamă, nu ştiu dacă şi tu te gîndeşti 
tot acolo, gladiarorul aduce destul de bine cu Sarmis. 

Butes nu-l mai ascultă şi nici nu-i confirmă. Urmărea cu 
. încordare lupta. Gladiatorul Omucio primise cîteva lovituri 
grele, dar şi Gemellinus avea pumnul în care ţinea spada 
năclăit de sînge. Loviturile se îndesiră peste măsură şi jocul 
de picioare cu fandări şi retrageri repetate îi făcea pe cei 
1 doi gladiatori să se deplaseze pe distanțe destul de mari prin 


67 


arenă. Cînd Gemellinus îl străpunse pe Omucio cu spada prin 
umăr, mulțimea aproape că nici nu prinse momentul. Îl văzu 
pe gladiator clătinîndu-se de cîteva ori, apoi prăbuşindu-se la 
pămînt. Gemellinus ştia că lovitura sa nu fusese ucigătoare, 
nici n-ar fi vrut să-l omoare, însă avea datoria să meargă 
pînă la sfîrşit. Puse piciorul pe pieptul celui căzut, ridică 
spada, se pregăti să dea lovitura de graţie, şi aşteptă hotărî- 
rea procuratorului. Din tribune se auzeau strigăte : 

— Per actun est 

— Viaţă gladiatorului ! 
La moarte cu el !... 


Unii ţineau degetul cel mare de la mina dreaptă în sus, era 
semnul prin care cereau să se lase viaţa celui căzut, alții ară- 


tau în jos cu acelaşi deget, dorindu-i moartea. Însă orice se 
strigau şi oricum ţineau degetul cei din tribune, toate privirile 
erau îndreptate spre procurator. Încordarea creștea cu fiecare 
clipă și procuratorului îi plăcea s-o mai prelungească, deşi ho- 
tărîrea era luată cu mult înainte. Cind socoti că efectul fusese 
suficient, săltă în sus mîna dreaptă cu degetul ridicat. În acecași 
clipă întregul amfiteatru tună de urale şi aplauze. Îi lăsase 
viaţa gladiatorului învins. 

De pe locul în care stătea, Vetilla urmărise cu neliniște 
mişcările lui Gemellinus. Frumuseţea şi ținuta acestuia o sub- 
jugaseră de la intrarea în arenă și ea era femeia care ştia 
să aprecieze un bărbat. Tot timpul cît se desfășurase lupta 
stătuse cu inima strînsă, apoi încordarea ei se transformase 
într-o plăcută ușurare, care o împingea cu o putere de nestä- 
vilit spre tînărul gladiator. 

Ultima parte a spectacolului a fost de fapt un exemplu 
drastic pentru mulțime, şi mai ales pentru răufăcători. Pro- 
curatorul voise să arate tuturor că sînt pedepsiţi cu toată 
asprimea cei ce tilhăresc, În arenă au fost aduşi un gladiator 
şi un colon — un persan pripăşit de curînd în vicul Serdoe — 
care fusese prins prădind casa unui dac, căruia fi omorise 
femeia. Pedeapsa era să lupte cu gladiatorul şi, dacă ieșea 
învingător, era dovadă că zeii îl socoteau nevinovat. Mul- 
ţimea ştia însă că nici un zeu nu mai putea să-l scape de 
loviturile nimicitoare ale gladiatorului. Tilharul nu minuise 
piciodată o spadă, jar cu scutul nu ştia si se apere. Sancţiu- 
nea a fost aplicată destul de repede: din cîteva mişcări, care 
pentru gladiator păreau un fel de joc, condamnatul căzu cu 


68 


pier sirăpuns,, iors şi totodată mulțumită, mulțimea 
i veni din nou în aplauze şi urale, în timp ce procuratorul 
e ridică $i începu să urce treptele spre ieşire. Sy uj 
luase sfîrşit. PAT TETE VOEE SERER 
% ASA dată cu mulțimea. care dădea năvală spre ieşire, Vetilla 
cobori AN arenă şi porni în partea opusă, spre poarta de intrare 
meP rilor, N căută grăbită pe lanistul Verus și îl găsi 
ii e gla intori, fericit, de succesul spectacolului. Era mulțu- 
nit mal ales de aprecierea procuratorului, pentru că centu- 
an erts primul contubernal, îi spusese că Plautius Pris- 
pi +. poftise şi pe el la cină, alături de tribuni şi de înalți 
pita Q gela pe Vrnila., după ce se îndepărtă cu ea 
copacii din apropierea amfiteatrului, ă-i satisfacă 
i opac i, gata să- 

orice dorinţă. AAE 2 

— Ti-a săgetar atît de adînc inima pladi t 

? „Ti-a s ladiatorul meu } 
întrebă el rizind zgomotos. i gti 
= -e n-ai cunoscut inima nici unei femei, lanistule ? 
n Dar cum să şi-l las, şi încă pentru o zi și o noapte? 
u nu a a este cel mai răzvrătit dintre gladiatorii mei 
„„— ȘI cel mai bun luptător şi... mai frumos, completă Ve- 
tlla. 
=. Da; e un adevărat bărbat Gemellinus și, pentru succesul 
pe care l-a avut astăzi în arenă — prima lui victorie — căci 


i > m 
lupta a fost cu adevărat pe viață pe moarte, l-am jertat, 
păcătosul i i 


i mi-l dai, lanistule ? 
Sp SA că ţi-l dau.. De fapt are şi el dreptul la grațiile 
Mei Seci suma, dar, Vetilla, ce mă fac cu Decimus Si 
2 Dacă află că eu... prietenul lui, te-am ai in 
zile 7 ee y a ajutat, pe 
slăbiciunea lui d apa 
— Eu slăbiciunea lui? Deci i 
t. ă e ? Decimus Silvanus. e ati 
schimbă femeile în ficcare noapte. páa 
== a gls; dar eu ? De mult gîndul îmi zboară spre tine! 
T Ciente răbdare, lanistule, reuşeşte ! 
n după-amiaza aceleiași zile, Gemellinus iesi di 
„În după-amiaza aceleiaşi zile, s ieși din şcoala 
de gladiatori, lăsat liber pînă a doua zi. x oda 


Capitolul II 
FUGA GLADIATORULUI 


Casa lui Sagitulp era sus, sub pădure, în partea dinspre 
vicul Serdos a Marodavei, la o depărtare de citeva sute de 
paşi. de drumul ce străbătea cele trei aşezări şi pătrundea 
în Porolissum, Curtea — închisă cu gard înalt, împletit din 
nuiele și mărăcini, pe pari groși, bătuți adînc în pămînt, as- 
cuțiți la virfuri — se înfunda cu o latură într-o poiană din 
pădure, iar cu cealaltă o ținea alături cu piriul Zerdis, care, 
după ce cotea scurt, se îndrepta spre răsărit, ocolind viculi 
Serdos. Sagitulp î îşi întărise împrejmuirea pentru a se apăra 
atît de oameni, cit şi de fiare; de oameni în timpul verii, 
cînd se silhărea mai mult, iar de fiare în timpul iernii, cînd, 
flămînde, sălbăticiunile porneau în haite. spre aşezările oa- 


menilor, Cei din neamul Sagitulp locuiau aici încă din bătrîni, ` 


de pe timpul tarabostilor din neamul Burio, trăiseră în slujba 
lor ca pădurari şi ca buni vinători. Acum îi îi munceau bucăţica 
de pămînt ca oricare dac, nu mai puteau intra în pădure decit 
furişindu-se, spre a nu fi prinşi de pîndarii lui Decimus Sil- 
vanus, Casa era veche, din birne bine rostuite, acum roase 
şi acoperite pe la colţuri de mușchi mărunt, verde, iar înve- 
lişul din şindrilă groasă şi lungă, pe care de asemenea se 
prinsese mușchiul verde. Din tinda îngustă, fără ferestre, se 
pătrundea în două încăperi mari, una la dreapta şi alta la 
stînga, amindouă sărace în lumină, căci prin ochiurile. mici 
în care era întinsă pielea subţire şi uscată de băşică de bou, 
soarele işi arăta cu greu puterea. Pe jos era spoit cu pămînt, 
iar pe lingă pereţi se înşirau laviţe acoperite cu velințe frumos 
colorate, pe cars:se-odihneau: cei. ai casei şi î4i.pistrau lucru- 


rile. De cum se pătrundea în tindă se simţea mirosul puternic, 


70 > 


de busuioc şi de izmă uscată. În fața casei, pînă spre poartă, 
Arghida şi Ampelia sădiseră straturi cu flori, aşa cum văzu- 
seră la Staberius şi la Decibalos, la care se duceau destul 
de des. De altfel Sarmida venea tot atit de des la surata ei, 
Ampelia, poate — vorbeau gurile — pentru flăcăul Getio, fra- 
tele Ampeliei, dar erau vorbe de clacă. Nu prea departe de 


-casă şi în rînd cu ea, Sagitulp îşi avea staulele vitelor, iar 


în fund, despărțită de curte printr-un gard, se întindea ograda 
plină cu pomi. 

De dimineaţă, Sagitulp, însoțit de‘ feciorul cel mic, Ziper, 
care abia împlinise doisprezece ani, plecase în țarină, iar 
Getio, ca de obicei, la Porolissum, unde lucra dulgherie pe 
santierul roman. Arghida se apucase să gospodărească, după 
ice dăduse drumul vitelor la păscut pe imașul dintre pîriu 
și marginea pădurii şi o sculase pe Ampelia să le păzească. 
Soarele zilei frumoase de iulie se ridicase la cîteva sulițe 
ipe cer și sorbise roată roua de pe iarbă. Din- sus, dinspre 
‘pădure, cobora peste poiană spre albia rîului o adiere uşoară 
ice dădea o răcoare plăcută pînă către prînz cînd căldura 
moleşea totul. După spectacolul din noul amfiteatru, a cărui 
“frumuseţe îi uimise mult pe daci, şi în egală măsură pe Sar- 
mida şi pe Ampelia, cele două fete deveniseră de nedespărţit 
şi toată ziua nu vorbeau altceva decît de cele văzute acolo. 
În această zi Sarmida venise mult mai devreme, cînd soarele 
încă nu trecuse de vremea prînzului. Era îmbrăcată în cămașă 
albă, cu mineci scurte, şi în foră uşoară de lină de culoare 
albastră, frumos încrețită la mijloc, reliefîndu-i mijlocul sub- 
țire şi formele tinereţii abia împlinite. Cosiţele blonde- aurii, 


lungi și groase trase peste umeri, îi cădeau printre sini, ajun- ; 
gindu-i pînă la cingătoare. În păr avea prinsă o garoafă roșie, i 


care se oglindea în ochii ei de culoarea cerului. Tot așa era 
îmbrăcată şi Ampelia, numai că fota ei era de culoare roşie, 


iiar părul îl avea ceva mai închis, bătea spre roşu-brun în 


razele vii ale soarelui. Amîndouă erau cu picioarele goale și 
umblau cînd prin apa limpede şi răcoroasă a pîriului, cînd 
pe iarba verde şi moale din poiană, vorbind şi rîzînd din te 
miri ce. Vitele pășteau în apropiere, îniprăştiate în lungul 
pîriului. 
— Spune, Ampelia, nu era frumos? o întrebă Sarmida. 
Ampelia o privi scurt şi rise înfundat, 


kás 


— Da, Sarmida, era. Ţi-e gindul numai la el; să nu te 
îmbolnăveşti, poate ai ajuns să nici nu mai dormi noaptea. 

Frămintindu-și în miini vîrfurile cosiţelor, Sarmida oftă 
din adînc. 

— Şi cu cît curaj lupta !... Mă gindesc într-una, în clipa 
aceea i-o fi fost frică de moarte ? Ce-o fi în sufletul lui, s-o 
fi gîndind la cineva, la vreo fiinţă iubită ? 

— Fiinţă iubită ? Dar șladiatorii sint sclavi, Sarmida, aşa 
mi-a spus decurionul... meu... 

— Sclavi !.... EL este sclav !... murmură Sarmida, săltîndu-și 
privirea pe deasupra pădurii. Dacă aş avea bani mulți, m-aş 
duce la stăpînul lui, la lanistul acela, şi l-aş cumpăra pe gla- 
diator ! 

— Şi l-ai păstra pentru tine... 

— Nu, Ampelia, i-aş da libertatea, l-aș lăsa să se ducă 
unde doreşte, acolo unde îl aşteaptă cineva și plinge de dorul 
lui... mamă, fraţi sau. 

— Dar poate că el nu mai are pe nimeni. 

— Pe nimeni ! 

Ochii Sarmidei înotau în lacrimi. Ampelia o prinse de 
milini şi o scutură cu putere. 

— Ce ai astăzi tu, Sarmida ? Marele zeu să ne ajute, ţi-a 
furat inima un sclav, care nici măcar nu este dac, pe care 
nici nu mai ştii cum îl cheamă ! 

Albastrul ochilor Sarmidei luci printre lacrimi. Zimbi. O 
lumină plină de dorinţe se așternu pe faţa ci. 

— Știu...» Geme... Gemellinus... 

— Să-l uiţi ! Pentru ce să-ţi chinuiască sufletul un sclav ? 

Sarmida se aplecă şi rupse din iarbă o floare albă de 
rochiţa rindunelei, apoi murmură : 

— Canidiei nu i-a chinuit sufletul sclavul Staberius !... Fe- 
ricirea lor aș vrea s-o am şi eu, atunci cînd voi fi soție! 

Văzînd tristețea ce cuprinsese sufletul Sarmidei, Ampelia 
căută să schimbe vorba : 

— Mă gîndesc mult la elefantul acela, ai văzut cît era de 
mare şi de cuminte? Cărelul parcă era şi mai și, le ştia pe 
toate, doar că nu vorbea. Dar cum s-o fi hrănind elefantul 
cu nasul acela lung şi ce-o fi mîncînd? Mi-a fost milă de 
bietul zimbru, ce mult l-au chinuit pînă l-au omorît ! În clipa 
aceea aş fi vrut ca un zeu bun să deschidă poarta arenei, 
iar el să fugă înapoi în pădure, 


72 


Ascultînd-o şi reamintindu-şi cele petrecute în arenă, Sar- 
mida se mai linişti. După spectacol, nopţi şi zile de-a rindut 
îi răsunaseră în urechi numai sunetele ascuţite ale trompetelor, 
amestecate cu uralele și aplauzele mulțimii. Şopti întristată ; 

— Pentru ce se vor fi bucurind romanii atîta cînd văd pe 
un gladiator murind în arenă ? Nu pot să uit tremuratul ce 
mă cuprinsese cînd acel nefericit gladiator stătea întins pe 
nisip, rănit de moarte, aşteptînd îngrozit ca „el“ să-i înfigă 
spada în piept. Dacă ar fi făcut-o, l-aş fi urîr ! 

+— Iar te gindeşti la el, Sarmida. Nu l-a omorit pe acel! 
gladiator, nu fiindcă n-a vrut, ci pentru că aşa a hotărit 
procuratorul. Aş fi fost curioasă să-l văd pe Geleminus — că. 
nici nu-i știu numele bine — pe Geleminus al tău... 

— Gemellinus ! 

— Ei, Gemellinus ; aş fi vrut să-l văd ce-ar fi făcut dacă 
procuratorul ar fi hotărît să moară acel gladiator ? 

— Nu l-ar fi omorît, oftă Sarmida, el nu poate să fie rău ! 

— Ce-ai spus ? Pe Marele zeu, dar ești o proastă, Sarmida ! 
Tu nu l-ai văzut cum stătea cu spada ridicată, gata s-o repeadă. 
în pieptul celui căzut ? 

— Nu l-ar fi omorît ! strigă Sarmida îndurerată. 

Ampelia nu mai avu timp să continue, deși ar fi avut 
poftă s-o mai necăjească pe Sarmida. De dincolo de piriu, 
din dosul unui lăstăriș, răbufniră ropote de cal ce se apropia 
în galop. Se priviră amîndouă speriate, gata să fugă, dar nu 
mai avură timp, auziră lîngă ele clipocitul apei aruncată de 
copitele calului. 

— Pe toţi zeii, nu mă aşteptam să vă găsesc aici, fetelor ! 

Lîngă ele se opri decurionul Fuscianus. Calul sufla cw 
putere şi își muşca zăbala. Auzind vocea îndrăgită, Ampelia 
se întoarse. Se simți săltată în braţe și strinsă la piept. 

— Ce face daca mea scumpă ? o întrebă el. 

Sarmida îl privi lung şi dădu să plece, Era tare încurcată,, 
nu ştia ce să facă. 

— Mă duc să văd ce face mătușa Arghida, spuse ea. 

— Stai, Sarmida, o opri decurionul, jur pe Jupiter că voi 
găsi și pentru tine un roman frumos pe care să-l iubeşti?! 

— Ce fericită aş fi! şopti Ampelia. Tu, dragul meu, nu 
te-ai mai simţi stingher printre ai mei, între daci... 

— Dar nici nu mă simt, dragostea mea! Tatăl tău este 
om bun şi ca el toţi ceilalți. În curind vei fi soţia mea, Am- 


1% 


pelia, așa e voia zeilor, aştept numai să primesc încuviințarea 
procuratorului, pe care tribunul Flavius Severus mi-a spus 
că o va obține cît mai repede. 

Sarmida îl privi înciudată : 

— Eu nu vreau să fiu soţia unui roman, ei se bucură cînd 
“văd gladiatori murind în arenă... 

Decurionul izbucni într-un hohot de ris. Îşi umflă pieptul 
în tunica strânsă şi şi-o trase mai bine pe trup. 

= Gladiatorii sînt niște sclavi nenorociţi, Sarmida ! 

— Sînt nişte oameni chinuiţi, nenorociți de alţii ! i-o in- 
toarse Sarmida. 

Decurionul o strînse din nou la piept pe Ampelia. 

— Spune-mi, Ampelia, ce are astăzi Sarmida ? 

— Nu ştiu, a venit cam tristă, ceva o frămîntă... 

Sarmida se aşeză jos pe iarbă şi continuă să răsucească 
între degete floarea albă de rochița rîndunicii. 

— Am trecut în fugă, curmă decurionul tăcerea, am vrut 
numai să te văd o clipă, să-mi potolesc dorul de tine, şi-o 
pornesc îndată la villa, la Decimus Silvanus. M-au trimis 
Flavius Severus şi lanistul Verus. Pe aici nu s-a aflat ? 

— Ce? îl întrebă nerăbdătoare Ampelia. 

— Îl mai ţineși minte pe gladiatorul acela care a ieşit învin- 
gător la sfîrşitul spectacolului ? 

Sarmida îşi ridică privirea spre el, aşteptă îngrijorată să 
afle vestea. 

— A fugit! Noaptea a fost lăsat liber de lanist, drept 
mulțumire pentru „curajul şi măestria cu care a luptat în 
arenă, şi a doua zi nu s-a mai întors la şcoala de gladiatori. 
L-a aşteptat lanistul, au fost trimise gărzile să-l caute şi de- 
geaba, gladiatorul Gemellinus a dispărut. 

— Mai bine ! strigă Sarmida, năpădită de o speranță ne- 
tămurită. 

— Ti-a fugit gladiatorul, Sarmida, o necăji Ampelia, slo- 
bozindu-se dintre brațele decurionului, de-acum ai să te mai 
linişteşti şi n-o să te mai gândeşti să-l cumperi, ca să-i dai 
libertatea. Auzi, Fuscianus ? De-atunci, de la lupte, ea nu 
se mai gîndeşte decît la Gemellinus ăla. 

— Să ştii că mă duc la procurator să-i spun că o dacă, 
Sarmida, îl ţine ascuns pe gladiator, o amenință decurionul 

` rizînd, în timp ce se aruncă pe cal şi dădu pinteni, îndepăr- 


T 


tîndu-se în galop. Toţi zeii cu voi, fetelor! strigă el de de- 
parte. 

Vestea adusă de decurion o mai linişti pe Sarmida, Se 
bucura că nu-l mai ştia închis în şcoala lanistului şi că nu 
va mai trebui să lupte î în amfiteatru, i iar imaginea pe care i- -0 
purta în suflet începu să se şteargă încetul cu încetul, ră- 
„mînînd numai o umbră. Pentru masa de prînz, Sarmida nu 
ise mai duse acasă. Arghida stăruise să rămînă la ei pînă 
după-amiază, cînd o aştepta pe Gumida, căreia avea să-i arate 
cum se năvădeşte un model nou de flori în țesătură pentru 
cămășile bărbaţilor. Soarele trecuse mult de amiază cînd Sar- 
mida și Ampelia auziră spre vale naiul lui Iarse. Bătrinul 
rătăcitor trecea pe lingă piîriu spre vicul Serdos; de fapt 
spre taberna „La împăcarea zeilor“ a lui Theudotos, unde îi 
'plăcea să asculte tot felul de veşti, să cînte și să primească 
ide la cheflii cîte o ulcică cu vin. Auzind naiul, fetele se ridi- 
cară de „lingă mărul sub al cărui frunziş stăteau la umbră 
işi porniră în fugă spre piriu. 

— Moş arse, moş arse, stai niţel ! strigă Ampelia. 

Bătrinul încetă să mai cînte şi se opri din mers. 

— Cu ce vă pot fi de folos, zeiţelor ? le întrebă el, după 
ce le privi cu drag. Marele Jupiter trebuie că era prea fericit 
în clipa cînd a încuviinţat naşterea voastră. 

— Moş Iarse, moș Tarse, stai niţel ! ! strigă Ampelia. 

— Am mîncat, zeiţa moşului, şi încă chiar la mămica ta, 
toţi zeii să-i dea sănătate, că tare bun suflet mai are ! 

— Dar pe decurionul Fuscianus nu l-ai văzut, moș arse ? 
Îl aşteptam să treacă înapoi tot pe aici, se răbi Ampelia. 

Faţa bătrinului luă un aer de om pus pe glumă. Își trecu 
încet degetele prin barbă și le privi cu un zîmbet amestecat 
cu plăcerea ce o simţea văzînd la ele atîta frumuseţe, tinerețe 
şi vioiciune. 

— L-am văzut... l-am văzut, zeițele moșului, s-a oprit şi-a 
vorbit cu mine, mi-a spus că nu-i mai place fata lui Sagitulp, 
că e... dacă, spuse clipind şiret dintr-un ochi. 

— Moş arse !... se îmbufnă Ampelia. 

— Nu te întrista, zeiţa moșului, am glumit. L-am văzut 
pe decurion coborînd de sus de la villa ; a ţinut-o în galop 
pe drumul mare, de-a dreptul spre Porolissum. Sînt înnebu- 
aiți toți acolo, îl caută pe gladiatorul acela care a fugit, dar 


15 


nu-l mai prind, el o fi acum departe prin pădurile munţilor, 
poate că a şi trecut hotarul spre ceilalți daci liberi de la 
răsări i 

Sarmida oftă întristată. Cuvintele băurinului o îndurerau, 
pentru că îi spulberau orice speranță de a-l mai revedea, dar 
o și bucurau, îl ştia liber pe gladiator. 

p7 L-am văzut şi eu cind a luptat în amfiteatru, arăta ca 
un zeu coborit printre oameni, spre a le arăta cum trebuie să 
minuiască spada şi scutul, cum să lovească adversarul numai 
să-l învingă, dar să nu-l omoare. 

„— Ce frumos ştii să vorbeşti, moş Iarse ! murmură Sar- 
mida. 

zi Ca un nebun, zeița mea ! Nu spun toţi că sînt nebun ? 
ri Bătrinul îşi duse naiul la gură şi plecă mai departe pe 
ingă piriu, însoţit de sunetele pe care pădurea din apropiere 
le trimitea înapoi, întărite, 

A Soarele se lăsase către crestele munţilor din apropiere, 
cînd Spre casa lui Sagitulp urcau Gumida și Canidia. Arghida 
se grăbi să le iasă în cale. Ampelia și Sarmida erau în ogradă, 
aproape de pădure. i 

= Sint supărată pe tine, Arghida, de ce mi-ai ţinut fata 
toată ziua aici ? o întrebă de departe Gumida. 

— Supărarea şi bucuria vin tot de la Marele zeu, îi răs- 
punse Arghida, şi, cînd vrea el, le schimbă pe una într-alta 
sau sporeşte numai pe una din ele. Fetele se simt bine cînd 
Sînt impreună ; ai uitat că și noi am fost ca ele? Acum le 
fuge gindul numai la feţi-frumoși, feciori de regi, de împă- 
raţi, care vor veni călări pe cai înaripaţi să le fure și să le 
ducă în cetăţile lor bogate, dincolo de nouă ţări şi nouă mări... 
Bine-aţi venit, dragele mele, Marele zeu să vă dea sănătate 
vouă şi la toți cei dragi ai voştri ! Să mergem sus, mai stăm 
de vorbă, că mai este niţel timp pînă soarele dă dincolo de 
munte, pînă atunci vă arăt și noua năvădeală. 

Intrară toate trei în curte și se îndreptară spre șopronul 
sub care Arghida își avea războiul de tesut, ca toate dacele, 
pentru că nu puteau să lucreze decît de pe la mijlocul pri- 
măverii, pînă pe la mijlocul toamnei, cînd era destulă lumină 
şi căldură. Ş 

— Ei, Arghida, şi-au plăcut jocurile din antfiteatrul de la 
Porolissum ? o întrebă Canidia. 


76 


— Cum să nu. Am prins că fetele au vorbit toată ziua 
numai despre ele. Mă gindesc că dacă o vom ține tot aşa, 
ne dăm de tot cu romanii şi o să ne facem şi noi, dacele, 
nişte „matroane“, cum am auzit că spun ei, cei bogaţi, la 
femeile lor. i 

Canidia rîse şi-o strînse peste mijloc. 

— îmi placi mult, Arghida, în vorba ta arunci totdeauna 
ceva vesel. 

— Spui că vorbesc mult codanele despre jocuri ? o întrebă 
Gumida, aşezîndu-se pe o laviţă. Mi-a împuiat şi mie capul, 
toată ziua Sarmida aduce vorba numai despre gladiatorul 
acela care a luptat la urmă: „Ai văzut, mamă, ce frumos 
lupta ?... Ştii, mamă, că nu se temea de moarte ?... Ai băgat 
de seamă că n-ar fi vrut să-l omoare pe celălalt ?...“ şi aşa 
o ţine într-una. 

— Să nu ţi-l aducă acasă pe gladiator ! glumi Arghida 
îl face să fugă. Am auzit deseori pe moș Iarse spunînd că 
atunci cînd zeii nu dorm... 

— Nu ştiu ce-o fi cu zeii, dar dacă nu era el, tarabostele 
Burio, eu şi Staberius al meu n-am fi fost împreună! şopti 
Canidia, arătind astfel că înșelesese ce voise să spună Arghida. 

— Gladiatorul este sclav şi, ca orice sclav, are viaţa în 
mâna stăpînului, reluă Gumida. Cum să fugă şi încotro să 
fugă? Moș larse mi-a spus astăzi că un sclav a fugit de la 
Decimus Silvanus şi s-a ascuns în pădure. Ce-i mai chinuieşte 
ticălosul pe bieţii sclavi !... Nefericitul, căutase libertatea fu- 
gind, dar i-au găsit trupul după cîteva zile făcut zob de un 
zimbru. 

— Dacă nu era zimbrul, erau lupii, urșii, adăugă Canidia. 
Cine poate să trăiască singur în pădure, fără adăpost ? . 

Arghida intră la război şi începu să umble cu miinile prin 
ite. 
x — Ne-am luat cu vorba şi-am uitat că soarele îşi vede 
de treabă. Daţi-vă mai aproape să vă arăt cum este noua 
năvădeală. 

Soarele se lăsase după crestele munţilor cînd toate trei 
erau gata de plecare. Sarmida le rugă stăruitor să nu se în- 
toarcă prin vale, pe drum, pe unde au venit, ci pe sus, pe 
poteca de la marginea pădurii ; era mai frumos și mai aproape 
pe acolo. Cînd ajunseră la o mică poiană, fata se opri să 
culeagă flori. Canidia și Gumida o aşteptau în potecă. În 


` 17 


jurul lor se întindea liniştea pădurii, liniște din care nu lipseau 
foșnetul copacilor, biziitul gîngăniilor şi ciripitul ăsărilor, 
toate amestecate într-o armonie liniştitoare. A mîndo louă tre- 
săriră cînd pădurea răsună de sunete de corn şi de ţipătul 
Sarmidei, care veni în fugă spre ele. După citeva clipe auziră 
ropote de cai şi în marginea poienii se ivi Decimus Silvanus, 
urmat de cei ce-l însoţiseră la vinătoare. Văzindu-le, strînse 
mirat frîul calului, apoi, recunoscînd-o pe Canidia, dădu pin- 
teni şi se apropie; salutind-o cu mult respect : 

— Toți zeii s-o ţină pe cea mai frumoasă fiică a Romei! 

— MĂ rog lui Apollo și Venerei pentru tine, Decimus Sil- 
vanus ! îi răspunse la salut Canidia. Ai fost la vînătoare? 
Ce fel de căprioare cauţi să vinezi, nu cumva cu două picioare ? 

— Dacă pădurea ar adăposti și astfel de căprioare, cred 
că aș vina în fiecare zi, răspunse el, privind stăruitor spre 
Sarmida, uimit de frumuseţea ei. Ce mai face fiica Romei ? 
Cîteodată mă întreb dacă nu s-a pierdut de tot printre daci, 
continuă el cu voce prefăcută. 

— Adică... dacă nu m-am făcut barbară de tot ai vrut să 
spui, zise cu răceală Canidia, pornind înainte pe potecă. 

Decimus Silvanus îşi îndemnă calul între potecă şi gar- 
durile ogrăzilor, căutînd să se ţină cît mai mult în dreptul 
Sarmidei. De cînd îl văzuse ieşind din desișuri, fata simţise 
privirile lui neruşinate şi în sinea ei blestema clipa în care 
îi venise gîndul să se întoarcă acasă pe sub coasta muntelui. 
Știindu-l pe Gemellinus fugit, o putere de neînvins o împin- 
sese spre pădure, acolo unde bănuia că se ascunde el, cw 
speranța nelămurită că zeii o vor ajuta să-l vadă, și în locul 
lui întâlnise bruta despre ale cărui ticăloșii vorbea toată lumea. 

— Canidia, jur pe toţi zeii, nu m-am gîndit că te-ai făcut 
barbară, cînd ţi-am pus întrebarea, ci la faptul că de la un 
timp tu şi Staberius n-aţi mai venit pe la mine. 

— Pentru ce, Decimus Silvanus, de ce să venim ? 

— Mă socotesc prietenul vostru, așa că... 

— Dacă erai cu adevărat prieten, puteai să ne arăţi că 
ştii unde locuim, n-ai fi așteptat ca numai noi să venim acolo 
sus, la bogata-ţi villa ! i-o întoarse Canidia cu voce mustră- 
toare. Dar cum să coboare din villa sa un patrician, bogat 
fermier în Dacia, cum să vină între barbari ? 


73 


— Poate că astăzi eşti cam supărată, Canidia, altfel nu 
înţeleg nici tonul şi nici rostul cuvintelor aspre pe care mi 
le arunci, spuse el fără să piardă din ochi pe Sarmida, care, 
jenată de privirile lui insistente, grăbise pasul trecuse 
înaintea Canidiei. Adevărul este, continuă el, şi zeii îmi sînt ` 
martori, de curînd am vorbit despre voi cu 'procuratorul, cu 
Plautius Priscu: 

— Şi nu i-ai spus că te gîndeşti să smulgi ceva şi din 
țarina noastră, aşa cum rupi, din acelea ale dacilor ? Pe mine 
pe Staberius nu ne-ar mira... Dar, Decimus Silvanus, eu 
am ajuns să-i cunosc bine pe daci în cei mai mult de două- 
zeci de ani de cînd trăiesc printre ei te sfătuiesc să te pă- 
zeşti, şi mai ales să te fereşti de cei cărora le-ai luat din 
pămînt. 

Era pămîntul meu, parini care au fost înainte în moşia 
acelui taraboste. 

— Şi moşia aceea n-a fost a unui dac ? 

— Eu am cumpărat-o de la imperiu. 

Felul cum îi vorbea Canidia începuse să-l supere. Se gîndi 
să-i spună ceva care s-o facă să sufere 

— Să mă ierte zeii, de mult trebuia să-ţi aduc vestea, am 
afla de la procurator că bunul tău tată, Publius Octavianus, 
este greu bolnav. 

Ca trăsnită, Canidia se opri locului și-l săgetă cu privirea. 
Ochii îi scînteiau Înotînd în lacrimi, vestea îi învinsese puterea 
de stăpînire. 

— Vezi-ţi de drum, Decimus Silvanus ! strigă ea de răsună 
pădurea. Ştii bine că nu mai am tată; tot așa a spus şi el 
fără milă că nu mai are fiică ! Du-te, Decimus Silvanus, altfel, 
pe toți zeii, mă opresc şi mă întorc din drum ! 

— Canidia, dar cu n-am vrut să te supăr, am crezut că 
vestea... 

— Pleacă, Decimus Silvanus ! ţipă ea din nou, făcînd cîţiva 
paşi înapoi. 

Cu un zîmbet plin de răutate pe buzele-i senzuale, Decimus 
Silvanus săltă nervos din umăr, ca întotdeauna cînd se găsea 
în momente de mare bucurie ori de mare supărare, dădu pin- 
teni calului şi pieri la o cotitură a potecii, urmat de cei ce-] 


însoțeau, a 


79 


[că 


De citeva zile soarele începuse să dogorească inăbuşitor, 
iarba se arsese şi pe alocuri pămîntul era uscat şi gol. Oamenii 
ştiau că în curînd vor veni ploile, aşa cum se întîmpla în 
toți anii, de aceea grăbeau într-una secerișul. În acest an 
grîul fusese înalt, cu paiul gros şi cu spicul mare şi greu. 
Întotdeauna cimpia Marodavei fusese rodnică. Prin șarini, 
dacii cu familiile lor, singuri sau ajutindu-se mai mulți între 
ci, secerau pe întrecute. Pînă departe, de la Marodava spre 
Porolissum, se vedeau împrăștiați pe cîmpie, coloni, veterani 
şi liberţi secerînd pe loturile pe care le primiseră de la impe- 
riu, De dimineață Butes şi Decibalos, însoţiţi de Canidia, 
Gumida şi Sarmida, precum şi de bătrinul Protas, porniseră 
veseli şi cu poftă de muncă să secere lanul lui Bures. Cu o 
zi în urmă íl seceraseră pe al lui Staberius. Acum el era ple- 
cat la vicul Magnus, chemat de tabularul Lucrinus. Bănuiau 
toți pentru ce: se aşteptau să li se spună cantitățile de griu 
pe care trebuiau să-l predea legiunii, de fapt cohortei cu 
garnizoana la Porolissum. Ca în toate zilele, abia se apucaseră 
de lucru şi de departe le ajunseseră la urechi sunetele. pline 
de tristețe ale naiului lui Iarse. În fiecare zi bătrinul pribeag 
se oprea şi secera alături de ci. În această zi căldura devenise 
înăbuşiroare. Cînd soarele se ridicase deasupra capetelor, do- 
gorea ca un cuptor de copt piine. Butes privise de cîteva ori 
spre Canidia, Gumida şi Sarmida, cu dragoste şi mulțumire, 
cum se întreceau la secerat și legat griul în snopi. Văzuse cum 
pe feţele lor îmbujorate sudoarea se scurgea în broboane 
mari ce se prelingeau pe sub cămăși pînă spre sîni şi cum nici 
una nu dădea semne de oboseală sau de cedare sub apăsarea 
căldurii voropivoare. Căutasz un motiv pentru a le trimite 
acasă şi îl găsise : trebuiau să pregătească toate cele necesare 
baterii şi vînturării griului, treabă pe care se gîndea s-o înceapă 
chiar de a doua zi, şi ele plecaseră mulțumite că mai aveau 
de făcut şi altă muncă, fără să bănuiască de fel că Butes le 
trimisese numai pentru a le feri de biciuirea prea arzătoare 
a săgeţilor de foc. 

De mult au rămas în holcă numai ei patru: Butes, Deci- 
balos, Larse și Protas. Butes şi Decibalos seceră cu îndirjire, 


30 


sînt mult înainte, iar în urma lor cei doi bătrini strîng palele 
de grîu în snopi, pe care apoi îi leagă şi îi pun în clăi. 

. — Ceva s-a întîmplat cu Staberius de întîrzie aşa mult, 
zise Decibalos, după ce mult timp amindoi tăcuseră. ă 

— Poate că s-o fi dus pe-acasă și-l mai ţin femeile, răs-. 
punse Butes, fără să se oprească din lucri 

„Decibalos se ridică şi se îndreptă din şale. Era aprins la 
faţă şi sudoarea se scurgea şiroaie în barba-l bogată, presă- 
rată cu fire albe. Īl privi un timp pe Butes, apoi continuă : 

— Ne ascunzi ceva, Din ziua spectacolului din noul amfi- 
teatru te-a cuprins o tristețe pe care cu greu cauţi s-o învingi. 
Ce te frămîntă ? 

— Şi pe tine te chinuie de mult gîndul să-mi pui această 
întrebare, te-am simţit, şi nu cred că mă înșel. De fapt n-ar 
fi nimic de ascuns, mal ales faţă de voi, de tine şi de Stabe- 
rius, teama mea e să nu se afle mai departe. 

— Atunci tot e ceva de seamă... 

— Da, Decibalos, e ceva care, de se va adeveri, n-am mai 
putea să stăm nepăsători, să nu-i sărim în ajutor. 

„„Butes aruncă secera din mină, se aşeză pe o pală de grîu 
şi începu să-și şteargă sudoarea de pe față cu mineca aspră 
a cămăşii. 

— Cum, ce să facem, pe cine să ajutăm ? întrebă Decibalos 
tulburat, apropiindu-se şi așezîndu-se alături pe altă pală. 

Fără să răspundă direct Îa întrebare, Butes povesti linistit, 
aduceri aminte ce-i redeschideau vechile răni din suflet : 
— Pe Sarmis l-am cunoscut încă dinainte de lupta cea 
mare, de pe vremea cînd viteazul Decebal se pregătea să 
alunge din Dacia legiunile Romei ; l-am întîlnit apoi în timpul 
luptei, cînd Cetatea de Munie a căzut arsă, iar mai tîrziu, 
cum știi şi tu, după moartea năprasnică a lui Dieges am fost 
alături de el şi-am adus la îndeplinire ordinele lui, căcl el 
era pentru noi regele. De multe ori, pe vârfuri de munţi, prin 
văi adinci şi ascunse pe unde îşi muta tabăra, își aducea lîngă 
el feciorul, pe micul Dicomes. Vedeam atunci ce mare era 
asemănarea între tată și fiu. A urmat trădarea, apoi moartea 
lui în amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cînd şi-a 
înfipt în piept cuțitul pe care copilul l-a aruncat cu atita 
curaj. Despre micul Dicomes, dat de împăratul Hadrian ca 
sclav legatului care îl prinsese pe Sarmis, n-am mai “auzit 


81 


ziua spectacolului de-aici, din 


nimic de atunci. Asta, pînă în 
noul amfiteatru... 

— Ai întâlnit vreun cunoscut, ţi-a spus ceva ? 

— Nu, n-am întâlnit. Gladiatorul acela, Gemellinus, prea 
aducea cu Sarmis. Acolo în arenă parcă-l vedeam pe el, pe 
bravul Sarmis, așa cum arăta cînd pornea cu cetele de luptă- 
tori daci şi sclavi împotriva legiunilor. Să fie cu adevărat 
Diacomes, sau doar o asemănare ? !... Din ziua aceea, bănuiala 
mă frămintă şi mă tulbură, şi asta cu atît mai multicu cit 
mă gîndesc că, dacă într-adevăr Gemellinus este Dicomes, 
atunci noi : eu, tu, Staberius, Sagitulp; Gruno şi alţii nu putem 
să mai avem linişte pînă nu-l vedem liber. Ce-ar trebui să 
facem o să vedem mai tîrziu, acum mă zbat să găsesc un mij- 
loc, o cale prin care să pătrund în şcoala de gladiatori, să 
stau de vorbă cu acel Gemeilinus, de ceea mă poartă gîndul 
ca, după ce terminăm secerişul, să plec la lucru pe şantier, 
la Porolissum, pentru câtva timp. Acolo sper să prind un 
prilej, poate fac în vreun fel şi intru în legătură cu el. 

Decibalos se mişcă de cîteva ori neliniștit, apoi se ridică 
în picioare. Privi spre soare, căutînd să-și dea seama cît mai 
era pînă se însera. Spuse fără să privească spre Butes : E 

— Zici că vrei să te duci pe şantier, se vede treaba că ai 
uitat de cele petrecute în taberna lui Theudotos. Ei sînt cu 
ochii pe tine. Putem să aranjăm altfel, să ne ducem la Poro- 
Jissum unul dintre noi, eu sau Staberius, poate că... 

— Protas, Iarse, ia veniţi încoace ! strigă Butes, fără să-l 
mai asculte pe Decibalos. 

Bătrinii lăsară din mfini snopii pe care îi legau şi se apro- 
piară cu paşi rari. 

— Bătrine Larse, îţi mai aduci aminte, începu Butes, acum 
vreo trel sau patru săptămîni aţi fost amândoi la taberna lui 
“Theudotos şi bătrînul Protas a venit de-acolo destul de tîrziu, 
prins de tăria vinului băut. Ce s-a petrecut în seara aceea ? 

Tarse se scărpină lung în barbă. Un zîmbet uşor fi răsări 
în colțul gurii. 

— Era să sparg ulcica în capul tabularului ! răspunse cl, 
izbucnind dintr-o dată. Lucrinus şi Eufemus voiau să afle 
multe despre tine, de aceea căutau să-i dea cît mai mult vin 
lui Protas, să-i ia minţile zeii cei răi și să-şi dea drumul la 
gură, dar cu am prins repede ce urmăreau el. 

— Şi ce anume căutau ? îl întrebă Decibalos, 


82 


— Vroiau să afle cine e Butes, de unde a venit, pentru ce 
s-a oprit aici în Marodava. D-asta se ţineau de capul 'lui 
Protas. Era însă acolo și Tarse, pe care ei îl cred nebun 
Dar nici Protas nu le-a spus nimic, adică mai nimic. 

— Aşadar au urmărit ei ceva ! se frămîntă Butes. 

— Ticăloșii ăia, lua-i-ar Proserpina, sînt slugile cele mai 

supuse ale lui Decimus Silvanus ! strigă Iarse. 
A Butes rămase nemișcat şi privea în pămînt. Decibalos 
îi răscolise îngrijorarea. Să fi scăpat vreunul dintre dacii din 
Marodava ceva faţă de vreun roman ? gîndi el. Săltă capul 
cînd îl auzi pe Decibalos : 

— Uite că vine și Staberius. 

Dinspre drum, tăind de-a dreptul peste parini, Staberius 
se apropia cu paşi grăbiţi. 

— Să mă iertaţi, am întîrziat, începu el cînd sosi mai 
„aproape, de la Magnus m-am repezit pînă la Porolissum după 
unele cumpărături ; mă rugaseră ele, Canidia, Gumida şi Sar- 
mida. Dar ce, parcă sînteți cam supăraţi, s-a întîmpla: ceva ? 

„„„— Noi să ne vedem de treabă Protas, murmură larse, 
ridicîndu-se de pe snopul de grîu pe care stătuse, şi porni 
spre locul unde stringeau palele și legau snopii. 

„_— Am vorbit despre încercarea făcută de libertul Eufemus 
şi de tabularul Lucrinus să afle cine este şi de unde a venit 
Butes, ştii, în seara cînd le-au dat mult să bea lui Protas și 
lui Iarse ; cînd s-a încins bătaia între daci şi coloni în taberna 
lui Theudotos, lămuri Decibalos. Iarse spune că cei doi ticăloși 
sînt unelte de-ale lui Decimus Silvanus. Ce-o fi urmărind 
veneticul ? 

Staberius se așeză alături de ei și îşi şterse sudoarea de pe 
faţă. 

— Ştiu ce-au încercat și bănuiesc și ce se urmărește. Deci- 
mus Silvanus vrea să ia înapoi de la daci tot pămîntul care 
altădată a făcut parte din moșia lui Burio, adică şi ţarinile 
noastre, însă locurile de pe care noi secerăm acum griul le 
avem de la bunul taraboste încă dinainte de răscoală... 

Săltînd capul, Butes îl privi rece : 

— Ţie în arde de glumă, Staberius! Dacă ar fi vorba 
numai de pămînt, de ce Decimus Silvanus s-ar ocupa de mine 
şi nu de voi? 

— Pentru că dacii din Marodava nu de noi ascultă, ci de 
Butes, pentru că el este iubit şi respectat de toţi întocmai ca 


83 


o căpetenie. De cine altul ar putea el să se teamă? Bine, 
dar e o poveste veche ceea ce s-a petrecut în taberna lui 
“Theudotos, cum se face că tocmai acum te frămîntă bănuiala ? 

— L-am spus că s-ar putea să fie urmărit, îşi arătă Deci- 
balos îngrijorarea. 

— Cum, de cine ? întrebă Staberius. 

— Se gîndeşte ca, după ce sfirşim secerişul, să se ducă la 
Porolissum, reluă Decibalos, să lucreze pe şantier. Vrea să 
afle cine este gladiatorul Gemellinus, de unde... 

Decibalos nu mai putu continua, acoperit de râsul lui Sta- 
berius, , 

— E prea tîrziu, gladiatorul cel mai bun al lanistului Verus 
a fugit sau a fost omor... , 5 

Cu o mişcare nestăpinită, Butes se răsuci şi-l apucă pe 
Staberius de mfini : . 

— Ce se petrece cu tine astăzi, ai băut prea mult ori nu 
mai eşti în toate minţile? Ce s-a-ntimplat cu Gemellinus ? 

— Linişteşte-te, Butes. L-am admirat şi eu pe gladiatorul 
acela cînd lupta în arenă şi, ca unul care am fost sclav, aş 
fi fost gata să-l ajut, dacă era nevoie. Astăzi am aflat la 
Porolissum — aşa vorbeşte toată lumea acolo — că gladiatorul 
a fugit chiar din noaptea care a urmat după spectacol. Poate 
că şi bătrinul arse ştie, dar nu ne-o fi spus, pentru că o fi 
socotit că era ceva fără însemnătate. 

— Asadar a plecat !... murmură Butes, ridicindu-se de pe 
snopul de grîu. 

— Unii vorbesc că n-ar fi fugit, ci ar fi fost omorît de 
oamenii lui Decimus Silvanus, continuă Staberius. Am aflat 
că, îndată după spectacol, o întreținută de-a lui Decimus 
Silvanus l-ar fi cerut lanistului, să-l lase liber pentru o noapte. 
Acea femeie ar fi spus că gladiatorul a plecat, cînd se iveau 
zorile, spre şcoala lui Verus, dar el n-a ajuns acolo. 

— Fie că a fugit, fie că e mort, noi nu vom ști niciodată 
cine a fost acel Gemellinus ; prea era mare asemănarea dintre 
el și Sarmis! zise Butes oftînd din adînc. Tu nu l-ai văzut 
niciodată pe micul Dicomes, fiul lui Sarmis? îl întrebă pe 
Staberius. 

Cele spuse de Butes îl răscoliseră şi lui amintirile, Stätu 
mult pe ginduri apoi răspunse : 

— L-am văzut... l-am văzut pe copil numai o singură dată. 


Acum, fiindcă mi-ai spus, ca prin ceaţă parcă-i văd, pe copil 


84 


şi pe tată, pun cu mintea chipurile lor alături de al gladia- 
torului... Mi se pare că ar fi o asemănare... răspunse el stind 
cu ochii aproape închişi, ţinînd faţa în sus, ca şi cum ar fi 
privit undeva departe pe cer. 

— Numai dacă am putea afla ceva sigur, să ştim, .a 
fugit sau este mort?! se frămîntă Butes. Dar haideţi să ne 
vedem de treabă, mai este puţin pînă apune soarele. 

“Toţi trei secerau cu spor, fără să vorbească. Vestea adusă 
de Staberius fi tulburase. Uitaseră de îngrijorarea ce-i stă- 
pinise, aceea că Decimus Silvanus va încerca să le ia pămîn- 
turile. Zăpuşeala se mai muiase şi dinspre coasta împădurită 
a muntelui începuse să coboare o boare răcoroasă. În liniştea 
cîmpului, auziră ceva ce se asemăna cu suspinele unui om 
ce se străduia să-și stăpinească plinsul. Se opriră din secerat 
şi se priviră miraţi. Se uitară și în urmă, cei doi bătrîni își 
vedeau liniștiți de treabă la legatul snopilor. Ascultară mai 
atenți şi plinsul se auzi desluşit, venea dinspre lanul de grîu 
vecin. Fără să aştepte vreun îndemn, Decibalos plecă în fugă 
într-acolo. După cîțiva pași se opri speriat. De-a lungul unui 
răzor ce ducea spre pădure, un sclav mergea de-a buşilea. 
Prin crăpăturile tunicii zdrențuite se vedeau bube și șiroaie 
de sînge închegat. Cînd îl simţi pe Decibalos apropiindu-se, 
sclavul nu se mai putu stăpîni și începu să plîngă în hohote, 
fără să se ridice de la pămînt : 

— lartă-mă, Marsus, iartă-mă! strigă el, punînd mîinile 
pe cap ca pentru apărare, cu fața ascunsă în iarbă. 

Butes și Staberius se apropiară. Căutară să-l liniştească 
pe nefericitul. sclav. 

„ — Potoleşte-te, nu e Marsus aici, îl încurajă Butes, eşti 
între oameni buni, noi sîntem daci. 

Cînd auzi că se găsea între daci, sclavul tăcu și se întoarse 
într-o rînă. Îi privi speriat, cu neîncredere, gata să întindă 
braţul pentru a se feri de lovituri. Se vedea că era destul de 
tînăr, deși pe faţa lui chinurile și lipsurile lăsaseră urme adinci 
de îmbătrînire timpurie. 

— Ridică-te fără teamă ! îl îndemnă Butes, aplecîndu-se 
şi săltîndu-l de braţ. Spune ce s-a petrecut ? 

— Nu mă ridic, mă vede Marsus ! se văicări sclavul. 

— Care Marsus, vilicul lui Decimus Silvanus ? îl întrebă 
Staberius. 


85 


— El, lua-l-ar Proserpina în infern! M-a bătut rău, nu 
mai pot să îndur, în fiecare zi mă bate. A 

— Spune, ce-ai făcut, ce-ai greşit ? continuă Butes, slobo- 
zindu-i brațul. 

— Mă bate pentru că nu secer postața de grîu pe care ml-o 
dă el în fiecare zi, dar eu lucrez, muncesc cît pot, cît mă ţine 
puterea, pînă cad pe brînci ; toată ziua nu stau o clipă, dar 
¿nu pot mai mult. Pe seară, în fiecare zi, Marsus vine şi mă 
:bare cu flagrunul. Acum, după ce m-a biciuit a plecat, iar 
cu am fugit. Mă ascund în pădure și... 

— Și ce vrei să faci acolo ? insistă Butes cu multă blîndeţe. 

— Ce să fac... Vreau să mă omor !... Unde pot să mai găsesc 
scăpare, cine poate să mă ajute? se tîngui el, ştergîndu-i 
lacrimile ce-i curgeau şiroaie. 

Butes privi pe rînd pe Decibalos şi pe Staberius. | 
Dacă îl luăm la noi, am putea să fim pedepsiţi greu 
ca tăinuitori 'de sclavi. Dacii. care îi ajută pe sclavii fugari 
primesc pedepse mult mai aspre decît ceilalți, spuse el mai 
mult în șoaptă. 

— L-am putea ascunde sus în munte, la una din stine 
își spuse părerea Decibalos. 

Staberius asculta, încercînd să găsească un mijloc de scă- 
pare pentru nefericitul sclav. Citva timp îl înfioră amintirea 
zilelor grele trăite pe șantierul de la Ulpia Traiana Sarmize- 
getusa alături de Vitellius. i k 

— Mă duc la Decimus Silvanus să-i vorbesc, zise el cu 
însuflețire, în clipa cînd îl fulgeră această idee, Se poate să 
mai fie supărat de felul în care i-a vorbit Canidia ieri, dar 
sper să-l îmbunez. Acum, în Dacia, a-i ascunde pe sclavi 
sau a-i lăsa să rătăcească prin păduri înseamnă a-i hărăzi 
pieirii. Poate că Decimus Silvanus îmi va asculta rugămintea 
şi se va învoi să-l treacă în cetele actorelului Ampliatus sau 
la altă muncă potrivită. 

Sclavul privea la ei ca Ía nişte salvatori, și mai ales spre 
Staberius. Omul care putea vorbi fără teamă cu stăpînul său, 
cu Decimus Silvanus, era pentru el tot atît de puternic ca şi 
procuratorul. Se ridică și începu să scuture praful şi ciulinii 
de pe îmbrăcămintea zdrenţuită. 

Spre seară, cînd ziua dădea să se schimbe în amurg, pe 
poarta villei lui Decimus Siivanus intra Staberius cu sclavul 


86 


fugar. De cum îl văzu, stăpînul villei căută să se arate rece 
şi scurt la vorbă. 

— Cu sclavii mei fac ce vreau ! spuse tăios, cînd auzi pen- 
tru ce venise, 

— Nici n-am gîndi 
după cît văd, cu sclavii 


altfel, Decimus Silvanus, numai că 
tăi fac ce vor Marsus şi Ampliatus, 


e Nici actorele şi nici vilicul nu fac decît așa cum le spun 
€u, 1-0 întoarse scurt, 

Staberius se găsi un moment în încurcătură, Stătea în 
cumpănă, dacă era bine să-l înfrunte sau să caute să-l îmbu- 


și a perfidiei 

— Am socotit, Decimus Silvanus, că noi doi, nişte bărbați 
care ne-am trăit o mare parte din viață la Roma, putem să 
me înţelegem şi să fim mai uniţi în această parte îndepărtată 
a imperiului. Poate că eu şi Canidia ne vom hotărî să facem 
un drum pînă la Roma, pentru ca Publius Octavianus să-și 
mai vadă fiica, n-aş fi vrut ca umblind pe acolo, între for şi 
terme, vorbind cu cei care m-au cunoscut sau te-au cunoscut, 
să spun ce faci tu în Dacia. Știu că senatul i-a oprit pe stăpini 
de a-și omort sclavii, dar nu și de a-i chinui, deși în multe 
cazuri este mai uşoară moartea decît tortura. Cit priveşte 
rugămintea mea, pentru puțină milă faţă de acest nenorocit 
sclav, care ne-a spus că nu mai poate îndura bătaia zilnică 
xe-o primește de la Marsus şi vrea să se omoare, văd că ea 
s-a spulberat în vînt. Îmi pare rău că am venit pînă aici și 
mu l-am lăsat pe sclav să se ducă în pădure, acolo unde por- 
mise. Poate că peste o zi sau două îl găseați spînzurat de 
creanga vreunui fag. 

Decimus Silvanus îl ascultase, lovindu-se cu o nuia de 
alun peste pulpa piciorului, dînd semne de neribdare și, pe 
măsură ce Staberius vorbise, pe faţa lui apăruseră unele 
schimbări pe care fostul sclav nu le scăpase. Îl văzu apoi slo- 
bozind un zîmbet forțat, pe care cu greu reuși să-l prelun- 
gească. 

— Pe toi zeii, Staberius, nu ştiam că eşti gata să te superi 
atît de uşor ! Să-l ia zeii cei răi pe sclav că n-o să-i fac nimic. 

Decimus Silvanus se întoarse şi strigă să vină actorele 
„Ampliatus. 


87 


— Vezi de acest sclav, îi spuse el, să i se dea să mănince 
şi să se ducă să se culce. Să-i spui vilicului Marsus că n-are 
voie să-l mai bată niciodată. 

La o schimbare atît de .bruscă a lui Decimus Silvanus, 
Staberius nu se așteptase. Nu ştia ce să creadă : teama acestuia 
de senatorul de la Roma îl făcuse să se schimbe sau de la 
început nu avusese de gînd să-l pedepsească pe sclavul fugar ? 

— Pentru că te-ai obosit să urci pînă aici, n-ai să pleci 
înapoi pînă nu goleşti cu mine cîteva cupe cu vin, spuse Deci- 
mus Silvanus cu voce şi mai potolită. 

în vricliniul bogat era linişte. Staberius golise o cupă de 
vin şi se gîndea cum să aducă vorba despre gladiatorul Geme- 
linus, dar Decimus Silvanus i-o luă înaint 

— Veţi pleca așadar spre capitala imperiului, începu el 
săltînd scurt umărul, veţi putea să vă plimbaţi prin for, pe 
la terme, spre circul cel mare... Ştii că mi s-a făcut dor de 
Roma? Nu se poate trăi prea mult timp printre barbarii 
ăştia! Te-aş ruga să nu uiţi să duci salutul meu lui Publius 
Octavianus. E], deşi înaintat în vîrstă, tot mai are cuvînt 
greu în senat. Nu trebuie să scapi vreun cuvînt despre cele 
petrecute, că eu am luat pămîntul dacilor, așa cum mi-a spus 
supărată Canidia... De fapt am şi părăsit gîndul de a întregi 
moşia acelui taraboste Burio, pe care am cumpărat-o de la 
imperiu. Dar haide să mai golim cîte o cupă! Mă întreb, 
Staberius, de ce nu veniţi mai des pe la mine ? 

— Acum este cam mult de lucru, căută să motiveze Sta- 
berius, 

Ridică fără grabă cupa și sorbi de cîteva ori, privind în 
ochit lui Decimus Silvanus. Prinse momentul şi continuă: 

— Dar ce s-a întîmplat ianistului Verus ? Am fost astăzi 
pe la Porolissum și-am auzit vorbindu-se că i-a fugit cel mai 
bun gladiator, oare să fie adevărat ? 

— Zeii nu fac numai fapte bune, Staberius, da, i-a fugit 
acel gladiator. Și află că-l avea chiar de la mine, Gemellinus 
fusese sclavul meu, îl luasem de la un negustor venit la 
Ulpia Traiana de la Callatis. 

Staberius socoti că ocazia de a-i pune întrebarea pe care 
o urmărea o crease chiar Decimus Silvanus. 

— Atunci, poate că e-adevărat ce se zvoneşte ? 

— Ce? Că l-aş fi omorît eu pe sclav, fiindcă a petrecut 
acea noapte cu Vetilla ? £ 


88 


Staberius confirmă printr-o uşoară clătinare a capului. 

— Prostii, Staberius, prostii ! Eu nici n-am știut ce-a făcur 
Vetilla în noaptea aceea, am fost bucuros că am scăpat de ea ; 
pucesem ochii pe alta, am avut altceva de făcut, tu poţi să 
mă înţelegi... 

— Așadar, nu mai încape îndoială, sclavul a fugit. 

— Crezi ? Eu mă îndoiesc, se vede că nu cunoşti femeile. 
Bănuiesc că Vetilla, văzindu-l atît de tînăr şi de zdravăm 
— şi de ce nu aş recunoaşte — și frumos, îl ţine ascuns pe 
undeva prin Porolissum sau prin vicul Magnus. Nu m-ar mira 
dacă după câtva timp nu va încerca să-i obțină eliberarea. 
de la lanistul Verus. 

Satisfăcur că aflase mai mult decît se așteptase, Staberius 
își goli cupa şi se pregăti de plecare. Cînd ieşi din villa, văzu 
că de mult se lăsase întunericul. Porni în vale, luînd-o pe 
poteca ce cobora pe coasta repede, de-a dreptul spre Maro- 
dava, mulțumit că făcuse ceva pentru nefericitul sclav și 
totodată că aflase ceea ce știa Decimus Silvanus cu privire 
la fuga lui Gemellinus. În acest timp sus în villa, vilicul Mar- 
sus primise poruncă să-și ia sclavul fugar şi să-l bată bine, 
apoi să-l lege în ergastule. 


În zilele de sărbătoare şi odihnă, Staberius trăia o altă 
viaţă, aceea pe care o dorise din fragedă tinerețe, mai înainte 
de a fi fost luat captiv şi vindut ca sclav : viaţa acelor oameni 
aleși care se străduiesc să învețe pe alli. Visase să devină 
filozof şi geometru, să întemeieze o şcoală la Atena, al cărui 
renume să ajungă pînă dincolo de hotarele imperiului, la 
care să vină să inveţe fiii de oameni bogaţi din cetăţi înde- 
părtate. Acum se mulțumea cu modesta şcoală pe care o 
înjghebase la Marodava, dornic să înveţe copiii dacilor să 
scrie şi să citească. În astfel de zile ograda lui era plină de 
murmurul şi strigătele copiilor, acoperind astfel zumzetul 
de fiecare zi al stupilor de albine. De multe ori, învăţindu-i 


89 


e copii, Staberius îşi amintea de zilele trăite ca praeceptor 1 
j casa lui Publius Octavianus, cînd se înfiripase pentru tot- 
deauna dragostea dintre el şi Canidia. Erau şi zile cînd la 
şcoala lui nu veneau numai copii, ci și din cei mai mari, flăcăi 
şi fete, bărbaţi şi femei. Cei mai în vârstă stăteau de o parte 
privind şi ascultînd, minunindu-se cum de puteau copiii lor 
să desluşească vorbe din semnele făcute din linii şi din gogo- 
loaie zgtriate pe răblițele cerate, pe care Staberius reuşise 
să le procure de la Porolissum. Și ceea ce îi minunau mai mult 
pe cei bătrîni era faptul că vedeau cum copiii, folosind aceleaşi 
feluri de semne, scriau vorbele cînd în limba dacă, cînd în 
limba Romei, şi nu le încurcau niciodată. La început, el cu 
Butes şi cu Decibalos făcuseră cîteva bănci lungi din lemn 
cioplit cu barda, pe care puteau să încapă patru sau cinci 
copii, apoi tinerii mai aduseră şi ei altele, iar cei în vârstă 
veneau cu scăunele uşoare, pe trei sau patru picioare, pe 
care le luau înapoi la plecare. Cînd ziua era frumoasă, ţinea 
lecţiile sub merii şi cireşii din ogradă, iar dacă vremea era 
urîtă, băncile se îngrămădeau sub un şopron, ce se afla tot 
în ogradă, în spatele grajdului vitelor ; pe o astfel de vreme 
veneau numai copiii și de cele mal multe ori nici aceştia 
toți. De dimineață, cînd soarele abia se ridica la cîteva sulițe 
pe cer, cei mici începeau să sosească, Intrau în curte sfioşi, 
dădeau bineţe dacă erau văzuţi, şi o țineau drept spre ogradă. 
“Cum, toți umblau desculți, de multe ori nici nu erau simțiți 
de ai casei cînd treceau. Se știa cam cil s-au strîns după 
larma pe care-o făceau. Cei mai în vârstă şi bătrinii veneau 
totdeauna mai tîrziu, către vremea prinzului. Staberius nu 
se grăbea să se ducă la ei, ci aştepta să se adune cît mai 
mulți sau chiar toți, deşi era nerăbdător să se vadă cît mai 
repede în mijlocul lor, 

— Haide, lenesule, că te aşteaptă copiii, mănîncă mai 
repede ! îl îndemnă Canidia. 

Staberius se sculase de- dimineață şi făcuse toate treburile 
din gospodărie ce se cuveneau bărbatului. Îl pregătise apoi 
şi îl pornise pe bătrinul Protas cu vitele la pășunea din mar- 
ginea pădurii. 

— Mă duc; mulțumesc zeilor că ne-au dat copii mulţi, 
spuse el ridicîndu-se, 


1 Praeceptor — educator de copii în casele celor bogați. 


20 


Väzu durerea ce se aşternu pe fața Canidiei şi îşi dădu 
seama că nu trebuie să vorbească aşa. Ştia că trezise în sufle- 
ul ei durerea plerderii micului Burio, copilul lor drag, al 
cărui nume fusese dat de bunul taraboste, de care se legaseră 
pentru toată viaţa. Cît durase răscoala și cît el şi Canidia 
fuseseră ţinuţi închişi în carcerile amfiteatrului de la Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa, alături de dacii şi de sclavii care lup- 
taseră urmînd pe Sarmis, micul Burio rămăsese în grija celor 
din cetatea tarabostelui. După zdrobirea răscoalei, cetatea și 
moşla Marodava fuseseră trecute la imperiu. Pe micul Burio 
îl luase o bătrină, În primăvara care urmase, primăvara în 
care în arena amfiteatrului de la Ulpia Traiana, Staberius și 
Canidia îşi salvaseră vieţile numai datorită dragostei ce-și 

urtau, dragoste împinsă pînă la sacrificiu, şi obținuseră de 
a împărat libertatea, micul Burio căzuse bolnav şi, cu toate 
îngrijirile bătrînei, îşi dăduse sfârșitul. A a Lita e 

Când deschise portișa şi intră în ogradă, copiii se ridicară 
în picioare și făcură linişte. Îl lăsară să se apropie. z > 

— Sănătate şi viață lungă de la Marele zeu! îl salutară 
cu toții deodată. i a 

— Sănătate, copii, zeii să fie cu voi ! le răspunse el. JE 

— Copiii se aşezară pe băncile lungi, pregătindu-şi tăblițele 
cerate și stylurile. Aceste styluri nu erau din ivoriu sau de 
os ca ale copiilor de la Roma, ci niște beţișoare din lemn tare 
de corn, ascuţite bine la vîrf. i ANN 

— Acum, copii, începu Staberius, să vedem dacă mai ştim 
să scriem și să citim vorbele pe care le-am învăţat în lecţia 
trecută, Spune tu, Ziper, ce cuvinte am învăţat să scriem azi 
o săptămînă? 

Ziper era fiul cel mai mic al lui Sagitulp. „Mărunt, slăbuț 
şi vioi, începu să le rostească pe rînd, privind în vîrful cireșu- 
iui din spatele lui Staberius. 

— Cine, cal, copac, cocoș şi casă. 

— Şi ce v-am spus despre aceste cuvinte ? ` s 

Staberius căta cu privirea să răspundă alt copil, dar Ziper 
io luă înainte. 

— Ne-ai spus că toate încep cu semnul pc“. 

— Foarte bine, Ziper, minunat, dar tu să taci, căci vreau 
să văd ce ştiu şi alții. Acum luaţi stylurile şi să zgiriaţi în 
ceara de pe tăblițe cuvîntul casă, apoi fiecare să vină la mina 
să văd dacă l-a scris bine. 


Li 


„Cu multă dragoste și cu multă răbdare, Staberius arătă 
fiecăruia ce greşeli făcea şi procedă astfel cu toate cele cinci 
cuvinte. 

— Asa, am învățat să scriem aceste vorbe în limba dacilor, 
dar noi trebuie să ştim să le scriem și în limba Romei. Vrei 
tu, Tarbio, să ne spui, pentru ce e bine să cunoaştem și limba, 
Romei? 

Tarbio răspunse grăbi 

— Cînd mergem la Porolissm sau la tabular, dacă aven 
ceva de cumpărat sau de vîndut şi cînd trebuie să călătorim 
departe, la Potaissa sau la Sarmizegetusa, noi trebuie să ştim 
şi limba Romei, ca să ne înțelegem cu romanii şi cu colonii. 

„Cu aceeaşi răbdare, Staberius chemă pe fiecare copil și îi 
scrise pe tăbliță cele cinci cuvinte în limba Romei, în dreptul 
aceluiaşi cuvînt în limba dacă. El ştia că încă de pe timpul 
lui Decebal în cetăţile taraboştilor începuse să se învețe scrisul 
şi cititul în limba dacă, folosindu-se semnele greceşti, însă 
acum vedea necesar să-i obișnuiască pe copii cu scrisul în 
cele două limbi, de aceea socotise că era mai ușor să folosească 
un singur fel de semne de scriere şi anume cele romane, 
li puse apoi pe copii să serie de mai multe ori în limba Romei 
fiecare din cele cinci cuvinte. Se pregăti să treacă mai departe. 

— Pentru astăzi vom învăţa să şi legăm în scris mai multe 
cuvinte, Aşa cum am vorbit cu cineva, putem să-i spunem prin 
semne. si, el să ne înțeleagă. Vom învăţa să scriem în limba 
Romei şi în cea dacă următoarea gîndire: Ciinele este mic, 
casa este mare. 

„ După ce a scris-o el pe tăblița fiecăruia și cu toţii au citit-o 
în cor, îi puse apoi să serie de cinci ori în amîndouă limbile. 
Cind văzu că cei mai mulţi dintre copii dădeau semne de 
oboseală, se opri şi trecu la altceva: povestirea. Era tot ce 
le plăcea mai mult copiilor, şi nu numai lor ci şi celor mari, 
care veneau anume să-l asculte pe Staberius. În jurul lor 


se adunaseră multi daci şi dace : Gumida și Sarmi i 
r n ac : şi Sarmida, Sagitulp 
cu Arghida şi: Ampelia, Gruno cu femeia lui Getia, Sapades, 


luptătorul dac care ieise înving 
amfiteatru, bătrînul Dades şi aly 
Butes și Decibalos. 

| Staberius se aşeză şi el pe un scaun, în așa fel încît să 
fie cît mai aproape de copii și de cei veniţi să. asculte. Era 
mulțumit de ceea ce făcea şi, cînd o văzu pe Canidia apro- 


tor în lupta dreaptă din 
. Ceva mai tirziu veniră 


92 


piindu-se dinspre casă, o privi cu multă dragoste şi Îşi simţi 
sufletul plin de fericire. Îi învăţa pe alţii, aşa cum visase în 
tinerețe, şi învăța pe nişte oameni — copii, tineri și bătrîni — 
lacomi să afle cît mai multe lucruri despre lume, despre munți 
şi mări, despre țările şi popoarele îndepărtate. 

— Într-o cetate din Ellada, numită Theba, începu el în 
murmurul slab ce-l înconjura în ogradă, a trăit odată un rege 
ce se chema Laios, a cărui soţie, locasta, nu-i dăruise nici 
un copil. Se vedeau bătrîni și zeii nu se milostiviseră cu ei. 
Atunci regele Laios s-a dus la Delfi, la oracol, adică acolo 
unde zeii prevestesc omului viitorul, şi preoteasa, Pythia i-a 
prezis, spunîndu-i scurt : „Zeii îţi vor da un copil, dar tatăl 
va fi omorît de propriul său fiu ! La început, dorința de a 
avea un urmaș a fost mai puternică în sufletul lui decît 
teama de moarte, dar după ce regina locasta a născut un 
fecior frumos și voinic, teama a început să-l frămînte. Chinuit 
de gîndul că atunci cînd se va face mare fiul său îl va omori, 
regele a dat poruncă unui luptător să ia copilul şi să-l arunce 
în prăpastia unui munte, unde avea să fie sfişiar de fiarele 
sălbatice. În drum, oșteanul a întîlnit un sclav care păzea o 
turmă de oi şi de capre și, cuprins de milă, păstorul i-a cerut 
copilul, pe care l-a dus stăpinului său, lui Polybos, regele 
Corinthului. Cum nici Polybos nu avea copii, s-a bucurat 
să crească pruncul și i-a dat numele de Oedip. Timpul s-a 
scurs şi Oedip s-a făcut un flăcău voinic și frumos. În vremea 
aceea, asupra cetăţii Theba se abătuse o mare nenorocire: 
pe muntele din apropierea porţii cetăţii se oprise un sfinx 
mesăţios, care cerea Într-una jertfe de oameni. Sfinxul acela 
era un fel de fiară, cu cap frumos de femeie și trup puternic 
de leu ce se sprijinea pe patru labe groase, cu gheare ascuţite 
de fier, avea aripi ca de vultur cu care, cînd le întindea, 
acoperea cerul. Sfinxul fusese trimis de zei ca un blestem 
asupra cetăţii şi pedeapsa nu se sfirșea decit atunci cînd cineva 
dezlega o enigmă — un fel de ghicitoare — pe care fiara o 
spunea fiecărui trecător ce se Încumeta s-o tălmăcească. Și 
mulți bărbaţi, tineri şi mai virstnici, au pierit de moarte 
îngrozitoare, sfişiaţi de ghearele lui. Tot în acel timp, tînărul 
Oedip, dornic să afle care îi va fi viitorul, a mers la oracol 
şi Pythia l-a spus: „Tu eşti sortit să-ți omori tatăl!“ El îl 
iubea mult pe bătrinul Polybos, cel care îl crescuse, şi, îngro- 
zit de ceea ce i-a prezis oracolul, a pornit să rătăcească prin 


93 


lume, pentru a se îndepărta cît mai mult de acela pe care îl 
socotea ca fiind tatăl său. Și astfel a ajuns la poarta cetăţii 
"Theba. Acolo sfinxul l-a oprit: „Dacă vrei să intri, i-a spus 
el, trebuie să dezlegi enigma pe care ţi-o voi spune, şi eu 
voi părăsi cetatea pentru totdeauna, iar dacă nu o dezlegi, 
vel pieri sfâșiat de ghearele mele ! Mai bine să te întorci din 
drum, că tineri ca tine au pierit mulți !“ „Să aud ghicitoarea, 
sfinxule !“ i-a strigat Oedip fără teamă. Văzîndu-l cu atita 
curaj, sfinxul s-a pregătit să-l prindă cu ghearele și l-a în- 
trebat scurt: „Să-mi spui care vieţuitoare umblă dimineața 
în patru picioare, la prinz în două şi seara în trei?“ Fără să 
stea mul: pe gînduri, flăcăul i-a răspuns dirz: „Este omul! 
Omul umblă cînd este prunc, sau în dimineaţa vieții, în patru 
labe, apoi merge în două picioare cît este de tînăr şi matur, 
adică toată ziua vieţii, iar la bătrîneţe, în amurgul vieţii, nu 
mai poate să meargă decît sprijinindu-se în toiag, în trei 
picioare !“ Auzind dezlegarea enigmei, sfinxul și-a întins ari- 
pile uriașe și s-a aruncat de pe virful de munte de-a dreptul 
în mare. Atunci cei din cetate, thebanii, l-au primit cu multă 
sărbătoare pe viteazul care le scăpase cetatea de blestem și 
l-au ales ca rege. 

„ „După ce Staberius sfârși de povestit, mult timp se păstră 
linişte, Pe toți îi captivase și îi tulburase povestea, numai micul 
Ziper se mişcă neliniștit, apoi îl întrebă : 

— Şi Oedip şi-a omorît tatăl, așa cum ai spus zeii ? 

— Povestea e mai lungă, în ea se spune ce s-a întîmplat 
cu tatăl şi cu mama lui, dar nu mai este atît de frumoasă 
pentru copii și nici pentru cei tineri, lămuri Staberius. 

— Dar acolo în Ellada au fost atît de mulți regi, cîte unul 
în fiecare cetate ? întrebă vioi copilul Tarbio. 

— Aşa a fost o vreme, mai demult, cel care era cel mai 
bogat Într-o cetate era şi rege... 

— Nu cel care era cel mai viteaz ? continuă copilul. 

— Cind erau în pericol mare, alegeau pe cel care era cel 
mai viteaz, dar, după ce trecea nenorocirea, cel ales rege 
devenea şi cel mai bogat din cetate, căci nimeni nu putea 
să-i stea împotrivă. 

— Am auzit că la Porolissum sînt bogaţi care au cîte un 
liiterator + la copii, e-adevărat ? întrebă alt copil, Comosico. 


1 Literator — scrib angajat de cei bogați pentru a le învăța copiii. 


Înainte de a da răspunsul, Staberlus începu să zîmbească. 
Ii plăcea vioiciunea şi scînteierea ce o vedea în ochii copiilor 
pe care îi învăţa. 

-e Da așa ste la Roma, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, 
şi în toate părţile. Cei bogaţi plătesc astfel de litteratores 
pentru a le învăţa copiii. În Serdos şi în Magnus s-au unit 
mai multe familii înstărite şi au luat un litterator pentru 
copiii lor, 

Răspunsul lui Staberius zgîndări altă întrebare în capul 
lui Comosico. 

— Dar pe tine nu te plăteşte nimeni ? 

La o astfel de întorsătură, Staberius nu se așteptase. Dacii 
vârstnici de pe margini se priviră puţin stânjeniţi, parcă atinșt 
de întrebarea copilului. Răspunsul îl găsi repede, aşa cum îl 
avea în inimă: 

— Sînt plătit, Comosico, și încă prea mult, sînt răsplătit 
cu dragostea mare cu care dacii ne-au primit printre ei, pe 
tinen pe Cadi: 

Cuvintele lui Staberius umplură sufletele celor mai în vîrstă 
de fiori de mulțumire și de înţelegere adîncă, mai ales pe al 
lui Butes. 

— Noi nu sîntem atunci barbari ?! se miră Comosico. Copiii 
colonilor din Serdos rid de noi, cică sîntem pui de barbari. 

La această întrebare, Staberius începu să rîdă. 

— E bine că te-ai gindit la o astfel de Matrebare, De fapt, 
de mult eu trebuia să vă lămuresc ce este cu vorba asta de 
„barbar“. Altădată, cu mulţi ani în urmă, la unit de aici le-am 
spus. La Roma, şi în limba Romei, mai înainte, prin „barbar“ 
se înțelegea omul, tribul sau poporul care era aproape de 
hotare, dar în afara imperiului, adică un fel de vecin. Cu. 
timpul însă, prin triburi barbare a început să se înţeleagă 
nu numai că ele sînt vecine imperiului, ci şi războinice, jefui- 
toare, sîngeroase, cam un fel de sălbatici. Și de ce v-aş ascun- 
de-o? Voi sînteţi copii și trebuie să cunoacreți adevărul: 
Att de mare spaimă băgaseră dacii în romani pe timpul când 
trăia regele Decebal, încît, la Roma, cînd se spunea barbar, 
toţi ajunseseră să se gîndească mai mult la daci. Pentru ei, 
dacii erau sîngeroși, cruzi şi sălbatici. Cei care au venit 
incoace, în Dacia, s-au convins însă ce fel de oameni au găsit 
aici. Acum, e drept, cînd un roman vrea să-l batjocorească 


pe un dac îi spune „barbar“, şi asta n-ar trebui să-l supere, 


95 


fiindcă de fapt nu i-a spus altceva decît „vecine“, dar de 
multe ori chiar şi o glumă repetată des poate să necăjească 
pe cineva. 

Un alt copil, Diurpanneus, feciorul lui Sagades, care arăta 
că se va face voinic ca şi tatăl său, se ridică şi întrebă : 

— De ce nu ne povesteșii ceva și despre regele Decebal? 

întrebarea lui Dlurpanneus îl puse mai greu în încurcătură 
pe Staberius. Copilul avea dreptate, trebuia să le povestească 
mai ales întîmplări şi fapte din viața dacilor, a regilor daci. 

— Vezi tu, Diurpanneus, atunci cînd a fost în viaţă Marele 
rege Decebal, cu nu mă găseam în Dacia. Despre el ar putea 
să povestească alţii, cei care l-au cunoscut bine și au luptat 
alături de el, ca de pildă bunul Butes. 

— Să ne povestească ! strigară copiii cu multă. nerăbdare. 

Privitorii și ascultătorii dimprejur izbucniră în hohote de 
ris. Dornici să-l asculte pe Butes, mulți dintre ei, şi mai ales 
Sarmida și Ampelia, strigară : 

— Să povestească Butes despre Decebal ! 

Semnul lung de rană din obrazul lui Butes se aprinse 
«dintr-o dată. Inima începu să-i bată cu putere şi sîngele-i 
dădu năvală spre cap. Despre ce-ar fi putut el să spună? 
Întîmplări cunoștea multe, dar nu se gîndise niciodată că va 
trebui să le povestească. Siaberius îi făcu semn şi el se hotări 
„destul de repede : 

— O să încerc să vă povestesc ceva, începu el rizînd, dar 
nu ştiu dacă o să mă pricep să vorbesc aşa de frumos ca 
Staberius. De, el este grec... şi-i merge gura ca șuvoiul la 
vale. i 

La această glumă, toţi izbucniră în rfs. Butes continuă: 

— Era în toamna dinaintea întfiului război pe care Decebal 
tl-a purtat cu Traian. Ne pregăteam de zor, cetele de luptători 
se adunau în lungul văii de la Poarta de Fier — dincolo de 
“Sarmizegetusa — pînă aproape de Tapae, unde a și avut loc 
prima bătălie. Pe atunci regele era mult ajutat de Diegis. 
fratele lui şi... eu știu ce să spun ?... şi de Marele preot Zunde- 


<ibalm, cel care la al doilea război avea să-l trădeze. Într-o 
seară, Decebal a strîns în sala de sfat de la cetatea Rehidava 
pe toate căpeteniile dace. Astăzi acea cetate nu mai este, a 


fost arsă şi temeliile ei împrăștiate, ca şi ale altor cetăţi. 
După ce regele le-a vorbit tuturor cum trebuie să lupte cu 
dușmanul care căuta să subjuge Dacia — şi, după cum vedem, 


"96 


a cotropit-o — a dat ordin să fie aduși în sală doi tarabosti, 
unul bătrîn şi altul tînăr. Erau Rigozzi și Dizzare, căpetenii 
ale cetăților Pelendava şi Sucidava din Dacia de jos, dincolo 
de Muntele cel Mare, Îi adusese legaţi, spre a fi judecaţi în 
fata tuturor căpeteniilor pairu că pirtevesă. cetbțile, Hsn- 
du-le în mîna cotropitorilor. Cei doi tarabosti au spus regelui 
că ei au luptat cît au putut cu duşmanul, dar n-au vrut să 
se lase prinşi, căci ştiau că regele avea nevoie de luptători 
mulți. Îmi aduc aminte că de faţă era şi un negustor grec, 
unul care vindea lui Decebal arme pe ascuns din imperiu, 
îl chema Eurotas. Acesta s-a ridicat și i-a spus regelui că îi 
trebuie luptători viteji, şi el crede că cei doi tarabosti erau 
tocmai dintre cei mai hotăriţi să lupte împotriva legiunilor 
cotropitoare. Regele Decebal era şi bun şi rău; cine nu i se 
supunea cădea răpus. Ar fi vrut să arate căpeteniilor că el 
pedepsea crunt pe cei ce fugeau din fața dușmanului, dar 
ar fi dorit totodată ca pe cei doi tarabosti să-i ia cu el la 
luptă. Am văzut că un timp stătuse într-o stare de nehotărire 
care il supăra, apoi a socotit că găsise scăparea la Marele 
preot. I-a cerut sfatul. Atunci Zundecibalm a arătat ce fel 
de suflet avea, A spus regelui că pentru judecarea lor să fie 
întrebat Marele zeu şi el va spune dacă cei doi tarabosti erau 
vinovaţi sau nu. Pe vremea aceea aşa era: Marea jertfă. 
Vinovat sau nu, cel aruncat în sulițe tot murea ; dacă se sfir- 
şea fulgerător, era semn că Marele zeu îi primise jertfa. 
adică era nevinovat, iar dacă se zbătea în sulițe, zeul nu-l 
voia, deci era vinovat, și un preot sau altcineva îi dădea 
lovitura care-l răpunea. Și astfel Marele preot, supunindu-l 
judecății Marelui zeu, cei doi viteji şi cinstiți tarabosti şi-au 
pierdut vieţile, fără să fi avut mulțumirea să lupte alături 
de rege. 

Întristat de aducerile aminte care îl răscoliseră, Butes 
continuă după o scurtă pauză : 

— Acum, în toată Dacia, Marea jertfă este oprită, a fost 
oprită din ordinul Romei şi socotesc că bine s-a făcut. Zeii 
se mulțumesc acum să li se aducă jertfă iezi, viței sau alt- 
ceva, orice are omul sărac. 

— Şi chiar au trădat precții ? îl întrebă Comosico nerăb- 
dător. 


q — Dicomes 97 


— Au trădat... şi încă de mai multe orl ! răspunse Butes 
încet, aproape murmurînd. Sraberius ştie cînd ei au trădat 
pe Sarmis. 

— Sarmis a fost mai viteaz decît Decebal ? Mai în toate 
cântecele se vorbeşte despre el, se grăbi să spună Diurpanneus, 
pentru a i-o lua înainte lui Comosico. 

Butes săltă privirea pe deasupra pădurii, spre virful mun- 
telui, şi vorbi scrutând zările : 

— Amîndoi au fost viteji și au iubit mult țara, poporul, 
De fapt e greu să-i judecăm pe oameni, după ce ei nu mai 
sînt printre noi, cînd s-au petrecut lovituri şi prefaceri atit 
de mari, încît nimeni nu le-a mai putut opri, aşa că totul s-a 
prăbuşit ca un munte ce se prăvăleşte în prăpastie. Aş putea 
să spun că Decebal întruchipa ţara, iar Sarmis, poporul. 

Butes îşi îndrepră privirea spre Staberius. În ochi îi jucau 
flăcări, semnul rănii din obraz se făcuse purpuriu și tot trupul 
îi era străbătut de un fior. Retrăia o anumită clipă din acele 
timpuri. Continuă să povestească : 

— Era în ziua cînd el, Staberius, şi un bătrin de o istețime 
şi o vitejie cum nu mi-a mai fost dat să văd, pe nume Dagio, 
se înapoiaseră din tabăra romană, unde fuseseră solie de pace 
'din partea lui Sarmis. Aduseseră vorbă de la Marcius Turbo, 
„guvernatorul şi comandantul legiunilor din Dacia, că primea 
ipacea : legiunile romane se retrăgeau din Dacia şi sclavii 
răsculați rămîneau dacilor în schimbul unei plăți bune. Vestea 
se arătase prea frumoasă ca să fi fost adevărată. Guvernatorul 
roman ceruse numai un răgaz, pînă se întorcea curierul de 
la Roma, trimis să aducă încuviințarea împăratului. Atunci 
am văzut cît de adînc în gîndire şi cît de prevăzător a fost 
Sarmis. A vrut să vadă mişelia şi viclenia romanilor, dar 
n-a făcut încercarea nepregătit, a pus cetele de luptători daci 
„şi sclavi să se prefacă toți că sărbătoresc împăcarea şi che- 
fuiesc pînă noaptea tirziu, apoi să se retragă pe nesimţite pe 
locurile destinate de luptă. Romanii, crezîndu-i pe daci dobo- 
rîți de tăria vinului şi dormind buştean, au pornit la atac 
încă dinaintea zorilor. Sarmis i-a lăsat să înainteze pînă aproape 
de ruinele Cetăţii de Munte, adică pînă spre Cogheon și, la 
un moment bine ales, a dat foc pădurii şi a doborit copacii 
peste legiunile înşirate în lungul văii. Romanii au fost zdro- 
biţi, iar Marcius Turbo a scăpat cu viață numai printr-o 
minune a zeilor. După această înfrîngere, restul legiunilor 


98 


ar fi fost aruncate peste Dunaris, dacă n-ar fi fost trădarea, 
"O dată cu pădurile, arsese Cogheonul şi preotii au spus po- 
poporului că Marele zeu s-a supărat pe neamul dac, i-au speriat 
pe cei slabi şi fricoși, aceştia au început să fugă părăsind 
cetele de luptă, aşa că dușmanul a avut timp să primească 
întăriri din imperiu și răscoala lui Sarmis a fost înfrântă, 

După o lungă pauză, Butes încheie oftând : 

„ — Trădarea a făcut ca Dacia să nu-și mai poată recăpăta 
libertatea şi l-a dat pi pe Sarmis, pe acela care avea 
să fie poate cel mai brav rege al dacilor ! 

Soarele se înălțase şi scurtase umbrele merilor şi cireşi- 
lor sub care stătuseră copiii și bătrînii. Mişcaţi de cele ce 
ascultaseră, începură să plece în tăcere, unii după alţii, cu 
sufletele întristate. 


Pe imașul dintre Serdos și Magnus, ce se întindea între 
drumul care lega cele două vicuri și albia îngustă şi întor- 
tocheată a piriului Zerdis, se strînsese lume multă : coloni, 
liberți, veterani, daci, negustori venișl de departe, meșteșugari 
şi alți oameni care se vînturau prin Dacia în căutarea unor 
ocazii de cîștiguri ușoare. Din primăvară se zvonise că pe la 
sfîrşitul lui iulie se va deschide un bilci ce va dura mai multe 
zile, unde fiecare putea să vîndă şi să cumpere tot ce dorea, 
şi toți îl aşteptaseră cu arzătoare curlozitate. Mai nerăbdători 
se dovediseră cei care de mult căutau o ocazie să cumpere 
unul sau mai mulți sclavi, după mărimea sumei pe care o 
putuseră economisi, deşi nu ştiau de la ce prețuri va începe 
vînzarea lor. Locul bilciului fusese ales de comandantul cohor- 
tei de la Porolissum numai cu cîteva zile înainte de ziua des- 
tinată pentru deschiderea lui — la care se spunea că va lua 
parte şi procuratorul — adică numai atunci cînd începuseră 
să sosească negustori de la Apulum, de la Ulpia Traiana Sar- 
mizegetusa şi mai de departe, de la Histria, Tomis şi Callatis. 
Ziua mult așteptată veni şi bilciul începu fără pregătire 
„deosebită și fără deschidere cu oarecare solemnitate, cum 
fe aşteptase mulțimea să vadă. Pe la vremea prinzului sosi 


99 


procuratorul, însoțit de contubernali și de garda sa, şi trecu 
în lungul cărărilor pe care cu greu legionarii reuşiră să le 
ţină libere, preocupat ca totul să se desfăşoare în linişte şi 
curios să vadă ce mărfuri aduseseră negustorii veniţi de 
departe. Prin încuviințarea acestui bilci, Plautius Priscus urmă- 
rise, pe de-o parte, să se aducă lucruri necesare populaţiei, 
iar pe de alta, să se atragă cît mai mulți negustori și meşte- 
şugari, pentru a se stabili pentru totdeauna la Porolissum și 
prin împrejurimi, de aceea luase măsuri din vreme să se 
trîmbițeze vestea cît mai departe în imperiu și cu cît mai 
multe laude. Trecînd prin mulțimea îngrămădită şi zgomo- 
toasă, procuratorul văzu grămezile de mărfuri aşezate în drep- 
tul carelor. Erau țesături alese de lînă şi de in, purpură scumpă, 
postavuri moi şi groase, obiecte de podoabă din aur, argint 
şi bronz, paftale, fibule, brățări. catarame, piepțeni și oglinzi, 
vase de tot felul frumos coiorate, din argilă, din sticlă, din 
bronz şi din argint, diferite arme de luptă și de apărare: 
spade, cuțite, scuturi, armuri şi cîte altele. 

într-un loc mai retras, aproape de piriu, se strinseseră 
negustorii de sclavi. Trecînd prinire ei, Plautius Priscus văzu 
grupuri de bărbaţi de femei, tineri şi bătrîni legaţi unii de 
alții, în faţa lor stăteau negustorii, care lăudau pe cei aduși 
pentru vînzare, strigînd cât îi ţinea gura. Nimeni nu lua în 
seamă plinsetele, vaietele şi blestemele acelor nefericiţi, luaţi 
de undeva de departe, din ţinuturi veşnic calde, aduși spre 
a fi vînduţi în această provincie bintuită de ierni aspre și 
lungi. Procuratorul se bucură cînd trecu prin partea în care 
se îngrămădiseră dacii. Aceștla auziseră demult că se va ţine 
un tîrg mare şi erau pregătiţi. Pe cărarea dintre carele lor 
erau grămezi mari de legături de lînă, de blănuri de oi, de 
capre şi de alte animale de-ale pădurilor: vulpi, jderi, lupi 
şi urşi. Sărici mari, linoase şi călduroase, cergi, obiecte măies- 
trit lucrate din lemn şi din fier, necesare gospodărlei şi pentru 
muncile cîmpului, alimente de tot felul : brinzeturi, carne afu- 
mată şi sărată, miere, fructe şi zarzavaturi, precum şi alte 
numeroase mărunţişuri necesare omului. Dar procuratorul pri- 
vea cu mult interes nu art: mărfurile lor, cît pe ei, ca oameni, 
ca port şi înfăţişare. Niciodată nu-i mai văzuse atît de strîns 
îngrămădiţi şi de mulți, îmbrăcaţi ca de sărbătoare. Bărbaţii 
purtau cămăși lungi şi largi, despicate în cele două părți, 
care cădeau pînă mai jos de genunchi peste cioarecii largi 


100 


ce se strîngeau jos la glezne, încinşi cu briie strînse în curele 
înguste. Deşi în plină vară, ţineau aruncate pe umeri sumane 
frumos lucrate, cu Încutări bogate, şi erau încălțaţi cu opinci 
bine strînse pe picior. Femelle purtau peste cămăşile strînse 
la gît bunde largi şi fote bogate, mult încreţite în talie. În 
îmbrăcămintea dacilor, atît la bărbați cît și la femei predomina 
albul şi negrul, iar florile țesute în pînză sau cusute erau 
mai mult în culori de nuanţe în albastru şi roșu. Trecând prin- 
tre ei, procuratorul nu scăpă că unii dintre tinerii daci înce- 
puseră să poarte tunici romane şi să încalțe sandale, mîndrin- 
du-se cu ele, socotindu-se astfel mai bine îmbrăcaţi. 

În partea dinspre vicul Serdos, aproape de pîriu, erau 
strînși vînzătorii de cereale şi de vite. Daci şi coloni, într-o 
adevărată întrecere, strigau îndemnînd trecătorii să cumpere. 
Se deosebeau dacii după înşirarea încurcată a vorbelor în 
limba Romei şi se auzeau coloni vorbind greu limba dacă, 
şi unii şi alţii rostind atît de greşit vorbele, încît abia mai 
puteau fi înțelese. Întrecerea în a vorbi cînd în limba Romei, 
cînd în cea dacă se întețea mai ales atunci cînd se ajungea 
la tocmeală. Dacul se străduia să fie înţeles şi se căznea să 
găsească un cuvînt roman potrivit, printre puţinele vorbe pe 
care le învățase, și tot astfel făcea celălalt, căutînd să fie 
pe placul dacului. Printre cei care se tocmeau mult, deşi căuta 
să facă pe grăbitul, era Fufemus. Mărunt și slab, cu priviri 
şirete, asudat, libertul trecea de la un dac la altul urmat de 
sclavi și, după ce se tocmea bine, cumpăra. În urma lui lăsa 
un continuu du-te-vino al sclavilor săi, care cărau grîul cu 
un fel de desagi spre carele trase în afara tirgului pe malul 
pîrtului. La o încrucișare a drumurilor Eufemus îl întîlni 
pe 'Theudotos. 

— Pe toţi zeii, Eufemus, te caut de mult timp! îi spuse 
tabernagiul, prinzîndu-l de braţ. 

— Ce, s-a întîmplat ceva ? îl întrebă libertul puţin speriat, 
oprindu-se în loc. 

— Daaa... adică nu, Decimus Silvanus m-a trimis să te 
Caut... 

— Mă caută „stăpînul“” ? 

— Nu, mea timis săi smn. să exăbeşti cumpararea gelu 


lu 


— Știu, de la daci, adică să iau mai mult de la daci, dar 


101 


nu înțeleg pentru ce să mă grăbesc ? E timp azi, mîine, toată 
săptămîna cît ţine bilciul... 

Theudotos, pîntecos, stătea crăcănat în mijlocul drumului. 
Şopti după ce privi cu oarecare grijă în jur, apropiindu-se 
de urechea libertului : 

— Ştii că a fost procuratorul de la Porolissum aici? A 
umblat prin tot bilciul şi a văzut mulțimea şi mărfurile. 
Decimus Silvanus a fost cu el. Cică, mulțumit de liniştea şi 
de înţelegerea pe care a văzut-o între adunătura de oameni 
de atitea neamuri, ar fi chemat centurionii și decurionii ce 
răspund de ordinea de aici şi le-ar fi spus să nu cumva să 
audă că vreun dac a fost înșelat de vreun negustor, fie că 
dacul a vindut, fie că a cumpărat. Să grăbeşti cumpărarea, 
că s-ar putea ca un contubernal să anunţe în gura mare care 
este prețul de vînzare. 

— Asa a spus „stăpînul“ ? întrebă din nou libertul, parcă 
puţin încurcat. Dacă mai aveam pe cineva să mă ajute!... 
De ce nu vii şi tu cu Lucrinus ? „Stăpinul“ trebuia să vă tri- 
mită și pe voi. 

— Păi tocmai d-asta am şi venit, am luat și bani la mine. 
La tabernă am lăsat pe Atreus şi pe Lepida. Unde să dăm 
de urma lui Lucrinus ? 

Eufemus îşi ștergea sudoarea de pe față. Stătu o clipă 
să se gindească. 

— Nu-ţi aduci aminte? Ascară spunea că vrea Metiada 
să cumpere unul sau doi sclavi. El crede că noi nu băgăm 
de seamă, sclavii îi cumpără el. Ea este femeie liberă, iar 
copiii lor vor fi oameni liberi, de ce să nu aibă şi cîţiva sclavi ? 
Haide să mergem spre partea unde se vînd sclavii. Și, ca 
să vorbim drept, de cînd e tabular, Lucrinus a şi uitat că e 
sclav public. Ca miine îl văd libert. 

— Aşaca tine, spuse în glumă Theudotos. 

— Eu sînt şi nu sînt liber, Theudotos ! „Stăpinul“ se poartă 
cu mine ca şi cum i-aș fi tot sclav... 

— Crezi că eu nu ştiu? Tu eşti mîna lui dreaptă. Te-a 
făcut libert numai ca să poţi fi vînzător şi cumpărător. Dar 
nu te plinge, Eufemus, din ce-ţi scapă printre degete şi nu-i 
dai lui Decimus Silvanus tot te îmbogăţeşti. 

—Dar şi tu îl serveşti pe „stăpînul“ 

— Da, libertule, fac afaceri cu el, nici nu mă feresc, sîntem 
parte şi parte la cîştig. Parcă tu nu le ştii toate astea ? 


102 


Vorbind, au ajuns acolo unde se vindeau sclavii. Prin 
forfota de oameni ce se mişcau în jurul sclavilor legaţi, văzură 
pe tabular şi pe Metiada-varbind cu un negustor- Scurt şi 
gras, tabularul se uita în sus clipind mai des şi mai strins 
din ochiul stîng, vorbind cu negustorul, un bărbat înalt şi 
slab, ce părea a fi un persan cu faţa răbăcită de razele puternice 
ale soarelui din partea de miazăzi a imperiului. Se tocmea să 
cumpere cu un preț cît mai mic doi sclavi mărunți şi slabi, 
cu priviri înfricoşate, îmbătriniţi prea devreme pentru vîrsta 
pe care o aveau. Cînd îi văzu prinse mai mult curaj şi începu 
tocmeala cu voce tare : 

— Cinci sute de sesterţi, negustorule ! Jur pe zeul Mithras 
că nu fac nici atît, uită-te, amindoi sînt neputincioşi, dacă 
sufli spre ei, cad la pămînt. 

Negustorul îl privea de sus zîmbind. Mesteca rar stafidele 
pe care le arunca din cînd în cînd una cîte una între fălcile 
puternice, ieșite mult în afară. 

— Acum sînt slăbiți de drumul lung pe care l-au făcut, 
spuse el, însă, dacă se odihnesc şi mănîncă bine, te ridică 
în sus cu o singură mînă. 

“Theudotos şi Eufemus se opriseră la cîţiva paşi de ei şi 
ascultau. 

— Cine e neputincios poate să mănince oricît şi degeaba ! 
sări Metiada. 

Stătea alături de Lucrinus și privea cînd spre negustor, 
cînd spre sclavi. 

— O fi şi asta, femeile se pricep bine la bărbaţi, glumi 
negustorul, făcînd cu ochiul la cei din jur. Cine vrea să cum- 
pere știe că cinci sute de sesterți pentru un sclav e o bat- 
jocură. Un ou se vinde cu cinci sesterți. Cum adică, tu vrei 
ca un sclav să facă numai cît o sută de ouă ? Dacă umblați 
după cîştig, cumpăraţi-vă mai bine o găină şi vă face atît 
de multe ouă într-un an, încît o să vă aducă mai mult decît 
vreţi voi să dați pe aceşti sclavi. 

Cuvintele negustorului înciudară pe tabular. Se repezi spre 
cei doi sclavi şi le spuse să deschidă gurile. 

— Priveşte, negustorule, pe ce vrei tu sesterți mulți, n-au 
sist un dinte dn gurs sint prăpldiui-de-tot | 

— O să le crească, rise negustorul, și o dată cu el izbuc- 
niră şi cei din jur. 


103 


Gluma negustorului îl supără şi mai mult pe Lucrinus- 
Acesta se apropie din nou de cel doi sclavi şi începu să le 
pipăie mușchii, dînd din cap nemulțumit. Se întoarse spre 
hegui, frecîndu-şi palmele. 

— Nu fac mai mult de cinci sute de sesterți fiecare, spuse 
el cu voce ce căuta să arate că este un bun cunoscător. 

Îngîmfarea tabularului îl făcu pe negustor să izbucnească : 

— Cine se pricepe cunoaşte marfa ! Numai dacii nu ştiu 
să cumpere sclavi, dar se pare că şi voi, cei care staţi de mai 
mult timp pe-aici, v-aţi făcut la fel ca ei. Un prostănac de 
dac a cumpărat de milă un sclav şi iza dat drumul. Daţi-vă 
la o parte ! strigă el, schimbînd tonul. Cine vrea să cumpere 
să se apropie și ne înţelegem cu prețul. Sclavii mei sînt mici, 
dar vioi, şi isteși Numai cu doi bărbaţi şi trei femei am mai 
rămas din cincizeci câți am avut. Cine cumpără o sclavă fru- 
moasă şi vrednică ? 

Din partea opusă, un legionar privise mult timp spre una 
din sclave. Sub înfăţişarea ei de ființă cu sufletul zdrobit, 
slabă, brunetă, cu ochii adînci şi mari, mai păstra urmele unei 
frumuseți veştejite. Legionarul se apropie de negustor. Fata 
îi urmări mişcările. Se ştia sclavă, fără speranță de Ilbertate, 
chinuită de un singur gind : cum va fi, ce va fi şi unde o va 
duce noul stăpîn ? 

— Cu cît vinzi sclava ? întrebă legionarul aproape în 
şoaptă, arătînd spre fată. 

— Nu e pentru tine, legionarule, n-ai bani! i-o tăie ne- 
gustorul. 

— Vreau să ştiu cu cît o vinzi ! stărui acesta, 

— O mie de sesterţi ! îi spuse sec, uitîndu-se în altă parte. 
Îl căuta pe tabularul Lucrinus, Te-ai hotărît, cumperi sclavii ? 
Mai dă ceva peste cinci sute şi ne înţelegem ! 

Surprins, tabularul, care se sfătuise cu Eufemus şi cu 
'Fheudotos, se întoarse, privi spre negustor şi nu-i răspunse 
decît după ce libertul îi șopti ceva la ureche. 

— Cinci sute şi cincizeci de sesterți ! rosti el 

— E puţin! Dai şase sute pe fiecare şi i-al luat, preciză 
negustorul. E un chilipir, un zoroc pentru tine. Uite, pe sclavă 
6 dau cu-o mie de sesterți, aptoape ch iau pe ei doi, continuă 
el, întorcîndu-se spre legionar. Aşa e că n-ai atiţia sesterți, 
decurioane ? îl întrebă rîzînd. 


104 


— Cu mai puţin n-o vinzi? încercă legionarul puternic 
frămîntar. 

— Nici un sestert nu scad ! 

În spatele celor care ascultau tocmeala se opriră şi d Y 


daci. Erau Butes şi Decibalos. Auziră pe negustor spunindu-i 
legionarului prețul de vînzare al fetei. Aşteptară curioşi să 
vadă unde va ajunge tocmeala dintre ei. Sclava se simțea 
privită de toţi şi atîția ochi e stînjencau. Se uita spre pămînt 
şi îşi frămînta degetele mfinilor. 

— Saltă-ţi capul, Calpurnia ! strigă negustorul. Vrei să pun 
biciul pe tine ? 

Sclava săltă încet capul, ochii îi jucau în lacrimi. 

— Cîţi bani ai, legionare ? il întrebă negustorul, întor- 
cîndu-se spre el, aruncîndu-și cîteva stafide între fălci. 

— Aş putea să dau la opt sute de sesterţi, atîta am ! 

— Puțin, ia altă sclavă ; îşi dau pe cealaltă mai mărunţică,, 
e niţel mai bătrînă, ceva mai uriţică, dar e bună, bună pentru 
orice... 

Mulțimea din jur izbucni din nou în hohote de rîs, gluma: 
negustorului fusese destul de străvezie. 

Alături, tabularul Lucrinus şi Metiada îşi numărau banii. 
Femeia se apropie de negustor și îi întinse legătura cu sesterti 

— Uite, cât ai spus, şi să-ți dea zeii sănătate şi noroc la 
cîştig ! îi ură ea. Să-mi dai papyrus că mi-ai vîndut mie doi 
sclavi şi să treci acolo numele ior. 

— Numaidecit, numaidecît, repetă negustorul, Întorcîndu-se: 
din nou spre legionar, în speranța că poate cumpără pe cea- 
laltă sclavă. 

'Tăcu un timp, privind în ochii legionarului. Era tînăr, 
plin de viață, înalt şi subţire, cu căutătura vioaie. 

— Nouă sute de sesterţi, decurioane, pentru cea tînără ! 
E ultimul preț ! fl îndemnă cu oarecare bunăvoință. 

Butes se apropie de urechea lui Decibalos şi-i şopti : 

— Legionarul n-o fi din manipula decurionului Fuscianus ? 
Parcă l-am mai văzut pe aici, prin Magnus sau prin Serdos. 

— Da, da, e legionar de-al lul Fuscianus ! confirmă Deci- 
balos. De ce nu şi-o fi ales şi el vreo dacă, așa cum a făcur 
decurionul ? 

Fostul taraboste îl săgetă mustrător şi spuse uşor întristat : 

— Poate că îl împinge ceva spre această sclavă ! Cine știe: 
unde îl poartă destinul? Ce crezi, Canidia nu găsea acolo; 


105: 


la Roma, un tînăr frumos și bogat ? Şi totuşi, şi-a trăit 
viaţa alături de un bărbat care a fost sclav şi s-a simţit 
„fericită, este fericită. 

Cuvintele lui Butes îl răscoliră pe Decibalos. O clipă 
îl purtă amintirea spre anii tinereţii, cînd și-o dorise pe 
Gumida de soţie. Gîndi că sclavă să fi fost şi tot soția sa 
şi-ar fi făcut-o, chiar de-ar fi trebuit să o cumpere. 

— Eu i-aș da suta de sesterţi legionarului ; cică el are 
opt, şopti Decibalos. 

— Şi eu tot la asta mă gîndesc. Dacă vrei, să-i dăm 
parte şi parte. 

Descurajat, fără să-şi ia ochii de la sclavă, legionarul 
se trăsese înapoi, gata să se amestece printre cei care ascul- 
tau curioşi tocmeala. Butes prinse momentul și îl trase de 
mâneca tunicii. Scoase dela briu sesterții și îi puse în mînă, 

— Cumpără sclava ! îi şopti el. Ia-o şi să te porți frumos 
cu ea ! Dacă vei fi un stăpîn rău, să te pedepsească zeii 

Fața legionarului se învioră dintr-o dată. O învălui pe 
sclavă cu o privire caldă, în care se amestecau simțăminte 
de stăpîn și de bărbat în plină tinerețe. 

— Cumpăr sclava ! rosti el grăbit, făcînd cîţiva paşi 
spre negustor, ca și cum ar fi fost stăpinit de teama că 
o va cere altul înainte. 

— Ştiam eu, presimțeam că o vei cumpăra, decu- 
rioane ! strigă negustorul satisfăcut. Uite ce pățese dacă 
nu mă ţin tare, am pierdut o sută de sesterți... 

Legionarul se întoarse şi-l căută cu ochii pe Butes. Îl 
văzu făcîndu-și loc prin mulţime. Plecase. Se repezi după 
el şi-l opri. 

— Toţi zeii să-ţi dea sănătate, bunule dac, spune-mi 
cel puţin cine eşti, să știu cui să-i mulţumesc și să-i 
înapoiez suta de sesterţi. 

— Butes de la Marodava ! îi răspunse. Banii îi ai de 
la mine și de la vecinul meu Decibalos, continuă el, ară- 
tîndu-l pe Decibalos. Să nu uiţi ce ţi-am spus, legiona- 
rule ! Noi nu ţi-am dat sesterţii ca să ni-i înapoiezi. 

— Eu mă numesc Marcellus. Sînt din manipula decu- 
rionului Fuscianus. Mă voi ruga la toţi zeii pentru sănă- 
tatea voastră, bunilor daci ! 


106 


Butes şi Decibalos se îndepărtară mulțumiți. Erau satis- 
făcuţi, nu pentru că dăduseră legionarului banil ce-i lipseau, 
ci fiindcă socoteau că prin fapta lor făcuseră un bine acelei 
nefericite sclave. Știau că purtaţi prin provinciile îndepăr- 
tate ale imperiului, trăind prin castre şi pe la posturi singu- 
ratice, împrăștiate pretutindeni, legionarii căutau să facă eco- 
nomii din solda lor ani şi ani de zile, numai să-și poată cum- 
păra o sclavă. Și puţini erau aceia care aveau tăria să ducă 
pînă la capăt o astfel de încercare. Cei mai mulți îşi pierdeau 
repede răbdarea şi începeau să cheltuiască prin taberne tou 
ce reușiseră să economisească, 

În acelaşi timp, cel trei: tabernagiul, libertul şi tabularul 
se îndreptară în grabă spre partea în care se aflau dacii și 
începură să cumpere grîu pe prețuri cît puteau de mici. Toţi 
îl cunoșteau, toţi ştiau că Eufemus era negustor de grîu, 
şi cei mai mulți credeau văicărelile lui: că grîul nu avea 
anul acesta preţ, că transportul pînă departe, dincolo de Da- 
nuvius, îl costă mai mult decît marfa, că pe drum se pierd 
multe boabe şi le strică ploile, şi că de multe ori el nu se 
alege cu nici un câştig. 

Legionarul Marcellus îşi luase sclava. Mergea cu ea de 
mînă prin mulțime — îi scosese lanţul — și nu se hotăra 
să-i spună nici un cuvînt. Se gîndea unde ar putea să o lase 
pînă se făcea liber, căci nu putea părăsi bilciul. “Toţi legio- 
narii decurionului Fuscianus erau împrăștiați prin gloată 
căutînd să păstreze liniştea şi ordinea. Se opri la o răscruce 
de drumuri, nehotărit încotro să apuce, De pe drumul ce venea 
dinspre vînzătorii de țesături și obiecte de podoabă auzi 
sunete de nai. Din mulțime se ivi Iarse. Mergea încet şi cînta 
cu ochii aproape închişi, fără să privească în jurul lui. 

— Iarse, bătrine Iarse ! îl strigă grăbit. 

Bătrinul se opri şi cătă în jur. Îl văzu pe legionar cu sclava. 

— Cine este ? Mi-ai găsit fata, Marcellus, pe Lygia ? 

— Am cumpărat-o, bătrine ! Se numeşte Calpurnia. 

— Şi fata mea trebuie că este tot atît de mare! murmură 
bătrinul întristat. 

O privi îndelung, văzu ochii fetei înecaţi în lacrimi. Un 
fior stzăbătu trupul lui slăbit de ani şi de durere. În ochi îi 
scînteie o lucire luminoasă și pe faţă i se aşternu o undă de 
fericire. Se întoarse spre legionar : 


107 


— Marcellus, e fata mea ! Cine poate să știe dacă mica mea 
Lygia ajunsă sclavă nu s-o fi numind Calpurnia ? 

— Bine, bătrine, să zicem că e fata ta, Pi o las în grijă 
pînă se încheie tirgul. Să mergi să-i dai să mănînce, uite iţi 
las şi bani, apoi s-o duci să se odihnească. Poţi s-o ţii în 
cămăruța ta cîteva zile, bătrîne ? îl întrebă. Apoi, întorcîn- 
du-se spre fată: Calpurnia, să nu încerci să fugi, n-ai avea 
unde să te duci şi nici cine să te ajute, Eu mă dus, decurionul 
Fuscianus m-o fi aşteptînd supărat. 

La marginea dinspre vicul Serdos a bilciulul erau îngră- 
mădite numeroase barăci de-ale saltimbancilor, mimilor şi 
măscăricilor ce înveseleau mulțimea prin scamatoriile pe care 
le făceau cu multă istețime şi agilitate în mișcări, încît toate 
păreau curate minuni. Cînd la scamatorii se ajutau şi de 
animale dresate, uimirea celor de făță creștea peste măsură 
şi se schimba într-o izbucnire năvalnică de aplauze însoţite 
de laude şi de glume. Și nu era roman sau dac care să fi 
trecut prin bilci, fără să se abată și prin partea în care se 
găseau barăcile saltimbancilor. Bătrînul Tarse o duse pe Cal- 
purnia într-acolo. În drum îi cumpără de la o dacă cîţiva colaci 
mici, umpluti cu brînză și îndulciți cu miere, pe care fata 
înfometată îi mîncă repede. Se opri cu ea la flecare saltim- 
banc şi o lăsă să se bucure, să uite tot ce-i chinuia sufletul. 

În jurul barăcilar şi ceva mai în cîmp, spre pîriu, aproape 
de marginea vicului Serdos, se jucau copiii. Erau copii de 
coloni, de daci, de veterani, de liberţi, un amestec de multe 
neamuri, care se înțelegeau între ei numai vorbind limba 
Romei. Micii daci stăteau mai la o parte, strînși laolaltă, stin- 
gheriți nu de îmbrăcămintea care îi deosebea de ceilalți şi 
nici de lipsă de istețime, căci se dovedeau tot atît de vioi 
ca şi alţii, ct de faptul că nu ştiau să vorbească bine limba 
romanilor. Cu toate acestea, jocurile lor se amestecau şi, cînd 
cra nevoie, se înțelegeau folosind vorbe amestecate, romane 
și dace. Ceva mai vorbăreţi erau micii daci care se duceau 
în fiecare sărbătoare la școala lui. Staberius: Ziper, Como- 
sico, Tarbio, Diurpanneus. 

După ce trecu cu Calpurnia pe la baräcile saltimbancilor, 
bătrînul o luă de mînă şi porni de-a dreptul prin partea în 
care se jucau copiii spre templul lui Mtihras, acolo unde locuia, 


108 


la paznicul Hylas. Se întreba în sinca lui bătrinul: Dacă ar 
întîlni-o pe Lygia, cum ar „Putea să o mai recunoască ? Și cu 
atit mai mult, cum l-ar mai recunoaște ea? Mergea şi o privea 
dintr-o parte din cînd în cînd. Vedea că se mai înviorase, că 
pe faţa ei se iviseră semne de speranță, de o schimbare a cărei 
urmare nu o putea desluși, Copiii îl zăriră de departe, lăsară 
joaca şi alergară spre el. În fruntea lor fugeau fiii colonilor, 
veteranilor și liberţilor şi, ceva mai în urmă, veneau şi micii 
daci, fără să ştie de ce. 

— Uite pe Tarse ! arse acbui 
sosiți primii, alergînd roată în jurul lui. 

— arse, Iarse nebunul !... se alăturară și ceilalți. 

Micii daci se opriră ceva mai departe. Pentru cei din Maro- 
dava, bătrînul era moş larse, omul necăjit, bun şi blind, iar 
nu nebunul Tarse, cu toate că şi acolo se mai găsea cite un copil 
care să strige după el aşa cum îi auzise pe cei din vicul Serdos. 
Bătrinul strînse cu mai multă putere mîna fetei, îi privi pe 
copii cu un zîmbet plin de bunătate, deși prin trupul şi sufletul 
lui simțea cum se pornea furtuna. în ochi î începu să- i lucească 
acea sclipire rece, se opri, trase de la briu naiul şi începu să 
cînte. 

— Iarse nebunul, Iarse nebunul !... strigau într-una copiii 
dindu-i roată. 

Din rîndul micilor daci se repezi spre ei Comosico, 

— Opriţi-vă ! Tăceţi din gură ! Ce-aveţi cu moș Larse ? 

Speriaţi, copiii care îl batjocoriseră pe bătrîn se opriră din 
alergare, dar liniștea pinu numai o clipă, căci unul dintre ei, 
fiul unui colon venit de prin ținutul Eufratului, se îndreptă 
spre Comosico, 

— Ce bă barbarule, mă opreşti tu să fac ce vreau? 

Comosico îşi aminti de cele spuse de Staberius, cînd le 
explicase ce se înțelegea la Roma prin barbar, n-ar fi trebuit 
să se supere, dar tonul batjocoritor cu care îi vorbise, precum 
şi rîsul gălăgios al celorlalți îl făcură să nu se mai poată 
stăpîni. 

— Veneticule ! îi strigă el năpădit de furie. Venetic rătăci- 
tor fără ţară, pentru ce mă faci barbar ? îi spuse, repezindu-se 
spre el. 

în cîteva clipe micii coloni și daci se încăierară. Cei 
mai fricoşi o rupseră la fugă spre barăcile saltimbancilor. Tul- 


. începură să strige cei 


199 


burat, arse cînta din nai și continua să meargă spre Serdos, 


însoțit de Calpurnia. Ca la un semnal, de printre barăci şi de 
pe cărările ce duceau spre ele, se îndreptară în fugă spre locul 
unde, se băteau copiii mai mulţi coloni şi daci, bărbaţi şi 
femei, fiecare stăpînit de grija că acolo poate se găsea și 
odrasla lui. Aşa cum pîrjolul porneşte şi numai de la un fir 


aprins de iarbă uscată, tot astfel se încinse bătaia şi între 
cei mari, coloni și daci. Ca fulgerul se întinse vestea în tot 


bilciul, de prin toate barăcile şi tabernele și din toate părţile 
curgea puhoiul de oameni spre locul încăierării. Dar tor atît 
de repede ajunse vestea şi la centurionii care asigurau ordinea. 
Aceştia scoaseră în grabă manipulele pe care le păstrau 
în rezervă, le aşezară în formaţii de luptă şi năvăliră cu sulițele 
întinse, în sunetele trompetelor spre cei încăieraţi. Prezenţa 
de spirit și stăpînirea de care dădură dovadă cei doi centurioni 
salvă situaţia și cei încleștaţi pe viață și pe moarte se traseră 
înapoi împinși de sulițe ; de o parte colonii şi de alta dacii. 
Printre ei se vedeau mulți răniţi, plini de sînge pe feţe și pe 
trupuri, cu cămăşile şi tunicile sfîşiate. Dintr-o parte şi din 
alta se aruncau amenințări, înjurături și blesteme. Încetul cu 
încetul, cele două tabere, devenite ca din senin dușmane, se 
îndepărtară una de alta, de teama vîrfurilor ascuţite ale suli- 
gelor. În scurt timp apoi, agitată, mulțimea se împrăștie de-a 
lungul cărărilor şi strigătele negustorilor pornită din nou din 
toate părțile. 


Vetilla era o femeie cu totul liberă, nu se simţea legată de 
nici un bărbat, deși atit Decimus Silvanus, cît şi Verus se 
socoteau — fiecare ignorînd succesele celuilalt — singurul pre- 
ferat, de aceea primea să-i suporte cheltuielile cu o discreție 
desăvirşită. Femeile din Porolissum cunoşteau îndeletnicirile 
ei, o urau şi se temeau să nu le atragă soții, cu toate că nu 
era ceva neobișnuit ca oameni onorabili, cu familii respectate, 
să aibă o întreţinută, pe care o vizitau adesea în văzul lumii. 
Cu acea pătrundere caracteristică femeii, Vetilla nu conta pe 


110 


statornicia lui Decimus Silvanus, văzuse cît de des schimba 
pe cea preferată, iar pe Verus îl ştia lanist sărac, ale cărui 
cîştiguri nu întreceau datoriile ce le făcea pentru cumpărarea 
sclavilor care aveau să devină gladiatori, de aceea ea se zbătea 
să strângă cît mai mulți bani pentru zilele cînd ofilirea tine- 
reţii şi frumuseţii îi va îndepărta pe bărbaţi. Cît durase bilciul 
de la Serdos, fusese acolo în fiecare zi şi oboseala nu se do- 
vedise zadarnică, atrăsese destui dornici de femeie, care o răs: 
plătiseră cu daruri şi bani, după puterea fiecăruia. Avea noroc 
cu Afian, un persan născut prin părţile Eufratului, bun inter- 
mediar, vioi ca un negustor ambulant versat să-și zăpăcească 
mușterii, și el dornic de îmbogăţire grabnică şi uşoară. 

Cind auzi uşa de la atriu deschizîndu-se, Vetilla se îmbu- 
joră, luă repede oglinda și se mai privi o dată. Afian îi spusese 
că îi va aduce un dac, unul pe care îl urmărise prin bilci în 
vtlima zi şi îl simţise că avea mulţi bani, îl văzuse cumpărînd 
numeroase şei, frie și arme: sulițe, spade lungi și scurte, 
scuturi. Se oferise să-i vîndă cel mai frumos harnașament 
pentru cal, lucrat — aşa îi spusese — de un mare meșter din 
Epir, ale cărui curele erau bătute cu bumbi de bronz, bine 
lustruiţi, şi dacul primise ca a doua zi să se întîlnească în fața 
amfiteatrului de la Porolissum. 

— Rastrix, te las cîteva clipe cu sora mea, să ştii că mă 
întorc repede, îi spuse dacului după ce intrară. La noi se 
găseşte întotdeauna un vin bun, iar cu Vetilla n-ai să te plicti- 
seşti niciodată. 

Rămaşi singuri, se priviră îndelung, cercetător ; ea uimită 
de bărbăuua lui, el zăpăcit de frumuseţea ei ; niciodată nu fusese 
în apropierea unei femei atît de gingașe, ce părea pentru el o 
zeiță. Rastrix trăia departe de Porolissum, într-un sat împrăș- 
tiat în lungul unei văi, aproape de castrul Pons Novus, lingă 
granița dinspre miazănoapte. În tinerețe umblase mult prin 
Dacia, fusese în anii cînd luptase în cetele lui Diegis, apoi 
alături de Sarmis. Văzut mai de departe, putea fi asemuit cu 
Decibalos — erau şi cam de aceeaşi vîrstă — însă de aproape 
aducea cu Gemellinus, un Gemellinus mai matur, care își păs- 
trase aceeaşi privire limpede. Vetilla îl cerceta cu gîndul plecat 
după tînărul gladiator, a cărui bărbăţie o cunoscuse şi a cărui 
frumuseţe o captivase. Dar îndeletnicirea ei și scopul ce-l 
urmărea nu-i lăsară mult gîndurile să rătăcească, îşi reveni 
repede şi deveni aceea ce era. 


111 


— Pînă se întoarce Afian, şopti ea, vei sorbi o cupă de vin. 

Îi făcu semn să se aşeze şi aduse cupa. Îl îndemnă să bea. 
«nai aduse una, apoi alta. Era stăpinită de o stare care o făcea 
instinctiv să se rețină, să se teamă de dac; cu alți bărbaţi 
proceda altfel, aproape de-a dreptul, şi nu-i ţinea prea mult 
la ea. Vedea cum, golind cupele, faţa lui se îmbujora, iar pri- 
virea se înflăcăra de dorințe. Se așeză alături de el și îşi 
lăsă capul pe pieptul lui puternic. Rastrix încercă o miscare 
de retragere, stinjenit şi ruşinat, niciodată nu avusese atit de 
aproape o femeie tinără şi frumoasă, pe care o socotea din 
clasa de sus, a negustorilor bogaţi, a patricienilor, tribunilor 
şi magistraților, dar nu reuşi să se îndepărteze, simţi dreapta 
i petrecută uşor pe după girul său, iar stînga mingiindu-i 
barba, În trup sîngele începu să se înfierbînte. Acasă avea 
nevastă, copii ; nu făcuse niciodată o faptă de care să se 
ruşineze, Era încă tînăr şi în putere — abia trecuse de patru- 
zeci — iar vinul băut şi mingiierile femeii îi dădeau o stare pe 
care n-o mai încercase pînă acum, simţea că nu se mai poate 
stăpîni. Pradă unor porniri ce-l învingeau, o cuprinse cu braţul 
pe după mijloc şi o strinse uşor, îi simţi formele rotunde, pline, 
calde. Ceea ce urmă îl zăpăci şi mai mult : ea se desprinse de 
el, se săltă în picioare, făcu o mişcare, stolla căzu, o urmă palla, 
apoi subucula şi rămase goală în fața lui, nemișcată ca o statuie. 
Toată reținerea ce-l stăpinise se spulberă, acasă femeia lui 
nu făcuse niciodată un astfel de gest ; acum era altul, în sîn- 
gele lui alergau năvalnic nu numai dorința fierbinte a bărba- 
tului, ci şi mândria de a nu se arăta lipsit de curaj şi de putere. 
Pentru ce ar lăsa pe această femeie să creadă că avusese în 
faţa ei un dac atit de prost, încît nu îndrăznise nici după ce ea 
se oferise ? Se ridică, făcu un pas, o săltă în braţe și, pradă 
poftelor, se trînti cu ea pe pat. 

Ce schimbări se produc în sufletul femeii după ce a cunoscut 
puterea unui bărbat ? Pentru ce o stăpîneşte o stare de ataşare 
şi de supunere faţă de cel care a dominat-o ? Vetilla era femeie 
care cunoscuse nenumărați bărbaţi, și tineri şi vîrstnici, dar 
pentru nici unul nu încercase simțămintele ce o năpădeau 
acum. Nu mai era o chemare a cărnii, ci o atracţie de suflet, 
era dornică să rămînă cît mai mult alături de acest om, să fie 
numai al ei. Îi umplu din nou cupa şi îl îndemnă să bea. Nu 
se mai gîndea la bani, ci cum să-l facă să mai revină. Fetele 
recunosc adesea că preferă dragostea unui bărbat în puterea 


1412 


vîrstei, iar Vetilla, în ciuda vieţii pe care o ducea, suferea 
mult de dorul unui cămin liniştit. Îl rugă să-i spună ceva 
din viaţă, întimplări trăite, şi legătura se înfiripă între ei tot 
mai strînsă, ca şi cum erau două cunoştinţe vechi. 

— Aşa cum eşti tu, am cunoscut un gladiator, continuă ea 
să povestească, numai că era mai tînăr. Parcă vă asemănaţi 
oarecum. Fecior nu și-ar putea fi, că nu sînt mai mult de zece 
ani între voi, poate... frate... Dar el era sclav... nici nu era dac... 

— Şi-a pierdut viața în amfiteatru acel gladiator ? 

— Nu, a ieşit învingător în luptă. Numai o noapte a stat 
la mine, apoi a fugit. Unde-a pierit, nimeni nu ştie. Eu sînt 
bănuită de lanist că l-aş ţine ascuns. Dar pe Gemellinus am 
să-l uit, acum te am pe tine. Ai să mai vii pe la mine, da? 

Veselia de pe faţa lui Rastrix se strînse pînă se stinse 
într-un fel de crispare. În sufletul său se pornise furtuna. 

— Acel Gemellinus a fost altul ? 

— Cum altul ? E numele gladiatorului. Dar de ce te uiţi atît 
de pătrunzător la mine ? 

Rastrix căută să schiţeze un zîmbet. 

— Mă bate gîndul că poate unul dintre bărbaţii care te do- 
resc mai mult l-a așteptat şi l-a trimis la zei. 

— Unde te pîndești ? !... murmură ea, izbucnind în rîs. E 
în viaţă, altfel... Şi ţie ţi-e frică să ieşi de-aici ? 

— De ce altfel 2... Ce s-ar întîmpla ? Ce-ai vrut să spui? 

— Nu ştiu. De câtva timp este căutat nu numai de cei puşi 
de lanist, ci și de unul venit tocmai de la Sarmizegetusa, îl 
cheamă Xanthus, a fost trimis de legatul Procilius. Mi-a spus 
că, dacă îl ajut să-l găsească, îmi va da mulți bani, pentru că 
Procilius vrea să-l răscumpere, apoi să-i dea libertatea şi 
să-i lase moştenire o parte din averea lui. Mie nu-mi vine 
să cred, poate că îl caută pentru altceva. Dacă aș şti unde 
este ascuns Gemellinus, nu i-aș spune. 

— L-ai păstra pentru tine... 

— De te-aş avea pe tine pentru totdeauna, mi-aş schimba 
viaţa, dar tu ai femeie, copii 

— Am înţeles tot, Vetilla! Acum ştiu şi ce-a urmărit 
Afian ; nu are nici un fel de harnașament de vînzare. Dar 
nu sînt supărat şi nu vreau nici să-ţi rămîn dator. 

Rastrix înfundă adînc mîna la brîu şi scoase un pumn de 
bani pe care îi puse pe pat lîngă ea. Ceva se tulburase în el, 


113 


dar ea nu luă în seamă, la vederea unei sume atit de mari, 
ceva se schimbase şi în ca. 

— Voi, dacii, sinteţi buni, nu înţeleg de ce vă batjocoresc 
ceilalți 

Risul lui Rastrix făcu să răsune încăperea. 

— Ne batjocoresc pentru că pot ; noi, dacii, sîntem ca un 
zimbru închis în tarce, care sforăie furios, fără să poată stră- 
punge cu coarnele şi zdrobi sub copite pe cel ce l-a înțărcuit. 
Zici că vrei să i mai viu pe la tine... De ce nu ţi-ai legat viaţa 
de un bărbat, să ai casă, copii, tihnă ?... 

— M-am gindit de multe ori la asta, dar n-am putut să mă 
stăpînesc, fiecare m-a alungat... 

— Fiindcă şi-au umblat ochii după alții... 

— Cînd mai vii pe la Porolissum, te poți odihni la mine. 

— Nu ştiu, nu cred ! Ţin mult la femeia și copiii mei. 

Îşi dădu seama unde se păsea numai cînd ajunse în dreptul 
porților mari ale amfiteatrului. Era tulburat, revenise la reali- 
tate. Nu regreta cele ce făcuse. Ştia că fusese socotit un dac 
prost, că totul se pusese la cale pentru a i se lua banii. Îl 
văzu pe Afian coborînd dinspre castru şi se ascunse repede 
după trunchiul unui fag. Furia îi crescu, Aşteptă să se apropie; 
îi ieşi în cale, îl apucă de gulerul tunicii şi începu să-l zguduie 
cu putere: 

— Secătură, îşi rup oasele ! De ce ţi-ai bătut joc de mine? 

Persanul nu-şi pierdea uşor firea. În îndeletnicirea lui 
existau și pericole, trecuse prin multe, însă se descurcase. 
Deşi era în primejdie, se porni pe ris. Ştia că risul dezar- 
mează, topeşte minia. 

— Dacă nu ţi-a plăcut, îţi dau voie să mă baţi. Eu nu ţi-am 
luat nimic... Sînt gata să jur pe Apollo că vei mai veni la 
Vetilla. Dacă vrei să te răzbuni, asta n-o poţi face decît cu 
ea, ca m-a trimis să te aduc ; te-a văzut în bilciul de la Serdos, 
te-a plăcut și, ca orice femeie, te-a vrut. Trebuia să găsesc 
un motiv ca să te fac să mergi acolo. 

Rastrix încetă să-l mai zguduie. Rîsul și cuvintele lui Afian 
se dovediră bune, liniştitoare. 'Trăise clipe plăcute, iar banii 
îi dăduse într-un moment de totală mulțumire, fără ca femeia 
să-i fi cerut. 

— Spui că m-a văzut... că ea te-a trimis ?... 

Simţea cum creşte în el satisfacția. Care bărbat nu se simte 
mindru cînd e dorit puternic de o femeic ? 


114 


— Să ştii că la alții întii le ia banii ; cu tine a făcut altfel, 
poți să te făleşti cu asta. zi spun cinstit, Rastrix, dacă te-a 
plăcut Vetilla, ai putea să mă räsplăteşti cu ceva, nu să-mi 
pui mîna în piept și să-mi sfișii tunica, așa cum te porniseşi. 

Sînt situaţii pe care le creează momentul, sau apar legate 
de moment. Dacă Afian duce bărbaţii la Vetilla, gîndi Rastrix, 
poate că tot el l-a dus și pe acel gladiator. Începu să zîmbească 
şi-l întrebă cu pornirea potolită : 

— E-adevărat că gladiatorul Gemellinus a petrecut la ea o 
noapte, apoi a dispărut? 

— Cum te văd, Rastrix ! 

— A fugit sau a fost omorit ? 

— A vrut libertatea, dar nu-i va folosi la nimic, gărzile îl 
caută pretutindeni. Vetilla încă îl mai așteaptă, însă cine ştie 
unde o fi el acum ?... 

Rastrix băgă mîna la briu şi puse în palma lui Afian 
sesterții scoși. 

— Să te rogi zeilor că ai scăpat ușor ! îi spuse îndepărtin- 
du-se pe drumul ce ieşea din Porolissum și se îndrepta spre 
castrul Pons Novus. 


După ce cinase devreme, Sagitulp nu se dusese în casă să 
se culce, se trăsese deoparte în fundul curții și se lungise 
pe o căpiţă de fin proaspăt, pe care-l adusese după-amiază de 
pe deal. Arghida îi ştia obiceiul și îl lăsase în pace. Peste zi 
fusese căldură năbuşitoare şi, pe o astfel de vreme, lui fi plăcea 
să doarmă afară. De cîteva zile îl văzuse mai trist, şi socotea 
că totul se trăgea de la încăierarea pe care dacii o avuseseră 
cu colonii la marginea bîlciului de la Serbos. întins pe fin, cu 
fața în sus, ținînd mîinile sub cap, cu trupul lung şi slab, 
Sagitulp se uita la bolta înstelată a cerului. Privea fără ţintă 
spre o stea mai mare, mai luminoasă și gîndul îi alerga nă- 
valnic. Se bătuse cu colonii, în învălmășeală alesese mai mult 
pe cei care erau romani curai, nu de alte neamuri subjugate 
de imperiu, şi-i lovise cu sete, dind cu parul pe care îl 
smulsese de la baraca unui saltimbanc. În toiul luptei, călcase 


115 


într-o groapă şi căzuse într-o rînă. Atunci, înfierbîntat de 
luptă, nu simţise nimic, însă a doua zi începuse să-l ţină o 
durere ascuţită între coaste. Dar nu din cauza asta era trist 
şi nu pentru asta îi alerga gîndul năvalnic. Chinul lui era 
altul. Îi ura pe romani din tot sufletul, ura lui se reaprinsese 
după bătaia de la bilci şi de atunci începuse să-l vadă cu alți 
ochi pe Fuscianus. Era tocmai timpul cînd se aştepta ca decu- 
rionul să-i ceară pe Ampelia de soție. El ştia de dragostea lor 
şi nu se putea împăca cu gindul ca fata lui să fie femeia unui 
militar roman, care putea să plece în orice moment departe, 
în altă provincie a imperiului. Se întoarse pe o parte. În 
coastă i se înfipse junghiul. Somnul nu se lipea de el. Auzi 
unul din cîini lătrînd în ogradă. Poate că trecea cineva pe 
poteca de sub pădure, îşi spuse el. Dar lătratul se întări şi 
din curte fugi într-acolo şi celălalt cîine. Ascultă mai atent, 
urechea nu-l înşela, era lătrat a om. Se gîndi unde pusese to- 
porul, Din primăvară, mai multe case fuseseră prădate de 
tilbari. Ciinii lătrau tot mai tare, era om acolo în apropierea 
lor. Se ridică de pe căpiţa de fin, se duse şi luă toporul, apoi 
se apropie de poarta ce dădea în ogradă. Strigă de departe : 

— Care eşti acolo ? 

— Eu, bădie Sagitulp ! 

Pentru un moment nu recunoscu vocea, însă auzind că îi 
spunea „bădie“ nu putea să fie decît un dac. Poroli ciinii de 
departe şi îi chemă lîngă el. 

— Care eşti ? întrebă din nou. 

— Eu, frate, Piporus ; Piporus de la turmele de oi 

— S-a întîmplat ceva la stină ? îl întrebă îngrijorat. Dă-te 
mai aproape ! 

— Nu, nimic... Adică... am venit să-ţi spun... 

Ca să nu-i trezească pe cei din casă, Sagivulp îl duse tot 
la căpișa de fîn pe care stătuse culcat. Se gîndi că poate Piporus 
o să plece repede înapoi sus în munte, la stînă. 

— Haide, spune de ce ai venit? îl întrebă nerăbdător, 
după ce se întinseră pe fin. 

— De fapt ar fi trebuit să mă duc la Butes, începu Piporus, 
dar m-am gîndit că poate îl supăr, așa că vreau să mă sfătuiesc 
cu tine... 

— Spune ce-ai făcut, ce tot mă fierbi atîta ! 


116 


— Bădie Sagitulp, e aproape o lună de cînd acolo sus la 
noi a venit un roman ; ne-a rugat să-l primim și să-l ascun- 
dem. El spune că ar fi gladiator... nu ştiu ce-o mai fi şi ăsta... 

— Gemellinus ? 

— Da: aşa spune că-l cheamă, dar tu de unde ştii, îl caută 
pe-aici legionarii ? Atunci, 

— Îl caută şi ei, dar îl mai caută altcineva : Butes. 

— Ei, asta e bună ! Cum, de ce, ce i-a făcut bunului Butes ? 
Atunci, cu o măciucă, pot să-i fac capul praf ! 

— Stai, nu te pripi, că n-a făcut nimănui nici un rău. Spune 
temai departe noua ai îu gând, 

— Păi, nu prea mai am multe de spus. Acolo sus, în munte, 
l-am inut ascuns într-o mică peşteră, a cărei gură o ştim 
numai noi, ciobanii. I-am dat să mănînce, aşa cum mâncăm 
noi, şi l-am îmbrăcat cu straie de-ale noastre. Ca să-l fi ţinut 
mai mult ne era și nouă teamă, că știi, cine ascunde sclavi 
poate să-și piardă viaţa, dar nici el n-a mai vrut să mai rămînă 
la stină, ţine să ajungă într-un sat de daci. 

— Şi a pleca? îl întrebă Sagitulp îngrijorat, ridicîndu-se 
într-un cot. 

— N-a plecat... adică a plecat, e cu mine, l-am adus încoace 
Ce zici, ce facem cu el ? 

Sagitulp se ridică în capul oaselor. 

— Şi unde este? 

— Dam Isat in piduri adi aproape Das sal, ati uita 
să-ți spun, ne-am înțeles cu el în limba noastră, vorbeşte ca 
un dac, numai că în gura lui vorbele parcă sună niţel mai 
altfel, iar pe unele parcă le-ar fi uitat. 

Un timp Sagitulp şi Piporus tăcură. Sagitulp nu ştia ce-ar 
fi fost mai bine să facă. În cele din urmă găsi o cale. Sări 
în picioare, 

— SE mergem si aducem toaca 

— Eu mă gîndesc la Butes, murmură Piporus. 

— De ce acolo, să-l punem şi pe el în primejdie ? 

Nu s-a scurs timp mai mult cit golește omul în tihnă o 
ulcică de vin şi Sagitulp intră în casă însoţit de Piporus și de 
Gemellinus. Arghida şi Ampelia săriră de pe laviţe speriate şi 
aprinseră opaițul. Gladiatorul, voinic şi frumos, arăta acum 
întocmai ca un dac în îmbrăcămintea ciobănească. 

—  Staţi liniștite voi, şopti Sagitulp Arghidei şi Ampeliei. 


117 


„— Ce bine-mi pare că a venit ! murmură Ampelia, privin- 
du-l cu ochii lucitori, în lumina slabă a opaițului. 
Sagitulp îi prinse vorbele şi o întrebă mirat : 
— Cum, de ce-ţi pare bine ? ! 
— E gladiatorul de la Porolissum, ce, nu-l cunosc eu ? Am 
noi că a fugit de la lanist. 
— Cine noi ? continuă Sagitulp să o întrebe. 
— Eu şi cu Sarmida. . NNER 
Cu gindul la decurionul Fuscianus, Sagitulp răsuflă înciudat, 
*"Teama lui era să nu afle romanul de cele ce se petreceau la el 
în casă. , eye 
— Să nu care cumva să spui ceva decurionului, că te... 
Ampelia nu se sperie de ameninţare. A 
— Dece să nu-i spun ? Pentru mine el face orice! —— 
— "Te omor cu mîna mea dacă ne pui, lui şi mie, viaţa în 
mejdie ! Ai ajuns să ţii mai mult cu dușmanul ? 
— Dar Fuscianus nu ne este dușman, tată ! răspunse fata. 
Urmă un moment de tăcere apăsătoare pe care o rupse 
Gemellinus. > E 

— Nu vă îngrijorați, eu n-am de gînd să stau mult aici, o 
să plec cit mai curînd spre Sarmizegetusa, șopti el, rostind 
puţin aparte vorbele dace, aproape ca un străin. g 

— Cum să pleci ? ! il întrebă Sagitulp uimit. Bine, Piporus, 
mi-ai spus că el vrea să rămînă într-un sat de daci? ! 

— Väd că vă e teamă... murmură Gemellinus. S 

Cuvintele lui făcură să izbucnească în Sagitulp mîndria și 
curajul dacului hotărît să lupte pentru o cauză. 

— Nu, nu mi-e teamă ! Ai să rămii aici ! 

Se întoarse şi, la lumina jucătoare a opaiţului, săgetă cu 
privirea pe Arghida şi pe Ampelia. 

— Ce stai aşa, v-aţi prostit? De cind un om intrat în 
casa noastră nu e omenit cu cele ce se cade ? Şi-apoi, poate că | 
şi lui Piporus îi este foame, a avut cale lungă de coborât de la : 
stină pînă aici. 

Arghida și Ampelia săriră să pregătească ceva de mîncare 
şi îi lăsară pe bărbaţi singuri pe întuneric; luară cu ele 
opaițul. 

— Voi să staţi aci, le spuse Sagitulp, mîncaţi şi vă culcaţi ; 
eu o să mă reped pînă la Butes, 


au 


pri 


118 


— Ba eu o pornesc înapoi la stînă ! sări Piporus, ridicîn- 
du-se de pe iavită. Noaptea de vară e prea scurtă şi la ivirea 
zorilor eu trebuie să fiu acolo la mulsul oilor. 

„Gemellinus se foi neliniștit, 

— Pe mine nu poți să mă iei ? îl întrebă pe Sagitulp. 

Răspunsul veni după cîteva clipe de tăcere : 

— Poate că nu e bine să mergi acolo. Nu te neliniști. Butes 
o să-mi spună ce trebuie să fac. Şi-apoi... cred că zvăpăiata 
asta de fată a mea nu greşește, la noi o să fii mai ferit decit 
oriunde în Marodava. Dacă decurionul ar afla că gladiatorul 
Gemellinus stă ascuns la cineva din Marodava, aici nu s-ar 
gîndi să te caute. Cum să îndrăznească el să-l bănuiască pe 
acela pe care vrea să şi-l aibă de socru ? Ce crezi că i-ar face 
Ampelia ? 

Sagitulp râse și-l bătu uşor pe umăr pe Gemellinus. , 

Era o situaţie în care încrederea nu era deplină, nici dintr-o 
parte, nici din alta. Dar orice ar fi fost să se întîmple, Gemelli- 
nus era hotărît ca numai mort să se lase prins de legionari. 
Pe de altă parte, Sagitulp s-ar fi îndoit de gladiator, ar fi 
fost în bănuială că se găsea în pericolul de a cădea într-o 
capcană urzită de cei de la Porolissum, în frămintarea lor de 
a-i pune la încercare pe daci, dacă nu l-ar fi auzit pe Butes 
spunînd că va încerca orice, numai să stea de vorbă cu Gemel- 
linus, O chemă pe Arghida şi-i spuse să îl trezească pe Getio, 
ca flăcăul să rămînă cu el. Gladiatorului să-i pună să mănînce 
în casă, iar opaițul să-l lase mic. După ce ieşiră din ogradă, 
Sagitulp şi Piporus se opriră pe poteca din marginea pădurii. 

— Ce zici, Piporus, nu intrăm într-un bucluc cu romanii ? 

— Asta numai Marele zeu poate să ştie ! răspunse cioba- 
nul, pornind pe potecă în sus, pierzîndu-se în întunericul 
pădurii. 

Cînd recunoscu vocea lui Sagitulp, care îi vorbea de afară 
aproape de fereastră, Butes sări îngrijorat din pat şi se îmbrăcă 
în grabă. De la încăierarea din marginea bilciului, se tot 
aşteptase ca de la Porolissum să pornească noi persecuții împo- 
triva dacilor. Ieşi pregătit pentru plecare; de multe ori se 
sîndise că singura scăpare de moment nu era decît fuga în 
pădure. Sagitulp îi povesti repede tot ce aflase de la Piporus 
şi-i spuse că pe Gemellinus îl lăsase la el acasă. 


119 


— Tu n-ai nici o îndoială ? E chiar el, gladiatorul Gemel- 
linus? L-ai recunoscut bine? îl întrebă Butes cuprins de o 
Stare de neliniște şi speranţă. 

— L-a recunoscut. şi Ampelia, răspunse el, neavînd cu ce 
altceva să întărească vestea că într-adevăr era gladiatorul. 

— Merg să-l văd, să ne potolim teama chiar în noaptea 
asta, după aceea vom vedea ce va trebui să facem ! 

leşiră prin ogradă, pe poarta care dădea în poteca de la 
marginea pădurii, și o porniră înapoi pe unde venise Sagitulp. 
Ajunseră aproape de poiana în care Canidia îl întilnise pe 
Decimus Silvanus în seara cînd, însoțită de Gumida şi de 
Sarmida, se înapoiau acasă de la Arghida şi, deodată, la o 
mică depărtare înaintea lor pe potecă, deslușiră vorbe rostite 
de oameni ce se apropiau. Se opriră şi se traseră repede la o 
parte în pădure. Ascultară cu încordare : 

— Dece să pleci fără să vorbeşti cu el ? 

— Poate că se întoarce pe alt drum... 

— Nu, cînd se duce la Butes, tata numai pe-aicea umblă. 

Sagitulp sări în potecă. Recunoscuse vocea lui Getio. Tuşi 
slab numai cît să se facă auzit. 

— Getio, unde aţi plecat ? îl întrebă aproape în șoaptă. 

— E tata, spuse repede Getio, ca să-l liniștească pe Gemel- 
linus. Am venit cu el, cică vrea să plece. 

Butes ieși de după copacul în dreptul căruia se ascunsese 
şi spuse încet, mustrător, dar cu ton de glumă: 

— Cine nu are deplină încredere în daci nu stă alături de 
ei 1... Unde eşti, Gemellinus ? 

În lumina slabă a nopţii senine şi fără lună, Butea desluși 
trupul unui bărbat a cărui faţă se contopea cu întunericul. O 
pornire lăuntrică nestăvilită îl împingea spre el. Prea multe 
nopţi dea nadol se gindie mamai la el 4 sperantele se 
spulberaseră din ziua cînd aflase vestea care íl  întristase 
adînc : fuga gladiatorului. Căutase mult în sinea sa și alesese 
gîndurile şi cuvintele cu care să înceapă să-i vorbească atunci 
cînd îl va avea în faţă, însă acum toate îi fugiseră din minte, 
aşa cum păreau că se șterseseră toţi cei aproape douăzeci de 
ani de cînd se despărţise pentru totdeauna de Sarmis. Într-o 
încordare năvalnică se repezi spre el, îl cuprinse cu brațele 
şi începu să-l strîngă la piept: 


120 


— Dicomes !... Nu eşti tu Dicomes, feciorul lui Sarmis > 
rosti, înăbușindu-și cuvintele, înecat de tulburare. 

Câteva clipe amindoi rămaseră nemișcaţi, într-o împietrire 
apăsătoare, al cărei sfîrşit Butes îl aștepta cu teama înfioră- 
toare de a se fi înșelat în pornirea lui, iar Gemellinus cu o: 
sugrumare pe care nu o putea învinge, cu care se lupta dim 
răsputeri. 

— Sînt... Dicomes !... şuieră el cu un oftat de uşurare, strin- 
gînd la rîndu-i la piept pe Butes, copleșit de dragostea pe care 
acesta i-o arăta, fără să-i fi văzut faţa. Îl ştii pe tata? Ai 
luptat alături de el? murmură apoi cu un răsunet dureros 
ce părea o descărcare a sufletului, închisă în el timp de ani: 
şi ani de chinuri, de aşteptare şi de speranţe. 

— Am luptat... am luptat, băiatule, flăcăule ?... 

„Butes se trase cîțiva paşi, mîinile îi tremurau, scoase de a: 
brîu amnarul şi iasca şi începu să scapere. Se străduia să-i 
vadă faţa cît mai repede cu putință. 

— Dacă l-aş găsi şi pe tarabostele Burio, aş crede că zeii 
au făcut o adevărată minune ! şopti Dicomes mistuit de spe- 
ranță. 

„Butes rămase un timp nehotărît, uită de amnar, apoi nu se 
mai putu stăpîn 

— L-ai găsit şi pe Burio ! rosti cu multă ușurare, strîngân- 
du-l din nou la piept cu dragoste nestăvilită. 


Capitolul II 
SĂRBĂTOAREA COROANEI 


Din drumul cel mare ce cobora de la villa şi o ţinea de-a 
dreptul spre Porolissum se abătea drumeagul scurt şi îngust 
care ducea spre atelierele, grajdurile, hambarele și ergastulele 
fermei lui Decimus Silvanus. Aci î îşi ținea animalele, recolta 
şi sclavii folosiți la muncă, de aceea împrejmuise locul „cu 
gard înalt şi puternic, din pari groși şi ascuţiţi la virfuri, î în- 
gropați adînc în pămînt, între care îngrădise mărăcini cu 
ghimpi mari, ce făceau cu neputinţă apropierea şi încercarea 
de a, pătrunde înăuntru, În lungul gardului erau legaţi cîini 
voinici, al căror lătrat făcea să răsune valea la cele mai uşoare 
zgomote ce veneau dinafară. Porţi puternice şi grele şi sclavi 
anume pregătiți, bine hrăniţi şi bine înarmaţi, ținuți, num; 
pentru pază, asigurau apărarea. “Toate clădirile, cu o împre 
muire atît de bine întărită, arătau ca un fel de cetate sau 
castru. Cînd le construise, Decimus Silvanus nu se gândise 
numai la atacurile cetelor de latroni, pe atunci destul de dese, 
ci şi la pericolul ca dacii din Marodava, într-un moment de 
furie dezlănțuită, să nu pătrundă printre hambare şi ateliere, 
să le pună foc, iar pe sclavi să-i îndemne să fugă. 

Părăsind drumul, Decimus Silvanus o apucă pe drumeag, 
însoţi de Theudotos şi de Eufemus, Vara era spre sfirşit şi 
se apropia ziua încheierii socotelilor. În acest an dăduseră lovi- 
tura, cumpăraseră cea mai mare parte din griul pe care dacii 
gîndiseră că le prisosea pînă la noua recoltă, după ce puseseră 
de-o parte şi ceea ce trebuia să dea imperiului. Îndată ce-l 
văzură cotind drumul, cei de pază la poartă dădură semnalul 
de toţi ştiut, prin care se vestea venirea stăpinului, cei mai 
mulți sclavi căutară să se dosească prin locuri mai ferite 


122 


vederii, găsindu- -şi ceva de lucru, iar actorele Ampliat»s și 
vilicul "Marsus î începură să strige şi să amenințe. Cei trei mer- 
geau fără să dea semne de grabă. 

— Am auzit că Lucrinus şi-a mai cumpărat doi sclavi, spuse 
Decimus Silvanus, tu câţi ai cumpărat Eufemus ? 

— Eu stăpîne, am mai luat patru ; se apropie vremea să 
trimitem griul spre Roma şi-mi trebuie oameni. 

— Te îmbogăţeşti văzînd cu ochii, libertule ! Te-ai gîndit 
vreodată la atîta noroc ? 

— Stăpine, bunătatea ta 
mea, toate sînt în mîinile tale 

— Aşadar, n-ai uitat că pot să te fac din nou sclavul meu, 
oricînd vreau ? 

— Poate că ţi-am greşit cu ceva, stăpîne ? !... bi 

Decimus Silvanus izbucni într-un hohot de ris. 

— Aşa-mi place, Eufemus, vreau să te știu omul meu 
cel mai de încredere. Pină acum nu prea mi-ai greșit, dar vezi 
să nu ţi se urce îmbogățirea la cap, îi spuse, Tinda] ușor 
pe umăr. 

— Stăpine; în fiecare zi mă rog zeilor pentru sănătatea ta, 
Dacă ies bine treburile, m-am gîndit să înzestrez cu ceva tem- 
plul lui Mithras, iar ție să-ţi înaly un monument de marmură... 

Făcînd o smucitură din umăr, Decimus Silvanus se opri 
si-l măsură cu privirea. 

— Ai început să te gindeşti la plecarea mea la zei ? Pentru 
ce-mi faci monumentul ? 

Stăpîne, nu trebuie să te superi, nici eu și nici tu n- avem 
pe-aici pe nimeni. Eu sînt slăbuț, pirpiriu, moartea poate să 
mi se arate oricînd, şi vreau ca tu să ai la mormânt monu- 
mentul făcut de mine. M-am gîndit să pun să se cioplească 
în marmură așa: „Lui Decimus Silvanus, libertul Eufemus 
l-a pus, îndeplinind | făgăduinţa, după merit !“ Dacă cu plec la 
zei mai devreme, să fie făcut monumentul pentru tine şi se 
va găsi cine să-l pună... 

— Bine, Eufemus, lasă, să nu ne gîndim la asta, zeii pot 
să ne mai aștepte. Dar ca să fii liniştit, mă leg şi eu să-ţi 
aşez la mormînr o piatră de marmură pe care o să pun să 
se scrie: „Lui Eufemus, libertul, stăpînul Decimus Silvanus 
i-a pus piatra, după merit !“ Dar tu, Theudotos, ce mergi aşa 
tăcut? 


Şi-apoi, ce e al meu, libertatea 


123 


Tabernagiul nu prea îi ascultase. Își frămîntase gîndurile 
cu privire a negustoria lui, despre tabernă și despre noi 
câştiguri. 

— Eu, Decimus Silvanus, nu mă îngrijesc ce va fi după 
ce voi pleca la zei! Dacă o să am sănătate, mai string ce 
string, apoi incarc tot ce pot lua şi mă întorc la rude, lîngă 
țărmul Propontidei. 

Ajunși la poartă, actorele Ampliatus Je ieşi înainte şi se 
aplecă pînă la pămînt în faţa stăpinului. 

— "Toţi zeii să te aibă în pază, stăpîne ! Ce porunci dai ? 

— Să ne arăţi cît grîu s-a strîns. Vreau să văd cum îl ţi 
şi dacă n-a început să se strice. 

Actorele se schimbă la faţă, începu încurcîndu-se, dar își 
reveni repede : 

— Păi, stăpînul ştie... Am băgat în hambare cât a luat, am 
pus apoi în amfore mari, pe care le-am îngropat în nisip 
uscat şi le-am acoperit bine, iar cel care n-a mai încăput l-am 
pus ca dacii, în pămînt, 

— Cum ca dacii ? ! îl întrebă Decimus Silvanus mirat. 

— Stăpîne, am făcut mai multe gropi mari în partea din 
fund a curții, acolo unde e locul mai ridicat și mai uscat, le-am 
ars bine cu lemne pînă cînd pereţii lor s-au făcut tari și roșii, 
așa cum este cărămida şi, după ce le-am lăsat de s-au răcit 
bine, le-am umplut cu grâu. Deasupra le-am acoperit bine cu 
paie pînă departe în jur, așa că ploaia și zăpada n-o să pă- 
trundă nici picătură. 

Ampliatus se gîndea cu spaimă dacă nu cumva stăpînul 
aflase de cele două care cu grîu, pe care el le trimisese pe 
ascuns cu două nopţi în urmă la un brutar din Porolissum. 
Scăparea i-ar fi fost la libert, la Eufemus, numai el ar fi 
putut să o dreagă, dar nu găsea cu nici un chip o cale de a-l 
face să înțeleagă. Nici nu era sigur dacă stăpînul ştia sau nu 
ceva. Căută să păsească o ieşire, să schimbe vorba şi, dacă 
stăpînul nu mai spunea nimic despre grîu, se încredința astfel 
că nu era nici un pericol. 

— Dar necazul e altul, stăpîne ! continuă el, prefăcîndu-se 
întristat. Să spună și vilicul Marsus, nu prea ne mai înţelegem 
cu unii sclavi... 

— Cum, de ce? Se pune la cale ceva, vor să se răscoale 
sist dea > 


124 


Amintirea loviturilor date de sclavii răsculați din Dacia mai 
era încă proaspătă în mintea lui Decimus Silvanus, numai 
gindul la răscoală îl îngrozea. Văzuse fermele arse de sclavi, 
iar stăpânii lor, împreună cu cei care le fuseseră unelte oarbe, 
zăstigniţi sau arşi. Š 3 

Fără să scape schimbarea care se produse pe fața lui Deci- 
mus Silvanus şi îngrijorarea care îl cuprinse, Ampliatus căpătă 
mai mult curaj. 7 

— Ce se întîmplă aici, Marsus ? continuă Decimus Silvanus 
speriat. 

Vilicul rămase cîteva clipe încurcat, nu ştia ce voise să 
spună Ampliatus. 

— Da... aşa este... adică... sclavi 

Actorele nu-l lăsă să mai continue, îi luă vorba 

— Stăpine, cînd am adus în primăvară sclavii cei noi, prin- 
tre care se afla și acel Gemellinus, care s-a făcut gladiator şi 
a fugit... 

— Ştiu, lasă-l pe acela, ce e cu sclavii cei noi ? îl întrerupse 
nerăbdător Decimus Silvanus. Sînt printre ei capete de răs- 
coală ? 

— Da, stăpîne !... Adică nu de răsculați, dar tot așa de răi 
şi de... nu ştiu cum să spun, de tăcuți, de închişi şi de încă- 
păţinaţi, încît nu te poți înţelege cu ei. Printre cei noi aduşi, 
stăpîne, sînt şi doi sclavi trecuţi la noua credință şi urmează 
învățătura acelui galilean. Din primăvară şi pînă acum, am 
prins că i-au mai făcut şi pe alţii să se ia după ei și... 

— Şi nu ne mai înţelegem cu ei, stăpîne ! sări vilicul, pri- 
cepînd unde voise să ajungă actorele. 

Decimus Silvanus rămase cîtva timp pe gînduri. Cunoştea 
bine ce făceau cei care trecuseră la noua credință. Creștinii din 
provinciile din partea de răsărit a imperiului, chiar şi de la 
Roma, erau mai uniţi, mai răbdărori, îndurau cu seninătate 
chinurile şi nu se arătau revoltați. Dar mai ştia totodată că, 
dacă toţi sclavii ajungeau să urmeze învățătura galileanului, 
nu se mai putea face nimic cu ei şi nici împotriva credinţei lor, 
chiar dacă erau torturați, ameninţaţi sau omoriţi. Ridică încet 
capul și privi pe rînd spre tabernagiu și spre libert, 

— Voi aţi ştiut de asta ? îi întrebă. 

Convins că Decimus Silvanus uitase să mai întrebe de păs- 
vrarea griului, că o umbră de îngrijorare pusese stăpinire pe 


125 


el, actorele vorbi repede, liber și sigur, aşa cum vorbea de 
obicei cu stăpînul, ştiind că se bucura de toată încrederea lui 

— Dacă stăpînul vrea, i-aş chema pe cei doi sclavi, i-ai 
judeca şi mi-ai spune ce trebuie să fac... 

— Bine, admise Decimus Silvanus privind în jos, apoi se 
întoarse spre vilic. Marsus să dai fuga să-i aduni pe locul de 
dincolo de atelier, unde sînt pedepsiţi sclavii de obicei ; să-i 
strîngi acolo pe toţi, dar cît mai repede că se lasă seara. Pînă 
atunci, Ampliatus, vreau să văd ce se mai întîmplă pe aici. 

Decimus Silvanus săltă privirea spre cer şi cătă spre apus. 
Mai era puţin pînă să scapete soarele după crestele munților. 
Vilicul se îndepărtă în fugă, ținînd biciul pe umăr. ÎL cunoştea 
bine pe stăpîn şi, aşa cum văzuse că se schimbase la față, 
ştia ce va urma. 

Însoţit de actore, de libert și de tabernagiu, Decimus Silva- 
nus se îndreptă spre staule, unde controlă dacă începuse pre- 
gătirea pentru iarnă, trecu prin atelierele de dulgherie şi de 
fierărie, se opri în atelierul în care cîțiva croitori şi cizmari 
lucrau îmbrăcăminte şi încălțăminte de iarnă pentru sclavi, se 
virî printre hambarele cu griu și prin beciurile în care țineau 
brinza, mierea și tot felul de alimente şi pe măsură ce vedea 
murdăria şi dezordinea fi sporea furia. Actorele prinse supă- 
rarea, stăpinului, însă, scăpat de panica prin care trecuse, îl 
urmă liniştit, gata să-i îndeplinească orice poruncă. Îl cunoş- 
tea bine pe Decimus Silvanus, ştia că de cele mai multe ori 
îşi îneca supărarea schingiuindu-i pe sclavi, și se bucura în 
sinea lui că reuşise să întoarcă bine şi la timp mersul discuţiei 
cu el. Îşi stringea tot mai mulți sesterți la Porolissum, căci 
drumul într-acolo îl luaseră nu numai cele două care cu grîu, 
ci multe altele : lină, brînză, miere şi chiar din vite; oile şi 
caprele pe care le dăduse ca pierdute prin munte. Ampliatus 
aştepta cu nerăbdare momentul prielnic să se răscumpere, să 
devină libert. Cînd ajunseră la locul de adunare a sclavilor, 
vilicul se căznea să-i așeze pe mai multe rînduri, lăsînd la 
mijloc un loc mare, în jurul unui scaun pe care avea să se 
aşeze stăpinul. Sclavele erau îngrămădite la o parte, pe cînd 
sclavii goi şi nepăsători, stăteau în fața stăpinului, unii nemai- 
avînd nici bucăţica de pinză murdară petrecută în jurul mijlo- 
cului, pe cînd ele, strînse unele într-altele, se căzneau să-şi 
adune zdrențele în jurul şoldurilor şi în dreptul sînilor. În 


126 


privirile lor se vedea teama, unii tremurau în tăcere, alții își 
irămintau mîinile, rugindu-se în şoaptă la zei ori blestemînd. 

— Marsus, unde sint cei doi sclavi de care mi-aţi vorbit ? 
întrebă Decimus Silvanus. é 

În loc de răspuns, vilicul strigă : 

Nevius, Melas, ieşiţi aici în fața stäpînului ! r 
Nevius, slab, cu părul şi barba cărunte, păşi în faţa lui 
Decimus Silvanus, fără să se piardă şi fără să se plece prea 
mult, ci numai atit cît se cuvenea ca un sclav să arate respect 
stăpînului. După el veni Melas, ceva mai voinic, dar nu prea 
înalt, mai tînăr, mai în putere, cu o privire mai semeaţă, se 
vedea că nu se mai temea de nimeni pe pămînt. Amîndoi 
aveau strînse în jurul şoldurilor şi coapselor cîte o bucată de 

înză lată ce le ajungea aproape pînă la genunchi. Își țineau 
Tracte pe piept, ca şi cum în fiecare clipă erau gata pentru 
rugăciune. Decimus Silvanus îi măsură cu privirea. Nu vedea 
pe fețele lor teama şi disperarea ce chinuiau pe ceilalți sclavi 
din jurul său, ci numai linişte, un fel de frămîntare stăpânită, 
aşa cum stă un om cînd este stăpin pe el şi pregătit pentru 
orice. 

— Voi aţi trecut la noua credință şi urmaţi învățătura 
acelui galilean ? strigă Decimus Silvanus, înfuriat de liniştea 
lor, pe care o lua drept sfidare. 

— E aşa cum spune stăpinul! răspunse Nevius cu voce 
potolită. 

— Şi la ce vă folosește asta, nu avem atiţia zei la care să 
ne rugăm ? 

— Noi nu ne mai rugăm de mult zeilor, stăpine! spuse 
Melas încet, însă cu convingere. 

— Vă ajută mai bine acel palilean, despre care s-a dus 
vestea că ar fi fost un tilhar omorit prin răstignire pe cruce 
între alți doi tilhari, ca şi el ? se răsti la ei Decimus Silvanus. 

— E greu să-l fac pe stăpinul să înțeleagă, se grăbi Nevius, 
cine nu-i cunoaște învățătura nu-i simte puterea, nu e încălzit 
de bunătatea Lui şi nici ajutat de El ! 

Decimus Silvânus începu să ridă. 

— Ai auzit, Theudotos, şi tu, Eufemus, cică îl încălzeşte 
bunătatea galileanului și e ajutat de el, păi dacă este aşa cum 
spui, sclavule, de ce nu te ajută galileanul să scapi de sclavie ? 

Nevius îl privi fără ură, mai mult cu milă. Vorbi fără 
pornire : 


127 


— Cînd toţi oamenii vor urma învățătura Lui, nu vor mai 
fi nici sclavie şi nici răutate pe pămînt 

— Şi, pînă atunci, tu te chinuieşti ca un sclav nenorocit ? 
De ce nu-și arată galileanul puterea, să te facă dintr-o dată 
om liber şi bogat, cu villa mare, cu femei frumoase ? Spuneţi 
şi voi, nu este aşa ? întrebă el, rotindu-și privirile pe feţele 
sclavilor din jur. 

“Toţi se arătară pe voia lui, mulțumindu-se să clatine uşor 
„capetele. Nici slcavul însă nu întârzie răspunsul : 

— Noi, cei care urmăm învățătura Lui, nu ne gindim să 
strîngem bogății şi nici să căutăm fericirea aici pe pămînt ; 
îndestularea și mulţumirea noastră sînt acolo sus, în cer, și le 
vom găsi atunci cînd ne vom duce alături de El. Stăpînul meu 
din Cappadochia și-a împărțit averea. 

— Cum, ai avut un stăpîn chiar atît de prost? Spune cum 
a făcut şi de ce-a vrut să rămînă sărac ? 

— Acel stăpîn era un om bun, continuă Nevius, şi urma 
învăţătura Lui. Unul cîte unul, am trecut și noi, sclavii lui, la 
noua credinţă. El ne vorbea cu duhul blindeţii, nu ne certa şi 
nu ne pedepsea niciodată. Ca stăpîn, nu ne-a forţat să părăsim 
credința în zei, fiecare a îmbrățișat noua credință atunci cînd 
a simţit în suflet harul Lui. Într-o zi, el ne-a strîns pe toți 
sclavii şi ne-a spus că ne dă libertatea... 

— Şi cum de-ai rămas tot sclav ? îl întrebă nerăbdător 
libertul Eufemus. 

— Poate că tot El ne-o fi pus la încercare credinţa... Stăpt- 
nul ne-a spus că nu ne dă numai libertatea, ci că îşi împarte 
averea cu noi, pentru că tot cu munca sclavilor a strins-o. 
Dar n-au trecut decît cîteva zile şi la casa stăpînului a venit 
“un tabular, care i-a spus că are de plătit o datorie mare şi 
veche imperiului și că îi mai lasă numai o zi răgaz să o plă- 
tească. A alergat bietul om pe unde a putut, dar n-a găsit 
banii trebuincioşi. Dus în fața procuratorului, acesta i-a spus 
că degeaba şi-a împărţit averea şi a dat libertate sclavilor 
căci toate vor fi luate de imperiu pentru plata datoriei. Şi 
aşa am rămas tot sclav, iar de la imperiu m-ai cumpărat tu, 
stăpîne. 

— Bine-a făcut imperiul ! strigă Decimus Silvanus rtzînd. 
“Ştiţi ce s-ar întîmpla dacă toţi ar da drumul sclavilor şi 
şi-ar împărți pămîntul ? Am ajunge să murim de foame ! Şi, 
spune-mi, sclavule, acel galilean la care te rogi, vrea să 


128 


te ţină aşa cît vei trăi? Cum adică, toată viaţa o să-ţi pună 
el la încercare credinţa ? A 

— Puterea Lui e mare, stăpîne, murmură Nevius. 

— Mă, că prost trebuie să fii, nu te gîndeşti că dacă pu- 
terca lui e mare şi bunătatea lui tot aşa de mare, de ce te 
încearcă chinuindu-te ? 

— Păcatele oamenilor trebuie să fie spălate de cineva prin 
suferinţă ! A 

— Eşti nebun ! Marsus, ai să-i dai lui Nevius douăzeci de 
lovituri de flagrun şi, dacă tot nu se potoleşte cu galileanul 
lui, o să-l punem şi în furci 

Decimus Silvanus rosti ultimele cuvinte îndreptindu-și pri- 
virea spre celălalt sclav, spre Melas. 

— Tu cum ai trecut la noua credinţă ? 

Melas îl privi lung. În ochii lui nu se vedea acea lipsă de 
teamă, amestecată cu milă, ca la Nevius, ci curaj plin de por- 
nire spre înfruntare. 

— Am trecut singur, stăpîne ! á 

— Ti-a venit aşa, deodată, să părăseşti zei 

— Nu, stäpîne, nimic pe lumea asta nu se petrece așa din 
senin, nepregătit, şi cu atît mai mult la oameni. Fiecare dintre 
noi, eu, tu, ei și oricine, gindim, cugetăm. Cît timp sînt în 
viață, oamenii se frământă : unii după fericire, alții după îmbo- 
șăţire, sclavii după libertate ; îşi doresc o familie, soție, copi 
Oamenii meditează asupra a tot ce se petrece în jurul lor. 

Decimus Silvanus izbucni din nou în rîs 

— Auzi, Theudotos, cică animalele astea de lingă noi — şi 
arătă pe sclavi — cugetă şi ei. 

“Theudotos nu găsi ce să răspundă, rise numai și tuşi ușor. 

— Şi cum ai meditat tu, Melas ? 

— Te poartă gîndurile, stăpîne, așa, singure, numai să te 
frământe ceva și să legi acel ceva de cele ce se petrec în jurui 
tău. Aşa m-au purtat pe mine gîndurile la zei. Crezi că e 
vreunul printre sclavii de aici şi de aiurea, care să nu se fi 
culcat şi să nu se fi sculat zile după zile, ani după ani, rugîn- 
du-se la zei să le dea libertatea, să-i ajute să se întoarcă la ai 
lor sau să intre şi ei în rîndul oamenilor ? Nu este, stăpîne! 
Numai că mulţi dintre ei, de așteptare. de chinuri, de disperare 
şi-au pierdut orice speranță, orice încredere şi chiar orice 
simţire, şi-au ajuns așa cum le spui tu, ca nişte animale. Eu 
nu m-am lăsat înfrînt şi-am cugetat adînc : Ce sint zeii ? Şi 
mi-am răspuns tot eu : Nimic ! Adică niște chipuri civplite din 
piatră sau din lemn, niște forme reci şi neputincioase, Aşi vă- 


9 — Dicomes 129 


zut careva vreun zeu, care, căzut de pe soclul lui, să se ridice 
şi să se aşeze la loc, acolo unde a fost? A văzut cineva un 
zeu de piatră mergînd sau vorbind oamenilor ? Dacă cel care 
l-a cioplit i-a făcut chipul să rîdă, el ride intr-una, iar dacă 
l-a făcut să plingă, plinge așijderea. Cum mai puteam eu 
să mă rog unor astfel de chipuri cioplite și fără viaţă ? Despre 

lilean auzisem mai demult, cînd şi eu am fost om liber, 
ştiam de faptele lui şi de cele ce căutase să-i înveţe pe oameni. 
Şi, în nenorocirea în care am ajuns, am cugetat adinc la cele 
ce-a spus el şi-am început să cred în învățătura lui. í 

— Şi tot nu te-a scăpat din sclavie, rise Decimus Silvanus, 
căutînd să-și înfrîngă minia ce-l cuprinsese, ascultîndu- . 

— Nici nu mă aştept, stăpîne ! Eu cred în învăţătura lui, 

dar privindu-l şi pe el tot ca om, căci om trebuie că a fost, 
iun om cu sufletul mai mare decît au toţi oamenii la un loc și, 
i ca orice om, trebuia să moară. Cum să mă ajute cineva care nu 
|mai trăiește ? Da, el nu mă ajută, continuă Melas rărind vor- 
lbele, nu mă ajută de-a dreptul pe mine sau pe altul, dar 
ine ajută pe toţi altfel, fără să vedem. Cînd oamenii vor fi 
mai buni, mai miloşi și mai săritori în ajutorul aproapelui, 
mai puțin lacomi şi mai puţin dornici de îmbogăţire, se vor 
schimba. multe. Cînd o să se întîmple asta, nu știu, poate mai 
tirziu, însă cred că va veni o vreme cînd unii oameni nu 
vor mai trăi din truda altora, cînd cei săraci, cei umiliţi, cei 
mulți se vor ridica strîns uniți şi îşi vor croi o altă viaţă, aşa 
cum vor crede ei că este mai bine, cînd cei bogaţi... 

— Taci, încetează, bestie, am să pun să te tortureze ! strigă 
Decimus Silvanus, ridicîndu-se de pe scaun cu pumnii strinşi. 
Vrei să spui că eu sint dintre cei răi şi lacomi, care trăiesc din 
truda altora? Aşadar, asta e învăţătura acelui galilean, de 
aceea crezi tu în învățătura lui 21... Ampliatus, unde ești? 
Îi iei pe sclav, îl spînzuri de picioare şi-i tragi patruzeci de 
lovituri de bici ! M-ai înţeles ? Să ai grijă numai să nu moară, 
şi adăugă, întorcîndu-se din nou spre Melas, pe faţa căruia 
nu se schimbase nimic, aceeași lipsă de teamă, aceeaşi por- 
nire spre înfruntare ! Ce mă priveşti aşa, vită, vrei să-mi arăţi 
că nu te sperii 

Decimus Silvanus se așteptase ca sclavul să-şi iasă din fire, 
să spună cuvinte nesocotite, dar rămase uimit aseultîndu-l : 

— Sint multe lucruri pe care nu le înţelegi, stăpîne, și 
pentru asta nu te învinovăţesc pe tine, ci lumea în mijlocul 


130 


căreia trăim. Nu ești singurul care te porţi astfel cu sclavii, 
mai sînt mulți alții, unii stăpâni, alţii slugi plecate ca Amplia- 
tus şi ca Marsus 1... Și să mai știi, stăpîne, că pe mine nu mă 
mai înspăimântă nimic, am învățat destul de la viață ! 

— Ia stai, cine eşti tu ? 

„ Decimus Silvanus se găsea în mare încurcătură. Cuvintele 
pline de înţelepciune şi adinci ale sclavului îl impresionaseră. 

— A spus cuvinte drepte, se auzi o voce ce se apropia prin 
spatele sclavilor. 

Când se întoarse, Decimus Silvanus îl văzu pe Staberius. 
Sosirea lui îl bucură. Voia şi el să sfîrşească judecarea, fără să 
se creadă că cedase cutezanței sclavului. 

— Te înțeleg, Staberius, unul ca tine este întotdeauna de 
partea lor. 

— Ce cuvinte vrei mai frumoase, Decimus Silvanus ? L-ai 
auzit, nu te învinovăţeşte pe tine, ci lumea, mulțimea aceasta 
în care trăim. E o întreagă filozofie în aceste vorbe şi ele 

„arată ce suflet mare are acest sclav. Cine este, de unde L-ai 
cumpărat ? 

— Te-am întrebat, sclavule, cine ești 

— Sclavul Melas ! 

„= Să nu-ţi baţi joc de mine ! Cine-ai fost înainte de a fi 
ajuns sclav, în care cetate ai trăit ? 

— Sînt sclavul Melas, restul nu priveşte pe nimeni, şi nici 
n-ar folosi nimănui ! 

, Tiare clipă prin mintea lui Melas se depănă întreaga lui 
Viață de om revoltat, căzut captiv în mîinile legionarilor şi 
vîndut de imperiu ca sclav. 

| Văzind temeritatea sclavului, Staberius căută să-i vină în 
ajutor. ÎL admira pentru liniştea, stăpinirea și cuvintele adinci 
pe care le rostise. 

— Te-am căutat, Deci i idi; i 

> imus Silvanus, Canidia ar fi vrut să 

te roage ceva. di 

P Caii o ştia supărată din seara aceea, cînd îl întîlnise 
pe poteca de la marginea pădurii și îl înfruntase. Cu gîndul 
că ei n pleca la Roma — după cum fi spusese Staberius — și 
ca acolo vor putea să spună multe lui Publius Octavianus, 
căută să se arate binevoitor. i 

— Sint gata să-i îndeplinesc orice dorință Y 

Decimus Silvanus se întoarse spre Ampliatus « 


3 


121 


— Să faci aşa cum ţi-am spus ! Cu ceilalți sclavi, care se 
iau după vorbele acestor doi nebuni, o să mai vedem ce Facem. 
Să veniţi miine amindoi la mine, tu și Marsus ; pînă atunci, 
mă mai gîndesc. 

Pradă unei supărări greu stăpinite, îl luă de braţ pe Stabe- 
rius şi porni cu el după ateliere, spre ieşire. pea 

— Haide, Staberius, spune, ce vrea să mă roage Canidia ? 
îl întrebă cu nerăbdare. 

De citeva zile, Butes, Decibalos şi Staberius se frămîntau 
să prindă ceva despre cele ce se mai petreceau la Porolissum 
în legătură cu fuga lui Gemellinus. Cel de la care ar fi putut 
să afle cî mai multe veşti era Decimus Silvanus, de aceea 
Canidia, călcîndu-şi pe suflet, căutase o cale, 

— N-ar fi prea mare lucru, Decimus Silvanus, însă, dacă o 
refuzi, înseamnă că nu te simţi bine în apropierea fiicei unui 
senator... 

— Să plec o dată cu voi la Roma? 

— Nu, Decimus Silvanus, nici n-am hotärît încă ziua ple- 
cării ; Canidia te încearcă, vrea să vadă dacă ne-ai uitat cu 
totul, de aceca astă-seară te aşteaptă să cobori la noi, să stai 
la masă, să ne înveselim cu toții. 

Gîndul îl purtà pe Decimus Silvanus tot spre Roma. Se 
arătă mulțumit de atenția Canidiei şi primi bucuros să se 
ducă la ei. În sufletul lui sălăşluia întotdeauna o umbră de 
teamă de fiica senatorului şi socoti ocazia ca un bun ajutor 
pentru a o mai îmbuna. Aproape de poartă îl întîlniră pe 
Verus. Lanistul venise în galop şi calul răsufla tare, rozîn- 
du-şi zăbala. 

— Am trecut numai cît să te salut, Decimus Silvanus, 
strigă oprind calul. Cei de sus mi-au spus că ești aici. 

— Văd... văd, lanistule ! Pe toţi zeii, de cînd ţi-a mers așa 
de bine cu spectacolul din amfiteatru, nu prea mai ai timp 
să treci pe la mine, îl mustră Decimus Silvanus în glumă. 
Pornisem sus, la villa, nu mergi cu noi ? 

Lanistul întoarse calul după ce-l struni puţin. 

— Merg numai pînă ieşim în drumul cel mare şi-o pornesc 
de-a dreptul la Porolissum. Se lasă întunericul, mai am și alte 
treburi astă-seară. N-am mai venit să te văd, pentru că sînt 
şi supărat, Decimus Silvanus. Chestia cu fuga gladiatorului 
Gemellinus m-a tulburat mult de tot, parcă nici mie nu-mi 
iese din cap povestea cu Vetilla, cu dispariţia... Se vorbeşte că... 


132 


Decimus Silvanus se opri din mers. 

— Că l-am omorit eu, vrei să spui, pentru că dormise o 
noapte la păcătoasa aia de Vetlla, de care trebuie să mă 
scap o dată ! 

— Nu tu, ci oameni puşi de tine ! accentuă lanistul. 

— Ascultă, Verus, poate că vrei să spui că ești păgubit 
mult, fiindcă în locul lui mi-ai dat doi sclavi. Îi trimit sclavii 
înapoi, și-asta nu pentru că aş fi omorît eu gladiatorul ; nu 
mi-ar fi teamă de nimeni să recunosc dacă l-aş fi trimis la zei, 
mai ales că aş fi avut şi motiv. 

Cîtva timp gontinuară drumul în tăcere. Alături de Decimus 
Silvanus, Staberius se bucura că putea să afle chiar din gura 
lanistului ce se mai petrecea în legătură cu gladiatorul fugar. 

— Nu-mi trebuie sclavii ăia nenorociţi, curmă lanistul tă- 
cerea, îl vreau pe el, pe gladiator. În toamnă trebuie să orga- 
nizez un nou spectacol ; parcă aud cum o să strige mulțimea 
cerînd să-l scot la luptă pe Gemellinus, şi de unde să-l iau ? 
Am început să dau sfoară prin toţi, prin romani, prin daci, 
prin cărăuți, prin legionari, în speranţa că dacă el mai e în 
viață şi stă ascuns pe undeva, tot va afla, să dau sfoară că îl 
iert, nu-i fac nimic, numai să vină înapoi, iar după cftva timp 
îi voi da libertatea şi, dacă va primi să mai lupte în arenă ca 
gladiator, îl voi plăti aşa cum ne vom înțelege. 

— Ai făcut bine, Verus, îl încurajă Decimus Silvanus, eu 
voi fi primul care se va bucura, dacă se înapoiază gladia- 
torul. Nici nu va putea să trăiască prea mult timp urmărit de 
legionari şi cred că încă n-a reușit să fugă la triburile vecine 
din miazănoapte. Înapoierea lui te va face să-ţi dai seama 
cât de greşit ai fost bănuindu-mă pe degeaba. 

Ajunşi în drumul mare, lanistul îl salută pe Decimus Sil- 
vanus şi plecă în galop spre Porolissum. Din aceeaşi răspîntie 
pornea și drumeagul spre Marodava ; din acelaşi loc se despărţi 
de el şi Staberius. Aflase tot ce-l interesa, astfel că invitaţia 
lui Decimus Silvanus la ei la masă nu-și mai avea rostul, 
mai ales că nu era nici pe placul Canidiei, dar își dădu scama 
că nu mai putea reveni asupra ei. 

După ce se despărți de Staberius, Decimus Silvanus grăbi 
pasul, însoţit de tabernagiu și de libert, începu să fluiere ușor 
un cântec de tabernă, dintr-o dată înveselit, ca şi cum uitase 
de supărările pe care le avusese cu cei doi sclavi şi cu lanistul. 


133 


Ajuns la villa, intră împreună cu ei în tricliniu şi ceru să se 
aducă vin. Theudotos şi Eufemus văzură schimbarea lui Deci- 
imus Silvanus spre veselie şi nu ştiau cu ce să o pună în 
legătură. 

— Lucrinus a întârziat prea mult astăzi, spuse libertul după 
ce se aşeză pe un scaun. Nici n-am încheiat socotelile cu griul, 
nici nu ştiu cu cît i-a trecut pe daci să mai dea pentru legiune 
şi nici... 

— Astăzi degeaba mai vine, îl întrerupse Decimus Silvanus. 
N-aţi auzit că trebuie să mă duc jos, la Staberius, unde sînt 
așteptat la cină ? Ia ridicați cupele şi goliţi-le ! Vă spun după 
aceea şi pentru ce m-am înveselit. 

— Cind stăpînul este vesel, sînt şi eu, zise libertul, ducînd 
cupa la gură. 

— Care din voi mă va ajuta să izbutesc îl fac om, îl îmbo- 
gățesc, reluă Decimus Silvanus după ce goli cupa. Poate că 
zeii nu dorm, se mai ţin și de glume năstrușnice. De mult do- 
ream să mă duc jos, dar nu păseam cu ce motiv, şi iată că 
m-au ajutat ei. Voi ştiţi că Staberius este vecin cu Butes și cu 
Decibalos, se ţin împreună toți trei de parcă ar fi frați. Nici 
nu se poate ca în seara asta să nu fie poftiți și ei la Staberius. 

— Te duci între lupi, stăpîne ! se îngrijoră libertul. 

— Da, între lupi, mai ales între Butes şi Decibalos, însă voi 
nu ştiţi că lingă ei trăieşte şi o mieluşică... 

'Tabernagiul și libertul se priviră mirați. 

— Pe cine-ai mai pus ochii, Decimus Silvanus ? îl întrebă 
tabernagiul. 

— Ascultaţi. Într-o seară, să fie ceva mai mult de o lună 
de-atunci, mă întorceam de la vinătoare şi, la marginea pă- 
durii, am văzut pe fata lui Decibalos. De cum am zărit-o, nu 
mi-am mai putut întoarce ochii de la ea. O astfel de frumusețe 
n-am mai întîlnit cît am umblat prin imperiu, şi nici la 
Roma. Pe faţa ei, în ochi şi-n mers are ceva ce te năuceşte, 
parcă e o zeiță, o nimfă şi totodată o sălbăticiune. De-atunci 
nu-mi mai pot lua gîndul de la ea, am uitat de toate femeile 
din lumea asta. Voi vă daţi seama ce foc a început să 
mă ardă ? 

— Te înțelegem, stăpîne... se grăbi libertul. 

— Ei bine, vreau să pun mîna pe această nimfă, să-i simt 
trupul în braţele mele, să mă îmbăr de aroma ei de fată tînără, 
care încă nu ştie ce este dragostea, 


134 


Tabernagiul și libertul se priviră speriaţi. 

— Nu-l cunoşti pe Decibalos, Decimus Silvanus ? 1, murmu- 
ră cu teamă Theudotos, trăgîndu-se cu scaunul mai departe de 
masă. Păi dacă fi ici fata, dacul ăla devine fiară, mai fiară 
chiar decît jivinele din codru şi te face praf, îți arde totul, 
te, 


— Stai, Theudotos, potoleşte-ți spaima. Ce crezi că o să mă 
due să iau fata cu sclavii, aşa în ziua mare, cum dau latronii 
loviturile ? Tocmai pentru asta v-am spus că-l fac bogat pe 
acela care reușește să mi-o aducă, sau care găseşte o cale bună 
prin care să pun mîna pe ca. O dată adusă aici în villa, fără 
Ştirea nimănui, nici un zeu nu mi-o va mai putea lua ! 

— Ce facem cu barbarul, cu Decibalos ? !... A fost de multe 
ori în taberna mea, cînd apucă pe cineva cu miinile, îl repede 
la pămînt de-l zdrobeşte. 

Decimus Silvanus nu-și pierdu veselia. fi îndemni să mai 
golească repede cîte o cupă. 

— Astă-seară n-o să găsim ce trebuie să facem, v-am spus 
numai așa, să vă gândiţi, dar băgați bine de seamă, dacă se află 
cumva ceva, cum numai noi trei ştim, jur pe toţi zeii că vă 
fac praf pe amindoi ! Dar să nu vă speriaţi, am încredere în 
voi, tot aşa cum am în mine. Acum aţi înțeles de ce m-am 
înveselit ? 

— Te bucuri că o vei avea pe fată aici, stăpîne ? 

— Lasă asta, libertule, de adus nu mă îndoiesc, dar ceva 
mai tirziu, cine știe cum... Bucuria mea este că astă-seară, 
fără să mă fi gîndit şi fără să fi pregătit ceva, am s-o văd pe 
nimfa sălbatică și-am s-o sorb cu privirile. Să ştiţi că zeii tot 
se mai țin de glume, altfel nu putea să pună la cale ceva 
mai bun. 


Tulburarea lui Rastrix fusese mare. Clipele de plăceri 
trăite alături de Vetilla le uitase de mult, alungate din mintea 
lui de gîndurile ce-l frămîntau despre soarta lui Gemellinus. 
Dacă n-ar fi aflat de venirea lui Xanthus — trimisul lui Pro- 
cilius — n-ar fi făcut nici o legătură cu cele ce se petrecuseră 


135 


în amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, nu şi-ar fi 
amintit de cel ce trăia ca sclav sub acest nume. De atunci, de 
cînd Afian îl dusese la Vetilla, revenise destul de des la Poro- 
lişsum, căutase să intre în vorbă eu decurioni, legionari și gla- 
diatori, şi încercase să afle dacă ştiau ceva în legătură cu 
fuga gladiatorului. De un lucru se convinsese : Gemellinus nu 
fusese prins, de aceea continuase să-i scurme prin tot felul de 
discuţii şi de întrebări meşteșugit puse, în speranța că va putea 
descoperi un semn cit de slab al locului unde s-ar găsi ascuns. 
Se străduise să dea de urmele lui Xanthus, dar nu reușise; 
nimeni nu-l cunoştea, nimeni nu ştia dacă mai era în Porolis- 
sum. Două întrebări începuseră să-l chinuiască mai mult : una, 
dacă Xanthus aflase unde se ascundea Gemellinus, cealaltă, 
dacă în lupta pe care o va da cu cei porniţi să-l prindă, fugarul 
nu va cădea răpus. Cunoscind rostul venirii lui Xanthus, nu 
se îndoia că adevăratele intenţii ale lui Procilius erau alele, 
nu credea nimic din cele spuse de Vetilla în legătură cu dorința 
fostului stăpîn de a-i reda libertatea sclavului şi a-i lăsa moşte- 
nire o parte din averea sa. În această privinţă, Rastrix dispunea 
de elemente mai certe decît Butes, ştia şi el cine trăia sub 
numele de Gemellinus și în ce pericol se găsea, însă Butes 
trăia numai în frămîntare şi nesiguranţă, fără nici o posibili 
tate de a acţiona, la el totul se învârtea în cercul vicios al 
unor presupuneri pline de contradicții. Ei doi nu știau unul 
de altul, deşi același foc le ardea în suflete. Dacă Rastrix 
ar fi aflat că Butes era Burio — îl cunoscuse în răscoală pe 
fostul taraboste — s-ar fi dus la el, ar fi luat o hotărire și 
amîndoi ar fl adus-o la îndeplinire. Dar frământările mari sînt 
întocmai ca problemele grele : îşi găsesc sftrșitul numai dacă 
se cugetă într-una asupra lor, zi și noapte, și pînă în cele din 
urmă, în străfundurile firii omeneşti, se zămisleşte dezlegarea. 
Un astfel de proces sufletesc se desfăşurase îndelung la Ras- 
trix, pînă în momentul cînd se hotărise să se ducă la Vetilla. 
„Cînd intră, ea îl cercetă niirată, încurcată, aproape că îl și 
uitase, amintirea lui se amesteca în mintea ei cu aceea a unui 
client oarecare. Atunci, în zilele ce urmaseră îl dorise mult, 
apoi se gîndise numai la banli pe care îi primise, dati de el 
cu multă dărnicie ; acum nu se mai putea concentra nici asu- 
pra plăcerii, nici a sesterţilor pe care i-ar putea primi. Atunci, 
după ce plecase se temuse de el, fusese o frică amestecată cu 
dorințe, acum ceva nelămurit din adîncul fiinţei o umplea de 


136 


spaimă. Găsi o ieșire din situaţia în care se afla, umplind două: 
cupe cu vin şi îndemnîndu-i să bea. gup 
— Nici nu îndrăznesc să te întreb pentru ce-ai venit, nu 
cred că ţi-a fost dor de mine!... şopti ea, după ce sorbi 
din cupă. Pi „a? p 
— Te-am înţeles de-atunci, Vetilla, ştiu că nu doreşti dra- 
goste, ci cauţi bani. Am venit să te fac să cîştigi o sumă bună ; 
om face parte și parte... x e ea 
E Ns te ah gîndit să iei locul lui Afian ? Să ştii că 
persanul nu e prea voinic, dar are agilitate ce te uimeste, te 
poate dobori într-un fel pe care nici nu și-l poți închipui. 
L-am văzut odată bătîndu-se cu doi gladiatori voinici ca nişte 
munți, a făcut cîteva mișcări agere, nu știu unde i-a lovit, 
n-am văzut cum i-a răsucit şi ce le-a făcut, dar i-a irîntit 
fulgerător la pămînt, deşi era cu mfinile goale. Mi-a spus că 
a umblat mult prin împărăţii mari, îndepărtate din răsărit, 
acolo unde puterea Romei aproape că nic! nu este cunoscută. 
Rastri își goli cupa fără grabă. În casa Vetillei se simtea 
ca un prieten vechi. Trebuia să-i cîştige încrederea, să acio- 
neze plasîndu-se pe o poziţie care să pară opusă. scopului ce-l 
urmărea, să nu trezească în sufletul femeii nici o bănuială. 
—L-am zguduit niţel pe Afian atunci, după ce am ieşit 
de la tine, şi n-a încercat să mă doboare ; nici acum n-am 
poftă să-mi încerce puterea cu el. Despre altceva este „vorba: 
tu al putea să-l găseşti pe Xanthus, pe cel care îl căuta pe 
Gemellinus ? 
Ochii Vetillei luciră. A iai A - 
— Vrei să pornești alături de el în căutarea gladiatorului ? 
— Nu să-l caut, ci să i-l dau gata prins! Asta numai dacă 
el se învoieşte cu plata, din care jumătate va fi a ta. N 5i 
Vetilla se luptă să-și înfringă tulburarea. Începu să râdă, 
închise un ochi şi își aplecă încet capul într-o parte: a 
— Ai venit să mă pui la încercare? Vrei să afli dacă ţin 
mai mult la gladiator decît la tine ? A E j 
— De ce să te încerc, dacă fi vreau binele ? Mi-ai spus că 
acel Xanthus îl caută pentru > moştenire mare... i 
— Bănuieşti că eu îl cred ? Eaide, spune drept, tu ştii unde 
se ascunde Gemellinus ? Jg E 
— Dacă mă înţeleg cu Xanthus, pot să i-l dau în mină! 
— Și partea mea ? S-ar putea să uiţi să mi-o dai. Vezi tu, 
în treaba asta ceva mi se pare pe dos : dacă Xanthus îl caută 


137 


pentru a-i face bine, ce rost are să spui că i-l dai în mînă, 
ca şi cum o dată prins va trebui să fie dus înapoi la şcoala de 
gladiatori a lui Verus... 

— Asta e treaba lor. Îl duc pe Xanthus şi îi arăt unde se 
ascunde gladiatorul, ce va urma după aceea nu mă priveşte. 
“Tu să te ţii de el, dacă vrei să îl ai pe Gemellinus. Poate că 
întîmplarea asta e legată de destinul vostru : devenit liber şi 
bogat, dacă el te-a plăcut, ai putea să-i fii soţie. Te aşteaptă 
zile de fericire, Vetilla, să mulțumești zeilor că Afian m-a 
adus atunci la tine ! 

Cînd Rastrix o părăsi, pe faţa ci radia lumina izvorită din 
speranța împlinirii unei dorințe pe care o păstra închisă în 
suflet : familie, copii, tihnă, îndestulare. 

Deşi Xanthus nu se mai arătase de mult pe la Vetilla, nu 
părăsise Porolissumul. Stătea mai mult în preajma şcolii lui 
Verus şi căuta să între în vorbă cu gladiatori, nădăjduind să 
dea de urmele lui Gemellinus. Cînd oamenii trăiesc timp în- 
delungat împreună, se leagă prietenii puternice și trainice, cu 
atit mai mult la gladiatori, oameni sortiti morții. Cine nu s-a 
convins că prieteniile născute între ostașii care au luptat ală- 
turi în războaie grele, s-au ajutat şi s-au ocrotit avînd în 


față moartea nu se mai rup tot restul vieții? Xanthus era. 


convins că un astfel de prieten nu se putea să nu aibă gladia- 
torul printre cei din şcoală, că acest prieten nu va șovăi să-i 
spună unde se ascunde, dornic să-i vină fugarului în ajutor, 
cînd va auzi că legatul Procllius îl caută pentru a-l răscumpăra 
şi lăsa o parte din avere. Adevăratul scop al venirii lui Xan- 
thus era însă altul. De mult timp Procilius intrase în panică 
de teama răzbunării dacilor, ei făcuseră cîteva încercări pen- 
tru a-l răpune. De curînd aflase dintr-un papyrus trimis de 
Decimus Silvanus — în care acesta amintise cu totul întîmplă- 
tor — că avusese un sclav, Gemellinus, pe care îl dăruise unui 
lanist, se dovedise în amfiteatrul din Porolissum cel mai bun 
gladlator, însă după primul spectacol se făcuse nevăzut. De 
atunci teama lui Procilius crescuse fără măsură şi nu se liniş- 
tise pînă nu-l trimisese pe Xanthus în căutarea lui, cu sarcina 
de a-l găsi și omori, fără să cruțe nici un fel de cheltuieli. 
Deşi nu spusese nimănui, Xanthus venise însoțit de o ceată 
de foști gladiatori, de veterani fără căpărti şi de alți clienţi 
de-ai tabernelor, pe care o tinea ascunsă într-o casă din îm- 
prejurimile Porolissumului. De cum sosise, aflase repede că 


138 


gladiatorul fugise după ce petrecuse o noapte la Vetilla, şi tot 
atit de repede găsise casa ei. 

Rastrix nu ştia nimic din toate acestea, totul la el se 
reducea la presupuneri și acţiona, întrevăzînd instinctiv ún 
pericol pentru Gemellinus, împins de cultul pe care îl nutrea 
în suflet față de memoria aceluia care fusese căpetenie a: 
Marii răscoale pentru alungarea legiunilor din Dacia. Era ho-: 
tărît să-l ajute pe feciorul lui Sarmis cu orice sacrificiu. Ca 
işi Xanthus, Rastrix nu venise singur, îşi adusese o ceată de: 
oameni vînjoşi, buni luptători, pe care o lăsase la stina unui 
dac, pe culmile ce coborau spre rîul Samus. A 

Dorinţa arzătoare a Vetillei de a-l avea pe Gemellinus, 
îmbinată cu speranța că va ajunge să-și întemeieze o familie, 
îi dădură puteri noi, o făcură să nu-și găsească liniştea pînă 
nu-l găsi pe Xanthus. Fericirea ei crescu şi mai mult, cînd 
acesta, bucuros că reușea să-şi atingă scopul, o asigură că el o 
va ajuta, îl va convinge pe gladiator și o vor lua cu ei la 
Sarmizegetusa. Încrezătoare în amîndoi, deși nu se mai gindea 
la sesterții ce i-ar fi revenit ca parte, îi îndemnă să pornească 
degrabă spre locul ascunzătorii fugarului. E 

Rastrix plecă însoțit de Xanthus și de ceata acestuia. Avu- 
sese grijă să trimită vorbă flăcăilor din ceata sa încotro să 
pornească și unde să-l aştepte. Într-o vale îngustă dintre dealu- 
zile de-a lungul cărora se scurge Samusul, aproape de granița 
de miazănoapte, îi spuse lui Xanthus să se oprească, să-şi lase 
ceata într-un desiș, iar el să-l însoțească în susul văii numai 

cîteva sute de paşi, unde îi va arăta bordeiul în care se ascun- 
dea gladiatorul. Aşa cum se legase, el nu voia să fie de față 
la încercuirea fugarului, cînd poate că unii vor cădea răpuși 
de loviturile năpraznice ale celui ce dovedise în arenă cît de 
bine știa să lupte, care, în culmea disperării, putea deveni şi 
mai periculos. Xanthus rîse şi îl urmă, avea încredere deplină 
în ceata sa, mai ales în foştii gladiatori. Se îndepărtară nu 
mai mult de o sută de paşi, cînd din urmă auziră strigăte, 
zăngănit de spade și lovituri surde. Xanthus se opri şi privi 
bănuitor. Primi o căutătură rece, din care radia ura pe care 
Rastrix nu căută să și-o mai înfrângă, strîngea bine dreapta 
pe măciucă, lar stînga pe prăselele cuțitului ce-l avea la brîu. 

— Să-mi spui, Xanthus, pentru ce-ai primit să-l cauţi şi 
să-l omori pe Gemellinus ? 


139 


— Dar nu pentru asta am plecat că-l... 

rii Procilius vrea să-l știe mort pe feciorul aceluia care a 

ost o speranță a dacilor, pe acela pe care l-a primit în dar 
ca sclav şi l-a vîndut încă de copil, iar acum se teme de 
răzbunarea lui ? Pentru ce te-ai pus în slujba lui, Xanthus 
să faci o faptă atît de odioasă ? Nu te-ai gîndit niciodată că 
poporul dac trăiește, că unui dintre daci ar putea să-ţi ă 
socoteală de ticăloşia ta ? ae 

, Vorbele lui Rastrix se pierdură purtate de vintul ce sufla 
din susul văii în clipa cînd Xanthus se întoarse şi porni Îngro- 
zit spre ceata sa. Nu reuși să înainteze însă decît cîțiva Esi 
căci o lovitură de măciucă îl dobori fulgerător. Departe mai 
jos se auzeau ropote de cai ce se îndepărtau. Ceata lui fugea 
alungată de dacii care îl aşteptaseră pe Rastrix Ta Jocul știut. 

, ca şi cum nimic nu ini i 
E a Ey se întîmplase, liniştea puse din nou 


Pe drumul ce venea urcînd și coborînd de la Napoca spre 
Porolissum, sus pe coama dealului, în apropiere de vieul Mag- 
nus, mergea Sagitulp ţinînd de mînă pe Ziper, feciorul său. 
Fusese la fratele cel mare, în satul de dincolo de munte, ce 
se räzleea din drum înfundîndu-se într-o vale îngustă, împă- 
durită şi îi dusese în dar o juncană pe care o creseu Pe 
mică. Fratele lui Sagitulp era sărac, avea mulți copii. caca 
darul iscase multă bucurie, Trecuse de vremea prinzulai Zina 
de miez de august era mai răcoroasă și mai liniştită zăpigeale 
verii se potolise, ploile căzute de curînd aşezaseră praful, serul 
era curat, iar cerul părea mai albastru, mai nesfârșit. Drumul 
şerpuia prir- pădurea rară de fagi bătrîni, pe sub care năpă- 
dise lăstăriș tînăr. Sagitulp călca apăsat, privind în pămint 
Îşi părăsise fratele şi nepoții plin de mulțumire pentru fapta 
pe care o făcuse. Mersese vesel o bucată din drum, vorbind de 
teate cu copilul, apoi tăcuse, Încetul cu încetul îl prinseră din 
nou grijile care îl neliniştiseră de cîtva tmp: decurionul Fus- 
cianus se arăta nerăbdător, cerea să-i dea pe Ampelia, iar 


140 


venirea lui Dicomes, pe care trebuia să-l ţină ascuns, pusese 
în fierbere pe Butes, pe Staberius şi pe Decibalos. Pentru ei 
Dicomes era Sarmis, se simțeau datori să facă orice spre a-l 
ajuta. Dar şi el, Sagitulp, era hotărît să dea sprijin feciorului 
aceluia care fusese ultima speranță a Daciei, să-l ajute să 
scape de sclavie, să poată trăi în libertate alături de ceilalți 
daci. Pe lîngă aceste îngrijcsări, Sagitulp mai era frămîntat 
de un alt necaz : tabularul Lucrinus îi spusese că trebuie să 
dea pentru legiune o cantitate mult mai mare de griu decît 
în ceilalţi ani şi se vedea peste iarnă fără destulă hrană 
pentru familie. Într-o oarecare măsură îl liniştea numai gîndul 
că decurionul va aranja cu tabularul să-i mai scadă ceva. 
La toate acestea se mai adăugau şi alte griji izvorite din 
zvonuri : ba că unii flăcăi daci o să fie luaţi în unităţile auxi- 
liare din armata imperiului şi trimişi prin alte provincii, iar 
el îl avea pe Getio abia ajuns la douăzeci de ani, ba că la 
Porolissum procuratorul ar fi dat ordin să se afle numele dacl- 
lor care s-au bătut cu colonii în bilei, şi el era unul dintre cei 
ce loviseră cu toată setea în venetici, Se apropiau de vîrful 
dealului, cînd, la o cotitură a drumului, Sagitulp văzu două 
care cu coviltir, trase la umbra unui fag. Din apropierea lor 
se înălțau cîteva şuvițe de fum de la un foc ce părea pe tre- 
cute. După felul carelor, îşi dădu seama că erau nişte daci, 
de aceea se hotărî să nu-i ocolească. 

— Zeul cel mare să vă dea sănătate! dădu el bineţe celor 
doi daci, pe care îl văzu lungiţi lîngă trunchiul fagului. 

— Tot sănătate îţi dorim și noi! răspunse unul. Eşti de 
prin părţile astea, frate ? îl întrebă, săltindu-se într-un cot. 

Da, de-aici, de-aproape, răspunse Sagitulp. 
Nu ştii, pînă la Porolissum mai avem mult de mers? 
îl întrebă celălalt, ridicîndu-se în picioare. 

—— Ba, numai puțin, cum o tuliți în vale, treceţi pe lîngă 
vicul Magnus şi daţi în Porolissum. 

Sagitulp vorbea privind mirat spre cel doi daci. Prea se 
asemănau unul cu altul şi gîndi că erau frați. Amîndoi înalți, 
bine făcuţi, cu priviri deschise, cu plete și bărbi blonde, vînjoși, 
nu arătau să fi trecut de mult patruzeci de ani. Îi măsură cu 
privirea şi socoti că erau cam de aceeaşi vârstă cu Decibalos. 

— Veniţi de departe ? îi întrebă, fără să urmărească ceva. 

— Cam... răspunse cel care stătea lungit într-un cot, venim 
tocmal de la Sarmizegetusa. 


141 


— Aveţi încărcătură grea, bag-seama, continuă Sagitulp. 

— Da, şi nu prea, răspunse același dac. Ducem mărfuri 
Ja un negustor ; noi ne ocupăm cu cărăușia, poate că o să ne 
întoarcem, încărcați cu grîu. Ne-a spus cineva de la Apulum 
că e pe aici un negustor de grîu, unul Eufemus, dac-ai auzit 
de el. 

— Cum să nu, e chiar din Magnus, un libert hoţ, care lu- 
crează mină-n mînă cu alt hoț mai mare, stăpînul moşiei 
Marodava. 

Cei doi cărăuși păliră şi se priviră unul pe altul. 

— E departe Marodava de-aici ? îl întrebă cel care se ridi- 
case în picioare, Am fost pe-acolo demult, pe cînd trăia Diegis, 
dar nu pe drum, ci pe sus pe crestele munților şi era noapte, 
aşa că nu putem să ne dăm seama dacă ne găsim aproape 
sau departe de cetate și-apoi, poate că se vor fi schimbat multe 
şi prin părţile astea. 

—, D-apăi multe s-au schimbat. Înainte, de la Marodava 
pînă la Porolissum erau numai cîmpie şi coline frumoase, 
acum sînt două sătulețe, ei le spun vicuri, unul este Magnus, 
spre care o să vă poarte drumul, iar celălalt e Serdos; în 
amîndouă s-au așezat numai venetici : coloni, veterani, liberţi, 
meșteşugari. 

Cărăuşul care stătuse culcat într-un cot se ridică şi el în 
picioare. Sagitulp prinse pe feţele lor o schimbare și îi privi 
cu mai multă atenţie. Cel care se ridicase se apropie de el şi îi 
puse mîna pe umăr. 

— Frate, te întreb în numele Marelui zeu, eşti dac adevărat, 
aşa cum te arată portul și vorba ? 

— D-apăi cum ? răspunse Sagitulp. 

— N-ăi fi trecut şi tu de partea dușmanului ? Pe-acolo prin 
părțile de unde venim, unii au început să se lepede de numele 
lor dac şi să ia nume roman, pe tine cum te cheamă ? 

— Să mă trăsnească Marele zeu, pe-aici pe la noi nu se 
pomeneşte de aşa ticăloşie ! Numele meu e Sagitulp. 

—, Frate Sagitulp, aș vrea să te întreb ceva, dar să nu afle 
nimeni ! 

— Întreabă-mă, frate! Cui să destăinui, veneticilor care 
ne-au umplut țara ? 

— Spune-mi, frate Sagitulp, de tarabostele Burio nu s-a mai 


auzit nimic? Să fie oare mort? Ştim că el a fost stăpînul 


cetăţii Marodava. 


142 


Sagitulp tresări săgetat de un fior. Privi în jurul său, se 
trase un pas înapoi, îşi duse mîna în plete şi începu să se 
scarpine nehotărit. 

— Adică şi acum îl mai caută pe sărmanul taraboste ? în- 
trebă el, căutînd să ocolească răspunsul, 

— Nu vrei să ne spui, acum ne crezi tu pe noi de partea 
dușmanului, nu e aşa ? 

— Nu, frate, dar nu 
taraboste după ce a fost înfrîntă răscoala... $ 

Sagitulp părea încurcat. Se întoarse spre băiat şi-i făcu 
semn : , 

— Hai, fiule, scoală de pe iarbă să mergem, că se lasă 
seara. i 
Cărăuşul care-l întrebase se apropie din nou de el. Nu-i 
scăpase tulburarea lui, pricepuse că se ferea să mai lungească 
vorba. 5 3 

— Te înțeleg, frate Sagitulp, am trecut cu toții prin atitea 
nenorociri, ne-am pierdut încrederea unii Într-alii, duşmanul 
a izbutit să ne zăpăcească de tot, nici noi nu mai ştim în ce 
parte trebuie să ne dăm ca să ieşim bine. Mai stai niţel. Uite, 
ca să te încrezi în vorbele noastre, îți spun cine sîntem noi. 
Poate că ai auzit și tu că din amfiteatrul de la Sarmizegetusa, 
atunci când Sarmis şi-a înfipt cuțitul în piept, împăratul Ha- 
drian le-a lăsat viaţa la doi daci — frați — care s-au luptat 
cu alţii în arenă, şi i-au doborir. Noi sîntem aceia. —— 

Uimit, Sagitulp se trase din nou un pas înapoi şi scăpă în 
şoaptă : 

— Rhesos şi Dapyx?! n i ii 

— Ehei, frate, aşadar ai auzit de noi? îl întrebă Rhesos, . 
căci el era cel care îl întrebase despre Marodava şi despre 
taraboste cu atita insistență. Acum poţi să ne spui fără grijă, 
mai trăieşte tarabostele Burio ? x "i at 

— Nu ştiu !... murmură Sagitulp, pradă unei grele încercări. 

Gîndul îi alergă ca fulgerul spre Marodava, la Butes, nu- 
mai el ar fi putut să-l sfăruiască ce răspuns să le dea. Se 
jurase pe Marele zeu ca niciodată şi la nimeni, chiar dac fiind, 
să nu spună nimic despre taraboste, Il fulgeră un gînd şi găsi 
e cale prin care să iasă din încurcarea grea în care se găsea. 


u nimic, nimeni n-a mai auzit de 


143 


— După ce descărcaţi mărfurile la Porolissum, aveţi unde 
să poposiţi ? Ar fi bine să trageţi la mine, la Marodava ; nu e 
prea departe de Porolissum, întrebaţi unde stă Sagitulp. 

Cei doi fraţi se priviră inirați. Propunerea lui Sagitulp le 
întări bănuiala că el ştia ceva, îşi lua numai un mic răgaz. 

— S-a făcut, frate Sagitulp ! strigă Dapyx. La noapte, cit 
de tîrziu o fi, venim la tine. Te găsim acasă, ori te duci acum 
în altă parte ? 

— Mă duc drept acasă, o iau în lungul coastei; este o 
cărare care porneşte din drum de-aici, niţel mai sus, şi coboară 
drept la Marodava, aproape de casa mea, le spuse, luîndu-l 
pe Ziper de mînă şi ieșind în drum. Aşa, vă aştept ! Poate că 
a să aflați şi ceva despre taraboste, adăugă îndepărtindu-se. 

Cind sosi în dreptul ogrăzii sale, îl trimise pe Ziper acasă, 
iar el porni spre Butes pe peteca de la marginea pădurii. Se 
lăsa amurgul cînd intră în ograda lui, Îi găsi pe toţi trei stînd 
de vorbă în curte, cum obișnuiau să facă adesea după cină. 
De cînd îl aveau lingă ei pe Dicomes. toate celelalte griji 
mărunte pieriseră, nu luaseră în seamă nici birul mai mare 
de griu pe care îl pusese tabuiarul Lucrinus. 

Cînd îl văzu, Butes îl întrebă de departe : e 

— Te ştiam plecat peste deal, te-ai şi întors ? 

— Cu voia Marelui zeu, am mers bine, iar spre seară m-am 
it s-ajung mai repede acasă 

— Să ajungi acasă, nu Ía noi, interveni Staberius. Văd că 
eşti roșu ca racul, nu cumva te-a alergat cineva pe la margi- 
nea pădurii ? continuă în glumă. 

Cînd băgă de seamă că Sapitulp venise asudat, Butes se 
schimbă la faţă. Bănui că se întîmplase ceva și gîndul îi alergă 
la Dicomes. Devreme, Gumida, Canidia și Sarmida plecaseră 
la Sagitulp, pregătiseră ceva bun de mîncare pentru fostul 
gladiator şi se duseseră toate trei să-i ducă. Dar cine se mai 
putea înţelege cu Sarmida pentru grija ce-i purta lui Dicomes ? 
De cînd fata ştia cine cra de fapt gladiatorul Gemellinus, 
fericirea ei crescuse şi mai mult. 

— Ce, ai aflat cumva că au pornit cei de la Porolissum pe 
urmele lui ? îl întrebă nelinişiit. 

— Da de unde, îl potoli Sagitulp, ştergîndu-și sudoarea de 
pe faţă cu mîneca cămăşii, nici n-am dat pe acasă... 


grà 


144 


Täcu un timp, continuînd să-și şteargă sudoarea, apoi în- 
cepu să vorbească mai rar : 

— Ştiu şi eu ce să mai zic, poate că Marele zeu și-a întors 
di: nou față apie:aiţi, aAnceput Shé trimită si tite Punns 
bucurie ! i 

Semnul lung de rană din obrazul lui Butes se făcu purpuriu 
în lumina amurgului, inima începu să-i bată năvalnic, năpădit 
de speranță. 

— Ai aflat ceva, s-a întîmplat ceva la Sarmizegetusa sau 
la Roma, de care trebuie să ne bucurăm ? se grăbi el, ridicin- 
du-se de pe banca pe care stăieau toți trei. 

Sagitulp clătină capul, semn că nu se întîmplase nimic. Le 
povesti de întîlnirea avută cu cei doi daci cărăuşi, cum ei 
voiseră să afle dacă Burio mai trăia şi cum căutaseră să-l 
convingă că ei sînt Rhesos şi Dapyx. Se jură de cîteva ori că 
nu le spusese nimic despre taraboste. 

— Dar nici nu vream să-i las să se întoarcă de la Porolis- 
sum fără să afle ceva, reluă Sagitulp. Numai tu, bunule Butes, 
poţi să-ţi dai seama ce ar fi de făcut. 

— Te mai întilneşti cu cei doi fraţi ? 

— D-asta am venit, nu ştiu dacă am făcut bine, tocmai 
acum cînd este şi flăcăul Dicomes la mine !... Le-am spus că, 
după ce descarcă mărfurile, să facă popasul de noapte aci la 
Marodava, adică la mine. La noapte, cit de tîrziu ei vor sosi. 
O să vii tu acolo, ori îi aduc aici ? 

“Trecîndu-și uşor degetele prin firele lungi din barbă, Butes 
privi pe rînd spre Staberius si spre Decibalos. Faţa lui radia, 
iar ochii aveau o lucire vie. Murmură purtat de gînduri : 

— Da, ai spus bine, poate că Marele zeu nu vrea să-i pră- 
pădească pe toţi dacii. Să-i lăsăm să se odihnească în noaptea 
asta fără alte gînduri. Vezi ca Arghida să-i ospăteze bine. 
Dacă în adevăr sînt ei, Rheses şi Dapyx, trebuie să le arătăm 
că ştim să-i prețuim pe eroi. Da, continuă el privind departe, 
din atiţia luptători bravi, care au fost tot timpul alături de 
Dicgis şi de Sarmis, numai ei au mai rămas, Rhesos şi Dapyx. 

— Şi tarabostele Burio, bunule Butez ! completă Sagitulp. 

Butes îi aruncă o privire caldă, urmată de un zîmbet. 

— Nu, tarabostele nu mai este. Pînă miine mă mai gîndesc, 
poate că vom afla ceva de la ei. Tu, Sagitulp, nu ştii niinic, 
de Burio nu s-a mai auzit pe aici, aşa să le spui. 


145 


Amurgul lăsa locul nopții ce înainta dinspre pădure. De 
departe, de sus de pe coasta muntelui, răsună mugetul unui 
cerb. Butes ridică privirea. Văzu sus, la villa lui Decimus Sil- 
vanus, lumină multă. Oftă din adînc şi murmură : 

— Aşa, mîine vom vedea, acum să mergem să ne odihnim. 

A doua zi pe la vremea prinzului, pe drumul din vale ce 
şerpuia printre casele dacilor, porniră spre Sagitulp femeile : 
Canidia, Gumida şi Sarmida, iar bărbaţii o apucară pe sus, 
pe poteca ce ducea într-acolo pe sub pădure. La Sagitulp în 
curte stăteau de vorbă Rhesos, Dapyx, decurionul Fuscianus şi 
Ampelia. Sagitulp şi Arghida își făcuseră de lucru prin casă, 
chibzuind cum să-l facă pe decurion să plece mai repede. Cu 
toată încrederea și dragostea ce-și purtau, Ampelia nu spusese 
nimic decurionului despre Dicomes, de aceea, cînd venea el 
trebuiau să-l ascundă pe fostul gladiator. De cum întră în 
curte, Sarmida îl văzu pe decurion şi un val de supărare o 
cuprinse, Din nou îl găsea pe Dicomes stînd închis și în 
ultimele zile Fuscianus venise tot mai des. Simţea cum chinul 
lui era şi al ei. Sarmida se gîndi cum să-l facă pe decurion să 
plece mai repede și găsi un mijloc : 

— Fuscianus, fugi ! strigă ea de departe, l-am întîlnit pe 
moș Larse, te căuta ; mi-a spus că l-a trimis Marcellus după 
tine, cică trebuie să pleci numzidecît la Porolissum. 

— Minte, nu-l caută nimeni, sări Ampelia, luîndu-l de braț. 
Mai stai, Fuscianus! îl rugă ea, apropiindu-se și mai mult 
de el. 

— Dar de ce nu m-a căutat Tarse aici ? o întrebă decurio- 
nul, nesigur de ceea ce trebuia să facă. 

— Minte, n-o asculta, Fuscianus ! i-o luă înainte Ampelia, 
văzând că Sarmida se pregătea să-i dea un răspuns. 

— Dacă un decurion se încurcă în năframa unci fete de 
dac, nu mai rămîne mult timp militar, îl certă Sarmida rizînd. 
Moș Larse pornise încoace şi, cînd a auzit că şi noi venim tot 
aici, m-a rugat să-ţi spun, dacă te găsesc, iar el s-a dus sus 
la villa, socotind că poate vei fi acolo. 

Spusele Sarmidei îl puseră în încurcătură, decurionul în- 
cepu să se pregătească de plecare. 

— Aşadar, căută el să sfirşească vorba pe care o începuse, 
faceţi amindoi cărăușie prin toată Dacia. pină dincolo de Da- 
nuvius, Aș vrea să vă întreb dacă pe acolo pe unde aţi umblat 
e linişte, dacă latronii mai dau lovituri ? 


146 


„—Linişte, decurioane ! îl încredință Rhesos. S-au potolit 
toţi, şi romanii, şi dacii. Cam peste tot întilnești ceea ce vedem 
noi acum aici, continuă el cu subineles, privind spre Ampelia 
peste tot e linişte și înţelegere. ý 

— Vă las, toți zeii să fie cu voi! salută el, plecînd spre 
poartă cu Ampelia de mină. 

Din casă ieșiră grăbiţi Arghida și Sagitulp. 

— Bine c-a plecat ! oftă Sagitulp ușurat. Nu știam cum să-i 
fac mai repede vint de aici. De altfel e băiat bun decurionul 
şi nu l-aș crede în stare să ne facă vreun rău, E ca şi copilul 
meu, deşi ceva tot mă mai frămintă în suflet. Dar cum ați 
putut să-l faceţi să plece ? 

Gumida o arătă pe Sarmida. 

.— Împeliţata asta de fată, auzi ce i-a dat prin cap? Eu 
ştiam că numai femeile pot să-i păcălească și pe zei, însă 
acum văd că şi fetele; i-a spus că este căutat și l-a-ndemnat 
să plece la Porolissum. 

Sagitulp aproape că n-o mai asculta, gîndul lui era departe. 

— Ce face bunul Butes, vine? 

— E-aci aproape, vin toți trei, îi răspunse Canidia. Trebuie 


Dă fie prin fundul ogrăzii, continuă ea. Poate că au așteptat 


să plece decurionul ; prea ar bate la ochi dacă găzduirea a 
doi cărăuşi a strâns aici la tine un fel de adunare a dacilor, 
adică a celor care sînt socotiți căpetenii în părțile astea. ? 

Ampelia se întoarse de la poartă puțin supărată. 

—Lasă, Sarmida, mă voi răzbuna eu ! 

Se apropie de ea și-i șopti la ureche : 

— Am să fac în aşa fel încât să nu-l vezi astăzi ! 

Dinspre ogradă intrau în curte Butes, Staberius și Deci- 
balos. Dădură binețe şi se aşezară pe scaune, ca și cum n-ar fi 
ştiut nimic de sosirea celor doi fraţi. După aproape douăzeci de 
ani erau mult schimbaţi şi unii, și alţii. Semnul prelung de 
lovitură de spadă din obraz, pletele și barba încărunțite, îm- 
brăcămintea de comat, toate făceau ca Butes să arate cu totul 
schimbat față de cum arătase pe vremuri tarabostele Burio. 
La cei doi fraţi, cu toate schimbările aduse de vîrstă și de 
suferințe, mai rămăseseră destule semne după care puteau fi 
uşor recunoscuţi. Erau vrednicii, veselii și vitejii frați Rhesos 
și Dapyx, cei care luptaseră cu străşnicie alături de Sarmis, 
de Maevius, de el și de mulţi alții. Ar fi vrut să-i strângă la 


147 


piept şi împreună să-şi depene amintirile, dar socoti că era 
mai bine să se stăpînească. 

— I-ai adus de dincolo de deal ? întrebă Butes pe Sagitulp. 

— Nu, sîntem veniţi mai de departe, răspunse Dapyx. 

Sagitulp parcă se pierduse. Nu ştia ce să facă, ce să spună 
şi ce întorsătură o să dea Butes lucrurilor. Nici nu-l întrebase 
dacă trebuia sau nu, să-l țină ascuns pe Dicomes. Ca să nu 
greșească, socotise că era mai bine să nu se vadă şi să nu 
stea de vorbă. Ca şi neîntrecutul lor unchi, Dagio, căzut în 
luptă, cei doi frați aveau simţurile atît de ascuțite, încît cu 
greu se puteau înșela. Amîndoi tresăriră la cuvintele rostite 
de Butes, însă nu de înţelesul lor, ci de răsunetul vocii, de 
blîndețea cu care vorbea. 

Rhesos nu se mai putu stăpîni 

— Nu te-am înţeles bine, ce-ai vrut să întrebi ? 

— Dacă v-a adus de dincolo de deal. răspunse Butes zim- 
bind uşor, ştiam că a fost ieri acolo, la fratele lui mai mare, 
poate sînteți rude... 

Cu cei doi fraţi cineva nu s-ar fi putut încurca uşor, căci 
oricît ar fi încercat să-i înșele, n-ar fi reuşit. Ca nişte încer- 
caţi luptători, porniră de-a dreptul la atac : 

— De unde ai semnul din obraz? îl întrerupse Days. 

— Pe tarabostele Burio nu l-ai cunoscut? atacă direct 
Rhesos. 

Zimbetul lui Butes crescu, era un surfs amestecat cu o 
privire plină de dragoste, sub care se ascundea o stare de tul 
burare greu stăpînită. Cicatricea din obraz se făcu şi mai 


— Semnul îl ammai demult, iar pe tarabostele Burio l-am 
cunoscut, aşa cum l-au cunoscut toți dacii din Marodava, dar 
despre:el nucs-a mai guzienimicu 

— Vezi, bunule Butes, d-asta le-am spus să vină pînă la 
Marodava, că prea căutau să afle ceva despre taraboste, sări 
Sagitulp, simțind că se va întîmpla ceva pe care el nu-l mai 
putea stăvili. 

— Rhesos, tu ce zici, Butes e Butes ? întrebă Dapyx. 

— De la primele vorbe l-am recunoscut! întări Rhesos. 

— Marele zev să-ţi dea sănătate, taraboste Burio ! strigă 
Dapyx. 


148 


Butes duse un deget la gură, făcîndu-le semn să tacă, Vorbi 
în șoaptă, În timp ce îi stringea la piept pe amindoi cu multă 
căldură. 

— Tot așa ați rămas, ncobesiţi, iscoditori și isteți. Dacă 
vitejii noștri morţi ar învia acum şi ne-ar vedea!... Să 'nu 
uitaji nici o clipă, dragii mei, că dacă fraţii Rhesos și Dapyx 
sînt liberi să umble prin Dacia, deşi au luptat alături de 
Sarmis — pentru că libertatea o au chiar de la împărat — în 
schimb tarabostele Burio a fost unul dintre aceia pe care 
imperiul i-a socotit morţi în lupte, alfel de mult l-ar fi căutat 
şi l-ar fi trimis la zei. De tarubostele Burio să nu mai vorbiţi, 
la pieptul său vă stringe dacul Butes și, pentru voi, ca şi 
pentru ceilalți, eu nu sînt decit Butes. 

Alături, Sagitulp îşi şterse o lacrimă. Se dăduse totul pe 
faţă mai repede decit îşi închipuise. Se rugă în gînd Marelui 
zeu să facă așa cum o socati el că este mai bine. Butes se 
trase cîțiva paşi înapoi şi îi pr ivi pe cei doi fraţi. Erau îmbră- 
cati în sus, ca dacii, cu cămăși largi, înereţite mult la guler, 
însă în picioare nu purtau opinci, ci sandale romane, cu tălpi 
groase şi tari, cum erau cele militare, bune pentru drum lung. 

— În cărăuşia voastră, n-aţi mai venit pînă la Porolissum ? 
î întrebă el. 

— Nu, n-am mai venit, totdeauna ne-am oprit la Napoca, 
Dar stai, frate Butes, nu schimba vorba, să fie aşa precum ai 
us, continuă Rhesos, de taraboste nu ştim nimic şi nu se 
mai» ştie nimic, dar cine este acest om care după port pare 
dac, însă după înfățișare parc-ar fi străin, veteran ori libert... 
poate că şi pe el l-am mai văzut... 

Butes înțelese că R hesos vorbea de Staberius. 

— Astăzi chiar vreţi să le aflaţi pe toate ? Nu cumva sînteți 
iscoade de-ale guvernatorului de la Sarmizegetusa, trimise să 
mai dea de urmele unora care au luptat în cetele lui Sarmis 2 
îi întrebă în glumă, 

— Şi de ce să mai aminăm ? sări Dapvx. El a luptat — şi-l 
arătă pe Staberius — în cetele sclavilor. Nu l-am văzut atunci 
de prea multe ori, dar mi-l amintesc bine. 

— Nu greşeşti nici tu, Dapyx ! Da, și el a luptat alături de 
cei răsculați. E Staberius, libert ca și voi, şi el a primit liber- 
tatea tot de la Hadrian şi tot în amfiteatrul de la Sarmizege- 
tusa. 


149 


— Staberius 1... strigă Rhesos. Nu este sclavul a cărui soţie 
era fiica unui senator de la Roma? S-a vorbit mult atunci 
despre ei şi despre inima rea a senatorului. Pe toţi zeii, uite 
altul de-al nostru, nu cumva am găsit aici un cuib de şoimi, 
care trăiesc ascunși vederii dușmanului ? 

Cuvintele lui Rhesos însufleţiră şi mai mult pe Butes. A 

— N-ai spus-o rău, cam este cuib de şoimi ; mai avem şi 
un şoim tînăr... Dar mai întâi vă întreb : mai sînteți destul de 
tari să vă stăpiniți inimile şi să vă ţineși gurile ? Cărăuşii sint 
oameni care umblă mult şi care trăncănesc tot atit de mult, 
şi bune, și rele. Avem aici, sosit şi el de curînd, un tînăr scump 
atît nouă, cît și vouă, a cărui libertate este legată de hotărîrea 
noastră de a-l ajuta să nu cadă în mîinile legionarilor... 

— Spune, Butes, gurile noastre vor fi mute ca peșterile 
adinci din inima muntelui ! se legă Dapyx și pentru Rhesos. 

— Aici la noi îl ţinem ascuns pe Dicomes, fiul lui Sarmis 
A fost sclav, cum ştiţi şi voi, încă de atunci din amfiteatrul 
de la Sarmizegetusa, apoi, de curînd, devenit gladiator, a luptat 
în amfiteatrul de la Porolissum. 

Vestea îi copleși pe amîndoi fraţii, cîteva clipe rămaseră 
tăcuţi, privindu-se mirați unul pe altul. În mintea lor reveni 
chipul micului Dicomes, cu ochii albaștri, cu pletele blonde 
jucîndu-i în vânt, aşa cum îl văzuseră de mai multe ori în 
tabăra lui Sarmis. Rhesos îşi reveni primul : 

— Şi, cum, o să ne lăsaţi să plecăm fără să-l vedem ? 

Butes nu se grăbi să dea răspunsul. Ridică privirea spre 
soare, apoi cătă în jur să vadă unde se aflau femeile. Le văzu 
în grădiniţa dintre casă şi drum, stînd printre brazdele de 
flori. 

—  Arghida, Gumida, Canidia, strigă el, a trecut de prînz şi 
voi nu vă pregătiţi să vă ospătaţi oaspeții ? Astăzi e o zi care 
se cade s-o sărbătorim cum se cuvine, cu toate că revăzin- 
du-ne, sufletele noastre s-au umbrit de atitea dureroase aduceri 
aminte. Vom prinzi cu toţii, avindu-l alături de noi și pe 
Dicomes. 

Restul zilei a trecut fulgerător de repede şi tot atît de re- 
pede s-a lăsat amurgul. În ograda lui Sagitulp au ieșit toți. 
De cînd sosise, Dicomes nu se arătase niciodată la lumina zilei 
prin bătătura lui Sagitulp. S-au așezat pe nişte bușteni de fag 
de sub nucul cel mare. Aveau atît de multe să-și spună, încît 
nu ştiau cu ce să înceapă. Tăcerea o rupse Dicomes. Era îmbră- 


15 . 


cat în straie curate de-ale lui Getio şi arăta ca un flăcău dac 
voinic şi frumos. 

— Copiii îi țin mai bine minte pe cei vârstnici, începu el, 
eu îmi amintesc clipa cînd Rhesos şi Dapyx au venit o dată 
la tata în tabără. Știu că era o seară de toamnă ploioasă. Pentru 
mine, ei nici nu s-au schimbat prea mult. 

— Voi cînd plecaţi ? îi întrebă Butes pe Rhesos și pe Dapyx. 

— Trebuie să fim la Porolissum miine, răspunse Rhesos. 

— Aşa de curînd? se grăbi Dicomes şi în vocea lui sună 
descurajarea. Nu puteţi să mai întîrziați cîteva zile ? 

Vorbele lui îl neliniştiră pe Bute; 

— La ce te gîndeşti, Dicomes ? 

Nehotărit cum să înceapă, Dicomes se mișcă de câteva ori, 
căutînd să se așeze mai bine pe buşteanul pe care stătea. 

— După ce am prinzit cu toţii şi am aflat ce se mişcă prin 
țară, stînd singur în ascunzătoarea mea, am chibzui mult și 
am făcut un legămînr față de mine însumi. Puteţi să mă luaţi 
cu voi ? Vreau să ajung pe undeva prin munţii din apropierea 
Sarmizegetusei, acolo vă părăsesc. 

„Un timp se lăsă între ei o tăcere în care pluteau uimirea și 
neliniştea. Nici Butes nu se așteptase la o astfel de hotărîre, 
luată cu atâta grabă. 

— Noi ce să spunem?! Ce zice Butes... răspunse mirat 
Dapyx. 

„ Aşteptară toţi cu nerăbdare, dar răspunsul lui Butes întîr- 
zie un timp. 

„— Nu înţeleg ce vrei să faci, începu el, nu văd de ce te 
grăbești să te pui în primejdie, Aici tot ești mai ferit, iar noi 
ne străduim să găsim o cale prin care să devii om liber, să... 

— Poate că o să vă fie vouă greu să mă înţelegeți, îi luă 
vorba Dicomes, rupînd firul celor ce vorbiseră pînă atunci, 
pentru că numai eu îmi dau seama de tot ce s-a strîns în 
sufletul meu. Acum, nu sînt nici dac şi nici roman, sînt un 
sclav fugar, un om în afara legilor. Am fost purtat mult, 
urmîndu-mi stăpînii prin imperiu, şi am văzut ciţi oameni 
suferă sub apăsarea Romei. Pe măsură ce m-am mărit, am 
ajuns să înțeleg tot mai mult măreția luptei pornită de tata, 
şi tot mai mult am fost zguduit de curajul cu care el a ştiut 
să înfrunte moartea, numai să nu se lase omorît de dușman. 
De la acel legat, Procilius, căruia i-am fost dat ca sclav de 


151 


împăratul Hadrian, am ajuns sclavul unui tribun, care, după 
cîte am înţeles atunci, mă ciştigase la un joc de noroc în 
timpul unui chef. Urmînd pe acel tribun, am rătăcit prin 
părțile de răsărit ale imperiului. După cîțiva ani, tribunul 
m-a vindut unui negustor, iar de la acesta m-a cumpărat 
un meşter făurar de prin părțile unei ape mari cum este 
Dunarisul, îi spunea Eufrat. La el am stat mulți ani. Era cel 
mai iscusit meşter de prin părţile acelea în modelarea cu cio- 
canul a spadelor lungi şi scurte, făcuse din mine un bun 
făurar, care nu se lăsa cu nimic mai prejos de el. Munca grea 
la nicovală m-a învirtoşat, iar încercarea spadelor m-a ajutat 
să învăţ măiestria mînuirii lor în luptă, Altfel, cum v-aţi fi 
închipuit că eu, un sclav oarecare, aș fi ajuns într-un timp 
atît de scurt cel mai bun gladiator din şcoala lanistului Verus ? 
Dar meșterul a murit într-o molimă îngrozitoare, iar eu-am 
ajuns la alți stăpîni, pînă m-a luat Decimus Silvanus și m-a 
adus la Marodava. Aici în Dacia ce-aș putea să fac? Să mă 
țină ascuns bunul Sagitulp sau altul dintre voi ? Şi cît aş 
putea să stau așa ? Iar voi cum să mai trăiţi liniștiți, într-una 
îngrijorați de soarta mea ? Ampelia va fi în curînd soția unui 
decurion ; acel militar nu va putea să-l lase liber pe un sclav 
fugar. De aceea m-am hotărît să plec. Voi căuta să răzbun 
moartea tatălui meu, s-o răzbun cu ură, cu sete, pînă voi 
cădea doborit ! Tot va fi mai bună o astfel de moarte decit 
aceea din arenă, în urletele unei mulțimi înnebunite de plă- 
cerea unui spectacol sîngeros. Numai să-mi ajute zeii să dau 
de urmele lui Procilius ! 

— Tu ai răscolit în sufletele noastre multe dureri și-ai 
aprins multe năzuinţe ! șopti Rhesos oftînd greu. 

— Să pornim o luptă, aşa cum au făcut ei, Diepis și Sar- 
mis, nu mai e cu putință acum, spuse îndurerat Butes. Dacia 
de astăzi nu mai este Dacia de atunci; prea mulţi venetici 
au năpădit-o, iar mulți daci s-au potolit, împăcîndu-se cu 
soarta. Tu nu ne dai un sfat, Staberius ? 

Cu gîndul departe în trecut, la viaţa lui de sclav, Staberius 
nu răspunse decit după o îndelungă întârziere : 

— Dacă e să judec cele spuse de voi, și mai ales de Dico- 
mes, gîndindu-mă la viaţa trăcă, de mine și Canidia, îndemnul 
ar fi să nu-și piardă speranţa, iar dacă am în vedere tot ce a 
făcur Sarmis, socotesc că pladiatorul nostru are dreptul si 
datoria să răzbune moartea lui. Întrebarea este: pe cine să 


152 


se răzbune ? Pot fi omoriţi acum nişte oameni pentru ceea 
ce au făcut alţii cu aproape douăzeci de ani în urmă ? 

— Da, pot fi omorâţi ! strigă Dicomes. Dacă lovesc în aceia: 
care fac rău dacilor, dacă-i răpun pe cei care îi torturează şi 
îi ţin înfometați pe sclavi, fac tocmai ceea ce ar fi făcut tata şi, 
dacă de-acolo din cer, de la zei, unde se află, o să-mi vadă” 
faptele, nu se poate să nu se bucure că prin toate astea îl 
răzbun ! 

Aşa este ! rosti Dapyx însufleţit. Pe drumurile pe care 
am umblat, noi am văzut multe silnicii şi nedreptăți, mulți 
ticăloşi care pe timpul lui Sarmis pieriseră de parcă intra- 
seră în pămînt. Să mergi cu noi, viteazule, eu şi Rhesos te-om 
ajuta să-i păleşti fără milă! Ascultîndu-te, am simţit cum: 
singele a început să alerge prin vinele mele alfel, ca atunci 
cînd mergeam cu tata, cu Dagio și cu toți ceilalți pe creste 
de munţi, îl căutam pe duşman și-l loveam năprasnic. Pînă 
acolo, spre Sarmizegetusa, te ascundem noi bine, avem care 
destul de încăpătoare, și-apoi, dincolo de Napoca, pe unde o 
să trecem avem prieteni, ne cunosc mulți, și romani și daci, 
chiar şi legionarii care fac paza drumurilor. 

Slobozind un uşor oftåt, Butes se ridică de pe trunchiul 
de fag şi privi lung spre luna plină ce se înălțase deasupra 
pădurii. 

— Dacă te-am opri, poate că l-am supăra pe Sarmis acolo 
în cer, spuse el încet, aproape murmurînd. Dar, Dicomes, flă- 
căule, tu ne eşti ca un fecior, mai ales mie şi lui Staberius, jură 
pe. zei că nu vei pregeta să te mai aţi pe, la noi, iar cînd 
vei fi încolțiv din multe părți, să ştii că aici păseşti scăpare. 
Mai tîrziu, cine stie, ori noi vom veni alături de tine să luptăm, 
ori tu vei veni înapoi şi te vei alătura luptei noastre, căci, 
să nu uiţi, şi noi avem de dus o luptă. 


Procuratorul îl primi pe tribunul Flavius Severus îndată 
ce îl anunţă contubernalul. Abia se trezise din somn, nici nu 
se înviorase bine. Se aştepta să i se raporteze că au atacat 
din nou cete de-ale triburilor de la miazănoapte. De curînd 


153 


aflase prin iscoadele trimise că tribul vandalic al astingilor 
dăduse cîteva lovituri grele roxolanilor şi se hucurase, socotind 
că, loviti din spate, roxolanii nu vor mai îndrăzni să facă noi 
incursiuni de jafuri şi prăpăd peste hotarul imperiului. Înalt 
şi slab, cu ochii puţin umflaţi ca după somn, procuratarul nu 
mai avu răbdare să aștepte ca tribunul să înceapă să vor- 
bească. 
— Ai primit iarăşi vești rele de la castrele de la hotar, tri- 
bune ? 

— Nu, Plautius Priscus, acolo este liniste, începu tribunul 
cu vocea lui răguşită, veştile rele nu sînt de la graniță, ci de 
aci de aproape, de la vicul Serdos. 

"Tribunul se apropie de un scaun şi se lăsă greoi pe el. 
"Obezitatea şi greutatea depăşiseră orice măsură şi părea că 
nu mai putea să le suporte. Cu toate acestea, mintea îi era 
destul de vioaie, era stăpîn pe el, iar în momentele grele nu 
lua hotărîri pripite. De aceea procuratorul îi acorda multă în- 
credere şi tot amina într-una cererea către legatul comandant 
al legiunii de la Potaissa. din cadrul căreia făcea parte cohorta 
din Porolissum şi castrele din această parte a provinciei, de 
a-l schimba cu un alt tribun mai tînăr, mai suplu și mai ager 
în mișcări. 

5 Gîndul procuratorului alergă spre Marodava, la daci, Era 
încă proaspătă în mintea lui încăierarea care se dezlănţuise în 
bilciu de la Serdos. 

aT S-au luat iarăşi la harță dacii cu ceilalți ? îl întrebă 
îngrijorat. 

— Nu încă, tocmai de aceea am venit așa degrabă, însă 
se pune ceva la cale. Eu îmi pregătesc oamenii din timp și iau 
măsuri să pot zădărnicii orice încercare de provocare, S-ar pu- 
tea să iasă ceva mult mai grav, așa că m-am gîndit că este 
bine să știi şi să chibzuim împreună. 

—. Nu cumva dacii se frămâîntă să pornească o nouă răs- 
coală ? Cei de la Marodava pot deveni într-o zi foarte peri: 
culoși, mai ales că Decimus Silvanus nu ştiu ce tot face de-i 
zgîndără într-una. Dar haide, spune-mi ce se pregăteşte ? 
„Tribunul se așeză mai bine pe scaun și tuşi sec. Tot pieptul 

; şi gîtul parcă îi fierbea, răsuflarea îi era grea. 
s —, Aşa cum ai spus tu întotdeauna, Plautius Priscus, dacii 
sînt niște oameni liniștiți şi vrednici dacă nu-i superi. Și de 


154 


data asta nu ei sînt aceia care se pregătesc, ci ai noştri, colonii, 
întăritați de preoţii de la templul lui Apollo şi de la templul 
lui Mithras. Aproape de miezul nopţii, a venit la mine decu- 
ionul Fuscianus, cel care are în sarcină paza şi ordinea la 
Magnus, la Serdos și la Marodava, şi mi-a raportat că devreme 
a fost căutat de un bătrin, de unul Iarse, un rătăcitor care s-a 
aciuar pe lîngă îngrijitorul și paznicul templului lui Mithras. 
Bătrinul a spus decurionului că el și paznicul au ascultat tot 
ce au vorbit în templu cîțiva oameni adunaţi să pună la cale 
o nelegiuire, pe care dacii n-ar putea-o ierta. Acolo se strîn- 
seseră : Helpizon şi Horiens, preoţii celor două temple, liber- 
tul Eufemus, tabernagiul 'Theudotos, tabularul Lucrinus şi alții. 
Au pus la cale cum să zădărnicească desfăşurarea unei săr- 
bători a dacilor, numită sărbătoarea coroanei. A fost din bă- 
crini obiceiul la ei să sărbătorească recolta îndată după se- 
ceriș, şi mult timp, necăjiţi, n-au mai făcut-o. Anul acesta, 
cu toate că au întirziat ceva, au pus de gînd să petreacă și 
să se înveselească, aşa cum făceau pe vremuri, cînd țara nu 
era cucerită de imperiu. 

— Foarte frumos, şi ce-i supără pe preoţii celor două 
temple ? 

— Îi supără, le strică socotelile, ei caută de mult să-i facă 
pe daci să se roage la zeii slujiți de ei, de aceea încearcă să-i 
atragă cu fel de fel de făpăduieli: că vor primi mai mult 
pămînt, că zeii lor sînt mai buni şi mai puternici, că nu vor 
mai da griu pentru imperiu şi cite altele, Dacă dacii vor 
începe din nou să se adune şi să petreacă sărbătoarea co- 
roanei, vor aduce mulțumiri lui Zamolxis pentru că le-a dat 
recoltă bogată, asta înseamnă că se mai întărește credinţa lor, 
devin mai uniți, așa socotesc cei doi preoți. 

— Şi ce-au pus la cale ? 

— Ïarse i-a spus lui Fuscianus că n-a înţeles bine ce vor 

să facă, el crede că se vor stringe mulți coloni, veterani și 
liberţi şi vor veni în apropierea altarului dacilor, acolo unde 
ei aduc jertfe către Marele lor zeu. Altarul lui Zamolxis este 
aproape în cimp, sub deal, pe malul rîului Zerdis. Poate că 
vor căuta să strige, să chiuie și să joace pentru a le strica 
liniştea, sau se vor duce printre ei şi-i vor împiedica să se 
înveselească. Bătrînul i-a mai spus decurionului că dacă se va 
întîmpla aşă-ceva, atunci va curge mult sînge pe cimpul din- 
tre Marodava şi vicul Serdos. 


155 


Tribunul tăcu. Vorbise prea repede şi obosise, 

— Da, ar fi posibil să se întîmple ceva foarte grav, admise 
procuratorul, după cum tot așa de bine ar putea să nu iasă ni- 
mic, din ceea ce au pus la cale. E bine că am reuşit să aflăm 
la timp, altfel, dacă ar izbucni nenorocirea, să fii convins că ai 
noștri ar arunca toată vina în spatele dacilor. 

Procuratorul se ridică de pe scaun și se apropie de fereastră. 
Răsărise soarele și lumina lui palbenă-roşiatică dădea o cu- 
loare mai vie, mai veselă caselor şi copacilor. 

— Şi cum te-ai gîndit să te pregătești, Flavius Severus ? 

— În ziua sărbătorii, string mai mulți legionari în vicul 
Serdos. Mă gîndesc că n-ar fi rău să mă duc şi eu pe acolo 
prin apropiere ; nu strică dacă văd o petrecere de-a dacilor. 

— Şi cînd o să fie ziua aceea ? 

— Chiar miine, Plautius Priscus, alfel veneam eu să te 
supăr aşa din noapte ? 

Cu pași mari procuratorul se întoarse de la fereastră. De 
cînd fusese trimis la Porolissum, se frăminta ce să facă pentru 
a-i linişti pe daci şi pentru a se inchega o viaţă plină de 
înțelegere, într-ajutorare și armonie între ei şi romani. Privea 
cu multă înțelegere izbucnirile lor, ce se sfirşeau mai întot- 
deauna cu bătăi singeroase, şi nutrea pentru ei simțăminte de 
admiraţie amestecată cu milă, izvorite din vrednicia, dirzenia 
şi resemnarea cu care își trăiau tragedia lor de popor sub- 
jugat. Dar de multe ori înţelegerea şi simțămintele îi crau 
întunecate de teama unei răscoale, care ar putea izbucni într-o 
noapte şi s-ar întinde ca pîrjolul, rupîndu-i legătura cu le- 
şiunile de la Potaissa şi Apulum. își dădea seama că numai 
cunoscindu-i bine, cît mai din apropiere pe acești oameni, va 
reuşi să întreprindă tot ce ar fi fost necesar spre a se ajunge 
la împăcarea și înfrățirea mult dorită. Împins de astfel de 
gînduri, avusese grijă ca la spectacolul din noul amfiteatru să 
păstreze un număr destul de mare de locuri în tribune pentru 
daci şi dăduse zvon să-i îndemne să vină cît mai mulți să se 
minuneze şi să se bucure, și tot în acest scop îl oprise pe Deci- 
mus Silvanus de a le mai lua pămîntul. 

— Spui că miine au dacii marea lor sărbătoare, murmură 
procuratorul, oprindu-se în fața lui Flavius Severus și pri- 
vindu-l lung. Ce-ai zice, tribune, dacă aş merge şi cu acolo ? 

Tribunul încercă să se ridice, dar simțindu-se greoi, re- 
nunţă. 


156 


— Cum să mergi, Plautius Priscus 2! Dacă te văd preoții, 
nu vor mai încerca să provoace tulburări, iar dacă dacii află 
de sosirea ta acolo, se vor simţi stingheriți în desfăşurarea 

pece H P OE 
AE Tepis, Havis Severi, daci mbale Haf sii 
desfăşoare ritualul sărbători aşa cum făceau pe vremuri, 
cînd țara lor era liberă, cînd nu se ştiau urmăriți şi stînjeniţi 
eni. e 

a Tu încet cîţiva paşi prin încăpere, frămîntîndu-și buza 
de jos cu mîna dreaptă, al cărei cot îl sprijinea, pe mina stîngă 
strinsă de-a curmezișul pieptului, și se opri din nou îm faya 
tribunului. Începu să zîmbească, faţa lui prelungă şi osoasă 
se lumină. 

— Ce-ar fi, Flavius Severus, dacă m-aș duce pe ascuns? 
Mä gîndesc să mă îmbrac ca un colon ori ca un veteran... 

—Și garda, Plautius Priscus? Un procurator nu se poate 
amesteca În mulțime fără să fie însoţit de gardă bună. De 
paza ta răspund tot eu... E PR apă 

—Bine, răspunzi. Vom îmbrăca tot aşa cîţiva legionari in 
garda mea, vom fi o ceată de coloni noi și de veterani proas- 
peţi, care vor veni pe-acolo. Ce zici, nu e bine ? 

Văzând că tribunul nu-i răspunde, continuă : y 

— Haide, tribune, nu fi îngrijorat, nu se va întîmpla ni- 
mic ! Aşadar, astăzi ne pregătim ! 

De cîteva zile, la Marodava se făceau mari pregătiri, aşa 
cum stabiliseră fruntașii, şi mai ales Butes, Ei, fruntașii, îl ale- 
seseră să fie primitorul coroanei din mina alergătorului, a flă- 
căului. care ieşea învingător în întrecere, şi tot el să stea în 
capul mesei celei mari în timpul ospățului, aşa an me 
pe vremuri tarabostele Burio. Se făceau pregătiri de două 
feluri : ale femeilor, pentru prepararea bucatelor de ospăț 
din ceea ce aducea fiecare : viței, berbeci, găini, ouă, brinză, 
miere şi vin, pe lîngă pfinea pe care o coceau acasă, şi ale 
bărbaţilor, tineri şi bătrîni, pentru a lovi fulgerător în cei 
care s-ar Încumeta să le strice petrecerea. Bătrinul Iarse nu 

spusese numai decurionului de cele ce se possen la cale 
în templul zeului Mithras, ci şi lui Butes. Pe de altă parte, 
nici decurionul Fuscianus nu putuse să tacă, îi spusese Am- 
peliei ceva, ea Sarmidei și aceasta lui Butes. La început a 
meni nu se gîndise că Dicomes ar putea să ia parte la sărbă- 


157 


toarea coroanei şi Sarmida se bucurase. O purtase gîndul ca 
în timpul cînd toţi se vor afla la altar şi la ospăț, ea să se 
furişeze şi să se ducă la el, acolo unde stătea ascuns. De cînd 
venise, vorbiseră de prea puţine ori, numai în treacăt, de 
faţă cu alţii, şi nu cunoștea focul ce ardea în inima ei din 
ziua cînd el luptase în amfiteatrul de la Porolissum. Staberius 
o văzuse tristă şi înţelesese cauza, Cînd este în joc dragos- 
tea, trebuie să sară cineva în ajutor, și el sărise, Vorbise cu 
Butes, cu Decibalos şi cu Sagitulp și reușise să-i convingă ca, 
în ziua sărbătorii coroanei, Dicomes să se schimbe într-un 
bătrîn dac, să-și pună plete lungi şi barbă bogată şi să ia 
parte la petrecere şi la ospăț. Însă cînd îi spusese Sarmidei de 
ceea ce pusese la cale, fata se întristase dintr-o dată. Atunci 
Staberius îşi amintise cu duioșie de felul cum îl ajutase 
Burio să fugă de la Sarmizegetusa cu Canidia, îmbrăcîndu-i 
ca pe doi tineri daci. 

Ziua sorocită pentru sărbătoarea coroanei sosi. De la ivi- 
rea zorilor şi pînă după-amiază nu mai conteniră pregătirile 
pe poiana din jurul altarului Marelui zeu, între pîrtul Zerdis 
şi casele din Marodava, la marginea imașului ce se întindea 
pînă la vicul Sardos, pe care se ţinuse de curînd bilciul, Se 
făcuseră focuri mari, la care fierbeau multe feluri de bucate 
în oale încăpătoare, se aduseseră mese înalte şi mese mărunte 
şi se înşiraseră sub un umbrar din marginea poienii coşurile 
cu piine, fructe şi alte bunătăți, alături de vasele cu vin vechi 
din ceilalți ani. Tot în această zi, pe la amiază, dinspre Ser- 
dos începură să se împrăștie pe imaș mici cete de fete și 
flăcăi, femei și bărbaţi, toţi vorbind şi rizînd zgomotos, şi 
toţi Într-o mişcare înceată în cercuri largi se apropiau din 
ce în ce mai mult de pâriul Zerdis şi de altarul de jertfă al 
dacilor. Văzindu-i, dacii ce soseau într-una se bucurau, gin- 
dind că vecinii lor vor putea să vadă cum ştiu ei să se în- 
veselească, numai Butes și cei pregătiți de luptă fi priveau cu 
ciudă şi pîndeau cu părere de rău că poate se va strica pe- 
trecerea, Butes se mira că nu vedea prin multimea de coloni, 
veterani şi liberţi decît cîţiva legionari însoțind pe decurio- 
nul Fuscianus, ceea ce însemna că, în cazul iscării unei în- 
căierări, aceștia ar fi fost cu totul neîndestulători pentru a 
împrăștia mulțimile dezlănţuite. 

Lîngă altarul de piatră bine rostuită, zidit pe o movilă de 
pământ înaltă de mai mult de o statură de om, preotul Sco- 


158 


rillo, împreună cu slujitori ai cultului lui Zamolxis, aduseră 
vițelul pe care aveau să-l sacrifice, precum şi cele necesare 
oficierii slujbei: vase în care se puneau cărbuni aprinși, 
peste care aruncau răşini al căror fum împrăștia pînă de- 
parte un miros plăcut, cuțitul pentru înjunghiere și vasul 
pentru strîngerea sîngelui. De departe, de pe miriştile de din- 
colo de Marodava, ecoul pădurii întorcea pînă la altar strigăte, 
chiote şi cîntece. Era semn că fetele aleseseră pe flăcăul pur- 
tător al coroanei și alergarea începuse. De peste tot, pe acolo 
pe unde mulțimea se aştepta că vor trece alergătorii, de prin 
gropi, de după tufișuri şi movile se deşertau oalele cu apă 
asupra flăcăilor porniţi într-o goană nebună, la al cărei 
sfirşiv fiecare se vedea câştigătorul coroanei. În urma lor, 
fetele şi ceilalţi tineri porniră în cete cîntînd şi hăulind spre 
locul unde se afla altarul. Cînd ecoul pădurii aduse larma 
începerii alergării, prin trupul lui Butes trecu un fior. Privi 
împrejurul său. Dacii mai în vîrstă, bărbaţi şi femei, îmbră- 
caţi de sărbătoare, făcuseră un cerc larg şi-l priveau cu ne- 
stăvilită dragoste şi respect. Ceea ce era de mirare, pentru co- 
lonii şi veteranii care se strinseseră la oarecare depărtare și 
urmăreau adunarea dacilor, era faptul că în plină zi de vară 
cei mai mulți bărbaţi purtau sumane largi pe umeri, prinse 
în ciucuri înnodaţi la gît. Nici unul dintre ei nu bănuia că 
fiecare dac avea bine ascunsă sub suman o măciucă, scurtă 
şi agcră, iar la bru înfipt cuțitul, gata în orice clipă ca, 
Ja un semn al lui Butes, să lovească în veneticii care ar 
încerca să le strice sărbătoarea, Printre cei din apropierea 
lui Butes erau şi Decibalos cu Gumida. Se ţineau strîns de 
mină, cu dragostea care nu se măcinase în cei peste douăzeci 
de ani de viață trăită unul lîngă altul, amîndoi înfiorați de 
aceleaşi aduceri aminte. Îl vedeau pe bunul Burio în acea seară 
de sărbătoare a coroanei, cînd Decibalos ieșise învingător în 
întrecere şi cînd el, tarabostele, în fața mulțimii înveselite, 
fi unise pentru totdeauna şi-i Înzestrase cu casa în care tră- 
iau şi astăzi. Lîngă ei stătea Sarmida, veselă şi îmbujorată, 
urmărind cu privirea pe dacul bătrîn ce-i arunca ocheade 
din mijlocul altor bătrîni și care nu era altul decît Dicomes. 
— Se aude, sosește câştigătorul ! spuse cineva din mulțime. 
În lungul drumului ce străbătea Marodava se întindeau şi 
se apropiau strigăte, amestecate cu lătratul cîinilor întărâtați 
de atîta larmă. z ę 


159 


— Uite-l, vine în fugă, a cotit încoace! strigă o femeie, 
<are privise tot timpul în lungul drumeagului îngust ce urca 


spre altar. A RE d i 
Toate capetele se întoarseră într-acolo. Un flăcău înalt şi 


“subţire, cu pletele fluturindu-i în vînt şi cu coroana mare din 
flori albastre petrecută pe după gît, alerga într-o ultimă sfor- 
Jare să ajungă cel dintii la Butes. La citiva paşi în urmă, gata 
să-l prindă şi să-i ia coroana, venea altul, iar după el, înşi- 
raţi la distanţe tot mai mari, ceilalți flăcăi. 

— E Seiciper, adăugă o fată cu privirea ageră, recunoscin- 
du- pe flăcău. 

— Ţin-te bine, Seiciper, îndemnă cineva, vezi că te prinde 
“din urmă Getio ! 

— Haide, Getio! răsună vocea Ampeliei, încurajindu-şi 
fratele. 

Strigăre şi îndemnuri se porniră din toate părțile şi din 
amestecul de voci nu se înțelegeau rostite din cînd în cînd 
decît numele alergătorilor : Seiciper... Getio... Getio... Seici- 
per. Seiciper se apropiase. Mulțimea se dădu la o parte din 
faţa lui Butes şi făcu drum liber. O ultimă încordare de cîţiva 
pași şi flăcăul se opri învăluit de valul de apă cu care Butes 
îl primi, aşa cum cerea datina, golindu-și oala asupra lui. Îl 
“îmbrăţişă, îi scoase de după gît coroana şi o dădu fetelor. 
—Tu, Seiciper, eşti câştigătorul coroanei şi alesul zeilor 
şi al fetelor frumoase ! îi spuse cu voce puternică, pentru a 
fi auzit de toată adunarea. 

Între timp, împinși de o curiozitate greu de stăvilit, mul- 
ţimea colonilor, veteranilor și liberţilor veniţi dinspre. vicul 
Serdos se tot apropiase. Din mijlocul lor răsună glasul sub- 
qire, mlădios al unei fete, strigând în limba Romei 

"— “Toţi zeii cu tine, Seiciper ! 

— E Attia, din Serdos, iubita lui, şuieră un flăcău dintre 
“cei sosiți, abia putind să mai răsufle de atîta alergătură. 

Un timp Butes tăcu, căutînd în minte cuvintele cu care să 
se adreseze tuturor. Înainte, tarabostele Burio obişnuise să 
spună fetelor adunate în jurul lui: „Cum vreţi să stau la 
masă cu Flăcăul ăsta cu îmbrăcămintea udă şi murdară 2% 
Şi ele îi răspunseseră : „Nu-i primi, taraboste, trimite-l la sta- 
ulul vitelor !“ Jar ultimul lui cuvînt fusese: „Aţi vrea să mă 
lipsesc de un flăcău atît de frumos şi de puternic! Sau îl 


160 


vreţi voi 2* Acum căuta vorbe potrivite momentului şi situației, 
au mai era tarabostele şi nu se simţea la largul său. 

— Bine, oameni buni, începu el, putem noi să ne ospătăm 
cu flăcăul atît de ud şi de murdar? 

— Nu-l primim, nu-l primim ! strigară mai multe fete şi 
femei. 

— Eu zic altfel, să-l dezbrăcăm, să-i aruncăm straiele urîte + 
şi să-i dăm altele noi și frumoase ! 

Aceste vorbe erau, după datină, momentul în care mamele, 
surorile, rudele celor care se luaseră la întrecere pentru co- 
roană se trăgeau deoparte cu flăcăii în locuri mai ferite pri- 
virilor și le schimbau îmbrăcămintea ce se năclăise de sudoare, 
de apă, de praful ridicat în goana lor și prefăcut în noroi. 
“Cînd, plină de voie bună, mulțimea se îndreptă urmînd pe 
Butes spre altarul zeului Zamolxis, unde avea să se desfăşoare 
ceremonia aducerii jertfei, dinspre vicul Serdos se văzu ri- 
dicindu-se un nor de praf ce se apropia cu mare iuţeală. 

—Bunule Butes, priveşte spre Serdos, şopti îngrijorat 
Sagitulp, care mergea la un pas în urma lui, alături de Deci- 
balos, de Staberius și de alți daci mai în vîrstă, printre care 
era şi bărrinul sub a cărui înfățișare se ascundea Dicomes. 

Butes se uită în partea in care i se spusese, se întunecă, 
semnul din obraz se împurpură şi în ochi fi apăru o lucire 
arzătoare. Ridică braţul drept cu pumnul strîns şi-l roti de 
citeva ön pe desupla capului. Era semnul de adunare a 
celor ce purtau sumane pe umeri, pregătiţi pentru luptă. 
Dar pe măsură ce valul de praf se apropia, începură să s 
distingă ropote de cai și în cîteva clipe între cele două mul- 
Ţimi, daci şi romani, se opri o ceată de călăreți de mărimea 
unei manipule, avind în frunte pe tribunul Flavius Severus. 
Cu toată grăsimea lui, cînd era pe cal arăta altfel, iar la călă- 
Tie mai păstra încă agerimea din vremea tinereţii. Tribunul 
cătă cu privirea prin mulțime și-l zări pe procurator îm- 
brăcar în colon, înconjurat de garda sa, mai mulți coloni ti- 
neri, voinici, pe care cei din Serdos fi credeau din Magnus, 
din Porolissum sau din altă parte. 

—Am venit aici — începu tribunul cu vocea sa răgușită, 
pe care căuta să şi-o facă mai clară spre a fi mai bine în- 
jeles — pentru ca: toată. lumea, să îa aminte că lepotami im- 
periului veghează ca toate petrecerile, fie ale romanilor, fie 


11 — Dicomes 161 


ale dacilor, să se desfăşoare în deplină linişte. amii au a 
sărbătoare dacii, să-i lăsăm în pace să se învesel laică, pa 
tru că nici ei nu-i tulbură pe ceilalți cînd se adună la să : 
torile lor. Cine va căuta să facă zîzanie va gmn pe spa e u 
turimea vergilor pe care le vor trage fără iil à Ea i 
sau poate că va fi pedepsit chiar miai Bret Noi dorim pilor 
bună paene şi multă voie bună! Din marginea pi 
a îndeaproape. PA g 
wo dădu pinteni calului şi se îndepărtă spre pădure, 
ri de ceata de legionari cu care venise. 
3 E o astfel de apariţie nu se așteptase ro aiistari, d 
bucură prevederea lui Flavius Severus şi de pe faţă d pe 
îngrijorarea. În acelaşi timp, în cele două mul fimi. a 
lor şi a colonilor, se produse mişcare și pentu in ainbes 
părți începură să se audă glume, rîsete şi vorbe de Ve ae 
Nici Butes nu se gândise la o asemenea întorsătură, | arre 
tribunului îl impresionaseră mult, Simţea cum priviri! A ael 
lor cu sumanele pe umeri erau îndreptate pipir a 3 ta 
amîndouă mîinile și le roti pe deasupra capului, acii a 
pură să se dezbrace, rămínînd în cămăși, însă, gaze apt = 
sumanul în aşa fel, încît nimeni nu putu să vadă ci a 
măciucă, ea rămînind ascunsă bine pe una din mineci. Bi 
tes trase cu putere aer în piept. Se înveselise şi paee l 
de petrecere ; în mulțimea de romani din apropiere n 
vedea o adunătură de oameni porniţi pe harţă. ip R , 
Ritualul aducerii jertfei se desfăşură în linişte şi npa 
Încetul cu încetul, tot mai mult mulțimea curioasă a coloni or 
se apropia şi la un moment dat aproape a poom g 
aceea a dacilor. După ce preotul Scorillo, un bărbat înalt, ci 
barbă lungă și rară, de un blond ce bătea în roșcat, şi cu pii 
virea cam neîncrezătoare, înjunghie netul, as A 
mul de răşini aromate, mai intonă un 1 l achi ac ln 
tînd pe tonuri joase și an aoe e cei i; 
i i răspicat, spre a fi înţeles de tot Sa 
a polul îşi Li Rea Mare zeu, pentru că i-ai dat 
in belşug! e ai 
jo dh kin E Mare zeu ! murmurară dacii. ut și 
— "Toţi dacii se leagă să e slăvească cu aa ință si? 
roagă să-i ajuţi, să le dai sănătate şi să-i scapi de necazuri! 
—Te rugăm, Mare zeu ! repetă mulțimea. 


162 


— Te mai rugăm, Mare zeu, să ne ajuţi să trăim în înțe- 
legere şi întrajutorare cu vecinii noştri veniți diù depărtări 
şi aşezaţi aici printre noi peniru totdeauna ! 

— Te rugăm, Mare zeu ! 

Murmurul se întinse în egală măsură atît în partea da- 
cilor, cît şi în aceea a romanilor, ceea ce îl impresionă pe 
procurator, aşa cum îl înfioraseră cuvintele de împăcare ros- 
tite de preot. Cele spuse de preot nu avură acelaşi efect asu- 
pra lui Butes, pe el nu-l mişcară, ci îl făcură să se mire, pen- 
tru că niciodată dacii nu se rugaseră Marelui zeu să le aducă 
înţelegere şi ajutorare din partea dușmanului, însă pentru un 
astfel de moment le găsi binevenite, Preotul şi cei doi sluji- 
tori ai altarului încheiară ceremonia aducerii jertfei into- 
nînd un alt imn de slavă Marelui zeu, 

Modul cum tribunul luase apărarea dacilor, cum răspun- 
sese mulțimea de coloni cuvintelor preotului şi cum aceeași 
mulțime se apropiase tot mai mult de dacii strînşi în jurul 
altarului schimbase dintr-o dată răceala şi neîncrederea în 
veselie şi voie bună. Toate acestea nu scăpară lui Butes și 
se gîndi să le folosească în folosul ambelor părţi cu multă 
dibăcie. De la altar, mulțimea dacilor se îndreptă spre poiana 
în care era pregătit ospăţul. Mese înalte din lemn, cu bănci 
lungi împrejur, erau așezate pe două rînduri pentru cei ce 

| făceau parte dintre căpeteniile Marodavei, mese mici, rotunde, 
i tot din lemn, cu trei picioare scurte, la care se stătea pe chi- 
tuci mărunți, fuseseră aranjate pentru flăcăi şi fete, iar al- 
tele, întinse de-a dreptul pe iarbă, pe fişi lungi şi late din 
pînză albă, pentru toți ceilalți. Fiecare îşi păsi repede un loc ; 
unii îl știau dinainte, alții căutau pe cele din apropierea celor 
mai buni de gură, meșteri la glume. Butes se aşeză la masa 
mare din capul celor două rînduri, puse de-a curmezișul, 
avînd lîngă el pe preot, pe Staberius, pe Sagitulp și pe Deci- 
balos. Cei de la mese aşteptau ca el să spună cîteva vorbe, ca 
de obicei, de glumă, iar preotul să binecuvînteze ospățul, 
dar spre mirarea lor văzură că Butes trimise pe cineva la 
femeile care se ocupau de servirea meselor şi Gumida cu 
Arghida sosiră în fugă. Le spuse ceva în şoaptă şi ele plecară 
tot în fugă. Cu mare grabă, alte mese înalte și lungi se aşe- 
zară alături de cele la care stăteau căpeteniile dace. Acum el 
prinse momentul potrivit şi vorbi mulțimii potolit, vesel, cu 
voce caldă 


163 


-am rugat şi-am mulţumit Marelui zeu pentru că 
ne-a dat belşug de roade, apei ne-am aşezat la mese dornici 
să petrecem şi să ne ospătăm, dar parcă văd ceva ce nu prea pot 
să înţeleg : văd la mese şi pe acei fraţi de-ai noştri cu femeile 
lor care nu sînt dace, ci fiice sau surori de-ale vecinilor noștri 
din Serdos, 

Butes făcu o pauză. Cei de la mese se întoarseră spre dacii 
ale căror neveste erau de ale neamuri şi pe unele feţe ve- 
selia se umbri. O mişcare se produse printre colonii care stă- 
teau, retrași, dornici să vadă o petrecere a dacilor, unii luară 
cuvintele lui Butes drept o batjocorire a fiicelor şi a rudelor 
lor, acum soții de daci. Nu erau prea multe, numai cîteva, 
însă erau. Dar Butes nu le lăsă timp de gîndire sau de întris- 
tare, îşi roti privirea peste dacii de la mese, apoi se întoarse 
spre rîndurile colonilor. 

— Ce ziceţi, e drept ca, dacă o fiică sau o soră de colon 
are soțul dac, să stea alături de noi la petrecere, iar dată o 
fiică sau o seră de dac are ca soț un colon sau un veteran, 
ei să nu fie în mijlocul nostru ? 

Un timp deasupra mulțimii se lăsă o tăcere în care pluteau 
curiozitatea şi dezorientarea. Ge voia Butes să facă? se în- 
trebau mulă 

— Să.i poftim alături de noi! strigă Seiciper, câştigătorul 
coroanei. 

Da, asta am vrut să spun și eu, relui Butes., Dacă e 
sărbătoare și petrecere, să fie pentru toţi ai noștri. 

Se îndepărtă de lingă masă și făcu cîțiva paşi spre mulți- 
mea de coloni şi veterani. 

— Haide, Getida, ce-aştepţi, ia-l pe Antrocius al tău şi 
aşezaţi-vă la masă ; şi tu, Carpia, vino cu Demetrios al tău! 

Tot vorbind, Butes ajunse în apropierea grupului în mijlo- 
cul căruia se găsea procuratorul. Se opri în faţa lor zâmbind. 
Nu-și închipuia că-l avea în faţă chiar pe Plautius Priscus. 
Ceva mai în spatele grupului îl văzu pe decurionul Fuscianus 
cu cîțiva legionari. 

— Cinstiţi oaspeţi, se adresă el colonilor între care era şi 
procuratorul, dacii vă roagă să le faceţi cinstea şi să, vă os- 
pătaţi alături de ei, să gustaţi bucatele lor şi să beţi din vinul 
lor. 

Prinzind momentul, Staberius repetă în limba Romei cele 
spuse de Butes. Impresionat de îndemnul atît de frumos, pro- 


164 


curatorul păşi cel dintii spre mese şi după el porniră toți 
cei care îl însoțeau. În scurt timp toate mesele ce se adău- 
gaseră se umplură cu oaspeţi, Butes se întoarse la masa de la 
Gale plecase, dar nu se așeză, se vedea că încă mai avea ceva 
de făcut. Mulțimea de daci şi de coloni, printre care erau şi 
cîţiva veterani, se înviorase și se înveselise. 

— Dar tot nu putem să gustăm bucatele, cinstiţi oaspeţi, 
că n-am pregătit tot ce trebuia. Păi cu ce s-a ales flăcăul 
nostru, Seiciper, care a fost cel mai tare şi mai iute la aler- 
gare? 4 

— Cu apa care s-a aruncat pe el! strigă cineva rłzînd. 

— Cu Attia ! adăugă o fată. 

— Care Attia, fiica lui Liccaius din Serdos ? întrebă Butes. 

Multe voci răspunseră în acelaşi timp. 

Attia era în grupul femeilor și fetelor de coloni ce stă- 
teau deoparte şi priveau mulțimea de la mese. Îmbujorată, 
fata se gindea fericită că poate la sărbătoarea coroanei de la 
anul care va veni ca va fi scţia lui Sciciper şi va sta alături 
de el la masă. 

—Și unde e Attia ? răsună din nou vocea lui Butes. Să 
aduci fata aici, Seiciper ! 

“Toate privirile se întoarseră spre grupul femeilor şi fetelor 
de coloni. 

— Nu a venit Liccaius ? continuă el să întreb 

Dintre colonii care se aşezaseră la masă se ridică Liccaius. 

— Sînt aici, frate Butes ! 

Acum socoti că momentul fusese pregătit, Seiciper o adu- 
cea pe Attia de mînă. 

— Priviţi, rosti el cu vocea schimbată de emoție, uitaţi-vă 
cît sînt de tineri și de frumoşi, nu se bucură şi zeii väzîndu-i ? 

Primi din toate părţile răspunsul la care se aştepta. 

— Atunci, cu voia zeilor, noi, oamenii, să-i unim pentru 
totdeauna ! Sau facem cumva un rău ? adăugă repede. 

— Daaa !... Nuuu l.. se auziră strigăte însoțite de risete, 
unii că cereau să-i unească, alții că nu se făcea ceva rău. 

Butes căută să mărească şi mai mult veselia şi voia bună. 

— Adică ce „da“ şi ce „nu“ ? întrebă el. 

Dintre dacii mai în vârstă se ridică bătrînul Dades. 

— Adică, zeii vor să-i unim, că nu facem nici un rău, 
lămuri el. 


163 


— Aşa, bătrîne ! strigă Sagitulp rizînd. Te-ai ridicat gră- 
bit, de teamă să nu ţi-o ia altul înainte și să spună „nu“, 
pierdea frumuseţe de fată nepotul tău ! 

— Poate că şi pe Sagitulp îl roade ceva! 
Dades. 

Toți izbucniră în ris, semn că înţeleseseră ce voise să spună 
bătrînul. 

Dar Butes nu-i lăsă timp şi reluă cu același ton de glumă. 

—Uite că n-am terminat și foamea a început să ne dea 
ghes. I-am unit pe Seiciper și pe Attia, dar am făcut o încurcă- 
tură; noi pierdem un flăcău, că a trecut de partea lor, iar 
ei pierd o fată care a trecut de partea noastră. Cum am putea 
să dregem aceste pierderi ? 

Mulțimea izbucni din nou în hohote de rîs. Butes întorcea 
bine vorbele, iar Staberius avea grijă să le tălmăcească repede 
colonilor care nu înțelegeau limba dacilor. 

— Ne spune careva cum să facem ? Neprimind nici un răs- 
uns continuă : Eu zică dacă ei ne-au luat un flăcăuş, să le 
uăm şi noi unul ; ci ne-au dat o fată, să le dăm și noi una... 

— Pe Ampelia ! strigă o femeie dintre dace. 

— Da, uite că mi-ai ghicit gîndul. Eu zic că e bine să 
le dăm pe Ampelia, iar ei să ne dea pe decurionul Fuscianus ! 
completă Butes. 

Mulțimea izbucni în strigăte de aprobare. Numai Sagitulp, 
cu un nod greu în git şi cu o apăsare în piept, se frămînta pe 
scaun. 


i-o întoarse 


Ampelia, du-te și adu-l la masă pe cel cu care zeii 
şi noi oamenii te-am unit! o îndemnă Butes, privind spre 
masa la care stăteau îngrămădite fetele. Şi acum, cinstiți 
oaspeţi, putem să spunem că nimeni n-a fost păgubir: voi 
ne-aţi luat un flăcău, noi v-am luat altul, noi v-am dat o 
fată, voi ne-aţi dat alta, şi, cum sintem la aceleaşi mese oameni 
care ne rugăm la zei diferiţi, preotul Scorillo nu se va mai 
ruga Marelui zeu să ne binecuvînteze ospăţul ci o să-i rog 
eu pe toți zeii, dacă sînt pe aproape, să vină și ei să se ospă- 
teze cu noi ! 

Cei mai tineri se întrecură în rîsete și glume, numai bătri- 
nele începură să murmure rugăciuni, fiecare implorind zeul 
ci. La toate mesele se porniră mişcările de mfini care, pri- 
vite de deasupra, păreau un păienjeniş pe deasupra bucatelor 


166 


aduse din belşug. Fusese lungă” vorba lui Butes, dar și plină 
de înţelegere, de bunătate și de împăcare. 

Așezat între colonii de la masa din apropierea lui Butes, 
Plautius Priscus gusta cu poftă din bucatele ce se aduceau 
într-una : slănină afumată, cîrnaţi, friptură de găină, berbec 
copt înăbuşit, purcel cu varză și multe alte feluri, după cum 
era voia fiecăruia. Procuratorul minca, privea mulţimea şi nu 
spunea nici un cuvînt, Era copleșit de cele ce văzuse şi au- 
zise și de ceea ce vedea şi asculta. Glume se spuneau la toate 
mesele, toate cu mult duh în ele, lipsite de răutate și de ură, 
unele despre daci, altele despre romani, despre veterani şi 
mai ales despre liberţi. În sinea lui se simțea mulțumit, era 
o dovadă că văzuse la timp și bine lucrurile. Încă de la so- 
sirea la Porolissum reuşise să-și dea seama că dacii erau nişte 
oameni blajini, omenoși şi vrednici, numai să nu fie provocaţi, 
loviți sau batjocoriţi. 

Femeile care serveau la mase cărau într-una bucate, și, 
printre ele, cei trei bătrîni : Iarse, Protas şi Hylas — paznicul 
templului lui Mithras — se luptau să umple într-una ulcele 
de vin pe care le duceau la mese. Veselia şi voia bună se în- 
cinseră şi mai mult aprinse de tăria vinului băut, Butes, Sta- 
berius şi Decibalos nu pregetară să-i întărite pe toţi la vorbă 
şi glume. 

— Ce stai așa proţăpit, Sagitulp ? strigă Decibalos. Te 
crezi altul acum, ai ginere decurion... 

Sagitulp începu să ridă : 

— Dacă așa a fost voia zeilor 

Peste capetele celor din faţa lui, Butes privi spre Dicomes. 
Arăta destul de bine cu barbă mare şi nu dădea loc la nici 
o bănuială printre ceilalți bătrîni. Dădu cu cotul lui Decibalos : 

— Tu ai văzut ? Sarmida s-a aşezat la masă între bătrîni. 
Cînd a venit acolo ? Mi se pare că fata a pus ochii pe unul 
dintre ei. 

Decibalos surise. Şi el remarcase acelaşi lucru ; îşi înțele- 
sese de mult fiica. Ceva totuși îi umbrea sufletul: Dicomes 
pleca, era hotărît să dea lovituri grele dușmanului și nu spu- 
sese niciodată căo să se mai întoarcă pela Marodava. 
îl îndurera şi îl întrista mila de copilă. Știa că fata va rămîne 
pentru totdeauna cu inima frîntă, chinuită de gindul după 
cel plecat. 

Butes se întoarse spre Gruno și căută să-l întărite ; 


167 


— Ce, bătrine, eşti supărat că nu stă cu noi la masă şă 
Decimus Silvanus ? 

Auzind rostindu-se numele lui Decimus Silvanus, procura- 
torul ascultă mai atent. 

— Dacă ar fi aici, aş sparge toate oalele de pe mese în 
capul lui ! strigă Gruno. 

— De ce, bătrîne ? Sînt zvonuri că o să-ți dea înapoi pă- 
mîntul... 

— El n-o să mi-l dea, dar eu o să mi-l iau! rosti Gruno 
înfuriat. 

Cuvintele lui Gruno treziră îngrijorarea în sufletul procu- 
ratorului, îşi dădea seama cît de mult îl urau dacii pe bogatul 
fermier de la Marodava. 

La masa colonilor era și Getida, stătea alături de soţul ei, 
Antrocius, veteranul. Getida rămăsese văduvă, bărbatul îi 
căzuse în răscoală. Trăise mulţi ani singură. Fiind încă tînără, 
iar Antrocius destul de hotărît şi răbdător, sfirşise prin 
-i frînge inima. Veteranul făcuse economii bune, fusese decu- 
rion şi primise pămînt destul, aproape de vicul Magnus. În- 
tre ei, la masă, stătea băiatul lor, Iulian, care împlinise de 
curînd şase ani. Butes mai dădu drumul la o glumă ce-i veni 
în minte privind copilul. 

— Ia spune-mi, Iuliane, al cui ești tu ? 

— Al mamei şi al lui tata, răspunse vioi băiatul. 

— Dar al cui eşti mai mult? 

— Juma, juma, răspunse copilul scurtînd vorbele. 

— Atunci ce eşti tu, luliane, dac sau roman? continuă 
să-l întrebe. 

— Juma, juma, repetă copilul, rîzînd cu ochi lucioși de 
vioiciune. 

— Ia să-mi laşi băiatul în pace, că e numai al meu ! zise 
Getida, strângîndu-și la piept feciorul. 

— Ai auzit-o, Antrocius ? întrebă Butes pe veteran. 

— Ce să-i faci, femeile vorbesc multe, răspunse rizind 
veteranul privindu-și cu dragoste soţia şi copilul. 

— Ascultă, Getida, continuă Butes, nu te-am întrebat nici- 
odată, cum te înţelegi tu cu Antrocius ? 

— Ei, cum să mă înţeleg, bine, răspunse ea îmbujorată. Ew 
cu o vorbă în limba lui şi cu şapte din limba noastră, iar el 
cu o vorbă în limba noastră şi cu şapte dintr-a lui. Dar ne în- 


168 


elegem, bunule Butes, măcar să trăiască toate femeile cw 
bărbaţii lor aşa cum o duc eu cu Antrocius al meu ! 


făcliile pregătite din vreme. 

Cele spuse de copil, de Getida și de Antrocius plăcură pro- 
curatorului, era pentru el o întărire a ceea ce gîndise adesea. 
Trăia vremea cind lua naștere un nou popor. Însă în seara 
asta fusese cu totul captivat de Butes. Îl ddmirase atît de mult 
în unele momente, încît ar fi fost gata să-l strîngă la piept 
cu multă prețuire. Se făcuse tîrziu cînd el se hotărî să plece. 
Se ridică de la masă şi, plin de mulțumire pentru tot ce vă- 
zuse, ascultase și gustase, nu putu să-și mai stăpinească tă- 
cerea : 

— Cinstiţilor şi bunilor daci, începu el, poate că astăzi a 
fost ziua sorocită de zei ca ura dintre voi, dacii, şi noi, cei 
veniţi de pe alte meleaguri, să se topească. Sărbătoarea și 
ospățul vostru ne-au ajutat să vă cunoaştem mai. bine şi să 
vă prețuim mai mult. Eu mă rog zeilor ca de-acum înainte 
să trăim cu toţii în înțelegere şi omenie ! 

— Dar nu şi cu Deciu Sivan ! strigă bătrînul Gruno, după: 
ce Staberius tălmăci tuturor cele spuse de procurator. 

— Şi nici cu hoţi ca Eufemus și Lucrinus ! strigă altul. 

După felul cum fuseseră strigate numele lui Decimus Sil- 
vanus, al libertului şi al tabularului, procuratorul înţelese 
că aceştia erau cei care loveau cel mai mult și mai greu în 
daci. Se îndepărtă de locul petrecerii ducînd cu el chipul 
şi cuvintele rostite de Butes. Travestirea îi reușise deplin. 
Nici. Butes, nici decurionul Fuscianus și nimeni, în afară de 
tribun, nu ştiuse că procuratorul luase parte la sărbătoarea: 
dacilor. 


Multe zile după sărbătoarea coroanei, în casa lui Sagitulp: 
fusese furtună. El nu se putea împăca cu gîndul că își dăduse: 
fata după un străin. Citva timp se arătase supărat chiar şi 
pe Butes, pentru că grăbise lucrurile, apoi se mai liniştise 


16% 


şi în cele din urmă începuse să facă pregătirile. Nu putea 
să-şi ducă fata între colonii din Serdos, unde locuia decurionul, 
decît încărcată cu tot ce se cădea pentru o casă nouă, aşa 
cum era obiceiul dac din străbuni. Și ziua sorocită pentru 
aranjarea casei în care Ampelia avea să-și trăiască viaţa ală- 
turi de decurion sosise, 

Era o zi frumoasă de început de toamnă. Dimineaţa Sar- 
mida se sculase întristată. De la un timp nimeni nu-i mai 
intra în voie. Gumida se speriase şi-l chemase pe Decibalos. 
Tatăl, bun ca întotdeauna, căci îşi iubea fiica mai mult decit 
se putea închipui, o privise lung cu multă duioşie şi cu multă 
înțelegere. Îi ştia durerea şi îşi dădea seama că totul era 
peste puterile lui. Spusese apoi Gumidei că era mai bine 
ca pe fată să o lase acasă să stea liniştită. Se gîndise că acolo, 
acasă la decurion, unde aveau să se ducă în acea zi cu toții, 
văzînd-o pe Ampelia atît de fericită, Sarmida s-ar fi întristat 
şi mai mult. Cînd luase această hotărâre, Decibalos se mai 
gindise și la altceva. Cu o zi în urmă, Rhesos și Dapyx se 
înapoiaseră la Porolissum cu un nou transport de mărfuri 
pentru alţi negustori și trimiseseră vorbă prin Getio că peste 
două zile vor trece pe la Marodava şi că, dacă Dicomes vrea 
să-i însoțească spre Sarmizegetusa, să se pregătească din 
vreme, Vestea o lovise pe Sarmida ca un trăsnet. Multe nopţi 
de-a rîndul, în lungile ei clipe de veghe, cînd somnul nu se 
lipise de ea, se rugase Marelui zeu ca cei doi frați să nu mai 
treacă pe la Marodava, ca el să nu plece. În noaptea care 
trecuse nu Închisese ochii şi suspinele o înecaseră tot timpul. 

Decibalos şi Gumida plecaseră de mult. Ceva mai tirziu 
pornise şi Butes, cu Staberius şi Canidia. Prin ograda lui Sta- 
berius, bătrinul Protas îşi găsise de lucru. Soarele se ridicase 
mult pe cer şi îmbrăca totul într-o lumină potolită cu raze 
blînde. Rămasă singură, la început Sarmida plinsese, pradă 
frământării şi deznădejdei, apoi se porolise, dar nu era o 
liniștire în fața neputinței, ci una plină de hotărire. Femeia 
din ea se trezise cu toate simţurile şi era gata să încerce o 
luptă. Începu să se îmbrace în grabă, alegind cea mai sub- 
Jire ie și cea mai frumoasă fotă, îşi aranjă bine cosiţele și la 
trase în față peste sîni, iar în păr îşi prinse o garoafă mare, 
roşie. Ieşi prin fundul ogrăzii şi porni aproape în fugă pe po- 
teca ce şerpuia pe sub marginea pădurii, spre casa lui Sagitulp. 


170 r 


Dicomes nu mai auzise de mult- zgomot pe afară. Arghida 
şi Sagitulp, cu Ziper şi ceilalți încărcaseră două care cu lu- 
crurile Ampeliei şi plecaseră spre Serdos. De cînd venise la 
Marodava, îşi petrecea ziua stînd numai în casă. Ştia că peste 
o zi sau două va pleca și acest gînd îl frămînta mult. Dar 
şi așa, ca sclav fugar, căutat pînă la disperare de lanistul 
Verus, în Marodava nu putea să mai rămînă. Frămîntarea îl 
făcea să treacă de la o hotărîre la alta. Odată îl fulgerase 
gîndul de a se înapoia la lanist, dar îl alungase repede din 
minte. Și peste aceste frămîntări, peste toate hotărtrile. ce 
cădeau una după alta, în mintea lui apărea tot mai des chipul 
Sarmidei : veselă, cu faţa îmbujorată, cu ochii mari, adinci 
şi luminoşi, de culoarea cerului, cu cosițele trase peste piept. 
Dorul de ea îl chinuise zile și nopţi de-a rîndul şi, cu cît 
se gîndise mai mult, cu atît se convinsese că toate erau peste 
putință. De aceea rămăsese tot la hotărîrea luată: să plece 
spre Sarmizegetusa și să dea lovituri dușmanului, răzbunînd 
astfel moartea tatălui său şi sclavia în care se afla. Mai avea 
numai o zi de stat în Marodava şi nu rămăsese niciodată sin- 
gur cu ea, nu-i vorbise niciodată neauzit de nimeni şi nu-și 
descărcase sufletul, nu-și potolise inima, ca ea să- știe că 
atunci cînd va cădea luptind cu dușmanul, va muri purtînd 
în suflet chipul ei drag. Se ridică de pe laviţa pe care stă- 
tuse mult timp culcat cu fața în sus, cu mîinile sub cap, pri- 
vind bîrnele care susțineau tavanul încăperii. Nu mai pu- 
tea să stea închis, simțea o apăsare în piept şi răsuflarea i 
se tăia, ca şi cum o mînă nevăzută încerca să-l sugrume. Decu- 
rionul se găsea şi el acolo unde se duseseră ceilalți și nu 
avea de ce să mai vină la Sagitulp. Se gîndi să meargă în 
ogradă, să caute un loc mai ferit vederii şi să stea acolo cu 
frămîntările şi dorinţele lui. leşi din casă, cătînd cu grijă 
spre poartă, se furișă pe lîngă hambar, deschise portiţa şi 
se strecură între pomi. Începu să caute cu privirea un loc 
mai ferit, însă nu putu continua căci rămase împietrit locului. 
La poarta din fundul ogrăzii o văzu pe Sarmida. Era ea, 
deși nu-i venea să creadă ochilor. Porni înaintea ei, uitînd 
că trebuia să se ferească de a fi văzut de cineva. Ea îi făcu 
semn să se oprească, să se așeze jos, și se grăbi spre el în 
fugă. Pe măsură ce se apropia, curajul și hotărîrea cu care 
plecase de acasă începură să o părăsească, învinse de ruşinea 
<e căuta să o năpădească. 


17 


— Sarmida, ce bine-ai făcut că ai venit ! îi şopti Dicomes, 
cînd ea se opri la cîțiva pași de el. 

— Am alergat să-i prind, nu cumva au plecat? îl întrebă 
ea, prefăcindu- se grăbită. 

El nu-i răspunse. O privi îndelung, în sufletul lui se porni 
şi mai puternică furtuna. Chipul ei arăta întocmai aşa cum 
îl păstra în gîndurile lui. 

— Da, au plecat 1... Sînt singur... 

— Mă grăbesc, murmură ea încurcată. 

El îi văzu neliniştea, prinse frămîntarea din sufletul ei. 

— Dece te prăbeşti. Sasmida, cu mine nu viei să stal? 
Viaţa mea e atît de amară !... 

Îl privi cu ochii mari, lucitori și în adîncul lor el văzu 
lacrimi. 

— Mi-a spus tata că mfine pleci !... 

— Vino, Sarmida, să ne aşezăm la adăpostul tufișurilor de 
zmeură, altfel sînt în pericol să mă vadă cineva. 

O luă de mînă şi o trase uşor după el. Se aşezară pe iarbă, 
unul în fața celuilalt. 

— Da, Sarmida, miine plec... Vreau să-i las să trăiască 
liniştişi aceşti oameni buni, care m-au ascuns și m-au omenit 
atita. Eu nu uit sînt un nefericit sclav și, ca orice sclav, 
în afara legilor şi a oamenilor !... 

— Dicomes, de ce vorbeşti așa ? De cînd eşti la Marodava, 
n-ai simţit că bate o inimă pentru tine? Nu este aici nici 
o ființă pentru care să părăsești gîndul plecării, să-ţi calci 
pe suflet şi să rămii ? 

Dacă ar fi fost să lase frîu liber pornirilor ce clocoteau 
în el, ar fi strîns-o la piept şi ar fi sărutat-o cu tot focul 
dragostei şi al tinereții. 

— Sînt în Marodava mule ființe care îmi vor binele, însă 
din nefericire ele nu pot mai mult. Tu ai vrea să mă știi 
chinuindu-mă, Sarmida ? Ți-e dor să mai vezi în amfiteatrul 
de la Porolissum pe gladiatorul Gemellinus luptînd şi omo- 
rînd, numai ca el să nu fie ucis? 

— Gemellinus !... murmură ea îndurerată, înecată de sus- 
pine. 

De cînd îl văzuse în arenă, dragostea ei nu se mai stin- 
sese. 

A Deşi îi vedea tulburarea şi frămintarea, Dicomes con- 
tinuă : 


— Cind m-am văzut în mijlocul vostru lá sărbătoarea co- 
roanci, mi-am dat seama cît de îngrozitoare este soarta mea. 
Acolo unde toţi petreceau, eu nu eram, nu existau nici Di- 
comes, nici Gemellinus, era numai trupul meu sub înfăţişarea 
unui bătrîn. Poţi să mă înţelegi, Sarmida ? Cum aş putea să 
trăiesc o astfel de viaţă ? 

înfrântă de pornirea lăuntrică ce o chinuia, fata nu se mai 
putu stăpîni, se aplecă spre el, îi prinse capul între miini 
şi începu să-l sărute, murmurînd printre suspine : 

— Dicomes !... Dicomes !... Nu te vom lăsa așa ! Tata, Bu- 
tea, Staberius eu vata aleriga, Be vera, zbate, vară lupta și au ne 
vom găsi liniştea pînă nu vei fi un om liber ! 

Se strînse mai bine lîngă el şi își rezemă capul pe pieptul 
lui puternic, Numai suspinele ei mai tulburau liniştea. Di- 
comes o cuprinse cu o mînă pe după mijloc şi cu cealată 
începu să-i mîngiie părul mătăsos, care-i cădea peste umeri 
strîns în cele două cosițe bogate. Începu să-i vorbească încet, 
stăpinit 

— Tu ești fată frumoasă, Sarmida, fericirea îţi zimbeşte 
în faţă, pentru ce vrei să te chinuieşti, pentru ce vrei ca 
viaţa ta să cunoască numai durere şi răutate omenească ? 
Eu trebuie să rămîn singur cu nefericirea mea şi, de va fi să 
cad, să se sfirşească orice suferință o dată cu mine, să nu 
rămînă nici un suflet îndurerat prin moartea mea ! 

— Nu, Dicomes, nu gemu Sarmida suspinînd şi, prin- 
tre şiroaiele de lacrimi, începu din nou să-l sărute într-o 
dezlănţuire plină de disperare. 

Izbucnirea ei sfărimă orice putere de stăpînire. O cuprinse 
cu brațele lui puternice, o strînse la piept și o sărută cu tot 
focul dragostei ce-l chinuise zile şi nopţi. Sărutînd-o, îi ve- 
dea faţa luminîndu-se într-un zîmbet plin de fericire, deşi 
din ochii ei lacrimile nu mai conteneau. 

— Spune-mi că nu mai pleci, Dicomes ! îl imploră ea fn- 
tr-o şoaptă pornită din adincul sufletului. 

'Ţinind-o strâns la piept şi legănind- o, îşi deschise sufletul : 

— Vrei să te țin așa toată viaţa ? o întrebă, adincindu-se 
în ochii ei, rostind vorbele cu o voce în care vibra durerea. 
Voi pleca, Sarmida, însă mă leg în faţa zeilor că voi veni 
înapoi. Tu, ființa care ai început să faci parte din viața mea, 
care eşti o parte din sufletul meu, trebuie să mă înţelegi, 
să mă ajuţi să îndeplinesc ceea ce m-am hotărît să fac. Sint 


173 


neşovăitor, nu voi cunoaşte liniştea pînă nu voi reuşi si-? 
răzbun pe tata. Este o pornire care mă stăpinește, pe care o 
port cu mine de ani şi ani de sclavie, trăiţi la nenumărați 
stăpîni. Am văzut pe tata cînd şi-a luat viaţa, eu l-am ajutat 
să moară aşa cum trebuia, ca un adevărat erou, am auzit 
atunci mulțimea înnebunită de plăcere și de ură cerînd moar- 
tea „barbarului“. Da, vreau să-l răzbun ! Din mulțimea aceea 
vreau să prind citi voi putea şi să-i ucid cu aceeași plăcere 
cu care au privit ei moartea lui, iar de vor fi și din cei care 
îi chinuie pe sclavi sau fac rău dacilor, răzbunarea mea va 
fi cu atit mai necruțătoare şi mai dreaptă ! 

Sarmida stătea nemișcată pe braţele lui, ascultîndu-l cu 
ochii închiși. Lacrimile conteniseră, pe fața ei răsărise o 
lumină nouă. 

— Vei veni înapoi, iar cu te voi aștepta... murmură ea 
fericită. 

— Da, dragostea mea, mă voi întoarce şi... 

'Tăcu înfiorîndu-se, Pe faţa lui se lăsă o umbră de tris- 
teţe, își aminti că era sclav fugar, că n-ar fi putut să facă ni. 
mic fără libertate. Pentru ce trebuie să îndurereze ființa care-i 
era atît de scumpă, pe care o ţinea cu dragoste la piept? 
Şi pentru ce să se gîndească atît de departe, dacă în loviturile 
de bula pe care le va da, moartea îl va pîndi la tot 
pasul ? 


Cînd Sarmida intră în ogradă, soarele trecuse de amiază. 
De departe îl văzuse pe Butes vorbind cu bătrinul Protas. 
Căută să-și şteargă şi mai bine ochii, nu trebuia ca el să 
vadă că plinsese. Se gîndi că şi părinţii se înapoiaseră acasă. 
Era pe la mijlocul ogrăzii cînd Butes o zări şi porni să-i iasă 
în cale. 

— Eu m-am grăbit — începu el, oprind-o — ai tăi au 
mai rămas acolo ; trebuia să mă grăbesc. Eşti plnsă. Ai fost 
la el? 

Ochii Sarmidei se umplură din nou de lacrimi. 

— Vino, să mergem spre pădure, vom vorbi mai liniștiți. 
De fapt de mult am tot căutat să prind clipa cînd să-ţi pot 
spune... 

— Am vrut să-l fac să rămînă aici... murmură ea suspi- 


— Şi n-ai reuşit să-l întorci de la hotărire ? 

— Nu, o să plece... 

— Ştiam, nici nu se poate altfel, am citit în privirea lui 
această pornire şi am înţeles totul. Așa era şi tatăl său, nu 
dădea înapoi din faţa unui pericol, oricît ar fi fost de mare. 
Acum te-ai liniştit, nu te mai îndoieşti de dragostea lui. 

— Bunule Bures, trebuie să faci ceva, să fie liber şi el 
ca ceilalți daci ! 

Fostul taraboste îi slobozi miinile şi clătină din cap cu 
descurajare. 

— Este de două ori legat: de sclavie și de teama pe care 
imperiul ar putea s-o aibă de el, 

Sarmida îl privi speriată. 

— Cum, de ce? i 

— Poate că nu te-ai gîndit, eşti o copilă de altfel, şi bă- 
nuiesc că nici ceilalți nu s-au dus cu mintea pînă acolo, 
nici Decibalos, nici Staberius, nici Sagitulp. Sarmis ar fi 
fost rege al Daciei, ales de căpetenii şi lăsat ca urmaş chiar 
de viteazul Decebal — asta s-a aflat mai tirziu, după ce noi 
îl alesesem să ne conducă. Ei bine, dacă Sarmis a fost sor- 
tiv să ajungă rege şi dacă Dacia va redeveni liberă, cel care 
va trebui ales căpetenie n-ar putea fi altul decît fiul lui; 
el, Dicomes, este singurul urmaş de rege, Poate că nu s-a 
gindit nimeni, în afară de mine, ce s-ar întîmpla dacă romanii 
ar afla toate acestea. Teama lor de o nouă răscoală este atit 
de mare, încît, dacă ar şti că se mai află în viață cel care are 
dreptul să ne fie rege, n-ar precupeţi nimic pînă nu l-ar 
prinde şi l-ar omori. 

Ajunşi în marginea pădurii, se aşezară pe o buturugă. 
Butes continuă : 

— Multe nopţi de-a rîndul am stat şi am chibzuit, cău- 
tind calea cea mai bună pe care să pornim, pentru a face ca 
el să devină cu adevărat liber. Tu, în dragostea ta aprinsă, 
poate că ai gîndit să-l ținem aşa, tăinuit, fără să-ţi dai seama 
că, atunci cînd îi vei fi soţie, viața voastră se va scurge 
adînc chinuită. Ştii ce-ar însemna să ai ca soț un bărbat sor- 
tit să trăiască tot timpul ascuns? S-ar asemăna cu un om, 
care, deși liber, are nefericirea să fie orb, olog şi ciung. Da, 
Sarmida, un bărbat fără libertate este numai o arătare în 
viaţă. Dicomes n-ar putea să îndure un chin atît de greu. 


175 


În ochii Sarmidei lacrimile secaseră cu totul, în sufletul 
ei se dădea altfel lupta, îl vedea pe Dicomes într-o altă lu- 
mină, iar hotărîrea îi era mult schimbată. 

— Înţeleg, bunule Butes, dragostea mea pentru el e atît 
«de puternică, încît sînt gata să-l aştept cit voi trăi, dar mă 
îngrijorează viaţa lui. Pe acolo pe unde va umbla, se va găsi 
de multe ori în primejdie. Voi fi chinuită într-una de gîndul 
<ă ar putea să cadă răpus. 

Butes îi luă mîinile şi i le strînse cu căldură. 

— Care soţie, dacă îşi iubeşte cu adevărat soţul, se bucură 
<înd el pleacă la luptă ? Da, viaţa lui va fi în unele momente 
în pericol, eu am înțeles asta încă din seara cînd el a spus 
„că e hotărît să răzbune moartea lui Sarmis, de aceea m-am 
gîndit la Rhesos şi la Dapyx. Ei sînt oameni în vîrstă, au 
fost luptători greu încercaţi, lor am să le spun ce trebuie să 
facă pe acolo pe unde se vor duce. Ce știm noi ce-ar putea 
să ne aducă viitorul ? S-au prăbușit imperii cînd nimeni nu 
se aştepta, așa cum cade un zid în cae cărămizile nu au fost 
legate bine cu mortar, s-ar putea ca Roma să-și piardă pu- 
terea, iar Dacia să fie liberă mai repede decît ar spera ci- 
neva. Pentru mine, dacă ţara ar ajunge din nou liberă, n-ar 
însemna că aş dori să fiu iarăși tarabostele Burio, căci vreau 
să-mi trăiesc viaţa ca acum, însă țara n-ar putea să existe 
fără o căpetenie. Pe rege îl avem și trebuie să-l păstrăm, 
să-l apărăm cînd îi va fi viaţa în primejdie ! 

— Dar asta am vrut şi eu să fac, să-l opresc... 

— Nu m-ai înţeles, Sarmida ! Dicomes nu trebuie oprit ; 
nici nu putem de altfel să-l oprim. În vinele lui curge sîn- 
gele vechiului și viteazului neam al Dicomesilor de la Carsi- 
dava, sînge fierbinte şi nepotolit, care nu trebuie lăsat să se 
răcească, Flăcăul a suferit prea mult în sclavia în care a fost 
tinut şi răzbunarea îl va ajuta să-şi mai descarce sufletul 
de revolta ce s-a strîns în el, să-și mai potolească focul ce-l 
arde. 

Butes tăcu. Din susul potecii, dinspre villa lui Decimus 
Silvanus, cobora cineva vorbind de unul singur. Era bătrinul 
Tarse. Cînd îl zări, se opri speriat, apoi recunoscîndu-l începu 
să rîdă : 

— Te-a furat zeiţa şi te-a adus în pădure, bunule Butes. 
"Toţi zeii să vă dea sănătate şi fericire ! 


176 


— Ne rugăm şi noi zeilor pentru tine, bunule Iarse ! Dar 
dincotro, bătrine ? 

Tarse îl privi îndelung şi începu din nou să ridă. 

— Nu ştii că eu umblu peste tot? îi spuse, apropiindu-se 
de el şi vorbindu-i în șoaptă. Duc şi eu lupta mea, bunule 
Butes, mai ales împotriva stăpînilor de sclavi şi a silniciilor 
acestora. Am dat o raită pe jos, pe la magaziile lui Decimus 
Silvanus, caut să mai aflu fărădelegile pe care le face, poate 
că odată Iarse tot o să i-o plătească, Dacă o să ai nevoie de 
mine, să nu mă ocolești, mă duc pînă la capătul lumii cînd 
e vorba să lovesc în asupritori 

Butes îşi aminti că numai datorită bătrinului căzuseră la 
pămint cele puse la cale la sărbătoarea coroanei de cei doi 
preoți, libertul şi tabularul. 

— Dar pe la noi de ce n-ai mai trecut, bătrine ? îl întrebă 
mai mult din plăcerea de a mai sta cu el de vorbă. 

Bătrtnul îl privi zimbind. 

Păi, nu ţi-am spus ? Alerg să aflu silniciile și să-i 
pe cei necăjiţi 

— Şi-ai mai aflat de vreuna, se mai pregăteşte ceva? 

„arse privi cu grijă în susul și în josul potecii, se apropie 
şi mai mult de Butes şi îi spuse aproape în şoaptă : 

— E vorba să pornească cohorta de la Porolissum să-l 
caute pe gladiatorul Gemellinus... 

— Zeilor, cum puteţi... 

Sarmida tăcu săgetată de privirea aspră a lui Butes. 

— Dar de ce s-a speriat zeița ? 

— Aşa sînt fetele, nu ştii bătrine ? Poate că l-a văzut pe 
acel gladiator în amfiteatrul de la Porolissum și i-o fi rămas 
la el inima. Și-așa, bătrine, spui că va porni cohorta în cău- 
tarea lui, dar încotro o să apuce, că doar n-o să scotocească 
toate pădurile şi toți munţii Daciei ? 

— Da de unde, bunule Butes, nu bagă nici un legionar în 
pădure şi nu-l urcă pe munţi — mi-a spus asta un decurion 
de la Porolissum. Cică lanistul Verus va plăti cheltuiala pen- 
tru căutarea lui. 

Lîngă Butes, Sarmida se făcuse palidă și tremura. 

~> Bine, şi unde au de gînd să-l caute ? 

— Tocmai asta vreau să-ţi spun, bunule Butes. Romanii 
au văzut că dacii sînt oameni miloşi ; acel lanist, Verus, ar 


177 
12 


bănui că pladiatorul lui s-ar fi ascuns la ei. Ştie de la Deci- 
mus Silvanus, cică au mai încercat o dată dacii să-l sloboade 
din ceata de sclavi cu care el a fost adus la Marodava. Mi-a 
spus decurionul acela că se pune la cele ca Într-una din zile 
— poate miine sau poimiine, cine poate să ştie? — cohorta 
să înconjoare Marodava și legionarii să scotocească prin toate 
casele, prin toate hambarele şi staulele. D-asta alerg eu, 
bunule Butes, să aflu dacă acel nefericit gladiator o fi pe 
undeva pe-aici şi să-i spun să fugă. Dar nu e el în Marodava 
că, dacă-ar fi fost, eu aş fi ştiut 1... 

Ultimele cuvinte ale bătrinului îl făcură pe Butes să se 
înfioare. Îndoiala punea stăpînire pe el. Nu cumva Iarse 
ştia că la Sagitulp se găsea gladiatorul şi-l punea la încer- 
care ? Sau aflase că la Sagitulp se ascunde cineva şi căuta 
în felul acesta să-i dea de știre, ajutindu-l să fugă? Și, 
dacă ar fi ştiut, nu s-ar fi dus la Sagitulp să-i spună ? Butes 
socoti că nu era nici o clipă de pierdut, oricare ar fi fost răs- 
punsul la întrebările ce-l frămîntau. 

— Toţi zeii să-ți dea sănătate, bătrîne, pentru binele pe 
care cauţi să-l faci ! Să mergem, Sarmida, poate că ei vor fi 
venit. 

Bătrinul privi spre fată, o văzu prea palidă. Ochii ei înotau 
în lacrimi. 

— Dar ce are zeiţa, s-a întîmplat ceva ? 

— E cam bolnavă, bunule Tarse, și-am ieșit puțin cu ea 
spre pădure, aici este mai tare aerul... 

— Mă voi ruga zi şi noapte zeilor pentru sănătatea ei, 
murmură bătrînul, pornind pe potecă în jos. 

Schimbarea ce se produsese în sufletul Sarmidei, în timpul 
cînd îl ascultase pe Butes, se dovedi temeinică şi după cele 
spuse de bătrinul arse. Era palidă, lacrimile nu şi le mai 
putea stăvili, dar cra hotărîtă să-l facă pe Dicomes să plece 
cât mai repede. 

— Poate că totuşi e o putere care ne ajută, îi spuse Butes 
după ce intrară în ogradă, nu se ştie dacă miine n-ar fi fost 
prea tîrziu. 

— Să mergem acolo, trebuie să plece în noaptea asta! 
îl rugă ea, zbuciumîndu-se de teamă. 

Cu toate că nu era momentul de glume, Butes nu se putu 
stăpîni : 


178 


— Cum să plece ? M-ai rugat atita să-l fac să rămînă?! 
fi spuse rîzînd, apoi fața îi redeveni repede gravă. Tu să fii 
[isi tai Sarmida, s3 ai încredere în ine îi în el l 


În aceeași seară, pe poteca ce alerga de-a lungul coastei 
muntelui, spre drumul cel mare dintre Porolissum şi Napoca, 
Dicomes plecă însoţit de Sagitulp şi de Butes. Toţi trei erau 
pregătiți şi hotăriți ca de va fi nevoie să dea lupta cu 
preţul vieţii lor. În același timp, pe drumul din vale, ce ducea 
de la Marodava, prin Serdos şi Magnus, spre Porolissum, se 
grăbea Staberius în înîmpinarea fraților Rhesos și Dapyx, 
care nu trebuiau să mai treacă pe la Marodava, ci să plece 
repede pe drumul spre Napoca unde, în apropierea locului 
în care îi întâlnise Sagitulp, erau aşteptaţi. 


Într-o după-amiază, un călăreț care după îmbrăcăminte 
arăta sosit de la drum lung, urca spre villa lui Decimus Sil- 
vanus. Începuse toamna, cerul era acoperit de nori și dinspre 
miazănoapte sufla un vînt aspru. Călărețul intră în curte şi 
întrebă de stăpîn. Decimus Silvanus fusese Vestit de paznicii 
villei încă de cînd acesta se ivise pe drum, departe în cîmp, 
cînd nu apucase să urce pe coastă. Ieși în grabă, curios să 
afle cine era noul-venit. 

— Toţi zeii să te ţină în pază ! Mă găsesc în fața lui De- 
cimus Silvanus ? 

Ciîtva timp, Decimus Silvanus îl măsură cu privirea de sus 
pînă jos, vedea că cel sosit venea de departe şi o neliniște 
amestecată cu teamă îi strică buna dispoziţie. 

— “Toţi zeii să-ţi dea odihnă bună, căci după cum văd ești 
obosit, îi răspunse el la salut. Dar, spune-mi cine eşti și pen- 
tru ce-ai venit la Marodava ? 

— Stăpînul acestei prea frumoase villa şi a unei mari și 
bogate ferme trebuie să ştie că graba nu foloseşte întotdeauna. 
Putem să stăm de vorbă ceva mai retrași şi neascultaţi de ni- 
meni ? 


179 


Neliniştea şi teama lui Decimus Silvanus crescură. Gîndul 
îi alergă spre Roma. Poate că acolo s-a întîmplat ceva, gîndi 
el. îl introduse în tricliniu şi ceru să se aducă ceva gustări 
şi vin. Dupi ce goliră cîte o cupă, oaspetele începu : 

— Mă numesc Leonas, am sosit astăzi de dimineață de 
la Roma.. N 

— Văd că ai venit acum ! îl întrerupse Decimus Silvanus 
în glumă, pentru a-şi mai alunga neliniștea ce-l stăpînea. 

— Nu, am sosit de dimineață ; m-am oprit la Porolissum 
şi m-am dus la procurator, la Plautius Priscus. L-am adus un 
mesaj de la Roma din partea lui Publius Octavianus, bătrînul 
senator. 

Neliniştea lui Decimus Silvanus crescu şi mai mult. îl 
cercetă cu atenţie pe Leonas. Era voinic, cu fața crestată de 
lovituri de spadă şi cu privirea rece şi grea. Vocea groasă 
şi tărăgănată era întocmai aşa cum îl arăta înfăţişarea. 
Mintea lui Decimus Silvanus rătăci un timp, se gîndi 
la cele ce aflase de la libertul Eufemus şi de la tabularul 
Lucrinus şi găsi că era o legătură între gestul făcut de 
procurator prin folosirea legionarilor la Marodava, pen- 
tru a nu fi tulburată petrecerea dacilor de sărbătoarea coroanei, 
şi sosirea lui Leonas de la Roma, trimis de senatorul Publius 
Octavianus. Bănui că, prin curierii ce porniseră spre capitala 
imperiului, Canidia ar fi putut să se fi plîns tatălui ei des- 
pre purtarea sa, că de aceea ea şi Staberius nu mai pleca- 
seră într-acolo, aşa cum îi spuseseră. 

— Dar ce, s-a întîmplat ceva bătrînului senator ? întrebă 
el, încercînd să se arate îngrijorat. 

— Ei... da... e atît de bătrin!... Cînd, simte omul că se 
apropie clipa în care va trebui să se prezinte în faţa zeilor, 
se gîndeşte să se împace cu sine însuși și cu cei care rămîn 
după el pe pămînt... A 

— Este vorba de fiica lui ? continuă să-l întrebe ceva mai 
liniştit. , 

Leonas duse cupa la gură şi o goli dintr-o dată. Tuşi de 
cîteva ori, apoi răspunse la întrebare : k 

— Ai spus bine, Decimus Silvanus, sînt trimis de bătrînul 
senator cu însărcinarea de a-i duce fiica, pe Canidia, la Roma. 
Vrea s-o mai vadă o dată înainte de moarte si s-o ierte pen- 
tru toate necazurile ce i le-a făcut. M-am dus mai întfi la 
Plautius Priscus, așa cum mi-a spus Publius Octavianus, iar 


180 


el, procuratorul, m-a trimis încoace ; uite și un papyrus pen- 
tru tine din partea lui. 

Decimus Silvanus luă papyrusul şi îl citi în grabă. Procura- 
torul fi scria că îl roagă să-l găzduiască pe Leonas cît timp 
va avea nevoie, iar de-i va trebui ceva ajutor să i-l dea. În- 
cheia spunîndu-i că, dacă se vor ivi greutăţi neprevăzute, 
să se ducă amîndoi la Porolissum, ca împreună să chibzuiască 
asupra căii de urmat. În orice caz, Leonas nu trebuia să plece 
înapoi la Roma fără Canidia. După ce citi papyrusul, faţa lui 
Decimus Silvanus se lumină și o bucurie plină de răutate 
greu ascunsă luă locul îngrijorării care îl stăpinise, 

— La mine, Leonas, poţi să rămii cît doreşti. 

„— Prea mult nu pot întirzia, pentru că nu vreau să mă 
prindă iarna pe aici. La Roma se vorbește că prin părţile 
astea iarna este atît de grea, încît, timp de luni de zile, ni- 
meni nu mai poate să iasă din casă. 

— Prostii, Leonas, nimicuri ce nu pot să fie spuse decît 
de cei care n-au fost niciodată în Dacia. Da, aici iarna e 
destul de grea, cade multă zăpadă și sint geruri aspre, însă 
dacă te obişnuiești, începi să vezi cît este de frumoasă. Aşa- 
dar, vrei s-o iei pe Canidia, dar nu şi pe el? Ştii ce-a fost 
acela care îi este soţ ? 

— Ştiu, am aflat de la Publius Octavianus, a fost un 
sclav pe care l-a avut la el în casă. Cît privește şi plecarea 
lui, senatorul mi-a spus că, dacă ea nu se va învoi să meargă 
singură, va putea veni şi el. Bătrînul ştie că Staberius nu 
mai este sclav şi că nimeni nu va putea să-l oprească pe drum. 
De fapt nici nu văd cum să încep. Tu, ca vecin, îi cunoşti 
mai bine, cum mă sfătuieşti să fac ? 

Decimus Silvanus sorbi de cîteva ori din cupă și nu-i 
răspunse decît după o îndelungă chibzuire : 

— Să ştii că misiunea ta e destul de grea, Leonas. Eu zic 
că nu trebuie să spui că ai venit s-o iei numai pe ea la 
Roma, ci pe amindoi, şi asta ca fiind dorinţa tatălui ei. Dar 
nu te-am întrebat, oare se vor mai înapoia în Dacia ? 

— Asta va depinde numai de ea, Decimus Silvanus, bă- 
trînul senator nu mi-a vorbit nimic de înapoiere. Și-apoi, 
poate că el şi-a dat seama că, după moartea sa, n-o va mai 
putea reţine la Roma decît marea bogăţie pe care o va moşteni. 


181 


Decimus Silvanus îl asculta şi se frăminta în acelaşi timp 
cum ar fi mai bine de procedat. Plecarea Canidiei de la 
Marodava, şi poate pentru totdeauna, gîndea el, îl scăpa de 
teama că ceea ce făcea în Dacia s-ar fi putut afla la Roma. 
Se vedea mai liber în mișcări pină şi în felul său de a se purta 
cu dacii, în încercarea de a le lua înapoi arinile, care făcuseră 
altădată parte din moşia tarabostelui Burio. Cu astfel de gîn- 
duri se hotărî să dea tot ajutorul de care ar fi fost nevoie, 
numai să-i vadă plecaţi. 

— Vrei să cobori miine la ei, în Marodava, și să le duci 
vestea, adică să le spui pentru ce-ai venit ? îl întrebă Decimus 
Silvanus după o lungă tăcere. 

Leonas îi răspunse cu îndoială : 

— Crezi că așa ar fi mai bine? Procuratorul mi-a spus 
că ei vin adesea pe la tine, că îi cunoşti bine. Poate că tu ştii 
dacă ei vor primi cu bucurie vestea sau se vor opune plecării. 
Ea nu ţi-a vorbit niciodată despre tatăl ei, despre Roma? 

Zimbind şi clătinind uşor capul, Decimus Silvanus răs- 
Bunse : 

— Despre Roma, da, însă despre tatăl ei, nu. Despre senator 
am vorbit adesea numai cu Staberius, Nu ştiu dacă greşesc, 
cred că fostul sclav îl urăște mai puţin decît ea pe bătrîn ; 
el socotește că, aşa cum s-a purtat Publius Octavianus, la fel 
s-ar fi arătat oricare patrician bogat, magistrat sau senator 
de la Roma, a cărui fiică ar fi plecat după un nenorocit de 
sclav. 

Cind rosti ultimele vorbe, Decimus Silvanus nu văzu scîn- 
teierea ce fulgeră în ochii lui Leonas. Și el fusese sclav, apoi 
gladiator şi după multe chinuri reuşise să se răscumpere de 
la lanist, Îl fulgerase cu privirea, nu fiindcă ar fi fost hotărit 
să-l ajute în vreun fel pe Staberius, ci pentru că nu-i plăcea 
să audă vorbindu-se urit despre sclavi. 

— Așadar, zici că Staberius e un om mai de înţeles, n-ar 
fi bine să stăm mai întii de vorbă cuel? ` 

— Să stăm ? Nu, Leonas, să stai tu, e mai bine așa. Fiica 
senatorului nu prea mă vede cu ochi buni şi poate că ar cădea 
la bănuială. Tot ceea ce pot să fac acum este să trimit să-l 
aducă. 

— Și dacă n-o să vină? 

— Îl voi chema trimițindu-i un papyrus — lucru pe care 
nu l-am făcut niciodată cu ei de cînd sînt aici — îi voi scrie 


182 


că este în propriul lui interes şi al soției să vină cît mai repede, 
bineînțeles fără să amintesc ceva de Publius Octavianus. Deo- 
camdată, e bine să nu bănuiască nimic, pe urmă vom vedea 
ce va trebui să mai facem. 

Se lăsase amurgul cînd Staberius primi papyrusul trimis 
de Decimus Silvanus. Îl citi de cîteva ori şi stătu mult de 
vorbă cu Canidia. Îl chemă şi pe Butes şi toţi trei se sfătuiră 
îndelung. Nu înțelegeau la ce s-ar fi putut aştepta din partea 
lui Decimus Silvanus, şi anume, ceva care să fie în propriul 
lor interes. De cînd plecase Dicomes, de cînd cohorta îl cău- 
arin Marodavansimtenu eh tonic e ppetionea cera; 

A doua zi, pe un vînt tot aşa de tare şi de rece ca în ziua 
ce trecuse, Staberius plecă sus, la villa. Cîteva zile în şir 
muncise pregătind buturii de viță-de-vie pentru iarnă, stătuse 
prea mult aplecat şi îl dureau șalele și pulpele. Mergea încet, 
frământat nu de îngrijorare, ci de curiozitate. Nu vedea ce 
bine ar fi putut să facă pentru ei Decimus Silvanus. Cînd intră 
în tricliniu, unde se așteptase să-l găsească pe stăptnul villei, 
văzu o figură necunoscută, pe Leonas. Staberius își dădu seama 
că se găsea în fața unui gladiator sau a unui fost gladiator 
şi gîndul îl purtă la anii de sclavie, străduindu-se să-şi amin- 
tească dacă această faţă îi era cunoscută. 

— Am fost chemat de Decimus Silvanus, eu sînt Staberius, 
spuse el. 

Leonas se ridică repede, căutînd să se arate cît mai vesel: 

— "Toţi zeii să te ţină în pază! Eu sînt Leonas; de fapt 
pentru mine ai fost chemat, Decimus Silvanus nu are nici 
un amestec În treaba pentru care am venit. Am tras aici din 
îndemnul lui Plautius Priscus, procuratorul. 

Un moment, Staberius rămase tăcut, încurcat, nesigur. Cine 
era acest Leonas, ce căutase la procurator şi ce avea cu el? 
Vorbi spre a cîştiga timp, să vadă ce va urma : 

— Fii binevenit, Leonas ! După cîte văd nu ne cunoaştem... 
şi totuşi, mi s-a spus să vin... că este în interesul meu... al 
soţiei. 

— Alungă orice îngrijorare, Staberius ! Totul va fi bine. 
Dar nu strică să golim cîte o cupă pentru cunoştinţa noastră. 
Vinul ne ajută să vedem mai plăcut viața. 

După ce goli cupa dintr-o sorbitură, Leonas reluă căutînd 
să-și îndulcească mult vocea groasă şi răguşită : 


183 


— Am fost sclav mulţi ani, începu el, apoi gladiator, şi 
am luptat în multe arene de circuri şi amfiteatre. i 

Auzind că Leonas aduce vorba despre circuri şi arene, că 
şi el a fost gladiator, gîndul lui Staberius alergă la Dicomes. 
Se întimplase ceva flăcăului ? Îi dăduse de urmă lanistul 
Verus ? Şi de ce Leonas ţinea să stea de vorbă cu el şi nu cu 
Butes? Și cum se făcea că venise din îndemnul procuratoru- 
' lui ? În mintea lui toate se încîlceau şi îngrijorarea începu să 
pună stăpinire pe el. 

— De multe ori m-am găsit față-n faţă cu moartea, urmă 
Leonas și de multe ori am fost atît de furios pe spectatorii 
din tribune, care, înnebuniţi de plăcerea ce le-o producea 
sîngele curs pe nisipul arenei, strigau și cereau moartea nefe- 
ricitului aleditoe pe care îl învinsesem în luptă, încît, dacă 


aş fi avut putere, în acele clipe i-aş fi omorît pe toți. Dar să 
nu lungesc vorba. Știu că şi tu ai fost sclav și-ai suferit mult. 


N-ai vrea să fii în rindul lumii, îmbrăcat într-o togă fru- 
moasă, să iei parte în for la discutarea legilor, să te plimbi 
între for şi terme alături de cei mai bogaţi oameni şi de cele 
mai frumoase femei din Roma ? 

„De data aceasta Staberius nu mai înţelegea nimic. Îngri- 
jorarea ce-l cuprinsese pentru soarta lui Dicomes se spulberă 
şi tot mai mult se întări stăpînirea de sine. Răspunse scurt 
la întrebarea lui Leonas : 

„Mă simt în rîndul lumii, nu doresc să îmbrac togă și 
nici să mă plimb la Roma între for şi terme. În mijlocul oame- 
nilor de aici, eu şi Canidia ne simțim bine, i-am îndrăgit şi 
sîntem iubiţi şi respectați de ei. 

Cu toate că răspunsul nu-i plăcu, Leonas nu schimbă cursul 
celor ce urmărea să spună. 

— Să trec de-a dreptul la rostul venirii mele aici: am 
sosit de la Roma trimis de Publius Octavianus. Bătrinul sena- 
tor, ale cărui zile sînt numărate, ţine să-și mai vadă o dată 
fiica ; el s-o ierte ?... ea să-l ierte ?,.. nu ştiu cum să zic, tù 
cunoşti mai bine tot ce s-a petrecut. Din partea lui am dezle- 
gare să vă rog pe amîndoi să mergeţi la Roma. 

Ascultindu-l, fața lui Staberius se împietrise ! Se simţea 
ușurat, scăpat de îngrijorarea ce-l stăpînise, însă locul acele; 
Stări de încordare îl luară aducerile aminte. Se văzu în arena 
din amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, el și Cani- 


184 


dia erau sortiți morţii, iar senatorul orbit de furie nu voia 
să-i ierte. În colțul gurii îi răsări un zîmbet plin de mîhnire. 
— Poate că totul e prea tîrziu, Leonas ! murmură el. Acum 
fiica lui Publius Octavianus este o femeie în vîrstă, nu mai 
e o'copilă... Dar nu înţeleg de ce n-ai venit cu vestea asta 
la noi acasă? i . 
La o astfel de întrebare fostul gladiator se așteptase și 
răspunsul îl pregătise cu grijă, ajutat de Decimus Silvanus : 
— Publius Octavianus mi-a spus că ar fi mai bine să stau 
cu tine de vorbă mai întîi. Cu toate necazurile ce i-ai prici- 
nuit, n-a făcut economie de cuvinte cînd mi-a vorbit despre 
tine. Pentru el, tu eşti un bărbat înțelept ca un filozof de la 
mT spuse de Leonas nu-l încîntară pe Staberius, simţea: 
că se ascunde ceva dincolo de ele. Deveni mai prevăzător şi 
ănuitor. s i 
msi pe de mine depinde plecarea, ci de Canidia, ea trebuie 
să hotărască. În ce mă priveşte, pe vremuri am nutrit multă 
admiraţie şi un deosebit respect pentru Publius Octavianus, 
însă acum nu le mai am. De va fi să merg la Roma, voi porni 
într-acolo numai din nevoia de ao însoţi pe ea, de a-i da 
tot sprijinul de care va avea nevoie la un drum lung, dar aw 
şi cu gîndul de a mai intra în casa senatorului. roci 
— Te-am înţeles, Staberius, cine a fost sclav îşi dă seara 
cu ce simțăminte părăsești pe cel care ţi-a fost stăpîn. Dar 
oate că ea a uitat de cele petrecute demult, poate că se va: 
Porše să-şi vadă tatăl şi să-i aducă împăcarea cea de pe urmă. 
Ai spus că nu vrej să mai intri în casa lui Publius Octavianus, 
poate că nu te-ai gîndit, villa de la Roma, ferma de la Tuscu- 
lum, atîta bogăție cui o să rămînă, nu ei, Canidiei ? Ura f 
necazurile se uită... Sper să te văd într-o togă frumoasă prin 
for, liber și bogat. ana + 
— Cît timp poți aştepta răspunsul, Leonas? îl întrebă 
Staberius, ridicîndu-se de plecare. | 
— O zi, cel mult două, răspunse Leonas, căutînd să arate 
că se prăbea, deși era hotărît să nu plece înapoi la Roma decit 
însoțit de Canidia. AAN 
Pentru el, suma la care se aştepta din partea bătrinului 
senator reprezenta o avere şi nu se gîndea să o piardă, orice 
s-ar fi întîmplat. 


Staberius ieşi din villa lui Decimus Silvanus cu totul tul- 
burat. Nu se mai gîndise de mult la Roma şi la cei de acolo 
şi, mai ales, nu-și imaginase că ar fi cu putință să mai facă 
o călătorie pînă la marea capitală a imperiului. Totul depindea 
numai de Canidia. Cînd ajunse acasă, o găsi cu Butes. Amindoi 
îl aşteptau cu o nerăbdare plină de îngrijorare. După ce le 
spuse pentru ce fusese chemat, o întrebă : 

— Ai dat tu vreo știre la Roma şi le-ai spus în care parte 
a Daciei trăim ? Nu pot să înțeleg de unde a ştiut Publius 
“Octavianus că noi ne găsim aici ? 

— Numai de la doi oameni, amindoi interesaţi să fie priviţi 
cu bunăvoință de senator: Plautius Priscus şi Decimus Sil- 
vanus, răspunse Butes fără grabă în locul Canidiei. 

Adevărul era că procuratorul aflase cu ani în urmă de la 
Decimus Silvanus că fiica lui Publius Octavianus trăia la 
„Marodava şi se grăbise să dea de știre la Roma. 

După ce Staberius povesti ce aflase de la Leonas, aşteptă 
hotărîrea ei. De mulți ani, de cînd scăpaseră din amfiteatrul 
de la Ulpia Traiana şi pierduseră pe micul Burio, n-o mai 
văzuse plingind, ca şi cum în ochii ei lacrimile secaseră. Știa 
«că de atunci inima îi împietrise, Acum fusese învinsă de trista 
veste ce-i răscolise sufletul. 

— Vreti de la mine un răspuns, începu ca printre suspine. 
Cu toată durerea ce mă chinuie nu pot să spun decît: nu! 
Nu mă duc la Roma şi nu vreau să văd pe nimeni acolo! 
De-atunci, de peste douăzeci şi cinci de ani, bătrinul de la 
Roma a uitat că mai are fiică şi acum şi-a adus aminte? 
Doar el a spus în fața împăratului că nu mai sînt copilul lui ! 

n clipa aceea, în sufletul meu s-a sfărimat toată dragostea 
ce o nutream pentru el, mi-am dat seama că am rămas fără 
tată. Da, de-atunci nu mai am tată!... Mi se va spune că 
trebuie să iert, că aşa este omenește, să greşeşti și să ierți, 
dar toate merg pînă la un capăt. Cine ar putea să creadă, 
strigă ea cu disperare, că atunci cînd un părinte se leapădă 
de copilul său, şi-l lasă pradă morţii, greşeşte ? Și cine ar 
putea să susțină că un părinte care a putut să facă această 
ticăloșie mai poate fi iertat? Tu, dragul meu, tu care ai fost 
şi eşti atît de bun, poate că în adîncul sufletului tău îi judeci 
pe oameni aşa cum sînt, nu te-ai fi aşteptat ca acolo, în amfi- 


186 


teatru, Publius Octavianus să fi cerut împăratului să-ți lase 
viața, căci ştiai cît te ura şi ştiai că l-ai îndurerat, eu însă 
nu-l pot ierta !... Acum sînt o femeie care se apropie de vîrsta 
bătrîneţii, aici mi-am trăit viaţa şi aici vreau să rămîn, ală- 
turi de voi, alături de toţi din Marodava. K 

Staberius şi Butes nu încercară să o determine să-şi schimbe 
hotărîrea pe care o luase. 

A doua zi Staberius duse răspunsul Canidiei lui Leonas 
şi plecă repede, deşi acesta şi Decimus Silvanus încercară să-l 
reţină, în speranța că va mai obţine cel puțin o amînare a 
hotăririi ei. 

Cu toată tulburarea şi schimbarea pe care o adusese în 
sufletele și în viața lor sosirea lui Leonas, după cîteva zile, 
cînd Canidia și Staberius se mai liniştiră, se ivi la poarta. lor 
trimisul de la Roma. Era călare, însoţit de Decimus Silvanus. 
Îi primiră în casă hotărâți să curme de la început orice nouă 
încercare de a-i convinge să plece la Roma. Dar totul se 
petrecu mult mai ușor şi mult mai repede decît se aştepta- 
seră. Vorbi mai mult Leonas : 

— Am trecut să-mi iau rămas bun la plecare. Nu se putea 
să părăsesc aceste locuri fără să fi văzut pe fiica lui Publius 
Octavianus. Îmi pare nespus de rău că n-am reușit în misiunea 
ce mi s-a încredințat, căci, dacă în adevăr greșeala lui Publius 
Octavianus a fost atît de mare, atunci nici zeii nu-l mai pot 
ierta. Pe mine nu trebuie să rămîneţi supăraţi, sînt un străin 
care a făcut un drum greu, pentru că a fost plătit destul de 
bine. Miine părăsesc Porolissumul și mă îndrept spre Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa, iar de acolo la Roma. Poate că vă 
răzgîndiți ; ar mai fi timp să plecați pînă la căderea iernii. 
Mai fac o singură Întrebare : un papyrus... 0 veste... ceva, nu 
trimiteţi lui Publius Octavianus ? 

— Nu! răspunse rece Canidia. Cînd ai venit, mi-ai adus 
eva din partea lui ? 

Ochii îi înotau în lacrimi şi mîinile îi tremurau. Privi pe 
rînd spre Leonas și spre Decimus Silvanus : 

— Eu nu mai am tată, după cum nici el nu mai are fiică ! 
adăugă ea frîngîndu-și mîinile şi ieşi cu paşi grăbiţi din încă- 
pere. 


187 


În ziua următoare, Leonas și Decimus Silvanus se prezen- 
tară procuratorului şi ti aduseră la cunoștință nereușita lor. 
Pe la amiază, Leonas părăsi Porolissumul şi se îndreptă spre 
Napoca în văzul celor ce se plimbau pe via Hadriana. 

După zilele schimbătoare şi mohorîte de toamnă, cu vînt, 
ploaie şi ceață, vremea se îndreptă. Cerul era senin, soarele 
luminos, dar fără putere ; bruma acoperea pămîntul în fie- 
care dimineață cu un strat gros, alb, prăfuit. Încetul cu încetul, 
după zguduirea prin care trecuseră, adusă de sosirea lui 
Leonas, Canidia şi Staberius, se liniştiră și viața își reluă 
cursul obişnuit. 

Într-o zi, spre seară — trecuseră mai mult de două săp- 
tămîni de la plecarea lui Leonas la poarta lui Butes se 
opri bătrînul Iarse cîntînd din nai. Îi spuse că a fost trimis 
de 1abularul Lucrinus să-i cheme, pe el și pe Decibalos, fiindcă 
s-au greșit nişte socoteli cu grîul pe care l-au dat pentru 
cohorta de la Porolissum, iar dacă nu se prezintă numaidecit, 
trimite legionarii după ei. Butes ştia la ce trebuiau să se 
aştepte el și Decibalos, îi scotea încă datori imperiului. Cînd 
să plece, Iarse se întoarse din drum și adăugă : 

— Am venit pînă la voi pentru că vă iubesc mult, altfel 
nu făceam asta ca să-l slujesc pe ticălosul de tabular. 

O dată cu ei se pregătiră de plecare și Gumida cu Sarmida. 
Cum mergeau în vicul Serdos, ele socotiră că era bine să se 
repeadă pînă la Ampelia, pe care nu o mai văzuseră de mult. 
Casa în care locuia decurionul era aproape de oficiul public 
al dărilor, unde lucra Lucrinus. Ca în zi de toamnă, seara 
se lăsă repede. Canidia aprinse opaițul. Bătrînul Protas se 
retrase în odăița lui din spatele casei. Întotdeauna bătrînul 
se culca devreme. Pînă departe în jur era linişte. La Butes 
şi la Decibalos nu mai era nimeni. Din întuneric, pe lingă, gar- 
dul lui Staberius se iviră cîteva mogildețe, care înaintau 
repede, mai mult pe brînci. Două dintre ele deschiseră poarta, 
iar una făcu cîţiva paşi înăuntru. Se opri şi strigă : 

— Staberius, vino repede, s-a întîmplat ceva cu Butes? 

— Tu cine eşti ? întrebă Staberius din casă. 

— Un om din Serdos; trebuie să mergi numaidecîr, altfel 
se produce o mare nenorocire ! 


188 


Îi spuse Canidiei să împingă drugul la ușă după ce iese el, 
puse, cuțitul la briu și luă toiagul din atriu — casa lui era 
împărţită ca una romană — P: dădu buzna afară în fugă. 

— Vino, sînt aici la poartă! îl îndemnă mogildcața care 
il strigase. 

Mai făcu numai cîțiva pași şi deodată se prăbuși la pămînt. 
În aceeaşi clipă auzi ţipătul Canidiei. Cu iuțeala fulgerului 
îşi dădu seama că erau atacați, se ridică în genunchi şi începu 
să rotească toiagul în jurul său pentru apărare. Căuta să 
simtă ce mişcări se făceau pe lingă el, spre a-și putea da 
seama din care parte să se apere mai mult. Țipătul Canidici 
{l mai auzi de câteva ori înăbuşit. Se îi întoarse şi se repezi spre 
casă, strigînd pe Protas. După cîțiva pași simţi în Spate o 
lovitură puternică. Se încovoie și scăpă toiagul din mînă, dar 
nu-și pierdu „cumpătul. Trase cuțitul de la brîu şi se pregăti 
să lovească în oricine-i va sta în cale. Mai făcu un alt salt 
spre casă. Aproape de uşa de la atriu o umbră se repezi spre 
el. Staberius întoarse cuțitul şi lovi la întîmplare cu sete. 
Auzi un răcnet şi cel ce căutase să-l oprească se prăbuși la 
pămînt. Socoti că-şi făcuse liberă înaintarea şi se aruncă spre 
ușă. În acelaşi timp, din spate ceva greu se năpusti asupra lui, 
dădu să „e întoarcă, dar nu mai avu putere, simţi o durere 
ascuţită între spete, scăpă cuțitul din mină şi, clătinîndu-se 
de citeva ori, căzu în nesimţire. În j jur se întinse repede liniş- 
tea. Cineva din întuneric se așeză în ușă și șopti apăsat, 
şuierător : 

— Aşi legat-o şi i-ați înfundat bine gura ? 

Opaiţul mai era aprins. în uşă se iviră două umbre în 
lumina palidă și slabă din casă, purtînd pe braţe pe Canidia. 
Cel ce vorbise se întoarse spre cei de afară şi continuă tot 
aşa de apăsat: 

— Repede, vedeţi pe, care, dintre-ai noştri l-a doborit, 
ridicați-l şi fugiţi cu el în pădure. Ceilalţi să facă tot ce 
le-am spus dinainte ! 

Ciţiva pătrunseră înăuntru şi ieşiră în fugă cu legături 
mari, pline cu lucruri de casă, ce putură lua la întîmplare. 
Şi totul reintră repede în liniștea dinainte. Numai aproape 
de pădure ciinii lătrau pe urmele celor ce se îndepărtau în 
grabă. 

De bătrineţe, sclavul Protas auzea greu. I se păruse că 
fusese strigat de Staberius, apoi că auzise țipătul Canidiei, 


189 


un timp ascultase atent, dar strigătele nu se mai repetaseră. 
Ca să se liniştească socotise că era bine să iasă afară să vadă 
dacă se întîmplase ceva. Sosise la colțul casei tocmai cînd 
cel voinic din uşă dădea ordinul de plecare. Bătrinul se grăbi 
într-acolo, dar nu înaintă mult, căzu doborit de o lovitură 
de pumn. Rămase întins pe pămînt multă vreme. Puterile îl 
părăsiseră. Îşi reveni tirziu, auzi gemete în apropiere. În- 
cercă să se ridice, dar nu putu să se salte decit pe genunchi 
şi în mfini. Începu să se tirască încet în partea din care veneau 
gemetele. Reuşi să înțeleagă printre şuierături, ce păreau 
un horcăit, un fel de fierbere în piept : 

— Canidia... Canidia... latronii... mor... 

Bătrînul se cutremură, din adincurile vieţii măcinată de 
ani puterile se înzeciseră, se săltă pe un genunchi, apoi în 
picioare. Se grăbi și aduse opaițul. Îl privi îngrozit pe Sta- 
berius. Căzur cu fața în sus, murmura cuvinte ce nu se mai 
puteau înţelege, printre șuvițele de sînge ce se scurgeau din 
gură. Încercă să-l ajute, alergă în casă, aduse cîrpe şi apă, 
începu să caute rana, dar nu putu să-i scoată tunica și cămașa. 
Se chinuia într-una cînd auzi pe Butes tuşind prin curte. 
Era cu Decibalos. Se repezi cum putu și îi strigă cît îl ţineau 
puterile, 

După două zile de chinuri grele, Staberius îşi dădu sfîrşitul. 
De la el nu putură să prindă decît cuvîntul „latroni“, repetat 
de -cîteva ori la răstimpuri lungi, iar de la băurinul sclav 
aflară numai că, atât cît reușise să audă pînă să-l doboare 
lovitura de pumn, după glas i se păruse că ar fi fost vilicul 
Marsus. Faptul că Staberius murmurase de mai multe ori 
cuvîntul „latroni“, pus în legătură cu prădarea casei, îi duseră 
la presupunerea că nenorocirea se datorase tot loviturii dată 
de o ceată de latroni. Sclavi fugari, tilhari de drumul mare 
şi alți oameni fără căpătii tilhăreau pretutindeni în Dacia, 
lăsînd în urma lor sînge și pustiu. Nu înțelegeau însă de ce 
o luaseră cu ei pe Canidia, deși furturi de femei de către cei 
care trăiau ascunși prin pădurile din fundul văilor şi munți- 
lor se mai văzuseră de multe ori, odată se întîmplase şi în 
vicul Serdos. După o săptămînă de la moartea lui Staberius, 
un alt fapt îl buimăci pe Bites? tabularul Lucrinus veni înso- 
tit de actorele Ampliatus și de cîțiva sclavi şi puseră stăpi- 
nire pe casa și ograda vecină, în numele lui Decimus Silvanus, 


190 


motivind că atit casa, cît şi ograda fuseseră date lui Staberius 
de către Burio şi că tot ce fusese al tarabostelui aparţinea 
de drept stăpinului fermei. 

Procuratorul se arătase la început mult îngrijorat de cele 
întimplate fiicei senatorului şi zile în șir pusese mai multe 
centurii să scotocească pădurile din jurul Marodavei, în spe- 
ranţa că-i va da de urmă, apoi se liniştise. Stînd de vorbă cu 
Decimus Silvanus şi din îndemnul acestuia, se hotărise să 
nu trimită nici o ştire la Roma lui Publius Octavianus. 


Capitolul IV - ` A 
LUPERCALIIL 


În lumina ce se stinge încet pe cerul purpuriu al amurgului, 
templul lui Mithras pare înconjurat de flăcări. Dincolo de el, 
peste pîrtul Zerdis, virfurile fagilor cu frunzele galbene-ruginii 
arată şi mai roșii bătute de razele soarelui de seară. După 
zilele ploioase ale lui octombrie, noiembrie adusese o toamnă 
uscată, cu cer senin, călduș pe la amiezi şi geros cu brumă 
dimineţile. Pe drumul ce urcă domol spre templu, trec în 
sus şi în jos rarii credincioşi ai zeului Mithras. Fiecare poartă 
franda cu care crede că l-a obișnuit, o aşază pe soclul di 
piatră pe care se înalță marmura albă şi lucioasă a divinităţi i 
Teci, cu fața împietrită într-un zîmbet ce nu se poate ști 
dacă este bucurie şi dragoste pentru credincioșii săi sau 'scîrbă 
şi batjocură, apoi pune cîțiva grăunţi de rășină în cele două 
vase ce fumegă de o parte și de alta a statuii. În templu plu- 
tește un fum străveziu, ale cărui valuri cenușii-albastre în 
continuă mișcare se văd în dungile luminoase tăiate de razele 
soarelui, pătrunse prin deschizăturile înalte şi înguste care 
tin loc de fereastră. În cele patru colțuri ale încăperii pilptie 
flacările făcliilor de ceară; unele sînt gata să se stingă, îşi 
sfîrşesc viaţa. Din cînd în cind paznicul și slujitorul templului, 
Hylas, vine înăuntru, iese apoi în uşă, pîndeşte momentul 
cînd credinciosul care le-a depus se îndepărtează, iar altul 
încă nu se arată urcînd drumul, intră din nou grăbit, şchio- 
pătînd din piciorul sting, alege ofrandele cele mai bune şi 
le duce în chilia sa din apropiere. În fiecare zi, după ce şi 
ainm credincios si-a adus cfrandk şei timpul; de înohideră 
a templului a trecut, bătrînul paznic se încarcă greu cu daniile 
cele mai gustoase: cîrnaţi, slănină afumată, carne friptă, 
mere, struguri, nuci, miere și vin şi le ducea lui Helpizon, 


192 


preotul zeului Mithras, în vicul Serdos, Sint şi zile cînd nu 
se aduc ofrande, sau se aduc prea puţine şi nu aşa gustoase ; 
în astfel de zile Hylas opreşte totul pentru el, se duce la preot 
să-i spună să nu aştepte şi să-și încropească ceva de mincare 
din ceea ce mai are păstrat din cele aduse mai înainte. Și, 
fără grabă, în fiecare zi bătrînul Hylas îl aşteaptă pe arse 
cu mîncare pregătită şi cinează împreună. 

După ce o bătrînă ieși, trîndu-și greu picioarele umflate 
— se rugase cu lacrimi zeului să-i vindece nepoţica — în 
templu intrară doi bărbaţi, doi coloni din Serdos. Unul scoase 
din traistă patru mere mari, aurii și le puse la picioarele zeu- 
lui, iar celălalt lăsă un ulcior cu vin. Se rugară repede, fie- 
care murmurînd ceva cu gîndurile aiurea, ca şi cum căutau 
ca zeul să nu creadă că nu i se închină, apoi se traseră într-un 
colț în spatele statuii. Unul era înalt, subțire şi puţin cocoşat, 
iar celălalt mărunt şi gros, încet în mișcări. 

— L-ai întilnit pe Ampliatus ? întrebă cel gras. 

— Da, ne dă tot ce i-am cerut, dar vrea cam mulți ses- 
terţi, răspunse celălalt. 

— Cit de mulți? 

— Aproape de două ori pe cît i-am dat rindul trecut. 

Cel mărunt se întoarse spre făclia de lîngă el, îi curăţi 
feştila şi o făcu să lumineze mai bine, 

— Am aflat că la Porolissum trimite griul cu un preţ mai 
mic, continuă el aproape murmurînd, după ce aşeză mai bine 
făclia. Actorele ăsta e un hoţ fără pereche... 

— Ca şi noi, adăugă celălalt rîzînd. 

— Ca şi stăpînul lui, reluă grăsunul. Poate că nici n-au 
mai văzut aceste locuri un hoț mai mare decît el. N-ai auzit 
ce-a făcut dincolo, în Marodava ? După moartea acelui grec, 
fost sclav, Staberius, care se aciuase pe lîngă daci şi se Înțe- 
legea bine cu ei, hoțul de Decimus Silvanus a luat casa, ograda 
şi țarina rămasă, spunînd că sînt ale lui. 

— Poate că de moartea lui Staberius nici nu e străin 
zicălosul. Vorbeşte lumea... cică el ar fi luat-o pe soţia celui 
mort şi ar ţine-o sus, acolo în villa, închisă. Nu ştiu dacă şi 
la daci s-o fi zvonit ce se vorbește prin Serdos. Poate că 
hoţomanului n-o să-i meargă mult cu ei, ca miine o să auzi 
că a fost găsit mort undeva, cu capul făcut țăndări de o 
măciucă. Ei, ce facem, dăm lui Ampliatus cît ne-a cerut? 
Şi cînd mergem la el? 


193 
13 — Dicomes 


— Eu zic să încercăm şi la Eufemus, libertul a început să 
se îmbogăţească bine. Se spune că vrea să înalțe un templu 
zeiţei Libera î în apropierea amfiteatrului, la Porolissum, şi 
că o să fie primit în curind în Ordo Augustalium 1. Atunci 
să-l vezi cât de sus o să-şi ridice nasul. Ajuns în în rîndul augus- 
talilor, prin danii ce-l mulţumesc Chiar și pe procurator, 
Eufemus va scăpa din mîna lui Decimus Silvanus, care îl 
socoteşte şi acum tot ca pe un sclav al lui. 

— Dacă Eufemus ajunge în Ordo Augustalium va fi hoțul 
hoților. Eu zic că tot mai bine e să ne-nţelegem cu Amplia- 
tus ; lasă-l să-l fure pe Decimus Silvanus ! 

Cel slab tăcu şi ascultă atent. Afară se auzeau voci. Se 
lăsase întunericul. În templu lumina făcliilor părea mai 
puternică. 

— Hylas, se auzi de afară, să nu mai laşi pe nimeni să 
intre în templu! 

— E Helpizon, preotul, şopti cel gras. Să mergem. 

Ieşiră şi se îndepărtară repede. 

— Vino, Horiens, să intrăm în templu, îl îndemnă Hel- 
pizon pe preotul de la templul lui Apollo din vicul Magnus. 
Spui că va sosi repede și Scorillo, altfel ne apucă aici miezul 
nopţii. 

— Da, trebuie să se ivească dintr-o clipă-n alta, i-am trimis: 
vorbă din vreme printr-un slujitor al templului meu. 

Intrară şi se aşezară pe o bancă lungă de lemn pusă de-a 
lungul zidului, în dreptul statuii zeului. Amîndoi erau scurți, 
cu feţele pline, roșii. 

— Uite ce mere frumoase are zeul tău! se miră Horiens 
ridicîndu-se, luă unul şi începu să muște din el cu poftă; 
luă altul și-l întinse lui Helpizon. Mi se pare că tot mai 
multă lume se roagă zeului Mithras. După coloni s-au luat 
mulți veterani şi liberţi, iar în curînd o să-i vezi și pe daci. 

— Au şi început, întări Helpizon, după ce mușcă din măr. 
cu atîta lăcomie, încît se auzi un pocnet ce făcu să răsune 
templul. Procuratorul caută să mă ajute mult în treaba asta: 
dacii care îl schimbă pe zeul lor cu Mithras primesc ceva 
pămînt și un nume nou. Eu sînt mai aproape de Marodava 
și încerc să-i aduc la templul meu unul cîte unul. Dar haide, 


Ordo Augustalium — asociaţie religioasă în care intrau liberţii im- 
bogăţiţi ce făceau danii statului şi templelor. 


194 


să nu pierdem vremea, spune-mi ce-ai făcut la Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa şi ce s-a mai hotărît. 

Horiens se grăbi să-şi mestece mușcătura de măr pe care 
o avea în gură şi o înghiți cu oarecare greutate. 

— A fost ceva mai mult decit ne așteptasem. Cînd am 

rimit vestea să plec într-acolo, la Ulpia Traiana sosise de 

5 Roma chiar Marele preot al Marelui templu al lui Jupiter, 
şi nu un trimis de-a lui. Au venit la Ulpia preoți din multe 
părți ale Daciei, cîte unul din fiecare colonie și din vicurile 
mai mari. Dacii nici nu ştiu ce li se pregăteşte. E vorba ca 
în cîțiva ani cultul lui Zamolxis să fie desfiinţat. 

— Asta ar însemna ca ei să se răscoale din nou, în frunte 
cu preoţii lor, nu crezi asta ? 

Horiens începu să ridă. Muşcă din măr și răspunse în timp 
ce continua să mestece : 

— De asta să n-ai nici o grijă, Marele preot al lui Jupiter 
n-a scăpat nimic din vedere. Crezi, Helpizon, că n-am fost 
mirat peste măsură cînd l-am văzut acolo în adunarea noastră 
pe Marele preot al lui Zamolxis, pe Zbelciper, însoţit de mai 
mulți capnoboți veniţi de pe Cogheon ? Acolo, de faţă cu noi, 


+ Marele preot, Zbelciper n-a scos nici o vorbă, dar am auzit 
| după aceea că ei, Marii preoți, s-au sfătuit îndelung mai îna- 


inte de sosirea zilei sorocită pentru ținerea adunării. 

— De cînd lumea, corb la corb nu-și scoate ochii, iar lup 
pe lup nu mănîncă, glumi Helpizon. 

— Tu trebuie să te bucuri, Helpizon ! S-a spus acolo că 
dacii trebuie să fie îndemnați mai ult spre cultul lui Mithras 
şi al perechei de zei Libera şi Liber, adică, spre cultul lui 
Bacchus sau al lui Lupercus, În locul sărbătorii lor, a coroanei, 
adică a recoltei şi belşugului, să-i facem să sărbătorească o 
dată cu ai noștri lupercaliile, sărbătorile fecundității, ale fer- 
uilităţii pămîntului, animalelor, păsărilor şi oamenilor. Ţi-am 
spus să te bucuri, pentru că la templul tău vor veni tot mai 
mulți adoratori ai zeului Mithras şi, se înțelege, — adăugă 
rizind — tot mai multe ofrade... 

— Ai adus vorba de sărbătoarea lor, a coroanei, ce să fi 
fost cu tribunul de a venit acolo cu legionarii lui să-i pro- 
tejeze pe daci ? Cică au petrecut și s-au ospătat cum nu se 
poate mai bine toți romanii poftiți la mesele lor. Cei care 
au fost acolo mi-au spus că dacii sint foarte uniţi şi săritori, 


195 
Ie 


gata să se ajute între ci, iar la petrecere veseli, blinzi şi cu 
poftă de viaţă. 

Helpizon ronțăi mărunt și des cotorul, apoi îl aruncă. 
Continui, mulțumit de gustul plăcut al mărului : 

— Dar ce-o fi cu Scorillo de nu mai vine? Aş vrea să-l 
văd ce mutră o să facă după ce va auzi de la tine ce s-a hotărît 
la Ulpia Traiana. Dar, spune-mi, Horiens, ce altceva nou ai 
mai aflat pe-acolo ? 

Horiens aruncă şi el cotorul de măr, se şterse la gură şi 
îşi trecu de cîteva ori degetele prin barba deasă. 

— Ce-am văzut la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este minu- 
nat de frumos. E ceva ca la Roma: bogăţie, lux, îmbuibare 
şi chiar desfriu. Acum cei de acolo se simt atît de mîndri de 
frumusețea şi bogăţia coloniei, încît o numesc Noua Romă și 
cînd întîlnesc pe cei veniţi de pe malurile Tibrului sau din 
alte părţi ale imperiului, vorbesc cu multe ifose despre ceta- 
tea lor. Ai auzit ? Noua Romă, Helpizon, nu Mica Romă, cum 
i se spune în batjocură vicului Magnus. Acolo, pe via Dacia 
Traiana şi pe via Roma, s-au ridicat ville frumoase, cu coloane 
şi porticuri de marmură de toate culorile, au mai mărit forul 
şi palatul augustalilor, iar amfiteatrul abia de cîţiva ani a 
fost cu totul terminat, Cînd te duci spre terme vezi lume aşa 
de frumos îmbrăcată, mai ales femeile, cu podoabe scumpe, 
lucitoare, iar bărbaţii purtind toge elegante, încît ai clipe 
cînd te crezi cu adevărat la Rom: 

Horiens tăcu. Helpizon rdea. 

— Îmi închipui de ce rizi, reluă el, Să ştii că am fost la 
Roma, am fost o singură dată, eram tînăr de tot, și cele ce-am 
văzut m-au uimit atît de mult, încît nu cred că le voi uita 
toată viaţa. Şi m-a mirat ceva la Ulpia Traiana : acolo, înă- 
untru, se lăfăiesc romanii şi alături de ei mulți alții, militari, 
negustori şi funcționari de alte neamuri, iar în afară, dincolo 
de ziduri, în cîmpia mănoasă din jur și pe dealurile bogate 
şi frumoase, stau dacii. Dacă te duci la cimitir şi citeşti numele 
scrise pe monumentele funerare sau pe pietrele de pe mor- 
minte, crezi că te găseşti într-o provincie în care trăiesc 
numai romani şi alți oameni aduși de prin provinciile înde- 
părtate ale imperiului, cu toate că orașul se află la marginea 
unei cîmpii în care sint imprăştiate numeroase vicuri de-ale 
dacilor. De fapt aşa se întîmplă şi pe la celelalte colonii: 
la Apulum, la Ampelum, la Potaissa, şi-n multe alte locuri, 


19% 


Horiens tăcu şi ascultă atent. De afară se auzeau paşi pe 
lespezile de piatră de la intrarea în templu. 

— Trebuie să fie Scorillo, şopti Helpizon. 

Scorillo intră cu paşi grăbiţi. 

— "Toţi zeii să fe cu voi, cinstiţi frați ! salută el, suflind 
repede. Am întîrziat niţel, pentru că a trebuit să trec pe la 
o bătrină care e pe moarte şi nu vrea să plece la Marele zeu 
pînă nu mă aude rugîndu-mă pentru ea. 

„ — Se apropie vremea cînd o să se roage şi la alți zei, 
zise încet, mai mult pentru sine, Helpizon. Frate Scorillo, 
şi noi îi rugăm pe zei să-ţi dea sănătate, răspunse el la salut, 
privindu-l cu ochi mari pe preotul dac. 

„În vârstă, înalt și slab, cu o mantie ca un fel de zeghe 
prinsă pe umăr cu o fibulă de argint, Scorillo îşi roti privirea 
prin templu şi cîteva clipe şi-o aţinti asupra zeului Mithras. 
Se întoarse apoi spre ei şi se aşeză mai la o parte pe banca 
de lemn. Helpizon se aplecă spre soclul statuii, luă unul din 
cele două mere care mai rămăseseră şi-l întinse lui Scorillo. 

— Ia, frate, e foarte bun, noi am mincat câte unul. 

Scorillo luă mărul și muşcă fără poftă. Pe măsură ce se 
potolea de graba cu care venise, pe faţa lui se așternea o 
tristețe ce părea o împietrire rece. 

„_— Am venit aseară de la Ulpia Traiana... sparse Horiens 
tăcerea. 

„ — Eu am sosit astăzi de la Cogheon, adăugă Scorillo încet, 
și slobozi un oftat pe care căută să şi-l stăpînească. Îmi în- 
chipui pentru ce m-aţi chemat. 

— Atunci ştii... 

„— Spune ce ştii tu, îl îndemnă pe Horiens, privindu-l cu 
clipiri repezi. 

— A fost şi Marele preot al templului lui Jupiter de la 
Roma, începu Horiens, şi Marele preot al vostru, Zbelciper. 
Marele preot al lui Jupiter a spus că noi, preoții, trebuie să 
facem totul ca dacii să părăsească unul cîte unul cultul lui 
Zamolxis, să vină să se roage la templele noastre. Pentru a-i 
ajuta să se hotărască mai repede, guvernatorul de la Ulpia 
Traiana a dat dezlegare procuratorilor din Dacia să dea pămînt 
bun de muncă celor ce vor trece la adorarea zeilor imperiului ; 
totodată să le mai adauge şi cîte un nume roman alături de 
cel dac. Roma vrea să dispară cît mai curînd deosebirea pe 
care o întilneşti pretutindeni în această provincie între romani 


197 


şi daci. Dacii vor fi luați ca militari în unitățile auxiliare ale 
legiunilor, vor putea să lucreze diferite meşteşuguri prin co- 
lonii şi vicuri, mai ales ca făurari, dulgheri, a iei şi multe 
alte îndeletniciri în care ei sînt de o dibăcie neîntrecută. Şi 
ce-o să fie dacă unul ca Rundacio, de pildă, cînd o să înceapă 
să adore pe zeul Mithras sau pe zeița Libera, va primi pămînt 
bun de muncă şi se va numi Callistus, adică Rundacio Callistus, 
iar tabularul îl va trece pe tăblițele lui pe scurt R. Callistus ? 
Tu ce ştii, frate Scorillo ? 

— Cam tot asta, numai că nouă ne-: a arătat niţel mai alt- 
fel Marele preot Zbelciper. Ne-a spus că noi, preoţii, nu tre- 
buie să-i oprim | pe cei care încep să adore alţi zei şi nici să-i 
speriem cu „supărarea lui Zamolxis, cu răzbunarea lui, că de 
fapt zeii sînt unul și acelaşi, lucru, numai numele lor stat 
altele. Un capnobot, care se arăta a fi foarte învățat şi umblat, 
ne-a povestit că mai peste tot în imperiu nu prea se mai 
face multă deosebire între aceiaşi zei: unii spun Pan, alții 
Bacchus, Dionysos şi chiar Lupercussau Liber Pater; tot 
aşa, Marelui zeu dacii îi spun Zamolxis, romanii Jupiter, iar 
grecii Zeus, dar ei sînt unul și acelaşi zeu, stăpînii zeilor mai 
mici, așa cum un om bogat este stăpînul sclavilor săi. Ce 
s-ar mai putea face? Nimic ! Cînd cei mari au pus la cale 
lucrurile — căci se vede bine că ele au fost hotărite de ei 
prin bună înțelegere — celor mici nu le rămîne decît ori 
să se răscoale, ori să plece capetele, lăsîndu-se în voia soartei. 

Scorillo răcu şi rămase cu privirea aţintită pe lespezile de 
piatră ale pardoselei templului. 

— Şi tu ce-ai de gînd să faci ? îl întrebă Helpizon. 

— Ce-aş putea să fac? N-o să mă aşez împotriva ritului 
ce curge vijelios la vale. Voi, de-aţi fi în locul meu, ce-aţi 
gîndi ? 

Horiens și Helpizon se priviră unul pe altul. 

— Am face cum e mai bine, în așa fel, încît să putem trăi, 
răspunse Helpizon. 

— Nouă ni s-a spus că preoții cultului lui Zamolxis vor 
fi şi ei luaţi pe lîngă temple sau, dacă nu vor primi să fie 
slujitori la altare, vor căpăta pămînt mai mult, ca astfel să 
poată duce o viaţă tot așa de bună ca atunci când erau preoţi, 
lămuri Horiens. 


198 


Sînt destul de bătrin, reluă Scorillo, și o să pot trăi 
şi din puţin. Voi îndemna camenii aşa cum a cerut Marele 
preot Zbelciper, De mine nu trebuie să vă feriți şi nici să 
mă dușmăniți dacă la început nu vor trece prea mulți daci 
să adore zeii voştri. 

Scorillo se ridică de pe banca de, lemn şi veni în fața lor. 
Tinea în mînă mărul din care uitase să mai muşte. 

— Ce vrei să zici, de ce să ne ferim unul de altul şi de 
ce să ne dușmănim ? îl întrebă Horiens. Trebuie ca noi, preoții 
din fiecare colonie, din fiecare vic sau aşezare să lucrăm strîns 
uniţi pentru aducerea dacilor pe un nou drum și pentru con- 
topirea lor cu ceilalți. Aşa au hotărît, așa spun ei, Marii 
preoți. 
— Da, Marii preoți |... murmură Scorillo, Eram tînăr cînd 
un preot învățat de pe Cogheon — se numea Burillo — mi-a 
destăinuit tot ce ştia el despre Marii preoți şi despre scopurile 
urmărite de ei.. Ce pot să facă popoarele care nu mai au 
conducători ? Dacii sînt acum fără căpetenii, 

— Au avut, Scorillo, au avut căpetenii mari, la a căror 
aducere aminte eu mă înclin şi mă rog zeilor pentru sufletele 
lor, începu Helpizon cu însufleţire, dacii au avut pe Decebal, 
pe Diegis şi pe 4 Sarmis, pe care i-au urmat vijelios în lupte, 
dar ce puteau să facă împotriva unui imperiu care se întinde 
cît este lumea, de la răsărit de soare pînă la apus? Roma de 
mult supune unele popoare cu ajutorul altora: luptă cu 
legiuni de gali, de iberi şi de germani şi supune popoare din 
răsărit ; trimite legiuni de macedoneni, de „traci, de perși, 
de egipteni să potolească răscoalete din apus, și pe toate aceste 
popoare le mînuiesc cu iscusință romanii. Noi, preoții, trebuie 
să facem ca popoarele să nu mai fie dezbinate, să nu se mai 
urască între ele... 

— Să fie toate unul, iar pe deasupra lor Marii preoţi !... 
murmură Scorillo, 

— Şi-alături de Marii preoți, preoții ! rîse Horiens. Ce v-a 
găsit pe amindoi? Vă arătaji ca nişte revoltați. Aţi uitat că 
sintem preoți? Aici sîntem trei, trebuie să facem tot ce se 
poate şi, uniţi, să trăim bine, i iar dacii, colonii, romanii şi cine 
mai vreți să se amestece și să trăiască în înțelegere. Ne vor 
ajuta zeii !... adăugă el, privind spre statuia zeului. Uite, îl 
vedeţi pe Mithras cum ne zimbeşte ? A fost un mare gînditor 
şi cunoscător al oamenilor sculptorul care l-a cioplit. Zeul 


= 199 


ne-a ascultat şi surîde, însă după zîmbetul lui împietrit ne 
poţi să înţelegi dacă este bucuros că noi, oamenii, facem ceea 
ce facem, sau ride în batjocură de speranţele noastre. Poate 
că cel care a cioplit în marmură această statuie va fi fost 
şi un mare filozof ; în felul acesta el a căutat să arate, fără 
cuvinte, că mulțimile, oamenii nu știu ce vor şi nici încotro 
se îndreaptă. Tu, Scorillo, eşti preot; noi preoţii trebuie să 
arătăm mulțimilor că sîntem mai presus de toţi, că stăm de 
vorbă cu zeii şi ne rugăm pentru ei, deși ceea ce putem, ce 
urmărim şi cum trăim, o știm fiecare. Sîntem nişte oameni 
care îşi duc zilele făcînd pe slujitorii zeilor şi luînd ofradele 
ce se aduc la temple. Uite, zeul are ca ofradă un ulcior, care 
poate că e cu vin. Frate Helpizon, te superi dacă îl gustăm 
puţin ? 

Vinul era bun și tare, dulceag şi bine limpezit, cu aromă 
de strugure copt. Cei trei preoţi plimbară ulciorul din mină 
în mînă și, cu fiecare roată pe care o făcea, se mai ușura. 
Se încălziră repede și prinseră poftă de vorbă, de ris şi de 
glume. Pomeţii obrajilor, nasurile şi urechile roșii ca sîngele 
părea că ardeau pe pletele şi bărbile lor încilcite. Lui Scorillo 
ii pieri repede tristeţea și se arătă mai apropiat şi mai priete- 
nos cu ei. Toată ciuda și nehotărîrea cu care venise se topi 
în căldura vinului. Se pregăteau să plece cînd în uşa tem- 
plului se ivi Eufemus. Îmbrăcar bine, se vedea de departe 
că libertul se îmbogățise, nu mai arăta mic și sfrijit, era mai 
legat, mai bine împlinit la faţă şi la trup. 

— Ştiam că sînteţi aici, am aflat la taberna lui Theudotos, 
v-au a văzut unii intrînd în templu. Mă rog zeului Mithras, 
cinstiţi preoţi, să vă dea sănătate şi unire! salută el prins de 
tăria vinului pe care îl băuse la tabernă. Pe toţi zeii, jur că 
vă spun adevărul, așa cum vă văd aici pe toţi trei, parcă-i 
văd adunaţi și împăcaţi pe cei trei zei pe care fi slujiţi. 

Preotul Horiens îi ieși în cale. 

— Intră, frate augustal, îl îndemnă, pentru tine mă rog 
mul lui Apollo! Cine ajută templul lui mai mult, nu tu, 
augustalul Eufemus ? 

— Cine ajută se ajută, Horiens, așa spun înțelepții. Eu nu 
pot să nu fiu recunoscător față de cei care m-au ajutat să 
intru în Ordo Augustalium, şi tu ești unul dintre aceştia. 
Acum, ca augustal, mă simt mai în rîndul oamenilor. 


200 


— Şi nici nu te mai temi de Decimus Silvanus... 

— Şi asta este, Mi-e greu că nu mă pot dezbăra de obiceiul 
de a-i tot spune „stăpîne“ şi vorba asta nu mai cade bine cînd 
este rostită de un augustal, adăugă întorcîndu-se. spre ușă 

şi privind afară. Haide, Rundacio, vino-ncoace, i-am găsit 
Sică pe toți! 

În templu intră un dac. Cămaşa, iţarii şi sumanul fi erau 
zdrenţuite. Cînd îl văzu pe preotul Scorillo, dacul şovăi şi 
ochii se măriră pe faţa lui lungă, osoasă și slabă. În fiecare 


dac mai sălășluia undeva într-un colț al sufletului teama 
veche de preoți şi de capnoboţi. Dădu să se întoarcă şi să iasă, 


însă Eufemus îl prinse la timp de mîneca sumanulu 

— Stai, dacule, ai venit aici cu mine, și toate vor ieşi 
bine ! 

— Marele zeu să-ți dea sănătate, preot Scorillo, începu 
dacul, vezi... eu am venit... n-am ştiut... 

'Tăcu încurcat, privind speriat spre cei trei preoți. 

— Uite unul dintre dacii pe care am spus că o să-i aduc 
la templul lui Mithras, se grăbi Eufemus. E om sărac, are 
nouă copii, acum e îndatorat cam mult la mine. Puteam să- i 
iau ca sclav pentru datorie, dar ce se făceau copiii? Și pe 
deasupra, eu m-am legat faţă de voi, de tine, Horiens, și de 
tine, Helpizon, că voi aduce daci care vor trece la cultul lui 
Mithras sau al lui Liber sau Libera; tot mai multă lume 
roagă acum zeiței Libera. 

— Cum te numeşti, daculc ? îl întrebă Horiens. 

— Rundacii 

— Vrei să vii să te rogi zeului Mithras ? 

Rundacio nu înţelese bine în:rebarea, învățase prea puţine 
vorbe din limba Romei. 

— Te întreabă dacă vrei să te rogi zeului Mithras, ft 
lămuri Scorillo. 

Intervenţia lui îl zăpăci și mai muit pe dac : 

— Eu... mă rog zeilor... pentru copii... că am nouă... și 
femeia. 

— Şi-l părăseşti pe Marele nostru zeu Zamolxis ? 

Dacul privi cu teamă în ochii lui Scorillo. 

— Păi, dacă și el m-a părăsit !... 

— Asa, Rundacio, ai spus bine! sări Eufemus, Aşa este, 
se roagă omul la zeul care poate să-i dea ceva, cantinuă el. 


201 


— Şi zeul Mithras o să-i dea, întări Helpizon, o să-i dea 
pămînt cu care să-și poată ine copiii şi femeia. 

— Și o să-i mai dea şi un nume nou, adăugă Horiens. Mă 
gindesc că atunci cînd o să cerem la Porolissum pămînt pentru 
el, să nu-i lăsăm pe cei de acolo să-i aleagă numele, i-l dăm 
noi. Spune-i, Scorillo, că o să primească pămînt şi că se va 
numi de acum înainte Rundacio Callistus, iar tabularul îl 
va însemna pe scurt R. Callistus. 

Vinul din capul lui Scorillo începu să se împrăștie cum 
se destramă fumul în vînt. Încă de cînd venise, Horiens îi 
spusese, aşa ca un exemplu, că dacă un dac, Rundacio, va 
trece la cultul lui Mithras, va mai primi pe alături și numele 
de Callistus. Gîndi îngrozit că venirea lui Eufemus cu Run- 
dacio nu era întîmplătoare, că marea acțiune de contopire 
a dacilor cu mulțimea adusă din imperiu se pornise şi pe 
altă cale. 


De la sărbătoarea coroanei, Butes nu-l mai văzuse pe preo- 
tul Scorillo. De atunci se petrecuseră multe întîmplări, care 
aduseseră o schimbare adîncă în viaţa dacilor din Marodava. 
Răpirea Canidiei, moartea lui Staberius, luarea avutului lor 
de către Decimus Silvanus şi trecerea lui Rundacio la cultul 
lui Mithras, toare acestea săvirşite după încercuirea satului 
de mai multe centurii, în căutarea lui Gemellinus, începuseră 
să-i facă să nu se mai simtă în siguranță. Cea mai mare tul- 
burare era însă în sufletele celor pe care întîmplările îi lovi- 
seră direct: Butes şi Decibalos, cu Gumida şi Sarmida. Cînd 
Rundacio, numit apoi Callistus, îşi primise noul lot de pămînt 
de la legiune şi fusese pus în posesie de tabularul Lucrinus, 
însoţit de decurionul Fuscianus, prin toată Marodava 
trecuse un fior de frămintare şi neliniște, întocmai ca 
după un cutremur. Unii se arătau atît de dornici să primească 
pămînt, încît nu se mai temeau de Marele zeu și de mînia lui. 
Și cînd la starea sufletească a omului se mai adaugă şi o 
Vreme rea, descurajarea este și mai marc. Venise iarna, o 
iarna grea, cu zăpadă multă şi cu geruri aspre. Cele petrecute 


202 


săpaseră în sufletul lui Butes dureri adinci şi mute. Ar fi 
vrut să facă ceva, să întreprindă ceva, să se ia de piept cu 
destinul numai ca relele ce se porniseră dintr-o dată să poată 
fi stăvilite. La toate acestea se mai adăuga dușmănia cres- 
cîndă a lui Decimus Silvanus, care, de cînd devenise şi stăpînul 
casei lui Staberius, căuta să-l întărite într-una, spre a-și 
găsi motiv să-l lovească pe faţă şi cît mai cu putere. 

Era singur în căsuţa în care îşi trăia viața. De dimineață 
venise Sarmida și-l ţinuse mult de vorbă. De cînd fata îi 
destăinuise dragostea pentru Dicomes, trecea des să-şi mai 
descarce sufletul îndurerat de dorul lui. O primea cu multă 
bucurie, pentru că atunci cînd intra ea, parcă aducea primă- 
vara şi dorul de viață în casa lui plină de întristare. Decibalos 
plecase de cum se luminase de ziuă, chemat de tabular, şi 
nu se înapoiase încă. Întîrzierea lui îl neliniştea: poate că 
urma să i se spună că mai avea ceva de dat pentru legiune sau 
pentru a-l convinge să treacă la cultul lui Mithras, adică 
Spre a-l lămuri că voiau să-i dea un lot de pămînt din cele 
pe care procuratorul le putea distribui? Se ridică în capul 
oaselor de pe laviţa pe care stătuse lungit și îşi sprijini capul 
în miini, cu coatele așezate pe genunchi. Priyi nemișcat par- 
doseala de cărămidă frumos rostuită, pe care i-o făcuse un 
meşter din vicul Serdos, ca în casele romane, dar nu la ea 
se gîndea, mintea lui alerga departe, spre Sarmizegetusa, spre 
Cetatea de Munte, spre Cogheon și spre locurile pe unde se 
dăduseră lupte cu dușmanul, căutînd să prindă cu mintea 
urmele lui Dicomes. De cînd plecase nu trimisese nici o 
veste, iar Rhesos şi Dapyx nu mai trecuseră pe la Marodava. 
Şi gândurile amestecate cu necazurile se încilceau în mintea 
lui într-o curgere nestăvilită, fără putință de a le putea stă- 
pini. Liniştea din încăpere era tulburată rar de trosnerele 
însoţite de scîntei, pe care le scotea din cînd în cînd buturuga 
ce ardea înăbușit pe vatră, înconjurată de jeraticul acoperit 
de spuză. De ce Decibalos nu se înapoia ? Cu el mai schimba 
o vorbă şi alunga urîtul şi gîndurile. Săltă încet capul şi 
oftă din adînc, copleşit de îngrijorare, bătu cu palmele în 
genunchi şi se ridică în picioare. Porni fără ţintă spre fe- 
reastră. De cînd Getio adusese de la Porolissum un ciob de 
sticlă şi-l aşezase în locul pieliței subțiri de băşică de bou, 
de atunci încăperea primea mai multă lumină, dar ea nu-i 
pătrundea şi în suflet. Privi ciobul de sticlă împînzit de nume- 


203 


roase flori albe de gheață ce aduceau cu ramurile de brad 
acoperite de brumă. Începu să-l curețe încet cu unghia, bucuros 
că la fiecare răzătură tot mai bine putea să vadă afară. Albul 
zăpezii pătrunse înăuntru o dată cu formele îngroșate de omăt 
ale pomilor din fața casei, ale căror ramuri lăsate în jos se 
luptau să poarte sulurile grele, măiestrite în toate formele 
de ninsoare, Se aplecă mai mult, apropiind capul de geam şi 
încercă să privească în lungul drumului. În cotitura care se 
pierdea printre casele din Marodava, dincolo de casa lui Deci- 
balos, văzu un om ce se apropia. Ceaţa de afară şi brumarea 
neîncetată a geamului îl împiedicau să vadă mai bine și să 
recunoască pe cel ce înainta pe pirtia îngustă, străjuită de 
nămeţi mari. Nici nu se gîndi că ar putea să fie altcineva 
decît Decibalos. Tresări și făcu ochii mari cînd văzu că 
cel care venea trecu mai departe de casa lui Decibalos, deși 
privea într-una spre curtea lui. Mai ricii cu unghia geamul 
şi suflă peste el. ÎI recunoscu, era preotul Scorillo. Se înfioră. 
sîngele începu să-i alerge prin trup şi inima să-i bată mal 
repede. Ce nenorocire se mai petrecuse, gîndi el, se întimplase 
ceva lui Decibalos ? Presupunerile se întăriră cînd îl văzu 
pe preot îndreptîndu-se spre poartă şi încercînd să o deschidă. 
Îi ieşi repede în cale. 

= Marele zeu să te ţină, Butes ! Am venit cu iniina îndoită, 
de teamă că nu te găsesc acasă, îi spuse preotul intrînd. 

— Pe o astfel de iară grea, unde ar mai punea să plece 
omul ? Cît despre Marele zeu, mai primește rugăciunea unuia 
ca mine pentru sănătatea preotului său ? 

— Dar ce, şi tu... ca ceilalți ? 

BS Da, şi eu ca ceilalți, un îndurerat; toți sînt loviți și 
năpăstuiţi de soartă și nu ştiu ce să mai facă! 

Preotul îşi scoase cojocul lung şi mios, pe care îl îmbră- 
case peste mantia lui preoțească, și începu să-și frece miinile 
învinețite de ger. Înalt și slab, cu barba căruntă și rară, pe 
faţa lui osoasă nasul înroșit de ger părea mai gros şi mai 
mare. 

— Am venit să mai schimbăm amindoi o vorbă, să vedem 
ce-am putea să mai facem, zise preotul aşezîndu-se pe laviţă. 
Ni se prăpădește neamul de tot !... adăugă apoi cu multă în- 
tristare, Ai auzit că au și început să se ducă dacii la templul 

“lui Mithras? 


204 


Butes privi îndelung pe preotul din faţa sa. Îl cunoştea de 
mult şi îl ştia cinstit sufletește, devotat cultului lui Zamolxis. 
În timpul răscoalei lui Sarmis, cînd capnoboţii cutreicraseră 
Dacia în lung și-n lat, căutind să îndemne poporul să nu-i 
urmeze pe răsculați, amenințindu-i cu minia Marelui zeu, 
preotul Scorillo se ţinuse deoparte, nu-i urmase, şi se străduise 
să-i facă pe câţi mai mulţi daci de la Marodava să plece la 
luptă, alăturîndu-se tarabostelui lor. Vorbi rar, după ce se 
așeză și el pe laviță lingă preot : 

— Crezi că ne pierdem neamul din pricină că dacii nu 
vor să se mai roage zeului Zamolxis? Asta ar putea să tragă 


mai puţin în cumpăna soartei decît altele. Neamul se va pierde 
în măsura în care ei vor uita limba lor şi vor vorbi numai pe 
aceea a dușmanului, în măsura în care îşi vor schimba numele, 


luînd un nume tot de la el. Roma a gîndit bine ce trebuie să 
facă — trecerea la zeul Mithras este ceva așa numai să-i 
zăpăcească — adevărata momeală e pămîntul, iar singurul scop 
schimbarea numelui şi a limbii. Acolo, în templul lui Mithras, 
crezi că preotul Helpizon le va vorbi dacilor în limba noastră 
şi nu în a Romei? Și, încetul cu încetul, dacii vor învăța în 
felul acesta limba lor. Da, şi noi îi învățam pe copii — mai ales 
Staberius — limba Romei, dar în acelaşi timp le întăream 
şi pe cea dacă, învățindu-i s-o scrie şi s-o citească, făcîndu-i 
să o cunoască mai bine. 

— Aşadar, nu Marii preoţi caută să schimbe... murmură 
preotul aproape în şoaptă, nu ei urmăresc... 

— Ceea ce urmăresc Marii preoți e cu totul altceva, reluă 
Butes. S-ar putea spune că în Dacia s-a pornit o adevărată 
întrecere între Roma și Marii preoţi. Roma caută să facă totul, 
pentru ca dacii să se contopească, să se piardă în mulțimea 
de coloni, de veterani și de liberţi aşezaţi definitiv în Dacia, 
iar Marii preoţi poate că urmăresc altceva, ei ţintesc să pună 
mîna pe frîul cu care se conduce imperiul şi astfel, pe lingă 
puterea spirituală, să ţină în mînă şi puterea politică. 

— Asta mi-a spus-o pe vremuri și bunul Burillo... 

—L-ai cunoscut și tu pe Burillo ? A fost cel mai învăţat 
dac, multe nenorociri care s-au abătut asupra noastră au fost 
prevăzute de el. Dar avem multe de vorbit, bunule Scorillo, 
afară e un ger cumplit, iar noi trebuie să ne omenim aşa cum 
se cuvine cînd doi oameni nu s-au mai văzut de mult. Mă 
aştepţi o clipă pînă aduc două ulcele cu vin. 


205 


Butes trecu repede în încăperea alăturată. Rămas singur, 
preotul se apropie de vatră şi începu să-și frece mîinile, întin- 
zînd din cînd în cînd palmele spre buturuga în jurul căreia 
pîlpiiau flăcări mici. De cînd venise, parcă se mai luminase, 
înțelegea adincul adevăr din vorbele lui Butes şi aștepta ca 
tot de la el să afle ce avea de făcut. Se așezară pe laviţă cu 
ulcelele lîngă ei, după ce sorbiră cu poftă. Vița-de-vie pe care 
fiecare o avea în ogradă dăduse rod bogat. După moartea lui 
Staberius, deşi cu inimile frînte de durere, el şi Decibalos 
luaseră tot ce putuseră din casa rămasă pustie și împărţiseră 
între ei şi vinul. Multe din bucatele strinse de Staberius le 
dăduseră celor mai săraci din Marodava. 

— Spui că l-ai cunoscut şi tu pe Burillo, reluă Butes în 
timp ce îşi ştergea mustăţile şi barba, cred că a fost omul la 
care Sarmis a ţinut mult, i-a ascultat și l-a respectat Îîntot- 
deauna. Din nenorocire, totul a fost sortit să se întîmple alt- 
fel ; Burillo știa că Marii preoţi de pretutindeni, de pe Cogheon, 
de la Roma, de la Delfi şi de oriunde, lucrau din ordinul 
cîtorva dintre ei, care formau un fel de Mare sfat al Marilor 
înţelepţi. Bănuiesc că și astăzi acest Mare sfat, această clică 
se adună şi pune la cale multe, şi poate că el va exista atita 
timp cît vor mai fi Mari preoţi. El, Burillo, l-a ajutat pe 
Sarmis să afle cîte ceva despre ei şi mai ales despre Marele 
preot Zundecibalm. Şi să nu crezi, bunule Scorillo, că Marele 
preot de astăzi, Zbelciper, nu ascultă supus de Marele sfat 
al Marilor preoți. 

— Eu am rămas mirat cînd l-am auzit pe el, ca Mare preot, 
spunîndu-ne că nu trebuie să-i oprim pe daci dacă vor să 
treacă la alți zei, iar un capnobot a arătat că zeii sint aceiași 
peste tot, numai numele lor sînt altele. 

— E tocmai ceea ce se petrece. Îndeplinind ce le cere 
Roma. Marii preoţi nu scapă din vedere propriile lor scopuri ; 
sînt ca doi latroni care urmăresc pe ascuns să se fure unul 
pe altul. Tu eşti preot — noi ne ştim unul pe altul din fragedă 
tinerețe — îți cunosc sufletul, cele ce spun despre preoţi le 
rostesc fără să te pun şi pe tine printre ei. Pentru mulți 
dintre dacii care au luptat alături de cei doi mari viteji a 
fost limpede că Marele Decebal a fost înfrânt numai după ce 
s-a produs trădarea, iar bravul și înțeleptul Sarmis a pierdut 
lupta şi viaţa tot după o trădare. 

— Bine, dar nu toţi. 


206 


— Ştiu, bunule Scorillo, și-am spus-o. N-ai trădat tu, n-a 
trădat Burillo, omul cu sufletul atît de mare şi de curat, 
dar au trădat alții. De-atunci au trecut mulți ani, preoții 
cred că poporul a uitat, dar se înşeală. După zdrobirea răscoa- 
lei lui Sarmis de către legiunile imperiului, credinţa dacilor 
în Zamolxis şi respectul faţă de preoți au slăbit mult. Și 
dacă e aşa, de ce să ne mire, bunule Scorillo, că dacii părăsesc 
cultul Marelui nostru zeu și trec la cultul lui Mithras, în 
schimbul unui petic de pămînt ? Poate că demult s-au convins 
că zeul nu te scapă niciodată de lipsuri şi nu-ţi potoleşte 
foamea, pe cînd pămîntul da. 

— Dar bine, bunule Butes, tu care ai fost tarabostele... 

Butes întinse mîna şi-i făcu semn să tacă. 

— Am fost, da, am fost taraboste şi acum nu mai sînt, 
nici nu doresc să fiu cînd văd că în jurul meu e numai durere 
“şi destrămare. Acum poporul dac este întocmai ca un rîu 
|care și-a părăsit matca, abătut de un munte prăvălit, şi 
lcaută cu multe ocolișuri şi frământări să-şi găsească o nouă 
cale. Da, bunule Scorillo, amîndoi sîntem aproape bătrîni, 
am trăit zile grele, trebuie să mă crezi că de mult nu mă mai 
simt taraboste, ci un dac ca oricare altul, pe care durerea 
şi întîmplările l-au călit şi l-au făcut să înveţe multe. 

— Atunci îi lăsăm să treacă la cultul lui Mithras ? întrebă 
preotul, punînd pe laviţă ulcica pe care o ţinuse în mînă. 

— Doar ţi-am spus că nu zeii, ci pămîntul îl ajută pe om 
să scape de foamete şi de lipsuri ! Dacii nu caută un alt zeu, 
că nu asta le lipseşte, ci pămînt. Prăpădul care vine nu se 
trage de la părăsirea lui Zamolxis, care poate că nici nu 
există — cum spunea adesea Sarmis — ci de la pierderea 
limbii noastre, a numelor noastre de daci, a ceea ce ne ţinea 
uniţi ca neam. 

— Şi ce trebuie să fac eu, bunule Butes ? 

— Ce-ai făcut şi pînă acum, să rămii preot, şi cînd nu vei 
mai avea nici un credincios, să te duci şi tu să-ți dea pămînt... 

— Adică să trec şi eu la cultul lui Mithras ? 

— Poate... Poate că vei fi şi un bun slujitor al templului 
lui Mithras sau al zeului Liber Pater, spre care ei caută să-i 
îndrepte pe daci. 

— M-ai tulburat mult, bunule Butes !... Am venit la tine 
cu gîndul că voi afla ceva care să mă mai liniştească şi... 

— Ti se pare că gîndurile mele sint rătăcite ? 


207 


— Nu, din nefericire ai prea multă dreptate, vezi totul 
prea limpede, şi toate astea m-au tulburat peste măsură. 

“Tăcură. Se priviră unul pe altul. Afară se auzea scârţiitul 
zăpezii sub călcătură de om. Butes se îndreptă spre fereastră. 

— Este acasă, iese fum pe horn, se auzi de afară. 

— A venit şi Decibalos, murmură Butes liniştit. Trebuie 
să mai fie cu cineva. 

îşi aruncă sumanul pe umeri şi dădu să iasă. În uşă se 
izbi în piept cu Gruno, urmat de Decibalos. 

— Eşti acasă, Marele zeu să-ţi dea sănătate, bunule Butes ! 
îl salută Gruno. 

— Mă rog şi eu pentru sănătatea ta, bunule Gruno, mă 
bucur că vii pe la mine. 

Butes vorbi fără să-l privească pe Gruno. Căută să în- 
ţeleagă de pe faţa lui Decibalos dacă acolo unde fusese se 
întîmplase ceva rău. Păşind pragul, Gruno îl văzu pe preot 
şi tresări. Se opri. 

— Erai aici ? întrebă fîsttcit. Mă rog Marelui zeu pentru... 

— Da, da, ai mai spus-o, Gruno, îl opri preotul, înţelegind 


că voia să-l salute și pe el, şi eu mă rog la fel, haide, intră! 

— Ce stai așa, bunule Butes, în cămaşă, în cioareci şi-n 
opinci faţă de preotul nostru ? L.. Dar ce văd?! se miră De- 
cibalos, privind spre laviță. Aşa-mi place, v-aţi mai potolit 
durerile cu vin, şi n-aţi făcut rău. După gerul de afară şi 
după cele ce-am făcut la tabular, să vă spun drept, şi cu am 
venit cu poftă de o ulcică. Să strig pe Sarmida să aducă de 
la mine. 

Butes i-o luă înainte și-l opri : 

— În casă la mine eu aim cuvînt! Staţi toți pe laviţă că 
într-o clipă aduc ulcelele. 

Trecu în odaia de alături. După felul cum îi vorbise 
Decibalos, nu se îndoia că şi el se învoise să primească pă- 
mînt şi să treacă la cultul lui Mithras. Se întoarse repede și 
;fiecare sorbi cu poftă. 

— Noi bem vinul rece, nu cald ca ci, arde-i-ar focul! 
murmură Decibalos. 

Butes îl cercetă cu privirea, urmărind cum în barba lui 
începuse să se topească promoroaca. Se uită şi la Gruno. 
„Acesta, cu ochii lui mari, adinci şi arzători, îl săgeta pe preot. 

— Ia spune, Decibalos, pentru ce te-a chemat ? îl întrebă 
năpădit de presimţiri rele, 


2208 


Aşa îl ştia pe Decibalos, cînd era tare supărat căuta să-și 
ascundă minia, vorbind mereu despre altceva sau aruncînd 
câte o glumă, 


ei or fi crezînd că eu nu i-am priceput, începu 
Decibalos, căznindu-se să zîmbească, asta pînă-ntr-o zi, cînd 
o să înfig mina în pieptul pirpiriului de Eufemus şi o să dau 
cu el de pămînt de-o să crape. Porcul de tabular m-a chemat 
să-mi spună că din nou a greşit socoteala la mine, că m-a 
găsit că trebuie să mai dau pentru legiune ceva grîu. Și cît 
credeţi ? Încă o dată pe cit am mai dat, și tu ştii, Butes, că 
am mai dat de două ori 

— Şi altceva nu ţi-a mai spus? îl întrerupse, gîndindu-se 
că prin asta tabularul căutase să-l facă să treacă la cultul 
lui Mithras. 

— Mi-a mai spus, cum să nu, mi-a dat și un sfat: m-a 
îndemnat să mă duc la Decimus Silvanus, că el poate să-mi 
împrumute pînă la vara care vine, dacă eu nu mai am grîu 
care să-mi prisosească. Însă partea frumoasă este alta, că prea 
ne cred pe noi proști, continuă rizînd şi ridicînd oala din 
care sorbi cu năduf. Dacă mă ascultați fără să beţi din ulcele, 
nu vă mai spun! Partea frumoasă este, reluă el, ştergîndu- 
cu dosul palmei mustăţile şi barba, că ieşind de la-tabular 
l-am întîlnit în drum pe Eufemus. Nu mai e așa sfrijit li- 
bertul, mai ales de cînd cică a intrat în rîndul augustalfior 
de la Porolissum. Era îmbrăcat cu un sagun frumos, din postav 
scump și îmblănit. M-a întrebat de ce sînt supărat. I-am spus, 
pe urmă mi-a părut rău că m-am văitat față de un venetic şi 
un tîlhar, ca şi ceilalți. Și ce credeți că m-a sfătuit? La fel 
ca tabularul : să mă duc la Decimus Silvanus, c-o să-mi îm- 
prumute el. Nu prea mi-a venit bine, prea se asemănau sfa- 
turile lor, îi ştiu că sînt în clica ticălosului de sus. Am plecat 
mai departe şi de supărare am intrat în taberna lui Theu- 
dotos. Era în prag ; pe gerul ăsta aspru parcă m-ar fi aşteptat. 
De fapt el m-a îndemnat să intru, să gust puţin vin cald, să 
mă mai încălzesc. M-a luat cu vorba — știi că grecul 
e bun de gură, e un vulpoi şiret, se arată că-i iubeşte pe daci, 
îi înjură pe romani și cîte altele — i-am spus pentru ce m-a 
chemat tabularul şi ce credeţi ? Vă jur pe Marele zeu că şi 
sfatul lui a fost același: să mă duc la Decimus Silvanus. Ce 
zici de tărăşenia asta, bunule Butes ? 


209 
u 


Decibalos nu băgase de seamă că, pe măsură ce povestise, 
Butes ascultase şi se schimbase la față. Nu-i răspunse decit 
după ce mai sorbi o dată din ulcică : 

— Ce să spun, cred că se mai pune la cale vreo ticăloşie, 
dar nu ăsta e răul, nenorocirea e că nu ştiu de la cine o să 
primim lovitura, din ce parte să ne ferim şi cum să ne apă- 
Tăm ! 'Tilharul e acum vecin cu casele noastre, cine ştie ce 
mai urmăreşte ? Dar de ce n-o fi început cu mine, că eu sint 
vecinul casei lui Staberius, apoi vii 

— D-aia spun eu într-una c-am să-l omor! strigă Gruno, 
făcînd ochii şi mai mari. 

— Pe cine, pe Deciu Sivan ? glumi Butes, rostind ca Gruno 
numele lui Decimus Silvanus. Mai lasă-l, frate Gruno, că încă 
nu i-a sosit sorocul, şi-apoi cine ştie dacă îi va veni vreodată ? 
Cînd în vară am petrecut de sărbătoarea coroanei, luînd alături 
de noi atîţia romani, și ne-am înveselir și ospătat cu toții, 
n-am crezut că asupra capetelor noastre se vor abate atitea 
necazuri şi atît de repede. Ceva trebuie că se petrece aici. 
Dacă relele care ne vin sint puse la cale de Decimus Silvanus 
şi de' slugile lui ticăloase: liberul, tabularul şi or mai fi și 
alţii, cred că va veni o zi cind o să sărim cu toţii şi o să-l 
zdrobim, dar dacă de toate aceste rele nu este străin procu- 
ratorul de la Porolissum, înseamnă că nenorocirea noastră e 
mult mai mare, că ticăloşia care s-a pus la cale va avea urmări 
mai grele pentru noi. Să nu ajungem să fugim din nou prin 
munţi, să ne adunăm în cete şi să dăm atacuri ca pe timpul 
lui Diegis şi al lui Sarmis !... 

Butes tăcu. Vorbind se aprinsese şi semnul lung din obraz 
se făcuse stacojiu. Îi îndemnă să mai soarbă din ulcele şi 
sorbi şi el. Mina în care ţinea ulcica îi tremura. 

— Trebuie să fim cu ochii în patru ! reluă el. Mă gîndesc 
că poate n-ar strica dacă ar merge unul din noi la Porolissum 
şi ar încerca să stea de vorbă cu procuratorul. De mai trăia 
bunul Staberius şi ar fi fost aici Canidia, i-am fi trimis pe ei. 

îşi aţinti apoi privirea asupra lui Gruno. Îl avea în minte 
aşa cùm arătase în ziua cînd îl văzuse venind pe poteca de 
la marginea pădurii, din sus dinspre villa lui Decimus Sil- 
vanus. Atunci supărarea lui depăşise atît de mult măsura, 
încât ajunsese la fapte necugetate, aşa cum face omul cind 
cade pradă unei disperări pe care n-o mai poate stăpini. 
Acum Gruno auzise tot ce se vorbise, ştia că dacii se pot 


210 


aştepta la alte lovituri și la alte necazuri, și totuși stătea 
liniştit cu oala în mînă, privind cînd la unul, când la altul. 
Numai cînd Butes rostise numele lui Decimus Silvanus el se 
aprinsese, dar se potolise repede. Îl privi mai atent. Ceva parcă 
îl muncea în suflet pe dacul sărac din faţa lui. 

„— Cum se face, frate Gruno, că te-ai gîndit să vii pe la 
mine, ori te-a adus Decibalos 7 

— Păi, l-am întâlnit în drum, plecasem încoace... dar... 
„ Butes înţelese că Gruno şovăia, era ceva care îl făcea să 
fie reţinut şi să privească mai mult spre preot. Îl îndemnă : 

— Spune, frate Gruno, aici sintem de-ai noştri, oameni 
legaţi pe viaţă, trup şi suflet. 

— Am vrut să te întreb, bunule Bates, dacă... 

Din nou tăcu privind spre preot. 

— Haide, spune ! Nu trebuie să te fereşti de nimeni. 

— Dacă m-aş duce și eu să-mi dea pămînt... şi... 

— Şi-ai trece la cultul lui Mithras, îl ajută Butes, văzînd 
că nu îndrăznea si spună totul. 

— Păi au mai trecut cîțiva... murmură Gruno. 

— Şi ce facem cu Marele zeu ? îl întrebă Decibalos. 

Gruno îşi plimbă des privirea de la preot la Decibalos și 
la Butes, pînă se hotărî să răspundă. 

— Eu să pun mîna pe pămînt, că de rugat mă rog la cine 
vreau. Ei o să creadă că merg la templul lui Mithras să mă 
rog zeului, iar eu o să mă duc numai să mă vadă că am fost. 
Acasă la mine pot să mă rog zeului meu... 

Răspunsul lui Gruno plăcu atît lui Butes cît și preotului. 

— Scorillo poate că se supără pe mine, continuă Gruno, 
dar — vorbeşte lumea — cică ar fi spus preotul Helpizon 
că și Marele nostru preot, Zbelciper, ar fi dat. dezlegare că 
dacii pot să schimbe zeii, că de fapt e tot una. El, Scorillo, 
poate că ştie toate astea mai bine decit mine, am auzit că 
a fost de curînd la Cogheon. Ce mă îndemni să fac, bunule 
Butes ? 

Aşa cum vorbise Gruno, Butes nu-l mai auzise niciodată. 
Î! ştia aprig şi repezit, amenințînd pe toată lumea, acum Însă 
fusese cu totul potolit, iar ochii, adinci şi arzători, îi ţinuse 
îndreptați numai în jos. Înţelegea că deşi venise să-l întrebe, 
vrcănicul și săracul dac din fața lui purta în suflet o hotărîre 
nestrămutată, 


211 
14s 


— Cele ce le rostesc acum nu vi le spun numai vouă, 
începu el cu voce în care suna mîhnirea, ci oricărui dac de 
aici şi de oriunde. De cînd au venit în Dacia, legiunile Romei 
au luat cele mai bune pămînturi, din care o bună parte au 
împărţit-o colonilor şi veteranilor. Dacă dacii mai întirzie, 
tot pămîntul pe care îl mai au de împărţit va fi dat veneticilor, 
căci tot se vor mai aduce aici coloni din ale provincii ale 
imperiului, atît timp cât ştiu că mai au loturi de împărțit. 
Bunul Staberius îmi spunea adesea că noi, dacii, ar trebui să 
facem orice, fie şi pretăcîndu-ne că trecem alături de duşman, 
numai să luăm Înapoi cit mai mult din pămîntul care a fost 
al nostru, căci numai aşa se va mai stăvili puhoiul de coloni 
ce se scurg încă spre Dacia, între care ne-am putea pierde 
ca neam. Ce vom face cu limba noastră, cu numele noastre 
dace pe care dușmanul vrea să ni le schimbe ? Nu avem alt- 
ceva de făcut decît să aşteptăm ce-o să ne povăţuiască viitorul. 
Da, frate Gruno, poţi să te duci să-i spui preotului Helpizon 
că vrei să treci la cultul lvi Mithras, adică să te duci să 
ceri pămînt ! ë 


Iarna fusese grea, însă scurtă, Bătrinii ştiau că atunci cînd 
cade omăt mult de la începu: şi sînt geruri aspre, primăvara 
soseşte de timpuriu. Era abia pe la jumătatea lui februarie 
şi veniseră zile calde, luminoase, vesele. Zăpada se topise, 
ghioceii înfloriseră şi mugurii copacilor se treziseră la viaţă. 
Bucuroi, dacii se pregăteau de muncă, numai în casa lui De- 
cibalos — mai mult decît în a lui Butes — pătrunsese o 
tristețe adîncă, o durere ce se lăsase grea asupra Sarmidei 
şi se mişca printre ei o dată cu ea. Două veşti, primite peste 
iarnă, mai luminaseră şi mai încălziseră cîtva timp inimile 
lor, apoi tristețea se lăsase din nou neagră și apăsătoare. 
Prima veste venise de la Dicomes ; le spunea printr-un papy- 
sus că era sănătos şi făcea ceea ce urmărea, fără să amin- 
tească de răzbunarea morţii lui Sarmis, le trimitea urări de 
sănătate şi era dornic să-i vadă. În acel papyrus pusese şi 
ctteva rînduri pentru Sarmida, prin care îi destăinuia că dacă 


212 


ar fi liber, în rîndul oamenilor, ar veni la Marodava şi ar 
rămîne alături de ea pentru toată viaţa. A doua veste fusese 
ca un cutremur la care nimeni nu se așteptase. Canidia reu- 
şise să trimită veste printr-un negustor care plecase spre 
Dacia : se găsea la Roma, dusă cu sila de către Leonas şi 
oamenii lui, care o răpiseră cu ajutorul lui Decimus Silvanus, 
şi nu aştepta decit să sosească mai repede clipa cînd va putea 
să se înapoieze, Îi scrisese iui Staberius că dragostea ei ră- 
măsese aceeași, iar durerea despărțirii era mare și îl ruga să 
aştepte liniştit, pentru că va reveni în ciuda oricăror piedici. 
Dar Staberius nu mai era. Atunci, citindu-i papyrusul, toți 
plinseră înfioraţi de jalea ce se va dezlănțui cînd ea se va 
întoarce acasă, Și unde „acasă“, dacă tot,ce avuseseră : casă, 
ogradă şi țarină fuseseră luate de Decimus Silvanus ? Chibzu- 
iseră îndelung cu toţii şi în cele din urmă hotăriseră să nu 
trimită nici o ştire la Roma despre cele ce se petrecuseră 
la Marodava. De altfel negustorul care adusese papyrusul nu 
mai trecuse pe la ei, aşa că nici Canidia nu aştepta un 
răspuns prin el. 

Pe măsură ce iarna se apropiase de sfirșit, tristețea Sarmidei 
devenise tot mai adîncă şi mai dureroasă. Stătea singură, 
retrasă în cîte un ungher, cu ochii înotîndu-i în lacrimi şi 
nu scotea nici o vorbă. Se ofilise şi slăbise de ajunsese să 
cadă fota de pe ea, iar privirea, altădată veselă și luminoasă, 
se schimbase într-o căutătură rece, întunecată, ascunzind o 
durere mută. Gumida cu Decibalos, şi în aceeași măsură Butes, 
încercară tot ce le stătea în putere spre a ajuta fata să nu 
mai sufere. O încurajară şi îi dădură speranţe în toate chi- 
purile, dar toate încercările îur nu putură să spargă tristețea 
de gheaţă în care era învăluit sufletul ei. Se știe că, în cele 
mai multe cazuri, cînd într-o familie s-a născut un băiat, 
el va:fi slăbiciunea şi dragostea mamei, iar dacă noul venit 
e fată, ea va fi slăbăciunea şi dragostea tatălui. Nici Decibalos 
nu se abătea de la această regulă, îşi iubea fiica dincolo de 
orice închipuire şi suferea mult văzînd chinul ei, a cărui cauză 
o şiia şi o înţelegea, pentru curmarea căruia se vedea însă 
cu totul neputincios. 

Era o zi veselă și luminoasă, de primăvară timpurie, Deci- 
balos ieșise în agradă și începuse să curețe pomii: tăia fa- 
murile uscate și pe cele rău crescute sau prea dese, dădea 
jos cuiburile de omizi, le stringea grămadă, apoi lega de araci 


213 


înfipți adînc în pămînt pe cei tineri. Lucrând şi trecînd de la 
un pom la altul, mintea lui se frămînta și alerga : se frămînta 
din cauza Sarmidei, alerga spre Sarmizegetusa pe urmele lui 
Dicomes, ajungea la Roma ia Canidia şi se gîndea la neno- 
rocirea ei, apoi se întorcea la Marodava, la cele ce se petre- 
cuseră peste iarnă. Tresări din gînduri cînd văzu la spatele 
său pe Sarmida. Ziua veselă și frumuseţea fetei se împlineau 
una pe alta. Se opri din lucru şi o privi cu un surâs plin 
de speranţă. Zimbi şi ea. Pe fața îndurerată, zimbetul părea 
o crestătură de viaţă pe o formă care de mult se împietrise ; 
ochii îi erau adînci, umezi şi trişti. 

— Aşa, fetiţa mea, să fii mai veselă! Tu ştii că tăticul 
tău suferă cînd te vede atît de tristă ! Să stai pe-aci pe lîngă 
mine, e soare, cald şi frumos. 

— Dacă vrei, pot să te ajut la treabă, tată, îi spuse parcă 
mai înviorată, 

— Fetiţa mea, tu ai fost întotdeauna vrednică, să aduni 
căniusiie pe care lean stat și pe was le vom dune în 
curte. 

Decibalos săltă prăjina cu cîrlig ce o ţinea în miini, prinse 
o ramură şi începu să o curețe de cuiburile de omizi, fără 
să-şi scape din ochi fata. Ea ridică o ramură tăiată şi porni 
spre potecă, unde trebuia să facă grămada. Se apropie de el 
cu ramura în mfini. Ochii îi luceau de încordare. Se opri: 

— Tată, am vorbit ieri mult cu Butes despre Dicomes... 
poate că... 

Decibalos rămase cu cîrligul în miini şi aşteptă nerăbdător 
ca fata să urmeze, dar ea nu mai continuă. 

— Haide, Sarmida, fetiţa tatei, destăinuie-mi tot ce porți 
în suflet ! o îndemnă el. 

— Vreau să te rog ceva la care m-am gîndit peste noapte ; 
Butes nici nu știe. Tată, n-ai putea să te duci la lanistul 
Verus, la Porolissum, să-i spui că-l cumperi pe sclavul Ge- 
mellinus 2 

El o privi mut de uimire, năpădit de milă. De multe ori, 
împreună cu Gumida, în nopțile lor de veghe, îngrijorați de 
tristeţea sfişietoare a fetei, se gîndiseră şi la această încer- 
care, dar nu îndrăzniseră să treacă la fapte. Lui Butes nu-i 
dezvăluiseră nimic, ar fi fost ceva nedemn pentru ei, era 
ca şi cum ar fi căutat să cumpere un soț pentru fiică. Ruşinea 
şi mîndria îi opreau. 


214 


— Ştiu şi eu ce să zic, fata mea!... răspunse el încurcâr, 
mai mult să nu tacă, Vezi, e greu, cum să mă duc să-i spun ?... 
murmură reluînd lucrul. 

Ta sufletul lui se dădea luptă grea; durerea fetei era şi 
durerea lui. 

— Poate că lanistul e lacom după bani, ai putea să încerci 
stărui fata, stăpinindu-se greu să nu izbucnească în plins. 

— Da, s-ar putea să fie un om lacom, tocmai la asta mă 
gîndesc şi eu, dar dacă cere o sumă prea mare, de unde 
să luăm banii ? 

Vezi, tată, pentru mine nu se mai poate face nimic !... 
şopti ea, înecîndu-se în plins, şi plecă mai departe tîrînd 
ramura tăiată. 

Continuară să lucreze, fără să-și mai spună nici o vorbă. 
Decibalos se îndepărtă repede spre alți pomi, iar Sarmida 
rămase să strîngă în linişte ramurile tăiate, împrăștiate prin 
ogradă. Tirziu reveni mai aproape de ea, îi spuse că pentru 
ziua aceea lucraseră destul, o luă de mînă şi porniră spre 
casă. Îi șopti din mers : 

— M- -am gîndit să încerc, Sarmida, şi, dacă, nu voi izbuti, 
nu trebuie să afle nimeni, nici Butes; poate că el m-ar opri 
să fac un asemenea pas. Trebuie să știm de asta numai eu, 
tu şi mama. 

Timp de cîteva zile, Decibalos se duse de mai multe ori 
pe la Eufemus şi pe la Theudotos. Libertul şi tabernagiul erau 
singurii oameni cu bani mulți din vicul Serdos şi din Maro- 
dava. Și tabularul Lucrinus avea bani, căci de la toţi ştia 
să stoarcă uşor cîte ceva, dar el nu arăta niciodată asta, ba 
mai mult, nu scăpa prilejul să se vaiete că era un nefericit 
sclav public, care trăia din greu şi nu avea de niciunele. 
Lumea ştia însă că tot ce iua stringea la Metiada, femeie 
liberă. Amîndoi îl purtară mult cu vorba, avînd grijă să-l 
facă să nădăjduiască, şi amindoi îl îndemnară să se ducă la 
Decimus Silvanus să-i ceară banii de care avea nevoie, ju- 
rîndu-se că ei se puneau, chezăşie pentru el, iar dacă bogatul 
fermier nu se învoia să-i dea, se legară să-l ajute ei. Amîn- 
doi, și libertul şi tabernagiul, se străduiră în fel şi chip să 
afle pentru ce avea nevoie dacul de atiţia bani, însă Decibalos 
nu le spuse nimic. La Decimus Silvanus nu se duse, după cum 
nu fusese nici în timpul iernii, cînd tabularul îl obligase să 
mai dea pentru imperiu încă o cantitate de grîu. Simţea față 


215 


de acest om scîrbă, îi purta ură, şi nu putea să se umilească 
în faţa lui. Și ziua grelei încercări veni. Toată noaptea De- 
cibalos si Gumida se sfătuită. De la libert şi tabernagiu nu 
împrumutase nici un sestert ; nici n-ar fi ştiut ce sumă ar fi 
trebuit. Plănuiră să afle mai întti cam cât ar cere lanistul şi 
dacă era cu putinţă o învoială. 

Decibalos plecă de dimineață la Porolissum şi, pe la vre- 
mea prinzului, sosi în fața şcolii de gladiatori a lui Verus 
Stătu mult la poartă pînă să prindă curaj să intre. De vorbit 
cu lanistul nu-i era greu şi nici teamă că o să se încurce, 
învățase de la Staberius destul de bine limba Romei și tot 
ca el o prinseseră Gumida şi Sarmida. De afară văzu multă 
mişcare printre barăcile ce formau şcoala, Se făceau pregătiri 
pentru spectacolul de primăvară din amfiteatru, gladiatori 
repetau exerciţii grele de luptă. La intrare îl opri un sclav, 
— portarul — unul din cei folosiţi ca slujitori ai școlii însăr- 
cinaţi cu paza. 

— Încotro, dacule, nu cumva vrei să te faci gladiator ? 
îl întrebă sclavul în deridere. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu lanistul Verus, răspunse 
Decibalos, căutînd să rostească vorbele cît mai bine în limba 
Romei. 

— Şi pentru ce ? 

Sclavul îl privea cu un acr de batjocorire, văzuse pe mulți 
centurioni, decurioni, negustori, veterani cum se înveseleau 
făcînd glume pe socoteala dacilor, iar el ca portar, se simțea 
cineva, 

— Asta nu te priveşte, sclavule ! i-o reteză scurt Deci- 
balos, săgetîndu-l cu privirea. Nenorociţi ca tine am văzut 
mulți. 

Cuvintele lui Decibalos căzură ca e ploaie rece asupra 
sclavului, Poate că dacul era un taraboste, gîndi el, închise 
poarta și dădu fuga la Verus. După câtva timp se întoarse 
şi-l duse în încăperea unde se afla lanistul. Acesta era tocmai 
la gustare, îşi potolea foamea cu pastramă frumos rumenită, 
alături pe masă avea și o oală cu vin. Se spune că, dacă vrei 
să reuşești într-o afacere, este bine să mergi la cel căruia 
îi ceri ceva îndată ce şi-a potolit foamea. Un stomac plin, 
după o masă bogată, stropi cu vin bun, di omului o stare 
de bunătate şi înţelegere. Asta o ştia şi Decibalos, o auzise 


216 


adesea de la Saberius şi, văzindu-l pe lanist ospătindu-se, se 
bucură, luînd-o ca un semn de bun augur. De altfel şi lanistul 
era curios să afle ce voia dacul, se găsea într-o stare de bună 
dispoziţie, mai devreme fusese la procurator şi obținuse, tot 
ce-i trebuia în legătură cu pregătirea spectacolului, pînă la 
desfăşurarea căruia rămăsese mai puţin de o lună. Pentru daci 
nu nutrea gînduri rele, nu-i lua niciodată în batjocură, deşi 
pentru el, ca pentru multi romani, dacii erau nişte barbari. 
li plăcea liniştea și uimirea cu care ei urmăreau luptele şi 

ocurile din arenă. Îl cercetă îndelung pe Decibalos, îl văzu 
[arpar în putere, ridică oala și bău cu poftă. Verus era voinic, 
cu privire hotărită, cu fața plină de semnele rănilor primite 
în arene. Îi făcu semn să stea pe scaunul din apropiere. 
Decibalos trase scaunul, dar nu se aşeză. 

— Ia spune, dacule, ce treabă te aduce la mine ? 

— Am o durere mare, bunule lanist..., începu Decibalos. 
Poate că ai auzit spunîndu- -se că cine are copii are şi necazuri... 

Decibalos îşi pregătise în minte tot ce avea de gînd să 
spună lanistului şi îşi măsura bine cuvintele. 

Am o fată, continuă el, acum e destul de mare, se 
apropie de optsprezece ani şi de la un timp arată tare bol- 
navă... 

Verus începu să rîdă şi îl întrerupse : 

— Bine, dacule, du-te la vreun vraci, el vindecă pe bolnavi, 
cel ce te-a îndreptat la mine poate că a vrut să rîdă de tine. 
Nu, bunule lanist, vraciul n-ar putea să facă nimic... 
Eu şi femeia mea ne-am frăm?ntat mult pînă am aflat... Leacul 
ei e aici, la tine, adică la şcoala ta, 

— Dar eu n-am nici un gladiator care se pricepe la le- 
cuitul bolilor 

— Dar care poate să vindece sufletul unei fete, bunule 
lanist ! 

Verus se gîndi că povestea putea să fie frumoasă. Știa 
că gladiatorii lui mai făceau şi pozne, că multe femei îi căutau 
adesea pe la şcoală. Îşi aminti de Vetilla, oftă întristat, apoi 
gindul îi zbură spre Gemellinus. 

— Spune-mi tot ce s-a întîmplat, dacule, şi pe urmă vom 
vedea ce-avem de făcut ! îl îndemnă lanistul. 

Decibalos îşi dădu seama că se apropiase de hopul cel 
mai greu al încercării lui rbi cu multă stăpînire şi grijă: 


217 


— Nenorocirea s-a întîmplat în vara trecută, cînd s-au 
dat în amfiteatru jocurile acelea frumoase şi s-au bătut la- 
diatorii. Fata mea a văzut atunci pe unul dintre gladiatori zi 

— Şii-a rămas inima la ei, rîse lanistul. - 

Tisa, „tupt inima, bunule lanist, în toamnă s-a îmbol- 
năvit, peste iarnă i-a mers şi mai rău, iar acum în primăvară 
zace la pat. Eu şi femeia mea sîntem îngrijorați că fata o 
să ne fie luată la zei. Abia de curind am aflat de ce i s-a 
tăiat inima, că gîndul ei e numai la gladiator şi că acel gl 
diator se găseşte aici la școala ta !... cai 

— Păi dacă e aşa, daculie, şi dacă acel gladiator nu e unul 
la se S ţin prea mult, poate că ne-om învoi într-un fel 
a > se vindece, dar îl cunoşti pe gladiator, ştii 

— I-am aflat, bu i i ă nici 
iii al A nule lanist, numai numele, poate că nici 

— Spune-l, aşa cum îl ştii! 

— Gellinus... Gemlius... Gem... 

— Gemellinus ? strigă lanıstul, sărind în picioare. 

„ Momentul era greu, iar Decibalos ştia că trebuie să se 
stăpînească. Se strădui să zimbească, bucurindu-se : 

— Da, aşa, bunule lanist, Gemellinus. 

„ Se aştepta ca Verus să izbucnească fie în hohote de ris, 
fie targo dezlänțuire de furie, şi stătu pregătit, Dar lanistul 
pier e al nici alta, îl privi mirat, strângîndu-și în 

„_— Cum, dacule, tu n-ai auzit? Nu-l mai am pe acel gla- 
diator de atunci de după spectacol, i 

Decibalos se prefăcu speriat şi făcu un pas spre lanist. 

— Pe Marele zeu, n-o fi murit de rănile primite în luptă? 

— Hei, poate că era mai bine dacă îl știam mort, dar a 
fugit nemernicul, m-a părăsit, batjocorind încrederea pe care 
eu i-am arătat-o, şi era cel mai bun gladiator al meu ! 

— Marele zeu nu mă ajută să-mi scap copilul !... se tîngui 
Decibalos, arătîndu-se îngrijorat şi îndurerat. 

Şi totuşi, în mintea sa lanistul frămâînta ceva : Decibalos 
era dia „pe acel Gemellinus mai încercaseră. să-l scape tot 
e a Lupe vedea o legătură între cele întîmplate, se punea 


218 


— N-ai avut noroc, dacule ! rupse lanistul tăcerea ce se 
prelungise un timp. Dar, bine, ce-ai fi vrut să faci dacă acel 
sclav ar mai fi fost la mine ? 

Decibalos se strădui să fie atent la răspuns, orice cuvînt 
scăpat greşit putea fi periculos, întocmai ca o săgeată pornită 
din arc. 

L- Nici eu nu ştiu prea bine, bunule lanist! Mă gîndisem 
să te rog să-l laşi să vină din cînd în cînd pe la Marodava, 
pe la mine pe-acasă. Dacă inima unei fete !... murmură el. 
Şi şi-aş fi plătit, bunule lanist ! 

— Şi, ce, te-ar fi mulțumit dacă șladiatorul ar fi venit 
numai aşa din când în cînd pe la tine? Şi-aia ar fi fost tot 
boală curată. 

Decibalos socoti că sosise momentul potrivit şi se grăbi 
să nu-l piardă : 

— Altceva ce-aș fi putut să fac? Eu ştiu ce să Zic. 
bunule lanist, poate că în bunătatea ta te-ai fi învoit să-i 
dai libertatea, iar eu ţi-aş fi plătit pentru asta cât ar fi fost 
învoiala. Ce să facă altceva ui nefericit părinte ? 

Pe Verus îl fulgeră gîndul să-l pună la încercare pe dac, 
si vadă pînă unde merge. Un cîştig luat din vînt nu-i strica. 

— Uite, mă dacule, eu de mult m-am săturat să umblu 
după acel gladiator, ce-ar fi să-l cauţi tu ? 

—_ Da-ncotro s-o apuc ? ! se frămîntă Decibalos, prefăcîn- 
du-se, şi totodată plin de speranță. 

— ÎL cauţi și tu prin Dacia, trebuie că se ascunde undeva. 
Mi-l plăteşti şi, cum şi-o fi norocul, dacă-l găseşti şi vrea să 
vină la fata ta, e bine, iar de nu, de la mine nu mai vezi 
banii înapoi. Eu îţi dau papyrus că ţi-am vîndut un sclav, 
pe Gemellinus, iar tu îmi dai sesterţii. restul te privește! 

— Şi cît trebuie să-ți dau, bunule lanist ? Vezi, se poate ca 
eu să nu-l găsesc şi atunci... 

Verus îşi muşcă buzele și se gîndi un timp. 

— Să-mi dai zece mii de sesterți! Poate că ştii, dacule, 
acel Gemellinus nu era sclav de rînd, era gladiator, şi de pe 
urma lui eu aș fi putut să câștig mulți bani. Dar nu te-am 
întrebat, cum te numești ? Eşti din Marodava ? 

— Da, din Marodava, mă cheamă Decibalos. Dar, bunule 
lanist, mai puţin de zece mii nu s-ar putea ? 

Decibalos îşi dădea seama că suma de zece mii de sesterți 
era mult prea mare, însă bucuria de a-l vedea liber pe Dicomes 


219 


îl făcea să nu mai ţină seama de nimic, Îl rugase pe lanist 
să mai lase ceva, numai să nu creadă că primise prea repede 
învoiala, să nu cadă la bănuială. 

— Nici un sestert mai puţin, Decibalos ! 

„— Dar dacă voi avea norocul să-l găsesc şi să-l aduc la 
mine, te întreb, bunule lanist. de vom avea nevoie de bani 
şi el ar vrea, să mai lupte în arenă, tu l-ai mai primi ? 

— Cum să-l primesc, să mi-l vinzi înapoi ? 

— Nu, el numai să lupte, iar tu să-i plăteşti după învoială... 

Isteţimea dacului plăcu lanistului. De un gladiator ca Ge- 
mellinus avea oricînd, nevoie. Dintr-o dată se topi în el orice 
bănuială că dacul venise cu un gînd ascuns. 

„7 Ascultă, dacule, dacă aș şti că-l găseşti pe Gemellinus 
şi că el o să mai vrea să lupte ca gladiator din şcoala mea, 
mă leg pe toţi zeii că-ți dau înapoi toți banii pe care mi- 
plăteşti. Uite, să-mi dai numai cinci mii de sesterţi şi primeşti 
de la mine papyrus că sclavul Gemellnus este al tiu. Ne 
învoim aşa? Îmi juri pe zeul tău cel mare, pe Zamolxis? 

— Își jur, bunule lanist, numai să am norocul să-l găsesc? 
se grăbi să-l încredințeze Decibalos. 

„Uşa se deschise şi un gladiator intră. Verus îl întrebă cu 
privirea. 

„— Cineva te aşteaptă, e în sala de exerciţii, spune că se 
grăbeşte. 

— Dacule, stai numai puțin, mă întorc îndată ! îi spuse 
lanistul ieșind pe ușă. 

„Decibalos se aşeză pe scaun și privi pe fereastră. Se simţea 
fericit. Începu să-și facă socoteala în gînd citi bani avea strînşi 
acasă, cii ar mai trebui să-i dea Butes și Sagitulp și pe 
unde ar mai fi trebuit să alerge pînă reușea să adune cei 
cinci mii de sesterţi. 

În sala de exerciţii, Verus îl găsi pe Decimus Silvanus. 
ÎL aştepta privind, cum se luptau unii gladiatori și cum alţii 
făceau diferite mişcări pentru întărirea mușchilor și pentru 
mai multă, agilitate în lupta cu adversarul. Cînd îl văzu pe 
lanist porni spre el. 

— Salve, Verus, toţi zeii să te ocrotească ! Am trecut să-ţi 
mulțumesc, bine că m-ai scăpat de Vetilla. Ei, ţi-a trecut 
supărarea pe ca, ţi-a adus gladiatorul înapoi ? 

„_— Da de unde, Decimus Silvanus, m-am convins că e ne- 
Vinovată, nu ştie despre el mai mult decît noi. 


220 


— Întotdeauna femeile au darul să se prefacă, spre a ne 
face pe noi bărbaţii să credem că sînt nevinovate. Am trecut 
pe la procurator și l-am găsit destul de supărat. Nu-mi dau 
seama ce are, de la o vreme se arată tare îngrijorat de bar- 
barii ăştia de daci, se teme să nu se răscoale, de cînd cu 
lupta pe care o dau preoții pentru a-i face să treacă la cultul 
lui Mithras. De alfel el nu se prea împacă nici cu ordinele 
pe care le primeşte de la Ulpia Traiana în privinţa dacilor. 
Şti, Verus, cîteodată mă poartă gîndul că Plautius Priscus 
a căzut prins în dragostea vreunei dace tinere şi frumoase, 
dar ţine bine ascunsă legătura lui cu acea femeie. 

— Tot ce se poate, Decimus Silvanus, însă eu unul mă 
îndoiesc... Nu e Plautius Priscus omul care să se lase stăpînit 
de o femeie. Te grăbeşti sau vrei să mai stai ? 

— Nu, plec, am treabă acasă, trebuie să-mi întăresc paza 
sus la villa. Tu ai auzit ? 

— Lanistul îl privi mirat. 

— Nu, ce s-aud? 

— Am aflat acum de la procurator. Cică pe acolo, dincolo 
de Ampelum, spre Ulpia Traiana au început atacurile. Stat 
omoriţi stăpîni de ferme, supraveghetori, vilici, tabulari, în- 
tr-un chip cu totul de neînțeles. Nu se dă nici o lovitură, 
cum ar da mai mulţi latroni, şi nici lupte; cel sortit 
este prins singur şi omorît. Dar să mergem spre. poartă, 
mă grăbesc mult. 

După ce ieşiră din sala de exerciţii, Verus îl trase de togă 
şi-l opri 

— Ți-am spus că Vetilla nu mi-a adus gladiatorul, însă 
este cu putință să mi-l aducă altcineva... 

— Cine ? Nu aiurezi cumva, Verus ? 

— Un dac. Cind ai venit tu, tocmai stăteam de vorbă cu el. 
Se numeşte Decibalos, e de la tine, din Marodava. 

Decimus Silvanus se smuci şi se întoarse spre lanist. 

— Spui că Decibalos ? Cum se poate asta ? 

Lanistul îi povesti tot ce vorbise cu Decibalos şi cum se 
înţelesese să-i dea papyrusul de eliberarea lui Gemellinus în 
schimbul sumei de cinci mii de sesterţi. Decimus Silvanus îl 
săgeră cu privirea, săltîndu-și mai des umărul, aşa cum avea 
ticul, apoi faţa lui începu să se destindă încet şi un zîmbet 
fi miji în colțul gurii. Cine ar fi putut să-i privească în 
suflet ar fi văzut că era plin de o satisfacţie demonică. 


221 


— Ştiam că nu eşti chiar atît de prost, Verus, încît să te 
laşi păcălit de un barbar, începu el să vorbească rar, clătinînd 
capul. Din tot ce mi-ai spus, e limpede că dacul ştie unde stă 
ascuns acel sclav ; nu e decît un trimis de-al lor, care în- 
cearcă să-i obțină libertatea. Pune mina pe el, Verus, dă-l 
pe mîna centurionului cu paza la amfiteatru şi pe șantierul 
de alături, și ţine-l acolo pină-ţi spune unde se găseşte sau 
pînă se întoarce gladiatorul. Ceilalţi daci nu sînt străini de 
tot ce s-a pus la cale, să n-ai tu grijă, ei vor face restul, 

— Şi dacă n-o fi așa, pierd şi cinci mii de sesterţi şi ocazia 
ca, gladiatorul Gemellinus să vie de buni voie şi să lupte 
alături de gladiatorii mei, murmură lanistul neîncrezător. 

— Dacă e vorba de cinci mii de sesterţi, pi-i dau eu ! Pe 
acest barbar vreau să-l știu ţinut închis la muncă pe şantier. 
Pe toţi zeii, Verus, dacul ăsta e momeala cu care ai să-ţi 
prinzi gladiatorul, şi-apoi nu uita că tu îl poţi acuza în faţa 
magistratului ca tăinuitor de sclavi fugari, altfel n-avea nici 
un rost venirea lui să cumpere pe cineva pe care nici nu-l 
cunoaște, nici nu ştie unde se ascunde. Povestea cu îndrăgos- 
tirea fetei lui este o... adevărată poveste... 

Decimus Silvanus avea în minte numai chipul luminos al 
Sarmidei. Vedea cum pe neașteptate se ivea ocazia de mult 
așteptată de a pune mîna pe fată, rămasă fără ocrotirea ta- 
tălui. Cînd se despărțiră, înţelegerea dintre ei era făcută în 
cele mai mici amănunte. Rămăsese stabilit ca, în cazul cînd 
ar fi aflat procuratorul, lanistul să lase totul pe seama lui 
Decimus Silvanus. Ceva mai tîrziu un sclav se duse la Deci- 
balos şi îi spuse să meargă cu el, îl chema lanistul. Nu apucă 
însă să iasă pe coridorul barăcii și îl înconjurară mai mulţi 
gladiatori. Se luptă cu hotărîrea disperării — era și el voinic 
Şi puternic — dar forţele unite ale gladiatorilor îl doboriră 
repede. Se văzu legat de miini şi de picioare, împins într-un 
fel de carceră întunecoasă, auzi uşa închizîndu-se, apoi pune- 
rea drugilor groși de lemn care o încuiau pe dinafară. 

La Marodava, Gumida şi Sarmida așteptară toată noaptea, 
fără ca somnul să se lipească de ele, năpădite de presinţiri 
rele. Spre seara zilei următoare, văzînd că Decibalos nu se 
întoarce de la Porolissum, Gumida se duse la Butes şi îi 
spuse întreg adevărul : tot ce plănuiseră și puseseră la cale, 
încercarea de a lua bani cu împrumut de la Eufemus şi Theu- 
dotos şi plecarea lui la lanistul Verus. Butes rămase mult timp 


222 A 


nemișcat, privind în pămînt. La o astfel de gerala ŝi la $ 
ouă nenorocire nu se mai așteptase, Avea multă înţelege 
Bau îngrijorarea lor, dar nu şi ponm fapta pe care o 
săvirşiseră fără să-l fi întrebat sau să-i fi, sein aj A 
ziu îşi săltă privirea şi-o aţinti asupra Gumidei: |. N 
— Ne paşte o grea încercare şi vom trece piin ma ea 
ferinţe, Tu şi Sarmida trebuie să vă înăriţi sufletele. Cara 
vă liniştesc, tot ce pot să vă spun, fără tami a gee 3 r 
e să nu vă pierdeţi firea, pentru că viaţa lui d enl bao ny 
va fi în primejdie. Nici nu mă îndoiesc, că, duci aci a 
cumpere un slcav-gladiator, a fost peni că ştie pus de 
ascunde fugarul și poate că au de gind slatina ter 2 A 
cînd Gemellinus se va înapoia la stăpînul său. Í gi arca P 
care trebuie să ne-o punem cu toții este: dacă oa ve 
auzi de cele întîmplate si va sări să-l scape e ec les 
îl vom lăsa să se întoarcă la lanist, ca apoi să-l vedem 
nou luptând în arena amfiteatrului ? 


4 


Pe locul numit Cringul lui Pan, ce se întindea de Tiem: 
plul Jui Mithras pină spre pirtul Žerdis, a cărui despădurire 
se făcuse după întemeierea vicului Serdos şi mimiss p = 
sărat numai cu tufișuri rare de fagi tineri, se obișnuia aa 
desfăşoare lupercaliile, serbările ce se oanien în fin sa 
zeului Lupercus, ocrotitorul turmelor, al cîmpului E e de = 
litäții pămîntului. În părţile mai calde ale imperiu u y pre 
răsărit şi miazăzi, lupercaliile se sărbătoreau în roa an 
la idele lui februarie, însă preoții din Dacia ai cultului j 
Lupercus hotăriseră ca aceste serbări să se țină pe o vreme 
mai bună, adică idele lui aprilie, cînd căldura primigeni 
se făcea mai bine simțită, pentru ca mulțimea şi mai ale 
femeile să poată umbla cit mai smat mbarra aşa aim 
cerea ritualul, aceasta și pentru faptul că lupercaliile pu a u 
numai o sărbătoare a feruilităţii pămîntului, ci şi a femeilor 
care nu aveau copii, Cum la Serdos şi Magnus in se constans 
un templu pentru zeul Lupercus, sărbătoarea se E ăşura pon 
grija slujitorilor templului lui Mithras, ajutați de cei ai 


223 


plului lui Apollo. De luperzalii, unii slujitori erau și preoți 
ai cultului lui Lupercus şi oficiau ceremonii, însă pregătirile 
şi conducerea desfășurării lor le făceau preoţii celor două 
temple, Helpizon şi Horiens. Sărbătoarea coroanei, pe care 
dacii o serbaseră cu belşug de bucate şi vin și cu multă ve- 
selie în vara anului care trecuse, aprinsese în cei doi preoți 
ambiții mari : lupercaliile trebuiau să se defăşoare cu atita 
fast, bogăție: şi veselie, încît să-i uimească pe daci, mai ales 
pe cei care trecuseră de curînd la cultul lui Mithras şi nu 
văzuseră niciodată sărbătorile celor veniţi din imperiu. Încă 
din timpul iernii, Helpizon şi Horiens dădură sfoară la Ser- 
dos, la Magnus şi la Porolissum ca toţi să-şi pregătească cele 
necesare pentru lupercalii, mai ales costume şi măşti. Cei 
ce le aveau vechi să le aranjeze sau să le refacă, îmbogăţin- 
u-le, iar ceilalți să le cumpere sau să le lucreze, Negustorii 
de la Porolissum se îngrijiră să aducă din timp de departe 
esături alese, din cele ce se foloseau la această sărbătoare, 
iar meșteșugarii scorniră cele mai ciudate şi mai vesele măști 
şi costume, căci lupercaliile din acest an aveau să stringă nu 
numai pe colonii, veteranii şi liberţii din Serdos şi Magnus, 
la care se alăturau dacii trecuți la cultul lui Mithras, ci şi 
pe militarii, funcţionarii şi negustorii de la Porolissum. 

Zorile zilei de lupercalii se iviră arătînd în depărtare, 
spre răsărit, peste munţii ce se pierdeau În zare, cerul roşu- 
aprins care se schimba în înălțimi din portocaliu într-un gal- 
ben-verzui pierdut în pîcla albastru-violetă a dimineţii, pre- 
vestind o frumoasă zi de primăvară. De deasupra muntelui 
de lîngă Marodava, dinspre villa lui Decimus Silvanus, cobora 
o boare plăcută ce făcea să tresară frunzele plăpînde ale 
copacilor. O dată cu zorile, pe drumul în pantă domoală, şer- 
puind la mică depărtare de templul lui Mithras, se iviră cete 
de bărbați, femei şi copii, ce prăbeau să-şi găsească loc cît 
mai bun în apropierea altarului, la care urma să se destă- 
şoare ceremonia aducerii jertfei în cinstea lui Lupercus. De 
aci aveau să pornească şirurile de alergători şi de dansatori, 
implorînd zeul pentru ocrotirea turmelor de fiarele codrilor, 
a cîmpului de grindină şi secetă şi pentru sporirea rodniciei 
pămîntului, a fertilității vitelor şi a femeilor. Cei dintfi so- 
siră colonii din Serdos, apoi veteranii şi liberții din Magnus. 
Printre ei se amestecă şi o mică ceată de daci trecuți de 
curînd la cultul lui Mithras, în frunte cu Rundacio -— după 


224 


noul nume, Callistus — însoțit de Gruno, numit acum Spu- 
rius, față de care Helpizon dovedea o „atenţie deosebită, de 
aceea puse un slujitor al templului să îngrijească numai de 
ei. N-ar fi vrut să fie batjocorţi în timpul desfăşurării 
serbărilor, să-i facă astfel să fugă. Ceva mai tirziu, cînd soa- 
rele se ridicase bine pe cer, se ivi într-un lung şir mulțimea 
celor de la Porolissum, îndreptindu-se spre locurile ce le 
fuseseră păstrate de slujitorii cultului lui Lupercus. Cam în 
acelaşi timp, dinspre Marodava se apropiară mai multe cete 
de daci, bărbaţi şi femei, unii mergînd spre crîng de-a dreptul 
peste cîmp, alţii urmînd malul stîng al pîrîului, se strînseră 
cu toţii penru a se simţi mai bine la o bună depărtare de 
mulțimea adunată, curioşi să vadă sărbătoarea străinilor — pe 
toţi colonii și militarii îi socoteau astfel — așa cum și aceştia 
veniseră la sărbătoarea lor. Se simțeau înfrăţiți în Cringul 
lui Pan oameni de toate neamurile, pe care destinul îi împinsese 
să trăiască împreună, iar zeii şi credința nu-i mai despărțeau 
şi nu-i mai dezbinau. Pentr unii, serbările erau în cinstea 
ui Lupercus, de la care luaseră şi numele „lupercaliile“, alţii 
ie socoteau în cinstea lui Pan, de aceea dăduseră locului nu- 
mele de Cringul lui Pan ; erau şi dintre cei pentru care Pan 
se numea Bacchus, ori Dionysos, — serbărilor le spuneau 
„bacchice“ ori „dionysiace“ — după cum erau şi unii veniţi 
de prin părțile Romei pentru care Lupercus era identificat 
ca zeul Liber Pater. Mulțimea aştepta curioasă, veselă şi gălä- 
gioasă. Mulţi urmăreau soarele nerăbdători, şi se mirau că 
În această zi urca prea Încet pe cer, că mai era încă vreme 
pînă să vină preoții și slujitorii altarului zeului Lupercus. 
Pe deasupra mulţimii pluteau sunetele naiului lui Iarse, care, 
după locul din care se auzea cântecul — mereu aceeaşi melo- 
die — se vedea cum umbla printre toate grupurile adunate. 
Unii glumeau pe socoteala lui, îl batjocoreau sau îl strigau 
fără rost, înveselindu-se. El se oprea din loc în loc, le răspun- 
dea şi continua să cînte. . 

— Hei, Iarse, nebunule, mai schimbă cîntecul ! strigă unul 
dintr-o ceată care venise din vicul Magnus. aa 

Bătrînul încetă să mai «între, se opri în fata celui ce-l 
strigase şi-l privi îndelung, cu un zîmbet ce-i mijea în colțul 
gurii, un surts plin de tristețe, de durere și de adîncă înţe- 
Īegere a oamenilor. Se învățase cu toţi, cu toate ieșirile şi 
metehnele, cu toate răutăţile pe care le puteau slobozi prin 


225 


15 — Dicomes 


vorbe şi gesturi, şi pe toţi În, adîncul sufletului său îi ierta, 
Ti spuse celui care îl strigase, clătinînd încet capul : E 

— Să-mi schimb cântecul ? Aș face-o, dacă aş putea să-mi 
schimb inima 1... Eu mă leg în faţa zeilor, bunule om, să-mi 
schimb cîntecul în clipa în care tu îţi vei schimba sufletul ! 
Dacă m-ai înţeles, e bine... 

Cei din jur priveau curioşi spre cel ce strigase, a cărui 
faţă se împurpurase, iar cînd bătrinul rosti ultimele vorbe, 
toţi izbucniră în hohote de râs. 

— Eşti un bătrin prost! își descărcă furia cel asupra că- 
Tuia cuvintele bătrînului stîrniseră râsul mulțimii. 

Jarse se întoarse să plece şi îşi săltă naiul spre gură. 

— După vorba pe care mi-ai spus-o, înseamnă că n-ai 
să poţi niciodată să-ţi schimbi sufletul, rosti fără să-l pri- 
vească și porni înainte. 

Cel întärîtat de vorbele lui Iarse se repezi după el, îl 
prinse de mineca sagunului învechit şi-l trase cu putere, ră- 
sucindu-l atît de tare, încît era aproape să-l doboare la pămînt. 
În acelaşi moment cîţiva bărbaţi din apropiere săriră în aju- 
torul bătrînului. Din mulțime, mai ales femeile începură să 
fugă şi să strige speriate, de teamă că se va isca o bătaie. 

— Uite un legionar, se auzi o femeie. Pe toţi zeii, legio- 
narule, vino şi-i potoleşte ! strigă ea. 

Cei ce erau gata să se încaiere — numărul lor se mărise 
şi de o parte şi de alta — se potoliră dintr-o dată. Legio- 
narul îşi făcu loc prin mulțime pînă ajunse între ei. 

— Ce se întîmplă aici ? întrebă el cu severitatea militarului. 

— Nu se întîmplă nimic, se grăbi cel care provocase. Am 
glumit numai puţin cu bătrânul... 

Legionarul îl căută cu privirea pe Iarse : 

— Spune, bătrâne, ce ţi-a făcut ? 

Iarse răspunse cu acelaşi zîmbet, în care se oglindea mîh- 
nirea şi adînca înţelegere : 

— Nici zeii nu ştiu cîte rele zac în sufletele unora, și nici 
ei nu pot să le îndrepte !... Pe mine nu m-a supărat nimeni, 
continuă el, văd că s-a înfuriat tocmai cel care încercase 
să-mi strice mie liniştea din suflet. 

Cuvintele pline de bunătate şi de înţelepciune spuse de 
bătrân înfiorară pe cei ce ascultau din jurul lor. 

— Haide cu mine, băurine, să-i lăsăm să se potolească, 
îl îndemnă legionarul, luîndu-l de braţ şi pornind cu el. 


226 


După ce se depărtară puţin, legionarul se aplecă spre bă- 


“ 1rîn şi îi spuse aproape în şoaptă: 


EN UPiocatepn pé urmele tale, bunule Tarsès mă conducedmi 
după sunetele naiului, eram aproape să te ajung cînd ai în- 
cetat cîntecul. Te căutam. 

Bătrinul întoarse capul și îl privi mirat. 

— Ce, s-a întîmplat ceva Lygiei, fiica mea ? Să ştii, Mar- 
cellus, dacă aflu că te-ai purtat rău cu ea... 

Bătrînul îşi aminti de ziua cînd legionarul îşi cumpărase 
sclava, pe Calpurnia, din bilciul care se ţinuse la Serdos, şi 
i-o Încredințase “pentru câtva timp pînă ce scăpa de grija 
ordinei şi a pazei, adică pină la sfîrşitul zilelor de tîrg. De 
atunci Calpurnia rămăsese pentru el drept fiica sa Lygia. Mai 
tirziu, Marcellus acordase fetei libertatea, apoi şi-o făcuse 
soţie, dîndu-i numele de Calpurnia-Lygia. 

— Da de unde, bunule arse, Lygia e sănătoasă, amindoi 
ne simțim feri Te-am căutat pentru altceva : eu nu pot 
să plec de aici, așa am ordin de la decurion, nu vezi că în 
tot momentul poate să se işte scandal și bătaie ? 

— Şi ce trebuie să fac, Marcellus ? 

— Să te duci spre daci, printre cei ce au venit aici şi stau 
mai deoparte, adică aceia care n-au trecut la cultul lui Mithras, 
să vezi dacă printre ei este şi Butes, 

— Şi dacă n-o fi? 

— Te duci acasă la el să-i spui să vină degrabă încoace, 
trebuie să-i vorbesc neîntârziat. 

— Ce fac dacă n-o să vrea să vie ? De cînd cu nenorocirea 
întîmplată lui Staberius, nu se mai încrede așa de uşor în 
oricine. 

— Să-i spui numai că e vorba de Decibalos. Cum îl găseşti 
printre daci sau îl aduci de acasă, să mă cauţi prin mulțime. 

Marcellus slobozi braţul bătrînului şi se îndepărtă. În urma 
lui se împrăştiau în valuri sunetele naiului. Dar mulțimea 
uită de cele ce-o înconjurau, toare capetele se întoarseră 
spre vale, de unde ca un vuiet slab urca un val de strigăte, 
pline de bucuria nerăbdării ce lua sfârșit : 

— Vine procuratorul ! 

Dinspre drum se auzeau trompete ce se apropiau, întărin- 
du-se într-una, amestecare cu ropote de cai. Procuratorul 
mergea înainte, urmat de tribunul Flavius Severus şi de o 
gardă de legionari. Veneau în trapul cailor, însoţiţi de un val 


227 
15 


străveziu de praf, pe care bcarea de vînt îl purta spre vicul 
Serdos, 

În acelaşi timp, cu pași grăbiţi, de la templul lui Mithras 
porniră preoții lui Lupercus, însoțiți de ceilalți slujitori, ai 
cultului şi de o mulțime, de bărbaţi, şi femei purtind măşti 
care de care mai groteşti, toți pregătiți pentru desfăşurarea 
serbărilor şi înveselirea mulţimii. Erau pani cu trupurile în- 
făşurate în piei de pap, purtind pe cap coarne tot de pap, iar 
în picioare încălțări ce aduceau copite de ţap; bacchuşi cu 
coroane din frunze de iederă, împănate cu flori de primăvară, 
tineri cu trupurile goale, zvelte, cu muşchii încordaţi, ţinînd 
În miini tpiege înfăşurate în curpeni şi frunze ; baccante — preo- 
tese ale lui Bachhus — minunate dansatoare, aproape, goale, 
cu eşarfe străvezii, şi mulți alţii — saltimbanci, mimi, dan- 
satori şi măscărici — toţi pregătiți pentru înveselire şi în- 
demnare la petrecere. În urma lor veneau ceilalți slujitori, 
care aduceau cele necesare ritualului: doi împingeau țapul 
şi capra care urmau să fie aduși jertfe, unul duce săculețul 
cu „mola salsa“ — ofranda de făină amestecată cu sare — , 
alții duceau vasele situale pline cu cărbuni aprinşi, cu vin 
şi cu untdelemn. „Mulțimea se strînse grăbită şi curioasă În- 
tr-un cerc larg în jurul altarului de piatră, înalt cam cît 
jumătatea staturii unui om, în jurul căruia erau aşezate les- 
pezi frumos rostuite. În cele patru colțuri altarul avea 
patru scobituri cu fundurile rotunjite, unde preoţii aşezară 
vasele cu cărbuni peste care aruncară răşini aromate. Un 
val de fum plăcut mirositor învălui mulțimea ce se înfioră 
cu smerenie și credință. Era semnalul că ceremonia aducerii 
jertfei începea. Preoţii cultului, lupercii, îmbrăcaţi fi în piei de 
animale, intonară în cor o rugăciune către zeul Lupercus, 
însoțită de sunete nazale pe diferite tonuri, de flaute şi pim- 
bale în surdină. Mulțimea asculta înfiorată de credință, căci 
fiecare îl credea pe zeu de față, sub înfăţişarea unuia dintre 
preoţi. Urmă aducerea, jertfei. Tapul şi capra căzură înjun- 
ghiaţi, după ce scoaseră speriaţi cîte un behăit scurt, pe care 
mulțimea îl luă drept un semn de bun augur. După ce le 
spintecară, un preot ridică săculețul cu „mola salsa“ şi începu 
să o presare peste altar şi peste măruntaiele lor. Făina din 
care fusese pregătită „mola salsa” provenea din măcinarea 
boabelor de grîu scoase din primele spice ale recoltei din 
vara anului care trecuse, Alt preot aruncă rășini în vasele 


22 


cu cărbuni aprinși, pentru ca fumul aromat să învăluie tot 
timpul mulțimea, “Cu multă îndeminare, patru slujitori în- 
cepură să jupoaie animalele, în timp ce dincolo de altar 
baccantele porniră un dans în sunetele potolite ale flautelor 
şi trîmbiţelor. Cu o iuțeală ce uimi mulțimea, preoții întins 
seră pieile însîngerate, le presărară cu „mola salsa“ pînă se 
zvîntară, apoi le sfişiară cu cuţitele în lung, scoțind un mare 
număr, de curele pe care le împărţiră lupercilor din faţa al- 
tarului. Ceremonia se apropia de sfîrşit. În mulțime se produse 
mişcare, baccantele se lansară într-un dans viu, iar sunetele 
flautelor şi țimbalelor se întăriră. În faţa altarului, cercul 
mulțimii se sparse, lăsînd un drum liber spre răsărit, partea 
în care crîngul era mai des. Începu fuga. Preoții — lupercii — 
porniră înainte, urmaţi de pani, de bacchuşi și de baccante, 
după care se înşiră mulțimea. În calea lor ieșeau de prin 
tufişuri femei cu trupurile goale, pe care lupercii le loveau 
cu curelele scoase din pieile animalelor sacrificate, spre a 
Je da astfel fecunditatea. Prin cring întîlniră mici turme de 
oi, capre şi vaci, pe care de asemenea le loviră cu curelele, 
pentru ca animalele să fie mai fecunde, să dea miei, iezi şi 
viței sănătoși, lapte mai mult şi lină mai bună. Alergarea se 
desfăşură pe un drum lung, cu multe ocoluri şi întoarceri, 
pentru ca femeile, sterpe să poată ieşi de mai multe ori în 
calea lupercilor, să primească cît mai multe lovituri de curele 
sfinţite de zeul fecundității și al belşugului. Dar cei mai mulţi 
nu-i urmară pe preoți, ci se opriră în locurile în care paniis 
baccantele şi bacchușii începură dansurile, iar saltimbancii, 
măscăricii şi mimii, scamatoriile, jocurile şi glumele lor pline 
de istețime, de îndemînare și de duh. În scurt timp, întreg 
Crîngul lui Pan se umplu de valuri de oameni ce păreau o 
mare agitată, valuri, de alergare, de dansuri, de jocuri, de 
veselie și de, voie bună. 

Dacii rămăseseră pe loc, acolo unde stătuseră în timpul 
desfăşurării ceremoniei jertfei. Priveau miraţi alergarea. Cînd 
văzură ieşind, din tufișuri femei cu trupurile goale, stînd să 
fie biciuite de luperci, dacele se întoarseră ruşinate şi îşi 
strnseră fetele lingă ele, împiedicndu-le să privească într- 
acolo. 

Butes sosise adus de Iarse. Auzind că era vorba de De- 
cibalos, frînte de durere, îl însoțiseră Gumida şi Sarmida. 
Ceva mai la o parte, dar nu prea departe de daci, stăteau 


229 


procuratorul și tribunul cu garda lor, înconjurați de alte că- 
petenii de la Porolissum. De cîteva ori procuratorul se în- 
toarse şi privi spre Butes. Și-l amintea bine de la sărbătoarea 
coroanei și nutrea pentru el multe gînduri bune, începuse să-l 
socotească un fel de căpetenie a dacilor din Marodava. Dar 
aşa cum el îl cerceta pe Butes, din apropierea lui privea 
Decimus Silvanus spre Sarmida. În durerea ei sfîşietoare, a 
cărei cauză bogatul fermier o cunoștea și-l bucura, fata arăta 
şi mai frumoasă. 

Din mulțimea ce alerga, dansa şi se înveselea ieşi Iarse, 
cîntînd din nai, iar în urma lui legionarul Marcellus cu Cal- 
purnia-Lygia. Sosit în apropierea dacilor, Iarse se opri, îi 
arătă legionarului pe Butes, apoi se întoarse şi, continuind 
să cânte, se îndepărtă spre mulțimea care se înveselea. Butes 
aproape că nu-l văzuse pe arse. Privea departe şi căuta, 
prin mulțimea ce alerga şi dansa, pe cei cîțiva daci ce tre- 
cuseră la cultul lui Mithras, care urmăreau stingheri tot ce se 
petrecea în jurul lor, mutindu-se dintr-un loc într-altul. Cînd 
îl auzi pe Marcellus, tresări. 

— Toţi zeii să te ţină, bunule Butes! îl salută legionarul. 

— Şi pe tine, legionarule ! E ceva adevăr în cele ce mi-a 
spus arse, sau ai folosit vestea numai spre a mă face să vin 
la lupercaliile voastre ? 

— E numai adevăr ; sînt fericit că sesterții pe care voi 
mi i-ați dat s-o cumpăr pe scumpa mea Calpurnia am putut 
să-i întorc într-un moment cînd avea omul mai multă nevoie 
de ei; i-am dat lui Decibalos suta de sesterţi, pe care voi 
mi-ași dăruit-o cu atît de mult suflet. 

Din apropiere, Gumida şi Sarmida ascultau cu ochii îne- 
caţi în lacrimi. Butes o privea pe Calpurnia. Nu mai era 
sclava slăbuță şi negricioasă, cu ochii înfundaţi în orbite, 
ci o femeie cu privirea limpede, cu faţa rotunjită şi cu multă 
plăcere de viață. Stătea lîngă Marcellus şi-l privea cu atita 
dragoste, încît se vedea uşor că el era viaţa, bogăţia şi stă- 
pînul ei. 

— Tu crezi, Marcellus, că darul nostru a fost făcut cu 
gîndul că-l vom primi cîndva înapoi? Noi ţi-am dat din 
suflet, cu toată omenia și înţelegerea... 

— Şi eu am întors banii tot din suflet, numai că zeii n-au 
fost tot aşa de buni pe cit v-aţi arătat voi. Decibalos, bunule 
Butes, este pus la muncă pe șantierul drumului şi podului 


230 


nou de dincolo de amfiteatru. El m-a recunoscut şi m-a stri- 
gat. Mi-a spus că lanistul Verus cu gladiatorii lui l-au legat 
şi l-au dus în faţa magistratului, acuzîndu-l că tăinuieşte 
ascunzătoarea gladiatorului fugit. A fost pedepsit la muncă, 
pe şantier şi nu i se va da drumul pînă cînd acel Gemellinus 
nu se va înapoia la lanist. 

— Cum arăta Decibalos, era slăbit, era întristat? îl în- 
trebă Gumida printre suspine. 

— Era aşa cum îl ştiţi, poate niţel înfuriat, însă era o 
pornire pe care ştia să și-o stăpînească. Mi-a spus rîzînd: 
„Sînt niște proști dacă îşi închipuie că o să poată afla ceva 
de la mine!“. 

„„Butes oftă ușurat. De multe zile şi nopți nu mai avea 
linişte, îngrijorat ca nu cumva Decibalos să scape ceva despre 
Dicome: 


i altceva nu ţi-a mai spus, Marcellus, ceva pentru ele 
— şi arătă spre Gumida şi Sarmida — şi pentru mine? 

— Da, a zis că nu trebuie să vă speriaţi, el stă liniştit 
şi aşteaptă ce-o să hotărăşti tu; dacă îi spui să fugă, el 
poate să prindă un momen: prielnic şi să se facă nevăzut 
de pe şantier. 

— Poate că asta aşteaptă cei care l-au băgat acolo, mur- 
mură Butes, Noi îţi mulțumim, Marcellus, și te rugăm ca 
împreună cu Lygia — este doară fiica bunului Larse — adăugă 
în glumă, să veniţi pe la noi și cît mai des. Zeii ne-au cam 
rărit, am mai rămas acolo în capul Marodavei numai eu cu 
ele, ceilalți... 

“Tăcu, auzind din apropiere un salut : 

— Zeul Apollo să vă dea sănătate ! 

Lîngă el se opri preotul Horiens. 

— Am venit să vă poftesc să luaţi parte la ospăţul nostru, 
continuă preotul. Mulţi dintre ai noştri s-au ospătat şi au 
fost omeniţi la sărbătoarea voastră din vara trecută. 

— Dar ai voştri văd că s-au așezat pe iarbă prin tot 
crîngul şi se ospătează cu ce şi-au adus de acasă, îi spuse 
Butes, 

— Avem şi ceva pregătit aparte. De altfel însuşi procu- 
ratorul dorește ca la masă cu el să se ospăteze și cîțiva 
daci, iar tu eşti unul dintre aceştia. Ia pe cine vrei şi vino 
în partea cealaltă a templului lui Mithras, unde sînt întinse 
mesele, 


231 


Asezarea ospăţului într-un loc mai ferit, dincolo de templu, 
se făcuse numai pentru că lua parte și procuratorul cu cei 
cu care venise de la Porolissum. Puseseră mesele acolo spre 
a fi mai ferite privirilor, şi dintr-o parte, şi din alta, căci 
se ştia: de lupercalii, după ospăț, prins de tăria vinului şi 
întărîtat de vraja dansului, poporul dădea frîu liber poftelor 
şi spre seară pajiştile dintre boschete se umpleau de perechi 
cu trupurile goale, ce se lăsau pradă plăcerilor, fără să se 
ascundă privirilor. Tot crîngul devenea o mare a dorințelor 
şi a desfătărilor trupeşti, mai ales pentru femeile sterpe, care 
stătuseră cu plăcere să fie biciuite de preoţi, nutrind speranța 
că vor căpăta fertilitatea. De lupercalii toate erau pe voia 
zeului Lupercus, și nimeni nu trebuia să refuze, să se supere 
sau să se arate altfel. 

Pe cîțiva daci, printre care erau Butes, Sagitulp, Gumida 
şi Sarmida, slujitorii îi duseră la masa în capul căreia stătea 
procuratorul. Aşezarea lui Butes nu fusese întîmplătoare, pro- 
curatorul dorise aceasta și-i alesese locul cel mai apropiat 
de el. La aceeaşi masă mai erau: tribunul Flavius Severus, 
Decimus Silvanus, libertul Eufemus, preoţii Helpizon şi Horiens, 
precum şi alți oaspeţi de la Porolissum. Libertul era cel care 
suportase toate cheltuielile ospățului. Mincară toţi cu poftă 
şi băură vin bun cu și mai multă poftă. Soarele se lăsase, 
gata să scapete după crestele munţilor de dincolo de Maro- 
dava, cînd procuratorul se hotărt să-i vorbească lui Butes, 
Ceru să se aducă un tălmaci şi fi adresă întrebarea prin 
acesta : 

— Am aflat că la ärbătcarea voastră a recoltei din vara 
trecută tu ai vorbit la ospăț cu mult duh şi cu multă bună- 
tate, aici văd că tot timpul ai tăcut, ai vreo supărare? 

Deși nu se așteptase la o întrebare din partea procurato- 
rului, care pînă atunci vorbise numai cu Decimus Silvanus, 
cu tribunul şi cu cei doi preoţi, Butes nu-şi pierdu cumpătul 
şi fi răspunse vorbind limpede în limba Romei 

— Poate că nu găsești om care să nu poarte în suflet și 
o îngrijorare, fiecare în felul lui, după cum îi este viața. 

Procuratorul îl privi mirat şi făcu semn tlmaciului să se 
retragă. 

— Asta mă bucură mult, Butes, aud şi eu un dac vorbind 
frumos limba Romei. Cum se explică, cum de-ai reuşit ? 


232 


— Destul de uşor, Plautius Priscus poate că nu ştie că 
eu am fost vecin cu un bărbat, de toată isprava, se numea 
Staberius, şi cu soția acestuia, fiica unui senator de la Roma. 
De la ei, o pereche minunată, am învăţat să vorbesc ca ro- 
manji, dar zeii cei răi i-au lovit... z 

— Zeii, nu oamenii ? f ERA 

— Eu ştiu că oamenii, confirmă Butes, oftind, şi mai ştiu 
că pînă la urmă ticăloşia nu va putea să rămînă nepedepsită ! 

Procuratorul îl privi cu. interes sporit. 

— Îi cunoşti pe cei care au jefuit? zi . 

— Deocamdată nu-i cunosc, dar asta nu înseamnă că nu-i 
ştie nimeni ; poate că tot se va. afla odată... E A 

Butes trăsese cu coada ochiului spre Decimus Silvanus şi 
văzuse schimbarea ce se produsese pe fața lui. 

— Dacă-l afli, să-mi spui fără intirziere 

— Bănuiese, Plautius Priscus, că dacă administrația. ro- 
mană se îngrijește atît de puţin de daci — și asta nici nu 
mă miră — cred că şi mai puţin se va ocupa de un om mort, 
care a fost un sclav și un revoltat... t 

Cuvintele lui Butes măriră şi mai mult admiraţia procu- 
ratorului. 

— Nu, te înșeli, dacă îl aflu pe cel care a pus la cale 
omorirea lui Staberius, va muri şi el! rosti cu o hotărire 
ce înfioră pe cei din jurul său. Poate că voi nu știți că cen- 
turiile noastre luptă la hotare ca triburile din miazănoapte, 
care năvălesc asupra satelor şi fac prădăciuni, ele apără ati 
pe romani, cît și pe daci. i 

— Înţeleg lupta voastră, relvă Butes, este ceva ce se asea- 
mănă cu ceea ce fac pe mare cei de pe galere : pe furtună, 
toţi cei liberi luptă ca galera să nu se ducă la fund, şi asta 
n-o fac pentru că ar vrea să-i salveze de la înec pe condam- 
nații de la vâsle legaţi în lanţuri... + 

— Pe toţi zeii, Bures, mă faci să mă minunez de vorbele: 
tale! Ai spus ceva foarte adevărat, care oglindește în mare: 
măsură starea imperiului, cu singura deosebire că eu vreau 
ca pe vislaşi să-i las liberi pe galeră, nu să-i ţin în lanţuri 
— să fie una cu ceilalți. Dar nici voi, dacii, nu înţelepeți că 
trebuie să vă mai potoliţi, continuă procuratorul schimbind 
vorba. De curind am aflat de unele lovituri. Se spune că 
pe la șantierele, fermele şi vicurile dintre Apulum şi Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa, pînă spre Tibiscu, sînt găsiți morţi, 


233 


centurioni, supraveghetori, tabulari, vilici şi chiar stăpîni de 
ferme într-un chip plin de mister ; nimeni n-a văzut nimic, 
nimeni nu ştie nimic, afară de cel mort, căzut cu trupul 
străpuns de lovituri de cuţit. Ce zici de astea, nu sînt fapte 
de-ale unui latron dac ? 

Butes îşi plecă privirea, ştia cine făcea toate acestea. Ală- 
turi, Sarmida avea ochii umezi şi iucioşi de mindrie şi de 
dragoste pentru Dicomes. 

— Se pot întîmpla multe, răspunse el, fără să privească 
spre procurator. Acum Dacia e plină nu numai de militari 
şi de coloni — oamenii cinstiți şi muncitori — ci şi de tot 
felul de vîntură-lume, de oameni înrăiți, de fugari urmăriţi 
de legi, de decăzuţi _sărăciţi, care umblă după îmbogăţire 
ușoară şi grabnică. Poate că unora dintre aceştia le-a trecut 
prin gînd să folosească astfel de ameninţări ca în felul acesta 
să se arunce totul în spatele dacilor... 

— Se poate să ai dreptate, încheie procuratorul ridicîn- 
du-se de la masă. Ne-am ospătat destul şi putem să plecăm. 

Era în amurg. Tot Cringul lui Pan era mişcare și veselie. 
Pani, bacchuşi, baccante, mimi şi măscărici se vedeau pretu- 
tindeni umblind în cîntece, dansuri şi rîsete, însoţiţi de mul- 
time. Făcliile luminau ca și cum tufişurile ardeau în flăcări, 
În lumina făcliilor, perechi de trupuri goale îmbrățişate adu- 
ceau mulțumirile lor zeului fecundității, lui Lupercus, 

În această noapte, pe Butes îl frămîntă mult gîndul dacă 
făcuse bine că nu adusese vorba despre cele petrecute cu 

Decibalos şi nu ceruse procuratorului eliberarea lui, 


După lupercalii, Butes văzu mai multă mișcare în curtea 
şi în casa de alături în care trăise Staberius cu Canidia, 
trecută în stiplalrea lui Decimus Silvanus. Vilicul Marsus şi 
actorele Ampliatus cu numeroşi sclavi veniră și plecară în- 
tr-una. Toate acestea îl puseră pe gînduri. Presimţea că se 
pregăteşte ceva, dar nu putea să-şi dea seama ce anume. Pe 
Decimus Silvanus îl socotea în stare să facă orice ticăloșie. 
Într-o zi se opriră în poarta lui Sasitulp și Gruno şi stătură 


234 


cu toţii de vorbă. Cînd să plece cei doi, se ivi Tee certa 
din nai dinspre magaziile lui Decimus Silvanus. Cu cipul 
rătăcitor întotdeauna le plăcea să schimbe e ai à şi 
toi patru mai întirziară un timp acolo în poartă. d i ana 
într-alta, ajunseseră la cele ce se petreceau în aaa ea ă eh 
apoi la moartea lui Staberius şi la răpirea Canidiei. Risco lit, 
bătrînul Iarse puse o mână pe umărul lui Butes şi-l îndemnă + 
— Eşti vecin cu două femei, tu eşti singur San poţi să 
le aperi, au ir ane altceva decît să vă mutați la cineva 
i ijlocul satului j 
mai Setha] pleca apoi însoțit de acelaşi cîntec din nai. Vorbele 
lui însă îi neliniştiră mult şi nu se despărțiră pînă nu găsiră 
un mijloc de apărare, dar şi de încercare, Chiar din a 
acestei zile, Getio, împreună cu alți flăcăi din Marodava, 
veniră în taină şi se împrăştiară prin casa, grajdurile şi ham- 
barele lui Butes şi ale lui Decibalos. În prima și în a doua 
noapte nu se petrecu nimic, şi unii dintre flăcăi erau gata să 
nu mai vină, dar Getio nu le dădu pace şi-i aduse și în cea 
de-a treia. Atunci se produse lovitura. Prin ograda lui Butes 
se iviră după miezul nopţii mai multe mogildețe care pă 
trunseră în curte. Ciinele îi simţi şi începu să latre. Flăcăii 
erau pregătiți bine cu bite grele şi cu topoare, iu pare să-i 
înconjoare, însă nu băgară de seamă că din curtea de alături, 
cea care fusese a lui Staberius, cineva urmărea toate mişcă- 
rile. Se auzi o şuierătură scurtă şi toate mogildețele porniră 
în goană spre pădure. Flăcăii stătură pe loc mule timp în- 
curcaţi, bănuind o încercare de a-i trage pe si oa poi o 
porniră într-un iureș, dar se dovedi prea tirziu, răul păreri 
ieriră în întuneric. De atuncii flăcăii îşi petrec cu rîndul 
nopțile la Butes, și tot de atunci, în curtea de alături nu se 
i vă îta mişcare. ial: 
E etate a, spre sfârşit. Ultimele zile ale lui mai sosiră 
frumoase şi călduroase. Prin ogrăzi şi arini se vestește o 
recoltă bogată. De cîtva timp, prin Serdos şi Marodava e 
pripăşise o bătrînă, care se văita tuturor că venea tocmai de 
dincolo de Porolissum. Trecea pe la porţile colonilor şi dacilor, 
spunînd că ştie să vindece femeile de boli, să facă dentine 
şi să ghicească viitorul. Ampelia se întorsese pentru mai multă 
vreme la mama ei, în aşteptarea naşterii. Nici nu voise să 
audă, ca, atunci cînd se va afla în durerile faceri, să nu 


235 


fie Arghida alături de ea. Dar nici decurionul nu se gândise 
să o lase să fie îngrijită de alte femei pe timpul lăuziei. 

Într-o zi Sarmida se duse mai de dimineaţă la 
Ampelia. Mergea întotdeauna numai pe drumul din sat, oco- 
lind poteca de la marginea pădurii, pe care altădată umblase 
fără teamă. Într-una vorbea cu ea numai despre Dicomes şi, 
cînd pleca acasă, se simțea mai liniştită, cu dorul mai potolit. 
De cum sosi, se apucară amîndcuă să lucreze la scutecele şi 
lucruşoarele ființei dragi, pe care zeii aveau să o aducă peste 
puţine zile. Lucrară cu spor şi tot timpul vorbiră: Ampelia, 
despre pruncul pe care îl simţea mișcindu-se în pîntecele 
ei, iar Sarmida despre Dicomes, rătăcind cu închipuirea pînă 
în ziua cînd şi ea va aştepta un copil, al lui, care avea să 
semene cu el... De cînd aflaseră că Decibalos era sănătos și 
muncea pe şantier, toți se mai liniştiseră ; atît ea cît şi Gu- 
mida îşi puseseră speranța în Butes. Pe la amiază Sarmida 
plecă. Mamă-sa îi spusese să se întoarcă mai devreme acasă. 
În poartă o îmbrățișă pe Ampelia și o îndemnă să fie tare 
dacă peste noapte o vor apuca durerile facerii, apoi porni 
în fugă pe drumeagul îngust ce cobora cu ocoluri largi printre 
ogrăzi, pînă în drumul ce trecea prin lungul Marodavei. Mai 
avea puţin de mers pînă să iasă în drum, cînd zări o bătrină 
stînd jos la umbra unui nuc. N-o mai văzuse niciodată. Se 
sprijinea de trunchiul gros al pomului și sufla greu. Se gîndi să 
se oprească, să-i dea ajutor să se ridice. Se îndreptă spre ea. 

— Zeița mea, în numele Cybelei, mama zeilor, ajută-mă 
să mă scol! o rugă bătrina cînd o văzu mai aproape. Of, 
că bătrîneţile astea mult mai sînt grele ! se väita ea. 

Sarmida se opri la cîțiva pași, îi privi faţa zbîrcită, cu ochi 
secaţi și lăcrimoşi. Se aplecă, o luă în braţe şi încercă să o 
salte pe picioare. 

— Mai lasă-mă niţel, mai lasă-mă să-mi potolesc inima, 
zeiţa mea tînără şi frumoasă. 

— Nu te-am .mai văzut pe la noi prin Marodava, cine ești 
tu, bătrinico ? o întrebă spre a se convinge dacă era sau nu 
bătrîna despre care vorbea lumea. 

—, Cine să fiu, o babă nefericită, zeița mea, care i-a pierdut 
pe toţi ai ei; copiii şi omul meu mi-au fost luaţi de zei?! 
De-atunci, de cînd am rămas singură, pustie, mă lupt într-una 
cu zeii cei răi, umblu peste tot şi-i ajut pe cei bolnavi să se 
însănătosească. Acum pornisem în sus, am auzit că în casa 


236 


de la capătul cărării ar fi o tinerică, cică aşteaptă ziua de 
facere și ar fi cam bolnăvioară. AR Lope 
— Cine, Ampelia ? Da de unde, bătrînico, este veselă și 
sănătoasă, eu de acolo vin. i Ii 
Bătrîna se mai liniştise, suflarea îi era mai potolită. Sar- 
mida o cercetă cu milă, pentru bătrîneţea ei neputincioasă, 
şi cu prețuire, pentru bunătatea de a-i ajuta pe cei în su- 
ferință, Tot privind-o, gîndul îi zbură din nou spre Dicomes 
şi spre Decibalos. Și ei erau îndureraţi, dar nu, putea nimeni 
să-i ajute. Uimită de puterea ce şi-o închipuia la bătrină, 
se înfioră tulburată de o durință veche: „Ce-ar fi s-o rog 
să-mi ghicească viitorul ?“ îşi spuse ea. Auzise de mai multe 
ori pe unele femei că bătrina descînta și ghicea bine. = 
— Dacă vrei să te mai odihneşti, mai stau şi eu, am să te 
ajut să te ridici şi să te duc pină în drumul cel mare. 
—E şti tare bună, frumoasa mea zeiță !... $ : 5 
—Bătrînico, tu ştii să lecuieşti boli şi să spui cum va fi 


— Zeița mea, să şezi aci lîngă mine, iar eu o să mă căz- 
mesc să aduc pe duhul cel bun. . 

Tulburată, Sarmida nu băgă de seamă că baba se schim- 

base cu totul, că nu mai arăta fără putere şi istovită, mişcările 


îi erau mai iuți şi privirea mai vie, Se ayeză lingă ea, cu picioa- 
rele strînse sub trup şi cu mfinile în poalele fotei. Bătrîna 
începu să-i mîngtie ușor faţa și părul, murmurînd rugăciuni 
şi descîntece, din care Sarmida nu înţelegea decît frînturi, 
cu nume de zei şi de duhuri, cu implorări şi legăminte, şoptite 
cu modulări în voce ce mergeau de la jelanie pînă la deplină 
mulțumire. Cu ochii închişi, un timp tăcu, strîngind mîinile 
Sarmidei. Cînd îi deschise, începu să zîmbească : i z 

— Mi-a venit duhul cel bun, zeiţa mea. Să te privesc mai 
bine și să-ți spun tot ce ai pe suflet, murmură stînd citeva 


237 


clipe cu privirea aţintită în ochii fetei, apoi se înfioră : Vai, 
odorul mamei, dar mare nenorocire s-a abătut peste capul 
tău frumos ! Ptiu, ajută-ne, Cybela, mamă a zeilor, dar cum 
s-a putut fata mea să se strângă în sufletul tău atîta durere? 
Te topeşti de dorul unui tînăr frumos ca un zeu, voinic, cu 
părul ca frunza cînd dă să ruginească și cu ochii ca cerul. 
Să-l caut, nu e pe-aici pe-aproape... A plecat de mult ? Cît 
e de cînd s-a dus ? 

— De prin toamna trecută, murmură Sarmida, prinsă cu 
totul în stăpinire de bătrină. 

Bătrîna zîmbi satisfăcută, închise din nou ochii. 

— Da, i-am dat de urmă, îl văd, e într-o pădure, aleargă 
călare pe un cal murg ; uite-l, trece pe lingă un coly de stâncă 
şi cată cu grijă în jur, ca şi cum ar urmări pe cineva. 

— Spune-mi, vine ? Cînd vine ? o imploră Sarmida, clipind 
des, cu ochii lucind de lacrimi. 

— Stai, zeița mea, acum nu ştiu viitorul... mai întâi să 
văd tor ce-ţi chinuie sufletul. Dar ce e cu tatăl tău ? Nu este 
de mult acasă ! Să-l caut și pe el, să-i dau de urmă. Uite că 
l-am găsit aici aproape, nu desluşesc bine, poate să fie lîngă 
Porolissum, e într-un șantier și sapă la pămînt. După faţă 
arază trist, dar este sănătos, 

Sarmida se aplecă spre bătrină, o cuprinse cu brațele şi 
începu să o stringă la piept, uimită de puterea ei miraculoasă. 
Tot ce-i spusese erau adevărate, 

— Spune-mi, bătrânico, cînd se întorc ? O să vină amindoi 
acasă ? o rugă înecată de suspine. 

Bătrina se desprinse încet din brațele ei. 

— Să văd ce zile te așteaptă, zeița mea. Arată-mi mfinile, 
să mă uit la liniile din palme. Hei, da norocoasă fată mai eşti ! 
Te aşteaptă multă fericire. Dar ce spun eu... nu numai fericire, 
ci şi bogăţie... o să ai o casă frumoasă, cu coloane de mar- 
mură.... Puiu, deocheato, ce minunate zile ai în față ! se miră 
ea, Iăsîndu-i palmele și închizînd din nou ochii. Aşteaptă, 
fata mea, alerg în calea viitorului tău. Da, îi zăresc pe 'amîn- 

' doi, îţi vine mai întîi tatăl şi după el flăcăul. Uite ce văd... 
Flăcăul poartă spadă la șold, e un luptător ? 

— Da, bătrinico ! șopti fără să vrea Sarmida. 

— Aşa, duhule bun, te ascult, vor veni amindoi acasă, 
şi ce ne ceri să-ți dăm drept mulțumire ? Îţi dăm, zeule bun, 
o să meargă acolo, iar tu să-i aduci mai repede pe amândoi ! 


228 


Bătrina stătu mult cu ochii închiși, fără, să vorbească. Ji 
deschise ca după somn greu şi privi în ochii plini de lacrimi 
E tau aia as, sei ea, că ti-i aduce pe amindoi 
acasă dacă duci la rădăcina unui fag, din marginea peui 
o ulcică plină cu apă, pe care s-o pi o noapte „lise patul 
tău, după ce ai lăsat să cadă în ea trei picături de, dmi 
din ochii tăi frumoşi, iar de coada ei să legi o şuviţă din părul 
tău bogat. Dar ee să duci ulcica nevăzută de nimeni. 

e pădurea de casa voastră ? a 
i ce tei am să-i duc şepti Sarmida năpădită de fericire. 

— Atunci, zeița mea frumoasă, dacă pădurea e aproape, 
duhul s-ar bucura mult-dacă fi duci ulcica în faptul diine 
cînd peste munte au trecut zorile. Să nu-ți fie frică de, iarele 
codrului, ele se retrag din vreme şi nu le prinde ziua ne- 
ascunse. Hei, bată-te norocul, da frumoase zile te aşteaptă, 
numai să nu-l superi pe zeul cel bun. Eu am să-l gan en 
și-am să mă mai rog lui pentru tine, frumuseţea mea bună ! 
Aşa, m-am odihnit destul. Spui că tinerica de sus e sănătoasă ? 
Atunci nu mă mai duc la ea. Dă-mi mîna, zeița mea, să mă 
col ! g . 

i Sarmida o ajută să se ridice, o luă de braţ şi porni cu ea 
în vale spre drumul cel mare al Marodavei. 


v 


Trecuseră cîteva zile. În tricliniul bogat al villei, Decimus 
Silvanus stătea de vorbă cu libertul Eufemus și goleau din 
cînd în cînd cîte o cupă de vin. Amîndoi erau veseli și mul- 
a am văzut-o la lupercalii am înnebunit din nou; 
se porni Decimus Silvanus, după o lungă tăcere. Pînă, atunci 
parcă o mai uitasem, mă mai potolisem. De cîte ori van 
spus ție, lui Theudotos și lui Lucrinus că vreau s-o am pe fata 
asta ? 

— Acum eşti mulțumit, stăpîne A ee 

— Haide, augustalule, nu-mi mai spune »stăpine 1 Te-am 
scăpat din mînă, libertule, pentru totdeauna. Mă întrebi dacă 
sînt mulțumit, tu ce crezi ? O am în mina mea pe porumbiță și 
va fi a mea cu totul! Cînd mi-au adus-o, plingea, ochii ei 
albaștri erau înecaţi în lacrimi, părul despletit îi căzuse peste 
umeri și sânii mici îi săltau într-una. M-a săgetat cu ură şi 


239 


furie. Crezi că mă aşteptam să mă privească altfel ? Dar, pe 
toți zeii, Eufemus, cum de ţi-a venit ideea cu bătrina ăia? 

Libertul săltă cupa şi sorbi cu poftă. 

— Am vrut să te slujesc, stăpîne. Cînd mi-ai spus că în- 
cercarea ta de a o räpi a dat greș, mi-am dat seama că dacii 
au prins de veste şi nu mai era nimic cu putinţă, în afară de 
viclenie. Și cum poţi momi mai uşor o fată decît făcînd-o 
să se încreadă într-o bătrină ghicitoare ? Acum urmeazi 

— Să te răsplătesc, îl întrerupse Decimus Silvanus, crezînd 
că îi ghicise gîndul. 

— Să mă pedepsească Proserpina, dacă m-am gîndit la 
asta ! 

— Şi ce-ai vrea, augustalule ? 

— Dacă stăpinul ține să-mi facă un bine, şi eu ştiu că 
poate să-l facă, să vorbească pentru mine procuratorului. Am 
pus ochii pe un loc din mijlocul Porolissmului şi-aș vrea să-l 
cumpăr. M-am gîndit să-mi înalț acolo o villa, că de, augustal 
sînt, bani am... 

— Te urci, te sui într-una, libertule, ca miine te văd 
flamen ! în Porolissum !... 

Eufemus căută să spună ceva, dar tăcu auzind ușa deschi- 
zîndu-se, În tricliniu intrară actorele Ampliatus și vilicul 
Marsus. 

— Am venit, stăpîne ! rosti actorele cu supunere. 

— Uite-i, Eufemus. Actorele şi vilicul intră şi-n piatră seacă, 
sînt oricind gata să îndeplinească poruncile mele. 

Libertul surise cu înțeles. Ştia de hoțiile lui Ampliatus, 
care căuta să stringă cît mai mulți sesterţi, furîndu-şi stă- 
pînul. 

— Unde sînt sclavii cu care mi-aţi adus fata ? 

— Sînt jos, afară, stăpîne, se grăbi Marsus. 

— Ia să vină aici! Adu-i tu, Marsus, iar tu, Ampliatus, 
umple oale cu vin pentru toți, ia-le de colo de jos, din colțul 
vricliniului. 

Decimus Silvanus se pregătise, de aceea trimisese să fie 
aduşi toți sclavii care însoțiseră pe actore şi pe vilic la răpirea 
Sarmidei. 

Marsus îi aduse repede. Erau patru, toți tineri şi voinici. 

— Ăştia sînt toți è 


1 Flamen — preot într-o colonie, municipiu erc. 


240 


Actorele confirmă clătinind capul. 

— Puneţi mîna fiecare pe cîte-o oală şi goliţi-o pînă la 
fund! 

Privi pe rînd pe fiecare sclav și se opri la unul, a cărui 
căutătură nu-i prea plăcu. Aștepră pînă ce ei goliră oalele. 

— Spune-mi, Opiane, ce-ai făcut tu ieri? îl întrebă pe 
sclavul asupra căruia îşi aţintise privirea. 

— Nimic, stăpîne, am muncit, 

— Şi n-ai fost nicăieri ? - 

—Nu, stăpîne! 

Cu un zîmbet plin de mulțumire pentru răspunsurile scla- 
vului, Decimus Silvanus îşi mai trecu o dată privirea peste 
fețele lor. 

— Aţi auzit toţi ? strigă el de răsună tricliniul. Ieri n-aţi 
fost nicăieri şi n-aţi văzut nimic, așa trebuie să spună fiecare 
dacă cineva l-ar întreba ! Mi-a plăcut răspunsul tău, Opiane, 
i-am să te răsplătesc și mai mult, continuă cu voce mai 
potolită, Dacă vreunuia dintre voi îi pătrunde vreun duh rău 
în inimă și scapă vreo vorbă despre fată, îl răstignesc, îl las 
să moară în chinuri îngrozitoare, bătut în piroane pe două 
lemne încrucișate ! Ampliatus v-a spus asta și ieri și alaltăieri. 
Aşa, ieri n-aţi fost nicăieri şi n-aţi făcut nimic ; adică aţi fost 
la cîmp şi aţi muncit. Ai înțeles, Opiane? 

Decimus Silvanus îşi pironi din nou privirea asupra scla- 
vului care, deși dăduse răspunsuri bune, avea în ochi ceva 
ce săgeta, ceva ce arăta frămîntare și durere. Sclavul era tînăr 
şi zvelt, sub tunica veche şi ruptă se vedea trupul slăbit, dar 
musculos şi bine făcut. 

— Am înţeles, stăpîne ! răspunse el, îndreptîndu-și privirea 
spre pămînt. 

Decimus Silvanus se ridică de pe scaun, căutînd să vor- 
bească potolit, ca şi cum s-ar fi socotit un stăpîn care nu 
precupeţea bunătatea : 

— Ampliatus, m-am gîndit să-i răsplătesc pe băieţi, să 
împarţi fiecăruia cîte zece sesterți, să-i aibă pentru sărbă- 
Toarea sclavilor, care nu mai este departe. Astă-seară şi miine 
să le daţi să mănînce bine, bineînţeles, şi cîte o oală cu vin. 
Ai auzit, Marsus ? Și să mai ştiţi că de aceşti sclavi nu aveţi 
pe să vă atingeţi, să-i bateţi sau să-i chinuiţi. Mă voi îngriji 
eu de ei... 


241 
16 


— Top zeii să te ţină, stăpîne ! rosti unul dintre sclavi, cel 
ce arăta a fi ceva mai în vîrstă, nutrind speranţa că vor veni 
şi pentru el zile mai bune. 

— Aşa, acum să plecaţi şi să se facă totul aşa cum 
am spus! 

Actorele și vilicul ieşiră repede împreună cu cei patru sclavi, 
Decimus Silvanus se aşeză la loc pe scaun şi făcu semn liber- 
tului să ridice cupa. După ce sorbi de cîteva ori, vorbi cu voce 
schimbată, cu o undă de îngrijorare : 

— Ştii, Eufemus, câteodată am clipe cind mă cutremur de 
teamă. Mă gîndesc cu groază ce s-ar întîmpla dacă dacii ar 
afla că fata a fost răpită pentru mine ! 

—Stai fără grijă, stăpîne, că n-au ei de unde să afle ! zise 
libertul mai mult ca să-l liniştească. Pe bătrîna care ne-a 
ajutat n-o cunoaşte nimeni şi nici nu ştie de unde s-o ia; 
i-am dat banii şi-am pornit-o cu un om de-al meu înapoi la 
Potaissa, Dacii se frământă, nici unul dintre ei nu ştie unde 
a pierit fata. 

Libertul tăcu şi ascultă uşor îngrijorat. Pe lespezile din 
fața vilei răsuna ropot de potcoave. 

— Nu te speria, am trimis să-l cheme pe Verus. 

Lanistul se ivi repede și se opri în prag mirat. 

— Aşadar nu e ceva prea grav, văd că vă ospătaţi. Toţi zeii 
să vă ţină ! Dar de ce m-ai chemat aşa degrabă, Decimus Sil- 
vanus, nu cumva o să mi se întoarcă gladiatorul fugar ? n 

— Poate că o să se întîmple şi asta, Verus, dar potolește-ţi 
mai întii setea cu o cupă de vin și pe urmă vei afla totul. 

— Să ştiţi că de s-ar întoarce Gemellinus, reluă lanistul, 
apropiindu-se de masă și luînd în mînă cupa, jur pe sceptrul 
lui Pluto că nu î-aş face nimic! Nu cumva s-a aflat ceva? 
Să fie oare adevărat că dacul acela Decibalos știe ceva des- 
pre el? 

Decimus Silvanus clătină capul, întărindu-i bănuiala. 

— El, Eufemus, a avut ideea. 

— Ca să fiu sincer, gîndul mi-a venit vorbind o dată cu 
“Theudotos, tabernagiul, se grăbi libertul să adauge, dar el nu 
ştie nimic de ceea ce s-a făcut... 

— $i chiar dacă ar şti, de Theudotos nu mă feresc, continuă 
Datitnus Silvanus. Ce po. mai longesc, am «pusi o ătclită să 
facă pe ghicitoarea, şi-am făcut în aşa fel încît să vorbească 
nevăzută de nimeni cu fata lui Decibalos, şi fata, ca orice 


242 


gîsculiță îndrăgostită, a crezut tot ce i-a spus bătrina. Acum 
nu mai e îndoială, tatăl ei știa unde se ascundea gladiatorul 
în ziua cînd a venit la tine. 

— Dar tot aşa de neîndoios este şi faptul că fata îl iubeşte 
cu adevărat pe gladiator, ori asta înseamnă că dacul n-a min- 
it nici o iotă. Cred că voi putea să cad la o înţelegere cu el... 
adăugă lanistul. 

— Stai, nu te grăbi, Verus, nu uita că mai sînt şi alte motive 
care pot să te împiedice să ajungi la o înţelegere cu barbarul. 
Tu nu ţii la mine, Verus? Ai văzut cu câtă înţelegere ţi-am 
lăsat-o pe Vetilla ! 

Lanistul îl privi făcînd ochii mari. 

— Nu cumva fata lui Decibalos... 

— Din nou te grăbeşti. Ce te-a interesat ai aflat. O să dai 
de urma gladiatorului şi o să ţi-l ai. Dar, Verus, tu trebuie să 
fii mut, nu ştii nimic, n-ai auzit nimic, Nu uita că am avea 
de luptat cu două puteri hotărite să ne sfărîme cu totul: 
barbarii din Marodava și procuratorul. Plautius Priscus îi cam 
cocoloșeşte pe daci. Dar de ce să vorbim acum despre asta? 
Peste o zi, două, trec pe la tine şi ne vom sfătui mai pe 
îndelete. Doi dintre barbarii ăștia nu prea-mi stau mie la 
inimă, Butes şi Decibalos. Acum să vorbim despre altceva, e 
de față și Eufemus, poate că o să ai nevoie de el. Te pregă- 
teşti pentru spectacolul din vară ? 

— Doar ţi-am mai spus-o ! 

— Şi ai nevoie de ceva bani? 

— Și asta ţi-am mai spus-o ! 

— Noi, augustalii, am da ceva, dar să ştie şi mulţimea... 
şopti libertul. 

— S-a făcut, Eufemus ! sări lanistul. Pe la Porolissum se 
vorbește mult despre daniile ce le faci tu pentru temple, pen- 
tru lucrări... Ai să ajungi „flamen“, vei fi respectat de toată 
lumea. 

Pînă seara tirziu se văzu lumină în tricliniul vilei lui Deci- 
mus Silvanus. 


Înfundată cu fața într-o pernă moale, Sarmida plingea fără 
contenire de cînd fusese răpită. Decimus Silvanus îngrijise 
să-i pregătească exedra, cea mai frumoasă şi mai retrasă în- 
căpere din villa, cu tot ce avea mai de preț şi mai bun, şi o 
închisese acolo. Alesese pe cea mai de încredere și mai voinică 


243 


dintre sclave şi o pusese să îngrijească şi să păzească fata. 
Pe lingă această sclavă dăduse doi sclavi, pentru a-i avea ca 
ajutor la nevoie. Sarmidei se arătase numai la început, îi 
spusese să nu se îngrijoreze, că nu i se va întîmpla nimic, că 
el îşi pune viaţa la picioarele ei, iar dacă o, să fie înţelegă- 
toare, totul se va sfîrşi cu bine şi va fi fericită. Nu-i spusese 
însă nimic limpede din care ea să poată să-şi dea seama, ce 
avea să se mai Întîmple, și această stare de nesiguranţă și 
îndoială, de speranță şi disperare, de neîncredere şi ură o 
făceau să sufere cumplit, De Decimus Silvanus nu se speria. 
Îl ura şi nu se temea dacă ar fi fost să rămînă singură între 
patru pereţi numai cu el. Simţea în trupul ei atîta putere și în 
suflet atîta hotărire, încit era în stare să lupte cu el zile şi 
nopţi în şir, să-l respingă cu toată scîrba și ura ce-i năpădeau 
sufletul. Pe de altă parte, Decimus Silvanus nu se grăbise să 
împingă mai departe lucrurile. După ce o văzuse în puterea 
lui, aşa cum şi-o dorise, dintr-o dată pornirea îi slăbise. În- 
cepuse să-l stăpinească teama de daci, mai ales de Butes și 
de Decibalos. Pe Decibalos il ştia ţinut la muncă pe şantier, 
nu se putea aştepta la vreo lovitură din partea lui, dar mai 
era Butes, de el ascultau toţi dacii din Marodava. Ceea ce-l 
făcea să-și ţină curajul era faptul că prin iscoadele sale, şi 
mai ales prin Theudotos, Eufemus și Lucrinus, aflase că dispa- 
riţia Sarmidei căzuse ca un trăsnet asupra dacilor, că nimeni 
nu știa nimic, nu găsise nici un semn, nu primise nici o ştire 
din care să-şi poată da seama încotro pierise și unde s-ar putea 
găsi fata. La Decimus Silvanus nu se gândise nimeni, nici 
Butes şi nici Gumida. O bănuială, care îl pusese în grea cum- 
pănă pe Butes, o adusese decurionul Fuscianus. Ampelia năs- 
cuse ușor, dar vestea dispariţiei Sarmidei o îngrozise atît de 
mult, încît leuzia ei începuse să meargă spre rău, şi decurionul 
alerga în toate părțile, împins de speranța că va găsi un leac 
cu care să-și liniştească tînăra soție și proaspăta mamă. Bănu- 
iala o virise Eufemus în sufletul decurionului la tabernă ; 
de fapt sărise și Theudotos să întărească cele spuse de libert. 
Pentru ei era limpede că, dacă fata suferea de o dragoste mare, 
n-aveau decît să o caute într-acolo, nu se îndoiau că ea plecase 
după flăcăul care îi frînsese inima. Decurionul se grăbise să 
spună Ampeliei, Gumidei și lui Butes, virînd astfel în sufle- 
tele lor pe lîngă îngrijorare și speranță. Cînd este în stare de 
disperare, omul se leagă de cele mai neînsemnate mijloace 


244 


prin care ar putea să găsească un ajutor. O astfel de speranță 
Îşi puseseră, şi ei, mai ales Butes și Gumida. Butes, față de 
care Sarmdia își descărcase de nenumărate ori sufletul, înclina 
să creadă că fata, învinsă de puterea dragostei, ar fi putut să 
pornească spre Sarmizegetusa, spre părțile în care îl ştia pe 
Dicomes. De aceea, scurt timp după ce bănuiala le fusese viriră 
în suflete, îl porniră pe Getio, cu încă un flăcău, pe drumul 
spre Apulum și Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe unde puteau 
să-i întilnească pe Rhesos şi pe Dapyx cu carele, socotind că 
numai cu ajutorul lor puteau să dea de urmele lui Dicomes. 


„Sarmida se întoarse cu fața în sus şi își şterse lacrimile. 
Privi un timp lampa de aur agățată de plafon. Bogăția din 
jurul ei, pe care nici acasă, nici la Canidia n-o mai văzuse, 
n-o lua în seamă şi n-o dorea, Se mişcă încet şi, frîntă de 
durerea din suflet, începu să-și legene uşor capul pe pernă, 
ca și cum şi-ar fi căutat o alinare. Lacrimile o podidiră din 
nou. „Ce făcea Butes, unde era el, de ce n-o căuta şi de ce 
n-o scotea de acolo 2* se gîndea cuprinsă de disperare. Și cît 
de mult greşise ! Mamei nu-i spusese nimic din cele ce o învă- 
tase bătrîna aceea ticăloasă. Acum nu se mai îndoia că vrăji- 
toarca fusese anume pusă să o zăpăcească şi facă să se 
piardă. Retrăia în minte tot ce făcuse în dimineața aceea : 
Gumida plecase din noapte la Arghida, o strigase o femeie 
din drum şi-i spusese că Ampelia se chinuia să nască, apoi 
se împrăştiaseră flăcăii care îl ajutau pe Butes să le păzească. 
Abia se crăpa de ziuă cînd ea se îmbrăcase, luase ulcica în 
care lăsase să-i cadă multe lacrimi, căci toată noaptea plinsese, 
îi legase de coadă cea mai frumoasă şuviță din părul ei bogat 
şi pornise în fugă spre pădure. Alesese din ochi, de departe, 
cel mai frumos fag, cu trunchiul cel mai gros, şi se îndreptase 
spre el, se aplecase la rădăcina lui şi începuse să scormone o 
groapă în pămînt, în care să aşeze ulcica. Năpădită de dorul 
lui Dicomes, nu auzise mişcări în apropiere. Nu mai avusese 
timp nici să ţipe şi nici să fugă. miini puternice îi astupaseră 
gura şi o prinseseră într-o încleștare din care nu mai putuse 
să facă nici o mişcare, 


Capitolul V 
SĂRBĂTOAREA SCLAVILOR 


y În taberna „La împăcarea zeilor“ se`strîngeau din toate 
părţile veştile şi zvonurile şi tot de acolo se împrăştiau altele, 
căci Theudotos știuse să facă la el vadul întilnirilor, al punerii 
la cale a afacerilor și al pregătirii loviturilor. Afla de la unii 
ce se întîmpla la Magnus, ia Serdos şi la Marodava şi, cum 
nu precupeţea vorba, spunea altora care-i intrau în prăvălie, 
Şi toate astea le făcea într-un fel al lui, ferindu-se cu multă 
dibăcie să-și atragă dușmănii sau să intre în vreo afacere 
urită. Cu isteţime de grec ce se descurcă ușor din orice situaţie, 
îi ura pe romani, însă își ascundea bine ura, după cum pentru 
daci nu-şi arăta dragostea, deşi nutrea pentru ei gînduri bune. 
Şi tot ca orice grec, dacă simţea că din vreo parte putea să-i 
iasă un cîştig bun, nu încerca mustrări de cuget şi nu se 
dădea în lături de la nimic. Pentru Eufemus el era mintea 
atotiscoditoare, care descoperea cele mai bune ocazii de cîştig, 
rămînînd ca el, libertul, să fie picioarele, adică cel ce făcea 
alergătura. 

La o săptămînă după răpirea Sarmidei, în încăperea mică 
a tabernei, unde erau serviţi mușteriii mai aleși și se înjghe- 
bau cele mai multe afaceri, stăteau la o masă cei ce se socoteau 
prieteni buni ai tabernagiului : Eufemus, Lucrinus, decurionul 
Fuscianus şi cei doi preoţi ai templelor zeilor Apollo şi Mi- 
thras : Horiens şi Helpizon. Era după ziua în care decurionul 
îi dusese lui Butes bănuiala că Sarmida ar fi putut să plece 
disperată în căutarea lui Dicomes, mistuită de focul dragostei. 
, Fuscianus se mişcă neliniștit, îşi goli ulcica şi se pregăti 
de plecare. Theudotos îl văzu şi se opri la masa lor. 

— Dar ce, tribune, te grăbeşti ? îl întrebă, spunîndu-i ca de 
obicei „tribune“. 


246 


— Da, plec, vreau să fiu mai devreme acasă, răspunse 
decurionul. 

— Cum, ai şi luat nevasta, n-ai mai lăsat-o la Sagitulp? 
continuă să-l întrebe, arătînd astfel că ştia tor ce se petrecea. 

— E-acolo, la ei, într-acolo mă grăbesc să plec. 

Libertul încercă să arunce o glumă : 

— Cum să nu se ducă dacă se simte mai bine între daci? 

Decurionul se întoarse și îi aruncă o privire rece, dar taber- 
nagiul nu-l lăsă să spună ceva cu supărare, i-o luă înainte : 

— Lasă că e băiat bun tribunul, iar dacii sînt oameni cum- 
secade, cît despre soția lui, ce poți să mai spui, e curată zeiță. 

Fuscianus începu să zîmbească, o iubea mult pe Ampelia. 

— Ia mai adu-mi o ulcică ! 

— Aşa, tribune, aşa te vreau ! Pentru ce să te grăbeşti să 
pleci ? Poate că toată noaptea pruncul îţi împuiază capul cu 
tipetele lui. 

— Da de unde, e un copil foarte bun, şi-apoi, nu este el 
băieţelul meu drag? 

'Theudotos strigă sclavului să mai aducă o ulcică şi se 
întoarse din nou spre decurion : 

— Ascultă, tribune, tot adevărat să fie că fata lui Decibalos 
a fugit după un flăcău pe care-l iubea ? i 

— Prostii, vorbeşte lumea degeaba! răspunse Fuscianus. 

— Cică feciorul lui Sagitulp, Getio a plecat după ea ; tu, 
fiind acolo în casa lor, trebuie că stii mai bine... 

Decurionul îl privi mirat. Era uimit de faptul că tabernagiul 
aflase, de iuțeala cu care se întindeau zvonurile. 

— Getio a plecat după alte treburi, zvonul cu flăcăul, cu 
dragostea Sarmidei e fără rost noi toți ştim că între Sar- 
mida și Getio se înfiripase ceva, aşa că n-avea decit să fugă 
la el, adică la Sagiulp. Cu fata poate că s-a întîmplat o neno- 
rocire, continuă decurionul, mai mult pentru a-l face pe ta- 
bernagiu să se îndoiască de cele ce aflase. 

Libertul şi tabernagiul se priviră cu înțelegere. Pentru ei 
era limpede că decurionul ascundea ceva, din moment ce Deci- 
balos se dusese la lanist să-l cumpere pe gladiatorul Gemel- 
linus. Amîndoi se bucurau că dacii o căutau pe fată în altă 
parte, că nici o bănuială nu cădea asupra lui Decimus Silvanus. 
Cum nu-i plăcea în ce parte se porniseră cu întrebările, decu- 
rionul îşi goli ulcica și plecă grăbit. 


247 


— Tot am aflat ceva, strigă mulțumit Theudotos, ştim bine 
acum că feciorul lui Sagitulp e plecat, iar trimiterea lui are 
un rost, n-au făcut-o ei degeaba. 

'Tabemagiul trecu să servească în sală mate, care se 
umpluse de oameni. Cîteva momente cei de la masă tăcură, 
ca şi cum fiecare era frămintar de ceva sau nici unul nu mai 
avea nimic de spus. Dar libertul nu-și găsi astimpăr şi curmă 
tăcerea : 

— Nu cumva trimişii zeilor pe pămînt au vreo supărare ? 
îi întrebă pe cei doi preoţi. Parcă vă nelinişteşte ceva. 

Surprinşi de întrebare, preoţii se priviră unul pe altul, puţin 
încurcaţi. 

— Am auzit că dacii trecuţi la cultul lui Mithras nu prea 
mai vin pe la templu, aruncă tabularul mai mult din dorinţa 
de a încropi ceva de vorbă. 

— Nu prea mai vin, confirmă murmurînd preotul Helpizon. 

— Atunci trebuie că s-a întîmplat ceva insistă libertul. 

Tabernagiul tocmai trecea pe lîngă ei, prinse o frântură din 
întrebare. 

— Ce, ce s-a-ntimplat ? îi întrebă, oprindu-se. 

'Tabularul îi spuse în cîteva vorbe. 

— Şi cum, ei, preoții, nu ştiu ? ! se miră Theudotos, rizînd 
cu poftă. Păi să vă spun eu, i-am auzit pe cîţiva daci vorbind: 
Cică, atunci de lupercalii, cînd i-au văzut pe ai noştri că aler- 
gau despuiați după femei, dezgolite și ele, şi le băteau cu 
curelele, i-ar fi scîrbit pe toți. Dar numai asta poate că n-ar 
fi fost atît de rău, dacă nu vedeau ce-a fost spre seară: tot 
Crângul lui Pan plin de perechi cu trupurile goale, îmbrăţişate, 
aducînd mulțumiri zeului Lupercus în văzul lumii. Ce ziceri 
voi, or fi barbari, cum ne place nouă să le spunem, dar ei au 
mai multă ruşine. Am auzit că dacele au lua! fetele şi-au fugit 
scuipînd cu scîrbă, blestemindu-i pe-ai noştri de atîta neru- 
şinare. Acum prin Marodava cică toți rid de cei care au trecut 
la cultul lui Mithras şi le spun oameni spurcaţi. Dar eu mă 
grăbesc să servesc clienţii, asta e cu dacii, încheie el înde- 
părtîndu-se. 

Libertul sorbi rar din ulcică, privind spre cei doi preoți. 

— Voi n-aţi ştiut de asta ? îi întrebă. 

Ti răspunse Helpizon : 

— Am ştiut, dar ce putem să facem ? Îi lăsăm să mai treacă 
timp, să mai uite, 


248 


— Sau poate că trebuie să mai schimbăm ceva din petre- 
cerea lupercaliilor, am putea să facem şi noi ca ei de sărbă- 
toarea belşugului sau a coroanei : să petrecem, să ne ospătăm, 
să ne înveselim, să glumim... şi asta e destul ; cine vrea să 
mai facă și altceva să se ducă în altă parte, își dădu părerea 
Horiens, 

— Răul nu e numai ăsta, că am drege-o noi într-un fel, 
adăugă Helpizon, nenorocirea e că ne mai paște un alt rău, 
care, dacă o să prindă, se va întinde aşa cum pătrunde o 
molimă. N-aţi auzit de Onesimus ? 

Eufemus privi spre tabular, numai el fi cunoştea bine pe: 
toți, şi după numele adevărat, şi după porecle. 

— Nu e acel colon care a venit aici în toamnă ? întrebă 
drept răspuns, vrînd să arate astfel că ştia pe toată lumea. 

— Şi ce se întîmplă cu acel Onesimus ? urmă libertul. 

— Cînd a venit, n-a bănuit nimeni că el urmează învăţă- 
tura acelui galilean, altfel nu l-am fi primit aici, în Serdos, 
lămuri Helpizon. Ăsta e ca mărul putred băgat între cele bune. 

— Cine e mărul putred ? 

Lîngă masa lor se oprise din nou Theudotos. De fapt el 
pleca mai mult să se convingă că sclavul său servea bine și: 
repede pe toată lumea și se întorcea des, dornic de vorbă. 

— Le spun despre Onesimus, cu galileanul lui, că e ca un 
măr putred băgat între colonii din Serdos, continuă Helpizon. 

— Eu de mult mă pir că voi, preoții, staţi cu mîinile în sîn ? 
rise tabernagiul. De fapt, pe mine nu mă priveşte ce face unub 
sau altul, fiecare îşi are socotelile lui, dar despre acest proas- 
păt colon am auzit vorbindu-se numai de bine. Eu le ştiu pe 
toate, că de, cîte nu se zvonesc şi ciţi nu vorbesc în taberna 
mea. Cînd a venit el, pe toamnă, nu se mai putea apuca să-şi 
înjghebeze ceva, nici n-ar mai fi avut timp, iarna bătea la 
ușă. S-a aciuat la Scrillio şi a stat la el pînă şi-a ridicat 
căsuţa. Onesimus e singur, n-are femeie; la Scrillio a stat 
într-o odăiță mică, dosnică. Peste iarnă, femeia lui Scrillio- 
s-a îmbolnăvit greu și multe zile a tras să moară. Lumea 
vorbeşte că a scăpat-o el, Onesimus, cică se ruga într-una 
galileanului s-o însănătoșească şi spre primăvară ea s-a fă- 
cut bine. 

— Dar noi n-am auzit d-asta ! se miră libertul. 

— Păi ce s-auzi tu şi cu Lucrinus? Toată ziua umblaţi 
numai după afaceri, după socoteli ; de la un timp am ajuns 
să vă văd rar de tot, că de, unul a ajuns augustal la Porolis 


249 


sum, celălalt după cîte îmi miroase mie s-a îmbogăţit, nevasta 
lui are sclavi şi mai ştiu eu ce... Dar să vedeţi ce s-a mai 
întîmplat: uimit de bunătatea şi de puterea galileanului la 
care se rugase Onesimus, drept mulțumire pentru că i-a însă- 
nătoșit femeia, Scrillio a trecut şi el la noua credință. Cum 
toată iarna pe femeia lui Scrillio o îngrijise o vecină, Lania, 
şi văzuse cum se ruga Onesimus, a început și ea să se roage 
galileanului. După ea a trecut la noua credință şi bărbatul ei. 
Asta e cu Onesimus şi, vedeţi voi, cum nimic nu stă în loc, 
credința nouă poate că se va întinde. Scrillio e dac, după el 
se vor mai lua şi alți daci. El stă în Serdos de cînd s-a însurat 
cu văduva Aelia., Aşa, v-am spus destul, acum mă duc să văd 
ce se mai mişcă pe dincolo prin sala mare, că nici pe sclav 
nu pot să mă bizui. 

Pe libert parcă-l bucurase cele spuse de tabernagiu. Privi 
spre cei doi preoți şi, în colțul gurii, între buzele subțiri, se 
ivi un zîmbet ce părea cu mai multe înțelesuri. Îi întrebă pe 
cei doi preoţi : 

— Voi n-aţi auzit de toate astea ? 

— Am auzit, şi ce putem să facem ? sări Helpizon. Am spus 
şi la Porolissum și, cînd a auzit, tribunul Flavius Severus a ris 
şi a dat din umeri, iar procuratorului nici nu poţi să i te 
plîngi, el spune că fiecare e liber să se roage zeului pe care 
şi-l alege, 

— Şi altceva n-aţi încercat să faceţi ? continuă Eufemus 
să-i întrebe ? 

— Am încercat, am vrut amândoi să-i întărităm pe oameni 
împotriva lor, însă n-am reușit. Nu se bagă nimeni, ne-au spus 
că nu se amestecă în credința altora... 

Ochii libertului începură să lucească mai vii. Vedea că se 
ivea o ocazie bună de a arăta câtă putere are. 

— Dacă e-aşa, cu credința dacilor ce-aveţi ? îi întrebă el 
zidicînd tonul. Toată lumea ştie că vreți să desfiinţai cultul 
lui Zamolxis ! 

Cei doi preoți se priviră miraţi unul pe altul. 

— Pentru lupta cu dacii sîntem ajutaţi de la Porolissum ! 
se apără Horiens, 

Libertul se ridică în picioare și bătu cu pumnul în masă. 


250 


— Uite, eu vă arăt că pînă miine nu va mai fi în Serdos 
nici un picior de-al celor care au trecut la învățătura gali- 
leanului ! 

Se întoarse şi privi spre sala mare a tabernei. îl chem pe 
tabernagiu. Acesta sosi în fugă. 

— Vreți iarăşi cîte un rînd de ulcele? Numaidecît ! zise 
“Theudotos, arătîndu-se grăbit. 

— Nu un rînd, ci mai multe, Theudotos! strigă libertul, 
luînd o poziţie ce părea a fi a unui comandant pe cîmpul de 
luptă. Dar mai întii să alegi cît mai mulți dintre cei pe care îi 
ai acum În tahecnă, pe cei mai vinjoşi și mai buni de pllceavă, 
şi să-i aduci aici. Le dai vinul cel mai bun şi cel mai tare, 
să prindă cît mai mult curaj ! 

Tabernagiul se schimbă la față, Cei doi preoţi începură să 
zimbească, înţeleseseră ce pregătea libertul. 

— Vreau să-i trimit să-i alunge din Serdos pe cei care au 
trecut la învățătura galileanului ! rosti apăsat libertul, cu multă 
satisfacţie. 

— Eu nu vreau, Eufemus, nu vreau să mă bag în încurcături 
de-astea !... murmură tabernagiul. 

— Dar nici nu te-amesteci. La tine numai au băut vin niște 
oameni, mai mult nu trebuie să ştii. Cîţi nu se înjură şi nu 
se încaieră după ce ies din taberna ta ? Dar ai grijă, Theudo- 
tos, să nu fie nici un dac printre ei, cu ăia nu prea poți să 
ze înţelegi ! 

— Eu şi-i aduc aici, Eufemus, şi le dau de băut, mai mult 
nu ştiu și n-am auzit! 

— Lasă că ştiu eu, 'Theudotos ! adăugă libertul, întorcîn- 
du-se spre cei doi preoţi. Voi să staţi lîngă mine numai pînă 
prind curaj oamenii, şi-o să vedeţi ce n-aţi mai văzut ! 


După-awmiază, Onesicni și Serillio se apucară si frămînte 
pămînt cu paie, ca să umple încă un perete. Colon sărac, abia 
sosit de prin părţile Hellespontului, lui Onesimus nu-i stătea 
în putere să-şi facă o casă din piatră, cărămidă şi ţiglă, aşa 
cum aveau alţii mai înstăriți, şi cum începuseră să-și înalțe 
dacii tineri şi ambiţioși din Maredava. Lucrară cu spor şi nu 
se lăsă amurgul cînd ei sfirşiră treaba. Obosiţi şi mulțumiți 
sc aşezară pe un buștean. În drum, la poarta lui Scrillio, ṣe- 
deau de vorbă şi torceau Aelia, femeia lui, şi Lania, vecina. 


251 


Bărbatul Laniei, Baebatius, plecase să cumpere ceva de la 
taberna. 

— Îni mulțumesc, frate Scrillio, mi-ai dat un mare ajutor. 

Onesimus scrută depărtările pe care crestele munţilor se 
conturau ca nişte cușme rare, rotunde. Adăugă, continuind 
să privească zările : 

„—, Asa ne învaţă EI, să ne ai 
buie să se ajute oamenii unii pe alți 

— Tu cunoşti bine învățătura Lui... 

— Şi tu ai s-o cunoşti dacă simţi dragoste pentru El şi 
supunere. Acum sîntem cinci, cu timpul o să ni se alăture și 
alţii cînd vor vedea la noi fapte frumoase. M-am gîndit destul 
de des, frate Scrillio, mai ales din primăvară încoace, că, de 
vom fi mai mult de o duzină, să înălțăm o mică basilică în 
apropiere, unde să ne adunăm şi să ne rugăm Lui. 

— Cu multă dragoste aş munci la ridicarea ei! Vezi tu, 
frate Onesimus, la noi, la daci, credinţa în zeul Zamolxis nu 
se deosebește prea mult de învățătura Lui, mai ales de cînd 
nu se mai aduce ca Mare jerifă un om, pentru asta alor 
noştri o să le fie mai uşor să treacă la noua învăţătură. 

,— Aşa cum ţi-a fost ușor ţie, frate Scrillio, murmură One- 
simus, tu ai trecut destul de repede. 

—Dacă nu era minunea cu vindecarea bunei mele Aelia, 
poate că nu vedeam atît de repede calea adevărului. Tu erai 
un om nou venit, nu mi-ar fi fost uşor să mă încred în vorbele 
tale. Dar pe-acolo, prin locurile de unde ai venit, începuseră 
mulşi să urmeze învăţătura Lui ? 

Onesimus săltă din nou privirea şi oftă. 

„— Destul de mulți, şi-ar fi fost şi mai mulți dacă nu erau 
prigoniţi, Din rîndurile lor au căzut mulți martiri. 

— Și cine-i prigonea ? 

— Guvernatorii, tribunii, centurionii, legionarii. 

— Trebuie să fie frumoasă moartea pentru credința în EL? 
şopti Scrillio săgetat de un fier. Pe acolo ei şi-au înălțat 
basilici, se duc mulți o dată să se închine ? 

— Prin unele locuri, da, pe unde prigoana n-a fost aşa mare. 
Acolo se adună mai ales seara, şi basilica răsună de cîntări şi 
de rugăciuni către El. Prin alte părţi, se ascund în locuri 
tainice, şi-au făcut basilici prin peșteri de munte sau le-au. 
săpat pe sub pămînt... 


tăm unul pe altul ; aşa tre- 


252 


— Serillio 1... Scrillio 

Onesimus tăcu, Aelia îl striga pe Scrillio. 

—Scrillio, veniţi repede, s-a întîmplat ceva lui Baebatius ! 

— Ce să fie ? Ia să mergem, îndemnă Onesimus. 

Teşiră grăbiţi la poartă, Îi văzură pe Baebatius apropiin- 
du-se în fugă. Porniră îngrijoraţi în calea lui. 

— Frate Onesimus, bunătatea Lui ne pune credința la grea 
încercare ! începu Baebatius suflind greu. Au plecat încoace o 
mulțime de oameni prinși de vinul lui Theudotos. I-a îndîrjit 
împotriva noastră cei doi preoţi ai templelor, libertul Eufemus, 
tabularul Lucrinus... 

— Să fie cu putință? murmură Onesimus. Facă-se voia 
Lui 1... Atunci să ne pregătim. Vezi, frate Scrillio, poate că şi 
nouă ne este dar să cunoaştem într-un fel martiriul despre 
care vorbeam !... 

Baebatius nu se putu linişti, iar teama nu şi-o ascunse, 
“Ceilalţi doi nu se arătară prea tulburaţi. Lui Scrillio nici nu-i 
venea să creadă că ar fi cu putinţă să se întîmple ceva. 

— Bunul Iarse ne-a sărit în ajutor, continuă Bacbatius, 
a plecat în grabă să dea de veste legionarilor şi decurionului. 

— Cînd se pornește urgia, legionarii nu-i protejează pe cei 
prigoniţi, ci îi caută şi-i lovesc, zise Onesimus, căutînd să prindă 
din privirile lor dacă de la prima încercare erau gata să se 
lepede de credința nouă. Noi să ne punem speranța în puterea 
în bunăratea Lui, iar dacă El ne-a socotit vrednici de muce- 
nicie, sufletele noastre se bucură, Odată, El a spus mulțimii 
care îl asculta : „Acela care are în suflet credință numai cît un 
bob de mei va spune muntelui să se mute și muntele se va 
clinti din loc“. Dacă puterea credinței în El este mare, tot 
atit de mare trebuie să fie şi speranța noastră ! 

De departe, dinspre taberna lui 'Iheudotos se auzeau stri- 
găre ce se apropiau. Înţeleseră că cei ce fuseseră îndirjiți împo- 
riva lor aveau să sosească în curind, Se traseră cu toţii în 
curtea lui Scrillio, împrejmuită cu gard mai puternic, înălțat 
«de răposatul soț al Aeliei. Tari în credinţa lor, cele două femei 
nu se închiseră în casă, ci stătură în aşteptare lîngă bărbaţi, 
La cotitura drumului se iviră cei porniţi din îndemnul lui 
Eufemus. Ceata se opri la poarta lui Scrillio și începu să-i 
huiduiască, să-i amenințe şi să-i blesteme pe cei cinci creștini 
care priveau spre drum cu multă liniște și tot atâta hotărîre 
de a primi greaua încercare. 


253 


— Afară cu ei din Serdos ! strigau unii. 

— Să le dărimăm casele ! urlau alții. 

— Să-i trimitem în infern la duhurile rele ! 

Multe strigăte erau însă lipsite de îndirjire. Eufemus își 
greşise socoteala : uitase că făcînd drumul pe jos de la ta- 
bernă, din marginea vicului Magnus, pînă la casa lui One- 
simus, în partea cealaltă a vicului Serdos, cei prinşi mai puțin 
de tăria vinului vor începe să se dezmeticească, Cu ceata nu 
plecaseră nici libertul și nici cei doi preoți. Unii, mai întăritaţi, 
începură să arunce în curtea lui Scrillio cu pietre, lemne; 
bulgări de pămînt uscat şi tot ce găseau, Pe drum se strînse 
repede multă lume de pe la casele vecine, o parte striga alături 
de cei îndirjiţi, alta împotriva lor. În hărmălaia care se dez- 
lănţuise, nimeni nu luă în seamă sosirea lui Iarse. Mulțimea 
îl văzu numai în clipa cînd el se repezi în poarta lui Scrillio 
înaintea altora care voiau să facă același lucru, se așeză cu 
spatele la gard şi începu să strige cît îl ţinea puterea : 

— Opriţi-vă, opriţi-vă, hoardă înfuriată ! Dacă nu vă mai 
temeţi de zei şi de alte puteri, temeţi-vă de oameni ! Chiar eu 
am fost de i-am chemat pe legionari aici ; ei vor sosi dintr-o 
clipă în alta, 

— Ce-l ascultați pe nebun, daţi-i înainte ! strigă unul din 
mulțime. 

„_— A spus cineva că sînt nebuuun ? 1... se miră arse, lun- 
gind ultima vorbă, Dar cine dintre voi este mai zdravän la 
cap, dacă ați pornit să loviți nişte oameni nevinovați, cărora 
le căutaţi vină numai pentru că au părăsit nişte zei neputin- 
cioși ? Cine a văzut vreun zeu mişcîndu-se? Care bolnav a 
simţit alături de el pe vreun zeu, mingtindu-l în suferință şi 
însănătoșindu-l, şi care sărac a primit ajutor de la vreun zeu ? 

Mulțimea îl asculta înfiorată. Niciodată nu-l auzise pe bătrin 
vorbind atît de limpede, de hotărît și cu atîta convingere. 

„— Să mă întrebaţi pe mine, continuă el, că eu știu ce este 
chinul sfâşietor. să-ţi cauţi soția şi copiii o viaţă întreagă şi să 
nu-i mai găseşti ! Credeţi voi că nu m-am rugat zeilor, că n-am 
vărsat şiroaie de lacrimi lîngă statuile lor? Dar totul a fost 
în zadar, că nu de la zei, de la nişte chipuri împietrite, ne vine 
binele, şi nici răul, ci de la oameni. Ce căutaţi aici, pentru ce 
vreți să loviți nişte oameni care nu fac rău nimănui, ci Îşi 
caută o mîngfiere în viață într-alt fel, părăsind zeii, încercînd 


234 


să creadă într-o nouă învăţătură ? Poate că zeii sînt sortiți 
să piară, iar în locul... 4 

— Să pieri tu, trimis ai duhurilor! strigă un colon din 
mulțime, care era şi slujitor la templul lui Mithras, repezin- 
du-se spre bătrân, apucîndu-l cu miinile de umeri şi zguduin- 
du-l cu putere. N-am ajuns să fim mustraţi de un nebun ca 
tine şi învăţaţi ce să facem ! 

Dintre cei care veniseră mai tirziu, curioşi să vadă ce avea 
de gînd să facă ceata îndirjită de vinul băut, se desprinse ve- 
teranul Antrocius, Voinic, cu pieptul lat, cu braţe puternice, îl 
smuci pe cel care îl zguduia pe arse şi-l izbi de gardul lui 
Scrillio. 

— Te fac praf, secătură, dacă te mai atingi de acest bătrîn 
căruia suferința i-a întărit înţelepciunea ! strigă Antrocius. 

— Ce vă uitaţi, săriți pe el, şi-a luat nevastă de neam 
barbar ! îndemnă o voce. 

Din ceata celor îndirjiți se desprinseră câţiva şi se repeziră 
spre Iarse şi spre Antrocius. Dar și din partea celor care veni- 
seră, de pe la casele vecine săriră unii în ajutor, Ca la un 
semnal tot drumul deveni un loc de bătaie. Femeile începură 
să pipe și să fugă, trăgîndu-și copiii spre porţile caselor din 
apropiere, în curţile cărora se socoteau mai ferite. În vacarmul 
ce se iscase, răsunară sunete de trompetă şi se auziră ropote 
de cai ce se apropiau în galop. Soseau legionarii, în frunte cu 
decurionul Fuscianus, Cînd opri calul, decurionul își dădu seama 
că fusese o încăierare, dar nu mai văzu pe nimeni bătîndu-se. 
De o parte şi de alta a drumului, mulți îşi priveau cămăşile 
sfâşiate, îşi ascundeau rănile sau îşi ştergeau fețele de sudoare, 
fără să înceteze să înjure, să biesteme şi să amenințe. 

— Aşadar, tot adevărată se dovedeşte vestea pe care mi-a 
adus-o Iarse, totul a fost pus la cale în taberna lui Theudotos, 
începu decurionul plin de mînie. Toți cei care vor fi dovedişi 
că au venit încoace, după ce s-au îmbătat la tabernă, vor fi 
pedepsiţi cu cîte douăzeci de lovituri de flagrun. Numele lor 
vor fi raportate la Porolissum procuratorului, iar cei care sînt 
coloni ştiu la ce se pot aştepta, pot să piardă pămîntul primit 
de la legiune. 

De după gardul lui Scrillio se auzi vocea lui Onesimus. | 

— Eu zic să-i ierţi, decurioane ! Poate că nu oamenii aceştia 
sînt vinovaţi, ci cei care i-au întărîtat împotriva noastră. Știu 


că în pornirea lor oarbă ne-ar fi făcut mult rău, dar mai ştiu 


255 


că noi, oamenii, trebuie să ne obişnuim să ne iertăm greșe- 
lile unii altora, să-i ajutăm să se îndrepte pe cei căzuţi în 
păcat !. 

Decurionul struni calul, nehotărit, apoi strigă tuturor să 
plece, Mulțimea începu să se împrăștie şi în scurt timp drumul 
din fața casei lui Scrillio rămase gol. Stînd pe treptele casei 
lui Scrillio, alături de ceilalți, Onesimus spuse cu o linişte 
stăpinită : 

___— În bunătatea Lui, poate că ne-a pus credința la încercare 
“ŞI noi am arătat că sîntem gata să primim lovituri oricît de 
grele. Mă întreb acum : acest bătrîn, larse — pe care şi eu 
“de multe ori l-am socotit boinav la minte — ce ascunde în 
sufletul lui şi ce l-a îndemnat să ne vină în ajutor ? 


2 


De mult villa lui Publius Octavianus de pe via Flaminia, 
departe de forul lui Traian, arăta ca o casă părăsită. Treceau 
multe zile fără să se vadă cineva intrînd sau ieşind, ca şi cum 
întreaga casă era în doliu, cu toate că bătrinul senator încă 
mai era în viață. 

îmbrăcată într-o stolla neagră din țesătură subţire de lînă, 
'Canidia ieşi din exedra și sc îndreptă spre cubicul. Slăbise 
mult, era palidă şi neodihnită. Nopți întregi veghease îndure- 
rată lîngă bătrînul ale cărui zile erau numărate, sau se fră- 
mântase în exedra, sfişiată de dorul și de grija lui Staberius. 
“Trimisese ştire la Marodava, scrisese în papyrus tot ce se 
petrecuse cu ea din ziua cînd fusese răpită. Trecuseră iarna 
și primăvara, venise vara şi de acolo nu primise nici o veste. 
“Tăcerea lui Staberius o îngrijora. Nu se putea împăca cu 
gindul că, dacă ar fi aflat unde se găsea, el n-ar fi pregetat 
să facă tot ce era omenește cu putință pentru a-i trimite o 
stire. Ce se petrecea la Marodava? era întrebarea care o 
<hinuia tot timpul. Ajunsese, în nerăbdarea și durerea ei, să 
se roage zeilor să-l ia mai repede pe bătrin, ca astfel, elibe- 
rată, să poată porni cît mai degrabă înapoi spre Dacia, Cu 
toate că de cînd fusese răpită nu trecuseră mai mult de opt 
luni, peste capul ei cu părul repede încărunţit părea că se 


236 


E 


scurseseră mult mai mulți ani. Deschisese încet ușa cubiculului 
și pătrunse înăuntru. O duhoare grea de alifii și băuturi din 
diterite rădăcini și plante, amestecată cu miros de trup în 
care viaţa abia mai pilpiia, îi pătrunse în piept şi-o făcu să 
tuşească ușor, Bătrînul deschise încet ochii, o fixă cîteva clipe 
cu o privire absentă, lipsită de orice expresie, apoi îi închise 
din nou. Ea se aşeză pe scaunul din apropierea patului şi 
privi mult timp faţa descărnată, palidă şi plină de zbircituri 
a omului care altădată fusese bărbatul frumos, potolit, cu pri- 
vire senină, senatorul mult respectat de întreaga Romă şi cu- 
moscut În tot imperiul. În sufletul ei se dezlănțui din nou lupta 
lupta ce o chinuia într-una de cînd fusese adusă înapoi în casa 
copilăriei: de o parte, ura faţă de omul care preferase să-și 
lase propria-i fiică să moară în amfiteatrul de la Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa decît să ierte un sclav, soțul ei; de cealaltă 
parte, durerea ce o simțea fiica văzînd cum tatăl se sfîrşea 
încetul cu încetul. Trăia şi zile cînd una din aceste stări sufle- 
teşti ieşea învingătoare : dacă ura învingea dragostea pentru 


părinte, pleca din cubicul şi toată ziua nu se mai înapoia, iar 
cînd mila alunga ura, stătea tot timpul lîngă patul lui cu ochii 
înecaţi în lacrimi. Cînd văzu că bătrînul deschise ochii, o 
năpădi speranța că va putea să-i vorbească, iar cînd îi închise 


la loc totul se prăbuşi în sufletul ei. În fiecare dimineață 
trecea în cubicul cu speranța că în ziua aceea bătrinul va 
vorbi, cît de puţin, dar va rosti ceva conştient de ceea ce 
spune, așa cum vorbise el în anii de deplină putere şi sănă- 
tate : limpede, potolit, melodios şi sincer. Canidia se aplecă 
frîntă de durere și își prinse fața între palme. Îi reveniră în 
minte clipele trăite în ziua cînd. după o absenţă de mai mult 
de douăzeci şi cinci de ani, călcase din nou pragul casei în 
care copilărise, crescuse și cunoscuse dragostea curată a pă- 
rinţilor şi a lui Staberius — atunci tînărul sclav-praeceptor 
„al copiilor multrespectatului senator. În ziua aceea, revăzîn- 
du-și tatăl după atît de mulți ani, avusese o stringere de 
inimă care topise în sufletul ei tot ce pregătise pentru a-l 
înfrunta cu dispreţ și prefăcuse ura într-o durere adîncă, ames- 
tecată cu o milă sfişietoare. În locul bărbatului voinic, stăpin 
pe sine, cu gîndirea clară de altădată, regăsise un bătrîn gîr- 
bovit de ani, puţintel la trup, cu privirea ştearsă şi cu mintea 
năruită. O îngrozise nu ati. vederea lui, o arătare ce mai 
făcea doar umbră pămîntului, ci cuvintele cu care el o pri- 


257 


17 — Dicomes 


mise, vorbe care îi răsunau într-una în minte: „Ai venit, 
Canidia ?“ o întrebase el cu o voce slabă, ascuțită, rizînd ca un 
copil, fără să arate căldura sau ura tevede: i la care ea se 
așteptase. „Haide să ne jucăm cu calul !* fi spusese apoi, du- 
cîndu-se spre un căluț de lemn, pe care se urcase ajutat de 
sclavul ce-l însoțea la tot pasul. În clipa aceea ea izbucnise 
într-un plins sfâşietor, se topise toată ura din sufletul ei, ar fi 
vrut să se arunce în braţele tatălui, ale bărbatului pe care-l 
avusese în minte timp de douăzeci şi cinci de ani, însă nu 
putuse să se mai apropie de arătarea năruită cu mintea de 
copil. Găsise casa aproape pustie, Mamă-sa murise, cu inima 
zdrobită, după cele ce se petrecuseră în Dacia, chinuită „atit 
de gîndul că fiica fi rămăsese departe printre barbari, cît și 
de faptul că abia atunci văzuse ce suflet de gheaţă dovedise 
soțul ei, tatăl care preferase să-și piardă copila decît să elibe- 
reze un sclav şi să-l primească în sînul familiei. Fratele ei, 
Marcellus, murise în lupte, departe în răsăritul imperiului, 
unde-l însoţise pe împăratul Traian. Canidia se îndreptă în 
scaun, ridică încet capul și privi din nou mult timp faţa tată- 
lui, uscată, împietrită, ce arăta ca o mască de ceară. Bătrinul 
aproape că nu mai sufla. Îi urmări cu multă atenţie mişcările 
încete ale pieptului şi bătăile slabe ale unei vene noduroasă, 
umflată, şerpuitoare, ce se întindea de sub gulerul cămăși pînă 
spre ureche. Nu auzi cînd uşa se deschise şi în cubicul intră 
Marcius, fratele cel mai mic al mamei sale, un bărbat încă 
în putere la cei şaizeci și cinci de ani pe care îi avea. Marcius 
Herculanus era un patrician bogat, cu vilă frumoasă în Roma 
şi cu fermă întinsă la Cumae. e a 
— Nu m-am aşteptat, Canidia, să te găsesc atit de dimi- 
neaţă lîngă bătrînul tău tată. Marele Jupiter să-ţi dea sănătate 
şi să te cruţe de alte dureri ! o salută el. STR: 
— "Toi zeii cu tine, Marcius, dar de ce te-ai grăbit să vii? 
Marcius Herculanus se așeză pe un scaun lingă ea, îi luă 
mîinile într-ale sale şi le strînse ușor. da 
— Aş păcătui în faţa zeilor dacă ţi-aș ascunde. Aseară mi-a 
spus medicul că n-o să mai treacă mai, mult de o zi şi Sfârșitul 
lui va veni. În puterea noastră nu mai stă nimic, Canidia, iar 
el, deşi mai este în viaţă, nu-și mai dă seama că trăieşte. 
Totul s-a sfîrşit... 
— Facă-se voia zeilor ! murmură ea oftînd, 


258 


— Nu pot să-mi dau seama de cele ce frămînți în suflet, 
dar orice-ar fi pot să spun că ai dreptate. Cît despre mine, 
eşti liberă să mă judeci cum crezi; nu m-am dovedit destul 
de energic şi de hotărît să împiedic aducerea ta înapoi la 
Roma. De cîțiva ani, bătrinui tău tată trăieşte înconjurat numai 
de medic şi de ticălosul de Leonas. Ei au vîrît în capul lui cu 
mintea topită gîndul de a te readuce acasă. Poate că nici nu 
şi-a mai dat seama de rostul aducerii tale, și asta ai văzut-o 
după felul în care te-a primit în ziua sosirii. Se înțelege că 
cei doi, medicul și fostul gladiator, Leonas, au fost împinși 
numai de lăcomie, de faptul că ei au luat şi vor mai lua mulți 
bani de la Publius Octavianus. Cît timp a fost cu mintea în- 
1reagă, tatăl tău nu s-a gîndit niciodată să pornească pe ci- 
neva după tine. Poate că, n-ar trebui să-ți spun toate astea, 
dar e bine ca tu să cunoşti purul adevăr. De altfel nimeni n-a 
ştiut pînă acum cîţiva ani că tu trăiai tocmai acolo în miază- 
noaptele, îndepărtat al Daciei, unde sînt ierni atît de grele... 

— Şi de frumoase !... ofră Canidia. 

— Or fi, nu ştiu. Publius Octavianus a primit un mesaj de 
la Plautius Priscus, procurator în Dacia. Ei s-au cunoscut bine. 

— Leonas mi-a distrus viaţa ! şopti ea îndurerată. Dacă nu 
venea el la Marodava... dacă mi-ar fi destăinuit adevărul ! 

— Bine, dar mi-ai spus că nu el te-a răpit de acasă... 

— Da, nu el, ci oamenii lui Decimus Silvanu: 

— Aşadar, şi prin Dacia Decimus Silvanus se ţine tot de 
ticăloşii. Cînd a plecat din Roma avea atît de multe datorii, 
încît ar fi putut să fie făcut sclav de Publius Octavianus. 

— Dacă ştiam că aici dăinuie dezastrul pe care l-am găsit, 
că tata nu-și mai aminteşte nimic din trecut și nu-şi mai dă 
seama de nimic, nu săvirşeam greșeala pe care am făcut-o, 
veneam și cu el, cu Staberius, și aș fi aşteptat deznodămîntul 
mai liniştită. Mă gîndesc într-una ce-o fi acum la Marodava, 
ce-o fi făcînd el singur? Mă îndoiesc şi dacă acel negustor 
îi va fi dus papyrusul. Neștiind ce s-a petrecut cu mine, chinul 
lui este și mai mare decît al meu ! 

De cîte ori o auzea vorbind despre Marodava și despre 
Staberius, Marcius Herculanus căuta să schimbe vorba, şi la 
fel făcea şi soţia lui, Hygia. 

— Am venit de dimineaţă, Canidia, împins de gîndul 
că, dacă se adevereşte ceea ce mi-a spus medicul, trebuie să 
ne pregătim de înmormântare. Cum Publius Octavianus a fost 


259 
17+ 


senator, şi încă unul cu multă vază, mai ales pe timpul lui 
Traian, ceremonia şi cortegiul înhumării vor fi organizate de 
Senat, pe cheltuiala statului, însă și noi, familia, vom avea 
multe de făcut. 

În încăpere răsună un geamăt pierdut, Amîndoi se întoar: 
seră spre muribund. Deschisese ochii, avea privirea fixă, sti 
cloasă. Marcius Herculanus înţelese că sfîrşitul avea să se 
producă dintr-o clipă în alta, se repezi în atriu și strigă sclavii 
pe care fi pregătise pentru acest moment greu. Bătrînul in- 
trase în agonie. Îl ridicară repede şi-l așezară jos, pe pardo- 
seală, locul unde trebuia să-și dea sfîrşitul. Marcius Hercu- 
lanus se apropie de Canidia. Ea plîngea cu suspine puternice 
şi îşi fringea mîinile. 

— Canidia, așa cum este obiceiul din străbuni, tu, ca fiică, 
eşti cea mai apropiată rudă a lui Publius Octavianus, trebuie 
să-i dai sărutul ultimei răsuflări. Nu mă îndoiesc că te-ai 
gindit de mult la ceea ce ai de făcut în această clipă grea. 

Canidia îşi duse miinile la gură, cu pumnii strînşi, cu ochii 
măriţi. Sclavii o priveau înlemniţi. Vedeau cum dintr-o clipă 
în alta bătrînul va slobozi ultima suflare. 

— Nu por, Marcius Herculanus ! strigă ea frîntă de durere. 
Nu pot să mă apropii şi să dau sărutul cel din urmă pe gura 
celui care a strigat, atunci cînd eu eram sortită morții, că el 
nu mai avea fiică! Eu nu mai sînt fiica lui Publius Octa- 
vianus ! 

Nici o clipă nu trebuia pierdută. Nici el, Marcius Hercu- 
lanus, nu se așteptase la o astfel de situație grea. Îl fulgeră 
gîndul să-i dea el sărutul ultimei răsuflări, dar se reţinu cu 
silă. Se gîndi la unul dintre sclavi, însă nu știa pe care să-l 
aleagă. Ideea îi veni repede. Îi privi pe cei patru sclavi cu 
care Îl aşezase jos, 

— Sclavul care-i va da sărutarea ultimei răsuflări va fi 
un om liber! rosti el cu ochii aţintiți asupra muribundului. 

Sclavii se uitară unul la altul, într-o nehotărire plină de 
speranţe. Trei dintre ei erau aproape bătrîni, numai unul era 
tînăr, bărbat în plină putere. 

— Să-i dai tu sărutarea, Letorius ! îl îndemnă unul dintre 
ei. Tu eşti încă tînăr, pentru tine libertatea preţuieşte mult, 
pe cînd pentru noi 

Se strînseră cu toţii în jurul trupului celui care fusese re- 
numitul Publius Octavianus. Letorius îi dădu sărutarea în clipa 


260 


potrivită. Cînd sclavul se ridică de deasupra lui, bătrînul mu- 
rise. În aceeaşi clipă, tot ce fusese ură în sufletul Canidiei se 
topi. Se aruncă asupra trupului cald încă, plîngînd în hohote : 

— Tată! Tată ! Mă mai auzi ? Să mă ierţi, tată, eu te-am 
iertat în clipa asta ! Poate că n-am fost noi vinovaţi, destinul 
ne-a împins pe cărări care s-au despărţit de mult! 

Ceva mai tirziu, după ce Canidia se mai potoli, Marcius 
Herculanus o luă deoparte și-l chemă pe Letorius. 

— Canidia, tu ai rămas singura moștenitoare a lui Publius 
Octavianus şi din această clipă eşti și stăpîna sclavilor lui. 
“Te rog să-i dai chiar acum lui Letorius certificatul de eliberare, 
Ca om liber, el ne va ajuta şi mai bine să îndeplinim ritualul 
funebru. 

— Eşti un om liber, Letorius ! murmură Canidia. Dacă vrei 
să ne ajuţi, vei fi răsplătit pentru tot ceea ce vei face. Să 
începem să pregătim toate cele necesare. 

Timp de cîteva zile, în marea și bogata villă îndoliată se 
desfăşură o activitate febrilă, cu multă zarvă şi cu multă fră- 
mîntare. Funeraliile se organizară de Senat, pe cheltuiala im- 
periului. În fruntea cortegiului funebru merse însuşi împă- 
ratul Antonius Pius, urmat de senatori şi de înaltele magistra- 
turi ale imperiului. Lictori în uniforme negre, purtînd fascii, 
însoțiră carul mortuar. Cortegiul trecu prin k: şi se opri 
în fața statuii lui Traian, unde senatorul Iulius Aemilianus 
făcu elogiul funerar al lui Publius Octavianus. Nu lipsiră 
din cortegiu nici cîntăreții cu flaute, cornuri şi trompete, nici 
purtătorii de torţe şi nici bocitoarele. 


Totul a trecut ca un vis urit. Din marea villă răcută și 
îndoliată ieşiră Marcius Herculanus şi soţia lui, Hygia, înso- 
ţiţi de Canidia. Toţi trei erau îndoliaţi și întristaţi. Cine fi 
vedea cum mergeau pe via Flaminia, îndreptîndu-se spre for, 
le înţelegea tristețea, deşi după înhumarea lui Publius Octa- 
vianus izbucnise în sufletele lor un alt izvor de durere şi fră- 
mîntare : Canidia luase hotărîrea să plece fără înttrziere spre 
Dacia, la Marodava. După multe strădanii, Marcius Herculanus 
şi Hygia o convinseră să mai întîrzie cîteva zile, timp în care 
trebuia să lămurească situația averii rămasă după moartea 
lui Publius Octavianus, De cînd fusese adusă de Leonas, 
Canidia nu ieșise din casă decît în ziua înmormintării. Nu 
mai văzuse cum arăta Roma de cînd plecase în Dacia, Înso- 


261 


ţindu-şi tatăl, adică din anul în care la Ulpia Traiana Sarmi- 
zegetusa se inaugurase amtiteatrul. Atunci fusese o copilă 
de optsprezece ani, iar acum trecea de patruzeci. Se apropiară 
de Forul lui Traian, ce se înălța pe un teren vast, tăiat și 
nivelat între colinele Capitoliului şi ale Quirinalului. Merseră 
mai tot timpul în tăcere, fiecare frămîntîndu-și gîndurile. 

— Aşadar, hotărîrea ta este nestrămutată, Canidia ? o în- 
trebă Marcius Herculanus cu o vagă speranță. Cu sclavii, tot... 

— Da, Marcius, ţi-am spus-o, la toţi sclavii noştri le-am 
dat libertatea, la toţi le-am împărțit cîte o bucăţică de pămînt 
din ferma de la Cumae şi bani din care să-și ridice cîte-o 
căsuță. Acolo, sub dealul de la Cumae de pe ferma noastră, 
va lua ființă vicul liberţilor, foşti sclavi ai lui Publius Octa- 
vianus, 

— L-ai dat pămînt şi lui Letorius ? 

— Nu, el n-a primit nici pămînt şi nici bani... 

Maricus Herculanus o privi mirat. 

— Da, n-a primit, continuă Canidia, m-a rugat să-l las 
să mă însoţească în Dacia. 

— Nu-l înțeleg, a ajuns să se simtă atît de mult legat 
de aceea care i-a fost stăpină ? 

— Unde te poartă gindul, Marcius ! Trebuie să te obiș- 
nuieşti să judeci și altfel oamenii, să ştii să te apropii de 
suflerele lor. La puţine zile după înapoierea mea din Dacia, 
Letorius a venit la mine şi şi-a descărcat sufletul. Nu mi-a 
cerut să-i dau libertatea, deşi este atît de tînăr şi de voinic, 
ci m-a rugat ca, de va fi ca eu să mă întorc acasă, adică la 
Marodava, să-l iau și pe el, chiar așa ca sclav, 

— Atunci tot nu-l înţeleg... 

— Da, Marcius, nu-l înţelegi, nu înţelegi fiindcă nimănui 
pină la înapoierea mea, el n-a spus adevărul. Letorius este 
dac, a fost luat ca sclav de cînd era un băiețandru care păștea 
oile pe un plai, în timpul răscoalei din Dacia. 

— Însă aici, totuşi, trebuie să laşi pe cineva, Canidia... 

— Nici nu m-am gîndit altfel, Marcius. Te las pe tine şi 
pe Hygia. Voi lua cu mine cîte ceva, bani şi lucruri, şi poate 
că o să vă mai cer să-mi mai trimiteţi, restul vi-l las vouă. 

— Dar, Canidia... încercă Hygia să se opună. 

— Marcius, nu eşti tu fratele mamei şi unchiul meu, cui 
aș putea să las totul decît ţie şi Hygiei ? 

— Noi avem destulă avere, Canidia !... continuă Hygia. 


262 


— Dar îl mai aveţi şi pe Acilius, scumpul meu văr pe 
care cred că nici nu l-aş mai recunoaşte, Poate că tribunul 
nu va mai sta prea mult timp pe-acolo prin părțile Byzanţu- 
lui. Aici la Roma, va trebui să fie stăpînul unei ville frumoase... 

— Scumpul meu Acilius, în fiecare zi mă rog zeilor să mi-l 
aducă mai repede acasă! murmură Hygia oftînd din adînc. 

Marcius Herculanus se opri şi o privi mirat: 

— Bine, Canidia, dar tu te-ai hotărît să părăseşti Roma 
pentru totdeauna ? 

Canidia îi răspunse cu ochii umezi, îndemnîndu-l să meargă : 

— Da, Marcius, pentru totdeauna ! Acolo unde este Sta- 
berius voi fi şi eu ; la Marodava duc o viaţă mai bună decît 
la Roma, simt că trăiesc între oameni ! 

Intrară în for prin poarta ca un arc de triumf, înălțată 
de împăratul Traian abia în anul morţii sale. Forul — măreață 
operă arhitecturală a aceluiaşi Apollodor, constructorul podu- 
lui de peste Danuvius, de la Drubeta — se întindea pe o 
lungime de aproape o sută cincizeci de pași și o lăţime de o 
sută douăzeci. Canidia privi în jurul ei, uimită de atîta măreție 
şi frumusețe. Cînd plecase spre Dacia, pe locul pe care acum 
se înălțau monumentalele clădiri, se începuseră numai săpături 
între colinele Capitoliului și muntele Quirinal. În mijlocul 
largei pieţe, înconjurată pe trei laturi cu dublu portic de 
marmură, se înălța statuia de bronz aurit a lui Traian călare 
pe cal. În spatele statuii se vedea faţada unei construcții 
impunătoare, Basilica Ulpia, loc de adunări, de judecată și 
de întîlniri pentru încheieri de afaceri. Pe pereții basilicii se 
puteau citi din loc în loc cuvintele: „ex manubiis“, ceea ce 
însemna „din prăzi“, adică din jafurile pe care legiunile le 
făcuseră în Dacia şi în alte părţi. Basilica și porticul încon- 
jurător erau împodobite cu statui, printre ele multe de daci, 
între care nu lipsea figura mândră și dirză a viteazului Decebal. 
În spatele basilicii se înălțau cele două biblioteci construite 
tot de Traian: una pentru scrierile grecilor şi alta pentru 
cele romane. În partea ce se lăsa spre apus-miazănoapte, 
forul se închidea cu templul lui Traian, socotit printre zei, 
înălţat de urmașul său, Hadrian, iar în partea de răsărit era 
mărginit de o impunătoare construcție semicirculară ce forma 
halele lui Traian. Canidia înaintă spre monumentul subțire 
şi înalt ce se detașa între clădirile celor două biblioteci: 
monumentul numit Columna Traiană. Se apropie de impună- 


263 


toarea coloană și o privi mult timp, dîndu-i ocol de cîteva ort, 
urmărind sculpturile în basoreliefuri ce urcau în spirală pină 
către virf. Un fior o străbătu prin tot trupul, Vedea povestită 
în marmură tragedia poporului dac, poporul în mijlocul căruia 
se obișnuise să trăiască, a cărui durere o simţise şi-o înţe- 


lesese în toată măreţia ei. Mult timp nu mai auzi mulțimea 
zgomotoasă şi veselă ce trecea în toate părțile prin apropierea 
ei, nu mai văzu decît figurile dirze, cioplite în piatră, ale 
dacilor avîntaţi în lupte. Tîrziu se întoarse spre Hygia și spre 
Marcius. Avea privirea schimbată, căuta să-și înfrîngă înfio- 
rarea din suflet. Vorbi încet, cu o convingere adîncă : 

ps Dacă această Columnă s-ar afla înălțată în Dacia, ar 
fi ca o făclie care ar lumina şi-ar ţine vie lupta dacilor pentru 
libertate timp de sute și mii de ani de acum înainte ! 


De cttva timp la Porolissum, aproape de amfiteatru, se 
începuseră lucrări noi, care înaintau în mare grabă. În apro- 
pierea șantierului se înjghebase lagărul celor aduși pentru 
muncă : sclavi publici, pe care îi dăduse procuratorul, deţinuţi 
condamnați la muncă, cei prinşi umblind prin Dacia fără 
căpării şi sclavi împrumutaţi de stăpînii lor, pentru înălțarea 
mai grabnică a noului templu. Se zvonise de mult că se 
pregătea înălțarea unui mare templu zeului Silvanus, cu banii 
dăruiţi de cîțiva fermieri, negustori și liberţi îmbogăţiți, pri- 
miţi de curînd în ordinul augustalilor. Conducerea lucrărilor 
fusese încredințată arhitectului Protus Bubalus, de la Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa, unul din cei mai buni constructori 
veniţi în Dacia, după înăbuşirea răscoalei dacilor şi a sclavilor 
conduși în lupte de Sarmis. Ca ajutor arhitectul îl avea pe 
Hermias, libert și supraveghetor, un fost sclav al lui Decimus 
Silvanus. Hermias fusese eliberat din îndemnul lui Eufemus 
şi reuşise să câștige repede încrederea arhitectului. De altfel 
el lucrase mult timp pe diferite şantiere de drumuri și poduri 
ca sclav public al legiunii de la Potaissa, de la care îl cumpă- 
rase Decimus Silvanus, şi cuncştea bine lucrările de construcţii. 


264 


Dar nu fără o socoteală gindită făcuse îndemnul Eufemus ; 
libertul, îmbogăţi. din cumpărarea şi vînzarea griului şi a 
altor bucate de la coloni şi de la daci, îşi pusese în gînd să 
se ocupe și de construcţii, mai ales de ville, la Porolissum, 
cu ajutorul arhitectului și al lui Hermias, Cum sclavi şi deţi- 
nuţi aveau destui pe șantierul templului, s-ar mai fi putut 
lua din ei şi din materiale pentru înălțarea cîtorva ville prin 
apropiere, mai ales că banii pentru templu erau strînşi din 
danii şi nu daţi de procurator, adică de legiune, de imperiu. 
Eufemus începuse deja construcţia villei sale în mijlocul colo- 
iei, Printre cei ce lucrau pe șantierul templului era și Deci- 
balos, alături de ceilalți deţinuţi și de sclavi. Bărbatul voinic 
şi frumos, cu privire limpede și pătrunzătoare, se schimbase 
mult, slăbise, mergea cu trupul aplecat înainte, ca şi cum 
într-una era chinuit de dureri lăuntrice, iar ochii fi avea 
tulburi şi roşii. Părul îi încărunţise mult din clipa cînd Fus- 
cianus îi spusese de cele petrecute la Marodava, de dispariţia 
Sarmidei, plecată — cum se credea — fără ştirea nimănui 
în căutarea lui Dicomes. Vestea căzuse asupra lui ca un trăs- 
net. Știa de chinul fiicei sale, însă își cunoștea bine şi copilul. 
Cînd” decurionul fi spusese că Gerio pornise pe urmele ei 
spre Ulpia Traiana, Decibaios dăduse întristat din cap, și 
murmurase : „Sarmida n-a putut să facă asta, cu ea s-a întîm- 
plat altă nenorocire !“ Apoi continuase după o lungă tăcere : 
„Să-i spui lui Butes că trebuie s-o caute şi-n altă parte, să 
pornească oameni peste tot prin împrejurimi, pînă sus la 
villa lui Decimus Silvanus !“ Gemuse îndurerat, strînsese pumnii. 
şi blestemase zeii şi pe lanistul Verus. Se vedea prins într-o 
încleștare grea, din care nu ştia cum să iasă. Cînd îl judecase,. 
magistratul îi spusese cu multă linişte, fără să-l amenințe, 
că va rămîne la muncă pînă va spune unde se ascunde gla- 
diatorul Gemellinus sau pînă cînd acesta se va înapoia la 
şcoala lui Verus de bună voie. Starea în care se afla îl chinuia. 
La cine ţinea mai mult, la Sarmida sau la Dicomes? Putea 
să sacrifice pe unul, spre a-l salva pe celălalt? Dragostea 
de părinte l-ar fi împins la orice gest, numai să-și găsească 
fiica, însă datoria îl oprea să facă o faptă pe care Butes ar 
fi socotit-o drept trădare de neam. 

“Tot șantierul era numai forfotă, zgomot şi strigăte. Zidarii 
se ridicaseră cu temelia la cîteva picioare deasupra pămîntului, 


263 


şi se opriseră, așteptau pietre mai mici și bine fasonate, În 
partea de jos a şantierului, pietrarii lucrau fără odihnă. Din- 
colo de templu se întindea atelierul dulgherilor, unde graba 
nu era aşa de mare, iar puţin mai sus, o parte din sclavii şi 
deţinuţii şantierului se luptau din răsputeri cu colina ce se 
lăsa domoală spre drumul care ducea din via Hadriana pînă 
la amfiteatru. La început se săpase şi se netezise locul numai 
cît fusese nevoie pentru punerea temeliei, dar poalele colinei 
trebuiau retrase pînă la mai mult de o sută de paşi de templu, 
din toate cele trei părţi ce nu se învecinau cu drumul. Se 
ajunsese ca. pe alocuri să se sape din arcu pini la înălțimi 
de zece, douăsprezece picioare. Pentru fiecare sclav şi deţinut, 
Hermias, supraveghetorul, măsurase lăţimea de săpătură cu 
care trebuia să înainteze în trupul colinei. Lui Decibalos îi 
dăduse să sape într-un loc în care urcuşul era mai repede 
decît în alte părți, unde sub un strat nu prea gros de pămînt 
se ajunsese la stîncă tare ce trebuia spartă. Sclavii şi deţinuţii 
ce săpau în apropiere se întrebau dacă aşezarea dacului acolo 
se făcuse la întîmplare sau aşa urmărise Hermias. Aproape 
în fiecare zi supraveghetorul îi căuta motiv, striga la el de 
răsuna întreg șantierul și-l lovea cu flagrunul. 

Pe la vremea prînzului sosiră la şantier cei care urmăreau 
îndeaproape mersul lucrului : arhitectul Protus Bubalus, Deci- 
mus Silvanus, libertul Eufemus, lanistul Verus şi centurionul 
Servilius. Centurionul primise ordin de la procurator să îngri- 
jească de paza pe şantier, de aceea luase severe măsuri și 
însărcinase cu această grijă un decurion cu mai mulți legio- 
nari din centuria sa. După ce trecură pe lingă temelia templu- 
lui, apoi pe lîngă pietrari şi dulgheri, se urcară pe colină 
şi se opriră sub frunzişul bogat al unui fag, Era în plină vară. 
De cîteva zile cerul rămăsese senin, fără ca pe întinderea 
lui să se arate vreun bulgăre de nor, iar soarele devenea tot 
mai dogoritor. 

Arhitectul, înalt, brunet, în plină vârstă, îl privi îndelung 
pe Decimus Silvanus, cu un zîmbet neînțeles, în timp ce răsu- 
cea, plimbînd printre degete, o ramură cu cîteva frunze, pe 
care o rupsese din fagul sub care se opriseră. 

— M-am întrebat adesea, Decimus Silvanus, începu cl, să 
fie oare întimplătoare alegerea ce s-a făcut? Templul zeului 
Silvanus... tu, Decimus Silvanus 21... 


266 


— Doar nu vrei să spui că templul se înalță pentru mine ? 
i-o întoarse Decimus Silvanus rizind. Pentru ce se face în 
cinstea zeului Silvanus şi nu a altuia, întreabă-l pe Eufemus, 
el şi augustalii ceilalți s-au „gândit să-l închine acestui zeu. 
Surprins, Eulemus îi privi încurcat, ştia că bănuiala arhi- 
tectului nu era lipsită de temei, Decimus Silvanus îi spusese 


să se țină tare, ca templul să se ridice în cinstea zeului Sil- 
vanus. Îi mai răsuna încă în minte hohotele de rîs ale aces- 
tuia, cînd, cu cupa de vin în mînă, în triclinul villei sale, stri- 
gase : „Să ţii minte, libertule, ai trăit cea mai mare parte din 
viaţă ca sclav al lui Decimus Silvanus şi drept mulțumire ai 
să înalți un templu zeului Silvanus! Eu sînt ca și un zeu 
pentru tine, Eufemus : te-am făcut om liber, te-am împins 
în afaceri, şi-acum te-ai îmbogăţit !* Dădu un răspuns la care 
se gîndise adesea : 

— Ne găsim într-o provincie bogată a imperiului, acoperită 
de păduri nesfirşite şi neumblare, de aceea ne-am gîndit că 
într-un astfel de ţinut cel mai puternic zeu trebuie să fie zeul 
pădurilor, Silvanus. Pe aici, tot mai multă lume a început să 
treacă la cultul lui. 

— Eu ştiu că mulți trec la cultul lui Mithras și la al lui 
Liber şi Libera, interveni centurionul. Dacă ar fi după mine, 
continuă el, în loc de templu, aș construi amfiteatre. Omul 
se simte fericit dacă are un spectacol bun, vin tare şi o femeie 
frumoasă ; cu zeii nu prea se încălzește el şi nici nu se înve- 
selește. 

Decimus Silvanus se întoarse spre Verus care ridea cu 
poftă : 

— Rîzi, lanistule, ai vrea să vină timpul cînd la Porolissum 
se va da cîte un spectacol în fiecare săptămînă ? 

— Şi de ce nu, Decimus Silvanus ? N-ai văzut mulțimea 
<um se îngrămădeşte în tribune în zilele de spectacole ? Cred 
că, dacă n-ar fi teama de preoți, prea puţini s-ar duce la 
temple, în afară de babe și de cei schilozi. Vreţi să spuneți 
— tu şi Eufemus — că aţi dat bani pentru construirea templu- 
lui împinși de credința în puterea zeului Silvanus şi nu spre 
a vă admira mulțimea, pentru a se vorbi cît mai mult 
despre voi ? Tu ce spui, Protus Bubalus ? 

Arhitectul tuşi încet. Îi plăcea încotro pornise discuţia. 
începu cu voce potolită : 


267 


— Eu nu visez decit să lucrez cît mai mult, aici, la Ulpia 
“Traiana, la Roma, oriunde și orice, numai să construiesc, 
pentru că zidindu-se mult oamenii îşi vor schimba atît felul 
de viaţă, cît şi modul de gîndire. Dacă aș fi întrebat ce anume 
aş dori să fac, n-aş putea să spun că temple, ci drumuri, poduri, 
amfiteatre, gymnasii, foruri şi terme. Cînd vor fi şcoli multe, 
pretutindeni, lumea va arăta cu totul alfel. Dar n-aş fi 
cinstit dacă nu v-aş spune de la cine am Început să văd astfel 
lucrurile : de la marele Apollodor. Eram tînăr, aproape copil, 
pe timpul construirii podului de la Drubeta, peste Danuvius, 
acolo am învățat multe de la el, de acolo l-am însoţit la Roma, 
unde am lucrat la noul for şi la Columna Traiană. Atunci, 
la Columnă, tot cioplind în marmură chipurile și luptele daci- 
lor, m-am hotărît să trec în Dacia şi să trăiesc în mijlocul 
acestui popor greu încercat, căci ceea ce s-a povestit în piatră 
reprezintă prea puțin față de tragedia care s-a petrecut aici, 
ale cărei urme încă se mai văd, sau, ca să spun drept, ale 
cărei urme noi le acoperim cu grijă şi le facem să dispară. 

— Ce vrei să spui, Protus Bubalus?! îl întrebă mirat 
Decimus Silvanus. 

— Vreau să spun, reluă arhitectul, că aici chiar, la Poro- 
lissum, unde a. fost o așezare şi o cetate dacă, noi acoperim 
totul, orice urmă veche este pe cale să se piardă, tot aşa cum 
acolo sus, la tine, la Marodava, n-a mai rămas nimic din 
cetatea acelui faraboste a cărui moşie o stápinesti, 

Decimus Silvanus începu să râdă : 

— Şi ce vezi rău în asta, arhitectule? Ai spus că vrei să 
zideşti cît mai mult, iar construcțiile tale să fie cît mai fru- 
moase şi mai trainice, ori tocmai asta urmăreşte Roma să 
facă în Dacia. 

— Da, doresc să construiesc cît mai mult, dar nu şi să 
contribui la ceea ce se urmăreşte, la pierderea unui popor, 
Ja a-l, face să piară înăbuşit de mulțimea celor aduși din 
imperiu. Ceea ce s-a petrecut și se petrece încă în Dacia depă- 
şeşte cu mult tot ce a făcut Roma în celelalte provincii pe 
care le-a cucerit. 

Arhitectul ridică privirea spre cer şi cătă soarele prin 
frunzişul des al fagului, apoi și-o trecu pe deasupra șantieru- 
lui. 

— S-a făcut tîrziu, continuă el, mă duc să văd mai înde- 
aproape cum merge lucrul. 


2c8 


eu vreau să văd ce fac legionarii mei, adăugă cen- 


turionul. 

— Noi mai stăm puțin la umbră, zise fără grabă Decimus 
Silvanus, făcînd un semn libertului. 

Arhitectul şi centurionul începură să coboare încet spre 
şantier cu paşi mici, atenți să nu lunece pe iarba deasă a 
povirnișului. De sus, cîtva timp Decimus Silvanus urmări 
mişcarea de pe şantier, și mai ales privi atent spre Decibalos. 
Tl vedea pe dac slăbit şi muncind din greu. Se bucură în sinea 
lui, deşi nu se simţea prea mulțumit. Îi strigă lui Eufemus, 
fără să întoarcă spre el capul : 

— Ce tot mă încurcă vita aia de Hermias ? Mi-ai spus că 
o să-i faceţi repede de petrecanie ! 

Libertul privi și el spre locul unde săpa Decibalos. 

— Stăpine, trebuie ca totul să fie făcut cu multă răbdare, 
încît să nu se bage de seamă ! Doar tu mi-ai spus că cea mai 
mică greşeală ce am săvîrşit-o, din care procuratorul ar bănui 
ce s-a pus la cale, nu va fi bine pentru nici unul dintre noi. 
Priveşte-l pe barbar, a rămas numai piele şi os, n-o să mai 
treacă mult şi-l trimitem la Proserpina. 

— Tu mai vorbeşti astăzi cu Hermias ? P 

— Tocmai pentru asta am venit, stăpîne ! 

— Bine, eu plec, mă grăbesc, spune-i lui Hermias să nu 
mă supere, altfel, pentru ce l-am făcut libert ? . 

— Mergi fără grijă, stăpîne, Eufemus şi Hermias te slujesc 
cu credință şi supunere ! 


De dimineață Decibalos se apucase să sape cu îndii 
numai să nu-l mai audă pe supraveghetor ţipind la el și 
lovindu-l cu flagrunul. Nu făcea asta pentru că n-ar mai fi 
putut suporta durerile, căci avea suferință mult mai mare 
în suflet, cît spre a scăpa de ruşinea de a fi privit de toți 
din şantier în acele clipe de umilire, Nu înaintase prea mult 
şi din nou se ivise un colț de stîncă pe care trebuia să-l spargă. 
Aşa cum lucra, numai în cioareci și în opinci, cu trupul gol 
— cămașa de mult îi era numai zdrențe — la tot pasul înjura 
cu năduf, vorbind de unul singur, Altădată nu se speriase 
de muncă, oricît de grea, fusese neobosit, acum, de cînd aflase 
de dispariţia Sarmidei, simţea cum durerea, chinul și revolta 


269 


îl măcinau încetul cu încetul și puterile se împuţinau. Vecinul 
său, Odraste, un trac venit din munţii de miazăzi ai Traciei, 
scurt și îndesat, urmărise atent lupta dacului cu stînca. După 
ce luă seama să nu fie văzut de supraveghetor, trecu lingă 
Decibalos şi începu să lovească în piatră cu ciocanul. De cînd 
fuseseră aduși la săpat, Odraste şi Decibalos îşi dăduseră 
de multe ori ajutor unul altuia. După o luptă îndirjită cu stânca, 
se opriră să mai răsufle. Odraste se aşeză pe o spărtură mai 
mare de piatră și-l cercetă atent pe Decibalos. Dintre toţi 
deţinuţii, numai dacul muncea cu lanţuri la picioare. 

— N-ai mai primit nici o veste, tot nu se ştie nimic de 
fată ? îl întrebă. 

— De unde să aflu ? Decurionul n-a mai venit de-atunci... 

— Asta înseamnă că ei aleargă, o caută, se zbat, continuă 
Odraste. Dar nu te-am întrebat, Decibalos, pe fiica ta nu mai 
pusese ochii şi vreun alt flăcău sau bărbat, dac, colon sau 
militar ? Acolo, la noi în Tracia, de unde am venit eu, tot 
așa a pierit odată o fată şi-a fost căutară mult, fără să i se 
mai dea de urmă. După cîțiva ani, părinţii s-au pomenit cu 
ea acasă, dar nu singură, ci cu bărbatul și cu copiii. Soţul 
era un centurion, el o furase şi plecase cu ea departe; o 
răpise omul fiindcă tatăl ei, un trac încăpăţinat, nu voise să 
i-o dea, căci îi ura mult pe romani. Nu cumva decurionul, 
care a tot venit pe-aici și care spui că a luat de nevastă o 
fată dacă, de la voi din Marodava, nu cumva el n-o fi străin 
de ceea ce s-a întîmplat ? 

Decibalos îl privi şi zîmbi îndurerat. 

— Nu, bunule Odraste, nu s-a putut petrece ceea ce gîn- 
deşti tu, îl cunosc bine pe decurion, dar îmi cunosc şi mai 
bine copilul. Vezi tu, situația mea este mult mai grea. Tu cel 
puţin ştii pentru ce stai aici : te-a bănuit că ai furat un vițel, 
ţi-a dat o pedeapsă și ştii că vei fi liber în curînd, pe cînd cu 
nu-mi dau seama cît o să mai stau și ce o să mai fac. Sorocul 
pedepsii mele poate că nu va veni niciodată !... 

— Mi-ai vorbit întotdeauna frumos despre acel vecin al 
tău, de Butes, nu se poate ca el să nu se străduiască să te 
scoată de aici. 

— Da, îmi pun toată nădejdea în el, însă nici el nu se 
poate împărți în două. Bănuiesc că acum se zbate să dea de 
urmele fetei, eliberarea mea cred că s-a gîndit s-o lase mai 
la urmă. 


270 


— Dar, dacă şi tu ai fi liber, amindoi aţi căuta-o cu mai 
mulți sorți de izbîndă. 

— Cu eliberarea mea e altceva !... Dar haide să ne vedem 
de treabă, bunule Odraste, că nu ştii de unde iese ticălosul 
de Hermias şi începe să strige şi să mă lovească. 

Se apucară de lucru. Decimus Silvanus plecase de mult, 
iar Eufemus, după ce stătuse un timp de vorbă cu Hermias 
într-o baracă, se dusese şi el. Pe șantier nu se mai vedeau 
nici arhitectul şi nici centurionul. Trecuse mult după amiază 
cînd supraveghetorul se apropie de Decibalos. Ținea dinţii 
strânşi şi avea căutătura schimbată. Odraste se trăsese la timp 
pe locul său, încît Hermias nu-l văzuse dînd ajutor dacului. 
Din cauza colțului de stâncă, partea de săpătură a lui Deci- 
balos rămăsese mai în urmă faţă de ale celorlalți. De cum 
sosi, supraveghetorul începu să strige, pregătindu-şi flagrunul. 
Odraste înţelese că venise pornit să-l bată pe dac, simţi cum 
fi urcă sîngele la cap de revoltă. Loviturile începură să cadă 
ploaie pe spatele gol al lui Decibalos. Dacul răbdă un timp, 
Săgetindu-l cu o privire plină de ură. Ceilalyi lăsaseră lucrul 
şi urmăreau Împietriţi scena. În toţi creștea pornirea spre 
răzbunare. 

— Potoleşte-te, Hermias ! strigă Decibalos de făcu să răsune 
pădurea din apropiere. 

— De ce n-ai lucrat cît trebuia? strigă supraveghetorul, 
continuînd să lovească mai des şi cu mai multă furie. 


— Potoleşte-te, Hermias, că te fac praf ! strigă din nou 

Decibalos. 

Supraveghetorul încetă o clipă loviturile. i 

—Crezi că mi-e frică de tine, barbarule? îl batjocori, 
dindu-i roată de cîteva ori, apoi începu din nou să-l lovească, 

Cînd auzi că îi spune „barbar“, furia lui Decibalos depăşi 
puterea stăpînirii. Sări la Hermias, îl zgudui de cîteva ori, 
îi săltă deasupra capului si-l repezi cu toată puterea în malul 
înalt de pămînt. Supraveghetorul se izbi de colțul de stîncă, 
apoi căzu pe pămîntul proaspăt săpat. Era galben ca ceara 
şi tremura tot. Teama de moarte îl făcu să se ridice repede 
şi să fugă chiva paşi, apoi se opri, scoase clopoţelul și începu 
să sune cu putere. Pentru legionarii de pe şantier era semnalul 
de alarmă. Doi legionari sosiră dinspre barăci cu suliţele 
pregătite. În același timp, sclavii şi deţinuţii se apropiară 


271 


şi ei. Decibalos puse, mina pe lopată şi-o ridică ameninţă sr. 

— Cine se apropie de mine îi crăp capul ! strigă el. 

— Omoriţi-l pe barbar! îi îndemnă supraveghetorul pe 
legionari. 

Văzînd primejdia, alături de Decibalos sări şi Odraste, 
“inînd în sus lopata, gata să lovească. 

— Şi cu îl fac praf pe cel care se apropie ! rosti tracul cu 
voce mai potolită, dar hotărâtă. 

Alături de cei doi legionari mai sosiră şi alţii. De partea 
lui Decibalos şi-a lui Odraste începură să treacă unul după 
altul sclavi şi deţinuţi dintre cei care lucrau în apropiere. Cînd 
veni decurionul se alcătuiseră două tabere care se înfruntau 
<u hotărire: de o parte, o pădure de lopeţi ridicate pregătite 
să lovească, de cealaltă, un zid de sulițe gata să fie repezite, 

— Cine nu lasă lopata jos va fi străpuns cu sulița ! tună 
„decurionul, convins că fi va înfricoşa. 

Prinzind curaj, şi orbit de furie, supraveghetorul smulse 
fulgerător o suliță din mîna unui Jegionar şi o repezi spre 
pieptul lui Decibalos, însă lovitura greşi ţinta, fi zgârie aces- 
tuia numai braţul, căci, ca o săgeată, dacul făcu un salt în 
lături şi izbi puternic cu lopata în pieptul lui Hermias, dobo- 
rîndu-l la pămînt. Îndirjirea puse, stăpînire pe toţi. Lupta 
părea gata să izbucnească, furia deţinuţilor şi sclavilor creştea 
într-una, iar legionarii îşi pierdură calmul, însă energia şi 
hotărtrea decurionului reuși să-i potolească. Hermias nu fusese 
lovit de moarte, avea la piept o tăietură ce sîngera. Numai 
cînd văzu că nici unul nu vrea să retaceapă lucrul, decurionul 
“îşi dădu seama de greșeala pe care o săvirşise Hermias. Încercă 
să împace lucrurile, amenință şi făcu promisiuni, urmărind 
să nu afle centurionul, și mai ales tribunul şi procuratorul 
«de cele petrecute. Dar socotelile lui se dovediră greşite. Sclavii 
şi deţinuţii refuzară să se apuce de săpat pînă nu va veni 
procuratorul. 

Vestea despre răscoala de pe șantierul templului se răspîndi 
«<a fulgerul în tot Porolissumul. Zvonurile se înteţiră, unele, 
că legionari fuseseră omoriţi în şantier, altele, că deţinuţii 
şi sclavii căzuseră loviți cu sulițele, Soarele mai era încă 
deasupra crestelor munţilor cînd sosi în şantier procuratorul 
însoțit de tribun şi de centurion. Îi găsi pe sclavi şi pe deținuți 
stînd strîns grupaţi, cu lopeţile şi tirnăcoapele pregătite, Supă- 


272 


xarea lui Plautius Priscus crescu, O mică răscoală ca cea din 
santier putea să fie un îndemn la nesupunere și pentru alţii, 
mai ales pentru daci, lucru de care se temea mult. Nu voia 
să se audă la Roma de noi răscoale, tocmai acolo unde admi- 
nistra el. 

Procuratorul se apropie de grupul sclavilor şi deţinuţilor. 

— Cine l-a lovit pe supraveghetor ? întrebă el. 

— Eu! răspunse fără ezitare Decibalos. 

— Tu eşti dacul pedepsit pentru tăinuirea acelui gladiator 
fugit? continuă să-l întrebe, deși i se spusese de decurion. 

— Da, eu sînt! răspunse Decibalos cu îndirire. Nu tăi- 
muiesc nici un gladiator, nu ştiu unde se ascunde, nu ştiu ce 
vrea Verus de la mine !... 

— Spune, pentru ce l-ai lovit pe supraveghetor, ce s-a 
întâmplat aici ? 

Decibalos nu apucă să răspundă, Odraste i-o luă înainte 
şi începu să vorbească : 

— Pe toți zeii, eu vreau să spun cinstit tot ce s-a întîmplat, 
lucrez de mult alături de Decibalos. Procuratorul poate că 
nu știe, continuă cu curaj tracul, eu bănuiesc că s-a pus la 
cale omorirea acestui om, altfel ce rost ar avea ca aproape 
în fiecare zi să fie snopit în bătăi de către Hermias ? Să spună 
toţi cei care muncesc la săpătură dacă Decibalos_nu lucrează 
mai mult decît oricare altul şi-atunci ce poate să aibă cu el 
supraveghetorul ? Astăzi Decibalos a spart un întreg colț de 
stîncă, treabă pe care n-ar fi făcut-o nici trei sau patru 
oameni, şi drept mulțumire tot pe el a venit să-l bată ! 

Procuratorul nu-l mai ascultă pe trac, se întoarse spre 
«decurion şi îi aruncă o privire severă. 

— Decurioane, pentru ce ai fost trimis aici pe şantier? 
Nu e destul că pe aceşti oaineni îi folosim la munci grele? 
“Cum de l-ai lăsat pe supraveghetor să-și facă de cap ? Pentru 
asta Îți vei primi pedeapsa ! îi strigă, apoi îi spuse lui Odraste, 
schimbînd tonul: Ai vorbit bine şi cu mult curaj, pentru asta 
ai toată lauda mea. Să vă vedeţi liniștiți de treabă, căci pe 
Hermias îl vom schimba de aici, dar şi dintre voi, cine crede 
că poate s-o țină tot cu împotrivirea se înșală, s-ar putea să 
se vadă spînzurat într-unul din fagii ăștia bătrîni de pe 
colină ! 


273 
18 


Primul contuberal intră şi raportă ă de dimineaţă a sosit 
un dac, care cere cu îndărătnicie să . Mai adăugă 
că toate încercările şi amenințările sale, pentru a-l face să 
spună ce voia, se izbiseră de totala lui muţenie. Procuratorul 
îi dădu ordin să-l introducă imediat, pradă unui nou val de 
griji. 

Din ziua cînd se dezlănțuise împotrivirea celor de pe şan- 
tierul templului zeului Silvanus, Plautius Priscus nu-și mai 
găsise liniștea. În tot Porolissumul se înteţiseră zvonurile. 
Vechea lui teamă de o nouă răscoală a dacilor fusese reaprinsă ; 
la aceasta contribuise şi faptul că cel care se împotrivise 
supraveghetorului şi-l lovise cu atîta furie fusese un dac. 
Şi nu, se putea, gândise el, ca dacii din Marodava și de peste 
tot din jurul Porolissumului să nu fi auzit de cele ce se pe- 
trecuseră pe şantier. Cînd contubernalul îi raportă că un dac 
cerea să-i vorbească, se trezi în el comandantul, gata să treacă 
la hotăriri, întocmai ca, pe cîmpul de luptă. Nu se îndoia că 
dacul venea ca un trimis, care vorbea în numele dacilor 
hotăriţi să pună condiţii şi să ameninte. Dar procuratorul 
mai era neliniștit şi din altă cauză. Ce amestec avusese Deci- 
mus Silvanus în cele ce se petrecuseră pe şantier? Aflase 
ceva de la Hermias, însă tot nu-i era prea limpede ce se urmă- 
téa. După multe seceninfilri,, spraveghevarul. secunuseust, că 
libertul Eufemus îl îndemnase să-l bată pe dac şi să-l pună 
la munci cît mai grele. Pe de altă parte, Hermias fusese 
sclavul lui Decimus Silvanus, ca şi Eufemus. În tot ce se 
petrecuse pe şantier, pînă la împotrivirea deţinuţilor şi a 
sclavilor, vedea că era o legătură, că dedesubt se ascundea 
ceva care îi scăpa. Desele treceri pe ia șantier ale lui Decimus 
Silvanus îşi aveau o explicaţie, pentru că şi el, ca mulți 
oameni bogaţi, alături de augustali, dăduse o importantă sumă 
de bani pentru înălțarea templului unui zeu al cărui nume 
era același ca al său. Plautius Priscus era prins în astfel de 
gînduri cînd contubernalul îl introdusese pe dac. De cum îl 
văzu, îngrijorarea pieri şi severitatea ce și-o pregătise lăsă 
loc pe fața lui unui zîmbet, ca la bucuria unei revederi. 

— Tu erai, Butes? îl întrebă, ridicîndu-se de pe scaun. 


274 


— Mă rog zeilor pentru sănătatea ta, Platius Priscus ! sa- 
luă Butes, oprindu-se la cîțiva paşi de masa de lucru a 
procuratorului. 

— Să fie adevărat oare? Chiar doreşti sănătatea unui 
roman, care în această parte a Daciei îi stăpîneşte pe daci, Și 

— Nu numai pe daci, ci pe toată populația de-aici. Dar să 
tii, Plautius Priscus, că nu doresc sănătatea oricărui roman, 
militar sau civil ; pentru tine, noi, cei de la Marodava, nutrim 
o deosebită admiraţie şi un adînc respect. 

Procuratorul privea cămaşa lungă, încrețită la gît și ițarii 
“albi ca neaua cu care era îmbrăcat Butes. Pletele aproape albe 
îi cădeau lungi pe umeri. Pe obraz, semnul de rană lăsa un 
gol purpuriu în barba deasă, căruntă, care altădată fusese 
blondă şi frumoasă. Îi făcu semn să se apropie. 

Stai pe scuan, Butes, Să ştii că-mi place cum vorbeşti : 

cinstit, pe faţă, fără prefăcătorie, aşa cum te-am auzit și la 
sărbătorile acelea, lupercaliile şi... Procuratorul se opri la 
timp, îşi aduse aminte că la sărbătoarea coroanei se dusese 
travestit şi nu fusese recunoscut de nimeni. Dar cum se face 
că voi, dacii, nutriţi pentru mine atâta respect ? 

Butes se aşeză pe scaun şi îşi trecu încet degetele prin 
barbă. 

— „Cine altul, Plautius Priscus, ar fi putut să trimită legio- 
nari să ne ajute să avem tihnă de sărbătoarea coroanei din 
anul trecut ? Şi noi bănuim că, dacă Decimus Silvanus nu ne 


mai ia cu lăcomie din pămînt, n-o face fiindcă ar fi devenit 


mai bun, ci pentru că cineva l-a oprit, și acela nu putea să 
fie altul decît procuratorul. 

Cuvintele lui Butes îl bucurară mult pe procurator şi orice 
urmă din neliniştea cu care îl primise se spulberă. 

— Vorbeşti frumos limba Romei, Butes, poate că eşti un 
dac umblat, greu încercat... 

— Am umblat... şi m-au încercat greu prăpădul care s-a 
abătut asupra țării mele, frământarea care a venit după aceea... 

Procuratorul clătină ușor capul. Ii plăcea că dacul vorbise, 
gindind la războiul prin care fuseseră cotropiţi și la răscoala 
cea mare pornită după aceea, folosind cuvinte cum nu se 
putea mai potrivite, 

— Am învăţat limba Romei de la Canidia și de la Stabe- 
rius, continuă Butes, mă doare în suflet cînd mă gindesc că 
moartea unui bărbat atît de brav a rămas nepedepsită. 


275 
18: 


— Acum totul e prea tirziu, murmură procuratorul, n-am 
mai putea să îndreptăm nimic din nenorocirea care s-a produs. 

— Niciodată nu e tîrziu pentru a se pedepsi o ticăloşie... 

Procuratorul căută să schimbe vorba, de teamă să nu scape 
ceva din care Butes ar prinde că el ştia ce se petrecuse la 
Marodava cu răpirea Canidiei. 

— Voi aţi auzit că Publius Octavianus a murit? Canidia 
era singura lui moștenitoare, așa că acum este una din cele 
mai bogate femei din Roma. 

— Care poate că încă nu ştie că soţul îi este mort... 

— Şi care poate că ar îi renunțat la el dacă ar mai fi 
fost în viață. Dar să lăsăm asta şi să revenim la lucruri mai 
proaspete şi mai importante. De la lupercalii, nutresc pentru 
tine numai gînduri bune, Butes, altfel ți-aş fi vorbit scurt, 
fără să mă întind la vorbă. Să ştii că nu e uşor să fii procu- 
rator, și tocmai aici. Din nou mi se raportează de alte lovituri 
ale triburilor de dincolo de hotar, iar pe de altă parte voi, 
dacii. 

— Dacii n-au făcut nimic, n-au pornit nimic, Platius Pris- 
cus ! 

— Bine, să vedem... Dar ia spune-mi, Butes, pentru ce-ai 
venit la mine ? Sînt gata să-ți ascult păsul. 

— Acum, după ce-am vorbit atât, pot să-ți spun de-a drep- 
tul, Plautius Priscus, e vorba de Decibalos ! 

— Aţi aflat și voi ce s-a întîmplat ? 

— Am aflat, dar nu pentru cele petrecute acum cîteva 
zile am venit, ci pentru punerea lui în libertate. 

Procuratorul se mişcă neliniștit în scaun. 

— El a fost pedepsit pentru tăinuirea unui sclav, iar acel 

sclav e gladiator al lanistului Verus, așa că... 
Dar totul s-a pornit de către lanist folosind minciuna, 
Plautius Priscus. Acum, după încercarea de împotrivire și după 
ordinul pe care l-ai dat, mi s-a încuviinţat ieri să vorbesc 
cu Decibalos. El mi-a spus că, atunci cînd a venit la lanist 
şi i-a cerut să i-l vîndă pe gladiator, n-a ştiut că acesta fugise. 
Era în joc viaţa fiicei sale, care cică l-ar iubi pînă la disperare 
pe gladiator și, cînd vine o astfel de nenorocire, cîte greșeli 
nu poate să făcă un părinte ? 

Privindu-l atent, procuratorul clătină capul cu neîncredere. 

— Dacă lucrurile ar fi rămas aici, aş fi fost gata să te 
cred, dar ele s-au petrecut aitfel: dacul a vrut să-l cumpere 


276 


pe gladiator şi după ce lanistul i-a spus că acesta a fugit, 
şi-atunci nu e drept ca noi să gîndim că Decibalos ştia, şi 
ştie încă, unde stă ascuns acel Gemellinus ? 

— Plautius Priscus, ai trimis legionarii de au scotocit toată 
Marodava ! răspunse Butes îngrijorat, dar şi hotărît să ducă 
mai departe lupta. 

— Spune-mi cinstit, Butes, ce se ascunde aici? Mie îmi 
plac dacii, ei sînt aprigi la mînie, dar şi de bună-credință. 
Păstrez pentru voi această convingere nestrămutată, însă nu 
trebuie să ne socotiți proşti pe noi, romanii. În ultimele zile, 
după cele petrecute pe şaniierul templului, am mai stat de 
vorbă cu lanistul și pentru mine acum este limpede: voi, 
dacii, ştiţi unde se ascunde acel gladiator ! 

— Şi dacă nu va fi găsit niciodată acel sclav fugar, puteți 
să nenorociţi un om, o familie ? Cît o să-l ţineţi pe Decibalos ? 

— Îşi repet întrebarea, Butes : Ce se ascunde aici, ce urmă- 
riţi voi ? Mai am o probă, care mă face să fiu și mai bănuitox : 
niște daci au mai încercat să-l elibereze pe acel sclav cînd 
nici nu era gladiator, Pentru ce au făcut ei asta, aşa, numai 
de dragul lui ? 

Căutind să se stăpînească, pornit să împingă lucrurile cît” 
mai departe, însă fără să depăşească măsura, Butes lăsă pen- 
tru mai târziu lovitura prin care spera să-l înduplece pe 
procurtaor, convins că Plautius Priscus era un bărbat cinstit 
şi drept. 

— Cînd un popor nu mai are căpetenii, nu are nici cui 
să se plingă şi nici cine să-l creadă 1... murmură el destul de 
tare şi de rar pentru a fi înţeles de procurator. 

— Ai spus un mare adevăr, Butes, dar pe mine mă atinge 
numai în parte. Eu nu sînt o fostă căpetenie dacă, iar nu eu, 
Plautius Priscus, am supus Dacia, însă întotdeauna am fost 
şi sînt gata să vă ascult plingerile și să vă cred durerile. De 
cînd voi aţi dezlănțuit răscoala cea mare, aţi început să fiţi 
mai mult prețuiți și temuți de romani; v-aţi ales cu un fel 
de nimb de măreție prin dirzenia voastră. 

Bun cunoscător la oameni, procurorul se aplecă peste masă 
şi-l privi adînc în ochi. 

— Spui că dacii nu mai au căpetenii ? îl întrebă rar, cu 
voce potolită. Dar tu eşti una din căpeteniile lor ! 

Un fior îl fulgeră pe Butes prin tot trupul. Se întrebă cu 
îngrijorare dacă nu cumva procuratorul aflase ceva şi, mai 


277 


ales, dacă ştia că fl are în faţă pe fostul taraboste Burio. Se 
strădui să se țină tare, să înfrunte primejdia. 

= Oamenii nu pot trăi împrăștiați, începu el, caută tot- 
deauna să se strîngă, să trăiască laolaltă, și aşa ajung să 
asculte de, cuvîntul unuia dintre ei. Asta, cu atît mai mult 
în vremuri vitrege, Și la Marodava, de cîtva timp i-am văzut 
că au cam inceput să mă întrebe pe mine câte ceva, să-mi 
respecte vorba, la sărbători m-au ales să conduc mulțimea 


şi s-o înveselesc, Nu pot să-mi dau seama pentru ce-au făcut, 


toate astea, deși sînt alții mai potriviţi să fie ca un fel de 
căpetenie. 

Butes tăcu şi aşteptă ca procurorul să spună tot ce ştia, 
dacă în adevăr aflase ceva. 
Si Da, asta am văzut și cu, aşa mi s-a şi spus, doar nu-ți 
închipui că n-avem pe-acolo iscoade de-ale noastre. Aşadar, 
la Marodava tu eşti un fel de căpetenie ; de mult mă gîndisem 
ca şi noi să te privim tot la fel. 
- Dacă nu veneam astăzi aici, poate că procuratorul nu 
se mai gindea... glumi Butes, 

„Curajul îi revenise cu totul, nu se mai îndoia, romanii nu 
ştiau cine se ascundea sub acest nume. O căldură plină de 
mulţumire îl năpădi pentru dirzenia cu care dacii din Maro- 
dava păstrau taina lui. 

„— Să ştii, Plautius Priscus, reluă el, nu vei putea să faci 
niciodată din mine o bită ageră cu care să lovești în daci ; as 
fi o măciucă cu totul altfel, care cade tocmai pe cel ce caută 
să o miînuiască. 

B Cele spuse de Butes îl mulțumiră şi mai mult pe procurator. 
Îi plăcea vorba lui dreaptă, fără vicleşuguri și fără ocoluri. 
„ — Nu pot să-ţi spun tot ce gîndesc despre tine, dar să ştii 
că te preţuiesc mult. De cîteva ori m-am gîndit să te chem 
şi să stăm de vorbă. Dacă nu greşesc, cînd ne-am despărțit, 
de lupercalii, parcă ţi-am şi spus-o. Haide, Butes, aştept să-mi 
spui adevărul, ce este cu acel gladiator Gemellinus ? 

— Mai mult decît Decibalos nu ştiu nici eu, Plautius Priscus, 

— Si totuşi se ascunde ceva, şi acel ceva poate că va ie 
odată la lumină. Dar să lăsăm asta. Spune-mi, Butes, ce zici 
de acele lovituri care se dau pe la Apulum şi pe la Ulpia 
Traiana Sarmizegetusa, parcă ţi-am vorbit de cle la luper- 
calii, ştii că sînt acum mult mai dese şi mai puternice ? Dar 
povestea a început să fie şi mai frumoasă. Am auzit că stăpt- 


278 


nul unei ferme a primit un papyrus prin care era amenințat 
cu moartea, dacă în timp de o săptămînă nu va împărți cîte 
o sută de sesterți la fiecare sărac din vicul din apropierea 
fermei lui. Cică s-a dus el la castrul din apropiere şi i-a cerut 
centurionului legionari să-l păzească, s-a ţinut tare vreo două, 
trei zile, dar în cele din urmă spaima de moarte l-a învins 
şi nu se sfirşise săptămîna cînd fiecare sărac Îşi primise suta 
de sesterţi. M-am gîndit de multe ori ce-ar trebui să fac 
dacă astfel de atacuri se vor da şi prin părțile noastre? 
Eu ţin mult ca aici să fie linişte, să nu se trezească ura dintre 
romani şi daci. Dacă cei ce se dedau la astfel de lovituri ar 
fi latroni fără căpării, veniţi de aiurea, nu m-aş îngrijora 
prea mult, însă bănuiesc că sînt daci, ceea ce face situaţia 
mult mai grea, căci ei se ajută, sînt uniţi în fața primejdiei 
şi fi ascund cu grijă pe cei urmăriţi de gărzi. Spune-mi, 
Butes, ce gindeşti despre toate astea ? 

Butes se aştepta la o astfel de întrebare. Căpătase convin- 
gerea că procuratorul era un om drept, care nu-i ura pe daci, 
dar care îşi îndeplinea fără şovăire îndatoririle militare „şi 
administrative. Îi răspunse fără să-l înfrunte şi fără să-i 
ascundă ce gîndea 

— Eu nu pot să fac decît ceea ce ai face şi tu, Plautius 
Priscus, dacă romanii ar fi subjugaţi de alt popor mai puter- 
nic. Nu mă îndoiesc că nici tu n-ai da un roman pe mîna 
celui care ţi-a subjugat neamul. 

Procuratorul confirmă clătinînd capul. Se întinse din nou 
peste masă : 

— Acum am înţeles, Butes, poate că n-o să vreţi să recu- 
noaşteţi, dar convingerea mea rămîne nestrămutată : acel gla- 
diator fugar trebuie că e de felul lui dac şi, ca dac, a găsit 
la voi adăpost şi ascunzătoare, aşa că ceea ce a făcut Decibalos 
n-a fost decît o încercare de a-l elibera ! 

— Şi totuşi, adevărul este că fiica lui Decibalos 

— Da, presupun că fata îl iubește, deci cu atît mai mult 
îl vreţi liber... 

— Nu te gîndi numai la asta, Plautius Priscus, nenorocirea 
este mult mai mare : fiica lui Decibalos a fost răpită de mai 
mult timp și toate încercările noastre de a-i da de urmă s-au 
dovedit neputincioase. Acum casa lui Decibalos a rămas pustie, 
nevasta lui îşi plinge toată ziua bărbatul şi fata, e cu inima 
zdrobită. 


279 


— Spune-mi că glumeşti, in: 
una ca asta ? Mie N s ee poe initial 

— Cind e vorba de daci, legionarii și tabularii... 
dă Ep aceea îi pedepsesc cu asprime pe cei vino- 
ano eprndu-se în scaun, Butes îl fixă cu privirea pe procu- 

„ — Acum pot să-ți spun to: ce am gîndit cînd m-am hotărât 

să pornesc la tine şi asta e totodată şi cererea ce ţi-o fac: 
dacă Decibalos va fi pus în libertate, eu şi el vom pleca in 
căutarea fetei şi, cum bănuim că acolo unde se găsește tari 
va fi şi celălalt, vom da asifei şi de ascunzătoarea gladiatoru- 
lui. Noi ne străduim să aflăm urmele fetei, voi ţineţi să-l 
prindeți pe gladiator... R sai Să 

— Nu, asta niciodată ! rosti procuratorul, săltindu-se de pe 
scaun, Mi se par toate atit de încilcite, încît nu se poate ci 
nu se ascundă aici ceva. 

— Platius Priscus, îţi cer eliberarea lui Decibalos ! insistă 
Putas cu hotărîre, ridicindu-se şi el în picioare. Alfel, atunci 
Sina he tu, să nu fie prea tîrziu! Ai spus că-i cunoşti 

„— Dacă aș lua vorbele tale drept o ameninţare, te-aș putea 
trimite pe şantier lîngă Decibalos ! strigă procuratorul. 

— Face o mare greşeală cineva dacă se încrede în bună- 
tatea celui ce-l asupreşte! Noi, dacii, trăim vremuri grele 
am ajuns ca numai în suflete să mai avem revoltă, căci picioa- 
rele şi braţele ne sînt amorţite, dar să ferească zeii, Plautius 
Priscus, ca trupurile noastre să înceapă să se dezmorţească ? 

— Vrei să spui că porniţi din nou răscoala ? i 
„Cu totul schimbat, palid, procuratorul sună din clopoțel 
şi un contubernal intră în fugă, 

— Să vii cu doi legionari şi să-l 

„„Tăcu văzînd lucirea din ochii lui Butes. Dacul nu făcuse 
nici o mişcare, îşi strînsese numai fălcile cu putere şi îşi 
schimbase neliniștit greutatea trupului de pe un picior pe 
altul. Se întoarse din nou spre contubernal și îi spuse cu voce 
mai potolită : 

— Du-te, nu mai am nevoie de nimic ! 

Se aşeză la loc pe scaun și își prinse capul în mfini. Butes 
era un om pe care începuse să-l preţuiască mult. Îi ascultase 


280 


cuvintele şi în toate văzuse adevărul, deşi în ele răsunase 
o revoltă greu stăpînită. 

— Te-am supărat mult, Plautius Priscus ! curmă Butes tăce- 
rea. Pot să plec? 

Procuratorul nu-i răspunse. Se găsea într-o mare neho- 
tărfre, îşi dădea seama că prin eliberarea lui Decibalos ar fi 
ajutat să se descurce multe, însă nu putea să se poarte bine- 
voitor cu nişte oameni care ascundeau un sclav şi mai ales 
cu oameni eare preferau să sacrifice pe unul dintre ei decît 
să-l trădeze pe fugar. Tirziu ridică privirea şi, după ce sună 
şi: contubernalul intră, ordonă cu, voce înceată; în care nu se 
vedea nici minie, nici pornire, nici înțelegere, nici bunăvoință : 

— Dacul e liber, poți să-l conduci afară. 

Pe drumul pînă la Marodava, Butes încercă de mai multe: 
ori să repete în gînd tot ce verbise cu procuratorul. De fiecare 
dată îşi dădu seama că nu greşise cu nimic şi totodată că 
nici Plautius Priscus nu se arătase un om prea rău. Plecase 
la Porolissum nutrind multă speranță şi acum se întorcea 
cu totul descurajat. Nici nu știa încotro să mai apuce şi ce 
să mai facă. Se socotise văzut bine de procurator ; aceasta o 
constatase după felul cum fusese primit şi din modul în care 
îi vorbise. Speranţa lui se prăbuşise în clipa cînd crezuse 
că se afla foarte aproape de izbîndă. Se gîndi să pună la cale 
ceva, ajutat de Sagitulp şi de Ampelia şi, prin decurionul 
Fuscianus, să uşureze fuga lui Decibalos de pe şantier. Ajunse 
cu gîndul să-l vadă chiar scăpat, de acolo, dar mai departe 
nu mai găsea ce-ar fi putut să mai facă. Un fior îl săgetă cînd 
îşi dădu seama că în loc de unul ar ajunge să fie urmăriţi 
doi: Dicomes şi Decibalos. Şi din nou, își aminti de soarta 
Sarmidei, despre ea nu reuşise să afle nimic. Getio, care por- 
nise în căutarea fetei, nu trimisese nici o veste. De la Sarmida 
gîndul fi trecu la Decimus Silvanus. De curînd se mutase un 
proaspăt libert în casa care fusese a lui Staberius şi a Canidiei, 
un sclav căruia bogatul fermier îi acordase libertatea. Ce se 
mai urmărea ? Pe Lucrinus și pe Hermias nu-i eliberase decît 
cu anumite scopuri, ale căror roade începeau să se vadă. Acum 
cînd se apropia de casă, tot mai mult îşi micşora pasul, ca 
şi cum n-ar E vrut să mai ajungă niciodată. Șiia că o găseşte 
din nou pe Gumida plingînd şi pe Arghida lîngă ea, încercînd 
să o liniştească şi să-i dea curaj. Iar el ce putea să-i mai spună; 
cînd și speranța pe care şi-o pusese în procurator se spulbe- 


281 


rase ? Nici nu băgă de seamă că ajunsese la cotitura drumului, 
de unde nu mai avea decît cîțiva paşi pînă acasă. Ieşi din 
gînduri cînd auzi pe Iarse vorbindu-i. Stătea la umbra unui 
măr, lîngă în erele unei ogrăzi. 

— Cind omul merge tot privind în jos şi călcînd rar, mari 
trebuie că-i sînt întristarea și îngrijorarea din suflet. 

Văzîndu-l, Butes se învioră. 

— Tu erai, bătrîne? Nu te-am mai văzut de mult. Să-i 
mai rog pe zei pentru sănătatea ta ? îl întrebă în loc de salut, 

— Nu te mai obosi, bunule Butes, că o faci degeaba ! Cu 
netrebnicii de zei de mult sînt certat, iar bătrînețea mea nici 
nu mai are nevoie de sănătate. Îţi cunosc durerea și îngrijora- 
rea, bunule Butes, așa e că n-ai făcut nimic la Porolissum ? 
Mi-a spus Gumida adineauri unde eşti plecat. 

— Nimic, bătrîne ! Pentru noi, zeii au închis toate drumu- 
rile, Vezi, în aceste trei căsuțe: a lui Decibalos, a mea şi a 
lui Staberius, unde altădată era veselie şi belşug, acum găseşti 
numai durere şi nemîngiiere, Își mai aminteşti de petrecerea 
de anul trecut, cînd Sarmida împlinise şaptesprezece ani? 
Ne-ai cîntat mult şi frumos din nai ! Acum de ce nu mai cînţi, 
bătrîne ? 

Butes tăcu şi se aşeză la umbră lîngă Iarse. 

— Sint şi eu cum este cucul, cînt numai cînd vreau să 
fiu auzit și tac cînd trebuie să trec nevăzut. Nu ţi-am spus-o 
pînă acum, bunule Butes, peste duzerea mea cea veche s-a 
aşezat alta nouă: după zeița Sarmida umblu şi eu, o caut 
zi și noapte, ca şi tine. 

Butes clătină încet capul și oftă cu durere : 

— Nici nu știu încotro s-o mai apuc, bunule Iarse, aş porni 
oriunde dacă aș prinde un semn cît de mic despre locul unde 
se găsește, Citeodată mă gîndesc îngrozit că s-ar putea ca 
tata să nici nu mai fie în viaţă... 

Bătrînul îl apucă de umeri şi-l scutură cu putere. 

— Omule, tu te-ai prostit pînă-ntr-atita ? Nu ştii că o fată 
frumoasă nu poate să fie dorită decît de un bărbat, că cel 
care a furat-o o păzeşte ca pe ochii din cap ? 

Butes simţi un fior prin trup, gîndul îi alergă din nou la 
Dicomes. Ar fi fost el în stare să facă o astfel de faptă? 
Numai cu el ar fi putut să piece Sarmida de bunăvoie. 

„— Eu pe-acel bărbat îl caut, continuă bătrinul, şi inima 
îmi spune că am să-l găsesc pe-aici, pe-aproape. Acum mă 


282 


ajut de copiii mei, de Marcellus şi de Lygia. Legionarul nu 
v-a uitat, pe tine şi pe Decibalos, de cînd i-ai, dat bani s-o 
cumpere. Pe Decibalos tot îl mai ţin la muncă pe şantier? 
Pentru ce-a vrut el să-l cumpere pe gladiatorul acela ? Asta 
nu pot să înțeleg ! 3 
— Hei, bătrîne, e o taină şi-aici, poate că o vei afla odată. 
Bătrinul îi aruncă o privire mustrătoare. , 
— Aşadar aveţi o taină, pe care bătrinul Iarse nu trebuie 
s-o ştie ?! 
L E în joc viaţa unui om... d Aga 
— Şi acela nu e Decibalos 21... Dacă nu trebuie să ştiu, 
atunci nu-mi spune! 
Butes nu răspunse. Se ridică şi se pregăti să plece. fek. 
— Să nu-ți pierzi curajul, bunule Butes, miine e sărbă- 
toarea sclavilor și eu o să tiu printre ei; de la sclavi se pot 
afla multe... 


De idele lui august, mulți stăpîni se pregăteau să-şi ajute 
sclavii pentru sărbătoarea lor. Era singura zi din an — săr- 
bătoarea sclavilor — cînd ei erau liberi să petreacă, puteau 
să facă orice, întocmai ca și stăpînii lor. În această zi toate 
se treceau cu vederea şi se iertau sclavilor. Cei mai buni la 
suflete nu se muljumeau numai să le dea bani, mîncare şi 
vin, cu care să se ducă la locul de petrecere, ci să-i şi scu- 
tească de orice muncă, Erau şi unii care se prefăceau că au 
uitat, nu le dădeau nimic sau nu voiau să audă de această 
sărbătoare, În acest an însă procuratorul dăduse zvon ca toţi 
stăpînii să se arate mai mărinimoşi, pentru că sclavii erau 
bogăţia omului, prin munca lor ei agoniseau totul. De luper- 
calii toată lumea petrecuse de minune şi sărbătoarea sclavilor 
nu era decît un nou prilej de veselie, căci printre ei se ame: 
tecau de obicei şi din cei liberi, coloni, liberţi, veterani, mai 
ales dintre cei ce nu erau stăpini de sclavi şi îi priveau tot 
în rîndul oamenilor. Numai la daci sărbătoarea coroanei din 
acest an nu se mai desfăşurase cu plăcerea de viață, belșugul 
şi veselia din vara anului care trecuse, Butes, Sagitulp, Gumida 


283 


și Arghida nici nu merseseză la petrecere. Pe câştigătorul 
coroanei îl primise Gruno, el stătuse în capul mesei mari și 
căutase să Înveselească mulțimea, dar totul se desfășurase 
fără, viaţă, fără bucurie, ca şi cum o umbră de tristețe şi de 
îngrijorare plutise pe deasupra tuturor. Pentru ca sărbătoarea 
sclavilor să fie mai plină, mai veselă, mai zgomotoasă şi mai 
în văzul tuturor, se stabilise ca în acest an să se desfăşoare 
în acelaşi loc în care se sărbătoriseră lupercaliile, în Crângul 
lui Pan, din apropierea templului lui Mithras. Ca şi de luper- 
calii, aci aveau să se adune, pe lîngă sclavi, şi oameni liberi 
din Serdos, Magnus şi Porolissum, poate chiar şi daci din 
Marodava, dornici să privească la petrecere, de aceea Decimus 
Silvanus și Eufemus, cunoscuți ca stăpînii de sclavi cei mai 
răi şi cei mai lacomi, se hotăriră să arate lumii că sînt foarte 
darnici. Puseră să se aducă la Crîngul lui Pan belşug, de 
bucate şi de vin, din care sclavii lor să se ospăteze și să 
petreacă din plin. Grija pregătirilor, a împărţirii bucatelor și 
vinului o lăsară pe seama actorelui Ampliatus şi a vilicului 
Marsus, care nu uitară să pună deoparte pentru ei cît mai 
mult din cât porunciră cei doi stăpîni să dea. 

De dimineață Crîngul lui Pan începu să prindă viaţă. 
Soseau sclavi din toate părțile, unii însoțiți de stăpînii lor, 
căci în Serdos şi Magnus mulți coloni şi veterani aveau numai 
cîte unul sau doi. Printre ei se puteau vedea și cei doi sclavi 
al lui Theudotos, rămas în această zi să-și servească singur 
mușteriii, precum şi sclavii pe care tabularul Lucrinus îi cum- 
părase pentru Metiada, și mulți alții veniţi de la Porolissum. 
Cei mai numeroşi erau sclavii lui Decimus Silvanus și ai lui 
Eufemus, la care se adăugau cei publici de la Porolissum, 
pentru care procuratorul urmărise cu deosebită grijă pregă 
tirile : îi îmbrăcase în haine noi, le dăduse hrană şi vin şi 
împărţise fiecăruia cîţiva sesterți — unora mai mulți, altora 
mai puţini — după vrednicie sau după felul cum îl vedea 
supraveghetorul. De sărbătoarea sclavilor, în șantierul tem- 
plului zeului Silvanus de la Porolissum nu mai rămaseră la 
lucru decît oamenii pedepsiţi la muncă. Pe la vremea prînzu- 
lui, Crîngul lui Pan se umplu de lume. Printre mulțimea de 
sclavi şi de sclave, de oameni liberi — bărbaţi, femei și copii — 
forfateau negustori ambulanți, ISudtadu-și marfa în gura mare, 
saltimbanci ce se opreau din loc în loc şi înveseleau pe cei 
din jur, cerșetori, care, prin cuvinte meșteşugit spuse, ştiau 


284 


să trezească mila, şi vraci ce se lăudau că vindecă bube urîte 
sau că puteau să ghicească viitorul. Tot Crîngul lui Pan era 
o mare de strigăte, omenie și veselie. 


După ziua plină de zbucium din ajun, Butes nu dormise 
toată noaptea. Nu se luminase bine de ziuă cînd plecase spre 
Porolissum. Ajunsese în apropierea șantierului cînd soarele 
se urcase la cîteva sulițe pe cer și se aşezase la umbra unui 
fag de la marginea pădurii. În lipsa sclavilor plecaţi la săr- 
bătoare, pe şantier era mai puţină mișcare, lucrul îl urmăreau 
numai legionarii, căci supraveghetorul plecase cu sclavii. Aş- 
teptă să se ivească prilejul, hotărît să schimbe cîteva vorbe 
cu Decibalos ; îl vedea săpînd, alături de trac, de Odraste. 
"Timpul trecea repede, iar legionarul care stătea la marginea 
șantierului, în apropierea lui Decibalos, nu se îndepărta de 
acolo. Butes îşi pierduse speranța și răbdarea, cînd dinspre 
Porolissum se ivi decurionul, comandantul gărzii de pe șantier. 
Acesta îl văzu şi se opri, cercetindu-l cu bănuială. De cînd 
se întimplase împotrivirea de pe șantier dezlănțuită de Deci- 
balos, decurionul fi privea cu mai multă dușmănie pe daci. 

— Ce e cu tine aici, dacute ? îl întrebă. 

— Nimic, bunule decurion, mă odihnesc niţel la umbră. 

— Şi ceva mai departe de şantier nu puteai să te oprești ? 
Ta cară-te, de-aici ! 

Butes se ridică în picioare, dar nu plecă. 

— Dacă mergi la sărbătoarea sclavilor, bunule decurion, 
te duc la un dac care are un vin cum n-ai băut în viaţa ta, 
îi spuse, privindu-l fără să clipească. 

— Vorbeşti frumos limba Romei şi, după semnul din obraz, 
se vede că ai fost şi luptător, poate căpetenie în oastea lui 
Decebal sau a lui Sarmis. 

— Fiecare luptă pentru țara lui, bunule decurion. Acum, 
după ce prăpădul s-a săvârşit, nu se mai poate face nimic. 
Da, am fost luptător și îi iubesc pe ostas! oriunde îi văd, căci 
şi ei sînt nişte oameni chinuiţi. Ce, tu n-ai vrea să fii acum 
acasă, lîngă ai tăi, liber şi liniştit ? 

Decurionul mai făcu fără grabă cîţiva paşi spre Butes. 

— Tu nu stai degeaba aici, urmăreşti să faci ceva ! 

Cu multă iuțeală, Butes duse mîna la briu, apoi o întinse 
spre decurion, sunînd în palmă sesterții. 


285 


— Își dau cît poţi să bei o zi întreagă din vinul cel mai 
bun, numai să mă laşi să schimb cîteva vorbe cu fratele meu, 
cu Decibalos ! 

— Cu dacul din șantier ?... Tu stii ce mare necaz mi-a făcut? 
Era să se întîmple aici o adevărată răscoală. 

Butes răsturnă sesterţii în palma stîngă, iar cu dreapta 
mai scoase alţii de la briu. 

— Ţi-i dau pe toţi, bunule decurion, dacă mă laşi să vor- 

„besc o clipă cu el! 

Decurionul privi cu lăcomie sesterţii din palmele lui Butes, 
aa e atens 40. susul și ini oel dramalar 

—, Dar să nu pui ceva la cale, altfel dau ordin să-l păzească 
mai bine. Să te dai mai sus, pe mal, lîngă gardul ce împrej- 
muieşte şantierul, iar, eu o să stau departe, mai retras în 
pădure. Dacă încerci să fugi, te străpung cu spada ! 

De lingă un tufiş de fagi mici, Butes slobozi un strigăt 
uşor de huhurez, numai atît cît să-l audă Decibalos. Acesta 
sc opri din lucru şi privi atent în susul colinei, spre pădure. 
Urcă malul proaspăt săpat, se lăsă pe brînci şi se apropie de 
gard. Odraste, care îl văzuse plecînd, stătea rezemat în lopată 
şi îl privea mirat. Cu multă grabă, Butes îi povesti printre 
zăbrelele gardului ce făcuse la procurator şi-l îndemnă să 
nu-și piardă speranţa. Ca să-i mai întărească răbdarea şi 
curajul, îi spuse că au primit veşti de la Dicomes, şi că Sarmida 
se afla cu el în munţi — așa se sfăruise cu Sapitulp ṣi cu 
Gumida. La această veste, Decibalos se schimbă dintr-o dată. 

— Dacă copiii se întorc acasă, să ştii că fug într-o noapte 
şi n-o să-mi dea de urmă ! spuse vesel, plin de încredere. 

— Am venit să-ți las şi ceva bani, cu ei te ajuţi altfel. 
Vezi ce poţi să aranjezi cu un legionar, şi-o să-i mai dăm de 
va fi nevoie. 

Prins de înfrigurarea cu care vorbea, Butes nu auzi că 
dinspre Porolissum răsunau ropote de cai ce se apropiau în 
galop. Tăcu numai cînd decurionul îi înfipse mîna cu putere 
în gulerul cămășii și îl amenință cu spada. Călăreţii se opriră 
în drum, în dreptul lor. Erau precuratorul şi centurionul 
Servilius. 

—Ce faci acolo, decurivane ? strigă centurionul. 

—L-am prins pe dacul ăsta, poate că vrea să-l facă să 
fugă pe cel din şantier, pe Decibalos ! raportă el puţin încurcat, 


286 


Procuratorul dădu pinteni calului și porni în sus spre ei. 
De cum îl văzuse, îl recunoscuse pe Butes. Incepu să zim- 
bească, în sinea lui se bucură că se ivise prilejul să-l întâl- 
nească atît de repede. Toată noaptea se gîndise la cele ce 
vorbise cu el şi regretase că se purtase atit de aspru. Ceva 
Tăunzric îl împingea, să şi-l facă prieten pe dac şi dorea aceasta, 
dar nici nu voia să se arate slab și nehotărit. Se apropie de 
Butes şi opri calul la cîțiva paşi de el. 

—Aşa, decurioane, se vede că eşti un bun militar dacă 
tu păzești şantierul şi nu legionarii tăi. 

— Veneam pe drum, Plautius Priscus, şi l-am văzut pe dac 
mergînd pe furiș printre fagi... încercă să lămurească decu- 
zionul. 

Procuratorul privi îndelung spre Butes. Decibalos se tră- 
sese devale, sărise sub malul de săpătură şi stătea rezemat 
în lopată, ca şi Odraste. 

— Se vede treaba că voi, dacii, sînteţi nişte oameni care 
muşcaţi şi din stîncă, nu vă daţi înapoi din fata unui obstacol. 
Cîp sesterți ai primit, decurioane, ca să-l lași să vorbească 
pe ascuns cu Decibalos ? 

— Jur pe toți zeii, Plautius Priscus ! 

—Am glumit, decurioane, zise mai mult ca să-l liniştească, 
deși nu se îndoia de cele spuse. Ei, ce stai, ce-ai de gînd să 
faci ? 

— BiT legpe dae i 1 du tn stie da 

Procuratorul ridică mîna şi-i făcu semn să tacă, 

+= Nu, decurioane, ordinul meu este să-l laşi liber! Pe 
mine nu mă miră că dacul a venit, ştia că de sărbătoarea scla- 
vilor mulţi oameni au să fie plecaţi din şantier şi, se înțelege, 
a gîndit că va găsi mai uşor un prilej să vorbească celuilalt 
dac, şi acel prilej l-a găsit, decurioane !... Dacă, după ce 
mă-ndepărtez, aflu că Lai oprit şi nu l-ai lăsat să plece, te 
vei vedea şi tu săpînd alături de ceilalţi din șantier ! Cu voia 
mea, poate să schimbe cîteva vorbe cu Decibalos. 

După ce mai placă spre Butes o privire, procuratorul 
întoarse calul şi, însoțit de centurion, începu să coboare în 
grabă spre drum. Întimplarea îl înveselise. Se ivise mult mai 
repede decît sperase prilejul pe care îl dorea, acela de a-i 
arăta încă o dată dacului mărinimia sa, şi aceasta nu ca un 
semn de îngîmfare, cica o dovadă de preţuire. 


287 


De sus, dintre coloanele vilei sale, Decimus Silvanus pri- 
wise mult timp peste Marodava adunarea sclavilor în Crîngul 
lui Pan. Văzuse şi cînd sclavii săi plecaseră în două cete mari 
spre locul de petrecere, având în frunte una, pe Ampliatus, 
iar alta, pe Marsus. Soarele se înălțase și venise amiaza cînd 
el mai cercetă încă o dată împrejurimile pînă departe spre 
Porolissum. Pe drumuri nu se mai vedea nimeni, lumea se 
strinsese la sărbătoare. În curtea villei era linişte. Oprise 
numai cîțiva sclavi mai de încredere pentru pază şi pentru 
a se şti mai în siguranță. Se mişcă neliniștit şi de cîteva ori 
«dădu să plece, dar se opri. O uşoară paloare şi-o împietrire 
a feței arătau cît era de tulburat, ca şi cum se găsea În pra- 
sul unci hotăriri grele. Îşi sălta nervos umărul şi din cînd 
în cînd în colțul gurii se contura cîte un zîmbet slab, iar 
prin trup fi treceau valuri de căldură, cu gîndul la plăcerea 
mult aşteptată. Mai privi o dată soarele, se hotărî, se întoarse 
şi cu pași repezi intră în atriu și de acolo trecu în tricliniu. 
Găsi masa pregătită, așa cum poruncise. Ar fi vrut să mănînce, 
dar nu avea poftă, foamea îi pierise. Umplu de cîteva ori cupa 
cu vinul cel mai bun şi-o goli cu înfrigurare. Se trînti apoi pe 
un pat şi rămase mult timp lungit cu fața în sus. Se ridică 
şi trecu în tabliniu, luă o oglindă și se admiră îndelung. În- 
cepu să zimbească satisfăcut, se vedea bărbat în plină putere, 
pe care de nenumărate ori femeile îl doriseră. Paloarea şi 
meliniştea de pe față nu-i plăcură, dar nici nu le putea în- 
frînge. Cupele de vin golite le simţea prin tot trupul şi cu- 
rajul îi creştea. După ce se mai cercetă o dată, aruncă oglinda, 
trecu în atriu şi de-acolo în exedra. Se văzu față-n față cu 
“Sarmida şi cu Afra — sclava care o păzea. Privi fata şi îşi 
„dădu seama cît de mult se schimbase. Slăbise, fără să piardă 
“din frumusețe, ochii îi erau adinci, iar căutătura speriată. 
De mult n-o mai văzuse ; de cînd căzuse greu bolnavă, zile 
„de-a rîndul fusese îngrijorat de sănătatea ci. Pe Afra o aco- 
perise cu multe daruri, numai să o îngrijească bine și să-i 
țină trează speranța că după ce se va însănătoşi va fi dusă 
“înapoi acasă. 

— Tu poți să pleci, Afra ! îi spuse sclavei, aşezîndu-se pe 
scaun, lîngă patul pe care stătea Sarmida. 

Continuă să o privească. O găsea tot fragedă şi frumoasă, 
“dar părea o altfel de frumusețe. Înainte o văzuse numai în ie 
şi fotă, ca pe toate dacele, nu cum erau îmbrăcate fetele 


288 


romane. Acum purta stolla și peste ea palla, aşa cum o fn- 
demnase Afra, cînd îi luase lucrurile, spunîndu-i că trebuiau 
spălate, şi de atunci nu i le mai dăduse. Cu părul blond auriu, 
căzut peste palla de culoarea frunzelor ce se pregătesc toamna 
să cadă, cu ochii albaștri, mari, umezi, era o frumusețe ame- 
titoare, care-l zăpăci pe Decimus Silvanus și fi tăie din por- 
nire. Nu mai încercă să-i vorbească folosind cuvintele pe care 
de mult şi le pregătise, socotind-o pe fată o dacă proastă, 
cu care se va descurca uşor. Privirea ei speriată, dar dirză 
era un semn că-și dădea seama de situația în care se găsea 
i aştepta plină de hotărtre ca lupta să înceapă. 

Ai fost greu bolnavă, începu el pradă tulburării ce-l 
cuprinsese, iar îngrijorarea mea destul de mare. De-acum 
înainte toate se vor îndrepta şi te vei simţi mai bine. Vreau 
să fii fericită, Sarmida, mă gîndesc să te fac stăpîna acestei 
ville, a fermei mele, a tot ce este al meu ! 

„Cît timp îşi făcuse planurile de răpire a fetei, nu se gîn- 
dise niciodată că, avînd-o în puterea sa, va ajunge să se roage 
de ea, de aceea nu venise pregătit să-i spună că şi-o va face 
soţie. Nu-și închipuise că ar fi cu putință ca o femeie din- 
îr-un neam barbar, cum erau în mintea lui dacii, să ajungă 
stăpîna vieţii sale. Totul se schimbă în el din clipa cînd pă- 
trunse în exedra. Văzînd că ea nu răspunde, continuă : 

— Îmi dau seama că am săvârşit o mare greşeală răpin- 
du-te și prin asta am atras asupra mea ura ta, dar mă voi 
strădui să îndrept totul, şi aici, și acasă la tine, încât să fim 
cu toţii fericiţi. Voi ruga pe procurator ca Decibalos să fie 
lăsat liber. 

Cînd auzi că tatăl era încă la Porolissum, privirea ei se 
aprinse şi pieptul începu să-i salte năvalnic. 

— Pentru mine tata suferă atît de mult 
să se ducă acol 

„— Suferinţa lui va lua sfîrşit cît mai curind dacă tu 
vei fi bună cu mine... şopti el, aplecîndu-se spre ea şi întin- 
zind braţul s-o cuprindă peste mijloc. 

Cu o mişcare scurtă, ea se retrase şi împinse o pernă În- 
tre ei, Decimus Silvanus prinse în privirea ei silă şi scârbă. 
Se simţi umilit, nu găsi ce să-i mai spună. Dacă Sarmida ar 
fi fost femeie în tot înţelesul cuvîntului, nu o copilă ne- 
cunoscătoare într-ale vieţii, ar fi știut cum să se poarte cu 
bărbatul de lîngă ea, stăpinit de porniri lacome. Toţi din 


Eu l-am împins 


289 
19 — Dicomes 


Marodava aflaseră de fărădelegile, silniciile şi nerusinările 
ce le făcea cu femeile pe care le aducea de la Porolissum 
sau din altă parte, Unele plecau vesele și pline de daruri, al- 
tele fugeau Plingind, barjocorite și bătute în orgii în care 
vinul cursese în valuri. La Sarmida totul se reducea la scîrbă 
şi la ură pentru el. Cuvintele pe care le rostise în fața ei 
poate că le spusese şi la alte femei nefericite. Furia puse 

sese niciodată umilit de o femeie şi 


stăpînire pe el. Nu fusese i lit de, 
i tase silă şi scîrbă, nici chiar de acelea 


niciodată nu i se ară 
pe care le bătuse, ca satisfacția să-i fie şi mai mare. Frumu- 
sețea Sarmidei o vedea acum altfel, o frumuseţe sălbatică, 
care nu putea fi stăpinită decît prin forță. 

— Mă priveşti cu scârbă, uiţi că te găsești în puterea mea ? 
fi strigă suflind greu, stăpînir de porniri pline de patimi. 

Se întinse din nou spre ea, hotărît să o stringă la piept, 
dar nu avu timp, căci Sarmida sări ca o săgeată și se retrase 
în colțul cel mai îndepărtat al încăperii mic nu mai rămase 
omenesc pe faţa veselă cu care Decimus Silvanus intrase 
în exedra, fiara din el ieșise la iveală. 

— Pui de barbar, te voi face altfel să cunoşti bărbatul ? 

Se repezi asupra ei, o săltă în braţe şi, fără să-i ia în 
seamă zvîrcolirile, se trînti cu ea pe pat. Sarmida nu-şi pierdu 
cumpătul, se răsuci fulgerător, scăpă dintre braţele lui, sări 
în picioare şi fugi spre uşă. Nu apucă însă s-o deschidă, 
căci Decimus Silvanus o prinse de palla și o trase cu putere 
înapoi. Palla se sfişie şi fata se văzu în faţa lui cu stolla 
ridicată pînă deasupra genunchilor. Se repezi din nou asupra 
ei şi, strângînd-o la piept, se prăbuşi cu ea pe pat, Căută s-o 
prindă sub greutatea trupului său voinic, se luptă cu ea, în- 
cercă în toate chipurile să-i împiedice orice mişcare, dar 
nu reuși. În zvircolirile lor mute de-a lungul și de-a latul 
patului, stolla se săltase pînă către umeri şi tot trupul tînăr; 
cu sâni! mici şi tari, rămăsese gol. Dar ea nu luă în seamă 
ruşinea, purta o luptă. Se împinse cu picioarele într-o parte, 
şi, fără ca el să bănuiască ce urmărea, își înfipse dinţii în 
urechea lui. Durerea îl făcu să uite tot ce urmărea. Înerozit, 
îi săgetă gîndul că ar putea să rămînă fără o ureche. De du- 
Tere şi de ciudă deveni cu totul fiară, în ca nu mai vedea 
femeia pe care o dorea, ci o dușmancă de moarte. Cu o miş- 
care fulgerătoare o izbi cu pumnul peste faţă, îi auzi țipătul 
sfişietor şi îşi simţi urechea slobozită, caldă de sîngele ce 


290 


înce] ă ă i clipă 
Ber i A curgă. În aceeaşi clipă răsună o bufnitură în 
periyl, pe i d L mandra se deschise, lovindu-se de pe- 
ete. stătea Opian, sclavul care luas a 
prag > 4 luase parte | - 
pirea fetei, și care de av îndi: i To 
rea A tunci se gîndise numai ca şi 
mărise torce z petrecea în jurul ei. În Fe aur 
— leşi afară, Opiane, că pun să î 
y I „€ 5 un să te spînzure ! strigă 
cimus Silvanus, vitind de durerea de la m iata ala 
avul nu se mişcă. O privi pe Sarmida i 
iu se mișcă. e Sarmida dezgolită, prinsă 
sub trupul lui Decimus Silvanus * sai aa 
— Aiută-mă, sclavule, toţii zeii să ină 
„= Aj , le, să te şină ! Poate că şi 
ai o soră care are nevoie de aj i lor Sare 
k e de il i ă 
i ajutorul cuiva ! îl imploră Sar- 
Decimus Silv: ăsuci 
h anus se răsuci fÎntr- 
îşi trase stolla. it 
— Ieşi afară, scl; în i 
i I > sclavule, nu fn ? se răsti di 
Pin ia ţelegi ? se răsti din nou De- 
A Selayul stătea în prag, nemișcat. De Decimus Silvanus nu 
se Tra ştia că putea al înfrîngă. Făcu un pas înăuntru 
i uşa. Orbit de furie, Deci: i 
ş s Decimus Silvanu că 
asupra lui, dar sclavul fă i di gta 
i ăcu o mișcare scurtă, sı e 
parte, Se aruncă din nou, i asa Ne 
parte, u, iar sclavul nu se mai i 
ai a lu mai putu feri. 
E Dpr p viaţă şi pe moarte, se prăbușiră amândoi 
î tati, indu-se pe pardoseala încăperii. După 
încercări, Decimus Silvanus fă ear eu a 
TAMD us făcu o mişcare înşelă i 
să-si înfigă miinile în gi i şi oră sil plasă 
í îtul sclavului și se î ă să îngă 
iau pipi situl sclavului și se încordă să-l strângă 
insă în aceeaşi clipă simţi dee 
& , îi 2 imţi o durere ascuțită 
umărul drept, iar mîinile îi căzură inci i ba 
1 4 e îi căzură neputincioase, Strigă fı 
t a ar min T . Strigă îngro- 
ne uşa se deschis şi în cadrul ei se arătă Afra Slas iasa 
mai întfi împietrită, neînțelegînd : 
p k: nd ce se petre i 
iai dt hcințelegînd, ce se petrece, apoi la ve- 
d Sa ou ea să tipe şi să strige după ajutor. Opian 
se idică rep e. Nu mai wa altă scăpare decît fuga; Pe 
T ai putea să o salveze. Ieṣi di Äri pri 
nu ma a s alveze. Ieşi din exedra, sări prin 
periyl i ie ind ea în Egi spre poartă, În inferni. 
= » Decimus Silvanus nu mai sim ici 
rere. Porni pe urmele lui Opian și încep pt ca 
e i Opian şi începu să stri i 
E ae A ali, 
Se la şi să i-l aducă legat. ii Speleo 
Rica Tp âl m caile spre poteca dinspre 
s use socoteala ca, după c l i 
ia, A e » după ce ocolea pintenul 
s A teasc spre dreapta în păd i să ă 
E si ădure şi să se facă 
nevăzut. Ajunsese aproaj ă e j 
pe să scape, cînd pe potecă îl zări 
e s ; zări 
pe Marsus, care venea însoțit de doi sclavi în sus spre villa. 


Sarmida sări şi 


19 291 


În pădure nu mai avea cum să ajungă, nu putea urca pe 

pintenul prăpăstios, de piatră, și nici înapoi nu mai găsea 

scăpare. Se hotărî fulgerător şi o tăie de-a dreptul spre vale, 

către drumul ce intra în Marodava. Vilicul Marsus nu-l re- + 
cunoscuse, zărise numai un sclav care fugea, dar cînd văzu 

că din sus alți sclavi alergau după el și strigau, se dumiri 

şi porni și el pe urmele fugarului. Prin Marodava lătratul 

ctinilor se întinse spre Serdos cu iuțeala cu care înaintau 

Opian şi urmăritorii lui. Spre Crîngul lui Pan nu se putea în- 

drepta, căci mulțimea l-ar fi prins şi l-ar fi dat în mîna lui 

Decimus Silvanus, în casa unui dac nu-și găsea scăpare, pentru 

că cei ce-l urmăreau ar fi încercuit-o şi-ar fi intrat după el. 

Se gîndi la templu. De acolo nu putea să-l mai scoată nimeni. 

Nutrea speranța că preoții îl vor ajuta să scape peste noapte. 

Cînd ajunse la templul lui Mithras, mulțimea din Crîngul 
lui Pan îl văzu. Opian întră și închise uşa cu zăvorul. După 

puţin timp sosiră şi urmăritorii şi se postară în uşă. Din sus, 
dinspre crîng, curioasă, mulțimea venea în fugă. Printre cei 
strânși erau și cei doi preoți : Helpizon şi Horiens. 

— E un sclav de-al stăpînului, al lui Decimus Silvanus, 
spuse vilicul Marsus, cînd îl văzu pe preotul Helpizon. Să 
mi-l dai ! 

— De sărbătoarea lor, sclavii nu pot fi pedepsiţi! strigă 
cineva din mulțimea adunată. 

Cei doi preoți se aşezară în uşa templului și făcură semne 
tuturor să se retragă mai departe. 

— Cînd un om s-a pus sub paza zeului, strigă Helpizon, 
nu-l mai poate lua nimeni ! Îndrăznește cineva să aducă asupra 
sa mânia zeului și să pătrundă în templu ? Iar voi, cei care 
vă rugaţi şi cereţi ajutor şi ocrotire lui Mithras, aţi putea 
să răbdați şi să lăsaţi ca templul să fie profanat ? 

Din mulţime izbucniră strigăte de opunere, multe fiind ale 
sclavilor care se înveseliseră toată ziua în Crîngul lui Pan. Prin- 
tre cei adunați îşi făcu loc actorele Ampliatus, însoțit de ceara 
de sclavi cu care venise să petreacă de sărbătoarea lor. Marsus 
fi ieşi înainte şi-i spuse în şoaptă ce aflase și cine era cel 
ascuns în templu. Mulțimea aştepta cu nerăbdare să vadă 
cum se va sfirși întîmplarea. Ampliaţus se apropie de cei 


doi preoţi. 


292 


— Ar fi bine să-mi daţi 
-mi daţi sclavul, îl luăm cu noi 
fi j avul, u noi la pe- 
cere Vă „Jur pe zeul Mithras că stăpînul nu-i face Aime 
i Eu „sie că, de sărbătoarea lor, se iartă orice trăsnaie 
sclavilor ? S-ar supăra degeaba stăpinul. 


pooole împăciuitoare, pline de blîndețe ale actorelui nu 
schimbară nimic din hotărîrea celor doi preoți. Întîmplarea 
aa binevenită :_prote nd sclavi în ziua sărbătorii lor, 
ntăreau respectul față de templu şi credinţa în puterea zeu: 


lui. Dar mulți împină 
mea întîmpină cele spuse di 
ar mulț le acto: 
de râs şi strigăte: j ha 
-- Ni ga E actore, e un vulpoi şiret! strigă unul. 
— De mînia lui Decimus Silvanus m ă nimeni ! adăugă 
a u scapă nimeni ! adăugă 
— Dacă a intrat în u îl apără 
De emplu, îl apără zeul ! Să rămînă 
te o d p! p: ! Să rămînă acolo ! 
a Pai, Hrona se grote mişcare şi capetele se în- 
să privească în vale, spri ieşea di 
cute , spre drumul ce ieşea din Ma- 
Vine, Decimus Silvanus! strigară ijoraţi 
A 3 anus! strigară îngrijoraţi câţi i 
cei ce priveau într-acolo. Ep, Sa tine 
i Se atig ropote de galop. ce se apropia, apoi sforăitul 
ului. ecimus Silvanus îşi făcu loc şi se opri lîngă cei doi 
pregi. Urechea îi mai sîngera, iar sub umăr cămaşa îi era 
md ari de sînge, Furia ce-l mistuia nu și-o putea ascunde, 
eşi făcea sforțări să zîmbească. Îi văzu pe oamenii săi e 
vilic şi pe actore. ae 
— Opian s-a ascuns î îl 
în templu? îl întrebă 
i 3 a 
ton potolit. Pr acasă 
— Da, stăpîne, a i 
d i, „ aşa mi-a spus Marsus, dar 
dn > eu nu l-am 
i Decimus Silvanus răsuflă ușurat, ÎL socotea în mîna sa pe 
ar Îsi xecăpătă curajul. Tot timpul cât alergase în galopul 
calului fusese îngrozit de teama ca sclavul să nu fi apucat 
să pună dacilor că stăpînul lui răpise fata şi o ţinea închisă 
sus, Începu să rîdă și se întoarse spre cei doi preoți : 
— A căutat scăpare la zeul Mithras ! Păi tot zeului Mithras 
am rugat și eu în clipa cînd el a vrut să mă omoare... 
ici, în faţa templului său, aduc mulțumiri zeului pentru că 
m-a scăpat cu viaţă ! De fapt eu sînt vinovatul, i-am dat prea 


293 


mult să bea, am zis că de sărbătoarea lor şi sclavii care au 
rămas de pază sus trebuie să petreacă. El, prins de tăria 
vinului, poate că şi-a pierdut minţile, ca orice om care a băut 
prea mult, altfel e un sclav foarte bun și nici n-am de gînd 
să-l pedepsesc. Să-i daţi drumul să iasă. îl luăm sus şi, mă 
jur pe făcliile lui Pluto, nu-i fac nimic ! 

— în astfel de vorbe, cu așa jurăminte, spuse de un stăpîn 
ca tine, nu se încrede nimeni ! se auzi din mijlocul mulţimii. 

— A vorbit Iarse, şopti cineva. 

— Ce mă, nebunule, strigă Decimus Silvanus cu ton de 
glumă, continuînd să râdă, nu mai cînţi din nai? 

— Sclavul este în puterea zeului, să i-l lăsăm lui ! răsună 
din nou vocea lui arse. 

— Noi, preoții, nu avem voie să scoatem pe nimeni din 
templu. Cine a cerut ajutor zeului nu mai poate fi luat de 
oameni, întări Helpizon. Sint preotul acestui templu, te cunosc 
şi te respect, Decimus Silvanus, dar am datoria să veghez 
ca aici să nu se calce în picioare cultul lui Mithras. Este 
de altfel şi o datină veche din străbuni, cine a căutat scă- 
pare într-un templu este un om trecut în puterea zeului. 

Decimus Silvanus simțea că nu-și mai poate stăpîni minia 
şi îngrijorarea. 

— Trebuie să-mi scot sclavul de aici, Helpizon ! murmură 
frămîntindu-se, apoi strigă: Ampliatus, Marsus, unde sînt 
sclavii mei ? 

— Sînt toți aici, stăpîne ! 

— Puneţi-i să înconjoare templul ! 

— Nu faci bine, Decimus Silvanus, îţi atragi mînia zeului ! 
încercă preotul să-l potolească. 

Bătrinul Iarse îşi făcu loc prin mulțime și ieși în faţă. 

— Pină la minia zeului, mai este și mânia noastră ! strigă 
el. Ce staţi, oameni buni, voi lăsaţi să se profaneze templul ? 
întrebă el mulțimea. Să-l înconjurăm noi şi să-l apărăm! 

Cuvintele bătrinului căzură ca o ploaie răcoritoare asupra 
mulțimii. Bărbaţii îşi făcură repede loc şi se aşezară pe lîngă 
zidurile templului. Sclavii lui Decimus Silvanus căutau şi ei 
să facă la fel, dar se retrăgeau îmbrânciți de ceilalţi, care se 
arătau hotăriţi să se opună cu orice chip. 


294 


| „— Nu faci bine, Decimus Silvanus! repetă Helpizon. Va 
ieşi o încăierare mare, sclavii tăi voi fi bătuţi, iar despre 
fapta ta va afla şi procuratorul. Sclavul este acum al tem- 
plului şi va rămîne în tempiu. Miine vei putea să te plîngi 
la Porolissum şi, dacă procuratorul va da ordin să fie luat 
de legionari, noi, preoții, nu ne vom putea opune. 

Decimus Silvanus pusese privirea în pămînt şi îşi strîngea 
nervos fălcile. Îşi dădea seama de neputința în care se găsea. 

— Dar dacă cineva va căuta să-l scape peste noapte ? în- 
trebă el pe preot, cuprins de furie. 

, — De cel din templu răspund eu, Decimus Silvanus ! îl 
asigură preotul. E templul în care slujesc şi, de tot ce se 
petrece aici, numai eu pot da socoteală. Mulțimea va părăsi 
templul îndată ce tu şi sclavii tăi vă veţi îndepărta ! 

s Decimus Silvanus făcu semn actorelui şi vilicului și începu 
să coboare spre drumul Marodavei. Pe lîngă furie şi. nepu- 


tință, în sufletul lui pătrunsese à: 
s f teama, era îngrozit de răz-, 
bunarea dacilor. £ fe Asa 


A Trecuse de mult miezul nopții. Butes stătea lungit pe pat. 
Opaiul eta aprins, Somnul nu putea să-i învingă îngrijorarea 

resări auzind bătăi în poartă. O umbră de teamš dese: 

i a m si 
E zana ă îl cuprinse. 
— Eu sînt, bunule Butes, eu, Tarse ! 

e Recunoscu vocea bătrânului şi ieşi repede. După ce intrară 
în casă, îl privi pe bătrîn şi-l văzu că zîmbea. Bănui că ceva 
se petrecuse la Serdos, 

== Ce S-i -ntîmplat la Serdos, moş Iarse, ce-a ars? Pe la 
miezul nopţii am văzut foc mare într-acolo. 

— A ars templul lui Mithras, bunule Butes ! Ti-am spus 

eu alaltăieri că trebuie să dau de urma zeiţei Sarmida... E 
sus, în villa lui Decimus Silvanus ! 
" Butes îl privi cu milă pe bătrîn, crezînd că aiurează. 

Tecuse prea repede cu vorba de la arderea templului la 
villa lui Decimus Silvanus. Nu vedea nici o legătură. 
z= Spui că a ars templul... că ai aflat unde se află fata ? !... 
Bătrânul îi făcu semn să tacă. Se așeză pe laviţă şi începu 
i treacă degetele prin barbă. 
— Stai şi tu, trebuie să mă asculți. 


Îi povesti tot ce se petrecuse devreme la templu şi cum 
un sclav de-al lui Decimus Silvanus rămăsese peste noapte 
închis acolo de preot. 

—Eu și cu Hylas, paznicul, continuă băcrtnul, ne-am tor 
dus într-una să vedem dacă se mișcă ceva pe lingă templu, 
încercam Încuietoarea la ușă şi, din milă pentru cel închis 
acolo, îi spuneam să stea liniştit, că nu se simțea nimic. 
Aproape de miezul nopţii, poate că ne furase niţel somnul, 
am sărit auzind strigătele îngrozitoare ale sclavului închis 
cerînd ajutor. Afară se vedea lumină multă. Cînd am ieșit 
din chilia lui Hylas, templul ardea învăluit de flăcări din 
toate părţile. Împrejurul lui nu era nici țipenie de om. Am 
început să strigăm la cei din Serdos şi din Marodava ; au 
sărit mulți oameni în ajutor. Dar focul nu mai putea să fie 
stins. Doi bărbaţi curajoși, un dac şi-un veteran, au doborît 
uşa şi s-au aruncat în flăcări, pătrunzînd în templu, Strigă- 
tele sclavului nu se mai auzeau. După cîtva timp au ieșit cu 
el pe braţe. Toţi trei aveau îmbrăcămintea aprinsă. Au sărit 
oamenii în ajutorul lor, i-au dezbrăcat şi i-au udat cu apă. 
Cei câre intraseră aveau arsuri, dar nu prea mari şi viața 
lor nu e în primejdie, dar sărmanul sclav a fost aproape ars. 
Ceilalţi, cînd au văzut că orice ajutor era de prisos pentru 
sclav, l-au lăsat și-au început să-i îngrijească pe cei doi 
oameni bravi, care îşi puseseră viața în joc. Eu m-am dar 
lângă nefericitul ce gemea în dureri şi-am început să-i ud 
buzele cu apă. Era ars tot, nu mai avea păr pe cap și nu 
mai vedea. Am încercat să vorbesc cu el, să prind o vorbă, 
două, să aflu ce s-a petrecut acolo sus, în villa lui Decimus 
Silvanus. Cînd am auzit ceva, am apropiat urechea de gura 
lui şi-am înţeles cum repeta încet şi rar, abia şoptit, cîteva 
vorbe : „Fata... dacă... furată... sus...“ L-am văzut cum 
dat sfîrşitul, sărmanul sclav ! 

Bătrinul tăcu. Se întoarse spre Butes, Văzînd că tace, con~ 
tinuă : 

— Da, bunule Butes, zeița Sarmida a fost furată de til- 
harul care. ' 

— Zici că numai atît a putut să spună sclavul? îl între- 
rupse Butes. Ceva trebuie că s-a petrecut acolo. 

— Da, bunule Butes, zeița e sus, în villa. Pe mine nu 
mă înşală niciodată presimţirea. 


296 


Butes strînse fălcile şi îl privi îngrijorat. Spa 

— Ai mai spus cuiva, bătrine, vorbele pe care le-ai auzit 
de la acel sclav ? . 5 

— Nu, bunule Butes, pisica nu-și pune clopoței cînd pleacă 
după şoareci i: 

— Ai grijă, nici să nu spui ! Pericolul e mare. Dacă Sar- 
mida în adevăr e acolo, iar Decimus Silvanus ar afla că not 
ştim, viața ei ar fi în primejdie. Templul de el a fost ars 
oamenii lui i-au pus foc. 


Capitolul VI 
RĂZBUNAREA 


Pe poteca ce urca din Marodava spre drumul cel mare 
<are lega Porolissumul cu Napoca, se înșiraseră cinci daci 
Butes, Sagitulp, Gruno, Sagades și Rundacio. Era de d 
mineaţă. În urma lor se pierdea în pîclă pintenul pe care se 
înălța villa lui Decimus Siivanus. Urcînd, Butes privise de 
cîteva ori într-acolo şi oftase. Sagitulp îl văzuse şi un val 
de duioşie îl cuprinsese. Poate că fostul taraboste — gîndea 
el — suferă de dorul timpurilor de altădată, cînd toate plaiu- 
rile din jur, cît răzbătea privirea, erau ale lui. Dar sufletul 
fui Butes era chinuit de o grea frămîntare, numai el şi bš- 
trînul Iarse ştiau că acolo sus se găsea închisă Sarmida și 
de cînd aflase, îl tortura greu găsirea unei căi de salvare a 
fetei, fără să-i primejduiască viața. El nu se îndoia: dacă 
veneticul „de sus“ fusese în stare să pună la cale omorirea 
lui Staberius, în clipa cînd s-ar fi văzut încolțit de dacii 
porniţi să scoată fata, nu s-ar fi sfiit s-o omoare şi să-i as- 
cundă trupul, ca astfel să se piardă orice urmă a ticăloșiei lui. 
Înclinase de multe ori să meargă din nou la Porolissum, la 
procurator, să-i spună cine furase fata, dar teama că De- 
cimus Silvanus ar fi putut să treacă la înfăptuirea ticălo- 
siei, mai înainte ca legionarii să fi ajuns acolo, îl îngrozea. 
Dragostea lui pentru Sarmida era puternică şi duioasă, ca 
aceea a unui tată ; neliniștită, ca pornirea unui bărbat singu- 
ratic nemingfiat de miini calde de femeie ; adoratoare ca iu- 
birea credinciosului pentru zeița pe care o venerează. De 
cînd în sufletul fetei pătrunsese Dicomes, pe care el îl soco- 
tea ca pe propriul său fecior, se gîndise de multe ori ce și 
cum să încerce, numai să-i vadă pe amindoi laolaltă, plini 


298 


de fericire. Gîndul fi alergă năvalnic în toate părţile şi în 
cele din urmă se opri din nou la procurator. Îi reveni în 
minte momentul cînd Plautius Priscus îl chemase pe contu- 
bernal şi îi dăduse ordin să-l aresteze, în el răsunară din nou 
cuvintele pe care acesta ie spusese, după o lungă şi încor- 
dată pauză, că era liber şi putea să plece, Vorbiseră fățiș 
şi unul, şi altul: unul, ca cuceritor supusului ; celălalt, ca un 
asuprit cotropitorului. Nu înţelesese nici de ce, în ziua care 
urmase, cînd îl găsise la marginea șantierului, vorbind cu 
Decibalos, şi când decurionul, încolțit, nu mai găsise altă scă- 
pare decit să se prefacă repede că-l prinsese, procuratorul 
spusese rizînd să-l lase să plece și să nu îndrăznească să 
încerce să-l oprească. Dar toate acestea trecuseră, Acum tul- 
burarea lui Butes era și mai mare : primise vorbă de la pro- 
curator ca, împreună cu cîțiva daci, să-l însoțească la o vină- 
toare, Îi spusese ziua şi locul de întîlnire. Oare ce pusese la 
cale Plautius Priscus ? Căuta mijlocul prin care să-l răpună ? 
În ziua aceea, cînd fusese la el. îi spusese că pe dacul Butes 
îl socotea căpetenia dacilor din Marodava, Urmărea să-i lase 
pe cei din Marodava fără căpetenie? Orice va fi să se în- 
timple, gîndea el, luase hotărîrea să arate romanului că o 
căpetenie dacă nu se dă înapoi din faţa morţi 

— Ia mai lasă gîndurile, bunule Butes, curmă Gruno tă- 
cerea, ce te frămînţi atîta ? Poate că Marele zeu nu i-a nă- 
păstuir de tot pe daci ! 

Butes întoarse capul. 

— Vezi că ai greşit, Gruno, nu Marele zeu, ci zeul Mithras ; 
<e, ai uitat la care zeu te rogi acum ? 

Gruno slobozi un hohot de ris: 

— Apăi, dă-i focului de zei, că mi-e tot una ! Aşa, cu zeul 
Mithras, m-am ales cu ceva, am pus mîna pe-o bucată de 
pămînt. 

— Şi cu un nume nou... îl completă Butes în glumă. 

— Eh, nume nou, cine-mi spune mie în Marodava Spurius ? 
Nimeni, pentru toţi oamenii sînt tot Gruno. 

— "Tabularul Lucrinus te are trecut pe tăblițele lui altfel, 
pentru el. eşti cetățeanul imperiului cu numele G. Spurius. 
Cine-ţi vede numele scris de el, nici prin minte nu-i trece 
că ai fi dac. Tot aşa tabularul îl are scris şi pe unul R. Cal- 
Jistus... Ce zici, Rundacio, îl cunoşti ? 


299 


— Zic şi eu ca Gruno, răspunse Rundacio, care mergea 
în urmă, la Marodava eu sînt tot Rundacio, dar am primit 
pămînt cu care să-mi țin femeia şi copiii. 

Vorbind, Butes uită un timp de gîndurile ce-l frămîntau 
Soarele se ridicase deasupra munților. Ziua era frumoasă, zi 
de sfirsit de vară. Ceva neiămurit din Tăuntrul său îl făcea 
să fie mai vesel, să vadă lucrurile mai în bine şi să pri- 
vească înainte cu mai multă încredere şi curaj. Poate că 
vremea atît de frumoasă, aerul proaspăt al dimineţii şi pri- 
veliştile minunate din jurul lui îl ajutau să-şi mai uşureze 
sufletul. 

— Spune-mi, Sagitulp, mai ţii minte vremurile cînd mer- 
geam la vinătoare de zimbri ? Erai tînăr şi te arătai un vi- 
nător mai isteț decît cei bătrîni. Ai mai fi în stare să dobori 
un zimbru ca atunci ? 

Ţ7 — Poate chiar mai bine, răspunse Sagitulp oftînd, numai 
că acum noi, dacii, nu mai avem voie să vinăm prin pădurile 
care altădată au fost ale noastre, acum vinează ei, venetii 

Pus pe glumă, Butes îl întărită : 

— Da, da, am mai auzit unul vorbind tot așa, pe unul 
care și-a dat fata după un venetic de decurion. 

— Ehei, bunule Butes, bărbat ca decurionul Ampeliei nu 
prea vezi, cu greu găseşti altul ca el. De cînd au şi copi- 
lul, fata mea e pentru el zeița adorată, iar copilul, soarele 
strălucitor. 4 

— Dar tu, Sagades, ce taci ? De-atunci de cînd ai doborit 
în amfiteatru pe gladiatorul acela, parcă vorbeşti mai puţin. 
Poate că vrea lanistul să te ia la şcoala lui ?.. Am auzit că 
în curînd, la căderea toamnei, se va da un nou spectacol. 

— Dă-l la duhurile rele pe lanist, hurui printre dinți 
Sasades cu vocea lui groasă, eu îmi văd de oalele și de stră- 
chinile mele. 

— Da, eşti un mare meşter olar, și pentru asta Canidia 
te prețuia mult. E adevărat că vasele făcute de tine au în- 
ceput să se caute mult la Porolissum ? 

N Încă cum ?! Nu pot eu să fac şi să ard cît mi se cere. 
Cine mai coace vasele ca mine de ies aşa negre și lucioase? 
Romanii sînt cărămidari buni, unde se duc ei, gata şi cărămida, 
dar în olărie fi întrecem noi, dacii. Oalele noastre cu luciu 
negru au ajuns departe. i 


200 


— Ai spus bine, Sagades, romanii sint buni cărămidari, 
ei ştiu să ardă bine lutul, dar mai ştiu să ardă bine şi temple 
Nu e-aşa, Rundacio şi Gruno ? A rămas zeul vostru, Mithras, 
fără casă ! continuă Butes să-i îndemne la vorbă. 

—Să fie adevărat că a ars în templu un sclav de-al lui 
Decimus Silvanus ? întrebă Sagitulp. Am aflat de la Fuscianus. 

— Cică Decimus Silvanus a şi pus să se refacă templul, 
poate că a ţinut mult la acel sclav, adăugă Rundacio. Aşa să 
fie, bunule Butes ? 

— Nu prea e-așa, frate Rundacio — numit și Callistus — 
completă în glumă, tot ce face Decimus Silvanus se potrivește 
cu ceea ce se aude că se petrece pe la Roma. Acolo, în politică, 
dacă unul stă în calea altuia este omorît cu multă şiretenie şi, 
după aceea, acelaşi om, cel care a pus la cale omorirea, în- 
cepe să-l laude şi să-l cinstească pe cel dispărut, îi înalță 
monumente, îl face erou al imperiului. Acum nu pot să vă 
spun tot ce ştiu, dar cînd va veni vremea să aflați veţi vedea 
la mine şi la Decibalos petrecere mare. Da, Decimus Silvanus 
trebuia să-l omoare cu orice chip pe acel nefericit sclav, un 
brav şi minunat tînăr, şi, ca să spulbere orice bănuială, a 
trecut de îndată la refacerea templului. 

— Ela aruncat bănuiala asupra noastră..., murmură Gruno. 

— Da, așa vorbesc cei din Serdos şi din Magnus, poate că 
zvonul va fi ajuns şi la Porolissum, continuă Butes, toți spun 
<i dacii au pus foc templului, asta ca să nu mai fie nevoiţi 
să treacă la cultul lui Mithras. Nu ştiu dacă şi voi aţi băgat 
de seamă: zvonul este întins mai mult de Theudotos, la 
taberna lui, de Eufemus și de Lucrinus, toți unelte ticăloase 
de-ale lui Decimus Silvanus. Dar poate că va veni o _dată 
vremea să ne socotim cu ei. 

Butes făcu o lungă pauză. Treceau printr-o poiană fru- 
moasă, plină de flori vesele, viu colorate. Se aplecă din mers 
şi rupse o floare. Gruno făcu cîțiva paşi în fugă — rămăsese 

în urma șirului — şi veni lîngă el. Vorbi mai încet, parcă 


plin de teamă : i 
Bunule Butes, nu putem noi să le facem de petrecanie 


Ja veneticii ăştia patru? Pe mine să mă lăsaţi să-mi înfig 


mîinile în beregata lui Deciu Sivan ! g 
—Tot aşa-i zici, frate Gruno, lui Decimus Silvanus? i-o 


aminti Butes. Ia să-mi spuneți, voi mai ştiţi să trageţi cu 


301 


arcul, mai puteţi să aruncaţi bine o bardă în pieptul dușma- 
nului, mai aveți iuţeală să mînuiţi sulița ? 

— O să pornim la luptă, bunule Bute: ? sări Gruno. 

— Poate că o să fim nevoiţi să facem şi asta, dacă nu 
vom putea să îndreptăm lucrurile, dar pînă atunci să vă ţineţi 
gura. Aşa, acum să tăcem, ne apropiem de drum şi e bine 
să auzim tot ce se mișcă în jurul nostru. 

Poteca îi scoase în apropierea locului în care Sagitulp îi 
întâlnise pe Rhesos și pe Dapyx. Cătînd în lungul drumului 
spre Napoca, pe Sagitulp din nou îl răscoli îngrijorarea după 
Getio, plecat în căutarea lui Dicomes. Butes îi văzu schim- 
barca în suflet și-l lăsă în pace. Nu aşteptară mult și din vale, 
dinspre Porolissum, începură să răsune chiote, însoţite de lă- 
tratul cîinilor, La cotitură se ivi călare procuratorul, însoţit 
de Decimus Silvanus, de tribunul Flavius Severus, de centu- 
rioni şi funcţionari. Ceva mai departe, în urmă, veneau pe 
jos numeroși vînători : legionari, negustori și meșteșugari dor- 
nici să ia parte la o mare vinătoare, Cînd îl văzu pe Butes, 
procuratorul se înveseli și îi vorbi de departe : 

— Nu m-am îndoit nici o clipă, știam că ai să vii. Noi 
amîndoi sîntem ca două pietre, care, cu cît se ciocnesc mai 
des, cu atit se apropie mai mult. 

Cuvintele spuse de procurator îl întristară pe Decimus Sil- 
vanus. Găsea că Plautius Priscus băga prea mult în seamă 
un dac barbar. Dar întristarea lui crescu și mai mult cînd, 
oprindu-se, procuratorul ordonă unui decurion să aducă unul 
din caii de rezervă. 

— Bunule Butes, spun și eu așa cum vorbiți voi, dacii, 
continuă procuratorul, vreau să-mi faci plăcerea să mergi că- 
Jare, alături de mine. Și adăugă rîzînd: Nu sîntem noi în 
părțile acestea două căpetenii ? Eu, al romanilor, tu al dacilor... 

Bunăvoința cu care fi vorbea procuratorul îl puse la grea 
încercare pe Butes. Era încurcat, nu ştia ce să răspundă, cum 
să se arate faţă de romanul care, ultima dată cînd îl văzuse, 
se mulțumise să arunce cu răceală numai cuvintele: „...să-l 
lași pe dac liber !“ și acum se arăta atît de prietenos. Mindria 
de dac nu-l lăsă să se umilească în faţa cotropitorului 

-Dacă tu spui că eu sînt o căpetenie, răspunse el rîzînd, 
atunci pot să spun : Bun venit celeilalte căpetenii ! Cu salu- 
turi, rugînd zeii, nu mai încep, căci şi-așa văd că, de la 
un timp, zeii noştri cu ai voştri se amestecă tot mai mult... 


302 


— Aşa cum se amestecă şi oamenii, adăugă procuratorul. 

Porniră mai departe, părăsiră, drumul şi se înfundară în 
păduri, ţinînd-o mai mult spre miazănoapte. Tot timpul pro- 
curatorul arătă poftă de vorbă cu cei ce-l însoțeau şi mai 
ales cu Butes. Ă i Fa 
Frate Butes, aşa ați plecat voi la vînătoare? Nici tw 
şi nici ceilalți n-aveţi sulițe, arcuri, săgeți... E za 

— Poate că Plautius Priscus uită că dacii nu au voie să 
poarte asupra lor nici o armă... spuse el drept răspuns şi: 
continuă : Și totuşi, au! Fiecare avem la briu un cuțit bun, 
pe dedesubt ascunsă o bardă bine ascuţită, iar în mină un 
toiag ager cu măciucă tare. Să ştii, Plautius Priscus, un dac 
cu măciucă, cu cuţit şi cu bardă nu se teme de un legionar 
înarmat cu arc, cu suliță și cu spadă. f 

Procuratorul se întoarse în şa spre Decimus Silvanus. r 

— îl auzi, Decimus Silvanus ? Tu, acolo, între ei, ar trebui 
să-i ai ca prieteni. f 

— Asta şi fac, Plautius Priscus! De mai mult de un an, 
n-a auzit nimeni că am luat ceva din țarina vreunui dac, cu 
toate că a mai rămas la ei mult pămînt din moșia acelui 
taraboste. 


— Ai luat pămîntul lui Staberius ! i-o întoarse Butes, arun- 
cîndu-i o căutătură rece. , 

—Fi, da, continuă Decimus Silvanus, cu Staberius a fost 
altceva, el şi Canidia erau romani, n-aveau cui să rămînă 
casa şi pămîntul lor. Altfel... eu am început să mă împac 


bine cu dacii raba , 

Privindu-l mai atent, Butes băgă de seamă că Decimus 
Silvanus era strîns legat cu feşe la umărul drept și tunica 
o avea mult umflată. Pînă şi frâul calului îl ținea numai cu 
stînga, iar dreapta o sprijinise de oblîncul şei. Ultimele vorbe 
pe care acesta le spuse Îl hotăriră să atace: | i 

— Crezi că e bine să fii prieten cu dacii ? Ei sînt oameni 
răi, barbari... N-au pus ei foc templului lui Mithras ? 

Cînd rosti aceste cuvinte, Butes îşi aţinti privirea asupra: 
lui Decimus Silvanus, dar el nu se lăsă prins, izbucni în râs şi 
răspunse : , 

— Se poate să fi făcut și asta, ce ştiu eu, e treaba pro- 
curatorului să-i prindă şi să-i pedepsească pe vinovaţi, Dar 
dacă în adevăr vor fi făcut-o dacii, atunci eu mă arăt un 


„303. 


prieten de-al lor, din moment ce am şi pus să se refacă 
templul. 

Din cuvintele ce-şi aruncau, procuratorul înţelese că între 
ei era o ură surdă, de aceea căută să dea alt curs discuţiei. 

| mira faptul că dacul se arăta încăpăţinat şi nu mai încerca 

„de fel să aducă vorba despre Decibalos. De altfel vedea că, 
atunci cînd se vorbea despre daci, răspunsurile lui erau mai 
tăioase. 

— Am pus să-i caute pe cei vinovaţi de arderea templului, 
«dar cred că vor fi greu de găsit. În ziua aceea, de sărbătoarea 
lor, sclavii au petrecut mult şi poate că vreunul, prins prea 
mult de vinul băut şi ştiind că în templu se găsea închis 
un sclav, a crezut că-l ajută să scape pe acel nefericit punînd 
“foc templului. 

Cele spuse de procurator îl însuflețiră pe Decimus Sil- 
vanus 
—Pe toţi zeii, Plautius Priscus, te arăţi un mare prieten 
al dacilor! După cît văd, tu nici nu gîndeşti să-i bănuieşti 
de arderea templului ; de altfel nici eu n-am crezut cînd am 
auzit zvonul... 

Procuratorul le făcu semn să tacă. 

—Acum să sfîrşim cu astea şi să vorbim despre vînătoare, 
că într-acolo sîntem plecaţi. 

"Toată ziua au mers spre locul ales pentru vînătoare, cînd 
vorbind, cînd tăcuţi, fiecare rumegîndu-și gîndurile. Procu- 
ratorul era în adincul sufletului foarte îngrijorat, deşi căuta 
să se arate vesel. Vînătoarea o aranjase urmărind să găsească 
astfel un motiv de vorbă mai îndelungată cu cei pe care îi 
socotea căpetenii în această parte a Daciei, de aceea îl poftise 
“şi pe Butes. Plautius Priscus presimţea că la Marodava se 
petrecea ceva grav, se străduia să prindă firul şi, prevăzător, 
-să știe ce măsuri să ia. Întîmplările de la Marodava, cu toate 
că-i păreau prea încîlcite, nu le vedea fără legătură. Fuga 
gladiatorului, încercarea lui Decibalos de a-l cumpăra, răpi- 
mea Sarmidei, arderea sclavului o dată cu templul, rana de 
la umărul lui Decimus Silvanus și, în mijlocul atitor frămi 
tări, doi oameni care se înfruntau cu atîta ură: Butes şi 
Decimus Silvanus. 

A doua zi, la ivirea zorilor porniră după vînat. Bătăiaşii, 
“vînărorii şi legionarii se îinprăştiară prin poiene şi pe colnice, 
căutînd să îndrepte vînatul spre părțile în care înaintau pro- 


304 


<uratorul și celelalte căpetenii ce-l însoțeau. Totul se desfă- 
şură cu multă voie bună pînă în clipa cînd, dintr-o vale 
„ripoasă a muntelui, dădu năvală în faţa lor o turmă de 
mistreți. Se produse o învălmăşeală de cai, călăreţi, vînători 
şi legionari, fiecare căutînd să doboare cîte un mistreţ şi, 
în acelaşi timp, ferindu-se să nu fie sfişiat de colții vreunuia. 
În această îmbulzeală, nimeni nu văzu semnele pe care De- 
cimus Silvanus le făcu la cîțiva oameni de-ai lui și nici ce 


se petrecu după aceea. Cînd totul se potoli şi turma de mis-; 


treţi pieri în desişuri, procurarorul căută cu privirea pe Butes. 
Ceva mai în urmă, lîngă un pâlc de brazi stufoși din marginea 
unei poiene, văzu strinşi dacii, păreau că se grăbesc să dea 
ajutor unuia din mijlocul lor. Dădu pinteni calului și se apro- 
pie de ei. Între cei patru daci stătea Butes, palid, cu semnul 
din obraz aproape alb, avea pe buze un zîmbet în care se 
amesteca bucuria scăpării de la moarte cu ura și pornirea 
spre răzbunare. Procuratorul văzu săgeata înfiptă în braţul 
lui Butes, aproape de umăr. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă el. Să vină numaidecît me- 
dicul meu ! 

— Nu e nevoie, Plautius Priscus, noi știm să ne îngrijim 
cănile ! murmură rănitul. 

Cu multă răbdare şi hotărîre, Butes puse mîna pe săgeată 
şi o smulse din rană. Alături de el, Sagitulp se pregătise. 
Din mîneca de cămașă, pe care o tăiase de la braţul lovit, 
“făcuse fişii bune de legat rana. Văzind dîrzenia dacului, pe 
procurator Îl trecu un fior. Sagitulp trase plosca de la şold 
şi spălă rana cu mult vin. Sîngele năvălea în şiroaie. Puse 
cîteva frunze de buruieni alese cu grijă și strînse bine braţul 
cu fîşii de pînză. 

— De-acum, bunule Butes, pînă ajungem acasă, o să stai 
numai cu o mânecă, cu sumanul îmbrăcat de-a dreptul pe piele, 
gulmi Sagitulp, ridicîndu-se în picioare. 

Gruno săltă pumnul şi strigă înfuriat : 

— L-am văzut eu cînd a încordat arcul, a ochit şi-a slo- 
bozit săgeata în Butes ! 

— Cine, care a fost acela ? întrebă procuratorul, fierbind 
de supărare. 

— Un om de-al lui Deciu Sivan, răspunse Gruno, după 
ce Butes îi tălmăci întrebarea, 


305 


Între timp lângă procurator sosiră şi ceilalţi. Pe faţa lui 
împietrită se așternuse o umbră de mâhnire. 


— Uite ce fac oamenii tăi! îl mustră pe Decimus Sil- 
vanus. 

— Asta nu se poate, Plautius Priscus, poate că a fost o 
săgeată rătăcită... căută el să se dezvinovăţească. 

— Dacul acela scurt şi gros — şi-l arătă pe Gruno — 
spune că el l-a văzut pe omul tău cînd a slobozit săgeata, 
preciză procuratorul. 

Ochii lui Decimus Silvanus întâlniră privirea arzătoare a 
lui Gruno. Își aminti că acest dac îi mai aruncase o astfel 
de căutătură plină de ură. Gruno se întoarse și începu să-l 
caute pe cel care trăsese cu arcul în Butes. Îl găsi printre 
ceilalți oameni ai lui Decimus Silvanus şi-l împinse în fața 
procuratorului. 

Ăsta a vrut să-l omoare pe bunul Butes! strigă el în 
limba dacă, îmbrîncindu-l pe vinovat. 

— Jur pe toți zeii, eu am ochit într-un mistreţ care se 
repezise spre calul lui Butes 

— Şi-n loc să ţinteşti în jos, ai nimerit sus, deasupra 
calului, adăugă Butes zîmbind, deși abia îşi mai stăpînea du- 
rerea. 

— Nu ştiu cum s-a întîmplat, m-am împiedicat de ceva, 
mi-a fost şi frică să nu mă sfişie alt mistreț venit din spate : 
eu am ochit şi-am slobozit săgeata în mistrețul care se apropia 
în fugă de calul tău... Poate că ai fost lovit de săgeata scăpată 
de la altcinev: 

Decimus Silvanus nu mai avu răbdare : 

—Întîmplări d-astea s-au mai văzut, Plautius Priscus, la 
vinătoare e ca și la luptă, aleargă săgeți rătăcite, cad răniți... 
Eu zic să mulțumim zeilor că Butes a scăpat cu viață, altfel 
ni se strica veselia unei zile de vinătoare atît de frumoasă. 

Pentru procurator şi pentru Butes era limpede că cele 
petrecute nu se datorau unei simple întîmplări, nu se îndoia 
nici unul că Decimus Silvanus pusese la cale totul. Procura- 
torul îşi întări și mai mult bănuiala cînd îşi aminti cu cită 
bucurie primise Decimus Silvanus vestea că la vînătoare vor 
lua parte și cîțiva daci, printre care şi Butes. Plautius Priscus 
își strînse buzele și fața lui prelungă și slabă îi dădu întă- 
țișarea omului care se pregăteşte să ia o hotărâre grea. 

— Cu câţi oameni ai venit, Decimus Silvanus ? 


306 


pădure. 


— Cu patru, răspunse acesta, fără să înţeleagă rostul în- 
trebării. 

„ÎL pironi cu privirea cîtva timp, apoi rosti cu ton ce nu 
mai admitea împotrivire : 

— Oamenii tăi să ne părăsească chiar acum ! 
} — Dar, Plautius Priscus!... încercă Decimus Silvanus să se 


inul meu este ca oamenii lui Decimus Silvanus să plece nu- 


maidecît ! 

Întîmplarea stricase veselia. Cum numărul mistreţilor do- 
boriţi fusese destul de mare, procuratorul hotărî să se oprească 
pentru ospătare şi odihnă. Vînătorii cei mai iscusiți nu 
„așteptară vreun îndemn, aleseră un mistreţ mai tînăr, de mă- 
| rime potrivită, şi-l jupuiră cu multă îndemînare. Alţii, ală- 
i turi, întăriră un foc cu jar viu şi pregătiră totul pentru coa- 
cerea vînatului. După ce gustă puţină friptură şi bău o cupă 
de vin, procuratorul se întinse la umbra unui fag și aţipi. 
Cînd se trezi îl văzu în apropiere pe Butes. După felul cum 
îl privea, i se păru că dacul vrea să-i dea ceva. Ţinea mfinile 
la spate, ca și cum ascundea un lucru. Îi întinse o bucată 
frumoasă de fagure ce mustea de miere, pusă pe o frunză 
de brusture. 

— Ce-mi dai ? îl întrebă. 

_— Dacă vrei, te îndemn să guşti puţin din acest fagure 
plin cu mierea cea mai aromată, este de albine de pădure. 

Procuratorul îl luă și aroma minunată a mierei îl făcu să 
guste muşcînd cu poftă din fagure. 

— De unde îl ai, l-ai adus de-acasă ? 

„— Nu, Plautius Priscus, l-au găsit doi dintre dacii care 
mă însoțesc. Noi ne pricepem să facem şi vinătoare de albine 
adică de miere. i 

— N-am văzut niciodată unde-și fac fagurii albinele de 


— Prin scorburi adînci, sus în copaci bătrîni, şi cuibul lor 
nu este atît de uşor de aflat. 
— Dar văd, că voi l-aţi găsit repede... 
— Dacă ştii să iei urma albinelor, nu este prea greu. 
= Mä faci curios, Butes, vrei să-mi spui cum faceţi voi 
vinătoarea după miere ? 
„Butes se aşeză pe iarbă lîngă el şi începu să-i explice: 


307 


— Dacii mai săraci, care trăiesc prin apropierea pădurilor, 
string vara mulți faguri de albine sălbatice. Cel ce le caută 
cuibul, se duce într-o poiană cu flori şi prinde mai multe 
albine pe care le viră intr-o, ulcică acoperită cu frunze, ca 
aceasta de brusture. În marginea poienii, răstoarnă ulcica pe 
un fagure cu miere, ca bucata asta pe care ţi-am dat-o. Trage 
apoi uşor frunza de la gura ulcelei, albinele dau buzna ge 
fagure şi încep să mănnce cu lăcomie miere. Ulcica este săl- 
tată şi dată la o parte. Cînd se satură, albinele zboară grăbite 
spre cuib să vestească şi pe altele. Cel care le-a prins urmă- 

` reşte atent să vadă în ce parte pleacă. Şi, după cum fi este 
norocul, după una sau mai multe încercări, făcute în locuri 
diferite în partea spre care zboară albinele, căutătorul me 
copacul, se urcă în el, lărgește cu toporul gaura scorburi 
face fum cu o bucată de iască aprinsă și scoată frumos fagurii. 

— Voi, dacii, sînteţi nişte oameni foarte isteţi, murmură 
procuratorul uimit de cele auzite. | i Ă 

Văzu cum faţa lui Butes se schimbase, îl privea adînc şi 
neclintit în ochi. îi 

— Vrei să-mi mai spui ceva ? îl întrebă. 

— Cu voia ta... aş vrea, Plautius Priscus. 

— Te supără rău rana făcută de săgeată ? 

Butes începu să râdă. g r n 

— Am avut răni mult mai grele, Plautius Priscus, şi pe 
trup şi în suflet. Unele mai sânt încă nevindecate. i 3 A 

— Vino mai aproape de mine şi spune-mi ce te, frământă, 

După ce se aşeză într-o rînă, sprijinit de o rădăcină groasă 
de-a fagului lingă care stătea procuratorul, Butes începu ai 
vorbească fără grabă. Îşi pusese în gînd să folosească prilejul 
ce-l avea spre a se apropia cît mai mult de Plautius Ice 
să-i cîştige încrederea și să încerce din nou să-i ceară eli- 
berarea lui Decibalos. La aceasta îl incurajase şi hotărîrea cu 
care el îi alungase de la vînătoare pe oamenii lui Decimus 
Silvanus, ceea ce dovedea că nu era cu totul străin de încer- 
carea ce se făcuse de a-l răpune. 3 

— Prin aceste plaiuri şi munți, începu Butes, noi am um- 
blat de cînd eram copii şi le cunoşteam toate, vâlcelele şi rł- 
pele, însă de cînd nu mai avem voie să tăiem lemne din 
păduri şi să vînăm fără ştirea voastră... A.C, 

— Pădurile şi munţii încă mai sînt ascunzători pentru la- 
troni şi pentru sclavi fugari, îl întrerupse procuratorul. 


308 


—, Sînt, şi ele vor fi întotdeauna loc de scăpare pentru cei 
urmăriţi, dar n-am vrut să spun asta, m-am gîndit că s-au 
înmulţit mult fiarele codrului. Ai văzut ce mare era cireada 
de mistreți? Ce-ar fi dacă am încerca să vînăm şi zimbri ? 
Unul dintre dacii care au venit cu mine este un încercat 
vinător şi cunoaşte bine locurile prin care umblă ei în turme. 
Aşi vedea şi voi, romanii, cît de greu se pot vina aceste ani- 
male puternice. Vrea procuratorul să ne lase nouă, dacilor, 
grija ca pentru miine să pregătim vînătoarea ? 

— Procuratorul se ridică în capul oaselor. 

— Cu cea mai mare bucurie aș primi să vă însoțesc, de 
mult doresc să văd o turmă de zimbri, despre care la Roma 
se vorbeşte ca de nişte fiare fioroase, dar... 

Tăcu şovăind. Prin minte îl fulgera bănuiala : nu cumva 
era la mijloc o încercare a dacilor de a pune mina pe toate 
căpeteniile romane de la Porolissum ? Şi totuși își dădea seama 
că se ivea un bun prilej pentru a se convinge de buna cre- 
dinţă a lui Butes. 

— Am vrut să spun, continuă el, că nu prea am timp. 
E departe locul cu zimbri, cît ar putea să dureze totul? 

— Miine pe seară, cei care merg pe cai pot să fie înapoi 
la Porolissum ! îl încredință Butes. 

A doua zi, cînd soarele dădea să scapete pe după cres- 
tele munţilor de dincolo de Marodava, procuratorul şi alaiul 
ce-l însoțea mergeau în trapul cailor pe drumul ce ducea 
spre Porolissum, apropiindu-se de locul unde îl întilnise pe 
Butes cu ceilalți daci la venire. Toți erau veseli şi mulțumiți, 
vinătoarea de zimbri se desfășurase mai frumos decit se aș. 
teptaseră. Ajunși seara în amurg în codrul spre care îi călăuzi 
Sagitulp, se odihniră pînă spre ziuă, cînd era aproape să apună 
cloşca cu pui de pe cer. În zori, îndemnați de daci, începură 
vînătoarea : o parte din legionari și din oamenii pregătiți pentru 
speriat vînatul se așezară în linie, închizând o vale cu copaci 
Tari ce urca în pantă uşoară, îngustindu-se pînă se strecura 
printre două stînci, care păreau puse anume ca un fel de 
intrare, iar ceilalți porniră pe coama colinei și se opriră pe 
brinele celor două stînci, în așteptarea zimbrilor. Abia sosiră 
şi se postară pe locuri ascunse cu grijă sub frunzare pregătite 
peste noapte, cînd răsunară strigătele şi bătăile celor din vale. 
Trecură momente lungi de aşteptare încordată pînă se iviră 
primii zimbri din cireada ce pornise în lungul văii spre tre- 


309 


cătoarea prin care îşi găseau întotdeauna scăparea în caz de 
pericol. Cînd mai mult de jumătate din cireadă trecu prin 
faţa lor, Sagitulp dădu semnalul şi mai multe sulițe aruncate 
cu îndemînare se înfipseră între coastele unui zimbru ales 
dintre cei mai frumoşi. Ca nişte tunete izbucniră mugete în- 
fiorătoare şi sforăituri şuierătoare şi în cîteva clipe întreaga 
cireadă se făcu nevăzută în pădurea deasă ce îmbrăca valea 
abruptă din cealaltă parte a trecătorii. Cei mai mulți dintre 
romani crezură că nu fusese doborit nici un zimbru, numai 
dacii se aşezară liniștiți la umbra unui fag şi le spuse să 
aştepte pînă spre amiază. Cînd plecară, nu căutară prea mult 
şi găsiră zimbrul căzut în apa unui pârîu ce curgea prin mij- 
locul unei mici poiene. 

La un urcuş mai pieptiş al drumului, procuratorul lăsă 
calul la pas şi făcu semn lui Butes să se apropie. De cînd îi 
fuseseră alungaţi oamenii, Decimus Silvanus nu se mai apropi- 
ase de procurator, căutase să se arate supărat. De fapt era 
furios, dar nu pe procurator, ci pe oamenii săi care greşiseră 
inta. S-ar fi simțit cu adevărat ușurat dacă l-ar fi ştiut pe 
Butes mort. Dind pinteni calului, Butes se opri lingă procu- 
rator, Acesta îl cercetă îndelung, apoi îl întrebă : 

— Pentru ce-ai lăsat voi să treacă aproape o jumătate 
de zi pînă să porniţi în căutarea zimbrului lovit de sulițe ? 

— N-ai bănuit, Plautius Priscus ? Zimbrii sînt nişte ani- 
male care se ajută, mai ales în momentele pline de pericol. 
Cînd noi am repezit sulițele, ei nu ne-au văzut, dar și dacă 
ne-ar fi văzut, nu se mai puteau întoarce din goana cu care 
căutau să străbată trecătoarea. Dincolo s-au oprit în vale şi 
s-au strîns în jurul celui lovit. Dacă în acele clipe simțeau 
că sînt urmăriți, ar fi pornit într-un iureş nestăvilit și tot 
ce le-ar fi ieşit în cale : cîini, cai și călăreţi ar fi fost sfirte- 
caţi cu coarnele și zdrobiți cu copitele. Cînd, după un timp, simt 
<ă nu se mai mișcă nimic şi a trecut primejdia, se liniștesc, 
încep să pască şi se împrăștie, părăsind pe cel căzut. De multe 
ori se îndepărtează de locul acela şi nu mai revin curind 
pe acolo. 

— Voi dacii, cunoaşteţi bine obiceiurile fiarelor de prin 
pădurile de-aici, de-aceea sînteţi atît de iscusiți vînători. 

— Le cunoaștem, Plautius Priscus, aşa cum ne-am cunos- 
cut şi țara, numai că... acum... totul s-a... 


310 


— Eu unul te-nţeleg îndeajuns, Butes, şi pentru asta caut 
să găsesc o mai bună înţelegere cu voi. 

— înţelegere cu noi !... murmură Butes, aruncându-i o pri- 
vire pătrunzătoare, fără să arate dușmănie, Cum poţi să vor- 
beşti de înţelegere, Plautius Priscus, cînd ţii pe şantier la 
muncă un om nevinovat, un tată îndurerat, care nu ştie ce 
s-a întîmplat cu singurul lui copil ? 

Procuratorul izbucni într-un hohot de rîs, pe care Butes 
îl luă drept batjocură. 

—La acel Decibalos te gândești ? Să ştii că orice faptă, 
orice întîmplare îşi are tilcul ei. Cu Decibalos am cam prins 
firul, adică mai mult îl bănuiesc, rămîne ca mai tîrziu să mă 
conving, şi te asigur că mă voi încredința, Butes, fiindcă 
niciodată nu-mi place să las lucrurile făcute numai pe jumă- 
tate. Am băgat de seamă că te-a supărat rîsul meu; am eu 
un anumit motiv să fiu vesel... Poate că astă-seară vei fi şi tu... 

— Cînd ajung acasă, întotdeauna mă învăluie o întristare 
doboritoare !... 

— Astăzi eu am văzut multe, am înţeles multe, şi-am în- 
ceput să-i cunosc mai bine pe daci. Dar uite că mi-am adus 
aminte — am tot vrut să te întreb — voi, dacii, nu ştiţi ce 
s-a petrecut cu acel taraboste care a fost stăpînul Marodavei ? 

Ochii lui Butes luciră și privirea îi rămase pironită pe 
fața procuratorului. Presupuneri felurite scînteiau și se stin- 
geau tot atît de repede în mintea lui. Era descumpănit. Aflase 
procuratorul că el era fostul taraboste? Şi dacă ştia, care 
dintre daci fusese trădătorul ? Totuşi se gîndi că un răspuns 
trebuia să dea : 

— E mort de mult tarabostele !... În anul care a urmat 
după răscoală... continuă, îndreptndu-și privirea în lungul 
drumului. Dar nu văd, Plautius Priscus, pentru ce te-a purtat 
gîndul la el? 

Procuratorul nu luă în seamă schimbarea ce se produsese 
în vocea lui Butes şi ușoara tremurare cu care rostise cu- 
vintele. 

— Dacă ar mai fi fost în viaţă, aş fi vrut să-l cunosc mai 
bine. Am primit de curînd un mesaj de la Aulus Plautius, 
legatul care a comandat legiunea ce-şi stabilise garnizoana 
la Porolissum în anii dinaintea războiului, cînd încă mai 
trăia regele Decebal, și, între altele, mă întreabă şi de Burio. 
Are numai cuvinte de laudă pentru acel taraboste, îmi spune 


su 


că el ar putea să-mi fie un bun ajutor în lupta împotriva 
triburilor vecine de la miazănoapte. 

Frămâîntarea lui Butes crescu și mai mult. Socotea că pro- 
curatorul aflase totul și se bucura chinuindu-l, așa cum se 
joacă o pisică de multe ori cu un șoarece prins. Privi în jur. 
Văzu că se apropia de locul unde trebuiau să se despartă şi 
s-o apuce pe poteca ce-l ducea de-a dreptul spre Marodava. 
Căută să schimbe vorba : 

— Am ajuns acolo unde te-am așteptat la sosire, Plautius. 
Priscus, aşa că eu mă opresc aici. 

Butes se pregăti să descalece. 

— Cum se poate ? Ai şi braţul rănit, și-apoi acum ai calul. 
Pentru că mi-ai făcut o mare plăcere cu vinătoarea de zimbri, 
vreau să-ți fac și eu una: îţi dau calul în dar. Căpetenia 
dacilor din Marodava e bine să umble călare. Mergi cu noi 
pină în vicul Magnus şi acolo ne despărțim, 

— Glumeșşti, Plautius Priscus, la Marodava căpetenie este 
Decimus Silvanus... 

— Acum glumești tu, Butes, cum să fie un roman căpetenie 
a dacilor? Dar uite că se lasă seara, trebuie să ne grăbim. 

Procuratorul dădu pinteni calului şi porni în galop urmat 
de ceilalți. Butes căută să rămînă mai în urmă. Era prea. 
tulburat. Faptul că îi dăruise calul îi întări şi mai mult bă- 
nuiala : procuratorul ştia că sub numele de Buteș se ascundea. 
fostul taraboste ? Îl chinuia într-una întrebarea : Ce pregătea 
Plautius Priscus şi ce va urma pentru el? În răspîntia de la 
intrarea în vicul Magnus, procuratorul se opri. Îl căută cu 
privirea, începu să-i spună ceva, dar se opri auzind plinsul 
unui bărbat ce se apropia dinspre Porolissum. Se întoarse 
ŞI aşteptă. 

— Ce s-a întîmplat, libertule, de ce plîngi? îl întrebă. 

— "Toţi zeii să te ţină, stăpîne, nu te cunosc cine ești! 
începu libertul printre suspine. De cînd sînt libert, am căutat 
să string bani și să cumpăr femeia cu care am copii... 

— Este o sclavă ? 

— Da, stăpîne, şi dacă rămîne sclavă, copiii noştri vor fi 
tot sclavi !... Degeaba am strîns bani, că stăpînul ei nu se 
învoieşte s-o vîndă. Nu ştiu ce să mă fac, mă doare-n suflet 


de ci; la ce-mi mai folosește mie libertatea? Îmi vine să 


mă omor !... 
Rizînd, Decimus Silvanus îl întrebă : 


312 


— Tu n-ai ştiut că aşa e legea, copiii unei sclave sînt şi e 
sclavi ai aceluiaşi stăpân, de ce te-ai încurcat cu ea ? 

Procuratorul îi dădu un răspuns care curmă orice speranță 
în sufletul nenorocitului : 

— Nu putem să te ajutăm cu nimic, libertule, stăpînul e 
stăpîn, nu-i poate lua nimeni sclavii, dacă el nu vrea să-i 
vîndă. 

Îl căută din nou cu privirea pe Butes şi întoarse calul. 

— Butes, după ce ţi se vindecă rana de la braţ, să vii pe 
la mine. Acum ne despărțim. Rog zeii să-ți dea sănătate si 
să-și schimbe tristețea în veselie ! 

Mult timp Butes privi cum procuratorul şi cei ce-l înso- 
teau se îndepărtau lăsînd în urma lor un val de praf, care 
se întindea ușor peste vicul Magnus. Alături, la marginea 
drumului, stătea libertul și suspina. Întoarse calul spre el şi-i 
întrebă : 

— De unde eşti, libertule, şi cum te numeşti ? 

— Sînt Neptunalis, de-aici din Magnus. 

— Aş vrea să te ajut, libertule, dar deocamdată nu văd 
cum. Ai putea să vii pînă la Marodava peste vreo săptămînă ? 
întrebi de Butes, am casa la capătul celălalt, aproape de villa 
lui Decius Silvanus. 

— Toţi zeii să te ţină, bunule dac ! 

— Mă găseşti acasă mai ales spre seară, îi strigă Butes, dind 
pinteni talilai şi îndreptîndu-se spre Marodava. 

Faptul că se înapoia acasă călare pe un cal, care acum 
era al său, nu-l bucura. Știa că, aflînd de la cine îl primise, 
va fi şi mai îndurerată și-l va socoti trecut de partea pro- 
curatorului. Căută să se apropie în pas domol de casă şi să 
bage calul sub şopron fără ca Gumida să-l vadă. Cînd se opri 
în poartă, văzu prin amurgul ce se lăsase un om umblind 
prin cartea sa. Sirînse frîul calului şi strigă aproape fără să 
vrea, cu oarecare teamă : 

— Care eşti acolo în curtea mea ? 

— Eu, Decibalos, te-aştept cu nerăbdare ! 

Sări de pe cal, îl trase în curte şi slobozi friul. Amîndoi 
se grăbeau unul spre altul. Se strinseră într-o lungă îmbră- 
țişare. Butes parcă era ameţit, în capul său totul se încîlcea, 
se învîrtea, îl tulbura. Pe lîngă tot ce-i spusese procuratorul, 
eliberarea lui Decibalos dezlănțui în sufletul său o prăbușire. 
Acum nu se mai îndoia că, în frămintarea lui de a fi pus 


313 


în libertate, Decibalos fusese cel care îl trădase pe tarabostele 
Burio. 

— Tai spus tu procuratorului că eu sint fostul taraboste? 
îl întrebă, îndepărtindu-l de ia piept. 

— Cum poţi să gîndești asta ?!... fi răspunse Decibalos 
întristat. Ai început să te îndoieşti atit de mult de mine, încît 
ai ajuns să crezi că durerea şi îngrijorarea m-au făcut să-mi 
pierd capul şi să devin un trădător? 


i 


„Rana de săgeată din braţul lui Butes nu dădu semne de 
“vindecare uşoară şi grabnică, aşa cum ştia el că i se vindecau 
bubele de orice fel. Începu să se umfle, iar durerile să-i 
crească o dată cu fierbinţeala, pînă ajunse să nu se mai poată 
mişca din pat. Avea momente, mai ales tîrziu spre miez de 
noapte, cînd nu-și mai dădea seama de el, şi toți din jurul 
lui trecură prin spaima că-l vor pierde. Gumida și Arghida, 
şi de multe ori Ampelia, stătură într-una lîngă patul său şi-l 
îngrijiră cum putută mai bine. În aceste zile, îngrijorat de 
viața fostului taraboste, Decibalos uită de pornirea nestăvilită 
de a năvăli sus la Decimus Silvanus şi, cu orice sacrificiu, 
să-şi scoată cît mai repede fata de acolo. Pornirea lui se 
potoli încetul cu încetul, pe măsură ce gîndi mai adînc și îşi 

$ dädu seama că Butes avea dreptate. Viața Sarmidei nu putea 
să fie în pericol atita vreme cît Decimus Silvanus credea că 
nimeni nu aflase că el o răpise, și mai ales cît ei, dacii, 
vor lăsa să se înțeleagă că s-au liniştit, socotind fata pier- 
dută fără urme, Dar tot în aceste zile, în villa de sus lucru- 
rile nu se desfășurară altfel, spre norocul Sarmidei. După 
oboseala căpătată în cele trei zile cît durase vînătoarea, peste 
care se așezase supărarea, răscolită atît de săgeata care Îşi 
greşise ţinta, cît şi de alungarea oamenilor săi de către pro- 
curator, nici rana din umărul lui Decimus Silvanus nu mersese 
mai bine şi, de unde cîtva timp dăduse semne de vindecare 
se deschisese din nou și începuse să curgă din ea şiroaie de 
puroi galben-verzui. Se întinsese zvonul în Marodava că stă- 
pinul vilei căzuse greu boinav — asta îl mai liniştea pe 


Bi 


te 


Decibalos şi-l bucura pe Butes, în timp ce şi el se lupta greu 
cu suferința. Dar în trupul omului zac puteri nebănuite și 
sâni grele se por vindeca repede în urma unor puternice zgu- 
duiri sufleteşti, însoţite de o mare bucurie. Miracolul se arătă 
din ziua cînd se înapoiase Canidia. Toată noaptea Butes zăcuse 
pierdut şi fierbințeala nu se potolise. Cînd pe la amiază 
răsună scîrțiitul carelor ce se apropiau cu larmă și strigăte, 
uită de răul ce-i chinuia trupul, sări de pe pat şi dădu năvală 
afară. Văzu pe Canidia și Gumida plingînd îmbrăţişate, iar 
pe Decibalos alergînd în toate părțile, Era o clipă grea, răs- 
colitoare. Bucuria că o vedeau înapoiată se pierdea umbrită 
de durerea ei sfișietoare. Pe Staberius, dragostea ei, viața ei, 
n-avea să-l mai vadă niciodată. Din acea zi, Butes nu mai 
simţi durerea din braţ şi nici răul ce-l chinuise, în trupul 
lui viaţa începu din nou să alerge năvalnică, iar rana să 
se vindece cu multă repeziciune. La început crezură că, zdro- 
biră de pierderea lui Staberius, Canidia va sta numai câteva 
zile la Marodava, după care va pleca înapoi spre Roma, şi 
pentru totdeauna. Însă spre uimirea și mulțumirea lor se 
petrecu cu totul altceva : îndată ce află că Decimus Silvanus 
îi luase casa, se repezi în curtea pe care o știa a ei şi-l 
alungă pe omul acestuia, Tot așa de repede trimise vorbă 
sus la villa, că îşi lua înapoi tot pămîntul pe care îl avusese, 
cu toate bucatele de pe el. Şi trecură zilele, fără ca Decimus 
Silvanus să se arate şi fără ca el să încerce vreo împotrivire, 
Durerea cea nouă înăspri sufletul Canidiei, se hotări să rămînă 
tot restul vieţii la Marodava, alături de daci. Venise cu multă 
bogăţie de la Roma şi pe toată se gîndise să o folosească 
ajutindu-i pe oamenii în mijlocul cărora trăise cei mai fericiţi 
ani din viață. Amintirea lui Staberius fi era atît de scumpă, 
încît, în tot ce făcea şi-n tot ce o înconjura, îl vedea numai 
pe el. În prima zi de sărbătoare, după revenirea la Marodava, 
își aduse aminte că era ziua în care copiii dacilor se adunau 
în ogradă în jurul lui, dornici să-l asculte povestind, să înveţe 
să scrie și să citească. În această zi, în sufletul ei se aprinse 
o flacără nouă, care pentru câtva timp o făcu să se înfioare : 
luă hotărîrea să-i învețe ea pe copiii dacilor, dar nu în ogradă, 
ci într-o clădire anume făcută pentru învăţătură. Și chiar de-a 
doua zi, Butes și Decibalos dădură sfoară în Marodava şi 
începură noua construcție : şcoala. În acelaşi timp se frămîn- 
tau să găsească un mijloc prin care să scoată cît mai repede 


315 


pe Sarmida din mîinile lui Decimus Silvanus. Alături de ei, 
Sagitulp îşi purta îngrijorarea că feciorul său, Getio, nu dăduse 
nici un semn de viaţă de cînd plecase. Suferinţa provocată 
de rana din braţ şi înapoierea nemaisperată a Canidiei făcură 
ca Butes să amine ziua cînd să se ducă pe la procurator, așa. 
cum acesta Îi ceruse, 

Veniră zilele lui septembrie. Prin copaci frunzele începură 
să se îngălbenească, vremea se mai răcorise. Butes şi Deci- 
balos se apucară să pregătească vasele pentru culesul strugu- 
rilor. Vara fusese călduroasă şi curpenii vițelor îşi purtau 
greu ciorchinii. Butes tocmai deschidea portița ce dădea în 
ogradă, cînd auzi în apropiere naiul lui arse. Pe bătrîn nu-l 
mai văzuse de mult. Se opri şi se întoarse spre Decibalos, 
cuprins de neliniște. Se temea ca nu cumva bătrînul să-i 
aducă vreo veste rea. Îl văzu intrînd în curte însoţit de cineva 
care după îmbrăcăminte arăta a fi un libert. Iarse nu încetă 
din nai decît cînd se opri la cîţiva pași de ei. 

—Vă doresc numai sănătate şi bucurie! rosti el în locul 
salutului din care nu lipseau zeii. 

— Bine-ai venit, bătrine ! îi răspunse Butes. Dar pe unde 
tot umbli de nu te mai arăţi de loc? Văd că eşti mai curat 
îmbrăcat și arăţi mai bine ! 

— Acum stau la copii, la Ligya și la Marcellus ; l-am pă- 
răsit pe Hylas. Amîndoi sînt o pereche minunată. Dar stai, 
bunule Butes, că n-am venit pentru asta. 

— Văd că eşti cu Neptunalis, i-o Iuă înainte Buter, privind 
spre libertul care se oprise ceva mai departe. 

— Am venit cu Neptunalis, bunule Butes, dar altceva m-a 
adus încoace. Numai atita îşi spun : totul e bine, zeița este 
sănătoasă și așteaptă să fie scoasă de-acolo. 

Decibalos nu se mai putu stăpîni 

— Ai văzut-o pe Sarmida, ai vorbit cu ea ? 

Rîzînd, bătrînul vorbi făcînd semn cu ochiul spre libert, 
pentru ca Decibalos să înțeleagă că trebuie să se ferească de el. 

— Pe Sarmida ? Da de unde, eu îi spun zeiță altcuiva, 
bunul Butes ştie... 

— De ce n-ai venit mai curînd, frate Neptunalis ? îl în- 
trebă Butes pe libert, căutînd să schimbe vorba. 

Libertul mai înaintă cîţiva paşi, şovăind. 

— Am mai venit de două ori şi-am stat de vorbă cu o 
vecină ; mi-a spus că erai bolnav şi supărat, aşa că n-am 


316 


îndrăznit să-ţi tulbur liniştea. Dacă nu mă aducea bătrînul 
Jarse, nu veneam nici acum... pp AI, s 
— Așadar, tot n-ai putut să-ți iei femeia şi copiii „de la 
acel stăpîn rău, murmură Butes Încet şi rar, privind în jos 
îngîndurat. Ade RA 
— Nu, bunule Butes, toți zeii să-ţi dea sănătate ! LA 
Libertul nu se mai putu stăpini şi începu să plingă cu 
“suspine puternice, văitîndu-se : ` A Ș 
— Ce să mă fac? Aproape în fiecare zi m-am dus şi 
m-am rugat, dar n-a fost chip să-l înduplec ! Ieri, am mers 
“din nou, el a pus pe un vilic să mă alunge, m-a lovit cu fla- 
grunul, dar eu tot n-am vrut să plec. A pus apoi mai mulţi 
sclavi de m-au aruncat afară, în drum. — |, i 
— Dacă ştiam că plingi ca o femeie, nici nu te mai adu- 
ceam ! îl mustră Jarse furios. SD si 
— Liniştiţi-vă ! îi îndemuă Butes. Poate că zeii nu l-au 
părăsit pe nefericitul Neptunalis. ta , i 
O văzu pe Canidia ieșind din casă împreună cu Gumida 
si fi făcu semn să se apropie. Canidia ascultă libertul de- 
ăníîndu-şi toată nefericirea lui: sclav fiind, din legăturile 
fi cu o sclavă se născuseră dei copii, un băiat şi o fată, 
care erau sortiţi să rămînă sclavi ca și mama lor, dacă nu 
Teuşea să-i cumpere, El fusese sclav public și obținuse liber- 
tatea, pentru că dăduse dovadă de multă vrednicie şi cinste 
pe șantierele de construcții unde lucrase şi continua încă 
Să lucreze, apreciat ca un bun meşteșugar. Pe măsură ce-l 
asculta, faţa întristată a Canidiei se mai lumină. Cînd li- 
bertul tăcu, ea spuse cu o mulțumire lăuntrică : he 
— Poate că așa vor zeii ca cine a trăit zile de prea multă 
fericire să soarbă şi din cupa durerii, iar cine a cunoscut 
cea mai neagră deznădejde să aibă parte şi de zile de mulțu- 
mire. Eu te voi ajuta să-ți duci acasă femeia şi copiii. Îi 
cumpăr eu, oricît de mult va cere acel stăpîn lipsit de suflet, 
apoi îi voi lăsa liberi... ți-i las ţie... A 
Mare Jupiter, va lua sfîrşit chinul?! 
negăsind altceva ce să spună. Să 
— Dar, dacă nu te vei purta cum se cuvine cu femeia şi 
cu copiii, libertule, să știi că tare aş fi mhnită! continuă 
Canidia. A o. 
— Toți zeii să te ţină, stăpînă, de voi avea o familie, jur 
pe Marele Jupiter că în casa mea va fi numai bucurie şi 


gemu libertul, 


317 


mulțumire ; zi şi noapte mă voi ruga zeilor pentru tine și 
pentru voi toți care mă ajutaţi ! 

— Miine să vii să ne ie pe mine şi pe Butes. Vom merge 
toţi trei la acel stăpîn al femeii tale şi al copiilor, încheie 
Canidia, întorcîndu-se și pornind spre casă. 

A doua zi, spre seară, în casa mică şi sărăcăcioasă de la 
marginea vicului Magnus, pe care şi-o înjghebase cu multă 
trudă libertul Neptunalis, intră lumina și fericirea. Canidia 
privea cu ochii înecaţi în lacrimi cum fosta sclavă năpădită 
de. fericire nu-și mai putea stăpîni plinsul. Îşi sălta pe rînd 
copiii în braţe, îi strîngea, la piept şi-i săruta, apoi fi lăsa 
jos și privea cu recunoștință nesfirşită spre binefăcătoarea lor. 
jo îmbrăcămintea zdrenţuită cu care Îşi părăsise pentru tot- 
deauna stăpînul, alături de copii şi de omul de care de acum 
înainte va trăi nedespărțită, se simțea cu adevărat fericită. 
Dintr-o dată, într-o singură zi, se îndepliniseră toate dorinţele 
pe care le visase ca sclavă, pe care le nutrește orice femeie : 
un soţ, o casă şi copii. Privind-o, Canidia se gîndea la lă- 
comia stăpînului de la care o cumpărase, pe nume, 'Timocrates, 
un om rău, care, simțind ocazia unui cîştig mare, nu se în- 
voise să-și vîndă sclava cu cei doi copii decît după ce i se 
oferise un preț foarte mare, prețul cu care îşi putea cumpăra 
poate chiar șase sclavi tineri și vînjoşi. Neptunalis, doborit 
de încordarea în care trăise toată ziua, copleșit de fericire 
şi de recunoştinţă, căzu în genunchi în fața Canidiei şi cu 
greu rosti câteva carvinte + 

— Stăpînă te vom sluji toată viața cu supunere și cu 
credință ! 

Canidia se aplecă, îl apucă de tunica veche şi ruptă, şi-l 
trase În sus. 

— Spune-mi, cum se numește femeia ta ? 

— Passia, stăpînă ! răspunse libertul. 

Se întoarse spre fosta sclavă şi fi vorbi : 

— Mulţumirea mea va fi mare, Passia, dacă vei veni din 
în cînd pe la mine, numai așa voi putea afla dacă Neptunalis 
se poartă cu tine și cu copii așa cum trebuie, ca un sop și 
tată bun. 

Alături, Butes stătea nemișcat. Privise şi ascultase adînc 
tulburat tot ce se vorbise. Vedea multumirea și bunătatea pe 
feţele lor. Canidia era mult schimbată. De fapt ea arătase cu 


218 


totul alfel încă de cînd se înapoiase de la Roma. Părea că 
nu-și mai aparţinea, că în fiecare clipă îşi rupea o parte 
din viaţă şi din suflet şi o împărțea oamenilor din jur. Cînd 
părăsiră casa libertului, amindoi avură o tresărire, un fior 
îi săgeri prin inimi, auzind cuvintele pe care Passia le rostea: 
în urma lor : 

—Ne vom ruga zeilor să aveţi şi voi parte de fericire, 
așa cum ne-aţi dat-o nouă ! 

Alături unul de altul, în carul mic pe care calul dăruit 
de procurator îl trăgea în trap spre Marodava, Butes şi Cani- 
dia merseră mult timp fără să-și spună nici un cuvint. Tre- 
cuseră de templul lui Mithras, acum aproape refăcut după 
incendiul din vară, cînd la o cotitură îl întilniră pe Decibalos. 

—  Plecasem în calea voastră, le spuse el, după ce le făcu: 
semn să oprească. Trebuie să mergem repede la Sagitulp. 

—S-a mai întîmplat ceva ? îl întrebă Bates prins de în- 
grijorare. 

—Da, s-a întors Getio şi trebuie să vedem ce facem. 

—Dicomes e undeva pe-aproape ? 

—Nu, şi tocmai pentru asta ne cheamă Sasitulp. 

Butes privi spre Canidia. Trebuia să o ducă acasă, apoř 
să se întoarcă la Sagitulp. Ea fi prinse gîndul și i-o luă. 
înainte : 

— Merg şi eu cu voi la Arghida ! 

Tirziu seara, sub mărul cel mare plin de rod sîngeriu, 
îl ascultau pe Getio. De cînd plecase, flăcăul se mai împlinise, 
privirea îi era mai adîncă şi mai pătrunzătoare, mustătile: 
și barba mai crescuseră, se mai îndesiseră și în totul luase: 
înfăţişarea unui luptător. 

—Nu ne-a fost ușor să-l găsim pe Dicomes, spunea Getio. 
Mai întîi am umblat în lungul drumurilor pe la Brucla, la: 
Ampelum şi Apulum, chiar si dincolo de Ulpia Traiana Sar- 
mizegetusa, pînă i-am întâlnit pe Rhesos și pe Dapyx. După 
aceea, cu ajutorul lor am dat de urmele lui Dicomes. De la: 
început, Rhesos și Dapyx au spus că pe Sarmida degeaba 
o căutăm pe-acolo, că ea n-ar fi putut să-l găsească şi nici 
să ajungă pînă la el. Dicomes a fost cîteva zile pradă unei 
grele frămîntări. Ar fi vrut să se întoarcă aici, să pornească 
s-o caute pe fată, dar se temea că va pierde urmele aceluia 
pe care vrea să se răzbune. Cînd va veni, o să vă povestească 
al ioni. Ştiţi, acum na lupis: singur, sia sebis lo ceată de 


319 


flăcăi vinjoşi, aprigi luptători, şi cu ei dă loviturile. În părțile 
acelea toți tremură de teama lor și, cînd cineva i-a văzu: 
ceata, nu îndrăzneşte să spună nimănui. Aşa s-a dus zvonul. 
Lumea vorbea că i-ar fi recunoscut un tabernagiu de lîngă 
Germisara şi-ar fi spus centurionului care comanda castrul 
«din apropiere. După cîteva zile, tabernagiul a ars o dată cu 
taberna. Eu am venit trimis de Dicomes să văd dacă ai 
găsit-o pe Sarmida şi plec repede înapoi. Nu-şi găsește liniş- 
“tea pînă nu ştie ce s-a mai petrecut aici. După ce dă lovitura 
«cea mare, se trage şi el încoace. 

— Și unde o să stea? La noi vine des Ampelia cu decu- 
ionul... se îngrijoră Sagitulp. 

— Legionarii o să înceapă să-l caute, șopti Arghida. 

— Da, îl vor căuta, iar noi îl vom ţine bine ascuns! fi 
mustră Butes, supărat de teama pe care o vedea la Sagitulp 
şi la nevasta lui. 

—Dicomes va sta la mine în casă, îi linişti Canidia. Am 
loc destul şi pentru el. Mă voi duce la procurator şi, cum sînt 
singură... între daci, adăugă ea zimbind, îi voi spune că mă 
pun sub ocrotirea lui şi-i voi cere să-mi dea un pergament 
prin care să ordone ca nimeni: legionar, decurion saw ta- 
bular să nu aibă voie să pătrundă în curtea și în casa mea. 

Butes învălui cu o privire plină de recunoştinţă pe Cani- 
dia. Gîndul lui alerga departe: îi vedea pe Dicomes şi pe 
“Sarmida căsătoriți şi-l îngrijora soarta lor. Cît ar fi putut să-l 
ţină ascuns vederii romanilor, toată viața? Un gînd îl tul- 
'bură : se revăzu în fața procuratorului, cerându-i cu tărie să 
«dea libertatea şi să înceteze urmărirea gladiatorului Gemel- 
linus. 

— Căile vieţii nu ştim încotro ne vor purta, începu el 
întristat, Noi mulţumim din suflet Canidiei pentru ajutorul 
ce ni-l dă. Poate că pînă se înapoiază Dicomes se vor ivi 
ale prilejuri, vom descoperi și alte mijloace prin care sclavul 
“Gemellinus să devină libertul Gemeliinus şi apoi dacul liber 
Dicomes. Aşa, Getio, tu și celălalt flăcău, după ce vă odihniți 
bine, să porniţi la el, şi să nu vă înapoiați decît cu toţii 
o dată ; îi aduceţi poate şi pe Rhesos şi Dapyx. Pînă atunci 
noi vom «pregăti totul. Ce vom avea de făcut nu văd încă ; 
nu ştim la ce ne putem aștepta din partea procuratorului şi nici 
din aceea a lui Decimus Silvanus, Trebuie să nu uităm o clipă 


:320 


că viaţa Sarmidei este în mare pericol şi că totul depinde 
numai de noi spre a o salva. Îngrijorarea lui Decibalos o în- 
şelegem ; îl încredințăm că durerea lui este şi durerea noastră. 


Din via Dacia Traiana, nu prea departe de for și de casa 
augustalilor, se desprindea o uliţă scurtă şi steîmtă ce urca 
uşor, cu ocoluri largi, pînă la zidul de apărare care împrej- 
muia colonia. Zidul de mult nu mai era la marginea cetății, 
căci Ulpia Traiana Sarmizegetusa se întinsese pînă departe 
pe cîmpia din jur, unde coloni, veterani, liberţi, meşteşugari 
şi negustori îşi înălțaseră case din cărămidă, formînd cartiere 
mărginaşe. Între ziduri, acolo unde se aflau forul, casa augus- 
ralilor şi termele, pe cole treil căi ptincipiale + oia Dacia ea 
iana, via Ulpia Traiana şi via Roma, şi pe ulițele inguste ce 
se desprindeau din ele, se aliniau villele şi casele patricienilor, 
militarilor şi funcționarilor imperiului. După înăbuşirea răs- 
coalei pornită de Sarmis, Ulpia Traiana Sarmizegetusa luase 
o mare dezvoltare, iar populaţia cunoscuse o continuă pros- 
peritate. Ajunsese să se întindă pretutindeni zvonul că viața 
la Sarmizegetusa era mai îmbelșugată şi mai frumoasă decît 
la Roma, iar provinciei începuse să i se spună Dacia felix. 
Pe ulița scurtă şi strimtă ce se desprindea din via Dacia 
“Traiana, între casele mărunte ale funcţionarilor şi militarilor 
de grade mai mici, se înălța villa din piatră şi marmură a 
legatului Procilius, fostul comandant al legiunii cu garnizoana 
la Ulpia Traiana și fostul tribun, care fusese înălțat la gradul 
de legat de către împăratul Hadrian, drept răsplată pentru 
prinderea lui Sarmis; to lui îi dăduse împăratul ca sclav 
pe Dicomes, la sfârşitul spectacolului din amfiteatru. 

Zilele începutului de toamnă se arătau mai răcoroase decît 
de obicei şi legatul, greu şubrezit, stătea mai mult în pat și, 
căutînd să se mai încălzească, bea vin cald. După anii trăiţi 
în petreceri, belșug şi desirînare. Procilius se prăbuşise din- 
tr-o dată, cu toate că după vîrstă nu putea să fie trecut în 
rîndul celor bătrîni. Razele soarelui pătrundeau prin ferestrele 
tricliniului şi luminau încăperea înveselind-o. Lingă patul lui 


ta 
21 — Dicomes 


stătea legatul Gallio, noul comandant al legiunii, un bărbat 
în putere şi vesel, care abia trecuse de patruzeci și cinci de 
ani. Gallio luă cupa cu vin cald de pe masă şi o întinse lui 
Procilius, apoi luă şi el una. 

— Bea, să te mai înzdrăveneşti, nu trebuie să te lași slă- 
biciunii ! îl îndemnă Gallio. 

Procilius strînse cupa între palme, căutînd să le mai încăl- 
zească. 

— Da, da, să mă mai înzdrăvenesc... Ştii, Gallio, omul e ca 
un vas de lut, cînd zeii îl scapă din miini, ajunge un hîrb. 
Cine-ar fi crezut că eu o să cad așa dintr-o dată ? 

— Haide, bea, vinul te mai încălzeşte, îl îndemnă Gallio 
fără convingere. De multe ori te privesc şi nu-mi vine să cred 
cît de mult se schimbă omul. Cînd am venit aici eram un 
tînăr tribun, iar tu legatul comandant, bărbat în putere, duş- 
manul dacilor. 

— Da, dușmanul barbarilor !... Dacă nu mă oprea guverna- 
torul, aş fi trimis pe mulți dintre ei la zei ! Timp de mai bine 
de douăzeci de ani m-au tot amenințat, iar eu a trebuit să 
mă feresc într-una. De cîţiva ani m-au mai lăsat în pace, 
însă atunci, după ce răscoala a fost zdrobită, de cîteva orf 
m-am găsit în pericolul de a cădea în miinile barbarilor. Toată 
ura lor împotriva mea porneşte de la prinderea acelei căpe- 
tenii a răsculaților, Sarmis, de care și tu ai auzit. Poate să 
unii dintre barbarii care au mai scăpat atunci cu viață — oră 
poate şi dintre sclavii ce se răsculaseră — m-au văzut cum 
acolo în pădure, pe o ninsoare deasă de abia te zăreai om cu 
om, l-am pălit pe barbar și i-am doborit la pămînt. Lupta ca 
o fiară şi nu se putea apropia nimeni de el. 

Gallio îl privi peste cupa din care sorbea rar. 

— Poate că teama de ei te-a frămîntat atît de mult, încît 
te-ai consumat încetul cu încetul, întocmai cum se mistuie o 
făclie ce arde, dar ar trebui să-ţi ţii curajul ; cred că te-au 
şi uitat, De ce nu te duci la ferma ta de la Carsidava, unde ai 
putea să te mai întremezi ? Frumuseţea din valea aceea numai 
privind-o îţi dă viaţă. De la un timp, după cît ştiu, ai lăsat 
totul pe seama actorelui și a vilicilor, care poate că nu fac 
altceva decit să te fure. 

Cu mişcări tremurinde, Procilius puse pe masă. cupa pe 
care o golise. 


322 


— Da, nu prea m-am mai dus... Cît am fost comandantul 
legiunii, am mai ţinut pe lingă fermă un decurion cu o gardă 
de legionari, așa mă simţeam mai în siguranță. De aproape 
un an, nici n-am mai îndrăznit să părăsesc Ulpia Traiana Sar- 
mizegetusa. Din toate părţile am tot auzit veşti despre răz- 
bunări ; se spune că ar fi ale barbarului... 

— Pe toţi zeii, Procilius, ai ajuns pînă-ntr-atit de speriat 
încât te temi şi de un mort ? 

Procilius se îndreptă în capul oaselor și privi în jur. 

— De mort e mort, căci l-am văzut cu ochii mei cînd şi-a 
împlintat cuțitul în piept în arena amfiteatrului. Spune-mi, tu 
ştii ce e cu nebunia asta, se zice că e răzbunat Sarmis... Mi-e 
ruşine că-i destăinui, dar trebuie să cunoşti adevărul : află, 
Gallio, că eu nu sînt chiar atît de bolnav pe cît mă crede 
lumea, dar las să se ducă zvonul, fiindcă socotesc că numai 
aşa îmi vor da pace barbarii. Am vrut să-l trimit la zei pe 
cel de care mă tem mai mult, pe sclavul Gemellinus, am por- 
nit pe Xanthus pe urmele lui, dar ei, dacii, l-au prins şi l-au 
omorît. 

Izbucnind în rîs, Gallio se ridică de pe scaun şi făcu încon- 
jurul mesei, îndemnîndu-l cu voce tare de răsuna încăperea: 

— Dacă e aşa, pe Jupiter, Procilius, ridică-te de pe pat cu 
hotărire, alungă din tine orice teamă, ia-ţi o sclavă tînără şi 
frumoasă și pornește neîntîrziar spre Carsidava ! Ca să fii mai 
liniştit, îşi voi da un decurion și gardă, care vor rămîne acolo 
la fermă cît timp vei socoti că vei avea nevoie. Dar vreau un 
lucru, Procilius : la iarnă, cînd o să vin pe la Carsidava, să te 
găsesc ca şi întinerit şi să golim amindoi nenumărate cupe 
din vinul cel mai bun. Eu sînt gata oricînd să-ți trimit decu- 
rionul. Acum te las, mă întîlnesc cu cineva în for şi nu vreau 
să întîrzii. 


Spre seară, Dapyx trecu pe lingă templul zeiţei Nemesis 
din apropierea amfiteatrului şi se îndreptă spre casa augusta- 
lilor. Aproape de for întâlni o bătrînă. El trase o pungă plină 
cu bani de la brîu şi i-o întinse: 

— Uite, ai aici jumătate din cît ne-am legat să-ţi dăm, 
cealaltă jumătate, adică încă o pungă ca asta, o primeşti în 
giua cînd noi vom afla că Procilius a plecat spre Carsidava. 


"823 


— Jur pe Freya că totul o să iasă bine! Zici că, după ce 
pleacă el, tu nu vrei să faci altceva decît să-i iei sclava aceea 
mai frumoasă ? 

— Atît numai, bătrînico, că, ştii şi tu, am iubit-o mult, am 
strîns mulți ani bani pentru ea și, dacă el nu vrea să mi-o 
vîndă, o iau eu... E tot aia, sesterţii tot îi dau pentru ea, numai 
că îi iei tu. 


Bătrîna rise înfundat : P 
— Dă-l la Proserpina de neputincios, poate că o fi chi- 


nuind-o rău pe biata fată, degeaba mai face umbră pămîntului, 
şuieră ea vorbele printre dinţii care îi jucau în gingii ca nişte 
mărgele. Să mă cauţi peste trei zile şi-o să afli tot ce am făcut. 
Lasă că-l sperii eu să plece la fermă cît mai repede, altfel îi 
spun că moare. 

Dapyx rămase în for şi privi după bătrină cum se îndepărta 
pe via Dacia Traiana, pînă o văzu cotind spre ulița pe care 
se afla villa lui Procilius. Porni apoi pe via Roma spre terme, 
pe sub castanii cu trunchiuri groase, al căror frunziş începuse 
să ia nuanţe galben-ruginii. Getio se înapoiase de la Marodava 
şi povestise ce se întîmplase acolo, de aceea Dicomes se hotărî 
să treacă la răzbunarea cea mare cît mai repede cu putinţă. 
Cunoştea ce se petrecea în casa lui Procilius şi aştepta clipa 
prielnică. Dapyx înaintă pe aleea străjuită de castani, privind 
mulţimea veselă, îmbrăcată în haine frumoase și scumpe, ce 
se plimba în grupuri, unele mergind spre for şi casa augusta- 
lilor, altele spre terme. Îşi aminti cum, tot Într-o seară şi tot 
pe via Roma, în urmă cu peste douăzeci de ani, ascultase ce 
spuneau mai mulți centurioni despre schimbările din Dacia, 
în graba de a se face faţă pericolului care se întindea : de o 
parte, lupta lui Diegis pentru alungarea legiunilor, iar de alta, 
începutul răscoalei sclavilor. Atunci aflase de plecarea lui Li- 
vianus Claudius şi de venirea unui nou guvernator, a lui Iulius 
Quadratus Bassus, şi dusese vestea lui Diegis, Reveni din gîn- 
duri cînd îl auzi pe Getio 

— Gata, bătrine, te-ai înţeles bine cu baba, sau te va trage 
pe sfoară ? Te-am aşteptat cam mult, Da-ncotro ai pornit, te 
duceai la terme să faci o baie, ca romanii ? 

Dapyx se opri și se întoarse spre Getio. 

— Nu mai trecusem de mult pe-aici. Cînd aducem mărfuri, 
le descărcăm la magaziile dinafară şi ne vedem de drum. Acum, 
dacă mergi de la amfiteatru spre casa augustalilor şi treci mai 


324 


departe prin for spre terme, nici nu crezi că te găsești în 
Dacia, cu toate că dincolo de zidurile cetăţii, în cîmpie şi sub 
poalele munţilor, au rămas destule sate pline numai de daci. 
Ei, ce facem, cum îi dăm de veste lui Dicomes ? 

— Plecăm la el în munte, dar nu strică să ne oprim la o 
tabernă, să ne potolim niţel foamea şi setea. Avem de mers 
drum lung şi greu. 

—Ai să te duci tu, eu vreau să mai rămîn pe-aci prin 
apropiere, pînă aflu ce trebuie de la bătrînă. Dar la tabernă 
tot o să merg, ştiu una în apropierea amfiteatrului, unde se 
găseşte vin bun, aşa cum le place gladiatorilor, Tabernagiul ne 
cunoaşte pe mine şi pe Rhesos. 

Cind intrară în taberna plină de meșteșugari, liberţi și le- 
gionari, Getio îl smuci cu putere de suman pe Dapyx. Îi făcu 
semn să se oprească la cea mai apropiată masă. Dapyx trase 
scaunul lung şi greu mai aproape şi se așezară. Îl întrebă din 
ochi pe Getio, clătinînd uşor din cap. 

— La masa aceea de lîngă ușa bucătăriei îl văd pe libertul 
Eufemus, e din vicul Serdos, de lîngă Marodava, slugă supusă 
a lui Decimus Silvanus, spuse Getio. 

Dapyx privi curios într-acolo. 

— Cel cu care stă de vorbă e stăpînul tabernei, îl cunosc 
bine, e un grec venit de cîţiva an: 

— Ca şi Theudotos, tabernagiul de la noi, adăugă Getio. 
Poate că n-ar fi rău dacă am afla ce caută libertul pe aici. 

Un sclav de-al tabernagiului le aduse piine, pastramă și 
două oale cu vin, Mîncară şi băură, fără să scape din ochi pe 
tabernagiu şi pe libert, şi mai ales fără să se grăbească. După 
felul agitat în care cei doi vorbeau, se putea bănui că puneau 
la cale ceva. De citeva ori libertul bătu cu pumnul în masă și 
dădu să se ridice de pe scaun, însă de fiecare dată tabernagiul 
îi puse mîna pe umăr şi-l îndemnă să stea linistit, În toiul 
discuţiei, Eufemus se întoarse spre masa de alături, fi spuse 
sclavului să-l aştepte pînă se întoarce, se ridică și însoțit de 
tabernagiu ieși afară. Getio făcu semn lui Dapyx să stea pe 
loc şi plecă după ei. Ajuns afară, îi urmări cu privirea prin 
lumina slabă a amurgului ce se lăsa, pînă îi văzu ocolind 
amfiteatrul, apoi îndreptîndu-se spre casa augustalilor. Se în- 
1oarse în tabernă și îi spuse lui Dapyx să se mute la masa la 
care stătea sclavul lui Eufemus. Au cerut din nou pastramă 
şi trei oale cu vin ; l-au îndemnat pe sclav să măntace. Înfo- 


325 


metat, cu pofta îndirjită de cei de la mesele din jur, care mincau 
şi beau cu lăcomie, sclavul se aruncă asupra pastramei şi nu 
se opri pînă n-o termină. Getio îl îndemnă să golească și 
oala. Sclavul privi cu recunoştinţă spre cei doi daci. Pe masă 
se mai aduseră trei oale pline. 

— De unde vii Și cine-ţi este stăpîn ? îl întrebă Dapyx, 
după ce îl îndemnă să salte oala. 

— Venim de la Serdos — un vic de lîngă Porolissum — 
care bănuiesc că n-aţi auzit ; stăpînul meu e libert, cu numele 
de Eufemus. De multe ori i-am blestemat pe zei că m-au 
sortit să-i fiu sclav, barem să mă fi ajutat să ajung la un dac. 
Voi sînteți oameni cu inimă bună, știți ce e omenia... 

— Noi sîntem dinspre 'Tibiscu, el e feciorul meu mai mare, 
reluă Dapyx, arătîndu-l pe Getio. Am adus ceva bucate de 
vînzare şi miine plecăm í inapoi acasă. Așadar, sînteți de la 
Porolissum... Dar ce căutaţi tocmai pe aici ? 

Sclavul răspunse după ce privi cu grijă în jur : 

— Stăpînul meu face negustorie cu de toate, dar mai ales cu 
grîu. E un om tare rău. Dar n-a venit aici numai cu treburi 
de negustorie... şopti el şovăind, apoi continuă cu ceva mai 
mult curaj : Vă spun și vouă că n-o să se afle la Serdos şi nici 
nu cred c-o să mă spuneți lui. Eu am prins că de data asta 
a venit aici pentru alte, trimis de stăpînul unei ferme mari 
de-acolo, din apropiere. Nu prea ştiu ce este la mijloc, însă 
— după cîte am prins — aranjează ceva pentru o fată, vrea 
s-o ducă la o fermă de-aici din apropiere, îi spune Carsidava. 
Ce-au de gind să facă și cine o fi fata n-am putut să aflu. 
Voi, dacii, poate nu ştiţi că unii romani bătrîni şi bogaţi poftesc 
mult fetele frumoase ; pe unele le cumpără, ca sclave, i iar pe 
altele pun mîna în fel şi chip, cum nici nu-ţi trece prin minte. 

Dapyx simțea cum Getio îl apăsa cu putere pe picior. 
Amiîndoi aveau privirile schimbate. 

— Ştiu de Carsidava, îl încurajă Dapyx, străduindu- -se să 
se arate cit mai liniştit şi mai nepăsător, se lasă în partea 
noastră, către Tibiscu, retrasă între munţi... Va trăi bine fata 
acolo, e o vale minunată ! 

— Pentru asta a plecat stăpînul, continuă sclavul, s-a dus 
aici în Ulpia Traiana, la stăpînul fermei, să aranjeze cînd să 
vie cu ea. 

Gevo se mişcă plin de îngrijorare : 


326 


— Atunci voi aţi şi adus-o? se grăbi el să-l întrebe pe 
sclav. 

Ca să spulbere orice bănuială, Dapyx începu să rică : 

— Fi eciorul meu e tînăr, sclavule, nu vezi cum a Început să-i 
ducească ochii în cap, îndată ce-a auzit că e vorba de-o fată ? 
Te întreabă şi el aşa, ca să se afle în treabă, că doar n-o să 
se gîndească un biet dac la o fiică de fermier roman bogat. 
Dar şi pe mine m-ai făcut curios, chiar aţi adus-o cu voi? 

— Nu, dacule, fata e acolo, la ferma de lingă Porolissum. 
Nu ştiu cu cine o s-o trimită încoace, şi asta numai după ce o 
să ajungem noi înapoi acasă. 

— Haide, să mergem, tată, se grăbi tulburat Getio, ridi- 
cindu-se de la masă, ori acum ai prins tu poftă să mai vorbeşti 
despre. fata aceea? Mai plăteşte o oală de vin sclavului, ca 
să aibă cu ce să-și omoare timpul, pt nä i se întoarce stăpînul. 

Afară, Dapyx şi, Getio se opriră nehotăriţi lingă zidurile 
amfiteatrului. Nu ştiau ce trebuie să facă : să plece unul la 

Marodava. iar altul la Dicomes, sau să se ducă amindoi la 
ce şi acolo să hotărească ce aveau de făcut. În această 
trămîntare, Dapyx puse mîna pe umărul lui Getio şi îi spuse : 

— Să mă aştepţi pe undeva prin apropiere, eu mă întorc 
să-l mai întreb ceva pe sclav. 

Intră şi se aşeză din nou la masa sclavului. Acesta îl privi 
mirat. 

— E tînăr, nu ţine la oboseală, l-am trimis să se culce, Eu 
vreau să mai golesc o ulcică cu vin şi să aud ce vorbeşte 
lumea. Acolo la noi, la Tibiscu, cu greu se află ce se mai 
întîmplă prin alte părţi. 

Ceru două oale cu vin, din care una o împinse în faţa scla- 
vului. 

— Poţi să bei fără grijă, îi spuse, vinul e bun şi, dacă te 
prinde niţel, te duci, şi te culci. Poate că te miri de ce yii am 
dat să mănînci şi să bei? O fac pentru fratele meu, şi el e 
sclav ca și tine, dus în i imperiu de peste douăzeci de ani. De 
cite ori îl omenesc pe cîte un sclav, mă gîndesc la nefericitul 

eu frate şi mă întreb : pe-acolo pe, unde se va fi aflind, i-o 
f dînd şi lui cineva să guste ceva şi să golească o oală cu vin? 
Sclavul începu să vorbească mai încrezătoi 
—Orice sclav trăieşte mai rău sau mai bine, după cum 

îi este stăpînul. Am văzut sclavi care o duc tot aşa de bine 
ca şi ceilalți din familiile stăpînilor lor, însă am văzut și 


mulți care îndură suferință mare, poate chiar mai rău decit 
vitele. Stăpînul meu e rău şi avar, ne ţine mai mult înfome- 
taţi, atît doar că mai avem norocul să umblăm cu carele de 
grîu şi-i mai scăpăm de sub ochi. 

as Dacă ai mai fi și miine pe aici, eu ti-aẹş mai da o stra- 
chină cu cîrnaţi și o oală cu vin, îl împinse Dapyx cu vorba 
acolo unde urmărea. Nu te-am întrebat, mai staţi mult sau 
plecaţi în altă parte ? 

— Crezi că ştiu ce-o să mai facem şi pe unde-o să mai 
umblăm ? Att doar parcă l-am auzit pe stăpîn spunîndu-i 
tabernagiului că peste două săptămini, cînd va fi înapoi la: 
Porolissum, nu ştiu ce danie vrea să mai facă pentru templu! 
cel nou. Poate că la înapoiere o să ne oprim la Apulum, 
la Brucla, la Potaissa și în alte locuri, căci peste tot el are 
legături negustorești. 

Dapyx ridică oala şi-o goli pînă la fund. Băgă mîna la 
brâu şi scoase cîțiva sesterți. 

„— „Uite, plăteşte vinul şi tot ce rămîne e al tău. M-a 
prins şi pe mine oboseala, mă duc să mă culc. 

Afară, îl zări prin întuneric pe Getio, stătea rezemat de 
e coloană de la intrarea în templul zeiţei Nemesis. 
= Pornim chiar acum sus în munţi la Dicomes, îi spuse 
în şoaptă. Poate că zeii ne vor ajuta ca totul să iasă bin 


De sus, din Plaiul căprioarelor, Dicomes privea cu nesaț 
valea largă a Carsidavei și villa ce se înălța pe tîmpla de 
munte de pe care altădată străjuise împrejurimile cetatea 
înaintaşilor săi din neamul Dicomesilor. Privea şi nu-şi mai 
reamintea decit prea puţin, totul se pierdea în ceața unor 
amintiri nelămurite şi fără legătură. Pînă și munţii ce încon- 
jurau valea păreau alţii, nu se asemănau cu cei pe care îi 
păstra în minte din anii copilăriei. Îşi amintea limpede de 
noaptea cînd venise pustnicul Porfirios, luase cu el femeile 
cu copiii şi le ascunsese într-o peşteră din munţi. Parcă și 
acum auzea rugăciunile, plînsetele şi blestemele bătrînei Malva. 
ale Cumidei şi ale Carsidei, care îl urmau pe bătrinul pustnic 
prin întunericul nopții, pe poteci numai de el știute, și parcă 
si acum vedea, aşa cum văzuse atunci de pe un colț de stâncă, 
flăcările ce se ridicau din cetatea pîrjolită de legionari, pe 
care ci abia o părăsiseră. Tot ce se întindea pînă departe în 
vale fusese pămîntul celor din neamul Dicomes şi tot ce 


328 


vedea ar fi fost moşia sa, dacă ar fi luat sfîrşit nenorocirea 
care se abătuse asupra dacilor. Îi rămăseseră mai vii în 
minte cele ce-i povestise Sarmis despre bătrînul Dicomes, vi 
tcazul luptător, aprigul şi bunul stăpîn al Carsidavei din vre 
murile cînd pe plaiurile Daciei se intindea belșugul şi răsu- 
nau cîntece pline de mulțumire şi de voie bună. Se schim- 
baseră toate şi plecaseră toţi ia Marele zeu : bătrînul Dicomes, 
Decebal, Diegis, Sarmis şi mulți alți luptători viteji. Gîndurile 
îi zburară auzind pași apropiindu-se. Soarele se lăsase din- 
colo de munte şi în vale începuse să se întindă pîcla înserării. 
Frunzișul galben-ruginiu al fagilor și verdele închis al bra- 
zilor dădeau povirnișurilor o bogăţie de culori ce păreau mă- 
iestrite de miini vrednice pe un covor uriaş, aruncat peste 
coline și peste munţi. Se întoarse şi-l văzu pe Getio. 

— Te-ai întors ? Ce se-aude, ai aflat ceva? 

Getio se aşeză pe o buturugă. Era obosit, îmbujorat şi 
asudat. 

— Zeii sînt cu noi, Dicomes. Veneam mai curînd, dar am 
avut de făcut un ocol mare; m-am prefăcut că plec pe dru- 
mul ce iese acolo unde a fost altădată cetatea Rehidava, apot 
a trebuit să fac alt ocol peste povirnișuri, ca să viu încoace. 
Procilius a sosit astăzi “pe la vremea prînzului şi e sus în 
villa. A venit însoţit de o mică gardă de legionari. 

L Asta nu mă mai sperie, murmură Dicomes. La noapte 
dăm lovitura, ceata mea este pregătită şi hotărttă. Tu vii 
cu noi sau ne aştepţi aici ? 

Puțin întristat, Getio îl privi îndelung : 

— Socotești că sînt lipsit de curaj, ori nu ai prea multă 
încredere în mine? Puteam să pornesc înainte spre Maro- 
dava, acolo poate că eram de mai mult folos... 

Dicomes se întoarse spre el şi îl prinse de umeri. 

— Mergi cu noi, frate Getio, şi din noaptea asta intri şi 
tu în rândul luptătorilor ! Dar să ştii un lucru: cînd te gă- 
seşti în luptă, trebuie să foloseşti fiecare clipă, și mai ales 
să nu şovăi să lovești adversarul ; în luptă piere mila, căci 
dacă nu ataci tu la clipa potrivită, te păleşte el fără cruţare. 

— Ca gladiatorii, spuse Getic zimbind îmbujorat. 

— Da, întocmai ca gladiatorii, întări Dicomes, Nu l-ar 
văzu pe Gemellinus cum lupta în arenă ? Acum să mergem 
la ceilalți. Să ştii că atunci cînd pregăteşti o lovitură, şi o 
şi dai, noaptea pare prea scurtă. 


329 


În villa şi jos la magazii și staule se auzeau cocoșii cîn- 
[xind a doua oară. De sus din pădure coborau mai multe mo- 
gildețe. Era Dicomes cu ceata lui. Cînd ieșiră în poiană, se 
lăsară pe brînci şi înaintară răsfiraji pînă sub întăritura ce 
înconjura villa. Ajunşi lîngă zid, doi din ceată se proptiră 
unul de altul, Dicomes se urcă pe umerii lor şi sări cu mişcări 
agere sus pe creastă. Rămase cîteva clipe culcat, ascultă 
cu încordare şi privi atent spre villa. Nu auzi şi nu văzu ni- 
mic, nu simţi nici o mișcare. Cu multă grijă cobori înăuntru 
şi pomi în lungul zidului, călcînd fără să facă nici cel mai 
mic zgomot. În apropierea porții, la cîțiva paşi zări sclavul 
de strajă, rezemat de unul din stilpi. Se ridică pe vîrful pi- 
cioarelor, călcă și mai uşor, apoi făcu un salt, înfipse mîinile 
în gitul sclavului şi se prăbuşi cu el la pămînt. Totul se pe- 
trecu atît de fulgerător, încît straja nu mai avu timp să 
strige după ajutor. Cînd îşi reveni din ameșeală îşi simţi gura 
înfundată cu o cîrpă şi mtinile legate. Dicomes îi şopti ame- 
minţător la ureche : 

— Sînt cu cuțitul în mînă, gata să te înțep în inimă, dacă 
îndrăznești să strigi sau să faci vreo încercare de fugă! Am 
să-ți dezleg mîinile, ca să desfaci încuietoarea porţii, dar 
repede, altfel te trimit la Proserpina ! 

După cîteva clipe, Dicomes și sclavul ajunseră la cei din 
“ceată, care aşteptau afară lîngă zid. 

— Sclavule, viaţa ta este în mîinile noastre, dacă vrei să 
scapi, trebuie să ne arăţi unde stau legionarii cu care a venit 
stăpînul tău și în care încăpere doarme el. 

Ceata, care era de opt inşi, se împărți: cinci se postară 
“în faţa barăcii în care dormeau legionarii, iar ceilalți trei 
pătrunseră în villa. Nu trecu multă vreme și Dicomes, îm- 
preună cu Dapyx şi Getio, împingeau afară pe Procilius legat. 
Erau aproape de poartă cînd în urma lor răsunară strigătele 
minei sclave, Dicomes nu-și pierdu cumpătul. Spuse celor do; 
să-l ducă pe prins sus, în Poiana căprioarelor, și să aștepte, 
iar el se repezi înapoi spre baraca în care se aflau legionarii. 
Înăuntru se auzea mişcare, lumina opaițului se mărise. Cei de 
afară se postară gata de luptă, trebuiau să-i ţină în loc 
pînă cînd Dapyx şi Getio, cu Procilius, se îndepărtau cît mai 
mult. Dicomes se pregătea să spună celor din ceata sa să se 
retragă în fugă spre pădure, cînd ușa se prăbuși scoasă din 
balamale şi o dată cu ea mai multe făclii aprinse căzură la 


cîțiva paşi de ei, aruncate dinăuntru. Ca la un semn, Dicomes, 
"Rhesos şi ceilalți se sepeziră ca fulgerul în ușă. Dacă legionarii 
apucau să iasă, s-ar fi putut desfășura şi, cum erau mai nu- 
meroşi, pentru daci lupta ar fi fost mult prea grea. Începu o 
luptă aprigă cu spadele, pe care cei dinăuntru nu puteau să 
le mînuiască uşor, Fostul gladiator dădu cu multă dibăcie mai 
multe lovituri pină răsună în baracă urletul de moarte al 
unui legionar. Ceilalţi se retraseră repede şi săltară uşa, cău- 
tînd să se pregătească pentru un nou atac. Fără să mai aş- 
tepte, Dicomes făcu semn celorlalți şi cu toţii se îndreptară 
spre pădure. Cînd legionarii își făcură din nou curaj şi ieșiră 
afară, la luminile făcliilor pe care le aruncară nu mai văzură 
pe nimeni. dt pn iată 

A doua zi, pe la amiază, cei plecaţi în urmărire găsiră 
trupul lui Procilius spînzurat de craca groasă a unui fag 
din Poiana căprioarelor. 


Capitolul VII 
LOVITURA LUI DICOMES 


1 


Rana din braţ se vindecă și Butes porni cu hotărire la şă- 
sirea unui mijloc de scoatere a Sarmidei din villa lui Decimus 
Silvanus. Pe Decibalos îl liniştise și-l făcuse să înțeleagă că 
prin luptă fățișă cu stăpinul villei nu putea fi salvată fata. 
Cu ajutorul lui Iarse, reuşea să afle aproape în fiecare zi cum 
mergea vindecarea lui Decimus Silvanus. Însănătoşirea bo- 
gatului fermier întîrziase mai mult decît a lui Butes, suferința 
îi lăsase o stare de slăbiciune, de lipsă de putere, încît cu 
greu avea să se întremeze. Prin reîntoarcerea Canidiei de 
la Roma, Butes căpătă un bun ajutor, pe Letorius, sclavul 
pe care ea îl eliberase și o urmase în Dacia. Ca libert, Letorius 
rămase alături de ei şi se pregătea să-și înjghebeze o mică 
gospodărie. Canidia îi dădu o parte din ogradă, pentru casă, 
şi o bucată de pămînt în țarină. În sufletul copilului de al- 
tădată, dus captiv şi trăit în sclavie, izbucnise dorul de viaţă, 
lacom să reciştige anii pierduţi în slujba unui stăpîn. Cînd se 
înapoiase în Dacia, îşi dăduse seama că aproape uitase limba 
copilăriei.  Grăbind pregătirile, Butes reuşi să stringă o 
mînă de căpetenii, care îl ascultau fără şovăire ; fiecare căuta 
cu înfrigurare să-şi alcătuiască o ceată cu care să fie gata de 
luptă la momentul potrivit. În taină Decibalos, Sagitulp, Gruno 
şi Letorius umblau pe la meşteşugarii din Marodava, trimişi 
să urmărească măiestritul suliţelor, săgeţilor, arcurilor şi to- 
poarelor. Dar ce gîndea Butes să pornească ? de multe ori își 
pusese şi el această întrebare și un răspuns mulțumitor Încă 
nu găsise. Dacă ar fi atacat fățiș villa lui Decimus Silvanus, 
fapta n-ar fi fost iertată de procurator, ci socotită drept o răz- 
vrătire pe care ar fi pedepsit-o crunt. După multe nopți de 
chinuri văzuse că altă cale nu avea decit să făurească arme, 


332 


să pregătească cete bune de luptă şi să le țină gata pentru lo- 
vitură, apoi să meargă la Porolissum, să-i spună procuratorului 
tot ce se petrecea în legătură cu răpirea Sarmidei şi să-i ceară 
să vină la Marodava însoţit de o centurie, să înconjoare villa 
lui Decimus Silvanus şi să scoată fata, iar dacă Plautius Priscus 
nu se Învoia, în aceeaşi zi dacii aveau să atace și să-și facă 
singuri dreptate. În felul acesta, socotea el, procuratorul nu 
s-ar mai fi putut gîndi la o încercare de răzvrătire a dacilor. 
Mai erau numai două zile pînă la sorocul ales să treacă la 
fapte. De dimineaţă, Butes îl chemă pe Letorius şi-l trimise 
la Sagitulp. Ar fi vrut să mai stea de vorbă cu decurionul 
Fuscianus şi numai Sagitulp l-ar fi putut aduce. Decibalos 
porni la meșterul făurar să vadă cîte virfuri de sulițe şi de 
săgeți avea pregătite, iar Canidia era cu copiii daci, în. mi- 
zuţa şcoală de curînd construită, îi învăţa să scrie şi să ci- 
tească. Era zi de sărbătoare, Toamna se lăsase din plin. Butes 
umbla neliniştit prin ogradă, nu putea să se apuce de nici o 
treabă. Îl îngrijora întîrzierea lui Getio şi a lui Dicomes. 
De multe ori grija de Dicomes îl făcea să uite de necazurile 
de la Marodava. Simţea în adincul sufletului că pentru el 
era o datorie sfintă să, dea ajutor ca fiul lui Sarmis să intre 
în rîndul oamenilor liberi, și nu se îndoia nici o clipă că 
nu va izbuti. De cînd fusese la vînătoare mai trecuse o dată 
pe la procurator, însă cu toată primirea plină de prietenie 
pe care acesta i-o făcuse, se convinsese că nu sosise momen- 
tul să se încreadă atit de mult în el, încît să-i destăinuie 
adevărul în legătură cu gladiatorul Gemellinus, Privind în 
jos, rânduindu-şi cu greu gîndurile, nu-şi dădu seama că 
ajunsese în fundul ogrăzii decît cînd auzi în apropiere naiul lui 
Tarse. 
— încotro ai plecat, bătrîne ? îl întrebă. 
Z Unde în altă parte decit la tine ? d mi i 
Tarse se opri în poteca ce şerpuia pe la marginea pădurii, 
deschise portiţa şi intră în ogradă. A P9 i 
— Să mergem în casă, poate că ţi-e foame, îl îndemnă 


Bures. N . Ș ` 
— Nu, îţi spun numai ce-am aflat şi-o pin înainte spre 


atelierele şi magaziile lui Decimus Silvanus. Aseară, cînd 
era aproape să dea în amurg, stăteam pe o buturugă la mar- 
ginea drumului ce pornește în sus la villa. Dinspre magazii 
s-a ivit Decimus Silvanus, însoțit de actorele Ampliatus. 


333 


M-am tras după trunchiul unui fag și-am ascultat ce vorbeau. 
Slăbit, cu mîna legată de gît, Decimus Silvanus se arăta în- 
grijorat de întirzierea lui Eufemus, Socotea trecut de mult 
timpul cînd el trebuia să se înapoieze de la Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa. 

— Bine, dar libertul e negustor, umblă mult, aşa că... 

— L-am auzit pe Decimus Silvanus spunînd că o să plece 
şi el într-acolo, îl întrerupse Iarse. 

— Şi ţi-e teamă că ne scapă din mînă ? 

— De-ar fi numai asta !... murmură bătrînul. M-am gîndit 
toată noaptea : dacă tilharui o duce cu el și pe zeița Sarmida > 

O arsură ca de fier înroșit trecu prin inima lui Butes, pri- 
virea se întunecă și faţa se împietri. 

— Crezi, bătrîne, crezi că e destul de înzdrăvenit şi ar 
putea să pornească la drum lung ? 

— Şi de ce nu? Călare sau într-un car poate să călăto- 
rească oricît de slăbit ar fi. 

Butes îşi strînse fălcile. La o astfel de întorsătură nu se 
aşteptase. Dacă Decimus Silvanus i-o lua înainte şi apuca să 
plece, nu-i mai rămânea altceva de făcut decît să pornească 
după el, să-l prindă din urmă şi să-l atace, oricît de puter- 
nică pază ar fi avut. Pentru asta trebuia cîte un cal pentru 
fiecare om din cetele pe care le înjghebase, iar în Marodava 
nu se găseau atiţia. 

— Eu plec, bunule Butes, mă duc, că poate mai aflu şi 
altceva. Cînt din nai pe la grajduri şi mă urc pînă sus la 
poarta villei. Cine-l bagă în seamă pe nebunul arse? Și 
cine se fereşte să nu vorbească faţă de un nebun ? Pe seară, 
mă mai abat încoace, să-mi spui ce mai trebuie să fac şi 
pe unde să mai alerg. 

Bătrinul ieşi, închise la loc portiţa și o apucă în sus pe 
potecă, către magaziile şi atelierele lui Decimus Silvanus. 
Butes se întoarse spre casă copleșit de gînduri și de frămîn- 
tare. Liniştea necesară pentru a putea să ia o hotărtre i-o 
dădea faptul că Decibalos și Gumida nu fuseseră de faţă, 
nu știau de cele spuse de Tarse, altfel cu greu ar fi putut să-i 
liniștească. Ograda era destul de lungă și nu ajunsese pină 
la jumătate, cînd se auzi strigat de Gumida. O văzu venind 
în fugă. De dorul Sarmidei și de adinca îngrijorare în care 
trăia, Gumida slăbise şi îmbătrinise mult, iar durerile de cap 
n-o slăbeau zi şi noapte, de aceea umbla mai mult strinsă 


334 


peste frunte cu o legătură sub care punea felii subțiri de 
napi cruzi, căutînd să-şi mai potolească suferința. Îi spuse 
din fugă, suflind greu : 

— "A venit procuratorul de la Porolissum însoțit de o gardă 
mare de legionari. 

Butes se opri tulburat. Toate gindurile ce le frământase: 
se spulberară. La el nu fusese niciodată Plautius Priscus, 
iar vizitei lui nu-i vedea rostul. O bănuială îl făcu să se în- 
fioare : procuratorul se oprise la fostul taraboste şi de ce? 
Şi ultima oară cînd fusese la Porolissum, Plautius Priscus 
îi spusese de mai multe ori „căpetenia“, de care toți dacii din 
Marodava ascultau, cel care ar fi putut să-i ridice la luptă: 
Pină departe lătrau cîinii în lungui drumului ; era acelaşi 
lătrat ca în ziua cînd satul fusese răscolit în căutarea lui 
Gemellinus. Stăpînindu-și tulburarea, se strădui să ia înfă- 
țişarea obişnuită cu care îl mai infruntase pe procurator 
şi, se grăbi spre drum. Cînd trecu din ogradă în curte, ît 
pisi în faţa catei, stătea pe bușteanul de sub nucul cel marès 
pe care deseori el şi Decibalos vorbeau pînă seara târziu. 

— Rog zeii 


i să-ți dea sănătate și viaţă lungă, Plautius 
Priscus ! îl salută Butes apropiindu-se. Mă întreb de ce te-ar 
obosit să vii pînă aici, să mă cinsteşti intrînd în casa mea? 

Procuratorul îl măsură cu privirea. Îmbrăcămintea lui Bu- 
tes era aceea a omului care gospodăreşte prin curte : cioareci: 
vechi, cămaşă lungă şi largă, încrețită la guler, cu cîteva pe- 
tice la poale cusute de Gumida, un suman, ros, cu pete mari; 
cenușii de la munca din ogradă și din țarină, iar în picioare 
opinci cu obiele din împletitură de lină. Așa îmbrăcat ca 
pentru muncă, înfățișarea dacului îi plăcu, vedea pe fața lui 
aceeaşi linişte şi bunătate, iar în privire aceeaşi adincime: și 
hotărtre. 

— Pentru sănătatea ta mă rog şi eu, bunule Butes ! $t 
răspunse el la salut. Cît privește oboseala mea venind în- 
coace de ce te miră ? O căpetenie romană vine pe la o căpe- 
tenie dacă ; nu e frumos și bine aşa ? 

Pe Butes îl săgetă din nou îngrijorarea auzindu-l pe 
procurator spunîndu-i tot „căpetenie“. Îl ascultă mai departe, 
vedea că se grăbea. 

— De fapt sînt numai în treacăt pe la tine. În loc să țin 
drept drumul, de la Porolissum spre villa lui Decimus Sil- 


335 


vanus, am făcut un ocol prin Magnus, Serdos şi Marodava, 
împins de dorinţa să văd unde locuieşti. 

— Pentru atîta lucru nu făcea să te oboseşti, murmură 
Butes, privind prin gard dincolo de drum, spre legionarii care 
descălecaseră şi se așezaseră pe iarba și frunzele căzute din 
copacii ce se pregăteau pentru iarnă. Acum n-ai încotro, Plau- 
tius Priscus, continuă el ceva mai tare, trebuie să te supui 
obiceiurilor noastre. Cind la un dac vine cineva şi pleacă ne- 
omenit, îl supără pe Marele zeu... Dar să ştii că dacul nu 
omeneşte niciodată pe cel pe care îl socotește dușman ! Noi 
doi, Plautius Priscus, ca oameni nu ne dușmănim, cel puţin 
aşa cred ; dușmănia cealaltă, aceea dintre daci și romani, este 
mai presus de fiinţele noastre şi tu mi-ai arătat că nu rei 
s-o adinceşti, iar eu n-am făcut nimic pentru a o mări, aly 

— Vrei să spui că Decimus Siivanus ? 

— Și alţii : Eufemus, Lucrinus, Theodotos... Aşadar, Plai 
tius Priscus, primeşti să fii omenit în casa dacului Bute: 

— Sau te socotesc dușman... adăugă procuratorul în glumă. 

Butes surise. Tot mai mult se convingea că romanul din 
faţa sa, care avea atîta putere în această parte a Daciei, era 
un om deschis şi sincer. Cuvintele cu care îl completase era 
un răspuns că primea să se ospăteze şi prin aceasta să-şi 
arate prietenia. 

După ce gustară din bucatele aduse la iuțeală de Gumida, 
puse între ei pe buşteanul făţuit, și sorbiră puţin vin, procura- 
torul se ridică şi porni spre ogradă. Butes îl urmă. 

— Am văzut multă durere pe faţa femeii lui Decibalos, 
tot n-aţi aflat nimic de fiica lor ? 

Butes îl cercetă răscolit de speranță, mîngfiat de gîndul 
că procuratorul aflase unde se găsea Sarmida și că plecase 
să o scoată din villa lui Decimus Silvanus. 

— Nu ştim nimic, Plautius Priscus! răspunse Butes şi 
aşteptă ca procuratorul să confirme ceea ce sperase el, dar 
totul se nărui cînd îl auzi murmurînd : 

— Sărmana copilă, poate că nici n-o mai fi în viaţă ! Toate 
vin de la zei... 

— De la oameni, Plautius Priscus ! 

— Da, mai ales de la oameni, întări procuratorul, întor- 
cîndu-se spre el. Pe tine te frămîntä ceva, Butes, nu cumva 
cele ce mi-a spus Decimus Silvanus sînt adevărate ? 

— Că a vrut să mă omoare ? 


336 


— Poate că de-atunci a intrat frica în el, se teme de voi, 
de daci, şi mi-a cerut o gardă de legionari să-l apere. Pentru 
asta am plecat spre villa... 

— ŞI tot pentru asta te-ai oprit la mine ? 

— Ca să fiu sincer, da ! Sînt îngrijorat. Decimus Silvanus 
susține că voi, dacii, vă pregătiți de luptă. Vă gîndiţi să por- 
niți o nouă răscoală ? 

Un timp Butes nu răspunse, Se înfioră la gîndul că printre 
daci s-ar găsi un trădător, Ridică privirea şi vorbi cu un su- 
ris slab în colțul gurii 

„ — Nu, Plautius Priscus, dacii nu se pregătesc de nici o 
răscoală, ei îşi văd de necazurile lor. Şi te gîndești să dai le- 
gionari să-l păzească pe Decimus Silvanus ? 

— li voi da ; sper să mă conving că voi nu puneţi ceva 
la cale, deși pînă acum nu m-am îndoit de cuvîntul tău, dar 
poţi să ştii ce ascunde sufletul omului ? N-aş fi bucuros să 
te am în faţa mea, ca pe o căpetenie de răzvrătiți, şi n-aş 
vrea să te convingi că ştiu să fiu nemilos şi necruţător, mai 
ales atunci cînd sint în Joc interese ale imperiului ! Îţi mărtu- 
risese deschis, am ţinut să trec pe-aici şi pentru că am început 
să te preţuiesc, deşi nu-ţi ascund că sînt îngrijorat, mă tem 
ca voi să nu porniţi ceva. S-au strîns prea multe fapte în 
sufletul meu care au rămas nelămurite: ce-a fost cu acel 
Gemellinus, de ce Decibalos a vrut să-l cumpere, cine a ră- 
pit pe fata lui Decibalos, de ce Decimus Silvanus a pus la 

«ale arderea templului lui Mithras şi a ţinut să arunce vina 
asupra dacilor, pentru ce a încercat să te omoare atunci la 
vînătoare, de ce voi, dacii din Marodava, sînteţi într-o stare 
de încordare ca și cum v-aţi pregăti de luptă ? Iată atitea 
întrebări care nu-mi dau linişte... 

Butes oftă uşor şi fi vorbi cu voce potolită, în care vibra 
hotărârea : i 

—Timpul va arăta ce se petrece şi va ajuta să fie dez- 
legate toate, căci nu se poate fărădelege care să nu aibă un 

sfîrşit. Eu, ceea ce pot să-ți spun, Plautius Priscus, este că, 
dacă vei afla că dacii au dat vreo lovitură, si ştii că 
aceasta au făcut-o numai în clipa cînd s-au convins că altă 
cale nu le mai era cu putință. Cît despre mine, cum îmi tot 
spui într-una că mă socoteşti drept „căpetenie“, mă voi stră- 
dui din răsputeri ca dacii să trăiască în bună înţelegere cu 
romanii, mai ales cu colonii din Serdos, vecinii noștri. Poate 


337 
22 


că peste cîteva zile vom ajunge să dăm pe față multe din 
gîndurile pe care le nutrim, atunci vom putea să găsim răs- 
punsuri la mai toate întrebările care te frămintă atâta. 

“Tot vorbind ajunseră înapoi la poartă. Când centurionul 
îl văzu pe procurator apropiindu-se, ordonă legionarilor să 
încalece pe cai. Plautius Priscus se bucură, n-ar mai fi vrut 
să lungească vorba cu Butes, ca nu cumva să creadă că ar fi 
la mijloc o teamă a romanilor de daci, iar din partea sa, n-ar 
fi vrut să repete într-una amenințările. După ce încălecă, îi 
mai aruncă o privire, în care erau amestecate prețuirea şi 
mustrarea, şi plecă în galop spre villa lui Decimus Silvanus. 
Din poartă, Butes îl urmări pînă ce pieri în cotitura drumului. 
în sufletul său se deschisese un gol imens, iar în minte toate 
se încilciseră : de la Iarse aflase că Decimus Silvanus se pre- 
gătea să plece, iar de la procurator că acesta fi ceruse ajutor 
pentru a-l apăra de daci. Sosirea unui număr de legionari 
la villa pentru întărirea pazei ar fi putut să zădărnicească lo- 
Vitura pe care el o pregătea, sau, dacă totuşi o pornea, iz- 
bînda nu putea fi baar decît după o luptă îndirjită, în 
care erau de aşteptat pierderi grele. Pentru eliberarea fetei, 
îi era permis lui să piardă viețile a zeci şi zeci de oameni 
şi să-l facă pe procurator să creadă că la Marodava se pornise 
răscoala ? Tulburar peste măsură, Butes intră în casă, se 
trînti pe laviţă şi rămase mult timp nemișcat. 


De la vinătoare, cînd încercarea de omorire a lui Butes 
dăduse greş, Decimus Silvanus nu se mai simţise în siguranță. 
Ajunsese să-i cunoască bine pe daci şi ştia că niciodată ei nu 
lăsau o faptă rea nerăzbunată, chiar dacă trebuiau să aștepte 
prilejul timp îndelungat. Și cum cel vinovat nu poate să-si 
dea seama de clipa cînd acel prilej s-ar putea ivi, trăieşte 
într-o chinuitoare panică, încercînd să se ascundă de cei 
care ar putea să-i dea lovitura. Pe Sarmida începuse să o 
urască ; ura creştea în măsură în care sporeau în el dorinţe 
nestăvilite. Dacă n-ar fi fost teama ce-l stăpînea pînă la para- 
lizare, i-ar fi dat drumul fetei, dornic să scape de minia 
dacilor şi să-şi recapete liniştea, însă groaza de răzbunarea 
lor cruntă îl împinsese să ia hotărîrea de a o duce undeva 
departe, cu gîndul ca mai tîrziu să vadă dacă o va păstra 
pentru sine sau o va vinde ca sclavă. Trăia şi momente cînd, 
cuprins de panică, se aprindea în el pornirea să omoare fata 


338 


şi să-i ardă trupul. Deîndată ce luase hotărîrea să o ducă undeva 
departe de Marodava, îl şi, trimisese pe Eufemus cu un pa- 
pyrus către vechiul său prieten din tinerețe, Procilius, prin 
care îl ruga să primească fata cîtva timp la ferma de la Carsi- 
dava. Întirzierea înapoierii libertului începuse să-l nelini 

tească şi, într-un moment de teamă pe care nu şi-o mai 
putuse înfrînge, ceruse ajutor procuratorului, încredințindu-l 
că dacii se pregătesc pentru răscoală. De fapt Decimus Sil 
vanus nu reuşise să afle de pregătirile pe care le făcea Butes, 
totul fusese o născocire a lui, spre a-l convinge mai ușor 
pe procurator. Cînd îl văzu pe Plautius Priscus intrind pe 
poarta villei, însoțit de garda puternică, se bucură şi se în- 
vioră ; căută să-i iasă grăbit în cale. 

Stăteau de mult în tricliniu și sorbeau vin cald din cupe, 
fără să vorbească. Din clipa cînd ieşise să-l primească, De- 
cimus Silvanus simţise privirea rece și plină de îngrijorare 
a procuratorului, Avu o tresărire cînd acesta rupse tăcerea 
bu pisizazre cese [oase nete ei: 

— Decimus Silvanus, pînă astăzi ţi-am trecut cu vederea 
multe din faptele urîte pe care le-ai făcut, dar acum nu-ţi 
mai pot ierta nimic! Cupa amărăciunilor s-a umplut şi, nu- 
mai o picătură dacă mai cade în ea, se revarsă. Să-mi spui 
ce s-a petrecut și ce se întîmplă între tine şi daci ? 

Încercînd să-și înfrîngă spaima ce-l copleșea, Decimus Sil- 
vanus începu să ridă, spre a ciștiga timp pentru a găsi un 
răspuns, să potolească furia procuratorului și să-i îndrepte 
bănuielile în altă parte. Răspunsul îl găsi repede : 

— Tot ce se petrece aici, Plautius Priscus, nu e altceva 
decît ura pe care barbarii o nutresc faţă de cuceritor, adică 
faţă de Roma şi, cum eu sint aici între ei un fiu al Romei 
e limpede că dușmănia lor trebuie să fie îndreptată asupra mea. 

— Pe mine să nu mă porți cu astfel de vorbe! îi strigă 
procuratorul. Sînt convins că ai făcut un rău ce depășește 
măsura, pe care eu n-am reușit să-l aflu, ai săvârşit ceva care 
i-a aţițat prea mult pe daci ! 

— Ce faptă vrei mai rea, Plautius Priscus, decît aceea că 
sînt stăpînul acestei ferme frumoase și bogate, că sînt stä- 
pînul pămîntului care, chiar dacă n-a fost al lor, ci al unui 
taraboste, a fost muncit de ei şi au luat bucate de pe el, 
pe cînd acum eu îl lucrez cu sclavi ? 


339 


— Poate că eşti un mare ticălos, Decimus Silvanus, o 
canalie care ştie să-și ascundă cu multă viclenie fărădelegile, 
altfel nu pot să mai înțeleg nimic! Cînd am venit încoace, 
m-am abătut prin Marodava și m-am oprit cîteva clipe la 
Butes... 

— La prietenul tău... 

— Da, pot să spun că îl socotesc ca pe un prieten bun 
şi mă încred mult în el. Știi ce mi-a spus la plecare? Mi-au 
rămas bine în minte vorbele lui: „Tot ce pot să-ţi spun, 
Plautius Priscus, e că dacă vei afla că dacii au dat vreo lovi- 
tură, să ştii că au făcut-o numai în clipa cînd au văzut că 
altă cale nu mai era cu putinţă !* Dacă ura lor împotriva ta 
ar fi pornită din aceea că le-ai luat pămîntul, îți dădeau de 
mult lovitura, dar au trecut atiția ani de când eşti stăpînul 
acestei ferme. Gîndește-te bine, Decimus Silvanus, nu-mi 
ascunde nimic, alfel, după ce izbucnește focul, ştii că numai 
cu greu mai poate fi stins. Am zărit în privirea lui Butes, 
— dacul acesta cinstit şi sincer — că sînt hotăriți să-şi facă 
singuri dreptate, dacă n-o primesc din altă parte. Să-mi spui, 
Decimus Silvanus, pentru ce-ai trimis oameni să pună foc 
templului lui Mithras și pentru ce sclavul acela se ascunsese 
pa Vreau să ştiu, ce urmăreai prin omorirea lui Butes? 

Fără să-şi piardă cu totul cumpătul, Decimus Silvanus îl 
privi îndelung pe procurator, cu un zîmbet slab în colțul gur: 

— Văd că eu îţi încurc mult socotelile aici, Plautius Pris- 
cus, rosti el cu mai mult curaj, de-aceea mă gîndesc ca, pen- 
tru un timp, să părăsesc Marodava şi să plec la Ulpia Traiana 
Sarmizegetusa sau chiar la Roma. Voi lăsa ferma în grija ac- 
vorelui meu, a lui Ampliatus. Cît voi fi plecat, tu vei avea vreme 
să te convingi dacă pornirea dacilor a fost îndreptată numai 
împotriva mea şi nu Împotriva tuturor romanilor aduși aici 
de imperiu, căci să știi, Plautius Priscus, ei nu-i privesc 
cu ură pe cei de alte neamuri veniţi în căutarea unui loc 
unde să poată munci şi trăi, ci numai pe romani ! 

Cuvintele lui Decimus Silvanus, rostite cu atîta hotărâre, 
săvirșiră o răsturnare în convingerile procuratorului. Îngri- 
jorarea se spulberă și descurajarea puse stăpînire pe el, 
schimbă vorba ca și cum uitase de tot ce vorbiseră pînă atunci. 

— Tu eşti sigur, Decimus Silvanus, că dacii se pregătesc 
de luptă, că ar putea să pornească o răscoală ? 


340 


— Convingerea mea este că da, Plautius Priscus ! 

Întristarea şi descurajarea procuratorului crescură şi mai 
mult. Se ridică de la masă şi începu să umble cu paşi rari 
prin tricliniu, vorbind cu vocea schimbată de tulburarea ce-l 
năpădea : 

— De câtva timp triburile germanice din miazănoapte, și mai 
ales astingii, nu ne mai dau pace la hotarul imperiului, am 
putea bănui că dacii sînt în legătură cu ei şi pregătesc o 
lovitură la momentrul potrivit? !... 

Lui Decimus Silvanus îi reveni cu totul curajul : 

— Mai bine într-acolo ţi-ai îndrepta privirea, Plautius 
Priscus, și nu te-ai lăsa purtat de vorbele unui barbar, care 
nu aşteaptă decît clipa prielnică, gata să-ţi înfigă un cuțit în 
spate ! Să nu te văd prins, împreună cu centurile tale, între 
cetele de astingi și cele ale dacilor... Iar ca să te liniştesc, 
nu-mi iau vorba înapoi, voi pleca în curînd de la Marodava, 
restul depinde numai de tine; poate că se apropie furtuna, 
pentru mine va fi mai bine să mă găsesc cît mai departe de 
ţinuturile acestea. 

Cu faţa împietrită de îngrijorare, ce părea mai prelungă 
şi mai osoasă, procuratorul murmură pornind spre ieșire : 

— Poate că n-am făcut rău venind astăzi la tine, M-ai 
ajutat să văd lucrurile sub o înfățișare nouă, la care pînă acum 
nu m-am gîndit !... 


Bures se răsuci pe pat, fără să-și poată găsi liniștea şi lo- 
cul. Cîntaseră cocosii a treia oară și somnul nu se prindea 
de el. De citeva ori se scuiase, măsurase încăperea în lung 
şi-n lat şi privise afară prin mica fereastră. La lumina lunii 
văzuse scînteind bruma pe lemne, pe iarbă şi pe frunzele că- 
zute și înţelesese că nu mai era mult pînă la ziuă. Frămin- 
tarea era numai în sufletul său, căci lui Decibalos nu-i spu- 
sese de cele aflate de la bătrinul Iarse și nici despre ce vor- 
bise cu procuratorul. Se vedea prins într-o situație grea: 
dacă Decimus Silvanus pleca prea curînd cu Sarmida şi el 
nu prindea momentul, exista pericolul de a nu-l mai putea 


341 


ajunge şi de a-i pierde urma, iar dacă nu pleca şi procuratorul 
îi lăsa o gardă puternică de legionari, dacii ar fi fost în ne- 
putință să atace vila şi să scoată fata fără o luptă grea cu 
vărsare de sînge. Şi totuşi îşi dădea seama că trebuie să por- 
nească ceva, să lovească în vreun fel, cît nu era încă prea 
tirziu. Se întoarse din nou şi oftă din adînc, ar fi vrut să se 
lumineze mai repede de ziuă. De departe, dinspre pădure, auzi 
țipătul unei păsări de noapte, la Decibalos începu să latre 
cfinele, mai înti slab, rar, nehotărir, apoi din ce în ce mai tare 
şi mai îndirjit. După puţin timp se porni şi cîinele lui Letorius, 
a cărui căsuță era în ograda Canidiei. Butes se săltă într-un 
cot şi ascultă atent, „după felul cum lătrau cîini, bănui că 
cineva se apropia prin ograda sa. Se ridică şi se apropie de 
fereastră. Ascultă ţinîndu-şi răsuflare: Lătratul cîinilor se 
potolise. Privi îndelung afară şi, tocmai cînd credea că totul 
se liniştise, zări o umbră trecînd spre uşă, apoi a doua, ur- 
mată de a treia. Se repezi şi luă toporul din colțul unde îl 
ţinea la îndemînă întotdeauna. De cînd fusese omorft Sta- 
berius, în fiecare seară se pregătea pentru luptă, avea şi 
bardă, cîteva sulițe, o spadă, un scut. Dar în „casă „toporul 
cra mai ager şi mai uşor de mînuit. Afară în ușă auzi şoapte 
înfrundate, Se înfioră cînd de după colțul casei desluşi vocea 
lui Decibalos : 

— Care sînteţi acolo, că reped barda în voi ! 

— Noi, Sagitulp, Getio, Dicomes... 

— "Trăgeţi-vă la o parte de la ușă și nu vă mișcați, că 
nu mă încred atît de uşor, duşmanul este viclean... 

— Cine e, bunule Decibalos ? întrebă Letorius, după ce 
sări gardul, apropiindu-se în fugă cu toporul pregătit, gata 
să lovească. 

Se auzi ușa scîrțiind şi Butes se ivi în prag. 

— Tu ești, Sagitulp ? Am înteles eu bine, a venit Dicomes ? 

— Am venit, bunule taraboste, trebuie să stăm de vorbă 
ncîntirziat, nu avem nici o clipă de pierdut ! 

După ce intrară în casă, Butes aprinse opaițul şi-l puse pe 
Letorius de strajă afară. Se apropie cu flacăra slabă de fața 
lui Dicomes, căutînd să-l vadă mai bine, îl cuprinse cu o 
mână şi-l strînse cu dragoste la piept: 

— Dacă mai rostești cuvîntul „taraboste“, ne vom vedea ne- 
voiţi să te pedepsim, așa cum avem legămint ! 


342 


— Eşti taraboste şi vei rămîne taraboste ! întări înfundat 
Dicomes. Ne vom răfui cu toţi, pînă vor şti să se poarte cum 
se cuvine cu daci 

Butes îl îndepărtă puțin şi ridică opaițul. 

— Văd că faci pe viteazul, dar de ce n-ai venit mai curînd 
să scoatem de la ticălos făptura de dorul căreia ne ard suf- 
letele ? 

— Toate se fac la timpul lor, bunule Butes ! Sarmidă n-a 
putut fi dusă încă, şi asta numai pentru că Eufemus n-a mai 
ajuns înapoi la Porolissum, iar Decimus Silvanus îl mai aş- 
teaptă cu răspunsul. 

Aţi aflat și voi că ticălosul vrea să ducă fata departe 
de aici? 


is lui Getio, cînd l-ai 


pornit inapoi la mine?” 

Intrebarea, lui Dicomes se pierdu printre gemetele pline 
de disperare ale lui Decibalos 

— Îmi duce fata !... Îmi pierd copilul !... Nu mai pot să mai 
aştept, pornesc sus la villa și mă lupt cu toate străjile pînă 
o scot din miinile tilharului ! O să vă pedepsească Marele zeu 
pe amindoi dacă aţi ştiut și mie nu mi-ați spus! ! 

Butes se apropie de Decibalos, îl apucă de piept şi începu 
să-l zguduie': 

— Ai jurat alături de ceilalți daci că ai să asculți de cu- 
üm. meu! Aşa e cînd te pregăteşti de luptă, căpetenia nu 
poate să spună tot ce ştie iuptătorilor săi, cînd urmăreşte 
să obţină izbinda! Abia ai aflat şi ţi-ai pierdut capul, dacă 
i-aş fi spus mai demult, ar fi trebuit să mă lupt cu tine, să 
te opresc să nu faci ceva nesocotit, din care tîlharul să înţe- 
leagă că noi știm totul, și să primejduieşti viaţa fetei ! Dar 
acum nu e timp de sfadă, mai bine să stăm liniştiţi şi să chib- 
zuim ce trebuie să facem. 

Se iveau zorile cînd roți cinci încă mai stăteau în casa-lui 
Butes şi căutau cea mai bună cale de atac a villei. Toate pla- 
nurile pe care şi le făcuse Butes se prăbuşiseră unul după altul, 
pe cele mai multe le dărimase Dicomes. Pe fața fostului ta- 
raboste îşi făcea loc supărarea şi disperarea, pe măsură ce 
creştea împotrivirea tînărului luptător. Decibalos urmărea 
împietrit ciocnirile dintre ei și dădea dreptate cînd unuia, 
când celuilalt, mai ales atunci cînd vedea că putea fi în joc 
viaţa Sarmidei. După un moment de tăcere încordată, Dicomes 


343 


se sculă de pe laviţa pe care stătuse și le spuse cu o linişte 
sub care mocnea hotărîrea : 

— Am găsit un mijloc prin care vom pătrunde şi scoate 
pe Sarmida din villa, voi lovi pe această cale chiar de va trebui 
să pornesc singur! Pentru mine, viaţa unui dac este mai 
scumpă decît toată averea lui Decimus Silvanus. Și-apoi, ce 
ne îndreptățește pe noi să punem în primejdie vieţile a zeci 
de daci, dacă ne dăm seama că, atacînd fățiș villa, vom în- 
tîmpina o opunere îndîrjită și vom avea pierderi grele ? Iar 
după aceea, ce vor face dacii din Marodava de 'vor fi soco- 
tiți de procurator nişte răzvrătiți, vor apuca drumul codrului ? 
Ceata mea mă aşteaptă, tu, Getio, mergi cu mine ? 

— Merg şi eu ; mergem cu toţii ' strigă Decibalos cu totul 
însufleţit. 

Cind se întoarse spre laviţă, privirea lui Dicomes întilni 
pe aceea a lui Butes şi văzu mîhnirea ce-l năpădise. Un fior 
îl săgetă prin tot trupul și se rușină. 

— artă-mă, bunule Butes, pornirea mea poate că o iei 
drept o neruşinare care te face să te simţi umilit. Trebuia să-ţi 
spun mai demult tot ce am nutrit în suflet, încă de cînd mă 
găseam pe drum spre Marodava. Getio mi-a vorbit despre 
prietenia şi respectul dintre tine şi procurator. În clipel 
grele, tu poţi să fii de cel mai mare ajutor pentru daci 
de aici şi chiar din altă parte. M-am gîndit că n-ar fi bine 
ca tu, un respectat dac din Marodava, să fii amestecat în lo- 
virea lui Decimus Silvanus şi socotit căpetenie a răzvrătiţilor, 
pe cînd eu !... Cine sînt eu? Un gladiator, un sclav fugar... 
un om care nu are nici o legătură cu Marodava și, tot așa, 
nici cei opt flăcăi daci din ceata mea — opt dacă îl socotesc 
şi pe Getio. Hotărirea mea rămîne nestrămutată : vei pune 
foc atelierelor, hambarelor și magaziilor din vale ale ticălo- 
sului! Știu ce va urma, toți vor alerga îngroziţi și vor uita 
de paza vilei. S-ar putea să se creadă că sclavii lui au pus 
focul, totul e să facem în așa fel, încît să nu se vadă nici o 
urmă de dac pe acolo şi să nu fie nici unul bănuit. Eu și 
ceata mea vom scotoci apoi ușor villa și toate acareturile ce 
sînt acolo sus. 

— Şi pe el îl veţi lăsa să scape ? întrebă Butes. 

ȚŢ — N-ai grijă, vom pune mîna și pe ticălos ! Cei care vor 
să se răfuiască şi să-l judece pe nemernic să aştepte sus în 
munte, acolo îl vom duce ! 


344 


A | 


— Aşa era şi tatăl tău, viteazul Sarmis, găsea calea cea 
mai bună în clipele cele mai grele, murmură Butes, privindu-l 
cu o dragoste nețărmurită. Dar vezi, Dicomes, trebuie să 
lași şi pe cei bătrîni să pună în joc prevederea lor. Eu îmi 
voi stringe oamenii de încredere şi voi aştepta într-un loc 
potrivit, ca, de va fi nevoie, să vă sărim în ajutor. Dacă nu 
aveţi arme bune, am pregătit eu destule. 

— Nu, taraboste, avem tot ce ne trebuie, putem să dăm 
Jovituri grele, aşa cum am mai dat și în alte părți, avem de: 
toate, în afară de cele necesare pentru punerea focului. Pînă 
la căderea nopții, să-mi faceţi o duzină de şomoioage marit 
de cîlți năclăiţi cu seu topit, iar voi să vă pregătiţi aşa cum 
socotiți că ar fi mai bine. Dacă va fi nevoie, ne săriţi în 
ajutor! 

Se luminase bine de ziuă cînd Decibalos, Sagitulp și Getio- 
plecară. Dicomes rămase în casa lui Butes, unde avea să 
stea ascuns toată ziua. În Marodava nimic nu prevestea lo~ 
vitura ce se pregătea, numai spre seară se simți mai multă 
mișcare şi frămîntare printre daei, iar cînd căzu întunericul. 
totul rămase învăluit din nou în liniştea nopții. 


În ziua ce urmă după venirea procuratorului, Decimus 
Silvanus chemă pe Ampliatus și îi dădu ordin să facă pregă- 
tirile de plecare spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Tot așa 
porunci şi sclavei care îngrijea și păzea pe Sarmida. Pentru 
paza pe drum, se gîndi la cei mai voinici şi mai de încredere 
sclavi, pe care de multe ori îi pusese la încercare. Avu grijă 
ca ei să fie bine îmbrăcați şi bine hrăniţi, apoi lăsaţi să se 
odihnească pînă la plecare. Villa rămânea în grija actorelui, 
ca şi atelierele şi magaziile de jos, iar cu el îl lua pe vi icul. 
Marsus. Avusese de multe ori prilejul să constate că vilicul 
Îl asculta orbește, nu se dădea în lături de a omorî pe oricine 
fi poruncea. Pînă seara umblă neliniștit şi îngrijorat, cele ce: 
vorbise cu procuratorul îi lăsaseră în suflet o stare de mare 
nesiguranță. Prinsese din cuvintele lui — de acest lucru nu 
se îndoia, Plautius Priscus ştia sau bănuia multe — că, în 
adevăr dacii din Marodava aşteptau furioși prilejul, pregătiți 
să se arunce asupra sa. Cobort la ateliere şi magazii, controlă 
starea în care se păstrau bucatele, îi strînse pe sclavi și îi 
amenință cu pedepse grele, dacă, după ce va pleca se va în- 
timpla vreo pagubă din nepăsarea sau din lenevia lor, sau 


345, 


“dacă nu vor da ascultare actorelui Ampliatus şi celorlalți 
supraveghetori. De mai multe ori, în amurg, privi de sus din- 
tre coloanele vilei de-a lungul drumului din vale pînă de- 
parte spre Porolissum, cu nădejdea că-l va vedea pe liberul 
Eufemus înapoindu-se. La căderea serii, îl chemă pe decurionul 
care comanda garda lăsată de procurator pentru paza villei, 
îi spuse că a doua zi va însoți carele sale pînă la Porolissum, 
şi că după aceea nu mai era nevoie să se înapoieze la Maro. 
dava. Decimus Silvanus se bucură sîndind că, dacă după ple- 
carea sa dacii vor ataca villa şi vor căuta fata, era mai bine 
să fie lăsaţi să o facă, ca astfel să nu se distrugă nimic şi 
totodată să se convingă că ea nu se găsea acolo. 

Timpul trecu repede pînă după miezul nopţii. Retras în 
“cubicul nu se putut hotărî să se culce, simțea că somnul nu 
se va lipi de el. Pînă tirziu stătuse cu actorele în tricliniu 
şi pusese în ordine socotelile fermei: cu cîte bunuri, cite 
animale și cîţi sclavi îl lăsa, cu ce prețuri trebuia să vândă 
din bucate şi din animale, cît grîu de-al său rămînea în ma- 
gaziile lui Eufemus pentru a fi dus dincolo de Danuvius, pe 
care locuri ale fermei trebuia să facă semănăturile de primă- 
vară şi multe altele. Pe actore îl bucura plecarea stăpînului 
pe un timp îndelungat, avea astfel prilejul să se simtă ca 
şi stăpîn al fermei. Însă Decimus Silvanus nu se hotăra să 
se culce şi nu avea somn, nu numai din cauza neliniște și 
a îngrijorării, ci și de multumirea și plăcerea cu care se gin- 
dea la ceea ce va urma. Ideea fi veni după plecarea actorelui, 
în timp ce făurea în minte tot ce avea de făzut cu Sarmida: 
în acea clipă îl fulgeră un gînd nou, care puse stăpînire pe el : 
la Ulpia Traiana Sarmizegetusa va căuta un negustor de 
sclavi venit de la Tomis, de la Callatis sau din altă parte a 
imperiului, îi va da o sumă mare de bani şi-l va pune să-i 
facă vînzarea Sarmidei după lege, în fața magistratului, să 
declare acolo că şi el cumpărase fata de la alt negustor, că 
pe drum pierduse actul de cumpărare, dar se punea chezăşie 
că vindea cu adevărat o sclavă. Acest gînd îl făcu să se mai 
liniștească şi să prindă curaj, scăpa de orice grijă în fața 
legilor, chiar dacă după aceea dacii ar fi aflat că fata se gă- 
sea la el. Ceva mai uşurai, aşteptă cu nerăbdare să se lumi- 
neze mai repede de ziuă, dornic să se vadă ajuns cît mai de- 
parte de Marodava. În villa şi-n împrejurimi stăpînea li- 
niştea nopţii. Tirziu se întoarse spre măsuţa din colțul cubi- 


346 


culului şi îşi mai umplu o cupă cu vin. Începu să soarbă 
fără grabă. Era aproape să o golească cînd îi păru că dinspre 
vale se aud vaiete și pipete. Rămase împietrit ţinînd cupa 
în mînă şi ascultă. Auzi apoi strigăte afară în curte, uşa 
villei se deschise repezită cu putere, paşi grei răsunară în 
atriu şi în pragul cubiculului se ivi Marsus, palid, cu privirea 
E te, stăpine ! Au luat foc atelierele şi magaziile de 
jos ! abia îngînă vilicul, suflind greu. hi , şi 

— Eşti nebun, ţi-ai pierdut minţile ! strigă Decimus Sil- 
vanus, repezindu-se între coloane, de unde se vedea mai bine 
jos, în vale. ` WN: 
"Sur, poalele pădurii ce îmbrăca povirnişul muntelui, văzu 
înălțîndu-se Has ce luminau cerul în partea unde erau ma- 

ziile şi saivanele. . pi 

ps Masis, au atacat dacii ? T întrebă îngrozit pe vilic, 

ii ima clipă ce trebuie să facă. M 
apina apina Tan văzut nici urmă de dac, a fost linişte 
tot timpul, eu mi tem de sclavii noştri ; aseară i-ai amenințat, 
oate că vor să fugă... , y a hi 
pi Chemă pe decurion și, însoțit de legionari, plecă în fugă 
spre vale. În urma lui villa rămase în linişte, păzită auma tA 
<îţiva sclavi, dar și aceştia se urcară pe colțul ad ui cel fai 
inalt şi mai îndepărtat de villa, de unde se vei en juzi 
focul. După cîrva timp, numai cît se pierdu în vale zagoni 
celor ce alergau spre magazii, Dicomes cu ceata lui bi iră 
din pădure spre villa şi intrară prin poarta pe care cei Asati 
de pază o uitaseră deschisă. O parte dintre ei se Postari, a 
intrare, iar ceilalți pătrunseră înăuntru, În atriu mai sia 
opaițul. Dicomes îi făcu semn lui Getio să-l ia şi desc! ise 
uşa spre culoarul ce ducea spre exedra și peristyl. Simți că 
dincolo de ușă se afla cineva. La lumina slabă a opaițului, 
zări o sclavă care tocmai se pregătea să fugă, făcu un salt 
şi fulgerător o. prinse cu o mină, iar cu cealaltă îi astupă 
gura cu atita iuțeală, încît nu avu timp să scoată decît o 
Scurtă icnitură înfundată. Stătu pe loc şi ascultă cu răsufla- 
rea oprită. Ceilalți erau lîngă el. $ A sii ți 

— Dacă strigi sau încerci să fugi, te tăiem în bucăţi, 
şuieră el la urechea sclavei, altfel nu-ţi facem nimic, am ve- 
nit numai să luăm fata! Spune-mi unde e închisă Sarmida, 
dacă ii la viața ta ! îi strigă înfundat. 


347 


— Nu e aici nici o fată, încercă sclava să mintă. 

Două palme trase de Dicomes peste faţa ei grasă şi unsu- 
roasă o făcură să vadă licăriri de fulgere. 

— Te omor dacă nu mă duci la ca! 

În aceeaşi clipă se auzi scîrţiitul uşii de la exedra, acoperit 
de un țipăt. 

— Sarmida, sînt eu, Dicomes! 

O împinse pe sclavă în braţele lui Gerio şi se repezi 
spre fată. Ea se oprise în prag și privea speriată, fără să în- 
ţeleagă ce se petrece. O luă în brațe şi o strînse cu toată 
dragostea la piept. 

— Sarmida, Sarmida, iubirea mea, să te ţi 
el, simţind-o fără putere. 

îşi dădu seama că în locul fetei dolofane şi plină de viață 
de care se despărțise cu un an în urmă, stringea la piept 
un trup slăbit și uşor. Se întoarse spre Getio : 

— Legaţi sclava și ieşiţi repede după mine ! 

Ceata ajunsese dincolo de ziduri şi se îndrepta spre pădure 
cînd auzi în curtea vilei strigăte, însoțite de sctrțiitul porţii 
care se închidea cu zgomot. Dicomes strînse cu căldură fata 
la piept şi o apucă în sus pe potecă, urmat de ceilalți. în 
curînd se pierdură printre fagi şi brazii pădurii. 

Jos la ateliere şi magazii, Decimus Silvanus îi găsi pe 
sclavi luptîndu-se din răsputeri să stingă focul. Dar lupta lor 
se dovedea cu totul neputincioasă. Flăcările izbucniscră din 
trei părți deodată și se Întinseseră cu furie peste toată curtea. 
Se dăduse drumul animalelor și ele fugeau speriate afară spre 
cîmp. Dintr-o ochire el își dădu seama că sclavii nu erau vi- 
novaţi de ceea ce se petrecea, pe toți îi vedea cum aleargă 
cu apă, şi cu tot ce puteau, încercînd să stăvilească prăpădul. 
Și, în încordarea f în care se găsea, il fulgeră gîndul că dacii 
puseseră foc magaziilor numai să poată ataca nestingherit 
villa. Uită de tot ce se distrugea și, îngrozit, plecă în fugă îna- 
poi, însoţit de vilic şi de doi sclavi. Decurionul pornise cu le- 
gionarii să facă înconjurul locului, pregătit pentru lupta cu 
dacii, pe care îi credea ascunși prin apropiere. Decimus Sil- 
vanus urca spre villa, cînd dintre copacii ce străjuiau drumul 
îi ieşi înaintea Butes cu ceata lui. În întuneric, sclavii o 
rupseră la fugă înapoi, vilicul trase spada și încârcă să se 
apere, dar o lovitură de măciucă îl culcă la pămînt. Boeatul 


tare ! îi şopti 


348 


fermier se văzu singur, înconjurat din toate părțile. Rămase 
memişcat, paralizat. Îşi dădu seama că orice speranță era 
deşartă cînd recunoscu vocea lui Butes : 

— A sosit clipa, Decimus Silvanus, să dai socoteală în 
faţa mea şi a dacilor din Marodava de toate ticăloșiile pe care 
le-ai făcut! 

Butes socotise bine că în timp ce Dicomes dădea lovitura 
sus la villa, el cu ceata sa să pîndească prin apropierea dru- 
mului ce cobora spre magazii, setos să pună mina pe duş- 
manul său de moarte. Îl auzise coborînd păzit de legionari 
şi nu se încumetase să se incleşteze într-o luptă cu ci; nu 
voise să piardă viețile celor ce îl însoțeau. Era sigur că nu se 
va scurge mult timp şi ticălosul va trece înapoi spre villa. 
De altfel grija lui era să nu rămină nici cea mai mică urmă 
din care procuratorul să înțeleagă că cele întîmplate fuse- 
seră făptuite de daci. 

La ivirea zorilor, sus, în poiana în care îşi dăduseră în- 
1îlnire cele două cete — a lui Butes și a lui Dicomes — se În- 
deplini pedepsirea lui Decimus Silvanus. Fiecare din cei de 
față se arătă gata să-l omoare pe ticălos, dar cel mai indir- 
jit se dovedi Gruno. De cînd stäpînul fermei îi luase pămîn- 
tul, vînjosul dac nu uitase nici o clipă jurămîntul prin care 
se legase că pe venetic îl va răpune cu mîna lui. Acolo, sub 
privirile pline de ură şi de scârbă ale dacilor din cele două 
cete, Decimus Silvanus se prăbuşi cu capul sfărtmat de mł- 
ciuca lui Gruno. 


B 


De la înălțime, de pe coama dealului prelung, Rastrix 
vedea, pe partea stingă, înşirindu-se pînă departe în vale, 
casele presărate printre livezile de pomi. În aceste locuri măr- 
ginaşe ale Daciei, spre miazănoapte, dincolo de riul Samus, 
aşezările dacilor se răreau amestecate cu cele ale triburilor 
frățeşti libere, rămase în afara graniţelor imperiului, iar 
Tinutul devenea un fel de pămînt al nimănui, pe care îl 
luau în stăpînire vremelnică triburi de alt sînge, pornite după 


349 


jafuri şi prăzi din stepele fără margini ale răsăritului saw 
din cețurile mohorite ale nordului, într-o scurgere nestăvilită 
către apus şi miazăzi. Se porniseră popoarele, ca apele ieșite 
din maică, şi peregrinau în căutarea unor noi vetre pe care să 
se lege din nou de pămînt. Pe partea dreaptă, dealul se întin- 
dea de-a lungul Samusului, fiind stavila cu care rîul se lup- 
tase timp de secole și milenii, nu putuse să o doboare și, 
învins, își schimbase cursul spre miazănoapte, iar după un 
larg ocol se îndreptase nou spre apus. Cu două zile în 
urmă, Rastrix pregătise fînul, îl întinsese pentru a se usca 
bine după ploile lungi căzute la începutul toamnei şi acum se 
apucase să-l strîngă în căpițe mai mari, pe care la căderea 
iernii avea să le tirască uşor în vale pe scrobul zăpezii, trase 
cu boii. Îl ajutau la treabă feciorul şi fiica — Arciper și 
Saminia, unul de paisprezece, celălalt de şaisprezece ani. În 
mîinile lor, greblele cu dinți de lemn lunecau uşor peste 
iarbă, se ridicau și reveneau într-o cadență ce părea o muzică 
în liniştea desivirșită care umplea zările. Îşi privea la răs- 
timpuri fiica şi sufletul său se umplea de mulțumire si mîn- 
drie. Avea fată frumoasă, părul blond, de culoarea frunzelor 
îngălbenite ale toamnei, îi cădea în valuri pe umeri, iar faţa 
albă, împurpurată de muncă, era brodată de cîteva perle de 
sudoare ce sclipeau în razele blînde ale soarelui. Şi de Arci- 
per era mindru, crescuse mult în ultimul an şi dădea semne 
că va fi un dac vîrtos, aprig la muncă. Dar Rastrix uită repede 
de copii şi gîndul îi alergă departe, aşa cum îi rătăcise într-una 
de cînd aflase de Gemellinus, de cînd ştia ce urmărise Proci- 
lius, de cînd îl omorise pe Xanthus. De multe ori if frămîn- 
tase pornirea să plece spre Sarmizegetusa, să caute şi să 
încerce să-l răpună pe cel ce fusese stăpînul sclavului pe care 
îl ştia, fără urmă de îndoială, feciorul lui Sarmis. Pînă în 
satul său îndepărtat, împrăștiat în această vale din apropierea 
graniței, încă nu ajunsese vestea că bătrinul legat fusese 
spînzurat lîngă villa sa de la Carsidava, şi poate că această 
veste nu va ajunge pînă aici niciodată. Trecuse mult timp de 
cînd îl pedepsise pe Xanthus, la Porolissum se mai dusese de 
cîteva ori, fusese pe la Vetilla, îi destăinuise cine era de fapt 
Gemellinus, reuşise să şi-o facă părtaşă, spre a da de urmele 
fugarului, dar toate strădaniile se dovediseră zadarnice. De la 
o vreme se potolise, pierduse orice speranţă, îşi făcuse loc 


350 


în sufletul său convingerea că gladiatorul fugise departe de- 
Porolissum, se ascunsese în casa vreunui dac răzleţit în 
munţi sau trecuse la triburile de dincolo de hotar. Din now 
gîndurile îi alergară prin locurile pe unde ar fi putut să rž 
tăcească Gemellinus, ajunseră la Sarmizegetusa, pătrunseră 
în amfiteatru şi, într-o uitare de sine, retrăi în suflet clipa 
cînd în arenă Sarmis își împlintase în inimă cuțitul aruncat 
de propriul lui copil. Atunci şi el se găsise acolo, alături de 
alți daci duși să vadă, torturile şi să se înfioare de groază, 
ca nici unul să nu mai încerce să se răscoale împotriva stă- 
pinirii Romei. 

Când tatăl şi fiul au sufletele contopite prin dragoste, gîn- 
durile lor se întrepătrund, trec de la unul la altul, fără ca ei 
să şi le. comunice. O astfel de stare îl făcu pe Arciper să se 
oprească din lucru, să-şi privească îndelung tatăl, apoi să-l 
întrebe : da 
Tată, cînd ai luptat în răscoala lui Sarmis, câți ani 


aveai ? A 

— Aproape douăzeci, răspunse Rastrix sustras gândurilor. 
Dar de ce mă întrebi ? 

— Noi, dacii, n-o să mai scăpăm ni 
Romei? i 

Se îndreptă din şale și își privi mirat feciorul. Era crud 
încă, Unde îl purtau gîndurile ? 

— Poate... Nu ştiu... Ei s-au întărit aici, au venit încoace 
prea mulți străini, dar se pot petrece și întîmplări care să 
pară adevărate minuni 

— Te-am auzit vorbind cu mama despre un sclav, un gla- 
diator care a fugit de la stăpînul lui, i-ai spus că ar fi feciorul! 
lui Sarmis 

— Da, şi ce te frămîntă ? 

— De mult vreau să te întreb, el n-o să mai fie om liber 


niciodată ? 

Rastrix vru să-i dea un răspuns, dar totul se nărui în 
mintea lui, auzind ropote de cai ce se apropiau în galop. Se 
întoarse şi văzu doi legionari, care se opriră stringind cu 
putere frfiele, în sforăitul puternic al cailor, al căror păr lucea: 
în razele soarelui de apa luată din valurile Samusului, 

— Lasă lucrul, dacule, şi dă fuga, de spune la toţi din vicul' 
vostru că am văzut cete de astingi apropiindu-se de hotar. 


odată de stăpînirea 


35% 


“Căutaţi-vă ascunzători bune, puneţi-vă la adăpost avutul sau, 
dacă nu puteți, retrageţi-vă spre castrul Pons Novus. Poate 
că vor îndrăzni să atace, să treacă granița și să jefuiască tot 
ce le va ieşi în cale. Noi ne ducem la castru să dăm de știre 
senturionului. cap ; i A? 

Legionarii dădură pinteni cailor şi se îndepărtară spre 
apus, Rastrix puse o mină streașină la ochi şi privi dincolo 
de Samus, peste plaiurile ce se lăsau spre miazănoapte. Nu 
zări nici o mişcare. Se mai linişti, De cînd imperiul Romei se 
întinsese pînă în acest ţinut, se mai iviseră cete răzlețe de-ale 
triburilor ce trăiau în părțile de miazănoapte şi răsărit ale 
Daciei, unele din ele de sînge dac, dar nu întotdeauna îndrăz- 
niseră să năvălească. Şi chiar dacă treceau hotarul, cei de 
același sînge nu-i jefuiau pe fraţii lor, ci pe noii veniţi. 

— Tată, priveşte ! strigă Arciper, arătînd cu mîna în josul 
rîului. Sa 

— Să fugim, tată ! şopti Saminia cuprinsă de frică, ` 

Departe peste vale, la colțul unei păduri, Rastrix desluşi 
printre copaci mai mulți călăreţi. Făcu semn copiilor să se 
lase pe brinci în iarbă, le spuse să ia lucrurile cu care veni- 
seră, se traseră spre coasta opusă a dealului și porniră în fugă 
spre sat. s š pi 

Astingii sau asdingii erau una din cele două ramuri prin- 
cipale în care se Împărțea marele grup de triburi germanice 
cunoscut în istorie sub numele de vandali ; cealaltă ramură 
erau silingii. În vremea cînd Roma se pregătea să înfrîngă 
pe Decebal şi să supună Dacia, vandalii părăseau țărmurile 
Balticei, pornind spre miazăzi, cu opriri vremelnice în Silezia 
şi Moravia. Puțin timp ic ce fusese supusă Dacia, ei ajun- 
seseră pe cursul superior al Tisei, în apropierea noului hotar 
al imperiului. Ramura astingilor a încercat să se stabilească 
în Dacia în schimbul unei alianțe, însă Roma respingind pro- 
punerea, ei au început să atace și să se întindă pe cîmpia 
mănoasă dintre Tisa şi podişul dac. Atacurile lor asupra 
Daciei au contenit numai după ce au fost înfrînți de lacringi, 
cu care mai tîrziu s-au și contopit. Năvălirea de care se temea 
Rastrix se petrecea pe vremea cînd astingii încercau atacuri 
fulgerătoare în cete mici pornite după jafuri, pe care centurile 
din castrele de graniță le alungau cu uşurinţă, de aceea 
populaţia se obișnuise cu ele. 


2332 


Ajuns acasă, Rastrix strigă nevestei să se pregătească, luă 
tulnicul şi dădu de veste satului de pericol. Îndată primi răs- 
punsul, tot prin tulnice, de la zeci de case răsfirate pe cele 
două părți ale dealurilor ce străjuiau valea. Scoase vitele, 
luă familia şi se îndreptă spre ascunzători, locul unde pădurea 
era mai deasă, iar povirnişurile mai repezi. Acolo îşi găsiseră 
de multe ori scăparea. Pînă să coboare soarele se adunară 
multe familii, deși jos în sat întirziară destui nehotăriți, care 
nu se clinteau uşor de acasă, astfel de zvonuri mai auziseră 
şi nu se întîmplase nimic. Încrederea tuturor era mare, de 
cîte ori se vestea că cete de dincolo de hotar se apropiau, 
decurioni şi legionari treceau în galopul cailor în lungul văii, 
alungau pe năvălitori şi viața își relua repede cursul obişnuit. 
În afară de credere, la mulți era și speranța : cînd cei ce 
atacau erau daci liberi rămași în afara hotarelor imperiului, 
jefuiau numai casele şi fermele romanilor şi ale colonilor. 
Dar spre seară încrederea, speranţa și liniştea se spulberară. 
Departe în lungul văii începură să se înalțe valuri de fum, 
iar în amurg cerul se înroşi de vâlvătăile flăcărilor, Satele 
erau pirjolite. Rastrix, şi cei cu care pîndise din desişuri miş- 
cările din lungul drumului, urcară în fugă spre ascunzători. 
Văzuseră ceata numeroasă a astingilor ce năvăleau spre sat 
şi nu se încumetaseră să-i lovească și să-i alunge. Ceea ce 
îl mira mai mult era faptul că nu văzuse nici o mişcare din 
partea centuriei care avea în grijă paza graniţei, ca şi cum 
castrele şi posturile de la hotar fuseseră părăsite. Întunericul 
cuprinse repede văile și înălțimile, cupola roșie a cerului 
lumina zările şi pretutindeni dinspre graniță, în puterea nopții, 
populaţia începu să se retragă îngrozită spre Porolissum. De-a 
lungul crestelor, călăreți daci, coloni şi legionari goneau în 
galopul cailor într-o încrucișare şi un iures nestăvilite. Din 
fugă, mulți povesteau îngrijoraţi cele ce văzuseră : sate date 
pîrjolului, bărbaţi omoriți, femei prinse şi duse în robie, copi 
zdrobiţi sub copitele cailor, vitele strînse în cirezi şi duse, 
casele jefuite. Un cunoscut din satul vecin îl întâlni pe Rastrix 
şi îi spuse că văzuse de sus din pădure cînd casa în care trăiau 
tatăl şi fratele său fusese hefuită şi arsă, iar ei cu femeile 
şi copii luaţi robi. La această veste, el ar fi vrut să se întoarcă, 
să lupte, să-i scape de robie, dar îndemnul celorlalți îi slăbi 
hotărîrea : avea datoria să-și scape nevasta şi copiii, cu ceata 


353 


de astingi nu s-ar fi putut măsura, iar rămînerea în urmă 
însemna adevărată pieire. 

Pînă în seara zilei următoare, în multe sate din lungul 
graniţei se întinse jaful, cruzimea și pirjolul, Apărarea pe 
care cei fugiţi o aşteptau din partea centuriei de la castrul 
Pons Novus nu se arătă din nici o parte. Ce se petrecea acolo ? 
Centuria fugise spre Porolissum, sau fusese încercuită de cetele 
năvălitoare ? Cu cît creştea depărtarea de graniţă și se micșora. 
distanţa de Porolissum, dealurile, văile și drumurile se umpleau 
de dacii plecaţi în bejenie, amestecați cu puţinii coloni care 
se așezaseră în apropierea hotarului, Numai pe drumul ce 
lega Pons Novus cu Porolissum decurioni şi legionari călăreau 
într-o goană nebună greu de înţeles, rod al adîncii dezorientări 

care întotdeauna o aduce panica. Cît de mare era primejdia, 
cîte hoarde de astingi trecuseră hotarul imperiului nimeni nu 
ştia. Printre cei ce fugeau din fața primejdiei de moarte, 
începu să se întindă zvonul că centuriile şi cohorta de la 
Porolissum se retrăgeau în grabă spre Napoca şi că populaţia 
fusese părăsită în voia soartei, mărind şi mai mult panica- 


4 


Plautius Priscus stătea la masa lui de lucru şi depăna în 
minte cele vorbite — două zile în urmă — cu Butes şi cu 
Decimus Silvanus. Din oricare parte şi sub orice înfățișare 
privea lucrurile, înclina să creadă că dreptatea era de partea 
dacului, dar cînd căuta să pătrundă în miezul lor, străduin- 
du-se să afle cauza care îi făcea pe cei doi să se duşmănească 
atât de puternic, totul rămânea învăluit în negură, într-o încîl- 
ceală de nedescurcat. Pregătirile pentru răscoală şi frămîn- 
tările dacilor le vedea în strinsă legătură cu atacurile astin- 
gilor, de aceea trebuia să fie cît mai prevăzător. Se ridică 
de la masă, îl sună pe primul său coatubernal şi îi dădu ordin 
să-și pregătească garda pentru plecare la Potaissa. Scrise 
apoi în liniște, cu mintea limpede a dimineții, mesajul către 
legatul comandant al legiunii, prin care îşi arătă temerile şi 


354 


ceru în ajutor citeva centurii. După ce contubernalul plecă 
în galop, învăluit într-un nor de praf, îl urmări cu privirea 
pînă la cotitura drumului ce diden spre vicul Magnus, se 
Întoarse în praetoriu, se aşeză din nou la masa de lucru şi 
rămase nemișcat. Într-un fel regreta că trimisese mesajul 
comandantului legiunii, îl și vedea pe acesta rîzînd cu multă 
poftă. De cînd fusese trimis procurator la Porolissum, din 
miazănoapte năvăliseră multe triburi şi toate, după ce se 
ciocniseră la casirele de graniță cu centuriile ce le apărau, 
se retrăseseră neputincioase, pierini în pădurile neumblare 
de dincolo. Toate acestea legiunea de la Potaissa le ştia. Însă 
pe legatul comandant îl vedea rizînd, nu atît de cele ce-i 
scrisese în legătură cu teama de o năvală a astingilor care 
se apropiaseră de hotar, cît de îngrijorarea ce o arătase despre 
o posibilă răscoală a dacilor. Dacă legatul ar fi venit şi i-ar 
fi cerut o cît de slabă dovadă, legată de pregătirea pentru 
răscoală a celor de la Marodava, el n-ar fi putut să aducă 
nici una. În orice parte căuta un mic semn de nesupunere, 
în minte îi apărea chipul cu privirea hotărită, limpede şi 
adîncă a lui Butes și îi răsunau în suflet cuvintele prin care 
acesta îl încredințase că dacii nu vor porni o lovitură decît 
atunci cînd vor vedea că altă cale nu le va mai fi cu putință. 
Îi înelesese bine pe dac, cu multă sinceritate îi spusese că 
în momentul cel mai greu va veni să-i ceară sprijinul, iar 
dacă nici de la el nu va primi ajutor, atunci va putea să soco- 
tească închisă orice cale şi ei nu mai vedeau scăparea decit 
într-o răzvrătire, Îşi reveni din gînduri cînd auzi pe contuber- 
nl oprind pe cineva ce căuta să pătrundă repede la el. Vocea 
celui care vorbea îi păru cunoscută. Se ridică de la masă şi 
se grăbi să deschidă ușa. Privirea lui se opri asupra decurionu- 
lui pe care îl lăsase la Marodava, însărcinat să întărească 
paza villei lui Decimus Silvanus. Dezurionul era asudat, palid, 
obosit şi plin de praf. Înţelese că se petrecuse ceva grav, 
îngrijorarea îi crescu. Îi făcu semn să intre şi închise bine 
uşa. 

— Spune, ce s-a întîmplat? îl întrebă cuprins de teamă 
şi de nerăbdare. 

Decurionul rosti cu voce sugrumată : 

— În noaptea care a trecut, Decimus Silvanus a fost 
omorît ! 


355 
24+ 


— S-au răsculat dacii ? Trebuia să mă aştept la asta 
gemu el, privindu-l lung pe decurion, parcă nevenindu-i să 
creadă. Dar nu se poate, n-a fost cu putință !... Ei, ce taci, 
spune ce s-a petrecut acolo? fi strigă cu voce schimbată, 
pradă furiei. x À 

—După miezul nopţii au luat foc atelierele şi magaziile 
lui Decimus Silvanus şi, intrat în panică, m-a luat să-l păzesc 
cu legionarii pe drumul de la villa, pînă în vale... 

— Şi-aţi fost atacați de daci ? 

— Nu, nu ne-a atacat nimeni, am ajuns jos și am găsit 
magaziile învăluite de flăcări. Datoria mea era ca în primul 
rînd să înconjur curtea, spre a împiedica sclavii să fugă şi 
totodată să opresc ca cineva să atace dinafară. Asta mi-a 
cerut-o el, Decimus Silvanus, în clipa cînd am ajuns acolo. 
Ce s-a petrecut după aceea nimeni nu mai ştie. Un sclav 
mi-a spus că l-a văzut plecînd în sus spre villa, însoţit de 
vilic și de doi sclavi, pe care nu i-a zărit bine la faţă şi nu 
ştia care au fost. Dar sus la villa Decimus Silvanus n-a mai 
ajuns, Spre ziuă, pe drumul ce urcă, într-acolo l-am găsit 
pe” vilic mort, cu capul sfárîmat, şi nici o urmă a celor doj 
sclavi. Cei din villa au spus că la ei a fost linişte, că acolo sus 
nu s-a dus nimeni şi că stăpinul nu s-a mai întors. Cum s-a 
luminat de ziuă, am plecat să-l căutăm eu cu legionarii, iar 
actorele cu sclavii lui cei mai de încredere. L-am găsit pe 
Decimus Silvanus mort într-o poiană, sus în pădure, cu capul 
zdrobit, tot aşa cum fusese omorît şi vilicul. 

— Stai pe scaun, decurioane, îi spuse cu descurajare cres- 
cută, dar cu tulburarea potolită, arătîndu-i scaunul din fața 
mesei. Atelierele şi magaziile au ars cu totul, n-a mai scăpat 
nimic de flăcări ? 

—Au scăpat destul de multe, poate mai mult de jumătate 
din ele, fiindcă focul s-a pornit de la cele care erau mai 
departe, din apropierea gardului ce le împrejmuiește. 

— Şi din sclavi au fugit mulți ? 

—Actorele mi-a spus că în afară de trei dintre ei care 
au murit în flăcări, încercînd să stingă focul, nu lipseşte nici 
unul. 

— Nici cei doi care l-au însoţit pe Decimus Silvanus ? în- 
trebă procuratorul. Ei au putut să scape prin fugă, însă de 
frică poate că nu vor să se dea pe faţă... După o lungă pauză, 


356 


continuă : N-aţi aflat nimic, n-aţi prins pe nici unul din 
latroni ? Nici nu mă îndoiesc că lovitura a fost dată de o 
ceată de latroni. Dar spune-mi, decurioane, cînd focul era în 
toi, n-a sărit nici un dac din Marodava în ajutor ? 

— Nu s-a arătat nici unul, Plautius Priscus ! 

— Asa este, nici nu m-aș fi aşteptat, murmură procuratorul, 
ei şi aşa îl urau mult pe Decimus Silvanus... 

— „Jur pe toți zeii! Eu şi legionarii mei ne-am fi luptat, 
lam fi apărat... 

— Lasă... lasă, decurioane, te temi că vei fi pedepsit, am 
înţeles totul. Lovitura s-a dat cu atîta chibzuinţă, încît, chiar 
dacă acolo trimiteam o centurie întreagă, pe Decimus Silvanus 
tot nu-l mai puteam salva. Dar legionarii tăi unde sînt? 

— Acolo, la Marodava. 

— După ce mănînci ceva, pleci numaidecit înapoi și duci 
actorelui ordinul meu, să îngrijească bine de fermă. Cîteva 
zile să mai rămîneți şi voi acolo, pînă vom vedea cine va fi 
noul stăpîn al Marodavei; totodată trebuie să pregătiţi cele 
necesare cît mai repede, la înhimarea lui Decimus Silvanus 
voi lua parte și eu, 

Rămas singur, procuratorul se simţi mai potolit. Gândi că 
moartea lui Decimus Silvanus aducea liniştea la Marodava 
şi teama sa de o răzvrătire a dacilor de-acolo se spulberă. 
Ajutorul pe care îl ceruse legiunii de la Potaissa îl vedea acum 
îndreptățit şi, ca să-l întărească şi mai mult, va trimite pe 
cineva să-l înştiințeze pe legat despre cele ce se petrecuseră 
la Marodava. Era datoria comandantului legiunii să organizeze 
urmărirea și prinderea latronilor, care dădeau lovituri ce 
păreau mai mult de răzbunare, socotea cl, și asta cu atît mai 
mult cu cît atacurile lor se întinseseră pînă aproape de granița 
de la miazănoapte. Cu toate acestea, în mintea lui ceva rămţ- 
nea neclar: între Butes și Decimus Silvanus existase o ură 
surdă, iar răzbunarea o făcuse o ceată de latroni. Dacă acei 
latroni erau daci, fără îndoială că Butes se ţinea în legătură 
cu ei sau fi chemase în ajutor. Și din nou gîndul îl purtă 
înapoi, din nou îl cuprinse teama că dacii se găseau într-o 
frămîntare ascunsă pe tot întinsul provinciei, că se pregăteau 
pentru o nouă răzvrătire. Cum prima răscoală se pornise tot 
de prin aceste locuri, apoi se lăsase către miazăzi, Plautius 
Priscus se și vedea prins între cetele de daci, fără putință 


357 


de retragere. Se ridică, sună pe contubernal și îi ceru o cupă 
cu vin cald, Privi afară pe fereastră, văzu că cerul se înnorase 
şi dinspre răsărit se pornise vîntul. Din copaci frunzele cădeau 
răsucindu-se, urmărindu-se unele pe altele pînă departe în 
lungul drumului. Un veteran ce-și ținea sagunul strîns bine 
în jurul trupului trecu spre amfiteatru, împins din spate de 
rafale. Dădu să se întoarcă spre masă cînd auzi ropotul unui 
cal ce se apropia în galop. Se opri și privi cu neliniştea unei 
presimţiri, îngrijorat că şi din altă parte s-ar putea să mai 
primească veşti rele. Văzu un decurion oprindu-se în dreptul 
praetoriului, sărind de pe cal şi îndreptindu-se în fugă spre 
intrare. După puţin timp contubernalul intră aducînd cupa 
cu vin spuse că decurionul este de la un castru de graniță 
şi cere să fie primit degrabă. 

— Ce s-a mai întîmplat ? Să intre ! 

Decurionul intră şi salută. 

— Ce-ai să-mi spui de te arăţi atit de grăbit? îl întrebă, 
fără să-i răspundă la salut. 

— Sint trimis de centurionul Justus Metellus... P 

— De la castrul Pons Novus ? Nici n-aţi apucat să termi- 
naţi întăriturile şi v-au atacat şi pe voi astingii ? Haide, spune 
ce s-a petrecut ? 

Decurionul își săltă puţin casca de pe frunte și îşi întinse 
tunica pe sub centură, 

— Centurionul Justus Metellus, începu el, m-a trimis să 
raportez că mai multe cete de astingi au trecut graniţa și 
au atacat satele dacilor. Centuria noastră a dat lupte grele, 
dar numărul astingilor este prea mare, o parte din cetele lor 
n-au putut fi oprite şi continuă să înainteze încoace. 

Cu gindul la pregătirile dacilor pentru răscoală şi stäpînit 
de teama că ei vor porni de îndată ce se vor dezlănţui atacu- 
rile dinafară, procuratorul murmură, încredinţat că decurionul 
va întări cele spuse de el 
Și dacii au trecut de partea lor, luptă acum alături 


de ei? 

— Ce să treacă, cum să lupte, continui decurionul, că în 
satele lor, în urma astingilor, n-a mai rămas decît prăpăd. 
Cei care n-au avut timp să fugă în păduri au fost omoriţi 
sau duşi în robie; nimic din avutul lor n-a scăpat nejefuit 


358 


şi nears. Pe drum am întîlnit nişte coloni, de la ei am aflat 
că şi vicurile lor au fost lovite și prădat 

Procuratorul sună şi coatubernalui intră repede. 

— Să vină la mine tribunul Flavius Severus ! 

— Chiar acum a sosit ! E în faţa praetoriului, raportă con- 
rubernalul. 

— Şi ce vrea centurionul Justus Metellus ? îl întrebă pe 
decurion după ce contubernalul ieşi. 

— Mi-a ordonat să raportez că el va căuta să ţină în loc 
© parte din cetele barbare și că, dacă va fi copleșit de numărul 
lor, se va închide în castru şi le va ţine piept acolo, 

Tribunul Flavius Severus intră călcînd greu de trosnea 
pardoseala sub picioarele lui, cu toate că de la un timp începuse 
să slăbească şi îşi pierduse mult din greutate. Îl văzu pe 
«decurion și începu să zîmbească. 

— Ce e, decurioane, v-aţi speriat? Nu eşti din centuria 
lui Justus Metellus? Doar s-au repezit niţel barbarii dinafară 
peste hatar'şi a pus spaima stăpfaire pe voi! Am mai văzut 
atacuri de-astea, continuă el, îtorcindu-se spre procurator, 
ştiu tot ce s-a petrecut acolo, Plautius Priscus, şi-am şi pre- 
gătit o centurie să plece în ajutorul lui Justus Metellus. 
Astingii nu vor mai înainta mult şi se vor retrage, numai că 
au jefuit şi-au făcut prăpăd mare. Cei mai greu loviți se pare 
«că au fost de data asta dacii. 

— N-ar fi mai bine să trimitem două centurii, tribune? 

Flavius Severus răspunse numai după ce se lăsă greu pe 
scaun. 


Çu e nevoie, barbarii vor fi prinşi între cele două cen- 
turii şi zdrobiţi. Trebuie să fie cete mici, cum am mai nimicit 
noi atîtea. Şi-apoi tu ştii, Plautius Priscus, niciodată un co- 
mandant nu trebuie să rămînă fără o rezervă cu care să 
lovească acolo unde se simte mai mult nevoie. Ne mai rămîne 
aici, la Porolissum, numai o centurie, toată rezerva... 

— Am cerut astăzi legiunii de la Potaissa ajutoare... 

— Pe care ni le va trimite legatul, ca şi altădată !... îl 
completă tribunul cu neîncredere. Dar să nu-ţi faci griji din 
asta, Plautius Priscus, ştii că pînă acum toţi barbarii care au 
îndrăznit să calce hotarele imperiului pe-aici prin părţile 
noastre au fost nimiciţi şi aruncaţi afară. 


359 


— Atunci porneşte numaidecît centuria în ajutorul lui Jus- 
tus Metellus! Tu pleci înainte, decurioane, şi-i spui centurio- 
nului că-i vin ajutoare ! 

După ce rămase singur, procuratorul începu să soarbă din 
cupă vinul care începuse să se răcească. Se mai liniştise. 
Tribunul Flavius Severus dăduse de multe ori dovadă că știa 
să se descurce bine în treburile militare, 


Capitolul VIII 
ALUNGAREA ASTINGILOR 


Spre seară, după ce luase parte la înhumarea lui Decimu 
Silvanus într-un sarcofag cioplit dintr-un bloc de piatră, prin 
îngrijirea Ordinului augustalilor de la Porolissum, procuratorul 
plecă însoţit de garda sa. Ajuns în vale, în răspîntia din care 
se răsfira la dreapta drumul spre Marodava, opri calul, ne- 
hotărât dacă s-o ţină drept înainte spre Porolissum sau să 
facă un ocol prin vicuri. După cele ce se petrecuseră atît de 
uluitor, socotea că n-ar fi fost rău să vadă ce putea să mai 
afle de la Butes, şi mai ales să-și dea seama de cele ce mai 
nutrea el în suflet. Dacul scăpase de omul care îl dușmănea 
şi care împinsese pînă într-atit ura, încît pusese la cale omo- 
rîrea sa, așa că Plautius Priscus se aştepta să-l găsească mai 
vesel şi mai plin de curaj. Dădu pinteni calului şi o apucă în 
galop spre Marodava. Cînd îl văzu de departe, Butes se apro- 
pie de poartă, fără gîndul de a-l opri, dacă nu-și potolea 
galopul. Ieşi din curte numai cînd îl văzu sărind de pe cał 
şi îndreptindu-se spre casa sa. 

— Am trecut să te mai văd, pentru că tu nu vrei să te 
arăţi de loc, începu procuratorul, apropiindu-se de el. M-am 
aşteptat să te întâlnesc la înhumarea lui Decimus Silvanus, 
dar se vede treaba că voi, dacii, nu iertaţi nici dincolo de 
moarte. 

— Îşi urez bun venit, Plautius Priscus, şi-ţi doresc numat 
sănătate şi mulțumire ! Mă bucur că te-ai abătut pe la mine. 
Ştii, Plautius Priscus, noi, dacii, sîntem niște oameni încăpă- 
Ţinaţi, nu ne schimbăm de la o zi la alta, dar şi cînd avem 
prieten pe cineva, sîntem gata în orice clipă să-i sărim în 
ajutor, să ne dăm viaţa pentru el. 


36k 


Deschise poarta și-l pofti să intre. Se așezară tot pe buş- 
teanul de fag, fățuit pe pairu părți, pe care mai stătuseră 
numai cu cîteva zile înainte. 

— Aşa, acum te-ai liniştit, Decimus Silvanus este mort, 
Teluă procuratorul, și poate că s-au liniştit toți dacii din 
Marodava. Ei, vă mai pregătiți de răscoală ? îl întrebă de-a 
dreptul, atent să vadă ce schimbare se producea pe faţa 
acului. 

Butes izbucni într-un hohot de râs: 

— Dar nu ne-am pregătit niciodată de răscoală, Plautius 
Priscus ! Poate că tot Decimus Silvanus a încercat să te întă- 
zite împotriva noastră, dar acum totul s-a dus o dată cu el. 
Am auzit că a avut o moarte grea ; eu știu... aşa cum zei 
au potrivit-o... pe măsura fărădelegilor lui... 

Procuratorul murmură : 

— Cohorta de la Porolissum și legiunea de la Potaissa 
sînt pornite pe urmele cetei de latroni care l-au omorît. Nu 
mă îndoiesc că în curînd vor fi prinşi şi răstigniți fără milă ! 

— Numai dacă ei nu vor fi acum departe de aici, urmă 
Butes, gindindu-se cu o ușoară neliniște la Dicomes și la cei- 
lalți din ceata lui, toţi ascunși în casa lui Letorius, Aş îndrăzni 
să te întreb, Plautius Priscus: ești prieten sau duşman al 
dacilor ? 

Surprins de întrebare, procuratorul îl privi mirat. 

— Am crezut că de mult ai înțeles, că vă sînt prieten, 
adică vreau să vă fiu prieten, dacă și voi... 

— Atunci, în numele zeilor, eu trebuie să-mi omenesc 
oaspetele, ţi-am mai spus obiceiul nostru, 

Butes se apropie de gardul ce-l despărțea de curtea lui 
Decibalos şi o strigă pe Gumida, Îi spuse să aducă două ulcele 
cu vin, apoi îi şopti s-o trimită cu ele pe Sarmida. În ultima 
clipă îl fulgeră gîndul să aducă din nou vorba despre gladia- 
torul Gemellinus, În numai cîteva zile de fericire, Sarmida 
Îşi revenise mult. Era tot slăbită, dar paloarea se schimbase 
şi imbujorarea de altădată începuse să-i prindă din nou obrajii. 
Cînd se apropie de ei cu ulcelele, îmbrăcată în foile şi cămașa 
înflorată numai în negru şi alb, cu cosițele aurii lungi şi 
groase ce-i cădeau peste sîni, procuratorul rămase uimit de 
frumusețea fetei, iar adîncimea ochilor ei mari, albaştri îl 
zăpăciră o clipă. Sarmida puse ulcelele între ei, pe faţa netezită 
a buşteanului pe care stăteau, şi se îndepărtă aproape în 


362 


fugă. Procuratorul privi după ea pînă o väzu pierind dincolo 
de gardul curții. | PEE 
— Cine este zeiţa care ne-a adus ? r i 
Semnul lung de rană veche de pe obrazul lui Buia E 
împurpură şi ochii începură să-i lucească. Ripine zimbi Si 
— Te rog să mă ierţi, Plautius, Priscus! Pentru A m 
väzut că durerile noastre nu sînt şi-ale tale, am pn FA 
nici n-ai fi fost dornic să afli că ni s-a întors acasă copila... 
— E fata lui Decibalos, cea care... È ] 
— Care a plecat sau a fost răpită, încă nu ştim ce sa 
petrecut, continuă Butes. Fata nu vrea să ne spună ae ci 
nici unde a fost şi nici la cine a stat atita. A esell dom d 
dimineața zilei cînd am auzit de moartea lui Decimus Si vai i 
— Că doar n-o fi fost răpită de el şi ţinută închisă 
villa 2! se miră procuratorul. y 
În sinea sa Butes se bucură EA ioni lucrurile în aşa 
fel încât să aducă vorba despre Gemellinus.. î B 
— Nu, Plautius Priscus, cînd o femeie nu vrea să spună 
unde a fost şi nici cine a răpit-o, înseamnă că el Sela 
partea făptuitorului, că s-a îndrăgostit de el. Şi copila 
işti i ăgostită ; ştii i tu... 
noi ştim de cine este îndrăgostită ; d 
— De gladiatorul acela fugar, pe care Decibalos a vrut 
să-l cumpere... wa N 7 3 
— Da, de gladiatorul, adică de sclavul Gemellinus. Şi totuşi, 
ceva pare încurcat în toată povestea asta, en e 
Dacă fata ar fi fost la el, nu văd pentru ce ar mai ÎL ac 2 
înapoi, iar dacă n-a fost la el, ci în altă parte, cum ca sa 
întors acasă după moartea iui Decimus Silvanus, mă po: 
îndul că acel Gemellinus... , , 
ge Că el l-a omorît pe Decimus Silvanus ? !. 
rocuratorul să-şi spună părerea. g 
a= Sau, dacă nu l-a omorît el, în orice caz a salvat fata 
de acolo şi, ferindu-se să nu fie bănuit de omor, i-a cerut să 
nu spună nimic. Fata poate că tace și de teamă ca acel sclav 
să nu fie prins de legionari. 4 | i 
Procuratorul începu să ridă, după ce tot timpul al 
tulburat. Parcă se făcuse lumină în mintea lui. Ridică ulcica 
i sorbi de câteva ori. A EN PA A 
p — Am băut numai ca să-ți arăt prietenia mea, şi-acum 
mă duc! Să ştii că plec foarte mulțumit, am început T în- 
qeleg multe, dar nu să le şi leg împreună şi să le prind tot 


„se grăbi 


363 


firul, continuă el ridicîndu-se de pe buştean şi punînd mî 

pe umărul lui Butes. Își vorbesc ca unei căpetenii a dale 
din Marodava. Plec cu convingerea nestrămutată că pac 
în clipa asta unde se ascunde acel Gemellinus că Dedina 
Silvanus nu a fost străin de răpirea fetei şi, mai presus de 
toate, că gladiatorul împreună cu alții, poate tot fugari a 
el, au dat toate acele lovituri de răzbunare, că între ei a 
lui Procilius și a lui Decimus Siivanus a fost o legătură. Sint 
de asemenea, convins că tu ştii mult mai multe decît Džnuies 

eu și nu mă îndoiesc că va veni vremea cînd din nou să 
Veni să-mi ceri eliberarea acelui gladiato: pă 

— Pe care eşti hotărît să nu i-o acorzi... 

— Asta va depinde numai de tine. Dacă îmi vei spune 
totul... întreg adevărul, ce ştii și ce gîndești despre cele pe: 
trecute aici, în care faptele se leagă, se opun și se încins 
ca într-un labirint, şi dacă mă vei convinge că dreptatea es 3 
de partea voastră, acel Gemellinus va fi liber ! = 

„ Butes se ridică și el uşurat. Socotea că bătălia eliberării 
lui Dicomes fusese pe jumătate cîştigată. Ce va urma mai 
departe nu putea să-și dea seama, Însă începutul se făcuse. 


Rosti cu adincă prețuire şi convingere : 

— Dacă procuratorul Plautius Priscus este, aşa cum îl văd 
eu, un om care iubește adevărul, pătruns de omenie, nu se 
poate să o vadă dreptatea de partea celor care o au. Atunci 
cÎni zoi al la „mai multe decît ştiu astăzi, caut să prind mo. 
mentul potrivit, vin la tine și continuăm. A 
n 1 it, ntinuăm ceea î 
să vorbim astăzi. seic aici 

Procuratorul îl întrebă din poartă : 

— Pînă atunci, pot să mă încred în dacii de aici ? 

zk Ca în tine însuţi, Plautius Priscus ! întări Butes, 
s i amurgul ce se lăsase, Butes urmări cum procuratorul 
şi garda lui se îndepărtau în galop spre Porolissum, 


Pe vatră buturugile erau aproape topite şi sub ele se 
îngroşase stratul de jar viu, dogoritor, Aşezaţi într-un cerc 
larg împrejurul focului stăteau flăcăi şi fete din Marodava, 
între care se aflau Sarmida şi Getio. Alături, pe un sira 
mărunt cu trei picioare, Ampelia îşi legăna copilul pe braţe, 
iar ceva mai la o parte Dicomes şi Letorius se uitau afară pe 
fereastră şi nu scăpau din ochi casa lui Butes, Lîngă gardul 


364 


ce despărțea curtea Canidiei de curtea lui Butes, pîndea Deci- 
balos rezemat de trunchiul unui măr. Privizile lui erau îndrep- 
tate spre buşteanul pe care stăteau de vorbă procuratorul 
şi Butes. În căsuţa pe care Canidia o Înălțase ca şcoală pr 
gătiseră pentru astă-seară o şezătoare, şi cei mai nerăbdători 
sosiră devreme. Glumele şi râsetele înghețară însă din clipa 
cînd Decibalos intră și le spuse că sosise procuratorul, însoțit 
de o gardă puternică. Grija lui Decibalos era mai ales pentru 
Dicomes, de aceea îşi găsi un loc cît mai bun pentru pîndă, 
de unde putea să urmărească orice mişcare spre poarta lui 
Butes, să facă semn de fugă spre pădure, dacă vedea că 
legionarii se pregătesc să intre și să caute prin curţi şi prin 
case. În puţinele zile de cînd se înapoiaseră la Marodava, 
între Dicomes, Getio și Letorius se făcuse o legătură atît de 
strânsă, încât mai tot timpul erau împreună. Fostul sclav a 
lui Publius Octavianus redevenise cu totul dac. De la omorirea 
lui Decimus Silvanus şi scoaterea Sarmidei din villa, dacii 
din cetele lui Butes, şi mai ales cei care fuseseră de față la 
judecarea aceluia pe care îl duşmăniseră de moarte, stăteau 
pregătiţi şi gata de fugă în pădure spre locurile unde trebuiau 
să se adune, mai înainte de a porni la luptă, dacă situația 
i-ar fi împins să treacă la un atac fățiș. Aşteptau numai un 
semn din partea lui Butes. Toţi se supuneau hotăririlor lui, 
de aceea în aceste zile grija și frămîntarea fi crescuseră. 

După ce Sarmida duse uicelele cu vin cerute de Butes, se 
strecură prin ogradă, trecu pe după casa pe care şi-o ridicase 
Letorius şi se iurișă în căsuţa-școală unde o așteptau flăcăii 
şi fetele. Aflind că cei doi bărbaţi stăteau de vorbă liniștiți, 
fără semne de vrajbă între ei, cei sosiți la şezătoare se mai 
liniştiră, numai Dicomes rămase în aceeaşi încordare. age 

Copilul Ampeliei începu să scîncească uşor, dar se linişti 
repede, după ce se zvircoli de citeva ori în scutece. Ea îl 
legăna pe braţe, cîntîndu-i, virînd în cîntec gluma, ca astfel 
să-i facă pe cei din jurul vetrei să se înveselească : 
— Nani, nani, puiul mamii, că povestea cu fata care iubeşte 
un gladiator nu s-a sfârşit ; cînd o să fii mai mare, o să ţi-o 
spună mama pe toată... 

Sarmida zimbi fericită şi aruncă o privire plină de dra- 
goste spre Dicomes. Îi spuse Ampeliei în glumă : 

— Dar nici sa tine să trăiesc alături de un roman, un 


«decurion... 


365 


La amîndouă le reveniră în minte zilelede după primul 
spectacol din noul amfiteatru de la Porolissum, cînd se împun- 
seseră una pe alta : una cu decurionul, cealaltă cu gladiatorul. 

— Ai vrea să trăieşti și tu lîngă gladiatorul tău !... Dacă o 
să fie eliberat, cum el ştie ce e sclavia, o să ai lîngă tine un 
sclav bun... 

Dicomes asculta ce spunea Ampelia şi-o învăluia pe Sar- 
mida într-o privire caldă, tulburătoare. 

— Eu voi fi scalava lui... murmură Sarmida, cătînd lung 
în ochii ce-i erau atît de dragi. 

Getio nu putu să rabde: 

— Aşa, frumos, amândoi o să fiţi sclavi şi amîndoi stăpîni; 
puteţi să vă și vindeţi... è 

— Unul altuia, rîse Letorius, şi ştiice va ieşi? Vor fi 
tot doi sclavi şi doi stăpîni. 

— Mă, dacule libert, văd că te-ajută bine capul să întorci 
vorbele, dacă tot așa te ajută şi brațul să loveşti cu spada, mă 
taie gîndul să te iau în ceata mea, glumi Dicomes plin de 
fericire, 

— De va trebui, am s-o fac şi pe-asta! întări Letorius. 

Gîndul lui Getio alergă o clipă spre Sarmizegetusa şi spre 
Carsidava. Le spuse după ce slobozi un oftat: 

— Dacă legiunile Romei ar fi alungate din Dacia, ne-am 
pleca cu toţii în faţa lui Dicomes şi a Sarmidei... 

— Unde-ţi umblă mintea, Getio ? strigă Dicomes într-o 
şoaptă din care nu lipsea o undă de mustrare. 

— La rege şi la regină ! răspunse scurt flăcăul. 

Cuvintele lui Getio făcură pe toţi să tresară şi sufletele lor 
se umplură de o speranță tulburătoare. În încăpere se păstră 
mult timp tăcere, fiecare flăcău și fiecare fată parcă nu mai 
îndrăznea să ridice privirea spre Dicomes, ca şi cum s-ar fi 
găsit în fața regelui. Cînd uşa se deschise scîrțiind şi intră 
Decibalos, toţi răsuflară ușurați. 

— A plecat procuratorul cu legionarii lui, de-acum vă 
puteţi pregăti pentru şezătoare, le spuse el. Mulţi vor fi pîndit 
pe de lături, departe, aşteptînd speriaţi să plece legionarii. 
În cîteva clipe o să-i vedeţi cum încep să vină buluc. 

Decibalos tăcu și se apropie de Dicomes. Flăcăii şi fetele 
îl urmăreau cu privirile, vedeau că se pregătea să mai spună 
ceva. Continuă cu o înfiorare lăuntrică + 


366 


— Poate că Marele zeu a avut grijă de noi, cei din Maro- 
dava, de ni l-a lăsat pe el, pe taraboste ! Am prins cu urechea 
cîte ceva din cele ce au vorbit şi m-a uimit semeția, liniştea, 
şi istețimea cu care bunul Butes a ştiut să împingă cele ce-și: 
spuneau unul altuia, pînă a adus vorba despre eliberarea lui 
Gemellinus. Zeii ne vor ajuta ca pînă la căderea zăpezii să. 
fie linişte şi împăcare la Marodava ! 

Aşa cum spusese Decibaios, nu se scurse prea mult timp 
şi din două părţi năvăliră copii, tineri şi bătrîni, bărbați, femei; 
şi fete, unii dinspre drum, pe poarta curții Canidiei, alţii prin, 
ogradă, dinspre poteca ce şerpuia pe la marginea pădurii. 
Pe măsură ce încăperea se umplea, tot mai mult creştea Însu- 
fleţirea. Pentru Dicomes şi ceata lui, precum şi pentru Butes 
şi Decibalos, venirea şi plecarea procuratorului fusese un 
semn bun de liniştire şi de voie bună. Cînd intră Gruno, cu 
privirea vie sub sprîncenele stufoase, Sagitulp strigă în glumă 

— Fugi, Gruno, că vine Deciu Silvan ! 

Rosti numele lui Decimus Silvanus asa, cum fl ciuntea, 
Gruno. Acesta se opri în mijlocul încăperii şi începu să rîdă 

— Ce să vie, lasă că s-a potolit, acum îl mănîncă viermii ; 
nici zeii n-au vrut să-l primească la ei ! 

Bucuria și înviorarea crescură pe feţele tuturor cînd intrară, 
Canidia, Gumida, Butes şi preotul Scorillo. Se produse mişcare, 
fiecare căutînd să găsească loc cît mai bun, unii aşezîndu-se 
pe băncile lungi de lemn, pe care Canidia pusese să le facă, 
pentru şcoală, alţii pe scăunele mici cu trei picioare, cu care 
avuseseră grijă să vină de acasă. Fetele și flăcăii se traseră 
mai departe de vatră, ca în jurul focului să se rînduiască 
bătrînele şi bătrinii, cărora dogoarea flăcărilor le mîngfia, 
fețele şi îi mulțumea. După ce se potoliră, fetele, nevestele 
şi bătrinele, precum şi unii dintre bărbaţi, începură să-şi vadă 
de lucrul cu care fiecare venise : femeile să toarcă, să împle- 
tească cu andrele de os, sau să coasă, iar bărbaţii să meşte= 
rească din lemn sau din piele lucruri mărunte pentr gos- 
podărie. Intrarea lui Butes a fost pentru toţi semnul că şeză- 
toarea începea. Decibalos îi pregăti un scaun între Canidia, 
şi Gumida. Înainte de a se aşeza, Butes îşi plimbă privirea 
peste capetele celor ce umpleau încăperea. Topi erau îmbrăcați, 
în straie curate, ca de sărbătoare. În partea în care erau îngră- 
mădite fetele şi nevestele, se vedea jocul de culori al iilor,, 
foilor şi catrințelor, îmbinate două cite. două: albul cu albas-. 


36% 


trul, albul cu roşul şi mai ales albul cu negru, iar în partea 
bărbaţilor se întindea într-o nuanțare de la alb pînă spre 
negru seinul sumanelor largi şi încreţite, strînse la gît cu 
şuvițe împletite din lină, cu ciucuri la capete, peste care 
cădeau în valuri groase, răsucite la virfuri, pletele lungi, 
blonde şi castanii, ale celor pe care timpul nu le încărunțise 
sau nu le albise încă. Buteș începu să rîdă. Îl văzu pe bătrînul 
Dades, tatăl lui Sagitulp, care nu stătea la fecior, ci la o fiică, 
tot din Marodava. Cu cei optzeci de ani ai lui trecuţi, bătrânul 
se ținea bine şi privirea încă fi mai ardea sub sprîncenele 
stufoase și albe. Un timp bătrînul se mişcă neliniștit, apoi se 
ridică în picioare, fără să-și ia privirea de la Butes. 

— Ce te nelinişteşte, bătrîne ? îl întrebă Butes, dînd să se 
aşeze pe scaun, dar nu stătu, căci vorbele bătrînului îl făcură 
să rămână în picioare şi pentru cîteva clipe să asculte împietrit, 

— Să-ţi dea Marele zeu viață lungă, taraboste Burio ! strigă 
bărrînul cu vocea puţin hrfită şi tremurată de vîrstă şi de 
înflăcărare. De-acum înainte, trebuie să ne fii tot taraboste, 
veneticul a fost răpus, iar moșia te aşteaptă să ţi-o iei înapoi! 

Butes Îşi reveni repede şi același zîmbet îi răsări în colțul 
gurii. 

— Să mulțumeşti Marelui zeu, bunule Dades, că te ţine 
sănătos şi cu inima tot neastimpărată, întocmai ca pe un flă- 
cău ! Să ştii, bătrîne, că, dacă gîndul îmi mai aleargă cîteodată 
la moşie, nu-mi zboară într-acolo şi dorul de-a o mai avea 
numai pentru mine, ci pentru noi toți ! Dar de cesă încercăm, 
bunule Dades, să ne îndulcim gurile cu aguridă ? Poate că 
peste cîteva zile va sosi la villa noul stăpîn ; pentru ce să nu- 
trim speranţe zadarnice ? Cu romanii trebuie să trăim în bună 
înţelegere, şi asta nu fiindcă i-am iubi, căci pentru noi tot 
nişte venetici rămîn, ci socotind că altceva numai este cu 
putință. Ştiţi cu toţii, procuratorul a trecut devreme pe la 
mine — am văzut şi de data asta că se încrede în cuvintul 
meu. Eu îl socotesc om cinstit, drept și bun la suflet, însă 
nu uit nici o clipă că este și căpetenie din partea Romei pe 
aceste plaiuri. Astă-seară ne-am spus deschis multe, şi-o să 
ne spunem şi mai multe, Vreau ca și Dicomes să fie în mijlo- 
cul nostru un dac liber, să se bucure de viaţă. Cu toții îl ştim 
cît e de iute în hotăriri şi de viteaz. Mă chinuisem zile şi 
nopţi de-a rîndul cum să-i dăm lovitura ticălosului de sus, 


368 


s-o scoatem pe Sarmida de acolo, şi nu găsisem o cale bună, 
lipsită de pericole. El, Dicomes, ca dintr-o ochire a înțeles 
situația şi-a găsit calea de atac. Nici unul din nefericiţii de 
sclavi n-a fost omorît, afară de vilicul acela, Marsus, o fiară, 
pe care poate că, dacă nu-l omoram noi, îl răpuneau ei, 
sclavii, după ce aflau de moartea crudului lor stăpin. Da, 
vreau să-l văd pe Dicomes cît mai repede liber, sa apoi el să 
ne fie căpetenie. Mulţi dintre cei de faţă ştiu că în sufletele 
noastre feciorul lui Sarmis ne este mai mult decît o căpete... 

— Cînd o să plece duşmanul, el ne va fi rege! strigă 
birrânul Dades, ridicîndu-se din nou în picioare. Eu am luptat 
alături de bravul Sarmis şi ştiu cît sînt de aprigi cei din 
neamul Dicomesilor de la Carsidava ! | 

— Stai, stai, bătrîne, nu te porni ! îl opri Butes. Aici sîn- 
tem între noi şi n-ar trebui să ne ferim de nimeni, dar dacă 
vreunul, împins de vreun duh rău, vorbeşte ceva și află 
romanii, ai vrea ca Dicomes să cadă prins de legionari ? 

— Care dintre-ai noştri să spună dușmanului ? S3-1 ardă 
<u fierul roşi pe oricare de aici şi nu află de la el nimic! g 

— Aşa este! răsunară murmure din partea bărbaților. 

Butes începu să rîdă. Se întoarse spre Dicomes : 

— Du-te şi adu-i aici şi pe flăcăii din ceata ta, în seara 
asta trebuie să ne înveselim cu toţii. Şi-acum lucraţi, cîntaţi, 
glumiţi şi înveseliți-vă ! încheie el, aşezîndu-se pe scaun Între 
Gumida şi Canidii KA 

Dicomes fi aduse repede pe cei șase flăcăi, tovarășii lui 
de luptă, cu care dăduse loviturile, toți netrecuţi de treizeci 
d: ani, virtoşi și ageri, cu priviri iuți și cu feţe senine. 

Dintr-un colț al încăperii se împrăștiară pe deasupra tuturor 
sunetele unei melodii abia murmurate. 

— "Tăceţi, cîntă Sinda ! şopti o femeie. 

Sinda era fiica cea mai mare a lui Rundacio. Cînta frumos; 
cu voce melodioasă și tristă. După înfrîngerea răscoalei şi 
moartea lui Sarmis, ieșiseră multe cîntări despre vitejia dacilor 
si a sclavilor, care se întinseseră repede pe tot cuprinsul 
Daciei, însă pe care nici romanii şi nici colonii nu aveau nici- 
odată. prilejul să le asculte. Dacii nu voiau ca veneticii să le 
audă cîntecele în care ci își plingeau nefericirea. În încăpere 
se întinse liniştea. Numai pe vatră trosneau rar buturugile 


369 
24 — Dicomes 


aprinse, împroşcînd în lături scântei. Şuviţe uşoare de fum 
albăstrui pluteau pe lîngă luminile opaițelor agățate de pereți. 
Cînd cele dintii vorbe răsunară în încăpere, toţi tresăriră și 
prin inimi le trecură fiori. Cu privirile îndreptate spre Sinda, 
o ascultară năpădiți de tristețe și de dorul de libertate : 

— De ce nu ne auzi plinsul, Mare zen, 

Nu simţi inimile noastre însetate de speranţă ? 

În fiecare zi te rugăm să ne ierți şi aşteptăm 

iSă ne trimiţi înapoi pe Sarmis. 


Vino, Sarmis, voinicule viteaz, 
Sfărimă stîncile, urneşte munţii, 
Doboară fagii, arde brazii, 
Şi-alungă pe duşman din pară! 


După ce Sinda sfîrși cîntecul, un timp în încăpere stăpîni 
liniştea, întreruptă numai de oftaturi adinci şi de trosnetele 
buturugilor. | 

— Hei, feciorilor, curmă bătrînul Dades tăcerea, cînd Sar 
mis a pus foc pădurii ce străjuia drumul care urca spre Cogheon 
şi a prins în flăcări legiunile romane, izbinda fusese de 
partea noastră. Bunul Butes ştie tot, ştie şi cine a trădat 
după accea, au auzit de asta şi mulți dintre voi, cei mai în 
vârstă... 

— Și cum a fost întîmplarea cu nădragii, bunicule? îl 
întrebă Getio, încercînd să mai înveselească șezătoarea. 

— Ei, cum să fie!... Vrei să audă fetele și nevestele!... 

— Spune, moş Dades ! îl rugară mai mulţi deodată, flăcăi, 
fete şi neveste, 

— Te găsi rușinea, bunicule, sări Getio, stai că o spun eu? 
Cică bunicul, începu Getio, atunci cînd s-a dat lupta aceea 
pe drumul spre Cogheon, cînd au ars pădurile, alerga după niște 
legionari, împreună cu mai mulţi daci. Cine ştie cum s-a făcut 
că în toiul goanei i s-au rupt brăcinarele și nădragii i-au 
căzut pînă în vine. Tocmai în clipa aceea trecea pe acolo Sar- 
mis în galopul calului. A înțeles dintr-o ochire ce s-a întîmplat 
şi a îndemnat calul spre el. Din goana calului i-a luat sulița 
şi scutul, și tot din fugă bunicul și-a legat nădragii, apoi i-a 
dat înapoi armele şi i-a strigat, îndepărtindu-se : „Pe ei, vitea= 


310 


zule, ca tine luptători mai rar !“ Nu ştiu de ce-o fi spus Sarmis 
că luptători ca bunicul mai rar, continuă Getio izbucnind în ris, 
o fi vrut să înţeleagă că sînt rari luptătorii la care le cad nădra- 
gii în toiul luptei ? 

— Am un nepot dat zeilor, bombăni bătrînul, după ce rîse- 
tele se mai potoliră, aş vrea să-l văd pe el în luptă !... Dar 
ce, e o ruşine să-ţi cadă nădragii? Întrebaţi nevestele, cine 
e bărbat ştiu ele !... 

Toată încăperea se umplu de hohotele de rîs ale adunării. 
Canidia ridea şi ea cu poftă. De cînd se înapoiase de la Roma, 
nimeni n-o mai văzuse veselă. 

— Iar eu am un bunic !... Nevestele ştiu că acum pot să-i 
tot cadă nădragii, că tot degeaba... i-o întoarse Getio rizînd. 

Cîtva timp, glumele şi povestirile cu haz se ţinură lanț, 
şezătoarea se umplu de voie bună. Dicomes se furişase între 
Ampelia şi Sarmida. Luase o mînă a Sarmidei și o strîngea 
uşor, mistuit de dragoste, ferindu-se să nu fie văzut de cei 
din apropiere. 

— Te vede Ampelia ! îi şopti Sarmida la ureche. 

— Şi ne trădează decurionului ei ? rise Dicomes. 

— Da, îi spun că nu sînteţi cuminţi ! îi amenință Ampelia, 
legănîndu-și copilul pe braţe, arătîndu-le astfel că auzea cessi 
şopteau. 

— De ce-i cerţi, Ampelia ? o întrebă Butes, văzînd-o că 
vorbea cu ei. 

Ampelia rămase o clipă încurcată. Nu putea să spună în 
auzul tuturor ce făceau Sarmida şi Dicomes. Găsi repede cu 
ce să iasă din încurcătură : 

— Spuneam că dacă o fată a cîntat, trebuie să auzim şi un 
flăcău. p 

— Un flăcău din ceata lui Dicomes, sări Sinda, care, tot 
timpul după ce cîntase, simţise aţintite asupra ei privirile 
arzătoare ale unuia dintre flăcăii luptători, ce stăteau mai re- 
traşi. 

— Dă-i drumul, Robobostes ! îl îndemnă Dicomes. 

— Încearcă dacă vrei să te placă Sinda, că ea cîntă atît 
de frumos !... urmă o bătrină. 


371 
23+ 


Robobostes, voinic, plin de viaţă, cu faţa ca de fecioară, 
pe care barba castanie nu se încheiase bine, se îmbujoră. În 
munte cînta de hăuleau văile. Tuşi de cîteva ori şi începu 
prins de o uşoară tulburare : 


— Cint să potolesc focul care-mi arde sufletul, 
Să uit de silnicia ce m-apasă-atit de greu. 

Cint să-mi întăresc inima şi trupul, 

Şi aştept îndurarea Marelui zeu, 

Iar cînd va veni clipa descătuşării, 

S-alerg la lupta izbăvirii neamului meu ! 


„Asa, flăcăule, să trăieşti, cîntecul tău mi-a mers la 
inimă ! strigă Gruno. = 
Dar Sinda nu-i dădu pace : 
Ra Dacă vrei, mai cîntă-ne ceva, fi spuse, aruncîndu-i o 
privire pe care flăcăul o simți săgetîndu-l. 
Robobostes se lumină mai mult la față și dădu drumul 
unui cîntec, cu voce schimbată, pus pe glumă şi petrecere: 
— De trei ori pe zi şi-n seară 
Tot pornesc pe dealul mare 
Să-nttlnesc fătuța-n cale, 
Iar drăguță de nu vine 
Cade dealul peste mine. 


Abia sfîrşi flăcăul și Sinda fi dădu răspunsul, cîntînd cu 
o melodie asemănătoare : 
— Vadă-l zeul ce rău este 
Şi ce mult mă chinuieşte ! 
Eu l-aştept, şi-n deal, şi-n vale, 
Și el nu se-arată-n cale, 


Jocul de vorbe și ciocnirea dintre flăcău și fată stârniră 
veselie, rtsete şi cuvinte de laudă pentru amîndoi. 

— Ce te faci, Rundacio, îţi pleacă fata cu flăcăul, strigă 
Sagitulp, căutînd să sporească veselia. 
. — A ta a plecat după un roman şi văd că n-a ieşit rău £ 
i-o întoarse Rundacio. 

— Şi tu ce-ai făcut ? De fapt nici nu mai ești Rundacio, ci 
Callistus ; te-ai dus şi tu după romani și după zeul Mithras... 


372 


— Tot cum m-am dus şi eu! sări Gruno. Așa ar fi bine 
să facă toți, ca să treacă înapoi în miinile dacilor cît mai 
mult din pămîntul care altădată a fost al nostru ! 

Pe nesimţite, Decibalos, Gumida și încă alți câţiva se stre- 
curară afară încă de cînd începuse să cînte Robobostes. Vor- 
bea Gruno, cînd Decibalos intră şi aşteptă ca el să sfirşească 
ce avea de spus, Ridică miinile şi ceru linişte. Toate privirile 
se întoarseră mirate spre el. Dar Decibalos era vesel, pe faţa 
lui revenise curajul şi mulțumirea. 

— Pînă acum v-aţi înveselit cu glume și cu cîntece, eu 
vreau să vă încălzesc cu altceva. Marele zeu ne-a ajutat de 
ne-am văzut copila acasă, Eu şi Gumida aducem mulțumiri 
lui Zalmoxis şi vrem să vă omenim cu cîte o ulcică de 
vin şi, cui îi e foame, găsește la noi cu ce să și-o potolească. 
Pentru noi, astă-seară este mare sărbătoare, 

— Sărbătoarea e pentru toţi dacii din Marodava, sări 
Gruno, căci toţi am scăpat de ticălosul de Deciu Sivan ! Își 
bem tot vinul, Decibalos ! 

Puţini dintre cei de faţă ştiau cum murise Decimus Silvanus, 
cum Gruno îi sfărimase capul cu măciuca. 

De afară începură să treacă din mină în mînă ulcelele 
pline cu vin şi nu trecu mult timp pînă cînd încăperea se 
umplu din nou de vorbă, de risete şi de chiote. Flăcăii tre- 
cură lîngă fete şi le dădură şi lor ulcele, pe care apoi tot ei 
avură grijă să le golească. Butes goli şi el cu poftă o ulcică. 
Veselia era în toi cînd pe uşă intră arse. 

— Să ne cînţi din nai, moş Iarse ! strigă un flăcău. 

Bătrînul se opri în putinul loc rămas gol din mijlocul în- 
căperii, trase naiul şi începu melodia cîntecului despre Sar- 
mi peccare I| cintaee le ineeput Sinda; Se opri dnes și băgă 
naiul la loc în sîn. Îi privi pe cei din jurul său cu un zîm- 
bet slab, pierdut printre barba şi mustăţile răsfirate, 

— Iarse v-a cîntat niţel numai ca să nu vă strice petre- 
cerea, spuse el întristat, pentru că voi nu știți că numai la 
cîțiva paşi de Marodava este jale şi plins. Astăzi am rătăcit 
pe la Porolissum, pe lîngă amfiteatru, unde laniștii pregătesc 
un nou spectacol. Spre seară s-a întins zvonul şi, cînd se 
lăsa amurgul, am văzut cum veneau dacii îngroziţi — bărbaţi, 


373 


femei şi copii — toți fugiţi din calea năvălitorilor din miază- 
noapte. Veneau pe drumuri şi pe poteci, care cu ce apucase 
să ducă în spate. În urma lor a rămas moarte, pustiu și 
scrum ! 1 

Butes îi făcu semn să tacă. Se schimbase la față. Bănuia 
că bătrinul spunea adevărul, dar putea să fie și o născocire 
a minţii lui, așa cum făcea cînd îl apuca scrinteala. 

— Bunule Iarse, poate că ești obosit şi neospătat, golește 
o ulcică de vin, îi spuse apropiindu-se de el. Gîndesc că vreun 
glumeţ de legionar a vrut să te necăjească. 

Bătrînul se trase un pas înapoi, îşi săltă căciula de pe 
sprîncene şi îl fulgeră pe Butes: » 

— Am crezut că nu știi cît sînt sau nu de nebun. Asta am 
väzut la Porolissum și prin pădurile din împrejurimi : zeci şi 
sute de daci, cu nevestele și copiii lor, fugiţi îngroziţi din 
calea năvălitorilor. Şi dacă vrei să-ți mai spun, am vorbit 
şi c-un legionar, de la el am aflat că acolo la hotar o centurie 
a fost întrîntă, iar alta prinsă în castrul ei, de unde nu mai 
are cum să iasă. Cine poate să ştie ? Barbarii aceia din miază- 
noapte cică năvălesc într-una şi nu se opresc acolo, poate caută 
să ajungă la Porolissum, la Napoca şi mai departe... 

— Au să ajungă dacă nu vor fi opriți şi zdrobiți! strigă 
Dicomes cu voce apăsată, ridicîndu-se în picioare. 

Bătrînul se scărpină în barbă și începu să rîdă. 

— Cine să-i oprească ? Centuriile au fost bătute, iar ajutoa- 
rele sînt departe, la legiunea de la Potaissa... 

— O să-i oprim noi, dacii ! reluă Dicomes, Cum să lăsăm 
ca fraţii noștri să fie ucişi şi jefuiţi ? Dacă centuriile şi cohor- 
tele imperiului nu mai sînt în stare să apere hotarele imperiu- 
lui, noi, dacii, nu dăm înapoi de la a ne apăra pământul! 

Semnul de pe faţa lui Butes se făcu stacojiu. Îl privea pe 
Dicomes cum stătea în picioare, drept şi hotărît, şi. prin ne- 
gura anilor îl revedea pe Sarmis. 

— Merg la luptă cu tine, Dicomes ! rosti fostul taraboste cu 
însufleţire. Te-ai dovedit isteț şi viteaz, sînt gata să lupt, 
iar tu să fii căpetenia. Te vor urma toți dacii de aici şi din 
satele din apropiere, îi vom opri pe cei care au fugit îngro- 
ziţi din faţa năvălitorilor şi... 


374 


Butes tăcu, Afară, linsă fereastră, răsunară ropote de cal 
și după cîteva clipe în încăpere pătrunse decurionul Fuscianus. 

— Ampelia este aici ? întrebă el. Am venit s-o iau ! 

— Spune, decurioane, ce s-a întîmplat ? îl întrebă Butes, 
mai mult spre a se convinge dacă bătrinul spusese adevărul. 
— E prăpăd, astingii năvălesc într-una au zdrobit centu- 
e noastre şi pătrund în Dacia, poate că vor ajunge departe ! 
Fuscianus povesti apoi despre pericolul ce se apropia. La 
Porolissum romanii se pregăteau să se tragă spre Napoca, pro- 
curatorul şi tribunul căutau să strîngă pe toți legionarii pe 
care îi mai aveau, pentru a încerca să-i oprească pe năvăli- 
tori. Fără să lungească vorba, decurionul plecă grăbit cu 
Ampelia, iar după el şi ceilalți porniră la casele lor ca îngri- 
jorare în suflete, 


2 


Abia se îviră zorile și Butes, însoțit de mai mulți, daci, 
porni prin pădure în sus, pe o potecă ce ducea la villa rămasă 
fără stăpîn. Toată noaptea el și Dicomes nu închiseseră ochii. 
Se strinseseră în casa lui toți dacii de încredere: Decibalos, 
Sagitulp, Gruno, Rundacio, Sagades, Getio şi Letorius. În 
Letorius ajunsese să se încreadă tot atît de mult ca în ori- 
care dintre bărbaţii cei mai devotați din Marodava. Se sfătui- 
seră îndelung şi făcuseră legămîntul să lupte fără şovăire, 
cu sacrificiul vieţii, pentru alungarea năvălitorilor, Şi cum 
pînă atunci toţi ascultaseră numai de îndemnurile și de ho- 
tăririle lui, fostul taraboste ţinuse să le spună răspicat că 
vor porni la luptă conduşi de Dicomes, căruia cu toții vor 
trebui să-i dea ascultare, în orice împrejurare s-ar găsi. În- 
suşi el se legase în faţa tuturor că din clipa aceea se va 
supune și va îndeplini tot ce-i va cere Dicomes. După miezul 
nopţii, Marodava vui de mişcare și de îndemnuri, Decibalos, 
Sagitulp, Sagades, Gruno şi Rundacio își adunară cetele. Fie- 
care dac din aceste cete îşi avea armele sale: topor, arc cu 


375 


săgeți, suliță şi scut, pe care, în taină, din îndemnul lui Bu- 
tes, meșteșugarii Marodavei cu ajutoarele lor le măiestriseră 

in vară pînă tirziu în toamnă. Dicomes nu aşteptă pregătirile 
celor din Marodava. Însoţit de Getio, de Letorius și de ceata sa 
de luptători, plecă pe poteci cunoscute de Getio spre pă- 
durile din apropiere de Porolissum și din lungul drumului 
care, după cum le spusese decurionul Fuscianus, era plin de 
dacii fugiţi din calea astingilor năvălitori. În Getio şi Leto- 
rius avea două ajutoare bune, ei puteau să umble pe drumul 
cel mare în văzul legionarilor și să pătrundă în Porolissum, 
unde se opriseră o parte din dacii care nu putuseră să meargă 
mai departe, unii răniţi sau bolnavi, iar alții avînd copii prea 
mulţi. Înainte de a se despărţi, Dicomes și Butes stabilră 
cu de-amănuntul momentul şi locul în care cetele lor se vor în- 
tilni, de unde vor porni să iasă în calea astingilor. O dată cu 
Dicomes plecă şi Sagitulp, însă în altă parte, în satul de peste 
dal, unda fei avea sudele, cu gindul săi, stings pe dacii de 
acolo şi să-i ducă la locul de adunare. 

Cînd Butes ajunse în poiana de pe tîmpla de munte pe care 
se înălța villa, se luminase bine de ziuă. Cerul era senin şi 
aprins spre răsărit. Iarba din poiană trosnea la călcătura lor, 
îngheţată sub stratul gros de brumă căzută peste noapte. În 
jur pădurea părea mai rară, fagii dezbrăcaţi de podoaba lor 
arătau de departe ca nişte goluri roşii-bruneţii, printre ver- 
dele întunecat al brazilor stufoşi. Butes se opri la marginea 
pădurii și privi îndelung spre villa ce se înălța în partea cea 
mai netedă şi mai de jos a poienii. De mulți ani nu mai ur- 
case pînă aici și de mulți ani nu mai văzuse locul de pe care 
altădată cetatea sa străjuise toată cîmpia Marodavei. Simţi 
cuii stangle fi urcă spre capi și semnul de manž dia obraz se 
făcu roşu. Ura şi întristarea Îui nu izvorau din pierderea mo- 
şiei, ci din nenorocirea în care se zbăteau dacii — tarabosti 
şi comaţi — ale căror păminturi trecuseră în stăpînirea roma- 
nilor. Începu să „coboare panta uşoară a poienii, apropiindu-se 
de zidul de apărare al villei. Cerceră de mai multe ori în 
sus şi în jos poiana, măsurind din ochi distanţele, spre a des- 
coperi locul căutat. Simţea sub picioare resturile zidurilor stră- 
vechi, care altădată făcuseră parte din cetatea Marodava- 


376 


Căută mult timp, mergînd cînd înainte, cînd înapoi, într-o parte 
şi în alta, ţinînd-o numai pe urmele de ziduri, pînă se opri 
într-un loc în care bătu cu piciorul de mai multe ori. În 
adînc pămîntul răsună a gol. Le făcu semn celor ce-l însoțeau 
să înceapă să sape la temeiia unei frânturi de zid ce se prelun- 
gea de-a curmezişul poienii. La ivirea dacilor unul dintre le- 
gionarii de strajă alergă să-l trezească pe decurion. De la 
omorirea lui Decimus Silvanus, decurionul şi legionarii lui 
nu mai părăsiseră villa, aşteptînd sosirea noului stăpîn; 
aşa cum ordonase procuratorul. Tot de atunci ei erau ca şi 
stăpîni în villa, căci actorele Ampliatus stătea mai mult cu 
sclavii, la ateliere şi la magazii, unde începuse să le refacă pe 
cele arse. Erau momente cînd şi actorele se socotea stăpîn 
pe o parte din ferma Marodava. Îl aștepta cu nerăbdare pe 
libertul Eufemus, de a cărui moarte nu aflase, ca amindoi 
să pregătească banii trebuincioşi şi să se ducă la procurator 
să-i ceară vînzarea fermei, cu villa şi moșia la un loc. Decurio- 
nul se urcă pe zidul de apărare și privi cum Butes măsura cu 
pasul poiana în lung și în lat și cum în cele din urmă puse pe 
cei ce-l însoțeau să scobească pământul. Nu înţelegea ce aveau 
de gînd să facă dacii acolo, ar fi vrut să-i oprească şi să-i 
alunge, dar nu îndrăznea. De cînd găsise trupul lui Decimus 
Silvanus, decurionul prinsese frica de ei, de aceea se și 
gîndi că dacă ei urmăreau să atace villa, el și legionarii săi 
să nu se opună. Îl auzise pe procurator cu cîtă îngrijorare 
întrebase dacă magaziile şi villa fuseseră atacate de daci. 
Împins de curiozitate şi fără gînd de hartă, decurionul cobori 
de pe zid, ieşi pe poarta villei şi se îndreptă spre ei. Ajuns 
la cîțiva pași, se opri și urmări cu cîtă iuțeală cei ce săpau 
se adînceau în pămînt. Butes îl văzu şi-l cerceră cu coada 
ochiului. Urmărea cu grijă și cu mulțumire zidul pe lingă 
care săpa, vedea cum pătrundea în munte, semn că nu greşise 
locul. 

— Ce faceţi aici, dacilor ? îi întrebă decurionul. Ştiţi că 
ferma și villa, după ce a murit stăpînul ei, se află în grija 
procuratorului, adică a legiunii ? 

Butes se întoarse spre el şi râse : 


377 


u vezi, decurioane ? Săpăm ! Că ferma este în grija 
legiunii, nici nu mai era nevoie să ne spui, asta o ştiam şi 
noi. 

— Şi pentru ce săpaţi ? 

— Avem puse aici nişte lucruri, de demult de tot, de cînd 
grija acestor plaiuri nu o avea Roma, ci noi, dacii. 

Decurionul înţelese unde ţintea Butes, dar n-o arătă. Con- 
tinuă să-l întrebe : 

— Şi credeţi că o să mai găsiți acele lucruri ? 

— Noi, da ! Poţi să stai să vezi. 

Răspunsurile pe care le primea de la Butes erau destul 
de înțepate, iar tonul cu care erau rostite arăta că dacii sînt 
hotărâți să-şi ducă treaba pînă la capăt. x 

Săpătura ajunsese la o adincime cît statura unui om 
cînd Butes începu să bată în bolovanii care formau temelia 
zidului. Era o zidărie dacă, fără mortar, cu pietrele bine ros- 
tuite și bine legate. Alese una pe care începu să o clintească 
din loc. În cele din urmă o desprinse din zid şi în locul ei 
rămase o gaură întunecoasă. Decurionul privi la început mi- 
rat, apoi o bănuială se porni să-l frămînte: poate că dacii 
aveau ascunsă acolo o comoară, pe care nu putuseră să o 
scoată ch: timp fusese în viaţă stăpînul vilei. Lăcomia puse 
repede stăpînire pe el, se gîndi că ar putea să primească 
de la procurator o frumoasă răsplată — poate chiar învoirea 
de a se retrage din armată. Se mișcă neliniștit, făcînd cîţiva 
paşi în jurul lor, apoi se întoarse să plece. 

— Eu mă duc, nu mă priveşte ce faceţi voi, procuratorul 
m-a pus aici să păzesc numai villa, le spuse prefăcîndu-se ne- 
păsător. 

Butes aşteptă să se depărteze destul şi se opri din lucru. 

— Romanul e viclean, iar pe noi ne crede proşti. Să dea 
unul fuga şi să-i aducă şi pe cei lăsaţi ascunși mai în vale. 
Poate că o să fim nevoiţi să luptăm. Dacă vor începe să arunce 
cu săgeți de pe ziduri, n-am putea să mai stăm aici, însă 
cînd vor vedea că sîntem mulţi, poate că nu vor mai îndrăzni. 

Cel mai tînăr dintre daci plecă în fugă în susul poienii şi 
pieri în pădure pe poteca pe care veniseră. Butes mai scoase 


378 


o piatră, luă făclia pe care un dac o aprinsese, se virt prin 
gaura deschisă în zid şi îşi dădu drumul. Se auzi o bufnitură, 
apoi hruba în care pătrunsese răsună de vorbele lui pline 
de mulțumire : 

— Zeii ne-au ajutat, am găsit tocmai beciul pe care îl 
căutam ! 

Ridică făclia şi privi mai bine în jur. În lungul pereților 
erau grămezi de sulițe, de săgeți, de arcuri, de spade încovo- 
iate şi de topoare, bine orînduite pe poliţe de lemn. Se găseau 
toate în aceeași stare în care le lăsase cu aproape treizeci 
de ani în urmă. Nu crezuse că va nimeri atît de uşor locul, 
şi nici că armele ar mai fi putut să se mai găsească acolo. 
Socotise momentul atît de hotăritor pentru daci, încît nu pu- 
tuse să rabde, fără să facă încercarea de a le căuta. Ştia că 
dacii pribegi fugiţi din satele lor erau fără arme, iar dacă se 
arătau gata să lupte, n-ar fi avut cu ce. De afară, cei ce-l în- 
soțeau priveau vimiși bogăția de arme păstrate attta timp 
sub pămînt. Câţiva săriră înăuntru și începură să arunce 
celor de afară armele pe care le arăta sau le alegea Butes, 
spunîndu-le în acelaşi timp : 

— Voi să nu credeţi ză au mai rămas pe aici pe sub pă- 
mînt şi alte comori. Am avut undeva, nu prea departe de 
aci, în alte galerii ce pătrund adînc în sînul muntelui, o 
parte din tezaurul viteazului Decebal. Care dintre voi îşi 
mai aduce aminte? Era într-o seară cînd noi ne ospătam de 
sărbătoarea coroanei, atunci a venit Diegis. În noaptea aceea 
l-am dus prin galerii şi i-am predat acea parte a tezaurului, 
pe care mă legasem prin jurămînt să n-o dau decît în mîinile 
aceluia pe care dacii îl vor recunoaște ca rege. 

— Pe zidurile villei s-au ivit mai mulți legionari, spuse 
îngrijorat un dac de afară. 

Butes tăcu îngrijorat. 

— Daţi gură la ai noștri să se grăbească, iar noi să iuțim 
treaba ! strigă apoi spre a fi auzit. 

Poiana răsună de cîteva strigăte de huhurez slobozite de 
unul din dacii de afară. După cîteva clipe, din pădure se răs- 
punse cu acelaşi strigăt. Nu trecu mult timp şi cei aşteptaţi 
sosiră. Unii luară din arcurile scoase şi le pregătiră pentru 


379 


încordare. De pe ziduri, legionarii priveau fără să facă nici 
o mişcare, văzură cum fiecare dac își făcu o legătură zdra- 
vănă de sulițe, de arcuri, de săgeți, de spade, de topoare, cît 
putea să ducă, și cum în cele din urmă toţi porniră în susul 
poienii și se pierdură în pădure. În urma lor beciul rămase 
aproape gol. Decurionul şi legionarii se apropiară cu teamă 
şi găsiră câteva arme pe care dacii nu puiuseră să le ducă. 
Le priviră miraţi. Virlurile de fier ale suliyelor şi săgeţilor, 
tăişurile topoarelor şi ale spadelor erau bine acoperite cu un 
strat gros de ceară de albine. Cînd decurionul curăţi ceara 
de pe vîrful unei sulițe, îl văzu lucind, fără urmă de rugină, 
ca şi cum atunci fusese ascuţit. 

Dicomes nu se încumetă să se apropie prea mult de drumul 
cel mare ce ducea de la Pcrolissum spre Napoca, pe care 
treceau într-una legionari în galopul cailor. Îşi găsi o ascun- 
zătoare bună într-un hățiș şi îi trimise pe Getio şi pe Leto- 
rius să vadă ce se petrecea pe drum, să stea de vorbă cu cîțiva 
daci din cei fugiţi dinaintea năvălitorilor. Teama lui că va 
fi prins nu era prea mare, însă nu vroia să pună nimic în 
primejdie pînă în momentul cînd va avea strânse cîteva cete 
gata pentru luptă, în fruntea cărora se încumeta să stea 
de vorbă cu legionari, decurioni și chiar cu centurioni. Nu 
ştia câţi daci pribegi va putea să stringă, dar se încredea în 
cetele cu care Butes avea să vină de la Marodava, aducînd 
totodată și arme, Nu se urcă prea mult soarele deasupra pă- 
durii cînd Getio şi Letorius se înapoiară însoţiţi de peste o 
duzină de daci, cu cămășile şi sumanele sfişiate, fără căciuli, 
cu bărbile stufoase răvăşite, cu luciri aprinse în privirile pline 
de deznădejde. în timp ce le dădură ceva să-și potolească foa- 
mea şi să soarbă de cîteva ori dintr-o plosci, Dicomes îi 
îndemnă să povestească ce se petrecuse prin satele lor, şi 
mai ales ce făceau şi cum năvăleau astingii. După ce îi as- 
cultă atît cît socoti că avea nevoie, le spuse pentru ce fi strîn- 
sese : 

— Am văzut de cînd aţi venit descurajarea ce s-a aşternuv 
pe fețele voastre, asta poate fiindcă v-aţi aşteptat să gtsiţi 
aici o mare ceată de daci, porniţi să-i zdrobească şi să-i alunge 
pe năvălitori, dar să ştiţi că totuşi noi siatem mulţi. Lovitura 


386 


pe care o pregătim trebuie să-i înfricoşeze pe astingi, să-i 
facem să nu mai încerce altă năvală asupra satelor dacilor 
și, spre a izbuti, avem nevoie de cete cît mai multe şi cît 
mai mari, cu bărbaţi hotăriţi să lupte. Dacă legiunile Romei 
nu pot sau nu vor să-i ocrotească pe daci, nu rămîne altceva 
„decît să ne apărăm noi, iar asta nu putem să o facem decît 
dacă ne unim și pornim cu tot sufletul la luptă. Spuneţi că 
după ce au bătut cele două centurii romane, astingii s-au 
răzlețit în cete mai mici şi-au năvălit asupra satelor, dar tot 
voi sînteți de părere că dacă toţi dacii dintr-un sat s-ar fi 
strîns şi pregătit de luptă, fiecare din acele cete ar fi fost 
„oprite mai înainte de a fi pătruns printre casele voastre. Cu 
cetele noastre și cu îndirjirea ncastră, îi vom alunga pe nă- 
vălitori, aşa cum alungă dacul turma de mistreți care-i pă- 
rand în țarină ! 

Dicomes tăcu un timp, privi pe fiecare, apoi îi întrebă : 

— Ce ziceţi, dacii porniţi în pribegie, îngroziţi de năvăli- 
tori, sînt gata să lupte alături de noi, pentru a se întoarce la 
vetrele lor? 

— Vreau să mă bat cu hoarda, să-mi scap nevasta de robie ! 
Cînd au năvălit astingii, n-am fost acasă, mi-au prins fe- 
meja şi au dus-o ! spuse unul. 

— Toți vrem să zdrobim cetele pornite după jaf, să bă- 
găm spaima în astingi, să-i liberăm pe cei prinşi pentru a-i 
scăpa de robie ! adăugă altul. 

— Da, asta vrem ! rostită mai mulți deodată. 

— Dacă e aşa, reluă Dicomes, auzind răspunsul lor, puterea 
noastră va fi tot atît de mare cît hotărîrea noastră. Voi, 
cei care aţi venit încoace, împreună cu cei din ceata mea, 
trebuie să porniţi neînttrziat de-a lungul drumului, pînă la 
Porolissum şi dincolo de el, pe cărări de păduri, prin plaiuri 
şi peste tor pe unde mai aflaţi că sînt bărbaţi pribegi — mai 
luaţi şi pe alţii şi trimitei-i să îndemne şi să strîngă pe 
cei fugiti din calea năvălitorilor — şi, la căderea serii, să ne 


înttlnim cu toţii aici. Cine are arme, să le aducă, cine nu, să 


vină şi fâră ele; va găsi la noi. Lovitura noastră trebuie să 
fie fulgerătoare, ca de ea să aminte şi să se tafricoşeze 
aus astingii năvălitori, cît şi romanii care ne ţin subjugaţi! 


381 


Dicomes vedea cum privirile lor se înflăcărau şi cum pe 
fețe deznădejdea făcea loc dirzeniei. : 

— Să spuneți tuturor celor ce sînt gata să pornească la 

luptă alături de noi, continuă el, să-și lase nevestele, copiii 
şi bătrînii acolo unde se găsesc acum, să nu-i pornească mai 
departe, că peste cîteva zile se ver înapoia să-i ia și să-i ducă 
la casele lor ! 
Plecarea celor ce-l ascultară se făcu repede. Nici o clipă 
nu trebuia pierdută, Rămas singur, Dicomes se frămîntă să 
găsească cel mai bun mijloc de lovire a astingilor. De la dacii 
pribegi aflase atît cît avea nevoie: din ce parte veneau nă- 
vălitorii, încotro se întinseseră jafurile și prăpădul, cît de 
mulţi erau și ce făcuseră centuriile romane de la graniță. 

Spre seară începură să sosească în cete mici și mari dfc? 
plecaţi în bejenie și hotăriţi să lupte și să alunge hoardele 
astingilor. Cînd văzu apropiindu-se o ceată mai puternică, 
sufletul lui Dicomes se umplu de mulțumire şi de speranţă, 
vedea în însufleșirea lor un semn de ajutor din partea zeilor! 
în fruntea cetei mergea Rastrix, cu călcătură de luptător, 
înarmat cu spadă, scut, topor şi măciucă. Dicomes îl măsură 
cu privirea, vedea în el căpetenia, omul care ştie să lovească 
în duşman şi are putere să-i îndemne şi pe alţii la luptă. 
Dar şi Rastrix, văzîndu-l, simţi un fior prin tot trupul, pe 
Dicomes parcă îl mai văzuse, nu ştia unde și nici cînd, nu-și 
dădea seama dacă nu era doar o asemănare, pentru că ful- 
gerător anii pieriră și se văzură luptînd în cetele de răsculați 
care îl urmau pe Sarmis. Și totuşi, ceea 'ce vedea nu-i venea 
să creadă, cel în fața căruia se oprise nu putea să fie gladia- 
torul fugar, pe care el şi Vetilla îl căutaseră cu îndărătnicie 
pînă pierduseră orice speranță, nu putea să fie Gemellinus, 
căci gărzile încă mai umblau să-l prindă, iar Verus se zbătea 
pe toate căile să-i dea de urmă. De la dacul care îl îndemnase 
să vină cu ceata sa alături de cei porniţi să-i alunge pe as- 
tringi, aflase că cel ce era căpetenia se numea Dicomes şi 
venea de la Marodava. Dar Marodava era prea aproape de 
Porolissum, n-ar fi fost cu putință ca gărzile, tribunul, procu- 
ratorul, Verus, Vetilla să nu fi aflat că gladiatorul se ascundea 
acolo. Toate presupunerile, întrebările și răspunsurile ce-și 
dădea îl punea la mare îndoială pe Rastrix. Îl fulgeră o 


382 


cruntă bănuială : dacă procuratorul pusese la cale o înces- 
care a dacilor, spre a-i face să se stringă în cete de luptă, 
apoi să-i atace cu centurile, învinuindu-i de ridicare la a 
coală ? Dar gîndul nu-şi urmă cursul, şi-l spulberă clătinîn 
cu putere din cap : dacă îl avea în faţă pe gladiatorul Geme- 
llinus, el era în adevăr Dicomes, feciorul lui Sarmis, şi nu 
s-ar fi putut pune în slujba celor ce au subjugat pe daci. Nu-i 
adresă obișnuitul salut și nu-i lăsă timp să spună ceva, ci îl 
întrebă direct şi scurt : ii 
— Eşti chiar din Marodava ? Te-ai născut acolo ? 
— Nu, frate, pentru ce mă întrebi ? N 
— Cunosc o legătură între Dicomes şi Gemellinus... M 
Dicomes îi făcu semn să tacă şi îl trase deoparte după trun- 
chiul unui fag. i bi 
— Să zicem că ar fi o legătură, altceva ce mai ştii? îl 
întrebă pe Rastrix cu încredere sporită. ta _ 
— Nu cumva eşti gladiatorul fugar ? Și dacă e așa, atunct 
îl am în faţă pe feciorul lui Sarmis! | | , 
Dicomes îi puse mîinile pe umeri şi îl zgudui cu o pornire 
ă de prețuire : > 
iu 4 ie în răscoală alături de tara, îl ştii pe tata? 
— Da, feciorule, am luptat atunci alături de el, am luptat 
în anul care a trecut pentru tine, iar acum vreau să lupt lîngă 
ine! i read i 
z Dicomes îl îndepărtă puțin şi îl privi mirat. Cum şi de se 
luptase pentru el dacul venit de undeva dinspre graniţă ? 
— Să nu te mire. Poate că m-au ajutat zeii. Să stii că 
pe cel pornit de Procilius pe urmele tale — avea de gînd să 
te omoare — eu l-am trimis la Proserpina ! Am fost ajutat 
a. ta. Su 
i i e RR care tulbură adînc, se dezlănțuie întîmplări 
care uimesc, se unesc oameni pe toată viața într-o Files, 
Cind Dicomes află tot ce făcuse pentru el Rastrix, sufletu 
său se umplu de recunoștință, se simţi legat de el din tot- 
a şi pentru totdeauna. 
KE Poe înserării sosi şi Butes cu cetele sale de la Maes 
dava. Adusese toate armele pe care le scosese din hruba a 
sub ruinele rămase din cetate. Pe Rastrix îl recunoscu, şi- 


383 


mai amintea din timpul răscoalei, iar acesta nu se lăsă înşelat, 

își dădu seama că sub numele de Butes se ascundea fostul 
taraboste, Nu căzuse întunericul cînd Dicomes scoase toate 
cetele într-o poiană întinsă din apropierea drumului cel mare, 
fără să se mai ferească de legionarii și decurionii care treceau 
în galop turbat. Împărți tuturor arme, trecu la orînduirea 
pentru luptă, puse căpetenii de cete şi alese iscoade din cei 
mai buni cunoscători ai potecilor, dealurilor şi văilor dintre 
Porolissum şi graniță. Înainte de miezul nopții, porni, cu 
cetele prin păduri spre satele prin care jefuiau astingii şi 
le dădeau pradă pîrjolului. 


La început procuratorul nu crezu zvonurile ce se întinseră 
ca fulgerul despre adunarea dacilor îi în cete şi plecarea lof la 
răscoală. Porolissumul vuia, îngrijorarea şi spaima puseseră 
stăpînire pe toţi: dacii se răsculaseră. Supărarea lui nu mai 
avea limite ; nu trecuse decît o zi de cînd vorbise cu Butes 
şi plecase de la el liniştit, cu grijile potolite, socotise că moar- 
tea lui Decimus Silvanus adusese sfîrşitul frământărilor de 
la Marodava. Îi reveneau într-una în minte vorbele prin care 
acul îi întărise încrederea şi nu înșelegea cum acel om, pe 
care ajunsese să-l prețuiască, putuse să fie atît de viclean 
şi de prefăcut. Îşi învingea furtuna ce-i bîntuia în suflet, 
mutrind speranța că poate zvonurile nu erau adevărate, că 
pînă la urmă Butes nu se va dovedi un dac periculos. Dar 
această speranță se spulberă în clipa cînd contubernalul îl 
introduse la el pe decurionul pus de pază la villa de la Maro- 
dava. Din acest moment, tot ce gîndise, tot ce nutrise, tot 
ce sperase, toate se schimbară într-o furie oarbă. Alb la față, 
copleșit de mânie, îl ascultă pe decurion. Acesta îi raportă 
cum îi văzuse pe daci săpînd în poiana de lingă villa, cum pă- 
trunseseră într-o hrubă sub pămînt şi cum scoseseră de acolo 
nenumărate arme de tot felul. Îl certă apoi şi îl ameninţă cu 
pedeapsă grea, pentru că nu-i atacase, însă în sinea sa îi 
dădu dreptate, cînd auzi cît de mulți veniseră şi plecaseră 
încărcaţi cu arme. Furia lui crescu și mai mult, din albă, 
faţa se schimbă în vinătă, cînd decurionul îi spuse că cel ce 
cra în fruntea cetei avea pe obraz- un semn lung de rană, 
pe care barba nu putea să-l acopere. Orice îndoială din su- 


34 


fletul lui pieri, căpetenia nu era altul decît Butes. Pentru a se 
convinge, trimise un călăreț pînă la vicul Serdos, după Fus- 
cianus, şi decurionul nu întârzie să se prezinte. 

îl privi cu mînie pe decurion și îl întrebă aproape stri- 
gind: 

— Ce se petrece la Marodava? Pentru ce n-ai venit să 
raportezi îndată ce-ai aflat ? pa 

— Am crezut că procuratorul ştie !... răspunse decurionul 
cuprins de teamă. 

— Aşa, decurioane, ai crezut !... Dacii au pornit răscoala 
şi urmăresc să ne lovească din spate, o dată cu astingii. 
Ai crezut că ştiu toate astea și stau, dorm, îi las să ne atace, 
să ne prindă pe toţi şi să ne zdrobească ! 

— Dar dacii nu s-au răsculat, Plautius Priscus ! răspunse 
Fuscianus, uimit de cele ce auzea. 

— Ce spui, trădătorule ? Ai luat soţie pe fata unui barbar 
şi ai trecut de partea lor? Cum poţi să spui că nu s-au 
răsculat, cînd toți din Marodava s-au încărcat cu arme şi au 
pierit în păduri, cu Butes în fruntea lor ? 

— Ştiu, Plautius Priscus, au pornit, dar nu s-au revoltat! 

— Ascultă, decurioane, tu ai înnebunit ? Pun acum să te 
lege! Cum adică, au luat sumedenie de arme, au plecat în 
păduri şi nu s-au răsculat, atunci unde s-au dus ? 

— Eu nu ştiu totul, spun numai ce-am aflat : dacii au plecat 
să-i oprească şi să-i “alunge pe astingi, hotărîți să-i scape 
pe ceilalți fraţi ai lor. N-au fost însă îndemnați de Butes... 

— Dar de cine? strigă procuratorul, ridicîndu-se în 
picioare. 

Decurionul î îşi dădu seama tîrziu că nu trebuia să spună. 
Nu putea să mai ascundă numele lui Dicomes. 

— De un alt dac, Dicomes ! 

— Ce se petrece acolo la Marodava ? ! murmură procuratorul. 
Butes a fost văzut scoțînd armele ascunse și pornind în frun- 
tea dacilor, tu spui că i-a îndemnat altul, Dicomes !... Şi cine 
îi conduce pe toți la luptă ? îl întrebă ridicând tonul. 

— Dicomes ! răspunse scurt decurionul. 

—Și tu cînd ai aflat de asta ? 

— Astăzi, după ce ei au intrat în pădure. Dar eu am crezut 

<ă procuratorul ştie tot, continuă decurionul, ieri seară tu ai 


385 


trecut pe la Butes și ai vorbit mult timp cu el. Am crezut:că 
pentru asta ai fost acolo, să le ceri ajutorul impotriva astingilor.... 

Procuratorul păli. Decurionul avea dreptate. Oricine. pu- 
tea să-l bănuiască şi pe ei că era în legătură cu dacii și, 
dacă ei porniseră răscoala, putea să fie acuzat de trădare-a 
imperiului. Altfel, ce căutase, cu o seară înainte de izbucnirea 
revoltei, acasă la căpetenia dacilor din Marodava ? Toate se 
încurcau şi mai mult, iar furia de care era cuprins începea să. 
se amestece cu teamă şi descurajare. 

Din încăperea alăturată se auzi vocea tribunului Flavius 
Severus, Intră fără să mai fie anunţat de contubernal. 

— Poţi să pleci, decurioane, şi dacă mai afli ceva now să 
vii neîntirziat să-mi spui ! 

După ce ieşi decurionul, procuratorul se întoarse spre tri- 
bun. îi făcu semn să se aşeze pe scaun. 

— Tu ce veşti mai aduci, Flavius Severus ? Se vede treaba 
că astăzi zeii se întrec în a se înveseli chinuindu-mă ! 

— Am pornit cele două centurii spre castrul Pons Novus, 
aşa cum ai ordonat, și mă tem că n-ai făcut bine. Cu ele au 
plecat şi gladiatorii laniştilor de aici, cu toţii vreo douăzeci, 
treizeci. 

Procuratorul se aşeză pe scaun, îşi sprijini capul într-o 
mînă şi-l privi îndelung pe tribun. 

— Tu ce știi de răscoala dacilor ? 

— Că au şi pornit să se întîlnească şi să lupte împreună 
cu astingii împotriva centuriilor noastre! Cînd am aflat că 
se adună de-a lungul drumului spre Napoca, pe dealul de 
dincolo de vicul Magnus, era prea tîrziu, cele două centurii 
plecaseră de mult, altfel le-aș fi întors din drum şi aş fi 
împrăștiat cetele de barbari. 

— Adică porneai lupta şi cu dacii, nu numai cu astringii, 
făceai tocmai ceea ce voiau ei, să fim prinşi între cetele 
‘lor şi să primim lovituri din două părți deodată. Dar şi-aşa 
i cele două centurii: plecate, şi a treia care se află încercuită 
la castrul Pons Novus, se vor găsi miine prinse între daci și 


astingi. Ar fi bine dacă ai putea ca în noaptea asta să opreş! 
şi să aduci înapoi cele două centurii. Am ocoli o luptă, şi 


386 


mai ales am scăpa de o înfrîngere, care i-ar face pe barbari 
să prindă şi mai mult curaj. 

Tribunul îşi mișcă trupul greu în scaun, străduindu-se să- 
stăpînească revolta. 

— Ar fi o mare greşeală să dăm înapoi din faţa dușma- 
nului ! Să lăsăm să meargă lucrurile înainte și vom vedea ce 
va ieşi. În cele din urmă, legiunea de la Potaissa va fi nevoită 
să trimită încoace cohortele ei, să-i alunge pe năvălitori şi... 

— Să-i pedepsească pe barbarii de daci care s-au răsculat ! 
accentuă procuratorul. 

Ascultîndu-l, tribunul îl privea mirat. 

— Ce-ai spus, Plautius Priscus? Nu-mi vine să cred că 
vorbele au fost rostite de tine!... Tu, prietenul dacilor, tu; 
apărătorul barbarilor, cel care întotdeauna m-ai certat cînd 
am spus că trebuie să-i facem să simtă puterea imperiului, 
tu vorbeşti aşa? De cîte ori mi-ai spus să-i las în pace, 
convins că sînt cetăţeni buni ai imperiului, să-i apăr de năvă- 
lirile de la miazănoapte și să nu dau voie nimănui să-i bat- 
jocorească ? Acum prietenii îţi dau lovitura pe la spate, Plau- 
tius Priscus, vor să te răpună cu totul! Roagă-l pe prietenul 
tău Butes, pe care îl preţuiai atât, să se întoarcă din drum !... 

— Tu ştii că nu el e căpetenia răsculaților ? 

— Ştiu. Cică au ales pe un dac mai tînăr, unul Dicomes, 
de care nimeni n-a mai auzit pe-aici ; se spune că ar fi un 
bun luptător şi bun conducător în luptă. Dar şi Butes este 
printre ei tot o căpetenie : unul are vitejia tinereţii, celălalt 
înţelepciunea adîncă a bătrîneții. 

Furios, procuratorul clătină din cap cu tristeţe : 

— Dacă-i prind, Flavius Severus, îi răstignesc pe amindoi 
în amfiteatrul de aici, să-i vadă mulțimea, și mai ales ei, 
dacii, şi să se cutremure ! 

— Aşa ar trebui, dar nu ştiu dacă vei putea s-o mai fac 

Tribunul se aplecă spre procurator și își sprijini cotul pe 
masă. Îl întrebă aproape în şoaptă : 

— E adevărat, Plautius Priscus, că ieri-seară, după ce ai 
coborit de la villa lui Decimus Silvanus, te-ai abătut prin 
Marodava şi te-ai oprit la Butes ? 


387 


Procuratorul îl ţintui cu privirea : 

— Da, m-am oprit şi-am vorbit cu el, şi ce vezi rău în 
asta ? 

— Eu nu știu ce va spune comandantul legiunii, nu mă 
îndoiesc însă că, așa cum am aflat eu, va ajunge totul şi 
la el... 

— Cine ar putea să-i spună ? 

Izbucnind în râs, tribunul răspunse : 

— Cînd cineva are o gardă de peste douăzeci de legionari, 
trebuie să-şi dea seama că nu poate să ţină ascunse locurile 
pe unde umblă... 

— Te bucură asta, Flavius Severus ? strigă procuratortil. 
Eu am căutat să-i potolesc pe daci şi tu-mi spui că aş pu- 
tea să fiu bănuit? Poate vrei să zici că eu i-am îndemnat 
să se revolte, eu le-am dat arme şi i-am trimis să lupte îm- 
potriva centuriilor romane alături de astingi ! 

Tăcu suflind greu, privirea îi era tulbure, iar sîngele îi 
pierise de pe faţă. Continuă cu vocea sugrumată de mînie: 

— Ridică-te, tribune, ia poziţia în care trebuie să stea un 
militar în faţa comandantului său! Arta timp cît mai sînt 
procurator la Porolissum, iar tu comandant al cohortei de 
aici, îți ordon : În noaptea asta vei stringe toți legionarii care 
mai sînt în castrele de lîngă Porolissum și vei constitui noi 
unități de luptă ! Miine în zori pornim împreună să dăm aju- 

` tor centuriilor plecate în calea astingilor. Tot în noaptea asta, 
dacii care vor fi găsiți prin Porolissum și prin împrejurimi 
să fie prinşi şi închişi în şcoala de gladiatori a lanistului Ve- 
rus. Un curier special va pleca chiar acum spre Potaissa cu 
un mesaj din partea mea către legatul comandant, prin care 
voi arăta situaţia şi voi cere să ne vină cît mai degrabă 
în ajutor. Iar dacă îi prind pe cei doi barbari — schimbă 
el vorba, alb de mînie — care s-au pus în fruntea răscoalei, 
mulțimea ce se va aduna în tribunele amfiteatrului va vedea 
un spectacol cum n-a mai fost de cînd a murit Sarmis, celă- 
lalt barbar căpetenie de răscoală, amîndoi vor fi răstigniţi! 
Din nefericire, abia acum mă conving că Decimus Silvanus a 
avut dreptate } 


388 


Dicomes nu-şi mai opri cetele nici pentru odihnă. Cu daci 
pribegi bune călăuze şi cîţiva dintre cei de la Marodava 
bune iscoade, înaintă repede către Pons Novus. Ştia că de iu- 
teala cu care va cădea în spatele astingilor, a căror atenţie 
era îndreptată spre mişcările centuriilor romane, depindea 
obținerea unei izbînzi hotăritoare. Mai era mult pînă la ziuă 
cînd de pe vîrful unui deal văzu într-o vale cerul înroşit 
de flăcări. O iscoadă sosită în fugă îi spuse că ardea un sat 
pe care astingii îl jefuiseră în după-amiaza zilei care trecuse. 
Grăbi coborirea cu cetele înşirate pe mai multe rînduri la 
oarecare depărtare, în urmă și pe de lături. Cei puşi să 
conducă cete știau ce aveau de făcut, după semnalele pe care 
le-ar fi auzit în noapte. Căpetenie a celei mai mari cete era 
Butes, alături de el mergea Rastrix cu ceata sa și flăcăii 
ce-l însoțeau pe Dicomes. Ajunşi în marginea pădurii, la 
lumina flăcărilor înconjurară satul și, la un strigăt de huhu- 
rez ce făcu roată repetat de mai multe ori de la ceată la ceată, 
dacii dădură năvală. Dicomes nu se aşteptase la o luptă prea 
grea, văzuse prea puţină mișcare pe uliţa satului şi printre 
casele pe care le mistuiau pîrjolul. Cînd cetele se strînse- 
seră în partea de jos, la ieşirea din sat, nu aduseră cu ele 
decît cîțiva astingi şi mai mult de o duzină de daci sloboziţi 
de la carele cu două roți ale năvălitorilor, încărcate cu prăzi, 
pe care cei luaţi robi trebuiau să le tragă sau să le împingă. 
De la cei prinşi, Dicomes nu putu să scoată nimic, fie că nu 
înelegeau vorbele dacilor, fie că nu voiau să trădeze locul 
unde se găsea hoarda lor, şi toţi își dădură sfîrşitul sub înțe- 
păturile de cuţit al flăcăilor din ceata lui Dicomes. Nici 
dacii care fuseseră sloboziți nu cunoşteau locul unde se oprise 
hoarda ce jefuise satul, ştiau numai încotro plecase cu 
tot ce prădase. Cu multă grijă, Dicomes îşi împărţi cetele, 
unele pe drumul îngust ce cobora domol, iar altele de o parte 
şi de alta a văii, trimise înainte iscoade şi porni mai departe. 
Merse în linişte multă vreme. urmînd strigătele scurte de 
huhurezi, ce făceau să răsune valea la răstimpuri, prin care 
iscoadele vesteau că nu întîlnesc nimic în cale. Începuse să 


389 


se lumineze cerul spre răsărit cînd iscoada ce înainta pe sus 
prin pădure, aproape de creastă, pe partea stingă a drumului, 
slobozi strigăte prelungi. Erau semnale de oprire. Dicomes lăsă 
lui Butes grija cetelor cu care înainta pe drum şi se grăbi 
într-acolo. De sus, printre virfurile fagilor, zări departe în 
vale, într-o poiană largă, nenumărate focuri. Câtva timp stătu 
pe loc, nehotărit. Cu toate că după spusele dacilor pe care îi 
scăpase din satul pirjolit, tabăra hoardei trebuia să se gă- 
sească undeva prin apropiere, îşi făcuse loc în sufletul său 
şi: o umbră de teamă : nu cumva acolo se oprise una din cen- 
turiile romane plecată să urmărească vreo hoardă ? Dacă ei, 
dacii, porniţi să-i alunge pe astinşi, ar fi năvălit asupra ei, 

ădeau procuratorului cea mai limpede dovadă — şi aşa des- 
tul de convins — că era vorba de răscoală, și s-ar fi păsit 
prinşi şi loviți în egală măsură de romani și de astingi. Încă 
de cu seară Butes îi spusese să fie cu ochii în patru, să nu să- 
vîrşească o astfel de greşeală, prin care i-ar fi pierdut pe 
dacii adunaţi în cetele lor, În liniştea nopţii răsună alt stri- 
păr de huhurez dinspre drum. Butes îl chemă degrabă. Pe 
partea cealaltă a povirnișului fuseseră găsiţi, ascunși într-o 
scobitură de sub o stîncă, doi daci cu femeile și copii lor. 
Întreaga „ceată ar fi trecut fără să-i descopere, căci, ascunză- 
toarea fusese bine astupată cu frunziș de fag, dacă în clipa 
aceea nu s-ar fi auzit scîncetul unui copil. Dicomes află de la 
ci că în poiana din vale își avea tabăra hoarda care ar- 
sese. satul, acolo îşi strîngea prăzile luate prin jefuirea aşezări- 
lor din lungul văii. Se gîndi să pregătească atacul. Toate ce- 
tele trecură pe povârnișul din partea stîngă a drumului şi 
se oprită într-un loc potrivit, de unde putea să urmărească 
orice mişcare în tabăra hoardei. În lumina slabă a dimineții 
se zăreau, pierzindu-se departe în ceaţă, dealurile învălurite 
îmbrăcate de păduri. Dicomes, Butes şi Rastrix îşi dădeau 
seama că aveau în față numai una dintre cetele astingilor nă- 
vălitori şi că grosul lor trebuia să se găsească undeva spre 
castrul Pons Novus, unde romanii încă mai rezistau — după 
cum spuseseră cei doi daci găsiți ascunși sub stâncă. De la unul 
dintre dacii sloboziţi din satul pârjolit, aflară că după dealul 
ce se lăsa spre dreapta dincolo de tabăra hoardei era alt 
sat la care astingii încă nu ajunseseră. Luară în grabă hotă- 


390 


cârea să taie drumul şi să lovească cetele ce' vor pleca după 
jbo d nu se înălțase prea mult deasupra dealurilor cînd 
cea dintti ceată de năvălitori părăsi tabăra. Dicomesc o urmări 
de departe, mergînd pe sus, prin pădure, iar cînd socoti că 
lupta nu mai putea fi auzită de cei rămaşi în tabără, sări 
asupra astigilor şi-i nimici fulgerător. Nici unul nu apucă să 
scape. Se întoarse apoi tot prin pădure spre tabăra duşntană. 
Întilni a doua ceată, pe care o nimici tot atît de fulgerător, 
La o cotitură a drumului, aproape de tabără, aşteptă pe a 
treia şi o zdrobi ca şi pe celelalte două. Hotăriră 'să dea 
lovitura asupra taberei. Lupta se dovedi scurtă, dar aprigă; 
pieriră mulți astingi, însă căzură și dintre daci. Pe cei prinşi 
îi legară şi îi dădură în grija celor eliberaţi şi scăpaţi de 
zobie. Chiotele dacilor sloboziţi răsunară pînă departe peste 
văi şi peste dealuri şi nu venise încă vremea prinzului cînd din 
toate părțile începură să se ivească de prin păduri dacii ce se 
ascunseseră îngroziţi din calea hoardei năvălitoare, După ce 
opri cetele pentru o scurtă odihnă, Dicomes plecă mai de- 
parte, însoţit de mulți dintre dacii eliberaţi și din cei care 
stătuseră ascunși prin păduri. Pină spre seară mai întâlni 
cîteva cete răzlețe de astingi, pe care le nimici cu uşurinţă, 
Numărul dacilor ce-l urmau se mări şi mai mult. De la noii 
veniţi Dicomes află că centurile romane nu se găseau prea 
departe şi că între ele și castrul Pons Novus se oprise grosul 
hoardeloz de astingi. 

În numai câteva zile, Butes se schimbase cu totul faţă de 
Dicomes. Vedea în el nu numai un tînăr viteaz, gata să se 
arunce în luptă cu preţul vieții, ci şi căpetenia care, pe lingă 
vitejie, avea darul de a conduce cetele la luptă, de a da 
lovituri la momentul potrivit, alegînd locul unde dușmanul 
era mai slab. Luptind alături de Dicomes, fostul taraboste 
trăia clipe de vie însufleţire şi de adincă întristare : însufle- 
qire, cînd vedea cum erau nimiciți năvălitorii şi apăraţi dacii, 
şi întristare, la aducerile aminte a celor trăite în răscoala 
cea mare a dacilor şi sclavilor. În clipele de adincă întris- 
tare, fostul taraboste mergea cu gîndul departe, visa la ziua 
cînd. dacii vor alunga legiunile imperiului şi vor aclama pe 
urmaşul lui Sarmis ca rege, Spre deosebire de el, în sufletul 


391 


lui Dicomes_ nu aveau loc atitea frămîntări, el era stăpinit 
doar de hotărîrea de a alunga grabnic hoardele astingilor, ca 
dacii pribegi să se întoarcă la vetrele lor, dornic să plece 
cît mai degrabă spre Marodava, unde îl împingea dorul de 
Sarmida. O durere mută tulbura sufletul lui Decibalos : era 
mândru de vitejia 1înărului care în curînd avea să fie soţul 
fiicei sale, însă era mîhnit că fata ajungea soţia unui sclav 
căutat de gărzi. Dar atît timp cât toţi erau la un loc şi sănătoşi, 
Decibalos nu voia să se gindească mai departe, lăsa totul în 
voia zeilor, punîndu-și speranța în prietenia dintre fostul 
taraboste şi procurator. 

În faptul înserării, Dicomes opri cetele în pădure pentru 
odihnă, iar el şi flăcăii cu care dăduse loviturile cele mai 
grele prin părţile Sarmizegetusei coboriră spre drumul e 
venea dinspre Porolissum și mergea pînă la castrul Pons 
Novus. Îl luă cu el şi pe Letorius. Ca libert, Letorius putea 
să meargă oriunde. Nu-i spuse lui Butes ce avea de gînd să 
facă, nici nu ştia ce-i va fi cu putință, se aştepta la orice 
neprevăzut, de aceea lăsă fostului taraboste conducerea cetelor 
şi libertatea de a porni orice lovitură dacă se ivea ocazia sau 
dacă ei nu se mai înapoiau. Ajuns în apropierea drumului, 
se ascunse într-un desiș şi aşteptă. După câtva timp auzi ropote 
de cai dinspre Porolissum. Letorius sări în mijlocul drumului 
şi în lumina slabă a amurgului făcu semn de oprire. Era un 
curier cu o gardă de legionari, plecat la centuriile pe care 
tribunul Flavius Severus le trimisese să-i alunge pe astingi 
şi să despresoare centuria din castrul Pons Novus. 

— Cine eşti şi pentru ce ne opreşti ? strigă curierul, tră- 
gîndu-și spada. 

— Un cetăţean al imperiului, ca şi tine, răspunse Letorius. 
Dacă vrei să duci o veste bună centurionilor, aşteaptă numai 
puţin. 

Letorius se duse spre desiș și îi spuse lui Dicomes. Acesta 
ieși în drum şi se apropie de curier. Romanul, de teamă, 
strînse frîul calului și se trase cîţiva paşi înapoi. 

— Să nu te apropii că te... ! 

— Decurioane, începu Dicomes cu voce potolită, cred că 
nu mă înșală amurgul, văd că eşti decurion, vreau să vorbesc 
cu unul din centurionii care comandă centurile la care ai 


392 


pornit. Rugămintea mea e să le spui numai atît: un dac. 
Dicomes, care poate să vă ajute să zdrobiţi şi să alungaţi 
hoardele astingilor, eliberînd totodată şi castrul Pons Novus, 
“vă aşteaptă să vă vorbească. Și, ca să se încreadă mai mult, 
să le mai spui că cetele mele de daci sînt mai puternice decît 
cele două centurii la un loc. Aştept aici pe unul dintre cen- 
turioni, sau şi pe amîndoi de vor vroi, pînă la cîntatul cocoşilor 
de miezul nopţii şi, dacă nu va veni nici unul, înseamnă. 
că nu vor să primească ajutorul nostru, al dacilor. Toţi zeii 
cu tine, decurioane! îl salută Dicomes, dindu-se la o parte 
din drum, şi curierul porni în galop mai departe, urmat de 
garda ce-l însoțea. 

Dicomes aşteptă pînă la răstimpul pe care îl spusese și, 
cum nici un centurion sau trimis de-al lor nu se arătă, plecă 
mai departe cu ceata sa în lungul drumului. Tîrziu, văzînd 
că nu se mişcă nimic, făcu un ocol mare şi se întoarse la: 
Butes. Sperase ca, întilnindu-se cu unul din centurioni, să 
afle mai repede atit locul unde romanii se opriseră — şi nu 
se îndoia că ei se strinseseră într-un camp provizoriu, or- 
ganizat, cu toate măsurile de siguranță ale unei cohorte sau 
legiuni — cât şi partea în care se găsea grosul hoardelor de 
astingi. Îşi dădea seama că fiecare clipă era prețioasă, știa. 
că trebuie să se grăbească însă nu voia nici să cadă în vreo 
cursă pe care astingii ar fi putut să i-o întindă și să piardă 
vieţile multor daci din cetele care îl urmau, de aceea încă 
înainte de revărsatul zorilor îşi trimise iscoadele mult înainte, 
răsfirate la mare depărtare unele de altele, toate îndreptin- 
du-se spre castrul Pons Novus. Le urmă şi el, ținînd legătură. 
surînsă cu căpeteniile celorlalte cete ce înaintau împrăștiate 
prin pădure. Tăiase de-a curmezişul mai multe văi înguste: 
şi trecuse peste cîteva înălțimi mărunte, cînd în față se con- 
tură coama unui deal înalt, cu copaci rari și stufoși. Soarele: 
se ridicase la cîteva sulițe pe cer și bruma pierise. Una din 
îscoade îi aduse vestea că drumul cotea și se îndepărta mult, 
apoi începea să urce cu ocoluri largi. Trimise cuvînt cetelor 
ca fiecare să aleagă locurile cele mai ferite, apoi să caute să. 
urce cît mai repede cu putință pînă pe coama dealului și 
acolo să se oprească. Erau aproape sus cînd din mai multe 
părți răsunară strigăte scurte de huhurez. Toate cetele se 


398 


opriră. Dicomes plecă în fugă însoţit de iscoada care îi adusese 
vestea. Din partea cealaltă a dealului se auzeau zgomote, 
strigăte şi urlete surde, amestecate cu sunete de trompete. 
Ajuns pe culme, căută un loc de unde putea să vadă mai 
bine toată valea și dintr-o privire înţelese tot ce se petrecea : 
astingii atacaseră fulgerător campul celor două centurii ro- 
-mane şi, cu toată opunerea înverşunată ce întîmpinaseră, pä- 
+runseseră înăuntru. Spre a evita un dezastru, legionarii ie- 
şiseră din cîmp căutînd să se regrupeze și să se aşeze în linii 
de luptă, pentru a putea să oprească năvala astingilor. Dicomes 
socoti că nu trebuia pierdur un astfel de moment prielnic. 
Îşi adună repede cetele și coborî în fugă povârnișul, gîndind 
să „urmărească desfăşurarea luprei de la marginea pădurii. 
Ajunsese aproape de locul bătăliei cînd din susul văii salte 
'hoarde de astingi năvăliră in strigăte şi chiote, căutînd să-i 
lovească pe romani din spate. La această întorsătură Dicomes 
nu se așteptase. Hoardele, acestea puteau să i-o ia înainte, 
iiar romanii înăbușiţi de numărul mare al năvălitorilor. Cu o 
hotărtre neşovăitoare, Dicomes dădu semnalul de atac. Pădurea 
începu să vuiască de chiotele de luptă ale dacilor. Săgeţile 
lor secerau hoardele lovite fără veste dintr-o parte. Unii as- 
tingi se opreau, neînţelegind ce se petrecea, alţii continuau 
măvala. Aşa cum fusese ordinul lui Dicomes, cetele de daci 
«dădură lovitura strîns grupate și rupseră în două şirul năvă- 
Jitorilor. Lupta se încinse cu furie. Dacii din ceata lui Ras- 
trix şi cetele celor din Marodava se întrecură în lovituri de 
moarte date mai ales cu bărzile și cu topoarele. Romanii vă- 
-zură că cineva le sărise în ajutor și înteţiră lupta. Când și 
“ultimele cete de daci ieşiră din pădure şi se avîntară după 
celelalte, astingii erau cu totul copleșiți și căutau să fugă 
îngroziţi, găsind scăpare în pădurea ce străjuia valea. Dar 
“nici. romanii şi nici dacii nu înțelegeau urletele lor, dintr-o 
dată schimbate, care nu erau altceva decît strigăte de re- 
tragere şi de fugă. Cu toate încercările lor de scăpare, mulți 
căzură prinşi între rîndurile legionarilor şi cetele dacilor. Ni 
micirea lor a fost fulgerătoare. Soarele nu mai urcase cu mai 
mult de două sulițe pe cer cînd, luptind şi înaintând, dacii 
se văzură fată-n față cu romanii. Grosul hoardelor năvălitoare 
«de astingi fusese zdrobit, iar cei scăpaţi din luptă nu mai aveau 


2394 


altă scăpare decît să fugă îngroziţi dincolo de hotarele im- 
periului, în. ținuturile sălbatice de unde veniseră. Toți se în- 
trecuseră în luptă, lovind cu sete în duşmani. Dicomes își 
purtase cetele acolo unde astingii erau mai puternici și pe- 
ricolul mai mare, Butes se arătase un neîntrecut luptător, 
zerrăise clipe ca în bătăliile mari pe care dacii şi sclavii 
răsculați le dăduseră cu legiunile, Sagades, Gruno şi Sagitulp 
“dovediseră că mai știau să arunce bine bărzile şi să mînuiască 
măciucile cu multă agerime, iar Rastrix, a cărui ură pe astingi 
era şi mai puternică, se avintase în mijlocul unei hoarde, îi 
căutase căpetenia și ti zburase capul cu o lovitură de topor. 
Dar cruzimea. războiului este neiertătoare, iar vitejia nu e 
ocolită de moarte. Pe cîmpul de luptă se vedeau împrăștiate 
trupurile celor căzuţi : astingi, romani şi daci. Nu fusese o 
bătălie mare, doar cîteva sute de oameni se înfruntaseră, însă 
ciocnirile lor se dovediseră crîncene și fulgerătoare. 

Rămaseră pe plai romanii şi dacii. Între ei nu mai era nici 
depărtare şi nici ură, îi înfrăţise lupta împotriva aceluiaşi 
năvălitor. 

Urcaţi pe o movilă, de o parte Dicomes şi Butes, iar de 
cealaltă cei doi centurioni ce comandau centuriile se salutară 
cu respect. În spatele centurionilor, trompetiștii sunară vic- 
toria. 

— Tu eşti acel Dicomes care ne-a trimis aseară vorbă 
prin curier să mergem să-l întîlnim ? întrebă unul din cen- 
urioni, cercetîndu-l atent pe Butes. 

Fostul taraboste se trase un pas mai la o pare şi, ară- 
tindu-l pe Dicomes, rosti 

— FEl este, tot ce s-a făcut a fost pornit de el ! 

— Dar noi am fost vestiți de tribun şi de procurator că 
dacii s-au revoltat şi au pornit să se alăture hoardelor de 
astingi, împotriva romanilor ? 1... se miră celălalt centurion. 

— Noi ne-am ridicat să-i salvăm pe fraţii noştri loviți 
şi jefuiți, care au ajuns să pribegească, părăsindu-și casele 
pirjolite de hoardele năvălitoare, răspunse Dicomes cu multă 
liniște, şi, dacă prin fapta noastră am venit şi în ajutorul 
romanilor, e o dovadă că n-am nutrit nici un fel de gînd rău 
împotriva celor trimişi aici de Roma ! 


895 


Centurionii se priviră îndelung, impresionați de cuvintele 
dacului. Cel care vorbise primul văzu sînge pe pumnul sting 
al lui Butes, curgînd în şuvițe subțiri. 

— Te eşti rănit, dacule, trebuie să-ţi dăm ajutor! sări 
el, arătîndu-se îngrijorat. 

Butes zîmbi și îi făcu semn să se liniştească : 

— Noi, dacii, ne îngrijim singuri; mulți de-ai noştri aw 
sfîrşit lupta cu răni și mai grele, dar ei nu simt durerile, 
căci sufletele lor dogoresc de mulțamirea că au putut să-și 
ajute fraţii năpăstuiți de soartă ! 

— Centurionilor, strigă Dicomes rizînd, sîntem căpeteniile 
a două oști care au luptat împotriva hoardelor dușmane, eu 
zic că nu e timp de vorbă, trebuie să pornim pe urmele lor 
şi să nu le dăm răgaz să fugă cu ceea ce au jefuit! 

— Şi să despresurăm castrul Pons Novus, adăugă celălalt 
centurion. 

— Să facem şi asta, întări Dicomes, dacă nu vor apuca ei 
să se despresoare pînă ajungem noi acolo. 

Era pentru prima oară de cînd Dacia fusese subjugată de 
Roma, cînd se puteau vedea romanii și dacii pornind împreună 
la luptă, pentru a alunga în afara hotarului hoardele năvăli- 
toare. Dar pe lingă cele două centurii, tribunul, Flavius Se- 
verus trimisese și gladiatorii să lupte împotriva astingilor şi 
a dacilor revoltați, lucru pe care Dicomes nu-l luă în seamă. 
Gladiatorii lui Verus recunoscură pe Gemellinus, aşa îmbrăcat 
ca ceilalți daci porniţi să lupte, şi trimiseră vorbă lanistului 
la Porolissum. În zilele care urmară, romanii şi dacii despre- 
surară castrul Pons Novus, prinseră şi zdrobiră celelalte hoarde 
de astingi care mai rătăceau prin văi şi sate, sloboziră pe cei 
luaţi în robie şi luară înapoi toate prăzile. Rastrix îşi salvă 
tatăl şi fratele — cu întreaga lui familie — numai după ce 
trecu granița spre miazănoapte şi urmări cu îndărătnicie şi 
dirzenie o ceată de astingi care apucase să fugă. 

Luptele date alături de centuriile romane pentru înfrîn- 
gerea și alungarea astingilor, aduseră linişte și speranță în 
sufletul lui Butes. Îl vedea pe Dicomes liber. Luase hotă- 
îrea.să meargă la procurator și să-i ceară libertatea gladiato- 
rului fugar. Decibalos nădăjduia să-şi vadă fiica soţie de om 


396 


liber. Însă, la înapoierea spre Porolissum, o gardă de zioan 
însoşită de lanistul Verus l-au prins pe Gemellinus à ma 
dus legat la şcoala de gladiatori. În acel moment, kastri 
fusese gata să atace garda cu ceata sa, să-l boa pe F 
să-l dezlege pe Dicomes și să fugă, însă se izbise de opui 
dirză şi mustrătoare a lui Butes. 


Vestea celor petrecute în luptele cu „hoardele aitingilor 
căzuse ca un trăznet la Porolissum. La epah Del E l- 
nului şi nici procuratorului nu le venise să creadă că aani 
săriseră în ajutorul celor două centurii și le scăpare. de e 
nimicire. Totul se lămurise numai cînd un curier adusese 
raportul scris, al celor doi centurioni, i AEE să 
cetele de daci ale lui Dicomes le fuseseră de mare au A 
Citeva zile procuratorul fusese foarte tulburat : răsco iride 
mulțumire că hoardele năvălitoare fuseseră noaga şi m jio 
pentru că se îndoise atît de mult, în acele clipe grele 
buna-credinţă a aao şi mai ales șa al Butes. La Poro- 
is i le graniţă revenise liniştea. í 
iant ri ii procuratorul stătea la spic b 
de lucru din praetoriu, cînd contubernalul raportă că acu 
Butes cere să fie primit. Sări de pe scaun şi pipa i e 
aprinse. Şi el se gîndise ca spre seară să se repea e 
Marodava ; îl neliniştise faptul că dacul încă nu se a 

ă te. $ r 
al S da simătate, Plautius Prises t salută 

iindu-se de masa lui. $ 

zi ‘Enirar şi ție, taraboste ! strigă înveselit procuratorul, 
îmbrăţișindu-l cu multă căldură. Să mă pediment zeh 
pentru că am putut să mă îndoiesc atît de mult de ae 
Să ştii, taraboste, dacă te prindeam În seara aceea, cin aţi 
trecut cu cetele pe lîngă Porolissum, te-aş fi... ata 

— Răstignit ! îl completă Butes rtzînd. Ştii, la noi, la daci, 
e o vorbă, Plautius Priscus : „Prietenul adevărat la nevoie se 
cunoaşte“, MEEN 


397 


— Pe toți zeii, taraboste, ţi-ai dovedit prietenia... * 

— Eu, poate că da, Plautius Priscus, dar din partea ta mă 
aştept acum... 

— Dar ce, s-a mai întîmplat ceva? Nu te-am întrebat, 
unde e acel tînăr, Dicomes, viteazul luptător ? 

Plautius Priscus îi făcu semn să se aşeze, De dimineaţă. 
dăduse ordin să-l aducă pe gladiatorul fugar. 

— Stai... stai taraboste Burio ! De mult am văzut în tine 
nu un dac oarecare, ci o căpetenie, şi de mult am căutat 
să aflu cine este şi ce a fost În trecut cel care acum poartă 
numele de Butes, dar n-a fost ușor, de la voi, dacii, nu se 
poate scoate nimic. La sărbătoarea voastră a coroanei, de 
acum doi ani, am fost şi eu acolo îmbrăcat ca un colon oa- 
recare; nu m-a recunscut nimeni. Atunci am auzit două dace 
vorbind în şoaptă şi rostind cuvîntul „tarabostele“, Pînă alal- 
tăieri nu ţi-am ştiut adevăratul nume, După ce am primit. 
vestea că voi ați sărit în ajutorul centuriilor noastre, copleșit 
de dragoste pentru voi şi mulțumit că nu mă înşelasen în 
încrederea ce ţi-o arătasem, am plecat pînă spre amfiteatru, 
căutînd să-mi mai potolesc tulburarea. În drum am întîlnit 
o bătrînă dacă și în clipa, aceea m-a fulgerat gîndul: Ce-ar 
fi să încerc dragostea acestei bătrîne pentru cel care le-ă 
fost taraboste ? Contubernalul meu cunoaşte bine limba voastră. 
A întrebat-o pe bătrînă mai întîi dacă este din Marodava, 
apoi i-a spus, prefăcîndu-se îndurerat, aşa cum îl învățaseni 
eu: „A murit în luptă Butes al vostru, bătrânico 1...“ Bătrâna: 
a rămas împietrită şi ochii i s-au înecat de lacrimi. „L-a luat 
Marele zeu și pe tarabostele Burio !“ a murmurat ea plingînd 
şi a pornit mai departe frîntă de durere. După ce ţi-am aflat. 
numele, m-am înapoiat la praetoriu, am cerut calul şi am 
apucat-o în galop spre Marodava. Ştiam că moşia şi cetatea. 
Marodava fuseseră ale celor din neamul Burio. Am umblat 
pe sus pe la villa, am văzut hruba din care tu ai scos armele 
şi-am rămas mult timp acolo într-o nehotărire ce mă chinuia. 
Seara, cînd m-am întors la Porolissum eram cu sufletul li. 
niştit, luasem o hotărîre care se potriveşte pe măsura ta de 
om întreg, deschis şi cinstit, aşa cum te-ai arătat întotdeauna. 

— Plautius Priscus, pentru ce nu vrei să-mi lași liniştea 2 
murmură tarabostele, Te-ai gîndit poate să spui legatului de 


398 


la Potaissa sau guvernatorului de la Ulpia Traiana Ssrmize 
getusa că la Marodava ai descoperit un taraboste ascuns sul 

Procuratorul nu-l mai lăsă să sfîrşească tot ce voia să 
TANG taraboste Burio, hotărîrea mea este alta: Ain ligh 
asta tarabostele Burio a redevenit stăpînul moşiei Maro pin 
ferma si villa care au fost ale lui Decimus Silvanus sîn 
acum ale tale ! £ 

— Dar, Plautius Priscus, eu nu vreau să... 

— Să mă superi, asta ai vrut să zici, bunule arabe: 
Acum trebuie să-ți spun totul pînă la capăt. Eşti sr pin 
fermei Marodava, dar nu ştii care îţi este numele cel nou. 
M-am gîndit să iei numele de Licinius Carus Ben ETA 
tabularul îl va trece pe scurt: B. Licinius Carus. Cîn a 
Roma cineva se va întreba cine e stăpînul Marodavei, numele 
B... Licinius Carus va suna întocmai ca al unui patrician 
roman și nimeni nu va bănui nimic. Ni 

Butes se ridică în picioare, Era tot auia Paua 

— Îmi laşi un timp, de gîndire, Plautius Priscus ? În dipa 

sta, primind tot ce mi-ai dat, moşia şi numele, mă simt c 
un trădător care îşi vinde neamul ! A 

În momentul cînd pronunţă ultimele cuvinte, ASEEN 
lui se ivi în uşă şi-l lăsă să intre pe Tigarile, Peorurarom 
tresări. Tinereţea, vioiciunea și frumuseţea lui Dicomes îl im- 
presionară atât de mult, încît un timp îl privi încurcat, if 

— Ai în faţă, Plautius Priscus, pe gladiatorul Gemel r 
şi pe dacul luptător Dicomes, spuse tarabostele, He ră 
cuvintele pe care le rostise înainte, prins de gîndul că 
acel moment era în joc viața şi libertatea lui niona, i Í 

După ce îşi trecu de mai multe „ori privirea le la a 
la altul, Dicomes începu să vorbească, mai înainte ca pr 


să spună ceva. Mat 

i R sînt Dicomes, şi dacă prețul eliberării mele ld 

face pe bunul Butes să se simtă ca un trădător care îşi vinde 
neamul, nu primesc libertatea cu un astfel de preţ ! A 

— Stai, viteazule, te arăţi gata de sacrificiu ca aame 

tînăr inimos; vorbeam cu tarabostele Burio despre ge 

Aşadar, te-ai pus în fruntea cetelor de daci și te-ai revoltat A 
Pe taraboste l-am pedepsit într-un fel, iar pentru tine 


39% 


lua: altă hotărire, dar mai întii să-mi răspunzi la o întrebare: 
Pentru ce îşi pusese viața în joc Decibâlos să te cumpere? 

— Pentru că eram dac si voia să fiu liber ! 

— Numai pentru atit? rîse procuratorul. Pedeapsa ci 
dau este asta: sclavul Gemellinus este liber numai dacă ia 
de soție pe fiica lui Decibalos ! 

— Pentru eliberare, rog zeii să-ți dea sănătate, rosti tul- 
burat Dicomes, cît despre Sarmida, ea va fi soția mea chiar 
-de s-ar împotrivi toate duhurile negre ale infernului ! 

Procuratorul se retrase de lîngă masă şi luă o ţinută so- 
lemnă : 

— În numele împăratului, vă aduc mulțumiri pentru vite- 
jia şi devotamentul vostru! Voi aţi dovedit şi aţi făcut în- 
ceputul : romanii și dacii pot să lupte și să trăiască înfrăţiți ! 
Ca recunoştinţă, primiți unul, libertatea, iar celălalt, ferma 
de la Marodava. Din tot ce v-am spus mai înainte, nu mai 
schimb nici un cuvînt ! 

Ridică apoi clopoţelul, spuse contubernalului să aducă vinul 
cel mai bun și se apropie din nou de ei. 

— Aşadar s-au lămurit multe, continuă el satisfăcut, acum 
ştiu tot ce-a fost cu Gemellinus şi de ce dacii se străduiau 
să-l elibereze, am aflat cine este Butes şi altele, doar un 
lucru a rămas nedezlegat: ce legătură a fost între moartea 
lui Decimus Silvanus şi revenirea fetei lui Decibalos acasă ? 
Fata nu putea să fie adusă decît de tine, Dicomes, şi totul 
s-a petrecut În aceeaşi noapte... 

Butes privi spre Dicomes. El ar fi spus procuratorului 
adevărul, însă se temea să nu facă vreun rău tînărului şi 
celor din ceata lui. Dar Dicomes nu-l lăsă să se mai fră- 
minte : 

— Plautius Priscus, îţi vorbește acum un dac liber, care 
a dovedit că ştie:să lupte, dar să se şi răzbune. Eu am pus la 
cale lovirea lui Decimus Silvanus, aflasem că răpise şi ţinea 
ascunsă pe Sarmida ! 

Teama pentru viața lui Dicomes îl făcu pe Butes să-i 
sară în ajutor. 

— Mă pun chezăşie, Plautius Priscus, te încredințez că pe 
Decimus Silvanus nu l-a omorît Dicomes, ci alt dac, unul care 


400 


de mult se jurase să se răzbune pe acela care îi luase pä- 
mîntul. 

În sinea lui procuratorul se bucura de roate cele ce le 
auzea, îşi lua din grijă teama de noi lovituri. Îl privi cu şi 
mai multă preţuire pe Dicomes. Se apropie de masă şi îi 
îndemnă să ridice cupele pe care de mult le adusese contu- 
bernalul. După ce sorbi de cîteva ori, îşi dădu drumul gîndu- 
rilor : 

— Mă bucur că am găsit în voi doi oameni de toată nă- 
dejdea şi că în acest colț îndepărtat vom putea să avem li- 
nişte. E bine că mi-aţi spus adevărul, totul va rămîne ştiut 
numai de noi trei. Mă mai frămîntă însă ceva, continuă el, 
îmi spuneţi numai dacă vreți și dacă sînteţi convinși de prie- 
tenia mea. Pentru ce l-au căutat şi l-au omorît dacii pe le- 
gatul Procilius ? 

Butes păli. Nu se gîndise că vor ajunge atit de departe cu 
destăinuirile. Văzu faţa împietrită a lui Dicomes şi se bucură. 
“Totul depindea numai de hotărîrea iui. Un fior îl străbătu 
cînd îl auzi rostind tulburat, cu voce potolită : 

— De copil, de cind am fost sclavul lui Procilius, mi-am 
jurat să nu am linişte pînă nu mă răzbun, pentru că prea 
mult a batjocorit numele tatălui meu. 

— Numele cui, al lui Sarmis ? Atunci tu eşti copilul care... 

—Da, Plautius Priscus, eu sînt acel copil pe care împă- 
ratul Hadrian l-a dat ca sclav lui Procilius în amfiteatrul 
de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa ! Dar să nu mă înţelegi 
greşit, nu m-am răzbunat, pentru că l-a prins pe tata — aceea 
a fost fapta unui militar supus legilor războiului — ci fiindcă 
mai tirziu i-a batjocorit prea de multe ori faptele şi numele, 
au fost umiliri pe care eu, copil atunci, le-am auzit des în 
casa lui, şi sufletul mi-a rămas prea mult îndurerat şi prea 
plin de ură. Răzbunîndu-mă, mi-am făcut o sfîntă datorie 
faţă de acela care i-a unit pe sclavi şi pe daci şi i-a purtat 
în lupta pentru libertate ; pedepsind batjocura, mi-am ușurat 
sufletul şi, cînd voi pleca la zei, voi putea să stau deschis 
şi cu mândrie în faţa tatălui meu! Acum, Plautius Priscus, 
ştii pe cine ai în faţă, poate că nu-i vei mai da libertatea scla- 
vului Gemellinus,.. 

fn sufletul procuratanilui se porii o luptă grea + tapeedad 
legile imperiului și pedepsind omorirea lui Procilius, pierdea 


401 
— Dicomes 


prietenia, şi liniştea dacilor. Aici, în acest colţ îndepărtat 
al Daciei, se vedea singur în mijlocul lor, se vedea cu ade- 
vărat prins între astingi şi daci, într-un moment cînd Roma 
îndemna să se facă totul pentru a-i potoli. Cele petrecute 
la Marodava fuseseră o dovadă a solidarităţii şi dirzeniei şi 
totodată un semn al dorinței lor de a trăi în pace, alături 
de romani. Îi admira pentru tenacitatea cu care căutaseră 
să-l ajute pe sclavul gladiator şi să păstreze ascuns numele 
celui pe care îl ştiau tarabostele lor, Încetul cu încetul umbra 
de pe faţa lui se schimbă în lumină. Îi întrebă cu voce plins 
de sinceritate : , - 

— Vreti să mă aveţi ca duşman și nu ca prieten ? 

— Eşti un om cu suflet de aur, Plautius Priscus !... răspunse 
Butes, nemaiputindu-se stăpini, ușurat de încordarea prin care 
trecuse. deea ate să 

— întocmai ca şi voi! Poate că zeii au vrut ca vieţile 
noastre să se întâlnească. Eşti un_dac liber, Dicomes, liber 
si fericit, de aceea în clipa asta mă fulgeră gindul ca numele 
tău întreg să fie Gemellinus Felix Dicomes, pe care tabularuł 
îl va trece pe scurt D. Gemellinus Felix, un nou cetățean al 


imperiului. 


De cîte ori pleca sau venea de undeva, Butes nu 
pregeta să treacă pe la Canidia şi să-i spună fie ce avea de 
pind să facă, fie ce făcuse pe unde fusese. Întors de la Poro- 
lissum plin de mulțumire, după ce se despărți de Dicomes 
în poarta lui Decibalos, nu intră în curtea sa, ci o inu drept 
la Canidia. Erau obişnuiţi să stea mult de vorbă împreună, 
mai ales în serile lungi de toamnă. Devreme se pornise un vint 
rece și cerul se acoperise cu, nori cenușii, prevestind apropie- 
rea iernii. În casa Canidiei era cald şi o lumină plăcută, 
pe care lampa cu ulei agățată de tavan o împrăștia, umplind 
toată încăperea. Cum îl văzu intrând, Canidia înțelese după faţa 
lui tot ce avea în suflet. Ajunsese să-l cunoscă bine pe omul 
în apropierea căruia trăise cea mai mare parte din viaţă. 

— Îl aşteptam pe Larse, am pregătit pentru bătrin un 
suman nou, mai gros, şi un pieptar călduros din blană de 
capră, îl primi ea, ieşindu-i înainte. Dar ce se petrece cu tine, 
arăţi tare tulburat, deşi pe faţa ta flutură o undă de fericire. 
Este acum Dicomes un dac liber ? 


4c2 


Butes pătrunse adînc cu privirea în ochii ei, cărora virsta 
şi durerea nu le stricase frumuseţea, limpezimea şi profun- 
zimea, ochii pe care de multe ori în singurătatea lui fi dorise, 
dar nu cutezase să se gîndească mai departe. Îi răspunse 
rizînd : 

— Flăcăul nostru este liber, iar procuratorul i-a cerut, 
drept pedeapsă că s-a încumetat să pornească răscoala, să ia 
ca soţie pe Sarmida. 

Canidia zimbi bucuroasă, îl luă de mînă şi-l trase să se 
aşeze pe scaun. 

— Stai, trebuie că eşti obosit. Şi Dicomes s-a revoltat din 
nou, continuă ea în glumă, i-a strigat procuratorului că n-o 
vrea pe fata barbarului Decibalos... 

—Aşa, Canidia, e bine că glumești. Pentru fericirea lor, 
mă simt şi eu fericit ! Dar s-a mai întîmplat ceva astăzi ! 

— Ceva care te-a întristat ? 

— Mai mult m-a tulburat. Astăzi procuratorul mi-a spus 
pe nume : taraboste Burio... Şi dacă ar fi fost numai asta !... 
Mi-a dat înapoi moșia, cetatea 

Înfiorată, Canidia îl privi cîteva clipe descumpănită. îl 
credea bolnav. Tot ce auzise socotea că nu fusese cu putință. 

— Te doare rana de la mină ? îl întrebă ea, neștiind ce 
să-i spună. Să-ţi desfac legătura şi să pun alta curată. 

El o cuprinse peste mijloc și o strînse ușor la piept. 

— Canidia, ce bună ești cu mine! fi spu e rizînd, Vezi 
să te porţi cum se cuvine cu tarabostele ! 

— Tu taraboste, eu fiică de senator... 

Afară se auzi poarta scîrțiind în ţiținile de lemn, apoi 
cîteva bocănituri prin curte şi pe scară. 

— A venit bătrînul Tarse, şopti Canidia, îndreptându-se 
spre ușă. 

— Toţi zeii să vă aducă numai fericire la amândoi! le 
ură bătrînul drept salut după ce intră. M-ai chemat, zeiţă, 
şi-am venit ; cînd este vorba de tine, plec la drum și în infern ! 
“Tu, bunule Butes, te-ai liniştit, acum s-au potolit toate. Deci- 
balos era în poartă cu cineva, mi-a spus cu bucurie că flăcăul 
Dicomes este acum om în rîndul lumii. Zeiţă, să-mi spui ce-am 
de făcut și plec. 


403 
25+ 


Canidia se duse şi luă sumanul şi pieptarul de pe lăvicer. 

— Uite, bunule arse, ţi-am pregătit ceva pentru iarnă. 
Îmbracă-le, să văd dacă îţi vin bine, 

Bătrinul se retrase într-un colț, începu să-și dezbrace fără 
grabă sagunul vechi, apoi îmbrăcă pieptarul şi peste el su- 
manul. Se simțea bine în pieptarul cu blană călduroasă şi 
în sumanul nou. 

— Dacă zeii au putere, aşa cum cred oamenii, izbucni 
bătrinul copleșit de recunoştinţă, atunci nu se poate să nu 
poarte grijă de sufletul tău şi să nu-ți aducă © nouă fericire! 
Aşa, uite-mă îmbrăcat şi ca un dac: dar am riat fost ei'în 
straie dace, cînd m-a îmbrăcat buna Gumida. 

Butes stătuse tot timpul pe scaun și îl privise pe bărrîn. 
în el se dădea o luptă, simţea nevoie să se destăinuie cuiva, 
să-și descarce sufletul. După ce se îmbrăcă, bătrinul măsură 
încăperea în lung şi în lat cu mîinile virite adînc în buzu- 
narele sumanului, privind fudul pe lîngă el. Se aştepta ca 
Butes să spună ceva, dar el tăcea şi-l privea cu gîndul ră- 
tăcit în altă parte. Văzindu-l așa tăcut, se opri în faţa lui: 

— Bunule Butes, Canidia are sufletul de aur, ce-aş putea 
să cer zeilor pentru ea ? 

— Ai spus adineauri, bătrine. 

— Dar parcă te frămîntă ceva, mă priveşti nu ştiu cum... 
Te-am supărat cumva, bunule Butes ? 

Butes se ridică de pe scaun şi oftă. Puse mfinile pe umerii 
bătrînului şi îl împinse spre lăvicer. Îi făcu semn şi Canidiei 
să se aşeze. 

— Ia stai, bătrîne ! De mult n-am mai vorbit amindoi. Da, 
mă frămîntă greu ceva şi nu ştiu ce hotărire să iau. 

Îi povesti tot ce se petrecuse la procurator şi, tot timpul, 
asculindu-l, bătrânul clătinase din cap şi murmurase. 

— Toţi zeii se bucură, şi ne bucurăm și noi pentru tot 
ce-aţi primit de la procurator, dar nu văd ce te frămîntă ? 

— l-am cerut procuratorului timp de gîndire, dacă primesc 
numele de roman pe care el vrea să-l iau! îi spuse întristat. 
Cel din urmă taraboste din neamul Burio să poarte de acum 
înainte numele de Licinius Carus !... continuă el cu mhriire. 
Ce spui, băizine, schimbindu-mi numele, nu mi-am trădat 
neamul? 


404 


—Care neam ? îl întrebă scurt bătrînul. 
— Poporul dac ! 

Bătrinul începu să rîdă. Îl apucă şi-l strînse de braț: 

— Tu nu vezi ce se petrece în jurul tău? Se amestecă 
într-una neamurile : romanii îşi iau femei dace ; dacii, fiice 
de coloni; veteranii caută văduvele dace şi liberţii la fel... 

— Dar poporul dac n-o să piară ! gemu Butes, frecîndu-şi 
apăsat fruntea cu palma. 

— Nici eu nu ţi-am spus asta. Dacii nu vor pieri, dar se 
vor contopi cu ceilalți şi, peste ani şi ani, aici nu vor mai 
fi nici daci, nici romani și nici alte neamuri, ci nişte oameni 
care vor ști numai că sînt născuţi în aceste locuri şi că vorbesc 
aceeaşi limbă. 

— Să-mi pierd speranţa, băuine, să mă împac cu gîndul 
că dacii nu vor mai fi niciodată liberi şi că legiunile Romei 
nu vor mai fi niciodată alungate de aici ? 

— Şi cui i-ar mai folosi? Alungind legiunile, nui poate fi 
izgonit şi poporul, aici toți au cam început să, fie una... 

Butes îşi prinsese capul între miini și îl asculta nemișcat. 
Şi el le vorbise într-un fel asemănător dacilor, celor. care îşi 
părăsiseră zeii şi numele numai, să primească pămînt. Vă- 
zîndu-l că nu se mişcă şi nu spune nimic, bătrînul continuă 

—Te frămânți mult, văd că sufletul îşi este chinuit. Să-ţi 
spun o poveste, poate că așa mă vei înţelege mai bine 
Într-o cetate din Thessalia au trăit, se spune, două familii 
care se dușmăneau de moarte ; una avea un flăcău şi alta 
o fată, amândoi frumoşi cum nu mai erau alții. Dar zeii au 
făcut ca cei doi tineri să se îndrăgească şi, cum dragostea 
lor era fără speranță, căci ura dintre neamurile lor era mai 
tare decît o stâncă, din chinuita lor legătură fata a adus pe 
lume un copil. Al cui era copilul ? Nopți de-a rîndul, pruncul 
era dus de o familie şi lăsat la poarta celeilalte. Însă asta 
n-a putut să dureze prea mult, căci s-a aflat în toată cetatea 
şi, de ruşinea lumii, cu toată duşmănia ce-i măcina, părinţii 
celor doi tineri au luat copilul şi au plecat la Delfi, să întrebe 
oracolul. Acolo zeii le-au spus să taie copilul în două și fie- 
care să-și ia partea sa. S-au privit ei, dușmanii, l-au privit 
şi pe copil și nu s-au îndurat să facă ce le spusese oracolul. 
Au pornit înapoi spre cetatea lor. Pe drum au întîlnit un 


405 


bătrîn, căruia i-au spus necazul ce-i chinuia. După ce i-a 
ascultat, bătrinul i-a privit, scărpinîndu-se în barbă, apoi 
rîzînd le-a spus: „De ce vă chinuiţi sufletele ? De cînd zeii 
l-au făcut pe om, copilul este unire; neamurile voastre s-au 
legat prin el pentru totdeauna !* Auzind vorbele bătrânului, 
sufletele celor doi bărbaţi ce se dușmăneau de moarte s-au 
înfiorat şi duhurile rele au ieşit din ei. Îmbrăţişindu-se cu 
lacrimi în ochi, au luat copilul, şi ducîndu-se în cetatea lor, 
au înălţat celor doi tineri o casă mare şi frumoasă cum nu 
mai era alta. Tu eşti frămîntat de gîndul că primind să-ţi 
schimbi numele, ţi-ai trăda neamul. Dar ce se petrece la 
Marodava, la Serdos, la Magnus, la Porolissum și peste tot 
în Dacia? În nenumărate case găseşti un veteran trăind cu 
o dacă, un dac a cărui soţie este fiica unui colon, un militar 
care a luat fata unui dac, ori o văduvă de roman care şi-a 
luat ca bărbat un dac şi în toate aceste case se aud tot mai 
des strigătele vesele ale copiilor. Te întreb şi mă întreb, copiii 
acestor oameni ce sînt : daci, romani sau alt neam ? Dacă voi, 
dacii, aţi alunga de aici legiunile Romei, n-aţi putea să rupeți 
familiile atîtor oameni şi să tăiați în două copiii care s-au 
născut din doi soți de alt neam, cum nu i-au lăsat sufletul 
să taie copilul nici pe cei doi duşmani din poveste. Şi-atunci, 
bunule Butes, pentru ce te întristezi că trebuie să iei un 
“nume nou, cînd vezi că ceea ce se petrece aici este adînc şi 
de neschimbat ? 

Butes îşi săltă capul şi-l privi pe bătrîn cu ochii înflăcărați 
de dragoste și de mulțumire. 

— Ce suflet bun ai, bătrâne, şi cît de înţelept şi de tare 
te-au făcut durerile vieţii! Ai fost chinuit de oameni şi îi 
iubeşti pe oameni ! 

Bătriînul se ridică de pe laviţă, începu să ridă şi strigă: 

— Zeii să-i dea sănătate şi viaţă lungă lui Butes Licinius 
Carus, stăpînul Marodavei ! 

“Tăcu, faţa lui părea dăltuită. Se apropie de Canidia şi se 
opri înaintea ei. Îi vorbi cu voce potolită, plină de vibrații 
adînci 

— Dacă zeiţa poate să ierte un bătrîn, aș mai vrea să vă 
spun cîteva vorbe, care mă ard în suflet încă de cînd te-ai 
întors de la Roma.. 


406 


— Spune, bunule Iarse ! îl îndemnă Canidia. 

— M-am gîndit de multe ori la voi... Mai sînteţi în puterea 
vieţii, trăiţi singuri, nu aveţi pe nimeni... vă aveţi numai pe 
voi... Îndemnul meu ar fi, şi zeii nu s-ar supăra, să rămîneți 
unul al altuia !... Să-l iertaţi pe bătrin, dacă... 

După paloarea ce le acoperi fețele, bătrînul înțelese că atin- 
sese o rană ce le chinuia sufletele. Se întoarse, luă sagunul 
vechi sub braț şi ieși fără să mai spună ceva. Ajuns în drum, 
îşi ascoase naiul din sîn şi începu să cînte. Rămaşi singuri, 
'Canidia şi Butes se priviră mult timp şi ochii le luceau îne- 
cați în lacrimi de fericire. Tirziu ea se ridică de pe lăvicer, 
murmurând : 

— Astăzi te-ai frămîntat prea mult, îți pregătesc ceva să 
măniînci, apoi să te odihnești. Cine poate să mai înţeleagă 
voia zeilor 2... 


Într-o zi, spre seară, la Butes sosi un decurion care îi 
aduce un mesaj din partea procuratorului. Plautius Priscus 
îl vestea că peste două zile se va desfășura un spectacol 
frumos în amfiteatrul din Porolissum și îl ruga să ia parte cu 
un număr cît mai mare de daci. Spectacolul fusese pregătit 
îndelung de lanistul Verus. Procuratorul îl tot aminase, întti 
din cauza năvălirii hoardelor de astingi și de îngrijorarea prin 
care trecuse, bănuind o răscoală a dacilor, apoi, pentru că 
așteptase ca totul să se potolească la Marodava, dornic să 
vadă în tribune cît mai mulţi daci. Ceea ce făcuseră Dicomes 
şi Butes cu cetele lor, lovind hoardele de astingi și sărind 
în ajutorul centuriilor romane împresurate, îl uimise chiar şi 
pe legatul comandant al legiunii de la Potaissa, care simţise, 
ca şi procuratorul, fiorii unui început de răscoală a dacilor. 
Sfirşitul neașteptat al panicii prin care trecuse, sfîrşit pe 
care la început nici nu voise să-l creadă, îi descărcase sufle- 
tul de o povară grea, și legatul trimisese un mesaj procu- 
ratorului, prin care îl îndemnase ca celor doi daci viteji să le 


407 


pu pre San şi Plautius Priscus avusese mulțumirea 
La Marodava frămîntärile se potoliră, iar zilele de petre- 
cere și sărbătoare trecură, Fusese nuntă frumoasă sus la villa. 
Toată Marodava vuise cînd se aflase că tarabostele își primise 
înapoi moşia, că el şi Canidia deveneau soți, iar fiica lui 
Decibalos îşi încredința viața viteazului Dicomes. Dar cea 
mai mare bucurie o avuseseră sclavii în ziua cînd noul stăpin 
pusese să-l lege pe Ampliatus şi-l trimisese la muncă alături 
de ceilali. Ştia că actorele strînsese mulţi bani şi că, văzîn- 
du-l, s-ar fi răscumpărat, de aceea nu voise să-l scape din 
mină sub nici o formă. Pe el îl oprise ca sclav chiar și după. 
ce dăduse libertatea la cea mai mare parte din cei care tru- 
diseră şi suferiseră pentru Decimus Silvanus. E] cu Canidia 
rămaseră jos în căsuţă ce avea interiorul ca al uneia romană. 
iar sus, în villa, acolo unde fusese cetatea, lăsase tînăra E 
reche fericită, pe Sarmida şi Dicomes, dătuindu-i și o mică 
parte din mosie. Aşa fusese dorința Canidiei. Restul se făcuse 
ga cura le pult gidis el, Butes: dăduse libertate sclavilor, le 
voiau si râmină la Marodava, Inapoiase die Po pe tass 
au s . iasi i 
: răpise Decimus Silvanus și m oi Cl pipa a du 
pm În m isi ad da şi sclavi de curînd eliberaţi, 
formînd un mers avea să se ocupe el 
Pe e Vuoi toate se schimbară, însufleţirea luase 
a an ejdii, iar ura față de romani începu să se topească. 
EA ENEE a EN se umplură de mul- 
7 Ap ji i ă, ro- 
pe coloni si daci se sie a nec pari ae 
dica le socotise mai bune și după cum venise, mai devreme 
a ai tîrziu. Procuratorul nu plecă spre amfiteatru decit 
Supa, ce sosiră oaspeţii: Butes cu Canidia şi Dicomes cu 
armida. Îi luă în tribună, alături de el şi de tribunul Flavius 
Severus, iar în jur orîndui să se aşeze de o parte centurioni 
a RA E ai imperiului, iar de cealaltă dacii mai de vază 
ta arodava şi din satele ptrjolite de astingi, a căror căpe- 
tenie era acum Rastrix, lingă care stătea o pereche nouă; 
iica sa, Saminia şi Getio, feciorul lui Sagitulp, pe care dra- 
£ostea îi legase cu atîta putere, încît nici zeii n-ar fi putut 


408 


să-i mai despartă. Spectacolul întrecu în frumusețe tot ce se 
văzuse pînă atunci în acest amfiteatru şi, cu tot frigul aspru 
pe care razele slabe ale soarelui de sfîrşit de noiembrie nu-l 


mai putea învinge, mulțimea se, înfierbintă de mulțumire şi 
de veselie. Spectacolul începu printr-un joc în care gladiatori, 
îmbrăcaţi ca romani şi ca daci, arătară deplina înfrățire dintre 
cele două neamuri. Urmă o luptă bine pregătită de lanist: 
de o parte legionari şi luptători daci, iar de cealaltă o mică 
ceată de astingi. Lupta se desfăşură cu măiestrie şi astingii 
căzură unul cîte unul, loviți cînd de romani, cînd de daci 
La sfîrşitul luptei, toţi cei căzuţi pe nisipul arenei, romani, 
daci şi astingi, săriră în picioare și salutară mulțimea, o dată 
cu ceilalți, semn că toată lupta fusese purtată de gladiatori 
anume pregătiţi. Mulțimea deliră de plăcere când îşi dădu 
seama că nici unul dintre luptători nu căzuse lovit de moarte 
și că totul fusese numai joc, în care se arătase unirea În 
luptă, a romanilor şi dacilor. În arenă se desfăşură după aceea 
şi o luptă adevărată, între astingi năvălitori prinşi, pe capetele 
cărora se puseseră căşti de andabaţi. Impinşi de furcile masti- 
goforilor, aceştia se bătură orbește, omorîndu-se între ei. Celor 
scăpaţi cu viață li se scoaseră căştile şi se dădu drumul 
lupilor înfometați care îi sfişiară în citeva clipe. 

Spectacolul se apropia de sfirsit şi mulțimea aștepta ne- 
răbdătoare să vadă ceea ce se zvonise că adusese nou lanistul, 
ceva care nu se mai văzuse la Porolissum. Cînd în arenă 
înaintară mai mulți mimi, mulțimea îi privi nemulțumită, 
apoi pe măsură ce ei îşi arătară măiestria, tribunele răsunară 
de rîsete, de laude şi de voie bună. Cu vorbe meşteşugite şi 
fără prea mult ocol al rușinii, mimii desfăşurară în fața 
tribunelor întîmplări scurte, pe care mulți le socotiră adevă- 
tate, din care ieșea batjocorit cînd un negustor, cînd un cen- 
turion, cînd un libert, iar învingătoarea era mai întotdeauna 
o femeie, ajutată de istețimea sau de viclenia ei. Cînd după 
mimi se porni o luptă adevărată între doi gladiatori, procu- 
ratorul nu mai urmări spectacolul şi se întoarse spre Butes 
şi spre Dicomes. Îl uimea destinderea pe care mulțumirea 
şi fericirea le aduseseră în puţine zile pe fețele lor. Schimbări 
tot atât de mari vedea şi la Canidia. 


409 


— Trăim vremuri noi, după cum văd, începu cl, s-a mutat 
weselia aici la Porolissum şi fericirea la Marodava... 

Butes surâse și i-o întoarse : 

— Vrei să spui că a venit, în sfîrşit, la Porolissum înţele- 
gerea, iar la Marodava s-a întors liniştea. 

— Întotdeauna ai găsit răspunsul potrivit, Licinius Carus ! 
continuă procuratorul, numindu-l cu numele cel nou. Mi-ai 
cerut un răgaz şi-mi datorezi un răspuns, ai uitat ? 

— N-am uitat, Plautius Priscus. Canidia știe despre ce 
„este vorba și răspunsul ţi-l poate da tot ea. 

Canidia zîmbi. Privirea ei era acum mai vie şi mai lumi- 
noasă, Îi spuse : 

— Da, Plautius Priscus, acum vorbeşti cu Butes Licinius 
Carus, dar nu şi cu stăpînul fermei Marodava... 

Procuratorul îl săgetă cu privirea. Îşi aduse aminte : 

— Ce mi-aţi făcut acolo? Aţi dat drumul sclavilor, aţi 
împărțit pămînt... v-aţi amestecat... Aşadar, voi tot nişte răs- 
culaţi aţi rămas ? 

— Nişte răsculați care fac bine oamenilor! adăugă Di- 
comes. 

— Adică dacilor, întări procuratorul. 

— Şi sclavilor, continuă Dicomes şi... cîteodată, imperiu- 


lui 


— Vă iert, deși n-ar trebui ; m-am așteptat să mă poftiți 
la petrecerea voastră, la nunta voastră, la fericirea voastră... 

Butes nu-l lăsă să aştepte răspunsul : 

— Da, m-am gîndit la asta, Plautius Priscus, însă am so- 
cotit că acolo unde se dădea libertate sclavilor şi unde se 
împărțea pămînt dacilor, și celor care au devenit oameni 
liberi, n-ar fi fost bine ca tu să fii de faţă. 

— Din cele ce-aţi făcut voi acolo, cine poate să prevadă 
ce va ieşi mai tîrziu ? !... murmură procuratorul prins de gîn- 
duri. 

— Mai multă unire, mai multă omenie şi înțelegere ! La 
Marodava s-a început o viaţă nouă! rosti Dicomes cu însu- 
fleţire. 

Procuratorul îl privi îndelung şi în gînd îi dădea dreptate. 
Se începuse o viață nouă, pe care o aduseseră îndrăzneala şi 
vitejia tinărului, ajutat de înțelepciunea celui mai vîrstnic. 
Îi cuprinse cu braţele peste umeri pe amândoi şi le spuse 
«cu multă preţuire : 


410 


— Sînteţi doi oameni bravi, în care pot să am fperedere 
deplină. Mă aştept la mult ajutor din partea voastră, vrea 
ca aici să fie linişte. Și eu şi voi sintem sub vremi şi zi i 
cu nici voi nu putem să mai întoarcem cursul, prel teoriar 
pe care le trăim. Poate că şi voi sîndişi acum a mai 4 ide 
să trăieşti la adăpostul puterii Romei, decît să ei n uand 
dezlănțuită de triburile barbare care năvălesc dinspre mi 


noapte şi răsărit. 


Sinaia, august 1966 — Bucureşti, aprilie 1967 


Cuprinsul 


„I + Spectacol în noul amfiteatru 
„ II : Fuga gladiatorului 
„III: Sărbătoarea coroanei 
„IV: Lupercaliile 
n V: Sărbătoarea sclavilor 
„VI. 7 Răzbunarea 
VII : Lovitura lui Dicomes 
. VIII: Alungarea astingilor 


382 


Lector : EUGENIA TUDOR 
Tehnoredactor ; AUREL BUCUR 


Apărut 1971. Format 540X840/16. Coli ed. 2453. Coli 


tipar 26. A. nr. 27 832/1970. C. Z pentru bibliotecile 
mari și mici 33—330. 


i Tiparul executat sub c. 545 la Intreprinde- 
Ip rea poligrafică „Tiparul“, str. Fabrica de 


chibrituri nr. 9—1, București, Republica: 
Socialistă România 


CICLUL DAC 
| SARMIS 

II DICOMES 
lll SARGETIUS 


(în pregătire) 


Lei 12,50