Valerio Manfredi — Ultima legiune

iat, 
ROMA, 476 “8 
EXPEDIȚIA IMPOSIBILĂ 
A UNUI ÎMPĂRAT 


www.virtual-project.eu 


Valerio Massimo Manfredi 


Ultima legiune 


www.virtual-project.eu 


Traducere: Radu Gâdei 
llustraţia copertei: Luca Tarlazzi 
Editura ALLFA 


L'ULTIMA LEGIONE 
2003 


Valerio Massimo Manfredi este profesor de arheologie la 
Universitatea Bocconi din Milano. A predat şi a ţinut conferinţe 
la cele mai prestigioase instituţii ştiinţifice italiene şi din 
întreaga lume. A condus, de asemenea, importante expediţii 
arheologice şi săpături în multe localități din zona 
mediteraneană. Colaborează ca specialist în istorie antică la 
revista Panorama şi cotidianul Il Messaggero. A publicat 
numeroase articole şi studii, printre care Mare greco şi | greci 
d'Occidente (împreună cu Lorenzo Braccesi), Gli etruschi in Val 
Padana (împreună cu Luigi Malnati), | celti d'Italia (împreună cu 
Venceslas Kruta). 

Printre romanele sale se numără Palladion (1984), Lo scudo di 
Talos (1988), Le paludi di Hesperia (1995), La torre della 
solitudine (1996). În limba română au apărut trilogia Alexandru 
cel Mare - tradusă în peste 35 de limbi şi 55 de ţări - Faraonul 
nisipurilor, Ultima legiune, Akropolis, Împărăţia dragonilor, 
Tiranul, Talismanul Troiei, Armata pierdută, Oracolul si Idele lui 
Martie. 


Prolog 


Acestea sunt amintirile lui Myrdin Emreis, druid din pădurea 
sacră Gleva, cel pe care romanii l-au numit Meridius 
Ambrosinus, scrise pentru ca urmaşii să nu uite întâmplările al 
căror ultim martor sunt. 

Am trecut de mult timp pragul adâncii bătrâneți şi nu-mi pot 
explica de ce viața mea continuă să se lungească dincolo de 
limitele pe care natura le acordă, de obicei, ființelor umane. 
Poate că ingerul morții a uitat de mine sau poate că vrea să-mi 
mai lase un ultim răgaz ca să fiu pedepsit pentru păcatele mele, 
multe şi grele. Mai ales pentru acela al trufiei. Pentru că m-am 
împăunat mult cu inteligența pe care mi-a dat-o Dumnezeu şi, 
din vanitate, am lăsat să se înfiripe printre oameni legende 
despre însuşirile mele de clarvăzător sau chiar despre puteri 
care nu pot fi decât ale Supremului Creator, exercitate prin 
Sfinți. Oh, da, m-am ocupat şi de lucruri interzise, de acelea 
care au fost scrise de vechii preoţi păgâni de pe acest pământ 
pe scoarță de copac, fără să consider că am făcut ceva rău. Intr- 
adevăr, nu poate fi deloc rău să asculti vocile Străvechii noastre 
Mame, ale naturii suverane, zvonul vântului printre frunze, al 
izvoarelor de primăvară şi al şoaptelor de frunze toamna, când 
dealurile şi câmpiile se înveşmântează în culori ruginii la ceasul 
liniştitelor amurguri prevestitoare ale iernii. 

Ninge. Fulgi mari, albi, dansează prin văzduh şi o mantie 
imaculată acoperă dealurile care încununează valea aceasta 
cufundată în tăcere, turnul acesta singuratic. Aşa ar putea fi în 
țara Păcii Eterne? Aceasta este imaginea pe care o vom avea 
întotdeauna în faţa ochilor sufletului? Dacă ar fi aşa, moartea ar 
fi blândă şi priveliştea lumii de dincolo ar fi o mângâiere. 

Câtă vreme a trecut! Cât timp a trecut de la zilele vijelioase 
de sânge şi ură, de la înfruntări, de la convulsiile unei lumi pe 
moarte pe care am văzut-o prăbuşindu-se şi pe care, cândva, o 
credeam nemuritoare şi veşnică. Şi acum, când sunt pe cale să 
fac pasul cel de pe urmă, mă simt dator să împărtăşesc cuiva 
povestea acelei lumi muribunde şi a felului în care ultima floare 


a acelui copac vlăguit era purtată de soartă pe aceste 
pământuri îndepărtate, ca să prindă rădăcini aici şi să dea 
naştere unei noi ere. 

Nu ştiu dacă îngerul morții îmi va da răgaz şi nu ştiu dacă 
această inimă bătrână va rezista să retrăiască sentimente atât 
de puternice care aproape că o striveau când era mult mai 
tânără. Dar nu mă voi lăsa descurajat de o asemenea uriaşă 
încercare. Simt că valul amintirilor se ridică aşa cum se înalță 
talazurile izbindu-se de stâncile de la Carvetia, simt cum prind 
viață imagini de departe pe care le credeam dispărute, ca o 
frescă străveche ofilită de trecerea timpului. 

Credeam că dacă iau pana în mână şi încep să aştern semne 
pe pielea aceasta de vițel tăbăcită va fi suficient ca să recreez 
povestea, s-o fac să curgă aşa cum se strecoară pârâul printre 
pajişti, primăvara, când se topeşte zăpada, dar greşeam. Prea 
se imbulzesc amintirile, prea chinuitor este nodul pe care îl simt 
în gât şi mâna cade neputincioasă fără să poată scrie nimic. Va 
trebui, mai întâi, să dau viață acelor imagini, să dau din nou 
prospețime acelor culori, vieții şi vocilor firave acum, din cauza 
anilor şi a depărtărilor. Să însuflețesc ceea ce eu, personal, nu 
am văzut, aşa cum face dramaturgul când ne prezintă în piesele 
sale scene pe care nu le-a văzut niciodată. 

Ninge pe dealurile de la Carvetia. Totul este alb şi mut şi 
ultimele raze de lumină ale zilei se sting încetul cu încetul. 


PARTEA ÎNTÂI 


Dertona, tabăra Legiunii Nova Invicta, Anno Domini 476, ab 
Urbe condita 1229 


Lumina începu să pătrundă prin pâcla care acoperea valea, şi 
chiparoşii se înălțară dintr-o dată, ca nişte santinele pe culmea 
dealurilor. O umbră încovoiată pe sub un pâlc de mărăcini apăru 
în marginea unei mirişti şi se topi de îndată ca un vis. Cântecul 
unui cocoş se auzi în clipa aceea dintr-o gospodărie de departe, 
prevestind o zi cenuşie şi searbădă, apoi se stinse ca şi cum s-ar 
fi mistuit în ceaţă. Doar vocile unor oameni se auziră din neguri. 

— E tare frig. 

— Şi umezeala asta care te pătrunde până la oase. 

— Ceaţa este de vină. N-am mai văzut în viaţa mea o ceaţă 
aşa de deasă. 

— Aşa-i. Şi nici n-au adus, încă, masa. 

— Poate că n-o mai fi rămas nimic de mâncare. 

— Nici măcar un strop de vin ca să ne mai încălzim. 

— Nici de plătit nu ne-au mai plătit de trei luni. 

— Eu nu mai pot, nu mai suport situaţia asta. Împărați care se 
schimbă în fiecare an, barbari care ne comandă şi, acum, cea 
mai mare neghiobie: un mucos pe tronul Cezarilor, Romulus 
Augustus! Un puştan de treisprezece ani care n-are putere nici 
să ţină sceptrul în mână ar trebui să aibă în grijă soarta lumii 
sau, cel puţin, a Apusului. Nu, dacă-i aşa, eu mă las păgubaş, 
îmi iau tălpăşiţa. Cu prima ocazie, las încolo armata şi mă duc în 
vreo insulă să pasc caprele sau să lucrez o palmă de pământ. 
Nu ştiu ce-aveţi voi de gând, dar eu m-am hotărât. 

O suflare de vânt, o briză abia simțită mai risipi întrucâtva 
ceața şi se văzură câţiva soldaţi strânşi în jurul unui foc care 
abia pâlpâia. Aşteptau să se termine ultimul schimb de gardă. 
Rufius Vatrenus, spaniol din Sagunto, veteran cu multe bătălii în 
spate, comandant al gărzii, se întoarse către un camarad de-al 
său, singurul care nu scosese nici o vorbă: 

— Tu ce spui, Aurelius? Am dreptate sau nu? 


Aurelius scormoni cu vârful sabiei în jarul din foc, înteţind 
flăcările care se înălţară trosnind lăsând să se ridice un nor de 
scântei în ceața lăptoasă. 

— Eu am fost întotdeauna soldat, am luptat întotdeauna în 
legiune. Ce aş putea face altceva? 

Se lăsă o lungă tăcere: oamenii se uitau unii în ochii altora, 
cuprinşi de un sentiment de rătăcire şi de nelămurită îngrijorare. 

— Lasă-l în pace, spuse Antoninus, un subofițer mai bătrân, n- 
o să plece niciodată din armată, a fost dintotdeauna aici. Nici 
nu-şi mai aduce aminte ce-a făcut înainte de a se înrola, ba 
chiar nu-şi aduce aminte să mai fi fost altundeva. Nu-i aşa, 
Aurelius? 

Cel întrebat nu răspunse, dar lumina slabă care venea dinspre 
jarul acum aproape stins lăsă să se zărească, timp de o clipă, în 
privirile lui, o umbră de melancolie. 

— Aurelius se gândeşte la ce-o să ne aştepte, murmură 
Vatrenus. Lucrurile au luat-o din nou razna. Din câte ştiu, 
trupele barbarilor lui Odoacru s-au răsculat şi au atacat Pavia 
apărată de Oreste, tatăl împăratului. Acum, Oreste s-a îndreptat 
spre Piacenza şi se bazează pe noi ca să-i potolim pe barbari şi 
să asigurăm tronul şubred al fiului său Romulus Augustus. Dar 
nu ştiu dacă o să fie de-ajuns. Ba chiar, dacă vreţi să ştiţi ce 
părere am eu, nu cred deloc că o să se poată aşa ceva. Aia sunt 
de trei ori mai mulţi decât noi şi... 

— Aţi auzit şi voi? îl întrerupse unul dintre soldaţii aflaţi lângă 
gardul de pari care împrejmuia tabăra. 

— De pe câmp se aude, îi răspunse Vatrenus întorcându-şi 
privirile către tabăra pe jumătate pustie, cu corturile acoperite 
de brumă. Schimbul de gardă s-a terminat: trebuie să fie patrula 
care face de serviciu ziua. 

— Nu! spuse Aurelius. Se aude de dincolo de gard. Parcă-i 
galop de cai. 

— Călăreţi, adăugă Canidius, un legionar din Arelate. 

— Barbari, trase concluzia Antoninus. Nu-mi place deloc. 

In clipa aceea, călăreţii ţâşneau din ceaţă de-a lungul 
îngustului drum alb care, de pe dealuri, ajungea în tabără şi 
erau impunători pe uriaşii lor cai sarmatici acoperiţi de apărători 
din zale de metal. Purtau coifuri conice, întărite cu plăci de fier 


şi cu panaşe înalte, săbiile lungi le atârnau la şold, iar pletele 
lungi, blonde, le fluturau în aerul înceţoşat. Erau îmbrăcaţi cu 
mantii negre şi pantaloni din lână groasă de culoare închisă. 
Pâcla şi depărtarea îi făceau să pară nişte demoni scăpaţi din 
iad. 

Aurelius se aplecă peste palisadă ca să privească mai atent 
ceata de călăreţi care se apropia din ce în ce mai mult. 

— Sunt trupe auxiliare, heruli şi sciri din armata imperială, 
spuse el, oameni de-ai lui Odoacru, fir-ar să fie. Nu-mi miroase 
deloc a bine. Ce fac aici la vremea asta fără să ne fi anunţat 
cineva? Mă duc să-i spun comandantului. 

Coborâ în grabă scara şi o porni în goană prin tabără către 
pretoriu. Comandantul Manilius Claudianus, un veteran de 
aproape şaizeci de ani care, în tinereţe, luptase sub comanda lui 
Aetius împotriva lui Attila, era deja în picioare şi, când Aurelius 
intră în cortul său, tocmai îşi agăța teaca sabiei la cingătoare. 

— Generale, o ceată de auxiliari heruli şi sciri vine înspre noi. 
Nu ne-a anunţat nimeni de sosirea lor şi asta mă cam 
îngrijorează. 

— Şi pe mine, îi răspunse ofiţerul. Adună-i pe oamenii din 
pază şi pune să se deschidă poarta ca să vedem ce vor. 

Aurelius alergă înapoi la palisadă şi-i ordonă lui Vatrenus să 
scoată un detaşament de arcaşi, apoi coboră la postul de gardă, 
îi adună în formaţie pe toţi cei care se aflau acolo, puse să fie 
deschisă poarta pretoriului şi ieşi împreună cu comandantul. 
Intre timp, acelaşi Vatrenus îi trezea pe ceilalţi soldaţi, dându-le 
alarma, de la un om la altul, cu voce scăzută, fără zgomote şi 
sunete de trâmbiţă. Comandantul ieşise complet înarmat şi cu 
coiful pe cap, semn clar că se considera în stare de război. La 
dreapta şi la stânga sa, se aliniase garda, din rândul căreia 
ieşeau în evidenţă, capul şi umerii lui Cornelius Batiatus, un 
etiopian uriaş, negru ca tăciunele, care nu lipsea niciodată din 
preajma comandantului. Ţinea într-o mână un scut oval 
construit special de armurieri ca să-i acopere corpul enorm. De 
pe umeri îi atârnau, în stânga, sabia romană, iar în dreapta, o 
secure ca a barbarilor, cu două tăişuri. 

Ceata de călăreţi barbari ajunsese de-acum la doar câteva 
zeci de metri şi căpetenia lor ridică braţul în semn de oprire. 


Avea o claie de păr roşu care-i cobora în plete, de-o parte şi de 
alta a capului, împletite în cozi lungi, purta pe umeri o mantie 
garnisită cu blană de vulpe, iar coiful îi era împodobit cu o 
coroană din mici cranii de argint. Se vedea că era un personaj 
cu un rang ceva mai înalt. Se îndreptă către comandantul 
Claudianus şi, fără a descăleca, îi spuse, într-o latină stâlcită şi 
guturală: 

— Măritul Odoacru, comandant al armatei imperiale, îţi 
porunceşte să-mi predai comanda. Începând de astăzi, acest 
detaşament se află sub ordinele mele. 

Aruncă la picioarele romanului un sul de pergament legat cu o 
cureluşă de piele şi adăugă: 

— Ai aici ordinul de demitere şi ţi se spune unde trebuie să te 
duci. 

Aurelius dădu să se aplece ca să ia pergamentul de pe jos, 
dar comandantul îl opri cu un gest rapid. Claudianus se trăgea 
dintr-o familie de aristocrați care avea printre strămoşi un erou 
din epoca republicană şi gestul barbarului avea pentru el 
semnificaţia unei ofense teribile. Răspunse fără să-şi piardă 
cumpătul: 

— Nu ştiu cine eşti şi nu mă interesează. Primesc ordine 
numai de la nobilul Flavius Oreste, comandantul suprem al 
armatei imperiale. 

Barbarul se întoarse către oamenii săi şi le strigă: 

— Arestaţi-l! 

Aceştia se supuseră, dădură pinteni cailor şi porniră înainte cu 
săbiile trase din teacă: era clar că ordinul era să fie ucişi cu toţii. 
Garda fu şi ea gata de luptă, iar dintre corturi ieşi, în aceeaşi 
clipă, un detaşament de arcaşi cu arcurile gata pregătite; la un 
semn al lui Vatrenus, traseră cu toţii şi săgețile loviră cu o 
precizie ucigătoare. Călăreţii din primul rând fură aproape toţi 
atinşi, dar aceasta nu-i opri pe ceilalţi care descălecară ca să nu 
mai fie o ţintă atât de sigură şi se aruncară furioşi asupra gărzii 
lui Claudianus. Batiatus intră şi el în luptă, atacând ca un taur 
întărâtat şi împărțind în jur lovituri nimicitoare. Mulţi dintre 
barbarii aceia nu văzuseră niciodată un negru şi se retrăgeau 
îngroziţi când se trezeau în faţa lui. Uriaşul etiopian făcea 


ţăndări săbiile, spinteca scuturi, făcea să zboare căpăţâni şi 
braţe, rotind securea şi urlând: 

— Eu sunt Omul Negru! îi urăsc pe porcii ăştia pistruiaţi! 

Dar, purtat de furia atacurilor sale, înaintase prea mult şi 
Claudianus rămăsese fără apărare dinspre latura stângă. 
Aurelius, care văzuse cu coada ochiului ce avea de gând să facă 
un războinic duşman, scăpă de cel cu care se lupta şi veni în 
ajutorul comandantului, dar scutul său nu reuşi să-l protejeze la 
timp şi lancea barbarului se înfipse în umărul lui Claudianus. 
Aurelius strigă: 

— Comandantul este rănit, comandantul este rănit! 

Dar, în vremea aceasta, porţile taberei se deschiseseră larg şi 
infanteria grea porni la atac în formaţie compactă de luptă. 
Barbarii fură respinşi şi puţinii dintre ei care scăpaseră cu viaţă 
se aruncară pe cai şi porniră într-un galop nebunesc. La scurt 
timp după aceasta, după ce trecuseră de dealuri, se aflau în faţa 
comandantului lor, un scir pe nume Mledo care privi la ei cu o 
scârbă plină de dispreţ. Arătau jalnic: armele rupte, hainele 
zdrenţuite, pline de sânge şi de noroi. Cel care-i comanda spuse 
cu capul plecat: 

— Au refuzat. Au spus că nu. 

Mledo scoase un blestem, apoi îl chemă pe aghiotantul său şi- 
i dădu ordin să dea semnalul de adunare: la puţin timp după 
aceea, sunetele de corn se înălţară prin pătura de ceaţă care 
încă mai acoperea totul în jur, ca un giulgiu alb. 

XXX 

Comandantul Claudianus fu întins cu grijă pe masa din 
infirmerie şi un chirurg se pregătea să scoată vârful lăncii care i 
se înfipsese rănitului în umăr. Coada armei fusese deja retezată 
ca să nu incomodeze prin oscilaţiile ei, dar fierul se înfipsese 
chiar sub claviculă şi exista pericolul ca vârful să fi străpuns 
plămânul. Alături de chirurg, un ajutor înroşea un fier pe 
cărbuni, pregătindu-se să ardă rana. 

Intre timp, dinspre palisadă se auzeau strigăte şi semnalele 
de alarmă ale trâmbiţelor. Aurelius ieşi din infirmerie şi se urcă 
şi el pe treptele împrejmuirii, ajungând lângă Vatrenus care 
privea nemişcat în zare. In faţa lor, până acolo unde privirile 
reuşeau să străbată, se vedeau o mulţime de luptători. 


— Pe toţi zeii, şopti Aurelius, vin cu miile. 

— Întoarce-te la comandant şi spune-i ce se întâmplă. Nu cred 
că avem de ales, dar spune-i, oricum, că aşteptăm ordine. 

Aurelius se întoarse în infirmerie chiar în clipa în care 
chirurgul reuşea să scoată vârful lăncii din rana comandantului 
şi văzu chipul de bătrân patrician al acestuia strâmbându-se de 
durere. Se apropie de el. 

— Generale, barbarii ne atacă: sunt mii şi se pregătesc să 
încercuiască tabăra noastră. Care sunt ordinele? 

Din rana bravului oştean sângele ţâşnea pe mâinile şi pe faţa 
chirurgului şi a ajutoarelor sale care se repeziseră cu tampoane 
ca să-l oprească, în timp ce un altul se apropia cu fierul înroşit în 
mână. Chirurgul îl vâră în rană şi comandantul Claudianus gemu 
strângând din dinţi ca să-şi înăbuşe strigătul de durere. Un 
miros înţepător de carne arsă umplu mica încăpere şi un fum 
des se ridică dinspre fierul încins care continua să sfârâie în 
rană. 

Aurelius începu din nou: 

— Comandante... 

Claudianus întinse spre el mâna care-i rămăsese teafără. 

— Ascultă-mă... Odoacru vrea să ne ucidă pe toţi pentru că 
noi suntem o piedică pe care el trebuie s-o înlăture cu orice 
preţ. Legiunea noastră este doar o rămăşiţă a trecutului, dar 
încă mai inspiră teamă: este compusă doar din romani, din 
peninsulă sau din provincii, şi el ştie că nu i se va supune 
niciodată. De aceea, vrea să ne ştie morţi pe toţi. Pleacă, du-te 
la Oreste, anunţă-l că suntem înconjurați, că avem nevoie 
disperată de ajutor... 

— Trimite, te rog, pe altcineva, îi răspunse Aurelius. Eu aş 
vrea să rămân aici: aici sunt toţi prietenii mei. 

— Nu, fă aşa cum spun eu. Doar tu poţi să reuşeşti. Du-te, 
aleargă, cât timp mai suntem stăpâni pe podul de peste 
Olubrium: cu siguranţă că aceea este ţinta lor, ca să nu ne lase 
să mai ajungem la drumul către Piacenza. Du-te, înainte să ne 
încercuiască, şi nu te opri pentru nimic în lume. Oreste se află la 
villa lui din afara oraşului, împreună cu împăratul, fiul său. Noi o 
să încercăm să rezistăm. 


— O să mă întorc, răspunse Aurelius. Rezistaţi din toate 
puterile. 

Se răsuci pe călcâie. În spatele său, Batiatus stătea tăcut, cu 
privirile aţintite asupra comandantului rănit şi palid ca un mort, 
întins pe măsuţa aceea plină de sânge. Nu avu curajul să-i 
spună nimic. Alergă afară şi ajunse lângă Vatrenus: 

— Mi-a ordonat să plec după ajutor: mă întorc cât de repede 
pot. Rezistaţi, rezistaţi cât puteţi de mult, o să ieşim din 
încurcătură. 

Vatrenus dădu din cap aprobator fără să scoată niciun cuvânt. 
Se vedea bine din privirea lui că nu mai avea nici o speranţă şi 
că era gata să moară ca un adevărat soldat. 

Aurelius nu mai fu în stare să mai spună nimic. Duse două 
degete la gură şi scoase un fluierat scurt. Îi răspunse un 
nechezat şi, imediat după aceea, un cal murg cu şaua pe el 
alergă în trap către metereze. Aurelius sări în şa, îndemnându-l 
din călcâie spre poarta din spatele taberei. Vatrenus dădu ordin 
să se deschidă poarta doar cât să-l lase să iasă pe călăreţul deja 
pornit în galop, după care aceasta se închise din nou. Vatrenus îl 
urmări cu privirea pe când se pierdea în depărtare, în direcţia 
podului de peste Olubrium. Barbarii din detaşamentul care 
păzea trecerea îşi dădură seama de ceea ce se întâmpla, 
aceasta şi pentru că o ceată numeroasă de călăreţi inamici se 
desprinsese de grosul armatei şi gonea din toate puterile către 
ei. 

— O să reuşească? întrebă Canidius privind de pe palisadă. 

— Să se întoarcă? Da, poate că da, îi răspunse Vatrenus. 
Aurelius este cel mai bun pe care-l avem. Dar tonul vocii şi 
expresia feţei nu erau câtuşi de puţin optimiste. 

Privi din nou într-acolo ca să-l privească pe Aurelius care 
străbătea în plină viteză porţiunea de drum rămasă încă liberă, 
dintre tabără şi pod, şi văzu că o altă ceată de călăreţi barbari 
venea acum dinspre stânga, orientându-şi deplasarea după cei 
care veneau din dreapta ca să-i taie calea fugarului. Dar 
Aurelius era iute ca vântul şi calul său parcă zbura pe terenul 
plat dintre câmpie şi râu. Călărețul stătea aproape culcat în şa 
pentru a nu fi prea expus săgeţilor care nu întârziară să se 
abată ca o grindină asupra sa. 


— Fugi, fugi, scrâşnea Vatrenus printre dinţi. Aleargă, 
drăguţule, aşa, aşa... Dar, în aceeaşi clipă, îşi dădu seama că 
urmăritorii erau prea numeroşi şi că vor ajunge imediat la capul 
podului. Trebuia să dea camaradului său un oarecare avantaj. 
Strigă: 

— Catapulte! şi armurierii, care deja înţeleseseră despre ce 
era vorba, îndreptară armele către călăreţii barbari care veneau 
din dreapta şi din stânga, înaintând către pod. 

— Trageţi! mai strigă Vatrenus şi şaisprezece catapulte îşi 
aruncară lăncile către partea din faţă a celor două escadroane, 
lovind în plin. Primii dintre urmăritori se prăvăliră la pământ şi 
caii celor care veneau în urma lor se încurcară printre cei căzuţi 
pe jos. Alţii fură striviţi sub greutatea cailor iar unii, de pe 
margini, căzură sub loviturile celor care apărau podul. Mai întâi 
se abătu asupra lor un nor de săgeți lansate orizontal, la 
înălţimea unui stat de om şi, după aceea, veniră lăncile, 
aruncate pe o traiectorie curbă. Mulţi barbari căzură străpunşi 
de ele, în timp ce caii se poticneau şi se rostogoleau târând şi 
strivind sub ei călăreţii, dar camarazii lor se răspândiră pentru a 
nu mai fi loviți în plin şi îşi continuară cursa alergând furioși din 
cauza umilinţei la care fuseseră supuşi. 

Aurelius ajunsese de-acum la o aruncătură de băț de 
camarazii săi înşiraţi pe pod. Il recunoscu pe Vibius Quadratus, 
cu care dormise cândva în acelaşi cort, şi strigă: 

— Acoperiţi-mă! Merg să cer ajutor, mă voi întoarce! 

— Ştiu asta! strigă Quadratus şi ridică braţul pentru a ordona 
să i se facă loc de trecere lui Aurelius. Călărețul trecu ca fulgerul 
printre soldaţii romani şi podul bubui sub copitele puternicului 
bidiviu care-şi continua galopul vijelios. Formaţia se închise 
imediat în urma lui, scuturile se strânseră unele lângă altele cu 
scurt scrâşnet metalic. Primii soldaţi în genunchi, următorii în 
picioare, lăsau în exterior doar vârfurile lăncilor, iar cozile 
acestora erau înfipte în pământ. Călăreţii barbari se aruncară 
asupra curajosului pluton, furia lor se abătu ca o adevărată 
vijelie asupra acestei ultime dovezi a disciplinei romane: obligaţi 
să se înghesuie unul în altul din cauza îngustimii podului, unii 
dintre atacatori se izbiră violent în zidul uman şi se rostogoliră 
pe jos, alţii atacară în centru lovind cu o forţă înspăimântătoare 


micul grup de apărători care se retrase în urma loviturii, dar nu 
se destrămă. Mulţi cai fură răniţi de vârful lăncilor, alţii, speriaţi 
de obstacolul din faţa lor se poticniră aruncându-şi în faţă 
călăreţii, la rândul lor străpunşi de sulițe. Apoi, lupta deveni o 
încleştare feroce, corp la corp, sabie contra sabie. Apărătorii 
ştiau că fiecare clipă câştigată pentru călăreţul care se 
îndepărta în spatele lor ar fi putut însemna salvarea tuturor şi 
mai ştiau şi ce torturi îngrozitoare îi aşteptau dacă erau făcuţi 
prizonieri. Se băteau, aşadar, din toate puterile îmbărbătându- 
se unul pe altul cu strigăte furioase. 

Între timp, Aurelius, ajuns la capătul câmpiei, întoarse capul 
ca să mai privească o dată înapoi, înainte de a se afunda în 
desişul unei păduri de stejar care se înălța în faţa lui şi ultimul 
lucru pe care-l văzu fură camarazii săi copleșiți acum de iureşul 
năucitor al duşmanilor. 

— A reuşit! se bucură Antoninus de pe palisada taberei. Este 
deja în pădure, nu-l mai pot prinde din urmă. Mai avem o 
speranţă! 

— Aşa este, răspunse Vatrenus. Camarazii noştri de la pod s- 
au lăsat măcelăriți pentru ca el să poată scăpa. 

În clipa aceea, veni Batiatus de la infirmerie. 

— Cum se simte comandantul? îl întrebă Vatrenus. 

— Chirurgul i-a cauterizat rana, dar spune că lancea i-a 
străpuns plămânul. Scuipă sânge şi îi creşte temperatura. 
Strânse din pumnii uriaşi şi scrâşni din dinţi. Pe primul pe care 
pun mâna jur că-l distrug, îl fac bucăţi, îi mănânc ficaţii... 

Camarazii săi îl priviră cu un fel de admiraţie amestecată cu 
uimire: ştiau foarte bine că nu erau doar nişte vorbe goale. 

Vatrenus schimbă vorba: 

— Ce zi este astăzi? 

— Nonele din noiembrie, îi răspunse Canidius. Are vreo 
importanţă? 

— Acum trei luni, cam pe timpul ăsta, Oreste se pregătea să-l 
aducă pe fiul său în faţa Senatului şi acum trebuie să-l apere de 
Odoacru. Dacă Aurelius are noroc, ar putea ajunge în miez de 
noapte. Întăririle ar putea pleca în zori şi să ajungă aici în două 
zile. Dacă Odoacru nu a reuşit să ocupe toate trecătorile şi 


podurile, dacă Oreste mai are încă pe lângă el trupe 
credincioase pe care să le trimită imediat în marş, dacă... 

Fu întrerupt de semnalele de alarmă care se auzeau din 
turnurile de pază şi de strigătele santinelelor: 

— Atacă! 

Vatrenus tresări ca şi cum ar fi fost atins cu o cravaşă. ÎI 
chemă pe stegar: 

— Scoateţi drapelele de luptă! Toţi oamenii în formaţie de 
luptă! Catapultele în poziţie de tragere! Arcaşii să treacă pe 
palisadă! Legionari din Nova Invicta, tabăra aceasta este o 
părticică a Romei, pământul sacru al strămoşilor. Să-l apărăm cu 
orice preţ! Arătaţi-le jivinelor ăstora că onoarea romană n-a 
murit! _ 

Puse mâna pe o suliță şi-şi luă locul pe palisadă. In aceeaşi 
clipă, de pe dealuri se auzi urletul năvalei barbare şi mii şi mii 
de călăreţi făcură să tresalte pământul cu şarja lor furibundă. 
Trăgeau după ei care şi afeturi pe roţi cu pari ascuţiţi pentru a-i 
arunca asupra împrejmuirii taberei romane. Apărătorii se lipiră 
de palisadă pregătindu-şi arcurile, strângând cu putere lăncile în 
mâini. Palizi de încordare, cu frunţile scăldate de umezeala din 
atmosferă şi de o sudoare rece. 


Oreste îi primi el însuşi pe oaspeţi la intrarea v;//e; sale de pe 
deal: notabilităţi ale oraşului, senatori, ofiţeri superiori din 
armată, toţi cu familiile. Lămpile erau aprinse, în curând urma 
să fie servită cina: totul era pregătit pentru a sărbători cea de-a 
treisprezecea aniversare a fiului său şi cele trei luni de când 
urcase pe tronul imperial. Mult timp se gândise dacă nu era 
cazul să amâne acest banchet, dată fiind situaţia dramatică 
apărută în urma rebeliunii lui Odoacru şi a trupelor sale auxiliare 
formate din heruli şi sciri, dar, în cele din urmă, se hotărâse să 
nu schimbe nimic ca să nu se creeze panică. Cea mai puternică 
dintre unităţile sale militare, Nova Invicta, instruită în stilul 
vechilor legiuni, trebuia să sosească în marş forţat; fratele său, 
Paulus, înainta către Ravenna în fruntea altor trupe de elită şi 
rebeliunea ar fi fost înăbuşită în scurt timp. 

XXX 

Soţia sa, Flavia Serena, era, însă, foarte îngrijorată şi avea 
presimţiri sumbre. Oreste încercase până atunci să-i ascundă 
veştile despre dezastrul de la căderea Paviei, dar începuse să se 
teamă că ea ştia, de fapt, mult mai multe decât lăsa să se vadă. 

Încruntată şi tristă, stătea mai retrasă, lângă uşa sălii de 
primire, şi atitudinea sa părea să fie un reproş aspru la adresa 
lui Oreste: Flavia fusese întotdeauna împotriva urcării pe tron a 
lui Romulus şi această festivitate o indispunea peste măsură. 
Oreste se apropie de ea, încercând să-şi ascundă propria sa 
dramă interioară şi stânjeneala. 

— De ce stai aşa izolată? Tu eşti stăpâna casei şi mama 
împăratului, aşa că ar trebui să te afli în centrul atenţiei şi să fii 
sufletul sărbătorii. 

Flavia Serena îşi privi soţul ca şi cum acesta ar fi vorbit fără 
nici o noimă şi-i răspunse cu asprime: 

— Ai vrut să-ţi satisfaci ambițiile şi ai expus un copil nevinovat 
unui pericol de moarte. 

— Nu mai este un copil: este aproape un flăcău care a fost 
crescut şi educat foarte bine pentru a deveni un mare suveran. 


Am mai vorbit de atâtea ori despre asta şi speram că, măcar azi, 
ai fi putut să mă scuteşti de proasta ta dispoziţie. Uite, fiul 
nostru este cât se poate de fericit. Chiar şi preceptorul lui, 
Ambrosinus, este mulţumit: este un om înţelept în care şi tu ai 
avut întotdeauna încredere. 

— Baţi câmpii, Oreste: tot edificiul acesta pe care l-ai creat 
este acum făcut bucățele. Trupele de barbari ale lui Odoacru, 
care ar fi trebuit să te susţină, s-au răsculat şi seamănă peste 
tot moartea şi prăpădul. 

— O să-l oblig pe Odoacru să trateze şi să încheie un nou 
acord. Nu este pentru prima oară că se întâmplă asemenea 
lucruri. Nici lor nu le convine să provoace prăbuşirea imperiului 
de la care primesc pământuri şi o groază de bani. 

Flavia Serena oftă şi-şi plecă privirea preţ de câteva clipe, 
după care continuă, privindu-şi ţintă în ochi soţul: 

— Este adevărat ce spune Odoacru peste tot? Este adevărat 
că i-ai promis ca răsplată o treime din Italia şi că, după aceea, 
nu ţi-ai ţinut cuvântul? 

— Este o minciună. El... el a înţeles greşit ce am spus eu 
odată... 

— Asta nu schimbă prea mult situaţia: dacă el va deveni cel 
mai puternic, cum crezi că o să-l mai protejezi pe fiul nostru? 

Oreste îi prinse mâinile într-ale sale. Freamătul petrecerii 
părea acum să fi scăzut, ca şi cum totul s-ar fi petrecut în 
depărtări, înăbuşit de îngrijorarea prezentă printre ei ca un 
coşmar. 

Se auzi de undeva lătratul unui câine şi Oreste simţi că 
mâinile soţiei sale tremurau. 

— Fii liniştită, îi spuse. Nu avem de ce să ne temem şi, ca să 
vezi că poţi avea toată încrederea în mine, am să-ţi spun ceva 
ce nu ţi-am spus până acum: în toţi anii aceştia am format în 
mare secret o forţă specială, o unitate militară credincioasă şi 
unită, care cuprinde numai luptători din peninsulă şi din 
provincii, instruită la fel ca legiunile de altădată. Am pus-o sub 
comanda lui Manilius Claudianus, un ofiţer din vechea 
aristocrație, un bărbat care preferă să moară decât să nu-şi ţină 
cuvântul. Soldaţii aceştia au dat dovadă de o bravură de 
nedescris în mai multe puncte de frontieră ale imperiului şi, din 


ordinul meu, ea vine încoace în marş forţat. Ar putea fi aici în 
două sau trei zile. Fratele meu Paulus este şi el pe drum, venind 
de la Ravenna, în fruntea altor trupe. Acum, vino, te rog, să 
mergem la musafirii noştri. 

Flavia Serena păru convinsă pe moment că spusele lui erau 
adevărate pentru că, în adâncul sufletului, ea însăşi dorea să 
creadă că era adevărat, dar, în timp ce căuta să-şi recapete 
puterea de a surâde şi de a se duce în mijlocul invitaţilor, 
lătratul câinelui răsună mai puternic şi-i răspunse un adevărat 
cor al altor lătraturi. Cei prezenţi se priviră unii pe alţii şi tăcerea 
de o clipă fu sfâşiată de un strigăt de alarmă care venea dinspre 
curte şi, după aceea, sunetul prelung de corn fu semnalul 
pentru ca garda să se adune. Imediat după aceea, un ofiţer 
năvăli în sala mare şi alergă spre Oreste. 

— Suntem atacați, Excelenţă! Sunt sute, îi comandă Wulfila, 
locotenentul lui Odoacru! 

Oreste desprinse o sabie din panoplia atârnată pe perete şi 
strigă: 

— Repede, înarmaţi-vă cu toţii, suntem atacați! Ambrosine, ia 
băiatul şi pe mama lui şi ascundeţi-vă în magazia de lemne. Nu 
ieşiţi de acolo sub niciun motiv până când nu vin eu să vă iau. 
Repede, hai, repede! 

Se auzeau deja bătăi puternice în uşa mare de la intrare, 
bubuituri repetate de berbece care făceau să se cutremure 
toate zidurile casei. Apărătorii ieşiră pe meterezele de pe 
acoperiş ca să respingă asaltul, dar zeci de scări se rezemau 
deja de ziduri şi sute de războinici intrau în clădire îmbulzindu- 
se peste tot, scoțând urlete sălbatice. Uşa masivă de jos se 
prăbuşi sub loviturile de berbece şi un călăreț uriaş se năpusti 
înăuntru printr-o săritură acrobatică a calului. Oreste îl 
recunoscu şi se aruncă asupra lui cu sabia în mână, strigând: 

— Wulfila, nenorocit blestemat! 

Între timp, Ambrosinus ajunsese în ascunzătoare târându-l 
după el pe băiatul năucit şi înspăimântat, dar, în zăpăceala 
aceea, nu-şi dăduse seama că Flavia Serena nu venise împreună 
cu ei. Printr-o crăpătură a uşii, Romulus asistă la drama care se 
petrecea, îi văzu pe musafiri căzând seceraţi unul după altul în 
bălțile propriului lor sânge, îl văzu pe tatăl său luptându-se, cu 


forţa disperării, împotriva acelui uriaş fioros, îl văzu rănit, 
căzând în genunchi, ridicându-se, ţinând încă sabia în mână, 
luptând cu disperare până la ultima picătură de energie şi, în 
cele din urmă, prăbuşindu-se cu trupul străpuns dintr-o parte în 
alta de sabia adversarului său. Zbaterea convulsivă a pleoapelor 
sale parcă urmărea fiecare moment al acelei tragedii, îl 
descompuneau în mii de fărâme ascuţite care i se înfigeau în 
memorie. O auzi pe mama sa strigând: 

— Blestemaţilor! Blestemaţi să fiţi! 

II văzu pe Ambrosinus repezindu-se afară din ascunzătoare ca 
s-o apere, dar ea striga mereu de groază, smulgându-şi părul şi 
zgâriindu-şi faţa, îngenuncheată la căpătâiul soţului său care 
trăgea să moară. Băiatul ieşi şi el, hotărât să moară alături de 
părinţii săi, decât să rămână singur în acea lume a cruzimii. ÎI 
văzu pe războinicul cel uriaş muindu-şi mâna în sângele tatălui 
său şi trăgându-şi pe frunte o dâră roşie şi o luă la fugă către 
locul în care căzuse sabia lui Oreste ca să lupte, plin de curaj, 
împotriva duşmanului. Ambrosinus îi tăie calea, păşind uşor, 
abia perceptibil prin ploaia de sulițe, printre luptătorii încleştaţi 
într-o luptă înverşunată corp la corp, ajungând tocmai la timp ca 
să-l ferească de sabia unui barbar care-l atacase. Lama sabiei i- 
ar fi străpuns pe amândoi, dacă Wulfila nu ar fi parat el lovitura. 

— Idiotule, se stropşi el către războinic, nu vezi cine-i ăsta? 

Celălalt lăsă sabia în jos, nedumerit. 

— la-i pe toţi trei, îi porunci Wulfila. Îi ducem de aici. La 
Ravenna. 

Bătălia se sfârşise, apărătorii fuseseră ucişi, trecuţi prin 
ascuţişul sabiei până la ultimul. Dintre oaspeţi, unii se salvaseră 
sărind pe ferestre şi pierzându-se în bezna de afară, alţii se 
ascunseseră prin sălaşurile servitorilor, pe sub paturi sau prin 
cămările cu provizii. In iureşul primelor clipe ale atacului, mulţi 
fuseseră seceraţi fără milă. Chiar şi muzicanţii, care înveseliseră 
atmosfera cu cântecele lor, erau morţi şi zăceau cu ochii holbaţi, 
ţinându-şi încă instrumentele în mâini. Femeile erau violate cu 
sălbăticie şi supuse celor mai inimaginabile orori; bărbaţii erau 
siliţi să asiste la siluirea repetată a soțiilor sau fiicelor lor, 
înainte de a fi, la rândul lor, trântiţi la pământ şi castraţi ca nişte 
berbeci. 


În grădina din curtea interioară, statuile erau doborâte de pe 
piedestale, tufişurile şi arbuştii ciopârţiţi, fântânile erau pline de 
sânge şi sânge era şi pe pardoseli şi pe pereţii împodobiţi cu 
fresce. Acum, barbarii îşi încheiau isprava jefuind tot ce era mai 
de preţ în somptuoasa locuinţă: candelabre, ornamente, vase 
preţioase. Alţii, care nu apucaseră să ia niciun obiect de valoare, 
ca să se răzbune, mutilau şi despuiau cadavrele sau urinau şi se 
uşurau pe pardoselile împodobite cu splendide mozaicuri. Din 
toate părţile se auzea, pe lângă zbieretele animalice ale acelor 
sălbatici setoşi de sânge, trosniturile focului care începea să 
mistuie clădirea. 

Cei trei prizonieri fură duşi târâş de acolo şi urcați într-un 
cotigă trasă de doi catâri. Wulfila strigă: 

— Gata, să plecăm, am spus, avem drum lung de făcut! 

Oamenii săi părăseau fără prea mare tragere de inimă vila, 
transformată acum într-o ruină şi se înşiruiră unul după altul, 
pornind la trap în urma micului vehicul. În car, Romulus plângea 
tăcut, în bezna nopţii, în îmbrăţişarea mamei sale. În mai puţin 
de un ceas, trecuse de la fastul împărătesc la cea mai 
mizerabilă situaţie posibilă. Tatăl său fusese măcelărit sub 
privirile sale şi el era prizonierul acelor fiare, cu totul în puterea 
lor. Ambrosinus, aşezat în spatele lor, rămăsese cufundat în 
muţenie şi năucit de durere, întorcând, din când capul ca să 
privească la măreaţa villa care cădea pradă flăcărilor, la 
trâmbele de fum şi de scântei care se înălţau spre cer 
împrăştiind în jur o lumină sinistră. Nu-şi salvase decât desaga 
pe care o avea când ajunsese în urmă cu mulţi ani în Italia şi 
doar una dintre miile de cărţi din biblioteca pârjolită acum: 
Eneida, cu ilustraţii minunate, pe care senatorii i-o dăruiseră lui 
Romulus. Din când în când îşi trecea palma peste copertele de 
piele ale cărţii şi parcă avea impresia că soarta nu fusese chiar 
atât de crudă din moment ce-i lăsase tovărăşia, poate profetică, 
a versurilor lui Vergiliu. 

XXX 

În cavalcada sa nocturnă, Aurelius întâlni multe obstacole. 
Odoacru poruncise să se pună pichete de pază la poduri şi la 
trecători iar cete de soldaţi barbari din armata imperială 
patrulau pe şoselele principale, astfel încât călăreţul fu nevoit să 


se abată de mai multe ori de la ţinta sa, apucând-o prin vaduri 
învolburate de ploile toamnei sau pe poteci abrupte de munte. 
Când începu să coboare din nou spre şes, îşi dădu seama că 
bietul său cal nu putea merge mai departe, că dacă l-ar mai fi 
îndemnat la galop şi-ar fi dat sufletul. Animalul era acoperit de 
sudoare şi de spumă, respiraţia îi era întretăiată şi ochii sticloşi 
de efortul pe care-l făcuse. Soarta îi fu prielnică, pentru că zări 
în depărtare nişte luminiţe şi ajunse în faţa unei clădiri cu un 
aspect oarecum familiar: era o staţie de poştă de pe via 
Postumia, ca prin minune rămasă neatinsă şi, în aparenţă, încă 
în funcţiune. Când se apropie şi mai mult, auzi scârţâitul firmei 
care atârna de o bară de fier prinsă în zidul din faţă. Era pe 
jumătate ruginită dar se mai distingea un desen care întruchipa 
o sanda şi câteva cuvinte cu un scris îngrijit „Mansio ad 
sandalum Herculis”. În faţa casei, pe o bornă din piatră stătea 
scris m.p. XXII: douăzeci şi două de mile până la următoarea 
staţie, dacă ea mai exista încă. Aurelius descălecă şi intră cu 
respiraţia întretăiată: înăuntru se afla un slujbaş din serviciul 
poştal care moţăia pe un scaun, iar câţiva călători, înfăşuraţi în 
mantiile lor dormeau duşi pe podea. Aurelius îl zgâlţâi pe 
funcţionar ca să-l trezească. 

— Misiune imperială, spuse el, urgenţă maximă şi prioritate 
absolută: chestiune de viaţă şi de moarte pentru mai mulţi 
oameni. Calul meu este afară, cade din picioare de oboseală: 
am nevoie de un cal odihnit, dar imediat. 

Omul tresări, deschise ochii şi, privindu-l pe bărbatul din faţa 
sa, îşi dădu seama imediat că spusele lui trebuiau să fie 
adevărate. Pe chipul lui Aurelius se vedea bine oboseala, iar 
trăsăturile feţei erau schimonosite de încordare şi de efort. 

— Vino cu mine, îi spuse şi, luând-o înainte, luă de pe un 
dulap o bucată de pâine şi o butelcă de vin şi i le întinse ca să 
bage ceva în gură şi să ia o înghiţitură în timp ce treceau printr- 
un coridor şi coborau scările către grajduri: era clar că trimisul 
imperial nu ar fi oprit nici măcar o clipă ca să se odihnească. 
Locurile din grajd erau în mare parte goale, dar, mai în margine, 
acolo unde lumina nu ajungea, se zăreau trei sau patru cai. 
Slujbaşul poştal ridică felinarul pentru ca drumeţul să-i vadă mai 
bine. 


— la-l pe acela, spuse el, arătând spre un armăsar negru, 
zdravăn şi cu părul neted şi lucios, este un animal grozav. Juba îl 
cheamă. A fost al unui ofiţer de rang înalt, dar n-a mai venit să 
şi-l ia. 

Aurelius mai muşcă o dată din pâine, mai sorbi şi o înghiţitură 
de vin, după care sări în şa şi îndemnă calul să urce spre drum 
strigându-i: 

— Dii, Juba, dii! 

leşind în drum ca un suflet osândit care scapă din iad, se 
lansă într-un galop nebunesc. Părăsi aşa-numita şosea consulară 
şi o luă pe un drumeag care se vedea alburiu printre câmpuri, în 
lumina slabă a lunii. Slujbaşul de la staţia poştală ieşise pe 
urmele lui, cu un registru şi cu un condei într-o mână şi cu 
felinarul în cealaltă, strigând: 

— Hei, chitanţa! 

Dar Aurelius era deja departe şi tropotul lui Juba se pierdea 
peste câmpie. 

Omul repetă, vorbind de unul singur: 

— Trebuie să-mi semnezi de luare în primire. 

Se dezmetici la auzul unui nechezat supus şi-şi dădu seama 
că era murgul lui Aurelius, aburind de sudoare. ÎI luă de hăţuri 
şi-l duse spre grajd: 

— Hai, drăguţule, să nu te îmbolnăveşti. Eşti asudat tot, ţi-o fi 
şi foame, că n-ai mâncat nimic, pot să pun pariu, ca şi stăpânul 
tău. 

XXX 

Lumina palidă a zorilor abia începuse să se arate la orizont 
când Aurelius zări villa lui Flavius Oreste. Işi dădu seama 
imediat că ajunsese prea târziu: o coloană groasă de fum negru 
se ridica deasupra clădirii pe jumătate năruite şi, peste tot, se 
vedeau semnele unei distrugeri sălbatice. Iși legă calul de un 
copac şi se apropie cu precauţie, la adăpostul unui zid scund de 
incintă, de intrarea principală. Văzu prăbuşite la pământ 
canaturile uşii, sfărâmate şi arse, iar în curtea din faţă zeci de 
cadavre acoperite de sânge închegat. Multe erau ale soldaţilor 
din garda imperială, dar nu puţine erau şi acelea ale 
războinicilor căzuţi în luptele sălbatice corp la corp. Lupta părea 
să fi fost de o violenţă înspăimântătoare şi fiecare zăcea acolo 


unde moartea îl surprinsese, având încă pe chip expresia lăsată 
de groază şi de ultima zvâcnire a agoniei. 

Nu se auzea niciun sunet, doar trosnetul flăcărilor şi, din când 
în când, zgomotul surd al unei bârne care se prăbuşea la 
pământ şi al ţiglelor care cădeau de pe acoperişul mistuit de 
flăcări şi se zdrobeau de pământ. Aurelius înaintă printre toate 
acele urme ale distrugerii privind împrejur rătăcit, de parcă nu-i 
venea să creadă ceea ce vedea şi, pe măsură ce tragedia se 
dezvăluia în toată această îngrozitoare realitate, îngrijorarea îi 
invada sufletul şi îl sufoca în strânsoarea unei insuportabile 
apăsări. Duhoarea morţii şi a excrementelor plutea prin toate 
încăperile care încă nu fuseseră mistuite de foc; cadavrele 
femeilor despuiate şi violate, ale fetiţelor de vârstă încă fragedă, 
zăceau cu picioarele desfăcute impudic alături de corpurile 
părinţilor sau soţilor înjunghiaţi. Sângele era împrăştiat peste 
tot: pe pardoselile de marmură intarsiată, pe pereţii cu fresce 
minunate, în atriumuri, în băi, în triclinium, în sufragerii şi pe 
resturile de mâncare, păta perdelele şi draperiile, covoarele, 
feţele de masă. 

Aurelius căzu în genunchi, lăsând să-i scape un strigăt de 
furie neputincioasă şi de disperare. Rămase mult timp aşa, cu 
fruntea aproape atingându-i genunchii, până când, deodată, 
tresări la auzul unui geamăt. Era posibil? Putea să mai fi rămas 
cineva în viaţă după un asemenea măcel? Sări în picioare, îşi 
şterse în grabă lacrimile care-i brăzdau obrajii şi porni în direcţia 
dinspre care se auzise acel sunet. Venea din curte, de la un 
bărbat întins cu faţa în jos într-o baltă mare de sânge. 
Îngenunche lângă el şi-l întoarse cu grijă ca să-l poată vedea la 
faţă. Bărbatul, deşi pe moarte, recunoscu însemnele şi uniforma. 
Şopti: 

— Legionar... 

Aurelius se apropie mai mult. 

— Cine eşti? îl întrebă. 

Omul gâfâia cu greutate şi fiecare respiraţie probabil că îi 
cauza suferinţe groaznice. Răspunse: 

— Sunt Flavius... Oreste. 

Aurelius tresări: 


— Comandante, spuse el. Pe toţi zeii... Comandante, fac parte 
din Nova Invicta. In acele clipe, un asemenea nume îi părea o 
ironie a sorții. 

Oreste tremura, clănţănind din dinţi, cuprins de frigurile morţii 
care-l cuprindeau. Aurelius îşi scoase mantia, îl acoperi şi gestul 
acela de milă păru să-i mai dea muribundului o fărâmă de 
energie. 

— Soţia mea, fiul meu... spuse el. L-au luat cu ei pe împărat. 
Te rog, anunţă legiunea. Trebuie... să-i eliberaţi. 

— Legiunea a fost atacată de forţe mult superioare, îi 
răspunse Aurelius. Eu venisem ca să cer întăriri. 

Pe faţa lui Oreste apăru o expresie de spaimă profundă şi, 
totuşi, în timp ce-l privea ţintă, cu ochii plini de lacrimi, în vocea 
sa pâlpâia o firavă flacără de speranţă. 

— Salvează-i, spuse, te implor. 

Aurelius nu reuşi să mai privească în ochii aceia care 
exprimau o dorinţă atât de arzătoare şi-şi plecă fruntea 
spunând: 

— Eu... eu am rămas singur, comandante. 

Oreste părea să nu fi luat în seamă cuvintele sale. Cu ultimele 
puteri care-i mai rămăseseră încercă să se ridice, se agăţă cu 
mâinile de platoşa soldatului. 

— Te rog din tot sufletul, legionarule, horcăi el, salvează-l pe 
fiul meu, salvează-l pe împărat. Dacă el moare, piere şi Roma. 
Dacă Roma piere, totul este pierdut. 

Mâna îi alunecă fără viaţă pe pământ şi ochii pierdură orice 
urmă de expresie, în înţepeneala îngheţată a morţii. 

Aurelius îi trecu degetele peste pleoape ca să-i închidă ochii, 
apoi, îşi luă mantia şi ieşi, pe când soarele, acum ridicat destul 
de mult deasupra orizontului, scălda în lumină îngrozitoarea 
scenă a masacrului. Ajunse la Juba care păştea liniştit pe pajişte, 
îl dezlegă, urcă în şa şi-l îndemnă către miazănoapte, pe urmele 
duşmanilor. 


Coloana condusă de Wulfila merse trei zile pe un drum 
anevoios, prin trecătorile Apeninilor acoperiţi de zăpadă şi, după 
aceea, prin câmpia învăluită în ceaţă. Prizonierii, greu încercaţi 
de oboseală şi de lipsa somnului, erau la capătul puterilor. 
Niciunul dintre ei nu avusese parte de vreo noapte de odihnă: 
doar câteva ceasuri de moţăială, întreruptă de coşmarurile 
măcelului. Flavia Serena încerca să reziste, atât datorită 
educaţiei severe pe care o primise de mică în familia sa de 
origine, cât şi pentru a-l îmbărbăta prin purtarea sa pe fiul său 
Romulus. Din când în când, băiatul îşi punea capul în poala ei şi 
închidea ochii, dar, îndată ce îl cuprindea somnul, imaginile 
acelea îngrozitoare reveneau în mintea sa tulburată şi mama 
simţea cum mâinile şi picioarele băiatului se crispau dureros şi 
parcă putea vedea spaima de imaginile care i se perindau pe 
sub pleoape. Apoi, dintr-odată, el se trezea scoțând un strigăt 
speriat, cu fruntea îmbrobonată de sudoare rece, cu privirile 
înspăimântate. 

Ambrosinus îi punea mâna pe umăr şi încerca să-i transmită 
puţină căldură. 

— Curaj, îi spunea, curaj, băiete, soarta ţi-a rezervat cea mai 
grea şi mai crudă soartă, dar eu ştiu că o s-o scoţi la capăt. 

Odată, pe când Romulus se lăsase furat de somn, se apropie 
de el şi-i murmură ceva la ureche; imediat, respiraţia băiatului 
deveni mai regulată şi mai adâncă, iar expresia feţei mai 
destinsă. 

— Ce i-ai spus? îl întrebă Flavia Serena. 

— l-am vorbit cu vocea tatălui său, răspunse enigmatic 
Ambrosinus. Era tot ceea ce voia să audă şi avea nevoie de aşa 
ceva. 

Flavia nu mai spuse nimic şi continuă să privească la drumul 
care îi purta acum pe lângă lagunele din apropierea țărmului 
mării, apele cu unde tivite de spumă cenuşie, parcă strivite de 
un cer plumburiu. În a cincea zi, pe când se lăsa seara, ajunseră 
în apropiere de Ravenna. Coloana trecea acum peste unul dintre 


numeroasele diguri care traversau laguna până la insulele pe 
care fusese construit vechiul oraş, acum unite printr-o lungă 
dună de nisip. La vremea aceea, ceața se ridica şi se târa la 
suprafaţa apei până ce ajungea la mal, ca să se întindă, apoi, 
deasupra uscatului, învăluind copacii scheletici, colibele răzlețe 
ale pescarilor şi ale ţăranilor. Se auzea din când în când 
chemarea vreunui animal de noapte sau lătratul singuratic al 
unui câine dinspre o cocioabă din depărtare. Frigul şi umezeala 
pătrundeau până la oase, iar oboseala se simţea şi mai tare, 
devenea de neîndurat, adăugată la celelalte. 

Turnurile Ravennei se iviră pe neaşteptate în faţa lor, ca nişte 
uriaşi păşind prin ceaţă. Wulfila strigă ceva în limba sa guturală: 
poarta se deschise şi călăreţii intrară la pas în oraşul pustiu şi 
cufundat în ceaţă. Locuitorii păreau să fi dispărut, toate uşile 
erau ferecate, toate ferestrele aveau obloanele închise. Se 
auzea doar plescăitul apei pe canale dacă trecea vreo barcă prin 
apropiere, ca o fantomă, purtată în drumul ei de lopeţi leneşe. 
Se opriră la intrarea palatului imperial, din cărămizi roşii şi cu 
faţada împodobită cu coloane din piatră de Istria. Wulfila porunci 
ca mama să fie despărțită de fiu şi băiatul să fie condus în 
camera sa. 

— Lasă-mă să merg şi eu cu el, se rugă imediat Ambrosinus. 
Este speriat şi istovit, are nevoie de cineva care să-i ţină 
tovărăşie. Eu sunt preceptorul său şi ştiu cum aş putea să-l ajut. 
Te rog, mărite stăpâne. 

Wulfila, măgulit de un asemenea respect cu care nu era 
obişnuit, acceptă scoțând nişte sunete nearticulate şi 
Ambrosinus putu să-l urmeze pe elevul său. Romulus întoarse 
capul şi strigă: 

— Mamă! Mamă! 

Flavia Serena îl privi cu blândeţe tristă, dar plină de 
demnitate, îndemnându-l fără cuvinte să nu se lase pradă 
deznădejdii, apoi se îndepărtă între cei doi paznici, de-a lungul 
unui coridor, cu pas sigur şi cu spatele drept, ţinându-şi braţele 
încrucişate ca să acopere ceea ce lăsau să se vadă veşmintele 
sale sfâşiate. 

Odoacru fusese deja anunţat şi o aştepta şezând pe tronul din 
fildeş al ultimilor Cezari; la un semn al lui Wulfila şi gărzile 


pricepură că voia să rămână singur cu femeia. Un scăunel era 
pregătit la picioarele tronului şi Odoacru o invită să se aşeze, 
dar Flavia Serena rămase în picioare, cu spatele drept şi cu 
privirea aţintită în gol. Deşi hainele îi erau zdrenţuite, părul 
năclăit şi pete de sânge se închegaseră pe tunică, deşi fruntea îi 
era încă înnegrită de funingine şi obrajii brăzdaţi de zgârieturi, 
reuşea să exprime fascinația unei feminităţi neîmblânzite şi 
orgolioase, să-şi arate o frumuseţe jignită şi rănită, dar încă 
intactă prin trăsăturile mânare şi delicate cândva, prin albeaţa 
gâtului, prin perfecțiunea sculpturală a umerilor şi a sânilor pe 
care mâinile încrucişate la piept nu reuşeau să-i ascundă cu 
totul. Simţea privirea barbarului aţintită asupra sa chiar dacă nu 
se uita înspre el şi se părea că ia foc de dispreţ şi de furie 
neputincioasă. Doar paloarea oboselii, a lipsei de hrană şi de 
somn îi ascundea ca un văl emoţiile. 

— Ştiu că mă dispreţuieşti, spuse Odoacru. Ne spuneţi 
barbari, ca şi cum voi aţi fi mai buni, dar nu sunteţi decât o 
seminţie vlăguită după secole de viciu, de putere şi de corupţie. 
Am pus să fie ucis soţul tău pentru că asta merita, un trădător 
care nu şi-a respectat cuvântul dat. Trebuia să dau un exemplu 
pentru ca toţi să priceapă că nimeni nu-l poate înşela pe 
Odoacru fără a fi pedepsit, şi exemplul trebuia să fie atât de 
înspăimântător încât să dea fiori oricui. Să nu te bazezi pe 
cumnatul tău Paulus: a fost încercuit de trupele mele care l-au 
nimicit. Dar gata, acum, cu sângele: nu vreau să aduc nenorociri 
asupra acestei ţări. Vreau ca ea să renască, să înflorească din 
nou arta, munca la ţară şi în ateliere. Pământul acesta merită 
ceva mai bun decât i-ar putea oferi Flavius Oreste şi împăratul 
său copil. Ţara asta merită un suveran adevărat care s-o 
cârmuiască şi s-o apere, la fel cum un soţ îşi îndrumă şi îşi 
protejează nevasta. Suveranul acela voi fi eu şi vreau ca tu să fii 
regina mea. 

Flavia, care rămăsese nemişcată şi mută până în momentul 
acela, nu mai răbdă şi vocea sa fu tăioasă ca briciul. 

— Habar n-ai ce vorbeşti. Eu mă trag din aceia care, secole 
întregi, au luptat împotriva voastră şi v-au gonit înapoi în păduri 
ca să trăiţi ca animalele cu care semănaţi întru totul. Mi-e 
scârbă de duhoarea voastră, de ignoranţa voastră, de sălbăticia 


voastră, mi-e scârbă de limba voastră şi de felul în care sună 
vocea voastră, mai aproape de lătratul unor câini decât de o 
manifestare omenească, mi-e scârbă de pielea voastră care nu 
suportă lumina soarelui, de părul vostru precum câlţii şi de 
mustăţile voastre mereu murdare de resturi de mâncare. 
Aceasta este legătura conjugală pe care o doreşti? Aşa se pot 
împărtăşi nişte sentimente? Poţi să mă omori chiar acum, nu-mi 
pasă. N-o să fiu niciodată soţia ta. 

Odoacru scrâşni din dinţi: cuvintele şfichiuitoare ale Flaviei îl 
răniseră şi-l umiliseră. Ştia că nu exista nici o forţă în stare să 
învingă acel dispreţ, dar, în adâncul sufletului, simţea puternicul 
sentiment care-l încercase încă de când era tânăr, de pe vremea 
când intrase în armata imperială: admiraţia pentru acele oraşe 
străvechi, pentru foruri şi bazilici, coloane şi monumente, 
şosele, porturi şi apeducte, însemne şi arcuri de triumf, pentru 
inscripţiile solemne din bronz, băi şi terme, case, viile, atât de 
frumoase încât păreau mai degrabă locuinţe ale zeilor decât ale 
oamenilor. Imperiul era singura lume pentru care, ca să trăiască 
în ea, o fiinţă omenească ar fi meritat să facă orice. O privi şi o 
găsi mai atrăgătoare decât oricând, ca atunci când el, un tânăr 
care abia împlinise douăzeci de ani, o văzuse pentru prima oară, 
căsătorindu-se cu Flavius Oreste. Atunci, i se păruse ca fiind 
undeva, departe, strălucitoare şi imposibil de atins, ca steaua la 
care privea în copilărie, tolănit în carul de nomazi al părinţilor 
săi, sub cerul nopţii, în mijlocul câmpiei nesfârşite. Acum, ea se 
afla la dispoziţia lui şi ar fi putut profita oricând de ea, chiar şi în 
clipa aceea. Dar nu aşa ceva dorea el, cel puţin nu încă. Spuse: 

— Şi totuşi, vei face exact ceea ce îţi voi spune eu dacă vrei 
să-l salvezi pe fiul tău, dacă nu vrei să-l vezi murind sub ochii 
tăi. Şi acum, pleacă. 

Gărzile intrară şi o luară, ducând-o către aripa de apus a 
palatului. Ambrosinus privi prin gaura cheii, când îi auzi vorbind 
între ei pe paznicii care o aduceau, şi-l chemă lângă el pe 
Romulus. 

— Uită-te, spuse el, mama ta. 

Totodată, îi făcu semn să nu scoată niciun sunet, ducând 
degetul arătător la buze, în timp ce se dădea la o parte ca să 
poată privi şi el. 


Micul cortegiu ieşi repede din câmpul vizual îngust, dar 
Ambrosinus îşi lipi urechea de uşă şi numără paşii până când 
auzi clănţănitul broaştei şi zgomotul uşii care se închidea. 

— Douăzeci şi patru. Camera mamei tale se află la douăzeci şi 
patru de paşi de a noastră şi ar trebui să fie pe partea cealaltă a 
coridorului. Probabil că ne aflăm în gineceul imperial. Am fost 
aici o dată, cu mulţi ani în urmă, şi mama ta cunoaşte şi ea 
destul de bine locurile acestea. Asta ar putea fi un avantaj. 

Romulus dădu din cap în semn de aprobare, obişnuit fiind să 
urmărească toate raţionamentele dascălului său, chiar şi atunci 
când nu înţelegea prea bine despre ce era vorba, dar nu se 
arătă prea interesat de acea ultimă afirmaţie. Uşa camerei lor 
era zăvorâtă pe dinafară şi de pază stătea un războinic înarmat 
cu secure şi cu sabie: ar mai fi putut exista, oare, vreo 
posibilitate să stabilească vreun contact cu mama sa? Se prăvăli 
pe pat, sfârşit de prea multe emoţii şi de oboseală; natura îşi 
spuse ultimul cuvânt şi el căzu într-un somn profund. 
Ambrosinus îl înveli cu o pătură, îl mângâie pe cap şi se întinse 
şi el pe celălalt pat, încercând să se odihnească. Nu vru să 
stingă felinarul pentru că simţea că întunericul l-ar fi făcut să 
revadă imagini de care ar fi fost greu să se apere şi pentru că 
prefera să fie câtuşi de puţin vigilent în noaptea aceea bântuită 
de umbre sângeroase. 

N-ar fi putut spune cât timp trecuse, când îi ajunse la urechi 
un zgomot, urmat de o bufnitură surdă. Romulus încă dormea 
dus şi nu auzise nimic: atât de adânc îi era somnul, încât băiatul 
se afla exact în aceeaşi poziţie în care adormise. Ambrosinus se 
ridică şi mai auzi încă un zgomot, de data aceasta unul sec şi 
metalic al unei izbituri în uşa camerei în care se aflau ei. Se 
apropie de băiat şi-l scutură energic: 

— Scoală-te, repede, vine cineva. 

Romulus deschise ochii, mai întâi fără să-şi dea seama unde 
se afla, dar înţelese imediat dureroasa realitate a condiţiei sale 
după ce îşi roti privirea pe pereţii încăperii în care era închis, 
între timp, uşa se deschisese scârţâind şi în prag apăruse o 
siluetă învăluită într-o mantie neagră şi cu capul acoperit de o 
glugă largă. Privirea lui Ambrosinus căzu de îndată asupra 
vârfului sabiei pe care necunoscutul o ţinea în mână şi, 


instinctiv, se strecură între el şi băiat. Dar omul îşi descoperi 
faţa: 

— Repede, spuse el, sunt un soldat roman din Nova Invicta şi 
am venit să-l salvez pe băiat. Repede, n-avem timp. 

— Dar eu cum fac să... începu Ambrosinus. 

— Nu mă interesează. Am promis să-l salvez pe el, nu pe tine. 

— Dar nu te cunosc, nu ştiu cine eşti şi... 

— Mă numesc Aurelius şi, cu puţin timp înainte, l-am omorât 
pe paznic, spuse, arătând înspre cadavrul din spatele lui. Apoi, îl 
apucă pe barbarul mort şi-l târî în cameră. 

— Eu nu merg nicăieri fără mama, spuse grăbit Romulus. 

— Atunci, pe toţi zeii, să plecăm de aici. Unde este? 

— Acolo, răspunse Ambrosinus şi adăugă, făcând dovada că 
prezenţa lui era neapărat necesară într-o asemenea situaţie. Şi 
ştiu şi pe unde am putea merge. 

Se îndreptară către camera în care trebuia să se afle închisă 
Flavia Serena şi Aurelius strecură vârful sabiei între uşă şi toc, 
desfăcând zăvorul. Dar, chiar în clipa aceea, veni paznicul de 
schimb şi începu să urle alergând înspre ei cu sabia scoasă din 
teacă. Aurelius îl aşteptă pe barbar şi, dezechilibrându-l cu o 
mişcare înşelătoare, îl lovi între coaste străpungându-l dintr-o 
parte în alta. Omul se prăvăli fără viaţă şi legionarul intră în 
camera Flaviei, spunând: 

— Repede, doamna mea, am venit să vă eliberez, repede, nu 
avem nici o clipă de pierdut. 

Flavia îşi văzu fiul şi pe Ambrosinus şi simţi că inima îi bătea 
cu putere: soarta îi dădea o mână de ajutor nesperată. 

— Pe acolo, spuse Ambrosinus, putem trece prin coridorul 
matroanelor: nu cred că barbarii ştiu de existenţa lui. 

Porni în grabă într-acolo, dar strigătele paznicului atrăseseră 
alţi oameni de la capătul coridorului. Aurelius văzu un grilaj de 
fier şi-l închise tocmai la timp, apoi alergă din nou înainte, 
împreună cu tovarăşii săi de evadare. Se auzeau, de-acum, în 
spatele lor strigăte sălbatice din toate părţile, se vedeau oameni 
cu torţe alergând de colo-colo în bezna din curte şi din spatele 
ferestrelor se desluşeau zăngănitul armelor şi, de peste tot, 
strigăte nervoase. Apoi, deodată, când Ambrosinus era gata să 
deschidă uşiţa secretă care dădea în coridorul matroanelor, 


țâşni de pe o scară laterală, însoţit de doi camarazi, un războinic 
uriaş: Wulfila. Ambrosinus se trezi despărţit de tovarăşii săi. 
ingrijorat la culme, se ascunse în spatele arcadei care ascundea 
uşiţa secretă, asistând neputincios la luptă. Cei trei se aruncară 
asupra lui Aurelius care se puse ca pavăză în faţa Flaviei şi a lui 
Romulus. Ambrosinus închise ochii, strânse în mâna stângă 
bijuteria pe care o avea atârnată la gât, o ramură de vâsc din 
argint, şi-şi concentra toată puterea spiritului asupra braţului lui 
Aurelius care lovi fulgerător decapitând un adversar. Capul 
barbarului îi căzu acestuia între picioare şi, o clipă, corpul tresări 
în ultimele convulsii ale morţii, lăsând să iasă un torent de 
sânge din gâtul retezat, după care se prăbuşi pe spate. Aurelius 
pară cu pumnalul strâns în mâna stângă lovitura lui Wulfila şi se 
aruncă într-o parte, împiedicându-l cu piciorul pe cel de-al 
treilea războinic care pornise şi el la atac, se învârti pe călcâie 
şi, în aceeaşi clipă, lama cuţitului său se înfipse între omoplaţii 
duşmanului căzut, lăsându-l pe jos agonizând. După aceea, 
Aurelius îl înfruntă pe cel mai de temut atacator: săbiile se 
încrucişară cu un scrâşnet asurzitor într-un duel pe viaţă şi pe 
moarte, răspândind roiuri de scântei. Armele erau dintr-un oţel 
de cea mai bună calitate şi forţa înspăimântătoare a barbarului 
avea de-a face cu îndemânarea şi cu sprinteneala romanului. 

Se auzeau deja, din ce în ce mai aproape, strigătele gărzilor şi 
Aurelius îşi dădu seama că trebuia să termine cumva cu 
adversarul său sau ar fi căzut în cel mai scurt timp în mâinile lor 
şi ar fi avut parte de un sfârşit îngrozitor. 

Săbiile se ciocniră una de alta între piepturile celor doi 
luptători, fiecare încercând să taie beregata celuilalt, strângând 
cu mâna liberă încheietura mâinii duşmanului. Şi, în acel 
moment, aflându-se atât de aproape, se priviră ţintă în ochi şi 
cei ai lui Wulfila se holbară de o surpriză cu totul neaşteptată. 

— Cine eşti? strigă. Eu te-am mai văzut, romanule! 

Barbarului i-ar fi fost suficient să-l mai ţină imobilizat pe 
Aurelius, preţ de numai câteva clipe şi camarazii săi ar fi ajuns 
acolo, punând capăt luptei şi răspunzând la acea întrebare, dar 
Aurelius se eliberă izbindu-şi duşmanul cu o formidabilă lovitură 
de cap. Se retrase ca să-l străpungă cu sabia, dar alunecă în 
balta de sânge de la duşmanii ucişi şi căzu la pământ. Wulfila se 


năpusti asupra lui ca să-i dea lovitura de graţie, dar Romulus, 
care, ţeapăn de spaimă până atunci, rămăsese lipit de mama 
sa, îl recunoscu pe ucigaşul tatălui său, se desprinse din 
strânsoarea mamei sale şi apucă sabia unuia dintre războinicii 
căzuţi ca să se arunce asupra lui Wulfila. Acesta simţi pericolul 
dintr-o privire cu coada ochiului şi pară cu pumnalul, dar Flavia 
făcuse deja un salt ca să-şi apere fiul, primind lovitura de-a 
dreptul în piept. Romulus începu să strige de groază şi Aurelius, 
profitând de un moment de derută a adversarului său, încercă 
să-l străpungă cu sabia: Wulfila se feri, dându-se înapoi ca să 
scape cu viaţă, dar se alese cu o tăietură lungă care-i brăzdă 
faţa de la ochiul stâng până la obrazul drept. Scoase un urlet de 
furie şi de durere, continuând să-l amenințe pe roman cu sabia, 
în timp ce acesta îl trăgea pe băiat de lângă cadavrul mamei 
sale şi-l ducea în jos pe scara de unde veniseră atacatorii. 

Ambrosinus vru să-i urmeze, dar văzu îmbulzindu-se înspre el 
o mulţime de soldaţi şi se retrase din nou în umbra arcadei, 
făcându-se nevăzut prin uşiţa secretă. Ajunse într-un balcon 
lung cu coloane de marmură care ducea către centrul bazilicii 
dominat de un mare mozaic de pe absidă, înfăţişându-l pe Crist 
Pantocrator, abia vizibil în reflexele palide ale aurului din 
lucrătură. Coboră în fugă, traversă prezbiteriul şi sacristiile, 
după care o luă pe un coridor strâmt, de fapt un spaţiu lăsat 
liber în zidul dublu al clădirii: îşi imagina unde ar fi putut ajunge 
Aurelius, ce cale de scăpare ar fi putut găsi şi tremura pentru 
soarta acelui băiat aflat într-un asemenea pericol. 

Intr-adevăr, lui Aurelius nu-i mai rămăsese decât o singură 
posibilitate de a fugi: cea care trecea prin băile palatului. Intră 
într-o sală largă cu acoperişul în formă de boltă, slab iluminată 
de câteva lămpi cu ulei. În pardoseală se afla un bazin mare plin 
cu apă, lăsată de noii stăpâni să se învechească, fiind acum 
acoperită de un strat de alge. Aurelius încercă să deschidă uşa 
care dădea spre stradă, dar aceasta era blocată pe dinafară. 
Atunci, se întoarse către băiat şi-l întrebă: 

— Ştii să înoţi? 

Romulus dădu din cap afirmativ, în timp ce privea cu scârbă 
la apa aceea care începuse să miroasă urât. 


— Atunci, vino după mine, trebuie să ajungem la conducta de 
alimentare cu apă care duce la canalul de afară. Acolo, undeva 
aproape, este calul meu. Apa o să fie tulbure şi rece, dar sunt 
sigur că o să te descurci. O să te ajut şi eu. Hai, ţine-ţi respiraţia 
şi vino după mine. 

Intră în bazin şi-l ajută şi pe Romulus să coboare, apoi se 
scufundară amândoi şi Aurelius începu să urce prin conductă. 
Pipăind cu mâinile, găsi imediat oblonul care despărţea bazinul 
de canalul de alimentare. Era închis. Se simţi pierdut, gândindu- 
secă ar fi trebuit să facă acest lucru de unul singur, în numai 
câteva clipe, băiatul s-ar fi înecat: simţea deja, prin apa tulbure, 
că acesta deja se zbătea disperat. Reuşi să-şi strecoare degetele 
la baza oblonului şi se căzni să-l împingă în sus din toate 
puterile, până simţi că, puţin câte puţin, începe să se mişte. 
Atunci îl apucă orbeşte pe băiat şi-l împinse pe dedesubt, în 
partea cealaltă, apoi trecu şi el şi lăsă oblonul să cadă. La puţin 
timp după aceea, cu plămânii gata să explodeze, ieşi la 
suprafaţă, avându-l alături pe Romulus. Băiatului îi clănţăneau 
dinţii de frig şi poate că era gata să leşine dacă l-ar mai fi lăsat 
în apă, iar el s-ar fi dus să caute calul. Il împinse pe mal, ud 
leoarcă şi tremurând, apoi ieşi şi el din apă, trăgându-l în fugă la 
adăpostul zidului de miazăzi al palatului. 

— Ceaţa pare să se risipească, îi spuse, avem noroc. Curaj, o 
să reuşim. Acum, nu te mişca de aici. 

In primul moment, băiatul nu avu nici o reacţie: părea să fi 
pierdut orice simţ al realităţii. Apoi, spuse cu o voce firavă: 

— Trebuie să-l aşteptăm şi pe Ambrosinus. 

— El este om mare, îi răspunse Aurelius, se poate descurca şi 
singur. Măcar să putem scăpa noi de aici. Barbarii ne caută deja 
prin jurul palatului. 

Intr-adevăr, se auzeau urmăritorii ieşind călare din grajdurile 
din aripa opusă a palatului, ca să patruleze pe străzi. Aurelius 
alergă pe o ulicioară până îl găsi pe Juba, legat într-un vechi 
depozit de peşte, acum pe jumătate ruinat. 

II luă de hăţuri şi se întoarse pe acelaşi drum, încercând să nu 
facă prea mult zgomot, dar când aproape că ajunsese, auzi un 
strigăt în limba herulilor: 

— Uite-l, e acolo. Stai! Stai pe loc! 


îndată după aceea, îl văzu pe Romulus ieşind din 
ascunzătoare şi luând-o la fugă pe lângă zidul de răsărit al 
palatului. Îl descoperiseră! 

Încălecă dintr-o săritură şi porni în goană pe pajiştea largă din 
faţa palatului imperial, luminată de o mulţime de torţe aprinse, 
şi-l văzu pe Romulus alergând disperat şi, în urma lui, un grup 
de războinici heruli. Îşi îndemnă şi mai tare calul şi se năpusti 
printre urmăritori, secerând doi dintre ei, din dreapta în stânga, 
şi, înainte ca ei să-şi dea seama ce se întâmpla, trecu în faţa lor. 
Ajunse lângă Romulus şi-l prinse cu o mână de subsuori, 
ridicându-l de la pământ şi îndemnându-şi calul cu strigăte 
puternice: 

— Hai Juba! Dii! Dii! 

Dar, în timp ce-l aşeza pe băiat în faţa sa pe şa, unul dintre 
urmăritori îl ochi cu arcul, trase, şi o săgeată i se înfipse 
romanului în umăr. 

Aurelius strânse din dinţi şi se strădui să reziste, dar 
încordarea muşchilor îi provocă o durere sfâşietoare şi fu nevoit 
să slăbească strânsoarea. Romulus căzu de pe cal, dar Aurelius 
nu se dădu bătut: strânse cu pulpele coastele calului, făcându-l 
să se întoarcă, şi-l apucă din nou pe băiat cu braţul rămas 
teafăr. Dar, în acelaşi moment, Ambrosinus ieşi pe o uşă laterală 
şi se aruncă înspre Romulus, trântindu-l la pământ ca să-l apere 
cu corpul său. Aurelius înţelese că nu mai avea de ales şi se 
repezi cu ultimele puteri pe o ulicioară laterală, făcu un salt 
acrobatic peste un canal care-i tăia calea şi-şi continuă cursa 
nebunească înspre o porţiune a zidului înconjurător, unde, 
printr-o spărtură care nu fusese niciodată complet reparată, 
putu să ajungă sus şi să coboare, destul de greu, de cealaltă 
parte. 

Un grup de războinici barbari călări, ţinând în mâini torţe 
aprinse, ieşi, însă, de pe una din porţi ca să-i închidă orice cale 
de scăpare. Aurelius reuşi să ajungă primul la digul care 
traversa laguna şi încercă să se distanţeze cât mai mult de 
urmăritori, astfel încât ceața să facă restul. Dar durerea 
sfâşietoare din umăr nu-i mai permitea să ţină bine frâiele 
calului şi pierdea încetul cu încetul din viteză. Zări prin 
întunericul din faţa lui un pâlc de arbori şi de tufişuri, trase de 


hăţuri, descălecă şi încercă să se ascundă coborând de pe dig 
către apă în speranţa că urmăritorii vor trece mai departe, dar 
barbarii pricepură ce se întâmplase şi, la rândul lor, se opriră. 
Erau cel puţin şase: urmau să-l descopere cât de curând şi n-ar 
mai fi avut nici o cale de scăpare. 

Trase sabia din teacă şi se pregăti să moară ca un soldat 
adevărat, dar, în aceeaşi clipă, se auzi prin aer un şuierat şi unul 
dintre barbari se prăbuşi străpuns de o săgeată. Un al doilea 
căzu cu gâtul străpuns de o altă săgeată şi căzu vărsând sânge. 
Ceilalţi pricepură că, având torţele aprinse în mâini, erau ţinte 
sigure în bezna nopţii şi dădură să le arunce, dar o a treia 
săgeată se înfipse în burta altui călăreț făcându-l să scoată un 
strigăt ascuțit de durere. Cei rămaşi o luară la fugă 
înspăimântați de acel inamic invizibil ascuns în ceţurile 
mlaştinilor. 

Aurelius încercă să urce pe dig ca să ajungă la calul său, dar 
alunecă sleit de puteri. Durerea devenise insuportabilă, vederea 
i se împăienjeni şi i se păru că se cufundă în ceața din jur, ca 
într-o prăpastie fără fund. Într-o ultimă străfulgerare de 
luciditate crezu că întrezăreşte o figură omenească aplecată 
deasupra lui şi că aude clipocitul apei sub loviturile unor lopeţi. 
Apoi... nimic. 


IV 


Ambrosinus se ridică de pe jos şi-l ajută şi pe băiat: complet 
ud, cu hainele murdare de alge şi de noroi, cu părul năclăit, 
tremura de frig şi avea buzele vineţii. Bărbatul îşi scoase mantia 
şi i-o puse pe umeri, spunându-i: 

— Vino, hai să ne întoarcem înăuntru. 

Trecu printre gărzile lui Wulfila care îi amenințau cu săbiile 
scoase din teacă, cu fruntea sus, susţinându-l pe băiat. li şoptea 
la ureche cuvinte de îmbărbătare în vreme ce treceau pe 
coridoare şi urcau scările către camera în care urmau să fie din 
nou închişi. Romulus nu spunea nimic, mergea înainte cu pas 
şovăitor, împiedicându-se mereu în hainele zdrenţuite sau în 
mantie, prea lungă pentru statura sa. Mâinile şi picioarele îi erau 
încă amorţite de frig, iar sufletul îi era chinuit de imaginea 
mamei sale străpunse de pumnalul celui care-l ucisese şi pe 
tatăl său. În sinea lui, îl ura pe acel bărbat care-i dăduse iluzia 
că va fi liber şi, în loc de aceasta, nu fusese decât cauza altor 
nenorociri şi mai cumplite, îl expusese unui viitor şi mai sumbru. 
La un moment dat, îşi ridică privirea către învățătorul său, cu o 
expresie speriată şi-l întrebă: 

— Mama mea... A murit, nu-i aşa? 

Ambrosinus nu-i răspunse imediat. 

— A murit? insistă băiatul. 

— Mă tem... mă tem că da, răspunse bărbatul cuprinzându-i 
umerii şi trăgându-l înspre el. 

Dar Romulus se depărtă, strigând: 

— Lasă-mă, lasă-mă! O vreau pe mama! Vreau s-o văd! Unde 
aţi dus-o? Vreau s-o văd! Şi se arunca înspre războinicii barbari, 
lovind furios cu pumnii lui fragezi în scuturile lor. Ei rânjeau, 
bătându-şi joc de el şi împingându-l de la unul la altul. 
Ambrosinus încercă să-l apuce de mână, să-l oprească, dar 
băiatul era parcă ieşit din minţi. În viaţa lui nu mai exista nici o 
rază de speranţă, nici o posibilitate de a ieşi din lumea aceea de 
grozăvii. Era atât de disperat, încât părea gata să-şi ia zilele. 


— Lăsaţi-l să-şi vadă mama, se rugă Ambrosinus de gărzi, 
poate că o să se mai liniştească după aceea. Vă rog, dacă ştiţi 
unde au dus-o, lăsaţi-l s-o vadă. Nu-i decât un copil 
înspăimântat, fie-vă milă. 

Barbarii începură să râdă şi Ambrosinus îi privi ţintă, pe 
fiecare în parte: din ochii săi albaştri iradia o asemenea forţă, o 
asemenea putere venea dinspre pupilele sale larg deschise, 
încât unii plecară privirile, parcă învinşi de o energie 
misterioasă. Apoi, cel care părea să fie mai-marele grupului 
răspunse: 

— Acum nu se poate. Trebuie să vă întoarceţi în camera 
voastră, acestea sunt ordinele. Dar o să-i transmit 
comandantului dorinţele tale şi am să-ţi spun ce s-a hotărât. 

În cele din urmă, Romulus păru să se mai liniştească, epuizat 
de atâta zbucium, şi cei doi fură duşi în camera lor. Ambrosinus 
nu mai spuse nimic, pentru că, orice ar fi spus, n-ar fi făcut 
decât să le înrăutăţească situaţia. Romulus se aşezase pe jos, în 
colţul cel mai îndepărtat al încăperii, cu capul dat pe spate şi 
rezemat de zid şi privind în gol. Din când în când lăsa să-i scape 
câte un suspin plin de suferinţă şi atunci preceptorul său se 
ridica şi venea să-l privească, încercând să-şi dea seama cât din 
spiritul lui era treaz şi cât căzuse pradă unui adevărat delir. Intr- 
un târziu, cuprins de o toropeală agitată şi intermitentă, petrecu 
restul nopţii aceleia. Când lumina lăptoasă a zorilor pătrunse în 
cameră prin cele două ferestruici de sub tavan, se auzi un 
zgomot la uşă, după care aceasta se deschise, lăsând să intre 
două slujnice. 

Aduceau un lighean cu apă, haine curate, un vas mic cu alifie 
şi o tavă cu mâncare. Se apropiară de Romulus, puseră totul pe 
o masă, apoi făcură o plecăciune adâncă şi-i sărutară mâna cu 
mare respect. Romulus se lăsă să fie spălat şi îmbrăcat, dar nu 
vru să mănânce cu toate insistenţele lui Ambrosinus. Una dintre 
servitoare, o fată cam de optsprezece ani, foarte delicată şi 
plină de graţie, îi turnă într-o cupă lapte cald cu miere şi-i spuse: 

— Te rog, stăpâne, bea măcar asta, o să prinzi puteri. 

— Te rog, interveni şi cealaltă, ceva mai mare şi având în 
priviri o îngrijorare adâncă şi sinceră. 


Atunci, Romulus luă cupa şi o bău cu înghiţituri mari. Apoi, o 
puse pe tavă şi spuse: 

— Mulţumesc. 

Ambrosinus se gândi că, în alte condiţii, Romulus n-ar fi 
mulţumit niciodată unui servitor: poate că situaţia aceea atât de 
dureroasă şi singurătatea îl făcea să aprecieze căldura umană, 
de oriunde ar fi venit ea. Când fetele se îndreptară spre uşă, 
merse după ele şi le întrebă dacă observaseră mişcări 
neobişnuite prin palat după ce se întorseseră ei. Fetele îi 
spuseră că nu. 

— Avem nevoie de ajutorul vostru, spuse Ambrosinus. Orice 
informaţie aţi putea să-mi daţi ar fi foarte prețioasă, dacă nu 
chiar crucială. Este vorba despre însăşi viaţa împăratului. 

— O să facem tot ce putem, răspunse fata, dar nu le 
înţelegem limba şi nu putem şti ce spun. 

— Aţi putea să duceţi nişte mesaje? 

— Ne percheziţionează, mărturisi fata roşind uşor, dar putem 
să transmitem prin viu grai dacă vreţi să ne spuneţi ceva. Doar 
dacă nu pun pe cineva să ne urmărească. In palat este o 
atmosferă de mare neîncredere şi duşmănie faţă de oricine este 
de neam latin. 

— Îmi dau seama. Ceea ce aş vrea să ştiu este dacă astă- 
noapte a fost prins vreun soldat roman, un bărbat cam de 
patruzeci şi cinci de ani, bine făcut, păr negru, puţin încărunţit la 
tâmple, ochi ca tăciunele. Este rănit la umărul stâng. 

Fetele se priviră una pe alta şi răspunseră că nu, nu văzuseră 
pe nimeni care să corespundă acestei descrieri. 

— Dacă se întâmplă să-l vedeţi, viu sau mort, vă rog să-mi 
spuneţi cât de repede posibil. Ar mai fi ceva: cine v-a trimis aici? 

— Administratorul palatului, răspunse cea mai mare dintre 
fete. Nobilul Anthemius. 

Ambrosinus dădu din cap: era un vechi funcţionar şi îi fusese 
întotdeauna credincios împăratului, oricare ar fi fost acesta, fără 
a-şi mai dori altceva. | se părea, desigur, normal să-l servească 
şi pe Romulus, atât timp cât nu exista un succesor al acestuia. 

Fetele ieşiră şi foşnetul paşilor uşori se pierdu, acoperit de 
mersul greoi al gardienilor care le escortau. Romulus se cuibări 
într-un ungher al camerei şi se ferecă într-o muţenie 


încăpăţânată refuzând să accepte orice încercare de a discuta 
cu el a învățătorului său. Nu reuşea să găsească puterea de a 
ieşi din impasul în care intrase şi, judecând după expresia fixă şi 
absentă a privirii, continua să se afunde fără încetare. Din când 
în când, în ochii săi nemişcaţi sclipea câte o emoție numai de el 
ştiută şi lacrimile începeau să i se prelingă încet pe obraji, 
ajungând până pe haine. 

Mai trecu ceva timp. Era aproape de amiază când uşa se 
deschise din nou şi bărbatul cu care vorbise Ambrosinus 
noaptea trecută apăru în prag şi-i spuse lui Romulus: 

— Dacă doreşti, acum poţi s-o vezi. 

Băiatul se trezi imediat din toropeala sa şi-l urmă fără să-l mai 
aştepte pe învățătorul său, acesta venind fără a scoate nici o 
vorbă în urma micului grup. Nu spusese nimic până atunci, 
ştiind că nu existau cuvinte care să poată aduce o rază de 
lumină în acel abis de tenebre şi pentru că era convins că toţi 
copiii erau, de fapt, protejaţi de natură, singura în stare să 
vindece răni atât de dureroase. 

Porniră către aripa de miazăzi a palatului, până la cazarma, 
acum pustie, a fostelor gărzi ale palatului. Aici, începură să 
coboare scările şi Ambrosinus îşi dădu seama că se îndreptau 
spre bazilica imperială, pe acolo pe unde trecuse cu puţin timp 
înainte de a intra pe coridorul matroanelor. Traversară naosul şi 
coborâră într-o criptă parţial ocupată de apa sărată a lagunei. 
Altarul central şi micul prezbiteriu păreau o mică insulă legată 
de pardoseala exterioară printr-o punte din cărămizi. Cine 
trecea pe ea, traversa oglinda de apă sub care sclipea un vechi 
mozaic care înfăţişa dansul anotimpurilor. Corpul Flaviei Serena 
era depus pe masa din marmură a altarului. Albă ca varul, 
acoperită de un giulgiu de lână albă care se răsfrângea pe cele 
două laturi, avea părul pieptănat şi faţa machiată discret. 
Probabil că vreo slujnică din palat avusese grijă de rămăşiţele 
pământeşti ale defunctei şi se străduise să facă acest lucru cât 
mai bine. 

Romulus se apropie cu pas şovăitor, o privi stăruitor ca şi cum 
acel corp încremenit în moarte s-ar fi putut reînsufleţi, ca printr- 
o minune, sub căldura privirii sale, apoi ochii i se umplură de 
lacrimi şi izbucni într-un plâns deznădăjduit, rezemându-şi 


fruntea de marmura îngheţată. Ambrosinus, care se apropiase şi 
el, dar nu îndrăznise să-l atingă, aşteptă ca băiatul să-şi 
descarce suferinţa. În cele din urmă, îl văzu ştergându-şi 
lacrimile şi şoptind câteva cuvinte pe care nu le putu înţelege. 
Apoi, Romulus îşi ridică fruntea şi se întoarse către cei de faţă, 
soldaţi barbari de sub comanda lui Wulfila, iar preceptorul său 
rămase surprins de fermitatea privirii sale când spuse: 

— Veţi plăti pentru asta. O să plătiţi cu toţii. Să vă bată 
Dumnezeu, câini râioşi ce sunteţi. 

Niciunul dintre ei nu înţelesese vorbele băiatului, într-o latină 
clasică, străveche, la fel ca blestemul pe care îl adresase 
duşmanilor săi şi preceptorul simţi o mare uşurare, dar, de sus, 
dintr-o mică lojă a absidei care dădea înspre coridorul 
matroanelor, Odoacru asistase la această scenă, însoţit de 
gărzile sale şi de unul dintre servitori. 

— Ce-a spus? îl întrebă el pe acesta din urmă. 

— V-a blestemat pe voi toţi, răspunse laconic servitorul. 
Odoacru mormăi oarecum compătimitor, dar, în spatele lui, 
Wulfila, pe jumătate ascuns în umbră, părea expresia fizică a 
acelei anateme. Crestătura adâncă pe care i-o lăsase sabia lui 
Aurelius îi schimonosea faţa şi cusătura făcută de chirurgul 
palatului făcea şi mai hidoasă acea figură tumefiată, cu buzele 
rânjite ca într-o mască grotescă. 

Odoacru se întoarse către gărzile de lângă el şi le porunci: 

— Duceţi-l pe băiat înapoi, în camera lui, şi aduceţi-l la mine 
pe bătrân: el trebuie să ştie o groază de lucruri despre ce s-a 
întâmplat astă-noapte. 

Mai privi încă o dată la corpul Flaviei Serena şi nimeni nu putu 
vedea prin semiobscuritatea aceea adânca părere de rău care, 
timp de o clipă, se întipărise în privirea sa. Apoi le întoarse 
spatele şi plecă, însoţit de Wulfila, îndreptându-se către 
apartamentele imperiale. Unul dintre oamenii din gardă coborâ 
în criptă şi şopti ceva căpeteniei paznicilor: îndată după aceea, 
Romulus fu despărţit de învățătorul său, acesta fiind luat de noul 
venit. Strigă în urma lui: 

— Magister! 

Apoi, când Ambrosinus întoarse capul înspre el, adăugă: 

— Nu mă părăsi! 


— Nu te teme. O să ne vedem cât se poate de repede. Curaj, 
nimeni nu trebuie să te mai vadă plângând, nimeni, pentru 
nimic în lume. Am fost de faţă când au fost ucişi amândoi 
părinţii tăi, nu poate exista în viaţa unui om o suferinţă mai 
mare ca aceasta. Acum nu mai poţi decât să ieşi din starea în 
care te afli şi eu am să te ajut să faci asta. 

Şi plecă, însoţit de paznici. 

Odoacru îl aştepta în apartamentul imperial, acolo unde 
fusese biroul fostului împărat, lulius Nepos, şi, după aceea, chiar 
al lui Flavius Oreste. 

— Cine era omul care a încercat să-i elibereze pe prizonieri 
astă-noapte? întrebă el fără niciun fel de introducere. 
Ambrosinus îşi petrecu privirile peste dulapurile lungi pline până 
la refuz cu suluri de pergament şi cărţi, amintindu-şi că el însuşi 
citise multe dintre ele în puţinele luni în care fusese ca un 
membru al familiei imperiale, locuind în acel măreț palat, şi 
aceasta îl înfurie peste măsură pe interlocutorul său care strigă: 

— Vită-te la mine când vorbesc cu tine! Şi răspunde la 
întrebarea mea! 

— Nu ştiu cine putea să fie, sună liniştit răspunsul. Nu l-am 
mai văzut niciodată. 

— Nu-ţi bate joc de mine: nimeni nu s-ar încumeta la aşa ceva 
dacă n-ar fi fost vreo înţelegere cu vreunul dintre voi. Tu ştiai că 
el va acţiona şi probabil că ştii unde se află acum. Ar fi bine să- 
mi spui: dacă vreau, te pot face să vorbeşti. 

— Nu mă îndoiesc de asta, îi răspunse Ambrosinus, dar nici 
măcar tu nu mă poţi face să spun ceea ce nu ştiu. [i-ar fi 
îndeajuns să-i întrebi pe oamenii care te păzesc: din momentul 
în care am plecat din locuinţa lui Oreste, nimeni în afară de ai 
tăi nu a mai avut vreo legătură cu noi. În ceata pe care ai trimis- 
o ca să-i ucidă pe toţi cei de acolo nu se afla niciun roman şi 
niciunul dintre oamenii lui Oreste nu a scăpat cu viaţă şi tu ştii 
bine aceasta. De altfel, eu însumi l-am împiedicat pe omul acela 
să ducă la bun sfârşit ultima încercare de a-l lua cu el pe băiat. 

— Pentru că nu voiai să-l expui altor primejdii. 

— Aşa este. Dar şi pentru că nu puteam fi niciodată de acord 
cu un asemenea mod de a acţiona! O încercare disperată, o 
luptă pierdută încă dinainte de a începe. Şi preţul a fost 


înspăimântător. Sigur, nu aşa ceva avea el de gând, dar, din 
păcate, acesta a fost rezultatul. Stăpâna mea, împărăteasa- 
mamă, ar fi fost acum încă în viaţă dacă el nu ar fi procedat 
astfel. Eu nu aş fi fost de acord niciodată cu o asemenea 
nebunie şi asta dintr-un motiv foarte simplu... 

— Şi care ar putea fi acest motiv? 

— Nu-mi plac nereuşitele. Este, desigur, un bărbat foarte 
curajos şi câinele ăla de pază al tău n-o să-l uite prea curând: i-a 
tăiat faţa dintr-o parte în alta. Îl înţeleg că vrea să se răzbune, 
dar eu nu pot să vă fiu de folos şi, chiar dacă mă tai în bucățele, 
nu o să capeţi nimic altceva în plus faţă de ce ţi-am spus. 

Vorbea atât de calm şi de sigur pe el încât Odoacru rămase 
impresionat: un asemenea om i-ar fi fost util, un om atât de 
deştept şi de înţelept care să-l sfătuiască în întorsăturile politicii 
şi ale intrigilor de la curte cu care, în cel mai scurt timp, ar fi 
avut de-a face. Dar tonul pe care pronunţase acele cuvinte, 
„stăpâna mea, împărăteasa mamă”, nu lăsa nici o îndoială 
asupra convingerilor şi asupra celui care se bucura de fidelitatea 
sa. 

— Ce-ai de gând să faci cu băiatul? îl întrebă, la un moment 
dat, Ambrosinus. 

— Asta nu te priveşte, îi răspunse Odoacru. 

— Cruţă-i viaţa. Nu-ţi poate face niciun rău. Nu ştiu de ce 
omul acela a încercat să ne elibereze, dar asta nu poate fi un 
motiv de îngrijorare pentru tine. Era singur: dacă ar fi fost vorba 
despre un complot, alegerea locului şi a momentului ar fi fost 
alta, nu crezi? Mai mulţi oameni, ajutoare pe tot parcursul, calea 
de scăpare pregătită şi totuşi, a trebuit să-i arăt eu pe unde 
puteam să fugim. 

Odoacru fu uluit să audă o asemenea mărturisire şi, în acelaşi 
timp, de logica perfectă a acelor cuvinte. 

— Dar cum a făcut ca să ajungă la camera în care vă aflaţi 
voi? 

— Nu ştiu, dar pot să-mi închipui. 

— Spune. 

— Omul acela cunoaşte limba voastră. 

— De unde ştii aşa ceva? 


— Pentru că l-am auzit vorbind cu războinicii tăi, răspunse 
Ambrosinus. 

— Dar pe unde au ieşit? insistă Odoacru. Într-adevăr, niciunul 
dintre oamenii săi nu-şi putuse explica felul în care Romulus şi 
Aurelius fuseseră descoperiţi în afara palatului, când toate 
posibilităţile de a fugi erau excluse. 

— Asta n-o mai ştiu, pentru că am fost despărțiți prin venirea 
gărzilor tale. Dar băiatul era ud tot şi mirosea îngrozitor. Eu aş 
zice că printr-un canal. Dar ce rost mai are să cauţi o explicaţie? 
Doar nu te temi de un băiat care abia a împlinit treisprezece 
ani! În plus, omul acela era singur, ţi-am mai spus, şi a fost grav 
rănit. În clipa asta ar putea fi deja mort. Cruţă-l pe băiat, te 
implor. E ceva mai mult decât un copil, ce rău ţi-ar putea face? 

Odoacru îl privi ţintă şi, pe neaşteptate, se simţi cuprins de 
nelinişte, ca şi cum ar fi încercat un sentiment nelămurit de 
nesiguranţă. Îşi coborâ privirile, ca şi cum s-ar fi gândit la ceva, 
apoi spuse: 

— Pleacă, acum. O să iau cât de curând o hotărâre. Să nu 
crezi că s-ar mai putea repeta cele petrecute astă-noapte. 

— Cum s-ar mai putea întâmpla? răspunse Ambrosinus. Un 
om în vârstă şi un băiat, păziţi zi şi noapte de zeci de 
războinici... Dar aş putea să-ţi dau un sfat... 

Odoacru nu voia să se umilească acceptând un sfat din partea 
lui, dar, în sinea lui, era curios să afle ce ar fi avut de spus acest 
om în stare să-l tulbure doar cu o privire. Ambrosinus înţelese şi 
continuă să vorbească: 

— Dacă îl ucizi pe băiat, este o samavolnicie şi puterea ta nu 
va fi niciodată recunoscută de împăratul din Răsărit care se 
bucură de mulţi susţinători şi în Italia, de multe iscoade şi chiar 
şi de mulţi soldaţi. Un roman poate lua puterea de la un alt 
roman, dar nu... şi ezită o clipă înainte de a pronunţa cuvântul... 
şi un barbar. Până şi marele Ricimer, înaintaşul tău, pentru a 
guverna, s-a servit întotdeauna de figuri mai şterse de membri 
ai familiei imperiale. Aşadar, cruţă-i viaţa băiatului şi vei apărea 
ca un personaj măreț şi generos: te vei bucura de simpatia 
clerului creştin care este foarte puternic, iar împăratul din 
Răsărit se va preface că nu ştie nimic. Pe el nu-l interesează 
cine comandă în Apus pentru că, oricum, tot nu poate schimba 


nimic, dar important i se pare să fie salvate aparențele. Ţine 
minte ce-ţi spun eu: salvează aparențele şi vei putea păstra 
puterea în această ţară cât vei trăi. 

— Aparenţele? repetă Odoacru. 

— Ascultă-mă. Acum douăzeci şi cinci de ani, Attila l-a obligat 
la plata unui tribut pe împăratul Valentinian al Ill-lea care nu a 
avut altă soluţie decât să plătească. Dar ştii cum? L-a numit pe 
Attila general al imperiului şi i-a plătit tributul sub formă de 
salariu. În realitate, împăratul romanilor plătea tribut unei 
căpetenii barbare, dar aparențele erau salvate şi, totodată, şi 
onoarea. Uciderea lui Romulus ar fi un act inutil de cruzime şi, 
din punct de vedere politic, o greşeală enormă. Eşti un om care 
reprezintă acum puterea. E timpul să înveţi cum trebuie s-o 
exerciţi. Făcu un semn abia perceptibil din cap şi se întoarse, 
plecând fără ca Odoacru să-l mai poată reţine. 

Ambrosinus ieşea din încăpere şi, aproape în aceeaşi clipă, o 
altă uşă se deschise şi intră Wulfila. 

— Trebuie să-l ucizi, imediat, şuieră el printre dinţi, sau 
întâmplări ca aceea de astă-noapte vor continua să se repete. 

Odoacru îl privi şi bărbatul acela care, totuşi, făcuse în trecut, 
din ordinul său, tot feluri de lucruri necurate i se păru dintr-o 
dată foarte depărtat şi aproape străin, un barbar cu care simţea 
că nu are prea multe lucruri în comun. 

— Tu nu ştii decât de sânge şi de măceluri, îi răspunse. Dar eu 
vreau să guvernez, înţelegi? Vreau ca supuşii mei să-şi vadă de 
treburile şi de ocupațiile lor, nu de comploturi şi de alte uneltiri. 
Aşa că o să iau acea decizie care mi se va părea cea mai 
corectă dintre toate celelalte. 

— Te-ai lăsat înduioşat de văicărelile ţâncului ăluia şi ameţit 
de palavrele bătrânului şarlatan. Dacă nu te simţi în stare, o să 
mă ocup eu de asta. 

Odoacru ridică mâna ca şi cum ar fi vrut să-l lovească, dar 
renunţă văzând din nou faţa schimonosită a lui Wulfila. 

— Să nu îndrăzneşti să mă sfidezi, spuse el cu asprime. Tu nu 
poţi decât să te supui, fără să discuţi. Pleacă, acum, vreau să 
mă gândesc la ce voi face. Când o să mă hotărăsc, am să te 
chem. 


Wulfila ieşi trântind uşa. Odoacru rămase singur în biroul său, 
măsurându-l cu pasul de la un capăt la altul, cântărind în sinea 
sa cuvintele lui Ambrosinus. Apoi, deodată, chemă un servitor 
şi-i porunci să-l cheme la el pe Anthemius, administratorul 
palatului. Bătrânul veni într-un suflet şi Odoacru îi făcu semn să 
se aşeze. 

— M-am hotărât în ce priveşte soarta tânărului numit Romulus 
Augustus, începu el. 

Anthemius îşi aţinti asupra lui ochii apoşi şi, aparent, fără nici 
o expresie. Ţinea pe genunchi un teanc de foi de pergament şi o 
pană în mâna dreaptă ca să-şi noteze tot ce se spunea. Odoacru 
continuă: 

— Mi-a milă de sărmanul băiat care nu are nici o vină pentru 
mârşăvia tatălui său şi m-am hotărât să-l las în viaţă. 

Anthemius lăsă să-i scape un suspin de uşurare, dar, îndată 
după aceea, Odoacru continuă: 

— Totuşi, tot ce s-a întâmplat de astă-noapte este dovada 
clară că viaţa sa este în pericol sau că s-ar putea să existe 
cineva care să se folosească de el ca să semene zâzanie şi chiar 
să provoace un război în ţara aceasta care, acum, nu are nevoie 
decât de pace şi de bună înţelegere. Îl voi trimite, aşadar, într- 
un loc sigur, sub paza unor oameni de încredere şi va avea 
parte de un venit demn de rangul său. Insemnele imperiale vor 
fi trimise la Constantinopol împăratului Basiliskos în schimbul 
numirii mele ca magister militum din Apus. Un singur împărat 
este mai mult decât suficient pentru întreaga lume. 

— Este o hotărâre înţeleaptă, cugetă Anthemius. Lucrul cel 
mai important este, într-adevăr... 

— ... să salvăm aparențele, încheie ca pentru sine Odoacru. 
Anthemius îl privi uluit: soldăţoiul acela grosolan învăţa repede 
regulile politicii. 

— Preceptorul lui său îl va putea însoţi? întrebă bătrânul. 

— N-am nimic împotrivă. Băiatul îşi va putea continua studiile 
şi aceasta n-ar putea să fie decât un lucru folositor. 

— Când trebuie să plece? mai întrebă Anthemius. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine: nu vreau să mai am şi 
alte bătăi de cap. 

— Aţi putea să-mi spuneţi unde va merge? 


— Nu. Doar comandantul escortei va afla acest lucru. 

— Dar trebuie să-l pregătesc pentru o călătorie lungă sau 
pentru una mai scurtă? 

Odoacru răspunse după câteva clipe de ezitare: 

— O călătorie destul de lungă. 

Anthemius dădu din cap în semn că înţelesese totul şi, cu o 
plecăciune respectuoasă, se retrase către camerele sale. După 
puţină vreme, la Odoacru veni un grup de ofiţeri în care avea 
cea mai mare încredere, ei fiind sfetnicii săi apropiaţi, şi, printre 
ei, Wulfila care era încă posomorât după ultima discuţie între 
patru ochi avută de curând cu stăpânul său. Odoacru porunci să 
li se aducă prânzul şi, când toţi erau aşezaţi şi cu hălcile de 
carne friptă în faţă, le ceru părerea asupra locului în care putea 
fi trimis băiatul. Unul propuse Istria, altul Sardinia. In cele din 
urmă, unul dintre cei de faţă spuse: 

— După mine, sunt locuri prea îndepărtate şi greu de ţinut 
sub control. În marea Tireniană există o insulă, sălbatică şi 
neospitalieră, aridă şi săracă în vegetaţie, dar destul de aproape 
şi, în acelaşi timp, departe de țărm. Pe o stâncă, aproape 
atârnând deasupra prăpăstiei şi absolut inaccesibilă, se află o 
villa veche, în parte în ruină, dar în care se mai poate locui. Se 
ridică şi se îndreptă către peretele pe care era pictată o hartă a 
imperiului, oprindu-se cu vârful degetului arătător într-un punct 
din golful Napoli. Capri. 

Odoacru nu răspunse imediat. Se vedea că medita asupra 
diferitelor propuneri. Apoi spuse: 

— Mi se pare destinaţia cea mai potrivită, un loc destul de 
izolat, dar, în orice caz, nu prea greu de ajuns la el. Băiatul va fi 
escortat de o sută de războinici, dintre cei mai buni. Nu vreau să 
aud de surprize sau de lucruri neprevăzute: aşa că pregătiţi-vă 
cu grijă, iar eu am să vă comunic când va fi plecarea. 

Hotărârea fusese luată, aşa încât schimbară subiectul 
discuţiilor. Erau cu toţii bine dispuşi: ştiind că se aflau în jurul 
conducătorului suprem, având în faţă perspectiva unei vieţi 
îndestulate, ca stăpâni peste pământuri, servitori, femei, cirezi 
de vite, viile şi palate, toate acestea îi făceau să fie nespus de 
veseli şi dornici să bea peste măsură. Când Odoacru îi anunţă că 
sfatul luase sfârşit, cei mai mulţi erau beţi şi fură ajutaţi de 


servitori să ajungă în camerele lor pentru odihna de după- 
amiază, un obicei tipic pentru acele locuri care începea să 
devină o obişnuinţă şi pentru ei. 

Wulfila care, în schimb, ţinând mai bine la băutură, rămăsese 
mai treaz, fu oprit să mai rămână. 

— Ascultă-mă, îi spuse Odoacru, am hotărât să ţi-l dau în grijă 
pe băiat pentru că eşti singurul în care pot avea încredere 
pentru această misiune. Mi-ai spus deja ce părere ai în această 
privinţă şi îţi voi spune acum ce gândesc şi eu: dacă s-ar 
întâmpla ceva rău, orice, tu o să fii cel răspunzător şi capul tău 
nu va mai valora nici cât mâncarea pe care o dau câinilor mei. 
M-ai înţeles cum trebuie? 

— Te-am înţeles foarte bine, răspunse Wulfila, cred că o să-ţi 
pară rău că l-ai lăsat în viaţă pe băiat, dar tu eşti cel care 
comanzi. Spuse aceste ultime cuvinte pe tonul unuia care ar fi 
vrut să spună în încheiere:... „deocamdată”. Odoacru înţelese, 
dar nu mai vru să adauge nimic. 

Când veni ziua plecării, două slujnice intrară în camera lui 
Romulus, înainte de revărsatul zorilor, pentru a-l trezi şi a-l 
pregăti de drum. 

— Unde ne duc? întrebă băiatul. 

Fetele schimbară între ele o privire de înţelegere, apoi, 
îndreptându-se către Ambrosinus care se sculase primul, 
spuseră: 

— Încă nu ştim, dar Anthemius este sigur că veţi merge spre 
sud şi, din cantitatea de provizii pregătită, consideră că este 
vorba despre cel puţin o săptămână de drum, dacă nu chiar mai 
mult. Ar putea fi Gaeta sau Napoli, sau chiar Brindisi, dar 
această direcţie din urmă o consideră mai puţin probabilă. 

— Şi, după aceea? întrebă Ambrosinus. 

— Nu va exista un după aceea, răspunse slujnica. Locul 
acesta, oricare ar fi el, va fi definitiv. 

Ambrosinus întoarse capul, încercând să-şi ascundă 
tulburarea. Fetele îi sărutară mâinile lui Romulus, şoptind: 

— Adio, Cezar, Dumnezeu să te apere. 

La puțin timp după aceea, sub escorta oamenilor lui Wulfila, 
Romulus şi cu Ambrosinus fură scoşi din palat prin dreptul 
bazilicii. Uşa cea mare de la intrare era deschisă şi se vedea, în 


capătul pronaosului, un sicriu înconjurat de lămpi aprinse: se 
pregăteau funeraliile solemne ale Flaviei Serena. Anthemius, 
supravegheat îndeaproape de un om de-al lui Odoacru, se 
apropie, îl salută cu mare respect pe Romulus şi-i spuse: 

— Din păcate, nu-ţi este îngăduit să iei parte la funeraliile 
mamei tale pe care eu însumi le-am pregătit cu cea mai mare 
grijă, dar poate că este mai bine aşa. Drum bun, stăpâne, să te 
ajute Dumnezeu. 

— Mulţumim, îi răspunse Ambrosinus lui Anthemius, 
salutându-l cu o plecăciune. Urcă în trăsură şi ţinu deschisă 
portiera ca să urce şi Romulus, dar băiatul făcu câţiva paşi către 
pragul bazilicii. Privi îndelung la corpul Flaviei Serena şi şopti: 

— Adio, mamă scumpă. 


V 


Imaginea începu treptat să prindă formă şi, mai întâi, era o 
sclipire ca prin ceaţă, cu reflexe verzui, apoi prinse un contur 
mai limpede şi mai precis sub razele palide ale soarelui de 
dimineaţă: un bazin mare, plin cu apă, o mască din piatră, 
înfăţişând un satir din a cărui gură larg căscată curgea în 
permanenţă un şuvoi de apă. Deasupra ei se înălța o boltă din 
care atârnau vrejuri dese de mâna maicii-Domnului şi care filtra 
lumina prin crăpăturile largi, producând efecte luminoase 
ciudate pe pereţi şi pe suprafaţa apei. In jurul bazinului se aflau 
piedestale cu resturi mutilate de statui, într-o latură se vedea un 
mic templu ruinat. 

Aurelius încercă să se ridice în capul oaselor şi mişcarea sa 
bruscă îi smulse un strigăt de durere. Câteva broaşte speriate se 
aruncară în apa stătută. 

— Stai cuminte, se auzi o voce din spatele lui, ai în umăro 
gaură cât toate zilele şi s-ar putea deschide iarăşi. 

Aurelius se întoarse şi, dintr-o dată, îi reveniră în minte scene 
din fuga lui prin lagună, imaginea băiatului înspăimântat, figura 
acelei femei minunate pe care se înstăpânea paloarea morţii şi 
durerea din suflet fu mai ascuţită şi mai dureroasă decât aceea 
a corpului. In faţa lui se afla un bărbat cam de şaizeci de ani, cu 
pielea tăbăcită de sarea apei din lagună, îmbrăcat cu o tunică 
groasă de lână, lungă până la genunchi şi acoperindu-şi ţeasta 
cheală cu o beretă tot din lână. 

— Cine eşti? îl întrebă romanul. 

— Cel care te-a... reparat. Mă numesc Giustino şi, cândva, 
eram un medic respectat. Ti-am cusut rana cum am putut mai 
bine, cu aţă obişnuită şi ţi-am spălat-o cu oţet, dar erai tare 
mototolit, plin tot de sânge. Cred că ai pierdut destul de mult în 
lagună, pe când te aduceau cu barca. 

— iți mulţumesc... începu să spună Aurelius, dar, în clipa 
aceea, auzi paşi uşori venind din interiorul impozantei clădiri. Se 
întoarse şi văzu o fată îmbrăcată bărbăteşte, cu pantaloni şi 


bluză din piele de căprioară şi părul tuns scurt. Purta pe umăr 
un arc şi la cingătoare avea o tolbă cu săgeți. 

— Ei trebuie să-i mulţumeşti, apuse bărbatul arătând înspre 
fată. Ea este cea care ţi-a salvat viaţa. Apoi, îşi luă desaga şi 
căldăruşa de cositor cu ajutorul căreia îi spălase rana şi plecă, 
salutând cu o uşoară înclinare a capului. 

Aurelius îşi privi umărul înroşit, umflat până pe piept şi înspre 
cot. Îl durea şi capul, iar tâmplele îi zvâcneau. Se lăsă să cadă 
din nou pe salteaua de paie pe care zăcuse în timp ce fata se 
apropiase, aşezându-se pe pământ alături de el. 

— Cine eşti? o întrebă Aurelius. Cât timp a trecut? 

— Două zile. 

— Am dormit două zile şi două nopţi? 

— Să zicem că n-ai mai ştiut de tine timp de două zile şi două 
nopţi. Giustino mi-a spus că aveai temperatură mare şi delirai. 
Spuneai tot felul de lucruri ciudate... 

— Mi-ai salvat viaţa. lţi mulţumesc. 

— Erau cinci contra unuia singur. Mi s-a părut că era drept să 
echilibrez forţele. 

— Da’ ştii să ţinteşti, nu glumă, noaptea, prin ceaţă... 

— Arcul este arma cea mai potrivită în situaţiile astea atât de 
complicate. 

— Şi calul meu...? 

— Cred că l-au luat ei. Sau l-au mâncat. Vremurile sunt grele. 

Aurelius încercă s-o privească în ochi, dar ea îşi întoarse 
capul. 

— Ai un pic de apă? Mi-e tare sete. 

Fata îi dădu să bea dintr-un ulcior de lut. 

— Aici trăieşti? 

— Acesta este unul dintre locurile în care mă adăpostesc: e 
frumos pe aici, nu crezi? Mare, spaţiu mult, bine adăpostit. Dar 
mai am şi altele. 

— Am vrut să te întreb dacă locuieşti în lagună. 

— Da, de când eram mică. 

— Cum te cheamă? 

— Livia. Livia Prisca. Dar tu cine eşti? 

— Aurelianus Ambrosius Ventidius, dar prietenii îmi spun 
Aurelius şi poţi să-mi spui şi tu aşa. 


— Ai familie? 

— Nu am pe nimeni. Şi nici nu-mi aduc aminte să fi avut 
vreodată. 

— Asta nu se poate. Ai un nume şi inelul acela pe care-l porți 
pe deget poate că este un inel de familie. 

— Nu ştiu. S-ar putea să mi-l fi dăruit cineva sau poate că l- 
am furat, de unde să mai ştiu? Singura mea familie a fost 
dintotdeauna armata, camarazii mei. Înainte de asta nu-mi mai 
amintesc de nimic. 

Fata păru să nu dea prea mare importanță acestor ultime 
cuvinte ale lui. Cine ştie, poate că febra şi durerile îi cam 
tulburaseră minţile bărbatului din faţa ei. Sau poate că, pur şi 
simplu, nu-şi mai amintea. Îl mai întrebă: 

— Dar camarazii tăi unde sunt acum? 

Aurelius oftă: 

— Nu ştiu, dar probabil că sunt morţi cu toţii. Erau nişte 
luptători extraordinari, cei mai buni: legionarii din Nova Invicta. 

— Nova Invicta ai spus? Nu credeam că există cu adevărat. 
Legiunile fac parte din trecut, din vremurile în care oamenii se 
luptau în câmp deschis şi în formaţii strânse: pedeştrii cu 
pedeştrii, călăreţii cu călăreţii... în orice caz, tu ai scăpat cu 
viaţă. E ciudat... Prin oraş umblă vorba că un tâlhar dezertor a 
încercat, pur şi simplu, să-l răpească pe împărat. Se oferă şi o 
recompensă grasă pentru cine ajută la prinderea lui. 

— Şi ai vrea s-o câştigi tu, nu-i aşa? 

— Nu crezi că dacă aş fi vrut aşa ceva, aş fi şi făcut-o deja? 
Acum, te-ai fi trezit în vreo temniţă sau pe un eşafod sau poate 
că ai fi murit în timp ce te duceau în oraş. N-am mai fi avut 
ocazia să ne cunoaştem. 

Vorbise pe un ton uşor ironic. Începuse să-şi facă de lucru cu 
o plasă de pescuit şi părea că se fereşte să-l privească în ochi 
pe oaspetele său: era, poate, o comportare de fată cam 
sălbatică sau din cauza sfielii. Aurelius tăcu o vreme ca şi cum 
ar fi ascultat ţipetele păsărilor de baltă care se pregăteau să 
migreze sau susurul apei care se scurgea în bazinul cu apă 
verzuie. Îşi aduse aminte de camarazii săi pe care nu reuşise să- 
i salveze şi nici să-i ajute, copleşiţi de năvala duşmanilor: parcă 
le vedea trupurile rămase neîngropate, pline de răni, pradă 


câinilor hoinari şi animalelor sălbatice. Vatrenus, Batiatus, 
Antoninus, comandantul Claudianus.  Simţi o dureroasă 
strângere de inimă şi-i podidiră lacrimile. 

— Nu te mai gândi la asta, îi spuse fata ca şi cum i-ar fi ghicit 
suferinţa. Cei care au scăpat dintr-un asemenea măcel se simt 
întotdeauna vinovaţi. Câteodată chiar pentru tot restul vieţii. 
Vinovaţi că mai trăiesc. 

Aurelius nu spuse nimic şi, după o vreme, schimbă vorba: 

— Dar cum poţi să trăieşti prin locurile astea? O fată singură 
prin mlaştinile astea? 

— Suntem nevoiţi să trăim ca barbarii ca să putem continua 
să trăim ca romani, răspunse Livia cu voce scăzută, ca şi cum ar 
fi vorbit cu ea însăşi. 

— Cunoşti scrierile lui Salvianus! 

— Văd că şi tu le cunoşti. 

— Aşa este... frânturi de cunoştinţe care vin din trecutul meu. 
Cuvinte... câteodată imagini... 

Livia se ridică în picioare şi veni alături de el. Aurelius îşi 
ridică privirile ca s-o vadă mai bine: o rază de lumină care 
reuşise să pătrundă prin ceața dimineţii se strecura printr-o 
crăpătură a zidului şi poposea pe capul şi pe silueta zveltă a 
fetei, ca o aură diafană cu reflexe străvezii. Nu încăpea nici o 
îndoială, era atrăgătoare, poate chiar de-a dreptul frumoasă. 
Indată după aceea, privirea îi alunecă înspre pieptul ei, acolo 
unde se vedea o medalie cu o acvilă de argint cu aripile larg 
desfăcute care îi atârna la gât. Ea îşi dădu imediat seama şi 
expresia feţei i se schimbă. Aţinti înspre el o privire 
întrebătoare, aproape scrutătoare. Ca într-o străfulgerare, 
Aurelius văzu imaginea nelămurită a unei cetăţi în flăcări. Pe 
deasupra mării de flăcări i se păru că zăreşte acea acvilă 
coborând lent, ca o frunză care se roteşte în drumul ei spre 
pământ. Vocea Liviei îl făcu să tresară: 

— Iţi aminteşte de ceva? 

Aurelius privi în lături: 

— Ce anume? 

— Asta, răspunse fata şi luă în mână medalionul aplecându-se 
în faţă şi aducându-l la înălţimea ochilor lui: un mic disc de 


bronz, puţin mai mare decât un solidus de aur, de pe care ieşea 
în relief mica acvilă de argint. 

— Nu, răspunse repede Aurelius. 

— Eşti sigur? 

— De ce ar trebui să-mi amintească de ceva? 

— Pentru că mi s-a părut că ai recunoscut-o. 

Aurelius se răsuci pe salteaua de paie şi se întoarse cu 
spatele. 

— Sunt obosit, spuse el. 

Livia nu mai spuse nimic: se răsuci pe călcâie şi dispăru pe 
sub o arcadă care dădea probabil într-o încăpere de alături. 

Îndată după aceea, se auziră behăituri, apoi fata reapăru cu o 
găleată de lapte şi-i umplu o cană. 

— Bea, spuse ea, abia le-am muls şi tu n-ai mai mâncat nimic 
de câteva zile. 

Aurelius bău, şi căldura naturală a laptelui i se răspândi în tot 
corpul şi-i cuprinse şi mintea dându-i o senzaţie copleşitoare de 
sfârşeală. Se cuibări mai bine pe saltea şi aţipi. Livia se aşeză 
lângă el şi rămase o vreme privindu-l. Părea că vrea să 
descopere ceva în trăsăturile feţei lui, dar n-ar fi putut spune ce 
anume şi faptul că nu reuşea, aproape că o făcea să sufere: era 
senzaţia neplăcută pe care o ai atunci când te încearcă o 
speranţă neaşteptată şi, în acelaşi timp, îţi dai seama că 
speranţa aceea este nebunească şi că nu se poate adeveri. 
Scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să alunge un gând care nu-i 
dădea pace, se duse la barcă, o împinse în apă şi se îndepărtă 
înaintând prin desişul trestiilor până când casa nu se mai văzu. 
Se întinse cu faţa în sus pe plasele de pescuit de pe fundul bărcii 
şi-şi aţinti privirile spre cerul care începea să se întunece. Lungi 
cârduri de rațe şi de gâşte sălbatice treceau pe sus, pe fondul 
norilor înroşiţi de ultimele raze ale soarelui la asfinţit şi, din când 
în când, li se puteau auzi desluşit chemările. De departe, 
dinspre nenumăratele ochiuri de apă, orăcăitul monoton al 
broaştelor rupea tăcerea, iar peste toată acea întindere de ape 
şi stufăriş se rotea încet şi maiestuos un şoim cenușiu. 

Priveliştea toamnei care se apropia şi trecerea păsărilor gata 
de a migra îi dădeau o stare de melancolie, deşi o asemenea 
privelişte îi era familiară. În momentele acelea, şi-ar fi dorit să 


zboare şi ea undeva, departe, către o altă lume, dincolo de mări, 
să uite de acele mlaştini mohorâte, de silueta cunoscută, dar 
mereu neliniştitoare a zidurilor Ravennei, invadate de ceaţă 
multe luni din an, umezeala, ploaia sâcâitoare şi crivățul dinspre 
răsărit care-i îngheţa mâinile şi picioarele, pătrunzându-i până în 
măduva oaselor. Dar, de fiecare dată, când venea iarăşi 
primăvara şi rândunelele se întorceau la cuiburile lor dintre 
ruine, când milioanele de peştişori jucăuşi sclipeau vesel în 
razele soarelui, simţea renăscând în ea speranţa că lumea putea 
s-o ia din nou de la capăt, să renască şi ea cumva. 

Trăise întotdeauna ca un bărbat, se obişnuise să reziste în 
condiţii grele, deseori neprietenoase, să se apere şi să-şi 
călească neîncetat corpul şi sufletul, dar nu-şi uitase niciodată 
propriile rădăcini, puţinii ani pe care-i petrecuse în ambianța 
senină a familiei sale, în oraşul său natal. Îşi amintea forfota 
străzilor, corăbiile din port, pieţele, zilele de sărbătoare, 
ritualurile atâtor religii care convieţuiau acolo. Şi-i amintea pe 
judecătorii care administrau justiţia, aşezaţi în forum în jilţurile 
lor, înveşmântaţi în alb, solemni ca nişte statui, pe preoţii 
creştini care oficiau slujbe în bisericile strălucind de mozaicuri, 
spectacolele din teatre şi lecţiile învăţătorilor din şcoli. Işi 
amintea ce însemna civilizaţia. Până când, într-o zi, apăruse din 
Orient o hoardă de barbari, mici şi cruzi, cu ochii alungiţi, cu 
părul strâns în cozi asemănătoare cu cele ale cailor pe care 
călăreau. | se părea că încă mai aude semnalul tânguitor şi 
prelung al cornului care răsuna pe ziduri dând alarma, îi revedea 
pe soldaţii care alergau pe metereze şi se aşezau pe poziţii, 
gata pentru o lungă şi foarte grea rezistenţă. Comandantul 
garnizoanei era plecat departe, într-o misiune. Comanda îi 
fusese încredinţată unui ofiţer foarte tânăr, aproape un 
băieţandru. Era departe de a fi un erou. 

Plescăitul unor vâsle o trezi din starea aceea de visare şi se 
ridică în capul oaselor trăgând cu urechea. Se apropia o barcă, 
acosta la mal şi din ea coborau doi oameni: unul mai în vârstă, 
bine îmbrăcat şi cu o ţinută mândră; celălalt avea cam cincizeci 
de ani, nu prea înalt, uscăţiv, cu trăsături delicate, pe care Livia 
îl mai văzuse şi în alte dăţi, un fel de gardă de corp a bărbatului 


mai în vârstă. leşi dintre trestii, se apropie şi ea de mal şi sări 
din barcă. 

— Anthemius, îl salută ea, credeam că nu mai vii. 

— Nu mi-a fost prea uşor să ies din oraş. Aia stau cu ochii pe 
mine şi n-am vrut să le trezesc bănuieli. A trebuit să aştept o 
ocazie potrivită. Am veşti importante, dar şi tu ai să-mi dai veşti, 
dacă nu mă înşel. 

Livia îl luă de braţ şi-l conduse mai departe, către o cocioabă 
părăsită care se afunda în apa stătută până aproape de ferestre. 
Prefera să nu audă nimeni ce avea să-i spună. 

— Bărbatul pe care l-am salvat acum două nopţi este cel care 
a încercat să-l salveze pe împărat din palat. 

— Eşti sigură de asta? 

— Cum te văd şi cum mă vezi. Era urmărit de o ceată de 
barbari din trupele lui Odoacru. În plus, când i-am spus că în 
oraş era căutat un dezertor care încercase să-l răpească pe 
împărat, n-a încercat să nege că el era acela. 

— Cine este? întrebă Anthemius. 

— Spune că este legionar din Nova Invicta. Nu ştiu, poate 
vreun ofiţer. 

— Unitatea pe care Oreste a instruit-o în secret ca să facă din 
ea un sprijin de nădejde pentru noul imperiu. A fost nimicită. 

Livia îşi aminti de privirea îngrijorată a lui Aurelius în timp ce 
îşi amintea de sacrificiul camarazilor săi. 

— Este adevărat că nu a scăpat niciunul? întrebă ea. 

— Nu ştiu. Poate câţiva, dacă aveau nevoie de sclavi. Mâine 
ar trebui să se întoarcă armata pe care Odoacru a trimis-o ca să- 
i măcelărească, sub comanda lui Mledo. O să aflăm dacă mai 
există vreun supravieţuitor. Acţiunea soldatului a fost un 
dezastru; sigur, a omorât cam zece barbari, ceea ce nu poate 
decât să-mi facă plăcere, dar, din păcate, a dus la moartea 
mamei împăratului, Flavia Serena, şi a dat alarma în tot palatul. 
Barbarii se tem acum de orice şi de oricine. La un moment dat, 
mi-a fost teamă că şi viaţa împăratului ar putea fi în pericol, dar, 
din fericire, Odoacru s-a hotărât să nu-l ucidă. 

— Foarte frumos din partea lui. Dar nu prea mă linişteşte 
asta. După câte ştiu eu, Odoacru nu face nimic fără a avea 
vreun folos, iar băieţaşul acela îi poate aduce numai necazuri. 


— N-ai dreptate, îi spuse Anthemius. Odoacru a înţeles ce 
înseamnă politica. Dacă îl ucide pe împărat, va fi expus urii şi 
dispreţului populaţiei romane, scandalului din partea clerului 
creştin care-l va asemuli lui Irod, iar în Orient va apărea ca şi 
cum el şi-a dorit pentru sine purpura imperială. Dacă, însă, îl 
lasă în viaţă pe băiat, trece drept un bărbat mărinimos şi 
îndurător, aşa că nu mai este văzut cu atâta neîncredere la 
Constantinopol. 

— Dar tu crezi că la Constantinopol îi pasă cuiva de Romulus 
Augustus? Zenon îl susţinea pe bătrânul împărat din Apus, lulius 
Nepos, şi l-a adăpostit când acesta a fost exilat în proprietăţile 
sale din Dalmația, după ce Flavius Oreste l-a demis. După câte 
ştiu, pe acolo îl cam luau în râs pe băiat. li spuneau Momy/os, 
imitând pronunția stâlcită a unui copilaş care abia învaţă să 
vorbească. 

— Dar Zenon a fost înlăturat de la tron şi acum domneşte 
Basiliskos care, în acest moment, se află la Split, la numai o zi 
de navigaţie de aici. L-am trimis o mică solie. Travestiţi în 
pescari, oamenii mei vor ajunge la el în cel mult două zile şi o să 
aflăm cât de repede răspunsul său. 

— Ce i-ai cerut? 

— Să-l adăpostească pe împărat. 

— Şi crezi că o să fie de acord cu aşa ceva? 

— S-ar putea să-l intereseze oferta mea. Eu cred că da. 

Soarele asfinţea peste întinsa lagună mută şi un şir lung de 
războinici călare se văzu trecând prin dreptul uriaşului disc 
roşietic care se afunda la orizontul câmpiei netede şi aburinde. 

— Avangarda lui Mledo, spuse Anthemius. Mâine o să aflu 
sigur dacă vreunul dintre camarazii soldatului tău a scăpat cu 
viaţă. 

— De ce faci asta? îl întrebă Livia. 

— Ce anume? 

— Încercarea aceasta de a-l salva pe băiat. Am impresia că nu 
ai nimic de câştigat din asta. 

— Nu în mod special. Dar am fost întotdeauna credincios faţă 
de familia Flaviei Serena. Fidelitatea este o calitate tipică a 
bătrânilor: suntem prea bătrâni ca să ne schimbăm comportarea 
şi idealurile... Oftă. L-am servit ani de zile pe tatăl său şi aş fi 


făcut orice ca s-o ajut dacă aş fi avut timp, dacă soldatul acela 
nu s-ar fi amestecat. 

— Poate avea şi el motivele lui bine întemeiate. 

— Aş vrea să cred asta şi mi-ar face plăcere să-l cunosc, dacă 
reuşeşti să-l faci să vorbească. 

— Şi, dacă Basiliskos se arată interesat să-l adăpostească pe 
băiat, ce o să faci? 

— O să-l eliberez. 

Livia, care mergea cu un pas înaintea lui, se întoarse brusc 
către el: 

— Ce vrei să faci? 

— Ce ţi-am spus: să-l eliberez. 

Livia scutură din cap şi îl privi strâmbându-se oarecum 
batjocoritor. 

— Nu crezi că eşti cam bătrân pentru asemenea aventuri? Şi 
unde o să găseşti oameni pentru o asemenea ispravă? Ziceai că 
Odoacru o să-l lase în viaţă. E şi asta destul de mult, nu crezi? 
Poate că ar fi mai bine să laşi lucrurile aşa cum sunt acum. 

— Ştiu că o să-mi dai o mână de ajutor, continuă Anthemius, 
ca şi cum nici n-ar fi auzit ce-i spusese fata. 

— Eu? Nici nu-mi trece prin minte. Mi-am riscat destul pielea 
ca să-l salvez pe amărâtul ăla. N-am chef să mă amestec în 
ceva care nu poate să reuşească. 

Anthemius o luă de braţ. 

— Şi tu, Livia Prisca, ţi-ai pus ceva în minte şi eu te pot ajuta 
să-ţi îndeplineşti visul. Îţi dau bani mulţi: o să ai destui ca să 
plăteşti pe oricine crezi că ţi-ar fi de folos pentru a duce la bun 
sfârşit o asemenea treabă şi-ţi vor mai rămâne ca să poţi spera 
la realizarea planurilor tale. Sigur, este prea devreme să vorbim 
acum despre asta: mai întâi trebuie să avem un răspuns de la 
Basiliskos. Acum, hai să ne întoarcem, s-ar putea ca acolo să se 
bage de seamă absenţa mea. g 

Se apropiară de barca lui Anthemius. Insoţitorul său îl aştepta 
aşezat pe mal. 

— Stefanus este secretarul şi garda mea de corp, aş putea 
zice, umbra mea. Este la curent cu toate. Pe viitor, s-ar putea să 
ţinem legătura prin el. 


— Cum vrei, răspunse Livia, dar cred că eşti prea încrezător: 
Basiliskos nu va da niciun ban pe viaţa lui Romulus. 

Anthemius spuse doar: 

— O să vedem. 

Se urcă în barcă şi Stefanus luă vâslele în mână. Livia rămase 
nemişcată pe mal, privindu-i în timp ce se îndepărtau dispărând 
printre umbrele înserării. 


VI 


Coloana trecu peste un dig care traversa laguna de la nord la 
sud, de-a lungul unui şir de dune de pe ţărmul mării, 
îndreptându-se către uscat. Din acel punct începea o şosea de 
pământ bătătorit care dădea, după câteva mile, în şoseaua 
pavată denumită Romea pentru că, de mulţi ani, constituia 
drumul preferat de pelerinii care, din toată Europa, se duceau la 
Roma ca să se roage la mormintele apostolilor Petru şi Pavel. În 
frunte mergea Wulfila, în şaua calului său de luptă, înarmat cu 
secure şi sabie şi cu bustul acoperit de o cămaşă de zale întărită 
cu plăci de metal pe umeri şi pe piept. Călărea în tăcere, 
gânditor în aparenţă, dar, în realitate, nimic din ce mişca pe 
câmpuri şi pe drum nu scăpa privirii sale de uliu. În dreapta şi în 
stânga lui două gărzi îl protejau şi priveau scrutător fiecare 
punct de pe întinderea pustie care-i înconjura. 

Două cete, cuprinzând fiecare câte doisprezece luptători, 
mergeau pe marginile drumului, cam cu o jumătate de milă în 
faţa coloanei principale pentru a preveni orice atac neaşteptat. 
In urmă se aflau vreo treizeci de călăreţi, apoi carul cu 
prizonieri. Ceva mai departe, în coada coloanei, mărşăluia 
ariergarda, formată din circa douăzeci de oameni. 

In car, Ambrosinus era aşezat în faţa lui Romulus şi, din când 
în când, îi arăta câte ceva din peisajul înconjurător: sate, căsuțe 
sau vechi monumente ruinate. Incerca să lege o conversaţie dar 
fără rezultat: băiatul răspundea în doi peri sau se închidea într-o 
tăcere deplină. Atunci, preceptorul scotea din desagă Eneida şi 
începea să citească, întrerupându-se din când în când pentru a 
arunca o privire în jur. Alteori lua un petec de pergament, 
deschidea călimara de voiaj, întingea cu pana în ea şi scria 
mereu, în tăcere, uneori chiar ore întregi. Când carul trecea 
printr-o aşezare omenească, unul dintre paznici îi dădea ordin 
să lase perdelele: nimeni nu trebuia să vadă cine era în interior. 

Călătoria fusese plănuită cu mare grijă şi, când convoiul s-a 
oprit în prima seară la mila a douăzeci şi cincea a drumului, 
vechea staţie de poştă, pe jumătate ruinată, părea oarecum 


refăcută: se vedea o lumină aprinsă semn că, înăuntru, cineva 
pregătea de mâncare pentru drumeţi. Gărzile îşi găsiră culcuş 
separat şi-şi pregătiră de mâncare: un terci de mei cu slănină şi 
carne sărată. Ambrosinus se aşeză în faţa lui Romulus şi hangiul 
le servi puţină carne de porc cu linte fiartă, pâine uscată şi o 
cană de apă de la fântână. 

— Nu-i o cină prea bogată, observă bătrânul dascăl, dar 
trebuie să mănânci. Te rog, drumul este lung şi eşti tare slab. 
Trebuie să te înzdrăveneşti neapărat. 

— De ce? întrebă tânărul împărat, privind cu scârbă la 
mâncarea aburindă din farfurie. 

— Pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi nu-l putem 
refuza. 

— Este un dar pe care eu nu l-am cerut, răspunse Romulus. Și 
mă aşteaptă o captivitate fără sfârşit, nu-i aşa? 

— Nimeni nu poate gândi că poate exista ceva nesfârşit în 
această lume a noastră. Mereu se petrec tot felul de schimbări 
şi cotituri şi răsturnări de situaţii. Cine stă astăzi pe tron, mâine 
s-ar putea să muşte ţărâna, cine plânge, poate vedea foarte 
curând o rază de speranţă... Trebuie să sperăm, împărate, nu 
trebuie să ne lăsăm pradă deznădejdii. Mănâncă, te rog, fă-o 
pentru mine care ţin aşa de mult la tine. 

Băiatul sorbi doar câteva înghiţituri de apă, apoi spuse cu o 
voce fără nici o intonaţie: 

— Nu-mi mai spune împărate. Nu mai sunt nimic şi poate că 
n-am fost niciodată. 

— N-ai dreptate: tu ai fost ultimul dintr-un mare neam de 
stăpâni ai lumii. Tu ai fost aclamat în Senatul Romei şi eram şi 
eu de faţă, ai uitat oare? 

— Acum cât timp? îl întrerupse băiatul. O săptămână? Un an? 
Nu-mi mai amintesc. Este ca şi cum aşa ceva n-ar fi fost 
niciodată. 

Ambrosinus nu mai vru să continue discuţia pe acest subiect. 

— Există ceva despre care nu ţi-am spus nimic niciodată... 
ceva foarte important. 

— Ce anume? întrebă Romulus distrat. 


— Cum te-am întâlnit prima oară. Aveai numai cinci ani şi erai 
în mare pericol, într-un cort, într-o pădure din munţii Apenini, 
într-o noapte grea de iarnă, dacă-mi aduc bine aminte. 

Băiatul îşi ridică fruntea, arătându-se, fără să vrea, curios să 
ştie despre ce era vorba. Preceptorul avea un dar extraordinar 
de povestitor. Nu-i trebuiau decât câteva cuvinte ca să creeze 
atmosferă, să dea contur umbrelor şi viaţă fantomelor din 
trecut. Romulus luă o bucăţică de pâine şi întinse cu ea în lintea 
din farfurie sub privirile încântate ale lui Ambrosinus care începu 
şi el să mănânce. 

— Ei, şi ce s-a întâmplat? întrebă băiatul. 

— Erai intoxicat. Mâncaseşi ciuperci otrăvitoare. Cineva, din 
greşeală sau poate că intenţionat, le pusese în faţa ta împreună 
cu cele bune... Mai ia şi puţină carne. 

— Dar cina asta nu s-ar putea să fie şi ea otrăvită? 

— Nu cred. Dacă ar fi vrut să te omoare, până acum ar fi 
făcut-o deja, n-ai grijă de asta. Deci, eu treceam pe acolo din 
întâmplare: eram obosit, îmi era foame, sleit de puteri după o 
lungă călătorie, zgribulit de frig când am văzut cortul acela în 
mijlocul pădurii şi am simţit în mine ceva deosebit. O emoție 
ciudată, de parcă făceam o descoperire nemaipomenită. Am 
intrat, fără să mă oprească nimeni, de parcă eram o fantomă 
invizibilă. Poate că însuşi Dumnezeu mi-a sărit în ajutor, a făcut 
să fiu ca mânjit de funingine pentru privirile paznicilor şi m-am 
trezit în mijlocul cortului. Tu zăceai în pătuţul tău. Erai aşa de 
Mic... Şi palid, şi cu buzele vinete. Părinţii tăi erau disperaţi. Am 
reuşit să te salvez dându-ţi un vomitiv şi, de atunci, am făcut 
parte din familia ta, până în clipa aceasta. 

Ochii lui Romulus se umplură de lacrimi când îşi aduse aminte 
de părinţi, dar făcu un efort să nu plângă. Spuse doar: 

— Era mai bine să mă laşi să mor. 

Ambrosinus încercă să-i mai strecoare în gură o bucăţică de 
carne şi Romulus îl respinse. 

— Cum de te aflai tocmai acolo? întrebă el. 

— Cum? E o poveste lungă şi, dacă vrei, o să ţi-o spun mâine, 
pe drum. Dar termină acum de mâncat şi să mergem la culcare: 
mâine trebuie să ne sculăm în zori şi să călătorim toată ziua. 

— Ambrosine... 


— Spune, băiete. 

— De ce vor să mă ţină prizonier toată viaţa? Pentru că tatăl 
meu a vrut să fiu împărat? Din cauza asta? 

— Eu cred că da. 

— Ascultă-mă, atunci, spuse Romulus, luminându-se dintr-o 
dată la faţă. Poate că vom reuşi să găsim o soluţie: eu sunt gata 
să renunţ la tot, la orice titlu şi avere, la orice însemn şi titlu. 
Vreau să fiu doar un băiat ca toţi ceilalţi: să plecăm undeva, 
departe, eu şi tu, să plecăm altundeva. O să muncim, o să 
facem pe cântăreții prin pieţe, tu eşti foarte bun, Ambrosine, o 
să ne câştigăm traiul cumva şi n-o să supărăm pe nimeni. O să 
vedem locuri noi, o să călătorim dincolo de mări, până în ţara 
pigmeilor, până la munţii de pe lună. Ce zici? Ce zici? Du-te şi 
spune-i, te rog. Spune-i că... renunţ la tot, chiar şi la... îşi plecă 
fruntea ca să nu i se vadă expresia de ruşine de pe faţă. Chiar şi 
la răzbunarea pentru moartea tatălui meu, spune-i că vreau să 
uit totul, totul. Şi că nu vor mai auzi vorbindu-se de mine. Doar 
să mă lase să plec. Hai, du-te să-i spui. 

Ambrosinus îl privi cu duioşie. 

— Nu este aşa de uşor, împărate. 

— Eşti un ipocrit: îmi spui împărate, dar nu te supui ordinelor 
mele. 

— Aş face-o dacă s-ar putea, dar nu se poate. Oamenii aceştia 
nu au puterea să-ţi ofere nimic. Doar Odoacru ar putea, dar 
Odoacru se află la Ravenna şi ordinele pe care le-a dat el nu pot 
fi discutate de nimeni, nici măcar în vis. Şi să nu mai îndrăzneşti 
vreodată să mă faci ipocrit. Sunt învățătorul tău şi trebuie să mă 
respecţi. Acum, dacă nu te superi, termină de mâncat şi du-te 
imediat la culcare fără să mai scoţi vreo vorbă. 

Romulus se supuse şi Ambrosinus îl privi cum mestecă în 
scârbă o ultimă bucăţică de carne, înainte de se duce în camera 
de alături ca să se culce. Işi scoase din desagă teancul de foi şi 
începu din nou să scrie la lumina pâlpâitoare a felinarului. De 
afară se auzeau strigătele şi chiuiturile barbarilor care 
începuseră să-şi revină după oboseala drumului şi cărora berea 
băută din belşug le înfierbânta minţile. Ambrosinus trase cu 
urechea. Era bine că băiatul dormea sau că, oricum, nu 
înţelegea limba lor: mulţi luaseră parte la masacrul de la villa lui 


Oreste şi se lăudau cu prada luată, cu violurile, cu violențele şi 
cu pângărirea la care le supuseseră pe victime. Alţii erau din 
armata lui Mledo, cea care nimicise Nova Invicta, legiunea lui 
Aurelius. Aceştia din urmă povesteau despre atrocități, despre 
torturi, despre mutilări aplicate prizonierilor încă vii, un şir de 
grozăvii, de cruzimi care întreceau orice imaginaţie. Ambrosinus 
se gândea cu îngrijorare că ei urmau să devină stăpânii lumii 
pentru cine ştie cât timp de-acum încolo. In timp ce era 
cufundat în asemenea gânduri negre, apăru dintr-o dată Wulfila 
şi silueta sa uriaşă se profilă în dreptul corturilor. Mustăţile 
stufoase lăsate spre bărbie, favoriţii lungi, chica zbârnlită şi 
pletele care îi ajungeau până pe piept îl făceau să semene cu 
una dintre zeitățile nordice venerate printre suevi sau scani şi 
Ambrosinus suflă repede şi stinse felinarul pentru a părea că 
nimeni nu mai era treaz în interiorul staţiei de poştă. Apoi, se 
apropie de perete şi trase cu urechea, continuând să arunce 
câte o privire furişă pe fereastra întredeschisă. 

Wulfila strigă ceva, probabil o înjurătură, şi cu toţii amuţiră. 
Apoi continuă: 

— V-am spus să nu faceţi gălăgie şi să nu atrageţi atenţia 
asupra voastră. Cu cât ne arătăm mai puţin, cu atât este mai 
bine. 

— Haide, Wulfila! spuse unul dintre ai lui. De ce ţi-e frică? 
Chiar dacă ne aude cineva, ce-ar putea să ni se întâmple? Şi, 
întorcându-se către camarazii săi, continuă. Mie nu mi-e frică de 
nimeni, vouă vă este? 

— Gura, i-o reteză cu asprime Wulfila, şi mai tăceţi şi voi. 
Puneţi santinele cu rândul, pe două linii şi la distanţă de o sută 
de paşi una de alta. Dacă vreunul dintre voi părăseşte postul de 
pază va fi ucis imediat. lar ceilalţi, la culcare. Mâine o să 
mergem până la lăsarea nopţii ca să ajungem la baza noastră 
din Apenini. Oamenii se supuseră: unii se duseră la posturile lor 
de pază, iar ceilalţi îşi întindeau păturile pe jos şi se culcau pe 
ele. Ambrosinus apăru în pragul uşii şi se aşeză pe un scăunel, 
luat imediat sub supraveghere de una dintre santinele. El nu-l 
învrednici cu privirea şi-şi ridică privirile către cer, scrutând 
constelaţiile: Casiopeea aproape că apusese şi Orion strălucea 
în înaltul bolţii cereşti. Căută din ochi steaua polară, steaua 


Ursei Mici, şi-şi aduse aminte de vremea copilăriei, când 
dascălul său, un bătrân înţelept, îl învăţa să se orienteze, să 
recunoască drumul prin beznă, pe întinsul câmpiei sau pe mare, 
să prevadă eclipsele de lună şi să desluşească în mişcarea 
neobosită a stelelor trecerea anotimpurilor de pe pământ. Se 
gândi la Romulus şi sufletul i se umplu de duioşie. Reuşise să-l 
facă să mănânce ceva şi-i strecurase în apă un praf ca să 
adoarmă cât mai repede şi să aibă un somn liniştit: va reuşi, 
oare, să-l facă să se întoarcă la viaţa normală? Şi dacă va reuşi, 
ce viitor i-ar mai fi putut oferi? Câte zile, luni şi ani vor mai 
trebui să petreacă în închisoarea care îi aştepta? O captivitate 
fără sfârşit? De câte ori vor fi nevoiţi să măsoare strâmtele 
încăperi cu pas şovăitor? Şi cât timp vor putea răbda să-i vadă 
mereu în preajmă pe odioşii lor paznici? Dintr-o dată îi veniră în 
minte, ca un ecou al unor vremuri demult apuse, versurile unei 
poezii: 


Veniet adulescens a mari infern cum spatha 
pax et prosperitas cum illo, 

aquila et draco iterum volabunt 

Britanniae in terra lata. 


Avu impresia că era un semn care îi venea din trecut tocmai 
în clipa aceea de nesfârşită tristeţe şi de singurătate 
apăsătoare. Dar ce-i putea spune semnul acesta? Şi de la cine 
venea? 

XXX 

Recită din nou versurile, rar şi în şoaptă, aproape îngânându- 
le, şi pentru scurt timp îşi simţi inima mai uşoară, ca o pasăre 
gata să pornească în zbor. Intră în adăpostul dărăpănat care, pe 
vremuri, fusese o staţie de cursus publicus, de popas la drum, 
plină de agitația mulţimii de muşterii, acum rece şi pustie. 
Aprinse din nou felinarul de la jarul din vatră şi intră în camera 
de alături ca să se culce alături de Romulus. Aduse lumina mai 
aproape ca să-i vadă faţa. Dormea şi respiraţia îi era liniştită şi 
rară şi viaţa sa de adolescent se ghicea zvâcnind sub pielea 
aurie. Era foarte frumos şi în trăsăturile sale mândre şi delicate 
recunoscu figura mamei sale, ovalul ca de statuie al Flaviei 


Serena. Îşi aminti cum zăcea corpul ei întins pe marmura rece 
de sub arcada bazilicii imperiale şi, în adâncul sufletului său, 
jură să-i ofere băiatului un viitor măreț, cu orice preţ, chiar şi 
dacă el însuşi ar fi trebuit să moară pentru asta. Şi-ar fi dat viaţa 
cu plăcere din dragoste pentru femeia pe care o văzuse prima 
oară la căpătâiul copilului său bolnav, în acea rece, îndepărtată 
noapte de toamnă din pădurea de la poalele Apeninilor. 

Nu îndrăzni nici măcar să-l atingă cu o mângâiere. Stinse 
lampa şi se întinse pe salteaua tare cu un suspin prelung. 
Sufletul său se cufundă într-o ciudată şi nebănuită seninătate, 
ca oglinda unui lac într-o noapte fără nici o adiere. 

XXX 

Aurelius se răsuci pe saltea pradă încă unei stări de toropeală: 
nu era sigur, în sinea sa, că zgomotul pe care-l auzise era aievea 
sau doar un vis. Cu siguranţă că visa şi nici nu deschise bine 
ochii când şopti parcă fără voce: 

— Juba! 

Nechezatul armăsarului deveni mai puternic şi mai limpede, 
însoţit de plescăitul copitelor prin apă. Strigă atunci cât putu: 

— Juba! 

Şi nechezatul care îi răspunse nu putea fi decât aievea şi 
exprima întreaga bucurie a celui care-şi regăsea un prieten bun 
pe care-l credea pierdut. 

— Juba, frumosule, frumosul meu, hai, vino aici, continuă el 
să-l cheme când îşi văzu calul, plin de noroi, cenuşiu şi parcă 
fantomatic în ceața dimineţii, înaintând spre el prin apa până la 
genunchi. Alergă în întâmpinarea lui şi-i cuprinse grumazul cu 
drag. Cum de m-ai găsit? Cum ai făcut? la să te văd, uite ce rău 
arăţi, murdar tot şi plin de noroiul ăsta uscat... Ţi-o fi foame, 
sărăcuţule, ţi-o fi foame... Stai, aşteaptă. Merse în cămăruţa în 
care Livia avea un fel de bucătărie şi se întoarse ţinând în mână 
o găleată plină cu grăunţe de grâu în care calul îşi vârăâ lacom 
botul. Aurelius luă o cârpă, o înmuie în apă curată şi începu să-i 
frece pielea până când părul scurt al animalului reveni la luciul 
obişnuit. N-am aici ţesală, băiete, n-am, o să trebuiască să te 
mulţumeşti numai cu asta. Oricum, este mai bine decât nimic, 
nu-i aşa? 


Când termină, se dădu câţiva paşi înapoi ca să-l privească în 
voie: era minunat, cu picioare lungi şi subţiri, genunchi delicati, 
piept musculos, cap plin de mândrie, nări fremătânde, gâtul 
arcuit împodobit cu o coamă superbă. Curăţă şi şaua şi-i potrivi 
scările, iar când văzu calul sătul şi adăpat, curăţat cu grijă din 
cap până la coadă, avu impresia că era un semn trimis de 
necunoscuţii săi strămoşi din lumea de dincolo de moarte. Işi luă 
centura cu sabia şi se încinse, se încălţă cu sandalele şi-şi legă 
pulparele, după care îl luă pe Juba de căpăstru îndreptându-se 
către locul unde apa era mai mică. 

— N-ai uitat nimic? se auzi o voce în spatele său. Şi ecoul veni 
dinspre bolta largă repetând. Nimic? 

Aurelius se răsuci surprins şi apoi încurcat: Livia era în 
picioare în faţa lui, cu o cange de pescuit în mână, cu un fel de 
brâu din piele tăbăcită în jurul mijlocului şi cu două bretele 
încrucişate în dreptul sânilor, abia ieşită din apa care îi şiroia 
încă pe corpul musculos. Aruncă pe jos în faţa sa plasa de 
pescuit pe care-o avea în cealaltă mână, plină cu chefali mari 
care încă se mai zbăteau şi cu o anghilă uriaşă care încerca să 
se încolăcească pe mânerul căngii. 

Bărbatul îi răspunse: 

— S-a întors calul meu. 

— Văd şi eu asta, răspunse Livia. Şi mai văd că eşti gata să-ţi 
iei tălpăşiţa. Ai fi putut măcar să mă aştepţi şi, poate, să-mi 
mulţumeşti. 

— Ţi-am lăsat armura, spuse el, arătând înspre platoşă, scut 
şi coif, aruncate într-un colţ al sălii. Poţi să scoţi ceva bani pe 
ea... 

Livia scuipă pe jos cu năduf. 

— Fierăraie din astea pot găsi când vreau şi unde vreau. 

— M-aş fi întors, oricum, să-ţi mulţumesc, ţi-aş fi lăsat câteva 
cuvinte dacă aveam cu ce să scriu. Nu-mi place să-mi iau 
rămas-bun, nu suport despărţirile... N-aş fi ştiut ce să-ţi spun 
şi... 

— Nu era nimic de spus. Pleci şi gata. Îți iei catrafusele, o 
ştergi şi nu mai apari niciodată. Ce poate fi mai uşor? 

— Nu este cum crezi. Zilele astea, eu... Ridică ochii din 
pământ privindu-i corpul ca şi cum n-ar fi îndrăznit să-i 


întâlnească privirea. Eu n-am mai avut niciodată pe cineva care 
să se ocupe astfel de mine, o fată cum eşti tu, aşa de tânără şi 
de curajoasă şi... tu nu eşti la fel ca altele pe care le-am mai 
întâlnit de-a lungul anilor... Mă temeam că, dacă mai stăteam cu 
tine, cu fiecare zi care trecea, ar fi devenit tot mai... mai greu. 
Mă tem că ar fi fost prea greu. 

Livia nu-i răspunse. 

Acum, privirea lui Aurelius urca spre faţa ei, dar, din nou, se 
opri o clipă asupra medalionului pe care-l purta fata la gât, mica 
acvilă de argint. Observă şi Livia acest lucru şi când, în cele din 
urmă, el o privi drept în ochi, ea nu mai era atât de încruntată 
cum se aşteptase. Ea îl privi cu oarecare curiozitate, amestecată 
cu o afecţiune timidă şi spuse: 

— Nu-i nevoie să-mi îndrugi toate prostiile astea. Dacă vrei să 
pleci, pleacă. Nu-mi datorezi nimic. 

Aurelius nu izbuti să mai scoată nici o vorbă. 

— Încotro vrei să pleci? vorbi din nou Livia. 

— Habar n-am, răspunse Aurelius. Undeva. Departe de 
locurile astea, departe de duhoarea barbariei lor şi de corupţia 
noastră, de această decadenţă care nu se mai poate opri, 
departe de amintirile mele, departe de toate. Şi tu? O să rămâi 
pentru totdeauna în mlaştina asta? 

Livia se apropie de el. 

— Nu este cum crezi tu, spuse ea. În mlaştina asta este pe 
cale să renască o speranţă. Şi nici nu este o mlaştină, este o 
lagună, în ea se află viaţa şi suflul mării. 

Juba sforăi încet şi scurmă pământul cu copita, de parcă nu 
înţelegea de ce atâta zăbavă. Livia apucă medalia care-i atârna 
la gât şi o strânse între degete. Aurelius clătină din cap. 

— Nu mai sunt speranţe pe nicăieri. Doar distrugeri, jafuri, 
asuprire. 

— Atunci, de ce ai încercat să-l răpeşti pe copilul acela? 

— Nu voiam să-l răpesc. Voiam să-l eliberez. 

— Şi vrei să te cred? 

— Orice ai crede, tatăl său m-a rugat, pe când era pe moarte, 
să fac asta. Am ajuns la villa din Piacenza după ce se săvârşise 
masacrul. Veneam din tabăra legiunii mele care acum este 
înconjurată de o mulţime de duşmani, veneam să cer ajutoare... 


L-am găsit când abia mai sufla. M-a implorat cu ultimele puteri 
să-l salvez pe fiul său. Ce altceva puteam face? 

— Nebun ce eşti. Mai bine că n-ai reuşit. Ce ai fi făcut după 
aceea? 

— Nu ştiu. L-aş fi luat cu mine, am fi ajuns noi pe undeva. L-aş 
fi învăţat să muncească, să crească albine, să planteze măslini, 
să mulgă caprele. Ca un adevărat roman, cum erau cei de pe 
vremuri. 

— Şi nu ti-ar plăcea să mai încerci o dată? răsună o voce din 
spatele lui. 

— Stefanus! Ce cauţi aici? îl întrebă Livia pe noul venit, 
înţelegerea noastră era clară: niciodată ziua şi niciodată aici. 

— Aşa este. Dar am un motiv important. Au plecat. 

— Încotro? 

— Nu se ştie. Au luat-o pe Romea către Fano. După părerea 
mea, o s-o ia pe via Flaminia, îndreptându-se spre sud, cine ştie 
până unde. Îndată ce o să putem, o să căutăm să aflăm mai 
multe. 

— Despre ce vorbiţi? îi întrebă Aurelius. 

— Despre eliberarea unui băiat, răspunse Stefanus. Şi avem 
nevoie de ajutorul tău. 

Aurelius îl privi uluit şi clătină din cap, de parcă nu-i venea să 
creadă, bolborosind: 

— Un băiat... El? 

Stefanus dădu din cap aprobator. 

— Chiar el: Romulus Augustus Cesar, împăratul romanilor. 


Aurelius îl privi uluit pe cel care rostise aceste cuvinte, apoi se 
întoarse către calul său şi începu să strângă chingile şeii, ca şi 
cum s-ar fi pregătit de plecare. 

— De ce? întrebă Stefanus. Ai făcut-o tu însuţi, printr-o 
acţiune disperată, şi acum, când îţi oferim sprijin pentru acelaşi 
fel de acţiune, cu mai multe şanse de reuşită, tu refuzi? 

— Inainte era altceva. Am făcut-o pentru că aşa mi se părea 
corect şi pentru că, atunci, credeam că am o speranţă să 
reuşesc, acţionând prin surprindere, şi chiar eram pe punctul de 
a reuşi. Eu nu ştiu ce urmăriţi voi şi nu vă cunosc. Şi, în orice 
caz, după atacul meu, supravegherea va fi mult mai atentă. 
Nimeni nu poate reuşi să se apropie de băiatul acela, sunt sigur. 
Cred că Odoacru a pus o armată întreagă să-l păzească. 

Stefanus se apropie: 

— Eu reprezint un grup de senatori care continuă să aibă 
contacte directe şi importante cu imperiul din Orient. Suntem 
convinşi că este singura modalitate de a împiedica scufundarea 
completă în barbarie a Italiei şi a Occidentului. Câţiva dintre solii 
noştri au ajuns la Basiliskos, la Split, în Dalmația, şi s-au întors 
cu un mesaj important. Impăratul este dispus să ofere 
ospitalitate şi protecţie lui Romulus la Constantinopol şi să-i 
asigure o suită corespunzătoare rangului său. 

— Şi lucrul acesta nu vă pune pe gânduri? întrebă Aurelius. 
Basiliskos, după câte ştiu eu, nu este decât un uzurpator. Cum 
puteţi pune bază pe cuvântul său? Cine poate spune că nu-l va 
trata pe băiat mai rău decât l-ar trata barbarul acesta? 

— Acest barbar a dat ordin să-i fie masacrați părinţii, 
răspunse sec Stefanus. Aurelius se întoarse către el şi-i înfruntă 
privirea fermă şi, în aparenţă, impasibilă. Avea un accent 
oriental care îi amintea de felul în care vorbeau unii dintre 
camarazii săi originari din Epir. 

— In plus, continuă acesta, el este sortit unei veşnice 
captivităţi într-un loc izolat şi inaccesibil, condamnat să trăiască 
în groază şi pradă coşmarurilor pentru tot restul zilelor sale, 


aşteptând clipa în care vreo toană a paznicilor săi i-ar putea 
aduce sfârşitul. Ai idee la ce insulte, la ce brutalităţi şi la ce 
infamii poate fi supus un copilandru ca el aflat în mâinile unor 
asemenea brute? 

Aurelius revăzu pentru o clipă privirea lui Romulus în 
momentul în care el, cu umărul străpuns de o săgeată, fusese 
nevoit să-l părăsească: o privire disperată, de furie 
neputincioasă, de nesfârşită amărăciune. Stefanus îşi dădu 
seama că exista ceva care începea să-şi facă loc în sufletul 
soldatului şi continuă: 

— Avem prieteni şi la Constantinopol, unii dintre ei fiind chiar 
persoane influente, şi avem posibilitatea de a-l proteja cum 
trebuie. 

— Şi lulius Nepos? insistă Aurelius. El a fost întotdeauna 
candidatul susţinut de Orient la tronul imperiului din occident. 
De ce şi-ar schimba ei planurile şi ar renunţa la el? 

Livia vru să spună şi ea ceva, dar Stefanus o opri cu o privire. 

— Nepos nu mai prezintă interes pentru nimeni, astfel că va fi 
lăsat să-şi petreacă bătrâneţile în palatul său din Dalmatia, 
izolat de restul lumii. Noi avem un plan destul de ambițios 
pentru acest băiat, dar, pentru a-l realiza, trebuie ca el să se 
afle în afara oricărui pericol, să primească o educaţie şi o 
instruire corespunzătoare, să crească în casa imperială, liniştit şi 
în siguranţă, să nu ofere niciun motiv şi nici o bănuială cuiva, 
până când va sosi momentul prielnic pentru a-şi cere 
moştenirea. 

În clipa aceea Livia se hotărî să intervină în felul ei: 

— Las-o baltă, îi spuse ea lui Stefanus, frica e frică. A încercat 
o dată, şi-a riscat viaţa şi nu mai are de gând s-o facă din nou.E 
normal. 

— Aşa este, confirmă Aurelius fără să clipească. 

— Sigur că da, îi replică Livia. Putem să ne descurcăm foarte 
bine şi singuri. Eu l-am salvat pe el, nu el pe mine după tot ce s- 
a întâmplat. Încotro a luat-o convoiul? 

— Sud, răspunse Stefanus. Se află pe drumul spre Fano. 

— Inseamnă că vor să treacă Apeninii. 

— Poate, dar nu este sigur. Oricum, o să aflăm cât de curând. 


Aurelius începu din nou să-şi facă de lucru cu chingile şeii ca 
şi cum discuţia aceea nu-l mai interesa. Livia se prefăcu că nu-l 
ia în seamă şi continuă să-l descoase pe Stefanus: 

— Este adevărat că s-a întors şi Mledo? 

— Da. 

— Ai observat cumva dacă a adus cu el şi prizonieri? 

Aurelius se întoarse brusc către ei şi în privirea lui era 
speranţă, tremur de emoție, teamă. Fuseseră de ajuns câteva 
cuvinte pentru ca aparentul său echilibru să se năruie. 

— Cam cincizeci, aş zice, maximum cincizeci. Dar s-ar putea 
să mă înşel, aproape că se întunecase. 

Aurelius se apropie de ei şi întrebă cu glas ezitant: 

— Ai recunoscut... pe vreunul? 

— Cum puteam să recunosc pe cineva? răspunse Stefanus. 
Singurul soldat pe care l-am remarcat era un negru uriaş, un 
Hercule etiopian, un colos cam de şase picioare, în lanţuri, 
care... 

— Batiatus! exclamă Aurelius luminându-se la faţă. Nu putea 
fi altul decât el! Se apropie de Stefanus şi-l apucă de o mânecă. 
Este un vechi prieten şi camarad de-al meu. Te rog mult, spune- 
mi unde l-au dus: poate că mai sunt şi alţi camarazi de-ai mei 
împreună cu el. 

Stefanus îl privi cu o grimasă compătimitoare: 

— Vrei să mai încerci o altă acţiune disperată? 

— Vrei să mă ajuţi sau nu? 

— O întrebare anapoda din partea unuia care a refuzat un pic 
mai devreme o cerere de ajutor. 

Aurelius dădu din cap aprobator: 

— Sunt gata să fac orice, numai spune-mi, dacă ştii, unde i-au 
dus. 

— La Claxus. Dar asta nu înseamnă mare lucru. Este un port 
şi, de acolo, se poate ajunge în oricare parte a lumii. 

Aurelius se simţi doborât: bucuria de a afla că un camarad de- 
al său, alături de care trecuse prin atâtea peripeții, trăieşte, 
fusese înăbuşită imediat de senzaţia că nu mai putea face nimic 
pentru el. Livia observă disperarea şi tristeţea din privirea lui şi 
îi fu milă de el. 


— S-ar putea să-i ducă la Miseno: acolo este o altă bază a 
flotei imperiale, aproape că este în curs de desființare, dar mai 
au, câteodată, nevoie de vâslaşi. Şi tot acolo este şi cel mai 
important târg de sclavi din peninsulă. Ai putea să încerci să 
ajungi acolo şi să culegi informaţii. Cu un pic de timp şi de 
răbdare ai putea să afli mai multe. De altfel prietenul tău este 
destul de voinic, aşa că nu va trece mult timp până să fie 
observat. Ascultă, continuă fata, pe un ton mai calm şi mai 
împăciuitor, eu o să merg spre sud ca să urmăresc convoiul 
care-l transportă pe împărat. Poţi să vii cu mine dacă vrei. În caz 
că drumurile noastre se vor despărţi, tu o să mergi pe drumul 
tău, iar eu pe al meu. 

— Şi o să încerci să-l eliberezi pe băiat... de una singură? 

— Asta nu te mai priveşte pe tine, nu-i aşa? 

— N-aş crede. 

— Şi ce te-ar putea face să te răzgândeşti? 

— Dacă eu îi găsesc pe camarazii mei, o să mă ajutaţi voi să-i 
eliberez? 

Stefanus interveni şi el: 

— Vă aşteaptă o mare recompensă, zece mii de solidus de 
aur, dacă îl aduceţi pe băiat la vechiul port Fano, pe coasta 
Adriaticii, unde vă va aştepta o corabie care vă va duce în 
Orient, în prima zi cu lună nouă, timp de două luni, începând din 
luna decembrie. Cu banii aceia i-ai putea răscumpăra pe 
prietenii săi, dacă vei reuşi să afli unde sunt. Corabia este uşor 
de recunoscut: va avea arborat la pupa un steag cu emblema lui 
Constantin. 

— Dacă, însă, i-aş găsi mai repede, ei m-ar putea ajuta în 
această acţiune, spuse Aurelius, sunt cei mai buni luptători care 
pot exista şi, mai presus de orice, sunt soldaţi romani, 
credincioşi împăratului. 

Stefanus aprobă satisfăcut şi-i spuse Liviei: 

— Atunci, ce trebuie să-i spun lui Anthemius? 

— Spune-i că plecăm chiar astăzi şi că o să-l ţin la curent cât 
de repede voi putea. 

— O să-i spun, răspunse Stefanus. Ei, vă doresc mult noroc. 

— Avem mare nevoie de aşa ceva, îi răspunse Livia. O să vin 
cu tine, vreau să fiu sigură că nu te-a văzut nimeni. 


Ajunseră la barca lui Stefanus, un fel de plută cu fundul plat, 
foarte potrivită pentru navigația în lagună. In barcă aştepta un 
servitor care trebuia să vâslească. Livia se căţără, cu o agilitate 
impresionantă, într-o salcie groasă care-şi întindea crengile pe 
deasupra apei şi privi atent de jur împrejur: nu se vedea nici o 
suflare pe nicăieri aşa încât îi făcu semn lui Stefanus că totul era 
în ordine. Bărbatul se urcă în barcă, dar Livia îl mai reţinu 
câteva clipe: 

— Ce i-a oferit Anthemius lui Basiliskos pentru a-l convinge să 
accepte propunerea sa? 

— Nu ştiu nimic despre aşa ceva. Anthemius nu-mi spune mie 
totul, dar la Constantinopol se ştie că nimic nu se petrece în 
Occident fără ca el să nu fie la curent: fie şi din acest motiv, el 
are acolo un prestigiu şi o influenţă enorme. 

Livia se arătă de acord şi celălalt o întrebă la rândul său: 

— Soldatul acela... Crezi cu adevărat că ne putem baza pe el? 

— Numai el singur face cât o mică armată. Eu recunosc un 
luptător numai cât îl văd, recunosc o privire de leu, chiar şi când 
este rănit. În plus, privirea sa îmi aminteşte de ceva... 

— De ce anume? 

Livia îşi încreţi buzele într-un zâmbet acru. 

— Dacă aş şti, aş fi dat deja un nume şi un chip singurei 
persoane care şi-a lăsat pecetea în viaţa şi în sufletul meu, 
lăsându-i la o parte pe mama şi pe tata care s-au dus de mult 
timp. 

Stefanus vru să mai adauge ceva, dar Livia îi şi întorsese 
spatele şi se îndepărta cu pasul ei sprinten şi fără zgomot, ca al 
unui animal de pradă. Servitorul cufundă vâslele în apă, îşi arcui 
spinarea şi barca se îndepărtă încet de mal. 

XXX 

Coloana care escorta carul lui Romulus traversa câmpia pe un 
drumeag îngust şi plin de gropi, ocolind Fano şi un mare număr 
de curioşi care, cu siguranţă, ar fi asistat la trecerea ei şi ar fi 
împiedicat înaintarea. Ordinul de a păstra tăcerea şi secretul 
fusese, probabil, foarte sever şi Ambrosinus observă imediat 
această manevră înşelătoare a barbarilor. 

— Cred, îi spuse el lui Romulus, că drumul nostru duce către o 
trecătoare peste Apenini. Peste puţin timp vom ajunge din nou 


de via Flaminia şi vom parcurge partea cea mai înaltă a 
drumului printr-un tunel săpat în munte. | se spune forulus şi 
este o lucrare inginerească extraordinară, plănuită din timpul 
domniei împăratului Augustus şi terminată de împăratul 
Vespasianus. Toată zona aceasta, aspră şi muntoasă, este de 
mult timp înţesată de tâlhari şi este periculos un drum de unul 
singur înspre trecătoare. Autorităţile au încercat de multe ori să 
stârpească această plagă, formând chiar unităţi speciale de 
supraveghere, dar fără prea mari rezultate. Tâlharii apar din 
cauza sărăciei; ei sunt, de cele mai multe ori, ţărani ajunşi în 
sapă de lemn din cauza dărilor şi a foametei, aşa că nu le mai 
rămâne altceva decât să iasă la drumul mare. 

Romulus părea să privească atent codrii deşi de stejari şi de 
frasini care se întindeau de-a lungul drumului sau păstorii care, 
din loc în loc, şedeau pe lângă vacile care păşteau. Totuşi, era 
atent la spusele dascălului său şi chiar îi replică pe un ton aspru: 

— Impunerea unor taxe care duc la ruină oamenii nu numai 
că este o nedreptate: este de-a dreptul o prostie. Un om ruinat 
nu mai poate plăti nici o taxă şi, dacă ia calea codrului şi devine 
tâlhar, statul este obligat să plătească mult mai mult ca să 
asigure siguranţa drumurilor. 

— Observaţia ta este perfectă, se bucură Ambrosinus, dar 
poate că este prea simplă pentru a fi pusă în aplicare. 
Guvernanţii sunt lacomi, iar birocraţii sunt, deseori, proşti şi 
aceste două lucruri au nişte urmări înspăimântătoare. 

— Dar trebuie să existe, totuşi, o explicaţie pentru toate 
acestea. De ce un conducător trebuie să fie neapărat lacom, iar 
un funcţionar neapărat prost? Tu mi-ai spus de atâtea ori că 
Augustus, Tiberius, Marcus Aurelius au fost împărați înţelepţi şi 
cinstiţi care îi pedepseau pe guvernanţii incorecţi. Dar poate că 
nici măcar acest lucru nu este adevărat: poate că omul a fost 
întotdeauna prost, lacom şi rău. 

In clipa aceea, Wulfila trecu pe lângă ei în goana calului şi 
urcă în galop un deal mai înalt, pentru a observa ţinutul din jur 
şi a vedea cum înaintează războinicii săi. Rana urâtă care-i 
strâmba faţa începea să se cicatrizeze, dar chipul său era încă 
umflat şi înroşit, iar din punctele în care tăietura fusese cusută 
se scurgea un lichid purulent şi poate că, din pricina aceasta, 


era mereu posomorât. Devenea furios din te miri ce şi 
Ambrosinus evitase întotdeauna să-i dea de bănuit ceva sau să-i 
trezească în vreun fel neîncrederea. Ba chiar încerca să ducă la 
îndeplinire un plan al său pentru a-i cuceri bunăvoința şi, poate, 
chiar să-i fie recunoscător. 

— Te înţeleg că tu ai în momentele acestea o imagine atât de 
negativă despre lume, îi răspunse el lui Romulus. De mirare este 
cu totul altceva. In realitate, de multe ori, destinul uman şi, 
alături de el, cel al popoarelor şi al imperiilor depinde de cauze 
şi întâmplări care scapă de sub controlul omului. Timp de 
secole, Imperiul roman s-a apărat de atacurile barbarilor: mulţi 
împărați au fost urcați pe tron de soldaţii lor aflaţi pe câmpul de 
luptă şi, pe câmpul de luptă, aceştia şi-au dat viaţa cu sabia în 
mână fără a fi văzut vreodată Roma sau să fi discutat ceva cu 
vreun membru al Senatului. Atacul a venit, deseori, din mai 
multe părţi, în valuri, din direcţii diferite şi din partea mai multor 
popoare în acelaşi timp. Din cauza aceasta a fost construit, cu 
un preţ imens, un mare val, lung de peste trei mii de mile, care 
se întindea de la munţii Britanniei până în deşerturile Siriei. 
Apoi, au fost înrolați sute de mii de soldaţi: aproape treizeci şi 
cinci de legiuni se aflau sub arme, aproape o jumătate de milion 
de oameni! Nici o cheltuială, niciun sacrificiu nu li s-a părut 
Cezarilor prea mare pentru salvarea imperiului şi, în acelaşi timp 
cu el, a civilizaţiei. Dar, făcând astfel, ei nu-şi dădeau seama că 
toate aceste cheltuieli enorme deveneau insuportabile, că dările 
îi sărăceau pe ţărani, pe crescătorii de vite, pe meşteşugari, 
distrugeau comerţul şi transportul de mărfuri, reduceau chiar şi 
natalitatea. De ce să mai aduci pe lume copii, se întrebau 
oamenii, dacă şi ei vor trăi în sărăcie şi în lipsuri de tot felul? 
Apoi, la un moment dat, n-a mai fost posibil să se respingă 
invaziile şi astfel a apărut ideea de a-i stabili pe barbari între 
graniţele noastre şi de a-i înrola în armată pentru a-i trimite la 
luptă împotriva altor barbari... A fost o greşeală fatală, dar poate 
că nu mai exista o altă soluţie: mizeria şi asuprirea înăbuşiseră 
în cetăţenii romani dragostea de patrie şi n-a mai fost decât un 
pas până la a recurge la nişte mercenari care, acum, sunt 
stăpânii noştri. 


Ambrosinus tăcu, dându-şi seama că îi oferea elevului său nu 
numai o lecţie de istorie, ci îi amintea şi de evenimente destul 
de proaspete şi neînchipuit de dureroase. Copilul acela trist din 
faţa lui era ultimul împărat al Occidentului, la urma urmelor. Un 
actor fără voie şi nu un simplu spectator al acelei cumplite 
tragedii. 

— Despre toate acestea scrii tu din când în când? Este istorie? 
îl întrebă Romulus. 

— Nu am pretenţia să scriu istoria: alţii pot s-o facă mai bine 
şi mai cu pricepere decât mine. Vreau doar să las o amintire 
despre cele trăite de mine însumi şi despre evenimentele la 
care am fost martor direct. 

— O să ai timp destul să faci asta, în toţi anii aceştia de 
captivitate. De ce ai vrut să vii cu mine? Ai fi putut rămâne la 
Ravenna sau puteai să te întorci în patria ta, în Britannia. Este 
adevărat că acolo nopţile nu se termină niciodată? 

— La prima întrebare cunoşti deja răspunsul. Ştii că ţin foarte 
mult la tine şi eram credincios familiei tale. Cât despre a doua, 
nu este chiar aşa... începu Ambrosinus să-i răspundă, dar 
Romulus îl întrerupse: 

— Asta aş vrea să mi se întâmple şi mie: o noapte fără sfârşit, 
un somn fără vise. 

Spunând acestea, băiatul privea în gol şi dascălul său nu mai 
ştiu ce să-i răspundă. 

Călătoriră astfel toată ziua, Ambrosinus căuta să descopere 
orice schimbare în comportarea elevului său, încercând, 
totodată, să observe tot ceea ce se întâmpla în jur. Se opriră 
abia la asfinţit. Zilele se făcuseră mult mai scurte şi orele în care 
se putea mărşălui erau mai puţine. Soldaţii barbari aprinseră 
focurile, câţiva dintre ei se răspândiră prin preajmă şi se 
întoarseră după câtva timp cu câteva oi înjunghiate şi cu o 
mulţime de găini legate de picioare şi atârnate la şei. Probabil 
că jefuiseră vreo casă ţărănească izolată printre dealuri. In scurt 
timp, prada fu curățată şi pusă la fript pe jăraticul încins. Wulfila 
se aşeză la oarecare depărtare, pe un bolovan, aşteptând să fie 
servit. Pe chipul posomorât, flăcările focurilor făceau ca 
trăsăturile sale schimonosite să fie şi mai respingătoare. 
Ambrosinus, care nu-l pierdea din ochi nici o clipă, se apropie de 


el cu paşi rari şi în plină lumină, pentru a nu da naştere nici unei 
bănuieli, şi când fu destul de aproape ca să se facă auzit spuse: 

— Sunt medic şi mă pricep la o mulţime de leacuri, aş putea 
face ceva pentru rana aceea. Probabil că te doare rău. 

Wulfila făcu un gest ca pentru a alunga o insectă care nu-i 
dădea pace, dar Ambrosinus nu se lăsă şi continuă ca şi cum nu 
ar fi observat reacţia lui: 

— Îmi închipui ce crezi: ai fost de multe ori rănit şi, mai 
devreme sau mai târziu, rana s-a închis şi durerea a trecut. Dar 
în cazul acesta este altceva: faţa este partea care se vindecă 
întotdeauna cel mai greu pentru că sufletul se exprimă mai mult 
prin trăsăturile feţei decât prin oricare altă parte a corpului. Aşa 
că faţa este mult mai sensibilă şi mai vulnerabilă. Rana aceea s- 
a infectat şi, dacă infecția se răspândeşte, o să-şi distrugă faţa, 
o s-o facă de nerecunoscut. 

Se întoarse şi porni către car, dar auzi glasul lui Wulfila: 

— Aşteaptă. 

Atunci, Ambrosinus îşi luă desaga, ceru puţin vin de la soldaţi 
şi spălă de mai multe ori rana, stoarse puroiul până când nu mai 
ieşi decât sânge curat, îndepărtă cojile şi pansă totul, după ce 
aplicase o fiertură de nalbă şi de tărâţe. 

— Să nu te gândeşti nici o clipă că o să-ţi fiu îndatorat, spuse 
Wulfila când Ambrosinus termină. 

— Fii sigur că n-am făcut-o pentru asta. 

— Atunci, de ce? 

— Tu eşti o fiară. Durerea nu poate decât să te facă şi mai 
crud. Am făcut aceasta în interesul meu, Wulfila, şi al băiatului. 

Se întoarse la car ca să-şi lase acolo desaga. Un soldat veni 
îndată după aceea cu carnea friptă înşirată pe o nuia şi bătrânul 
mâncă împreună cu băiatul. Era frig, nu numai din cauza 
toamnei înaintate, ci şi din cauza altitudinii la care se aflau; cu 
toate acestea, Ambrosinus preferă să mai ceară încă o pătură 
decât să pregătească un culcuş în apropierea focului. De fapt, 
căldura făcea ca duhoarea pe care o răspândeau barbarii să fie 
insuportabilă. Romulus mâncă şi bău chiar, la insistenţele 
învățătorului său, un pic de vin şi aceasta dădu corpului său mai 
multă energie, iar sufletului o mai mare dorinţă de a trăi. Se 
întinseră unul lângă celălalt sub cerul înstelat. 


— Ai înţeles de ce am făcut-o? întrebă Ambrosinus. 

— Să cureţi faţa unui asemenea măcelar? Da, îmi închipui: 
blana câini lor fioroşi trebuie curățată în lungul firelor de păr ale 
blănii. 

— Cam aşa ceva. 

Rămaseră tăcuţi multă vreme, ascultând trosnetul focului pe 
care soldaţii îl alimentau mereu cu crengi uscate şi privind 
vârtejul de scântei care se înălța spre cer. 

— Te rogi înainte de a adormi? întrebă la un moment dat 
Ambrosinus. 

— Da, răspunse băiatul. Mă rog la spiritele părinţilor mei. 


Livia dădu pinteni calului şi o luă pe un drumeag strâmt care 
se căţăra şerpuind spre creasta muntelui, apoi se opri şi-l 
aşteptă pe Aurelius care o luase pe un alt drum, prin pădure. De 
sus se putea vedea foarte bine ieşirea din tunelul şoselei 
Flaminia care traversa muntele dintr-o parte în alta şi cei doi 
descălecară adăpostindu-se în spatele unui pâlc de fagi. Nu 
trecu mult timp şi o ceată de călăreţi heruli se ivi din tunel, apoi 
apăru şi căpetenia lor cu vreo treizeci de soldaţi barbari şi, în 
urma lor, carul, coloana fiind încheiată de ariergardă. 

Aurelius tresări recunoscându-l pe Wulfila şi, instinctiv, aruncă 
o privire spre arcul pe care Livia îl purta pe umăr. 

— Nici să nu-ți treacă prin cap, spuse fata ghicindu-i 
gândurile. Chiar dacă ai reuşi să-l dobori, ceilalţi nu ne-ar lăsa 
nici o posibilitatea de a scăpa şi poate că şi-ar vărsa focul pe 
băiat. 

Aurelius îşi muşcă buzele de ciudă. 

— O să vină şi clipa asta, îl consolă Livia. Acum, trebuie să 
avem răbdare. 

Bărbatul privi o vreme silueta carului care se legăna înaintând 
pe drum, până când o văzu dispărând după o cotitură. Livia îi 
puse o mână pe umăr. 

— Am impresia că între voi doi este o chestiune de viaţă sau 
de moarte, ba chiar numai de moarte, nu-i aşa? 

— L-am ucis pe câţiva dintre cei mai credincioşi oameni ai lui, 
am încercat să-l iau cu mine pe prizonierul care-i fusese 
încredinţat şi, când a încercat să mă împiedice i-am schilodit 
faţa, făcând din el un monstru pentru tot restul zilelor: nu crezi 
că ar fi destul? 

— Asta în ce te priveşte pe tine. Dar el ce-ar avea de spus? 

Aurelius nu mai spuse nimic. Mesteca între dinţi un fir uscat 
de iarbă şi privea în jos, către vale. 

— Să nu-mi spui că nu v-aţi mai întâlnit până acum. 

— S-ar putea, dar nu-mi mai amintesc. Am avut de-a face cu o 
mulţime de barbari în atâţia ani de război. Şi-şi aminti, în clipa 


aceea, cum se aflase faţă în faţă cu Wulfila pe coridorul din 
palatul imperial, cu săbiile în mâini, şi parcă-i răsuna încă în auz 
vocea răguşită a adversarului său care urla: „Te cunosc, 
romanule, te-am mai văzut!” 

Livia veni în faţa lui şi-l privi ţintă cu o insistenţă nemiloasă. 
Aurelius îi evită privirea. 

— Ţi-e frică să priveşti în adâncul sufletului tău şi nu vrei nici 
măcar ca alţii s-o facă. De ce? 

Aurelius se întoarse brusc înspre ea. 

— Tu te-ai dezbrăca aici şi ai sta goală în faţa mea? îi zise el 
privind-o drept în faţă cu flăcări în ochi. 

Livia nici nu clipi sub privirile lui. 

— Da, dacă te-aşiubi. 

— Dar nu mă iubeşti. Nici eu nu te iubesc pe tine. Nu-i aşa? 

— Aşa este, răspunse Livia cu aceeaşi hotărâre în glas. 

Aurelius apucă hăţurile lui Juba şi aşteptă ca şi fata să-şi 
dezlege murgul, apoi îi spuse: 

— Avem acelaşi scop şi o misiune de îndeplinit, aşa că trebuie 
să fim pentru o vreme alături unul de altul. Între noi trebuie să 
existe o înţelegere totală şi, pentru siguranţa noastră, este 
necesar să contăm întru totul unul pe celălalt. Fiecare dintre noi 
trebuie, prin urmare, să evite să-l pună în încurcătură sau să-l 
necăjească pe celălalt. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Perfect, răspunse Livia. 

Aurelius începu să coboare coasta pe jos, ţinându-l de hăţuri 
pe Juba. 

— Dacă vrem să încercăm ceva, spuse el schimbând vorba, 
trebuie s-o facem pe drum: când convoiul va ajunge la 
destinaţie, un atac ar fi imposibil. 

— Doi contra şaptezeci? Nu mi se pare o idee prea bună. ŞI 
nici rana ta nu este vindecată. Nu. Nu putem risca să dăm greş 
încă o dată. 

— Atunci, ce propui? Poate că ai şi tu un plan. Sau mergem 
aşa, după cum s-o nimeri? 

— În primul rând ar trebui să aflăm care este locul de 
destinaţie, apoi o să vedem cum am putea pătrunde acolo ca 
să-l luăm pe băiat. Altă posibilitate nu putea exista: la Ravenna 
nu se găseau oameni pe care să-i fi putut înrola şi chiar dacă s- 


ar mai fi găsit, iscoadele lui Odoacru sunt peste tot, aşa că 
întregul complot ar fi fost descoperit imediat. Chiar dacă ţi-ar 
putea părea ciudat, avantajul nostru stă tocmai în faptul că 
nimeni nu ştie de existenţa noastră, nimeni nu bănuieşte că doi 
drumeţi oarecare ar putea încerca o asemenea ispravă. Tu erai 
pe punctul de a reuşi tocmai pentru că nimeni nu se aştepta la 
aşa ceva. Dacă vom angaja oameni, o vom face mult mai 
departe de Ravenna, în locuri în care nu ne cunoaşte absolut 
nimeni. 

— Şi cu ce bani o să-i angajăm? 

— Ne aşteaptă bani în diferite locuri din Italia. Anthemius are 
depozite la multe bănci şi eu am la mine o scrisoare de credit 
din partea lui. Ştii ce este aceea, nu? 

— Nu. Dar important este că tu poţi dispune de bani. Nu mi- 
am pierdut speranţa că mi-aş putea regăsi camarazii. 

— Nici eu. Ştiu cât de important este acest lucru pentru tine. 
Spusese aceasta pe un ton care trăda şi o implicare a 
sentimentelor sale, mai puternică de simpla camaraderie care-i 
ţinea alături de câteva zile. 

Inaintară, astfel, parcurgând mai multe etape, cam douăzeci 
de mile pe zi, ţinându-se mereu la o distanţă respectabilă de 
convoi. Vigilenţa cu care barbarii supravegheau carul părea să 
fie ceva mai scăzută: siguranţa pe care le-o dădea escorta 
aceea numeroasă, prezenţa puternicului Wulfila, lipsa totală a 
vreunei amenințări contribuiau la scăderea încordării şi, 
câteodată, chiar a disciplinei. 

Traversară munţii Apenini şi coborâră în valea Tibrului. 

— Dacă ar fi să-i găsim pe camarazii mei, spuse într-o zi 
Aurelius, mă vei ajuta să-i eliberez? 

— Cred că da. Depinde câţi dintre ei vom găsi, dacă vom găsi. 
Să nu-ţi faci prea mari iluzii, îţi repet. Ar putea fi la Miseno, dar 
ar fi doar o posibilitate ca multe altele. 

— Ciudat! Pe de o parte, aş vrea să-i găsesc, pe de altă parte, 
mi-e teamă... Teamă să aflu de la ei cum au murit ceilalţi. 

— Ai făcut tot ceea ce ai putut, spuse Livia, nu te mai 
frământa. Ce-a fost a fost şi nu mai putem schimba nimic. 

— Pentru tine este uşor să vorbeşti. Legiunea era viaţa mea. 
Tot ce aveam pe pământ. 


— N-ai avut niciodată o familie? 

Aurelius clătină din cap. 

— O soţie... o iubită? 

Aurelius îşi coboră privirile. 

— Întâlniri ocazionale şi doar din când în când. Nici o legătură 
durabilă. Este greu să te legi de cineva când nu ai rădăcini. 

Merseră o vreme la pas, fără a mai schimba nici o vorbă, apoi 
Livia rupse din nou tăcerea. 

— O legiune, spuse ea din nou. Pare greu de crezut, dar 
legiunile au fost desfiinţate acum două sute de ani de Gallienus: 
erau prea greoaie şi încete pentru a face faţă năvălirilor barbare 
care veneau în hoarde imense pe cai extrem de iuți. Ce rost 
avea să aduci din nou pe câmpul de luptă o legiune? 

— Era, însă, un lucru extraordinar. În primul rând, pământul 
Italiei nu este potrivit aproape niciodată pentru desfăşurarea 
unor unităţi mari de cavalerie şi, în plus, impactul ar fi fost 
formidabil: Oreste voia ca lumea să vadă iarăşi o acvilă de 
argint scânteind în bătaia razelor de soare, voia ca romanii să-şi 
redobândească mândria, să-şi vadă iarăşi  pedestraşii 
mărşăluind cu vechile armuri şi cu scuturilor lor mari, centurii 
care să facă pământul să se zguduie sub pasul lor cadenţat. 
Voia disciplină împotriva barbariei, ordine împotriva haosului. 
Noi eram mândri cu toţii să facem parte din legiune, 
comandantul nostru era un bărbat care avea vechile virtuţi şi un 
curaj de necrezut, sever şi drept, dornic să apere onoarea sa şi 
a oamenilor săi. 

Livia îl privi: ochii îi scânteiau şi vocea îi tremura de o 
puternică emoție pe când pronunţa acele cuvinte. Ar fi vrut să 
înţeleagă mai bine sentimentele bărbatului, dar văzu că, în 
depărtare, convoiul îşi încetinise înaintarea şi-i făcu semn 
tovarăşului său să se oprească. 

— Nu s-a întâmplat nimic important, spuse ea după câteva 
clipe. Le-a tăiat calea o turmă de oi. 

Continuară să înainteze la pas rămânând pe marginea unei 
păduri care se prelungea, de-a lungul drumului, la trei, patru 
sute de picioare de acesta. 

— Spune, te rog, mai departe, spuse fata. 


— Oamenii au fost aleşi pe sprânceană de la alte unităţi, 
ofiţeri şi soldaţi, efectivele auxiliare şi tehnice, în mare parte 
italici şi din provincii. Au fost primiţi şi barbari, dar în număr 
foarte mic şi doar oameni de bună credinţă, originari din familii 
aflate în serviciul statului de mai multe generaţii. Au fost 
concentrați într-o localitate secretă din Noricum şi instruiți 
aproape un an, timp de câteva ore pe zi. Când legiunea a intrat 
prima oară într-o luptă în câmp deschis, efectul a fost nimicitor, 
a străpuns formațiunile duşmane cu forţa unei maşini de război 
făcând prăpăd printre adversari. Păstram ceea ce era mai bun 
din tehnica veche şi adoptam ceea ce era mai bun din tehnica 
modernă. 

— Şi tu? Unde te-ai înrolat? 

Aurelius călări o vreme ca şi cum ar fi căzut pradă gândurilor, 
uitându-se drept înainte. Mergeau pe la jumătatea înălţimii 
muntelui şi tot prin pădure ca să nu fie observați de cercetaşii 
trimişi de Wulfila care cutreierau neîncetat pe marginile văii ca 
să prevină orice atac prin surprindere. Prin acele locuri atât de 
pustii şi de sălbatice se temeau mai mult de tâlhari, decât de 
posibili supuşi ai tânărului împărat. 

— Ţi-am mai spus asta, îi răspunse într-un târziu Aurelius, eu 
am făcut parte dintotdeauna din legiune. Nu-mi mai amintesc 
altceva. Tonul vocii lui arăta fără putinţă de tăgadă că subiectul 
era închis. 

Continuară să meargă în tăcere şi, din când în când, Livia se 
despărţea de el continuând drumul mai către munte sau către 
vale pentru că nu putea suporta mutismul tovarăşului său. Când 
revenea alături de el, singurele cuvinte pe care le schimbau 
erau despre direcţia de mers sau despre terenul accidentat, 
după care se îndepărta iarăşi. Se vedea limpede că Aurelius nu 
reuşea să scape de coşmarul masacrării camarazilor săi, al 
nimicirii unităţii sale, al neputinței de a le veni în ajutor. Alături 
de el parcă simţea călărind fantome, umbre însângerate ale 
unor tineri măcelăriți în floarea vârstei, ale unor bărbaţi torturați 
cu cruzime până la ultima suflare. Parcă auzea urletele lor 
sfâşietoare, chemările lor din hăurile infernului. Merseră mai 
multe ore la pas până când văzură că se întuneca şi convoiul se 
pregătea şi el de popasul de noapte. Livia observă o colibă în 


vârful unui deal, la distanţă cam de o milă de tabăra lui Wulfila 
şi i-o arătă tovarăşului său. 

— Poate că acolo ne-am putea opri să înnoptăm şi să punem 
la adăpost şi caii. 

Aurelius se arătă de acord printr-un semn şi-l îndemnă pe 
Juba către desişul pădurii în direcţia dealului cu pricina. 

Intră primul şi se asigură că nu era nimeni înăuntru. Părea să 
fie un adăpost pentru păstorii care-şi duceau cirezile de vaci la 
păşunat: într-un colţ se vedea un morman de paie şi, în spatele 
colibei, sub un fel de şopron, se aflau câteva legături de fân şi 
de paie. Puțin mai departe, un firicel de apă se scurgea într-un 
mic bazin săpat într-o stâncă de gresie şi cobora mai departe, 
printre pietre mari acoperite cu muşchi verde, umplând o mică 
adâncitură naturală. Luase naştere astfel un mic lac cu apă 
cristalină în care se oglindeau cerul şi copacii din jur. În lumina 
asfinţitului, pădurea strălucea în culorile toamnei, vite sălbatice 
se încolăceau pe trunchiurile stejarilor cu frunzele lor mari, 
acum înroşite, şi cu ciorchini mici de boabe purpurii. 

Aurelius luă amândoi caii şi-i legă în spatele colibei, sub 
şopron, punându-le în faţă câte o grămadă de fân. Livia merse la 
micul lac, se dezbrăcă în grabă şi se cufundă în el tresărind din 
cauza apei aproape îngheţate. Probabil că mai puternică decât 
frigul era dorinţa de a se spăla. Aurelius vru să coboare şi el dar 
zări trupul ei gol ieşind din apă şi se opri pentru câteva clipe, 
vrăjit de frumuseţea aceea sculpturală. Apoi îşi luă privirile de la 
ea, tulburat şi neştiind ce să facă. Ar fi putut să se apropie de ea 
şi să-i spună cât de mult o dorea, dar nu suporta gândul că ea 
putea să-l respingă. Se apropie de izvorul de lângă colibă şi se 
spălă şi el, mai întâi torsul şi braţele, după aceea şi restul 
corpului. Când Livia se întoarse, era înfăşurată în pătura ei de 
drum şi ţinea în mâna dreaptă un trident cu care străpunsese 
doi păstrăvi mari. 

— Nu erau decât ăştia doi, spuse ea, şi probabil că erau 
pregătiţi să moară. Du-te tu şi ia-mi hainele, le-am atârnat pe o 
creangă lângă apă. Intre timp, eu am să aprind focul. 

— Eşti nebună. O să observe fumul şi o să trimită pe vreunul 
să vadă de unde vine. 


— Nu pot ei să observe fiecare firicel de fum care se ridică 
prin locurile astea, îi răspunse ea. De altfel, de aici se poate 
observa totul: dacă îndrăzneşte cineva să se apropie, îl străpung 
ca pe păstrăvi şi-l târăsc în pădure. In câteva ceasuri, nu mai 
rămân din el nici măcar oasele. Le este foame şi sălbăticiunilor 
de pe aici. 

Livia pregăti păstrăvii cât putu de bine şi mai puse pe foc 
crengi de pin care ardeau cu flăcări luminoase, dar nu scoteau 
fum. Când veni vremea să mănânce amândoi, Aurelius luă 
pentru el peştele mai mic, dar Livia i-l întinse pe cel mai mare. 

— Trebuie să mănânci, spuse ea, eşti încă slăbit şi când va fi 
nevoie să te baţi, vreau să am lângă mine un leu, nu o biată 
oaie. Du-te să te culci. Fac eu primul schimb de pază. 

Aurelius nu răspunse şi se îndepărtă către marginea 
luminişului, rezemându-se de trunchiul unui stejar secular. Livia 
îl privi cum stătea nemişcat, cu ochii deschişi larg şi cu privirea 
fixă, scrutând întunericul care cobora dinspre munte cu umbrele 
şi cu fantomele sale, şi ar fi vrut să meargă lângă el, doar s-o fi 
chemat. 

XXX 

Wulfila porunci să se instaleze tabăra în apropierea unui pod 
care traversa un afluent al Tibrului. Oamenii săi începură să 
frigă oile şi berbecii confiscaţi de un cioban care, cu câteva 
ceasuri în urmă, le tăiase neştiutor calea. Ambrosinus se apropie 
de căpetenia barbarilor cu un aer îngrijorat şi-i spuse: 

— Împăratului nu-i place carnea de oaie. 

Barbarul izbucni în râs. 

— Împăratului nu-i place carnea de oaie? Vai, ce păcat, ce 
mare nenorocire! Din nefericire, şeful bucătăriilor imperiale nu a 
vrut să plece din Ravenna, aşa că lista de bucate este cam 
redusă. Aşa că, ori mănâncă oaie, ori se culcă flămând. 

Ambrosinus se apropie de el. 

— Am văzut nişte castani în pădure: dacă îmi dai voie, aş 
putea să-i pregătesc o prăjitură foarte gustoasă şi hrănitoare. 

Wulfila clătină violent din cap. 

— Nu te mişti de aici. 

— Unde crezi că m-aş putea duce? Ştii foarte bine că nu l-aş 
părăsi pe băiat pentru nimic în lume. Lasă-mă să mă duc în 


pădure: mă întorc repede şi am să-ţi dau şi ţie din prăjitură. 
Crede-mă, n-ai mâncat niciodată ceva aşa de gustos. 

Wulfila îl lăsă să plece, iar Ambrosinus aprinse o lanternă şi se 
afundă în pădure. Pe pământul de sub marii copaci noduroşi se 
vedeau o mulţime de castane, multe dintre ele cu coaja crăpată, 
lăsând să se vadă în interior fructele de o culoare brun-roşcată, 
ca pielea tăbăcită. Culese destul de multe gândindu-se că acele 
locuri erau, probabil, complet pustii, dacă nişte fructe atât de 
preţioase erau lăsate pe seama urşilor şi a mistreţilor. Se 
întoarse în tabără cu felinarul stins şi se apropie cu pas furişat 
de locul în care Wulfila părea să ţină sfat cu ajutoarele sale. 

— Când ar trebui să plec? întreba tocmai atunci unul dintre ei. 

— Chiar mâine, îndată ce vom ajunge pe câmpie, lei cu tine 
şase oameni şi ajungi înaintea noastră la Napoli. Acolo veţi lua 
legătura cu un bărbat pe nume Andrea din Nola care vă 
aşteaptă în cazarma gărzilor de la palat şi îi veţi spune să 
pregătească plecarea spre Capri. Va trebui să aibă grijă de 
escortă, plus băiatul, preceptorul său şi servitorii pentru noi şi 
pentru ei. Îi vei spune că vreau ca totul să fie gata la locul de 
destinaţie: locuinţe pentru oamenii noştri, hrană, vin, vase, 
pături. Tot. Servitorii ar putea fi şi sclavi, dar trebuie să te 
asiguri că nu au fost cumpăraţi de la Miseno. Acolo au fost duşi 
unii dintre cei pe care i-a capturat Mledo la Dertona şi nu vreau 
încurcături. M-ai înţeles? Dacă nu merge ceva, el o să fie 
răspunzător. Şi avertizează-l că nu sunt prea blând cu cei care 
nu ascultă ce le spun. 

Ambrosinus se îndepărtă cu paşi uşori, considerând că aflase 
destule şi intră în tabără prin partea opusă, acolo unde oamenii 
din escortă învârteau pe deasupra jarului frigările cu câte un 
sfert de berbec. Se duse şi el lângă foc şi coapse castanele, apoi 
le strivi într-un vas, adăugă puţin must dulce din proviziile 
barbarilor şi pregăti un fel de omletă pe care o mai lăsă pe foc 
până deveni crocantă, l-o servi stăpânului său cu multă 
mândrie. Romulus îl privi uluit. 

— Prăjitura mea preferată. Dar cum de ai făcut-o? 

— Wulfila începe să-mi acorde cât de puţină libertate: ştie 
deja că nu trebuie să se poarte prea rău cu mine, dacă mai ţine 


la faţa sa. M-am dus în pădure şi am cules castane, asta am 
făcut. A 

— Îţi mulţumesc, răspunse Romulus. Îmi aduce aminte de 
sărbătorile de acasă, când bucătarii noştri pregăteau aşa ceva 
pe lespedea de ardezie din grădină. Parcă simt şi acum aroma 
mustului care sfârâia pe foc. Nu există un parfum mai dulce şi 
mai puternic ca mustul care fierbe pe foc. 

— Mănâncă, îi spuse Ambrosinus, nu lăsa prăjitura să se 
răcească. 

Romulus muşcă din prăjitură şi dascălul său continuă: 

— Am veşti. Am aflat unde ne duc. L-am auzit pe Wulfila 
vorbind la sfat cu ajutoarele lui, pe când ieşeam din pădure. 
Destinația noastră este Capri. 

— Capri? Dar asta este o insulă. 

— Da. Este o insulă nu prea departe de coastă. Şi mulţi o 
găsesc plăcută, în special vara, când clima este foarte blândă. 

Împăratul Tiberius a construit acolo viile foarte luxoase şi în 
ultimii săi ani de domnie a locuit în cea mai frumoasă dintre ele: 
villa Jovis. După moartea sa... 

— Va fi, oricum, o închisoare, îl întrerupse Romulus, în care 
voi trăi tot restul vieţii, fără altă tovărăşie decât nemernicii 
ăştia. N-am să pot călători, n-am să mai cunosc şi alţi oameni, n- 
am să pot avea şi eu o familie a mea... 

— Să luăm de bun ceea ce ne oferă zi de zi viaţa, fiule. 
Viitorul se află în mintea şi în mâinile lui Dumnezeu. Nu te da 
bătut, nu-ţi pierde curajul, nu te resemna. Aminteşte-ţi de pilda 
marilor oameni din trecut, aminteşte-ţi preceptele şi sfaturile 
marilor înţelepţi: ale lui Socrate, ale lui Caton, ale lui Seneca. 
Cunoaşterea nu înseamnă nimic dacă nu ne oferă mijloacele de 
a înfrunta problemele vieţii. Ascultă-mă, alaltăieri am avut o 
presimţire: ca prin minune, mi-a venit în minte o străveche 
profeție din patria mea şi, de atunci, sentimentele mele s-au 
schimbat. Eu simt că nu suntem singuri şi că în curând vom 
primi şi alte semne. Crede-mă, o simt. 

Romulus zâmbi, mai mult de compătimire decât de uşurare. 

— Visezi, îi spuse, dar ştii să faci plăcinte bune şi aceasta este 
o calitate incontestabilă. 


Continuă să mănânce şi Ambrosinus îl privea atât de 
mulţumit, încât uită că aproape nici nu se atinsese de mâncare, 
dar preferă să-i ducă tot ce mai rămăsese lui Wulfila, ca să-şi 
ţină promisiunea şi să-i câştige, pe cât posibil, bunăvoința. 

A doua zi, se treziră în zori şi văzură plecând micul grup de 
barbari spre sud. Apoi, convoiul se puse din nou în mişcare şi nu 
se mai opri decât pentru un prânz rapid pe la mijlocul zilei. 
Clima devenea tot mai blândă pe măsură ce se îndreptau spre 
sud, norii erau mari şi albi: brăzdau cerul, împinşi de vântul 
dinspre apus şi, câteodată, se adunau în nori groşi, negri, 
revărsându-se pe pământ în neaşteptate ploi torențiale. Apoi, 
ieşea din nou soarele şi scălda în lumină câmpiile jilave şi încă 
pline de apă. Stejarii şi frasinii lăsaseră locul pinilor şi pâlcurilor 
de mirt, în locul merilor apăreau măslini şi viță-de-vie. 

— Roma a rămas acum în urma noastră, spuse Ambrosinus. 
Ne apropiem de ţintă. 

— Roma... şopti Romulus şi se gândi la momentul în care 
intrase în sala Senatului, îmbrăcat în veşminte împărăteşti, 
însoţit de părinţii săi. Parcă trecuse un veac şi nu doar câteva 
luni şi îşi trăia acum adolescenţa şi tinereţea, cele mai frumoase 
perioade din viaţa unui om, cu sufletul apăsat de suferinţa 
doliului şi de presimţiri negre. 


IX 


Wulfila o văzu pe vânzătoarea de apă încă pe când era destul 
de departe de ea. Stătea pe partea dreaptă a drumului: ţinea un 
burduf pe umăr şi o cană de lemn în mână, arătând ca unul 
dintre nenumăraţii vagabonzi şi cerşetori pe care-i puteai întâlni 
peste tot. Dar, de la o vreme, soarele se făcuse tot mai cald, 
căldura amiezii şi lipsa izvoarelor de pe marginea drumului 
făcuseră ca oamenilor şi cailor să le fie foarte sete. 

— Ei, vino aici! îi spuse el pe limba sa atunci când se apropie 
mai mult. Mi-e sete! 

Fata înţelese din gesturi şi din expresia feţei că omul voia să 
bea şi-i întinse cana plină. Deşi era înfăşurată neîndemânatic 
într-o mantie jerpelită, frumuseţea sa era izbitoare şi stârnea 
comentariile deocheate ale războinicilor barbari. 

— Ei, arată-ne mai mult! îi strigă unul dintre ei, încercând să-i 
smulgă mantia de pe umeri, dar ea se feri cu o mişcare agilă şi 
rapidă a trunchiului. Încercă, totuşi, să zâmbească şi întinse 
palma ca să primească bănuţul cuvenit pentru apa din cană. 

— De când se plăteşte şi apa? strigă un alt războinic. Dacă 
plătesc o femeie vreau să primesc mai mult. Şi se apropie 
apucând-o de umeri şi încercând s-o tragă înspre el. Îi simţi talia 
subţire şi curba lină a şoldurilor, muşchii încordaţi sub piele şi o 
privi ţintă cu o expresie de surpriză. Da' ce carne tare ai! Nu eşti 
una din alea care mănâncă prost şi pe sponci. 

Dar în clipa aceea se auzi un glas care spunea: 

— Mi-e sete. 

Fata îşi dădu seama că vocea se auzea din carul oprit la 
numai câţiva paşi şi se apropie, dând la o parte perdeaua care 
acoperea ferestruica. Se află în faţa unui băiat cam de 
doisprezece-treisprezece ani, cu părul  castaniu-deschis, 
îmbrăcat cu o tunică albă cu mânecile lungi brodate pe margini 
cu fir de argint. În faţa lui era aşezat un bărbat cam de şaizeci 
de ani, cu barba căruntă şi cu chelie în vârful capului, îmbrăcat 
într-o rasă simplă, din lână gri şi purtând atârnată la gât o mică 
bijuterie de argint. 


Wulfila trase grăbit la loc perdeaua şi o îmbrânci fără milă pe 
fată strigându-i: 

— Pleacă imediat de aici! 

Dar bărbatul care se afla în car dădu din nou perdeaua la o 
parte şi spuse cu o voce fermă: 

— Băiatului îi este sete. 

În momentul acela, privirea sa se întâlni cu aceea a fetei şi-şi 
dădu seama imediat că ea nu era ceea ce părea: încerca să-i 
dea de înţeles ceva sau să-l prevină de ceva, aşa că-l strânse de 
braţ pe Romulus ca pentru a-l avertiza că s-ar putea întâmpla 
ceva neaşteptat. Vânzătoarea de apă se apropie din nou şi, 
profitând de faptul că Wulfila nu-i vedea faţa, îi întinse tânărului 
cana plină cu apă şi bărbatului un pahar din metal şi, în timp ce 
ei beau, şopti în greceşte: 

— „Chaire, Kaisar”, „Te salut Cesar”. 

Băiatul reuşi să-şi ascundă uimirea, în timp ce bărbatul din 
faţa lui întreba în aceeaşi limbă: 

— „Tis eis?”, „cine eşti?”. 

— „O prietenă”, răspunse fata. Mă numesc Livia. Unde vă 
duc? 

Dar, chiar în clipa aceea, Wulfila interveni din nou, trăgând-o 
înapoi şi întrerupând conversaţia celor doi. 

În interiorul carului, Romulus îl privi nedumerit pe preceptorul 
său, neştiind ce să creadă despre această întâlnire ciudată: 

— Cine putea fi, Ambrosine? De unde ştia cine sunt eu? 

Dar atenţia bărbatului era atrasă în clipa aceea de paharul pe 
care-l avea în mână. Îl întoarse cu gura în jos, descoperind un 
simbol în formă de acvilă imprimat în metal şi inscripţia: 


LEG NOVA INV 


— Legio Nova Invicta, citi el în şoaptă. Ştii ce înseamnă asta, 
Cesar? Că soldatul acela ne caută şi, de data aceasta, nu mai 
este singur. Nu ştiu dacă asta ar trebui să mă bucure sau să mă 
îngrijoreze, dar inima îmi spune că-i de bine şi că s-ar putea 
întâmpla ceva bun. Nu am fost lăsaţi în voia sorții şi am impresia 
că presimţirea mea de acum câteva zile o să se adeverească... 


Între timp, Wulfila o îmbrâncea pe fată către marginea 
drumului, dar ea îi spuse pe un ton rugător: 

— Domnule, vă rog, daţi-mi cana. Mai am nevoie de ea. 

— Bine, ia-o, dar şterge-o de aici. 

Merse înapoi cu ea până la car şi după ce fata îşi luă cana o 
împinse din nou către marginea drumului fără s-o mai lase 
singură nici o clipă. Livia avu răgaz să mai schimbe doar o 
privire cu cei doi prizonieri, dar nu mai putu scoate nici o vorbă. 
Urmări cu privirile carul până când acesta dispăru după o colină 
şi nu se mişcă din loc decât atunci când tropotul copitelor şi al 
roţilor se pierdu cu totul în depărtare. Indată după aceea, se 
întoarse către munţi şi văzu un călăreț care stătea nemişcat pe 
coama unui deal observându-i toate mişcările: Aurelius. Atunci, 
porni la drum şi înaintă printre tufe pe un drumeag întortocheat 
care o duse în scurt timp la poalele dealului cu pricina. Aurelius 
îi ieşi în întâmpinare ţinând de căpăstru un alt cal. Livia încălecă 
dintr-o săritură. 

— Ei? o întrebă el. Stăteam ca pe ghimpi aşteptându-te. 

— N-am reuşit să aflu nimic. Era gata să-mi spună, când 
Wulfila m-a tras înapoi. Dacă aş fi încercat să mai întreb ceva, 
barbarul ar fi intrat la bănuieli şi m-ar fi arestat. Dar, cel puţin, 
cred că ai noştri ştiu acum că suntem pe urmele lor. Bărbatul 
care este împreună cu împăratul are o privire neobişnuită, 
sfredelitoare; sunt sigură că este un om foarte inteligent. 

— Este un încurcă-lume, îi răspunse Aurelius, dar este 
preceptorul băiatului şi trebuie să-l avem în vedere şi pe el, 
orice am avea de gând. Dar, spune-mi, pe el ai reuşit să-l vezi? 

— Pe împărat? Sigur că da. 

— Ce face? întrebă Aurelius fără să-şi ascundă îngrijorarea. 

— Bine, cred că este sănătos, dar i se citeşte în priviri o 
tristeţe nesfârşită. Trebuie să-l apese îngrozitor faptul că şi-a 
pierdut părinţii. 

Aurelius se gândi timp de câteva clipe, după care spuse: 

— Acum să vedem dacă putem să mai intrăm în contact cu el. 
Escorta nu mai pare atât de vigilentă, poate pentru că îşi 
închipuie că nimeni nu se mai gândeşte acum la prizonieri. 

— Oamenii din escortă, poate. Dar nu şi Wulfila: este 
neîncrezător, bănuitor, îşi roteşte mereu ochii împrejur, cu o 


privire ca de lup. El este obişnuit să aibă întotdeauna situaţia 
sub control şi, te asigur, nu-i scapă nimic. 

— L-ai văzut la ochi? 

— Cum te văd şi cum mă vezi. L-ai lăsat, n-am nici o îndoială, 
o amintire tare frumoasă, şi dacă s-a privit în oglindă, chiar şi o 
singură dată, n-aş vrea să fiu în pielea ta dacă s-ar întâmpla să 
cazi în mâinile lui. 

— Nici nu se pune problema, răspunse Aurelius. Eu n-am să 
cad niciodată în mâinile lui... viu. 

Merseră toată după-amiaza, până la asfinţit, când văzură 
coloana lui Wulfila poposind pentru noapte lângă Minturno. 

Pe vechea Via Appia nu se mai putea merge. Mlaştinile care 
fuseseră cândva drenate, cel puţin parţial, prin canalele de 
scurgere săpate pe vremea împăratului Claudius, se întinseseră 
din nou, din lipsa unei întreţineri regulate, cuprinzând mari 
suprafeţe de câmpie, iar şoseaua fusese inundată pe porţiuni 
foarte lungi. Luciul apelor stătute se înroşi în momentul în care 
discul soarelui se cufundă treptat în ele, apoi, încetul cu încetul, 
căpătă nuanţe plumburii, reflectând cerul care începea să se 
întunece. Pe mare, nori negri şi deşi se îngrămădeau adunându- 
se spre mijlocul bolţii cereşti, din depărtare se auzeau bubuind 
tunetele: era semn că dinspre apus se apropia furtuna. 

Aerul din acele ceasuri ale zilei, amestecat cu miasmele 
mlaştinii şi cu umiditatea, devenea sufocant: atât Aurelius cât şi 
Livia erau scăldaţi în sudoare, dar continuau să înainteze ca să 
nu piardă contactul cu caravana imperială care se grăbea să 
câştige cât mai mult teren înainte de lăsarea întunericului. La un 
moment dat, Aurelius se opri ca să-şi mai toarne apă din ploscă 
şi Livia îi întinse şi cana ei, pentru că îşi terminase rezerva cu 
oamenii lui Wulfila. Apoi o duse la gură şi bău cu lăcomie. 
Deodată, pe măsură ce bea apa şi deja vedea fundul cănii, Livia 
îşi aduse aminte de ceva şi faţa i se lumină. 

— Capri, spuse ea. Merg la Capri. 

— Ce? întrebă uimit Aurelius. 

— Merg la Capri. Uite, ţi-am spus eu că bărbatul acela este 
inteligent. Întoarse cana înspre Aurelius, arătându-i ce era scris 
pe fundul ei cu vârful unui condei: CAPREAE. 


— Capri, repetă Aurelius. Este o insulă din golful Napoli, pustie 
şi stâncoasă, neospitalieră şi sălbatică, locuită doar de capre; de 
aceea se numeşte aşa. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Nu, dar i-am auzit vorbind despre acele locuri pe nişte 
prieteni care se trăgeau de pe acolo. 

— Eu nu cred că este chiar aşa, îi răspunse Livia. Dacă 
împăratul Tiberius a ales insula ca să-i servească drept 
reşedinţă, nu poate să fie aşa de rău. Clima cred că este blândă 
şi parcă simt în nări mireasma mării amestecată cu cea a pinilor 
şi a ginestrelor. 

— S-ar putea să fie şi cum zici tu, răspunse Aurelius, dar tot o 
închisoare rămâne. Hai, să căutăm un adăpost pentru la noapte, 
mai sus, printre dealuri, căci altfel o să ne mănânce de vii 
ţânţarii. 

Işi găsiră un loc de popas într-o colibă de trestie, cu acoperişul 
de paie, ridicată de săteni ca să-şi păzească recoltele, dar de 
mai mult timp părăsită. Livia prăji puţină făină de grâu pe fundul 
unui vas de metal şi adăugă puţină apă şi, pe deasupra brânză 
rasă, şi aceea fu cina lor din acea seară. Aşezaţi lângă un foc din 
crengi uscate, mâncară în tăcere ascultând din depărtare 
orăcăitul neîntrerupt ai broaştelor. 

— Stau eu prima de pază, spuse Livia luându-şi arcul pe umăr. 

— Eşti sigură? 

— Da. Nu mi-e somn acum şi prefer să adorm mai târziu. Tu 
încearcă să te odihneşti. 

Aurelius dădu din cap aprobator, îl legă pe Juba de trunchiul 
unui scoruş, intră în colibă şi se întinse pe mantia sa. Îşi privi o 
vreme calul care mânca din frumoasele fructe care acum erau 
coapte, apoi se întoarse pe o parte şi încercă să adoarmă, dar 
gândul la tovarăşa sa de drum îi dădea o stare din ce în ce mai 
puternică de nelinişte şi de încordare. Ar fi vrut să se lase în voia 
acelui gând, din ce în ce mai dominant, care-i umplea sufletul, 
dar se temea de clipa despărțirii, inevitabilă, când misiunea lor 
urma să se încheie. 

Livia privea în depărtare luminile din tabăra duşmană, jos, în 
câmpie. Trecu ceva vreme, n-ar fi ştiut să spună cât şi, dintr-o 
dată observă o oarecare mişcare, văzu umbrele unor călăreţi 


barbari trecând pe potecile din mlaştină, cu torţe aprinse în 
mâini. Părea o simplă recunoaştere, dar imaginea aceea îi 
readuse în minte, din străfundurile memoriei, o altă scenă: o 
ceată de călăreţi barbari care goneau în galop către lagună, 
lăsând în urmă o mare de flăcări, înspre un bărbat care-i aştepta 
nemişcat. Se cutremură, ca şi cum s-ar fi aflat dintr-o dată în 
bătaia unui vânt îngheţat şi întoarse capul către colibă. Aurelius 
dormea, sfârşit de oboseala unei zile de marş istovitor şi slăbit 
de hrana neîndestulătoare. Ca şi cum i-ar fi venit o idee 
neaşteptată, Livia luă o creangă aprinsă din foc şi se apropie cu 
grijă, se ghemui lângă el şi întinse cealaltă mână ca să-i 
dezvelească pieptul. Aurelius sări fulgerător în picioare cu sabia 
în mână şi o îndreptă către gâtul fetei. 

— Stai, eu sunt, îi spuse Livia dându-se speriată îndărăt. 

— Ce faci aici? Nu-ţi dai seama că te puteam ucide? 

— Nu credeam că o să te trezeşti aşa repede, voiam doar... 

— Ce voiai? 

— Erai dezvelit, voiam să te învelesc. 

— Ştii bine că nu-i adevărat. Spune-mi adevărul imediat sau 
plec şi te las aici. 

Livia se ridică în picioare şi merse să se aşeze lângă foc. 

— Eu... am impresia că ştiu cine eşti. 

Aurelius se apropie şi el de foc şi câteva clipe rămase 
nemişcat privind flăcăruile albăstrui care mai apăreau pe 
deasupra jarului, apoi o privi ţintă pe Livia. In ochii săi era o 
umbră de răceală, ca şi cum un val de amintiri îi năpădise 
sufletul şi o rană pe care o credea închisă începea să sângereze 
din nou. Se întoarse brusc cu spatele către ea. 

— Nu vreau să mai aud nimic, spuse el cu o voce aspră. 

— Noaptea este abia la început, răspunse Livia. E timp pentru 
o poveste lungă-lungă. Spuneai nu demult că vrei să ştii 
adevărul sau ai şi uitat? 

Aurelius se întoarse încet către ea, lăsând capul în jos, într-o 
tăcere grea. Livia continuă să vorbească: 

— Cu mulţi ani în urmă, într-o noapte, oraşul în care m-am 
născut şi am crescut, unde era casa mea şi trăiam împreună cu 
părinţii, a fost atacat pe neaşteptate, după ce rezistase mult 
timp. Barbarii au început să prade şi să omoare fără milă. 


Bărbaţii erau trecuţi prin ascuţişul sabiei, femeile erau siluite şi 
luate ca roabe, casele jefuite şi lăsate pradă flăcărilor. Tata a 
murit încercând să ne apere, a fost sfârtecat chiar sub ochii 
noştri, chiar în pragul casei. Mama a luat-o la fugă trăgându-mă 
de mână încotro vedea cu ochii. Alergam prin întuneric, pe o 
cărare folosită de cei care supravegheau apeductul, eram 
înspăimântate şi disperate. Drumul ne era luminat din când în 
când de reflexele focului, se auzeau strigăte, vaiete şi urlete 
furioase de după fiecare colţ, de după fiecare zid, de sus cădea 
parcă o grindină de foc. Oraşul era plin de corpuri fără viaţă, 
sângele şiroia peste tot. Eu eram istovită şi mama ajunsese să 
mă târască după ea. Am ajuns astfel pe malul lagunei, unde o 
barcă ticsită cu fugari era gata să se îndrepte spre larg. Era 
ultima: alte bărci erau deja departe, gata să se cufunde în 
beznă, acolo unde nu mai ajungeau sclipirile pârjolului din oraş. 
Fata se opri o clipă privindu-l sfredelitor pe bărbatul care-i 
asculta povestea, încercând parcă să-i pătrundă în suflet, cu 
ochii plini de lacrimi în care se oglindeau reflexele focului, dar 
nu descoperi nimic altceva decât o adâncă tulburare. 

— Spune mai departe, o îndemnă Aurelius cu jumătate de 
voce. 

Livia îşi acoperi faţa cu palmele, de parcă ar fi vrut să-şi apere 
ochii de acele imagini care-i torturau sufletul, de acele amintiri 
îndelung păstrate în adâncul cugetului. Apoi, îşi făcu din nou 
curaj şi continuă: 

— Barca era pe cale să se îndepărteze de mal şi mama, 
alergând prin apa care-i ajungea până la genunchi, a început să 
strige, implorându-i pe cei dinăuntru să ne aştepte şi pe noi... 

O expresie de dureroasă uimire trecu ca un fulger prin ochii 
lui Aurelius şi Livia se apropie mai mult, astfel încât el putea 
acum să simtă în nări mirosul sărat al corpului ei de sirenă. Un 
val de căldură îi cuprinse privirea şi obrajii i se colorară, i se 
păru că se cufundă într-un vârtej de văpăi şi-şi dădu seama că 
un sentiment de panică îi apăsa sufletul ca o piatră de moară. 
Livia vorbi din nou, hotărâtă să-şi termine povestirea: 

— În partea din spate a bărcii era aşezat un tânăr ofiţer 
roman cu armura năclăită de sânge închegat. Văzându-ne, s-a 
lăsat să alunece în apă, a ajutat-o pe mama să urce în barcă, iar 


pe mine m-a luat în braţe, în timp ce ea se aşeza pe singurul loc 
care mai rămăsese liber, m-a apucat de talie şi m-a ridicat către 
mâinile ei întinse ca să mă prindă. Înspăimântată de apa aceea 
neagră de sub mine, m-am prins cu braţele de gâtul ofițerului şi, 
fără să vreau, în clipa aceea i-am smuls asta. Spunând aceasta, 
fata îi arătă micul medalion cu acvila de argint pe care îl purta la 
gât şi continuă să povestească. Mama m-a luat în braţe şi m-a 
strâns la piept, în timp ce barca se îndepărta încet de mal. 
Ultima imagine care mi-a rămas întipărită în minte a fost 
înfăţişarea acelui bărbat rămas nemişcat pe mal, silueta sa 
întunecată profilându-se pe infernul de flăcări care mistuia 
oraşul nostru şi o ceată de călăreţi barbari gonind în galop către 
el, ca nişte diavoli, agitând prin aer torţele aprinse pe care le 
purtau în mâini. Acel tânăr ofiţer erai tu. Sunt sigură. 

Strânse mai cu putere între degete mica acvilă de argint. 

— Din noaptea aceea, am purtat-o mereu la gât şi nu mi-am 
pierdut niciodată speranţa că-l voi întâlni cândva pe eroul care 
ne-a salvat viaţa, sacrificându-se pe el în locul nostru. 

Tăcu şi rămase nemişcată în faţa tovarăşului său în 
aşteptarea unui răspuns, a unui semn care să confirme că 
imaginile din noaptea aceea de demult treziseră în el întâmplări 
din trecut, dar Aurelius nu rostea niciun cuvânt; strângea doar 
din pleoape ca să-şi stăpânească lacrimile, ca să alunge spaima 
amintirilor, senzaţia de gol, strânsoarea ca de menghină a 
frigului şi a întunericului. 

— Aşa se face că privirea ta se opreşte asupra acestui 
medalion, instinctiv, pentru că ştii că este al tău, că îţi aparţinea 
şi că este semnul distinctiv al unităţii tale: a opta vexillatio 
pannonica, eroii care au apărat Aquileia! 

La auzul acelor cuvinte, Aurelius scoase un suspin plin de 
durere, dar se stăpâni în continuare. Deschise larg ochii şi o 
privi fix pe fată, cu blândeţe, îşi puse mâinile pe umerii ei şi-i 
spuse: 

— Tânărul acela a murit, Livia, a murit, înţelegi? 

Livia clătina din cap, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji, 
dar el continuă: 

— A murit. La fel ca toţi ceilalţi camarazi ai săi. N-a mai 
scăpat nimeni din garnizoana aceea. Toţi ştiu asta. Ce mi-ai 


povestit tu nu este decât visul unei fetiţe. Gândeşte-te puţin: 
cum s-ar fi putut salva tânărul acela dacă lucrurile stăteau aşa 
cum le-ai descris tu? Şi cum s-ar fi putut întâmpla ca tu să-l 
întâlneşti tocmai pe el după atâţia ani? 

În timp ce spunea aceste cuvinte, parcă revedea faţa lui 
Wulfila, schimonosită de furie şi vocea lui care îi striga: 

— Te cunosc, romanule! Te-am mai văzut cândva! 

Adăugă, parcă obosit: 

— Asemenea lucruri nu se petrec decât în basme. Renunţă să 
mai crezi aşa ceva. 

— Oare? Spune-mi, atunci, unde te aflai în noaptea în care a 
fost cucerită Aquileia? 

— Crede-mă că nu ştiu. A trecut mult timp de atunci, prea 
mult ca să-mi mai pot aminti ceva. 

— Dar dacă eu am să-ţi aduc o dovadă că aşa s-a întâmplat? 
Uite, când m-am apropiat de tine în timp ce dormeai, voiam să 
văd dacă... 

— Ce? 

— Dacă ai o cicatrice pe piept, chiar la baza gâtului. Eu... cred 
că-mi amintesc că soldatul avea chiar în locul acela de pe piept 
o rană care sângera. 

— Mulţi soldaţi au cicatrice pe piept. Bineînţeles, cei curajoşi. 

— Şi de ce privirea ta cade mereu pe medalionul acesta? 

— Nu privesc medalionul. Îţi admir... sânii. 

— Pleacă! Pleacă de aici! strigă Livia cuprinsă de furie şi de 
disperare. Lasă-mă singură! Lasă-mă singură, n-auzi? 

— Livia, eu... 

— Lasă-mă singură, repetă ea în şoaptă. 

Aurelius se îndepărtă şi ea căzu în genunchi lângă focul 
aproape stins. Îşi acoperi faţa cu palmele şi plânse 
deznădăjduită. 

Rămase aşa mult timp, până când simţi că frigul îi pătrunsese 
până la oase. Atunci, ridică privirile şi-l văzu pe Aurelius rezemat 
ca o stană de piatră de trunchiul unui stejar. Era ca o umbră 
printre fantasmele nopţii. 


X 


Aurelius se apropie de izvor, îşi scoase pieptarul şi tunica şi 
începu să se spele, zăbovind cu degetele pe cicatricea care-i 
încreţea pielea chiar între clavicule. Apa aproape îngheţată îl 
făcu la început să tresară, dar apoi îi dădu o senzaţie de forţă şi 
îl învioră după o noapte agitată şi aproape nedormită. Simţi 
dintr-o dată un junghi care-l făcu să strângă din ochi şi să 
scrâşnească din dinţi, cu o strâmbătură de durere. Dar durerea 
nu venea de la cicatricea aceea, ci de la un cucui pe care-l avea 
deasupra frunţii, rămas, probabil, în urma unei căzături sau de 
la o lovitură primită cine mai ştia când sau unde. De-a lungul 
anilor, durerea aceea ascuţită, prelungită, care parcă zvâcnea, 
se manifesta din ce în ce mai des şi mai puternic. 

— O iau din loc! strigă Livia. Trebuie să plecăm şi noi! 

Fără să se întoarcă, Aurelius se şterse, apoi îşi îmbrăcă 
pieptarul şi tunica, îşi atârnă sabia la centură şi urcă povârnişul 
abrupt până la Juba care păştea liniştit iarba încă umedă de 
rouă. Sări în şa şi îndemnă calul la galop, urmat de Livia. Când 
încetiniră, continuând drumul la pas, Aurelius spuse: 

— O să se cam strice vremea, durerile mele din oase nu mă 
înşală. 

Livia zâmbi. 

— Tot aşa spunea şi bunicul meu. Parcă-l văd şi acum: slab, 
uscăţiv şi aproape fără niciun dinte, dar era un veteran şi 
luptase cu Eugenius în bătălia din Frygia, scăpând cu viaţă ca 
prin minune. Simţea şi el nişte junghiuri, ca şi tine, când se 
schimba vremea, chiar dacă nu mai ştia pe unde le simţea, 
pentru că avea o mulţime de cicatrice şi de fracturi. Dar nu 
greşea niciodată: după şase sau şapte ceasuri ploua sau era şi 
mai rău. 

La şes, lunga coloană a războinicilor heruli şi sciri care 
escortau carul micului împărat se înşira printre ultimele ochiuri 
ale mlaştinii. La trecerea lor, o mulţime de bivoli ieşeau din 
noroi, lucioşi şi cu apa şiroind pe ei, căutând să se îndepărteze 
cât mai repede. Alţii, tolăniţi în mijlocul drumului ca să se usuce 


la soarele dimineţii, se ridicau, cu înfăţişarea lor de uriaşi 
înnămoliţi, la apropierea cailor şi se îndepărtau către pajişti, 
printre ciulini violeţi şi petele galbene ale păpădiilor. Câmpia cea 
mai roditoare a ltaliei se aşternea în faţa lor, cu parcele de 
mirişti galbene sau cu ogoare cafenii de la brazdele răsturnate 
de curând de pluguri. Un mic sanctuar ruinat marca locul de 
unde începea teritoriul vreunui străvechi trib osc, iar acolo unde 
se încrucişau trei drumuri, un mic chioşc adăpostea imaginea 
creştină care o înlocuise de ceva vreme pe aceea a zeiţei 
Hecate Trivia: Fecioara Maria cu pruncul lisus în braţe. 

Merseră până la căderea serii, când convoiul barbarilor se opri 
nu departe de malul unui pârâu şi oamenii începură să ridice 
corturile pentru comandanţi şi să-şi pregătească şi pentru ei 
culcuşurile. Ţăranii care se întorceau la vremea aceea de la 
câmp, cu uneltele pe umăr şi avându-i în jur pe copiii care se 
jucau alergând sub lumina ultimelor raze de soare, se opreau şi-i 
priveau curioşi pe barbari, apoi îşi continuau drumul către satele 
lor, pe deasupra cărora începeau să se ridice dâre subţiri de 
fum. La lăsarea întunericului, Livia arătă înspre nişte lumini care 
se zăreau pe câmpie, nu departe de ei. 

— Acolo este Minturnus, spuse ea, un oraş vestit cândva 
pentru vinurile sale... 

Aurelius îi făcu semn că văzuse şi el aşezarea şi aproape 
automat recită două versuri: 


Vina bibes iterum Tauro diffusa palustris 
inter Minturnas... 


Livia îl privi cu uimire: era pentru prima dată când auzea un 
soldat recitând din versurile lui Horaţiu şi într-o limbă latină 
clasică, dar aceasta făcea parte dintr-un trecut al bărbatului 
despre care continua să nu ştie mai nimic. 

— Ar trebui să mai stabilim un contact, spuse Aurelius. Mâine 
ar trebui s-o ia înspre miazăzi, către Napoli, sau înspre sud-est, 
către Capua, dar, şi într-un caz şi în altul, n-o să mai avem 
posibilitatea să-i urmărim la adăpostul dealurilor. Va trebui să 
coborâm la şes, în loc deschis, să trecem prin sate şi pe lângă 


case din ce în ce mai multe şi vom fi observați mai uşor. Foarte 
greu străinii pot trece neluaţi în seamă. 

— Dar acolo ce este? îl întrerupse Livia, arătând spre o lumină 
care clipea în apropierea unui pâlc de sălcii de pe malul 
pârâului. Aurelius privi cu atenţie şi, după o vreme, clipirile 
acelea repetate îl făcură să-şi amintească de lucruri pe care le 
cunoştea de mult timp: se părea că era vorba despre un sistem 
de comunicaţie cifrată, folosită de serviciul poştal care îl servea 
numai pe împărat! 

Privi mai atent şi semnalele căpătară destul de repede un 
înţeles. Era o surpriză. Ele spuneau: „Huedescende, miles 
gloriose”, „vino aici, jos, soldat lăudăros”. Clătină din cap, de 
parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor, apoi se întoarse către 
Livia şi-i spuse: 

— Acoperă-mă şi ţine pregătiţi caii în caz că va trebui s-o 
luăm iute la goană. Eu mă duc acolo. 

— Aşteaptă... spuse Livia, dar nu reuşi să-şi termine fraza. 
Aurelius se făcuse deja nevăzut printre tufişurile de la picioarele 
lor. Mai auzi câteva clipe foşnetul frunzele uscate sub paşii 
romanului, după aceea, nimic. 

In acest timp, Aurelius încerca să nu piardă din ochi lumina 
aceea care lansase semnale atât de ciudate şi, după puţin timp, 
îşi dădu seama că era vorba despre un felinar ţinut în mână de 
un bărbat în vârstă. Lumina, ridicată sus ca să-şi ilumineze 
drumul, făcea să-i lucească în razele ei chelia. Era preceptorul 
împăratului! La mică distanţă în spatele lui mergea un războinic 
barbar. Bătrânul mai făcu câţiva paşi şi vocea lui se putu auzi. 

— Stai mai în spate, ce naiba! Eu sunt obişnuit să fac unele 
lucruri de unul singur. Unde crezi că am să fug, dobitocule! Nu 
vezi ce beznă este şi, de fapt, n-o să-l părăsesc niciodată pe 
împărat. 

Barbarul mormăi ceva şi se opri, rezemându-se de trunchiul 
unei sălcii. Preceptorul mai înaintă puţin, atârnă felinarul de o 
creangă şi, apoi, îşi aşeză mantia pe un tufiş, aranjând-o astfel 
încât să semene cu un om aşezat pe vine. După aceea, mai 
înaintă câţiva paşi şi dispăru ca şi cum tufişurile l-a fi înghiţit. 
Aurelius care se afla acum destul de aproape, rămase puţin 
descumpănit şi nu mai ştiu ce să facă. Nu putea să-l strige 


pentru că l-ar fi auzit barbarul şi nici să facă vreo mişcare 
nechibzuită. Porni în direcţia în care îl văzuse dispărând pe 
bătrân şi înaintă înspre malul pârâului, acolo unde vegetaţia era 
mai deasă şi nu se putea distinge nimic. Pe neaşteptate, auzi o 
voce şoptită aproape de el, la mai puţin de un pas. 

— Cam multă lume pe aici. 

Aurelius făcu o mişcare fulgerătoare şi sabia lui atinse gâtul 
preceptorului, dar acesta nu se sperie. 

— Fii liniştit, spuse bătrânul. Totul este în regulă. 

— Dar cum... 

— Taci. Nu avem decât timpul pentru o uşurare cumsecade. 

— Dar, pe Hercule... 

— Sunt Ambrosinus, preceptorul împăratului. 

— Mi-am dat seama. 

— Nu mă întrerupe şi ascultă-mă. Suntem mai atent 
supravegheați pentru că ne apropiem de ţintă. Acum vin după 
mine peste tot, chiar şi când mă duc să-mi fac nevoile. Ai 
înţeles, cred, că ne duc la Capri. Câţi sunteţi? 

— Doi. Eu şi o... femeie, dar... 

— Aşa este, vânzătoarea de apă... Ei bine, nu încercaţi să 
faceţi nimic, ar fi curată sinucidere. Fără să mai vorbim că, dacă 
te prind ăia, te jupoaie de viu. Ai nevoie de cineva care să-ţi dea 
o mână zdravănă de ajutor. 

— Avem bani şi ne gândim să angajăm mai mulţi oameni. 

— Băgaţi de seamă, mercenarii sunt gata întotdeauna să-şi 
schimbe stăpânii, aşa că trebuie să găsiţi oameni de încredere. 
Noaptea trecută i-am auzit pe doi dintre ofiţerii lui Wulfila 
vorbind despre nişte prizonieri romani trimişi la Misenum ca să 
muncească pe corăbii. Cred că ar merita osteneala să ajungeţi 
pe acolo. 

— Oh, da, sigur că da, răspunse Aurelius. Nu poţi afla mai 
multe? 

— Eu fac tot ce pot. În orice caz, încearcă să stai pe aproape, 
căci, dacă reuşesc, o să las şi alte urme. Văd că ştii să descifrezi 
codul luminos. 

— Cum să nu? Dar de unde ai ştiut că eram pe aici? 

— Simplu. Am văzut paharul acela: era, în mod clar, un 
semnal şi am răspuns scriind ceva pe fundul cănii pe care mi-a 


dat-o fata. Apoi, m-am gândit că, dacă nu erai un prost, ne vei 
urmări din spatele dealurilor şi că vei observa lumina lanternei, 
aşa cum am observat şi eu o dată focul vostru de la un popas. 
Acum, gata, te salut, trebuie să plec: am stat prea mult chiar şi 
pentru unul care suferă de constipaţie. 

Ambrosinus schiţă un salut şi se îndepărtă. Îşi luă mantia şi 
lanterna şi se duse la paznicul său care-l conduse înapoi în 
tabără. 

Romulus, rezemat de un copac, privea în direcţia mării, cu o 
expresie absentă. 

— Trebuie să faci ceva, dragul meu, îi spuse Ambrosinus. N-o 
poţi duce tot mereu aşa, eşti abia la începutul vieţii şi trebuie să 
începi din nou să trăieşti. 

Romulus nici măcar nu se întoarse. 

— Să trăiesc? Pentru ce să mai trăiesc? Şi se închise din nou 
în muţenia sa. 

Ambrosinus oftă. 

— Şi totuşi, mai avem o speranţă... 

— O speranţă pe fundul unui pahar, nu-i aşa? Cândva era pe 
fundul unei cutii, dacă-mi aduc bine aminte. Cutia Pandorei. 

— Sarcasmul tău nu-şi are rostul aici. Omul care a mai 
încercat o dată să te salveze este aici şi mai hotărât ca oricând 
să te elibereze. 

Romulus clătină din cap fără a se arăta prea entuziasmat şi 
celălalt continuă: 

— Omul acela te consideră împăratul lui şi este normal să 
aibă un motiv destul de puternic şi de important ca să continue 
într-o acţiune atât de disperată şi atât de periculoasă. Un 
asemenea om ar merita din partea ta mult mai mult decât un 
semn de indiferenţă. 

Romulus nu răspunse la cuvintele bătrânului, dar, din privirea 
lui, Ambrosinus înţelese că mersese drept la ţintă. 

— Nu vreau să mai înfrunte în zadar atâtea primejdii. Asta 
este. Cum îl cheamă? 

— Dacă-mi aduc bine aminte, se numeşte Aurelius. 

— Este un nume destul de obişnuit. 

— Ai dreptate. Dar omul care poartă acest nume nu este unul 
obişnuit. Se comportă ca şi cum ar comanda o armată întreagă 


aflată la ordinele tale, dar este singur ca un câine. Pentru el, 
viaţa şi libertatea ta sunt mai preţioase decât orice pe lume. |ţi 
este atât de credincios încât este gata să înfrunte chiar un risc 
mortal deşi încă nu i s-a vindecat rana pe care a căpătat-o când 
a făcut ultima încercare de a te salva. Gândeşte-te la asta când 
simţi că-ţi lipseşte curajul de a-ţi lua din nou viaţa în serios, 
când te porţi de parcă viaţa ta nu merită osteneala de a fi trăită. 
Gândeşte-te la asta, micul meu Cezar. 

Se întoarse şi o porni către cort ca să pregătească ceva 
pentru cina învăţăcelului său, dar, înainte de a intra, aruncă o 
privire spre dealurile acoperite de păduri şi cufundate în beznă 
şi murmură printre dinţi: 

— Ţin-te bine, miles gloriosus, pe toţi dracii şi pe toţi zeii, țin- 
te tare. 

XXX 

— M-a făcut miles gloriosus, îţi dai seama? spuse Aurelius 
gâfâind în timp ce urcau spre vârful dealului. Ca şi cum aş fi fost 
un personaj de comedie. La timpul potrivit o să-i tai beregata. 

— Îmi închipui că bătrânului. El era? 

— Da, sigur că da. 

— L-a citit pe Plaut, asta-i tot. Văd că şi tu l-ai citit. Eşti un om 
cultivat, lucru cam rar pentru un soldat, în special în vremuri ca 
astea. Te-ai întrebat vreodată de ce eşti aşa? 

— Am altele la care să mă gândesc, îi răspunse sec Aurelius. 

— Ai putea să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat sau îţi cer prea 
mult? 

— Mi-a confirmat că merg la Capri. Şi mi-a mai spus şi 
altceva: a auzit vorbindu-se că nişte prizonieri romani au fost 
trimişi la Misenum ca să muncească pe galerele flotei barbare. 
Măcar de aş putea reuşi să-i găsesc.. 

— Asta nu-i greu. Cu ceva bani se pot obţine o mulţime de 
informaţii. Ce ai de gând să faci acum? 

— M-am gândit la asta pe când veneam încoace. Acum 
suntem siguri de destinaţia lor şi nu cred că este cazul să riscăm 
mergând prin locurile descoperite de la câmpie. Trebuie să le-o 
luăm înainte şi să ne pregătim cât se poate de bine. 

— Pe tine te interesează în primul rând să dai de urma 
camarazilor tăi. 


— Este în interesul tuturor. Am nevoie de oameni în care să 
mă pot încrede orbeşte şi în unitatea mea nu era niciun om în 
care să nu fi avut o încredere totală. Îndată ce vom forma un 
grup de atac, ne vom gândi şi la un plan de acţiune. 

— Şi dacă, în timp ce noi mergem mai departe, ei îşi schimbă 
destinaţia? 

— Nu cred aşa ceva, dar trebuie să ne asumăm şi acest risc. 
Cu cât rămânem mai mult timp în contact, cu atât creşte 
posibilitatea unor întâlniri nedorite, în special aici, la câmpie şi la 
loc deschis. Eu propun să plecăm chiar mâine acolo unde avem 
interes. Putem face asta după ce vedem în ce direcţie o apucă şi 
mai mergem o vreme înaintea lor. Noi ne mişcăm mult mai 
repede decât ei. 

— Cum vrei. Poate că ai dreptate. Doar că... nu ştiu cum să-şi 
explic, atât timp cât am fi rămas prin preajmă, mi se părea că el 
ar fi fost mai în siguranţă. 

— Sub protecţie. Aşa este. Şi eu am avut aceeaşi senzaţie şi 
nu-mi face nici o plăcere să plec, dar mă linişteşte gândul că se 
află pe mâini bune. Nebunul ăla de bătrân ţine, cu siguranţă, 
mult la el şi este mai isteţ decât toţi barbarii aceia la un loc. Hai 
acum să încercăm să ne odihnim. Am călărit toată ziua şi am 
mâncat doar pâine uscată şi o coajă de brânză. 

— O să fie mai bine de acum încolo, dar bagă de seamă că pe 
aici se mănâncă mai mult peşte. 

— Mi-ar pica mai bine carnea de vită. 

— Eşti obişnuit să mănânci mai ales carne, prin urmare te 
tragi de la şes, din vreo fermă de la ţară. 

Aurelius nu-i răspunse. Nu-i plăceau deloc întrebările pe care i 
le punea Livia cu privire la trecutul său. Dădu jos şaua de pe cal 
şi-i scoase şi zăbala, lăsându-l doar cu căpăstrul, ca să poată 
paşte liniştit, apoi îşi întinse pătura pe pământ. 

— Eu, însă, nu mănânc altceva decât peşte, spuse Livia. 

— Uitasem că tu eşti o creatură acvatică, răspunse Aurelius 
întinzându-se pe pătură. Livia se culcă alături de el şi, timp de 
câteva clipe, păstrară tăcerea, privind stelele care străluceau pe 
nesfârşita boltă întunecată de deasupra lor. 

— Visezi vreodată noaptea? întrebă deodată Livia. 

— Cea mai bună noapte este aceea în care nu visezi nimic. 


— Răspunzi întotdeauna cu cuvintele altuia. De data aceasta 
este Platon. 

— Oricine ar fi, sunt de acord cu el. 

— Nu-mi vine să cred că nu visezi niciodată. 

— Eu nu am vise. Doar coşmaruri. 

— Şi ce vezi? 

— Groază... sânge... urlete... peste tot foc, foc din toate 
părţile, un infern de flăcări şi totuşi o senzaţie de frig, ca şi cum 
sufletul mi se transformă într-un sloi de gheaţă. Dar tu? Tu ai, 
însă, un vis... mi-ai spus odată asta. Un oraş în mijlocul mării. 

— Aşa este. 

— Există, aşadar, cu adevărat, această mică Atlantidă a ta. 

— Oh, este doar un sat cu colibe amărâte: trăim din pescuit şi 
din vânzarea sării pe care o extragem, dar, pentru moment, ne 
ajunge. Suntem liberi şi nimeni nu are curajul să se aventureze 
prin apele noastre: limbi de nisip şi mlaştini, ochiuri de apă 
adâncă pe care mareea le face periculoase. Un ţinut de pe malul 
mării care se schimbă de la o zi la alta, aş putea spune chiar de 
la o oră la alta... 

— Mai spune. Imi place să te aud povestind. 

— Satul a fost întemeiat de tovarăşii mei de suferinţă, fugarii 
din Aquileia, şi, cu timpul, au mai venit şi alţii, din alte părţi. Din 
Grados, Altino, Concordia. Mama şi cu mine am ajuns acolo chiar 
în noaptea aceea. Eram frânţi de oboseală, disperaţi, sleiţi de 
puteri. Pescarii cunoşteau câteva insulițe în mijlocul lagunei, 
despărțite de restul teritoriului printr-un canal larg, asemănător 
unui râu care se varsă în mare. Pe insula cea mai mare, se aflau 
ruinele unei viile străvechi şi ne-am căutat adăpost acolo. 
Bărbaţii au adunat ierburi uscate şi rămurele ca să pregătească 
nişte culcuşuri cât de cât odihnitoare. Femeile mai tinere s-au 
aşezat să-şi alăpteze sugarii, cineva a reuşit să aprindă un foc 
printre zidurile acelea năruite şi acoperite de tot felul de plante 
agăţătoare. A doua zi, cei care se pricepeau la dulgherie au 
început să taie copaci şi să construiască nişte colibe, iar pescarii 
au ieşit în larg ca să pescuiască. Se născuse noua noastră 
patrie. Eram cu toţii veneţi, cu excepţia unui sicilian şi a doi 
umbri care făcuseră parte din administraţia imperială. Am 
botezat aşezarea noastră Veneţia. 


— Este un nume frumos, parcă te mângâie, spuse Aurelius. Şi 
câţi sunteţi? 

— Aproape cinci sute de suflete. Creşte de-acum prima 
generaţie de copii născuţi în acest loc, primii venețieni. A trecut 
atâta timp şi limba oamenilor de aici a căpătat un accent care 
începe să se deosebească de al celor rămaşi pe uscat. Nu este 
ceva minunat? 

— Şi nu a venit nimeni peste voi? 

— Ba au venit, de mai multe ori, dar ne-am apărat. Ţinutul 
nostru se întinde de la Altino până la Ravenna, iar oamenii noştri 
cunosc fiecare colţişor, fiecare ochi cu apă adâncă, fiecare plajă, 
fiecare insuliţă. Este o lume greu de imaginat şi schimbătoare: 
nici pământ, nici apă şi, câteodată, nici cer, atunci când norii 
coboară atât de jos încât parcă se unesc cu crestele înspumate 
ale valurilor, dar toate aceste trei elemente împreună rămân 
adesea invizibile în ceața iernii sau în pâcla verii, întinsă peste 
suprafaţa apei. Fiecare dintre insulele acelea este acoperită de 
codri deşi. Copiii noştri adorm legănaţi de cântul privighetorilor 
şi de ţipetele pescăruşilor. 

— Ai şi tu un copil? o întrebă Aurelius pe neaşteptate. 

— Nu. Dar copiii fiecăruia sunt copiii tuturor. Împărţim între 
noi tot ce avem şi ne ajutăm unul pe celălalt. Ne alegem 
conducătorii prin votul tuturor, am adoptat vechile legi 
republicane ale strămoşilor noştri, cele făurite de Brutus şi 
Scaevola, Cato şi Claudius. 

— Vorbeşti de parcă ar fi vorba despre o adevărată patrie. 

— Chiar este, răspunse Livia. Şi, la fel ca Roma de la 
începuturile ei, primeşte în sânul ei fugari şi exilați, pe cei 
persecutați şi dezmoşteniţi. Am construit bărci cu fundul plat 
care pot ajunge peste tot, ca aceea în care te-am luat pe tine 
atunci când fugeai din Ravenna, dar acum construim vase în 
stare să iasă şi în largul mării. Aproape în fiecare zi apar noi 
locuinţe şi va veni o vreme în care Veneţia va fi mândria acestor 
pământuri şi un mare oraş al mării. Uite, ăsta este visul meu. De 
aceea poate că nu am avut un soţ sau un copil. lar când am 
pierdut-o pe mama, răpusă de boală, am rămas singură. 

— Nu pot să cred că o fată atât de... atât de frumoasă nu a 
fost niciodată cu un bărbat... 


— Un bărbat? Se mai întâmplă. Poate pentru că nu l-am 
întâlnit până acum pe cel pe care-l am în minte. Poate pentru că 
toţi se simt datori sau vor neapărat să aibă grijă de o fată care a 
rămas singură. Am vrut să le arăt tuturor că pot trăi pe 
picioarele mele şi aşa ceva nu-i mai atrage pe bărbaţi. Ba chiar 
îi alungă. Pe de altă parte, toţi cei care trăiesc în oraşul meu 
trebuie să fie gata mereu de luptă, astfel că eu am învăţat să 
mânuiesc arcul şi sabia înainte de a găti şi a coase. La noi, până 
şi femeile luptă atunci când este nevoie. Au învăţat să 
deosebească zgomotul valului purtat de vânt de cel al apei în 
care se cufundă o vâslă şi au mai învăţat ca, atunci când fac de 
pază, să-şi facă nevoia mică din picioare, la fel ca bărbaţii... 

Aurelius zâmbi la adăpostul întunericului la auzul acelor 
cuvinte mai fără ocol, dar Livia continuă: 

— Totuşi, avem nevoie de bărbaţi ca tine ca să ne făurim un 
viitor. După ce vom termina cu ceea ce avem de făcut acum, nu 
ti-ar plăcea să vii să trăieşti împreună cu noi? 

Aurelius tăcu neştiind ce să-i răspundă la o propunere atât de 
neaşteptată, apoi, după câteva clipe de tăcere, spuse: 

— Aş vrea să-ţi pot spune ce simt în clipa aceasta, dar sunt ca 
unul care merge prin beznă şi pe un teren necunoscut, nu pot 
face decât un singur pas de fiecare dată. Oricum, să ne 
străduim să-l eliberăm pe băiatul acela, ar fi deja foarte mult. 

Atinse buzele fetei cu un sărut uşor. 

— Încearcă acum să te odihneşti, îi spuse. Am să fac eu 
primul de pază. 


XI 


Ajunseră în apropiere de Pozzuoli după două zile, în pragul 
serii. Zilele se scurtaseră mult acum şi soarele apunea destul de 
repede, într-un cerc de aburi roşietici. Cea mai frumoasă regiune 
din Italia mai părea încă să semene cu un ţinut fericit: aici nu se 
întâlneau semnele distrugerilor înspăimântătoare din nordul 
ţării, nici disperarea şi mizeria din regiunile centrale. Fertilitatea 
extraordinară a câmpiilor, permiţând câte două recolte pe an, 
făcea ca aici hrana să fie suficientă pentru toţi, iar ceea ce 
prisosea putea fi vândut pe un preţ bun în locurile unde era 
lipsă. În grădinile de zarzavaturi mai erau încă verdeţuri şi chiar 
şi flori prin celelalte grădini, iar prezenţa barbarilor era mai 
puţin vizibilă decât în regiunile din nord. Oamenii erau politicoşi 
şi îndatoritori, copiii gălăgioşi, uneori chiar peste măsură, şi se 
mai putea distinge încă puternicul accent grecesc al 
napoletanilor. Livia observă că, atunci când se refereau la ea, 
spuneau „chilia femina”, în loc de „illa foemina”. La Pozzuoli 
cumpărară de mâncare de la târgul care se ţinea în zilele cu soţ 
ale săptămânii, în interiorul amfiteatrului. Arena, în care, 
cândva, cursese sângele gladiatorilor, era acum plină de tarabe 
la care se vindeau ridichi şi linte, dovleci şi praz, ceapă şi fasole, 
napi şi toate felurile de fructe din acel anotimp, mai ales 
smochine, mere roşii, verzi şi galbene, precum şi rodii de un 
frumos roşu aprins. Unele dintre ele, despicate cu măiestrie în 
două, îşi arătau sâmburii din interior, ca nişte rubine. O 
adevărată încântare pentru ochi. 

— Pare să renască, spuse Aurelius. Totul este atât de diferit 
aici. 

— Ai mai fost prin locurile astea? îl întrebă Livia. Eu da. Acum 
doi ani, cu oamenii lui Anthemius ca să-l escortăm pe episcopul 
din Niceea până la Roma. 

— Eu nu, răspunse Aurelius. N-am ajuns niciodată mai la sud 
de Palestrina. Unitatea noastră a fost întotdeauna cantonată în 
nord: în ţinutul Noricos sau în Rethia sau în Pannonia. Aici, clima 


este atât de blândă, aerul înmiresmat, iar oamenii sunt foarte 
cumsecade. Pare o altă lume. 

— Acum înţelegi de ce oamenii care vin prin locurile astea nu 
mai vor să le părăsească? 

— Aşa este, îi răspunse Aurelius. Şi dacă este să fiu cât se 
poate de sincer, în caz că aş putea alege, mi-ar plăcea mult mai 
mult să mă stabilesc aici decât în mlaştina aceea ata. 

— Lagună, îl corectă Livia. 

— Lagună sau mlaştină, nu-i prea mare diferenţa. De unde 
crezi că vor pleca? întrebă el după aceea schimbând pe 
neaşteptate subiectul discuţiei. 

— Din portul Napoli. Nu poate fi nici o îndoială. De acolo este 
cea mai scurtă rută către Capri. Şi acolo sunt depozite de tot 
felul ca să se poată aproviziona cu tot ce le este necesar pentru 
o şedere mai lungă pe insulă. 

— Atunci, hai să plecăm. Nu avem prea mult timp şi locurile 
astea sunt foarte ispititoare. Chiar şi Hannibal cu armata lui s-au 
lăsat moleşiţi de huzurul şi de plăcerile vieţii de pe aceste 
meleaguri. f 

— Huzurul de la Capua... îi dădu dreptate Livia. li cunoşti pe 
Titus Livius şi pe Cornelius Nepos. Ai avut parte, ca şi mine, de 
educaţia tipică pentru o familie bună de la nivelul mijlociu, dacă 
nu chiar de la vârful societăţii, pe de altă parte, dacă numele pe 
care îl porţi este cu adevărat al tău... 

— Chiar al meu este! i-o reteză Aurelius. 

XXX 

Ajunseră în portul Napoli a doua zi către prânz şi se 
amestecară în mulţimea care forfotea printre tarabele din piaţă; 
voiau să tragă cu urechea şi eventual să pescuiască vreo 
informaţie. La tejgheaua unui vânzător ambulant mâncară pâine 
cu peşte fript şi admirară minunata privelişte a golfului, cu 
silueta impunătoare a Vezuviului din vârful căruia ieşea o şuviţă 
de fum abătută de vânt către răsărit. Pe înserat, văzură sosind 
convoiul imperial: armurile, scuturile şi coifurile războinicilor 
barbari păreau nişte unelte monstruoase ale morţii în atmosfera 
paşnică, sărbătorească şi plină de culoare a portului. Copiii 
aproape că se strecurau printre copitele cailor, alţii se apropiau 
de soldaţi încercând să le vândă dulciuri, seminţe prăjite şi 


stafide. Când Romulus coborâ din carul său se îngrămădiră cu 
toţii în jurul lui, fermecaţi de înfăţişarea sa, de hainele brodate, 
de trăsăturile aristocratice ale chipului său şi de expresia 
melancolică din priviri. Nici Aurelius, nici Livia nu reuşiră să 
privească prea mult scena aceea. El îşi acoperi faţa cu o pălărie 
de paie cu boruri largi, iar fata îşi trase peste faţă o eșarfă, după 
care porniră de-a lungul cheiului şi, ajungând în umbra 
protectoare a porticului care se întindea până către mare, 
reuşiră să privească de la o distanţă nu prea mare cum 
împăratul cel tinerel înainta înconjurat de mai tinerii săi supuşi. 

— Nu vrei să vii să te joci cu noi? îl întreba unul dintre copii. 

— Hai, vino, avem o minge! îi spunea un altul. 

Unul dintre copii îi întinse un fruct. 

— Vrei un măr? la-l, e bun, să ştii! 

Romulus zâmbea cam nedumerit, neştiind ce să le răspundă, 
dar Wulfila descălecă şi-i alungă pe toţi cu vocea sa 
poruncitoare şi cu înfăţişarea sa înspăimântătoare. Un grup de 
hamali termina de descărcat mărfurile pregătite pentru şederea 
pe insulă, ultima închisoare a împăratului din Apus. La scurt 
timp după aceea, de mal se apropiară două bărci mari şi 
începură să ia la bord oameni şi provizii. Ultimii care urcară fură 
băiatul, însoţit de preceptorul său. 

Ambrosinus îşi ridică poalele hainei în momentul în care urca 
la bord, descoperindu-şi genunchii osoşi, şi privi de jur împrejur, 
ca şi cum ar fi căutat să descopere ceva sau pe cineva. Pentru o 
clipă, privirile i se întâlniră cu cele ale lui Aurelius, aflat în umbra 
porticului, cu faţa aproape acoperită de borurile pălăriei, şi 
expresia chipului său, mişcarea abia perceptibilă a capului 
arătau că bătrânul îl recunoscuse. 

Marinarii desfăcură funiile care legau bărcile de mal şi 
începură să strige comenzile pentru începerea manevrelor de 
plecare, în timp ce alţii ridicau ancorele şi înălţau pânzele în 
bătaia vântului. Livia şi Aurelius ieşiră din umbra porticului şi 
merseră până în capătul cheiului urmărind mult timp cu privirea 
silueta lui Romulus care stătea ţeapăn la pupă, devenind din ce 
în ce mai mic pe măsură ce vasul se îndepărta. Vântul făcea să-i 
fluture părul blond şi-i umfla hainele şi poate că îi usca lacrimile 
de pe obraji în acel amurg trist şi puţin înceţoşat. 


— Sărmanul băiat, suspină Livia. 

Aurelius continua să-şi ţină ochii aţintiţi asupra bărcii care era 
de-acum departe şi i se păru că băiatul ridicase la un moment 
dat mâna, făcând parcă un semn de salut. 

— Poate că ne-a văzut şi el, spuse bărbatul. 

— Poate, încuviinţă Livia. Hai să mergem acum, să ne 
întoarcem. E mai bine să nu ne facem prea mult văzuţi. 

Aurelius se opri în faţa hanului „Parthenope”, după cum se 
putea citi pe firma pe care se vedea o figură greu de desluşit, 
vrând, în intenţia pictorului, să reprezinte o sirenă. 

— Nu aveau decât o singură cameră liberă, spuse el în timp 
ce urcau scările spre catul de sus, va trebui să dormim 
împreună. 

— Am dormit eu şi în condiţii mult mai grele şi parcă nu m-am 
plâns vreodată de ceva, îi răspunse Livia. Îl privi cu o expresie 
indiferentă şi adăugă: De fapt, între noi nu este altceva decât o 
înţelegere soldăţească, aşa că nu-i niciun pericol să dormim în 
aceeaşi cameră. Nu-i aşa? 

— Chiar aşa, îi răspunse Aurelius, dar privirile sale şi tonul 
vocii spuneau altceva. 

Livia luă un felinar şi intră. Camera era destul de mică şi 
modestă, dar avea tot ce trebuia. Mobilierul era constituit din 
două paturi de câte o persoană şi o laviţă. Intr-un colţ se aflau 
un ulcior plin cu apă şi un lighean. Într-o firidă din perete, oala 
de noapte cu capacul ei de metal. Pe laviţă se afla o tavă cu o 
bucată de pâine, un calup mic de brânză şi două mere. Se 
spălară pe mâini şi mâncară în tăcere. 

Pe când se pregăteau de culcare, se auzi o ciocănitură în uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă Aurelius şi se lipi de peretele de lângă 
uşă cu mâna pe mânerul sabiei. 

Nu răspunse nimeni. Aurelius îi făcu semn Liviei să deschidă şi 
el trase încet sabia din teacă. Livia îşi pregăti pumnalul în mâna 
stângă, ridică încet zăvorul cu dreapta şi, apoi, cu o mişcare 
rapidă, deschise larg uşa. Coridorul era pustiu, iluminat pe 
jumătate de un felinar atârnat pe perete. 

— Uite, spuse Aurelius, arătând ceva de pe pardoseală. 
Cineva ne-a lăsat un mesaj. 


Pe jos era o foaie mică de pergament, împăturită în patru. 
Livia o ridică şi o despături. Erau câteva rânduri şi un minuscul 
sphraghis, un sigiliu de felul celor orientale, cu trei litere 
greceşti împletite între ele. 

— Semnătura lui Anthemius, spus Livia, bucuroasă. Eram 
sigur că nu ne va lăsa de izbelişte. 

— Ce scrie? o întrebă Aurelius. 

— Stefanus a trimis banii care ne trebuie la un bancher din 
Pozzuoli. Putem să angajăm oameni şi chiar să-i trimitem veşti 
lui Anthemius prin curierii care duc scrisorile de credit. Este 
sistemul nostru secret de comunicare şi văd că a funcţionat 
foarte bine. 

— Trebuie să-i caut pe oamenii mei, chiar dacă există doar o 
mică speranţă. Dacă a scăpat doar unul, eu vreau să-l găsesc. 

— Stai liniştit. O să facem tot ce ne va sta în putinţă, dar nu 
cred să avem prea multe şanse. 

— Ambrosinus mi-a spus că nişte prizonieri romani au fost 
duşi la Misenum. 

— Şi chiar acolo o să mergem, dar nu te poţi aştepta la nimic 
sigur şi nici nu ne va fi uşor. Dacă acolo se află camarazi de-ai 
tăi, ei sunt acum sclavi, înţelegi? Sclavi. Probabil ţinuţi în lanţuri. 
Păziţi cu străşnicie. A-i elibera înseamnă să ne expunem unor 
riscuri foarte mari şi am putea compromite misiunea care este 
mai importantă decât orice. 

— Nici o misiune nu poate fi mai importantă. Ai priceput ce- 
am zis? 

— Dar mi-ai dat cuvântul de onoare. 

— Şi tu. 

Livia lăsă ochii în jos şi-şi muşcă buzele: nu exista o altă cale. 
Aurelius era de neînduplecat. 

XXX 

Porniră la drum a doua zi cu puţin înainte de revărsatul 
zorilor. Un vânt rece dinspre miază-noapte alungase ceața: pe 
cerul senin încă mai strălucea, pregătindu-se să se cufunde în 
mare, secera lunii. Insula Capri se vedea clar la orizont, 
sălbatică şi stâncoasă, iar în partea de sus se desluşea o pată 
deasă de verdeață. La sud, dâra de fum care ieşea din craterul 


Vezuviului devenea din ce în ce mai deasă şi lăsa pe cerul 
albastru o dungă lungă, neagră ca vălul unei bocitoare cernite. 

La răsăritul soarelui, îl întâlniră pe bancherul lui Anthemius, 
un oarecare Eustatius, într-o bisericuţă izolată, undeva în afara 
zidurilor oraşului, un omagiu adus Sfântului Sebastian. Imaginea 
sfântului, legat de un stâlp şi străpuns de săgeți, îl impresionă 
din cale-afară pe Aurelius. Memoria sa fu pusă la grea încercare, 
căutând cu disperare o legătură imposibilă, stârnind nelinişte în 
adâncurile sufletului său, dar se ţinu tare, încercând să-şi 
ascundă emoţiile. 

— Avem nevoie de nişte informaţii, spuse Livia, prefăcându-se 
că nu observase starea sufletească a tovarăşului său. 

— Vă puteţi baza pe mine, îi răspunse Eustatius. O să vă spun 
tot ce ştiu. 

— Am auzit că au fost aduşi câţiva prizonieri romani la 
Misenum ca să muncească pe corăbii. 

— Portul militar se află acum în curs de desființare, răspunse 
Eustatius, şi puţinele nave care se află acolo în acest anotimp 
au fost urcate pe uscat pentru reparaţii. Vâslaşii sunt folosiţi la 
alte munci. 

— Care ar fi acestea? întrebă îngrijorat Aurelius. 

— Unii au fost duşi în minele de pucioasă şi în saline, alţii sunt 
puşi să lupte ca gladiatori în spectacole clandestine. Atracția 
pariurilor îi ameţeşte pe toţi pe aici. Eu ştiu câte ceva despre 
asta. 

— Şi dacă aceşti prizonieri au fost soldaţi? mai întrebă 
Aurelius. 

— Dacă-i vorba despre soldaţi, îţi va fi mai uşor să-i găseşti 
acolo. 

— Unde? 

— In ceea ce se numeşte aici piscina mirabilis. 

— Ce-i asta? 

— Vechiul rezervor din care se aprovizionau cu apă de băut 
corăbiile flotei imperiale. Incearcă să-ţi imaginezi o uriaşă 
biserică subterană, cu cinci nave, o lucrare impresionantă. 
Acum, apeductul a fost deviat şi subterana aceea imensă este 
ascunzişul ideal pentru asemenea spectacole degradante. Şi pot 
să vă asigur că nu puţini sunt şi creştinii care asistă la ele, 


pariind sume enorme pe luptătorii cel mai bine cotaţi. O să aveţi 
nevoie de un permis de intrare, adăugă el. Şi le dădu o plăcuţă 
mică din os, lustruită şi având imprimată pe ea semnul 
tridentului, emblema amiralităţii. 

Livia luă banii şi plăcuţa de os, semnă o chitanţă şi scrise 
câteva rânduri către Anthemius, într-un limbaj cifrat, apoi salută 
şi dădu să iasă. 

— Ar mai fi ceva, îşi aminti bancherul. Dacă găsiţi loc, poposiţi 
la Gallus Aesculapi, din vecinătatea vechiului doc. Acolo este 
locul de întâlnire al pariorilor şi al celor care ţin pariurile... Dacă 
vreunul dintre aceştia v-ar întreba: „Vreţi să faceţi o baie în 
bazin?” să răspundeţi: „Ba bine că nu”. Este parola celor care 
frecventează acele locuri. Ce ar mai fi... Ah, da: sunt 
condamnaţi la moarte cei care organizează şi, de asemenea, cei 
care asistă la luptele de gladiatori, ştiţi, nu-i aşa? 

— Ştim, răspunse Aurelius. Este o lege mai veche, a lui 
Constantinus, dar o respectă doar cine are chef. 

— Aşa este, dar, oricum, fiţi atenţi. Când cineva are vreun 
interes, legile se respectă şi vai de cel care ajunge sub ascuţişul 
securii. Succes! încheie Eustatius. 

Îşi continuară drumul fără oprire şi merseră până seara. 
Trecură de lacul Lucrinos, apoi de lacul Avernus şi ajunseră la 
Misenum după asfinţitul soarelui. Găsiră destul de uşor taverna 
Gallus Aesculapi, aflată în faţa docului de la Portus lulius. Marele 
bazin hexagonal se afla parţial sub pământ şi o poartă de pe o 
latură permitea doar trecerea unei singure corăbii. Corăbiile de 
război erau în număr de cinci, două dintre ele fiind destul de 
avariate, astfel încât se putea ghici uşor că activitatea fusese 
aproape abandonată. Toate navele aparţineau unui magister 
classis al cărui steag zdrenţuit atârna nemişcat de catarge. 
Ceea ce fusese cândva baza navală a flotei imperiale, o radă 
capabilă să adăpostească două sute de nave de război, era 
acum un fel de baltă puturoasă pe suprafaţa căreia pluteau 
resturi deja putrezite. 

Livia şi Aurelius intrară în tavernă după apusul soarelui şi 
cerură să mănânce o supă de pui cu verdeţuri. De peste tot se 
auzeau ţipetele pescăruşilor şi strigătele femeilor care-şi 
chemau la cină copiii răspândiţi la joacă prin toate ungherele. 


Localul era destul de aglomerat: un ospătar chel şi gras servea 
vin alb clienţilor de la mese, unii ocupați cu jocul de zaruri, alţii 
cu arşice şi alţii cu ghicitul în cărţi. Se vedea de la o poştă că 
locul acela era o adevărată împărăție a jocurilor de noroc şi a 
pariuri lor. Dar unde erau cei care organizau pariurile? Livia privi 
împrejur şi observă că unele mese erau aşezate aproape de 
singura fereastră şi în jurul lor se aflau nişte indivizi extrem de 
suspecți, parcă abia scăpaţi de la ocnă, cu feţele brăzdate de 
cicatrice şi cu braţele tatuate după obiceiul barbarilor. Il 
împunse cu cotul pe Aurelius. 

— L-am văzut şi eu, spuse acesta. 

II chemă pe ospătar şi-i spuse: 

— Sunt nou prin locurile astea, dar îmi place la voi şi aş vrea 
să mă împrietenesc cu oamenii ăştia de ispravă. Aş vrea să le 
duci o carafă din cel mai bun vin pe care-l ai domnilor de acolo. 

Omul făcu întocmai, ducând carafa care fu întâmpinată cu 
strigăte de bucurie. 

— Ei, străinule! Vino aici să bei cu noi şi adu-o şi pe puicuţa 
aia. Prietenii îşi împart totul între ei, nu-i aşa? 

— Dă-mi nişte bani, îi şopti Aurelius Liviei. 

Apoi, se apropie de masa noilor săi prieteni zâmbind într-o 
doară şi le spuse: 

— Mai bine lăsaţi-o baltă. Aia nu-i o puicuţă. E o adevărată 
lupoaică şi muşcă. 

— Oh, hai încoace, spuse, ridicându-se de la masă, un altul cu 
o mutră de puşcăriaş evadat, rânjind cu gura plină de dinţi 
stricaţi, vino, frumoaso, să petreci şi tu cu noi! 

Se apropie de Livia care continua să stea aşezată la masă şi-i 
puse o mână pe umăr, împingându-şi degetele în jos către sâni, 
dar ea, cu o mişcare fulgerătoare, îl înhăţă cu mâna dreaptă de 
testicule şi i le strânse cu toată puterea între degetele ei de oţel, 
în timp ce cu dreapta îşi smulse pumnalul de la centură, şi îl 
duse la beregata namilei, după care sări în picioare. Nenorocitul 
urla ca din gură de şarpe, dar nu putea face nici o mişcare din 
cauza cuţitului care aproape că i se înfipsese în gât şi nici nu 
putea să se elibereze din strânsoare. Livia strânse şi mai tare, 
până când omul leşină de durere şi se prăvăli pe jos. Fata îşi 


aşeză din nou pumnalul la centură şi se aşeză, continuând să-şi 
mănânce supa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— V-am spus eu că muşcă, spuse Aurelius cu un aer plictisit. 
Pot să stau cu voi? 

Impresionaţi de cele întâmplate, ceilalţi îi făcură imediat loc 
să se aşeze. Işi turnă de băut şi puse ostentativ câteva monede 
de argint pe masă. 

— Am auzit că pe aici se poate câştiga frumos din pariuri, 
dacă ai mână bună. 

— După câte văd, ai vrea să joci pe bani buni, spuse cel care 
părea să fie un fel de şef. 

— S-ar putea să merite. 

— Dacă-i pe aşa, ai nimerit unde trebuia, dar ca să intri în joc 
trebuie să ai un sfânt protector. Inţelegi ce vreau să spun? 

Aurelius scoase tăbliţa cu tridentul şi i-o arătă preţ de o clipă, 
după care o puse la loc. 

— Aşa ceva? ` 

— Văd că eşti bine pregătit. lţi place să te culci seara 
devreme? 

— Eu? Sunt un noctambul înrăit. 

— Ai vrea să faci o baie în piscină pe la miezul nopţii? 

— Cum să nu. 

— Cam cât vrei să joci? 

— Depinde. Este vreunul pentru care se poate risca un ban 
bun? 

Omul se ridică în picioare, îl luă de braţ şi-l trase mai într-o 
parte, ca pentru a-i încredința un mare secret. 

— Ascultă la mine, ar fi un etiopian uriaş, mare cât o casă, un 
adevărat Hercule care i-a terminat pe toţi adversarii. 

Aurelius simţi că i se taie răsuflarea. Ar fi vrut să urle din 
adâncul rărunchilor: 

— Batiatus! 

Dar îşi păstră strigătul în adâncul fiinţei şi-şi înăbuşi bucuria 
imensă care-i umplea sufletul. 

— Toţi pariază pe el sume foarte mari. Dar văd că tu nu ai 
probleme cu banii aşa că-ţi propun o afacere. Pariem tot ce ai 
pe negrul ăla şi el pierde lupta. Eu îţi garantez că o să piardă şi 


după aceea împărţim câştigul, dar îmi trebuie cel puţin cinci 
solidus de aur, altfel nu merită osteneala. 

Aurelius îşi scoase punga şi o cântări în mână. 

— Am mai mult, dar nu mă lua de prost. De ce ar pierde 
tocmai acum ursul ăsta? 

— Din două motive: primul este că în noaptea aceasta va 
trebui să lupte cu trei adversari în loc de unu. Al doilea este o 
surpriză şi o să-ţi dai seama atunci despre ce este vorba. Nu te 
cunosc, amice, şi nu pot risca să-ţi spun mai multe. Ba chiar ți- 
am spus deja cam prea multe. Deci, facem cum am vorbit? 

— Ţi-am mai spus: nu sunt prost. lţi dau banii acolo, înainte ca 
spectacolul să înceapă. 

— E bine şi aşa, spuse omul. La miezul nopţii, când o să auzi 
clopotul de la amiralitate. 

— O să fiu acolo. Ah, mai este ceva: o vezi pe fata de acolo? 
Arătă înspre Livia. Nu-i decât un pui de găină prăpădit în 
comparaţie cu mine. Fără figuri, deci, ne-am înţeles? Sau îţi 
smulg cu totul ouăle şi ţi le bag pe gât. Adună-l acum pe porcul 
ăla care parcă ar vrea să se trezească, înainte să nu se 
răzgândească şi să-i crape capul ca pe un dovleac. 

Omul mormăi în semn că înţelesese şi se duse să se ocupe de 
cumătrul său bine bumbăcit. Aurelius şi Livia se făcură nevăzuţi 
în întunericul de afară. _ 

— Batiatus este, spuse Aurelius aproape în culmea fericirii. |ţi 
dai seama? Batiatus este aici! 

— Linişteşte-te, am înţeles. Dar cine este Batiatus? 

— Un camarad de-al meu. Era garda de corp a comandantului 
meu, un etiopian uriaş, înalt de aproape şase picioare, puternic 
ca un taur. Unul ca el face cât zece oameni, îţi jur. Dacă reuşim 
să-l eliberăm, sunt aproape sigur că o să izbutim. Şi, dacă este 
el, poate că mai sunt şi alţii. Oh, zei, parcă nici nu îndrăznesc să 
mă gândesc... 

— Nu-ţi face prea multe iluzii. De fapt, cum speri să-l 
eliberezi? 

Aurelius strânse în mână mânerul sabiei. 

— Cu asta, cu ce altceva? 

— Aha. Şi ţi-ar mai trebui şi un ajutor, îmi închipui. 

— Mi-ar fi mai uşor. 


— Ai un mod ciudat de a cere ceva. 

— Nu ceream nimic. Încerc doar să te ajut ca să-ţi duci la bun 
sfârşit misiunea. 

— Asta aşa-i. Atunci, hai să plecăm de aici, trebuie să ne 
pregătim şi să facem rost de tot ceea ce ne trebuie. Ce ţi-a spus 
porcul celălalt? 

— Că toţi pariază pe negrul care iese mereu învingător şi mi-a 
cerut mulţi bani ca să parieze pe negru şi să facă apoi ceva ca 
acesta să piardă lupta. 

— Poate că vor să-l otrăvească. 

— Mă îndoiesc. Valorează prea mult. 

— Să-l drogheze? 

— Poate. 

— Oricum, treaba asta nu-mi place. Trebuie să fim cu ochii în 
patru. 

Se întoarseră la cârciumă şi se pregătiră cu grijă pentru ce 
avea să urmeze. 

— În primul rând ne trebuie nişte cai, spuse Aurelius, trei sau 
chiar patru dacă putem, nu se ştie niciodată. O să încerc să mă 
ocup eu de asta: am văzut că încă mai există o staţie de poştă 
la intrarea în oraş şi insigna mea de militar ar trebui să-mi fie de 
ajutor, dar poate că-mi vor mai trebui şi alţi bani. 

Livia vâră mâna în pungă şi Aurelius plecă. Bărbatul se 
întoarse noaptea târziu. 

— S-a făcut, spuse el intrând în cameră. Şeful staţiei este un 
om cumsecade, un slujbaş din aceia de modă veche care ştiu să 
înţeleagă multe lucruri fără să pună prea multe întrebări. Mi-a 
spus că vom găsi caii pe la plantațiile de măslini care se află pe 
deal, cam pe la a treia bornă de drum. L-am spus că trebuie să- 
mi sosească în noaptea asta nişte prieteni şi că trebuie să 
plecăm la drum mâine înainte de a se lumina de ziuă. 

— Şi armele? întrebă Livia. 

— Ne putem aştepta la percheziţionarea spectatorilor, aşa că 
ar fi mai bine să le ai la tine, dar va trebui să arăţi ca o femeie, 
mă înţelegi? 

— Te-am înţeles foarte bine, îi răspunse Livia fără a fi prea 
încântată. Acum, du-te puţin afară şi să baţi la uşă când te 
întorci. 


Aurelius se întoarse după o vreme, atunci când crezu că fata 
terminase cu pregătirile, şi rămase uluit de felul în care se 
transformase tovarăşa sa de luptă. O privi în ochi, fermecat de 
strălucirea privirii ei, pusă discret în valoare de o urmă uşoară 
de funingine şi ar fi vrut să-i spună cât era de minunată, dar, în 
aceeaşi clipă, un dangăt de clopot vibră în aer venind dinspre 
mare. 

— Clopotul amiralităţii, spuse Livia. Să mergem. 


Oamenii soseau unul câte unul, în tăcere, sau în grupuri mici, 
într-o beznă compactă, în cea mai mare parte bărbaţi, dar se 
puteau zări şi femei şi chiar şi copii. Ajunşi în faţa intrării, erau 
percheziţionaţi şi, dacă li se găsea vreo armă, erau obligaţi s-o 
lase în păstrare la supraveghetori. Singura lumină venea de la 
un felinar mic care servea la controlarea tăbliţelor necesare la 
intrare, asemănătoare cu aceea pe care o primise Aurelius la 
Pozzuoli de la bancherul Eustatius. 

Aurelius şi Livia se aşezară la coadă aşteptând să le vină 
rândul. Livia îşi pieptănase cu grijă părul şi-şi pusese un văl care 
îi dădea o graţie feminină deosebită. La un moment dat, se auzi 
un murmur printre oameni şi, după aceea, un zgomot de paşi 
grei şi un zăngănit de lanţuri. Se dădură cu toţii în lături ca să 
permită trecerea grupului de luptători care urmau să se înfrunte 
în noaptea aceea. Dintre ei ieşea în evidenţă un uriaş care îi 
depăşea cu un cap pe ceilalţi: Batiatus! Aurelius se apropie, deşi 
Livia încerca să-l oprească şi, când ajunse în apropierea 
felinarului, îşi descoperi faţa şi strigă: 

— Ei, măi, sac de cărbuni, am pariat pe tine o grămadă de 
bani, vezi să nu mă dezamăgeşti! 

Auzind vocea, Batiatus se întoarse în direcţia de unde venea 
aceasta şi se află în faţa vechiului său camarad. Ochii îi 
străluciră de fericire în semiîntuneric şi puţin lipsi ca emoția să-i 
trădeze pe amândoi, dar Aurelius îi făcu un semn rapid şi-şi 
acoperi din nou faţa. Antrenorul gladiatorilor smuci zdravăn 
lanţul care-i lega împreună pe luptători şi Batiatus se îndreptă 
spre treptele care duceau spre fundul uriaşului bazin. La puţin 
timp după aceea, Aurelius îl văzu şi pe Vatrenus şi îl podidiră 
lacrimile. O bună bucată din viaţa sa îi revenea în minte în acel 
loc întunecos şi dezolant, camarazi pe care-i credea pierduţi îi 
apăreau în faţă vii şi la câţiva metri de el, făcându-l să simtă o 
bucurie imensă şi, în acelaşi timp, o teamă grozavă. Teamă că 
totul s-ar putut mistui în neant, teamă că nu va putea face faţă 
acestei misiuni, că tentativa lui ar fi putut da greş aşa cum se 


întâmplase cu cea pentru eliberarea lui Romulus, de la Ravenna. 
Livia intui ceea ce îi trecea prin minte, îl strânse tare de braţ şi-i 
şopti la ureche: 

— O să reuşim, sunt sigur că o să reuşim. Curaj, acum, să 
intrăm. 

Supraveghetorul era pe punctul de a o percheziţiona pe Livia, 
dar Aurelius veni în faţa ei. 

— Ei, las-o în pace, asta-i logodnica mea, nu scroafa aia de 
maică-ta. 

Omul mormăi ceva în barbă şi, după câteva clipe, spuse: 

— Pe tine, însă, am să te controlez şi să-mi arăţi şi permisul 
de intrare, că altfel o să-ţi treacă tot cheful să mai faci glume. 

Zicând acestea, puse mâna pe o măciucă pe care o purta 
atârnată la centură, dar Aurelius îi arătă imediat tăbliţa care 
servea drept permis şi-şi ridică mâinile pufnind de ciudă, pe 
când celălalt îl percheziţiona. 

— Poţi să treci, îi spuse acesta după ce văzu că totul era în 
regulă. Se întoarse apoi către alţi spectatori care urcau în clipa 
aceea către intrare. 

Între timp, Aurelius şi Livia începură să coboare pe scara 
lungă care ducea spre fundul bazinului şi, peste puţin timp, se 
aflară în faţa unui spectacol incredibil. La lumina a zeci de torţe, 
se vedea marea piscina mirabilis, un rezervor care putea 
asigura apa necesară pentru un oraş întreg. Era împărţit în cinci 
nave susţinute de arcade foarte înalte. Pereţii şi fundul erau 
netezite cu grijă, pardoseala era înclinată din două direcţii, 
terminându-se în centru printr-o gură de scurgere, închisă cu un 
capac care, cândva, era deschis din când în când pentru a se 
putea evacua în exterior stratul subţire de nămol care se lăsa la 
fund pe măsura trecerii timpului. Sus, pe peretele de răsărit, 
aproape de tavan, se vedea gura apeductului prin care, pe 
vremuri, curgea apa pentru umplerea cisternei, orificiu astupat 
acum şi el cu un oblon. O dâră lungă de culoare ruginie şi 
picăturile rare care se mai scurgeau, indicau că încă mai venea 
puţină apă de-a lungul apeductului, deşi acesta fusese astupat 
şi probabil deviat spre o altă destinaţie. Pe peretele din faţă, 
spre apus, se deschidea vechea gură de scurgere din care se 
alimentau rezervoarele corăbiilor cu apa de la suprafaţă, cea 


mai limpede şi mai curată. Acum, tot acel uriaş bazin care 
potolea setea marinarilor şi a soldaţilor din cea mai puternică 
flotă a lumii era doar o gaură goală, izvor de violenţă oarbă şi 
sângeroasă, loc de refugiu al celor mai josnice instincte. 

Aurelius observă lângă unul dintre stâlpi câteva găleți cu apă, 
având alături perii ca ale măcelarilor, servind la spălarea 
sângelui de pe jos. Mai în fund, lipită de peretele dinspre 
miazăzi se vedea un fel de baracă din lemn care servea probabil 
drept vestiar pentru gladiatori. 

Livia îi strecură pe furiş tovarăşului său sabia şi pumnalul şi 
păstră asupra ei restul armelor. 

— Unde trebuie să stau? îl întrebă ea pe Aurelius. 

Bărbatul privi de jur împrejur. 

— Cel mai bine ar fi să te întorci să stai prin apropierea 
intrării. De acolo vezi tot ce se întâmplă şi-mi poţi asigura o cale 
de ieşire. Te rog din suflet să fii cu ochii pe mine: îndată ce mă 
vezi pornind la atac, loveşti pe oricine ar încerca să-mi stea în 
cale. Mă bazez pe tine. 

— Voi fi îngerul tău păzitor. 

— Ce-i acela? 

— Un fel de duh înaripat al nostru, al creştinilor. Se pare că 
fiecare dintre noi avem unul care ne apără de toate necazurile. 

— Orice îmi serveşte drept pavăză este binevenit. Uite-l acolo 
pe omul care încheie pariurile. Hai, du-te. 

Livia urcă sprintenă scara lungă şi se pierdu în umbra de 
lângă intrare, acum abia întredeschisă. Işi scoase arcul de sub 
mantie şi rezemă de perete tolba plină de săgeți bine ascuţite. 
Aurelius se apropie de omul lui care îi spuse: 

— Ah, misteriosul nostru prieten doldora de bani. Ei, ce zici, 
eşti gata să pariezi pe negrul care o să piardă? 

— L-am văzut cu puţin timp în urmă: te sperie, este un 
adevărat Hercule. Dar, mă întreb, ce l-ar putea îmblânzi? 

— Ăsta-i un secret pe care nu pot să ţi-l spun. 

— Tu îmi spui secretul, eu scot banii. Şi făcu să zornăie punga 
pe care o avea în mână. 

Omul aruncă în direcţia aceea o privire lacomă şi spuse: 

— Dacă îţi spun că este ceva sigur, atunci aşa este. Uite, asta- 
i partea mea din miză. 


În apropiere, alţii ca el strigau încercând să-şi atragă clienţii: 

— Haideţi, oameni buni, faceţi pariurile căci spectacolul este 
gata să înceapă: cine mai pariază pe Hercule cel negru? 

Şi, în timp ce forfota şi încordarea creşteau tot mai mult, un 
grup de servitori începu să monteze un fel de grilaj de fier care 
delimita arena destinată luptei. În acelaşi timp, apărură şi o 
mulţime de oameni înarmaţi care se aşezau în fundul sălii. 
Aurelius observă aceasta şi încercă să-i atragă Liviei atenţia 
asupra lor, prin gesturi elocvente cu mâna. Fata îi făcu şi ea 
semn că da, îi observase. 

Prima pereche de luptători intră în spaţiul îngrădit şi cei doi 
începură duelul fiind încurajați din ce în ce mai frenetic de 
mulţimea îngrămădită în jurul lor. Atmosfera începea să se 
încingă şi luptătorii aceia de la început trebuiau să pregătească 
evenimentul cel mai aşteptat al serii: lupta lui Hercule cel 
negru! De-acum nu mai era mult timp: la ce se referea oare 
individul cu pariurile prin cuvintele lui misterioase? Aurelius se 
gândi că trebuia, cu orice preţ, să-l facă să vorbească, poate 
chiar ameninţându-l cu pumnalul între coaste: în înghesuiala 
aceea, nu l-ar fi observat nimeni. Văzu că, pe masa din faţa lui, 
se adunase o grămadă mare de bani şi fu cuprins de îngrijorare: 
era, probabil, sigur că negrul va pierde. Privirile li se întâlniră 
pentru o clipă şi individul îi făcu un semn care parcă îl întreba: 
„Ei, nu te hotărăşti?”. 

Văzu că gărzile urmăreau cu atenţie lupta care avea loc în 
acele momente şi care devenea din ce în ce mai înverşunată, 
dar, destul de curând, confruntarea păru să se îndrepte către un 
deznodământ rapid. Rănit în umăr, unul dintre luptători se 
clătină pe picioare şi adversarul său îi dădu lovitura de graţie. 
Urletul delirant al mulţimii se transmise în mii de ecouri printre 
stâlpi şi arcade. 

Dar, în aceeaşi clipă, şi în ciuda vacarmului din jurul său, 
urechea lui Aurelius, antrenată să distingă separat zgomotele 
din timpul unei bătălii, prinse o oarecare agitaţie care se auzea 
dinspre stânga, de acolo unde erau vestiarele. Atunci, se 
strecură de-a lungul pereţilor şi se apropie suficient ca să vadă 
ce se întâmpla înăuntru. Patru oameni îl legaseră pe Vatrenus şi- 


i puneau un căluş în gură, în timp ce armura şi coiful său cu 
vizieră erau îmbrăcate de un alt gladiator de aceeaşi statură. 

Aceasta era şmecheria! Își dăduseră seama că Batiatus nu 
ataca mortal un adversar care era echipat astfel şi invers, şi 
voiau să se folosească de această înşelătorie: Batiatus urma să 
fie luat prin surprindere de o lovitură fatală primită de la 
duşman mascat ca prieten şi pariorii ar fi câştigat o sumă 
uriaşă. Mulţumi din toată inima zeilor care-i făcuseră acest 
minunat cadou, ajutându-l să dezlege această taină, şi se 
ascunse într-un colţ, aşteptând răbdător să vadă ce urma să se 
întâmple. Văzu cum îl scoteau pe Batiatus. Purtând doar o 
eşarfă în jurul brâului, cu musculatura impunătoare strălucind 
de sudoare, ţinea într-o mână un mic scut rotund, iar în cealaltă 
avea o sabie maură curbată. La apariţia sa, din mulţime se auzi 
un urlet general de admiraţie, în timp ce servitorii scoteau afară 
din arenă leşul gladiatorului învins. În spatele etiopianului, falsul 
Vatrenus se pregătea să intre şi el. Acesta era momentul 
prielnic. Aurelius intră ca fulgerul în vestiar, luându-i prin 
surprindere pe cei doi oameni care făceau de pază: primului îi 
reteză beregata dintr-o singură lovitură şi împlântă pumnalul 
până la plăsele în pieptul celui ce-al doilea. Şi unul şi celălalt se 
prăvăliră fără să scoată nici măcar un geamăt. 

— Vatrenus, eu sunt! spuse el dezlegându-şi prietenul şi 
scoţându-i căluşul. 

— Pe Hercule! De unde ai apărut? Repede, Batiatus este în 
primejdie. 

— Ştiu, hai cu mine. 

Se năpustiră afară şi Livia care, în ultimul timp, începuse să 
se îngrijoreze pentru că nu-l mai vedea pe Aurelius, simţi că-i 
vine inima la loc când îl zări din nou. Luă o săgeată şi încordă 
arcul, gata să tragă. 

Vatrenus şi Aurelius îşi făcură loc prin mulţimea care făcea 
larmă şi încercară să ajungă în primele rânduri. Batiatus lupta cu 
cei trei adversari, dar se vedea limpede că loviturile sale se 
abăteau cu o violenţă mai mare asupra celor doi pe care-i avea 
de o parte şi de alta, decât asupra celui care se afla în faţa sa şi 
care semăna leit cu prietenul său. 


Ajunseră în apropierea arenei exact în clipa în care falsul 
Vatrenus, după o serie de lovituri spectaculoase, dar fără efect, 
tipice pentru înşelarea adversarului, dădu pe neaşteptate o 
lovitură bine ţintită pe centru, îndreptată direct către baza 
gâtului. In acelaşi moment adevăratul Vatrenus urlă din 
răsputeri: 

— Batiatus, fii atent! 

Uriaşul pricepu imediat ce avea de făcut, se feri scăpând de 
lovitura mortală, dar nu putu evita o tăietură care-i crestă 
umărul stâng. Aurelius dărâmase deja grilajul despărțitor şi-l 
străpunsese pe unul dintre cei doi adversari, iar Vatrenus ÎI 
dobori pe cel de-al doilea, în timp ce Batiatus, recunoscându-şi 
prietenul care se afla alături de el, cu capul descoperit, îşi 
recăpătă echilibrul şi se aruncă asupra sosiei acestuia 
secerându-l dintr-o singură lovitură cu sabia. Apoi, toţi trei se 
năpustiră înainte cu armele întinse către mulţimea care încă nu 
pricepea ce se întâmplase şi alergară către scară. 

— Pe-aici! striga Aurelius. Pe aici! Haideţi, repede! 

Se iscă o învălmăşeală îngrozitoare. Lumea, speriată, alerga 
urlând în toate direcţiile. Gărzile porniră în urmărirea fugarilor, 
dar Livia era pregătită. Primii doi dintre urmăritori fură străpunşi 
cu o precizie ucigătoare, unul în piept, altul în mijlocul frunţii; un 
al treilea se prăbuşi când mai avea doar câteva trepte până la 
capătul scării. Ceilalţi paznici, cam douăzeci, reuşiră să ajungă 
la baza scării, pornind şi ei în urmărire, urlând cât îi ţinea gura 
ca să dea alarma. Sus, supraveghetorul apăru în capătul scării, 
dar Livia, strecurându-se pe lângă zid, îl împinse din spate şi-l 
făcu să se prăbuşească în gol. Urletul său disperat se opri doar 
atunci când se izbi de pardoseală, o sută de metri mai jos. Se 
aflau aproape de ieşire, când uşa cea mare fu închisă pe 
dinafară cu un zgomot de zăvoare. Gărzile ajunseseră acum în 
capătul de sus al scării şi cei patru fură nevoiţi să se întoarcă şi 
să lupte cu ele. Batiatus îl înşfăcă pe primul duşman care-i 
căzuse în mână şi-l aruncă asupra celorlalţi ca pe o păpuşă, 
făcându-i pe toţi urmăritorii să se rostogolească pe scară. Apoi 
se întoarse către uşa de la ieşire şi strigă: 

— Înapoi! 


Prietenii săi se dădură în lături şi el se aruncă înainte ca un 
berbece. Smulsă din ţâţâni, uşa se prăbuşi şi cei patru ieşiră. 
Unul dintre oamenii de pază rămăsese strivit sub uşă, altul o 
rupse la fugă doar când dădu ochii cu demonul negru care-şi 
făcuse apariţia dintr-un nor de praf. 

— Pe aici, veniţi după mine, repede! strigă Livia. 

Dar Aurelius se îndreptă către oblonul care închidea conducta 
de alimentare strigând: 

— Voiau să facă o baie şi o să le-o dau, pe Hercule! 

— Nu avem timp, striga Livia. Haideţi! Haideţi mai repede! 

Dar Aurelius ajunsese deja în dreptul capacului care închidea 
conducta şi Batiatus i se alătură imediat. Mecanismul de 
deschidere era înţepenit de rugină, dar forţa uriaşului îl deblocă 
dintr-o singură sforţare. Oblonul se ridică şi apa năvăli în interior 
cu un zgomot ca de cascadă. Urletele disperate ale mulţimii se 
auzeau prin spaţiul destul de strâmt al uşii de sus, ca un cor de 
suflete osândite în hăurile iadului, dar cei doi prieteni se aflau 
deja în urma Liviei şi a lui Vatrenus care alergau în jos pe 
povârniş, către locul în care se aflau caii. 

Din spatele lor se auzi un strigăt: 

— Aşteptaţi-ne! Venim cu voi! 

— Cine sunt? întrebă Aurelius întorcând capul în urmă. 

— Doi tovarăşi de suferinţă, răspunse Batiatus, gâfâind. 
Mişcaţi-vă mai repede! Nu avem niciun moment de pierdut! 

Aurelius şi Livia îşi găsiră caii şi-i duseră şi pe ceilalţi în 
marginea livezii de măslini, acolo unde îi aşteptau alţi trei cai. 

— Nu mă aşteptam să fim atât de mulţi. Cei doi care sunt mai 
uşori să călărească pe acelaşi cal, ordonă Aurelius. Batiatus, tu 
ia-l pe acela! Şi arătă înspre un armăsar masiv de prin câmpia 
panonică, cu părul de culoare închisă. _ 

— Cred şi eu că aşa-i mai bine! strigă Batiatus sărind în şa. In 
acel moment, din urma lor se auzi o trâmbiţă dând semnale de 
alarmă. 

— Plecăm! strigă Livia. Imediat! Peste câteva clipe o să fie 
aici! 

Porniră în galop, traversând livada de măslini până când 
ajunseră la o peşteră săpată în stâncă, un adăpost pentru 
turmele de oi care păşteau noaptea pe mirişti. De acolo, fără a 


mai putea fi văzuţi, se putea zări câmpul plin de siluete de 
călăreţi, torţele aprinse care străbăteau bezna nopţii în toate 
direcţiile ca nişte licurici zăpăciţi; strigăte, ordine furioase, 
chemări ajungeau până la ei. Dar vechii camarazi nu le mai luau 
în seamă, nu mai vedeau şi nu mai auzeau nimic. Nebuni de 
fericire, nu le venea să-şi creadă ochilor, se îmbrăţişau cu 
putere şi lăcrimau de emoție, se recunoşteau pe întuneric fără a 
avea nevoie să se mai vadă, după miros, după sunetul vocilor 
întretăiate de oboseală, după tăria corpurilor vânjoase, ca nişte 
bătrâni ogari după o vânătoare de noapte. Aurelianus Ambrosius 
Ventidius, Rufius Elias Vatrenus, Cornelius Batiatus, soldaţi ai 
Romei, cu toţii romani prin jurământul sfânt al romanilor. 


PARTEA A DOUA 


Porniră din nou în galop înspre Cumae, străvechea şi glorioasa 
colonie grecească, devenit acum doar un sat modest de pescari. 
Livia părea să cunoască destul de bine acele locuri şi se mişca 
prin semiobscuritatea nopţii cu mare iuţeală şi siguranţă. Fuga 
celor patru sclavi, uciderea a jumătate de duzină dintre oamenii 
de pază şi vânzoleala îngrozitoare de la piscina mirabilis 
stârniseră, desigur, o agitaţie incredibilă, aşa că era mai bine să 
găsească, în cel mai scurt timp, un loc sigur şi greu accesibil. 
Batiatus avea o statură atât de impunătoare încât ar fi atras 
atenţia pe oriunde ar fi apărut şi, prin urmare, era necesar să se 
găsească o modalitate pentru ca el să poată trece neobservat. 
În acest timp, cel mai bine era să fie evitate cârciumile, hanurile 
şi alte locuri publice. Livia îi instală pe camarazii săi în zona 
oraşului părăsit, într-un loc pe care-l cunoştea: vechea peşteră a 
Sibillei cumane, un loc posomorât despre care se spunea că ar fi 
fost bântuit de fiinţe demonice. Un demon negru în plus nu ar fi 
făcut decât să adeverească încă o dată credinţele populare. 

Se opriră în interiorul cercului de ziduri ruinate şi Livia îşi 
conduse tovarăşii în peşteră: un fel de tunel săpat în stâncă de 
mâna omului, având profilul unui trapez. Reuşi să aprindă un foc 
mic, apoi se strădui să coasă rana lui Batiatus, i-o bandajă cum 
putu mai bine şi-i dădu o bucată de pânză ca să-şi poată 
acoperi, cât de cât, corpul. Între timp, ceilalţi încercau să se 
instaleze cât mai comod în adăpostul acela improvizat. Aurelius 
adună o grămadă de frunze uscate din care puse o parte pe foc, 
făcând mai mult fum decât flacără, iar restul îl împrăştie pe jos 
ca să alcătuiască un fel de culcuş. Livia scoase din desagă toate 
merindele pe care le adusese cu ea, ce-i drept, destul de puţine: 
o bucată de brânză, câteva măsline şi o pâine mică pe care le 
oferi drept cină acelor bărbaţi sleiţi de puteri. 

— Nu-i mare lucru, dar măcar să vă mai înşelaţi foamea. 
Mâine o să vedem ce putem face. Acum, ar fi mai bine să vă 
odihniţi. Mai avem puţin şi se face ziuă. 


— Să ne odihnim? spuse Batiatus. Glumeşti, fetiţo, avem 
atâtea să ne povestim. Ai idee cine suntem noi? Şi de câte 
lucruri bune şi rele am avut parte împreună? Pe toţi zeii din 
ceruri, nici nu-mi vine a crede. Asta mă strigă: „Ei, măi sac de 
cărbuni, am pariat o grămadă de bani pe tine, vezi să nu mă faci 
de ruşine.” Mă întorc să-l scuip în faţă pe nemernic şi pe cine 
văd? Pe Aurelianus Ambrosius Ventidius în carne şi oase, tocmai 
acolo, în faţa mea. Pe Hercule, vă jur că mi s-au muiat 
picioarele. Şi mi-am zis: ce face aici banditul ăsta, feciorul ăsta 
de căţea, să vezi că a venit să-l scoată din belea pe vechiul său 
prieten la cataramă? În timp ce vorbea, vocea îi tremura şi ochii 
îi străluceau scăldaţi în lacrimi ca ai unui copil. Să vezi, mi-am 
zis, că şi-a amintit de mine şi m-a găsit tocmai în văgăuna asta 
scârboasă şi, de fapt, îmi zic, cum naiba a făcut să afle că sunt 
chiar în fundul haznalei ăsteia, cine i-o fi spus că sunt aici... Pe 
toţi zeii din cer, nici acum nu-mi vine să cred. Daţi-mi una după 
ceafă şi treziţi-mă dacă visez. 

Vatrenus nu zăbovi şi-i trase un pumn zdravăn în cap. 

— Acu' vezi că eşti treaz? E bine, măi negrule! Am reuşit, am 
reuşit, în sfârşit! L-am aranjat ca la carte pe toţi ăia. Vă 
închipuiţi ce-o să fie când o să vină autorităţile, câte personaje 
de vază, câte cucoane respectabile o să găsească bălăcindu-se 
în apa aia, prinşi asupra faptului cu lupte de gladiatori 
clandestine? Aş fi vrut să fiu o broscuţă şi să mă bucur şi eu în 
voie de spectacolul ăla! Şi vă închipuiţi câtă lume o să fie răcită 
mâine în oraş? 

Aurelius izbucni în râs şi o dată cu el toţi ceilalţi, un hohot 
zgomotos, în valuri şi cu sughiţuri, un râs eliberator ca plânsul 
unui copil fericit care s-a aflat mult timp în strânsoarea fricii. 

Livia îi privea fără să scoată nici o vorbă. Camaraderia aceea 
a bărbaţilor era un comportament care, pur şi simplu, o 
fermeca, văzând în el cele mai frumoase calităţi ale omului: 
prietenia, solidaritatea, spiritul de sacrificiu, entuziasmul. Nici 
chiar limbajul acela mai deocheat, de cazarmă, cu care, desigur, 
nu era obişnuită, nu o deranja, în acele clipe. 

Apoi, dintr-o dată, se aşternu tăcerea: acea tăcere a 
amintirilor şi a regretelor, tăcere care se aşternea peste 
memoria comună a unor bărbaţi care înfruntaseră aceleaşi 


primejdii şi înduraseră aceleaşi suferinţe şi aceleaşi privaţiuni, 
împreună timp de mulţi ani, cu singura consolare a prieteniei, a 
respectului şi a încrederii dintre ei. Era tăcerea emoţiei şi a 
bucuriei celor care parcă nu puteau crede că se reîntâlneau, 
contrar tuturor aşteptărilor, contrar celor mai cumplite lovituri 
ale unui destin potrivnic. Aproape că se puteau ghici gândurile 
pe care le exprimau privirile lor, ochii umezi, frunţile brăzdate 
de riduri; povestea lor se putea citi de pe palmele lor bătătorite, 
de pe braţele pline de cicatrice, de pe umerii pe care greutatea 
armelor lăsase urme vizibile. Se gândeau la camarazii care nu 
mai erau cu ei, pe care-i pierduseră pentru totdeauna, la 
comandantul Claudianus, rănit şi apoi măcelărit de duşmanii 
furioşi, lipsit pentru totdeauna de onoarea patriciană de a-şi găsi 
odihna de veci în mausoleul strămoşilor săi. 

Aurelius fu acela care rupse tăcerea aceea atât de puternic 
încărcată de emotie, când îşi dădu seama că tovarăşii săi erau 
atraşi de înfăţişarea şi gesturile Liviei pe care nu o mai văzuseră 
până atunci. Cu siguranţă, se întrebau cine putea fi şi cum de se 
afla împreună cu ei prin locurile acelea. 

— Fata aceasta se numeşte Livia Prisca, spuse el, şi vine 
dintr-un sat cu câteva colibe din laguna care se întinde între 
Ravenna şi Altino. Ea este şefa noastră, chiar dacă îmi dau 
seama că un asemenea lucru s-ar putea să nu vă fie pe plac. 

— Glumeşti, îi răspunse Vatrenus, de parcă fusese trezit chiar 
atunci din somn. Şeful eşti tu, chiar dacă, teoretic, eu sunt mai 
mare în grad. 

— Nu. Ea mi-a salvat viaţa şi mi-a oferit un ţel, ceva pentru 
care să lupt. Este femeie, dar este ca şi cum ar fi un bărbat... în 
unele privinţe chiar mai vitează. Ea este... este... cea care ne 
plăteşte pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Dar eu voi fi 
acela care va conduce această misiune, m-aţi înţeles? 

Batiatus scutură, nedumerit, din căpăţâna lui mare. Livia 
interveni, arătând înspre cei doi bărbaţi care li se alăturaseră în 
timpul evadării. 

— Cine sunt aceşti bărbaţi? Putem să ne încredem în ei? 

— Vă suntem recunoscători pentru că ne-aţi dat voie să 
venim cu voi, spuse unul dintre ei. Ne-aţi salvat viaţa. Numele 
meu este Demetrios, sunt grec din Herakleea şi sunt un 


prizonier de război. Am fost capturat de goți la Sirmium, în timp 
ce patrulam pe Dunăre cu barca mea şi, după aceea, vândut 
herulilor lui Odoacru care m-au trimis aici ca să servesc în flotă 
pentru că eram marinar. Vă asigur că ştiu să mânuiesc foarte 
bine sabia şi mă pricep mai ales la aruncarea cuţitelor. Acesta 
este prietenul şi camaradul meu de arme, Orosius. A luptat într- 
o mulţime de campanii militare şi duce la tăvăleală. 

— Sunt oameni de ispravă, adeveri Vatrenus, şi, în tot timpul 
în care ne-am aflat împreună, s-au purtat ca nişte adevăraţi 
camarazi. Nici ei nu-i pot suferi pe barbari şi nu visează la 
altceva decât să-şi recapete libertatea. 

— Aveţi familii? îi întrebă Aurelius. 

— Eu aveam, răspunse Demetrios, soţie şi doi băieţi, de 
paisprezece şi şaisprezece ani, dar, de cinci ani, nu mai ştiu 
nimic de ei. Locuiau în satul de lângă tabăra noastră de iarnă. 
Pe când mă aflam într-o recunoaştere pe râu, alanii au instalat 
într-o noapte un pod de bărci, i-au luat prin surprindere pe ai 
noştri şi i-au măcelărit. Când m-am întors, n-am mai găsit decât 
cenuşă şi tăciuni prin noroi, sub o ploaie torențială. Şi cadavre, 
peste tot numai cadavre. N-am să uit scena aceea nici dac-ar fi 
să mai trăiesc o sută de ani. Am întors cu faţa în sus fiecare 
mort, unul după altul, cu inima plină de nelinişte, aşteptându- 
mă ca în fiecare clipă să recunosc pe vreuna dintre fiinţele 
iubite... Cu ochii în lacrimi, soldatul nu mai putu adăuga nimic. 

— Eu aveam soţie şi o fiică, începu să povestească Orosius. 
Pe soţia mea o chema Asteria şi era frumoasă ca soarele. Intr-o 
zi, venind acasă în concediu după o campanie în Moesia, mi-am 
găsit oraşul jefuit de rugi. Le luaseră pe amândouă cu ei. Am 
încercat în toate felurile să dau de urma acelui trib, 
comandantul meu a trimis nişte călăuze indigene cu o 
propunere de răscumpărare, dar sălbaticii aceia cereau un preţ 
exorbitant pe care nu-l puteam plăti orice aş fi făcut. Au 
dispărut în stepele lor aşa cum apăruseră... De atunci, nu visez 
altceva decât să le iau urma. Noaptea, înainte de a adormi, mă 
tot gândesc unde ar putea fi, prin ce ţinuturi... Mă întreb mereu 
cum o mai arăta fata mea... Își aplecă fruntea şi tăcu. 

Erau poveşti la fel ca multe altele în acele vremuri, dar 
Aurelius rămase profund mişcat. Nu fusese niciodată un 


resemnat, nu împărtăşise niciodată visul unei cetăţi a lui 
Dumnezeu, aşa cum îl proclamase Augustinus din Hippona şi 
nici nu-şi imaginase vreodată că ar exista vreo cetate în cer, 
printre nori: pentru el, singura cetate care exista era Urbea cu 
şapte coline, înconjurată de ziduri de pe vremea lui Aurelian, 
clădită pe malurile divinului Tibru, Urbea pângărită, dar 
nemuritoare, mamă a tuturor pământurilor şi a tuturor 
pământurilor fiică, păstrătoare a celor mai sfinte amintiri. li 
întrebă pe cei doi: 

— Şi acum, unde aţi vrea să mergeţi? 

— Nu avem unde să mergem, îi răspunse Orosius. 

— Nu mai avem nimic. Şi nici pe nimeni, spuse şi Demetrios. 
Dacă voi aveţi un scop sau mergeţi într-un anume loc, vă rugăm 
să ne luaţi cu voi. 

Aurelius îndreptă spre Livia o privire întrebătoare şi ea făcu 
un semn aprobator din cap. 

— Am impresia că sunt nişte soldaţi buni, spuse el. Şi avem 
nevoie de oameni de nădejde. 

— Dar nu se ştie dacă vor mai dori să rămână după ce le vom 
spune ce vrem să facem. 

La auzul celor spuse de fată, oamenii se priviră în ochi unul pe 
altul. 

— Dacă nu ne spuneţi despre ce este vorba, n-o să vă putem 
da niciun răspuns, spuse în cele din urmă Batiatus. 

— Ce înseamnă toate ocolişurile astea? Hai, scoate o dată 
porumbelul pe gură! îi îndemnă Vatrenus. _ 

— Puteţi avea încredere în noi. Prietenii noştri ştiu asta. In 
luptele dintre noi am încercat întotdeauna să ne protejăm unul 
pe altul, mai spuseră Demetrios şi Orosius. 

Aurelius îi mai aruncă o privire grăbită Liviei, care încuviinţă, 
dând din cap. Atunci, continuă: 

— Vrem să-l eliberăm pe împăratul Romulus Augustus de pe 
insula Capri unde este ţinut în captivitate. 

— Ce-ai spus? întrebă holbând ochii Vatrenus. 

— Ce ai auzit. 

— Pe Hercule, exclamă Batiatus. Asta-i bună! 

— Bună? E o nebunie. Probabil că este păzit zi şi noapte de un 
milion de paznici, exclamă Vatrenus. 


— Nenorociţii ăia pistruiaţi, bombăni Batiatus. Îi urăsc de 
moarte. 

— Sunt şaptezeci cu toţii, i-am numărat noi, preciză Livia. 

— Şi noi suntem cinci, spuse Vatrenus privindu-i ţintă pe rând 
pe fiecare dintre cei de faţă. 

— Şase, adăugă Livia pe un ton iritat. 

Vatrenus ridică din umeri. 

— Nu te uita de sus la ea, îl preveni Aurelius. Aproape că i-a 
smuls ouăle unuia mai mare ca tine acolo, jos, în port şi, dacă 
nu interveneam eu, îl scopea ca pe un ţap. 

— Măi să fie! spuse Orosius privind-o mai atent pe fată. 

— Ei? întrebă Aurelius. La urma urmelor, sunteţi liberi. Puteţi 
pleca şi rămânem pe mai departe prieteni. O să daţi şi voi ceva 
de băut când ne-om întâlni în vreo tavernă. 

— Şi cum vrei să faci asta de unul singur? întrebă Batiatus. 

Vatrenus oftă. 

— E clar. Am căzut din lac în puț, dar aici, cel puţin, se pare 
că este rost de distracţie. E cumva şi vreun ban de câştigat? Eu 
n-am niciun sfanţ şi... 

— O mie de solidus de aur de căciulă, îi răspunse Livia, când 
misiunea va fi îndeplinită. 

— Pe toţi zeii! exclamă Vatrenus. Pentru o mie de solidus vă 
aduc Cerberul din Avernus. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? întrebă Batiatus. Cred că suntem 
cu toţii de acord, nu? 

Aurelius ridică o mână ca să se facă ascultat şi se făcu din 
nou tăcere. 

— Este o misiune grea, spuse el, cea mai grea la care am 
participat vreodată fiecare dintre noi: să ajungem pe insulă, să-l 
eliberăm pe împărat şi să-l ducem de-a curmezişul Italiei până 
într-un loc de pe coasta Mării Adriatice, unde aşteaptă o corabie 
care-l va duce într-un loc sigur. Acolo, vom fi plătiţi de Livia şi de 
persoanele care i-au încredinţat această misiune. 

— Şi, după aceea? întrebă Vatrenus. 

— Ceri prea mult, îi răspunse Aurelius. Mie mi se pare deja 
foarte mult că v-am scos din infernul acela. Poate că vom pleca 
fiecare pe drumul său sau poate că împăratul ne va lua cu el 
sau, cine ştie... Ah! Hai s-o lăsăm baltă. Sunt mort de oboseală 


şi vreau să dorm. Mâine, pe zi, o să fim cu mintea mai limpede. 
În orice caz, mai întâi va trebui să facem rost de o barcă şi să ne 
apropiem de insulă pentru a vedea cum stau lucrurile, apoi, mai 
vedem. Cine face primul de pază? 

— Primul şi ultimul, dacă ne gândim că e trecut bine de 
miezul nopţii. Fac eu, se oferi Batiatus. Nu mi-e somn şi, de fapt, 
pe întuneric aproape că nu mă vede nimeni. 

Erau epuizați, flămânzi, urmăriţi peste tot, pândiţi de pedepse 
înfiorătoare dacă ar fi fost prinşi, dar îşi luaseră din nou soarta în 
mâini şi pentru nimic în lume n-ar mai fi renunţat la libertate. 
Mai degrabă ar fi fost dispuşi să meargă la moarte. 

XXX 

Primele zile de şedere pe insula Capri i se păruseră lui 
Romulus aproape plăcute: culorile dimprejur, verdele viguros al 
pădurilor de pini, al pâlcurilor de mirt şi de fistic, galbenul viu al 
ginestrelor şi argintiul măslinilor sălbatici, sub cerul albastru- 
verzui, totul în lumina aceea magică şi orbitoare, dădeau 
privitorului senzaţia că se află într-un fel de paradis terestru. 
Noaptea, luna făcea să scânteieze undele tremurătoare ale 
mării, lumina spuma dintre pietrele malului, acolo unde se 
spărgeau valurile sau în jurul coloanelor de stâncă ivite din apă 
ca nişte turnuri ciclopice. Adierile de vânt aduceau un iz sărat 
până pe terasele marii villa, amestecat cu o sumedenie de 
miresme ale acelui ţinut vrăjit: astfel îşi imaginase Romulus, în 
visele sale din anii primei copilării, că ar fi trebuit să arate insula 
frumoasei Calipso, unde Ulisse uitase timp de şapte ani buni de 
ltaca, de pământul acela arid şi stâncos. 

Briza serii aducea miros de smochin, parfum de rozmarin şi de 
mentă, ca şi zgomote înăbuşite datorită depărtării: behăituri, 
chemări ale păstorilor, ţipete ale păsărilor care se roteau în 
cercuri largi pe cerul cărămiziu al amurgului. Bărcile cu pânze se 
întorceau către port ca nişte miei la stână, fumul se ridica în 
rotocoale subţiri deasupra caselor îngrămădite ceva mai 
departe, în jurul golfului peste care domnea o pace adâncă. 

Ambrosinus începuse de îndată să culeagă ierburi şi roci, 
supravegheat mereu, de la distanţă, de paznici, câteodată 
însoţit de Romulus căruia încerca să-i explice la ce folosesc 
boabele, rădăcinile şi frunzele. Noaptea, însă, petrecea multe 


ore ţinând sub observaţie cerul şi mişcările constelaţiilor, 
arătându-i elevului său Ursa Mare şi Ursa Mică, precum şi 
Steaua Polară: 

— Acela este astrul care domneşte deasupra ţării mele, 
spunea el, Britannia, o insulă foarte mare, mare cât toată Italia, 
plină de verdeaţa pădurilor şi a pajiştilor, străbătută de 
nenumărate turme, de cirezi de boi roşcaţi cu coarne mari, 
negre. La cele mai îndepărtate margini ale ei, soarele nu apune 
vara niciodată, şi lumina sa se revarsă pe cer până la miezul 
nopţii, iar iarna noaptea ţine şase luni. 

— O insulă mare cât Italia, repeta Romulus. Cum se poate aşa 
ceva? 

— Chiar aşa este, îl asigura Ambrosinus şi îi amintea de 
periplul amiralului Agricola care, în timpul domniei împăratului 
Traian, o înconjurase pe toată cu corabia sa. 

— Şi dincolo... dincolo de nopţile acelea care nu se mai 
termină, ce mai este, Ambrosine? 

— Dincolo de toate, se află pământul cel mai îndepărtat din 
direcţia aceea, Ultima Thule, având în jur ziduri de gheaţă înalte 
de două sute de coţi, bătută zi şi noapte de vânturi îngheţate, 
străjuită de şerpi de mare şi de monştri cu gheare ascuţite ca 
pumnalele. Niciunul dintre aceia care au îndrăznit să se avânte 
prin acele locuri nu s-a mai întors, în afară de un căpitan grec 
din Marsilia, pe care-l chema Pitheas. El a descris un vârtej 
înspăimântător care înghite apele oceanului timp de ore întregi, 
după care le dă afară cu un zgomot asurzitor, împreună cu 
resturi de corăbii şi schelete de marinari, împingându-le în 
depărtări, unde inundă țărmurile şi plajele. 

Romulus îi asculta cuvintele şi-şi aţintea asupra lui privirea 
plină de uimire, uitând de nenorocirile prin care trecea el însuşi. 

Ziua se plimbau prin curţile largi sau pe meterezele aflate 
chiar deasupra valurilor mării. Dacă ajungea la un scaun aflat la 
umbra unui copac, Ambrosinus se aşeza ca să-l mai înveţe ceva 
pe elevul său care era numai ochi şi urechi. Dar, pe măsură ce 
zilele treceau, spaţiul care le era destinat devenea din ce în ce 
mai strâmt, cerul tot mai departe şi mai indiferent, totul apărea 
îngrozitor de egal şi de imobil: zborul pescăruşilor, santinelele 
înarmate care-şi făceau rondul pe metereze, ca nişte automate 


indiferente îmbrăcate în armuri, şopârlele care se încălzeau sub 
razele soarelui din acel sfârşit de toamnă şi fugeau să se 
ascundă prin crăpăturile zidurilor dacă auzeau zgomotul unor 
paşi care se apropiau. 

Câteodată, băiatul era cuprins pe neaşteptate de o nelinişte 
chinuitoare, de o melancolie care-l dobora şi atunci privea ore 
întregi oglinda mării sau cădea pradă furiei şi disperării şi 
arunca neîncetat cu pietre în zid, cu zecile, cu sutele, sub 
privirile batjocoritoare ale războinicilor barbari, până când cădea 
istovit, gâfâind, cu trupul scăldat în sudoare, învățătorul său îl 
privea atunci cu duioşie, dar nu se lăsa copleşit de emoție. Se 
apropia ca să-l ia de acolo, să-l dojenească, îl îndemna să ia 
exemplu de la demnitatea strămoşilor, îi amintea de 
austeritatea lui Cato, de înţelepciunea lui Seneca, de eroismul 
lui Marius, de măreţia de neegalat a lui Cezar. 

Într-o zi în care îl văzuse plictisit şi epuizat peste măsură de 
jocul acela nebunesc şi zadarnic, umilit de râsetele şi vorbele 
batjocoritoare ale temnicerilor săi, se apropie de el şi, punându-i 
o mână pe umăr îi spuse: 

— Nu, Cezar, nu. Cruţă-ţi forţele pentru clipa în care vei avea 
în mână sabia dreptăţii. 

Romulus clătină din cap. 

— La ce bun să-mi mai fac iluzii? Ziua aceea nu va veni 
niciodată. Îi vezi pe oamenii aceia de acolo, de pe metereze? Şi 
ei sunt prizonieri în acest loc, vor îmbătrâni în plictiseală şi 
scârbă, până când vor trimite pe alţii în locul lor, apoi pe alţii şi 
eu voi fi tot aici, ei se vor schimba mereu, iar eu voi mereu 
acelaşi, la fel ca zidurile şi copacii, voi îmbătrâni fără să fi fost 
niciodată tânăr. 

Un fulg căzut de la o pasăre care trecea pe deasupra lor 
cobora încet prin aer. Romulus o prinse, o strânse în pumn, 
după care desfăcu degetele şi-l privi fix pe bătrân: 

— Sau poate că te gândeşti să-mi meştereşti două aripi din 
pene şi din ceară, cum a făcut Dedal pentru Icar, şi să-mi iau 
zborul de acolo, de sus? 

Ambrosinus îşi plecă fruntea. 

— Măcar de-aş putea, băiete, măcar de-aş putea... Dar poate 
că aş putea face ceva pentru tine, pot să te învăţ ceva: nu-i lăsa 


să-ţi întemniţeze şi sufletul, aşa cum au făcut cu corpul. Ridică 
apoi ochii spre cer. Priveşte la pescăruşul acela... îl vezi? lată, 
lasă-ţi sufletul să zboare cu el, acolo sus, respiră adânc... aşa, 
încă... iarăşi. li puse mâinile pe tâmple, închizând ochii. Şi acum, 
zboară, fiule, închide ochii şi zboară... pe deasupra necazurilor, 
dincolo de zidurile acestei locuinţe dărăpănate, pe deasupra 
stâncilor de la malul mării şi pe deasupra pădurilor, zboară către 
soare şi scaldă-te în lumina sa nesfârşită. Vocea îi scăzu, în timp 
ce lacrimile se prelingeau încet din ochii închişi. Zboară, spunea 
el cu vocea înăbuşită, nimeni nu poate ţine încătuşat sufletul 
unui om. Respirația lui Romulus se acceleră mai întâi, ca la un 
căţel speriat, apoi, când se mai linişti, căpătă un ritm mai rar şi 
regulat, ca într-un somn liniştit. 

Alteori, când totul era zadarnic, când nu găsea acele cuvinte 
care să aibă un sens pentru băiat, Ambrosinus mergea şi se 
aşeza într-un colţ al curţii şi se apuca să-şi scrie memoriile. 
Romulus stătea şi el separat, făcând semne pe nisip cu o nuia, 
dar, apoi, încet-încet, începea să se apropie de bătrân, trăgea cu 
ochiul, încercând să-şi imagineze ce scria el pe acele foi de 
pergament pe care aşternea un scris mărunt şi ordonat. 

Intr-o asemenea zi, se duse pe neaşteptate în faţa lui şi-l 
întrebă: 

— Ce scrii? 

— Îmi scriu memoriile. Ar trebui ca şi tu să te ocupi cu scrisul, 
sau măcar să citeşti. O asemenea ocupaţie te ajută să treci 
peste necazuri, îţi eliberează sufletul de neliniştea şi de plictisul 
de fiecare zi, te pune în legătură cu o altă lume. Am cerut cărţi 
pentru biblioteca ta şi mi le vor aduce: sosesc azi de la Napoli. 
Nu numai filosofie şi geometrie şi manuale de agricultură, ci şi 
nişte povestiri foarte frumoase: Amorurile pastorale ale lui 
Dafne şi Chloe, Et/opica lui Heliodor, aventurile lui Hercule şi ale 
lui Teseu, călătoriile lui Ulisse. O să vezi. Mă duc acum să văd 
dacă totul este în regulă. După aceea, am să-ţi pregătesc cina. 
Nu te îndepărta prea mult, ca să nu te strig prea tare când va fi 
cazul să vii la masă. 

Ambrosinus îşi lăsă cartea pe băncuţa pe care stătuse, închise 
cu grijă călimara şi puse condeiul la locul lui, apoi se îndreptă 
către încăperea care adăpostea cândva biblioteca imperială, cu 


mii şi mii de volume provenind din toate colţurile imperiului, în 
latină şi în greacă, în ebraică şi în siriană, în egipteană sau în 
feniciană. Acum, nişele mari în care se aflau rafturile 
rămăseseră ca nişte orbite goale şi oarbe deschise către neant. 
Nu mai rămăsese decât un bust al lui Homer, orb şi el, alb cao 
fantomă în marea sală cufundată în întuneric. 

Romulus merse câtva timp de-a lungul zidurilor marii curţi şi, 
de fiecare dată când trecea pe lângă cartea lui Ambrosinus, 
arunca asupra ei o privire distrată. La un moment dat, se opri şi 
o privi cu atenţie. Poate că nu era frumos să citească fără 
permisiunea învățătorului său, dar îşi închipui că dacă el lăsase 
cartea acolo, fără nici o indicație anume, putea chiar să arunce 
o privire asupra celor scrise. Se aşeză şi o deschise: în partea de 
sus a primei pagini era desenată o cruce având literele Alfa şi 
Omega la capetele braţelor şi, dedesubt, imaginea unei ramuri 
de vâsc la fel ca amuleta de argint care atârna la gâtul lui 
Ambrosinus. 

Seara era caldă şi ultimele rândunele se adunau în mijlocul 
bolţii cereşti, chemându-se una pe alta, ca şi cum ar fi regretat 
că trebuiau să-şi abandoneze cuiburile acum goale ca să plece 
către zări mai calde. Romulus zâmbi şi spuse în şoaptă: 

— Plecaţi, plecaţi, rândunele, voi care puteţi s-o faceţi, zburaţi 
unde vreţi. O să mă găsiţi şi anul viitor tot aici, eu rămân ca să 
vă păzesc de răufăcători cuiburile. 

Apoi, dădu pagina şi începu să citească. 


XI 


Eu încă nu mă născusem când ultimele oşti purtând acvila 
romană părăseau Britannia ca să nu se mai întoarcă niciodată, 
împăratul avea nevoie în altă parte de toti soldații săi, astfel 
încât pământul meu natal a fost lăsat în voia sorții. O bună 
bucată de vreme nu s-a întâmplat nimic. Cei avuti au continuat 
să conducă oraşele după regulile lăsate de strămoşi, după legile 
şi funcțiile stabilite de Imperiu şi au continuat să aibă contacte 
cu îndepărtata curte de la Ravenna, sperând că, mai devreme 
sau mai târziu, acvilele se vor întoarce. Dar, într-o zi, barbarii 
din Nord, care locuiau dincolo de Marele Zid, năvăliră pe 
pământurile noastre, semănând moarte, distrugere şi foame 
prin raidurile şi jafurile lor continue. Am cerut atunci ajutor de la 
împărat, sperând că nu uitase de noi, dar, desigur, el nu ne 
putea asculta: năvălirea barbară amenința granițele de răsărit 
ale Imperiului, călăreți cruzi şi neobosiți cu pielea măslinie şi cu 
ochi oblici ajunseseră la întinsele câmpii sarmatice, apărând ca 
nişte strigoi din bezna nopții şi înaintau distrugând totul în calea 
lor. Nu se odihneau niciodată şi nici nu dormeau: le era suficient 
să-şi pună capul pe gâtul cailor, iar hrana le era carnea frăgezită 
sub şa de sudoarea cailor. 

Comandantul suprem al armatei imperiale, un erou pe nume 
Aetius, i-a respins pe barbarii cu ochi oblici, cu ajutorul altor 
barbari, într-o bătălie înspăimântătoare care a durat din zori şi 
până la asfintit, dar nu a putut să ne trimită şi nouă câteva 
legiuni. Trimişii noştri l-au implorat, amintindu-i de legăturile de 
sânge, de legile şi de religia care ne uniseră timp de secole şi, în 
cele din urmă, impresionat de rugăminți, s-a hotărât să facă 
totuşi ceva pentru noi. A trimis un om, cu numele de Germanos, 
despre care spuneau că este înzestrat cu puteri taumaturgice şi 
i-a încredințat emblema legiunilor din Britannia: un dragon de 
argint cu coada de purpură care, atunci când bătea vântul, 
părea că prinde viață. Mai mult n-a putut face, totuşi, la vederea 
acelui simbol, sufletele care păreau învinse până atunci s-au 
redeşteptat şi a renăscut vechea mândrie a oamenilor de pe 


aici. Germanos era un luptător curajos şi carismatic. Privirea sa 
scânteietoare şi înflăcărată, strigătele sale ascuţite ca ale unui 
şoim, mâinile sale puternice cu care purta stindardul, credința 
sa de nezdruncinat în justiţie şi în civilizație au făcut adevărate 
minuni: el i-a condus pe oamenii săi în luptă cu strigătul de 
„alleluia!”. Barbarii au fost respinşi şi mulți locuitori înarmaţi au 
primit misiunea de a apăra Marele Zid, de a repara porțiunile 
dărâmate, de a lua în grijă castelele părăsite. Ziua aceea a 
victoriei de pe câmpul de luptă a rămas cunoscută ca bătălia 
Alleluia! 

Dar, pe măsură ce timpul se scurgea, oamenii se întorceau la 
vechile lor îndeletniciri şi doar grupuri mici de oameni slab 
înarmați au fost lăsate ca să supravegheze Țara de Sus de la 
înălțimea Marelui Zid. Şi barbarii s-au întors, au atacat prin 
surprindere, măcelărindu-i pe apărători, îi trăgeau jos de pe 
Ziduri cu sulițele lor cu cârlig, îi străpungeau ca pe nişte bieti 
peşti. Au năvălit după aceea către miazăzi, au luat cu asalt 
oraşele fără apărare, jefuind, punând foc şi distrugând totul. 
Inspăimântători la vedere, aveau feţele vopsite în negru şi 
albastru şi nu cruțau nici femeile, nici bătrânii, nici copiii. 

A fost trimisă o nouă solie la Aetius, comandantul suprem al 
armatei imperiale, pentru a-i cere iarăşi ajutor, dar nici de data 
aceasta el n-a putut face altceva decât să-l trimită tot pe 
Germanos care ştiuse cândva să insufle forță, vigoare şi 
hotărâre în sufletele locuitorilor Britanniei. Germanos părăsise 
de câtăva vreme meseria armelor şi devenise episcop într-un 
oraş din Galia, având faima unui adevărat sfânt. Cu toate 
acestea, nu se dădea în lături să acționeze atunci când i se 
cerea, astfel că s-a îmbarcat ca să ajungă pe insula noastră, l-a 
adunat din nou pe oameni, i-a convins pe orăşeni să fabrice 
săbii şi sulițe, să se instruiască din nou pentru luptă şi, în cele 
din urmă, să pornească împotriva duşmanului. 

De data aceasta, bătălia a avut un rezultat nedecis şi însuşi 
Germanos a fost grav rănit. 

A fost dus în adâncul pădurii de la Gleva şi aşezat pe iarbă, la 
picioarele unui stejar secular, dar înainte de a-şi da sufletul i-a 
pus să jure pe comandanții militari că nu se vor preda niciodată, 
că vor continua să se apere şi că, pentru a asigura paza marelui 


Zid, vor forma o unitate permanentă şi disciplinată, după 
modelul legiunilor romane. Emblema acestei unități urma să fie 
dragonul care îi condusese cânava la victorie. 

Am fost de fată la aceste evenimente: eram încă tânăr, dar 
fusesem inițiat în practicile medicale druide, ca şi în cele ale 
prezicerii şi ale studierii astrelor, călătorisem în mai multe ţări, 
dobândind o serie de cunoştinţe importante, aşa că am fost 
chemat ca să-l îngrijesc pe eroul aflat pe patul morții. N-am 
putut face nimic pentru el, decât, poate, să-i mai uşurez durerile 
provocate de rană, dar n-am putut uita niciodată cuvintele sale 
înălțătoare, fulgerul din privirile sale pe care nici moartea care 
stătea la pândă nu i-l putea înăbuşi. Când Germanos a murit, 
corpul său a fost transportat în Galia şi înmormântat în Lutetia 
Parisiorum, unde se află şi în zilele noastre. Mormântul său este 
venerat ca acela al unui sfânt şi vin în pelerinaj la el atât 
locuitorii din Galia, cât şi cei din Britannia. 

Acea mică armată a noastră, cu luptători de elită, a fost 
formată prin strădania celor mai destoinici dintre bărbați, urmaşi 
ai străvechii nobilimi romane şi celtice din oraşele britanice, 
fiind încartiruită într-un fort din Marele Zid, în apropiere de Mons 
Badonicus sau Mont Badon, cum se numeşte acel loc în dialectul 
nostru din Carvethia. 

Au mai trecut câţiva ani şi se părea că sacrificiul lui Germanos 
contribuise la consolidarea păcii în ţinuturile noastre, dar era o 
simplă amăgire: şirul de ierni foarte aspre şi de veri foarte 
secetoase a decimat hoardele de barbari din Nord, aducându-le 
foamete şi disperare. Atraşi de mirajul oraşelor bogate de la 
câmpie, au declanşat o serie de atacuri în mai multe puncte ale 
Marelui Zid, punând foarte serios la încercare rezistența 
apărătorilor. Mă aflam şi eu la fortul de la Mont Badon, în 
calitate de medic uman şi veterinar, şi am fost chemat de 
comandant, un om de mare valoare şi foarte curajos, pe nume 
său Cornelius Paullinus. Mâna sa dreaptă era locțiitorul său, 
Constantinus, Kustennin în limba din Carvethia, un om care 
dobândise o funcţie consulară. Paullinus m-a primit având pe 
chip o expresie foarte îngrijorată: 

— Forțele noastre nu vor mai fi prea mult timp suficiente 
pentru a respinge atacurile inamice, dacă nu ne va veni cineva 


în ajutor. Pleacă imediat, împreună cu demnitarii pe care i-am 
ales pentru această misiune, şi du-te la Ravenna, la împărat. 
Roagă-l din suflet să ne trimită întăriri, aminteşte-i cât de 
credincioase sunt oraşele şi oamenii noştri fată de simbolul 
romanității, spune-i că, dacă nu va trimite o armată, casele 
noastre vor fi pârjolite, femeile noastre vor fi pângărite, copiii 
noştri luaţi în captivitate. Aşezaţi-vă, dacă este necesar, la 
porțile palatului imperial, rămâneţi acolo zi şi noapte, refuzati să 
mâncaţi şi să beti apă până când veti fi primiţi la împărat. Tu 
eşti cel mai destoinic dintre toţi cei pe care îi cunosc, eşti 
singurul care a călătorit peste mări în Galia şi în Iberia. vorbeşti, 
în afară de latină, şi alte limbi şi cunoşti secretele medicinii şi 
ale alchimiei, putând prin aceasta să-ți atragi considerație şi 
prețuire din partea tuturor. 

L-am ascultat fără a-l întrerupe, conştient de gravitatea 
deosebită a situaţiei şi de marea incredere pe care o avea în 
mine, dar, în adâncul sufletului, mă gândeam că o asemenea 
misiune era extrem de riscantă şi cu şanse minime de succes. 
Drumurile nesigure, provinciile Imperiului aflate în mare parte în 
mâna unor populații turbulente, dificultatea de a procura 
alimente pentru mine şi pentru tovarăşii mei îmi păreau tot 
atâtea obstacole destul de greu de depăşit. Ca să nu mai vorbim 
de cea mai mare problemă: primirea la împărat şi obţinerea 
ajutorului de care tara mea avea atâta nevoie. Aşa că i-am 
răspuns: 

— Nobile Paullinus, eu sunt gata să fac ceea ce îmi ceri şi să- 
mi pun în joc, dacă este necesar, chiar şi viaţa pentru a-mi salva 
patria, dar eşti sigur că aceasta este cea mai bună soluție? Nu 
ar fi mai bine să vă înțelegeţi cu nobilul Wortigern? El este un 
luptător curajos, puternic şi îndrăzneţ, şi are în jurul lui 
războinici mulţi şi bine antrenați care, şi în alte rânduri, dacă-mi 
aduc bine aminte, au mai luptat alături de noi impotriva 
barbarilor din Nord. În plus, el se trage dintr-un tată celt şi o 
mamă romană, având acelaşi sânge cu majoritatea locuitorilor 
de pe aceste pământuri. Şi locţțiitorul tău, Constantinus, îl 
cunoaşte foarte bine. 

Paullinus oftă, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o asemenea 
obiecție. 


— Am încercat deja să facem şi asta, dar Wortigern a cerut un 
preț mult prea mare: puterea asupra întregii Britannii, 
desființarea adunărilor cetăţeneşti, desființarea vechilor funcții, 
dispariția rolului pe care-l aveau senatorii. Asemenea măsuri mă 
tem că ar însemna ceva şi mai rău, iar oraşele care s-au supus 
puterii lui îndură o tiranie nemiloasă şi o asuprire cumplită din 
partea lui. Dacă nu voi mai avea altă cale, voi lua chiar şi o 
asemenea decizie, dar numai atunci când toate alternativele vor 
fi epuizate. In plus... 

Nu mai continuă, oprindu-se ca şi cum n-ar fi îndrăznit sau n- 
ar fi vrut să mai spună ceva anume, dar eu am crezut că pot 
desluşi gândul lui neexprimat. 

— ,.. în plus, am continuat eu, tu eşti roman până în vârful 
unghiilor, fiu şi nepot de romani, poate ultimul din neamul tău, 
şi te pot înțelege, chiar dacă nu cred că timpul poate fi oprit în 
loc, iar roata istoriei să se învârtă în alt sens. 

— Greşeşti, spuse Paullinus. Nu mă gândeam la aşa ceva, 
deși, în adâncul sufletului, am continuat să visez că, într-o zi, se 
vor întoarce acvilele romane. Mă gândeam la clipele în care ti l- 
am adus de pe câmpul de luptă pe Germanos, rănit de moarte, 
în pădurea de la Gleva, ca să-i îngrijeşti rana... 

— Imi amintesc de ziua aceea, îi răspunsei. N-am putut face 
mare lucru atunci. 

— Ba ai făcut destul, spuse Paullinus. l-ai dat măcar timpul 
necesar ca să primească din partea unui preot ultima 
împărtăşanie şi iertarea creştinească a tuturor păcatelor, şi ca 
să poată spune ultimele cuvinte. 

— Pe care numai tu le-ai putut asculta. Ji le-a şoptit la ureche 
înainte de a-şi da sufletul. , 

— Aş vrea ca acum să ți le spun şi tie, continuă Paullinus. lsi 
duse o mână la frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi concentreze mai 
bine forțele memoriei şi ale sufletului. Apoi spuse: 


Venit adulescens a mari infero cum spatha 
pax et prosperitas cum illo, 

aquila et draco iterum volabunt 
Britanniae in terra lata. 


— Par să fie versurile unui vechi cântec popular, spusei eu 
după câteva clipe de reflecţie. Un tânăr războinic care vine pe 
mare aducând pacea şi prosperitatea: este o temă foarte des 
întâlnită. Asemenea cântece sunt foarte frecvente printre 
oamenii din popor în perioadele de foamete, de război, de 
sărăcie. 

Era, însă, clar că pentru Paullinus cuvintele aveau o altă 
semnificaţie. El spuse: 

— Acesta este înțelesul aparent: cuvintele acelea, ultimele 
rostite de un erou în pragul morții, au o altă semnificaţie, mai 
profundă şi mai importantă, esențială pentru salvarea acestui 
pământ şi a noastră, a tuturor. Acvila reprezintă Roma, iar 
dragonul este stema noastră, emblema legiunii din Britannia. Eu 
presimt că totul îti va deveni mai limpede atunci când vei 
ajunge în Italia şi vei fi primit de împărat. Du-te, te rog din 
suflet, du până la capăt această misiune pe care ţi-o încredinţez. 

Atât de fierbinte şi disperată era rugămintea sa, încât am 
acceptat să fac ceea ce imi cerea, chiar dacă versurile acelea 
ciudate nu-mi făcuseră o impresie deosebită. În faţa senatului 
din Carvethia, reunit în şedinţă sub conducerea lui Kustennin, 
jurai să mă întorc cu o armată pentru a elibera o dată pentru 
totdeauna pământul nostru de amenințarea barbară. Plecai a 
doua zi şi, înainte de a coborâ în port împreună cu tovarăşii mei 
de călătorie, aruncai o ultimă privire către fortul de la Marele 
Zid, către dragonul roşu care flutura pe turnul cel mai înalt, 
către silueta aflată în picioare pe ziduri, învăluită într-o mantie 
de aceeaşi culoare: Cornelius Paullinus şi speranțele sale 
dispărură încet în urma mea în pâcla uşoară a unei dimineţi de 
toamnă. 

Am ridicat ancora şi, profitând de vântul prielnic, ne-am 
îndreptat spre Galia, unde am debarcat pe la sfârşitul lui 
octombrie, dar călătoria fusese, de altfel, lungă şi obositoare, 
aşa cum era de prevăzut. Unul dintre tovarăşii mei s-a 
îmbolnăvit şi a murit după ce căzuse în apele îngheţate ale unui 
râu, un altul s-a rătăcit în timpul unui viscol pe când traversam 
Alpii. Ultimii doi au murit într-o ambuscadă organizată de o 
bandă de tâlhari într-o pădure din Padusa. Am fost singurul care 
am scăpat şi, când am ajuns la Ravenna, am încercat în zadar 


să fiu primit de împărat: acesta era o marionetă neputincioasă 
în mâinile altor barbari. N-au ajutat la nimic rugămințile şi nici 
măcar Înfometarea, aşa cum îmi ceruse Paullinus. În cele din 
urmă, obosiţi să mă mai vadă acolo, servitorii m-au alungat cu 
lovituri de bâtă din curtea palatului. 

Extenuat de aşteptarea prelungită şi de foame am plecat, 
cuprins de disperare, departe de oraşul acela şi de oamenii 
aceia atât de nepăsători, am rătăcit din sat în sat cerând 
țăranilor găzduire şi primind un colț de pâine uscată şi un pahar 
cu lapte pentru munca mea de medic uman şi veterinar, 
alternând după caz cele două profesii. Şi fără îndoială că, în 
anumite cazuri, am avut mai multe motive să salvez animale de 
povară nevinovate, decât ființe omeneşti obtuze şi violente. 

Vai de mândrul sânge latin! Ţara era înțesată de bande de 
tâlhari, gospodăriile erau locuite de ţărani săraci chinuiti de 
taxele insuportabile. De-a lungul vechilor şi faimoaselor şosele 
construite de mari consuli romani, cetăți înfloritoare cândva, 
înconjurate de ziduri cu bastioane semeţe nu mai erau acum 
decât biete fantome de ziduri ruinate şi pe jumătate distruse, 
printre crăpăturile cărora apăruseră deja perdelele de iederă. 
Cerşetori zdrențăroşi se îngrămădeau în pragul caselor de 
bogătaşi, încăierându-se pe resturile aruncate câinilor sau pe 
matele împuţțite rămase de la sacrificarea animalelor. Nu mai 
existau pe dealuri viile şi livezile de măslini la care visam citind, 
pe când eram copil de şcoală în Carvethia, poemele lui Horatius 
şi Vergilius, şi boii albi cu coarnele ca secera lunii nu mai 
trăgeau plugurile care să brăzdeze ogoarele, nici gestul larg şi 
solemn al semănătorului care desăvârşea lucrarea câmpului. Se 
mai vedeau ici-colo doar păstori sălbăticiți care mânau turme de 
oi şi de capre pe păşuni uscate, sau cârduri de porci prin 
pădurile de stejar căutând cu disperare ghindă ca să-şi 
potolească foamea. 

În ce ne puseserăm noi speranțele! Ordinea, dacă se putea 
numi astfel, era asigurată de hoarde de barbari din care se 
compunea acum armata imperială, mai credincioşi şefilor lor 
decât puținilor ofițeri romani. Ei mai mult asupreau poporul 
decât il apărau. Imperiul nu mai era decât un fel de larvă, o 
simplă fantomă aşa cum era şi impăratul, iar cei care fuseseră 


stăpânii lumii se aflau acum sub călcâiul unor stăpâni neciopliţi 
şi îngâmfați. De câte ori nu le-am privit cu atenţie fețele 
abrutizate, frunțile şiroind de o sudoare servilă, încercând să 
descopăr trăsăturile nobile ale lui Cezar şi Marius, spiritul plin de 
măreție al lui Caton şi Seneca! Şi totuşi, la fel cum o rază de 
soare pătrunde pe neaşteptate printr-o pătură deasă de nori din 
toiul unei furtuni, tot astfel, câteodată, fără vreun motiv anume, 
din privirile acelea mai răzbătea, când şi când, mânaria 
orgolioasă a strămoşilor şi, văzând aceasta, nu mă puteam opri 
să nu cred că, poate, nu era totul pierdut. 

In oraşe şi la sate, religia creştină învinsese peste tot şi 
imaginea lui Hristos răstignit îi privea pe cei care credeau în el 
de pe altare sculptate în lemn sau în marmură, dar la țară, 
ascunse şi oarecum protejate în desişul codrilor, se mai înălțau 
încă templele închinate vechilor zeități ale străbunilor. Mâini 
necunoscute depuneau ofrande în fața acestor monumente 
sfărâmate şi pângărite, iar din adâncul pădurii sau de pe 
piscurile munților se mai auzea sunetul flautelor şi al tobelor 
care chema credincioşi necunoscuţi să invoce Driadele 
pădurilor, Nimfele izvoarelor şi ale lacurilor. În locurile cele mai 
izolate, în fundul peşterilor, printre vegetația înmiresmată, 
putea apărea pe neaşteptate imaginea sălbatică a lui Pan, cel cu 
copita despicată, cu un falus enorm apărându-i dintre coapsele 
puternice, mărturie a ritualurilor orgiastice care nu fuseseră nici 
uitate, nici abandonate. 

Propovăduitorii lui Hristos predicau apropiata sa reîntoarcere 
şi Judecata de Apoi şi îi îndemnau pe credincioşi să nu se mai 
gândească la cetatea pământească, pentru a-şi înălța privirile şi 
speranțele doar către Cetatea lui Dumnezeu, în felul acesta, cu 
fiecare zi care trecea, se stingea în sufletele oamenilor 
dragostea pentru patrie, dispărea cultul strămoşilor şi al celor 
mai sfinte amintiri, toate acestea fiind lăsate pe seama studiilor 
pur academice ale învăţaților. 

Ani de zile am fost preocupat doar să supraviețuiesc zi de zi, 
uitând de motivul pentru care mă aflam atât de departe de ţara 
mea, sigur de faptul că şi acolo, la picioarele Marelui Zid, totul 
era în paragină, totul era pierdut, că prietenii şi tovarășii mei 
muriseră, că nu mai exista speranţa libertății şi a demnității unei 


vieti civilizate. Într-adevăr, cu ce bani şi cu ce provizii m-aş fi 
putut incumeta să mă întorc, dacă tot ceea ce câștigam nu era 
de ajuns decât să-mi astâmpere foamea. Nu-mi mai rămăsese 
decât o dorință sau, poate, un vis: să văd Roma! In pofida jafului 
nemilos la care o supuseseră, cu o jumătate de secol înainte, 
barbarii lui Alaric, Urbea se înălța şi acum ca una dintre cele mai 
frumoase oraşe din lume, apărată mai mult de simbolul 
Sfântului Pontif, decât de impunătoarele ziduri construite sub 
domnia lui Aurelian, şi acolo se mai reunea Senatul pe vechile 
sale locuri, mai mult ca să păstreze o venerabilă tradiţie, decât 
să ia decizii care, în conditiile de azi, scăpau complet de sub 
autoritatea sa. Aşa că, într-o zi, am pornit la drum, sub 
înfăţişarea unui preot creştin, singura care, poate, impunea o 
oarecare teamă tâlharilor şi hotilor mai mărunți. Şi, tocmai în 
timpul acelei călătorii de-a curmezişul Apeninilor, soarta mea s-a 
schimbat pe neaşteptate, ca şi cum destinul şi-ar fi adus aminte 
dintr-o dată de mine, şi-ar fi dat seama că încă mai trăiam şi că 
mai puteam fi bun la ceva în locurile acelea, în mijlocul acelei 
lumi în care nu mai exista nici o speranță. 

Era o seară de octombrie, era gata să se întunece şi eu îmi 
pregăteam un adăpost pentru noapte, adunând o grămadă de 
frunze uscate care să-mi servească drept culcuş la picioarele 
unei stânci, când mi s-a părut că aud un geamăt în desişul 
pădurii. Mă gândeam că putea fi mormăitul vreunui animal de 
noapte sau chemarea unui huhurez care seamănă destul de 
mult cu geamătul unui om, dar mi-am dat seama destul de 
curând că era vorba despre tânguirea unei femei. M-am ridicat 
în picioare şi m-am strecurat printre copaci în direcția de unde 
venea acel sunet, mergeam cu pas uşor şi mă feream să nu fiu 
văzut aşa cum învățasem să mă mişc pe când eram tânăr, în 
pădurea sacră de la Gleva. La un moment dat, în fața mea a 
apărut, în mijlocul unui luminiş, o tabără păzită de soldați, în 
parte romani şi în parte barbari, dar echipați şi înarmați cu totii 
după obiceiul roman. În mijlocul taberei ardea un foc şi unul 
dintre corturi era luminat. De acolo se auzea tânguirea aceea. 
M-am apropiat şi nu m-a oprit nimeni, pentru că, la vremea 
aceea, vechea mea pricepere de druid îmi permitea să-mi fac 
aproape invizibil corpul, astfel încât să semene cu una dintre 


infinitele umbre ale nopții; am scos o vorbă abia când mă aflam 
deja în cort şi toţi se întorseseră uluiţi către mine ca şi cum m-aş 
fi înfiripat din nimic. Aveam în fată un bărbat cu o înfăţişare 
impunătoare, cu fata încadrată de o barbă neagră care il făcea 
să pară un vechi patrician. Maxilarele incleştate, expresia 
ochilor negri şi cu o privire pătrunzătoare arăta că sufletul îi era 
apăsat de o cumplită nelinişte. Alături de el, o femeie foarte 
frumoasă plângea în hohote lângă un pat pe care zăcea un copil 
poate de patru sau cinci ani, aparent fără viață. 

— Cine a dat ordin să fie chemat un preot? întrebă bărbatul 
privindu-mă nedumerit. Era clar că, în înfăţişarea mea umilă, în 
hainele mele murdare şi jerpelite era ceva sărăcăcios şi, poate, 
dubios care făcea să fiu luat mai degrabă drept un cerşetor 
decât un slujitor al lui Dumnezeu. 

— Nu sunt preot... nu încă, am răspuns. Dar mă pricep la 
medicină şi poate că reuşesc să fac ceva pentru copilul acela. 

Bărbatul m-a privit cu ochii plini de lacrimi şi mi-a spus: 

— Copilul acela a murit. Şi era singurul nostru fiu. 

— Nu cred, i-am răspuns. Incă mai simt un suflu de viață în 
cortul acesta. Lăsaţi-mă să-l consult. Omul consimţi cu 
resemnarea celor disperaţi şi femeia mă privi cu ochii plini de 
uimire şi de speranță. 

— Lăsaţi-mă singur cu el şi înainte de ivirea zorilor, dacă mai 
este vreo şansă, am să vi-l las în grijă, am spus, mirându-mă eu 
însumi de cuvintele mele. Nu-mi dădeam seama, într-adevăr, 
din ce cauză, ca printr-o minune şi în acele locuri izolate, am 
simţit în adâncul sufletului renăscând străvechile daruri ale 
ştiinţei romane şi moştenirea puterilor  druidice într-o 
concentrare unică de o formidabilă energie şi calmă conştiinţă 
de sine. Era ca şi cum în toți acei ani aş fi trăit uitând de mine 
însumi şi de demnitatea mea şi, dintr-o dată, mi-aş fi dat seama 
că puteam reda culoarea vieții în obrajii palizi ai acelei fiinţe şi 
lumină ochilor care păreau stinşi sub pleoapele închise. 
Vedeam, desigur, semnele otrăvirii, dar nu puteam şti cât de 
avansat era procesul de intoxicare. Omul ezita, dar femeia a 
fost aceea care l-a convins. L-a apucat de braț şi l-a tras afară 
din cort, şoptindu-i ceva la ureche. Se gândea, probabil, că eu 


nu puteam să-i fac mai mult rău decât boala de care credeau ei 
că suferea. 

Mi-am deschis desaga şi am văzut rapid ce aveam la 
îndemână. În toți acei ani, îmi împrospătasem mereu rezerva de 
medicamente, continuasem să culeg ierburi şi rădăcini, fiecare 
la timpul lor, şi să le prepar conform regulilor pe care le ştiam, 
astfel încât am pus să se încălzească apă pe un vas cu jăratic şi 
am pregătit o infuzie puternică, capabilă să pună din nou în 
funcțiune organismul acum aproape inert al copilului, am 
încălzit pietre şi le-am învelit în cârpe curate, aşezânadu-le în 
jurul corpului său deja răcit. Am turnat apă caldă, aproape 
clocotită, într-o ploscă şi i-am pus-o pe piept. Trebuia să trezesc 
o fărâmă de viață în corpul acela, inainte de a-i da leacul 
preparat. Când am văzut că pe pielea sa învineţită apăruseră 
picături mici de sudoare, i-am picurat infuzia în gură şi în nas şi 
am observat aproape imediat o reacție, un tremur abia 
perceptibil al micilor lui nări. 

Afară, toată lumea păstra tăcerea, nu mai auzeam nici măcar 
plânsul mamei: oare femeia aceea mânară şi atât de frumoasă 
se resemnase cu o pierdere atât de grea? Am continuat să-i dau 
câteva picături din infuzie şi am văzut o reacție mai puternică şi, 
imediat după aceea, o contracție vizibilă a pântecelui. L-am 
apăsat atunci cu putere cu mâinile pe stomac şi micuțul a 
vomitat: un lichid verzui şi cu miros greu care nu mi-a lăsat nici 
o urmă de îndoială, l-am mai picurat din infuzie şi au urmat alte 
contractii, apoi un icnet şi mai puternic, urmat de încă un val de 
vomă şi alte convulsii. În cele din urmă, copilul s-a întins liniştit 
pe pat şi eu l-am dezbrăcat şi l-am spălat, acoperindu-l la sfârşit 
cu un cearşaf curat. Avea tot corpul scăldat în sudoare, dar 
acum respira şi inima începuse să i se simtă, bătaie cu bătaie, 
într-un ritm chinuit care mi se părea că este din ce în ce mai 
puternic şi pentru mine, suna mai triumfător decât bătăile unei 
tobe mari. Am examinat cu atenţie ceea ce dăduse afară din 
stomac şi bănuielile mi s-au confirmat. Am ieşit atunci din cort şi 
am venit până în fața părinților copilului. 

Erau aşezaţi pe două scaune lângă focul din mijlocul taberei şi 
li se citea în priviri o încordare teribilă. Auziseră dinăuntru acele 
icnete ale băiatului şi deja ştiau că erau semne neîndoielnice ale 


vieții, dar fuseseră de acord să mă lase singur cu copilul şi-şi 
respectau promisiunea. 

— O să trăiască, am spus eu cu o studiată şi liniştită mânarie. 

Imediat după aceea, am adăugat: 

— A fost otrăvit. 

Cei doi s-au dus în grabă în cort şi am auzit hohotele unui 
plâns de bucurie ale mamei care-şi îmbrăţişa copilul. Mă 
îndreptam către marginea taberei, acolo unde era aprins focul 
santinelelor, ca să nu tulbur sentimentele lor atât de puternice 
şi de intime, dar, la auzul unei voci ferme, m-am oprit la 
jumătatea drumului. Era el, tatăl. 

— Cine eşti? m-a întrebat. M-am întors şi l-am văzut în fața 
mea privindu-mă fix. Cum de ai ajuns până în cortul meu, atât 
de bine păzit de oameni înarmaţi? Si cum de l-ai adus la viată pe 
fiul meu? Eşti oare... un sfânt sau un înger venit din cer? Sau 
eşti vreunul dintre duhurile pădurii? Spune-mi, te rog. 

— Sunt doar un om oarecare, cu unele cunoştinţe de medicină 
şi de ştiinţe naturale. 

— Iți datorăm viața singurului nostru copil şi pentru aşa ceva 
nu există o răsplată pe măsură. Dar cere-mi şi, în limitele 
posibilităților mele, vei primi ce ai cerut. 

— O masă caldă şi o pâine ca să am la drum pentru mâine vor 
fi o recompensă suficientă, am răspuns eu. Cea mai mare 
răsplată a fost pentru mine faptul că l-am văzut respirând pe 
copilul acela. 

— Încotro mergi? m-a întrebat. 

— La Roma. Visul meu dintotdeauna a fost să văd Urbea şi 
minunățiile sale. 

— Şi noi mergem spre Roma. Aşadar, te rog, rămâi cu noi: vei 
călători astfel în siguranţă şi atât eu cât şi soția mea sperăm din 
toată inima că vei accepta să rămâi mereu cu noi ca să-l ai în 
grijă pe fiul nostru. Va avea nevoie de un învățător şi cine l-ar 
putea ajuta mai bine decât tine, un om cu atâtea cunoştinţe şi 
cu asemenea însuşiri miraculoase? 

Chiar speram să-l aud spunându-mi aşa ceva, dar i-am 
răspuns că mă voi mai gândi şi că-i voi da un răspuns când vom 
ajunge la Roma. Intre timp, urma să mă străduiesc ca băiatul să 
se înzdrăvenească pe deplin, dar el, tatăl, ar fi trebuit să-l 


găsească pe asasin, pe acel om care-l ura atât de tare încât 
fusese capabil să otrăvească o ființă nevinovată. 

In acel moment, el a părut să-şi dea seama de ceva şi mi-a 
răspuns: 

— Asta este treaba mea. Vinovatul n-o să scape nepedepsit. 
Dar tu, între timp, acceptă-mi ospitalitatea şi şezi la masa mea, 
după care odihneşte-te în putinul timp care a mai rămas până 
dimineața. O meriti pe deplin. 

Mi-a spus că-l chema Oreste şi că era ofițer în armata 
imperială. In timp ce stăteam de vorbă, s-a apropiat de noi şi 
soția sa, Flavia Serena, care, cuprinsă încă de emotie voia să-mi 
apuce mâna ca să mi-o sărute. M-am retras în mare grabă şi m- 
am înclinat în fața ei, salutând-o cu respect. Era cea mai 
frumoasă şi mai nobilă persoană pe care o văzusem în viața 
mea. Nici chiar groaza de a-şi pierde copilul nu schimbase 
armonia trăsăturilor sale nobile şi nici nu întunecase lumina din 
ochii ei de culoarea ambrei. Ultimele evenimente mai 
adăugaseră doar o strălucire a suferinței şi a încordării prin care 
trecuse. Avea o atitudine mândră, dar privirea îi era gingaşă ca 
un asfintit de primăvară, fruntea înaltă era mărginită de bucle 
negre cu reflexe violete, degetele erau lungi şi subțiri, pielea 
albă şi delicată. O cingătoare de catifea îi scotea în evidență 
talia şi şoldurile frumos conturate pe sub hainele subțiri din 
lână, iar gâtul îi era împodobit de un colier de argint de care 
atârna o singură perlă neagră. Nu voi mai avea parte niciodată 
în viată să văd o ființă de o asemenea frumusețe răpitoare şi 
încă din prima clipă în care am văzut-o am ştiut că-i voi fi 
credincios cât voi mai trăi, oricare ar fi fost soarta pe care 
viitorul ne-ar fi putut-o rezerva. 

Am  salutat-o cu o plecăciune adâncă şi i-am cerut 
permisiunea să mă retrag: eram obosit mort şi îmi cheltuisem 
toată energia în duelul acela victorios împotriva morții. Am fost 
condus la un cort şi m-am prăvălit sleit de puteri pe un pat de 
campanie, dar ceasurile până dimineața le-am petrecut nu 
dormind cu adevărat, ci într-o toropeală apăsătoare întreruptă 
din când în când de urletele sfâşietoare ale unui om supus la 
cazne. Probabil că era acela pe care Oreste îl bănuia că-i 
otrăvise fiul. Dimineaţa, n-am vrut să întreb şi nici nu am vrut să 


aflu altceva pentru că ştiam deja destule: tatăl acelui copil era 
cu siguranță un om cu mare putere în stat dacă îşi făcuse nişte 
duşmani atât de înverşunați încât să pună în pericol viaţa fiului 
său. Când tabăra a fost ridicată şi am plecat, am lăsat în urmă 
cadavrul ciopârțit al unui om legat de trunchiul unui copac. Până 
seara, animalele pădurii urmau să lase din el doar scheletul. 

Am devenit în felul acesta preceptorul acelui copil şi membru 
al familiei, trăind mai mulți ani în conditii demne de invidiat, 
locuind în case deosebit de somptuoase, întâlnind personaje 
importante, dedicându-mă studiilor mele preferate şi 
experiențelor din domeniul ştiinţelor naturale şi uitând, în felul 
acesta, complet de misiunea cu care fusesem trimis în Italia cu 
atâta timp înainte. Oreste lipsea de acasă deseori, luând parte 
la campanii militare foarte periculoase, iar când se întorcea la ai 
săi era însoțit de căpeteniile barbare ale unităţilor din armată. 
Cu fiecare an care trecea, ofițerii romani erau din ce în ce mai 
puțini. Cei mai capabili bărbaţi din rândul aristocrației preferau 
să facă parte din clerul creştin şi să devină păstori ai unor 
suflete decât conaotieri în fruntea unor armate. Aşa fusese cazul 
lui Ambrosius care, în vremea împăratului Teodosius, părăsise o 
carieră militară strălucită pentru a deveni episcop la Milano şi 
tot astfel se întâmplase şi cu însuşi Germanos, comandantul 
nostru suprem din Britannia care, în cele din urmă, lăsase sabia 
pentru a îmbrăca odăjdiile preoțeşti. 

Dar Oreste era plămădit dintr-un alt aluat: am aflat pe 
parcursul timpului că în tinereţe se aflase în serviciul hunului 
Attila, distingându-se prin înțelepciunea şi inteligenţa sa şi nu 
era nici o îndoială că ţinta sa era să ajungă la putere. 

Mă aprecia foarte mult şi nu rareori îmi cerea şi mie sfatul în 
unele privințe, dar sarcina mea principală rămânea educația 
fiului său, Romulus. Aş putea spune chiar că mi-a cedat mie 
atribuțiile sale părinteşti, el fiind cu totul captivat de 
ascensiunea către cele mai înalte demnități militare. A reuşit 
într-o bună zi să obțină titlul de părinte al poporului roman şi 
comanda supremă a armatei imperiale. În acel moment a luat o 
decizie care urma să-şi pună pecetea pe viața noastră, a 
tuturor, deschizând, într-un anumit fel, şi o nouă eră. 


În anul acela domnea împăratul lulius Nepos, un om slab de 
înger şi incapabil, dar având relaţii foarte bune cu împăratul din 
Răsărit, Zenon. Oreste a plănuit să-l detroneze şi să urce el pe 
tron. M-a pus la curent cu intenţia sa şi m-a întrebat ce părere 
aveam, l-am răspuns că era o adevărată nebunie: cum se putea 
gândi că soarta sa ar fi putut să fie diferită de aceea a ultimilor 
împărați care se succedaseră, unul după altul, pe tronul 
cezarilor? Se gândea oare şi la ce primejdii îngrozitoare urma 
să-şi expună familia? 

— De data aceasta va fi altfel, mi-a răspuns şi n-a vrut să-mi 
mai spună nimic. 

— Dar cum poți fi sigur de fidelitatea acestor barbari? Ei nu 
vor altceva decât bani şi teritorii: atât timp cât vei putea să le 
dai aceste două lucruri te vor urma, când nu vei mai putea să-i 
îmbogățeşti, vor alege pe oricare altul, mai bogat şi mai dispus 
să le satisfacă pretenţiile şi lăcomia din ce în ce mai mare. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se despre Legiunea Nova 
Invicta? m-a întrebat. 

— Nu. Legiunile au fost desființate de multă vreme. Ştii bine, 
stăpâne, că tehnica militară s-a dezvoltat foarte mult în ultimii o 
sută de ani. Şi mă gândeam, din contra, la legiunea pe care 
Germanos o formase înainte de a muri lângă Marele Zid, 
apărând fortul de la Mont Badon şi care poate că nici nu mai 
exista. 

— Greşeşti, răspunse Oreste. Nova Invicta este o unitate de 
elită, formată doar din soldați proveniţi din Peninsulă sau din 
vechile provincii, pe care eu am reorganizat-o în mare secret şi 
o țin pregătită de ani de zile sub comanda unui om foarte 
capabil şi cu mari calități cetăţeneşti şi militare. In acest 
moment ea se apropie în marş forțat şi în scurt timp soldaţii vor 
poposi la o distanță nu prea mare de reşedinţa noastră din 
Emilia. Dar aceasta nu este singura noutate: nu eu voi fi 
împăratul. 

L-am privit uluit, în timp ce un gând înfricoşător îşi făcea loc 
în mintea mea. 

— Nu? am întrebat. Atunci, cine ar putea fi? 

— Fiul meu, a răspuns el, fiul meu, Romulus, care va căpăta şi 
titlul de Augustus. Va purta numele primului rege şi al primului 


împărat al Romei. lar eu îi voi asigura spatele, păstrând 
comanda supremă a armatei imperiale. Nimeni şi nimic nu-i va 
putea face vreun rău. 

N-am mai spus nimic, pentru că orice aş fi zis ar fi fost în 
Zadar. El hotărâse deja toate acestea şi nimic nu l-ar fi putut 
face să-şi schimbe planurile. Nu părea să-şi dea seama nici 
măcar de faptul că-şi expunea fiul, elevul meu, băiatul meu 
drag, unui pericol de moarte. 

In noaptea aceea m-am culcat târziu şi multă vreme am 
rămas în pat cu ochii deschişi fără a reuşi să adorm. Prea multe 
gânduri mă asaltau şi printre toate acestea era imaginea acelor 
bărbați care se apropiau în marş forțat ca să stea drept pavăză 
unui copil care devenea împărat. Soldați ai ultimei legiuni, gata 
să facă sacrificiul suprem pentru destinul ultimului împărat... 

XXX 

Povestea se termina aici şi Romulus îşi înălţă fruntea, 
închizând cartea. Il văzu în faţa sa pe Ambrosinus. 

— Bănuiesc că a fost o lectură interesantă. Te strig de ceva 
vreme şi tu nu te învredniceşti nici măcar să-mi răspunzi. Cina 
este gata. 

— lartă-mă, Ambrosine, nu te-am auzit. Am văzut cartea pe 
care ai lăsat-o şi m-am gândit... 

— Nu-i nimic în cartea aceea pe care tu să nu-l poţi citi. Hai, 


să mergem. 

Romulus luă cartea sub braţ şi-l urmă pe învățătorul său către 
sufragerie. 

— Ambrosine... începu el la un moment dat. 

— Da? 


— Ce înseamnă profeția aceea? 

— Aceea? Ei bine, nu este un text prea greu de înţeles. 
— Nu, sigur că nu, dar... 

— lată ce înseamnă: 


„Va veni un tânăr dinspre mările din sud 

cu sabia sa aducând pacea şi prosperitatea. 
Acvila şi dragonul vor continua să domnească 
peste întinsele pământuri ale Britanniei.” 


Este o profeție, Cezar, şi, ca toate profeţiile, are o semnificaţie 
înflăcărată, dar este în stare să ajungă până la sufletele acelor 
oameni pe care Dumnezeu i-a ales pentru a împlini tainicele sale 
planuri. 

— Ambrosine... mai spuse Romulus. 

— Da. 

— Tu... tu o iubeai pe mama? 

Bătrânul învăţat îşi plecă fruntea golaşă şi făcu un semn 
aprobator plin de gravitate şi de durere. 

— Da, o iubeam. Cu o iubire simplă şi pe deplin devotată pe 
care nu am îndrăznit să mi-o mărturisesc nici mie însumi, dar în 
numele căreia eram gata să-mi dau chiar şi viaţa în orice clipă. 

Îşi ridică privirile către băiat şi ochii săi străluceau ca nişte 
cărbuni aprinşi când spuse: 

— Cel care a pus să fie omorâtă va plăti pentru aceasta cu o 
moarte înfiorătoare. Jur. 


XV 


Ambrosinus era ca şi dispărut. De câtva timp se ocupa cu 
explorarea unor părţi mai puţin cunoscute ale vi;//ei, în special a 
vechilor locuinţe care nu mai erau folosite. Curiozitatea sa 
neostoită se apleca asupra unor obiecte abandonate, dar care 
prezentau pentru el un interes excepţional: fresce, statui, 
documente de arhivă, materiale de laborator, unelte de tâmplar 
şi de dulgher. Îşi petrecea mare parte din timp reparând 
diferitele unelte care nu mai fuseseră folosite de cine ştie când, 
cum erau moara şi fierăria, cuptorul şi latrina cu apă curentă. 

Barbarii îl considerau de-acum un fel caraghios lunatic şi 
râdeau când îl vedeau trecând pe lângă ei sau îşi băteau joc de 
el. Aşa făceau toţi, dar cu excepţia unuia: Wulfila. Işi dădea 
seama prea bine de inteligenţa bătrânului ca să-l subaprecieze. 
ÎI lăsa liber înăuntrul v;//ei dar nu-i permitea să iasă dincolo de 
zidurile exterioare fără o strictă supraveghere. 

Romulus se gândi că în ziua aceea bătrânul uitase să-i ţină 
lecţia de limba greacă, ocupat cu cine ştie ce lucruri mai 
captivante, aşa că se îndreptă spre interiorul clădirii, cea care 
cobora pe un fel de povârniş. Acolo erau paznici mai puţini 
pentru că zidul era foarte înalt şi nimeni nu putea ajunge până 
în vârf, iar în partea cealaltă era o râpă adâncă. Era o zi de la 
sfârşitul lui noiembrie, răcoroasă, dar limpede, astfel că se 
puteau vedea în depărtare ruinele de la Athenaion-ul din 
Surrentum şi, în capătul golfului, conul Vezuviului, de un roşu 
ruginiu, profilat pe fondul de un albastru pur al cerului. Nu se 
auzea decât sunetul paşilor săi pe aleea pavată cu piatră 
sfărâmată şi presată şi freamătul vântului printre crengile pinilor 
şi ale stejarilor seculari. Un măcăleandru îşi luă zborul cu un 
fâlfâit uşor din aripi, o şopârlă verde ca smaraldul se grăbi să se 
strecoare într-o crăpătură a zidului: acel mic univers parcă 
saluta trecerea sa prin foşnete abia perceptibile. 

Până aproape de ivirea zorilor, din locuinţele soldaţilor 
răsunaseră chiotele de bucurie pentru sosirea unui cârd de 
prostituate, împiedicându-l să doarmă, dar băiatul nu se simţea 


obosit din cauza insomniei: nu putea exista oboseală dacă nu 
era nici o activitate, dacă nu existau proiecte, nici perspective, 
nici viitor. În momentul acela, el nu suferea în vreun fel şi nici nu 
avea de ce să se bucure, neavând niciun motiv pentru aceasta. 
Sufletul său vibra absurd şi zadarnic în contact cu lumea 
înconjurătoare, ca pânza unui păianjen rămasă în vânt. Totuşi, 
aerul acela curat, acea respiraţie liniştită a naturii erau plăcute 
şi Romulus îngâna cu vocea scăzută un cântecel de-al său de 
copil care, cine ştie de ce, îi venise în minte tocmai în clipele 
acelea. 

Se gândea că, în cele din urmă, s-ar putea obişnui cu 
închisoarea aceea, pentru că te obişnuieşti cu orice şi, în fond, 
soarta sa nu era mai rea decât a altora. Acolo, departe, pe 
uscat, nu aveau, oare, loc măceluri şi războaie şi sărăcie şi 
năvăliri şi foamete? Încerca să nu mai ia în seamă prezenţa lui 
Wulfila, să uite de înfăţişarea lui, singurul element capabil să 
tulbure amorţeala apatică a sufletului său şi să declanşeze în 
mintea lui convulsii dureroase, o mânie pe care nu putea să şi-o 
permită şi nici s-o întreţină, o spaimă care nu mai era justificată, 
o senzaţie apăsătoare de ruşine cu atât mai supărătoare, cu cât 
era absolut inevitabilă. 

Deodată, simţi pe obraz senzaţia ciudată a unui curent de aer, 
puternic, concentrat care mirosea a muşchi şi a apă subterană. 
Privi împrejur, dar nu văzu nimic. Dădu să se întoarcă şi avu din 
nou acea senzaţie clară, puternică, însoţită de un şuierat abia 
perceptibil de vânt. Şi-şi dădu seama, pe neaşteptate, că venea 
de undeva de jos, dinspre grilajul des pe unde se scurgea apa 
de ploaie. Privi cu atenţie în toate părţile: nu se vedea nimeni. 
Scoase din sacul de şcoală pe care-l purta pe umăr un condei. 
Ingenunche şi începu să zgârie în jurul grilajului pe unde se 
simţea acel curent de aer. Când termină de curăţat, se folosi de 
un beţişor ca să ridice grilajul dintr-o parte, după care îl ridică de 
tot şi-l puse alături pe pavaj. Privi din nou împrejur, după care îşi 
vârăâ capul în golul apărut şi văzu ceva uluitor, cu atât mai 
impresionant cu cât totul îi apărea răsturnat: sub picioarele lui, 
o galerie cu coloane pe margini, împodobită cu fresce şi diferite 
alte motive ornamentale, se deschidea în măruntaiele muntelui. 


Unul dintre pereţii laterali se năruise, astfel încât se crease un 
fel de pantă înclinată pe care se putea coborâ până la 
pardoseala de dedesubt. Intră, trase la loc grilajul deasupra 
capului şi coborăâ fără prea mare greutate până jos. Un nou 
tablou fantastic apăru în faţa ochilor săi: de sus, mănunchiuri de 
raze luminoase pătrundeau prin alte grilaje de scurgere 
iluminând o lungă galerie pardosită cu lespezi de piatră şi 
mărginită pe cele două laturi de un lung şir de statui. Băiatul 
înainta cuprins de uimire şi de admiraţie printre acei bărbaţi cu 
platoşe străvechi, cu feţele iluminate de lumina schimbătoare 
care venea de sus şi pe fiecare dintre soclurile statuilor găsea 
săpate în marmură faptele fiecăruia, victoriile asupra inamicilor: 
erau statuile împăraţilor romani! 

Pe măsură ce înainta, Romulus se simţea din ce în ce mai 
copleşit de acea încărcătură uriaşă de istorie, de grandioasa 
moştenire pe care o simţea apăsându-i umerii încă nevolnici. 
Păşea încet, citind inscripţiile, repetând în şoaptă fapte şi nume 
faimoase: 

— Flavius Constans lulianus, restaurator al Urbei, apărător al 
Imperiului...; Lucius Septimius Severus, Particus Maximus, 
Germanicus, Particus Adiabenicus, Pontifex Maximus...; Marcus 
Aurelius Antoninus, Pius Felix, şi el Augustus, Pontifex Maximus, 
de şase ori Tribun al Plebei...; Titus Flavius Vespasianus, 
Augustus; Claudius Tiberius Drusus Caesar, Uritannicus; Tiberius 
Nero Caesar, Germanicus, Părinte al Patriei, Pontifex Maximus; 
Augustus Caesar, fiul divinului lulius, Pontifex Maximus, consul 
pentru a şaptea oară... 

Un strat subţire de praf se aşezase pe acele statui 
impunătoare, pe sprâncene, în cutele adânci care le brăzdau 
frunţile, pe veşminte, pe arme şi pe semnele distinctive ale 
rangului lor, dar niciuna dintre statui nu avea urme de lovituri 
sau de mutilări. Locul acela era, probabil, un fel de altar 
construit în secret de cine ştie cine, poate de lulianus, cel pe 
care creştinii l-au blamat public dându-i numele de Apostatul şi 
care inaugura prin propria sa imagine, încruntat şi melancolic, 
lungul şir al stăpânilor lumii. 

Romulus se afla acum, tremurând de emotie şi de uimire, în 
faţa zidului dinspre miază-noapte al galeriei şi avea în faţa 


ochilor o placă de marmură verde purtând în mijloc o coroană 
de lauri din bronz aurit. In interiorul coroanei se putea citi cu 
majuscule: 


CAIVS IVLIVS CAESAR 


lar dedesubt, cu litere ca de mână, o expresie enigmatică: 
quindecim caesus, pe care Romulus o citi în şoaptă: 

— Lovit de cincisprezece ori. 

Ce voia să spună această inscripţie? Cezar fusese lovit de 
douăzeci şi trei de ori cu pumnalul, aşa cum citise de atâtea ori 
în cărţile de istorie, nu cincisprezece... Şi ce rost avea ca într-o 
inscripţie glorificatoare, într-un text imprimat pe o marmură de 
preţ, împodobită cu bronz şi cu aur, să apară trista amintire a 
Idelor lui martie, evocarea uciderii celui mai mare dintre 
romani? _ 

Dar, atunci, ce putea însemna cifra aceea? In clipa aceea îi 
veniră dintr-o dată în minte nenumăratele jocuri cu acrostihuri şi 
enigme pe care învățătorul său i le dăduse de mii de ori de 
rezolvat ca să-i antreneze isteţimea şi perspicacitatea, precum 
şi pentru a mai petrece timpul într-un mod plăcut. Băiatul 
parcurse din nou literele, una câte una, într-un sens şi în altul: 
trebuia să existe o cheie, altminteri nu avea niciun sens. 

De afară nu se auzea niciun zgomot, cu excepţia ciripitului 
monoton al vrăbiilor şi, în acea atmosferă de linişte şi calm, 
mintea băiatului parcurgea în grabă toate combinaţiile posibile 
pentru a găsi o soluţie: îşi dădea seama că destul de curând 
cineva îi va observa lipsa şi că în clădire se va declanşa un 
adevărat infern, iar Ambrosinus ar fi fost şi el în pericol. 
îngrijorarea crescândă îi punea la grea încercare mintea şi, 
dintr-o dată, gândirea i se aţinti, se aşeză ca un fluture pe 
inscripţia aceea, descompunând-o într-o serie de numere care 
dădeau un total: cincisprezece. Era suma de V, V, V,: „V"-urile 
de bronz aurit care apăreau în cuvintele CAIVS IVLIVS, în timp ce 
exprimarea următoare nu era întâmplător în litere de mână, 
unde litera „u” nu putea fi echivalentă cu „v” ca în scrierea cu 
majuscule. Da, aceea trebuia să fie soluţia! Apăsă cu o mână 
tremurătoare, pe rând, cele trei „v”-uri care se retraseră cu 


uşurinţă în interiorul plăcii, dar nu se întâmplă nimic. Oftă 
resemnat şi se întoarse, gata să plece pe unde venise, când o 
nouă idee îi fulgeră prin minte: în inscripţie era scris quindecim, 
adică suma celor trei litere care reprezentau cifra cinci şi nu o 
succesiune a lor. Se întoarse şi apăsă în acelaşi timp cele trei 
„V”-uri din cuvintele CAIVS IVLIVS. Cele trei litere se retraseră şi 
imediat se auzi un zgomot metalic, huruitul unei contragreutăţi, 
scârţâitul unui scripete şi, îndată după aceea, un curent de aer 
se simţi pe la marginile plăcii: piatra cea mare se roti de la 
jumătate şi se deschise! 

Romulus se apucă de o margine a ei, o făcu să se mai învârtă 
puţin şi puse în mijloc o piatră ca să nu se închidă în urma lui. 
Respiră adânc şi intră în golul care apăruse. 

Un tablou şi mai uluitor i se înfăţişă înaintea ochilor îndată ce 
se obişnui puţin cu semiîntunericul: în faţa lui se afla o statuie 
minunată, sculptată în marmură de diferite culori care imitau 
culorile naturale, îmbrăcată într-o armură din metal lucrată cu 
mare îngrijire. 

Romulus ridică încet privirea ca să nu scape niciun amănunt, 
de la pulparele legate la gambele musculoase, la platoşa 
cizelată cu imagini de gorgone şi monştri marini cu cozile 
acoperite de solzi, până la figura severă, cu nasul acvilin, la 
ochii scăpărători ai lui dictator perpetuus: era lulius Cezar! Şi pe 
toate suprafeţele acelei statui se aşternea un tremur luminos 
straniu, ca un reflex al unei mişcări ondulatorii invizibile şi-şi 
dădu seama că o lumină fantomatică, albăstruie, venea de jos, 
dintr-un mic altar sculptat în marmură pe care, la prima vedere 
l-ar fi confundat cu o urnă votivă. Romulus se aplecă peste 
marginea altarului şi văzu în adâncime doar un clipocit albăstrui, 
o lumină tremurătoare. Aruncă o piatră şi trase cu urechea, 
desluşind timp de mai multe secunde un zgomot de rostogolire, 
după care plescăitul pietrei înghiţite de apă. Trecerea aceea 
trebuia să fie lungă, o cădere enormă. 

Se dădu înapoi şi ocoli statuia observând-o cu atenţie sporită. 
Văzu centura lată de care era prinsă o teacă şi i se păru că este 
mai naturală decât la orice altă statuie, indiferent dacă era din 
marmură sau din bronz. Se căţără pe un capitel şi întinse o 
mână tremurătoare ca să atingă şi apoi să strângă în pumn 


mânerul sabiei, încercând în acelaşi timp să se ferească de 
uitătura încruntată a dictatorului care părea să-l fulgere din 
priviri. Trase de mâner. Sabia se supuse şi începu să iasă din 
teaca în care se afla de atâţia ani: avea o lamă cum nu mai 
văzuse vreodată, ascuţită ca briciul, lucioasă ca sticla, neagră ca 
bezna nopţii. Avea încrustate pe ea nişte litere pe care nu le 
putu citi pe moment. Acum o ţinea strâns, cu ambele mâini, 
îndreptată cu vârful în sus la numai o palmă de ochi şi tremura 
ca varga privind-o: avea în faţă sabia care-i învinsese pe gali şi 
pe germani, pe egipteni şi pe sirieni, pe numizi şi pe iberici. 
Sabia lui lulius Cezar! 

Inima îi bătea nebuneşte şi din nou se gândi la Ambrosinus 
care era, probabil, în culmea disperării nevăzându-l pe nicăieri şi 
la mânia lui Wulfila. Vru să pună sabia la locul ei, dar o forţă mai 
mare decât voinţa lui îl împiedică. Nu voia şi nu putea să se 
despartă de ea. 

Îşi scoase mantia, înfăşură sabia în ea şi se întoarse pe unde 
venise închizând la loc lespedea de marmură. Aruncă o ultimă 
privire către dictatorul încruntat înainte ca acesta să dispară în 
întuneric şi şopti: 

— O ţin doar pentru scurt timp... doar puţin şi, după aceea, ți- 
o aduc înapoi... 

leşi cu greutate din subterană după ce privi cu atenţie de sub 
grilaj, pândind un moment în care să nu poată fi zărit, ţâşnind 
după aceea în mare grabă în spatele unor tufişuri; apoi, 
strecurându-se pe după un şir de haine întinse la uscat pe o 
frânghie, ajunse pe furiş în camera sa şi ascunse pachetul cu 
sabia sub pat. Afară, toată villa răsuna acum de chemări, urlete 
şi peste tot se auzea tropăitul paznicilor care alergau de colo- 
colo şi nu reuşeau să-l găsească. Coborâ la catul de jos, trecu 
prin grajduri murdărindu-se tot de bălegar şi, în cele din urmă, 
ieşi în curte. Unul dintre barbari îl văzu imediat şi strigă: 

— E aici! L-am găsit! 

Îl înhaţă fără milă de un braţ, târându-l până la corpul de 
gardă. Dinăuntru se auzeau nişte gemete pe care Romulus le 
recunoscu imediat cu strângere de inimă: Ambrosinus plătea din 
greu pentru îndelungata dispariţie a elevului său. 


— Lăsaţi-l în pace! strigă el smucindu-se din labele paznicului 
şi intrând în fugă în clădire. Lăsaţi-l imediat, nenorociţilor! 

Ambrosinus, legat cu mâinile la spate, era aşezat pe un 
taburet şi sângele îi şiroia din nas şi din gură, iar un obraz i se 
învineţise deja. Romulus alergă spre el şi-l îmbrăţişă îndurerat. 

— lartă-mă, te rog să mă ierţi, Ambrosine, spunea el. Nu 
voiam, nu voiam... 

— Nu-i nimic, dragă băiete, nu-i nimic, răspunse bătrânul. 
Important este că te-ai întors, eram îngrijorat pentru tine. 

Wulfila îl apucă pe băiat de umeri şi-l trase înapoi, făcându-l 
să se rostogolească pe jos. 

— Pe unde ai fost? urlă barbarul. 

— Eram în grajd şi am adormit în fân, răspunse Romulus 
ridicându-se rapid în picioare şi înfruntându-l din priviri. 

— Minti! urlă Wulfila lovindu-l din răsputeri cu dosul palmei şi 
făcându-l să se izbească de perete. Te-am căutat peste tot! 

Romulus îşi şterse sângele care îi curgea acum şi lui din nas şi 
se apropie din nou, cu un curaj care-l uimi pe Ambrosinus. 

— Nu m-aţi căutat bine, răspunse băiatul. Nu vezi că încă mai 
am bălegar pe haine? 

Wulfila ridică mâna ca să-l lovească din nou, dar Romulus îl 
privi drept în ochi şi-i spuse fără sfială: 

— Dacă mai îndrăzneşti să-l atingi pe învățătorul meu, te 
castrez ca pe un porc. Ţi-o jur. 

Barbarul izbucni într-un hohot zgomotos de râs. 

— Şi cu ce ai să faci asta? Ridică-te, acum, în picioare, şi 
mulţumeşte-i Dumnezeului tău că azi sunt bine dispus. Şterge-o 
de aici, am zis, tu şi gândacul ăsta bătrân. 

Romulus  desfăcu frânghia care-l ţinea prizonier pe 
Ambrosinus şi-l ajută să se ridice. Invăţătorul văzu în ochii 
elevului său o licărire de mândrie şi de orgoliu cum nu mai 
văzuse niciodată la el şi rămase impresionat ca de o minune, ca 
la apariţia neaşteptată a cuiva. Romulus îl sprijini cu dragoste, 
conducându-l către camera lui, lăsând în urmă râsetele şi 
vorbele de batjocură ale barbarilor. Dar bucuria lor exagerată, 
aproape frenetică, demonstra că până cu puţin timp înainte, 
trecuseră printr-o spaimă cumplită. Un copilandru de 
treisprezece ani scăpase timp de o oră de sub controlul şi din 


vederea a şaptezeci dintre cei mai buni războinici ai armatei 
imperiale, punându-i pe toţi pe jar. 
XXX 

— Pe unde ai umblat? întrebă Ambrosinus îndată ce se aflară 
singuri în apartamentul lor. 

Romulus luă o cârpă udă şi începu să-şi şteargă faţa. 

— Intr-un loc secret, răspunse el. 

— Ce? Nu există locuri secrete în villa asta. 

— Este o galerie sub pavajul curţii de jos şi eu... eu am căzut 
în ea, minţi băiatul. 

— Nu prea ştii să înşiri baliverne. Spune-mi adevărul. 

— Am intrat din iniţiativa mea acolo, printr-un grilaj al 
canalului de scurgere. Am simţit un curent de aer care venea 
dintr-acolo, l-am dat la o parte şi am coborât dedesubt. 

— Şi ce ai găsit acolo jos? Sper că era ceva care să merite să 
iau atâtea scatoalce din vina ta. 

— Am să-ţi răspund, dar vreau mai întâi să te întreb ceva. 

— Să auzim. 

— Ce se ştie despre sabia lui lulius Cezar? 

— Asta chiar că este o întrebare ciudată. Stai puţin, să mă 
gândesc... în vremea aceea, după moartea lui Cezar a urmat o 
lungă perioadă de războaie civile: se luptau, pe de o parte, 
Octavianus şi Marcus Antonius, pe de altă parte, Brutus şi 
Cassius, cei care puseseră la cale complotul de la Idele lui 
martie care a dus la asasinarea lui Cezar. După cum cred că ştii, 
a avut loc o bătălie decisivă la Philippis, în Grecia, în care Brutus 
şi Cassius au fost înfrânți şi ucişi. Au rămas, astfel, Octavianus şi 
Marcus Antonius care, timp de câţiva ani, şi-au împărţit puterea 
în Imperiul roman: Octavianus în Apus, Antonius în Răsărit. Dar, 
destul de curând, relaţiile dintre cei doi s-au deteriorat, pentru 
că Antonius o repudiase pe sora lui Octavianus, ca s-o ia în 
căsătorie pe Cleopatra, fermecătoarea regină a Egiptului. 
Antonius şi Cleopatra au fost învinşi într-o mare bătălie navală, 
la Actium, şi au fugit în Egipt unde, de altfel, s-au şi sinucis, mai 
întâi el, apoi şi ea. Octavianus a rămas singurul stăpân al lumii 
şi a acceptat propunerea Senatului de a i se acorda titlul de 
Augustus. În momentul acela, el a pus să se construiască 
templul lui Marte Răzbunătorul în Forul roman şi a depus acolo 


sabia lui lulius Cezar. O dată cu trecerea secolelor, când barbarii 
ajunseseră să amenințe serios Roma, sabia a fost luată din 
templu şi ascunsă. Cred că Valerianus sau Gallienus au fost cei 
care au făcut acest lucru sau, poate, un alt împărat. Am auzit 
vorbindu-se că însuşi Constantinus ar fi luat-o cu el ca s-o ducă 
la Constantinopol, noua sa capitală. Se spune, de asemenea, că, 
la un moment dat, sabia ar fi fost înlocuită cu o copie, dar 
nimeni nu mai ştie ce soartă a avut originalul. 

Romulus aţinti asupra lui o privire enigmatică şi, în acelaşi 
timp, triumfală. 

— O să vezi acum, spuse. 

Se duse la fereastră, apoi la uşă, ca să fie sigur că nu era 
nimeni prin apropiere, apoi se aplecă în dreptul patului şi scoase 
pachetul pe care-l ascunsese dedesubt, sub privirea perplexă a 
învățătorului său. 

— Uite! spus băiatul. 

Şi dezveli minunata sabie. Ambrosinus o privi uluit, fără să 
mai poată scoate vreo vorbă. Romulus o ţinea pe palmele 
întinse în faţă şi se putea vedea mânerul din aur măiestrit lucrat 
sub forma unui cap de acvilă, cu ochi de topaz. Oţelul lustruit al 
lamei strălucea în penumbra din încăpere. 

— Este sabia lui lulius Cezar, spuse Romulus. Uite ce scrie 
aici: Cai lulii Caesaris ensis ca... începu el să silabisească. 

— Oh, Dumnezeule mare, îl opri Ambrosinus, întinzând către 
lama sabiei degetele tremurătoare. Oh, Dumnezeule mare! 
Sabia calibică a lui lulius Caesar! Am crezut întotdeauna că s-a 
pierdut în urmă cu sute de ani. Dar cum de ai găsit-o? 

— Era chiar pe statuia lui, în teacă, într-o ascunzătoare, într-o 
bună zi, când paznicii o să fie mai puţin atenţi, am să te duc 
acolo şi am să-ţi arăt totul. N-o să-ţi vină să crezi. Dar ce cuvânt 
ai folosit mai devreme? Ce este aceea o sabie calibică? 

— Înseamnă, pur şi simplu, „călită de calibi”, un popor din 
Anatolia, vestit pentru priceperea de a obţine un oţel de o 
calitate excepţională. Se spune că, atunci când Cezar a câştigat 
războiul împotriva lui Pharnakes, regele Pontului... 

— Atunci când a spus: „Veni, vidi, vici”? 

— Exact. Ei bine, se spune că un meşter fierar, căruia îi 
cruţase viaţa, ar fi făurit această sabie special pentru el, folosind 


un bloc de siderit, fier căzut din cer. Meteoritul, găsit pe un 
ghețar din Ararat, a fost trecut prin foc, ciocănit necontenit timp 
de trei zile şi trei nopţi, după care a fost călit în sângele unui 
leu. 

— E posibil să se fi întâmplat astfel? 

— Mai mult decât posibil, răspunse Ambrosinus. Cu siguranţă 
aşa a fost. Vom afla imediat dacă aceasta este sabia cea mai 
puternică din lume. Hai, strânge-i tare mânerul în pumn! 

Romulus făcu întocmai. 

— Şi acum loveşte sfeşnicul acela, cu toată forţa de care eşti 
în stare. 

Romulus lovi cum i se spusese, lama se roti şuierând prin aer, 
dar greşi doar puţin ţinta. Băiatul se încordă, pregătindu-se 
pentru a doua încercare, dar Ambrosinus îl opri cu un gest brusc 
al mâinii. 

— De data asta o să reuşesc, spuse Romulus, fii atent... dar 
se opri, surprins, văzând privirea atentă şi emoţionată a 
învățătorului său. 

— Ce este, Ambrosine? De ce mă priveşti astfel? 

Lovitura care nu nimerise sfeşnicul tăiase în două o pânză de 
păianjen întinsă într-un ungher al camerei, lăsându-i 
păianjenului care o ţesuse doar jumătatea de sus, printr-o 
tăietură atât de precisă, perfectă, încât stârnea o mirare fără 
margini. Parcă nevenindu-i să creadă, Ambrosinus se apropie de 
acea minune, şoptind: 

— Priveşte, băiatul meu, uită-te aici... nici o sabie din lume nu 
ar fi putut face aşa ceva. 

Rămase ca vrăjit, privind la păianjenul care îşi părăsea 
jumătatea de capcană care-i mai rămăsese, se strecura pentru o 
clipă în spatele unei perdele de praf auriu luminat de o rază de 
soare intrată printr-o crăpătură a oblonului de la fereastră şi 
dispărea în întunericul ascunzătorii sale. Apoi, se întoarse ca să-l 
privească pe Romulus. În ochii băiatului licărea aceeaşi lumină 
de mândrie plină de orgoliu din clipele în care îi luase apărarea 
înfruntându-l fără să clipească pe sălbaticul Wulfila. O lumină pe 
care n-o mai văzuse până atunci... aceeaşi sclipire metalică a 
lamei de oţel transmisă în ochii strălucitori ai acvilei de pe 
mâner. Şi vechile versuri înfloriră pe buzele bătrânului: 


Veniet adulescens a mari infero cum spatha... 


— Ce ai spus, Ambrosine? întrebă Romulus înfăşurând la loc 
sabia în mantia lui. 

— Nimic... nimic... răspunse preceptorul. Doar că sunt fericit... 
Fericit, dragă băiete. 

— De ce? Pentru că am găsit sabia aceea? 

— Pentru că a sosit momentul să plecăm din locurile astea. Și 
nimeni nu ne va putea opri. 

Romulus nu mai spuse nimic: puse sabia la loc şi ieşi 
închizând uşa în urma lui. Ambrosinus îngenunche pe 
pardoseală, strângând între degete rămurica de vâsc din argint, 
care-i atârna la gât şi se rugă, din adâncul sufletului, ca acele 
cuvinte pe care le pronunţase cu puţin timp în urmă să devină 
realitate. 


XVI 


Romulus stătea aşezat pe o bancă de lemn şi scurma cu un 
beţişor într-un furnicar. Comunitatea micilor vieţuitoare, deja 
pregătită pentru iernat, era cuprinsă de panică şi furnicile 
alergau în toate direcţiile, încercând să ducă la loc sigur ouăle 
lăsate de regină. Trecând pe acolo tocmai atunci, Ambrosinus se 
apropie de el. 

— Cum se simte astăzi micul meu Cezar? 

— Rău. Şi nu-mi mai spune aşa. Eu nu sunt nimic. 

— Şi-ţi verşi necazul pe bietele creaturi nevinovate? Păstrând 
proporţiile, le-ai provocat o tragedie nu mai mică decât căderea 
Troiei sau incendierea Romei în timpul lui Nero, ştii asta? 

Romulus aruncă scârbit nuiaua. 

— Îl vreau pe tata, o vreau pe mama. Nu vreau să mai fiu 
singur şi prizonier. De ce trebuie să fie soarta mea atât de 
crudă? 

— Crezi în Dumnezeu? 

— Nu ştiu. 

— Ar trebui. Nimeni nu este mai aproape de Dumnezeu decât 
împăratul. El este reprezentantul său pe pământ. 

— Nu-mi amintesc ca un împărat să fi domnit mai mult de un 
an de la urcarea pe tron. Poate că Dumnezeu ar trebui să-şi 
aleagă nişte reprezentanţi mai puţin trecători pe acest pământ, 
nu crezi? 

— O să facă aşa ceva şi, prin puterea sa, îi va da celui ales un 
semn neîndoielnic. Şi acum, nu mai pierde timpul degeaba cu 
furnicile şi întoarce-te în bibliotecă să lucrezi. Azi va trebui să 
comentezi primele două cărţi din Eneida. 

Romulus ridică din umeri. 

— Vechituri, poveşti inutile. 

— Nu-i adevărat. Vergiliu povesteşte acolo isprăvile unui erou, 
Enea, şi ale fiului său lulos: un băiat ca şi tine care devine 
întemeietorul celei mai mari naţiuni din toate timpurile. Erau 
fugari, disperaţi, şi totuşi au ştiut să-şi revină şi să regăsească 


voinţa şi curajul de a construi pentru ei şi pentru neamul lor un 
nou destin. 

— Într-un mit, totul este posibil. Dar trecutul rămâne trecut şi 
nimic nu se mai întoarce. 

— Aşa? Atunci de ce mai păstrezi sabia aceea sub pat? Nu 
cumva pentru că este o relicvă dintr-o veche şi inutilă poveste? 

Aruncă o privire către orologiul solar din mijlocul curţii şi păru 
să-şi aducă aminte pe neaşteptate de ceva. li întoarse băiatului 
spatele şi, fără să spună nici o vorbă, traversă curtea, dispărând 
în umbra porticului. După câteva clipe, Romulus îl văzu urcând o 
scară care ducea la parapetul zidului dinspre mare şi rămânând 
acolo în picioare, nemişcat, în bătaia vântului care se juca în 
pletele lui lungi şi sure. 

Băiatul se ridică şi se îndreptă spre bibliotecă, dar, înainte de 
a intra, mai aruncă o privire înspre Ambrosinus care acum părea 
să se ocupe cu una dintre observaţiile sale. Privea înainte şi, în 
acelaşi timp, scria ceva cu condeiul pe carnetul de care nu se 
despărţea niciodată. Poate că studia mişcarea valurilor sau 
migraţia păsărilor sau trâmbele de fum care în ultimele zile 
ieşeau tot mai groase din craterul Vezuviului, însoţite de nişte 
bubuituri înfundate. 

Clătină din cap şi se apropie de uşa bibliotecii, gata să intre, 
dar, chiar în clipa aceea, Ambrosinus îi făcu semn să vină lângă 
el. Romulus îl ascultă şi alergă spre învățătorul său care îi 
întâmpină fără să scoată niciun sunet, arătându-i doar un punct 
din largul mării. In depărtare, chiar în faţa lor, se vedea, mică 
din cauza distanţei, o barcă de pescari, o coajă de nucă pe 
nesfârşita întindere albastră. 

— O să-ţi arăt acum un joc interesant, spuse Ambrosinus. 
Scoase dintr-un buzunar o oglindă de bronz foarte lucioasă, o 
orientă spre soare şi trimise cu o precizie impresionantă o rază 
luminoasă subţire pe apa din jurul bărcii, apoi pe proră şi pe 
velă. Indată după aceea începu să mişte rapid şi studiat 
încheietura mâinii, făcând să apară şi să dispară pe rând micul 
punct luminos de pe puntea ambarcaţiunii. 

— Ce faci acolo? întrebă, uluit, Romulus. Mă laşi să încerc şi 
eu? 


— Mai bine nu. Vorbesc prin semnale luminoase cu oamenii 
din barca aceea. Este un sistem care se numeşte notae 
tironianae. L-a inventat un sclav al lui Cicero, acum cinci secole. 
La început era doar un sistem pentru a scrie rapid după dictare, 
apoi a fost transformat într-un cod de comunicare pentru 
armată. 

Nici nu terminase bine de vorbit că un semnal asemănător 
răspunse cu intermitenţă din barcă. 

— Ce spun? 

— Spun: „Venim să vă luăm. Nonele lui decembrie”. Ceea ce 
înseamnă... exact peste trei zile. Ţi-am spus eu că nu ne vor 
părăsi şi că nu trebuie să ne pierdem speranţa. 

— Sper că nu-ţi baţi joc de mine... spuse Romulus 
neîncrezător. 

Ambrosinus îl îmbrăţişă şi-l linişti: 

— Este adevărat, răspunse el cu o voce în care se simţea 
tremurul emoţiei. Este adevărat, în sfârşit! 

Romulus reuşea cu greu să-şi stăpânească tulburarea. Nu 
prea voia să se lase furat de această nouă speranţă, de frică să 
nu fie, încă o dată, dezamăgit. Intrebă totuşi: 

— De cât timp durează toată povestea asta? 

— Cam de două săptămâni. Aveam destul de multe lucruri de 
discutat. 

— Şi cine a început? 

— Ei. Mi-au trimis un mesaj prin intermediul unuia dintre 
servitorii care merg jos, în port, ca să facă târguieli, şi aşa s-a 
făcut că m-am prezentat la ora stabilită cu oglinda mea bine 
lustruită. A fost foarte frumos să pălăvrăgim puţin, în sfârşit, cu 
cineva de afară. 

— Şi mie nu mi-ai spus nimic... 

Romulus îl privi năucit pe învățătorul său care îi surâdea 
făcându-i cu ochiul şi, apoi, îşi îndreptă atenţia asupra micii 
bărci din depărtare. Sub privirile sale dialogul luminos reîncepu, 
întrerupându-se doar atunci când un zgomot de paşi îi anunţa că 
paznicul îşi făcea rondul. Ambrosinus îl luă de mână pe băiat şi 
coborâră împreună scările, îndreptându-se spre bibliotecă. 

— Nu voiam să-ţi faci iluzii încă o dată, fără să am un motiv 
serios. Dar acum sunt convins că o asemenea acţiune ar putea 


reuşi. Nu sunt decât o mână de disperaţi, dar posedă o armă 
puternică... 

— Care ar fi ea? 

— Credinţa, dragă băiete. Credinţa care poate muta din loc 
până şi munţii. Nu credinţa într-un Dumnezeu pe care nu sunt 
obişnuiţi să-l venereze fără rezerve. Ei cred în om, chiar şi în 
aceste timpuri tulburi, chiar şi în această epocă în care se 
prăbuşesc toate idealurile şi toate certitudinile. Să mergem 
acum să ne vedem de treburile noastre, aş putea să te învăţ şi 
ce înseamnă notae tironianae, ce zici? 

Romulus îl privi cu admiraţie. 

— Mai există ceva să nu cunoşti tu, Ambrosine? 

Privirea învățătorului deveni, pe neaşteptate, gânditoare. 

— Sunt multe lucruri, spuse el, şi dintre cele mai importante: 
un copil, de exemplu; o casă, o familie... iubirea unei soţii... 

Îl mângâie pe cap şi în privirea ochilor săi albaştri apăru 
umbra unui regret. 

XXX 

Barca îşi continuă drumul, ocolind promontoriul de nord al 
insulei. 

— Eşti sigur că au înţeles totul? întrebă Batiatus. 

— Bineînţeles că sunt sigur. Nu schimbăm asemenea mesaje 
pentru prima dată, îi răspunse Aurelius. 

— Uite peretele dinspre nord, spuse Vatrenus. Pe Hercule, 
este drept ca un zid: şi, după părerea ta, ar trebui să ne căţărăm 
până acolo sus, să-l luăm pe băiat împotriva voinţei celor 
şaptezeci de paznici fioroşi, să coborâm din nou până la apă, să 
ne urcăm în barcă şi să plecăm aşa, insalutato hospite? 

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Aurelius. 

Livia slăbi o scotă, coborând pânza şi barca se opri, legănată 
blând de valuri. Peretele de stâncă se înălța acum aproape, 
prăvălindu-se asupra lor, piatră goală fără nici urmă de 
vegetaţie, purtând în vârf zidul v;//ei. 

— Acesta ar fi, pentru noi, singurul punct accesibil, continuă 
Aurelius, tocmai pentru că nimeni n-ar crede în posibilitatea ca 
un om să urce pe aici. Am văzut că oamenii de gardă îşi fac 
rondul numai de două ori: unul în primul schimb de pază şi unul 
în al treilea, adică înainte de revărsatul zorilor. Avem aproape 


două ore ca să ne îndeplinim misiunea. Răsturnă o clepsidră cu 
apă şi arătă cu degetul gradaţiile însemnate pe sticlă. O 
jumătate de oră ca să urcăm, o jumătate de oră ca să-l luăm pe 
băiat, o jumătate de oră ca să coborâm şi să ne îndepărtăm şi o 
jumătate de oră ca să ajungem pe coastă unde ne aşteaptă caii. 
Batiatus va sta la picioarele stâncii ca să aibă grijă de barcă şi 
să manevreze frânghiile, ceilalţi vor urca. În momentele acelea, 
Livia se va afla deja sus, pe meterezele de pe zidul de nord al 
vi]lei. 

— Cum va face asta? întrebă Vatrenus. 

Aurelius schimbă o privire complice cu Livia. 

— Printr-un şiretlic vechi de când lumea: cel al calului troian. 

Batiatus măsură cu privirea peretele de stâncă, palmă cu 
palmă, până la zidul din vârf şi oftă. 

— Ce noroc că eu o să rămân jos. N-aş vrea să fiu în pielea 
voastră. 

— Nu-i nimic chiar atât de grozav, spuse Livia. A mai făcut un 
om aşa ceva şi s-a căţărat singur, acolo sus, cu mâinile goale. 

— Nu prea-mi vine să cred, îi răspunse Batiatus. 

— Şi totuşi aşa este. In timpul domniei lui Tiberius, un pescar 
voia să-i aducă în dar împăratului o langustă uriaşă pe care abia 
o pescuise şi, pentru că gărzile nu-l lăsau să intre pe poarta 
principală, el a urcat acest perete de stâncă. 

— Pe Hercule! exclamă Vatrenus. Şi ce s-a întâmplat până la 
urmă? 

Livia zâmbi cu jumătate de gură. 

— O să vă spun după ce o să ne îndeplinim misiunea. Acum, 
eu aş zice să ne întoarcem până nu se schimbă direcţia vântului. 

Trase de scota care orienta pânza, în timp ce Demetrios 
manevra catargul astfel încât pânza să fie umflată de vânt şi 
barca făcu o voltă largă îndreptându-se cu prova spre uscat. 
Aurelius mai aruncă o ultimă privire spre zidurile v;//ei şi văzu 
apărând acolo o siluetă fantomatică: un războinic uriaş învăluit 
într-o mantie neagră pe care briza mării o făcea să se înfoaie. 

Wulfila. 

La trei zile după aceea, o barcă pântecoasă de transport intră 
în micul port şi căpitanul dădu un ordin muncitorilor, aruncându- 
le parâma de acostare. De la pupă, cârmaciul aruncă şi el o 


parâmă şi barca acostă la chei. Hamalii fixară o punte şi 
începură să descarce pachetele mai mici: saci cu grâu şi cu 
făină, cu fasole şi cu bob, amfore cu vin, cu oţet şi cu must fiert. 
Apoi aduseră o maşinărie de descărcat cu un braţ lung având la 
capăt un scripete, pentru mărfurile mai grele: şase chiupuri mari 
din lut ars de câte două mii de cotili fiecare, trei pline cu ulei de 
măsline şi trei pline cu apă de băut pentru garnizoană. 

Livia, pitită la pupă, printre sacii cu provizii, se asigură că nu 
privea nimeni în direcţia ei şi se apropie de unul dintre chiupuri. 
Ridică în grabă capacul şi văzu că era plin cu apă, aruncă 
înăuntru un colac de frânghie, apoi intră şi ea în apă, trăgând 
capacul la loc, deasupra capului. O parte din apă se revărsă 
peste marginile vasului, dar echipajul era ocupat cu descărcatul 
şi nimeni nu observă. Unul după altul, uriaşele vase fură ridicate 
cu scripetele şi aşezate pe un car tras de două perechi de boi. 
Când încărcătura fu urcată în car, omul care mâna boii începu să 
lovească animalele cu biciul, îndemnându-l cu strigăte ascuţite 
şi vehiculul se puse în mişcare, urcând pe drumeagul strâmt 
care urca pieptiş către villa din vârful stâncii. Ajunse sus când 
partea de jos a insulei se afla deja în umbră, iar ultimele raze ale 
soarelui care asfinţea încă mai înroşeau norişorii albi de pe cer 
şi acoperişurile cele înalte de pe insulă. Poarta cea mare fu 
deschisă şi carul intră în curtea de jos scrâşnind cu cercurile de 
fier ale roţilor pe pavajul din piatră. Gâşte şi găini începură să 
alerge peste tot şi să facă o larmă de nedescris, câinii începură 
să latre şi apărură o mulţime de servitori şi de argaţi care se 
pregăteau să descarce totul. 

Şeful servitorilor, un napoletan bătrân cu pielea zbârcită, de 
culoarea  pergamentului, dădu ordine oamenilor săi care 
pregătiseră deja scripeţii prinşi de grinzile acoperişului şi acum 
începură să coboare o platformă aducând-o la nivelul carului. 
Primul dintre chiupuri fu culcat pe o parte, rostogolit până la 
platformă şi fixat cu frânghii şi cu pene din lemn. Şeful 
servitorilor îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă: 

— Sus, urcați! 

Servitorii începură să tragă de frânghia scripetelui şi 
platforma, scârţâind şi pârâind din încheieturi se ridică, 


legănându-se puţin în gol, după care, încet-încet, se porni să 
urce către catul de sus. 
XXX 

În partea cealaltă a villei, la baza peretelui de piatră, Batiatus 
sări pe mal şi trase barca până în dreptul plajei mici, pe 
marginea căreia se îngrămădeau de-a valma bolovani mari şi 
pietre ascuţite care ieşeau amenințătoare din apă. Vremea era 
pe cale să se schimbe: rafale de vânt rece încreţeau suprafaţa 
mării, înălţând valuri cu crestele acoperite de spumă şi o 
grămadă de nori negri venea dinspre apus, la orizont văzându- 
se deja sclipirile necontenite ale fulgerelor. Bubuiturile tunetelor 
se amestecau în depărtare cu bombănitul surd al Vezuviului, 
mai slab din cauza distanţei. 

— Numai o furtună ne mai lipsea, bombăni Vatrenus 
descărcând din barcă doi colaci de frânghie. 

— E mai bine aşa, spuse Aurelius. Paznicii o să stea la adăpost 
şi noi o să avem mai multă libertate de acţiune. Hai, la treabă, 
timpul trece. 

Batiatus legă pupa bărcii de un bolovan şi-i făcu semn lui 
Demetrios să tragă de frânghia ancorei ca să apropie şi prova 
de mal, după care săriră cu toţii pe uscat. Fiecare dintre ei avea 
peste tunică un pieptar din piele sau din zale de metal, 
pantaloni strâmţi, cu sabie şi pumnal la centură şi un coif de 
fier. Aurelius merse la baza stâncii şi respiră adânc, aşa cum 
făcea întotdeauna când se pregătea să înfrunte un duşman. 

Văzută de jos, prima porţiune a peretelui avea o înclinaţie 
acceptabilă, astfel încât să permită o urcare nu tocmai dificilă. 

— Trebuie să urcăm câte doi până la dunga aceea, acolo unde 
se vede stratul acela de piatră mai deschisă la culoare, spuse el. 
Eu voi duce frânghia cu fuscei care ne va servi drept scară. Tu, 
Vatrenus, o să duci sacul cu ţăruşi şi ciocanul. 

Livia va trebui să ne arunce de sus cealaltă funie pentru ca să 
putem trece de al doilea prag, mult mai abrupt. Dacă nu va 
putea face asta, vom urca liber: dacă pescarul acela a reuşit, o 
să reuşim şi noi. Se întoarse către Batiatus. La întoarcere, când 
o să coborâm, va trebui să ţii bine întinsă partea de jos a 
frânghiei ca vântul să n-o balanseze prea tare: băiatul s-ar 
putea să se sperie, sau să se dezechilibreze şi să cadă, mai ales 


dacă va începe ploaia şi totul va fi mult mai alunecos. Hai, să 
mergem, cât mai este o geană de lumină. 

Vatrenus îl apucă de braţ: 

— Eşti sigur că braţul tău o să reziste? Poate că ar fi mai bine 
să urce Demetrios care-i şi mai uşor. 

— Nu, merg eu. Umărul meu s-a însănătoşit, nu-ţi face griji. 

— Eşti un încăpățânat şi, dacă am fi în tabăra noastră ţi-aş 
arăta eu cine dă ordine, dar aici tu decizi şi e bine aşa. Hai, s-o 
luăm din loc. 

Aurelius îşi petrecu colacul de frânghie peste umăr şi începu 
să se caţere. Nu departe de el începu să urce Vatrenus, ducând 
pe umăr o desagă grea din piele: în ea erau ciocanul şi ţăruşii de 
cort pe care urma să-i folosească pentru a fixa de stâncă funia 
lui Aurelius, când acesta ajungea la primul punct de sprijin. 

XXX 

În curtea de jos a villei, tocmai urcau cel de-al şaselea dintre 
chiupurile acelea uriaşe, când o rafală neaşteptată de vânt făcu 
platforma să se legene. O a doua rafală o făcu să se balanseze 
şi mai tare, aşa încât enormul vas, ajuns la jumătatea înălţimii 
dintre pavajul curţii şi loggia de sus unde trebuia să fie 
descărcat, rupse legăturile fragile care-l fixau pe platformă şi se 
prăbuşi, sfărâmându-se de pavaj cu mare zgomot şi răspândind 
peste tot cioburi de lut şi un val de ulei. Unii dintre muncitori 
fură răniţi, alţii se treziră mânjiţi de ulei din cap până în picioare, 
transformați în nişte arătări cu uleiul scurgându-se şiroaie şi 
alunecând la fiecare pas. Şeful servitorilor dădu drumul unui 
potop de înjurături şi, ca ieşit din minţi, începu să le dea picioare 
pe unde nimerea şi urla cât îl ţinea gura: 

— Tocmai uleiul trebuia să-l pierdem, nenorociţi blestemaţi ce 
sunteţi! Dar o să mi-o plătiţi, o să mi-o plătiţi scump! 

Livia trase cu ochiul de sub marginea capacului şi se lăsă în 
jos imediat. După un prim moment de zăpăceală, platforma fu 
coborâtă din nou şi fata îşi dădu seama că blocau capacul şi 
înclinau vasul. Işi ţinu răsuflarea până când apa din interior se 
opri din balans, după care luă în gură o ţeavă şi astfel putu să 
respire. Pe măsură ce platforma urca, scârţâitul întregii 
maşinării devenea tot mai puternic, la fel şi balansul, iar 
şuieratul vântului care se înteţea ajungea în interiorul chiupului 


ca un muget surd. Livia simţea că inima îi bătea din ce în ce mai 
tare în bezna acelei temnițe lichide, în acel adevărat uter de lut 
tare ca piatra în care era hurducată la fiecare clătinătură a apei, 
în care orice posibilitate de orientare şi de echilibru era 
tulburată. 

Ajunsă, de-acum, la limita rezistenţei, era pe punctul de a 
sparge cu mânerul sabiei, fără să-i pese de ceea ce s-ar fi putut 
întâmpla, când simţi că platforma încărcată se aşezase în sfârşit 
pe ceva stabil. Işi făcu din nou curaj, ţinându-şi respiraţia în timp 
ce chiupul se rostogolea pe pavaj, împins de servitori, iar aerul îi 
lipsea cu desăvârşire. Işi dădu seama, la un moment dat, că 
muncitorii ridicau vasul în poziţie verticală, probabil alături de 
celelalte. Ridică, atunci, capul deasupra nivelului apei şi respiră 
cu nesat, dând afară lichidul care-i pătrunsese în nări. Aşteptă 
ca zgomotul pe care-l făceau muncitorii îndepărtându-se să nu 
se mai audă, scoase pumnalul şi-l strecură între buza vasului şi 
capac până găsi frânghia cu care acesta era legat şi începu s-o 
taie. Era sleită de puteri şi avea membrele înţepenite, aproape 
paralizate de frig. 

XXX 

Nu departe, în una dintre camerele apartamentului imperial, 
Ambrosinus şi Romulus se pregăteau de evadare, îmbrăcându- 
se cu haine comode, încălțări de postav cu care se puteau mişca 
rapid şi fără absolut niciun zgomot. Bătrânul adună cât putu din 
lucrurile sale în sacul de călătorie: merinde, prafurile sale de 
leac, ierburile, amuletele. Şi mai adăugă şi Eneida. 

— Bine, dar asta-i o greutate inutilă, spuse Romulus. 

— Crezi? De fapt, este bagajul cel mai preţios, băiete dragă, îi 
răspunse Ambrosinus. Când fugim şi lăsăm totul în urmă, 
singura bogăţie pe care o putem lua cu noi este amintirea. 
Amintirea originilor noastre, a rădăcinilor noastre, a istoriei 
noastre ancestrale. Doar memoria ne poate ajuta să renaştem, 
chiar şi din nimic. Nu are importanţă unde, nu are importanţă 
când, dar, dacă vom păstra amintirea măreției noastre trecute şi 
a motivelor pentru care am pierdut-o, vom renaşte. 

— Dar tu vii din Britannia, Ambrosine, eşti un celt. 

— Aşa este, dar, în aceste momente atât de îngrozitoare în 
care totul se prăbuşeşte şi dispare, în care singura civilizaţie din 


lumea aceasta este lovită drept în inimă, nu putem să nu ne 
considerăm romani, chiar şi noi cei care venim din cele mai 
îndepărtate provincii ale Imperiului, chiar şi noi care am fost 
lăsaţi, cu mulţi ani înainte, în voia sorții... Şi tu, Cezar, tu nu iei 
nimic cu tine? 

Romulus scoase sabia de sub pat. O împachetase cu toată 
grija mai devreme, o legase bine cu o sfoară, şi găsise o centură 
tocmai bună ca s-o poarte atârnată în spate. 

— Eu iau cu mine asta, spuse el. 

XXX 

Aurelius se afla cam la treizeci de picioare sub brâna 
stâncoasă care tăia de-a curmezişul peretele, când un fulger 
aruncă o lumină orbitoare asupra stâncii, urmat de bubuitul unui 
tunet şi imediat începu să toarne cu găleata. Totul deveni mult 
mai greu, punctele de sprijin mai alunecoase, vederea 
împăienjenită de apa care uda părul şi intra în ochi şi, cu fiecare 
clipă care trecea, colacul de frânghie pe care Aurelius îl purta pe 
umăr devenea tot mai greu, îmbibat din ce în ce mai tare de 
şuvoaiele de apă tot mai dese. Vatrenus îşi dădu seama că 
prietenul său se afla în pericol şi încercă să se apropie cât mai 
mult de el. Găsi un punct de sprijin şi înfipse un ţăruş în piatră, 
cât mai sus. Aurelius îl văzu, se mută înspre el şi îşi sprijini 
piciorul, ridicându-se până pipăi cu mâna o ieşitură a pietrei din 
dreapta sa. Începând din acel punct, stânca avea o înclinaţie 
ceva mai blândă şi se putea înainta mai în siguranţă până la 
platforma aflată sub peretele vertical care urma chiar deasupra 
lor. Era ca o treaptă calcaroasă, acoperită de sfărâmăturile de 
piatră căzute de nu se ştie când din stânca de deasupra. 
Aurelius aruncă pe jos frânghia şi se întoarse ca să-l ajute şi pe 
tovarăşul său să urce. 

Ajuns şi el pe refugiul acela, Vatrenus scoase ciocanul din 
desagă, bătu doi ţăruşi în stâncă, legă zdravăn de ei frânghia şi 
o desfăşură, lăsând-o să coboare până în locul unde acostaseră 
cu barca. Batiatus o apucă şi trase puternic de ea ca s-o întindă 
bine. 

— Ţine bine, aprecie mulţumit Vatrenus. 


Întinsă astfel, cu treizeci de trepte din lemn fixate în ea cam 
la o distanţă de trei picioare unul de altul, semăna oarecum cu o 
scară. 

— Sunt sigur că băiatul o să poată coborâ, spuse Aurelius. 

— Dar bătrânul? întrebă îngrijorat Vatrenus. 

— O să poată şi el. Este mai sprinten decât crezi. Ridică 
privirile în sus încercând să-şi ferească ochii de şiroaiele de apă. 
Dar, pe naiba, Livia încă nu se vede. Ce facem? Eu mai aştept 
puţin şi mă duc singur sus. 

— Este o adevărată nebunie. N-o să reuşeşti nici în ruptul 
capului. Mai ales pe vremea asta. 

— Te înşeli. O să urc cu ajutorul ţăruşilor. Dă-mi sacul tău. 

Vatrenus îl privi înmărmurit, dar în clipa aceea câteva 
pietricele căzură de sus. Aurelius privi spre vârful stâncii şi văzu 
o siluetă care făcea gesturi largi cu mâna. 

— Livia! exclamă el. În sfârşit! 

Fata dădu drumul frânghiei pe care o adusese şi capătul ei se 
opri la o oarecare distanţă de capul lui Aurelius care începu să 
se cațere spre ea julindu-şi mâinile, braţele, genunchii, lăsând 
bucăţi întregi de piele pe muchiile ascuţite ale pietrelor, până 
când reuşi să apuce capătul de jos al frânghiei. Apoi, începu să 
urce cu preţul unor eforturi uriaşe. Vântul care continua să bată 
puternic şi în rafale făcea frânghia să se legene la dreapta şi la 
stânga, îl izbea câteodată de colţurile de piatră făcându-l să 
scoată fără să vrea strigăte de durere care se pierdeau în 
vâjâitul infernal al furtunii. În depărtare, se puteau vedea din 
când în când reflexe sângerii care pâlpâiau sinistru în craterul 
Vezuviului. Frânghia, îmbibată cu apă, devenea din ce în ce mai 
alunecoasă şi greutatea propriului său corp îl făcea să alunece 
câteodată în jos, pierzând într-o clipă ceea ce cucerise cu atâta 
caznă supraomenească. Dar, de fiecare dată începea din nou să 
urce, cu îndârjire, strângând din dinţi, învingându-şi oboseala şi 
durerile pe care le simţea în fiecare muşchi, în fiecare 
încheietură, iar junghiurile pe care i le dădea vechea sa rană îi 
pătrundeau în creier ca nişte pumnale. 

Livia îi urmărea cu o îngrijorare crescândă fiecare mişcare şi 
când, în sfârşit, Aurelius fu aproape se lipi cu pieptul de 
marginea prăpastiei şi-l apucă de braţ, trăgându-l din răsputeri. 


Cu un ultim efort, Aurelius se aburcă în vârful stâncii şi o strânse 
la piept pe tovarăşa sa într-o îmbrăţişare fericită, în bătaia ploii 
care parcă se dezlănţuise şi mai puternic. Ea se desprinse din 
braţele lui. 

— Repede, să-i ajutăm pe Vatrenus şi pe ceilalţi. 

Jos, Demetrios şi Orosius urcaseră până la treapta din stâncă, 
ajutându-se de frânghia cu fuscei şi, de acolo, apucaseră 
capătul frânghiei aruncate de Livia. Unul câte unul se legară de 
mijloc şi urcară cu destulă uşurinţă, ajutaţi de tovarăşii care 
trăgeau de sus. Vatrenus urcă ultimul. 

— V-am spus eu că o să reuşim, exclamă fericită Livia. Să-l 
căutăm acum pe băiat înainte ca paznicul să-şi facă rondul. 


XVII 


Terasa de sus era pustie şi pardoseala din lespezi mari de 
piatră strălucea ca oglinda în lumina orbitoare a fulgerelor. 
Adunate laolaltă lângă zid încă se mai vedeau chiupurile care 
fuseseră aduse şi ridicate în timpul după-amiezii, iar Livia le 
privi fără plăcere amintindu-şi de câte îndurase când se afla în 
interiorul unuia dintre ele. 

— În spatele vaselor acelora este o platformă care dă înspre 
interior printr-un ascensor pentru ridicarea obiectelor grele, 
spuse ea. Am putea folosi la coborâre platforma cu scripete 
manevrată de Orosius şi Demetrios, ajungând în curtea de jos şi, 
de acolo, în bibliotecă. Acolo ne aşteaptă nu-i aşa? 

— Da, răspunse Aurelius, dar, dacă ne văd în timp ce atârnăm 
în aer, devenim o ţintă uşoară. Mai bine să alegem un traseu 
intern. Cred că nu-i prea greu să ajungem în curtea de jos, iar în 
bibliotecă va fi o lumină aprinsă ca să ne putem orienta. Se 
întoarse către Orosius. Tu rămâi aici de pază, ca să ne asiguri 
calea de retragere. Numără rar până la o mie din momentul în 
care o să ne vezi dispărând: dacă după asta nu am venit, cobori, 
te duci la Batiatus şi ieşiţi în larg. O să ajungem cumva la voi, pe 
uscat, în două, maximum trei zile; altfel va însemna că misiunea 
noastră a avut un final nefericit şi că sunteţi liberi să plecaţi 
unde veţi vedea cu ochii. 

— Eu sunt sigur că o să vă întoarceţi teferi, răspunse Orosius. 
Mult noroc. 

Aurelius îi întoarse urarea, zâmbind cu jumătate de gură, apoi 
făcu un semn tovarăşilor săi şi porni pe scara care ducea spre 
caturile de jos. El mergea în frunte, cu sabia în mână, apoi Livia, 
Vatrenus şi, la urmă, Demetrios. 

Golul scărilor era cufundat în întuneric şi doar fulgerele mai 
luminau din când în când prin ferestrele strâmte care dădeau 
înspre curtea interioară; apoi, la un moment dat, se putu 
întrezări o lumină slabă care se răspândea pe ziduri şi pe 
treptele din piatră. 


Aurelius le făcu semn celorlalţi să înainteze cu cea mai mare 
prudenţă, apoi se îndreptă înspre lumina aceea. Scara se 
termina într-un coridor luminat de câteva felinare cu ulei, 
atârnate pe peretele dincolo de care se aflau camerele. 

Aurelius le făcu din nou semn alor săi să se apropie de el şi le 
şopti: 

— În faţa noastră este un coridor şi dincolo de uşile acelea 
trebuie să fie dormitoarele. Când vă fac eu semn treceţi pe 
coridor cât puteţi de repede ca să ajungem la a doua scară pe 
unde se ajunge la parter. Curaj, cel puţin pentru moment totul 
pare în ordine. 

— la-o înainte, spuse Vatrenus. Venim şi noi după tine. Dar, 
nici nu apucase Aurelius să facă un pas, când una dintre uşile 
din stânga sa se deschise şi apăru un războinic barbar cu o fată 
pe jumătate dezbrăcată. Aurelius îl atacă fulgerător cu sabia şi, 
înainte ca duşmanul să-şi dea seama ce se întâmpla, îl 
străpunse dintr-o parte în alta. Fata începu să urle, dar Livia se 
aruncă imediat asupra ei şi îi astupă gura cu palma. 

— Taci! Nu vreau să-ţi fac niciun rău, dar dacă mai scoţi un 
sunet îţi tai beregata. Ai priceput? 

Speriată de moarte, fata dădu din cap aprobator. Demetrius şi 
Vatrenus îi legară mâinile şi picioarele şi-i puseră în câteva clipe 
şi un căluş, târând-o într-o nişă întunecoasă. 

Aflat jos, în sala fostă cândva sufragerie, Wulfila, care tocmai 
îşi termina cina, tresări trăgând cu urechea. 

— Ai auzit şi tu? întrebă el, întorcându-se către locţiitorul său, 
unul dintre scirii care luptaseră sub comanda lui Mledo. 

— Ce să aud? 

— Un strigăt. 

— Oamenii noştri îşi fac de cap deasupra noastră cu noile 
târfe venite ieri de la Napoli. Stai liniştit. 

— Nu, nu era un strigăt de plăcere. Era de groază, insistă 
Wulfila, ridicându-se şi luându-şi sabia. 

— Ei şi? Doar ştii că mai sunt câte unii care o fac lată. Ele sunt 
obişnuite, face parte din meseria lor. Singurul lucru care mă 
îngrijorează este că dezmăţatele astea îi cam sleiesc de puteri 
pe războinicii noştri. Am impresia că deja unii dintre ei nu se mai 
gândesc decât cum să ajungă din nou în pat cu ele... 


Nici nu sfârşise bine de vorbit că se auzi un alt strigăt, de data 
aceasta de furie şi de durere, înăbuşit imediat de un horcăit al 
morţii. 

— Fir-ar să fie, e de rău! scrâşni Wulfila ducându-se la 
fereastra care dădea spre curte. In bibliotecă doar un felinar era 
aprins, dar se puteau vedea o serie de siluete care se agitau, 
sclipirea lamelor de săbii care fulgerau prin întuneric şi, peste 
toate, urlete şi gemete ale agoniei. 

— Suntem atacați. Dă imediat alarma, repede! 

Bărbatul se supuse: chemă pe unul dintre paznici şi acesta 
suflă într-un corn de război, de mai multe ori, până când un alt 
corn îi răspunse, apoi altul, astfel încât, după câteva clipe, 
întreaga clădire răsuna de sunetul acela îngrozitor. Un fulger 
lumină ca ziua curtea şi Wulfila îl recunoscu de la fereastră pe 
Aurelius chiar în momentul în care îl dobora pe unul dintre 
oamenii săi care alergase să-i taie calea. In preajma lui se mai 
vedeau câteva siluete, două sau trei, iar în urma lor veneau 
bătrânul cu băiatul. 

— Blestematul! strigă, iar el! 

Se repezi pe coridor cu sabia scoasă din teacă, urlând ca scos 
din minţi: 

— ÎI vreau viu, aduceţi-mi-l viu! 

Jos, în curte, Aurelius îşi dădu seama că avea doar câteva 
clipe la dispoziţie, aşa că-şi grăbi oamenii către scări, în timp ce 
alţi războinici apăreau din toate părţile, cu torţe aprinse în 
mâini. Ajunseră în coridorul de sus, dar îl găsiră blocat de o 
mulţime de paznici. Livia atacă spre stânga, Vatrenus şi 
Demetrios pe dreapta, cu lovituri ucigătoare, încercând să-i 
atragă pe duşmani departe de scară şi astfel Aurelius să-şi 
poată croi drum către meterezele zidurilor. Ambrosinus se lipise 
de perete şi îl ţinea strâns lângă el pe Romulus. Bătrânul căzuse 
pradă celor mai negre presimţiri: acţiunea era deja compromisă 
încă din faşă. La un moment dat, Aurelius încercă să dea o 
lovitură decisivă, dar adversarul său se feri şi sabia romanului se 
sfărâmă la contactul cu stâlpul care susţinea scara. Romulus nu 
ezită nici o clipă şi, pe când Aurelius bătea în retragere 
încercând să se apere cât mai bine cu pumnalul, se desprinse 


din braţele lui Ambrosinus şi-i aruncă sabia pe care o avea la el, 
strigându-i: 

— Încearcă şi cu asta! 

Arma fermecată zbură spre luptătorul roman, sclipind ca un 
fulger prin întuneric către mâna lui Aurelius care se întindea ca 
s-o prindă din aer. Îi strângea acum mânerul în pumn şi imediat 
deveni de neînvins. 

Nimeni nu-i mai putea sta în cale: roiuri de scântei apăreau 
când lovea scuturile şi securile barbarilor. Crăpa coifurile şi 
despica ţestele, iar când lovea în stâlpul scării piatra se sfărâma 
într-un nor de ţăndări incandescente, scoțând un zgomot 
puternic, asurzitor. Zăpăciţi şi înspăimântați, cei care mai 
rămăseseră în viaţă fură nevoiţi să bată în retragere, în timp ce 
Livia îi trase de îndată pe Romulus şi pe Ambrosinus după ea, 
urcând pe scara acum liberă de orice obstacol. Aurelius rămase 
în urmă ca să acopere spatele tovarăşilor săi şi, în aceste 
momente, înconjurat de un morman de trupuri fără viaţă, cu 
sabia lucitoare şi şiroind de sânge, îl văzu Wulfila. Cei doi 
războinici schimbară o privire preţ de numai câteva clipe, după 
care Aurelius urcă în fugă treptele, ajungându-i din urmă pe 
ceilalţi care se aflau deja pe terasa de jos a clădirii. Inainte ca 
duşmanii să poată urca, închiseră şi zăvorâră uşa în urma lor. 
Wulfila, ajuns prea târziu, se năpusti către uşa grea, întărită cu 
legături din fier, lovind în ea cu pumnii încleştaţi, spumegând de 
o furie neputincioasă. Urlă: 

— Repede, pe aleea dinspre răsărit! Nu ne pot scăpa! 

Se îmbulziră cu toţii în jos pe scară, întâlnindu-se cu un alt 
grup condus de locţiitorul său care venise în ajutor. 

— Voi, pe scara exterioară de la magazie, repede, o să-i 
prindem la mijloc! porunci căpetenia barbarilor. Oamenii se 
supuseră, pornind în goană în direcţie opusă şi dispărând spre 
capătul coridorului. 

Pe terasa de sus, Aurelius şi tovarăşii săi alergară spre 
parapetul zidului, unde Orosius aştepta îngrijorat, gata să le 
asigure singura cale de retragere. 

— Băiatul mai întâi! ordonă Aurelius. Orosius se aplecă peste 
marginea zidului şi strigă din toţi rărunchii ca să se facă auzit 
prin vuietul furtunii şi al valurilor mării. Batiatus îl auzi şi se 


pregăti să-i primească pe fugari. Între timp, Demetrios, Vatrenus 
şi ceilalţi se aşezară în semicerc în jurul lui Romulus care era pe 
punctul de a începe să coboare. Băiatul privi în jos şi simţi o 
strângere de inimă: de la distanţa aceea, peretele abrupt 
sclipea ca oţelul din cauza ploii şi jos de tot se vedea apa 
înspumată care se lovea neîncetat de stânci. Barca, legănată în 
toate părţile de valuri, părea o biată coajă de nucă pradă 
stihiilor dezlănţuite. Trase adânc aer în piept în timp ce Orosius 
încercă să-l asigure pentru coborârea pe funie cu o chingă 
improvizată. În acelaşi moment, Livia, urcată pe zid, văzu în 
depărtare cum se îndreptau către ei, din dreapta şi din stânga, 
oamenii lui Wulfila, aşa că dădu alarma. 

— Chiupurile! strigă ea imediat sărind jos de pe zid. Să le 
aruncăm în cale chiupurile! Primul şi al treilea sunt pline cu ulei! 
Ceilalţi alergară lângă ea şi chiar şi Orosius lăsă pentru câteva 
clipe funia de coborâre ca să le dea o mână de ajutor. Aplecară 
unul după altul cele două vase enorme, dându-le drumul să se 
rostogolească în direcţii opuse. Lăsate în voia lor, chiupurile se 
clătinară către dreapta şi către stânga, lovindu-se de zidul 
exterior şi de cel interior până când, la o izbitură mai puternică, 
se făcură ţăndări lăsând să se scurgă un val de ulei care se 
îndreptă către cele două grupuri aflate în plină alergare. Primii 
dintre urmăritori alunecară şi căzură, iar torţele pe care le 
aveau în mâini aprinseră lichidul, făcând să se înalțe flăcări 
uriaşe la marginile terasei. Câţiva dintre războinicii barbari, 
transformați în torţe umane, se aruncară în mare şi dispărură 
înghiţiţi de valuri, alţii se sfărâmară de stânci şi corpurile lor se 
izbiră de toate colţurile de piatră, ajungând striviţi pe bolovanii 
de la țărm, ca nişte păpuşi ciopârţite. Dar alţii veneau din urmă 
şi Aurelius îşi dădu seama că nu le mai rămânea altă soluţie 
decât să lupte până la ultimul. Îşi încleştă maxilarele şi strânse 
în pumn mânerul sabiei pe care i-o încredinţase împăratul. Se 
gândi că, dacă va fi să moară, cu ultimele puteri o va arunca în 
mare pentru a nu o lăsa în mâinile duşmanilor. Dar, pe când cei 
cinci se strângeau umăr lângă umăr pentru a lupta până la 
capăt, Romulus tresări, ca şi cum i-ar fi venit pe neaşteptate o 
idee. 


— Urmaţi-mă! strigă el. Ştiu eu o cale de scăpare! Şi alergă 
către uşiţa de fier, trăgând zăvorul ca s-o deschidă. 

Aurelius înţelese ce avea de gând băiatul, se aplecă peste 
parapet, strigând şi făcându-i semne cu mâna lui Batiatus să 
dezlege parâma şi să iasă în larg, după care aruncă jos funia de 
coborâre pentru ca el să nu mai aibă nici o îndoială că nu vor 
mai folosi această cale de fugă. Apoi, alergă la uşa deschisă şi 
porni în urma tovarăşilor săi coborând scara pe unde veniseră 
cu puţin timp înainte. Furtuna începea să mai piardă din 
intensitate, dar, din depărtare, se auzeau din ce în ce mai 
puternice bubuiturile care veneau dinspre vulcanul care-şi 
manifesta prin întuneric mânia. 

Ajunseră în curtea interioară strecurându-se de-a lungul 
zidului de nord aflat în umbră, apoi Romulus găsi aleea 
mărginită de copaci care ofereau şi ei un adăpost fugarilor până 
în locul în care grilajul de scurgere din pavaj permitea accesul în 
subterana cu coloane. Il deschise şi le făcu semn celorlalţi să-l 
urmeze pe când el se strecura deja dedesubt. 

— Mai bine că nu este şi Batiatus cu noi, spuse Vatrenus. N-ar 
fi reuşit nici în ruptul capului să treacă prin gaura asta. 

Începură să coboare pe rând, dar unul dintre servitori, trezit 
de toată hărmălaia creată, îi văzu şi începu să strige, îi răspunse 
lătratul furios al câinilor şi, după aceea, apăru un grup de 
paznici care veni în goană cu torţe şi cu felinare cercetând cu 
atenţie de jur împrejur terenul. 

— Unde ar fi putut dispărea ticăloşii ăştia? întrebă omul care îi 
conducea. 

Servitorul nu mai ştia ce să zică. 

— Dar vă jur că erau aici acum câteva clipe, i-am văzut, sunt 
sigur. 

Sub grilajul de scurgere, şedeau cu toţii nemişcaţi pentru că 
urmăritorii călcau chiar pe deasupra lor şi li se puteau vedea cu 
uşurinţă feţele luminate de felinarele pe care le ţineau în mâini. 

— Şi, unde au dispărut? insistă şeful paznicilor. Omul ridică 
din umeri, în timp ce câinii continuau să alerge, scheunând, 
înainte şi înapoi. Barbarul îl împinse cât-colo pe servitor, 
înjurându-l, şi-şi conduse oamenii în altă parte, unde alte grupuri 
continuau căutarea. Romulus ridică puţin grilajul, uitându-se în 


jur ca să se asigure că se îndepărtaseră cu toţii şi coboră apoi 
înspre pardoseala subteranei, urmat de toţi ceilalţi. Jos domnea 
un întuneric complet. Ambrosinus îşi scoase amnarul şi, după 
câteva încercări nereuşite, izbuti să aprindă o feştilă pe care o 
ţinea într-un vas mic de lut plin cu o substanţă negricioasă care 
semăna cu seul. Flăcăruia scoase mai întâi mult fum, dar, destul 
de repede, se transformă într-un mic glob de lumină albă 
strălucitoare care îi conduse prin faţa impresionantului şir de 
monumente imperiale până la lespedea cea mare de marmură 
verde. Aurelius şi ceilalţi erau copleşiţi de uimire atât din cauza 
miraculoasei surse de lumină pe care o avea Ambrosinus, cât şi 
a incredibilei defilări a Cezarilor, cu strălucirea hlamidelor 
imperiale şi a armurilor pe care aceştia le purtau. 

— Pe toţi zeii, murmură Vatrenus, n-am văzut un loc ca acesta 
niciodată în viaţa mea. 

— lisuse, făcu şi Orosius, holbând ochii la toate acele 
minunăţii. 

— El a fost acela care a descoperit toate acestea, spuse cu 
mândrie Ambrosinus, arătând spre discipolul său care se 
apropia în aceste clipe de lespedea de marmură verde. 

Romulus se întoarse către Aurelius spunându-i: 

— Şi încă nu aţi văzut mai nimic. De aici este sabia pe care o 
ai în mână. Priveşte! 

Puse degetele pe cele trei „v” uri şi le apăsă. Se auzi 
zgomotul contragreutăţilor şi al mecanismului care intrase în 
acţiune şi, sub privirile din ce în ce mai uluite ale tovarăşilor săi, 
marea placă începu să se rotească în jurul axei sale, până când 
le apăru în faţa ochilor, ţeapănă pe soclul său, statuia lui lulius 
Cezar, strălucitoare prin armura sa argintie, prin marmura 
policromă din care erau sculptate purpura tunicii şi a mantiei, cu 
faţa palidă şi sprâncenele încruntate, creat de un mare artist, 
din cea mai prețioasă marmură care se putea găsi doar în 
carierele de la Luni. Dar tăcerea mută care cuprinsese micul 
grup fu întreruptă de vocea lui Demetrios. 

— Ne-au descoperit, strigă el. Au văzut lumina! 

La capătul coridorului, se vedea, într-adevăr, lumina unor 
torţe şi îndată după aceea se auziră strigăte şi ordine: Wulfila în 


LU 


persoană îşi conducea oamenii prin grilajul dinspre curte şi, 
după aceea, de-a lungul şirului de statui. 

— Repede, intraţi înăuntru! spuse Romulus. Pe aici avem o 
cale de scăpare! Grupul se mistui în interior şi marea lespede se 
închise în spatele lor. Bubuiturile armelor care loveau în 
marmură şi urletele de furie ale lui Wulfila se făcură imediat 
auzite în micul spaţiu al catacombei şi, deşi grosimea blocului 
solid constituia o apărare de netrecut, zgomotele asurzitoare 
care însoțeau furia sălbatică a barbarilor făceau ca în locul acela 
strâmt să-şi facă loc un sentiment de îngrijorare, iar în aerul 
înconjurător să plutească o ameninţare neputincioasă, totuşi 
înspăimântătoare dată fiind cunoscuta cruzime a barbarilor. 
Pentru o clipă, se uitară unul în ochii altuia, dezorientaţi în 
oarecare măsură, dar Romulus le arătă puţul în adâncul căruia 
se vedeau misterioasele reflexe albăstrii, ca şi cum pe acolo ar fi 
existat o posibilitate de legătură cu lumea de dincolo. 

— Puţul acesta comunică jos cu marea, mai spuse Romulus. Și 
este singura noastră cale de scăpare. Haideţi, nu mai putem 
face nimic aici. Şi, sub privirile tuturor tovarăşilor săi, înainte ca 
vreunul să poată scoate o vorbă, începu să coboare prin 
deschizătura strâmtă. Aurelius nu stătu pe gânduri nici măcar o 
clipă şi porni imediat în urma băiatului, îndată după el, coborâ 
Livia şi după ea Demetrios, Orosius, Vatrenus. Ambrosinus 
rămase ultimul şi primele clipe din lunga coborâre pe un fel de 
plan înclinat, apoi căderea aproape verticală printr-un spaţiu 
foarte strâmt i se păreau interminabile. Contactul cu apa îi dădu 
o senzaţie de panică şi de sufocare, dar, imediat după aceea, se 
linişti. Se simţea plutind într-un lichid în care parcă se revărsa o 
lumină cerească şi plină de viaţă. Feştila pe care o ţinea strâns 
în pumn îi scăpă şi se scufundă încet până când ajunse pe fund 
şi glonul acela luminos părea să dea apei o strălucire de un 
albastru intens, ca de safir. Ţâşni în sus cu ultimele puteri şi ieşi 
la suprafaţă printre tovarăşii săi care căutau să ajungă la mal. 
Se aflau în interiorul unei grote care comunica, printr-o mică 
deschidere, cu marea, atât de joasă faţă de nivelul apei încât 
abia se putea observa. Aurelius şi ceilalţi priveau uluiţi la flacăra 
aceea care încă mai ardea sub apă, dar Ambrosinus îşi rotea 
împrejur privirile pline de o mirare nu mai mică decât a lor. 


Vatrenus se apropie de bătrânul dascăl şi arătă spre lumina care 
părea că izvorăşte chiar din nisipul de pe fundul mării. 

— Dar... ce este cu minunea asta? Eşti vrăjitor, cumva? 

— Foc grecesc, o reţetă a lui Ermogenes din Lapsacus, îi 
răspunse Ambrosinus cu o nepăsare ostentativă. Arde şi în apă. 
Dar privirea sa se rotea în continuare contemplând imaginile 
minunate ale zeilor olimpieni care apăreau în întregime sau doar 
parţial din apele acelei grote marine: Neptun într-un car tras de 
cai cu o coadă ca de peşte, soţia sa, Amphitrite, cu un alai de 
nimfe ale oceanului, tritoni care suflau în scoici marine, 
umflându-şi pieptul acoperit cu solzi. Lumina parcă ireală, 
reflectată de mişcarea undelor pe acele forme, părea să le 
redea viaţa, însufleţind figurile şi ochii ficşi de marmură. Un 
străvechi altar al zeităților mării, secret şi abandonat. 

Romulus privea şi el vrăjit la acele personaje. 

— Cine sunt? întrebă el. 

— Imaginile unor zei uitaţi, îi răspunse Ambrosinus. 

— Dar... au existat vreodată? 

— Sigur că nu! răspunse revoltat Orosius. Nu există decât 
Dumnezeu şi el este singurul zeu. 

Ambrosinus îl privi pe băiat cu un aer enigmatic. 

— Poate că au existat, spuse. Atât timp cât cineva a crezut în 
ei. 

Se lăsă o tăcere adâncă: vraja acelui loc părea că-i copleşise 
pe toţi. Lumina aceea albăstrie care se răspândea sub marea 
boltă de stâncă, imaginile acelea, tunetele din depărtare, 
respiraţia puternică a mării care-şi liniştise acum undele după 
furtună, toate dădeau fiecăruia dintre ei o senzaţie de linişte 
aproape supranaturală. Tremurau de frig, erau epuizați de 
oboseală după eforturile supraomeneşti pe care le făcuseră, dar 
îşi simțeau sufletele cuprinse de o fericire imposibil de exprimat 
prin cuvinte. 

Romulus fu primul care rupse tăcerea. 

— Suntem liberi? întrebă. 

— Pentru moment, da, răspunse Aurelius. Ne mai aflăm încă 
pe insulă. Dacă n-ai fi fost tu, acum eram morţi cu toţii. Te-ai 
comportat ca un adevărat comandant. 

— Şi acum ce facem? întrebă Vatrenus. 


— Batiatus a văzut, desigur, că nu mai puteam coborâă şi a 
plecat. Probabil că acum se învârte pe undeva, prin jur. Trebuie 
să facem ceva ca să ajungem la el sau să-l facem pe el să vină 
după noi. 

— Mă duc eu să văd, spuse Livia. Tu rămâi aici cu băiatul. 

Şi înainte ca Aurelius să mai poată spune ceva, se aruncă în 
apă, traversă peştera şi ajunse la malul mării. Inotă puţin de-a 
lungul malului, până găsi un loc pe unde putea să se caţere pe 
stâncă. Urcă atât cât putu astfel încât să cuprindă cu privirile o 
porţiune cât mai mare din întinderea mării şi aşteptă tremurând 
de frig. Norii începeau să se destrame şi luna îşi aşternea lumina 
argintie peste oglinda apei; pe continent, din craterul Vezuviului 
ieşeau străfulgerări roşii, dând nuanţe sângerii norilor care 
alergau pe cer în bătaia vântului dinspre apus. 

La un moment dat tresări: din spatele unui promontoriu, se 
ivea o barcă având un felinar la proră. La pupă se întrezărea o 
siluetă imposibil de confundat care ţinea cârma. Strigă: 

— Batiatus, Batiatus! 

Barca îşi schimbă direcţia, îndreptându-se către mal. 

— Unde eşti? întrebă cârmaciul. 

— Aici, vino încoace! _ 

— În sfârşit! exclamă Batiatus când se apropie. Începusem să 
mă îngrijorez. Sunteţi toţi? 

— Da, slavă domnului. Ceilalţi sunt ascunşi aici înăuntru, într- 
o grotă. Îi chem îndată şi pe ei. 

Batiatus slăbi scota pânzei, în timp ce Livia se arunca din nou 
în apă şi ajungea la grotă ca să-şi anunţe tovarăşii. 

Unul câte unul, fugarii porniră înot spre larg, în direcţia bărcii, 
timp în care Batiatus îi grăbea: 

— Repede, haideţi mai repede, mai devreme am văzut o 
barcă ieşind din port, repede, înainte să ne descopere! 

Livia veni mai întâi lângă Romulus şi urcară împreună la bord, 
ajutaţi de Batiatus. După aceea, fu rândul lui Ambrosinus. 
Vatrenus, Orosius şi Demetrios se urcară şi ei în barcă. Aurelius 
se căţărase pe una dintre stâncile de lângă intrarea în grotă ca 
să vadă mai bine cum stăteau lucrurile, dar văzu în dreapta sa o 
lumină roşiatică răspândindu-se pe valuri şi apoi apărând o 
corabie mică de război purtată înainte cu iuţeală de bătăile 


puternice ale vâslelor. Wulfila se afla la proră şi ordona 
cârmaciului să se îndrepte spre barca lui Batiatus. Aurelius nu 
mai stătu pe gânduri şi strigă din răsputeri: 

— Wulfila! Vino să mă prinzi, barbarule, dacă ai curaj! 
Nenorocit blestemat, vino să mă prinzi! 

Wulfila se întoarse către direcţia de unde auzise aceste 
cuvinte şi, la lumina felinarului de la proră şi a torţelor, îl văzu 
pe adversarul său în picioare pe o stâncă, ţinând strâns în mână 
sabia invincibilă. Strigă şi el: 

— Cotiţi! Cotiţi! Îl vreau pe omul acela şi vreau şi sabia, cu 
orice preţ! 

Batiatus înţelese de îndată situaţia şi puse pânza sub vânt 
îndepărtându-se către continent, în timp ce Romulus striga: 

— Nu! Nu! Trebuie să-l ajutăm! Nu-l putem lăsa acolo! 
Întoarce, întoarce imediat, îţi poruncesc! 

Livia veni alături de el. 

— Vrei ca sacrificiul său să fie zadarnic? A făcut asta pentru 
tine. Le-a atras atenţia asupra sa ca noi să ne putem îndepărta. 

Se întoarse către insulă şi imaginea lui Aurelius stând 
neînfricat pe mal în lumina torţelor se contopi cu o altă imagine, 
mai de demult, aceea a unui soldat roman care şi el stătea 
nemişcat pe mal, atacat de o ceată de barbari, pe fondul unui 
oraş în flăcări şi se revăzu pe ea însăşi, copilă, într-o barcă plină 
de fugari care plutea, ca şi acum, pe apele întunecate ale 
lagunei. 

Plânse îndelung. 


XVIII 


Wulfila porunci să se ridice mai sus felinarul de la proră şi un 
om din echipaj lumină malul stâncos din faţa corăbiei, acolo 
unde Aurelius aştepta nemişcat cu sabia în mână. 

Câţiva dintre oamenii săi îşi încordaseră arcurile, gata să 
tragă, crezând că şeful lor voia să lumineze mai bine o ţintă care 
devenise acum foarte uşoară, dar Wulfila îi opri. 

— Lăsaţi jos arcurile alea! Am spus că vreau sabia aceea: 
dacă se întâmplă să cadă în mare, n-o mai găsim niciodată. 
Trage la mal! îi ordonă, apoi, cârmaciului. Trage la mal, n-auzi? 
O să-l prindem viu! 

Din depărtare Vatrenus vedea destul de neclar scena aceasta 
şi-şi dădu seama ce avea să urmeze. 

— Slăbeşte pânza! îi ordonă lui Batiatus. Livia tresări la auzul 
acestor cuvinte şi-şi şterse lacrimile imaginându-şi că mai exista 
vreo speranţă în urma acestui ordin. 

Batiatus se supuse fără să înţeleagă mare lucru şi barca îşi 
încetini alunecarea până când, în cele din urmă, se opri. 

— De ce ne oprim? întrebă. 

— Pentru că Aurelius îi atrage către stânci, răspunse 
Vatrenus. Nu ţi-ai dat seama? 

— Barcă în dreapta! răsună vocea lui Demetrios de la proră. 

O altă ambarcaţiune, mai mică, se apropia, plină de 
războinici, având torţe şi felinare aprinse la borduri şi pe catarg. 
Se afla cam la două leghe, dar se apropia cu o viteză destul de 
mare. 

— Ce facem? întrebă Demetrios. Peste puţin timp o să ne 
vadă şi o să ne atace. 

— Să mai aşteptăm! exclamă Romulus. Să aşteptăm cât se 
poate de mult, vă rog! 

În clipa aceea, trosnetele lemnului care se sfărâma lovindu-se 
de stânci răsună peste întinderea mării, acoperite de bubuiturile 
tot mai puternice venite dinspre vulcanul care începuse acum să 
arunce către cer un nor de foc şi de scântei, în dorinţa sa 
nemăsurată de a-l prinde pe Aurelius, Wulfila înfipsese prora 


vasului său în stâncile de la mal şi valurile ridicară brusc pupa, 
făcându-i pe toţi cei care se aflau pe punte să se rostogolească 
unii peste alţii. Fiecare dintre ei încerca, înjurând şi urlând, să se 
agaţe de ceva şi Wulfila însuşi încercă să-şi recapete echilibrul şi 
să pornească la atac asupra adversarului său, dar Aurelius se 
aruncă în apă şi dispăru. 

Atmosfera se întuneca din ce în ce mai mult: începu să plouă 
cu cenuşă pe puntea bărcii în care se aflau Livia şi tovarăşii săi, 
iar peste puţin timp începură să cadă de sus pietre încinse. 

— Trebuie să plecăm, spuse Ambrosinus, sau va fi prea târziu: 
vulcanul este gata să ajungă la faza maximă a erupției. Dacă 
scăpăm de barbari, pietrele acestea înroşite vor aprinde barca şi 
ne vom găsi cu toţii sfârşitul. 

— Nu! strigă Romulus. Să mai aşteptăm. 

Şi scruta îngrijorat cu privirea suprafaţa întunecată a mării, în 
timp ce nava duşmană înainta mereu ajungând între ei şi cea a 
lui Wulfila, aflată cu totul acum în puterea valurilor care se 
izbeau de stânci. Ploaia de pietre înroşite devenea tot mai deasă 
şi, pe alocuri, în apropiere de Livia, luară foc câţiva colaci de 
frânghie. Barca duşmanilor nu era într-o poziţie din care barbarii 
ar fi putut vedea epava lui Wulfila, sfărâmată de valuri, dar nu 
mai era mult şi o puteau observa pe aceea a Liviei. 

— Câţi or fi? întrebă Orosius, privind îngrijorat în faţă, tocmai 
când hoarda de războinici se îngrămădea la proră urlând şi 
agitând armele prin aer. 

— Destui, răspunse mohorât Vatrenus. Se întoarse către Livia: 

— Dacă vrei să-l salvezi pe băiat, trebuie să plecăm, acum! 

Fără nici o tragere de inimă, Livia dădu din cap aprobator. 

— Pânza în vânt! ordonă atunci Vatrenus. Repede, s-o 
ştergem de aici! 

Batiatus manevră parâma ajutat de Demetrios care, după 
aceea, trecu la cârmă şi barca începu să se mişte îndepărtându- 
se încet. Dar, exact în clipa aceea, o sabie apăru din mijlocul 
valurilor, stârnind un vârtej de spumă, după care se văzu un 
braţ vânjos, lucios în lumina torţelor, un cap şi, în cele din urmă, 
nişte umeri puternici: Aurelius! 

— Aurelius! strigă Romulus ieşit din minţi de bucurie. 


— El este! strigară ceilalţi aruncându-se spre marginea bărcii. 
Vatrenus îi aruncă o parâmă şi-l ajută să urce la bord. Era sleit 
de puteri şi doar îmbrăţişările tovarăşilor săi îl ţinură să nu se 
prăbuşească leşinat pe punte. Livia se repezi la el strângându-l 
şi ea în braţe, aşa cum era, aproape inconştient. Romulus se 
apropie şi el, privindu-l ţintă ca şi cum nu-i venea să creadă că 
viteazul bărbat era viu şi nevătămat, ca şi cum acea atmosferă 
ireală ar fi fost doar un vis înşelător, sortit să se destrame o dată 
cu ivirea zorilor. 

Norul des de funingine aruncat de vulcan se răspândea acum 
peste valurile mării, ajungând până la malul insulei. Barca Liviei 
aproape că dispăru în spatele acestei perdele opace. Urmăritorii 
auziră abia atunci urletele prin care erau chemaţi de tovarăşii 
lor, împotmoliţi lângă mal printre resturile învălmăşite ale 
corăbiei naufragiate. Wulfila reuşise să se caţere pe stânci şi 
striga în gura mare să le vină cineva în ajutor. Nava se apropie 
de mal, dar rămase la o oarecare distanţă ca să nu se lovească 
şi ea de pietre. Naufragiaţii porniră înot şi urcară la bord unul 
după altul. Când urcă şi Wulfila, acesta dădu imediat ordin să 
pornească în urmărirea fugarilor, dar cârmaciul, un marinar 
bătrân de prin partea locului, îl convinse să renunţe: 

— Dacă punem acum prora spre larg, nimeni nu va mai scăpa 
cu viaţă. Nu se vede nici la o palmă în faţa ochilor şi plouă cu 
foc, priveşte! 

Wulfila aruncă o privire în direcţia continentului, apoi spre 
cerul negru brăzdat de dârele sângerii lăsate de pietrele înroşite 
care cădeau, simţi teama strecurându-se în inimile războinicilor 
săi, oameni ai Nordului care nu mai văzuseră niciodată ceva 
asemănător. Işi muşcă buzele de ciudă că-i scăpaseră din mâini 
un copil de treisprezece ani şi un bărbat înaintat în vârstă, dintr- 
o fortăreață păzită de şaptezeci de luptători desăvârşiţi, dar 
ceea ce îl necăjea cel mai mult era pierderea acelei săbii 
nemaivăzute pe care şi-o dorise din toată inima încă de prima 
dată, când o văzuse cu sclipirile ei sinistre în mâna duşmanului 
său. 

— Ne întoarcem în port, porunci el. Şi corabia făcu o voltă 
pornind pe drumul de întoarcere. Marinarii, cu toţii oameni din 
acele locuri, vâsleau cu toată forţa ştiind bine ce pericol îi 


pândea, dar se supuneau, disciplinaţi şi calmi, ordinelor date de 
cârmaci. Barbarii, însă, erau cuprinşi acum de panică şi priveau 
palizi de spaimă la ploaia ucigătoare care cădea din cer, 
tresărind din toate încheieturile la fiecare bubuitură care 
zguduia totul în jur. Peste tot era funingine, o duhoare acră şi 
înţepătoare de pucioasă se răspândea prin atmosferă şi, înspre 
continent, orizontul era brăzdat de fulgere sângerii. 
XXX 

În acest timp, barca Liviei înainta agale, cufundată în norul de 
funingine. Demetrios se dusese până în vârful ambarcaţiunii, 
acolo unde era atârnat felinarul, şi scruta bezna din faţa sa, 
încercând să descopere pericole sau obstacole neaşteptate, dar 
soarta tuturor rămânea pe mai departe la voia întâmplării în 
asemenea condiţii înspăimântătoare. La bord, erau cu toţii 
încordaţi peste măsură, nimeni nu scotea niciun sunet pentru a 
nu-i deranja pe cei care manevrau barca aproape orbeşte. 
Demetrios, încălecat pe botul ascuţit al bărcii, cu picioarele 
spânzurând peste bord, încerca să caute cât mai bine direcţia, 
bazându-se mai mult pe instinct decât pe ceea ce putea vedea 
sau auzi în faţa sa. Ambrosinus se apropie de Vatrenus. 

— Încotro mergem? întrebă. 

— Da’ cine mai poate şti? Bănuiesc că spre nord. Altă 
posibilitate nu avem. 

— Poate că v-aş putea ajuta... doar dacă... 

Vatrenus clătină neîncrezător din cap. 

— Las-o baltă, nu vezi că nici noi nu ştim pe ce lume suntem? 
N-am văzut niciodată aşa ceva. 

— Şi totuşi s-a mai întâmplat. Acum patru sute de ani. 
Vulcanul ăsta a îngropat atunci sub lava sa trei oraşe cu locuitori 
cu tot. N-a mai rămas nici urmă de ei, dar Plinius descrie cu 
exactitate cum a decurs erupția vulcanului. De aceea v-am 
propus să acţionaţi noaptea aceasta... mă gândeam că, în 
zăpăceala generală, va fi mai uşor să fugim. Din păcate, am 
greşit: faza cea mai puternică a erupției a început cu câteva ore 
mai târziu decât prevăzusem eu. 

Vatrenus îl privi mut de mirare. 

Aurelius, care îşi revenise de-acum pe deplin, se apropie şi el. 

— Cu ce voiai să ne ajuţi? întrebă el. 


Ambrosinus se pregătea să-i răspundă, dar, în aceeaşi clipă, 
se auzi de la proră vocea lui Demetrios: 

— Priviţi! 

Norul gros începea să se risipească şi o sclipire abia 
perceptibilă a valurilor din faţa lor anunţa apariţia revărsatului 
zorilor. În acele clipe ocoleau capul Misenum care-şi înălța acum 
vârful pe deasupra păturii de fum şi cenuşă de la suprafaţa mării 
şi primele raze de soare îi luminau înălțimile. In culmea fericirii, 
îşi aţintiră cu toţii privirile asupra acestei apariţii neaşteptate, în 
timp ce funinginea dispărea cu încetul, până când barca şi 
echipajul său fură scăldaţi în întregime de razele soarelui care 
apărea de după piscurile munţilor Lattari. 

Lăsaseră departe în urmă noaptea, cu teama, îngrijorarea, 
eforturile unei evadări cu peripeții, ale unei urmăriri nemiloase 
şi fără răgaz, cu spaima că speranţa s-ar fi putut destrăma ca un 
vis înşelător, la apariţia zorilor. Soarele strălucea deasupra lor 
ca un zeu binefăcător, bubuiturile vulcanului se stingeau în 
depărtări ca ultimele tunete ale unei furtuni de vară, albastrul 
mării şi al cerului se contopeau într-un singur triumf al luminii, al 
aerului, al miresmelor mângâietoare aduse de vânt dinspre 
uscat. 

Romulus se apropie de învățătorul său. 

— Acum, suntem liberi? 

Ambrosinus ar fi vrut să-i explice că nu scăpaseră cu totul de 
primejdii, că-i aştepta o călătorie, probabil, plină de peripeții şi 
cu nenumărate piedici, dar nu se îndură să întunece bucuria pe 
care, pentru prima oară după o lungă perioadă de timp, o vedea 
strălucind în ochii băiatului. Răspunse, stăpânindu-şi cu greu 
emoția care făcea ca vocea să-i tremure: 

— Da, dragă copile, suntem liberi. 

Romulus dădu din cap de câteva ori de parcă voia să se 
convingă şi pe el însuşi că spusele bătrânului său dascăl erau 
adevărate, apoi se apropie de Aurelius şi de Livia care-l priveau 
de la distanţă şi spuse cu o voce plină de emoție: 

— Mulţumesc. 

Barca atinse uscatul într-o aşezare pustie de pe coastă, lângă 
ruinele unei viile părăsite, la treizeci de mile la nord de Cumae, 
şi Livia sări în apă, ajungând înaintea tuturor pe mal, parcă 


pentru a arăta că întreaga comandă a acestei acţiuni se afla 
fără putinţă de tăgadă în mâinile ei. 

— Scufundaţi barca! le strigă celorlalţi Aurelius. După aceea 
veniţi după mine, în direcţia aceea, repede! Şi arătă spre o 
cocioabă dărăpănată care abia se putea întrezări pe după un 
pâlc de copaci, la mai puţin de o milă depărtare. Aurelius îl ajută 
pe Romulus să coboare şi el în apă, iar Batiatus şi Demetrios 
puneau mâna pe securi, sub privirile îngrozite ale lui 
Ambrosinus. 

— De ce faceţi asta? îi întrebă el. De ce scufundaţi barca? 
Este cel mai sigur mijloc de transport în vremurile acestea. 
Opriţi-vă, vă rog, ascultaţi-mă! 

Livia îşi dădu seama de disputa care apăruse şi se întoarse. 

— V-am spus să veniţi după mine! N-avem nici o clipă de 
pierdut. Pot da peste noi în orice moment. Băiatul acela este cea 
mai căutată persoană din tot Imperiul, nu-ţi dai seama? 

— Aşa este, ai dreptate, răspunse Ambrosinus. Dar barca este 
cel mai sigur mijloc ca să... 

— Gata cu discuţiile, urmaţi-mă şi gata, dar fuga! ordonă Livia 
pe un ton sec şi autoritar. 

Ambrosinus porni în urma ei fără chef, întorcând de mai multe 
ori capul în urmă, ca să mai vadă încă o dată barca pe cale dea 
fi scufundată. Orosius coborâse deja, Demetrios îl urmă şi, 
îndată după el, Aurelius, Vatrenus şi Batiatus săriră pe mal unul 
după altul, pornind în fugă pe urmele grupului din frunte pe care 
Livia îl conducea la adăpost, printre tufişurile care acopereau tot 
ţărmul. 

— Încă nu-mi vine să cred, spunea gâfâind Vatrenus. Noi şase 
am pus cu botul pe labe şaptezeci de paznici instalaţi în casa aia 
ca o cetate. 

— La fel ca pe vremuri! se lăudă Batiatus. Dar mai plăcut ca 
atunci, adăugă el, făcându-i cu ochiul Liviei care îi mulţumi cu 
un zâmbet pentru aceste vorbe. 

— De-abia aştept să număr toate monedele acelea de aur, 
mai spuse Vatrenus. O mie de solidus ai spus, nu-i aşa? 

— Exact aşa, îi adeveri Aurelius. Dar nu uita că încă nu le-am 
câştigat. Avem de trecut dintr-o parte în alta a Italiei, până la 
locul stabilit pentru întâlnire. 


— Şi unde este locul acesta? întrebă Vatrenus. 

— Este un port la Marea Adriatică, unde ne aşteaptă o 
corabie. Abia acolo băiatul va fi în siguranţă şi noi ne vom lua 
grămada de bani. 

Livia se opri în faţa cocioabei şi privi cu mare grijă în interior, 
ţinând arcul cu săgeata aţintită în faţa sa. Auzi un pufăit înăbuşit 
şi, imediat după aceea, văzu şase cai şi o catârcă, legaţi cu 
căpestrele de o funie întinsă între doi stâlpi. Printre ei se putea 
distinge imediat Juba care începu să bată din copite simțind 
mirosul stăpânului său. _ 

— Juba! strigă Aurelius, alergând să-l dezlege. Il îmbrăţişă ca 
pe un vechi şi credincios prieten. 

— Eşti mulţumit? spuse Livia. Eustatius a făcut o treabă bună: 
Stefanus are prieteni buni prin locurile astea. Totul merge cum 
nu se poate mai bine. 

— Sunt chiar fericit, răspunse Aurelius. Nu există pe lume un 
cal mai bun decât Juba. 

Ambrosinus făcu câţiva paşi, apropiindu-se de Livia care 
verifica şaua calului şi era gata să încalece. 

— Răspund de soarta împăratului, spuse el aţintindu-şi asupra 
ei privirea severă, şi cred că am dreptul să ştiu unde aveţi de 
gând să-l duceti. 

— Eu răspund acum de băiat, dat fiind că v-am eliberat pe 
amândoi din captivitate. Dar te cred că eşti îngrijorat. Nu am 
acţionat din iniţiativa mea, cred că-ţi dai seama de asta, nu? 
Execut instrucţiunile pe care le-am primit. II vom duce pe băiat 
la malul Adriaticii şi, de acolo, va porni din nou, pentru a fi dus 
într-un loc în care barbarii nu vor putea ajunge şi unde rangul 
său imperial va fi respectat... 

Ambrosinus se întunecă la faţă. 

— Constantinopol, nu-i aşa?  Vreţi să-l  duceţi la 
Constantinopol... Este un adevărat cuib de vipere unde lupta 
pentru putere nu cruţă pe nimeni, nici pe fraţi, nici pe surori şi 
nici măcar pe copii... 

Nu observase că Romulus se apropiase de ei şi că, probabil, 
nu pierduse niciun cuvânt din convorbirea lor însufleţită. Era, 
însă, prea târziu şi, oricum, era mai bine ca băiatul să-şi dea 
seama de situaţie. li puse o mână pe umăr şi-l trase înspre el, ca 


şi cum ar fi vrut să-l apere de o nouă ameninţare, nu mai mică 
decât aceea pe care o înfruntase până atunci. 

— Acolo nu va mai fi nimeni care să-l protejeze, continuă el. 
Va fi la cheremul oricărei toane, al oricărei intenţii criminale. 
Lasă-mi-l mie, te rog. 

Livia nu reuşi să-l mai privească în ochi. Răspunse, dar nu cu 
prea mare convingere: 

— Nu este un băiat ca oricare altul şi tu ştii asta foarte bine. 
Nu te poţi gândi să-l duci unde crezi de cuviinţă şi fără ajutorul 
nostru n-aţi putea ajunge prea departe. Oricum, dacă vrei, poţi 
să mergi împreună cu el. Mai bine încălecaţi şi să plecăm: este 
periculos să mai rămânem aici, suntem prea aproape de țărm. 

Îşi îndemnă calul pe drumeagul care se afunda în stufăriş. 

— Este vorba despre bani, nu-i aşa? O problemă de câştig, 
aşa-i? strigă în urma ei Ambrosinus. 

Aurelius îi puse în mână hăţurile catârcei. 

— Nu vorbi prostii, învăţătorule. Ai idee ce i-ar fi făcut dacă 
barbarii ar fi pus mâna pe ea în timp ce încerca să vă elibereze? 
Nimeni nu-şi punea pielea la bătaie doar pentru bani. Şi noi toţi 
cei de aici ne-am pus viaţa în joc, şi chiar de mai multe ori. 
Acum ia-o din loc, m-ai auzit? 

— Pot să urc pe cal cu tine? îl întrebă Romulus, dar Aurelius îl 
refuză. 

— Este mai bine să încaleci cu învățătorul tău, spuse. Noi 
avem nevoie să ne mişcăm mai uşor, în caz că suntem atacati. 

Dădu pinteni calului. Romulus încălecă dezamăgit în spatele 
lui Ambrosinus care-şi îndemnă catârca, pornind în tăcere la 
drum; după el veniră Vatrenus, Demetrios, Orosius şi Batiatus, 
mergând câte doi în trap grăbit. Ajunşi în vârful unui deal se 
întoarseră să privească spre coastă: marea scânteia sub razele 
soarelui care urcase acum destul de sus faţă de crestele 
munţilor şi se vedea bine barca părăsită de ei care se scufunda 
stârnind în jurul ei o spumă uşoară. În partea opusă, crestele 
Apeninilor îşi înălţau piscurile albite de zăpadă deasupra mantiei 
de păduri de brazi, de un verde închis. Urcuşul deveni mai 
abrupt şi călăreţii lăsară animalele să meargă la pas. Vatrenus 
dădu pinteni calului său şi se alătură de Aurelius şi de Livia 
pentru a întări grupul din faţă care era mai expus primejdiilor. 


— Eram, totuşi, curios să mai ştiu ceva, îi spuse el Liviei. 

— Ce anume? 

— Ce s-a întâmplat cu pescarul care s-a căţărat pe peretele 
de nord ca să-i aducă o langustă lui Tiberius Caesar? 

— Împăratul n-a fost prea încântat; supărat că un intrus a 
reuşit să intre în villa sa printr-un loc considerat ca fiind 
inaccesibil, a poruncit paznicilor să-i ia langusta şi să-i tragă 
vreo câteva cu ea peste faţă, după care să-l dea afară pe uşă. 

Vatrenus se scărpină în ceafă. 

— Fir-ar să fie. Nouă ne-a mers, până la urmă, mult mai bine. 

— Până acum, spuse Aurelius. 

— Aşa este, până acum, fu de acord şi Vatrenus. 

La o depărtare de aproape o sută de picioare, veneau 
Ambrosinus şi cu băiatul, călare pe catârcă. 

— Chiar crezi că mă vor duce la Constantinopol? întrebă 
Romulus. 

— Mă tem că da, răspunse Ambrosinus. Sau, mai bine spus, 
sunt sigur. Livia nu m-a contrazis când am spus aşa ceva, ba 
chiar, într-un anumit sens, mi-a confirmat bănuiala. 

— Şi este, într-adevăr, aşa de rău? 

Ambrosinus nu mai ştiu ce să răspundă. 

— Spune-mi, insistă Romulus. Am dreptul să ştiu ce mă 
aşteaptă. 

— De fapt, nici eu nu prea ştiu: nu pot decât să fac 
presupuneri. Un lucru este clar: Livia a fost trimisă de cineva să 
te scoată de aici, de pe insula Capri. Ea este aceea care a 
organizat totul. În primul moment, prezenţa lui Aurelius m-a 
indus în eroare, ştiind că el mai făcuse o încercare de a te 
elibera, la Ravenna. Mi se părea normal ca el să mai încerce 
încă o dată. Faptul că fata era cu el nu m-a surprins din cale- 
afară. Putea fi pur şi simplu iubita lui. Mulţi soldaţi au o iubită şi, 
la sfârşitul stagiului militar, se însoară cu ea. Dara trebuit să-mi 
schimb părerea: este evident că ea comandă şi, prin urmare, ea 
este aceea care dispune de bani pentru a-i plăti pe toţi. 

— Deci, este adevărat ce ai spus... că au făcut-o pentru bani. 

— Chiar şi aşa ar trebui să le fim, totuşi, recunoscători. 
Aurelius are dreptate: nimeni nu-şi riscă viaţa doar pentru bani, 
dar sigur este că banii ajută la asta. Este normal ca un om să 


vrea să trăiască mai bine, în special în vremuri ca acestea, iar 
oamenii aceştia nu mai au nimic, sunt soldaţi fără o armată în 
care să servească, sunt nişte cetăţeni fără patrie. 

— De ce ai spus la început acele lucruri? Ce crezi că mi s-ar 
putea întâmpla dacă merg la Constantinopol? 

— Probabil că nimic. Ai trăi în lux, poate că ai avea parte chiar 
de prea mult lux. Dar rămâi, totuşi, împăratul din Apus şi 
aceasta va însemna, prin urmare, un pericol prin locurile acelea. 
Cineva s-ar putea folosi, pur şi simplu, de tine împotriva 
altcuiva, ai fi doar o piesă dintr-un joc de care să nu ai habar, 
înţelegi? Şi piesele pot fi sacrificate câteodată, fără nici o 
ezitare, pentru a pregăti o mişcare ulterioară mai avantajoasă 
pentru obţinerea victoriei. In acest caz, tu ai fi, din păcate, acela 
care ai plăti pentru toate. Constantinopolul este o capitală 
coruptă. 

— Aşadar, nici ei nu sunt mai buni decât barbarii. 

— Totul se plăteşte pe lumea asta, dragă băiete: dacă un 
popor ajunge la un nivel înalt de civilizaţie, suportă şi o anumită 
creştere a corupţiei. Barbarii nu sunt corupti, tocmai pentru că 
nu sunt civilizaţi, dar şi ei vor învăţa destul de repede să 
aprecieze hainele scumpe, banii, mâncărurile alese, parfumurile, 
femeile frumoase, locuinţele luxoase. Toate acestea costă şi, ca 
să le aibă, au nevoie de mulţi bani pe care nu-i pot căpăta decât 
prin corupţie. În orice caz, nu există civilizaţie care să nu conţină 
în sânul ei o anumită cantitate de barbarie, după cum nu există 
barbarie care să nu aibă în interiorul ei un germene de 
civilizaţie. Mă înţelegi? 

— Da, cred că da. Dar, atunci, ce fel de lume este aceasta în 
care trăim, Ambrosine? 

— Cea mai bună posibilă sau cea mai rea posibilă, în funcţie 
de cum o priveşti. In orice caz, civilizaţia, după părerea mea, 
este de departe preferabilă barbariei. 

— Şi, după tine, ce este civilizaţia? 

— Civilizaţia înseamnă legi, orânduiri politice, siguranţa 
aplicării dreptului. Inseamnă profesii şi meserii, drumuri şi 
mijloace de comunicare, ritualuri şi solemnităţi. Ştiinţă, dar şi 
artă, mai ales artă; literatură, poezie ca aceea a lui Vergilius pe 
care am citit-o de atâtea ori împreună: activitate a spiritului care 


ne face să fim foarte asemănători lui Dumnezeu. Un barbar, în 
schimb, se aseamănă foarte mult cu un animal. Nu ştiu dacă m- 
ai înţeles. A face parte dintr-o civilizaţie înseamnă să fii deosebit 
de mândru de aceasta, mândru că participi la o uriaşă activitate 
colectivă, cea mai importantă la care i-a fost dat omului să ia 
parte. 

— Dar a noastră, vreau să zic civilizaţia noastră, este pe cale 
să moară, nu-i aşa? 

— Da, îi răspunse Ambrosinus. Şi rămase multă vreme tăcut. 


IX 


— Nu-i aşa că-i frumoasă? 

Aurelius tresări la auzul acestor cuvinte. Romulus îl luase prin 
surprindere apărând din întuneric în spatele său, în timp ce, 
aşezat în faţa focului, învârtea sabia în mâini, aproape 
hipnotizat de reflexele albăstrii ale lamei, schimbătoare ca 
nuanțele de pe coada unui păun. 

— lartă-mă, răspunse el întinzându-i sabia. Am uitat să ţi-o 
dau înapoi. Este a ta. 

— Pentru moment, este mai bine să stea la tine. Sunt sigur că 
o vei folosi mai bine. 

Aurelius privi din nou sabia. 

— Arma asta este incredibil de bună. Cu toate loviturile pe 
care le-a dat sau le-a parat, nu are nici o ştirbitură, niciun semn, 
nici măcar o zgârietură. Parcă ar fi arma unui zeu. 

— Dintr-un anumit punct de vedere, chiar aşa şi este. Sabia 
aceasta i-a aparţinut lui lulius Caesar. Ai văzut inscripţia de pe 
ea? 

Aurelius dădu aprobator din cap şi-şi trecu degetele peste 
şirul de litere gravate pe mijlocul lamei, încadrate de un şănţuleţ 
abia vizibil. 

— Am văzut-o şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Şi parcă 
emană din ea o forţă misterioasă, o putere care te pătrunde pe 
sub piele, în degete, în braţ şi ajunge până în inimă... 

— Ambrosinus spune că a fost lucrată de calibienii din 
Anatolia, dintr-un bloc de fier căzut din cer şi călită în sânge de 
leu. 

— Şi mânerul... nici o sabie de luptă nu are un mâner atât de 
bogat şi de scump ornamentat. Doar săbiile de ceremonie. ŞI 
totuşi, gâtul acvilei este mai potrivit decât orice alt mâner pe 
care l-am strâns vreodată în pumn, pare o prelungire a 
braţului... 

— Nu-i decât un formidabil instrument al morţii, spuse 
Romulus, făcut pentru un mare cuceritor. Tu eşti un luptător: 
este normal să te minunezi de această sabie. Aruncă o privire 


înspre învățătorul său, ocupat să-şi aşeze în ordine lucrurile în 
preajma focului. Uită-te la Ambrosinus. El este un om de ştiinţă 
şi încearcă, în schimb, să-şi pună în siguranţă preţioasele lucruri 
udate pe când am mers prin apa aceea din grotă: prafurile lui... 
ierburile lui... Şi exemplarul meu din Eneida: un cadou de la el în 
ziua în care am fost proclamat împărat. 

— Şi caietul acela? 

— Este jurnalul său personal. Acolo se află scrisă povestea 
sa... şi a noastră. 

— Vrei să spui că vorbea acolo şi... de mine? 

— Poţi fi sigur de asta. Dar de ce spui „vorbea”? 

— A fost udat de apă. Îmi închipui că nu mai este mare lucru 
din el. 

— S-a salvat tot. Cerneală care nu se şterge. Altă reţetă de-a 
sa. O cunoaşte şi pe aceea a cernelii invizibile. 

— Ii baţi joc de mine. 

— Oh, nu. În timp ce scrie, nu vezi nimic, este ca şi cum ai 
întinge cu pana în apă de izvor şi, pe neaşteptate, când el... 

Aurelius îl întrerupse. 

— Ţii mult la el, nu-i aşa? 

— Nu mai am pe altcineva pe lume, îi răspunse Romulus. Şi o 
spunea pe un ton mai special, ca şi cum ar fi aşteptat o 
dezminţire din partea interlocutorului său. Dar Aurelius nu spuse 
nimic şi Romulus îl privi pe când îşi vâra sabia în teacă printr-o 
mişcare lină şi armonioasă, ca gesturile unui preot. Rămaseră 
amândoi o vreme cu ochii aţintiţi asupra flăcărilor, apoi Romulus 
rupse din nou tăcerea. 

— De ce n-ai vrut astăzi să mă iei cu tine pe cal? 

— Ţi-am spus: dacă este nevoie să te apăr, trebuie să fiu liber 
în mişcări. 

— Nu acesta este motivul. Trebuie să fii liber şi gata, nu-i aşa? 
Şi, înainte ca soldatul să-i mai poată răspunde ceva, băiatul se 
duse lângă Ambrosinus care acoperea cu o pânză un strat de 
frunze uscate. Demetrios făcea de pază la marginea taberei, 
Orosius se postase pe un deluşor de la oarecare distanţă, pentru 
a observa la timp apariţia dinspre apus a unor eventuali 
urmăritori. Ceilalţi, Batiatus, Livia, Aurelius şi Vatrenus se 
pregăteau să se odihnească. 


— Ce ciudat, spuse Vatrenus. Ar fi trebuit să pic din picioare 
de somn, dar nu am niciun chef să dorm. 

— Am trecut prin multe în ultimele douăzeci şi patru de ore, 
recunoscu Aurelius, şi corpul nostru nu reuşeşte, încă, să creadă 
că se poate odihni. _ 

— Ar fi bună explicaţia asta, răspunse Batiatus. Intr-adevăr, 
eu care nu am făcut mare lucru pic de somn. 

— Nu ştiu... mie mi-ar plăcea să cânt, spuse Vatrenus, aşa 
cum făceam în unele seri în tabăra de campanie, în jurul focului. 
Voi vă amintiţi? Pe toţi zeii... mai ţineţi minte ce voce avea 
Antoninus? 

— Oh, da, spuse Aurelius. Grozavă. Dar ce cusur avea şi 
vocea lui Canidius? Sau a lui Paulinus? 

— Nici comandantul Claudianus nu avea o voce urâtă, spuse 
Batiatus. Vă amintiţi? Câteodată venea, aşa, în timp ce-şi făcea 
rondul de inspecţie, se aşeza lângă foc şi, dacă noi cântam 
ceva, începea şi el să îngâne cu jumătate de glas. Apoi, ne 
aducea puţin vin şi bea şi el un păhărel cu noi. Spunea: „Beţi, 
băieţi, să vă mai încălziţi un pic”. Sărmanul comandant, parcă-i 
văd şi acum ultima privire în timp ce cădea străpuns de săbii, 
înconjurat de o ceată de duşmani... Şi, în timp ce-şi amintea de 
scena aceea crudă, în ochii uriaşului negru străluceau lacrimile. 

La aceste cuvinte, Aurelius îşi ridică fruntea şi cei doi se 
priviră tăcuţi în ochi; pentru o clipă, în privirea lui Aurelius apăru 
o expresie scrutătoare care nu-i scăpă lui Batiatus. 

— Ştiu la ce te gândeşti, spuse el. Te întrebi cum de ne-am 
salvat noi la Dertona, nu-i aşa? Vrei să ştii cum se face că mai 
suntem, încă, în viaţă... 

— Greşeşti, eu nu... 

— Nu minţi: te cunosc prea bine. Dar noi te-am întrebat, 
cumva, de ce nu te-ai mai întors? De ce nu te-ai întors ca să 
mori alături de alţi camarazi de-ai noştri? 

— M-am întors ca să vă eliberez, asta nu-ţi este de-ajuns? 

— Lăsaţi-o baltă, îi rugă Vatrenus. Şi spuse aceste cuvinte 
fără să strige, ci pe un ton calm şi hotărât. lţi spun eu cum s-a 
întâmplat, Aurelius; în felul ăsta o să înmormântăm totul şi n-o 
să mai avem ce discuta pe urmă, bine? Nu aş fi vrut să ajung 
aici, dar văd că este necesar. Deci, după ce ai plecat tu, noi am 


început să luptăm, atacați din toate părţile, şi am luptat câteva 
ceasuri bune. Apoi alte ceasuri. Şi alte ceasuri. Mai întâi la 
palisade, apoi de pe ziduri, apoi în câmp deschis, în formaţie 
pătrată, chiar şi din mişcare, ca pe vremea lui Hannibal. Şi, în 
timp ce noi rămâneam tot mai puţini şi eram din ce în ce mai 
obosiţi, ei continuau să arunce în luptă forţe proaspete, în 
valuri... Ne tocau cu săgețile, nori de săgeți. Apoi, când ne-au 
văzut vlăguiţi, însângeraţi, sleiţi de puteri-  asfinţise de-acum 
soarele - au pornit la atac la pas, cu caii lor apăraţi de armuri, 
cu lăncile pregătite în mâini, gata să ne termine, să ne 
măcelărească. Luptă corp la corp. L-am văzut pe camarazii 
noştri căzând cu zecile, c u sutele, atât de obosiţi că nici nu mai 
puteau ţine armele în mâini; unii se aruncau cu pieptul în 
propriile lor săbii, punând, astfel, capăt suferințelor pe care le 
înduraseră până atunci, alţii erau ciopârţiţi fiind încă în viaţă... 
lăsaţi pe pământ fără braţe sau fără picioare, sărmane 
trunchiuri care urlau de durere, care-şi lăsau sângele în noroi... 

— Nu vreau să aud de toate astea! strigă Aurelius, dar 
Vatrenus nici nu-l luă în seamă. 

— Atunci, a intervenit şeful lor, Mledo acela, unul dintre 
locotenenţii lui Odoacru. Nu mai eram decât cel mult o sută, 
cred, desfiguraţi de oboseală, mânjiţi de sânge şi de noroi, 
învinşi. Ar fi trebuit să ne vezi, Aurelius... ar fi trebuit... să ne 
vezi! În acel moment, vocea îi tremură: Rufius Elius Vatrenus, 
soldatul călit, veteran din sute de bătălii, îşi acoperise faţa şi 
plângea, hohotea ca un copil, în timp ce Batiatus întindea mâna 
spre el şi-l bătea încetişor pe umăr, încercând să-l potolească. El 
fu acela care continuă: 

— Mledo a strigat ceva în limba sa şi masacrul a încetat. Un 
crainic ne-a ordonat să aruncăm armele ca să ne fie cruţată 
viaţa. Şi noi le-am aruncat, da, ce altceva am fi putut face? Ne- 
au pus în lanţuri şi ne-au târât, lovindu-ne cu picioarele şi 
scuipându-ne, până la tabăra lor, unde mulţi barbari ar fi dorit 
să fim omorâţi prin cele mai crude torturi, pentru că uciseserăm 
aproape patru mii dintre ai lor, şi-i rânisem pe mulţi alţii. Dar 
Mledo probabil că primise ordin să lase în viaţă un număr 
oarecare de prizonieri pentru a-i folosi ca sclavi. Unii au fost duşi 
în Istria, cred, la carierele de piatră, alţii în Noricum, la tăiat de 


copaci. Noi am ajuns la Misenum, unde ne-ai găsit tu. lată, 
Aurelius, asta-i tot, nu mai este nimic de spus. Mă duc acum să 
mă culc dacă nu mai aveţi nevoie de mine. 

Aurelius dădu din cap aprobator. 

— Du-te, îi spuse. Du-te să te culci, negrule. Dormiţi voi, dacă 
puteţi, şi du-te şi tu, Vatrenus, vechiul meu prieten. 

Eu... nu am stat nici o clipă la îndoială. Eu... singurul lucru pe 
care-l speram era să vă găsesc în viaţă, nimic altceva, vă jur... 
Aş fi dat orice pe lume ca să vă pot găsi în viaţă. Viaţa este 
singurul lucru care ne mai rămâne. 

Se îndepărtă şi se aşeză la rădăcina unui stejar, alături de 
Juba. Livia nu se afla departe de ei şi probabil că auzise totul, 
dar nu spuse nimic şi nici el. Aurelius ar fi vrut să plângă, dacă 
ar fi putut, dar inima lui era împietrită, iar gândurile i se 
încolăceau în creier ca nişte şerpi în cuibul lor. 

Ceva mai departe, Romulus era întins în culcuşul său fără să 
poată adormi. Inţelesese că exista ceva îngrozitor care stârnise 
o confruntare aprigă între tovarăşii săi de drum, dar nu ştia 
despre ce anume era vorba. Se temea că el ar fi putut constitui 
subiectul acelei discuţii. De aceea continua să se se sucească pe 
toate părţile fără să-şi găsească liniştea. 

— Nu dormi? îl întrebă Ambrosinus. 

— Nu pot. 

— Imi pare rău, eu sunt de vină. N-ar fi trebuit să vorbesc 
despre Constantinopol şi despre toate celelalte. Sunt un zăpăcit, 
iartă-mă. 

— Nu te mai frământa, era de aşteptat. De ce ar fi trebuit să 
organizeze o acţiune atât de grea şi de riscantă dacă nu dintr-o 
rațiune politică? Sau pentru bani, după cum ai spus tu. Te-am 
auzit cum strigai la Livia. 

— Imi ieşisem din fire. Nu trebuie să dai prea mare 
importanţă vorbelor de atunci. 

— Totuşi, ai dreptate. Sunt nişte mercenari, atât Livia şi 
Aurelius, cât şi ceilalţi care li s-au alăturat: ce pot fi altceva? 

— Nu fi nedrept. Aurelius a încercat să te elibereze şi la 
Ravenna, fără să urmărească vreo recompensă, ci doar pentru 
că tatăl tău i-a cerut asta în ultimele clipe de viaţă. Nu uita: 
Aurelius este omul care a auzit ultimele cuvinte ale tatălui tău. 


Există, prin urmare, în el ceva din tatăl tău şi este ceva foarte 
important. 

— Nu-i adevărat. 

— Crezi ce vrei, dar aşa este. 

Romulus încercă să se liniştească şi să-şi întindă membrele 
înţepenite. Ţipătul unui huhurez răsună în depărtare ca un semn 
al tristeţii, şi-l făcu să se înfioare sub pătură. 

— Ambrosine... 

— Da. 

— Tu nu vrei să mă ducă la Constantinopol, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Şi ce-am putea face ca să nu se întâmple asta? 

— Destul de puţin. Practic, nimic. 

— Dar tu o să vii, în orice caz, cu mine, nu? 

— Te mai îndoieşti? 

— Nu. Nu mă îndoiesc. Dar, dacă ar depinde de tine, ce ar fi 
de făcut? 

— Te-aş lua cu mine. 

— Unde? 

— În Britannia. În patria mea. Nici nu ştii cât este de frumos 
acolo. Este o insulă plină de verdeață, cu oraşe frumoase şi cu 
ogoare roditoare, păduri maiestuoase de stejari uriaşi, de fagi, 
de paltini care, la vremea asta, îşi înalţă către cer braţele 
golaşe, ca nişte uriaşi care caută să ajungă până la stele. Şi 
pajişti, pajişti cât vezi cu ochii, cu cirezi de vite şi turme de oi. Ici 
şi colo se înalţă monumente măreţe, relicve enorme de piatră, 
în formă de cerc, a căror semnificaţie n-o cunosc decât preoţii 
străvechii religii: druizii. 

— Ştiu cine sunt. Am citit despre ei în De Bello Callico a lui 
lulius Caesar... De aceea porţi la gât rămurica aceea de vâsc din 
argint? Ambrosine? Şi tu eşti unul dintre druizi? 

— Am fost educat în spiritul acelei vechi credinţe, sigur că da. 

— Şi crezi şi în Dumnezeul nostru? 

— Nu există decât un singur Dumnezeu, Cezarul meu. Diferite 
sunt doar căile pe care oamenii le parcurg ca să ajungă la el. 

— Şi totuşi, în memoriile tale, am găsit descrierea unor 
ţinuturi cu o viaţă zbuciumată. Inseamnă că există şi pe la voi 
barbari de cruzimea celor de pe aici... 


— Aşa este. De la o vreme, Marele Zid nu mai reuşeşte să-i 
oprească. 

— Nu există, aşadar, pace pe lumea asta? Nu există niciun loc 
în care să se poată trăi în linişte? 

— Pacea trebuie cucerită, fiul meu, pentru că este bunul cel 
mai preţios. Dar, dormi acum. Dumnezeu o să ne dea un semn 
atunci când va fi cazul. Sunt sigur de asta. 

Romulus nu mai spuse nimic şi se cuibări mai bine sub pătură, 
ascultând doar strigătul monoton al huhurezului care răsuna 
dinspre munte, până când, toropit de oboseală, închise ochii şi 
adormi. 

Stelele îşi urmau calea neabătută pe bolta cerului şi vântul 
rece dinspre nord făcea ca aerul să fie limpede precum cristalul. 
Flăcările focului din mijlocul taberei se mai înteţiră o ultimă 
dată, aruncând în jur o lumină puternică şi strălucitoare; apoi se 
stinseră rapid şi în întunericul de la poalele muntelui nu se mai 
putu zări decât sclipirea molcomă a jarului. 

XXX 

Pe la miezul nopţii, Aurelius îl schimbă pe Demetrios şi 
Vatrenus pe Orosius. Se obişnuiseră cu aceste ritmuri din anii 
petrecuţi în castrul militar şi un resort interior îi trezea exact 
când trebuia, ca şi când, chiar şi în timpul somnului, mintea lor 
urmărea şi măsura mişcarea stelelor. Porniră la drum în zori, 
după ce luară pe fugă ceva în gură. În desagii atârnaţi la 
oblâncul şeilor, Eustatius avusese grijă să pună merinde: pâine, 
măsline, brânză si două burdufuri cu vin. 

Ambrosinus îşi adună lucrurile pe care le lăsase la uscat pe 
lângă foc şi le puse la locul lor în desaga sa. Romulus îşi 
împăturea şi-şi lega pătura cu mişcările pricepute ale unui 
adevărat soldat. 

Livia trecea tocmai atunci pe lângă el, având în braţe şaua 
calului. 

— Te pricepi foarte bine, spuse ea. Unde ai învăţat să laci aşa 
ceva? 

— În ultimii doi ani am avut şi un instructor militar, un ofiţer 
din garda tatălui meu. A murit şi el în noaptea în care a fost 
atacată villa noastră din Piacenza. Barbarii i-au tăiat capul. 


— Ai vrea să călăreşti cu mine astăzi? îl întrebă Livia, punând 
frâul şi şaua pe calul său. 

— N-are importanţă, spuse Romulus. Nu vreau să încurc pe 
nimeni. 

— Dar mie mi-ar face plăcere, insistă Livia. 

Romulus şovăi o clipă înainte de a răspunde: 

— Bine, dar cu condiţia să nu vorbim nimic despre 
Constantinopol şi despre toate celelalte lucruri. 

— De acord, consimţi Livia. Nimic despre Constantinopol. 

— Dar trebuie să-i spun mai întâi lui Ambrosinus. N-aş vrea 
să-l supăr. 

— Bine, te aştept. 

Romulus se întoarse după câteva clipe. 

— Ambrosinus mă lasă, dar numai să nu mergem prea 
repede. 

Livia dădu din cap aprobator şi zâmbi. 

— Hai, urcă. ŞI-I lăsă să încalece în faţa ei. 

Coloana porni la drum spre trecătoarea care se vedea în zare 
ca o şa între două piscuri acoperite de zăpadă. 

— Probabil că acolo sus este foarte frig, spuse Romulus. 
Ajungem chiar la noapte? 

— Da, dar, după aceea, vom începe să coborâm către 
Adriatica, marea mea. O să ne întâlnim şi cu ultimele turme de 
oi care coboară la locurile de iernat. Poate că o să vezi şi vreun 
mânz abia născut. Ţi-ar plăcea? 

— Ştiu câte ceva şi despre agricultură, ca şi despre creşterea 
animalelor: i-am citit pe Columella, Varro, Cato şi Plinius, am 
crescut albine şi cunosc tehnicile de curăţare şi de altoire a 
pomilor, perioadele propice pentru monta animalelor, 
prepararea vinului din struguri... 

— Ca un adevărat roman de pe vremuri. 

— Şi toate acestea le-am învățat degeaba. Nu cred că o să am 
vreodată ocazia să pun în practică toate aceste cunoştinţe. 
Viitorul meu nu mai depinde de mine. 

Livia nu găsi niciun răspuns la acele cuvinte care sunau 
aproape ca un reproş. Romulus fu acela care vorbi iarăşi. 

— Eşti iubita lui Aurelius? 

— Nu. Nu sunt iubita lui. 


— Dar ti-ar plăcea să fii? i 

— Nu cred că asta te priveşte pe tine. In orice caz, dacă vrei 
să ştii, eu am fost cea care l-a salvat în noaptea aceea când a 
încercat să te salveze, atunci, la Ravenna. Avea o rană tare 
urâtă la umăr. 

— Ştiu. Eram cu el când l-au rănit. Oricum, asta nu te face să 
fii iubita lui. 

— Nu, aşa este. Suntem Împreună pentru misiunea aceasta. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, presupun că fiecare îşi va vedea de drum. 

— Ah. 

— Eşti dezamăgit? 

— De ce ar trebui să fiu dezamăgit? Cred că nu-i treaba mea. 

— Într-adevăr, nu-i treaba ta. 

Merseră câteva mile în tăcere. Romulus părea să fie 
preocupat de ceea ce vedea în jur, să admire priveliştea 
aproape sălbatică, dar de o deosebită frumuseţe. Treceau. acum 
pe lângă un lac în undele căruia se oglindea cerul senin. Un pâlc 
de mistreți care scurmau la marginea pădurii dădură fuga să se 
ascundă prin vizuini. Un cerb impunător îşi arătă capul mândru, 
rămânând pentru o clipă nemişcat, profilat pe cerul înroşit de 
soarele care tocmai răsărea, după care se pierdu dintr-o săritură 
în desiş. 

— Este adevărat că aţi făcut toate acestea pentru bani? 
întrebă Romulus. 

— O să primim o răsplată, aşa cum i se dă fiecărui soldat 
care-şi serveşte ţara, dar asta nu înseamnă că am făcut-o doar 
pentru asta. 

— Atunci de ce aţi făcut totul? 

— Pentru că suntem romani, iar tu eşti împăratul nostru. 

Romulus nu mai spuse nimic. Se simţea cum vântul începe să 
bată mai tare, un vânt rece care venea dinspre nord-est, după 
ce trecuse peste crestele Apeninilor acoperite cu zăpadă. Livia 
observă că băiatul tremura de frig şi-l acoperi cu mantia sa şi-l 
trase înspre ea cuprinzându-l protector cu braţele. Romulus 
încercă să se opună mai întâi, dar se lăsă atras de căldura 
prietenoasă a corpului ei. Închise ochii şi i se păru că mai exista 
pe lume şi fericire. 


XX 


Călătoriră încă trei zile, prin ţinuturi în mare parte nelocuite, 
prin desişul pădurilor şi pe cărări abrupte, ca să se ferească de 
întâlniri nedorite. Când se opreau pentru popas, Aurelius făcea 
un ocol larg de recunoaştere, împreună cu unul dintre camarazi 
sau cu Livia, ca să fie sigur că nu-i pândea vreun pericol. Dar nu 
întâlniră niciodată nimic care le-ar fi putut stârni îngrijorarea: 
probabil că duşmanii nu reuşiseră cu niciun chip să-şi închipuie 
încotro se îndreptaseră fugarii. Pe de altă parte, nu aveau 
motive să se teamă că le-ar fi putut lua urma. Intunericul nopţii 
şi cenuşa de la erupția vulcanului le şterseseră urmele, apoi 
barca fusese scufundată, iar la cai ajunseseră într-un loc mai 
depărtat de mal, ca să nu lase urme în locul în care 
debarcaseră. 

Totul părea să meargă cum nu se putea mai bine şi călătoria 
era plănuită astfel încât sosirea pe coasta Adriaticii să coincidă 
cu ziua fixată pentru întâlnirea cu corabia bizantină. Vremea 
părea să ţină cu ei, iar atmosfera era mai senină. Se făceau 
glume, câteodată domnea chiar şi veselia şi Romulus continua 
să călărească împreună cu Livia. Aurelius le zâmbea, călărea 
deseori alături de ei şi uneori stătea pe lângă ei când poposeau 
pentru noapte. Părea, totuşi, că nu prea voia să intre în vorbă cu 
băiatul. Romulus se gândi că se purta astfel din cauza apropiatei 
lor despărţiri. 

— Ai putea să şi vorbeşti cu mine, îi spuse într-o seară, când 
Aurelius se trăsese într-o parte şi mânca. Nu te-ar compromite 
în niciun fel. 

— Este o plăcere să vorbesc cu tine, pe lângă că este şi o 
onoare, îi răspunse Aurelius zâmbind, dar fără să dea de înţeles 
că ar da curs provocării. Dacă ar fi după mine aş face acest 
lucru mai mereu. Din păcate, va trebui să ne despărţim peste 
puţin timp şi, dacă ne-am împrieteni, depărtarea ne-ar face să 
suferim mai tare. 


— N-am spus că vreau să ne împrietenim, îi replică Romulus, 
ascunzându-şi cu greu ciuda. Am spus doar că am putea 
schimba câteva vorbe, nimic mai mult. 

— Dacă-i pe-aşa... spuse Aurelius. Despre ce vrei să vorbim? 

— Despre voi, de pildă. Ce veţi face după ce o să mă predaţi 
noilor mei păzitori? 

— Nu mi se pare că predat este cuvântul cel mai potrivit. 

— Poate că nu este, dar este acelaşi lucru. 

— Ai fi preferat să rămâi pe insula Capri? 

— In condiţiile de faţă, nu, dar, în realitate, nu ştiu ce mă 
aşteptă peste puţin timp. Ar fi trebuit să aleg, dacă ar fi existat 
posibilitatea de a alege, dacă înţeleg bine, între două feluri de 
captivitate, dar pentru că încă nu ştiu cum este cea care mă 
aşteaptă, cum aş putea să-mi exprim vreo preferinţă? Un om 
liber poate alege, în timp ce eu mă văd trecând din mână în 
mână şi nu se ştie dacă viitoarea captivitate nu mă va face s-o 
regret pe aceasta. 

Aurelius admiră abilitatea cu care băiatul  mânuia 
argumentele şi nu putu găsi, din punctul său de vedere, o 
posibilitate de a-l contrazice. Nu putu decât să spună: 

— Eu sper că nu. O doresc din toată inima. 

— Să zicem că te cred. Dar, ce veţi face? 

— Nu ştiu. Am vorbit de câteva ori despre asta cu camarazii 
mei, pe de o parte ca să mai treacă timpul, pe de altă parte din 
teamă faţă de ce ne aşteaptă, dar niciunul dintre noi nu are vreo 
idee clară. Cândva, chiar în ziua în care am fost atacați în 
castru, Vatrenus mi-a spus că se săturase de viaţa aceea, că 
voia să plece în lume, să ajungă pe o insulă unde să pască o 
turmă de capre şi să lucreze pământul. Pe toţi zeii, pare să fi 
trecut de atunci un secol şi, de fapt nu sunt decât câteva 
săptămâni! Când vorbea aşa, am luat totul în glumă; acum, 
însă, când mă aflu într-o situaţie atât de neclară şi de nesigură, 
pare să fie o alegere cuminte, chiar de dorit... 

— Să paşti capre pe o insulă. De ce nu, la urma urmelor. Mi-aş 
dori şi eu aşa ceva dacă aş putea decide asupra viitorului meu. 
Dar nu pot. 

— Nu e vina nimănui. 


— Ba cum să nu. Acela care nu împiedică o nedreptate, este 
părtaş la ea. 

— Seneca. 

— Nu schimba vorba, soldatule. 

— Şase sau şapte oameni nu pot lupta împotriva unei lumi 
întregi, iar eu, în ce mă priveşte, nu vreau să mai pun în 
cumpănă viaţa camarazilor mei. Au făcut tot ce le-a stat în 
puteri: acum merită recompensa promisă şi libertatea de a 
hotărî ce vor să facă de acum înainte cu viaţa lor. Poate că vom 
merge în Sicilia, unde Vatrenus are o mică bucată de pământ, 
sau poate că ne vom despărţi şi fiecare o va apuca pe drumul 
său. Sau poate, cine ştie, poate că vom merge şi noi în Răsărit, 
măcar pentru o zi şi vom veni să te salutăm în luxosul tău palat. 
Ce zici? Sper că o să ne inviţi măcar la masă. 

— Oh, sigur că da, ar fi nemaipomenit! Aş fi fericit, mândru 
şi... după care tăcu. Înţelegea că sentimentele nu-şi aveau rost. 
Poate că ar fi mai bine să mă duc la culcare, spuse el ridicându- 
se. Mulţumesc pentru că ai stat de vorbă cu mine. 

— Eu îţi mulţumesc, Cezar, îi răspunse Aurelius, salutându-l 
cu o înclinare a capului, şi îl urmări cu privirea până când ajunse 
la culcuşul său. 

A doua zi, îşi continuară drumul pe un teren deseori 
accidentat şi, pe porţiuni destul de lungi, fură nevoiţi să 
descalece şi să meargă pe jos pentru ca animalele să nu-şi rupă 
picioarele. Mergeau prin albia unui pârâu secat, un drum 
anevoios care ducea spre mare şi le permitea, în schimb, să 
ocolească aşezările omeneşti unde trecerea lor nu ar fi putut 
trece neobservată. Din când în când, valea îngustă se mai 
lărgea lăsând puţin loc câmpiei şi se mai vedeau păstori care îşi 
duceau turmele la păscut sau ţărani care adunau crengi uscate 
de prin pădure ca să aibă cu ce face focul iarna. Aveau cu toţii o 
înfăţişare neîngrijită, de oameni sălbăticiţi, bărbi lungi şi păr 
lung, purtau încălțări din piele de capră, iar corpul le era 
acoperit de haine zdrenţuite şi peticite care nu reuşea să-i apere 
de vântul rece dinspre nord. La trecerea coloanei se opreau, 
orice ar fi făcut în momentul acela, şi priveau fără nici o vorbă 
micul grup care trecea prin faţa lor. Bărbaţii înarmaţi şi călare 
erau pentru ei nişte personaje importante, capabili să se apere 


sau să atace şi, tocmai de aceea, inspirau teamă. Într-un rând, 
Romulus observă nişte băieţi de vârsta sa şi nişte fete ceva mai 
mici: mergeau încovoiaţi, aproape rupţi de spinare, sub 
greutatea unei legături uriaşe de lemne, gâfâind, cu picioarele 
pe jumătate goale şi învineţite de frig, cu nasurile murdare şi cu 
buzele crăpate de ger şi de foame. Unul dintre ei îşi luă inima în 
dinţi: lepădă din spinare încărcătura, nemăsurat de mare pentru 
făptura aceea firavă şi se apropie, întinzându-i mâna. 

Romulus, care călărea cu Livia, o întrebă: 

— Am putea să-i dăm ceva? 

— Nu, îi răspunse Livia. Dacă am face asta, mai la vale ne-ar 
ieşi în cale o ceată întreagă şi nu vom mai putea scăpa de ei. 
Până la urmă, într-un fel sau în altul, am atrage atenţia asupra 
noastră: nu ne putem permite un asemenea lucru. 

Romulus îl privi pe sărmanul băiat, mâna sa întinsă în gol şi 
expresia de tristeţe şi de dezamăgire din ochii săi, pe măsură ce 
se îndepărta. Intoarse capul ca să-l mai urmărească o vreme, 
poate pentru a-l face să înţeleagă că ar fi vrut să-l ajute, dar nu 
putea, nu depindea de el. Apoi, când îşi dădu seama că erau pe 
cale să se afunde din nou în desişul pădurii, ridică mâna în semn 
de salut. Firava creatură îi răspunse la salut cu un zâmbet trist, 
dând şi el din mână, apoi îşi luă din nou legătura de uscături şi o 
porni, legănându-se sub greutatea poverii, printre tufişuri. 

— Este trist, dar necesar, spuse Livia bănuind la ce se gândea 
Romulus. În viaţă trebuie să luăm deseori hotărâri care nu ne 
fac nici o plăcere, dar care nu ne lasă nici o posibilitatea de a 
alege. Este o lume dură şi nemiloasă aceasta în care trăim, 
guvernată de bunul plac şi de întâmplare. 

Romulus nu răspunse, dar, văzând toată această mizerie, 
înţelegea că sărmanii oameni ar fi considerat o mană crească, 
poate chiar un lux, modul în care el trăise pe insula Capri până 
cu numai câteva zile în urmă şi că nu exista pe lume situaţie 
grea care să nu se poată compara cu altele infinit mai rele. 

Pe măsură ce timpul trecea şi ei înaintau, pârâul devenea un 
adevărat râu care curgea printre blocuri lucioase de piatră şi 
apa forfotea la praguri, în vârtejuri şi mici cascade, unindu-se în 
cele din urmă cu un alt curs de apă despre care Ambrosinus le 
spuse că se numea Metaurus. Era din ce în ce mai cald, semn că 


se apropiau de mare şi, deci, de ţinta călătoriei lor, punând 
capăt unei aventuri căreia nimeni nu-i putea prevedea sfârşitul. 
Pădurea începea să se rărească tot mai mult lăsând loc 
păşunilor şi ogoarelor, pe măsură ce se apropiau de coastă. Din 
când în când întâlneau sate de care era greu să se ţină departe, 
uneori dădeau peste porţiuni din şoseaua Flaminia şi, la capătul 
ultimei zile de drum, observară în depărtare o veche staţie de 
poştă părăsită şi apropiindu-se, văzură că mai existau firma, 
destul de ruginită, piatra care marca distanţele şi fântâna de la 
care se umpleau adăpătorile pentru cai. Erau nişte jgheaburi 
frumoase, săpate în gresie cenuşie din Apenini, folosite cândva 
pentru caii staţiei de poştă, iar acum de turmele aflate în 
transhumanță, după cum se putea vedea din urmele copitelor 
de oi despicate şi din bălegarul răspândit peste tot. 

Livia ajunse prima la clădire şi, lăsând frâiele calului în grija 
lui Romulus, înaintă mergând pe jos ca să se asigure că nu era 
niciun pericol. Se prefăcu că vrea să bea apă şi, când văzu că nu 
era nici ţipenie de om, fluieră şi-i chemă pe ceilalţi. Romulus 
intră printre primii, după ce legase calul de stâlpul din faţă şi 
privi în jur: pe tencuiala pereţilor se vedeau încă inscripţiile 
scrijelite de miile de călători în timpul secolelor de funcţionare a 
hanului, multe dintre ele obscene; pe o latură, sus, era pictată în 
frescă o hartă pe care se puteau vedea ltalia cu Sicilia, Sardinia 
şi ţărmul Africii în partea de jos, cea a llliriei în partea de sus, cu 
mările, munţii, râurile, lacurile, toate în culorile cuvenite. Se mai 
putea distinge o linie roşie, cursus publicus, reţeaua de şosele 
care fusese avantajul şi mândria Imperiului, cu toate locurile de 
popas şi distanţele indicate în mile. Sus de tot se mai distingea 
un titlu pe jumătate şters de infiltraţiile de apă: TABVLA IMPERII 
ROMANI. Privirea lui Romulus se opri pe cuvintele CIVITAS 
RAVENNA ilustrate printr-o miniatură care reprezenta oraşul cu 
turnurile şi cu zidurile sale şi se simţi cuprins de teamă. Işi mută 
repede privirea de la aceste imagini şi o întâlni pe aceea a lui 
Aurelius şi fiecare dintre ei citi în ochii celuilalt gândurile pline 
de nelinişte pe care acea privelişte le trezise în amintire: fuga 
plină de peripeții, eşecul, captivitatea, moartea Flaviei Serena. 

Ambrosinus începu să cotrobăie peste tot căutând ceva care 
le putea fi de folos şi, când găsi pe fundul unui dulap prăpădit 


două suluri de pergament destul de uzate, le luă şi începu să 
copieze unul dintre itinerarele înfăţişate pe harta desenată pe 
perete. 

Ceilalţi intrară şi ei, începând să-şi instaleze păturile pentru 
înnoptat. Demetrios observă că nu departe de clădire era o 
mirişte cu câteva căpiţe rămase de la seceriş, aşa că se duse să 
ia un braţ de paie pentru un culcuş mai moale. Stratul de 
deasupra era cenuşiu şi mucegăit, dar dedesubt paiele erau încă 
uscate, în ciuda toamnei târzii, şi de o frumoasă culoare galbenă 
care îţi dădea, doar privind-o, o senzaţie de căldură. Ceva mai 
departe era o fostă pădurice, acum tăiată, de jugastru, prin care 
crescuseră tufe de mure şi, dincolo de ea, se zăreau tufişuri 
scunde ajungând până la malul mării, o plajă lină, cu nisip auriu. 
In stânga se vedeau gura de vărsare a râului Metaurus pe albia 
căruia veniseră în ultimele zile până aici. În spatele lor se 
întindea pădurea, la miazănoapte şi la apus. Vatrenus făcu, 
călare, un scurt raid de recunoaştere pentru a vedea dacă nu 
este vreo primejdie şi văzu că, la mică distanţă de câmpurile 
cultivate erau, înspre miazănoapte, stive de trunchiuri de stejar 
şi de pin, fixate cu funii împletite din scoarță de copac, legate de 
țăruşi înfipţi adânc în pământ. Probabil că prin apropiere lucrau 
pădurari care trăiau din vânzarea lemnelor către populaţia de pe 
țărm. 

În depărtare se putea vedea marea încreţită de vântul răcoros 
dinspre miazănoapte, dar nu agitată, astfel încât vremea le 
dădea speranţe că acea corabie pe care o aşteptau se va putea 
apropia de mal fără probleme. Ambrosinus voia, totuşi, să-şi 
arate recunoştinţa faţă de oamenii care-i eliberaseră riscându-şi 
viaţa, aducându-i până aici şi, când se înseră, pregăti cu multă 
grijă cina pentru toţi, adăugând ierburi şi rădăcini pe care le 
culesese prin împrejurimi. Reuşi să le ofere chiar şi fructe: 
câteva mere pădureţe care mai atârnau încă pe crengile acum 
rămase fără frunze, în ceea ce fusese, probabil, cândva, livada 
staţiei de poştă. Aprinseseră focul pe vechea vatră din casă şi, 
chiar dacă prin spărturile întinse ale acoperişului se puteau 
vedea stelele, trosnetul crengilor şi lumina dată de flăcări 
răspândeau în jur o stare de bună dispoziţie şi de intimitate care 
reuşea să mai atenueze tristeţea pentru apropiata despărţire. 


Nimeni nu aduse vorba despre faptul că Romulus urma să 
plece a doua zi din mijlocul lor, că se vor despărţi de el poate 
pentru totdeauna, că micul împărat urma să aibă o soartă 
necunoscută într-o altă parte a lumii, într-o metropolă imensă şi 
necunoscută, printre intrigile şi pericolele unei curţi corupte şi 
crude. Dar se vedea limpede că se gândeau cu toţii la aceste 
lucruri, din privirile fugare îndreptate către băiat, din cuvintele 
spuse cu jumătate de gură şi din frazele neterminate care le mai 
scăpau, până la mângăâierile stângace cu care încercau să-l 
consoleze, ca din întâmplare, atunci când treceau pe lângă el. 

Aurelius alese să facă primul de pază şi se duse să se aşeze 
lângă jgheaburile de adăpat caii, privind ţintă marea care 
căpătase o culoare plumburie. Livia se apropie, venind din 
spatele lui. 

— Săracul băiat, spuse ea. În toate zilele astea a încercat să 
se apropie sufleteşte de fiecare dintre noi, mai ales de tine şi de 
mine, dar noi nu l-am lăsat. 

— Mai rău ar fi fost, răspunse Aurelius fără să se întoarcă spre 
ea. 

Un cârd de cocori trecu pe bolta întunecată şi ţipetele lor se 
răspândiră prin beznă ca nişte vaiete ale suferinţei exilului. 

— Vor ajunge în Bosfor înaintea lui, spuse Livia. 

— Aşa este. 

— Corabia ar trebui să sosească aici înainte de revărsatul 
zorilor. Il vor lua pe băiat şi ne vor plăti recompensa. Sunt bani 
mulţi: o să puteţi începe o viaţă nouă, să vă cumpăraţi pământ, 
să aveţi servitori... Aţi meritat-o din plin. 

Aurelius nu spuse nimic. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Livia. 

— Nu se ştie dacă va veni la timp corabia. Ar putea întârzia 
chiar şi câteva zile. 

— Ar fi o simplă întâmplare sau o speranţă? 

Aurelius părea să asculte în tăcere doar ţipetele stridente ale 
cocorilor care se stingeau în depărtare. Oftă. 

— Este prima oară în viaţa mea când am avut un sentiment 
asemănător cu acela de a avea o familie. Şi mâine o să se 
sfârşească totul. Romulus va merge unde îi este scris, iar tu... 


— Şi eu, spuse Livia pe un ton neaşteptat de hotărât. Trăim 
vremuri grele, asistăm neputincioşi la agonia lumii noastre. 
Fiecare dintre noi trebuie să aibă un scop, un motiv suficient de 
puternic ca să-i permită să supravieţuiască în această ruină 
generală. 

— Şi de aceea vrei să te întorci în laguna aceea? N-ai vrea... 

— Ce? 

— Să vii cu noi... cu mine... 

— Unde? Ţi-am mai spus: în laguna aceea este pe cale să 
nască o speranţă. Veneţia este patria mea, chiar dacă ţie ţi s-ar 
părea ciudat: câteva colibe construite de o mână de disperaţi, 
fugari din oraşele lor distruse. 

La auzul acestor cuvinte, Aurelius tresări aproape 
imperceptibil şi Livia continuă: 

— Sunt sigură că foarte curând va deveni un adevărat oraş. 
Pentru aceasta îmi trebuie partea de bani pe care o voi primi 
mâine: ca să întăresc sistemul de apărare, să pregătesc primele 
noastre corăbii, să construiesc noi case pentru cei care vor veni 
să ni se alăture. Şi tu ar trebui să vii la noi, împreună cu 
camarazii tăi, de ce nu? Avem nevoie de bărbaţi ca voi. Prin 
Veneţia retrăieşte sufletul oraşelor noastre arse şi din care nu a 
mai rămas nimic: Altinus, Concordia... Aquileia! Aminteşte-ţi de 
oraşul tău, Aurelius, aminteşte-ţi de Aquileia! 

— De ce continui să mă chinuieşti cu numele acelui oraş? se 
revoltă Aurelius. De ce nu-mi dai pace? 

Livia îngenunche în faţa lui privindu-l drept în ochi cu o 
expresie înflăcărată. 

— Pentru că, în felul acesta, eu aş putea reînvia trecutul care 
ţi s-a şters din minte şi pe care tu însuţi ai vrut să-l uiţi. Am 
înţeles asta din prima clipă în care te-am văzut. Am înţeles din 
felul în care priveai asta, chiar dacă tu continui să negi. Îi ţinu în 
faţa ochilor medalia pe care o purta la gât, ca pe o relicvă sacră 
care-l putea lecui de un rău misterios. Şi ochii bărbatului 
străluceau în umbră de lacrimi şi de iubire. Aurelius se simţi 
cuprins de flăcări, de o emoție imposibil de biruit, de dorinţa 
arzătoare pe care încercase în zadar s-o înăbuşe în tot timpul 
petrecut în preajma fetei. Simti cum buzele se apropiau tot mai 
mult de ale lui, respiraţia ei care se contopea cu a sa într-un 


sărut înfocat şi neaşteptat, dorit de atâta timp şi totuşi nesperat 
şi surprinzător. O cuprinse în braţe şi o sărută cum nu mai 
sărutase niciodată vreo femeie, cu toată energia care i se 
revărsa din suflet şi cu nesfârşită, caldă blândeţe, iar ea îi 
înlănţui gâtul cu braţele, fără a-şi desprinde buzele de gura lui, 
se lipi de el cu fiecare părticică a corpului său fremătător, cu 
pântecele încordat, cu picioarele lungi şi sprintene. El o culcă pe 
mantaua sa aşternută pe pământ, o pătrunse astfel, pe iarba 
aceea uscată din jur purtând mirosul pământului contopit cu 
parfumul părului ei. 

Şi rămase mult timp unit cu ea ca să se bucure cât mai mult 
de intimitatea aceea care-i umplea sufletul şi care ar fi vrut să 
dureze la nesfârşit. Se întinse într-un târziu alături, acoperind-o 
cu mantaua, ţinând-o strâns lipită de el, bucurându-se de 
căldura corpului şi de parfumul pielii ei. 

Apoi, Livia se desprinse de el cu un sărut. 

— A fost tare frumos, spuse ea, şi ar fi şi mai frumos dacă ar 
exista şi un viitor, dar mă tem că, peste puţin timp, va sosi 
corabia. Când se va face ziuă, totul va arăta altfel, mai greu şi 
mai obositor, aşa cum a fost mereu până acum. Tu vei pleca 
împreună cu camarazii tăi, vei încerca să fugi de amintirile tale 
pierdute, iar eu mă voi întoarce în laguna mea. Ne va rămâne 
amintirea acestor zile, a acestei nopţi de dragoste pe care am 
furat-o destinului. Amintirea acestei misiuni formidabile, a 
acestui băiat nefericit şi bine crescut pe care l-am îndrăgit cu 
toţii, fără a avea curajul să i-o spunem. Poate că într-o zi te vei 
hotări să vii la mine şi eu te voi primi cu cea mai mare bucurie, 
dacă nu va fi prea târziu, sau poate că nu te voi mai vedea 
niciodată pentru că valurile vieţii te vor purta cine ştie pe unde. 
Adio, Aurelius, zeii să te ocrotească. 

Se îndepărtă, întrând în vechea casă dărăpănată. Aurelius 
rămase singur sub cerul întunecat, ascultând şuieratul vântului 
şi ţipetele cocorilor care se mai auzeau stins din depărtări. 


XXI 


Ţipătul huhurezului se făcu auzit de mai multe ori dintr-un 
pâlc de sălcii de pe malul râului, apoi o luminiţă începu să se 
mişte, înainte şi înapoi, în apropierea podului care trecea peste 
apă. Livia, aflată acum între zidurile vechii staţii de poştă, părea 
să doarmă, rezemată de zid, în apropierea uneia dintre 
numeroasele spărturi ale acestuia. Ţipătul păsării de noapte o 
făcu să tresară, se ridică în picioare fără niciun zgomot şi se 
strecură afară. Aurelius, care îşi terminase orele de pază, 
dormea, înfăşurat în pătură, lângă zidul din partea opusă a 
încăperii. Afară făcea de pază acum Demetrios, aşezat pe 
pământ şi rezemat de scut, ţinând privirile aţintite spre țărm în 
speranţa că va vedea apărând corabia pe care o aşteptau cu 
toţii. Livia ocoli colţul de sud al construcţiei, ajunse la zidul 
împrejmuitor din spate şi-şi dezlegă calul ţinându-i o mână pe 
bot pentru ca animalul să nu facă niciun zgomot. Juba, care era 
legat ceva mai departe, nu păru să-i simtă prezenţa sau poate 
că, obişnuit cu un miros care îi era familiar, nu dădu niciun semn 
de nelinişte. 

Livia porni pe jos către apus, prin vâlceaua din spatele casei, 
apoi coti spre dreapta ca să ajungă la albia râului de unde putea 
coboră fără să fie văzută, călare, trecând printre sălcii, până la 
pod sau până la malul mării. 

Între timp, printre zidurile ruinate ale clădirii, mişcările sale nu 
scăpaseră neobservate de Ambrosinus care nu închisese ochii 
până atunci, ajungând să ia o hotărâre. Se apropie de Romulus 
şi-l zgâlţâi cu grijă până când acesta se trezi. 

— Ssst! îi şopti la ureche pentru ca băiatul să nu scoată niciun 
sunet care să-i dea de gol. 

— Ce este? întrebă Romulus la fel de încet. 

— Este că trebuie să plecăm. In clipa asta. Livia a ieşit, 
probabil că soseşte corabia. 

Romulus îl îmbrăţişă cu putere şi în acel gest bătrânul simţi 
toată recunoştinţa băiatului pentru acea nesperată cale de 
scăpare, simţi dorinţa sa de a fi liber, de a lăsa în urmă lumea 


aceea în care nu avusese parte decât de durere şi amărăciune. 
Îi mai şopti la ureche: 

— Fii atent să nu faci să foşnească paiele când te ridici, 
trebuie să ne mişcăm ca nişte umbre. 

O luă înaintea lui către portiţa care dădea înspre fosta grădină 
de zarzavat din spatele clădirii. Romulus privi în jur, aşteptă ca 
sforăitul puternic al lui Batiatus să facă un zgomot cât mai mare 
şi se mişcă şi el, pornind în vârful picioarelor pe urma 
învățătorului său. Se aflau acum afară. Undeva, în stânga lor, 
caii începură să bată nervoşi pământul cu copitele. Juba dădu de 
câteva ori, în sus şi în jos, din capul lui mândru, scoțând pe nări 
trâmbe de aburi. Ambrosinus tresări auzindu-l şi-i făcu semn lui 
Romulus să se lipească de perete. 

— Să-l lăsăm să se liniştească, spuse, apoi o pornim spre 
pădure, ne ascundem într-un loc cât mai sigur şi aşteptăm ca 
totul să revină la normal, după care o să ne continuăm drumul, 
doar noi doi, tu şi eu. 

— Dar, dacă eu fug, Aurelius şi prietenii lui n-o să mai 
primească nici o recompensă: ar însemna că s-au străduit atât şi 
şi-au riscat chiar şi viaţa pentru nimic. 

— Sssst! îl întrerupse din nou Ambrosinus. Crezi că este 
momentul potrivit ca să-ţi faci mustrări de conştiinţă? O să se 
descurce ei, n-am nici o îndoială. 

Caii, însă, în loc să se liniştească, deveneau din ce în ce mai 
agitaţi, până când Juba se cabră, lovind zidul cu copitele din faţă 
şi scoțând un nechezat asurzitor. 

— Hai să plecăm de aici, imediat, spuse Ambrosinus luându-l 
de mână pe băiat. Animalul ăla o să-i trezească pe toţi. ŞI 
încercă să pornească mai departe, dar o mână ca de oţel se 
înfipse în umărul lui, ţintuindu-l pe loc. 

— Stai! 

— Aurelius, spuse Ambrosinus, recunoscându-l prin întuneric. 
Lasă-ne să plecăm, te implor. Lasă-l liber pe băiatul acesta dacă 
ţii puţin la el. Prea mult a suferit... Lasă-l să se bucure măcar de 
libertate. 

Dar Aurelius, fără să slăbească strânsoarea, privea cu atenţie 
în altă direcţie. 


— Habar n-ai ce vorbeşti, răspunse. Uite, priveşte acolo jos, la 
pomii aceia. 

Ambrosinus se strădui să distingă ceea ce se întâmpla în 
direcţia în care Aurelius arăta cu degetul: văzu o agitaţie 
nelămurită de umbre amenințătoare şi simţi că-i sare inima din 
piept. 

— Oh, Doamne, ai milă... şopti el. 

XXX 

Între timp, Livia ajunsese în apropierea podului şi putea 
distinge, în lumina tulbure a zorilor, un personaj aflat în spatele 
unei tufe de cătină, ţinând în mână un felinar. Un cal era legat 
de un arbust la o depărtare de câţiva paşi, în spatele unor sălcii. 
Înaintă grăbit şi se apropie până când distinse figura acelui om. 

— Stefanus. 

— Livia, răspunse celălalt când o recunoscu şi el. 

— Am mers pe un drum mai întortocheat, prin păduri, dar am 
reuşit să ajungem la timp. În rest, totul este în regulă. Băiatul şi 
preceptorul său sunt bine, sănătoşi, oamenii s-au purtat 
extraordinar. Dar unde este corabia? Mai este puţin până răsare 
soarele, ar fi trebuit să fie aici încă de aseară. Mi se pare riscant 
să ne îmbarcăm în plină zi şi la fel de riscant este şi semnalul 
tău: l-ar fi putut vedea şi alţii... 

Stefanus o întrerupse cu un gest al mâinii: 

— Corabia nu mai vine. 

— Ce-ai spus? 

— M-ai auzit, din păcate, foarte bine: corabia nu va mai veni. 

— A fost atacată? A naufragiat? 

— Nimic din toate astea. Pur şi simplu, s-a schimbat situaţia. 

— Ei, ia ascultă, povestea asta nu-mi place câtuşi de puţin: eu 
mi-am pus pielea în joc şi la fel oamenii mei şi... 

— Linişteşte-te, te rog, n-a fost vina noastră: Zenon a 
recucerit tronul pe care i-l uzurpase Basiliskos, dar acum are 
nevoie de pace ca să-şi consolideze puterea. Nu-şi poate face 
din Odoacru un duşman şi, în plus, candidatul său la tronul din 
Apus a fost dintotdeauna lulius Nepos, după cum bine ştii. 

Livia îşi dădu seama pe dată ce primejdie de moarte însemna 
pentru toţi o asemenea situaţie absurdă. 


— Anthemius ştie de toată încurcătura asta? întrebă ea din ce 
în ce mai îngrijorată. 

— Anthemius n-a avut de ales. 

— Fir-ar să fie! Dar, în felul acesta, îl condamnă la moarte pe 
băiat! 

— Nu. De asta sunt eu aici. Am o barcă mai spre 
miazănoapte, acolo unde se varsă râul în mare. Am putea 
merge la villa mea de la Rimini, acolo veţi fi în siguranţă cu toţii. 
Dar trebuie să ne grăbim. Locul acesta este prea descoperit. 

Livia încălecă. 

— Mă duc să-i anunţ, spuse ea dând pinteni calului. 

— Nu, aşteaptă! strigă Stefanus. Uită-te acolo. 

Livia privi spre deal şi văzu o ceată de călăreţi barbari care 
venea dinspre miazăzi, înconjurând clădirea staţiei de poştă, în 
timp ce alţii ieşeau chiar în acele clipe dintre tufişuri. Stefanus 
încercă din nou s-o reţină. 

— Aşteaptă, o să te ucidă! 

Dar se împiedică, felinarul îi căzu din mână şi se sparse când 
ajunse pe pământ. Livia privi pata de ulei care ardea apoi 
miriştea şi grămezile de paie, după care nu mai zăbovi nici o 
clipă. Desprinse arcul de la oblâncul şeii, aprinse vârful uneia 
dintre săgeți şi o trimise, cu o traiectorie curbă, asupra unei 
grămezi de paie, apoi trase încă o săgeată şi încă una, până 
când paiele începură se se aprindă încet din toate părţile, lăsând 
să se înalțe spre cer trâmbe groase de fum. 

— Eşti nebună, spuse Stefanus. N-o să te poţi descurca. 

— O să vedem, îi răspunse grăbit Livia. 

— Eu nu mai pot rămâne aici, trebuie să mă întorc, mai spuse 
Stefanus care se vedea că era înspăimântat de întorsătura pe 
care o luaseră lucrurile. Te aştept la Rimini: caută să-şi cruţi 
viaţa, te rog! 

Livia nu-i răspunse decât printr-un semn vag cu capul şi-şi 
îndemnă calul pe malul râului, în direcţia dealului. 

În primele momente, barbarii nu-şi dădură seama de nimic, 
ocupați cum erau să încercuiască din toate părţile clădirea 
dărăpănată. Descălecaseră şi mergeau acum pe jos cu săbiile 
scoase din teacă aşteptând un semn de la căpetenia lor: Wulfila. 


Împrejur domnea acea tăcere ireală care se aşterne în natură 
când nu se mai aud ţipetele vieţuitoarelor de noapte, iar cele de 
zi încă nu îndrăznesc să salute primele raze de soare, tăcere 
care marchează graniţa dintre bezna nopţii şi primele clipe ale 
zilei. Doar firma staţiei de poştă începu să scârţâie strident în 
bătaia brizei mării. Wulfila dădu semnalul coborând cu un gest 
rapid mâna stângă pe care o ţinuse în sus până atunci şi se 
îmbulziră cu toţii în spatele zidurilor, cu săbiile în mâini, apoi, în 
semiîntunericul care mai domnea încă printre ruine, începură să 
străpungă de zor corpurile care se vedeau pe jos, cufundate în 
somn. Dar, destul de repede, un cor de înjurături însoţi 
descoperirea înşelătoriei căreia îi căzuseră pradă. Pe sub pături 
nu erau decât nişte biete grămezi de paie: călătorii plecaseră 
deja. 

— Căutaţi-i! strigă Wulfila. Trebuie să fie pe-aproape. Luaţi-vă 
după urme, au cai! 

Oamenii săi se repeziră afară, dar rămaseră înmărmuriţi când 
văzură câmpul cu o sumedenie de focuri aprinse, cu flăcările 
care se ridicau peste tot şi se înteţeau în bătaia vântului. Părea 
o adevărată nălucire, pentru că Livia tot nu se vedea, ascunsă 
cum era pe fundul albiei râului. 

— Ce mama dracu' se întâmplă? înjură Wulfila care nu reuşea 
să-şi dea seama cum de se schimbase totul aşa de repede. Ei au 
fost, blestemaţii! Căutaţi-i, căutaţi-i peste tot! Trebuie să fie pe- 
aici! 

Oamenii se  supuseră şi  începură să  scotocească 
împrejurimile, cercetând terenul palmă cu palmă, până când 
unul dintre ei descoperi urme de oameni şi de copite care 
duceau către pădure. 

— Pe acolo! strigă Wulfila. Au luat-o pe acolo! 

Alergară cu toţii la cai şi dădură să pornească spre pădure, 
dar Livia, dându-şi seama încotro urmau să se îndrepte, îşi 
îndemnă calul şi ieşi la loc deschis ca să atragă asupra ei atenţia 
duşmanilor. O altă săgeată de-a ei aprinse încă o căpiţă de paie 
şi alta şuieră prin aer şi dobori un urmăritor, în aceeaşi clipă, 
fata strigă: 

— Pe aici, nenorociţilor! Prindeţi-mă dacă puteţi! Şi începu să 
cutreiere înainte şi înapoi, de-a latul țărmului, trecând printre 


perdelele dese de fum, apărând pe neaşteptate ca să lovească 
din nou, ca să-i doboare pe barbari cu ucigătoarele sale săgeți. 

La un semn al lui Wulfila, trei războinici se despărţiră de grup 
şi porniră în urmărirea ei, în timp ce flăcările, înteţite de vânt, 
transformau tot câmpul într-un rug uriaş. Livia îl străpunse cu o 
săgeată pe unul dintre urmăritori, se feri de atacul altuia şi se 
năpusti cu sabia asupra celui de-al treilea care venea spre ea 
orbeşte, strigând ca un apucat. Reuşi să pareze lovitura, după 
care îl izbi cu toată forţa calului dintr-o parte, făcându-l să se 
rostogolească în flăcări. Urletele de durere ale barbarului 
transformat într-o torţă umană se pierdură curând în trosnetul 
năprasnic al flăcărilor care mistuiau totul în cale. Fata porni în 
galop de-a curmezişul câmpului care ardea, reuşind să ajungă la 
marginea pădurii. Apăru dintr-o dată în faţa tovarăşilor săi, cu 
sabia în mână şi cu pletele fluturând în vânt, ca o veche zeiţă a 
războiului. 

— Plecaţi de aici! strigă ea. Am fost trădaţi! Urmaţi-mă, 
repede! O să vină îndată peste noi! 

— Dar nu înainte de a le lăsa o amintire! răspunse Aurelius, şi 
le făcu semn camarazilor săi pitiţi pe după stivele de buşteni pe 
care Vatrenus le observase cu o seară înainte. La un semn al lui 
Aurelius, tovarăşii săi tăiară cu securile şi cu săbiile funiile care 
le fixau şi Batiatus le împinse pe povârniş, făcându-le să se 
rostogolească de-a lungul pantei, în scurt timp, trunchiurile 
luară viteză şi o porniră vijelios la vale, sărind peste toate 
ridicăturile de pământ, semănând panică şi moarte în rândul 
călăreţilor lui Wulfila care încercau să găsească adăpost în 
pădure. Alţii o luară printre căpiţele de paie care ardeau şi le 
împrăştiară stârnind roiuri de scântei, făcându-le să se ridice în 
aer ca nişte mingi de foc pe care vântul le transforma în nori ce 
mistuiau totul în calea lor. 

În pădure, încălecară cu toţii şi Aurelius îi întinse o mână lui 
Romulus ca să-l ajute să urce în şaua lui Juba, apoi o porniră pe 
urmele Liviei care părea să ştie încotro trebuiau să meargă. Intr- 
o goană nebună, o luară pe o cărare ascunsă prin tufele dese şi, 
peste puţin timp, se aflară din nou pe o veche ramificaţie a 
şoselei Popilia, devenită acum un drum ceva mai larg care se 


pierdea printre rugii de mure şi puieţii de stejar. Livia descălecă 
dintr-o săritură şi le arătă, ceva mai sus, o trecere prin pădure. 

— Descălecaţi şi veniţi după mine, ţinând caii de căpăstru. 
Ultimul să încerce să şteargă urmele. 

Orosius se oferi să facă el asta, tăie un mănunchi de crengi şi 
întorcându-se pe unde veniseră, şterse urmele oamenilor şi ale 
cailor. Între timp, Livia dăduse ocol tufărişului des care 
întrerupea drumeagul, până când se opri la capătul unui 
deluşor, acoperit cu vegetaţie deasă de liane şi de iederă, 
încercă peretele verde în mai multe locuri cu arcul, până când 
acesta se afundă complet în perdeaua de verdeață. 

— Pe aici, spuse ea. Am găsit o trecere. 

Dădu într-o parte şi în alta tulpinile plantelor agăţătoare şi ieşi 
la iveală o trecere săpată în gresia din care era formată colina. 
Oamenii o urmară unul câte unul, după care Orosius aranjă în 
urma lor vegetaţia, acoperind complet trecerea. Când se 
întoarse şi el, îi văzu pe toţi cum priveau miraţi în jur. Lumina 
zilei pătrundea prin frunziş şi se puteau distinge contururile unei 
grote care îi ascundea vederii. 

— Este o veche peşteră închinată zeului Mitra, neatinsă de 
sute de ani, folosită în vremuri de demult de marinarii orientali 
care acostau la Fanos, le explică Livia. Eu am fost aici doar o 
dată ca să mă adăpostesc. Este o adevărată minune că mi-am 
amintit de locul acesta. Dumnezeu cred că este cu noi, dacă ne 
arată în felul acesta calea izbăvirii. 

— Dacă Dumnezeul tău este alături de noi, atunci are un mod 
destul de ciudat ca să ne-o arate, îşi exprimă părerea Vatrenus. 
Şi, pe mai departe, ca să fiu sincer, aş prefera să ne mai lase în 
pace şi să se mai ocupe şi de alţii. 

— Adunați toţi caii în partea asta mai întunecoasă şi încercaţi 
să-i liniştiţi. Urmăritorii noştri vor ajunge aici dintr-o clipă în alta 
şi, dacă ne descoperă, de data asta am încurcat-o. 

Nici nu sfârşise bine de vorbit că pe drum se auzi tropot de 
copite. Livia se apropie de locul pe unde intraseră şi privi pe 
furiş afară: Wulfila se apropia în fruntea cetei sale şi trecea mai 
departe într-o goană nebunească. Fata respiră uşurată şi vru să 
se întoarcă spre tovarăşii săi ca să le spună că pericolul trecuse, 
dar se răzgândi imediat. Zgomotul galopului de afară încetase 


pe neaşteptate şi se auzea acum zgomotul înăbuşit al cailor la 
pas care se întorceau de unde veniseră. Livia le făcu semn 
celorlalţi să nu facă niciun zgomot şi aruncă o privire afară, în 
timp ce Aurelius se apropia de ea după ce lăsase frâul lui Juba în 
mâinile lui Batiatus. 

Wulfila se afla acum la nu mai mult de douăzeci de paşi de 
intrarea în galerie şi se înălța cu pieptul şi cu umerii pe 
deasupra tufelor care ascundeau vechiul traseu al şoselei 
romane. Îngrozitor la vedere, cu faţa neagră de funingine, ochii 
roşii, cicatricea care îi strâmba faţa, îşi rotea împrejur privirile ca 
un lup care adulmecă prada. În urma lui veneau războinicii 
barbari; răspândiţi în formă de evantai cercetau peste tot 
pădurea, în căutare de urme. În interiorul galeriei, fugarii îşi 
ţineau respiraţia, simțind pericolul care-i ameninţa şi strângeau 
în pumn mânerul sabiei, gata, ca întotdeauna, să dea o luptă pe 
viaţă şi pe moarte fără să se mai întrebe de ce. 

Ceata de barbari se răspândi în împrejurimi ca să caute alte 
posibile căi de fugă, apoi, dându-şi seama că totul era în zadar, 
Wulfila îi chemă la el şi se întoarse pe unde venise. 

— M-am întâlnit cu Stefanus înainte de a se lumina de ziuă, 
spuse Livia. Mi-a spus că Anthemius ne-a vândut. Din păcate, nu 
am banii pe care vi i-am promis, cel puţin deocamdată. 

Ambrosinus se apropie de ei. 

— Dar... nu înţeleg. 

— E simplu, îi răspunse Livia. În Răsărit, împăratul Zenon a 
luat din nou puterea, alungându-l pe Basiliskos, şi vrea să aibă 
relaţii bune cu Odoacru. Poate că a aflat de înţelegerea cu 
Anthemius care, în felul acesta, s-a aflat în dificultate şi probabil 
că n-a avut altă posibilitate decât să-l sacrifice pe Romulus în 
condiţiile noii conjuncturi politice. 

— Şi ce facem acum cu băiatul? întrebă Vatrenus. 

— Am putea să-l luăm cu noi, răspunse Aurelius. 

— Staţi puţin... încercă să intervină Livia. 

— Şi unde? întrebă Demetrios fără s-o ia în seamă. Odoacru 
va trimite în urmărirea noastră toţi oamenii săi, nu ne va da nici 
o clipă de răgaz, niciun moment de linişte. Să nu ne facem iluzii 
pentru că barbarii aceia au plecat. O să se întoarcă exact atunci 


când ne vom aştepta mai puţin şi o să plătim scump. Cred că ar 
fi bine ca asta să fie clar pentru toţi. 

— Şi, după tine, ce-ar trebui să facem? îl întrebă Aurelius. Să 
negociem o recompensă cu barbarii şi să-l predăm noi pe băiat? 

— Ei, staţi o clipă! spuse Batiatus. Vreau să pricep şi eu 
despre ce este vorba, ar trebui să-mi explice cineva... 

— Dacă mă forţaţi să vorbesc, ce naiba... mai încercă să 
spună Livia. 

Romulus privi în jurul său, îngrijorat de sporovăiala aceea 
înverşunată, de discuţia aceea care trecea pe deasupra lui, fără 
ca prezenţa sa să fie luată în seamă: şi de această dată, soarta 
lui se afla în mâinile altora. Acum, când nu mai era vorba despre 
o recompensă care ar fi trebuit plătită, pentru oamenii aceia el 
nu mai era decât o povară, o prezenţă nedorită. Aurelius îşi 
dădu seama de starea lui sufletească, îi citi în priviri umilinţa şi 
dezamăgirea, aşa că încercă să repare totul: 

— Ascultă, ei nu... 

Dar vocea lui Ambrosinus îl întrerupse, o voce care nu se 
făcuse niciodată auzită atât de plină de mânie şi de indignare. 

— Gata! exclamă el. Ascultă tu, însă, şi ascultați cu toţii! Am 
venit acum mulţi ani în această ţară, din Britannia, într-o solie, 
alături de alte persoane, pentru a vorbi cu împăratul. Ceream 
ajutor pentru locuitorii insulei noastre, oprimată de lin tiran 
nemilos, sătulă de jafurile neîncetate şi de violențele sălbatice 
ale barbarilor. În timpul călătoriei, i-am pierdut pe mulţi dintre 
tovarăşii mei, răpuşi de frig, de boli, de atacurile tâlharilor. 
Numai eu am reuşit să ajung unde trebuia şi nici măcar nu am 
fost primit de împărat. Împăratul era o marionetă neputincioasă 
în mâinile altor barbari: n-a vrut să mă asculte, în scurtă vreme 
am ajuns să trăiesc în mizerie, supraviețuind doar datorită 
cunoştinţelor mele de medicină şi de alchimie, până când am 
devenit preceptorul acestui băiat. L-am urmat şi l-am ajutat, la 
bine şi la rău, în momentele de bucurie şi în cele disperate, de 
umilinţă şi de captivitate, şi pot să vă spun că el dă dovadă de 
mai mult curaj, înţelegere şi nobleţe sufletească decât orice altă 
fiinţă pe care am cunoscut-o. 

Amuţiră cu toţii, impresionați de spusele acelui orator 
improvizat care, spunând toate acestea, îşi puse o mână pe 


umărul lui Romulus şi-l aduse în mijloc, ca pentru a-l impune 
atenţiei tuturor. Apoi, pe un ton mai reţinut, dar mai solemn, 
continuă: 

— Eu îi cer acum să asculte rugămintea supuşilor săi din 
Britannia, lăsaţi de mulţi ani în voia sorții, şi să le vină în ajutor, 
îl rog să înfrunte împreună cu mine alte primejdii şi alte 
privaţiuni, cu sau fără ajutorul vostru. 

Cei de faţă îl priviră uluiţi, după care se priviră unul pe altul, 
ca şi cum nu le venea să-şi creadă urechilor. 

— Ştiu ce aveţi în minte, v-o citesc din priviri, mai spuse 
Ambrosinus. Credeţi că nu sunt în toate minţile, dar vă înşelaţi. 
Acum, că nu v-aţi primit recompensa şi nu vi se recunoaşte 
meritul de a fi dus la bun sfârşit această misiune, nu vă mai 
rămân decât două alternative: îl puteţi preda pe Romulus 
Augustus duşmanilor săi, primind, poate, o răsplată destul de 
mare, îl puteţi trăda pe împăratul vostru, pătându-vă conştiinţa 
cu o crimă îngrozitoare, dar n-o să faceţi aşa ceva. Am avut 
posibilitatea să vă cunosc în acest scurt timp în care am stat 
împreună şi am văzut că în voi persistă ceea am crezut pierdut 
de secole întregi: bravura, curajul şi credinţa adevăraţilor soldaţi 
ai Romei. Altfel, ne puteţi lăsa să plecăm, redându-ne libertatea. 

Privirea lui Ambrosinus se opri asupra mânerului sabiei care 
atârna la cingătoarea lui Aurelius. 

— Sabia aceea va fi talismanul nostru, iar călăuza noastră 
străvechea profeție pe care doar eu şi el o cunoaştem. 

În spaţiul acela larg, se aşternu o tăcere adâncă. Cu toţii erau 
impresionați de cuvintele acelui bărbat înţelept, de demnitatea 
şi de curajul micului suveran fără tron şi fără armate. 

— Eu vin cu tine, Ambrosine, spuse Romulus, oriunde ai vrea 
să mă duci, cu sau fără sabia aceea. Dumnezeu o să fie cu noi. 

Îl luă pe bătrân de mână şi vru să iasă din grotă. 

Aurelius îi tăie calea. 

— Aş putea să te întreb cum credeţi că aţi putea ajunge acolo 
sus? 

— Pe jos, răspunse scurt Ambrosinus. 

— Pe jos, repetă Aurelius, ca şi cum ar fi vrut să se convingă 
că auzise bine. 

— Aşa. 


— Şi când o să fiţi afară, interveni ironic Vatrenus, dacă veţi 
putea face asta, cum o să reuşiţi să-l învingeţi pe acest tiran 
nemilos despre care vorbeai şi barbarii săi înspăimântători, voi 
doi, un bătrân şi un... 

— Un copil, continuă Romulus. Asta voiai să spui, nu-i aşa? Ei 
bine, şi lulus, fiul eroului Eneas, era un copil când a părăsit Troia 
în flăcări şi a venit în Italia. Şi totuşi, a devenit întemeietorul 
celei mai mari naţiuni din toate timpurile. Eu nu am nimic să vă 
dau, nu am averi, nici bani, şi nici nu posed nimic ca să vă pot 
despăgubi. Pot să vă spun doar că n-o să vă uit niciodată, că 
veţi rămâne pentru totdeauna în inima mea, chiar de-ar fi să 
trăiesc o sută de ani... Vocea îi tremura de emoție. Tu Aurelius, 
şi tu, Vatrenus, şi Demetrios, Batiatus, Orosius şi, mai ales tu, 
Livia, nu mă uitaţi... Adio. Se întoarse către învățătorul său. Hai, 
Ambrosine, să pornim la drum. 

Ajunseră la intrarea în grotă, dădură în lături vegetaţia şi o 
porniră pe cărare. Atunci, Aurelius apucă frâul lui Juba, îi privi în 
ochi pe camarazii săi şi spuse: 

— Eu mă duc cu ei. Cuvintele lui sunau ca şi cum ar fi spus cel 
mai evident lucru de pe lume. 

Vatrenus îşi reveni din starea sa de uluire. 

— Chiar asta ai de gând? spuse el. Aşteaptă, luate-ar naiba, 
aşteaptă, unde te duci? Şi porni în urma lui. 

Livia zâmbi, ca şi cum nici nu se aştepta la altceva, şi porni şi 
ea, trăgându-şi după ea calul. Batiatus se scărpină în creştet. 

— E atât de departe Britannia asta? îi întrebă el pe ceilalţi doi. 

— Cred că da, răspunse Orosius. Mă tem că este la capătul 
pământului, după cum mi-au spus unii. 

— Atunci, ar fi bine să ne grăbim. Îşi fluieră calul şi porni şi el, 
prin perdeaua verde a plantelor agăţătoare, către lumina 
soarelui. 

Ambrosinus şi Romulus, care se aflau deja departe pe cărare, 
auziră zgomotul de crengi rupte de paşii din spatele lor şi 
tropotul domol al copitelor, dar îşi continuară drumul. Apoi, 
dându-şi seama că mergeau cu toţii în aceeaşi direcţie, Romulus 
se opri şi strânse braţul lui Ambrosinus; se întoarse încet şi 
ceilalţi se opriră în faţa lui. Întrebă: 

— Unde vă duceţi? 


Aurelius făcu un pas înainte: _ 

— Chiar credeai că o să te părăsim? spuse el. Incepând din 
clipa asta, dacă tu o vrei, ai o armată. Mică, dar curajoasă. ŞI 
credincioasă. Ave, Caesar! Scoase sabia din teacă şi i-o înmână. 
În clipa aceea, o rază de soare ieşi dintre nori şi pătrunse printre 
ramurile pinilor şi ale stejarilor, revărsându-şi strălucirea asupra 
băiatului şi a sabiei sale, o lumină magică, parcă ireală. 

Romulus îi înapoie sabia lui Aurelius, zâmbind: 

— Ţine-o tu pentru mine, spuse băiatul. 

Aurelius îi întinse mâna şi-l ajută să urce pe cal în faţa sa, apoi 
le făcu semn celorlalţi să-i dea catârca lui Ambrosinus. 

— De-acum ne aşteaptă un drum lung şi primejdios, spuse el. 
Peste două sau trei zile o să ajungem în valea Padului, în locuri 
deschise, fără posibilitatea de a ne furişa, aşa că putem fi văzuţi 
foarte uşor. 

— Aşa este, răspunse Ambrosinus. Dar vom avea un aliat de 
nădejde. 

— Ei da! Care? 

— Ceaţa, îi răspunse bătrânul. 

— Poate că Stefanus ne va mai ajuta în vreun fel, spuse Livia. 
Venise cu barca sa ca să ne dea o mână de ajutor. Poate că o să 
ne dea măcar o parte din banii pe care ni-i promisese sau măcar 
nişte provizii. Valea Padului este întinsă, zilele sunt scurte şi 
ceţoase: n-o să fim aşa uşor de recunoscut. 

— Ai dreptate, o aprobă Aurelius. Dar, după aceea, va trebui 
să traversăm Alpii şi asta în plină iarnă. 


XXII 


Stefanus văzu ceata lui Wulfila apărând la marginea pădurii, 
doar vreo şase oameni cu totul, şi le ieşi înainte, încercând să se 
poarte cât mai natural: 

— Unde sunt ceilalţi? întrebă. 

— L-am împărţit pe mai multe grupuri şi i-am trimis să caute 
primprejur. Sunt sigur că se află pe aici pe undeva. Cu bătrânul 
acela şi cu băieţaşul nu se pot îndepărta prea mult. 

— Da, dar vremea se strică şi asta nu ne este de ajutor, îi 
răspunse Stefanus. 

Într-adevăr, dinspre mare se vedea o îngrămădire de nori 
negri şi, îndată după aceea, începu să cadă o ploaie rece 
amestecată cu măzăriche. 

Focul, care mistuise de-acum miriştea şi clăile de paie, se 
stinse de tot, lăsând în urmă pământul înnegrit din care încă mai 
ieşeau aburi. Buştenii rostogoliţi în vale se opriseră când 
dăduseră de vreun obstacol sau ajunseseră până pe plajă sau în 
albia râului. 

Stefanus clănţănea din dinţi de frig şi tremura ca varga, dar 
mai găsi puterea să vorbească. 

— Chestia asta n-o să-i placă lui Odoacru şi nici solilor trimişi 
de Zenon. N-aş vrea să fiu în pielea ta când va trebui să spui ce 
s-a întâmplat. Şi să nu crezi că eu am să-mi risc situaţia ca să te 
salvez pe tine. Ţi-au scăpat de sub nas un bătrân şi un copil, cu 
toate că aveai la dispoziţie şaptezeci de paznici. Este de 
necrezut: s-ar putea crede că te-ai lăsat corupt ca să-i laşi să 
fugă. 

— Mai taci! mârâi Wulfila. Dacă m-ai fi anunţat din vreme, i- 
am fi prins pe toţi. 

— Nu s-a putut. Omul lui Anthemius de la Napoli a pregătit 
atât de bine evadarea lor încât eu însumi le-am pierdut urma şi 
ei nu au mai dat niciun semn de viaţă. Ce ţi-aş fi putut spune? 
Singurul loc sigur de întâlnire era aici, pentru a se îmbarca pe 
corabie. Şi exact acest lucru ţi l-am spus. 


— Nu reuşesc să pricep de partea cui te afli cu adevărat, dar 
fii atent ce faci. Dacă te prind că faci un joc dublu o să te fac să 
blestemi ziua în care ai venit pe lume. 

Stefanus nu mai avu putere să-i mai răspundă ceva. 

— Dă-mi ceva să pun pe mine, spuse el. Nu vezi că am 
îngheţat de frig? 

Wulfila îl măsură din cap până în picioare cu un rânjet 
dispreţuitor, apoi luă pătura pe care o avea atârnată la şa şi i-o 
aruncă la picioare. Stefanus o luă şi şi-o puse pe umeri, 
înfăşurându-se cu ea până la bărbie. 

— Ce ai de gând să faci acum? întrebă când se mai opri din 
tremurat. 

— Să-i prind. Cu orice preţ. Oriunde s-ar afla. 

— Dar asta ar putea dura mult timp. Dacă nu i-ai prins acum 
când aproape că-i aveai în mână, s-ar putea să nu reuşeşti nici 
în continuare. Timpul le este favorabil lor. În plus, de la Capri s- 
ar putea răspândi zvonuri ciudate şi asta ar crea nişte situaţii 
absurde. 

Wulfila se hotărî în cele din urmă să coboare de pe cal şi gâtul 
lui Stefanus putu să-şi recapete o poziţie mai normală. 

— Ce vrei să spui? întrebă barbarul. 

— Simplu: dacă apare zvonul că împăratul a fugit, cineva ar 
putea profita de aceasta, cu consecinţe foarte grave. Wulfila 
ridică din umeri. Şi, în plus, dorinţa lui Odoacru, continuă 
Stefanus, era ca el să-şi petreacă restul zilelor pe insula aceea şi 
aşa trebuie să se întâmple. Nimeni nu trebuie să-şi dea seama 
că băiatul a dispărut. 

— Ce-ar trebui să fac? 

— Trimite la Capri un om în care să ai toată încrederea. Pune-l 
să-l înlocuiască pe Romulus Augustus cu o sosie, un băiat de 
vârsta lui, îmbrăcat la fel şi fă astfel încât nimeni să nu-l poată 
vedea de aproape, cel puţin câteva luni de acum înainte, până 
ce-i vei schimba pe toţi servitorii, ca şi pe oamenii care trebuie 
să-l păzească. Pentru oamenii de rând, şi nu numai pentru ei, el 
nu a ieşit niciodată din villa şi nici nu a părăsit vreodată insula. 
Şi nici nu o va părăsi vreodată. M-ai înţeles? 

Wulfila dădu din cap aprobator. 


— După aceea, va trebui să-i raportezi despre cele întâmplate 
lui Odoacru. Şi va trebui s-o faci tu în persoană. 

Wulfila dădu din cap afirmativ, stăpânindu-şi cu greu furia. ÎI 
ura pe intrigantul acela de la curtea imperială, dar îşi dădea 
seama că, în momentul acela, aşa soios şi rebegit cum era, 
înfăşurat cu totul în pătura aceea pentru cai, se afla, cu 
certitudine, într-o situaţie mai bună decât a sa. Îi făcu semn să-l 
urmeze şi ajunseră la clădirea vechii staţii de poştă care, prin 
poziţia sa mai retrasă, nu fusese atinsă de incendiu şi aşteptară 
acolo să se întoarcă oamenii trimişi în căutarea fugarilor. Stând 
acolo, Stefanus îşi aduse aminte un alt lucru despre care auzise 
vorbindu-se şi-i făcu semn căpeteniei barbarilor să se apropie ca 
să nu fie auziţi. 

— Anthemius avea informatori şi la Capri, chiar pe corăbiile cu 
care i-ai urmărit pe fugari şi unul dintre ei a reuşit să-mi 
transmită, printre alte informaţii, o poveste ciudată... începu el. 
Wulfila îl privi bănuitor. Se pare că unul dintre oamenii aceea ar 
avea o sabie formidabilă, o sabie cum nu s-a mai văzut. Nu ştii 
nimic despre asta? 

Wulfila îi evită privirea şi era suficient de încurcat ca să se 
vadă limpede că minţea: 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ciudat. Imi închipui că te-ai luptat din răsputeri pentru ca 
grupul acela care a dispărut să nu-l ia pe împărat. 

— Lumea poate să spună ce vrea. Eu nu ştiu nimic despre aşa 
ceva. lar când lupti, îţi priveşti adversarul în ochi, nu-i priveşti 
sabia. Şi, de altfel, ţi-am cerut şi eu o informaţie, dar încă nu mi- 
ai spus nimic. 

— Despre soldatul acela? Ştiu doar că făcea parte din unitatea 
pe care Mledo a nimicit-o la Dertona şi că se numea Aurelius. 

— Aurelius? Aurelius ai spus? 

— Da. De ce, îţi spune ceva numele acesta? 

Wulfila rămase câteva momente pe gânduri, apoi spuse: 

— Sunt sigur că l-am mai văzut cândva: cu mult timp în urmă. 
Eu nu uit niciodată o persoană pe care am văzut-o chiar şi o 
singură dată. Dar aceasta nu mai are acum nici o importanţă. 
Omul acela a pierit în mare în noaptea aceea şi, după toate 
probabilitățile, a sfârşit mâncat de peşti. 


Primii oameni de-ai săi veniră după câtva timp, obosiţi, cu caii 
în spume, şi se vedea de pe chipurile lor că toate căutările 
fuseseră zadarnice. Parcă ieşit din minţi, Wulfila îi biciui. 

— Să nu-mi spuneţi că nu i-aţi găsit. Şapte oameni călări nu 
dispar fără urme, nenorociţilor! 

— Dar am căutat peste tot, spuse unul dintre ei. Poate că 
aveau pe aici vreo ascunzătoare. Ei au trăit dintotdeauna prin 
locurile astea, le cunosc mai bine decât noi. Sau poate că i-a 
adăpostit careva. 

— Trebuia să scotociţi prin toate casele, să-i faceţi pe ţărani 
să vorbească. Ce, nu mai ştiţi cum se face aşa ceva? 

— Am făcut şi asta. Dar mulţi dintre oamenii de pe aici nu 
înţeleg limba noastră. 

— Se prefac că n-o înţeleg! urlă Wulfila. 

Stefanus îl privea nepăsător, fără să intervină în niciun fel, 
dar, în sufletul său, se bucura văzând-o pe fiara aceea cuprinsă 
de o spaimă cumplită. Alte grupuri de luptători barbari se 
întoarseră către prânz. 

— S-ar putea să le găsim urmele mai la nord, spuse unul 
dintre călăreţi. Şi, în orice caz, punctul de întâlnire este la 
Pesaro: cei care ajung primii îi aşteaptă pe ceilalţi. Acum, ce 
facem? 

— Pornim iar să-i căutăm, răspunse Wulfila. Chiar acum. 

Stefanus se pregătea să se despartă de el. 

— Îmi închipui că o să ne mai întâlnim la Ravenna. Eu rămân 
aici ca să aştept să mă ia corabia. li făcu barbarului semn să se 
apropie din nou. Este adevărat că sabia aceea avea mânerul din 
aur şi de forma unui cap de acvilă? 

— Habar n-am de aşa ceva. Nu ştiu despre ce vorbeşti, îi 
răspunse Wulfila. 

— Aşa o fi, dar, dacă îţi cade în mână sabia aceea, ţine minte 
că există cineva care ar fi dispus să plătească oricât pentru ea, 
să te îngroape chiar în aur. M-ai înţeles? Nu fi prost, dacă se 
întâmplă să o găseşti, dă-mi de veste şi eu voi face în aşa fel 
încât să te scalzi în bogăţie tot restul zilelor tale. 

Wulfila nu răspunse, îi aruncă timp de câteva clipe o privire 
enigmatică, apoi dădu semnalul de adunare pentru oamenii săi, 
le ordonă să se împrăştie în evantai şi porni împreună cu ei în 


galop în toate direcţiile, conducând el însuşi grupul care se 
îndrepta către nord. Merseră zile întregi, bătând toate drumurile, 
dar fără niciun rezultat şi, în cele din urmă se întâlniră cu grupul 
care plecase mai înainte, la porţile oraşului Pesaro. Vremea se 
înrăutăţise peste tot şi cădea o ploaie măruntă, dar insistentă, 
care făcea ca drumurile să se umple de noroi, iar pe câmp să nu 
se mai poată merge cu niciun chip, în timp ce pe înălțimile din 
zare zăpada se aşternuse până aproape de poale. Avangarda pe 
care o trimiseseră cu ceva vreme înainte lăsaseră la toate 
garnizoanele din cale informaţia că era căutat un grup de cinci 
bărbaţi şi o femeie, însoţiţi de un bătrân şi de un băiat. Era 
posibil ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să-i observe. 
Wulfila porni după aceea în goana mare către Ravenna, acolo 
unde îl aştepta cea mai grea încercare: întâlnirea cu Odoacru. 

Magister militum îl primi în una dintre camerele 
apartamentului imperial în care locuia şi, din privirea lui, Wulfila 
îşi dădu seama că era deja la curent cu cele ce se petrecuseră şi 
că, în orice fel s-ar fi dezvinovăţit, n-ar fi putut decât să-l înfurie 
şi mai tare. Aşteptă, aşadar, ca şeful lui să izbucnească şi abia 
după aceea să spună şi el ceva. 

— Cei mai buni oameni ai mei! începu Odoacru. Locţiitorul 
meu în persoană batjocoriţi de o mână de amărâţi, de romani 
fără vlagă: cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? 

— Nu erau deloc fără vlagă, răspunse înţepat Wulfila. 

— Asta e limpede. Fără vlagă aţi fost voi. 

— La seama, Odoacru, nici măcar tu nu-ţi poţi permite să-mi 
vorbeşti astfel. 

— Acum mă şi ameninţi? După ce ai dat greş atât de ruşinos 
în misiunea pe care ţi-am încredinţat-o, mai îndrăzneşti încă să 
mă ameninţi? Să-mi spui imediat tot ce s-a întâmplat, dar totul, 
de-a fir-a-păr. Trebuie să înţeleg ce fel de oameni am în jur, 
trebuie să ştiu dacă aţi devenit mai slabi şi mai neputincioşi 
decât romanii pe care i-am cucerit şi i-am supus. 

— Ne-au luat pe neaşteptate într-o noapte cu furtună, s-au 
căţărat pe stânca dinspre miazănoapte, un perete practic 
inaccesibil. Au fugit printr-un tunel secret care dădea pe malul 
mării. Deşi s-au întâmplat toate acestea, am trimis să patruleze 
prin apele din jur cele două bărci pe care le aveam cu noi, dar 


chiar şi forţele naturii ne-au fost potrivnice: chiar atunci când 
furtuna începea să se potolească, s-a pornit să erupă vulcanul şi 
barca lor a dispărut parcă mistuindu-se într-un nor de funingine 
prin care nu se mai putea vedea nimic. Am văzut cum marea l-a 
înghiţit pe cel care le era căpetenie, acelaşi care mai încercase 
o dată să-l elibereze pe băiat aici, la Ravenna, dar tot nu m-am 
dat bătut. 

— Eşti sigur de ce spui? întrebă Odoacru uluit. Eşti sigur că 
era acelaşi om? De unde ştii că nu te înşeli, dacă era atât de 
întuneric după cum spui? 

— L-am văzut cum te văd pe tine acum şi este imposibil să 
mă înşel. În plus, nu mi se pare de mirare: cine a mai încercat o 
dată şi a dat greş, poate încerca şi a doua oară chiar dacă 
întâlnirea faţă în faţă cu el, la o asemenea distanţă, m-a mirat 
foarte tare. 

— Continuă, îl îndemnă Odoacru, nerăbdător să asculte mai 
departe o asemenea istorie ciudată. 

— Puteam crede că s-au scufundat, îşi reluă povestirea 
Wulfila, că se zdrobiseră de stâncile de la țărm pentru că 
pluteau într-o beznă de nepătruns, dar ei au traversat munţii 
Apenini şi am ajuns în acelaşi timp cu ei, deşi, fiind romani, 
cunoşteau mai bine locurile. Din păcate, chiar în momentul în 
care eram gata să-i prind, mi-au scăpat din nou şi oricât ne-am 
străduit şi eu şi oamenii mei, n-am mai reuşit să dăm de urma 
lor. În orice caz, este clar că ştiau unde erau închişi prizonierii, 
ştiau că peretele de nord nu era păzit de obicei cu prea mare 
străşnicie şi cunoşteau o cale de scăpare despre care noi nu 
ştiam că există, aşa că se poate să fi fost informaţi de cineva. 

— De cine? izbucni Odoacru. 

— Putea fi oricine: un servitor, un hamal, un brutar sau un 
potcovar, una dintre bucătărese sau o... prostituată, de ce nu? 
Dar a fost cu siguranţă amestecat un personaj important, altfel 
cum ar fi putut şti de coridorul acela secret? Am limitat cât am 
putut contactele dintre vilă şi restul insulei, dar de izolat cu totul 
era imposibil. 

— Dacă ai vreo bănuială, vorbeşte. 


— Poate Anthemius: el putea foarte bine să cunoască villa de 
pe insula Capri, se pare că la Napoli are mulţi prieteni. Şi chiar şi 
Stefanus... 

— Stefanus este un tip inteligent, foarte capabil şi are un simţ 
practic deosebit, aşa că-mi este foarte necesar în relaţiile mele 
cu Zenon, răspunse Odoacru, dar se vedea bine că spusele lui 
Wulfila îl puseseră pe gânduri. Işi dădea seama că acţiunea 
fusese îndeplinită de nişte oameni cu un curaj şi o pricepere 
incredibile, dovedind o  şiretenie extraordinară: chiar în 
momentele acelea îşi dădea seama cât va fi de greu, dacă nu 
chiar cu neputinţă, să domnească peste ţara aceea doar prin 
forţa unei armate pe care toţi o vedeau ca străină, violentă şi 
crudă, într-un cuvânt, barbară, înţelese că trebuia să aibă în 
jurul său mai multe capete luminate decât săbii, cunoaştere mai 
mult decât forţă şi că, în mijlocul sutelor de războinici care-i 
păzeau palatul, el era mai expus şi vulnerabil decât pe un câmp 
de bătălie. Şi se simţi timp de o clipă ameninţat de un băieţaş 
de treisprezece ani, aflat acum în libertate, protejat şi de 
negăsit: îşi aduse aminte de cuvintele de răzbunare rostite de el 
în faţa corpului mamei sale, jos, în cripta bazilicii. Adăugă cu 
îngrijorare în glas: 

— Şi acum ce artrebui să facem? 

— Am luat deja nişte măsuri, îi răspunse Wulfila. Am pus să 
fie înlocuit băiatul cu o sosie: un alt copil, de aceeaşi vârstă şi 
statură, îmbrăcat la fel ca el, care va locui tot acolo dar de el nu 
se vor apropia decât persoane de cea mai mare încredere. 
Ceilalţi îl vor putea vedea doar de la distanţă. În scurt timp, voi 
schimba toţi paznicii şi voi pune să fie aduşi alţi servitori, astfel 
încât cei noi să nu poată avea niciun termen de comparaţie şi să 
creadă că acela este adevăratul Romulus Augustus. 

— Nu credeam că eşti în stare să faci un plan atât de iscusit. 
Este mai bine aşa, dar nu vreau să ştiu cum vei face să-l prinzi 
pe băiat şi pe cei care suntcu el. 

— Dă-mi un decret prin care îmi acorzi puteri depline în 
privinţa asta şi posibilitatea de a pune un premiu pe capul lui. 
Nu se poate să ne scape. Este cel mai ciudat grup care s-a văzut 
vreodată şi nu va fi prea greu să le luăm urma. Mai devreme sau 
mai târziu, o să trebuiască să iasă ei la iveală, au nevoie de 


hrană, trebuie să-şi caute un adăpost: pe vremea. Ista nu se mai 
poate dormi sub cerul liber. 

— Dar nici nu ştii măcar în ce direcţie au luat-o. 

— Cred că au luat-o înspre nord, dat fiind că drumul spre 
răsărit este blocat. Unde s-ar putea duce în altă parte? Sunt 
nevoiţi să încerce să plece din Italia. lar vreme prielnică pentru 
navigaţie deja nu mai este. 

Odoacru mai medită în tăcere câteva timp. Wulfila îl privea 
acum ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Se despărţiseră 
de numai câteva luni şi schimbarea din înfăţişarea regelui 
barbar era impresionantă: avea părul tuns scurt şi îngrijit, faţa 
rasă proaspăt, purta o tunică romană albă din in, cu mâneci 
lungi şi cu două dungi brodate cu fir de aur şi de argint care 
coborau de la umeri până la poale, era încălţat cu cizme scurte 
din piele de vițel, împodobite şi ele cu împletituri de lână roşie şi 
galbenă şi cu şireturi de piele roşie. La gât îi atârna un medalion 
de argint cu o cruce de aur, iar mijlocul îi era încins cu o centură 
din zale de argint. La degetul inelar de la mâna stângă purta un 
inel cu o camee de mare valoare. Nu s-ar fi deosebit prin nimic 
de un mare demnitar roman, decât poate prin culoarea părului 
şi a tenului, de un blond roşcat, şi prin pistruii de pe faţă, pe nas 
şi pe mâini. Odoacru îşi dădu seama de surpriza pe care o 
încerca Wulfila văzându-l cum arăta şi preferă să pună capăt 
insistenţei cu care era privit. 

— Împăratul Zenon mi-a trimis numirea de patrician roman, 
spuse el, şi aceasta îmi dă dreptul să pun numele meu în faţa 
aceluia de „Flavius” şi în plus mi s-au acordat puteri depline în 
vederea administrării acestei ţări şi a regiunilor vecine. O să-ţi 
dau decretele pe care mi le ceri şi, din moment ce existenţa 
acelui băiat nu mai are nici o valoare politică, cel puţin în ceea 
ce priveşte relaţiile noastre cu Imperiul de Răsărit, şi dat fiind că 
ar putea sta la originea unor grave tulburări, găseşte-l şi ucide.-l. 
Adu-mi capul lui, arde restul şi răspândeşte-i cenuşa. Singurul 
Romulus Augustus sau Augustulus, cum îi spun în derâdere 
curtenii săi pe la colţuri, va fi cel care se află la Capri. Pentru toţi 
şi pentru totdeauna. Cât despre tine, nu te vei întoarce până nu 
vei executa acest ordin. Il vei urmări, dacă va fi cazul, chiar şi 


până la capătul lumii, iar dacă te vei întoarce fără capul lui, o 
să-l iau pe al tău în schimb. Ştii că sunt în stare de aşa ceva. 

Wulfila nu clipi şi nici nu scoase vreo vorbă la auzul acelei 
ameninţări. 

— Pregăteşte decretele acelea, spuse el. Voi pleca îndată ce 
le am. Şi se îndreptă către ieşire dar, înainte de a trece pragul, 
se întoarse. Ce hram poartă Anthemius? 

— De ce vrei să ştii? 

— Ca să înţeleg mai bine cine este acest Stefanus care se 
pare că a devenit un personaj foarte important aici, la Ravenna. 

— Stefanus a făcut posibilă reînnodarea celor mai bune relaţii 
între Apus şi Răsărit, răspunse Odoacru, şi a contribuit la 
consolidarea poziţiei mele la Ravenna: o treabă foarte complexă 
şi delicată pe care tu n-ai putea nici măcar s-o înţelegi. Cât 
despre Anthemius, a avut parte de sfârşitul pe care-l merita: îi 
promisese lui Basiliskos o bază de sprijin în lagună, în schimbul 
protejării lui Romulus; de fapt, uneltea cu el să mă asasineze. 
Am poruncit să fie executat prin strangulare. 

— Am înţeles, răspunse Wulfila şi ieşi. 

XXX 

Stefanus debarcă la Rimini abia a doua zi pentru că nava sa 
fusese nevoită să străbată Adriatica pe un vânt de-a curmezişul, 
foarte periculos, dinspre nord-est. Din momentul acela, Wulfila 
făcu în aşa fel încât să nu-i scape nici o mişcare a sa. Inţelesese 
câteva lucruri de mare importanţă în privinţa lui: că sabia aceea 
îl obseda, cel puţin cât îl obseda pe el însuşi, şi pentru motive pe 
care nu le cunoştea, dar care, în mod sigur, aveau de-a face cu 
puterea şi cu banii, dacă era dispus să promită atât de mult. In 
plus, Stefanus părea să fi moştenit reţeaua de informatori pe 
care o avusese la dispoziţie mai înainte Anthemius, fără să fi 
fost el însuşi implicat în vreun fel în moartea acestuia. În plus, el 
era omul cel mai abil şi mai periculos cu care i se întâmplase 
vreodată să aibă vreo legătură. A purta tratative cu el era ca şi 
cum ai fi fost dinainte pe terenul lui, pierzând mai mult ca sigur. 
Cea mai bună soluţie pentru Wulfila era, aşadar, să vadă dacă 
Stefanus nu va face vreo mişcare, cum ar fi fost aceea de a se 
îndepărta de Ravenna. Dacă înţelesese el bine, acest lucru urma 
să se întâmple destul de curând şi, într-un asemenea caz, l-ar fi 


încolţit de îndată, cu siguranţa că va face descoperiri 

interesante. Intre timp, trimisese curieri peste tot ca să ceară 

informaţii despre trecerea unui grup de şase sau şapte 

persoane, printre care un negru uriaş, un bătrân şi un băieţaş. 
XXX 

După ce oamenii lui Wulfila se pierduseră în depărtare, mica 
trupă a lui Aurelius făcuse în aşa fel încât să-şi piardă urma, 
trecând prin albia ascunsă a unui pârâu şi, apoi, îşi continuă 
drumul ţinându-se mereu la o oarecare înălţime pe coastele 
munţilor, astfel încât să poată ţine sub observaţie pe o rază cât 
mai largă teritoriul înconjurător. În plus, se împărţiseră în trei, 
fiecare grup mergând la circa o milă distanţă de celelalte. 
Batiatus mergea pe jos, acoperindu-se cu o mantie lungă cu 
glugă care îl ascundea aproape complet oricăror priviri şi 
mergea singur, astfel încât statura sa părea mai puţin 
impunătoare decât atunci când se afla în mijlocul celorlalţi 
tovarăşi de drum. Romulus mergea împreună cu Livia şi cu 
Aurelius, aşa încât păreau o familie care se muta dintr-un sat în 
altul cărând după ea modestul avut. Fiecare dintre ei îşi 
ascundea armele pe sub mantii, iar scuturile, fiind prea mari, 
fuseseră încărcate pe catârca lui Ambrosinus şi acoperite cu o 
pătură. Bătrânul fusese acela care sugerase asemenea 
stratageme, iar Livia alesese itinerariul pe care trebuiau să-l 
urmeze, dovedind încă o dată că avea o experienţă ca a unui 
veteran încercat. Zăpada se întindea aproape peste tot, dar nu 
era atât de înaltă încât să împiedice mersul; temperatura nu era 
nici ea prea coborâtă, cerul fiind mereu acoperit de nori. 

In prima noapte îşi făcură un adăpost improvizat, tăind cu 
securile crengi de brad şi alcătuind o colibă la adăpostul unei 
ridicături de teren. Şi, când fură siguri că duşmanii nu se mai 
aflau pe urmele lor, începură să aprindă şi focul, în special în 
adâncul pădurilor ca să nu poată fi observați din depărtare. În 
ziua următoare, cerul se însenină şi se făcu mai frig; în felul 
acesta, aerul mai călduţ şi mai umed care venea dinspre mare 
se condensa pe înălțimile Apeninilor, formând o perdea groasă 
de ceaţă care îi ascundea complet de privirile celor de jos. În 
seara zilei a doua, ajungând în apropierea câmpiei trebuiau să 
se hotărască dacă să coboare şi s-o traverseze sau să meargă în 


continuare pe pantele munţilor, îndreptându-se astfel spre apus. 
Ar fi fost de departe calea cea mai simplă, poate chiar cea mai 
uşoară, dar însemna că trebuia să ajungă obligatoriu pe coasta 
ligurică, înspre Gallia, unde ar fi putut da peste garnizoanele lui 
Odoacru care probabil fuseseră înştiinţate de fuga lor. Nu era 
exclusă nici posibilitatea ca Wulfila să fi trimis pe la fiecare 
dintre trecători un om de-al său care să fie în stare să-i 
recunoască pe fugari, având în vedere că vreo douăzeci dintre 
războinicii barbari îi puteau recunoaşte cu uşurinţă, atât pe 
Romulus, cât şi pe tutorele său pe care-i păziseră câteva 
săptămâni la Capri. Harta pe care Ambrosinus o copiase din 
fericire la staţia de poştă Fanum, devenise foarte prețioasă şi, la 
căderea nopţii, se adunară în jurul focului ca să hotărască pe ce 
drum să meargă şi ce aveau de făcut. 

— Eu m-aş feri să cobor acum la câmpie şi să traversez ţinutul 
Emilia, spuse Ambrosinus. Am fi prea aproape de Ravenna şi 
iscoadele lui Odoacru ne-ar putea găsi. Aş propune să mergem 
tot prin munţi, menţinându-ne pe la jumătatea pantelor înspre 
apus, până în dreptul Piacenţei. De acolo, ar trebui să ne 
hotărâm dacă să continuăm să mergem spre Postumia şi de 
acolo să coborâm către Gallia; sau s-o luăm spre nord, către 
lacul Verbanus, de unde putem ajunge la trecătoarea care face 
legătura dintre valea Padului şi Rhetia occidentală, aflată acum 
sub controlul burgunzilor. Ambrosinus îşi mai amintea că, pe 
când sosea cu ani în urmă în Italia, observase nu departe de 
trecătoare, un drumeag nu prea dificil care ducea, prin ţinutul 
locuit de meziaţi, la un sat rhetic aflat pe creastă, aproape de 
cumpăna apelor. 

— Dacă vreţi să ascultați părerea mea, încheie el, eu aş 
renunţa la prima variantă pentru că am fi în permanenţă pe 
nişte drumuri foarte umblate şi, prin urmare, expuşi mereu 
pericolului de a fi descoperiţi. Calea prin nord poate fi mult mai 
grea, obositoare şi accidentată, dar tocmai din pricina asta mai 
sigură. 

Aurelius se declară de acord cu el, ca şi Batiatus şi Vatrenus. 
Lui Ambrosinus nu-i scăpă faptul că părerea celor trei vechi 
camarazi era identică: ştiau că, mergând spre apus urmau să 
treacă şi prin Dertona, unde pe câmpul de bătălie erau 


împrăştiate osemintele oştenilor romani căzuţi în lupta cu 
barbarii. 


XXIII 


— Este cale destul de lungă, spuse Livia rupând tăcerea care 
se aşternuse printre călători. O să ne trebuiască bani şi noi nu 
avem deloc. 

— Aşa este, admise Ambrosinus, ca să cumpărăm de 
mâncare, taxele de trecere pe poduri şi la trecerea apelor cu 
pluta, fân pentru cai ca să avem când vom străbate crestele 
munţilor sau pentru găzduire, când va fi prea frig ca să mai 
dormim sub cerul liber. 

— Ar exista o singură soluţie, îi răspunse Livia. Stefanus ar 
trebui să se afle acum la Rimini, la villa sa de pe malul mării. Nu 
a rămas dator cu recompensa pentru misiunea pe care am 
îndeplinit-o şi, chiar dacă nu va putea să ne-o plătească în 
întregime, nu cred că va refuza să ne ofere măcar un avans. 
Cunosc locul acela, pentru că m-am întâlnit odată acolo cu 
Anthemius şi nu mi-ar fi prea greu să ajung la v;//ă. 

— Putem avea încredere în el? întrebă Aurelius. 

— În fond, el se afla la Fanos ca să ne ofere o cale de scăpare. 
Stefanus trebuie să supravieţuiască, la fel ca şi ceilalţi, şi să se 
descurce în cazul oricărei schimbări de putere, dar, dacă 
Anthemius avea încredere în el, înseamnă că ştia el ceva. 

— Tocmai asta mă îngrijorează: Anthemius ne-a trădat. 

— În primele momente aşa am crezut şi eu, dar, gândindu-mă 
mai bine, mi-am dat seama că schimbarea împăratului de la 
Constantinopol l-a pus, probabil, într-o situaţie imposibilă. Poate 
că a fost descoperit, torturat: noi nu putem şti ce s-a întâmplat 
acolo în realitate. În orice caz, voi nu riscaţi nimic. Voi merge 
doar eu. 

— Nu, vin şi eu cu tine, interveni Aurelius. 

— Mai bine nu, insistă Livia. Este mai mare nevoie de tine aici, 
în preajma lui Romulus. O să plec înainte de a se lumina de ziuă 
şi, dacă totul merge bine, o să fiu înapoi poimâine seara. Dacă 
se întâmplă să nu mă mai întorc, plecaţi mai departe fără mine. 
O să vă descurcaţi cumva: aţi trecut şi prin situaţii mai grele. 


— Eşti sigură că poţi să faci drumul acesta atât de repede? 
întrebă Ambrosinus. 

— Da, dacă nu apare ceva neprevăzut, voi fi la Stefanus 
înainte de lăsarea nopţii. În ziua următoare voi pleca de acolo 
tot aşa devreme şi până seara voi fi din nou cu voi. 

Ceilalţi se priviră unii pe alţii surprinşi. 

— De ce vă temeţi? îi linişti Livia. Chiar şi înainte de a vă 
cunoaşte, m-am descurcat singură de minune şi, apoi, m-aţi 
văzut de ce sunt în stare, nu? 

Ambrosinus îşi ridică privirile de pe harta pe care o avea în 
faţă. 

— Ascultă-mă, Livia, spuse el, când ne despărţim, se creează 
o stare de încordare. Cine aşteaptă peste timpul stabilit îşi face 
tot felul de gânduri, tot mai ciudate cu fiecare clipă care trece, 
îşi închipuie că s-au întâmplat tot felul de lucruri, parcă numără 
paşii tovarăşului său şi încearcă să socotească, iar şi iar, cât 
timp mai este până la întoarcerea lui. Şi aproape niciodată 
explicaţiile pe care le caută pentru întârziere nu coincid cu ceea 
ce s-a petrecut în realitate. Pe de altă parte, cine se află departe 
şi i se iveşte în cale ceva neprevăzut se frământă, gândindu-se 
că ar fi fost de ajuns să-şi planifice câteva ore în plus pentru 
întoarcere pentru ca tovarăşii săi să fie scutiţi de tot atâtea 
ceasuri de nelinişte şi de îngrijorare. Aşa că ar trebui să ne 
stabilim o altă oră de întâlnire. Dacă nu te întorci până poimâine 
seara, vom rămâne totuşi aici toată noaptea şi nu vom pleca 
decât în zori. Dacă nici până atunci nu te întorci, ne vom gândi 
că un obstacol imposibil de depăşit te împiedică să ajungi la noi. 
Va trebui să ştii, în acest caz, că vom trece Alpii prin trecătoarea 
meziaţilor: aceasta pe care o vezi aici, îi arătă el cu degetul pe 
hartă. Poţi să iei cu tine harta, eu mi-am întipărit-o deja în minte 
cu toate amănuntele. Te vei putea orienta de aici şi până la 
trecătoare, aşa încât să ne ajungi din urmă îndată ce vei putea. 

— Cred că este cea mai bună soluţie, răspunse Livia. Eu mă 
duc să mă pregătesc de plecare. Luă hamurile şi se duse la calul 
său care păştea nu departe de tabără. 

Aurelius se duse după ea. 


— La Rimini, îi spuse el, o să fii foarte aproape de casă. De 
acolo n-ai de făcut decât câteva ore cu barca şi ai fi din nou în 
oraşul tău din lagună. Ce-o să faci? 

— O să mă întorc, răspunse Livia. Aşa cum am promis. 

— Noi o să mergem în plin necunoscut, continuă Aurelius, 
urmând visurile unui învăţător bătrân, însoţind un împărat-copil 
hăituit de duşmani nemiloşi. Nu mi se pare înţeleaptă hotărârea 
ta de a continua singură un asemenea drum. Oraşul tău de pe 
apă te aşteaptă, nu-i aşa? Oamenii de acolo poate că îşi fac tot 
felul de gânduri ştiindu-te plecată de atâta timp. Nu ai pe nimeni 
drag pe acolo? 

Livia părea să privească fix în direcţia văii, înspre pătura de 
ceaţă din care mai răsăreau doar vârfurile copacilor mai înalţi şi 
un sătuc agăţat pe povârnişul unui deal. Din coşurile caselor 
ieşeau şuviţe subţiri de fum, ca nişte rugăciuni de seară către 
cerul înstelat, iar lătratul câinilor ajungea până la ei înăbuşit de 
atmosfera grea şi rece care domnea peste câmpia de la 
picioarele lor. După ce fuseseră nevoiţi să părăsească în grabă 
staţia de poştă de la Fanos, nu mai avuseseră niciodată ocazia 
să stea singuri şi din această cauză apăruse un sentiment de 
nemulţumire şi aproape de suferinţă, fiecare dintre cei doi dând 
vina pe celălalt că voia să evite chiar şi o clipă de intimitate; 
parcă se temeau că nu va mai exista un motiv atât de puternic 
ca acela al despărțirii de la Fanos, în stare să-i împingă pe unul 
în braţele celuilalt, dacă acea intimitate ar fi apărut din nou. Era 
ca atunci când vezi soarele afundându-se într-o zare ceţoasă şi 
pare imposibil ca el să mai poată răsări a doua zi. 

— Ţi-ai fi imaginat un astfel de sfârşit al misiunii noastre? mai 
întrebă Aurelius. 

— Nu, răspunse Livia. Dar nu cred că asta are prea mare 
importanţă. 

— Dar, atunci, ce are importanţă? 

— Ceea ce simţim în noi. Tu de ce mergi împreună cu ei? De 
ce te-ai hotărât să-i urmezi pe cei doi? 

— Pentru că l-am îndrăgit pe băiatul acela, pentru că nu are 
pe nimeni care să-l apere, pentru că jumătate din lume ar vrea 
să-l ştie mort şi cealaltă jumătate ar fi mulţumită dacă el nu ar 
mai exista. Pentru că pe umerii săi de adolescent apasă o 


povară prea greu de dus şi care, în cele din urmă, îl va strivi... 
Sau, poate, mai simplu, pentru că nu ştiu să fac altceva şi nici 
nu am încotro s-o apuc. 

— Şi, atunci, cum crezi că ai umeri atât de puternici încât să 
duci povara aceea în locul lui, ca Hercule când l-a înlocuit pe 
Atlas care sprijinea bolta cerească? 

— Nu cred că răutatea este un răspuns potrivit, răspunse 
Aurelius întorcându-i spatele. 

— Nu, aşa este, recunoscu Livia. lartă-mă. În realitate, sunt 
furioasă pe mine însămi: pentru că m-am lăsat târâtă în acest 
joc, pentru că v-am târât şi pe voi în aventura aceasta 
nebunească fără să vă pot răsplăti, nici să vă despăgubesc, 
pentru că v-am expus unui pericol de moarte. 

— Şi pentru că ai pierdut controlul asupra operaţiunii. Nu te 
mai afli acum în fruntea celorlalţi, ci îi urmezi, fără a şti încotro 
merg şi ce te poate aştepta pe tine însăţi. 

— Poate că şi pentru asta. Sunt obişnuită să fac planuri 
sigure, nu-mi plac evenimentele neprevăzute. 

— Şi din cauza aceasta mă ocoleşti? 

— Ba tu mă ocoleşti pe mine, îl contrazise Livia. 

— Poate că... ne este frică de sentimentele noastre... Nu crezi 
că asta ar putea fi o explicaţie? 

— Sentimente... Nu ştii ce vorbeşti, soldatule. Câţi prieteni ai 
văzut căzând fără viaţă pe câmpul de luptă, câte oraşe şi sate 
pârjolite şi rase de pe faţa pământului, câte femei siluite? Şi mai 
ai curaj să crezi că, într-o lume ca asta, ar mai fi loc pentru 
asemenea sentimente? 

— Nu păreai să gândeşti astfel cu ceva timp în urmă. Când 
vorbeai despre oraşul tău, când îl ţineai strâns cu braţele pe 
Romulus şi-l înveleai cu mantia, lipindu-l de tine ca să-l 
încălzeşti, când călărea pe calul tău. 

— Era altă situaţie: misiunea noastră era, practic, îndeplinită. 
Băiatul mergea într-un loc în care ar fi fost tratat cu tot 
respectul cuvenit, voi aţi fi primit banii care vi se cuveneau, eu 
la fel. Erau nişte condiţii favorabile, cel puţin în momentele 
acelea. 

— Eu sunt sigur că nu era singurul motiv. 


— Eram la un pas de a reîntâlni un om pe care-l căutam de 
mulţi ani. 

— Şi omul acela nu s-a lăsat regăsit, aşa este? 

— Aşa este: de frică, de ruşine, nu ştiu. 

— Crede ce vrei. Nu pot juca rolul altuia: nu sunt eroul pe care 
îl cauţi tu şi nici măcar un actor în stare să joace rolul acesta. 
Cred că sunt un bun luptător, adică un om obişnuit în asemenea 
vremuri. Nimic altceva. Tu vrei pe cineva sau ceva pierdut în 
noaptea în care fugeai din Aquileia. Băiatul acela care i-a cedat 
locul în barcă mamei tale reprezintă pentru tine rădăcina de 
care ai fost despărțită când erai încă mică. Ceva s-a veştejit în 
tine în noaptea aceea şi tu nu reuşeşti să-l trezeşti din nou la 
viaţă. Apoi, pe neaşteptate, ai crezut că un necunoscut, un 
legionar rănit care rătăcea prin mlaştinile de la Ravenna, hăituit 
de o hoardă de barbari, ar putea fi chiar întruchiparea acelei 
fantome de demult, dar nu era decât repetarea unei situaţii 
asemănătoare prin care în mintea ta apăruse o asociaţie de idei: 
legionarul, barbarii, barca, mlaştina... Se mai întâmplă, Livia, se 
mai întâmplă, ca în lumea viselor, pricepi? Ca în vis. 

O privi drept în ochii acum scăldaţi în lacrimi pe care ea 
încerca zadarnic să şi le stăpânească, cu dinţii încleştaţi. 
Continuă să vorbească: 

— La ce te aşteptai? Ca eu să vin cu tine în oraşul tău de pe 
apă? Că am să te ajut să readuci la viaţă Aquileia pierdută 
pentru totdeauna? Nu ştiu, s-ar fi putut să fie şi aşa. Orice este 
posibil şi orice este imposibil pentru un om în situaţia mea, unul 
care a pierdut tot şi nu mai are nici măcar amintiri. Dar tot mi-a 
mai rămas ceva, singura avere pe care o mai am: cuvântul meu 
de roman. Aşa ceva nu mai este la modă, ştiu, nu mai găseşti 
asemenea lucruri decât în cărţile de istorie, dar rămâne ca un 
colac de salvare pentru unul ca mine, un punct de referinţă, 
dacă vrei. Şi eu mi-am dat cuvântul de onoare în faţa unui 
muribund, l-am promis că o să-i salvez fiul şi zadarnic am căutat 
la început să mă conving că prima încercare m-a scutit de 
obligaţii, că mă puteam considera liber chiar dacă eşuasem. Nu 
puteam face nimic, cuvintele acelui om îmi răsună mereu în 
urechi şi nu există nici o posibilitate de a mă elibera de ele. De 
aceea te-am urmat la Misenum şi de aceea voi continua să stau 


alături de băiat până când se va afla undeva în siguranţă. În 
Britannia, la capătul lumii, ce ştiu eu? 

— Şi eu? întrebă Livia. Eu nu însemn nimic pentru tine? 

— Oh, da, cum să nu, răspunse Aurelius. Tu însemni tot ceea 
ce eu nu voi putea avea niciodată. 

Livia îl fulgeră cu o privire plină de dragoste rănită şi 
dezamăgită, fără a spune nimic, după care se îndepărtă 
începând să se pregătească de plecare. 

Ambrosinus se apropie de ea ţinând în mâini un sul mic de 
pergament cu itinerariul trasat pe hartă. 

— Uite-ţi harta, spuse bătrânul. Mi-aş dori să nu ai nevoie de 
ea şi să ne vedem mâine seară. 

— Mi-o doresc şi eu, îi răspunse Livia. 

— Poate că misiunea aceasta nu ar fi neapărat necesară... 

— Este absolut necesară, replică fata. Închipuie-ţi că un cal 
șchiopătă sau că vreunul dintre noi se îmbolnăveşte sau că 
trebuie să luăm o barcă. Dacă vom avea bani, călătoria noastră 
va fi mult mai rapidă şi cu spor, dar, dacă ar trebui să cerem 
ajutor pe undeva am fi nevoiţi să ne expunem, am fi imediat 
observați... Stai liniştit. Mă întorc eu. 

— Sunt sigur de asta. Dar până atunci o să stăm cu toţii ca pe 
ghimpi, în special Aurelius... 

Livia lăsă privirile în jos fără să mai spună nimic. 

— Încearcă să te odihneşti puţin, spuse Ambrosinus şi se 
îndepărtă. 

XXX 

Livia se trezi înainte de revărsatul zorilor, puse frâul calului, 
îşi luă pătura şi armele, după care înşeuă animalul. 

— Fii atentă, te rog, răsună glasul lui Aurelius în spatele ei. 

— O să fiu atentă, răspunse Livia. Ştiu să-mi port de grijă. 

Aurelius o atrase la pieptul său şi o sărută. Livia îl îmbrăţişă 
strâns timp de câteva clipe, apoi sări în şa. 

— Ai grijă de tine, îi spuse ea bărbatului. 

Dădu pinteni calului şi se avântă în galop. Merse prin pădure 
până ajunse ia valea râului Ariminum şi merse câteva ore la pas 
pe malul apei, ca şi cum ar fi urmat o călăuză de încredere care 
s-o conducă drept la ţintă. Cerul era din nou acoperit de nori 
groşi, negri şi bolovănoşi pe care îi aducea vântul dinspre mare 


şi, dintr-o dată, începu să plouă. Livia încercă să se ferească pe 
cât posibil de stropii de ploaie, şi-şi continuă drumul până la 
drumeagul aproape pustiu, fără a întâlni decât câţiva drumeţi 
grăbiţi, mai ales ţărani sau servitori surprinşi de vremea rea pe 
când se duceau la muncă. 

Către seară zări în depărtare Rimini şi se abătu spre sud, 
lăsând oraşul în stânga. Putea vedea clar zidurile şi, mai în 
depărtare, înălțimile amfiteatrului, în bună parte ruinate. Villa lui 
Stefanus îi apăru în faţă după ce traversă şoseaua Flaminia, cu 
lespezile sale de bazalt lucios ca fierul udat de ploaie. Părea o 
fortăreață, cu două turnuri mici care străjuiau poarta de la 
intrare şi cu o platformă pentru rondul de pază pe zidurile 
înconjurătoare. Oameni înarmaţi supravegheau intrarea şi 
patrulau sus, pe ziduri, şi Livia se feri să apară în faţa porţii 
pentru că nu voia să se facă remarcată. Dădu ocol zidurilor până 
când observă un servitor ieşind pe o portiţă din dreptul 
grajdurilor şi se apropie de el. 

— Stăpânul tău, Stefanus, este acasă? 

— Da' de ce vrei să ştii? întrebă încruntat omul. Du-te la 
poartă şi întreabă acolo. 

— Dacă este acasă, spune-i că prietenul pe care l-a întâlnit la 
Fanos acum două zile este aici şi are o vorbă cu el. Apoi scoase 
una dintre ultimele monede care-i mai rămăseseră şi i-o 
strecură omului în palmă. 

Acesta privi banul, apoi o privi şi pe Livia, tremurând în bătaia 
ploii. Spuse: 

— Aşteaptă, după care dispăru din nou după ziduri. Se 
întoarse după puţin timp şi, gâfâind, spuse simplu: 

— Repede, intră. 

Legă cu mâna lui calul de un inel de fier fixat în perete, sub o 
ieşitură a acoperişului şi o conduse înăuntru. Intrară pe un 
coridor care ducea spre interiorul clădirii, până la o uşă închisă 
în faţa căreia o lăsă singură. Fata ciocăni uşor şi imediat se auzi 
zgomotul unui zăvor, după care în faţa ei apăru Stefanus care 
spunea: 

— În sfârşit! Nu mai speram să te văd. Am stat zilele astea ca 
pe ghimpi, nu mai ştiam nimic despre tine... Intră, hai, usucă-te. 
Eşti udă leoarcă. 


Livia intră într-o încăpere largă, în mijlocul căreia ardea un foc 
mare de care se apropie ca să se încălzească. Stefanus chemă 
două servitoare: 

— Aveţi grijă de musafira mea, le porunci el. Pregătiţi-i o baie 
şi haine curate ca să se schimbe, repede. 

Livia încercă să-l oprească. 

— Nu am timp, m-am gândit că mai bine aş pleca imediat, nu 
vreau să risc nimic. 

— Nici să nu te gândeşti. Eşti într-un hal fără hal. Nimic nu 
poate fi mai urgent pentru tine decât să faci o baie caldă şi apoi 
să te aşezi împreună cu mine să luăm o cină bună. Noi doi avem 
multe de vorbit. Trebuie să-mi povesteşti prin ce ai trecut şi ce 
pot face pentru tine. 

Livia simţi căldura focului în obraji şi pe mâini şi, în clipa 
aceea, toată oboseala şi peripeţiile din ultimele zile părură s-o 
năpădească fără să mai poată rezista. O baie şi o mâncare caldă 
deveniseră cea mai mare fericire de pe lume şi dădu din cap 
aprobator. 

— O să fac o baie şi o să mănânc ceva, spuse ea, dar, după 
aceea, trebuie neapărat să plec. 

Stefanus zâmbi. 

— Aşa mai merge. Du-te cu femeile astea care vor şti să facă 
tot ce trebuie. 

Fu condusă într-o altă cameră, împodobită cu mozaicuri vechi, 
parfumată cu esențe rare, plină de aburii care ieşeau dintr-o 
cadă mare de marmură aflată în mijlocul pardoselii, plină cu apă 
caldă. Livia se dezbrăcă şi intră în apă lăsându-şi armele, două 
pumnale ascuţite ca briciul, pe marginea căzii, sub privirile 
uluite ale slujnicelor. Îşi întinse în apă mâinile şi picioarele 
amorţite de oboseală şi de frig, respirând cu nesaţ parfumul 
care plutea în aerul încăperii. In toată viaţa sa nu mai avusese 
parte de aşa ceva, nu se mai bucurase niciodată de un 
asemenea lux. Una dintre femei luă un burete şi-i masă cu mare 
pricepere umerii şi spatele, cealaltă îi spălă părul cu o apă 
parfumată şi înviorătoare. La un moment dat, Livia se cufundă 
cu totul în apă, închizând ochii şi avu senzaţia că se dizolva în 
căldura aceea care o învăluia. Când ieşi din cadă o îmbrăcară cu 
o tunică foarte elegantă de lână subţire, cu broderii fine, şi-i 


puseră în picioare papuci moi, în timp ce pieptarul şi pantalonii 
săi de piele, murdari de noroi, intrau pe mâinile spălătoresei. 

Stefanus o aştepta în sufragerie şi-i ieşi în întâmpinare cu un 
zâmbet cald. 

— Nu pot să cred ce văd! exclamă el. O transformare 
uluitoare: eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o 
vreodată. Eşti de-a dreptul minunată! 

Livia se simţi încurcată în situaţia aceea care era pentru ea 
nouă şi neobişnuită şi răspunse pe un ton sec: 

— N-am venit ca să primesc complimente ci ceea ce ne-am 
înţeles. Nu este vina mea că acum lucrurile stau altfel. Eu mi-am 
dus la bun sfârşit misiunea şi trebuie să-mi plătesc oamenii. 

Stefanus îi răspunse pe un ton ceva mai rece: 

— Cât se poate de adevărat. Din păcate, banii care îţi 
fuseseră promişi trebuia să sosească de la Constantinopol, dar, 
dată fiind situaţia care s-a schimbat atât de mult, mă înţelegi... 
Dar, te rog, ia loc, mănâncă. 

Şi făcu semn valetului să-i servească peşte fript şi să-i toarne 
vin. 

— Am nevoie de bani, insistă Livia. Chiar dacă nu ai suma cu 
care ne-am înţeles, dă-mi cât poţi. Oamenii aceia şi-au pus viaţa 
în joc şi au avut încredere în cuvântul meu. Nu pot să mă duc 
acum şi să le spun: „Mulţumesc, aţi făcut treabă bună, la 
revedere”. 

— Nu-i nevoie să faci asta. Poţi rămâne aici cât vrei, mi-ar 
face mare plăcere şi nimeni nu va veni vreodată să te caute aici. 

Livia duse la gură o bucată de peşte şi sorbi o înghiţitură de 
vin, după care spuse: 

— Chiar crezi aşa ceva? Uiţi că oamenii aceia s-au căţărat pe 
stâncile de la Capri, au ucis vreo cincisprezece paznici, l-au 
eliberat pe împărat şi au traversat jumătate din Italia scăpând 
pe sub nasul sutelor de războinici barbari asmuţiţi peste tot pe 
urmele lor de Wulfila. Ar putea ajunge şi aici, în orice clipă, chiar 
în sala aceasta, doar să vrea. 

Stefanus bătu în retragere. 

— Nu voiam să spun asta... numai că... nimeni nu putea 
prevedea cum vor merge lucrurile. Ce aveţi de gând să faceţi cu 
băiatul? întrebă el după aceea. 


— Să-l ducem într-un loc sigur. 

— În oraşul tău? 

— Nu pot să-ţi spun unde, s-ar putea să ne asculte cineva. 

Stefanus păru să nu priceapă că Livia nu avea încredere în el. 

— Aşa este, răspunse. Este mai bine să fim prudenţi. Zidurile 
au urechi peste tot, mai ales în vremuri ca acestea. 

— Şi-atunci, ce răspuns îmi dai? Cel mai târziu mâine 
dimineaţă trebuie să plec. 

— Câţi bani îţi trebuie? 

— Două sute de solidus mi-ar fi de ajuns. Este doar o mică 
parte din suma din înţelegerea noastră. 

— Oricum, sunt bani destul mulţi. Nu am atâţia în clipa 
aceasta. Dar pot să dau ordin să mi se aducă. Chemă un 
servitor, îi şopti ceva şi omul plecă imediat cu pas grăbit. Ar 
trebui să ajungă aici mâine dimineaţă, dacă totul merge bine. 
Măcar aşa voi avea plăcerea să te găzduiesc noaptea asta. Eşti 
sigură că nu poţi rămâne mai mult timp? 

— Ţi-am spus. Trebuie să plec cât pot de repede. 

Stefanus păru să se resemneze şi începu să mănânce în 
tăcere. După o vreme, îşi turnă de băut şi se aşeză alături de ea, 
ca pentru a fi siguri că nu-i poate auzi nimeni. 

— Ar mai exista pentru voi o posibilitate de a obţine banii 
aceia... ba chiar mult mai mult. 

— În ce fel? 

— Mi se pare că unul dintre oamenii tăi avea o sabie... un 
obiect cu totul deosebit... Mânerul are forma unui cap de acvilă, 
iar ca apărătoare sunt cele două aripi desfăcute ale păsării. Ştii 
despre ce vorbesc, nu-i aşa? 

Se vedea bine că Stefanus avea informaţii foarte precise şi n- 
ar fi ajutat la nimic să încerce să-l contrazică, aşa încât Livia 
încuviinţă cu un gest al capului. 

— Există cineva care ar plăti o sumă uriaşă pentru a avea 
sabia aceea. Poate că v-ar fi de folos atât bănet, nu crezi? V-aţi 
putea descurca mult mai uşor. 

— Mă tem că sabia aceea s-a pierdut în timpul luptelor cu 
barbarii, minţi ea. 

Stefanus îşi lăsă privirile în jos ca să-şi ascundă nemulţumirea 
şi nu mai spuse nimic. 


— Ce mai face Anthemius, întrebă Livia ca să schimbe 
subiectul discuţiei. 

— El a fost acela care m-a chemat de urgenţă şi mi-a spus că 
eraţi în pericol, pentru că planul său fusese descoperit, cerându- 
mi să vă salvez. Din păcate, am ajuns prea târziu. Bine cel puţin 
că aţi reuşit să fugiţi... Cât despre Anthemius, nu l-am mai văzut 
de atunci şi mă tem că nu pot face prea multe pentru el, dacă 
mai este încă în viaţă. 

— Înţeleg, răspunse Livia. 

Stefanus se ridică în picioare şi se apropie de ea, punându-i o 
mână pe umăr. 

— Eşti chiar aşa de hotărâtă să te întorci în munţi, prin păduri, 
să trăieşti ca un animal hăituit? Ascultă-mă, ai făcut până acum 
tot ce ai putut, nu poţi fi obligată să-ţi rişti mai departe viaţa 
pentru băiatul acela. Rămâi cu mine, te rog, le-am admirat 
întotdeauna, te... 

Livia îl privi hotărâtă. 

— Nu se poate, Stefanus, n-aş putea niciodată să trăiesc într- 
un loc ca acesta, în toată bogăţia aceasta, după ce am văzut 
atâta mizerie şi atâtea suferinţe. 

— Unde o să vă duceţi? întrebă bărbatul. V-aş putea, măcar, 
ajuta, cel puţin... 

— Nu ne-am hotărât încă. Şi acum, dacă n-ai nimic împotrivă, 
aş vrea să mă odihnesc. De multe nopţi n-am mai dormit cu 
adevărat. 

— Cum doreşti, răspunse Stefanus şi chemă slujnicele ca s-o 
conducă în dormitor. 

Livia se dezbrăcă, gata de culcare, în timp ce femeile luau 
vasul de ceramică cu jar şi cenuşă care încălzise până atunci 
patul şi ea se întinse în aşternuturi, adulmecând mireasma 
plăcută de levănţică, dar nu reuşi să adoarmă imediat. Afară, 
furtuna se înteţea. Se auzea ploaia bătând pe acoperiş şi pe 
terasele exterioare şi, din când în când, fulgerele pătrundeau 
prin crăpăturile obloanelor, proiectând pe tavan lumini vineţii, 
tunetele se ţineau lanţ, cu un bubuit asurzitor care o făcea să 
tresară sub pături. Se gândea la tovarăşii săi cuibăriţi pe 
undeva, în desişul pădurii, adunaţi în jurul unui foc plăpând, în 


frig şi în întuneric, şi se stăpânea cu greu să nu plângă. Ar fi 
plecat de îndată dacă ar fi primit banii. 

În încăperea de jos, Stefanus, dus pe gânduri, stătea treaz în 
faţa focului, mângâind din când în când un dulău uriaş întins 
lângă el pe o rogojină. Frumuseţea Liviei îl tulburase, admiraţia 
şi dorinţa pe care le simţise de când o văzuse pentru prima dată 
în lagună deveneau acum o obsesie, gândindu-se că ea se afla 
în casa lui, culcată într-un dormitor la câţiva paşi de el, 
îmbrăcată doar cu veşminte uşoare de noapte. Dar cum ar fi 
putut îmblânzi o asemenea fiinţă? Luxul şi comoditatea pe carei 
le oferise cu generozitate păreau să nu aibă niciun efect asupra 
ei şi nici promisiunea unei sume mari de bani. Şi era sigur că ea 
îl minţise când spunându-i că sabia aceea se pierduse. Sabia 
aceea... ar fi dat orice ca s-o poată vedea, s-o poată ţine în 
mână. Era simbolul acelei puteri pe care şi-o dorea din toată 
inima şi al forţei pe care n-o avusese niciodată şi dorise cu 
ardoare s-o aibă. 

La un moment dat, intră una dintre femei, ţinând ceva în 
mână. 

— Am găsit asta în hainele musafirei, spuse ea întinzându-i un 
mic pergament făcut sul. Nu voiam să se strice la spălat. 

— Foarte bine ai făcut, răspunse Stefanus şi-l desfăşură sub 
lumina lămpii de lângă el. Văzu itinerarul şi-şi dădu seama 
imediat încotro se îndrepta grupul fugarilor. Sabia aceea de preţ 
nu-i va mai scăpa şi, atunci, poate că şi Livia ar fi fost a sa. 

Se întoarse către femeia care se îndrepta spre uşă. 

— Aşteaptă, îi spuse el, întinzându-i harta. Pune-o la loc unde 
ai găsit-o. 

Femeia făcu un gest de supunere şi ieşi. 

Atunci, Stefanus îşi rezemă ceafa de spătarul jilţului, 
încercând să aţipească. In vasta sală nu se mai auzea acum 
decât răpăitul ploii şi şuieratul vântului ce aducea dinspre mare 
valuri uriaşe care se spărgeau cu vuiet de ţărmul pustiu. 


XXIV 


Livia se trezi în zori şi-şi găsi hainele aşezate pe un covor, 
spălate şi uscate, şi când le îmbrăcă simţi că încă mai erau 
călduţe: probabil că fuseseră ţinute toată noaptea în faţa focului 
ca să se usuce. Îşi atârnă cele două pumnale la cingătoare, sub 
pieptar, se încălţă cu cizmele şi coboră în sala de jos. Stefanus 
era tot în faţa focului, tolănit în jilțul său cu braţe largi. Era o 
piesă veche, din vremea împăraţilor Antonini, care făcea parte 
din preţiosul mobilier al casei. Se trezi la auzul paşilor uşori ai 
Liviei care cobora scara, îi veni în întâmpinare şi se vedea că nu 
reuşise să doarmă deloc. 

— Văd că nu te-ai dus la culcare, spuse fata. 

— Am mai aţipit puţin în faţa focului. Zgomotul furtunii de 
afară nu m-a lăsat deloc să dorm. Auzi? Plouă cu găleata şi 
acum. 

— Aşa este, răspunse fata îngrijorată. O servitoare intră, 
aducându-i o cană de lapte îndulcit cu miere. 

— Nu poţi pleca pe o vreme ca asta, spuse Stefanus. Uită-te şi 
tu. Parcă s-au rupt zăgazurile cerului. Dacă i-ai fi adus cu tine şi 
pe oamenii tăi, i-aş fi găzduit aici şi ar fi fost în deplină 
siguranţă. 

— Ştii şi tu că nu-i adevărat, îi răspunse Livia. Un grup aşa 
mare n-ar fi trecut neobservat prea mult timp. Şi sunt sigură că 
şi în casa ta sunt iscoade. Foarte repede Odoacru ar afla că mă 
aflu aici şi va afla şi Wulfila. 

— Nu cred că ar fi fost mai în pericol aici decât acolo unde 
sunt acum, oriunde ar fi. Şi nici iscoadele, oricât de zeloase ar fi, 
n-ar avea chef să plece pe vremea asta ca să raporteze despre 
ceea ce se întâmplă în casa mea. Dacă te-ai răzgândi, aş putea 
face multe pentru tine. De exemplu, recunoaşterea autonomiei 
micului tău oraş din lagună, atât de către cei din Imperiul de 
Răsărit, cât şi în faţa celor din Apus. Nu acesta a fost visul tău 
dintotdeauna? 

— Un vis pe care l-am apărat cu arma în mână şi cu credinţa 
în viitorul nostru, răspunse Livia. 


Stefanus oftă. 

— Se pare că orice aş putea face şi orice aş zice nu te poate 
convinge să renunţi la aventura asta absurdă. Şi, deşi nu-mi 
face nici o plăcere să admit, nu există decât o singură 
explicaţie: probabil că te-ai îndrăgostit de soldatul acela. 

— Mai bine să vorbim despre banii pe care mi i-ai promis. 
Când vor ajunge aici? 

— Tu ce crezi? Cu vremea asta, râul a ieşit din matcă, s-ar 
putea să fie inundaţii mari de aici şi până la Ravenna. Omul pe 
care l-am trimis n-ar putea ajunge aici mai devreme decât 
diseară sau mâine dimineaţă, dacă va reuşi să răzbată. 

— Nu pot să aştept atât, i-o reteză scurt Livia. 

— Gândeşte-te: nu are niciun rost să pleci pe aşa o vreme. Ai 
tăi cred că, oricum, o să te aştepte. 

Livia clătină cu hotărâre din cap. 

— Nu. Nu mai mult decât am stabilit. Nu-şi pot permite să mă 
aştepte şi tu înţelegi foarte bine de ce. 

Stefanus încuviinţă spusele ei. Apoi adăugă: 

— Atunci, te rog să rămâi. O să-şi dea ei seama ce s-a 
întâmplat. Ai făcut deja mult în privinţa asta, ţi-ai pus viaţa în 
pericol, iar soldatul acela nu-ţi poate oferi nimic, în timp ce eu 
aş fi gata să împart cu tine totul: visuri, putere, bogății. 
Gândeşte-te, încă mai este timp. 

— M-am gândit deja, răspunse Livia. Astă-noapte, pe când mă 
aflam la căldură, în patul acela plăcut mirositor, mă gândeam la 
ei care au dormit sub cerul liber, adăpostindu-se cum puteau, şi 
sufeream. Locul meu este alături de ei, Stefanus. Dacă banii 
aceia nu ajung aici în câteva ceasuri, nimic nu mă poate 
împiedica să plec. Şi acum, te rog să mă ierţi, mă duc să-mi 
pregătesc calul. 

leşi în coridorul prin care venise în ajun şi parcurse în fugă 
distanţa dintre villa şi grajduri, sub o ploaie torențială. Calul 
aştepta cuminte, legat cum îl lăsase în seara precedentă. 
Fusese ţesălat şi hrănit şi acum era gata să pornească la drumul 
greu care-l aştepta. li puse zăbala şi hamurile şi-i legă şaua de 
care fixă şi pătura. Stefanus veni şi el după câteva minute, 
însoţit de doi servitori care-l fereau de ploaie cu o pânză groasă. 


— Cu ce îţi pot fi de folos, întrebă el, dacă tot nu te pot 
convinge să rămâi? 

— Dacă mi-ai da nişte bani, răspunse Livia, cât poţi, ţi-aş fi 
recunoscătoare... Ştii bine că nu ţi-aş cere niciodată ceva doar 
pentru mine. 

Stefanus îi dădu o pungă. 

— Nu am decât atât, spuse. Sunt vreo douăzeci, treizeci de 
solidus. 

— La nevoie, sunt buni, răspunse Livia. Oricum, îţi mulţumesc. 
Dar dă-mi-i cel puţin în monede mai mărunte, de argint, cred că 
n-o să găsesc pe nimeni să-mi schimbe nişte piese atât de 
valoroase. 

Stefanus îi schimbă banii, Livia îi luă şi se îndreptă pe 
coridorul dinspre ieşire. 

— Nici măcar nu mă saluţi? spuse Stefanus. Şi dădu s-o 
sărute, dar Livia se feri de buzele lui şi-i întinse mâna. 

— O strângere de mână mi se pare salutul cel mai potrivit, ca 
între nişte vechi camarazi. 

El încercă să-i mai reţină mâna între mâinile sale, dar ea se 
dădu un pas înapoi. 

— Trebuie să plec, spuse. S-a făcut târziu. 

Stefanus porunci servitorilor să-i dea o mantie din pânză 
cerată şi desagi cu merinde. Livia îi mulţumi din nou, apoi 
încălecă şi dispăru prin perdeaua deasă de ploaie. Stefanus se 
întoarse în casă şi porunci să i se aducă ceva de mâncare în 
vasta sală a vi/lei care adăpostea biblioteca. Pe masa mare de 
stejar din mijloc se afla un sul de pergament cu o ediţie 
ilustrată, de mare preţ a Geografiei lui Strabon, deschis la 
descrierea Forului roman. Unul dintre desene reprezenta 
vederea din exterior a templului lui Marte Răzbunătorul cu 
altarul închinat zeului. Un altul reprezenta detalii din interior, cu 
o statuie impunătoare a lui Caesar din marmură de diferite 
culori, împăratul apărând îmbrăcat în armură. La picioarele sale 
se vedea o sabie: mică în desen, dar suficient ca să se poată 
distinge măiestria cu care fusese lucrată, mânerul de forma unui 
cap de acvilă cu aripile larg desfăcute. O privi fermecat mult 
timp, apoi înfăşură la loc sulul şi îl puse la locul lui pe un raft al 
bibliotecii. 


În acest timp, Livia înainta la pas în direcţia oraşului, 
imaginându-şi că podul de pe şoseaua Emilia era singura trecere 
posibilă peste apele învolburate ale râului Ariminum, dar se trezi 
în curând în faţă cu o întindere nemărginită de apă care 
acoperea complet drumul. In depărtare se mai putea zări cu 
greu balustrada podului aproape cu totul acoperită de ape. O 
cuprinse o mare dezamăgire: cum mai putea oare ajunge la 
tovarăşii săi la timpul stabilit? lar ei o aşteptau la locul hotărât 
sau fuseseră obligaţi să se ducă în altă parte, să caute un 
adăpost care să-i mai ferească de furia naturii dezlănţuite? Ploile 
torențiale făcuseră ca râul să-şi iasă din matcă şi să inunde 
suprafeţe întinse de pământ, iar la altitudini mai mari probabil 
că era şi mai rău din cauza surpărilor şi a alunecărilor de teren. 

Işi făcu singură curaj şi o porni în susul râului ca să găsească 
o posibilitate de a trece dincolo, dar mersul deveni curând un 
adevărat chin. Fulgerele orbeau calul care se ridica în două 
picioare, nechezând înspăimântat, se dădea înapoi alunecând 
prin noroi, după care pornea din nou în sus, căţărându-se pas cu 
pas, îmboldit de Livia, cu preţul unor eforturi uriaşe. Poteca pe 
care cobora deveni repede un adevărat torent care aducea la 
vale pietre cu muchii ascuţite, iar râul, mai jos, era o frământare 
furioasă de ape mâloase prăvălindu-se la vale cu un vuiet 
asurzitor. Pe la amiază, nu făcuse mai mult de trei mile, şi-şi 
dădu seama că o va prinde noaptea pe un teritoriu deschis, fără 
nici o posibilitate de a găsi un adăpost. In sus, se vedeau 
crestele munţilor albindu-se de zăpadă şi înţelese că viaţa îi 
putea fi în pericol. 

Se simţi cuprinsă de panică, pentru prima oară în viaţă, de 
teama de a muri singură, într-o asemenea pustietate, înotând 
prin noroaie; parcă se văzu părăsită de puteri, cu corpul târât la 
vale de şuvoaiele de apă, aruncat pe fundul apei tulburi, printre 
bolovanii ascuţiţi. Incercă să reziste, să-şi adune ultimele puteri 
ca să înainteze cât putea mai mult în direcţia satului pe care-l 
văzuse cu o zi înainte apărând prin ceaţă. Zări casele la căderea 
nopţii, când ploaia începea să se transforme, din cauza frigului 
care se lăsase, într-o măzăriche îngheţată care o izbea în faţă ca 
nişte cioburi de sticlă. Se mai orienta doar după luminiţele sale 
care veneau de la casele sărăcăcioase risipite între păşuni şi 


marginea pădurii şi fu nevoită la un moment dat să treacă peste 
un pod de trunchiuri şi de crengi, căzut peste torentul care se 
rostogolea furios la vale, parcă fierbând cu rotocoale de spumă 
gălbuie. Văzu calul dându-se înapoi înspăimântat şi trebui să-l 
lege la ochi ca să-l facă să meargă pas cu pas pe puntea aceea 
şubredă care se clătina fără încetare pe deasupra apelor 
dezlănţuite. Ajunse în marginea satului când era întuneric 
deplin, înaintă printre case dărăpănate şi colibe, târându-se cu 
ultimele puteri, până când căzu în noroi istovită. Auzi un câine 
lătrând şi, apoi, voci speriate. Simţi că era ridicată pe braţe şi 
dusă undeva la adăpost. Simţi căldura focului aprins, apoi nu 
mai ştiu de ea. 
XXX 

Aurelius şi tovarăşii săi aşteptară timp îndelungat înainte de a 
se hotări să părăsească adăpostul improvizat pe care şi-l 
alcătuiseră ca să se apere de vitregia vremii, considerând că 
Livia probabil întâlnise obstacole de tot felul pe drumul de 
întoarcere. Aşteptară toată ziua şi toată noaptea următoare, 
apoi trebuiră să ia o decizie. 

— Dacă nu ne mişcăm din loc, foamea şi frigul o să ne ucidă, 
spuse Ambrosinus. Nu avem de ales. Şi îl privi pe Romulus 
înfăşurat în pătură, palid la faţă din cauza frigului şi a foamei. 

— Şi eu mă gândesc la fel, îl aprobă Vatrenus. Trebuie s-o 
pornim din loc cât mai putem. Nu putem ajunge să omorâm caii 
ca să avem ce mânca. ŞI, în plus, ne putem gândi că Livia, după 
ce a încercat în zadar să ne ajungă din urmă, s-a întors în oraşul 
ei. 

— Ar fi de înţeles şi o asemenea posibilitate, admise gânditor 
Ambrosinus. Aceasta nu mai este misiunea ei, nu mai este 
obligată să călătorească împreună cu noi. Are o patrie a ei, 
poate că sunt şi oameni dragi acolo. Il privi pe Aurelius ca şi 
cum ar fi vrut să-i explice mai bine ceea ce gândea. Cred că o 
să-i simţim cu toţii lipsa. Era o femeie extraordinară, demnă de 
cele mai frumoase exemple ale trecutului. 

— Nici nu încape îndoială, adăugă Vatrenus. Şi unul dintre noi 
îi va duce dorul mai mult decât ceilalţi. De ce nu te duci în 
oraşul ei, Aurelius, de ce nu te retragi cât mai ai încă timp în 
refugiul ei din lagună? Poate că tocmai asta vrea şi ea, nu crezi? 


Poate că a vrut să te oblige să iei o hotărâre, să faci o alegere 
pe care, altfel, n-ai fi acceptat-o. 

Noi suntem în stare să-l ocrotim pe băiat şi, într-o zi, o să ştim 
unde să te găsim. N-or fi multe oraşe clădite pe apă. Ba chiar, 
mi se pare că este singurul. Şi, în orice caz, când ne-om întâlni 
ar fi frumos să petrecem un pic împreună. Dacă, însă, nu ne-om 
mai vedea, aceasta va fi cea mai frumoasă despărţire, între 
prieteni buni care nu vor uita niciodată anii petrecuţi împreună. 

— Nu vorbi prostii, răspunse Aurelius. Eu v-am vârât în toată 
povestea asta şi eu voi face în continuare ce trebuie să fac. Să 
plecăm, avem drum lung de făcut şi trebuie să ne grăbim cât se 
poate de tare: cu fiecare zi care trece, trecerea peste munţi va fi 
tot mai grea. Nu mai spuse nimic pentru că îşi simţea sufletul 
îngheţat şi, în momentele acelea, ar fi dat orice numai s-o mai 
poată vedea o dată pe femeia iubită, chiar şi pentru câteva 
clipe. Romulus fu urcat pe un cal, înfofolit cât mai bine şi ceilalţi 
o porniră pe jos pe poteca anevoioasă, prin locuri sălbatice şi 
pustii, prin zăpada care se îndesea pe măsură ce urcau către 
creste. 

XXX 

După multe ore, Livia deschise ochii şi văzu că se afla într-o 
colibă abia luminată de un opaiţ cu seu şi de focul care ardea pe 
vatră. Un bărbat şi o femeie de o vârstă imposibil de ghicit îl 
priveau plini de curiozitate, iar femeia luă din oala care clocotea 
pe foc un polonic de supă caldă, îl turnă într-un castron şi i-l 
dădu împreună cu un colţ de pâine uscată, tare ca piatra: nu era 
decât o supă de napi, dar Livia se simţi înviorată numai privind 
zeama aceea aburindă. Ilnmuie pâinea în ea şi începu să 
mănânce cu lăcomie. 

— Cine eşti? întrebă după o vreme bărbatul. Ce căutai pe aici 
pe o asemenea vreme? Nu trece nimeni niciodată prin locurile 
astea. 

— Călătoream împreună cu familia mea şi m-am rătăcit de ei 
din cauza viscolului. Mă aşteaptă în luminişul de lângă 
trecătoare. Puteţi, vă rog, să mergeţi cu mine până acolo ca să 
nu mă rătăcesc din nou? Pot să vă plătesc pentru osteneală. 

— Trecătoarea? spuse omul. Poteca s-a surpat de tot şi apa a 
dus totul la vale. Şi acum ninge, nu vezi? 


— Sunteţi siguri că nu există nici o posibilitate să ajung acolo? 
Trebuie să-i ajung cu orice preţ din urmă. Or fi îngrijoraţi, poate 
că mă cred deja moartă. Vă rog din suflet, ajutaţi-mă. 

— Te-am ajuta din toată inima, spuse femeia. Suntem creştini 
şi cu teamă de Dumnezeu, dar este de-a dreptul imposibil. Cei 
doi fii ai noştri, care încercau să aducă în vale animalele, au 
rămas izolaţi acolo sus şi nici până acum nu s-au putut întoarce. 
Suntem îngrijoraţi şi noi, dar nu putem face altceva decât să 
aşteptăm. 

— Atunci o să plec singură, spuse Livia. O să-i găsesc pe 
drum. 

— De ce nu aştepţi să stea ninsoarea? îi spuse bărbatul. Poţi 
să mai stai la noi încă o zi, dacă vrei. Suntem săraci dar te 
găzduim cu plăcere. 

— vă mulţumesc, răspunse Livia, dar trebuie să ajung la 
oamenii pe care-i iubesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru 
că mi-aţi dat adăpost şi pentru mâncarea aceasta care mi-a 
salvat viaţa. Adio, rugaţi-vă pentru mine. Îşi aruncă mantia pe 
umeri şi ieşi. 

Fata coborâ cu mare greutate pe povârnişurile care duceau 
spre vale, oprindu-se din când în când să cerceteze cu atenţie 
drumul din faţă ca să nu rişte cumva să-şi accidenteze calul. 
Când ajunse, în sfârşit, la câmpie, urcă din nou în şa şi porni la 
drum, mergând paralel cu şoseaua Emilia, alegând un traseu 
mai la înălţime ca să evite porțiunile inundate de apele 
torenţilor şi pâraielor ieşite din matcă. In timp ce mergea, 
încerca să-şi imagineze ce gândeau tovarăşii săi, ce-şi putea 
închipui Aurelius văzând că nu se întoarce. Işi dăduseră seama 
de obstacolele care apăruseră în calea ei la întoarcere sau se 
simțeau abandonaţi? Şi cum ar mai fi putut ei continua să 
meargă aşa cum erau, aproape fără niciun ban şi cu proviziile 
pe terminate? 

Merse astfel trei zile, aproape fără răgaz, dormind prin fânare 
sau prin adăposturile pe care ţăranii le foloseau vara ca să-şi 
păzească recoltele. Se gândea că singura posibilitate de a-i 
ajunge din urmă ar fi fost aceea de a sosi înaintea lor la un 
punct obligatoriu de trecere pe care i se păruse că-l descoperă 
pe harta lui Ambrosinus: un semn făcut în dreptul unui pod fix 


sau plutitor peste râul Trebiae, ca o indicație a unui punct de 
trecere. De atâtea ori făcuse şi refăcuse socotelile asupra 
drumului parcurs de ei, încât, în cele din urmă, rămăsese 
convinsă că-i va reîntâlni la trecerea aceea peste râu, în locul în 
care spera să ajungă în ziua aceea, după asfinţit. Atât de 
nerăbdătoare era să-i revadă încât, fără să-şi dea seama, 
îndemnase la galop calul şi abia când simţi că suflarea 
animalului era întretăiată şi grea, iar mersul mai poticnit, îl lăsă 
la pas ca să-l cruţe. Înaintă astfel încet, prin bezna nopţii de 
iarnă, prin locuri invadate de ceaţă, printre umbrele scheletice 
ale copacilor şi urletele prelungi ale câinilor vagabonzi. Se opri 
abia atunci când simţi că se prăbuşeşte de oboseală, atrasă ca 
de un magnet de o luminiţă, singura lumină care se mai putea 
zări în întunericul ca de smoală al cerului şi al pământului. Când 
se apropie, un câine începu să latre furios, dar Livia nu-l luă în 
seamă. Era sleită de puteri, îngheţată, flămândă: frigul şi 
umezeala îi înţepeniseră mâinile şi picioarele, astfel încât, la 
fiecare mişcare, simţea mai mult durere decât oboseală. Lumina 
pe care o zărise era un felinar atârnat în faţa unei clădiri 
dărăpănate pe zidul căreia o firmă vestea că acolo se afla un 
han: Ad pontem Trebiae. 

Nu era niciun pod, după cum pretindea firma ruginită, poate 
doar unul plutitor, de la un mal la celălalt, dar vuietul apelor era 
destul de puternic ca să dea de înţeles că, pentru drumeţul care 
se îndrepta spre miazănoapte, nu exista un alt mijloc de a trece 
dincolo. Intră, dând peste o atmosferă îmbăcsită şi apăsătoare. 
In mijlocul încăperii, un foc din crengi umede de plop dădea mai 
mult fum decât căldură. Intr-un colţ, un mic grup de călători era 
aşezat în jurul unei mese din scânduri negeluite. Mâncau o supă 
de mei şi luau pe rând dintr-un castron mare aşezat în mijloc 
bob verde şi napi fierţi peste care presărau puţină sare. Hangiul, 
aflat în partea opusă, lângă cuptor, jupuia nişte broaşte încă vii 
şi le arunca încă zvârcolindu-se într-un coş de alături. O fată 
plăpândă, cu hainele numai zdrenţe, lua pe rând câte una, le 
reteza capul şi le curăța de măruntaie, aruncându-le după aceea 
într-o tigaie în care sfârâia untură de porc. Livia se aşeză şi ea 
mai într-o parte şi când hangiul se apropie îl întrebă doar dacă 
avea nişte pâine. 


— De secară, răspunse omul. 

Livia dădu din cap şi adăugă: 

— Şi nişte fân şi un adăpost pentru calul meu. 

— Nu avem decât paie. lar calul poate să doarmă cu tine în 
grajd. 

— E bine aşa. Până atunci, aruncă-i pe spinare pătura 
atârnată la şa. 

Hangiul îi spuse ceva fetei care se duse să aducă pâinea. El 
ieşi bombănind ca să vadă de cal. Tânărul acela, gândea el, 
probabil că avea bani ca să plătească din moment ce avea un 
cal bun şi era încălţat cu cizme de piele. indată ce ieşi afară, 
tresări văzând un grup de călăreţi care se apropiau în clipa 
aceea de mal, aduşi de podul plutitor tras de o funie. Coborâră 
unul după altul, înjurând şi ţinând frâiele cailor într-o mână, iar 
în cealaltă purtând torţe aprinse. Lăsară caii în grija hangiului şi- 
i porunciră să le aducă imediat de mâncare. Voiau carne. 

— Carne! urlau mereu, în timp ce se aşezau. Hangiul chemă 
un argat. 

— Taie câinele, îi spuse, şi găteşte-l. Altceva nu avem şi n-o 
să-şi dea seama de nimic. Aştia sunt ca nişte animale. Dacă nu 
le dăm ce vor, o să ne facă praf toată dugheana. 

Livia îi privi pe sub sprâncene: erau mercenari barbari aflaţi, 
probabil, angajaţi în armata imperială. Nu se simţea în largul ei, 
dar nu vru să le trezească bănuieli plecând imediat. Mestecă cu 
greutate pâinea şi bău câteva înghiţituri din ceva care semăna 
mai mult a oţet decât a vin, dar, când dădu să se ridice, observă 
că unul dintre barbari se afla în faţa ei şi o privea cu atenţie. 
Instinctiv duse mâna la pumnalul pe care-l avea sub pieptar şi 
cu cealaltă mână îşi mai turnă de băut ca să-şi mai facă de 
lucru. Bău cu înghiţituri mici, apoi respiră adânc şi se ridică. 
Barbarul se îndepărtă fără să spună o vorbă şi porni către 
bucătărie să mai ceară vin. Livia plăti cina şi ieşi ca să-şi caute 
un culcuş în grajd alături de cal. Nu văzu că, în timp ce ieşea, 
barbarul se întorcea s-o privească din nou, după care schimbă o 
privire cu şeful său, ca şi cum ar fi vrut să spună: 

— Ea este? 

Celălalt îi făcu semn că da şi, îndată după aceea, strigă: 


— Hangiule, mai adu vin şi adu şi carnea aia dacă nu vrei să 
iei câteva bețe pe spinare! 

— Aveţi puţină răbdare, stăpâne, îi răspunse hangiul. Tocmai 
am tăiat un ied, special pentru domnia voastră, dar trebuie să 
mai aşteptaţi ca să-l pregătim. 

Fu nevoie de încă un ceas ca să se gătească şi să fie adus la 
masă câinele, tăiat gata în bucăţi, servit cu verdeţuri amărui. 
Barbarii dădură la o parte verdeţurile şi se aruncară asupra 
câinelui, rozând până şi ultimele oscioare, sub privirea 
mulţumită a hangiului care avu parte de câteva clipe de spaimă 
când şeful lor porunci: 

— Adu-mi capul, ochii sunt cea mai bună bucăţică. 

Dar omul îşi veni în fire imediat: 

— Capul, stăpâne? Oh, îmi pare tare rău, dar nu pot să-ţi fac 
pe plac; capul şi maţele le-am dat... câinelui să le mănânce. 

XXX 

Livia, încă tulburată de întâlnirea cu barbarul, nu putu să 
adoarmă mult timp ascultându-le chiuiturile, gata în orice clipă 
să încalece şi să fugă. Dar nu se întâmplă nimic şi, la un 
moment dat, îi auzi ieşind din han şi îndepărtându-se înspre sud. 
Respiră uşurată şi se cuibări în paie ca să se odihnească puţin, 
dar în mintea sa năvăliră tot felul de gânduri, care mai de care 
mai emoţionante. Îi lipsea Aurelius, glasul şi prezenţa lui, şi era 
îngrijorată de soarta lui Romulus, pentru că nu ştia pe unde era 
şi ce gândea în clipa aceea. Chiar şi bătrânul Ambrosinus îi 
lipsea: atitudinea lui calmă de atoateștiutor care avea 
întotdeauna un răspuns la toate, grija chiar geloasă pe care i-o 
acorda băiatului şi, din contra, încrederea sa oarbă în viitorul 
acestuia, în pofida situaţiei care, pentru moment, nu era 
încurajatoare. Îi lipseau ceilalţi tovarăşi: Vatrenus, Batiatus, 
Orosius, Demetrios, inseparabili ca  Dioscurii, curajul lor, 
abnegaţia, incredibila lor forţă sufletească. Cum se putuse 
despărţi de ei doar pentru a face rost de bani? 

Până şi amintirea oraşului său părea, în clipele acelea, să i se 
şteargă din minte. Acum simţea doar că totul îi lipsea şi niciun 
alt gând decât acela de a-i regăsi pe tovarăşii săi nu mai părea 
important. Lumea aceea detestabilă, mizeria aceea degradantă 
care caracteriza tot ceea ce o înconjura, sentimentul neliniştitor 


de singurătate pe care-l încerca şi conştiinţa faptului că 
reîntâlnirea cu prietenii săi va fi destul de anevoioasă o 
convinseră să se hotărască în grabă. Ar fi putut să mai aştepte 
încă o zi sau două pentru a vedea dacă sosesc, dar, dacă ei nu 
apăreau, ar fi crescut cu mult distanţa pe drumul către locul de 
trecere a munţilor şi risca să nu-i mai găsească niciodată. Se 
gândi că singurul lucru înţelept pe care-l putea face era ceea ce, 
de fapt, îi sugerase şi Ambrosinus: să ajungă la trecătoare 
înaintea lor şi să-i aştepte acolo până când soseau. Apoi, 
rămâneau în voia lui Dumnezeu. 

Aşteptă primele semne ale dimineţii, îşi înşeuă calul şi se 
îndepărtă pe furiş, îndreptându-se către miazănoapte pe drumul 
pe care ar fi trebuit să-l parcurgă prietenii săi, fie că ei s-ar fi 
aflat înaintea sa, fie în urmă. Era singură şi mergea grăbită, 
aproape sigură că va reuşi să ajungă înaintea lor la trecătoarea 
din ţinutul meziaţilor pe unde ştia că urmau să vină. Pentru 
scurt timp fu cuprinsă de disperare la gândul că ei ar fi putut 
sau ar fi fost nevoiţi să-şi schimbe planurile, obligaţi de 
schimbarea vremii sau de evenimente neprevăzute, şi, într-un 
asemenea caz, nu i-ar mai fi putut întâlni niciodată. Dar îşi 
alungă din minte acel gând, având în vedere că Ambrosinus lua 
întotdeauna cea mai înţeleaptă hotărâre şi o respecta orice s-ar 
fi întâmplat. 

XXX 

În aceeaşi seară, Stefanus fu informat că o persoană 
corespunzând cu descrierea Liviei fusese văzută la hanul de la 
podul plutitor peste Trebiae şi porni la drum cu escorta sa ca s-o 
urmărească de la o anumită distanţă, fără a putea fi văzut. Era 
încredinţat că dacă ar fi venit în urma ei pe drumul care ducea 
spre Rethia, ar fi convins-o să se întoarcă împreună cu el şi ar fi 
intrat în stăpânirea sabiei care se afla la vreunul dintre tovarăşii 
ei. Despre arma aceea miraculoasă le vorbise solilor trimişi de 
împăratul Zenon şi nu mai avea nici o îndoială că stăpânul 
Răsăritului i-ar fi oferit orice sumă de bani şi orice privilegiu ca 
să poată avea un obiect atât de preţios, aproape un simbol şi o 
relicvă a puterii primordiale a Imperiului Romei. 

Pornise la drum îndată ce furtuna se mai domolise şi apele 
râurilor se scurseseră spre mare, obţinând, sub un pretext 


inventat, de la Odoacru un grup de mercenari ca escortă. Dar pe 
urmele lui plecase şi Wulfila, sigur că numai Stefanus avea 
mijloacele şi informaţiile care-l puteau conduce pe urmele celor 
pe care-i hăituia. Barbarul trimisese deja curieri peste tot ca să 
obţină informaţii despre acel grup din care făceau parte un 
negru uriaş, un bătrân şi un băieţandru, dar nu primise niciun 
răspuns mulţumitor. Când află că Stefanus făcea în grabă 
pregătiri pentru o călătorie destul de suspectă şi că obținuse de 
la Odoacru o escortă bine înarmată, sub pretextul că avea de 
îndeplinit o misiune diplomatică secretă cu guvernatorii 
regiunilor alpine, ghici imediat care era adevăratul motiv. 

Îşi pregăti oamenii, vreo şaizeci de războinici destoinici şi 
porni pe urmele rivalului său. Era sigur că obiectivul lui Stefanus 
coincidea în totalitate cu al său. Dacă n-ar fi fost aşa, dacă ar fi 
fost nevoit să-şi recunoască greşeala de a fi mizat totul pe o 
ţintă falsă, pierzând, pentru el nu ar mai fi existat cale de 
scăpare. Ar fi trebuit să dispară în vreun colţ neştiut al 
continentului, făcându-se nevăzut, pentru că Odoacru nu ar fi 
acceptat să sufere două eşecuri într-un interval de timp atât de 
scurt şi ar fi reacţionat într-o manieră imprevizibilă. Dar Wulfila 
era convins că nu greşea. Voia să-i ajungă din urmă pe fugari şi 
în foarte scurt timp ar fi pus capăt lungii lor evadări. L-ar fi 
decapitat pe băiat chiar cu acea sabie minunată şi i-ar fi crestat 
faţa romanului care-l desfigurase pe el, descoperind în sfârşit 
identitatea lui pentru ca, după aceea, să-l facă şi pe el să 
dispară pentru totdeauna. 

XXX 

Între timp, Livia se afla în căutarea tovarăşilor săi. Şi nu-şi 
imagina nici în ruptul capului că, trecând prin umedele ţinuturi 
lombarde, era călăuza fără voie care urma să-i conducă pe 
duşmanii cei mai înverşunaţi şi mai cruzi pe urmele prietenilor 
săi, ca într-o hăituială nemiloasă a unor biete animale puse pe 
fugă. 


XXV 


În primul moment, Livia sperase că trecerea obligatorie peste 
Pad îi va oferi o a doua ocazie de a-i întâlni pe tovarăşii săi în 
caz că aceştia ar fi încercat să traverseze râul cu unul dintre 
puţinele poduri plutitoare cu funie încă în funcţie, la fel ca acela 
pe care îl văzuse la Trebiae. Podurile de bărci rămase pe marele 
fluviu, cândva un mijloc sigur de traversare în mai multe locuri, 
acolo unde ajungeau marile şosele consulare, ca Postumia şi 
Emilia, fuseseră distruse în timpul evenimentelor din ultimele 
decenii de anarhie şi al dezordinilor de după uciderea lui Flavius 
Oreste, iar pontoanele plutitoare fuseseră furate unul după altul 
de locuitorii de pe cele două maluri pentru a fi folosite ca bărci 
de transport sau pescuit. 

In acest fel, tot ceea ce contribuise înainte la coeziunea 
oraşelor, a popoarelor, a comunităţilor rurale şi montane, chiar 
şi a provinciilor, de la un capăt la altul al Imperiului se ruina 
treptat datorită nepăsării, a jafurilor şi a lipsei de interes. 
Structurile publice, ca acele mansiones, staţiile de poştă de pe 
şoselele consulare, termele, forurile şi bazilicile, apeductele, 
chiar şi pavajul din lespezi de piatră al drumurilor era distrus, 
demontat, vândut sau folosit în alte scopuri. Mizeria şi 
decăderea îi împingeau pe oameni să-şi jefuiască propria ţară, 
sperând să supravieţuiască, fără a mai fi posibilă o supravieţuire 
colectivă şi, cu atât mai puţin, vreo formă de progres al 
societăţii. Vechile monumente, statuile din bronz care aminteau 
de faptele strămoşilor şi ale patriei comune fuseseră de mult 
topite şi transformate în monede sau în banale obiecte de 
folosinţă zilnică. Şi, în felul acesta, nobilul metal din care se 
făuriseră efigiile lui Scipio sau Traian, ale lui Augustus sau 
Marcus Aurelius, servea la fabricarea unor vase pentru 
prepararea mâncării în casele noilor stăpâni sau la fabricarea 
monedelor pentru plata mercenarilor care tăiau şi spânzurau pe 
acele nefericite pământuri. 

Până şi limba tuturor, latina, care unise zeci de popoare, 
folosită şi vorbită, încă, în formele sale cele mai curate de înalţi 


funcţionari, de guvernatori şi de membrii clerului, la nivelul 
populaţiei se fărâmiţa în mii de dialecte şi graiuri locale, nu 
numai pe baza limbii vechilor populaţii existente în Italia înainte 
de cucerirea romană, ci dând naştere şi noilor graiuri legate 
exclusiv de micile comunităţi regionale, din ce în ce mai izolate 
în cadrul lor natural. Oraşele mai puteau încă, în parte, să 
conteze pe vechile lor tradiţii municipale de altădată; multe 
dintre ele îşi mai păstrau propriile magistraturi şi unele dintre 
ele mai beneficiau de ziduri înconjurătoare care, câteodată, le 
permiteau să-şi organizeze chiar şi o apărare eficientă, în primul 
rând împotriva cetelor de dezertori sau a bandelor de oameni 
înarmaţi care bântuiau satele pentru a jefui, ucide şi pârjoli 
totul. 

Chiar şi templele vechii religii, părăsite acum, fuseseră de 
mult timp golite de relicve şi demolate, fiind considerate 
simboluri ale unor demoni de demult. În unele cazuri, coloanele 
şi preţioasele statui din marmură erau mai înţelept reutilizate la 
construirea bisericilor închinate Dumnezeului creştin făcând 
parte, astfel, din noi şi măreţe opere arhitectonice şi continuând 
să trăiască şi să inspire, prin frumuseţea lor, sufletele mulţimii 
de credincioşi care le frecventau. 

Din toate aceste cauze, însă, creştea tot ceea diviza şi se 
pierdea tot ceea ce era făcut ca să unească. Lumea se fărâmiţa, 
se risipea într-o mulţime de ţăndări pe care cursul istoriei le 
purta în cele patru zări. Numai religia părea să mai fie, încă, în 
stare să-i ţină uniţi pe oameni, promiţându-le nemurirea, dându- 
le speranţa unei fericiri în viaţa de apoi, dar o făcea numai ia 
suprafaţă. Se răspândeau mereu noi şi numeroase erezii care 
dădeau naştere uneori chiar unor conflicte sângeroase, 
provocau anateme şi excomunicări reciproce, declarate în 
numele lui Dumnezeu cel unic, cel care ar fi trebuit să fie 
părintele comun al întregii omeniri. Atât de mizerabilă era 
existenţa celei mai mari părţi a populaţiei, încât pentru mulţi 
dintre oameni ar fi fost peste puteri s-o îndure dacă nu le-ar fi 
fost promisă o fericire veşnică după moarte, deseori şi aceasta 


secerându-i prea devreme. 
XXX 


Gânduri de felul acesta îi treceau Liviei prin minte pe când 
înainta prin marea vale din nord, conştientă de riscurile la care 
se expunea călătorind singură şi având un cal superb care 
reprezenta o valoare uriaşă, atât ca o posibilă sursă de carne, 
cât şi ca animal de război. Incerca, de aceea, să se folosească 
de toate stratagemele pe care le aflase într-o viaţă plină de 
fugă, atacuri şi capcane, pe uscat şi pe apă. Nici prin cap nu-i 
trecea că siguranţa sa nu fusese niciodată mai bine asigurată şi 
nici că priviri agere o ţineau sub supraveghere zi şi noapte şi că 
orice mişcare sau schimbare a direcţiei în care mergea îi era 
imediat comunicată lui Stefanus care călătorea, el însuşi, la o 
oarecare distanţă, astfel încât să nu existe nici o posibilitate de 
a se întâlni. Cel puţin pentru moment. 

El era acela care prevăzuse totul, chiar şi eventualitatea ca, la 
rândul său, să fie spionat şi supravegheat de urmăritori mult 
mai periculoşi decât mercenarii pe care-i avea el la dispoziţie. 

Livia se hotărâse să urmeze de la o vreme malul Padului care, 
fiind mai ridicat decât câmpia din jur îi permitea să ţină mai bine 
sub observaţie locurile şi, în plus, avea un mijloc de orientare 
mai bun şi mai sigur decât o şosea. Se gândea, în timp ce 
mergea pe malul fluviului, că ar fi fost imprudent şi foarte 
periculos pentru tovarăşii săi să încerce să traverseze apa pe un 
pod plutitor şi, ca dovadă, era şi întâlnirea pe care o avusese ea 
însăşi cu soldaţii barbari la hanul Ad pontem Trebiae. Pe de altă 
parte, cum ar fi putut trece de pe un mal pe altul cu tot cu cai, 
fără un pod plutitor şi, prin urmare, fără să atragă atenţia 
asupra lor? Poate că vânduseră animalele ca să cumpere altele 
pe malul celălalt, dar Aurelius nu s-ar fi despărţit pentru nimic în 
lume de Juba. 

Incercă să nu se mai gândească la astfel de lucruri şi să aibă 
grijă mai bine de propria sa persoană, aşa că, până la urmă, îşi 
dădu seama că exista, totuşi, un mijloc de a traversa fluviul fără 
prea multe probleme: cam la jumătate de milă în faţa ei se afla, 
legată la mal, o plută mare care transporta nisip şi pietriş de pe 
malul celălalt. Tocmi preţul pentru trecere şi-şi urcă fără nici o 
greutate calul pe plută. Spera de-acum că greul cel mare 
trecuse, că iuţeala cu care putea călători, cu siguranţă mult mai 
mare decât cea a prietenilor săi, i-ar putea permite să ajungă la 


trecătoare cu cel puţin două zile înaintea lor, dacă nu se 
întâmpla nimic deosebit. Se îndreptă, prin urmare, drept spre 
Pavia, ţinându-se, însă, la o distanţă apreciabilă de oraş, pentru 
că se temea că acolo s-ar fi aflat o puternică garnizoană a 
armatei lui Odoacru. Aşa că porni către lacul Verbanus, unde 
reuşi să se alăture unei caravane de catâri care urca spre 
trecătoarea din ţinutul meziaţilor, făcând un transport de grâu şi 
o mare cantitate de fân. Asemenea provizii erau destinate 
fermelor de pe înălțimile munţilor, unde vacile şi oile rămâneau 
în grajduri pe timpul iernii. Crescătorii - după cum i s-a spus - 
nu mai aveau curaj să coboare ei înşişi la câmpie, de frică să nu 
fie prădaţi. 

Limba pe care o vorbeau oamenii din acele locuri era cu totul 
alta şi chiar şi peisajul se schimba mereu, pe măsură ce urcau 
către zonele cele mai înalte. Lăsau în urmă marele lac verde- 
albăstrui de pe fundul unei văi adânci, înconjurat de plaiuri şi 
păduri, de păşuni şi vii, chiar şi de plantaţii de măslini, înaintând 
pe nişte pante din ce în ce mai abrupte, prin păduri de fag şi de 
stejar, apoi de brad şi de zadă, acestea din urmă acum 
desfrunzite. 

În cea de-a patra zi de mers, Livia, conducându-se mereu 
după indicaţiile din harta lui Ambrosinus, îi părăsi pe tovarăşii 
săi ocazionali de drum şi urcă de una singură pe drumul acoperit 
de zăpadă care ducea spre trecătoare. Vechea staţie de poştă 
din sistemul de cursus publicus mai funcţiona încă, puţin mai la 
nord de satul numit Tarussedum, care se putea ghici în 
depărtare după şuviţele de fum care ieşeau pe coşuri şi încercă 
să intre într-o casă ca să se mai adăpostească puţin de frigul 
care devenise pătrunzător. Văzu, însă, mai mulţi cai soldăţeşti 
legaţi la ieslea de sub şopron, acoperiţi cu pături groase de 
postav, aşa încât căută în împrejurimi un loc mai izolat şi la 
oarecare înălţime pentru a putea ţine sub observaţie şoseaua. 
Observă, pe latura de răsărit a trecătorii, câteva colibe din lemn 
locuite, pentru că şi de pe coşurile lor ieşea fum. Se gândi că 
acolo se putea să locuiască pădurarii, pentru că de jur împrejur 
se vedeau stive de buşteni, unii încă necurăţaţi de coajă, alţii 
deja curăţaţi şi ciopliţi gata pentru a fi folosiţi la construcţii. Se 
apropie şi bătu de mai multe ori la uşa uneia dintre case până 


când o bătrână veni să-i deschidă. Era îmbrăcată cu haine 
groase de lână ţesută ţărăneşte şi avea în picioare papuci de 
postav. Părul îi era împletit în cozi groase adunate la ceafă într- 
un coc fixat cu agrafe din lemn. 

— Cine eşti? întrebă femeia privind-o chiorâş. Ce vrei? 

Livia îşi descoperi capul şi-i zâmbi. 

— Mă cheamă Irene şi călătoream cu fraţii mei către Rhetia. 
leri, o furtună de zăpadă ne-a făcut să ne rătăcim unii de alţii, 
dar eram înţeleşi ca, dacă vreunul dintre noi se va pierde, îi va 
aştepta pe ceilalţi aici, la trecătoare. Am văzut că staţia de 
poştă este plină de soldaţi şi, cum eu sunt o biată fată singură... 
mă înţelegi. 

— Nu te pot găzdui şi nici nu am nimic să-ţi dau de mâncare, 
răspunse bătrâna, ceva mai înţelegătoare. 

— Mă mulţumesc să dorm în grajd, pe pătura mea de drum şi 
pot să-ţi plătesc dacă-mi dai ceva de mâncare. Şi fraţii mei o să 
te răsplătească atunci când vor sosi. 

— Şi dacă ei nu vin? 

Livia se întunecă la faţă auzind cuvintele ei, gândindu-se că, 
într-adevăr, tovarăşii săi ar fi putut-o apuca pe un alt drum sau 
s-ar fi putut rătăci şi că, poate, nu-i va mai revedea niciodată. 
Femeia parcă îi ghici gândurile şi, văzând-o atât de tulburată, 
deveni ceva mai blândă: 

— Cum să nu, spuse, dacă ai răzbit tu, de ce să nu reuşească 
şi ei? Şi, de fapt, ai dreptate, continuă, o fată singură nu poate 
dormi într-un han cu toţi barbarii ăia în jurul ei. Eşti fecioară? 

Livia dădu din cap aprobator. 

— La vârsta ta, n-ar trebui să mai fii aşa. Vreau să spun că ar 
trebui să fii deja măritată şi să ai şi copii, cu atât mai mult cu 
cât, după câte văd, eşti zdravănă. Sigur că nici să te măriţi nu-i 
cine ştie ce mare scofală. Hai, nu sta în prag: du-ţi calul în grajd 
şi vino înăuntru. 

Livia făcu aşa cum îi spusese bătrâna şi după aceea intră, 
ducându-se drept în faţa focului ca să-şi încălzească mâinile 
îngheţate. 

— Cred că l-aş putea trimite pe bărbatu-meu să doarmă în 
grajd, iar tu ai putea să dormi cu mine în pat, spuse femeia şi se 


putea observa că neîncrederea ei se topea încetul cu încetul 
văzând cât de inofensivă era fata. 

— Mulţumesc, răspunse Livia, dar nu vreau să vă fac niciun 
necaz. O să dorm eu în grajd, mi-e destul şi de altfel sper că 
este vorba doar de noaptea asta. 

— Dacă vrei aşa... O să-ţi aşez, atunci, o saltea de partea 
cealaltă a vetrei ca să stai la căldură toată noaptea. Pe aici, 
când se întunecă se face tare frig. 

Bărbatul se întoarse la căderea serii: era un tăietor de lemne 
şi când intră pe uşă purta pe umăr o secure, iar în mână avea o 
desagă cu pene de fier pentru despicat trunchiurile. Îl însoțea un 
câine frumos, cu blana albă şi moale ca a unei oi, învârtindu-se 
mereu în jurul stăpânului şi mereu atent la orice gest al lui. 
Omul se arătă bucuros de oaspeţi şi, în timp ce mâncau, îi puse 
o sumedenie de întrebări despre ce se întâmplase la Pavia, la 
Milano şi la curtea din Ravenna. Era evident că, locuind pe o 
cale cu circulaţie atât de intensă, putea avea deseori informaţii 
despre ce se întâmpla în restul ţării sau, cel puţin, în marea 
câmpie a Padului. Cei doi se numeau Ursinus şi Agata şi nu 
aveau copii, trăiau singuri în căsuţa aceea de când se 
căsătoriseră adică, după un calcul aproximativ, de cel puţin 
patruzeci de ani. Ursinus insistă ca fata să doarmă cu soţia sa, 
dar Livia refuză politicos. 

— Calul meu s-ar putea să se sperie dacă nu mă vede în 
apropiere şi nu ne-ar lăsa să dormim toată noaptea. Şi, apoi, mi- 
e frică să nu mi-l fure careva: este un cal prea frumos şi bun şi 
fără el aş fi moartă. 

Astfel încât Livia se cuibări în grajd cu animalele, dormind cu 
spatele la peretele dinspre vatră, de unde venea o căldură 
plăcută. Agata îi mai dădu pături şi-i ură noapte bună. Era o 
noapte de-a dreptul minunată, atât de senină cum nu mai 
văzuse niciodată, iar Calea Lactee care traversa cerul părea o 
diademă de argint pe fruntea lui Dumnezeu. În cele din urmă 
adormi, răpusă de oboseală, dar un somn iepuresc în care 
percepea orice zgomot care venea dinspre vale. Din când în 
când se trezea şi privea în jur. Dacă prietenii săi trecuseră 
cumva în timp ce ea dormea? Tot zbuciumul ultimelor zile s-ar fi 


dovedit zadarnic. Trebuia neapărat să găsească o modalitate ca 
să nu scape trecerea lor. 

Vorbi cu Ursinus a doua zi, în timp ce bea o cană de lapte 
cald. 

— Mă îngrozesc la gândul că fraţii mei ar putea trece pe aici 
fără ca eu să ştiu. Şi, pe de altă parte, nu ştiu cum să fac. Nu 
pot să stau de veghe toată noaptea. 

— Nici nu trebuie, răspunse Ursinus. Pentru că vor trece mai 
mult ca sigur ziua. Noaptea este prea periculos de călătorit. 

— Mă tem că nu-i aşa. Vezi, familia mea a rămas fără casă şi 
fără tot avutul pentru că barbarii ne-au luat totul, aşa că acum 
singura noastră speranţă este să ajungem la nişte rude de-ale 
noastre din Rhetia care ne-ar putea ajuta. Dar, tocmai din 
această pricină, ai mei ar putea chiar să se ferească de 
trecătoare şi de războinicii care fac de pază acolo. 

Ursinus o privi ţintă timp de câteva clipe: se vedea bine că nu 
era prea convins de acea situaţie ciudată. Atunci, Livia începu 
din nou să vorbească, sperând că o să-l convingă s-o ajute. 

— Suntem fugari şi persecutați, hăituiţi de soldaţii lui Odoacru 
care a poruncit să fim omorâţi. Dar noi nu am făcut nimic rău, 
decât, poate, acela că nu am vrut să ne plecăm în faţa tiraniei 
sale şi ne-am păstrat credinţa în vechile noastre principii. 

— Şi care ar fi aceste principii ale voastre? întrebă Ursinus cu 
o expresie ciudată în priviri. 

— Credinţa în tradiţia strămoşilor, credinţa în viitorul Romei. 

Ursinus oftă, apoi spuse: 

— Nu ştiu dacă îmi spui adevărul despre nenorocirile care ţi s- 
au întâmplat, fato, şi te înţeleg că trebuie să fii foarte 
prevăzătoare până şi faţă de cei care ţi-au dat găzduire, dar dă- 
mi voie să-ţi arăt ceva care poate că te va convinge să ai 
încredere... Livia încercă să se împotrivească, dar Ursinus o opri 
cu un gest al mâinii. Se ridică, scoase dintr-o lădiţă o fâşie mică 
de bronz şi o puse pe măsuţa din faţa ei. Era o honesta missio, 
un concediu extraordinar acordat lui Ursinus, fiul lui Sergius, şi 
semnat de Aetius, comandant suprem al armatei imperiale pe 
vremea împăratului Valentinianus al III-lea. 

— După cum vezi, spuse el, am fost soldat, fato. Acum mulţi 
ani am luptat în Câmpiile Cataluniei împotriva lui Attila, sub 


ordinele lui Aetius, în ziua în care barbarii au suferit cea mai 
ruşinoasă dintre înfrângeri, ziua în care noi speram că am salvat 
civilizaţia noastră. 

— lartă-mă, spuse Livia. Nu-mi puteam închipui una ca asta. 

— Şi acum spune-mi adevărul: chiar îi aştepţi pe fraţii tăi? 

— Nu. Sunt prieteni şi tovarăşi de arme. Încercăm să ieşim din 
ţară şi să salvăm de la o moarte sigură un băiat nevinovat. 

— Cine este băiatul acesta, poţi să-mi spui? 

Livia îl privi drept în ochi: avea privirea unui om cinstit. 
Răspunse: 

— Adevăratul meu nume este Livia Prisca. Am condus un grup 
de soldaţi romani în încercarea de a-l salva din captivitate pe 
împăratul Romulus Augustus şi am reuşit. Trebuia să-l ducem la 
nişte prieteni de încredere, dar am fost trădaţi şi a trebuit să 
fugim, hăituiţi ca nişte animale, în toate colţurile acestor 
pământuri. Singura noastră speranţă era să trecem frontiera şi 
să intrăm în Rhetia, apoi în Gallia, unde Odoacru nu mai are nici 
o putere. 

— Doamne, mare eşti! exclamă Ursinus. Şi cum de eşti 
singură, de ce te-ai despărţit de tovarășii tăi? 

— S-a întâmplat aşa din cauza unor inundaţii care ne-au 
despărţit şi n-am mai reuşit să-i găsesc. 

— Şi eşti sigură că o să treacă pe aici? 

— Da, pentru că aşa ne era înţelegerea. 

— Nu ţi-au mai spus şi altceva? Este foarte important, trebuie 
să ştiu tot ce ţi-au spus ei. 

— Cu noi era şi un bătrân, preceptorul băiatului, care a trecut 
pe aici cu mulţi ani în urmă, venind din Britannia. A spus că 
există în locurile acestea o trecere peste munţi care ocoleşte 
postul de control de pe şosea. Uită-te aici. Şi îi arătă harta 
desenată de Ambrosinus. _ 

— Cred că am priceput. In cazul acesta, nu avem nici o clipă 
de pierdut. Ce avans crezi că ai putea avea faţă de ei? 

— Nu ştiu, îmi închipui că o zi, poate două sau trei, dar nu pot 
să spun prea exact. Se puteau întâmpla atâtea... Este posibil 
chiar să-şi fi schimbat planurile. 


— Nu cred, răspunse Ursinus. Dacă ei ştiu că eşti aici şi că îi 
aştepţi, nu se poate să nu apară. Spune-mi acum câţi sunt şi 
cum arată, ca să-i pot recunoaşte. 

— Nu-i nevoie. Vin şi eu cu tine. 

— Tot n-ai încredere în mine, aşa-i? Dar trebuie să rămâi aici 
dacă vor încerca să meargă prin trecătoare. N-ar fi exclus să se 
întâmple aşa, pentru că poteca despre care vorbeşti este acum 
acoperită de zăpadă şi greu de găsit. Acum înţelegi? 

Livia se dădu bătută. 

— Sunt şase bărbaţi, unul dintre ei un negru uriaş, e greu să 
nu-l observi. Altul este în vârstă, cu barbă, capul aproape în 
totalitate chel, cam de şaizeci de ani, îmbrăcat într-o rasă 
călugărească şi merge sprijinindu-se într-un baston ca al 
pelerinilor. Mai este şi un băiat de treisprezece ani. El este 
împăratul. Sunt înarmaţi cu toţii şi au cai. 

— Fii acum atentă la ce-ţi spun: eu mă duc acolo sus şi când îi 
văd, trimit la tine câinele, pricepi? Dacă-l vezi că vine la tine şi 
începe să latre, vino după el: el te va aduce la mine. Dacă, însă, 
îi vezi tu prima, încearcă să-i opreşti înainte de a ajunge la 
trecătoare şi ascunde-i în pădure: o să-i ajut eu să treacă la 
noapte. Semnalul pe care trebuie să mi-l dai va fi fumul alb 
ieşind pe coş. Agata va arunca pe foc nişte crengi verzi. 

— Dar ce-o să te faci acolo sus, pe frigul ăsta? 

— Nu-ţi face griji pentru mine, am acolo sus un adăpost din 
trunchiuri de copac care să mă ferească de vânt. O să mă 
descurc şi, de altfel, sunt obişnuit cu toate astea. O porni în sus, 
urmat de câinele care dădea din coadă fericit că pleacă iar cu 
stăpânul său. 

Livia strigă: 

— Ursinus! 

— Da. 

— Îți multumesc pentru tot ceea ce faci pentru mine. 

Bătrânul zâmbi: 

— O fac şi pentru mine, fetiţo. Este ca şi cum aş fi din nou 
soldat, mai întineresc şi eu, nu crezi? 

Se îndepărtă fără să mai spună nimic şi, după câtva timp, 
Livia îl văzu apărând pe celălalt versant al văii, pe un povârniş 
plin de zăpadă, ducând spre vârful muntelui. Mai trecură câteva 


ore şi Liviei i se păru că desluşeşte nişte mişcări ciudate mai jos 
de punctul de trecere, un du-te-vino de soldaţi călări, aşa că 
începu să intre la bănuieli: ce se mai putea, oare, întâmpla într- 
un loc atât de puţin umblat şi pe o asemenea vreme? Apoi, 
parcă se mai linişti. Doi soldaţi călări mergeau în sus şi în jos pe 
şosea, în misiunea lor obişnuită de patrulare. 

Livia deveni din nou îngrijorată: cum de îşi putuse închipui că 
va putea găsi un grup atât de mic de oameni aflaţi la drum 
printr-un ţinut atât de întins, prin păduri, prăpăstii şi văi 
întortocheate? Dar, în timp ce se lăsa în voia acestor gânduri 
triste, tresări auzind lătratul unui câine pe care nu-l observase 
până atunci fiind alb la fel ca zăpada. Privi în sus şi i se păru că 
Ursinus făcea nişte gesturi cu braţele ca pentru a o chema la el. 
Dumnezeule mare! Era posibil ca rugăciunile să-i fie ascultate? 
Era posibilă o asemenea minune? Îşi aruncă mantia pe umeri şi 
o porni pe urmele câinelui până în vale, după care începu să 
urce voiniceşte pe celălalt versant, un traseu care o ascundea 
vederii oamenilor de pază de la trecătoare. Nu-şi mai putea 
stăpâni încordarea de nedescris, dar încă nu îndrăznea să 
creadă, nu îndrăznea să spere că-i putea revedea şi gândul că 
Ursino poate o fi avut o nălucire sau că animalul venise la ea din 
altă cauză dezlănţuia în sufletul ei o adevărată furtună de 
sentimente năvalnice şi potrivnice. Ajunse în cele din urmă 
alături de bătrânul care nici nu se întoarse spre ea, neluându-şi 
privirile de la ceva care se mişca undeva, la mare depărtare, de- 
a lungul potecii care, despărţindu-se de şoseaua principală, urca 
şerpuind spre creasta muntelui. 

— Crezi că ar putea fi ei? întrebă. Uită-te tu, ochii mei nu mai 
sunt la fel de ageri ca altădată. 

Livia privi într-acolo şi inima îi bătu cu putere: mergeau la 
distanţă unul de altul, se vedeau foarte mici, dar erau şapte, cu 
şase cai, unul dintre ei se vedea bine că era mult mai înalt decât 
toţi, iar unul foarte scund, înaintau pe jos, încet, ţinând caii de 
frâie. Livia ar fi vrut să tipe, să plângă, să-i strige din răsputeri, 
dar trebuia să păstreze tăcerea, fremătând de încordare. Era 
gata să aştepte, să sufere, gata să rişte din nou, să înfrunte 
orice alte pericole de moarte. Dar ce importanţă mai avea? li 


găsise şi nimic de pe lume nu făcea mai mult decât bucuria 
aceasta. 

Cuprinse cu braţele grumazul lui Ursinus. 

— Ei sunt, dragul meu prieten, sunt ei, sunt ei! 

— Ce-ţi spuneam eu? Vezi că ţi-ai făcut probleme degeaba? 

— Mă duc să-mi iau calul, spuse. Aşteaptă-mă aici, mă întorc 
imediat. 

— Nu-i nici o grabă, fetiţo, răspunse el. Mai au încă mult de 
mers şi, pe munte, distanţele sunt înşelătoare, ştii şi tu. Şi, colac 
peste pupăză, spuse el ridicând privirile către cerul care se 
acoperea încet-încet cu nori, vremea stă să se schimbe şi, cu 
siguranţă, nu în bine. 

XXX 

Livia mai aruncă o scurtă privire spre micul grup care urca din 
greu coasta înzăpezită şi începu să coboare la vale. Ajunse la 
casa celor doi bătrâni şi intră să-şi salute gazda. 

— Agata, eu plec, au sosit prietenii mei şi... 

Dar Agata avea o privire înspăimântată, era ţeapănă şi albă la 
faţă ca varul. 

— Ei, dar asta-i o veste minunată! se auzi o voce din spatele 
ei. Voce pe care o cunoştea bine şi care o făcu să tresară: 
Stefanus! 

— Sărmana femeie, nu prea este în apele ei pentru că unul 
dintre oamenii mei îi ţine, după cum poţi să vezi şi tu, vârful 
suliţei între coaste. Stai puţin, draga mea, lasă-mă să te privesc, 
nu ne-am văzut cam de multişor. 

— Nenorocit ce eşti, izbucni Livia întorcându-se fulgerător 
către el. Trebuia să mă aştept la aşa ceva din partea ta! 

— Greşeli care se plătesc, îi răspunse celălalt fără a se arăta 
câtuşi de puţin impresionat de cuvintele fetei. Noroc că există 
leac pentru toate. Ajunge doar să cădem la o învoială. 

Livia ar fi vrut să-l ţintuiască de perete cu pumnalul al cărui 
mâner îl strângea spasmodic pe sub haină, dar Stefanus părea 
să-i ghicească gândurile. 

— Nu te lăsa pradă emoţiilor, nu sunt un sfetnic prea bun. 

— Cum de m-ai găsit? întrebă Livia aproape resemnată. 

— Ah, cât este de adevărat că principala trăsătură a femeilor 
este curiozitatea! îi răspunse ironic Stefanus. Dar vreau să te 


liniştesc: în fond, nu mă costă nimic. Servitoarea mea a găsit în 
hainele tale, înainte de a le spăla, o hartă, aşa că am putut afla 
cu exactitate pe unde urmai să mergi. În plus, te-a trădat 
medalionul acela pe care-l porţi mereu la gât. Livia îl strânse 
instinctiv în pumn ca şi cum ar fi vrut să-l ferească de privirile 
bărbatului. Un obiect fără nici o valoare, dar foarte rar. Unul 
dintre oamenii mei l-a observat la gâtul tău în taverna aceea de 
lângă podul plutitor peste Trebiae. Băiatul acela isteţ a observat 
nu numai că erai o femeie, după graţia mişcărilor şi după 
picioarele tale de fetiţă frumoasă, dar a băgat de seamă şi 
medalionul acela grosolan despre care le spusesem tuturor că 
este unul dintre semnalmentele tale. Oamenii mei aveau ordin 
să nu intervină dacă te găseau pe tine sau pe vreunul dintre 
prietenii tăi, ci doar să mă anunţe, fapt care s-a petrecut 
întocmai. 

— Şi ce vrei acum? îl întrebă Livia privindu-l în faţă. Nu-ţi 
ajunge tot răul pe care ni l-ai făcut? 

— Zona este înconjurată de oamenii mei şi, în plus, la 
trecătoare se află o garnizoană de patruzeci de soldaţi goți care 
sunt gata să-mi execute ordinele şi pe care i-am pus deja în 
stare de alarmă: oriunde s-ar afla, prietenii tăi nu mai au cum să 
scape. Dar eu sunt o persoană civilizată şi nu vreau vărsare de 
sânge. Vreau sabia aceea şi pe tine. Obiectul acela mă va face 
atât de bogat încât o viaţă nu-mi va fi de-ajuns ca să cheltuiesc 
atâta bănet, iar tu vei împărţi cu mine această bogăţie. O să 
vezi, o să te obişnuieşti repede cu viaţa uşoară şi îndestulată. O 
să-l uiţi şi pe necioplitul acela de prieten al tău. În orice caz, 
dacă ţii cu adevărat la el, trebuie să faci aşa cum îţi spun eu. 

— Ţi-am mai spus o dată, sabia aceea s-a pierdut. 

— Nu minţi, că pun imediat să fie ucisă femeia asta. Şi ridică 
mâna, gata să dea un ordin. 

— Nu, opreşte-te, spuse Livia. Las-o în pace. O să-ţi spun tot 
ce ştiu. Este adevărat, sabia aceea există, dar eu nu i-am mai 
văzut pe oamenii aceia de mai multe zile şi s-ar putea să n-o 
mai aibă, s-o fi pierdut sau chiar s-o fi vândut. 

— O să aflăm de îndată, este suficient ca tu să le-o ceri. O să 
fii negociatorul meu. Vreau sabia aceea şi-i voi lăsa pe toţi să 
plece liberi, chiar şi pe băiat. Pe toţi în afară de tine, evident. 


Este o propunere demnă de luat în seamă. Ştii că Odoacru a dat 
ordin să fiţi ucişi cu toţii? Ei, aşadar ce ai de spus? 

Livia dădu din cap aprobator. 

— De acord. Dar cum pot fi sigură că n-o să ne trădezi şi de 
data aceasta? 

— În primul rând, află că nu i-am spus nimic lui Wulfila. Şi el 
vă caută şi ar fi fost vai de voi dacă v-ar fi găsit el înaintea mea. 
În al doilea rând, nu sunt un om crud şi sângeros, nu am niciun 
interes să provoc un măcel dacă pot obţine ceea ce vreau cu 
vorba bună. În al treilea rând, nu ai altă posibilitate de a scăpa. 

— Bine, răspunse Livia. Să mergem. Dar, ţine minte, dacă m- 
ai minţit, am să te ucid ca pe un câine, chiar dacă am să te caut 
toată viaţa. Şi înainte de a muri, o să ai prilejul să regreţi că te- 
ai născut. 

Stefanus nu avu nici o reacţie. Spuse doar: 

— Să mergem, atunci. Voi, veniţi cu mine. Douăzeci de soldaţi 
ieşiră de după grajd şi porniră la câţiva paşi în urma lor. 

— Dacă încerci să faci ceva necugetat, oamenii mei au ordin 
să te ucidă şi, în plus, să dea alarma tuturor celorlalţi care se 
află în pădure şi la postul de control al trecerii: ai tăi o să fie 
ucişi cu toţii în câteva clipe. 

— Atunci, lasă-mă să-mi iau calul şi porunceşte mercenarilor 
tăi să se ţină la adăpost de priviri, acolo, la marginea pădurii. Un 
om de-al meu este acolo sus, soţul acestei femei: s-ar putea să 
intre la bănuială şi să dea alarma întregului grup. 

Stefanus ordonă oamenilor săi să-şi continue drumul printre 
tufele de la marginea pădurii care se întindea până la zona 
înaltă, acoperită de zăpadă groasă. Livia îşi luă calul de căpăstru 
şi începură să coboare înspre şosea, după care porni să urce 
încet către vârful muntelui. 

— Rămâi acum în urmă şi tu, spuse din nou Livia. Nu se ştie 
cum ar putea reacţiona văzându-te. 

Stefanus îşi încetini mersul, în timp ce Livia se apropia de 
Ursinus. În momentul acela, Aurelius, Vatrenus şi ceilalţi apărură 
la numai câteva zeci de paşi depărtare, după ce ocoliseră o 
stâncă. 

— Livia! strigă Romulus îndată ce o văzu. 


— Romulus! exclamă Livia. Apoi se întoarse către Aurelius. 
Ascultă-mă, Aurelius! spuse ea, dar nu reuşi să-şi termine fraza 
începută pentru că văzu expresia de bucurie şi de surpriză de pe 
feţele tovarăşilor săi dispărând, înlocuită de o strâmbătură de 


dispreţ. Il văzu pe Aurelius trăgând sabia din teacă şi-l auzi 
urlând: 


— Ne-ai trădat, nenorocito! 


PARTEA A TREIA 


XXVI 


Wulfila, împreună cu războinicii săi, apăreau în clipa aceea din 
spatele Liviei. Formând un arc larg, se avântau înspre Aurelius şi 
ai săi din vârful pantei. 

Livia se întoarse, îi văzu şi înţelese. 

— Nu v-am trădat, strigă. Trebuie să mă credeţi! Repede 
urcați încoace şi încălecaţi, repede! 

— Aşa este, strigă şi Ursinus. Fata asta voia să vă ajute. 
Mişcaţi-vă, hai, urcați până aici! 

Aurelius şi ceilalţi, fără a reuşi încă să înţeleagă ce se 
întâmplă şi nici de ce Livia se afla în locurile acelea, urmărită 
îndeaproape de duşmanii lor cei mai înverşunaţi, se străduiră să 
străbată cât mai repede ultima parte a urcuşului şi ajunseră pe 
un fel de terasă, sub vârful dealului de pe care coborau, 
afundându-se în zăpada înaltă, călăreţii lui Wulfila. Erau cel 
puţin cincizeci. 

— La trecătoare sunt alţii, le strigă Ursinus. Nu puteţi coboră 
pe partea şoselei! 

— Acolo jos sunt şi mercenari de-ai lui Stefanus, strigă Livia. 
El a pus să fiu urmărită fără ca eu să-mi dau seama! 

Atunci, Stefanus, dându-şi seama că planul său fusese 
zădărnicit, încercă să se îndepărteze către şosea ca să se 
alăture mercenarilor săi. Livia trase arcul de la şa şi, de lao 
distanţă de o sută de paşi îl străpunse cu o săgeată între umeri. 
Apoi trase alte săgeți înspre oamenii săi care ieşeau din pădure, 
obligându-i să se retragă îndărăt, printre tufe: îl văzuseră 
căzând pe şeful lor şi erau cuprinşi acum de panică. 

Ursinus arătă înspre latura de apus a dealului. 

— Aceea este singura cale de scăpare, strigă el, dar se merge 
pe marginea unei prăpăstii şi zăpada poate fi îngheţată, aşa că 
trebuie să fiţi atenţi. Duceţi-vă, luaţi-o pe acolo, repede, pe 
acolo. 

Livia se avântă în frunte, conducând coloana, dar Wulfila, aflat 
mai sus decât ei, le înţelese planul şi porunci unei părţi dintre 
călăreţii săi să pornească într-acolo. 


— Nu uitaţi! urla el. Vreau capul băiatului şi vreau şi sabia 
aceea, orice s-ar întâmpla! Şi pe soldatul de acolo, cel cu 
centura roşie! 

Între timp, Vatrenus pornise pe urmele Liviei, la fel ca 
Aurelius, Batiatus şi ceilalţi. Drumul părea liber şi ei îşi 
îndemnau caii ca să parcurgă cât mai repede porţiunea cea mai 
periculoasă care se termina către vest pe buza unei prăpăstii. 
Încercau din răsputeri să se menţină la jumătatea înălţimii şi, în 
urma lor, Ambrosinus îşi zorea cu disperare catârca încercând să 
ţină pasul cu ceilalţi. Aurelius îşi dădea seama că mica sa 
coloană era cum nu se poate mai vulnerabilă în timpul acelei 
fugi disperate, aşa că-l conduse pe Juba cu câţiva paşi mai sus 
ca să poată supraveghea mai bine ce se întâmpla. Exact în clipa 
aceea, apărură de după o stâncă Wulfila şi ai săi, cu săbiile trase 
din teacă. 

Barbarul se năpusti fulgerător asupra romanului, îl izbi cu 
calul şi-l făcu să cadă la pământ, apoi se aruncă peste el şi cei 
doi începură să se rostogolească la vale ca un ghem de mâini şi 
picioare încleştate de ură şi amestecate cu un nor de zăpadă 
îngheţată. În momentele acelea imposibil de controlat, în 
rostogolirea aceea către fundul văii, sabia lui Aurelius ieşi din 
teacă şi o porni la vale, alunecând de-a lungul pantei. Căderea 
celor doi luptători se opri în bolovanii care formau un fel de 
barieră, ieşind din pătura de zăpadă, şi fiecare dintre ei îşi avea 
mâinile încleştate în beregata celuilalt, găfâind de oboseală şi 
de ură. Wulfila se afla deasupra, privindu-se ochi în ochi şi 
barbarul avu străfulgerarea de memorie care aştepta de atâta 
timp acest moment de înfruntare supremă. 

— Te recunosc, în sfârşit, romanule! A trecut mult timp de 
atunci, dar nu te-ai schimbat suficient de mult ca să nu te mai 
recunosc! Eşti acela care ne-a deschis porţile Aquileii! 

Figura lui Aurelius se schimonosi într-o mască a durerii. 

— Nu! urlă el. Nu! Nuuu! 

Şi urletul lui fu amplificat de ecou între pereţii îngheţaţi ai 
Alpilor. În aceeaşi clipă, atacă parcă mânat de o forţă 
înspăimântătoare, îşi îndoi genunchii în pieptul adversarului său 
şi-l aruncă peste cap în spate. Apoi se rostogoli pe un şold ca să 
se ridice în picioare şi-l văzu în apropiere pe Ambrosinus care 


căzuse şi încerca disperat să nu alunece către prăpastie. Privirile 
lor se încrucişară doar timp de o clipă, dar lui Aurelius îi fu 
suficient ca să-şi dea seama că bătrânul auzise şi înţelesese 
totul. Işi reveni şi începu să se caţere în sus pe povârniş ca să-i 
ajute pe prietenii săi deja încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Auzea răcnetele lui Batiatus care-şi înşfăca adversarii, îi 
ridica deasupra capului şi-i arunca în jos către prăpastie, şi 
sudalmele lui Vatrenus care, cu câte o sabie în fiecare mână, se 
lupta cu câte doi duşmani odată, afundat în zăpadă până la 
genunchi. 

In cele din urmă putu să se ridice în picioare şi duse mâna la 
centură, după sabie, ca să se arunce şi el în învălmăşeală, poate 
căutându-şi moartea, dar, cu disperare, nu dădu decât peste 
teaca goală. Mai sus de el, o altă ceată de călăreţi, cei care 
veniseră dinspre trecătoare, năvăli dinspre vârful dealului şi 
traversă tot luminişul ca să coboare şi mai mult, oblic şi în 
direcţie opusă pentru a evita o coborâre prea bruscă. 
Deplasarea lor în şir, de-a latul pantei, tăie în două pătura 
groasă de zăpadă care începu să alunece la vale, devenind o 
avalanşă din ce în ce mai largă şi mai puternică, până când îi 
izbi în plin pe Vatrenus şi pe Batiatus, care luptau în partea 
dinspre vârf, şi apoi pe toţi ceilalţi, inclusiv pe Romulus. 

Demetrios şi Orosius încercaseră până în clipa aceea să-l 
apere cu scuturile de ploaia de săgeți şi de sulițe duşmane care 
căutau cu orice preţ să-i dea lovitura de graţie, dar, izbiţi de 
avalanşă, fură împinşi înapoi fără să-l mai poată ajuta în niciun 
fel pe băiat. Caii, care erau un obstacol masiv în faţa valului de 
zăpadă fură doborâţi şi târâţi în prăpastie. 

In acest timp, Wulfila continuase să alunece la vale, încercând 
din răsputeri să nu cadă în prăpastie, afundându-şi mâinile în 
zăpadă, zdrelindu-şi unghiile şi jupuindu-şi pielea de pe mâini, 
până când reuşise să se oprească încleştându-şi degetele pe un 
bolovan apărut în cale. Era atârnat acum pe jumătate în gol şi 
mâinile îi erau înţepenite de frig, nu-l mai ascultau în dorinţa lui 
nemăsurată de a scăpa de la moarte, de a se ridica peste buza 
prăpastiei. Simţea apropiindu-se clipa în care muşcătura gerului 
îl va obliga să slăbească strânsoarea, când, aproape de el, văzu 
sabia aceea minunată alunecând şi ea către prăpastie. Îşi mai 


încetinise alunecarea, dar continua să coboare, din ce în ce mai 
încet, se apropia tot mai mult de marginea hăului de dedesubt, 
o văzu atârnând în gol cu mai mult de jumătate din lamă, 
balansându-se puţin şi, în sfârşit, ca prin minune, oprindu-se. 
Greutatea mânerului masiv o oprise pe sol în ultima clipă. 

Imaginea aceasta parcă îl biciui pe Wulfila: îşi arcui spinarea 
şi, cu un urlet sălbatic, îşi adună toate forţele corpului său uriaş, 
ridicându-se până se sprijini cu coatele pe muchia de gheaţă, 
apoi un genunchi şi, după eforturi uriaşe, pe celălalt. Era salvat. 
Şi se afla în picioare. Se apropie încet de sabie, dându-şi seama 
că până şi cea mai mică vibraţie a terenului sau o adiere de vânt 
ar fi putut să o facă să cadă, până când fu la câţiva paşi distanţă 
de ea. Atunci, se întinse pe zăpadă, desfăcând picioarele şi 
înfigându-şi vârfurile încălţărilor în zăpadă ca punct de sprijin, 
după care întinse mâna până când apucă mânerul sabiei, 
strângându-l triumfător în pumn. Se ridică în picioare ridicând 
sabia către cerul acoperit de nori şi strigătul său victorios ajunse 
până la nori şi se reflectă în ţurţurii de gheaţă, răsunând de-a 
lungul văilor împădurite. Apoi urcă pieptiş povârnişul care, cu 
puţin timp înainte, provocase avalanşa, până când ajunse la 
oamenii săi şi unul dintre soldaţi îi oferi imediat calul său. 
Vremea se schimba şi, treptat, se lăsa noaptea. 

— Este întuneric acum, le spuse el oamenilor săi. O să ne 
întoarcem mâine. Cu atât mai mult cu cât ei şi-au pierdut caii şi, 
chiar dacă vreunul a scăpat, cu siguranţă nu va ajunge prea 
departe. Aşa că, mâine, să închideţi toate trecerile din vale, la 
miazăzi şi la miazănoapte de trecătoare. Vreau să nu scape 
niciunul. Apoi, pe lumină o să căutăm corpurile. Vreau capul 
băiatului şi acela dintre voi care mi-l aduce va avea o răsplată 
grasă. Le făcu semn să vină după el şi coborâră cu toţii la staţia 
de poştă de la trecătoare. 

Incepea să ningă cu mici cristale de gheaţă ascuţite care 
înţepau faţa şi mâinile. Apoi, măzărichea se transformă în fulgi 
din ce în ce mai mari care dansau învârtejiţi în jurul siluetelor 
călăreţilor ce coborau ca nişte fantome panta, lăsând în urmă 
bălți de sânge şi corpuri neînsufleţite. Printre acestea, Wulfila îl 
descoperi şi pe acela al lui Stefanus, străpuns în spate de o 
săgeată care-i trecuse până în partea cealaltă şi pe care omul 


încercase să şi-o smulgă din corp cu ultimele sforţări ale 
agoniei. 

— Sfârşitul pe care-l meritai, cugetă barbarul, şi-şi continuă 
drumul cu capul plecat şi strângându-şi mantia în jurul umerilor 
ca să se apere de frig. 

Intrară în hanul încălzit de un foc zdravăn din lemn de pin 
care trosnea neîncetat şi se aşezară pe o bancă în vreme ce 
hangiul supraveghea un berbec pus la fript într-un protap şi, 
între timp, aducea pe mese căni de bere şi bucăţi de pâine. Deşi 
rănile pe care şi le făcuse în căderea de pe munte îl dureau 
îngrozitor, Wulfila era peste măsură de bucuros. La şold îi atârna 
cea mai grozavă sabie pe care şi-ar fi putut-o dori, iar posesorul 
ei zăcea acum ţeapăn sub o mantie groasă de zăpadă. Ar fi fost 
foarte uşor să-i reteze şi capul ca pe un ţurţure de gheaţă. 

— Voi, spuse el arătând către cei câţiva soldaţi de-ai săi care 
erau aşezaţi în faţa sa, îndată ce se luminează de ziuă coborâţi 
de la şosea până la râul de pe fundul văii şi ocupați podul, 
singurul loc pe unde se poate trece spre Rhetia. lar voi, şi se 
îndreptă către grupul din dreapta, voi o s-o luaţi îndărăt, pe 
şosea până când o să daţi de o cărare care duce tot la podul 
acela, dar venind dinspre apus. O să aveţi o călăuză, aşa că nu 
vă puteţi rătăci. In felul acesta n-o să ne scape niciunul. Voi, 
ceilalţi, şi arătă spre cei aşezaţi în stânga, mergeţi cu mine 
acolo sus să căutăm cadavrele. Şi, aşa cum v-am mai spus, am 
aici o pungă cu bani pentru primul care găseşte leşul băiatului 
şi-i taie capul. Să mâncăm acum şi să bem, să ne veselim, căci 
norocul a fost de partea noastră. Ridică o cupă plină şi toţi 
ceilalţi îl imitară, aclamându-l: bucuroşi de izbândă, se puseră 
pe băut, turnând pe gâtlejuri cantităţi incredibile de bere şi 
scoțând după fiecare sorbitură câte un râgâit animalic. 

XXX 

Juba reuşi cu mare greutate să se ridice pe toate cele patru 
picioare, scuturându-şi de zăpadă spinarea şi scoțând fuioare 
groase de aburi pe nările presărate cu promoroacă. Sforăi 
scuturând din coamă şi scoase un nechezat asurzitor ca şi cum 
şi-ar fi chemat stăpânul, dar locul era pustiu şi întunericul se 
lăsa peste tăcerea serii pe întinderea de zăpadă adusă de 
avalanşă. Incepu să meargă cu greu, la pas, sforăind din când în 


când şi biciuind aerul cu coada, până când, deodată, se opri şi 
începu să scurme prin zăpadă cu copitele, încet, dând puţin câte 
puţin zăpada în lături, până când apăru spinarea stăpânului său, 
apoi gâtul pe care calul începu să-l mângâie cu botul, suflând 
aburi calzi pe ceafa bărbatului pe jumătate leşinat. Atingerea 
aceea uşoară şi căldura răsuflării animalului îi dădură lui 
Aurelius, aproape înţepenit de frig, puterea de a se mişca. Izbuti 
cu greu să se sprijine în mâini, apoi în coate, după care se ridică 
în genunchi, în timp ce Juba necheza încetişor, ca şi cum ar fi 
vrut să-i încurajeze sforţările, şi, în sfârşit omul se ridică în 
picioare şi îmbrăţişă grumazul calului. 

— Stai cuminte, Juba, stai cuminte, ştiu că eşti viteaz, n-am 
uitat. Hai să mă ajuţi să-i scot şi pe ceilalţi din zăpadă. 

Nu departe de ei, apărută ca printr-o minune, se afla catârca 
lui Ambrosinus şi Aurelius îşi aminti că la şaua ei era atârnat un 
scut. Il desfăcu şi începu să sape în zăpadă folosindu-l ca lopată. 
Peste câteva clipe, dădu de pieptul lui Vatrenus care scoase un 
geamăt. 

— Eşti întreg? îl întrebă Aurelius. 

— Cred că da, bombăni Vatrenus. Mai ales dacă nu mai sapi în 
burta mea cu chestia aia. 

Dinspre partea cealaltă a povârnişului, din direcţia şoselei, se 
auzi un scheunat şi, îndată după aceea, apăru Ursinus cu 
câinele său, înotând înspre ei prin zăpadă. Bărbatul se prezentă 
celor doi soldaţi spunând: 

— Eu sunt cel care a găzduit-o pe Livia şi pot să vă dau o 
mână de ajutor: câinele meu este dresat să caute oamenii 
îngropaţi de avalanşe. Nu avem prea mult timp de pierdut: dacă 
se întunecă, nu mai este nimic de făcut. 

— Iţi mulţumesc, răspunse Aurelius. Te rog să ne ajuţi. 

Omul dădu din cap şi porni în căutare pe urmele câinelui. 

— Hai, Argos, hai, caută, caută-i pe prietenii noştri, hai... îl 
cheamă Argos, îi explică lui Aurelius care săpa din nou cu scutul 
prin zăpadă, ca pe câinele lui Ulisse. Nu-i aşa că-i un nume 
frumos? 

— Cum să nu, spuse Vatrenus. Are un nume tare frumos. Să 
sperăm că este şi bun la căutat. 


În vremea aceasta, câinele adulmecase deja o altă viaţă în 
pericol şi săpa acum de zor cu labele în zăpadă. 

— Săpaţi acolo unde arată el, porunci Ursinus. Aurelius şi 
Vatrenus făcură întocmai şi-l scoaseră de sub zăpadă pe 
Ambrosinus, palid şi pe jumătate leşinat. 

— Ajutaţi-ne, repede! răsună o voce din dreapta lor, dinspre 
stâncile de pe marginea prăpastiei. Aurelius alergă într-acolo, 
atent să nu alunece la vale. Văzu ceva care-l lăsă mut de uimire: 
Orosius atârna deasupra prăpastiei ţinându-se de trunchiul unui 
pin aplecat deasupra golului, Demetrios se ţinea de mânerul 
pumnalului înfipt în gheaţă, iar Livia aluneca în jos de-a lungul 
corpului său, întinzându-şi picioarele către braţele lui Orosius 
care se agăţă de ele. Livia începu atunci să se caţere în sus, 
ţinându-se de centura lui Demetrios care îşi încleştase disperat 
mâinile pe mânerul pumnalului. Aurelius îşi dădu seama că 
tovarăşul său nu mai putea rezista mult timp. Cu o mână îşi 
înfipse şi el pumnalul în gheaţă, iar pe cealaltă o întinse ca să-l 
apuce pe Demetrios care, bizuindu-se pe aceasta, se târî mai 
sus, înfigându-şi din nou arma într-un strat de gheaţă mai gros. 
Acest nou punct de sprijin era mai rezistent, astfel încât, cu 
ajutorul lui Aurelius, acest adevărat lanţ uman putu face o 
sforţare hotărâtoare pentru a se salva. 

— Batiatus pe unde o fi? întrebă Aurelius. 

— Ultima oară când l-am văzut, se rostogolea la vale pe 
povârniş, în luptă cu doi sau trei duşmani, nu mai ştiu nici eu. O 
să vezi că apare el, răspunse Demetrios. 

— Dacă nu cumva l-au ucis, se îndoi Aurelius. 

— Da, dacă nu cumva l-au ucis, repetă şi Demetrios. Dar nu 
prea cred. 

Un sunet ca un grohăit se auzi din apropiere şi un războinic 
barbar se ridică în faţa Liviei care-i trimise o lovitură de picior în 
faţă, făcându-l să se rostogolească spre prăpastie. 

— Unde-i Romulus? întrebă fata în clipa următoare, 
nevăzându-l pe nicăieri, dar vocea lui Ambrosinus răsună chiar 
atunci, plină de îngrijorare. 

— Veniţi fuga încoace! striga el. Veniţi, pentru numele lui 
Dumnezeu! 


Silueta uriaşă a lui Batiatus apăru în acel moment de după 
marginea pantei dinspre răsărit şi etiopianul se apropie cât de 
repede putu. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el gâfâind. 

— Cred că l-a găsit pe băiat, răspunse Aurelius pe un ton 
care, însă, nu era câtuşi de puţin vesel. 

Se apropiară de locul din care se auzea scheunatul câinelui şi- 
| văzură pe Vatrenus care ridica pe braţe corpul aparent fără 
viaţă al lui Romulus. Figura veteranului, biciuită de vânt, era ca 
o mască împietrită de durere. Livia atinse mâinile îngheţate şi 
vinete ale băiatului şi izbucni în lacrimi. 

— Oh, Doamne Dumnezeule, nu! Nuuu! 

Aurelius se apropie şi-i aruncă lui Vatrenus o privire 
întrebătoare. 

— E mort, răspunse soldatul. Nu se mai simte bătaia inimii 
nici la mână, nici la gât. Se priviră cu toţii unul pe altul, parcă 
rătăciţi. Batiatus plângea şi-şi ştergea lacrimile cu dosul palmei 
în care încă mai ţinea sabia. Doar Ambrosinus părea să-şi mai fi 
păstrat cumpătul în vârtejul acela de vânt şi de disperare. 

— Trebuie să căutăm un adăpost, repede, spuse el luând 
comanda micului grup de oameni deznădăjduiţi. N-avem nici o 
clipă de pierdut. Dacă ne prinde noaptea aici, suntem pierduţi. 

— Atunci, haideţi după mine, spuse Ursinus. N-avem mult de 
mers, e aproape. Dar ţineţi-vă aproape de mine ca să nu vă 
rătăciţi. 

Porni la drum pe la jumătatea coastei, înconjurând muntele pe 
latura de miazănoapte, până când ajunse în dreptul unei stânci 
plate care se sprijinea pe marginea peretelui de piatră. 
Trunchiuri de brad înfipte unul lângă altul în pământ o rezemau 
şi alcătuiau un adăpost ferit de vânt din trei părţi. Se strecură 
înăuntru şi-i chemă şi pe ceilalţi. În dreptul peretelui de stâncă 
era aşternut un strat gros de frunze uscate şi de rămurele moi 
de pin, iar pereţii din lemn erau căptuşiţi cu piei de capră 
tăbăcite. 

— Aici aduc caprele ca să fete, spuse Ursinus. Nu vă pot oferi 
ceva mai bun. 

Vatrenus lăsă jos corpul băiatului şi Livia izbucni din nou într- 
un plâns deznădăjduit, întorcându-şi faţa către perete. 


Ambrosinus părea să nu vadă şi să nu audă nimic. Prin minte îi 
treceau amintiri de demult, încă vii în memorie: un copil pe 
moarte în pătucul său, sub un cort dintr-o pădure din Apenini, cu 
mulţi ani înainte; o femeie înlăcrimată, cu o ţinută mândră, dar 
copleşită de durere... Nu putea să se dea bătut, în niciun caz. Il 
mângâie pe păr, apoi începu să-l dezbrace. 

— Dar... ce vrei să faci? 

Ambrosinus puse o mână pe pieptul gol al copilului şi închise 
ochii. 

— O fărâmă de viaţă mai există în el, spuse. Trebuie s-o 
alimentăm. 

Aurelius clătină din cap neîncrezător. 

— Bine, dar nu vezi că-i mort? A murit. 

— Nu poate să fie mort, răspunse calm Ambrosinus. Profeţia 
nu minte. 

Se întunecase de-acum şi singurul răspuns la cuvintele lui fu 
şuieratul mânios al vântului care biciuia muntele. După ce-l 
dezbrăcase pe băiat până la brâu, Ambrosinus îl aşezase pe 
stratul de frunze şi paloarea membrelor sale ieşea în evidenţă în 
întunericul aproape complet. Ambrosinus îi spuse lui Batiatus: 

— Tu ai în tine mai multă căldură decât oricare dintre noi, îi 
spuse, pentru că păstrezi în tine arşiţa Africii. Dezbracă-te până 
la brâu şi ţine-l strâns în braţe, lipit de tine, fă în aşa fel încât 
inima ta să bată alături de a lui. Eu o să încerc să aprind un foc. 

Batiatus făcu întocmai cum i se spusese, îl ridică pe băiat ca 
pe un fulg şi-l ţinu strâns lipit de el. Livia aruncă peste ei o 
pătură, ca să nu se piardă nici o picătură de căldură. Aurelius şi 
Vatrenus clătinau neîncrezători din cap, descurajaţi. 

Ambrosinus, mergând pe brânci, adună de pe pereţi muşchi 
uscat şi făcu din el un mic mănunchi compact. Deasupra puse 
frunze uscate, apoi îşi scoase din desagă pietrele care-i serveau 
drept amnar şi începu să le lovească una de alta, cu mişcări 
pline de pricepere. Apărură scântei mari la baza micului 
mănunchi de muşchi şi, în cele din urmă, apăru un punct roşu, 
abia vizibil; atunci, Ambrosinus se aplecă şi începu să sufle. Cu 
toţii îl priveau uluiţi, neputând să înţeleagă ce făcea. Dar micul 
punct roşu începea să crească puţin câte puţin şi bătrânul 


continua să facă fără încetare ceea ce începuse, ca şi cum ar fi 
suflat ca să reaprindă viaţa aproape stinsă a băiatului său. 

La un moment dat, o flăcăruie sclipi în întuneric, atât de mică 
încât abia putea fi zărită. Dar, curând, crescu, lichenii din jur se 
aprinseră alimentând-o, făcând-o, cu fiecare clipă care trecea, 
din ce în ce mai mare şi mai puternică. Şi Ambrosinus nu se 
oprea, continuând să adauge ghemotoace de muşchi uscat, apoi 
câteva frunzuliţe, o crenguţă... până când mica flacără deveni 
un foc în toată regula, dând lumină, alungând treptat întunericul 
din modestul adăpost, învăluind în căldură corpurile înghesuite 
în acel spaţiu strâmt, ochii scânteietori ai lui Ambrosinus şi faţa 
lată a uriaşului etiopian căruia i se vedeau în penumbră ochii 
larg căscaţi din care se scurgeau lacrimi mari. Erau lacrimi de 
bucurie. 

— Respiră, spuse Batiatus. 

Ambrosinus privi în jur cu ochi parcă goi de expresie, privirea 
unui om abia trezit dintr-un somn adânc, în toiul nopţii, după un 
coşmar înspăimântător. 

Se strânseră cu toţii în jurul lui Romulus îmbrăţişându-l care 
mai de care, până când Ambrosinus le spus: 

— Liniştiţi-vă, luaţi-o mai încet, băiatul este încă slăbit. Lăsați- 
| să-şi vină în fire şi să mai prindă puteri. 

Ursinus ieşi prin preajmă ca să mai adune nişte vreascuri 
uscate şi le puse pe foc, apoi înşiră alte blănuri în dreptul intrării 
ca să nu lase frigul să intre. In adăpostul cel strâmt începu să se 
simtă puţină căldură şi Romulus se încălzi întinzând mâinile 
către flăcări. 

— El te-a readus la viaţă, îi spuse Ambrosinus, arătând înspre 
Batiatus. 

Romulus se ridică şi-l îmbrăţişă cu toată puterea pe etiopian şi 
Batiatus îl îmbrăţişă şi el, dar cu grijă ca să nu-i rupă vreun os. 
Aurelius spuse: 

— Mă duc afară să pun o pătură pe cal; este singurul care ne- 
a mai rămas în afară de catârca lui Ambrosinus care nu ne va fi 
de prea mare folos. La noapte o să se lase un ger straşnic. 

Dar  Ambrosinus observă tristeţea din privirile sale, 
contrastând cu bucuria din ochii celorlalţi. Aşteptă câteva clipe 
după care îşi aruncă mantia pe umeri şi ieşi, spunând: 


— Trebuie să am şi eu grijă de catârca mea. 

Aurelius se afla lângă Juba, se ghemuise sub mantie şi părea 
să privească înspre vale şi râu. Vocea lui Ambrosinus parcă îl 
trezi din visare. 

— Două adevăruri, două imagini diferite şi opuse din trecutul 
tău, cea a Liviei şi cea a lui Wulfila... Căreia dintre ele să-i dai 
crezare? 

Aurelius nici nu se întoarse, se ghemui înfăşurându-se mai 
bine în mantie, ca şi cum frigul i-ar fi pătruns până în suflet. 

— Dacă le ştii pe amândouă, de ce nu-mi spui tu? 

— Este adevărat, am auzit cuvintele barbarului aceluia, dar îi 
ceri prea mult unui biet dascăl. Tu te lupţi acum cu un adevăr 
apărut din bezna trecutului, o pată pe conştiinţă de care nu 
ştiai. 

Aurelius nu spuse nimic. 

— Doare, ştiu, continuă Ambrosinus, dar este mai bine că se 
întâmplă aşa. Când răul se află ascuns, undeva în adânc, ne 
macină fără să putem găsi vreun leac şi, uneori, ne poate lua 
prin surprindere în orice clipă. Acum, cel puţin, ştii cum stai. 

— Nu ştiu nimic. 

— Asta nu se poate. Trebuie să-ţi aminteşti ceva. 

Aurelius oftă. În sinea sa, îşi dădea seama că are nevoie să 
vorbească, să se destăinuie cuiva care i-ar putea uşura sufletul 
de povara care-l apăsa. 

— Doar nişte frânturi de amintiri, spuse el. Şi un vis urât care 
revine din când în când... 

— Care? îl îmboldi Ambrosinus. Ce vis? 

Vocea lui Aurelius căpătă un tremur uşor. 

— E noapte... Doi bătrâni, fiecare dintre ei legat cu 
încheieturile mâinilor de câte un stâlp. Pe corpurile lor se văd 
semnele unor torturi îngrozitoare şi apoi... 

— Şi apoi... un barbar uriaş se apropie cu sabia scoasă din 
teacă şi... şi îi străpunge pe rând, unul după altul. Spunând 
acestea, soldatul scoase un suspin adânc, ca şi cum ar fi trecut 
printr-un efort supraomenesc. 

— Cine sunt? întrebă Ambrosinus. Poate că în asta se află 
secretul existenţei tale. 


— Nu ştiu, răspunse Aurelius, acoperindu-şi ochii cu palmele, 
nu ştiu. 

Ambrosinus simţea cât de mare era chinul din sufletul acelui 
bărbat viteaz şi-i puse o mână pe umăr. 

— Nu te lăsa doborât, îi spuse. Oricine ai fi fost cândva, nu are 
importanţă. Nu există decât prezentul şi poţi fi mândru de el. lar 
băiatul acela s-ar putea să-ţi ofere un viitor. Ai văzut tu însuţi că 
forţa sa vitală este aproape imposibil de oprit. 

— Am pierdut sabia, spuse Aurelius. 

— Nu te mai gândi la ea, o s-o găsim, sunt sigur de asta. Şi o 
să-ţi regăseşti şi trecutul, dar va trebui să treci prin infern, aşa 
cum a făcut deja copilul acela nevinovat. 


XXVII 


Cu o oră înainte de ivirea zorilor, pe când era încă întuneric, 
Demetrios îşi termină ultimul schimb de pază şi-şi trezi tovarăşii. 
Erau cu toţii înţepeniţi de frig, deşi reuşiseră să întreţină micul 
foc din interiorul adăpostului şi chiar şi cele două animale care 
petrecuseră noaptea sub cerul liber fuseseră aduse pe rând 
înăuntru, pentru a le feri câtuşi de puţin de frigul pătrunzător. 
După marea bucurie prilejuită de faptul că scăpaseră cu viaţă şi 
de nesperata salvare a lui Romulus, cu toţii erau nevoiţi acum 
să facă faţă unei realităţi foarte dure, dacă nu chiar disperate. 
Nu le mai rămăsese decât un cal şi o catârcă, iar sabia lui 
Aurelius se afla acum în mâinile lui Wulfila care, cu siguranţă, 
abia aştepta să pună la încercare puterea ei teribilă. Cum îşi vor 
mai putea continua drumul, dar, mai ales, cum vor putea scăpa 
de Wulfila şi de oamenii lui, în caz că ar fi fost descoperiţi? Era 
clar că duşmanii se vor întoarce pe muntele de deasupra lor 
pentru a căuta cadavrele şi eventuale urme ale fugarilor pe care 
ninsoarea de peste noapte nu le putuse şterge cu totul. 

Cu toţii fură de acord, după ce se sfătuiră, că locul acela 
trebuia părăsit cât mai grabnic pentru a coboră în vale şi a trece 
graniţa. Ursinus îi sfătui să se grăbească să treacă râul, înainte 
ca duşmanii să le dea de urmă. Apoi, îşi luă, cuprins de o mare 
emoție, rămas bun de la fiecare dintre ei. 

— Râul este drept în faţa voastră şi tot acolo este şi podul de 
bărci, nu vă puteţi rătăci. Dacă n-aş fi atât de bătrân, aş veni şi 
eu cu voi şi ar fi cea mai mare onoare pentru mine să lupt 
pentru împăratul meu, dar, aşa stând lucrurile, mai mult v-aş 
încurca şi, apoi, trebuie să mă întorc la casa mea ca să văd ce 
face bătrânica mea care o fi încă moartă de spaimă. 

Se apropie de Romulus şi îi sărută mâna cu un respect adânc. 

— Domnul Dumnezeu să te păzească, Cesare, oriunde vei 
merge şi fie ca prin persoana ta numele de roman să dăinuie 
multe secole de-acum încolo. 

Spunând acestea, se îndepărtă împreună cu câinele său, ca 
să ajungă acasă înainte de a se lumina de ziuă. Il priviră 


plecând, emoţionaţi cu toţii şi îngrijoraţi că li s-ar fi putut 
întâmpla ceva rău lui şi soţiei sale din cauză că îi ajutase la 
nevoie. 

— Să plecăm şi noi acum, spuse Ambrosinus. Nu mai avem 
prea mult timp. 

Începură să coboare încet spre vale, cu Aurelius rămas în 
urmă, ţinându-l pe Juba de frâu, în timp ce Vatrenus conducea 
coloana căutând un traseu mai puţin abrupt şi mai uşor. La un 
moment dat, ridică un braţ şi dădu comanda de oprire. 

Aurelius veni în grabă lângă el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Uită-te şi tu, răspunse Vatrenus. 

La capătul coborâşului se afla o porţiune de teren mai plat, 
cam de două sau trei sute de picioare în lăţime, traversat în 
partea de nord de un râu care sclipea prin întunericul din vale. 
Malurile erau legate printr-un pod de plute legate împreună prin 
două funii groase bine ancorate la capete. Dincolo de râu, la o 
distanţă cam de o sută de picioare, se zărea, ca o pată mai 
întunecată pe fondul alb al zăpezii, o pădure deasă de brad. 

— Da, acela este podul. Dacă reuşim să trecem dincolo 
suntem salvaţi. O să ne strecurăm în pădurea aceea unde ne va 
fi uşor să ne pierdem urma. Cel puţin aşa sper. 

— Eu nu vorbeam despre pădure, îl corectă Vatrenus. Priveşte 
acolo, în depărtare, în stânga, nu vezi nimic? 

Lui Aurelius îi scăpă o înjurătură: 

— Nenorociţii ăştia de pui de căţea! Şi ce ne facem acum? 

Într-adevăr, în direcţia arătată de Vatrenus, se zărea, în ceața 
dimineţii, o coloană de soldaţi barbari care înaintau în direcţia 
podului. 

— lar din partea aia vin alţii, spuse Demetrios, arătând înspre 
un alt grup care înainta din dreapta. Ne-au prins în cursă. 

— Nu, mai avem o speranţă, interveni Livia. Tu, Aurelius, mai 
ai calul: ia-l pe Romulus cu tine şi, îndată ce coborâşul se face 
mai lin, porneşte cu toată viteza spre pod. Barbarii înaintează 
destul de greu pentru că, pe unde merg ei, zăpada este mai 
înaltă. Noi o să ne căutăm o ascunzătoare şi o să te ajungem din 
urmă la noapte, mergând pe jos. 


— Nu cred că se poate, îi contrazise Ambrosinus. Aceia de 
acolo au, cu siguranţă, ordin să apere podul, aşa că vom 
rămâne despărțiți pentru totdeauna. Aruncă o privire către 
catârca sa şi spre scuturile legate de-o parte şi de alta a şeii, 
după care se lumină la faţă. Ascultaţi aici, mi-a venit o idee: 
acum şase secole, o ceată de războinici cimbri a reuşit să scape 
în Alpi din încercuirea în care-i prinsese consulul Lutatius 
Catulus alunecând la vale pe zăpadă cu ajutorul scuturilor. 

— Pe scuturi? întrebă Vatrenus, nevenindu-i să creadă. 

— Da, ţinându-se de curelele din interiorul scutului. Scrie în 
Viețile lui Plutarh. Dar trebuie s-o pornim imediat. 

Urmară câteva clipe de ezitare, dată fiind aparenta 
absurditate a unei asemenea propuneri, apoi, unul câte unul îşi 
luară scuturile şi le puseră pe zăpadă. 

— Uitaţi-vă, le explică Ambrosinus, trebuie să vă aşezaţi în 
interior şi să vă ţineţi de chingi, iată aşa. Deplasând greutatea 
corpului spre dreapta sau spre stânga şi trăgând în acelaşi fel de 
chingi, veţi reuşi să vă păstraţi pe direcţia dorită. Aţi priceput? 

Dădură cu toţii din cap în sens afirmativ, chiar şi Batiatus 
care, năucit de-a binelea, privea coborâşul rapid care ducea 
către pod. Intre timp, Aurelius, după ce-l aşezase pe Romulus în 
faţa sa, începu să coboare în zigzag până când, ajungând într-un 
loc ceva mai neted, îl îndemnă cu călcâiele pe Juba, mai întâi la 
un trap mai rapid şi apoi la galop, străbătând întinderea de 
zăpadă. In scurt timp, barbarii care veneau din ambele direcţii 
îşi dădură seama de ceea ce urma să se întâmple şi dădură 
pinteni cailor, dar viteza lor era încetinită de zăpada care se 
adunase în special pe laturile povârnişului, astfel încât Aurelius 
părea să-şi poată menţine avantajul iniţial. 

— Dii, Juba! striga el îndemnându-şi calul, în timp ce Romulus 
privea când în lături ca să vadă câte de mult se apropiau 
urmăritorii, când în urmă, pentru a vedea dacă Ambrosinus îşi 
punea într-adevăr în aplicare planul nebunesc. Şi rămase uluit 
când văzu ceea ce se petrecea: 

— Uite, Aurelius! strigă. Sosesc şi ei! Şi, îndată după aceea, 
unul după altul, ţâşniră, pe dreapta şi pe stânga scuturile 
pornite cu toată viteza la vale, fiecare condus de cel care se afla 
deasupra: Demetrios, Vatrenus, Orosius, Livia, Ambrosinus 


însuşi cu pletele lui lungi şi albe fluturându-i în vânt şi, mai la 
urmă, Batiatus care îşi menținea cu greu echilibrul pe scutul 
care părea o biată coajă de nucă în comparaţie cu statura sa. 

Aurelius îşi continuă cursa şi trecu pe pod în galop, ducându- 
se în marginea pădurii, apoi se întoarse ca să vadă ce făceau 
tovarăşii săi şi văzu că, tocmai în clipele acelea, avalanşa aceea 
de corpuri omeneşti ajungea pe porţiunea netedă de la poalele 
pantei şi coborârea se încheia cu o buşitură zdravănă. Ceea ce 
urmă fu o chestiune de clipe. Vatrenus se ridică primul, văzu că 
barbarii ajunseseră foarte aproape şi dintr-o parte şi, din alta, 
privi podul şi înţelese t ă nu-i mai rămânea decât o singură 
posibilitate. Strigă la ai lui: 

— Cu toţii pe pod! Să trecem râul! 

Ceilalţi se ridicară de pe jos cât de repede putură şi alergară 
după el până ajunseră pe pod. Vatrenus ordonă: 

— Batiatus, tu şi Demetrios, tăiaţi în partea aceea, eu şi 
Orosius aici! La semnalul meu... acum! 

Aurelius dădu să se apropie, dar securile şi săbiile izbiseră 
deja funiile de ancorare şi întregul pod de plute o luă la vale, 
purtat în mare viteză de valurile râului, lăsându-i pe barbari 
păcăliţi şi în culmea furiei. Wulfila ajunse chiar în acele clipe la 
marginea apei şi-i strigă lui Aurelius: 

— O să te găsesc eu, laşule, o să te găsesc oriunde te-ai 
ascunde, chiar dacă ar fi să te urmăresc până la capătul lumii! 

Aurelius tresări: pentru prima oară în viaţă nu putea reacţiona 
la o provocare atât de aspră. Dar nu scoase nici o vorbă, îşi 
îndemnă calul şi se făcu nevăzut după câteva clipe. 

XXX 

După ce merseră cam o milă, Romulus, care nu pierdea nici o 
clipă din ochi apele râului, văzu la un moment dat podul de 
plute trecând purtat cu mare viteză de curent şi i se păru că nu 
lipsea nimeni. Erau agăţaţi de frânghiile care serveau drept 
parapet şi se ajutau unul pe altul încercând să nu cadă în 
vârtejurile pe care râul le forma la tot pasul. Apoi, ciudata 
ambarcaţiune dispăru în spatele unui pâlc de copaci care o 
acoperi vederii. Abia mai avu timpul să strige: 

— Uite-i! dar ei dispăruseră deja. 

Aurelius lăsă calul la pas. 


— Aşa n-o să-i mai ajungem niciodată! se plânse băiatul. 

— Nu există cal care să se poată măsura cu viteza curentului 
unui râu de munte. Panta este mare şi apele coboară la vale 
foarte repede. Şi, apoi, Juba este obosit şi trebuie să ne ducă pe 
amândoi, nu trebuie să-i cerem mai mult decât poate da. Dar 
nu-ţi face griji: o să mergem mai departe pe firul apei şi sunt 
sigur că prietenii noştri fie că vor ajunge la un loc puţin adânc 
lângă mal şi se vor opri, fie vor acosta după dorinţă când apele 
râului se vor mai linişti ajungând la şes. Acolo o să ne aştepte şi 
o să fim din nou împreună. 

— Dar de ce au făcut asta? întrebă Romulus. Ar fi putut să 
treacă pe pod şi abia după aceea să taie funiile la capătul de pe 
malul nostru. 

— Aşa este, dar Vatrenus a luat cea mai înţeleaptă decizie: a 
acţionat ca un adevărat strateg şi ca un brav soldat ce este. A 
fost extraordinar, la gândeşte-te: dacă ar fi făcut după cum spui 
tu, am fi fost împreună cu toţii, dar pe jos şi, prin urmare, am fi 
mers atât de încet încât barbarii ar fi avut timpul să arunce vreo 
punte improvizată peste apele râului sau să le oprească mai 
sus, ca să ne ajungă din urmă, fără prea mari eforturi, în 
maximum o zi de mers. În felul acesta, însă, tovarăşii noştri au 
posibilitatea, dacă reuşesc să se salveze, să ia o distanţă mai 
mare de urmăritori, în timp ce noi, pentru că suntem doar doi, 
ne putem mişca mult mai rapid şi mai uşor, ne putem ascunde, 
putem schimba direcţia de mers sau poate chiar să mai găsim 
un cal şi astfel viteza noastră de mers să crească mult. 

Romulus se gândi câteva clipe, apoi spuse: 

— Cred că ai dreptate, dar mă întreb ce poate gândi 
Ambrosinus şi cum s-o fi simțind acum, când suntem despărțiți. 

— Ambrosinus se descurcă foarte bine şi sfaturile sale vor fi 
neînchipuit de preţioase pentru prietenii noştri. 

— Şi asta este adevărat, dar îţi dai seama că este pentru 
prima oară de când m-a întâlnit, la vârsta de cinci ani, că 
suntem despărțiți unul de altul? 

— Vrei să spui că el s-a aflat întotdeauna alături de tine de 
când îl cunoşti? 

— Aşa este. Mai mult decât tata şi mai mult decât mama, mai 
mult decât oricine altcineva. Este omul cel mai înţelept şi mai 


inteligent pe care l-am cunoscut vreodată şi mă surprinde 
mereu prin tot ce face: de când am fost luaţi prizonieri de 
Odoacru, l-am văzut făcând lucruri pe care nu le mai făcuse 
niciodată şi nu m-aş mira câtuşi de puţin să mai aibă în minte 
cine ştie câte secrete şi cine ştie câte alte posibilităţi. 

— Cred că ţii foarte mult la el, spuse Aurelius. 

Băiatul zâmbi, amintindu-şi de unele momente din viaţa 
petrecută împreună cu preceptorul său. 

— Câteodată este foarte ciudat, spuse, dar este omul pe care- 
| iubesc cel mai mult pe lume. 

Aurelius nu mai spuse nimic. Indemnă calul să meargă mai 
repede ca să nu rămână prea în urmă faţă de podul de plute, pe 
care şi-l închipuia plutind foarte repede pe râu, şi nici să nu se 
apropie prea mult urmăritorii care aveau, probabil, intenţia ca la 
prima ocazie să treacă apa. Merseră mult timp aşa, fără niciun 
obstacol, prin locuri minunate, admirând crestele munţilor pe 
care soarele la asfinţit le scălda într-o lumină purpurie, pe lângă 
lacuri de o limpezime incredibilă, lucind ca nişte oglinzi care 
reflectau verdele intens al pădurilor, albul orbitor al zăpezilor, 
albastrul curat al cerului. Romulus era copleşit de atâta 
frumuseţe şi privea uluit în jurul său la fiecare schimbare de 
privelişte sau de lumină. Aurelius îi mai dădu lui Juba puţin răgaz 
ca să se odihnească, lăsându-l din nou să meargă la pas. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, spuse Romulus. Ce 
ţinut o fi acesta? 

— In vechime era ţara helveţilor, un popor care aparţinea 
neamului celților care a avut curajul să-l înfrunte pe marele 
Caesar. 

— Cunosc episodul acela, răspunse Romulus. Am citit De Be//o 
Callico de mai multe ori. Dar de ce au vrut oare să părăsească 
un ţinut atât de frumos? 

— Oamenii nu se mulţumesc niciodată cu ceea ce au, 
răspunse Aurelius. Sunt condamnaţi să caute mereu altceva: noi 
pământuri, noi zări, noi bogății. Aşa cum indivizii luaţi separat 
doresc să se ridice deasupra celorlalţi, să exceleze prin bogăţie 
sau prin vitejie sau prin isteţime, tot aşa se întâmplă şi cu 
popoarele şi cu naţiunile. Acest lucru dă naştere, pe de o parte, 
unor progrese neîntrerupte în domeniul cunoaşterii, al explorării 


de noi teritorii, al meşteşugurilor şi, în general, în cele mai 
variate activităţi umane, pe de altă parte duce la conflicte şi la 
ciocniri deseori sângeroase. Este un efort supraomenesc şi 
zadarnic: pentru tot ceea ce obţinem cu preţul unor strădanii 
uriaşe plătim pe urmă un preţ cumplit. Şi, deseori, la sfârşit, 
pierderile sunt mai mari decât avantajele obţinute. Helveţii 
aveau munţii şi poate că-şi doreau câmpii, terenuri întinse şi 
roditoare. Sau poate că se înmulţiseră peste măsură şi văile 
acestea deveniseră neîncăpătoare pentru ei. Credeau că dacă 
se vor întinde şi la câmpie vor deveni un popor mai puternic, 
mai numeros şi, prin urmare, va creşte şi forţa lor militară. Dar, 
până la urmă, au ajuns să dispară. 

— Şi tu, Aurelius, întrebă Romulus, tu ce ţi-ai dori? Ce ai vrea? 

— Eu aş vrea... pace. 

— Pace? Nu pot să cred aşa ceva: tu eşti un războinic, cel mai 
puternic şi mai curajos pe care l-am văzut vreodată. 

— Nu sunt un războinic, sunt doar un soldat. Nu-i acelaşi 
lucru. Lupt doar de nevoie, pentru a apăra ceva în care cred. 

Dar nimeni nu ştie mai bine decât un soldat, decât un miles, 
cât de îngrozitor este războiul. Aş vrea ca, într-o bună zi, să 
trăiesc într-un loc liniştit şi singuratic, să cultiv pământul şi să 
cresc animale, să pot dormi liniştit fără să trebuiască să sar în 
picioare în toiul nopţii, la cel mai mic foşnet, cu sabia pregătită 
în mână. Să mă trezesc la cântecul cocoşilor şi nu la semnalul 
de trâmbiţe care dau alarma. Şi mi-aş dori, mai ales, pacea 
sufletească de care n-am avut parte niciodată. Par dorinţe, la 
urma urmelor, modeste şi totuşi imposibil de realizat. Trăim într- 
o lume care parcă a înnebunit, o lume în care nimic nu mai este 
sigur pentru nimeni. 

Soarele cobora acum sub linia orizontului trimiţându-şi 
ultimele raze împurpurate pe crestele maiestuoase care se 
înălţau în jurul lor. Aurelius căută să se apropie cât mai mult de 
râu ca să nu piardă contactul cu singura cale pe care ar fi ajuns 
la camarazii săi, dar îşi dădea seama că în acelaşi timp exista 
riscul de a fi descoperit de oamenii lui Wulfila care, cu siguranţă, 
nu renunţaseră la urmărire. 

— O să ne odihnim cât mai puţin posibil, spuse, şi după aceea 
o s-o pornim din nou la drum. 


— Ei unde or fi în clipa aceasta? întrebă Romulus. 

— In faţa noastră, desigur, la cel puţin o zi de mers. Râul nu 
se odihneşte niciodată, curge la vale toată ziua şi toată noaptea, 
iar ei călătoresc o dată cu râul. Noi trebuie să mergem pe cărări 
abrupte, strâmte şi anevoioase, trecând prin păduri şi peste 
pâraie. 

Romulus luă păturile de la şa, pregătind cu ele un culcuş în 
scobitura unei stânci, într-un loc mai ridicat care domina 
împrejurimile, în timp ce Aurelius scotea zăbala calului şi-i 
punea căpăstrul. 

— Aurelius... 

— Da, Cezare. 

Romulus ezită o clipă, nedumerit de insistența cu care 
Aurelius folosea acest titlu, apoi întrebă: 

— S-ar putea să nu-i mai găsim niciodată? 

— Este o întrebare la care cunoşti deja răspunsul: da. Poate 
că pe râul acesta sunt vârtejuri, poate şi cataracte şi ţancuri 
care ies din apă şi pot face ţăndări plutele acelea. Dacă ar 
cădea în râu, apa este aproape îngheţată şi nimeni nu poate 
rezista decât foarte puţin timp. Şi totul în jur nu-i decât gheaţă 
şi zăpadă. Pe timp de iarnă, muntele este locul cel mai 
neprietenos. În plus, ar putea fi pe aici bande de tâlhari, grupuri 
de soldaţi dezertori porniţi în căutarea prăzilor, într-o asemenea 
lume, pericolele sunt nenumărate. 

Romulus se culcă în tăcere, învelindu-şi umerii cu pătura. 

— Dormi, îi spuse Aurelius, Juba o să ne fie o santinelă 
pricepută: dacă s-ar apropia cineva, el ne va da de ştire şi vom 
putea pleca imediat. In plus, eu dorm întotdeauna iepureşte. 

— Şi ei? La ce distanţă de noi s-ar putea afla? 

— Urmăritorii noştri? Nu ştiu. Poate că la câteva ore de mers, 
poate la o jumătate de zi, poate la mai mult. Dar nu cred că sunt 
prea departe. Şi noi lăsăm urme destul de evidente pe zăpadă, 
aşa că până şi un copil ar putea merge după ele. 

Romulus mai tăcu o vreme, după care mai întrebă: 

— Ce s-ar întâmpla dacă ne-ar ajunge din urmă? 

Aurelius ezită câteva clipe înainte de a-i răspunde. 

— Faci faţă primejdiilor atunci când ele apar. Dacă te gândeşti 
prea mult la ele, nu faci decât să-ţi înrăutăţeşti situaţia: creşte 


frica, imaginaţia face ca ameninţarea să devină mai mare decât 
în realitate. Când te afli pe neaşteptate în faţa primejdiei, 
mintea îşi pune în mişcare toate resursele, corpul îţi este întărit 
de o energie nouă, bătăile inimii se îndesesc, muşchii se 
încordează şi sunt gata de luptă, duşmanul devine o ţintă care 
trebuie doborâtă, sfărâmată, nimicită... 

Romulus îl privi cu o admiraţie neţărmurită. 

— Tu nu eşti doar un soldat, Aurelius. Eşti şi un războinic... 

— Devii astfel după ce ani de zile eşti nevoit să trăieşti în 
mijlocul unor ameninţări permanente, printre grozăvii şi 
distrugeri, printre masacre şi nenorociri, torturi şi maltratări de 
tot felul. În fiecare dintre noi există o fiară adormită şi războiul 
este acela care o trezeşte. 

— Pot să te mai întreb ceva? 

— Sigur că da. 

— La ce te gândeşti când stai tăcut ore întregi şi nu auzi nici 
cuvintele mele atunci când încerc să-ţi spun ceva? 

— Chiar fac aşa ceva? 

— Da. Poate că te plictisesc cu sporovăiala mea sau chiar te 
enervez. 

— Nu, Cezare, nu... încerc doar să... caut să... 

— Ce anume? 

— Să-mi amintesc unele lucruri. 

XXX 

Podul de plute, scăpat din funiile care-l ţineau legat la mal, 
fusese târât cu mare viteză de curent şi îşi păstrase la început 
poziţia de-a curmezişul albiei râului, ceea ce putea duce repede 
la o nenorocire. Se vedea, într-adevăr, cam la o jumătate de 
milă mai la vale, o stâncă ascuţită în mijlocul apei care ar fi 
despicat în două fragila alcătuire de buşteni. Ambrosinus îşi 
dădu seama imediat de pericol şi strigă: 

— Treceţi cu toţii pe pluta de la margine, repede! şi el ajunse 
primul mergând în patru labe ca să nu cadă în apă. Ceilalţi îl 
urmară şi, pe măsură ce greutatea creştea pe pluta din stânga, 
aceasta plutea mai iute şi venea în faţă, în timp ce restul 
plutelor se deplasau tot spre stânga. Orientat astfel, convoiul 
trecu prin dreapta stâncii, foarte aproape, dar fără să se 
izbească de ea şi cu toţii respirară uşuraţi. 


— Avem nevoie de nişte pari ca să-i folosim în loc de vâsle, 
spuse Ambrosinus. Încercaţi să prindeţi din mers vreo creangă 
mai groasă dusă de ape. 

— Am putea să desprindem o parte din plute, propuse 
Vatrenus. 

— Nu, am căpăta o viteză prea mare şi am pierde din 
stabilitate, coada aceea lungă a plutelor de la urmă menţine 
direcţia pe firul apei. Avem nevoie cât mai repede de pari cu 
care să vâslim. 

Dar pe apă nu pluteau crengi groase, ci doar bețe prea subţiri 
pentru a fi folosite ca vâsle. Atunci, Batiatus se apropie de 
balustradă. 

— Asta ar fi bun? strigă el ca să se facă auzit prin vuietul din 
jur. Ambrosinus îi răspunse afirmativ şi etiopianul smulse fără 
prea mare efort parapetul din stânga, un fel de par lung, cioplit 
grosolan, şi se duse lângă Ambrosinus care acum făcea pe 
cârmaciul acelei ciudate ambarcaţiuni. Viteza continua să fie 
foarte mare şi în faţă păreau să apară cataracte: apa parcă 
fierbea şi făcea spume din mijlocul apei către dreapta, până 
aproape de mal şi Ambrosinus îi ordonă lui Batiatus să înfigă în 
partea stângă parul, pe fundul apei, cu toată puterea de care 
era în stare şi chiar mai mult decât atât. Batiatus execută cu o 
surprinzătoare pricepere manevra şi pontonul coti spre stânga 
trecând razant pe lângă cataractă, dar coada nu reuşi să-şi 
schimbe direcţia la fel de repede ca plutele din faţă, astfel încât 
ultimul segment se izbi violent de stâncile care ieşeau din apă şi 
se sfărâmă cât ai clipi din ochi. 

Oamenii se întoarseră să privească buştenii transformați în 
mii de  aşchii risipite printre  vârtejurile înspumate ale 
cataractelor, apoi atenţia lor se îndreptă imediat asupra 
necesităţii de a-şi menţine echilibrul ameninţat de zdruncinături 
şi clătinături. În unele momente aveau senzaţia că se aflau 
călare pe un cal sălbatic, atât de dese şi de puternice erau 
oscilaţiile plutelor pe valurile care urmau forma neregulată a 
fundului apei şi a malurilor. Bolovani uriaşi îndreptaţi către 
centrul curentului făceau să apară praguri şi vârtejuri 
neaşteptate, iar după scurte porţiuni pe care albia râului se 
lărgea şi viteza mai scădea urmau altele pe care panta creştea 


şi viteza creştea din nou, obligându-i pe ciudaţii navigatori la 
eforturi permanente şi susţinute pentru a rămâne în picioare. La 
un moment dat, curentul începu să se mai domolească şi 
obstacolele de la fundul apei deveniră mai rare şi mai puţin 
periculoase, dar apărură porţiuni întinse de prundiş pe care 
puteau eşua oricând şi efectele ar fi fost la fel nedorite. În una 
dintre aceste schimbări neaşteptate de direcţie, Orosius îşi 
pierdu echilibrul, se rostogoli pe podina din scânduri şi căzu în 
apă. 

— Orosius a căzut în apă! strigă îngrijorat Demetrios. Repede, 
să-l ajutăm, curentul îl îneacă! Vatrenus tăie cu o lovitură de 
sabie una dintre funiile care serviseră la ancorarea podului şi o 
aruncă de mai multe ori înspre camaradul său din apă, dar 
acesta nu reuşi s-o prindă. 

— Dacă nu reuşim să-l scoatem, o să moară de frig, strigă 
Ambrosinus. Atunci, Livia, fără să scoată vreo vorbă, îşi legă 
funia de mijloc şi-i dădu lui Vatrenus celălalt capăt. 

— Ţine-o bine, spus ea şi se aruncă în apă înotând din toate 
puterile către Orosius care se afla acum pradă curentului şi nu 
mai avea putere să reacționeze. Ajunse la el şi-l apucă de 
centură, strigând: 

— L-am prins! Trageţi! Repede! 

Vatrenus şi ceilalţi traseră de funie din răsputeri, în timp ce 
Batiatus încerca să menţină cât mai bine direcţia, până când 
mai întâi Livia şi după ea Orosius, pe jumătate leşinat, fură 
urcați pe plută. Erau uzi până la piele, şi îngheţaţi iar tovarăşii 
lor îi acoperiră cu mantii pentru a-şi putea scoate hainele ude şi 
a se usca. Amândoi clănţăneau din dinţi şi erau vineţi de frig şi 
de efortul pe care-l făcuseră. Orosius mai reuşi să îngaime un 
„Mulţumesc”, după care leşină. Vatrenus se apropie de Livia şi-i 
puse o mână pe umăr. 

— Şi eu care nu voiam să vii cu nou! Eşti puternică şi cu suflet 
mare, fato. Ferice de bărbatul cu care, într-o zi, o să-ţi uneşti 
viaţa. 

Livia îi răspunse cu un zâmbet chinuit şi se duse să se 
cuibărească pe lângă Ambrosinus. 

Către seară, curentul începu să se domolească şi râul să se 
lărgească pe măsură ce coborau către zona cu dealuri şi 


podişuri, dar nu putură să găsească niciun loc în care să 
coboare de pe plută ca să-l aştepte pe Aurelius care, bănuiau ei, 
urma să vină pe urmele lor cât de repede putea. A doua zi de 
dimineaţă ajunseră la locul de vărsare a unui alt curs de apă ce 
venea dinspre stânga lor, iar după încă o zi, pe seară, când râul 
se afla deja într-o zonă aproape netedă, putură să îndrepte 
plutele către mal şi să le ancoreze cu o funie de un ţăruş înfipt 
în mal. Marea lor aventură pe apă ajunsese în punctul final: 
acum trebuia să aştepte cu răbdare ca grupul să se 
reîntregească şi ca mica armată să aibă din nou un conducător 
suprem şi un împărat. Ambrosinus, care, dintre toţi, era, poate, 
cel mai îngrijorat, încercă să le insufle celorlalţi linişte şi 
încredere în reuşită. Şi părea să le dea încredere şi pacea care 
domnea în acele locuri, vederea păstorilor care se întorceau cu 
vitele acasă, la grajduri, dunga roşie pe care o lăsase soarele pe 
nori când dispărea sub linia îndepărtată a orizontului, legănarea 
liniştită a apelor râului, vâslitul rar al barcagiilor care coborau pe 
firul curentului ca să ajungă şi ei la adăpostul de noapte. 

— Dumnezeu ne-a ajutat, spuse Ambrosinus. Şi va continua 
să ne aibă în pază pentru că slujim binele şi pentru că suntem 
hăituiţi. Eu sunt sigur că în cel mai scurt timp o să ne întâlnim 
cu ceilalţi. 

— Am fost salvaţi mai ales datorită ţie, spuse Vatrenus. Nu 
ştiu cum ai făcut ca să manevrezi hardughia asta printre 
cataracte, vârtejuri şi bolovani. Cred, învăţătorule, că eşti un 
adevărat vrăjitor. 

— La mijloc nu-i decât principiul lui Arhimede, dragă prietene, 
îi răspunse Ambrosinus. Pluta care se afundă cel mai mult în apă 
pluteşte mai rapid şi le trage după ea pe cele mai uşoare dacă şi 
curentul este puternic, în timp ce atunci când curentul este mai 
slab, ea opune o rezistenţă mai mare. De aceea am schimbat 
poziţia greutăților îndată ce am ajuns în ape mai liniştite: a fost 
suficient să-l trimit pe Batiatus pe pluta din coadă. Aş vrea acum 
să cobor pe mal cu Livia care am înţeles că are ceva bani şi să 
căutăm ceva de mâncare: laptele şi brânza ar trebui să se 
găsească din belşug pe aici şi poate că şi pâine. 

Descoperi că nu departe de ei se afla un sat, numit Magia, şi 
că oamenii mai vorbeau încă într-un dialect celtic nu prea diferit 


de limba sa natală. Dar conducătorii comunităţii şi preotul care 
ţinea slujbele creştine în mica bisericuţă din sat se exprimau 
într-o latină surprinzător de bună. Reuşi să afle de la ei că râul 
pe care se aflau era Rinul. In curând aveau să ajungă la un lac 
mare, apoi, la nişte cataracte imposibil de trecut şi doar pe 
uscat puteau ajunge din nou la cursul râului, cel mai mare din 
Europa şi unul dintre cele mai mari din lume, al doilea cel puţin 
după Tigru şi Eufrat care curgeau prin paradisul pământesc. 
Ambrosinus confirmă. 

— Uite, aici este arătat drumul. Vom coborâ pe firul apei şi 
vom putea ocoli o serie de pericole, ajungând astfel, poate, şi la 
Ocean. Dar mai întâi trebuie să găsim o navă adevărată, este o 
adevărată minune că am ajuns teferi până aici pe un pod de 
plute, purtaţi de forţa curentului. 

Le vorbi celorlalţi şi despre situaţia existentă mai la nord, 
unde francii ocupaseră teritorii întinse în ceea ce fusese într-o 
vreme Gallia, provincia cea mai bogată şi mai credincioasă a 
Imperiului. Partea sa centrală, în schimb, rămăsese un fel de 
insulă a romanităţii, guvernată de un general pe nume Siagrius 
care se proclamase rege al romanilor. 

— De aceea, cred că, într-un anumit loc, am putea debarca pe 
malul apusean, încheie el, pornind mai departe pe uscat, până 
vom ajunge pe malurile canalului britanic: acolo, în sfârşit, vom 
mai avea doar o singură zi de navigaţie până la ţara mea. 
Doamne Dumnezeule! Cât timp a trecut, cine ştie câte lucruri s- 
au schimbat, câţi cunoscuţi de-ai mei nu mai sunt... câţi prieteni 
vor fi uitat de mine! 

— Vorbeşti de parcă am vedea deja țărmurile acelea, spuse 
Livia. Dar drumul este lung până acolo şi presărat cu obstacole, 
la fel ca acela pe care l-am parcurs deja. 

— Ai dreptate, răspunse Ambrosinus, dar sufletul este mai 
iute decât picioarele, mai iute decât cel mai iute dintre bidivii şi 
nu-i este frică de nimic. Oare nu-i aşa? 

— Aşa este, recunoscu Livia. 

— Şi tu, nu te mai gândeşti din când în când la oraşul tău de 
pe mare? Nu-i duci lipsa, oare? 

— Ba da, foarte mult, şi totuşi nu m-aş fi putut despărţi de 
Romulus... 


— Şi de Aurelius... dacă am înţeles eu bine. 

— Da, şi de Aurelius, dar în tot acest timp în care am stat 
împreună, doar o singură dată m-a lăsat să înţeleg că încearcă 
pentru mine ceva care s-ar putea numi un sentiment şi a fost în 
noaptea aceea de la Fanos, când eram siguri că a doua zi 
trebuia s-o apucăm pe drumuri diferite, că urma să nu ne mai 
vedem niciodată. Şi în noaptea aceea, nici eu nu am avut curajul 
să-i spun acele cuvinte pe care poate că le aştepta din partea 
mea. 

Pe faţa lui Ambrosinus apăru o expresie gravă. 

— Cugetul lui Aurelius este sfâşiat de o îndoială neliniştitoare 
care i s-a instalat în minte. Până când nu va rezolva enigma care 
îl chinuie, în sufletul său nu va mai fi loc pentru altceva. Poţi să 
fii sigură de asta. 

Ajunseseră într-un loc din care puteau vedea râul şi 
Ambrosinus schimbă pe neaşteptate vorba. 

— Trebuie să facem rost de o barcă, spuse el. Este neapărat 
necesar. Dacă Aurelius a reuşit să scape de urmărirea lui 
Wulfila, ar putea fi aici în cel mult două zile şi ar trebui să fim 
gata să ridicăm ancora. Pregătiţi cina: eu sper să mă întorc cât 
de repede şi cu veşti bune. 

Se despărţi de ea şi se îndreptă către debarcaderul la care 
erau acostate mai multe bărci rămase acolo pentru a petrece 
noaptea. Câţiva pescari îşi expuseseră pe tarabe peştii pe care-i 
pescuiseră şi mai mulţi cumpărători se tocmeau deja pentru ei. 
Pe bărci începuseră să se aprindă felinarele care-şi reflectau 
lumina palidă în undele marelui fluviu. 


XXVIII 


Ambrosinus se întoarse când era deja întuneric, însoţii de doi 
hamali care aduceau piei de oaie, pături şi mantii pentru noapte 
şi anunţă că se înţelesese cu un barcagiu care transporta sare 
către nord, coborând pe cursul Rinului. Contra unei sume destul 
de mari, omul era dispus să-i ducă până la destinaţie, la 
Argentoratum, unde, dacă totul mergea bine, ar fi ajuns cam 
după o săptămână de navigaţie. În plus, îşi făcuse pomană cu ei 
şi nu le luase mulţi bani, astfel că putuseră să petreacă noaptea 
în condiţii ceva mai bune, sub cerul acela rece şi într-un loc atât 
de umed. Optimismul unei asemenea perspective nu se 
potrivea, însă, cu sentimentul de nesiguranţă şi de îngrijorare pe 
care îl încerca fiecare dintre ei pentru soarta lui Aurelius şi a lui 
Romulus, despre care nu se mai ştia cam de multişor nimic. Işi 
dădeau seama că toată strădania şi nenumăratele pericole pe 
care le înfruntaseră până atunci nu mai aveau niciun rost în 
lipsa băiatului. Îşi dădeau seama că soarta lor era legată de a lui 
şi că soarta băiatului depindea la rândul ei de sprijinul şi 
contribuţia lor, astfel încât lipsa acelui punct de referinţă părea 
să le golească existenţa de orice semnificaţie. 

Ambrosinus se aşeză pe plută, cu picioarele încrucişate, luă 
puţină pâine şi brânză din cina pregătită pe unul dintre scuturi şi 
începu să mănânce fără prea mult chef. 

— Am făcut socoteli peste socoteli, spuse Vatrenus. Dacă mă 
gândesc la terenul pe care-l străbate râul, ajung la concluzia că 
ar trebui să avem în faţa lor un avans cam de două zile de mers. 

— Ar însemna că va trebui să-i mai aşteptăm toată noaptea 
asta, mâine toată ziua şi poate şi în ziua de poimâine? întrebă 
Orosius. 

— S-ar putea, dar nu putem fi siguri. Eu sunt convins că 
Aurelius încearcă să pună o distanţă cât mare între ei şi 
urmăritori, iar Juba este un cal iute şi rezistent. Cu siguranţă, se 
odihnesc cât mai puţin şi merg cât se poate de mult, remarcă 
Demetrios. 


— Da, interveni şi Batiatus, dar zilele sunt acum foarte scurte 
şi, noaptea, drumul pe munte nu este posibil sau poate fi foarte 
periculos, aşa încât mă îndoiesc că Aurelius ar risca să cadă în 
vreo prăpastie sau calul să-şi rupă vreun picior. Eu aş face o 
socoteală a timpului doar având în vedere etape mai scurte. 

Fiecare dintre ei îşi spunea părerea şi, foarte curând, deveni 
clar că socotelile fiecăruia dintre ei nu coincideau cu ale 
celorlalţi tovarăşi. 

— S-ar putea să fie chiar pe-acolo pe sus, pe înălțimile acelea, 
spuse Livia privind către munţi. Poate că le este foame şi frig, or 
fi şi sleiţi de puteri. În fond, noi am avut mai mult noroc, chiar 
dacă în drumul nostru am avut parte de multe peripeții. 

Vatrenus încercă să dea discuţiei o notă de optimism. 

— Poate că ne facem griji degeaba. S-ar putea ca Wulfila să 
nu fi reuşit să treacă râul sau că a pierdut mult timp mergând în 
sus şi în jos pe mal, căutând un vad. Aurelius merge aşa cum 
poate şi va sosi atunci când va putea. Ştie că îl aşteptăm într-un 
ioc pe care să-l poată vedea şi că nu vom pleca de lângă plutele 
astea până când nu ne va zări. 

— N-am putea să-i dăm un semnal luminos? propuse 
Demetrios. Dacă s-ar afla acolo sus, l-ar vedea şi asta le-ar da 
mai mult curaj. Vor înţelege că suntem aici şi îi aşteptăm. Scutul 
meu este din metal şi l-am putea lustrui făcându-l ca oglinda... 

— Mai bine nu, îi răspunse Ambrosinus. Oricum, ei ştiu asta şi 
ne vor găsi pentru că nu se vor îndepărta niciodată de râu. Un 
semnal luminos i-ar atrage atenţia şi lui Wulfila, pentru că, fiţi 
siguri, n-a renunţat la urmărire. Nu va avea linişte până când nu 
ne va ucide pe toţi, vă spun eu. Acum, încercaţi să vă odihniţi: 
am avut o zi grea şi nu ştim ce ne mai aşteaptă şi mâine. 

— O să fac eu prima de pază, spuse Livia. Nu mi-e somn. Şi se 
duse în partea din faţă a plutei, aşezându-se pe margine, cu 
picioarele spânzurând peste apă. Ceilalţi îşi întinseră pe 
scândurile plutei blănile de oaie aduse de Ambrosinus şi se 
culcară unul lângă altul ca să se mai încălzească reciproc, 
acoperindu-se cu mantiile. Ambrosinus rămase mai departe de 
ei, scrutând mult timp întunericul şi, într-un târziu, se apropie de 
Livia. 


— Ar trebui să dormi şi tu. Locul acesta este destul de liniştit, 
aşa că un bătrân om de ştiinţă ar fi în stare să facă el de pază. 

— Dar am mai spus: nu mi-e somn. 

— Nici mie. Aş putea să mai stau puţin cu tine... dacă vrei. 

— Mi-ar face chiar plăcere. Cu atât mai mult cu cât am lăsat o 
discuţie neterminată, îţi aminteşti? 

— Da, sigur că da. 

— Vorbeai de un secret din viaţa lui Aurelius. 

— Da, aşa este. Lucruri pe care le-am auzit fără să vreau, în 
noaptea aceea de la Fanos şi în cealaltă, de la trecătoare, pe 
când alunecam spre prăpastie. 

— Despre ce este vorba? întrebă Livia tulburată. 

— Poate că, mai întâi, ar trebui să-mi spui ceea ce ştii tu 
despre el. 

— Destul de puţin. 

— Sau ceea ce crezi că ştii. 

— Eu... eu cred că el este acel tânăr erou care, timp de nouă 
luni, a apărat Aquileia de hunii lui Attila şi care s-a sacrificat 
cedându-mi mie şi mamei mele ultima posibilitate de scăpare, în 
noaptea în care oraşul a fost cucerit datorită unui trădător. 

— Cum de poţi fi sigură de asta? 

— O simt. Ştiu că nu greşesc. 

Ambrosinus căută prin întuneric să întâlnească privirea Liviei. 

— De fapt, l-ai minţit... Nu-i aşa? Aveai nevoie de un om care 
să poată întreprinde o acţiune imposibilă şi ai vrut să pui pe 
seama lui amintirea unui erou care poate că a dispărut cu ani şi 
ani în urmă. 

— Nu... răspunse Livia. Poate că la început; dar, apoi, când l- 
am văzut luptând, făcând minuni de vitejie, riscându-şi viaţa 
pentru a o salva pe a celorlalţi, n-am mai avut nici o îndoială: el 
este eroul de la Aquileia şi, chiar dacă n-ar fi aşa, pentru mine 
acesta este adevărul. 

— Un adevăr pe care el îl refuză. Şi din cauza aceasta voi nu 
vă puteţi pune de acord, este fantoma care se află între voi şi vă 
înstrăinează unul de celălalt. Ascultă-mă, nici o amintire, nici o 
imagine a trecutului nu se poate instala în mintea lui dacă 
dedesubt este un gol. Nu se poate construi nimic pe apă. 

— Crezi? Dar eu am văzut făcându-se acest lucru. 


— Aşa este, oraşul tău din lagună. Dar aici este cu totul 
altceva, aici este vorba despre sufletul unui om, de mintea lui 
rănită, de sentimentele lui. Şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, a 
apărut din trecutul lui un alt adevăr şi acesta este pe cale să-l 
distrugă. 

— Despre ce adevăr vorbeşti? Spune-mi, te rog să-mi spui. 

— Nu pot. Nu am dreptul să fac asta. 

— Înţeleg, spuse Livia, resemnată. Dar nu putem face nimic 
pentru el? 

Ambrosinus oftă. 

— Trebuie să facem astfel încât adevărul să iasă la iveală, 
singurul adevăr, din străfundurile minţii lui unde este 
înmormântat de atâţia ani. Eu poate că aş şti cum, dar este 
groaznic, groaznic... S-ar putea să nu reziste la aşa ceva. 

— Pe unde o fi el acum, Ambrosine? 

La întrebarea ei, văzu că bătrânul devine ţeapăn, cu privirile 
absente, iar întreaga sa făptură părea concentrată într-o 
sforţare îngrozitoare. 

— Poate că este... că este în pericol, spuse el cu o voce 
ciudată, parcă metalică. 

Livia veni mai aproape şi-l privi uluită. Dintr-o dată, el parcă 
nici nu se mai afla acolo: gândul şi poate chiar şi sufletul său 
erau undeva departe. Călătoreau pe cărări misterioase, explorau 
tărâmuri îndepărtate şi întinderi nesfârşite şi îngheţate ale 
zăpezilor. Rătăcea peste munţi, purtat pe aripile vântului, 
printre pădurile de brazi şi piscurile semeţe, plutea peste 
oglinda lacurilor îngheţate, tăcut şi nevăzut ca o pasăre 
răpitoare de noapte. 

Livia nu mai spuse nimic şi rămase mult timp pe gânduri, 
ascultând foşnetul slab al undelor printre legăturile plutei. Un 
vânt rece dinspre miazănoapte alungă norii, dezvelind pentru 
câteva clipe discul argintiu al lunii. Figura lui Ambrosinus, 
întrezărită în lumina aceea diafană, părea o mască din ceară; 
pleoapele erau nemişcate, ochii albi şi goi ca aceia ai statuilor. 
Doar gura îi era deschisă, ca şi cum ar fi strigat ceva, dar fără a 
scoate niciun sunet, dar răsuflarea nu i se ghicea după aburi, ca 


la ceilalţi oameni, de parcă încetase să mai şi respire. 
XXX 


Strigătul ascuţit al unei răpitoare sfâşie liniştea adâncă a 
pădurii şi Aurelius se trezi din somnul său vecin cu veghea, privi 
în jur şi trase cu urechea, încercând să prindă şi cele mai mici 
tresăriri ale aerului îngheţat. Scutură umărul lui Romulus care 
dormea încovrigat lângă el. 

— Repede, îi spuse în şoaptă, trebuie să plecăm. Wulfila este 
pe aici pe undeva. 

Romulus îşi roti înspăimântat privirile, dar totul în jur era 
liniştit şi peste tot domnea tăcerea, iar luna se arăta din când în 
când printre nori şi printre vârfurile brazilor. 

— Repede, îl îndemnă din nou Aurelius. Nu avem nici o clipă 
de pierdut. Puse zăbala calului şi-l apucă de frâu, pornind-o pe 
jos la vale, câte de repede putea, de-a lungul potecii care 
traversa pădurea, cu Romulus alergând pe lângă el. 

— Dar ce ai văzut? îl întrebă copilul gâfâind. 

— Nimic. M-a trezit un țipăt, un semnal de alarmă. Este 
instinctul meu. M-am obişnuit să simt primejdia, după atâţia ani 
de război. Aleargă, trebuie să mergem cât de repede putem. 

Trecură de pădure şi se aflau într-un loc descoperit, pe o 
întindere albă de zăpadă. Luna răspândea o lumină puternică pe 
care strălucirea zăpezii o făcea să pară şi mai intensă şi Aurelius 
văzu în apropierea lor dârele lăsate de două roţi care ieşeau din 
pădure şi se îndreptau spre vale. 

— Pe acolo, spuse. Pe acolo pe unde trece un car, terenul este 
bun. Acum putem, în sfârşit, să încălecăm. Hai, urcă, sus! 

— Dar, nu înţeleg... nu-i nimeni care... 

Dar Aurelius nu-i răspunse: îl apucă de braţ, îl trase în sus pe 
spinarea calului, în faţa sa, şi dădu pinteni animalului. Juba porni 
în galop pe povârniş, ţinându-se pe urmele carului, pe pajiştea 
acoperită de zăpadă. În depărtare se zărea pata mai întunecată 
a unui sat şi Aurelius îşi îndemnă din nou calul. In dreptul 
primelor case, fură întâmpinați de un cor de lătraturi şi atunci 
coti spre fundul văii până când ajunse pe o mică platformă ceva 
mai înaltă, de unde putea vedea albia râului. Scoase un suspin 
de uşurare şi, pentru scurt timp, lăsă la pas pe Juba ca să-şi mai 
tragă sufletul. Vrednicul animal, scăldat în sudoare, scotea pe 
nări trâmbe lungi de aburi şi sforăia, muşcându-şi zăbala, ca şi 


cum ar fi fost nerăbdător să pornească din nou în galop. Poate 
că şi el simţea apropierea primejdiei. 
XXX 

Wulfila şi războinicii săi se apropiară de marginea pădurii şi 
observară imediat urmele lăsate pe mantia imaculată a zăpezii: 
urmele unui cal care ceva mai încolo se uneau cu cele ale unui 
car, coborând de-a lungul pantei, înspre vale. Unul dintre ai lui 
descălecă şi pipăi urmele cu vârfurile degetelor. 

— Potcoava din spate nu are decât trei cuie şi urmele 
picioarelor din faţă sunt mai adânci decât ale celor din spate, 
între şa şi grumazul calului duce o greutate. Ei sunt. 

— În sfârşit! exclamă Wulfila. Acum îi avem în mână, nu ne 
mai pot scăpa. 

Ridică braţul şi făcu semn oamenilor săi să-l urmeze în galop 
spre râu. Erau în jur de şaptezeci şi, la trecerea lor, se stârnea 
un nor alburiu, ca un halo de pulbere argintie pe care luna Îl 
făcea să scânteieze asemenea unui magic curcubeu nocturn. 
Treziţi de lătratul din ce în ce mai puternic al câinilor, câţiva 
dintre locuitorii satului ieşiseră din case şi priveau miraţi acea 
cavalcadă fantastică traversând întinsul luminiş aflat mai sus de 
satul lor. Îşi făcură semnul crucii, gândindu-se că erau nişte fiare 
blestemate despre care se spunea că ieşeau noaptea din iad, în 
căutare de victime pe care să le târască după ei în chinurile din 
lumea de dincolo, apoi se retraseră prin case, rămânând cu 
urechea lipită de obloane, tremurând de frică, până când 
tropotul copitelor se pierdu în depărtare şi ultimul dintre câinii 
de pază se linişti scoțând doar un scheunat umil. 

XXX 

Lumina rece a zorilor începu să străbată treptat stratul subţire 
de nori care acoperea bolta cerului, trezindu-i rând pe rând pe 
oamenii care dormeau pe plută, înveliţi în mantii. 

Se ridică şi Livia şi-şi trecu mâinile peste frunte şi tâmple: i se 
părea că totul fusese doar un vis şi că, în realitate, Ambrosinus 
nu-i spusese niciodată nimic. Într-adevăr, şi el dormea alături de 
ceilalţi, întins pe pieile de oaie. De pază făcea Demetrios care, în 
clipele acelea părea să observe cu atenţie linia dealurilor 
acoperite de zăpadă. Ambrosinus îi îndemnă să se mute pe 
barca destinată să-i ducă spre nord, astfel încât să fie gata de 


plecare în orice moment. Plutele urmau să le lase ca o 
compensație însuşi barcagiului, acesta urmând să le folosească 
pentru transporturile sale de marfă pe râu. 

Acesta era un bărbat cam de cincizeci de ani, voinic, lat în 
umeri, cu plete lungi cărunte, îmbrăcat cu o tunică de postav şi 
având pe burtă un şorţ din piele. Vorbea apăsat, uneori chiar 
răstit. 

— Nu mai pot să aştept prea mult, spuse el îndată ce-i văzu. 
Lumea începe să taie porcul şi are nevoie de sare ca să prepare 
carnea. Şi mai este un pericol, mult mai important. Cu cât 
înaintăm în iarnă, cu atât riscăm mai mult să fim blocaţi când o 
să ne aflăm mai la nord. Asta înseamnă că apele râului pot şi ele 
să îngheţe, iar gheaţa poate prinde şi strivi barca mea. 

— Dar ne-am înţeles că putem aştepta până diseară. Crezi că 
dacă o să mai aşteptăm doar câteva ore se schimbă prea mult 
situaţia? Încercă să-l înduplece Ambrosinus. Livia observă că 
vocea bătrânului era foarte slabă, parcă răguşită, faţa îi era 
pământie şi brăzdată de cute adânci, ca şi cum n-ar fi închis 
ochii toată noaptea. 

— Îmi pare rău, continuă barcagiul, dar vremea, după cum 
vedeţi, este pe cale să se schimbe, se lasă şi ceața, aşa că 
navigația poate deveni foarte periculoasă. Nu-i vina mea că vine 
vremea rea. 

Ambrosinus nu se dădu bătut. 

— Ţi-am lăsat şi plutele şi ai deja un câştig de pe urma 
transportului pe care-l faci, iar pentru călătoria noastră vei primi 
alţi bani. Fii bun şi acceptă rugămintea noastră. Aşteptăm alţi 
prieteni care vor sosi în curând. Fii sigur de asta. 

Dar barcagiul era de neînduplecat. 

— Trebuie să plec, răspunse el. Nu ştiu ce să vă spun. 

Vatrenus se apropie şi el. 

— Eu ştiu ce o să-ţi spun. Ascultă-mă bine: ori faci cum îţi 
spunem de bunăvoie, ori de nevoie. Suntem înarmaţi cu toţii aşa 
că o să pleci atunci când o să-ţi spunem noi. 

Barcagiul se retrase înfuriat la pupa bărcii şi începu să discute 
cu echipajul. 


— N-ar fi trebuit să faci asta, spuse Ambrosinus. Întotdeauna 
este mai bine să negociezi, este întotdeauna mai bine să 
convingi decât să obligi. 

— O fi şi cum spui tu, răspunse Vatrenus, dar, pentru 
moment, mai suntem legaţi la mal doar pentru că argumentele 
mele au fost mai convingătoare decât ale tale. 

Abia terminase de vorbit că Livia strigă: 

— Uite-i, ei sunt! 

Şi aşa era. Aurelius şi Romulus coborau cât puteau de iute 
dealul, dar erau urmăriţi, de-acum, foarte aproape, de călăreţii 
lui Wulfila care atacau cu săbiile scoase din teacă şi scoțând 
urlete înfricoşătoare. Barcagiul văzu scena şi pricepu imediat că 
nepreţuita sa ambarcaţiune urma să se transforme într-un câmp 
de bătălie sau, mai rău, putea fi arsă ca pedeapsă de diavolii 
aceia urlători fiindcă îi adăpostise pe acei fugari care erau, 
poate, căutaţi pentru cine ştie ce crime. Strigă din răsputeri: 

— Ridicaţi ancora, acum! 

Şi doi oameni din echipaj desfăcură într-o clipă funiile de 
acostare, în timp ce un altul împingea cu o vâslă în chei ca să 
pună prova pe cursul apei. 

Vatrenus strigă ieşit din fire: 

— Nu! Să nu faceţi asta, nenorociţilor! 

Dar era prea târziu: barca se desprinsese de mal şi se 
îndepărta acum încet de cheiul la care fusese ancorată. Livia 
văzu că Aurelius avea un moment de nesiguranţă: se îndrepta 
către plute dar vedea, probabil, că nu se afla nimeni pe ele. 
Strigă din toate puterile: 

__— Suntem aici! Suntem aici! Aleargă, Aurelius, aleargă! 
Incepu să-şi agite prin aer mantia, iar ceilalţi o imitară agitându- 
se şi strigând şi ei: 

— Aici! Suntem aici! Vino repede! 

Aurelius îi văzu, strânse între genunchi coastele lui Juba şi 
trase puternic de hăţuri, obligându-şi calul să cotească brusc. 
Apoi, îl îndemnă din nou, strigând: 

— Dii, Juba, dii! şi-l lovi de câteva ori cu frâul peste gât şi 
peste crupă. Barca plutea acum paralel cu malul şi era pe cale 
să depăşească partea din faţă a pontonului. Aurelius îl parcurse 
în plină viteză până la capăt, după care îl îndemnă pe Juba să 


facă un salt acrobatic şi să aterizeze pe grămada de sare, 
afundându-se în ea până la genunchi. Aurelius şi Romulus se 
lăsară pe o parte ajungând şi ei pe stratul albicios de sare care 
le amortiză căderea. Batiatus, văzând o asemenea schimbare 
rapidă a situaţiei, desfăcu cele două cârme de la pupa, le sprijini 
în furcheţii de pe bordul bărcii şi, folosindu-le ca pe nişte vâsle, 
dădu ambarcaţiunii o viteză mai mare. Wulfila străbătu şi el în 
galop pontonul, în plină cursă a urmăririi, dar fu nevoit să-şi 
oprească armăsarul în ultima clipă pentru a nu cădea în apă. 
Ajuns din urmă de oamenii săi, se văzu nevoit să asiste încă o 
dată, în culmea furiei şi a neputinței, la fuga prăzii pe care o 
urmărea cu atâta înverşunare. 

Vatrenus făcu înspre el un gest obscen, adăugând şi o 
expresie soldăţească pe care Romulus nu o înţelese. Băiatul 
veni lângă el, scuturându-şi sarea de pe haine. 

— Ce înseamnă să mă pupi în c...? îl întrebă el, neştiutor. 

— Cezare! îl mustră Ambrosinus. Nu trebuie să spui 
asemenea cuvinte. 

— Înseamnă „să mă săruţi în fund”, îi răspunse liniştit 
Vatrenus. După care îl luă în braţe şi-l ridică pe deasupra 
capetelor celorlalţi, strigând cât îl ţinea gura: 

— Bine-ai venit, Cezare! 

Se dezlănţui o explozie de bucurie fără seamăn pe care 
încordarea o înăbuşise până atunci. Se îmbrăţişau fericiţi cu toţii 
şi chiar şi Juba avu parte de asemenea manifestări, aşa cum se 
cuvenea acestui brav animal care-i salvase atât de eroic pe 
Romulus şi pe Aurelius. Batiatus lăsă din nou cârma pe seama 
echipajului şi luă parte şi el la veselia camarazilor săi. 

In tot acest timp, Wulfila continua să-i urmărească de pe mal, 
agitând sabia Cezarilor, ca pe o veşnică şi neostoită ameninţare. 
Aurelius se rezemă de parapetul din dreapta bărcii înfruntându- 
şi duşmanul, primind valul urii acestuia ca pe un vânt îngheţat 
care-i biciuia faţa şi nu-şi dezlipea privirile de la sabia 
strălucitoare pe care barbarul o strângea în pumn. Călăreţii 
trăgeau asupra lor nori de săgeți, dar toate cădeau în apa din jur 
cu plescăituri uşoare. Una singură făcu o boltă mai înaltă şi căzu 
pe punte, dar scutul lui Demetrios, ridicat fulgerător de acesta, 
o opri înainte de a o nimeri pe Livia. Cu fiecare clipă care trecea, 


distanţa de mal devenea tot mai mare şi în curând nici săgețile 
nu mai puteau fi de niciun folos. 

Atunci Romulus se apropie de Aurelius şi-l strânse de braţ. 

— Nu te mai gândi la sabia aceea, îi spuse. N-are nici o 
importanţă că ai pierdut-o. Sunt atâtea lucruri mult mai 
importante decât acesta. 

— Care? întrebă Aurelius, amărât. 

— Ne-am întâlnit cu toţii, suntem din nou împreună. Şi, pentru 
mine, cel mai important este că mă iubesc cu toţii. Sper că şi tu. 

— Te iubesc, Cezare, răspunse Aurelius fără să se întoarcă 
spre el. 

— Să nu-mi mai spui „Cezar”. 

— Te iubesc, dragă băiete, răspunse Aurelius. Apoi se întoarse 
în sfârşit către el şi-l îmbrăţişă cu putere, cu ochii înotând în 
lacrimi. 

În momentul acela, norii deşi se risipiră dintr-o dată, ceața 
care se târa pe deasupra apei dispăru şi razele soarelui se 
răspândiră pe suprafaţa marelui râu, luminând cu putere 
întinderea de zăpadă de pe maluri şi făcând-o să strălucească 
asemenea unei mantii de argint. Rămaseră cu toţii ca vrăjiţi de 
imaginea aceea, ca şi cum ar fi întrezărit în ea o speranţă 
luminoasă. Apoi, dinspre pupa, din micul grup al veteranilor, 
vocea răguşită a lui Rufius Vatrenus începu să cânte, rar şi 
solemn, imnul închinat soarelui, străvechiul carmen saeculare al 
lui Horaţiu: 


Alme Sol curru nitido diem qui 
promis et celas... 


Vocii lui Vatrenus i se alătură a doua, apoi a treia şi a patra, 
apoi cele ale Liviei şi chiar a lui Aurelius: 


aliusque et idem 
nasceris, possis nihil 
Roma visere maius... 


Romulus avu un moment de ezitare şi privi înspre 
Ambrosinus. 


— Dar este un imn păgân... spuse băiatul. 

— Este imnul măreției Romei, băiatul meu, care nu ar fi ajuns 
la o asemenea strălucire dacă Dumnezeu n-ar fi îngăduit-o. 
Acum, când ea se îndreaptă către amurg, este drept să-i înălţăm 
acest cântec de slavă. Şi se alătură şi el corului. 

Cântă şi Romulus. Işi înălţă şi el vocea încă limpede de copil, 
aşa cum nu mai făcuse niciodată până atunci, reuşind să se facă 
auzită printre cele profunde şi puternice ale tovarăşilor săi, 
unindu-se cu cea a Liviei, încordată şi pătrunzătoare. Barcagiul, 
atras şi el de atmosfera aceea atât di înălţătoare, cântă 
împreună cu ei alăturându-se melodiei, chiar dacă nu cunoştea 
cuvintele. 

In cele din urmă, cântecul se stinse, în timp ce soarele, după 
ce învinsese norii şi răspândise ceata, triumfa strălucitor pe 
cerul acelei zile de iarnă. 

Romulus se apropie de barcagiul care tăcea acum şi avea în 
privire o lumină ciudată, ca aceea a unei puternice emoţii. 

— Eşti roman şi tu? îl întrebă. 

— Nu, răspunse barcagiul. Dar aş vrea să fiu. 


XXIX 


Lacul Brigantium apăru în faţa lor ca o oglindă enormă 
strălucind în mijlocul pădurilor şi păşunilor pe care se zăreau 
case singuratice şi sate. Le trebui o zi întreagă pentru a-l 
traversa de la un capăt la altul, până la un promontoriu care 
despărţea, ca o furcă, două golfuri lungi şi înguste. Barca intră 
pe cel de-al doilea şi aruncă ancora pentru noapte lângă un mic 
oraş numit Tasgaetium. A doua zi, călătoria lor reîncepu din 
locul în care râul îşi continua curgerea către miazănoapte. 

— Suntem din nou pe Rin, anunţă barcagiul când vasul porni 
pe braţul care ducea spre vărsare. O să coborâm astfel până 
ajungem la Argentoratum. Dar, înainte de aceasta, ne aşteaptă 
un spectacol cum n-aţi mai văzut şi nici n-o să mai aveţi ocazia 
să vedeţi în viaţa voastră: marile cataracte. 

— Cataracte? întrebă Orosius care nu uitase sperietura din 
timpul ultimei sale aventuri de pe râu. Dar asta înseamnă că 
sunt periculoase. 

— Nici pomeneală, răspunse barcagiul, cataractele au o 
înălţime de peste cincizeci de picioare şi o lărgime de cinci sute, 
iar apa care se prăbuşeşte la vale face un zgomot ca de tunet. 
Dacă faceţi linişte şi ciuliţi urechile, acum, cu vântul ăsta 
favorabil, puteţi să-l auziţi chiar de aici. 

Tăcură cu toţii privindu-se unii pe alţii cu nelinişte, nereuşind 
să înţeleagă care va fi rezultatul unui asemenea anunţ. Într- 
adevăr, în depărtare se auzea un fel de bubuit înăbuşit, contopit 
cu alte zgomote din natură, care ar fi putut veni de la cataracte. 

Ambrosinus se apropie de barcagiu: 

— Bănuiesc că ai şi o altă cale: un salt de cincizeci de picioare 
mi se pare exagerat chiar şi pentru o barcă solidă cum este a ta. 

— Presupunerea ta este exactă, răspunse barcagiul. O să 
tragem la mal şi mergem acolo pe uscat. Este un sistem special, 
cu sânii trase de boi, care ne va duce pe uscat până mai jos de 
cascade. 

— Pe toţi zeii! exclamă Ambrosinus. Un dio/kos! Cine ar fi 
putut crede, în aceste ţinuturi barbare? 


— Ce ai spus? întrebă Vatrenus. 

— Un diolkos: o cale terestră de trecere pentru navele care 
trebuie să depăşească un obstacol natural. Exista un asemenea 
procedeu peste istmul Corintului, în antichitate, ceva cu 
adevărat spectaculos. 

Barca acostase. Un grup de edecari o ancoră temeinic pe un 
suport cu roţi, în timp ce barcagiul se tocmea pentru preţul 
trecerii. Apoi, un vizitiu îndemnă boii să pornească la drum şi 
impunătorul vehicul se puse în mişcare. Juba fu coborât pe 
pământ şi putu astfel să-şi mai dezmorţească picioarele printr-o 
lungă şi liniştită plimbare. Fu nevoie de aproape două zile de 
mers şi de câteva schimbări ale saniei pentru ca barca să 
ajungă pe un teren mai plat şi, când trecu prin dreptul 
cataractelor, cu toţii se opriră ca să privească uimiţi imensul zid 
al apelor înspumate, arcul curcubeului care îl traversa ca un 
pod, de la un mal la celălalt, vârtejurile şi bulboanele, fierberea 
tumultuoasă a apelor în locul în care râul îşi relua drumul către 
apus. 

— Ce minune! exclamă Romulus. Seamănă puţin cu cascadele 
de pe Nera, doar că sunt de o mie de ori mai înalte! 

— Mulţumeşte-i lui Wulfila! râse Demetrios. Dacă n-ar fi fost 
el, n-ai fi văzut niciodată o asemenea minune. 

Incepură să râdă şi ceilalţi, în timp ce barca era adusă din nou 
să plutească pe apele râului. Râdeau cu toţii, de parcă ar fi jucat 
un joc, cu excepţia lui Ambrosinus. 

— Ce ai, Ambrosine? îl întrebă Livia. 

Bătrânul se încruntă: 

— Wulfila. Călătoria aceasta pe uscat ne-a făcut să pierdem 
aproape tot avansul pe care-l aveam faţă de el. În momentul 
acesta, el ar putea fi pe oricare din dealurile acelea. 

La auzul acestor cuvinte, râsetele începură să se stingă 
devenind în curând doar un murmur abia auzit. Unii începură să 
privească mai atent înălțimile din jur, alţii, rezemaţi de parapet, 
priveau la curgerea leneşă a apelor. 

— Curentul şi-a mai pierdut din iuţeală, continuă Ambrosinus, 
şi, când ne vom îndrepta spre nord, vom avea şi vântul din faţă. 
Cu atât mai mult cu cât barca asta a noastră este uşor de 
recunoscut după mormanul de sare din mijloc şi prin prezenţa 


unui cal la bord. Nimeni nu mai avea chef să râdă şi nici măcar 
să mai sporovăiască. 

— Ce-o să facem, de fapt, atunci când vom ajunge la 
Argentoratum? întrebă Livia ca să mai abată atenţia de la 
subiectul acela. 

— Cred că ar trebui să intrăm neapărat în Gallia, unde am fi 
mai puţin expuşi, răspunse Ambrosinus. Luă harta pe care o 
desenase la acea mansio de la Fanos şi pe care Livia i-o 
înapoiase după întâlnirea lor de la trecătoare, o întinse pe o 
bancă şi le făcu semn celorlalţi să se apropie. 

— Uitaţi-vă aici, spuse el. Cam aceasta este situaţia. Aici, în 
partea centrală şi de sud a ţării se află vizigoții, de mulţi ani 
prieteni şi aliaţi ai poporului roman. Au luptat pe câmpiile 
Cataloniei împotriva lui Attila, sub ordinele lui Aetius cu care 
regele vizigot era prieten bun. Mai mult, el a plătit cu viaţa 
credinţa în această prietenie: a căzut în luptă în timp ce apăra 
cu mare vitejie aripa dreaptă a poziţiei aliate. 

— Aşadar, nu toţi barbarii sunt cruzi şi sălbatici, remarcă 
Romulus. 

— N-am spus niciodată aşa ceva, răspunse Ambrosinus. Din 
contra. Mulţi dintre ei sunt extraordinar de curajoşi, de 
credincioşi, de sinceri, calităţi care, din păcate, nu mai fac parte 
din comportarea noastră aşa-zis civilizată. 

— Dar nu este mai puţin adevărat că au provocat distrugerea 
Imperiului nostru, a lumii noastre. 

— Nu noi suntem vinovaţi, spuse Batiatus. Eu am omorât atât 
de mulţi încât nici nu le mai ştiu numărul. 

Ambrosinus se întoarse la miezul problemei. 

— Aici nu este vorba, dragă băiete, de a face deosebirea 
dintre cine este bun şi cine rău. Cei pe care noi îi numim 
„barbari” erau popoare care trăiau de când lumea ca nomazi în 
nesfârşitele stepe sarmatice. Aveau tradiţii, obiceiuri, un anumit 
mod de viaţă. Apoi, la un moment dat, au început să ne atace 
graniţele. Poate că, în ţinuturile lor, fusese foamete sau epidemii 
care le-au răpus animalele, poate că au fost mutaţi din loc de 
alte popoare care plecau din locurile lor natale: este greu de 
stabilit cauza. Este posibil şi ca ei să-şi fi dat seama de sărăcia 
lor în contrast cu bogăţia noastră, văzând cât de sărace erau 


corturile lor din piei faţă de casele noastre din cărămidă şi din 
marmură, de vilele noastre, de palatele noastre. Aceia dintre ei 
care trăiau în apropierea graniţei şi făceau negoţ cu noi vedeau 
diferenţa uriaşă dintre viaţa lor atât de sărăcăcioasă şi risipa pe 
care o făceam noi. Vedeau peste tot bronz, aur şi argint, 
frumuseţea monumentelor, abundența şi rafinamentul mâncării, 
a vinurilor, eleganța veşmintelor şi a bijuteriilor, rodnicia 
ogoarelor. Au fost orbiţi şi fermecaţi, şi-au dorit şi ei să trăiască 
astfel. Aşa au început atacurile, încercările de a forţa sistemele 
noastre de apărare sau, în alte cazuri, o presiune continuă, o 
infiltrare treptată. Confruntarea durează de trei sute de ani şi 
încă nu s-a încheiat. 

— Ce spui tu? S-a sfârşit totul: lumea noastră nu mai există. 

— Greşeşti. Roma nu este totuna cu o rasă, cu un popor sau 
cu un neam. Roma este un ideal şi idealurile nu pot fi distruse... 
Romulus clătină neîncrezător din cap: cum putea omul acesta să 
mai aibă atâta credinţă, când în jur nu era decât tristeţe şi 
distrugere? Ambrosinus împunse din nou harta cu degetul. 

— Aici, între Rin şi Belgica, sunt francii, despre care ţi-am mai 
spus câte ceva. Trăiau în codrii Germaniei, acum locuiesc pe 
teritoriile cele mai fertile din Gallia, la apus de Rin. Şi ştii cum au 
reuşit să treacă peste râu? Cu ajutorul frigului. Intr-o noapte, 
temperatura aerului a scăzut atât de mult încât Rinul a îngheţat 
şi, la ivirea zorilor, soldaţii noştri au avut parte de o imagine 
incredibilă: o armată imensă de soldaţi călare apărea din ceaţă 
şi înainta pe râul transformat într-o lespede uriaşă de gheaţă. Ai 
noştri au luptat eroic, dar au fost învinşi. 

— Aşa este, adeveri Orosius. Eu am auzit povestea asta, pe 
Dunăre, de la un veteran. Rămăsese aproape fără niciun dinte în 
gură, iar corpul îi era acoperit de cicatrice, dar avea o memorie 
încă bună. Şi tabloul acelor călăreţi care traversau râul era un 
coşmar pe care-l avea deseori, făcându-l să tresară în somn, 
strigând: „Alarmă, alarmă! Uite-i că vin!” Unii spuneau despre el 
că era nebun, dar vă asigur că nimeni nu îndrăznea să-şi bată 
joc de el pentru aceasta. 

— La nord-est, continuă Ambrosinus, puteţi vedea ce-a mai 
rămas din provincia romană Gallia care a devenit independentă. 


Domneşte acolo Siagrius, generalul roman care le-a impus 
tuturor să-l recunoască drept rex Romanorum. 

Doar un biet soldat putea să pretindă un titlu atât de vechi şi, 
în acelaşi timp, răsunător... 

— Ei, învăţătorule, se burzului în glumă Batiatus, şi noi 
suntem nişte simpli soldaţi, dar avem şi noi nişte calităţi. Eu nu 
pot să spun că nu-mi place Siagrius ăsta. 

— Da, poate că ai dreptate. Ne-ar conveni să trecem prin 
regatul său care încă mai este bine organizat şi aproape întreg 
teritoriul se află sub un control strict. Am putea ajunge până la 
Sena şi să coborâm pe cursul ei până la Parisii şi de acolo să 
atingem malul canalului britanic. Este o călătorie lungă şi grea, 
dar ar trebui să reuşim. O dată ajunşi pe canal, putem spera să 
ne pierdem urmele şi aproape sigur vom găsi o posibilitate de a 
trece dincolo. Sunt mulţi negustori care vin să vândă lâna oilor 
noastre în Gallia, unde este ţesută, şi să cumpere diferite 
obiecte care lipsesc pe la noi. 

— Şi, după aceea? Când vom ajunge, în sfârşit, în Britannia 
aia a ta? După aceea ne va merge mai bine, vom avea o viaţă 
mai uşoară? întrebă Vatrenus, sigur că toţi ceilalţi erau curioşi 
să afle aceste lucruri. 

— Mă tem că nu, răspunse Ambrosinus. Am plecat de acolo de 
atâta vreme şi nu ştiu nimic precis, dar nu-mi fac iluzii. După 
cum Ştiţi, insula este lăsată de capul ei de o jumătate de secol, 
multe căpetenii locale se războiesc între ele, dar eu sper că încă 
mai există instituţiile civile în oraşele cele mai importante şi, 
mai ales, în oraşul care s-a aflat în fruntea rezistenţei împotriva 
invaziilor din nord: Carvethia. Într-acolo ne îndreptăm şi, ca să 
reuşim, va trebui să traversăm aproape toată insula, de la sud la 
nord. 

Nu mai întrebă nimeni nimic. Oamenii aceia veniţi de pe 
coastele Mediteranei priveau în jurul lor şi vedeau un întreg 
continent aflat în puterea frigului: zăpada cuprinsese totul cu 
mantia sa uniformă acoperind orice demarcaţie, orice graniţă. 
Natura era aceea care-şi impunea legile, iar delimitările ei nu 
erau decât râuri, munţi şi păduri nesfârşite. 

Merseră aşa zile, chiar şi nopţi, atunci când lumina lunii le-o 
îngăduia. Coborau pe cursul marelui fluviu şi, pe măsură ce se 


îndreptau spre nord, cerul devenea din ce în ce mai senin, era 
tot mai frig şi vântul mai pătrunzător. Aurelius şi camarazii săi 
îşi făcuseră nişte tunici grosolane din blănile de oaie, aveau 
bărbi şi plete lungi şi neîngrijite şi, cu fiecare zi care trecea, 
semănau tot mai mult cu barbarii care locuiau prin acele 
ţinuturi. Romulus privea locurile prin care treceau cu mirare 
amestecată cu teamă; întinderea aceea pustie îi strecura în 
suflet neliniştea. Câteodată parcă regreta culorile de pe insula 
Capri şi ale mării, mireasma pinilor şi a ginestrelor, toamna atât 
de blândă încât părea o a doua primăvară, dar încerca să-şi dea 
singur curaj şi să nu se dea bătut, conştient că prietenii săi 
făcuseră o mulţime de sacrificii şi înfruntaseră nenumărate 
pericole pentru a-i fi de ajutor. Doar că toate acele sacrificii 
începeau să devină un fel de povară. Cu fiecare zi care trecea, 
le simţea ca pe nişte tributuri exagerat de grele, 
disproporţionate faţă de scopul în care erau făcute. În ochii săi, 
acel scop nu era altceva decât un plan pe care nimeni nu-l 
cunoştea în afară de Ambrosinus. Înţelepciunea lui şi 
cunoaşterea deplină a lumii şi a naturii nu încetau să-l 
uimească, dar cel mai mult îl neliniştea aerul misterios al acelui 
bărbat. După ce trecuseră clipele de fericire pentru eliberare şi 
pentru reîntâlnirea cu prietenii săi, acum era apăsat de 
îngrijorare şi, într-un fel, de sentimentul de vinovăţie faţă de 
acei oameni care-şi legaseră soarta de aceea a unui suveran 
fără ţară şi fără supuşi, a unui băiat sărac care n-ar fi putut să-şi 
plătească faţă de ei nici o datorie ca semn al recunoştinţei. 

Pe de altă parte, Vatrenus, Batiatus şi ceilalţi se simțeau, în 
realitate, din ce în ce mai legaţi unul de altul, nu atât în virtutea 
realizării unui scop sau a unui plan, ci, mai curând, datorită 
faptului că erau împreună, înarmaţi şi în marş. 

Neliniştea căpeteniei lor, expresia deseori absentă sau 
gânditoare a lui Aurelius îi tulbura, pentru că nu înțelegeau 
stările prin care trecea el şi nu ştiau la ce putea să-i ducă. Livia 
simţea şi ea la fel, dar tulburarea ei era cauzată de motive mult 
mai intime şi mai personale. 

Într-o seară se apropie de el în timp ce stătea rezemat de 
balustrada bărcii, singur, făcând de pază şi privind cum prora 
ambarcaţiunii despica undele cenuşii ale Rinului. 


— Eşti îngrijorat? îl întrebă. 

— Ca de obicei. Ne afundăm tot mai mult într-un teritoriu 
complet necunoscut. 

— Nu te mai gândi la asta. Suntem din nou laolaltă, cu toţii, 
aşa că o să trecem împreună prin tot ceea ce ne aşteaptă. Nu-i 
şi asta o consolare? Când tu şi Romulus eraţi prin munţi eu nu- 
mi găseam liniştea; căutam în minte să urmăresc fiecare pas pe 
care-l făceaţi, parcă vă vedeam pe potecile din adâncul acelor 
păduri, hăituiţi de duşmani, supuşi vitregiei naturii. 

— Şi eu mă gândeam la voi şi... mai ales la tine. 

— La mine? întrebă Livia, încercând să-i prindă privirea. 

— Da, aşa cum m-am gândit întotdeauna la tine, cum te-am 
dorit întotdeauna de când te-am văzut pentru prima oară 
îmbăindu-te la izvorul acela din Apenini, ca o zeiţă a pădurilor şi 
cum am suferit în fiecare clipă în care eram despărțiți. 

Livia simţi un tremur care-i cuprindea întregul corp şi nu din 
cauza crivăţului: era surpriza de a se afla pe neaşteptate în faţa 
unei posibilităţi de a pătrunde în sufletul lui Aurelius, ascultând 
mărturisirea sentimentelor lui în condiţii atât de neobişnuite. 

— De ce n-ai vrut niciodată să-ţi deschizi sufletul? îi spuse. De 
ce nu m-ai lăsat să-ţi cunosc sentimentele, iar când am încercat 
să fac asta m-ai îndepărtat, oprindu-mă să pătrund în vreun fel 
în sufletul tău? Viaţa mea nu mai are niciun rost departe de tine. 
Ştiu, am greşit şi eu, nu mi-am dat seama că te-am iubit încă din 
prima clipă, am vrut să rezist în faţa unui asemenea sentiment, 
să-l ţin bine ferecat în adâncul sufletului. Aveam impresia că era 
o manifestare de slăbiciune, că mă făcea mai vulnerabilă şi asta 
pentru că viaţa pe care o dusesem până atunci mă învățase să 
nu dau niciodată şi în faţa nimănui vreun semn de slăbiciune. 

— Nu voiam să te resping, răspunse Aurelius, şi nici nu-mi era 
frică să-mi deschid sufletul. Mă temeam de ceea ce tu ai fi putut 
vedea în adâncul lui. Tu nici nu-ţi dai seama ce port în minte, ce 
suferinţă trebuie să îndur şi ce luptă trebuie să duc cu 
fantasmele mele. Cum pot să mă unesc cu altcineva dacă eu 
însumi sunt divizat, dacă trebuie să mă tem în orice moment că 
ar putea apărea o amintire care m-ar schimba cu totul, făcând 
din mine un străin, o fiinţă poate demnă de ură şi de dispreţ. 
Înţelegi ce vreau să spun? 


Livia îşi rezemă capul de umărul lui şi-i căută mâna. 

— Nu-i aşa cum crezi tu: pentru mine eşti ceea ce văd, ceea 
ce cunosc. Te privesc în ochi şi văd un om bun şi generos. Şi, din 
acest moment, nici nu mă mai interesează dacă eşti cu adevărat 
acela care cred eu că eşti, dacă al tău este chipul care mi s-a 
întipărit în memorie de pe când eram copil. Nu mă interesează 
ce se poate ascunde în trecutul tău, despre orice ar fi vorba. 

Aurelius îşi îndreptă spinarea şi o privi ţintă în ochi, cu o 
expresie îndurerată. 

— Despre orice ar fi vorba? Dar ştii ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că te iubesc, soldatule, şi că am să te iubesc 
întotdeauna, orice soartă ne-ar aştepta. Şi dragostea poate face 
orice. Ne poate da forţa de a înfrunta nenumăratele piedici de 
pe calea vieţii, de a depăşi orice durere, orice dezamăgire. Nu te 
mai chinui singur: singurul lucru pe care vreau să-l ştiu în 
privinţa ta este dacă simţi şi tu ceea ce simt eu pentru tine. 

Aurelius o îmbrăţişă strâns, îi căută gura cu buzele lui însetate 
de iubire, o strânse şi mai tare în braţele lui vânjoase, ca şi cum 
ar fi vrut să-i transmită prin corpul său ceea ce nu putea 
cuprinde în cuvinte. 

— Te iubesc, Livia, îi şopti, mai mult decât îţi poţi închipui şi, 
în asemenea clipe, căldura pe care o simt în suflet ar fi în stare 
să topească toată zăpada şi toată gheaţa care ne înconjoară. 
Chiar dacă totul ne este acum potrivnic, chiar dacă viitorul mă 
nelinişteşte nu mai puţin decât trecutul, te iubesc cum nu te mai 
poate iubi nimeni în lumea asta sau în împărăţia iadului. 

— De ce acum? îl întrebă Livia. De ce ai ales clipa aceasta? 

— Pentru că eşti aproape de mine şi pentru că singurătatea 
mea, pe apele acestea îngheţate, în ceața aceasta nelămurită 
este de nesuportat. Strânge-mă în braţe, Livia, dă-mi forţa să 
cred că nimic nu ne va mai putea despărţi de acum înainte. 

Livia îşi petrecu braţele pe după gâtul lui şi rămaseră multă 
vreme astfel, strânşi unul într-altul, în timp ce vântul le agita şi 
le unea şuviţele de păr, ca într-o aureolă brun, abia întrezărită în 


lumina slabă a nopţii de iarnă. 
XXX 


Erau de-acum în ajunul ultimei nopţi de navigaţie şi barcagiul 
privea îngrijorat pojghiţa de gheaţă care se legăna pe apele 
fluviului. 

— Aveai dreptate să te temi, spuse Ambrosinus, apropiindu-se 
de el. Apa este pe cale să îngheţe. 

— Din păcate, da, răspunse barcagiul. Dar, din fericire, 
aproape că am ajuns. Mâine, spre seară, aruncăm ancora. Mă 
gândeam că puteam ruga pe vreun alt coleg de-al meu din port 
să vă ia cu el până la vărsarea râului în mare, dar, dacă lucrurile 
stau aşa, navigația va fi cu siguranţă întreruptă până când apele 
vor începe din nou să curgă. 

— Şi asta când s-ar întâmpla, primăvara? 

— Nu neapărat. Pot fi schimbări de temperatură chiar şi în 
toiul iernii. Aţi putea să cereţi găzduire undeva şi să aşteptaţi un 
asemenea moment. S-ar putea să fie doar o răcire trecătoare a 
vremii şi în acest caz v-aţi putea continua călătoria cu un alt 
vas, până la Ocean. De acolo puteţi trece uşor în Britannia, în 
prima zi cu mare calmă. 

A doua zi, după asfinţit, aruncară ancora în portul 
Argentoratum, exact la timp. Vântul începuse să bată mai cu 
putere dinspre nord, din ce în ce mai rece. Barcagiul privi grupul 
acela de fugari, îmbrăcaţi ca vai de ei, şi i se făcu milă. Unde 
aveau să se ducă fără să cunoască locurile, drumurile cele mai 
sigure, pe o asemenea iarnă care se înteţea şi aducea viscol şi 
zăpadă, ger şi foame? Se apropie de Ambrosinus care vârâse 
mâna în pungă ca să-i plătească şi-i spuse: 

— Ştii ce, las-o baltă: am avut destul noroc că am reuşit să 
aduc transportul până aici. Vântul dinspre nord o să mă ducă 
acasă mai repede decât mă puteam aştepta. Păstraţi pentru voi 
banii: s-ar putea să aveţi nevoie de ei. In noaptea asta aţi putea 
rămâne pe barca mea: probabil că ar fi mai sigură şi mai 
confortabilă decât orice han din oraş. În plus, n-o să fie nevoie 
să vă arătaţi peste tot. Duşmanii voştri s-ar putea să dea deja 
târcoale prin jur. 

— iți mulțumesc, răspunse Ambrosinus, şi în numele 
tovarăşilor mei. În situaţia noastră, un prieten este cel mai 
preţios lucru pe care l-am putea dori. 

— Şi mâine ce-o să faceţi? 


— Intenţia mea era să trecem pe malul celălalt, unde 
duşmanii noştri nu prea pot găsi sprijin, iar pe noi s-ar putea să 
ne ajute cineva. Să ne îndreptăm, prin urmare către Sena şi să 
coborâm pe cursul ei până la canalul britanic. 

— Cred că este o hotărâre bună. Doar să nu îngheţe Sena. 

— Dar cum o să facem ca să trecem pe malul celălalt? 

— Să aşteptăm până mâine şi o să vedem cum va bate vântul 
şi cum arată apa. Acum nu are rost să ne gândim la asta. 

— Aşa ziceam şi eu. 

Ambrosinus îşi adună camarazii şi le spuse ce aranjase pentru 
a doua zi. Hotărâră ca, oricum, câte unul dintre ei va face de 
pază. Se oferiră Vatrenus pentru primul schimb şi Demetrios 
pentru al doilea. 

— Am făcut de pază de atâtea ori pe Dunăre, cu zăpadă şi cu 
ger, spuse Demetrios, aşa că sunt obişnuit. 

La căderea întunericului, barcagiul coborâ la mal şi se 
întoarse noaptea târziu, anunţându-l de departe pe Vatrenus 
care era pregătit să dea alarma dacă ar fi fost cazul. Livia veni 
tot atunci, aducând un castron cu supă fierbinte pentru 
Vatrenus, apoi luă câteva mâini de orz dintr-un sac şi i le dădu 
calului. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebă barcagiul. 

— Sub punte, se odihnesc. Ai ceva noutăţi? 

— Din păcate, da, spuse. Vino după mine îndată ce poţi. ŞI 
coboră sub punte, ţinând în mână un felinar. 

Veni imediat după aceea şi Livia, iar omul începu să 
vorbească: ` 

— Aduc veşti nu prea bune. In oraş au sosit nişte necunoscuți 
care, din descrieri şi după purtări, ar putea fi urmăritorii voştri. 
Cer de peste tot informaţii despre un grup de străini care 
trebuiau să debarce în seara aceasta şi nu am nici o îndoială că 
pe voi vă caută. Dacă veţi coborâ de pe barcă, veţi fi descoperiţi 
foarte uşor. Promit bani mulţi oricui le-ar da informaţii şi, prin 
locurile acestea, vă spun eu, sunt oameni care şi-ar vinde şi 
mama pentru câţiva gologani. In plus, ca şi cum n-ar fi fost de 
ajuns, am auzit de la un coleg care venea dinspre nord că râul 
este complet îngheţat la treizeci de mile de aici. Chiar dacă aş 
vrea să vă duc eu mai departe, n-ar fi posibil. 


— Asta-i tot? întrebă Ambrosinus. 

— Am impresia că ne cam ajunge, remarcă Batiatus. 

— Da, tot, răspunse barcagiul. Şi mai trebuie să avem în 
vedere că ei sunt în stare să recunoască barca asta: au văzut-o 
de aproape şi nu poate fi confundată din cauza încărcăturii de 
sare de pe punte. Acum este întuneric beznă şi nu se poate 
vedea nimic, dar mâine, pe lumină, nu le va lua mult timp să ne 
descopere. Am de gând să descarc înainte de a se crăpa de ziuă 
şi să ridic ancora imediat: nu vreau să dea foc bărcii. N-aş fi 
crezut nici în ruptul capului că ar putea ajunge aici o dată cu 
noi. Trebuie să fi călărit fără întrerupere, dormind puţin sau 
deloc, sau poate că s-au urcat şi ei pe vreo barcă, mai rapidă 
decât a mea. Intr-o bună zi, dacă va fi să ne mai întâlnim pe 
undeva, aş fi tare curios să-mi spuneţi de unde atâta 
înverşunare la ei, dar acum sunt de luat hotărâri mai 
importante. Adică trebuie să vedeţi cum vă puteţi salva pielea. 

— Ne-ai putea da vreun sfat? întrebă Aurelius. Cunoşti mai 
bine decât noi locurile acestea şi oamenii de pe aici. 

Barcagiul întinse braţele în lături în semn de neputinţă. 

— O idee poate că aş avea eu, spuse Ambrosinus. Dar ne 
trebuie o căruţă. În clipa asta. 

— O căruţă? Nu este prea simplu la ora asta din noapte, dar 
ştiu unde poate fi închiriată una. Teoretic, ar trebui să o 
înapoiaţi la douăzeci de mile mai la vale de aici, dar există şi 
pierderi pe care ei le pun la socoteală: ceea ce câştigă ar trebui 
să-i despăgubească după două sau trei drumuri, aşa că nu vă 
faceţi prea multe scrupule. Mă duc să mă interesez: voi să fiţi 
gata... Aş putea să vă întreb ce vreţi să faceţi cu căruţa? 

Incurcat, Ambrosinus îşi plecă fruntea. 

— Ar fi mai bine ca tu să nu ştii nimic despre asta: înţelegi ce 
vreau să spun, nu-i aşa? 

Barcagiul fu de acord şi urcă pe punte. După câteva clipe 
dispăru în labirintul de străduţe care porneau din port. 

— Ce ai de gând? întrebă Aurelius. 

— O să facem ce au făcut francii acum treizeci de ani. Vom 
trece pe malul celălalt pe podul de gheaţă. 

— Noaptea, şi fără să ştim dacă gheaţa ne va ţine? întrebă 
Batiatus căscând larg ochii. 


— Dacă are cineva o idee mai bună, s-o vedem, răspunse 
Ambrosinus. Pregătiţi-vă bagajele şi să meargă careva sus ca 
să-l anunţe şi pe Vatrenus. Demetrios se oferi să se ducă el, dar 
Romulus, ridicându-se brusc în picioare, i-o luă înainte. 

— Mă duc eu. O să-i mai duc şi puţină supă fierbinte. Romulus 
dispăruse doar de câteva clipe pe punte, când sus se auziră 
tropăituri şi vocea lui Vatrenus care striga: 

— Stai pe loc, opreşte-te! Unde te duci? 

Ambrosinus îşi dădu seama ce se întâmpla şi începu să strige: 

— Fugiţi, pentru numele lui Dumnezeu, alergaţi după el! 

Aurelius o porni în goană ieşind din două salturi pe punte, 
urmat de Livia şi de Demetrios. Vatrenus era deja pe mal şi 
alerga strigând mereu: 

— Opreşte-te, stai pe loc, am zis! 

În urma lor veneau şi ceilalţi şi ajunseră într-un loc din care 
porneau trei străzi, în direcţii diferite. 

— Vatrenus a luat-o prin mijloc, spuse Demetrios. Eu o iau la 
dreapta, tu cu Livia la stânga: ne întâlnim aici îndată ce-l găsim. 

La o oarecare depărtare se auzea zgomot de paşi care 
alergau de zor şi glasul lui Vatrenus care continua să strige. 

Porniră cu toţii în direcţia aceea. În scurt timp, Aurelius ajunse 
la o bifurcaţie de străzi. 

— Pe acolo, îi spuse el Liviei. Eu o iau pe aici. 

În acest timp, Demetrios alerga pe o stradă în pantă pe care o 
credea paralelă cu cea aleasă de Vatrenus. Cercetă peste tot, 
scotoci prin toate ungherele, dar străzile erau pustii şi cufundate 
în beznă: era ca şi cum ar fi căutat un ac în carul cu fân. Nici 
Livia şi nici Aurelius nu avură mai mult succes. Se întâlniră cu 
toţii gâfâind la o răscruce. 

— De ce o fi făcut aşa ceva? întrebă Livia. 

— Nu pricepi? Nu vrea ca noi să mai înfruntăm pericole şi să 
suferim atâta pentru el. Se simte o povară şi o ameninţare 
pentru noi, aşa că vrea să dispară. 

— Doamne, Dumnezeule, nu! exclamă Livia abţinându-se să 
nu izbucnească în plâns. 

— Să-l căutăm în continuare, spuse Aurelius. Nu putea să 


ajungă prea departe. 
XXX 


În timpul acesta, Romulus ajunsese la o mică piaţă pe latura 
căreia se vedea o cârciumă şi se opri. Se gândea că ar putea 
intra acolo şi să se ofere ca servitor pentru curăţenie şi spălat 
de vase în schimbul adăpostului şi al mâncării. Se simţea singur, 
disperat, înspăimântat de gravitatea hotărârii pe care o luase, 
de ceea ce îl putea aştepta, dar era sigur că făcuse ce trebuia. 
Trase adânc aer în piept şi vru să pornească spre cârciumă, dar 
nu făcuse decât doi paşi că uşa se deschise larg şi, în lumina 
felinarului, apăru unul dintre barbarii lui Wulfila. În urma lui mai 
apărură alţi trei şi porniră în direcţia în care se afla el. Îngrozit, 
Romulus se întoarse, vrând s-o ia la fugă, dar se izbi de cineva 
care îi venea din direcţie opusă. Simţi o mână care-l înhăţa şi 
alta care-i astupa gura. Şi mai speriat, încercă să scape din 
strânsoare, dar auzi o voce cunoscută care-i şoptea: 

— Ssst! Sunt Demetrios. Stai cuminte: dacă ăia ne observă, s- 
a zis cu noi. 

Se dădură înapoi fără să facă nici cel mai mic zgomot şi, după 
aceea, Demetrios îl trase după el, alergând în direcţi, i portului. 
Acolo, îi aştepta Ambrosinus, cu faţa crispată de îngrijorare, 
ţinându-se de balustrada bărcii, cu ceilalţi doi camarazi lângă el. 

— Ce-ai făcut? izbucni el îndată ce-l văzu. Şi ridică mâna ca 
să-i tragă o palmă, dar Romulus nici nu clipi, privindu-l ţintă în 
ochi. Ambrosinus desluşi în privirea lui demnitatea şi măreţia 
suveranului său şi renunţă, plecând fruntea în jos. Ai pus în 
pericol viaţa tuturor, Livia, Vatrenus şi Aurelius te mai caută încă 
şi, în clipa aceasta, poate că se află în pericol de moarte. 

— Aşa este, confirmă Demetrios. Era să dau nas în nas cu 
oamenii lui Wulfila. Colindă prin oraş, e clar că ne caută peste 
tot. 

Atunci, Romulus izbucni în plâns şi alergă să se ascundă sub 
punte. 

— Nu fi prea aspru cu el, spuse Demetrios. Nu-i decât un copil 
şi trece prin nişte emoţii cumplite, trebuie să ia hotărâri peste 
puterile lui. 

Ambrosinus suspină şi se întoarse către balustradă ca să vadă 
dacă se întorc şi ceilalţi. Auzi, însă, vocea barcagiului: 


— V-am găsit o căruţă, spuse el urcând pe punte. Aveţi noroc. 
Dar trebuie să vă grăbiţi: omul care închiriază vrea să-şi închidă 
prăvălia şi să se ducă la culcare. 

— Am avut o problemă, îi răspunse Demetrios. Şi câţiva de-ai 
noştri sunt încă în oraş. 

— O problemă? Ce problemă? 

— Merg eu cu el, spuse Ambrosinus. Voi aşteptaţi-mă aici şi 
nimeni să nu mai plece, pentru numele lui Dumnezeu, până ce 
nu ne întoarcem. 

Demetrios dădu din cap şi rămase de santinelă, împreună cu 
Orosius şi cu Batiatus, aşteptându-i pe ceilalţi. Primul sosi 
Vatrenus şi, după el, în scurt timp, Livia, urmată de Aurelius. 
Erau în culmea disperării. 

— Liniştiţi-vă, le spuse Demetrios. L-am găsit eu, ca prin 
minune. Cred că voia să intre într-o cârciumă. Mai aveam un pic 
şi intram în ghearele măcelarilor ălora ai lui Wulfila. 

— Într-o cârciumă? întrebă nedumerit Aurelius. Şi acum unde 
este? 

— Jos. Dar l-a certat deja zdravân Ambrosinus. 

— Mă duc eu la el, spuse Livia şi coborâ sub punte. 

Romulus stătea ghemuit într-un colţ şi plângea deznădăjduit, 
cu capul rezemat pe genunchi. Livia se apropie de el şi-l 
mângâie pe păr. 

— Era să murim de frică, îi spuse. Să nu mai faci aşa ceva, te 
rog. Nu tu eşti acela care are nevoie de noi. Noi avem nevoie de 
tine, înţelegi ce-ţi spun eu? 

Romulus ridică fruntea şi-şi şterse lacrimile cu mâneca tunicii, 
apoi se ridică şi, fără să scoată nici o vorbă, o îmbrăţişă strâns 
pe Livia. De afară se auzea zgomotul unor roţi pe caldarâm. 

— Acum, hai cu mine, spuse Livia. la-ţi lucrurile, e timpul să 
plecăm. 


XXX 


Căruţa se afla deja pe chei şi Ambrosinus îi plătea 
proprietarului chiria, scăzând costul calului. 

— După cum vezi, spuse el, deja avem unul. 

Într-adevăr, Aurelius îl cobora pe Juba din barcă, conducându-l 
de căpăstru, ca să-l pună în locul bietei mârţoage care se afla 
între hulubele căruţei. 

— Pe toţi sfinţii, spuse căruţaşul, animalul ăsta n-are ce căuta 
la tras de căruţă. Dacă mi-l dai mie, îşi dau pe el doi cai de-ai 
mei, ce zici? 

Aurelius nu-l învrednici nici măcar cu o privire şi continuă să-şi 
înhame calul la căruţă. 

— Pentru el, calul ăsta este ca un frate, îi spuse Demetrios 
căruţaşului. Tu l-ai da pe fratele tău în schimbul gloabelor 
astora? 

Omul se scărpină în creştet. 

— Dacă l-ai cunoaşte pe fratele meu, l-ai da chiar şi în 
schimbul unui biet măgar. 

— Să plecăm, îi zori Ambrosinus. Cu cât o luăm din loc mai 
repede, cu atât putem fi mai liniştiţi. Ceilalţi urcară în căruţă 
după ce-l salutară şi-i mulţumiră barcagiului, aşezându-se pe jos 
şi sprijinindu-se cu spatele de obloane. O prelată din pânză 
cerată era întinsă pe câteva nuiele groase de salcie şi, în afară 
de faptul că-i ascundea vederii pe pasageri, le oferea şi un 
oarecare adăpost. Livia se cuibări sub acest coviltir, alături de 
Romulus. Aurelius apăru din spatele căruţei. 

— Eu o să merg pe jos, spuse. Juba nu este obişnuit să tragă 
după el o căruţă, s-ar putea speria. In timpul ăsta, voi încercaţi 
să vă mai odihniţi puţin. 

Ambrosinus strânse mâna barcagiului. 

— Îţi mulţumim foarte mult, îi spuse. Îţi datorăm viaţa şi nici 
măcar nu ştim cum te cheamă. 

— E mai bine aşa, n-are rost să-ţi mai încarci memoria. A fost 
un drum frumos şi tovărăşia voastră mi-a făcut plăcere. De 


obicei, fac drumul ăsta singur ca un câine. Dacă am înţeles bine, 
vrei să treci dincolo pe gheaţă. 

— După cât se pare, nu avem altă soluţie, confirmă 
Ambrosinus. 

— Aşa mi se pare şi mie. Dar fii foarte atent: gheaţa este mai 
groasă acolo unde râul curge mai încet; prin urmare, pe 
porțiunile în linie dreaptă, cel mai mare pericol este pe centru, 
în schimb, acolo unde sunt mai multe cotituri, gheaţa este mai 
subţire pe partea din exterior a curbei. Treceţi doar unul câte 
unul şi lăsaţi la urmă calul şi căruţa fără nimic în ea. Când 
ajungeţi dincolo, luaţi-o spre nord-vest: într-o săptămână de 
mers, puteţi ajunge la Sena, dacă aveţi parte de vreme bună. 
După aceea, totul va deveni mai uşor, cel puţin aşa sper. 
Dumnezeu să vă ajute. 

— Să te ajute şi pe tine, prietene. Într-o zi, poate că vei auzi 
vorbindu-se de băiatul acela pe care l-ai văzut rătăcind de colo- 
colo hăituit şi vei fi mândru că l-ai cunoscut şi că l-ai ajutat. 
Drum bun! 

Se despărţiră cu o ultimă strângere de mână şi Ambrosinus 
urcă în căruţă, ajutat de Orosius, apoi scoaseră oblonul din 
spate şi-l rezemară de unul dintre cele laterale. Demetrios îl 
anunţă pe Aurelius: 

— Suntem gata cu toţii. 

Căruţa se puse în mişcare, scârţâind şi zdrăngănind din toate 
încheieturile pe pavajul cheiului, după care dispăru în beznă. 

Merseră toată noaptea, parcurgând cam cincisprezece mile şi 
ţinând cu rândul hăţurile lui Juba. Apoi, când calul se mai obişnui 
cu noua sa muncă, Aurelius se aşeză şi el pe locul vizitiului şi-l 
conduse doar cu hăţurile şi cu vocea. În stânga lor, fluviul 
devenea din ce în ce mai alb şi compact, până când fu ca o 
lespede netedă de la un mal la celălalt. Frigul era pătrunzător şi 
ceața se transformase în timpul nopţii în chiciură, alcătuind 
podoabe fantastice de pulbere albă pe arbuşti şi pe trestii, pe 
iarba de pe mal şi pe tufişuri. Cerul era acoperit de nori subţiri, 
aflaţi la mare înălţime, care lăsau din când în când să se vadă 
primele raze ale soarelui ca un halo alburiu şi înceţoşat, ridicat 
cu puţin deasupra orizontului. 


Nimeni nu era liniştit. Mijlocul de transport de care dispuneau 
îi ascundea vederii, dar era lent şi vulnerabil. In plus, îi aştepta 
momentul cel mai periculos: traversarea fluviului. Avantajul unei 
anumite vizibilităţi date de lumina dimineţii nu era de prea mare 
folos pentru că lumina venită în mod egal, de la cer, de la 
zăpadă şi de la gheaţă făcea ca toate contururile şi dimensiunile 
să se contopească uniform în peisajul înconjurător, ca într-o 
ceaţă lăptoasă. Se desluşeau mai clar, mai ales datorită 
mişcărilor pe care le făceau, doar oamenii şi animalele. Rar se 
vedeau drumeţi: ţărani cu animale de povară purtând legături 
de crengi uscate sau de lemne de foc, vreun misionar singuratic 
sau cerşetori acoperiţi de zdrenţe. Cântecul cocoşilor anunţa o 
nouă zi în gospodăriile risipite prin câmpie şi, din când în când, 
se auzea câte un lătrat de câine pe care imensul spaţiu gol şi 
rece îl transforma într-un vaiet neliniştitor. 

Mai merseră încă vreo câteva mile, după care se opriră într-un 
loc în care albia fluviului era mai îngustă şi unde malul jos şi cu 
prundiş oferea o posibilitate mai mare de acces. Hotărâră ca doi 
oameni mergând pe jos să încerce soliditatea gheții, legaţi unul 
de altul cu o frânghie, astfel încât, dacă unul dintre ei, cel care 
mergea înainte, ar fi căzut în apă, celălalt să-l poată trage 
imediat afară. Pentru aceasta se oferiră Aurelius şi Batiatus, a 
cărui forţă şi statură urmau să asigure o mai mare siguranţă 
tovarăşului său. Sub privirile îngrijorate ale celorlalţi, cei doi 
înaintară pe crusta de gheaţă, bătând în ea cu mânerul unei 
sulițe pentru a-şi putea da seama, după sunet, de grosimea 
gheții. În scurt timp, ajungând pe la mijlocul fluviului, cei rămaşi 
pe mal îi vedeau din ce în ce mai mici. Acela era punctul critic, 
porţiunea în care gheaţa se formase mai la urmă, şi Aurelius se 
hotărî s-o încerce tăind-o cu sabia. Ţinând-o de mâner cu 
amândouă mâinile, el începu să sape cu toată forţa, răspândind 
în jur un nor de ţăndări strălucitoare ca nişte nestemate. 

Ajunsese la grosimea de un picior şi, la o ultimă lovitură, sabia 
se cufundă în apă. 

— Un picior grosime! îi strigă el îndărăt lui Batiatus. 

— O fi ajungând? îl întrebă etiopianul. 

— Ar trebui să fie de ajuns: nu putem să rămânem în locul 
ăsta prea mult timp şi la vedere. Deja suntem priviţi, uită-te 


acolo! Şi-i arătă un grup de drumeţi care se opriseră pe mal, 
privind la ciudata îndeletnicire a celor doi. Se întoarseră ca să se 
sfătuiască şi cu ceilalţi, după care o porniră spre malul opus, la 
distanţă de câţiva paşi unul de altul. 

— Să ne grăbim puţin, spuse Ambrosinus. Suntem prea 
expuşi, prea la vedere. Oricine a aflat despre noi ne poate 
recunoaşte. 

XXX 

Barcagiul care, la ora aceea, sperase să se afle deja în drum 
spre sud, era, din păcate, în cu totul altă situaţie. Descărcarea 
durase mult mai mult decât era prevăzut pentru că îndelungata 
expunere la umiditate întărise sarea. 

Operaţiunea nu se încheiase când oamenii lui Wulfila 
năvăliseră călări pe cheiul portului şi începuseră să inspecteze 
bărcile ancorate. Nu le trebuise mult timp ca s-o găsească pe 
cea încărcată cu sare, deşi aceasta fusese aproape descărcată, 
şi năvăliseră la bord cu săbiile scoase din teacă. 

— Staţi! Cine sunteţi? strigă barcagiul. Nu aveţi dreptul să 
urcați astfel pe barca mea. 

Wulfila sosi şi el şi porunci unuia dintre oamenii săi să-l facă 
să tacă şi să-l ducă sub punte. 

— Nu te preface că nu mă cunoşti! începu el. Ultima oară ne- 
am văzut acum vreo zece zile şi sunt sigur că n-ai uitat cum 
arăt, nu-i aşa? Şi se apropie de bietul om cu un rânjet 
ameninţător pe faţa pocită. Noi urmăream un dezertor ucigaş 
care s-a urcat pe barca ta călare pe cal. Şi avea şi un băiat cu el, 
nu-i aşa? 

Barcagiul îşi dădu seama că era pierdut: nu putea nega 
niciuna dintre aceste acuzaţii. 

— Îl aşteptau prietenii lui, răspunse. Au plătit pentru drum şi 
s-au purtat frumos. Nu puteam să... 

— Să taci! Oamenii aceia sunt căutaţi pentru crime 
sângeroase comise pe teritoriul Imperiului şi l-au răpit pe băiatul 
acela pe care acum căutăm să-l eliberăm şi să îl ducem înapoi la 
părinţii lui. Ai priceput? 

Barcagiul se îndoi o clipă că pocitul acela spunea adevărul, 
gândindu-se la fuga neaşteptată a lui Romulus din noaptea 
trecută şi la căutarea sa febrilă, dar, după aceea, îşi aminti de 


gesturile permanente de afecţiune cu care-l înconjurau toţi 
tovarăşii săi de călătorie şi cât de frumos le răspundea el. Nu 
răspunse decât atât: 

— Nu am de unde să cunosc viaţa şi faptele celor care urcă în 
barca mea. Mie-mi este suficient să-mi plătească şi să nu-mi 
creeze neplăceri şi aşa au făcut ei. In toate celelalte nu mă pot 
amesteca şi nu vreau să ştiu nimic. Trebuie să mă întorc acasă, 
aşa că... 

— O să pleci când îţi spun eu! urlă Wulfila şi-l plesni cu dosul 
palmei. Să-mi spui imediat încotro au plecat dacă nu vrei să-ţi 
pară rău că te-ai născut! 

De spaimă şi de durere, omul încercă să-l convingă pe barbar 
că nu ştia nimic, dar, cu siguranţă, nu era în stare să suporte şi 
torturile. Incercă să reziste la loviturile de pumn şi de picioare, 
strânse din dinţi când îi răsuceau mâinile la spate, gata să i le 
smulgă din încheieturi, îşi înăbuşi strigătele de durere în timp ce 
sângele îi curgea în valuri dintr-o buză crăpată şi din nasul 
zdrobit, dar, când îl văzu pe Wulfila scoţându-şi pumnalul şi 
pregătindu-se să-i cresteze carnea, nu mai putu îndura şi fu 
cuprins de disperare. Le spuse: 

— Au plecat, în noaptea asta, cu o căruţă, spre miazănoapte... 

Cu o lovitură de picior, Wulfila îl făcu să se rostogolească pe 
jos şi-şi puse pumnalul la loc în teacă. 

— Roagă-te la Dumnezeul tău să-l găsim, altfel ne întoarcem 
şi o să te ardem de viu în barca ta. 

Lăsă doi oameni de pază, apoi coborăâ pe chei, încălecă şi 
porni în galop către nord, urmat de războinicii săi. 

— Astea-s urmele căruţei şi ale calului, spuse unul dintre 
războinici îndată ce ieşiră din oraş. Aflăm imediat dacă ei sunt. 
Coboră de pe cal şi cercetă urmele lăsate de Juba în zăpadă, 
recunoscându-le imediat. li raportă şefului său, cu un rânjet de 
mulţumire. Ei sunt, porcul ăla a spus adevărul. 

— In sfârşit! exclamă Wulfila. Trase sabia din teacă, făcând-o 
să scânteieze prin aer, pe deasupra capului, în uralele oamenilor 
săi. Apoi dădu pinteni calului şi porni în galop pe drumul 


acoperit de zăpadă. 
XXX 


În acest timp, Aurelius, după ce toţi tovarăşii săi trecuseră pe 
celălalt mal, rămăsese mai în urmă ca să-l aducă pe Juba care 
trăgea după el căruţa. Ţinea calul de hăţuri şi înainta pe jos în 
faţa lui, îi vorbea mereu pentru a-l linişti în drumul acela atât de 
nou şi de ciudat, pe pojghiţa aceea sticloasă pe care copitele 
sale alunecau la fiecare pas. 

— Încet, Juba, încet, vezi, nu? Nu-i nimic, acum mergem la 
Romulus, care ne aşteaptă acolo, îl vezi, îl vezi cum no face 
semne? 

Se aflau de-acum pe la mijlocul fluviului şi Aurelius era 
îngrijorat din cauza greutăţii mari a lui Juba şi a carului, aceasta 
concentrându-se doar pe cercul îngust de fier din jurul roţilor. 
Trăgea cu urechea ca să prindă şi cea mai mică scârţâitură, 
temându-se mereu de apariţia vreunei crăpături care l-ar fi 
cufundat pe el şi calul în apele acelea îngheţate. Era o moarte 
care îl îngrozea. Din când în când, se întorcea spre camarazii săi 
şi putea ghici tensiunea în care-l aşteptau să ajungă pe mal. 

— Hai, acum înaintează! strigă la un moment dat Batiatus. Ai 
trecut de locul unde este mai subţire: hai, dă-i drumul! 

Aurelius grăbi imediat pasul şi se miră că tovarăşii săi îl 
strigau mereu, din ce în ce mai tare şi mai des. Un gând îl făcu 
să-i îngheţe sângele în vine şi se întoarse, descoperind că, la 
mai puţin de o milă depărtare, se vedea o ceată masivă de 
călăreţi care înaintau în galop pe mal. Wulfila! lar el! Cum de era 
posibil? Cum de puteau fiarele acelea să apară de fiecare dată, 
din senin, ca nişte diavoli ai iadului? Îşi trase mai cu putere calul 
către malul celălalt, acum aproape, şi scoase sabia din teacă 
pregătindu-se să lupte pe viaţă şi pe moarte. 

Camarazii săi, cu armele în mâini se aşezau şi ei într-o poziţie 
care să le permită să acopere fuga lui Romulus. 

— Aurelius, îi strigă Vatrenus, deshamă calul şi fugi cu băiatul. 
Noi o să încercăm să rezistăm cât putem. Hai, hai o dată, pe toţi 
dracii! 

Dar Romulus se prinse cu mâinile de roţile carului, strigând: 

— Nu, nu plec. Nu vreau să mai plec fără voi! Nu mai vreau să 
fug! 

—la-l şi fugi! Hai, hai mai repede! continua să strige 
Vatrenus, înjurând de toţi zeii şi diavolii pe care-i cunoştea. 


Călăreţii duşmani se aflau acum pe malul celălalt, în dreptul lor, 
fiind gata s-o pornească şi ei pe gheaţă. Dându-şi seama de 
pericol, Wulfila încercă să-i oprească, dar avântul urmăririi şi 
dorinţa barbarilor de a pune o dată pentru totdeauna capăt 
acestei hăituieli extenuante îi făcea să pornească fără ezitare la 
un atac năvalnic pe suprafaţa îngheţată a fluviului. În clipa 
aceea, Demetrios se întoarse către camarazii săi şi le spuse: 

— Uitaţi, înaintează în grup compact şi gheaţa nu va rezista. 
Putem scăpa dacă plecăm imediat. Haideţi, să ne urcăm în 
căruţă! 

Nici nu terminase de vorbit că o crăpătură apăru şi se întinse 
şerpuind sub greutatea cailor, se lărgi sub loviturile copitelor şi, 
în cele din urmă, gheaţa se rupse, aducând la suprafaţă un val 
de apă pe care alunecară cu toţi, provocând desprinderea unei 
lespezi uriaşe. Wulfila strigă: 

— Opriţi-vă! înapoi! Gheaţa nu vă ţine, înapoi! 

— Să plecăm! strigă Aurelius, văzând ce se petrecea. Haideţi! 
Poate că reuşim! 

Săriră cu toţii în căruţă, Ambrosinus lovi crupa lui Juba cu 
hăţurile şi porniră în mare viteză, dar rămaseră imediat 
dezamăgiţi: Wulfila, adunându-şi oamenii, îi organiză, punându-i 
să treacă, unul câte unul, prin locurile în care gheaţa nu 
crăpase, iar acum porniseră din nou în galop, câştigând mereu 
teren în urmărirea căruţei supraîncărcate. La apariţia lor, 
Aurelius le împărţi camarazilor suliţele şi arcurile, iar Livia luase 
deja la ţintă călăreţii duşmani. Dar, tocmai când aceştia 
ajunseseră în bătaia arcului, îi văzu încetinind şi, în cele din 
urmă, oprindu-se cu totul. 

— Ce se întâmplă? întrebă Vatrenus. 

— Habar n-am, răspunse Aurelius, simțind că şi viteza căruţei 
scădea, dar nu vă opriţi, nu vă opriţi! 

— Se întâmplă că suntem salvaţi! strigă Ambrosinus. Uitaţi-vă 
acolo! 

In faţa lor se vedeau mai mulţi călăreţi înarmaţi şi un 
detaşament de infanterie, apăruţi pe neaşteptate din ceaţă; 
soldaţii pedeştri înaintau, desfăşuraţi pe un front larg, la pas, cu 
armele pregătite în mâini. Uluit, Wulfila le dădu oamenilor săi 
semnalul de oprire şi se opri la o distanţă respectabilă. 


Soldaţii apăruţi atât de surprinzător se opriră şi ei, iar 
echipamentul şi drapelele nu lăsau nici o îndoială: erau trupe 
romane! 

Un ofiţer veni în faţa fugarilor. 

— Cine sunteţi? întrebă el. Şi cei care vă urmăreau cine erau? 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! exclamă Ambrosinus. Ne- 
aţi salvat viaţa. 

Aurelius înţepeni într-un salut militar roman. 

— Aurelius Ambrosius Ventidius, se prezentă el. Cohorta întâi, 
Legiunea Nova Invicta. 

— Rufius Elius Vatrenus, se auzi ca un ecou camaradul său. 
Legiunea Nova Invicta. 

— Cornelius Batiatus... începu uriaşul etiopian. 

— Legiune? întrebă ofiţerul uluit. Nu mai există legiuni de 
două secole. De unde ai apărut, soldat? 

— Poţi să-l crezi pe cuvânt, comandante, spuse Demetrios. Şi, 
dacă ne oferi o supă fierbinte şi un pahar de vin, o să auzi 
lucruri nemaipomenite. 

— Bine, răspunse ofiţerul, veniţi după noi. 

Merseră cam o milă, ocolind dealul, şi ajunseră în faţa unei 
tabere care putea adăposti peste o mie de militari. 

Comandantul îi invită să coboare din căruţă şi-i conduse în 
cortul său. Ordonanţele alergară să-i desfacă de la brâu centura 
şi sabia, să-i scoată coiful şi să-i aducă un scaun de campanie. 
Un servitor le servi tuturor raţia de mâncare cuvenită tuturor 
soldaţilor şi începură cu toţii să mănânce. Romulus, care îşi 
revenise din spaima prin care trecuse şi începea să-şi mai 
dezmorţească membrele înţepenite de frig, ar fi vrut să se 
arunce pur şi simplu asupra mâncării, dar se abţinu şi, imitând 
comportamentul învățătorului său, începu să folosească plin de 
demnitate lingura, ţinând spinarea perfect dreaptă, aşa cum se 
cuvenea. 

— Grupul vostru are de toate, începu ofiţerul. Trei soldaţi ai 
legiunii, dacă este să mă iau după ei, un filosof, dacă este să mă 
iau după barba lui, doi dezertori, dacă ochii nu mă înşală, o fată 
cu o ţinută prea mândră şi cu picioarele prea sprintene ca să fie 
o damă de companie şi, în sfârşit, un băieţaş căruia nu i-au dat 
încă tuleiele, dar se poartă ca un nobil din vechea Republică. Ca 


să nu mai vorbesc despre ceata aia de tâlhari pe care-i aveaţi 
pe urme. Ce aş putea crede despre voi? 

In sinea sa, Ambrosinus prevăzuse deja asemenea întrebări şi 
era pregătit să răspundă el în numele celorlalţi. 

— Ai un spirit de observaţie foarte ascuţit, comandante. Îmi 
dau seama că halul în care arătăm poate da naştere la unele 
bănuieli, dar nu avem nimic de ascuns şi-ţi putem explica totul. 
Băiatul acesta este victima unor persecuții îngrozitoare: fiind 
ultimul moştenitor al unei familii din marea nobilime, averea 
strămoşilor săi i-a fost confiscată prin lăcomia unui barbar aflat 
în serviciul armatei imperiale. Acesta nu s-a mulţumit doar să-i 
ia tot ceea ce avea, ci a încercat prin toate mijloacele să-l ucidă 
pentru a nu-şi putea revendica niciodată dreptul la moştenirea 
tatălui său. A pus pe urmele noastre o ceată de ucigaşi fioroşi 
care ne urmăresc de săptămâni întregi şi care astăzi s-ar fi putut 
să-şi atingă scopurile, dacă n-aţi fi intervenit dumneavoastră. 
Fata este sora mai mare a băiatului, crescută şi educată 
bărbăteşte, la fel ca Penthesilea şi Camilla: mânuieşte cu o 
incredibilă măiestrie arcul şi sulița, fiind unul dintre cei mai 
neobosiţi apărători ai fratelui său mai mic. În ce mă priveşte, eu 
suni tutorele lui şi, cu banii pe care-i mai aveam, i-am angajat 
pe aceşti luptători curajoşi, rămaşi în viaţă ca prin minune, după 
ce unităţile din care făceau parte fuseseră măcelărite de alţi 
barbari, şi ne-am unit astfel destinele. A fost o bucurie de 
nedescris pentru noi să vă vedem apărând cu toată măreţia 
armelor voastre şi să auzim din gura voastră limba latină. Şi îţi 
suntem profund recunoscători pentru că ne-ai salvat viaţa. 

Tăceau cu toţii, impresionați la culme de elocinţa vibrantă a 
bătrânului, dar comandantul era un veteran trecut prin multe, 
aşa că nu se arătă prea emoţionat de cele auzite. Răspunse: 

— Numele meu este Sergius Volusianus, comes regis et 
magister militum, aceasta însemnând, după cum ştiţi, probabil, 
că-l reprezint pe rege şi sunt comandant de armată. Venim 
dintr-o misiune de război în sprijinul aliaţilor noştri din Gallia 
centrală şi ne întoarcem la Parisii, unde voi face un raport către 
stăpânul nostru, Siagrius, regele romanilor. Şi am să-l informez 
şi despre voi şi despre modul în care v-am întâlnit. Începând din 
acest moment, va trebui să nu vă despărțiți pentru niciun motiv 


de trupele noastre, aceasta şi ca să fiţi în siguranţă: teritoriul pe 
care-l vom străbate este foarte periculos şi au loc multe 
expediţii de pradă ale francilor. Veţi fi trataţi ca nişte romani 
adevăraţi. Daţi-mi voie, acum, să mă retrag pentru că vom porni 
cât de curând la drum. 

Mai bău o cupă de vin, îşi luă sabia şi coiful şi ieşi din cort, 
urmat de ordonanţe şi de aghiotantul său. 

— Ce părere aveţi? întrebă Ambrosinus. 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse Aurelius. Nu mi-a părut prea 
convins de povestea spusă de tine. 

— Care, de altfel, este aproape adevărată. 

_ — Tocmai pentru că este „aproape”. Să sperăm că va fi bine. 
In orice caz, acum situaţia noastră este mult mai bună şi, pentru 
moment, putem să ne considerăm în siguranţă. Comandantul 
este, n-am nici o îndoială, un excelent soldat şi, probabil, un om 
de onoare. 

— Şi Wulfila? întrebă Orosius. Credeţi că o să renunţe? În 
situaţia aceasta nu mai are nici o speranţă: ne aflăm sub 
protecţia unei unităţi de luptă, cu mulţi soldaţi, iar el se află în 
pericol pe malul acesta al Rinului. 

— Eu nu mi-aş face prea multe iluzii, răspunse Aurelius. Ar 
putea cere ajutorul francilor. Am văzut până acum că 
înverşunarea sa nu cunoaşte limite, din moment ce ne-a fugărit 
până la capătul lumii. Oricare altul, în locul lui, ar fi renunţat, dar 
el nu: de fiecare dată când ne-am întâlnit cu el parcă era şi mai 
crud şi agresiv, ca şi cum ar fi venit direct din iad. În plus, are la 
el sabia lui Caesar. 

— Câteodată chiar cred că ar putea fi un diavol, spuse Orosius 
şi ochii săi aveau o expresie mult mai grăitoare decât ceea ce 
spunea. 

— Aurelius i-a ciopârţit faţa şi te poate asigura că este făcut 
din carne şi oase, îl lămuri Demetrios. În orice caz, nu-mi pot 
explica  îndârjirea cu care ne urmăreşte, hăituiala asta 
nemiloasă, dincolo de orice închipuire. 

— Eu, însă, mi-o explic, interveni Ambrosinus. Aurelius l-a 
schilodit, l-a făcut de nerecunoscut. Aşa desfigurat, el nu va 
putea spera să intre în paradisul războinicilor şi aceasta va fi o 
osândă de nesuportat pentru unul din neamul său. Wulfila face 


parte dintr-un trib al goților din est care cred în vitejia militară şi 
în soarta care-i aşteaptă pe războinici după moarte. Pentru a se 
reabilita, el trebuie să-ţi facă şi ţie ceea ce i-ai făcut tu lui, 
Aurelius: trebuie să-ţi taie faţa până |. | os, adică trebuie să 
aducă o ofrandă zeului războiului, bând din ţeasta ta 
transformată în cupă. Nu putem fi siguri că nu-l vom mai vedea 
decât în ziua în care va muri. 

— Nu te invidiez deloc pentru o asemenea perspectivă, 
comentă Vatrenus. 

Aurelius, însă, părea să fi luat foarte în serios cuvintele 
bătrânului. 

— Atunci, înseamnă că pe mine mă vrea. De ce ai aşteptat 
atâta ca să-mi spui aceasta? 

— Pentru că, probabil, ai fi făcut prostii, cum ar fi fost să te 
lupţi cu el într-un duel. 

— Asta ar putea fi chiar o soluţie, răspunse Aurelius. 

— Pentru nimic în lume. Cu sabia aceea în mâinile sale, n-ai 
avea nici o şansă. De altfel, îl vrea, fără îndoială, şi pe Romulus, 
altfel nu ne-am fi trezit atacați de el la staţia aceea de poştă de 
la Fanos. N-avem altceva de făcut decât să rămânem împreună, 
uniţi, este singura posibilitate de a rămâne în viaţă. Dar, mai 
presus de orice, ţine minte un lucru: Romulus trebuie să ajungă 
cu orice preţ în Britannia. Acolo se va împlini idealul pentru care 
am luptat şi nu va mai fi nevoie să ne temem de nimic. De 
nimic, înţelegeţi? 

Se priviră cu toţii unul pe altul, pentru că, de fapt, nu 
înțelegeau, nu încă. Dar simțeau, fiecare în felul lui, că omul 
acela avea dreptate, că înflăcărarea din ochii săi nu era fără 
rost. De fiecare dată când se referea la viitor, pentru el atât de 
luminos, iar pentru ceilalţi atât de înceţoşat, vorbea ca unul care 
stă de veghe în zori în vârful unui turn de pază şi vede primul 
razele răsăritului de soare. 


XXXI 


Trupele lui Sergius Volusianus porniră a doua zi spre amiază 
către nord-vest şi mărşăluiră timp de şase zile, făcând aproape 
douăzeci de mile pe zi, până ajunseră în regatul lui Siagrius. 
Teritoriul acestui rex Romanorum era marcat de o linie de 
apărare formată dintr-un val de pământ, cu şanţ în faţă şi cu 
palisadă, iar la o distanţă de circa o milă unul de altul se înălţau 
turnuri de observaţie. Soldaţii care apărau aceste fortificaţii erau 
îmbrăcaţi cu veste groase din zale şi purtau pe cap coifuri 
conice din fier, cu apărători pentru obraji şi pentru nas, 
asemănătoare cu cele folosite de franci, şi aveau ca arme săbii 
lungi cu două tăişuri. 

Intrară pe o poartă monumentală, salutaţi prin semnale de 
trâmbiţe şi-şi continuară drumul până la cel mai apropiat port 
fluvial pe Sena. Acolo, se îmbarcară pe o corabie şi-şi continuară 
călătoria spre capitală, vechea colonie Lutetia Parisiorum pe 
care, acum, aproape toată lumea o numea mai simplu, după 
numele locuitorilor, Parisii. Acea lungă călătorie, foarte liniştită, 
le dădu tuturor senzaţia că ameninţarea care-i apăsase atâta 
timp dispăruse sau, cel puţin, era atât de departe că nu mai 
erau motive de îngrijorare. Fiecare zi de drum îi apropia tot mai 
mult de ţintă şi Ambrosinus părea cuprins de o agitaţie ciudată a 
cărei cauză nu şi-o putea explica nici el însuşi. Singurul motiv de 
îngrijorare era lipsa oricărei relaţii cu comandantul Volusianus, 
cu care nu avea decât rare şi scurte momente de contact. El 
rămânea, de obicei, cam tot timpul în cabina sa de la pupa. 
Când ieşea pe punte, era înconjurat întotdeauna de statul său 
major şi era, practic, imposibil de abordat. Doar Aurelius avu 
ocazia, într-o seară, să stea de vorbă cu el. Îl văzu în picioare, la 
proră, privind soarele care apunea undeva, la marginea câmpiei, 
şi se apropie de el. 

— Salve, comandante, îi spuse. 

— Salve, soldat, îi răspunse Volusianus. 

— Avem parte de o călătorie liniştită. 

— Aşa se pare. 


— Pot să te întreb ceva? 

— Poţi s-o faci, dar să nu fii sigur că o să primeşti şi un 
răspuns. 

— Am luptat ani de zile sub comanda lui Manilius Claudianus 
şi am fost comandantul gărzii sale personale. Poate că lucrul 
acesta spune ceva şi poate că mă face demn de puţin respect 
din partea ta. 

— Claudianus era un mare soldat şi un om dintr-o bucată, un 
roman cum astăzi nu mai există mulţi. Şi, dacă avea încredere 
în tine, înseamnă că meritai aprecierile lui. 

— Aşadar, l-ai cunoscut. 

— L-am cunoscut personal şi a fost o mare onoare pentru 
mine. Cununa aceea a bravurii pe care o vezi pe steagul meu 
am căpătat-o sub comanda lui şi chiar el în persoană mi-a 
înmânat-o, sub zidurile cetăţii Augusta Raurica. 

— Comandantul Claudianus a murit, atacat mişeleşte de 
trupele lui Odoacru. Eu şi cu camarazii mei suntem printre 
puţinii care am supravieţuit acelui măcel: niciunul, însă, din 
laşitate sau prin dezertare. 

Volusianus îşi aţinti asupra lui o privire pătrunzătoare. Avea 
ochii de un albastru cenuşiu, ca de pasăre de pradă şi faţa 
brăzdată de cute adânci, părul retezat scurt, barba rasă 
proaspăt, pielea uscată. Greutățile vieţii se ghiceau în fiecare 
trăsătură a persoanei sale şi, desigur, îl făceau capabil să facă 
aprecieri asupra oamenilor cu care avea de-a face. 

— Te cred, spuse după câteva clipe de tăcere. Ce vrei să ştii? 

— Aş vrea să ştiu dacă ne aflăm sub protecţia sau sub paza 
ta. 

— Şi una şi alta. 

— De ce? 

— Veştile despre schimbările din raporturile de putere se 
transmit mai repede decât îţi poţi închipui tu. 

— Îmi dau seama. Nu mă miră deloc că regele tău ştie de 
Odoacru şi de asasinarea lui Flavius Oreste şi că şi tu eşti la 
curent cu toate acestea. Ce altceva mai ştii, dacă-mi dai voie să 
te întreb? 


— Că Odoacru caută pe mare şi pe uscat un băiat de 
treisprezece ani apărat de o mână de dezertori şi însoţit de alte 
personaje... pitoreşti. 

Aurelius lăsă capul în jos. 

— Şi toţi cei care fac parte din structurile puterii, continuă 
Volusianus, ştiu că aceea este vârsta ultimului împărat din Apus, 
Romulus Augustus, numit de unii Augustulus. Cred că-ţi dai 
seama că o asemenea coincidenţă este prea ciudată ca să nu fie 
luată în consideraţie. 

— De acord, răspunse Aurelius. 

— El este? 

Aurelius ezită câteva clipe, după care dădu din cap afirmativ. 
Şi adăugă, privindu-l ţintă drept în ochi pe interlocutorul său: 

— Pot vorbi de la soldat roman la soldat roman? 

Volusianus aprobă printr-un semn cu capul. 

— Nu vrem să ne amestecăm şi nici să creăm vreo dezordine, 
continuă Aurelius pe un ton plin de mâhnire. Vrem doar să 
găsim un loc îndepărtat şi liniştit în care acest tânăr nefericit să 
poată trăi la adăpost de persecuția sălbatică la care a fost supus 
până acum. El nu-şi doreşte puterea, nici o funcţie, niciun titlu, 
ci doar tăcerea şi uitarea, pentru a putea începe o nouă viaţă, 
ca un băiat oarecare. Şi noi dorim acelaşi lucru. Am dat tot ceea 
ce ne-a fost în puteri. Am asudat şi ne-am vărsat şi sângele 
pentru Roma şi ne-am pus în joc viaţa de ori câte ori a fost 
nevoie, fără a aştepta vreo răsplată. Am plecat de acolo pentru 
că refuzam să ne supunem barbarilor: asta nu înseamnă 
dezertare, ci este o dovadă de mândrie. Suntem obosiţi, sleiţi de 
puteri, în halul în care ne vezi. Lasă-ne să plecăm, generale. 

Volusianus se întoarse din nou să privească spre orizont, 
devenit acum o lungă dâră sângerie care mărginea spre apus 
pustiul de zăpadă. Cuvintele îi ieşiră cu greutate de pe buze, de 
parcă frigul care domnea în jur i-ar fi pătruns până în inimă: 

— Nu pot, răspunse. Siagrius a trimis pe lângă mine ofiţeri 
care aspiră să-mi ia locul, pentru a profita de simpatia pe care o 
au soldaţii pentru mine. De la ei ar putea afla de prezenţa 
voastră aici şi tăcerea mea ar apărea, fără îndoială, suspectă 
sau cel puţin de neînțeles. Este mai bine ca eu însumi să-l 
informez. 


— Şi, atunci, ce se va întâmpla cu noi? 

Volusianus îl privi drept în ochi. 

— Nu eu voi fi acela care să dezvăluie identitatea băiatului şi 
este posibil ca nu toţi cei din jurul meu să îşi dea seama de 
adevăr. În cel mai bun caz, s-ar putea ca Siagrius însuşi să nu-şi 
dea seama şi să nu ia nici o măsură, lăsându-mă pe mine să fac 
ceea ce voi crede de cuviinţă. Intr-un asemenea caz... 

— Şi dacă, însă, ar ghici adevărul? 

— În momentul acela, ar fi mai bine să nu vă faceţi iluzii. 
Băiatul valorează mult, prea mult, atât ca bani, cât şi pe planul 
relaţiilor politice. Siagrius nu poate uita că acela care comandă 
acum, în Italia, este Odoacru. El este adevăratul rex 
Romanorum. Pentru voi ar fi mai simplu. Aş putea să vă angajez 
cu contract în armata noastră: avem nevoie de soldaţi buni şi, 
când îi găsim, nu ne interesează prea mult trecutul lor. 

— Înţeleg, răspunse Aurelius cu inima frântă şi dădu să plece. 

— Soldat! 

Aurelius se opri. 

— De ce te-ai legat atât de mult de băiatul acela? 

— Pentru că ţin la el, răspunse, şi pentru că el este împăratul. 

XXX 

Aurelius nu putu fi atât de crud să dezvăluie cele discutate lui 
Ambrosinus şi, cu atât mai puţin Liviei, aşa că speră ca 
identitatea lui Romulus să rămână ascunsă, bazându-se în acest 
caz pe cuvântul lui Volusianus. Un om de onoare. Păstră în suflet 
viermele acestei griji, sforţându-se să pară liniştit şi chiar să 
facă glume cu Romulus şi cu camarazii săi. 

Ajunseră în marele oraş în a cincea zi de navigaţie, spre 
asfinţit, şi se îngrămădiră cu toţii pe punte ca să admire 
priveliştea care li se oferea în faţa ochilor. Parisii se ridica pe o 
insulă din mijlocul Senei, înconjurat de fortificaţii construite din 
zidărie opus cementicium, adică din cărămizi legate între ele cu 
faimosul mortar roman, sau din palisade de lemn. În spatele 
zidurilor se zăreau acoperişurile celor mai înalte edificii, 
acoperite cu ţiglă de lut ars, după modelul roman, sau din lemn 
şi paie în vechiul stil celtic. 

Ambrosinus veni lângă Romulus. 


— De cealaltă parte a fluviului, cea aflată în faţa malului de 
vest a acestei insule, este înmormântat sfântul Germanus. Acest 
lucru îl ştiu cei care-i venerează amintirea. 

— Este eroul care i-a condus pe romanii din Britannia în lupta 
cu barbarii din nord? Cel despre care vorbeşti în notițele tale? 

— Sigur că da: el nu avea armate, dar i-a instruit pe ai noştri, 
i-a organizat într-o structură militară după modelul vechilor 
legiuni romane şi a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Eu 
însumi, după cum ştii, i-am ascultat ultimele cuvinte, profeția 
sa... îndată ce vom coborâă pe uscat, voi căuta să aflu unde se 
află mormântul său şi-i voi cere protecţie şi binecuvântare 
pentru viitorul tău, Cezar. 

In jurul lor se auzeau strigătele marinarilor care se pre găteau 
pentru manevrele de acostare. Portul fluvial Parisii fusese 
construit încă din vremea primei aşezări a romanilor, după 
ocuparea teritoriului de către Caesar şi nu se schimbase prea 
mult de atunci. Prima corabie acostă la primul dintre cele trei 
cheiuri, aruncând două funii, una la proră, alta la pupa, în timp 
ce, la o comandă a cârmaciului, vâslaşii trăgeau vâslele în 
interiorul navei. Volusianus debarcă împreună cu ordonanţele 
sale şi le ordonă străinilor să vină după el. De pe şlepul de la 
remorcă fură coborâţi caii, printre care se afla şi Juba care 
dădea din copite şi se opunea din toate puterile grăjdarilor care 
îl ţineau de hăţuri. Ambrosinus, uluit de cele ce vedea, încercă 
să se apropie de comandant. 

— Generale, spuse, noi am vrea să-ţi mulţumim încă o dată 
înainte de a ne despărţi şi te rugăm să ne dai înapoi calul. 
Trebuie să plecăm chiar mâine şi... 

Volusianus se întoarse spre el. 

— Nu puteţi pleca. Veţi rămâne aici atât timp cât va fi 
necesar. 

— Generale... încercă să mai spună Ambrosinus, dar 
Volusianus îi întorsese deja spatele şi se îndrepta către forul din 
centrul oraşului. Mai mulţi soldaţi îl înconjurară pe Ambrosinus şi 
pe prietenii săi, iar un ofiţer le ordonă: 

— Veniţi cu noi. 

Aurelius le făcu semn camarazilor săi să nu opună rezistenţă, 
în timp ce Ambrosinus era disperat. 


— Dar ce înseamnă asta? De ce ne arestaţi? Nu am făcut 
nimic, suntem nişte călători care... Dar îşi dădu seama că nu-l 
asculta nimeni aşa că îi urmă plin de tristeţe pe soldaţi. 

Romulus veni lângă Aurelius. 

— De ce fac asta? întrebă el. Nu sunt şi ei romani, la fel ca 
noi? 

— Poate că ne-au confundat cu altcineva, încercă să-l 
liniştească Aurelius. Se mai întâmplă câteodată. O să vezi că 
totul se va lămuri, nu te speria. 

Soldaţii se opriră în faţa unei clădiri din pietre cioplite, cu un 
aspect auster. Ofiţerul ordonă să se deschidă uşa de la intrare 
şi-i conduse într-o cameră mare şi goală. Pe pereţii laterali se 
vedeau uşiţe zăbrelite. Era o închisoare. 

— Daţi-mi armele, îi somă ofiţerul. Fură clipe de mare 
încordare în care Aurelius căută să-şi dea seama de numărul 
soldaţilor care îi însoțeau şi se gândi la toate urmările pe care 
le-ar fi avut dacă ar fi încercat să opună rezistenţă. Apoi, trase 
sabia din teacă şi i-o dădu unuia dintre temniceri. Camarazii săi, 
resemnaţi şi surprinşi de un asemenea sfârşit al călătoriei lor, 
făcură la fel. Armele fură puse într-un dulap ferecat în fier, pe 
peretele din capătul camerei. Ofiţerul schimbă în şoaptă câteva 
cuvinte cu temnicerul, apoi îşi alinie soldaţii cu armele pregătite, 
până când fiecare dintre prizonieri fu închis într-o celulă. 
Romulus îi aruncă lui Aurelius o privire plină de disperare, apoi îl 
urmă pe Ambrosinus în celula care le era destinată. 

Bubuitura uşii grele de la intrare care se închidea, răsună cu 
putere în vastul atrium gol şi paşii cadenţaţi ai soldaţilor se 
pierdură în scurtă vreme în lungul străzii. În cele din urmă, nu 
mai rămase decât tăcerea. 

Livia era aşezată pe un pat mizerabil. Neputând să doarmă, 
trecea în revistă ultimele evenimente şi, în ciuda stării de 
nelinişte pe care i-o dădea captivitatea, nu putea decât să 
aprobe decizia lui Aurelius care evitase orice formă de 
împotrivire care, de altfel, n-ar fi avut nici o şansă do reuşită. 
„Şi, atât timp cât mai suntem în viaţă...”, se gândi ea. Era, 
totuşi, îngrijorată în privinţa lui Romulus: o impresionase 
expresia feţei lui din momentul în care îl închideau încă o dată, 
şi-şi dăduse seama atunci că băiatul ajunsese la limita 


capacităţii de a suporta. Acea continuă schimbare de speranţe şi 
de spaimă, de iluzii şi de disperare îl distrugea. Fuga sa din 
Argentoratum, un gest nesăbuit şi periculos, îi trăda starea 
sufletească şi situaţia de faţă nu făcea decât să agraveze 
situaţia şi mai mult. Singura consolare era că Ambrosinus se afla 
alături de el şi că prezenţa tutorelui său putea să-l liniştească şi 
să-i dea, într-o măsură cât de mică, încrederea în viitor. 

Era cufundată în asemenea gânduri, când auzi zgomote 
ciudate la uşa celulei sale şi se lipi de perete trăgând cu urechea 
şi ţinându-şi respiraţia. Instinctul său de luptător, ascuţit prin ani 
şi ani de atacuri, de retrageri şi de ambuscade, se trezise 
imediat, punându-i în mişcare toată energia corpului şi a minţii, 
astfel că era gata să acţioneze în orice clipă. 

Simţi cum se mişcă zăvorul, auzi o şuşoteală şi un mârâit 
înăbuşit şi înţelese de îndată: desigur, Volusianus promisese că 
vor fi bine trataţi, dar probabil că nu era un lucru obişnuit ca 
printre prizonieri, în temniţa aceea puturoasă, să se afle şi o fată 
tânără şi atrăgătoare, astfel încât, o glumă deşucheată făcuse 
să se trezească poftele temnicerilor şi să-i facă să uite de riscul 
unei pedepse. 

Într-adevăr, uşa se deschise şi doi paznici apărură în prag, 
făcând puţină lumină cu un felinar. 

— Unde eşti, porumbiţo, spuse unul dintre ei. Hai, vino afară, 
nu te teme. Nu vrem decât să-ţi ţinem puţin de urât. 

Livia se prefăcu înspăimântată şi, în acelaşi timp, îşi întindea 
mâna stângă de-a lungul piciorului, până la şireturile cizmei, din 
care scoase un pumnal ascuţit ca un brici, cu mâner sferic astfel 
încât putea fi strâns în pumn cu vârful ieşind printre degetul 
arătător şi cel mijlociu. 

— Vă rog, nu-mi faceţi rău! îi imploră ea, dar această reacţie a 
fetei îi aţâţă şi mai tare pe cei doi. 

— Fii liniştită, n-o să-ţi facem nimic rău. Eu aş zice chiar că o 
să-ţi facem un bine şi după aceea o să-i mulţumeşti bătrânului 
zeu Priap că ne-a hărăzit cu o sculă zdravănă, tocmai bună ca să 
facă fericite curviştinele ca tine. 

Zicând acestea, începu să se descheie la pantaloni, în timp ce 
celălalt o ameninţa cu un cuţit. Livia se prefăcu şi mai speriată 
şi se întinse pe pat, retrăgându-se cu spatele spre zid. 


— Uite, spuse primul dintre cei doi, o s-o facem pe rând. 
Acum eu, după aia şi prietenul meu. La sfârşit o să ne spui care 
a fost mai bun şi care ţi-a plăcut mai mult. Cred că o să ne 
distrăm pe cinste. 

Între timp, rămăsese gol de la brâu în jos şi se sprijinise cu 
genunchii de marginea patului. Livia ţinea pregătită arma ei ca 
un fel de gheară şi, pe când primul paznic se pregătea s-o 
apuce, îl lovi fulgerător pe celălalt, înfigându-i stiletul în piept, 
exact în clipa în care primul cădea întins pe pat. Livia îşi trecu 
fulgerător pumnalul din mâna stângă în cea dreaptă şi-l lovi cu 
putere în ceafă, secţionându-i şira spinării. Se prăvăliră 
amândoi, unul pe pat, altul pe pardoseală, aproape în acelaşi 
timp şi fără să scoată nici măcar un geamăt. 

Nu mai existau de-acum decât două căi: Livia luă cheile şi 
merse să deschidă celulele camarazilor săi care se treziră cu ea 
în prag, liniştită şi zâmbitoare. 

— Scularea, băieţi, e timpul s-o luăm din loc. 

— Dar cum... îngăimă uluit Aurelius când ea îi deschise uşa 
celulei şi i se aruncă în braţe. 

Îi arătă stiletul. /n calceo venenum! râse ea modificând 
vechiul proverb care se referea la Ahile. 

— Nu le-a trecut prin minte să mă caute şi în cizme. 

Romulus îi alergă în întâmpinare, o prinse cu braţele de gât şi 
o strânse de parcă ar fi vrut s-o sufoce. După aceea, Livia 
descuie dulapul în care se aflau armele lor şi se îndreptară cu 
toţii către ieşire. Dar tocmai în clipele acelea, de afară se auzi 
zgomot de paşi, apoi cel al zăvorului care se deschidea: în prag 
apăru Volusianus, urmat de garda sa de corp în ţinută de luptă. 

Livia schimbă o privire cu Aurelius. 

— Eu nu mă mai las prinsă, spuse ea şi imediat fu limpede că 
şi ceilalţi camarazi gândeau la fel, după felul în care strângeau 
armele în pumni. Dar Volusianus ridică o mână. 

— Opriţi-vă, spuse el. Ascultaţi-mă, nu avem prea mult timp. 
Barbarii lui Odoacru au fost primiţi de Siagrius şi este posibil să 
obţină predarea voastră. Nu am timp să vă explic, veniţi cu 
mine: afară este calul vostru şi v-am pregătit şi alţii. Fugiţi în 
direcţia asta până la poarta de la apus, unde este un pod de 
bărci care leagă insula de uscat. Santinelele îmi sunt 


credincioase şi o să vă lase să treceţi. Mergeţi în josul apei până 
la ţărmul mării unde o să găsiţi un sat de pescari care se 
numeşte Brixate. Întrebaţi de un oarecare Teutasius şi spuneţi-i 
că v-am trimis eu. El vă poate duce în Frisia sau în Armorica, 
unde nimeni nu v-ar mai ameninţa. Evitaţi Britannia: insula este 
sfâşiată de luptele interne dintre şefii principalelor triburi de 
acolo, mişună de tâlhari şi de vagabonzi. Peste puţin timp va 
trebui să dau alarma. Ca să nu atrag bănuielile asupra mea, va 
trebui să trimit în urmărirea voastră chiar soldaţi de-ai mei şi, 
dacă s-ar întâmpla să vă prindă din nou, n-am să mai pot face 
nimic pentru voi. Aşa că, plecaţi, grăbiţi-vă! 

Aurelius veni înspre el. 

— Ştiam eu că n-o să ne predai barbarilor. Mulţumesc, 
generale, zeii să te aibă în pază. 

— Dumnezeu să te apere şi pe tine, soldat, şi pe băiatul acela 
care-i cu tine. 

Romulus se apropie şi el şi, cu mare demnitate îi spuse: 

— Mulţumesc pentru ceea ce faci pentru noi: n-am să uit. 

— Nu mi-am făcut decât datoria... Cezar, răspunse Volusianus 
înţepenind într-un salut militar desăvârşit. Înclină fruntea cu 
respect, apoi spuse: Plecaţi acum, salvaţi-vă. 

Incălecară şi porniră în galop pe străzile întunecoase şi pustii 
ale oraşului în direcţia în care li se spusese şi ajunseră la capătul 
podului. Santinelele le făcură semn să treacă şi Aurelius îi 
conduse pe camarazii săi până pe malul celălalt. Aici o luară 
spre nord pe drumul care însoțea albia fluviului: dădură pinteni 
cailor şi în curând se pierdură în beznă. 

Volusianus încălecă şi el şi se întoarse la locuinţa sa de iarnă, 
nu departe de portul fluvial, urmat de şase soldaţi din garda sa 
şi de aghiotant. Unul dintre servitori alergă să ia frâul calului şi 
un altul veni cu un felinar ca să-i lumineze drumul. Generalul îi 
spuse aghiotantului său: 

— Mai lasă să treacă puţin timp şi, după aceea, aleargă la 
palat şi dă alarma. Spune că au evadat după ce au ucis paznicii, 
lucru care este perfect adevărat. O să-i spui, desigur, că nu ştii 
încotro au luat-o. 


— Sigur că da, generale, răspunse aghiotantul. 
XXX 


— Dacă generalii tăi nu i-ar fi protejat, strigă Wulfila ca ieşit 
din minţi, i-am fi prins deja şi i-am fi dus înapoi. 

Siagrius era aşezat pe tronul său, un jilţ care semăna 
oarecum cu sella curulis a vechilor magistrați. Infăşurat într-o 
mantie din blană de vulpe ca să se apere de frigul pătrunzător, 
părea vizibil iritat pentru faptul că rămăsese treaz până la ora 
aceea târzie din noapte şi pentru comportarea acelui sălbatic cu 
faţa ciopârţită. 

— Magister militum Volusianus a făcut ceea ce trebuia să 
facă, îi replică el furios. Acesta este teritoriul romanilor şi 
jurisdicţia lui îmi aparţine mie, ofiţerilor mei şi magistraţilor mei, 
nimănui altcuiva! Acum, când oamenii aceia s-au făcut vinovaţi 
de omor şi au evadat dintr-o închisoare de-a mea, devin 
persoane căutate şi nu va fi greu să-i prindem: ei ştiu că dacă ar 
rămâne pe teritoriul meu n-ar putea scăpa de cercetări, aşa că 
vor încerca să fugă pe mare din portul cel mai apropiat. O să-i 
prindem acolo... 

— Dar dacă ar reuşi să se îmbarce? strigă barbarul. 

Rex Romanorum ridică din umeri. 

— N-ar ajunge prea departe, spuse. Nici o barcă nu se poate 
lua la întrecere cu galerele mele şi ştim că se vor îndrepta către 
Frisia sau Armorica, pentru că nimeni nu ar fi atât de nebun, în 
vremuri ca astea, să aleagă Britannia. Dar oamenii mei o să-i 
prindă, nu ai tăi. 

— Ascultă la mine, spuse Wulfila, apropiindu-se de jilţul lui 
Siagrius, tu nu-i cunoşti: sunt nişte luptători formidabili şi s-a 
văzut asta din felul în care au evadat din închisoarea ta, la 
câteva ore după ce fuseseră arestaţi. Eu îi urmăresc de luni 
întregi, le ştiu toate mişcările, toate şiretlicurile: lasă-mă să plec 
şi eu cu oamenii mei în urmărirea lor. |ţi jur că n-o să regreţi. Am 
ordin să tratez o mare răsplată în bani pentru prinderea 
băiatului, dar, mai ales, Odoacru este gata să-ţi arate toată 
recunoştinţa faţă de tine printr-un tratat de alianţă. El este 
acum stăpânul şi protectorul Italiei ca şi intermediar în relaţiile 
cu Imperiul de Răsărit. 

— Puteţi pleca şi voi, răspunse Siagrius, dar să nu aveţi niciun 
fel de iniţiative fără aprobarea reprezentantului meu. Făcu semn 


unui locotenent de-al său, un vizigot romanizat, pe nume 
Ghenadius: 

— O să mergi tu cu ei, îi ordonă, la câţi oameni ai nevoie. 
Plecaţi în zori. 

— Nu! replică Wulfila. Dacă plecăm în zori, o să ne scape: au 
deja un avans mare în faţa noastră. Trebuie să plecăm imediat. 

Siagrius se gândi câteva clipe, după care dădu aprobator din 
cap. 

— E bine şi aşa, spuse. Dar când îi prindeţi, aduceţi-i la mine. 
jurisdicţia este a mea şi oricine o încalcă devine prin aceasta 
duşmanul meu. Acum, plecaţi! 

Ghenadius salută şi ieşi, urmat de Wulfila. Puțin după aceea, 
corabia era gata să ridice ancora: era o galeră mare, construită 
după tradiţia celtică, din lemn de stejar, putând să transporte 
oameni şi cai chiar şi în largul mării. 

— Care este cel mai apropiat port? întrebă Wulfila, îndată ce 
urcă la bord. 

— Brixate, răspunse Ghenadius, la gura de vărsare a Senei în 
mare. Nu va fi greu să aflăm dacă vreo navă a pornit în larg: în 
anotimpul acesta nu navighează aproape nimeni. 

Inaintară foarte repede, duşi şi de curentul fluviului şi, când 
vântul se schimbă, de la nord-est spre vest, ridicară şi pânzele, 
sporindu-şi viteza. Cu câteva ore înainte de ivirea zorilor, cerul 
se însenină şi, după aceea, se făcu frig, când, de-acum, ţinta 
călătoriei era aproape şi în depărtare se vedeau deja luminile 
portului. 

Cârmaciul îşi roti privirea în faţa sa, îngrijorat. 

— Uitaţi-vă acolo, spuse, se lasă ceața. 

Wulfila nici nu-l luă în seamă. Scruta estuarul larg al Senei şi, 
chiar mai departe, în largul mării, parcă nevoind să scape încă o 
dată prăzile pe care le simţea acum la îndemână. 

— Navă la proră! răsună în clipa aceea vocea marinarului 
urcat pe catarg. 

— Ei sunt! exclamă Wulfila. Sunt sigur de asta. Uite: nu mai 
sunt alte ambarcaţiuni pe mare. 

Cârmaciul văzuse şi el celălalt vas. 

— Ciudat, spuse. Se îndreaptă direct înspre valul de ceaţă, ca 
şi cum vor să traverseze canalul şi să ajungă în Britannia. 


— Să mergem mai repede, hai, mai repede! ordonă barbarul. 
Îi putem ajunge din urmă. 

— Ceaţa este din ce în ce mai deasă, răspunse cârmaciul. Mai 
bine am aştepta să se mai risipească, atunci când soarele va 
mai urca pe cer. 

— Acum! strigă Wulfila ca ieşit din minţi. Trebuie să-i prindem 
acum! 

— Ordinele le dau eu, răspunse Ghenadius. Nu vreau să pierd 
corabia: dacă ăia vor să se sinucidă, n-au decât, dar eu nu intru 
în ceața aceea, nici nu mă gândesc. Şi cred că nici ei nu se 
încumetă. 

Atunci, cu un gest fulgerător, Wulfila trase sabia din teacă şi-i 
duse vârful la gâtul comandantului. 

— Ordonă oamenilor tăi să arunce armele, spuse, sau îţi retez 
gâtul. lau eu comanda corăbiei. 

Ghenadius nu avea de ales şi oamenii săi se supuseră, deşi 
fără voie, impresionați la vederea armei fantastice pe care 
barbarul o ţinea în mână. 

— Aruncaţi-i în mare! le ordonă Wulfila oamenilor săi. Şi să fiţi 
mulţumiţi că nu vă ucid. Apoi, întorcându-se către Ghenadius: 
Ordinul te priveşte şi pe tine. Îl împinse până la balustrada punţii 
şi-l obligă să se arunce în apele Oceanului, unde oamenii săi se 
zbăteau deja în voia valurilor. Se înecară aproape toţi din cauza 
apei îngheţate care le înţepenea membrele şi a greutăţii 
hainelor şi armurilor. Rămas stăpân peste navă, Wulfila îi 
porunci cârmaciului din cale-afară de speriat să pună prora 
înspre nord, în urmărirea ambarcaţiunii care se vedea acum 
destul de clar la depărtare de circa o milă. Plutea drept în 
întâmpinarea bancului de ceaţă care înainta şi el, compact ca un 
zid. 

La bordul navei fugare, în faţa acelui val dens care se întindea 
peste mare în trâmbe compacte ca fumul, domnea neliniştea. 
Teutasius, cârmaciul, coborâ pânza pentru că vântul căzuse cu 
totul şi nava aproape că se opri pe loc. 

— E o nebunie să mergem mai departe în condiţiile astea, 
spuse, cu atât mai mult cu cât nimeni nu va avea curajul să vă 
mai urmărească. 


— S-o crezi tu, îi replică Vatrenus. Priveşte corabia aceea de 
acolo: înaintează cu vâsle şi vine direct încoace: am impresia că 
ăia au ceva cu noi. 

— Dacă aşteptăm să vedem dacă ei sunt, va trebui să ne şi 
luptăm cu ei, remarcă Orosius. 

— Eu, spuse Batiatus, prefer să ne luptăm cu nenorociţii ăia 
pistruiaţi decât să ne afundăm în asta... în chestia asta. Parcă 
am coboră în adâncurile iadului. 

— De altfel, la Misenum am mai făcut aşa ceva şi ne-a mers 
bine, le aminti Vatrenus. 

— Da, dar acolo ştiam că totul va dura foarte puţin, îi 
răspunse Aurelius, pe când aici avem multe ore de navigat. 

— Ei sunt! strigă Demetrios care se căţărase în vârful 
catargului. 

— Eşti sigur? întrebă Aurelius. 

— Cum nu se poate mai sigur! O să fie aici într-o jumătate de 
oră. 

Ambrosinus, care părea cufundat în gândurile sale, parcă se 
trezi pe neaşteptate. 

— Avem ulei pe corabie? 

— Ulei? întrebă, uimit, cârmaciul. Cred... cred că da, dar 
puţin. Îl folosesc oamenii pentru felinare. 

— Adu-mi-l imediat, într-un castron, cel mai larg pe care-l ai, 
şi pregăteşte-te, după aceea, să plecăm mai departe. O să 
vâslim. 

— Dă-i tot ce-ţi cere, spuse Aurelius. El ştie întotdeauna ce 
face. 

Omul coborâ sub punte şi apăru în scurt timp cu un castron 
din lut, plin pe jumătate cu ulei. 

— Asta-i tot ce am găsit, spuse el. 

— Se apropie! strigă din nou Demetrios din vârful catargului. 

— Bine, spuse Ambrosinus, ajunge. Pune-l pe acoperişul 
cabinei, întoarce-te la timonă şi, la semnalul meu, toţi oamenii 
în putere să pună mâna pe vâsle. Spunând acestea, luă din 
desaga sa de drum trusa de care se servea pentru scris, o 
scoase din teaca de pergament şi, sub privirile uimite ale celor 
de faţă, trase din condei o fâşie de metal în formă de săgeată, 


atât de subţire încât până şi vântul ar fi luat-o, şi o aşeză pe 
suprafaţa uleiului din vas. 

— N-aţi auzit niciodată vorbindu-se despre Aristeos din 
Proconexus? îi întrebă. Nu, sigur că nu. Ei bine, anticii spuneau 
despre el că avea o săgeată care-l conducea în fiecare an în ţara 
nordicilor, adică la capătul lumii dinspre nord. Lat-o aici. Ea ne 
va arăta drumul către Britannia. Va fi suficient să urmăm 
direcţia pe care ne-o indică. 

Şi, sub ochii din ce în ce mai miraţi ai tovarăşilor săi, săgeata 
parcă prinse viaţă şi începu să se rotească pe suprafaţa uleiului, 
până rămase nemişcată pe o direcţie anume. 

— In partea aceea este nordul, anunţă solemn Ambrosinus. 
Bărbaţii să treacă la vâsle! 

Se supuseră cu toţii şi nava se puse în mişcare, afundându-se 
încet în norul lăptos. 

Romulus se ghemui lângă învățătorul său, care între timp 
scrijelea un semn pe marginea vasului în locul în care se afla 
vârful săgeţii. 

— Cum de se poate aşa ceva? se miră băiatul. Săgeata asta 
este vrăjită. 

— Cred şi eu că da, îi răspunse Ambrosinus. Nu ştiu cum altfel 
s-ar putea explica. 

— Dar unde ai găsit-o? 

— Acum câţiva ani, în subteranele templului de la Portunos, la 
Roma, într-o urnă de piatră. O inscripţie în greceşte spunea că 
era săgeata lui Aristeos din Proconexus şi că fusese folosită şi 
de Pytheas din Massalia pentru a ajunge la Thule cea 
îndepărtată. Nu-i aşa că-i incredibil? 

— Aşa este, răspunse Romulus. Şi adăugă: Crezi că vor mai 
veni după noi? 

— Cred că nu, pentru că nu au nici o posibilitate de a menţine 
direcţia şi, în plus... 

— In plus? nu renunţă Romulus. 

— Echipajul este format din oameni de prin partea locului şi, 
pe aici, circulă o poveste care îi sperie foarte tare. 

— Ce poveste? 


— Că această ceaţă atât de deasă apare în zona aceasta 
pentru a ascunde corabia care se întoarce de pe insula morţilor 
unde a dus sufletele celor răposaţi. 

Romulus privi în jur, încercând să pătrundă cu privirea zidul 
de nepătruns al ceţii, în timp ce un fior de spaimă îi trecea pe 
şira spinării. 


XXXII 


Romulus îşi strânse mai bine mantia în jurul umerilor, ţinându- 
şi privirile aţintite asupra micilor oscilaţii ale săgeţii care 
tremura pe suprafaţa uleiului, indicând într-un mod misterios 
polul din constelația Ursei. 

— Insula morţilor ai zis? întrebă el după o vreme. 

Ambrosinus zâmbi. 

— Chiar aşa i-am spus. Şi oamenilor de pe aici le este tare 
teamă de ea. 

— Eu nu reuşesc să înţeleg, credeam că morţii se duc în 
lumea de apoi. 

— Asta credem cu toţii. Dar, vezi tu, aşa cum nimeni nu s-a 
întors vreodată de pe tărâmul morţilor ca să povestească tot ce 
a văzut pe acolo, fiecare popor şi-a făcut o idee proprie despre 
lumea aceea misterioasă. Prin părţile astea se spune că, pe 
ţărmul Armoricii, există un sat de pescari ai cărui locuitori nu 
plătesc biruri şi nici vreun alt fel de dări pentru că au o misiune 
foarte importantă: duc sufletele celor morţi într-o insulă 
misterioasă învăluită în ceţuri veşnice. lar numele insulei ar fi 
Avalon. În fiecare noapte, la uşa uneia dintre casele din sat se 
aude un ciocănit şi o voce stinsă spune: „Suntem gata”. Atunci, 
pescarul se scoală şi merge pe țărm unde vede că barca sa, deşi 
în aparenţă goală, se afundă în apă ca şi cum ar fi încărcată. 
Aceeaşi voce pe care a auzit-o mai devreme spune numele 
fiecăruia dintre bărbaţii răposaţi, iar pentru femei este 
menţionat şi numele tatălui sau al soţului. După aceea, pescarul 
ridică pânza şi se aşază la cârma bărcii. Prin întuneric şi prin 
ceaţă, el face într-o singură noapte, un transport pentru care ar 
fi nevoie de o săptămână de navigaţie doar la dus. În noaptea 
următoare, ciocănitul se aude la o altă uşă şi aceeaşi voce 
spune din nou: „Suntem gata...”. 

— Doamne, oftă Romulus. Asta-i o poveste care îţi dă fiori. 
Dar este adevărată? 

— Cine ar putea să spună aşa ceva? într-un anume sens, este 
adevărat tot ceea ce noi credem. Sigur, ceva adevărat probabil 


că există. Poate că oamenii din satul acela cunosc obiceiuri 
străvechi ale evocării morţilor, ceea ce îi face să aibă nişte trăiri 
atât de puternice încât par adevărate... Se întrerupse ca să dea 
indicaţii cârmaciului: 

— Mai la stânga, încet, e bine aşa. 

— Şi unde s-ar afla insula asta, Avalon? 

— Nimeni nu ştie asta: poate că este pe undeva pe coasta 
apuseană a Britanniei. Aşa l-am auzit spunând pe un druid 
bătrân de pe insula Man. După alţii, s-ar afla mai la nord şi ar fi 
locul în care merg eroii după ce mor, cum ar fi insulele Fericirii 
despre care vorbeşte Hesiod, îţi aminteşti? Poate că ar trebui să 
urcăm la bordul bărcii, în satul acela din Armorica, pentru a 
descoperi misterul... Dar toate acestea sunt presupuneri, 
speculaţii: fapt este, fiul meu, că în jurul nostru există o mulţime 
de mistere. 

Romulus dădu cu gravitate din cap, ca pentru a-şi exprima 
aprobarea faţă de o afirmaţie atât de gravă, apoi îşi trase 
mantia până deasupra capului şi se adăposti sub punte. 
Ambrosinus rămase singur doar cu săgeata sa ca să conducă 
nava prin ceața deasă, în timp ce toţi ceilalţi camarazi vâsleau 
de zor, muţi de mirare, parcă suspendaţi în atmosfera aceea 
păcloasă, fără dimensiuni şi fără timp, în care singurul contact 
cu realitatea era clipocitul valurilor lovindu-se de chila bărcii. La 
un moment dat, Aurelius întrebă: 

— Crezi că o să-l vedem apărând iarăşi? 

Ambrosinus se aşeză lângă el pe banca vâslaşilor: 

— Pe Wulfila, răspunse, da, până când cineva îl va ucide. 

— Volusianus ne-a sfătuit să mergem în oricare alt loc, dar nu 
în Britannia. Se pare că este un adevărat cuib de vipere. 

— Nu cred că ar exista, în lumea asta a noastră, locuri mai 
bune decât altele. Mergem în Britannia pentru că acolo se află 
cineva care ne aşteaptă. 

— Profeţia ta. Nu-i aşa? 

— Te surprinde? 

— Nu ştiu. Îi cunoşti pe Plinius şi pe Varo, pe Arhimede şi pe 
Erastotene. L-ai citit pe Strabon şi pe Tacit... 

— După câte văd, şi tu i-ai citit, remarcă Ambrosinus, 
surprins. 


— Eşti, în orice caz, un om de ştiinţă, încheie Aurelius ca şi 
cum nici nu ar fi auzit cuvintele bătrânului. 

— Şi un om de ştiinţă n-ar trebui să creadă în profeţii: nu este 
ceva raţional, aşa-i? 

— Nu, nu este. 

— Şi este, oare, raţional ceea ce ai făcut tu? Ce este logic în 
toate întâmplările prin care ai trecut în ultimele luni? 

— Destul de puţin, într-adevăr, răspunse Aurelius. 

— Dar ştii de ce? Pentru că există o altă lume, în afara de cea 
pe care o cunoaştem noi, lumea visurilor, a monştrilor şi a 
himerelor, lumea delirelor, a patimilor şi a misterelor. Este o 
lume care, în anumite momente, ne atinge şi ne îndeamnă să 
facem lucruri fără sens sau, pur şi simplu, ne face să ne 
înfiorăm, ca de o suflare îngheţată care trece prin noapte, ca un 
ciripit de privighetoare izbucnit din umbră. Nu ştim până unde 
se întinde, dacă are graniţe sau dacă este nesfârşită, dacă este 
înăuntrul sau în afara noastră, dacă ia înfăţişarea realului ca să 
se dezvăluie sau, mai curând, ca să se ascundă. 

Profeţiile seamănă cu cuvintele pe care un om le pronunţă în 
somn. Aparent, nu au sens, în realitate, ele vin din abisurile cele 
mai adânci ale sufletului universal. 

— Credeam că eşti creştin. 

— Şi asta schimbă ceva? Şi tu ai putea fi, după cum se 
manifestă sufletul tău. În schimb, eşti păgân. 

— Dacă a fi păgân înseamnă credinţa faţă de tradiţia 
strămoşilor şi de credinţele părinţilor, dacă înseamnă a-l vedea 
pe Dumnezeu în toate lucrurile şi toate lucrurile în Dumnezeu, 
dacă înseamnă a regreta amarnic o măreție care nu se va mai 
repeta niciodată, ei bine, da, sunt păgân. 

— Asta cred şi eu. Vezi rămurica asta de vâsc care atârnă la 
gâtul meu? Ea reprezintă legătura cu lumea în care m-am 
născut, cu o străveche înţelepciune. Nu ne îmbrăcăm, oare, 
haine diferite atunci când trecem de la o ţară caldă la una rece? 
Aşa se întâmplă şi cu imaginea noastră despre lume. Religia 
este culoarea pe care sufletul nostru o ia în funcţie de lumina în 
care apare. M-ai văzut în lumina mediteraneană şi o să mă vezi 
prin întunecimile codrilor din Britannia şi o să fiu altul, ţine 
minte asta, totuşi acelaşi. Şi este inevitabil să se întâmple astfel. 


Îţi aduci aminte când ne aflam pe Rin şi voi aţi început să cântaţi 
imnul închinat soarelui? Am cântat cu toţii, împreună, creştini şi 
păgâni, pentru că, în strălucirea soarelui care apare din nou 
după noapte, se poate vedea faţa lui Dumnezeu, slava lui 
Hristos care aduce lumină întregii lumi. 

Petrecură astfel toată noaptea, vorbind din când în când ca să 
se încurajeze unul pe altul sau vâslind în tăcere, până când, 
deodată, ceața începu să se împrăştie şi se porni să bată vântul. 
Demetrios înălţă pânza şi camarazii săi, obosiţi de îndelungata 
trudă de peste noapte, putură să-şi tragă sufletul. Dar, îndată ce 
începură să se ivească zorile, răsună vocea lui Ambrosinus: 

— Priviţi! priviţi cu toţii! 

Aurelius îşi ridică privirea, Romulus şi Livia alergară la proră, 
Batiatus, Orosius şi Demetrios lăsară scotele din mâini ca să 
admire în voie priveliştea care li se înfăţişa încet în faţa ochilor: 
ia primele raze ale soarelui, apărea din ceaţă pământul, cu 
verdele pajiştilor şi albul lanţului de stânci de la țărm, cu 
albastrul cerului şi al mării, înconjurat de spuma talazurilor, 
mângâliat de vânt, salutat de glasul milioanelor de păsări. 

— Britannia! strigă Ambrosinus. Pământul ţării mele! Şi-şi 
desfăcu braţele ca şi cum ar fi întâmpinat un om drag pe care 
dorea de mult să-l vadă. Plângea: lacrimi fierbinţi îi brăzdau 
chipul de ascet, făceau ca ochii să-i scânteieze cu o lumină 
nouă. Apoi, căzu în genunchi şi-şi acoperi faţa cu palmele: se 
reculese în rugăciune şi în meditaţie în faţa Spiritului ţării 
natale, în faţa vântului care-i aducea miresmele pierdute şi 
niciodată uitate. A 

Tovarăşii săi îl priveau într-o tăcere plină de emoție. Işi 
reveniră din starea aceea abia când auziră scrâşnetul chilei care 
ajunsese pe prundişul curat de la țărm. 

XXX 

Doar Juba fusese luat dincolo de canalul britanic, pentru că îi 
lăsaseră lui Teutasius ceilalţi cai, ca plată pentru călătoria cu 
barca. Aurelius îl coboră pe pasarela îngustă mângâindu-l, ca să- 
| liniştească, după care îl privi cu admiraţie, cu părul lucios şi 
strălucitor ca pana corbului, în soarele acelei zile atât de 
luminoase, de parcă primăvara venise mai devreme. Coborâră, 


după aceea, şi ceilalţi, Batiatus rămânând ultimul, ducându-l pe 
umeri pe Romulus, în semn de triumf. 

Porniră la drum spre nord, printre câmpiile verzi pe care se 
mai vedeau pete întinse de zăpadă de sub care apăreau ici şi 
colo brebenei purpurii. Prin tufele cu boabe roşii, se zbenguiau 
măcălendrii, părând să se oprească doar ca să privească, plini 
de curiozitate, micul cortegiu care trecea pe cărare. Din loc în 
loc, în mijlocul imenselor pajişti, se înălţau stejari uriaşi. Pe 
crengile lor străluceau boabele aurii de vâsc. 

— Vezi? spuse Ambrosinus elevului său. Acela este vâscul, o 
plantă sacră pentru vechea noastră religie, pentru că se credea 
că ar cădea din cer ca o ploaie. Sacru este, de asemenea, şi 
stejarul de la care provine numele vechilor înţelepţi ai religiei 
celtice: druizii. 

— Ştiu, răspunse Romulus. Vine de la cuvântul grecesc drys 
care înseamnă „stejar”. 

Aurelius îi readuse pe toţi cu picioarele pe pământ. 

— Trebuie să facem cât mai repede rost de cai: aşa, pe jos, 
suntem prea vulnerabili. 

— Îndată ce vom putea, răspunse Ambrosinus. Îndată ce va fi 
posibil. 

Continuară să meargă. Şi merseră toată ziua, trecând printre 
câmpuri presărate cu gospodării şi case din lemn cu acoperişuri 
înalte de paie. Satele erau mici, cu casele înghesuite una în alta 
şi, pe măsură ce se lăsa seara acelei zile scurte de iarnă, pe 
coşuri se vedea ieşind fumul. Romulus îşi imagina familiile 
adunându-se la o cină săracă, la lumina slabă a opaiţelor, 
bucurându-se de hrana câştigată prin trudă grea. îi invidia, 
visând şi el la o viaţă simplă şi umilă, la adăpost de lăcomia 
oamenilor care ţineau acum puterea în mâinile lor. 

Inainte de lăsarea întunericului, Ambrosinus se duse singur, 
doar cu Romulus de mână, să bată la uşa unei case mai izolate, 
o clădire mare şi, evident, mai răsărită decât cele pe care le 
văzuseră până atunci. Lângă casă, într-un ţarc întins se vedea o 
turmă de oi cu lâna bogată şi în altul se afla o mică herghelie de 
cai. Veni să-i deschidă un bărbat zdravăn, îmbrăcat cu o tunică 
de lână cenuşie şi cu chipul încadrat de o barbă neagră 
înspicată cu fire argintii. 


— Suntem drumeţi, spuse Ambrosinus. Câţiva tovarăşi de 
drum ne aşteaptă dincolo de tufele acelea. Venim de peste 
mare şi vrem să ajungem în ţinuturile din nord de unde am 
plecat cu mulţi ani în urmă. Mă numesc Myrdin Emreis. 

— Câţi sunteţi? întrebă omul. 

— Opt cu toţii. Şi avem nevoie de cai, dacă ni-i poţi vinde. 

— Pe mine mă cheamă Wilneyr, spuse omul, şi am cinci fii, cu 
toţii zdraveni şi buni în mânuirea armelor. Dacă veniţi cu 
gânduri bune, veţi fi primiţi ca nişte oaspeţi, dacă veniţi ca 
tâlhari, află că nu suntem dispuşi să ne lăsăm jefuiţi. 

— Venim cu gânduri de pace, prietene, suntem oameni cu 
frica lui Dumnezeu care ne va judeca într-o zi pe toţi. Suntem 
înarmaţi de nevoie, dar o să lăsăm armele afară, la uşă, dacă 
intrăm sub acoperişul tău. 

— Dacă-i aşa, veniţi încoace. În caz că vreţi să rămâneţi peste 
noapte, puteţi dormi în grajd. 

— Îţi mulţumesc, răspunse Ambrosinus. N-o să-ţi pară rău. Şi-l 
trimise pe Romulus să-i cheme şi pe ceilalţi. 

La vederea lui Batiatus, omul holbă ochii de mirare şi se dădu 
câţiva paşi înapoi, cuprins imediat de spaimă. Fiii săi veniră de 
îndată alături de el. 

— Nu vă temeţi, spuse Ambrosinus. Nu-i decât un om negru. 
În ţara sa, toţi oamenii sunt negri ca el şi, dacă un alb ajunge pe 
meleagurile acelea, stârneşte aceeaşi mirare pe care o simţiţi şi 
voi acum. Este paşnic şi cumsecade, deşi are o forţă uriaşă. 
Vom plăti dublu pentru cina lui, pentru că mănâncă întotdeauna 
cât doi oameni. 

Wilneyr îi pofti să se aşeze în jurul focului şi le dădu pâine cu 
brânză şi bere, ceea ce le încălzi tuturor sufletele. 

— Pentru cine creşti caii? întrebă Ambrosinus. Cei pe care i- 
am văzut sunt animale pentru armată. 

— Aşa este. Şi sunt căutaţi din ce în ce mai mult, pentru că nu 
este pace pe pământul ăsta, în nici o parte, pe nicăieri pe unde 
am ajuns. De aceea de pe masa mea nu lipseşte niciodată 
pâinea, nici carnea de oaie şi nici berea. Dar tu, care ai spus că 
vii cu gânduri de pace, de ce vrei să cumperi cai şi mergi însoţit 
de oameni înarmaţi? 


— Povestea mea este lungă şi, mai ales, tristă, răspunse 
bătrânul. Nu ne-ar ajunge toată noaptea să ţi-o spun. Dar, dacă 
vrei s-o asculţi, am să-ţi spun cât pot de mult, pentru că nu am 
nimic de ascuns, decât doar duşmanilor care ne urmăresc. Aşa 
cum ţi-am spus, nu sunt un străin, m-am născut în locurile 
acestea, în oraşul Carvethia şi am fost educat de înţelepţii din 
pădurea sacră de la Gleva. 

— Am ştiut asta de când am văzut ce porţi la gât, spuse 
Wilneyr. De aceea te-am şi primit în casă. 

— Puteam să-l fi furat, îi răspunse Ambrosinus cu un surâs 
ironic. 

— Nu cred. Pentru că figura ta, cuvintele tale şi privirea îmi 
spun că simbolul acela nu este furat. Povesteşte, aşadar, dacă 
nu eşti prea obosit. Noaptea-i lungă şi nu se întâmplă prea des 
să ai de-a face cu oaspeţi care vin de atât de departe. Spunând 
acestea îl privi din nou cu mirare pe Batiatus: ochii săi negri ca 
tăciunele, buzele prea groase, nasul turtit şi grumazul ca de 
taur, mâinile enorme împreunate pe genunchii puternici. 

Ambrosinus povesti cum plecase cu mulţi ani în urmă din 
oraşul său şi din codrii natali ca să ceară ajutor de la împăratul 
romanilor, aşa cum îi porunciseră eroul Germanus şi generalul 
Paullinus, ultimul apărător al Marelui Val. Povesti despre 
peregrinările şi nenorocirile sale, despre zilele fericite şi despre 
îndelungatele suferinţe pe care le îndurase. Wilneyr şi cu fiii săi 
îl ascultau ca vrăjii, pentru că povestea aceea era cea mai 
frumoasă dintre toate cele pe care le auziseră până atunci de la 
barzii care mergeau din oraş în oraş, din casă în casă, ca să 
povestească aventurile eroilor din Britannia. 

Dar Ambrosinus nu spuse nimic despre identitatea lui 
Romulus şi despre soarta acestuia, pentru că încă nu venise 
momentul. Abia noaptea târziu sfârşi de povestit şi flăcările din 
vatră începeau să se stingă. 

— Spune-mi acum, întrebă la rândul său Ambrosinus, cine are 
puterea în insulă? Care dintre căpeteniile militare este cea mai 
puternică şi mai temută? Ce s-a întâmplat cu oraşele care, 
cândva, erau înfloritoare şi pline de viaţă, aşa cum le ştiam când 
am plecat? 


— La noi, este vremea tiranilor, răspunse cu gravitate 
Wilneyr. Nimeni nu ia seama la binele poporului. Nu există decât 
legea celui mai tare şi nu există milă pentru cel căzut, dar, cu 
siguranţă, cel mai cunoscut şi mai de temut dintre tirani este 
Wortigern. Oraşele s-au îndreptat către el ca să le protejeze de 
atacurile războinicilor din Nord şi el, în schimb, le-a subjugat, le- 
a supus la biruri apăsătoare şi, deşi în unele dintre aceste oraşe 
mai supravieţuiau vechile sfaturi ale bătrânilor, ele nu au, în 
realitate, nici o putere. De fapt, oraşele şi-au cedat libertatea în 
schimbul siguranţei vieţii, pentru că sunt locuite mai ales de 
negustori care doresc pacea ca să poată prospera, pentru a se 
îmbogăţi din schimburi de mărfuri şi comerţ. Cât despre 
Wortigern, pe măsură ce-şi pierdea vigoarea tinereţii, nu reuşea 
să-şi mai îndeplinească sarcina pentru care i se acordase o atât 
de mare putere. A hotărât, de aceea, să ceară ajutorul triburilor 
saxone care trăiesc pe continent, în peninsula Kymre, dar 
soluţia aceasta a fost mai proastă decât răul, şi oprimarea, în loc 
să dispară, s-a dublat. Saxonii nu sunt preocupaţi decât de a 
acumula bogății, luându-le de la cetăţeni şi nu din pricina asta 
raidurile scoţilor şi ale picţilor din Nord au încetat. Ca nişte câini 
care se bat pentru un os mai mare, toţi aceşti barbari se luptă 
unii cu alţii pentru sărmanele resturi din ceea ce, într-o vreme, 
era o ţară prosperă şi plină de viaţă şi care acum nu mai este 
decât umbra aceleia de altădată. Doar prin sate se mai poate 
supravieţui, dar poate că nici aici nu va mai dura mult. 

Dezamăgit, Aurelius căută privirile lui Ambrosinus: oare aceea 
era ţara la care visaseră de atât timp? Prin ce era mai bine aici 
decât în vălmăşagul sângeros din care abia ieşiseră? Dar 
privirea înţeleptului era îndreptată spre alte zări, căutând 
imagini îndepărtate pe care le lăsase în urmă când plecase din 
ţara sa. El se pregătea să reînnoade scurgerea timpului, să 
vindece o rană deschisă din istoria sa ca om şi în aceea a 
neamului său. 

leşiră din casă, însoţiţi de unul dintre fiii lui Wilneyr, intrară în 
grajd, se întinseră sleiţi de puteri pe culcuşuri din fân, alături de 
boii care rumegau liniştiţi şi se cufundară îndată după aceea 
într-un somn greu. De pază stăteau câinii pe care stăpânul casei 
îi eliberase din cuşti. Erau nişte dulăi uriaşi, purtând zgărzi 


bătute cu ţinte de fier, obişnuiţi să se lupte cu lupii şi, poate, 
chiar şi cu fiare mai mari. 

Se treziră în zori şi băură lapte cald, proaspăt muls de soţia lui 
Wilneyr, după care se pregătiră de drum. Cumpărară un catâr 
pentru Ambrosinus şi şapte cai, dintre care unul era mai mic 
decât ceilalţi, iar altul mult mai mare: un armăsar masiv adus 
din Armorica pentru a fi încrucişat cu iepele din Britannia. ŞI, 
când Batiatus încălecă pe el, părea un colos călare din bronz ca 
aceia care împodobeau cândva forurile şi arcurile de triumf din 
capitala lumii. 

Wilneyr numără banii pe care-i primise, adică tot ce mai avea 
Livia, mulţumit că făcuse dis-de-dimineaţă o afacere atât de 
bună, şi rămase în pragul casei ca să-i vadă pe când plecau. Işi 
luaseră armele în mâini, săbiile le aveau atârnate la centură: în 
primele raze ale soarelui semănau întru totul cu războinicii din 
legende. Copilul palid care călărea în frunte pe căluţul lui părea 
un tânăr condotier, iar fata o driadă a pădurilor. Prin ce peripeții 
urma să mai treacă o armată atât de mică? Gazda lor nici măcar 
nu ştia cum îi cheamă şi totuşi i se părea că-i cunoaşte de când 
lumea. Ridică o mână în semn de salut şi ei îi răspunseră de pe 
creasta unui deal pe care o străbăteau la pas, nişte siluete 
întunecate în lumina sidefie a dimineţii. 

XXX 

Pământul acela atât de plin de pericole nu avea, totuşi, 
secrete pentru Ambrosinus, de parcă se despărţise de el de 
numai câteva zile şi nu de ani şi ani: el cunoştea limba, natura, 
firea locuitorilor, ştia cum să străbată codrii fără a se rătăci şi 
fără a intra prin locuri strâmte în care i-ar fi putut pândi unele 
primejdii, ştia adâncimea râurilor şi durata zilelor, a nopţilor şi 
chiar şi a orelor. După culoarea cerului ghicea apropierea unei 
furtuni sau o apropiată înseninare. Glasurile păsărilor erau 
pentru el mesaje clare de alarmă sau de pace şi chiar şi 
trunchiurile noduroase ale copacilor vorbeau cu el. li povesteau 
întâmplări din lungi ierni cu zăpadă multă sau despre primăveri 
roditoare, despre ploi fără sfârşit, despre fulgere căzute din cer. 
Doar o singură dată fură nevoiţi să facă faţă unei ameninţări: 
într-o seară, atacul unei bande de tâlhari, dar intervenţia 
înspăimântătoare a lui Batiatus pe armăsarul său armorican, 


forţa ucigătoare a lui Aurelius şi a lui Vatrenus, săgețile bine 
ţintite ale Liviei, rapiditatea fulgerătoare a lui Demetrios şi forţa 
calmă a lui Orosius, duseră în scurt timp la înfrângerea 
agresorilor care se obişnuiseră de mult timp să lupte doar ca 
tâlhari şi nu ca soldaţi. 

Astfel, în ceva mai mult de două săptămâni, micul grup 
străbătu aproape o treime din teritoriul ţării, instalându-şi tabăra 
de noapte nu departe de un oraş numit Caerleon. 

— Este un nume ciudat, spuse Romulus privind aşezarea de 
departe, uimit de amestecul dintre vechi construcții 
impunătoare şi colibe sărăcăcioase. 

— Este doar varianta locală pentru Castra Legionum, îi explică 
Ambrosinus. Aici se aflau taberele legiunilor din Sud, iar 
construcția aceea pe care o vezi acolo este ceea ce a mai rămas 
dintr-un amfiteatru. 

Aurelius şi ceilalți priveau şi ei cu atenţie oraşul şi erau foarte 
impresionați să vadă vestigiile Romei încă destul de 
impunătoare, deşi în ruine, gata să dispară pentru totdeauna. 

Mai merseră încă două săptămâni, ajungând la poalele 
primelor înălţimi şi la marginea celor mai deşi codri. Într-o seară, 
în timp ce se aflau aşezaţi în jurul focului, Aurelius consideră că 
sosise momentul ca să afle care era ţinta lungului lor marş şi ce 
viitor îi aştepta în ţinuturile acelea de la capătul lumii. 

— Încotro mergem, învăţătorule? întrebă el pe neaşteptate. 
Nu crezi că ar trebui să ne-o spui şi nouă? 

— Da, Aurelius aşa este drept. Mergem la Carvethia, de unde 
am plecat cu atâţia ani în urmă cu promisiunea de a mă întoarce 
cu o armată imperială pentru a elibera acest pământ de barbarii 
din Nord şi de Wortigern, un tiran care asuprea atunci ţara şi 
continuă s-o asuprească, după câte am aflat, deşi acum este 
bătrân şi neputincios. Setea de putere este medicamentul cel 
mai puternic: îi ţine în viaţă până şi pe muribunzi. 

Se priviră unii pe alţii, fără a putea scoate nici o vorbă. 

— Ai promis să te întorci cu o armată şi asta-i tot ce aduci? 
spuse Vatrenus arătând înspre el însuşi şi spre camarazii săi. Nu 
crezi că o să fim întâmpinați cu un cor de râsete batjocoritoare? 
Eu credeam că o să ne duci într-un loc liniştit ca să ducem o 
viaţă normală: cred că am meritat-o pe deplin. 


— Ca să spun drept, îi continuă gândul Demetrios, şi eu mă 
aşteptam la ceva de genul ăsta: un loc aflat departe de lume, la 
ţară, unde să-ţi poţi face o familie şi să-ţi foloseşti sabia doar ca 
să tai, dacă vrei neapărat, pâinea sau brânza. 

— Da, un astfel de loc mi-ar plăcea şi mie, spuse Orosius. Am 
putea construi un mic sat şi să ne întâlnim din când în când să 
stăm la masă împreună şi să ne amintim prin ce suferinţe şi 
primejdii am trecut. Nu-i aşa că ar fi nemaipomenit de frumos? 

Batiatus părea să fie şi el de acord cu o asemenea 
perspectivă. 

— Am observat că prin părţile astea oamenii n-au văzut 
niciodată un negru, dar cred că s-ar putea obişnui: poate că mi- 
aş găsi şi eu o fată care să fie de acord să trăiască lângă mine, 
ce ziceţi? 

Ambrosinus ridică o mână ca să se facă auzit. 

— In Nord, încă mai există o legiune înarmată care îl aşteaptă 
pe împărat: i se spune Legiunea Dragonului, pentru că emblema 
de pe steagurile sale este un dragon de argint cu coada 
purpurie, care se umflă şi se mişcă în bătaia vântului, ca şi cum 
ar fi viu. 

— Baţi câmpii, răspunse Aurelius. Singura legiune, şi ultima, 
era a noastră şi, după cum bine ştii, noi suntem singurii ei 
supraviețuitori. 

— Nu-i adevărat, îl contrazise Ambrosinus. Există, şi a fost 
înfiinţată de Germanus. Inainte de a muri, a cerut poporului meu 
s-o păstreze mereu înarmată şi gata de luptă ca să apere 
libertatea ţării până ce mă voi întoarce eu. Sunt sigur că şi-au 
îndeplinit promisiunea făcută unui erou şi unui sfânt. Ştiu că 
vorbele mele ar putea părea fără sens, dar v-am înşelat eu 
vreodată, v-am dezamăgit eu cumva de când mă cunoaşteţi? 

Vatrenus clătină din cap din ce în ce mai uimit. 

— lţi dai seama ce spui? Chiar dacă ar fi aşa, acum soldaţii 
aceia sunt nişte moşnegi cu barbă albă şi fără dinţi. 

— Crezi? îi răspunse ironic Ambrosinus. Au vârsta ta, 
Vatrenus, şi a ta, Aurelius. Vârsta unor veterani căliţi şi plini de 
semeţie. Ştiu că toate astea vi se par absurde, dar ascultaţi-mă, 
pentru numele lui Dumnezeu! Veţi avea tot ce vă doriţi. O să 
puteţi trăi în pace în locurile în care vă voi duce eu. O vale 


roditoare şi ferită de primejdii, un mic paradis prin care curge un 
pârâu cu ape cristaline, un loc în care aţi putea trăi doar din 
vânătoare sau din pescuit şi v-aţi putea alege femeile pe care le 
doriţi tratând cu tribul nomad care trece pe acolo în fiecare an, 
ducându-şi turmele la păscut. Dar, înainte de asta, terminaţi-vă 
lucrarea aşa cum mi-aţi promis şi cum i-aţi promis băiatului 
acestuia. Nu vă cer altceva. Însoţiţi-ne până la tabăra fortificată, 
care este ţinta noastră, şi, după aceea, o să luaţi ce hotărâre 
vreţi, iar eu o să fac tot ce-mi va sta în puteri ca să vă ajut. 

Aurelius se întoarse către camarazii săi. 

— Aţi auzit cu toţii: misiunea noastră este să-l aducem pe 
împărat în fruntea legiunii sale, admițând că ea mai există, după 
care vom fi liberi de orice altă obligaţie. Putem rămâne să 
servim, poate, sub ordinele lui sau să ne bucurăm de o odihnă 
meritată. 

— Şi dacă legiunea aceea nu mai există? întrebă Livia care, 
până atunci, nu scosese nici o vorbă. Ce vom face? Îl vom lăsa 
pe băiat în voia sorții? Sau ne vom împrăştia, care pe unde 
apucă, în loc să rămânem împreună în locul acesta atât de 
frumos pe care ni-l promite Ambrosinus? 

— Dacă nu mai există, sunteţi liberi să faceţi ceea ce vreţi. Şi 
tu la fel, fiule, îi spuse Ambrosinus lui Romulus. Vei putea trăi 
împreună cu ei dacă se vor hotărî să rămână, aşa cum sper eu 
din toată inima, să creşti în linişte, devenind un bărbat adevărat. 
Un păstor, poate, sau un vânător, sau un agricultor, ce-ţi va 
plăcea. Dar eu sunt sigur că Dumnezeu ţi-a hărăzit un cu totul 
alt destin şi că bărbaţii aceştia şi fata aceasta vor rămâne în 
slujba destinului tău, aşa cum am fost şi eu. Toate peripeţiile 
prin care am trecut n-au fost întâmplătoare. Şi nu doar datorită 
curajului nostru ca oameni am învins atâtea provocări în 
aparenţă peste puterile omeneşti. Aici a fost mâna lui 
Dumnezeu, a oricărui zeu în care credeţi, care ne-a călăuzit şi 
ne va călăuzi până când planurile sale vor fi împlinite. 

Aurelius îi privi în ochi pe fiecare dintre camarazii săi şi o privi 
şi pe Livia cu profundă emoție, ca şi cum ar fi vrut să-i transmită 
prin acele priviri o iubire deseori înăbușită de spaimele sale şi 
de suferinţa pe care o purta în suflet: din partea tuturor primi un 
răspuns mut, fără putinţă de tăgadă. 


— N-o să vă părăsim, spuse el atunci. Nici înainte, nici după 
această expediţie nebunească, şi vom găsi o posibilitate ca să 
păstrăm unite vieţile noastre. Dacă, de atâtea ori, moartea ne-a 
ocolit, drept este să vină şi ziua în care să ne putem bucura de 
cât ne-a mai rămas de trăit, de viaţa lungă sau scurtă pe care o 
mai avem în faţă. 

Se ridică în picioare şi se îndepărtă, neputând să ţină piept 
furtunii de sentimente care-i năpădiseră sufletul, dar nu numai 
de aceea: în ultima vreme, coşmarurile reveniseră, la fel şi 
imaginile care-l torturaseră ani de zile, ca şi durerile de cap, 
devenind din ce în ce mai dese, împiedicându-l câteodată să-şi 
exprime sentimentele, mai ales pe acelea care o aveau drept 
ţintă pe Livia. Era ca şi cum cercul vieţii sale se strânsese, 
aproape închizându-se, ca şi cum în acel capăt de lume l-ar fi 
aşteptat o încheiere a socotelilor cu destinul şi cu el însuşi. 

Ambrosinus aşteptă ca focul să se stingă şi toţi ceilalţi să 
meargă la culcare, după care se apropie de el. 

— Nu te pierde cu firea, te rog, îi spuse. Ai încredere. Şi nu 
uita că, de cele mai multe ori, marile isprăvi au fost opera unui 
mic grup de eroi. 

— Nu sunt un erou, răspunse el fără a se întoarce spre 
bătrânul înţelept. Şi tu însuţi ştii asta. 

XXX 

În noaptea aceea ninse şi fu ultima zăpadă din iarna aceea. 
De aici încolo merseră scăldaţi în razele soarelui, sub un cer 
presărat cu nori albi ca blana mieilor care ieşeau pentru prima 
oară cu turmele la păscut. Şi pantele dinspre miazăzi ale 
dealurilor erau cu fiecare zi care trecea acoperite tot mai mult 
cu violete şi cu margarete. În sfârşit, într-o zi, Ambrosinus se 
opri la poalele unui deal şi descălecă de pe catârul său. Îşi luă 
toiagul de pelerin şi, sub privirile celorlalţi, porni să urce, 
ajungând până pe creastă. Apoi se întoarse către ei şi strigă: 

— Veniţi! Ce mai aşteptaţi? Haideţi, veniţi repede! 

Romulus fu primul care ajunse lângă el, asudat şi gâfâind, 
urmat de Livia, de Aurelius, de Vatrenus şi de ceilalţi. In faţa lor, 
la o depărtare de câteva mile, Marele Val se întindea, ca o 
centură puternică de piatră, de la un orizont la altul, întrerupt de 
turnuri şi de castele. Jos şi mai la dreapta călătorilor, nu prea 


departe, străluceau apele unui mic lac, limpezi şi transparente 
ca aerul din jur, iar în mijlocul lui se putea vedea o mică pată 
verde, o insuliţă acoperită de muşchi. La orizont, către răsărit, 
se zăreau crestele unui munte, încă acoperite de zăpadă, şi, mai 
sus de o prăpastie, o tabără cu împrejmuirea caracteristică. 
Ambrosinus contemplă încântat acel spectacol superb: privirea 
sa parcurse imensa fortificaţie şerpuitoare care unea o mare cu 
alta, apoi poposi asupra lacului, asupra crestelor muntelui şi, la 
sfârşit, se opri asupra taberei militare, cenuşie ca stânca, şi 
spuse: 

— Am ajuns, fiule, prieteni dragi, călătoria noastră s-a sfârşit, 
iată Marele Val care traversează toată ţara, acolo este Mons 
Badonicus, iar aici, la picioarele noastre, Lacus Virginis, lacul 
fetei, despre care se spunea că este locuit de o nimfă a apelor. 
lar acolo sus, săpată în prăpastia aceea, tabăra ultimei legiuni a 
Britanniei. Cetatea dragonului! 


XXXIII 


Coborâră în valea complet pustie şi înaintară către fortăreaţa 
care li se părea acum mai departe decât îşi închipuiseră, 
văzând-o de pe deal. Ocoliră micul lac de o frumuseţe 
încântătoare, ca o scoică înconjurată de bolovani negri, albi şi 
cafenii, lucioşi sub pânza de apă limpede şi începură să urce 
către dealul pe care se înălța fortul. Un deal nu prea înalt, 
terminat cu o platformă stâncoasă. 

— Partea interioară a taberei, le explică Ambrosinus celorlalţi, 
a fost săpată pentru a se obţine un platou neted pe care să fie 
instalate dormitoarele soldaţilor, grajdurile şi anexele. De jur 
împrejur, pe stâncă, a fost înălţată o fundaţie din bolovani şi 
deasupra ei o palisadă cu turnulețe de pază. 

— Cunoşti foarte bine locurile, spuse Aurelius. 

— Sigur că le cunosc, răspunse Ambrosinus. Am trăit mult 
timp aici ca medic şi sfetnic al comandantului Paullinus. 

— Şi acolo ce este? întrebă Romulus. Şi arătă înspre un fel de 
monument megalitic care începea să se zărească în partea 
cealaltă a colinei, pe o altă platformă netedă care mai devreme 
nu se putea observa. Părea o enormă lespede circulară, de 
piatră, înconjurată de patru coloane înalte, tot de piatră, aşezate 
în direcţia celor patru puncte cardinale. 

Ambrosinus se opri. 

— Acela, spuse el, este monumentul funerar închinat unui 
mare războinic al locurilor acestora, o căpetenie celtă pe nume 
Kalgak căreia autorii latini i-au spus Calgacus. El a fost ultimul 
erou al rezistenţei indigene când romanii au invadat Britannia 
acum trei sute de ani. 

— Cunosc episodul acela, spuse Romulus. Am citit paginile lui 
Tacitus care reproduc cuvântarea lui dinaintea ultimei bătălii. Şi 
cuvintele îngrozitoare prin care defineşte Pax Romana. 

— Cu mincinoase cuvinte numesc Imperiu supunerea întregii 
lumi şi, acolo unde au pustiit totul ei spun că este pace, cită din 
memorie Aurelius. Dar aminteşte-ţi, continuă el cu mândrie, că, 
în realitate, nu sunt cuvintele lui Calgacus, ci ale lui Tacitus: un 


roman care critică imperialismul roman. În aceasta constă 
măreţia civilizaţiei noastre. 

— Se spune că, în jurul acestei pietre, el îşi aduna sfetnicii, 
spuse Ambrosinus. De atunci, ea este un simbol al libertăţii 
pentru toţi locuitorii acestei ţări, de orice neam ar fi ei. 

Îşi continuă urcuşul spre împrejmuirea exterioară a taberei, 
dar, chiar şi de la distanţa aceea, locul părea pustiu: palisada 
era în ruină, porţile vraişte, turnurile de pază stăteau să se 
prăbuşească. Aurelius fu acela care intră primul şi observă, în 
toate părţile în care îşi rotea privirile, semnele lipsei de îngrijire 
şi ale abandonului. 

— O legiune de fantome... şopti el. 

— Locul acesta este părăsit de mulţi ani, aici totul se dărâmă, 
continuă Vatrenus. Batiatus încercă să vadă cât de zdravănă 
mai era o scară care ducea la platforma de pază, dar toată 
construcţia se prăbuşi cu zgomot. 

Ambrosinus părea uluit, aproape copleşit de o asemenea 
decădere. 

— Dar te aşteptai, cu adevărat, să mai găseşti pe cineva pe 
aici? îl trezi la realitate Aurelius. Mie nu-mi vine să cred. Uită-te 
acolo la Marele Val: nu există niciun simbol roman pe zidul acela 
de mai bine de şaptezeci de ani, cum puteai spera că ar putea 
rezista un mic fort ca acesta? Priveşte şi tu. Nu sunt semne de 
distrugere sau de rezistenţă armată. Pur şi simplu au plecat cu 
toţii, cine ştie de când. 

Ambrosinus merse către centrul taberei. 

— Ştiu că totul pare fără sens, dar vă rog să mă credeţi: focul 
nu s-a stins, trebuie doar să-l reînsufleţim şi flacăra libertăţii va 
începe din nou să strălucească. 

Dar nimeni nu părea să-l mai asculte. Clătinau din cap 
dezamăgiţi, în tăcerea aceea ireală, întreruptă doar de şuieratul 
uşor al vântului, de scârţâitul obloanelor de la barăcile şubrezite 
de timp şi de intemperii. Fără să se lase doborât de atmosfera 
aceea de descurajare, Ambrosinus se apropie de ceea ce părea 
să fi fost pretoriul, reşedinţa comandantului, şi dispăru în 
interior. 

— Unde se duce? întrebă Livia. 

Aurelius ridică din umeri. 


— Şi ce facem acum? întrebă Batiatus. Am făcut două mii de 
mile degeaba, dacă am înţeles eu bine. 

Retras într-un colţ, Romulus părea concentrat în gândurile 
sale, iar Livia nu îndrăzni să se ducă la el. Işi dădea seama în ce 
stare sufletească se afla şi parcă suferea şi ea pentru el. 

— Dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să privim cu realism 
situaţia, începu Vatrenus. 

— Realism? Nu-i nimic realist aici. Pe toţi zeii, uită-te în jurul 
tău! izbucni Demetrios. Dar nu sfârşise de vorbit că uşa 
pretoriului se deschise şi reapăru Ambrosinus. Murmurele 
încetară, privirile se concentrară asupra figurii hieratice care 
apărea din penumbra clădirii ţinând în mână un obiect uimitor: 
un steag având pe el un dragon cu capul de argint, cu fălcile 
larg căscate şi cu coada purpurie, fixat pe un băț de care atârna 
o eşarfă cu inscripţia: 


LEGIO XII DRACO 


— Doamne, murmură Livia. Romulus privi ţintă simbolul, 
coada brodată cu solzi aurii care se mişca, pe neaşteptate, de 
parcă ar fi fost însufleţită de un suflu vital. Ambrosinus se 
apropie de Aurelius şi aţinti asupra lui o privire ca de foc. Faţa îi 
era transfigurată, trăsăturile încordate şi încremenite, parcă 
sculptate în piatră. li întinse steagul spunându-i: 

— Este al tău, comandante. Legiunea a luat din nou fiinţă. 

Aurelius ezită câteva clipe, nemişcat în faţa acelei făpturi 
plăpânde, aproape scheletică, a acelei priviri imperioase în care 
ardea o flacără tainică, neostoită. Apoi, când o adiere mai 
puternică de vânt stârni un nor de praf care se întinse de jur 
împrejur, întinse mâna şi apucă prăjina drapelului. 

— Du-te, acum, îi porunci Ambrosinus. Infige-l pe tumul cel 
mai înalt. 

Aurelius privi în jurul lui, îşi văzu camarazii nemişcaţi şi tăcuţi, 
apoi porni încet, se urcă pe metereze şi fixă drapelul pe turnul 
dinspre apus, cel mai înalt dintre toate. Coada dragonului se 
desfăşură sub şfichiuirea vântului, gura de argint scoase un 
sunet ascuţit, şuierul care de atâtea ori înspăimântase duşmanii 
în bătălii. Privi în jos: camarazii săi erau aliniaţi umăr la umăr, 


încremeniţi în salutul militar roman. Şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

Ambrosinus vorbi din nou: 

— Ne vom instala aici şi vom căuta să facem locuibil acest 
loc: va fi casa noastră pentru o vreme. Între timp, eu voi căuta 
să iau legătura cu oamenii pe care-i cunosc şi care poate mai 
trăiesc pe aici; când va sosi momentul potrivit mă voi înfăţişa în 
faţa sfatului din Carvethia, dacă acesta mai există, iar dacă nu, 
voi aduna poporul în for. Când va sosi clipa cea mare, voi merge 
cu Romulus şi-l voi prezenta poporului şi senatului... 

— Când ai plecat de pe aceste pământuri, ai promis că vii cu 
o armată, spuse Vatrenus, şi, în loc de asta, te întorci cu un 
copil. La ce te aştepţi? 

— Ascultaţi-mă, legiunea va lua din nou fiinţă, soldaţii 
răspândiţi peste tot se vor întoarce sub drapelul acesta, în jurul 
împăratului lor. Eu le voi aminti profeția: „Va veni dinspre mările 
sudului un tânăr aducând sabia. Acvila şi dragonul vor pluti din 
nou în zbor peste întinsele ţinuturi ale Britanniei!” 

— Sabia... şopti Aurelius, plecând fruntea. Am pierdut-o eu. 

— Nu pentru totdeauna, răspunse Ambrosinus. O s-o recapeţi, 
sunt gata să-ţi jur asta. 

A doua zi, Ambrosinus părăsi tabăra pentru a lua din nou 
legătura cu ţinutul pe care-l părăsise de atâta timp. Plecă 
singur, cu toiagul său de pelerin, traversând valea în direcţia 
Carvethiei şi, la fiecare pas, îşi simţea sufletul cuprins de o 
adâncă emoție. Mireasma ierburilor adusă de vânt, cântecul 
păsărelelor care salutau răsăritul soarelui, pajiştea care se 
acoperea cu flori galbene şi albe, totul îi amintea de zilele 
îndepărtate ale tinereţii sale, totul îi părea din nou apropiat şi 
familiar, ca şi cum nu plecase niciodată din acele locuri. Pe 
măsură ce înainta, soarele urca pe bolta cerului, din ce în ce mai 
strălucitor, încălzind aerul şi făcând să strălucească apa 
pâraielor care străbăteau câmpurile ca nişte panglici de argint. 
Vedea turmele de oi şi cirezile de vite duse de păstori la 
păşunat, ţăranii prin livezi ce curăţau pomii de uscături: 
frumuseţea naturii părea să biruie nenorocirile care apăsau 
viaţa oamenilor şi aceasta i se părea bătrânului de bun augur. 


Ajunse după-amiază târziu în locul din care se putea vedea 
oraşul şi recunoscu de pe deal silueta familiară a unei mari şi 
străvechi aşezări. Zidul exterior era construit ca acela al unei 
fortificaţii, dar în jur se vedeau păşuni şi ogoare pe care lucrau 
ţăranii şi fel de fel de muncitori. Unii pregăteau pământul pentru 
semănat, alţii curăţau pomii de crengile uscate, alţii, aflaţi la 
marginea pădurii, încărcau buşteni groşi în carele trase de boi. 
Într-un ţarc larg alerga o herghelie de cai, având în frunte un 
armăsar alb cu coama lungă, care se dezlănţuia într-un galop 
mândru, biciuind aerul cu coada. 

Ambrosinus intră pe poarta mare a curţii întinse pe laturile 
căreia se vedeau atelierele fierarilor, ale potcovarilor, ale 
dulgherilor. Îndată ce păşi în curte, îl izbi aroma îmbietoare a 
pâinii abia scoase din cuptor şi lătratul vesel al câinilor. Nimeni 
nu-l întrebă cine era, nici ce voia, dar o femeie îi întinse o pâine 
caldă ca dar pentru un oaspete drag şi el înţelese că nimic nu se 
schimbase în acea casă nobilă de când fusese primit acolo 
pentru prima oară. Întrebă: 

— Jupân Kustennin mai este stăpânul acestei case? 

— Tot el este, mulţumită lui Dumnezeu, răspunse femeia. 

— Atunci, te rog să-l anunţi că un vechi prieten de-al lui s-a 
întors dintr-un lung exil şi că abia aşteaptă să-l îmbrăţişeze. 

— Vino cu mine, îi spuse femeia, am să te duc la el. 

— Nu, prefer să rămân aici, aşa cum se cuvine unui drumeţ 
care bate la uşă, cerând ospitalitate şi adăpost. 

Femeia dispăru pe sub arcada unei uşi şi urcă în grabă scările 
care duceau la etajul casei. La puţin timp după aceea, o siluetă 
impunătoare apăru în lumina roşietică a asfinţitului. Un bărbat 
cam de cincizeci de ani, cu ochii albaştri şi cu tâmplele argintii, 
cu umerii largi acoperiţi de o mantie neagră scurtă, îl privea 
oarecum nedumerit, încercând să-l recunoască pe drumeţul din 
faţa sa. Atunci, Ambrosinus îi ieşi în întâmpinare: 

— Kustennin, sunt Myrdin Emreis, vechiul tău prieten. M-am 
întors. 

Ochii bărbatului străluciră de bucurie. Alergă înspre el, 
strigând: 

— Myrdin! şi-l strânse într-o lungă îmbrăţişare. Cât timp, 
spunea el cu vocea gâtuită de emoție. Bunul meu prieten, cât 


timp a trecut! Oh, Dumnezeule mare, cum de nu te-am 
recunoscut din primul moment! 

Ambrosinus se desfăcu din îmbrăţişarea lui pentru a-l privi în 
ochi, aproape nevenindu-i să creadă că-l reîntâlnea după atâţia 
ani. 

— Am trecut prin tot felul de peripeții, am îndurat frig şi 
foame, am fost greu încercat, dragă prietene. De aceea, 
înfăţişarea mea este alta, de aceea părul meu este complet alb 
şi chiar şi vocea mi-a slăbit. Sunt aşa de fericit că te văd, aşa de 
fericit... Tu, însă, nu te-ai schimbat deloc, în afară de argintul de 
la tâmple. Ce-ţi face familia? 

— Vino, spuse Kustennin, vino să-i vezi. Eu şi Egeria avem o 
fată, Ygraine, care este lumina ochilor noştri. Şi-i făcu loc să 
urce scările, după care merseră pe un coridor către 
apartamentul femeilor. 

— Egeria, spuse Ambrosinus, sunt Myrdin, îţi mai aduci 
aminte de mine? 

Egeria lăsă din mână broderia la care lucra aşezată lângă 
fereastră şi-i veni în întâmpinare. 

— Myrdin? Nu pot să-mi cred ochilor. Te credeam mort de 
multă vreme. Dar ăsta-i un semn al milei lui Dumnezeu, trebuie 
să sărbătorim. Şi tu trebuie să rămâi cu noi, n-o să mai pleci 
nicăieri! Şi, întorcându-se către soţul ei, îi spuse: Nu-i aşa, 
Kustennin? Nu-i aşa? 

— Bineînţeles, răspunse acesta. Ne-am bucura tare mult. 

Ambrosinus vru să mai spună ceva, dar fu întrerupt de 
apariţia unei copile de o frumuseţe răpitoare. Ochii săi erau 
albaştri ca ai tatălui său, părul roşu ca flacăra, îmbrăcată în 
veşminte de lână fină albastră, lungi până la glezne: era Ygraine 
care îl salută cu o graţie desăvârşită. 

Egeria porunci imediat servitorilor să pregătească de îndată 
cina şi o cameră pentru musafir. 

— Doar pentru seara asta, spuse ea. Mâine o să ne gândim 
cum să te găzduim cât mai confortabil, într-o cameră mai 
răcoroasă... 

Ambrosinus o întrerupse: 

— Accept cu mare plăcere ospitalitatea voastră, dar nu mă 
pot stabili la voi deşi mi-aş dori-o din tot sufletul. Nu sunt singur: 


am ajuns aici cu un grup de prieteni din Italia, reuşind să 
scăpăm de o urmărire nemiloasă care nu ne-a dat nici o clipă de 
răgaz. 

— Oricine te-ar urmări, răspunse Kustennin, aici eşti în 
deplină siguranţă şi nimeni nu va cuteza să-ţi facă vreun rău. 
Servitorii mei sunt cu toţii înarmaţi şi, la nevoie, se pot 
transforma într-un mic detaşament disciplinat şi gata de luptă. 

— iți mulţumesc din tot sufletul, răspunse Ambrosinus. 
Povestea mea este tare lungă şi o vei afla chiar în seara asta, 
dacă vei avea răbdarea de a mă asculta. Dar de ce ţi-ai înarmat 
servitorii? Ce s-a întâmplat cu Legiunea Dragonului? Eu şi 
tovarăşii mei am poposit în vechiul fort, dar ne-am dat imediat 
seama că era părăsit de mult timp. S-au schimbat, oare, vechile 
locuri de concentrare? 

— Doamne, Myrdin, răspunse Kustennin. Legiunea nu mai 
există de mulţi ani, s-a desfiinţat... 

Ambrosinus se întunecă la faţă. 

— Desfiinţată? Nu pot crede aşa ceva. Juraseră pe corpul 
însângerat al sfântului Germanus că vor lupta până la ultima 
suflare pentru libertatea patriei noastre. Eu nu mi-am uitat 
niciodată acel jurământ, Kustennin. Şi m-am întors ca să-mi ţin 
promisiunea. Dar, atunci, trebuie să mă gândesc că nici tu nu 
mai ai puterea de a apăra acest pământ de cei care-i asupresc 
pe ai noştri. 

Kustennin suspină. 

— Ani de zile am căutat să-mi menţin calitatea de 
administrator al regiunii şi, cât timp a existat legiunea, am 
reuşit într-o oarecare măsură, chiar dacă nu au lipsit aceia care 
au preferat să mă insulte făcându-mă uzurpator sau 
confundându-mă cu alţi tirani de pe acest năpăstuit pământ. 

Dar, apoi, legiunea s-a desfiinţat, Wortigern a corupt în cele 
din urmă o mare parte din senat şi astăzi domină întreaga ţară 
cu ajutorul cruzilor săi mercenari. Carvethia încă mai este un 
oraş fericit, pentru că Wortigern are nevoie de crescătoriile 
noastre de cai şi de portul nostru, aşa că nu ne distruge. Senatul 
încă se mai reuneşte şi magistraţii încă îşi mai exercită, măcar 
în parte, autoritatea. Dar aceasta este tot ce a mai rămas din 
libertatea pe care Germanus a ştiut să ne-o acorde, alături de 


mândria şi demnitatea celui care este stăpân peste propriul 
destin. 

— Înţeleg, murmură Ambrosinus, coborându-şi privirea în 
pământ ca să-şi ascundă tristeţea care-l cuprinsese la auzul 
acelor cuvinte. 

— Dar spune-mi câte ceva despre tine, insistă Kustennin. Ce 
ai făcut în toţi aceşti ani în care ai lipsit şi cine sunt aceşti 
prieteni despre care vorbeai mai devreme şi de ce i-ai adus în 
vechea tabără fortificată? 

Egeria le întrerupse convorbirea, anunţându-i că se servise 
cina şi se aşezară cu toţii la masă. In cămin ardea un foc frumos 
din trunchiuri groase de stejar, servitorii turnau în cupe bere 
spumoasă şi aşezau pe farfurii bucăţi de carne friptă, aşa că 
mâncară cu poftă amintindu-şi de vremuri de demult. Apoi, când 
masa fu strânsă, Kustennin mai puse lemne pe foc, turnă în 
cupe un vin dulce adus tocmai din Gallia şi-şi invită prietenul să 
se aşeze alături de el în faţa focului. 

Valul amintirilor, căldura prieteniei şi vinul bun deschideau 
sufletele şi trezeau dorinţa de a povesti. Şi Ambrosinus povesti 
tot ce făcuse de când părăsise Britannia pentru a merge să 
ceară ajutorul împăratului. Se făcuse târziu când termină de 
povestit. Kustennin îl privi ţintă, cu o expresie uluită, şi, după 
câteva clipe de tăcere, şopti: 

— Dumnezeule atotputernic... L-ai adus pe împărat în 
persoană... ` 

— Aşa este, răspunse Ambrosinus. In acest moment, el 
doarme în locul acela pustiu, învelit cu pătura de drum, singurul 
lucru pe care-l mai are, păzit de oamenii cei mai nobili şi mai 
curajoşi care au existat vreodată pe lume. 


XXXIV 


Wulfila şi oamenii săi ajunseră în Britannia a doua zi după ce 
aici sosiseră Aurelius şi ceilalţi, pe la căderea serii. Aveau cu ei 
şi caii, dar nu întârziară prea mult cu debarcarea. Cârmaciul, 
deşi se afla în serviciul lui Siagrius, fusese convins să-i 
însoţească pentru că, fiind originar din Britannia, le-ar fi putut 
arăta cum să se mişte pe pământul acela necunoscut. Wulfila îi 
dăduse bani pentru a-l face să dezerteze astfel şi-i mai 
promisese şi alţii dacă informaţiile sale se dovedeau a fi utile. 

— Ce vrei să ştii? îl întrebă cârmaciul. 

— Cum îi putem ajunge din urmă pe oamenii aceia. 

— Nu-i uşor. L-am văzut pe cel care-i călăuzeşte: este un 
druid sau, în orice caz, unul care a fost educat de druizi; asta 
înseamnă că se simte aici ca peştele în apa mării. Înseamnă că 
ştie toate secretele pământului, toate ascunzătorile posibile. 
Dacă mai adăugăm şi faptul că au faţă de noi un avans de o zi 
de mers devine foarte greu să le luăm urma. Dacă am şti încotro 
se îndreaptă, ar fi altceva, dar aşa... Britannia este mare. Este 
cea mai mare insulă din lume. 

— Dar drumurile nu pot fi multe, traseele principale probabil 
că se cunosc. 

— Sigur că da, însă nu sunt sigur că vor merge pe astfel de 
drumuri. Ar putea merge prin păduri, pe poteci de-ale păstorilor 
sau chiar pe acelea pe care merg animalele sălbatice. 

— Dar nu vor putea rămâne prea mult ascunşi. Nu mi-au 
scăpat niciodată până acum, aşa că n-o să-mi scape nici pe 
insula asta. 

Se îndepărtă, mergând pe plajă şi se opri să privească valurile 
care se spărgeau de țărm, rumegându-şi furia. Apoi, dintr-o 
dată, îi făcu semn cârmaciului să se apropie: 

— Cine comandă în Britannia? 

— Ce anume? 

— Există un rege? Cineva care este cel mai puternic? 

— Nu, pentru puterea din ţară se luptă multe căpetenii locale, 
oameni violenţi şi arţăgoşi. Dar este un om de care se tem toţi şi 


care domneşte peste o mare parte a teritoriului, de la Marele 
Val până la Caerleon, bazându-se pe forţa unor mercenari 
nemiloşi. Îl cheamă Wortigern. 

— Şi unde locuieşte el? 

— În nord. Trăieşte într-o fortăreață imposibil de cucerit pe 
care a construit-o deasupra unei vechi tabere fortificate romane: 
Castra Vetera. Cândva era un războinic viteaz şi a luptat cu 
invadatorii veniţi din Ținuturile de Sus care trecuseră de Marele 
Val, protejând oraşele şi instituţiile acestora, dar, după aceea, s- 
a lăsat atras de putere şi a devenit un tiran sângeros. Îşi justifică 
dominaţia pretinzând că ar apăra graniţele de nord. In realitate, 
este o minciună, pentru că el însuşi plăteşte tribut căpeteniilor 
din Ținuturile de Sus şi-şi recuperează banii daţi vlăguind ţara 
prin biruri peste biruri sau chiar lăsându-i pe mercenarii saxoni 
pe care i-a adus de pe continent să jefuiască oamenii în voia lor. 

— Văd că ştii multe. 

— Pentru că asta a fost ţara mea o bună parte din viaţă. Apoi, 
m-am refugiat de nevoie în Gallia şi m-am angajat în armata lui 
Siagrius. 

— N-o să-ţi pară rău dacă o să ne duci la Wortigern. O să-ți 
dau pământuri, servitori, animale, tot ceea ce îţi doreşti. 

— Eu te pot călăuzi până la Castra Vetera. După aceea, va 
trebui să te descurci singur ca el să te primească. Se spune că 
Wortigern este foarte bănuitor şi neîncrezător, fie pentru că este 
conştient de câtă ură a semănat în jur, de câţi i-ar dori moartea 
ca răzbunare a nedreptăţilor suferite, fie pentru că, acum, este 
foarte bătrân şi neputincios simțindu-se, din această cauză, în 
pericol. 

— Atunci, plecăm, să nu pierdem vremea. 

Părăsiră barca în voia valurilor şi porniră de-a lungul coastei 
până întâlniră vechiul drum consular roman, drumul pe care 
puteau ajunge cel mai rapid la ţintă. 

— Cum arată Wortigern? o întrebă Wulfila pe călăuză. 

— Nu se ştie. De ani buni nu l-a mai văzut nimeni. Unii spun 
că faţa sa, atacată de o boală cumplită, a devenit toată o rană 
plină de puroi. Alţii spun doar că nu mai vrea ca supuşii săi să 
vadă cât de mult a decăzut, cu ochii aproape stinşi şi sticloşi, 
gura ştirbă şi băloasă şi cu obrajii buhăiţi. Ar vrea ca toţi să se 


teamă încă de el, astfel încât îşi ascunde chipul sub o mască de 
aur care îl înfăţişează neschimbat, aşa strălucitor cum era în 
tinereţe, l-a făcut-o un mare artist care a turnat-o din aurul unui 
potir din biserică. Un asemenea sacrilegiu, se spune, i-a asigurat 
lui Wortigern alianţa cu Satana şi, de acum până în vecii vecilor, 
cine va mai purta masca aceea va avea puterea diavolului. Il 
privi pieziş pe interlocutorul său, dându-şi seama că i-a amintit 
cumva de sluţenia sa. Dar, în mod ciudat, Wulfila nu dădu niciun 
semn de supărare. 

— Vorbeşti prea frumos ca să fii doar un marinar, spuse el. 
Cine eşti, de fapt? 

— N-o să mă crezi, dar am fost şi eu artist şi am avut cândva 
ocazia să-l cunosc pe cel care a făcut masca aceea. Se spune că 
ar fi fost ucis după ce şi-a terminat lucrarea, pentru că era 
singurul care văzuse de aproape chipul slut al lui Wortigern. Nu 
mai sunt vremurile în care un artist era respectat ca o fiinţă 
plăcută lui Dumnezeu: mai este, oare, loc pentru artă într-o 
lume ca aceea în care trăim noi? 

Ajungând şi eu în mizerie, mi-am încercat norocul pe o barcă 
de pescari şi am învăţat de la ei să mânuiesc cârma şi pânzele. 
Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată în viaţă posibilitatea de a 
lucra aurul şi argintul, aşa cum făceam cândva, sau să pictez 
figuri de sfinţi în biserici sau să lucrez un mozaic, dar, în pofida 
înfăţişării şi condiţiei mele actuale, rămân şi voi rămâne 
întotdeauna un artist. 

— Un artist? întrebă Wulfila privindu-l drept în ochi cu o 
expresie ciudată, ca şi cum o idee neaşteptată i-ar fi venit în 
minte. Oare ştii şi să citeşti o inscripţie? 

— Cunosc vechile inscripţii celtice, alfabetul runic al scanilor 
şi scrisul latinesc, răspunse mândru omul. 

Wulfila scoase sabia şi i-o puse în faţă. 

— Spune-mi, atunci, ce înseamnă literele acestea gravate pe 
lamă şi, când călătoria aceasta se va sfârşi, te voi plăti şi te voi 
lăsa să pleci nestingherit. 

Omul privi lama şi, după aceea, îndreptă spre barbar o privire 
plină de uimire. 

— Ce este? întrebă Wulfila, neliniştit. Este vreo vrajă, cumva? 
Vorbeşte! 


— Mult mai mult, răspunse omul, mult mai mult. Inscripţia 
spune că această sabie a aparţinut lui lulius Caesar, primul 
cuceritor al Britanniei, şi că a fost făurită de calibi, un popor din 
îndepărtatul Orient, cunoscător al secretului unui oţel invincibil. 

Wulfila avu un rânjet de satisfacţie. 

— În poporul din care fac eu parte se spune că acela care ţine 
în mână arma unui cuceritor, devine el însuşi un cuceritor, deci 
ceea ce mi-ai spus este de cel mai bun augur. Condu-mă până la 
Castra Vetera şi, când vom ajunge acolo, îţi voi da alţi bani şi te 
voi lăsa să pleci unde vei dori. 

Merseră aşa timp de aproape două săptămâni, străbătând 
teritoriile multor mici tirani, dar numărul impresionant de 
războinici călare care-l urmau pe Wulfila şi chiar înfăţişarea 
înspăimântătoare a căpeteniei acestora, deschiseră calea în faţa 
grupului fără prea mare greutate. Doar o singură dată, un senior 
foarte puternic, pe nume Gwynwird, care avea o oaste destul de 
numeroasă, îndrăzni să le aţină calea la trecerea peste un pod 
care marca trecerea pe teritoriul său, în apropiere de Eburacum. 
lritat de atitudinea dispreţuitoare a acelui străin cu faţa 
crestată, îi ceru să plătească o taxă de trecere şi să-i predea 
armele, urmând ca acestea să-i fie restituite când ieşea de pe 
teritoriul său. Wulfila izbucni în râs şi-i porunci călăuzei sale să-i 
răspundă că, dacă voia armele sale, trebuia să le dobândească 
prin luptă şi că îl provoca la duel. Mândru de faima şi de 
prestigiul său, seniorul acceptă provocarea, dar când văzu 
adversarul scoțând din teacă sabia, o sabie cu o lucrătură 
incredibilă şi de o frumuseţe nemaipomenită, îşi dădu seama că 
era pierdut. La primul contact, scutul îi fu sfărâmat, iar la al 
doilea atac al barbarului sabia îi fu făcută bucățele şi, îndată 
după aceea, îi zbură şi capul, rostogolindu-se printre picioarele 
calului, cu ochii încă holbaţi într-o expresie de uimire şi de 
groază. 

După străvechiul obicei celtic, războinicii căpeteniei învinse 
acceptară să treacă sub ordinele învingătorului, aşa încât banda 
lui Wulfila se îngroşă ajungând la dimensiunile unei mici armate 
şi-şi urmă marşul precedată de zvonuri înspăimântătoare despre 
cruzimea căpeteniei sale şi despre sabia care-l făcea de 


neînvins. Până când, într-o zi, pe la jumătatea iernii, putură zări 
în depărtare Castra Vetera. 

Era o fortăreață cu un aspect mohorât şi ameninţător, 
construită pe o colină acoperită de o pădure deasă de brad, fiind 
înconjurată de un şanţ dublu şi de un zid înalt şi păzită de sute 
de soldaţi. Dinăuntru se auzea lătratul necontenit al câinilor de 
pază şi, la apropierea călăreţilor lui Wulfila, un stol de corbi se 
ridică în zbor umplând aerul cu croncănitul lor ascuţit. Cerul 
acoperit de nori groşi învăluia într-o lumină plumburie castelul, 
dându-i, dacă se putea spune astfel, un aer şi mai posomorât. 
Wulfila îl trimise înainte pe tălmaci, pe jos şi fără arme. 

— Stăpânul meu, începu acesta, este trimisul curţii imperiale 
de la Ravenna, din Italia, ca să-i aducă un omagiu seniorului 
Wortigern şi pentru a-i propune un tratat de alianţă. Aduce cu 
sine daruri de preţ şi sigiliul imperial care atestă persoana şi 
misiunea sa. 

— Aşteaptă aici şi nu te mişca din loc, spuse soldatul care 
făcea de gardă. Indată după aceea, discută cu un personaj care 
părea un superior de-al său şi acesta dispăru în interiorul 
fortăreței. Trecu mult timp şi Wulfila, călare încă, aştepta 
nerăbdător, neştiind ce să creadă. În sfârşit, omul se întoarse şi 
transmise răspunsul stăpânului său: trimisul trebuia să prezinte 
daruri şi scrisori de recomandare şi abia după aceea urma să fie 
primit. Fără arme şi fără escortă. 

Wulfila fu pe punctul de a întoarce calul şi de a pleca, dar 
instinctul îi spunea că în castelul acela ar fi putut găsi calea 
pentru a-şi atinge scopurile şi ideea unui tiran slab şi bolnav îl 
îndemna şi mai tare să rişte, încrezându-se în propria sa energie 
rămasă intactă. In lunga sa experienţă, văzuse de prea multe ori 
cum oameni veniţi din neant ajungeau la vârful puterii folosindu- 
se de ocazii favorabile, într-o lume dominată de tulburări fără 
sfârşit şi deschisă îndrăznelii celor mai puternici. Acceptă. 

Sub supravegherea unui grup de oameni înarmaţi, traversă 
curtea în care se mai putea recunoaşte planul originar al taberei 
romane, având în jur grajduri şi dormitoarele pentru soldaţi, şi 
ajunse în clădirea principală: un bastion din blocuri mari de 
piatră cioplită, cu ferestre mici în loc de barbacane şi având 
deasupra o platformă pentru pază, protejată de intemperii cu un 


acoperiş din lemn. Urcă două scări şi fu oprit în faţa unei uşiţe 
cu întărituri de fier care se deschise după puţin timp, fără ca 
vreunul dintre oamenii care-l escortau să fi ciocănit în ea. Îi 
făcură semn să intre şi închiseră uşa în urma lui. 

Wortigern se afla în faţa lui, singur. Nu mai era nimeni 
altcineva în marea încăpere goală şi acest lucru îl miră. Era 
aşezat pe tron, cu un aer de om istovit: avea plete lungi albe 
care îi coborau pe lângă gât, până pe piept, iar faţa îi era 
acoperită de masca din aur. Dacă trăsăturile acelea erau fidele, 
fusese, probabil, un bărbat extraordinar de impunător. 

Vocea îi răsuna înăbuşit şi greu de recunoscut din interiorul 
acelei carcase metalice. 

— Cine eşti? De ce ai cerut să-mi vorbeşti? 

Vorbea o latină de uz comun care nu era greu de înţeles 
pentru interlocutorul său. 

— Numele meu este Wulfila, fu răspunsul, trimis de curtea 
imperială de la Ravenna unde pe tron se află un nou suveran, 
un războinic valoros, pe nume Odoacru, care doreşte să încheie 
cu tine un pact de prietenie şi de alianţă. Împăratul era un copil 
necopt la minte, manevrat prin intrigile curtenilor, şi a fost 
detronat. 

— Şi de ce Odoacru acesta vrea să devină prietenul meu? 

— Pentru că a aflat de puterea ta ca suveran al Britanniei şi 
de vitejia ta ca războinic. Dar mai este şi un alt motiv, foarte 
important, referitor la împăratul detronat. 

— Vorbeşte, spuse Wortigern şi fiecare cuvânt pe care-l 
scotea părea să-i provoace o suferinţă atroce. 

— Un grup de dezertori l-a răpit pe băiat cu complicitatea 
preceptorului său, un bătrân celt aproape nebun, şi s-au refugiat 
aici, pe insula ta. Sunt extrem de periculoşi, aşa că voiam să te 
pun în gardă. 

— Ar trebui să-mi fie frică de un bătrân şi de un băieţaş 
însoţiţi de o mână de tâlhari? 

— Pentru moment, poate că nu, dar în curând ar putea deveni 
o ameninţare; aminteşte-ţi de vechea zicală: „Necazurile trebuie 
înfruntate când sunt încă la început”. 

— Principiis obsta... repetă mecanic masca de metal. Probabil 
că, în tinereţe, omul primise o educaţie romană. 


— În orice caz, nu ţi-ar strica să ai un aliat puternic cum este 
Odoacru care dispune de multe mii de războinici şi de bogății 
imense. Dacă tu îl vei ajuta să-i captureze pe aceşti răufăcători, 
vei putea conta întotdeauna pe sprijinul său. Ştiu că atacurile 
venite din Nord împotriva regatului tău nu au încetat cu totul şi 
că trebuie să duci un război dificil şi cu multe cheltuieli. 

— Eşti bine informat, răspunse Wortigern. 

— Pentru a te sluji pe tine şi pe stăpânul meu, Odoacru. 

Wortigern se sprijini pe braţele tronului ca să-şi îndrepte 
spinarea şi să-şi ridice capul şi Wulfila simţi intensitatea privirii 
lui prin deschizăturile acelei măşti neînsufleţite. Simţea că 
studia cu atenţie cicatricele sale şi fu cuprins de ură. 

— Ai spus ceva de daruri... vorbi din nou Wortigern. 

— Aşa este, răspunse Wulfila. 

— Vreau să le văd. 

— Pe primul îl poţi vedea dacă te apropii de fereastra aceea: 
sunt cei două sute de războinici pe care i-am adus cu mine 
pentru a-i pune la dispoziţia ta. Sunt luptători formidabili, 
capabili să se întreţină singuri: nu te vor costa nimic. Sunt 
dispus să-i comand eu însumi în orice misiune pe care ai dori să 
ne-o încredinţezi. Nu-i decât un început, dacă vei mai avea 
nevoie de alte forţe, stăpânul meu, Odoacru, este dispus să ţi le 
trimită în orice clipă. 

— Cred că îi este tare frică de băiatul acela, spuse Wortigern. 

Wulfila nu-i răspunse şi rămase în picioare în faţa tronului 
crezând că bătrânul tiran se va apropia de fereastră pentru a-i 
vedea pe oamenii săi, dar acesta nu se mişcă din loc. 

— Şi celelalte daruri? 

— Celelalte? Wulfila avu un moment de ezitare apoi, dintr-o 
dată se lumină la faţă. Nu mai am decât unul, continuă, dar este 
vorba despre obiectul cel mai frumos pe careţi-l poţi închipui, un 
obiect pentru care cei mai puternici oameni de pe pământ ar da 
toate bogăţiile lor ca să-l aibă. Este cel mai preţios talisman care 
există şi a aparţinut lui lulius Caesar, primul cuceritor al 
Britanniei. Cine îl are este sortit să domnească pe vecie asupra 
acestui pământ şi să nu cunoască niciodată amurgul puterii 
sale. 


Wortigern stătea acum nemişcat pe tron, cu capul ridicat, plin 
de interes. Ar fi părut de-a dreptul o statuie, dacă n-ar fi fost un 
tremur abia perceptibil al mâinilor zbârcite. Wulfila simţea că-i 
stârnise prin acele cuvinte nemăsurata lăcomie. 

— Dar arată-mi-l odată, spuse bătrânul şi vocea sa devenise 
poruncitoare şi, în acelaşi timp, nerăbdătoare. 

— Darul acesta va fi al tău dacă o să mă ajuţi să-i prind pe 
duşmanii noştri, dacă vei fi de acord să-i pedepsesc după cum 
merită şi dacă îmi vei da capul băiatului. Acesta este schimbul 
pe care ţi-l propun. 

Urmă o lungă tăcere, după care Wortigern dădu din cap în 
semn de aprobare. 

— Accept, spuse, şi sper, în interesul tău, că darul acesta nu 
mă va dezamăgi. Omul care te-a adus la mine este comandantul 
trupelor mele saxone. O să-i descrii lui înfăţişarea celor pe care 
îi cauţi, astfel încât să-i poată anunţa pe informatorii noştri care 
au ochi şi urechi peste tot. 

După ce spuse toate acestea, îşi dădu capul pe spate ca şi 
când ar fi murit, lăsând să se audă doar un hârâit uşor prin 
buzele măştii de aur. Wulfila crezu că întrevederea luase sfârşit. 
Făcu o plecăciune în semn de salut şi se îndreptă spre uşă. 

— Aşteaptă! se auzi pe neaşteptate glasul bătrânului. 

Se întoarse din nou cu faţa către tron. 

— Roma, ai văzut-o vreodată? 

— Da, răspunse Wulfila. Şi frumuseţea ei nu poate fi descrisă 
în cuvinte. Dar am să-ţi spun ce am văzut acolo: arcuri de 
marmură înalte cât cele mai mari palate, având deasupra lor 
care de bronz trase de cai turnaţi din acelaşi metal, poleiţi cu 
aur şi conduşi de zeități înaripate. Piete având pe margini 
porticuri cu sute de coloane, tăiată fiecare dintr-un singur bloc 
de piatră, înalte ca turnul acesta, strălucind în cele mai 
frumoase culori. Temple şi bazilici acoperite de picturi şi 
mozaicuri. Fântâni în care creaturi de basm din marmură, din 
bronz, lasă să curgă apa în bazine de piatră atât de mari încât în 
ele ar putea intra o sută de oameni. Şi, peste toate, mai este un 
monument, cu sute de arcade, înşiruite pe mai multe etaje, în 
care cei vechi îi omorau pe creştini, lăsându-i pradă fiarelor 


sălbatice. | se spune Colosseum şi este atât de mare că tot 
castelul tău ar putea încăpea în el. 

Se opri pentru că din spatele măştii se auzea un şuierat 
plângăreţ, un geamăt de durere pe care n-ar fi ştiut cum să-l 
interpreteze: poate că era visul unei tinereţi îndepărtate, poate 
lăcomia aţâţată de imaginea atâtor bogății imense sau, poate, 
suferinţa interioară pe care o asemenea imagine a măreției o 
provoca sufletului, prizonier pentru totdeauna într-un corp 
deformat şi neputincios, pradă bătrâneţii şi bolii. 

Wulfila ieşi, închise uşa în urma sa şi se întoarse la oamenii 
săi. Aruncă o pungă cu bani tălmaciului, spunându-i: 

— Uite-ţi răsplata aşa cum ţi-am promis. Acum, eşti liber să 
pleci unde vei voi pentru că ştiu acum tot ce trebuie. 

Omul luă banii, îşi plecă fruntea într-un gest grăbit de 
mulţumire şi dădu pinteni calului ca să fugă cât putea mai 
departe de acel castel al groazei. 

Din ziua aceea, Wulfila deveni cel mai credincios şi mai feroce 
dintre bandiții lui Wortigern şi, oriunde apărea vreun semn de 
nesupunere, apariţia sa vijelioasă, în fruntea războinicilor săi 
semănau spaima, moartea şi distrugerea cu atâta rapiditate, cu 
atâta forţă devastatoare, încât nimeni nu mai îndrăzni nici 
măcar să vorbească despre libertate, nimeni nu mai cuteză să 
se încreadă în prieteni şi nici să mai vorbească despre aşa ceva 
chiar şi când se afla în propria casă, împreună cu cei din familie. 
Şi prestigiul de care se bucura din partea tiranului crescu peste 
măsură, proporţional cu roadele jafurilor, depuse la picioarele 
sale. 

Wulfila era tot ceea ce Wortigern nu mai putea să fie: energie 
inepuizabilă, putere a braţului şi sprinteneală fulgerătoare a 
minţii. Devenise de-acum prelungirea fizică a setei sale de 
putere, într-un asemenea grad, încât nici nu mai era nevoie să-i 
dea ordine: barbarul ştia să le prevadă şi să le execute chiar 
înainte să le audă răsunând în marea sală goală a tronului. Şi 
totuşi, datorită acestor calităţi, a acelei inteligenţe a răului care 
îi scânteia în privirile ca de gheaţă, Wortigern se temea de el. 
Nu avea încredere în aparenta supunere a acelui misterios 
războinic venit de peste mare, deşi părea că scopul lui principal 


nu era altul decât să-l găsească pe copilul acela, să-i taie capul 
şi să-l ia cu el la Ravenna. 

Într-o zi, ca să-i dea de înţeles ce ar fi însemnat să-l trădeze 
sau măcar să se gândească la aşa ceva, îl chemă să fie de faţă 
la execuţia unui vasal care nu avea altă vină decât aceea că 
ţinuse pentru el o parte din prada adunată în timpul unui raid. 

În apropierea turnului, se afla o curte, înconjurată de un zid 
înalt de piatră, în care erau ţinuţi închişi dulăii săi: nişte animale 
înspăimântătoare, folosite deseori în luptele cu duşmanii, 
singura distracţie a lui Wortigern fiind aceea de a-i hrăni de 
două ori pe zi, aruncându-le hălci mari de carne de la fereastra 
aflată în spatele tronului său. Condamnatul fu dezbrăcat de 
haine şi legat cu o funie de mijloc, fu ridicat încet, astfel încât 
câinii, nemâncaţi de două zile, începură să-l sfâşie de viu, 
începând de la picioare, pe măsură ce corpul era lăsat mai în 
jos. Urletele de durere ale acelui nenorocit, lătratul asurzitor al 
dulăilor, întărâtaţi de mirosul sângelui şi de hrana pe care se 
încăierau lacomi, ajungeau în interiorul turnului prelungite şi 
deformate, imposibil de suportat pentru oricine avea un pic de 
omenie în el. Dar Wulfila nu avu nici o tresărire, privi cu nesaţ la 
tot acel spectacol îngrozitor şi, când îşi întoarse privirile către 
Wortigern, în ochii săi nu se citea decât o satisfacţie 
neliniştitoare, o cruzime rece. 


XXXV 


Venise de-acum primăvara şi zăpadă nu mai era decât pe 
Mons Badonicus, care, în dialectul local, era denumit Mount 
Badon, şi mulţi dintre ţăranii care se întorceau acasă de la 
munca zilnică a câmpului şi dintre păstorii care-şi mânau 
turmele la păscut văzuseră fluturând în depărtare dragonul 
purpuriu, văzuseră capul lui de argint scânteind pe turnul cel 
mai înalt al fortăreței, fiind un semnal care trezea în ei amintiri 
îndepărtate ale curajului şi ale faptelor de glorie. 

Ambrosinus, învârtindu-se printre oamenii care forfoteau prin 
pieţele din sate şi intrând prin gospodăriile ţăranilor, auzea şi 
înţelegea ce nelinişte stârnea acea imagine, pe câţi oameni îi 
făcea să tresară acea amintire apărută pe neaşteptate dintr-un 
trecut uitat şi îndepărtat, chiar dacă nu spuneau cu voce tare 
ceea ce aveau în suflet. Într-un rând, văzând un păstor care se 
oprise să privească de departe stindardul legiunii, se prefăcu a fi 
străin şi-l întrebă: 

— Ce este cu drapelul acela? Cum se face că flutură deasupra 
unui fort părăsit? 

Omul îl privi cu o expresie ciudată. 

— Cred că vii de foarte departe, spuse, dacă nu cunoşti 
steagul acela. Ani de zile a însemnat singurul apărător al 
onoarei şi al libertăţii de pe pământul acesta, conducând în 
luptă o armată legendară: Legiunea a Douăsprezecea Draco. 

— Parcă am auzit vorbindu-se de ea, răspunse Ambrosinus. 
Dar am crezut întotdeauna că era vorba numai despre zvonuri 
lipsite de temei, răspândite cu meşteşug ca să-i sperie pe 
barbarii din Nord şi să nu mai năvălească pe aici. 

— Greşeşti, răspunse păstorul. Unitatea aceea a existat cu 
adevărat şi cel care se află acum în faţa ta a făcut parte din ea 
pe când era tânăr. 

— Şi ce s-a întâmplat cu legiunea? A fost cumva nimicită? Sau 
nevoită să se predea? 

— Nimic de felul acesta, îl contrazise păstorul. A fost trădată. 
Ne aflam dincolo de întăriturile de la graniţă, în urmărirea unei 


bande de scoţi care răpiseră femeile din satul nostru, şi 
lăsaserăm o căpetenie de trib, aliat de-al nostru, să păzească 
trecerea prin Marele Val pe unde urma să ne întoarcem. Dar, 
când ne-am întors, urmăriţi de o hoardă de duşmani turbaţi, 
trecerea era blocată şi aliaţii noştri aveau armele îndreptate 
înspre noi. Eram încercuiți! Mulţi dintre noi au căzut în luptă, dar 
mulţi s-au salvat pentru că s-a lăsat pe neaşteptate o ceaţă 
deasă care ne-a ascuns privirilor duşmane şi ne-a ajutat să 
scăpăm printr-o vale îngustă, pierdută printre stânci înalte. Am 
hotărât să ne răspândim care încotro şi să ne întoarcem separat 
pe la casele noastre. Trădătorul se numea Wortigern, cel care şi 
acum ne asupreşte şi ne secătuieşte vlaga cu birurile sale şi cu 
expedițiile de pradă, cel care ne domină prin teroare. De atunci, 
trăim în beznă şi în ruşine, luaţi cu treburile noastre, încercând 
să dăm uitării ceea am fost cândva. Dar acum, steagul acela 
apărut din nou, ca prin minune, de nu se ştie unde, ne-a amintit 
că acela care a luptat atâta vreme pentru libertate nu poate 
sfârşi ca sclav. 

— Dar, spune-mi, continuă Ambrosinus, cine a fost acela care 
a desfiinţat legiunea? Cine v-a sfătuit să vă întoarceţi la casele 
voastre? 

— Comandantul nostru căzuse în luptă. Locţiitorul său, 
Kustennin, a fost acela care ne-a oferit această soluţie. Era un 
om curajos şi înţelept şi vorbea spre binele nostru. Soţia sa 
adusese pe lume cu puţin timp în urmă o fetiţă ca un boboc de 
trandafir şi poate că în clipele acelea viaţa i s-a părut cel mai 
preţios dar pentru om. Ne-am gândit şi noi la nevestele noastre, 
la casele noastre, la copiii noştri. Atunci nu ne dădeam seama 
că numai rămânând împreună şi uniţi datorită acelui stindard 
am fi putut să-i apărăm cu adevărat. 

Ambrosinus ar mai fi vrut să stea de vorbă cu el, dar omul nu 
mai putea continua pentru că vocea i se sugruma de emotie. 
Mai aruncă o privire înspre drapelul care flutura scăldat în razele 
soarelui şi se îndepărtă în tăcere. 

Impresionat de aceste mărturisiri, bătrânul îl vizită de câteva 
ori pe Kustennin, încercând să-l atragă de partea cauzei sale, 
dar totul fu în zadar. În condiţiile acelea, împotrivirea în faţa 
puterii lui Wortigern echivala, în opinia lui, cu o sinucidere, iar 


aparenţa de libertate de care se mai bucura grupul de oameni 
din jurul său i se părea suficientă în comparaţie cu riscurile 
enorme ale unei revolte. O asemenea posibilitate i se părea atât 
de nefericită încât nu urcase niciodată ca să-i viziteze pe noii 
veniţi. 

Carvethia era acum singurul oraş de sub dominaţia lui 
Wortigern care îşi mai putea menţine o oarecare libertate, 
aceasta numai pentru că tiranul avea nevoie de resursele 
pieţelor sale şi de avantajul portului de pe ţărmul Oceanului, 
prin care încă se mai puteau aduce mărfuri rare şi mai puteau 
sosi unele veşti, nu mai puţin importante decât săbiile 
mercenarilor săi, pentru menţinerea şi întărirea puterii sale. 

În tot acest timp, în interiorul fortăreței, oamenii refăcuseră 
sistemele de apărare, reparaseră sau reconstruiseră meterezele 
şi turnuleţele de pază, întăriseră zidul şi şanţul cu pari ascuţiţi, 
pârliţi în foc. Batiatus pusese din nou în funcţiune forja şi 
barosul său izbea fără încetare nicovala. Vatrenus, Demetrios şi 
Orosius reparaseră vechile dormitoare, grajdurile, cuptorul de 
pâine şi moara, iar Livia putuse să le ofere aroma şi gustul pâinii 
proaspăt scoase din cuptor, al laptelui proaspăt muls. Doar 
Aurelius, după primele clipe de entuziasm, părea, pe zi ce 
trecea, că se închide tot mai mult în el. Noaptea, petrecea 
ceasuri întregi pe ziduri, cu armele pregătite, scrutând bezna 
din jur ca şi cum ar fi aşteptat un duşman care nu mai sosea, un 
duşman în faţa căruia se simţea, totuşi, dezorientat şi 
neputincios, o fantomă care lua, câteodată, chiar şi propria sa 
înfăţişare, imaginea unui fricos sau, mai rău, a unui trădător. Se 
afla din nou pe zidurile unei cetăţi, pregătindu-se s-o apere. 
Când va începe asediul? Când vor apărea în zare hoardele de 
călăreţi? Când va apărea sub cerul acela azuriu ceasul 
adevărului? Cine va deschide de data aceasta porţile în faţa 
duşmanilor? Cine va da drumul lupului să intre în stână? 

Ambrosinus, care intuia frământările lui Aurelius şi suferinţa 
lui atât de intensă încât nici iubirea Liviei nu reuşea s-o aline, se 
gândea că ar trebui să treacă în vreun fel la acţiune, să forţeze 
mâna unui destin care se arătase până atunci batjocoritor şi 
nesigur. Şi, în vreme ce reflecta în privinţa căii pe care urma să 
pornească, apăru Kustennin călare pe armăsarul său alb. 


Aducea veşti proaste: un ordin al Wortigern impunea ca până la 
sfârşitul lunii, să se desființeze senatul, să se renunţe la vechile 
magistraturi, să se aducă înăuntrul zidurilor o garnizoană de 
mercenari necruţători veniţi de pe continent. 

— Poate că aveai dreptate tu, Myrdin, spuse Kustennin. 
Singura libertate posibilă este cea câştigată prin sudoare şi 
sânge. Dar, din păcate, acum este prea târziu. 

— Nu-i adevărat, îi replică Ambrosinus. Şi mâine vei afla de ce 
dacă vei asista la adunarea senatului. 

Kustennin clătină din cap, ca şi cum ar fi auzit nişte vorbe 
goale, apoi sări în şa şi porni în galop prin valea pustie. A doua 
zi, când încă nu se luminase de ziuă, Ambrosinus îl luă cu el pe 
băiat şi dădu să plece către oraş. 

— Unde te duci? îl întrebă Aurelius. 

— La Carvethia, fu răspunsul, la senat sau în piaţa în care se 
ţin târgurile ca să chem poporul la adunarea generală, dacă va fi 
necesar. 

— Vin şi eu cu tine. 

— Nu, locul tău este aici, în fruntea oamenilor tăi. Ai 
încredere, spuse şi porni la drum, cu toiagul său de pelerin, de-a 
lungul potecii care şerpuia prin pajişti, pe malurile lacului 
fecioarei, în direcţia oraşului. 

Carvethia mai avea încă aerul unui oraş roman, cu zidurile din 
pietre cioplite în forme regulate, păzite de santinele, cu străzile 
şi edificiile sale, cu obiceiurile locuitorilor şi cu limba pe care o 
vorbeau. Ambrosinus ajunse la un moment dat în faţa clădirii 
senatului şi-i văzu intrând pe reprezentanţii poporului pentru a 
participa la sfat. Intrară şi alţi locuitori ai oraşului şi se 
înghesuiră în atrium, înainte ca uşile să fie închise. 

Unul dintre oratori se ridică în picioare ca să ia cuvântul: era 
un bărbat cu o înfăţişare austeră şi impunătoare datorită 
sobrietăţii veşmintelor şi trăsăturilor demne ale feţei. Probabil 
că se bucura de un mare respect şi consideraţie din partea 
tuturor pentru că, de îndată ce începu să vorbească, se lăsă o 
tăcere adâncă. 

— Senat şi popor al Carvethiei! fură primele lui cuvinte. 
Condiţia noastră a devenit de nesuportat. Tiranul a angajat noi 
mercenari străini de o cruzime nemaiauzită, sub pretextul că 


apără populaţia oraşelor care încă mai păstrează instituţii 
independente, şi încearcă să desființeze şi ultimul simbol al 
colaborării libere dintre cetăţenii Britanniei: senatul nostru! Un 
murmur de consternare se răspândi printre jilţurile din sala de 
şedinţe şi în mulţimea care se îmbulzea în atrium. 

— Ce-ar trebui să facem? continuă vorbitorul. Să plecăm 
capul aşa cum am făcut până acum? Să îndurăm alte abuzuri şi 
altă umilinţă, lăsându-i să ne încalce drepturile şi demnitatea, să 
ne spurce casele, să ne smulgă din braţe chiar şi soțiile şi 
fiicele? 

— Din păcate, nu avem de ales, spuse un altul. Este o 
adevărată sinucidere să te ridici împotriva lui Wortigern. 

— Aşa este, spuse un al treilea. Nu putem să stăm în faţa 
mâniei lui. Am fi măturaţi cât colo. Dacă ne supunem, însă, am 
putea spera, cel puţin, să mai păstrăm măcar câteva dintre 
avantajele de până acum. 

Atunci, Ambrosinus ieşi în primele rânduri, ţinându-l pe 
Romulus de mână, şi strigă: 

— Cer cuvântul nobili senatori! 

— Cine eşti? întrebă cel care prezida adunarea. De ce tulburi 
această întrunire? 

Ambrosinus îşi descoperi capul şi înaintă către mijlocul sălii, 
cu Romulus mereu alături, deşi simţea ezitarea băiatului de a se 
arăta astfel în public. 

— Sunt Myrdin Emreis, începu bătrânul, druid din pădurea 
sacră de la Gleva şi cetăţean roman cu numele de Meridius 
Ambrosinus atât timp cât legea romană a domnit în această 
tară. Cu mulţi ani în urmă, m-aţi trimis în Italia cu misiunea de a 
cere ajutor împăratului şi de a mă întoarce cu o armată care să 
readucă pe pământul acesta chinuit ordinea şi prosperitatea din 
vremurile glorioase ale sfântului erou Germanus, trimisul lui 
Aetius, ultimul şi cel mai viteaz dintre soldaţii Romei. 

Uimirea produsă de apariţia aceea neaşteptată făcu să se 
aştearnă în sală o tăcere mormântală şi Ambrosinus continuă: 

— N-a fost posibil. Mi-am pierdut toţi tovarăşii în timpul 
călătoriei, victime ale frigului, ale foamei, ale bolilor şi ale 
atacurilor vrăjmaşe. Eu am scăpat ca prin minune şi am stat zile 
întregi, rugător, în curtea palatului imperial din Ravenna, dar 


totul a fost în zadar. Nu am fost nici măcar primit în faţa 
împăratului, un om timid, aflat cu totul la mâna milițiilor sale 
barbare. Acum mă întorc. Târziu, este adevărat, dar nu singur, 
nu cu mâinile goale! Cred că voi toţi cunoaşteţi oracolul care 
vesteşte sosirea unui tânăr cu inima curată care va aduce sabia 
dreptăţii pe acest pământ şi-i va reda libertatea pierdută. Ei 
bine, strigă el, eu vi l-am adus pe acest tânăr, nobili senatori! Și- 
| împinse în faţă pe băiat, astfel încât cei de faţă să-l poată 
vedea mai bine. El este Romulus Augustus Caesar, ultimul 
împărat al romanilor! 

Cuvintele sale căzură peste o adâncă stupefacţie a celor 
prezenţi, după care urmă imediat un murmur de uimire care 
crescu până deveni o zarvă nelămurită. Unii păreau impresionați 
de afirmaţiile bătrânului, alţii, în schimb, izbucniră în râs, alţii 
chiar îl luară în batjocură pe neaşteptatul orator. 

— Şi unde este sabia aceea miraculoasă? întrebă unul dintre 
senatori reuşind să se facă auzit în vacarmul din sală. 

— Şi unde sunt legiunile noului Cezar? întrebă un altul. Ştii 
câţi luptători are Wortigern? Spune, ştii? 

Ambrosinus avu un moment de ezitare la auzul acelor 
cuvinte, apoi răspunse: 

— Legiunea a douăsprezecea Draco este pe cale să ia din nou 
fiinţă. Împăratul va fi prezent în faţa soldaţilor şi sunt sigur că ei 
vor regăsi forţa şi voinţa de a lupta şi de a se împotrivi tiraniei. 

Un hohot zgomotos de râs răsună în sală şi un al treilea 
senator se ridică pentru a lua cuvântul. 

— Lipseşti într-adevăr cam de multişor, Myrdin, îl mustră el 
spunându-i pe numele de celt. Legiunea aceea s-a desfiinţat de 
mulţi ani şi nimeni nu ar mai dori să ia arma în mână. 

Se auziră din nou râsete şi Romulus se simţi copleşit de valul 
acela de neîncredere şi de bătaia de joc cu care era din nou 
întâmpinat, dar nu avu nici o reacţie. Işi acoperi faţa cu mâinile 
şi rămase nemişcat şi tăcut în mijlocul sălii, în faţa acelei 
imagini, zarva se mai potoli, transformându-se într-un murmur 
de stânjeneală şi de neaşteptată ruşine. Ambrosinus se apropie 
de el, îi puse o mână pe umăr şi începu din nou să vorbească, 
plin de indignare: 


— Rădeţi, nobili senatori, haideţi, luaţi-l în râs pe băiatul 
acesta. Nu are nici o posibilitate de a se apăra, nici de a 
răspunde obrăzniciei voastre prosteşti. El a văzut cum îi erau 
măcelăriți părinţii, a fost hăituit fără răgaz şi fără milă, ca un 
animal, de către toate puterile acestei lumi. Deşi obişnuit cu 
fastul imperial, a îndurat cele mai aspre privaţiuni, ca un mic 
erou ce este. Şi-a zăvorât în adâncul sufletului durerea, 
disperarea, teama, sentimente perfect normale pentru un băiat 
de vârsta sa, cu forţa şi curajul unui erou de pe vremea vechii 
republici. 

— Unde vă este onoarea, senatori ai Carvethiei? Unde vă este 
demnitatea? Meritaţi tirania lui Wortigern, este normal să 
înduraţi o asemenea umilinţă, pentru că aveţi suflet de servitori! 
Băiatul acesta a pierdut totul, în afară de onoare şi de viaţă. 
Măreţia sa este îndurerată, ca a unui adevărat suveran. L-am 
adus aici, în faţa voastră, fiind ultimul vlăstar al unui arbore pe 
moarte, ca să fac să înmugurească o lume nouă, dar am găsit 
un teren putred şi lipsit de vlagă. Aveţi dreptate să-l refuzati, 
pentru că nu-l meritaţi. Nu! Voi meritaţi doar disprețul oricărui 
bărbat cu credinţă şi cu onoare! 

Ambrosinus îşi încheiase cuvântarea plină de tristeţe într-o 
tăcere mormântală. Peste întreaga adunare dezorientată şi 
copleşită de ruşine părea că se aşternuse o lespede de piatră. 
Ambrosinus scuipă pe pardoseala din faţa sa, în semn de total 
dispreţ, apoi îl luă pe Romulus de braţ şi ieşi plin de mândrie, în 
timp ce câteva voci timide se auzeau, încercând să-l întoarcă 
din drum. Îndată ce ieşiră, făcându-şi drum prin mulţime, 
discuţiile reîncepură imediat pe un ton din ce în ce mai 
înfierbântat, iar unul dintre cei prezenţi se grăbi să iasă pe o 
uşiţă laterală şi se urcă într-o căruţă, poruncind vizitiului să 
pornească de îndată. 

— La Castra Vetera, spuse. La castelul lui Wortigern, repede! 

Ambrosinus, furios pentru ofensa care i se adusese, ieşi în 
piaţă căutând să-i dea puţin curaj lui Romulus ca să reziste şi de 
data aceasta în faţa loviturilor unui destin potrivnic, când se 
simţi apucat pe neaşteptate de braţ. 

— Myrdin! 


— Kustennin! exclamă la rândul său Ambrosinus. Doamne, ai 
văzut ce ruşine? Erai şi tu în sală? 

Bărbatul îşi aţinti privirile în pământ. 

— Da, am văzut şi am auzit totul. Ai înţeles acum de ce ţi-am 
spus că este prea târziu? Wortigern a atras de partea lui o bună 
parte din senat şi astăzi îşi poate permite să-l desființeze fără a 
întâmpina aproape nici o rezistenţă. 

Ambrosinus dădu din cap, confirmându-i spusele. 

— Trebuie să discut neapărat cu tine, spuse. Simt nevoia să 
stau mai mult de vorbă cu tine, dar acum trebuie să plec, nu 
mai pot rămâne aici. Şi trebuie să-l duc de aici pe băiatul acesta 
al meu... Romulus, haide, trebuie să plecăm. Îl căuta din priviri, 
dar Romulus nu mai era prin preajmă. 

— Oh, Doamne, unde eşti, unde este băiatul? exclamă 
îngrijorat bătrânul. 

Veni înspre ei Egeria care sosise tocmai în clipa aceea. 

— Nu-ţi face griji, spuse femeia zâmbind. Uite-l acolo, pe 
plajă, şi fata mea, Ygraine, s-a dus după el. 

Ambrosinus scoase un oftat de uşurare. 

— Lasă-i să mai schimbe două vorbe. Copiii simt câteodată 
nevoia să mai stea şi cu cei de vârsta lor, îl linişti Egeria. Dar, 
spune-mi, este adevărat ce am auzit puţin mai devreme de la 
oamenii care au ieşit din sala senatului? 

Nu-mi puteam crede urechilor. Nu mai există nici o urmă de 
mândrie şi nici măcar bunul simţ de a-ţi ascunde josnicia. 

Ambrosinus confirmă cu un semn al capului, dar ochii săi nu-l 
pierdeau nici o clipă din vedere pe băiat care stătea departe, pe 
plajă, aşezat la marginea apei. 

XXX 

Romulus privea în tăcere valurile care se spărgeau de pietrele 
de pe mal şi nu-şi putea înăbuşi sughiţurile de plâns care-i 
făceau să tresară întreaga făptură. 

— Cum te cheamă? De ce plângi? întrebă o voce de fată din 
spatele său. Un glas limpede şi sprinţar care, în prima clipă, îl 
deranjă. Dar, după aceea, se simţi atins pe obraz de o mână, 
delicată ca o aripă de fluture, şi simţi o căldură mângâietoare. 


Răspunse fără să se întoarcă, pentru că, în clipa aceea, n-ar fi 
vrut ca vocea şi mângâierea să fie în contrast cu un chip diferit 
de acela pe care-l visase pe neaşteptate. 

— Plâng pentru că am pierdut totul: nu mai am nici părinţi, 
nici casă, nici ţară. Pentru că poate îmi voi pierde şi ultimii 
prieteni pe care-i mai am, şi poate şi libertatea şi numele. Plâng 
pentru că pentru mine nu există pace în niciun colţişor din 
lumea asta. 

La vorbele lui, mult prea greu de înţeles pentru ea, fata 
răspunse cu o tăcere plină de înţelepciune, dar mâna sa 
continua să mângâie părul lui Romulus, obrazul, până când îşi 
dădu seama că băiatul se liniştise. Atunci vorbi: 

— Eu mă numesc Ygraine şi am doisprezece ani. Pot să stau 
puţin aici cu tine? 

Romulus îi făcu semn că da şi ea se aşeză pe nisip, în faţa lui. 
Băiatul îşi înălţă privirea ca să vadă dacă figura ei era tot atât 
de dulce pe cât era glasul şi mângâierea şi se află în faţa a doi 
ochi albaştri şi expresivi, un chip de o frumuseţe delicată, 
încadrat de o cunună de păr roşu ca focul pe care briza mării îl 
făcea să fluture acoperindu-i în răstimpuri fruntea şi strălucirea 
privirii. Simţi cum inima îi bătea mai tare şi un val de căldură îi 
invadă pieptul, cum nu i se mai întâmplase niciodată. În privirea 
aceea a fetei văzu, într-o singură clipă, câtă frumuseţe, câtă 
căldură şi câtă gingăşie îi mai putea aduce viaţa de-acum 
înainte. Ar fi vrut să scoată şi el câteva vorbe, orice l-ar fi 
îndemnat inima să spună, dar în clipa aceea auzi paşii lui 
Ambrosinus şi ai celor care erau cu el. 

— Unde o să dormiti la noapte? întrebă Kustennin. 

— În fort, răspunse Ambrosinus. 

Puțin îngrijorat, Kustennin îi atrase atenţia: 

— Fii atent: cuvântarea ta nu a trecut neobservată. 

— Chiar asta am şi vrut, îi răspunse sec Ambrosinus. Dar, în 
sinea sa, înţelesese ce voiau să spună acele cuvinte şi simţi 
oarecare teamă. 

— Vino, Ygraine, spuse Egeria. Avem multă treabă de făcut în 
seara asta. Fata se ridică fără prea mult chef şi porni după 
mama sa, întorcând capul de mai multe ori pentru a-l mai vedea 
pe tânărul străin, atât de diferit de toţi băieţii pe care-i 


cunoştea, prin paloarea extenuată a chipului său, prin noblețea 
trăsăturilor, prin tristeţea sfâşietoare din privirile sale. Plecă de 
lângă ei şi Kustennin luând-o în urma familiei sale. 

Egeria o lăsă pe Ygraine să meargă mai în faţă şi-şi aşteptă 
bărbatul s-o ajungă din urmă. 

— Ei sunt aceia care au înălţat emblema dragonului deasupra 
vechii fortărețe, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Kustennin. Curată nebunie. Unde mai pui că 
astăzi, în senat, Myrdin a spus că legiunea ia fiinţă din nou, 
când, în realitate, sunt cu toţii doar şase sau şapte inşi. In plus, 
le-a dezvăluit senatorilor cine este băiatul acela, îţi dai seama? 

— Nu reuşesc să-mi dau seama care ar putea fi reacţiile la o 
asemenea destăinuire, îi răspunse Egeria. Dar stindardul acela 
este pe cale să creeze o mare încordare şi multă speranţă. Se 
spune că unul dintre vechii luptători ar dezgropa armele pe care 
le-a ascuns cu mulţi ani în urmă. Că destul de mulţi tineri ar 
vrea să li se alăture acestor străini. Sunt zvonuri despre lumini 
ciudate care clipesc noaptea pe zidurile acelea, despre zgomote 
ca de tunet care se aud în partea dinspre munte. Sunt 
îngrijorată: mă tem că până şi liniştea asta aparentă, 
supraviețuirea noastră cu chiu cu vai ar putea fi tulburată de noi 
lupte, de noi tulburări, de o nouă vărsare de sânge. 

— Sunt doar un grup de fugari, Egeria, un bătrân visător şi un 
băieţaş, răspunse Kustennin. Şi aruncă o ultimă privire în urma 
prietenului său, apărut ca prin farmec după atâţia ani. Bătrânul 
şi cu băiatul stăteau în picioare, unul lângă altul: priveau în 
tăcere valurile care se spărgeau de bolovanii de la țărm lăsând 
în urmă o forfotire de spumă albă ca laptele. 

XXX 

A doua zi spre seară, căruţa senatorului se opri în faţa porţilor 
de la Castra Vetera. El fu introdus în castelul lui Wortigern, dar, 
mai întâi se prezentă în faţa lui Wulfila care se bucura acum de 
încredere totală din partea stăpânului său. Cei doi şuşotiră o 
vreme şi un rânjet de satisfacţie apăru pe faţa pocită a 
barbarului. 

— Vino cu mine, spuse. Trebuie să-i raportezi chiar tu 
suveranului nostru care îţi va rămâne recunoscător. Şi-l conduse 
pe coridoarele castelului până când ajunse în faţa lui Wortigern. 


Bătrânul îi primi aşezat pe tron: masca de aur era singurul 
obiect care strălucea în lumina stinsă a asfinţitului. 

— Vorbeşte, porunci Wulfila şi senatorul spuse: 

— Nobile Wortigern, ieri, în senatul din Carvethia, un om a 
cutezat să vorbească în public împotriva ta, numindu-te tiran şi 
îndemnând oamenii să se răscoale. A spus că vechea legiune, 
care a fost desfiinţată, se reface acum şi a arătat tuturor un 
băiat despre care spunea că este împăratul... 

— Ei sunt, îl întrerupse Wulfila. Nu mai este nici o îndoială. 
Bătrânul bate câmpii vorbind despre o profeție, cu un tânăr 
suveran care ar trebui să vină de peste mare. Aşa ceva 
reprezintă un pericol, crede-mă. El nu este atât de nebun pe cât 
pare: este şiret, în schimb, se serveşte de superstiții şi de 
vechile nostalgii ale aristocrației romano-celtice. Este clar ceea 
ce urmăreşte: să facă din acel mic impostor un simbol. Şi să-l 
folosească împotriva ta. 

Wortigern ridică mâna descărnată într-un gest de încheiere a 
audienței şi senatorul se retrase cu spinarea frântă de la mijloc 
într-o plecăciune adâncă până la uşa pe care ieşi în mare grabă. 

— Ce crezi că este de făcut? îl întrebă tiranul pe Wulfila. 

— Lasă-mi mână liberă, dă-mi voie să plec cu oamenii mei, 
singurii în care am deplină încredere. Eu îi cunosc pe oamenii 
aceia: o să-i găsesc şi o să-i scot din orice ascunzătoare s-ar 
afla. O să-ţi aduc pielea bătrânului ca să-l împăiezi, iar eu o să 
iau pentru mine căpăţâna băiatului. 

Wortigern clătină încetişor din cap. 

— Nu mă interesează pielea bătrânului, alta era înţelegerea 
noastră. 

Wulfila tresări. În clipa aceea, soarta îi oferea o ocazie 
nepreţuită: totul se împlinea într-un plan urzit cu ceva vreme 
înainte. Trebuia doar să dea lovitura finală şi în faţa lui s-ar fi 
deschis un viitor cu o putere fără margini. Răspunse, 
înăbuşindu-şi cu greu nervozitatea: 

— Ai dreptate, Wortigern: entuziasmat de faptul că vedeam 
terminată îndelungata mea vânătoare uitasem pentru o clipă de 
ceea ce ţi-am promis. Aşa este, tu îmi dai capul băiatului şi 
posibilitatea de a-i nimici, în sfârşit, după cum merită pe 


dezertorii aceia asasini care îl apără, iar eu trebuie să te 
răsplătesc cu darul pe care ţi l-am făgăduit. 

— Văd că ştii să-mi ghiceşti întotdeauna gândurile, Wulfila. 
Aşa că adu-mi darul acela pentru care m-ai făcut să suspin atât 
de mult timp. Dar, înainte de toate, spune-mi un lucru. 

— Vorbeşte. 

— Printre oamenii aceia pe care vrei să-i nimiceşti se află şi 
cel care ţi-a crestat atât de rău faţa? 

Wulfila lăsă ochii în jos pentru a nu lăsa să se vadă fulgerul de 
cruzime care-i trecea prin privire şi răspunse în silă: 

— Da, aşa este cum ai spus. 

Tiranul avusese parte de o satisfacţie aparte, pentru că 
impusese încă o dată superioritatea măştii sale de aur asupra 
cărnii ciopârţite de pe faţa servitorului şi posibilului său rival. 
Pentru că acea cicatrice era făcută de un om, pe când cangrena 
care îi măcina chipul nu putea fi decât lucrarea lui Dumnezeu. 

— Aştept, spuse Wortigern, şi vocea lui suna ameninţător din 
spatele măștii. Semăna cu o sentinţă. 

Wulfila ieşi, îl chemă pe unul dintre războinicii săi şi-i porunci 
să-i aducă imediat ceea ce ştia. La puţin timp după aceea, omul 
reapăru ţinând în mâini o casetă lungă şi îngustă din lemn de 
stejar, ornamentată cu frunze şi flori din fier forjat, şi o depuse 
la picioarele lui Wortigern. 

Wulfila îi făcu semn să se îndepărteze şi se apropie de tron, 
îngenunchind ca să deschidă preţioasa apărătoare a darului 
promis. Îşi ridică privirile către masca impenetrabilă aplecată 
deasupra lui şi ar fi dat orice, în clipa aceea, ca să vadă expresia 
de neînfrânată lăcomie a bătrânului tiran. 

— lată darul meu, stăpâne, spuse el deschizând cu un gest 
rapid capacul casetei, iată sabia calibică a lui lulius Caesar, 
primul stăpân al lumii, cuceritorul Britanniei. A ta este acum. 

Wortigern nu putu să reziste fascinaţiei acelei arme superbe 
şi întinse mâna gâfâind nerăbdător. 

— Dă-mi-o, dă-mi-o! 

— Îndată, stăpâne, răspunse Wulfila şi în privirea lui tiranul 
desluşi- prea târziu! — soarta fatală care-l aştepta, încercă să 
strige, dar sabia i se înfigea deja în piept, străpungându-i inima 
şi ajungând până la spătarul tronului. Se prăbuşi fără să scoată 


nici cel mai mic geamăt şi, din masca de aur, ţâşni un şuvoi de 
sânge, singurul semn de viaţă care apărea pe faţa aceea de 
neschimbat, ca o ultimă ironie a sorții, în momentul sfârşitului. 

Wulfila trase sabia din corpul neînsufleţit, dădu în lături masca 
de aur a lui Wortigern, descoperind un chip însângerat şi 
aproape de nerecunoscut, apoi îi crestă pielea de jur împrejurul 
craniului şi-i smulse dintr-o singură mişcare pletele albe. Târi 
corpul care semăna cu un vierme uriaş până la fereastra din 
spatele tronului şi-l aruncă în curtea de dedesubt. Lătratul 
dulăilor înfometați ajunse în sala tronului ca nişte urlete venite 
din iad şi mârâiturile lor răsunară surd, semn că, acolo jos, 
fiarele se băteau pe rămăşiţele însângerate ale stăpânului lor. 

Wulfila îşi puse masca de aur pe faţă, pe cap îşi puse scalpul 
cu plete albe al lui Wortigern, luă sabia în mână şi apăru astfel, 
asemenea unui demon, cu sângele victimei sale şiroindu-i pe 
tâmple, în faţa războinicilor săi aflaţi deja pe cai în curtea cea 
mare a castelului. Îl priviră cu toţii îngroziţi în timp ce el încăleca 
dintr-o săritură pe armăsarul său şi dădea pinteni, strigând: 

— La Carvethia! 


XXXVI 


La două zile după aceea, un călăreț intra în goana mare în 
curtea lui Kustennin, aducând o veste de necrezut. Era unul 
dintre informatorii pe care el îi avea în castelul de la Castra 
Vetera, singura posibilitate care-i mai rămânea ca să prevină 
îngrozitoarele incursiuni ale mercenarilor din slujba tiranului. 

— S-a spus întotdeauna că Wortigern a făcu un pact cu 
diavolul, spuse gâfâind omul care avea ochii holbaţi de spaimă, 
şi aşa este! Satana însuşi i-a dat din nou forţa şi vigoarea de 
altădată, dar a făcut ca şi cruzimea să-i crească peste măsură! 

— Ce tot spui! Ţi-ai pierdut minţile? exclamă Kustennin 
apucându-l de umeri şi zgâlţâindu-l ca pentru a-l face să-şi vină 
în fire. 

— Nu, stăpâne, din păcate ăsta-i adevărul. Dacă trăgeai 
nădejde să nu mai aibă mult de trăit, nu te mai amăgi, acum 
este de parcă... de parcă ar fi înviat. E posedat de Satana, îţi 
spun eu! L-am văzut cu ochii mei apărând ca într-un vis urât, cu 
masca de aur pe faţă şi pe tâmple curgându-i sânge amestecat 
cu sudoare. Şi avea o voce tunătoare, cum nu l-am mai auzit 
niciodată, dar, mai ales, ţinea în mână o sabie atât de frumoasă 
cum n-am mai văzut în viaţa mea. Lama ascuţită ca briciul 
oglindea lumina torţelor la fel ca o sticlă transparentă, mânerul 
era în formă de acvilă, din aur curat. Doar arhanghelul Mihail ar 
mai fi putut avea o asemenea minunăţie. Sau diavolul în 
persoană. 

— Încearcă să te linişteşti, îi spuse Kustennin. Vorbeşti aiurea. 

— Nu, crede-mă, este întocmai cum îţi zic. S-a pus în fruntea 
a două sute de călăreţi îmbrăcaţi în armuri care înaintează 
semănând în calea lor spaima, prădând, punând foc, distrugând 
cu o furie nemaivăzută până acum. Eu nu m-am oprit nici o 
clipă: am luat-o pe scurtătură prin pădurea Gowan, am alergat zi 
şi noapte fără să mă opresc, schimbând caii în proprietăţile 
noastre. Dar l-am auzit eu însumi strigând: „La Carvethia!”. O să 
ajungă aici în cel mult două zile. 


— Carvethia... dar asta nu se poate! De ce ar face asta? Nu s- 
a atins niciodată de oraşul acesta pentru că are nevoie de el şi, 
în orice caz, aproape toţi oamenii de vază îi sunt supuşi lui. Nu 
are sens, nu are niciun sens... 

Cugetă în tăcere preţ de câteva clipe, după care spuse: 

— Ascultă aici, ştiu că eşti foarte obosit, dar te rog să-mi faci 
un ultim serviciu. Du-te jos, la vechiul chei roman şi caută-l pe 
Oribasius, pescarul. Este un om de-al meu. Spune-i să fie 
pregătit să ridice ancora mâine dimineaţă în zori, cu provizii şi 
apă din belşug, tot ceea ce poate lua în barcă. Du-te! 

Omul sări din nou în şa şi porni în galop, în timp ce Kustennin 
urca scările ca s-o pună în gardă pe soţia sa: 

— Din păcate, am veşti proaste: oamenii lui Wortigern se 
îndreaptă înspre părţile noastre şi mă tem că şi prietenul meu 
Myrdin se află în mare primejdie. Poate că discursul lui a fost 
acela care a provocat o asemenea expediţie fără sens, dar, în 
orice caz, nu pot lăsa ca bătrânul acela zăpăcit să-şi rişte 
propria viaţă şi pe a bietului băiat, fără a mai vorbi şi despre 
tovarăşii lor. Şi ei trebuie să fie destul de nebuni ca să vină după 
el tocmai din Italia. 

— Dar peste puţin timp o să fie întuneric beznă, se văită 
Egeria. Nu-i cam periculos? 

— Trebuie să mă duc, altfel n-aş putea închide ochii toată 
noaptea. 

— Tată, pot să viu şi eu cu tine? Te rog, îl rugă cu lacrimi în 
ochi Ygraine. 

— Nici nu poate fi vorba, spuse Egeria. O să mai ai ocazia să-l 
vezi pe tânărul tău prieten roman. Ygraine se îmbujoră la faţă şi 
plecă îmbufnată. 

Egeria oftă şi-l conduse pe soţul său până la uşă, apoi, 
îngrijorată, rămase pe loc ascultând zgomotul paşilor săi pe 
scară şi în curtea interioară. 

Kustennin îşi scoase din grajd armăsarul cel alb, cu galopul 
cel mai iute. Sări în şa, în timp ce servitorii deschideau poarta şi 
dădu pinteni calului pornind pe câmpia scăldată încă în ultimele 
raze înflăcărate ale asfinţitului. 

De pe înălţimea dealului care domina valea şi lacul văzu 
fortăreaţa şi privirea sa se opri imediat pe steagul care flutura 


pe turnul cel mai înalt, dragonul vechilor trupe auxiliare sarmate 
care formau garnizoana de la Marele Val, devenit mai apoi 
simbolul legiunii sale. Din interior, un fum subţire arăta că între 
vechile ziduri se afla cineva. Poarta se deschise când el ajungea 
în faţa ei şi intră la pas întâmpinat cu o îmbrăţişare emoţionată 
a lui Ambrosinus care îl prezentă tovarăşilor săi: 

— L-aţi mai văzut o dată pe vechiul meu prieten Kustennin, 
Constantinus pentru romani, cândva dux bellorum et magister 
militum, cel mai drag şi mai viteaz dintre prietenii mei britannici 
care acum, sper, vine ca să stea puţin cu noi. 

O căprioară se frigea la un foc mare de lemne şi, pe măsură 
ce carnea era friptă, oamenii îşi tăiau câte o porţie cu vârful 
săbiilor. Livia avea, ca de obicei, alături arcul şi tolba cu săgeți 
cu care vânase animalul. Erau cu toţii veseli şi lui Kustennin i se 
strânse inima gândindu-se la vestea pe care urma să le-o dea. 

— Stai jos, îi spuse Ambrosinus. Laşi mănâncă, este destul 
pentru toată lumea. 

— Nu este timp pentru aşa ceva, răspunse Kustennin. Am 
informaţii sigure că Wortigern se îndreaptă către Carvethia în 
fruntea unui detaşament de două sute de călăreţi înzăuaţi. Ar 
putea ajunge aici chiar mâine seară. 

— Wortigern? întrebă uluit Ambrosinus. Dar este prea bătrân: 
n-ar putea să se ţină pe cal nici dacă l-ar lega de şa. 

— Ai dreptate. Nici mie nu prea-mi vine să cred povestea pe 
care am auzit-o de la unul dintre informatorii mei. Vorbea 
prostii, spunea că tiranul ar fi făcut un pact cu diavolul. Satana a 
pus stăpânire pe el, dându-i înapoi tinereţea şi vigoarea anilor 
de demult. Şi, în plus, i-ar fi pus în mână o sabie fantastică, 
nemaivăzută până acum. 

Aurelius se apropie. 

— De unde ştie omul tău că este vorba despre Wortigern? 

— A sa era masca de aur care de peste zece ani îi acoperă 
faţa, al lui era părul alb şi lung, iar vocea tunătoare era aceea 
din tinereţea lui. 

— Ai spus ceva despre o sabie... insistă Aurelius. 

— Da. Şi omul meu a văzut-o bine, de aproape. O lamă 
strălucitoare precum cristalul, mânerul de aur, de forma unui 
cap de acvilă... 


Aurelius păli. 

— Zei atotputernici! exclamă el. Nu este Wortigern, este 
Wulfila! Şi ne vrea pe noi. 

Se priviră cu toţii, unul pe altul, surprinşi. 

— Despre oricine ar fi vorba, continuă Kustennin, trebuie să 
plecaţi de aici. În cel mai bun caz, vor fi aici în cel mult două 
zile. Ascultaţi-mă, mâine dimineaţă, în zori, eu îmi voi pune la 
adăpost familia ducându-i cu o barcă în Irlanda. Mai este loc 
pentru două sau maximum trei persoane. Myrdin şi cu băiatul, 
fata, nu ştiu... Asta-i tot ce pot face pentru voi. 

Aurelius oftă adânc şi-l privi ţintă pe Ambrosinus cu ochii 
strălucind de emoție. 

— Poate că prietenul tău are dreptate, spuse. Este singurul 
lucru înţelept pe care îl putem face. Nu putem continua să fugim 
la nesfârşit, pentru că ne aflăm deja la capătul lumii. Gata, 
trebuie să ne despărţim. Aşa, cu toţii, nu facem decât să 
atragem asupra noastră duşmani şi adversari de toate felurile. 
Şi nu mai avem unde să ne ducem. Plecaţi, tu şi cu băiatul şi 
Livia, te rog din tot sufletul. Puneţi-vă la adăpost. Acum, nici o 
sabie nu-l mai poate apăra. 

Romulus îl privi ca şi cum nu-i venea să creadă ce auzise şi 
avea lacrimi în ochi. Dar Ambrosinus se revoltă: 

— Nu! izbucni el. Nu se poate sfârşi astfel. Profeţia nu minte, 
sunt sigur de asta. Trebuie să rămânem, cu orice preţ! 

Livia schimbă o privire insistentă cu Aurelius, apoi se întoarse 
către Ambrosinus. 

— Trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt, îi spuse, realităţile 
triste sau nu. Dacă rămânem aici, vom muri cu toţii şi va muri şi 
el. 

Se întoarse după aceea şi către ceilalţi: 

— Tu, Vatrenus, ce crezi? 

— Cred că este drept ceea ce aţi spus voi. Nu are rost să ne 
încăpăţânăm. Să-i salvăm pe băiat şi pe învățătorul său. Noi o să 
găsim în vreun fel o cale de scăpare... 

— Orosius? Demetrios? 

Cei doi dădură din cap afirmativ. 

— Batiatus? 


Uriaşul privi în jurul său cu un aer rătăcit ca şi cum nu-i venea 
să creadă că aventura aceea teribilă şi minunată putea ajunge 
la un sfârşit, că acea mare familie a sa, singura pe care o 
cunoscuse vreodată, era pe cale de a se destrăma. Plecă fruntea 
ca să-şi ascundă lacrimile şi ceilalţi interpretară gestul său ca pe 
o încuviinţare. 

— Atunci... cred că s-a hotărât, încheie Livia. Acum, să 
încercăm să ne odihnim: mâine va trebui să facem un drum 
obositor, oricare ar fi direcţia în care o vom lua fiecare dintre 
noi. 

Kustennin se ridică şi el ca să plece. 

— Nu uitaţi, spuse. La vechiul chei roman, în zori. Sper ca 
noaptea să vă fie un sfetnic bun. Şi apucă hăţurile calului. 

— Aşteaptă, spuse Aurelius. Urcă în turn şi strânse drapelul, 
apoi coboră, îl împături cu grijă şi i-l înmână lui Kustennin. 

— Ţine-l tu, aşa va fi în siguranţă. 

Kustennin îl luă, apoi sări în şa şi porni în galop. 

Ambrosinus asistă împietrit la acel trist ceremonial, apoi puse 
o mână pe umărul lui Romulus şi-l atrase către el ca pentru a-l 
proteja de frigul din interior care-i îngheţa sufletul. 

Aurelius se îndepărtă copleşit de emoție şi Livia îl urmă. Se 
apropie de el, pe întuneric, sub scara care ducea pe coama 
zidului şi-i atinse buzele cu un sărut timid. 

— Este inutil să te lupţi cu imposibilul: soarta hotărăşte pentru 
noi şi dincolo de nişte limite nu ne este permis să ajungem. Să 
ne întoarcem în Italia, să căutăm o corabie care ridică pânzele 
înspre Marea Mediterană. Să ne întoarcem la Veneţia... 

Aurelius îl privea pe Romulus cum şedea alături de 
Ambrosinus şi pe bătrân cum îl strângea lângă el acoperindu-l 
cu mantia sa şi-şi muşca buzele. 

— Poate că o să-i mai vedem... Cine ştie? spuse Livia 
împărtăşindu-i gândurile. Sedprimum vivere, înainte de toate 
este viaţa, nu crezi? Şi-l strânse în braţe. Dar Aurelius se 
desprinse din îmbrăţişarea ei. 

— Tu nu ţi-ai uitat niciodată planurile, nu-i aşa? Dar nu 
înţelegi că eu ţin la băiatul acela ca şi cum ar fi vorba despre fiul 
pe care nu l-am avut niciodată? Şi nu pricepi că a mă întoarce în 
laguna ta ar însemna pentru mine să mă arunc într-o mare de 


flăcări? Lasă-mă singur, te rog... lasă-mă singur. Livia se 
îndepărtă plângând şi se ascunse în una dintre barăci. 

Aurelius se întoarse pe coama zidului şi intră în unul dintre 
turnuleţele de pază. Noaptea era liniştită şi senină, o noapte 
călduţă de primăvară, dar în sufletul său era gheaţă şi 
disperare. Ar fi vrut să nu existe, să nu se fi născut niciodată. 
Rămase astfel mult timp, retras în el însuşi şi aproape absent, în 
timp ce luna răsărea de după Mount Badon, poleind cu o lumină 
argintie întreaga vale. La un moment dat, o mână îi scutură 
umărul, făcându-l să tresară şi se pomeni cu Ambrosinus în faţa 
lui. Nu se auzise niciun zgomot dinspre scara de lemn ale cărei 
trepte scârţâiau la fiecare pas, niciun zgomot de pietre mişcate 
din loc, dinspre zid. Se răsuci fulgerător ca la apariţia unei 
fantome. 

— Ambrosinus... ce vrei? 

— Vino, să mergem. 

— Unde? 

— Să căutăm adevărul. 

Aurelius clătină din cap. 

— Nu, lasă-mă în pace. Mâine ne aşteaptă un drum lung. 

Ambrosinus îl apucă de cutele tunicii. 

— Tu o să vii cu mine, acum! 

Aurelius se ridică, resemnat. 

— Cum vrei, dar după aceea o să mă laşi în pace. 

Ambrosinus coboră scara şi se îndepărtă de zid, îndreptându- 
se cu paşi sprinteni către marea piatră rotundă înconjurată de 
cei patru monoliţi care se profilau tăcuţi în lumina lunii. Ajuns în 
faţa pietrei, îi făcu semn lui Aurelius să se aşeze pe ea şi acesta 
se supuse ca şi cum s-ar fi aflat sub impulsul unei voințe de 
neînvins. Ambrosinus turnă un lichid într-o cupă şi i-o întinse, 
poruncindu-i: 

— Bea. 

— Ce este? întrebă Aurelius uluit. 

— Un drum către infern... dacă te simţi în stare. 

Aurelius îl privi drept în ochi, în pupilele dilatate şi se simţi 
atras cu putere într-un vârtej de tenebre. Întinse mâna cu un 
gest mecanic, luă cupa şi o goli dintr-o răsuflare. 


Ambrosinus îi puse mâinile pe cap şi Aurelius simţi acele 
degete ca pe nişte gheare ascuţite care îi pătrundeau în piele, 
apoi în craniu şi începu să urle de o durere sfâşietoare, 
insuportabilă. Dar era ca şi cum ar fi strigat în vis: căsca gura şi 
sunetul nu ieşea, durerea rămânea înăuntru ca un leu în cuşcă 
şi îl sfâşia cu cruzime. Apoi, degetele pătrunseră până în creier, 
în timp ce vocea druidului răsuna ascuţită, stridentă. 

— Lasă-mă să intru, urla, tuna, şuiera. Lasă-mă să intru! 

Şi strigătul îşi făcu loc să intre, explodă deodată în mintea lui 
Aurelius ca un urlet de agonie, apoi soldatul se prăbuşi gâfâind 
pe piatră, fără a mai face nici o mişcare. 

Se afla într-un loc necunoscut, înconjurat de o beznă adâncă 
şi privi ameţit peste tot, căutând ceva care să-l trezească la 
realitate. Văzu silueta întunecată a unui oraş asediat... focuri de 
campanie de jur împrejurul zidurilor. Meteoriţi în flăcări brăzdau 
cerul cu un şuierat ascuţit. Dar sunetele, vocile îndepărtate şi 
înăbuşite aveau tremurul şovăitor şi nelămurit al unui coşmar. 

— Unde sunt? întrebă. 

Vocea druidului răsună în spatele său: 

— În trecutul tău... la Aquileia! 

— Nu se poate... răspunse. Nu se poate. 

Vedea acum în depărtare conturul întunecat al unui apeduct 
ruinat, o lumină care apărea şi dispărea printre stâlpi şi arcade. 
Vocea lui Myrdin Ambrosinus răsună din nou în spatele său: 

— Priveşte, este cineva acolo. 

Auzind aceste cuvinte, privirea i se încordă ca aceea a unei 
păsări de noapte: da, era un om care se mişca pe apeduct. Un 
om cu un felinar înainta, mergând pe al doilea rând de arcade. 
La un moment dat, se întoarse şi felinarul îi lumină faţa. 

— Tu eşti! spuse vocea din spatele său. 

Şi Aurelius se simţi luat de un vârtej neaşteptat, ca şi când ar 
fi fost o frunză purtată de vânt. Era el, acum, pe apeductul acela 
ruinat, el era acela care ţinea felinarul în mână şi o voce din 
întuneric, o voce pe care o cunoştea, îl făcu să tresară. 

— Ai adus aurul? 

Şi, imediat după aceea, o figură ieşi din întuneric: Wulfila! 

— Tot ce am avut, răspunse. Şi-i dădu o pungă. 

El o cântări în palmă. 


— Nu aşa ne-am înţeles, dar... o să accept. 

— Părinţii mei! Unde sunt? Învoiala noastră era ca... 

Wulfila îl privi nepăsător şi figura lui ca de piatră nu trăda nici 
o emoție. 

— Ai să-i găseşti la intrarea în necropola de apus. Sunt foarte 
slăbiţi: n-ar fi putut ajunge până aici sus. Îi întoarse spatele şi 
dispăru în întuneric. 

— Aşteaptă! strigă. Dar nu primi niciun răspuns. Era singur. 
Chinuit de îndoieli. Flacăra felinarului tremură. 

Vocea călăuzei sale răsună iarăşi în beznă: 

— Nu aveai de ales. 

Se afla acum în altă parte, la baza zidurilor, în faţa unei 
portiţe care dădea înspre câmp. O deschise cu mare greutate, 
luptându-se cu rugina şi cu păienjenişul de tufe şi de plante 
agăţătoare care o mascau de cine ştie câtă vreme. Şi, într-un 
târziu, ieşi în exterior, ţinând încă felinarul în mână. In faţa sa 
era necropola, morminte din vremuri străvechi, acoperite de 
rugi de mure şi de buruieni. Privi prudent în urmă, apoi în lături 
şi, la sfârşit, în faţa sa: în jur nu se afla nimeni şi totul părea 
pustiu. Strigă încet: 

— Tată... Mamă... 

Un geamăt de durere îi răspunse din întuneric: era vocea 
părinţilor săi! Alergă în faţă, cu sufletul la gură, şi felinarul din 
mâna sa lumină o scenă îngrozitoare: părinţii săi atârnau legaţi 
fiecare de câte un stâlp, în pragul morţii. Pe corpurile lor se 
vedeau semnele unor torturi cumplite. Tatăl său ridică fruntea, 
arătându-şi chipul plin de sânge: 

— Întoarce-te în cetate fiule! strigă el cu ultimele puteri. Dar 
nu mai avu vreme să spună şi altceva pentru că Wulfila ţâşni de 
după un mormânt şi-l străpunse cu sabia. Aurelius văzu cum şi 
alţi barbari apăreau din beznă şi îl înconjurau. Simti că un 
pumnal îi tăia carnea mai jos de gât, apoi o lovitură în ceafă îl 
făcu să se prăbuşească. Mai apucă să vadă doar sabia lui Wulfila 
care se înfigea în trupul mamei sale. Dar continua să distingă 
sunetele din jur: vocea căpeteniei barbare care-şi îndemna 
oamenii. 

— Portiţa este deschisă, daţi fuga, oraşul este al nostru! 


După aceea, tropăitul mulţimii de războinici care se 
îmbulzeau să treacă de portita din zid şi, puţin mai târziu, 
strigătele sfâşietoare care venea dinăuntrul oraşului, vaiete, 
zăngănit de arme şi pârâitul flăcărilor care mistuiau Aquileia! 

Strigă, cu toată forţa care-i mai rămăsese, strigă de groază, 
de ură, de disperare. Apoi, auzi din nou vocea care îl călăuzise 
prin iadul acela şi se trezi întins pe marea piatră rotundă, lac de 
sudoare, cu capul parcă gata să-i explodeze. Ambrosinus se afla 
în faţa lui şi-l îndemna: 

— Continuă... continuă înainte ca poarta spre trecutul tău să 
se închidă. Aminteşte-ţi, Aurelianus Ambrosius Ventidius, adu-ţi 
aminte de toate! 

Aurelius respiră adânc şi se ridică în capul oaselor, ducându-şi 
palmele la tâmplele în care parcă simţea lovituri cu barosul. 
Fiecare cuvânt îi producea o suferinţă îngrozitoare. 

— Nu ştiu cât timp trecuse până mi-am venit în fire. Probabil 
că m-au crezut mort... 

Acum, respira mai liniştit. Îşi duse mâna la cicatricea pe care 
o avea pe piept. 

— Lama care trebuia să-mi reteze carotida îmi crestase doar 
pielea sub claviculă... dar durerea de cap era insuportabilă, cu 
nişte junghiuri atroce... Nu-mi mai aminteam nimic... Am rătăcit 
în neştire până când am zărit o coloană de fugari care îşi căuta 
scăparea cu bărcile în largul lagunei. Instinctiv, mi-am dat toată 
silinţa ca să-i ajut. Veneau mereu alţii, alergau din toate părţile 
şi încercau să se urce în bărci, cu riscul de a le scufunda de prea 
mare greutate. Am alergat să-i ajut: erau bătrâni, femei, copii 
care înaintau prin nămolul de la mal într-un vacarm de plânsete, 
strigăte de ajutor, vaietele celor care-şi pierduseră copiii, fraţii, 
părinţii. Încă nesătui de măcelul din oraş, barbarii se năpusteau 
acum ieşind pe porţi, cu torţe aprinse în mâini, alergând într-un 
galop nebunesc către plajă, ca să-i masacreze şi pe ultimii 
supraviețuitori. Ultima dintre bărcile acelea, plină de oameni 
până la refuz, se îndepărta deja de mal şi barcagiul păstrase 
pentru mine ultimul loc. Îmi întinse mâna strigând: „Repede, 
urcă!”. Dar, chiar în clipa aceea, auzirăm strigătul disperat al 
unei femei de pe mal: „Aşteptaţi! Pentru numele lui Dumnezeu, 
nu plecaţi încă!” Alerga înspre noi prin apa care-i ajungea deja 


până la brâu, târând după ea o fetiţă care plângea înfricoşată. O 
ajutai să urce şi luai în braţe copila pentru ca mama să se poată 
urca în barcă, ajutată de barcagiu. Îndată ce se aşeză, i-o dădui 
pe fetiţă. Micuța, îngrozită de vederea apei tulburi, întinse o 
mânuţă către mama sa, dar cu cealaltă se ţinea încă de gâtul 
meu. Astfel... astfel îmi smulse medalionul pe care-l purtam la 
gât... medalia cu acvila... simbolul unităţii din care făceam parte 
şi al oraşului meu distrus. Fetiţa aceea era Livia! 

Ambrosinus îl ajută să se ridice în picioare şi-l ajută ca pe un 
bolnav să facă primii paşi. Cei doi bărbaţi se îndreptară încet 
către tabără. 

— Am fost luat prizonier, continuă Aurelius, şi am devenit 
sclav, până când, într-o zi, am fost eliberat cu ocazia unui atac 
al Legiunii Nova Invicta care, de atunci, a fost casa, familia şi 
viaţa mea. 

Ambrosinus îi cuprinse umerii cu braţul, de parcă ar fi vrut să- 
i dea puţină căldură. 

— Ai deschis atunci portiţa aceea doar pentru că ai vrut să-ţi 
salvezi părinţii de la o moarte îngrozitoare, spuse. Tu ai fost 
eroul de la Aquileia, cel care o apărase timp de atâtea luni, şi 
nimeni altul. Wulfila a fost călăul oraşului tău şi al părinţilor tăi. 

— O să plătească pentru asta, spuse Aurelius, o să plătească 
până la ultima picătură de sânge. Şi ochii îi erau ca de gheaţă 
atunci când pronunţa aceste cuvinte. 

Ajunseseră la poarta taberei şi Ambrosinus bătu cu toiagul. 
Dădură cu ochii de Livia şi de Romulus care stătuse de veghe 
împreună cu ea. 

— Ai găsit ceea ce căutai? îl întrebă fata pe Aurelius. 

— Da, îi răspunse acesta. Şi tu îmi spuseseşi adevărul. 

— Dragostea nu minte niciodată. Nu ştiai? Îl îmbrăţişă strâns 
şi-l sărută pe gură, pe frunte, pe ochii în care se mai citea încă 
groaza. 

Ambrosinus se întoarse către Romulus. 

— Vino, băiatul meu, îi spuse. Hai, trebuie să încerci să te 
odihneşti. 

Peste tabără domnea tăcerea. Fiecare din cei de acolo stătea 
singur, de veghe în noaptea aceea liniştită de primăvară, 


aşteptând ca soarele să le dezvăluie un nou destin. Sau 
sfârşitul. 

— Nu mă lăsa singură în noaptea asta, îl rugă Livia. Te rog 
mult. 

Aurelius o strânse lângă el şi o conduse către locul în care-şi 
avea culcuşul. 

Se aflau acum unul în faţa celuilalt şi razele lunii, pătrunzând 
prin spărturile rămase nereparate din acoperiş, scoteau din 
întuneric figura minunat de frumoasă a Liviei, o alintau cu 
lumina lor palidă, făurindu-i în jurul capului o aură magică, o 
strălucire lichidă, ca de argint. Aurelius îi desfăcu şireturile 
tunicii şi-i admiră corpul gol, mângâie extaziat, cu ochii şi apoi 
cu mâinile, frumuseţea ei statuară, corpul divin. Il dezbrăcă şi 
ea, încet, cu devotamentul şi aşteptarea nerăbdătoare a unei 
mirese. Atinse delicat cu degetele corpul său ca turnat în bronz, 
cercetă toate cutele acelui corp chinuit, carnea încreţită de 
urmele atâtor răni, muşchii de oţel ai bărbatului, căliţi în 
nesfârşite şi sângeroase bătălii. Apoi i se dărui, pe modestul 
culcuş de paie, pe pătura aspră de soldat şi îl primi în ea, 
arcuindu-şi şoldurile ca o cârlană încă sălbatică, îşi înfipse 
unghiile în umerii lui, îi căută cu nesaţ gura. Şi se iubiră fără 
grabă, mult timp, fremătând de o  nesecată dorinţă, 
amestecându-şi răsuflarea şi cele mai fierbinţi ascunzişuri ale 
cărnii. Apoi se desfăcură unul de altul, epuizați, şi Aurelius se 
întinse alături de ea, învăluit încă în parfumul părului ei. 

— M-am îndrăgostit de tine încă din noaptea aceea, şopti 
Livia, când te-am văzut, singur şi dezarmat pe malul lagunei, 
aşteptând nemişcat să ţi se împlinească destinul: nu aveam 
decât nouă ani... 


XXXVII 


Aurelius se sculă devreme, când încă nu se luminase de ziuă, 
se îmbrăcă şi ieşi în curtea încă pustie. La apariţia lui, ca prin 
farmec, camarazii săi se apropiară unul câte unul, de parcă 
aşteptau ultimul lui cuvânt. Veni şi Ambrosinus. Niciunul dintre 
ei nu reuşise să adoarmă. 

Aurelius vorbi primul. 

— M-am răzgândit, spuse. Rămân aici. 

— Ce-ai spus? întrebă Vatrenus. Ai căpiat? 

— Dacă rămâne el, rămân şi eu, spuse Batiatus agăţându-şi la 
centură sabia şi securea cu două tăişuri. 

— Înţeleg, se arătă de acord şi Demetrios. Rămânem să 
acoperim fuga lui Romulus şi a lui Ambrosinus... Aşa este drept. 

— E drept, repetă Orosius. În felul acesta şi Livia o să se poată 
salva. 

Livia apăru şi ea în clipa aceea, îmbrăcată în veşmintele ei de 
amazoană, cu arcul pe umăr şi cu tolba de săgeți în mână: 

— Aurelius este bărbatul pe care-l iubesc. Voi trăi împreună 
cu el, dacă va vrea Dumnezeu, dar nu am de gând să mai fiu 
fără el. Acesta este ultimul meu cuvânt. 

Romulus, apărut şi el pe neaşteptate, înaintă în mijlocul 
cercului făcut de tovarăşii săi. 

— Nici să nu vă gândiţi că eu aş putea fugi, dacă voi 
rămâneţi, spuse. Şi glasul său răsună răspicat şi hotărât, parcă 
mai grav, ca acela al unui bărbat adevărat. Am trecut împreună 
prin tot felul de încercări şi, în acest moment, viaţa mea n-ar 
mai avea niciun rost departe de voi. Sunteţi singurele persoane 
care mi-au mai rămas pe lume, prietenii mei cei mai dragi. Nu 
mă voi despărţi de voi pentru niciun motiv şi chiar dacă m-aţi 
alunga cu forţa, eu tot m-aş întoarce. Ar trebui să mă lege 
pentru că, altfel, mă voi arunca în mare din barcă şi mă voi 
întoarce înot... 

Ambrosinus ridică mâna ca să se facă linişte. 

— ÎI iubesc pe băiatul acesta ca pe fiul meu, chiar mai mult 
decât atât, şi mi-aş da viaţa oricând pentru el. Dar acum el este 


un bărbat în toată puterea. Durerea, frica, suferinţele şi lipsurile 
l-au făcut să crească. Merită privilegiul de a lua hotărâri în 
privinţa propriei sale persoane şi trebuie să i le respectăm. Eu în 
primul rând. Soarta noastră stă să se împlinească într-un fel sau 
în altul, destul de curând, şi eu vreau să împărtăşesc acelaşi 
destin ca şi voi. Ceea ce ne ţine uniţi, ceea ce a făcut să nu ne 
răzleţim în faţa primejdiilor este ceva atât de puternic încât 
poate învinge chiar şi teama de moarte. Este ceea ce ne va ţine 
uniţi până în ultima clipă şi nu pot să vă spun ce sentimente 
încerc auzind cuvintele voastre. Nu am nimic să vă ofer în afară 
de dragostea cea mai adâncă şi sfaturile pe care Dumnezeu în 
nemărginita Lui putere mi le va transmite, îmi pare rău pentru 
prietenul nostru Kustennin care ne va aştepta în zadar la cheiul 
vechi. Dar sunt întâlniri de la care nu se poate lipsi, ca aceea pe 
care o vom avea noi. 

Se lăsă o tăcere adâncă, plină de emoție şi o linişte senină îi 
cuprinse pe toţi, seninătatea aceluia care este gata să facă 
sacrificiul suprem în numele iubirii, al prieteniei, al credinţei, al 
devotamentului. 

Vatrenus reacţionă primul cu modul său mai repezit de a fi: 

— Ei, atunci să trecem la treabă, spuse. Nu-mi convine să mă 
las ucis ca o oaie bleagă. Vreau să iau cu mine în iad cât mai 
mulţi dintre fiii ăia de căţea. 

— Aşa este! exclamă Batiatus. Mi-a fost scârbă întotdeauna 
de pistruiaţii ăia nenorociţi. 

Ambrosinus nu se putu abtine să nu zâmbească. 

— Asta ştim cu toţii, Batiatus, spuse. Atunci, poate că am 
ceva pentru voi, ceva ce am descoperit în noaptea asta, 
neputând să închid ochii. Şi porni către pretoriu. Camarazii 
veniră după el şi intrară în urma lui în vechea locuinţă a 
comandantului. Se mai puteau vedea masa şi scaunul pliant de 
campanie de care se servise, ca şi câteva suluri de pergament 
cu documente de administraţie, portretul aproape şters de timp 
al unei femei nespus de frumoase, pictat pe o scândură lată 
atârnată pe perete. Ambrosinus se duse într-un anumit loc al 
pardoselii şi ridică o rogojină de paie împletite. Dedesubt se afla 
un capac şi el îl ridică, făcând semn tovarăşilor săi că puteau 
coborâ. 


Primul coborâ Aurelius şi se află în faţa unui spectacol de 
necrezut: arsenalul Legiunii! Aşezate într-o ordine perfectă, cu 
unsoarea încă strălucind pe ele, se vedeau douăzeci de armuri 
complete, lucrate după vechile canoane: platoşe alcătuite din 
segmente unite solid între ele, coifuri şi scuturi, alături de o 
mulţime de lănci cu vârful în trei muchii, străvechea armă a 
soldaţilor lui Traian şi Adrianus. În plus, demontate şi în stare 
perfectă de funcţionare, baliste şi catapulte cu proiectilele lor de 
fier masiv, un mare număr de scorpiones, unelte ucigătoare de 
fier cu trei vârfuri ascuţite care se ascundeau la suprafaţa 
câmpului de luptă ca să oprească atacul cavaleriei şi al 
infanteriei duşmane. 

— Cred că ăsta este cel mai mare ajutor pe care ni l-ai dat 
până acum, exclamă Vatrenus bătându-l pe umăr pe 
Ambrosinus. Cu tot respectul şi pentru ideile tale filosofice. 
Curaj, băieţi, haideţi să ne apucăm de treabă. Demetrios tu să 
mă ajuţi să instalăm catapultele şi balistele. 

— Cele mai multe dintre ele o să le puneţi pe latura dinspre 
răsărit, ordonă Aurelius, cea dinspre care ne-ar putea ataca şi 
cea în care suntem mai vulnerabili. 

— Orosius şi Batiatus, continuă Vatrenus, luaţi lopeţi şi 
târnăcoape şi aşezaţi scorpionii acolo unde vă va spune 
Aurelius: el este strategul. Livia, tu adu pe zid muniţia pentru 
artilerie, în special lănci şi sulițe... şi pietre, toate pietrele pe 
care le găseşti. Fiecare să ia câte o armură completă: coifuri, 
pieptare, absolut tot, sunt de toate măsurile. Bineînţeles, nu şi 
pentru Batiatus. 

Batiatus privi în jur nedumerit, dar îi veni o idee: 

— Ai, ia uitaţi-vă aici, la apărătoarea asta pentru pieptul 
calului: din câteva lovituri de baros o pot adapta: o să meargă 
de minune. 

Izbucniră cu toţii în râs văzându-l pe uriaşul acela ridicând cu 
o singură mână platoşa grea a unui cal de luptă şi urcând în 
fugă scările cu ea. 

— Şi eu? întrebă Romulus. Eu ce am de făcut? 

— Nimic, răspunse Vatrenus. Tu eşti împăratul. 

— Atunci, o s-o ajut pe Livia, spuse şi începu să adune lăncile 
aşa cum o vedea făcând pe prietena sa. 


Aurelius urcă ultimul şi mai zăbovi puţin ca să se uite prin 
hârtiile care rămăseseră neatinse pe masă, pline de praf. O 
pagină îi atrase cel mai mult atenţia, purtând un scris frumos. 
Erau versurile: „Exaudi me regina mundi, inter sidereos Roma 
recepta polos...”1. Era începutul de la De reditu a lui Rutilius 
Namatianus, ultimul imn emoţionant închinat măreției Romei, 
scris cu şaptezeci de ani înainte, cu puţin timp înainte ca oraşul 
să fie jefuit de Alaric. Oftă şi-şi strecură sub pieptar micul 
pergament, lângă inimă, ca pe un talisman. Ambrosinus tocmai 
urca şi el din ascunzătoarea subterană şi Aurelius se apropie de 
el. 

— Dacă vezi că totul este pierdut, ascunde-te împreună cu 
băiatul acolo jos şi aşteaptă ca lucrurile să se liniştească. 

Când se întunecă, te duci la Kustennin şi acceptă ajutorul lui. 
Romulus se va împăca şi el cu situaţia şi poate că veţi reuşi să 
găsiţi un loc retras, poate în Irlanda, unde să începeţi o nouă 
viaţă. 

— N-o să fie nevoie, răspunse liniştit Ambrosinus. 

Aurelius clătină din cap şi ieşi în curte ca să-şi ajute 
camarazii. 

Lucrară toată ziua, cu mare tragere de inimă, cu un 
entuziasm incredibil, ca şi cum şi-ar fi luat de pe suflet o povară 
care devenise imposibil de suportat. La asfinţit, sleiţi de puteri, 
asudaţi şi plini de praf, Aurelius şi ceilalţi priviră cu satisfacţie 
treaba terminată: catapultele şi balistele înşirate pe ziduri, 
legături de sulițe şi de lănci aşezate în ordine lângă fiecare 
dintre maşini, parapetele consolidate, numeroase arcuri cu 
săgețile necesare, pregătite pentru a fi folosite prin barbacane. 
lar armurile, lucioase, strălucitoare, aliniate de-a lungul 
palisadei, gata pentru a fi îmbrăcate. Tot acolo era şi aceea alui 
Batiatus, modificată pe nicovală cu lovituri de baros, călită şi 
lucioasă. Construită ca să acopere pieptul unui cal, urma să 
apere în luptă trunchiul acelui Hercule negru. 

Mâncară împreună aşezaţi în jurul focului, apoi se pregătiră 
pentru noapte. 


1 „Ascultă-mă, Regină a lumii, Roma, tu care ai fost primită între polii firmamentului” (Rutilius 
Namatianus, De reditu suo, |, 3). 


— Dormiţi voi, pentru că mâine va trebui să luptaţi, spuse 
Ambrosinus. O să fac eu de pază. Incă mai văd bine, iar auzul 
este şi mai bun. 

XXX 

Dormeau cu toţii. Batiatus cu capul rezemat de armură, lângă 
forja care încă mai era călduţă. Livia în braţele lui Aurelius, în 
una dintre barăci. Demetrios şi Orosius în grajduri, lângă cai. 
Romulus, învelit în pătura lui de călătorie, sub şopron. Vatrenus, 
sus, într-unul dintre foişoarele de pază. 

Ambrosinus stătea de pază lângă poartă, cufundat în 
gândurile sale. Deodată, când simţi că tovarăşii săi dormeau 
tun, deschise fără niciun zgomot poarta şi porni către piatra 
rotundă. Ajuns acolo, începu să adune pe ea o mulţime de 
lemne, crengi şi bucăţi mai groase, uscate, care erau răspândite 
pe sub stejarii seculari. Se apropie, apoi, de o scorbură uriaşă a 
unui stejar, scoțând de acolo un obiect mare şi rotund şi o 
măciucă din lemn. O tobă. O atârnă de creanga unui copac şi 
lovi puternic cu măciuca, scoțând o bubuitură înfundată care se 
propagă peste munţi ca un semnal al furtunii. Apoi lovi a doua 
oară, a treia şi iarăşi. 

In tabără, Aurelius se ridică din culcuşul său. 

— Ce-a fost asta? întrebă el. 

Livia îl apucă de mână şi-l trase lângă ea. 

— Tunetul. Dormi. 

Dar sunetul se făcea din ce în ce mai puternic, înfundat şi 
bubuitor, multiplicat de ecoul care se auzea pe marginile văii, 
peste pajişti şi peste stânci. Aurelius trase din nou cu urechea. 

— Nu, spuse. Asta nu este tunet, seamănă mai degrabă cu un 
semnal de alarmă... dar pentru cine? 

Din foişor, se auzi glasul lui Vatrenus. 

— Veniţi să vedeţi, repede! 

işi înşfăcară cu toţii armele şi urcară pe ziduri. În depărtare, 
cercul de megaliţi părea că luase foc. Un rug uriaş ardea între 
marile coloane de piatră, înălţând către cer o trâmbă de scântei. 
Se putea distinge o umbră mişcându-se ca o fantomă pe fondul 
luminos al flăcărilor. 


— Este Ambrosinus cu vrăjitoriile lui, spuse Aurelius. Şi noi 
care credeam că face de pază. Eu mă culc la loc. Rămâi tu, 
Vatrenus, până când se întoarce el. 

Alţi oameni, în căsuţele risipite în depărtări, văzură şi ei focul. 
Erau păstori şi ţărani, fierari şi meşteşugari şi aprinseră şi ei alte 
focuri, sub ochii uimiţi ai soțiilor şi ai copiilor, până când flăcările 
apărură peste tot, pe munţi şi pe dealuri, de la ţărmul 
Oceanului, până la Marele Val. 

Sunetele tobei ajunseră şi la urechile lui Kustennin care sări 
din pat şi trase cu urechea. Se apropie de fereastră, văzu 
focurile şi-şi dădu seama de ce, în dimineaţa aceea, nu venise 
niciunul dintre prietenii săi în port. Privi la paturile goale ale 
Egeriei şi ale lui Ygraine şi se gândi la barca lor care, la ora 
aceea, plutea pe ape liniştite ducându-le într-un loc sigur. 
Deschise o ladă şi scoase de acolo dragonul din purpură şi 
argint, apoi trezi un servitor şi-i porunci să-i pregătească armura 
şi calul. 

— Unde pleci, stăpâne, la ora asta? 

— Ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni. 

— Atunci, de ce iei şi sabia? 

În clipa aceea, se auzi din nou, mai puternic, bubuitul tobei 
adus de vânt. 

Kustennin oftă. 

— Sunt momente, spuse el, când trebuie să alegi între sabie 
şi plug. 

Îşi atârnă sabia la brâu şi coborâ scările către grajduri. 

XXX 

În zori, Aurelius şi Vatrenus, împreună cu ceilalţi camarazi, 
înarmaţi până în dinţi, se aflau pe metereze şi priveau cu atenţie 
către orizont. Romulus trecea de la unul la altul aducând o oală 
cu supă fierbinte şi-i turnă, la urmă, şi lui Aurelius. 

— Cum e? întrebă. 

Aurelius sorbi o înghiţitură. 

— Bună. Cea mai bună supă pe care am mâncat-o vreodată 
într-o tabără militară. 

Romulus zâmbi. 

— Poate că ne-am dat peste cap degeaba. Poate că nici nu 
vor veni. 


— Poate... 

— Ştii ce mă gândeam? Ar fi frumos dacă am întemeia aici o 
micuță comunitate a noastră. Poate că tabăra aceasta ar putea 
deveni într-o zi un sat. Şi eu mi-aş putea găsi vreo fată. Ştii, am 
cunoscut deja una acolo, în oraş, o fată cu părul roşu. 

Aurelius zâmbi. 

— Asta-i o treabă tare bună, vreau să zic faptul că tu ai 
început să te gândeşti la fete. Înseamnă că ai crescut, dar şi că 
rănile tale încep să se vindece, că amintirea părinţilor tăi nu mai 
este o rană dureroasă, ci devine o amintire duioasă, un gând de 
iubire care te va însoţi toată viaţa. 

Romulus suspină. 

— Da, poate că ai dreptate, dar nu am nici paisprezece ani: 
un băiat de vârsta mea are nevoie de un tată. Işi turnă şi lui 
puţină supă şi începu să mănânce, ca şi cum ar fi vrut să-şi facă 
de lucru. Din când în când îl privea pe furiş pe Aurelius ca să 
vadă dacă şi acesta se uita la el. Ai dreptate, spuse. Supa asta 
nu-i rea deloc: Livia a gătit-o. 

— Îmi închipuiam eu, răspunse Aurelius. Dar, spune-mi, dacă 
tatăl tău ar fi aici, ce i-ai cere să facă pentru tine? 

— Nimic deosebit. Mi-ar plăcea să stau lângă el, să facem 
ceva împreună, aşa cum facem noi doi acum şi mâncăm unul 
lângă altul. Lucruri simple, o nimica toată, doar să fim împreună, 
să ştiu că nu sunt singur, mă înţelegi? 

— Cum să nu, răspunse Aurelius. Şi mie îmi lipsesc tare mult 
părinţii, deşi eu sunt cu mult mai bătrân decât tine. 

Rămaseră o vreme privind către orizont, fără a mai spune 
nimic. Apoi, Aurelius rupse tăcerea: 

— Ştii ceva? Eu nu am avut niciodată copii şi nici nu ştiu dacă 
voi avea vreodată. Vreau să spun... nu ştiu ce ne aşteaptă şi... 

— Înţeleg, răspunse Romulus. 

— Mă întrebam dacă... 

— Ce anume? 

Aurelius îşi scoase de pe deget inelul de bronz cu o camee 
mică pe care era gravată o monogramă. 

— Ştiu acum cu siguranţă că inelul acesta îmi aparţine cu 
adevărat. Că este inelul meu de familie şi mă întreb... mă întreb 
dacă ai accepta să-l porţi. 


Romulus îl privi cu ochii umezi de emoție. 

— Vrei să spui că... 

— Da. Dacă eşti de acord, eu aş fi fericit să te adopt şi să fii 
ca şi copilul meu. 

— Aici? Acum? 

— Hic et nune, răspunse Aurelius. Dacă accepţi. 

Romulus îi cuprinse gâtul cu braţele. 

— Din toată inima, spuse. Chiar dacă... nu cred că o să 
reuşesc să-ţi spun vreodată „tată”. Ţi-am spus întotdeauna 
„Aurelius”. 

— Sigur, e bine şi aşa. 

Romulus întinse mâna dreaptă şi Aurelius îi aşeză inelul pe 
degetul mare, după ce încercase pe celelalte, toate fiind prea 
subţiri. 

— Atunci, eu te adopt, ca fiu al meu, pe tine, Romulus 
Augustus Caesar Aurelianus Ambrosius Ventidius... Britannicus! 
Aşa să fie atât timp cât vei trăi. 

Romulus îl îmbrăţişă din nou. 

— Mulţumesc, spuse. Voi şti să te respect precum meriţi. 

— Te avertizez, totuşi, îi atrase atenţia Aurelius. Acum va 
trebui să-mi urmezi neapărat sfaturile, dacă nu chiar să te supui 
poruncilor mele. 

Romulus era gata să-i răspundă, când răsună vocea lui 
Demetrios din vârful celui mai înalt turn. 

— Sosesc! 

Aurelius strigă: 

— Treceţi toţi la locurile voastre! Romulus, tu stai cu 
Ambrosinus, el ştie deja ce trebuie să facă. Hai, repede! 

Se auziră în clipa aceea sunetele prelungi de corn, aceleaşi pe 
care le auziseră la Dertona în ziua în care fuseseră atacați de 
barbarii lui Mledo, şi, pe creasta dealurilor dinspre răsărit apăru 
un şir lung de călăreţi înzăuaţi care înaintau la pas. La un 
moment dat, se despărţiră în două, lăsând să iasă în faţă un 
războinic uriaş, cu faţa acoperită de o mască de aur şi care agita 
în aer o sabie strălucitoare. 

Aurelius făcu un semn: Vatrenus şi Demetrios armară 
catapultele şi balistele. 

— Priviţi! strigă Demetrios. Vine cineva. 


— Poate că vor să poarte tratative! spuse Vatrenus ieşind la 
vedere pe coama zidului. 

Un călăreț, având alături doi războinici înarmaţi, înainta către 
fort fluturând o cârpă albă legată la capătul unui băț: semn al 
unei solii. Cei trei înaintară până aproape de palisadă. 

— Ce doreşti? îl întrebă Vatrenus. 

— Stăpânul meu, Wortigern, vă lasă în viaţă dacă îl predaţi pe 
tânărul uzurpator care pretinde că se numeşte Romulus şi pe 
dezertorul care îl apără, cunoscut sub numele de Aurelius. 

— Aşteaptă o clipă, răspunse Vatrenus, trebuie să ne sfătuim. 
Se apropie, apoi, de Batiatus şi-i şopti ceva la ureche. 

— Ei? întrebă solul. Ce trebuie să raportez stăpânului meu? 

— Spune-i că acceptăm! răspunse Vatrenus. 

— Deocamdată, ia-l pe băiat! strigă Batiatus. Se apropie de 
parapet, ţinând în braţe un fel de balot şi, înainte ca barbarul să- 
şi fi dat seama ce putea fi, îl aruncă asupra lui. Infăşurat într-o 
pătură era un bolovan enorm care îl izbi în plin şi-l strivi de 
pământ. Ceilalţi doi întoarseră caii şi o luară la fugă, în timp ce 
Batiatus urla din răsputeri: 

— Mai staţi puţin, vine şi celălalt! 

— Asta o să-i înfurie rău de tot, spuse Aurelius. 

— Şi schimbă ceva? îi replică Vatrenus. 

— Nu, deloc. Fiţi pregătiţi, uite-i că înaintează. 

Se auzi din nou semnalul repetat al cornului şi frontul larg ai 
călăreţilor se năpusti înspre fortăreață. Apoi, când ajunseră la 
un sfert de milă de palisadă, în mijlocul lor se făcu un gol şi 
apăru un berbece pe roţi, tras de opt cai, care o luă în jos pe 
pantă. 

— Vrea să repete lovitura de la Dertona! strigă Aurelius. 
Pregătiţi catapultele! 

Călăreţii duşmani atacau acum în mare viteză, ajungând pe 
terenul pe care fuseseră plantați scorpioni; şi cei doi cai din 
frunte se prăbuşiră la pământ, aruncându-i din şa pe călăreţi 
care se înfipseră în ţepuşele de fier ascunse prin iarbă. 
Berbecele se dezechilibră şi coti spre stânga, luând din ce în ce 
mai mult viteză. Roţile nu rezistară greutăţii şi se sfărâmară, iar 
trunchiul masiv se răsturnă şi se rostogoli la vale pe povârniş, 
sărind din stâncă în stâncă până când ajunse în lac. 


Catapultele se declanşară şi alţi patru călăreţi fură străpunşi 
de sulițe în timp ce încercau să se retragă. Un strigăt de bucurie 
se auzi de pe zidurile fortului, dar imediat se auzi din nou 
sunetul cornului. Călăreţii se opriseră şi, în locul lor, înainta un 
val de infanterie uşoară. 

— Atenţie! strigă Demetrios. Au săgeți incendiare. 

— Arcurile! ordonă Aurelius. Opriţi-i cât puteţi de repede! 

Infanteriştii înaintau în fugă către tabără şi se vedea că sunt 
servitori slab înarmaţi, sortiţi să se lase ucişi ca să deschidă 
calea cavaleriei grele. In spatele lor, ceilalţi războinici aveau 
arcurile pregătite pentru a-i ucide pe cei care ar fi încercat să 
dea înapoi. Soldaţii pedeştri îşi dădură seama de prezenţa 
scorpionilor îndată ce-i văzură pe primii dintre ei căzând şi 
urlând de durere, cu picioarele sfâşiate. Se împărţiră în două 
ocolind, prin dreapta şi prin stânga, terenul periculos şi începură 
să-şi arunce săgețile cu foc în vârf. Mulţi dintre ei căzură 
străpunşi de săgețile trimise de Livia şi de ceilalţi, dar mulţi 
duşmani reuşiră să ajungă la adăpostul stâncilor şi al copacilor, 
de unde continuară să-şi arunce săgețile, unele dintre ele 
ajungând la ţintă. Lemnul palisadei, vechi de mulţi ani şi uscat 
complet, luă foc imediat. Alţi soldaţi veniră în fugă aducând 
scări dar fură ţintuiţi la pământ de suliţele aruncate de baliste şi 
de salvele de săgeți trase de pe metereze. 

In acest moment, călăreţii începură să înainteze la pas. 

Era clar că aşteptau ca porţiunea incendiată a palisadei să se 
prăbuşească pentru a se năpusti înăuntru. 

Aurelius îi chemă la el pe camarazii săi. 

— Nu avem apă, nici nu are cine să stingă focul şi, în curând, 
Wulfila va ataca prin breşa făcută în apărare cu toţi oamenii săi: 
Vatrenus, tu şi Demetrios veţi dobori cât mai mulţi inamici cu 
artileria, apoi nu ne mai rămâne decât să pornim în exterior: 
porţiunea fără scorpioni este acolo unde se vede frasinul acela 
mic. Batiatus, tu o să fii berbecele nostru. O să ataci pe centru şi 
noi o să-ţi venim în ajutor. Îi vom atrage pe terenul mai 
accidentat, unde vor fi nevoiţi să se răspândească şi să urce pe 
jos. Incă mai avem o speranţă. 

Un sector din palisadă se prăbuşi chiar în clipa aceea, 
stârnind un vârtej de fum şi de scântei, iar cavaleria duşmană 


porni în galop în direcţia breşei. Catapultele şi balistele se rotiră 
pe platformele lor şi sloboziră o ploaie de sulițe, doborând nu 
mai puţin de şase călăreţi care, în cădere, îi împiedicară şi pe 
alţii. O a doua salvă lovi tot în grămadă, făcând un adevărat 
măcel, apoi arcurile aruncară alte săgeți, iar după ele, la 
distanţă mai mică lăncile, mai întâi cele uşoare cu bătaie mai 
lungă, apoi cele grele care băteau mai aproape. Morţii erau 
împrăştiaţi peste tot, dar duşmanii continuau să înainteze, siguri 
acum că puteau porni la atacul decisiv. 

— Afară, strigă în acel moment Aurelius, pe poarta de sud. O 
să-i ocolim printr-o latură! Ambrosine, ai grijă de băiat! 

Jos, Batiatus, purtând uriaşa sa platoşă, cu capul şi cu faţa 
acoperite de un coif cu vizieră, se afla deja în şaua uriaşului său 
armăsar armorican, protejat şi el de plăci din fier, şi avea 
pregătită în mână securea cu două tăişuri. Nu era un om călare 
pe un cal, ci o adevărată maşină de război, în scurt timp îl 
urmară cu toţii, călări şi ei, în formaţie de triunghi cu vârful 
îndreptat înainte. 

— Acum! strigă Aurelius. Afară cu toţii! Şi poarta taberei se 
deschise exact când primii călăreţi inamici se aflau deja foarte 
aproape de breşa din palisadă. Batiatus dădu pinteni calului şi 
porni în galop, urmat de prietenii săi, pe teren deschis, 
îndreptându-se către locul în care nu erau plantati scorpionii. 

Dar Romulus scăpase de sub supravegherea preceptorului 
său şi, sărind în şaua căluţului său şi învârtind prin aer un cuţit 
mare în loc de sabie, se grăbea să-şi ajungă din urmă tovarăşii 
şi să lupte alături de ei. 

Ambrosinus alergă în urma lui strigând disperat: 

— Opreşte-te! Vino înapoi! 

Dar în curând se trezi singur în câmp descoperit. În acest 
timp, Batiatus ataca şirurile de călăreţi inamici, strivindu-i în 
această şarjă nimicitoare pe toţi cei care îi ieşeau în întâmpinare 
ca să-l oprească. Camarazii veneau după el şi atacau furibund, 
lovind cu săbiile şi cu scuturile pe toţi aceia pe care îi întâlneau 
în cale. Wulfila, care se mai afla încă pe porţiunea mai înaltă a 
pantei, îl zări pe Aurelius şi se năpusti înspre el cu sabia trasă 
din teacă. Vatrenus îl observă cu coada ochiului pe Romulus 
care gonea în dreapta sa şi-i strigă: 


— Fugi către deal, fugi Romulus, dă-i drumul, fugi de aici! 

Ambrosinus, înspăimântat şi văzând că se afla în mijlocul 
călăreţilor care alergau în galop în toate direcţiile, alergă spre o 
stâncă din apropiere şi se căţără pe ea ca să vadă unde era 
băiatul. Şi-l văzu, călare pe cârlanul său, îndreptându-se către 
cercul de megaliţi. 

Wulfila ajunsese de-acum în prejma lui Aurelius şi striga ca 
ieşit din minţi: 

— Luptă, laşule! Acum nu mai ai unde fugi! 

Şi atacă primul, printr-o lovitură ucigătoare cu sabia. Batiatus 
ridică scutul, o placă groasă de fier şi-l salvă pe camaradul său. 
Sabia din mâna barbarului lovi scutul cu un zgomot asurzitor, 
făcând să sară un roi de scântei. Între timp, cavalerii din prima 
linie năvăleau prin breşa apărută în zid, zburând peste flăcări şi 
năpustindu-se în tabără. Îşi vărsară furia pe tot ceea ce 
întâlneau în cale, puseră foc la barăci şi la foişoarele de pază 
care fură de îndată învăluite în flăcări, ca nişte torţe uriaşe. 

— Nu mai este nimeni pe aici! strigă unul dintre duşmani. Au 
fugit. Repede, să-i urmărim! 

Ajuns în vârful stâncii, Ambrosinus îl văzu pe Aurelius care 
lupta cu un curaj disperat împotriva lui Wulfila, văzu că scutul 
romanului se făcuse ţăndări şi că sabia lui se sfărâmase sub 
loviturile invincibilei lame a adversarului. Dar, pe neaşteptate, 
pe deasupra acelui vălmăşag de urlete sălbatice, peste 
scrâşnetele armelor care se ciocneau, se ridică un sunet ascuţit, 
pătrunzător: o trâmbiţă romană care suna atacul. In aceeaşi 
clipă, de după creasta colinei, dinspre răsărit, apăru capul 
scânteietor şi, după aceea, coada purpurie a dragonului şi, 
imediat în urma lui, o linie compactă de luptători care înaintau 
cu lăncile îndreptate în faţă, în spatele unui zid de scuturi, 
scoțând la fiecare pas vechiul strigăt de luptă al pedestrimii 
romane. Legiunea Dragonului, apărută ca prin farmec, se 
prăvălea în goană pe coastă, încadrată pe margini de două şiruri 
de călăreţi aflaţi sub comanda lui Kustennin. 

Wulfila avu o clipă de ezitare şi Batiatus se năpusti cu toată 
forţa asupra lui, dezechilibrându-l şi împingându-l într-o parte 
înainte să apuce să-i dea lovitura de graţie lui Aurelius, acum 
dezarmat. Wulfila se prăbuşi la pământ, dar, în timp ce se ridica, 


îl văzu pe Romulus căzând de pe cal şi alergând pe jos către 
cercul de pietre, căutând să se adăpostească printre ele. Sări 
imediat în picioare şi porni în urmărirea băiatului, dar Vatrenus, 
care îi ghicise intenţia, îi tăie calea. Sabia lui Wulfila se abătu cu 
o forţă înspăimântătoare asupra lui, îi spintecă scutul şi făcu să 
ţâşnească un val de sânge din pieptul romanului. Wulfila porni 
din nou în goană, urlând la ai săi: 

— Acoperiţi-mă! şi patru războinici barbari se aruncară asupra 
lui Vatrenus care continua să lupte ca un leu, retrăgându-se pas 
cu pas, plin de sânge, căutând să ajungă cu spatele la un copac. 
ÎI străpunseră o dată, de două, de trei ori, ţintuindu-l cu lăncile 
de trunchiul copacului. Vatrenus mai avu forţa să rânjească: „în 
iad cu voi, nenorociţilor!” după care capul i se lăsă pe umăr, 
fără viaţă. 

Ceilalţi făcură un adevărat zid în faţa micului grup de luptători 
care continuau să lupte cu o energie sălbatică. Aurelius culese 
de pe jos sabia unui duşman şi continuă să se bată, încercând 
să-şi croiască drum pentru că-l văzuse pe Wulfila alergând către 
cercul de megaliţi unde Romulus căuta adăpost. Demetrios şi 
Orosius veniră alături de el ca să-l acopere şi căzură unul după 
altul, copleşiţi de numărul mare al barbarilor. Sosirea grabnică a 
lui Batiatus nu reuşi să-i salveze, dar îi deschise calea lui 
Aurelius pe teren liber, către cercul uriaşilor megaliţi. Incercuit 
din toate părţile, uriaşul învârtea prin aer securea, retezând 
capete şi mâini, sfărâmând scuturi şi platoşe, lăsând să se 
scurgă în ţărână valuri de sânge duşman. O lance i se înfipse 
într-un umăr şi trebui să se retragă cu spatele la o stâncă. Ca un 
urs atacat de o haită de câini, Batiatus continua să împartă în 
dreapta şi în stânga lovituri năprasnice, deşi sângele îi curgea 
din belşug pe şoldul stâng. Livia îl văzu şi, alergând iute călare 
pe calul său, arunca săgeți după săgeți care se înfigeau în 
spinările duşmanilor aflaţi în jurul uriaşului rănit. 

Lupta se înteţea din nou, în toate părţile, şi luptătorii proaspăt 
sosiți continuau să înainteze sub stindardul dragonului făcându-i 
pe duşmani să dea din ce în ce mai repede înapoi, către vale, 
uluiţi de apariţia unor asemenea soldaţi. 


Între timp, şi Ambrosinus văzuse ce avea de gând Wulfila şi 
alerga disperat pe marginea câmpului de bătălie, încercând să 
ajungă la cercul de pietre, strigând fără încetare: 

— Fugi, Romulus, ascunde-te, fugi! 

Romulus ajunsese acum în vârful dealului şi privi înapoi, 
încercând să vadă în învălmăşeala luptei unde erau prietenii săi. 

Şi se trezi în faţa unui războinic uriaş, cu plete lungi albe, cu 
faţa acoperită de o mască de aur. Inspăimântător la vedere, plin 
de sus până jos de sânge şi scăldat în sudoare, coborâse de pe 
cal şi înainta înspre el, cu sabia roşie de sânge în mână. Apoi, cu 
un gest neaşteptat, îşi smulse masca, lăsând să i se vadă 
rânjetul de pe faţa cumplit ciopârţită: Wulfila! Romulus se 
retrase înspăimântat către una dintre uriaşele coloane de piatră 
ţinând întins în faţa sa cuțitul, într-o încercare curajoasă de a se 
apăra. Putea auzi din depărtare strigătele îngrijorate ale 
învățătorului său şi larma înăbuşită a luptei, dar privirea sa 
urmărea ca hipnotizată vârful sabiei care se ridica pentru a lovi. 
Fu suficientă o lovitură îndemânatică a acelei săbii pentru ca 
mâna băiatului să scape cuțitul la picioarele barbarului. Romulus 
se retrase şi mai mult până când se lipi cu spatele de coloana de 
piatră. Lunga sa fugă se sfârşise. Nelinişti, spaime, speranţe: 
lama aceea avea să le pună capăt într-o clipă. Şi totuşi, 
oboseala din cauza alergării şi spaima teribilă care, la început, îl 
cuprinsese la vederea nemilosului său duşman lăsară pe dată 
locul unei misterioase seninătăţi, astfel încât se pregăti să 
moară ca un adevărat soldat. Şi, pe când sabia scânteia în aer, 
gata să-i străpungă inima, simţi înăuntrul său, limpede, vocea 
lui Ambrosinus care-i spunea: 

— Apără-te! 

Şi se feri de lovitură, ca printr-o minune, cu o mişcare 
fulgerătoare într-o parte. Spada nimeri într-o crăpătură a pietrei 
şi rămase înţepenită acolo. Atunci, băiatul apucă, fără măcar să 
se întoarcă, un pumn de jăratic încă încins de pe piatra cea 
mare din mijloc şi îl aruncă drept în ochii lui Wulfila care se dădu 
înapoi urlând de durere. Şi vocea lui Ambrosinus răsună din nou 
în sinea sa, limpede şi calmă: 

— Apucă sabia! 


Şi Romulus făcu întocmai, apucă minunatul mâner de aur şi 
trase de el cu o forţă calmă. Lama se spuse tinerei mâini şi, 
când Wulfila reuşi să deschidă din nou ochii, îl văzu pe băiat 
care o împingea, cu două mâini, în pântecul său, cu gura 
căscată într-un strigăt mai înspăimântător decât vacarmul 
bătăliei. Uluit, fără să-i vină să creadă, barbarul văzu cum 
ascuţişul îi pătrunde în trup, se afundă, cu un bolborosit de 
viscere sfâşiate, în pântecul său. Simţi cum vârful îi ieşea prin 
spate, năvalnic ca strigătul sălbatic al băiatului. 

Căzu în genunchi şi Romulus veni gâfâind în faţa lui ca să-i 
vadă sfârşitul. Dar Wulfila simţi că ura încă îi mai dădea o 
fărâmă de viaţă, stârnea o energie încă în stare să învingă, şi, 
apucând mânerul sabiei, o trase încet din înspăimântătoarea 
rană, o ţinu într-o mână, în timp ce, cu cealaltă, îşi apăsa 
pântecul, şi începu să înainteze, privindu-şi ţintă victima, parcă 
pentru a o ţintui pe loc prin forţa de neînvins a privirii. Dar, în 
timp ce se pregătea să lovească, o altă lamă îi ieşi din piept, 
venind din partea opusă, prin spinare. Aurelius era acolo, atât 
de aproape încât putea să-i vorbească la ureche, cu un glas rece 
şi aspru ca o sentinţă de condamnare la moarte. 

— Asta este pentru tatăl meu, Cornelius Aurelianus Ventidius, 
pe care l-ai ucis la Aquileia. 

Un şuvoi de sânge îi ieşi din gură, dar Wulfila tot se mai ţinea 
în picioare, încercând să ridice sabia care, acum, devenise grea, 
ca de plumb. Lama sabiei lui Aurelius îl străpunse din nou, rece, 
dintr-o parte în alta, şi-i ieşi prin stern. 

— Şi aste este pentru mama mea, Cecilia Aurelia Silvia. 

Wulfila se prăbuşi la pământ cu un ultim horcăit. Sub privirile 
uimite ale lui Aurelius, Romulus se aplecă, luă pe degete 
sângele duşmanului şi-şi făcu o dâră roşie pe frunte. Apoi, ridică 
sabia spre cer, scoțând un strigăt de triumf care răsună, 
încordat şi tăios, ascuţit ca o trâmbiţă de război, pe câmpul 
năclăit de sânge care se întindea mai la vale, la picioarele sale. 

Legiunea, victorioasă pe toată linia, înainta, în rânduri 
strânse, către marele cerc de piatră, urmând steagul glorios 
care o chemase din întuneric şi o călăuzise către victorie. 
Kustennin ţinea strâns în mâini acest simbol, strălucitor sub 
soarele care urcase acum sus, pe bolta cerului. Ajuns în vârful 


dealului, coboră de pe cal şi înfipse în pământ prăjina steagului, 
în faţa lui Romulus. Strigă: 

— Ave, Caesar! Ave, fiu al dragonului! Ave, Pendragon! 

La un semn al său, patru războinici se apropiară, încrucişară 
pe pământ patru sulițe, puseră deasupra un scut mare rotund și- 
| urcară sus pe Romulus, în picioare, ridicându-l pe umeri după 
obiceiul celtic pentru a fi văzut de toată lumea. 

Kustennin începu să bată cu sabia în scut şi întreaga legiune 
făcu la fel: mii de săbii loviră cu putere scuturile, mii de glasuri 
tunară, mai puternic decât zăngănitul asurzitor al armelor, 
repetând la nesfârşit acel strigăt: 

— Ave, Caesar! Ave, Pendragon! 

Cu sângele lui Wulfila pe frunte, cu sabia strălucitoare strânsă 
în pumn, Romulus le păru soldaţilor victorioşi ca o fiinţă 
providenţială, ca tânărul războinic din profeție, şi strigătul acela 
neîntrerupt, repetat printre munţi în mii de ecouri, îi aprindea în 
priviri o iubire arzătoare. Dar, de acolo de sus, privirea alergă 
mai departe, căutându-i pe tovarăşii săi, şi, îndată după aceea, 
triumful i se păru îndepărtat, bucuria aceea de nedescris făcu 
loc unei emoţii fierbinţi. Sări jos şi trecu printre şirurile de soldaţi 
care se dădeau cu respect în lături ca să-l lase să treacă. Peste 
vale se aşternu tăcerea în timp ce el mergea tăcut şi împietrit 
de durere pe câmpul acoperit de morţi. Ochii săi priveau tot 
acest spectacol înspăimântător, corpurile încă încleştate în 
ultimele zvârcoliri ale agoniei, răniții, muribunzii, iată-l pe uriaşul 
Batiatus, cu o lance înfiptă în umăr, rezemat de o stâncă, plin de 
sânge, înconjurat de o grămadă de duşmani ucişi, iată-i pe 
camarazii săi căzuţi în această luptă inegală: Vatrenus, țintuit de 
trei lănci inamice pe trunchiul unui copac, cu ochii încă deschişi 
de parcă urmărea un vis imposibil, Demetrios şi Orosius, 
nedespărţiţi chiar şi în moarte, unul alături de celălalt. Mulţi 
duşmani, căzuţi de jur împrejurul lor, plătiseră scump sfârşitul 
celor doi romani. 

Şi Livia. Vie, dar cu o săgeată în şold, rezemată de un 
bolovan, cu faţa schimonosită de durere. 

Şi Romulus izbucni în plâns, lacrimi fierbinţi curseră şiroaie pe 
obrajii săi văzându-i pe camarazii săi răniţi şi căzuţi, oameni pe 
care n-avea să-i mai revadă niciodată. Şi continua să meargă 


înainte, ca un automat, cu privirea rănită de imaginile acelea 
sfâşietoare, până ce ajunse pe malul lacului. Valuri mici, abia 
încreţite de o briză uşoară, îi udau picioarele rănite, stropeau 
vârful sabiei sale de pe care încă mai picura sângele. Şi o 
imensă dorinţă de linişte îl cuprinse, ca o adiere călduţă de 
primăvară. Strigă: 

— Niciodată să nu mai fie război! Niciodată să nu mai fie 
vărsare de sânge! 

Apoi, spălă sabia în apa lacului, până o văzu din nou 
strălucitoare ca de cristal. Atunci, se ridică şi începu s-o 
rotească pe deasupra capului, în cercuri din ce în ce mai largi, 
până când o aruncă, din toate puterile, în lac. Lama zbură prin 
aer, sclipi orbitor în bătaia soarelui şi căzu ca un meteorit, 
înfigându-se în vârful stâncii care răsărea, înverzită de muşchi, 
în mijlocul lacului. 

În clipa aceea, se opri şi ultima adiere de vânt, suprafaţa apei 
se netezi şi în oglinda ei se reflectă ca o viziune fermecată, 
figura solemnă a învățătorului său, apărut pe neaşteptate, şi 
mica rămurică de argint care îi strălucea pe piept. Parcă nici nu-i 
mai recunoscu glasul când îi spuse: 

— S-a sfârşit, fiul meu, stăpâne, regele meu. Nimeni nu va 
mai cuteza să te atingă pentru că ai trecut prin gheaţă, foc şi 
sânge, ca sabia aceea care a pătruns în adâncul stâncii, fiu al 
dragonului, Pendragon. 


Epilog 


În felul acesta a avut loc şi a fost câştigată bătălia de la Mount 
Badon, datorită lui Aurelianus Ambrosius, un om simplu, ultimul 
dintre adevărații romani. Şi astfel s-a împlinit profeția care mă 
îndemnase să pornesc la o călătorie considerată de mulți ca 
imposibilă, mai întâi de pe pământul meu natal până în Italia şi 
apoi din Italia, după mulţi ani, din nou până în Britannia. lar 
discipolul meu, pentru doar câteva zile împărat al romanilor şi 
apoi sortit unei lungi captivități, a devenit rege al britanilor, sub 
numele de Pendragon, „fiul dragonului”, pentru că astfel l-au 
văzut şi l-au aclamat soldații ultimei legiuni în ziua victoriei sale. 
Aurelianus a rămas alături de el ca un tată, până când şi-a dat 
seama că numele de Pendragon luase definitiv locul aceluia de 
Romulus şi că dragostea pentru Ygraine se înstăpânise cu totul 
pe inima fiului său adoptiv. Atunci a plecat la drum cu Livia, 
singura femeie pe care o iubise vreodată şi nu s-a mai ştiut 
nimic despre ei. Îmi place să cred că s-au întors la mica lor 
patrie de pe ape: Veneția, pentru a continua să trăiască precum 
vechii romani, fără a trebui să se comporte ca nişte barbari şi 
pentru a clădi un viitor al libertății şi al păcii. 

Cornelius Batiatus a plecat şi el împreună cu ei, pe aceeaşi 
corabie, dar poate că nu i-a urmat până la capătul călătoriei lor, 
poate că s-a oprit la Coloanele lui Hercule, de unde începe tara 
lui de obârşie: Africa. Nu voi putea uita niciodată că, datorită 
căldurii inimii sale, viața a revenit în trupul băiatului meu pe 
care-l credeam mort, acolo sus, pe culmile îngheţate ale Alpilor, 
şi să dea Dumnezeu ca el să întâlnească în cale cât mai mulți 
asemenea oameni cu suflet la fel de nobil şi de generos. 

Sămânța venită dintr-o lume pe moarte a prins rădăcină şi a 
dat roade pe acest pământ îndepărtat, la capătul lumii. Fiul lui 
Pendragon şi al lui Ygraine împlineşte cinci ani acum, când eu 
mă pregătesc să-mi inchei povestea şi i s-a dat la naştere 
numele de Arthur, de la Arcturius care înseamnă „cel care s-a 
născut sub stelele Ursei”. Şi doar acela care venea din ținuturile 
scăldate de mările calde putea da fiului său un asemenea nume, 


ca dovadă că oricare ar fi soarta unui om, amintirile sale cele 
mai profunde nu-l părăsesc niciodată, până în clipa morții. 

Duşmanii noştri au fost alungați şi regatul nostru s-a întins 
către sud, cuprinzând şi oraşul Caerleon, una dintre primele 
aşezări pe care le-am întâlnit la întoarcerea în Britannia, dar eu 
am preferat să rămân aici sus, să veghez şi să meditez în turnul 
acesta de lângă Marele Val, ascultând şoaptele timpului. Sabia 
fermecată este tot înfiptă în stâncă, din ziua aceea de sânge şi 
de glorie şi numai eu mai cunosc în întregul ei inscripția de pe 
lama ei, pentru că am desluşit-o încă de când am văzut-o prima 
oară: Cai.lul.Caes.Ensis Caliburnus, „sabia calibică a lui lulius 
Caesar”. 

O parte a inscripției nu se vede fiind înfiptă în piatră, alte 
litere au fost acoperite de diferite depuneri şi de licheni în anii 
mulți în care a fost supusă tuturor vitregiilor vremii. Singurele 
litere care se mai pot citi sunt: 


E S CALIBUR 


Și acesta este numele pe care i l-au dat oamenii de prin 
partea locului atunci când, în dimineţile geroase de iarnă, 
gheața groasă le permite să ajungă până la stânca din mijlocul 
lacului şi să admire obiectul acela de poveste. Se spune că 
numai mâna regelui va putea s-o scoată din stâncă, în ziua în 
care va fi din nou nevoie să se dea lupta cu răul. A trecut atâta 
timp de la zilele îndepărtate ale tinereţii mele şi chiar şi cel 
dintâi nume al meu, Myrdin, s-a schimbat cu timpul în rândul 
oamenilor, devenind Merlin. Dar sufletul meu rămâne 
neschimbat şi sortit, ca al fiecărui om creat după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu, să ajungă la lumina nemuririi. 

Soarele începe să topească zăpada de pe povârnişurile 
dealurilor şi primele flori de primăvară îşi desfac petalele sub 
mângâierea vântului  călduț care vine dinspre miazăzi. 
Dumnezeu mi-a îngăduit să-mi termin munca şi-i mulțumesc din 
toată ființa mea. Aici ia sfârşit povestea mea. Aici, poate că se 
naşte o legendă. 


Nota autorului 


Căderea Imperiului roman este una dintre marile teme ale 
istoriei Occidentului şi, în acelaşi timp, una dintre cele mai 
misterioase prin complexitatea problemei şi prin numărul redus 
de izvoare şi de mărturii privind epoca amurgului său definitiv. 
In plus, acest eveniment, considerat, în mod tradiţional, o 
adevărată catastrofă, este, dintr-un punct de vedere 
istoriografie, cu totul convenţional. De fapt, nimeni nu şi-a dat 
seama că, în acel an 476 după Hristos, lumea romană dispărea: 
nimic din ceea ce se întâmpla atunci nu era mai traumatizant 
decât ceea ce se întâmplase în fiecare zi, timp de mai mulţi ani. 
Pur şi simplu, Odoacru, căpetenia herulă care îl detronase pe 
Romulus  Augustulus, şi-a trimis însemnele imperiale la 
Constantinopol, susţinând că un singur împărat era mai mult 
decât suficient pentru întregul Imperiu. 

In povestirea de faţă, în mare parte rod al fanteziei, am 
încercat să redau acel eveniment în uriaşa sa însemnătate 
epocală, dar şi să scot în evidenţă apariţia unor noi lumi, a unor 
noi culturi şi a unor noi civilizaţii din rădăcinile încă vii ale lumii 
romane. Rezultatul „arthurian” al poveştii mele trebuie înţeles în 
semnificaţia sa simbolică a unei adevărate parabole, dar nu 
numai atât: este un fapt recunoscut acum de mulţi cercetători 
că evenimentele care au dus la apariţia legendei lui Arthur, 
relatată în Evul Mediu de Geoffrey de Monmouth, au avut loc la 
sfârşitul secolului al V-lea în Britannia şi l-au avut printre 
protagonişti pe misteriosul şi viteazul Aurelianus Ambrosius, 
solus Romanaegentis („ultimul dintre romani”), învingător în 
bătălia de la Mount Badon împotriva saxonilor şi predecesor al 
lui Pendragon şi al lui Arthur. La nivel popular, ne gândim la 
acele personaje ca la nişte cavaleri medievali, dar, în realitate, 
ei au fost foarte apropiaţi lumii romane. Şi corespunde 
adevărului tradiţia conform căreia britano-romanii din secolul al 
V-lea au cerut în repetate rânduri ajutorul împăratului împotriva 
invadatorilor din Nord şi din Sud, obţinând în două rânduri, de la 
generalul Aetius, trimiterea lui Germanus, un personaj misterios, 


ceva între sfânt şi războinic. Alte personaje, cum ar fi celtul 
Myrdin, Merlin cel din legendă, provin, însă, din acel corpus epic 
din ciclul arthurian care se învârte în jurul miticei săbii Excalibur, 
al cărei nume a fost recent interpretat de cercetători serioşi ai 
lumii celtice ca un fel de combinaţie hibridă între cuvintele 
latineşti ensis caliburnus, adică „sabia calibică”, expresie care 
ne sugerează din nou lumea mediteraneană. Această povestire 
trebuie considerată, aşadar, ca o ipoteză mitică şi simbolică, 
inspirată de evenimente existente în istorie şi care, către 
sfârşitul lumii antice, ar fi putut avea loc în conul acela de 
umbră din care a luat naştere mitul arthurian. 

În ficţiunea narativă, unghiul vizual, optica personajelor, sunt 
cele ale unui grup de soldaţi romani lealişti, apărători ai tradiţiei, 
care văd în barbari nişte străini cruzi şi distrugători, un tip de 
comportare într-adevăr foarte răspândit în acea epocă. 
Existenţa efemeră a domniilor romano-barbare a fost 
determinată tocmai de contrastul inexorabil dintre populaţiile 
romanizate şi invadatori. Astăzi, mai degrabă decât de „invazii”, 
se preferă termenul de Völkerwanderung, adică migrații, dar 
rezultatul este acelaşi şi, în vânzoleala zilelor noastre, 
Occidentul, care se crede, din anumite puncte de vedere, 
nemuritor şi indestructibil (ca Imperiul roman în timpurile sale 
de glorie), ar trebui să mediteze asupra faptului că, mai 
devreme sau mai târziu, imperiile se destramă şi că bogăţia 
acumulată într-o parte a lumii nu poate dăinui prin sfidarea 
mizeriei în care trăiesc celelalte popoare. Cei care erau denumiți 
„barbari” nu doreau distrugerea Imperiului, ci voiau doar să facă 
parte din el şi, mai mult, unii chiar l-au apărat cu preţul vieţii lor, 
însă este tot atât de adevărat că au provocat căderea lui 
aruncând lumea într-o lungă perioadă de degradare şi de haos. 

Unele dintre personajele romanului lasă să se presupună, din 
felul în care se exprimă, perpetuarea unor sentimente păgâne 
care, din punct de vedere istoric, nu mai puteau exista la 
sfârşitul secolului al V-lea, dar poate că existenţa lor nu este 
chiar atât de improbabilă în lumina unor semnale în acest sens, 
apărute în izvoare mai târzii. Aceste sentimente trebuie înţelese 
în semnificaţia lor de ataşament faţă de tradiţie şi de mos 


maiorum, respectul faţă de cei care sunt mai mari decât 
oamenii, care poate că nu se stinsese cu totul. 

În ce priveşte personajul lui Romulus şi vârsta, controversată 
în diferite izvoare, la care a fost detronat, am preferat varianta 
din Excerpta Valesiana, 38, care îl descrie, fără nici un dubiu ca 
pe un copilandru: Odoacar... deposuit Augustulum de regno, 
cuius infantiam misertus concessit ei sanguinem... (Odoacru l-a 
înlăturat pe Augustulus de la domnie şi, fiindu-i milă de vârsta 
lui fragedă, i-a cruțat viaţa...). 

Cititorul avizat va recunoaşte în cuprinsul romanului o 
cantitate de izvoare aparţinând în mare parte latinităţii târzii: 
istoriile lui Ammianus Marcellinus, De reditu suo al lui Rutilius 
Namantianus, De gubernatione Dei a lui Salvianus, /storia 
războiului gotic a lui Procopius din Cesareea, Historia Lausiacae 
a lui Palladius, /n rufinum a lui Claudianus, Anonimul Valesian, 
Cronica lui Cassiodor şi Vita Epiphanii, în afară de referirile 
ocazionale la Plutarh, Orosius, sfântul Ambrosie, sfântul 
Augustin, sfântul leronim; de asemenea, o serie de izvoare 
medievale timpurii care se afla la baza epilogului „britanic” al 
povestirii noastre: /storia ecleziastică a îngerilor de Venerabile 
Beda, Comitis Chronicon şi De exitio Britanniae de Gildas. 

Vreau să mulţumesc tuturor prietenilor mei dragi care m-au 
susţinut şi încurajat cu sfaturile şi cu ideile lor: Lorenzo Braccesi 
şi Giovanni Gorini de la Universitatea din Padova, Gianni Brizzi şi 
Ivano Dionigi de la Universitatea din Bologna, Venceslas Kruta 
de la Sorbona, Robin Lane Fox de la New College care a ascultat 
lectura integrală a acestei povestiri în timpul unei lungi călătorii 
cu maşina de la Luton la Oxford. De asemenea, mulţumiri 
pentru Giorgio Bonamente şi Dr. Angela Amici de la 
Universitatea din Perugia şi pentru fosta mea colegă şi 
colaboratoare Gabriella Amiotti de la Universitatea Catolică din 
Milano. Desigur, eventuale greşeli sau omisiuni sunt exclusiv din 
vina mea. 

Vreau să-i amintesc, de asemenea, pe Franco Mimmi, care m- 
a ajutat din locuinţa sa de la Madrid, Marco Guidi, de care mă 
leagă o veche şi profundă prietenie şi pe care l-am consultat 
deseori în legătură cu evenimentele din romanitatea britanică 
târzie, şi Giorgio Fornoni care, în virtutea unei tradiţii care 


durează de circa un deceniu, m-a găzduit în minunata sa 
locuinţă de la munte, într-o izolare completă pentru redactarea 
formei finale a acestui roman. După cum nu pot să nu o 
amintesc pe soţia mea, Christine, căreia îi datorez verificarea în 
permanenţă a textului şi lectura cea mai critică şi mai atentă, cu 
mult drag, ca şi pe agenţii mei literari Laura Grandi şi Stefano 
Tettamanti care m-au însoţit şi m-au încurajat pas cu pas, chiar 
şi în momente mai dificile. Un gând special se îndreaptă şi spre 
Paolo Buonvino a cărui muzică m-a însoţit pe toată durata 
redactării romanului, inspirându-mi paginile cele mai dense de 
conţinut şi mai dramatice. 

În fine, /ast but not least, mulţumiri lui Damiano de la Albergo 
Ardesio, care m-a susţinut prin delicioasele sale preparate 
culinare pe toată durata sejurului meu alpin, şi barmanului meu 
preferat, Giancarla, de la barul „Freccia”, care, în fiecare 
dimineaţă, mă ajută să-mi încep cu bine ziua, datorită 
incomparabilei cafea espresso pe care mi-o oferă.