Valerio Manfredi — Imparatia dragonilor

VALERIO MASSIMO 


q 


ÎMPĂRĂȚIA DRAGONILOR 


Valerio Massimo Manfredi 


ÎMPĂRĂȚIA DRAGONILOR 


www.virtual-project.eu 
Traducere din limba italiană: Radu Gâdei 
Valerio Massimo Manfredi L'IMPERO DEI DRAGHI 2003 


EDITURA ALLFA 2005 


Cine vrea să stăpânească 


2 


lumea prin forţă 

sfârşeşte prin a nu putea face 
ceea ce speră. 

Lumea este un vas plin de spirite, 
care nu se lasă modelat oricum. 


LAO-TZE, Cartea înţelepciunii 


Citind pe lespedea de deasupra unui 
mormânt numele împăratului 
Valerianus, mulţi cred că persanii 
au înapoiat Romei trupul acelui 
Valerianus pe care-l capturaseră... 


TREBELLIUS POLLION, Historia 
Augusta, XXII, 8. 


MULŢUMIRI 


Îi mulţumesc în primul rând prietenului meu Lorenzo di Luca, 
cel care mi-a dat inspiraţia şi sfatul de a scrie acest roman, după 
care m-a ajutat cu cunoştinţele lui de cunoscător al artelor 
marţiale. Fără el, poate că această carte nu ar fi văzut lumina 
zilei. Mulţumiri deosebite îi adresez lui Aurelio De Laurentiis, 
care a crezut în această poveste încă din primele momente în 
care ea a luat fiinţă, îi rămân, de asemenea, îndatorat 
sinologului Rosa Cascino, pentru atenţia permanentă cu care a 
urmărit strădania mea de a plasa aceste întâmplări în China 
secolului al Ill-lea d.Cr. li mulţumesc şi lui Marco Lucchetti de la 
„Soldiers” care, pentru a mă ajuta, a efectuat cercetări serioase 
asupra armelor şi forţelor armate din imperiul roman în epoca 
lui Valerianus şi Gallienus. Abaterile pe care mi le-am permis 
faţă de reconstituirile sale foarte riguroase au fost determinate 
doar de anumite cerinţe de ordin narativ. 

Trebuie să mulţumesc şi Laurei Grandi, lui Stefano Tettamanti 
şi lui Franco Mimmi pentru că au citit paginile mele cu atenţie şi 
răbdare pline de înţelegere sacrificând o bună parte din timpul 
rezervat ocupaţiilor lor obişnuite. Last but not least, datorez 
mulţumiri pline de afecţiune soţiei mele Christine, poate cea mai 
severă dintre toţi cititorii mei. Ajutorul său concret şi, în acelaşi 
timp, creativ a avut un rol important în realizarea acestei cărţi. 

V.M.M. 


= 


Primele raze ale soarelui scăldară în lumină crestele munţilor 
Taurus, piscurile acoperite de zăpadă se colorară în roz, 
strălucind ca nişte nestemate pe deasupra văilor rămase încă în 
umbră. După aceea, mantia de lumină începu să se întindă 
peste povârnişurile marelui lanţ muntos, făcând să se trezească 
viaţa adormită de prin păduri. 

Stelele păliră încetul cu încetul. 

Primul care se repezi spre înaltul cerului ca să salute soarele 
fu şoimul şi ţipătul său ascuţit răsună printre pereţii abrupți de 
stâncă şi peste abisurile prăpăstiilor, peste albia săpată în piatră 
prin care curgea înspumat Korsotes, torent umflat acum de 
topirea zăpezilor. 

Shapur | al Persiei, regele regilor, al persanilor şi nu numai, 
stăpân peste cele patru zări ale lumii, tresări la auzul acelui 
țipăt şi-şi ridică privirile vrând să urmărească zborul maiestuos 
al păsării care stăpânea peste înălţimi, după care se apropie de 
armăsarul său arab pursânge, frumos împodobit, pe care i-l 
aducea scutierul. Un servitor îngenunche pentru ca suveranul să 
poată pune piciorul pe genunchiul lui îndoit şi să poată urca mai 
uşor în şa. Alţi doi servitori îi aduseră arcul şi iataganul cu teaca 
de aur, iar un stegar veni alături cu stindardul regal desfăşurat: 
era o fâşie lungă de mătase roşie purtând imaginea cusută cu fir 
de aura lui Ahura Mazda. 

Ofițerii îl aşteptau în mijlocul taberei, înarmaţi până în dinţi, 
călărind pe cai acoperiţi cu valtrapuri preţioase şi având în 
dreptul frunţii apărătoare din oţel. Ardavasd, comandantul 
suprem, îl salută cu o plecăciune adâncă şi la fel făcură şi 
ceilalţi; apoi, la un semn al regelui, îşi îndemnă calul cu călcâiele 
şi porni la drum. Toţi ceilalţi ofiţeri se răsfirară ca un evantai în 
dreapta şi în stânga lui Shapur, pornind cu toţii să coboare de pe 
deal. 


Lumina ajunsese acum la capătul văii şi începea să lumineze 
turnurile din Edessa, cetatea care se înălța pe platoul arid, bătut 
de vânturile deşertului. 

XXX 

Un cocoş salută astrul solar care se ridica, scoțând un sunet 
prelung, repetat de câteva ori. 

În curtea casei sale, Marcus Metellus Aquila, comandant al 
Legiunii a doua Augusta, se sculase de mult timp, fiind deja 
îmbrăcat şi înarmat ca de obicei. 

Născut în sudul Italiei, oasele şi muşchii săi se căliseră 
datorită serviciului de pe toate frontierele imperiului: nevoia de 
a-şi face auzite comenzile pe câmpul de luptă făcuse ca vocea 
să-i fie aspră şi răguşită, iar cuvintele să fie pronunţate răstit. 
Pomeţii proeminenţi, maxilarele puternice şi nasul drept erau ca 
o mărturie a originii sale aristocratice, dar aspectul sobru, 
aproape primitiv, al părului şi al bărbii care parcă nu fusese 
niciodată rasă complet trăda austeritatea soldatului şi 
obişnuinţa sa cu viaţa grea de militar. Datorită numelui său de 
familie, dar şi din cauza culorii ca de chihlimbar a ochilor care 
căpătau o expresie amenințătoare în clipele de dinaintea unei 
lupte, era cunoscut în toate unităţile aflate la sud de Taurus ca, 
mai simplu, „comandantul Aquila”. 

Îşi prindea la centură tocmai în clipele acelea sabia scurtă, o 
armă învechită moştenită prin neamul său de origini străvechi, o 
armă pe care el refuza s-o lase atârnată în cui şi s-o schimbe cu 
arma obişnuită din dotarea armatelor romane. Mai mult, avea 
încă una, atârnată de şaua calului, şi obişnuia deseori să spună 
că având două asemenea arme putea face faţă unor săbii mai 
lungi. 

„Cântecul cocoşului într-un oraş asediat este un semn bun” 
spuse el, în timp ce ordonanța îi prindea pe umeri mantia roşie 
cuvenită gradului său de ofiţer superior. „Dacă pasărea asta a 
rămas în viaţă cu toată foametea de pe aici, înseamnă că ne 
vom descurca şi noi”. Se apropie de altarul zeilor ocrotitori ai 
casei şi lăsă acolo o ofrandă, mică, dar cu atât mai prețioasă în 
acele vremuri de restrişte - un pumn de făină de grâu pentru 
umbrele strămoşilor săi - după care se grăbi să plece. 

Se opri atunci când auzi glasul soţiei sale. 


6 


— Marcus. 

— Clelia. Cum se face că te-ai trezit aşa de devreme? 

— Pleci şi nici nu mă saluţi măcar? 

— Nu voiam să te trezesc. Noaptea trecută n-ai putut adormi 
multă vreme şi ai avut un somn agitat. 

— Sunt îngrijorată. Este adevărat că împăratul vrea să 
meargă la o întâlnire cu persanul? 

Marcus Metellus zâmbi. 

— Este incredibil cum reuşesc întotdeauna femeile să afle 
nişte lucruri pe care noi încercăm să le păstrăm în cel mai mare 
secret. 

Clelia zâmbi şi ea. 

— Împăratul are o soţie care are dame de companie care au 
nişte prietene... 

— Ai dreptate. 

— Ei, cum este? 

— Mă tem că aşa este. 

— Se va duce acolo? 

— Foarte probabil. 

— Dar de ce? 

— A spus că pentru a obţine o pace merită să-ţi rişti viaţa. 

— Şi tu? Nu poţi face nimic ca să se răzgândească? 

— Voi vorbi dacă îmi va cere părerea şi, dacă va fi aşa, am să 
încerc să-l fac să-şi schimbe intenţiile. Dar, dacă se va hotărî să 
nu renunţe, locul meu va fi alături de el. 

Clelia lăsă capul în jos. 

— Poate că vrea doar să câştige timp. Gallienus este în 
Antiohia. În numai câteva zile de marş forţat ar putea sosi aici 
cu patru legiuni ca să elibereze oraşul de sub asediu. li ridică 
bărbia şi văzu că avea ochii plini de lacrimi. Clelia... este semn 
rău dacă plângi când îţi saluţi soţul, ai uitat asta? 

Clelia încercă să-şi ascundă lacrimile. In aceeaşi clipă, se auzi 
lipăitul unor picioruşe de copil care cobora în grabă scara şi un 
glas subţire! strigă: 

— Tată! Tată! 

— Titus, ce faci aici? Du-te imediat înapoi în pat! 

— Mi-ai promis că azi o să mă iei cu tine la palestră. 

Marcus Metellus se aplecă să-l privească în ochi pe copil. 


7 


— Împăratul m-a chemat la el. El este tatăl tuturor, copilul 
meu, şi când ne cheamă trebuie să fim alături de el. Du-te acum 
în pat şi încearcă să mai dormi. 

Micuţul deveni dintr-o dată serios. 

— Tu o să pleci cu împăratul şi pe mine mă laşi singur. 

Marcus Metellus se posomori la rândul său. _ 

— Ce spui tu acolo? O să mă întorc, poţi să fii sigur de asta. |ţi 
promit că voi fi aici până deseară. Şi ştii că un roman adevărat 
îşi ţine întotdeauna promisiunile. 

O sărută pe soţia sa care plângea înăbuşit şi plecă. 

Pe drum, lângă poarta de intrare în tabără îl aşteptau 
aghiotanţii săi, centurionii Elius Quadratus şi Sergius Balbo. 
Primul era italian, din Privemum. Celălalt, spaniol, din Saragosa. 
Amândoi purtau pe chipuri semnele timpului şi ale 
nenumăratelor bătălii la care luaseră parte în cele patru zări ale 
imperiului; erau feţe parcă tăiate în piatră, cu sprâncene groase 
şi cu bărbi stufoase. Quadratus avea părul tăiat foarte scurt, era 
cărunt pe la tâmple, înalt şi masiv la trup; Balbo era mai scund, 
cu pielea măslinie, dar cu ochi albaştri şi un nas strivit parcă 
pentru a aduce aminte tuturor cât de mult iubea lupta cu 
pumnii. 

Metellus îşi îndesă coiful pe cap, legându-şi cu grijă curelele 
sub bărbie, apoi schimbă cu cei doi o privire de înţelegere şi 
spuse: 

— Să mergem. 

Străbătură străzile încă pustii şi cufundate în tăcere ale 
oraşului, mergând în pas vioi, fiecare dintre ei cufundat în 
propriile gânduri, fiecare având, însă, inima grea. 

Cântecul cocoşului se auzi din nou şi lumina soarelui invadă 
strada pe care mergeau cei trei, făcând să strălucească 
caldarâmul de bazalt şi alungindu-le umbrele până la zidurile 
ultimelor case din spatele lor. 

La o răscruce se întâlniră cu un alt grup de ofiţeri care se 
îndreptau fără îndoială şi ei către acelaşi loc de întâlnire. 

Marcus îşi recunoscu un camarad. 

— Salve, Lucius Domitius. 

— Salve, Marcus Metellus, îi răspunse celălalt la salut. 


Îşi continuară împreună drumul până la forumul pe care-l 
traversară în direcţia cartierului general. De acolo se putea 
vedea platforma pentru rondul de gardă de pe metereze. Era 
schimbul gărzii: paşi cadenţaţi, zgomote metalice de sulițe care 
loveau în scuturi. Saluturi. Ordine scurte. 

— Ultimul schimb şi-a terminat serviciul, spuse Marcus 
Metellus. 

— Pentru ziua de azi, îl corectă Lucius Domitius. 

— Aşa este, pentru astăzi, fu de acord Metellus. 

Lucius Domitius era superstiţios. ` 

Ajunseră la intrarea în cartierul general. li aştepta Cassius 
Silva, comandantul fortului, mulţi ani tovarăş de arme şi vecin 
de cort cu Gallienus, fiul împăratului. 

Santinelele pretoriene prezentară arma la trecerea celor trei 
ofiţeri şi le deschiseră porţile. Centurionii şi ceilalţi gradaţi 
rămaseră afară. 

XXX 

Împăratul Licinius Valerianus îi primi el însuşi, gata îmbrăcat 
şi înarmat. 

— Vreau să vă aduc la cunoştinţă că am hotărât să mă duc la 
întâlnirea cu Shapur. Încă de ieri noapte un detaşament de-al 
nostru, vreo cincizeci de oameni, se află pe pământul nimănui, 
pe malul drept al Korsotesului. Pe malul celălalt al râului, tot 
atâţia călăreţi persani stau de pază în jurul locului în care va 
avea loc întâlnirea. 

— Lucrurile nu au fost lăsate la voia întâmplării: solii noştri au 
pregătit subiectele despre care se vor purta discuţii, astfel încât 
totul să se desfăşoare cât mai simplu. 

Shapur pare dispus să discute ridicarea asediului asupra 
Edessei - chiar dacă oraşul, prin poziţia sa de nod geografic şi 
comercial între Anatolia şi Siria, este foarte important - în 
schimbul unui acord general prin care să se stabilească noi 
relaţii între cele două imperii ale noastre şi să se ajungă la o 
pace trainică. Ne cere să renunţăm la câteva teritorii, în 
Adiabene şi în Commagene, dar fără a se folosi forţa. Este 
dispus să negocieze. Situaţia mi s-a părut favorabilă şi m-am 
hotărât să merg la întâlnirea cu el. 


— Este o decizie înţeleaptă, Caesar, se pronunţă Cassius 
Silva. 

Lucius Domitius Aurelianus ascultase posomorât ceea ce 
spunea împăratul şi-şi ţinea degetele încleştate pe mânerul 
sabiei. Era un soldat de temut: în luptele la care luase parte, 
omorâse cu mâna sa aproape nouă sute de duşmani şi le ţinea 
socoteala prin crestăturile de pe mânerul suliţei. Scotea cu atâta 
iuţeală sabia din teacă, încât oamenii săi îi spuneau manus ad 
ferrum, „Mâna-cu-sabie”. Ceru voie să spună şi el ceva. 

— Am auzit că fiul tău, Gallienus, este în Antiohia şi că ar 
putea ajunge aici cu patru legiuni în cel mult cinci zile. De ce să 
mai riscăm? 

— Pentru că mai avem alimente doar pentru două zile, îi 
replică Silva. 

— Am putea să mai reducem rațiile şi să ne ajungă: puţină 
foame nu a omorât niciodată pe nimeni. 

— Nu este doar o problemă de hrană, îi răspunse împăratul. 
Nu suntem siguri că Gallienus va veni şi nici că o va face în 
numai cinci zile. Iscoadele noastre spun că sunt multe cete de 
călăreţi persani de-a lungul întregului drum care vine din 
Antiohia şi că au misiunea de a împiedica aprovizionarea şi 
comunicațiile. Nu. Trebuie să mă duc la întâlnirea cu Shapur. 
Dacă nu pentru altceva, măcar ca să aflu ce are de gând. Dacă 
ne putem înţelege pentru o pace îndelungată, cu atât mai bine. 
Dacă aş reuşi să câştig timp şi să evit un atac în forţă până la 
sosirea lui Gallienus, ar fi oricum un câştig. Faptul că Shapur 
este acela care mi-a cerut să ne întâlnim mă face să sper că va 
fi bine. 

După aceea, se întoarse către Metellus. 

— Dar tu nu spui nimic, Marcus Metellus? Ce părere ai despre 
toate astea? 

— Nu te duce, Caesar. 

Valerianus îl privi mai mult surprins decât tulburat. 

— De ce? 

— Pentru că toată treaba asta nu-mi place. Miroase de la o 
poştă a trădare. 

— Mi-am luat toate măsurile de precauţie: ne întâlnim într-un 
loc neutru, în câmp deschis. Fiecare dintre noi avem ca escortă 


10 


câte cincizeci de oameni. Nu se poate întâmpla nimic. Gata, mă 
duc, m-am hotărât. Şi, de altfel, nu vreau ca Shapur să creadă 
că împăratul romanilor se teme de ceva. 

leşi, urmat de ceilalţi ofiţeri. 

Metellus veni lângă el. 

— Atunci, vin şi eu cu tine, Caesar. 

— Nu, răspunse împăratul. Este mai bine să rămâi aici. Se 
apropie de el până când putu să-i şoptească la ureche. Vreau să 
fiu sigur că găsesc porţile deschise atunci când mă întorc. 

— Lasă-l, atunci, aici pe Lucius Domitius: este omul cel mai 
cinstit pe care-l cunosc, este foarte respectat de soldaţi şi s-a 
mai aflat şi altădată în asemenea situaţii. Eu ţi-aş putea fi mai 
de folos acolo unde te duci. 

Împăratul îl privi pe Metellus, apoi pe Lucius Domitius care 
rămăsese la câţiva paşi în urmă şi fu de acord. 

— Bine, aşa va fi. Tu vii cu mine, iar Lucius Domitius rămâne 
în cetate. Să sperăm că aşa va fi cel mai bine... 

Cassius Silva zâmbi. 

— Este totuna cine vine cu tine, Caesar. În orice caz, peste 
puţin timp ne vom întâlni aici din nou cu toţii ca să luăm 
prânzul. Asta doar dacă Shapur n-are de gând să ne invite în 
cortul său luxos. 

Un grăjdar aduse calul împăratului şi Marcus Metellus încălecă 
pe al său. Ca de fiecare dată, ordonanța îi atârnase la oblâncul 
şeii cea de-a doua sabie. 

Lucius Domitius îşi înălţă privirile către zidurile cetăţii. Un 
soldat de pe foişorul de pază flutură o pânză roşie: o dată, de 
două ori, de trei ori. 

— Semnalizează că totul este pregătit, spuse el. 

O pânză albă se văzu fluturând de pe ziduri, mai întâi de la 
dreapta la stânga, apoi de la stânga spre dreapta. 

— ... Şi că este linişte peste tot. Nimic suspect. 

— Foarte bine, spuse mulţumit Valerianus. Să mergem. 

XXX 

Clelia reuşise să-l culce din nou pe copil şi se îndrepta către 
terasa de pe acoperişul casei, sperând că va putea vedea ce se 
întâmplă dincolo de ziduri, când, deodată, auzi un zgomot. 


11 


Trase cu urechea, dar nu mai auzi nimic altceva. Poate că i se 
păruse doar. Continuă să urce scările, dar zgomotul se auzi din 
nou, de data asta mai clar: părea să vină de undeva, de sub 
casă. 

Luă o feştilă de pe o policioară, o aprinse de la flacăra unei 
lămpi, după care cobori la parter. Era îngrijorată pentru că soţul 
ei era plecat şi ea rămăsese ca şi singură în casă. Ce-ar fi putut 
să fie? 

Incercă să-şi dea seama de unde venea: era clar că se auzea 
de sub duşumeaua casei. Deschise uşa care dădea în beci şi 
începu să coboare treptele, ridicând lumânarea ca să vadă mai 
bine. 

— Cine este acolo? întrebă ea cu glas răsunător. 

li răspunse un fel de horcăit. 

— Cine este acolo? întrebă din nou. 

Trase cu urechea şi auzi zgomotul unor paşi târşiţi care se 
auzeau din spatele unei uşiţe din fier. După câte îşi amintea, pe 
acolo se ajungea la canalul de scurgere al unor terme vechi, 
ducând pe sub ziduri în afara cetăţii; uşiţa aceea nu fusese 
niciodată deschisă de când locuiau ei în casa aceea. Işi lipi 
urechea de ea şi auzi aceleaşi zgomote, amplificate de spaţiul 
gol de sub casă. Trase zăvorul şi începu să smucească din 
răsputeri, cu amândouă mâinile, de marginea uşii. Balamalele 
scârţâiră, se mişcară greu la început, dar în cele din urmă uşa se 
deschise. Clelia sări înapoi, scoțând un strigăt de spaimă. 

In faţa ei se afla un bărbat pe jumătate gol şi plin de sânge 
care o privi timp de o clipă cu o expresie rătăcită, apoi se 
prăbuşi la pământ horcăind ca un muribund. 

Femeia îşi dădu seama imediat că nenorocitul acela nu putea 
fi periculos pentru că trăgea să moară. II întoarse cu faţa în sus, 
îşi scoase şalul de la gât şi i-l puse sub cap, după care alergă să- 
i aducă o cană cu apă. 

Omul bău şi începu să vorbească. 

— Am fost trădaţi... Anunţaţi... anunţaţi... 

— Cine eşti? îl întrebă Clelia. Cine eşti? 

Bărbatul ajunsese la capătul puterilor. 


12 


— Ne-au atacat prin surprindere şi ne-au măcelărit... anunțați- 
| pe împărat să nu... să nu se ducă la... Este o cursă... este o... 
Lăsă capul pe o parte şi-şi dădu duhul. 

Clelia se înfioră şi fulgerător îşi dădu seama despre ce era 
vorba şi ce avea să se întâmple peste numai câteva clipe dacă 
nu va încerca să zădărnicească acel plan ucigător pus la cale de 
duşmani. 

Urcă în fugă scările, străbătu curtea şi ieşi într-o goană 
nebunească pe stradă. Cetatea era încă pustie şi Clelia continuă 
să alerge în disperare. 

XXX 

Gărzile deschiseră poarta care dădea în exterior şi împăratul 
porni împreună cu mica sa suită către locul întâlnirii. Soarele se 
ridicase de-acum destul de mult deasupra orizontului şi razele 
lui scăldau într-o lumină violentă terenurile aride şi pietroase din 
jurul cetăţii; doar pe alocuri se vedeau tufe de busuioc roşu şi de 
terebint. Korsotesul curgea în stânga lor pe o porţiune din drum, 
după care cotea către apus şi le tăia calea. 

Escorta care îşi petrecuse noaptea păzind vadul îi aştepta nu 
departe, pe pământul nimănui, ca să-i însoţească pe malul 
celălalt, unde ar fi trebuit să-l întâlnească pe regele persanilor, 
Shapur. Un centurion, care făcu un semn de salut, şi vreo 
cincizeci de călăreţi se puseră în mişcare atunci când împăratul 
şi suita sa se aflau la mai puţin de o sută de picioare, 
apropiindu-se de vad. 

Metellus observă ceva ciudat şi se înnegură la faţă. Îi făcu un 
semn lui Balbo. 

— Ce este, comandante? îl întrebă acesta cu glas scăzut. 

— Picioare albe. 

— Ce? E 

— Uită-te şi tu. Aia au purtat pantaloni până ieri şi pielea lor 
nu este arsă de soare. Sunt persani, nu romani. 

— Fir-ar să fie, dar ai noştri unde sunt? 

— Probabil sunt morţi. Anunţă-l pe împărat, eu am să încerc 
să-i trimit un semnal lui Lucius Domitius. Încă ne mai putem 
salva. 

Balbo se apropie de împărat şi-i şopti ceva la ureche. 


13 


Metellus îşi întoarse scutul în bătaia soarelui şi începu să 
semnalizeze în direcţia zidurilor. 

Lucius Domitius privea îngrijorat la micul grup care se apropia 
de vad şi tresări atunci când văzu semnalele. 

„Pi-cioa-re al-be”, descifră el. „Picioare albe!”, urlă el imediat. 
„Persani! Trădare”. Împăratul este pe cale să cadă într-o 
ambuscadă. Trompetist, alarma! Alarmă! Să iasă cavaleria! 
Repede, mai repede! Deschideţi porţile!”. 

Soldaţii aflaţi de pază deschiseră poarta şi trompetistul suflă 
din răsputeri în bucină, chemând la adunare unitatea de 
cavalerie încartiruită în apropiere, lângă casa în care locuia 
împăratul. 

În numai câteva clipe, vreo sută de călăreţi sosiseră deja în 
faţa porţilor deja deschise larg şi tot atâţia se pregăteau să vină 
şi ei, dar Cassius Silva, aflat în fruntea unui detaşament de 
pretorieni, le ieşi în cale şi-i opri. 

— Cine a ordonat ieşirea? Sunteţi nebuni? Staţi pe loc, opriți- 
vă, vă ordon! 

— Eu am dat ordinul, strigă Lucius Domitius de la baza zidului. 
Împăratul se află în primejdie. Este o capcană, îi duc eu afară pe 
toţi. 

— Eu răspund pentru cetate, îi replică Silva, şi ordinul de 
ieşire în momentul acesta, când urmează să se ducă tratative, 
mi se pare nebunesc; ar însemna să-i expunem pe ai noştri unei 
acţiuni în forţă a persanilor şi asta ar însemna moarte sigură. Nu 
avem motive să credem că împăratul este în pericol. Peste tot 
este linişte. Închideţi porţile! 

Lucius Domitius cobori în grabă de pe ziduri. 

— Ce spui tu acolo? Asta este adevărată trădare! O să dai 
socoteală pentru un asemenea ordin! 

Silva le făcu semn pretorienilor din spatele său. 

— Comandantul Lucius Domitius Aurelianus este arestat până 
la noi ordine, pentru nesupunere. Executarea! Şi voi, le spuse el 
soldaţilor din corpul de gardă, închideţi porţile. 

Pretorienii îl înconjurară pe Lucius Domitius, care fu nevoit să 
le predea sabia, şi-l duseră în arest. Soldaţii începură să închidă 
porţile solide ale cetăţii. 


14 


În acest timp, Clelia, ajungând sleită de puteri în apropierea 
corpului de gardă, asistase la scena aceea şi acum simţea cum 
inima îi încetează să mai bată. Soţul ei era acolo şi habar n-avea 
de nimic, în vreme ce în cetate părea să aibă loc un complot. 

Privi îngrijorată în jur, văzu un grăjdar care ducea de căpăstru 
un cal şi nu mai stătu pe gânduri. Îşi ridică rochia până la 
genunchi, îl îmbrânci pe grăjdar, sări în şa şi lovi calul cu 
călcâiele îndreptându-se în galop către ieşirea din cetate. 

Calul se cabră în faţa porţii care se închidea, lovi cu copitele şi 
reuşi să se strecoare afară. Clelia îl îndemnă din nou, pornind 
într-o goană nebunească. 

Suita imperială ajunsese acum în apropierea vadului, iar falsa 
escortă era pe cale să ajungă pe malul râului. Nimeni nu făcuse 
până acum nici o mişcare, dar hotărârea era deja luată. 

— Îndată ce se vor afla dincolo de râu, spuse Metellus, vom 
face cale-ntoarsă şi vom porni în goană către zidurile cetăţii. 
Avansul va fi suficient ca să ne punem la adăpost. 

— Cu condiţia ca porţile să fie deschise, spuse Balbo. Dacă au 
înţeles mesajul nostru, nu înţeleg de ce nu ne-au venit în ajutor. 

Nu terminase de vorbit când fu întrerupt de Quadratus. 

— la uitaţi-vă, se pare că au înţeles: cineva din cetate se 
îndreaptă către noi. Dar... este o femeie! exclamă el o clipă mai 
târziu. 

Marcus Metellus se întoarse şi el către zidurile cetăţii şi 
încremeni de uimire. 

— Este Clelia! Este soţia mea! strigă el. 

Între timp, falsa escortă începuse să traverseze râul prin vad. 

Împăratul îi făcu un semn lui Metellus. 

— Du-te! 

lar el porni în galop. O văzu pe Clelia înaintând în galopul 
calului şi o auzi strigând din răsputeri ceva. Ajunsese acum la 
jumătatea distanţei dintre el şi zidurile Edessei şi continua să 
înainteze, dar, pe neaşteptate, ceva zbură în sus de pe ziduri, pe 
o traiectorie înaltă: săgeți! 

Prin aer se auziră mai multe şuierături. Una, apoi a doua 
dintre săgeți se înfipseră în pământ, a treia îşi atinse ţinta şi 
Clelia se prăbuşi. 


15 


Metellus se grăbi să ajungă în dreptul ei, descălecă din goana 
calului şi o cuprinse cu braţele când încă mai respira. Săgeata o 
lovise în spate şi vârful i se vedea ieşind prin piept, iar rochia îi 
era plină de sânge. 

Bărbatul o strânse la piept, plângând de durere şi de furie, 
sărutându-i buzele deja livide, fruntea, părul. 

— Este o cursă, şopti Clelia. Toţi cei din escortă au fost ucişi... 
Silva este... este... Te rog, salvează-te, întoarce-te la fiul nostru. 
Acum este singur... ` 

— O să mă întorc la el. lţi făgăduiesc. 

Clelia lăsă capul într-o parte şi-şi dădu sufletul. În clipa aceea, 
lui Marcus Metellus i se păru că moare o dată cu ea. 

Işi ridică privirile către poarta cetăţii care rămânea tot 
ferecată, privi apoi zidurile şi întrezări o mantie roşie: cu 
siguranţă că era a lui Silva. Se întoarse în direcţia vadului şi 
văzu că lupta începuse deja, iar împăratul era înconjurat! 

Văzând toate acestea, Metellus îşi veni în fire şi-şi recăpătă 
tot sângele rece şi curajul. Aruncă un pumn de ţărână pe trupul 
soţiei sale, în semn de îngropăciune simbolică, îşi reţinu 
lacrimile şi sări pe cal, dând pinteni ca să ajungă în zbor la malul 
Korsotesului. 

Se repezi printre persanii din falsa escortă, învârtind în mâini 
cele două spade şi răsturnă imediat doi dintre ei în apele râului, 
unul în dreapta şi altul în stânga, după care se năpusti asupra 
altora cu o furie înspăimântătoare. Lovea în toate părţile, 
sfârtecând, străpungând, retezând, sfărâmând oase şi teste, 
deschizându-şi calea către Valerianus pentru a-l scoate din 
mijlocul duşmanilor. 

Alţi războinici persani soseau din toate părţile şi Metellus îşi 
dădu seama că nu mai avea la dispoziţie decât câteva clipe ca 
să-l poată salva pe împărat. Dar, când se întoarse, îl văzu pe 
Valerianus prăbuşindu-se de pe cal şi căzând în apele râului, cu 
o grămadă de inamici în jur. Strigă disperat: 

— Salvaţi-l pe împărat! şi porni cu toată forţa în direcţia 
aceea. 

Sări jos de pe cal şi se repezi asupra duşmanilor, chemându-şi 
în ajutor oamenii. 

— Balbo, Quadratus, la mine! 


16 


Cei doi centurioni veniră lângă el ca doi dulăi de pază, se 
postară ca două turnuri doborând cu scuturile pe oricine se 
apropia, străpungându-i cu săbiile pe cei care ajungeau prea 
aproape, călcându-i în picioare şi strivindu-i cu marginea de jos 
a scutului pe cei care căzuseră la pământ. Valerianus se apăra 
neobosit, cu o energie de necrezut pentru vârsta sa, dar trebuia 
să ţină piept apelor învolburate ale râului şi, în plus, să pareze 
atacurile soldaţilor persani. La un moment dat, îşi pierdu 
echilibrul şi un persan ridică imediat lancea ca să-l răpună. Dar 
în aceeaşi clipă, Metellus îl atacă pe duşman din spate şi-i 
reteză amândouă braţele cu două lovituri fulgerătoare de sabie, 
după care îl împinse în valuri ca pe un buştean inform şi se duse 
alături de împărat. Având spatele apărat de Balbo şi de 
Quadratus, îl ajută să încalece, lovi animalul pe crupă cu latul 
sabiei şi armăsarul pursânge porni în galop către zidurile cetăţii. 

XXX 

Valerianus gonea cu toată viteza, ştiind că oamenii săi se 
sacrificau ca să-i salveze lui viaţa; era hotărât să scoată din 
Edessa toate forţele pe care le avea ca să le sară în ajutor şi să-i 
facă pe persani să plătească din plin pentru o asemenea 
mârşăvie, dar văzu că un detaşament de duşmani apăruse în 
dreapta lui, ieşind pe neaşteptate din albia unui braţ al râului şi 
tăindu-i calea înspre cetate. 

Işi întoarse calul în direcţia opusă, sperând să poată ajunge la 
unul dintre avanposturile de pe drumul spre Nisibis, dar un şir 
de soldaţi pedeştri se aşeză în faţa lui, ieşiţi ca din pământ, ca 
să-i taie calea. 

Valerianus nu-şi încetini nici o clipă goana şi, în loc de asta, îşi 
îndemnă calul care, cu un salt formidabil, reuşi să treacă în plină 
viteză peste linia de soldaţi inamici. Ateriză dincolo de ei şi dădu 
în continuare pinteni calului convins de-acum că era salvat, 
gândindu-se deja cum va răzbuna sângele vărsat de credincioşii 
săi soldaţi, dar gândurile îi fură întrerupte după o clipă, când 
văzu o ceată imensă de călăreţi şi de infanterişti apărând pe 
dealurile din faţa lui. Era Shapur însuşi, având în jur steaguri de 
purpură fluturând în bătaia vântului şi în spatele lui armata 
persană se desfăşura pe un front uriaş, închizând toate 
drumurile. 


17 


Împăratul romanilor înţelese că nu mai avea scăpare şi făcu 
cale-ntoarsă către vad pentru a muri cu sabia în mână, 
împreună cu oamenii săi, sfârşind printr-o moarte demnă viaţa 
fără pată de până atunci, dar, tocmai când voia să se amestece 
în lupta furibundă care se ducea încă în vad, se auziră sunând 
trâmbiţele persane şi toţi soldaţii inamici se retraseră, lăsându-i 
pe romani în mijlocul unui cerc larg de oameni înarmaţi. 

Gâfâind de oboseală, sleiţi de puteri, plini de sângele care le 
curgea din rănile primite, soldaţii din mica suită se pregătiră să-l 
întâmpine pe împăratul lor, care nu reuşise să se salveze. 

Marcus Metellus Aquila ieşi din apele râului şi-şi alinie oamenii 
de-a lungul malului ca să-şi înfrunte destinul. 


18 


IN 


Shapur îşi îndemnă calul cu călcâiele şi înaintă la pas către 
micul grup al romanilor. 

Valerianus le făcu semn oamenilor săi să rămână nemişcaţi şi 
porni pe jos în întâmpinarea adversarului său. Persanul purta 
pantaloni de mătase cu o broderie fină, semitransparenţi, avea 
mustăţi lungi, răsucite în sus şi pe cap o mitră de o formă 
complicată, împodobită cu pene de struţ foarte lungi; la şold 
avea o sabie cu teaca din aur bătută cu pietre preţioase. 
Romanul era acoperit de noroi şi de praf, avea platoşa 
descheiată, tunica zdrenţuită, iar pe braţe şi pe picioare se 
vedeau tăieturi adânci din care sângele curgea în valuri. 

La un semn al lui Shapur, două dintre gărzile lui de corp se 
repeziră la împăratul roman şi-l apăsară la pământ, silindu-l să 
îngenuncheze în faţa persanului. Metellus ieşi dintre ai săi, 
strigând: 

— Lăsaţi-l, ticăloşilor! Luptă-te cu mine, barbarule, dacă ai 
curaj! Coboară de pe cal! O să-ţi smulg penele de pe cap şi am 
să ţi le îndes în gură, nenorocitule, fiu de căţea! 

Dar, pe deasupra capului său zbură o plasă şi-l imobiliză ca pe 
un leu căzut în capcană. Camarazii săi fură imediat înconjurați şi 
dezarmaţi de soldaţii persani. 

Shapur îi privi în treacăt, le făcu un semn oamenilor săi, după 
care se îndepărtă, trecând printre şirurile de soldaţi către tabăra 
din care plecase o dată cu revărsatul zorilor. 

Prin ochiurile plasei care nu-l lăsa să facă nici o mişcare, 
Marcus Metellus văzu o figură ciudată: un bărbat sau poate un 
copil, dacă ar fi fost să judece după statură, îmbrăcat în nişte 
haine croite cum nu mai văzuse niciodată, cu faţa ascunsă de o 
eşarfă neagră care lăsa liberi doar ochii, doi ochi negri şi oblici. 
Îşi aruncară unul altuia priviri intense şi scurte, cu o clipă înainte 
ca misteriosul personaj să dispară, amestecându-se în suita lui 
Shapur. 


19 


Fură târâţi către o cocioabă dărăpănată şi rând pe rând fură 
puşi în lanţuri, începând cu Valerianus. Metellus îl privi pe 
împăratul său aflat acum în lanţuri şi nu-şi putu reţine lacrimile. 
După aceea, fură legaţi unul de altul şi primul dintre ei, 
centurionul Balbo, de şaua ultimului dintre călăreţii care aveau 
să-i escorteze către soarta care îi aştepta. Erau zece, în afară de 
împărat şi de comandantul Metellus, cei doi centurioni Elius 
Quadratus şi Sergius Balbo, un optio, voluntar în armata 
imperială, pe nume Antoninus Salustius, şi şapte soldaţi ai 
legiunii: Lucianus, Severus, Rufus, Septimius, Publius, Emilius şi 
Martian. 

Merseră toată ziua fără a mânca şi a bea, sub un soare 
nemilos şi li se dădu voie să se oprească abia după asfinţitul 
soarelui. Primiră pâine şi curmale, după care putură bea câteva 
înghiţituri de apă. La căderea întunericului se întinseră printre 
pietre ca să se odihnească, fără să aibă nici măcar o zdreanţă ca 
să se apere de frigul pătrunzător. 

Împăratul nu scosese nici o vorbă de când fusese obligat să 
îngenuncheze în faţa inamicului său şi acum stătea ghemuit 
ceva mai departe de ceilalţi, cu spatele rezemat de un bolovan 
mai mare. 

Marcus Metellus era zdrobit de durere pentru pierderea soţiei 
sale, cu care încă nu se putea obişnui şi, în plus, nefericit pentru 
că fusese despărţit de fiul său şi nu spera să-l mai vadă 
vreodată. Niciodată în viaţă nu se mai aflase într-o stare 
sufletească atât de apropiată de disperare şi, cu toate acestea, 
imaginea împăratului său, a unui om care îşi dedicase întreaga 
viaţă slujirii statului şi a poporului, care se luptase în ciuda 
vârstei sale înaintate cu un curaj incredibil şi care avusese 
parte, în schimb, de o umilinţă greu de îndurat din partea 
duşmanului său, îl făcu să uite de propriile dureri şi să simtă o 
imensă milă faţă de starea suveranului. 

Se apropie de el ca să-l îmbărbăteze. 

— Nu ai nimic să-ţi reproşezi, Caesar: ţi-ai riscat viaţa ca să 
obţii pacea. Norocul ne-a părăsit. Oricui i se putea întâmpla aşa 
ceva. 

Valerianus îşi întoarse încet faţa către el şi-şi ridică braţele 
prinse în lanţuri şi încheieturile mâinilor pline de răni. 


20 


— Chiar crezi că toate astea sunt din cauza unui destin 
potrivnic? 

Metellus nu-i răspunse. 

— Crezi că nu ne-au văzut cei de pe zidurile cetăţii? 

— Eu cred că ne-au văzut, Caesar. 

— Şi nu te-ai întrebat de ce nu a alergat nimeni în ajutorul 
nostru? De ce n-a fost trimisă cavaleria ca să respingă atacul 
inamic? 

— Este un lucru pe care nu mi-l pot explica, răspunse 
Metellus. Dar sunt sigur că a fost vorba de o hotărâre luată de 
nevoie şi imposibil de evitat. 

— Eu cred, însă, că a existat cineva care în mod intenţionat a 
hotărât să ne abandoneze în voia sorții şi că acel cineva este 
sigur că nu va mai trebui să dea socoteală vreodată pentru 
hotărârea pe care a luat-o, spuse mohorât Valerianus. 

— Poate că mergi prea departe cu presupunerile, Caesar, îl 
contrazise Metellus. Când pierzi legătura cu cineva, pierzi şi 
posibilitatea de a urmări ceea ce se întâmplă. Se putea întâmpla 
orice. S-ar putea ca de la înălţimea turnurilor de pază să se fi 
văzut limpede că nu era posibil să fim salvaţi. Poate că acel 
cineva a preferat să nu trimită în luptă nişte trupe deja 
extenuate şi prost hrănite, într-o operaţiune fără şanse de 
reuşită. Dar eu sunt convins că în câteva zile ai noştri îşi vor 
face apariţia, vor veni să ne elibereze, ai să vezi. Îl cunosc pe 
Lucius Domitius: este un om care nu se teme de nimeni şi de 
nimic. Dacă nu a ieşit de după ziduri, din motive pe care nu le 
cunoaştem, înseamnă că ieşirea aceasta a fost doar amânată. S- 
ar putea să apară dintr-un moment în altul, crede-mă. S-ar 
putea să fie chiar acum în spatele stâncilor de acolo, le vezi? 

Valerianus îşi aţinti asupra lui privirea rătăcită. Chipul său, 
supt de oboseală şi de privaţiuni, era ca o mască de piatră. 

— Nu este nimeni în spatele pietrelor acelora, comandante 
Metellus. Nimeni. Şi nimeni nu va veni să ne caute. De aceea te- 
am rugat pe tine să rămâi acolo. 

Metellus îşi plecă fruntea, rănit de spusele împăratului. 

— Dar de ce spui asta? 

— Pentru că, nu uita, comanda cetăţii era în mâinile lui 
Cassius Silva. 


21 


— Ştiu ce vrei să spui... N-aveam de gând să-i spun numele 
pentru că ştiu cât de bun prieten este cu fiul tău, Gallienus, dar 
soţia mea, Clelia, înainte de a muri, i-a pronunţat numele. | se 
umeziră ochii când vorbi despre soţia sa. Abia primise acea rană 
şi durerea era prea puternică pentru ca să şi-o poată stăpâni. | 

— Soţia ta, oftă Valerianus, s-a sacrificat ca să ne salveze. In 
zadar. Dacă zeii mi-ar asculta ruga şi ne-ar da voie să ne 
întoarcem, îţi jur că am să-i înalţ un monument ca acelea ale 
vechilor eroine din istoria noastră, pentru a i se păstra în veci 
amintirea şi recunoştinţa. Din păcate, noi ne aflăm acum în 
situaţia unor sclavi care nici măcar nu au nume. Silva ne-a lăsat 
în voia sorții şi poate că a făcut chiar mai rău... în clipele astea 
nu pot nici măcar să-mi scot din minte bănuiala că însuşi 
Gallienus, fiul meu, a uneltit cu persanii ca să aibă loc 
nenorocita asta de întâlnire, o adevărată mârşăvie. 

Metellus nu ştiu ce să mai spună. Ce putea să-i răspundă unui 
om care cu puţin timp înainte era stăpân peste jumătate din 
lume, iar acum se afla în mâinile unui duşman perfid şi nemilos, 
unui om ferecat în lanţuri, chinuit de frig şi răni, dar, mai ales, 
de bănuiala celei mai dureroase dintre trădări, aceea din partea 
propriului său fiu? 

Valerianus fu acela care rupse din nou tăcerea, de parcă se 
simţea vinovat pentru că nu luase în seamă încercarea acelui 
soldat atât de credincios de a-i mai uşura suferinţele şi umilinţa. 

— Cred că îi simţi îngrozitor de tare lipsa, nu-i aşa? 

— Atât de mult încât aş fi preferat să mor decât să rămân fără 
ea, răspunse Metellus. Ne-am îndrăgostit unul de altul încă de 
când eram copii şi am fugit împreună ca să nu fim obligaţi să ne 
căsătorim după cum plănuiau familiile noastre. 

— Înţeleg, răspunse împăratul, şi ştiu că nimic nu te poate 
consola pentru o asemenea pierdere. Dar trebuie să ne facem 
curaj şi să ne înfruntăm destinul aşa cum se cuvine pentru nişte 
soldaţi romani. Să nu le dăm călăilor noştri satisfacția de a ne 
vedea înfrânți, plăcerea de a ne şti umiliţi. 

Metello încuviinţă spusele împăratului cu un gest obosit. 

— Mai este un lucru care mă frământă şi nu-mi dă pace. 

— Despre ce este vorba? întrebă Valerianus. 


22 


— Despre fiul meu, Titus. Ce se va întâmpla cu el? Cine o să-i 
mai ofere protecţie? Mă tem că Lucius Domitius nu mai are nici 
o putere în Edessa, altfel ar fi venit în ajutorul nostru. Şi soţia 
mea nu mai este. Simt că n-am nici o putere ca să apăr fiinţa 
cea mai dragă de pe lume. Şi când te gândeşti că îi dădusem 
cuvântul meu de onoare că voi fi înapoi până seara. Şi eu mi-am 
respectat întotdeauna cuvântul dat, de când mă ştiu. 

— Promisiunea aceea era mai degrabă o speranţă, dragul 
meu, răspunse împăratul, şi împlinirea speranţelor noastre 
depinde doar în mică măsură de noi. Dar ia-o ca pe o rugă. 
Rugile oamenilor drepţi ajung întotdeauna la tronul zeilor. Il vezi 
pe soldatul acela? spuse el arătând către un legionar cu părul 
creţ. Şi-a făcut chiar acum semnul crucii. Şi el înalţă rugăciuni, îl 
roagă pe zeul său creştin să ne salveze pe toţi şi să ne lase să 
ajungem la casele noastre. Se spune că acela ar fi un zeu 
puternic, mai puternic decât Jupiter al nostru care este de-acum 
dezamăgit şi ostenit peste măsură tot veghind de secole din 
înaltul cerului unde-şi are tronul şi văzând cât de neghioabe 
sunt câteodată fiinţele umane. 

Metellus îl privi mai atent pe soldat: se numea Emilius şi era 
din legiunea sa, un băiat bun din Messina, bun luptător cu sabia, 
iute de picior şi excelent înotător, într-o asemenea situaţie 
nenorocită era mai bine să aibă alături oameni de valoare decât 
nişte derbedei. Se apropie de el. 

— Ce faci, soldat? 

— Bine, comandante, cât de bine poate să-i fie cuiva în 
împrejurările astea. 

— Îmi place să te aud vorbind aşa. Trebuie să ne gândim 
întotdeauna că s-ar fi putut să se întâmple şi mai rău. Suntem în 
viaţă, am rămas împreună, alături de împăratul nostru. Nu uitaţi 
că noi suntem centrul lumii, atât timp cât Caesarul este viu şi se 
află printre noi. 

Septimius se întoarse spre el, sprijinit în coate. 

— Ai noştri o să vină să ne elibereze, nu-i aşa, comandante? 

— Trag şi eu nădejde, dar nu putem fi siguri. Suntem pe 
teritoriu inamic şi cele mai bune trupe ale noastre se află la 
Edessa, sub asediu. Tu de unde eşti? îl întrebă văzându-l cât era 
de blond şi cu ochii albaştri. 


23 


— Din Condate, Galia. 

— Cei ca tine ar trebui trimişi în campaniile din nord. Suferiţi 
prea tare de căldură şi pielea vi se arde uşor. 

— M-am obişnuit, dar... sigur că da, sper să mă întorc prin 
părţile mele după ce s-o sfârşi porcăria asta. 

— Eu am mare încredere în Lucius Domitius Aurelianus: dacă 
va avea cea mai mică posibilitate nu se va lăsa până nu ne va 
elibera pe noi şi pe împărat. 

— Mâna-cu-sabie? spuse Martian, un legionar din Septima 
Ferrata. Ala da bărbat. N-am văzut niciodată un luptător ca el. 
Puteţi fi siguri că n-o să ne dea uitării. El nu-i uită niciodată pe 
oamenii lui. L-am văzut, şi nu o singură dată, riscându-şi viaţa 
ca să ducă la adăpost un rănit sau chiar să care în spate un 
mort de-al nostru. 

Nici Balbo, nici Quadratus, cei doi centurioni, nu scoaseră 
vreo vorbă. Erau oameni în plină maturitate care trecuseră prin 
multe şi învăţaseră de la viaţă că nu trebuiau să-şi facă iluzii 
deşarte. Stăteau un pic mai retraşi, cu capul rezemat de o piatră 
şi păreau să doarmă, dar Metellus ştia foarte bine că erau cât se 
poate de treji şi că nu le scăpa nimic din ceea ce se discuta. 

— Staţi unul lângă altul, le spuse el oamenilor săi. Lipiţi-vă 
unul de altul, ca să vă încălziţi. La noapte o să fie frig rău şi 
nemernicilor ăstora nici prin gând nu le trece să ne dea pături. 

— AŞ fi preferat să stau lipit de vreo fată frumoasă, vreo 
curvuliţă de alea de prin Antiohia cu ţâţele tari ca piatra, decât 
de un centurion, dar în viaţă nu le poţi avea chiar pe toate, avu 
curajul să glumească Martian. 

— Mare pagubă. Metellus zâmbi. Oricum, mai bine să mai şi 
glumim decât să ne pierdem cu firea. Pentru că, din clipa asta, 
nu ne mai putem baza decât pe noi înşine. Trebuie să 
supravieţuim, băieţi, trebuie să supravieţuim cu orice preţ. 
Pentru moment, ăsta este singurul nostru ţel. Niciunul dintre noi 
nu se va simţi lăsat în voia sorții, fiecare din noi va şti că se 
poate baza pe toţi ceilalţi. Numai dacă suntem uniţi putem s-o 
scoatem la capăt, credeţi-mă. Dar vreau să ştiţi şi altceva: 
facem parte din garda imperială şi mai mult decât oricând 
trebuie să ne îndeplinim misiunea şi să ne respectăm jurământul 
de credinţă făcut Caesarului. Nimănui nu-i va fi permis să plece 


24 


dacă el nu va putea veni cu noi. M-aţi înţeles? Orice încercare de 
a acţiona separat va fi pedepsită ca o dezertare şi vă promit că 
eu însumi voi pronunţa şi voi executa sentinţa. Şi le arătă 
tuturor lanţul pe care-l întinsese între încheieturile mâinilor. 

După aceea se ghemui lângă un trunchi uscat de tamarix, îşi 
acoperi braţele şi picioarele cu nisip şi încercă să se odihnească. 
Dar, la fiecare mişcare pe care o făceau oamenii sau chiar el 
însuşi, se auzea şi zăngănitul lanțurilor care-i tulbura şi mai mult 
sufletul, fie pentru că nu-l lăsa să adoarmă, fie pentru că îi 
amintea de starea lui de prizonier şi de sclav; deşi încerca din 
răsputeri să se liniştească, imaginea Cleliei pe moarte, chipul 
fiului său pe care nu avea să-l mai vadă îi umpleau sufletul cu o 
amărăciune fără margini. 

Se rugă la strămoşi să-i trimită un semn de îndurare, se rugă 
la Jupiter Optimus Maximus să-l ajute pe împărat, reprezentantul 
său pe pământ şi cel mai de seamă slujitor al său, dar îi 
răspunse doar vaietul prelung al şacalilor, care dădeau târcoale 
prin stepă în căutare de mortăciuni, ca să-şi astâmpere foamea. 

In cele din urmă, oboseala birui durerea şi suferinţa şi bravul 
soldat căzu toropit de somn. 

XXX 

Îi treziră loviturile de picior ale unui supraveghetor, un 
servitor le împărţi câte un pumn de curmale şi porniră din nou la 
drum. 

Se îndreptau către est, urmând versantul sudic al munţilor 
Taurus. Se îndreptau, deci, spre interiorul imperiului persan, 
străbătând regiunile cele mai pustii şi neprimitoare. Apă se 
dădea mai întâi cailor şi cămilelor şi abia după aceea, dacă mai 
rămânea, primeau şi prizonierii câteva înghiţituri. Mergeau fără 
niciun popas şi cine rămânea în urmă era imediat biciuit de 
paznici. Era limpede că nimeni nu era interesat ca ei să 
supravieţuiască şi că viaţa lor n-avea nici o valoare, nici măcar 
aceea pe care ar fi avut-o ca sclavi sau ca ocnaşi. 

In a doua zi de mers, la coloana lor se adăugă un alt grup de 
prizonieri care se părea că veneau dinspre sud: aveau pielea 
oacheşă, părul creţ şi purtau doar în jurul şoldurilor o învelitoare 
dintr-o pânză grosolană de in. În mijlocul caravanei mergeau 
cămilele care duceau proviziile şi burdufurile cu apă, pe margini 


25 


se aflau prizonierii, iar în exterior mergeau călare 
supraveghetorii. La urmă se afla un detaşament de vreo sută de 
războinici şi, printre ei, Metellus îl putu deosebi de la distanţă pe 
misteriosul personaj cu ochii oblici pe care-l mai văzuse şi în 
prima zi. Părea să fie liber pentru că se mişca în voie de-a lungul 
coloanei, dar îşi dădu seama că, deşi nu lăsau să se vadă, 
persanii nu-l scăpau niciodată din ochi. 

În a treia zi, paznicii le scoaseră lanţurile de la picioare şi fu o 
mare uşurare atât pentru că nu mai mergeau atât de greu, cât 
şi pentru că rănile căpătate la glezne atrăgeau nori de muşte şi 
de tăuni. 

— Asta-i un semn bun, le spuse Metellus camarazilor săi. 
Înseamnă că le putem fi de folos în vreun fel. S-ar putea să ne 
pună la muncă pe undeva şi atunci au interes să rămânem în 
viaţă. 

— la uitaţi-vă, spuse la un moment dat Septimius, armele 
noastre, arătând către singurul car tras de catâri, care făcea 
parte din coloană. 

— Sunt săbii şi platoşe bune, îşi dădu cu părerea Emilius. De 
ce să le arunce? 

— Pentru ei sunt nişte trofee valoroase. Văd printre ele 
armura împreună cu armele împăratului, observă Quadratus. 

— Ei, dacă am putea pune mâna pe ele, spuse Lucianus care 
era pe jumătate roman şi pe jumătate grec din Nicomedia, le- 
am mai putea da o lecţie ticăloşilor ăstora. 

— la-o uşurel, îl linişti Balbo, păstrează-ţi forţele pentru când 
vom ajunge la destinaţie. Nu cred că ne aşteaptă nimic bun 
acolo, bineînţeles dacă ajungem în viaţă. 

În ciuda suferinţei care-l apăsa, împăratul se comporta cu 
mare demnitate: cu spatele drept, privirea plină de hotărâre, 
fruntea sus. Părul alb contrasta cu pielea bronzată de soare şi 
ţinuta lui mândră impunea un oarecare respect chiar şi 
paznicilor care îi escortau şi care, aproape cu siguranţă, ştiau pe 
cine au ca prizonier. Vorbea puţin şi rămânea mereu gânditor şi 
retras, ca într-un fel de singurătate interioară. 

Chiar dacă nu mânca sau nu bea apă timp de mai multe ore, 
nu se arunca niciodată asupra hranei sau a apei şi aştepta să fie 
servit, lucru pe care oamenii său îl făceau mereu, încercând să- 


26 


şi arate astfel respectul şi să-i mai uşureze oboseala şi 
suferinţele acelui marş epuizant. 

Dacă gărzile îl loveau cu biciul sau cu mânerul suliţei, suporta 
fără să crâcnească durerea, nu scotea nici măcar un geamăt, de 
parcă nici n-ar fi simţit loviturile. Părea că singurul ţel pe care-l 
mai avea era să-şi salveze demnitatea şi onoarea mult mai mult 
decât viaţa. 

Merseră mai bine de o lună, traversând Tigrul pe un pod de 
bărci şi în faţa lor începură să se zărească în depărtare dealurile 
Mesopotamiei orientale şi, îndată după ele, piscurile unui mare 
lanţ muntos. 

— În Persia ne duc, spuse Metellus. 

— De unde ştii, comandante? îl întrebă Quadratus. 

— Aceia sunt munţii Elam, îi răspunse Metellus, şi înconjoară 
podişul Persiei, care se întinde pe o mie cinci sute de mile de 
aici, până la frontiera cu Bactriana. 

— Asta înseamnă că tu ai mai fost prin locurile acestea? 

— Nu, sigur că nu, dar am studiat scrierile despre expediţia lui 
Crassus în Mesopotamia, a lui Marcus Antonius în Armenia şi, 
mai ales, aceea a lui Alexandru cel Mare. 

Valerianus se întoarse către ei. 

— Ne duc în inima imperiului lor, de unde cu greu o să mai 
putem fugi. 

— Este adevărat, răspunse Metellus, dar ai să vezi că fiul tău, 
Gallienus, a şi început tratativele pentru răscumpărare. N-o să 
treacă mult timp şi va trebui să facem drumul acesta înapoi... 
cel puţin tu, Caesar. 

Valerianus îi aruncă o privire de-o clipă, cu o intensitate 
severă şi îndurerată, după care spuse: 

— Ştii bine că nu este adevărat. Şi, în orice caz, n-aş fi 
niciodată de acord să mă întorc singur. 

Timp de cincisprezece zile se căţărară pe cărări de munte prin 
trecătorile şi văile munţilor Zagros, prin locuri rareori călcate de 
piciorul omului şi străbătând grohotişuri aproape pustii, locuite 
doar de nişte nomazi pe jumătate sălbatici care priveau din 
depărtare cum coloana trecea anevoie însoţită de tropotul 
potcoavelor pe pietre şi de zăngănitul lanțurilor purtate de 
prizonieri. 


27 


Pe măsură ce urcau, aerul devenea tot mai curat şi mai 
limpede, iar în spatele lor se putea vedea Mesopotamia ca o 
întindere nemărginită, gălbuie, peste care pluteau aburi lăptoşi. 
Vegetaţia se schimba aproape la fiecare cotitură a potecii: 
palmierii deveneau tot mai mici şi mai rari, până când locul lor 
era luat de leandri, de tamaricşi şi de ciulini, apoi de pini şi cedri 
maiestuoşi. Apa se scurgea vijelios în albii de piatră, printre 
stânci negre de bazalt şi albe de calcar, iar clipocitul undelor îi 
chinuia şi mai mult pe călătorii chinuiţi de sete, orbiţi de soarele 
necruţător care le pârjolea pielea, ochii şi le tulbura mintea. 

Apăru apoi şi podişul: întins de jur împrejur, scăldat într-o 
lumină orbitoare, arid şi neprimitor, biciuit de un vânt 
neîntrerupt care făcea ca buzele să crape, sângele să curgă din 
nas şi ochii să se înroşească. Locurile în care coloana trebuia să 
poposească se aflau în apropierea rarelor oaze vizibile ca nişte 
pete verzi pe fundul micilor văi în care se strângea anevoie 
puţină apă. Creşteau pe alocuri palmieri pitici, roşcovi şi tot felul 
de plante cu ghimpi. lerburile erau toate foarte uscate şi 
emanau o aromă puternică atunci când erau strivite sub copitele 
cailor şi ale catărilor. 

Seara, când paznicii dădeau ordin de oprire într-o oază, 
prizonierii aveau câteva clipe de uşurare şi chiar de plăcere. 
Soarele cobora spre orizont ca o minge imensă de foc şi parcă 
incendia toată bolta cerească, îmbrăcând într-o lumină aurie 
vârfurile tamaricşilor şi ale acaciilor; vântul se liniştea sau se 
transforma într-o adiere călduţă, aerul se umplea de parfumul 
intens al plantelor exotice, în bătaia vântului, undele pâraielor 
se încreţeau ca nişte mantii de purpură, iar urletul şacalilor 
salutând primele raze ale lunii era ca un cântec melancolic şi 
plin de tristeţe. 

In ceasurile acelea ale înserării, fiecare dintre prizonieri îşi 
amintea de ceea ce lăsase în urmă: camarazii, soțiile şi copiii, 
logodnicele de care deja se legaseră în aşteptarea căsătoriei, 
părinţii în vârstă care aveau să-i aştepte în zadar. Pe măsură ce 
se lăsa întunericul şi pe cer apăreau miliardele de stele, acel 
scurt moment de relaxare se transforma într-o nelinişte 
chinuitoare, într-o presimţire sumbră, într-un sentiment dureros 
de neputinţă. 


28 


Încercau atunci să nu se lase doborâţi, urzind planuri de viitor 
din care nu lipseau evadarea şi întoarcerea acasă sau povesteau 
toate vechile poveşti auzite de nenumărate ori de la veteranii 
centurioni care păreau să fi fost încă de la naştere îmbrăcaţi în 
armură şi cu coiful pe cap. 

— Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre Legiunea pierdută? 
întrebă într-o seară Publius, un soldat din Legiunea a doua 
Augusta, originar din Spoletum. 

— Eu am auzit despre aşa ceva, îi răspunse Rufus, un 
camarad de-al său cu părul roşcat, un aruncător neîntrecut de 
suliță, atât în luptă cât şi la întrecerile atletice, dar întotdeauna 
am crezut că este doar o poveste. Întotdeauna când o unitate 
întreagă a fost nimicită, s-au spus tot felul de baliverne cum că 
ar fi dispărut cine ştie cum şi asta doar ca să nu-i sperie pe 
soldaţii din celelalte unităţi. 

— Şi totuşi, aici n-ai dreptate, interveni Elius Quadratus. 
Legiunea pierdută există cu adevărat sau, mai bine zis, a 
existat, dar nu ştie nimeni ce s-a întâmplat cu ea. 

— Este adevărat, comandante? îl întrebă Emilius pe Marcus 
Metellus, ca pentru a avea o confirmare de toată încrederea a 
unei întâmplări atât de fantastice. 

— Se pare că da, răspunse Metellus. Se spune că, atunci când 
triumvirul Crassus a fost atras de parții din Surena într-o cursă la 
Carres, una dintre legiunile sale a reuşit să iasă din încercuire şi 
să dispară în neant. Se pare că au reuşit să se salveze cu acvila 
unităţii cu tot. 

— Şi, după aceea? întrebă Antoninus. 

— După aceea, legiunea a dispărut ca şi cum ar fi înghiţit-o 
pământul. Nu s-a mai auzit nimic despre ea. Nici măcar unul 
singur dintre soldaţi nu s-a mai întors acasă. 

Timp de câteva clipe se lăsă tăcerea şi se mai auzi doar 
fâsâitul molcom al vântului care se strecura printre crengile 
roşcovilor. 

— Şi, după tine, ce crezi că s-ar fi putut întâmpla cu ei? 
întrebă Emilius. 

Metellus ridică din umeri. 

— S-ar fi putut întâmpla orice. S-ar putea să fi ajuns în una 
dintre zonele acelea pustii despre care se spune că ar exista în 


29 


centrul Asiei, ţinuturi acoperite doar de sare, întinzându-se pe 
sute şi sute de mile. In locuri ca acelea îţi pierzi orientarea din 
cauza luminii orbitoare şi a pulberii de sare pe care vântul o 
poartă peste tot în vârtejuri groaznice. 

— S-ar putea să fi ajuns în ţinuturile locuite de populaţii 
sălbatice şi crude şi să fi fost masacrați de acestea. Sau poate 
că au fost lăsaţi în viaţă şi puşi să păzească frontiere 
îndepărtate de unde nu s-au mai întors... Dar adevărul... 
adevărul, eu cred că nu-l vom cunoaşte niciodată. Hai, culcaţi-vă 
acum. Mâine drumul va fi şi mai greu şi lung. 

Uneori, împăratul îi aduna în jurul său pe ofiţeri: comandantul 
Marcus Metellus Aquila, cei doi centurioni Sergius Balbo şi Elius 
Quadratus şi chiar pe voluntarul Antoninus Salustius, ca pentru 
un fel de şedinţă a statului-major, dar subiectele de pe ordinea 
de zi erau întotdeauna aceleaşi: durerea pricinuită de loviturile 
primite, setea şi foamea de care sufereau cu toţii, deprimarea 
care începea să-şi facă loc printre oameni, posibilele încercări 
de evadare pe care trebuia să le descurajeze pentru că s-ar fi 
încheiat inevitabil cu prinderea şi torturarea cumplită a fugarilor. 

Se convinseseră de aceasta într-o seară din toiul verii, când 
un prizonier nabateu, care făcea parte de puţin timp din convoi, 
încercă să fugă, profitând de o furtună de nisip, dar fu prins 
după numai trei zile. 

Paznicii îl dezbrăcară, îl legară de patru ţăruşi înfipţi în 
pământ, apoi îi tăiară pleoapele şi urinară pe ochii lui lipsiţi de 
orice apărare. După aceea, îl lăsară aşa, legat, pradă furnicilor şi 
scorpionilor. 

Ore întregi după aceea, urletele lui de durere se mai auziră, 
din ce în ce mai slab, până când vântul le purtă în alte direcţii. 

Odată, Metellus avu impresia că misteriosul tânăr pe care-l 
văzuse la Edessa făcea o încercare de a evada, dar nu fu decât 
o plimbare mai lungă călare. Ajunsese pe creasta unui deal, 
când îl ajunseră din urmă doi călăreţi din escortă. Rămaseră 
acolo toţi trei de parcă ar fi admirat împreună priveliştea 
asfinţitului şi, după aceea, se întoarseră în corturile lor. 

Ajunseră la ţintă după trei luni de mers fără încetare, toţi, fără 
nici o pierdere. Slăbiseră foarte mult şi erau sleiţi de puteri, dar 


30 


rămăseseră în viaţă şi considerară acest lucru ca fiind un 
adevărat miracol. 

Ţinta călătoriei era o mină de turcoaze din inima Persiei, un 
adevărat iad numit Aus Daiwa. Acolo urmau să trăiască atât cât 
mai aveau zile. Şi tot acolo erau sortiţi să moară, unul câte unul, 
dacă nu cumva vreo minune i-ar fi putut salva. 


31 


lu 


Shapur ridică asediul Edessei, în aparenţă mulţumit de 
rezultatul deosebit de important pe care-l obținuse. 

În toată istoria milenară a Romei singurul eveniment care se 
putea compara cu acesta fusese capturarea, în urmă cu cinci 
sute de ani, de către cartaginezi, a consulului Attilius Regulus, în 
timpul primului război punic. Dar Regulus nu era decât un 
magistrat, chiar dacă de rang înalt, al orânduirii republicane şi 
putea fi înlocuit după ce deţinea timp de un an o asemenea 
funcţie. Licinius Valerianus era împăratul, părintele naţiunii: 
umilinţa pe care o suferise şi prizonieratul său erau o catastrofă 
cu consecinţe inimaginabile. 

Gallienus intră în oraş abia după o lună şi fu întâmpinat de 
Cassius Silva cu toate onorurile, deşi, datorită acelor împrejurări, 
orice festivitate ar fi fost de neconceput. Noul suveran fu 
întâmpinat cu aclamații puternice de trupele aliniate pentru 
primirea lui şi el le trecu în revistă îmbrăcat cu mantia de 
purpură şi purtând pe frunte diadema împărătească. Înfăţişarea 
lui ca a unui funcţionar de provincie, cu buza de sus răsfrântă 
deasupra celei inferioare, era într-un contrast evident cu 
pretenţia sa de a arăta ca un militar şi cu pompa exagerată 
care-l înconjura. Urcă pe podiumul din faţa trupelor şi rosti 
primul său discurs oficial. 

— Soldaţi! începu el. Ceea ce s-a întâmplat este pentru mine 
un motiv de mare dezamăgire şi de adâncă durere. Captivitatea 
tatălui meu este urmarea trădării şi a prefăcătoriei duşmanului 
nostru. Nu se poate da vina pentru aceasta pe felul în care v-aţi 
făcut datoria voi şi comandanții voştri. Ştiu că mulţi dintre 
camarazii voştri au fost ucişi prin perfidia duşmanului, ştiu că 
alţii, printre care şi comandantul Marcus Metellus Aquila, au 
căzut în luptă sau au fost luaţi prizonieri împreună cu părintele 
meu. Soarta lor ne îndurerează nu mai puţin decât nefericita 
captivitate a Caesarului pentru a cărui salvare înălţăm rugi 


32 


zeilor şi suntem gata să facem tot ce ne stă în puteri pentru a-l 
elibera. Ştiu că soţia comandantului, nobila Clelia, a fost ucisă 
de săgețile persane în timp ce încerca să-l ajungă din urmă pe 
soţul ei... 

— Săgeţi romane au fost! se auzi un strigăt din rândul 
soldaţilor. 

Gallienus continuă fără să ia în seamă cuvintele auzite. 

—... un exemplu de eroism demn de cea mai frumoasă 
tradiţie a femeilor romane. Fiul lor va fi luat spre creştere de 
casa imperială şi va fi educat pe cheltuiala statului. Voi da 
imediat dispoziții să se înceapă tratativele pentru 
răscumpărarea tatălui meu. Nici o sumă nu va fi considerată 
prea mare în schimbul eliberării sale... 

Nici nu terminase bine de vorbit, când o voce răsună în curtea 
largă a corpului de gardă. 

— Nu cu aur, ci cu sabia se redobândeşte onoarea Romei, 
Gallienus! 

Se aşternu o tăcere plină de uimire. Fraza aceea, căzută din 
senin de nu se ştie unde, fraza aceea pe care o cunoşteau cu 
toţii încă din copilărie, învățată din anii de şcoală, pronunţată în 
urmă cu şapte sute de ani de un erou republican, îi impresionă 
adânc pe toţi cei de faţă. Gallienus îl privi uluit pe Cassius Silva 
care, la rândul său, îşi roti privirile fără să-şi poată seama de 
unde venea acel glas. 

In clipele acelea, un alt strigăt răsună dintre soldaţii aliniaţi în 
faţa podiumului. 

— Eliberaţi-l pe Lucius Domitius Aurelianus! 

Vocii aceleia i se alăturară altele şi, după puţin timp, aceleaşi 
cuvinte fură repetate la nesfârşit de toţi cei de faţă, într-un 
strigăt cadenţat şi hotărât căruia trebuia să i se dea neapărat un 
răspuns. Gallienus îi spuse ceva lui Silva şi acesta îi răspunse 
vorbindu-i la ureche. Cel care apăruse ca fiind de-acum înainte 
noul Caesar ridică braţul pentru a face linişte şi încetul cu 
încetul strigătele încetară să se mai facă auzite. 

— Comandantul Lucius Domitius Aurelianus a fost doar pentru 
o vreme suspendat din funcţie, pentru a evita nişte neînţelegeri 
la nivelul înaltei conduceri a armatei în asemenea momente de 


33 


mare încordare. Lucius Domitius are din acest moment acelaşi 
grad şi funcţia de comandant al Legiunii a Zecea Augusta. 

Alte strigăte puternice, de data aceasta de satisfacţie, 
izbucniră din rândurile de soldaţi. La puţin timp după aceea, îşi 
făcu apariţia Lucius Domitius înconjurat de doisprezece 
pretorieni şi însuşi Gallienus îi înmână sabia. Fără a spune nici o 
vorbă, comandantul şi-o atârnă la cingătoare, se înclină scurt în 
faţa împăratului, după care îl fulgeră din priviri pe Cassius Silva 
şi cobori printre legionarii săi, aşezându-se alături de ei ca un 
soldat de rând. 

Gallienus mai rămase încă zece zile în oraş pregătind o 
adunare a comandanților care răspundeau de linia de apărare 
de pe frontul de est. Printre aceştia se afla şi un brav ofiţer pe 
nume Septimius Odenatus, comandantul garnizoanei de la 
Palmyra, un oraş de la est de Damasc, important pentru că se 
afla în drumul tuturor caravanelor şi al trupelor auxiliare de 
osroeni şi de sirieni, care apărau fortăreaţa Dura Europos de pe 
Eufrat. 

Lucius Domitius fu şi el chemat la această adunare, deşi se 
ştia cât de mult îl ura pe Cassius Silva. Datorită faptului că avea 
mare trecere în rândul soldaţilor, nu putea fi lăsat la o parte. Era 
mai bine să se găsească o soluţie mai prudentă pentru a-l 
îndepărta de Edessa. Gallienus îl trimise împreună cu unitatea 
sa să oprească o năvălire a sarmaților la graniţa dunăreană: era 
o misiune foarte grea şi periculoasă pentru că numărul 
barbarilor îl depăşea cu mult pe acela al romanilor. 

Nu puţini fură aceia care erau încredinţaţi că o asemenea 
decizie îi fusese sugerată împăratului chiar de Silva care, la 
scurt timp după aceea, fu numit comandant general al 
pretorienilor, funcţie care făcea din el omul cel mai puternic din 
imperiu după împărat. Lucius Domitius primi misiunea care îi 
fusese încredinţată fără să clipească: Mâna-cu-sabie nu putea 
da, desigur, înapoi în faţa unui ordin militar. Doar că, înainte de 
a pleca, ceru să fie primit de Gallienus. In sala de primiri se 
aflau de faţă şi Septimius Odenatus, comandantul armatei de pe 
Eufrat, cu soţia sa Zainab, faimoasă în tot Orientul datorită 
extraordinarei sale frumuseți. Odenatus era atât de gelos, încât 
o lua întotdeauna după el peste tot pe unde se ducea. Lucius 


34 


Domitius o privi ţintă, drept în ochi, timp de o clipă, fără ca ea 
să-şi lase privirile în jos. După aceea se apropie de Gallienus. 

— Vreau să ştii, începu el, că te consider doar un regent pro 
tempore, atât timp cât tatăl tău se află în captivitate şi, doar în 
calitatea aceasta, îţi recunosc dreptul de a-mi da ordine. Nu-ţi 
voi spune „Caesar”, titlu care nu are nici o valoare în absenţa 
tatălui tău, îţi voi spune pur şi simplu pe nume. 

Gallienus nu-i răspunse, dar se vedea după expresia feţei lui 
câtă nemulţumire şi furie îi provocaseră cuvintele bravului 
soldat. Oricum, era o furie neputincioasă: dacă s-ar fi atins de 
Lucius Domitius Aurelianus, asta ar fi însemnat răzvrătirea 
întregii armate sau chiar mai rău. Comandantul continuă: 

— Voi lupta aşa cum am făcut-o întotdeauna şi voi executa 
cât voi putea de bine ordinele tale. lţi cer doar un singur lucru: 
lasă-mi-l mie în grijă pe fiul lui Metellus, pe micul Titus. A rămas 
fără amândoi părinţii şi a pierdut-o pe mama lui aşa cum se ştie. 
Îl voi creşte ca şi cum ar fi propriul meu copil, îi voi aminti în 
fiecare zi cât de viteaz este tatăl său, cât de inteligentă şi de 
curajoasă a fost mama lui şi-l voi apăra chiar şi cu preţul vieţii 
mele. 

Fruntea lui Gallienus se încreţi. 

— Din păcate, nu-ţi pot îndeplini dorinţa, Lucius Domitius. 
Frontul militar nu este un loc potrivit pentru un băieţandru ca el. 
În plus, misiunea ta este periculoasă, de aceea te-am ales pe 
tine: ştiu că eşti unul dintre cei mai buni ofiţeri din întreaga 
armată. Băiatul are nevoie să meargă la şcoală, să fie îngrijit 
cum trebuie, să aibă cei mai buni pedagogi şi să aibă parte de 
condiţiile de viaţă pe care vitejia tatălui său şi sacrificiul mamei 
sale le-au meritat pentru copilul lor. lţi mulţumesc pentru că te- 
ai oferit: este o dorinţă care-ţi face cinste, dar să nu te superi pe 
mine că nu ţi-o pot îndeplini. 

Lucius Domitius îşi muşcă buzele, aşa cum făcea de obicei ca 
să-şi înăbuşe accesele de furie, apoi spuse: 

— Sunt sigur că băiatul va fi tratat aşa cum merită. Aş vrea, 
totuşi, să nu uiţi ceea ce am să-ţi spun acum. Dacă i se întâmplă 
ceva, orice: dacă va cădea pe scări sau se va răni la joacă, dacă 
va fi gata să se înece sau se va îmbolnăvi de vreo boală gravă, 
chiar dacă se va strica la stomac pentru că a mâncat prea mult, 


35 


voi considera că tu eşti vinovat pentru asta şi te voi căuta ca să- 
ţi cer socoteală, oriunde te-ai afla. 

— Îndrăzneşti să mă ameninţi? strigă Gallienus. Îndrăzneşti să 
pui condiţii împăratului tău? 

— Împăratul meu este prizonier la persani şi Sunt sigur că tu îl 
vei aduce înapoi curând, că vei plăti oricât ca să-l răscumperi, 
aşa cum ai promis solemn în faţa noastră a tuturor. Dacă nu-l 
voi vedea pe Valerianus întorcându-se cât de curând, o să te 
consider răspunzător şi pentru asta. Rămâi sănătos. 

Nu-i lăsă timp să mai spună ceva: se răsuci pe călcâie şi 
plecă, trecând printre pretorieni cu coiful sub braţul stâng şi cu 
pumnul drept încleştat pe mânerul sabiei, aşa cum mergea de 
obicei. 

Porni cu legiunea sa a doua zi, în sunete de trâmbiţă şi având 
steagurile în frunte, luând-o pe drumul spre Cesareea, după 
care avea să se îndrepte prin Ancyra şi Bizanţ către Sirmios 
unde se afla cartierul general al armatei de la Dunăre, aflată sub 
comanda lui Publius Festus, un ofiţer priceput şi un bun luptător. 

Gallienus şi Silva răsuflară uşuraţi când văzură ariergarda 
Legiunii a Zecea Gemina dispărând dincolo de cotitura dramului 
care ducea spre nord. Lăsară la Edessa trei regimente din 
Legiunea a doua Augusta şi se întoarseră în Antiohia, luându-l 
cu ei şi pe fiul lui Metellus. 

Nu le fu uşor. Băiatul striga din răsputeri că tatăl său îi 
promisese să vină acasă cât de repede şi voia să fie acolo când 
el avea să se întoarcă. 

Unul dintre servitorii lui Gallienus îl apucă de un braţ şi-i 
spuse: 

— Tatăl tău n-o să se mai întoarcă. La ora asta este cu 
siguranţă mort. 

Titus îşi înfipse dinţii în mâna lui şi încercă să fugă, dar fu 
înhăţat de ceilalţi servitori şi dus pe sus ţipând, dând din 
picioare şi plângând de mama focului. 

Din Antiohia se îmbarcară pe la jumătatea verii ca să plece 
mai întâi la Ravenna şi, după aceea, la Milano, unde Gallienus se 
hotărâse să locuiască. 

Titus fu dat în grija majordomului palatului ca să aibă în grijă 
educaţia lui, dar băiatul nu voia să ştie de nimic. Refuza să 


36 


mănânce şi nu voia să vadă pe nimeni. Se ascundea sub pat ca 
să nu poată fi găsit şi încerca în toate felurile să fugă din ceea 
ce el considera a fi o închisoare, astfel încât un paznic stătea în 
permanenţă să-l supravegheze. 

Gallienus, ocupat acum cu treburile guvernării, era îngrijorat 
pentru soarta băiatului, care se stingea văzând cu ochii, pentru 
că îşi amintea mereu de avertismentul lui Lucius Domitius 
Aurelianus, ştiind bine că Mâna-cu-sabia nu ameninţa niciodată 
pe cineva fără se se ţină de cuvânt. În locul pedagogului, 
bătrân, capricios şi autoritar, trimise o sclavă foarte tânără de 
numai cincisprezece ani. 

— Tu cine eşti? o întrebă Titus îndată ce o văzu intrând în 
camera lui. 

— Eu sunt cea care trebuie să am grijă de tine. Mă numesc 
Tillia. 

— N-am nevoie de nimeni. Pleacă de aici. 

— De fapt, eu sunt aceea care are nevoie de tine. 

Titus o privi pieziş. 

— Aş vrea să te conving să mănânci ceva. 

— Nu mi-e foame. 

— Pofta vine mâncând. 

— Ţi-am mai spus că nu mi-e foame. 

— Dacă nu te conving să mănânci, o să fiu bătută şi încă rău 
de tot. Majordomul palatului este un ticălos bătrân. 

— Aici ştiu că ai dreptate. 

— Şi-i place să vadă că altul suferă. 

— Aşa cred şi eu. 

Tillia veni încet şi se aşeză alături de el. 

— Ţi-am adus o cană cu supă fierbinte. Am făcut-o cu mare 
grijă, o să-ţi placă. 

Titus nu scoase nici o vorbă. 

— Dacă nu mănânci, o să mori. Şi, când tatăl tău o să se 
întoarcă, o să moară de durere. Vrei asta? 

— Mie mi-au spus că tatăl meu a murit. 

— Te-au minţit. 

Titus se lumină la faţă şi când deschise gura ca să întrebe de 
unde ştia fata aşa ceva, ea profită de ocazie ca să-l facă să 
înghită o lingură de supă. 


37 


— Ei, cum ţi se pare? 

Băiatul răspunse printr-o întrebare. 

— De ce crezi că m-au minţit? Vreau să spun în privinţa morţii 
tatei. Tu ştii ceva despre asta? Eşti doar o sclavă. 

Tillia fu iute de mână şi-l păcăli ca să mai ia o înghiţitură de 
supă, profitând de faptul că reuşise să facă o breşă în apărarea 
băiatului şi-i răspunse: 

— Pentru că tatăl tău este comandantul Aquila, o legendă vie. 
Toată lumea vorbeşte despre el. Şi toţi spun că a fost prins de 
persani, împreună cu împăratul Valerianus. Corpul său nu a fost 
găsit, dar au fost găsite ale tuturor celorlalţi militari căzuţi în 
ziua aceea la Edessa. 

— Erai şi tu acolo? mai întrebă Titus. 

— Nu. Am sosit mai târziu, cu suita lui Gallienus, împreună cu 
bucătarii şi cu intendenţii care însoțesc curtea. Dar lucrurile 
astea se petrecuseră cu puţin timp înainte, aşa că am putut 
vorbi cu soldaţii care fuseseră trimişi să aducă în cetate 
trupurile celor căzuţi, după plecarea persanilor. 

— Ce importanţă mai are lucrul acesta? Dacă tata este 
prizonier şi a ajuns sclav, înseamnă că, oricum, n-o să-l mai văd 
niciodată. 

— Nu-i adevărat. Gallienus a promis că le va plăti persanilor o 
răscumpărare ca să-l elibereze pe împărat şi, dacă împăratul va 
fi eliberat, el se va întoarce cu siguranţă împreună cu tatăl tău şi 
cu ceilalţi care au fost capturați o dată cu el. 

— Şi asta când o să se întâmple? 

— Eu cred că destul de curând. Probabil că se duc deja 
tratative. 

— Şi dacă nu se vor putea înţelege? 

— Cei puternici se înţeleg întotdeauna între ei. 

— Sper să ai dreptate. Sigur, pentru o simplă sclavă, ştii 
foarte multe lucruri. 

— E ceva foarte normal. Sclavii nu sunt consideraţi oameni, 
aşa că lumea vorbeşte fără grijă în prezenţa noastră, ca şi cum 
am fi doar nişte mobile sau statui. Acum, trebuie doar să te puli 
pe picioare şi să fii sănătos în aşteptarea zilei în care tatăl tău se 
va întoarce şi vei putea să-l îmbrăţişezi din nou. 


38 


Aşa că Titus înghiţi toată supa şi, după ce Tillia plecă, se duse 
la fereastră şi-şi rezemă bărbia pe pervazul ei. Putea vedea 
forfota necontenită a servitorilor şi a soldaţilor din curtea care îi 
amintea de platoul din Edessa, cu palestra pentru instrucţie 
unde îl văzuse de atâtea ori pe tatăl său antrenându-se în lupta 
cu sabia şi cu sulița. Şi-şi mai amintea şi de caravanele care 
veneau de la Duras şi de la Damasc, de la Palmyra şi de la 
Tapsacos, de la Nisibis şi de la Ctesiphon: ţesăturile în toate 
culorile, armele cizelate cu măiestrie, sticlăria, pietrele scumpe, 
ouăle de struţ încondeiate, penele de păun, animalele exotice. 
Le simţea lipsa şi-i era tare dor de părinţi, de mama pe care nu 
avea s-o mai revadă niciodată şi de tatăl său: eroul pe care-l 
admira mai mult decât pe orice altă fiinţă umană pe care o 
cunoscuse. Spera din toată inima ca el să fie în viaţă şi încerca 
să-şi închipuie unde se afla în clipele acelea, dacă-i era foame 
sau frig sau dacă îndura umilinţe din partea paznicilor lui. Privea 
cum cerul începea să se întunece către răsărit şi încerca să 
calculeze distanţa care-l despărţea de el, după aceea închidea 
ochii şi încerca să-l vadă cu ochii minţii, poate aşezat sub un 
palmier, poate mergând prin nemărginitele ţinuturi din depărtări 
şi încercând să se ţină după mersul legănat al cămilelor. Işi 
încorda din răsputeri sensibilitatea de copil încercând să simtă 
gândurile lui şi dragostea de care avea atâta nevoie. 

XXX 

Milano era o cetate umedă şi ceţoasă, întotdeauna acoperită 
de o pâclă deasă, care nu se risipea decât rareori şi lăsa să se 
întrezărească în depărtare culmile Alpilor. 

Când i se permitea să iasă din casă împreună cu unul dintre 
pedagogi sau însoţit de vreun paznic, nu putea găsi nimic care 
să-l intereseze cu adevărat, în afară, poate, de tarabele 
vânzătorilor din forum în zilele de târg. 

Pe măsură ce timpul trecea, Tillia devenea treptat singura sa 
prietenă, dar numai în interiorul palatului. Când ieşea din palat 
era întotdeauna însoţit de câţiva oameni care nu-l scăpau din 
ochi. 

Într-o zi, pe când se afla cu fata în grădină o întrebă: 

— Ce este acela un ostatic? 

Tillia îl privi, uluită. 


39 


— De unde ai auzit cuvântul ăsta? 

— L-am auzit de la unul dintre paznici care vorbea cu 
pedagogul meu. 

— Dar nu vorbeau despre tine. 

— Ba eu cred că da. De ce, este un cuvânt urât? 

— Nu, nu este chiar urât. Ostaticul este un oaspete ceva mai 
deosebit. Este bine tratat, dar nu poate pleca unde vrea. 

— Atunci, chiar eu sunt un ostatic. 

— Mă tem că da. Dar, te rog să mă crezi, puteai s-o păţeşti şi 
mai rău. 

— Poate. Îmi lipsesc, totuşi, foarte mult părinţii. Când crezi că 
o să-l pot vedea pe tata? 

Tillia îl privi în ochi: era în ei o intensitate a sentimentelor atât 
de puternică cum rareori văzuse în viaţă, o speranţă atât de vie 
încât dacă ar fi dezamăgit-o, ar fi putut părea o adevărată 
cruzime; să-i dea iluzii ar fi fost de-a dreptul o fărădelege. Aşa 
că îi răspunse: 

— Este greu de spus: nu ştim unde sunt ţinuţi prizonieri 
împăratul Valerianus şi garda sa. Nu ştim cât de lung a fost 
drumul pe care l-au străbătut şi nici cum merg tratativele pentru 
răscumpărare. Eu aş fi de părere că, după un calcul aproximativ, 
asta s-ar putea întâmpla între şase luni şi un an. 

— Aşa de mult? întrebă copilul. 

— Timpul trece repede, dragul meu. Dacă s-ar adeveri ceea 
ce spun eu, ar fi un adevărat noroc. 

— Dar lucrurile s-ar putea să meargă şi prost, nu-i aşa? 

Tillia îl mângâie cu duioşie pe obraz. 

— Din păcate există în viaţă şi nenorociri. Uite, de exemplu 
eu: m-am născut sclavă şi nu i-am cunoscut niciodată pe părinţii 
mei. Totuşi, nici nu-ţi dai seama cât de mult îmi lipsesc, cât de 
mult aş vrea să fie alături de mine. Nu există zi sau noapte în 
care să nu încerc să-mi imaginez cum arată, cum sună vocea lor 
sau cum s-ar putea să-i cheme. În timp ce fata vorbea, vedea 
cum ochii copilului se umezeau, iar pe chipul lui apărea o umbră 
de tristeţe şi ei îi părea rău că poate îl chinuia cu asemenea 
gânduri. Încercă să găsească şi câteva cuvinte de încurajare. 
Trebuie, totuşi, să-ţi pui toată nădejdea în zei şi în calităţile 
oamenilor. Tatăl tău este un bărbat adevărat şi, după cum am 


40 


auzit, şi împăratul este la fel. Oamenii mari merg pe căi care 
muritorilor obişnuiţi le sunt necunoscute. Şi să mai ştii ceva. 
Când gândeşti de bine, ai parte de bine. Nu există nici o 
întâmplare, nici o frază de-a tatălui tău pe care să ţi-o aminteşti 
şi să fie de bun augur? Inţelegi ce vreau să spun? 

Copilul oftă din greu şi tăcu o vreme. Apoi spuse: 

— Da, poate că ar fi ceva. 

— Ce anume? 

— În dimineaţa aceea, tata mi-a promis că până seara se va 
întoarce acasă. 

— Asta este o promisiune grozavă. 

— Totuşi nu şi-a ţinut-o. 

— N-are importanţă. N-a fost din vina lui. Şi, în orice caz, 
gândul bun contează şi, crede-mă, acesta este un gând tare 
bun. 

Îl luă de mână şi-l trase după ea în palat, unde îl aştepta 
pedagogul pentru lecţia din acea zi. 

XXX 

Lucius Domitius Aurelianus ajunse la Sirmios, în Panonia, pe la 
sfârşitul lui august şi se instală împreună cu legiunea sa în 
tabăra foarte mare construită pe malul drept al Dunării. 

Publius Festus, comandantul armatei dunărene, îl privi cu 
mare bucurie. 

— Nici nu îndrăzneam să sper că voi primi astfel de întăriri: 
unul dintre cei mai buni comandanţi din imperiul nostru. Există o 
legiune neînvinsă: a zecea Gemina. O să-i fiu recunoscător celui 
care a avut o asemenea idee. 

— Gallienus a avut-o, la sfatul lui Cassius Silva. 

— Nu pari să fii prea mulţumit de asta. Sigur că era mai bine 
în Antiohia, îmi închipui, sau în Alexandria, dar o să te 
obişnuieşti. Aici nu sunt prea multe distracţii, în cel mai bun caz 
un joc de zaruri cu vreun centurion. 

— Nu-mi plac jocurile de noroc, îi răspunse Lucius Domitius. 

— Aşa este. Ai dreptate. Mâna-cu-sabie este un ofiţer de 
ţinută, ca aceia de pe vremuri. Faima ta a ajuns deja aici... în 
orice caz, femeile de pe aici sunt frumoase şi nu ne dispreţuiesc. 

— Nu femeile sunt problema: când atacăm? 

— Ce? 


41 


— Te-am întrebat când atacăm. Aş vrea să termin cu 
povestea asta şi să mă întorc cât se poate de repede la baza 
mea de la Edessa. Am nişte treburi de rezolvat acolo. 

Publius Festus rămase încremenit. 

— Comandante, cred că nu-ţi dai seama prea bine cum stau 
lucrurile. Dincolo de fluviu sunt peste şaptezeci de mii de 
barbari înarmaţi până în dinţi, obişnuiţi să lupte în câmpia aceea 
fără margini, pe cai care nu obosesc niciodată. Am avea mare 
noroc dacă nu vor trece pe malul nostru şi nu vor întreprinde un 
atac masiv asupra poziţiilor noastre. Avem în total trei legiuni, 
dacă o punem la socoteală şi pe a ta, şi dacă vom fi nevoiţi să 
luptăm în câmp deschis s-ar putea să nu avem nici o şansă. 

— Eu nu spun ca toate forţele noastre să iasă la atac. Te rog 
să-mi dai voie doar mie să rezolv treaba asta. Mie şi legiunii 
mele. 

Publius Festus clătină neîncrezător din cap. 

— Nici nu mă gândesc. Ar fi sinucidere curată şi eu am nevoie 
de tine şi de oamenii tăi dacă s-ar întâmpla ca barbarii ăia să ne 
atace. 

— Şi atunci, ce vrei să faci, să aştepţi şi doar atât? 

— Să aştept, comandante, să aştept. Şi să sper că nu vor 
trece pe malul nostru. 

Lucius Domitius îşi privi comandantul drept în ochi. 

— Eu nu am aşteptat niciodată nimic toată viaţa, spuse el. Se 
ridică, înclină uşor capul în semn de salut şi ieşi. 


42 


IA 


Mina de la Aus Daiwa se afla într-un loc izolat de pe podiş, 
într-o zonă complet uscată, șfichiuită în permanenţă de un vânt 
care se liniştea doar către asfinţit. Un puț, câteva barăci pentru 
minieri, o clădire de cărămizi nearse pentru paznici şi magazia 
de arme erau tot ce se putea vedea în jur. Apoi, ajungând pe 
platoul principal, se putea observa un fel de piuliţă uriaşă în 
care se sfărâma minereul. Era acţionat de un fel de vinci care 
trăgea funia ţinută întinsă de un scripete mare. Vinciul era 
învârtit cu ajutorul unei jumătăţi de duzină de bare, la fiecare 
dintre ele împingând patru oameni. Când maiul era ridicat până 
în punctul cel mai înalt al schelei de susţinere, se scotea pârghia 
care bloca roata vinciului, roata exterioară se învârtea înapoi şi 
maiul cădea cu un bubuit peste pietrele îngrămădite sub el, 
sfărâmându-le. Apoi vinciul îşi relua, gemând din încheieturi, 
munca de Sisif. 

Bucătăria era o simplă vatră, sub cerul liber, în care se 
pregătea masa pentru soldaţi. 

Indată ce convoiul prizonierilor din Edessa ajunse acolo, un 
supraveghetor îi întâmpină  lovindu-i cu picioarele şi 
îmbrâncindu-i ca să se alinieze în faţa barăcilor. 

Un altul le ţinu după aceea un fel de discurs lălăit în persană, 
tradus cuvânt cu cuvânt de un prizonier mai vechi: era un 
bătrân osos şi ştirb care le spuse tuturor că se numea Uxal. 

— Acesta este locul în care vă veţi sfârşi zilele. N-are 
importanţă când, dar cu siguranţă aici. Nimeni nu a reuşit 
vreodată să fugă din tabără: satul cel mai apropiat, după cum 
aţi văzut la venire, se află la trei zile de mers, iar următorul la 
şapte. Dacă vreunul dintre voi ar fi ispitit să fugă, trebuie să afle 
că va fi urmărit şi prins în numai câteva ceasuri, după care va fi 
tras în ţeapă aici, în mijlocul acestei pieţe. Călăul nostru este 
foarte priceput: reuşeşte să înfigă un par în corpul unui om şi să- 
| străpungă de la un capăt la altul, fără să-i atingă organele 


43 


vitale, astfel încât condamnatul să mai trăiască încă vreo câteva 
zile. Rebeliunea, orice fel de rebeliune, va fi pedepsită în acelaşi 
fel. Simpla nesupunere sau scoaterea unei cantităţi mai mici de 
minereu decât norma pe care fiecare dintre voi este obligat s-o 
realizeze vor fi pedepsite cu zece lovituri de bici sau cu trei zile 
de stat legat de un par, la soare, fără mâncare şi apă. 
Cantitatea de pietre pe care va trebui să le scoateţi în fiecare zi 
este de cincizeci de livre. Noaptea veţi fi puşi în lanţuri. Ziua veţi 
fi lăsaţi cu mâinile şi picioarele libere ca să puteţi lucra mai bine. 
Paiele pe care dormiţi în barăci vor fi schimbate o dată pe lună. 
Când unul dintre voi moare, grupul din care face parte trebuie 
să-i arunce în prăpastia pe care o vedeţi acolo. Asta-i tot ce 
trebuie să ştiţi. 

După ce termină de vorbit, supraveghetorul porunci să se 
deschidă uşa uneia dintre barăci şi Uxal îi conduse înăuntru pe 
noii veniţi: în total douăzeci şi trei de oameni, dintre care 
unsprezece erau romani. 

Bătrânul le arătă culcuşurile de paie, fixă la glezna fiecăruia 
un cerc de metal cu un belciug prin care se trecea un lanţ şi 
acesta fu încuiat cu un lacăt de un alt inel fixat în pardoseală. 
Uxal se puse şi el în lanţuri, după care dădu cheia 
supraveghetorului şi acesta plecă, închizând uşa în urma lui. 

Le făcu semn tuturor să nu scoată nici o vorbă până când 
paşii paznicului nu se mai auziră, apoi spuse în şoaptă: 

— Acum puteţi vorbi, dar nu trebuie să fim auziţi de afară. 
Dacă ne aud, ne pedepsesc şi nu este ceva prea uşor de 
îndurat. Aici, viaţa voastră nu face nici doi bani. 

— Cum de ştii limba noastră? îl întrebă Metellus care se afla 
lângă el. 

— În tinereţe am fost zece ani în serviciul unui negustor 
roman de pietre preţioase, care avea un depozit la Buprasium, 
în golf. 

— Dar cum ai ajuns aici? 

— Negustorul m-a vândut unui nobil persan, deşi eram om 
liber, ca să-şi plătească nişte datorii. Am încercat să fug pentru 
că nu mă puteam resemna cu viaţa de sclav, aşa că m-au adus 
aici. 


44 


— Asta înseamnă că se poate trăi mult timp, spuse Lucianus. 
Eşti destul de bătrân. 

— Nu te baza pe asta, îi răspunse Uxal. Eu mai sunt în viaţă 
doar pentru că au nevoie de mine. Mă pricep destul de bine la 
prelucrarea minereului. Dacă nu m-a învăţat altceva, ştiu de la 
nemernicul ăla de stăpân al meu nişte lucruri datorită cărora am 
putut să supraviețuiesc, dacă asta se poate numi viaţă. Lăsați- 
mă acum să vă explic cum stau treburile aici. Să începem cu 
mâncarea: minerii nu mănâncă decât legume uscate şi făină de 
peşte, care sunt împărţite o dată pe zi, dimineaţa. Ca masă de 
seară este un castron de zeamă neagră cu un miros îngrozitor, a 
cărei compoziţie nu am reuşit s-o descopăr niciodată. E bună şi 
aia. Apa se dă cu porţia pentru că prin locurile acestea este prea 
puţină. Feriţi-vă să beţi ziua, când asudaţi cel mai mult. Beţi mai 
bine seara, când începe să se mai răcorească, aşa încât să 
rămână toată în corp. Câteodată hrana nu soseşte fie pentru că 
a fost o furtună de nisip, fie din alte motive pe care nu le-am 
putut afla. Într-o asemenea situaţie, supraveghetorii mănâncă, 
iar noi nu. Gândacii vă pot ajuta să supravieţuiţi şi, de 
asemenea, şobolanii. Eu pot să-i frig pe jarul din fierărie şi vă 
asigur că nu sunt deloc răi. De altfel, se pot mânca şi cruzi. Totul 
este să te obişnuieşti cu ideea. Cât despre comportare: uitaţi că 
sunteţi oameni, că aveţi un nume, o ţară în care v-aţi născut, o 
familie. Uitaţi că aveţi onoare sau mândrie pentru că, dacă nu, o 
să muriţi foarte curând. Nu reacţionaţi niciodată, nu-i priviţi 
niciodată drept în ochi pe supraveghetori, nu ajutaţi un tovarăş 
care este bolnav. Orice formă de solidaritate în cadrul grupului 
este considerată o ameninţare, un posibil complot. Oamenii 
aceştia care ne supraveghează şi ne pedepsesc chiar şi pentru 
un lucru de nimic, fac uneori aceasta pentru că, dacă s-ar 
întâmpla ceva, pedeapsa lor n-ar fi mai uşoară decât a noastră, 
ba din contra. Persanii au o fantezie incredibilă în privinţa 
torturilor... 

— Ştiu, îi replică Metellus. Am citit Memoriile persane ale lui 
Ctesias. 

Uxal clătină din cap. 

— Despre ce este vorba? 


45 


— Este o carte a unui medic grec care a trăit la curtea 
împăratului Artaxerxes. 

— Aha, răspunse Uxal. În orice caz, tu mă îngrijorezi în mod 
special: eşti soldat, nu-i aşa? 

— Toţi suntem soldaţi. 

— Dar tu mai mult decât toţi. Înfăţişarea ta este o sfidare 
permanentă, privirea ta este provocatoare. Ascunde şi una şi 
alta dacă vrei să trăieşti. 

— Trebuie să trăiesc, spuse Metellus, şi, de asemenea, 
tovarăşii mei. 

— Foarte bine. Faceţi, atunci, cum v-am spus eu şi veţi avea 
unele şanse să rezistaţi mai mult timp. 

În timp ce bătrânul vorbea, expresia celor de faţă devenea tot 
mai mohorâtă, semnele dezamăgirii apăreau pe chipurile acelor 
oameni care erau, totuşi, obişnuiţi să înfrunte de mulţi ani cele 
mai cumplite primejdii, riscându-şi în permanenţă pielea. 
Perspectiva de a duce o viaţă fără speranţă, târându-se cine ştie 
cât timp între abjecţie şi umilinţă, ajungând în cele din urmă la o 
moarte îngrozitoare, făcea ca în sufletul lor să-şi facă loc gândul 
sinuciderii, considerat mai ales de soldaţi ca fiind cel mai 
onorabil sfârşit. 

De parcă Uxal ghicise gândurile care-i frământau, reîncepu să 
vorbească după câteva clipe de pauză. 

— Mâine veţi vedea că iadul există, dar nu uitaţi că există 
ceva şi mai rău: nivelul al treilea, galeriile de la cea mai mare 
adâncime. Cine ajunge acolo este mai întâi însemnat cu fierul 
roşu şi, după aceea, nu mai vede lumina soarelui. lese la 
suprafaţă din cavernele acelea întunecoase doar atunci când 
devine cadavru. Unii dintre voi poate că se vor hotărî să-şi ia 
viaţa: aşa se întâmplă de regulă. De obicei, fac asta doi sau trei 
din zece, dar depinde de ce fel de oameni sunt. Pe voi încă nu 
vă cunosc, aşa că nu mă pot pronunţa. l-am văzut pe unii 
sfărâmându-și ţeasta de un bolovan, dându-şi drumul de sus 
într-un puț al minei sau aruncându-se asupra unui târnăcop 
înţepenit cu vârful în sus şi străpungându-şi astfel pieptul. Este o 
alegere pe care eu o respect şi la care eu însumi m-am gândit 
de multe ori. Dacă, însă, vreţi să ascultați sfatul meu, încercaţi 
să rezistaţi cu orice preţ. Nu se poate şti niciodată ce ne-ar 


46 


putea rezerva viitorul. Ca să vă spun drept, i-am văzut pe unii 
ieşind de aici. 

— Câţi? întrebă Publius. 

— Trei... într-un răstimp de douăzeci de ani. 

— Nu sunt prea mulţi, constată cu sarcasm Quadratus. 

— Depinde cum iei lucrurile, îi replică Uxal. 

— Şi ştii cumva în ce fel au şters-o? întrebă Balbo. 

— Habar n-am. 

— Prin răscumpărare? întrebă Metellus. 

— S-ar putea. Dar nu pot fi sigur de aşa ceva. 

— Îţi mulţumim pentru avertismentele şi informaţiile pe care 
ni le-ai dat, dar acum cred că ar fi cazul să ne culcăm. Mâine 
vom începe lucrul în mină. 

— N-ai pentru ce. Ne aflăm cu toţii în acelaşi necaz. Mi se 
părea corect să vă spun cum stau lucrurile pe aici. Să nu uit: nu 
trebuie să aveţi încredere în nimeni, nu vorbiţi cu persoane pe 
care nu le cunoaşteţi. Toţi cei de aici sunt spioni. Ca să capete o 
lingură de supă în plus, sunt gata să vă vândă sau să vă toarne. 

— S-ar putea ca şi tu să fii un spion, spuse Metellus. 

— Nu, nu sunt. 

— De ce n-ai fi? 

— Pentru că am demnitatea mea. Am păstrat-o pentru că am 
tinut-o întotdeauna ascunsă. Nu toţi oamenii sunt la fel şi tocmai 
de asta nu m-am putut hotărî să-mi iau zilele. Am cunoscut, de 
altfel, o mulţime de oameni interesanţi aici. Mulţi au murit, 
ferice de ei. Alţii sunt încă în viaţă. 

— Mulţumim pentru sfaturi. Şi acum, dacă nu te superi, cred 
că ar fi mai bine să dormim. 

— Un singur lucru ar mai fi... o întrebare. 

— Vorbeşte. 

— A apărut un zvon ciudat în tabără înainte de a veni voi. 

— Ah, da? 

— Chiar aşa, confirmă el. Se spune că printre voi s-ar afla un 
personaj de o foarte mare importanţă. 

Metellus nu-i răspunse nimic. 

În acest timp, aplecându-se către el, Uxal îi privea pe rând pe 
toţi cei din jur. 


47 


— Mă întreb care dintre voi ar putea fi un asemenea om de 
vază... 

Metellus tăcea în continuare. Privirea lui Uxal se opri asupra 
lui Valerianus. 

— Tu eşti. Nu am nici o îndoială. Numai tu poţi fi... împăratul 
romanilor... Ceva de necrezut... Zâmbi cu amărăciune. Soarta 
omului nu are sens... nu are niciun sens. Tu, cel care stăpâneai 
peste jumătate din lume eşti acum mai puţin important decât 
moşneagul ăsta ştirb care stă în faţa ta. 

Metellus, aflat lângă el, îl apucă de veşmintele zdrenţuite. 

— Gata, îţi ajunge, moşule. Dacă mai scoţi o vorbă, te fac să-ţi 
piară cheful de glume. 

Uxal schiţă un zâmbet timid. 

— Linişteşte-te, generale, poţi fi sigur că nu eu sunt omul de 
care trebuie să se teamă împăratul tău. Doar că n-am mai văzut 
niciodată un împărat în carne şi oase. Dacă aş fi murit ieri, n-aş 
mai fi avut prilejul ăsta. Se ghemui pe culcuşul lui de paie, dar 
continuă să mormăie. Să nu-ţi vină să crezi... să nu-ți vină să 
crezi. 

Metellus se culcă şi el. 

— Încercaţi să vă odihniţi, soldaţi, trebuie să rămâneţi în 
viaţă. Cu orice preţ: chiar şi sinuciderea este o dezertare. Nu 
uitaţi asta. 

XXX 

Fură treziţi când era încă întuneric şi li se desfăcură lanţurile. 
Un supraveghetor le dădu lopeţi şi târnăcoape şi Metellus 
observă că, în timp ce fiecare îşi lua uneltele, soldaţii de pază 
erau înşiraţi în apropierea lor, cu săbiile scoase din teacă. Erau 
urcați în grupuri de câte cinci pe o platformă suspendată cu 
frânghii de un scripete şi coborâţi sub pământ până în locul din 
care se ramificau galeriile. Fiecăruia i se dădea un opaiţ aprins 
ca să-şi facă lumină prin cotloanele strâmte şi întunecoase ale 
minei. 

Când  noii-veniţi se adunară în sectorul care le fusese 
repartizat, Metellus îi spuse împăratului: 

— Caesar, tu nu trebuie să faci eforturi prea mari. Noi suntem 
unsprezece şi putem să scoatem şi cantitatea de minereu pe 
care trebuia s-o scoţi tu. Pentru fiecare dintre noi va fi doar un 


48 


mic efort în plus, dar viaţa ta este prețioasă, iar datoria noastră 
este să ţi-o apărăm cu orice preţ. 

Valerianus răspunse calm, dar hotărât: 

— Nu. Aici suntem cu toţii egali. lar eu o să-mi fac partea mea 
de muncă. Nu este drept ca voi să vă sacrificați pentru mine. 

Interveniră şi ceilalţi, întărind spusele lui Metellus. 

— Caesar, spuse Quadratus, aşa este drept, să-ţi cruţi forţele 
pentru ziua în care vei fi răscumpărat. Tu porţi răspunderea 
întregului imperiu, eşti părintele tuturor romanilor şi trebuie să 
te întorci cu orice preţ în patrie. 

— Nu mai sunt nimic, dragii mei. Sunt doar un tovarăş de-al 
vostru în starea asta nenorocită. Nu vreau să vă dezamăgesc, 
dar, dacă fiul meu ar fi început tratativele de răscumpărare, în 
momentul ăsta am fi fost liberi. Mesajele pe care şi le schimbă 
conducătorii între ei se transmit mult mai repede decât 
caravana care ne-a adus aici. Hai să ne apucăm de treabă. 
Timpul pe care-l avem la dispoziţie abia ajunge ca să ne facem 
norma zilnică de minereu, aşa cum au spus paznicii. Luă imediat 
un târnăcop şi începu să lovească din toate puterile în peretele 
de stâncă din faţa sa. Sfărâmăturile de piatră zburară în toate 
direcţiile. 

Metellus, Quadratus, Balbo şi Antoninus îşi înșfăcară şi ei 
târnăcoapele, începând să sape în tăcere. Ceilalţi începură să 
adune fragmentele de rocă, să le încarce în coşurile pe care le 
îngrămădiră în galeria principală unde se afla ascensorul de 
scoatere la suprafaţă a minereului. Unul dintre supraveghetori 
însemna numărul coşurilor pentru fiecare minier, apoi dădea un 
semnal şi ascensorul urca scârţâind către lumina zilei. 

Pe măsură ce oamenii lucrau, în galerie se isca un praf fin 
care se aşeza pe trupurile lor, transformându-i în nişte fantome 
albe, îi împiedica să respire şi le provoca usturimi ale ochilor. 
Din cauza respirației anevoioase forţa braţelor slăbea, iar 
căldura făcea ca oboseala să fie din ce în ce mai greu de 
îndurat. 

Ziua aceea părea să nu se mai termine şi, când Metellus şi ai 
săi ieşiră la suprafaţă, abia se mai ţineau pe picioare. Supa 
aceea cu miros respingător li se păru delicioasă, iar apa pe care 
o înghiţiră cu lăcomie un adevărat balsam. 


49 


— Totul este relativ, spuse pe un ton sentenţios Uxal după ce 
le împărţi apa. În condiţii normale, chestia asta ar face pe 
oricine să-şi verse şi maţele din el, dar, după o zi infernală ca 
aceea pe care aţi petrecut-o voi, nu mai pare chiar aşa de rea, 
nu? 

— Ai dreptate, moşule, răspunse Antoninus, sorbindu-şi supa 
cu ochii închişi. 

— Acum, trebuie să fiţi atenţi: de mâine va trebui să vă 
apăraţi gura şi nasul cu o cârpă umedă pentru că, altfel, n-o să 
vă mai puteţi trage răsuflarea. 

Valerianus se apropie şi el de bătrân. 

— De ce faci asta pentru noi? Cel care te-a făcut sclav era un 
roman: ar fi mai normal să ne urăşti. 

Uxal zâmbi cu toată gura lui ştirbă. Se vedea bine că era 
onorat să vorbească ca de la egal la egal cu împăratul 
romanilor. 

— Stăpânul meu era un ticălos înainte de a fi roman şi oameni 
ca el sunt peste tot. Motivul? Nu-l ştiu. Poate pentru că arătaţi şi 
vă purtaţi ca nişte oameni civilizaţi. 

— Şi noi avem minele noastre, cu sclavi care lucrează exact la 
fel cum facem noi acum. 

— Sclavi există peste tot şi o să existe întotdeauna sub 
diferite forme, dar când am călătorit în lumea voastră am văzut 
şi temple, pieţe, biblioteci, fântâni şi apeducte, drumuri ca în 
nici o altă parte a lumii, terme cu apă caldă şi rece... O dată, am 
fost într-un oraş care se numea Lambaesis, chiar în mijlocul 
deşertului, adică nu era nimic în jurul lui. Şi, totuşi, acolo am 
văzut o bibliotecă plină de cărţi, o piaţă cu funcţionari care 
controlau greutăţile vânzătorilor şi capacitatea vaselor cu care 
se măsurau vinul şi uleiul şi fântâni alimentate cu apă dintr-un 
apeduct care o aducea de la sute de mile distanţă...Şi, când 
călătoream, în fiecare seară mă opream într-un loc în care 
găseam de mâncare, loc de dormit şi un pat curat, iar soldaţii îi 
ţineau la distanţă pe hoţi, pe tâlhari şi pe ucigaşi. 

Valerianus îl privea şi era mişcat până în adâncul sufletului. 
Călătorul acela umil prin imperiul său îşi amintea acele aspecte 
de viaţă civilizată pe care el căutase să le perfecţioneze în toţi 
anii domniei sale. 


50 


— Îmi fac plăcere cuvintele tale, îi spuse, chiar dacă nu ai 
dreptate întru totul. Ai cunoscut lumea persană doar sub 
înfăţişarea acestei cloace mizerabile. Dacă ai fi avut ocazia să 
vizitezi Persepolis, Pasargade, Babilonul, Sousa, poate că ai 
vorbi acum despre ele cu acelaşi entuziasm. 

— Se poate, răspunse Uxal, dar oamenii cunosc şi ei ce au 
ocazia să cunoască. Să ştii, însă, că visul meu era să devin 
cetăţean roman. Mă poţi crede? 

— Te cred, răspunse Valerianus. Mulţi alţii visează aşa ceva. 
Dar, dacă asta mai poate avea vreo importanţă, eu încă mai am 
puterea de a-ţi satisface această dorinţă. Nimeni nu m-a 
destituit din funcţiile pe care le aveam aşa că, pentru 
bunăvoința pe care mi-ai arătat-o mie şi tovarăşilor mei, eu 
Licinius Valerianus Caesar, te declar cetăţean roman. 

Uxal privi în jurul său cu nişte ochi plini de uimire, după care 
se uită ţintă la împărat. 

— Sunt cetăţean roman. Nici nu-mi vine să cred. Dacă mi-ar fi 
spus cineva aşa ceva nu l-aş fi crezut nici în ruptul capului. Şi ce 
înseamnă asta? 

Sergius Balbo interveni. 

— Mă rog, în primul rând, ai dreptul să votezi şi să-i alegi pe 
magistrați, poţi transmite moştenirea şi dreptul la cetăţenie 
către copiii tăi. În caz de proces, ai dreptul la două trepte de 
judecată, în cazul condamnării la pedeapsa capitală ai dreptul la 
o moarte rapidă prin decapitare... 

— Mmm... toate astea sunt nişte avantaje de care mă tem că 
nu mă voi putea bucura, dar, oricum, sunt mulţumit că le am. |ţi 
mulţumesc, împărate. 

Valerianus zâmbi şi se duse să-şi ia din găleată porţia de 
mâncare. 

Quadratus se apropie de Uxal. 

— Spune-mi ceva, moşule, acum că suntem concetăţeni: nu s- 
a gândit nimeni să folosească uneltele de muncă pentru a-i 
ucide pe supraveghetori şi pe paznici? 

— Îmi închipui că da, răspunse Uxal. Dar nimeni nu a încercat 
vreodată, cel puţin de când sunt eu aici. 

— Dar de ce, dacă pot să te întreb aşa ceva? 


51 


— Pentru că, după ce petrece o lună în mina asta, omul abia 
mai are putere să se târască seara afară din gaura aia şi să 
ajungă cu chiu cu vai la culcuşul lui de paie împuţite. |ţi închipui 
că nu-şi mai poate permite să se lupte cu nişte bărbaţi bine 
hrăniţi, înarmaţi până în dinţi şi de zece ori mai numeroşi. 

— Înţeleg, mormăi Quadratus. 

— Bine. Culcaţi-vă acum pentru că, peste puţin timp, va veni 
supraveghetorul să ne pună lanţurile. 

Se auzi scrâşnetul zăvoarelor şi Uxal le făcu semn tuturor să 
tacă şi să se întindă pe jos. Supraveghetorul intră şi trecu lanţul 
prin belciugele pe care fiecare le purta la gleznă, cu excepţia lui 
Uxal, apoi încuie lanţul cu un lacăt şi plecă, zăvorând uşa în 
urma lui. 

— Pe tine nu te-a legat de data asta. De ce? întrebă 
Antoninus. 

— Câteodată o fac, alteori nu, îi răspunse Uxal. Oricum, ei ştiu 
că n-aş încerca să fug. Paznicii îşi dau seama întotdeauna când 
un prizonier s-a resemnat cu soarta sa. Şi, de altfel, unde aţi 
vrea să mă duc? N-aş face nici măcar o jumătate de milă că m- 
ar înhăţa şi n-am niciun chef să-mi sfârşesc zilele înfipt într-un 
par. 

XXX 

După o vreme, toţi dormeau sau aşa părea, dar Metellus nu 
putu închide ochii mult timp, gândindu-se la Clelia şi la fiul său, 
Titus, care îi lipseau pe zi ce trecea tot mai mult. Nu se mai 
aflase niciodată într-o situaţie atât de disperată şi pentru prima 
oară în viaţă se gândi cât de mult poate tulbura destinul viaţa 
unui om. Îşi aminti că, în dimineaţa aceea în care plecase din 
cetate împreună cu împăratul pentru a merge la întâlnirea cu 
Shapur, avea o vagă presimţire a pericolului, dar nu-şi închipuia 
cât de brutal se putea schimba viaţa sa, sfârşindu-şi viaţa în 
fundul unei mine, într-o văgăună întunecoasă în care nimeni nu 
mai avea cum să ajungă la el. 

Şi totuşi, în ciuda deznădejdii profunde care-l cuprinsese, 
încerca să gândească: aşa cum soarta provocase o asemenea 
schimbare totală a existenţei sale, tot astfel, din alte motive pe 
care nu le putea şti acum, cursul evenimentelor s-ar fi putut 


52 


schimba iarăşi. Important era să rămână în viaţă şi să apere 
viaţa împăratului. 

Îşi ridică privirile în tavan şi reuşi să vadă printr-o crăpătură 
dintre scânduri o stea. Strălucea cu o lumină puternică şi 
tremurătoare şi comandantul încercă să ghicească din ce 
constelație făcea ea parte. Se străduia să-şi ţină mintea ocupată 
în permanenţă, să nu se lase doborât de disperare. Incerca să-şi 
imagineze orice posibilă cale de evadare, în ciuda celor auzite 
de la Uxal. 

Duşmanii îi răpiseră libertatea, însă nu-i puteau lua nici 
inteligenţa, nici voinţa, nici capacitatea de a croi planuri. 
Acestea erau resurse încă intacte pe care starea în care se aflau 
cu toţii le făcea şi mai utile. Erau arme încă puternice pe care 
trebuia să le ţină ascunse de temnicerii săi pentru a le pune cât 
mai bine în valoare îndată ce ar fi apărut o ocazie favorabilă. 

Fusese instruit timp de mulţi ani ca să lupte, să reziste la 
oboseală, la durere şi la privaţiuni de tot felul, dar încercările 
prin care trecea acum erau mai dure decât cea mai cumplită 
bătălie, cel mai extenuant marş, cea mai dureroasă dintre răni. 
Se rugă în gând la strămoşi ca să-l ajute în acea lume a 
decăderii, apoi fu doborât de oboseală şi, sleit de puteri, se 
cufundă într-un somn agitat: nici veghe nici somn, nici viaţă nici 
moarte. 


53 


UI 


Trecură lunile, un şir de zile care erau toate la fel, cu trudă 
supraomenească, privaţiuni şi umilinţe. Trecură şi anotimpuri. 
Toamna, iarna, soarele care cobora din ce în ce mai jos 
deasupra orizontului, după care începea din nou să urce şi 
barăcile care deveniră mai întâi ca de gheaţă şi apoi calde şi în 
cele din urmă încinse de arşiţă sau şi una şi alta după cum era zi 
sau noapte. Şi apoi, iarăşi soarele cobora mult deasupra 
orizontului şi praful stârnit de furtuni se strecura prin cea mai 
îngustă crăpătură şi totul se acoperea de aceeaşi culoare 
cenuşie: şi oamenii şi toate lucrurile din jur. 

Primul care muri fu Emilius, un creştin, într-o noapte de la 
sfârşitul toamnei. Căzuse răpus nu atât de oboseala, cât de 
captivitatea fără speranţă, de întunericul şi de loviturile primite, 
de pedepsele la care îl supunea unul dintre supraveghetori care 
căşunase asupra lui fără să fi avut vreun motiv anume. ŞI, de 
fapt, nu rezistase umilinţei. Nu mai mânca nimic şi se stingea 
văzând cu ochii. 

Zeul său iudeu nu fusese în stare să-l elibereze şi nici nu-i 
putuse salva viaţa. Pentru Metellus şi pentru ceilalţi era ceva 
normal să fie încredinţaţi că zeilor nu le pasă de ceea ce li se 
întâmplă oamenilor. Dar, pentru Emilius, nu era aşa. El gândea 
că zeul lui îl iubea, că, în urmă cu două-trei sute de ani, în 
vremea lui Pilat din Pont, alesese suferinţa pentru a răscumpăra 
păcatele întregii omeniri. Se gândea că, dincolo de moarte, ar 
exista o altă viaţă în care zeul său l-ar fi consolat pe deplin. 
Măcar de-ar fi aşa, se gândea Metellus, în timp ce-i închidea 
ochii camaradului său pe culcuşul din baracă. 

— Dormi, soldat, îi spuse, pentru tine, suferinţa s-a încheiat. 
Şi oriunde vei ajunge, ia cu tine şi acea părticică din sufletul 
nostru care a fost întotdeauna a ta. 

Se întoarse apoi către Uxal. 

— Aş vrea să te rog ceva. 


54 


— Nu prea sunt în stare să fac mare lucru, dar spune-mi 
despre ce este vorba. 

— Vrei să-l întrebi pe şeful supraveghetorilor dacă putem să-l 
îngropăm pe camaradul nostru? După câte ştiu eu, creştinii îşi 
doresc să fie înmormântați. 

— Uită asta. Persanii cred că morţii spurcă pământul care, 
pentru ei, este sfânt. De aceea îi urcă în vârful unor turnuri cum 
este acela care se vede acolo, pe deal. Ei le numesc „turnurile 
tăcerii”. Corpurile sunt devorate de vulturi şi oasele sunt 
măcinate în timp de soare, de ger, de ploaie şi de zăpadă. Poate 
că au dreptate. Mie mi se pare un lucru mai bun decât să vări 
trupurile celor morţi în pământ. Prin urmare, nu aveţi de ales. 
Aruncaţi-l în prăpastia aceea laolaltă cu ceilalţi. Pentru el, n-o să 
fie o diferenţă prea mare. 

— Sigur că este o diferenţă, răspunse Metellus. Sigur că este. 
Niciunul dintre soldaţii mei n-a murit fără să aibă parte de 
onorul militar al întregii trupe. 

— Roman încăpățânat ce eşti, îi mustră Uxal, nu vezi în ce hal 
suntem? îţi dai seama cum arăţi? Tare aş vrea să am o oglindă 
şi să ţi-o dau ca să te poţi vedea. Pari o epavă umană, un... 

— N-am nevoie de oglinzi, îi răspunse Metellus, eu mă pot 
vedea în ochii oamenilor mei, în înfăţişarea lor, mă văd în 
umilinţa inadmisibilă a împăratului meu. Pregăti o targă 
rudimentară din doi pari de acacia între care împleti nişte 
curmeie de viţă sălbatică, după care le făcu semn oamenilor săi 
să pună pe ea corpul lui Emilius. 

Când, însă, vrură să-l scoată din baracă, Uxal îi opri. 

— Aşteptaţi, să vă ia naiba! Vreţi să vă ucidă ăia? Lăsaţi-mă, 
cel puţin, să-l anunţ pe supraveghetor că vreţi să-l duceţi pe 
tovarăşul vostru la prăpastia aceea. 

Metellus le dădu ordin oamenilor să stea pe loc. 

Uxal se întoarse după câteva clipe. 

— S-a făcut, dar numai când se face seară. Nu mergeţi în şir, 
staţi de-a valma. Nu lăsaţi să se vadă nici o urmă de disciplină, 
iar corpul să vă fie încovoiat în faţă, nu cu spatele drept. Şi pe 
şeful tău lasă-l aici. Este mai bine ca el să nu vină cu voi. 

— Bine, spuse Metellus, înţelegându-se din priviri cu 
Valerianus. 


55 


Aşteptară ca soarele să coboare dincolo de linia orizontului şi 
ieşiră cu trupul camaradului lor. Traversară tabăra sub privirile 
distrate ale paznicilor care mâncau, dar, îndată ce ieşiră din 
raza lor vizuală, Metellus le ordonă soldaţilor să ridice targa cu 
corpul lui Emilius şi s-o poarte pe umeri, iar celorlalţi să meargă 
în şir câte doi în urma acelui catafalc improvizat. Ajunşi la 
marginea prăpăstiei, îl lăsară pe pământ. 

— Ştie careva rugăciunile pe care le spun creştinii? întrebă 
Metellus. 

— Eu, răspunse Severus. 

— Eşti creştin şi tu? 

— Nu. Dar am fost cândva. 

— Atunci, spune tu rugăciunea. Noi o să ascultăm. 

Severus îşi plecă fruntea şi începu să spună, cu glas 
sugrumat, rugăciunea de căpătâi a creştinilor: „Pater noster, qui 
es in coelis, sanctificetur nomen tuum... ”. 

Când soldatul termină, Metellus se rugă şi el: 

— „Zeu al creştinilor, primeşte-l la tine pe acest brav soldat al 
meu, înseninează-i cu lumina ta vederea, pentru că bezna l-a 
făcut să moară şi bezna îl va păstra în moarte, în vecii vecilor”. 

Privi în jur, asigurându-se că nu-l vedea nimeni, apoi luă de pe 
jos un pumn de nisip şi-l presără pe cadavrul lui Emilius, 
îngropându-l după datina creştinească. „Sit tibi terra levis, 
Aemili...” murmură el şi în aceeaşi clipă văzu ca într-o 
străfulgerare cum, din mâna sa, ţărâna curgea pe chipul ca de 
ceară al Cleliei şi nu-şi mai putu stăpâni lacrimile. Sosise 
momentul despărțirii: le făcu un semn oamenilor şi aceştia 
înclinară targa către buza prăpastiei făcând să alunece în gol 
cadavrul romanului, îl văzură lovindu-se ca o păpuşă 
dezarticulată de ieşiturile peretelui stâncos şi în cele din urmă 
se izbi de fundul văgăunii cu o bufnitură surdă. 

Se priviră unii pe alţii şi fiecare putu citi în ochii congestionaţi 
de oboseală ai celorlalţi aceeaşi întrebare: cui îi va veni rândul 
să zboare data viitoare în prăpastia aceea? 

Pe când se întorceau tăcuţi în tabără, Metellus se apropie de 
Severus. Soldatul avea treizeci şi cinci de ani şi servea de 
cincisprezece în legiune, în fiecare an primind menţiunea de 
onoare. 


56 


— Chiar ai fost creştin? îl întrebă. 

— Da. Aşa este. 

— Şi cum de nu mai eşti? 

— Am impresia că aceşti creştini ne vor schimba atât de mult 
încât nu vom mai fi capabili să ne apărăm şi să luptăm. 

— Şi, după tine, un creştin nu poate fi în acelaşi timp şi un 
bun luptător? 

— În teorie, da. În realitate, nu. Cred că fiecare dintre noi ar 
vrea să renunţe la cariera armelor, dar cine va face primul acest 
pas? Cine devine oaie, îl mănâncă lupul, aşa se spune prin 
locurile din care sunt eu. 

— Tot aşa se spune şi pe la mine, recunoscu Metellus. 

— În plus, un creştin nu are voie să se gândească la 
răzbunare. Este obligat să-şi ierte duşmanii. iți dai seama? Ce 
crezi că mă mai ţine în viaţă, comandante? Ţin în mine ceas de 
ceas toată suferinţa asta şi sper că într-o bună zi o să pot avea 
în mână măcar pentru câteva clipe vreun temnicer din ăştia 
care mă păzesc acum. 

— Este foarte bine aşa, soldat. Orice lucru care te ţine în viaţă 
este bun. Ţine cu dinţii de viaţa ta. Clipa aia o să vină dacă vom 
fi suficient de tari, suficient de îndrăzneţi, suficienţi de răbdători. 
Noi, romanii, avem în noi o forţă pentru care toată lumea ne 
invidiază, forţa care ne-a permis să înfrângem toate popoarele 
cu care am venit în contact. Se numeşte virtus. Doar atunci 
când uităm de ea putem fi înfrânți. 

Îşi continuară drumul şi puteau vedea acum tabăra. Patrulele 
călări din schimbul de noapte se aflau deja în şa, controlând 
deja împrejurimile. 

Severus se opri o clipă. 

— Comandante. 

— Da, ce este? 

— Putem scăpa de aici? 

— A trecut mai mult de un an de când ne aflăm aici şi cei mai 
mulţi dintre noi am rămas în viaţă. Mi se pare că este un lucru 
extraordinar. Eu cred... da... cred că putem reuşi. 

— Vrei să spui că vor plăti răscumpărarea pentru noi? 

Metellus îl privi drept în ochi. 


57 


— Mă tem că nu, soldat. Mă tem că a trecut deja prea mult 
timp. Dacă ai noştri ar fi făcut aşa ceva, acum am fi fost liberi. 
Va trebui să ne bazăm de acum înainte doar pe noi înşine. 

Între timp, se apropiaseră şi ceilalţi. 

— Vrei să spui că ai pus ceva la cale, comandante? 

Metellus stătea la îndoială dacă să-şi mintă oamenii, care 
aveau în el o încredere oarbă, dar spuse, totuşi, cu o voce 
hotărâtă: 

— Da, am un plan. 

Când ajunseră la baracă, auziră încă de afară un horcăit. 
Împăratul zăcea pe culcuşul lui, scuturat de frisoane puternice şi 
respirând cu greutate. 

— Martian, strigă Metellus. 

Martian se apropie şi îngenunche lângă împărat. Nu era 
medic, dar mulți ani fusese infirmier de campanie. Atinse 
fruntea Împăratului. 

— Arde. 

— Se vede, recunoscu Metellus, îngrijorat. 

— De vină este schimbarea de temperatură. Ziua este o 
căldură înăbuşitoare, noaptea este frig. leşim scăldaţi în sudoare 
din mină şi, când ajungem pe platou, vântul parcă te taie în 
două. 

— Ce putem face? 

— Ne-ar trebui nişte pături de lână, ceva cald de băut, poate o 
baie de aburi. 

Valerianus deschise ochii. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine. Moartea ar fi pentru mine ca 
o eliberare. Nu faceţi nimic ca să-mi salvaţi viaţa, mi-aţi prelungi 
doar agonia. 

— Din păcate, Caesar, nu putem face chiar nimic, răspunse 
Metellus, dar, dacă am putea, am face orice pentru că noi 
credem cu tărie în soarta ta. 

Martian îi şterse bolnavului sudoarea de pe frunte, îi dădu să 
bea câteva picături de apă, îşi lipi urechea de pieptul lui şi-i 
ascultă câteva clipe respiraţia şuierătoare. 

— Încearcă să dormi, Caesar, îi spuse. Apoi, se întoarse către 
ceilalţi. Dacă fiecare dintre voi mi-aţi da câte o mână de paie din 
culcuşul vostru, aş vrea să-l acopăr ca să stea la căldură. 


58 


Începură cu toţii să strângă paiele ca să acopere trupul 
împăratului, dar Uxal le făcu semn să se oprească. Privi afară 
printr-o crăpătură a uşii. 

— Peste puţin timp o să vină să ne pună lanţul. Dacă de data 
asta nu mă leagă şi pe mine, poate că aş reuşi să găsesco 
pătură. Este foarte periculos, dar am să încerc. 

Afară se pornise un vânt rece care şuiera prin spaţiile goale 
rămase între scândurile pereţilor şi oamenii încercară să-şi 
strângă mai bine zdrenţele pe lângă corp ca să se apere cumva 
de frig. 

Supraveghetorul apăru după puţin timp şi trecu lanţul prin 
inelele de la gleznele prizonierilor, dar pe Uxal îl lăsă liber. 
Bătrânul era considerat de-acum un fel de ajutor al paznicilor şi 
se bucura de o oarecare libertate de mişcare. Când 
supraveghetorul ieşi din baracă, Uxal mai aşteptă puţin ca să se 
întunece, după care se strecură şi el afară. Se întoarse după o 
vreme cu o blană de oaie. 

— Uite, spuse el. Asta o să-i ţină destul de cald. 

— Iti mulţumesc, îi spuse Metellus. N-o să uit asta. 

Vântul bătea acum şi mai tare şi oamenii se înghesuiră unul 
într-altul, făcându-şi lanţurile să zornăie, ca să se încălzească 
unul de la altul. 

Metellus era cel mai aproape de împărat şi din când în când îi 
trecea o mână peste frunte. Il simţea tremurând şi clănţănind 
din dinţi sub pielea de oaie şi în sinea sa suferea cumplit, 
simțind că nu are nici o putere ca să-i aline suferinţa. 

— Anul ăsta se pare că vom avea o iarnă foarte grea, îi spuse 
lui Uxal. Am putea să ne adăpostim cumva de frig? 

— Câteodată se mai dau pături sau blăni de oaie, dar în cazul 
vostru n-aş putea să-ţi spun ce o să facă. Nu ştiu ce instrucţiuni 
au primit în privinţa voastră. 

— Vrei să spui că s-ar putea să ne lase să murim de frig în 
cocioaba asta? 

Uxal oftă. 

— S-ar putea să fie şi aşa. 

Metellus se gândi la casa lui de departe, la nopţile în care 
dormea alături de Clelia, se gândi la căldura trupului şi la 
parfumul părului ei; îşi aminti cum se ducea să tragă păturile 


59 


peste fiul său care dormea, agitat ca toţi copiii, în camera de 
alături, în paza micii amulete de aur, care atârna pe perete şi 
inima i se strânse de durere. Simti că începeau să-l lase puterile, 
că descurajarea ar fi putut pune stăpânire pe toată fiinţa lui, 
răpindu-i energia de a lupta şi a continua să reziste. 

Tresări când auzi vocea lui Severus. 

— Comandante, ai spus că te-ai gândit la un plan. Aşa este? O 
să ne scoţi din văgăuna asta? 

— Lasă-l în pace, spuse Balbo. Împăratul nu se simte bine 
deloc. 

— Acum trebuie să încercăm să-l îngrijim, răspunse Metellus. 
Poate că Uxal o să poată căpăta nişte condiţii mai bune pentru 
el. Dar, când o să fie cazul... da, o să vă scot de aici. 

— Ne-ai promis, spuse Rufus. 

— Da, îi răspunse Metellus. Da, am promis. Dar acum trebuie 
să avem grijă de împărat. Nu plecăm nicăieri fără el. 

Tăcură cu toţii pentru că ultimele cuvinte ale comandantului 
lor le contraziceau pe cele pe care el le rostise la început şi 
făceau inutilă sau irealizabilă promisiunea. Cum ar fi putut fugi 
ducând cu ei un om ajuns într-o asemenea stare? 

Chinuit de febră, Valerianus delira spunând vorbe fără nici o 
legătură între ele; uneori, cădea într-o stare de inconştienţă. 
Respirația era din ce în ce mai scurtă şi şuierătoare, 
transformându-se treptat într-un horcăit vecin cu agonia. 

La revărsatul zorilor, Metellus îi spuse lui Uxal: 

— Omul ăsta nu mai este în stare să lucreze. Nici nu se mai 
poate ţine pe picioare. 

— Ştiu, răspunse bătrânul. 

— Crezi că l-am putea lăsa să se odihnească? 

— Pe mine mă întrebi? N-am mai avut niciodată o asemenea 
situaţie. 

— Ajută-mă. Vorbeşte cu şeful supraveghetorilor. 

— Am să încerc. Dar nu avem nimic să-i dăm în schimb. Doar 
îi cerem ceva. De ce artrebui să ne asculte? 

— Nu ştiu de ce, fir-ar să fie! Tu încearcă oricum, bine? Du-te 
şi încearcă, luate-ar... 

Uxal bombăni ceva, apoi spuse: 


60 


— N-are rost să ţipi la mine. Nu rezolvi nimic. Trag nădejde 
doar să-mi vină vreo idee înainte ca ticălosul ăla să intre şi să 
descuie lacătul. Se ridică, se apropie de împărat şi-l privi destul 
de mult timp: era pământiu la faţă, cu cearcăne mari, vinete şi 
adânci, corpul plin de vânătăi, părul murdar şi năclăit de praf şi 
de sudoare. Oftă din greu. 

În clipa aceea, uşa se deschise scârţâind prelung şi apăru 
supraveghetorul. Strigă ceva pe limba lui şi descuie lacătul, 
începând să tragă lanţul din belciuge. Uxal bodogăni ceva în 
persană şi celălalt îi răspunse doar ridicând din umeri. Uxal 
continuă să-i spună ceva, pe un ton calm, aproape indiferent, ca 
şi cum i-ar fi explicat ceva fără legătură cu situaţia lor. 

Omul răspunse cu un fel de mârâit, apoi se întoarse către 
Valerianus şi-l privi pieziş, după care se întoarse din nou spre 
Uxal spunându-i doar câteva cuvinte. 

Metellus îl privi pe bătrân cu o expresie întrebătoare şi acesta 
dădu afirmativ din cap. 

În scurt timp ajunseră la intrarea în mină. Valerianus 
rămăsese în baracă, întins pe patul lui de paie. 

— Ce i-ai spus? întrebă Metellus. 

— l-am spus că, dacă l-ar fi obligat pe Valerianus să intre în 
mină, ar fi fost răspunzător pentru moartea lui şi că spiritul unui 
împărat mort devine foarte răzbunător şi periculos. Că i-ar fi 
pregătit cea mai cumplită moarte pentru un persan: să fie 
îngropat de viu într-o surpare din mină. 

— Şi el te-a crezut? 

— Poate că nu. Dar de ce ar fi riscat? În fond, nu-l costă nimic 
şi eu i-am garantat că până deseară se va scoate aceeaşi 
cantitate de minereu. 

— Îţi rămân recunoscător. Sper că într-o zi am să pot face şi 
eu ceva cum ai făcut şi tu pentru noi. 

— N-am făcut mare lucru, dar îmi place ideea de a face un 
serviciu unui împărat. De aşa ceva nu ai parte în fiecare zi. 

— Nu, sigur că nu, îi răspunse Metellus. 

Balbo şi Quadratus organizară munca în aşa fel încât, seara, 
cantitatea de minereu să fie ca pentru echipa completă şi 
calitatea să fie dintre cele mai bune. Lucrară fără să se oprească 
pentru a nu avea probleme atunci când se măsura cantitatea de 


61 


minereu extrasă şi astfel să se poată întoarce fără întârziere în 
barăci. Metellus se gândea tot timpul la împăratul care zăcea 
singur şi chinuit de febră în cocioaba aceea dărăpănată. Şi se 
mai gândea şi la fiul său. incerca să-şi închipuie unde era, cum 
era îmbrăcat, pe cine avea lângă el. Se întreba dacă şi băiatul se 
gândea la el sau dacă îl credea deja mort. Şi în special gândul 
acesta din urmă îi provoca o suferinţă atroce. 

Ceasurile cele mai grele erau ultimele, muşchii copleşiţi de 
oboseală şi de cârcei aproape că nu mai răspundeau la comenzi 
şi fiecare mişcare însemna un efort imens. 

Când sosi clipa ieşirii la suprafaţă, Metellus şi camarazii săi 
rămaseră să asiste la măsurarea minereului şi se văzu că 
scoseseră mult mai mult decât li se cerea, iar calitatea era peste 
aşteptări. Nimeni nu-i opri să se întoarcă imediat în barăci şi, 
mai mult, din modul în care vorbeau, Uxal înţelese că şefii minei 
erau foarte mulţumiţi de munca prizonierilor. Incepu să creadă 
că prietenii săi aveau astfel o şansă de a supravieţui. 

— Aşa s-a întâmplat sau ai plănuit chiar tu un asemenea 
rezultat? îl întrebă el pe Metellus. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar nu vrei să cred că v-aţi străduit atâta doar ca să le 
faceţi pe plac paznicilor voştri. 

— Nici vorbă. Încerc să le demonstrez că este mai bine să ne 
ţină în viaţă pentru că le putem aduce un profit mai mare decât 
ceilalţi. 

— Este o idee simplă, dar utilă. Intr-adevăr, acesta ar fi 
singurul motiv pentru care ar trebui să vă ţină în viaţă. Mă 
întreb, totuşi, cât timp o să reuşiţi să munciţi într-un asemenea 
ritm. 

— Poate că o să le dea prin gând să ne hrănească mai bine. 

— Nici să nu te gândeşti la aşa ceva, îi răspunse Uxal. 

Cu toate acestea, bătrânul se înşela: în seara aceea zeama 
păru să fie mai bună şi porţiile mai mari. Şi, pe lângă supă, mai 
primiră pentru prima dată de când erau acolo un coltuc de 
pâine. 

Metellus încercă să-l facă pe Valerianus să înghită ceva, dar 
nu reuşi cu niciun chip. Starea în care se afla împăratul devenise 
tot mai proastă în ultimele zile. Era ud leoarcă de sudoare din 


62 


cauza efortului uriaş pe care-l făcea ca să respire; inima îi bătea 
nebuneşte şi întregul său organism părea peste măsură de 
vlăguit. 

Metellus se sfătui în şoaptă cu Martian. 

— Ce părere ai? 

Martian clătină din cap cu îndoială. 

— S-ar putea s-o mai ducă aşa câteva zile, s-ar putea să nu 
apuce dimineaţa. 

Uxal le întrerupse discuţia. 

— Ştiţi ceva? Mi-a venit aşa, dintr-o dată, o idee năstruşnică. 

— Despre ce vorbeşti? vru să afle Metellus. 

— Ştii cum arată văgăuna aceea în care aruncăm morţii? 

— Ei, abia am apucat s-o văd. 

— N-are importanţă. Crăpătura aceea din stâncă ar trebui să 
fie albia unui pârâu care aproape tot anul este secat. Nu ştiu de 
unde vine, cred că dinspre munţi. Aşa se face că, atunci când 
plouă la munte sau când, pe la sfârşitul iernii, se topesc 
zăpezile, pe acolo să vină apa mare. Timp de numai câteva zile, 
câteodată doar pentru câteva ceasuri, văgăuna aceea uscată se 
transformă într-un torent tulbure şi iute, care vâjâie şi fierbe plin 
de spume printre bolovani şi printre pereţii de stâncă. Puhoiul 
acesta duce la vale totul. Când apele se retrag, albia rămâne 
curată: nu mai este nici urmă de hoituri putrezite, de oase şi de 
hârci care să-ţi râdă în faţă cu fălcile căscate. 

— Nu înţeleg unde vrei să ajungi cu toate astea, îl întrerupse 
Quadratus, nedumerit. 

— Nicăieri, îl linişti Uxal. Doar că, odată, pe când mă aflam în 
mină, mi s-a întâmplat ceva ciudat şi mă întrebam dacă nu 
cumva... 

— Pe toţi zeii! îl întrerupse Metellus. Împăratului îi este rău! 

Horcăitul lui Valerianus era acum un semn al agoniei. Pieptul 
descărnat se zbătea fără încetare, lăsând să se vadă prin piele 
coastele şi sternul. 

Metellus se apropie de el atât cât îl lăsa lungimea lanţului şi-şi 
dădu seama că încerca să-i spună ceva. 

— Sunt aici, Caesar, spuse el şi apucă mâna muribundului. 

— Trebuie să te întorci acolo, Marcus Metellus... trebuie să te 
întorci... 


63 


— Numai împreună cu tine, Caesar. 

— Nu, s-a terminat, ştii şi tu asta. Fiul meu m-a părăsit... 

— Nu spune asta... n-avem de unde să ştim... şi nu te lăsa 
doborât, trebuie să te străduieşti să te faci bine, noi suntem aici 
şi o să te ajutăm. 

— Nu mai pot răsufla, fiul meu... 

Metellus tresări auzind că împăratul i se adresa astfel; 
niciodată în atâţia ani de când se cunoşteau nu-l mai auzise 
spunându-i aşa. Îşi dădu seama că avea să audă nişte cuvinte 
pline de adevăruri, la care nu mai putea răspunde cu încurajări 
venite din milă. 

— Ascultă-mă bine... începu Valerianus. Gallienus nu are forţa 
de a domni singur. Se va lăsa influenţat de creştini, nu-i va 
putea comanda pe şefii cei mari ai armatei... Trebuie să te 
întorci acolo şi să salvezi imperiul de la destrămare. Promite-mi 
că ai să faci asta... promite-i unui om care nu mai are mult de 
trăit. 

— Îţi promit. Voi face tot posibilul ca să-ţi îndeplinesc această 
dorinţă. 

— Aruncă-mi trupul în prăpastia aceea şi nu te mai gândi la 
nimic altceva. O să mă spele ploaia şi o să mă usuce vântul... 
Lacrimile îi curgeau pe obrajii brăzdaţi de suferinţă. Este vina 
mea, mai spuse el cu ultimele puteri. Ar fi trebuit să ştiu totul 
despre fiul meu. Dar sufletul unui tată poate fi orb uneori. 

— Nu te mai frământa, Caesar. Suferințele tale se apropie de 
sfârşit. Strămoşii sunt gata să te primească în lumea lor. Curăţă- 
ţi mintea de gânduri chinuitoare, întăreşte-ţi spiritul. Eşti pe cale 
să devii un zeu şi în cinstea ta noi vom aduce ofrande în patrie, 
sub cerul Italiei. lţi jur eu asta. 

Timp de o clipă se mai auzi doar foşnetul vântului prin 
crăpăturile pereţilor, apoi şi vântul păru să se oprească. In 
tăcerea aceea care părea nefirească, se auzi glasul lui Marcus 
Metellus Aquila: 

— Împăratul a murit. 


64 


© 


Înainte de revărsatul zorilor, Uxal ieşi din baracă şi se duse la 
comandantul temnicerilor. 

— Împăratul lor a murit. 

— Când? 

— Astă-noapte. 

— Ce-a avut? 

— Era sleit de puteri. Ce altceva putea să aibă? Acum, 
oamenii lui vor să-l ducă la prăpastia aceea, dacă nu aveţi nimic 
împotrivă. 

— N-au decât. Dar nu uita să le spui care sunt regulile. 

— Le ştiu ei foarte bine. Nu sunt proşti deloc. Trimite chiar 
acum pe cineva care să descuie lacătul. Vor să fie înapoi la ora 
când trebuie să înceapă lucrul. Acum trebuie să producă şi 
pentru cei doi care nu mai sunt. 

— Văd că până acum s-au descurcat foarte bine. 

— Ştii cum au reuşit asta? Se organizează extraordinar de 
bine. Au creat un sistem în care se munceşte după priceperea şi 
puterile fiecăruia. În felul acesta nu sunt nici timpi morţi şi nici 
locuri în care munca să fie mai grea. Dacă toată mina asta ar fi 
organizată astfel, producţia ar fi dublă. 

— Interesant. Poate că o să stau cândva de vorbă despre asta 
cu romanul acela care este şeful lor. 

— Dacă vrei, ţi-l aduc aici chiar deseară. 

— lţi spun eu când am chef să vorbesc cu el. 

— Cum crezi, înălţimea ta. 

— Gata, şterge-o acum de aici, nenorocitule! 

Uxal se întoarse la baracă împreună cu supraveghetorul care 
descuie lacătul şi-i eliberă pe prizonieri. 

Metellus şi ceilalţi luară targa pe care o mai folosiseră şi 
pentru Emilius, punând pe ea trupul neînsufleţit al lui 
Valerianus. Pe cerul întunecat al nopţii străluceau încă stelele şi 
doar o geană de lumină trandafirie se vedea către răsărit pe 


65 


deasupra lanţului de munţi. Porniră în tăcere pe cărarea plină de 
praf spre prăpastia care servea drept cimitir, avându-l în frunte 
pe Uxal care le lumina drumul cu un felinar. Începuse să bată un 
vânt rece şi pătrunzător, ducând cu el tufe uscate de busuioc 
sălbatic în căutarea unor locuri mai prielnice pentru a-şi scutura 
seminţele. 

De la o vreme, poteca începu să coboare către marginea 
văgăunii şi în spatele micului grup baraca nu se mai văzu. 
Atunci, Metellus le ordonă oamenilor săi să ridice pe umeri targa 
şi să meargă în pas cadenţat, ca şi cum ar fi fost încă îmbrăcaţi 
în uniforma roşie a legiunii şi ar fi avut în fruntea formaţiei 
acvila imperială. 

Ajunşi pe marginea prăpastiei, Metellus ordonă să fie lăsat jos 
corpul împăratului şi le făcu un semn lui Balbo, Quadratus şi 
Publius să-l ajute să smulgă din pământ câteva tulpini uscate de 
tamarix din care clădiră un rug. Veniră să-i ajute şi ceilalţi 
soldaţi, în timp ce Uxal încerca în zadar să-i oprească. 

— Sunteţi nebuni, ce vreţi să faceţi? 

— Nu te speria, moşule. N-o să-şi dea seama nimeni. Vântul 
bate din ce în ce mai tare şi vine dinspre nord. O să ducă în 
partea cealaltă fumul şi mirosurile. 

— Dar de ce faceţi asta? Ce rost are să vă puneţi viaţa în 
primejdie? 

— Împăratul romanilor trebuie să aibă parte de ceremonia 
funerară care i se cuvine pentru că altfel nu va putea fi primit 
printre zei. Cenuşa lui trebuie să fie adunată într-o urnă. 

— Dar cenuşa rămâne doar o simplă pulbere! strigă la ei Uxal. 
Sunteţi nebuni... nebuni de legat... Cum puteţi crede în astfel de 
tâmpenii? 

— Ai să vezi imediat, îi răspunse Metellus. 

Grămada de lemne fusese ridicată şi frunze uscate fuseseră 
împinse printre lemne astfel încât focul să se aprindă mai 
repede. Era, aşa cum se obişnuia pentru ritualul funebru, un fel 
de crematoriu primitiv. 

— Dă-mi felinarul, îi spuse Metellus bătrânului. 

— Nici nu mă gândesc. 

— MI-I dai sau te arunc imediat în prăpastie. 

— Chiar ai fi în stare să faci aşa ceva? întrebă uimit Uxal. 


66 


— Fără să stau nici o clipă la îndoială. Felinarul... repetă 
ameninţător romanul întinzând mâna. 

Uxal îi dădu felinarul, clătinând din cap neîncrezător. 

Metellus scoase dopul felinarului şi vărsă peste frunzele 
uscate uleiul dinăuntru, apoi apropie de ele fitilul aprins. Focul 
cuprinse în scurt timp grămada de lemne, întețit de vântul care 
sufla dinspre întinderea podişului. 

— Soldaţi, ordonă Metellus, aliniaţi-vă! 

Cei doi centurioni îşi aliniară oamenii pe două rânduri, de-o 
parte şi de alta a rugului. 

Metellus rosti formula obişnuită, pronunţând apăsat fiecare 
cuvânt. 

— In onoarea lui Licinius Valerianus Augustus, împăratul 
romanilor! 

Soldaţii ridicară mâinile ca şi cum ar fi avut în pumni lăncile 
obişnuite ale legionarilor şi strigară într-un glas: 

— Onoare! 

Nedumerit, Uxal clătina din cap. Nu-şi putea crede ochilor. 
Tocmai când lucrurile păreau să se mai aranjeze, tocmai când 
iscusinţa sa de a negocia era pe cale să dea roade şi poate avea 
să obţină chiar unele avantaje pentru micul grup al romanilor, 
tocmai atunci acea ceremonie absurdă şi inutilă putea strica 
totul. 

— Eu am plecat, spuse el. Nu vreau să fiu amestecat în 
nebunia asta. Habar n-aveţi ce poate ieşi de aici dacă află ăia. 

— Poţi pleca, îi răspunse Metellus. Noi mai rămânem un pic 
aici. O să venim şi noi peste puţin timp. 

Uxal plecă şi când ajunse în tabără încercă să intre pe furiş în 
baracă, dar unul dintre supraveghetori îl observă. 

— Unde sunt ceilalţi? îl întrebă persanul. 

— Ceilalţi? Vin şi ei imediat. Au mai rămas să se roage şi să 
stea puţin de veghe. Ştii doar că romanii au mai multe religii şi 
fiecare trebuie să-şi respecte obiceiurile. Vin din urmă. 

Soarele se ivise de-acum peste crestele munţilor şi vântul îşi 
schimbă direcţia, aducând în tabără mirosul de carne arsă. 

— Dar asta este... se alarmă supraveghetorul. 

— Vine dinspre focul de la corpul de gardă. E cam frig în 
dimineaţa asta, spuse Uxal, încercând să-i distragă atenţia. Dar 


67 


persanul îl îmbrânci făcându-l să se rostogolească pe pământ, 
după care porni în goană către prăpastie. Uxal se ridică imediat 
de pe jos şi strigă în urma lui. 

— Unde te duci? Nu-i nimic acolo. N-are rost să te duci. 

Când supraveghetorul ajunse pe marginea prăpastiei, focul 
scăzuse din intensitate şi mai rămăsese doar o grămadă de 
jăratic. 

— Ce faceţi aici? întrebă paznicul. 

— V-a întrebat ce faceţi aici? traduse Uxal care îl ajunsese din 
urmă, gâfâind cu răsuflarea întretăiată. 

— Ne încălzeam puţin, răspunse Metellus. Venim şi noi 
imediat. 

Persanul privi de jur împrejur şi înţelese după expresia de pe 
feţele romanilor că aveau ceva de ascuns. Scormoni cu vârful 
sabiei prin grămada de cărbuni încă aprinşi, dând peste un petic 
de stofă pe jumătate ars care învelea o mână de om. 

— Aţi ars aici hoitul ăla! exclamă el. Aţi profanat focul, 
blestemaţilor! Apoi, porni în goană către tabără strigând din 
răsputeri. Săriţi! Săriţi! S-a întâmplat o nelegiuire! 

Metellus îl ajunse din câţiva paşi şi-i sări în spinare, încercând 
să-l reducă la tăcere şi se rostogoli pe pământ luptându-se cu el 
până pe marginea prăpastiei. 

— Nu! Ce vrei să faci? strigă Uxal, dar, în acest timp, ceilalţi 
supraveghetori, auzind strigătele tovarăşului lor, veniră în goană 
şi înconjurară micul grup al romanilor. Nu mai era nimic de 
făcut. Metellus îi dădu drumul adversarului său şi se ridică în 
picioare, respirând din greu. 

— El n-are nici o vină, spuse el arătând înspre Uxal. Noi am 
făcut totul. 

— Spune că eu n-am fost amestecat în asta, traduse bătrânul. 

Fură imediat luaţi de acolo şi, cu lanţuri la mâini şi la picioare, 
fură târâţi până în mijlocul taberei. 

— Ce-aţi făcut? continua să-i mustre Uxal. V-am prevenit, v- 
am spus să nu faceţi aşa ceva. Acum nimeni şi nimic nu vă mai 
poate salva. 

— la mai tacă-ţi fleanca, moşule, îl repezi Quadratus. Dacă 
este să murim, o să murim şi scăpăm o dată de toată porcăria 
asta. 


68 


— Habar n-ai ce spui, îi răspunse Uxal, habar n-ai. 

In sinea sa era îngrozit la gândul torturilor pe care aveau să le 
îndure. 

Şeful supraveghetorilor veni mai în faţă şi îi privi atent, unul 
câte unul, pe prizonierii aflaţi acum în lanţuri. Când ajunse în 
dreptul lui Metellus, îl privi preţ de câteva clipe drept în ochi, 
după care păru că vrea să treacă mai departe. Dar, pe 
neaşteptate, se întoarse şi-l lovi puternic cu bâta în stomac, 
făcându-l pe roman să se încovoaie de durere. Inainte ca 
prizonierul să-şi poată reveni, îl mai lovi încă o dată în ceafă şi-l 
făcu să se prăbuşească la pământ. 

Când Metellus deschise din nou ochii, văzu în faţa sa ceva 
nelămurit, ca un glob de foc. Când reuşi să vadă mai bine, îşi 
dădu seama că obiectul acela era un fier înroşit pe care paznicii 
încercau să i-l apropie de ochi. Aveau de gând să-l orbească. 

In clipa următoare fu conştient de soarta care-l aştepta şi 
mintea sa reacţionă pe dată, declanşând toate energiile care îi 
mai rămăseseră. Fu sigur că în următoarele momente urma să 
aibă parte de totul sau de nimic. Scoase un strigăt 
supraomenesc, apucă fierul încins cu mâinile goale, i-l smulse 
călăului care nu se aştepta la aşa ceva, îl roti prin aer după care 
îl înfipse în gura persanului care începuse să urle disperat. 

Strigătul îi amuţi în sfârâitul cărnii arse. Imediat după aceea, 
fierul se abătu din nou asupra lui, sfărâmându-i ţeasta. 

Balbo şi Quadratus ţâşniră şi ei de pe locurile lor, folosindu-se 
de lanţuri ca de nişte arme improvizate. Balbo dobori cu pumnul 
său de fier paznicul pe care-l avea în faţă şi, înainte ca acesta 
să-şi poată reveni, îi înfăşură lanţul în jurul gâtului, 
strangulându-l. Quadratus năvăli asupra unuia dintre paznici, cel 
care ţinea de obicei cheile, îl trânti la pământ, după care îl 
apăsă peste gură cu lanţul, ca o zăbală în botul unui cal. li 
sfărâmă toţi dinţii şi-i mută din loc maxilarul. Urletul de durere al 
nenorocitului se stinse într-un muget animalic, după care nu se 
mai auzi decât un horcăit înfundat. Ceilalţi soldaţi se aruncară şi 
ei cu forţa disperării asupra paznicilor din jur. Intre timp, Balbo, 
Quadratus şi Metellus luaseră armele duşmanilor şi loveau cu 
putere în toate părţile. Martian, care îl văzuse căzând pe omul 
ce avea la el cheile, se repezi asupra lui şi, în timp ce doi 


69 


supraviețuitori fugeau către corpul de gardă ca să dea alarma, 
le luă şi-i eliberă pe tovarăşii lui. 

— Veniţi pe aici! strigă Uxal. Repede, pe aici, la magazia de 
arme! 

Oamenii săi îl urmară alergând din răsputeri, în timp ce 
persanii din corpul de gardă se năpusteau asupra lor ca să-i 
nimicească. Quadratus sfărâmă zăvorul cu o lovitură de secure 
şi intră primul, urmat imediat de ceilalţi. Zeci de săgeți se 
înfipseră în uşă îndată ce prizonierii o închiseră în urma lor. 

Urmară câteva clipe de tăcere care părea că nu se mai 
sfârşeşte, timp în care toţi oamenii din corpul de gardă înaintară 
prin norul de praf iscat de luptă înspre uşa magaziei de arme. 
Dar, când praful se mai risipi, rămaseră încremeniţi în faţa unui 
spectacol neaşteptat. Aveau în faţă zece soldaţi romani purtând 
armuri şi cu săbiile pregătite în mâini: Metellus, Balbo, 
Quadratus, Martian, Publius, Rufus, Severus, Lucianus, 
Septimius şi Antoninus. 

Paznicii nu avură timp să-şi revină din buimăceală că romanii 
se şi repeziseră asupra lor. Luptau ca nişte furii ale infernului, ca 
adevăraţi demoni ai războiului, cu o cruzime nemiloasă, cu o 
îndârjire fără limite. Niciuna dintre loviturile lor nu dădea greş, 
niciun duşman nu putea scăpa cu viaţă. 

Marcus Metellus Aquila scotea strigăte de îmbărbătare pentru 
oamenii săi, ştiind că forţele lor se vor epuiza destul de curând, 
lăsându-i fără apărare, la cheremul inamicului. Toţi paznicii 
trebuiau să moară, cu toţii trebuiau făcuţi una cu pământul. Și 
când, în cele din urmă, sabia sa nu mai întâlni în cale niciun trup 
duşman, îşi dădu seama că reuşiseră imposibilul. Zece sclavi, 
zece truditori ajunşi la capătul puterilor nimiciseră în numai 
câteva clipe treizeci de războinici înarmaţi până în dinţi şi bine 
hrăniţi. 

Se priviră unii pe alţii, parcă nevenindu-le să creadă, acoperiţi 
de sânge, de praf şi de sudoare. Metellus ridică sabia şi strigă cu 
un ultim efort: 

— Caesar este răzbunat! După care se prăbuşi la pământ fără 
vlagă. 


70 


Oamenii lui căzură şi ei, unul după altul, ajunşi la capătul 
puterilor. Chiar şi un copil dacă i-ar fi atacat în acele momente i- 
ar fi putut ucide fără prea mari probleme. 

Îşi puseseră în joc şi ultima fărâmă de energie ca să-şi 
redobândească libertatea pierdută. 

Uxal se apropie de Metellus şi-l zgâlţâi cu putere. 

— Acum nu-i timp de odihnă. Sus, mişcaţi-vă. Avem altceva 
de făcut. 

Metellus se ridică în picioare cu mare greutate şi privi în jurul 
său. Ceilalţi prizonieri din tabără se adunaseră în cerc în jurul 
romanilor şi priveau muţi de uimire spectacolul de necrezut pe 
care-l aveau în faţa ochilor. 

— Spune-le că sunt liberi, că trebuie să vină cu noi şi să 
trecem împreună de armata persană ca să ne salvăm. 

Uxal clătină neîncrezător din cap. 

— Te înşeli. N-o să se mişte niciunul din loc. Ei ştiu că nu se 
poate trece de fortificațiile din jur şi că, dacă vor fi prinşi, vor fi 
traşi cu toţii în ţeapă. 

— Tu tradu-le! îi strigă Metellus. Între timp, voi, Rufus, Martian 
şi Severus, duceţi-vă cu Balbo; luaţi-vă pe umeri mantiile 
persanilor morţi ca să fiţi văzuţi de santinelele de pe fortificaţii. 
Cineva ar putea intra la bănuieli acolo. 

Balbo luă cu el oamenii şi-i postă în locurile cele mai vizibile 
pentru a putea fi observați de la depărtare. După aceea, se 
întoarse lângă ceilalţi. 

Uxal traduse în limbile pe care le cunoştea ceea ce îi 
poruncise Metellus să zică, dar rezultatul fu cel pe care-l 
prevăzuse. Pe moment, cuvintele sale stârniră o sclipire aproape 
nebunească în ochii acelor oameni, dar, în scurt timp, unul după 
altul, îşi plecară frunţile, resemnaţi. Se auzi pe alocuri câte un 
murmur după care peste grupul acela de prizonieri se aşternu 
tăcerea. 

— Este exact aşa cum mă aşteptam, spuse Uxal. Nu se simt în 
stare. Când o pasăre şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii 
într-o colivie, nu pleacă nici dacă vede uşiţa deschisă. Cum ar 
putea să facă aşa ceva aici, când în jur se află vreo sută de 
oameni bine echipați pentru luptă. 

— Atunci o să pornim singuri. 


71 


— Este o adevărată sinucidere, dar ai dreptate. Asta nu se 
poate numi viaţă. Sunteţi soldaţi, meritaţi măcar să muriţi cu 
sabia în mână. Acum, însă, trebuie să-i închizi la loc pe oamenii 
aceia. S-ar putea ca vreunuia să-i vină în minte să facă pe 
spionul ca să se poată bucura de iertarea supraveghetorilor. 

— Să-i închidem? întrebă Metellus. 

— N-ai de ales. Asta va fi şi pentru ei o salvare. Nu vor putea 
fi acuzaţi de răzvrătire. 

Metellus le ordonă lui Quadratus, Lucianus, Publius şi 
Septimius să-i ducă pe prizonieri în barăcile lor şi, în timp ce 
soldaţii încuiau uşile, se întoarse pe neaşteptate către Uxal. 

— Ce-ai spus? 

— Eu? Nimic. 

— Nu acum, mai devreme... mai devreme... 

— Ce vrei să spui? 

— Azi-noapte, în baracă, atunci când te-am întrerupt eu. 
Spuneai că fusese o creştere a apei... Şi, după aceea, ce-a mai 
fost? 

— Aha, da. Mă aflam în una dintre galeriile de la nivelul al 
treilea ca să iau de acolo cadavrele unor prizonieri şi am văzut 
că dintr-un perete curgea un şuvoi de apă. 

— Vrei să spui că dincolo de peretele acela era fundul 
prăpastiei? 

— Cam aşa ceva. Apa nu putea veni din alte izvoare. 

— După părerea ta, locul acela de contact cu peretele 
prăpastiei s-ar putea să fie dincolo de zidurile exterioare ale 
posturilor de pază? 

— Sunt convins de asta, dar nu pot fi chiar sigur. 

— Ai mai putea ajunge în locul acela? 

— Cred că da. 

— Atunci, hai să mergem chiar acum acolo. 

II strigă pe Quadratus care tocmai atunci se întorcea. 

— Adună oamenii, luaţi lopeţi, târnăcoape şi felinare şi veniţi 
cu mine. 

Quadratus făcu întocmai şi porniră cu toţii în urma lui, în afară 
de Balbo, care rămase să manevreze troliul de la gura minei. 

— Pe aici, spuse Uxal şi, după ce făcură câţiva paşi, adăugă: 
Fiţi atenţi: acolo jos o să găsim alţi oameni şi s-ar putea să 


72 


vedeţi ceva care o să vă îngrozească. Acolo ar fi urmat să 
ajungeţi şi voi. 

Coborâră două rampe înclinate până la nivelul al doilea şi 
după aceea, pe nişte trepte abrupte săpate în stâncă, ajunseră 
în faţa unei porţi din fier, zăvorâtă din exterior cu un lanţ gros. 
În partea de jos a porţii se afla o uşiţă basculantă, poate pentru 
a vâri pe acolo mâncarea. După ce desfăcu lanţul, Uxal trase 
zăvorul, dar fu nevoie de forţa lui Quadratus ca să se deschidă 
uşa. În faţa lor se deschidea o galerie strâmtă care se afunda 
către  măruntaiele pământului. În aer plutea un miros 
insuportabil de excremente şi de putrefacție. Se opriră în loc, 
privindu-se unii pe alţii, până când Uxal îi îndemnă: 

— Ei, vreţi să vă mişcaţi sau preferaţi să rămâneţi aici ca să 
meditaţi la ceea ce vă aşteaptă? 

— Haideţi să pornim, le ordonă Metellus oamenilor săi şi porni 
primul prin galerie, ţinând deasupra capului felinarul făcându-le 
astfel lumină şi celorlalţi. Când ajunseră la capătul acelei hrube 
se treziră într-un spaţiu destul de larg şi în faţa unui spectacol 
înspăimântător: fiinţe omeneşti se agitau ca nişte viermi, 
zgâriind pereţii de piatră cu nişte târnăcoape din lemn, la lumina 
câtorva feştile. La apariţia grupului de bărbaţi înarmaţi care 
arătau atât de neobişnuit, prizonierii se opriră din lucru şi se 
întoarseră să se uite la noii veniţi. Păreau nişte fantome: orbite 
vinete, obraji scofâlciţi, bărbi lungi şi neîngrijite, dinţi rânijiţi, 
mâini şi picioare scheletice. Tuşeau mereu şi abia se ţineau pe 
picioare. Într-un colţ, câţiva sfărâmau minereul în nişte piuliţe 
rudimentare şi adunau turcoazele într-un coş. 

— Primesc hrană doar pe măsura numărului de pietre pe care 
le găsesc. Este de mirare cum de reuşesc amărâţii ăştia să se 
mai agaţe de viaţă. Oricum, cei mai mulţi dintre ei mor după 
câteva luni într-un asemenea iad. S-o luăm pe acolo. 

Bătrânul porni către o altă galerie, în partea opusă aceleia 
prin care veniseră şi la fel de strâmtă. 

— Şi cu cei de acolo ce facem? întrebă Quadratus, arătând 
către bieţii prizonieri. 

— Uită de ei, spuse Uxal. N-ar putea face afară nici măcar o 
sută de paşi. l-ar orbi imediat soarele, iar pielea li s-ar acoperi 
de o sumedenie de bube. Lăsaţi-i să moară în pace. 


73 


Mai făcură vreo sută de paşi până la o bifurcaţie de galerii, 
unde Uxal o luă la dreapta. In scurt timp ajunseră într-un alt loc 
ceva mai larg, cam de cinci paşi pe trei, unde galeria se înfunda. 

— Aici era, spuse Uxal. Sau cel puţin aşa cred eu. 

— Crezi doar? întrebă Publius. 

— Dar ce pretenţie poţi să ai? S-a întâmplat acum trei ani, 
dacă nu chiar patru. Dacă eşti atât de grozav, de ce nu cauţi tu 
o cale de ieşire? 

Metellus le făcu semn tuturor să tacă şi apropie felinarul de 
perete. 

— Aici este, spuse el. Se şi vede că peretele are o altă 
culoare. 

Puse felinarul jos, luă un târnăcop şi începu să sape. Era o 
rocă destul de moale care nu opunea o rezistenţă prea mare. 
Septimius şi Lucianus luară şi ei târnăcoapele şi începură să 
lovească pe rând astfel încât vârful uneltelor muşcau neîncetat 
din peretele de piatră, în vreme ce la picioarele lor se formă o 
grămadă de bolovani. Din păcate, nu trecu mult şi cei trei se 
opriră gâfâind de oboseală aşa că Publius se apucă să lucreze în 
locul celui care i se părea mai obosit şi, în felul acesta putură 
continua. 

Din când în când, Uxal lua de pe jos câte o bucată de rocă şi, 
pe măsură ce deschizătura la care lucrau se adâncea, piatra 
devenea tot mai umedă. La un moment dat, i se păru că 
deveniseră mai uscate. 

— Opriţi-vă, strigă el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Publius, tuşind şi respirând cu 
greu. 

— Aş vrea să puneţi şi voi mâna pe pietrele astea şi să-mi 
spuneţi ce credeţi. Vreau să spun, care credeţi că sunt umede şi 
care uscate. N-aş vrea ca imaginaţia să mă înşele. 

Metellus luă în mână bolovanii pe care i-i arătă Uxal şi la fel 
făcură Quadratus, Publius şi Septimius. 

— Asta sigur că este umed, spuse Metellus. 

— In schimb, ăsta este mai uscat, îşi dădu cu părerea 
Quadratus. 

— Aici este unul de-a dreptul uscat, îi anunţă Septimius. 

Uxal se scărpină în barbă. 


74 


— Uite ce cred eu: mai întâi am găsit un strat uscat, apoi unul 
umed, adică acela din interior, după care a apărut din nou un 
strat uscat. După mine, asta înseamnă că ne apropiem de 
peretele exterior care dă înspre prăpastie şi este expus mare 
parte din zi la soare. 

— Cred că ai dreptate, spuse Metellus. ` 

— Asta Înseamnă că trebuie să jucăm totul pe cartea asta. In 
timp ce voi continuaţi lucrul aici, eu m-aş întoarce împreună cu 
doi oameni şi Balbo ne va urca la suprafaţă. O să adunăm apă şi 
ceva de mâncare, după care ne întoarcem aici. Dacă impresia 
mea se adevereşte, până atunci voi veţi fi deja afară. Cu puţin 
noroc, am putea pleca şi avem ceva şanse să rămânem în viaţă. 
In caz că ieşim la suprafaţă ar trebui să nu ne mai aflăm tot în 
zona aceasta supravegheată de persani... Ei, înainte de a ieşi o 
să mâncăm pe săturate. Cel puţin să murim cu burta plină. 

— Eu cred că am putea face asta, moşule, spuse Metellus. 
Sau, măcar, aşa sper. Tu fă cum ai spus şi, în vremea asta, noi o 
să continuăm săpatul. 

Uxal, împreună cu Publius şi cu Antoninus, porniră înapoi pe 
bâjbâite, lăsându-le celorlalţi felinarul ca să-şi poată continua 
munca. Oboseala se făcea simțită din ce în ce mai tare şi 
oamenii se opreau tot mai des ca să-şi recapete suflul. 

— Să sperăm că Uxal şi ceilalţi o să se întoarcă repede, 
pentru că altfel s-ar putea să murim înainte de a reuşi să 
spargem peretele ăsta, spuse Septimius. 

— Taci! îl întrerupse pe neaşteptate Metellus. 

— Ce s-a întâmplat? 

Metellus îi făcu semn să tacă şi începu să lovească des, cu 
vârful târnăcopului, în roca de la capătul galeriei săpate de ei. 

— Auziţi? 

— Sună a gol, spuse Septimius, luminându-se la faţă. Slăbise 
atât de mult în ultima vreme încât părea acum doar un 
băieţandru înfometat. 

— Da, aşa este, sună a gol. Hai să-i dăm zor, să înaintăm mai 
mult. 

Începură să lucreze din nou cu târnăcoapele şi parcă pe 
măsură ce peretele ceda sub lovituri, energiile lor renăşteau. 


75 


— Gata, acum opriţi-vă, ordonă Metellus. Am fi nişte proşti 
dacă acum, după ce am îndurat atâtea, să ne lăsăm cuprinşi 
orbeşte de grabă şi de emoție. 

Cu coada târnăcopului lovi uşor în ceea ce mai rămăsese din 
peretele de piatră, până când apăru o deschizătură prin care se 
strecură o rază de lumină. 

Oamenii se priviră în tăcere, chiar dacă le venea să strige de 
bucurie. 

Metellus îşi apropie un ochi de spaţiul acela gol, apoi lărgi 
deschizătura şi în cele din urmă scoase în afară tot capul. După 
puţin timp se retrase şi cu lacrimi în ochi spuse: 

— Am reuşit. Suntem liberi! 


76 


IN 


Regele regilor, Shapur l, se afla încă în apartamentul său 
pentru ca valeţii să-i facă toaleta de dimineaţă, când fu adus în 
faţa lui un mesager purtător de veşti urgente. 

Omul îşi lipi fruntea pe pardoseală în faţa suveranului şi 
aşteptă ca marele vizir să-i facă semn că se putea ridica şi vorbi. 

— Stăpâne, începu el, romanul a murit acum zece zile. In 
mina de turcoaze de la Aus Daiwa. Aşa cum ai poruncit, m-am 
grăbit să-ţi aduc această veste. 

Împăratul páru tulburat de o asemenea ştire. ÎI îndepărtă cu 
un semn al mâinii pe bărbierul care îi încreţea barba şi-l întrebă 
pe sol: 

— Cum a murit? 

— Ca toţi cei care lucrează în mină. De epuizare, de febră, de 
tratament dur în toate privinţele. 

— A spus ceva înainte de a muri? 

Mesagerul lăsă capul în jos, fără a şti ce să răspundă. 

— Să fie cu iertare, mărite stăpân, dar a murit în toiul nopţii şi 
lângă el nu se afla nimeni în afară de oamenii săi, romanii pe 
care i-ai înfrânt şi i-ai făcut prizonieri cu puterea braţului tău. 
Dar nu putea spune mare lucru. De mai multă vreme era mai 
mult mort decât viu. 

— Şi când era viu n-a spus niciodată nimic? N-a cerut ajutor 
sau iertare? Solul se gândea ce ar fi putut răspunde ca să-i facă 
plăcere suveranului său, dar acesta îl întrerupse chiar înainte ca 
omul să fi deschis gura. Vreau adevărul şi numai adevărul, 
spuse. 

— N-a spus niciodată nimic. A păstrat tăcerea de când a sosit 
acolo şi până a murit. 

Shapur plecă fruntea fără să scoată niciun cuvânt, rămânând 
aşa timp de câteva clipe, după care mai întrebă: 

— Corpul lui... unde a fost dus? 


77 


— A fost aruncat în prăpastia în care sunt aruncate leşurile 
tuturor duşmanilor tăi trimişi să muncească în mină. 

Shapur tăcu o vreme şi începu să măsoare dormitorul de la un 
capăt la altul, îmbrăcat în halatul de mătase roşie brodat cu fir 
de aur. 

— Vreau ca armele lui să fie aduse aici, în palatul meu. De ce 
nu mi-au fost aduse până acum? 

Solul nu ştiu ce să răspundă. 

— Te-am întrebat ceva, repetă, nervos, împăratul. 

— Armele romanilor au fost încuiate în magazia de arme din 
tabără, dar nimeni de la palatul regal nu le-a cerut. 

— Acum am cerut eu. 

_ — Maiestatea sa nu va trebui să le mai ceară încă o dată. 
Indată ce voi ajunge în tabără, voi comunica porunca ta şi 
trofeul care ţi se cuvine îţi va fi adus în cel mai scurt timp 
posibil. 

Regele îi făcu semn că putea să plece şi curierul se dădu 
înapoi, aplecat de mijloc, până la uşa încăperii. 

Shapur se întoarse către vizir, un demnitar bătrân din vechea 
nobilime, care se numea Artaban. 

— N-a spus nimic, n-a cerut îndurare, n-a cerut să fie scos din 
mina aceea infernală. 

— Dacă ar fi făcut aşa ceva, l-ai fi ascultat? 

— Poate. 

— Adevărata generozitate este aceea care nu aşteaptă să fie 
cerută. 

— Vrei să spui că eu nu sunt generos? Că nu sunt darnic? Am 
încurajat cultura grecilor şi a indienilor să se răspândească în 
ţara mea, am dat voie oricui să-şi respecte religia. Oare asta nu 
este generozitate? 

— Nu zic că nu este, stăpâne. Spun doar că astăzi eşti mai 
îndurător decât în trecut doar pentru că împăratul romanilor a 
murit. Şi asta doar fiindcă acum îţi dai seama că nimeni nu este 
în siguranţă: chiar şi un împărat poate cădea prizonier în mâinile 
duşmanului, murind în captivitate. Şi te întrebi, poate, dacă ai fi 
ştiut să mori la fel ca el, îndurând mizeria, umilinţa, certitudinea 
că ai fost uitat de toţi. Nu este greu să mori în luptă, cu sabia în 
mână, să mori sub razele soarelui, într-o încordare fără margini, 


78 


în încleştarea cu duşmanul. Altfel este să te stingi încet, supus 
unor eforturi infernale şi părăsit. 

— A avut parte de moartea pe care o merita. Romanii sunt 
nişte tâlhari nesăţioşi, lumea întreagă nu le poate satisface 
lăcomia. 

— S-ar putea ca unii să zică la fel şi despre noi. 

— Dar tu de partea cui eşti? 

— Ai, cumva, îndoieli? Nu te-am slujit cu credinţă toată viaţa? 
Este de datoria mea să-ţi spun şi lucruri care nu-ţi fac plăcere. 
Sunt ministrul tău, nu un curtean oarecare. lar romanii nu au 
fost întotdeauna aşa. În vremea predecesorului tău, Osroes, 
împăratul lor i-a eliberat acestuia fiica pe care o ţinea ca 
ostatică, fără a-i cere nimic în schimb. 

— Hadrianus... răspunse Shapur. Acela era un om mare. 

— Şi n-a fost singurul. Ceea ce nu-mi place în toată povestea 
asta este că Valerianus a fost înşelat, atras într-o cursă. Dacă eu 
m-aş fi aflat atunci la Edessa, nu te-aş fi sfătuit să faci aşa ceva. 
Nu a fost un lucru demn de tine. Şi nu a fost demn de tine să-l 
faci să sufere atâta în captivitate. În fond, Valerianus nu s-a 
făcut vinovat de nici o fărădelege. A încercat să întărească 
frontierele într-un teritoriu care a fost întotdeauna aprig 
disputat. 

— Era nevoie să le dau un avertisment romanilor. Urmaşii lui 
trebuie să ştie ce îi aşteaptă dacă mai încearcă să se 
împotrivească regelui persan. O să vezi că lui Gallienus nici 
măcar n-o să-i treacă prin minte să încerce vreo mişcare 
împotriva mea. 

Artaban dădu din cap, încuviinţând cuvintele stăpânului său. 

— Gallienus nu este o problemă. Adevărata problemă este 
Septimius Odenatus, cel care apără graniţa de răsărit. Pe când 
te întorceai de la Edessa, a avut îndrăzneala să ne atace. Prada 
de război şi femeile tale au căzut în mâinile lui, iar tu mai porți 
încă pe obraz cicatricea rănii primite atunci... Shapur se 
încruntă, nemulţumit de ceea ce auzea, dar Artaban continuă 
netulburat. Are o cavalerie care nu este mai prejos de a noastră, 
iar infanteria este mai bună. Armata noastră nu este capabilă 
să-l învingă şi să ia înapoi ceea ce ţi-a luat atunci. 


79 


— Când îl voi învinge, va avea parte de o pedeapsă de zece 
ori mai grea decât aceea a împăratului său. 

— Nu mi se pare o idee prea bună, dacă-mi dai voie să-ţi 
spun. Odenatus este un mare luptător, dar, în plus, este foarte 
ambițios şi în privinţa asta îl întrece soţia sa, frumoasa Zainab. 
Gallienus este un om inteligent, dar are multe slăbiciuni. 
Informatorii mei mi-au spus că Zainab face presiuni asupra 
soţului său ca acesta să se separe de imperiu şi să-şi formeze 
un regat numai al său. 

— Dacă se va întâmpla aşa ceva, va trebui să cadă lao 
înţelegere cu noi. Caravanele care ajung la Palmyra, cetatea de 
bază a lui Odenatus şi a lui Zainab, trec prin teritoriul nostru. Nu 
le convine să se afle în conflict cu noi. Ai provocat imperiului 
roman cea mai mare umilinţă din toate timpurile. Nu cere prea 
mult norocului, stăpâne. Dacă Septimius Odenatus se va separa 
de Gallienus, aşa cum cred eu, imperiul romanilor va slăbi mult, 
iar el, de unul singur, nu va putea ajunge la măreţia Romei. Noi 
trebuie să ne urmărim interesele: atât timp cât în Apus vor fi 
destui amatori ca să cumpere mărfurile de preţ care vin din 
Orient, noi putem avea doar avantaje din aceasta. Regii simt 
nevoia să-şi dobândească gloria prin războaie şi bătălii, pentru a 
lăsa un nume bun urmaşilor, dar un bun ministru trebuie să se 
străduiască în permanenţă să dezvolte comerţul şi tot felul de 
schimburi ca să aducă peste tot în ţară bunăstarea şi fericirea. 

— Trebuie să mă gândesc la toate astea, răspunse regele, 
trebuie să reflectez. Intre timp, tu ai grijă să aduni toate 
informaţiile care ne-ar putea fi de folos. 

li făcu semn bărbierului să se apropie din nou şi să-i 
încreţească şuviţele bărbii cu fierul încins. 

Vizirul înţelese că era timpul să se retragă şi-i adresă 
întrebarea obişnuită: 

— Mai ai nevoie de mine, stăpâne? 

Shapur îi făcu semn cu mâna că putea să plece, dar vizirul 
încă mai zăbovea. 

— Ce este? îl întrebă regele. 

— Este ceva despre care nu mi-ai spus nimic şi eu n-am reuşit 
să aflu. Ar fi important pentru mine să ştiu. 

— La ce te referi? 


80 


— Gallienus s-a oferit să plătească vreo răscumpărare pentru 
tatăl său? 

Shapur îi făcu din nou semn bărbierului să se îndepărteze şi-l 
privi ţintă în ochi pe vizir. 

— Dar de ce vrei să ştii? întrebă el. 

— Din simplă curiozitate: sunt şi eu tată şi am fost cândva şi 
fiu. M-ar interesa să ştiu dacă puterea poate avea pentru cineva 
o asemenea importanţă încât să lase pe planul al doilea 
dragostea filială şi legăturile de sânge, în plus, mi s-a părut 
întotdeauna ciudat că vizirul nu era la curent cu eventuale 
tratative. Este o chestiune de stat care mă priveşte direct. 

Shapur îl privea în continuare drept în ochi pe ministrul său, 
cu o expresie greu de precizat. 

— Ar trebui să alung din preajma mea un vizir care crede că 
un suveran ar trebui să acţioneze în funcţie de nişte legături de 
sânge. Interesele cele mai înalte ale statului sunt cu mult 
deasupra intereselor personale de rudenie. 

— Eu nu sunt rege aşa că-mi pot permite să ţin seama de 
sentimente. 

Shapur nu reacţionă la afirmaţia ministrului său, dar spuse: 

— Da. Gallienus a oferit o răscumpărare. 

— Cât? 

— Nu a precizat nici o limită a sumei. 

— Şi tu i-ai dat vreun răspuns, maiestate? 

— Nu. 

— De ce? 

— Este o chestiune care mă priveşte doar pe mine. 

— l-ai comunicat lui Valerianus că fiul său era gata să ofere o 
răscumpărare? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că voiam ca bătrânul să aibă parte de tot ceea ce 
înseamnă suferinţă. Pentru un tată, un asemenea lucru este mai 
rău decât tortura. 

— Prin urmare, un suveran poate avea şi el sentimente. 

— Nu puteam exclude această ipoteză. 

— Înţeleg. Şi, într-un asemenea caz, suferinţa este mult mai 
mare. Şi acesta este tot un lucru personal? 


81 


— Da, răspunse regele. 

— Ai să-mi ierţi îndrăzneala de a te întreba despre ce este 
vorba? 

— Intreabă, dar n-ai să primeşti niciun răspuns. Artaban dădu 
din cap în semn de încuviinţare şi nu mai spuse nimic. 

— Acum poţi să pleci, îl expedie Shapur. 

Vizirul se înclină şi se retrase mergând cu spatele până la uşă, 
în timp ce regele regilor îşi lăsa din nou obrajii pe mâna 
bărbierului. 

Artaban ajunse în camerele sale şi se aşeză la masa de scris. 
Faptul că regele nu-i spusese nimic despre oferta de 
răscumpărare din partea lui Gallienus îl îngrijora destul de mult. 
Faptul că i se ascundeau nişte informaţii atât de importante 
putea avea o semnificaţie negativă pentru relaţiile sale cu 
suveranul şi pentru poziţia pe care o deţinea în stat. In teorie, ar 
fi trebuit ca în primul rând el să fi fost informat şi tot el să aibă 
în grijă tratativele. Rămase pe gânduri mult timp, reflectând mai 
ales asupra motivelor personale la care se referise regele în 
timpul discuţiei lor. Nu era obligat să-i spună că acţionase dintr- 
un asemenea motiv, ar fi putut pur şi simplu să nu răspundă. 
Poate că voia să-i dea de înţeles că, oricum, îl preţuia pe 
slujitorul său, dar că într-o asemenea chestiune fusese nevoit 
sau voise să acţioneze de unul singur. 

De când era vizir, nu se mai aflase într-o situaţie 
asemănătoare. Se hotărî să-l cheme pe cel mai bun informator 
al său: un eunuc nubian bătrân care îi era foarte credincios şi 
care de mulţi ani era confidentul reginei mamă, al regelui şi al 
multor personaje importante de la curte. Se numea Ardashir, 
dar poate că acesta era numele pe care-l primise la curtea 
regelui. Poate că nici el însuşi nu-şi mai ştia adevăratul nume. 

Ardashir sosi destul de repede, având în vedere proporţiile 
trupului său enorm, datorate atât faptului că era castrat, cât şi 
slăbiciunii sale pentru mâncărurile indiene pe care un bucătar 
din Taxila i le pregătea în fiecare zi cu mare grijă şi pricepere. 

— Ce mai faci? îl întâmpină vizirul imediat ce intră. 

Ardashir îşi şterse sudoarea de pe faţă, după care se aşeză pe 
un scaun, scoase dintr-un buzunar un evantai din pene de fazan 
şi începu să-şi facă vânt cu el. 


82 


— Ca un sărman bătrân, răspunse eunucul. Ce vrei să ştii, 
înălţimea ta? 

— Nu vreau vreo informaţie anume. Există ceva care îmi 
scapă şi aş vrea să aflu, dacă aş putea, ce anume mi se ascunde 
în palatul acesta şi de ce? 

— Despre ce este vorba? 

— Regele mi-a spus cu puţin timp în urmă că Gallienus, fiul 
împăratului roman, a făcut acum câtva timp o propunere de 
răscumpărare a tatălui său. Dar eu n-am fost înştiinţat despre 
aceasta. Regele a refuzat propunerea din motive personale pe 
care n-a vrut să mi le dezvăluie. Pe de altă parte, după câte ştiu, 
regele nu s-a întâlnit niciodată personal cu Gallienus şi nu cred 
că l-ar fi putut întâlnit pe Valerianus înainte de cursa pe care i-a 
întins-o la Edessa. Ştii ceva despre asta? 

— Nu. Dar instinctul îmi spune că la mijloc s-ar putea să fie o 
femeie. 

Artaban zâmbi. 

— Multă lume mi-a spus că eunucii cunosc cel mai bine 
tainele femeilor şi, dacă ar fi să mă iau după unele zvonuri, ei 
sunt şi cei mai buni amanti. 

Ardashir suspină. 

— Au trecut vremurile acelea, înălţimea ta, acum am 
îmbătrânit. Dar, desigur, atunci când ai suferit încă din copilărie 
o mutilare atât de crudă, ei bine, da, se creează o sensibilitate 
deosebită pe care femeile o apreciază foarte mult. Şi 
mângâierile pe care le oferim noi pot fi uneori mult mai plăcute 
decât împreunarea deseori brutală cu un mascul înfierbântat, 
care se comportă ca un armăsar la montă. Dar, revenind la 
subiectul discuţiei noastre, cu toată sinceritatea nu ştiu care ar 
putea fi aceste „motive personale” la care s-a referit regele. De 
aceea m-am gândit imediat la femei... într-un fel sau altul, 
femeile sunt amestecate întotdeauna în astfel de chestii. 

— Eşti sigur că nu ai în minte nimic care m-ar putea ajuta să 
înţeleg ceea ce se întâmplă? 

— Ar fi un zvon care circulă de câtva timp prin anumite 
grupuri de la curte... 

— Ce zvon? 


83 


— Că regele, în cursul unor tratative, ar fi văzut-o acum câţiva 
ani pe soţia lui Septimius Odenatus, generalul lui Valerianus 
care apără frontiera de la răsărit. Este o siriană pe nume Zainab, 
de o frumuseţe răpitoare. 

— Am mai auzit vorbindu-se astfel despre ea. 

— Este atât de fermecătoare, încât niciun bărbat care o vede 
nu poate rămâne indiferent. Cel puţin asta am auzit spunându- 
se. Din păcate, eu n-am văzut-o niciodată. 

— Şi ce are de-a face asta cu ceea ce te-am întrebat şi cu 
ceea ce mi-a spus regele? 

— Probabil, nimic. Dar este singurul element personal, ca să 
spun aşa, în care l-aş putea vedea amestecat pe regele regilor, 
strălucitorul Shapur, stăpânul nostru. 

Artaban privi în ochii eunucului, încercând să pătrundă dincolo 
de aluziile subtile din expresia informatorului său. 

Ardashir continuă pe un alt ton, ca unul care încearcă să 
explice un lucru foarte simplu cuiva cam încet la minte. 

— Să facem o presupunere, doar aşa, ca în joacă. Să ne 
închipuim că regele s-ar fi îndrăgostit şi că n-a reuşit să şi-o 
scoată din minte pe femeia aceea. Să ne închipuim că, atunci 
când a primit propunerea de răscumpărare din partea lui 
Gallienus, ar fi făcut o contrapropunere... 

— Zainab în locul unei sume de bani? 

— Ai grijă, nu este decât o presupunere. Tu ai spus-o, 
înălţimea ta, nu eu. Dar, dacă presupunem că ipoteza aceasta 
ar fi adevărată, multe socoteli se schimbă. Desigur, regele nu-i 
putea face o asemenea propunere direct lui Odenatus care, cu 
puţin timp înainte, îl lăsase fără prada de război şi fără mare 
parte din harem, printr-un atac surprinzător. Dar putea să i-o 
facă lui Gallienus, pentru ca acesta să-l oblige pe general să-şi 
cedeze soţia ca despăgubire pentru ofensa adusă regelui 
persan. Ar fi fost o înţelegere sortită să rămână un secret al 
celor doi împărați: Valerianus în schimbul frumoasei Zainab. 

— Dacă aşa ar fi stat lucrurile, răspunse Artaban, Gallienus n- 
ar fi fost în stare să-i impună lui Odenatus să-şi cedeze soţia lui 
Shapur, iar tratativele pentru răscumpărarea lui Valerianus s-ar 
fi împotmolit. 


84 


— Să nu uităm că ipoteza aceasta este cu totul fantastică, 
preciză Ardashir. Ştii cum suntem noi, eunucii, mereu atraşi de 
marile poveşti de iubire, tocmai pentru că aceste experienţe 
atât de frumoase, dar, în acelaşi timp, îngrozitoare nouă ne-au 
fost refuzate. Îşi încheie cuvintele oftând din greu. 

— E limpede, răspunse vizirul. Doar o ipoteză fantastică şi 
câteva bârfe de palat. O să le tratez ca atare. Dar trebuie să 
înţelegi, dragă prietene, că, în poziţia mea, trebuie să iau în 
considerare totul, chiar şi ciripitul păsărelelor şi foşnetul vântului 
prin grădinile regale. 

— Ai întru totul dreptate, răspunse eunucul, şi, în orice caz, 
pentru mine a fost o mare plăcere să schimb câteva cuvinte cu 
tine, înălţimea ta. Nu uita că-ţi stau întotdeauna la dispoziţie. 

Se salutară sărutându-se pe amândoi obrajii şi eunucul porni 
către uşă cu şuncile tremurându-i pe trupul enorm la fiecare 
pas. 

Artaban oftă - probabil că eunucul Ardashir îi dăduse cea mai 
corectă interpretare a celor petrecute. Şi uite că îşi găsea o 
explicaţie şi tăcerea lui Shapur: regele nu ar fi vrut nici în ruptul 
capului să recunoască, fie şi în faţa unui credincios ministru de- 
al său, că era obsedat de o femeie şi că amesteca chestiuni de 
primă importanţă ale statului cu o patimă tulbure care-l privea 
numai pe el. În orice caz, se simţea mult mai bine după ce 
aflase toate acestea. Nu era vorba despre o lipsă de încredere a 
suveranului în el, ci de un fel de ruşine sau de discreţie care nu 
aveau de ce să-l îngrijoreze. Sufletul i se mai uşurase şi era 
parcă mai sigur pe el acum, după ce primise, fie chiar şi sub 
formă de aluzii - şi nici nu se putea altfel - informaţia adevărată 
despre răscumpărarea eşuată a lui Valerianus. 

Se rezemă de spătarul scaunului şi se bucură de câteva clipe 
de linişte, apoi luă documentele pe care i le pregătise harnicul 
său secretar şi începu să citească scrisorile, făcând din când în 
când însemnări în josul paginilor pentru întocmirea unui 
răspuns. Se întrerupse la ora prânzului ca să mănânce în grabă 
ceva, după care lucră în linişte mai multe ore. Abia când văzu că 
lumina care intra pe fereastră începea să pălească, îşi dădu 
seama că soarele era pe cale să apună şi se apropia ora de cină. 


85 


Peste puţin timp, servitorul avea să intre în biroul său ca să-l 
anunţe că masa era gata, iar secretarul se pregătea să-i 
reamintească numele musafirilor şi motivele pentru care 
fuseseră invitaţi la cină. 

În loc de toate acestea, apăru una dintre gărzile imperiale 
năvălind în birou fără să bată măcar la uşă. 

— Te cheamă regele. 

Vizirul porni în grabă pe coridor şi ajunse gâfâind în sala de 
audienţe unde îl aştepta Shapur. Suveranul se întoarse brusc 
spre el şi lui Artaban îi fu suficientă o clipă ca să-şi dea seama 
că regele era mânios şi că o parte din furia aceea avea să se 
reverse şi asupra lui. 

— Dispăruţi! strigă regele. S-au făcut nevăzuţi şi nimeni nu 
ştie nimic! 

— lartă-mă, stăpâne, dar cine a dispărut? 

— Romanii! Blestemaţii ăia au evadat şi nimeni nu reuşeşte 
să le dea de urmă! Cum se poate aşa ceva? 

— Nu pot să înţeleg... dar nu s-a anunţat că Valerianus a 
murit? 

Shapur încercă să-şi mai domolească furia şi se întoarse către 
un bărbat pe care Artaban îl observă abia atunci, făcându-i 
semn să vorbească. 

Omul ieşi din umbra în care se aflase până atunci şi explică: 

— Sigur că a murit, dar cu el erau zece oameni şi aceştia au 
dispărut. Un detaşament de cavalerie a intrat în tabără bănuind 
că se întâmplase ceva după tăcerea neobişnuită care se 
aşternuse acolo şi i-a găsit pe cei mai mulţi dintre prizonieri 
încuiaţi cu cheia, claie peste grămadă într-o baracă, dar cei zece 
romani nu erau nicăieri şi lipseau şi armele lor care se păstrau în 
magazia de arme. l-am căutat peste tot, dar n-am reuşit să-i 
găsim. N-am dat peste nici o urmă de-a lor. Impreună cu ei a 
dispărut şi un prizonier bătrân care îi mai ajuta pe 
supraveghetori dat fiind că era cel mai vechi din punctul acela 
de lucru. 

Artaban se apropie de el. 

— Dar paznicii înarmaţi ce făceau? 

— Morți. Ucişi. 


86 


— Prizonierii au reuşit în vreun fel să pună mâna pe arme, i- 
au ucis pe supraveghetori şi au fugit: unde este misterul? 
întrebă Artaban. 

— Supraveghetorii erau vreo treizeci, bine înarmaţi şi bine 
hrăniţi. Ei erau zece, sleiţi de puteri, înfometați. 

Nici nu mai arătau ca nişte fiinţe omeneşti. Şi, în plus, în 
fortificațiile exterioare ale taberei se aflau mai bine de trei sute 
de oameni călări care ţineau sub observaţie toate căile de 
acces. Cu toate acestea, nimeni nu a văzut nimic. 

— Eu nu cred în minuni, spuse Artaban. Au ieşit de acolo pe 
undeva şi mai bine ar fi să-i găsiţi pentru că, altfel, comandantul 
taberei va suporta consecinţele. 

— Şeful paznicilor a fost găsit printre cei ucişi, explică solul, 
dar comandantul garnizoanei din fortificaţii a ordonat ca fugarii 
să fie căutaţi peste tot. A cerut întăriri de la garnizoanele vecine 
şi cercetează acum fiecare palmă de pământ. Zona aceea este 
în mare parte lipsită de vegetaţie şi secetoasă. Nu au prea 
multe locuri în care să se ascundă. O să-i găsim, stăpâne. 
Comandantul nostru este convins că toate aceste căutări vor da 
roade, în orice caz, voia ca regele, stăpânul nostru, să ştie că el 
nu are nici o vină pentru evadarea aceasta, ci acela care 
răspundea de paza din tabără... probabil că nu a luat în seamă 
capacitatea de rezistenţă a romanilor prizonieri. S-ar putea chiar 
ca la ora asta să fi fost deja prinşi. Am plecat din Aus Daiwa 
îndată ce ne-am dat seama de evadare şi mi-au trebuit zece zile 
ca să ajung până aici. Nu m-ar mira ca dintr-un moment în altul 
să sosească un alt mesager care să anunţe capturarea fugarilor. 

Vânăt de furie, Shapur nu mai scotea nici o vorbă: era 
limpede că vizirul era acela care trebuia să rezolve o asemenea 
afacere spinoasă. 

Artaban îi făcu semn solului să-l urmeze. 

— Stăpânul nostru a fost deja prea mult deranjat de 
obrăznicia ta. Vino cu mine; o să vedem dacă putem înţelege 
ceva din toate bazaconiile pe care mi le-ai înşirat. 

Dar mesagerul nu se grăbea să se mişte din loc şi Shapur îi 
porunci să se apropie din nou. 

— Ce mai este? Nu mă face să-mi pierd răbdarea! 


87 


— Stăpâne, din păcate trebuie să-ţi mai dau şi o altă veste 
proastă: şi musafirul cu ochii alungiţi a fugit. 

— Ceee? 

Omul îi răspunse tremurând. 

— Cam în aceeaşi perioadă. Ceruse să viziteze o mănăstire 
zoroastriană şi a fost condus acolo, dar după aceea a dispărut. 
Preoţii n-au putut să ne spună nimic şi gărzile şi-au dat seama 
de dispariţia sa abia atunci când era prea târziu. Am dat alarma 
în toate garnizoanele noastre de aici până la Ocean. Nu va 
putea să fugă. i 

Shapur părea să nu mai aibă nici măcar forța de a se înfuria. li 
făcu semn solului să tacă şi-l chemă mai aproape de el pe 
Artaban, spunându-i cu glas scăzut: 

— Trimite cât se poate de repede câţiva curieri care să-l pună 
în gardă pe prietenul nostru să fie atent pentru că oaspetele 
nostru a fugit şi s-ar putea să-şi facă apariţia exact când se 
aşteaptă mai puţin. Comunică-i că a fost cu siguranţă un 
complot ca să-i uşureze fuga şi trebuie să-şi ia toate măsurile de 
siguranţă. Asigură-l de sprijinul nostru total în căutarea fugarului 
şi că vom face tot posibilul să-l capturăm şi să facem tot ce 
trebuie. Nu ne putem permite să pierdem prietenia lui. Cu el şi 
cu guvernul lui va trebui să tratăm în următorii ani pentru 
înţelegeri comerciale de o valoare inestimabilă. 

— Fii liniştit, stăpâne, mesajul tău va ajunge la destinaţie 
înainte de orice altceva. 

— Mă bazez pe tine, răspunse regele, eşti singurul în care pot 
avea încredere... Cum merg lucrările la Persepolis? 

— Bine, maiestate, sunt pe terminate. O să vezi ce minunăţie 
a ieşit: un basorelief uriaş în care este înfăţişat Valerianus în 
genunchi, cerând îndurare maiestăţii tale care eşti călare şi plin 
de măreție. Dedesubt se va afla inscripţia cu toate succesele 
tale, în persană, în limba părţilor şi în greceşte. 

— Foarte bine, acum du-te: n-avem timp de pierdut. 

Artaban făcu o plecăciune adâncă în faţa lui, îl luă de braţ pe 
mesager şi ieşi din încăpere. 

Îndată ce ajunseră pe coridor, îl împinse cu toată forţa pe sol 
într-un perete şi-i şuieră printre dinţi: 


88 


— Vreau să ştiu tot adevărul, altfel nu mai ieşi viu din palatul 
asta. 

Omul îşi lăsă privirea în jos şi îngăimă: 

— Am plecat încoace după două zile de căutări neîntrerupte 
pe o rază de şapte parasanghe, adică mai mult de douăzeci de 
mile în jurul taberei de la Aus Daiwa. 

— Şapte parasanghe? Nu puteau face atâta drum în două zile, 
în starea în care erau. 

— Unele patrule au ajuns chiar mai departe, dar n-au dat de 
nimeni, de nici o urmă, de niciun semn. 

— Atunci, înseamnă că au dispărut undeva în aer cum a spus 
regele. 

— Nu ştiu ce să zic, înălţimea ta. Am răsturnat fiecare piatră 
şi am percheziţionat toate caravanele, dar nu le-am dat de 
urmă. Oamenii din cercul al doilea de supraveghere nu şi-au 
părăsit niciodată posturile de pază şi n-au văzut trecând nici o 
fiinţă vie. 

Vizirul îi dădu drumul din strânsoare şi-i porunci să-l urmeze 
în biroul său. 

— Dacă nu-i găsiţi la depărtarea aceea, înseamnă că trebuie 
să căutaţi mai pe-aproape. Ai înţeles ce-am spus? 

— Ce vrei să spui, înălţimea ta? Am cercetat terenul palmă cu 
palmă. 

— l-aţi interogat pe ceilalţi prizonieri? 

— Da. Au spus că romanii i-au zăvorât în baracă şi că nu au 
nici cea mai mică idee încotro ar fi putut s-o ia. 

— Fii atent acum la mine, dacă nu vrei să sfârşeşti într-o 
ţeapă. Întoarce-te în tabără şi spune-le să percheziţioneze din 
nou barăcile, la suprafaţă şi dedesubt, galeriile şi puţurile minei, 
nu se poate să fi dispărut aşa, din senin. Poate că stau ascunşi 
pe aproape şi aşteaptă ca voi să nu-i mai căutaţi ca să se poată 
pune din nou în mişcare. Găsiţi-i şi aduceţi-i la mine, ai înţeles? 

— Da, înălţimea ta. 

— Şi dă-mi cât mai repede veşti despre oaspetele acela cu 
ochii iscoditori, în caz că reuşiţi să-i daţi de urmă, pentru că şi 
eu trebuie să dau socoteală stăpânului despre toate astea. 

— Prea bine, înălţime. 


89 


— Pleacă de îndată şi trimite-mi cât de curând veşti atât 
despre romani, cât şi despre celălalt. 

— Aşa am să fac, înălţime, bâigui trimisul, tremurând ca 
varga. 

— Atunci, nu mai sta, ia-o din loc. Nu mai pierde timpul. 

Omul se îndepărtă în grabă. La puţin timp după aceea, de la 
balconul apartamentului său personal, vizirul îl văzu ieşind în 
galop pe poarta de sud a palatului şi dispărând într-un nor de 
praf. 

Indată după aceea, vizirul îl chemă în biroul său pe cel care 
răspundea de curieri şi-i încredinţă un mesaj care trebuia să 
ajungă la destinaţie iute ca vântul. 


90 


[:-) 


Metellus aşteptă ca tovarăşii săi să se întoarcă aducând 
proviziile aşteptate şi peste fundul prăpastiei să se lase 
întunericul, ca să mai lărgească spărtura făcută în peretele 
minei, după care se încumetă să iasă afară. 

Îşi ridică privirile către cer şi văzu sclipind stelele, văzu Calea 
Laptelui traversând câmpul său vizual strâmt dintre pereţii 
văgăunii, asemenea unei punți de lumină, şi simţi cum lacrimile 
izvorâte parcă din suflet îi scăldau obrajii, iar plămânii i se 
umpleau cu nesaţ ca şi cum ar fi fost prima respiraţie a vieţii 
sale, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. 

Se aplecă ca să-şi afunde palmele în nisipul uscat dintre 
bolovanii rotunjiţi de apa şi de vântul nenumăratelor anotimpuri, 
inspiră parfumul unei tufe de izmă şi mângâie florile mici ale 
unui scaiete care se înfiripase într-o crăpătură a stâncii. Avea 
senzaţia minunată că vedea şi pipăia lumea pentru prima oară. 

Suferințele înspăimântătoare pe care le îndurase în ultima 
vreme, pierderea soţiei, despărţirea de fiul său, moartea 
soldaţilor săi şi a împăratului: totul părea acum departe şi peste 
întreaga lui fiinţă plutea mireasma libertăţii. Işi dădea seama că 
viaţa îi aparţinea din nou şi că va face totul de acum înainte ca 
să şi-o apere. Simţea o energie şi o încredere în sine de 
neînvins; după o asemenea minune, în adâncul sufletului era 
sigur că putea înfrunta orice încercare a vieţii, că putea imprima 
evenimentelor toată forţa credinţei sale, a hotărârii sale de 
neclintit. 

Pe fundul prăpastiei nu se simţea duhoarea cadavrelor, aşa 
cum se aşteptase, pentru că natura, cu forţa ei mereu 
schimbătoare şi atotputernică, făcuse să dispară corpurile celor 
morţi, transferase substanţa lor în alte substanţe, în alte forme 
de existenţă: animale sălbatice, soarele, vântul, pulberea... 
Putea zări la oarecare distanţă, în lumina slabă, care abia 
pătrundea de sus printre pereţii de calcar, petele albe ale 


91 


osemintelor risipite pe jos. Schelete ale atâtor nefericiţi, oase 
ale tovarăşilor săi veniţi să moară în locuri atât de îndepărtate şi 
de pustii. 

Acele prime clipe de libertate redobândită fură atât de 
îmbătătoare, încât Metellus pierdu noţiunea timpului şi când 
simţi pe umăr mâna lui Quadratus i se păru că se trezeşte dintr- 
un vis. 

— Comandante... 

Se întoarse ca să-şi privească oamenii: erau zdrenţăroşi, slabi, 
purtând pe trupuri şi în suflete semnele unei captivităţi 
neomeneşti, dar în privirile lor strălucea o lumină magică, 
aproape nebunească, în stare să treacă dincolo de bezna nopţii. 
Lumina victoriei asupra morţii, asupra tenebrelor, asupra 
disperării. 

Îi îmbrăţişă pe rând, privindu-i în ochii plini de lacrimi 
emoţionate şi fiecare îmbrăţişare fu marcată de zăngănitul 
platoşelor care se ciocneau, al fierului lovit de fier. Era 
îmbrăţişarea unor soldaţi gata oricând să moară, gata să facă 
totul pentru că înduraseră tot ce se putea îndura. 

Dar în clipa următoare, Metellus îşi dădu seama că lăsându-se 
prea mult legănaţi de bucuria aceea de nedescris riscau să 
piardă ceea ce cuceriseră cu atâta greutate. 

— Trebuie să mascăm acum spărtura pe care am făcut-o în 
peretele galeriei. Tu, Publius, care eşti cel mai subţirel, te vei 
duce înăuntru şi vei închide trecerea, lăsând doar locul neapărat 
necesar ca să poţi ieşi din nou. Restul îl vom face de aici. Dar, 
până atunci, să mâncăm şi să bem apă pentru că trebuie să ne 
recăpătăm forţele. 

— Luaţi-o încet, le spuse Martian, nu mai suntem obişnuiţi să 
mâncăm pe săturate. Poate fi periculos să-ţi umpli prea tare 
stomacul. O dată, pe când ne aflam în Pannonia, am eliberat pe 
unul de-ai noştri care căzuse prizonier şi fusese hrănit timp de 
trei luni doar cu sfeclă crudă. A mâncat cu lăcomie o pâine 
întreagă cu carne sărată de porc. După puţin timp era mort. 
Mestecaţi încet până când dumicatul se transformă într-o pastă 
şi abia după aceea înghiţiţi. Beţi apă cu înghiţituri mici. Îndată 
ce simţiţi că v-aţi săturat, opriţi-vă. O vreme va trebui să 
mâncaţi mai puţin şi mai des. Dacă o să faceţi cum vă spun o să 


92 


vă salvaţi pielea şi o să vă înzdrăveniţi. Dacă o să vă lăsaţi duşi 
de pofta pentru o mâncare aşa de bună, o să muriti. 

Uxal împărţi proviziile pe care le luase din cămările taberei: 
pâine de orz, legume, nuci. Şi apă, multă apă. 

Publius se puse pe treabă imediat şi camuflă perfect spărtura 
atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară, dând dovadă de o pricepere 
deosebită, după care continuă să netezească suprafaţa 
interioară cu argilă, lucrând numai cu palmele, până când nu 
mai rămase decât o mică deschizătură suficientă doar ca să-şi 
scoată braţul de acolo; după aceea, închise şi această ultimă 
gaură cu o piatră care se potrivi perfect. Făcuse parte mulţi ani 
din echipele de murarii şi-şi păstrase îndemânarea pentru astfel 
de lucruri. 

După aceea se aşezară la sfat. Metellus îi spuse lui Uxal, 
singurul care cunoştea întrucâtva locurile acelea: 

— iți datorăm libertatea, Uxal, şi acum depindem în 
continuare tot de tine. Ce ar trebui să facem, încotro ne-am 
putea îndrepta? 

Uxal le răspunse cu o nuanţă de mândrie în glas, conştient de 
rolul de călăuză pe care-l avea în momentele acelea pentru 
grupul de fugari. 

— Sfatul meu este să nu ne mişcăm de aici. 

— Cum asta? 

— Exact aşa cum v-am spus. Pentru o vreme, vor trimite toţi 
oamenii pe care îi au ca să ne vâneze peste tot, pe toate 
potecile şi drumurile. Vor percheziţiona fiecare caravană, vor 
scotoci prin toate popasurile pentru caravane pe o rază de mai 
multe mile. Când se vor convinge că nu ne pot găsi la o distanţă 
atât de mare, vor căuta din nou prin apropiere, dar va fi greu să 
le treacă prin minte să ne caute pe sub pământ şi chiar dacă ar 
face-o, n-ar găsi nimic. Abia atunci o să ne mişcăm din loc ca să 
ne îndepărtăm cât de mult vom putea. M-aţi înţeles? 

— Te-am înţeles foarte bine. Dar crezi că planul tău o să 
meargă? 

— Avem de ales? 

— Nu, cred că nu. 


93 


— Locul ăsta este destul de sigur pentru că ei îl consideră 
spurcat şi se tem să intre aici. În plus, o să avem posibilitatea să 
ne refacem forţele ca să putem porni la un dram lung şi greu. 

— Şi armele? întrebă Balbo. Ce facem cu ele? 

— Primul gând ar fi să le ascundem, să le lăsăm aici, dar nu 
cred că este cea mai bună soluţie. Un grup de bărbaţi înarmaţi 
impune respect şi are întotdeauna posibilitatea de a negocia sau 
de a face ceea ce doreşte; uneori îşi poate pune forţa în 
serviciul altcuiva, de exemplu, ca escortă. Asta, bineînţeles, în 
situaţii favorabile. 

— Eu nu văd să existe situaţii favorabile pentru noi pe o rază 
de cel puţin zece mile, comentă Antoninus, dar armurile se pot 
desface în bucăţi; de exemplu pieptarele din zale nu ocupă 
spaţiu dacă sunt bine împăturite. Ar trebui să lăsăm aici doar 
scuturile. Sunt prea incomode. 

— Bine, atunci aşa să facem, propuse Balbo, dacă suntem cu 
toţii de acord. 

— Când vom fi în măsură să pornim la drum, continuă Uxal, 
vom avea nevoie de câteva animale de povară. Nu prea departe 
de aici este o baltă care nu seacă aproape niciodată şi este locul 
unde se adapă câţiva măgari sălbatici. Am văzut locul acela de 
la înălţime, când veneam aici ca să arunc gunoaiele. Am putea 
pune o capcană şi astfel facem rost de nişte mijloace de 
transport tocmai bune pentru noi, pentru provizii şi pentru arme. 

Metellus se întoarse către Septimius şi Lucianus. 

— Voi eraţi cândva nişte vânători buni, dacă îmi amintesc eu 
bine. Aţi putea să vă ocupați voi de capcane şi de prinderea 
măgarilor. 

Cei doi încuviinţară. 

— Va fi suficient să-i ţinem legaţi câteva zile şi să le dăm de 
mâncare iarba asta, aşa puţină, care se găseşte pe aici. O să 
vină după noi ca nişte mieluşei. Frânghii putem împleti din 
fibrele plantei ăsteia care creşte printre bolovani. 

Metellus îi făcu un semn lui Antoninus care făcuse parte din 
corpul de fabri, fierarii pricepuţi la aşa ceva, şi oşteanul 
încuviinţă dând din cap. 

— După aceea? întrebă el din nou. 


94 


— Vom începe să coborâm pe firul acestei prăpăstii, continuă 
Uxal, până când vom găsi un firicel de apă şi vom merge mai 
departe până ce această prăpastie uscată se va transforma într- 
un pârâu şi, după aceea, într-un torent; vom continua până când 
acesta se va vărsa în alt curs de apă. Va fi un marş obositor, 
dar, cel puţin, vom fi feriţi vederii şi vom urma un parcurs de-a 
lungul căruia soldaţii persani călări nu ne vor putea urmări. 
Dacă nu mă înşel, la apus de aici curge fluviul Khaboras, care 
izvorăşte dintr-o oază foarte frumoasă; acolo ne vom putea 
ascunde mai uşor sau ne vom găsi un angajament ca gărzi de 
protecţie pentru vreo caravană. Caravanele ajung peste tot, 
până în inima Asiei. Dacă vom reuşi să facem un marş de o zi 
plecând din oază, am avea posibilitatea de a porni cu o barcă pe 
râu şi am ajunge astfel pe malul oceanului. Acolo, cred că ne 
vom afla, în sfârşit, în siguranţă şi fiecare va putea merge 
încotro va voi. 

— Cum te-am putea răsplăti pentru tot ceea ce faci pentru 
noi? îl întrebă Metellus. ` 

— Sunt răsplătit încă de pe acum. In timp ce vorbim, sunt un 
om liber, respir aerul curat al unei seri minunate, am în jurul 
meu numai prieteni. Chiar dacă asta ar fi ultima mea noapte, aş 
zice că a meritat. Dar mai ai răbdare cu mulţumirile. Se mai pot 
întâmpla multe în drumul de aici până la malul oceanului. 

— Ai dreptate, spuse Quadratus, dar este exact aşa cum spui 
tu: în orice caz, a meritat osteneala. Abia acum îmi dau seama 
că a muri ca oameni liberi este la fel de important ca a trăi. 

— Este de la sine înţeles, continuă Uxal, că va trebui să facem 
totul noaptea. Ziua, orice urmă, orice semn, vor dispărea. Cel 
mai mic amănunt ne-ar putea da de gol. Dacă s-ar întâmpla aşa, 
nu ne va mai rămâne, într-adevăr, altă soluţie decât moartea şi, 
dacă am ajunge într-o astfel de situaţie, trebuie să-mi făgăduiţi 
că prima lovitură de sabie mă va atinge pe mine. Dacă m-ar 
prinde viu, aş avea parte de chinuri înspăimântătoare. 

Metellus îi întinse mâna. 

— Ai cuvântul unui ofiţer roman. Valorează mai mult decât un 
jurământ. 

— Bun. Să căutăm acum un adăpost pentru a sta acolo în 
timpul zilei. Doi dintre voi să plece în susul văii, doi în josul ei. 


95 


Primul care găseşte un loc potrivit se va întoarce ca să ne 
anunţe. Nu faceţi zgomot, încercaţi chiar să respiraţi cu grijă. 
Dacă ne descoperă, suntem pierduţi. 

Metellus îi trimise pe Quadratus şi pe Antoninus în josul văii, 
pe Balbo şi pe Septimius în partea opusă. 

Septimius fu primul care descoperi o ascunzătoare în stâncă, 
ferită vederii şi bine camuflată de o lespede mare de calcar. 

— Pe când eram copil, spuse el, în petreceam primăvara în 
munţi, la unchiul meu. Şi îmi plăcea să umblu prin peşteri. Nu-mi 
scăpa niciuna. Hai, veniţi, este un loc foarte bun şi o să încăpem 
cu toţii. 

Ceilalţi îl urmară în tăcere, ca nişte umbre, strecurându-se 
unul câte unul prin crăpătura care servea drept intrare în grotă. 
Pe jos, nisipul era uscat, aşa că se întinseră cu toţii ca să se 
odihnească după încordarea evadării, epuizați de eforturile pe 
care le făcuseră, de emoţiile prin care trecuseră în ultimele ore. 
Metellus făcu de pază primul, avându-l alături pe Uxal care voia 
să-i ţină tovărăşie. 

— Ce-i cu tine, n-ai încredere? îl întrebă Metellus. Ai idee de 
câte ori am făcut de pază în legiunea mea? 

— În legiune erai sănătos, bine hrănit şi în putere. Aici ai ajuns 
ca o zdreanţă şi ai neapărat nevoie de odihnă. Dacă ai rămâne 
singur, ai putea adormi în mai puţin de o oră. 

— Tu nu? 

— Bătrânii dorm mai puţin. Lor le place mai degrabă să stea 
la taifas. Este o noapte tare frumoasă, comandante Aquila. 
Acesta este numele tău de familie, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Să fiu al naibii dacă nu este un nume potrivit pentru un 
soldat. Cu un asemenea nume nu puteai deveni altceva decât 
un om al armelor. 

— Pe la noi se spune nomen est omen: în nume îţi este scris 
destinul. 

Uxal schimbă vorba şi îşi îndreptă din nou privirile către cer. 

— Câte stele... ce minunăţie... Şi totuşi, este acelaşi cer pe 
care-l aveam deasupra capului şi în tabără. 


96 


— Dar cine-l mai vedea? Când ne întorceam din mină eram 
atât de obosiţi că ne prăbuşeam îndată după ce mâneam zeama 
aceea împuţită. 

Uxal privi atent la un schelet care se zărea între doi bolovani. 

— Cine o fi ăla de acolo? 

— Ce importanţă mai are? Unul dintre cei mulţi care au murit 
în infernul ăsta. 

— Acum, însă, suferinţele lui s-au sfârşit. Şi uite-l ce vesel 
este, râde cu toţi dinţii la vedere. Râde poate de noi care ne 
zbatem, suntem îngrijoraţi, născocim o mulţime de şiretlicuri ca 
să mai prelungim cu câteva respiraţii sărmana noastră viaţă. El 
ştie că fiecare este dator cu o moarte şi că nu are niciun rost să 
ne mai agităm atât. De aceea râde. Nu crezi? 

— S-ar putea. Dar nu are dreptate. Nu există nici o clipă a 
vieţii noastre care să nu merite s-o trăieşti. Chiar şi atunci când 
mă aflam în cea mai neagră mizerie, faptul că mă aflam în viaţă 
era cel mai important pentru mine, faptul că-mi vedeam 
prietenii, că vedeam mijind zorii şi murind amurgurile, că 
auzeam cântând păsărelele sau şacalii urlând prin bezna nopţii. 
Şi mai este şi speranţa. Speranţa nu moare niciodată. De 
exemplu, de a-mi revedea fiul. 

— Aşa este, fiul tău... 

— Peste zece zile o să fie ziua lui de naştere. Dacă aş fi acolo, 
aş da o mare petrecere pentru asta. l-aş face cadou o platoşă 
micuță făcută de un meşter iscusit şi o mantie de tribun militar. 
Numai la aşa ceva era cu gândul! Copil bun. Invaţă, îşi respectă 
învățătorii, este inteligent şi sensibil. Când mă întorceam seara 
de la punctul de comandă, îmi ieşea alergând în întâmpinare, îşi 
desfăcea sabia de la cingătoare, mă ajuta să-mi scot pulparele. 
Imi aducea ştergare curate ca să fac baie şi stătea aşezat pe 
marginea căzii trăncănind şi punându-şi o sumedenie de 
întrebări. 

Uxal oftă. 

— Ei, trebuie să fie tare frumos să ai copii. 

— Dacă ai norocul ăsta, aşa este. Tu n-ai avut niciodată copii? 

— Cum puteam? Ca să ai copii, este nevoie de o soţie. Cine 
putea lua pe unul ca mine? Mă întreb uneori cum ar fi arătat 
dacă i-aş fi avut. Al tău, de exemplu, cum arată? 


97 


— Este un copil frumos, spuse Metellus. Are ochi negri şi 
limpezi ca ai mamei lui şi o piele netedă, de o culoare frumoasă, 
aurie. 

— Dar cu tine nu seamănă deloc? 

— Oh, sigur, cred că da. La caracter, la mişcări, până şi în 
felul în care merge. 

— O să ajungi din nou lângă el, spuse Uxal, sunt sigur de asta. 

Metellus nu mai spuse nimic. Lăsă capul în jos şi tăcu o 
vreme. 

În clipa aceea se auziră nişte zgomote, nechezat de cai, 
ordine. Cei doi priviră unul la altul cu o expresie îngrijorată. 

Dar, după câteva clipe, Uxal chicoti cu gura lui ştirbă. 

— Nu ştiu unde să ne caute, hi hi hi! 

— Linişte! îl mustră Metellus. Vrei să ne audă? 

— Stai liniştit. Nu ştiu încotro s-o ia. Şi ştii de ce? Pentru că 
sunt siguri că de la nivelul al treilea nimeni nu a mai ieşit viu. lar 
noi am şters-o tocmai pe acolo. La ora asta scotocesc peste tot, 
prin barăci, la gunoi, în fânare, îi percheziţionează unul câte 
unul pe toţi prizonierii, o să-i pună să se dezbrace şi să defileze 
goi prin faţa supraveghetorilor. Am văzut mai demult o scenă 
dintr-asta. Uite acolo! spuse el pe neaşteptate. Au trecut pe 
malul celălalt al prăpastiei. Şi-i arătă nişte lumini care se mişcau 
pe marginea văgăunii, în partea opusă taberei. Ca să ajungă 
acolo au fost nevoiţi să facă un ocol foarte lung. Am auzit că 
dincolo de prăpastia asta nu se poate trece multe mile la deal şi 
la vale; de aceea au construit tabăra în locul acesta. 

După o vreme, călăreţii care se vedeau trecând prin noapte 
fură înghiţiţi de bezna de nepătruns. Metellus privi poziţia 
stelelor şi spuse: 

— Este vremea schimbului al doilea de pază. Mă duc să-l 
trezesc pe Quadratus. Ar trebui să aţipeşti şi tu un pic. 

Când se putu culca şi el pe nisipul uscat, în aerul călduţ al 
grotei, se simţi împăcat cu el însuşi şi cu natura care-l înconjura 
şi-l proteja în colţişorul acela de sub stâncă. Nu dormi mult, dar 
somnul fu adânc şi odihnitor. 

Îl treziră razele soarelui şi vocea lui Uxal. 

— Ne bărbierim, comandante? 

— Ceee? 


98 


Bătrânul se afla deja în faţa lui cu un castronaş cu apă, un 
pămătuf, foarfeci şi un brici. 

— Dar de unde ai luat chestiile astea? 

— Când m-am întors în tabără ca să iau provizii şi apă, am 
văzut că prin magazie erau şi alte lucruri, aşa că m-am servit cu 
ce am apucat. In halul în care arătaţi se vede de la poştă că 
sunteţi nişte prizonieri evadați. Obrajii bine raşi o să vă facă să 
arătaţi ca nişte oameni de vază. 

Metellus se supuse de bunăvoie torturii lui Uxal care îi scrijeli 
obrajii cu un brici departe de a fi în zilele lui cele mai bune şi cu 
nişte foarfeci care probabil că fuseseră folosite la tunsul oilor. 
Cu toate acestea şi cu Uxal în frunte, cu toţii fură de acord cu o 
asemenea operaţiune, aşa că se aşezară disciplinaţi la coadă ca 
să se radă. Acel ritual simplu al unei vieţi civilizate îi făcea să se 
simtă oarecum reveniţi în viaţa normală de dinainte, părea un 
fel de prevestire a unei întoarceri apropiate la o viaţă obişnuită. 

XXX 

Hrana fu porţionată în perspectiva şederii în grotă şi a lungii 
călătorii care-i aştepta, dar Publius şi Lucianus, care luptaseră în 
campaniile din Palestina şi din Arabia, descoperiră în scurt timp 
nişte plante cu rădăcini care aveau gust de alune şi erau foarte 
hrănitoare. La lăsarea întunericului ieşeau să le culeagă, după 
ce-şi mânjeau cu praf corpul pentru a fi cât mai puţin vizibili. 

Mai greu le fu să captureze măgarii sălbatici. Mai întâi 
împletiră funii din fibrele unei plante, apoi, după ce făcură laţuri, 
pregătiră capcanele şi fură nevoiţi să sacrifice multe dintre 
plantele delicioase cu care se hrăneau, punându-le ca momeală 
pentru animale. 

În trei zile prinseră doar trei măgari, două femele şi un 
mascul, care fură duşi, cu toate că erau îndărătnici şi dădeau 
mereu din copite, la grota care servea de adăpost micului grup. 
Acolo fură obişnuiţi cu prezenţa oamenilor şi începură să 
primească hrana din mâinile celor care îi capturaseră. Din 
acelaşi fibre din care făcuseră frânghiile pentru măgari 
confecţionară şi câteva rogojini pe care puteau la început să 
doarmă, dar mai târziu aveau să le folosească şi în multe alte 
scopuri. 


99 


Într-o zi, Metellus şi Antoninus căutară o posibilitate de a se 
căţăra pe peretele prăpastiei şi, sub acoperirea întunericului 
nopţii, reuşiră să ajungă sus, într-un loc de unde puteau observa 
ce se petrecea în tabăra de la Aus Daiwa. Era o adevărată 
forfotă a patrulelor care veneau şi plecau fără încetare. Semnale 
luminoase se vedeau pâlpâind pe vastele întinderi ale 
deşertului, în toate direcţiile, până la orizont. Persanii nu se 
resemnaseră, încă îi mai căutau. 

Se hotărâră să mai aştepte încă două zile înainte de a pleca, 
pentru că mai erau două nopţi de lună plină, după care urmau 
altele cu întuneric deplin. 

Înfăşurară cu paie copitele măgarilor, încărcară pe spinarea 
animalelor armele şi platoşele pe care le acoperiră cu rogojini, 
după care, când ultimele raze ale soarelui dispărură la orizont, 
porniră la drum. Işi recăpătaseră forţele, atât datorită odihnei la 
care fuseseră obligaţi, cât şi cu ajutorul hranei consistente 
căreia îi duseseră dorul atâta timp. 

Inaintară cu mare precauţie, căutând mai mult să nu facă 
zgomot decât să meargă mai repede şi, când se opriră, în zorii 
zilei următoare, nu străbătuseră probabil mai mult de o milă. Se 
aflau într-un loc primejdios, fără nici o posibilitate de a se 
ascunde şi prea aproape de tabără. Era de-ajuns ca o patrulă să 
treacă pe malul de răsărit al defileului şi i-ar fi observat. 

Hotărâră să se împartă în trei grupuri, păstrând între ele o 
distanţă de circa trei sute de paşi, ca să nu fie descoperiţi toţi o 
dată, dacă s-ar fi întâmplat să apară pe neaşteptate vreo 
patrulă, şi continuară să înainteze cu speranţa că vor ajunge la 
un adăpost mai sigur. 

Centurionul Elius Quadratus, care se afla în fruntea micii 
avangărzi, auzi la un moment dat zgomotul unor copite pe malul 
defileului şi le ordonă camarazilor săi să se lipească de peretele 
de stâncă, iar pe Antoninus care se afla alături de el îl trimise 
să-i oprească din drum pe ceilalţi. 

Antoninus ajunse la timp: o clipă mai târziu, grupul lui Balbo, 
Uxal şi Lucianus cu măgari cu tot ar fi apărut în loc descoperit. 
Aşteptară ţinându-şi răsuflarea până când se auzi zgomotul de 
galop care se îndepărta, apoi ajunseră la tovarăşii lor care se 


100 


pregătiseră deja pentru ce era mai rău, gata să-şi vândă cât mai 
scump pielea. 

— Zeii au fost de partea noastră, spuse Metellus. Să mergem 
mai departe, n-avem de ales. 

Mai merseră o milă, protejaţi pe alocuri de umbra înălțimilor şi 
a stâncilor care se înălţau pe malul de răsărit al văii, mereu cu 
teama de a nu fi descoperiţi, până găsiră un adăpost suficient 
de larg ca să se refugieze acolo cu toţii. Trecerea unor torente 
cauzate de inundaţii săpase în piatra mai friabilă, aflată între 
două straturi de cremene, o cavitate destul de adâncă şi de 
înaltă pentru ca un om să poată sta în picioare. Intrară acolo în 
cea mai mare grabă, mai întâi animalele cu povara lor şi mai 
apoi oamenii, după care putură să se bucure de o odihnă 
binemeritată. 

Metellus îi trimise pe Publius şi pe Antoninus să exploreze 
peretele de piatră ca să caute un loc prin care ar fi putut urca 
pentru a observa teritoriul din jur, tabăra de la Aus Daiwa, dacă 
nu era prea departe, şi centura de fortificaţii care, în locul acela, 
ar fi trebuit să se afle deja în spatele lor. 

Cei doi, purtând doar tunica scurtă, se căţărară pe o cornişă 
stâncoasă datorită căreia ajunseră aproape de vârf şi se 
instalară să facă de pază tot restul zilei, astfel încât ceilalţi să se 
simtă în siguranţă. 

Când se întoarseră, la căderea nopţii, simţiră o anumită 
agitaţie printre camarazii din grotă şi descoperiră că Septimius 
şi Lucianus reuşiseră să doboare cu suliţele un ţap sălbatic pe 
care acum îl jupuiau. 

— Pe Hercule! exclamă Quadratus. Nu ştiam că sunteţi aşa 
buni vânători. 

— Eu sunt pe jumătate celt, îi răspunse Septimius. Pe la noi 
învăţăm să vânăm mistreți chiar înainte de a vorbi. 

— Eu sunt pe jumătate grec, spuse Lucianus şi-mi place 
carnea friptă. Abia aştept! 

— Nici să nu te gândeşti, îl dezamăgi Metellus. Suntem încă 
prea aproape de tabără. Fumul şi mirosul ne-ar putea da de gol. 
O să mâncăm carnea crudă. Va fi la fel de hrănitoare. 

— Carne crudă? interveni Uxal. Nu prea se potriveşte cu un 
ştirb ca mine. Inseamnă că eu am să mănânc doar făină de năut 


101 


şi apă. Dar soldaţii îi tocară cu pumnalele măruntaiele 
animalului, inima şi ficatul, astfel că putu mânca şi el. Apoi 
tăiară şi conservară carnea cealaltă, învelind totul în rogojini, cu 
speranţa că o vor putea fierbe sau afuma când s-ar fi ivit vreo 
posibilitate. 

Păreau bine dispuşi, dar se putea ghici o îngrijorare palpabilă, 
o teamă nelămurită care îşi făcea loc în sufletele lor. Teama că 
acea libertate recucerită ar putea să ia sfârşit, mai devreme sau 
mai târziu, şi că soarta nu le va lăsa tuturor timpul de a-şi lua 
viaţa pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanului. Urletul 
şacalilor întâmpină apariţia lunii în formă de seceră subţire şi 
anunţă primul schimb de pază pentru centurionul Sergius Balbo 
şi legionarul Septimius. Se instalară, înarmaţi doar cu pumnalul 
şi cu sabia, la adăpostul a doi bolovani din mijlocul defileului, la 
zece paşi unul de altul, şi stătură de veghe în tăcere, cu auzul 
încordat ca să surprindă şi cel mai mic zgomot, sfredelind cu 
ochii bezna nopţii. 

Din când în când, Balbo îl chema pe camaradul său. 

— Ei, blondule! Tot acolo eşti? 

— Aici sunt, centurionule, îi răspundea Septimius. Tot aici. 


102 


IO 


Porniră din nou la drum după al doilea schimb de pază şi, 
după o vreme, terenul deveni ceva mai uşor de străbătut. 
Fundul văii se lărgi, malurile laterale deveniră mai scunde 
căpătând un profil mai puţin accidentat, iar pe fund pietrele 
lustruite de vântul puternic şi de apă ofereau un dublu avantaj: 
se putea călca mai comod pe ele şi nu rămâneau urme care i-ar 
fi putut ajuta pe urmăritori. 

Albul bolovanilor de calcar şi al pereţilor reflecta puţină 
lumină, care le permitea drumeţilor să vadă pe unde calcă. 
Inainte de revărsatul zorilor străbătuseră cam trei mile în 
deplină tăcere şi într-un calm total. De-acum înainte sperau ca 
restul drumului să-l facă fără obstacole prea mari, dar, în 
realitate, niciunul dintre ei nu îndrăznea să creadă aşa ceva, ca 
şi cum totul fusese până atunci prea uşor. 

Căutară un nou adăpost în care să se poată ascunde şi 
rămaseră acolo până la căderea întunericului. Metellus îi trimise 
pe Lucianus şi pe Septimius, care păreau să se înţeleagă bine 
între ei, să exploreze împrejurimile ca să se asigure că nimeni 
nu-i urmărea. Cei doi cercetaşi nu aveau prea multe posibilităţi 
de a se mişca în zona aceea lipsită de vegetaţie şi aproape 
netedă, dar constituiau un fel de avangardă care-i putea feri pe 
ceilalţi de surprize neplăcute, puteau semnala apropierea unor 
eventuale patrule inamice sau a unor caravane: primele ar fi 
însemnat un pericol mortal, celelalte ar fi însemnat salvarea. 

Făcură la fel încă patru nopţi, până ce ajunseră într-un loc în 
care văgăuna de până atunci se desfăcea într-o albie largă 
acoperită de bolovani şi de prundiş, presărată cu tufe spinoase 
şi cu plante aromatice. Se opriră ca să se sfătuiască. 

— De aici încolo vom fi tot mereu la vedere, spuse Metellus. 
Dacă ar apărea nişte patrule, ne-ar observa imediat. Pe de altă 
parte, este de la sine înţeles că nu ne putem întoarce din drum 
sau să rămânem pentru vecie adăpostiţi între pereţii defileului. 


103 


Uxal este cel care cunoaşte mai bine zona şi părerea lui va 
conta mai mult decât a oricăruia dintre noi. 

— Eu nu pot să spun mare lucru, începu Uxal. Cred că singurul 
lucru pe care-l putem face este să urmăm albia aceasta secată. 
Oricum, malurile sunt destul de înalte ca să ne ascundă într-o 
oarecare măsură. În caz de alarmă, ne vom culca la pământ şi 
vom aştepta să treacă pericolul. Noaptea ne va ajuta şi ea să ne 
ascundem, cu toate că lumina lunii creşte din ce în ce mai mult. 
Dacă îmi aduc eu bine aminte, peste două sau trei etape de 
mers ar trebui să dăm de drumul caravanelor care merg către 
oaze şi către malul oceanului şi, în felul acesta, posibilităţile 
noastre de a ne salva vor creşte în fiecare zi. 

— Pe toţi zeii, eşti un adevărat strateg! exclamă Balbo, pe un 
ton ironic. Mai ai puţin şi o să-l întreci pe comandantul Metellus. 

— Dacă ai o idee mai bună, îi răspunse Uxal, nu te opreşte 
nimeni să ne-o prezinţi. Eu spun ceea ce ştiu şi propun ceea ce 
cred eu de cuviinţă că putem face. 

— Balbo glumea, interveni Metellus. Sunt şi eu de aceeaşi 
părere cu tine. Trebuie doar să sperăm că vom avea şi de acum 
încolo un pic de noroc. Ceea ce mă îngrijorează este lipsa de 
mâncare. Cam în două zile, rezervele noastre de hrană se vor 
termina, iar apa este şi ea pe sfârşite. Asta este problema cea 
mai importantă. 

— S-ar putea să dăm de apă destul de curând, pentru că 
vegetaţia din valea aceasta este din ce în ce mai deasă. Cât 
despre mâncare, poate că ştiu cum să ne-o procurăm dacă 
ajungem la oaza de pe fluviul Khaboras. Dacă, însă, situaţia ar 
deveni disperată, nu ne mai rămâne decât să apelăm la carnea 
de măgar. 

— Dacă-i pe-aşa, spuse Metellus, să pornim din nou la drum şi 
sper să nu ne părăsească norocul. Singura măsură de precauţie 
pe care o putem lua este să trimitem pe cineva în faţă ca să 
cerceteze terenul şi pe altul în urmă ca să ne asigure spatele. 
Mai mult de-atât nu putem face. 

Fu ales Antoninus ca avangardă şi Quadratus ca ariergardă, 
fiecare mergând la circa o jumătate de milă de micul convoi. La 
apariţia zorilor, şi unul şi celălalt reveneau alături de camarazii 
lor ca să le spună ce observaseră. 


104 


Făcură astfel două etape, cam două parasanghe, adică în jur 
de şase mile romane. In dimineaţa celei de-a doua etape, 
Quadratus veni lângă ceilalţi cu o expresie îngrijorată. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Metellus. 

— Am zărit pe cineva, comandante. Cineva care, după 
părerea mea, ne urmăreşte. 

— Câţi sunt? 

— Unu. 

— Doar unu? Asta mi se pare ciudat. 

— Eu doar unu am văzut. Şi sunt aproape sigur că nu erau şi 
alţii cu el. 

— Era călare? 

Quadratus confirmă. 

— Persanii merg peste tot în grupuri destul de mari, interveni 
Uxal. Este aproape imposibil să umble pe aici primprejur doar 
câte unul, pentru simplul motiv că, dacă unul descoperă ceva, 
nu are posibilitatea de a anunţa acest lucru decât dacă pierde 
contactul cu cel pe care-l urmăreşte. 

— Este perfect adevărat, îl aprobă Metellus. Dar, atunci, cine 
ar putea fi? 

— N-am nici mai mică idee, răspunse Quadratus. L-am văzut 
în depărtare pe creasta unui deal, de două ori, după care a 
dispărut. 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, spuse Metellus. Să-i 
ieşim în întâmpinare şi eventual să-l luăm prin surprindere, 
măcar cu o oră înainte de ivirea zorilor. la-l cu tine pe Publius 
care este sprinten şi poate alerga iute şi încercaţi să aflaţi cine 
este şi ce vrea. Dar nu vă expuneţi, nu riscaţi nimic. Scopul 
nostru este să aflăm ce are de gând, dar asta fără să ne 
descoperim noi. 

—O să facem tot ce putem, comandante, răspunse 
Quadratus. Poţi conta pe noi. 

— Foarte bine. Odihniţi-vă câteva ceasuri şi apoi porniţi la 
drum. Luaţi-vă sabia şi pumnalul, s-ar putea să aveţi nevoie. La 
cel mai mic semn de pericol întoarceţi-vă cât puteţi de repede 
ca să ne anunţaţi şi pe noi. 


105 


— Am înţeles, comandante, răspunse Quadratus, după care 
se îndepărtă împreună cu camaradul său şi se culcară pe o 
rogojină la umbra unei tufe de tamarix. 

In toiul nopţii, când luă sfârşit primul schimb de pază, se 
sculară, îşi luară armele şi porniră în direcţie contrară celei pe 
care veniseră. 

Merseră cu mare grijă, încercând să se strecoare pe lângă 
tufele rare, pe după bolovani sau târându-se prin adânciturile 
terenului. Lumina firavă a lunii noi le îngăduia să distingă destul 
de bine locurile din jur, aşa că înaintau destul de repede, iar pe 
cerul perfect senin străluceau roiuri de stele. La un moment dat, 
Quadratus îi făcu semn camaradului său să se oprească. 

— Ce este? 

— Nu simţi? Miroase a ars. 

— Aşa este. Acum îmi miroase şi mie. 

— Un foc. Focul unui drumeţ. Şi nici nu pare să fie prea 
departe. 

— Mergem să aruncăm o privire? 

— Da, dar trebuie să ne târâm până dăm de el. Nu vreau să 
riscăm nimic. 

Luară o distanţă de câţiva paşi unul de celălalt şi înaintară cu 
cea mai mare prudenţă, încercând să nu facă niciun zgomot, 
pipăind pământul cu picioarele şi cu mâinile ca să nu mişte din 
loc vreo piatră şi să-şi facă simțită prezenţa. Străbătură astfel 
poate o jumătate de milă, până când Quadratus îi dădu un 
semnal lui Publius: ţipătul bufniței pe care-l foloseau 
întotdeauna în timpul campaniilor militare pentru a indica 
apropierea de ţinta fixată. 

Publius răspunse în acelaşi fel şi se apropie cu grijă de el. 

Quadratus arătă cu degetul înaintea sa: un foc stins, care încă 
mai răspândea un miros slab de fum. Cei doi priviră de mai 
multe ori în jur, după care se apropiară. 

Quadratus îşi afundă degetele în cenuşă. 

— Incă mai este caldă. Nici măcar n-a mai avut grijă să stingă 
focul. 

— Aşa este, răspunse Publius, luând şi el puţină cenuşă în 
palmă. Poate că avea prea puţină apă şi n-a vrut s-o risipească. 


106 


— Astea-s prostii. Era suficient să arunce puţin nisip ca să 
stingă jarul. Mai că-mi vine să cred că a vrut să ne atragă aici ca 
să... 

Nu avu timp să-şi termine fraza, pentru că Publius îl înghionti 
ca să-i atragă atenţia. li făcu un semn din priviri, cu o expresie 
de uimire şi de teamă. 

In faţa lor, la nu mai mult de douăzeci de paşi, se afla un 
călăreț, nemişcat în şa. In lumina slabă a lunii, putea fi văzut 
destul de bine: zvelt ca un băieţandru, necunoscutul era 
îmbrăcat în pantaloni şi cazacă, iar faţa îi era ascunsă aproape 
în întregime de o fâşie de pânză neagră, prinsă în părţi sub un 
fel de căciulă cum nu mai văzuseră până atunci. 

— Ce crezi, este înarmat? murmură Publius. 

— Mă tem că da, răspunse Quadratus. Nu te mişca. Nu se 
poate şti ce are de gând. 

Călărețul îşi îndemnă calul cu călcâiele şi porni la pas dând 
ocol celor doi bărbaţi pe care-i avea în faţă. Tăcerea nopţii era 
deplină în acele momente, dar zgomotul copitelor era aproape 
imperceptibil. 

— S-ar părea că nici nu atinge pământul, mai şopti Publius şi 
dădu să se răsucească pentru a rămâne cu faţa la misteriosul 
călăreț. 

— Nu te mişca, îl avertiză Quadratus. Nu te întoarce cu faţa 
spre el. Oricum, n-o să ne lovească pe la spate. Dacă ne rotim o 
dată cu el, s-ar putea să creadă că ne este frică. 

— Asta-i adevărul, recunoscu Publius printre dinţi şi rămase 
nemişcat. 

Călărețul îşi termină ocolul în jurul celor doi bărbaţi, care 
rămăseseră nemişcaţi lângă vatra stinsă a focului, oprindu-se 
din nou în faţa lor. Pe neaşteptate, în mâinile sale apăru un arc, 
cu săgeata pregătită şi gata încordat. 

— Gata, s-a terminat, şopti Publius. Adio, centurionule, ne 
întâlnim în Hades. 

Quadratus nu-i răspunse. Fixa ca vrăjit vârful săgeţii. 
Călărețul îl luă la ţintă timp de câteva clipe, după care slăbi 
coarda arcului, îşi puse din nou arcul pe umăr şi dădu pinteni 
calului, dispărând în scurt timp dincolo de o colină. 


107 


Cei doi romani se priviră în faţă fără să scoată nici o vorbă şi 
porniră către ceilalţi. 

Ajunseră la camarazii lor când zorile erau aproape şi le 
povestiră ceea ce li se întâmplase. După ce-i ascultă cu cea mai 
mare atenţie, Metellus se întoarse către Uxal. 

— Tu ce părere ai? Cine putea fi? Cu siguranţă, nu un cercetaş 
de-al persanilor: de ce le-ar fi cruțat viaţa? 

— Nu cred nici eu că era un cercetaş persan pornit pe urmele 
noastre. Nu s-ar fi mulţumit doar să-i amenințe cu arcul şi, de 
altfel, n-ar fi fost singur. Tot ceea ce aş putea să spun este că nu 
vrea să aibă de-a face cu nimeni. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul 
dintre noi să mai treacă prin faţa lui, nu ar sta la îndoială şi ar 
slobozi săgeata din arc. 

— Am şi eu impresia asta, spuse Quadratus. Ar fi avut tot 
timpul să ne străpungă cu câte o săgeată, dacă asta ar fi avut 
de gând. A vrut doar să ne facă să înţelegem că trebuie să stăm 
departe de el şi că, dacă îl mai urmărim, nu se va gândi de două 
ori înainte de a trage în noi. 

— Aţi spus că avea un fel de văl negru care îi acoperea gura? 
îi întrebă Metellus pe cei doi. 

— Da, prins în jurul frunţii cu un fel de căciulă ciudată. Purta o 
cazacă încheiată în faţă şi strânsă la mijloc cu o centură. Şi 
pantaloni şi încălțări care îi acopereau picioarele. 

O imagine trecu fulgerător prin mintea lui Metellus, aceea a 
călăreţului cu faţa acoperită pe care-l văzuse apărând timp de 
câteva clipe la Edessa, printre războinicii din suita lui Shapur şi, 
după aceea din nou, în timpul drumului pe care-l făcuseră, ca 
prizonieri, de-a lungul podişului persan. 

— Totuşi, individul acela este ciudat, spuse Severus. Ne 
urmăreşte, dar nu ne dă voie să-l urmărim şi noi pe el. 

— Nu s-ar putea spune că ne urmăreşte, remarcă Balbo care 
până în clipa aceea nu scosese nici o vorbă. Poate că doar 
merge pe acelaşi drum ca şi noi. Poate că fuge şi el de cineva 
sau de ceva, exact la fel ca noi. 

— S-ar putea, spuse Metellus, aşa că eu nu mi-aş face prea 
mari probleme. Să mergem mai departe pe drumul nostru. 
Acum, să plecăm, cât mai este răcoare. Când se va face prea 


108 


cald, ne oprim la adăpost, în caz că găsim unul, dacă nu, o să 
încercăm să ne facem unul cum vom putea. Hai, sus, plecăm. 

Porni în frunte, urmat de Balbo şi de Quadratus, apoi veniră 
Uxal, Septimius şi Lucianus trăgând după ei măgarii, iar în urma 
lor Antoninus, Severus, Martian, Publius şi Rufus care nu se 
despărţea de lancea sa nici în timpul marşului. 

Zorile nu se lăsară prea mult aşteptate şi se iviră, mai întâi 
printr-o dâră rozalie în stânga drumeţilor, apoi printr-un arc 
luminos care făcu stelele să pălească una după alta. Când 
soarele apăru la orizont, câmpia fără margini, pe care doar cu 
puţin timp înainte lumina şovăitoare şi amestecul dintre 
albastrul nopţii şi zorii roz o modelau şi o scăldau într-o mulţime 
de culori şi de umbre amăgitoare se transformă într-o stepă 
prăfuită şi orbitoare, ca o lespede informă pe deasupra căreia 
aerul încins plăsmuia imagini înşelătoare. 

Când văzu că sudoarea curgea şiroaie pe oamenii săi, 
Metellus le dădu ordin să se oprească şi să înalțe un adăpost din 
câţiva pari şi rogojini. Măgarii fură lăsaţi liberi să pască tufele de 
tamarix şi alte ierburi ca nişte mingi de un verde intens, care 
reuşeau să reziste printre pietrele încinse. 

Se trântiră la pământ unul lângă altul, îşi acoperiră cumva 
feţele şi încercară să adoarmă. Rămaseră de pază doar Rufus şi 
Publius, ţinând sub observaţie pustietatea din jur. 

— Uite-l acolo, spuse deodată Publius. 

— Pe cine? 

— El. Arcaşul călare. 

— Eu nu văd nimic. 

— Vită-te înspre vârtejul acela de praf. Pe măgura aia. 

— Ai vederea bună. Acum că m-ai făcut atent, îl văd şi eu. Ce- 
o fi făcând acolo? 

— Nimic. Stă nemişcat în mijlocul deşertului, pe calul său. 

— Şi încă nu i-au luat foc creierii de la arşiţa asta? 

— Habar n-am ce să zic. Cine ştie de unde vine, cine ştie cine 
o fi. Se spune că Asia este atât de mare că acoperă tot restul 
lumii. Sunt acolo locuri în care trăiesc monştri cu un singur 
picior, iar alţii nu au o faţă ca toţi oamenii, ci un ochi în mijlocul 
pieptului. 

— Şi tu crezi aşa ceva? 


109 


— Nu ştiu, dar el nu este ca noi, îţi spun eu. Ne-am trezit cu el 
în faţa noastră ca şi cum ar fi căzut din cer. Şi cine ştie ce se 
ascunde sub masca aceea neagră care-i acoperă aproape toată 
faţa. Centurionul Quadratus este un bărbat plin de curaj, doar 
ştii asta, dar s-a făcut alb ca varul când s-a pomenit cu el în 
faţă, în lumina lunii, cu un arc îndreptat asupra lui. 

— Toţi oamenii sunt albi ca varul în lumina lunii. 

— N-aveţi de gând să terminaţi cu sporovăiala? îi întrerupse 
Quadratus. Eu aş vrea să dorm o oră sau două, dacă o să mă 
lăsaţi voi. 

Cei doi tăcură, dar nu scăpau din ochi mica siluetă întunecată, 
ce continua să stătea nemişcată pe ridicătura de pământ din 
depărtare. 

— Dacă vrei să-ţi spun ce cred eu, continuă în şoaptă Rufus, 
ăla nu vrea să ne-o ia înainte. Ne lasă pe noi să mergem 
înaintea lui ca să nu aibă parte de nici o surpriză. 

— Sau poate că nici nu ştie încotro s-o ia şi atunci vine în 
urma noastră cu speranţa că noi ştim drumul. 

— Da, s-ar putea şi asta. Oricum, are dreptate comandantul. 
Să-l lăsăm să fiarbă în suc propriu şi noi să ne vedem de ale 
noastre. Mai devreme sau mai târziu o să scăpăm de el. 

Intr-adevăr, fantomaticul călăreț dispăru la fel de brusc cum 
apăruse. Rufus şi Publius se duseră pentru câteva clipe să aducă 
înapoi măgarii care se îndepărtaseră cam mult şi, când îşi 
îndreptară din nou privirile către dealul cu pricina, călăreţul 
dispăruse în tremurul aerul încins de soarele necruţător. 

La apropierea serii, mâncară câteva curmale uscate şi nişte 
nuci, îşi bău fiecare ultima porţie de apă servită de Martian într- 
o cană din lemn, după care porniră din nou la drum urmând în 
continuare albia secată a râului. 

Merseră toată noaptea şi la fel făcură şi în noaptea 
următoare, cu stomacul aproape gol şi cu buzele arse de sete. 
Simţeau cu toţii că în curând puterile aveau să-i lase. Urmele 
chinuitoare ale unui an şi jumătate de muncă istovitoare, într-o 
umilinţă de neînchipuit, nu puteau fi înlăturate prea uşor, cu 
atât mai mult cu cât acum erau nevoiţi să-şi găsească drumul 
către o libertate adevărată, la capătul unei călătorii care parcă 
nu se mai sfârşea. Işi continuau marşul către zări, îndurau 


110 


foamea şi setea doar printr-o încordare fantastică a voinţei, 
împinşi din urmă de tăria sufletească a unor fiinţe călite în cele 
mai înspăimântătoare încercări. 

Starea lui Uxal era aceea care îi îngrijora cel mai mult: vârsta 
sa înaintată, oboseala, emoţiile acelei aventuri păreau să-l 
copleşească pe bătrân mai mult decât pe oricare dintre ei. 

În sfârşit, în zorii celei de-a treia zile, în albia secată prin care 
mergeau, începură să se arate semnele unei vegetaţii ceva mai 
abundente şi Uxal parcă îşi reveni dintr-o dată şi chiar îi 
îndemnă pe fugari să meargă înainte, în loc să se oprească 
pentru a-şi pregăti adăpostul pentru o nouă zi. 

— Dar de ce să ne grăbim neapărat? întreba Metellus. Am 
aşteptat atât, putem avea încă puţină răbdare. 

— Sunt sigur că ne-am apropiat de ţinta noastră, îi răspundea 
Uxal. Vezi păsărelele acelea? Sunt scatii şi au nevoie de apă în 
fiecare zi. O să vezi că aproape am ajuns unde trebuia. 

Şi nu se înşela. După mai puţin de două ceasuri, temperatura 
scăzu simţitor şi în mijlocul acelei albii uscate apăru primul pâlc 
mai des de vegetaţie. 

— Mă duc eu înainte, spuse Uxal. Nu se ştie niciodată. Voi 
aşteptaţi-mă aici şi căutaţi să nu fiţi văzuţi. 

Plecă singur şi se întoarse după o vreme cu părul alb şi cu 
veşmintele ude; gura i se deschidea într-un zâmbet larg, care ar 
fi fost de-a dreptul frumos, dacă i-ar mai fi rămas şi vreun dinte 
de arătat. 

— Apă, spuse. 

— Apă, repetă Metellus, parcă nevenindu-i să creadă. 

— Şi curmale şi boabe de fistic. Din belşug. 

Metellus nu mai spuse nimic, dar în adâncul sufletului 
mulţumi strămoşilor şi duhului protector al Cleliei care îl 
ajutaseră să trăiască o asemenea clipă. Merse după Uxal care îi 
arăta drumul până pe coama unui deal şi acolo se opri să 
privească spectacolul salvării, îi privi după aceea pe oamenii săi 
cum alergau către păduricea de palmieri şi de tamaricşi viguroşi 
şi parcă nu îndrăznea să creadă că făcuseră cu toţii un nou pas 
către libertatea deplină. 

— Apa şi hrana, se gândea el în timp ce se amesteca printre 
camarazii săi, ne vor da forţa şi curajul de a merge mai departe. 


111 


Şi, de acum înainte, nu se poate să nu fie bine. O să dăm şi de 
aşezări omeneşti, de târguri şi de caravane care ne vor putea 
duce cât mai departe de iadul din care am scăpat. 

li apăru iarăşi în minte imaginea fiului său şi i se păru că 
băiatul fusese acela care, cu gândurile şi cu încrederea că tatăl 
său se va întoarce, îi trimisese apa aceea atât de binefăcătoare. 
Era convins că gândurile bune ale persoanelor care-l iubeau de 
departe făcuseră ca lucrurile să iasă bine, spre folosul lui şi al 
tovarăşilor săi. 

Apa izvora dintre doi bolovani mari de calcar, umplând până 
la refuz un mic bazin natural şi, de acolo, printr-o scobitură în 
piatră, se scurgea la vale, dând naştere unei mici cascade, care 
mai apoi se transforma într-un pârâu, croindu-şi drum printre 
pietre lustruite de vreme şi nisip fin. 

Soldaţii îşi lepădaseră straiele zdrenţuite, luau apă cu palmele 
făcute căuş şi se stropeau unul pe altul, râzând fericiţi ca nişte 
băieţandri, bucuroşi că îşi eliberau trupurile de praful amestecat 
cu sudoare, de urmele murdăriei care parcă li se încrustase în 
piele şi în păr. După ce-şi potoli setea, Metellus luă parte şi el la 
baia aceasta colectivă cu senzaţia că-şi recapătă forţele şi 
încrederea în ceea ce avea să urmeze. 

Se făcuse amiază când terminară scalda. Se trântiră pe nisip 
ca să se usuce, lăsându-l pe Martian să facă de pază la 
marginea oazei. 

Lucianus observă că împrejur se vedeau multe urme de 
animale. 

— S-ar putea să facem rost aici şi de carne, spuse el. La 
lăsarea întunericului, vor veni să se adape gazele, capre 
sălbatice şi antilope. Trebuie numai să ai puţină răbdare şi să 
loveşti cu precizie. 

— Am putea face chiar şi un foc? întrebă Severus. 

— Eu cred că nu mai suntem într-un pericol aşa de mare, îi 
răspunse Uxal. Suntem la multe mile de tabăra de la Aus Daiwa 
şi au trecut destul de multe zile de la fuga noastră. Aia nu ştiu 
pe unde să ne mai caute şi, de altfel, aici ne aflăm în zona prin 
care trec toate caravanele. Fumul de la locurile lor de popas 
este ceva obişnuit şi, mai mult, noaptea nu se poate observa. Ar 


112 


fi de ajuns dacă am ascunde focul după nişte rogojini sau cum 
vom putea. 

— Eu nu sunt de aceeaşi părere, le spuse Metellus, dar, dacă 
sunteţi cu toţii de acord, eu sunt gata să risc. 

Avem nevoie să ne mai întremăm cumva şi o halcă de carne 
friptă este o ispită prea mare chiar şi pentru un comandant de 
legiune. 

Soldaţii izbucniră în râs, după care, unul după altul se lăsară 
furaţi de un somn odihnitor. Mai târziu, până aproape de înserat, 
culeseră curmale încă necoapte, dar bune de mâncat chiar şi 
aşa, şi chiar fistic pe care voiau să-l coacă pe cărbuni atunci 
când urma să aprindă focul. Lucianus şi Septimius le spuseră 
celorlalţi să se îndepărteze de izvor şi se aşezară la pândă. 
Rufus li se alătură, ţinându-şi ca de obicei lancea la îndemână, şi 
toţi trei aşteptară să se lase întunericul. Măgarii fură lăsaţi liberi 
pentru ca prezenţa lor în jur să liniştească animalele sălbatice. 

Aşteptară mai mult decât îşi închipuiseră. O gazelă tânără se 
apropie îndată după asfinţit, dar probabil că adulmecă un pericol 
pentru că se îndepărtă în grabă, cu salturile ei mari. Mai târziu, 
fu rândul unui şacal să apară, şi el se adăpă liniştit, 
îndepărtându-se după aceea cu paşi mărunți. Animalele mai 
mari apărură abia când noaptea pusese stăpânire peste oază: o 
antilopă şi o pereche de capre sălbatice. Profitând de lumina 
slabă a lunii, Lucianus ţinti cu atenţie şi slobozi săgeata. Una 
dintre capre, lovită în şold, încercă totuşi să scape cu fuga, dar 
Rufus era deja pregătit să intervină şi el, aşa că aruncă lancea 
care se înfipse între coastele animalului. Septimius ucise capra 
cu pumnalul, o jupui şi o tăie în bucăţi. In acest timp, Uxal 
încerca să aprindă focul după metoda nomazilor, frecând o nuia 
de sicomor în scobitura unei crengi uscate de tamarix. Obosi 
repede, dar fu înlocuit de Balbo şi de Quadratus, care doar 
privindu-l câteva clipe, înţeleseseră ce aveau de făcut. In scurt 
timp, creanga de tamarix începu să fumege şi imediat după 
aceea se iscă o flăcăruie plăpândă. 

Fu cea dintâi masă pe cinste de care aveau parte după 
nouăsprezece luni de captivitate şi Uxal reuşi să dea şi mai mult 
gust fripturii cu o iarbă sărată culeasă dintre pietre. 


113 


— Dacă am mai avea şi un strop de vin... oftă Antoninus. la 
gândiţi-vă ce-ar fi! Aş da orice pentru o înghiţitură de Massicus. 

— Bine măcar că am avut apă, îl linişti Metellus, este o 
adevărată minune. 

— Comandante, spuse Rufus, acum putem spune că am 
reuşit, nu-i aşa? Cred că de-acum nu ne mai caută. 

Metellus smulse un fir de secară sălbatică şi-l răsuci câteva 
clipe între degete, în tăcere, înainte de a-i răspunde tânărului. 

— Trebuie să gândeşti întotdeauna cum ar gândi duşmanul. 
Dacă ai fi în locul lor, ce ai face? Te-ai recunoaşte învins? 

Rufus nu răspunse. 

— Să vedem ce-o mai fi, adăugă Metellus. Fiecare zi este una 
câştigată. Sigur că putem reuşi, cum să nu? Cu fiecare ceas care 
trece, ne apropiem tot mai mult de libertate totală, dar 
nemernicii aceia nu se vor da bătuţi. De asta putem fi siguri. 
Acoperiţi cu nisip tăciunii, ştergeţi urmele, încărcaţi totul pe 
măgari şi să plecăm. 

Porniră la drum şi curând se făcură nevăzuţi în bezna nopţii. 


114 


O caravană apăru pe creasta unui deal, la o distanţă nu mai 
mare de trei sau patru mile: era formată din douăsprezece 
cămile care duceau poverile şi dintr-o mică escortă de călăreţi. 
Se distingeau ca nişte siluete întunecate, pentru că razele 
soarelui de dimineaţă băteau drept în spatele lor şi părea să 
meargă în aceeaşi direcţie ca oamenii lui Metellus. Aceştia 
continuau să străbată albia pârâului ca să nu fie văzuţi şi 
comandantul se îndepărtase de câteva ori la câteva sute de paşi 
în dreapta sau în stânga, pentru a-şi da seama dacă micul 
convoi putea fi zărit; se liniştise văzând că, din afară, cu greu se 
puteau distinge capetele celor mai înalţi oameni ai săi, de fapt 
imposibil de observat pentru cineva care nu ştia de prezenţa lor 
acolo. 

Se hotărî să continue drumul doar pe timpul nopţii, pentru că 
strategia aceea dăduse cele mai bune rezultate până atunci, dar 
porneau la drum încă de la asfinţitul soarelui şi nu se opreau 
decât la apariţia primelor raze ale soarelui. In felul acesta reuşi 
să mărească distanţa de cei din caravană până la aproape 
şapte, opt mile. 

Pe măsură ce înaintau, cursul de apă de pe fundul albiei 
devenea din ce în ce mai lat şi avea acum aspectul unui 
adevărat râuleţ, care făcea ca vegetaţia să fie destul de deasă, 
fapt care aducea după sine prezenţa multor animale şi stoluri de 
potârnichi şi cârduri de dropii cu care alimentaţia oamenilor 
devenea mai consistentă şi ei îşi recăpătau puterile văzând cu 
ochii. În afară de Uxal, erau cu toţii încă tineri şi organismul lor, 
supus vreme îndelungată unor privaţiuni, reacţiona cum nu se 
putea mai bine la mâncarea destul de puţină, dar foarte 
hrănitoare pe care reuşeau s-o obţină din vânat. Dar ceea ce le 
dădea tot mai multă vigoare era, mai ales, entuziasmul libertăţii 
redobândite şi hotărârea aprigă de a nu mai renunţa niciodată la 
ea, oricare ar fi fost preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească. 


115 


În acest fel şi cu o asemenea stare sufletească continuau să 
înainteze, păstrând mereu aceeaşi distanţă de siguranţă de 
caravana pe care o zăriseră. Probabil că erau nişte negustori 
însoţiţi de servitori, de oamenii care mânau animalele şi de o 
mică escortă, făcând cu toţii popas pe malurile râului unde 
aprindeau focuri şi-şi pregăteau de mâncare. 

Pe la jumătatea celei de-a doua etape de după întâlnirea cu 
caravana, râul dispăru pe neaşteptate, parcă înghiţit de pământ 
şi în următoarele opt mile nu-l mai văzură apărând din nou. Işi 
luaseră apă de ajuns, dar hrana era din nou redusă. 

Într-o seară, Quadratus se apropie de Uxal, care îşi frigea 
ceva pe o piatră încinsă de la jăratic. 

— Ce ai acolo? îl întrebă centurionul. Miroase tare bine. 

— Ceva bun, răspunse Uxal. Nu vrei să guşti? 

Quadratus nu se lăsă prea mult rugat, iar camarazii săi îl 
imitară imediat. 

— Ce era? întrebă după aceea Severus. N-am mai mâncat 
niciodată aşa ceva. 

— Larve, răspunse Uxal. 

— Vrei să spui că ăia erau viermi? sări ca ars Severus, cu 
scârba întipărită pe chip. 

— Poţi să le spui cum vrei. Important este să nu rămânem 
flămânzi, spuse Metellus din spatele lor. Nu vreau să vă pierdeţi 
forţele. Avem nevoie de orice fărâmă de energie. 

Mai făcură alte două etape de câte trei parasanghe fiecare şi 
fură fericiţi să vadă apărând din nou râul care-i însoţi de atunci 
tot restul drumului. La capătul celei de-a şasea etape, la 
revărsatul zorilor, în faţa ochilor le apăru o zonă plină de 
palmieri zdraveni, printre care râuşorul lor îşi făcea loc mergând 
să se verse în Khaboras, un fluviu destul de lat, care parcă 
umplea toată valea cu apele lui urmându-şi cursul de la nord 
către sud printre maluri joase de piatră sfărâmicioasă prin care 
îşi croise drumul. Peste tot de-a lungul malurilor se puteau 
vedea caravane aflate la popas în umbra copacilor, şi multe 
altele se zăreau sosind din toate direcţiile. Pe latura dinspre 
apus a păduricii de palmieri se vedea chiar şi un sat cu case 
scunde, clădite din cărămizi crude lipite şi tencuite cu pământ. 

— Oaza Khaboras! exclamă fericit Uxal. Ce v-am spus eu? 


116 


— Nici nu m-am îndoit vreodată de spusele tale, îl linişti 
Metellus, punându-i o mână pe umăr. Şi îţi suntem recunoscători 
pentru tot ceea ce ai făcut pentru noi toţi. Tu, Uxal, eşti 
adevăratul conducător al acestei expediţii. 

Fără tine, n-am fi reuşit niciodată să ajungem aici. Dar mă 
tem că de-abia de acum încolo vin adevăratele greutăţi. Prin 
locurile acestea trebuie să treacă neapărat toţi. Şi nimeni nu ştie 
asta mai bine decât duşmanii noştri. Sunt sigur că printre 
caravane sau în vreuna dintre casele din sat sunt iscoade 
persane, dacă nu chiar soldaţi care stau ascunşi gata să 
intervină. 

— Ce propui să facem, comandante? întrebă Quadratus. 

— Eu zic să-i trimitem în recunoaştere pe Uxal şi pe 
Septimius, cu doi măgari. Septimius va face pe servitorul, aşa că 
nu va trebui să scoată nici o vorbă şi, în plus, va putea veni la 
noi în fiecare noapte ca să ne spună ce se petrece acolo. Când 
Uxal va aranja să plecăm cu vreo caravană, o să apărem şi noi 
ca să ne continuăm drumul, în speranţa că vom scăpa definitiv 
de primejdia unei alte întâlniri cu persanii. 

— Cred că este o idee cuminte. Şi când ar trebui să plecăm? 
întrebă Uxal. 

Metellus privi spre soare. 

— Oamenii care nu au nimic de ascuns călătoresc ziua, astfel 
încât cred că ar trebui să ajungeţi seara acolo. Aveţi de aşteptat 
destul de mult până atunci. 

Obosiţi, soldaţii îşi căutară un locşor la umbra palmierilor şi 
fiecare încercă să-şi omoare timpul cu ceva: îşi spălau hainele în 
pârâu, făceau tot felul de incrustaţii pe câte un baston, mai 
treceau cu o piatră de ascuţit pe lama sabiei sau a pumnalului 
sau împleteau din nuiele un coşuleţ. 

Publius preferă să facă o plimbare înapoi, pe malul pârâului, 
împreună cu unul dintre camarazi. 

— Tot te mai gândeşti la arcaşul acela călare, nu-i aşa? îl 
întrebă Rufus. 

— Ştii cum este atunci când îţi dă târcoale un ţânţar, cu 
băzâitul acela continuu şi enervant; nu te înţeapă, dar tu te 
întrebi mereu „uite-acu mă împunge, uite-acu” şi nu mai eşti în 
stare să te ocupi de altceva. 


117 


— Cum să nu, sigur. 

— Poftim, aşa este. Aş da orice ca să ştiu pe unde o fi la ora 
asta şi ce are de gând. 

Ajunseseră într-un loc ceva mai înalt, o măgură de pe care 
puteau cuprinde cu privirile toată zona, dar nu putură zări în 
depărtare decât o caravană, care probabil că se îndrepta spre 
oaza Khaboras. 

— Eu cred că-şi vede liniştit de treburi. N-o să-l mai întâlnim, 
să fii sigur, spuse Rufus. 

— Asta îmi doresc şi eu, dar inima îmi spune că nu poate fi 
aşa. Oricum, eu mai rămân puţin pe aici. Dacă vrei să te întorci 
la ai noştri, du-te liniştit. 

Rufus rămase împreună cu camaradul său, dar nu se întâmplă 
nimic: misteriosul călăreț nu apăru pe imensa câmpie din jurul 
lor. Şi, pe măsură ce soarele se ridica deasupra lor, suprafaţa 
încinsă a deşertului crea fantasme ciudate, forme neclare 
dansând peste contururile stâncilor, vârtejuri de praf care se 
răsuceau încoace şi încolo ca nişte spirite blestemate să îndure 
mereu chinul arşiţei. 

— Hai să plecăm, spuse Rufus după câteva ore de scrutare 
zadarnică a zărilor. Ţi-am mai spus. Şi-a văzut liniştit de drum. 

Publius se lăsă cu greu convins să renunţe şi cei doi porniră 
pe prundişul de pe malul pârâului în direcţia taberei lor. 

— Ştii ceva? spuse el după o vreme. Sunt sigur că îndată ce 
ne-am întors ca să plecăm, el a apărut. Mare ticălos şi ăsta. Nu 
se poate să nu fie pe undeva pe aici prin pustietatea asta... 

— Asta-i o obsesie de-a ta, îl linişti Rufus. Eu nici nu mă mai 
gândesc la el. Singurul lucru care mă interesează este să ne 
lipim de vreo caravană, să ajungem la un port de la ocean, să 
ne îmbarcăm pe o corabie care duce marfă către Apus şi, în 
două sau trei luni, să ajung acasă la mine, la ţară, în Sicilia. 
Bine-ar fi dacă ai vrea să vii şi tu cu mine acolo: am o căsuţă 
frumoasă din piatră, şi în spatele ei un pârâu care pune în 
mişcare moara. Am o livadă cu tot felul de porni, măslini, o 
păşune pentru oi. Am şi o mulţime de găini: nevastă-mea adună 
în fiecare dimineaţă de la ele un coş de ouă. 


118 


— Şi eu trăiesc la ţară, spuse Publius. Pe lângă Spoletum. Am 
un lan de secară, o vie frumoasă şi o pădure de stejari în care 
pasc porcii. N-ai idee ce cârnaţi şi ce şunci fac. 

— Nu mai vorbi despre aşa ceva că-mi lasă gura apă, îi 
răspunse Rufus. Mai bine să nu ne facem iluzii: încă n-am scăpat 
de persani. După mine, ce-i mai rău de-abia acum s-ar putea să 
vină. Ai auzit ce spunea comandantul. El crede că oaza asta este 
locul ideal în care duşmanii s-ar gândi să ne caute. 

Publius sări în picioare, ca pentru a surprinde pe cineva care, 
de fapt, nici vorbă să fi fost pe acolo. 

— Of! exclamă Rufus clătinând din cap. Nu poţi să renunţi, nu- 
i aşa? 

Publius tăcu tot timpul pe drumul care-i ducea către tabără. 

Ceasurile acelei amiezi fierbinţi, sub razele unui soare 
nemilos, trecu într-o ciudată şi apăsătoare tăcere, pentru că 
fiecare se închisese în el, având în minte doar gândul la pasul 
acela important şi periculos pe care-l aveau de făcut în curând: 
intrarea într-o aşezare omenească despre care nu ştiau mai 
nimic. 

Aceia dintre ei care înduraseră cel mai greu captivitatea, din 
cauza caracterului lor mândru, neîmpăcat cu pierderea libertăţii 
- Quadratus şi Balbo, dar şi Severus şi Antoninus - se întrebau în 
sinea lor dacă n-ar fi fost mai potrivit să-şi prelungească mai 
mult timp libertatea aceea în locuri sălbatice, decât să şi-o rişte 
într-o aşezare omenească în care ar fi putut s-o piardă pentru 
totdeauna, îşi dădeau, însă, seama că aveau cu toţii aceeaşi 
soartă, că salvarea era a tuturor sau a nimănui; erau în acelaşi 
timp conştienţi că mica lor armată avea un conducător, pe 
Aquila, comandantul Legiunii a doua Augusta, unul dintre cei 
mai bravi generali ai imperiului şi cea mai bună călăuză pe care 
şi-ar fi putut-o dori. 

Şedeau asudând la umbra palmierilor, în aparenţă nepăsători, 
dar, din când în când, aruncau câte o privire fugară înspre 
Metellus, vrând să vadă în ce dispoziţie era comandantul. 
Expresia acestuia, preocupat de planurile pentru zilele 
următoare, era de nepătruns. Trebuia să evite orice greşeală 
posibilă, să studieze itinerarul cel mai sigur ca să ajungă la o 
libertate definitivă şi deplină. 


119 


KKK 


Uxal se întoarse abia a doua zi, pe la asfinţit, împreună cu 
Septimius şi, arătându-le tuturor un coş de nuiele, exclamă: 

— Pâine! V-am adus pâine, vitejilor! Ce ziceţi de asta? 

— Pâine? repetă Lucianus. Cred că i-am uitat şi gustul. 

— Uite, ia de aici, puiul mamei! îi spuse Septimius, arătându-i 
pâiniţele rumenite. Este destulă pentru toţi şi încă mai rămâne! 

— Cum a mers? îl întrebă Metellus pe bătrân. 

— Bine. Eu aş zice că bine. Am făcut cunoştinţă cu un 
negustor indian, un anume Daruma, şi Septimius a muncit 
pentru el, drept pentru care a primit ca plată coşul ăsta de pâine 
abia coaptă. Individul va pleca de aici peste două zile. Are de 
gând să coboare pe malul fluviului încă o zi sau două până la un 
port de unde să se îmbarce ca să ajungă pe malul oceanului. 

— l-ai pomenit ceva despre noi? 

— l-am spus că aşteptam nişte prieteni care voiau şi ei să se 
îmbarce, dar nu aveau destui bani ca să închirieze singuri o 
barcă. Mă rog, nu am intrat în amănunte, dar am pregătit 
terenul. 

Metellus se întoarse către Septimius. 

— Ai observat ceva neobişnuit? Ai putut să vezi mai multă 
lume? 

— N-am văzut prea multe. Nu erau decât negustori, muncitori, 
sclavi, oameni de toate seminţiile: persani, evrei, armeni, arabi, 
comageni, adianiţi. Am găsit chiar pe unul care vorbea latineşte, 
un Sirian din Emesa care mi-a povestit o mulţime de lucruri 
interesante. 

Uxal începu să taie pâinea în felii, iar Lucianus aprinse focul 
cu ajutorul tăciunilor pe care-i purta mereu cu el într-un vas din 
lemn de palmier, plin cu cenuşă. 

— Ce fel de lucruri ai aflat? întrebă Metellus. 

— Mai întâi că Odenatus, în timp ce se întorcea acasă cu 
legiunile din Palmyra şi cu trupele de osroeni, l-a atacat pe 
Shapur capturând toată prada pe care acesta o luase în timpul 
campaniilor sale militare şi provocându-i pierderi grele. Se pare 
că Shapur a avut mare noroc că a scăpat cu viaţă. 

Metellus îl privi pe Septimius cu o expresie îngrijorată. 


120 


— Ştirea asta este foarte bună, dar cum de aţi ajuns să vorbiţi 
despre aşa ceva? 

— Luam apă din fântână când l-am auzit vorbind latineşte cu 
servitorul lui, aşa că l-am întrebat de unde e; el mi-a răspuns şi 
ştii cum se întâmplă în asemenea cazuri: după puţin timp a 
început să-mi spună că se afla în convoiul de aprovizionare al 
persanilor când Odenatus l-a urmărit pe Shapur şi l-a atacat, 
înainte ca toate carele cu prada să poată intra pe podul de 
peste Tigru. 

Metellus se plesni cu palmele peste coapse. 

— Bine i-a făcut, pe Hercule! Tare mult aş fi vrut să fiu şi eu 
acolo ca să-l pedepsesc pe păunul ăla înfoiat, pe lăudărosul ăla 
neruşinat, nemernic şi fiu de căţea... 

— Aşa m-am gândit şi eu, continuă Septimius, dar n-am uitat 
că, dacă Odenatus ar fi atacat mai devreme, poate că Edessa ar 
fi fost eliberată de sub asediu şi poate că şi împăratul ar mai fi 
trăit acum. Dar, ce să-i faci! 

— Oricum, sirianul acela ştia o mulţime de lucruri: mi-a spus 
că Gallienus nu s-a mai arătat prin regiunile răsăritene, că a 
adunat în jurul său o mulţime de miniştri creştini şi că, în orice 
caz, la sud de Anatolia, Odenatus guvernează de fapt ca un 
suveran independent. 

— Nu mă miră, replică Metellus. Odenatus este un general 
foarte bun, dar şi foarte ambițios, iar soţia sa este şi mai şi, fiind 
în stare să-l convingă să facă tot ce vrea ea... în ce limbă 
vorbeşte Daruma ăsta? îl întrebă el după aceea. 

— Uxal a vorbit cu el în persană, dar eu l-am auzit vorbind cu 
un alt sirian şi în greceşte, dacă nu mă înşel. 

— Bine, atunci hai să mergem acolo. Du-mă la el. 

— Chiar acum? 

— N-are rost să mai aşteptăm, o să mâncăm pe drum pâinea 
adusă de tine. Haideţi, să mergem. 

Porniră la drum către oază la ora la care începeau să se 
aprindă focurile pe la popasuri şi lumina lor colora în roşu 
frunzele palmierilor de deasupra lor. Vedeau în trecere cum 
grupurile de oameni din caravane se pregăteau de cină: femei 
arabe cu feţele tatuate, sclavi sirieni tineri, grupuri de armeni 
îmbrăcaţi în lungi mantii albastre, gălbui şi negre şi în tunici 


121 


cenuşii, indieni cu părul lins sau creţ, iudei cu capul înfăşurat în 
pânză de in şi chiar etiopieni. Se simţea peste tot un zumzet, o 
agitaţie generală şi nu lipseau chiotele şi râsetele copiilor care 
se fugăreau printre trunchiurile palmierilor şi nenumăratele 
canale de irigație. Dar nici Metellus, nici oamenii săi nu se lăsau 
atraşi de spectacolul acela atât de senin şi de îmbietor; fără a 
lăsa să se vadă, ei nu scăpau din vedere niciun amănunt care 
putea părea suspect. 

— Tabăra lui Daruma este acolo, spuse la un moment dat 
Uxal. Acolo, în fund, lângă casele din cărămidă. Staţi aici, lăsați- 
mă să mă duc eu înainte. 

Ceilalţi încetiniră mersul şi se opriră, aşteptând ca Uxal să le 
facă semn să se apropie. 

Daruma se afla în mijlocul unui loc gol, unde oamenii săi 
frigeau un berbec. Era îmbrăcat cu o tunică gălbuie lungă până 
în pământ, care nu reuşea să ascundă trupul masiv şi dungile de 
grăsime de pe pântece; purta cercei de argint, iar părul îl avea 
strâns la ceafa. Părea să aibă vreo cincizeci de ani, judecând 
după şuviţele cărunte, care contrastau cu negrul părului. 

Când ajunse în faţa indianului, Metellus îl salută în greceşte: 

— Chaire! 

— Chaire, răspunse Daruma în aceeaşi limbă. Fii binevenit în 
modesta mea tabără, străinule. 

Vorbea într-un dialect oriental, cu un accent puternic, dar 
greu de precizat, tipul de greacă pe care o foloseau cu toții, de 
la Bizanț până în Alexandria, în porturile din Golful Persic, de la 
Marea Roşie şi de pe ţărmul sudic al Arabiei, acel koine pe care 
îl înțelegeau mai ales cei care nu erau greci prin naştere şi pe 
care grecii din Atena n-ar fi putut să-l vorbească nici în ruptul 
capului. 

— Imi închipui că tu eşti şeful micii tale caravane, spuse 
Drama. 

— Tovarăşii mei au toată încrederea în mine, îi răspunse 
Metellus, încercând să se exprime în aceeaşi manieră ca omul 
din faţa sa. 

Daruma se aşeză pe o rogojină şi-i invită pe oaspeţii săi să 
facă la fel. Metellus şi ceilalţi se aşezară încrucişând cu mare 
greutate picioarele sub ei. 


122 


— Nu am luat şi perne cu mine, spuse zâmbind Daruma. 
Rogojinile sunt mult mai uşor de transportat în călătoriile lungi şi 
nu ocupă loc prea mult. 

— Sunt foarte bune şi rogojinile, spuse Metellus oarecum 
stânjenit. 

— Tovarăşul vostru mi-a spus că vă căutaţi ceva de lucra. 

— Am să-ţi spun eu cum stau lucrurile, răspunse Metellus. 
Duceam o încărcătură de stofe şi de blănuri către portul 
Hormusia când am fost atacați de o bandă de tâlhari. Am scăpat 
doar noi şi am reuşit să salvăm din tot ce aveam doar măgarii 
ăştia trei, care fugiseră în deşert atunci când ne-au atacat. Doar 
printr-o minune am mai rămas în viaţă, trăind cu ce reuşeam să 
găsim. Nu avem bani, dar avem nevoie să ajungem pe ţărmul 
oceanului ca să ne putem întoarce acasă. Ştim să facem orice, 
suntem buni meseriaşi, fierari şi tâmplari, putem face pe hamalii 
sau... 

Un servitor aduse o tavă cu carne multă, proaspăt friptă, şi o 
puse în faţa stăpânului, iar acesta începu s-o taie în bucăţi. 

— Cred că vă este foame, spuse el cu o expresie nelămurită, 
între curiozitate şi neîncredere. 

— Da, răspunse imediat Metellus, ne este foame. 

Daruma îi făcu un semn servitorului, care purtă prin faţa 
tuturor tava cu carne. Luă fiecare o bucată zdravănă şi începură 
să înfulece cu graba unora care nu mai mâncaseră de foarte 
mult timp ceva ca lumea, dar o privire mustrătoare a lui 
Metellus îi făcu să fie ceva mai rezervaţi. Metellus începu şi el să 
mănânce cu multă reţinere din porţia lui, simțind că gazda îl 
observa în permanenţă. li simţea privirile, îşi dădea seama că-i 
studia pe el şi pe oamenii lui cu o atenţie meticuloasă, chiar 
dacă şi-o ascundea cu grijă, îşi dădea seama că nu-i scăpa nimic 
din înfăţişarea lor, din expresia de pe feţele lor, din stânjeneala 
puţin dezorientată cu care călătorii aceia necunoscuţi priveau în 
jur. 

Daruma porunci să se aducă şi un vin de palmier, surprinzător 
de rece şi de spumos. 

— Cum faci să-l păstrezi aşa de rece? întrebă Metellus ca să 
mai învioreze conversaţia. 


123 


— Udând în permanenţă vasul. Apa care se usucă răcoreşte 
amfora şi vinul din ea. Am învăţat asta de la nomazii din deşert 
care sunt obişnuiţi să trăiască în condiţii pe care niciun locuitor 
al unui oraş nu le-ar putea suporta. 

După ce mâncară, Metellus îi mulţumi. 

— iți rămânem recunoscători pentru bunăvoința şi 
ospitalitatea cu care ne-ai primit. Aş vrea să putem face şi noi... 

— Cine eşti? îl întrebă prin surprindere Daruma, privindu-l 
ţintă, drept în ochi, de la mică distanţă. 

Metellus şovăi. 

— Nu eşti obişnuit să minţi, îl încolţi Daruma, şi nici măcar nu 
ştii să stai aşezat astfel. Eşti obişnuit să comanzi şi ceilalţi să ţi 
se supună fără să crâcnească. Prin urmare vii din Apus şi sunt 
aproape sigur că eşti militar. Aş crede, un ofiţer roman... ba 
chiar aş fi în stare să pariez asta. Şi aceştia, în afară de bătrân, 
sunt oamenii tăi. 

Vorbea cu glas scăzut, astfel încât să nu poată fi auzit decât 
de interlocutorul său. Metellus încercă să nu se lase intimidat, 
dar mâna dreaptă începu să alunece aproape imperceptibil pe 
sub tunică spre mânerul sabiei. 

— N-ai nevoie de aşa ceva, îl opri imediat Daruma chiar dacă 
nu avea privirile îndreptate asupra lui. Şi, de altfel, prin părţile 
mele se obişnuieşte ca musafirii să nu fie trădaţi. Şi, atâta timp 
cât veţi mânca din pâinea mea, veţi fi în siguranţă la fel ca într-o 
cetate. 

Metellus îşi puse palmele pe genunchi şi răsuflă uşurat. 

— V-aş putea lua drept un grup de iscoade trimise în inima 
imperiului persan, dar încercările grele prin care se vede că aţi 
trecut, cicatricele pe care încercaţi să le ascundeţi pe sub 
hainele voastre zdrenţuite, teama cu care priviţi în jur, toate 
acestea mă fac să cred că fugiţi de o ameninţare foarte gravă. 
Dacă ţi-aş spune că sunteţi grupul de prizonieri fugari de la mina 
din Aus Daiwa pe care persanii îi caută prin toate ascunzişurile 
din ţinutul acesta, aş fi foarte departe de adevăr? 

— Ce te aştepţi să-ţi răspund? spuse Metellus. 

— Nimic. Ştiu deja că am ghicit adevărul. 

— Atunci, de ce ne-ai găzduit? 


124 


— Din simplă curiozitate. Drumurile astea lungi sunt teribil de 
plictisitoare şi eu nu scap nici o ocazie să mă amestec în 
treburile altora, dacă găsesc în ele ceva interesant. Oricum, n- 
am crezut nici o iotă din ce mi-a spus bătrânul şi din ceea ce mi- 
ai spus tu după aceea, chiar dacă el ştie să mintă mult mai bine 
decât tine. 

— Şi acum, când ştii adevărul, ce ai de gând să faci? 

— Ai copii? întrebă Daruma ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea 
lui Metellus. 

Acesta îl privi uimit din cauza acestei schimbări neaşteptate 
de subiect, dar răspunse: 

— Unu. Dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu el şi nici unde ar putea 
fi. 

— Prin urmare, nu eşti însurat. 

— Am avut. Au ucis-o pe soţia mea. 

— Persanii? 

— Romanii. 

— Întrebarea cea mai logică ar fi: de ce nu-i trădezi, atunci? 
Am impresia că eşti un ofiţer de rang înalt şi cu siguranţă ştii 
nişte lucruri care ar putea valora mult, dar este evident că, dacă 
ai fi vrut, ai fi făcut-o deja ca să scapi de prizonierat şi de 
suferinţă. Cred că am înţeles: eşti unul dintre romanii aceia care 
se văd sculptați pe arcurile de triumf şi pe columne: ţepeni, 
dintr-o bucată, viteji şi, uneori, chiar puţin cam proşti. 

— S-ar putea, răspunse fără chef Metellus. 

— Nu te supăra pe mine: încerc doar să înţeleg ce fel de om 
eşti. Trebuie să-l cunosc pe cel care va călători împreună cu 
mine, nu? 

— Vrei să spui că... 

— Cum te cheamă? îl întrerupse iarăşi Daruma. 

Felul acela în care sirianul întrerupea firul discuţiei, sărind de 
la una la alta, îl scotea din fire pe Metellus, dar răspunse 
imediat, cu un calm desăvârşit. 

— Marcus Metellus Aquila. 

— Pronunţat în limba ta, trebuie să fie un nume care te face 
să tremuri doar când îl auzi. 

— Este un nume care nu a fost pângărit niciodată. 


125 


— Îmi închipuiam eu. Ascultă-mă acum cu atenţie: spune-le 
oamenilor tăi că pot dormi în cortul de acolo, unde sunt 
priponite cămilele. Tu vei fi musafirul meu. 

Metellus lăsă fruntea în jos. 

— Sunt obişnuit să împart totul cu oamenii mei. 

— De data asta ai putea face o excepţie, ca să nu-mi refuzi o 
plăcere: sper că am meritat aşa ceva. 

— Nu cred că aş fi în stare să dorm: trebuie să controlez eu 
însumi schimbarea gărzii de noapte. 

— N-ai nevoie de nici o pază. Locul acesta a fost deja scotocit 
de trei ori şi întors cu susul în jos de soldaţii persani. Au mişcat 
din loc chiar şi bolovanii şi nu cred că o să se mai întoarcă. In 
plus, am paznicii mei şi ei nu suportă ca alţii să facă treaba în 
locul lor. Dar, dacă nu-ţi place, vă puteţi întoarce acolo de unde 
aţi venit. 

— Nu, răspunse Metellus. Accept invitaţia ta în numele meu şi 
al oamenilor mei. Dar o să ne iei cu tine, nu-i aşa? 

— Depinde. 

— De ce anume? 

— O să afli asta în curând. 

Se ridică şi porni înspre cortul său. 


126 


Uxal îi conduse pe soldaţi la locul unde aveau să doarmă, iar 
Metellus mai rămase câteva clipe singur, în faţa focului din 
mijlocul taberei. Noaptea era neînchipuit de frumoasă, era 
musafirul unui negustor bogat, mâncase la cină pâine abia 
coaptă, carne friptă şi vin rece. Oamenii săi erau bine hrăniţi şi 
fuseseră găzduiţi cu toată grija. Spera din toată inima că 
Daruma îi va lua cu el, că vor putea ajunge pe ţărmul oceanului 
şi că, de acolo, se vor întoarce în sfârşit în patrie. Aproape că-i 
venea să creadă că îndelungata lor captivitate, moartea 
împăratului şi a unuia dintre camarazi, suferinţele crunte pe 
care le înduraseră nu erau decât un vis urât, un coşmar sortit să 
dispară la apariţia primelor raze de soare. Dar mai exista şi ceva 
care îl readucea la realitate: durerea sfâşietoare pentru 
pierderea soţiei sale şi dorul de fiul despre care nu mai ştia 
nimic de atâta vreme. 

Se gândea la Aurelianus, la Mâna-cu-sabie, şi avea încredere 
în credinciosul său prieten, spera că va face tot ce-i va sta în 
puteri ca să se ocupe de micul Titus, ca să-l apere de orice 
pericol. Poate că-l luase cu sine şi păstra vie amintirea tatălui în 
sufletul copilului, îi întreținea speranţa că părintele său se va 
întoarce într-o bună zi. 

Nu existase nici o seară - de când căzuse prizonier şi de când 
îşi recăpătase libertatea - în care să se culce fără a se ruga la 
strămoşi să vegheze asupra lui, asupra fiului căruia îi promisese 
că se va întoarce negreşit atunci când fusese nevoit să 
pornească pe acel drum care pentru oricine ar fi părut fără 
întoarcere. „Unde eşti, fiul meu?” se întreba în sinea sa. „Unde 
eşti, copile?”. Şi credea cu tărie că şi el îşi punea, poate, aceeaşi 
întrebare. „Unde eşti, tăticule? Şi poate că aceste două gânduri 
se întâlneau undeva, fără ca ei să ştie, în vreun loc de pe bolta 
cerului şi aprindeau stelele căzătoare... Uite, ca aceea pe care o 


127 


vedea chiar în clipa aceea lăsând o dâră de flacără prin întuneric 
şi dispărând în spatele pâlcului de palmieri. 
XXX 

De fapt, nu se înşela. Dacă zeii ar fi dat ascultare rugilor sale 
părinteşti, ar fi văzut că, în clipele acelea, Titus ieşise pe 
balconul palatului imperial de la Milano şi privea, asemenea lui, 
bolta cerească. 

Tillia, sclava, îl privea cu atenţie: băiatul crescuse de când 
fata intrase în serviciul lui şi părea să se fi obişnuit cu situaţia în 
care se afla. Lua lecţii de la preceptorii săi, învăţa greaca, 
gramatica, matematica, caligrafia. Era tratat cu respect şi însoţit 
în fiecare clipă a zilei, până la asfinţit, când era din nou luat în 
grijă de Tillia. 

Pe Gallienus îl vedea doar din când în când şi de departe, 
atunci când aveau loc ceremoniile oficiale. Era convins că nu 
îndrăznea să se apropie de el ca să nu fie nevoit să răspundă la 
întrebările pe care i le-ar fi pus: „Unde este tatăl meu? Şi unde 
este al tău?”. 

Nu-l mai văzuse nici pe Aurelianus, prietenul tatălui său, eroul 
pe care soldaţii îl numeau Mâna-cu-sabie. 

Sosise vestea că, aflându-se la comanda legiunilor sale 
dincolo de Danubius, în luptă cu sarmaţii, ucisese cu mâna lui 
mai mult de cincizeci de duşmani într-o bătălie victorioasă în 
care barbarii pierduseră peste douăzeci de mii de oameni. Dar 
nu-i fusese consacrat un triumf, aşa cum ar fi avut dreptul, 
pentru că, după cum se spunea, Gallienus era invidios pe el. Se 
mai auzea că acum Aurelianus pornise către Moesia, pentru a 
apăra teritoriile de acolo împotriva năvălirii goților. 

Tillia îi dădea întotdeauna asemenea veşti pentru că ea, ca 
sclavă, intra peste tot şi putea asculta orice, ca şi cum ar fi fost 
o statuie sau un obiect oarecare. 

— De ce au barbarii ceva împotriva noastră? îl întrebase într-o 
zi Titus pe dascălul său, un profesor din Treviri, cu o barbă 
galbenă şi părul de culoarea nisipului. 

— Nu cu noi au ceva, îi răspunsese învățatul. Vor doar să intre 
în imperiu pentru că doresc să se bucure şi ei de lucrurile 
frumoase pe care le avem noi. Dacă tu ai fi nevoit să alegi între 
a trăi într-un car, pe frigul iernii şi sub arşiţa verii, fără să te poţi 


128 


spăla decât rareori, suferind mereu de foame şi de sete şi a trăi 
într-o casă, bine hrănit în fiecare zi, cu băi, încălzire iarna şi 
fântâni care răcoresc aerul vara, biblioteci, grădini, ce ai alege? 

— Ştii câte apeducte are Roma? Unsprezece. Ştii câte are 
Milano? Şapte. Ştii câte camere sunt în palatul acesta? Trei sute. 
Şi câte biblioteci există în imperiu? Cam cinci mii, cu 
treisprezece milioane de cărţi. Şi pe ce distanţă se întind 
şoselele? Pe două sute de mii de mile, cu câte o staţie de poştă 
la fiecare cincisprezece mile. Noi încercăm să-i oprim pe barbarii 
aceia, când putem, prin tratative, când nu putem altfel, cu 
armata. Asta fac acum generalii noştri în Pannonia şi în Moesia. 

— Unul dintre generali este prieten cu tatăl meu, îi spusese 
Titus. 

— Da? Cine? 

— Aurelianus, cel poreclit Mâna-cu-sabie, unul care nu 
glumeşte şi dacă ar vrea cineva să-mi facă vreun rău ar avea 
de-a face cu el. 

— Nu vrea nimeni să-ţi facă rău. 

— Atunci, de ce mă ţin prizonier în locul acesta? 

— Tu nu eşti prizonier. Eşti musafir. Şi „locul acesta” este 
palatul imperial în care oricine ar fi fericit să trăiască. 

— Mă rog, dar mie nu-mi place şi vreau să plec de aici. 

— Eşti prea mic. 

— Atunci, de ce nu-l aduceţi înapoi pe tata? 

Nimeni nu avea un răspuns la întrebarea aceea. Nici măcar 
împăratul. 

Când Titus vorbea despre tatăl său, era cuprins de o disperare 
cumplită pe care inimioara lui o putea suporta cu mare greutate. 
Atunci se îndepărta, orice ar fi făcut în clipa aceea, şi se ducea 
să plângă pe ascuns, de obidă şi de dor, până când se descărca. 

XXX 

— La ce te gândeşti? 

În spatele lui Metellus se auzi pe neaşteptate vocea lui 
Daruma, trezindu-l din visare. N-ar fi putut spune de cât timp 
stătea astfel, cufundat în gânduri. Privi la vatra focului şi văzu că 
nu mai rămăsese decât cenuşa. Trecuse, aşadar, destulă vreme. 

— La fiul meu, răspunse. 

— Crezi că îl pândeşte vreun pericol? 


129 


— Orice este posibil. Nu am nici o veste de la el. A nu avea 
nici o veste parcă este mai rău decât a avea unele proaste. 

— Nu-i nimeni care să aibă grijă de el? 

— Am un prieten, comandantul uneia dintre marile unităţi de 
luptă din armata noastră. Ştiu că va face tot ce va putea ca să-l 
ocrotească, dar s-ar putea să fie departe, fără posibilitatea de a- 
| ajuta. S-ar putea chiar să fi murit: se întâmplă multe în 
războaie. 

— Dar nu li se întâmplă generalilor. 

— El este unul dintre aceia care stă în faţa trupelor, nu 
undeva în spatele lor. Înfruntă primul riscurile pe care le 
pretinde soldaţilor săi. Suntem romani dintr-o bucată, cam proşti 
câteodată, aşa cum ai spus tu. 

— Toţi avem defecte şi calităţi. Nimeni nu este perfect, gândi 
cu glas tare Daruma. 

— Îmi închipui că persanii au pus un preţ pe capul nostru. Nu 
eşti ispitit să-l iei tu? 

— Eu cumpăr şi vând mărfuri, nu oameni. 

— Dar faptul că noi ne aflăm în caravana ta, chiar dacă pentru 
scurt timp, este un risc mare pentru tine. Cum de faci asta? 

— La sfârşitul mesei m-ai întrebat ceva şi eu ţi-am răspuns: 
„Depinde”. 

— De ce anume depinde? 

— De cât de mult sunteţi dispuşi să riscaţi tu şi oamenii tăi. 

— Suntem gata să facem orice, numai să fim liberi. 

— Atunci, putem sta de vorbă. Dacă nu eşti prea obosit, 
bineînţeles. 

— Nu sunt. Te ascult. 

— Nu mă aflu aici pentru comerţ. 

— Deci, suntem chit. Mai departe. 

— Aveam o întâlnire cu o persoană care, însă, nu a sosit. 
Înțelegerea era ca, dacă în cincisprezece zile nu apărea aici, în 
oază, întâlnirea urma să aibă loc mai la sud, în portul Khaboras, 
la două zile de mers de aici. 

— Prin urmare, te gândeşti să pleci. 

— Chiar mâine sau cel mai târziu poimâine. Faptul că n-a sosit 
persoana aceea mă cam îngrijorează şi cred că un grup de 


130 


soldaţi înarmaţi şi bine antrenați m-ar putea face să mă simt 
mai în siguranţă. 

— Noi am fi aceia? 

— Nu arătaţi prea bine, dar păreţi nişte oameni trecuţi prin 
multe care au reuşit cu toate acestea să rămână în viaţă. 

— După mai bine de optsprezece luni la Aus Daiwa. 

— Pare greu de crezut... Oricum, dacă sunteţi dispuşi să 
escortaţi caravana aceasta, eu sunt gata să vă asigur hrana şi 
să vă plătesc, în sicii de argint la fiecare zece zile, până 
ajungem la destinaţie. După aceea, sunteţi liberi să plecaţi. Cu 
banii pe care îi veţi câştiga, vă veţi putea întoarce în patrie. 

Metellus clătină din cap. 

— Ce este, nu-ţi convine? 

— Ai spus că ai deja paznici. Atunci, de ce mai ai nevoie de 
noi? 

— Te-am minţit. Nu voiam să ştiţi că paznicii mei sunt doar 
nişte servitori credincioşi şi astfel să vă vină vreo idee ciudată. 
Pe de altă parte, şi tu m-ai minţit. La nevoie, minciuna poate fi o 
soluţie. Atunci, putem spune că ne-am înţeles? 

— Mie îmi convine de minune. Aproape că nici nu-mi vine să 
cred că am avut un asemenea noroc. 

— Poate că nu m-ai înţeles bine. Aici vă riscaţi viaţa. 

— N-am făcut altceva până astăzi, cum vrei să-mi pese de 
asta? 

— Dar oamenii tăi ce spun? 

— Pentru ei este bine ceea ce hotărăsc eu. 

— Bine, ne-am înţeles, spuse Daruma. 

Metellus adăugă: 

— Cred că ar trebui să-mi iau deja misiunea în serios, dacă 
aşa stau lucrurile. 

— Oamenii mei stau de pază şi cred că pentru noaptea asta 
este suficient. Este lună plină, se vede în jur ca ziua, dar, dacă 
asta te face mai liniştit, pune de pază şi un om de-al tău. In 
cortul meu ai patul pregătit, vino când crezi de cuviinţă. Noapte 
bună, comandante Aquila. 

— Noapte bună, Daruma, răspunse Metellus. Şi... mulţumesc. 

Daruma zâmbi şi dispăru în cort. 


131 


Metellus trase sabia de sub tunică, şi-o puse la brâu şi porni 
către corturile în care se odihneau oamenii săi. II găsi treaz pe 
Balbo. 

— Îmi închipuiam eu că nu puteai avea încredere în alţii. În 
orice caz, termină tu primul schimb de gardă, centurionule, 
suntem din nou în serviciu. Daruma ne-a angajat ca escortă la 
caravana lui. 

— Nu-ţi baţi joc de mine, comandante? 

— Absolut deloc. In schimb, ne va da hrană şi ne va plăti până 
la destinaţie. Mie mi s-a părut o afacere bună. 

— Minunat. Du-te să te odihneşti, am eu grijă să organizez 
schimburile de pază. 

Inainte de a se culca, Metellus mai dădu o raită în jurul 
taberei. Oaza era cufundată în beznă, focurile se stinseseră de 
mult şi animalele dormeau, catării, măgarii, cămilele uriaşe din 
Bactriana şi dromaderele mai sprintene, îngrămădiţi unul într- 
altul, acoperiţi de pături împodobite cu ciucuri roşii şi albaştri. 
Se mai auzea doar clipocitul apei care curgea prin canalele de 
irigație şi, mai în depărtare, vuietul Khaborasului, cu undele sale 
impetuoase. Luna se oglindea cu reflexe argintii în apa canalelor 
şi, din când în când, printre trunchiurile seculare ale palmierilor 
trecea umbra unei păsări de pradă cu aripi larg desfăşurate, ca 
nişte gânduri de noapte. 

Metellus o luă înspre cortul lui Daruma, sperând să aibă parte 
de câteva ore de somn bun pe un aşternut curat, dar, în timp ce 
se pregătea să intre în cort, auzi mârâitul câinelui legat de 
stâlpul de la intrare. 

Privi de jur împrejur, dar totul părea în regulă. Se gândi că, 
după spusele unora, câinii erau în stare să audă sunete pe care 
urechea omului nu le poate percepe şi îşi îndreptă privirile mai 
în depărtări, dincolo de păduricea de palmieri, înspre dealurile 
calcaroase care mărgineau la nord oaza. | se păru că zăreşte 
ceva nelămurit, ca o geană de ceaţă abia conturată. Dar n-avea 
de unde să fie ceaţă... 

„Praf, cai!” 

înţelese că un escadron pornise în galop asupra oazei şi 
sângele îi îngheţă în vene. Se gândi că visul lor luase sfârşit, dar 
măcar aveau să cadă în luptă ca nişte adevăraţi bărbaţi, cu 


132 


sabia în mână. Alergă spre corturi şi-l găsi pe Balbo deja 
neliniştit. 

— Ceva nu este în regulă, comandante, păsările se ridică 
speriate în zbor, animalele se foiesc mereu, neliniştite... 

— Trezeşte-i pe toţi, repede, şi toată lumea să-şi ia armele. Se 
apropie de noi un escadron de cavalerie. 

Treziţi rapid de centurion, soldaţii săriră în picioare şi se 
adunară în jurul comandantului lor. 

— Mai mult ca sigur vin să ne captureze, le spuse Metellus, 
dar eu n-o să mă mai las prins viu, nu mă mai întorc în cloaca 
aceea. Cine gândeşte ca mine să ia armele în mâini şi să vină 
după mine. 

In clipa următoare, ordinul lui era deja executat şi oamenii 
gata înarmaţi erau adunaţi din nou în jurul lui. Din depărtare 
începea să se audă, deocamdată slab, tropotul cailor în galop. 

— Nimeni să nu facă vreo mişcare fără ordinul meu. Să stăm 
ascunşi în spatele palmierilor, după zidul caselor. Este locul cel 
mai adăpostit. Dacă ne înconjoară, retrageţi-vă împreună cu 
mine în locul acela mai strâmt dintre casele pe care le avem în 
spatele nostru şi acolo o să ne batem cu ei până la ultima 
suflare. Nu ştiu ce alt plan să vă propun. Avem de ales între o 
moarte rapidă şi un chin nesfârşit. Nu staţi pe gânduri, nu aveţi 
de ce să şovăiţi. Să fim mulţumiţi că încă mai avem posibilitatea 
să alegem. Vreau să vă spun doar că sunt mândru de voi, că 
sunteţi cei mai buni soldaţi şi cei mai dragi prieteni pe care mi i- 
aş fi putut dori vreodată. Dacă ne este sortit ca mâine noapte să 
ne luăm cina împreună în Hades, aşa să fie! Porniţi! 

Fiecare dintre ei luă poziţie în spatele câte unui palmier, astfel 
încât să-l vadă pe comandant, dar şi pe ceilalţi camarazi. 
Lucianus şi Septimius îşi încordau arcurile, Rufus îşi cumpănea 
în mână sulița, Publius şi Antoninus îşi încleştaseră pumnul pe 
mânerul sabiei, Severus şi Martian aveau în mâini pumnalele 
trase din teacă. 

Cei doi centurioni, Balbo şi Quadratus, erau înarmaţi fiecare şi 
cu sabie şi cu pumnal şi scrutau întunericul din faţa lor în 
direcţia din care se aşteptau să vină primul asalt. 

Asudau din belşug cu toţii în aşteptarea luptei, a acelei 
încleştări scurte, dar crâncene, care avea să le aducă moartea. 


133 


În clipele acelea de încordare supremă, răsună glasul lui Uxal. 

— E ceva ciudat acolo, ia uitaţi-vă! 

Şi arătă către un drumeag care traversa partea dinspre răsărit 
a oazei, unde se putu distinge în curând un călăreț înfăşurat 
într-o mantie neagră trecând de unul singur într-un galop 
nebunesc. 

— Da' ce naiba... înjură Metellus. Nu apucă să termine ce voia 
să spună că escadronul de cavalerie năvăli dinspre nord 
traversând oaza aproape la fel de iute ca acel călăreț care abia 
trecuse. In numai câteva clipe dispăruseră înspre sud, lăsând în 
urmă un nor des de praf. 

— N-aveau treabă cu noi, spuse Uxal. 

— Se pare că nu, răspunse Metellus, respirând uşurat. 

— İl urmăreau pe călăreţul acela, remarcă imediat Quadratus. 

— L-a văzut careva dintre voi? îi întrebă Metellus pe ceilalţi. 

Publius făcu un pas înainte. 

— A trecut prin faţa noastră foarte repede şi prin zona aceea 
de umbră a palmierilor, dar aş putea să jur că era cel care ne-a 
urmărit pe noi până mai ieri. 

— Nu asculta ce spune, comandante, interveni Rufus. El este 
obsedat de călăreţul acela fără să ştie măcar cine este. Il 
visează şi noaptea, îl vede peste tot chiar şi când nici vorbă nu 
poate fi de el. 

Metellus se întoarse către Publius. 

— Ce te face să crezi că era călăreţul acela singuratic? 

— Mantia neagră, trupul mărunţel, felul în care călărea. Eu mă 
înşel foarte rar, comandante. 

Uxal îşi dădu şi el cu părerea. 

— Că el era, că nu era, lucrurile nu se schimbă prea mult. Cel 
mai mult ne interesează că au plecat şi că nu ne căutau pe noi. 
Pentru o clipă, am crezut şi eu că pentru noi asta va însemna 
sfârşitul. 

— Şi eu am crezut la fel, recunoscu Metellus. 

— Dar ce se întâmplă aici? 

Auzind vocea din spatele lor, Metellus se întoarse şi-l văzu pe 
Daruma, abia trezit din somn. 


134 


— Un escadron de călăreţi persani a trecut prin oază acum 
câteva clipe. Păreau să urmărească un alt călăreț care gonea ca 
gândul în faţa lor. 

Daruma se întunecă la faţă. 

— Un călăreț spui? L-aţi văzut cum arăta? 

— Eu l-am văzut, spuse Publius şi i-l descrise, aşa cum făcuse 
şi cu Metellus. 

Daruma se încruntă. 

— În ce direcţie a luat-o? 

— Într-acolo, răspunse Publius şi arătă către o zonă cu 
vegetaţie mai deasă de pe malul râului. 

Daruma oftă şi-i făcu semn lui Metellus să vină după el în cort. 

— la loc, spuse el după ce intrară. 

— Prefer să stau în picioare. Mi-e mai bine aşa. 

— Mă îngrijorează... începu indianul. 

— Crezi că era persoana cu care trebuia să te întâlneşti? 

— S-ar putea. 

De afară se auzea larmă, lătrat de câini, strigăte în limbi 
diferite. Oamenii din caravane se treziseră cu toţii din cauza 
zgomotului făcut de călăreţi, dar nimeni nu era în stare să dea 
vreo explicaţie şi aceasta sporea şi mai mult agitația. 

Daruma rămase o vreme pradă gândurilor, într-o tăcere 
adâncă, apoi spuse: 

— N-are rost să-mi mai fac griji acum. Oricum, nu mai pot 
face nimic. Trebuie, însă, să pornim la drum cât de curând. Chiar 
mâine. Să fiţi gata în zori, îmbrăcaţi şi înarmaţi. Am poruncit să 
li se aducă soldaţilor tăi haine noi. Cred că vom merge zi şi 
noapte fără să ne mai oprim. Trebuie să ajungem cât mai 
curând la locul de îmbarcare de pe Khaboras. Du-te acum să te 
odihneşti puţin pentru că ne aşteaptă un drum lung şi greu. 

Metellus ieşi ca să-i dea ultimele dispoziţii lui Balbo, apoi se 
întoarse şi se culcă acolo unde i se făcuse patul, înainte de a 
închide ochii, frânt de osteneală, se gândi că poate ieşea din 
propria lui aventură ca să intre în cea a altcuiva despre care 
încă nu ştia mare lucru. 

Porniră în zori, însoţiţi de cântecul cocoşilor care răsuna în 
toată oaza cufundată încă în somn şi nu mai pierdură timpul ca 
să ia ceva în gură. Primi fiecare hrana şi apa din mers. 


135 


Merseră toată ziua sub razele unui soare arzător. Daruma 
şedea pe o cămilă mare pe care fusese instalat un baldachin ca 
să-l apere de soare şi-şi ştergea mereu faţa cu o basma umedă. 
In ciuda faptului că era atât de îngrijorat, nu renunţa la 
comoditatea pe care i-o oferea rangul. 

Fluviul Khaboras curgea la mică distanţă în dreapta lor, iar 
malurile sale erau pline de palmieri, de pâlcuri de sicomori şi de 
smochini, de tufe mari de leandri. 

Metellus îşi înşirase oamenii pe dreapta şi pe stânga 
convoiului, în timp ce Uxal mergea în urmă călărind pe unul 
dintre măgari, acum domesticit cu totul. Pe măsură ce înaintau, 
se vedeau pe apele fluviului tot mai multe ambarcaţiuni: unele 
erau făcute pur şi simplu dintr-un schelet de nuiele împletite 
peste care fuseseră întinse piei de vită tăbăcite, unse cu smoală 
ca să devină impermeabile, dar din când în când apăreau 
urcând în susul apei şi adevărate bărci mari din lemn, cu pânze 
în formă de trapez şi cu cârmă la pupa. Câteodată, aceste bărci 
pluteau atât de aproape de maluri încât se puteau vedea feţele 
marinarilor ocupați cu manevrarea velelor. Aceasta se întâmpla 
deoarece fluviul îşi croise albia printr-un masiv calcaros şi doar 
pe unele porţiuni malurile erau mai joase şi se adânceau treptat 
către mijlocul apei, acolo unde curentul era mai puternic. 

In locurile în care malurile erau mai joase, se zăreau sate cu 
case din cărămidă crudă, uscată la soare. Se vedeau femei 
purtând pe cap vase din lut, întorcându-se de la râu, unduindu-şi 
cu graţie şoldurile. Copii goi, cu pielea măslinie, se jucau în apă 
chiuind de mama focului şi stropindu-se plini de veselie unii pe 
alţii. Acele mici aşezări omeneşti semănau cu oricare dintre 
satele aflate pe malul Mediteranei, în Mesopotamia sau în Egipt. 
Şi totuşi, marile puteri imperiale, aici ca şi pe malurile Mării 
Mediterane, adunau de prin acele paşnice comunităţi tineri 
vânjoşi, îi educau în spiritul urii şi al agresivităţii contra 
inamicului cu care se duceau războaiele, oricare ar fi fost el, şi-i 
aruncau în focul luptelor. Fiecare dintre părţi considera că are 
dreptate, fiecare om credea că lumea lui era cea mai bună şi că 
trebuia s-o extindă şi s-o impună peste tot pe unde era posibil. 

Metellus îşi amintea foarte bine că îl mai bântuiseră şi 
altădată asemenea gânduri. Dar îşi amintea în acelaşi timp şi 


136 


că, pe măsură ce călătorise şi cunoscuse atâtea ţări, se 
convinsese tot mai mult că lumea sa era singura în care merita 
să trăieşti; în niciun loc nu mai întâlnise o idee despre om 
comparabilă cu cea pe care o zămislise întâlnirea dintre 
civilizațiile Atenei şi Romei. lar lunga şi cruda captivitate în 
puterea unui inamic care nu recunoştea valoarea fiinţei 
omeneşti şi nu avea niciun fel de consideraţie pentru acela care 
dădea dovadă de curaj, vitejie şi credinţă îi întărise şi mai mult 
această convingere. 

Reuşea să accepte şi faptul că alţii, străinii, erau convinşi că 
dreptatea era de partea lor. Dar nu reuşea să uite că Valerianus, 
împăratul său, îşi pierduse libertatea şi viaţa pentru că avusese 
încredere în loialitatea adversarului său, convins că merita să 
înfrunte orice risc pentru a obţine şi a consolida pacea în toate 
ţinuturile lumii cunoscute, de pe malurile Atlanticului până la 
gurile Indusului. 

Cufundat în asemenea gânduri, continua să mărşăluiască în 
tăcere sub soarele arzător. 


137 


Nu se întâmplă mai nimic important sau neprevăzut în timpul 
călătoriei. Pe la asfinţit apăru un grup de oameni înarmaţi care 
ar fi putut fi tâlhari, dar dând cu ochii de armele scoase la 
vedere de Metellus şi de ceilalţi romani, renunţară la orice 
intenţii agresive, dacă ar fi avut într-adevăr de gând aşa ceva. 
Se îndepărtară călărind pe cămilele lor şi dispărură după un deal 
din depărtare. 

Portul de pe fluviu apăru în faţa lor a doua zi. Era un târguşor 
prăfuit, adăpostit într-o cotitură a răului, având în jur tot felul de 
palmieri şi tufe dese de leandri roşii şi albi. Un dig scund din 
cărămizi arse servea drept adăpost pentru cotul fluviului şi 
permitea acostarea unui mare număr de bărci. 

Daruma le recomandă lui Metellus şi oamenilor săi să-şi 
acopere faţa cu o fâşie de pânză pe care s-o poarte înfăşurată în 
jurul capului. Era aproape sigur că în port se aflau soldaţi 
persani sau spioni care pândeau apariţia vânatului. 

— Răspândiţi-vă în jur, le spuse, dar nu vă scăpaţi din vedere 
unul pe altul. Le arătă un steag verde. Când îl veţi vedea 
fluturând pe catargul unei bărci, să ştiţi că aceea este a noastră 
şi puteţi urca la bordul ei îndată după ce se întunecă, dar pe 
furiş, nu toţi o dată. Ţineţi ascunse armele, nu vă luaţi la harţă 
cu nimeni. Nu vorbiţi între voi atunci când în jur se află alţi 
oameni, pentru că dacă un spion aude chiar şi o jumătate de 
cuvânt în latineşte sunteţi ca şi morţi. Comunicaţi între voi prin 
semne şi fără să atrageţi atenţia cuiva. Nu uitaţi că acesta este 
ultimul obstacol care mai stă în calea voastră către libertatea 
definitivă. Dacă treceţi şi de el, aţi reuşit: prizonieratul va fi o 
amintire urâtă de demult, dar dacă faceţi un pas greşit vă poate 
costa totul, iar eforturile voastre de până acum ar deveni 
zadarnice. Ultimele clipe sunt cele mai periculoase. Se poate 
întâmpla orice, chiar şi un lucru de nimic: o privire sau o 
comportare ciudate, un cuvânt pe care-l puteţi scăpa în locul şi 


138 


la momentul nepotrivite. Amintiţi-vă că, dacă vă prind, eu nu vă 
cunosc, nu v-am văzut niciodată. E clar? Şi nu voi putea face 
nimic pentru voi, absolut nimic. 

— Ai făcut deja mult, Daruma, răspunse Metellus, şi nu vrem 
ca tu să-ţi rişti viaţa pentru noi. Vom fi în stare să ne descurcăm. 
O să am eu grijă să-i instruiesc pe oamenii mei aşa cum se 
cuvine. 

— Foarte bine. Acum, să ne despărţim. 

Metellus şi ai săi hotărâră să nu intre în niciuna din 
numeroasele cârciumi din zona portului şi nici să cumpere de 
mâncare de la tarabe ca să nu bată la ochi. Mâncară pâine 
uscată şi băură apă din plosca pe care o avea fiecare, umblând 
cu un aer indiferent pe străduţele aglomerate ale micii aşezări. 

Pe tarabe, vânzătorii ofereau o mulţime de mărfuri: curmale, 
pâine azimă coaptă în cuptoare de cărămidă, peşte sărat şi 
uscat, peşte proaspăt din fluviu şi piersici cu un aspect foarte 
ispititor. In plus, dovlecei, pepeni galbeni şi pere mici, pădureţe, 
care păreau să fie foarte tari. Nu lipseau nici vânzătorii de 
animale: şerpi, maimuțe, păsărele cu penaj viu colorat, de specii 
necunoscute europenilor. Romanii erau încântați de acest 
spectacol, de mireasma cărnii fripte, a condimentelor exotice, a 
mirodeniilor. Erau şi vânzători de parfumuri care-şi prezentau 
marfa în nişte sticluţe din sticlă colorată sau din alabastru. 

Cu greu puteai să înţelegi preţurile, dar era clar că asemenea 
parfumuri nu puteau fi cumpărate decât de cei bogaţi, negustori 
cu pungile pline de argint care se târguiau de mama focului 
strigând în toate limbile, după care îşi făceau cumpărăturile, 
convinşi, atât cumpărătorul cât şi vânzătorul, că făcuseră o 
afacere grozavă. 

Era prima dată când Marcus Metellus se afla ca un călător 
oarecare dincolo de graniţele imperiului. Se gândise de mai 
multe ori să facă o asemenea călătorie, dar imperiul era atât de 
întins încât atunci când cineva ajungea aproape de graniţă îşi 
dădea seama că trecuse deja prea mult timp şi trebuia să se 
întoarcă acasă. 

Se simţea dezorientat, dar, în acelaşi timp, situaţia aceea îl 
ţinea încordat, îi dădea o senzaţie nouă: un fel de ameţeală a 
imensităţii, a lipsei de graniţe şi de margini, îşi dădea seama că 


139 


aici, în Asia, spaţiul avea dimensiuni incomensurabile şi că 
popoarele care îl locuiau păreau să fie infinite ca număr. Se 
gândea la peisajele monotone pe care le străbătuse, la câmpiile 
pustii, la culoarea mereu albă a cerului fără nori. Işi amintea de 
poveştile despre popoare şi animale de basm de care aflase 
citind paginile lui Plinius şi din De Mirabi/ibus şi-şi dădea seama 
că, în realitate, creaturile monstruoase din natură existau doar 
în imaginaţia omului care le plasa în locuri mereu mai 
îndepărtate pe măsură ce explorarea şi cunoştinţele sale 
reuşeau să depăşească fantezia. Sau poate că eroii antici, 
Hercule, Teseu, Ulise, îi nimiciseră deja pe monştri cu mulţi ani 
înainte. Poate chiar şi Alexandru cel Mare rămăsese dezamăgit 
atunci când, în India, nu văzuse nici hipogrifi, nici himere, nici 
furnici care să scoată precum minerii aurul din măruntaiele 
pământului. 

Îl rugă pe Uxal să meargă împreună cu el, pentru că ştia limba 
acelor locuri şi nu trezea bănuieli, aşa că asculta ceea ce spunea 
şi încerca să-şi dea seama ce înţeles aveau acele cuvinte. La un 
moment dat, văzu pe taraba unui negustor o jucărie: un mic 
elefant sculptat în lemn de acacia şi pictat, cu o trompă mobilă 
care se balansa înainte şi înapoi. Îl întrebă în şoaptă pe Uxal: 

— Poţi să-mi cumperi jucăria aceea? O vreau pentru băiatul 
meu. 

Uxal, care păstra banii tuturor, începu o târguială îndelungată 
şi înverşunată, până când reuşi să obţină un preţ care, după 
părerea lui, era convenabil. Plăti cu câţiva bănuţi şi luă jucăria. 

— Grăbeşte-te să te întorci cât mai repede acasă, spuse el 
după ce plecară din piaţă. 

— De ce? 

— Pentru că un copil creşte foarte repede şi jucăriile s-ar 
putea să nu-i mai fie pe plac. 

Metellus suspină. 

— Ai dreptate. Dar, pentru mine, timpul s-a oprit în loc când 
am căzut prizonier. Pentru mine, fiul meu rămâne tot copilul pe 
care l-am lăsat acasă, chiar dacă aş lipsi de lângă el o mie de 
ani. 

— Ştii ceva? spuse Uxal. Îmi amintesc de o chestie 
asemănătoare într-un poem vechi: se povesteşte acolo că un 


140 


bărbat, parcă un marinar, se întoarce în insula sa după ce lipsise 
mulţi ani şi găseşte în locul copilului pe care-l lăsase acasă un 
bărbat în toată puterea. 

— Odiseea, îi răspunse Metellus. Poemul se numeşte Odiseea 
de la numele eroului său, Odisseu, care-şi lasă acasă fiul abia 
născut şi când îl îmbrăţişează la întoarcere el are douăzeci de 
ani şi a devenit un bărbat adevărat: Telemac. 

— Da, probabil că aşa era povestea, dar eu îţi urez să-ţi revezi 
băiatul cu mult înainte să împlinească douăzeci de ani. 

— Şi eu îmi doresc asta, Uxal, răspunse Metellus. Imi doresc 
din toată inima... 

După aceea, Uxal merse o vreme fără să scoată nici o vorbă, 
în timp ce întunericul începea să coboare peste străzile care 
deveneau din ce în ce mai pustii şi peste acoperişurile albe ale 
caselor. La un moment dat, Metellus privi în direcţia portului şi-i 
făcu bătrânului un semn cu cotul. 

— Steagul verde, spuse el. Daruma a găsit barca. 

XXX 

Urcară ultimii la bord, abia după ce îi văzură pe toţi camarazii 
lor trecând, unul după altul, pe pasarela din lemn şi trestie, care 
lega barca de țărm. 

Daruma porunci să se aprindă felinarele la proră şi la pupa şi 
puse doi oameni de pază: unul dintre indienii săi, Saraganda pe 
numele lui, şi un roman al lui Metellus, Antoninus. Puse să se 
împartă cina, câteva feluri de mâncare cumpărate de la piaţă, 
foarte condimentate şi picante: carne sărată de capră, peşti 
fripţi cu mentă şi salvie şi pâine azimă sărată, coaptă în 
cuptoare de cărămidă, totul stropit cu vin de palmier. 

De pe celelalte bărci ancorate se auzeau chiotele de 
petrecere ale echipajelor care se destindeau după o zi de muncă 
şi de izolare, bând pe săturate sau distrându-se cu fetele 
închiriate de prin port. Dar tensiunea era încă prea apăsătoare 
printre romani şi nu puteau avea nici o relaţie cu restul 
echipajului despre care nu ştiau absolut nimic. Mâncau şi beau 
în tăcere privind mereu către mal, parcă temându-se să nu fie 
luaţi prin surprindere. 

Metellus se apropie de Daruma. 

— Cine sunt oamenii din echipaj? 


141 


— Sunt din Taprobanes. Pe aici nimeni nu le înţelege limba, 
aşa că nu este niciun pericol din partea lor. In plus, ei nu cunosc 
pe nimeni pentru că au sosit doar de câteva zile. Lucrează 
pentru mine de mai mulţi ani şi i-am plătit bine întotdeauna. 
Puteţi fi liniştiţi în privinţa asta. 

Metellus dădu din cap în semn de aprobare. 

— Am impresia că totul merge prea uşor şi tot ceea ce se 
petrece este atât de frumos încât parcă nici n-ar fi adevărat. 

— Nu merge deloc prea uşor, îl contrazise Daruma. Năvala aia 
în oază, în toiul nopţii, ţi s-a părut un lucru normal? Dacă, apoi, 
călăreţul acela urmărit era într-adevăr omul pe care-l aşteptam, 
ei bine, la ora aceasta s-ar putea să fie deja mort. 

— Ai dreptate, răspunse Metellus. Când cineva a suferit mult, 
devine egoist şi nu se mai gândeşte decât la sine însuşi. 

Daruma îi dădu dreptate şi adăugă: 

— Dacă vrei să ştii ce cred eu, află că nu ne putem considera 
în afara pericolului. Sunt bărci care coboară pe fluviu având la 
bord soldaţi de-ai regelui, sunt, cu siguranţă, iscoade şi în portul 
acesta şi probabil că au fost instalate din loc în loc, pe malurile 
fluviului, mici detaşamente de arcaşi călări. Voi sunteţi nişte 
prizonieri care valoraţi mult pentru ei, dacă am înţeles eu bine. 
Mai mult, dacă vrei să continuăm împreună călătoria aceasta, ar 
fi bine să-mi spui şi restul adevărului. 

— Care adevăr? 

— De ce eraţi toţi zece la Aus Daiwa? Şi cum aţi reuşit să 
evadați? Este practic imposibil aşa ceva. 

— Dacă îţi spun, juri să nu spui niciodată, nimănui, ce vei 
auzi? 

Daruma zâmbi. 

— Şi tu chiar ai avea încredere în cuvântul unui negustor? 

— M-am gândit că, dacă ai fi vrut să ne trădezi, ai fi făcut-o 
până acum. 

— Aşa este. Îmi spui? 

— Îmi dai cuvântul? 

— Dacă asta poate avea o valoare, ai cuvântul meu. 

Metellus mai şovăi câteva clipe, după care se gândi că 
Daruma avea tot dreptul să ştie ce risca ajutându-i. 


142 


— Eram comandantul gărzii personale a lui Licinius Valerianus 
Augustus, ultimul împărat al romanilor, care a murit în 
captivitate la Aus Daiwa, după ce a fost capturat prin trădare de 
Shapur, la Edessa. După moartea împăratului, am fugit datorită 
ajutorului dat de Uxal care ne-a condus până la oaza de pe 
malul Khaborasului. Restul îl ştii. 

— Mare Trimurti! 

— Ce ai spus? 

— Am invocat Triada noastră supremă care este cam ca 
aceea pe care voi o venerati în Capitoliul vostru de la Roma. 

— Ai fost la Roma? 

— Nu, dar cunosc pe cineva care a fost acolo. Dar să nu 
schimbăm vorba. Sunteţi într-o mare încurcătură şi eu împreună 
cu voi. Ai fi putut să-mi spui toate astea de la început. 

— Ne-ai mai fi luat cu tine? 

— Nu. 

— Vezi? 

— De cât timp aţi fugit de acolo? 

— Am pierdut şirul zilelor, dar cred că de o lună şi jumătate 
sau poate mai mult. 

Daruma oftă. 

— Grozavă încurcătură. Dacă ne prind, ne jupoaie de vii, dacă 
nu chiar mai rău. 

— Ştiu. 

— Pe de altă parte, până acum nu v-au prins. Cum aţi reuşit, 
fără cai şi pe un teren aproape întotdeauna descoperit? 

— Am rămas mai multe zile ascunşi într-un loc pe care ei îl 
considerau inaccesibil: prăpastia în care aruncă trupurile celor 
care au murit în mină. 

— Genial... şi după aceea? 

— Când am avut impresia că nu ne mai căutau în zona aceea, 
am început să ne mişcăm, întotdeauna noaptea şi tot pe fundul 
văgăunii aceleia, până când am dat de apă şi, urmând cursul 
acelui pârâu, am ajuns în locul în care se vărsa în Khaboras. 

— Retrag ce am spus despre prostia romanilor. Dar acum 
trebuie să fim atenţi ca să nu stricăm totul în această ultimă 
parte a călătoriei. 

— Trebuie să mai rămânem mult timp în locul acesta? 


143 


— Cel puţin încă trei zile. Aşa era înţelegerea şi am adăugat 
de la mine o zi, ca să fiu mai sigur. În tot timpul acesta, n-o să 
coborâţi deloc pe uscat. Dacă aveţi nevoie de ceva, vă fac eu 
rost. 

— De acord, încuviinţă Metellus. Dar mai este o problemă. 

— Care? 

— Avem o înţelegere cu tine. Tu ne plăteşti ca să fim escorta 
convoiului tău. Dacă nu putem cobori din barca asta, cum ne 
vom putea îndeplini obligaţiile? 

— O să aveţi timp şi pentru aşa ceva, te asigur. 

— Dar unde şi când? 

— O să aflaţi şi asta la momentul potrivit. Acum căutaţi să 
staţi liniştiţi atâta timp cât este nevoie. 

XXX 

Petrecură astfel trei zile, într-o stare de lâncezeală, în orele 
amiezii, căldura era greu de suportat. Metellus şi oamenii săi 
stăteau întinşi pe punte, printre frânghii, la umbra pânzei care 
era înălţată mai mult ca paravan care să-i apere de arşiţă, 
asudând din belşug în zăpuşeala chinuitoare şi sperând în zadar 
la o baie în apele fluviului, lucru de asemenea interzis de gazda 
lor. Abia spre seară începea să bată un vânticel care mai aducea 
puţină răcoare. La ora aceea, cina devenea un adevărat 
eveniment. 

Daruma stătea cea mai mare parte a zilei pe uscat, împreună 
cu doi sau trei dintre oamenii săi, evident, ca să întâlnească 
persoana pe care o aştepta. Se întorceau abia când se făcea 
întuneric, aducând coşuri cu mâncare pentru echipaj. Metellus 
nu încerca niciodată să afle ceva despre personajul pe care-l 
căutau, dar îşi dădea seama că Daruma era foarte îngrijorat 
pentru că nu se întâlnea cu el. Fiecare zi care trecea, făcea ca 
riscul de a fi descoperiţi la bord să crească, dar, în acelaşi timp, 
micşora şi şansele ca oaspetele atât de aşteptat să mai 
sosească. 

În seara celei de-a patra zi, Daruma luă o hotărâre. 

— Plecăm mâine, spuse el. Dacă omul călare pe care l-aţi 
văzut în oaza de la Khaboras era cel pe care-l aşteptam, ar fi 
trebuit să fie aici încă de acum două zile, gândindu-ne că noi am 
mers la pasul cămilelor şi al catârilor. Nu mai pot să-l aştept. In 


144 


orice caz, va mai exista o posibilitate de a ne întâlni în portul de 
la ocean. 

— Cum vrei, răspunse Metellus. Îmi pare rău că întâlnirea 
aceasta a ta n-a avut loc. Noi suntem gata de plecare în orice 
moment. 

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, ridicară ancora. Marinarii 
aduseră barca până în mijlocul curentului, împingând cu prăjini 
lungi pe fundul apei, după care se limitară doar la manevrarea 
cârmei de la pupa pentru a menţine direcţia. Viteza nu era prea 
mare, dar se păstra constantă şi peisajul defila sub ochii lor 
printr-o varietate foarte plăcută de forme şi de culori. Uneori 
zăreau pâlcuri de gazele micuţe venite la adăpat; la vederea 
bărcii, îşi ridicau alarmate botişorul negru, dar nu fugeau: 
probabil că se obişnuiseră cu navigația de pe fluviu. Din când în 
când, zăreau pe lângă maluri şi grupuri de flamingi de culoare 
roz, scormonind pe fundul apei cu ciocul lor curbat, în căutarea 
hranei. 

Antoninus, Publius, Rufus şi ceilalţi priveau cu admiraţie toate 
acestea, iar Metellus se bucura şi el la vederea neobişnuitului 
peisaj care, la fiecare cotitură, la fiecare promontoriu, devenea 
tot mai variat şi spectaculos prin culorile gălbui şi ocru ale 
stâncilor, prin palmierii din ce în ce mai înalţi şi viguroşi, prin 
satele de pescari şi de agricultori care deveneau tot mai 
numeroase pe maluri. 

— Imi aminteşte de unele ţinuturi din Egiptul de Jos... începu 
să spună Metellus, dar fu întrerupt de strigătul unui marinar 
căţărat pe catarg. Omul, cu pielea măslinie şi lucioasă de 
sudoare, arăta spre un punct de pe mal. 

— Pe toţi zeii! exclamă Publius. Este chiar el! 

Călărețul, cu vălul negru înfăşurat în jurul capului, cobora în 
galop de pe un deal către apele fluviului şi, la puţin timp după 
aceea, apărură şi urmăritorii: vreo douăzeci de soldaţi persani 
care se apropiau de fugar în goana nebunească a cailor. 
Probabil că dăduseră de el cu puţin timp în urmă, pentru că 
viteza alergării lor era prea mare ca să poată fi păstrată mult 
timp fără a obosi peste măsură caii. 

Daruma se repezi către parapetul bărcii, strigând: 

— El este! Trage repede la mal, trage la mal! 


145 


Cârmaciul nu aşteptă să i se spună încă o dată, se aruncă pe 
bara cârmei, împingând-o cu toată puterea şi făcând barca să 
cotească brusc spre stânga. Pe porţiunea aceea, malul era 
destul de jos, dar abrupt, aşa încât călăreţul se îndrepta cu 
toată viteza către un loc în care se vedeau tufişuri dese, poate 
pentru a încerca să se ascundă, dar soarta lui părea pecetluită. 

— Pregătiţi de tragere arcurile şi lăncile! strigă Metellus şi 
oamenii săi apărură fulgerător pe latura stângă a bărcii, 
pregătindu-se de luptă. 

Între timp, cârmaciul ţinea bara cârmei pe centru, corectând 
direcţia bărcii astfel încât aceasta plutea acum paralel cu 
ţărmul, la o distanţă de vreo douăzeci de picioare de uscat. 
Călărețul părea să fi înţeles manevra şi se apropia şi el de apă, 
dar fără a reduce din viteză. În spatele său, persanii începură să 
tragă cu arcurile şi săgețile cădeau în jurul fugarului din ce în ce 
mai aproape de ţintă, dar, din fericire, niciuna nu-l atinse. Era ca 
şi cum le-ar fi ghicit direcţia şi se ferea în ultima clipă. 

Metellus ordonă şi el să se tragă, şi două săgeți ale soldaţilor 
săi îşi nimeriră ţinta, doborând tot atâţia inamici şi făcându-i pe 
ceilalţi să mai încetinească puţin alergarea. 

Daruma strigă din nou: 

— Acostează! dar cârmaciul strigă şi el ceva, continuând să 
menţină aceeaşi direcţie. Se temea să nu atingă fundul apei. Cu 
o energie neaşteptată pentru statura sa, îl apucă de ceafă şi-l 
trânti pe punte, după care se agăţă el însuşi de bara cârmei 
aducând barca mereu mai aproape de mal. De două ori se auzi 
cum chila scrâşneşte pe prundişul de pe fundul apei, dar barca 
nu se opri şi se apropie la cel mult opt, nouă picioare de mal. 

Daruma strigă din nou, mai tare. Un singur cuvânt, cu un 
timbru sec şi tăios, poate un ordin, poate un îndemn într-o limbă 
necunoscută celorlalţi. 

Călărețul reacţionă la strigătul lui şi, sub privirile uluite ale 
soldaţilor, se urcă în picioare pe spinarea calului şi ţâşni într-un 
salt acrobatic. Se rostogoli prin aer de parcă şi-ar fi pierdut ca 
prin farmec greutatea şi, cu o bufnitură surdă, ateriză în barcă, 
în picioare, cu braţele depărtate şi cu genunchii îndoiţi, oprindu- 
se într-o poziţie total imobilă, de parcă ar fi fost țintuit pe 
scândurile punţii. 


146 


Daruma coti brusc spre mijlocul fluviului şi, pe când persanii 
trimiteau înspre fugari o ultimă salvă de săgeți, Metellus şi ai săi 
ridicară împletiturile de nuiele care dublau bordul, ca pe nişte 
scuturi, reuşind să oprească aproape toate săgețile. Indată ce 
ieşiră din bătaia lor, se întoarseră către mijlocul punţii ca pentru 
a se convinge că nu visaseră. Misteriosul personaj era tot acolo, 
teapăn ca o statuie, în timp ce oamenii din echipaj laolaltă cu 
romanii făceau cerc în jurul lui pentru a vedea de aproape o 
asemenea minune. 

Rămas fără grai, Metellus îl întrebă pe Daruma: 

— El este? 

Daruma dădu din cap aprobator. 

— Ce i-ai strigat? 

— Sări! 

— În ce limbă? 

Daruma făcu un gest care putea însemna „am să-ţi explic mai 
târziu” şi se apropie de bărbatul căzut ca din cer. Abia în clipa 
aceea, Metellus avu senzaţia limpede că mai văzuse cândva 
ochii aceia. Atât de ciudaţi, atât de indiferenți, atât de oblici. Şi- 
şi dădu seama că şi străinul acela avea aceeaşi senzaţie. Ca 
într-o străfulgerare a memoriei, romanul se revăzu la Edessa, în 
momentele acelea sfâşietoare în care Valerianus fusese obligat 
să îngenuncheze în faţa lui Shapur şi privi din nou ţintă în ochii 
aceia incredibil de negri şi de scânteietori. 

Daruma se apropie de noul venit, încrucişă mâinile la piept şi 
se aplecă până la nivelul centurii într-o plecăciune adâncă. 
Fiinţa aceea misterioasă îşi îndreptă spatele, îşi înălţă umerii, 
apropie pumnul stâng de palma mâinii drepte, aplecând abia 
perceptibil capul, după care se îndepărtă către proră şi rămase 
din nou nemişcat cu privirile aţintite în zare. 

Oamenii lui Metellus se priveau unii pe alţii, muţi de uimire. 

— V-am spus eu că el era, rupse tăcerea Publius. 

— Care el? întrebă Rufus. 

— Cel care ne urmărea prin deşert. 

— S-ar putea, îi replică Rufus, dar cine este? 

— Eu aş întreba mai degrabă „ce este”? interveni Lucianus 
fără a-şi desprinde privirile de silueta nemişcată de la proră. 


147 


— Este un om, pe Hercule, ce să fie? spuse Severus. Eu n-am 
mai văzut niciodată vreun om care să se ferească în felul acesta 
de săgeți şi... să zboare. 

— Dar nu a zburat, îl contrazise Antoninus. A sărit doar. 

— Da? Asta numeşti tu o săritură? la încearcă şi tu, să vedem 
dacă eşti în stare. 

Metellus le întrerupse discuţia, făcându-le semn să se 
potolească. După aceea, se apropie de Daruma. 

— El este, într-adevăr? 

— Mulțumită cerului, da. Pot să spun că nu mai speram să 
apară. 

— Dar cine este, dacă-mi dai voie să întreb. 

— Un prinţ. 

— Din ce ţară? 

— China. 

Metellus îl privi, uluit. 

— China? Ce este asta? 


148 


— China? repetă Daruma cu un zâmbet plin de înţelegere. 
China este Ţara Mătăsii, ceea ce voi numiţi Sera Maior pe hărţile 
voastre atât de aproximative. 

— De fapt, se pare că unii dintre ai noştri au ajuns până acolo, 
spuse Metellus. Erau mai mult negustori, dar poate că a fost şi o 
solie. Am auzit că pe timpul împăratului Marcus Aurelius, un 
magistrat cu rang de cavaler, împreună cu doi centurioni, ar fi 
ajuns până la capitala lor. Dar, după câte ştiu, descrierea 
acestei călătorii s-a pierdut. Tu, însă, cunoşti bine ţara asta? 

— Destul de bine. Merg acolo cam la doi sau trei ani odată ca 
să cumpăr mătase pe care o vând apoi pe pieţele persane şi 
indiene. Când marfa ajunge la voi, a trecut deja pe la mulţi 
negustori şi fiecare şi-a câştigat partea. 

— Acolo l-ai cunoscut pe el? întrebă Metellus făcând un semn 
cu capul înspre bărbatul aşezat la proră. Acesta purta o cazacă 
de culoare cenuşie, tivită cu galben şi având în partea de sus un 
guler ceva mai lat. Pantalonii erau largi, iar în picioare avea 
nişte încălțări ciudate, asemănătoare cu cele pe care le purtau 
femeile din Frigia sau Cappadocia. Chipul nu se putea vedea, 
pentru că era acoperit cu vălul negru înfăşurat peste cap. 

— Da, răspunse Daruma. L-am cunoscut acolo, în urmă cu 
câţiva ani. 

— Cine este? mai întrebă Metellus. 

— Un prinţ. Un prinţ al neamului său, fiul împăratului. 

Metellus se gândi la Gălbenuş şi simţi un fior de gheaţă pe 
şira spinării. Simţea că va avea parte de un destin din cale-afară 
de ciudat pe care ar fi vrut să-l evite, dar care, în acelaşi timp, îl 
atrăgea cu o forţă căreia nu i se putea opune. 

— Şi cum se face că un simplu negustor a fost primit printre 
suveranii din ţara aceea? 

— Este o poveste lungă, am să ţi-o spun... dacă o să avem 
timp. 


149 


— Şi cum de se afla împreună cu Shapur? 

Daruma şovăi câteva clipe înainte de a răspunde. Barca 
aluneca mai departe, purtată de curent, printre maluri tot mai 
depărtate şi, pe măsură ce lăţimea fluviului creştea, viteza 
curentul scădea, încetinită în acelaşi timp şi de vântul care 
bătea dinspre sud. 

— A fost trimis în calitate de ambasador, spuse indianul după 
aceea, şi ca oaspete, pentru a petrece câteva luni la curtea 
regelui persan. Până atunci nu se mai întâmplase aşa ceva, dar 
părea o inițiativă înţeleaptă. Toate caravanele care aduc 
mătasea în Occident trec prin Persia şi ar fi fost util să se 
stabilească relaţii directe între cele două ţări... 

— Şi, pentru că erai din branşă, ai crezut de cuviinţă să 
contribui la o asemenea iniţiativă, comentă Metellus, fără a-şi 
lua privirile de la prinţ. 

Il priveau şi oamenii săi. Pe sub sprâncene, şi în acest timp 
schimbau păreri între ei, cu glas scăzut, sau chiar deschis, cu 
voce tare, aşa cum se întâmplă când oamenii au în faţă o fiinţă 
exotică, venită de pe pământuri îndepărtate. Dar străinul 
continua să-şi ţină privirile aţintite spre orizont, în aparenţă 
închis în sine ca într-o carapace a singurătăţii. Ca şi cum n-ar fi 
scăpat ca prin urechile acului de o moarte sigură, ca şi cum n-ar 
fi făcut cu puţin timp înainte o ispravă ieşită din comun cu care 
niciun alt muritor nu s-ar fi putut lăuda. Ce fel de om era acela? 
Ce sânge curgea prin venele lui? 

Daruma tăcu din nou o vreme şi, în liniştea care se aşternuse, 
vântul se făcu mai tare auzit, făcând să vibreze şarturile 
catargului ca nişte corzi de harpă. 

— Se schimbă vremea, spuse el după aceea, parcă gândind 
cu voce tare şi reluând subiectul discuţiei întrerupte, continuă. 
Da, dar presupun că oricine ar fi făcut la fel... Şi aşa, au trecut 
doi ani în care nu s-au mai primit veşti de la prinţ. 

„Doi ani” se gândi Metellus. Cam cât timp fusese el prizonier 
la Aus Daiwa. După aceea întrebă: 

— Când s-au împlinit aceşti doi ani? 

— Cam cu şase luni în urmă. Atunci am plecat eu la drum ca 
să am această întâlnire. 


150 


Prin urmare, la vremea în care Valerianus cădea prizonier sub 
zidurile Edessei, prinţul era încă un oaspete sau poate nu-şi 
dădea seama că era deja un prizonier al lui Shapur. 

Un om din echipaj se apropie de Daruma şi-i arătă ceva pe 
înălțimile care se zăreau la câteva mile distanţă, pe malul 
dinspre apus. Cămile în plină alergare. 

— Crezi că ne urmăresc? întrebă Metellus, întorcându-şi şi el 
privirile în direcţia aceea. 

— Îmi ceri prea mult. Pot să-ţi spun doar că marele rege 
foloseşte dromaderii ca să trimită mesaje urgente traversând 
deşertul, acolo unde caii n-ar rezista efortului şi setei. Dacă 
oamenii aceia duc vreun mesaj, s-ar putea ca el să ne privească 
pe noi şi, în acest caz, aş da tot ce am în pungă pentru a afla 
despre ce este vorba. Dar ghicitul nu este una dintre calităţile 
mele. 

Metellus nu mai întrebă nimic altceva, dar avu o strângere de 
inimă la gândul că mai erau încă obstacole serioase în calea lui 
şi a oamenilor săi către libertatea deplină. Aveau să găsească 
neapărat un port la gurile de vărsare ale fluviului, un port în 
care corăbiile de cursă lungă încărcau şi descărcau mărfurile 
destinate să fie transferate pe bărcile de pe fluviu sau predate 
caravanelor de pe uscat, care să le transporte în Apus. 

Apus. Gândul acela deveni dominant şi privirea lui se îndrepta 
insistent în direcţia pe care o lua soarele către asfinţit, înspre 
patria sa. 

Edessa: avea să mai revadă vreodată cetatea? Şi ce putea 
găsi acolo la întoarcerea sa? Avea să-şi mai vadă vreodată fiul? 
Reflecta la ceea ce se întâmplase între zidurile cetăţii şi se 
gândea că viaţa sa putea fi şi acolo în pericol, aşa cum era aici, 
pe pământ străin. Avea să se furişeze pe tăcute, să acţioneze 
din umbră, să lovească din toate puterile şi fără milă. Se 
întorcea ca să-şi ţină o promisiune, să repare o greşeală pe care 
o făcuse. Fusese de bună credinţă, sigur că Aurelianus îşi va 
face datoria şi că Silva va fi la înălţimea funcţiei sale de 
comandant al garnizoanei care apăra zidurile fortăreței. Dar mai 
ştia şi că dacă l-ar fi ascultat pe împărat, care-i ceruse să 
rămână la Edessa, poate că ar fi reuşit să evite dezastrul, să 


151 


pornească în fruntea unui detaşament ca să-l salveze pe 
Valerianus, să-l elibereze din prizonierat sau cine ştie ce altceva. 

Evoca în minte fără încetare destine paralele sau alternative, 
alimentate de regretul care stătea de obicei imobil în 
străfundurile conştiinţei sale, ca un crocodil bine ascuns în mâl 
cât timp apele de la suprafaţă erau agitate, dar care ieşea de 
îndată la suprafaţă ca să-i rănească sufletul, tocmai atunci când 
calmul se înstăpânea din nou pe toată fiinţa sa. 

Valerianus îi încredinţase o misiune imposibilă: să se întoarcă 
pentru a restabili autoritatea statului. Şi el promisese, îşi dăduse 
cuvântul în faţa suveranului muribund... Ştia că îndeplinirea 
unor misiuni prea îndrăzneţe însemna aproape întotdeauna 
sacrificiul suprem, dar, ca soldat, era obişnuit cu gândul că 
moartea este un rău mai mic decât pierderea onoarei. 

Curentul continua să scadă în iuţeală şi, de altfel, putuse 
vedea el însuşi grupul acela de cămile câştigând teren către sud 
şi, după aceea, dispărând la orizont. Pe apa fluviului pluteau 
acum mult mai multe bărci, mari sau mici, iar numărul lor 
creştea pe măsură ce se apropiau tot mai mult de ocean. Unele, 
ca a lor, coborau urmând firul curentului, altele urcau cu 
pânzele desfăşurate, folosindu-se de forţa vântului care bătea 
dinspre miazăzi. 

La un moment dat, când soarele începea să coboare spre linia 
orizontului, văzură că prinţul se ridicase şi-şi dezmorţea 
membrele într-un mod cum nu mai văzuseră niciodată, cu braţe 
şi picioare care se întindeau pe rând, când unele, când altele, 
mâini care se deschideau îndreptând degetele când într-o 
direcţie, când în alta. Ce mişcări stranii erau acelea? Un dans, 
oare? O modalitate de a-şi destinde muşchii după o imobilitate 
îndelungată? Şi de ce rămăsese atâta timp iară să facă nici cea 
mai mică mişcare? 

Metellus privi la oamenii săi: fiecare dintre ei făcea câte ceva. 
Publius încrusta o bucăţică de lemn cu pumnalul lui ascuţit ca 
briciul, Uxal scobea nişte linguri din lemn de acacia, Lucianus îşi 
cârpea tunica folosindu-se de o andrea pentru împletit plase, 
Severus şi Martian înşiraseră pe scândurile punţii segmente 
demontate ale platoşelor şi le controlau una câte una, strângând 
cu un cleşte fiecare inel care le prindea între ele, Rufus ascuţea 


152 


vârful de fier al suliţei de care nu se despărţea niciodată, 
Antoninus îşi confecţiona o undiţă de pescuit rudimentară, 
ajutat de Septimius, Balbo trecea cu gresia pe o parte şi pe alta 
a ascuţişului sabiei, cu mişcări încete, sporovăind în timpul 
acesta cu Quadratus. 

Pentru nişte soldaţi ca ei, lâncezeala aceasta era o adevărată 
pedeapsă, o sursă de plictiseală fără margini. Dimpotrivă, 
nemişcarea prelungită a străinului le păruse tuturor artificială şi, 
prin urmare, imposibilă. Era o dovadă a faptului că lumea era 
mult mai mare, era imensă faţă de ceea ce credeau romanii, 
atât de mare încât imperiul Cezarilor, întins pe toate țărmurile 
Mării Interioare părea o nimic toată. Atâtea deosebiri nu puteau 
decât să se adune şi să crească o dată cu întinderea fără sfârşit 
a teritoriilor, cu boltirea peste măsură a cerului şi cu mutarea 
din loc a constelaţiilor. 

Poate că în locuri atât de îndepărtate, regulile vieţii erau 
altele, poate că acolo ceea ce era bun la Roma sau la Alexandria 
nu era la fel pe pământurile acelor oameni mărunţei, cu ochii 
oblici care, mai ştii, poate vedeau la fel de oblic realitatea, după 
felul în care înțelegeau şi judecau lucrurile. Dar toate acestea 
erau reflecţii care nu-l impresionau peste măsură, doar că ar fi 
vrut să i le povestească într-o zi fiului său, după ce toate 
acestea s-ar fi încheiat şi ar fi aparţinut trecutului. 

Îl trezi la realitate vocea lui Daruma. 

— E gata, comandante. 

— Gata ce anume? 

— Nu simţi mirosurile de mâncare? E gata cina. 

— Pe toţi zeii... s-a făcut deja seară. Nici nu observasem. 

— Ai stat mult timp cufundat în gânduri şi nu am vrut să te 
deranjez. Când un om a fost prizonier atâta timp, mintea sa are 
nevoie să-şi pună la lucru energiile mintale prin imaginaţie, 
fantezie sau visare. Lipsa libertății aduce la neputinţă 
inteligenţa, distruge orice posibilitate de a face planuri. Primul 
lucru care-ţi invadează toată mintea este trecutul... 

— Aşa este, răspunse Metellus, trecutul cu fantasmele sale. 

— Dar şi viitorul cu speranţele lui, adăugă Daruma. 

— Speranţe... murmură Metellus. Mi-au rămas destul de 
puţine, dar chiar dacă ar rămâne numai una, şi aceea plăpândă, 


153 


asta ar însemna viaţă. Tu nu-ţi poţi închipui cum ne simţim noi 
acum, eu şi oamenii mei. Este ca şi cum am fi ieşit dintr-o 
amorţeală vecină cu moartea. Ne dăm seama treptat în ce hal 
am ajuns, ce ne-a mai rămas şi ce ne-a fost luat. 

— Mănâncă acum, spuse Daruma. Viaţa o să ţi se pară mai 
frumoasă cu burta plină. 

Se aşezară cu toţii în cerc, laolaltă cu oamenii din echipaj care 
nu aveau de făcut vreo manevră în momentul acela; li se alătură 
şi tânărul străin, aşezându-se, după cum se obişnuia la ei, pe 
călcâie. Işi scoase vălul negru de pe faţă şi de sub el apăru un 
chip smead, ca de copil, cu părul negru ca tăciunele, lung şi 
neted, legat la ceafă cu o cureluşă scurtă din piele, o gură mică 
şi bine conturată, tenul ca de ceară, de o paloare ciudată şi 
uniformă. Un chip care nu putea roşi în nici o împrejurare. 
Metellus se întrebă dacă aceasta însemna imposibilitatea de a 
se înfuria sau de a cădea pradă unor emoţii puternice. Dacă nu 
cumva poseda un fel de linişte înnăscută, ataraxia pe care 
filosofii din Occident o definiseră cu mari eforturi speculative. 

Uxal veni în faţa lor şi împărţi tuturor lingurile de lemn, roşii, 
pe care le cioplise cu puţin timp înainte, din nişte bucăţi de lemn 
de acacia; bucătarul aduse imediat farfurii şi un castron mare 
plin cu stufat de peşte, zarzavaturi şi legume, totul condimentat 
cu ulei, şofran şi piper. 

Oamenii începură să mănânce cu mare poftă, dar Metellus, 
văzând că tânărul cu ochi oblici nu mânca nimic, îi întinse 
lingura înclinând uşor capul. Celălalt nu întinse mâna ca s-o ia, 
dar spuse pe un ton scăzut câteva cuvinte. 

— Ce a spus? îl întrebă Metellus pe Daruma. 

— Dacă vrei, pot să-l întreb dacă acceptă să vorbiţi. Cunoaşte 
limba persană. 

— Şi de unde ştii că eu pot s-o vorbesc? 

— Te-am auzit schimbând câteva vorbe cu un îngrijitor de 
catâri în oaza de pe Khaboras. 

— Şi m-ai lăsat să vorbesc în dialectul acela tot timpul acesta? 

— Mi-am închipuit că voiai să nu se ştie acest lucru şi nu 
puteam să mă amestec. 


154 


— Dar eu? intră în vorbă şi Uxal. De mine ai uitat? M-ai lăsat 
să fac pe tălmaciul timp de un an şi jumătate, ca un tâmpit, fără 
să-mi spui că înţelegeai persana. 

— O şi vorbesc, răspunse liniştit Metellus, dar voiam ca lucrul 
acesta să rămână secret. Am fi putut scăpa fără voie vreun 
cuvânt şi cineva ne-ar fi putut auzi... N-am făcut-o pentru că nu 
aveam încredere în tine, Uxal. Când este în joc totul, nici o 
precauţie nu este de prisos. 

Uxal bombăni ceva şi-şi aplecă din nou faţa în farfurie. 

Daruma schimbă, pe un ton foarte respectuos, câteva cuvinte 
cu străinul şi apoi îi spuse lui Metellus: 

— L-am întrebat dacă este de acord să discute cu tine. 

— Ah, da? răspunse romanul. Şi care a fost răspunsul lui? 

— Acceptă. Poţi să vorbeşti cu el. In persană. 

— O întâmplare ciudată, spuse Metellus, întorcându-se către 
străin, după ce reflectase câteva clipe, a făcut ca noi doi să ne 
întâlnim, prinţe. 

— Nu chiar atât de ciudată, răspunse prinţul. Oameni ca noi, 
cu răspunderi atât de mari, nu se întâlnesc niciodată din 
întâmplare. 

— Atunci, de ce? 

— Pentru că merg pe aceleaşi căi, prin aceleaşi locuri. Este 
mai uşor ca doi regi aflaţi la distanţe imense să se întâlnească, 
decât ca unul dintre ei să arunce o singură privire celui mai umil 
servitor al său. 

Tonul interlocutorului său era în aparenţă rece şi distant. 
Metellus încercă să facă discuţia ceva mai familiară. 

— Nu vrei să mănânci cu noi? îl întrebă. 

Omul răspunse: 

— Cantitatea de mâncare din unealta aceea nu este demnă 
de o persoană educată. Scoase apoi dintr-un buzunar interior al 
tunicii două beţişoare şi începu să mănânce, luând de pe 
farfurie cantităţi minuscule de mâncare, atât de mici încât 
mişcarea maxilarelor aproape că nu se putea distinge. 

— Pe toţi zeii, spuse Uxal, ăsta nu mănâncă nici cât o 
vrăbiuţă. 

— Mănâncă atât cât îi trebuie, spuse Daruma. Ai văzut câtă 
energie are omul ăsta? 


155 


— Chiar aşa, interveni Metellus. Mă întreb de unde o capătă. 

— O să afli atunci când va veni momentul, spuse Daruma. 

— Momentul? îi replică Metellus. De-acum nu prea ne-a mai 
rămas timp. Am impresia că nu mai avem mult până la ţărmul 
oceanului. 

Daruma nu mai continuă discuţia. 

Uxal nu mai spuse nici el nimic şi timp de câteva clipe se 
aşternu o tăcere stranie, pentru că şi ceilalţi oameni continuau 
să-l privească pieziş pe străin. Toată lumea îl vedea acum pe 
comandantul Metellus că ia de pe farfurie cantităţi mult mai mici 
de mâncare, cât să încapă pe vârful lingurii. După aceea, 
începură să vorbească în şoaptă între ei. 

— Daruma mi-a spus că vii dintr-o ţară mare de la răsărit, 
reluă discuţia Metellus, în persană. 

— Zhong Guo, răspunse străinul. 

— Aşa se numeşte ţara ta? 

— Da, răspunse el. Dar a ta? 

Metellus se gândi o clipă, după care răspunse şi el, în latină: 

— Imperium Populi Romani. 

— Unde se află? 

— La apus şi are în interiorul său o întreagă mare. 

— Probabil că este cea pe care noi o numim 7agin Guo. 
Înseamnă Ţara de la apus. 

Metellus observă că acel cuvânt, guo, putea să însemne 
„ţară” sau „ţinut”, dat fiind că se afla în denumirea celor două 
ţări. 

— Ştiţi, prin urmare, că existăm, după cum şi noi ştim de ţara 
voastră pentru că de acolo cumpărăm multă mătase... Daruma 
mi-a mai spus şi că eşti un prinţ, continuă. Aş vrea să ştii că 
suntem onoraţi de faptul că facem împreună cu tine această 
călătorie. 

Prinţul acceptă această formulă de politeţe cu o uşoară 
înclinare a capului. 

— Aş putea să ştiu cum te cheamă? 

— Dan Qing, răspunse prinţul. 

— Numele meu este Marcus Metellus Aquila. 

— Totul pare foarte complicat în limba ta. 


156 


— Şi foarte simplu în a ta, dar, cu siguranţă, atât pentru mine, 
cât şi pentru tine, acestea sunt doar nişte impresii superficiale. 

Metellus observă că, atunci când îi spunea ceva, prinţul nu-l 
scăpa din ochi, iar lucrul acesta nu-i făcu prea mare plăcere. Era 
o privire care i se părea enigmatică şi fără nici o expresie. 

O rafală neaşteptată de vânt, de data aceasta destul de 
puternică, le întrerupse conversaţia. 

— Vine dinspre apus, remarcă Uxal. 

— Aşa este, fu de acord Metellus. 

— Nu-mi place deloc, spuse Septimius. 

— Nici mie, i se alătură Metellus, dar asta nu înseamnă mare 
lucru. Vântul este la fel ca soarta oamenilor, se poate schimba 
dintr-o clipă în alta. 

Daruma îi făcu semn bucătarului să strângă farfuriile goale şi 
făcu să circule printre cei de faţă o amforă cu vin de palmier. 
Băură cu toţii, în afară de Dan Qing care sorbi doar o înghiţitură 
de apă. Îndată după aceea, se ridică, îi salută pe ceilalţi cu o 
mică plecăciune şi dispăru sub punte. 

— Nu te-am văzut vorbind prea mult cu el, îi spuse Metellus 
lui Daruma. Este ciudat pentru doi oameni care aveau o întâlnire 
şi un plan comun de salvare. 

— Era prea multă lume de faţă. Mă duc acum la el şi vom 
putea discuta între patru ochi. Cine vrea să doarmă, va primi 
rogojini şi pături. Noaptea este umezeală pe punte, chiar dacă 
este cald. Cred că nu trebuie să-ţi mai spun să fii cu ochii în 
patru, adăugă el. Vasul nostru ar putea fi atacat noaptea de mici 
ambarcaţiuni pirat, foarte rapide şi periculoase, iar ameninţarea 
de care vreţi să scăpaţi încă nu a dispărut. 

— Ştiu, răspunse Metellus. N-o să ne lăsăm luaţi prin 
surprindere. Şi, în timp ce Daruma cobora şi el sub punte, îşi 
adună oamenii şi stabili schimburile de pază. O lună mare şi 
roşie îşi făcu apariţia pe oglinda fluviului, lăsând pe ape o lungă 
dâră aurie, în timp ce către apus nu mai rămânea decât o urmă 
roşietică a soarelui deja apus. 

Dan Qing apăru din nou pe la miezul nopţii şi se aşeză la 
proră, nemişcat ca de obicei, rămânând astfel până în zori. 
Metellus se uită la el de câteva ori, însă n-ar fi putut spune dacă 
era treaz sau dormea. După poziţia sa, cu capul uşor înclinat în 


157 


faţă, s-ar fi putut crede şi una şi alta, dar, cu siguranţă, chiar 
dacă din când în când mai aţipea, odihna sa părea să fie în 
permanenţă vigilentă. Nu-i scăpa nici o mişcare, nici o 
schimbare de direcţie sau o vibraţie a aerului. 

XXX 

Noaptea trecu în linişte. Luna apuse după al doilea schimb de 
pază, lăsând cerul plin de stele de o strălucire nemaivăzută, 
străbătut de la un capăt la altul de vălul alb al Căii Lactee. 
Metellus făcu el însuşi de gardă în ultimul schimb, înainte de 
apariţia zorilor, împreună cu Quadratus; observă că, la răsăritul 
soarelui, Dan Qing pusese capul pe un colac de parâme, 
permiţându-şi câteva clipe de somn. În momentele acelea părea 
la fel de plăpând ca un copil, dar trupul său încovoiat ca un arc 
dădea impresia că se putea destinde în orice clipă, cu aceeaşi 
forţă cu care făcuse acea săritură uluitoare. 

Ar fi vrut să stea de vorbă cu el ca să afle mai multe despre 
ţara aceea din depărtări din care venise până la graniţele 
imperiului roman, să-l întrebe despre felul în care ia naştere 
mătasea, despre care în Occident se spuneau multe lucruri greu 
de crezut, printre care şi unul cu totul absurd: că era toarsă de 
un vierme. Dar nu voia să-i tulbure singurătatea la care ţinea 
atât, chiar dacă în scurt timp aveau să se despartă, pornind pe 
drumuri diferite, pentru ca fiecare să se îndrepte către lumea pe 
care o părăsise de mult timp şi astfel n-ar mai fi avut ocazia să 
stea de vorbă. 

La răsăritul soarelui, Daruma apăru pe punte îmbrăcat într-un 
veşmânt lung până la călcâie, dintr-o țesătură asemănătoare 
inului, dar mult mai fină. Fluviul devenise şi mai larg, iar 
malurile, joase şi acoperite de nisip, se îndepărtau din ce în ce 
mai mult. 

— Peste vreo două ceasuri vom zări oceanul, spuse Daruma. 

— Şi, de acolo, drumurile noastre se vor despărţi. Nici nu ştii 
cât de recunoscători îţi suntem pentru ceea ce ai... răspunse 
Metellus. 

— Nu cred, îl întrerupse Daruma. 

— Cum adică „nu cred”? 

— Că nu ne vom despărţi. Voi o să veniţi cu mine şi cu prinţul. 

— Glumeşti. Noi nu... 


158 


— Aveam o înţelegere: aşa îşi respectă un roman cuvântul 
dat? 

— Doar n-o să ai pretenţia să te urmăm până în locul acela... 

— În China? Chiar aşa. 

— Dar nu aşa era înţelegerea. 

— Cum să nu fie aşa? V-am angajat ca escortă până la 
sfârşitul călătoriei. 

— Dar acesta este sfârşitul călătoriei. Malul oceanului. 
Alexandru însuşi s-a oprit pe țărmurile oceanului. Daruma, eu 
am lăsat acasă un copil singur, fără mamă, în mâinile unor 
duşmani. Inţelegi? Nu mă gândeam decât la el când am încheiat 
înţelegerea asta cu tine: am fost amândoi de acord că obligaţia 
mea era să te însoțesc până la malul oceanului şi, în virtutea 
cuvântului dat, eu mă voi simţi liber de orice obligaţie, de îndată 
ce vom ajunge la gurile de vărsare ale acestui fluviu. 

Daruma lăsă capul în jos şi păru să reflecteze în tăcere timp 
de câteva minute, după care spuse: 

— Voi îmi datoraţi viaţa, romanilor, iar acum eu vă cer să-mi 
plătiţi această datorie. Şi, întrucât nu există pe lume nimic mai 
preţios decât viaţa, voi va trebui să faceţi ceea ce vă cer eu, ca 
să-mi plătiţi măcar în parte pentru serviciul pe care vi l-am 
făcut. Ah, dar toate astea sunt filosofie! Dacă veţi pune piciorul 
pe uscat în portul acesta, încotro credeţi că puteţi pleca? Nu 
aveţi suficienţi bani ca să plătiţi unei caravane şi să călătoriţi cu 
ea. 

— Vom pleca pe mare. 

— Dar persanii controlează toate cheiurile de unde se fac 
îmbarcări şi, în plus... 

— Este un risc pe care trebuie să mi-l asum. 

— Venind cu mine, continuă Daruma, ca şi cum nici nu l-ar fi 
auzit, veţi vedea lucruri care nici nu vă închipuiţi că ar putea 
exista, veţi cunoaşte o lume pe care nimeni din lumea voastră 
n-a văzut-o vreodată şi poate că nici n-o va vedea curând. Veţi fi 
plătiţi atât de bine, încât nu veţi mai avea grija de a câştiga 
bani, câte zile veţi mai avea. Şi, la sfârşit, eu am să vă însoțesc 
înapoi până la graniţa lumii voastre. Voi face acest lucru chiar 
eu sau voi însărcina cu aceasta călăuze de încredere care s-o 
facă în locul meu. 


159 


În tot acest timp, oamenii lui Metellus se adunaseră în 
apropiere şi priveau îngrijoraţi cum comandantul lor discuta cu 
Daruma: Dan Qing se întorsese şi el către cei doi privindu-i în 
sfârşit cu o expresie care părea să-i trădeze un sentiment. 
Îngrijorare, poate, sau nedumerire. 

Cârmaciul începu să vireze către malul dinspre apus, 
îndepărtându-se de curent. 


160 


Barca se îndreptă către malul apusean, şi lui Metellus i se 
păru că acesta ar fi putut fi un semn bun, dar privirea lui 
Daruma nu promitea nimic de felul acesta, iar aceea enigmatică 
a lui Dan Qing nu exprima nimic. Arşiţa devenise greu de 
suportat, umiditatea pe care o dădeau apele fluviului era 
sufocantă, iar dinspre apus se apropiau nori groşi, ameninţători. 

Se putea vedea acum portul, cu o mulţime de vase ancorate, 
ambarcaţiuni de diferite mărimi pe care se zăreau mişunând 
marinari goi până la brâu, încărcând şi descărcând, cosând şi 
reparând pânzele verificând cârmele şi vâslele. Se auzeau toate 
limbile pământului, amestecate cu ţipetele pescăruşilor care 
zburau aproape de apă, căutând să prindă gunoaiele aruncate 
de pe bărci. 

Metellus privi pe rând fiecare dintre acele vase, căutând să 
recunoască o formă care să-i fie familiară, vreo navă grecească, 
de exemplu, pe care să se poată îmbarca, profitând cel puţin de 
rangul său militar: căpitanul unui vas comercial ar fi putut 
considera rugămintea lui drept o ocazie nimerită pentru a avea 
unele avantaje la întoarcerea în patrie. 

Balbo se apropie de el. 

— Ce facem, comandante? 

— Ne întoarcem acasă, răspunse Metellus pe un ton plin de 
hotărâre. 

— Dar ăla, continuă Balbo, privind pieziş spre Daruma, nu mi- 
a făcut impresia că ar fi de acord. Sau greşesc? 

— Intr-adevăr, nu este. După părerea lui, ar fi trebuit să-l 
escortăm pe el şi pe prinţul ăla cu ochi oblici până în Sera Maior, 
în China, cum o numeşte indianul. E limpede că a fost ceva 
neclar în înţelegerea noastră, dar trebuie să înţeleagă şi el că nu 
ne poate obliga să facem asta. 

— Şi dacă n-o să înţeleagă? 

— Ce vrei să spui? 


161 


— Ne-ar putea trăda, dându-ne pe mâna persanilor. La urma 
urmelor, cine îl poate împiedica să facă aşa ceva? 

— Oaspetele nostru. Şi el este căutat de persani, iar Daruma 
pare să răspundă pentru libertatea lui. Atât timp cât este cu noi, 
nu avem motive de teamă. Probleme ar putea apărea în cazul în 
care ne-am despărţi... 

Chiar în clipa aceea, se auzi vocea marinarului aflat în vârful 
catargului. 

— Vas de război în faţă! 

Daruma reacţionă fulgerător. 

— Vâslele în apă, toţi oamenii la posturile lor, cârma la 
stânga! strigă el. Şeful de echipaj transmise comanda şi 
marinarii fixară vâslele în suporturi şi începură să vâslească din 
răsputeri. Alţii se pregăteau să înalțe pânza de îndată ce 
ajungeau în estuarul de la vărsarea fluviului. 

Metellus privi în direcţia pe care o indicase marinarul şi văzu 
că un vas cu o formă prelungă, pus în mişcare de vreo cincizeci 
de vâslaşi, ieşea tocmai atunci din port având pe punte cel puţin 
tot atâţia soldaţi. La pupa era înălţat un steag având pe el o 
creatură înaripată: simbolul lui Ahura Mazda. Se întoarse către 
oamenii săi. 

— Fiţi gata de luptă! 

Işi luară cu toţii armele şi se postară pe latura din dreapta a 
bărcii. Uxal se alătură, plin de curaj, tovarăşilor săi, ca şi cum ar 
fi putut lupta şi el, dar Quadratus îl împinse înapoi fără prea 
multe explicaţii. 

Barca lui Daruma era avantajată de forţa curentului care 
sporea eforturile vâslaşilor, dar vasul de război îşi păstra direcţia 
şi viteza urmărind să le taie calea. 

— Cu siguranţă, cineva a ajuns aici înaintea noastră ca să ne 
întâmpine de bun venit, spuse Daruma. 

— Eşti sigur că au ceva cu noi? întrebă Metellus. 

— Dar cu cine? răspunse Daruma. În timpul acesta privea cu 
îngrijorare nava persană, care se apropia văzând cu ochii. 

Dan Qing se apropie de ei. 

— Se porneşte vântul. Înalţă pânza. 

— Dar nu-i nici vorbă de vânt, spuse Metellus, privind în jur. 


162 


Dan Qing îl privi ţintă o clipă, cu ochii săi lipsiţi de orice 
emoție şi răspunse: 

— Acum începe să bată. 

— Faceţi cum v-a spus! porunci Daruma. Şi marinarii ridicară 
pânza. In clipele următoare, uriaşul dreptunghi de pânză atârna 
ca o cârpă oarecare pe catarg. Metellus clătină din cap şi se 
duse înspre oamenii săi. Nava de război ajunsese de-acum pe la 
mijlocul estuarului şi cârmaciul lui Daruma continua să îndrepte 
barca spre stânga ca să aibă o posibilitate de scăpare pe lângă 
malul opus, înainte ca nava care se apropia să-i taie calea. 

— Să ne pregătim de luptă! ordonă Metellus. Suntem unu 
contra cinci. 

— Nu-i prima oară, spuse Quadratus, dacă-mi aduc eu bine 
aminte. 

— Fiţi gata să respingeţi abordajul! strigă imediat după aceea 
Metellus şi oamenii săi traseră săbiile din teacă. 

Nu apucase să termine, că o pală de vânt lovi în plin barca, 
umflă pânza care făcu să scârţâie scripeţii şi catargul se 
încovoie. Cârmaciul rămase pe direcţie, dar nu putu împiedica 
barca să devieze periculos spre mal. Şeful de echipaj comandă 
vâslaşilor de la bordul stâng să crească ritmul, astfel încât 
putură să corecteze direcţia şi să îndrepte barca spre gura de 
vărsare din estuar, acolo unde vântul, fără să mai întâlnească 
niciun obstacol, umflă pânza şi viteza crescu simţitor. 

Nava militară, care nu înălţase pânza, renunţă la urmărire şi 
se opri. 

— Suntem salvaţi, spuse Daruma. 

Metellus respiră uşurat, iar oamenii din echipaj scoaseră 
chiote de bucurie. Uxal se porni să danseze pe punte, făcându-i 
pe toţi să râdă în hohote. 

Comandantul roman se apropie de Daruma şi-i spuse: 

— Acum sunteţi în siguranţă şi sunt sigur că vei găsi să-ţi 
angajezi o altă escortă la fel de sigură. Aici, drumurile noastre 
se despart. Trage la mal. 

— Cum crezi că aş putea să fac asta? îi răspunse Daruma. 
Uită-te cum este ţărmul: nu te poţi apropia, este plin de stânci 
care ies la suprafaţa apei. Şi simţi vântul? Ştii ce este? 

— Nu sunt marinar. 


163 


— Este musonul care bate necontenit spre răsărit, zi şi 
noapte, cu o forţă de neînvins şi ţine tot anotimpul acesta. 

— Trage la mal, repetă Metellus pe un ton care nu admitea 
replică. Dacă este nevoie, o să înotăm până la mal. Nu-i decât 
aer în mişcare. Suntem obişnuiţi cu lucruri mai rele. 

Vântul creştea în intensitate şi norii se apropiau cu o viteză 
înspăimântătoare: era ca un zid negru, străbătut în fiecare clipă 
de fulgere orbitoare, însoţite de bubuitul îndepărtat şi 
ameninţător al tunetelor. Puterea devastatoare a unei naturi 
oarbe, duşmănoase, se dezlănţui fără întârziere. Metellus, 
obişnuit cu blândeţea climei din jurul Mediteranei, privi cu o 
nelinişte mută spectacolul acela monstruos. Un nou fulger 
brăzdă cerul şi se abătu în apa mării, stârnind jerbe imense de 
foc, după care tunetul îi asurzi pe călători. 

Şeful de echipaj strigă: 

— Fiecare la locul lui pentru coborârea pânzelor! Prora înspre 
val! 

Văzând ce manevre se făceau, Metellus păli. 

Daruma îl privi cu un surâs sarcastic, în timp ce o rafală de 
vânt îi făcea părul să fluture în dezordine. 

— Nu te teme, comandante, nu este decât puţin aer care se 
mişcă încolo şi încoace. Spune-le oamenilor tăi să se ţină bine 
pe punte dacă nu vor să fie luaţi de valuri. 

El însuşi se ţinea zdravăn de parapetul punţii. 

Soarele era pe cale să fie acoperit de o pătură deasă şi 
amenințătoare de nori şi, înainte de a dispărea cu totul, razele 
lui mai luminară pentru ultima oară suprafaţa vineţie şi 
înspumată a oceanului. 

— Acesta este oceanul, comandante! strigă Daruma. Nimeni 
şi nimic nu-i poate sta în cale. 

Dan Qing ajunse la proră din două sărituri şi se agăţă de 
şarturile care întindeau pânza mică între catarg şi proră, 
asemenea unui călăreț care ţine în mâini hăţurile unui cal 
nărăvaş. Uxal se cuibări ca un şobolan la adăpostul parapetului 
de la proră, în spatele unui colac de parâme. 

împinsă puternic de la pupa, barca începu să coboare 
vertiginos în golurile care se căscau în faţa ei şi imediat porni în 
sus pe povârnişul lichid al valurilor înalte ca nişte dealuri. 


164 


Începu după aceea şi ploaia, torențială, în rafale. Biciui puntea 
cu o forţă nemaipomenită şi se combină cu acţiunea valurilor 
care măturau puntea de la proră până la pupa. Apa începu să 
năvălească pe singurul bocaport, amenințând să umple spaţiul 
de sub punte. 

Ţinându-se fără încetare de parapet, Daruma veni până lângă 
Metellus. 

— Am nevoie de doi oameni puternici pentru pompa de scos 
apa din barcă, strigă el. Nu pot să iau oameni din echipaj pentru 
că nu mai are cine să facă manevrele. Repede, altfel ne ducem 
la fund! 

— Rufus, Septimius, la pompă, repede! strigă Metellus. 

Cei doi se repeziră sub punte şi începură să tragă de maneta 
unei pompe de scos apa. Era o maşinărie excepţională, de 
fabricaţie romană, după cum se putea vedea din marca gravată 
de cel care o construise. Rufus scoase afară capătul tubului de 
pânză groasă şi i-l dădu lui Publius, ud din cap până în picioare 
şi abia ţinându-se de parapetul punţii, apoi se întoarse în grabă 
dedesubt şi începu să pompeze cu toată forţa. 

Pompa reuşea cu greutate să scoată apa care intra fără 
încetare în barcă şi cei doi bărbaţi care o manevrau profitau de 
cele mai mici momente de răgaz ale furtunii ca să pompeze mai 
cu spor. Obosiră în curând şi Metellus ordonă celorlalţi să-i 
schimbe pe rând pentru ca golirea apei de sub punte să nu 
înceteze nici o clipă. 

Furtuna bântui ore întregi, iar echipajul, deja sleit de puteri, 
se străduia să menţină cu orice preţ barca la suprafaţa apei. Din 
când în când, Metellus privea prin beznă la Dan Qing care stătea 
tot nemişcat la proră şi, văzându-l încleştat puternic de parapet, 
avea impresia că el era acela care ţinea barca pe linia de 
plutire, o conducea printre valurile vijelioase cu o forţă 
misterioasă pe care romanul nu reuşea s-o înţeleagă şi nici s-o 
perceapă, dar care părea să acţioneze asupra întregii 
ambarcaţiuni, ţinând laolaltă bordajul, puntea şi catargul în 
haosul acela de apă, tunete, vânt şi fulgere. In jur, întunericul 
devenise aproape de nepătruns. Două felinare atârnate de 
catarg dădeau o lumină slabă care permitea să se distingă doar 
siluetele oamenilor, ceva mai mult decât nişte fantome 


165 


îmboldite de strigătele şefului de echipaj, care încerca să se facă 
auzit în vacarmul vijeliei. 

Pe neaşteptate, puţin după miezul nopţii, un val mai puternic 
decât toate celelalte mătură puntea până la proră, îl smulse pe 
Uxal din locul în care se refugiase şi-l târî spre parapetul din 
dreapta. Parapetul era întrerupt de nişte deschizături late cam 
de două picioare, pentru ca apa să se poată scurge mai repede 
în afară. Bătrânul fu purtat pe acolo de forţa apei care se 
retrăgea şi se trezi în exteriorul bărcii, dar încercă să se agate 
de stâlpii parapetului ca să nu cadă în mare. Strigă din răsputeri 
„ajutor!”, dar abia după câteva clipe, Metellus îşi dădu seama ce 
se întâmplase şi se grăbi să-l ajute. 

Uxal era atârnat acum de parapet doar cu mâna stângă şi se 
vedea bine că nu putea rezista prea mult, iar picioarele îi 
spânzurau în gol. Metellus înşfăcă mâna bătrânului cu numai o 
clipă înainte ca acesta să cadă în apă, dar un al doilea val, la fel 
de puternic, îl împinse şi pe el în afară, prin aceeaşi 
deschizătură din parapet. Reuşi să prindă unul dintre stâlpii 
bordajului, petrecându-şi în jurul lui braţul stâng, în timp ce cu 
mâna dreaptă continua să-l ţină pe Uxal. Incepu să strige: 

— Pe aici, veniţi aici! Repede! Dar vuietul furtunii era atât de 
asurzitor încât strigătul său nu fu auzit. Un nou val izbi bordul 
drept al bărcii şi-l smulse pe Uxal din strânsoarea lui Metellus. 
Bătrânul dispăru în infernul de spume de dedesubt, cu un urlet 
deznădăjduit. Metellus rezistă loviturii, luptându-se cu ultimele 
puteri ca să se prindă de bord şi cu cealaltă mână. Se legăna în 
gol, încercând să se ridice pe punte, dar valurile îl loveau unul 
după altul şi simţea cum îl lasă puterile. Işi dădu seama că în 
scurt timp îmbrăţişarea rece a oceanului îl va trage în adâncuri. 
Mai scoase un ultim strigăt deznădăjduit înainte de a se afunda 
în talazurile înspumate şi de a cădea în braţele moriii. 

In aceeaşi clipă, însă, două mâini ca de oţel i se încleştară pe 
încheieturi şi o forţă formidabilă îl tinu deasupra apei. Dan Qing 
atârna cu capul în jos, ţinându-se de stâlpii parapetului cu 
picioarele. Aşteptă o clipă ca să vină un alt val înalt, după care, 
folosindu-se şi de forţa acestuia, împinse corpul romanului cu 
atâta putere încât îl aruncă până la marginea parapetului. 
Metellus se prinse cu amândouă mâinile şi se rostogoli pe punte. 


166 


Îndată după aceea, îl văzu pe Dan Qing făcându-şi vânt printr-un 
balans înainte şi înapoi, după care parcă zbură peste parapet şi 
ateriză în picioare pe punte. 

Mut de uimire, Metellus abia reuşi să îngaime: 

— Mulţumesc. 

Dan Qing înclină uşor capul, apoi se duse din nou la locul lui 
de la proră. 

Furtuna dădu semne că s-ar potoli abia în zori şi Daruma, 
împreună cu şeful de echipaj numărară marinarii care 
rămăseseră în viaţă, în lumina palidă care se chinuia să se 
strecoare printre norii care începeau să se destrame. 

Metellus se duse şi el la ai săi. 

— Uxal a murit, le spuse. Cum de nu mi-a răspuns nimeni 
atunci când strigam după ajutor? 

— Comandante, spuse Lucianus, toţi strigau, iar marea vuia şi 
mai tare decât glasurile oamenilor. Nu se putea distinge un 
zgomot de altul în tot vacarmul acela. Şi eram cu toţii agăţaţi de 
câte ceva ca să rezistăm la izbiturile valurilor, înţepeniţi de frig 
şi sleiţi de puteri; alţii erau jos, sub punte, ca să pompeze apa 
afară. Imi pare rău... 

— Sărmanul Uxal, spuse Balbo care urcase şi el în clipa aceea 
pe punte. 

— Lui îi datorăm salvarea, adăugă Rufus. Dacă nu era el, n- 
am mai fi ieşit în veci din iadul acela. 

— Dacă o să mă mai întorc vreodată acasă, la Spoletum, 
spuse Publius, o să ridic în curte un mic altar şi în fiecare an o să 
aduc sacrificii funebre în ziua morţii sale. Era tare cumsecade şi 
chiar începuse să ţină la noi. 

Daruma se apropie de ei. 

— Am pierdut în noaptea asta doi oameni din echipaj, spuse, 
şi voi aţi pierdut unul, nu-i aşa? 

— Am făcut tot ceea ce am putut ca să-l salvez, dar aş fi murit 
şi eu dacă n-ar fi fost el, spuse Metellus arătând spre Dan Qing. 
Incă nu reuşesc să pricep cum de m-a auzit strigând şi cum a 
reuşit să mă apuce de încheieturile mâinilor cu doar o clipă 
înainte ca valurile să mă ia cu ele. 

Daruma zâmbi cu înţeles. 


167 


— Oamenii ca el au fost crescuţi într-o filosofie cu totul 
deosebită, care îi face în stare să simtă orice forţă care vibrează 
în atmosferă şi s-o deosebească de toate celelalte. Să faci asta 
la vârsta lui atât de fragedă este ceva extraordinar. 

Metellus îl privi uimit fără să poată răspunde ceva, după care 
privi din nou înspre Dan Qing, care se dezbrăcase ca să-şi usuce 
veşmintele şi acum stătea cu picioarele încrucişate sub el, 
având doar o fâşie îngustă de pânză în jurul şoldurilor. 

Daruma îi spuse şefului de echipaj. 

— Vântul s-a domolit destul de mult. Putem ridica pânza cea 
mare. Acum trebuie să controlăm ce a mai rămas neatins de 
apa mării, să punem la uscat tot ce se mai poate usca, de îndată 
ce soarele va apărea, şi să mai prindem puteri. 

Cobori sub punte şi Metellus îl urmă. 

— Dacă n-am fi avut pompa asta, acum am fi fost pe fundul 
oceanului, spuse Daruma, arătând spre maşinăria din bronz 
fixată pe un suport dintr-o scândură groasă. 

— Doi cilindri, aspiră şi evacuează, spuse Metellus. A fost 
făcută pentru a veni în ajutorul minerilor, dar funcţionează bine 
în orice situaţie. Cum ai făcut rost de aşa ceva? 

— Caut să nu-mi lipsească nimic. Este făcută la Alexandria, 
dar eu am cumpărat-o la Hormusia. Ai priceput, aşadar, de ce 
nu ne putem îndrepta spre apus? Musonul este un vânt constant 
care bate timp de şase luni în direcţia asta. Şi nici o navă nu 
poate naviga împotriva lui, decât cu ajutorul vâslelor şi asta pe 
distanţe scurte. Poate înţelege asta şi unul care nu se pricepe la 
marinărie. In scurt timp ajungem la gurile de vărsare ale 
Indusului. Dacă tot mai vreţi că coborâţi pe uscat, va trebui să 
lânceziţi în vreun port nenorocit de pe coastă, timp de şase luni 
sau chiar mai mult, aşteptând să se schimbe direcţia vântului, 
printre țânțari şi friguri, fără un ban, fără să cunoaşteţi limba şi 
fără să aveţi siguranţa că veţi găsi o ocazie să plecaţi, din 
moment ce nu sunteţi în stare să plătiţi. S-ar putea să ajungeţi 
sclavi, ca să vă dau doar un exemplu de ce vi se poate întâmpla, 
sau să fiţi duşi în vreun sat prăpădit din interior unde să lucraţi 
cu ziua pentru un pumn de orez. 

— Ce este orezul? întrebă Metellus. 


168 


— Grâu de mlaştină. O să-l gustaţi cât de curând... Dacă, însă, 
veţi alege să veniţi cu mine, veţi vedea o ţară minunată, veţi 
străbate munţii cei mai înalţi din lume, Caucazul indic despre 
care vorbesc istoricii lui Alexandru cel Mare. Hindukuş, cum îl 
numim noi. Şi, după ce îl vom însoţi până acasă pe Dan Qing, vă 
voi aduce înapoi eu însumi, aşa cum ţi-am mai spus. 

— Peste şase luni? întrebă Metellus, neîncrezător. 

— Mă rog, poate ceva mai mult, dar în orice caz asta vă 
convine, pentru că, dacă aţi fi singuri, ar trebui să vă opriţi 
mereu ca să munciţi şi să vă câştigaţi banii pentru a vă plăti 
călătoria de întoarcere. Să nu credeţi că veţi găsi o corabie care 
să vă ducă direct la Alexandria, tolăniţi la soare pe punte, cu 
burta la soare. Este o propunere înţeleaptă, comandante, este 
singura soluţie raţională, crede-mă... Ce ai de spus? 

Metellus suspină. Privi spre cer: prin crăpăturile dintre 
scânduri pătrunseră în cală razele de soare ca nişte pumnale de 
lumină. 

— Trebuie să-i întreb pe oamenii mei, spuse el. Îţi dau un 
răspuns până diseară. 

Daruma se îndreptă către bocaport ca să iasă pe punte. 
Metellus îl urmă şi se trezi scăldat în lumina puternică a 
soarelui. Nori împrăştiaţi de vânt treceau în goană pe deasupra 
bărcii, scândurile punţii începeau pe alocuri să se usuce, peste 
tot se vedeau haine puse la uscat, dând impresia unor pânze 
ciudate, care căutau să prindă vântul în ele şi să poarte barca 
tot mai departe. Marea se potolise şi acum se unduia cu valuri 
mai rare şi mai leneşe, scânteind ca mii de oglinzi sub razele 
soarelui. Câţiva delfini îşi curbau spinările la suprafaţa apei şi 
din când în când săreau din apă şi, căzând din nou în valuri, 
stârneau în jur un vârtej de spumă albă ca laptele. 

Metellus reflecta în sinea sa: „Trebuie să mă întorc la fiul 
meu, trebuie să mă întorc în ţară ca să fac ceea ce mi-a ordonat 
împăratul. Dar pentru asta trebuie să rămân în viaţă. Îşi aminti 
de Uxal care-şi dormea somnul de veci pe fundul oceanului şi 
simţi un nod în gât. Oftă adânc şi se duse la oamenii săi. 

— Aţi văzut că nu este nimic de făcut: vântul şi furtuna ne-au 
împins către răsărit. 

— Unde ne aflăm, comandante? întrebă Rufus. 


169 


— Nu ştiu nici eu prea bine, răspunse Metellus. Cred că la o 
lună de navigaţie de la gura de vărsare a Indusului. 

— A Indusului? se miră Quadratus. Dar asta înseamnă capătul 
lumii! 

— Nu chiar. Cred că lumea este mult mai mare decât ne 
închipuim noi. Aţi văzut şi voi cât de mare şi puternic este 
oceanul. 

— Şi atunci, ce avem de făcut? întrebă Lucianus pe un ton 
care, în alte împrejurări, i-ar fi adus o pedeapsă exemplară. 

Metellus se prefăcu că nu auzise vorbele lui şi le povesti 
tuturor ceea ce îi spuse Daruma, după care le prezentă şi 
propunerea indianului. 

— Eu nu am de gând să vă influenţez cu nimic, încheie el. 
Fiecare dintre voi este liber să ia orice hotărâre. Când vom 
debarca în India, cine va dori va putea alege dacă va rămâne cu 
noi sau se va întoarce pe cont propriu. În ceea ce mă priveşte, 
eu cred că propunerea lui Daruma este înţeleaptă şi, mai mult, 
este singura posibilitate pe care o avem de a ne întoarce, chiar 
dacă mai târziu, la casele noastre. 

— Dar tu ai încredere în Daruma ăsta, comandante? întrebă 
Septimius, cu o expresie îngrijorată. În fond, îl cunoaştem de 
puţină vreme. Nu-i decât un negustor şi cuvântul unor astfel de 
oameni nu mi se pare dintre cele mai sigure. 

— Cred că Daruma este ceva mai mult decât un negustor. Nu 
ştiu să vă spun ce anume, dar sunt destul de sigur de asta. 
Faptul că s-a angajat să elibereze un prinţ din Sera Maior şi să-l 
aducă viu şi nevătămat acasă, nu mi se pare un lucru de nimic. 
Ar trebui să ţineţi seama că Dan Qing este echivalentul lui 
Gallienus, într-un imperiu mult mai mare decât al nostru. În plus, 
până acum, Daruma şi-a respectat cuvântul dat şi promisiunile 
pe care ni le-a făcut. 

— Suntem zece, oameni bine înarmaţi, îi aminti Publius. 

— Eram doar nişte epave umane când ne-a primit în tabăra 
lui. Armele noastre nu ar fi însemnat mai nimic dacă ar fi vrut să 
scape de noi. Eu îi sunt recunoscător pentru faptul că n-a făcut 
aşa ceva şi cred că pot să am încredere în el. Dar, repet, fiecare 
dintre voi este liber să ia decizia pe care o doreşte. Nu vreau să- 
mi asum răspunderea de a vă da ordine în acest caz. Singurul 


170 


lucru sigur este că vântul acesta va bate neîncetat şi cu aceeaşi 
forţă timp de şase luni în direcţia răsăritului şi, prin urmare, de 
întors nu putem să ne întoarcem decât pe uscat. Vreau de 
asemenea să vă reamintesc că Alexandru a încercat să parcurgă 
un asemenea drum şi a pierdut douăzeci de mii de oameni în 
deşertul acela de sare, fără niciun fir de iarbă şi fără nici o 
picătură de apă. Şi el avea o armată cu animale de povară, cu 
carele necesare pentru a transporta alimente şi apă, călăuze de 
prin partea locului. Nu ştiu ce soartă ar avea cel care s-ar 
aventura de unul singur într-un teritoriu pustiu, bântuit de 
tâlhari fără milă. Ar mai exista posibilitatea de a aştepta pe țărm 
până când vântul îşi va schimba direcţia, dar nici această 
variantă nu este lipsită de riscuri. Hotărâţi voi. Aveţi tot timpul 
să vă gândiţi. Dacă alegeţi să mă urmaţi, veţi vedea locuri pe 
care nu le-a explorat nimeni până acum şi veţi avea parte de 
întâmplări tocmai bune de povestit nepoților. Veţi fi singurii care 
au străbătut ca soldaţi cele mai mari imperii din lume, ajungând 
până în locuri despre care Alexandru cel Mare nici nu-şi putea 
imagina că există. 

Urmă o tăcere adâncă. Oamenii se gândiseră în ultima vreme 
că se vor putea întoarce acasă şi această nouă perspectivă, atât 
de diferită şi plină de necunoscute, îi tulbura profund. Cel mai 
mult îi tulbura posibilitatea aceasta care li se oferea, de a decide 
ei, pentru că fuseseră dintotdeauna obişnuiţi să primească de la 
comandantul lor doar ordine pe care erau obligaţi să le execute. 

Quadratus fu acela care rupse tăcerea. 

— Dacă tu mergi, vin şi eu cu tine, spuse el fără să şovăie. 

— Şi eu, spuse Balbo, celălalt centurion. 

— La fel, adăugă Antoninus, poţi să te bazezi pe mine. 

Lucianus şi Septimius schimbară între ei priviri întrebătoare, 
după care spuseră ce gândeau. 

Nici nu ne gândim să aşteptăm ca vântul să se schimbe. Noi 
suntem mai ceva decât vântul. Pe Hercule, aşa suntem noi, cei 
din Legiunea a doua Augusta! 

— Aşa este! strigară ceilalţi. 

Metellus zâmbi. 

— Bun, atunci ne-am înţeles. Mă bucur că aţi hotărât să veniţi 
cu mine. Vru să se ducă să-i spună lui Daruma ce hotărâre 


171 


luaseră oamenii săi, dar se opri. Ah, era să uit: aceasta este 
ultima decizie pe care am lăsat-o pe seama voastră. De acum 
înainte ne întoarcem la vechea regulă: eu dau ordinele, voi le 
executaţi. 


172 


Metellus se apropie cu paşi uşori de prinţ, oprindu-se la 
distanţă de el. 

— Pe la noi se povesteşte ceva, începu el, care seamănă puţin 
cu ceea ce s-a întâmplat astă-noapte. 

Dan Qing nu scoase nici o vorbă, dar o mişcare abia 
perceptibilă a capului îl făcu pe roman să înţeleagă că era gata 
să asculte. 

— S-a întâmplat acum trei secole, continuă Metellus. Un om 
mare al poporului nostru, o căpetenie de oşti, întemeietorul 
imperiului nostru- numele său era Cezar -a traversat o 
strâmtoare din marea noastră interioară, noaptea, într-o barcă 
mică. Pe porţiunea aceea de mare patrulau vase din puternica 
flotă a inamicului său, care adunase o armată mare pe celălalt 
țărm al strâmtorii. Cezar trebuia să ajungă cu orice preţ la 
armata sa care urma să înfrunte adversarul, pentru a o conduce 
la victorie, aşa că a făcut această traversare într-o beznă 
adâncă şi în ape pline de pericole. Pe la jumătatea drumului, s-a 
pornit o furtună şi barca era ca o biată coajă de ou în voia 
valurilor. Speriat de moarte şi ajuns la capătul puterilor, 
cârmaciul nu reuşea să menţină barca pe direcţia dorită, dar 
Cezar s-a apropiat de el şi i-a spus: „Curaj! Tu trebuie să-l duci 
acolo pe Cezar şi norocul său!”. Atunci, cârmaciul s-a dezmeticit 
şi s-a luptat vitejeşte cu forţele dezlănţuite ale naturii, reuşind 
să-l ducă pe călător de cealaltă parte a strâmtorii. Cezar l-a 
învins în luptă pe duşmanul său şi a devenit întemeietorul 
imperiului care se întinde peste toate ţinuturile din jurul mării 
interioare, pe care noi o numim acum „A noastră”, şi asupra 
tuturor popoarelor care locuiesc pe aceste pământuri. Toţi copiii 
din şcolile noastre aud de la învățătorii lor această poveste... 

— Şi de ce faceţi aceasta? întrebă Dan Qing. 

— Vrem să-i obişnuim pe tineri să nu se lase niciodată 
copleşiţi de disperare şi să aibă convingerea că destinul ni-l 


173 


construim noi înşine prin forţa noastră sufletească, prin 
hotărârea şi curajul cu care acţionăm. In noaptea aceasta, tu mi- 
ai salvat viaţa şi eu am venit acum să-ţi mulţumesc. Dar te-ai 
salvat şi pe tine însuţi, salvând, poate, în felul acesta, şi destinul 
ţării tale. Aşa cum a făcut în noaptea aceea Cezar, traversând 
marea pe timp de furtună. 

Dan Qing se întoarse către el. 

— Cuvintele tale sună ca o urare de succes, răspunse, dar 
drumul este foarte lung, amenințările numeroase, prietenii 
destul de puţini. Câţi oameni îl aşteptau pe principele vostru pe 
malul celălalt, dincolo de marea învolburată? 

— Cincizeci de mii, răspunse Metellus. 

— Nu prea mulţi. Dar nici puţini. Eu sunt singur. 

Metellus îl privi atent, încercând să descifreze expresia de 
nepătruns a privirii sale. 

— Singur? 

Dan Qing nu răspunse, ci doar dădu aprobator din cap. 

Metellus se aştepta ca în clipele acelea prinţul să-i ceară 
ajutorul, dar Don Qing îşi întoarse din nou privirile către 
suprafaţa scânteietoare a oceanului. 

Omul acela îi impunea un sentiment ciudat de respect şi, în 
acelaşi timp, îl ţinea în permanenţă la distanţă. În timp ce 
vorbea, i se părea că vocea lui vine din adâncuri abisale, dar 
omul acela îi trezea tot mai insistent curiozitatea, prin forţa 
extraordinară de care dădea dovadă, prin energia aceea 
aproape inexplicabilă graţie căreia îl salvase din valuri când era 
pe cale să se înece. 

— Daruma mi-a cerut să te escortez cu oamenii mei până 
când vei ajunge la capătul drumului. 

— Daruma ţi-a explicat ce ne aşteaptă în această călătorie? 

— Nu. Dar cred că pot să-mi imaginez. 

— Şi ai fost de acord? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că sunt militar. Lucruri dintr-astea nu mă sperie. Şi, 
de altfel, Daruma ne-a promis că ne va aduce înapoi. Altfel, nu 
avem nici o posibilitate să ne întoarcem. 

— Mi se pare un motiv bun. 


174 


— Pot să te întreb ceva? 

— Te rog. 

— De ce mi-ai salvat viaţa astă-noapte? 

— Pentru că eşti comandantul escortei mele. 

— Este un motiv foarte bun, răspunse Metellus şi se 
îndepărtă. 

Navigau fără probleme şi destul de repede. Către seară 
putură zări o altă navă plutind cu pânza întinsă în aceeaşi 
direcţie, la o distanţă de aproximativ două mile. Chiar şi după 
căderea nopţii, călătoria continuă destul de liniştit şi fără 
neplăceri, cu toate că, pe la miezul nopţii, cerul se înnoră şi 
începu să plouă, o ploaie deasă care ţinu cam o oră, dar fără ca 
vântul să se înteţească şi marea să devină agitată. Felinarele 
răspândeau pe punte o lumină slabă şi Metellus, întins pe o 
rogojină pe punte, deschidea din când în când ochii ca să arunce 
o privire în jur. Daruma dormea în cabină, iar oamenii săi sub 
punte. Quadratus pusese pentru orice eventualitate un om de 
pază: poate că nu avea o încredere totală în echipaj, poate că 
era un obicei creat în cei douăzeci de ani de serviciu militar ca 
subofițer scrupulos, disciplinat şi atent la toate. 

În răstimpurile în care rămânea treaz, Metellus se gândea la 
ceea ce îi aştepta pe el şi pe soldaţii săi, într-un teritoriu întins şi 
necunoscut, printre oameni despre care nici nu ştia că există. In 
unele momente i se părea că fusese o nebunie să accepte o 
asemenea propunere, alteori i se părea că făcuse un lucru 
înţelept, singura alegere chibzuită în asemenea împrejurări. Dar 
cel mai mult îl neliniştea senzaţia că se îndepărta în fiecare clipă 
tot mai mult de lumea sa, de fiul său şi de misiunea pe care o 
avea de îndeplinit. Încerca un fel de ameţeală care parcă îi tăia 
răsuflarea. Căuta atunci să scape prin somn de acea nelinişte, 
încerca să se lase legănat de valurile care clătinau blând barca 
şi mângâiat de adierea vântului călduţ. 

În zori îl trezi strigătul unuia dintre marinarii din Taprobanes, 
urcat în vârful catargului. Daruma privi cu atenţie în zare, după 
care strigă: 

— Priviţi! Acolo, unde suflă! 

Alergară cu toţii către proră şi văzură o jerbă de aburi, înaltă 
cât catargul bărcii, ridicându-se de la suprafaţa mării şi, după 


175 


aceea, o spinare uriaşă se arcui, iar o coadă uriaşă, despicată la 
capăt, se agită afară din apă înainte de a cobori în adâncuri. 

— Acolo! strigă Balbo. Altul! 

— Şi altul acolo! îl imită Antoninus. 

Metellus privi uluit spectacolul care se desfăşura în faţa 
ochilor săi: monştri mai mari decât barca pe care navigau ei, 
având pe spinări depuneri cum se vedeau pe marile corăbii care 
traversau oceanul, ieşind pe jumătate din apă, pentru a se 
scufunda din nou, cu bufnituri înfundate într-un cerc spectaculos 
de spumă. 

— Ce sunt astea, comandante? întrebă Lucianus. Crezi că o să 
ne atace? 

— Sunt balene, se auzi glasul lui Daruma din spatele său. 
Fiinţe pe cât de mari, pe atât de paşnice. Se joacă mereu ca 
nişte peştişori şi se hrănesc. Deschid larg gura şi înghit cârduri 
întregi de sardele. 

— Am citit despre ele în cartea lui Onesicritos, răspunse 
Metellus, amiralul lui Alexandru cel Mare, comandantul corăbiei 
regale, care s-a întors din India până la gurile de vărsare ale 
Tigrului şi Eufratului. Dar nu credeam că o să le văd vreodată. 

— N-o să-ţi pară rău, romanule, că ai făcut această călătorie. 
O să înţelegi până la urmă ce înseamnă lumea şi cât de mică 
este băltoaca în jurul căreia v-aţi construit imperiul în 
comparaţie cu imensitatea oceanelor care înconjoară întinderea 
fără margini a pământului. Şi sunt sigur că aceasta te va învăţa 
ceva, pentru că pari un om dispus să înţelegi ceea ce vezi. 

Metellus nu răspunse şi tăcu, privind dansul acelor uriaşi ai 
mării, spinările lor lucioase, cozile enorme care biciuiau valurile, 
trâmbele de aburi pe care le trimiteau către înaltul cerului. La 
un moment dat, unul dintre monştri apăru la mică distanţă de 
barcă şi îi putu vedea ochiul mititel de lângă colţul gurii. Un mic 
bulb cenuşiu şi fără nici o expresie care păru să se aţintească 
asupra lui, înainte de a dispărea sub apă. 

— inseamnă că sunt doar nişte legende întâmplările cu 
monştri marini care fac bucăţi corăbiile şi-i înghit pe marinarii 
căzuţi în apă, spuse Metellus când balenele dispărură în 
depărtare. 


176 


— Legende? îl contrazise Daruma. Jaibal! strigă el la unul 
dintre marinarii săi. Unul dintre ei, cu pielea brună şi gol până la 
brâu, se apropie. Daruma prinse cu degetele un obiect care îi 
atârna la gât şi i-l arătă lui Metellus. Asta ţi se pare o legendă? 

— Pe toţi zeii! Ce-i asta? 

— Un dinte. Este al unui monstru lung de treizeci de picioare, 
cu trei rânduri de colţi ca acesta, peste măsură de iute şi de 
lacom, vânzător neobosit. Înhaţă tot ce-i iese în cale... întoarce- 
te, Jaibal, îi mai spuse el marinarului. 

Omul se întoarse cu spatele şi se putu vedea o cicatrice 
uriaşă de la mijloc până la articulaţia genunchiului. 

— Aceasta este o mică amintire de la tigrul acela de mare. 
Jaibal a avut noroc. Alţii au fost ciopârţiţi şi mâncaţi. Li se 
întâmplă mai ales pescuitorilor de perle care trebuie să se 
scufunde în ape mişunând de asemenea fiare. Şi voi vă plângeţi 
că perlele sunt scumpe. Dacă v-aţi trezi faţă în faţă cu o 
asemenea dihanie, la o adâncime de patruzeci de picioare, sunt 
sigur că n-aţi mai gândi aşa. 

— Perle... răspunse Metellus. l-am cumpărat soţiei mele una 
singură, atunci când s-a născut fiul nostru, la a cincea 
aniversare a căsătoriei noastre. 

Jaibal plecă la treburile sale şi Daruma ceru să i se aducă o 
infuzie de ierburi din care îi oferi şi lui Metellus. 

— Te-am văzut când vorbeai cu Dan Qing. 

— l-am mulţumit pentru că mi-a salvat viaţa noaptea trecută. 

— N-ar fi trebuit să faci asta. 

— De ce? 

— Pentru că el este un prinţ chinez. Este fiul unui împărat 
care, la rândul său, este considerat fiul Cerului. Un om de rangul 
său nu vorbeşte de obicei cu cineva care nu a fost introdus 
printr-un ceremonial complicat. Ai văzut, poate, că şi faţă de 
mine a avut doar un gest de respect după ce a sărit în barca 
mea. Trebuia să-mi ceri mie să te introduc. 

— lar tu ai fi putut să mă avertizezi. 

— Sigur că da, dar, la urma urmelor, este mai bine că lucrurile 
au decurs astfel. Dacă ţi-a răspuns, înseamnă că într-o situaţie 
ca aceasta protocolul nu are pentru el nici o importanţă. 


177 


Metellus aruncă o privire înspre Dan Qing. Aşezat pe călcâie, 
părea cufundat, ca de obicei, în gânduri. 

— Dar ce face atunci când stă ore întregi în poziţia aceea atât 
de incomodă care i-ar distruge oricui genunchii? 

— Meditează. 

— Meditează? La ce? 

— Meditaţia lui nu are un obiect anume. Caută dao, altfel spus 
calea. 

— Calea încotro? 

— Nu există un încotro. 

— Prin urmare, nu meditează la nimic şi caută o cale care nu 
duce nicăieri. 

— Cam aşa, chiar dacă problema asta nu este chiar atât de 
simplă. In virtutea acelei meditații a reuşit să facă saltul acela 
de pe spinarea calului până în barca mea, fără nici o abatere. Şi 
tot datorită acelei meditații reuşeşte să stea într-o poziţie atât 
de incomodă timp de ore întregi, ca şi cum nici n-ar avea 
greutate. Dao este un concept filosofic complicat, creat de unul 
dintre cei mai mari învăţători ai lor, Kong Fuzi. După teoriile lui, 
natura nu are sfârşit, nici scop, ci este străbătută de o forţă 
interioară care o conduce şi-i dă anumite semnale. Dao este 
acest suflet universal care se întinde în tot cosmosul, pământul 
şi chiar şi felul de a fi al speciei umane. Omul care ajunge să 
cunoască dao şi face din el un vehicul şi un purtător renunţă la 
intenţia de a schimba mersul evenimentelor prin forţă, ci se lasă 
pe seama lui lăsându-se pătruns de el. 

Metellus zâmbi. 

— Noi avem o zicală: „Faber quisque est sucie fortunae”. Ştii 
ce înseamnă? 

Daruma mai sorbi o înghiţitură din ceaiul lui de ierburi uscate. 

— Cunoştinţele mele de limbă latină sunt foarte limitate, dar 
măcar asta sper să reuşesc: „Fiecare om îşi făureşte propriul 
său destin”. 

— Exact. Şi este negația teoriei despre care mi-ai vorbit mai 
devreme. 

— Asta nu înseamnă să renunţi la a lua o decizie. Îţi aminteşti 
de săritura lui? Dacă ar fi făcut-o cu o clipă mai devreme, ar fi 
căzut în apă, dacă ar fi întârziat o clipă, ar fi murit străpuns de o 


178 


mulţime de săgeți. A zburat prin aer exact în momentul în care a 
simţit că i se deschide calea dintre cele două destine opuse. In 
clipa aceea, o forţă pe care o înfrânase până atunci a fost 
suficientă pentru a ajunge la rezultatul acela incredibil. La voi, 
cei din apus, este ca şi cum aţi vâsli mereu împotriva curentului 
şi cu vânt potrivnic. Daruma asuda din belşug, încercând să 
explice teorii atât de complicate într-o limbă care nu era a sa. 
Vorbea când în persană, când în acel dialect, koine, atât de 
răspândit, iar interlocutorul său încerca să-l ajute suflându-i 
cuvinte mai potrivite. 

— Ne-am putea întreba, atunci, cum am reuşit noi, romanii, să 
clădim un imperiu şi să-l păstrăm secole de-a rândul, răspunse 
sarcastic Metellus. Şi cum de am reuşit noi, un mic grup de 
fugari să îndurăm necazurile sorții, cruzimea inamicului, să 
ieşim învingători asupra unor forţe superioare într-o luptă 
incredibil de scurtă şi de crudă, să parcurgem zeci şi zeci de 
mile prin beznă, mâncând doar ce puteam găsi în drum, chinuiţi 
de sete şi de împunsăturile foamei. 

— Trebuie să recunosc cinstit că toate astea sunt 
impresionante, admise Daruma, dar realitatea este aceeaşi. 
Risipa de energie este o nebunie, preţul plătit prin suferinţă este 
imens, iar rezultatul este doar rodul întâmplării... Dar, 
întorcându-ne la Dan Qing, n-am nici o îndoială că şi-a făcut o 
părere foarte bună despre tine. Nu şi-ar fi pus niciodată în joc 
viaţa pentru cineva, cu atât mai mult cu cât vă cunoaşteţi de 
atât de puţin timp. 

— Lucrurile nu stau deloc aşa. Sunt aproape convins că prima 
oară m-a văzut la Edessa. 

— Şi ce a văzut la tine? întrebă Daruma, în timp ce un mus îi 
mai turna ceai în cană. 

Bău şi Metellus, simțind un gust cam acrişor, dar plăcut şi 
parfumat. 

— Cred că m-a văzut luptând, luptând ca să-mi apăr 
împăratul. Am făcut asta până la capătul puterilor. 

— Asta ar explica multe... spuse Daruma înclinând capul cu o 
expresie gravă. 

Metellus gustă iarăşi din ceai, dându-şi seama că începea să 
se obişnuiască deja cu mirosul acela curios de frunze parfumate. 


179 


— Ce făcea la Edessa împreună cu Shapur? Şi ce făceai tu la 
oaza de pe malul Khaborasului? întrebă, privindu-l ţintă drept în 
ochi pe interlocutorul său. Dacă destinul meu a fost să vin cu 
voi, cred că ar fi drept să ştiu. 

În clipa aceea se auziră strigăte de la pupa şi Metellus se 
răsuci pe călcâie: echipajul aruncase plasele de pescuit şi acum 
începea să le scoată din apă. Le săriseră în ajutor şi soldaţii 
romani, aşa că acum, pe măsură ce năvodul ajungea pe bord, 
puntea se umplea de peşti care săreau în toate părţile şi erau 
adunaţi în coşuri, urmând să fie curăţaţi şi gătiţi pentru cină. 

Daruma trase adânc aer în piept ca unul care se pregăteşte 
pentru o ispravă dificilă şi începu să povestească: 

— China este un imperiu străvechi, poate cel mai vechi care 
există pe acest pământ, dar, de câteva decenii este supus unor 
tulburări permanente. Barbarii care îl ameninţă dinspre 
miazănoapte şi certurile interne au împărţit această ţară uriaşă 
în trei regate. Unul la nord, unul în centru şi unul la sud. Fiecare 
este guvernat de un şef militar care s-a proclamat wang, adică 
suveran. Fiecare dintre cei trei este convins că are dreptul şi 
datoria să unifice imperiul şi, prin aceasta, să-i elimine pe ceilalţi 
doi. A rezultat de aici un război neîncetat şi înspăimântător care 
a pustiit satele cândva foarte bogate, a distrus oraşe 
înfloritoare, a făcut ca schimburile comerciale să scadă la 
jumătate. Sărăcirea ţăranilor şi scăderea populaţiei a făcut ca 
recrutările în armată să scadă, astfel încât în nord s-au instalat, 
în spatele marilor ziduri de apărare, aşa-numiţii Xiong Nu, 
barbarii nomazi din stepe care au primit în proprietate 
pământuri cu condiţia să se înroleze în armată. Intr-un tablou 
general atât de tulbure şi plin de decadenţă, regatul din nord 
care este cel mai mare şi cel mai puternic, rămăsese, poate, 
singurul punct de referinţă cu măreaţa sa capitală, care se lăuda 
cu cea mai mare bibliotecă din ţară, cu douăzeci de mii de elevi 
care studiau diferite discipline. 

Metellus era surprins de toate aceste coincidenţe de necrezut 
cu imperiul din Roma: presiunea barbarilor la nord, stabilirea 
frecventă a diferitelor triburi în interiorul vechiului sistem de 
apărare, creşterea treptată a numărului de barbari din armată 


180 


şi, de asemenea, războaiele civile care îndurerau mereu viaţa 
poporului. 

Daruma continuă: 

— Una dintre plăgile care făceau cel mai mare rău regatului 
din nor era puterea fără limite a eunucilor de la palat... 

— Bine măcar că noi nu avem aşa ceva, nu se putu abţine să 
nu spună Metellus. 

— Eunucii? în China sunt foarte mulţi. lar chirurgii sunt atât de 
buni încât numărul pacienţilor care rămân în viaţă după o 
asemenea operaţie este mai mare decât al celor care mor. In 
orice caz, mulţi dintre ultimii împărați erau doar nişte băieţanari 
când au urcat pe tron, astfel încât erau nevoiţi fie să-şi lase 
mamele să guverneze statul, fie să se bazeze pe eunuci care 
deseori ajung, datorită inteligenţei şi vicleniei lor, să se infiltreze 
în cele mai înalte centre de putere. În cazul lui Dan Qing, s-a 
întâmplat ceva asemănător, un eveniment despre care nu 
cunosc chiar toate amănuntele. 

Vântul se înteţi şi umflă cu putere pânza, făcând să scârţâie 
catargul în lăcaşul său: un nou front noros apăru la joasă 
înălţime deasupra valurilor venind dinspre apus şi Metellus îl 
auzi pe Antoninus care-i spunea lui Rufus: 

— Dacă mai continuă aşa, o să avem din nou o noapte grea. 

— Spune mai departe, îl îndemnă Metellus pe Daruma. 

— Acum trei ani, Dan Qing a plecat în misiune diplomatică la 
curtea persană, lăsând grijile statului pe seama celui mai 
credincios dintre miniştrii tatălui său, regentul Liu Bang. Când s- 
au împlinit trei ani de când Dan Qing plecase, cineva a început 
să se îngrijoreze foarte serios de absenţa sa prea îndelungată: 
era învățătorul său, Wangzi, un om înţelept şi plin de credinţă 
care trăieşte într-o mănăstire din creierul munţilor. Îl cunosc de 
mulţi ani pentru că în timpul călătoriilor mele mă opresc deseori 
la sihăstria lui şi sunt găzduit cu mare bunăvoință. El a fost 
acela care a organizat această misiune a mea, a luat legătura cu 
preoţi zoroastrieni prieteni de-ai lui, pentru a-i trimite lui Dan 
Qing un mesaj, comunicându-i data întâlnirii cu caravana mea la 
izvoarele Khaborasului şi, mai apoi, în portul de pe malul 
fluviului. 


181 


— Şi acum, trase concluzia Metellus, prinţul se întoarce într- 
un regat care nu mai este al său, trebuie să pedepsească un 
ministru trădător şi să preia puterea fără a se putea baza pe 
nimeni, dacă te-am înţeles eu bine, în afară de un călugăr 
bătrân. Este ceva foarte asemănător cu ceea ce ar fi găsit în 
tară împăratul meu, dacă aş fi reuşit să-l aduc viu acasă. 

— Dan Qing ţi-a spus ceva despre toate astea? întrebă 
Daruma. 

— Mi-a spus doar că este singur. 

— Asta înseamnă că lucrurile stau chiar aşa. 

— Dar poate că ar mai fi şi trupele care i-au rămas 
credincioase. Nişte prieteni cărora le-a făcut vreun bine, ofiţeri 
ce i-au jurat credinţă cândva... 

— Dacă el ţi-a spus că este singur, înseamnă că nu poate sau 
nu vrea să se bazeze pe nimeni. Sau cam aşa ceva. 

— Ar mai fi un lucru pe care trebuie să-l lămurim în privinţa 
asta, Daruma. Am avut deja ocazia să intrăm în contradicţie. 

— Cred că înţeleg ce vrei să spui. 

— Vreau să ştiu până unde va trebui să-l însoţim pe Don Qing. 
Cu alte cuvinte, când putem considera că misiunea noastră se 
poate încheia şi când va începe călătoria noastră de întoarcere 
în patrie, aşa cum ne-ai promis. 

— Nu te teme, comandante, nu sunt un erou şi niciun 
războinic. Vom pătrunde în China dinspre sud, străbătând munţii 
şi vom continua drumul până la mănăstirea despre care ţi-am 
vorbit. Acolo, drumurile noastre se vor despărţi. Dan Qing îşi va 
vedea de treburile sale, noi vom preda în câmpie o încărcătură 
de condimente, vom lua o încărcătură de mătase şi ne vom 
întoarce de unde am pornit. Din momentul acela vei putea 
număra zilele care te mai despart de Tagin Guo. 

— Tagin Guo... asta ar putea însemna imperiul roman pentru 
chinezi. 

— Aşa îl numesc. Pentru ei, este un loc de basm de la capătul 
apusului, despre care nu ştiu aproape nimic. 

— Pare imposibil, spuse Metellus. Noi cumpărăm cantităţi 
uriaşe de mărfuri din China, multe dintre acestea le exportăm la 
rândul nostru şi totuşi nimeni din cele două imperii nu a intrat 


182 


vreodată în legătură cu ceilalţi, ca şi cum ar fi fost două lumi 
diferite. 

— Distanţele... răspunse Daruma. Distanţele, comandante. 
Sunt atât de mari încât este nevoie de intermediari. Ceea ce mă 
miră este că aceştia sunt persanii, duşmanii voştri de moarte, ei 
neavând de altfel relaţii grozave nici cu partenerii lor orientali. 

— Asta aşa-i. Chiar împăratul nostru Tiberius se plângea cu 
două sute de ani în urmă că, folosindu-se de aurul dobândit în 
urma importurilor noastre de mătase şi de pietre preţioase, 
persanii întreţineau războiul împotriva noastră. 

— Nu mă miră, cugetă, indiferent, Daruma. Lăcomia, adică 
dorinţa de a strânge averi, este una dintre trăsăturile voastre 
caracteristice. 

Metellus ar fi vrut să-l contrazică, dar tocmai în clipa aceea îi 
veni în minte un vers din opera lui Vergilius: „Quo non mortalia 
pectora cogis, sacra auri fames”. 

Aşa încât, nu mai scoase nici o vorbă. 


183 


Pe la asfinţit, cine era pregătită. Metellus şi camarazii săi 
văzură cum se frigeau pe cărbuni peşti despre care nu ştiau că 
există, peşti de toate culorile, cu reflexe albăstrii sau de un 
verde metalic. Carnea lor era delicioasă, condimentată din 
belşug, în special cu piper, condiment de care, în Apus, nu se 
puteau bucura decât cei foarte bogaţi. 

Dan Qing se aşeză şi el împreună cu ceilalţi, dar ceva mai 
retras. Fu servit primul şi i se puse dinainte şi băutura aceea 
preparată din infuzia de frunze uscate din care Metellus avusese 
deja ocazia să guste. Ceilalţi fură serviţi cu vin de palmier. 

Soarele asfinţi printre norii adunaţi la orizont, negri şi cu 
marginea purpurie, iar ultimele sale raze aşternură pe suprafaţa 
oceanului cărări de un roşu învăpăiat care ajungeau până la 
barcă. 

Oamenii discutau între ei şi erau cu toţii bine dispuşi. Vorbeau 
mai ales despre femei şi Metellus se bucură să-i asculte. Nu-i 
mai auzise de ani întregi discutând despre femei, de la ultimele 
mese de seară de sub corturile din munţii Taurus, când patrulau 
fără încetare prin jurul cetăţii Edessa. De atunci nu mai fusese 
nici timp, nici ocazie, dar nici chef. 

Subiectul era un semn al vitalităţii care dădea semn de 
revenire. Metellus se simţea şi el străbătut acum de o forţă şi de 
o energie care îl făcea să simtă furnicături pe sub piele. Dar şi 
mai chinuitor era faptul că dorinţa aceea secretă, cu fiecare zi 
mai insistentă, evoca un om care nu mai exista. Şi, totuşi, 
imaginea Cleliei era la fel de atrăgătoare: gândul la buzele ei 
pline, la sânii frumoşi ai acelei femei din Sud, la şoldurile frumos 
arcuite îi trezea vise, senzaţii concrete, încă pline de viaţă. Işi 
amintea de ultima lor călătorie împreună, în Italia. Era într-o 
misiune în Sicilia. Îşi amintea de o după-amiază la Segesta, 
printre şirurile de coloane ale marelui sanctuar: stăteau unul 
lângă altul, privind soarele care asfinţea, vorbeau despre ce 


184 


aveau să facă atunci când el s-ar fi întors din Orient, la casa pe 
care se gândeau s-o cumpere în apropiere de locul acela 
minunat, la livada de măslini, via, grădina de trandafiri, la tufele 
de iasomie care ar fi înmiresmat aerul serii. Se gândeau că fiul 
lor trebuia să crească după modelul strămoşilor, şi-l învățase el 
însuşi să facă vin din struguri şi să îngrijească stupii de albine. Şi 
voiau să mai aibă şi alţi copii pe care să-i crească în linişte, 
bucurându-se de zile senine în umbra marilor coloane solitare. 
Îşi amintea până şi ciripitul păsărelelor, nerăbdătoare să se 
întoarcă la cuiburile lor de sub arhitrava care parcă susţinea 
bolta cerului. 

Şi totul dispăruse într-o clipă de durere sfâşietoare, într-un 
fulger însângerat care-i rănise de moarte sufletul. 

— Nu mănânci? se auzi vocea lui Daruma de undeva de lângă 
el. 

Metellus se trezi din visare. Privi la farfuria din faţa sa şi 
începu să mănânce. 

— Ştiu ce simţi, dar aşteaptă să ajungem pe uscat şi acolo va 
fi altfel: schimbarea nesfârşită a priveliştilor, oraşele, satele, 
munţii, răgetul tigrului şi ţipetele ascuţite ale elefanților. India! 
Atât de multe şi felurite vor fi noile senzaţii de care vei avea 
parte, că viaţa ta va deveni la fel de clocotitoare ca apele 
năvalnice ale unui râu ce îşi croieşte o nouă cale după ce un 
cataclism i-a astupat vechea albie. Marea, în schimb, este ca o 
oglindă a gândurilor noastre şi, din păcate, ele sunt dintre cele 
mai profunde şi mai melancolice. Ea reflectă ceea ce se află în 
ascunzişurile sufletului nostru, spaimele noastre nemărturisite, 
şi chiar şi chipul morţii parcă se desluşeşte sub oglinda sa 
lichidă şi mereu în mişcare sau dincolo de zarea care se 
îndepărtează tot mai mult pe măsură ce încercăm să ajungem la 
ea. 

Metellus zâmbi. 

— Vorbeşti ca unul de pe la noi, ca unul dintre poeţii noştri. 
Credeam că filosofia voastră a scăpat de aceste spaime. 

— A noastră, da. Dar nu şi a ta. Nu-mi este prea greu să 
intuiesc ceea ce îţi trece acum prin minte. 

— Află, atunci, că nu trebuie să-ţi faci griji: o s-o scot eu la 
capăt. Şi voi face tot ceea ce trebuie. 


185 


Terminară în curând de mâncat şi la scurt timp după aceea 
luna îşi făcu apariţia din apa mării, poleind cu razele sale 
întinderea lichidă fără margini. Metellus mai rămase puţin să 
privească suprafaţa vălurită a oceanului care reflecta razele 
astrului în mii de scânteieri tremurătoare, apoi se duse să se 
rezeme de parapetul bordului ca să se bucure şi mai mult de 
spectacolul acela minunat ce îi amintea de marea interioară de 
acasă. Refăcea în minte calea urmată de Nearchos, amiralul lui 
Alexandru, şi a lui Onesicritos şi aştepta ca nu peste mult timp 
să vadă ceea ce marele erou macedonean doar îşi imaginase. Ar 
fi vrut să-l întrebe multe pe prinţul cu ochi oblici, dar simţea din 
partea lui numai trufie şi respingere pe care le percepea ca pe o 
barieră de netrecut. Il fascina, ba chiar îl şi atrăgea, dar 
continua să-şi amintească prin contrast de bunătatea plină de 
durere sufletească a lui Valerianus, de bătrânul împărat mort în 
chinurile captivităţii, înconjurat de soldaţii săi, cu o demnitate şi 
o forţă sufletească pentru care nici o formulă filosofică nu ar fi 
putut găsi un model. 

Preferă, aşadar, să se apropie din nou de Daruma, care îşi 
sorbea fiertura de frunze uscate. 

— Existenţa imperiului nostru este, într-adevăr, cunoscută în 
China? 

— Aşa cum ţi-am mai spus, da. Dar cunoştinţele lor nu sunt 
mai multe şi mai amănunțite decât cele pe care le aveţi voi 
despre China. Se povesteşte, însă, că, acum un secol şi 
jumătate, pe vremea împăratului Hedi, un general chinez pe 
nume Ban Chao a ajuns cu armatele sale până la Marea Caspică, 
după ce trecuse prin marile deşerturi ale Asiei Centrale. De 
acolo, l-a trimis pe locotenentul său, Gan Ying, în căutarea 
suveranului din Tagin Guo, adică a împăratului roman! 

Metellus îl privi, uluit. 

— De unde ştii toate astea? 

— Mi le-au povestit călugării din fortăreață. Ei păstrează copii 
ale documentelor şi cărţilor care au fost distruse în incendiul de 
la Marea Bibliotecă din Luoyang. 

— Spune mai departe. Ce s-a întâmplat cu Gan Ying? 

— A ajuns până la ţărmul unei mări interioare. 

— Pontul Euxin? 


186 


— S-ar putea. Descrierea făcută de izvoarele noastre nu este 
prea clară. Dar cred că aceea ar putea fi. Se pare că ar fi ajuns 
la numai două zile de mers de graniţa cu Tagin Guo. 

— De necrezut. S-ar putea să fi fost pe la Tigranocerta sau la 
Fasi, în Armenia... Şi, după aceea? 

— Atunci s-a întâmplat că Gan Ying avea călăuze persane şi 
când acestea şi-au dat seama că solul chinez voia să ajungă la 
graniţa imperiului roman şi să poarte discuţii cu împăratul 
vostru, i-au spus că n-ar fi reuşit niciodată să facă acest lucru, 
că distanţa pe care o mai avea de străbătut până la graniţa cu 
Taqin Guo era tot atât de mare ca aceea pe care o străbătuse 
până atunci. Gan Ying şi-a pierdut curajul şi s-a întors acasă fără 
să-şi fi îndeplinit misiunea. Persanii nu aveau niciun interes ca 
două imperii atât de mari să aibă între ele legături directe. 

— Sigur că da. Taxele pe care persanii le cer pentru trecerea 
caravanelor cu mătase le aduc o grămadă de bani, dar poate că 
nu numai acesta este motivul. Cele două imperii se aflau la o 
distanţă prea mare ca să se teamă unul de altul, dar puteau fi 
interesate să colaboreze sau chiar să se alieze împotriva 
duşmanilor comuni. De exemplu, împotriva persanilor. 

— Îi urăşti, nu-i aşa? 

— Ura este un sentiment personal. Nu se poate îndrepta 
asupra unui întreg popor. li urăsc pe cei care l-au făcut să moară 
în chinuri pe împăratul meu şi pe unul dintre camarazii noştri. 
Ne-au făcut să suferim şi ne-au înjosit în toate felurile. Dar toate 
acestea probabil că nu s-ar fi întâmplat dacă am fi fost 
răscumpăraţi. Vezi tu, noi avem un mare istoric grec care 
susţine că istoria este în mare parte rod al întâmplării. 
Intâmplarea pe care mi-ai povestit-o pare să confirme această 
teorie. Ce s-ar fi întâmplat dacă, acum un secol şi jumătate, cei 
doi împărați ar fi stabilit relaţii directe între ei? Care ar fi fost 
destinul omenirii, ce curs ar fi luat istoria? Dar, printr-o mică 
minciună, o călăuză persană a făcut ca o asemenea schimbare 
epocală să nu mai aibă loc. Aşa s-a făcut că, pentru China, am 
rămas Taqin Guo, o ţară de basm din îndepărtatul Apus; tot aşa, 
pentru noi, China a rămas doar Sera Maior, ţara care produce 
mătasea... 

Metellus tăcu, dar Daruma intui ceea ce îi trecea prin minte. 


187 


— În clipa asta, te gândeşti că ai putea fi tu acela care să 
îndeplinească această misiune, nu-i aşa? Sigur, e posibil. 
Imaginează-ţi ce urmări nemaipomenite ar putea avea întâlnirea 
acestor două imperii. Gândeşte-te ce întorsătură ai putea da 
istoriei! Pentru prima oară de când îl cunoştea, Daruma părea să 
fie entuziasmat la culme de o asemenea eventualitate. 

— Acum nu vreau să mă gândesc la aşa ceva, răspunse 
Metellus. Singura mea grijă este să mă întorc acasă cât mai 
repede. Dar... dacă aş putea... sigur că mă atrage o asemenea 
idee. Doar că mă întreb ce fel de legătură s-ar putea stabili cu 
oameni ca Dan Qing. Împăratul meu vorbea în fiecare zi chiar şi 
cu ultimul dintre soldaţii săi. 

— Pentru că foloseau acelaşi limbaj. Dacă vrei să comunici cu 
Dan Qing, va trebui să înveţi limba sa, nu numai limba care se 
vorbeşte în mod curent, ci şi aceea în care se gândeşte. 

Metellus îl privi cu un aer neîncrezător. 

— Dacă vrei, am să te ajut, spuse Daruma, apoi îi ură noapte 
bună şi se duse să se culce sub punte. 

Înainte ca luna să se ascundă după un nor, Metellus luă o 
cupă cu vin de palmier şi vărsă câteva picături în mare pentru a 
omagia spiritul lui Uxal pe care parcă îl simţea plutind pe ape. 

XXX 

Ajunseră după treizeci de zile la gurile de vărsare ale 
Indusului şi apropierea marelui fluviu le fu anunţată de o pată 
mare, gălbuie, care se întindea în mijlocul undelor de un 
albastru intens ale oceanului. Largul estuar era un adevărat 
furnicar de ambarcaţiuni, malurile erau înţesate de negustori, de 
marinari, de hamali şi de ţărani. Coborâră unul după altul pe 
țărm, cu excepţia lui Dan Qing, care rămase la bord. Era 
limpede că locul acela nu prezenta pentru el niciun interes. Sau, 
dacă prezenta, nu lăsa să se vadă aceasta. Metellus şi oamenii 
săi se răspândiră prin piaţă, fiind pentru prima oară când ieşeau 
undeva ca nişte oameni cu adevărat liberi. Pentru că şi teama 
este un fel de sclavie: teama de a se şti urmăriţi şi căutaţi, 
vânaţi fără încetare. 

În locurile acelea se putea respira cu adevărat atmosfera unei 
alte lumi: obiceiurile, hainele, culoarea pielii oamenilor. Până şi 
animalele erau ciudate: maimuțe, papagali, elefanţi... Şi vaci, 


188 


mai ales vaci care colindau liniştite peste tot. Erau vaci care 
arătau cu totul altfel decât ştiau ei: cu o cocoaşă ciudată ca a 
cămilelor puţin mai în spatele grumazului. 

Daruma, urmat de un mic grup de marinari de-ai săi, se ocupa 
de cumpărarea celor necesare continuării călătoriei. După câte 
putea înţelege Metellus, barca avea să urce o vreme pe fluviu, 
ajutaţi în parte şi de forţa musonului, după care, nu ştia unde, 
vasul lor ar fi rămas ancorat pe undeva şi oamenii şi-ar fi 
continuat drumul cu o caravană până la destinaţie. 

La o distanţă nu prea mare de piaţă, Balbo, Quadratus şi 
ceilalţi observară o mulţime de oameni îngrămădită în jurul unui 
copac atât de mare, încât la umbra lui ar fi putut încăpea o 
întreagă legiune. De pe crengi atârnau adevăraţi stâlpi vegetali, 
în realitate rădăcini, care se prelungeau spre pământ şi, o dată 
ajunşi jos, se transformau în trunchiuri de susţinere pentru 
crengile prea avântate spre exterior. Metellus fu şi mai surprins 
atunci când, făcându-şi loc prin mulţime, văzu care era motivul 
acelei îmbulzeli. Aşezat pe pământ, cu picioarele încrucişate sub 
el şi cu un turban înfăşurat în jurul capului, se afla un bărbat 
uscăţiv, cu pielea cenuşie şi zbârcită şi cu o barbă lungă, 
cufundat într-o meditaţie profundă. Ţinea mâinile încrucişate pe 
genunchi, cu palmele îndreptate către cer. Era atât de ţeapăn 
încât părea o statuie şi îi aminti de un personaj din cultura 
greacă: filosoful Diogene, cinicul care trăia într-un butoi şi bea 
dintr-o cană de lemn. Probabil că era vreunul dintre sofiştii care 
apăreau în scrierile despre Alexandru cel Mare. Unul ca 
învățătorul indian care-l însoţise pe suveranul macedonean pe 
drumul de întoarcere până la Persepolis şi apoi îşi dăduse foc el 
însuşi pe rugul funebru. Kalanos... 

Bătrânul acela osos, la fel ca şi Kalanos, dovedea că nu se 
teme de moarte: un şarpe cu un venin ucigător şedea încolăcit 
în poala sa, se înălța până la gâtul omului, fluturându-şi limba 
despicată la câteva degete de faţa sa. 

Soldaţii lui Metellus rămăseseră şi ei cu gura căscată la 
vederea unui asemenea spectacol. 

— Asta chiar că este o ţară ciudată, mormăi Balbo, uluit peste 
măsură. 


189 


— Aşa este, i se alătură Antoninus. Când o să ne întoarcem 
acasă, o să avem multe de povestit. 

Rufus se despărţi de restul grupului. 

— Mă duc să arunc o privire prin port. Nu se ştie niciodată... 
Poate reuşesc să găsesc o corabie de-a noastră. 

— Nu vă mai gândiţi la aşa ceva, spuse Metellus. Chiar dacă 
ar fi vreuna, ar rămâne blocată aici cel puţin şase luni, până 
când se va schimba direcţia vântului. In plus, avem un 
angajament. V-am întrebat dacă era cineva împotrivă, dacă voia 
careva să se întoarcă de unul singur: aţi răspuns cu toţii că 
voiaţi să rămâneţi împreună cu mine. Şi, pe Hercule, o să 
rămâneţi cu mine! 

— Nu vrea nimeni să dea înapoi, comandante, se scuză Rufus. 
Voiam doar să mai schimb, dacă se putea, câteva cuvinte în 
limba noastră. Aş fi putut măcar să trimit salutări acasă. Uneori, 
mesaje comunicate din gură în gură, de la un trecător la altul... 
Ştii, nu se ştie dacă ne vom întoarce cu toţii în ţară: ne aşteaptă 
alte încercări, unele dificile, poate atacuri, lupte. Nu cred că o să 
facem o simplă plimbare. Aşa că m-am gândit să trimit veşti la 
ai mei... _ 

— O să ne întoarcem, Rufus. O să ne întoarcem cu toţii. li 
promit. Şi o să petrecem atunci, o să ne amintim împreună toate 
pericolele şi suferinţele pe care le-am îndurat împreună, o să 
râdem atunci de toate astea... Acum, să mergem la Daruma: 
probabil că ne aşteaptă. 

Aruncă o ultimă privire bătrânului scheletic, cu şarpele 
încolăcit pe trupul său firav, după care plecă, făcându-şi loc prin 
mulţime. 

XXX 

Urcară o bună parte din drum în sus, pe Indus, şi Metellus 
încerca să recunoască locurile pe care le văzuse Alexandru 
atunci când coborâse pe fluviu în sens contrar. In dreapta sa se 
întindea India adevărată, cea pe care suveranul macedonean n- 
o văzuse niciodată, şi se întreba ce ar fi simţit eroul acelor 
vremuri văzând cum defilează prin faţa ochilor săi o privelişte 
fantastică, stând la bordul corăbiei regale şi zărind soarele care 
răsărea din ceţurile depărtărilor, printre coroanele dese ale unor 
copaci uriaşi, şi trezea la o nouă zi stoluri de mii de păsări. 


190 


Suferise, desigur; sufletul său, dornic mereu de cunoaştere, se 
întristase amarnic văzând cum dispare orizontul curbat pe 
deasupra unor lumi pe care destinul său nu-l lăsa să le vadă. 

El, însă, avea să reuşească aşa ceva? Cu soldaţii săi putea 
reuşi să ajungă la capătul pământului, până la oceanul cel fără 
valuri? Pe măsură ce înainta, imaginile aievea ale naturii 
alungau tablourile de basm din WNaturalis Historia şi din De 
Mirabilibus pe care se bazau cunoştinţele sale despre ţinuturile 
aflate departe de tot, la răsărit, dar natura nu era mai puţin 
impresionantă decât legenda. 

Noaptea, când ancorau lângă vreun mal mlăştinos, Metellus 
putea auzi ţipetele unor animale necunoscute şi, uneori, răgetul 
tigrului care pleca în căutarea prăzii. Marinarii din Taprobanes 
tremurau de mama focului când auzeau răgetul acela şi se 
priveau înspăimântați unul pe altul, cu ochii holbaţi de spaimă şi 
chiar şi camarazii săi priveau în jur oarecum cu nelinişte. Doar 
Dan Qing părea să nu cunoască frica. De câteva ori, înarmat 
doar cu un cuţit, cobora pe mal şi se afunda de unul singur în 
desişuri. In mai multe rânduri, Metellus se oferi să-l însoţească, 
dar Daruma îl convinse de fiecare dată să renunţe. Se vedea 
bine că mersul prin pădure nu însemna pentru el un pericol 
demn de luat în seamă şi, oricum, probabil că era vorba despre 
unul dintre multele sale obiceiuri greu de înţeles. 

Aproape peste tot văzură elefanţi: minunatele creaturi care 
trezeau atâta uimire în Occident, considerate de toată lumea ca 
fiare sălbatice bune doar să fie prezentate în luptele din 
amfiteatre, aici erau folosite ca animale de muncă: ridicau cu 
trompele şi duceau unde omul avea nevoie trunchiuri groase de 
copaci sau târau după ei, pe care sau sănii, poveri uriaşe. 

Deseori se iscau ca din senin furtuni şi atunci zăgazurile 
cerului se deschideau, adevărate ziduri de apă se puneau în 
calea bărcii, fulgerele, urmate de bubuitul înspăimântător al 
tunetelor, luminau ca ziua întinderile nemărginite. Romanii nu 
mai văzuseră de când erau ceva asemănător. Treceau acum din 
ce în ce mai des prin locuri inundate de fluviul care-şi ieşise din 
matcă şi vedeau la tot pasul crocodili indieni forfotind prin apele 
nămoloase sau luptându-se între ei pentru hoitul vreunui animal 


191 


înecat, biciuind apa cu cozile solzoase şi clămpănind din fălci cu 
dinţi înfricoşători. 

Alteori văzură şerpi uriaşi, cu corpul acoperit de pete, 
alunecând printre crengile copacilor care se întindeau peste apă 
sau brăzdând cu mişcări unduioase şi elegante bălțile tulburi de 
dincolo de albia fluviului. Daruma le explică romanilor că 
vietăţile acelea erau în realitate inofensive pentru oameni, în 
timp ce altele erau atât de veninoase încât cine era muşcat de 
ele putea muri în câteva clipe. 

întâlneau în cale o natură înspăimântătoare şi aproape 
întotdeauna primejdioasă, dar fascinantă în cel mai înalt grad. 
De fiecare dată când făceau o nouă descoperire, oamenii îşi 
manifestau zgomotos uimirea. 

Atunci când musonul începu să bată prea tare dintr-o parte, 
oamenii coborâră pe țărm şi barca porni înapoi în portul de la 
vărsarea fluviului în ocean. Continuară călătoria pe jos. 

Urmă un marş extenuant de mai bine de o lună, până la 
confluenţa a trei mari râuri care se vărsau în stânga Indusului: 
Hyphasis, Acesine şi Hidraot. Acolo construise Alexandru cele 
douăsprezece altare închinate zeilor olimpieni pentru a însemna 
locul cel mai îndepărtat în care ajunsese expediţia sa către 
răsărit. Metellus îl rugă pe Daruma să afle dacă altarele mai 
existau, gândindu-se că ar fi frumos să viziteze locurile acelea, 
dar nimeni nu ştia nimic. Trecuseră mai mult de cinci secole şi 
jumătate de la aventura tânărului rege macedonean, iar regatul 
grec de la Bactriana dispăruse şi el de mult timp. Nu rezistase 
presiunii unor popoare pe care imperiul chinez le respinsese de 
la graniţele sale. 

În tot acest timp, Metellus petrecu mult timp cu Daruma, 
învățând limba lui Dan Qing. Tot Daruma îl făcuse să înţeleagă 
că lucrul acesta ar fi făcut ca relaţiile dintre ei să devină mult 
mai bune şi s-ar fi putut înţelege mult mai bine. Pentru prinţ, să 
vorbească într-o limbă străină pe care, totuşi, o cunoştea era o 
înjosire imposibil de acceptat şi, alături de trufia sa înnăscută de 
aristocrat înălța între cei doi o barieră de netrecut. 

— Nu fac asta pentru el, spunea Metellus, m-a făcut curios 
limba aceasta care conţine numai cuvinte monosilabice, atât de 
diferită şi îndepărtată de limbile pe care le vorbim noi în Apus. 


192 


Pe de altă parte, întotdeauna am avut o înclinaţie naturală către 
învăţarea altor limbi. La Edessa eram singurul ofiţer superior 
care vorbea destul de bine limba persană. 

— Aşa este, recunoştea Daruma. Ai un talent deosebit pentru 
asta şi înveţi foarte repede. Şi, în sinea sa, se gândea că, poate, 
curiozitatea faţă de lumea aceea nouă creştea în sufletul lui 
Metellus atât de mult încât îl îndemna să-i înveţe limba, ca şi 
cum ar fi vrut să rămână acolo foarte multă vreme sau chiar 
definitiv. 

Apoi, într-o bună zi, Metellus vru să afle mai multe în privinţa 
munţilor despre care auzise doar zvonuri greu de crezut şi 
descrieri care se băteau cap în cap. 

— Caucazul indian, răspunse Daruma. Aşa îi spuneţi voi 
pentru că aşa i-a pus numele Alexandru al vostru. Sunt cei mai 
înalţi munţi de pe pământ. Piscurile lor se înalţă până la casele 
zeilor, povârnişurile lor sunt acoperite cu un strat gros de 
gheaţă, iar în anotimpul acesta suflarea călduţă a musonului 
provoacă acolo avalanşe dezastruoase: grămezi de zăpadă 
suficiente ca să îngroape sub ele un oraş întreg pornesc la vale 
cu un bubuit ca de tunet, culcând la pământ pădurile, 
rostogolind bolovani mari cât casele. Pe măsură ce urci, aerul se 
rarefiază, respiraţia este tot mai anevoioasă, oboseala creşte cu 
fiecare pas până când te doboară. Am auzit vorbindu-se despre 
oameni care, urcând pe pantele unuia dintre aceşti munţi, un 
urcuş care întrecea în dificultate orice închipuire, au reuşit să 
parcurgă într-o zi doar o sută de paşi. 

Metellus se bucură că oamenii săi nu înţeleseseră explicaţiile 
lui Daruma pentru că, altfel, s-ar fi îngrozit de ceea ce îi putea 
aştepta. Erau soldaţi foarte buni, nişte luptători excepţionali, dar 
erau obişnuiţi să aibă ca adversari fiinţe omeneşti: ideea de a 
înfrunta natura i-ar fi înspăimântat şi, de altfel, el însuşi era 
puţin neliniştit în privinţa aceasta. Nu reuşea să-l mai liniştească 
decât calmul lui Daruma, dobândit după cât se părea datorită 
îndelungatei sale experienţe. 

— Îmi povesteşti toate astea ca să mă sperii? îl întrebă. De 
obicei, se întâmplă altfel: ţii în taină asemenea greutăţi ca să 
nu-ţi sperii oamenii. 


193 


— Ai să hotărăşti tu cum trebuie să vorbeşti cu oamenii tăi. In 
ce mă priveşte, prefer ca tu să ştii dinainte ce ne aşteaptă în 
cale: nu vreau să mă aflu în situaţii periculoase şi să fiu nevoit 
să am grijă de o escortă care este cuprinsă de panică. 

— Imi închipui că tu ai trecut de multe ori prin asemenea 
situaţii dificile. 

— Bineînţeles că am trecut. 

— Şi că ai scăpat teafăr, dat fiind că poţi vorbi cu atâta linişte 
despre ele. 

— Cred că se vede, nu-i aşa? 

— In cazul acesta, o să fim şi noi în stare să ne descurcăm. Nu 
ne temem de niciun obstacol şi de niciun pericol. Şi noi avem 
munţi destul de înalţi, Alpii, iar legiunile noastre îi străbat în 
orice anotimp. 

— Aşa este cel mai bine, răspunse Daruma. Mă aşteptam să 
primesc un asemenea răspuns de la tine. 

XXX 

Mergeau făcând etape cam de şapte mile pe zi, oprindu-se din 
când în când prin sate ca să cumpere mâncare şi să-şi 
împrospăteze rezervele de apă. Avură ocazia să cunoască în 
felul acesta grâul de mlaştină, cu boabe mult mai subţirele şi 
mai lunguieţe decât cele ale grâului obişnuit, dar de culoare 
foarte asemănătoare. Se mânca fiert, împreună cu verdeturi şi 
cu peşte, fiind deosebit de gustos. Oamenii se întrebau de ce 
având atâtea vaci în jur nu se putea mânca o friptură bună şi 
trebui să li se explice că în ţara aceea vacile erau considerate 
sacre, astfel că omorârea lor era considerată o crimă la fel de 
gravă ca uciderea unei fiinţe omeneşti. Fructele îi consolau 
oarecum pentru neîmplinirea unor asemenea pofte: erau atât de 
variate, atât de gustoase şi de aromate că oamenii le mâncau 
pe săturate. 

Inaintau ţinând caii şi cămilele la pas. Dan Qing mergea în 
fruntea convoiului pe un căluț negru şi era la fel de tăcut ca de 
obicei. Impreună cu el şi ceva mai în spate călărea Metellus pe 
un cal murg. Apoi veneau cei doi centurioni pe jos, urmaţi 
fiecare de câte un şir de trei soldaţi, la distanţe destul de mari 
între ei, încadrând cămilele mânate de Daruma. În coada 


194 


coloanei se afla Antoninus avându-l alături pe Rufus cu sulița lui 
de care nu se despărţea niciodată. 

Mărşăluiau în pas destul de vioi, deşi păstrând cadenţa 
obişnuită, având la ei doar arme uşoare, aşa cum ordonase 
Sergius Balbo, în timp ce platoşele demontate şi săbiile făceau 
parte din bagajul caravanei. Fiecare dintre soldaţi se întreba 
când ar fi trebuit să le monteze şi să le poarte din nou ca să-şi 
îndeplinească îndatoririle de militari. 

Cerul era aproape în permanenţă acoperit de o pătură deasă 
de nori, aflaţi la mică înălţime, din care se revărsau din când în 
când ploi torențiale. Pământul devenea imediat alunecos, 
transformându-se într-un noroi gălbui prin care curgeau şuvoaie 
repezi de apă tulbure, hainele se udau şi apa li se scurgea pe 
şira spinării, pe braţe şi pe picioare, până ajungea tot pe 
pământul mocirlos. Îngrămădiţi sub acoperişuri de stuf, locuitorii 
de prin sate îi priveau curioşi cum treceau printre cocioabele lor, 
gândindu-se că oamenii aceia erau foarte grăbiţi dacă nu se 
opreau la adăpost, aşteptând să treacă ploaia. 

Apoi, într-o zi, câmpiile începură să devină mai ondulate astfel 
încât cărarea pe care mergeau se transforma acum într-un 
urcuş din ce în ce mai abrupt, îndreptându-se treptat către 
pătura aceea de nori plumburii. Vegetaţia se rări şi începu să 
arate altfel. Pădurea umedă dispăru şi în locul ei se instală 
încetul cu încetul o vegetaţie de ferigi mari cât nişte copaci, 
după care veni rândul unor arbori veşnic verzi cu un aspect 
maiestuos. Lui Metellus îi aminteau de cedrii din Liban pe care-i 
văzuse deseori prin provinciile răsăritene ale imperiului. 

— Sunt chiar cedri, îi explică Daruma. În limba noastră se 
numesc Deodara. 

— Ce înseamnă? 

— Copacul lui Dumnezeu, răspunse pe un ton solemn 
Daruma. 

— Asta-i ciudat, reflectă cu glas tare Metellus. Îmi aminteşte 
de limba greacă. _ 

— Aşa este, îi dădu dreptate Daruma. In koine ar fi 
Diosdendron. 

— Dar cum este posibil? 


195 


— O să ţi se pară ciudat, dar limba noastră se aseamănă în 
multe privinţe cu greaca. S-ar putea ca, în vremuri foarte 
îndepărtate, popoarele noastre să fi trăit destul de aproape unul 
de altul. 

— ludeii susţin că, la începutul începuturilor, oamenii vorbeau 
cu toţii aceeaşi limbă, apoi, pentru că păcătuiseră prin trufie 
faţă de Dumnezeul lor înfricoşător, fură împrăştiaţi şi separati, 
iar limbile pe care le vorbeau deveneau din ce în ce mai 
diferite... 

Erau atât de absorbiți de discuţie că aproape nu observaseră 
că se aflau destul de aproape de norii care semănau acum cu o 
ceaţă deasă. lnaintară în tăcere prin pâcla de nepătruns, 
aproape speriaţi de atmosfera densă în care toate zgomotele 
păreau să fie înăbuşite şi alungate nu se ştie unde. Apoi, încetul 
cu încetul, pâsla de aburi se rări şi, în cele din urmă dispăru cu 
totul. In strălucirea neaşteptată şi aproape orbitoare a soarelui 
şi a zăpezilor apărură munţii cu crestele îngheţate scânteind în 
lumina limpede şi cu piscurile ascuţite care parcă împungeau 
cerul. 


196 


Priveliştea acelui lanţ impresionant de munţi îl lăsă pe 
Metellus fără grai. Nu şi-ar fi putut imagina vreodată un 
asemenea spectacol, fascinant şi înfricoşător în acelaşi timp. 
Citadela aceea muntoasă se înălța pe un podiş fără margini şi 
vârfurile cele mai înalte păreau nişte piramide ascuţite de 
cleştar, scânteind ca diamantele în razele soarelui. Unele erau 
înconjurate de nori, altele se profilau singuratice pe cerul de un 
albastru atât de intens încât parcă amintea de firmamentul 
nocturn. Îşi aminti de modestul Olimp care le inspirase grecilor 
imaginea unui aşezământ al zeilor şi-i veni să zâmbească: cât 
de măruntă părea lumea lui faţă de tabloul strivitor al acelei 
naturi titanice! 

Înţelese de ce Alexandru considerase că aceşti munţi uriaşi ar 
fi fost Caucazul şi-şi imaginase că putea fi locul în care fusese 
înlănţuit Prometeu. Nu-şi putea desprinde privirea de la piscurile 
acelea semeţe, atât de înalte încât dădeau privitorului o 
senzaţie de ameţeală şi privea după aceea la oamenii săi ca să 
desluşească în ochii lor o şi mai mare uimire. 

Îl auzi pe Antoninus zicând: 

— Sunt convins că acela care ar reuşi să ajungă în vârful 
unuia dintre munţii aceia ar putea zări în orice parte şi-ar 
îndrepta privirea capătul pământului şi oceanul care îl 
înconjoară. 

— Nimeni nu poate ajunge în vârful acelor piscuri. Cei care s- 
au apropiat doar de povârnişurile lui au povestit lucruri 
înfricoşătoare. Dincolo de o anume limită nimeni nu mai este în 
stare să urce, fie numai din cauza frigului atât de puternic încât 
ucide pe oricine se încumetă să ajungă acolo, chiar şi pentru 
scurt timp, spuse Daruma, ghicind sensul cuvintelor lui 
Antoninus. Dar şi aerul devine greu de respirat pentru că este 
foarte rarefiat. 


197 


Conversaţia nu se prelungi prea mult pentru că toate energiile 
se concentrau acum asupra urcuşului care făcea ca respiraţia să 
devină tot mai deasă şi mai anevoioasă. 

Metellus observă că băştinaşii erau destul de scunzi de 
statură şi aveau toracele mult dezvoltat. Se gândi că aceasta se 
datora nevoii de a respira mai des şi mai profund. Mai observă 
de asemenea de-a lungul drumului nişte construcţii din piatră, în 
formă de cub, având deasupra o cupolă care se prelungea 
uneori cu un mic turn ascuţit. După aspect păreau să fie foarte 
vechi. La un popas îl întrebă pe Daruma ce erau acelea. 

— În limba noastră se numesc stupă, îi răspunse negustorul. 
La început, erau construite pentru a păstra relicvele unui filosof 
sau profet sau taumaturg al nostru, nu ştiu cum se numeşte un 
asemenea om în koine. Apoi, au devenit, pur şi simplu, 
monumente, pentru a aminti de predicile acelui om şi de faptele 
sale. El se numea Siddharta, dar după aceea a fost numit 
Buddha cuvânt care înseamnă „iluminatul”. Învățătura sa a 
ajuns până în China şi vei găsi imaginea sa în multe locuri. Îl vei 
putea vedea mai ales într-o stare de meditaţie, aceasta 
permițându-i să atingă iluminarea şi liniştea totală. 

— Prin urmare acel dao al lui Dan Qing are legătură şi cu 
învăţătura acestui filosof? 

— În parte, da. Învățătorul prinţului este un om ataşat profund 
celor două filosofii: cea a lui Buddha şi cea a înţelepţilor chinezi: 
maestrul Kong Fuzi şi maestrul Laozi. Vezi, comandante, calea 
iluminării aşa cum o arată... 

Metellus îl întrerupse cu un suspin de nerăbdare pe care nu şi- 
o putea ascunde prea bine. 

— Mă tem că o să-mi fie cam greu să te urmăresc şi să înţeleg 
ce-mi spui în acest domeniu, Daruma. Ceri prea mult unui 
simplu soldat. 

Daruma zâmbi. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Poate că nici cunoştinţele mele nu 
au ajuns prea departe. Nu sunt decât un negustor. 

— N-aş putea spune că sunt absolut sigur de asta, răspunse 
Metellus, dar vom avea, bănuiesc, tot timpul ca să ne 
cunoaştem mai bine. În ceea ce-i priveşte pe filosofi şi pe 
profeti, eu m-am ferit întotdeauna de ei ca de ciumă. 


198 


— De ce? întrebă Daruma. Ţi-e, cumva, frică să ai de-a face 
cu gândurile unuia care a ajuns mai sus ca tine? 

— S-ar putea, răspunse romanul, dar eu sunt soldat: oamenii 
ca mine au misiunea de a crea suficientă siguranţă şi pace în 
interiorul statului pentru ca şi filosofii să-şi poată desfăşura 
activitatea, pentru ca judecătorii să poată împărţi dreptatea, iar 
artiştii şi poeţii să-şi făurească în tihnă operele. Ca să realizăm 
aceasta trebuie să-i înfruntăm şi să ne luptăm cu cei care încă 
nu au cu ce să se hrănească, împotriva celor care nu ştiu să 
construiască şi că cultive pământul aşa cum facem noi, ei fiind 
doar nişte fiinţe primitive având doar o dorinţă sălbatică de a 
cuceri tot ce pot, dorinţă pe care au avut-o şi strămoşii noştri la 
începuturile vechii republici. Vezi, Daruma, eu cred că oamenii 
se adresează cu toată nădejdea profeților şi taumaturgilor 
atunci când nu mai pot fi siguri că săbiile noastre ar mai putea fi 
în stare să le garanteze viaţa şi proprietatea asupra bunurile 
dobândite cu greu. Şi la noi s-a răspândit foarte mult în ultima 
vreme religia unui învăţător iudeu, pe nume Cristos, despre care 
se spune că ar fi fiul lui Dumnezeu. Acest profet a fost 
condamnat la moarte şi executat, acum mai bine de două sute 
de ani, de un guvernator de-al nostru pentru delictul de 
răzvrătire şi acum învăţătura lui cucereşte încetul cu încetul 
imperiul nostru. Şi ştii de ce? În realitate, nici el nu este capabil 
să garanteze securitatea statului nostru şi, cu atât mai puţin, a 
lumii noastre, dar le promite celor care cred în el fericirea într-o 
altă lume, într-un loc pe care nu l-a văzut nimeni până acum şi 
de unde nimeni nu s-a mai întors. Oamenii se îndreaptă către 
zei atunci când sunt disperaţi, când nu mai pot crede în nimeni 
altcineva. Şi, dacă vechii zei nu mai inspiră încredere, caută alţii 
noi care să le împlinească aşteptările. 

— Pe la noi există un cuvânt care îi denumeşte pe oamenii 
care gândesc la fel ca tine. 

— Şi la noi, îl întrerupse Metellus. Li se spune sceptici. Din 
păcate, şi cuvântul acesta vine de la o şcoală filosofică. Dar nu 
uita, Daruma: oamenii ca mine poate că nu pot purta o 
conversaţie strălucitoare, dar au o calitate de preţ: sunt 
obişnuiţi să se bazeze doar pe ei înşişi sau pe alţii din aceeaşi 
categorie. 


199 


— Te referi la ei? întrebă Daruma, arătând către soldaţii 
romani care trebăluiau la instalarea taberei. 

— Da, la ei, confirmă Metellus. 

— Cu toate acestea, saltul acela nemaivăzut al lui Dan Qing 
te-a impresionat. Şi era un salt real, executat de un om în carne 
şi oase. 

— Aşa este, recunoscu romanul, dar la ce-i foloseşte o 
asemenea îndemânare dacă nu este în stare nici măcar să 
spună ceva ca să comunice cu alţii, dacă îşi petrece aproape tot 
timpul închis în sine însuşi ca într-o carapace? Ce diferenţă este 
între el şi o piatră sau un copac sau, dacă vrei, un filosof retras 
în spatele propriilor sale convingeri? 

Daruma se întoarse pentru o clipă ca să arunce o privire 
înspre Dan Qing care stătea aşezat pe călcâie în faţa unui mic 
stupa şi răspunse: 

— Este greu să judeci un om după aparenţe. Tăcerea şi 
izolarea pot fi câteodată nişte pedepse pe care cineva şi le 
poate da lui însuşi. 

XXX 

A doua zi porniră din nou la drum şi merseră până la 
trecătoarea din înaltul munţilor şi, o dată ajunşi acolo, se 
întoarseră ca să arunce o privire la cărarea şerpuită pe care 
urcaseră şi care, văzută de sus, părea şi mai abruptă decât în 
realitate. Rămaseră peste noapte într-un loc în care era o 
îngrăditură pentru animale şi un han. În modesta construcţie din 
pietre şi buşteni, un bătrân cu barba rară şi cu ochi ca ai lui Dan 
Qing îi servea pe muşterii cu un stufat de berbec la care adăuga 
grâu de mlaştină fiert şi condimentat cu grăsime. 

Era, desigur, o mâncare nu prea atrăgătoare pentru oamenii 
lui Metellus, dar nu exista altă posibilitate. 

Intr-un loc atât de izolat de restul lumii nu putea exista, 
desigur, posibilitatea de a alege altceva. 

Mutară acolo poverile de pe catâri pe cămilele de Bactriana, 
mult mai potrivite pentru tipul acela de teren, pentru 
temperatura şi mersul la asemenea înălţimi. Îşi continuară 
drumul a doua zi, coborând mai întâi pe un podiş întins şi apoi 
începură din nou să urce. După câteva zile de mers, oamenii 
începură să simtă dureri de ochi şi ameţeală. Metellus le 


200 


recomandă să poarte pentru a-şi proteja vederea o fâşie de 
pânză neagră cu două tăieturi înguste în dreptul ochilor ca să 
mai reducă din lumina prea puternică. Împotriva ameţelilor, 
Daruma le împărţi tuturor grăunţe de sare ca să le mestece. 

Dan Qing, însă, nu părea să simtă oboseala mersului prin 
locuri atât de dificile, poate pentru că acum se afla în mediul 
său: pe măsură ce înaintau, oamenii întâlniți în cale semănau la 
înfăţişare tot mai mult cu el, cu toate că muntenii aceia aveau 
feţele adânc brăzdate şi pielea de culoarea teracotei din cauza 
soarelui şi a uscăciunii care domnea prin acele locuri. Romanii, 
în schimb, îşi dădeau seama acum că, pe măsură ce înaintau, 
deveneau obiectul unei evidente, deşi discrete, curiozităţi din 
partea indigenilor. 

Era clar că nu mai văzuseră oamenii din rasa lor călătorind 
prin părţile acelea şi copiii, curioşi ca peste tot în lume, se 
apropiau până atingeau cu mâna fiinţele acelea ciudate care 
aveau faţa acoperită de o barbă deasă, braţele păroase ca ale 
maimuţelor şi ochi rotunzi. Le atrăgea cel mai mult atenţia 
Septimius cu ochii lui albaştri şi cu pletele lungi şi blonde. Se 
apropiau de el până îi atingeau genunchii şi în clipa următoare o 
zbugheau râzând ca să se ascundă printre picioarele părinţilor. 

După prima trecătoare mai făcură alte cincisprezece etape 
până la baza unei alte trecători, mult mai înalte decât cea 
dinainte. Aici lăsară cămilele de Bactriana şi mutară bagajele pe 
nişte boi ciudaţi, mici şi cu părul foarte lung, singurele animale, 
după cum le spuse Daruma, în stare să facă faţă înălțimilor la 
care aveau să ajungă. Trecură prin locuri sălbatice de o 
frumuseţe extraordinară: crestele înzăpezite străjuiau cărarea 
pe care trecea caravana ca nişte piramide de gheaţă cu reflexe 
albăstrii, drumul se căţăra pe povârnişurile munţilor şi devenea 
tot mai strâmt, uneori atârnat de pereţi prăpăstioşi, deasupra 
unor adâncuri care le tăiau călătorilor răsuflarea. Când vreo 
piatră, mişcată din loc la trecerea unui călător, cădea în 
prăpastie, se auzea uruitul pietrişului care se scurgea la vale şi 
al multor alte pietre care se rostogoleau pe povârnişurile văii şi 
aceasta îi făcea pe toţi să înţeleagă foarte limpede că orice pas 
greşit însemna moarte sigură. 


201 


Înaintară cu greutate mergând în urma călăuzelor indigene 
care ţineau de căpăstru boii cu poveri, obişnuindu-se în fiecare 
zi, uneori oră cu oră, să respire aerul acela rarefiat, adaptându- 
se treptat la o lumină din ce în ce mai limpede, la o atmosferă 
mereu mai transparentă. 

Pe măsură ce urcau, frigul devenea mereu mai înţepător şi 
pereţii de stâncă se apropiau tot mai mult, până când fu clar că 
trebuiau să treacă de partea cealaltă şi, ca să facă acest lucru, 
era necesar să traverseze o punte din lemn suspendată cu 
frânghii groase între cei doi pereţi de piatră, pe deasupra 
prăpastiei. Oamenii se priviră surprinşi unul pe altul şi pe 
chipurile lor, Metellus văzu groaza. Oricât de obişnuiţi erau cu 
toate pericolele şi deşi trecuseră prin tot felul de peripeții, 
romanii nu avuseseră timp să se obişnuiască suficient cu 
asprimea înfricoşătoare a acelei lumi necunoscute. Doar calmul 
şi hotărârea comandantului lor şi exemplul dat de centurioni îi 
făcu să-şi recapete siguranţa cu care acceptaseră dintotdeauna 
disciplina aspră a armatei imperiale. 

— Trebuie să priviţi doar înaintea voastră, le spuse Metellus, 
niciodată în jos. La urma urmelor nu-s decât câţiva paşi. Aţi 
făcut voi altele mult mai grele. 

Cel mai greu le fu să treacă dincolo animalele. Primul trecu 
Balbo, împreună cu una dintre călăuzele indigene, ducând cu ei 
o funie pe care trebuiau s-o lege de peretele din faţă pentru ca 
animalele să nu se deplaseze prea mult la dreapta sau la stânga 
în timpul traversării şi să dezechilibreze toată structura punţii. 
După aceea veni rândul oamenilor. Dan Qing ajunse dincolo fără 
nici o greutate şi fără să se ţină de funie, Daruma trecu ultimul, 
cu ajutorul lui Lucianus şi Rufus care îl susțineau pe ambele 
părţi. 

Timpul se înrăutăţea văzând cu ochii, vântul din ce în ce mai 
rece sufla în rafale prin spaţiul îngust dintre stânci şi puntea 
începea să se balanseze tot mai tare. Dacă se mai întârzia puţin, 
trecerea dincolo n-ar mai fi fost posibilă. Când şi Daruma păşi 
dincolo, începură coborârea, cu toate că lumina scădea rapid pe 
măsură ce se apropia noaptea. Merseră pe cărare atât cât 
trebuia ca să ajungă într-un loc ceva mai sigur, cu o 


202 


temperatură mai suportabilă, şi instalară, în sfârşit, tabăra, sleiţi 
de puteri şi dârdâind de frig. 

Continuară să înainteze a doua zi şi în alte câteva, până 
ajunseră la intersecţia cu un alt drum care venea dinspre 
răsărit, trecând printr-un lanţ muntos în care se zăreau 
numeroase prăpăstii adânci. Acolo se opriră ca să se odihnească 
şi să schimbe din nou boii aceia păroşi, cu alte cămile de 
Bactriana şi cu câţiva cai, destul de mici de statură şi flocoşi, dar 
foarte rezistenți la drum. 

Metellus rămase surprins de sistemul prin care se schimbau 
animalele, amintindu-i într-un fel de schimbul cailor care se 
făcea în imperiu, pe cursuspublicus, întinsa reţea de şosele care 
ajungea până şi în cele mai îndepărtate aşezări ale Africii sau 
ale Britanniei. Diferenţa era că aici nu era doar statul cel care 
stabilea regulile şi modalităţile de schimb, ci acestea depindeau 
de nevoile călătorilor şi de obiceiurile comunităţilor locale. 

— Mai la nord, îi explică Daruma, sunt nişte triburi nomade 
care cresc cei mai buni cai din lume. Chinezii îi numesc „cai care 
transpiră sânge” şi sunt gata să plătească pentru aceste 
animale sume uriaşe. Unii împărați chiar le-au dat propriile fiice 
de soţie acestor şefi barbari, numai să primească în schimb o 
herghelie de asemenea cai fantastici. Când vom ajunge în 
împărăţia Dragonilor o să poţi vedea cu siguranţă câţiva. 

— Împărăţia Dragonilor? întrebă Metellus. Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă China, răspunse Daruma. Este un alt nume al 
său. Dragonul este un personaj mitologic des întâlnit în ţară, sub 
diferite forme, fie de demon fie de protector. 

Daruma pronunţa multe cuvinte şi expresii în chineză ca să-l 
oblige pe elevul său să exerseze în această limbă, chiar dacă îşi 
dădea seama că romanul nu se gândea la altceva decât la 
întoarcerea acasă. 

În tot timpul acesta, Metellus vorbise foarte puţin cu Dan 
Qing: doar câteva fraze scurte de politeţe în persană în 
momentele în care îşi ofereau unul altuia mâncare în timpul 
meselor comune, la prima întâlnire de dimineaţă sau seara, 
atunci când se pregăteau să meargă la culcare. Dar nu încetase 
niciun moment să înveţe limba cu ajutorul lui Daruma, în fiecare 


203 


seară după cină şi, câteodată, chiar şi cu ocazia popasurilor, iar 
progresele sale erau evidente şi neîncetate. 

În timpul ultimelor etape de pe marele lanţ muntos, vremea 
se strică din nou şi se treziră într-o zi în mijlocul unui viscol 
puternic: era ceva la care nu se aşteptau şi nu erau pregătiţi să-i 
facă faţă, aşa că îl suportară cu greu. Începu să bată un vânt 
îngheţat şi tăios ca o lamă de brici care pătrundea până la oase 
şi nu putea fi oprit de niciun fel de haine. Apoi se porni o 
ninsoare deasă cu fulgi ca nişte cristale înţepătoare, în timp ce 
vântul şuiera printre stânci cu un vaier prelung. Metellus şi 
soldaţii săi fură nevoiţi să apeleze la toată forţa sufletească şi la 
ultimele resurse de rezistenţă ca să nu cadă victime frigului şi 
oboselii. 

De mai multe ori, Dan Qing îi privi cu ochii săi oblici şi cineva 
care ar fi fost în stare să descifreze expresia sa de nepătruns, ar 
fi înţeles că în spatele privirilor era admiraţie pentru capacitatea 
de a suporta dificultăţile pe care o aveau oamenii din Tagin, 
pentru voinţa plină de dârzenie cu care înfruntau vitregiile 
naturii. 

Vremea continua să se înrăutăţească: frigul deveni şi mai 
puternic şi membrele călătorilor îngheţau, aşa că reuşeau cu 
mare greutate să înainteze. La un moment dat, la o cotitură a 
potecii, în timp ce intrau într-un alt vârtej de zăpadă, ceva trecu 
iute ca o săgeată prin faţa calului pe care călărea Dan Qing şi 
animalul se dădu imediat înapoi cu un nechezat înspăimântat. 

Luat prin surprindere, prinţul căzu pe spate, iar calul se 
prăbuşi alături de el sub colții unui leopard alb. 

Dan Qing era presat între trupul calului şi marginea 
prăpastiei. Dacă ar fi încercat să se elibereze, ar fi putut cădea 
în gol. În acest timp, leopardul îl văzuse şi descleştându-şi fălcile 
din beregata calului care agoniza deja, porni asupra prăzii 
umane, dezvelindu-şi colții însângeraţi şi întinzând spre ea 
labele cu gheare puternice. Publius, care se afla la doi paşi în 
urma prinţului, se repezi în faţă agitându-şi mantia în faţa 
botului fiarei. Leopardul, devenind furios din cauza foamei care-l 
împingea să ucidă, continua să mârâie ameninţător şi încerca să 
sfâşie cu ghearele pe cei care i se păreau a fi nişte rivali gata 
să-i fure prada. În timp ce Publius încerca să-şi scoată sabia 


204 


care, înţepenită de gheaţă, nu ieşea din teacă, Balbo şi 
Antoninus, ajungând din doi paşi în apropiere, reuşiră să-l 
salveze pe Dan Qing. În clipa aceea, o lovitură de labă a 
leopardului îl răni la braţ pe Publius, care alunecă în prăpastie. 
Metellus strigă: „Ajutaţi-l!” şi în acelaşi moment în care 
leopardul sărea asupra lui, se întoarse ca să apuce sulița lui 
Rufus care venea imediat în urma lui şi, răsucindu-se fulgerător 
pe călcâie, străpunse leopardul chiar atunci când acesta se 
prăvălea peste el. 

Publius striga de undeva de dedesubt: „Ajutaţi-mă! Sunt aici, 
ajutaţi-mă!” şi, în timp ce Metellus împingea într-o parte corpul 
fără viaţă al fiarei, Quadratus, Balbo şi Septimius formară un 
lanţ uman ca să apuce mâna lui Publius care izbutise să se 
prindă de o ieşitură a peretelui de piatră. 

In cele din urmă, Septimius reuşi să-l apuce cu o clipă înainte 
de a cădea în gol şi cu ajutorul celorlalți îl aduseră sus. După ce- 
şi trase afară sulița din corpul leopardului, Metellus mai zăbovi 
puţin uitându-se la sălbăticiunea pe moarte care scotea pe nări 
trâmbe de abur şi păta cu sângele ei albul zăpezii din jur. Era un 
exemplar de o frumuseţe rară, cum nu mai văzuse niciodată, 
complet alb şi doar datorită câtorva pete mai întunecate de pe 
blană i se putea distinge silueta pe zăpadă. 

Marcus Metellus se întoarse şi se trezi cu Dan Qing în faţa sa. 
Nemişcaţi ca nişte statui de zăpadă, cei doi bărbaţi se priviră 
ţintă, drept în ochi, fără să scoată nici o vorbă, apoi Metellus se 
apropie de Publius care încă mai tremura de frig şi de groază şi-l 
îmbrăţişă ca pe un fiu scăpat din ghearele morţii. Porniră iarăşi 
la drum prin furtuna care nu mai contenea şi ajunseră, obosiţi 
peste măsură, la următorul loc de popas: o casă din bârne 
având alături un grajd. Înfometaţi şi năuciţi de frig şi de 
oboseală reuşiră să împingă animalele la adăpost şi să se 
târască în interiorul casei unde se vedea un foc arzând într-un 
vas mare, aşezat în mijlocul încăperii, în dreptul unei găuri din 
acoperiş prin care ieşea fumul. Pe foc fierbea o oală. De una din 
bârnele tavanului spânzura un felinar afumat în care ardea 
grăsimea vreunui animal. 

Un bărbat şi o femeie destul de în vârstă stăteau aşezaţi pe o 
blană de oaie şi păreau să supravegheze cu atenţie oala de pe 


205 


foc, ţinând fiecare în mână câte o cană. Pe cap purtau căciuli de 
blană, iar trupul le era înfofolit într-un fel de mantii lungi din 
piele. Daruma le spuse ceva şi bătrânul făcu semn tuturor 
călătorilor să se aşeze. Dan Qing intră ultimul şi se aşeză într-un 
colţ, pe călcâie, aşa cum îi era obiceiul. 

Bătrâna le dădu căni, apoi luă oala de pe foc şi-i turnă 
fiecăruia un polonic de supă cu câteva bucăţi de carne de 
berbec. Zeama aceea fierbinte îi mai învioră puţin pe bărbaţii 
sleiţi de puteri, dar peste puţină vreme începură să se simtă cu 
toţii moleşiţi. Nimeni nu avea chef de vorbă: îndată ce sfârşiră 
de mâncat, răpuşi de căldură şi sătui, toţi romanii se prăvăliră 
unul după altul pe blănile de oaie aşternute pe jos, cufundându- 
se fulgerător într-un somn adânc. 

Mai mult din obişnuinţă decât din grija pentru siguranţa 
celorlalţi, Metellus ieşi afară ca să facă o scurtă inspecţie. Luna 
răsărea tocmai atunci din spatele unor nori îngrămădiţi la răsărit 
şi scălda în lumina ei fantomatică munţii încă biciuiţi de furtună. 
Caii şi animalele de povară mestecau liniştiţi fânul din iesle, iar 
din depărtare se auzea, răsunând din fundul văii, ţipătul unei 
păsări de pradă. Se întoarse către refugiu şi dădu cu ochii de 
Dan Qing. 

— De ce ai făcut-o? îl întrebă prinţul în persană. 

— Sunt plătit ca să fac aşa ceva, îi răspunse Metellus şi, fără 
să mai adauge ceva, intră să se culce. 

A doua zi, natura părea să-şi fi schimbat cu totul aspectul. 
Soarele abia răsărit scălda într-o lumină roz piscurile acoperite 
de zăpadă şi făcea să strălucească pajiştile de un verde intens 
de la baza munţilor. Vântul se potolise complet şi o acvilă 
începu să se rotească pe cer în cercuri largi, parcă solemne. 
Quadratus îşi făcu apariţia primul, dezmorţindu-şi membrele 
înţepenite şi se apropie de o adăpătoare pentru animale, sparse 
gheaţa de deasupra apei şi se spălă pe faţă. La scurt timp după 
aceea ieşiră din casă şi ceilalţi, iar ultimul fu Dan Qing, urmat de 
Daruma. Ingrijitorii pregătiră animalele pentru drum, cei doi 
bătrâni le împărţiră tuturor căni cu lapte cald. Daruma plăti cu 
bani indieni şi caravana se puse în mişcare. Merseră toată ziua 
şi ziua următoare, până la o zonă întinsă de podiş în care 
începură să întâlnească alte caravane, mai mici sau mai mari, 


206 


care se îndreptau în direcţie opusă cu încărcătura lor de mărfuri. 
Acum, oamenii semănau aproape toţi cu Dan Qing şi o 
asemenea constatare îl făcu pe Metellus să înţeleagă că ţinta 
călătoriei lor nu putea fi departe. Calculând timpul care le 
fusese necesar ca să ajungă de la gurile Indusului până în locul 
acela, înţelese că mai aveau cam o lună de mers până să ajungă 
la destinaţie, acolo de unde ar fi trebuit să înceapă călătoria sa 
de întoarcere acasă. 

Parcurseră încă douăzeci de etape, cam de douăsprezece mile 
pe zi, străbătând un ţinut de stepă şi, după aceea, un deşert 
foarte uscat prin care ar fi fost imposibil să treacă fără ajutorul 
unor călăuze de prin partea locului, buni cunoscători ai 
drumurilor şi, mai ales, ai fântânilor atât de necesare pentru ca 
oamenii şi animalele să-şi potolească setea. 

Metellus era sigur acum că trecea prin locuri pe care nici 
Alexandru nu le cunoscuse în lungul său marş către Orient, el 
ajungând mult mai departe de Maracanda şi de Alexandria 
Ultima. Era sigur că trecuse de ţinuturile pe care Herodot le 
credea locuite de cele mai îndepărtate popoare, Isedonii şi 
Ipomologii, iar aspectul însuşi al bolţii cereşti şi al constelaţiilor i 
se părea altul. Îşi aminti că Antoninus servise în armată ca 
topograf şi se întreba dacă ar fi putut alcătui o hartă a drumului 
pe care-l parcurseseră, dar, după aceea, se gândi că îi lipseau 
instrumentele, reperele şi materialele pentru scris şi desenat. Se 
gândi, totuşi, că, atunci când aveau să ajungă la destinaţie, ar fi 
putut face mai apoi o groma, procurându-şi materialele 
necesare pentru a scrie şi desena, făcând astfel harta în timpul 
călătoriei de întoarcere. O asemenea hartă ar fi putut deveni o 
sursă nepreţuită de informaţii, descriind teritoriul pe care 
soldaţii săi îl străbăteau cu pasul lor răbdător şi egal. 

Senzaţia care se înstăpânise în sufletul său şi al oamenilor săi 
era că străbăteau un teritoriu nesfârşit, că vedeau cum lumea 
lor devine tot mai mică pe măsură ce se îndepărtau de ea, ca 
atunci când obiectele şi oamenii sunt priviţi de la înălţimea unui 
turn sau de pe buza unei prăpăstii. 

Imensitatea Asiei putea tăia oricui respiraţia: vastitatea fără 
de margini a deşerturilor, întinderea netedă a stepelor care nu 
aveau alt hotar decât orizontul, dominate de tăceri abisale sau 


207 


de ţipetele repetate şi monotone ale unor creaturi misterioase şi 
ascunse. Amurgurile aproape neaşteptate aruncau fulgere de 
lumină sângerie pe nisipurile aurii şi imediat după aceea lăsau 
locul roiurilor de stele tremurătoare de pe nesfârşitele întinderi 
cereşti. Câteodată, în toiul nopţii se auzea deodată un fâlfâit 
uşor, stoluri de fantasme înaripate străbăteau bezna pe cărări 
ştiute numai de ele. Luna îşi făcea apariţia ca un scut uriaş din 
argint care lumina o privelişte fantomatică şi stârnea vaietul 
prelung al şacalilor; alteori, seceră subţire, atingea profilul 
unduios al dunelor şi, când în cele din urmă apunea, luceafărul 
dimineţii rămânea singurul care mai veghea la porţile aurorei. 

Alţi oameni, alte convoaie parcurgeau fie într-un sens fie într- 
altul acest imens teritoriu, cele mai multe fiind caravane de 
cămile care înaintau cu mersul lor unduios caracteristic. Deseori 
Metellus se întrebase cum de nu le ataca nimeni, de ce nu 
încercau tâlharii să pună mâna pe încărcăturile preţioase ale 
convoaielor şi ajunsese la concluzia că era prea mare interesul 
tuturor ca mărfurile să ajungă intacte la destinaţie, prea mari 
erau câştigurile care se obțineau din această circulaţie continuă 
ca să le tulbure cineva călătoria. 

În timpul interminabilei deplasări de la un capăt la altul al 
lumii, relaţiile dintre Dan Qing şi Metellus nu se intensificară 
deloc, rămânând aşa cum fuseseră până în acel moment, 
excepţie făcând primele ore şi primele zile în care se întâlniseră 
şi se cunoscuseră pe barca lui Daruma. La început, încercase să- 
şi explice comportarea prinţului şi ajunsese la concluzia că, pur 
şi simplu, omul acela era prea altfel; mentalitatea şi educaţia sa 
erau prea îndepărtate de lumea lui pentru a putea fi înţelese. 
Distanţa dintre ei părea să se accentueze în loc să se reducă şi 
avea impresia că nici Daruma nu dorea ca lucrurile să se 
schimbe. 

Într-o zi se apropie de el pe când urcau către o trecătoare 
unde hotărâseră să facă popas, o adâncitură în formă de şa 
între două culmi muntoase nu prea înalte. 

— Ar fi timpul să vă puneţi şi platoşele, spuse el. Cu cât mai 
devreme, cu atât mai bine. 

— De ce? întrebă Metellus. Până acum n-am avut niciun fel de 
probleme mergând în ţinuta asta mai comodă. 


208 


— Pentru că am ajuns la graniţa cu China şi de mâine încolo 
ne putem aştepta la orice. La prima oprire vom avea 
posibilitatea să cumpărăm tot ce vă mai trebuie. 

Metellus clătină din cap. 

— Nu cred că ne trebuie ceva. Oamenii mei nu ar folosi 
niciodată arme cu care nu sunt obişnuiţi şi, în plus, au o 
încredere fără margini în echipamentul armatei noastre. Nu-ţi 
face griji: avem pieptarele noastre de zale şi platoşe din plăci pe 
care le putem asambla în scurt timp. Scuturile şi coifurile va 
trebui să ni le facem noi dacă găsim vreo fierărie. Dar cum de ti- 
ai dat seama că am ajuns la destinaţie? 

— Vezi siluetele acelea de pe cele două laturi ale trecătorii? îl 
întrebă Daruma în loc de răspuns. 

Metellus nu mai avu timp să spună ceva. Îl văzu pe Dan Qing 
dând pinteni calului şi pornind cu viteză către locul pe care i-l 
arătase negustorul, apoi sărind pe pământ şi făcând mai multe 
plecăciuni către ceva care nu se putea distinge din locul în care 
se aflau. 

Abia când se apropie suficient, Metellus reuşi să vadă mai 
bine: pe cele două laturi ale trecătorii se aflau două sculpturi 
uriaşe din piatră, săpate în stâncă, înfăţişând doi monştri 
înaripaţi într-o atitudine amenințătoare. 

Daruma îl privi ţintă în ochi şi exclamă: 

— Fii binevenit în împărăţia Dragonilor! 


209 


Primul popas pe pământ chinez se făcu într-un caravanserai în 
care se opreau convoaiele cu mătase, o construcţie de formă 
pătrată cu patru turnulețe la colţuri şi o curte interioară cu 
coloane. În centrul acesteia se afla o fântână care avea în jur un 
bazin din piatră sculptată. Pe laturi se aflau o moară, un cuptor, 
o forjă de fierar şi un joagăr. Primul şi ultimul dintre acestea 
erau puse în mişcare de un pârâu care cobora din munţi, având 
un curent limpede şi năvalnic datorită căruia mecanismele se 
învârteau cu o viteză destul de mare şi constantă. Severus şi 
Antoninus rămaseră încântați de acele maşinării şi se apropiară 
de ele ca să vadă cum funcţionează. 

Metellus se duse la Daruma pe când acesta ducea tratative cu 
funcţionarul care răspundea de activitatea celor patru ateliere, 
pentru a li se permite celor doi fabri romani să se folosească de 
forjă. Cumpără de asemenea şi cai pentru toată lumea. 

Publius şi Rufus primiră ordin să asambleze platoşele care 
fuseseră demontate şi să controleze pieptarele din zale. 
Lucianus puse cozi noi la sulițe, iar atunci când Severus şi 
Antoninus se întoarseră din turul de recunoaştere, le dădu ordin 
să construiască scuturile cu plăci din lemn de la gater şi să 
călească noi coifuri. Metellus îi supraveghea pe toţi şi se opri să 
schimbe câteva vorbe cu Severus care se ocupa de scuturi. Le 
făcea din lemn întărit cu fier, aşa cum ştia el mai bine. 

În cele câteva zile pe care le petrecură în locul acela, 
întremându-se şi recăpătându-şi energia de altădată, Metellus şi 
oamenii săi avură ocazia să-şi facă o idee despre lumea în care 
intraseră: regulile care o conduceau, monedele care circulau în 
ţară, obiceiurile şi deprinderile, dar aflară câte ceva şi despre 
religia oamenilor de aici. 

Într-adevăr, nu lipsea un mic sanctuar construit din lemn şi 
pictat în culori vii: roşu ca focul, alb, galben ocru şi verde. Un 
slujitor religios, poate un preot sau un ghicitor, acorda oracole 


210 


călătorilor care se opreau la el. Şezând pe călcâie, poziţia tipică 
pentru oamenii de acolo, arunca pe jos nişte oase pe care erau 
pictate nişte semne de neînțeles. Erau, mai ales, oase de la 
omoplaţii unor animale, pentru că pe suprafaţa lor plată se 
puteau desena acele semne magice. 

— Se numeşte scapulomanţie, le explică Daruma. După 
poziţia în care cad, cu o faţă sau alta în sus, clarvăzătorul face 
preziceri citind semnele pe care le vede. Dan Qing se pricepe 
bine la aşa ceva. L-a învăţat maestrul său, venerabilul Wangzi. 

— Dan Qing... murmură Metellus. Parcă a trecut un secol de 
când a sărit pe barca noastră şi tot nu ştiu aproape nimic despre 
el. Ce cred oamenii aceştia despre putere dacă un conducător 
nu are voie să poarte chiar şi cea mai simplă conversaţie cu un 
om obişnuit? 

În timp ce vorbea, îl urmărea din priviri pe prinţ care se căţăra 
călare pe povârnişurile unui deal calcaros din apropierea 
caravanseraiului. 

— Nici eu nu cunosc prea bine povestea lui, spuse Daruma, 
dar circulă zvonuri ciudate despre el: în trecutul său s-ar putea 
ascunde şi lucruri destul de neplăcute, secrete care nu pot fi 
mărturisite. În ţara aceasta, puterea supremă se asociază 
deseori cu nişte acte de o cruzime pe care nici nu ţi-o poţi 
imagina. 

— Puterea este aceeaşi peste tot, dar îmi dau seama că ţara 
aceasta se deosebeşte mult de a mea. Ce vrei să spui? întrebă 
Metellus. 

Daruma zâmbi. 

— Când marele împărat Huangdi a stabilit legile regatului său, 
acestea prevedeau că toate şcolile filosofice vor fi închise, iar 
cărţile să fie arse, în afară de un singur exemplar care să fie 
păstrat în biblioteca regală. Un mare număr de înţelepţi, filosofi 
şi scriitori şi-au manifestat atunci dezaprobarea faţă de o 
asemenea măsură... 

— ŞI? 

— Şi Huangdi a poruncit ca patru sute şaizeci dintre ei să fie 
îngropaţi de vii într-o groapă comună. 

— Înţeleg. Îmi închipui că astfel de întâmplări îi taie cheful de 
a mai spune ceva chiar şi celui mai vorbăreţ dintre guvernanti, 


211 


aprecie sarcastic Metellus. Îmi este la fel de greu să înţeleg cum 
se poate împăca o filosofie atât de avansată ca aceea despre 
care mi-ai vorbit tu, cu nişte manifestări atât de crude ale 
puterii. Cel mai bun dintre împărații noştri a fost şi filosof. Se 
numea Marcus Aurelius Antoninus şi era un domnitor înţelept, 
cumpătat şi viteaz. 

— Cred că faima lui a ajuns până în China, sub numele de An 
Dong, răspunse Daruma. 

Metellus privi din nou către dealul din apropiere şi zări silueta 
lui Dan Qing, călare pe calul său, scrutând depărtările şi 
lanţurile muntoase acoperite de păduri succedându-se ca 
valurile mării, cu profilurile lor care coborau către alte câmpii, 
alte râuri, alţi munţi. Lumea aceea părea să nu se mai termine. 

XXX 

Daruma angajă câţiva hamali, doi îngrijitori de cămile şi un 
medic chinez, după care porniră la drum şi, după alte câteva 
zile, ajunseră într-un loc destul de îndepărtat şi izolat, într-o 
pădure de stejari; acolo, soldaţii romani îşi îmbrăcară cămăşile 
de zale şi platoşele ca atunci când îşi făceau serviciul militar în 
unităţile lor. 

Centurionul mai vârstnic, Sergius Balbo, se prezentă în faţa lui 
Metellus care-l privi uluit. Purta chiar şi însemnul gradului său, 
creasta din vârful coifului, confecţionată din păr de cal şi 
bastonul de comandă. 

— Trupa este aliniată, comandante! raportă el. 

Metellus dădu din cap, aprobator, şi-şi trecu în revistă soldaţii, 
unul câte unul, fără grabă, privindu-i în ochi şi examinând cu 
atenţie fiecare detaliu al ţinutei lor de luptă, de la coif până la 
marele scut pătrat, perfect reconstituit şi chiar pictat după cum 
cerea regulamentul militar în vederea unei inspecții. În ochii 
acelor veterani văzu strălucind o mândrie şi o emoție care îl 
făcură să simtă şi el un nod în gât. 

La sfârşitul acelui scurt ritual, obişnuit în viaţa militarilor dintr- 
un castru roman, Metellus se opri în faţa celor doi fabri, Severus 
şi Antoninus, pentru a-i felicita. 

— Văd că nu v-aţi uitat meseria. 

Atunci, Antoninus făcu un pas înainte. 


212 


— Am pregătit ceva pentru tine, comandante, spuse el şi 
scoase la iveală platoşa de ofiţer superior a comandantului său, 
ascunsă până atunci sub o mantie: o cuirasă de formă 
anatomică, din fier bătut, cu imaginea unei gorgone sculptată în 
mijlocul pieptului. impreună cu platoşa îi mai dădu şi un coif 
nou, din fier călit, făcut pe măsură în forja caravanseraiului. 

Lui Metellus i se tăie respiraţia. Armura era perfectă, 
strălucitoare ca şi cum ar fi ieşit chiar atunci din mâinile 
meşterilor armurari. 

— Dar cum aţi făcut să... începu el să zică. 

— Am adus-o cu noi sub samarul catârilor, dată în jumătate, 
după care am făcut-o ca nouă în fierăria de aici. Barbarii ăia au 
rămas cu gura căscată. 

— Incredibil, spuse emoţionat Metellus. Ajutaţi-mă s-o îmbrac. 

Antoninus i-o potrivi pe umeri; Severus îi încheie curelele din 
părţi şi în clipele acelea Marcus Metellus nu putu să nu-şi aducă 
aminte de ultima oară când cineva îl ajutase să-şi pună armura. 
Era în casa sa de la Edessa, sub porticul peristilului, înaintea de 
a pleca la întâlnirea de stat-major cu împăratul. Casa în care nu 
se mai întorsese niciodată, casa aceea pe care era aproape 
sigur că avea s-o găsească goală şi întunecoasă, dacă avea să 
mai pună vreodată piciorul pe acolo sau poate ocupată de 
barbari. 

Suspină, apoi îşi puse coiful pe care i-l întinsese Severus. 
Apăru astfel în ochii micii sale armate în toată demnitatea şi 
prestigiul rangului său. Marşul nesfârşit de până atunci redase 
trupului său formele din vremurile bune, muşchii braţelor şi ai 
picioarelor erau din nou oţeliţi în urma lunilor de trudă continuă, 
iar pielea i se bronzase la soarele oceanului şi al munţilor. 

Quadratus, vizibil emoţionat şi el, se apropie în pas cadenţat. 

— Salve, comandante, spuse el înţepenind într-un salut militar 
perfect regulamentar. Suntem la ordinele tale, ca întotdeauna... 
Doar că... bine ar fi să avem aici şi acvila noastră. 

— Acvila se află aici, în pieptul fiecăruia dintre noi, răspunse 
Metellus, şi va şti să ne dea curaj, aşa cum s-a întâmplat 
altădată. Am scăpat dintr-o captivitate care ar fi distrus pe 
oricine altcineva, am înfruntat furia oceanului, bulboanele 
Indusului, viscolul de la trecătoarea Paropamisos şi acum 


213 


suntem la un pas de îndeplinirea misiunii noastre. Îndată după 
ce-l vom însoţi până acasă pe prinţul Dan Qing, vom porni, în 
sfârşit, în călătoria de întoarcere acasă. Sunt încredinţat că vom 
reuşi să ne vedem ţara toţi împreună şi sunt sigur că 
întoarcerea noastră va face pe mulţi să tremure şi pe mult mai 
mulţi să se bucure. 

Se întoarse pe călcâie ca să-i lase pe soldaţi să plece în pas 
cadenţat şi fu surprins să-l vadă în faţa sa pe Dan Qing, care îl 
privea ţintă, drept în ochi. 

— M-a impresionat foarte tare ceea ce am văzut aici, spuse 
prinţul. 

— Ce vrei să spui? întrebă Metellus. 

— N-am văzut niciodată nişte soldaţi care să-şi poarte cu 
atâta mândrie uniformele, demonstrând în acelaşi timp un 
asemenea ataşament şi respect faţă de comandantul lor. 

— În armata noastră, niciun ofiţer nu poate comanda decât 
dacă se bucură de prețuirea şi respectul oamenilor săi. Nu poate 
da ordine decât dacă n-a demonstrat mai întâi el însuşi că le 
poate executa şi nici nu poate cere un sacrificiu din partea 
soldaţilor dacă nu a demonstrat că ştie să se sacrifice mai întâi 
el. Prin urmare, aceştia sunt oamenii care răspund de persoana 
ta şi pot să te asigur că nu există alţii mai buni ca ei. 

Dan Qing salută înclinând uşor capul, după care atinse cu 
pumnul stâng palma dreaptă, un gest de salut care însă 
excludea contactul, strângerea viguroasă de mână cu care era 
obişnuit Metellus. Romanul răspunse şi el înclinând capul în 
semn de salut, după care dădu ordinul de pornire în marş. 

Merseră câteva zile pe cărări care străbăteau un teritoriu plin 
de tufişuri şi arbuşti scunzi de pin sau pâlcuri de cânepă indiană, 
dintre care se înălţau plante mai înalte şi impunătoare, acolo 
unde, prin scobiturile terenului stâncos, se mai adunase un strat 
ceva mai gros de pământ fertil. 

Pe măsură ce înaintau, vegetaţia devenea tot mai deasă şi 
mai viguroasă şi din când în când dădeau peste pâraie cu apă 
limpede care clipoceau printre steiuri de piatră şi grohotişuri. 
Începură să vadă în jur şi animale, mai ales maimute de culori 
minunate. Blana lor cu franjuri care se unduiau la fiecare 
mişcare era aurie, iar picioarele brune păreau nişte pantaloni de 


214 


altă culoare. Un mascul destul de mare se apropie până la 
câţiva paşi de ei şi îi putură zări faţa ca a unui bătrân filosof, 
nasul lătăreţ, ochişorii strălucitori, mici cât vârful unui ac. 

Pe alocuri, pe lespezile de piatră din albia pârâului pe lângă 
care mergeau, se puteau vedea inscripţii, desene ale unor 
animale de prin partea locului: cerbi, bivoli, ţapi cu coarne lungi, 
încovoiate, şi siluete de vânători surprinşi în timp ce urmăreau 
vânatul, având ca arme arcuri şi săgeți. Câteodată se vedeau şi 
semne magice atât de vechi încât care nici măcar Daruma nu 
reuşea să le descifreze. Civilizaţia aceea părea să-şi aibă 
rădăcinile chiar în originile speciei umane. 

După câtva timp, Metellus băgă de seamă că Daruma părea 
mai îngrijorat, privea mereu în jur şi câteodată chiar se oprea ca 
să tragă cu urechea la zgomotele din depărtare. De multe ori, 
însuşi Dan Qing se întorcea şi el fulgerător chiar şi la fâsâitul 
aripilor unei păsărele care-şi lua zborul prin pădure la 
apropierea călătorilor. 

Caravana lui Daruma forma un şir destul de lung din cauza 
văii înguste prin care mergeau, un traseu cu siguranţă mai 
incomod şi mai accidentat, dar aproape pustiu. Totul părea să 
indice că se afundau mai degrabă într-un teritoriu inamic decât 
în patria tovarăşului lor de drum. Într-o zi, Rufus şi Publius care 
intraseră mai adânc în pădure, neliniştiţi din cauza unor 
zgomote ciudate, strigară înspăimântați când se treziră în faţa 
unei creaturi ciudate, de fapt absolut inofensivă. Era un fel de 
urs cu blana albă şi neagră, purtând o pată neagră pe bot care 
făcea să arate ca şi cum ar fi purtat o mască. 

— Staţi liniştiţi, spuse Daruma care alergase imediat acolo 
unde se auzeau strigătele. Este un biet animal de pădure care 
se hrăneşte doar cu muguri de trestie. 

Şi totuşi, însuşi Metellus parcă simţea în permanenţă o 
prezenţă străină; instinctul său de veteran care luptase ani de 
zile prin codrii Germaniei şi Pannoniei îl ţinea într-o stare de 
alarmă care nu-l părăsea nici atunci când totul în jur părea 
absolut liniştit. Ridicarea neaşteptată a unui stol de păsări, 
trosnetul ramurilor din calea vreunui animal speriat de trecerea 
oamenilor, ţipătul insistent şi neliniştit al unei păsări de noapte, 
totul făcea ca starea de încordare să crească, aşa că aproape 


215 


întotdeauna oamenii primeau ordin să înainteze cu armele 
pregătite. Dan Qing părea din nou să fie liniştit, gesturile sale 
erau calme şi măsurate, dar toată fiinţa lui exprima un control 
permanent al tuturor simţurilor, o capacitate de a reacţiona care 
se bănuia a fi fulgerătoare. 

Acum purta şi el o sabie, atârnată la centură, o armă care 
parcă venise din văzduh, pentru că nimeni nu-şi putea aminti 
unde şi când apăruse la şoldul prinţului. Era mai lungă decât 
gladius pe care-l purtau soldaţii, şi mânerul era minunat cizelat, 
cu măiestria unor meşteri de mare rafinament. 

La un moment dat, Severus, care mergea la vreo sută de paşi 
în faţa tuturor, împreună cu Martian, ca să cerceteze terenul, 
strigă: 

— Ce era aia? Ai văzut? Ce putea fi? 

Metellus dădu pinteni calului şi veni lângă ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O pasăre! strigă Severus, desfăcând braţele în lături ca 
pentru a arăta ce mari erau aripile. O pasăre mare cât zece 
acvile. 

— Un adevărat monstru, confirmă Martian. 

Metellus îl mustră. 

— Ce tot spui tu, nu poate exista un asemenea animal. 

Nici nu termină bine de vorbit, că se auzi din nou un şuierat, 
ca o pală de vânt, şi o umbră uriaşă trecu pe deasupra lor: 
păreau să fie aripile unui liliac cât toate zilele. Metellus îşi ridică 
fulgerător privirile: nu putu vedea altceva decât o siluetă 
neclară zburând dincolo de coroanele dese ale copacilor. 

Lângă ei îşi făcu apariţia şi Dan Qing. 

— Ce s-a întâmplat, ce aţi văzut? întrebă el cu îngrijorare în 
glas. 

— Umbra unei păsări uriaşe care ne-a tăiat calea, răspunse 
Metellus. De două ori. Mai întâi au văzut-o Severus şi Martian şi, 
după aceea, am văzut-o şi eu însumi. 

— Ce vă face să credeţi că era o pasăre? întrebă Dan Qing. 

— Chiar aşa, de unde ştiţi? întrebă şi Daruma care venise şi el 
în mare grabă, îmboldindu-şi cămila pe care era cocoţat. 

— Pe cer sunt doar nori şi păsări, răspunse Severus. Şi, pentru 
că sunt sigur că nu era umbra unui nor, m-am gândit că poate 


216 


era a unei păsări. Forma acelei umbre te făcea să crezi că 
pasăre era. Dar vă poate spune şi comandantul: a văzut-o şi el. 

— Se poate să existe creaturi de asemenea dimensiuni în ţara 
asta? îl întrebă Metellus pe Daruma. 

Daruma zâmbi. 

— Nu uita, comandante, că ne aflăm în împărăţia Dragonilor. 

— Se mai auzea şi un fel de şuierat, ceva mai puternic decât 
adierea vântului, adăugă Martian, dar n-a durat decât o clipă. 
Când am ridicat privirile către cer, chestia aia dispăruse dincolo 
de stâncile de pe mal. 

— Mă tem că sosirea noastră n-a putut trece neobservată, 
spuse Dan Qing. Poate că era cineva care ne spiona... din cer. 

— Cineva? întrebă Metellus, peste măsură de uimit. Ce 
înseamnă „cineva”? Un zeu? Un demon? Un dragon înaripat? 

— Un om, răspunse Dan Qing, cu o expresie mohorâtă. Şi 
acum ştie că ne aflăm aici. 

Prinţul părea acum mai neliniştit, privea în jurul lui 
supraveghind cu atenţie fiecare rămurică, fiecare frunză. Când 
auzi un foşnet abia perceptibil, sabia sa fulgeră prin aer şi un 
con de brad căzut dintr-un copac atinse pământul, tăiat în două. 
Veverita vinovată de acel zgomot fugi chiţăind în adâncul 
pădurii, sărind sprintenă din o creangă în creangă. 

Il priviră uluiţi cu toţii în timp ce îşi vâra sabia la loc, în teaca 
ei, cu o mişcare incredibil de iute şi de precisă. 

— De aici înainte trebuie să înaintăm cu cea mai mare 
precauţie, spuse Dan Qing, apoi încălecă şi porni mai departe la 
pasul calului. 

Antoninus care mergea alături de Rufus, îi şopti camaradului 
său: 

— Am spus eu, nu este un om. Trebuie să fie ori un zeu, ori un 
demon. 

Metellus se apropie de Daruma. 

— La ce făcea aluzie prinţul atunci când spunea că era vorba 
despre un om... vreau să spun umbra aceea care a trecut pe 
deasupra capetelor noastre? Doar nu vrea să ne facă să credem 
că în ţara asta există oameni zburători. 

— Nu ştiu la ce se referea. In ultima vreme au apărut nişte 
zvonuri ciudate. Pot să-ţi spun doar că poporul acesta are nişte 


217 


cunoştinţe foarte avansate. Civilizaţia lor este veche de peste 
două mii de ani. 

— Mă cam obosesc atâtea mistere şi felul în care se comportă 
ca şi cum ar fi un zeu. Abia aştept să mă întorc acasă. Oare cât 
mai este până atunci? 

— N-aş putea să-ţi spun cu exactitate. Noi nu mergem acum 
pe drumul obişnuit. Continuăm să urmăm văile astea ca să fim 
văzuţi, dar cred că ştiu încotro mergem. Hai să nu ne facem mai 
mult probleme decât ar trebui şi să ne continuăm în linişte 
drumul. 

Merseră o vreme tot pe valea abruptă şi acoperită cu păduri a 
râului şi timp de patru zile nu se mai întâmplă nimic neobişnuit. 
Tensiunea începea să se risipească şi nimeni nu se mai gândi la 
umbra aceea misterioasă care le tăiase calea. In seara zilei a 
cincea, când se părea că uitaseră cu totul de întâmplarea aceea, 
un strigăt înăbuşit îi puse pe neaşteptate în stare de alarmă; 
unul dintre conducătorii animalelor se prăbuşise la pământ 
străpuns de o săgeată. Alta şuieră la câteva degete de capul lui 
Antoninus şi se înfipse în trunchiul copacului de lângă el. 

— Adăpostiţi-vă, adăpostiţi-vă cu toţii! Apăraţi-l pe prinţ! 
strigă Metellus. 

Abia terminase de dat aceste ordine, că alte câteva săgeți 
şuierară prin aer şi doborâră alţi oameni din caravană, 
înfigându-se şi în scuturile pe care legionarii le ridicaseră ca să 
se apere. Îndată după aceea, o ceată de oameni înarmaţi şi 
îmbrăcaţi în negru ţâşniră din pădure şi se năpustiră cu strigăte 
ascuţite şi cu săbiile scoase din teacă asupra lui Dan Qing şi a 
celor care îl apărau. 

În momentul atacului, romanii se aflau încă în formaţia de 
marş şi nu putuseră face altceva decât să se întoarcă rapid cu 
faţa către inamici. Riscau să fie încercuiți şi răpuşi unul câte 
unul. 

— Retrageţi-vă către mine, repede! Depărtaţi-vă de ei şi 
retrageţi-vă! strigă Metellus. Regrupaţi-vă! Dar el însuşi fusese 
atacat de un inamic care încerca să-l rănească printr-o ploaie de 
lovituri cu sabia. 

Atacatorii erau înspăimântător de sprinteni, mişcările lor erau 
fulgerătoare. Adversarul încercă să-l străpungă cu o serie de 


218 


lovituri directe, pe care Metellus le pară cu scutul şi cu sabia; în 
acelaşi timp începu să se retragă, căutând să se apropie de Dan 
Qing pe care îl zărise nu departe, în spatele său. Ajunse alături 
de el exact în clipa în care era atacat de alţi doi inamici. Il 
asaltau cu lovituri ale săbiilor care străluceau orbitor, mai mult 
nişte fulgere decât arme. Dan Qing răspundea cu aceeaşi 
formidabilă îndemânare. Metellus continua să strige pentru a 
domina furia acelei încăierări cumplite şi a se face auzit de 
oamenii săi care începuseră să cedeze pas cu pas terenul, 
apărându-se cu scuturile şi răspunzând cu lovituri precise. Il 
văzu pe Rufus străpungând cu lancea sa pe unul dintre demonii 
aceia zburători, făcându-l să se prăbuşească pe stânci cu un 
pârâit de oase sfărâmate, pe Quadratus rupându-i altuia şira 
spinării cu o mişcare violentă de scut, pe Publius şi pe Severus, 
aşezaţi spate în spate şi încercând să se apere pe rând de 
loviturile tot mai dese ale duşmanilor. 

— Rufus este rănit! Rufus este rănit! auzi strigându-se la un 
moment dat şi-i văzu pe Balbo şi pe Severus apropiindu-se unul 
de altul ca un zid viu care să-l apere pe soldatul căzut. 

Îl văzu cu coada ochiului pe Dan Qing sângerând pe 
neaşteptate la un braţ, după aceea la şold; fu cuprins de o furie 
cumplită, cum nu mai simţise de mult timp. Simţi că o energie 
formidabilă îi explodează în piept şi i se învârte în jurul capului 
ca un nor de foc. Strivi faţa războinicului din faţa lui, lovindu-l 
năprasnic cu coiful, se învârti în loc şi-şi înfipse sabia în spinarea 
altuia care era cât pe ce să-l doboare pe Dan Qing, aflat acum în 
mare pericol. 

— Cu toţii la mine! strigă din nou din răsputeri ca să acopere 
tipetele din ce în ce mai ascuţite ale duşmanilor. 

Ca prin minune, oamenii săi îi veniră unul după altul în 
preajmă şi, pe măsură ce se retrăgeau, distanţa între ei scădea, 
astfel încât, în cele din urmă ajunseră să lupte umăr la umăr. 
Trei dintre războinicii inamici încă mai luptau cu Metellus şi cu 
Dan Qing, dar nu mai aveau contact cu ai lor, izolaţi de linia 
compactă a soldaţilor romani. Şase dintre ei se aşezară ca un 
zid în faţa duşmanilor, iar doi - Quadratus şi Balbo - se 
întoarseră ca să dea o mână de ajutor comandantului lor. Cei 
trei inamici fură doborâţi unul după altul, dar Dan Qing, rănit 


219 


destul de grav, începea să piardă din puteri. Metellus strigă din 
nou: 

— Strângeţi formaţia! şi mica armată se strânse în jurul 
prinţului care era gata să cadă. Duşmanii scoaseră la iveală alte 
arme, un fel de cârlige bine ascuţite, făcând salturi 
spectaculoase ca să-i lovească de sus, dar romanii blocară 
trecerea lipindu-şi vizierele coifurilor de marginea curbă a 
scuturilor masive, reacţionând imediat cu lovituri de sabie. 
Acum, trecătoarea era blocată cu desăvârşire. Lupta mai 
continuă o vreme, de data aceasta, avantajul fiind de partea 
romanilor. La fiecare ordin al lui Metellus, bariera de scuturi se 
deschidea câte puţin şi suliţele zburau către exterior lovind cu o 
precizie nemiloasă. Deodată, ridicând puţin capul ca să poată 
respira mai adânc, Metellus observă că unii dintre atacatori se 
pregăteau să sară din copaci în salturi acrobatice ca să ajungă 
la Dan Qing pe deasupra liniei de apărători. Strigă: 

— Testudo! Cei şase soldaţi făcură un pas înapoi şi ridicară 
scuturile deasupra capului. Războinicii zburători aterizară pe 
acel acoperiş de nepătruns din care ieşeau, prin spaţiile dintre 
scuturi, săbii şi pumnale. Câţiva duşmani, răniţi la picioare şi la 
spinare, căzură la pământ şi fură ucişi imediat. Alţi doi, căzuţi în 
interiorul cercului, fură străpunşi fără întârziere de sulițe. 

Rufus fusese tras de ai săi la adăpostul aşa-numitei formaţii 
„broască ţestoasă” şi era în viaţă, dar avea nevoie urgentă de 
îngrijire. 

Daruma, care se ascunsese ca să nu încurce lucrurile, îşi făcu 
apariţia împreună cu servitorii săi. Se făcuseră cenuşii la faţă de 
spaimă şi doar cu mare prudenţă îndrăzneau să se strecoare 
printre corpurile duşmanilor ucişi. 

Daruma strigă: 

— Hei, voi din partea asta! Aici este unul care mai trăieşte! 
Dan Qing se apropie, apăsând nişte fâşii de pânză pe rănile care 
îi sângerau. 

— Nu trebuie lăsat să moară, spuse. O să-l facem să 
vorbească şi o să ne spună totul. 

Daruma le dădu ordin oamenilor săi să dea primele îngrijiri 
rănitului, dar îndată ce doi dintre ei se apropiară, acesta strânse 


220 


maxilarele, o şuviţă de lichid negru i se scurse pe la colţul gurii 
şi în numai câteva clipe, cuprins de convulsii, îşi dădu sufletul. 
Daruma îi deschise gura şi scoase de sub limbă coaja 
sfărâmată a unui ou de prepeliţă. 
— Otravă, spuse. Omul ăsta nu ne va mai putea spune nimic. 


221 


— Otravă? întrebă Metellus. 

— Aşa este, răspunse Daruma. Nu există nici o îndoială. Se 
apropie de un alt duşman mort, cel pe care îl străpunsese din 
aer cu sulița, îi deschise gura şi scoase bucățele dintr-un alt ou 
mic cu punctuleţe negre. Ţin oul ăsta în gură, continuă el 
arătând celorlalţi ce găsise, sigilat cu ceară şi este plin cu 
otravă. Este suficientă o apăsare uşoară cu limba pentru a-l 
sparge şi veninul îşi face imediat efectul. Dacă oamenii aceştia 
au vreun secret de apărat, nu există niciun pericol că l-ar putea 
dezvălui. După cum se ştie, morţii nu vorbesc. 

— Vulpile zburătoare, spuse Dan Qing din spatele lor. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Metellus. 

— Acum trebuie să plecăm de aici cât putem de repede, 
spuse prinţul. Nu este locul potrivit ca să stăm de vorbă. O să 
vorbim mai târziu. 

— Dar eşti rănit, îi aminti Metellus. lar unul dintre oamenii mei 
pierde şi el mult sânge. 

— Bine, atunci îngrijiţi-l, răspunse prinţul, dar grăbiţi-vă. Şi să 
trimitem oameni care să patruleze prin jur. S-ar putea să ne mai 
atace şi alţii. 

Martian se ocupă de Rufus: îi netezi cu foarfecele marginile 
rănii, i-o spălă cu vin de palmier şi, după aceea începu să i-o 
coasă cu ac şi aţă. 

— Medicina voastră este foarte primitivă, constată Dan Qing, 
văzând strâmbăturile de durere ale lui Rufus pe când camaradul 
său îi dădea îngrijirile necesare. 

— Facem tot ce putem, îi replică Metellus, un pic nervos. Nu 
ne aflăm într-o situaţie prea favorabilă şi nici nu cred să fie 
vreun spital prin apropiere. 

În vremea aceasta, Daruma îi făcuse semn unuia dintre 
oamenii săi şi acesta, după mai multe plecăciuni, se apropiase 
de prinţ şi îi examina rănile. Erau nişte tăieturi lungi, dar nu prea 


222 


adânci, provocate prin atacuri directe ale săbiilor duşmane. 
Metellus luă una din cele căzute pe jos şi o privi cu atenţie: era 
mult mai lungă decât a romanilor, cu două tăişuri, iar garda era 
încrustată cu fildeş şi cu pietre preţioase. Pe lamă erau gravate 
acele semne ciudate care păreau nişte simboluri magice. Oţelul 
era de o calitate excepţională: urmele pe care le lăsaseră pe 
gladii şi tăieturile pe care le făcuseră în scuturi demonstrau din 
plin aceasta. Când, însă, încercă s-o mânuiască, simţi că 
greutatea lamei forţa puternic încheietura mâinii, astfel încât se 
convinse că era cel mai bine să folosească armele cu care era 
obişnuit de atâta vreme: pentru el, sabia scurtă nu era decât o 
prelungire de oţel a braţului. 

În vremea aceasta, oamenii lui Daruma îl înconjuraseră pe 
Dan Qing, formând un fel de cortină care îi împiedica pe ceilalţi 
să vadă ceea ce făcea medicul chinez. Când Rufus fu urcat pe 
cal, cu un braţ imobilizat printr-o eşarfa legată la gât, Dan Qing 
fu gata să pornească din nou la drum, în aparenţă fără nici o 
greutate. Părea doar puţin obosit şi tras la faţă. 

Mergeau la pas, dar în ţinută completă de luptă, purtând chiar 
şi grelele scuturi pătrate. 

Metellus se apropie de Severus. 

— Bună treabă, faber. 

— Mulţumesc comandante. 

— Metoda testudo a dat rezultate. Scuturile au rezistat. A fost 
o tehnică la care ei nu se aşteptau. 

— Nu bănuiam că o să fim atacați atât de curând. N-am avut 
timp să-mi pun în aplicare ideea. Dar la primul popas o să ne 
punem iarăşi pe lucru. 

Metellus îl bătu cu mâna pe umăr şi se duse din nou alături de 
prinţ. 

Pe măsură ce înaintau, glasurile pădurii deveneau din ce în ce 
mai numeroase şi mai variate: păsări, maimuțe, tot felul de 
animale şi, într-un rând, văzură un şarpe cu trupul pătat 
alunecând pe crengile unui copac. In prima noapte de popas 
după atacul Vulpilor zburătoare, se auzi şi mârâitul răguşit al 
unui tigru. 

Oamenii lui Daruma se priviră înspăimântați unul pe altul. 


223 


— De ce se tem? întrebă Quadratus văzându-i cum tremură 
ca varga. Un tigru este doar un fel de leu cu dungi şi am văzut o 
mulţime de lei ucişi. 

Daruma zâmbi. 

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se despre mâncătorii de 
oameni? 

Quadratus păru să cadă oarecum pe gânduri. 

— Bănuiesc că dacă unui tigru îi este foame, mănâncă tot ce 
întâlneşte în cale şi, dacă întâlneşte chiar şi un om, cred că... 

— Nu m-ai înţeles. Tigrii mâncători de oameni mănâncă 
oameni şi gata. Dacă au prins gustul cărnii de om, nu mai vor să 
mănânce altceva. Asta şi pentru că omul este prada cea mai 
uşoară. 

— Depinde, îi răspunse Quadratus şi-şi învârti sabia pe sub 
nasul lui Daruma. 

— Oamenii mei au văzut o mulţime de tigri, iar pe mâncătorii 
de oameni îi recunosc după mârâitul lor înfundat şi prelung, ca 
acela pe care l-ai auzit adineauri. Dacă aş fi în locul tău le-aş 
spune băieţilor tăi să fie cu ochii în patru în noaptea asta, asta şi 
pentru că nu putem face focuri şi să se ştie unde ne aflăm: s-ar 
putea ca şi alte Vulpi să ne urmărească. S-ar putea ca... Se 
întrerupse pentru că îl văzuse pe Dan Qing apropiindu-se de 
Metellus gata să-i spună ceva. li privi emoţionat pe amândoi ca 
şi cum ar fi asistat la un eveniment de o importanţă 
excepţională. 

— lţi datorez viaţa, spuse Dan Qing. De data asta, n-aş mai fi 
avut scăpare. 

— Şi tu mi-ai salvat viaţa, îi răspunse Metellus în chineză. 

— Cum e posibil? 

— Băieţii mei sunt cei mai buni luptători, ţi-am mai spus. 

— Nu asta voiam să spun. Mă refeream la faptul că vorbeşti în 
limba mea. 

— M-a învăţat Daruma şi m-am mai exersat cu hamalii chinezi 
pe care i-am angajat când am coborât din munţi. 

— Deci astea erau discuţiile voastre interminabile? N-aş fi 
crezut că un barbar ar putea învăţa limba noastră într-un timp 
atât de scurt. 


224 


Metellus nu reacţionă la o asemenea provocare oarecum 
insultătoare şi Dan Qing continuă: 

— Tu şi oamenii tăi... trebuie să recunosc sincer că nu vă 
credeam în stare să rezistaţi unui atac al Vulpilor zburătoare. 

— Nu erau prea mulţi şi nu cunoşteau felul în care luptăm. 
Sunt multe lucruri pe care n-ai fi crezut că le vei vedea sau 
înţelege. Se pare că te înşeli destul de mult în privinţa celor pe 
care îi ai în jur. 

Nici Dan Qing nu răspunse provocării şi continuă: 

— Şi când te gândeşti că, la început, i-am spus lui Daruma că 
nu vă voiam, că veţi fi doar o piedică pentru mine... 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— Mă înşelam amarnic. 

— Vor veni din nou? 

— Mă tem că da; se mişcă şi acţionează în grupuri mici, 
independente. Dar nu putem şti când ar putea să ne atace 
iarăşi. 

Metellus începu să vorbească în persană, dându-şi seama că 
nu poate fi în stare să stăpânească acea limbă nouă şi întrebă: 

— Cum de ne-au descoperit? Am mers întotdeauna pe fundul 
unei văi înguste, printr-o vegetaţie cât mai deasă. 

— Din cer. Îţi aduci aminte de umbra acelei păsări pe care au 
văzut-o oamenii tăi? Era adevărat: acesta este motivul pentru 
care războinicii aceia sunt numiţi „Vulpi zburătoare”. Zboară 
atârnaţi de aripi de mătase întinse pe un schelet din tulpini de 
bambus, folosindu-se de adierea vântului cum face o barcă 
purtată în larg de pânza sa. 

— Este de necrezut aşa ceva... răspunse Metellus, uluit peste 
măsură. La noi, omul care poate zbura cu aripi artificiale este o 
legendă străveche care se încheie trist: la sfârşit, omul se 
prăbuşeşte în mare... Tăcu o vreme, după care adăugă. N-am 
văzut niciodată pe cineva mânuind sabia în felul acela şi nici 
oameni care să zboare prin aer ca războinicii aceia, de parcă nu 
mai aveau greutate; de altfel, faci şi tu la fel... Cum se poate 
aşa ceva? 

— Voi, barbarii de la Apus, aţi fost educați să vă fortificaţi 
corpul, noi suntem educați să ne întărim mintea, iar mintea se 
duce oriunde vrea. 


225 


— Frumoase cuvinte, dar tot nu reuşesc să înţeleg cum 
faceţi... 

— Ai văzut trupurile acelea zburând prin aer, răspunse Dan 
Qing, cu privirea aţintită undeva în faţă. În timp ce executau 
acele mişcări, înaltul se transforma în jos, iar josul devenea înalt 
pentru un timp foarte scurt după care era din nou jos... Aici este 
tot secretul, adică faptul că nimic nu are o valoare absolută: 
ceea ce este la dreapta, este în acelaşi timp la stânga şi invers. 
Dacă un om reuşeşte să se convingă în adâncul fiinţei lui de 
acest adevăr, se va afla la înălţime tot atât de uşor cum i-ar fi să 
stea cu picioarele pe pământ... Dar ai dreptate: astea sunt doar 
cuvinte. Pentru a găsi calea spre aşa ceva, este necesară o 
lungă şi intensă meditaţie. 

Metellus reflecta în tăcere, încercând să înţeleagă cum putea 
sensul acelei doctrine să influenţeze mişcarea corpurilor şi se 
simţea oarecum dezorientat, împins într-o dimensiune nesigură 
şi tulbure. 

— In orice caz, continuă Dan Qing, aş vrea să te întreb şi eu 
ceva: ce forţă îi făcea pe oamenii tăi şi pe tine însuţi să lupti 
împotriva unor inamici mult mai îndemânatici şi mai iuți, cu 
metode mult mai eficiente, fără a vă lăsa cuprinşi de panică şi 
descurajaţi, dacă nu cunoaşteţi calea, dacă nu ştiţi să obţineţi 
un echilibru al forţelor naturale, singurele care pot învinge? 

— Se numeşte virtus, răspunse Metellus privindu-l ţintă în 
ochi. 

Dan Qing nici măcar nu încercă să repete cuvântul acela. 

— Ce este? Ce înseamnă? 

— Inseamnă „forţă bărbătească”, dar este greu de explicat 
esenţa ei. Este forţa care ne îndeamnă să ne dăm viaţa pentru 
familie şi patrie, dacă este necesar, fără a spera în nimic altceva 
decât în amintirea care va rămâne despre onoarea noastră. 

— Azi v-aţi pus viaţa în pericol pentru mine. Nu fac parte din 
familia ta şi nici din poporul tău. 

— Ţi-am dat cuvântul şi asta era de ajuns. Şi aceasta 
înseamnă virtus. 

— Şi este suficient ca să justifice vitejia voastră? 

— Virtus este o convingere, o imagine despre tine însuţi, în 
care te obişnuieşti să crezi orbeşte, încă de la vârsta copilăriei. 


226 


Înveţi asta de la tatăl tău care, la rândul său, a învăţat-o de la 
părintele său. Cine posedă această virtus ştie că niciun obstacol 
nu este de netrecut, nici o încercare nu este prea îndrăzneață, 
niciun sacrificiu nu este prea mare, nici măcar acela al vieţii. Şi 
doar acela care posedă virtus poate purta pe umeri povara 
disciplinei, spiritul care îi ţine laolaltă pe soldaţii noştri, făcând 
din ei un singur bloc, o stâncă. Şi disciplina aceasta face ca forţa 
unei întregi unităţi din armata noastră să fie prezentă în cugetul 
fiecăruia dintre soldaţi, chiar şi atunci când este singur şi 
înconjurat de duşmani, chiar şi atunci când oricare alt om ar 
renunţa să mai lupte cu forţe invincibile. 

Tot timpul cât Metellus spuse aceste cuvinte, Dan Qing nu-şi 
luă privirea de la el. După aceea, zise: 

— Am nevoie de tine şi de oamenii tăi ca să-mi recuceresc 
imperiul care a încăput pe mâna unui uzurpator. 

— Mă tem că recucerirea unui imperiu nu se poate face doar 
cu zece oameni, oricât de curajoşi ar fi ei, răspunse Metellus. 

— Şi totuşi, vom reuşi. Simt eu asta. Şi am nevoie de ajutorul 
tău: nu pot avea încredere în nimeni. Trebuie să întronez din 
nou legea şi ordinea, trebuie să aduc oamenilor mei pacea, 
trebuie să unific ţara mea care a fost fărâmiţată în trei părți. 
Gândeşte-te la asta în timpul care ne-a mai rămas până 
ajungem la maestrul meu, în mănăstirea Apelor susurătoare. 
Gândeşte-te la asta, te rog... 

Metellus fu puternic impresionat de cuvintele acelea, aproape 
imploratoare, pe care n-ar fi crezut să le audă vreodată rostite 
de prinţ. 

— Dacă vei face ceea ce îţi cer, răsplata pentru tine şi 
oamenii tăi nu va avea limite. Dacă te vei hotări să mă ajuţi, şi 
ei vor face la fel, sunt sigur de asta. Un simplu semn de-al tău 
va fi suficient ca ei să te urmeze până la capătul lumii. 

Metellus oftă. 

— Tocmai de aceea nu mă folosesc decât foarte rar de 
puterea mea: pentru că răspund pentru vieţile şi soarta lor şi 
răspunderea aceasta apasă greu pe umerii mei, câteodată 
imposibil de suportat. 

— De ce? întrebă Dan Qing. Ei sunt doar nişte soldaţi, iar tu 
eşti stăpânul lor. Nu contează decât ceea ce vrei tu. 


227 


— Nu. Greşeşti, prinţe. Viaţa lor este aceea care contează. 
Pentru un comandant, viaţa oamenilor săi este cel mai preţios 
lucru. ` 

— Nu te înţeleg, dar accept modul tău de a gândi. In orice 
caz, când vom ajunge la castelul maestrului meu veţi fi liberi să 
vă întoarceţi. Dacă vei pleca, eu îţi voi fi totuşi recunoscător şi- 
mi voi aminti de tine toată viaţa. Acolo, voi lua din nou contact 
cu forţele care îmi sunt credincioase şi ne vom putea despărţi. 
Dacă, însă, te vei hotărî să rămâi, am să-ţi ofer un nou destin, 
atât de mare încât nici nu-ţi poţi închipui. 

Metellus plecă fruntea, gânditor, apoi îşi aţinti ochii de 
culoarea ambrei în cei negri ca tăciunele ai prinţului. 

— La ce distanţă de aici este mănăstirea maestrului tău? 

— Opt zile de mers. Dar vor fi zile pline de primejdii. 

— Te vom escorta până acolo. După aceea, cu voia ta, vom 
pleca împreună cu Daruma, pentru că el este singurul care 
cunoaşte drumul de întoarcere şi ne poate aduce acolo de unde 
am plecat. Acasă. 

Dan Qing suspină. 

— Dacă aşa vrei, veţi pleca având binecuvântarea mea şi a 
strămoşilor mei. Dar mai lasă-mă ca în aceste opt zile care ne- 
au mai rămas, să sper că te vei răzgândi... Acum, pentru că m- 
aţi apărat de atacul duşmanilor mei şi aţi acceptat să mă însoţiţi 
până la destinaţia mea definitivă, doresc să vă numesc pe tine 
şi pe oamenii tăi garda mea personală. Incepând de acum, vă 
veţi numi „Diavolii roşii”, iar tu, comandante, vei avea un nume 
nou în limba mea. Acest lucru te va face cetăţean al Ţării de 
Mijloc, Zhong Guo, şi membru al familiei mele. 

— Nu merit o asemenea onoare, prinţe, răspunse Metellus, 
dar o accept cu recunoştinţă în numele oamenilor mei. 

— Te rog acum să-mi spui cum se numeşte neamul tău, spuse 
Dan Qing. 

— Aquila, răspunse Metellus în latină. Acesta este numele 
familiei mele. 

— Şi ce înseamnă? 

— Este numele celei mai mari şi mai nobile dintre păsările de 
pradă. Pentru noi, este simbolul unităţilor noastre de luptă şi 
animalul sacru al regelui tuturor zeilor. 


228 


— Atunci, începu solemn Dan Qing, numele tău va fi Xiong 
Ying, „Acvila mândră”. 

Metellus răspunse: 

— Îl voi purta cu mândrie cât timp mă voi afla pe pământul 
tău şi-l voi păstra în suflet pentru tot restul vieţii mele, atunci 
când mă voi întoarce în patria mea. 

Dan Qing înclină uşor capul şi Marcus Metellus răspunse în 
acelaşi fel. 

XXX 

Porniră din nou la drum, Metellus şi Dan Qing călărind unul 
lângă altul, Severus şi Martian pe dreapta şi pe stânga, prin 
pădure, iar ceilalţi, pe un rând, încadrau caravana lui Daruma. 
Înaintară astfel trei zile fără nici o dificultate. În fiecare seară, 
Rufus era îngrijit de Martian, cu toate că Daruma se oferise să-l 
cheme pe medicul chinez; acesta se ocupa, cu cea mai mare 
discreţie şi grijă, de rănile prinţului. In a treia zi, pe seară, 
ajunseră într-un loc în care valea se deschidea aproape pe 
neaşteptate, lăsând vederii o privelişte de basm: povârnişurile 
împădurite de pe margini deveniră din ce în ce mai line, 
lărgindu-se într-o câmpie largă. 

Apa râului se împărţi în zeci de canale artificiale care umpleau 
cu apă bazine largi săpate de-a lungul văii, aşezate ca într-un 
amfiteatru, unul deasupra celuilalt, ca nişte oglinzi 
scânteietoare, înroşite de lumina asfinţitului, în partea de jos, 
aproape de capătul văii, se afla un sat cu case din lemn, 
acoperite cu ţiglă, iar de jur împrejur păşteau cirezi de bivoli şi 
turme de oi. În mijloc se înălța o locuinţă mai impunătoare decât 
celelalte: un fel de casă fortificată, în formă de turn cu mai 
multe etaje. Fiecare etaj era marcat printr-un acoperiş care 
ieşea în afară pe toate cele patru laturi şi Metellus observă că 
rândurile de ţigle se terminau printr-un ornament foarte 
asemănător cu cele care se puteau vedea la templele zeilor din 
patria sa. 

Era o imagine încântătoare care lăsă fără cuvinte micul grup 
de străini. Rezemaţi de scuturi, priveau ca vrăjiţi tabloul acela 
idilic, culorile irizate ale bazinelor în care se reflectau ultimele 
raze ale soarelui, pădurile de bambuşi foarte înalţi şi atât de 
flexibili încât dădeau impresia unui lan de grâu unduindu-se în 


229 


bătaia vântului. În înaltul cerului treceau nori înroşiţi de lumina 
asfinţitului şi pe coşurile caselor începea să se ridice fumul. 

Dan Qing se întoarse către Metellus. 

— Aici m-am născut eu, Xiong Ying. Mama se afla pe drum 
către tatăl meu care ducea o campanie militară la graniţa de 
miazănoapte, când a fost surprinsă de durerile facerii, fiind 
nevoită să ceară găzduire în sat ca să nască. Casa aceea care 
seamănă cu un turn a fost înălţată de locuitorii de aici ca un dar 
pentru mine şi nimeni altcineva nu poate intra acolo când nu 
sunt eu aici. Oamenii de aici îmi sunt credincioşi întru totul şi 
cred că ne putem considera în siguranţă printre ei. 

Metellus ar fi vrut să-l întrebe dacă nu putea să-i lase liberi şi 
să fie însoţit de locuitorii satului până la fortăreaţa maestrului 
său, Wangzi, dar se gândi că ar fi fost aproape o insultă, pentru 
că prinţul îi ceruse să mai reflecteze până în a opta zi. În fond, 
simţea şi el că nu i-ar fi plăcut să facă aşa ceva. Pe meleaguri 
atât de îndepărtate de casă, se afla în faţa unei situaţii foarte 
asemănătoare cu aceea pe care o lăsase în urmă: haosul 
instituţiilor, dezordinea şi slăbiciunea statului, lucruri care se 
cereau îndreptate de un conducător înţelept. Într-un fel, printr-o 
întâmplare greu de crezut, avea aceeaşi funcţie pe care o 
avusese şi în patrie: să fie garda de corp a împăratului, adică 
omul în care suveranul putea avea o încredere absolută. 

Dan Qing îl chemă pe Daruma, scoţându-l pe Metellus din 
starea de visare. 

— Trimite pe cineva să anunţe că sosesc. Oamenii vor să mă 
salute. 

— Imediat, prinţe, răspunse Daruma şi trimise un călăreț care 
vorbea chineza să-i anunţe pe locuitorii satului că ilustrul lor 
oaspete le făcea onoarea să-i viziteze. 

Dan Qing făcu semn să se continue drumul şi Metellus le 
ordonă soldaţilor să-şi reia marşul. 

Dacă priveliştea acelei văi încântătoare îi lăsa muţi de 
admiraţie pe  noii-veniţi, înfăţişarea acestora îi uimea pe 
locuitorii care se mai aflau încă la muncă. Ogoarele lor erau 
oglinzile de apă în care cultivau grâul de mlaştină, folosindu-se 
de bivoli cu coamele lungi şi teşite. Ţăranii purtau pe cap nişte 
pălării ciudate, de formă conică, făcute din nuiele sau din paie 


230 


împletite. Ridicau capetele la trecerea acelui cortegiu neobişnuit 
şi curiozitatea lor era atrasă de uniformele soldaţilor, ceva ce nu 
mai văzuseră niciodată: tunici roşii şi platoşe strălucitoare, 
pulpare cu încrustaţii, coifuri cu creastă. De unde apăraseră 
aceşti războinici neînfricaţi, cu trupuri atât de masive şi 
impunătoare? 

Dar unii îl recunoscuseră deja pe cel care călărea mândru 
alături de unul dintre războinicii străini cu creste pe coifuri - 
prinţul Dan Qing, nimeni altul! — şi, la trecerea lui, se 
prosternau atingând pământul cu fruntea. Lui Metellus nu-i 
scăpă acea formă de respect atât de profundă încât părea o 
adoraţie şi-şi dădu seama cât de mare era consideraţia pe care 
o avea prinţul faţă de el. 

Pe măsură ce se apropiau, la intrarea în sat se putea observa 
o agitaţie crescândă, o foială de bărbaţi şi femei, chiote de copii 
care alergau în toate părţile, fără ca mamele să-i mai poată opri. 
Steaguri începeau să fluture în vânt, armele scânteiau în 
ultimele raze de soare, veşminte în culori vii îi împodobeau pe 
mai-marii satului, care până cu câteva clipe înainte purtaseră 
hainele ponosite de lucru. Era ca şi cum un zeu ar fi coborât din 
cer ca să viziteze locul acela şi Metellus fu impresionat să vadă 
bucuria şi emoția cu care oamenii aceia simpli întâmpinau o 
fiinţă considerată sacră. 

Ajunşi la intrarea în sat, descălecară. Dan Qing îşi lăsă calul în 
grija unui grăjdar care apăruse în grabă şi-şi continuă drumul pe 
jos. Metellus şi ai săi făcură acelaşi lucru, mergând apoi la câţiva 
paşi în urma lui. 

Căpeteniile satului, deşi surprinşi de o vizită atât de 
neaşteptată şi, de fapt, greu de prevăzut, se aflau deja aliniaţi în 
piaţa din mijlocul aşezării, aşteptându-l pe ilustrul oaspete în 
veşminte viu colorate şi împodobite cu figuri de dragoni sau cu 
motive florale. Când Dan Qing se opri în faţa lor, îngenuncheară 
cu toţii şi atinseră pământul cu fruntea, iar Metellus se simţi din 
nou stânjenit pentru că nu putea avea aceeaşi comportare ca a 
lor. 

La un moment dat, se auziră tropote de cai venind dinspre 
stânga şi apăru un grup de călăreţi înarmaţi care se apropiau în 
goana cailor stârnind un nor de praf roşiatic. 


231 


Metellus vru să tragă sabia din teacă, dar Daruma îi făcu un 
semn cu capul, îndemnându-l să stea liniştit: erau milițiile din 
partea locului, credincioase prinţului pentru că altfel nu s-ar fi 
putut apropia atât de uşor. Ajungând în apropiere de grupul 
musafirilor, se opriră, şi cel care părea a fi comandant 
descălecă, imitat imediat de ceilalţi. 

Echipamentul lor nu se deosebea prea mult de cel al soldaţilor 
lui Metellus: purtau un coif de o formă neobişnuită cu nişte 
apărători pe obraji şi la ceafă, o platoşă din plăcuţe de bronz 
prinse între ele cu inele de fier, o tunică de piele, lungă până la 
genunchi, pantaloni de stofa groasă şi cizme din piele cu 
vârfurile ridicate în sus. La gât aveau o batistă înnodată care să- 
i ferească de rosăturile platoşei. 

Ajungând la câţiva paşi de prinţ, comandantul detaşamentului 
se prosternă lipindu-şi fruntea de pământ, imitat de oamenii săi, 
iar când Dan Qing îi făcu semn că se putea ridica, îl privi imediat 
pe Metellus cu o expresie duşmănoasă, pronunţând câteva 
cuvinte pe un ton foarte dur. 

Romanul nu reuşi să înţeleagă ce spunea, dar intui cam 
despre ce putea fi vorba. 

— Ce a spus? îl întrebă pe Daruma. 

— De ce diavolii aceştia străini nu se pleacă în faţa maiestăţii 
tale? 

Dan Qing îi răspunse localnicului, pronunţând rar cuvintele 
astfel încât să poată fi înţeles şi de Metellus: 

— O să facă asta şi ei, spuse, din moment ce se află în ţara 
asta. ŞIi-l privi în ochi pe roman ca şi cum ar fi aşteptat din 
partea lui o confirmare urmată de un gest de supunere. 

Metellus răspunse privirii sale cu o expresie respectuoasă, dar 
fermă, şi spuse în persană: 

— Un soldat roman nu face plecăciuni în faţa nimănui, 
prinţe... şi, în timp ce spunea aceste cuvinte, prin ochii celor doi 
trecu un fulger; şi unul şi celălalt îşi amintiră de felul în care se 
priviseră pentru o clipă la Edessa, în momentul în care 
Valerianus era obligat să îngenuncheze în faţa lui Shapur. Era o 
imagine neaşteptată şi crispă dureros trăsăturile lui Metellus, 
care adăugă pe un ton apăsat şi categoric: 

— Nici măcar în faţa zeilor. 


232 


Dan Qing nu fu în stare să mai zică nimic. 


233 


Notabilităţile satului îl însoţiră pe prinţ până la reşedinţa sa 
unde aveau de gând să pregătească un banchet în onoarea lui, 
dar Dan Qing îi rugă să renunţe. 

— Dragii mei prieteni, spuse el îndată ce intrară cu toţii în 
casă, nu vreau să vă deranjez deloc şi să vă întrerup muncile 
care văd că sunt în plină desfăşurare. Vreau doar să mă 
sfătuiesc cu voi: să aflu ce s-a întâmplat în lipsa mea şi să 
vedem împreună ce ar fi de făcut în continuare. 

Ajunseseră între timp în sala de primire. Dan Qing se aşeză 
lângă perete, pe o pernă de mătase, iar ceilalţi luară loc pe rând 
începând din dreapta şi din stânga lui, conform ordinii ierarhice 
şi în funcţie de relaţiile pe care le avea fiecare dintre ei cu 
prinţul. Ofiţerul care venise cu detaşamentul său de călăreţi 
rămase în picioare lângă uşa de la intrare, până când prinţul îi 
făcu semn să se apropie. 

— Vino mai aproape, Baj Renjie. 

Ofiţerul făcu câţiva paşi, se prosternă din nou ajungând cu 
faţa până la pardoseală, după care se apropie, rămânând la 
vreo cinci paşi de stăpânul său. 

— După cum ştiţi, începu Dan Qing, absenţa mea atât de 
îndelungată se datorează unei trădări. Nu ştiu cine este 
trădătorul. Am plecat acum trei ani în Persia, în fruntea unei solii 
care trebuia să stabilească relaţii directe cu împăratul Shapur, 
dar, când a venit vremea să mă întorc acasă, am fost reţinut 
acolo sub nenumărate pretexte care nu aveau altă justificare 
decât aceea că, aşa cum mi-am imaginat, ceva se schimbase la 
Luoyang şi altcineva luase puterea. Am încercat de mai multe 
ori să cer explicaţii împăratului Shapur, dar era ca şi cum aş fi 
vorbit unor  surzi. Răspunsurile erau întotdeauna foarte 
politicoase, dar ocolind mereu adevărul, eram în permanenţă 
invitat la ceremonii oficiale şi a trebuit să iau parte chiar şi la 


234 


campanii militare, eram tratat întotdeauna ca un oaspete de 
seamă, dar nu aveam nici o posibilitate de a pleca... 

Işi făcură apariţia mai mulţi servitori care aduceau băuturi 
răcoritoare şi gustări pe măsuţe mici din lemn de trandafir, 
aşezându-le la picioarele prinţului şi demnitarilor satului. 

Dan Qing sorbi din fiertura de frunze pe care o bea şi pe barca 
lui Daruma, după care continuă să povestească. 

— Abia la începutul acestui an am primit un mesaj prin care 
eram anunţat că exista un plan pentru eliberarea mea. Trebuia 
să profit de posibilitatea, aşa limitată cum era, de a mă mişca 
pentru a merge la o întâlnire cu o caravană care urma să mă 
aducă până aici. Nu a fost deloc uşor; mi-am riscat viaţa de mai 
multe ori, dar, în cele din urmă, am reuşit să mă întorc şi parcă 
nu-mi vine încă să cred că mă aflu printre voi, după atâta timp. 
Meritul pentru toate acestea îl au prietenul meu credincios, 
indianul Daruma, şi soldaţii pe care i-aţi văzut alături de mine. 
Cu numai trei zile în urmă, am suferit un atac puternic din 
partea Vulpilor zburătoare şi, dacă n-ar fi fost ei, eu aş fi mort 
acum, n-aş mai fi aici cu voi ca să facem planuri de viitor. Şi ei 
au scăpat dintr-o captivitate mult mai grea şi mai nemiloasă 
decât a mea şi au rămas în viaţă datorită unei tării sufleteşti din 
care poate că şi noi am avea ceva de învăţat... 

Baj Renjie îşi reţinu cu greu o strâmbătură de dispreţ, dar Dan 
Qing continuă fără să-l ia în seamă: 

— Ei vin din puternicul imperiu Tagin Guo care trece astăzi şi 
el printr-o perioadă la fel de grea ca a noastră şi vă pot asigura 
că sunt la înălţimea legendei care s-a răspândit la noi din 
vremea împăratului Yuandi. 

— Te referi, oare, la legenda celor trei sute de Diavoli 
mercenari? întrebă unul dintre săteni. 

— Da, la aceea, răspunse Dan Qing. 

— Cu tot respectul, interveni Baj Renjie, aceea era doar o 
legendă şi au trecut mai bine de trei sute de ani de atunci. 
Dacă-mi este permis să-mi exprim o părere, stăpâne, nu mi se 
pare drept să-i umileşti pe servitorii tăi credincioşi, preferând 
nişte străini pe care nici măcar nu-i cunoşti şi care nu sunt 
altceva decât nişte mercenari. 


235 


— A făcut asta marele împărat Yuandi, aşa că nu văd de ce n- 
aş putea s-o fac şi eu. Nu vreau să umilesc pe nimeni, ci doar 
să-mi exprim admiraţia pentru aceşti oameni care şi-au riscat 
viaţa şi au fost chiar răniţi pentru a mă salva pe mine. Şi tu ar 
trebui să le fii recunoscător. Dar poate că acum eşti orbit de 
invidie, Baj Renjie. 

Ofiţerul îşi stăpâni cu greu indignarea şi nu mai scoase nici o 
vorbă. 

— Ce ai de gând, stăpâne? întrebă un alt sătean. 

— Voi merge la refugiul secret al maestrului meu Wangzi şi 
mă voi sfătui cu el. Dar acum vreau să-mi spuneţi ce s-a 
întâmplat în lipsa mea. Cine a poruncit ca eu să fiu reţinut în 
Persia ca un prizonier? Am auzit câte ceva, dar nu-mi este de 
ajuns. Poate că voi ştiţi şi alte lucruri pe care trebuie neapărat 
să le ştiu. 

Bătrânii satului şi căpeteniile se priviră unii pe alţii, încurcaţi, 
de parcă niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să vorbească primul. 

— Ce s-a întâmplat? Este ceva care vă împiedică să vorbiţi? îi 
îndemnă Dan Qing. 

În cele din urmă, cel care îşi luă inima în dinţi şi începu să 
vorbească fu un bătrân cu o înfăţişare venerabilă, cu o barbă 
lungă şi albă ca neaua. Purta o tunică de mătase de un galben 
deschis, împodobită cu simbolurile zodiacului. Era omul care 
avea grijă de casă, însărcinare pe care o primise chiar de la 
împărăteasă după ce aceasta născuse. Cunoştea multe taine ale 
firii şi, de asemenea, multe meandre ale sufletului omenesc. 

— La puţin timp după ce ai plecat, începu el, starea de 
sănătate a tatălui tău, deja şubrezită după cum ştii, s-a agravat 
şi mai mult. Trăia retras, vegheat de medicii săi şi de servitori, 
aşa că nu se mai ştia aproape nimic despre el. Regența se afla 
în mâinile înţeleptului Liu Bang, dar, pe măsură ce timpul 
trecea, şi el a început să apară tot mai rar în public, aşa că 
printre oamenii de rând s-a răspândit zvonul că altcineva ar fi 
pus mâna pe putere, cineva în care el avea încredere, pe care îl 
ocrotise multă vreme şi se bucura astfel de prețuirea sa. Mai 
mult nu pot să-ţi spun. Satul acesta este departe de lume, după 
cum bine ştii, şi veştile ajung la noi târziu şi deseori deformate. 


236 


Ceea ce pare de-acum sigur este că tatăl tău s-ar afla deja 
alături de strămoşi în lumile cereşti. 

Auzind spusele bătrânului, Dan Qing îşi aplecă fruntea şi, 
după ce tăcu o vreme, spuse: 

— Prin urmare, nu poţi să-mi spui cine a poruncit ca eu să fiu 
ţinut atâta timp în Persia. 

— Câte ceva ţi-aş putea spune, răspunse îngrijitorul casei, dar 
s-ar putea să nu fie adevărat şi ar fi mai bine să tac. Singurul 
lucru sigur este că, oricine ar fi fost, îţi este duşman. 

— După cum ţi-am spus, acum trei zile am fost atacat de un 
grup de Vulpi zburătoare care probabil că m-ar fi ucis dacă n-ar 
fi fost alături de mine războinicii care mă însoțeau. Din păcate, o 
asemenea întâmplare se explică în două feluri: mai întâi că 
uzurpatorul s-a aliat cu Vulpile zburătoare sau este chiar 
căpetenia lor; în al doilea rând, că omul acesta a aflat de 
întoarcerea mea. 

— Prin urmare, careva dintre ai tăi te-a trădat, spuse Baj 
Renjie. 

— Nu putem fi siguri de asta, interveni bătrânul. Prinţul putea 
fi observat de vreun informator în timpul unei călătorii atât de 
lungi. S-ar putea ca împăratul persan să fi anunţat curtea de le 
Luoyang de fuga lui şi, în felul acesta posturile de pază de la 
graniţă ar fi fost puse în stare de alarmă. 

— Invidia ta este de-a dreptul caraghioasă, Baj Renjie, spuse 
prinţul, şi încercarea ta de a mă face să-i bănuiesc de trădare pe 
cei care mi-au redat libertatea şi m-au ajutat să mă întorc este 
greşită şi nedreaptă. Voi avea nevoie de toţi cei care vor să mă 
ajute, şi în mod special de tine, care mi-ai fost întotdeauna 
credincios. Dar te rog să-i respecţi pe oamenii aceştia cu ochii 
rotunzi, chiar dacă sunt barbari şi se deosebesc atât de mult de 
noi. M-ai înţeles, Baj Renjie? 

Ofiţerul nu scoase nici o vorbă, dar făcu o plecăciune adâncă 
în faţa stăpânului său. 

— N-am de gând să mă opresc aici mai mult decât este 
neapărat necesar, pentru că nu vreau să pun în pericol acest sat 
care îmi este foarte drag. 

— Noi am face orice pentru tine, stăpâne, spuse unul dintre 
fruntaşii satului. 


237 


— Ştiu asta, dar credinţa voastră mă face să am o răspundere 
şi mai mare, răspunse prinţul. 

Toţi cei de faţă schimbară între ei priviri uimite, de parcă nu 
le venea să creadă ce auziseră. 

— Acum, lăsaţi-mă singur, trebuie să mă gândesc la ce am de 
făcut. ` 

Toţi sătenii ieşiră din încăpere. Inainte de a ajunge la uşă, Baj 
Renjie se întoarse. 

— Ai vreun ordin să-mi dai, stăpâne? 

— Nu, pentru moment, nu. 

— Trebuie să stau cu ochii pe barbari? 

— Nu cred că este necesar. 

— Şi dacă vor să plece? 

— Nu vor face aşa ceva. N-ar şti încotro s-o ia şi sigurul lor 
gând este să se întoarcă pe la casele lor. Aşa că n-ai de ce să te 
temi. Am poruncit deja să fie găzduiţi şi hrăniţi cum se cuvine. 
Du-te acum. 

Baj Renjie se retrase, făcând mereu plecăciuni şi fără să 
întoarcă nici o clipă spatele, până când ajunse la uşă. 

Dan Qing aşteptă să audă zgomotul de închidere a uşii de la 
intrarea în casă, după care se duse la scări şi începu să urce. 

Cu fiecare treaptă pe care o urca, i se părea că se întoarce 
înapoi în timp, revăzându-se ca adolescent, apoi ca băieţandru 
şi în cele din urmă copilaş. Îşi amintea de timpul petrecut acolo 
printre oamenii aceia simpli, ţărani şi păstori, din voinţa tatălui 
său care îl lăsa să stea acolo perioade destul de lungi de timp. 
Şi-şi amintea cum o văzuse prima dată pe sora sa, Yun Shan, o 
făptură coborâtă parcă din ceruri, un chip ca de fildeş, o frunte 
înaltă şi senină. Fusese mult timp tovarăşa lui de joacă, prietena 
lui, cu prezenţa ei ca o prețioasă figură de jad. Se întâmplase 
apoi ceva îngrozitor, un lucru cumplit care-l rănise adânc şi 
făcuse ca între ei să se înalțe o barieră de netrecut. Nu mai ştia 
nimic de ea din momentul în care plecase şi se întreba acum pe 
unde putea fi şi ce sentimente putea să mai aibă faţă de el. 

Ajunsese între timp la ultimul etaj al casei şi-şi lăsă privirea să 
cutreiere peste valea aflată acum în umbra serii, peste crestele 
munţilor din depărtare şi peste linia unduioasă a colinelor din 
jurul satului, până în locul în care se înălța un stejar uriaş alături 


238 


de o stâncă ascuţită. Cu gândul mereu departe în timp, aşteptă 
până când zări sclipirile focului de la o vatră din apropierea 
stâncii şi un firicel de fum înălțându-se către cerul care începea 
să se întunece. Atunci cobori în grabă, sări pe cal şi porni în 
galop către locul în care zărise strălucind focul. 

Trecu printre casele din sat fără ca priviri indiscrete să-l 
urmărească şi o luă pe drumul care urca spre deal. Inaintă la 
pas, urmărind reflexele slabe ale focului care se întrezărea 
printre tulpinile lucioase ale bambuşilor şi trunchiurile 
zgrunţuroase ale stejarilor. Stătu în loc abia atunci când ajunse 
în faţa şamanului uscăţiv, aşezat cu picioarele încrucişate sub el 
în faţa focului pe care fierbea o oală din aramă. 

— Am aflat că te-ai întors, spuse bătrânul fără să-şi ia 
aproape deloc privirea de la foc. 

— Înseamnă că te-a anunţat imediat cineva. Am sosit acum 
puţin timp. 

— Nimic din ce se întâmplă în satul acesta nu poate să-mi 
rămână necunoscut. Ai lipsit destul de mult timp. 

— Şi acum, când m-am întors, totul s-a schimbat. Puterea 
tatălui meu se află acum în mâinile unui uzurpator. Ştii cine 
este? 

— Nu. Dar poate că tu însuţi ştii asta. 

— Am pus piciorul pe pământul patriei mele de puţin timp. Nu 
am habar de nimic. 

— Şi totuşi, în sinea ta ai o presimţire. Nu-i aşa? 

Dan Qing nu răspunse. Privirea îi era aţintită în flăcările 
focului care păreau în unele momente să crească peste măsură, 
ca într-un incendiu necruţător ce mistuia întreg pământul. 

— Nu-i aşa? repetă şamanul. 

— Ce vrei să spui? Că nimeni altul decât Cerul a luat familiei 
mele puterea de a domni la fel cum a luat-o celor din dinastia 
Han acum treizeci de ani? Că tot ceea ce s-a întâmplat, acest 
geming, a fost din voia Cerului? 

— Tu ai spus-o, nu eu. Aceasta este presimţirea ta. lar acesta 
este un semn rău. De altfel, în venele tale, se amestecă şi 
sângele domnitorilor Han, deşi dinastia lor s-a stins. 

— Ce-ar trebui să fac? 


239 


— Să priveşti în tine însuţi. Să vezi dacă există o cauză a celor 
întâmplate, dacă o anumită acţiune a distrus armonia, a oprit 
fluxul energiei vitale, aducând dezordinea şi tulburările, violenţa 
şi războiul. 

— Visam să ofer poporului meu prosperitate şi ordine în toate 
treburile statului. Visam să înfăptuiesc unitatea ţării. 

— Şi atunci de ce mai ai îndoieli? De ce graba aceasta ciudată 
care te-a îndemnat să vii atât de repede la mine? 

— Citeşte-mi destinul,  şamanule, spune-mi cine este 
uzurpatorul. Ce se ascunde în spatele măştii sale? 

Vraciul aruncă o mână de frunze în foc şi trase adânc în piept 
fumul gălbui care se înălţă, apoi scoase din desagă oasele sacre 
şi le aruncă de trei ori pe pământul de lângă foc. 

— Ce vezi? întrebă nerăbdător Dan Qing. 

— Văd multe vieţi sacrificate şi o ură pe care doar moartea o 
poate stinge. Dar unde va lovi ea nu reuşesc să văd... pentru că 
prevestirea aceasta se ascunde în sufletul tău. Tu eşti acela 
care nu îndrăzneşte să privească acolo şi din cauza aceasta 
lovitura hotărâtoare nu o vei da tu, nu tu îl vei dobori pe 
duşman. Altcineva este sortit s-o facă în locul tău. Unul care n-a 
făcut niciun rău în Ţara de Mijloc. Cât despre tine, dacă vei avea 
curajul să te priveşti în adâncul sufletului, vei vedea şi chipul 
uzurpatorului. Mergi sănătos, prinţe. 

Şamanul închise ochii şi se cufundă într-o stare de toropeală 
indiferentă la tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. 

Dan Qing rămase şi el o vreme nemişcat, fără să scoată nici o 
vorbă, încercând să înţeleagă mesajul pe care-l primise, dar 
simţea în sinea lui că nu era pregătit pentru o adevărată 
revelaţie şi că doar ajutorul maestrului său, venerabilul Wangzi, 
i-ar fi putut arăta calea către aflarea adevărului. 

Se trezi din această stare când auzi nechezatul în surdină al 
calului. Îl luă de căpăstru şi se întoarse înapoi în sat. Casa în 
formă de turn era acum luminată de câteva felinare de diferite 
culori, în semn de sărbătoare pentru întoarcerea sa, dar nu mai 
observă şi un alt semn sărbătoresc. Poate că veştile proaste nu 
le lăsau să iasă la suprafaţă pe cele bune. 

Cină singur, aşa cum se cuvenea celor de rangul său, dar se 
simţi oarecum stânjenit de aceasta, după toate lunile petrecute 


240 


cu tovarăşii săi de drum, după toate peripeţiile prin care 
trecuseră împreună. Îşi dădu seama dintr-o dată că, în ciuda 
distanţei la care îi ţinuse, exista ceva în modul lor de viaţă, care- 
i mersese drept la inimă. Şi chiar ceva din limba lor. După ce 
mâncă, deschise uşa bibliotecii şi rămase acolo citind până 
târziu în noapte un text vechi scăpat de rugul care mistuise 
biblioteca din Luoyang. Era povestea despre „Diavolii 
mercenari”, soldaţi străini apăruţi pe neaşteptate la graniţele de 
apus ale ţării, în urmă cu trei sute paisprezece ani. Nimeni nu 
ştia de unde veneau. 

Împăratul Yuandi, care domnea pe atunci, poruncise să fie 
alungaţi, iar fortăreaţa în care se instalaseră să fie cucerită, dar 
trupele sale erau respinse de fiecare dată de războinicii aceia 
neîmblânziţi care ieşeau în câmp deschis şi luptau ţinându-şi 
scuturile pe cap. În cele din urmă, văzând cât de viteji erau 
luptătorii aceia apăruţi ca din senin, împăratul le propuse să 
intre în serviciul lui ca gardă personală. Din momentul acela, ei 
intraseră în legendă pentru curajul şi credinţa cu care-l slujeau 
pe suveran. Mulţi dintre ei au căzut pe câmpul de luptă în cursul 
multor campanii militare, până când au mai rămas doar trei sute 
şi au devenit cu toţii eroi legendari. Se povesteşte că, dacă 
dinastia ar fi fost ameninţată cu dispariţia, ei s-ar fi întors din 
mormânt ca să poarte o ultimă bătălie. 

Se vâri în patul în care dormea cândva ca adolescent, în care 
visase la prima fată şi avusese primele fantezii amoroase şi 
trimise un gând pios către sufletele strămoşilor, pentru ca ei să-i 
arate calea cea bună şi să-l ajute într-o aventură care din toate 
punctele de vedere părea disperată. 

XXX 

— Cum te simţi astăzi, Rufus? îl întrebă Metellus pe soldatul 
său care fusese rănit. 

— Mult mai bine, comandante, răspunse în locul lui Martian. 
Într-adevăr, Rufus era cufundat într-un somn adânc şi odihnitor. 
Aseară a venit unul dintre medicii lor. A spus că prinţul îl 
trimisese ca să se ocupe de camaradul nostru. Am vrut să te 
anunţ, dar m-am gândit după aceea că ar fi fost nepoliticos să 
refuzăm ajutorul lor, aşa că i-am dat voie să-l consulte pe Rufus. 


241 


— Foarte bine ai făcut. După câte pot eu înţelege, medicina 
lor se pare că este mult mai avansată decât a noastră. 

— Eu sunt gata să jur asta, comandante. Individul ăla a intrat 
şi i-a turnat un lichid pe rană. După aceea, a curăţat-o şi a 
cusut-o cu un fir de mătase, dar cu o asemenea îndemânare 
cum n-am mai văzut în viaţa mea. Din când în când îl întrebam 
pe Rufus dacă îl doare, iar el îmi răspundea: „Nu, aproape nimic. 
Simt cum pătrunde acul în carne, firul cu care se strâng 
marginile rănii, dar nu simt aproape deloc durerea”. Îți închipui 
ce bine ar fi fost dacă aş fi avut un preparat ca al lui atunci când 
trebuia să cos la loc braţele tăiate ale soldaţilor noştri după o 
bătălie. Strigătele de durere, chinul sfâşietor... Nu poţi să te 
obişnuieşti niciodată cu aşa ceva, comandante. 

Metellus dădu din cap aprobator şi puse palma pe fruntea 
soldatului rănit. 

— Are puţină febră, dar nu cine ştie ce. 

— Doarme de zece ore. Probabil datorită medicamentului pe 
care i l-a dat medicul lor: era un lichid închis la culoare şi foarte 
amar, mi-a spus Rufus înainte să adoarmă, asemănător cu 
zeama de pelin. Somnul este cel mai bun leac pentru febră. O să 
vezi că o să se scoale cu o poftă de mâncare grozavă şi gata să 
pornească din nou la drum. 

— Sper. 

În cele din urmă, dădu să iasă din cameră. 

— Comandante, pot să te întreb ceva? 

— Sigur, cum să nu. 

— Când o s-o pornim în altă direcţie? Vreau să spun când o să 
putem pleca spre casă? 

— N-aş putea să-ţi spun. Trebuie să avem încredere în 
Daruma şi în prinţ. Dar cred că nu mai avem mult până la 
punctul final. Câteva zile de mers. 

— Şi pe urmă? 

— Daruma va trebui să-şi rezolve afacerile, să-şi vândă marfa 
şi să cumpere alta, iar asta cere ceva timp... Şi trebuie, de 
asemenea, să ne asigurăm că prinţul Dan Qing se află în 
siguranţă înainte de a ne despărţi de el. 

— Înţeleg. Dar, după aceea, o să ne întoarcem acasă, nu-i 
aşa? 


242 


— Sigur că da. De ce mă întrebi, te mai îndoieşti? 

— Uite, eu şi ceilalţi băieţi ne-am gândit în fel şi chip. Ne este 
teamă, comandante, să nu ajungem la ţărmul oceanului tocmai 
când vântul se va schimba din nou şi vom avea împotrivă altul, 
din direcţie opusă, aşa că am fi nevoiţi să mai aşteptăm alte 
şase luni şi... 

Metellus ridică o mână şi Martian tăcu. 

— Soarta voastră îmi stă pe suflet mai mult decât a mea, 
soldat. Şi asta ar trebui să-ţi fie de ajuns. 

— Da, comandante, răspunse Martian şi Metellus ieşi. 

Soarele apăruse în clipa aceea din spatele unor coline 
împădurite care mărgineau valea către răsărit şi lumina sa 
nespus de limpede se reflecta în mulţimea oglinzilor de apă 
aşezate în trepte de jur împrejurul satului. Bâtlani mari, cenușii, 
se ridicau în zbor de pe întinderile nemişcate de apă şi stoluri de 
stârci albi părăseau coroanele copacilor în care îşi petrecuseră 
noaptea, lansându-se în zbor peste întreaga vale, ca un alai 
vesel ieşit să întâmpine lumina dimineţii. 

Ţăranii ieşeau de prin case şi porneau pe cărările ducând spre 
bazinele în care fiecare familie îşi avea plantaţia cu grâu de 
mlaştină, hrana lor de toate zilele. În urma lor, câinii şi copiii se 
zbenguiau prin apă. 

Aproape că se ciocni nas în nas cu Publius, Septimius şi 
Antoninus care păreau foarte agitaţi. 

— Comandante, stai puţin, comandante! 

— Ce s-a întâmplat, măi băieţi? 

— Ţara asta este incredibilă. Ştiai că pe aici peştii în loc să fie 
cenuşii sunt de culoare aurie? 

— Oameni buni, sunteţi siguri? Nu cumva aţi băut ceva, aşa, 
dis-de-dimineaţă? 

— Nu, vino cu noi, ai să vezi cu ochii tăi! A 

Îl duseră la o fântână care se vărsa într-un bazin de piatră. În 
apă înotau nişte peşti extraordinar de frumoşi, roşu-aurii, cu 
nişte cozi lungi, transparente ca nişte văluri, nişte creaturi 
minunate. Metellus rămase pe loc o vreme, privind încântat 
peştii, apoi întrebă: 

— L-aţi văzut pe Daruma? 

— Era cu Quadratus şi cu ceilalţi, acolo, lângă copacii aceia. 


243 


— Trebuie să vorbesc cu el, spuse şi se îndreptă, urmat de 
ceilalţi romani, către micul grup de oameni care stătea de jur 
împrejurul unor arbuşti foarte frumoşi, din care atârnau nişte 
fructe mari şi rotunde, galben-aurii şi ele. 

— Se mănâncă? întrebă Antoninus. 

— Bineînţeles, răspunse Daruma. Gustă una. Sunt coapte. 

Antoninus rupse un fruct de pe o creangă şi-şi înfipse dinţii în 
el, dar imediat scuipă, înjurând de mama focului. 

— Aah! E amar, pişcă tare, m-ai otrăvit! 

Daruma clătină din cap, zâmbind poznaş, apoi luă şi el un 
fruct, îl coji cu grijă şi când îl rupse în jumătate, văzură cu toţii 
cum arăta ciudăţenia aceea în interior, un fel de boabă uriaşă 
împărţită în felioare pe care începu să le desfacă împărțindu-le 
romanilor. Gustă şi Metellus. 

— Este un fruct nemaipomenit, n-am mai mâncat niciodată 
ceva aşa de bun, spuse el. Dar ce este? 

— Este o portocală. Şi mai este şi un simbol al egalităţii 
pentru că natura l-a împărţit în porţii absolut egale astfel încât 
fiecare să aibă exact ceea ce au şi ceilalţi. 

— Şi astea? întrebă Septimius arătând înspre nişte fructe 
destul de asemănătoare, de formă lunguiaţă şi de o culoare 
galbenă, strălucitoare. 

— Se mănâncă şi astea? 

— Sigur, răspunse din nou Daruma. Gustă. 

— Nu mă mai păcăleşti, răspunse Septimius şi începu să 
cojească fructul. 

Septimius luă în gură două felii groase şi imediat pe faţă îi 
apăru o strâmbătură. 

— Uaah! Dar este îngrozitoare! strigă el, scuipând. 

— Nu este îngrozitoare, ci doar diferită, răspunse Daruma. 
Trebuie doar să te obişnuieşti. Luă fructul din mâna lui 
Septimius, rupse o altă felioară şi o mestecă încet, cu plăcere. 

— Este o lămâie, le explică el. Ceva mai acră şi mai amară, 
dar are şi multe calităţi, ca multe dintre lucrurile amare, glumi 
el. 

Metellus porni mai departe în recunoaştere şi-l găsi pe 
Septimius lucrând în fierăria satului. 

— Merge, merge? 


244 


— Merge, comandante, merge foarte bine. Pregătesc acum 
scuturile... modific ceva ca să le fac mult mai eficace. 

— Modlifici ceva? Ce anume? 

— O să afli la timpul potrivit, comandante. Mai întâi vreau să 
fiu sigur că funcţionează şi... 

Severus mai voia să spună ceva, când sosi în fugă un 
băieţandru din sat care-i spuse lui Metellus că prinţul Dan Qing 
dorea să-i vorbească. 


245 


— Ai trimis să mă cheme? 

Metellus intră în cămăruţa de lângă bibliotecă, însoţit de un 
servitor. Dan Qing era aşezat pe o rogojină cu spatele la uşă şi 
cu o tăbliță pe genunchi, scriind ceva pe o foaie asemănătoare 
cu papirusul, dar, după cât se vedea, mai subţire şi mai flexibilă. 

— De ce ieri nu m-ai salutat cu tot respectul, asemenea 
supuşilor mei? Sunt urmaşul legitim la tronul acestui imperiu şi 
toţi cei care locuiesc pe acest pământ sunt datori să-şi arate 
veneraţia faţă de mine, aşa cum cere un ritual vechi de mii de 
ani. Refuzul tău m-a umilit în faţa supuşilor mei şi a 
comandantului Baj Renjie. 

— Mă aflu pe acest pământ, răspunse Metellus, dar nu-i 
aparţin. Oamenii mei şi cu mine nu suntem supuşii tăi. 

— Vrei să spui că în ţara ta nu se arată venerație faţă de 
împărat? 

— Ardem tămâie pentru spiritul său ocrotitor, o dată pe an în 
ziua lui de naştere, dar, când vorbim cu el, stăm în picioare şi-i 
spunem pe nume. În timpul campaniilor militare, mănâncă 
aceleaşi lucruri ca noi, bea din vinul nostru, aşa acru cum este, 
şi doarme pe pământ la fel ca ultimul dintre soldaţii săi. Asta nu 
înseamnă că nu suntem gata să murim pentru el, atunci când 
este nevoie. Singura relaţie pe care o poţi avea cu mine, prinţe, 
este ca între egali, de la bărbat la bărbat. 

Dan Qing se ridică în picioare şi se întoarse către el. 

— La noi, raportul unei persoane cu împăratul este considerat 
o onoare şi se numeşte y/, care înseamnă „preafericirea”, în 
timp ce acela dintre prieteni este singurul pe care îl considerăm 
bazat pe egalitate. Se numeşte xin şi înseamnă „credinţă”. Eu te 
pot trata ca prieten, Xiong Ying, dar tu eşti gata pentru a-mi 
arăta credinţă? 

— Eu cred că da, răspunse Metellus, dacă şi tu eşti gata. 


246 


Dan Qing înclină uşor capul în semn de încuviinţare, apoi se 
aşeză din nou şi continuă să scrie. Metellus se apropie, curios, 
de ceea ce vedea că are forma unei foi albe. 

— Sunt semne magice? întrebă. Sunt asemănătoare cu 
semnele încrustate pe oasele de care şamanul din caravanserai 
se folosea pentru oracole. 

— Nu sunt semne magice, răspunse prinţul. Este scrierea 
noastră. 

— Complicată. Niciun semn nu seamănă cu altul... Sistemul 
nostru este mai eficient: cu douăzeci şi trei de semne simbolice 
foarte simple se pot scrie toate cuvintele. 

— În ce limbă? 

— În a noastră, în latină. 

— Aşa că trebuie s-o înveţe toţi cei care vor să înţeleagă ceea 
ce scrieţi. 

— Evident. 

— În ţara aceasta se vorbesc mai mult de o sută de dialecte 
diferite. Fiecare dintre aceste semne reprezintă o noţiune a 
minţii ca „om”, „casă”, „copac” şi este cunoscut de toţi, dar 
fiecare îl exprimă prin cuvântul corespunzător din graiul său 
matern. Nimeni nu trebuie să coboare până la învăţarea unor 
cuvinte dintr-o limbă străină. Semnele acestea respectă 
libertatea minţii, mai importantă chiar decât cea a corpurilor, la 
care ţii atât de mult. De ce ţi se pare atât de îngrozitor să faci o 
plecăciune în faţa unui suveran? 

— Ai auzit vorbindu-se vreodată de un rege de la Apus, un 
tânăr şi iscusit comandant de oşti, numit Alexandru? 

— Da, am auzit vorbindu-se despre el în Persia, unde îl 
numesc Iskandar şi-l consideră un adevărat demon; dar şi pe la 
noi s-a auzit de el cândva, mai demult. 

— Când el a ajuns la graniţa cu India, după ce a moştenit 
coroana persanilor, a vrut să adopte şi el asemenea obiceiuri, 
pretinzându-le camarazilor săi să-şi încovoaie spinarea în faţa lui 
atunci când îl salutau. Ei au refuzat să facă aşa ceva, s-a 
declanşat o luptă înverşunată, s-au urzit chiar şi comploturi ca 
să fie ucis. Din asemenea lucruri poţi să înţelegi cât de 
importantă este pentru noi demnitatea fiecărei persoane, fie ea 
oricât de umilă. 


247 


— Aveţi sclavi? întrebă Dan Qing. 

Luat prin surprindere de o asemenea întrebare, Metellus şovăi 
o clipă, apoi răspunse: 

— Da, avem. 

— La noi, sclavia a fost abolită prin decretul împăratului Wang 
Mang acum mai bine de două secole, răspunse Dan Qing şi nu 
mai adăugă nimic. 

Nici Metellus nu mai avu ce să spună şi îl privi pe când se 
apuca din nou să scrie. 

— De unde luaţi un papirus atât de alb? întrebă el după o 
vreme. 

— Nu ştiu ce este acel... „papirus” despre care vorbeşti, 
răspunse Dan Qing. Aceasta este hârtie. 

— Hârtie? întrebă admirativ Metellus. 

— Hârtie, repetă prinţul. O facem din zdrenţe pe care le lăsăm 
la topit. Le albim apoi cu leşie şi uneori o parfumăm cu esențe 
de iasomie, violete sau trandafiri. Scoase o foaie dintr-un sertar 
şi i-o flutură pe la nas. 

Metellus aspiră parfumul delicat al hârtiei, apoi luă foaia în 
mână, o puse în lumina soarelui şi-i admiră minunata 
transparenţă şi consistenţa perfect omogenă. 

— Foi parfumate, spuse. De ce faceţi asta? 

— Pentru scrisorile de dragoste. lubita îţi recunoaşte 
scrisoarea chiar înainte de a o citi, după parfumul pe care-l 
emană hârtia. Nu crezi că este ceva frumos? 

Metellus dădu din cap aprobator. Ochii i se înceţoşară de 
povara amintirilor. 

— Te gândeşti la ea, Xiong Ying, nu-i aşa? 

— Sigur că da. 

— Ea era favorita dintre toate concubinele pe care le aveai? 

Pentru o clipă, în ochii aparent lipsiţi de expresie ai prinţului 
se oglindi privirea lui Metellus şi suferinţa secretă pe care i-o 
provocaseră cuvintele acelea. 

— Nu, prinţe, era soţia mea, răspunse el. Noi, romanii, avem 
doar o soţie şi, deseori, pentru toată viaţa. 

— Mi se pare un lucru demn de barbari, îi răspunse Dan Qing, 
dar, dacă vouă vă place aşa... îţi lipseşte mult? 

— Îngrozitor. 


248 


— Ai vrea ca ea să-ţi poată citi cuvintele dacă i-ai scrie? 

Metellus rămase tăcut câteva clipe, cu fruntea plecată. Apoi 
spuse: 

— Aş da orice ca lucrul acesta să se întâmple... dar mă tem că 
este imposibil: nu există mesaj care să poată ajunge la morţi, în 
lumea de dincolo. 

— Nuţi-a mai rămas nimeni? îl întrebă Dan Qing. 

— Un fiu, un copil de şapte ani. Nici măcar nu mi-am luat 
rămas bun de la el. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu băiatul meu. 

Dan Qing lăsă capul în jos. Dacă ar fi fost să se ia după 
mecanismele de putere cu care era obişnuit, copilul acela ar fi 
trebuit să fie deja mort. 

Metellus oftă din greu, după care tăcu, urmărind pe Dan Qing 
care începuse din nou să scrie, trasând cu o pensulă mititică 
acele semne atât de elegante ale sale. 

— Ce înseamnă „Vulpi zburătoare”? întrebă el într-un târziu. 

— Sunt animale care trăiesc prin codrii din Sud. Se aseamănă 
cu nişte vulpi mici, dar între membrele anterioare şi cele 
posterioare au o membrană cu ajutorul căreia fac salturi lungi 
de pe o creangă pe alta şi pot plana, rotindu-se în zbor ca nişte 
păsări. 

— Dar, atunci când vorbeai despre ele, te refereai la nişte 
oameni, nu la animale. La oamenii care ne-au atacat pe drum. 

— Îmbrăcaţi în negru, continuă Dan Qing, punând pensula pe 
un suport din lemn lăcuit... nemiloşi, iuți ca fulgerul, luptători 
neîntrecuţi, credincioşi orbeşte şefului lor şi misiunii pe care o 
au de îndeplinit. Cine îi are de partea sa, poate fi sigur de 
victorie. 

Metellus se apropie de peretele de piatră pe care atârna 
carapacea uriaşă a unei broaşte țestoase, mare cum nu mai 
văzuse niciodată. Mângâie suprafaţa netedă şi lucioasă ca 
abanosul lustruit. 

— Cu toate astea, noi i-am respins. 

— Pentru că nu se aşteptau la o astfel de rezistenţă... o 
formaţie cu care nu se mai confruntaseră până atunci. 

Metellus întârzie cu degetele pe suprafaţa lustruită a 
carapacei. 


249 


— Noi o numim „testudo”, broasca ţestoasă. Broasca ţestoasă 
a învins Vulpile zburătoare... chiar dacă tactica noastră 
seamănă, poate, mai mult cu aceea a ariciului... Este ciudat cum 
omul compară deseori comportarea lui cu cele ale animalelor. 

— Nu-ţi face iluzii, Xiong Ying, când vor înţelege cum stau 
lucrurile, vor găsi o modalitate ca să vă... 

— S-ar putea. Dar, uite ce este, noi avem un proverb foarte 
vechi provenind de la un mare poet din trecut: „Vulpea are o 
mulţime de şiretlicuri. Ariciul unul singur, dar bun”. 

Dan Qing se întoarse spre el cu o sclipire amuzată în priviri. 

— Este un proverb bun, spuse el. 

— Dar cine sunt ei în realitate, de unde vin? 

Dan Qing se ridică, îndreptându-şi picioarele cu eleganța 
unduioasă a unui şarpe sau ca un peşte care se mişcă prin apă. 
Se duse până în faţa unui dulăpior din perete, îl deschise şi 
scoase de acolo un mănunchi de bețe de bambus, legate cu o 
panglică, îl desfăşură pe pardoseală şi se putu vedea astfel un 
text scris în limba lor. 

— Cu multe secole în urmă, începu el privind la străvechile 
documente, în Ţara de Mijloc trăia un mare maestru care se 
numea Mo. Era o perioadă tulbure, cu nenumărate lupte între 
cele mai puternice familii, iar maestrul a construit o teorie prin 
care familia şi legăturile de sânge erau considerate ca aflându- 
se la originea tuturor relelor, a tuturor ciudăţeniilor şi a tuturor 
formelor de egoism. A plănuit o societate în care fiecare om să 
se poată simţi membru al unei singure comunităţi universale, 
fără deosebiri de familie, în care fiecare tată să fie tatăl tuturor, 
fiecare copil, copilul tuturor, fiecare oraş, oraş al tuturor, iar 
fiecare om să poată fi locuitor al oricărui oraş... 

— Şi noi am avut un maestru care a creat o asemenea teorie. 
O numim „cosmopolitismos", în limba celor mai mari filosofi ai 
noştri, nu se putu abţine Metellus să nu remarce, dar adăugă 
imediat. Continuă, te rog. 

— Maestrul Mo considera că războiul este cel mai rău dintre 
toate relele, acţiunea umană cea mai nesuferită Cerului, iar 
războinicii sunt ca nişte fiare crude ale neantului... A hotărât, 
prin urmare, că omenirea trebuie să se opună războiului prin 
toate mijloacele... inclusiv prin război! 


250 


Metellus clătină din cap, uluit la culme. 

— Avem şi noi o asemenea concepţie despre absurd: o numim 
paradoxon. 

— El era convins că nici o acţiune a omului nu este 
dăunătoare în sine. Ceea ce o face să devină astfel este scopul 
ei. Şi-a organizat adepţii într-o sectă secretă pe care a împărţit-o 
în mai multe grupuri independente, conduse după reguli stricte. 
În interiorul acestei secte au fost perfecţionate numeroase 
tehnici de luptă, unele pur defensive, altele de o eficacitate 
ofensivă înspăimântătoare, tehnici bazate pe controlul minţii şi 
al nelimitatelor sale energii... Dacă o familie cădea victimă unui 
abuz, dacă o comunitate, fie ea un sat sau chiar un oraş, era 
atacată fără motiv, oamenii aceia intrau în acţiune. Se mişcau 
prin întuneric asemenea unor fantome, atacau cu iuţeala 
fulgerului şi dispăreau parcă înghiţiţi de bezna nopţii. Apăreau 
câteodată ca din senin, ca şi cum ascultau o chemare numai de 
ei auzită, iar unităţile lor de luptă se concentrau ca prin farmec 
în cele mai surprinzătoare locuri. Loveau cu o duritate 
extraordinară şi-şi lăsau întotdeauna pecetea pentru a se şti 
fără echivoc motivul şi destinatarii pedepsei. Dacă vreunul 
dintre ei era rănit în luptă, nu cădea viu în mâinile adversarului 
pentru a nu putea dezvălui secretele sectei. 

— La fel ca şi oamenii care ne-au atacat... Dar, dacă scopul 
lor era să facă dreptate, atunci de ce... 

— Nu există ispită mai puternică decât puterea; nimic din 
ceea ce a creat omul nu este scutit de riscul unor devieri 
periculoase, iar tu probabil că ştii foarte bine asta, continuă Dan 
Qing. Un asemenea instrument formidabil putea rămâne mult 
timp imun la ispitele puterii? 

Metellus se gândi la legiunile sale, la maşina de război 
extraordinară a Romei, apărută în vederea apărării şi 
transformată de-a lungul timpului într-un instrument al 
numeroaselor războaie sângeroase de cucerire, de măceluri în 
masă, de lupte civile necruțătoare. 

Dan Qing îşi continuă povestirea. 

— Când maestrul Mo a murit, secta a continuat să trăiască în 
umbră, în unele perioade destul de îndelungate părea chiar să fi 
dispărut, astfel încât nimeni nu credea că mai putea exista. In 


251 


realitate, în acele lungi perioade de linişte, adepţii îşi 
perfecţionau tehnicile de luptă, făceau necontenit progrese şi-şi 
creau sisteme de comunicare tot mai complicate pentru a nu 
putea fi descoperiţi. O sectă atât de eficientă te face să presupui 
că are o scară ierarhică învăluită într-un secret desăvârşit, o 
structură internă perfect sudată şi o supunere oarbă. Secretul 
era atât de mare încât într-o vreme se credea că secta aceasta 
nu a existat decât în imaginaţia unora, fiind o legendă ca atâtea 
care circulă în ţara aceasta uriaşă. De altfel, n-ar fi exclus ca o 
asemenea convingere să fi fost creată şi răspândită chiar de 
membrii sectei. Dar, în momente critice, adepţii ei apăreau prin 
surprindere şi loveau, deseori în locuri aflate la mare distanţă 
unul de altul şi în cele mai diferite situaţii. După câte s-a putut 
afla, se pare că începând de acum circa cincizeci de ani, s-a 
produs o gravă decădere morală şi căpeteniile sectei au început 
să folosească uriaşa putere şi secretele metodelor de luptă 
pentru a sprijini sau dobori pe unul sau pe altul dintre cei care 
doreau să obţină puterea supremă asupra ţării. Şi poate că 
aceasta a fost una dintre cauzele ce au dus la decăderea şi, în 
cele din urmă, la dispariţia glorioasei dinastii Han care a condus 
ţara în ultimele patru secole... şi la divizarea imperiului în trei 
regate separate şi rivale: Wei, Shu şi Wu. 

Metellus simţi că-l apucă din nou ameţelile: patru secole! O 
singură dinastie domnise peste pământul acela care părea 
nesfârşit, mai mult timp decât toate dinastiile imperiale ale 
Romei. 

— Aceşti luptători, continuă Dan Qing, care se abătuseră de la 
adevăratele raţiuni ale apariţiei şi existenţei lor au devenit 
cunoscuţi ca „Vulpile zburătoare”. O parte dintre ei, puţini e 
drept, s-au despărţit de camarazii lor care o luaseră razna şi s- 
au refugiat într-un loc secret despre care nimeni nu ştie pe unde 
ar putea fi, întemeind o comunitate care trăieşte după legile 
frăţiei, împărțind între ei mâncarea, roadele pământului şi ale 
apelor, practicând agricultura şi păstoritul, dar fără să uite 
meditaţia în care sunt neîntrecuţi. 

— Dar acum, spuse Metellus, Vulpile zburătoare se năpustesc 
asupra ta şi încearcă să te omoare. De ce? 


252 


Dan Qing înfăşură la loc documentul întins între beţele de 
bambus, punându-le la loc în dulăpiorul pe care-l închise apoi cu 
cheia. 

— Răspunsul ar putea fi foarte simplu de dat, spuse el. 
Dorinţa de a pune mâna pe puterea absolută... 

— Sau? 

Dan Qing îşi aţinti asupra romanului acea privire 
pătrunzătoare cu care părea să-şi domine întotdeauna 
interlocutorul. 

— Îţi povestesc, fără să ştiu de ce, lucruri pe care nu le-aş fi 
spus nimănui şi, drept să-ţi spun, asta mă pune pe gânduri. 

— Nu mi-aş fi putut închipui vreodată că sentimentele te-ar 
putea nelinişti. Noi nu reuşim să ne ascundem emoţiile: oricine 
le poate ghici după felul în care faţa noastră păleşte sau se 
îmbujorează. Dar tu nu roşeşti şi nici nu păleşti: chipul tău este 
ca o mască de ceară. 

— Rasa voastră este încă în evoluţie, materia din care sunteţi 
plăsmuiţi se află încă într-o fază tulbure. Rasa noastră a ajuns 
de ceva vreme la perfecţiune... Dar nu înseamnă că nu suntem 
supuşi voinţei Cerului. lar Cerul poate hotărî să ia puterea unei 
dinastii sau unui împărat dacă s-au lăsat pătaţi de ruşine, de 
tiranie sau de o corupţie generalizată. In acest caz, are loc 
geming, detronarea, după care vine spiritul de revoltă pe care 
nimeni nu-l poate opri. lar aceasta dă naştere unei stări de 
nelinişte de care nici măcar un Hucingdi, un împărat, nu poate 
scăpa... Dar tu îmi vei fi credincios, Xiong Ying? 

— Nu l-am putut ajuta pe împăratul meu; am fost nevoit să-l 
văd sfârşindu-şi zilele în cea mai neagră mizerie: dacă pot, te 
voi ajuta pe tine, dar trebuie să ştiu pentru cine mă lupt. 
Vorbeşte-mi despre neliniştea ta, prinţe. 

— Tatăl meu era un om bun, un domnitor înţelept care se 
îngrijea de soarta poporului său. lar eu nu visez altceva decât să 
refac unitatea Ţării de Mijloc: din ce motiv Cerul ar trebui să nu 
lase familia mea să domnească? Vulpile zburătoare se supun 
unei forţe ascunse, sunt sigur de asta. 

— Dar tu n-ai făcut nimic de care să-ţi fie ruşine? Nimic care 
ar putea face ca faţa ta să roşească sub masca aceea ca de 
ceară? 


253 


— Întreci măsura, nimeni nu-mi poate pune astfel de 
întrebări! exclamă Dan Qing. Oricare altul ar fi plătit scump o 
asemenea neruşinare! 

— Nimic care să fi încălcat legile dreptăţii? insistă Metellus 
fără a se lăsa intimidat, apropiindu-se de Dan Qing. 

— Ce te face să-mi pui asemenea întrebări? De ce mă asaltezi 
cu atâta obrăznicie? 

— Pentru că îţi simt nesiguranța. Este ceva aici ce nu reuşesc 
să înţeleg. Te aperi, ca şi cum ai avea ceva de ascuns. 

Dan Qing îl ţintui cu privirea, apoi, spuse rar, accentuând 
asupra fiecărui cuvânt: 

— Nu am făcut nimic din ceea ce n-aş fi avut dreptul să fac. 

După aceea, îi întoarse spatele şi se închise într-o tăcere 
deplină. 

Metellus dădu să iasă din încăpere, dar în prag se opri. 

— Noi avem un proverb, spuse el. Summum jus, summa 
injuria. 

Dan Qing nu scoase niciun cuvânt. 

— Înseamnă: „Dreptul nelimitat este o nedreptate fără 
limite”, adăugă Metellus, după care ieşi. 


254 


Baj Renjie veni, înarmat până în dinţi, după răsăritul soarelui 
şi ceru să fie primit de Dan Qing. 

— Stăpâne, spuse el, este periculos să mai zăboveşti. Vulpile 
zburătoare ştiu că te afli în aceste locuri şi s-ar putea să apară 
din nou, cu forţe sporite. 

— Sunt gata de plecare, răspunse prinţul. Adună-ţi oamenii. 

— Aşteaptă un singur semn ca să pornească la drum, printe. 

Dan Qing întinse braţele în lături şi doi servitori se apropiară, 
punându-i platoşa şi atârnându-i la brâu minunata sabie. 

— Acum nu mai ai nevoie de barbarii care te-au însoţit până 
aici, spuse Baj Renjie. li poţi lăsa să plece împreună cu 
negustorul acela. 

— Demonii roşii vor veni cu noi până la destinaţie, adică până 
la castelul maestrului meu Wangzi, răspunse Dan Qing. 

Baj Renjie nu îndrăzni să mai spună ceva, dar expresia 
chipului său nu lăsa nici o îndoială asupra stării sale sufleteşti. 

Afară, ofiţerul îi găsi pe Metellus şi pe oamenii săi înarmaţi şi 
ei, luându-şi masa de dimineaţă pe o bancă de lângă bazinul cu 
peşti. Nu-i învrednici nici măcar cu o privire şi se duse direct la 
detaşamentul său. Erau vreo cincizeci de oameni, dintre care 
doar jumătate erau călări. Purtau platoşe din plăci de bronz 
unite între ele cu inele de fier, tunici din piele, cizme, şi la gât 
aveau înnodată o batistă. Nu purtau coifuri, iar părul le era 
strâns la ceafă într-un fel de conci de o formă ciudată, fixat cu 
nişte ace lungi din fildeş şi cu o panglică atârnând în spate şi 
peste umeri. Pe cap purtau un fel de căciulă din stofă de culoare 
închisă. Călăreţii aveau pe umăr arcuri şi la şold tolbe cu săgeți, 
în timp ce soldaţii pedeştri erau înarmaţi cu săbii şi pumnale. 
Metellus observă că nici ei nu purtau coifuri sau scuturi. Işi 
dăduse mai demult seama că mijlocul lor de protecţie era 
mânuirea cu mare îndemânare a armelor de atac. Probabil de 


255 


aceea Dan Qing rămăsese uimit de felul în care romanii 
mânuiau suliţele, scuturile şi săbiile scurte. 

Când ajunse în piaţa din centrul satului, prinţul ridică braţul şi 
Baj Renjie îşi îndemnă calul cu călcâiele, pornind la pas. În urma 
lui veneau cei douăzeci şi cinci de călăreţi ai săi. Indată după ei 
porni la dram prinţul, urmat de Metellus călare şi de oamenii 
acestuia, mergând pe jos. După ei veneau infanteriştii chinezi. In 
coada convoiului porni şi Daruma cu caravana lui, dar nu-i însoţi 
decât o porţiune scurtă din drum. 

Pe la începutul după-amiezii, convoiul se opri într-un loc în 
care drumul urmat până atunci se despărţea în două direcţii. Cel 
care mergea spre dreapta era destul de larg şi lesne de parcurs, 
în timp ce celălalt era îngust şi abrupt, iar la o distanţă de 
câteva mile se putea vedea cum urcă o coastă stâncoasă. 

Daruma îşi îmboldi cămila ca să-l ajungă din urmă pe Dan 
Qing, iar când fu alături de el, îi făcu semn să se oprească. Dan 
Qing trase de hăţuri şi stătu pe loc. 

— Prinţe, eu cred că aici drumurile noastre se despart. Am 
impresia că o vei lua spre stânga, pe un drum pe care sunt sigur 
că nu mă pot încumeta să merg. 

— Cu alte ocazii ai mai fost pe acolo, îi răspunse Dan Qing. 

— Nu cu o caravană aşa de modestă şi nu sub ameninţarea 
atâtor primejdii. În cazul în care aţi fi atacați, noi nu vom putea 
face altceva decât să vă încurcăm. Transmite-i maestrului 
Wangzi salutări din partea mea. 

— Sunt sigur că şi-ar fi dorit să te vadă şi să-ţi mulţumească 
pentru că ţi-ai dus misiunea la bun sfârşit. 

— Când mă voi întoarce, am să-i trimit vorbă ca să ne putem 
fixa o întâlnire. Spune-i că îmi doresc foarte mult să stau de 
vorbă cu el şi asigură-l, te rog, de respectul meu fără margini. 

Metellus se apropie de cei doi. 

— Ai spus că ne despărţim? Am înţeles eu bine? 

— Ai înţeles foarte bine, comandante, răspunse Daruma. 
Cunoştinţele tale de limba chineză se îmbunătăţesc pe zi ce 
trece. Dar nu te teme, când mă voi întoarce, mă voi opri din nou 
aici şi ne vom continua drumul împreună către Apus. 

Metellus îi răspunse în koine: 


256 


— Dar ce rost are să ne despărţim? Prinţul îşi are garda lui şi 
nu mai are nevoie de noi. 

La auzul acelor cuvinte, Dan Qing se întoarse către ei, dându- 
şi seama că fuseseră spuse într-o limbă pe care el nu trebuia s-o 
înţeleagă. Metellus se simţi stânjenit dându-şi seama la ce se 
putea gândi prinţul şi amintindu-şi de felul în care se 
despărţiseră după ultima discuţie. 

Daruma îi răspunse în aceeaşi limbă: 

— Nu te lăsa cuprins de panică... 

— Dar nu mă las deloc cuprins de panică. 

— Ba cum să nu. Crezi că n-o să mai ştim unul de altul în ţara 
asta fără margini, că nu ne vom mai întâlni niciodată sau că eu 
o voi lua pe alte drumuri şi nu-mi voi ţine cuvântul de a vă 
aduce în ţara voastră. Vreau să-ţi spun că te înşeli. Ascultă-mă 
cu atenţie: este lesne de înţeles că eu nu mă pot căţăra pe un 
asemenea drum cu o caravană ca asta. În ce vă priveşte pe voi, 
când veţi ajunge la mănăstire, prinţul va lua o hotărâre. Sunt 
aproape sigur că maestrul lui îl va pune în legătură cu forţele 
care l-ar putea susţine ca să-şi realizeze planurile. Dacă el va 
porni din nou la drum, voi puteţi hotărî să mergeţi cu el până la 
Luoyang, unde eu voi rămâne timp de cel puţin o lună. Dacă, 
însă, veţi hotărî să aşteptaţi la mănăstire, lucru pe care-l 
consider cel mai probabil, mă vei aştepta acolo până ce voi 
trece eu să te iau. 

— Şi dacă se întâmplă ceva neprevăzut? 

— Asta s-ar putea întâmpla în oricare dintre situaţii, chiar şi 
dacă nu ne-am despărţi. Dar poţi să fii sigur că prinţul nu este 
un nerecunoscător. Prin urmare, ţi-ar da în orice caz nişte 
călăuze care să te ducă unde vrei. Trebuie să ai încredere, 
comandante, vei vedea că promisiunea unui negustor indian 
poate fi la fel de sigură ca aceea a unui ofiţer roman. Ne vom 
întâlni din nou la această răscruce peste o lună sau ne vedem la 
Luoyang. Prinţul ştie întotdeauna unde poate să-mi trimită un 
mesaj. N-o să-ţi pară rău că l-ai însoţit şi în această ultimă parte 
a călătoriei. Se simte ameninţat şi are multă încredere în tine. 
Nu-l dezamăgi şi n-o să-ţi pară rău. 

Spunând acestea, se apropie de Dan Qing şi-l salută cu tot 
respectul. 


257 


— Dă-mi voie să-ţi urez, prinţe, drum bun şi succes în tot ceea 
ai de gând să faci. 

— Îţi rămân dator, Daruma. 

— Lasă că ai timp să te revanşezi, răspunse Daruma. O 
autorizaţie specială pentru comerţul cu mătase, de exemplu, ar 
putea fi un semn de recunoştinţă din partea ta şi l-aş aprecia 
foarte tare, dar avem tot timpul să vorbim despre aşa ceva când 
vom lăsa în urmă toate primejdiile şi obstacolele care ne 
aşteaptă. 

Făcu o plecăciune respectuoasă, apoi îşi îndemnă cămila să 
pornească la pas pe drumul din dreapta, urmat de servitori şi de 
ajutoare. 

— Poţi să pleci cu el dacă vrei, îi spuse Dan Qing lui Metellus. 
Eşti liber să faci cum crezi de cuviinţă. 

Metellus nu putu să spună nimic: simţea aţintite asupra sa 
privirile oamenilor săi, care se simțeau pierduţi în ţara aceea 
nemărginită, dar ştia în acelaşi timp că trebuia să-şi menţină 
promisiunea făcută prinţului. Nu-l putea părăsi înainte ca el să-şi 
atingă țelul. Era sigur că servea o cauză dreaptă, dar nici nu 
putea vedea nepăsător cum oamenii săi erau nevoiţi să se 
supună hotărârilor altuia. Aşa că spuse: 

— Voi merge cu tine până la capăt, dar, dacă sunt nevoit să 
fac aceasta, vreau comanda asupra întregii escorte, inclusiv 
asupra forţelor chineze. 

Pentru prima oară, Dan Qing îl privi uluit şi răspunse: 

— De ce? Este mai bine ca fiecare comandant să răspundă 
pentru ceea ce fac oamenii săi. 

— Chiar aşa va fi. Dar fiecare dintre noi va avea obiective 
diferite, cele pe care le voi hotărî eu. 

— Ce vrei să spui? 

— Am putea vorbi între patru ochi? 

Dan Qing dădu din cap aprobator, cobori de pe cal şi se 
retrase împreună cu romanul la oarecare distanţă de ceilalţi. 

— Dacă este adevărat că Vulpile zburătoare au aflat de 
venirea noastră, este foarte greu de crezut că ei nu ştiu exact 
unde ne aflăm. Cu siguranţă, nu ne-au scăpat din ochi în tot 
acest timp şi poate că acum se află chiar prin apropiere. Dacă 
nu ne-au atacat, este pentru că nu au destulă forţă. 


258 


— Probabil că aşa este, răspunse Dan Qing. 

— O vor face îndată ce vor fi suficient de mulţi ca să ne 
învingă şi să ne ia prizonieri. Aşa că iată care este planul meu. 
Vom merge o vreme împreună prin pădure; când vom ieşi în loc 
deschis, unul dintre oamenii tăi va fi îmbrăcat cu hainele tale, va 
purta armele tale şi va călări pe calul tău. Tu vei fi îmbrăcat cu 
hainele unuia dintre servitorii care au în grijă alimentele. Cel 
care te va înlocui va merge cu Baj Renjie şi cu forţele chineze pe 
drumul către Luoyang, adică va face exact ceea ce Vulpile 
zburătoare consideră a fi logic şi normal: să fie escortat de 
conaţionalii săi în care poate avea încredere şi cu care poate 
vorbi în aceeaşi limbă. În acest timp, tu vei veni cu noi. Vom fi 
îmbrăcaţi cu toţii ca nişte ţărani şi vom merge pe jos ducând 
după noi caii ca animale de povară. Vom pleca la drum doar 
după asfinţitul soarelui şi vom forma trei grupuri mici, păstrând 
o anumită distanţă între ele. Ziua ne vom opri şi vom sta 
ascunşi în pădure. Între timp, dacă am avut dreptate, Vulpile 
zburătoare vor merge pe urmele lui Baj Renjie şi ale celui care 
te reprezintă pe tine. 

— Baj Renjie va fi fericit să se sacrifice pentru mine. 

— Îţi pot lua eu însumi locul, dacă preferi. În acest caz, eu mă 
voi întâlni cu Daruma, împreună cu oamenii mei şi cu dublura ta, 
în timp ce tu vei urca îmbrăcat ca servitor pe cărarea aceasta, 
împreună cu comandantul tău chinez. Pentru mine nu ar fi o 
diferenţă prea mare, dar sunt sigur că aceasta este singura 
posibilitate de a te ajuta să ajungi teafăr la destinaţie. Aştept 
acum răspunsul tău. 

Dan Qing se îndepărtă la câţiva paşi de Metellus şi tăcu o 
vreme, meditând la propunerea romanului, după care se apropie 
de el şi-i spuse: 

— Facem aşa cum zici tu. Şi tu vei fi acela care mă va escorta. 

Îl chemă pe comandantul chinez şi-l puse la curent cu planul 
de acţiune. Baj Renjie îl privi cu o expresie nu prea convinsă şi 
încercă să obiecteze, dar prinţul îl opri chiar înainte ca el să 
deschidă gura. 

— Aceasta este hotărârea mea, Baj Renjie şi nu poate fi 
schimbată. Dacă îmi eşti credincios, faci aşa cum spun eu. Dacă 
nu, pleacă. 


259 


Ofiţerul îşi reţinu dezamăgirea şi făcu o  plecăciune 
respectuoasă în faţa stăpânului său. Le porunci câtorva dintre 
oamenii săi să intre în pădure ca să pregătească totul pentru 
deghizare. 

Dan Qing îl salută pe ofiţerul său care pleca pe celălalt drum. 

— Ascultă-mă, Baj Renjie, ştiu că această hotărâre nu-ţi este 
pe plac, dar eu consider că este cea mai potrivită pentru a-mi 
putea salva viaţa şi a pregăti întoarcerea mea la Luoyang. Cerul 
să te ajute. Dacă totul merge cum trebuie, ne întâlnim la 
Luoyang în cârciuma Dudul Alb. 

Baj Renjie se înclină, apoi încălecă şi trecu în faţa 
detaşamentului său. Alături de el călărea servitorul deghizat în 
Dan Qing. 

— Vor merge pe un teren în cea mai mare parte descoperit, 
aprecie Metellus. Cine ar vrea să-i ţină sub observaţie, ar trebui 
să se ţină la o distanţă suficient de mare pentru a nu bate la 
ochi. In felul acesta, cel care te reprezintă pe tine nu se va 
putea deosebi de original. 

Romanii, împreună cu prinţul, se retraseră şi ei la adăpostul 
vegetației dese ca să se pregătească de drum. Soldaţii îşi 
scoaseră platoşele şi armele, încărcându-le pe spinarea cailor, 
după care se îmbrăcară cu haine indigene şi se tolăniră la 
umbra unui stejar enorm, odihnindu-se înaintea călătoriei grele 
care urma. 

Zilele de captivitate erau lăsate de-acum mult în urmă, 
fiecare dintre ei se afla în deplinătatea puterilor şi se simțeau 
chiar bine dispuşi. Obişnuiţi în fond cu îndelungatele campanii 
militare, se simțeau în largul lor şi travestirea aceea nu avea 
darul să-i neliniştească. Rana lui Rufus se închisese şi nu 
supurase aproape deloc, semn că medicina chineză era mult 
superioară celei romane. Când prinţul se dezbrăcă, ajutat de doi 
dintre servitorii săi, Metellus observă că mai avea încă braţele şi 
pieptul bandajate, dar nu se vedeau pete de sânge, semn că şi 
rănile lui erau pe cale de a se vindeca. 

Inainte de lăsarea întunericului, mâncară: grâu de mlaştină 
fiert cu muguri de brad şi cu bucățele de carne de porumbel, 
mâncare pregătită încă din sat în bucătăria prinţului. Păstraseră 
cu toţii lingurile cioplite de Uxal şi mâncau cu mare poftă, 


260 


oprindu-se din când în când ca să arunce priviri piezişe spre Dan 
Qing care ducea la gură cu beţişoarele lui cantităţi infime de 
mâncare. Metellus încercase de mai multe ori să le folosească şi 
el, dar fără succes, aşa că se folosea tot de o lingură de lemn ca 
aceea a soldaţilor săi. 

La o oră după ce se întunecă de-a binelea, Quadratus ieşi cu 
precauţie către potecă şi făcu o recunoaştere pentru a se 
asigura că nu era nimeni prin apropiere. Apoi se întoarse ca să 
raporteze, iar Metellus dădu ordinul de plecare: porniră cu toţii 
pe jos, ţinând caii de căpăstru ca şi cum ar fi fost animale de 
povară. 

Drumeagul era din pământ bătătorit cu câteva porţiuni în care 
era pietruit, dar totul era deja lustruit de mii de ani de când 
oamenii treceau pe acolo. Un vânticel abia simţit făcea să 
foşnească în surdină frunzişul pădurii care se întindea, din ce în 
ce mai deasă şi mai întunecoasă pe amândouă laturile drumului. 
Luna încă nu apăruse şi erau nevoiţi să înainteze foarte încet 
până când ochii aveau să li se obişnuiască să vadă şi prin 
întuneric. Oamenii vorbeau cu glas scăzut ca să-şi ţină de urât în 
atmosfera aceea care devenea din ce în ce mai sumbră, printre 
copaci sau bolovani de piatră părând să aibă un aspect 
ameninţător şi neliniştitor. 

— Comandantul Metellus, spuse Balbo, a hotărât să adoptăm 
aceeaşi strategie ca atunci când am fugit de la Aus Daiwa: să 
mergem noaptea mulţumindu-ne să parcurgem distanţe ceva 
mai scurte, dar în siguranţă. 

— Cred că Vulpile zburătoare ar trebui să aibă o vedere ca a 
pisicilor ca să ne vadă prin bezna asta, răspunse Quadratus. 

— Şi, după mine, probabil că acum merg pe urmele chinezilor 
care îl escortează pe falsul prinţ. 

— S-ar putea, dar comandantul nu-şi face cu siguranţă prea 
multe iluzii. Știe că şiretlicul va funcţiona doar atât cât să ne 
ofere un oarecare avantaj. 

— Incă vreo cinci zile, spuse Balbo, şi vom porni pe drumul 
spre casă. ţi închipui ce înseamnă asta? Eu număr fiecare clipă 
care mă ţine departe de casă. Ai fost vreodată în Spania? La 
Saragoza? 


261 


— Poate că ar fi mai bine să nu te mai gândeşti atâta la asta, 
îl aduse Quadratus cu picioarele pe pământ. Se pot întâmpla 
multe înainte de a ajunge acasă. Ai idee cât avem de mers până 
acasă? Ai idee prin câte peripeții va trebui să mai trecem până 
acolo? Şi, mai mult, l-am văzut pe comandant foarte îngrijorat 
atunci când ne-am despărţit de Daruma, îngrijorat că ăla n-o să 
se mai întoarcă în veci şi noi o să ne trezim rătăcind prin ţara 
asta fără margini, fără a şti încotro s-o apucăm. 

— N-o să se întâmple asta: în orice caz, prinţul ne va da în 
grija cuiva care să ne conducă pe drumul spre casă. La urma 
urmelor, doar datorită nouă a ajuns până aici. 

— Să sperăm. Mie nu mi-a fost niciodată aşa de frică şi nici nu 
l-am văzut vreodată pe comandantul Metellus atât de îngrijorat. 

Dinspre munţi se auzi un sunet prelung: un fel de vaiet care 
parcă salută apariţia lunii din spatele crestelor muntoase. Un 
lup, poate, sau un şacal sau vreun alt animal necunoscut din 
ţinuturile acestea pline de surprize. 

Merseră mai departe, însoţiţi doar de zgomotele pădurii şi de 
foşnetul frunzelor la fiecare adiere de vânt. In depărtare, pe 
crestele munţilor, se văzură o vreme strălucirile fulgerelor 
luminând din interior uriaşe grămezi negricioase de nori, care 
începeau să acopere cerul înstelat până atunci, nori 
ameninţători prevestind că se apropia furtuna. lar bubuitul 
înfundat al tunetelor ajungea din când în când până la drumeţi, 
după ce se repeta de nenumărate ori între pereţii văii. 

În fruntea caravanei, prinţul Dan Qing şi comandantul 
Metellus merseră toată noaptea, în tăcere, potrivindu-şi paşii 
după respiraţia îngreunată de urcuş. 

Zorii îi surprinseră într-un mic luminiş presărat cu crini tărcaţi 
şi cu nişte flori albastre minunate, asemănătoare cu genţiana. 
Atunci, Metellus le ordonă tuturor să se retragă în pădure şi să 
se odihnească la umbra copacilor. 

XXX 

Înaintară astfel încă patru zile, odihnindu-se de cum răsărea 
soarele şi pornind la drum noaptea, la lumina din ce în ce mai 
limpede a lunii în creştere, printre miresmele puternice ale unor 
flori nemaivăzute ale pădurii, cu petale cărnoase şi culori vii. 
Zona aceea a munţilor era aproape pustie şi se vedeau rar de 


262 


tot oameni care treceau pe acolo, înainte de revărsatul zorilor 
sau pe la asfinţit: munteni cocoşaţi sub legăturile uriaşe de 
lemne culese de prin pădure sau ciobani care duceau turmele 
către păşunile de pe povârnişurile muntelui. 

In dimineaţa celei de-a patra zile, apăru nu departe de ei, pe 
versantul din faţă, o mănăstire, crescută parcă pe o stâncă. Era 
o construcţie masivă, cu patru turnuri în colţuri, cenuşie ca 
piatra din jur. Către răsărit, muntele se prelungea printr-un 
povârniş împădurit, continuat până înspre câmpie. Locul acela 
părea solitar şi paşnic în seninătatea lui depărtată de lume. 
Intreaga construcţie se contura pe fondul unui cer de opal care 
căpăta încet nuanțele rozii prevestind răsăritul soarelui. În jurul 
zidurilor puternice se întindeau pajişti de un verde intens de pe 
care se înălţau spre cer plante impunătoare, ca nişte adevăraţi 
uriaşi a căror înălţime se vedea chiar de la distanţa aceea destul 
de mare. Era un castel ca din basme, o locuinţă a spiritului, cum 
Metellus nu mai văzuse şi nici nu-şi închipuise că ar putea exista 
vreodată. O asemenea construcţie, într-o poziţie perfect 
dominantă asupra locurilor din jur, ar fi fost în lumea sa o 
fortăreață invincibilă, loc ideal pentru soldaţi şi maşini de război. 

— Cine mai trăieşte acolo în afară de maestrul tău? îl întrebă 
pe prinţ care contempla vrăjit priveliştea aceea sublimă. 

— O comunitate de călugări care-şi petrec timpul în meditaţie 
şi în studiu, în educarea spiritului şi a trupului, în căutarea 
armoniei universului. Maestrul Wangzi este călăuza lor spirituală 
şi este venerat ca un adevărat părinte de fiecare dintre călugări, 
se bucură de admiraţia lor nemărginită pentru calităţile de ascet 
înţelept şi pentru bunătatea sufletului său. 

— Ce este acela un călugăr? întrebă Metellus. 

— Este un om care alege să se îndepărteze de viaţa printre 
oamenii obişnuiţi, pentru a deveni un intermediar între Pământ 
şi Cer, este acela care face din cunoaşterea de sine şi 
înţelegerea forţelor supreme ale cosmosului scopul unic al vieţii 
pe care o duce. Este un om modest, care nu pretinde că ar fi 
păstrătorul adevărului, ci doar a dorinţei de a căuta calea pentru 
a merge pe ea împreună cu oricine vrea să-l urmeze. Omul 
acesta este, pentru mine şi pentru alţii ca mine, maestrul 


263 


Wangzi. Dacă nu era el, aş mai fi fost şi acum prizonier la 
persani, iar misiunea mea nu s-ar fi împlinit niciodată. 

— De unde ştia că eşti prizonier? 

— Înainte de a pleca la curtea regelui Shapur, am trecut pe la 
el în mare secret ca să-l salut şi i-am spus că mă voi întoarce 
după un an ca să-i povestesc tot ce făcusem printre persani. 
Când a văzut că nu m-am întors nici după un an, nici după doi şi 
îndată ce şi-a dat seama că puterea încăpea la Luoyang pe 
mâini străine, a apelat la toate cunoştinţele sale din China, din 
India şi chiar din Persia, încercând să afle ce se întâmplase cu 
mine. Apoi, după ce a aflat în ce loc eram, a trimis două mesaje, 
unul mie şi altul lui Daruma, pentru a organiza întâlnirea dintre 
noi doi. Totul a fost ca o adevărată minune şi lucrul acesta mă 
face să cred că este o misiune a Cerului de a aduce pacea în 
Ţara de Mijloc şi a repune în drepturi statul legitim. 

Metellus nu mai spuse nimic. 

— Ei, dar acum ar trebui să pornim la drum, îl îndemnă Dan 
Qing. Abia aştept să-l revăd. 

— Mai bine nu, răspunse romanul. Am ajuns teferi până aici, 
pentru că am urmat întocmai planul meu. Ar fi o prostie ca, 
tocmai acum când aproape că am ajuns, să facem ceva 
necugetat sub impulsul nerăbdării. Mă miră ce văd la tine, 
prinţe: răbdarea ar trebui să fie una dintre virtuțile de bază ale 
educaţiei tale. 

— Nu este vorba despre răbdare, Xiong Ying, îl contrazise 
prinţul. Râpa care ne desparte de poarta castelului nu poate fi 
trecută decât pe o punte suspendată. Este greu de trecut 
dincolo la lumina zilei, iar noaptea ar fi o adevărată sinucidere. 

— Este lună, îi aminti Metellus. 

— Luna nu este suficientă şi, în orice caz, lumina ei slabă nu 
ajunge până acolo. 

Metellus îl privi drept în ochi. 

— Bine, răspunse. Cât este de la puntea aceea până la poarta 
castelului? 

— Două ore de mers, răspunse Dan Qing. 

— Este un risc acceptabil, dar vom trece podul mâine, la 
revărsatul zorilor. Acum soarele este prea sus pe cer. 

— Cum doreşti, răspunse Dan Qing şi se afundă în pădure. 


264 


După câtva timp, Metellus îl văzu cufundat în meditaţie, cu 
picioarele încrucişate sub el, spinarea dreaptă, mâinile unite 
astfel încât braţele să formeze un cerc. 

Rămase nemişcat în poziţia aceea toată ziua şi, când se 
întunecă, apăru pe neaşteptate în faţa romanului, ca şi cum ar fi 
venit dintr-o altă lume. 

— Sunt gata, spuse. Să mergem. 

— Să mergem, repetă Metellus. Şi le făcu semn oamenilor săi 
să se pună în mişcare. 

Îndată după aceea, se apropiară de el amândoi centurionii: 
Sergius Balbo şi Elius Quadratus. Singurul care vorbi fu 
Quadratus, el având gradul cel mai înalt. 

— Comandante, eu sunt de părere că ar trebui să îmbrăcăm 
platoşele şi să ne luăm armele: după ce intrăm în castelul acela, 
vom fi într-un loc închis, tocmai bun pentru o ambuscadă. 

Metellus zâmbi. 

— Locul acela este un refugiu al spiritului, o oază a păcii 
locuită de nişte oameni pioşi, obişnuiţi doar cu meditaţia. 
Armele n-au ce căuta acolo. Dacă te face să te simţi mai bine, 
poţi să-ţi iei sabia pe sub mantia aceasta. 

— Pot să le spun şi celorlalţi să facă la fel? întrebă Quadratus. 

— Da, cu condiţia ca toţi să ţină armele bine ascunse. 

Quadratus dădu din cap încuviinţând fără prea multă 
convingere: îi era greu să creadă că o asemenea fortăreață, în 
aparenţă inexpugnabilă, putea fi doar un loc de meditaţie. 

Îşi continuară drumul, la scurt timp după asfinţitul soarelui, un 
asfinţit înfocat care scălda într-o lumină sângerie norişorii 
răspândiţi pe bolta cerului şi merseră până ajunseră la capătul 
punţii. 

Metellus verifică dacă nu puteau să treacă dincolo chiar 
atunci, în ciuda întunericului, dar fu cât pe ce să se prăbuşească 
în gol, astfel încât se întoarse la oamenii săi ca să aştepte cu 
toţii ivirea zorilor. 


265 


Când apărură cele dintâi raze de soare, Dan Qing păşi primul 
pe puntea suspendată, o construcţie pe cât de fragilă, pe atât 
de îndrăzneață, aruncată peste o prăpastie de pe fundul căreia 
o vegetaţie deasă înălța spre cer parfumul îmbătător al florilor şi 
se auzea murmurul unui pârâu ascuns vederii, care se strecura 
ceva mai departe printre bolovani. Mergea de-a-ndărătelea, 
ţinându-şi de căpăstru calul legat la ochi. Reuşea în felul acesta 
să-l menţină pe mijlocul punţii, distribuind uniform greutatea 
animalului. 

Când Dan Qing ajunse pe malul celălalt, Balbo porni şi el, 
căutând să-l imite pe prinţ. Severus, Publius, Rufus şi ceilalţi îl 
urmară, unul după altul, în acelaşi fel, după care veni şi rândul 
lui Quadratus. 

Metellus trecu peste punte ultimul, împreună cu calul său. La 
cea mai mică legănare, animalul, deşi fusese şi el legat la ochi, 
dădea semne de nervozitate şi de teamă, iar Metellus îşi dădea 
seama că ar fi fost suficient un singur pas pus alături pentru a 
dezechilibra puntea, căzând astfel în prăpastia înmiresmată şi 
umedă care se căsca sub tălpile lui. Dar se bizuia pe ajutorul 
strămoşilor care, până în clipele acelea, nu-l părăsiseră la greu. 
Era sigur că nu-l puteau părăsi tocmai atunci când nu mai era 
mult şi urma să ia, în sfârşit, drumul spre casă. Când puse în 
cele din urmă piciorul pe teren solid, se gândi că trecuse de 
ultimul obstacol şi nici măcar nu-i trecea prin minte că ar putea 
avea de înfruntat asemenea dificultăţi, dacă nu chiar mai mari, 
pe drumul de întoarcere în patrie. 

— Totul a mers cum nu se poate mai bine, spuse el răsuflând 
de uşurare. Acum, să mergem la castel. 

Dan Qing dezlegă cârpa de pe ochii calului şi la fel făcură şi 
ceilalţi, apoi încălecară cu toţii şi porniră din nou la drum. 

Se aflau acum pe un platou înverzit, presărat cu flori purpurii 
de şofran şi cu mănunchiuri de flori albe asemănătoare cu crinii 


266 


de pădure. În depărtare, undeva în dreapta, mai multe căprioare 
păşteau liniştite sub privirea vigilentă a unui mascul bătrân, cu 
coame imense. La trecerea oamenilor, stoluri de păsări se 
ridicau în zbor din stejarii maiestuoşi care mărgineau pajiştea 
printre vălurile unduitoare ale ceţii de dimineaţă. 

Metellus dădu pinteni murgului său şi se apropie de prinţ. 

— Totul pare liniştit, spuse. Am impresia că lucrurile au mers 
bine. 

— Probabil că ne-au zărit deja, răspunse Dan Qing. Sunt sigur 
că nu va trece mult şi maestrul meu va veni să ne întâmpine. 

Soarele se ridicase destul de mult scăldând în lumină zidurile 
impresionantei construcţii şi statuile a doi grifoni din vârful celui 
mai înalt dintre turnuri. Poarta principală începu să se deschidă 
încet şi o siluetă zveltă şi înaltă se profilă în contra lumină prin 
deschizătură. 

— El este? întrebă Metellus. 

Dan Qing clătină din cap, fără a-şi lua ochii de la silueta 
întunecată care se oprise în faţa porţii şi răspunse scurt. 

— Nu. 

— Maestrul tău ştia că urma să vii? 

— Nu cred. N-a mai fost timp să-l anunţ. 

— Crezi că este vreun pericol? 

— Nu ştiu. Oricum, o să aflăm imediat. 

— O iau eu înainte cu doi dintre oamenii mei. O să mă înţeleg 
cu el. 

— Nu. Nu este niciun motiv de îngrijorare. S-ar putea ca 
maestrul Wangzi să se afle în plină meditaţie sau să se ocupe cu 
instruirea învăţăceilor. Oricum, n-ar servi la nimic s-o iei înainte. 

Nu terminase de vorbit, că un sunet înfundat şi prelungit al 
unui corn răsună pe unul dintre turnuri şi se amplifică repetat de 
ecou peste munţii din jur. 

— Asta ce înseamnă? întrebă iarăşi Metellus. 

— Nimic. Este semnalul pentru rugăciune. Viaţa mănăstirii se 
desfăşoară conform acestor sunete. 

— İl cunoşti pe omul acela? 

Dan Qing mai făcu câţiva paşi fără să răspundă, apoi spuse: 

— Parcă mi se pare ceva cunoscut în înfăţişarea lui, dar nu-i 
pot vedea faţa, este contra luminii. 


267 


Metellus remarcă o oarecare îngrijorare în privirea de obicei 
perfect calmă a prinţului. 

Ajunseseră de-acum la vreo sută de paşi de intrare şi Metellus 
făcu semn oamenilor săi să fie atenţi, dar chiar în clipa aceea, 
Dan Qing dădu pinteni calului şi se apropie de poartă. Metellus îl 
urmă împreună cu oamenii săi şi reuşi să-l audă spunând: 

— Sunt un discipol al maestrului Wangzi. Te rog să-l anunţi de 
sosirea mea. Poţi să-i spui că a venit persoana pe care o aştepta 
de multă vreme. 

Silueta subţirică şi înaltă făcu o plecăciune adâncă. 

— Orice trecător şi orice pelerin este binevenit între aceste 
ziduri. Maestrul este acum în timpul meditaţiei, dar, îndată ce va 
fi posibil, îl voi anunţa de sosirea ta, astfel încât să te primească 
imediat. 

Dan Qing rămase preţ de o clipă mut de uimire, ca şi cum nu 
putea înţelege ceva, dar tânărul care le ieşise în întâmpinare îi 
făcu un semn politicos cu mâna către interiorul mănăstirii, 
spunând: 

— Vă rog, intraţi. 

Dan Qing porni înainte, urmat de Metellus şi de ceilalţi 
romani, dar din când în când părea să-l privească pieziş pe 
călugărul care îi conducea. 

— Ce mai face? întrebă el la un moment dat. 

— Bine, răspunse tânărul. Cu voia Cerului. Dar cine sunt 
străinii aceştia care te însoțesc, dacă îmi dai voie să te întreb? Și 
arătă înspre Metellus şi ceilalţi. 

— Sunt servitorii mei. Am făcut o lungă călătorie către apus şi 
ei sunt de acolo: din Tagin Guo, marele Imperiu de la Apus. 

— Tagin Guo... repetă călugărul. Destul de puţini sunt aceia 
care pot spune că au fost acolo şi că s-au întors. Se pare că este 
foarte departe... 

Pe când traversau curtea mare, pavată cu lespezi de ardezie, 
Metellus privea în jur. Se vedeau peste tot forfotind bărbaţi raşi 
în cap, îmbrăcaţi cu tunici lungi şi cu mânecile largi. Unii duceau 
fructe în coşuri de nuiele, alţii nişte instrumente muzicale. 
Observă că Dan Qing se uita din când în când la ei şi-i urmărea 
câteva clipe cu privirea. 


268 


— lată-l pe maestru! spuse dintr-o dată călugărul, arătând 
înspre o siluetă nemişcată, îmbrăcată într-o tunică lungă, 
gălbuie, aflată în vârful unuia dintre turnurile de pe latura din 
spate a castelului, într-un fel de foişor acoperit. 

— Peste puţin timp, voi urca la el ca să-l anunţ de sosirea ta şi 
a servitorilor tăi cu ochii rotunzi. 

Metellus observă că tânărul era atras, poate doar curios, de 
înfăţişarea sa şi de aceea a soldaţilor săi: era evident că nu mai 
văzuse niciodată în toată viaţa sa pe nimeni altcineva care să 
vină tocmai din acel imperiu de la apus. Cu siguranţă, ar fi vrut 
să le mai pună şi alte întrebări, dar probabil că se abţinea ca să 
nu pară prea îndrăzneţ şi nepoliticos. 

Ajunseseră acum la capătul celălalt al curţii, unde se vedeau 
câteva uşi care dădeau înspre încăperile din interiorul clădirii. 
Dan Qing privi din nou chipul însoţitorului său. 

— Am impresia că te-am mai văzut cândva. 

— Tot ce este posibil, răspunse călugărul. Nu mă aflu în 
această mănăstire pentru prima oară şi, dacă eşti un discipol al 
maestrului Wangzi, s-ar putea foarte bine să ne fi întâlnit în 
urmă cu ceva timp chiar în locul acesta. Intră, te rog, voi spune 
să se aducă şi ceai, dacă ţi-ar face plăcere să bei cu mine o 
ceaşcă. 

— Am să beau cu mare bucurie o ceaşcă de ceai. Aici, la 
mănăstire, se face un ceai extraordinar dacă îmi aduc eu bine 
aminte. 

Tânărul dădu din cap în semn de mulţumire pentru acel 
compliment şi arătă înspre intrare. 

Dan Qing îşi îndreptă pentru un moment privirea către 
Metellus şi însoţitorul său observă imediat aceasta. 

— O să spun, desigur, să li se aducă şi servitorilor tăi ceva de 
băut. Un frate îi va conduce la camerele servitorilor, spuse. Şi 
arătă înspre un călugăr care tocmai se apropia. 

Dan Qing îi făcu semn lui Metellus că-l puteau urma fără grijă 
pe călugăr şi acesta îi dădu de înţeles că aşa va face. După ce 
se înclină, se îndepărtă, urmat de oamenii săi care-şi duceau 
caii de dârlogi. 

Dan Qing intră într-o mică sală în care mai fusese cu ocazia 
altor vizite şi se simţi mai liniştit datorită parfumului plăcut al 


269 


lemnului de santal din care erau făcute mobilele şi aromei de 
ceai care venea dinspre bucătăria aflată nu departe. Regulile 
ospitalităţii din locul acela sacru cereau ca la orice oră din zi, de 
la primele raze ale dimineţii până târziu în noapte, ceaiul să fie 
mereu pregătit, astfel încât musafirii şi pelerinii să poată fi 
întâmpinați în fiecare moment de căldura acelei băuturi 
reconfortante. Călugărul se îndepărtă pentru o clipă şi peste 
puţin timp apăru aşezând o tavă cu două căni din care ieşeau 
aburi pe o măsuţă din lemn roşu lăcuit. Gazda se aşeză în faţa 
oaspetelui, îl servi, luând apoi cealaltă cană şi ducând-o la buze. 

Dan Qing îi observă ochii peste marginea vasului de ceramică 
albastră lucrată cu măiestrie şi simţi că privirea tânărului parcă 
îl sfredelea. Sorbi o înghiţitură, privindu-l şi el insistent, după 
care spuse: 

— Numele meu este... 

— Dan Qing, completă celălalt fraza făcând o plecăciune 
adâncă... Prinţul nostru. 

— Aşadar, ştii cine sunt... dar încă nu mi-ai spus care este 
numele tău. 

Tânărul continua să-l fixeze cu o privire care, în oricare altă 
situaţie, ar fi apărut ca fiind insultătoare dacă ar fi fost 
îndreptată asupra unui membru al familiei imperiale, dar care, în 
acel loc al spiritului, al umilinţei, era permisă oricui. 

— Chiar nu mă recunoşti? întrebă călugărul cu o expresie care 
devenise dintr-o dată serioasă, neliniştitoare. Sau amintirea 
cruzimii tale a devenit atât de greu de îndurat încât ai fost 
nevoit să ţi-o alungi din minte? Spunând aceste cuvinte, se 
ridică brusc în picioare. Trebuie să-mi desfac tunica şi să-ţi arăt 
infirmitatea mea pentru a-ţi putea aminti cine sunt? strigă. 

Dan Qing simţi acele cuvinte ca pe o lovitură năucitoare. 
Şopti: 

— Wei, tu trebuie să fii Wei... dar asta nu se poate... 

— Chiar eu sunt şi mă aflu aici ca să mă răzbun. 

XXX 

Metellus şi ai lui trecură pe sub arcada turnului dinspre 
miazănoapte, o construcţie impunătoare din lemn sculptat şi 
pictat, urmându-l pe călugărul care îi conducea către o uşă mare 
din stejar. 


270 


Ceva căzu de undeva de sus pe creştetul lui Rufus care 
încheia coloana. 

— Păsări nenorocite! înjură el, ducându-şi o mână la cap. 
Văzu că palma îi era pătată de sânge şi i-o arătă uluit 
comandantului. Dar ăsta.-i... sânge! 

O imagine reveni într-o clipă în mintea lui Metellus: silueta 
ţeapănă şi nemişcată a maestrului Wangzi în vârful turnului, 
chiar acela care se înălța deasupra lor. Îşi ridică privirea către 
tavanul turnului şi văzu sânge picurând printre scânduri. 

— Să ne întoarcem imediat la prinţ! ordonă el. Puneţi mâna 
pe arme! In clipa aceea, în mâna călugărului care-i conducea 
apăru o sabie care fulgeră prin aer. l-ar fi luat gâtul lui Metellus 
dacă acesta nu s-ar fi aflat deja în poziţia de apărare şi nu s-ar fi 
lăsat în jos. Antoninus îşi scosese deja pumnalul de la 
cingătoare şi-l trimitea cu o precizie ucigătoare să se înfigă 
drept în fruntea inamicului, acesta prăbuşindu-se fără suflare la 
pământ. 

— Să mergem repede la prinţ! strigă din nou Metellus şi se 
năpusti cu sabia în mână către camerele oaspeţilor, urmat de 
oamenii săi. Deschise uşa cu o lovitură de picior şi năvăli 
înăuntru, strigând: 

— Prinţe! Este o cursă! Fii atent! Dar se opri, mut de uimire, 
văzându-l pe Dan Qing imobilizat de mai mulţi oameni înarmaţi. 

Se vedea limpede că tânărul care-i întâmpinase în poarta 
castelului era căpetenia lor. Făcu un semn unuia dintre oamenii 
săi, care apropie un cuţit de gâtul prizonierului. 

— Aruncaţi armele sau dau ordin să-i taie gâtul, spuse tânărul 
şi privirea lui nu era mai puţin tăioasă decât lama care atingea 
gâtul prinţului. 

Metellus lăsă să-i cadă sabia şi la fel făcură soldaţii romani 
care intraseră în încăpere în urma lui. 

— Servitorii tăi sunt foarte pricepuţi în mânuirea armelor, 
spuse Wei, sarcastic. Mă întreb cum de şi-au dat seama de cele 
ce se petreceau aici. 

— Pe când treceam pe sub tumul dinspre nord, spuse 
Metellus, întorcându-se către prinţ, a căzut de sus o picătură de 
sânge. In turn nu este decât cadavrul maestrului tău. 


271 


Cuprins de disperare, Dan Qing scoase un strigăt furios şi 
încercă să se elibereze din strânsoarea duşmanilor, dar aceştia îi 
răsuciră cu forţa mâinile la spate, obligându-l să cadă în 
genunchi. 

— Nu am avut de ales, spuse Wei pe un ton indiferent. 
Bătrânul ăla nebun nu voia să înţeleagă ce aveam de gând şi 
era gata să facă lucruri necugetate. Tu ştii bine că, în ciuda 
vârstei pe care o are, mai poate fi încă destul de periculos şi că 
doar o sabie poate fi mai tare decât mâinile acelea osoase ale 
lui. 

— Câine turbat! strigă Dan Qing. Nenorocitule! O să plăteşti 
scump pentru mârşăvia asta! 

— Mai mult decât am plătit deja? îi replică Wei. Nu ţi se pare 
că exagerezi, prinţe? Ai idee ce înseamnă castrarea unui băiat 
de şaisprezece ani? Ai idee de durerea insuportabilă, de 
disperarea, de groaza care m-au cuprins în ziua aceea? 

Metellus îl privi ţintă pe Dan Qing, mut de uimire, dar prinţul 
întoarse capul în altă parte. 

— Doar dorinţa de a mă răzbuna m-a ţinut în viaţă, continuă 
Wei. Şi acum voi avea ceea ce mi-am dorit atât de mult. Ţi-am 
luat regatul. iți voi lua şi tot ceea ce mai ai, după care vei fi 
condamnat la o disperare veşnică. Habar n-ai cât am aşteptat 
aceste clipe. Se întoarse către oamenii săi. Luaţi-i de aici! Şi, în 
timp ce ordinul său era executat, adăugă. Nu uitaţi de arme. Mai 
au şi altele ascunse în bagajele de pe spinarea cailor. 

Metellus şi ceilalţi porniră în urma paznicilor, care îi conduseră 
în mijlocul curţii şi îi legară cu lanţuri în faţa grajdurilor, iar Dan 
Qing fu dus în interiorul mănăstirii, în timp ce era împins dincolo 
de prag, se întoarse către Wei şi întrebă: 

— Unde este Yun Shan? 

Wei îi răspunse, rânjind: 

— Nu poate fi prea departe. Peste puţin timp voi pune mâna 
şi pe ea. Cine ştie, poate mă mai iubeşte încă, ce zici? 

— Las-o în pace, răspunse Dan Qing. Ea nu are niciun 
amestec: totul este doar între mine şi tine! 

Wei îi aruncă o privire plină de ură şi de disperare. 

— Yun Shan este amestecată şi chiar foarte mult: din cauza ei 
m-ai pedepsit în modul cel mai umilitor cu putinţă. Vocea lui 


272 


subţire, de adolescent care încearcă în zadar s-o facă să sune 
mai grav, contrasta într-un mod neliniştitor cu ferocitatea 
bărbătească a privirii sale. 

Trăsăturile lui Wei erau extraordinar de frumoase: tenul avea 
transparenţa netedă a unei măşti de ceară, maxilarele nu prea 
pronunţate îi dădeau o expresie dură şi plină de voinţă. Gâtul 
era drept şi musculos, umerii largi, talia subţire, picioarele lungi, 
degetele subţiri ca ale unei fete, dar puternice şi încordate ca 
ghearele unui tigru. Dan Qing simţi o strângere de inimă când îl 
scoaseră din încăpere. 

XXX 

Rămas singur, Wei începu să măsoare cu paşi mari sala mare 
şi goală. Apoi se rezemă cu cotul de un perete şi, cu fruntea 
lipită de braţ, rămase nemişcat timp de câteva clipe. 

Îl scoase din această stare vocea unuia dintre oamenii săi: un 
chinez din nord, înalt şi uscăţiv, cu ochii înguşti ca două 
crăpături în pielea obrajilor. 

— Stăpâne, am căutat peste tot, dar n-am găsit-o. 

— Asta nu se poate! strigă Wei. Nu v-aţi uitat peste tot. Găsiți- 
o, ai înţeles ce ţi-am spus? Găsiţi-o dacă vreţi să vă păstraţi 
capul pe umeri. Eu ştiu că este pe-aproape! Sunt sigur de asta! 

Manciurianul nu păru să aibă nici o reacţie: chipul său ca de 
piatră cenuşie rămase impasibil în timp ce se înclina şi ieşea. La 
scurt timp după aceea, se afla din nou în pivnițele mănăstirii şi 
le transmitea oamenilor săi să nu înceteze căutările. Cobori 
treptele unei scări în spirală care ducea într-o sală mare, săpată 
sub pământ, trecând pe lângă trupurile neînsufleţite ale 
călugărilor care opuse - seră o rezistenţă îndârjită atacatorilor. 
Cadavrele erau înşirate peste tot şi sângele închegat cursese în 
valuri pe piatra cenuşie. Ajunse în faţa unei uşi de bronz, 
deschisă larg, dând într-o încăpere subterană luminată cu lămpi 
de bronz. La mică distanţă de pereţi se afla un şir de coloane din 
piatră neagră, iar pe una din laturile scurte, doi dragoni de 
bronz străjuiau treptele largi care duceau către o mare statuie a 
lui Budha, înfăţişat în timpul meditaţiei. Un vas uriaş de bronz 
pe un postament cu trei picioare tot din bronz, cizelat cu 
măiestrie, era plin cu apa rituală pe suprafaţa căreia pluteau 
flori purpurii de lotus. Cinci oameni înarmaţi tocmai ieşeau. 


273 


— Unde vă duceţi? îi opri manciurianul. Stăpânul a zis să mai 
căutaţi încă o dată. 

— Aici nu este nimic, răspunse cel care părea şeful micului 
grup. Am scotocit prin cele mai ascunse colţişoare. 

— S-ar putea să fie nişte ascunzători secrete, spuse 
manciurianul. Mai căutaţi. Eu mă duc în partea dinspre răsărit ca 
să caut şi acolo. Nu plecăm de aici până n-o găsim pe vipera aia 
blestemată. 

Cei cinci se întoarseră şi începură să pipăie pardoseala şi 
pereţii, partea din spatele statuii, chiar şi statuia, ciocănind cu 
mânerul suliţelor în fiecare lespede de piatră, în fiecare palmă 
din zid, la baza coloanelor şi pe toată înălţimea lor. 

— N-are rost, spuse în cele din urmă cel care părea să fie 
şeful. Chiar dacă ar fi să rămânem aici toată ziua, tot n-o să 
putem găsi nimic. Haideţi să plecăm. Ridică pentru ultima oară 
torţa deasupra capului ca să cerceteze încă o dată grinzile 
tavanului, după care clătină dezamăgit din cap şi ieşi pe uşă. 
Unul după altul, oamenii lui ieşiră şi ei. 

În aceeaşi clipă, o siluetă subţirică, îmbrăcată din cap până în 
picioare în negru, se desprinse de una din bârnele tavanului, 
ajunse până la capătul de sus al unei coloane şi se lăsă să 
alunece pe suprafaţa lustruită a pietrei, atingând în clipa 
următoare pământul fără să facă nici cel mai mic zgomot. Se 
apropie tiptil de ultimul dintre soldaţi şi, înainte ca acesta să 
iasă pe uşă, îi tăie beregata cu un pumnal bine ascuţit. Cu 
celălalt braţ susţinu corpul neînsufleţit până ce acesta se întinse 
pe jos, cu îndemânarea şi cu uşurinţa cu care ar fi pus un copil 
în leagănul lui. Îndată după aceea, se îmbrăcă pe rând cu 
cazaca şi cu cizmele mortului, trăgându-şi pe cap şi coiful cu 
viziera lăsată ca să-i acopere faţa. Apucă arcul şi săgețile 
duşmanului ucis şi porni pe scări ca să-i ajungă pe ceilalţi 
oameni ai lui Wei. Nu urcă decât câteva trepte că o mână îi 
înşfacă glezna, oprind-o în loc. 

— Yun Shan... 

Fata se aplecă deasupra călugărului care trăgea să moară. 

— Bao Deng! Sărmane prietene... 

— Fugi, salvează-te. Du-te la oamenii Lotusului Roşu. Doar ei 
te pot ocroti - dar ei nu mă cunosc... Nu i-am întâlnit niciodată. 


274 


Maestrul avea de gând să mă pună în legătură cu ei, dar n-a mai 
avut timp. 

— Du-te în capitală... în cârciuma Dragonul Verde. Dă-i 
cârciumarului amuleta asta pe care o port la gât... ia-o. Suspină 
abia auzit şi-şi dădu sufletul. 

Yun Shan îşi şterse cu dosul palmei o lacrimă şi desfăcu de la 
gâtul călugărului o panglică de piele de care atârna un mic 
medalion de argint având în mijloc o floare de lotus pictată cu 
lac roşu. Închise cu blândeţe ochii călugărului şi din câteva 
salturi sprintene îi ajunse din urmă pe duşmanii care urcau 
scările. 

Ofiţerul manciurian care venea tocmai atunci din aripa de la 
răsărit a mănăstirii ghici din privirile oamenilor săi că nu 
avuseseră nici de data aceasta succes şi se duse imediat la Wei 
ca să-i spună că nici acum misiunea lui nu dăduse vreun 
rezultat. 

— Am cercetat peste tot, stăpâne. Am controlat şi cadavrele, 
unul câte unul, ca să vedem dacă n-a fost cumva ucisă din 
greşeală în învălmăşeala aceea. Nimic. N-a fost chip s-o găsim. 
Ori informaţiile pe care le aveai tu nu erau bune ori a reuşit să 
fugă încă din primele clipe de zăpăceală, atunci când am năvălit 
în mănăstire. 

— Nu se poate aşa ceva, comandante Zhou, am încredere în 
sursele mele şi ceea ce îţi spun eu este întotdeauna adevărat. 
Ţine minte asta dacă nu vrei să ai necazuri cu mine. 

leşi din încăpere, se îndreptă către mijlocul curţii şi timp de 
câteva clipe rămase pe loc, privind fără să-şi ascundă 
curiozitatea la cei zece barbari din Apus, legaţi la stănoaga 
pentru animale. În apropiere, câţiva dintre oamenii lui priveau şi 
ei curioşi armele barbarilor, trecându-şi-le din mână în mână. 
Cerul de deasupra mănăstirii începea să se acopere din cauza 
unui vânt puternic dinspre nord, care aducea cu el nori groşi de 
ploaie. Din depărtare se auzi ecoul unui tunet. 

Wei se întoarse din nou către comandantul manciurian. 

— Ordonă să se percheziţioneze toate satele din jur, să fie 
supravegheate drumurile şi potecile, podurile şi vadurile. Vreau 
s-o prind cu orice preţ pe fata aceea. Se întoarse din nou să-i 


275 


privească pe Metellus şi pe ceilalţi romani. Legaţi-i pe caii lor. i 
luăm cu noi. 

Unul dintre paznici îi dezlegă, alţii aduseră caii şi-i forţară pe 
prizonieri să încalece, legându-le din nou mâinile de oblâncul 
şeilor. 

Dan Qing avu parte de acelaşi tratament, în timp ce oamenii 
lui Wei apăreau din toate părţile, adunându-se în curtea 
mănăstirii. Printre ei, se gândea prinţul, se aflau cu siguranţă şi 
oameni din rândul Vulpilor zburătoare, poate unii dintre ei fiind 
chiar aceia care-i atacaseră pe parcursul călătoriei. Şi i se părea 
că-i recunoaşte pe câţiva dintre formidabilii războinici după 
mişcările sprintene, după intensitatea privirii, după felul în care 
îşi încleştau pumnul pe mânerul sabiei. Metellus trecu pe lângă 
el fără să-i adreseze niciun cuvânt şi Dan Qing se simţi umilit. 

— Nu ai dreptul să mă judeci, spuse. Nu ştii nimic din tot ce s- 
a petrecut atunci. 

— Poate că ştiu destul, răspunse Metellus. Mi-a fost de-ajuns 
ceea ce am reuşit să înţeleg. Sunt nişte atrocități de neînțeles 
pentru un om ca mine. Nici măcar cei mai nebuni dintre 
împărații noştri n-au făcut asemenea lucruri. 

Coloana se puse în mişcare avându-l în frunte pe Wei, călare 
pe un cal negru, în timp ce caii lui Dan Qing şi Metellus fură 
legaţi de unul dintre ultimele care; în urma lor veneau şi ceilalţi 
romani. 

Norii se adunaseră acum, formând grămezi uriaşe, negre cu 
margini cenuşii, din interiorul cărora se vedeau ţâşnind fulgerele 
ca nişte şerpi de foc. Bubuitul înfundat al tunetelor se repeta de 
mii de ori peste marginile stâncoase ale văii. La un moment dat 
începu să plouă. 

Dan Qing îl văzu pe Wei descălecând şi urcându-se în unul din 
ultimele care, apoi continuă să vorbească: 

— Soliditatea statului nostru depinde şi de pedepsele 
exemplare. 

— Aceasta nu este o pedeapsă: este o cruzime fără margini 
pe care nimic nu o poate justifica. Ce făcuse băiatul acela ca să 
merite o astfel de grozăvie? 

Unul dintre călăreţii manciurieni din escorta lui Wei trecu pe 
lângă Metellus şi timp de o clipă îl privi drept în ochi, cu o 


276 


insistenţă ciudată, o privire care i-o aminti pe aceea a lui Dan 
Qing, prima dată când îl văzuse, în faţa zidurilor Edessei. Se 
strădui să-şi ia privirea de la ochii aceia şi să-l asculte mai 
departe pe prinţ. 

— Nu eu am dat ordinul acela. 

— Ah, nu? Dar, atunci, cine? 

Dan Qing se simţea umilit de faptul că trebuia să dea 
explicaţii unui supus de-al său şi aşa ceva nu mai făcuse 
niciodată. Dar nu putu să nu continue. 

— Wei încerca s-o seducă pe sora mea, prinţesa Yun Shan, 
dar eu nici măcar nu-l cunoşteam. Lucrul acesta l-am aflat de la 
un ministru de-al tatălui meu: spunea că băiatul era foarte 
ambițios şi că voia să se folosească de farmecul lui pentru a se 
căsători cu prinţesa, intrând astfel în familia imperială. Şi, de 
asemenea, că se putea să fi fost îndemnat de cineva să facă 
asta pentru a strecura un alt sânge în dinastia Han. 

— O iubire între nişte adolescenţi... pe toţi zeii, se 
îndrăgostise de sora ta... Nu mi se pare ceva chiar atât de grav. 
La noi se întâmplă asemenea lucruri în fiecare zi şi nimeni nu se 
miră. 

Se puse în mişcare şi coada coloanei, iar Metellus se întoarse 
către camarazii săi ca să-i încurajeze. 

— Haideţi, sus fruntea, băieţi! După toate păţaniile prin care 
am trecut, doar n-o să ne sperie ce se întâmplă acum. Avem 
mult de mers şi se pot întâmpla multe. Trupele chineze ale 
prinţului ne vor veni în ajutor. 

Dan Qing resimţi acea întrerupere a discuţiei lor ca o nouă şi 
intenţionată lipsă de respect, dar acceptase să aibă o relaţie 
specială cu romanul acela căruia îi spunea Xiong Ying şi 
înţelegea că purtarea sa de atunci nu avea alt scop decât să-l 
pună la încercare, să cunoască adevărul înainte de a decide 
dacă trebuia să-l mai considere sau nu prieten. Era o încercare 
grea pe care trebuia s-o accepte şi continuă să vorbească mai 
departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Yun Shan fusese promisă de tatăl meu unui prinţ din statul 
Wu, un regat care devenise independent faţă de imperiu: era o 
modalitate de a realiza o reunificare fără vărsare de sânge. l-am 
spus ministrului să-l convingă pe Wei să renunţe la intenţiile 


277 


sale, dar totul a fost în van. Ministrul a considerat că era 
necesară o pedeapsă exemplară pentru a-l îndepărta de sora 
mea, dar şi pentru ca nimeni să nu se mai gândească vreodată 
la un asemenea lucru. 

— lar el a poruncit să fie castrat. 

Dan Qing confirmă. 

— Ce ruşine, spuse Metellus fără să-l mai învrednicească nici 
măcar cu o privire. 

— Nu eu am dat ordinul acela. 

— Lucrurile nu se schimbă prea mult. Cine are puterea 
răspunde şi pentru ceea ce fac supușii săi. Oamenii mei, chiar şi 
în toiul unei bătălii, chiar şi în situaţiile cele mai grele, ştiu că 
trebuie să respecte întotdeauna nişte reguli al căror apărător 
suprem este comandantul lor. Şi, în, orice caz, eu răspund 
pentru fiecare acţiune a lor, chiar şi atunci când aceasta este cu 
totul contrară principiilor mele. Şi pentru noi toţi aceste lucruri 
se numesc „disciplină”. 

Dan Qing nu mai spuse nimic. Se auzeau doar fornăitul cailor 
şi tunetele care răsunau în valea cufundată în ceaţă. 


278 


— Trăieşte. 

Dan Qing se întoarse către Metellus. 

— Ce tot spui? 

— Sora ta trăieşte. 

— De unde ştii? 

— N-am uitat să fac deosebirea dintre privirea unei femei şi 
aceea a unui bărbat. O femeie travestită în soldat manciurian 
cine altcineva putea să fie? 

— S-ar putea. Şi unde a plecat? 

— Nu ştiu. M-a privit fix timp de o clipă şi apoi a dispărut. S-ar 
putea să fie pe aici pe undeva sau poate că s-a dus mai departe, 
prin pădurile acelea. 

Vântul se înteţi şi mai mult, cu rafale din ce în ce mai 
puternice, până când norii se rupseră şi ploaia începu să cadă în 
valuri, inundând terenul din jur şi transformând cărarea într-un 
pârâu noroios. Soldaţii îşi încovoiară spinările sub asaltul 
furtunii, obişnuiţi să suporte în tăcere adversităţile, duşmănia 
oamenilor, a naturii şi a intemperiilor. Metellus se întorcea din 
când în când către ei, îi privea şi simţea o strângere de inimă. El 
îi convinsese să vină cu el în această nouă aventură care, din 
păcate, se transformase într-o altă captivitate, poate la fel de 
crudă ca aceea din care scăpaseră. 

De data aceasta se temea că soarta nu le va mai oferi o cale 
de scăpare, se temea că nu se folosise îndeajuns de libertatea 
recucerită cu atâta greutate şi se frământa, căutând în toate 
felurile să găsească o ieşire din acest nou impas. Îi arunca priviri 
piezişe lui Dan Qing şi-i simţea furia şi umilinţa, frustrarea şi 
neputinţa, dar în acelaşi timp îşi dădea seama că dorea mai ales 
să vorbească, să împartă cu altcineva povara neliniştii care-l 
apăsa. 

— Cine crezi că te-a trădat? îl întrebă într-un târziu, privind 
ţintă doar în faţa sa. 


279 


— Nu ştiu. Dar putea să fie oricine. În sat m-a văzut toată 
lumea. Nu pot fi sigur că toţi îmi erau credincioşi. 

— Dar atacul Vulpilor zburătoare venea chiar din partea celor 
care ne ţin acum prizonieri, nu crezi? 

— S-ar putea. 

— Prin urmare, duşmanul tău ştia dinainte că noi am trecut 
graniţa... Daruma? 

— Imposibil, răspunse Dan Qing. De ce m-ar fi eliberat, 
înfruntând atâtea pericole ca să mă aducă înapoi în patrie? 
Maestrul meu avea încredere în el şi nimeni nu cunoştea 
oamenii mai bine ca maestrul meu. 

— Din păcate, maestrul tău a murit... 

— La ora asta, furtuna i-a spălat sângele: cheagurile acelea 
negre sunt dizolvate în apa care se scurge din belşug peste 
ziduri şi peste treptele de piatră... Dar cel care l-a ucis va trebui 
să moară. 

— Vrei să te răzbuni pe o răzbunare. Este absurd. 

— Nu eu am fost cauza nenorocirii sale. Nu mă face să-ţi mai 
repet încă o dată toată povestea. 

— Asta nu schimbă nimic. Wei a suferit o rană care nu se mai 
poate vindeca. Acum este o maşină de război, un amestec de 
ură şi de durere pe care doar suferinţa altuia îl mai poate alina 
şi nu se va simţi împăcat decât ştiind că poate provoca suferinţe 
mai mari decât acelea pe care a trebuit să le îndure el. 

— După felul în care vorbeşti, se vede bine că şi tu ai acelaşi 
sentiment... faţă de cel care ţi-a ucis soţia şi ţi-a luat fiul. 
Greşesc, cumva, Xiong Ying? Metellus nu spuse nimic şi Dan 
Qing vorbi mai departe. De aceea trebuie să-l ucid. Dintr-un 
motiv sau altul, Wei nu mai este o fiinţă omenească: este o fiară 
sălbatică, un câine turbat care nu trebuie să mai trăiască. 

Vijelia dădea semne că începe să se domolească, iar forţa cu 
care se dezlănţuise părea că scade. Norii începură să se 
îndrepte cu iuţeală către câmpie, lăsând pe cer doar urme 
palide ale trecerii lor. O pâclă deasă se aşternu peste vale, iar 
picăturile de ploaie, deşi mari, erau acum mult mai rare. 
Coloana străbătea în clipele acelea un luminiş larg acoperit de 
iarbă înaltă. 

— Avem vreo speranţă? întrebă Metellus. 


280 


— Speranţa moare întotdeauna ultima, spune un vechi 
proverb de pe la noi, răspunse prinţul. 

— Şi noi avem un proverb care zice exact acelaşi lucru. Dar tu 
ce crezi? 

— Îşi aminteşti ce ţi-am spus despre Vulpile zburătoare? 

— Ca şi cum mi-ai fi spus acum câteva clipe. 

— Discipoli ai adevăratei căi pe care a arătat-o cu mulţi ani în 
urmă maestrul Mo mai există şi acum. Sunt duşmani 
neînduplecaţi ai Vulpilor zburătoare. Sunt călugări războinici 
care au depus un jurământ, fiind în stare de orice faptă 
vitejească, gata să facă orice sacrificiu. Sunt oamenii Lotusului 
Roşu. Doar ei ne mai pot salva din situaţia asta. 

Abia terminase de vorbit că din vale se auzi un țipăt, ascuţit şi 
aspru ca acela al unei acvile. Wei se dădu jos din car, se răsuci 
în toate direcţiile, scrutând cu privirea povârnişurile munţilor din 
dreapta şi din stânga, cuprins de o agitaţie ciudată. 

— Ce-a fost asta? întrebă Metellus. 

— Un semnal, răspunse Dan Qing. Un mesaj care să ne facă 
să înţelegem că nu suntem singuri. Poate că ai dreptate: Yun 
Shan s-ar putea să fie în viaţă şi poate că acum se gândeşte 
cum ne-ar putea elibera. 

— Yun Shan înseamnă... „Înveşmântată în nori”, nu-i aşa? 
spuse Metellus, traducând în persană. 

— Aşa este. 

— Toate femeile voastre au nume atât de încântătoare? 

— Aproape toate. Dar pe soţia ta cum o chema? 

— Clelia. 

— Ce înseamnă? 

— Este numele unei eroine din vremuri de demult, înainte de 
a muri, mi l-a lăsat în grijă pe fiul nostru; nu ştiu pe unde se află 
şi nici măcar dacă mai trăieşte... iar eu merg într-o direcţie care 
mă îndepărtează tot mai mult de el. 

— Nu pentru totdeauna... 

Metellus tăcu o vreme. 

— Nu ştiu ce să cred despre tine, spuse el mai apoi, ca şi cum 
aceasta ar fi fost concluzia unui gând care-l frământase până 
atunci. 


281 


— Va trebui să-ţi învingi neîncrederea, răspunse Dan Qing, 
asta dacă vrei cu adevărat să faci aşa ceva. Şi, în orice caz, 
dacă stai să te gândeşti, sunt singura persoană pe care te poţi 
baza, fie că-ţi place, fie că nu. 

Metellus tăcu iarăşi câtva timp. 

— Acum trebuie să ne unim forţele şi să încercăm să scăpăm 
cu viaţă. Vei avea tot timpul ca să înţelegi cine sunt eu cu 
adevărat. 

Metellus se întoarse din nou ca să-i privească pe oamenii săi, 
încercând să-şi dea seama în ce stare sufletească se află şi dacă 
această nouă captivitate nu le-a slăbit moralul. li văzu mergând 
mai departe în şa, vorbind între ei cu glas scăzut. Poate că nu-şi 
dădeau seama de pericol sau poate că nu voiau să se 
gândească la el, considerând că n-avea rost să-şi mai obosească 
mintea. 

Poposiră pe înserat la marginea unui sat aflat pe un deal 
acoperit de verdeață. Prizonierii fură dezlegaţi şi adunaţi într-un 
singur cort, sub supravegherea unor paznici înarmaţi. Doar Dan 
Qing fu dus singur într-un alt cort. 

Metellus le spuse pe scurt oamenilor săi: 

— Ştiu la ce vă gândiţi: că poate am fi făcut mai bine să 
aşteptăm musonul de primăvară în India şi că s-ar putea ca de 
data aceasta să nu ne mai recăpătăm libertatea. Dacă aşa este, 
greşiţi. Hotărârea pe care am luat-o împreună atunci era în orice 
caz cea mai bună, chiar dacă acum totul pare pierdut. 

— Dar ce se întâmplă, comandante? întrebă Balbo. 

— Tânărul care ne-a întâmpinat în poarta castelului este cel 
care a luat puterea în lipsa lui Dan Qing. Intre cei doi este o ură 
neîmpăcată, dar noi nu avem nimic de-a face cu această luptă 
care pe care. Orice se va întâmpla între cei doi, cred că vom 
scăpa de aici. Doar că trebuie să vă fie limpede un singur lucru: 
atât timp cât toată această întâmplare nu s-a încheiat, noi ne 
aflăm de partea lui Dan Qing, chiar dacă ne punem viaţa la 
bătaie. Ne-am dat cuvântul şi-l vom respecta. Antoninus clătină 
din cap, dar Metellus se prefăcu că nu-l vede. Fiţi gata de orice 
şi nu vă pierdeţi curajul. Vă voi duce acasă, chiar cu preţul vieţii 


mele. 
XXX 


282 


În dimineaţa următoare porniră iarăşi la drum şi în trei zile 
străbătură valea în direcţia răsăritului. Călăreau cu mâinile 
legate de oblâncul şeii şi cu picioarele de scări, supravegheați 
cu atenţie de gărzile înarmate ale lui Wei, mercenari 
manciurieni cu o înfăţişare sălbatică, înarmaţi cu săbii lungi, 
uşor curbate. În frunte mergeau oamenii în negru, înarmaţi cu 
arcuri duble şi săgeți cu cozile foarte lungi şi grele. Era o 
adevărată sinucidere să se gândească în asemenea condiţii la o 
evadare. După prima zi, Dan Qing merse separat de ceilalţi, 
legat în spatele carului lui Wei, un vehicul mult perfecţionat care 
în partea de sus semăna foarte bine cu o litieră de mare lux, cu 
ornamente din lemn lăcuit şi bronz. 

După primele patru zile de drum, valea începu să se deschidă, 
lăsând locul unei câmpii întinse având în mijloc un fluviu uriaş 
cu ape noroioase pe care se vedeau plutind ambarcaţiuni cu 
pânze trapezoidale, încărcate cu tot felul de mărfuri, coborând 
purtate de curent şi de forţa vântului. Peste tot se întindeau 
ogoare inundate cu apă pentru cultivarea grâului de mlaştină 
care era acum mâncarea lor zilnică, alături de carne de gâscă şi 
de ouă. Oamenii nu puteau să nu observe că erau trataţi cu o 
generozitate ciudată, uneori primind chiar şi o băutură 
fermentată care semăna cu vinul. 

— Comandantul are dreptate, spunea Quadratus. Noi nu 
avem treabă cu ce este între oamenii aceştia. Poate că Wei are 
de gând să ne angajeze în armata lui şi nu vrea să ne pierdem 
puterile. 

— S-ar putea, răspundea Antoninus, cel mai înalt în grad după 
cei doi centurioni. Ba chiar, cred că sigur este aşa. 

Pentru că nu puteau fi siguri de nimic în privinţa viitorului, 
fiecare era gata să creadă în ipoteza cea mai liniştitoare. 
Metellus avea, însă, nişte presimţiri urâte, dar le ţinea doar 
pentru el. 

Mai merseră încă trei zile şi peisajul se schimba mereu: se 
vedeau şiruri nesfârşite de copaci cu frunze mari de un verde 
închis pe crengile cărora creşteau bobiţe mici galbene sau roşii, 
foarte asemănătoare cu murele. Tuturor li se părea ciudat că se 
făceau culturi atât de întinse pentru o plantă care producea 
doar bobiţele acelea atât de mici, dar şi aceea avea să fie una 


283 


dintre nenumăratele ciudăţenii din ţara aceea nemărginită şi 
atât de diferită de a lor. 

Pe măsură ce înaintau, satele deveneau tot mai numeroase şi 
mai aglomerate, drumurile erau pavate şi circulaţia pe ele era 
din ce în ce mai intensă. La fiecare zi de drum era câte un popas 
unde se puteau schimba caii şi unde călătorii puteau găsi o 
masă caldă şi găzduire. În asemenea locuri, convoiul îşi instala 
separat tabăra, totul fiind deja pregătit ca pentru a primi cum se 
cuvine asemenea oaspeţi importanţi. Metellus era sigur de- 
acum că ţinta lor finală era capitala. Un nume se auzea tot mai 
des: Luoyang. 

Şi Luoyang apăru în faţa lor într-o seară, către asfinţit, după 
multe zile de mers din locul în care fuseseră făcuţi prizonieri. 
Pentru poporul acela, era ceea ce Roma era pentru ei şi Metellus 
privi cu admiraţie marele oraş înconjurat de ziduri masive, de 
turnuri impunătoare înălțate din blocuri de piatră tăiate cu o 
pricepere extraordinară. În interiorul oraşului se vedeau alte 
construcţii măreţe de forme diferite: poate temple sau palate 
ale aristocraților. Şi peste tot se înălţau copaci cu coroane dese, 
luminate de ultimele raze ale amurgului. Cerul era acoperit de 
pâclă, soarele palid, dar discul lui uriaş care cobora în spatele 
lor, dincolo de munţii din zare, lumina turnuri, palate, 
acoperişuri şi creneluri, răspândind peste tot acea lumină 
sângerie care se reflecta în culori schimbătoare pe lemnul 
pictat, pe obiectele din bronz sau pe cele din ceramică 
multicoloră. 

În ciuda îngrijorării care-i apăsa, Metellus şi oamenii săi 
priveau cu admiraţie acest spectacol, dându-şi seama că 
probabil erau singurii din lumea de la apus care puteau 
contempla o asemenea minunăţie. În sinea lor se întrebau totuşi 
dacă vor avea vreodată posibilitatea de a povesti celor de acasă 
toate peripeţiile prin care au trecut. Izolarea, lipsa unor veşti, 
despărţirea de Dan Qing, singura fiinţă omenească pe care o 
cunoşteau, în stare să le explice ceea ce se întâmpla sau să 
descifreze semnale care lor nu le spunea nimic, toate acestea îi 
făceau să se simtă ca o frunză în bătaia vântului, dar, pe de altă 
parte, trecerea zilelor şi lungile ore de marş fără ca nimic nou să 
se întâmple le dăduse un sentiment de linişte şi de normalitate 


284 


care până la urmă le strecură în suflete un anumit optimism 
greu de explicat. 

Înainte de a intra în oraş, coloana se opri şi Metellus remarcă 
o oarecare agitaţie lângă carul lui Wei. La scurt timp după 
aceea, văzu un călăreț mergând cu capul acoperit între doi 
paznici. Probabil că era Dan Qing. Îi trăseseră pe cap un sac de 
stofă neagră pentru a nu fi recunoscut de trecători. 

Coloana se puse din nou în mişcare şi continuă să se apropie 
în pas vioi de porţile dinspre apus ale capitalei, încă deschise şi 
păzite de o unitate a armatei. Probabil că un curier îi anunţase 
pe soldaţi de sosirea lui Wei, pentru că imediat ajunse la faţa 
locului, învăluit într-un nor de praf, un escadron din cavaleria 
imperială cu misiunea de a escorta carul tânărului eunuc pe 
străzile oraşului. Şi acest lucru i se păru ciudat lui Metellus: 
însemna că puterea împăratului în capitală nu era pe deplin 
consolidată şi de aceea avea nevoie de o escortă atât de 
puternică. 

Soldaţii călări, cel puţin cincizeci, se înşirară pe cele două 
laturi ale carului, cu săbiile trase din teacă, iar alţii aprindeau 
torţe pentru a lumina străzile cufundate deja în penumbra serii. 
Prizonierii fură lăsaţi în spate, sub paza soldaţilor care încheiau 
coloana. 

Chipuri dolofane de copii apăreau la ferestrele care dădeau 
înspre stradă ca să admire trecerea acelui alai impunător, dar 
din spatele lor se auzeau vocile îngrijorate ale părinţilor care îi 
chemau înăuntru. Trecători erau puţini şi grăbiţi, iar peste oraş 
părea să se fi lăsat o tăcere ireală. Metellus schimbă priviri 
neliniştite cu centurionii săi şi aceştia le transmiseră în şoaptă 
oamenilor: 

— Fiţi atenţi, s-ar putea întâmpla în orice moment ceva. 

— Eu am reuşit să-mi slăbesc legăturile, răspunse Antoninus. 
Dacă reuşesc să-mi eliberez mâinile, am să-i ajut şi pe ceilalţi. 

— Bine, răspunse Quadratus, dar nu faceţi nimic fără ordinul 
comandantului. 

La câţiva paşi de capul coloanei, strada se îngusta pentru că 
trebuia să treacă pe sub o arcadă susţinută de doi stâlpi groşi 
de piatră. Călăreţii fură nevoiţi să formeze un singur şir, 
neavând loc să treacă doi oameni unul lângă altul, aşa încât 


285 


carul trecu dincolo singur. În aceeaşi clipă, câţiva oameni 
îmbrăcaţi în tunici şi pantaloni cenuşii cu o panglică roşie legată 
pe braţ coborâră ca fulgerul pe funii de mătase de la înălţimea 
arcadei pe acoperişul carului şi încercară să facă o spărtură în el 
cu săbii şi securi. Se iscă o încăierare cumplită între oamenii din 
escortă şi atacatori, iar oamenii lui Wei încercară să se urce pe 
acoperişul carului, angajându-se într-o luptă îndârjită. 

Metellus şi ai săi rămaseră deoparte, supravegheați de un 
grup de mercenari din ariergardă cu armele îndreptate către ei. 
Probabil că aveau ordine stricte în privinţa prizonierilor pentru 
că nu-i scăpară nici o clipă din ochi, ca şi cum în imediata 
apropiere nu s-ar fi întâmplat nimic şi viaţa şefului lor n-ar fi fost 
în pericol. 

Atacatorii se mişcau şi loveau cu o rapiditate ucigătoare, 
armele lor fulgerau din toate părţile, braţele făceau mişcări 
scurte care nu puteau fi prevăzute şi nici simţite decât în clipa în 
care îşi atingeau ţinta. 

Prin zăngănitul armelor, în mijlocul acelei învălmăşeli 
cumplite, Metellus îl văzu pe prinţul Dan Qing, cu capul acoperit 
de sacul negru, zvârcolindu-se din răsputeri ca şi cum furia 
luptei care se dădea peste tot în jurul său îl scosese din minţi, 
dar legăturile îi intrau tot mai mult în carne. Romanul îl putu 
vedea timp de o clipă pe eunucul Wei stând nemişcat în carul 
său, poate paralizat de spaimă sau cuprins în mod surprinzător 
de dorinţa de a muri ori chiar cu totul indiferent faţă de ceea ce 
se întâmpla în jurai său, dus cu gândul în altă parte. 

Totul se întâmplă în numai câteva clipe care părură să se 
prelungească la nesfârşit. Grupul din fruntea escortei, care 
trecuse deja de arcul cu pricina, se întoarse imediat înapoi şi 
călăreţii, ajungând în faţa acelui loc îngustat, săriră din şaua 
cailor zburând pe deasupra arcadei şi aterizară pe acoperişul 
carului. 

Erau Vulpi zburătoare. 

Primii apărători, în mare parte mercenari manciurieni, 
fuseseră ucişi sau respinşi, dar acum lupta se dădea între forţe 
egale. Schimbul de lovituri deveni atât de rapid şi de precis că 
Metellus şi ai săi uitară de condiţia lor de prizonieri, fiind 
captivaţi de spectacolul unei lupte care nu părea să se dea între 


286 


fiinţe omeneşti, ci între nişte demoni însufleţiţi de o energie 
infernală. 

Oamenii cu panglica roşie prinsă pe braţ, renunţară să mai 
spargă acoperişul carului şi săriră pe pământ pentru a putea 
lupta mai bine, dar în scurt timp superioritatea numerică a 
Vulpilor zburătoare deveni hotărâtoare. Unul dintre atacatori 
căzu ucis, apoi al doilea şi al treilea: unul cu pieptul străpuns 
dintr-o parte în alta, altul cu capul tăiat, iar al treilea fu proiectat 
cu atâta forţă într-un zid încât ţeasta i se sfărâmă ca o coajă de 
ou. Un al patrulea fu prins viu şi dezarmat înainte de a se putea 
sinucide. 

Abia atunci Wei cobori din car şi privi în jur. Mercenarii 
manciurieni veniră cu torţe aprinse şi scena acelui măcel 
nemilos apăru în toată ferocitatea sa. Cel care părea să fie 
căpetenia Vulpilor zburătoare se apropie de prizonierul încă viu 
şi-i smulse batista care-i acoperea faţa, scoțând la iveală 
trăsăturile unul băiat abia trecut de douăzeci de ani. 

— O să regreţi că n-ai murit când am să te torturez eu, cu 
mâinile mele, îi spuse. 

— Cine sunt oamenii aceia, comandante? întrebă Publius. 

Metellus încercă să găsească o semnificaţie a scenei pe care 
o avea în faţă, cu umbre profunde şi sclipiri ale şiroaielor de 
sânge. 

— Wei a fost atacat de cineva care nu acceptă dominaţia lui, 
dar rezultatul luptei i-a fost favorabil. Aţi văzut cu ochii voştri: 
Vulpile zburătoare sunt de neînvins. 

— Dar noi i-am bătut, îi răspunse Rufus. 

— S-a întâmplat aşa pentru că nu erau pregătiţi pentru 
metodele noastre de luptă şi datorită scuturilor lui Severus, 
dar... 

Metellus fu întrerupt în timp ce vorbea de un strigăt şi de un 
cor de înjurături: rebelul capturat viu fusese lovit în mijlocul 
frunţii de o săgeată lansată de undeva de sus şi se prăbuşise ca 
secerat. In jurul săgeţii înfipte în capul lui, sângele curgea din 
belşug pe trupul tânărului care se zbătea în spasme îngrozitoare 
de parcă ar fi refuzat să se predea morţii ce pusese deja 
stăpânire pe el. 


287 


Metellus se întoarse în direcţia din care venise săgeata şi 
văzu clar, pe acoperişul casei din faţă, o siluetă întunecată care 
ţinea în mâini un arc. Alte două săgeți şuierară prin aer, una 
după alta şi două dintre gărzile eunucului se prăbuşiră lovite 
mortal. 

Abia atunci, indiferența aparentă a lui Wei dispăru. Strigă din 
răsputeri: 

— Prindeţi-l, nenorociţilor, puneţi mâna pe el! 

Arcaşul trase o altă săgeată care trecu foarte aproape de 
eunuc şi se înfipse în piciorul unuia dintre mercenarii 
manciurieni. Omul se prăvăli la pământ, zvârcolindu-se şi urlând 
de durere. Misteriosul arcaş dispăru în bezna nopţii sărind de pe 
un acoperiş pe altul cu o sprinteneală incredibilă. 

În zăpăceala care se crease după atac, Dan Qing, cu capul 
încă acoperit, fusese nevoit să se dea câţiva paşi înapoi şi acum 
se afla în imediata apropiere a prizonierilor romani. Metellus îi 
şopti, încercând să se facă auzit: 

— Prinţe, suntem aici. 

— Tu eşti, Xiong Ying? Ce s-a întâmplat? întrebă Dan Qing. 
Ce-i cu tămbălăul acesta? Sunteţi teferi cu toţii? N-a fost rănit 
nimeni? 

— Suntem bine. Cei care au atacat convoiul nu aveau nimic 
cu noi, ci cu Wei. 

— Şi ce s-a întâmplat până la urmă? 

— Au fost respinşi. Trei de-ai lor sunt morţi. Alţi doi sau trei au 
putut fugi. Unul care fusese prins viu a fost ucis de un tovarăş 
de-al său care a tras cu arcul de pe acoperişul casei de peste 
drum. Acum Vulpile zburătoare îl urmăresc: au arcurile 
îndreptate către acoperişul cu pricina... 

Vulpile zburătoare puseseră mâna pe arcuri şi pregăteau 
acele săgeți grele despre care romanul nu ştia la ce folosesc, 
nişte adevărate harpoane zburătoare care trăgeau după ele 
frânghii subţiri de mătase. Le lansară şi ele se înfipseră în 
bârnele comişei, căţărându-se, după aceea, pe acoperişuri cu o 
agilitate extraordinară pentru a-l urmări pe arcaşul fugar. 

— Şi el are o panglică roşie pe braţ, la fel ca şi ceilalţi, 
continuă Metellus. Acum fuge foarte repede, urmărit de oamenii 
lui Wei care parcă zboară... Pe toţi zeii, ce ţară mai este şi asta? 


288 


— Lotusul Roşu... murmură Dan Qing. Prin urmare, nu trebuie 
să ne pierdem speranţa. Mai poţi vedea şi altceva? 

In acele clipe, Metellus îl vedea pe fugar dispărând după 
coama unui acoperiş, apărând pentru o clipă la marginea unei 
terase, apoi dispărând cu totul. 

Wei dădea ordine scurte oamenilor săi şi vreo şase călăreţi 
porniră în galop în diferite direcţii; făcu apoi un semn escortei şi 
oamenii se adunară. Cadavrele fură luate de pe jos şi puse pe 
un cărucior cu două roţi, după care Wei se urcă din nou în carul 
său şi convoiul porni mai departe. 

Antoninus se întoarse către Metellus. 

— Si, acum, ce-o să se mai întâmple, comandante? întrebă el. 

— Habar n-am, îi răspunse Metellus. Dar tu şi ceilalţi căutaţi 
să rămâneţi în viaţă. Orice s-ar întâmpla, trebuie să rămâneţi în 
viaţă. 


289 


Luna plină se ridicase dincolo de crestele munţilor şi lumina 
acoperişurile din Luoyang umezite de roua serii. Siluete 
întunecate alergau cu repeziciune, ca nişte umbre abia vizibile, 
după o altă umbră care sărea de pe un acoperiş pe altul, se 
strecura ca o pisică printre ornamentele turnurilor, se arunca 
parcă zburând pe crengile copacilor care se înălţau din grădinile 
ascunse printre case, ţâşnind iarăşi ca o veveriţă către coama 
unui alt acoperiş. 

Vulpile zburătoare nu-l slăbeau pe fugar, îi ţineau calea când 
din stânga, când din dreapta, încercau să-l împingă înspre un 
cartier în care casele coborau către un loc mai jos, nu prea 
îndepărtat de zidurile oraşului. Dar fugarul apărea şi dispărea 
mereu, ascunzându-se după orice ieşitură a acoperişurilor, ca să 
pornească într-o altă direcţie de îndată ce urmăritorii treceau de 
el. La un moment dat, reuşi să ia un oarecare avans şi se căţără 
în vârful unui turnuleţ de unde, fără a fi văzut, observa toate 
mişcările urmăritorilor. Îndată ce-l zări pe unul dintre ei sărind 
de pe un acoperiş pe altul, slobozi din arc o săgeată care-l 
străpunse pe urmăritor şi-l făcu să se prăbuşească fără viaţă pe 
caldarâmul străzii. Duşmanii avură o clipă de ezitare şi arcaşul 
dispăru printr-o trapă, coborând nişte scări până într-o curte şi 
de acolo ajunse în stradă. 

Umbra adâncă a unei arcade îi oferi fugarului un adăpost 
sigur până când Vulpile zburătoare se îndepărtară, ca o haită de 
copoi înnebuniţi de furie pentru că au pierdut urma vânatului. 

Când în jur totul se linişti, misteriosul personaj îşi dădu jos 
batista care îi acoperea chipul, lăsând să se vadă un oval 
feminin delicat şi doi ochi negri precum tăciunele care sclipiră 
pentru o clipă în lumina slabă a lunii, ca aceia a unei tigrese 
tinere. Deschise uşa mare din spatele său cu o atingere uşoară 
a mâinii şi intră într-o curte interioară unde o aştepta un cal 
legat cu hăţurile de un belciug de fier. 


290 


Îl dezlegă şi se întoarse în stradă. Privi cu grijă în dreapta şi în 
stânga, trase cu urechea şi desluşi un murmur venit din capătul 
străzii pe care se afla: era un loc aglomerat, un loc în care putea 
trece neobservată... Porni cu paşi grăbiţi în direcţia aceea, 
ţinând calul de hăţuri, îndreptându-se către luminile slabe de la 
capătul străzii. Ajunse peste puţin timp la marginea unei pieţe 
mici, mărginită în partea opusă de un caravanserai. Dinspre 
locul acela ajungea până la ea larma tulbure a drumeţilor, 
nechezatul înăbuşit al cămilelor de Bactriana, marile animale de 
povară ale caravanelor care străbăteau distanţe uriaşe, aducând 
mărfuri din cealaltă parte a lumii. Fata vru să iasă la loc deschis, 
dar se dădu repede înapoi la adăpostul întunericului, pentru că o 
ceată de călăreţi trecea în galop cu săbiile scoase din teacă şi 
îndreptate înainte. Aşteptă până când ecoul acelei curse 
nebuneşti se stinse, se asigură că nu mai venea şi altcineva şi 
traversă piaţa intrând în curtea marelui caravanserai. 

În timp ce-şi lega calul lângă perete, îşi roti privirile în jur: 
curtea era luminată de numeroase felinare colorate care 
răspândeau o lumină caldă pe sub arcade, peste baloturile cu 
mărfuri, asupra servitorilor care îngrijeau de animale, asupra 
mulţimii pestriţe a călătorilor, oameni veniţi din toate colţurile 
lumii, îmbrăcaţi în tot felul de costume şi vorbind în toate limbile 
pământului; se pregăteau cu toţii să se aşeze la masa de seară 
după ce încheiaseră afaceri cu alţi negustori care, ca şi ei, 
poposeau la acelaşi han. 

Fata îşi dădu seama că încă mai purta pe braţ panglica roşie 
şi o desfăcu de îndată ce auzi pe cineva vorbind în spatele său. 
O ascunse sub cingătoare şi întoarse capul în altă direcţie ca să 
evite un schimb nedorit de priviri. 

— Umblaţi cu grijă cu lada aceea, sunt lucruri delicate acolo, 
să vă ia naiba pe toţi! cârâia vocea aceea cu un pronunţat 
accent străin. 

Fata se dădu într-o parte pentru a-l lăsa să treacă pe cel care 
se auzea în urma ei şi un negustor corpolent, cu pielea măslinie, 
i-o luă înainte, însoţit de doi servitori care târau cu greu o ladă 
din lemn urcată pe un cărucior hodorogit. 

Un ospătar chinez se apropie de el. 


291 


— Slăvite Daruma, spuse acesta, slăvitul tău coleg Wu He te 
aşteaptă pentru cină. 

— Vin acum, băiete, răspunse Daruma, mişcându-şi trupul 
mătăhălos către intrarea în cârciuma aflată în capătul 
caravanseraiului. 

Venind în urma lui, fata întinse cu iuţeală mâna ca să ia un sul 
de stofa rezemat de un balot cu lână, îşi aranjă pe umeri 
țesătura ca să-şi ascundă hainele pe care le purta, intrând şi ea 
în cârciumă. Se aşeză ca un client oarecare lângă un perete al 
încăperii pline de un fum gros, într-un colţ nu prea luminat, dar 
apropiat de masa la care tocmai se aşezau Daruma şi 
negustorul chinez. 

Un grup de instrumentişti mongoli aflaţi sub o arcadă cântau 
o melodie cu sunete grave, acompaniindu-şi vocile la fel de 
grave. Solistul era în stare să scoată note atât de groase încât 
fata simţi că-i vibrează tot corpul. 

— Anul a fost foarte rău... începu să spună negustorul chinez. 

— ... producţia mică, paraziţii au atacat gogoşile, continuă 
Daruma cu un aer plictisit. Cunosc deja povestea asta, Wu He: 
pe chestia asta o să-mi ceri mai mult cu zece până la douăzeci 
la sută. De când te cunosc eu, niciodată n-a fost un an bun, iar 
preţurile au crescut mereu. 

— Ah! Nu te plânge! ripostă omul care purta numele de Wu 
He. Cine ştie cât câştigi tu în Apus când vinzi mătasea noastră 
diavolilor străini. Că veni vorba, ştii că au sosit câţiva în oraş 
chiar acum câteva clipe? Oameni cu o înfăţişare ciudată şi 
îmbrăcaţi altfel decât pe la noi, prizonieri, desigur, în convoiul 
eunucului Wei, să-l ţină teafăr zeii. 

Auzind cuvintele acelea, fata fu şi mai atentă şi chiar încercă 
să se mute pe bancă, astfel încât să ajungă mai aproape de cei 
doi negustori şi să audă cât mai mult din discuţia lor. 

Gestul ei nu-i scăpă lui Daruma care nu dădu semne că l-ar fi 
băgat de seamă şi continuă discuţia cu Wu He. 

— Străini ai spus? Şi cum arătau? 

— Ochi rotunzi, bărbi dese şi aspre ca o coamă de mistreţ, păr 
pe braţe şi pe picioare ca la maimuțe... brățări de metal la 
încheietura mâinilor. Aşa mi-a spus un servitor de-al meu. Şi mai 


292 


era unul, un chinez poate, judecând după îmbrăcăminte, cu 
capul acoperit de un sac. 

Fata nu mai reuşi să se abţină. 

— Am ascultat fără să vreau discuţia voastră, cinstiţi 
negustori, spuse, şi aş fi foarte curios să-i văd şi eu pe străinii 
aceştia, pentru că n-am întâlnit niciodată vreunul. Se spune că 
într-adevăr sunt îngrozitori la vedere... Ştiţi cumva unde i-au 
dus? 

Wu He o privi destul de surprins, în timp ce Daruma aţintise 
asupra ei o privire scrutătoare: ieşirea aceea neaşteptată din 
partea unui necunoscut care ascultase discuţia lor i se părea 
foarte ciudată. 

În orice caz, Wu He începu să spună: 

— După câte ştiu, se pare că i-au dus la... 

Nu mai avu timp să continue ce începuse să spună, pentru că 
un grup de soldaţi din armata imperială intră în cârciumă. Fata 
lăsă imediat privirea în jos şi întoarse capul către perete, dar 
nici gestul acesta nu-i scăpă lui Daruma care o apucă de 
încheietura unei mâini, apropiindu-se de ea ca să poată vorbi 
fără a fi auzit de ceilalţi muşterii. 

— O încheietură prea subţire ca să fie a unui bărbat tânăr, dar 
în orice caz foarte puternică, constată el. Şi, acum, dacă nu-mi 
spui cine eşti şi de ce te interesează atât de mult străinii aceia, 
aş putea să-i rog pe soldaţii ăia să caute sub cingătoarea ta 
unde ar putea găsi o frumoasă panglică roşie. 

Mâna liberă a fetei alunecă sub haină căutând mânerul 
pumnalului, dar se opri atunci când Daruma continuă: 

— ... Printre diavolii aceia străini s-ar putea să se afle şi nişte 
prieteni de-ai mei la care ţin foarte mult. 

Mâna fetei nu mai ajunse la mânerul pumnalului. 

— Prieteni? repetă ea. 

— Prieteni, confirmă Daruma. Putem să vorbim despre asta? 

— Putem vorbi despre aşa ceva, răspunse fata. 

— Cum te cheamă? 

— Deocamdată, nu pot să-ţi spun. 

— De ce nu-mi poţi spune? 

— Pentru că nu este momentul şi pentru că nu te cunosc 
destul de bine. La urma urmelor nu eşti decât un străin. 


293 


— Bine, dar acum ai să faci exact ce-ţi spun eu, apoi o să te 
duci în curte şi o să mă aştepţi lângă arcada aceea cu fântână. 

Fata dădu din cap aprobator. 

Daruma ridică glasul şi, arătând către un vas mare din faţa 
lui, îi porunci: 

— Oferă-le puţin vin de rodii unor bravi soldaţi! Or fi obosiţi şi 
le-o fi sete! Ospătar, eu plătesc! 

Fata se supuse, se duse să scoată vin din vas, ajutată de 
cârciumar şi îl împărţi soldaţilor care dădură cănile peste cap, 
fără a-i arunca nici măcar o privire. După ce le mai umplu încă o 
dată cănile, porni nepăsătoare către uşa cârciumii şi se îndreptă 
către fântâna cu pricina. Peste puţin timp, ieşiră şi soldaţii, 
încălecară şi porniră în galop pe străzile pustii ale oraşului. Pe 
uşa care rămăsese deschisă, se rostogoli trupul imens al lui 
Daruma avându-l alături pe colegul său, care continua să 
îndruge aceleaşi scuze. 

— După cum îţi spuneam, cinstite prietene, anul a fost foarte 
prost, duzii s-au uscat din cauza secetei şi... 

— Bine, fie, făcu Daruma, de acord. Cât vrei pentru toată 
marfa? 

— Şapte mii cinci sute de darien, răspunse grăbit Wu He. 

Daruma îl privi cu o expresie nemulțumită şi răspunse: 

— Bine, tâlhar şi lipitoare ce eşti. Asta-i adevărată hoţie, dar 
n-am încotro. 

— Ah, nu vorbi aşa, cinstite prieten: sunt sigur că o să 
recuperezi mărirea aceasta pe care ţi-am cerut-o de la clienţii 
tăi care, la rândul lor, o să te facă şi ei tâlhar şi lipitoare. Asta-i 
legea meseriei noastre. 

— Bine, bine, dar acum te rog să mă ierţi: sunt foarte obosit şi 
în seara asta aş vrea să mă culc ceva mai devreme. 

Wu He îl salută cu o plecăciune plină de respect şi se 
îndepărtă, ieşind din han. Fata îl privi pieziş şi se apropie de cal 
vrând parcă să-i dezlege hăţurile, dar auzi vocea lui Daruma 
atât de aproape, ca şi cum i-ar fi vorbit la ureche. 

— Dacă aş fi în locul tău, n-aş face aşa ceva. 

Yun Shan se întoarse şi rămase uluită văzând că Daruma se 
mai afla încă în partea cealaltă a curţii, la o distanţă de cel puţin 


294 


treizeci de paşi, şi părea că se gândeşte la ceva foarte 
important stând rezemat de peretele cârciumii. 

Vocea negustorului răsună din nou foarte aproape şi pe un 
ton absolut natural. 

— M-ai auzit bine. Trebuia să ne continuăm discuţia începută, 
ai uitat? 

Fata lăsă din mână hăţurile calului şi se apropie de el 
traversând curtea. 

— Cum ai făcut? îl întrebă. 

— O şmecherie acustică. Uite, dacă vorbeşti în scobitura 
aceasta mititică din tocul uşii eşti auzit până în partea aceea a 
porticului. 

— Interesant. Şi acum despre ce trebuie să vorbim? întrebă 
Yun Shan. 

— De ce ai întrebat unde sunt străinii aceia? Şi ce faci aici? 

— De ce vrei să ştii? Nu te cunosc. 

— E foarte simplu: descrierea lui Wu He m-a făcut să mă 
gândesc imediat că prizonierii despre care vorbea el nu sunt alţii 
decât prinţul Dan Qing şi garda sa: oameni care vin din 
îndepărtatul imperiu Tagin Guo, aflat departe, în Apus. Când te- 
am auzit că voiai să ştii mai multe despre ei, m-am întrebat 
dacă nu cumva ne interesăm amândoi de aceeaşi persoană. Eşti 
o fată travestită în bărbat, purtai panglica Lotusului Roşu şi 
fugeai de gărzile împăratului. 

— Să admitem că ar fi aşa, răspunse ea. Cine îmi garantează 
că nu eşti un spion? 

— Faptul că nu te-am dat pe mâna soldaţilor. N-ai mai fi avut 
cum să scapi, iar eu aş fi încasat o recompensă grasă: suficient 
ca să acopăr o parte din mărirea de preţ cerută cu neruşinare 
de Wu He la cantitatea de mătase pe care am cumpărat-o de la 
el. 

Yun Shan îl privi pe sub sprâncene, fără a spune nimic. Părea 
să-l studieze pe omul cu care vorbea, iar el, la rândul său, putea 
s-o examineze în linişte: fata avea gura mică şi frumos 
conturată, ochii mai mari decât erau cei ai chinezoaicelor, iar 
între nas şi frunte se contura o cută. 

— Încă nu te-ai convins? întrebă Daruma. 


295 


— Maestrul meu obişnuia să-mi spună că pentru a înşela pe 
cineva nici o metodă nu este mai bună decât aceea de a-i 
câştiga încrederea. 

— Adevărat. Eşti o persoană inteligentă. Atunci, ce pot să fac 
pentru ca tu să ai încredere în mine? 

— Să mă convingi şi încă foarte repede. Mă grăbesc să plec. 

— Semeni foarte mult cu fratele tău, prinţul Dan Qing, spuse 
în cele din urmă Daruma. Eu sunt cel care l-a adus acasă din 
Persia. 

— Dovedeşte-mi că spui adevărul. 

— Dovada ţi-o poate oferi doar fratele tău, dar mai întâi 
trebuie să-l găsim. Trebuia să ne întâlnim chiar în cârciuma 
asta, dar au trecut mai multe zile şi el nu a apărut. Din păcate, 
vorbele lui Wu He mă fac să cred că personajul cu capul acoperit 
era chiar el. Şi nu-i nici o îndoială că străinii cu ochii rotunzi şi cu 
bărbile aspre sunt garda lui de corp. l-am recrutat eu însumi în 
Persia. Sunt doar zece, dar fac cât o sută. Nişte luptători 
excepţionali: fără ei, fratele tău n-ar mai fi ajuns niciodată până 
aici, prinţesă Yun Shan. 

Yun Shan păru să cedeze în faţa evidenţei. 

— El este prizonierul. Eram de faţă când Wei l-a capturat. 
Voiam doar să aflu de la Wu He dacă avea habar unde au fost 
duşi... De unde ştiai că sunt sora lui? 

— Nu ştiam. Am ghicit după asemănarea dintre voi. Dar, hai, 
vino să ne aşezăm în colţul acela, spuse negustorul, arătând 
spre două perne din lână şi un covor de sub o arcadă a 
caravanseraiului. Suflă în felinar şi se făcu întuneric. Curtea nu 
mai era luminată decât de razele lunii şi putură continua în 
linişte discuţia începută. 

Daruma respiră adânc. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă. 

— Wei a pus stăpânire pe mănăstirea Apelor susurătoare. L-a 
ucis pe maestrul Wangzi. 

Daruma îşi duse o mână la frunte cu expresia unui om abătut. 

— Îl cunoşteai? întrebă Yun Shan. 

— Împreună cu el am organizat fuga fratelui tău din Persia. 
Dan Qing şi cu mine ne-am despărţit chiar acolo unde începea 
urcuşul care duce la Apele susurătoare. Caravana mea n-ar fi 


296 


putut trece pe puntea aceea peste prăpastie. Dar îl lăsam pe 
prinţ pe mâini bune: escorta lui şi ospitalitatea maestrului 
Wangzi... Tu erai acolo, nu-i aşa? 

— Da, eram acolo. 

— Şi acum faci parte din Lotusul Roşu. De cât timp? 

— De o lună. Nu aveam pe nimeni în care să am încredere şi 
unul dintre călugării de la Apele susurătoare mi-a spus să mă 
duc la ei. 

— Şi cum se face că ieri te urmăreau oamenii împăratului? 

— Am încercat să-l eliberăm pe fratele meu. 

— Şi n-aţi reuşit. 

— Nu ne-a lipsit, totuşi, mult ca să reuşim. Ai aflat şi altceva 
de la prietenul tău, negustorul? 

— Nu, dar informaţii am mai putea obţine oricum. Când a avut 
loc atacul? 

— La doi Dan după asfinţit. 

— Şi tu ai fugit imediat după aceea? 

— A trebuit să ne retragem, forţele duşmane erau mult mai 
numeroase. Şi mai era şi un grup de Vulpi zburătoare. Nu sunt 
încă pregătită să lupt cu asemenea adversari. 

— Aşadar, dacă Wu He aflase deja de ei, înseamnă că acela 
care l-a informat i-a văzut nu prea departe de aici. Şi nu a trecut 
mai mult de o jumătate de Dan. Singurul loc în care s-ar putea 
să-i fi dus într-un timp atât de scurt este Palatul Trepiedelor de 
bronz. 

— Se poate, răspunse Yun Shan. Cred că ai judecat bine. 

— Este mai mult decât probabil, spuse Daruma. După cum 
ştii, Palatul Trepiedelor de bronz este o construcţie foarte veche, 
de pe vremea împăratului Wudi şi tatăl tău a poruncit să fie 
restaurată, înlocuindu-se cea mai mare parte a zidurilor din 
cărămidă nearsă cu blocuri de piatră, dar rămâne totuşi un 
punct slab. Problema va fi să-l anunţăm pe prinţ că-i pregătim 
eliberarea, astfel încât să fie gata în orice moment. 

— Lucrul acesta se poate rezolva destul de simplu. Lotusul 
Roşu are mulţi informatori chiar şi în locuri considerate absolut 
inaccesibile. 

— Spune-mi ce ştii despre escorta lui. Este vorba despre nişte 
oameni excepţionali pe care aş vrea să-i salvez cu orice preţ. 


297 


Am o datorie faţă de ei şi o înţelegere pe care vreau s-o respect. 
Erau cu toţii vii atunci când i-ai văzut ultima oară? 

— Nu i-am numărat. Dar am avut impresia că erau cam zece. 

— Comandantul lor este un om cu un caracter extraordinar, 
care a ştiut să câştige încrederea şi poate că şi stima fratelui 
tău. Este destul de înalt, brunet, ochii de culoarea ambrei, 
privirea pătrunzătoare, musculatură puternică... L-ai văzut? 
Vreau să spun, ai văzut un om care să arate astfel şi să fie... 
viu? 

— L-am văzut. Cred că da... 

Daruma respiră uşurat. 

— Sper să nu te fi înşelat. 

Yun Shan şovăi câteva clipe. 

— Îmi amintesc de o privire... 

— De-ar vrea cerul ca Xiong Ying să fie încă în viaţă! Este un 
războinic faimos în ţara sa, dar este şi un om care a suferit mult, 
care a văzut murind persoane pe care le iubea fără să-şi piardă 
cumpătul. Un om care-şi respectă cuvântul dat, chiar dacă asta 
l-ar costa propria lui viaţă. Nu merită să-şi sfârşească zilele în 
chinuri şi nu merită aşa ceva nici oamenii lui. 

Yun Shan revăzu ochii aceia adânci, de culoarea ambrei, care 
o priveau cu forţa pătrunzătoare a unei acvile, dar în acelaşi 
timp puţin înceţoşaţi de tristeţe. Ochii lui Xiong Ying... 

— De ce are un nume de chinez? 

— Pentru că i l-a pus fratele tău după ce bărbatul acesta i-a 
salvat viaţa într-un atac al Vulpilor zburătoare. Nici n-ai fi în 
stare să-i pronunţi numele adevărat. 

— Ce ai de gând să faci ca să-i eliberezi? întrebă Yun Shan. 

— Ar trebuie să culegem cât mai multe informaţii putem şi 
asta cât mai repede. Fiecare clipă care trece poate fi pentru ei 
ultima. Locul acesta va fi cartierul meu general, poţi să-mi 
trimiţi aici oricând un mesaj. 

Yun Shan se ridică în picioare, gata să plece. 

— Incă o clipă, spuse Daruma. 

Fata stătu pe loc. 

— Ce este adevărat în povestea care circulă despre tine şi 
Wei? 


298 


Yun Shan dădu să spună ceva, dar simţi că i se pune un nod 
în gât şi ochii i se umplură de lacrimi. Se duse şi-şi luă calul, 
dispărând în tăcere în bezna nopţii. 

Daruma rămase singur. 

— Aşadar, este adevărat, şopti ca pentru sine. Totul este 
adevărat. 


299 


Yun Shan înaintă la pas, destul de prudent, apoi, când văzu că 
drumul era liber, îşi acoperi din nou faţa şi-şi îndemnă calul la 
galop. Trecu ca o fantomă pe străzile tăcute ale capitalei 
scăldate în lumina lunii. Calul său părea că abia atinge pământul 
cu copitele, ca şi cum n-ar fi avut nici o greutate în şa, ca şi cum 
forţa călăreţei ar fi fost totuna cu membrele sale nervoase, cu 
fibrele încordate ale muşchilor săi. Zbură ca gândul prin pieţele 
pustii, sări peste ziduri care înconjurau casele, străbătu grădinile 
ascunse printre case, curţile cufundate în umbră, pe sub 
porticuri sculptate, de-a lungul aleilor cu şiruri de trepiede 
aliniate pe margini, printre flăcări domoale şi felinare cu lumina 
amorţită. 

Gonea întruna ca să fugă de propriile sale gânduri, de 
amintirile dureroase ale trecutului, de grijile prezentului, de 
umbrele morţilor, de fantasmele care galopau la fel de iuți pe 
cer, acoperind în răstimpuri cu un văl sinistru discul argintiu al 
lunii. 

O umbră. 

Umbra unui călăreț la capătul străzii. 

Trase de hăţuri şi opri calul, după care porni la fel de iute în 
direcţie opusă, fără a mai putea recunoaşte locurile, fără a mai 
şti unde avea s-o poarte galopul nervos al animalului de sub ea. 

larăşi o umbră. 

Un călăreț nemişcat sub arcada porţii închidea trecerea către 
exteriorul oraşului. 

Yun Shan se întoarse şi privi în urmă, apoi în lături, sigură că 
va vedea străzile barate cu cete de soldaţi imperiali, dar toate 
erau libere. 

Călărețul acela o provoca la o luptă în doi. Era cazul s-o 
accepte. 

Trase de hăţuri, pipăi în spatele şeii şi luă teaca prețioasă în 
care se afla închis Fulgerul de gheaţă, sabia făurită cu trei 


300 


secole în urmă de un meşter din Yue pentru strămoşul său Xung 
Zhou. Sări pe pământ şi trase sabia din teacă, făcând-o să 
sclipească, albăstrie, în razele lunii. 

Călărețul sări la rândul său din şa şi scoase sabia din teacă. 
Era îmbrăcat în negru, iar faţa îi era acoperită cu o eşarfă de 
mătase turcoaz. 

Se apropiară unul de altul cu paşi calculaţi, se opriră la 
distanţa potrivită pentru ca o lovitură directă să poată 
străpunge cu precizie adversarul. Lamele săbiilor scoteau 
fulgere albăstrui, spintecând pentru început aerul, cu şuierături 
rapide. Trupurile se mişcau ca într-un dans care încorda 
membrele în căutarea echilibrului perfect, a punctului de forţă 
din care moartea putea da lovitura decisivă. 

Apoi, lamele se ciocniră scoțând scântei argintii, în zăngănitul 
sec al unor lovituri precise, din ce în ce mai iuți, din ce în ce mai 
nerăbdătoare. Tăişul aducător de moarte al săbiilor trecea la un 
fir de păr de trupuri, aluneca scrâşnind pe oţelul adversarului, se 
năpustea ţintind ochii sau fruntea, chiar şi inima, deviat de 
ţâşnirea neprevăzută a celeilalte minţi, a celuilalt braţ, a 
celuilalt tăiş. 

Dintr-o dată, amândoi luptătorii se opriră, cu vârful săbiilor 
îndreptate înainte, pregătind un nou şi calculat atac. 

Yun Shan simţi că forţele celuilalt erau proaspete, le simţi pe 
ale sale slăbite de lungile cavalcade din ziua aceea, de emoţiile 
prea multe prin care trecuse, de fuga nebunească, de teama de 
un duşman tot mai puternic. 

Trebuia să-şi înfrângă acel sentiment care o făcea să se 
îndoiască de ea însăşi, să facă un salt înainte cu un țipăt de 
acvilă, să zboare prin aer cu forţa unui tigru pentru a ajunge 
sus, ca un fulger, înfigând sabia cu o singură lovitură între 
omoplaţi, ajungând astfel la inimă. 

Să atingă de sus inima. 

Îşi dădu seama că aceste cuvinte treceau şi prin mintea 
celuilalt, în aceeaşi clipă. Adversarul se feri de o lovitură 
răsucindu-se pe vârfurile picioarelor, învârtindu-se ca titirezul 
unui copil pe pardoseală. Fulgerul de gheaţă se înfipse în 
pământ şi Yun Shan puse genunchiul jos alături de sabia sa, cu 
mâna dreaptă încleştată pe mâner, cu stânga sprijinindu-se pe 


301 


pământ. Dar lama adversarului lovi tăind doar nodul eşarfei care 
îi acoperea faţa. Pânza căzu descoperindu-i chipul de o 
perfecţiune ca a măştilor de ceară. 

Deşi ar fi putut încheia lupta cu o lovitură decisivă, adversarul 
se opri ca şi cum imaginea acelei figuri i-ar fi străpuns inima. 

— Prinţesa Yun Shan... spuse el, descoperindu-şi la rândul lui 
faţa. 

— Wei... răspunse fata. Ce mai aştepţi... Nu pe mine mă 
voiai? Loveşte! Ucide-mă! 

— Tu erai, deci, aceea care voia să mă omoare, spuse Wei ca 
şi cum nici n-ar fi auzit cuvintele ei. 

— Voiam doar să-mi eliberez fratele. 

— Fratele tău te-a făcut pe tine nefericită, iar pe mine m-a 
aruncat în braţele disperării, spuse tânărul, mişcându-se în cerc 
în jurul ei. El trebuie să simtă pe pielea lui ce înseamnă o rană 
pe care nimeni nu o poate vindeca, trebuie să sufere tot ce 
poate suferi un om. 

— Asta nu-ţi va da înapoi nimic din ceea ce ai pierdut Yun 
Shan trase din pământ vârful Fulgerului de gheaţă fără ca Wei 
să facă vreo mişcare. Bărbatul îşi ţinea sabia cu vârful îndreptat 
în jos, la fel ca şi privirea, şi se învârtea în jurul lui Yun Shan, 
care nu-l scăpa din ochi, gata să reia lupta. 

Fata părăsi cercul acela imaginar şi îndreptă vârful sabiei 
către gâtul adversarului. 

— L-ai ucis pe maestrul meu, Wangzi. lar eu trebuie să-l 
răzbun. 

— Nu era maestrul tău. Era maestrul fratelui tău. Era şi el 
vinovat. Maeştrii răi trebuie să plătească pentru elevii răi pe 
care i-au împrăştiat în lume ca să facă rău şi altora. 

Fulgerul de gheaţă era acum gata să atingă gâtul lui Wei, 
pielea albă şi netedă ca a unei fete. 

Wei ridică fruntea pe care până atunci o ţinuse plecată şi ochii 
îi înotau în lacrimi. Şiroaie de lacrimi coborau din ochii lui 
neîndurători, alunecând pe obrajii perfect netezi. 

— Doar din partea ta aş putea accepta moartea, doar de la 
tine mi-ar putea veni pacea, din moment ce cândva n-am putut 
avea dragostea ta. Loveşte acum, Yun Shan. N-o să mai ai altă 
ocazie. 


302 


Yun Shan porni lovitura, drept înaintea sa, dar Fulgerul de 
gheaţă doar crestă uşor fruntea lui Wei şi se retrase imediat. 
Lăsă o picătură roşie acolo unde oţelul pătrunsese prin piele, o 
picătură mică, aidoma uneia de rouă, apoi dispăru în teacă. 

— la seama că acesta este ultimul meu gest de milă faţă de 
tine, spuse prinţesa. Tu ai ales o cale ce duce în neant, o cale pe 
care numai nişte bandiți te pot urma. Eliberează-l pe fratele 
meu şi eu voi uita ce ai făcut. Retrage-te într-o mănăstire şi 
nimeni nu se va atinge de tine. Îţi dau cuvântul meu. 

Wei se apropie de ea şi mai mult până când îi putu simţi 
respiraţia. Ochii scânteind de lacrimi ar fi putut înduioşa pe 
oricine, dar glasul era rece şi tăios când spuse: 

— Am să nimicesc neamul acesta blestemat pe care Cerul l-a 
renegat şi voi întemeia altul. Dar, dacă ar fi să nu reuşesc, îmi 
voi urma destinul fără să simt niciun regret. Vocea păru 
tremurătoare atunci când adăugă. Port mereu cu mine o 
amintire, Yun Shan, amintirea unui sentiment pe care nici lama 
cea mai crudă nu l-a putut scoate din trupul meu chinuit. Rămâi 
cu bine pentru totdeauna. 

Vâri sabia în teacă şi făcu un salt greu de imaginat, ajungând 
lin în şaua calului său. Dădu pinteni şi îndemnă animalul în 
direcţia câmpiei, dispărând curând în zare. 

Yun Shan îl urmări câteva clipe din priviri, apoi se prăbuşi, 
plângând, la pământ. 

XXX 

Călărețul intră în galop pe poarta cea mare a palatului 
imperial, trecând printre cele două şiruri de gărzi care vegheau 
în aşteptarea zorilor şi ajunse tot în galop până la scările 
maiestuoase care duceau la clădirea principală. Ajuns aici, lăsă 
calul în grija scutierilor care alergaseră imediat în întâmpinarea 
lui şi urcă în fugă scările până la atriumul luminat de şase făclii 
mari fixate pe trepiede monumentale de bronz. 

Un funcţionar bătrân veni să-l salute cu o politeţe 
respectuoasă. 

— Nobile stăpân, bine ai venit. 

— Ce s-a întâmplat astăzi este nemaipomenit. Am fost atacat 
în propriul meu oraş, Lotusul Roşu era cât pe ce să mă omoare! 

Bătrânul se înclină puţin descumpănit. 


303 


— Îmi dau seama mărite Wei, dar, pe de altă parte, facem tot 
ce putem ca să... 

— Nu vreau tot ce se poate, strigă Wei. Vreau ca oamenii 
aceia să fie nimiciţi! Ce fac iscoadele tale? Unde îţi sunt 
informatorii? Viaţa mea este în pericol chiar între zidurile 
propriului meu palat! 

— Lotusul Roşu are mulţi complici în rândul populaţiei, 
stăpâne, şi mulţi oameni au rămas credincioşi casei imperiale. În 
orice caz, este un mare noroc faptul că ai reuşit să-l prinzi pe 
prinţul Dan Qing. 

— Nici vorbă de noroc: l-am prins datorită priceperii mele şi 
faptului că m-am ocupat personal de asta, îl puse la punct 
eunucul. Am în jurul meu doar molâi şi nepricepuţi, nu mă pot 
baza decât pe mine însumi! 

Bătrânul funcţionar continuă să vorbească de parcă nici n-ar fi 
auzit spusele lui. 

— Împăratul este de-acum mort, chiar dacă nimeni nu ştie; 
fiul lui este prizonier. Îţi mai rămâne de făcut un singur lucru: să 
câştigi bunăvoința poporului şi, prin asta, bunăvoința Cerului. 

— Ce vrei să spui? întrebă Wei devenind pe neaşteptate calm. 

— Trebuie să convingi poporul că tu eşti unealta pusă în 
slujba Cerului ca să pedepsească o dinastie care şi-a pierdut 
dreptul de a domni: şi atunci puterea ta nu va mai avea limite. 
Poate că vei reuşi chiar să unifici cele trei regate, să aduci toată 
ţara noastră între aceleaşi graniţe, aşa cum este normal să fie. 

— Şi să întemeiez o dinastie care va muri o dată cu mine... 
Wei surâse sarcastic. 

— Nu este adevărat. In orice caz, urmaşii se pot crea. Nici nu 
ştii de câte ori împărătese care nu puteau avea copii îşi înşelau 
soţul arătându-le copilul unei sclave. Şi, dacă nişte mame sterpe 
au putut să dea naştere unor moştenitori, de ce nu se poate 
întâmpla acelaşi lucru cu un tată? Acum, crede-mă, stăpâne, tu 
trebuie să câştigi bunăvoința poporului. 

— Dar cum? Oamenii nu mă iubesc. Asta este sigur. 

Tăcerea nopţii era atât de adâncă încât se putea auzi sfârâitul 
cu care ardea flacăra felinarelor şi, la răstimpuri, foşnetul uşor al 
vântului de nord. Timp de o clipă, se auziră paşi în curte, după 
care totul rămase cufundat în aceeaşi tăcere. 


304 


Bătrânul păru să fi găsit până la urmă un răspuns potrivit. 

— Oamenii nu te iubesc pentru că şi-au format despre tine o 
imagine care nu corespunde realităţii. 

— In sensul că eu sunt mult mai rău decât şi-ar putea închipui 
ei. Şi în privinţa asta nu sunt îndoieli. Dar, spune-mi, la ce te 
gândeşti? 

— Peste puţin timp va fi din nou Anul Nou. De mulţi ani, din 
cauza tulburărilor abătute de la o vreme asupra ţării noastre, nu 
se mai organizează serbările cu care era obişnuit poporul. 

— Petreceri, lumini peste tot, mâncare gratis, dragoni de 
hârtie colorată care scot fum pe nări... 

— Şi lupte între prizonieri. 

— Nu vorbi în ghicitori. Spune deschis la ce te-ai gândit. 

— Se spune că barbarii aceia pe care i-ai capturat împreună 
cu prinţul ar fi nişte luptători grozavi. Este adevărat că vin din 
Tagin Guo? 

— Aşa se pare. Si, judecând după înfăţişarea lor, aşa este. 

— Am citit scrierile secrete salvate de rugul care a mistuit 
Marea Bibliotecă din Luoyang. Se pare că în ţara lor există un 
obicei barbar, dar interesant, care este spectacolul cel mai 
îndrăgit de oamenii acelor locuri: lupte între prizonieri sau între 
luptători de meserie în nişte locuri construite special cu bănci 
pentru public. Pune-i să lupte în curtea mare a palatului, în faţa 
scării mari, şi lasă poporul să-i vadă. 

Pentru o clipă, Wei păru să se gândească la altceva, iar 
privirea îi era pierdută parcă în căutarea unor fantasme 
îndepărtate. 

— Nu ţi se pare bună ideea? 

— Ba da, s-ar putea... Şi un grup de sălbatici şi cruzi Xiong 
Nu, capturați de curând prin preajma marelui zid, ar fi tocmai 
buni ca adversari ai lor. 

— Cu tot respectul, luminate stăpân, cred că lupta ar fi şi mai 
spectaculoasă dacă adversarii ar fi mult mai buni. 

— Acei Xiong Nu n-ar fi destul de buni? La cine te gândeşti, 
cine ar putea lupta cu barbarii veniţi din Tagin Guo? 

Pe chipul bătrânului apăru o expresie gravă şi cobori privirile 
înainte de a răspunde: 

— Vulpile zburătoare. 


305 


— Ştii bine că aşa ceva nu se poate, spuse Wei după ce ezită 
o clipă. 

— De ce nu, luminate stăpân? Ce anume te împiedică? 

— Înţelepciunea pe care la vârsta ta ar trebui s-o ai. Vulpile 
zburătoare trebuie să rămână doar nişte fiinţe fără trup şi fără 
chip pentru a inspira o teamă cât mai mare posibil. Scoţându-i la 
lumina zilei, într-o luptă publică, ei vor apărea ca nişte fiinţe 
omeneşti în carne şi oase, fiind astfel vulnerabili. 

— Înţeleg punctul tău de vedere şi preţuiesc nemărginita ta 
înţelepciune, dar văzându-i cum luptă împotriva celor mai teribili 
războinici din Apus, oamenii ar înţelege cu toţii că este imposibil 
să te opui unei asemenea forţe. 

— Prin urmare, spectacolul acesta ar fi mai ales pentru 
oamenii Lotusului Roşu. 

— Sunt sigur că nu puţini dintre ei se vor afla în mulţimea de 
spectatori. 

Wei începu să se plimbe înainte şi înapoi, cu paşi mari, prin 
marele atrium şi, de fiecare dată când trecea prin faţa 
bătrânului, lumina spectrală a lunii cădea pe chipul său 
îngândurat. 

— Şi crezi că un asemenea lucru mi-ar aduce bunăvoința 
poporului? 

— Fără nici o îndoială. 

Wei clătină din cap, încă nehotărât. 

Bătrânul continuă să vorbească. 

— Barbarii ar trebui să fie îmbrăcaţi în hainele lor şi să-şi 
folosească armele obişnuite pentru ca spectacolul să fie şi mai 
atrăgător. Şi ar trebui să le promiţi că-i vei elibera în caz că vor 
ieşi învingători. Se vor bate astfel cu o şi mai mare îndârjire. Și 
ar mai fi încă un motiv pentru care Vulpile zburătoare ar trebui 
să fie singurii şi cei mai demni adversari ai lor... 

— Un alt motiv... care ar fi acela? 

— Poate nu ştii, stăpâne, dar ei nu sunt primii care au ajuns 
din ţara lor până aici. 

— Ce tot spui? întrebă, surprins, Wei. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se despre legenda celor trei 
sute de Diavoli mercenari? 

— Da. Dar este doar o legendă. 


306 


— Este un adevăr. Cei trei sute de Diavoli mercenari au 
existat cu adevărat. Acum mai mult de trei secole, ei au apărut 
ca din senin la graniţa noastră apuseană. Au ocupat o cetate de 
frontieră şi s-au instalat acolo fără a da semne că ar mai vrea să 
plece. Comandantul garnizoanei, un bărbat viteaz şi credincios 
misiunii sale, i-a atacat cu forţele pe care le avea la dispoziţie, 
dar oamenii aceia s-au arătat a fi nişte adversari atât de 
puternici, încât nu i-a putut clinti din loc. În cronici scrie că 
luptau într-un mod ciudat: cu scuturile deasupra capetelor, într- 
o formaţie ca nişte solzi de peşte... 

— Ce poveste mai este şi asta, bătrâne? îl întrerupse Wei. N- 
are absolut nici o noimă. Şi cum se face că eu nu ştiu nimic 
despre aşa ceva, deşi am studiat multe scrieri care au scăpat de 
focul de la Marea Bibliotecă din Luoyang? 

— Pentru că acele cronici despre care vorbesc eu au fost 
ţinute secrete şi doar cine a văzut inscripţia din râpa de la Li 
Cheng cunoaşte această poveste. 

— Spune mai departe... zise Wei şi bătrânului i se păru că 
desluşeşte în ochii lui o trecătoare, misterioasă, slăbiciune. Făcu 
atunci semn unui servitor care aştepta nemişcat ca o statuie în 
capătul sălii. Omul dispăru şi după puţin timp reapăru aducând 
un vas din care ieşeau aburi şi turnă ceai galben în două cupe 
de aur cizelat. 

Cei doi se aşezară pe călcâie şi băură, după care bătrânul îşi 
continuă povestirea. 

— Când a aflat de toate acestea, împăratul Yuandi s-a mâniat 
peste măsură. A poruncit să i se taie capul comandantului de 
garnizoană şi a trimis acolo un alt ofiţer, mai tânăr, cu trupe 
proaspete şi i-a dat ordin să-i alunge pe barbarii aceia. Dar nici 
acesta nu a reuşit: inamicii au ieşit în câmp deschis cu maşini de 
război nemaivăzute până atunci, care aruncau cu o forţă 
înspăimântătoare nenumărate sulițe. Apoi, printr-o ieşire 
surprinzătoare din spatele zidurilor, au atacat în formaţia lor 
închisă şi i-au nimicit. De data aceasta, împăratul, uluit de cele 
întâmplate, a întrebat câţi puteau fi acei luptători şi câţi de-ai 
noştri ar fi fost necesari ca să-i învingă. | s-a răspuns că ar fi 
suficienţi cinci mii de oameni pentru a-i distruge pe barbarii 
aceia ca pe nişte insecte dăunătoare, dar n-a fost aşa. Când 


307 


noua armată a pornit la atac, s-a trezit în faţa unor fortificaţii de 
o concepţie nouă, care făceau ca acea redută modestă din lut 
uscat la soare să nu poată fi cucerită. Armata s-a împotmolit din 
cauza ploilor de toamnă, fără ca acel avanpost, devenit acum o 
fortăreață în toată puterea cuvântului, să dea vreun semn că ar 
fi vrut să capituleze... Să spun mai departe, stăpâne? 

— Continuă, răspunse Wei. 

— Comandantul nostru a decis atunci să joace totul pe o 
carte, sătul să mai aştepte predarea inamicilor prin înfometare, 
şi a ordonat un atac asupra zidurilor, dar şi această acţiune s-a 
sfârşit printr-un nou dezastru: şanţuri care nu existau înainte se 
deschideau sub tălpile lor, ziduri de flăcări se înălţau în faţa 
atacatorilor, o ploaie de bolovani cădea din cer, iar suliţele 
ucigătoare făceau goluri largi în rândurile lor. Când, în cele din 
urmă, ai noştri au reuşit să deschidă o breşă, au văzut în faţa lor 
un al doilea zid din blocuri masive de piatră. Şi turnuri laterale 
din care cădea ca o ploaie alte sulițe... Pentru ai noştri, atacul s- 
a transformat într-un adevărat măcel... împăratul şi-a dat seama 
că ar fi trebuit să pornească o ofensivă cu forţe uriaşe, dar nu s- 
a simţit în stare să nimicească nişte oameni care se apăraseră 
cu atâta curaj şi, în loc să trimită împotriva lor o nouă armată, 
le-a trimis un învăţător. 

— Un învăţător? 

— Da, stăpâne. Un profesor de chineză, care a fost primit cu 
respect şi tratat bine de barbari, astfel încât s-au arătat a fi mult 
mai puţin barbari decât se aşteptase toată lumea. La sfârşitul 
iernii, şefii lor învăţaseră destul de bine limba noastră ca să 
poată purta o conversaţie simplă şi atunci învățătorul a pus 
elevilor săi o serie de întrebări pe care i le sugerase însuşi 
împăratul: cine erau, de unde veneau, de ce se opriseră tocmai 
în locul acela şi de ce luptau cu atâta îndârjire. Au răspuns că 
veneau dintr-o ţară îndepărtată pe care o considerau cel mai 
mare imperiu de pe pământ. Un imperiu cu peste zece mii de 
oraşe, apărat de un milion de războinici, un imperiu care avea în 
interiorul său chiar şi o mare foarte întinsă, apele ei fiind 
brăzdate de mii de corăbii... După multe alte indicii, se putea 
înţelege că era vorba despre ţara de basm Tagin Guo. 

— Aceiaşi oameni, deci, spuse Wei, ca pentru el. 


308 


— Aceiaşi, confirmă bătrânul. Au spus că luaseră parte la o 
mare bătălie cu persanii, căzuseră într-o ambuscadă şi mare 
parte dintre camarazii lor fuseseră masacrați după o rezistenţă 
înverşunată. Doar unitatea lor reuşise să spargă încercuirea şi 
să-şi deschidă un drum către libertate. Dar, pentru că toate 
drumurile erau blocate de persani, cu excepţia celui spre răsărit, 
porniseră în direcţia aceea, ajungând după un an la graniţele 
noastre. După ce le-a ascultat povestea, împăratul le-a propus 
să intre în serviciul lui ca gardă personală. Au acceptat şi, în 
misiunile care le-au fost încredințate, s-au dovedit a fi atât de 
viteji încât erau consideraţi invincibili şi chiar nemuritori. După 
mulţi ani în serviciul său, împăratul i-a lăsat la vatră, dându-le 
pământ pentru culturi agricole într-un sat care se numeşte Li 
Cheng, unde se spune că ar mai trăi încă urmaşi de-ai lor. 
Împăratul a mai hotărât că numai ei îl puteau escorta în 
mormânt, pe vecie, atunci când avea să vină momentul. 

— De ce mi-ai povestit toate astea? întrebă Wei după ce 
bătrânul tăcu. 

— Pentru că oamenii aceia au devenit legendari şi acum sunt 
la fel. Doar un mit poate lupta împotriva unui alt mit: Vulpile 
zburătoare împotriva războinicilor din Tagin Guo. 

— Tu crezi că, într-adevăr, aşa ceva ar face ca poporul să-mi 
fie favorabil? 

— Fără nici o îndoială. Văzând Vulpile zburătoare în acţiune şi 
dându-şi seama că oameni de o asemenea vitejie şi pricepere 
incredibilă îţi sunt credincioşi, nimeni nu va mai putea avea 
dubii asupra dreptului tău de a deţine puterea. Şi ascensiunea 
ta nu va mai avea limite: într-o zi vei putea unifica toate cele 
trei regate sub acelaşi sceptru, intrând în istorie ca salvator al 
ţării noastre. 

— Şi tu crezi cu adevărat că pe mine mă interesează toate 
astea? întrebă Wei cu o expresie aproape absentă. 

Bătrânul plecă fruntea cu un suspin uşor şi nu mai spuse 
nimic. 

Vântul se înteţi şi, pe undeva, obloanele unei ferestre 
scârţâiră, un câine se auzi din depărtare urlând la lună, iar 
flăcările de pe trepiede păreau să scadă. 


309 


— S-a făcut târziu, spuse la un moment dat Wei. Vreau să mă 
duc la culcare. Vezi să li se dea înapoi războinicilor din Tagin 
Guo armele, hainele şi podoabele. Peste câteva zile vor lupta cu 
Vulpile zburătoare. 

— Voi face precum ai spus, stăpâne. N-o să-ţi pară rău, ai să 
vezi. 

Între cei doi, aşezaţi pe călcâie unul în faţa celuilalt, se 
aşternu tăcerea. 

Prin bezna nopţii trecu un şuier înăbuşit sau poate că era 
geamătul vântului. Şi fu ultimul sunet care se mai auzi înainte 
de tăcerea încremenită care precede zorile. 


310 


Marcus Metellus fusese foarte îngrijorat în acele zile de 
captivitate, încercând să-şi imagineze ce soartă i-ar fi putut 
aştepta, pe el şi pe oamenii săi, ce ajutor ar fi putut aştepta de 
la cei de afară şi dacă acest ajutor va mai veni vreodată. Deşi 
era izolat în celula sa, încerca să se menţină în contact cu 
ceilalţi, strigându-le din când în când câte ceva sau bătând în 
uşă cu degetele ca ei să-l audă şi să le transmită curaj şi 
speranţă. Ştia cât de mult contau asemenea lucruri pentru ei. Le 
făgăduise că-i va aduce acasă şi, în lungile ore ale 
prizonieratului, îşi imagina şi încerca să plănuiască alte şi alte 
căi pentru a reuşi acest lucru, dar pereţii goi ai celulei, 
întrerupte doar de o ferestruică de sub tavan prin care 
pătrundea o lumină slabă, păreau să nu-i mai dea nici o 
speranţă. 

Se gândi că nu există în viaţă o situaţie atât de rea încât să 
nu poată exista ceva şi mai rău. In comparaţie cu izolarea aceea 
atât de apăsătoare, cu golul acela absolut, suferinţele cumplite 
de la Aus Daiwa i se păreau de preferat. Acolo, cel puţin, exista 
contactul cu camarazii săi, posibilitatea de a da un ajutor cât de 
mic celui care avea nevoie de aşa ceva. Şi îşi amintea de Uxal, 
de gesturile lui stângace de prietenie şi se întreba ce ar fi spus 
şi ar fi făcut el dacă s-ar aflat împreună cu ei în închisoarea 
aceea. 

In fiecare noapte, înainte de a adormi, gândurile sale se 
îndreptau către strămoşi, către Clelia, şi încerca să revadă prin 
beznă chipul ei, ochii negri şi strălucitori, buzele moi şi atât de 
frumos desenate. lar trăsăturile ei, învăluite în melancolie, îi 
aduceau imediat în memorie pe acelea ale fiului său, atât de 
îndepărtat, atât de rătăcit. Poate viu, poate deja mort, victimă 
fără apărare a unor forţe scăpate de sub control. Se gândea la 
Aurelianus, la prietenul viteaz şi credincios. Spera că el putea fi 
bastionul de apărare a patriei şi a fiului său. 


311 


Uneori, printre toate aceste senzaţii se strecura una 
neaşteptată şi tulburătoare: ochii parcă atinşi de febră şi 
privirea enigmatică a lui Yun Shan, fata cu care avusese prilejul 
să schimbe o căutătură fugară în mănăstire, înainte de a fi dus 
de acolo împreună cu Dan Qing. Simţea în clipele acela o 
senzaţie ciudată, un sentiment nelămurit de vrajă, poate chiar 
de misterioasă atracţie. 

Dar, mai apoi, îşi dădea seama că gândurile lui se învârteau în 
gol în spaţiul acela pustiu şi surd şi încerca să-şi ţină mintea 
ocupată cu orice altă activitate, cu calcule sau cu cuvinte. 
Incerca să recite din memorie cânturile din Eneida lui Vergilius, 
amintindu-şi de studiile din tinereţe, sau capitolul întâi din 
Anabasis a lui Xenofon în greceşte, pe care îl buchisise de 
atâtea ori pe băncile şcolii primare. 

Singurul contact cu exteriorul îl avea în momentul mesei, 
când printr-o deschizătură a uşii îi erau strecurate mâncarea şi 
apa şi, pentru câteva clipe, putea zări fizionomia temnicerului, 
un bătrân cu o barbă lungă şi albă. 

Intr-o zi, îşi dădu seama că pierduse legătura cu camarazii săi. 
Nu-i mai răspundeau: deduse de aici că-i mutaseră în altă parte 
şi fu cuprins de o cumplită descurajare. În jurul lui nu mai era 
acum decât tăcere. Intreaga clădire părea goală şi vocea sa care 
striga se stingea imediat în întuneric. 

După câteva zile ale acelei vieţi greu de suportat, mintea sa 
începu să dea semne de rătăcire. Se gândi că o asemenea 
situaţie ar fi putut dura luni sau ani sau poate o veşnicie şi că n- 
ar fi putut îndura aşa ceva. Se strădui chiar să-şi închipuie ce-ar 
fi făcut el dacă s-ar fi aflat în locul celui care-l ţinea prizonier, 
dar toate ipotezele i se păreau greu de acceptat pentru că nu 
putea bănui ce fel de mentalitate zăcea în acel suflet străin. Se 
hotărî ca atunci când nu va mai putea suporta acel gol absolut, 
să-şi ia singur viaţa, să moară onorabil, ca un adevărat roman. 
Până în clipa aceea, avea să-şi exerseze mintea şi trupul astfel 
încât să le menţină perfect eficiente. Singurul lucra ciudat din 
captivitatea aceea erau relativa abundență şi varietate a hranei, 
apa foarte bună şi chiar infuzia de culoarea ambrei care i se 
aducea din când în când împreună cu masa. 


312 


Apoi, într-o noapte, cu puţin înainte de vărsatul zorilor, auzi 
zgomote, scârţâit de uşi, zgomot de zăvoare şi, după aceea, se 
aşternu din nou tăcerea. 

Căută uşa, dar îşi dădu seama că nu mai era acolo unde 
fusese dintotdeauna şi o găsi la puţin timp după aceea, bâjbâind 
în patra labe, pe un alt perete: cum fusese posibil aşa ceva? Se 
simţi îngrijorat şi dezorientat: oare mintea lui o luase într-adevăr 
razna? 

Zgomotele se auziră din nou; îşi lipi urechea de canatul uşii 
pentru a putea auzi mai bine şi, spre marea sa surprindere, 
împingând uşor uşa, aceasta se deschise. 

Metellus se trezi într-un coridor cu greu luminat de un felinar 
de bronz şi începu să înainteze cu prudenţă. Coridorul era destul 
de scurt şi la capătul lui era o cameră mare în care dădeau alte 
celule. Nu se vedea nici o uşă de ieşire către exterior. Ce putea 
însemna situaţia aceea absurdă? 

Se apropie de una dintre uşi şi atinse zăvorul. 

O voce întrebă în latineşte: 

— Quis est? 

Recunoscu vocea lui Martian. 

— Tu eşti, Martian? întrebă. 

— Eu sunt, comandante! Dar ce faci acolo afară? Pe unde ai 
fost? De mai multe zile nu te-am mai auzit. 

— Nu ştiu, răspunse. Uşa celulei mele era deschisă. Trase 
zăvorul. Martian se afla în faţa lui, nevenindu-i să creadă. 

— Dar ce se întâmplă? 

— Nu ştiu, răspunse Metellus. Habar n-am. 

— Hei! răsună vocea lui Quadratus. Comandante, tu eşti? 

— Suntem şi noi aici! se auziră alte voci. 

Metellus deschise unul câte unul zăvoarele şi-şi eliberă 
oamenii. Se îmbrăţişară. Părea imposibil să se afle cu toţii 
împreună, după o izolare atât de apăsătoare. 

Balbo îi puse o mână pe umăr. 

— Sunt fericit să te revăd. Şi acum ce-o să se întâmple? Am 
impresia că nu putem ieşi de aici. 

— Cred că nu, răspunse Metellus, dar, cel puţin, se pare că se 
va întâmpla ceva. Dacă ne-au adus pe toţi împreună, or fi avut 
un motiv. 


313 


Lucianus începu să pipăie pereţii, palmă cu palmă, înjurând în 
greceşte, când îşi dădu seama că întreaga construcţie era un fel 
de cutie din piatră fără intrări şi ieşiri. 

— Îşi aduce aminte careva dintre voi pe unde am intrat? 
întrebă. 

Rufus se scărpină în claia lui de păr roşu. 

— Să mor eu dacă pot să recunosc fie şi un singur punct din 
vizuina asta. 

— Era întuneric atunci când am fost aduşi aici, îşi aminti 
Septimius. 

Publius se apropie de Metellus. 

— Comandante, tu reuşeşti să înţelegi ceva din toate astea? 
Niciunul dintre noi nu recunoaşte locul în care ne aflăm. Nimeni 
nu-şi aduce aminte cum am ajuns aici şi nu putem înţelege cum 
s-ar putea ieşi de aici. Şi, totuşi, cineva a lăsat deschisă uşa 
celulei tale. A intrat şi a ieşit pe undeva. 

Metellus reflectă câteva clipe în tăcere, apoi spuse: 

— Nu există decât o singură explicaţie: am fost transportaţi în 
somn în alt loc decât acela în care am intrat prima oară. 

— Comandante, spuse Antoninus, eu mă trezesc chiar dacă 
trece un gândac pe pardoseală. 

— Nu şi dacă te-au adormit ei, îl lămuri Metellus. Şi probabil 
că nu le-a fost greu să ne pună vreun drog în mâncare sau în 
apă. 

Abia terminase de vorbit, când se auzi un zgomot care venea 
dinspre una din celulele deschise, un fel de scrâşnet ca de piatră 
care se freacă pe altă piatră, şi apăru un om îmbrăcat într-un 
veşmânt de mătase verde, lung până la glezne. Tuturor li se 
păru că se întrupase în faţa lor chiar în clipa aceea, ca o 
fantomă. 

— Care dintre voi este comandantul Xiong Ying? întrebă noul 
venit. 

— Eu sunt, răspunse Metellus, făcând un pas înainte. Cum de 
cunoşti numele meu chinezesc? Te-a trimis cumva prinţul? Ai 
venit ca să ne eliberezi? 

Omul în verde nu răspunse la întrebări, dar le făcu semn să-l 
urmeze şi se întoarse în celula din care ieşise. 


314 


Metellus şi ceilalţi merseră în urma lui şi-şi dădură seama că 
peretele din capătul celulei, cea în care fuseseră închişi 
Septimius şi Rufus, era deschis: tot peretele se învârtea pe un 
ax, la fel ca o uşă, şi lăsa să vadă o altă încăpere. Trecură de 
pragul de piatră şi rămaseră nemişcaţi, uluiţi de ceea ce 
vedeau. Aliniate unele lângă altele, pe suporturi din lemn, erau 
înşirate armele şi platoşele lor în perfectă stare. Dintre toate, 
coiful cu creastă al lui Marcus Metellus ieşea în evidenţă datorită 
culorii roşii şi a strălucirii metalului. 

— Ce înseamnă toate acestea? întrebă Metellus în chineză. 

— Înseamnă că am venit să vă ofer libertatea, răspunse omul 
rostind răspicat fiecare cuvânt, pentru a fi sigur că era înţeles. 

— Vorbeşte mai limpede, îl zori din nou Metellus. Vrei să spui 
că putem pleca? 

— Libertatea este un bun preţios, răspunse omul, şi trebuie 
cucerită. 

Metellus înţelese că nu puteau spera la nimic bun din toată 
situaţia aceea atât de ciudată. 

— Mâine este sărbătoarea noastră de Anul Nou. Wei, stăpânul 
nostru, a hotărât să reînvie un vechi obicei din primii ani ai 
dinastiei: prizonierii străini vor da piept cu cei mai buni luptători 
ai noştri. Dacă înving, îşi dobândesc libertatea. Dacă pierd, sunt 
înmormântați în cimitirul străinilor cu hainele şi cu armele lor. 

Metellus trase adânc aer în piept. 

— Ce tot spune ăla acolo? întrebă Antoninus. 

— Spune că va trebui să luptăm cu cei mai buni războinici ai 
lor dacă vrem să ne recăpătăm libertatea, într-un fel de lupte de 
gladiatori. 

— Spune-i că suntem gata s-o facem, spuse Quadratus. Nu ne 
este teamă de nimeni. 

— Mai bine o lovitură de sabie decât să putrezim în vizuina 
asta, spuse şi Publius. Toţi ceilalţi i se alăturară. 

— Suntem gata, răspunse Metellus. Care sunt regulile? 

— Nici o regulă, răspunse omul cu veşmântul verde. Lupta va 
fi pe viaţă şi pe moarte. Nu se va întrerupe până când ultimul 
dintre voi sau dintre adversarii voştri nu va fi mort. 

Metellus traduse cuvânt cu cuvânt ceea ce i se spusese, după 
care îi privi în ochi pe oamenii săi, unul câte unul, cei mai buni 


315 


oameni pe care îi comandase vreodată. Îi privi ca şi cum atunci 
i-ar fi trecut pentru prima oară în revistă: centurionul mai în 
vârstă Elius Quadratus, centurionul Sergius Balbo, optio 
Antoninus Salustius, legionarii Martian, Publius, Septimius, 
Lucianus, Rufus şi Severus, neîntrecuţi în lupta cu sabia şi cu 
lancea, rezistenți la marşuri şi la lipsuri de tot felul, iubitori de 
vin şi de femei, aspri la suflet şi la trup. Soldaţi adevăraţi. 

Nu avu îndoieli când se întoarse către omul în verde ca să-i 
răspundă: 

— Da, acceptăm. 

Omul dădu din cap, în semn că luase act de hotărârea sa şi 
plecă. O uşă masivă de bronz se deschise în capătul sălii şi el 
dispăru. 

— De asta ne dădeau mâncare atât de bună, spuse Martian. 
Nu ştiu dacă voi aţi băgat de seamă, dar în ultima vreme ne 
dădeau mâncare ca pentru războinici: grâu de mlaştină, carne, 
zarzavaturi, peşte, ouă. 

— Eu am observat doar că erau nişte bunătăţi, dar lucrul 
acesta nu-mi plăcea deloc: sunt cazuri în care sunt hrăniţi aşa 
de bine cei care au fost condamnaţi la moarte, comentă Rufus. 

— Şi atunci, ce facem? întrebă Septimius. 

— Ne pregătim de luptă, răspunse Metellus. Nu trebuie să ne 
facem iluzii: ne vor pune să luptăm împotriva celor mai 
destoinici oameni pe care îi au şi aţi avut deja ocazia să vedeţi 
cât de buni sunt. 

— Vorbeşti de Vulpile zburătoare, comandante? întrebă Balbo. 

— De asta mă tem, răspunse Metellus. Ascultaţi-mă, ei ne pun 
să luptăm doar pentru că au impresia că noi nu mai avem nici o 
speranţă. Sigur, s-ar putea ca numărul adversarilor noştri să fie 
mult mai mare decât al nostru, ca priceperea lor în lupte să fie 
cu mult mai mare decât a noastră sau amândouă aceste lucruri 
împreună. Suntem soldaţi şi nu ne temem de moarte. Dacă vom 
evita lupta, pentru noi nu va mai exista salvare, aşa că este 
singura posibilitate de a rămâne în viaţă şi a ne redobândi 
libertatea. Orice s-ar întâmpla, singura noastră şansă este să 
luptăm din răsputeri şi cu tot curajul de care suntem în stare. În 
cel mai rău caz, ne-am vândut scump pielea şi am avut parte de 
o moarte demnă de nişte soldaţi. In cel mai bun caz, aşa cum 


316 


am spus, am putea fi din nou liberi. Are vreunul dintre voi ceva 
de spus? 

Balbo şi Quadratus îşi priviră oamenii şi răspunseră: 

— Credem că suntem cu toţii de acord, comandante. 

— Foarte bine. Atunci, voi, centurionii trebuie să-i pregătiţi pe 
ceilalţi pentru luptă. 

Quadratus dădu din cap şi le spuse oamenilor: 

— Controlaţi-vă fiecare dintre voi platoşa, sabia şi sulița sau 
lancea. Tot. N-aş vrea să fi făcut ăştia vreo şmecherie. După 
aceea, va trebui să ne stabilim un plan de bătaie. Mă tem că va 
fi cea mai grea încercare din viaţa noastră. 

Severus şi Antoninus, cei doi fabri, luară în mână scuturile şi 
le examinară cu atenţie. 

— Grozav, spuse Severus. Se pare că nu şi-au dat seama de 
nimic. 

— La ce referi? întrebă Metellus. 

— Ţi-am spus că am pregătit o surpriză când am refăcut 
echipamentul în fierăria de la graniţă. Şi iată ce am făcut. O 
modificare pe care am început-o acolo, la graniţă, şi am 
terminat-o în satul prinţului. Vedeţi mânerul acesta mic lângă 
suportul cu care ţinem scutul? îi întrebă el pe ceilalţi soldaţi. Ei 
bine, este suficient să tragi de el şi opt pinteni de oţel vor 
străpunge pielea groasă care acoperă pe dinafară scutul şi vor 
ieşi la suprafaţă. Duşmanii cunosc felul în care luptăm noi, 
pentru că am mai luptat cu ei, dar aceasta este o mică variantă 
care le poate produce o surpriză nu tocmai plăcută. 

Balbo încercă să tragă de mâner, dar Antoninus îl opri. 

— Nu face asta, centurion, spuse el. Mecanismul are un arc şi 
nu trebuie acţionat decât o singură dată. Dacă găureşti pielea 
de protecţie, se vor vedea vârfurile ascunse şi atunci s-a 
terminat cu surpriza. Ar trebui să demontăm scuturile şi să 
refacem învelitoarea de piele. Nu ne rămâne decât să sperăm că 
va funcţiona atunci când vom avea nevoie. 

— Am înţeles, răspunse Balbo. Atunci, după ce vă verificaţi 
armele, veniţi cu toţii aici şi începem antrenamentul: vom forma 
două echipe care vor lupta una împotriva celeilalte. Va trebui să 
fim pregătiţi pentru a face faţă incredibilei iuţeli a adversarilor. 


317 


Aduceţi-vă aminte de vorbele poetului, nu mai ştiu cum se 
numea: „Vulpea are multe trucuri. Ariciul unul singur, dar bun”. 

— Arhiloh, îi suflă Metellus. 

— Aşa este, confirmă Balbo. După care continuă. Nu este atât 
de important să lovim neapărat la ţintă: fiecare rană pe care le- 
o facem este un avantaj pentru noi pentru că îi scade din puteri, 
îi încetineşte mişcările şi capacitatea de a riposta, îl slăbeşte şi-l 
face mult mai vulnerabil. Nu avem arcuri şi nu cred că am fi în 
stare să le mânuim, dar aruncătorii noştri de sulițe vor lovi de 
fiecare dată când inamicul va căuta să se folosească prea mult 
de capacitatea lui de a face săriturile acelea. Rufus, tu eşti cel 
mai bun la aruncarea suliţei: nu trebuie să ratezi nici o lovitură. 

Metellus privi cu atenţie, dintr-un colţ al camerei, exerciţiile 
de luptă pe care le făceau oamenii săi. Către seară, uşa mare 
din bronz din capătul sălii se deschise din nou şi doi servitori îşi 
făcură apariţia aducând mâncarea. Abia atunci dădu semnalul 
de încetare a antrenamentului şi oamenii se aşezară ca să 
mănânce şi să se odihnească. 

— Care a fost, după tine, motivul pentru care ne-au mutat 
dintr-un loc în altul după ce ne-au narcotizat, dacă într-adevăr 
aşa s-au petrecut lucrurile? întrebă Martian. 

— Ca să nu fim observați în timp ce ne mutau, înfăţişarea 
noastră atrage imediat atenţia, răspunse Metellus. Trag 
concluzia de aici că se temeau să nu se încerce din nou 
eliberarea noastră. Poate că n-am fost uitaţi de cei de afară. Nu 
sunt pierdute toate speranţele. Să nu ne pierdem curajul, la 
urma urmelor trebuie să facem doar ceea ce am fost pregătiţi să 
facem: să luptăm. 

Omul în verde apăru ceva mai târziu şi-i conduse într-o altă 
încăpere, dincolo de uşa de bronz, unde fuseseră pregătite 
paturi pentru noapte. 

Oamenii se culcară unul după altul şi Metellus ascultă până 
târziu ce vorbeau în şoaptă, îi văzu pe Martian şi pe Antoninus 
jucând pe muteşte de-a ghicitul, pe Quadratus plimbându-se de- 
a lungul pereţilor cu mâinile la spate, pe Balbo trecând lin gresia 
pe ascuţişul sabiei. Purta mereu gresia aceea atârnată la gât cu 
un lănţişor de fier, ca pe o amuletă. 


318 


Se gândi mult timp la urcuşurile şi coborâşurile de care 
avuseseră parte în ultimii ani, la felul în care soarta le rezervase 
mai întâi înfrângerea şi captivitatea, apoi le oferise libertatea, 
apoi din nou captivitatea şi acum o încercare decisivă, poate 
ultima. Dar cine putea să ştie? Se gândi că va lupta a doua zi cu 
gândul la cei pe care îi iubea sau îi iubise şi că nici o altă 
motivaţie n-ar fi fost mai nimerită. Avea să-şi înfrunte destinul 
sub ocrotirea strămoşilor, a celor din neamul Acvila care se 
distinseseră cu toţii în momentele în care erau puse în joc 
onoarea şi devotamentul faţă de credinţa lor. Lor le cerea ajutor 
şi protecţie, nu zeilor la care nu se mai ruga încă de când era 
foarte tânăr. Erau prea mulţi, aproape la fel de mulţi ca oamenii 
şi pentru el asta însemna că, dacă zeul suprem se ascundea în 
spatele atâtor chipuri, nu mai merita să-l caute în continuare, în 
cele din urmă îl fură somnul şi dormi liniştit până la răsăritul 
soarelui. 

Un servitor le aduse micul dejun şi mâncară cu toţii aşezaţi pe 
jos, discutând liniştiţi, ca şi cum nici vorbă ca aceea să fi fost 
ultima lor masă. 

Metellus se ridică primul şi începu să-şi pună armura, dar 
Antoninus veni lângă el ajutându-l să-şi încheie platoşa şi 
pulparele. Apoi îi puse la brâu centura şi-i atârnă teaca sabiei. 
La sfârşit îi întinse sabia, o armă care trecea din tată în fiu de 
şapte generaţii, făcută din cel mai bun oţel şi cu mânerul din 
lemn de stejar. Metellus o vâri în teacă făcând-o să scoată un 
zăngănit scurt. La sfârşit îşi puse pe cap coiful şi-şi legă sub 
bărbie panglicile obrăzarelor. 

Ceilalţi îşi puneau şi ei echipamentul, ajutându-se unul pe 
altul şi, când terminară, veni rândul scuturilor să fie sprijinite pe 
braţ. Erau gata. Septimius sărută amuleta pe care o purta 
atârnată la gât. Severus, care fusese creştin cândva, îşi făcu 
rapid şi oarecum pe furiş semnul crucii. Antoninus îşi rezemă 
fruntea de perete, spunând în şoaptă o formulă de descântec. 
Apoi, uşa de bronz se deschise şi omul în verde le făcu semn să- 
| urmeze. 

Străbătură un coridor lung, mergând în coloană câte doi, 
avându-i în frunte pe comandant şi pe cei doi centurioni, în pas 


319 


cadenţat. Zgomotul regulat al încălţărilor cu ţinte de fier pe tălpi 
le dădea curaj. Soldaţi romani în marş: cine i-ar fi putut opri? 

Dintr-o dată, o altă uşă se deschise în capătul coridorului şi 
timp de o clipă fură orbiţi de lumina puternică a soarelui. Se 
îndreptară către o piaţă scăldată în lumină. Şi plină de soldaţi. 
Erau două şiruri de soldaţi călare, purtând armuri complete şi 
arcuri pe umăr. Metellus îi recunoscu pe mercenarii care-i 
escortaseră până la Luoyang. 

Pe măsură ce parcurgeau acel culoar încadrat de soldaţi, 
vedeau apropiindu-se o intrare impunătoare cu trei uşi, în faţa 
căreia se auzea o larmă asurzitoare şi se zăreau oameni 
îmbrăcaţi în negru. Erau alţi oameni care încercau să intre, dar 
probabil că în arenă nu mai era loc pentru alţi spectatori. Când 
ajunse în apropierea intrării, Metellus simţi un fior în tot corpul, 
ca atunci când pornise pentru prima oară la luptă. | se păru 
ciudat, dar îndată după aceea, rotindu-şi privirile în jur, îşi dădu 
seama de unde venea acea senzaţie: văzuse doi ochi negri şi 
strălucitori, o privire pătrunzătoare şi enigmatică. Aceeaşi 
privire care-l străfulgerase la mănăstire, înainte de a pleca pe 
drumul prizonieratului: Yun Shan! 

O privi şi el cu o tristeţe sfâşietoare, fără să ştie ce mesaj voia 
să-i transmită fetei, fără a şti dacă prezenţa ei acolo reprezenta 
o speranţă sau pecetea sfârşitului. In clipa următoare, i se păru 
că fata încerca să se apropie, dar îndată după aceea o pierdu 
din vedere. 

Contrar aşteptărilor lui Metellus, nu fură introduşi în vasta 
arenă care se zărea dincolo de poarta aceea mare, ci ajunseră la 
o intrare laterală, într-un fel de cuşcă de pe o latură a pieţei, de 
unde puteau privi nestingheriţi prin câteva ferestruici. 

Văzură intrând nişte dansatori în minunate costume de 
mătase, cu fâşii lungi de pânză colorată prinse pe suporturi de 
lemn pe care le roteau, astfel încât să dea naştere unor 
încântătoare desene aeriene. Îşi făcură apoi apariţia dragonii de 
stofă care se răsuceau ca şi cum ar fi fost vii, scoțând chiar fum 
pe nări. 

Locul în care se desfăşura acest spectacol era foarte larg, 
mărginit pe toată lungimea de tribune în trepte şi avea în capăt 
o lojă încăpătoare în care se putea zări o persoană îmbrăcată în 


320 


negru şezând sub un baldachin roşu şi înconjurată de oameni în 
picioare, îmbrăcaţi şi ei în negru, cu o haină care le acoperea 
picioarele până la glezne şi având pe deasupra o tunică scurtă 
cu mâneci lungi. 

După ce dansatorii şi dragonii îşi încheiară evoluţiile, apărură 
nişte luptători care executară o serie de mişcări de prindere şi 
lovituri de mare efect prin care îi încântară pe spectatori. La 
sfârşit avură loc dueluri cu săbiile între luptători chinezi şi 
barbarii din nord, detestaţii Xiong Nu. Duelurile se încheiară 
aproape toate cu moartea luptătorilor barbari şi Metellus 
împreună cu oamenii săi observară cu mare atenţie cum 
foloseau sabia, cum tăceau mişcări înşelătoare, cum loveau şi 
cum reuşeau să se ferească de lovituri. 

După ce se termină şi ultima luptă, un mongol uriaş luă o 
ghioagă şi lovi cu toată puterea într-un fel de clopot de bronz. La 
auzul acelui sunet care răsună în tot oraşul, ofiţerul care-i păzea 
pe romani îi împinse către o uşă ce dădea înspre curtea 
interioară. Metellus pricepu că venise clipa aşteptată şi le făcu 
semn oamenilor săi să-l urmeze. 

Se treziră pe neaşteptate în curtea imensă a palatului, 
înţesată de lume şi Metellus rămase înmărmurit văzând acest 
spectacol, în timp ce larma se potolea aproape de tot, până 
când se aşternu o ireală, neliniştitoare tăcere. 

Reveni la realitate când Sergius Balbo îi spuse: 

— Pe noi ne aşteptau, comandante. 

— Asta cred şi eu, răspunse Metellus. Acum petrecerea poate 
să înceapă. 


321 


Înaintară către mijlocul acelei mari suprafeţe dreptunghiulare 
privind în jur, simțind aţintite asupra lor privirile mulţimii. 
Metellus se afla în mijloc, în dreapta sa Quadratus, Severus, 
Lucianus şi Antoninus. In stânga Balbo, Publius, Septimius şi 
Rufus. Cei doi centurioni se aflau în exterior, ca şi cum ar fi 
comandat unităţi de sute de oameni. Erau ca nişte ziduri ale 
acelei minuscule armate, ancore pentru acea proră vitează. 
Antoninus, singurul optio, locotenent al lui Balbo, se afla în 
interior. 

Metellus avea în mâini doar cele două săbii: toţi ceilalţi purtau 
cu mâna stângă scuturile grele, ţinându-le îndreptate lateral 
astfel încât părea să fie unul singur pentru cel care privea dintr- 
o parte şi abia vizibile privite din faţă. 

Aerul era răcoros, lumina limpede, tăcerea atât de adâncă 
încât părea absurdă. Romanii se simțeau puţin dezorientaţi de 
atmosfera aceea pentru că se aşteptau la un adevărat vacarm. 
Răsună foarte clară vocea crainicului care anunţă: 

— Marele nostru binefăcător, prealuminatul Wei, are acum 
plăcerea să vă ofere un spectacol cum nu v-aţi închipuit 
niciodată că ar putea exista, un obicei străvechi care a fost mult 
timp uitat şi aducea un an nou mai bogat şi mai fericit: o luptă 
rituală în care Fiii Cerului îi înfruntă pe barbarii cei cruzi, 
duşmani ai Ordinii Supreme din ţara noastră. Aţi văzut cum au 
fost nimiciţi sălbaticii Xiong Nu de războinicii din garda 
imperială. Acum veţi vedea zece Diavoli străini, oameni veniţi 
din îndepărtata ţară Tagin Guo, înspăimântători la vedere, 
păroşi şi cu ochii rotunzi, purtând armele lor înfricoşătoare, atât 
de puternice încât au supus toate popoarele din Apus, luptând 
cu cei mai viteji dintre luptătorii noştri, eroii care ne veghează 
liniştea şi pacea: Vulpile zburătoare! 


322 


Metellus îşi roti privirea în jur, căutând-o pe aceea a lui Yun 
Shan ca o consolare a ultimului drum, dar nu văzu decât agitația 
mulţimii. Le spuse oamenilor săi: 

— Avem soarele în faţă, dar este deja destul de sus şi nu ne 
va incomoda prea mult. Fiţi gata. 

Yun Shan nu-l pierdea din vedere nici măcar o singură clipă. 
Ochii săi priveau ţintă platoşa minunată a comandantului 
roman, coiful cu creastă roşie strălucind în soare şi trăsăturile 
încordate ale feţei sale. 

Un glas care venea de lângă ea îi şopti la ureche: 

— Prinţesă. 

— Tu eşti, Daruma? 

Negustorul indian se afla în spatele său. 

— Totul este pregătit, prinţesă Yun Shan. Baj Renjie, 
comandantul gărzii, este, din fericire, alături de noi. A găsit cinci 
cai-care-asudă-sânge, cele mai rapide animale care există, 
pentru a-l duce la un loc sigur pe fratele tău. Pentru tine va fi 
pregătită o barcă ascunsă pe malul fluviului Guandong, imediat 
după vad. O vreme, toată lumea va fi ocupată să vadă lupta 
aceasta. Şi micul meu animal este gata să-şi facă datoria. 
Spune-le prietenilor tăi că trebuie să pornim la treabă: lupta 
asta nu poate să dureze prea mult. 

Yun Shan nu reuşea să-şi dezlipească privirile de ochii 
comandantului Metellus. Daruma, care se afla acum lângă ea, îşi 
dădu seama ce se întâmpla. 

— Uită-l prinţesă: este un om mort. Nu poţi face nimic ca să-l 
salvezi. 

Yun Shan lăsă privirea în jos şi începu să facă nişte gesturi cu 
mâinile în dreptul pieptului: semnale pe care cineva putea să le 
înţeleagă, de partea cealaltă a pieţei, exact în faţa ei. O panglică 
roşie flutură prin aer pentru o clipă şi prinţesa îi spuse lui 
Daruma: 

— Grupul este pregătit: oamenii se vor afla în locul convenit 
înainte ca tu să ajungi acolo. Poţi pleca. 

— Tu nu vii? 

— Mai încolo, răspunse Yun Shan. 

Daruma nu mai spuse nimic şi se îndreptă înspre ieşire, în 
timp ce Yun Shan îşi făcea loc prin mulţimea de spectatori ca să 


323 


poată ajunge cât mai aproape posibil de cei zece soldaţi care 
înaintau încet, umăr la umăr. Incepu să bată o tobă, ca un tunet, 
într-un ritm grăbit şi obsedant, apoi tăcu brusc. 

Balbo era năduşit tot sub coif. 

— De câte ori am asistat la lupte de gladiatori! N-am încercat 
niciodată să aflu la ce se gândeau oamenii aceia care aveau să 
moară Acum ştiu. 

— Ah, da? răspunse Rufus printre dinţi. Şi la ce se gândeau? 

— Că totul pare zadarnic în acest moment şi fără niciun sens. 

— În alte ocazii am văzut moartea în faţă. 

— Da, dar era altceva. Atunci luptam ca să trăim. Acum 
luptăm ca să murim. 

— Poate că vor doar să se distreze, poate că la sfârşit o să ne 
lase să plecăm, spuse Septimius. 

— De ce ar face aşa ceva? interveni Publius. Moartea este 
spectacolul cel mai palpitant, la urma urmelor, în orice loc din 
lume. Şi individul acela de acolo, îmbrăcat în negru, nu pare să 
fie unul capabil de fapte bune. 

— Gata, spuse Metellus. Dacă va trebui să murim, să murim 
ca nişte soldaţi. In clipele astea nu trebuie să ne gândim la 
altceva decât la felul în care ne putem cheltui forţele în cel mai 
bun mod cu putinţă. Nimeni nu are de unde să ştie ce ne mai 
poate rezerva destinul. Din păcate, nu avem prea multe sulițe, 
iar săbiile noastre sunt prea scurte. Nu putem face altceva 
decât să ne apărăm. 

Septimius scoase de sub centură o praştie. 

— Eu am păstrat asta, spuse. Desfăcu pumnul şi arătă câteva 
proiectile din plumb. Şi astea, adăugă el. 

— Mai bune decât nimic, aprecie Metellus. 

Publius scoase şi el de la brâu două cuțite de aruncat, făcute 
din două piroane groase de dulgher. 

— Şi eu le am pe astea. 

Metellus zâmbi văzând acea minunată şi aproape naivă forţă 
vitală. 

— Foarte bine, acum fiţi gata să strângeţi rândurile la ordinul 
meu. 


324 


Abia terminase de vorbit, că din gura unuia dintre dragonii de 
bronz de sub lojă se auzi un urlet îngrozitor şi în faţa lor ţâşni 
unul dintre războinicii Vulpilor zburătoare, cu sabia în mână. 

Metellus respiră adânc şi scoase şi el sabia din teacă. 
Şuieratul oţelului care ieşea din teacă răsună tăios în aerul 
nemişcat. 

— Formaţie strânsă, ordonă el şi oamenii traseră săbiile, 
ridicară scuturile în poziţia de luptă, alcătuind un adevărat zid în 
faţă şi pe laturi, lăsând să se vadă doar vârful săbiilor. Şi fiţi 
gata pentru testudo dacă ăştia încep să zboare. 

Răsună un alt urlet şi un alt războinic sări dintre fălcile celui 
de-al doilea dragon. Apoi un al treilea, un al patrulea, un al 
cincilea şi alţii, până când numărul lor ajunse egal cu cel al 
romanilor: zece contra zece. 

— Mă aşteptam la asta, spuse Metellus. Trebuia să fim în 
număr egal. 

Adversarii erau acum foarte aproape şi mânuiau săbiile 
făcându-le să şuiere prin aer atât de repede încât aproape că 
lamele lor nici nu se mai vedeau. Apoi, unul dintre ei făcu un 
salt incredibil de înalt şi, în timp ce ateriza pe pământ, rupse cu 
picioarele unul dintre catargele laterale care purtau în vârf 
steagurile imperiale. 

Metellus intui pericolul şi strigă exact la timpul potrivit: 

— Testudo! 

Stâlpul se prăvăli asupra grupului său şi i-ar fi strivit, dacă 
acoperişul de scuturi nu l-ar fi deviat. 

— Atenţie! strigă iarăşi Metellus. Picioarele şi mâinile, întregul 
corp, sunt armele lor cele mai periculoase. Antoninus fii pregătit 
când pornesc iar în zbor. 

Septimius intră în interiorul formaţiei şi îndată ce Metellus 
ordonă ca aceasta să se oprească, rezemă scutul pe pământ şi 
începu să-şi rotească praştia pe deasupra capului. 

Cercul adversarilor începea să se strângă, loviturile lor cădeau 
ca o grindină furioasă din toate părţile, neaşteptate şi 
imprevizibile, şi doar închiderea totală a careului roman putea 
să le ofere soldaţilor protecţie. 

— Acum vor încerca să intre! strigă Metellus. Fiţi atenţi, fiţi 
atenţi! Şi încă mai striga atunci când una dintre Vulpi sări şi, 


325 


poposind pentru o fracțiune de secundă pe umerii unui alt 
războinic, zbură prin aer. 

— Deschideţi! strigă Metellus în aceeaşi clipă. Proiectilul lui 
Septimius săgetă prin aer şi-l lovi în mijlocul frunţii pe luptătorul 
chinez care se prăbuşi fără viaţă pe pământ. Formaţia romană 
se închise din nou ca un arici. 

Reacţia Vulpilor zburătoare fu imediată şi furioasă: doi de-ai 
lor zburară prin aer rotindu-şi săbiile pe deasupra capului, 
urmărind să se catapulteze în interiorul formaţiei romane, dar, 
înainte ca ei să ajungă acolo, testudo se închise din nou, iar 
Severus dădu un ordin scurt. Opt pinteni de oţel răsăriră din 
pielea care îmbrăca scuturile şi ciuruiră picioarele celor doi 
războinici chiar în clipa în care aterizau. Se prăbuşiră la pământ 
urlând de durere şi fură ucişi imediat de Lucianus şi de 
Septimius care îi străpunseră cu săbiile. 

După aceea, careul se închise din nou, ermetic. 

— Ne descurcăm, băieţi! strigă Metellus. Suntem deja zece 
contra şapte. Nu cedaţi, staţi umăr la umăr! Proptiţi-vă bine în 
picioare! 

Wei, vânăt la faţă de furie, se întoarse către consilierul său. 

— Dacă mai continuă tot aşa, o să se nască o altă legendă 
despre Diavolii străini. Trebuie să moară de îndată, dar nu toţi. 

Făcu un semn şi alţi patru războinici apărură dintre fălcile 
dragonilor, ţinând în mâini nişte arme nemaivăzute: securi 
flexibile pe care le roteau prin aer, scoțând un şuierat ascuţit. 
Intr-o clipă se alăturară celorlalţi şapte. 

— Au început deja să-şi recunoască înfrângerea! strigă 
Metellus, încercând să-i îmbărbăteze pe oamenii săi care 
începeau să obosească. Paisprezece de-ai lor contra zece de-ai 
noştri. Să ne ţinem bine. Încă îi putem bate! 

Vulpile zburătoare schimbară între ei un semn. Sunete scurte, 
guturale, se auziră printre ei şi, înainte ca romanii să poată 
reacţiona, cei patru nou veniţi zburau deja pe deasupra lor 
sfărâmând cu securile rotitoare scuturile înălțate ca protecţie. 
După ei, alţii se catapultară în interiorul formaţiei împungând cu 
săbiile, înfrângând până la urmă rezistenţa îndârjită a micului 
grup al romanilor, făcând ca formaţia până atunci compactă să 
se destrame în lupte individuale. 


326 


Cei care rămăseseră în exterior începură să înainteze în 
semicerc, rotind în aer săbiile, din ce în ce mai rapid, până când 
şuierul lor deveni un fel de bubuit surd în tăcerea absolută din 
imensa arenă. Dar când se aflau de-acum la mică distanţă de 
romani, se auzi un țipăt ascuţit ca al unui şoim şi omul îmbrăcat 
în negru care stătuse până atunci în lojă, între cei doi dragoni de 
bronz, lăsă să-i cadă de pe umeri pelerina lungă şi zbură în 
arenă îmbrăcat doar într-un costum subţire de mătase şi 
învârtind în mână o sabie cu reflexe albăstrii. 

De la postul său de observaţie, Yun Shan simţi un fior de 
gheaţă pe şira spinării. Wei cobora pe câmpul de luptă ca să 
conducă atacul Vulpilor zburătoare! Strânse pe sub pelerină 
mânerul Fulgerului de gheaţă, dar se abţinu: ştia bine că dacă ar 
fi intervenit, ar fi însemnat sfârşitul. 

Apariţia lui Wei păru descărcarea unui fulger: atacul se 
transformă într-o ploaie cumplită de lovituri: scuturile cedară 
unul după altul la atacul acelor arme teribile, platoşele începură 
să cadă sfărâmate de pe trupuri. Vulpile zburătoare îşi 
coordonau mişcările fulgerătoare ca şi cum se supuneau unui 
singur creier: o singură minte făcea membrele lor să se mişte 
încoace şi încolo cu o repeziciune şi o precizie supraomeneşti, 
săbiile loveau pe nevăzute împungând şi tăind fără încetare. 

De data aceasta, mulţimea strigă, explodă într-un vacarm 
asurzitor ca şi cum se elibera în ea o energie mult timp 
închistată, ca şi cum o teamă misterioasă ar fi oprit-o până 
atunci să se dezlănţuie. 

Metellus lupta ca un leu, cu trupul acoperit de sânge, cot la 
cot cu oamenii săi; para şi răspundea la fiecare lovitură, dar era 
ca şi cum ar fi luptat cu o hidră monstruoasă cu mii de braţe şi 
mii de săbii. Îl văzu căzând pe Severus, talentatul faber, şi pe 
Publius, după ce înfipsese cu o aruncare formidabilă unul dintre 
cuțite în umărul unei Vulpi zburătoare. Il văzu pe Rufus, 
sicilianul cu părul roşu, spintecat de o lovitură de sabie, căzând 
în genunchi şi încercând să-şi adune măruntaiele cu mâinile, sub 
protecţia zadarnică a lui Antoninus, imediat străpuns şi el de o 
lovitură, după aceea pe Septimius, blondul Septimius, iscusitul 
vânător şi prăştiaş neînfricat, cu un braţ retezat şi continuând să 
lupte, urlând ca o fiară rănită, cu sângele ţâşnind ca dintr-o 


327 


fântână din ciotul rămas, înainte de a fi străpuns de trei săbii în 
acelaşi timp. Lucianus, rămas fără arme, se repezi asupra unui 
adversar, înfigându-şi dinţii în umărul lui ca un lup, înainte de a 
fi străpuns în pântece şi în gât. Martian lăsă să-i cadă sabia din 
care nu mai rămăsese decât cu mânerul şi dădu să apuce 
pumnalul, dar fu lovit de mâini şi picioare tari ca nişte pietre şi 
zgomotul oaselor sfărâmate se uni cu horcăitul său de moarte. 
Quadratus şi Balbo fură ultimii care căzură: Balbo atins în plin 
piept de o lovitură ucigătoare de picior şi imediat țintuit la 
pământ de o lovitură de pumnal şi, după el, Quadratus lovit din 
spate şi din lături de patru adversari în timp ce încerca să-l 
protejeze cu propriul său trup pe camaradul căzut. Se prăbuşi la 
pământ ca un taur sub cuțitul măcelarului. 

Apoi se aşternu din nou tăcerea. 

XXX 

Metellus se clătina pe picioare, sleit de puteri. Sângele îi 
curgea în valuri din răni: întregul corp era ca o singură pată 
roşie. Simţea că moartea era o chestiune de clipe, dar în acea 
dureroasă singurătate timpul părea să se prelungească la infinit. 
Trebuia să moară, dar nu înţelegea de ce lovitura de graţie nu 
mai venea. Îşi descheie coiful şi-l aruncă, apoi platoşa care îi 
căzu la picioare. 

La rândul său, Wei lăsă şi el să-i cadă sabia din mână. 

Romanul respira cu greutate. Îşi şterse sângele care-i 
pătrunsese în ochi şi reuşi să întrezărească moartea neagră 
care-l pândea: tânărul nespus de frumos cu părul ca pana 
corbului şi cu ochi cruzi care se învârtea în jurul lui de la dreapta 
la stânga şi de la stânga la dreapta, ca şi cum ar fi vrut să-l 
doboare doar prin forţa privirilor. 

Ajunsă acum foarte aproape, Yun Shan simţea că moartea se 
apropia de războinicul din Tagin Guo: lovitura tigrului, lovitura 
secretă transmisă din generaţie în generaţie, care fusese creată 
de însuşi maestrul Mo. O lovitură atât de rapidă, încât era 
imposibil de văzut. Simţi că trebuia s-o pareze, absorbindu-i 
măcar în parte forţa aducătoare de moarte. Yun Shan îşi 
concentră toată energia spre pieptul războinicului rănit care încă 
mai strângea în pumn mânerul sabiei. Şi iată că ridică arma ca 
să lovească, dar Wei se feri, palma sa stângă lovi cu muchia 


328 


braţul adversarului, care scăpă sabia din mână cu un geamăt de 
durere. În aceeaşi clipă porni şi faimoasa lovitură, invizibilă, cu 
dreapta. Yun Shan înţepeni parcă de durere, pentru o clipă dădu 
ochii peste cap, inima încetă să bată. 

Când putu din nou să vadă ce se întâmpla în arenă, Metellus 
era întins fără suflare pe pământ şi mulţimea îl aclama în delir 
pe învingător, care urca treptele scării monumentale dintre 
dragonii de bronz cu fălcile căscate. Wei se întoarse doar pentru 
o clipă căutând parcă să vadă ceva anume şi Yun Shan înţelese 
că privea exact în direcţia ei, chiar dacă de la distanţa aceea nu 
se putea distinge faţa cuiva. Simţea o durere cumplită în piept, 
dar prinse curaj şi se îndepărtă cu greu, încercând să-şi facă loc 
printre spectatorii care-l ovaţionau pe învingător. 

Din lojă, Wei îşi savura triumful, în timp ce un grup de 
servitori ridicau trupurile fără viaţă ale luptătorilor căzuţi şi le 
încărcau pe un cărucior. 

— După cum vezi, stăpâne, spuse bătrânul consilier, nu 
greşeam. Acum, poporul este de partea ta. 

Wei dădu din cap, satisfăcut. 

— Bine, răspunse. Ştii ce trebuie să faci acum. 

Consilierul făcu semn unui ofiţer al mercenarilor manciurieni 
să se apropie, îi şopti ceva la ureche şi omul plecă în grabă. 

XXX 

Uriaşul elefant se năpusti furios înainte îndemnat de un 
mahut indian, în timp ce Daruma privea atent ce se întâmplă de 
după colţul unei case. Fruntea şi colții întăriţi cu fier ai 
animalului izbiră zidul de cărămizi din faţa lor şi făcu o spărtură 
largă. Îndată după aceea, câţiva oameni de-ai Lotusului Roşu 
pătrunseră prin breşă ajungând în faţa lui Dan Qing, care fu uluit 
şi dezorientat în faţa acestei surprize. Legară două frânghii de 
belciugele zdravene la care prinţul era legat şi îndemnară din 
nou elefantul, care se dădu înapoi şi le smulse din perete. 

În clipa următoare, Dan Qing se afla în şaua unui cal şi pornea 
într-un galop nebunesc urmat de oamenii care-l eliberaseră. 
Între timp, Baj Renjie împreună cu câţiva soldaţi ţineau piept 
gărzilor care alergaseră la faţa locului şi dădeau alarma. 
Daruma văzu de la postul său de observaţie că o ceată de 
cavaleri manciurieni venea în galop dinspre curtea palatului în 


329 


care avea loc lupta şi-şi dădu seama că-l văzuseră fugind pe 
Dan Qing. Trebuia să-i oprească în vreun fel, chiar dacă prin 
aceasta ar fi tăiat calea de retragere a lui Baj Renjie şi a 
oamenilor lui care blocau gărzile şi acopereau fuga prinţului. 
Duse două degete la gură şi fluieră. Indată după aceea o turmă 
de cămile şi de catâri fu mânată în stradă, împiedicând total 
trecerea. Călăreţii manciurieni încercară în toate felurile să-şi 
facă loc, dar imediat sosiră şi alte animale care ocupară tot locul 
liber dintre case. 

Dan Qing şi tovarăşii săi de la Lotusul Roşu dispărură la 
capătul străzii, Baj Renjie prins în capcană împreună cu câţiva 
din oamenii săi, fu capturat şi dezarmat. Daruma, lipit de zidul 
care-l ascundea, oftă. Nu avusese de ales şi acţionase în ultima 
clipă. Dacă mai zăbovea puţin planul pentru eliberarea lui Dan 
Qing ar fi eşuat. 

XXX 

O pasăre nocturnă de pradă, poposită pe un trunchi uscat de 
copac, scoase un țipăt scurt, după care se ridică în zbor, 
speriată de apropierea unui car. Dispăru în beznă într-o fluturare 
tăcută a aripilor. 

Cei doi oameni din car traseră de hăţuri şi catării se opriră. 
Coborâră şi deschiseră portiţa neîncuiată a cimitirului pentru 
străini, unde o groapă mare, proaspăt săpată aştepta cadavrele 
Diavolilor străini. Atârnară felinarul de creanga unui copac, apoi, 
apucându-i de umeri şi de picioare, îi târâră până pe marginea 
gropii, aşezându-i unul lângă altul. Se opriră ca să-şi tragă 
răsuflarea şi, în timp ce-şi întindeau braţele obosite, o apariţie 
fantomatică îi făcu să încremenească. Un războinic cu faţa 
acoperită şi cu o legătură roşie pe braţ se afla în faţa lor cu 
sabia scoasă din teacă. Oamenii schimbară între ei o privire 
complice şi se întoarseră ca s-o ia la fugă, dar capetele lor 
retezate se rostogoliră pe fundul gropii, în timp ce trupurile încă 
mai făceau câţiva paşi, purtate de inerție. 

Războinicul îşi descoperi faţa, scoțând la iveală nişte trăsături 
feminine delicate şi scoase un oftat prelung, se aplecă peste 
trupurile nemişcate ale romanilor, îi răsturnă unul după altul cu 
faţa în sus şi se opri atunci când ajunse la cel care-i condusese 
în lupta aceea îngrozitoare şi disperată. Puse palma în dreptul 


330 


inimii, apoi pe o venă de la gât şi lăsă bărbia în piept într-un 
gest deznădăjduit. 

Rămase nemişcată câteva clipe, dar simţi o respiraţie slabă şi 
o voce abia auzită şopti: 

— Yun Shan... 

Fata ridică brusc privirile şi-l văzu pe străin rotindu-şi privirile 
şi căutând să vadă corpurile ciopârţite ale camarazilor căzuţi. 

— Soldaţii mei, fraţii mei... jurasem că mă voi întoarce cu ei 
acasă, dar i-am dus la moarte... 

Yun Shan simţi că ochii i se umplu de lacrimi. 

— Trăieşti, spuse ea mângâindu-i faţa tumefiată. Eşti viu... 

Metellus o îmbrăţişă şi timp de o clipă se lăsă mângâiat de 
căldura trupului ei. 

Yun Shan îl privi în ochi. 

— N-avem nici o clipă de pierdut. Sus, încearcă să te mişti: 
trebuie să plecăm de aici. 

Il ajută să se ridice şi îl susţinu în cei câţiva paşi pe care 
trebuiau să-i facă până la car. Acolo îl aşeză întins pe spate şi-l 
acoperi cu zdreanţa însângerată în care fuseseră învelite 
cadavrele. 

Sosea în momentul acela cioclul care trebuia să îngroape 
morţii, dar, înainte să fie observat, se piti în spatele unui tufiş, 
tremurând de frică. 

Pentru o clipă, fata păru să simtă prezenţa unei persoane 
străine, aşa că luă felinarul şi privi în jur cu sabia pregătită în 
mână, dar nu văzu nimic suspect. Luă bereta unuia dintre 
căruţaşi, îşi aruncă mantia pe umeri şi îndemnă catâării să 
pornească. 

Carul se puse în mişcare clătinându-se şi scârţâind din toate 
încheieturile, dispărând în scurt timp în bezna nopţii. 

Putând din nou să răsufle în voie, cioclul o luă la sănătoasa ca 
să spună autorităţilor că o fată înarmată cu sabie, omorâse doi 
oameni vii ca să ducă undeva un mort. Unii îl considerară 
nebun. Se găsi, însă, cineva care să-l ia în serios. 


331 


Baj Renjie fu condus pe înserat în faţa regentului Wei, 
escortat de o duzină de mercenari manciurieni. Primul lucru pe 
care-l putu vedea fură uneltele de tortură şi gândindu-se la 
iscusinţa călăilor de a-i face pe arestaţi să sufere dureri atroce, 
începu să tremure. Ştiind foarte bine că se afla în mâinile unui 
inamic extraordinar de inteligent şi incredibil de crud, a unui om 
care ura lumea întreagă pentru ceea ce suferise el însuşi, în 
adâncul sufletului său era cuprins de un adevărat vârtej al 
spaimei pe care încerca să şi-o stăpânească în fiecare clipă ca 
să nu cadă în genunchi şi să ceară îndurare. 

— Încotro au luat-o? întrebă eunucul. 

Baj Renjie trase adânc aerul în piept, apoi spuse pe 
nerăsuflate: 

— Nu pot să-ţi spun nimic mai mult decât ştii deja şi tu. 

— Atunci, înseamnă că s-au îndreptat către Li Cheng. 

Baj Renjie nu răspunse. 

— Dar cum se ajunge la Li Cheng? întrebă la fel de calm 
eunucul. 

Baj Renjie îşi putea închipui foarte bine ce monştri se 
cuibăriseră pe fundul mocirlei aparent liniştite din sufletul său. 
Îşi luă inima în dinţi şi răspunse: 

— Nu ştiu aşa ceva şi chiar dacă m-ai supune la torturi nu ți- 
aş putea spune ceea ce nu ştiu. Nimeni dintre cei care nu sunt 
membri iniţiaţi ai Lotusului Roşu nu ştie unde se află Li Cheng. 

— Nu-ţi bate joc de mine, îl puse la punct Wei. Chiar dacă nu 
ştii unde este Li Cheng, sunt sigur că ai cunoştinţe printre cei 
din Lotusul Roşu. 

— Sigur că da. Dar niciunul dintre ei nu mi-a spus vreodată 
ceva despre ascunzătoarea lor. La fel cum nici Vulpile tale 
zburătoare nu spun nimic dacă sunt prinşi. 

Wei lăsă capul în jos şi numai faptul că-şi ascundea faţa îl 
nelinişti cumplit pe Baj Renjie. Încerca să-şi închipuie ce 


332 


expresie putea să aibă chipul regentului când avea să ridice din 
nou fruntea. Dar, în clipa aceea, intră unul dintre soldaţii săi şi, 
după ce se înclină cu respect, îi şopti ceva la ureche. 

Wei îşi înălţă fruntea şi îndreptă către ofiţerul lui Dan Qing o 
privire de gheaţă. 

— Trupul adversarului pe care eu l-am învins în arenă a fost 
furat şi doi servitori credincioşi ai ţării au fost decapitaţi fără 
milă, în timp ce voiau să-i îngroape astă-noapte pe acei barbari 
viteji... Ai putea să-mi spui de ce s-a întâmplat aşa ceva? 

Baj Renjie îl privea înspăimântat, în timp ce călăul înainta cu 
un pas la fiecare frază pe care o pronunţa Wei. 

— După toate probabilitățile, asta înseamnă că, din păcate, 
barbarul nu era mort. Altfel, de ce l-ar fi luat de acolo? Ben 
Renjie nu reuşi să-şi ascundă un gest de spaimă. Te înţeleg, 
continuă eunucul. Prinţul tău preferă să aibă mai multă 
încredere într-un străin, un barbar venit de departe decât în 
tine. Nu-i aşa? Mi s-a spus că-l priveai cu invidie când călărea în 
dreapta lui Dan Qing, în locul acela de onoare. Şi am mai auzit 
chiar că străinului i s-a permis să nu se mai încline în faţa 
prinţului: este o favoare de neconceput în lumea noastră. 

— Greşeşti, lucrurile astea nu mă interesează. Eu... 

— Este de înţeles. Tu i-ai fost întotdeauna credincios. Cine 
ştie... poate ai avut chiar un gând, un vis în adâncul sufletului 
tău de vechi soldat credincios. Visul că ţi-ar putea-o da de soţie 
pe Yun Shan... De ce nu? Cine n-ar dori să se bucure de 
trandafirul acela înmiresmat, de steaua aceea a dimineţii? La 
urma urmelor, erai singurul pe care el putea conta. Să nu-mi 
spui că nu sperai la aşa ceva... Şi, deodată, apare acest demon 
străin şi-ţi ia locul. Nu aşa s-a întâmplat? lar ea - pentru că ea 
trebuie să fie - pleacă în căutarea corpului său ciopârţit, înfruntă 
un pericol de moarte ca să-i salveze viaţa. Şi nu se ştie dacă nu 
cumva a şi reuşit... Călăul se oprise şi acum îl privea cu ochi fără 
nici o expresie, ca o statuie. Eu, însă, aş şti să te apreciez cum 
se cuvine, dacă m-ai ajuta. Priveşte-mă, uită-te în ochii mei şi 
spune-mi că nu ţi-ar păsa dacă aş gândi astfel. 

Baj Renjie îl privi şi ochii lui i se păreau ca a unei cobre, se 
simţea învăluit de privirea aceea, aproape golit de orice putere 
de a reacţiona. 


333 


— Cum se ajunge la Li Cheng? întrebă din nou eunucul. 

Baj Renjie şovăi câteva clipe, apoi răspunse: 

— N-aş putea să-ţi spun decât ce se zvoneşte: se spune că ar 
fi un loc greu accesibil, se pare că se poate ajunge mergând pe 
firul râului Liao Ho, dar bărcile care au încercat să ajungă acolo 
au dispărut cu totul în toiul nopţii. Se spune că doar păsările se 
pot aşeza pe acoperişurile din Li Cheng. 

Wei închise ochii pe jumătate. 

— Doar păsările. Poate că ai dreptate. Poate că asta este 
soluţia. 

Făcu un semn cu mâna şi călăul se retrase în tăcere, 
împreună cu ajutoarele sale, dispărând în ungherele întunecate 
ale sălii. Eunucul rămase ţeapăn, ca şi cum ar fi fost cuprins de 
o durere neaşteptată sau de un gând, sau poate ar fi fost supus 
de puterea unui demon. Marea sală, cufundată în penumbră, fu 
străbătută de o vibraţie ciudată care crescu devenind un 
clinchet argintiu, slab şi abia auzit, apoi, treptat, ceva mai tare, 
de parcă ar fi fost adus de vântul dinspre apus care trecea pe 
sub arcadele porticului exterior. 

XXX 

Yun Shan privea micile amulete din bronz atârnate pe o 
sfoară deasupra uşii de la intrare. Scoteau un clinchet delicat la 
fiecare adiere şi-l şopteau vântului care îl ducea mai departe. 

În spatele său răsună o voce. 

— Vino înăuntru, copilă, intră la adăpost... plouă. 

Yun Shan, aşezată pe treptele din faţa intrării, răspunse fără 
să se întoarcă: 

— Ce spui, doică? Este lună plină şi cerul este senin. 

Bătrâna veni lângă ea: chipul său era de culoarea lutului ars, 
ochii ca nişte crăpături, părul cărunt adunat într-un conci la 
ceafă. 

— Plouă cu o aură rea, spuse ea. O simt. Repede, îţi spun, 
grăbeşte-te! 

Yun Shan trecu pe sub sfoara cu amulete şi se duse să se 
aşeze lângă vasul de aramă plin cu cărbuni care dădeau în 
încăpere o căldură plăcută şi o lumină difuză. Se aşeză pe 
călcâie şi privi în ochii bătrânei. 

— O să trăiască? întrebă. 


334 


— Am făcut tot ce am putut, răspunse doica. 

— Ajută-mă Shi Wanli, nu vreau să moară. 

— A luptat cu Vulpile zburătoare şi cu eunucul Wei în arenă, 
fără să aibă niciun pic de experienţă, răspunse bătrâna. Şi 
vorbele ei sunau ca o condamnare la moarte. Este greu să rămâi 
în viaţă după aşa ceva. Are multe oase sfărâmate. Chiar dacă va 
rămâne în viaţă, va fi un schilod, nu un bărbat. 

Ochii lui Yun Shan înotau în lacrimi. 

— L-am văzut luptând cu un curaj atât de disperat, apărându- 
şi camarazii cât putea de mult... Eu... am preluat asupra mea o 
parte din loviturile care-l ţinteau pe el. 

Şi, în timp ce vorbea, îşi dezveli pieptul arătându-i o pată 
vânătă între sânii de un alb imaculat. 

Bătrâna făcu ochii mari. 

— Ai folosit pentru el energia inimii ascunse... Aşa ai făcut, 
nu? 

Yun Shan dădu din cap afirmativ. 

— Nu trebuia, spuse Shi Wanli. Energia aceea ţi-a fost dată 
doar ca să-ţi salveze viaţa dacă n-ai mai fi avut nici o altă 
soluţie. Vor trece ani buni până când o vei putea acumula din 
nou, înţelegi? Ani de lungi meditații şi disciplină aspră. 

— Nu-mi pasă. Nu-l puteam lăsa să moară. 

— Este un barbar, străin de noi. Fii atentă la ce faci. 

— De ce? 

— Pentru că va pleca şi-ţi va sfâşia sufletul. Dacă se va mai 
vindeca vreodată, va pleca. 

— S-ar putea, dar poate că nu va pleca. Tu m-ai văzut, doică. 
Crezi că sunt de lepădat? 

Bătrâna suspină. 

— Oricare pretendent ar plăti cu toate bogăţiile sale ca să te 
poată admira măcar pe ascuns fără veşmintele care-ţi ascund 
frumuseţea, fiica mea... dar trecutul unui om pe care nu-l 
cunoşti poate fi un abis fără fund. 

Se auzi un geamăt. Yun Shan se ridică şi se grăbi către 
camera alăturată, unde Metellus zăcea pe o rogojină întinsă pe 
podea. Se trezise şi respiraţia îi era ca un horcăit de durere. Era 
gol, cu un braţ şi un picior prinse între bețe de bambus. Corpul îi 
era plin de răni pe care Shi Wanli le cususe una câte una cu un 


335 


fir de mătase. Buzele îi erau strivite şi acoperite de coji de sânge 
uscat. Ochii erau umflaţi şi aproape închişi, pe pometele drept 
avea o umflătură vânătă înspăimântătoare. Membrele păreau 
dezarticulate. Era ca morman de carne dureroasă, aproape de 
nerecunoscut. 

— Tu eşti? şopti bărbatul. 

Fata se apropie, căutându-i privirea. 

— Sunt Yun Shan. 

— Învăluită în nori... sicut /una, la fel ca... luna, spuse 
Metellus în şoaptă. 

— Ce ai spus? 

— Am vorbit pe limba mea, răspunse el. 

— Şi tu? Care este numele tău? 

— Marcus... Metellus... Aquila. În limba ta mi se spune Xiong 
Ying, reuşi să spună şi leşină de efortul prea mare pe care-l 
făcuse. 

— Acvila mândră... suspină Yun Shan, atingându-i braţul cu 
degetele, dar cu aripile sfărâmate. 

Pe măsură ce treceau zilele, Shi Wanli se arăta tot mai 
neliniştită şi îngrijorată. Din când în când, cobora în satul din 
apropiere ca să cumpere provizii şi să aştepte vreun mesaj sau 
un semnal, făcând întotdeauna acest drum la adăpostul 
întunericului ca să nu fie văzută de nimeni. Intr-o noapte se 
întoarse în grabă, mai devreme decât de obicei. 

— În sfârşit, spuse ea de îndată ce intră în casă, persoana pe 
care o aşteptai a sosit. Veţi pleca la drum chiar în noaptea asta. 
să ne grăbim, aura aceea rea devine tot mai puternică, o simt. 

Yun Shan tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Ajută-mă să-l urc în car. O să-l târâm până în prag, pe 
rogojină, şi acolo o să-l urcăm în car. O să mâni tu catârul până 
la vad. Eu am să merg înainte, ca să mă asigur că drumul este 
liber şi, poate, ca să întâlnesc un prieten în caz că a sosit şi el. 

— Atunci să nu mai zăbovim, spuse Shi Wanli. Orice clipă 
pierdută s-ar putea să ne fie fatală. 

Yun Shan dădu din cap şi se apropiară împreună de rănit. 
Începură să târască amândouă pe podea rogojina pe care zăcea 
Metellus, până la uşa de la intrare; Yun Shan înhămă catârul la 
car şi-l făcu să se dea înapoi până când platforma de scânduri a 


336 


vehiculului ajunse la nivelul pragului. Târâră rogojina în car şi-l 
înveliră pe Metellus, încă inconştient, într-o pătură de lână. Shi 
Wanli urcă în car, iar Yun Shan încălecă şi porni înainte prin 
pădurea de stejari care începea din faţa casei şi se continua 
după aceea cu o luncă plină de sălcii ce ajungea până la malul 
râului. Yun Shan îşi struni calul şi se opri atunci când văzu 
scânteierea argintie a apelor printre sălcii. 

Descălecă şi aşteptă, observând cu atenţie malul celălalt. 
După o vreme, auzi în faţa ei un zgomot uşor de ramuri strivite 
şi ţipătul unei bufniţe. O dată, de două ori, de trei ori. Incălecă şi 
porni să traverseze râul prin vad împroşcând în jur un nor de 
stropi de argint. 

— Yun Shan... o întâmpină o voce cunoscută. 

— Daruma! 

— Mulţumesc Cerului că eşti teafără. Străinul ce face? 

— Trăieşte. Mai mult nu pot să-ţi spun. 

— Deja este mult. Nimeni n-a mai rămas în viaţă, după o luptă 
cu Wei. 

— Mi-ai adus ce mi-ai promis? 

— La ora asta, barca ar trebui să fie ancorată acolo, după 
cotitura aceea a râului. Am lăsat treaba asta în mâinile unor 
oameni de mare încredere. Voi aştepta cât este nevoie. Dacă nu 
te mai întorci, înseamnă că totul a mers bine şi cobori deja pe 
râu. 

— Bine. Îţi mulţumesc. În felul acesta va avea o posibilitate de 
a scăpa cu viaţă. Zdruncinăturile unei călătorii pe uscat l-ar fi 
ucis. i 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. II cunosc pe Xiong Ying de 
mai mult timp decât tine. 

— Cum te-aş putea răsplăti? 

— Salvându-i viaţa. 

— Aşa am să fac. Nimic altceva? 

— Şi ducând din partea mea un salut prinţului Dan Qing, 
fratele tău. 

— Nu-mi este prea uşor să fac asta. Fratele meu mi-a 
provocat, şi nu numai mie, răni adânci, greu de vindecat. 

— lar acest salut va fi un prilej de a vă împăca. A trecut mult 
timp de atunci. Şi el a suferit mult din cauza prizonieratului şi 


337 


depărtării de casă. Are nevoie de tine şi are nevoie de prieteni. 
Dar acum grăbiţi-vă, înainte de a fi descoperiţi. Oamenii lui Wei 
sunt pe urmele voastre. 

Shi Wanli sosi şi ea în scurt timp. Yun Shan îşi legă calul de o 
salcie, apoi se urcă în car alături de doică. Calul necheză, 
încercând să vină după ea. 

— lartă-mă, Răsuflare-de-foc, spuse Yun Shan îndemnând cu 
biciul catârul înhămat la car. 

Trecură prin vad până la locul în care era ancorată barca. ÎI 
aşezară pe Metellus pe fundul micii ambarcaţiuni, luară un 
urcior cu apă de izvor şi un sac cu provizii. 

Yun Shan dădu un semnal lui Daruma că totul mergea bine, 
apoi o strânse în braţe pe doică. 

— Ai grijă de Răsuflare-de-foc, îi spuse. 

— Aşa am să fac. Fii liniştită, răspunse Shi Wanli şi trase de 
hăţurile catârului ca să se întoarcă acasă. 

Yun Shan dădu să dezlege frânghia care ţinea barca ancorată 
la mal, când auzi paşi în urma sa şi trase fulgerător sabia din 
teacă. In faţa ei apăru un bărbat neînarmat care ţinea în mână o 
colivie. 

— Daruma a uitat să-ţi dea asta, spuse. Este un dar pentru 
prinţ. Şi-i întinse colivia care avea înăuntru un porumbel. 

Yun Shan o luă, apoi urcă în barcă şi începu să vâslească. 

Din locul în care se afla, Daruma putu vedea cum barca 
apărea de după cotul râului şi era purtată la vale de curent, 
îndepărtându-se lin pe cărarea argintie lăsată de lună peste 
ape. 

O mai însoţi cu privirea până dispăru după un alt cot al râului. 
Abia atunci respiră uşurat şi plecă. 

XXX 

Când se lumină de ziuă, Yun Shan putu să-l privească mai 
bine pe al doilea pasager al său: porumbelul închis într-o colivie 
de argint lucrată cu mare măiestrie. Într-un bileţel prins în 
partea de sus scria că era un cadou pentru Dan Qing. Zâmbi. 
Fiinţa aceea nevinovată avea s-o mai facă să uite de îngrijorarea 
sa permanentă. 

Prin faţa ochilor ei defilau privelişti încântătoare: traversa 
suprafaţa unui lac din care răsăreau o sumedenie de insulițe, 


338 


unele doar puţin ridicate peste nivelul apei, altele mai înalte şi 
cu margini abrupte, toate acoperite de o vegetaţie deasă şi 
viguroasă. Fiecare dintre aceste insulițe se oglindea în apa 
limpede dând naştere unui joc de imagini care se înmulţeau în 
mii de fațete pe măsură ce barca înainta pe oglinda liniştită a 
lacului, purtată de un curent abia simţit. O ceaţă uşoară se 
ridica în momentul acela din lac învăluind fiecare siluetă, fiecare 
contur, într-un fel de aură unduitoare. 

Barca aluneca tăcută şi, de fiecare dată când trecea prin 
apropierea uneia dintre insule, era salutată de strigătele 
cormoranilor care se ridicau în zbor plecând în căutarea hranei. 

Yun Shan urma curentul prin mişcări uşoare din vâsle şi se 
întorcea mereu să-l privească pe tovarăşul său de drum, care 
zăcea fără cunoştinţă, pradă febrei, pe fundul bărcii. Din când în 
când înmuia o batistă în apă şi-i umezea fruntea şi tâmplele. 
Uneori Metellus deschidea ochii şi-i spunea câte un cuvânt, dar 
în privirea lui se citea neliniştea: poate că printre reflexele 
mişcătoare ale apei întrezărea chipurile însângerate ale 
camarazilor săi ucişi. 

Urmau după aceea tăceri lungi întrerupte doar de clipocitul 
văslelor care se afundau lin în apă şi de gânguritul liniştit al 
porumbelului în colivia sa de argint. 

Plutiră astfel timp de trei zile, traversând mai întâi lacul şi 
coborând din nou pe firul râului, care devenea din ce în ce mai 
larg datorită numeroşilor afluenţi întâlniți în cale. Mai întâlneau 
câteodată şi alte bărci, de pescari sau poate de negustori, dar 
de la o vreme nu se mai vedea nici ţipenie de om pe ape. Râul 
deveni ciudat de pustiu şi de mai multe ori Yun Shan avu 
senzaţia precisă că era supravegheată de priviri ascunse printre 
copacii deşi care acopereau malurile. Metellus nu se trezea 
decât rareori şi cerea de fiecare dată apă. 

In seara celei de-a patra zile, se opriră la poalele unui perete 
de stâncă foarte înalt, acoperit de o vegetaţie agăţată în 
crăpăturile pietrei, străbătut de vinişoare subţiri de apă care 
brăzdau suprafaţa rocilor şi, căzând în apa râului, răspândeau în 
jur un adevărat concert de sunete diferite, în funcţie de 
cantitatea de apă a fiecăruia: clipoceli blânde, gâlgâituri, 
fâsâituri, însoţite deseori de foşnetul mai tulbure al apei care, 


339 


scurgându-se în râu, se strecura printre crengile şi frunzele 
atâtor plante. 

Înspre apus, acolo unde apele întâlneau orizontul, soarele 
asfinţea incendiind râul şi norii de pe cer, care călătoreau alene 
să-şi întâlnească enigmaticul destin din depărtări. Yun Shan se 
duse lângă peretele de stâncă, acolo unde curentul era foarte 
slab, scoase de la cingătoare un ghem de mătase roşie şi-l lăsă 
să se desfăşoare în apă şi să formeze un fel de dâră colorată 
care se întinse pe apă ca un firişor de sânge. 

Metellus deschise ochii şi o văzu făcând acea operaţiune 
ciudată. Avu puterea să întrebe doar: 

— Ce facem acum? 

— Nimic, răspunse Yun Shan. Aşteptăm. 

Şi aşteptară până când văzură apărând, printr-o perdea de 
aburi albăstrii, luna plină, enormă, care se ridica încet, ca un 
felinar magic, pe deasupra acelei privelişti parcă ireale. 

Apoi, un nor venind dinspre răsărit acoperi discul lunii şi 
suprafaţa râului se transformă într-o întindere plumburie. Ţipătul 
unei păsări nocturne de pradă răsună pe neaşteptate deasupra 
călătorilor şi porumbelul, înspăimântat, începu să bată din aripi 
încercând să iasă din colivie. În aceeaşi clipă se auzi un plescăit 
puternic şi neaşteptat: patru fantome ţâşniră din apă şi săriră în 
barcă, două la prora şi două la pupa. Metellus nu reuşi să 
distingă decât nişte siluete de pe care şiroia apa, membre ca de 
oţel care se mişcau cu o îndemânare extraordinară, corpuri fără 
greutate care păreau să atingă doar în treacăt suprafaţa apei. 
Purtau o fâşie de pânză roşie strânsă în jurul şoldurilor şi în 
mână o lamă ascuţită, care reflecta sclipirile apei cu fulgere de 
argint. 

Yun Shan duse mâinile împreunate la piept şi se înclină în faţa 
lor în semn de profund respect. Nimeni nu scotea niciun cuvânt. 

Metellus auzi şi nişte zgomote: de fier scrâşnind pe piatră şi, 
după aceea, trosnete metalice. Simţi cum barca se clatină 
puternic şi, după aceea, inconfundabilul zgomot apei care 
picură: barca părăsise suprafaţa apei, ridicată de funii fixate pe 
margini şi trasă de un scripete din vârful stâncii, iar acum se 
legăna în aer. Luna ieşi din nori şi în lumina ei Metellus văzu 
peretele de piatră, acoperit de tufe, de plante agăţătoare, de 


340 


copăcei care creşteau parcă suspendaţi în gol, trecând prin 
dreptul ochilor lui pe măsură ce barca urca. Văzu, sau auzi, 
păsări trezite din somn luându-şi zborul cu fâlfâit de aripi şi 
părăsindu-şi cuibul la trecerea prin dreptul lui a acelui obiect 
care plutea atât de ciudat în afara elementului său natural. 

La un moment dat, barca se opri din urcuş, fu deplasată într-o 
parte şi se aşeză lin pe o platformă din vârful stâncii. Cei patru 
războinici coborâră, alţii se apropiară cu o targă făcută din 
tulpini de bambus şi-l mutară pe străinul rănit. Totul fu luminat 
de torţe şi prinţul Dan Qing îşi făcu apariţia. 

— Surioară, spuse el de îndată ce dădu cu ochii de Yun Shan. 

Fata lăsă capul în jos şi nu rosti niciun cuvânt. 

— Am aşteptat mult timp un asemenea moment. În toţi anii 
aceştia am visat la clipa în care te vei arunca în braţele mele... 
dar... te înţeleg. Te rog, nu-ți fereca inima şi acordă-ţi timpul 
necesar ca să înţelegi. O să înţelegi că, dacă am greşit, am 
făcut-o crezând că iau o hotărâre dreaptă. Totuşi, am impresia 
că există un motiv pentru care Cerul ne-a adus împreună în 
acest loc, după atâţia ani de despărţire. Dădu cu ochii de 
Metellus. Xiong Ying! exclamă. 

— Prinţe, reuşi să răspundă Metellus şi încercă instinctiv să se 
ridice într-un cot, dar căzu pe spate cu o strâmbătură de durere. 

Yun Shan luă colivia de argint şi i-o dădu fratelui său. 

— Un dar din partea lui Daruma. 

— Un dar... Dan Qing zâmbi. Ca şi cum n-ar fi făcut destul 
până acum. Omul acela m-a eliberat din captivitate când nu mai 
aveam deja nici o speranţă. 

— A făcut-o cu preţul vieţii multor oameni, spuse Yun Shan. 

Fratele ei nu spuse nimic. Dădu însă ordin oamenilor ca 
Metellus să dus imediat acolo unde cineva trebuia să-l aibă în 
grijă. In timp ce rănitul era transportat, văzu pata de sânge care 
se scursese pe fundul bărcii şi apoi privirea cu care sora sa îl 
urmărea până ce dispăru în întuneric. 

Merse şi el acolo unde era dus Metellus. Un grup de călugări 
se şi adunase deja în jurul romanului. Unul încălzea apă, altul 
ţinea pe foc, într-un vas din bronz, o substanţă de culoare 
închisă. Alţii pregăteau bandaje, instrumente chirurgicale, bețe 
de bambus. 


341 


Dădură la o parte pătura cu care fusese învelit Metellus şi 
care în unele locuri se lipise de sângele închegat, aşa că unele 
răni începură să sângereze din nou. Pe chipul lui Dan Qing apăru 
o expresie îndurerată la vederea corpului masacrat al lui Xiong 
Ying. Se uită întrebător la chirurgi. 

— Cine i-a cusut rănile a făcut ca şansele de a fi salvat să 
crească destul de mult, spuse unul dintre ei, dar trebuie să mai 
treacă prin încercări foarte grele, chiar în noaptea asta, în 
condiţiile în care se află, de slăbiciune aproape de limită. Pe de 
altă parte, nu avem de ales. Dacă mai aşteptăm, înseamnă să-l 
condamnăm la moarte sigură. 

— Bine, atunci faceţi ce trebuie, le spuse Dan Qing. 

Unul dintre ei se apropie de un dulăpior şi scoase de acolo o 
cutiuţă lunguiaţă de argint, o deschise şi ieşiră la iveală o 
mulţime de ace extrem de subţiri. Metellus le văzu şi-şi strânse 
maxilarele pregătindu-se să îndure alte dureri. Ştia dintr-o 
îndelungată experienţă cum acționau chirurgii militari, dar Dan 
Qing îi zâmbea, ca un prieten care vrea să-i dea curaj. 

— Să începem, spuse chirurgul. Mai întâi trebuie să izolăm 
centrele durerii. 

Luă acele, unul după altul, şi începu să le înfigă în diferite 
puncte ale acelui corp atât de chinuit. Erau înfipte destul de 
puţin sub piele, cu gesturi precise şi sigure, astfel încât în scurt 
timp o adevărată pădure de ace argintii desena contururi 
misterioase. 

După o vreme, chirurgul făcu un semn şi unul dintre ajutoare, 
fără să fie văzut, apropie flacăra unei lămpi de talpa lui Metellus, 
care nu avu nici cea mai mică reacţie. Chirurgul fu mulţumit de 
rezultat, luă o cană din mâna altui ajutor şi o apropie de buzele 
pacientului. 

— Bea, îi spuse Dan Qing. Este foarte amar, dar te va ajuta să 
te cufunzi într-un somn adânc. N-o să simţi nici o durere. 

Metellus bău încet fiertura aceea, mai amară decât fierea, şi 
se lăsă pe spate. Mai văzu câteva clipe chipurile oamenilor 
aplecaţi deasupra lui, apoi nu se mai întâmplă nimic. 


342 


Din acel moment, Metellus intră într-o stare mentală cum nu 
mai cunoscuse niciodată în viaţă. O dimensiune vagă, difuză, 
asemănătoare cu un vis, dar mai profundă, câteodată 
conştientă, alteori neavând nici o legătură cu toate lucrurile 
reale pe care le cunoscuse de-a lungul anilor. Crezu că murise şi 
că acel soi de suflet plăpând pe care mai reuşea să-l perceapă 
aparţinea lumii de dincolo de moarte. Un Hades fără zeități, 
populat doar cu fantome. 

Primele care îşi făcură simțită prezenţa fură cele ale 
camarazilor săi căzuţi în lupta aceea feroce cu adversari 
invincibili. li ieşeau în cale cu chipul lor însângerat şi greu de 
recunoscut din cauza loviturilor, cu membrele ciuntite, cu 
măruntaiele atârnând şi apoi dispăreau ca un nor de ceaţă risipit 
de vânt, fără a rosti niciun cuvânt şi fără a răspunde la 
chemările lui. Dar îşi dădea seama că toţi cereau răzbunare şi 
de aceea apăreau în mintea lui dezorientată, dar capabilă totuşi 
să-şi păstreze amintirile. Umbre chinuite ale unor oameni care 
nu avuseseră parte de împlinirea unei promisiuni de întoarcere 
şi nici măcar de ritualul funebru pe care-l meritau. 

Şi apoi umbra Cileliei, fantasmă blândă, mai micuță decât 
fusese în realitate, aproape o copiliţă, care îl privea trecând prin 
faţa ei, îl mângâia cu privirea aceea a ei de soţie iubitoare şi 
credincioasă. Părea că ar fi vrut să-i spună ceva: uneori gura ei 
se mişca, dar nu scotea niciun sunet. lar el striga, îi rostea 
plângând numele. Zadarnic. 

Ea dispărea în neant. 

Uneori i se părea că se află pe punctul de a înţelege, de a fila 
un pas de o revelaţie. Dar ce fel de revelaţie? A sensului vieţii, 
poate, sau a sensului morţii, dar senzaţia aceea se învârtea ca 
într-o spirală din ce în ce mai iute, până când se transforma într- 
o bulboană care o absorbea către înaltul cerului precum o frunză 
galbenă în bătaia unui vânt rece de toamnă. 


343 


Ar fi vrut să audă sunete de care îi era dor, vocea fiului său, 
pe care şi-o imagina mult schimbată după tot timpul acela care 
se scursese, dar nu reuşea... nu reuşea! Se gândi că era poate 
un semn bun: acela că Titus trăia şi, prin urmare, nu putea să-i 
apară în Hades. În acelaşi timp, îi simţea lipsa şi-şi dădea seama 
- asta da - că nu-l va mai vedea şi auzi aşa cum era obişnuit să-l 
vadă şi să-l audă cândva. Că senzațiile acelea atât de intense şi 
profunde care îl făceau să se simtă cu adevărat tată nu le va 
mai trăi niciodată. 

În asemenea condiţii, timpul nu mai avea niciun sens: nu era 
nici lumină, nici umbră, nici zi, nici noapte, nimic nu-i dădea 
posibilitatea să simtă cum se petrecea un eveniment oricare ar 
fi fost el, să perceapă o durată, un sfârşit sau o întrerupere. 
Singura senzaţie care îi amintea de existenţă era un parfum: 
uşor, aproape permanent. Care uneori părea să fi dispărut, dar 
în scurt timp se întorcea şi punea din nou stăpânire pe el. Dar, 
pentru că nu-l putea asocia cu vreo fiinţă sau imagine sau idee, 
ajunsese la concluzia că trebuia să fie parfumul lumii de dincolo 
de moarte. 

Pajiştea cu crini de pădure? | se părea că o vede aievea: 
tulpini lungi, mlădioase, având în vârf un buchet de flori albe, 
întinse cât vezi cu ochii în toate direcţiile, fără orizont, fără 
hotare, însufleţite parcă de un fior tainic, poate al zefirului sau 
poate al unei lumini interioare care vibra absurd în umbra aceea 
difuză, în atmosfera aceea în care nu se mai afla nimic altceva. 

În felul acesta, fiinţa lui deveni mireasmă şi, pe măsură ce 
timpul trecea, mireasma aceea deveni şi căldură, contopindu-se 
chiar una într-alta. | se părea că pluteşte, avea senzaţii care îi 
aduceau aminte de viaţă. Şi îşi dădea seama că este în stare să- 
şi amintească... Apoi, dintr-o anume întâmplare pe care n-ar fi 
putut s-o plaseze în niciun moment special al existenţei sale, 
apăru o mângâiere. 

O mângâiere. 

Ştia că este unul dintre ciclurile existenţei sale fără corp, ce 
altceva ar fi putut să fie? Şi totuşi, nu mai avusese niciodată un 
atât de neaşteptat şi concret sentiment al adevărului. Şi 
următoarea senzaţie fu de luminozitate. 

Blândă. 


344 


Fără culori. Fără contururi, dar crescând neîncetat, cu tresăriri 
neaşteptate, cu ritmuri din ce în ce mai impetuoase. Până când 
simţi că are ochi. 

Şi lacrimi. 

— Xiong Ying... 

Lacrimile îi curgeau pe obraji şi le putea simţi gustul. Văzu 
ochi mari şi strălucitori şi simţi parfumul acela, acum legat de o 
privire, de un corp, de o expresie a unui chip. 

— Yun Shan. 

— Te-ai întors. 

— ŞI... sunt viu. 

— Da, eşti, dar... 

— Cât timp? 

— Multe zile şi multe nopţi. 

— Şi tu ai stat mereu lângă mine? 

— Nu mai vorbi. 

— De ce? 

— Pentru că n-ai încă putere pentru asta. 

XXX 

Îi aduse o băutură cu un gust ciudat, uşor amăruie, apoi ceva 
de mâncare aproape lichid. Şi puterile reveniră cu fiecare zi care 
trecea şi o dată cu puterile veni şi durerea. Ascuţită, în braţe, în 
picioare, în piept. 

— O să ai dureri, îi spusese Yun Shan. 

— Durerea... cel puţin înseamnă viaţă. O viaţă pe care ţi-o 
datorez ţie. 

— Medicilor. 

— Şi totuşi eu simt că tu eşti aceea care m-ai salvat de la o 
moarte sigură. Şi nu ştiu de ce. 

— Fiecare simte ceea ce îi spune sufletul să simtă. 

— Ce mi-au făcut? De ce nu-mi amintesc nimic? 

— Au împiedicat durerea să ajungă la mintea ta, în timp ce-ţi 
deschideau carnea şi-ţi puneau la loc oasele. Acolo se simte 
acum durerea, nu în mâini sau în braţe. Au închis mintea ta într- 
un zid de ace subţiri. 

— Nu înţeleg. 

— Şi după aceea te-au adormit. 

— O să mă mai fac la fel cum eram înainte? 


345 


— Da, dar va mai trebui să treacă timp. 

— Zile? Luni? 

— Cât va fi nevoie. 

Metellus tăcu, asaltat din nou de gânduri. 

— Şi, când te vei face bine, ce vei face, Xiong Ying? Te vei 
întoarce în ţara ta... la familia ta? 

— Ţara mea, Tagin Guo... Nu mai ştiu nimic despre ea de 
atâta timp. L-am văzut pe împăratul meu murind în captivitate 
ca un sclav. Mi-am lăsat oraşul prins în capcana duşmanului... 
Am văzut-o pe soţia mea căzând străpunsă de săgeți şi murind 
în faţa ochilor mei şi ai fiului meu... pe el l-am lăsat în mâinile 
duşmanilor mei. 

— Şi acestea sunt motivele pentru care vei dori să te întorci... 
E drept. 

— Nu mai ştiu ce este drept şi ce nu. Nu mai ştiu ce fel de 
lume mă aşteaptă acolo... Şi tovarăşii mei masacrați mişeleşte... 
Umbrele lor aşteaptă să li se facă dreptate şi să li se 
îndeplinească o promisiune care le-a fost făcută. 

— Asta te interesează cel mai mult? 

Metellus îi căută privirea. 

— Nu... în timp ce te privesc pe tine, gândurile îmi sunt altele. 
Viaţa mea pare să se conducă după bătăile inimii tale. 

Yun Shan lăsă capul în jos. 

— În ultima vreme visez mereu acelaşi lucru: mi se pare că 
mă aflu în curtea aceea mare a palatului imperial. Trupurile 
camarazilor mei zac în jurul meu fără viaţă şi în faţa mea este 
duşmanul care se pregăteşte să-mi dea lovitura de graţie. Dar, 
când mâna lui săgetează prin aer, tu apari între mine şi el, 
primind lovitura în locul meu... exact aici, în inimă. 

— Xiong Ying, şopti fata, visurile nu sunt decât nişte vise. 

— Exact acolo... şi-şi îndreptă mâna către pieptul ei. Este ca şi 
cum tu ai fi dat o parte din viaţa ta ca s-o salvezi pe a mea. Nu-i 
aşa? Nu ştiu cum, dar simt că aşa a fost. 

Yun Shan nu spuse nimic. Continua să-şi ţină privirile lăsate în 
jos. 

— De ce ai făcut asta? Eu îţi voi fi recunoscător pentru tot 
restul zilelor mele. Dar te rog să-mi spui de ce ai făcut-o? 


346 


Ea îşi ridică fruntea şi îl privi. Nu există cuvinte care ar fi putut 
exprima ceea ce privirea ei spuse într-o clipă, un răspuns pe 
care bărbatul îl primi drept în inimă; un sentiment în care ardea 
o forţă tainică a unei pasiuni mistuitoare. 

Văzu ochii aceia strălucind de lacrimi şi chipul rămânând grav 
şi concentrat, într-o demnitate supremă, într-o armonie sublimă. 
Totul se petrecu doar cât ar fi clipit. Yun Shan se ridică, înclină 
abia perceptibil capul şi ieşi. Metellus se prăvăli la loc pe 
rogojină şi închise ochii, ca pentru a fereca acea privire în 
întreaga sa fiinţă şi a o păstra pentru vecie în inimă. 

XXX 

N-o mai revăzu multe zile la rând, însă primi în schimb vizita 
lui Dan Qing care îi arătă ce dar minunat îi trimisese Daruma. 
Partea de sus a coliviei era acționată de un mecanism care o 
făcea să se rotească aidoma unei bolți cereşti, iar pe cercul de 
la bază erau însemnate lunile şi anotimpurile zodiacului care în 
chinezeşte avea nume ciudate: maimuța, şobolanul, iepurele. 
lar mişcările porumbelului care se dădea în leagăn punea în 
mişcare din nou mecanismul. 

In cele din urmă, Metellus se ridică de pe rogojina pe care 
zăcuse şi începu să meargă şi, după aceea, puţin câte puţin, 
putu chiar să alerge. Nu ştia exact unde se afla, în afară de 
faptul că aceea era cetatea Li Cheng. Locul în care se refăcea 
era o sală mare, cu tavanul din bârne uriaşe de stejar, cu 
podeaua din lemn de pin bine lustruit şi cu pereţii din cărămidă 
vopsiți în alb. 

Câteodată avea voie să se mişte şi prin grădină, un loc al unei 
perfecţiuni divine în care trebuia să meargă doar pe aleile 
marcate, fără a face niciodată mişcări necontrolate care ar fi 
putut rupe vreo rămurică sau ar fi făcut să cadă o frunză. Era 
plante pe care nu le mai văzuse niciodată, cu nişte culori de vis, 
cu forme fantastice obţinute prin poziţia crengilor şi a frunzelor. 
Era acolo una, mai ales, care se oglindea în micul lac artificial, 
plină de flori foarte mari, cu petale cărnoase, de culoare roz 
combinat cu alb. O plantă cerească, demnă de a sta şi în rai, de 
o frumuseţe armonioasă şi un aspect atât de nobil, încât cine o 
vedea pentru prima oară era extaziat. Florile erau atât de multe 


347 


încât creau un adevărat nor şi nici o frunză nu se deschise decât 
după ce toate petalele florilor căzuseră. 

Pe lac pluteau florile lotusului roşu, simbol şi stemă a 
ordinului monahal care locuia în locul acela, iar la fundul apei, 
peste prundişul amestecat artistic cu pietricele albe şi cenuşii 
înotau peşti minunat colorați: roşii, albaştri, verzi. 

Perfecţiunea aceea a naturii, rod al unei complicate meserii, îi 
transmitea pe de o parte o pace adâncă, iar pe de altă parte îl 
făcea să simtă o încordare ciudată, un freamăt de energie pe 
care o simţea furnicând pe sub piele. Era un fel de terasă 
naturală aflată lângă peretele vertical al uriaşei stânci şi, de 
acolo, se putea zări cotul râului şi, în depărtare, păduri întinse şi 
bălți de pe care se ridicau stoluri de păsări; se ridicau în zbor 
dimineaţa devreme, trecând prin faţa discului solar captiv încă 
în norul des de aburi ridicat de pe bălți şi din păduri. 

Uneori, când se afla în camera lui, o vedea pe Yun Shan 
plimbându-se prin grădina aceea vrăjită, purtând o rochie din 
mătase albastră care dădea trupului ei eleganţă şi o 
încântătoare graţie. O vedea trecând printre crengile înflorite ca 
şi cum ar fi plutit, uşoară şi vaporoasă ca un nor. 

Şi-ar fi dorit să îi spună câte ceva, s-o privească în ochi ca să 
vadă dacă mai ardea încă în ei lumina care îi răpise sufletul şi 
făcuse ca în ziua aceea de neuitat s-o simtă incredibil de 
aproape. Dar îşi dădea seama că grădina aceea era un loc al 
spiritului, permis doar aceluia care, în singurătate, se plimba pe 
aleile ei şi se simţea una cu natura. 

XXX 

Şi sosi ziua în care începu să înveţe secretele străvechilor arte 
ale luptei, aşa cum maestrul Mo le transmisese adepților săi, 
atât celor care urmaseră calea cea dreaptă, cât şi celor care se 
abătuseră de la ea. 

— Te vei putea mişca şi tu aşa cum ai văzut că fac eu de 
multe ori, îi spuse Dan Qing, ca Vulpile zburătoare şi chiar mai 
bine, dacă vei fi încrezător în forţele tale şi dacă vei fi sigur că 
mergi pe calea cea dreaptă. 

— Dao... spuse Metellus. 

— O filosofie, înainte de a fi o disciplină fizică, o convingere 
adâncă, un avânt al minţii. Noi o numim Go Ti. Va trebui să te 


348 


mişti în înfrățire cu natura, să-i percepi respiraţia, s-o laşi să-ţi 
parcurgă întregul trup. Nu există nimic pe care să nu-l poţi face. 
Dar nu trebuie să te grăbeşti spre ţintă, trebuie să te laşi purtat 
spre ea de curentul vieţii, de energia cosmosului care se scurge 
printr-un fir de iarbă la fel ca în corpul tău, în grăuntele de nisip 
ca şi în stelele care pulsează în veşnicia cerului. Va trebui să 
înveţi să faci meditaţia, aşa cum m-a învăţat şi pe mine Wangzi, 
va trebui să uiţi tot ce ai învăţat în ţara ta, pentru că te-a dus la 
înfrângere şi a făcut ca oamenii tăi să fie masacrați. 

— Totul în afară de un lucru, răspunse Metellus. Contribuţia 
mea la toate acestea: forţa care a dus vitejia oamenilor mei 
dincolo de orice limite posibile, echilibrul care poate duce la 
sacrificiul suprem doar prin credinţa în valorile transmise din 
generaţie în generaţie. 

— Dacă vrei aşa, fie. Poate doar amintindu-ţi de sacrificiul 
camarazilor tăi te vei putea lupta cu demonul care i-a masacrat 
şi să speri în victorie. Îţi vei putea uni destinul cu al nostru, vei 
cunoaşte o altă viaţă, o lume pe care nici măcar nu ţi-ai 
imaginat-o, o civilizaţie construită pe baza unei intensităţi de 
gândire la care cu greu se poate ajunge. Nu pentru a ajunge la 
adevăr, care se îndepărtează mereu de noi ca orizontul în faţa 
drumeţului, ci ca să-ţi trăieşti viaţa cu cea mai mare intensitate 
de care o fiinţă omenească poate fi capabilă. Tu vrei să înveţi 
toate acestea, Xiong Ying? Vrei să vii alături de noi şi să iei parte 
la lupta noastră? 

— Vreau, răspunse Metellus. 

— Şi aşa va fi. Dar cu o condiţie. Va trebui să-mi promiţi pe 
onoarea ta, că această cunoaştere nu va ieşi niciodată din ţara 
noastră. 

— Promit, răspunse Metellus, dar cum mă vei putea convinge 
că ai fost mai puţin vinovat decât duşmanul tău? Că ferocitatea 
lui nu este consecinţa ferocităţii tale, a modului fără scrupule cu 
care îţi doreşti puterea? 

Căutând armonia perfectă între forţa corpului şi cea a minţii, 
ai uitat că toate acestea nu au niciun sens fără virtute. Dacă îmi 
vei da o explicaţie, o voi accepta pentru că îţi sunt prieten şi 
prietenia, ca şi dragostea, nu ia seama la conveniente. 

Dan Qing îl privi ţintă în ochi şi zâmbi. 


349 


— Acum vorbeşti şi gândeşti ca un chinez, Xion Ying... dar, din 
păcate, nu există cuvânt pe care eu să ţi-l spun în clipa asta şi 
să te poată convinge. În vremea aceea, eu eram prea tânăr ca 
să pot rezista forţei de atracţie a puterii. Am reacţionat la ceea 
ce eu simţeam că era o ameninţare, în mod exagerat şi crud, 
dar în ochii puterii supreme această măsură părea perfect 
normală. O măsură înţeleaptă pentru a apăra dinastia de 
dezordine şi de forţe adverse. Abia acum îmi dau bine seama ce 
rău am făcut distrugând în mod atât de brutal dragostea dintre 
doi adolescenţi, stricând printr-o violenţă extremă armonia unui 
sentiment cosmic. Câteodată mă gândesc dacă nu cumva din 
cauza aceasta ţara noastră a fost rănită de moarte, fărâmiţată 
în trei state diferite şi rivale. Dar tot ce pot face acum este să 
încerc o reparare a răului, să refac unitatea ţării luptând fără să- 
mi crut forţele şi fără să fug din faţa nici unui pericol, vindecând 
astfel rana pe care eu însumi am provocat-o în sufletul lui Yun 
Shan. Eu cred că ea te iubeşte. 

— Ce tot vorbeşti, Dan Qing? 

— Da, eu cred asta. De aceea stă departe de tine... pentru că 
se teme de tine. Se teme să nu se lase din nou purtată de un 
sentiment care i-ar putea fi din nou interzis. Ea va fi aceea care 
te va instrui, ea va fi adversarul tău neobosit la luptă şi la 
scrimă. Fii atent, pentru că s-ar putea să te lovească mai tare 
decât ar fi necesar. Pe de altă parte, nu avem de ales. Nici eu şi 
nici Yun Shan nu-l putem învinge pe Wei, pentru că, de fapt, nu 
suntem în stare să-l urâm. Aşa cum ai spus tu, o parte din 
cruzimea lui, din sălbăticia lui revoltătoare este din vina mea. 
Cât despre Yun Shan, ea l-a iubit, cu o dragoste naivă, poate 
inconştientă, normală pentru copila care era şi n-ar putea să-l 
ucidă cu inima uşoară şi cu mâna sigură. Doar tu eşti în stare să 
faci aşa ceva şi să readuci armonia în această ţară. 

— Şi în Apus, în Tagin Guo, ţara mea, s-a distrus armonia 
printr-un şir de crime îngrozitoare care mi-au rănit sufletul. Ţara 
mea din depărtări cine o va salva? 

— Nu te gândi acum la asta, Xiong Ying, acum trebuie să-ţi ţii 
promisiunea pe care mi-ai făcut-o mie şi camarazilor tăi 
măcelăriți fără milă de monştrii aceia, iar eu voi încerca să aflu 
veşti din ţara ta. Doar atunci o să poţi lua o hotărâre. 


350 


— Fie cum spui tu, Dan Qing, răspunse Metellus. Să începem 

imediat. Nu mai am răbdare să aştept. 
XXX 

Trecură astfel primăvara şi vara în antrenamente continue şi 
extenuante în care se perindau maeştri din ce în ce mai 
pricepuţi şi iuți, mereu mai duri în arta de a lovi. Abia după ce îl 
transformaseră cu totul şi era în stare acum să afle intenţiile 
adversarului înainte chiar ca braţele acestuia să poată lovi, îl 
conduseră la marea palestră pentru dueluri. Era prima 
dimineaţă de iarnă a acelui an al Dragonului, a treia zi din luna a 
doua. 

Când răpăitul obsedant al unei tobe, care umplea cu ritmul 
său uriaşa sală cufundată în semiîntuneric, tăcu, un strigăt 
asurzitor răsună de la un capăt la altul al încăperii. O lovitură 
dată cu piciorul îl nimeri drept în umărul stâng şi-l făcu să se 
prăbuşească, rostogolindu-se de câteva ori pe podea. 

— Apără-te! strigă Yun Shan. Dacă aş fi vrut, te-aş fi ucis! 
Apără-te! strigă iarăşi fata şi, în acest timp, piciorul se rotea prin 
aer. Il făcu din nou pe roman să se rostogolească până la 
picioarele lui Dan Qing. 

— Trebuie să uiţi că este o femeie, îi spuse prinţul. Nu este o 
femeie: este un adversar care te poate ucide, îţi aduci aminte 
de vremurile în care luptai cu două săbii? Uite, trebuie să-ţi 
foloseşti mâinile ca atunci când foloseai săbiile, înţelegi? Doar în 
felul acesta poţi s-o învingi. 

— Acum, hai să luptăm serios, spuse Yun Shan şi porni la 
atac, ţinând mâinile în faţă, încordate şi gata să lovească. 

Dar Metellus se ridicase deja şi înţelesese ce avea de făcut. 
Trebuia să pună în aplicare metodele pe care i le arătase un 
călugăr pentru a evita rănile atunci când se foloseau săbiile şi 
care se bazau pe lupta doar cu mâinile goale. Şi acum palmele 
fulgerau prin aer în mişcări din ce în ce mai rapide: parau, 
ţâşneau înainte, loveau cu vârfurile degetelor sau cu muchia. 

Dar Yun Shan avea şi alte surprize pentru el. Se ghemui pe 
neaşteptate la pământ şi-l seceră cu piciorul drept. Metellus 
ajunse din nou la pământ. 

Dan Qing era lângă el. 


351 


— Încă te mai baţi ca un barbar. Forţa spiritului este cu mult 
mai mare decât cea a corpului. Priveşte! 

Şi, sub privirile uluite ale romanului, Dan Qing se sprijini în 
mâini cu capul în jos, ridicând picioarele. Trupul său era drept ca 
un stâlp. Apoi îşi desprinse o mână de pe podea şi rămase 
sprijinit. Lui Metellus nu-i venea să-şi creadă ochilor, dar Dan 
Qing începu să-şi desprindă de pe pământ unul după altul 
degetele mâinii în care se sprijinea, până când rămase doar 
arătătorul, încordat şi ţeapăn ca o bară de oțel. 

— Învaţă-mă, spuse. Învaţă-mă Go Ti. 

Dan Qing reveni în poziția normală. 

— Această disciplină este cea mai puternică armă pe care o 
avem, secretul nostru cel mai preţios. Niciun barbar nu a mai 
fost instruit până la nivelul acela de cunoaştere. Dă-mi un motiv 
pentru care ar trebui să fac asta. 

— Pentru că sunt prietenul tău, răspunse Metellus. Pentru că, 
legându-mi destinul de al tău, mi-am pierdut toţi camarazii. 
Pentru că vreau să-i răzbun şi să aduc alinare acelor suflete, 
ucigându-l pe Wei cu propriile mele mâini. 

— Şi n-o să mai vrei să mă judeci? întrebă Dan Qing. 

— Nu n-am s-o mai fac. 

— Nici tu, surioară? 

Yun Shan lăsă capul în jos şi răspunse: 

— Nici eu, frăţioare. 

— Ţine minte, spuse atunci Metellus, acum se pare că trebuie 
doar să învăţ, dar va veni clipa în care îţi vei recăpăta tronul şi 
voi avea şi eu multe lucruri să te învăţ pe tine şi pe oamenii tăi, 
lucruri pe care nu le ştiţi şi care ar putea fi hotărâtoare pentru 
soarta unei bătălii. 

Dan Qing zâmbi. 

— De ce nu l-ai salvat atunci pe împăratul tău? Eu l-am văzut 
stând în genunchi în faţa duşmanului său. L-ai uitat cumva? 

— Doar prin înşelăciune am putut fi învinşi, strigă Metellus 
gata să-şi iasă din fire, nu prin vitejie! Nu am nevoie de tine şi 
nici de secretele tale. O să-mi recapăt forţa de altădată, o să mă 
lupt cu diavolul acela şi am să-l ucid ca pe un câine, iar dacă va 
fi să mor, am să mor cu fruntea sus. In privirea lui se citea o 
ardoare neîmblânzită. 


352 


Yun Shan se apropie de el. Dan Qing îl privea în tăcere. În 
forţa acelei priviri îi fusese dat să vadă şi poate chiar să 
înţeleagă ce însemna virtutea pentru barbarul acela. 

— Vino cu mine, îi spuse el. 


353 


O rază de lumină, îngustă ca ascuţişul unei săbii, le scotea în 
evidenţă profilul, în timp ce şedeau aşezaţi pe călcâie unul în 
faţa celuilalt. Pentru Metellus, această poziţie nu mai era atât de 
incomodă ca atunci când stătuse prima oară astfel în cortul lui 
Daruma din oaza de pe malul Khaborasului. Rămaseră astfel în 
tăcere o vreme, apoi lumina începu să scadă şi, în cele din 
urmă, se stinse cu totul. In jur era acum o beznă totală. 

Şi mai trecu o vreme fără niciun sunet, fără nici o geană de 
lumină. Metellus nu mai avea nevoie să ştie ceva, i se părea că 
se cufundase cu totul în el însuşi. În plus, ştia că este singur şi 
nu avea nevoie să întindă mâna în faţă ca să-şi dea seama că 
spaţiul din faţa lui era gol. 

De undeva răsună glasul lui Dan Qing. 

— Unde este spiritul tău, Xiong Ying? 

— Este aici, înăuntrul meu, răspunse. 

— Unde? îl întrebă din nou vocea. O altă voce, care semăna 
destul de mult cu aceea a lui Yun Shan. În aceeaşi clipă, o rază 
de lumină cobori din tavan şi, în conul de lumină se afla un 
călugăr în costum negru şi cu panglica roşie pe braţul care ţâşni 
fulgerător şi-l lovi în şold. 

— Nu! răsună vocea lui Dan Qing. Este în şoldul tău, acolo 
unde primeşti lovitura. Atenţie! Fii atent! 

Raza de lumină se stinse. Călugărul din faţa lui dispăru. 

— Unde este spiritul tău, Xiong Ying? strigă iarăşi Dan Qing. 

— Mi-ai spus că Yun Shan mă va pregăti, strigă în loc de 
răspuns Metellus. 

— Ea este, într-adevăr! Ea face totul. Tu nu o vezi, dar ea 
aruncă asupra ta adversarii. Sau poate chiar ea era adversarul. 
Fii atent! 

Metellus întinse braţele înainte ca să pareze ameninţarea, din 
orice direcţie ar fi venit. O altă rază sfâşie întunericul, un alt 
personaj apăru pe neaşteptate şi-l lovi puternic în umăr. 


354 


Metellus căzu. 

Raza de lumină se stinse. 

— Ţine minte, Xiong Ying! Este noapte, eşti un tânăr recrut, 
eşti santinelă. De unde vine săgeata duşmană? Atenţie! Atenţie! 
Instinctul tău trebuie să-ţi spună asta. Urmează dao al tău, aşa! 

A treia rază scoase la iveală silueta unui alt adversar. 

— Ţine minte, Xiong Ying! răsună iarăşi vocea lui Dan Qing. 
Ţine minte: se plăsmuieşte lutul ca să se facă din el un vas, iar 
din vasul acesta este folositor doar golul care se află în el! 

Mâinile săgetară prin aer ca ghearele unui animal de pradă, 
dar braţele lui Metellus opriră fulgerător lovitura. Adversarul 
dispăru. 

Un şuierat, două izbituri înăbuşite. Două gladii, săbii scurte, 
romane, se înfipseră în pământ la mică distanţă una de alta. 
Doar strălucirea lamelor le făcea vizibile. 

Metellus abia reuşi să le apuce la timp că apărură doi 
adversari şi locul luptei putea fi zărit datorită unei lumini slabe 
care nu se putea şti de unde venea. Cei doi erau înarmaţi cu 
săbii, săbii lungi, chinezeşti, încrustate cu mare artă. 

O tobă începu să scoată bubuituri ritmice ca nişte lovituri de 
baros şi cei doi adversari îl atacară cu o ploaie de lovituri 
directe. 

Metellus se răsuci cu iuţeala unei fiare sălbatice, gladiile 
parau şi împungeau, forţa lor mai primitivă contrasta cu 
flexibilitatea mai sprintenă a săbiilor chinezeşti, şerpuitoare, 
viclene ca nişte şerpi de oţel. Şi, la un moment dat, cele patru 
lame se încrucişară deasupra capetelor luptătorilor, într-un 
ghem imposibil de separat, unite laolaltă de forţa de neînvins a 
braţelor care le mânuiau. Sclipirea unei lumini mai puternice se 
opri pe vârfurile lor. 

Cei doi adversari se retraseră cu o mişcare fulgerătoare, 
făcând să scrâşnească oţelul săbiilor, după care se topiră în 
întuneric. 

Lumina se stinse şi imediat se aprinse în altă parte: un con de 
lumină albă lumină pardoseala şi în centrul ei apăru Yun Shan 
care ţinea în mână Fulgerul de gheaţă. Lumina începu să 
clipească intermitent, ca şi cum un mecanism necunoscut o 
stingea şi o aprindea, într-un ritm crescând, până când 


355 


descompunea imaginea şi o fărâmiţa într-o infinitate de forme 
fără contur. Yun Shan ieşi din vârtejul acela luminos şi se 
năpusti asupra lui cu o săritură ca de tigru, întinzând în faţă 
lama sabiei şi lupta se încinse. Săbiile erau ca nişte limbi de foc, 
scoțând sunete ascuţite când se izbeau, oţel care muşca oţel, 
fulgere pe lame şi fulgere în ochii luptătorilor, sclipiri 
înverşunate ale unei energii sălbatice. Chiar şi în lumina aceea 
slabă, săbiile scoaseră fulgere ca nişte meteoriți mistuindu-se 
într-un roi de scântei; scrâşnetele oţelului sfâşiau atmosfera 
liniştită a imensei camere goale în care luminile începuseră să 
palpite din nou. 

Dintr-o dată, Yun Shan sări în spate, îşi luă avânt şi se repezi 
din nou asupra adversarului încercând să-i aplice o lovitură 
directă de o forţă înspăimântătoare. Cele două săbii ale lui 
Metellus apărură de undeva de jos, se încrucişară deasupra 
capului şi blocară lama Fulgerului de gheaţă într-o strânsoare de 
oţel. 

Se priviră fix în ochi, gâfâind din cauza efortului. 

— M-ai fi ucis? întrebă Metellus. 

Yun Shan nu răspunse. 

Metellus veni mai aproape de ea. 

— M-ai fi ucis? 

— Da, răspunse Yun Shan. Pentru că moartea pe care ţi-o va 
da Wei va fi de mii de ori mai dureroasă. 

Metellus lăsă gladiile să-i scape din mâini. 

Fulger de oţel cobori nemilos, dar se opri aproape atingând 
capul romanului. 

Metellus îi dădu braţul într-o parte şi se apropie şi mai mult de 
ea. Putea să-i simtă dogoarea respirației. 

— Dar n-ai putut să faci asta, spuse. 

Yun Shan vâri în teacă Fulgerul de gheaţă. 

Metellus o strânse în braţe şi o sărută. Un sărut lung, arzător, 
pe când ultimele raze de lumină se stingeau. 

Luptaseră toată ziua, până la asfintit. 

În clipa aceea, Dan Qing intra în camera sa, închizând uşa în 
urma lui. Auzi un sunet care îi devenise familiar, ticăitul 
mecanismului care făcea să se rotească partea de sus a micii 
colivii de argint pe care i-o dăruise Daruma. 


356 


Auzi apoi o trosnitură, atât de ascuţită încât îl făcu să se 
întoarcă. Uşiţa coliviei se deschisese şi porumbelul ieşea în zbor 
pe fereastră. Dan Qing îl zări trecând peste curte, în zbor pe 
cerul care începea să se înnegureze, şi rotindu-se în cerc, 
dezorientat. Speră că se va întoarce, aşa cum fac deseori 
animalele domestice când se lasă noaptea, pentru că se legase 
de el, dar porumbelul se îndreptă către pădurea de pe dealurile 
din jur şi în scurt timp se făcu nevăzut. 

XXX 

A doua zi, la Metellus veni un călugăr ca să-l trezească, 
anunţându-l că prinţesa Yun Shan îl aştepta în curtea palestrei şi 
că trebuia să fie îmbrăcat în ţinuta pentru călărie. Metellus se 
spălă, se îmbrăcă şi cobori cât putu de repede în curte. Era 
nerăbdător să vadă ce se va întâmpla. Dacă într-adevăr urmau 
să plece călare, ar fi fost prima oară când şi-ar fi părăsit locul în 
care trăia de când fusese adus la Li Cheng. 

Yun Shan nu aşteptă nici măcar ca el s-o salute, sări pe cal şi-i 
dădu pinteni. Metellus făcu la fel şi amândoi trecură în galop pe 
sub poarta deschisă prin care se intra în aşezarea de călugări. 

Satul era foarte mic, aşezat de-a lungul unei coline şi casele 
erau înşirate în jurul străzii principale, pavată cu piatră cenușie. 
Din goana calului putu observa doar că în jur nu erau călugări şi 
deduse de aici că probabil ei se aflau în interiorul fortăreței. 
Văzu, de asemenea, că oamenii întâlniți pe stradă aveau o altă 
înfăţişare, deosebită, şi erau foarte diferiţi de cei cu ochii oblici. 

Curând, trecură şi de poarta satului, ajungând într-o pădure 
deasă de bambuşi uriaşi întinzându-se către miazăzi pe 
povârnişurile unor dealuri stâncoase care se continuau în 
depărtare cu o câmpie joasă. Trecând de pădure, în faţa lor se 
deschise o privelişte vastă şi ondulată, cu o mulţime de coline 
înverzite printre care curgea un râu nu prea lat, mărginit de 
copaci gigantici, cu siguranţă foarte bătrâni. Către apus, de pe 
câmpie se ridica un grup de stânci cenuşii, cu un aspect 
impunător. Culoarea şi forma lor atât de contrastante cu 
unduirea plină de verdeață a terenului din jur, aproape că le 
făcea să semene cu un monument natural. 

Metellus o văzu pe Yun Shan îndreptându-se într-acolo şi o 
ajunse din urmă călărind alături de ea până când fata trase de 


357 


hăţurile calului şi sări jos din şa, lăsând animalul să pască în 
voie. Metellus făcu la fel, dar preferă să-l lege pe al său, pe care 
nu-l cunoştea, de un copăcel. Când se întoarse, Yun Shan stătea 
rezemată de trunchiul gros al unui copac crescut în spaţiul 
dintre stâncile uriaşe. Se apropie de ea şi îi căută privirea. 

— Cum te simţi? îl întrebă ea. 

— Ca unul care a înviat din morţi. Ca un alt om, răspunse 
Metellus. 

— Îmi închipui că este o senzaţie plăcută. 

— În bună parte da, cu toate că este greu să uiţi viaţa pe care 
ai dus-o înainte... De ce ai stat atât de mult timp departe de 
mine? 

— Voiam să te las să lupţi cu amintirile tale, în timp ce eu mă 
luptam cu ale mele. Acum cred că putem să privim unul în ochii 
altuia fără să ne rănim de fiecare dată. 

— Crezi în continuare că adversarul meu mă va învinge? 

— El cunoaşte secretele unei arte seculare... 

— lar eu am puţine luni de iniţiere. 

— Cu toate acestea ai fost antrenat în sala creată de însuşi 
Mo. Puţini au avut acest privilegiu. 

— Cum se produceau razele acelea de lumină, cum apăreau 
atât de brusc adversarii mei? 

— Nu ştiu exact. Ştiu doar că este o maşinărie. 

— Dar cine ştie? Dan Qing? 

— Nu. Nu cred. Aşa ceva ştie stareţul acestor călugări, un om 
de o vârstă venerabilă căruia i-a fost discipol şi Wangzi, 
maestrul meu. 

— Va trebui să mă folosesc de tehnicile învăţate de la tine ca 
să-l înfrâng pe Wei... dar, cu toate acestea, el însuşi este o 
victimă. 

Yun Shan lăsă capul în jos. 

— Aşa este, spuse ea, oftând. Dar Wei a ales să meargă pe un 
drum care nu poate duce decât la distrugere, la o putere 
nemiloasă şi fără limite. Vulpile zburătoare sunt o confrerie de 
ucigaşi fanatici, nişte automate care i se supun orbeşte. Poate 
că altceva este mai neliniştitor... 

— Ştiu ce vrei să spui, răspunse Metellus. A existat un 
moment, în timpul luptei în care ne-am înfruntat, în care am 


358 


avut senzaţia foarte clară că Vulpile zburătoare se mişcau ca 
membrele aceluiaşi corp, comandate de aceeaşi minte. 

— Cred că ai văzut bine. Am impresia că acesta este 
adevărul. Dar ca să se ajungă la aşa ceva, înseamnă că trebuie 
să dispară orice respect pentru condiţia umană. 

— Sunt răni care nu se pot vindeca, ripostă Metellus. 

Yun Shan îl privi ţintă în ochi şi Metellus văzu în privirea ei o 
nesfârşită, sfâşietoare tristeţe. O mângâie pe păr. 

Fata se întoarse cu spatele, pornind către o peşteră care se 
deschidea la poalele uriaşelor stânci cenușii şi intră în ea. 

Metellus se gândi că, dacă ar fi intrat şi el în peştera aceea, 
viaţa lui s-ar fi schimbat cu totul şi nimic n-ar mai fi fost ca 
înainte, dar simţi totodată că o doreşte pe Yun Shan mai mult 
decât propria sa viaţă. Parfumul ei, care parcă îl chemase de 
dincolo de moarte, era în momentul acela mai puternic decât 
orice altă amintire şi orice altă imagine a trecutului. Intră încet 
şi privi în jurul său. Era o scobitură naturală de mari dimensiuni 
şi pereţii cu dâre albe de calcar erau plini de gravuri cu scene de 
vânătoare, herghelii de cai alergând, călăreţi în galop trăgând 
cu arcul: imagini de o vechime incalculabilă într-o ţară şi ea 
foarte veche. 

Pe jos era nisip curat, de culoare aurie, şi pe covorul de nisip 
se vedeau urme de picioare desculţe. 

O văzu în faţa lui, cu părul negru lăsat liber până pe umeri, 
aţintind asupra lui o privire febrilă, atât de fierbinte încât simţea 
că-i arde inima şi trupul. Uită de toate când ea îl cuprinse cu 
braţele, când părul ei îi mângâie gâtul şi umerii. Se lăsară să 
cadă strâns îmbrăţişaţi pe patul de nisip, se sărutară cu o 
frenezie plină de nerăbdare, se dezgoliră cu tremurul fremătător 
al mâinilor. Metellus simţi iarăşi acel parfum atât de îmbătător, îl 
simţi venind din părul ei, de pe buze, de pe pântecul fierbinte şi 
palpitând de dorinţă. O sărută pe tot trupul, în timp ce ea se 
abandona căldurii din respiraţia întretăiată a bărbatului, îşi 
deschidea trupul neprihănit ca să răspundă pasiunii lui, 
spasmului tumultuos al dorinţei. 

Se iubiră multă vreme, mai întâi cu nesaţ, după aceea mai lin, 
cu simţurile parcă extenuate de atâta fericire. In cele din urmă 


359 


rămaseră imobili, epuizați, ascultând şoaptele vântului care adia 
printre pădurile de trestii uriaşe. 

— Vei rămâne cu mine, Xiong Ying? 

— Voi rămâne cu tine, răspunse Metellus. Şi era sincer când îi 
spunea aceasta. O linişte adâncă apăruse în locul furtunii 
simţurilor şi sufletelor şi era conştient, deşi cu melancolie, că 
destinul său avea de-acum un drum bine stabilit pe acel pământ 
nesfârşit, în universul acela aflat sub paza unor dragoni invizibili 
din faţa cărora nu-i era îngăduit să fugă. 

— Vei uita, spuse Yun Shan. După ce vei învinge, vei uita. Vei 
învăţa să reînvii o dată cu soarele din fiecare dimineaţă. 

XXX 

Se întoarseră înainte de asfinţit şi se opriră să admire zidurile 
cetăţii luminate de soarele care începea să coboare departe, 
după crestele munţilor. În locul acela, drumul pavat era neted ca 
marmura şi puţin alunecos. Porniră mai departe ţinând caii de 
hăţuri. 

— Li Cheng este singurul centru de rezistenţă împotriva lui 
Wei, îi explică Yun Shan. A rămas până acum de necucerit 
pentru că nimeni nu ştie cum se ajunge aici. Dinspre râu nu este 
decât un perete abrupt, vertical, iar de partea asta pădurea de 
bambus din jur îl ascunde privirii dacă nu eşti în imediata sa 
apropiere. 

Metellus observă un porumbel care descria cercuri largi pe 
cerul care începea să-şi schimbe culoarea. 

— Doar pasărea aceea de sus, spuse ea, poate vedea cetatea 
şi poate număra una câte una casele din sat. 

— Da, răspunse Yun Shan, dar nu poate vorbi. Aşa că nu 
poate spune nimănui. 

Prin dreptul lor trecu un băieţandru cu două găleți de apă 
atârnate la capetele unei cobiliţe şi se opri să-l privească pe 
străin. 

Metellus îl privi şi el, uimit: avea nasul drept, ochii mari şi 
căprui. Se apropie ca să-l privească mai bine, dar băiatul, 
înspăimântat, lăsă să-i cadă pe jos găleţile şi o luă la fugă. 

— Stai puţin! strigă romanul. Aşteaptă, te rog, nu vreau să-ţi 
fac niciun rău. 


360 


Băiatul se opri, se întoarse, o văzu pe Yun Shan care îi 
zâmbea încurajator şi se întoarse la ei. Metellus se apropie mai 
mult, apoi îndoi genunchii până când privirea sa ajunse la 
înălţimea ochilor copilului. Trăsăturile chipului său nu erau cele 
ale unui oriental! O ciudată, inconştientă emoție îi cuprinse pe 
amândoi în timp ce se priveau în ochi, recunoscându-se, într-un 
fel, surprinzător de asemănători şi de apropiaţi. Metellus îi 
atinse obrazul, mângâindu-l cu blândeţe. 

— Îţi aminteşte de cineva, nu-i aşa? întrebă Yun Shan. 

— Da, răspunse Metellus cu ochii umezi. Da. 

Sfios, copilul se dădu înapoi, îşi luă din nou pe umăr cobiliţa 
cu găleţile de apă şi plecă. 

— Cum este posibil? întrebă Metellus. Cum se poate aşa 
ceva...? Trăsăturile acelea, culoarea ochilor... 

Nu terminase de vorbit, că un bărbat ieşi în întâmpinarea 
copilului, luându-i de pe umăr cele două găleți cu apă. Probabil 
că era tatăl lui. Un bărbat mai înalt decât statura normală, cu o 
barbă deasă şi zbârlită, cu maxilarele pătrate şi nasul acvilin. îi 
amintea trăsăturile lui Sergius Balbo, credinciosul său centurion. 

Metellus îl urmări din priviri, repetând din nou: 

— Cum este posibil? Ochii aceia şi barba aceea...? 

Încălecară, pornind la pas unul lângă altul şi Yun Shan începu 
să povestească: 

— Circulă prin părţile astea o poveste de demult... 

— Care poveste? întrebă, nerăbdător, Metellus. 

— Povestea celor trei sute de Diavoli mercenari... În timpul 
domniei împăratului Yuandi, s-a întâmplat un lucru ciudat la 
graniţa noastră de la apus. În vremea aceea, cam cu trei sute de 
ani în urmă, aveam parte mereu de incursiuni ale barbarilor din 
nord pe care noi îi numim Xiong Nu şi împăratul a reuşit să-i 
învingă după ce semănase discordia printre ei, susţinând o 
tabără împotriva celeilalte... 

— Divide et impera, murmură Metellus ca pentru sine. 

— Ce-ai spus? 

— Dezbină şi guvernează, răspunse. Şi noi facem asta. Este 
clar că toate imperiile recurg la aceleaşi metode. Dar, te rog să 
spui mai departe. 


361 


— S-a întâmplat atunci ca unul dintre mareşalii săi, care 
înaintase către apus ca să facă mai sigur Drumul Mătăsii, să afle 
de la cercetaşii pe care-i trimisese înaintea sa că un grup de 
soldaţi străini pusese stăpânire pe o fortăreață din sistemul de 
pază al graniţei. A dat imediat ordin să fie alungaţi de acolo şi a 
trimis un detaşament mare de soldaţi pedeştri şi călăreţi pentru 
a-i scoate de acolo, dar oamenii săi s-au întors cu coada între 
picioare după ce suferiseră pierderi grele. Marele mareşal l-a 
executat pe comandantul incapabil care se lăsase învins de o 
mână de barbari şi a trimis alte forţe, mai bine înarmate şi mai 
numeroase, cu ordinul de a nu se întoarce fără să-şi fi îndeplinit 
misiunea. Acest al doilea detaşament a atacat, dar a fost şi el 
respins de războinicii aceia invincibili. Când cercetaşii se 
întoarseră, îi descriseră pe Diavolii străini: erau păroşi, cu ochii 
rotunzi şi maxilarele pătrate. Ce mai, arătau îngrozitor... 

Metellus zâmbi privind părul negru de pe braţele sale şi 
pipăindu-şi cu mâna barba. 

— Luptau aşezaţi ca solzii de peşte şi, câteodată, punându-şi 
scuturile pe cap. Yun Shan pronunţă ultima frază cu o admiraţie 
deosebită şi nu fără emotie: în momentul acela avea în faţa 
ochilor rezistenţa disperată a lui Metellus şi a oamenilor săi în 
lupta cu Vulpile zburătoare. 

Metellus îşi dădu seama ce simţea fata, pentru că aceeaşi 
senzaţie îşi făcuse loc şi în sufletul său, dar încercă să treacă 
peste ea, fiind prea dureroasă. 

— Continuă, spuse el. 

— Furios la culme, marele mareşal hotărî să pună sub asediu 
fortăreaţa, dar din spatele zidurilor cădea o ploaie de bolovani şi 
zburau săgeți de dimensiuni incredibile, ca şi cum ar fi fost 
aruncate de mâini şi de arcuri ale unor uriaşi invizibili. 

— Baliste şi catapulte, gândi în sinea sa Metellus, tot mai 
captivat de povestea aceasta. 

— Printre soldaţi s-a răspândit spaima, continuă Yun Shan, şi 
nu mai reuşeau să lupte cu obişnuita vitejie, iar lucrul acesta a 
ajuns la urechea împăratului Yuandi, care a dorit să meargă în 
avanposturi şi să-i vadă cu ochii lui pe străinii aceia. Impresionat 
şi mişcat de vitejia lor extraordinară, a cerut să se întâlnească el 
însuşi cu comandantul acelor oameni, dar nu a fost să se 


362 


găsească vreo limbă comună care să le permită să poarte o 
discuţie. Atunci, împăratul a trimis un dascăl care i-a învăţat 
chineza şi, când se putură înţelege, purtară tratative. Yuandi le 
dădu voie să rămână în fortăreaţa pe care o ocupaseră cu 
condiţia să apere porţiunea aceea de frontieră împotriva unor 
eventuali invadatori. Şi aşa s-a întâmplat. Dar trei sute dintre ei 
au acceptat să devină garda lui personală şi l-au servit cu 
credinţă în nenumărate ocazii. Când împăratul a murit, le-a lăsat 
oamenilor din garda sa libertatea de a întemeia un t/tuan, o 
colonie, şi de a trăi ca oameni liberi chiar aici, la Li Cheng. lată 
de ce locuitorii din sat au această înfăţişare. Seamănă oarecum 
cu tine, dacă mă gândesc mai bine... încheie fata privindu-l de 
parcă îl vedea atunci pentru prima oară. 

Lui Metellus aproape că-i dăduseră lacrimile. 

— Ce s-a întâmplat, Xiong Ying? întrebă fata. 

— Când ai spus că s-a petrecut întâmplarea aceea? 

— Dacă îmi aduc bine aminte, era al douăzeci şi doilea an de 
domnie al lui Xuandi şi, deci... acum trei sute cincisprezece sau 
trei sute şaisprezece ani. 

— Erau Tagin ca şi mine, nu-i aşa? 

— S-ar putea, răspunse Yun Shan. Şi când vorbeam despre 
felul în care luptau, cu scuturile ridicate deasupra capului, m-am 
gândit la voi, în ziua aceea, în arenă. 

— Acum trei sute cincisprezece ani... trebuie să calculez în 
timpul nostru... înseamnă, înseamnă... şapte secole de la 
întemeierea Cetăţii noastre... a capitalei imperiului Tagin Guo. 
Oh, pe toţi zeii din cer! Este Legiunea pierdută! 

— Ce înseamnă asta? întrebă Yun Shan care nu reuşea să 
înţeleagă nimic. 

— Cu doi ani înainte de întâmplările pe care mi le-ai povestit, 
o armată de-a noastră a fost nimicită într-o bătălie mare cu 
persanii. O singură unitate din armata noastră, o singură 
legiune, a reuşit să spargă încercuirea şi să se salveze, dar a 
dispărut fără urmă. Nimeni n-a ştiut ce s-ar fi putut întâmpla cu 
ea... 

În momentul acela, soarele apunea dincolo de acoperişurile 
din Li Cheng, acoperite cu ţiglă roşie, şi norii îşi schimbară 
culoarea din roşu ca flacăra în portocaliu şi mai apoi într-un 


363 


cenuşiu albăstrui, iar sunetele de corn ce chemau la meditaţie 
răsunau în valea de la picioarele lor. 

— În restul ţării, oamenii aceia sunt o legendă. Se spune că ar 
fi invincibili. Se spune că vor apărea din nou, ieşind din 
morminte, în caz că un singur suveran din dinastia Han ar fi 
ameninţat de vreun pericol... 

Metellus o privi în ochi. 

— Şi nu au lăsat niciun semn al prezenţei lor prin aceste 
locuri? N-ai observat nimic deosebit pe aici, prin sat sau în jurul 
lui? 

Yun Shan lăsă capul în jos, ca şi cum cuvintele acelea ar fi 
produs pe neaşteptate asupra ei o impresie puternică, apoi 
spuse: 

— Vino cu mine... poate marea piatră verde... 

— Ce este aceea? 

— Vino, îl îndemnă ea, şi, dacă este aşa cum cred eu, poate 
că tu poţi înţelege. Coti la dreapta îndemnând calul în sus, pe un 
urcuş pavat cu lespezi de piatră care ducea către zona de sus a 
satului şi Metellus o urmă. 

În scurt timp, ajunseră la un perete stâncos şi înalt, la care se 
ajungea pe o scară cu trepte largi ce părea să fie săpată de 
mâna omului în partea de jos. Yun Shan sări jos din şa şi se 
apropie de un punct al peretelui complet acoperit de un covor 
de plante agăţătoare, care îl ascundeau aproape complet 
vederii. Se întoarse ca să vadă dacă Metellus venea după ea, 
apoi dădu la o parte vegetaţia lăsând să apară o inscripţie 
săpată în piatră, roasă de vreme. 

Era în latineşte! 

Metellus îşi simţi ochii plini de lacrimi, nu mai putea să se 
abţină şi-şi ascunse faţa apropiindu-se şi mai mult de inscripţie. 
Atinse semnele acelea aproape şterse, ce părea că mai purtau 
chiar şi după atâţia ani, căldura celui care le săpase în piatra 
aceea. Mâinile oamenilor scăpaţi din măcelul de la Carres, 
oamenii din faimoasa Legiune pierdută! 

— Ei sunt? întrebă Yun Shan îngrijorată. Veneau, într-adevăr, 
din patria ta? 

Metellus încuviinţă cu o expresie gravă, fără a-şi dezlipi mâna 
de pe perete. 


364 


— Acum trei sute cincisprezece ani. Niciunul dintre ei nu s-a 
mai întors. Niciunul dintre ei nu şi-a mai revăzut vreodată soțiile 
şi copiii. Au săpat aici inscripţia şi după aceea au hotărât să nu 
mai vorbească limba maternă, nici măcar între ei, ca să uite... 
ca să nu mai sufere. Aşa stă scris aici, încheie el urmărind cu 
degetul arătător ultimele rânduri ale inscripţiei. 


ITAQUE LINGVAE MAIORVM ELIGIMUS 
OBLIVISCI 
NE POENA AMISSAE PATRIAE 
INTOLERABILIS FIERET 


— „Şi astfel am ales să uităm limba părinţilor noştri pentru ca 
dorul de patria pierdută să nu devină insuportabil”... Au scris 
asta pentru mine, spuse el rezemându-şi fruntea de peretele de 
piatră. Nimeni altcineva înainte de mine n-ar fi putut s-o 
citească. 


365 


Porumbelul intră pe ferestruica turnului care se afla deasupra 
aripii dinspre răsărit a palatului imperial din Luoyang şi se duse 
să se aşeze pe o măsuţă unde avea pregătite apă proaspătă şi 
boabe de mâncat. Servitorul care avea în grijă porumbeii 
palatului îl observă imediat, dar nu făcu nici o mişcare. Lăsă 
pasărea să bea şi să mănânce, apoi când o auzi gângurind, se 
apropie şi o prinse cu dibăcie între palme. 

Cobori în grabă către camerele de la parter, se duse la uşa 
sălii de primiri şi vorbi cu gărzile. Unul dintre soldaţi dispăru 
imediat şi după puţin timp se întoarse ca să-l ducă în faţa 
eunucului. 

Wei luă imediat porumbelul şi-l apropie de obraz şoptindu-i la 
ureche cuvinte de alint. 

— Te-ai întors în sfârşit. Acum o să mă duci şi pe mine acolo 
unde ai fost în tot timpul acesta. O să ne conduci acum la Li 
Cheng, nu-i aşa, drăgălaşule? 

Servitorul se îndreptă mergând de-a-ndărătelea către ieşire, 
convins că omul acela putea cu adevărat să se facă înţeles de 
animale şi să le înţeleagă la rândul său limbajul. 

Wei lovi în gongul de bronz care atârna între două coloane şi 
în câteva clipe apăru unul dintre oamenii săi de încredere: o 
căpetenie a Vulpilor zburătoare. 

— Stăpâne, spuse el făcând o plecăciune adâncă. 

— Vezi porumbelul acesta? Abia a sosit de la un drum foarte 
lung şi este foarte obosit, dar, după ce se va odihni şi va fi din 
nou în puteri, ne va putea conduce la fortăreaţa Lotusului Roşu. 
Îi vom nimici aşa cum i-am nimicit pe discipolii lui Wangzi în 
mănăstirea Apelor susurătoare. Adună-i imediat pe tovarăşii tăi, 
pe toţi cei pe care-i avem, în curtea mare din interior. Vin şi eu 
imediat. Când ieşi, trimite-l la mine pe şeful forţelor de 
supraveghere. 


366 


Rămas singur, Wei îşi aplecă privirea către porumbelul pe 
care-l ţinea la piept şi începu să-l mângâie încet, trecându-i 
mâinile ca de ceară pe spate, cu grijă şi cu delicateţe, s-ar fi 
spus chiar cu un fel de dragoste plină de tandreţe. Apoi îl 
apropie de obraz. Îl ţinea cu pântecele în mâna dreaptă, cu 
ghearele prinse între degetul arătător şi cel mijlociu. Cu stânga 
îi ţinea capul între degetul mare şi arătător, astfel încât ochiul 
păsării să se afle la o palmă de vârful nasului său. 

Intră supraveghetorul-şef Zhong Wu, se opri la douăzeci de 
paşi de jilţul lui Wei şi făcu plecăciunea cuvenită. 

— Avem în sfârşit posibilitatea de a găsi drumul către Li 
Cheng ca să distrugem ascunzătoarea Lotusului Roşu, spuse 
eunucul mângâind mereu porumbelul; avea un glas calm, fără 
niciun semn de agitaţie, ca şi cum ar fi vorbit despre lucruri fără 
prea mare importanţă. 

Zhong Wu lăsă capul în jos în semn de apreciere a celui care 
obținuse un asemenea rezultat, dar, în realitate, ca să-şi 
ascundă o strâmbătură de nemulţumire. O descoperire 
importantă făcută de stăpânul lui reprezenta o ruşine pentru el, 
care din nou fusese luat pe nepregătite. 

— Din acest moment, toate persoanele în care nu ai încredere 
trebuie să fie ţinute sub supraveghere, iar la cel mai mic gest 
care ţi s-ar părea suspect trebuie să iei imediat măsuri: 
arestează şi închide iscoadele sau şi mai simplu ucide-le, sau 
urmăreşte-le neobservat de la distanţă ca să descoperi 
eventualele lor legături. Presupun că nu trebuie să te învăţ eu 
cum să faci lucrurile astea. 

Ofiţerul se înclină din nou. 

— Sfaturile tale sunt întotdeauna preţioase şi eu sunt gata 
oricând să le consider o adevărată comoară, stăpâne. 

Wei dădu din cap fără să mai comenteze expresia de viclenie 
servilă, continuând să mângâie porumbelul. li ţinea atât de 
strâns în mâini aripile şi ghearele încât biata pasăre nu mai 
putea mişca decât capul. Şi făcea aceasta în permanenţă, ca şi 
cum ar fi fost cuprinsă de o puternică agitaţie. 

Zhong Wu începu din nou să vorbească: 

— După ce vei scăpa de nedemnele odrasle ale împăratului, 
eliminându-l şi pe ultimul moştenitor, vei putea declara 


367 


încheiată pentru totdeauna dinastia care a domnit până acum. 
Apoi, vei putea fi proclamat Fiu al Cerului. 

Wei oftă din greu, apoi spuse: 

— Îţi încredinţasem o altă sarcină. 

— Ştiu, stăpâne. 

— Şi? 

— Am restrâns posibilitatea de alegere la numai câţiva 
supuşi: copii foarte mici care au rămas fără părinţi sau ai căror 
părinţi sunt dispuşi să-i vândă pentru o sumă destul de mare 
sau în schimbul unor avantaje. Avem în vedere comportarea lor, 
înclinațiile de la natură, inteligenţa, perspicacitatea, curajul. 
Toate sunt calităţi pe care nu este uşor deloc să le descoperi la 
copii atât de mici cum doreşti tu. 

— Cel ales va trebui să mă considere şi să mă recunoască 
întru totul şi în toate privinţele ca tatăl lui. Şi, o dată ce vom 
cuceri Li Cheng, micuțul va avea şi o mamă. Acum, du-te. Fă 
ceea ce ţi-am spus. 

Zhong Wu salută cu o plecăciune şi plecă spre ieşire. Wei se 
ridică din jilţul de lângă tronul imperial pe care încă nu se 
hotărâse să se aşeze şi se îndreptă către uşa care dădea în 
curtea interioară a primului pavilion, ţinând mereu porumbelul 
strâns la piept. 

La apariţia sa, comandantul postului de pază veni în fuga 
mare, gata să primească ordine, dacă stăpânul ar fi vrut ceva. 

— Cheamă o ştafetă de călăreţi, porunci el. Cei mai iuți pe 
care îi poţi găsi. Imediat. 

Ofiţerul alergă spre corpul de gardă şi dădu câteva ordine 
scurte oamenilor săi. Nu trecu mult şi un detaşament de 
călăreţi, angajaţi din regiunile de la nord-vest, apărură pe caii 
lor, animale neobosite ale stepei, mai scumpi decât puii de tigru 
aduşi din Siam în dar pentru suverani. Se numeau cai-care- 
asudă-sânge, pentru extraordinara lor iuţeală şi rezistenţă. 

— Va trebui să urmăriţi unde zboară acest porumbel, le 
explică Wei. Spre deosebire de oricare altă pasăre din specia lui, 
a fost antrenat astfel încât să se poată întoarce în locul în care a 
rămas timp de cel puţin şase luni. Vai de voi dacă îl pierdeţi din 
vedere. Veţi fi pedepsiţi fără milă. Şi ştiţi ce vreau să spun prin 
asta. 


368 


Călăreţii ascultau nemişcaţi pe caii lor mărunți, îmbrăcaţi cu 
tunici din piele groasă, încrucişate pe piept. 

— În fiecare seară, continuă Wei, unul dintre voi se va 
întoarce în garnizoana din Luoyang ca să comunice poziţia 
detaşamentului vostru. Ultimul mesager ne va spune exact unde 
se află Li Cheng. Atunci vom porni în expediţia prin care vom 
cuceri satul şi fortăreaţa. Să nu vă fie teamă: nu veţi avea o 
misiune grea. Pasărea aceasta vă va servi drept călăuză şi vă 
asigur că nu veţi pierde contactul cu ea. 

Desfăcu palmele şi dădu drumul porumbelului. Rămase 
nemişcat, urmărind cu privirea zborul său la început nesigur, 
apoi mai curajos către cerul luminos al amiezii. Călăreţii ieşiră în 
galop pe poarta palatului, unul după altul, urmărind călăuza 
aceea înaripată. 

Wei se întoarse în marea sală în care se înstăpânise tăcerea şi 
se cufundă într-o meditaţie profundă. Căuta locul acela 
îndepărtat în care se ascundeau duşmanii săi neîmblânziţi, în 
care - era sigur de asta - se ascundea Yun Shan cu barbarul 
străin care simţea el că rămăsese în viaţă după loviturile lui şi 
masacrarea tuturor camarazilor săi. Il iubea oare Yun Shan pe 
acel bărbat? Forţa unui asemenea gând făcea de nesuportat 
durerea pe care chiar acel gând în sine i-o provoca, îndoiala 
care îl rodea ca un vierme. In sinea sa simţea că Yun Shan 
dăduse uitării sentimentul care îi unise cândva, pe când erau 
încă nişte copii, şi chinul pe care trebuise să-l îndure. Işi amintea 
ultimele ei cuvinte, după duelul care îi adusese pe amândoi faţă 
în faţă, în toiul nopţii, sub zidurile capitalei Luoyang. 

Puterea gândului său şi a urii care se revărsa din mintea sa ca 
un val de venin nu era, cu toate acestea, suficientă ca să-i 
dezvăluie ce se întâmpla în locul în care Yun Shan se dăruia unui 
alt bărbat şi îi oferea sufletul său. | se părea chiar că vede 
imagini, scene cu priviri pline de dorinţe secrete şi de mângăâieri. 
Dorea cu toată ardoarea de care era în stare, moartea 
adversarului său şi i se părea imposibil ca lovitura pe care i-o 
dăduse să nu-i fi străpuns inima. 

XXX 

Multe zile în şir rămase în starea aceea, postind şi bând doar 

o fiertură de ierburi amare. Câteodată, starea aceasta de 


369 


rătăcire era aşa atât de puternică, încât prin minte îi defilau 
scene idilice: o familie în care el şi Yun Shan aveau un copil, o 
fiinţă pe care el hotărâse s-o crească în palat ca să pună bazele 
unei noi dinastii. Se vedea pe sine însuşi cum îl învaţă pe copil 
bazele cunoaşterii, iar mama sa ritualurile care-l apropie pe om 
de Cer. Dar scene ca acelea nu-i lăsau la sfârşit altceva decât un 
sentiment de frustrare cumplită şi de mânie îngrozitoare pe care 
numai sângele ar fi putut să le domolească. 

Işi întrerupea meditaţia atunci când sosea o altă ştafetă care 
îi raporta despre zborul porumbelului, despre etapele călătoriei 
ce avea să ducă la descoperirea satului şi fortăreței de la Li 
Cheng. Şi acest eveniment îi strecura întotdeauna în suflet o 
nelinişte aproape copilărească. 

Alteori, ca să mai calmeze chinurile urii, îşi exersa scrisul pe 
ţesături fine de mătase de culoarea fildeşului, suportul pe care 
fuseseră create textele clasice care scăpaseră din incendiul de 
la Marea Bibliotecă din Luoyang: ideogramele unei versiuni 
străvechi din / Ching, cartea oracolelor. Şi mâna sa părea 
irezistibil atrasă de o combinaţie de semne care aveau 
semnificaţia obsedantă a unei pietre de mormânt. Căuta atunci 
un răspuns în oracolele înscrise pe oasele de taur şi de berbec 
pe care le arunca apoi cu furie pe podeaua sălii tronului. 

Piatra de mormânt. O prevestire a morţii. Dar pentru cine? 

Într-o seară, unul dintre servitori intră în apartamentul în care 
locuia şi din expresia lui înţelese că aducea o veste proastă. 

— Un om te aşteaptă în sala de primire, stăpâne, spuse el şi 
se retrase în cea mai mare grabă. 

Wei se ridică, se îndreptă către sala tronului şi avu 
confirmarea că nu se înşelase. Era una dintre ştafetele 
cavaleriei imperiale şi expresia omului era de spaimă. 

— Am pierdut contactul cu porumbelul, stăpâne, spuse el şi 
pe chip i se putu citi groaza. Pe faţa lui Wei se ivi o strâmbătură 
de scârbă şi de furie. Am căutat peste tot, ne-am răspândit în 
toate direcţiile, dar zborul păsării se îndrepta către un teren 
accidentat pe care caii noştri nu puteau înainta. Era ceva la care 
nu se putea aştepta nimeni, stăpâne, ceva care... 

Nu reuşi să termine ce voia să mai spună: braţul lui Wei 
săgetă prin aer şi mâna îl lovi cu muchia la baza gâtului. Omul 


370 


se prăbuşi fără să scoată niciun sunet. Apoi, eunucul se răsuci 
pe călcâie şi plecă spre camerele sale. Se aşeză, luă în mână 
pensula şi reîncepu să aştearnă pe pânza de mătase un oracol 
străvechi. 

Işi mişca mâna cu o graţie extraordinară, cu gesturi măsurate 
şi elegante, iar ideogramele luau naştere ca prin farmec, 
răsăreau ca florile pe o pajişte. Braţul era aproape nemişcat, 
suspendat în aer şi doar încheietura mâinii se mişca comandând 
degetele şi pensula. Cerneala părea să curgă de la sine direct 
din corpul său pe mătase, într-o revărsare întunecată de umori 
aducătoare de rele. 

Puse, în sfârşit, pensula pe un suport din lemn de trandafir şi 
se închise în sine, ca adormit. Trăsăturile feţei se destinseră, 
membrele se relaxară, pleoapele coborâră peste ochi şi aproape 
că se uniră. 

Rămase în starea aceea de aparentă inconştienţă timp 
îndelungat, fără a se mişca şi întregul palat părea cufundat într- 
o tăcere de moarte. 

Una dintre slujnicele gata oricând să-l servească intra din 
când în când în camerele lui, aducând o tavă cu o ceaşcă din 
care ieşeau aburi: era infuzia pe care obişnuia s-o bea la 
jumătatea timpului dintre dimineaţă şi amiază. Fata rămânea 
câteva clipe la o distanţă respectuoasă, nemişcată, privindu-l pe 
sub gene cu o expresie înfricoşată şi admirativă în acelaşi timp, 
furată poate de frumuseţea sălbatică a stăpânului său. Aşeza 
apoi pe o măsuţă tava şi ieşea fără să facă nici cel mai mic 
zgomot. Se făcea nevăzută printre perdelele de mătase de 
culoarea indigoului care fluturau uşor în adierea lină prezentă 
mereu în palat, un joc arhitectonic complicat cu tuburi ascunse 
şi cu suprafeţe perfect lustruite. 

In sfârşit, într-o altă zi, fu anunţat un alt mesager şi Wei se 
ridică,  dezmeticindu-se din starea aceea de amorţeală, 
îndreptându-se grăbit către sala de primire. Îl recunoscu imediat 
pe omul acela care făcea parte din Vulpile zburătoare. 

— Stăpâne, spuse el, comandantul nostru m-a trimis să-ţi 
spun că a îndrăznit să-şi ia libertatea de a trimite pe urmele 
cavaleriei câţiva oameni de-ai noştri, cu unelte potrivite pentru 
urmărirea pe terenuri greu de străbătut, gândindu-se că ar 


371 


putea fi nevoie de aşa ceva. Speră că o să-l ierţi pentru această 
iniţiativă luată fără a te anunţa, pentru că a dat rezultate 
pozitive. Porumbelul a fost urmărit în zbor, acolo unde caii nu 
puteau trece şi acum ştim exact unde se află Li Chang. Cavalerii 
au fost şi ei anunţaţi şi au poposit la o distanţă destul de mare 
de fortăreață, invizibili şi tăcuţi. De acolo ne pot trimite 
informaţii imediat, astfel încât să putem lua măsurile necesare 
şi să acţionăm aşa cum se cuvine. 

Lui Wei îi venea să sară în sus de bucurie, dar nu lăsă să se 
vadă. 

— Comunică-le fraţilor tăi să fie gata de plecare cât se poate 
de repede. Plecăm imediat ce suntem gata, în ţinută de luptă. 
Vor veni împreună cu noi şi cele mai bune unităţi ale armatei 
imperiale, cu un număr suficient de oameni ca să avem 
siguranţa că misiunea noastră va fi încununată de succes. 

XXX 

La capătul a trei zile, armata fu gata de plecare. Wei însuşi o 
călăuzea în fruntea Vulpilor zburătoare. Călărea pe un cal de 
Xixia, negru şi lucios ca pana corbului, dar primit de la unul 
dintre mareşalii săi din ţinuturile de la sud-vest. 

Lungul convoi de călăreţi, pedestraşi, care şi animale de 
povară defilă la revărsatul zorilor pe străzile tăcute ale oraşului, 
dar nu putea să treacă fără a fi observat. 

Daruma se trezi la zgomotul făcut pe pavaj de miile de copite 
dintr-un somn nu prea liniştit, în camera sa din caravanseraiul în 
care se stabilise de mai mult timp. Se îmbrăcă în grabă, cobori 
în curte şi o traversă ca să ajungă la depozitul său şi la 
animalele de povară. 

În spatele său se auzi un glas: 

— Cum se face că te-ai sculat atât de devreme, Daruma? 


372 


Soarele apunea peste vale, scăldând în lumină stâncile care 
străjuiau dinspre răsărit satul Li Cheng şi, în partea opusă, 
acoperişurile mănăstirii călugărilor războinici ai Lotusului Roşu, 
fortăreaţa înălţată pe platoul stâncos suspendat deasupra 
râului. 

Dan Qing privea mormântul împăratului Yuandi, străjuit de 
dragoni înaripaţi cu gurile căscate şi având în faţă o scară 
maiestuoasă. Din locul acela care domina întregul platou, putea 
să vadă chiar şi drumul îngust care ducea către urcuşul spre 
poarta de miazăzi şi atenţia îi fu atrasă de un norişor de praf 
îndreptându-se cu iuţeală înspre cetate. Nu trecu mult timp şi 
putu distinge cu claritate un călăreț care venea în galop, 
îndemnându-şi fără încetare calul. 

Il văzu trecând pe sub poartă, sărind jos din şa şi schimbând 
câteva cuvinte cu oamenii care făceau de pază. Aceştia îi 
arătară drumul pavat care ducea către impunătorul mormânt 
imperial şi, în câteva clipe, ajunse în faţa prinţului. Era plin de 
praf şi asudat din cap până în picioare. 

— Prinţe, am primit un semnal de la pândarii noştri: Wei se 
îndreaptă către Li Cheng. 

Dan Qing se întunecă la faţă. 

— De unde ştiu ei asta? Cât de departe sunt? 

— Cam la două săptămâni de mers, dar grupuri de cercetaşi 
au ajuns până aproape de baza platoului. Nu credem că ar 
putea merge în altă parte. Dacă greşim, cu atât mai bine, darni 
s-a părut că este de datoria noastră să te anunţăm. 

— Aţi făcut exact ce trebuia. Ştiţi şi câţi ar putea să fie? 

— Circa trei mii de oameni în afară de Vulpile zburătoare care 
sunt cel puţin două sute. Wei însuşi călăreşte în fruntea lor. 

— Atunci mă tem că nu există îndoială asupra țintei spre care 
se îndreaptă. Spune să-ţi găsească un loc pentru cal în grajd şi 
pentru tine o cameră ca să dormi în noaptea asta. 


373 


Metellus şi Yun Shan veniră şi ei în grabă şi se vedea bine că 
aflaseră de la corpul de gardă că se întâmpla ceva neobişnuit. 

— Veşti proaste? întrebă Metellus. 

— Uzurpatorul se îndreaptă către Li Cheng. Este la două 
săptămâni de mers. Are cu el mulţi oameni şi Vulpile zburătoare. 
Nu avem prea multe şanse să rămânem în viaţă. Poate că ar 
trebui să pleci, Xiong Ying. 

— Să plec? întrebă Metellus cu un zâmbet plin de amărăciune. 
Unde să mă duc? 

Dan Qing se întoarse înapoi, către scara monumentală a 
mormântului şi-l întrebă: 

— Eşti pregătit? 

Metellus dădu din cap aprobator şi-i făcu semn lui Yun Shan 
să vină cu el. 

— Nu, răspunse prinţesa. Du-te tu singur. 

Dan Qing desprinse o torţă din locul în care era fixată pe zidul 
mănăstirii şi porni să urce treptele largi care duceau la 
mormântul împăratului. 

— Yun Shan mi-a spus că ai văzut piatra verde cu inscripţia. 

— Am văzut-o, răspunse Metellus. 

— Eşti sigur că veneau din ţara ta? 

— Nu există nici o îndoială. Inscripţia de pe piatră este în 
limba mea. 

— Dar ea ţi-a povestit legenda? 

— Mi-a povestit-o, răspunse romanul. 

Dan Qing se opri în loc şi-l privi ţintă, drept în ochi. 

— Ai vrea... să-i vezi? 

Metellus îl privi, peste măsură de tulburat. 

— Ii baţi joc de mine? _ 

— Câtuşi de puţin, răspunse Dan Qing. Impăratul Yuandi a 
vrut să fie înmormântat aici, la Li Cheng şi a vrut de asemenea 
ca acei trei sute de Diavoli mercenari să facă de gardă pe vecie 
la mormântul lui. De aici probabil că s-a născut legenda. 

— Nu... înţeleg. 

— Vino cu mine, atunci. Dacă alegi să rămâi în locurile 
acestea şi să-ţi rişti viaţa, este drept să-i întâlneşti pe cei care 
au venit aici înaintea ta. 


374 


Ajunseseră la ultimele trepte ale scării şi Dan Qing aprinse 
torţa de la unul dintre vasele rituale care ardeau în faţa intrării, 
apoi îi arătă lui Metellus unul dintre dragonii care străjuiau 
mausoleul şi-i spuse: 

— Invârte statuia aceea înspre stânga, iar eu am s-o învârt pe 
aceasta în sens invers. 

Metellus făcu întocmai cum i se spusese şi ceea ce părea să 
fie un perete de stâncă lustruită alunecă într-o parte lăsând să 
se vadă un coridor care ducea înăuntru. 

Soarele dispăruse de-acum în spatele munţilor şi Dan Qing, 
după ce ridică pentru o clipă ochii către cerul care începea să se 
înnegureze, intră urmat de prietenul său. 

Inaintară vreo treizeci de paşi printre doi pereţi de piatră 
masivă, purtând din loc în loc texte din oracole străvechi, până 
văzură o deschizătură în partea stângă şi o scară cu vreo 
douăzeci de trepte care cobora într-o criptă. Dan Qing ridică 
torta deasupra capului ca să lumineze o încăpere subterană 
mare şi apăru o imagine halucinantă care-l făcu pe Metellus să 
holbeze ochii în culmea mirării. Sarcofagul împăratului Yuandi 
era sculptat într-un singur bloc de jad, cu reflexe schimbătoare, 
de la verde la galben auriu, şi în jurul lui făceau de pază trei 
sute de statui. Deşi erau executate conform stilului chinezesc, 
înfăţişau fără putinţă de tăgadă legionari romani din epoca 
republicană, purtând chiar echipamentul şi armele adevărate. 
Coifurile şi platoşele erau încă în bună stare în ciuda trecerii 
timpului şi reflectau în diferite locuri lumina torţei cu sclipiri 
metalice. 

— Oh, zei!... Zei atotputernici... nu-mi vine să cred, şopti 
Metellus umblând printre şirurile acelea de soldaţi nemişcaţi, în 
atmosfera în afară de timp a marii săli de sub munte. 

La gâtul fiecăruia atârna un titulus, plăcuţa de identificare din 
tablă de plumb pe care Metellus putea citi cu emoție în glas 
numele fiecăruia dintre ei, cu gradul, unitatea din care făceau 
parte, decoraţiile primite pentru bravură. Mergea printre şirurile 
lungi ale acelor statui ca şi cum ar fi trecut în revistă o armată 
de fantome. 

Apoi, pe neaşteptate, lumina torţei scoase din întuneric o 
figură diferită de toate celelalte. Nu era soldat: stătea aşezat, 


375 


îmbrăcat cu o tunică lungă şi cu o mantie, iar pe genunchi avea 
o casetă lunguiaţă. Era un obiect autentic, nu modelat în argilă 
ca restul statuii. Pe casetă era scris: 


CORNELIUS AGRICOLA, 
PRAEFECTUS FABRORUM 


— Tu înţelegi ce înseamnă asta? întrebă Dan Qing. Mulţi 
dintre călugării noştri, şi chiar dintre cei mai învăţaţi, au căutat 
în zadar să descifreze... asta. Deschise cutiuţa arătând câteva 
suluri de pergament dinăuntru. 

Metellus  desfăşură cu mare grijă unul dintre ele şi, 
apropiindu-l de lumina torţei, ieşiră la iveală semne, formule, 
grafice, planuri de construcţie, instrucţiuni de montare, în latină 
şi în greacă. 

— Eu... nu pot să-mi cred ochilor, continua să spună, uluit de 
ceea ce vedea după ce deschidea pe rând fiecare sul. 

— Ce sunt acelea? întrebă Dan Qing. Despre ce este vorba? S- 
ar spune că sunt nişte maşini, dar inginerii noştri nu au reuşit să 
le găsească nici o semnificaţie. 

— Pentru că instrucţiunile sunt scrise într-un cod vechi al 
armatei, iar părţile din desene sunt aşezate în ordine inversată. 
Omul acesta era cel mai mare creator de maşini de război din 
vremea sa. A dispărut pe neaşteptate şi nu s-a mai găsit nici o 
urmă din proiectele lui... Asta înseamnă că poate vom reuşi să 
găsim în documentele acestea o modalitate de a câştiga bătălia, 
deşi suntem inferiori ca număr duşmanului. Îţi dai seama că 
orice civilizaţie, chiar şi cea mai avansată, are întotdeauna 
nevoie să înveţe câte ceva de la celelalte. Spune-mi acum: mai 
există alte ieşiri din mormântul acesta care să ducă la 
suprafaţă? 

— Da, chiar mai multe. 

— Trebuie să ştiu cu precizie unde sunt şi în ce loc ies la 
suprafaţă. 

— Ce ai de gând să faci? 

Metellus îşi roti privirile în jur, privind armurile de oţel, săbiile 
atârnate de centuri. 

— O să afli în curând: nu trebuie să pierdem nici o clipă. 


376 


Când ieşiră pe ultima treaptă a scării de afară, sub bolta 
înstelată a cerului, Metellus îi spuse prinţului: 

— Trebuie să-mi acorzi puterea de a înrola şi a antrena 
oameni, aici la Li Cheng şi pe câmpul din jur. 

Dan Qing făcu un gest de aprobare: în ochii lui Xiong Ying 
strălucea acum lumina plină de hotărâre a unui comandant de 
oşti. Era din nou gata să pornească la luptă. 

— Ne-am înţeles, răspunse el, am să ţi-l pun la dispoziţie pe 
unul dintre aghiotanţii mei. Dar nu uita că instruirea ta nu poate 
fi întreruptă niciodată, nici măcar pentru o zi. Yun Shan te 
aşteaptă chiar şi acum în sala de antrenament. 

— Ştiu, răspunse Metellus. Rămâi cu bine. 

— Xiong Ying. 

— Da, printe. 

— Ascultă-mă, ceea ce se va întâmpla nu era prevăzut şi 
trebuie să fiu sincer cu tine: din păcate pentru noi, nu avem 
prea multe şanse să rămânem în viață. Forțele lui Wei sunt 
infinit mai numeroase, iar zidurile noastre nu vor putea rezista 
prea mult timp. În plus, are cu el şi Vulpile zburătoare. Ştii ce 
înseamnă asta, nu? 

— Ştiu, răspunse Metellus. 

— Gândeşte-te bine la toate astea, cât mai ai timp. Nu este 
războiul tău: ai făcut tot ceea ce puteai şi ai plătit foarte scump. 
Dacă vrei, poţi să pleci. Singurul lucru pe care ţi-l cer este să-mi 
dai cuvântul tău de soldat că nu vei destăinui nimănui ce ai 
învăţat aici. Am încredere în cuvântul tău. 

Metellus zâmbi. 

— Eu cred, în schimb, că acum este prea târziu. O parte din 
sufletul meu se află aici, la Li Cheng, nu crezi? Şi, de altfel, de ce 
eşti aşa de îngrijorat? Legenda spune că dacă dinastia ar fi în 
pericol, cei trei sute de Diavoli mercenari vor ieşi din mormânt 
şi-l vor nimic pe duşman, îţi urez noapte bună, printe. 

— Şi eu ţie, Xiong Ying. 

Metellus dispăru în întunericul nopţii. 

XXX 

Timp de două săptămâni, în partea de sud a satului Li Cheng 
răsunară zi şi noapte zgomote ciudate, bufnituri neîncetate de 
maiuri, şuierat de foaie, strigăte ritmate care însoțeau efortul 


377 


comun şi coordonat al multor oameni. Dar nimic nu se putea 
vedea: străinului pe care toţi îl numeau Xiong Ying i se dăduse 
spre folosinţă o magazie uriaşă în care altădată se treiera orezul 
şi acolo îşi stabilise el cartierul general. 

Oamenii care lucrau la ordinele sale nu ieşeau niciodată şi nu 
erau văzuţi în vreun moment al zilei, părăseau locul acela doar 
când era complet întuneric, iar înainte de răsăritul soarelui 
începeau din nou să muncească în fostul depozit transformat 
acum în atelier. 

Apoi, într-o zi, uşile marii construcţii se deschiseră şi fură 
împinse afară nişte maşini ciudate, instalate pe roţi, iar formele 
lor se puteau doar bănui pe sub pânzele uriaşe cu care erau 
acoperite. 

Dan Qing veni şi el în grabă ca să le vadă, urmat de Yun Shan. 
Rămaseră mult timp, privindu-le, cu uimire plină de admiraţie 
pentru dimensiunile mari şi pentru nemaivăzuta lor concepţie. 

— Sunt nişte maşini extraordinare, spuse Dan Qing. Dar ce 
aruncă? 

— Bolovani, săgeți mari, vase cu smoală care arde, răspunse 
Metellus. 

— Cred că şi călugării noştri ştiu ceva mai eficace decât 
smoala. O să am grijă să se ocupe şi ei de prepararea munițiilor 
tale. 

Metellus ordonă ca maşinile să fie transportate, prin mulţimea 
îngrămădită ca la un spectacol, către porţiunea zidurilor care 
dădea spre sud, în direcţia podişului, singurul loc prin care se 
putea ajunge la cetate. 

Maşinile fură târâte pe rampe de lemn deja pregătite până pe 
crenelele zidurilor şi mascate cu paravane de lemn. Proiectele 
considerate cândva avangardiste ale lui praefectus fabrorum 
Cornelius Agricola fuseseră puse în practică, din lemn şi fier, şi 
erau într-o perfectă stare de funcţionare. 

Dar Marcus Metellus mai pregătea şi o altă armă, şi mai 
secretă, lucrând la ea în fiecare zi, după apusul soarelui, într-un 
luminiş din spatele unor stânci mari, cenuşii, care se înălţau 
singuratice pe podiş. Nimeni nu avea voie să vadă ce făcea el 
acolo, nici măcar Dan Qing şi Yun Shan, dar toată lumea 


378 


respecta secretul pe care înşişi oamenii lui Metellus se 
angajaseră să-l respecte printr-un jurământ solemn. 

Într-o noapte, cu doar câteva ceasuri înainte de ivirea zorilor, 
Yun Shan se duse pe zidurile cetăţii la Metellus, care scruta cu 
atenţie întunericul din faţa sa. 

— Acvilele nu pot vedea nimic pe timp de noapte, îi spuse Yun 
Shan. 

— Din păcate, nu pot, şi totuşi, în nenumăratele nopţi de 
veghe pe marele zid de apărare de la graniţele imperiului 
nostru, mi-am dezvoltat un fel de simţ secret. Am învăţat să 
simt apropierea duşmanilor chiar înainte de a-i putea zări. 

— Aveţi şi voi un zid de apărare a graniţelor? 

— Sigur că da. La nord controlăm o insulă foarte întinsă care 
se numeşte Britannia. În partea ei cea mai expusă, am construit 
un zid care o traversează pe toată, de la o mare la alta; ca să-l 
poţi parcurge ai nevoie de nouă zile de mers. 

Yun Shan zâmbi. 

— Zidul nostru apără toată graniţa de la miazănoapte şi îţi 
trebuie şase luni de mers ca să-l parcurgi pe tot. Este atât de lat 
încât are în vârf o şosea pe care pot merge carele şi armate 
întregi în ambele direcţii. 

— Probabil că este un spectacol extraordinar, spuse Metellus. 
Mi-ar face plăcere să-l văd cândva. 

— O să-l vezi... vom reuşi să rămânem în viaţă. 

— Sper. Pentru tine... 

Tăcură vreme îndelungată, după care Metellus întrebă: 

— Ce spun înţelepţii voştri pentru a îndepărta din sufletele 
oamenilor frica de moarte? 

— Când moartea va veni, trebuie s-o acceptăm cu indiferenţă 
şi să ne lăsăm conduşi în interiorul secretului ei, răspuns Yun 
Shan. Dar ai voştri? 

— Un împărat de-al nostru a scris: „Când ţi-a venit sorocul, 
du-te liniştit pentru că şi în jurul celui care te cheamă la el este 
tot linişte”. Ideile sunt asemănătoare, după cum vezi. In schimb, 
unul dintre poeţii noştri a scris: „Alungă teama de moarte prin 
iubire”. 

Yun Shan se strânse la pieptul lui şi-l cuprinse cu braţele. 
Metellus simţi parfumul care-l făcuse să se simtă viu şi atunci 


379 


când era în stare de inconştienţă şi simţi că un val puternic de 
emoție îi umple sufletul. O sărută, iar moliciunea şi căldura 
buzelor sale îl făcură să creadă că sărută o zeiţă. Îi luă palmele 
şi le lipi de obraji. 

— Nu pare să fie posibil ca mâini ca acestea să fie în stare să 
mângâie şi să ucidă cu aceeaşi minunată îndemânare. 

Yun Shan se depărtă de el şi vru să-i zărească ochii prin 
întuneric. 

— Eu nu mă voi lăsa prinsă vie, Xiong Ying, ştii asta, nu-i aşa? 

— Ştiu, Yun Shan, şi doar când mă gândesc la aşa ceva simt 
un fior de gheaţă drept în inimă. Cum de este posibil ca noi să 
ne întâlnim, ca tu să mă chemi de undeva de dincolo de moarte 
şi apoi să mergi din nou în întâmpinarea morţii? De ce Lotusul 
Roşu vrea să apere locul acesta cu orice preţ? Nu există un alt 
loc în care am putea merge? 

— Nu. Wei ne-ar găsi oriunde ne-am afla şi nu avem altceva 
de făcut decât să-l înfruntăm. A ales să-şi ostoiască suferinţa 
prin suferinţa şi moartea celorlalţi şi nu există nimic care să-l 
abată de la acest drum. 

— Nici măcar tu? 

— M-am gândit şi eu la asta. Dacă predându-mă eu aş putea 
salva Li Cheng, aş face-o, dar sunt sigură că n-ar fi de ajuns. 
Dorinţa sa nu se poate realiza cu niciun chip, pentru că o 
dragoste neîmplinită pârjoleşte mai mult decât orice altă 
dragoste posibilă, pentru că ea trăieşte doar în imaginaţie, dă 
naştere unor fantome cumplite, monştri care îi otrăvesc nopţile 
şi îi îmbolnăvesc gândurile. Wei nu poate avea linişte. Vrea să 
devină el însuşi un coşmar, unul dintre acei monştri care-l 
bântuie noaptea când închide ochii şi încearcă să uite. 

Metellus o strânse alături de el, până când simţi că bătăile 
inimii lui se contopesc cu ale ei. Ea îi înlănţui gâtul cu braţele şi-l 
sărută din nou. 

— Aş vrea ca noaptea asta să nu se mai sfârşească niciodată, 
spuse ea. Aş vrea ca întunericul să ne acopere şi să ne ascundă, 
aş vrea ca timpul să se oprească în loc, să-ţi alunge toate 
amintirile în afară de cele ale clipelor trăite împreună. 

— Amintirile mele fac doar ca sentimentele pe care le am 
pentru tine, Yun Shan, să fie şi mai adânci şi mai arzătoare, 


380 


pentru că sunt amintirile unui om care nu are nimic de ascuns... 
Se întrerupse. Ascultă... sosesc. 

Yun Shan trase şi ea cu urechea. 

— Cai şi oameni care merg pe jos... mulţi... mii şi mii. 

Vântul aducea înspre ei un murmur abia perceptibil care 
dispărea atunci când suflul scădea în intensitate. 

— Ai un auz ca de vulpe. 

— Ţi-am spus că am stat multe nopţi de veghe la graniţă şi 
am văzut mulţi camarazi căzând pentru că nu au simţit inamicul 
care se strecura prin bezna nopţii cu un pumnal între dinţi. 
Priveşte acum, spuse arătând înspre orizont. 

Era un furnicar de luminiţe, mii de flăcărui care pâlpâiau în 
întuneric, se unduiau ca purtate încoace şi încolo de aceleaşi 
adieri de vânt care treceau şi pe străzile tăcute din Li Cheng. 
Mai întâi era un front îngust, apoi se desfăcu treptat într-o linie 
din ce în ce mai largă, până când toată întinderea podişului fu 
invadată de lumini tremurătoare. 

Oamenii putură fi zăriţi abia când zorile se revărsară, când 
puţinele stele cu lumină limpede şi puternică mai rămaseră 
încrustate ca nişte diamante pe bolta ca de cobalt. Apoi ziua 
începu să-şi facă apariţia, mai întâi ca o fâşie îngustă de lumină 
strecurată printre dealuri şi imediat după aceea ca o dâră 
subţire de nori. 

Acum, armata lui Wei se putea vedea. 

Erau soldaţi pedeştri care înaintau pe jos purtând steaguri 
lungi şi înguste prinse de coada suliţelor, războinici ai stepelor 
purtând căşti de piele cu coame lungi de cal prinse de ele, 
călăreţi manciurieni cu platoşe de bronz şi lănci împodobite cu 
cozi de măgar sălbatic şi, în sfârşit, cavaleria imperială cu 
steaguri mari de mătase roşie pe care mai era încă brodată cu 
fir de aur monograma dinastiei Han, platoşe de piele şi bronz şi 
coifuri din acelaşi metal strălucitor. 

În centru, inima neagră a armatei: Vulpile zburătoare. Negri, 
pe cai de asemenea negri, inspirau teamă chiar şi de la distanţa 
aceea. 

Metellus auzi un fâlfâit de aripi pe deasupra capului: văzu un 
porumbel zburând peste acoperişuri şi strecurându-se pe una 
dintre ferestrele mănăstirii, acolo unde locuia Dan Qing. 


381 


— Ce ciudat, spuse. Ai văzut? S-a întors porumbelul fratelui 
tău care dispăruse. De obicei, porumbeii se întorc după ce au 
fost duşi departe tocmai în acest scop, dar nu se întâmplă 
niciodată invers. Anunţă-l pe fratele tău că sosesc duşmanii. Eu 
rămân aici. 

Yun Shan alergă la mănăstire şi, la scurt timp după aceea, se 
întoarse împreună cu fratele ei deja înarmat cu arc, buzdugan şi 
sabie. 

Dan Qing parcurse cu privirea armata acum desfăşurată în 
dispozitiv de luptă, stând nemişcată pe câmpie. Doar steagurile 
mai fâlfâiau în vânticelul dimineţii şi sclipeau în lumina primelor 
clipe ale zilei. 

— Ce aşteaptă? întrebă Metellus. 

— Nu ştiu. Poate ca să vină cineva să le deschidă poarta. 

— Aşa ceva nu se poate, răspunse Metellus. 

— Nu era posibil în niciun caz ca o întreagă armată să ajungă 
aici. Nu s-a întâmplat aşa ceva niciodată. 

— Poate că ne-a trădat cineva, spuse Yun Shan. 

— Aţi mai avut veşti de la Baj Renjie? îi întrebă Metellus. 

— A luat parte la eliberarea mea, dar după aceea nu a mai 
ajuns la locul de întâlnire. Mă tem că a fost prins. Probabil că 
acum este mort. 

— El ştie cum se ajunge aici? întrebă Metellus. 

În spatele lor se auzea tropotul soldaţilor care alergau pe 
ziduri ca să pregătească de apărare şi scârţâitul maşinilor ce 
erau puse pe poziţie de armurieri şi, după ce se dădeau jos 
pânzele sub care fuseseră ascunse, îşi arătau acum braţele lungi 
de lansare, balestre puternice cu mai multe arcuri. 

— Nu, răspunse Dan Qing. Niciun om din afara Lotusului Roşu 
nu cunoaşte poziţia acestei fortărețe. Şi nimeni dintre cei care 
fac parte din Lotusul Roşu nu a trădat vreodată. 

— Şi dacă de vină a fost chiar porumbelul tău? întrebă iarăşi 
Metellus. 

Yun Shan îl privi, uimită. 

— Colivia aceea avea un fel de mecanism care, după un 
anumit număr de rotații elibera pasărea aflată înăuntru. Trebuie 
să fi existat totuşi o rațiune... De unde ai luat colivia aceea, Yun 
Shan? 


382 


— l-am spus lui Dan Qing; mi-a dat-o Daruma: un cadou 
pentru prinţ. 

— Daruma... mormăi Metellus ca pentru sine. Daruma... se 
poate aşa ceva? 

— Daruma a organizat eliberarea mea, spuse Dan Qing. De ce 
să fi...? 

— Atenţie! se auzi strigând cineva. Fiţi atenţi, se apropie. 

O unitate de arcaşi inamici înaintă în fugă către ziduri, 
oprindu-se chiar la începutul drumului, care urca spre cetate şi 
se puse în poziţie. 

— La adăpost! strigă Metellus. Toată lumea la adăpost, trag în 
noi! 

O ploaie de săgeți porni în sus, descrise o curbă largă şi 
ajunse dincolo de zidurile împrejmuitoare. Unul dintre apărători, 
care nu reuşise să se retragă la adăpost, se prăbuşi străpuns de 
câteva săgeți şi la fel se întâmplă cu toate animalele domestice 
care se învârteau prin curtea cetăţii: trei câini şi o maimuţă 
dresată. 

Metellus se întoarse către Dan Qing. 

— Nimeni nu atacă o cetate cu arcaşi: vor să ne ţină ocupați 
în partea asta, ca să ne poată ataca pe altundeva. Fiţi atenţi! 
strigă el. Fiţi atenţi! 

A doua salvă de săgeți se auzi lovind pe acoperişuri, pe 
turnuri şi pe meterezele zidurilor. 

Se făcu tăcere, câteva clipe nesfârşite de tăcere adâncă. 

După aceea, un şuierat străbătu cerul. 


383 


— Vulpile zburătoare, strigă careva. Alarmă, alarmă! 

Metellus îşi ridică privirile către cer şi văzu, cuprins de uimire, 
ceea ce nu mai văzuse niciodată: un stol de oameni zburători 
susținuți de aripi mari de mătase, care pluteau purtaţi de vânt şi 
trecând razant cu coroanele copacilor. 

— Arcaşii, strigă Dan Qing. Trageţi! 

Arcaşii renunţară la ţintele din exterior, ochiră către interior şi 
traseră fără să-şi atingă ţintele care se mişcau neîncetat şi erau 
încă prea departe. Porni a doua salvă, dar multe săgeți se 
încurcară în crengile copacilor şi căzură pe pământ fără să 
atingă pe nimeni. Doi dintre atacatorii zburători, loviți, se 
prăbuşiră şi se zdrobiră de pământ, alţi doi fură răniţi, iar cei 
rămaşi aterizară teferi şi începură să lupte cu furie împotriva 
călugărilor care alergaseră ca să-i înconjoare. 

Metellus văzu armata pornind din exterior către ziduri şi dădu 
ordin să se încarce maşinile, o artilerie de câmp formidabilă: 
catapulte cu mai multe braţe, balestre cu mai multe arcuri care 
aruncau lănci de fier, baliste care aruncau vase cu smoală 
aprinsă, în care Metellus adăugase misteriosul amestec preparat 
de călugări, unul dintre secretele lor foarte bine păzite. 

— Trageţi, strigă, acum! Balistele multiple aruncară la un 
interval foarte scurt patru bolovani uriaşi, fiecare dintre ei 
făcând goluri largi în rândurile de călăreţi manciurieni. După 
aceea se porniră aproape în acelaşi timp lăncile şi vasele cu 
smoală aprinsă. Acestea zburară ca nişte meteoriți în flăcări 
dincolo de ziduri şi, spre marea mirare a lui Metellus, explodară 
la jumătatea traiectoriei cu bubuituri înspăimântătoare şi 
răspândind o ploaie de foc peste trupele de sub ele. Mulţi 
încercară să fugă, dar Vulpile zburătoare, aflate acum pe 
margini, îi fulgerară cu săgețile pornite din arcurile lor care nu 
dădeau greş: pedeapsa rezervată celor laşi. Răsună strigătul lui 
Wei, ascuţit ca al unui şoim: trupele se adunară la loc şi porniră 


384 


din nou la atac, strigând şi aruncând salve de mii de săgeți 
asupra apărătorilor şi asupra poziţiilor pe care se aflau maşinile 
de război. Mai mulţi armurieri aflaţi pe ziduri fură loviți şi scoşi 
din luptă. 

Cei rămaşi în viaţă armară din nou maşinile şi traseră o nouă 
salvă, pe rând, la intervale foarte scurte: prima, a doua, a treia, 
a patra maşină. Lăncile porniră şuierând şi loviră printre soldaţii 
pedeştri şi arcaşi, doborând o mulţime dintre ei. Alţi meteoriți 
brăzdară cerul răspândind globuri de foc care explodară de data 
aceasta pe pământ în mijlocul soldaţilor, secerându-i cu zecile la 
fiecare explozie. Wei călărea către duşman ca şi cum nimic nu-l 
putea opri, ca şi cum lăncile ar fi fost abătute din drum de aura 
sălbatică de care era înconjurat. Urla, cu glasul său strident şi 
pătrunzător, aproape neomenesc, şi nimeni nu mai cuteza să se 
retragă, inamicii continuau să înainteze sub ploaia de lovituri, 
alergând pe rampa de acces către poarta de sud. În spatele lui, 
Metellus auzea strigătele luptătorilor şi vacarmul bătăliei, îşi 
imagina că Yun Shan se aruncase deja în luptă, pentru că n-o 
mai vedea alături de el, şi era chinuit de grijă, dar continua să 
rămână pe poziţie, conducând tirul neîntrerupt şi ucigător al 
maşinilor sale. 

Ajungând în faţa zidurilor, Wei îşi dădu seama că oamenii săi 
n-ar fi putut ajunge niciodată la poartă atât timp cât maşinile 
acelea rămâneau la locurile lor, aşa că dădu ordin arcaşilor să 
tragă cu săgeți incendiare care se înfipseră în lemnul 
postamentelor şi acestea luară foc. Mulţi dintre servanţi fură 
nevoiţi să-şi părăsească posturile şi să încerce să stingă 
incendiile. 

Un al doilea şi un al treilea val de Vulpi zburătoare coborâră în 
interiorul fortăreței dând o mână de ajutor celor care fuseseră 
înconjurați, astfel că soarta bătăliei se schimbă. Dan Qing şi Yun 
Shan, avându-i lângă ei pe cei mai buni luptători, contraatacară 
cu furie intrând fără ezitare în învălmăşeală. De la înălţimea 
meterezelor, Metellus, observând că Vulpile zburătoare voiau să 
deschidă din interior poarta, ordonă câtorva dintre arcaşi să-şi 
îndrepte tirul în direcţia aceea şi să doboare cât mai mulţi 
inamici. Câţiva căzură străpunşi de săgeți, dar mulţi alţii scăpară 
ca prin minune de acestea şi continuare să înainteze mânuind 


385 


săbiile cu o rapiditate impresionantă, cu sărituri ameţitoare, cu 
o energie de fiare sălbatice. Păreau însufleţiţi de o ardoare 
nepotolită, conduşi de o singură minte. Metellus văzuse deja 
acea manieră de a lupta, în curtea mare a palatului din Luoyang 
şi simţi că-l cuprindea spaima: fruntea îi era scăldată într-o 
sudoare rece. Acum un grup numeros de atacatori alerga în sus 
pe trepte către metereze, răspândindu-se în toată curtea. 
Metellus alergă într-acolo cu oamenii săi, cu câte o sabie în 
fiecare mână, avântându-se fără ezitare în luptă. 

Nu pusese niciodată în aplicare noua sa capacitate de a lupta 
într-o situaţie de luptă adevărată şi simțind răpăiala incredibil de 
rapidă a loviturilor, şuieratul oţelului la un fir de păr de faţă, de 
cap, de inimă fu cuprins de o stare de spirit delirantă pe care n- 
o mai simţise nici în cea mai aspră luptă din trecut. Se 
concentra asupra mişcărilor adversarului cu atâta intensitate, 
încât le descompunea în timp şi în spaţiu, intuindu-le direcţia ca 
şi cum ar fi fost de trei ori mai încete decât erau în realitate. 
Cele două gladii ale sale săgetau şi loveau cu putere 
devastatoare, se încrucişau în sus şi în jos ca să pareze, să 
devieze, iar apoi loveau frontal, împungând sau tăind. 

În învălmăşeala încleştării, luptătorii căutau totuşi să lupte cu 
un singur adversar o dată, astfel încât bătălia se fărâmiţa în mii 
de lupte individuale, care aproape în fiecare clipă aveau un 
învins sau un învingător. Metellus striga din răsputeri: „Yun 
Shan! Yun Shan, unde eşti?” şi respingea inamicii care încercau 
să urce scările, aruncându-i înapoi ca pe nişte ciorchini. Părea el 
însuşi o maşină de război neobosită. O lovitură îl atinse în 
treacăt la umărul drept, alta îi crestă coapsa, dar continuă să 
înainteze fără să ia în seamă durerea. Un nou val de Vulpi 
zburătoare cobori la mică distanţă de poartă şi, înainte ca 
luptătorii din Lotusul Roşu să poată reacţiona, reuşiră s-o 
deschidă. 

Wei şi oamenii săi se năpustiră alergând nebuneşte înainte, 
dar, de pe metereze, la un ordin al lui Metellus, artileria îşi 
îndreptă tirul către interior şi trase câteva salve nimicitoare: 
lănci de oţel, bolovani, vase cu smoală aprinsă se revărsară 
asupra atacatorilor făcând goluri largi în rândurile lor; dar Wei îşi 
îndemna în permanenţă oamenii şi, negru atât el cât şi calul, 


386 


continua să înainteze fără încetare, trăgându-i după el pe cei 
care păreau posedaţi de diavoli şi nici măcar nu-i mai luau în 
seamă pe cei căzuţi, călcându-i în picioare în marşul lor furios. 
Pe poarta larg deschisă atacatorii intrau acum în valuri, ca un 
fluviu revărsat care a rupt stăvilarele. 

De la postul lui de observaţie de pe ziduri, Metellus înţelese 
că nu mai aveau cale de scăpare. Le strigă oamenilor săi: 
„Rezistaţi cu orice preţ, acoperiţi-mi spatele!” şi alergă de-a 
lungul meterezelor, cât de repede putu, în direcţia scării de 
acces către mausoleul împăratului Yuandi. Dispăru pe 
neaşteptate, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. 

În curtea fortăreței, războinicii lui Wei strângeau cercul în 
jurul călugărilor Lotusului Roşu conduşi de Dan Qing şi Yun 
Shan, care luptau cu un curaj disperat. Wei, acum pe jos, lupta 
cu sabia în mână, secerându-i unul după altul pe cei care 
încercau să-i stea în cale şi să-l împiedice să treacă, apropiindu- 
se din ce în ce mai mult de centrul formaţiei inamice. O văzuse 
pe Yun Shan şi acum părea că nimic nu-l mai putea opri să 
ajungă până la ea. 

Dar, când totul părea pierdut pentru Lotusul Roşu, răsună un 
tunet de bronz, apoi altul şi încă unul. O explozie se declanşă pe 
terasa largă a mausoleului, apoi alta în spatele lor, apoi a doua 
şi încă una. Mulţi se întoarseră să privească într-acolo, 
nedumeriţi, şi se auzi bubuitul asurzitor al unei tobe care ţinea 
cadenţa pentru nişte paşi invizibili. 

Urmară alte explozii şi o perdea groasă de fum se răspândi pe 
toată faţada mausoleului, coborând încet pe scări. Bubuitul tobei 
deveni şi mai puternic, ca nişte ciocane care izbeau în urechile 
celor de faţă, în timp ce norul începea să se rărească şi lăsa să 
se vadă o imagine spectrală: o sută cincizeci de războinici de 
argilă, cu platoşe şi arme romane, coborau în pas cadenţat pe 
trepte, umăr la umăr, scut lângă scut, un zid invincibil de fier. 
Marcus Metellus însuşi îi comanda, Xiong Ying, Acvila mândră! 

O voce păru să tune din măruntaiele pământului: 

— Diavolii mercenari! S-au întors din mormânt! 

Panica se răspândi printre soldaţii lui Wei care începură să 
dea înapoi. Armata de fantome păru să se oprească. Se auzi un 
alt tunet de bronz şi o salvă de săgeți porni din zidul de scuturi, 


387 


abătându-se ca o grindină asupra rândurilor de luptători ai lui 
Wei, decimându-i. Armata mai înaintă puţin şi lansă o a doua 
salvă, după aceea a treia, făcând alte goluri printre inamici. 

Dan Qing strigă: 

— Diavolii mercenari s-au întors din mormânt ca să ne vină în 
ajutor! Profeţia s-a adeverit! Înainte, înainte, victoria este a 
noastră! 

Auzind acele cuvinte şi văzând ce se petrecea, călugării 
războinici simţiră că forţele lor, care începuseră să scadă, 
creşteau acum peste măsură şi porniră la atac asupra trupelor 
lui Wei, uluite şi descurajate, respingându-le către poartă. 

Bătăile tobei devenite acum asurzitoare, înfăţişarea acelor 
fantasme de argilă care înaintau cu mişcări ciudate, ca nişte 
automate, făceau ca panica să se strecoare în suflete şi chiar 
Vulpile zburătoare părură să nu mai dea ascultare urletelor lui 
Wei care îi îndemna necontenit să lupte. 

Se auzi un alt zgomot înspăimântător, ca un tremur al 
pământului, apoi încă o bubuitură şi o altă perdea de fum. Alţi o 
sută de războinici, statui ţepene acoperite de fier, răsăriră din 
lumea de dincolo de moarte şi începură să înainteze cu armele 
în mâini înspre flancul drept, lipsit de apărare, al trupelor 
eunucului. 

Unul dintre duşmani strigă: 

— Sunt Diavolii mercenari! O să ne târască după ei sub 
pământ! 

Wei îi reteză gâtul dintr-o singură lovitură de sabie, dar 
trupele manciuriene fugeau afară din mănăstire prin poarta larg 
deschisă, urmate îndată după aceea de mulţimea soldaţilor 
pedeştri care intraseră în panică din cauza armatei de fantome 
de sub comanda lui Metellus. 

Se auzi din nou tunetul acela rău prevestitor, un nor des de 
funingine acoperi partea laterală a colinei şi o altă formaţie a 
războinicilor de argilă ieşi de sub pământ. Terenul bubui sub 
tălpile lor cu ţinte de fier, înaintau fără oprire, îngrozitori la 
înfăţişare, purtând armuri de nepătruns. Atacaţi şi din partea 
aceea, oamenii lui Wei, decimaţi şi înspăimântați, o luară şi ei la 
fugă pe urmele celorlalţi care se aflau deja dincolo de ziduri. 


388 


Doar Wei, în fruntea unui grup de Vulpi zburătoare, continua 
să se lupte cu o energie sălbatică căreia Dan Qing şi călugării 
săi războinici cu greu îi puteau face faţă. 

Metellus văzu dintr-o ochire că Yun Shan se afla în pericol şi îi 
strigă numele. Auzindu-l, Wei se întoarse, îl văzu, înţelese şi se 
năpusti asupra lui rotindu-şi pe deasupra capului sabia mânjită 
de sânge. 

Metellus se apără parând lovitură după lovitură, combinând 
forţa teribilă a celor două gladii din mâinile sale cu secretele 
măiestriei în luptă învăţate la Li Cheng. Dar adversarul său, 
după surpriza din primele clipe, reacţionă cu o violenţă 
cumplită. Făcu o săritură spectaculoasă, aterizând în spatele 
romanului şi vrând să-i aplice o lovitură de sabie în şale. 
Metellus se răsuci, evitând lovitura, dar nu mai putu să se 
ferească de o tăietură lungă la şold din care începu să şiroiască 
sângele. Wei îi lovi apoi gambele cu piciorul şi-l făcu să cadă în 
genunchi. În clipa aceea, Metellus îi revăzu pe camarazii săi 
căzând unul după altul şi rânjetul batjocoritor al lui Wei, care se 
uita la el de sus acum ca şi atunci. 

— Oamenii tăi au fost mâncaţi de câini, îi strigă, şi tu vei avea 
parte de acelaşi sfârşit. Auzindu-l, Metellus se simţi parcă 
străpuns de o lamă înroşită în foc şi ţâşni înainte atacând cu 
toată forţa de care era în stare. Eunucul şovăi, se clătină în faţa 
acestui atac neaşteptat şi ajunse pe marginea deschizăturii prin 
care ieşise ultimul grup de Diavoli mercenari. 

Romanul încercă să-l facă să cadă în gol, dar Wei se feri într-o 
parte şi Metellus fu cel care căzu în gol. 

Yun Shan, care privise cu sufletul la gură acea luptă pe viaţă 
şi pe moarte, avu impresia că Metellus fusese ucis; scoase un 
strigăt deznădăjduit şi alergă într-un suflet către locul în care îi 
văzuse dispărând. Wei se aruncă fără ezitare pe urmele 
inamicului său. Cobori din câteva sărituri treptele care duceau 
sub pământ, străbătu ca fulgerul un coridor lung, cobori din nou 
o scară şi ajunse în faţa unei uşi impunătoare. In faţa lui se afla 
imensul mausoleu al împăratului Yuandi, străjuit de un popor 
întreg de fantasme tăcute. 

Ascuns în spatele sarcofagului, Metellus îl văzu apărând cu 
costumul lui negru, cu sabia însângerată strânsă în pumn. Il auzi 


389 


apropiindu-se şi se dădu înapoi către partea mai întunecoasă a 
mausoleului, acolo unde putea să-i pregătească adversarului 
său o capcană. Se strecura cu prudenţă printre spectrele 
Legiunii pierdute, nemişcate şi fără glas în zâmbetul lor îngheţat 
de piatră. 

Yun Shan ajunse în scurt timp şi ea la intrare şi începu să 
coboare cu precauţie treptele fără să facă nici cel mai mic 
zgomot. Ajunse în cele din urmă şi ea în faţa unei arcade a 
mausoleului, aproape în întregime cufundat în întuneric. Respiră 
adânc, apoi se prelinse în interior căutând să intre cât mai 
repede într-o zonă mai întunecoasă. Acum, doar câteva felinare 
atârnate de pereţii de pe margini dădeau o lumină slabă şi 
tremurătoare. Celelalte fumegau, semn că se terminase uleiul 
din ele. 

O altă lampă se stinse. Metellus îşi dădu seama că Wei era 
acela care le stingea. Trecea pe lângă perete şi sufla în cele 
care încă mai ardeau. În marea sală nu mai era nici o lampă 
aprinsă. Doar un reflex luminos mai intra dinspre uşa 
monumentală, pesemne rezultatul unui joc complicat de 
refracție a luminii venite de la suprafaţă. Metellus se învârtea 
printre statui, cu simţurile încordate ca un arc, cu inima bătând 
furioasă. Simţea că pericolul ar fi putut veni din orice direcţie. 

Parcă auzea acum vocea lui Dan Qing: „Fii atent, Xiong Ying! 
Eşti o santinelă în întuneric! De unde vine săgeata inamicului? 
De unde vine pumnalul?”. Cuvintele acelea îl făcură să-şi 
repeadă fulgerător braţul către pata de umbră care-i apăruse în 
faţă. Vârful sabiei sclipi un moment către gâtul lui... 

— Yun Shan! 

Dar, în acelaşi moment, din spatele său, Wei ţâşnea prin 
întuneric, întinzând cu precizie sabia în faţă. 

Yun Shan mai reuşi să spună doar: 

— Xiong Ying, nu...! 

Dar romanul se răsuci, încet, către inamicul care rămase 
nemişcat în spatele lui cu cealaltă sabie înfiptă în piept până la 
mâner. 

Metellus îşi trase sabia din pieptul adversarului său, în timp ce 
acesta o lăsa pe-a lui să cadă pe jos, răspândind un clinchet 
argintiu pe podeaua şi pereţii mausoleului, după care se prăbuşi 


390 


fără suflare, cu ochii încă holbaţi într-o expresie de surpriză. Yun 
Shan îngenunche lângă el şi îi văzu, prin întuneric, ultima 
privire. Apoi, îi închise ochii şoptind: 

— Acum odihneşte-te, în sfârşit, tinere Wei, şi fie ca uitarea să 
poată cobori peste sufletul tău... 

Metellus îngenunche şi-i ridică trupul pe braţe, ducându-l la 
suprafaţă. 

Luptătorii îl văzură astfel, coborând scările din faţa 
mausoleului cu tânărul acela pe braţe, alb ca varul la faţă, cu 
mâinile cu degete lungi şi subţiri care se unduiau la fiecare pas, 
fără viaţă. 

Lupta încetă, cei rămaşi în viaţă o luară la fugă pe poartă şi se 
grăbiră să ajungă la tabăra din apropiere. 

Metellus lăsă jos corpul lui Wei la picioarele scării şi se duse 
lângă Dan Qing, ţinând-o de mână pe Yun Shan. Nu fu o fericire 
fără margini şi nici nu se auziră strigăte de victorie. Peste tot se 
vedeau trupuri neînsufleţite, încleştate în zvârcolirea de pe 
urmă a violenţei şi fiecare dintre supraviețuitori îşi căuta 
camarazii şi-i despărţea cu gesturi calme de cadavrele 
inamicilor. 

Dan Qing porunci să i se aducă numaidecât calul şi porni în 
fruntea oamenilor săi ca să-i urmărească pe fugari până la 
ultima lor tabără. Metellus şi Yun Shan săriră şi ei în şa şi porniră 
în galop în aceeaşi direcţie. Tabăra fu încercuită complet şi 
soldaţii din armata imperială îngenuncheară în faţa prinţului, în 
semn de supunere şi cerură îndurare. 

Războinicii de argilă dispărură după ce câştigaseră bătălia, la 
fel de repede cum apăruseră. 

Yun Shan nu se opri, străbătu în viteză toată tabăra, ca şi cum 
ar fi căutat pe cineva anume, până când ajunse la ţarcul 
animalelor; îl găsi pe Daruma care încerca să se urce pe o 
cămilă. Îl apucă de braţ şi-l îmbrânci, fără să ţină seama de 
protestele lui, până în faţa lui Dan Qing. 

— El ne-a trădat, el a fost acela care a poruncit să se aducă 
porumbelul în barcă. 

Daruma o privi, uluit. 

— Porumbel? Despre ce porumbel vorbeşti? 


391 


— Nu te preface că nu ştii! Vorbesc despre porumbelul care l- 
a condus pe Wei până sub zidurile de la Li Cheng şi pe care tu l- 
ai adus pe barca mea, spunându-mi că era un cadou pentru Dan 
Qing. 

Daruma căscă ochii mari, dar Yun Shan continuă să-l acuze: 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că era o cursă: doar tu ştiai 
încotro plecasem. 

Metellus făcu câţiva paşi şi-l privi calm, dar vocea îi era aspră 
când îl întrebă: 

— De ce? 

Daruma îl privi cu ochii săi lăcrimoşi, cu o expresie de 
neputinţă care stârnea milă. 

— Sunt un negustor, Metellus, meseria mea este să cumpăr şi 
să vând, de toate, câteodată chiar... pe mine însumi. Dar nu te- 
am trădat. N-aş fi făcut niciodată aşa ceva. Într-adevăr nu ştiu 
despre ce vorbiţi voi aici, dar în orice caz Baj Renjie a fost acela 
care a pregătit barca. 

— De ce nu mi-ai spus că fusese Baj Renjie? îl întrebă din nou 
Yun Shan. 

— Nu era timp pentru prea multe explicaţii. Ti-am spus că era 
vorba despre prieteni de încredere, îţi aminteşti? Baj Renjie a 
venit într-o noapte la mine la caravanserai. Era julit tot, speriat 
şi mi-a spus că reuşise să fugă. M-a întrebat de tine şi i-am spus 
că trebuia neapărat să fac rost de o barcă pentru a te duce într- 
un loc sigur, împreună cu Metellus, dar că nu ştiam cum să fac. 
S-a oferit să mă ajute. Mi-a garantat că va trimite o barcă 
împreună cu tot ce era necesar, la cotitura de lângă vad pe râul 
Liao Ho. l-am mulţumit, ce puteam face altceva? 

— Totuşi, unul dintre oamenii tăi mi-a dat colivia cu 
porumbelul, nu se lăsă Yun Shan. 

— Un om de-al meu? îi răspunse Daruma. E imposibil, eu 
eram singur. 

Yun Shan şovăi o clipă, apoi îl încolţi din nou. 

— Atunci, dacă spui că eşti străin de toată povestea asta, de 
ce te grăbeai să fugi acum câteva clipe c. Te-am prins? 

— Pentru că nu voiam să fiu găsit în locul nepotrivit şi la 
momentul nepotrivit, temându-mă că aceasta ar fi atras bănuieli 
asupra mea, lucru care s-a întâmplat întocmai. Dar nu este ce 


392 


bănuieşti tu, crede-mă. Mă aflu aici împotriva voinţei mele. Eram 
pe punctul de a pleca de la caravanserai, acum cincisprezece 
zile, când am fost arestat de gărzile lui Wei şi am fost sigur 
atunci că Renjie m-a trădat, el era singurul care a ştiut ce faci, 
singurul în care avusesem încredere. Cât despre cuşca asta, 
chiar dacă aş fi văzut-o, n-aş fi avut nici o bănuială. 

Cum ar fi putut un porumbel să cucerească Li Cheng? Poate 
pentru că, după cum se spune, nimeni care a încercat să ajungă 
la Li Cheng cu barca nu s-a mai întors ca să spună cuiva unde se 
află mănăstirea. Urmărind barca lor, i-ar fi prins, desigur, pe Yun 
Shan şi pe Metellus, dar nu ar fi aflat niciodată unde se afla Li 
Cheng care era adevărata lui obsesie. 

Dan Qing clătină din cap neîncrezător. 

— Eu îl cred, spuse Metellus. 

— Eu aş vrea, dar nu pot, îi replică prinţul. Cine l-a anunţat pe 
Wei de întoarcerea noastră în ţară? De ce Vulpile zburătoare ne- 
au atacat la puţin timp după ce am trecut graniţa? Doar Daruma 
ştia încotro ne îndreptam. 

Daruma, care până în clipa aceea se arăta mai mult 
nedumerit decât îngrijorat, de data aceasta începu să-şi 
schimbe expresia. 

— Nu se poate să crezi serios un asemenea lucru... Prinţe, dar 
de ce mai întâi te-aş fi eliberat pentru ca mai apoi să te dau pe 
mâna duşmanului tău? Nu are niciun sens! 

— Ba are, îi răspunse Dan Qing, şi este rodul unui plan de o 
viclenie diabolică: doar dacă eu m-aş fi întors după o perioadă 
de captivitate i-aş fi putut aduna în jurul meu pe toţi membrii 
rezistenţei, pe toţi cei care se opuneau tiraniei, dar care 
acționau răspândiţi în multe locuri din ţară. Astfel, Wei i-ar fi 
putut elimina pe toţi o dată, dintr-o singură lovitură. Şi lucrul 
acesta era pe cale să se întâmple prin intermediul unei 
persoane care nu putea fi suspectată de nimic. Doar tu ştiai 
când urma să trecem graniţa şi, când am urcat la mănăstirea 
Apelor susurătoare, te-ai despărţit de noi, pentru că ştiai ce ne 
aştepta acolo. Apoi, la Luoyang, m-ai eliberat din nou 
recăpătându-ţi credibilitatea şi încrederea mea. Te-ai folosit de 
sora mea ca să afli locul acestui refugiu şi ai condus până aici 


393 


armata lui Wei. lar prezenţa ta în tabăra asta este o dovadă 
pentru toate acestea. 

— Dar... dar este doar o coincidenţă de întâmplări! protestă 
Daruma. 

— S-ar putea, îi replică Dan Qing, dar eu nu pot risca. Se 
întoarse către oamenii săi. Luaţi-l de aici. 

Metellus se apropie de el. 

— Te rog, mai gândeşte-te, nu lăsa demonul bănuielii să pună 
stăpânire pe mintea ta. Cândva ai comis o altă nedreptate de 
care a trebuit să te căieşti. 

Dan Qing îi întoarse spatele, fără a scoate nici o vorbă şi se 
îndreptă către calul său. 

Daruma îi strigă lui Metellus: 

— Ajută-mă! 

Yun Shan se apropie. 

— Mă tem că, din păcate, fratele meu are dreptate. Când l-a 
găsit pe Daruma, el tocmai se urca pe o cămilă ca să fugă. 

— A recunoscut şi el, răspunse Metellus. La fel aş fi făcut şi 
eu. Nu putea să se lase surprins în acest loc. 

În clipa aceea, unul dintre călugări se apropie, asudat. 

— Repede, veniţi! 

Metellus şi Yun Shan merseră după el şi fură conduşi într-un 
cort unde Baj Renjie atârna spânzurat de stâlpul de susţinere 
din mijloc. Metellus îl privi surprins. 

— Cred că este suficient ca să-l dezvinovăţească pe Daruma, 
spuse. Trebuie să-l anunţăm pe fratele tău. 

— Sigur că da, răspunse Yun Shan. Mă duc repede să-l opresc. 

— Stăpâne! se auzi o altă voce din apropiere. Uite, l-am prins 
pe când încerca să fugă! Patru camarazi de-ai săi aduceau un 
bărbat îmbrăcat în veşminte persane. 

— Cine eşti? îl întrebă Metellus în persană. 

Omul nu răspunse. 

— Sunt comandantul roman care a evadat împreună cu nouă 
soldaţi din tabăra de la Aus Daiwa. Sunt sigur că ştii ce am să-ţi 
fac dacă nu vorbeşti... Şi pronunţă aceste cuvinte pe un ton care 
nu mai lăsa loc nici unei îndoieli. 


394 


— Am fost trimis de marele rege Shapur după fuga omului cu 
ochi oblici, ca să-l avertizez pe Wei. Nu mi-aş fi închipuit nici în 
ruptul capului că puteaţi fugi împreună. 

— Aşa este, lucrurile nu s-au petrecut aşa! Vocea lui Dan Qing 
se auzi din spatele lor. Ne-am întâlnit doar dintr-o întâmplare. 

— Te-ai convins acum? îl întrebă Metellus. 

Dan Qing lăsă capul în jos. 

— Unde este Daruma? 

— Este în viaţă, spuse Yun Shan, întorcându-se în fugă. Am 
ajuns la timp. 

— La timp... repetă Metellus. Întotdeauna trebuie să avem 
suficient timp înainte de a judeca un om vinovat de ceva. ŞI 
înainte de a-i lua viaţa. 

Dan Qing veni lângă el. 

— Vino, să ne întoarcem la Li Cheng. A fost o zi lungă şi 
obositoare. Mâine, totul va apărea într-o altă lumină. 

Încălecară şi se îndreptară la pasul cailor către Li Cheng, 
păstrând tăcerea o bună bucată de vreme. Trecură de poarta 
mănăstirii şi Dan Qing îşi îndreptă privirile către mausoleul lui 
Yuandi şi apoi către Metellus. 

— Cum ai făcut? îl întrebă. 

— Nimic nu provoacă o groază mai mare decât necunoscutul, 
răspunse Metellus. Chiar şi cei mai curajoşi oameni sunt cuprinşi 
de teamă în faţa unui lucru pe care nu-l cunosc. Am făcut în aşa 
fel încât să reînvie o legendă, în această aşezare sunt mulţi 
oameni care seamănă cu noi, romanii. l-am ales pe cei care 
aveau asemenea trăsături mai pronunţate decât alţii, i-am 
instruit în privinţa tehnicii noastre de luptă şi, în momentul 
crucial le-am ordonat să-şi facă apariţia cu echipamentul luat de 
pe statui, cu faţa şi mâinile mânjite cu argilă. După ce am 
obţinut ceea ce doream, i-am scos din scenă. Pentru scurt timp, 
legenda a devenit realitate, istorie, după care istoria s-a 
transformat din nou într-un mit. Ziua aceasta nu va fi uitată 
niciodată. 


395 


Metellus privea de la balconul mănăstirii spectacolul soarelui 
ce apunea în spatele munţilor împăduriţi, printre norii 
transformați într-o mare de flăcări care, încetul cu încetul, îşi 
schimbau culoarea aprinsă devenind treptat azurii, pentru ca, 
după aceea, cerul să fie albastru închis, făcând ca luceafărul de 
seară să apară şi mai strălucitor. Dinspre grădina în care o 
văzuse pe Yun Shan trecând ca o zeiţă, în timpul convalescenţei 
sale, se auzea acum cântecul unei privighetori. Trilurile acelea 
care veneau din umbra serii îl emoţionau, îi trezeau amintiri 
îndepărtate şi sentimente ale prezentului la fel de puternice. În 
momentul acela, duse instinctiv mâna la micul elefant din lemn 
cu trompa mobilă, jucăria pe care sperase să i-o ducă fiului său 
după eliberarea din captivitate... 

li auzi paşii care se apropiau. Apăru în faţa sa. 

— Ştii de ce s-a oprit vârful sabiei mele la un fir de păr de 
gâtul tău, acolo jos, în mausoleul lui Yuandi? o întrebă el. 
Parfumul tău... Parfumul părului tău, singura senzaţie rămasă în 
amintirea mea din vremea în care nu ştiam nimic despre lume şi 
tu mă îngrijeai. Parfumul acela face parte acum din sufletul meu 
şi din simţurile mele. 

— lar inima ta este parte din inima mea, Xiong Ying. 

— Ştiu, inima secretă a puterii invincibile care m-a salvat în 
arenă şi poate şi acolo, în mausoleul lui Yuandi, cu o clipă 
înainte ca Wei să mă străpungă cu sabia. 

— Nu, asta nu, răspunse Yun Shan. Energia mea nu era în 
stare să oprească lovitura. 

— Atunci, a fost prezenţa ta. Eu nu puteam fi niciodată mai 
iute decât el, ştiu asta. El te-a simţit, însă, chiar şi prin bezna 
aceea; te-a simţit prin apropiere şi a şovăit... 

Fata lăsă capul în jos ca să-şi ascundă lacrimile. 


396 


Urmă o tăcere îndelungată şi, când Yun Shan îşi ridică 
privirile, văzu că Metellus învârtea între degete un obiect 
minuscul. 

— Pot să te întreb la ce te gândeşti, Xiong Ying? 

Metellus o privi cu ochii încărcaţi de tristeţe. 

— La ce te gândeşti, Xiong Ying? repetă ea cu blândeţe în 
glas. 

Metellus desfăcu degetele şi-i arătă micul elefant din lemn. 

— Stătea ascuns la centura mea de mult timp, aproape că 
uitasem de el... L-am cumpărat cândva pentru fiul meu... Eu... 
trebuie să mă întorc, Yun Shan. 

— Să te întorci? Dar de ce? Aici ai iubire... iubirea tuturor. 

Metellus răspunse: 

— Te iubesc, prinţesă, mai mult decât viaţa, dar trebuie să 
plec. De când am citit inscripţia aceea de pe piatra verde, am 
simţit în toată fiinţa mea nevoia de a mă întoarce. Erau 
cuvintele unor oameni care renunţaseră chiar şi la limba lor, 
pentru a putea uita de pământul strămoşesc şi de cei pe care îi 
părăsiseră, fără a reuşi, însă... Şi, în plus, i-am făcut o 
promisiune împăratului meu pe moarte, că mă voi întoarce ca să 
salvez de la ruină lumea noastră, şi fiului meu că nu-l voi lăsa 
singur pe lume. N-aş putea trăi altfel, Yun Shan, înţelegi? M-ai 
vedea zi de zi încovoiat sub povara promisiunilor nerespectate, 
de gândul la un fiu care continuă să creadă că mă voi întoarce, 
fără să ştie că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. lartă- 
mă, preaiubita mea, visul meu, sufletul meu... 

Yun Shan se îndepărtă cu ochii în lacrimi. 

Dan Qing o văzu trecând pe când ieşea din camerele lui şi se 
apropie de Metellus. 

— Când o femeie plânge, un bărbat îşi pierde o parte din 
inimă, spune un vechi proverb. 

— Este adevărat, Dan Qing. 

— Dragostea surorii mele pentru tine a vindecat şi o parte din 
vinile mele. Mă întristează foarte tare gândul că totul s-ar putea 
sfârşi. 

— Nu se va sfârşi niciodată, prinţe: o voi iubi pe Yun Shan cât 
timp voi trăi şi nici o altă femeie n-o va putea înlocui vreodată în 
inima mea. 


397 


— Vorbeşti ca unul care este gata să plece. 

— Aşa este. Trebuie să plec. A trecut prea mult timp. l-am 
promis împăratului meu că mă voi întoarce ca să împiedic 
distrugerea ţării mele. Am făcut această promisiune unui om pe 
moarte... 

Dan Qing îl privi cu un zâmbet amar. 

— Iţi aduci aminte că ţi-am spus că voi trimite oameni care 
să-mi aducă veşti despre Tagin Guo, despre ţara ta? Ei bine, 
veştile acestea au sosit. Din păcate, sunt proaste. Curierii mei 
şi-au istovit caii străbătând toată Asia ca să-mi aducă vestea că 
Tagin Guo nu mai există. Rivalităţile dintre şefii militari au 
fărâmiţat imperiul în mai multe regate care plutesc acum în 
derivă precum rămăşiţele unei corăbii distruse de furtună. Exact 
aşa cum s-a întâmplat cu ţara noastră. Te vei întoarce la ceva 
care nu mai există, Xiong Ying. Aici, însă, ai totul: vei fi 
comandantul armatelor mele, vei avea titluri şi onoruri, vei 
deveni fratele meu căsătorindu-te cu Yun Shan. Vom reface 
împreună unitatea acestui pământ, îi vom asigura pacea şi 
prosperitatea. 

Metellus îi răspunse cu un zâmbet trist: 

— Cerul ştie cât de mult mi-aş dori să fac parte din acest 
viitor, dar nu pot... nu pot. Am încercat. M-am gândit că iubirea 
lui Yun Shan m-ar putea face să uit de toate, chiar şi de fiul 
meu... Lacrimile îi curgeau pe obraji. Dar nu am reuşit, Dan 
Qing, m-am străduit, dar n-am reuşit. 

Dan Qing îl privi fix, emoţionat şi el. 

— Nu pleca, Xiong Ying... noi te iubim. Nu pleca... te rog. 

Prinţul în vinele căruia curgea sângele imperial al dinastiei 
Han, stăpânul legiuit al Ţării de Mijloc, îl implora cu ochii în 
lacrimi. 

Metellus îşi lăsă bărbia în piept şi nu mai spuse nimic. 

XXX 

De pe coama unui deal, Dan Qing, înconjurat de garda 
personală, şi Yun Shan priveau cu inima grea siluetele 
întunecate, a lui Daruma cu caravana sa şi a lui Metellus călare, 
profilându-se pe fondul unui soare roşu, enorm, întrezărit printre 
norii depărtărilor, coborând către orizontul stepei fără margini. 


398 


— Nu ne uita, Xiong Ying! strigă deodată Dan Qing, emoţionat 
peste măsură. Noi te vom păstra veşnic în inimile noastre! 

Vântul blând al serii purtă cuvintele lor până la urechile lui 
Metellus, care îşi flutură mâinile prin aer, strigând: 

— Nu vă voi uita nici eu! 

Dan Qing se întoarse şi o privi pe sora sa, chipul ei brăzdat de 
lacrimi pe care nu reuşea să şi le reţină. 

— Nu cred că vei mai putea face vreodată fericit pe vreunul 
dintre bărbaţii din regatul meu sau din regatele din jur. Draga 
mea soră, fă ceea ce te îndeamnă inima... 

Yun Shan îşi înclină cu respect fruntea şi apoi îşi ridică privirile 
către fratele său, aşa cum nu mai făcuse de multă vreme, priviri 
pline de o dragoste intensă, deznădăjduită. 

— Atunci, rămâi cu bine, frate, şi Cerul să-ţi dea tot ce-ţi 
doreşti pe lume. Te voi păstra mereu în inima mea. 

— Şi eu într-a mea, surioară. Şi, acum, du-te, înainte să încep 
să plâng ca un copil. 

Yun Shan dădu pinteni calului şi porni vijelios pe povârnişurile 
colinelor, spre drumul caravanelor. 

— la te uită! spuse Daruma. Priveşte! 

Metellus se întoarse, văzu mica amazoană gonind ca vântul, 
stârnind în urma ei un nor de pulbere roşietică, şi simţi că inima 
i se opreşte în loc. Dădu şi el pinteni calului, pornind în 
întâmpinarea ei, forțând animalul să galopeze din răsputeri. 
Săriră amândoi din şa şi alergară să se cuprindă în braţe, în timp 
ce vântul deşertului care se învârtejea în jurul lor le împreuna 
părul şi veşmintele ca într-o singură fiinţă. 

— Ştii ce ne aşteaptă, prinţesă? îi spunea Metellus la ureche. 
Durere, oboseală, primejdii. Gândeşte-te cât mai ai timp. 

Yun Shan se îndepărtă puţin de el şi-l împunse cu degetul 
arătător în piept. 

— Aici este jumătatea mea de energie vitală, ai uitat? Departe 
de tine, cealaltă jumătate s-ar stinge. Nu asta vrei? la-mă cu 
tine, Xiong Ying, dacă mă iubeşti cu adevărat. 

Metellus o strânse la piept şi o ţinu astfel mult timp, după 
care săriră pe cai. 

Dan Qing se mai vedea încă în depărtare. Îşi ridicase calul pe 
picioarele din spate şi-şi flutura mâinile într-un ultim salut. 


399 


KKK 


Trecură luni şi luni de călătorie prin arşița soarelui şi în 
sclipirea orbitoare a zăpezilor, de-a lungul râurilor întortocheate, 
prin stepe pustii, pe malurile unor nesfârşite lacuri cu apă 
sărată, până când veni clipa despărțirii şi de Daruma: caravana 
lui o lua spre stânga înspre trecătoarea prin care, cu cinci secole 
în urmă, Alexandru cel Mare pătrunsese în India ca s-o 
cucerească. 

— Prefer să vă las în seama unor călăuze în care am 
încredere, decât să vă ştiu în mâinile unor fii de căţea gata să vă 
vândă la prima piaţă de sclavi, pe coasta piraţilor. Dar vă voi da 
un mesaj pentru prima navă care va pleca spre Apus şi voi face 
astfel încât să puteţi pleca. Am colegi până la Alexandria şi 
Antiohia, şi ei vor şti să-mi facă un serviciu atunci când am 
nevoie. Îşi puse mâinile pe umerii lui Metellus şi-l privi ţintă în 
ochi. Ai salvat un mare regat, dar, mai ales, ai apărat un om de 
mişelia din jurul lui, redându-i respectul faţă de sine însuşi şi 
sentimentul virtuţii care trebuie să călăuzească în viaţă pe orice 
muritor. Ţi-am spus cândva că te vedeam ca pe unul dintre 
romanii aceia dintr-o bucată şi cam proşti. 

— Îmi amintesc de asta ca şi cum ar fi fost ieri, spuse 
Metellus, amuzat. 

— Mă rog, greşeam. Zeii să te aibă în pază, comandante 
Aquila. 

— Şi pe tine să te aibă în grijă, Daruma, prietene. O să mă 
gândesc la tine de fiecare dată când voi auzi foşnetul unor haine 
de mătase. 

Daruma îl îmbrăţişă şi-l sărută pe amândoi obrajii, după care 
plecă. 

Metellus şi Yun Shan rămaseră nemişcaţi pe caii lor, privind 
caravana care urca pe un drum şerpuit către trecătoarea peste 
munţi, în decorul maiestuos al piscurilor înzăpezite din munţii 
Paropamisos; într-un târziu, oameni şi cămile dispărură printre 
colosalele încreţituri ale acelui pământ al titanilor. 

Locul unde se opriră din nou fu Aus Daiwa, după trei luni de 
drum. Metellus reuşi să înalțe corturile nu departe de tabără, 
într-o poziţie destul de vizibilă, tocmai ca să nu trezească 


400 


bănuieli şi curiozitate exagerată, părând o caravană oarecare de 
negustori aflată în drum către Apus. 

A doua zi spre seară, văzu un grup de câţiva soldaţi persani 
apropiindu-se la câteva zeci de paşi şi ridică braţul spre ei în 
semn de salut. Le trimise chiar ceva de băut printr-un servitor. 
Soldaţii mulţumiră cu un gest al mâinilor şi se întoarseră în 
galop la tabără. Probabil că aveau să raporteze despre o 
caravană oarecare a unui negustor paşnic. 

În noaptea aceea, Metellus îi povesti iubitei sale tot ceea ce 
îndurase în tabăra de la Aus Daiwa şi emoția pe care o încerca 
la gândul că era liber şi atât de aproape de cei care ar fi dat 
orice ca să pună gheara pe el când evadaseră. Mai rămase acolo 
câteva zile, până când îşi dădu seama că nimeni nu-l mai 
observa, după care se duse la locul în care ascunsese cenuşa lui 
Valerianus. Găsi fără nici o greutate vasul de lut îngropat sub un 
strat nu prea gros de nisip şi-l ascunse printre mărfurile pe care 
le ducea cu el. Îşi aduse aminte de evadarea sa, de speranţele, 
pe care le nutrise laolaltă cu tovarăşii săi de suferinţă, că se vor 
putea întoarce cu toţii în patrie. 

Se întorcea acum doar cu un pumn de cenuşă, dar cu o 
promisiune respectată şi aceasta îl făcea să spere că şi le va 
putea ţine şi pe celelalte. Totodată, de fiecare dată când o 
privea pe Yun Shan, simţea că găsise o comoară nepreţuită. 

XXX 

Ajunseră după şase luni la Nisibis, în Siria de Sus, arşi de 
soare, cu buzele crăpate şi cu pielea uscată de mersul prin 
deşerturile nesfârşite, dar în ochii lui Metellus se putea întrezări 
o lumină fermecată care părea să vină direct din suflet. 

— Acesta este pământul meu, Yun Shan, spuse el. Acesta este 
pământul Romei pe care voi îl numiţi Tagin Guo. 

— Sunt fericită pentru tine, Xiong Ying, pământul nu 
deziluzionează niciodată, pământul nu dispare niciodată aşa 
cum se întâmplă cu ceea ce construiesc oamenii. Crezi că ţara 
ta mai există cu adevărat? 

— O să aflăm curând, chiar mâine, când vom ajunge la porţile 
oraşului meu, unde îşi au sediul comandamentele armatei din 
Orient. 


401 


— Şi dacă te vei trezi acolo în faţa unor străini sau, mai rău, a 
unor duşmani? 

— O să văd eu. Fiecare zi cu grija ei. 

Se despărţiră de călăuze şi-şi continuară drumul singuri, până 
la căderea serii şi apoi toată ziua următoare, când ajunseră, pe 
la înserat, într-un loc de unde se putea zări Edessa. 

Metellus se opri ca să privească zidurile sale impunătoare, 
turnurile mândre şi gândul îi zbură pentru o clipă la umbra 
Cleliei, delicata sa soţie, care poate că se odihnea pe vecie la 
umbra acelor ziduri. Apoi îşi îndemnă calul spre marele arc de 
piatră cu o inscripţie a lui Traian, lângă care se afla corpul de 
gardă al garnizoanei. 

Doi legionari încrucişară lăncile în faţa lor, barându-le drumul. 

— Consiste! ordonă cel mai tânăr dintre ei, somându-l pe 
necunoscut să se oprească. 

Metellus îşi dădu seama că aspectul său era sărăcăcios, cu 
hainele pline de praf, turbanul care îi acoperea capul şi faţa, 
lăsând descoperiţi numai ochii, iar însoţitoarea sa avea o 
înfăţişare misterioasă. Cobori de pe cal, îşi descoperi faţa şi se 
apropie de soldaţi vorbind în latină după atâta timp. 

— Cine domneşte peste acest teritoriu, soldat? 

— Lucius Domitius Aurelianus, împăratul romanilor. 

— Lucius Domitius... era un ofiţer foarte bun şi un mare soldat 
când am plecat eu, cu multă vreme în urmă. Îşi dădu seama că 
pierduse socoteala anilor. Şi cu Gallienus ce s-a întâmplat? 

— Probabil că lipseşti de mult timp, prietene. Lucius Domitius 
l-a condamnat la moarte pentru că şi-a părăsit tatăl în mâinile 
barbarilor. Acum, Aurelianus se pregăteşte să pornească 
împotriva ultimilor rebeli concentrați la Palmyra, pentru a reface 
definitiv unitatea imperiului. Dar cine eşti tu şi cum de nu ştii 
lucrurile acestea? 

Metellus îşi scoase turbanul şi scoase la iveală o urnă mică de 
lut ars pe care o ţinea strâns la piept sub mantie; prin această 
mişcare, se putu vedea atârnându-i la gât şi un titulus cu 
numele, gradul şi unitatea din care făcea parte. 

— Sunt cel care a împărţit amarul prizonierat cu împăratul 
Valerianus până la moartea sa şi care acum îi aduce în patrie 
cenuşa, aşa cum jurase în faţa lui. Sunt Marcus Metellus Aquila, 


402 


comandantul Legiunii a doua Augusta, comandant al armatei din 
Siria. 

Cei doi soldaţi îl priviră uluiţi, se dădură într-o parte şi 
înţepeniră în salutul roman regulamentar. 

— Bine ai venit, comandante Aquila, spuse cel mai în vârstă 
dintre ei. Noi nu te-am uitat. Împăratul va fi fericit să te 
îmbrăţişeze şi să-ţi încredinţeze din nou comanda supremă care 
ţi se cuvine după ce imperiul a fost reunificat. Şi nu mai puţin 
fericit va fi fiul tău. 

Metellus le răspunse la salut şi încălecă, îndreptându-se către 
oraş. Yun Shan i se alătură. 

Metellus îi zâmbi, apoi privi soarele gata să apună peste 
întinderea pustie a podişului. 

— Să ne grăbim, spuse el. l-am promis fiului meu că o să mă 
întorc înainte de a se însera. 

Şi porni în galop. 


403 


NOTA AUTORULUI 


Romanul acesta este rodul imaginaţiei şi tot astfel sunt şi 
personajele sale principale, în afară de marii protagonişti istorici 
ai epocii în care se desfăşoară acţiunea - împăratul Licinius 
Valerianus, Shapur | al Persiei, Gallienus - dar se inspiră din 
ipoteza, dezbătută deseori în ultima vreme, a prezenţei 
soldaţilor romani în China. 

Problema aceasta a fost ridicată oficial pentru prima oară de 
Homer Dubs într-un articol publicat în 1942, care comenta un 
fragment din Analele dinastiei Han, în care se vorbea despre o 
bătălie purtată într-o localitate de pe malurile râului Talas, în 
apropierea oraşului Jiji din Gansu (azi Duşanbe în Tadjikistan), 
între trupele chineze şi forţele unei căpetenii locale care se 
răsculase. In rândul forţelor rebele luptau nişte soldaţi străini, 
probabil mercenari, folosind o tactică neobişnuită: cu scuturile 
ovale aşezate în forma solzilor de peşte. Aceasta l-a făcut pe 
Dubs să creadă că era vorba despre romani care foloseau o 
tactică tradiţională, numită testudo (broasca ţestoasă-n.tr.). În 
plus, la început, aceşti soldaţi se instalaseră într-o tabără 
construită din pari groşi de lemn, prin urmare un fel de castrum. 

Lupta a fost câştigată de trupele imperiale şi soldaţii străini, 
făcuţi prizonieri, au fost totuşi trimişi din ordinul împăratului 
Yuandi, în China, în districtul Fanmu (actualmente Yongchang). 
Oraşul în care au fost deportaţi aceşti străini a primit din partea 
împăratului numele de Lijian, care în epoca aceea indica în 
general teritoriile Occidentului şi chiar Roma. Explicaţia 
acceptată în general este că toponimul Lijian ar veni în realitate 
de la Alexandria sau că ar indica generic, sub numele vechilor 
oraşe întemeiate de Alexandru cel Mare în Bactriana şi în Asia 
Centrală, orice aşezare a unor occidentali. Oricum, din izvoarele 
chineze ar rezulta că Lijian a rămas independent timp de şase 
sute doisprezece ani, un lucru foarte ciudat şi cu totul 
neobişnuit. 


404 


Dar, dacă aceste lucruri corespund realităţii, cine puteau fi, 
oare, romanii aceştia? Mulţi au crezut, printr-o potrivire de tip 
cronologic, că ar putea fi vorba despre prizonieri romani rămaşi 
în viaţă din bătălia de la Carres, din anul 53 î.Cr. Şi deportaţi de 
părţi în regiunile de la graniţa orientală a imperiului lor. Aceşti 
oameni s-ar putea să se fi aflat la originea tradiţiei unei mitice 
Legiuni pierdute. Se ştie, într-adevăr, că, atunci când Augustus a 
purtat tratative de pace cu parții, în anul 20 î.Cr., cerând 
restituirea simbolurilor militare şi a prizonierilor, primele au fost 
înapoiate, iar despre ceilalţi nu s-a mai ştiut nimic. Unde 
ajunseseră aceşti prizonieri? 

Răspunsul lui Homer Dubs şi, după el, al multor alţi 
cercetători, atât chinezi, cât şi de alte naţionalităţi, este că ei au 
ajuns, după îndelungate peregrinări, la graniţa cu China şi acolo 
au întemeiat o aşezare numai a lor. 

Se pare că recunoaşteri efectuate recent în localitatea Jelaijai 
şi sondaje arheologice i-ar fi convins pe cercetători că se află în 
faţa întemeierii mitice a unei aşezări romane în China şi, de 
asemenea, ar fi fost recunoscute caracteristici ale vechilor 
romani în trăsăturile somatice ale populațiilor locale. 

Trebuie spus că, în general, argumentele adoptate în 
susţinerea acestei teze sunt destul de subţiri şi că 
eventualitatea sosirii unor soldaţi romani într-un loc atât de 
îndepărtat nu poate fi exclusă a priori, ci trebuie susţinută de 
mărturii mai consistente. 

Aceasta nu înseamnă că romanii nu ştiau de chinezi şi invers: 
nu numai Horatius, Plinius şi alţi autori, dar şi cel mai mare 
monument cartografic, Tabula peutingeriana, indică în partea 
orientală extremă a lumii, Sera Maior, adică Ţara Mătăsii, China. 
Trebuie amintit în acest context un episod extraordinar petrecut 
între 97 şi 98 d.Cr., în epoca împăratului Hedi, când mareşalul 
chinez Ban Chao, trimis către Apus ca să restabilească ordinea 
şi securitatea călătorilor pe importanta Cale a Mătăsii, a ajuns 
până la Marea Caspică. Ban Chao era fratele unui istoric faimos, 
Ban Gu, şi poate că a fost ideea lui să trimită o solie, condusă de 
un aghiotant al său, Gan Ying, să-l caute pe suveranul din Tagin, 
miticul imperiu din extremul Occident, imperiul roman! Gan Ying 
a ajuns în apropierea graniţei, nu ştim exact în ce zonă, dacă în 


405 


zona mesopotamiană, siriană sau caucaziană; fapt este că, 
atunci când şi-au dat seama de intenţiile lui, călăuzele parte l-au 
descurajat, prezentându-i atâtea dificultăţi ale călătoriei, încât 
ofiţerul chinez a fost convins să renunţe la misiunea sa. Parţii 
obțineau profituri uriaşe din dările puse pe transporturile de 
mătase care traversau teritoriul lor şi, desigur, nu puteau 
permite ca imperiul roman şi imperiul dinastiei Han să intre în 
contact şi să stabilească raporturi directe prin care să-i elimine. 
Dacă misiunea lui Gan Ying ar fi fost încununată de succes, 
consecinţele ar fi fost de neimaginat. Cele două imperii, cele 
mai mari de pe planetă, ar fi putut face un schimb de cunoştinţe 
preţioase, poate ar fi încheiat chiar o alianţă, cu atât mai mult 
cu cât, la Roma, puterea se afla în vreme aceea în mâinile unui 
om înţelept, inteligent şi onest, împăratul Nerva. Distanţa dintre 
cele două imperii era atât de mare, încât nu exista pericolul unei 
competiţii, ci doar interesul de a colabora. Poate că, într-adevăr, 
istoria ar fi luat un curs complet diferit dacă între Roma şi 
Luoyang ar fi existat contacte! 

Poate datorită faptului că toate marile imperii se aseamănă în 
unele aspecte fundamentale, atât Roma, cât şi China aveau o 
mulţime de lucruri în comun: organizarea forţelor armate, 
reţeaua de şosele, obiceiul de a se folosi de colonii militare, 
modul de a măsura şi a împărţi pământul, conceptul de graniţă 
şi de zid fortificat pentru paza acesteia, obiceiul de a instala 
comunităţi barbare în interiorul acelei centuri fortificate pentru 
a-i naturaliza şi a-i folosi după aceea la apărarea teritoriului 
împotriva altor barbari. Au avut în comun chiar şi aceiaşi 
inamici, dacă este adevărat că Xiong Nu din documentele 
chineze ale vremii ar fi fost hunii din izvoarele romane. 

În cele din urmă, China a supravieţuit, transmițând intactă 
întreaga sa tradiţie, civilizaţia şi structura statală de-a lungul a 
peste patru milenii de istorie, până în zilele noastre, în timp ce 
Roma a sucombat cu mult timp în urmă. Cartea aceasta 
urmăreşte să povestească, la fel ca într-un vis, ce experienţă 
minunată ar fi putut trăi un om din Occident, cum era Marcus 
Metellus Aquila din roman, dacă ar fi putut ajunge vreodată pe 
acea îndepărtată planetă, numită pe atunci Sera Maior, o 
întâmplare poate nu chiar imposibilă, una dintre multele pe care 


406 


istoria le-a uitat sau le-a pierdut din vedere cu ocazia 
vicisitudinilor repetate de atâtea ori în această poveste a 
omenirii. 


407