Alberto Figueroa — Tuareg

Alberto 
Vâzquez-Figueroa 


Alberto Vazquez-Figueroa 
Tuareg 


Allah este mare! Lăudat fie Allah! 

Cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr şi picioarele mă 
purtau zile de-a rândul pe nisipuri şi bolovănişuri fără să simt 
oboseala, într-o bună zi s-a întâmplat să aflu că fratele meu mai 
mic se îmbolnăvise şi, cu toate că jaima! mea se afla la trei zile 
de drum de a lui, dragostea mea pentru el a fost mai tare decât 
lenea şi am pornit la drum fără frică, căci, aşa cum v-am spus, 
eram tânăr şi în putere, iar sufletul meu nu se temea de nimic. 

Să fi fost pe la amurgul zilei a doua, când în cale mi-a 
apărut o întindere cu dune foarte înalte, la o jumătate de zi de 
drum de mormântul Sfântului Omar Ibrahim, aşa că m-am 
căţărat pe una din ele, încercând să zăresc vreo aşezare 
omenească unde să cer găzduire; dar cum n-am văzut niciuna, 
am hotărât să mă opresc acolo şi să petrec noaptea 
adăpostindu-mă de vânt. 

Foarte sus pe cer trebuie să fi fost luna dacă nu cumva, 
spre nenorocirea mea, Allah o fi vrut ca acea noapte să fie fără 
lună - când mă trezi un țipăt atât de neomenesc, că-mi îngheţă 
sângele în vine şi mă făcu să mă ghemuiesc, cuprins de groază. 

Aşa stăteam când se auzi din nou ţipătul acela 
înspăimântător, după care urmară atâtea bocete şi vaiete, încât 
mi-am zis că-i un suflet chinuit în iad, ce reuşise să străbată 
pământul cu urletele lui. Dar deodată am auzit că cineva 
scormonea în nisip; la scurt timp, zgomotul acela dispăru, ca să 
se audă mai departe, şi tot aşa, în cinci sau şase locuri diferite, 
în vreme ce continuau acele bocete sfâşietoare, iar eu mă 
făcusem ghem şi tremuram de frică. Nu s-au sfârşit însă aici 
chinurile mele, pentru că îndată s-a auzit o respiraţie greoaie, 
cineva mi-a aruncat câţiva pumni de nisip în ochi şi, să mă ierte 
strămoşii mei, dar m-a cuprins o spaimă atât de cumplită, că am 
rupt-o la fugă de parcă mă urmărea însuşi Saitan, demonul 
izgonit cu pietre. Şi uite-aşa, picioarele mele nu se mai opriră 


1 Cort folosit de popoarele nomade din nordul Africii. 


până nu se lumină de ziuă, iar în spatele meu nu se mai vedeau 
marile dune. 

Am ajuns la casa fratelui meu, şi vrerea lui Allah a fost ca 
el să se simtă mult mai bine, aşa încât să poată asculta 
povestea nopţii mele de groază, şi pe când i-o istoriseam la 
lumina caldă a focului, aşa cum v-o spun vouă acum, un vecin 
mi-a explicat ce mi se întâmplase şi mi-a povestit ceea ce îi 
istorisise tatăl său. 

Şi grăi aşa: "Allah e mare! Lăudat fie Allah! 

Se zice că acum mulţi ani, două familii puternice, Zayed şi 
Atman, se urau cu atâta înverşunare, iar sângele unora şi al 
altora se vărsase de atâtea ori, încât şi-ar fi putut vopsi în roşu 
nu numai veşmintele, ci şi toate animalele, până la moarte. 

Şi cum ultimul care murise era un tânăr din familia 
Atman, aceasta era dornică de răzbunare. 

Intâmplarea face că printre dunele unde ai înnoptat tu, nu 
departe de mormântul Sfântului Omar Ibrahim, se afla o jaima a 
familiei Zayed, dar toţi bărbaţii muriseră şi acolo nu mai locuiau 
decât o mamă cu fiul ei, în bună pace, căci, până şi în familiile 
ce se urăsc de moarte, să ataci o femeie este socotit un lucru 
josnic. 

Dar iată că într-o noapte apărură duşmanii lor şi, după ce 
o legară de mâini pe biata mamă, care gemea şi plângea, îi 
luară copilul, cu gândul să-l îngroape de viu într-una din dune. 

Strânse erau legăturile, dar se ştie că nimic nu e mai 
puternic decât iubirea de mamă, şi biata femeie izbuti să le 
rupă, dar când ieşi afară, plecaseră toţi şi nu văzu decât un şir 
nesfârşit de dune înalte, aşa că alergă de la una la alta, 
scormonind ici şi colo, plângând şi strigând, ştiind că fiul ei 
putea să se sufoce dintr-o clipă în alta şi că ea era singura care-l 
putea salva. 

Şi aşa se făcu dimineaţă. 

lar ea continuă încă o zi, şi încă una, pentru că, în 
milostivirea Lui, Allah îi dăruise binecuvântarea nebuniei, ca 
astfel, nemaiînţelegând câtă răutate zace în oameni, să sufere 
mai puţin. 

Şi nu s-a mai ştiut niciodată nimic de acea nefericită 
femeie, şi se zice că noaptea sufletul ei rătăceşte printre dune, 
nu departe de mormântul Sfântului Omar Ibrahim, şi-şi continuă 


căutările şi planşetele, şi aşa trebuie să fie, de vreme ce tu, care 
ai dormit acolo fără să ştii, te-ai întâlnit cu ea. 

Lăudat fie Allah cel milostiv, care ţi-a îngăduit să ieşi cu 
bine din asta şi să-ţi urmezi călătoria, pentru ca acum să te 
întâlneşti cu noi la lumina iubitoare a focului". 

Lăudat fie! 

Sfârşindu-şi istoria, bătrânul a suspinat adânc şi, 
întorcându-se spre cei mai tineri, care ascultau pentru prima 
oară vechea poveste, a grâit aşa: 

— Vedeţi dară cum ura şi luptele dintre familii nu duc la 
nimic altceva decât la spaimă, nebunie şi moarte, şi adevărul 
este că în anii mulţi cât am luptat alături de ai mei împotriva 
duşmanilor noştri din nord, familia Ibn-Aziz, n-am văzut nimic 
bun care să le îndreptăţească, fiindcă jafurile unora se plătesc 
cu jafurile celorlalţi, iar morţii fiecărei părţi n-au preţ, ci, 
asemenea unui lanţ, trag după sine noi morţi, iar corturile 
rămân lipsite de braţe puternice şi copiii cresc fără să audă 
glasul tatălui lor. 

Preţ de câteva minute nimeni n-a vorbit, căci trebuiau să 
mediteze asupra învățăturilor ce se desprindeau din istoria pe 
care bătrânul Suilem tocmai o povestise şi n-ar fi fost frumos să 
le uite imediat, fiindcă pentru asta nu merita să deranjeze un 
bătrân atât de venerabil, ce-şi pierdea ceasuri de somn şi se 
obosea pentru ei. 

În cele din urmă, Gacel, care auzise acea veche poveste 
de multe ori, a făcut un gest cu mâna cum că era timpul să 
meargă cu toţii la culcare şi s-a îndepărtat singur, ca în fiecare 
noapte, să verifice dacă animalele fuseseră adunate, dacă 
sclavii îi îndepliniseră poruncile, dacă familia se odihnea în pace 
şi dacă tihna pusese stăpânire pe micul lui „imperiu” alcătuit din 
patru corturi din păr de cămilă, o jumătate de duzină de sheribe? 
din împletitură de trestie, un puț, nouă palmieri şi câteva capre 
şi cămile. 

Apoi, tot ca în fiecare noapte, se urcă încet pe vârful 
dunei înalte ce-i apăra aşezarea de vânturile dinspre răsărit şi, 
la lumina lunii, privi ceea ce rămăsese din acel imperiu: o 
nesfârşită întindere pustie, zile şi nopţi de mers printre nisipuri, 
stânci, munţi şi pietre peste care el, Gacel Sayah, domnea în 


 Ţarc sau colibă din trestie, unde se adăpostesc vitele. 


mod absolut, căci era unicul inmouchar* stabilit acolo şi, de 
asemenea, stăpânul singurului puț cunoscut. 

li plăcea să se aşeze pe acea culme, să-i aducă mulţumiri 
lui Allah pentru miile de binefaceri pe care adesea le revărsa 
asupra lui: frumoasa familie cu care îl fericise, sănătatea 
sclavilor săi, starea bună a animalelor, fructele palmierilor şi 
pentru suprema favoare de a fi făcut să se nască nobil printre 
nobilii puternicului popor  Kel-Talgimus, Poporul Vălului, 
neîmblânziţii imohagi, pe care ceilalţi muritori îi cunosc sub 
numele de tuaregi. 

Nu se afla nimic la miazăzi, la răsărit, la miazănoapte sau 
la apus; nimic care să pună hotar influenţei lui Gacel Vânătorul, 
ce se îndepărtase încetul cu încetul de centrele locuite, pentru a 
se statornici în cea mai retrasă zonă a deşertului, acojo unde se 
putea simţi pe deplin singur cu animalele sale sălbatice, 
fugarele addax* ce se ascundeau în câmpie zile întregi, mufloni 
din munţii cei înalţi separați de mări de nisip, măgari sălbatici, 
porci mistreți, gazele şi nesfârşite stoluri de păsări migratoare. 

Gacel fugise de înaintarea civilizaţiei, de influenţa 
invadatorilor şi de exterminarea fără deosebire a animalelor 
nisipurilor, şi era ştiut, pe toată întinderea Saharei, că 
ospitalitatea lui Gacel Sayah nu avea seamăn de la Tombuctu 
până la malurile Nilului, cu toate că furia lui se abătea asupra 
caravanelor de sclavi şi a „vânătorilor nebuni” ce îndrăzneau să 
se aventureze pe pământurile lui. 

— Tata m-a învăţat, spunea el, să nu omori decât o 
gazelă, chiar dacă turma fuge şi îţi trebuie trei zile s-o ajungi. Eu 
mă refac după trei zile de drum, dar nimeni nu redă viaţa unei 
gazele moarte inutil. 

Gacel fusese martor când „francezii” exterminaseră 
antilopele din nord, muflonii din cea mai mare parte a Atlasului, 
frumoasele addax din hamada”, de cealaltă parte a întinsei 
sekia$, care cu mii de ani în urmă fusese un râu cu multă apă, şi 
de aceea alesese acel colţ cu câmpii pietroase, nisipuri 
nesfârşite şi munţi sfidători, la paisprezece zile de drum de El- 


3 Războinic tuareg dintr-o familie nobilă. 

+ Antilopă de culoare cenuşiu-deschis, cu coarne în spirală, ce trăieşte în 
regiunea sahariană. 

5 Podiş pietros din regiunile deşertice 

5 Canal îngust 


Akab, pentru că nimeni în afară de el nu râvnea la cel mai 
neospitalier colţ din cel mai neospitalier deşert. 

Rămăseseră în urmă pentru totdeauna vremurile 
glorioase când tuaregii luau cu asalt caravane sau îi atacau 
urlând pe militarii francezi şi se duseseră, de asemenea, zilele 
de jafuri, lupte şi moarte când alergau ca vântul pe întinderile 
de pământ, mândri de porecla lor de „bandiți ai deşertului” şi 
„stăpâni” ai nisipurilor Saharei din sudul Atlasului până la 
malurile Ciadului. Uitate fuseseră şi războaiele fratricide şi 
incursiunile despre care bătrânii păstrau amintiri atât de plăcute 
şi îndepărtate, şi aceia erau anii amurgului neamului imohag, 
fiindcă unii dintre cei mai viteji războinici ai săi conduceau 
camioane pentru câte un patron „francez”, făceau parte din 
armata regulată sau vindeau pânzeturi şi sandale turiştilor cu 
cămăşi în culori ţipătoare. 

In ziua când vărul lui, Suleiman, a părăsit deşertul ca să 
locuiască în oraş, hotărât să care cărămizi ceasuri în şir, plin de 
ciment şi var, pentru bani, Gacel a înţeles că trebuia să fugă şi 
să devină ultimul tuareg solitar. 

Şi se afla acolo, şi familia lui cu el, şi-i aducea mulţumiri 
lui Allah de o mie şi una de ori, căci în toţi acei ani - atât de 
mulţi, încât le pierduse socoteala - în nici o noapte, acolo sus, în 
vârful dunei, singur, nu se căise de hotărârea luată. 

Lumea trăise între timp evenimente ciudate, despre care 
îi ajungeau zvonuri foarte confuze aduse de rarii călători, şi se 
bucura că nu le văzuse de aproape, căci veştile de demult 
vorbeau de moarte şi războaie, de ură şi foamete, de mari 
schimbări, tot mai rapide, schimbări de care nimeni nu părea 
mulţumit şi care nu prevesteau nimic bun pentru nimeni. 

Intr-o noapte, aşezat chiar în locul acela, privind stelele 
ce îl călăuziseră de atâtea ori pe potecile deşertului, dintr-o 
dată, descoperi una nouă, sclipitoare şi iute, ce brăzda cerul, 
hotărâtă şi constantă, nu ca zborul nebun şi trecător al stelelor 
căzătoare ce se prăbuşeau pe negândite în neant. Pentru prima 
oară îi îngheţă sângele de groază, căci în memoria lui şi în 
memoria strămoşilor lui, în tradiţii sau legende, nimeni nu 
pomenise de o asemenea stea care se întorcea, urmând un 
drum identic, noapte de noapte şi căreia i se alăturară în anii 
următori multe altele, până ajunseră să formeze o adevărată 
haită, ce venea să tulbure ancestrala pace a cerurilor. 


Ce semnificaţie aveau, n-a putut să afle niciodată. Nici el, 
nici bătrânul Suilem, tatăl aproape tuturor sclavilor săi, foarte 
bătrân - bunicul lui îl cumpărase în Senegal pe când era deja om 
în toată firea: 

— Niciodată n-au alergat stelele ca nebunele pe cer, 
stăpâne, zise. Niciodată, şi asta poate însemna că se apropie 
sfârşitul veacurilor. 

Îl întrebă pe un călător, care nu ştiu să-i răspundă. ÎI 
întrebă pe un al doilea, care îi zise, cuprins de îndoială: 

— Cred că-i o chestie de-a „francezilor”. 

Dar n-a vrut să accepte acest răspuns, pentru că, oricât 
de mult auzise vorbindu-se despre progresele francezilor, nu-i 
credea atât de smintiţi încât să-şi piardă timpul umplând şi mai 
mult cerul cu stele. 

"Trebuie să fie vreun semn ceresc, îşi spuse. Felul prin 
care Allah vrea să ne arate ceva, dar ce?" 

încercă să caute un răspuns în Coran, dar Coranul nu 
pomenea de stele căzătoare cu precizie matematică, şi cu 
timpul se obişnui cu ele şi cu trecerea lor, ceea ce nu însemna 
însă că le uitase. 

În aerul limpede al deşertului, în întunericul unui pământ 
fără o lumină pe sute de kilometri în jur, aveai impresia că 
stelele coborau până când aproape că atingeau pământul, iar 
Gacel întindea deseori mâna, ca şi cum ar fi putut atinge într- 
adevăr cu vârfurile degetelor luminile pâlpâitoare. 

Lăsa să treacă aşa o bună bucată de vreme, singur cu 
gândurile lui, şi cobora apoi, fără să se grăbească, arunca o 
ultimă privire asupra animalelor şi a taberei şi se ducea să se 
odihnească după ce constata că nici hienele înfometate, nici 
viclenii şacali nu amenințau micul lui univers. 

În uşa cortului său, cel mai mare şi mai confortabil din 
toată tabăra, se oprea câteva clipe să asculte. Dacă vântul nu 
începuse încă să plângă, tăcerea se făcea atât de intensă, că 
ajungeau să te doară urechile. 

Gacel iubea această tăcere. 


A 


În fiecare dimineaţă, Suilem sau unul din nepoţii lui 
înşeua dromaderul preferat al stăpânului, inmouchar-ul Gacel, şi 
îl lăsa să aştepte la uşa cortului său. 


În fiecare dimineaţă, targui'-ul îşi lua puşca, urca pe 
spinarea albului său mehari* cu picioare lungi şi se îndepărta 
spre oricare din cele patru puncte cardinale, în căutarea 
vânatului. 

Gacel îşi iubea dromaderul atât cât e în stare un om al 
deşertului să iubească un animal de care de multe ori depindea 
viaţa sa şi, în secret, când nimeni nu putea să-l audă, îi vorbea 
cu voce tare, de parcă animalul l-ar fi înţeles, şi îi spunea 
R'Orab, Corbul, în bătaie de joc pentru părul lui foarte alb, ce se 
confunda deseori cu nisipul, făcându-l invizibil când în spatele 
lui se afla vreo dună înaltă. 

Nu exista mehari mai iute şi mai rezistent de partea 
aceasta a Tamanrasset-ului, şi un bogat negustor, proprietarul 
unei caravane de peste trei sute de animale, se oferise să i-l 
schimbe pe cinci de-ai lui, la alegerea sa, dar n-a acceptat. 

Gacel ştia că dacă într-o bună zi, din cine ştie ce motiv, i 
s-ar fi întâmplat ceva în vreuna din aventurile lui solitare, R'Orab 
era singura cămilă de pe lumea asta în stare să-l aducă înapoi în 
tabără, în cea mai neagră noapte. 

Adesea adormea, legănat de clătinarea lui şi învins de 
oboseală, şi nu o dată familia lui l-a luat de la intrarea în jaima 
ca să-l bage în pat. 

„Francezii” spuneau despre cămile că sunt animale 
stupide, nemiloase şi răzbunătoare, ce nu ascultă decât de 
ţipete şi lovituri, dar un adevărat imohag ştia că un bun 
dromader din deşert, în special un mehari pursânge, îngrijit şi 
învăţat, putea ajunge la fel de inteligent şi credincios ca un 
câine şi, bineînţeles, de o mie de ori mai folositor în ţinuturile 
nisipului şi vântului. 

Francezii se purtau cu dromaderii la fel în toate 
perioadele anului, fără să înţeleagă că în lunile lor de 
împerechere animalele deveneau nervoase şi periculoase, mai 
ales dacă creştea temperatura din cauza vânturilor de răsărit, şi 
de asta francezii n-au fost niciodată buni călăreţi ai deşertului şi 
niciodată n-au reuşit să-i subjuge pe tuaregi, care, în vremurile 


7 Tuareg. Uneori se preferă termenul târgui pentru singular şi „tuaregi” 
pentru plural. 

3 Dromader domestic, care, înşeuat, este folosit în Africa pentru curse 
rapide. Poate parcurge până la optzeci de kilometri pe zi. 


bătăliilor şi înfruntărilor, i-au învins întotdeauna, deşi francezii 
erau mai mulţi ca număr şi aveau armament mai bun. 

Mai târziu, francezii au pus stăpânire pe oaze şi puțuri, au 
fortificat puţinele locuri cu apă din deşert cu tunurile şi 
mitralierele lor, iar călăreţii liberi şi neîmblânziţi, Fiii Vântului, s- 
au văzut obligaţi să se predea în faţa a ceea ce, dintru începutul 
veacurilor, fusese duşmanul lor: setea. 

Dar francezii nu erau mândri că învinseseră Poporul 
Vălului, fiindcă, în realitate, nu reuşiseră să-l înfrângă într-un 
război deschis, şi nici negrii lor senegalezi, nici camioanele, nici 
măcar tancurile lor nu le fuseseră de folos într-un deşert pe care 
tuaregii şi ai lor mehari îl cunoşteau dintr-un capăt într-altul. 

Tuaregii erau puţini şi risipiţi, pe când soldaţii soseau din 
metropolă sau din colonii ca norii de lăcuste, până ce veni ziua 
în care nici o cămilă, nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil 
n-a mai putut să bea apă în Sahara fără voia Franţei. 

In ziua aceea, bărbaţii imohag, sătui să-şi vadă familiile 
murind, au aruncat armele. 

Din acel moment au fost un popor condamnat la uitare, o 
„naţiune” care nu avea nici o rațiune de a exista, deoarece 
raţiunile acelei existenţe, războiul şi libertatea, dispăruseră. 

Mai rămâneau încă familii izolate, ca aceea a lui Gacel, 
pierdute la hotarele deşertului, dar nu mai erau formate din 
grupuri de războinici mândri şi trufaşi, ci din oameni ce 
continuau să se răzvrătească în sinea lor, ştiind cu siguranţă că 
niciodată nu aveau să mai fie temutul Popor al Vălului al Spadei 
sau al Lăncii. 

Cu toate acestea, poporul imohag era în continuare 
stăpânul deşertului, de la hamada până la erg? sau munţii cei 
înalţi biciuiţi de vânt, căci adevăratul deşert nu însemna puţurile 
presărate pe întinderea lui, ci miile de kilometri pătraţi care le 
înconjurau, şi departe de apă nu existau francezi, iscari!? 
senegalezi şi nici măcar beduini, fiindcă aceştia din urmă, 
cunoscători şi ei ai nisipurilor şi ai întinderilor de piatră, se 
mişcau doar pe drumurile ştiute, temători de marile suprafeţe 
necunoscute. 

Doar tuaregii, şi mai ales tuaregii solitari, înfruntau fără 
teamă „pământul pustiu”, ce nu era decât o pată albă pe hărţi, 


° În deserturile de nisip, vastă întindere acoperită de dune. 
10 Infanterist. 


unde temperatura făcea să-ţi fiarbă sângele în miezul zilelor 
călduroase, unde nu creştea nici cel mai uscat dintre arbuşti şi 
pe care îl ocoleau până şi păsările migratoare în zborul lor la 
sute de metri înălţime. 

Gacel străbătuse de două ori în viaţa lui una din aceste 
pete de „pământ pustiu”. Prima dată a fost un rămăşag, când a 
vrut să demonstreze că este un demn urmaş al legendarului 
Turki, iar a doua oară, om în toată firea, a vrut să-şi 
demonstreze lui însuşi că e în continuare demn de acel Gacel 
capabil să-şi rişte viaţa în tinereţe. 

ladul de soare şi vipie, cuptorul pustiit şi înnebunitor 
exercitau o stranie fascinaţie asupra lui Gacel, fascinaţie ce se 
născuse într-o noapte, cu mulţi ani în urmă, când la căldura 
iubitoare a focului auzise vorbindu-se pentru prima dată de 
Marea Caravană şi cei şapte sute de oameni şi două mii de 
cămile care fuseseră înghiţite de o „pată albă”, fără ca vreunul 
dintre oameni sau dintre animale să se fi întors vreodată. 

Se îndrepta de la Gao spre Tripoli şi era considerată cea 
mai mare caravană pe care bogaţii negustori din neamul haussa 
o organizaseră vreodată, călăuzită de cei mai buni cunoscători 
ai deşertului, transportând pe spinările unor mehari aleşi o 
adevărată comoară de fildeş, abanos, aur şi pietre preţioase. 

Un unchi mai de departe al lui Gacel, al cărui nume îl 
purta şi care păzea caravana cu oamenii săi, dispăruse pentru 
totdeauna, de parcă n-ar fi existat niciodată, de parcă ar fi fost 
doar un vis. 

Mulţi au fost cei care, în anii următori, au întreprins 
nebuneasca aventură de a căuta urmele caravanei, cu vaga 
speranţă de a pune stăpânire pe nişte bogății care, potrivit unei 
legi nescrise, aparţineau celui ce era în stare să le smulgă 
nisipurilor, dar nisipurile îşi păstraseră bine taina. 

Nisipul era capabil să înăbuşe sub mantia lui oraşe, 
fortărețe, oaze, oameni şi cămile, şi cu siguranţă sosise violent 
şi pe neaşteptate, purtat în braţe de aliatul său, vântul, şi se 
năpustise asupra călătorilor, învăluindu-i şi transformându-i într- 
o altă dună între milioanele de dune din erg. 

Câţi au murit după aceea urmărind visul miticei caravane 
pierdute, nimeni nu putea spune, şi bătrânii nu încetau să-i 
roage pe tineri să renunţe la această smintită încercare: 


— Ceea ce deşertul vrea pentru el aparţine deşertului, 
spuneau. Ferească-l Allah pe cel ce încearcă să-i răpească 
prada. 

Gacel avea doar ambiția de a dezvălui misterul, motivul 
pentru care atâtea animale şi atâţia oameni dispăruseră fără 
urmă, iar când se văzu pentru prima oară în inima unuia din 
acele „pământuri pustii” înţelese că nu şapte sute, ci şapte 
milioane de fiinţe omeneşti ar fi putut dispărea cu uşurinţă în 
acel abis orizontal din care ar fi fost uimitor ca vreunul, nu 
contează cine, să scape cu viaţă. 

Gacel reuşise. De două ori. Dar tuaregi ca el nu erau 
mulţi, şi de aceea Poporul Vălului îl respecta pe Gacel Vânătorul, 
inmouchar singuratic ce stăpânea pământuri pe care nimeni 
altcineva nu râvnise vreodată să le stăpânească. 


Apărură în faţa jaimei sale într-o dimineaţă. 

Bătrânul era în pragul morţii, iar tânărul care îl purtase în 
spate ultimele două zile abia izbuti să murmure câteva cuvinte 
înainte de a se prăbuşi fără cunoştinţă. 

Porunci să se pregătească pentru ei cel mai bun cort, iar 
sclavii şi fiii lui îi îngrijiră zi şi noapte, într-o disperată luptă 
pentru a reuşi, împotriva oricărei logici, să-i menţină în viaţă. 

Fără cămile, fără apă, fără călăuze şi fără să aparţină 
vreunui popor din deşert, părea un miracol al cerului că 
reuşiseră să supravieţuiască apăsătorului şi pătrunzătorului 
siroco din ultimele zile. 

Din câte putuse înţelege, rătăciseră fără ţintă mai bine de 
o săptămână printre dune şi terenuri pietroase şi nu ştiură să 
spună de unde vin, cine sunt, nici încotro se îndreaptă. Era ca şi 
cum ar fi picat dintr-o dată pe una din acele stele căzătoare, şi 
Gacel îi vizita în fiecare dimineaţă şi după-amiază, intrigat de 
înfăţişarea lor de oameni de la oraş, de straiele lor atât de 
nepotrivite ca să străbaţi deşertul şi de frazele de neînțeles pe 
care le rosteau în somn într-o arabă atât de curată şi cultivată, 
încât targui-nl abia reuşea să le descifreze. 

În sfârşit, a treia zi, pe înserat, l-a găsit treaz pe cel mai 
tânăr, care imediat a vrut să ştie dacă sunt departe de graniţă. 

Gacel l-a privit mirat: 

— Graniţă? repetă. Ce graniţă? Deşertul nu are graniţe. 
Cel puţin eu nu cunosc niciuna. 


— Totuşi, insistă celălalt, trebuie să existe o graniţă. E pe- 
aici pe undeva. 

— Francezii n-au nevoie de graniţe, îi atrase el atenţia. 
Stăpânesc Sahara dintr-un capăt într-altul. 

Necunoscutul se sprijini într-un cot şi îl observă cu mirare. 

— Francezii? întrebă. Francezii au plecat de mulţi ani. 
Acum suntem independenţi, adăugă, în prezent, deşertul e 
format din ţări libere şi independente. Nu ştiai? 

Gacel rămase pe gânduri câteva clipe. Cineva îi spusese o 
dată că foarte la nord se purta un război pentru că arabii voiau 
să se scuture de jugul rumilori:!, dar nu dăduse atenţie acelui 
fapt, pentru că un asemenea război se purta de când îşi amintea 
bunicul lui. Pentru el, a fi independent însemna să rătăcească 
singur pe pământurile lui, şi nimeni nu se deranjase să vină să-i 
comunice că aparţinea unei noi ţări. 

Negă printr-un gest: 

— Nu. Nu ştiam, încuviinţă tulburat. Nu ştiam nici că 
există o graniţă. Cine e în stare să stabilească o graniţă în 
deşert? Cine împiedică vântul să ducă nisipul dintr-o parte în 
alta? Cine îi va opri pe oameni să o treacă? 

— Soldaţii. 

Îl privi cu uimire. 

— Soldaţii? Nu sunt destui soldaţi în lume ca să apere o 
graniţă în deşert. Şi soldaţilor le e frică de deşert. 

Zâmbi uşor pe sub vălul ce-i ascundea chipul, pe care nu 
şi-l descoperea niciodată în faţa străinilor. 

— Numai noi, poporul imohag, nu ne temem de deşert. 
Aici soldaţii sunt ca apa ce se varsă, îi înghite nisipul. 

Tânărul vru să spună ceva, dar targui-ul îşi dădu seama 
că era obosit şi-l obligă să se întindă pe perne: 

— Nu te obosi, îl rugă. Eşti slăbit. O să vorbim mâine. 
Poate o să se simtă mai bine şi prietenul tău. 

Se întoarse să-l privească pe bătrân şi pentru prima dată 
observă că nu era aşa bătrân cum îşi închipuise la început, deşi 
avea părul alb şi rărit, iar faţa îi era brăzdată de riduri adânci. 

— Cine e? întrebă. 

Celălalt şovăi câteva clipe. Închise ochii şi spuse în 
şoaptă: 


11 Termen cu care arabii îi desemnează pe creştini. 


— Un înţelept. Cercetează istoria strămoşilor noştri. Ne 
îndreptam spre Dajbadel când ni s-a stricat camionul. 

— Dajbadel e foarte departe, spuse Gacel, dar celălalt 
căzuse într-un somn profund. Foarte, foarte departe, spre sud. 
N-am ajuns niciodată până acolo. 

leşi fără să facă zgomot şi odată ajuns afară, la aer curat, 
simţi un gol în stomac, ca o presimţire pe care n-o mai încercase 
niciodată înainte. Îl neliniştea ceva la acei doi oameni aparent 
inofensivi. Nu aveau arme şi aspectul lor nu dădea impresia că 
ar fi fost primejdioşi, dar un abur de teamă plutea în jurul lor, şi 
această teamă o percepea el. 

„Cercetează istoria strămoşilor noştri”, spusese tânărul, 
dar faţa celuilalt era marcată de urmele unei suferinţe foarte 
profunde, ce nu putuseră apărea doar într-o săptămână de 
foame şi sete în deşert. 

Privi spre noaptea care venea şi încercă să afle în ea 
răspuns la întrebările sale. Sufletul lui de targui şi tradiţiile 
milenare ale deşertului îi spuneau că se purtase corect 
primindu-i pe călători sub acoperişul lui, pentru că ospitalitatea 
e prima poruncă a legii nescrise a imohagilor, dar instinctul lui 
de bărbat obişnuit să se călăuzească după presimţiri şi cel de-al 
şaselea simţ, care-l salvase de la moarte de atâtea ori, îi 
şopteau că îl paşte o mare primejdie şi că nou-sosiţii puneau în 
pericol pacea pe care o obținuse cu preţul atâtor eforturi. 

Laila apăru lângă el, şi ochii lui se bucurară de prezenţa 
plăcută şi de frumuseţea adolescentină a femeii-copilă cu pielea 
tuciurie pe care o făcuse nevasta lui împotriva voinţei bătrânilor, 
cărora nu li se păruse corect ca un inmouchar de stirpe atât de 
nobilă să se unească în faţa legii cu un membru al dispreţuitei 
caste a sclavilor akli. 

Se aşeză lângă el, îl privi drept în faţă cu imenşii ei ochi 
negri, întotdeauna plini de viaţă şi de sclipiri ascunse, şi îl 
întrebă cu blândeţe: 

— Te îngrijorează oamenii ăştia, nu-i aşa? 

— Nu ei, răspunse gânditor. Ceva ce îi însoţeşte, ca o 
umbră sau un miros. 

— Vin de departe. Şi tot ce vine de departe te 
îngrijorează, fiindcă bunica mea a prezis că n-o să mori în 
deşert. 

Intinse mâna cu timiditate, până o atinse pe-a lui. 


— Bunica se înşela de multe ori, adăugă. Când m-am 
născut, mi-a prezis un viitor negru şi, cu toate astea, m-am 
măritat cu un nobil, aproape un prinţ. 

El surâse cu duioşie: 

— Mi-aduc aminte când te-ai născut. Nu se poate să fi 
trecut mult mai mult de cincisprezece ani. Viitorul tău încă nu a 
început. 

li păru rău că o întristase, pentru că o iubea şi, cu toate 
că un imohag nu trebuia să se arate prea tandru cu femeile, era 
mama fiului său cel mai mic, aşa că întinse mâna ca s-o apuce 
pe-a ei. 

— Poate că ai dreptate şi bătrâna Khaltoum s-o fi înşelat, 
zise. Nimeni nu mă poate obliga să părăsesc deşertul şi să mor 
departe de-aici. 

Rămaseră aşa un timp îndelungat, privind în tăcere în 
noapte, şi simţi că senzaţia de pace îl cuprinde din nou. 

Drept e că negresa Khaltoum prezisese cu un an înainte 
boala ce avea să-l ducă în mormânt pe tatăl lui şi prezisese şi 
marea secetă ce sleise puţurile, lăsase fără fir de iarbă deşertul 
şi omorâse sute de animale obişnuite dintotdeauna cu setea şi 
seceta, dar la fel de adevărat era că deseori bătrâna sclavă 
vorbea de dragul de-a vorbi şi vedeniile ei păreau mai mult 
roadele minţii ei senile decât autentice premoniţii. 

— Ce este dincolo de deşert? întrebă Laila după acea 
lungă tăcere. Niciodată n-am fost mai departe de munţii Huaila. 

— Oameni, veni răspunsul. Mulţi oameni. 

Gacel rămase pe gânduri, amintindu-şi de experienţa lui 
de la El-Akab şi oazele din nord, şi clătină din cap cu 
dezaprobare. 

— Le place să se înghesuie în spaţii minuscule ori în case 
strâmte şi urât mirositoare, ţipând şi făcând gălăgie fără motiv, 
furându-se şi înşelându-se ca animalele care nu ştiu să trăiască 
decât în cireadă. 

— De ce? 

Ar fi vrut să-i dea un răspuns, pentru că îl umplea de 
mândrie admiraţia pe care Laila o simţea pentru el, dar nu 
cunoştea acel răspuns. 

El era un imohag născut şi crescut în singurătatea marilor 
spaţii pustii, iar în mintea lui, oricât ar fi încercat, nu intra ideea 


îngrămădelii şi a voitului spirit gregar ce părea că le place atât 
de mult bărbaţilor şi femeilor din alte triburi. 

Gacel îi primea cu bucurie pe oaspeţi şi îi plăcea să se 
aşeze împreună cu ceilalţi în jurul focului, să povestească istorii 
de demult şi să vorbească despre micile întâmplări ale vieţii de 
zi cu zi, dar după aceea, când jăraticul se stingea şi cămila 
neagră ce purta în spinare somnul străbătea tăcută şi invizibilă 
aşezarea, fiecare se retrăgea în cortul lui, departe, ca să-şi 
trăiască viaţa în singurătate, să respire adânc, să se bucure de 
linişte. 

În Sahara, orice om avea timpul, liniştea şi atmosfera 
necesară ca să se regăsească pe sine, să privească în depărtare 
sau în propriul suflet, să observe natura care îl înconjura şi să 
mediteze asupra lucrurilor pe care nu le ştia mai mult decât prin 
mijlocirea cărţilor sfinte. Dar acolo, în oraşe, în sate şi chiar în 
minusculele cătune berbere, nu aveai pace, nici timp, nici spaţiu 
şi erai ameţit de zgomote şi de problemele celorlalţi, de 
glasurile şi certurile celorlalţi şi aveai impresia că era mult mai 
important ceea ce li se întâmpla altora decât ceea ce ţi se putea 
întâmpla ţie. 

— Nu ştiu, răspunse în cele din urmă, fără chef. Niciodată 
n-am reuşit să înţeleg de ce le place să facă asta, să se 
îngrămădească şi să trăiască lipiţi unii de alţii. Nu ştiu, repetă. Şi 
n-am întâlnit pe nimeni care să ştie precis. 

Fata îl studie un timp, mirată că bărbatul ce reprezenta 
viaţa ei şi despre care aflase tot ce merita să fie ştiut nu avea 
răspuns la o întrebare a sa. De când îşi aducea aminte, Gacel 
fusese totul pentru ea: mai întâi proprietarul pe care fetiţa din 
neamul sclavilor akli îl contempla ca pe o fiinţă aproape divină, 
stăpânul absolut al vieţii şi al bunurilor ei şi, de asemenea, 
stăpânul părinţilor, al fraţilor, al animalelor şi al tuturor lucrurilor 
ce constituiau universul ei. 

Mai apoi fusese bărbatul care într-o zi, când ea ajunsese 
la pubertate şi avusese prima menstruaţie, o transformase în 
femeie, o chemase în cortul lui şi o posedase, făcând-o să 
geamă de plăcere aşa cum în alte nopţi, când vântul bătea 
dinspre apus, le auzea gemând pe celelalte sclave şi, în cele din 
urmă, fusese amantul care o dusese în zbor în paradis, 
adevăratul ei stăpân, mai mult chiar decât atunci când fusese 


proprietarul ei, căci acum poseda şi sufletul, gândurile şi 
dorinţele ei, până la cel mai ascuns şi neştiut instinct. 

Nu vorbi imediat, iar când vru s-o facă, fu întreruptă de 
fiul cel mare al soţului ei, care venea în fugă din sheriba cea mai 
îndepărtată. 

— Cămila stă să fete, tată, spuse. lar şacalii dau târcoale. 


Înţelese că fantomele spaimelor sale deveneau reale când 
zări la orizont coloana de praf ce se ridica, rămânând multă 
vreme suspendată pe cer, nemişcată, fiindcă nici un fir de vânt 
nu adia în amiaza pustiului. Vehiculele, căci vehicule cu motor 
trebuie că erau, după viteza cu care înaintau, lăsau în urma lor o 
dâră murdară de fum şi pământ în aerul limpede al deşertului. 

După care se auzi zumzetul uşor al motoarelor, ce vuiră 
apoi, speriind porumbeii sălbatici, fenecii şi viperele, pentru a 
sfârşi într-un scârţâit de frâne, glasuri învălmăşite şi ordine 
scuipate, când se opriră târând după sine praful şi murdăria, la 
nu mai mult de cincisprezece metri de tabără. 

Orice semn de viaţă şi orice mişcare încetase la vederea 
lor. Ochii targui-ului, ai nevestei lui, ai copiilor lor, ai sclavilor şi 
chiar ai animalelor erau aţintiţi asupra coloanei de fum şi a 
cenuşiului întunecat al monştrilor mecanici, iar copiii şi 
animalele se traseră înapoi îngroziţi, în vreme ce sclavii fugeau 
să se ascundă în cel mai retras colţ al corturilor, departe de 
ochii străinilor. 

A înaintat încet, şi-a acoperit chipul cu vălul care arăta 
condiţia lui de nobil imohag ce respectă tradiţiile şi s-a oprit la 
jumătatea drumului dintre nou-veniţi şi cea mai mare jaima, 
vrând să le dea de înţeles fără vorbe că nu trebuiau să mai 
înainteze dacă el nu le dădea voie şi nu-i primea ca oaspeţi. 

Primul lucru pe care l-a observat a fost cenuşiul murdar al 
uniformelor pline de sudoare şi de praf, agresivitatea metalică a 
puştilor şi mitralierelor şi mirosul crud al cizmelor şi curelelor. 

Apoi privirea i-a căzut, uimită, asupra bărbatului înalt cu 
jaique? albastru şi turbanul în dezordine. ÎI recunoscuse pe 
Mubarrak-ben-Sad, imohag ce făcea parte din Poporul Lăncii, 
unul dintre cei mai pricepuţi şi conştiincioşi căutători de urme 


12 Veşmânt arab tipic, un fel de burnuz ce acoperă corpul de la umeri 
până la picioare. 


din deşert, aproape la fel de vestit în zonă ca însuşi Gacel 
Sayah, Vânătorul. 

— Metulem, metulem”, îl salută. 

— Aselam aleikum!*, răspunse Mubarrak. Căutăm doi 
bărbaţi. Doi străini. 

— Sunt oaspeţii mei, răspunse liniştit. Şi sunt bolnavi. 

Ofiţerul ce părea să comande trupa înainta câţiva paşi. 
Stelele de pe mânecă îi străluciră când făcu gestul de a-l da la o 
parte pe targui, dar acesta îl opri cu o mişcare, tăindu-i calea 
spre tabără. 

— Sunt oaspeţii mei, repetă. 

Celălalt îl observă cu mirare, de parcă nu înţelegea ce 
spune, şi Gacel îşi dădu seama imediat că nu era un om al 
deşertului, că gesturile şi felul său de a privi vorbeau de lumi şi 
oraşe îndepărtate. Se întoarse spre Mubarrak şi acesta înţelese, 
pentru că îşi îndreptă privirea spre ofiţer. 

— Ospitalitatea este sfântă pentru noi, zise. E o lege mai 
veche decât Coranul. 

Militarul cu stele pe mânecă rămase câteva clipe 
nehotărât, aproape incredul în faţa absurdităţii acelei explicaţii, 
şi se pregăti să-şi continue drumul. 

— Eu reprezint legea aici, spuse tăios. Şi nu există alta. 

Trecuse deja de el, când Gacel îl apucă de braţ cu forţă şi 
îl obligă să se întoarcă şi să-l privească în ochi. 

— Tradiţia are o mie de ani, iar tu ai doar cincizeci, îi 
spuse tăios. Lasă-i în pace pe oaspeţii mei! 

La un gest al militarului, închizătoarele a zece puşti 
răsunară, targui-ul văzu că ţevile armelor erau îndreptate spre 
pieptul lui şi înţelese că orice rezistenţă ar fi fost zadarnică. 
Ofiţerul îndepărtă cu un gest brusc mâna care încă îl mai ţinea 
şi, scoțând pistolul din tocul ce-i atârna de centiron, îşi continuă 
drumul spre cel mai mare cort. 

Dispăru înăuntru şi după un minut se auzi o detunătură 
seacă şi amară. leşi apoi afară şi făcu un semn spre doi soldaţi, 
ce alergară după el. Când reapărură, îl târau după ei pe bătrânul 
care îşi clătina capul şi plângea molcom, ca şi cum s-ar fi 
deşteptat dintr-un lung şi dulce vis la o crudă realitate. 


15 Salut tipic al tuaregilor, echivalent cu „Bună ziua „. 
14 Allah să fie cu tine! 


Trecură prin faţa lui Gacel şi urcară în camioane. Din 
cabină, ofiţerul îl privi sever şi şovăi câteva clipe. Gacel se temu 
că profeția bătrânei Khaltoum n-avea să se împlinească şi că 
urma să moară chiar acolo, în inima deşertului, dar în cele din 
urmă celălalt îi făcu un semn şoferului şi camioanele se 
îndepărtară pe unde veniseră. 

Mubarrak, imohagul din Poporul Lăncii, sări în ultimul 
vehicul şi ochii lui rămaseră pironiţi în cei ai targui-ului până ce 
norul de praf îl acoperi pe acesta din urmă. li fură de-ajuns acele 
momente ca să înţeleagă ce se petrecea în mintea lui Gacel şi îl 
cuprinse teama. Nu era bine să umileşti un imohag al Poporului 
Vălului, şi ştia asta. Nu era bine să-l umileşti şi să-l laşi în viaţă. 

Dar n-ar fi fost bine nici să-l ucidă şi să dezlănţuie un 
război între triburi de acelaşi sânge. 

Gacel Sayah avea prieteni şi neamuri ce ar fi trebuit să 
pornească la luptă, să răzbune cu sânge sângele celui care 
încercase doar să impună respectarea vechilor legi ale 
deşertului. 

La rândul său, Gacel rămase foarte calm, observând 
convoiul ce se îndepărta, până ce pulberea şi zgomotul se 
pierdură complet în zare. Apoi, încet, se îndreptă spre jaima cea 
mare în faţa căreia acum se buluceau copiii, soţia şi sclavii săi. 
Nu avea nevoie să intre ca să ştie ce urma să găsească. 
Bărbatul tânăr se afla în acelaşi loc unde îl lăsase după ultima 
lor convorbire, cu ochii închişi, surprins de moarte în somn. Doar 
un mic cerc roşu pe frunte îl făcea să pară diferit. 

ÎI privi cu amărăciune şi furie vreme îndelungată, apoi îl 
chemă pe Suilem. 

— Îngroapă-l, îi ceru. Şi pregăteşte-mi cămila. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Suilem nu îndeplini porunca 
stăpânului său, iar după un ceas intră în cortul acestuia şi se 
aruncă la picioarele lui, încercând să-i sărute sandalele. 

— Nu face asta! îl imploră. N-o să obţii nimic. 

Gacel îşi trase piciorul, nemulţumit. 

— Crezi că trebuie să accept o asemenea jignire? întrebă 
cu voce răguşită. Crezi că aş putea trăi în pace cu mine însumi 
după ce-am îngăduit ca unul din oaspeţii mei să fie ucis, iar 
celălalt arestat? 

— Ce altceva puteai face? protestă Suilem. Te-ar fi 
omorât. 


— Ştiu. Dar acum pot să mă răzbun pentru jignire. 

— Şi ce-ai să câştigi cu asta? întrebă negrul. L-ai învia pe 
mort? 

— Nu. Dar le voi aduce aminte celorlalţi că nu poţi jigni un 
imohag fără să fii pedepsit. Asta e diferenţa dintre neamul tău şi 
al meu, Suilem. Voi, akli, acceptaţi jignirile şi opresiunea şi vă 
simţiţi mulţumiţi ca sclavi. Aveţi asta în sânge, din tată în fiu, 
din generaţie în generaţie. Şi întotdeauna veţi fi sclavi. 

Făcu o pauză şi mângâie gânditor lunga sabie pe care o 
scosese din cufărul unde păstra lucrurile sale cele mai de preţ. 

— Dar noi, tuaregii, suntem un neam de oameni liberi şi 
războinici, care s-a menţinut aşa pentru că niciodată n-a 
acceptat o umilinţă sau o jignire clătină din cap. Şi nu-i 
momentul să ne schimbăm. 

— Dar ei sunt mulţi. Şi puternici. 

— E-adevărat, recunoscu targui-ul. Şi aşa trebuie să fie. 
Doar un laş îl înfruntă pe cel despre care ştie că e mai slab 
decât el, fiindcă victoria nu-l va înnobila. Şi doar un prost luptă 
cu egalul său, pentru că în asemenea cazuri doar norocul 
hotărăşte rezultatul bătăliei. Imohagul, adevăratul războinic al 
rasei mele, trebuie să se înfrunte întotdeauna cu cine ştie că e 
mai puternic, fiindcă, dacă îi surâde victoria, eforturile sale vor fi 
răsplătite de mii de ori şi-şi va putea urma drumul mândru de el 
însuşi. 

— Şi dacă te omoară? Ce-o să se întâmple cu noi? 

— Dacă mă omoară, cămila mea va galopa direct spre 
Raiul făgăduit de Allah, pentru că este scris că cel ce moare în 
luptă dreaptă se va bucura de Veşnicie. 

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, insistă negrul. Ce-o 
se întâmple cu noi? Cu fiii tăi, cu soţia ta, cu animalele şi 
servitorii tăi? 

Pe chipul lui se citi fatalitatea. 

— Am demonstrat cumva că îi pot apăra? întrebă. Dacă 
accept să-mi fie ucis un oaspete, nu va trebui să accept apoi să- 
mi fie violată şi asasinată familia? 

Se aplecă şi, cu o mişcare hotărâtă, îl obligă să se ridice 
în picioare. 

— Du-te şi pregăteşte-mi cămila şi armele, îi ceru. O să 
plec în zori. Apoi o să ai grijă să strângeţi corturile şi să-i duci pe 


ai mei departe, la guelta!> Huaila, acolo unde a murit prima mea 
nevastă. 


Zorii sosiră precedaţi de vânt. 

Întotdeauna vântul anunţa dimineaţa în pustiu şi vaietul 
său în noapte părea că se transformă în plânset amar cu o oră 
înainte ca prima rază a soarelui să se ivească pe cer, dincolo de 
povârnişurile stâncoase ale munţilor Huaila. 

Asculta cu ochii deschişi, privind tavanul jaimei sale cu 
dungi, pe care îl cunoştea atât de bine, şi i se părea că vede 
gheme de scaieţi alergând slobode peste nisipuri şi stânci, 
mereu grăbite, mereu dorind să găsească un loc de care să se 
agate, un cămin permanent care să le primească şi să le scape 
de acea veşnică peregrinare fără ţintă dintr-o parte în alta a 
Africii. 

În lumina lăptoasă a zorilor, filtrată prin minuscule fire de 
praf în suspensie, scaieţii apăreau pe neaşteptate, ca nişte 
fantome dornice să se năpustească asupra oamenilor şi 
animalelor, ca să se piardă apoi - aşa cum sosiseră - în infinitul 
neant al pustiului fără hotare. 

„Trebuie să existe o graniţă pe undeva. Sunt sigur.”, 
spusese cu o nelinişte disperată în glas, şi acum era mort. 

Nimeni nu-i vorbise înainte lui Gacel de graniţe, fiindcă 
niciodată nu existaseră între hotarele Saharei. 

„Ce graniţă ar opri nisipul ori vântul?” 

Îşi întoarse chipul spre noapte şi încercă să înţeleagă, dar 
nu reuşi. Oamenii aceia nu erau criminali, dar pe unul îl 
îngropaseră, iar pe celălalt, nimeni nu ştia unde îl duseseră. 
Nimeni nu putea fi ucis cu atâta sânge rece, oricât de mare i-ar 
fi fost greşeala. 

Şi cu atât mai puţin în timp ce dormea sub protecţia şi 
acoperişul unui inmouchar. 

Ceva ciudat învăluia acea istorie, dar Gacel nu izbutea să- 
şi dea seama ce este; doar un singur lucru era limpede: cea mai 
veche lege a deşertului fusese încălcată şi asta era ceva ce un 
imohag nu putea accepta. 


15 Nume dat de tuaregi zonelor unde este apă în subsol şi există 
posibilitatea de a o capta săpând puțuri, motiv pentru care triburile nomade 
îşi stabilesc aici taberele. 


Îşi aminti de bătrâna Khaltoum şi simţi cum o mână 
îngheţată - frica - i se pune pe ceafă. 

Apoi îşi plecă privirea spre ochii deschişi ai Lailei, ce 
străluceau fără somn în penumbră, reflectând ultimii cărbuni ai 
focului, şi i se făcu milă de ea, pentru cei cincisprezece ani ai ei 
abia împliniţi şi pentru cât de pustii îi vor fi nopţile când el va fi 
plecat. Şi i se făcu milă şi de el însuşi, pentru cât de goale vor fi 
nopţile lui când ea nu va fi alături de el. 

O mângâie pe păr şi observă că îi mulțumea pentru acest 
gest ca un animal, deschizându-şi şi mai mult ochii mari de 
gazelă speriată. 

— Când o să te întorci? murmură, mai mult ca o 
rugăminte decât ca o întrebare. 

Clătină din cap: 

— Nu ştiu, recunoscu. Când voi fi făcut dreptate. 

— Ce însemnau bărbaţii aceia pentru tine? 

— Nimic, mărturisi. Nimic, până ieri. Dar nu e vorba de ei. 
E vorba de mine. Tu nu înţelegi asta. 

Laila înţelegea, dar nu protestă. Se mulţumi să se 
ghemuiască şi mai mult lângă el, căutând parcă forţa sau 
căldura lui, şi întinse mâinile într-o ultimă încercare de a-l opri 
când el se ridică în picioare şi se îndreptă spre ieşire. 

Afară, vântul continua să plângă molcom. Era frig şi se 
înfofoli în jaique, pe când un fior îi străbătea spatele; nu ştiu 
dacă fusese din cauza frigului sau a înspăimântătorului neant al 
nopţii ce se deschidea în faţa lui. Era ca şi cum s-ar fi scufundat 
într-o mare de cerneală neagră; şi abia făcuse primul pas, că 
Suilem se ivi din întuneric şi îi întinse frâul lui R'Orab. 

— Noroc, stăpâne, zise, şi dispăru ca şi cum n-ar fi 
existat. 

Obligă animalul să îngenuncheze, se urcă în spinarea lui 
şi îl lovi uşor pe gât cu călcâiul: 

— Şiaaa! Porunci. Haide! 

Animalul scoase un muget de nemulţumire, se ridică 
greoi şi rămase nemişcat, pe cele patru picioare, cu faţa spre 
vânt, aşteptând. 

Targui-ul îl orienta spre nord-vest şi-i înfipse din nou 
călcâiul în gât, cu mai multă forţă, ca să pornească la drum. 

La intrarea în jaima se desenă o umbră mai densă decât 
celelalte. Mai întunecată. Ochii Lailei străluciră din nou în 


noapte, în vreme ce călăreţul şi cămila dispăreau, ca împinşi de 
vânt şi de scaieţi. 

Vântul plângea tot mai tare, ştiind că în curând lumina 
soarelui avea să vină să-l potolească. 

Ziua nu era încă nici măcar acea penumbră lăptoasă care 
îi îngăduia să distingă cu greu capul cămilei sale, dar Gacel nu 
avea nevoie de mai mult. Ştia că nu exista nici un obstacol 
înaintea lui pe sute de kilometri, iar instinctul său de Om al 
deşertului şi capacitatea lui de orientare chiar şi cu ochii închişi 
îi indicau drumul până şi în cea mai neagră noapte. 

Era o virtute pe care doar el şi cei ca el, care se 
născuseră şi crescuseră în ţinutul nisipurilor, o aveau. 
Asemenea porumbeilor călători, păsărilor migratoare sau 
balenelor în cele mai adânci străfunduri ale oceanelor, targui-ul 
ştia întotdeauna unde se află şi încotro se îndreaptă, de parcă o 
veche, foarte veche glandă, atrofiată la restul fiinţelor umane, s- 
ar fi menţinut activă şi eficace doar la acest popor. 

Nord, sud, est, vest; puțuri, oaze, drumuri, munţi, 
„pământuri pustii”, râuri de dune, întinderi stâncoase. Tot 
universul imensităţilor sahariene părea că se reflectă ca un ecou 
în adâncul creierului lui Gacel, fără ca el s-o ştie, fără să fie pe 
deplin conştient de asta. 

Soarele îl surprinse călare pe mehari şi se înălţă deasupra 
capului său, tot mai puternic, făcând vântul să tacă, strivind 
pământul, potolind nisipul şi scaieţii, ce nu mai alergau de colo- 
colo, scoțând şopărlele din vizuinile lor şi făcând păsările să se 
lase la pământ, căci nici să zboare nu mai Indrăzneau când, în 
sfârşit, ajunse la zenit. 

Targui-ul opri atunci animalul, îl obligă să îngenuncheze şi 
înfipse în pământ spada cea lungă şi bătrâna-i puşcă, ce slujiră 
drept suport, împreună cu şaua, pentru un micuţ acoperiş de 
pânză groasă. 

Se retrase la umbra acestuia, îşi sprijini capul pe spinarea 
albă a mehari-ului şi adormi. 

L-a trezit, mângâindu-i nările, cel mai jinduit dintre 
mirosurile deşertului. A deschis ochii şi a rămas foarte liniştit, 
inspirând aerul, fără dorinţa de a privi spre cer, temându-se că 
totul nu era decât un vis, dar când, în cele din urmă, şi-a întors 
capul spre apus, l-a văzut acolo, acoperind orizontul, mare, 
întunecat, promiţător şi plin de viaţă, diferit de ceilalţi, albi, 


înalţi şi parcă cerşind, care din vreme în vreme soseau din nord 
pentru a dispărea fără să-ţi lase nici cea mai mică speranţă de 
ploaie. 

Norul acela cenușiu, jos şi splendid părea că ascunde în 
sânul lui toate comorile de apă din univers şi era, probabil, cel 
mai frumos pe care Gacel îl văzuse în ultimii cincisprezece ani, 
poate de la marea furtună dinaintea naşterii Lailei; acea furtună 
care o făcuse pe bunică-sa să-i prezică un viitor negru, pentru 
că atunci jinduita apă se transformase într-un torent ce luase cu 
el jaime şi animale, distrusese culturile şi înecase o cămilă. 

R'Orab se agită, neliniştit. Şi-a întors gâtul lung şi şi-a 
îndreptat botul cu jind spre cortina de apă ce înainta 
descompunând lumina şi transformând peisajul. A mugit uşor şi 
din gâtlejul său s-a auzit un tors de pisică uriaşă, satisfăcută. 

Gacel s-a ridicat încet în picioare, i-a scos şaua şi, la 
rândul lui, şi-a scos straiele, pe care le-a întins cu grijă peste 
tufele de scaieţi ca să se ude cât mai tare. Apoi, desculţ şi gol, a 
aşteptat în picioare ca primele picături să stropească nisipul şi 
pământul, acoperind de cicatrice ca de vărsat chipul deşertului, 
pentru ca apoi apa să sosească în valuri, îmbătându-i simţurile 
când auzea dulcele răpăit transformându-se în vuiet, simţea pe 
piele mângâierea călduţă şi în gură prospeţimea limpede şi 
respira râvnitul parfum al pământului îmbibat de apă, din care 
se înălța un abur gros şi tulburător. 

lată, în sfârşit, miraculoasa şi fecunda unire, şi în curând, 
cu soarele din aceeaşi după-amiază chiar, adormitele seminţe 
ale acheb'S-ului se vor trezi dintr-o dată, vor acoperi întinderea 
de verde şi vor transforma aridul peisaj în cel mai frumos dintre 
ţinuturi, înflorind pentru doar câteva zile, ca să se cufunde apoi 
într-un nou şi lung somn până la următoarea furtună, care, 
poate, va întârzia alţi cincisprezece ani. 

Era frumos acheb-ul liber şi sălbatic; incapabil să se nască 
pe un pământ cultivat, sau în preajma unui puț, sau depinzând 
de mâna grijulie a ţăranului ce îl udă zi de zi, ca şi spiritul 
poporului tuaregilor, singurul în stare să rămână, veac după 
veac, nedezlipit de nişte nisipuri şi pământuri pietroase la care 
restul oamenilor renunţaseră întotdeauna. 


16 Tip de vegetaţie sahariană efemeră, ce răsare şi se dezvoltă în urma 
unei averse de ploaie. 


Apa i-a muiat părul şi a desprins de pe corpul lui jegul de 
luni şi chiar de ani de zile. S-a scărpinat cu unghiile şi a căutat o 
piatră plată şi poroasă cu care s-a frecat pe corp, văzând cum 
pe piele îi rămâneau pete mai albe pe măsură ce se desprindea 
crusta de pământ, transpiraţie şi praf, iar apa curgea albastră, 
aproape indigo, la picioarele lui, căci vopseaua rudimentară a 
hainelor impregnase cu timpul fiecare centimetru al corpului 
său. 

Două ore lungi a rămas sub ploaie, fericit şi tremurând, 
luptând cu el însuşi ca să nu se întoarcă acasă şi să profite de 
apă, să planteze orz, să aştepte recolta şi să se bucure 
împreună cu ai lui de acel minunat dar pe care Allah voise să i-l 
trimită, cine ştie, ca un semn că trebuie să rămână acolo, în 
ceea ce însemna lumea sa, şi să uite o jignire pe care toată apa 
din acel imens nor n-ar fi putut-o spăla. 

Dar Gacel era un targui; poate, din nefericire, ultimul 
dintre adevărații tuaregi din pustiu, şi de aceea era pe deplin 
conştient că niciodată nu avea să uite că un om lipsit de apărare 
fusese ucis sub acoperişul său, iar altul, oaspetele lui, îi fusese 
răpit cu forţa. 

De aceea, când norul se îndepărtă spre sud şi soarele îi 
uscă trupul şi hainele, se îmbrăcă, înşeuă cămila şi porni din nou 
la drum, întorcând pentru prima oară spatele apei şi ploii, vieţii 
şi speranţei, lucrurilor care, cu doar o săptămână în urmă, cu 
două zile în urmă, le-ar fi umplut de bucurie inima lui şi alor săi. 


Când se lăsă noaptea, căută o dună mică şi săpă o 
groapă, dând la o parte nisipul umed, pentru a se ghemui să 
doarmă aproape acoperit de nisipul uscat, căci ştia că, după 
ploaie, zorii vor aduce frigul în pustiu, iar vântul va transforma 
în chiciură stropii de apă ce mai rămăseseră pe pietre şi tufele 
de scaieţi. 

In deşert, diferenţa dintre temperatura maximă de la 
miezul zilei şi cea minimă la ceasul dinaintea zorilor putea fi de 
cincizeci de grade, şi Gacel ştia din experienţă că acel frig 
trădător reuşea să se strecoare în oasele călătorului inconştient, 
îl îmbolnăvea şi făcea apoi ca articulațiile să-i rămână ca 
anchilozate şi dureroase, refuzând să răspundă prompt la 
comenzile creierului. 


Trei vânători fuseseră găsiţi îngheţaţi pe pământurile 
pietroase de la poalele munţilor Huaila, şi Gacel încă îşi amintea 
cadavrele lor, înghesuite unul într-altul, unite prin moarte în 
acea iarnă friguroasă, când tuberculoza i-l luase şi pe micuțul 
Bisrha. Păreau că zâmbesc, dar, mai târziu, soarele le-a uscat 
trupurile, deshidratându-le şi dând un aspect macabru pielii 
pergamentoase şi dinţilor strălucitori. 

Erau aspre ţinuturile acelea unde un om putea muri de 
căldură sau de frig în decurs de câteva ore şi unde o cămilă 
căuta apă în zadar zile întregi, pentru ca dintr-o dată să piară 
înecată într-o dimineaţă. 

Aspre ţinuturi, şi totuşi, Gacel nu concepea existenţa în 
nici un alt loc şi nici n-ar fi schimbat setea sa, căldura şi frigul 
din întinderea fără hotare pe comodităţile oricărei alte lumi 
îngrădite şi fără orizonturi, şi în fiecare zi, în timpul tuturor 
rugăciunilor sale, cu faţa spre răsărit, spre Mecca, îi mulțumea 
lui Allah că îi îngăduise să trăiască acolo unde trăia şi să facă 
parte din binecuvântatul neam al oamenilor vălului, lăncii sau 
spadei. 

A adormit dorind-o pe Laila, iar când s-a trezit, trupul 
pietros al femeii pe care o strângea în vis s-a transformat în 
nisip moale ce i se prelingea printre degete. 

Plângea vântul la ceasul vânătorului. 

Privi stelele, care îi spuseră cât mai lipsea ca lumina să le 
şteargă de pe firmament, strigă noaptea şi îi răspunse mugetul 
stins al mehari-ului ce mesteca scaieţii umezi. Îi puse şaua, 
porni din nou la drum şi pe la jumătatea după-amiezii zări în 
depărtare cinci pete întunecate ce se profilau pe întinderea 
pietroasă: tabăra lui Mubarrakben-Sad, imohagul din Poporul 
Lăncii care îi condusese pe soldaţi până la jaima lui. 

Îşi făcu rugăciunile şi se aşeză pe o stâncă netedă să 
admire amurgul, cufundat în gândurile sale negre, căci înţelegea 
că aceea avea să fie ultima noapte când putea dormi în pace în 
această viaţă. La venirea dimineţii trebuia să deschidă în cele 
din urmă sipetul războaielor, răzbunărilor şi urii, despre care 
nimeni nu va ajunge vreodată să ştie cât este de adânc şi de 
plin de morţi şi violenţă. 

încercă, de asemenea, să înţeleagă motivele care îl 
împinseseră pe Mubarrak să încalce una dintre cele mai sfinte 
tradiţii targui şi nu găsi niciunul. Era o călăuză a deşertului; o 


călăuză bună, fără îndoială, dar o călăuză targui avea datoria să 
se angajeze doar ca să îndrume caravanele, să caute urmele 
vânatului sau să-i însoţească pe francezi în ciudatele lor 
expediţii în căutare de amintiri ale strămoşilor. Niciodată, sub 
nici o formă, un targui nu avea dreptul să păşească fără voie pe 
domeniul altui imohag, şi cu atât mai puţin călăuzind nişte 
străini incapabili să respecte vechile tradiţii. 

Când  Mubarrak-ben-Sad a deschis ochii în acea 
dimineaţă, un fior i-a străbătut spatele, groaza care de câteva 
zile îl stăpânea în somn l-a cuprins acum treaz fiind şi, instinctiv, 
şi-a întors privirea spre intrarea sheribei sale, temându-se că va 
vedea, în sfârşit, ceea ce îi provoca spaima. 

Acolo, în picioare, la treizeci de metri depărtare, 
strângând mânerul takubei, lunga spadă înfiptă în pământ, 
Gacel Sayah, nobilul inmouchar din neamul Kel-Talgimus, îl 
aştepta, hotărât să-i ceară socoteală pentru faptele sale. 

La rândul lui, şi-a luat spada şi a înaintat foarte încet, 
semet şi demn, oprindu-se la cinci paşi de el. 

—  Metulem, metulem, a salutat, folosind expresia 
preferată a tuaregilor. 

N-a primit răspuns şi, de fapt, nici nu-l aştepta. 

Aştepta, în schimb, întrebarea: 

— De ce-ai făcut-o? 

— M-a obligat căpitanul postului militar din Adoras. 

— Nimeni nu poate obliga un targui să facă ceea ce nu 
doreşte. 

— De trei ani lucrez pentru ei. Nu puteam refuza. Sunt 
călăuza oficială a guvernului. 

— Ai jurat, ca mine, să nu lucrezi niciodată pentru 
francezi. 

— Francezii au plecat. Acum suntem o ţară liberă. 

Pentru a doua oară în câteva zile, doi oameni diferiţi îi 
spuneau acelaşi lucru şi îşi dădu seama dintr-o dată că nici 
ofiţerul, nici soldaţii nu purtau odioasa uniformă colonială. 
Niciunul nu era european, nici nu avea acel accent puternic cu 
care obişnuiau să vorbească, iar pe vehiculele lor nu flutura 
eternul steag tricolor. 

— Francezii au respectat întotdeauna tradiţiile noastre, 
murmură în cele din urmă ca pentru sine. De ce nu sunt 
respectate acum, dacă pe deasupra suntem liberi? 


Mubarrak ridică din umeri. 

— Vremurile se schimbă, zise. 

— Nu şi pentru mine, veni răspunsul. Când deşertul va 
deveni o oază, când apa va curge în voie prin sekia şi ploaia va 
cădea deasupra capetelor noastre de câte ori vom avea nevoie, 
atunci se vor schimba obiceiurile tuaregilor. Niciodată mai 
înainte. 

Mubarrak îşi păstră calmul când întrebă: 

— Vrea să spună asta că ai venit să mă ucizi? 

— Da. De asta am venit. 

Mubarrak încuviinţă în tăcere, înţelegător, apoi privi lung 
în jurul său, la pământul încă reavăn şi la minusculii lăstari de 
acheb ce încercau să-şi scoată capul printre stânci şi bolovani. 

— A fost frumoasă ploaia, spuse. 

— Foarte frumoasă. 

— In curând pustiul se va acoperi de flori, şi unul din noi 
nu-l va putea vedea. 

— Trebuia să te fi gândit la asta înainte de-a aduce străini 
în tabăra Sub Văl. 

Buzele lui Mubarrak schiţară un zâmbet uşor: 

— Atunci încă nu plouase, răspunse şi apoi, foarte încet, 
îşi dezgoli takuba, eliberând oţelul strălucitor din teaca de piele 
cu lucrătură în relief. 

— Mă rog ca moartea ta să nu dezlănţuie un război între 
triburi, adăugă. Nimeni în afară de noi nu trebuie să plătească 
pentru greşelile noastre. 

— Aşa să fie, răspunse Gacel înclinându-se, gata să facă 
faţă primului asalt. 

Dar acesta întârzie, pentru că nici Mubarrak, nici Gacel nu 
mai erau luptători de spadă şi lance, ci oameni de arme de foc, 
iar lungile takuba rămăseseră, cu trecerea anilor, simple obiecte 
de decor şi de ceremonii, folosite în zilele de sărbătoare, la 
demonstraţii fără vărsare de sânge, în care se căuta mai mult 
efectul loviturii asupra scutului de piele sau loviturile simulate 
bine eschivate, decât intenţia de a răni. 

Dar acum nu erau prezente scuturile, nici spectatorii 
dispuşi să admire salturi şi piruete în timp ce oţelul scapără 
scântei, ferindu-se mai mult decât urmărind să-l lovească pe 
adversar, căci adversarul ridica arma, hotărât să omoare ca să 
nu fie omorât. 


Cum să parezi o lovitură fără scut? Cum să-ţi recuperezi 
poziţia după un salt în spate sau după o mişcare greşită, dacă 
rivalul nu se arată dispus să-ţi dea timp să te redresezi? 

Se priviră, încercând să-şi descopere reciproc intenţiile, 
învârtindu-se încet unul în jurul celuilalt, în timp ce din jaime 
începeau să se ivească bărbaţi, femei şi copii, uluiţi, nefiind în 
stare să accepte că cei doi se înfruntau într-o luptă reală şi nu 
într-un simulacru. 

In cele din urmă, Mubarrak schiţă prima lovitură, ce părea 
aproape o întrebare timidă, dorinţa de a constata că era într- 
adevăr vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Răspunsul, ce-l obligă să facă un salt înapoi ca să evite 
furioasa lamă a duşmanului, îi îngheţă sângele în vine. Gacel 
Sayah, inmouchar al temutului popor Kel-Talgimus, voia să-l 
omoare, nu încăpea nici o îndoială. Era atâta ură şi atâta dorinţă 
de răzbunare în lovitura pe care i-o dăduse, de parcă acei 
necunoscuţi cărora le oferise găzduire ar fi fost fiii lui preferaţi, 
iar el, Mubarrakben-Sad, i-ar fi ucis. 

Dar Gacel nu era stăpânit de o ură adevărată. 

El încerca doar să facă dreptate, şi nu i s-ar fi părut nobil 
să-l urască pe targui pentru că se limitase să-şi facă munca, 
oricât de greşită şi nedemnă de respect ar fi fost această 
muncă. In plus, Gacel ştia că ura, ca şi tulburarea, teama, 
iubirea sau orice alt sentiment profund nu sunt tovarăşi buni 
pentru omul deşertului. Pentru a supravieţui pe meleagurile 
unde îi fusese hărăzit să se nască, era nevoie de mult calm, de 
sânge rece şi de o stăpânire de sine care să domine Orice 
sentiment ce l-ar fi împins să comită nişte greşeli care, acolo, 
rar se mai pot îndrepta. 

Acum Gacel ştia că acţionează ca un judecător şi, poate, 
în acelaşi timp, ca un călău, şi niciunul, nici altul nu trebuiau să 
urască victima. 

Forţa loviturii sale, furia pe care o simţea în interiorul lui 
nu fuseseră, de fapt, decât o avertizare, răspunsul clar la 
întrebarea clară pe care i-o pusese adversarul său. 

Atacă din nou şi înţelese dintr-o dată cât de nepotrivite 
erau hainele lui lungi, turbanul mare şi vălul lat. Burnuzul i se 
încurca printre braţe şi picioare, încălţările, acele nait cu talpă 
groasă şi cureluşe subţiri de piele de antilopă, alunecau şi 


litham''-ul nu-i permitea să vadă limpede şi nu lăsa să-i ajungă 
la plămâni tot oxigenul de care aveau nevoie într-un moment ca 
acela. 

Dar Mubarrak era îmbrăcat la fel, aşa că mişcările lui erau 
de asemenea nesigure. 

Spadele spintecară aerul, şuierând furioase în calmul 
dimineţii, şi o bătrână ştirbă scoase un țipăt de groază şi 
imploră să-l omoare cineva cu un glonţ pe şacalul împuţit care 
încerca să-i ucidă feciorul. 

Mubarrak întinse mâna cu un gest autoritar şi nimeni nu 
se mişcă. Codul de onoare al Fiilor Vântului, atât de diferit de cel 
al lumii alcătuite din trădări şi josnicii a beduinilor, Fiii Norilor, 
cerea ca lupta între doi războinici să fie curată şi nobilă, chiar 
dacă era pe viaţă şi pe moarte. 

Fusese provocat pe faţă şi avea să ucidă pe faţă. Căută 
pământ tare sub picioare, trase aer, scoase un strigăt şi se 
năpusti înainte, spre pieptul duşmanului său, care eschivă vârful 
spadei cu o lovitură seacă şi dură. 

Din nou calmi, se mai priviră o dată. Gacel îşi învârti 
takuba de parcă ar fi fost o măciucă şi lovi ca o morişcă, de sus 
în jos. Orice novice în ale scrimei ar fi profitat de greşeala sa ca 
să-l străpungă dintr-o lovitură, dar Mubarrak se mulţumi să se 
tragă înapoi şi să aştepte, încrezându-se mai mult în forţa decât 
în priceperea sa. 

Apucă arma cu amândouă mâinile şi dădu o lovitură în 
stare să taie în două de la brâu un om mult mai solid decât 
Gacel, dar Gacel nu se mai afla acolo. Soarele începea să ardă şi 
sudoarea li se scurgea pe trupuri, umezindu-le palmele şi făcând 
să alunece mânerele metalice ale spadelor, ce se ridicară din 
nou. Se cercetară, se aruncară unul asupra altuia în acelaşi 
timp, dar, în ultima clipă, Gacel se retrase, lăsând vârful spadei 
lui Mubarrak să-i sfâşie pânza burnuzului şi să-i zgârie pieptul, şi 
apoi străpunse pântecele duşmanului, dintr-o parte în alta. 

Mubarrak rămase în picioare câteva clipe, sprijinit mai 
mult de spada şi braţele lui Gacel decât pe propriile-i picioare, şi 
când celălalt îşi scoase spada, sfârtecându-i pântecele, rămase 
ghemuit pe nisip, hotărât să îndure în tăcere, fără să se plângă, 
lunga agonie pe care i-o hărăzise soarta. 


17 Văl cu care tuaregii, femeile musulmane şi unele triburi nomade din 
Sahara îşi acoperă faţa. 


După câteva momente, pe când călăul feciorului ei se 
îndepărta încet, nici fericit, nici mândru, spre cămila care îl 
aştepta, bătrâna cea ştirbă intră în cea mai mare jaima, luă o 
puşcă, o încarcă, se duse lângă fiul ei ce se chircea de durere 
fără un geamăt şi ţinti spre capul acestuia. 

Mubarrak deschise ochii şi ea putu citi în privirea lui 
infinita recunoştinţă a unei fiinţe pe care urma s-o scape de 
lungi ceasuri de suferinţe fără speranţă. 

Gacel auzi împuşcătura în clipa când cămila sa îşi relua 
drumul, dar nu se întoarse. 


Presimţi, mai mult decât văzu, în depărtare o turmă de 
antilope, şi asta îl făcu să-şi dea seama cât de foame îi era. 

În zilele anterioare mâncase doar câţiva pumni de făină 
de mei şi curmale, îngrijorat de înfruntarea cu Mubarrak, dar 
acum, gândul la o bucată de carne prăjindu-se încet la un foc de 
cărbuni făcu să-i chiorăie maţele. 

Se apropie încetişor de marginea grarei!* ducându-şi 
cămila de frâu, având grijă ca vântul să nu-i ducă mirosul până 
la animalele ce păşteau iarba scurtă şi rară din depresiunea 
care, în vremuri foarte îndepărtate, fusese pesemne o lagună ori 
un ochi de apă al vreunui râuşor, ce mai păstra încă în 
măruntaiele sale resturi de umezeală. 

Sfioase tamarisce şi o jumătate de duzină de sălcii pitice 
se înălţau ici şi colo, şi îşi dădu seama bucuros că instinctul lui 
de vânător îl ajutase încă o dată, pentru că în fund, mestecând 
iarbă ori dormind sub soarele de după-amiază, o familie de 
animale frumoase, cu coarne lungi şi piele roşcată, părea că îl 
invită să tragă. 

Scoase puşca, încărcând-o cu un singur cartuş, căci în felul 
acesta evita tentaţia, dacă greşea primul foc, să încerce încă o 
dată, când agilele animale ar fi luat-o la fugă cu salturi mari. 
Gacel ştia din experienţă că cel de-al doilea foc, aproape la 
întâmplare, nimerea rar ţinta şi însemna o risipă, când muniţiile 
în deşert sunt la fel de rare şi necesare ca apa. 

Lăsă liber mehari-ul care începu imediat să pască, 
nepăsându-i de nimic altceva decât de hrana sa, mai proaspătă 
şi mai gustoasă acum datorită ploii căzute, şi înainta în tăcere, 


18 Zănoagă unde se păstrează mai mult timp apa în urma ploilor, ceea ce 
face ca zona respectivă să fie mai fertilă decât restul deşertului. 


aproape târându-se, de la o stâncă la trunchiul răsucit al unui 
arbust, de la o mică dună la un tufiş de scaieţi, până ajunse, în 
sfârşit, în locul perfect, o movilă de piatră de unde domina, la 
mai puţin de trei sute de metri, silueta zveltă a marelui mascul 
al turmei. 

„Când omori un mascul, imediat vine altul mai tânăr să-i 
ocupe locul şi să apere femelele, îi spusese tatăl său. Când 
omori o femelă, îi omori şi puii, şi puii puilor lor, care i-ar hrăni 
pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi.” Işi pregăti puşca şi ochi cu grijă 
piciorul din faţă, în dreptul inimii. De la distanţa aceea, un glonţ 
în cap ar fi fost, neîndoielnic, mai eficient, dar Gacel, ca orice 
bun musulman, nu putea mânca din carnea unui animal a cărui 
beregată nu a fost tăiată cu faţa spre Mecca, după rostirea 
rugăciunilor poruncite de Profet. Dacă ar fi omorât antilopa pe 
loc, nu s-ar fi putut bucura de ea, şi prefera să rişte s-o lase să 
fugă rănită, pentru că ştia, de asemenea, că nu putea ajunge 
prea departe cu un glonţ în plămâni. 

Animalul ridică dintr-o dată botul, adulmecă vântul şi 
deveni uşor neliniştit. Apoi, după un răstimp ce păru o veşnicie, 
dar care nu durase Probabil mai mult de două minute, îşi plimbă 
privirea asupra turmei lui, asigurându-se că nu o paşte nici o 
primejdie, şi se pregăti să-şi reia activitatea, ce consta în 
mestecarea unor frunze de tamariscă. 

Când fu pe deplin sigur că nu poate rata şi că animalul nu 
va face un salt brusc sau o mişcare ciudată, Gacel apăsă uşor 
pe trăgaci, glonţul porni cu un şuierat, sfâşiind aerul, şi antilopa 
căzu în genunchi, de parcă cineva i-ar fi secerat cele patru 
picioare sau pământul s-ar fi înălţat dintr-o dată până la ea, ca 
prin farmec. 

Femelele sale îl priviră fără interes şi fără frică, pentru că, 
deşi împuşcătura fusese asurzitoare, nu era legată în mintea lor 
de ideea de pericol şi de moarte, şi numai când îl văzură pe 
bărbatul cu straiele în vânt apropiindu-se în fugă şi agitând un 
cuţit o luară la goană şi se pierdură în pustiu. 

Gacel ajunse la animalul rănit, care făcu un ultim efort de 
a se ridica şi a-şi urma familia, dar ceva i se rupsese înăuntru şi 
nimic nu mai asculta ordinele minţii sale. Doar ochii lui, enormi 
şi nevinovaţi, îi oglindeau neliniştea când targui-ul l-a apucat de 
coarne, i-a întors capul spre Mecca şi i-a tăiat beregata cu o 
mişcare rapidă a pumnalului său încovoiat. 


Sângele ţâşni în clocot, stropindu-l pe sandale şi pe 
jaique, la poale, dar Gacel nu observă, mulţumit că iscusinţa sa 
de vânător fusese, încă o dată, deosebită şi că atinsese animalul 
în locul exact. 

Căderea nopţii îl surprinse în timp ce mânca, şi nu se 
iviseră încă primele stele când adormise, apărat de vânt de un 
tufiş şi încălzit de spuza focului. 

II trezi râsul hienelor ce se adunau, atrase de antilopa 
moartă, dar dădeau târcoale şi şacalii, aşa că înteţi focul, care îi 
alungă până la marginea umbrelor, şi rămase apoi cu faţa spre 
cer, ascultând vântul şi gândindu-se la faptul că în ziua aceea 
ucisese un om, prima fiinţă umană pe care o omora în viaţa lui, 
ceea ce însemna că viaţa lui nu mai putea fi aceeaşi de-acum 
înainte. 

Nu se simţea vinovat, deoarece considera că luptase 
pentru o cauză dreaptă, dar îl îngrijora faptul că se putea 
dezlănţui unul din acele războaie tribale despre care îi auzise 
vorbind de atâtea ori pe părinţii şi bunicii săi, când, la un 
moment dat, nimeni nu mai ştia cauza acelor omoruri, nici 
numele celui ce le pornise. lar tuaregii, puţinii imohagi care mai 
rătăceau la hotarele deşertului, fideli tradiţiilor şi legilor lor, nu 
erau în situaţia de a se anihila unii pe alţii, căci trebuiau să se 
apere cum puteau de înaintarea civilizaţiei. 

Şi-a amintit de strania senzaţie ce îi străbătuse corpul 
când spada lui pătrunsese uşor, aproape fără efort, în pântecele 
lui Mubarrak şi i s-a părut că aude încă horcăiala ce îi ieşise din 
gâtlej în clipa aceea. Când îşi retrăsese braţul, ai fi zis că purta 
în vârful takubei viaţa duşmanului său, şi l-a cuprins teama la 
gândul că ar trebui să folosească spada încă o dată împotriva 
cuiva. 

Dar şi-a amintit apoi sunetul sec al detunăturii care îl 
ucisese pe oaspetele lui adormit şi s-a consolat cu ideea că nu 
poate exista iertare pentru cei vinovaţi de o asemenea crimă. 

Tocmai descoperise că, dacă nedreptatea e amară, la fel 
de amară e şi încercarea de a o îndrepta, fiindcă uciderea lui 
Mubarrak nu îi produsese nici o plăcere, ci o profundă şi 
descurajantă senzaţie de gol. Aşa cum spunea bătrânul Suilem, 
răzbunarea nu-i învie pe morţi. 

Apoi se întrebă de ce fusese întotdeauna atât de 
importantă pentru tuaregi legea aceea nescrisă a ospitalităţii, 


care era mai presus de toate celelalte legi, inclusiv de cele ale 
Coranului, şi încercă să-şi facă o idee despre cum ar fi deşertul 
dacă un călător n-ar avea siguranţa absolută că, oriunde ar 
ajunge, va fi bine primit, ajutat şi respectat. 

Istoriseau legendele că, odată, doi bărbaţi se urau atât de 
tare, încât unul din ei, cel mai slab, se prezentă pe neaşteptate 
în jaima duşmanului său, cerându-i ospitalitate. Respectând 
tradiţia, targui-ul îl primi pe oaspete, îi oferi protecţia sa şi, după 
câteva luni, sătul să-l mai suporte şi să-i dea de mâncare, îl 
asigură că poate pleca în pace pentru că nu va atenta niciodată 
la viaţa lui. De atunci, de la întâmplarea asta, se părea că 
trecuseră mulţi, mulţi ani, acest fel de a fi devenise un 
comportament obişnuit pentru tuaregi, care îşi rezolvau astfel 
disputele şi puneau capăt neînțelegerilor dintre ei. 

Cum ar fi reacţionat el însuşi dacă Mubarrak ar fi venit în 
tabăra lui să-i ceară ospitalitate, încercând astfel să fie iertat 
pentru greşeala comisă? 

N-avea cum să ştie, dar ar fi procedat, probabil, ca targui- 
din legendă, căci ar fi fost ilogic să comiţi un delict ca să 
pedepseşti pe cineva care comisese exact acelaşi delict. 

Când avioanele cu reacţie brăzdau înaltul cerului 
deasupra deşertului, iar camioanele circulau pe drumurile cele 
mai cunoscute, împingând neamul său spre cele mai ascunse 
colţişoare ale pustiului, nu era uşor să prezici cât timp va mai 
supravieţui acest neam în deşert, dar pentru Gacel era limpede 
că, atâta vreme cât unul singur dintre ei ar fi supravieţuit în 
ţinuturile nisipurilor, în nesfârşitele întinderi lipsite de viaţă sau 
pe terenurile bolovănoase fără zări ale hamadei, legea 
ospitalităţii trebuia să fie în continuare sfântă, căci, în caz 
contrar, nici un călător nu s-ar mai fi aventurat vreodată să 
străbată deşertul. 

Fapta lui Mubarrak nu admitea scuze, şi el, Gacel Sayah, 
se va însărcina să-i facă pe ceilalţi, care nu sunt tuaregi, să 
înţeleagă că în Sahara legile şi obiceiurile neamului său trebuie 
să fie respectate în continuare, fiindcă sunt legi şi obiceiuri 
potrivite acelor locuri, fără de care nu există nici o posibilitate 
de a supravieţui. 

Sosi vântul şi, cu el, sosi ziua. Hienele şi şacalii înţeleseră 
că pierduseră puţinele posibilităţi de a înşfăca o bucată din 
antilopă şi se îndepărtară mârâind şi scheunând spre vizuinile 


lor întunecoase, la care se întorceau de-acum toate vieţuitoarele 
nopţii: fenecul cu urechi lungi, şobolanul deşertului, şarpele, 
iepurele şi vulpea. Când soarele va fi început să încălzească, 
aveau să doarmă, păstrându-şi forţele până când umbrele nopţii 
aveau să facă iarăşi suportabilă viaţa în cea mai dezolantă 
regiune a planetei, pentru că acolo, spre deosebire de restul 
lumii, activitatea e rezervată nopţii, iar odihna, zilei. 

Doar omul, în ciuda trecerii veacurilor, nu reuşise să se 
adapteze întru totul la noapte, şi din pricina asta, când se crăpă 
de ziuă, Gacel îşi căută cămila ce rumega la vreun kilometru 
distanţă, apucă hamurile şi porni din nou la drum spre vest. 


Postul militar din Adoras ocupa o oază în formă de 
triunghi - ceva mai mult de o sută de palmieri şi patru puțuri - 
chiar în inima unui întins fluviu de dune, încât putea fi 
considerat un autentic miracol al supravieţuirii, ameninţat în 
permanenţă de nisipul care îl înconjura şi îl apăra de vânt, dar îl 
transforma, tocmai din această cauză, într-un soi de cuptor ce la 
orele amiezii ajungea adesea să aibă şaizeci de grade. 

Cele trei duzini de soldaţi care alcătuiau garnizoana îşi 
petreceau jumătate din viaţă blestemându-şi soarta la umbra 
palmierilor, iar cealaltă jumătate, dând la lopată într-un efort 
disperat de a înlătura nisipul şi de a menţine curat îngustul 
drum de pământ ce le permitea să comunice cu lumea 
exterioară şi să primească provizii şi corespondenţă la fiecare 
două luni. 

In urmă cu treizeci de ani, când unui colonel nebun îi 
trecuse prin cap absurda idee că armata trebuia să controleze 
acele patru puțuri, care erau, pe de altă parte, singurele pe o 
rază de aproape o sută de kilometri, Adoras devenise 
„destinaţia blestemată” atât pentru trupele coloniale, mai întăi, 
cât şi pentru cele autohtone, în prezent, iar dintre mormintele 
ce se întindeau la marginea pâlcului de palmieri, nouă se 
datorau „morţii naturale”, şi şase sinuciderii celor ce nu 
suportaseră ideea de a supravieţui într-un asemenea iad. 

Când un tribunal şovăia dacă să condamne un acuzat la 
moarte, la închisoare pe viaţă sau să-i comute pedeapsa la 
cincisprezece ani de serviciu militar obligatoriu la Adoras, era pe 
deplin conştient de ceea ce făcea, deşi la început respectivul 


acuzat se gândea că i s-a făcut o favoare comutându-i-se 
pedeapsa. 

Pentru căpitanul Kaleb-el-Fasi, comandantul garnizoanei 
şi autoritate supremă într-o regiune cu o întindere cât jumătate 
din Italia, dar în care nu trăiau mai mult de opt sute de suflete, 
cei şapte ani petrecuţi la Adoras erau pedeapsa pentru că 
ucisese un tânăr locotenent ce îl ameninţase că va da în vileag 
neregularităţile în contabilitatea regimentului său anterior. 
Condamnat la moarte, unchiul său, faimosul general Obeidel- 
Fasi, erou al Independenţei, reuşise, datorită faptului că fusese 
unul din adjutanţii şi oamenii săi de încredere în timpul 
războiului de eliberare, să obţină pentru el posibilitatea de a se 
reabilita în fruntea unui detaşament, într-un loc unde nu putea fi 
trimis nici un alt militar de carieră, decât dacă s-ar fi aflat în 
împrejurări asemănătoare. 

Cu trei ani în urmă, bazându-se exclusiv pe dosarele ce se 
aflau în posesia lui, căpitanul Kaleb ajunsese la concluzia că 
membrii regimentului său aveau la activ peste douăzeci de 
morţi, cincisprezece violuri, şaizeci de jafuri sub ameninţare cu 
arma şi un nesfârşit număr de furturi, escrocherii, dezertări şi 
delicte mai puţin importante, aşa încât, ca să ţină în frâu o 
asemenea trupă, fusese nevoit să facă uz de toată experienţa 
sa, de şiretenie şi de violenţă. Respectul de care se bucura era 
depăşit doar de cel impus de omul său de încredere, sergentul- 
major Malikel-Haideri, un bărbat uscăţiv, mititel şi aparent firav 
şi bolnăvicios, dar atât de crud, de viclean şi de viteaz, că 
izbutise să domine acea turmă de fiare, supraviețuind la cinci 
încercări de asasinat şi două încăierări cu cuţitele. 

Malik era „moartea naturală” cea mai obişnuită în Adoras, 
şi doi dintre sinucigaşi îşi zburaseră creierii ca să nu trebuiască 
să-l mai suporte. 

Acum, aşezat pe culmea celei mai înalte dune ce domina 
oaza spre est, o veche ghourd de peste o sută de metri înălţime, 
aurită de vremuri şi împietrită în inima ei, încât nisipul aproape 
că se transformase în piatră, sergentul Malik observa fără 
interes cum oamenii săi înlăturau cu lopata nisipul recentelor 
dune ce amenințau să înghită cel mai îndepărtat dintre puțuri, 
până ce binoclul său dădu peste solitarul drumeţ ce-şi făcuse 
apariţia călare pe un mehari alb şi care înainta fără grabă, 
croindu-şi drum în direcţia postului. Se întrebă ce căuta un 


targui pe coclaurile acelea, căci trecuseră şase ani de când nu 
mai veneau la puţurile din Adoras, evitând orice contact cu cei 
de la postul militar. Beduinii soseau tot mai rar cu caravanele 
lor, se aprovizionau cu apă, se Odihneau două zile la capătul cel 
mai îndepărtat al oazei, străduindu-se să-şi ascundă femeile şi 
să nu intre în vorbă cu soldaţii, şi porneau iarăşi la drum, oftând 
uşuraţi că nu se produsese nici un incident. Dar tuaregii nu. 
Tuaregii, când veneau la puțuri, te priveau în faţă, mândri şi 
sfidători, şi le îngăduiau femeilor lor să umble peste tot cu faţa 
descoperită, cu braţele şi picioarele goale, fără să le pese că 
oamenii aceia nu se bucuraseră de o femeie de ani de zile, şi 
puneau mâna pe puşcă şi pe pumnalele lor încovoiate dacă 
cineva încerca să depăşească măsura. 

De aceea, după ce doi războinici şi trei soldaţi muriseră 
într-o încăierare, Fiii Vântului preferaseră să ocolească postul 
militar în drumurile lor, dar acum acel călăreț solitar înainta 
hotărât, urcase ultima creastă, se profila pe cerul înserării cu 
straiele în vânt şi se pierdu în cele din urmă printre palmieri, 
oprindu-se la puţul de la miazănoapte, la o sută de metri de 
primele barăci. 

Se lăsă să alunece fără grabă pe povârnişul dunei, 
străbătu tabăra şi ajunse lângă targui-ul ce-şi adăpa cămila, în 
stare să bea o sută de litri dintr-o sorbitură. 

— Aselam aleikum! 

— Metulem, metulem, răspunse Gacel. 

— Ai un animal bun. Şi foarte însetat. 

— Venim de departe. 

— De unde? 

— Din nord. 

Sergentul Malik-el-Haideri ura vălul targui, pentru că se 
fălea că se pricepe la oameni şi că ştie, după expresia feţei lor, 
când spun adevărul şi când mint. Dar cu tuaregii această 
posibilitate nu exista, căci abia lăsau o fantă pentru ochii pe 
care şi-i mijeau şi şi-i micşorau dinadins când vorbeau. Şi vocea 
îi era alterată, aşa că se văzu obligat să ia drept bun răspunsul, 
căci, într-adevăr, îl văzuse sosind dinspre nord şi nu avea motiv 
să suspecteze că Gacel făcuse un ocol ca să fie văzut venind din 
acea direcţie, opusă celei din care venea de fapt. 

— Încotro te îndrepţi? 

— Spre sud. 


Îşi lăsase cămila să se aşeze, cu burdihanul plin de apă, 
mulţumită şi umflată, şi se apucase să strângă nişte vreascuri şi 
să aprindă un mic foc. 

— Poţi să mănânci cu soldaţii, îl înştiinţă. 

Gacel dădu la o parte un colţ al păturii şi lăsă să se vadă 
jumătate de antilopă încă suculentă şi acoperită de sânge uscat. 

— Mănâncă tu cu mine, dacă doreşti. In schimbul apei. 

Sergentul-major Malik simţi o tresărire în stomac. De mai 
bine de cincisprezece zile vânătorii nu prinseseră nici un animal, 
căci, cu trecerea anilor, acestea se îndepărtaseră de acel loc, şi 
printre soldaţii săi nu era nici un beduin autentic, cunoscător al 
deşertului şi al locuitorilor săi. 

— Apa e a tuturor, răspunse. Dar accept cu plăcere 
invitaţia ta. Unde ai vânat-o? 

Gacel zâmbi în sinea lui văzând capcana grosolană. 

— În nord, răspunse. 

Strânsese vreascurile de care avea nevoie şi, aşezându-se 
pe pătura şeii, scoase cremenea şi iasca, dar Malik îi oferi cutia 
lui de chibrituri: 

— Foloseşte-le pe astea, îi zise. E mai comod. 

Apoi făcu un gest de refuz: 

— Păstrează-le. Avem multe la economat. 

Se aşezase în faţa lui şi îl observa cum înfige pulpele 
antilopei în vergeaua puştii lui vechi, pregătindu-se să le 
prăjească încet, la foc mic. 

— Cauţi de lucru în sud? 

— Caut o caravană. 

— Nu e vremea caravanelor acum. Ultimele au trecut 
acum o lună. 

— A mea mă aşteaptă, veni răspunsul enigmatic şi, 
văzând că sergentul îl privea fix, fără să înţeleagă, adăugă pe 
acelaşi ton: Mă aşteaptă de peste cincizeci de ani. 

Celălalt păru că înţelege şi îl observă mai pe îndelete: 

— Marea Caravană! exclamă în cele din urmă. Ai pornit în 
căutarea Marii Caravane din legendă? Eşti nebun! 

— Nu e o legendă. Unchiul meu făcea parte din ea. Şi nu 
sunt nebun. Vărul meu Suleiman, care îşi petrece viaţa cărând 
cărămizi pe o leafă mizerabilă, el e nebun. 

— Niciunul dintre cei care au plecat în căutarea caravanei 
nu s-a mai întors. 


Gacel arătă cu capul spre mormintele de piatră ce se 
ghiceau printre palmierii rari, în fundul oazei. 

— N-or fi mai morţi decât ăştia. Şi dacă ar fi găsit-o, ar fi 
fost bogaţi pentru totdeauna. 

— Dar „pământul pustiu” nu iartă. Nu e apă, nici 
vegetaţie ca să pască animalul tău, nici umbră la care să te 
adăposteşti, nici vreun reper ca să te poţi orienta. E iadul! 

— Ştiu, îi dădu dreptate targui-ul. Am fost acolo de două 
ori. 

— Ai fost pe „pământurile pustii”? repetă neîncrezător 
militarul. 

— De două ori. 

Sergentul Malik n-a avut nevoie să-i vadă chipul ca să 
înţeleagă că spunea adevărul, şi a simţit trezindu-se în el un nou 
interes. Trăise destui ani în Sahara pentru a şti să preţuiască un 
om care străbătuse „pământurile pustii” şi se întorsese. Cei ca 
el se puteau număra, din Maroc până în Egipt, pe degetele de la 
o mână, şi chiar Mubarrak-ben-Sad, călăuza oficială a postului, 
pe care el îl socotea unul din cei mai buni cunoscători ai 
nisipurilor şi ai terenurilor pietroase, recunoştea că nu 
îndrăznise să facă aşa ceva. 

„Dar cunosc pe cineva, îi mărturisise o dată, în timpul 
unei lungi expediţii de recunoaştere în masivul Huaila. Cunosc 
un inmouchar din tribul Kel-Talgimus care a fost acolo şi s-a 
întors.” 

— Ce simţi când eşti acolo? 

Gacel îl privi lung şi ridică din umeri: 

— Nimic. Trebuie să laşi la intrare orice sentiment. 
Trebuie să laşi la intrare până şi ideile şi să trăieşti ca o piatră, 
atent să nu faci nici o mişcare ce consumă apa. Chiar şi noaptea 
trebuie să te mişti încet ca un cameleon, şi în felul ăsta, dacă 
reuşeşti să devii insensibil la căldură şi la sete şi, mai ales, dacă 
izbuteşti să-ţi învingi panica şi să-ţi păstrezi calmul, ai o mică 
posibilitate de supravieţuire. 

— De ce-ai făcut-o? Căutai Marea Caravană? 

— Nu. Căutam în mine urmele strămoşilor mei. Ei au 
învins „pământurile pustii”. 

Celălalt negă cu convingere: 

— Nimeni nu învinge „pământurile pustii”, răspunse, sigur 
pe sine. Dovada e că toţi strămoşii tăi sunt morţi, pe când ele au 


rămas pe loc, la fel de inexplicabile ca atunci când le-a creat 
Allah. 

Făcu o pauză, clătină din cap şi i se adresă ca şi cum s-ar 
fi întrebat pe el însuşi: 

— De ce le-o fi făcut? De ce El, care e capabil să creeze 
lucruri minunate, a creat şi acest deşert? 

Răspunsul nu fu pretenţios, deşi la început aşa păru: 

— Ca să poată crea poporul imohag. 

Malik zâmbi amuzat: 

— Adevărul e. Adevărul - arătă spre pulpa de antilopă - e 
că nu-mi place carnea prea făcută. Aşa e bine. 

Gacel dădu la o parte vergeaua puştii, scoase cele două 
bucăţi de carne, îi oferi una şi, cu ajutorul pumnalului său 
ascuţit, începu să taie felii groase din cealaltă. 

— Dacă vreodată eşti la ananghie, spuse, nu găti carnea. 
Mănânc-o crudă. Mănâncă orice animal pe care îl găseşti şi bea-i 
sângele. Dar nu te mişca. Mai ales, nu te mişca deloc. 

— O să ţin minte, răspunse sergentul. O să ţin minte, dar 
mă rog lui Allah să nu mă aflu niciodată în asemenea cumpănă. 

Terminară de mâncat, băură apă rece din puț, iar Malik se 
ridică şi se întinse mulţumit. 

— Eu o să plec, zise. Trebuie să-i dau raportul căpitanului 
şi să văd dacă totul e în ordine. Cât timp rămâi aici? 

Gacel ridică din umeri, în semn că nu ştia. 

— Am înţeles. Rămâi cât vrei, dar nu te apropia de barăci. 
Santinelele au ordin să tragă fără preaviz. 

— De ce? 

Sergentul Malik-el-Haideri zâmbi enigmatic şi, cu o 
mişcare din cap, arătă spre cea mai îndepărtată dintre casele de 
lemn. 

— Căpitanul nu are mulţi prieteni, preciză. Nici el, nici eu 
nu avem, dar eu ştiu să am singur grijă de mine. 

S-a îndepărtat când umbrele se prelingeau deja peste 
oază, oprindu-se la marginea palmierilor, iar glasurile răsunau 
cu mai multă claritate, în timp ce soldaţii se întorceau cu 
lopeţile pe umăr, obosiţi şi transpiraţi, cu gândul la mâncare şi 
la mindirul ce avea să-i poarte pentru câteva ceasuri în lumea 
viselor, departe de infernul din Adoras. 


Amurgul nu s-a arătat; cerul a trecut aproape dintr-o dată 
de la roşu la negru, şi în curând străluciră lămpile de carbid în 
barăci. 

Numai locuinţa căpitanului avea obloane care nu lăsau să 
se vadă ce se petrecea în interior. Inainte de a se lăsa complet 
noaptea neagră, sosi un soldat să facă de gardă, ţeapăn şi cu 
arma pregătită, la mai puţin de douăzeci de metri de uşă. 

După o jumătate de oră, uşa se deschise şi în cadrul ei se 
profila o siluetă înaltă şi robustă. 

Gacel nu avu nevoie să distingă stelele de pe uniformă ca 
să-l recunoască pe omul care-i ucisese oaspetele. Îl văzu stând 
liniştit câteva momente, respirând adânc aerul nopţii şi 
aprinzându-şi o ţigară. Lumina chibritului îi aminti fiecare 
trăsătură a sa şi strălucirea oţelită şi dispreţuitoare a ochilor lui 
când afirmase că el era legea. Se simţi tentat să pună mâna pe 
armă şi să termine cu el dintr-un foc. De la o distanţă atât de 
mică, perfect conturat de lumina din interior, se simţea în stare 
să-i tragă un glonţ în cap şi să-i stingă ţigara în gură în acelaşi 
timp, dar n-o făcu. Se mulţumi să-l observe de la mai puţin de o 
sută de metri, încercând bucuria de a-şi imagina ce-ar gândi 
acel om dacă ar şti că targui-ul pe care îl jignise şi îl dispreţuise 
stătea acolo, în faţa lui, sprijinit de un palmier, lângă jăraticul 
unui foc, meditând dacă era mai convenabil să-l omoare în acel 
moment sau s-o lase pentru mai târziu. 

Pentru toţi acei oameni de la oraş transplantaţi în deşertul 
pe care niciodată nu aveau să înveţe să-l iubească şi pe care în 
realitate îl urau, dorind să scape de el cu orice preţ, ei, tuaregii, 
nu erau decât o parte din peisaj, şi erau tot atât de incapabili să- 
i deosebească pe unul de altul, pe cât de incapabili erau să 
deosebească două dune cu creasta de piatră, chiar de s-ar fi 
aflat la o jumătate de zi de drum una de alta. 

Nu aveau noţiunea timpului, nici a spaţiului, nici a 
mirosurilor şi culorilor deşertului, după cum nu aveau noţiunea 
diferenţei dintre un războinic al Poporului Vălului şi un imohag al 
Poporului Spadei, dintre un inmouchar şi un sclav sau dintre o 
adevărată femeie targui, liberă şi puternică, şi o biată beduină 
sclavă într-un harem. 

Putea să se apropie de el, să-i vorbească o jumătate de 
oră despre noapte şi stele, vânturi şi gazele, şi nu l-ar fi 
recunoscut în acel „blestemat zdrenţăros şi puturos” pe cel ce 


încercase să-l înfrunte cu cinci zile în urmă. Ani de zile francezii 
încercaseră în zadar să-i facă pe tuaregi să-şi descopere chipul. 

In cele din urmă, convinşi că aceştia nu vor renunţa 
niciodată la văl, ajunseseră, probabil, la concluzia că nu-i vor 
deosebi pe unul de altul după glas sau gesturi în vecii vecilor şi 
renunţaseră complet la această speranţă. 

Nici Malik, nici ofiţerul, nici acei soldaţi care dădeau 
nisipul la o parte cu lopeţile nu erau francezi, dar semănau cu ei 
în privinţa ignoranței şi a dispreţului lor pentru deşert şi 
locuitorii săi. 

Când căpitanul îşi termină ţigara, azvârli mucul în nisip, 
salută plictisit santinela şi închise uşa; se auzi zgomotul făcut de 
zăvorul greu. Luminile se stinseră una după alta şi peste tabără 
şi oază se aşternu tăcerea, o tăcere sfâşiată doar de foşnetul 
frunzelor de palmier agitate de uşoara boare şi de schelălăitul 
unui şacal înfometat. 

Gacel se înveli în pătură, îşi sprijini capul pe şa, aruncă o 
ultimă privire spre barăci şi vehiculele parcate în rând într-un 
garaj rudimentar şi adormi. 

Zorii îl găsiră în vârful palmierului celui mai bogat în 
roade, aruncând la pământ ciorchini grei de curmale coapte. 
Umplu un sac; de asemenea, umplu cu apă toate gerbele! pe 
care le luase cu el şi înşeuă mehari-ul, care protestă zgomotos, 
dornic să mai stea la umbră, aproape de put. 

Soldaţii începuseră să-şi facă apariţia, urinând la poalele 
dunelor sau spălându-se pe faţă în adăpătoarea celui mai mare 
dintre puțuri, iar sergentul Malik-el-Haideri îşi părăsi şi el 
adăpostul şi se apropie cu pas iute şi sigur. 

— Pleci? întrebă, deşi întrebarea era evident inutilă. 
Credeam c-o să rămâi să te odihneşti câteva zile. 

— Nu sunt obosit. 

— Văd. Şi-mi pare rău. E plăcut uneori să stai de vorbă cu 
un necunoscut. Lepădăturile astea nu se gândesc decât la 
furtişaguri şi la femei. 

Gacel nu răspunse, ocupat să-şi fixeze bagajele, pentru 
ca legănatul cămilei să nu le arunce la pământ după cinci sute 
de metri, iar Malik îi dădu o mână de ajutor de cealaltă parte, 
întrebându-l: 


1% Burduf din piele de capră în care se păstrează lichidele. 


— Dacă mi-ar da voie căpitanul, m-ai lua cu tine să 
căutăm Marea Caravană? 

Targui-ul refuză cu un gest: 

— Pământul pustiu” nu e pentru tine. Doar noi, neamul 
imohag, ne putem adânci în el. 

— AŞ veni cu trei cămile. Am putea lua mai multă apă şi 
provizii. În caravana aia prisosesc banii pentru toţi. l-aş da o 
parte căpitanului, cu alta mi-aş cumpăra transferul, şi tot mi-ar 
mai rămâne pentru restul zilelor. la-mă cu tine! 

— Nu. 

Sergentul-major Malik nu insistă, dar îşi trecu încet 
privirea peste palmieri, barăci şi dunele de nisip ce îngrădeau 
totul de jur împrejur, transformând postul militar într-o 
închisoare unde gratiile fuseseră înlocuite de dunele înalte care 
amenințau să-i îngroape odată pentru totdeauna. 

— Încă unsprezece ani aici! murmură apoi ca pentru sine. 
Dacă reuşesc să supraviețuiesc, o să fiu un moşneag, şi mi-au 
refuzat şi dreptul la pensie, şi trecerea în rezervă. Unde-o să mă 
duc? 

Se întoarse din nou spre targui. 

— N-ar fi mai bine să mor cu demnitate în deşert, cu 
speranţa că o minune a sorții ar putea schimba totul? 

— Poate. 

— Asta o să încerci, nu-i aşa? Preferi să-ţi rişti viaţa decât 
să trăieşti prost cărând cărămizi. 

— Eu sunt targui. Tu nu. 

— Ah, du-te dracului cu blestematul tău de orgoliu al 
neamului! protestă supărat. Te crezi mai bun pentru că te-au 
învăţat de copil să înduri căldura şi setea? Eu a trebuit să-i 
suport pe ticăloşii ăştia, şi îţi garantez că nu ştiu ce e mai rău. 
Du-te! Când oi vrea să caut Marea Caravană, o s-o fac singur. N- 
am nevoie de tine. 

Gacel schiţă un zâmbet pe sub văl, fără ca militarul să-l 
poată observa, obligă cămila să se scoale în picioare şi se 
îndepărtă încet, ducând-o de frâu. 

Sergentul Malik-el-Haideri îl urmări cu privirea până 
dispăru în labirintul văilor formate de dune, la sud de drumul 
pentru vehicule, şi apoi se întoarse, meditativ, spre cea mai 
mare dintre barăci. 


Căpitanul Kaleb-el-Fasi dormea întotdeauna până când 
soarele începea să încingă acoperişul căsuţei sale, ceea ce se 
petrecea pe la ceasurile nouă ale dimineţii, deşi ordonase să fie 
construită în partea cea mai umbroasă, unde palmierii erau atât 
de deşi, încât deseori se trezea speriat de zgomotul curmalelor 
ce cădeau pe acoperişul metalic. 

La ora aceea îşi spunea rugăciunile la doi metri de poartă 
şi, apoi, se arunca în adăpătoarea puţului celui mare, unde 
sergentul Malik venea să-i raporteze cele întâmplate, cu toate 
că, în realitate, evenimentele erau rare. 

În dimineaţa aceea, însă, subordonatul său părea dornic 
să vorbească, însufleţit de un entuziasm puţin obişnuit la el. 

— Targui-ul ăsta porneşte în căutarea Marii Caravane, 
zise. _ 

Il observă câteva clipe, aşteptând să mai spună ceva, dar 
cum asta nu se întâmplă, spuse interogativ: 

— Şi. 

— l-am spus să mă ia cu el, dar n-a vrut. 

— İnseamnă că nu e atât de nebun cum s-ar crede. De 
când te interesează Marea Caravană? 

— De când am auzit vorbindu-se de ea. Se zice că 
transporta mărfuri în valoare de peste 67 zece milioane de 
franci de pe vremea aia. Azi, fildeşul şi bijuteriile acelea ar 
valora de trei ori mai mult. 

— Mulți au murit urmărind visul ăsta. 

— Toţi erau aventurieri, care n-au planificat expediţia în 
mod ştiinţific, cu mijloace adecvate şi sprijin logistic. 

Căpitanul Kaleb-el-Fasi îi aruncă o privire lungă, ce se voia 
severă şi mustrătoare: 

— Insinuezi să folosesc materialul şi oamenii armatei ca 
să caut caravana asta? întrebă cu prefăcută surpriză. 

— De ce nu? veni răspunsul sincer. Tot timpul ne trimit în 
expediţii fără sens, să căutăm noi puțuri, pietre fără valoare sau 
să facem recensământul triburilor. O dată, inginerii ne-au pus să 
umblăm de colo până colo şase luni, încercând să găsească ţiţei. 

— Şi au găsit. 

— Da, dar noi cu ce ne-am ales? Oboseală, necazuri, 
trupa nemulțumită şi trei oameni care-au zburat în bucăţi într-un 
jeep încărcat cu dinamită. 

— Erau ordine de sus. 


— Ştiu. Dar dumneavoastră aveţi suficientă autoritate ca 
să mă trimiteţi în orice misiune; de exemplu, exerciţii de 
supravieţuire în „pământurile pustii”. Închipuiţi-vă că ne-am 
întoarce cu o avere! Jumătate pentru armată, jumătate pentru 
noi şi pentru trupă. Nu credeţi că, dacă ar fi bine folosită, ar 
îmblânzi câţiva generali? 

Superiorul său nu răspunse imediat. Îşi cufundă capul în 
apă şi rămase aşa câteva momente, poate cugetând. Când 
scoase capul afară, îi atrase atenţia fără să-l privească: 

— Te-aş putea băga la mititica pentru propunerea asta. 

— Şi ce-aţi câştiga? În fond, ce diferenţă e între a sta într- 
o celulă şi aici, afară? Doar că aici e ceva mai cald, asta-i tot. 
Mai puţin decât în „pământurile pustii”, bineînţeles. 

— Eşti aşa de disperat? 

— La fel ca dumneavoastră. Dacă nu facem ceva, n-o să 
ieşim niciodată de-aici, ştiţi asta. În orice moment, pe vreunul 
dintre nemernicii ăştia o să-l apuce gândurile negre şi-o să ne 
împuşte. 

— Până acum am ştiut să-i ţinem în frâu. 

— Am avut noroc, zise micul sergent. Dar cât ne va mai 
surâde norocul? In curând vom îmbătrâni, ne vom pierde forţele 
şi ne vor devora. 

Căpitanul Kaleb-el-Fasi, comandant al pierdutului post 
militar din Adoras, „Curul Dracului”, cum îi spuneau în armată 
acelui loc, îşi dădu capul pe spate şi contemplă îndelung 
palmierii pe care nici o adiere de vânt nu reuşea să-i unduiască 
şi cerul de un albastru albicios, ce-ţi rănea ochii doar cât îl 
priveai. 

Se gândi la familia lui: la soţia pe care o pierduse şi care 
obținuse divorţul ca urmare a condamnării lui, la copiii ce nu-i 
scriseseră niciodată, la prietenii şi colegii care îi şterseseră 
numele din amintirea lor, cu toate că ani de zile îl lăudaseră 
pentru dărnicia lui, şi la adunătura aceea de hoţi, asasini şi 
drogaţi care îl urau de moarte şi, la cea mai mică neatenţie, ar fi 
fost în stare să-i înfigă o baionetă în spate sau să-i pună o 
grenadă sub pat. 

— De ce-ai avea nevoie? întrebă fără să se întoarcă, 
străduindu-se ca vocea lui să nu trădeze nici o promisiune. 

— Un camion, un jeep şi cinci oameni. O să-l iau şi pe 
Mubarrak-ben-Sad, călăuza targui. Şi-o să am nevoie de cămile. 


— Cât timp? 

— Patru luni. Dar am ţine legătura prin radio o dată pe 
săptămână. 

Acum îl privi în ochi. 

— Nu pot obliga pe nimeni să te însoţească. Dacă nu te 
întorci şi povestea se află, mi-ar tăia capul. 

— Ştiu cine o să vină de bunăvoie cu mine, fără să spună 
nimic. Cei ce rămân nu trebuie să ştie nimic. 

Căpitanul ieşi încet din apă, îşi puse nişte pantaloni scurţi 
şi largi, se încălţă cu tipicele nait, lăsând aerul cald să-i usuce 
apa de pe corp, şi dădu din cap neîncrezător: 

— Cred că eşti la fel de nebun ca targui-ul ăsta, spuse. 
Dar poate că ai dreptate şi e mai bine decât să rămâi aici şi să 
aştepţi moartea. 

Făcu o pauză. 

— Ar trebui să găsim un motiv plauzibil pentru o călătorie 
atât de lungă - zâmbi. Pentru cazul în care nu te întorci. 

Malik surâse, satisfăcut de triumful său, deşi ştiuse din 
prima clipă că o să învingă. De când targui-ul dispăruse în zare, 
printre dune, nu făcuse decât să coacă în minte modul cum să-şi 
expună planul şi, pe măsură ce despica firul în patru, era tot mai 
sigur că o să obţină aprobarea. 

Porniră împreună spre baraca unde se aflau birourile şi, 
cu un zâmbet abia schiţat, spuse: 

— M-am gândit deja la asta. 

Celălalt se opri să-l privească. 

— Sclavi. 

— Sclavi? 

— Targui-ul ăsta care a plecat azi-dimineaţă putea foarte 
bine să-mi spună că a auzit despre nişte caravane de sclavi ce- 
au pătruns pe teritoriul nostru. Traficul de sclavi a luat din nou 
proporţii alarmante. 

— Ştiu, dar se îndreaptă spre Marea Roşie şi ţările unde 
se mai acceptă încă sclavia. 

— E-adevărat, admise Malik. Dar cine ne împiedică să 
verificăm o informaţie şi să declarăm apoi că a fost o alarmă 
falsă? 

Zâmbi ironic. 

— Ar trebui mai degrabă să fim felicitaţi pentru zelul şi 
spiritul nostru de sacrificiu. 


Intrară în baraca birourilor, care nu era decât o încăpere 
mare cu două mese, deja încinsă de căldură la acea oră a 
dimineţii, şi căpitanul se opri în faţa marii hărţi a zonei, ce 
acoperea tot peretele din fund. 

— Uneori mă întreb cum dracu' te-au înhăţat şi te-au 
băgat în văgăuna asta, când eşti atât de deştept. Unde vrei să 
cauţi? 

Malik îi arătă fără şovăială o imensă pată galbenă, în 
mijlocul căreia apărea un spaţiu complet alb, fără cea mai mică 
urmă de drum, cărare pentru cămile, puț sau aşezare 
omenească. 

— Aici, chiar în mijlocul Tikdabrei. În mod logic, drumul 
caravanei a evitat probabil Tikdabra, a lăsat-o la nord. Dar dacă 
s-au abătut din drum şi au mers printre dune, în mod sigur au 
dat peste această zonă de „pământ pustiu” când era prea târziu 
ca să se mai întoarcă. Aşa că nu le-a rămas altă soluţie decât să 
încerce să ajungă la puţurile de la Muley-el-Akbar; şi n-au ajuns. 

— Asta-i doar o teorie. La fel de bine pot fi acolo sau în 
oricare altă parte. 

— Poate. Dar nu sunt în nici o altă parte, îi atrase atenţia. 
Ani de zile s-a tot cercetat la sud de Tikdabra. Şi la est, şi la 
vest. Dar nimeni n-a îndrăznit vreodată să caute chiar în 
Tikdabra. Sau, cel puţin, cei care au îndrăznit nu s-au întors 
niciodată. 

Căpitanul calculă din ochi: 

— Peste cinci sute de kilometri lungime pe trei sute 
lăţime, numai dune şi deşert. Ai mai multe şanse să găseşti un 
purice alb într-o turmă de mehari. 

Răspunsul veni scurt: 

— Am unsprezece ani la dispoziţie să caut. 

Căpitanul se aşeză în fotoliul lui desfundat din piele de 
gazelă, căută o ţigară, o aprinse încet şi studie cu atenţie harta 
pe care o cunoştea pe de rost, căci era agăţată acolo din ziua 
când sosise la post. Cunoştea deşertul şi ştia foarte bine ce 
înseamnă să pătrunzi într-un erg ca Tikdabra, format dintr-un şir 
neîntrerupt de dune foarte înalte, ce se prelungeau ca o mare 
cu valuri uriaşe care părea că protejează, ca o capcană de 
nisipuri mişcătoare, unde oameni şi cămile se scufundau uneori 
până la piept, o imensă întindere fără orizont, mai netedă decât 
cea mai netedă dintre mese, deasupra căreia soarele reverbera 


permanent, împiedicând vederea, tăindu-ţi răsuflarea şi făcând 
să fiarbă sângele oamenilor şi animalelor. 

— Nici o şopârlă nu poate supravieţui acolo, murmură în 
cele din urmă. Dacă te însoţeşte cineva, înseamnă că e năpădit 
de gânduri negre şi o să-mi faci un serviciu scăpându-mă de el. 

Deschise micuța casă de bani zidită în podea şi ascunsă 
sub duşumele chiar lângă masa lui; numără banii care se aflau 
în ea şi clătină din cap. 

— Va trebui să rechiziţionezi cămilele de la triburile de 
beduini, zise. Nu am bani şi nu le poţi lua pe-ale noastre. 

— Mubarrak o să mă ajute să fac rost de ele. 

Se îndreptă spre uşă. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, o să vorbesc cu 
oamenii mei. 

Căpitanul răspunse cu un gest la salutul său, închise casa 
de bani şi rămase nemişcat, cu picioarele pe masă, 
contemplând harta. Surâse abia perceptibil, satisfăcut că 
acceptase propunerea. Dacă lucrurile ieşeau rău, pierdea şase 
oameni şi o călăuză targui, pe lângă două vehicule. 

Dar nimeni nu avea să-l condamne pentru ceva ce până 
la un punct părea normal pe acele meleaguri. Patrule care 
dispăreau pentru veşnicie erau multe, căci era de-ajuns o 
greşeală a călăuzei, o pană de motor sau un ax rupt pentru ca o 
simplă expediţie de rutină să devină o tragedie, fără şanse de 
supravieţuire. De fapt, pe asta se miza când erau trimise la 
Adoras toate scursorile din cazărmile şi puşcăriile din ţară. In 
mod logic, niciunul din oamenii lui nu trebuia să se întoarcă în 
viaţă la civilizaţie, pentru că societatea nu îi voia în sânul ei şi îi 
respinsese pentru totdeauna. 

Aşa că nimănui nu-i păsa că se înjunghiau de moarte, că 
mureau de friguri, că se pierdeau în timpul unei patrulări de 
rutină ori dispăreau în căutarea unei comori legendare. 

Marea Caravană era acolo, undeva spre sud, şi toţi erau 
de acord cu asta, căci nu se putuse volatiliza, iar încărcătura ei 
cea mai prețioasă suporta trecerea anilor şi chiar a secolelor 
fără să se deterioreze. Cu o minusculă parte din această 
încărcătură, căpitanul Kaleb-el-Fasi putea să părăsească pentru 
totdeauna Adoras şi să se întoarcă în Franţa, la Cannes, unde, la 
Hotel Majestic, petrecuse una dintre cele mai frumoase perioade 
din viaţa lui, în compania splendidei vânzătoare de la un 


boutique din Rue des Antibes, care probabil că a aşteptat mulţi 
ani ca într-o bună zi el să se ţină de cuvânt şi să se întoarcă 
după ea. 

Pe la jumătatea după-amiezii deschideau marile ferestre 
ce dădeau spre piscină, La Croisette şi plajă şi făceau amor 
până se însera, ca să se ducă apoi să cineze la Le Moulin de 
Mougens, El Oasis sau Chez Felix şi să sfârşească noaptea la 
Cazinou, riscând totul pe numărul opt. 

Plătea un preţ mare pentru acele zile; prea mare, după 
părerea lui, şi partea cea mai proastă nu era deşertul în sine, 
căldura sau monotonia, ci amintirile şi certitudinea că, dacă 
vreodată va reuşi să scape cu viaţă din Adoras, nu va mai fi în 
stare să se bucure iarăşi de hotelurile, restaurantele şi fetiţele 
de la Cannes. 

Rămase cufundat în amintiri, lăsând sudoarea să i se 
prelingă pe tot trupul, pe măsură ce o căldură sufocantă punea 
stăpânire pe tabără, aşteptând ca ordonanța să sosească cu o 
tavă şi cu respingătorul cuşcuş zilnic înotând în grăsime, pe care 
îl mancă fără poftă, însoţit de mici sorbituri dintr-o apă călduţă, 
tulbure şi puţin sărată, cu care încă nu reuşise să se obişnuiască 
şi care tot îi mai producea diaree, în ciuda anilor scurşi. 

Apoi, când soarele căzu vertical, ca firul de plumb, atât de 
extenuant încât nici muştele nu mai zburau, străbătu cu paşi 
lenți solitarul pâlc de palmieri şi-şi căută adăpost în baraca lui, 
lăsând uşile şi ferestrele larg deschise, într-o încercare de a 
profita de cea mai mică adiere. 

Acela era ceasul pentru gaila, siesta sfântă în deşert, căci 
în timpul celor patru ore de căldură maximă oamenii - ba chiar 
şi animalele - trebuiau să stea liniştiţi la umbră, dacă nu voiau 
să rişte să se deshidrateze şi să se prăbuşească trăsniţi de 
insolaţie. 

Soldaţii dormeau deja în barăcile lor; doar o santinelă mai 
era în picioare, la adăpostul unui umbrar, luptând din toate 
puterile - de multe ori inutil - să-şi ţină ochii întredeschişi numai 
cât să nu adoarmă de tot şi să nu fie orbit de reflexele soarelui 
pe dunele albe. 

O oră mai târziu, s-ar fi putut crede că postul militar din 
Adoras era mort. Termometrul, la umbră, fiindcă la soare 
probabil că ar fi explodat, se apropia periculos de liniuţa celor 
cincizeci de grade, iar coroanele palmierilor stăteau atât de 


neclintite, încât puteai crede că nu sunt reale, ci doar pictate pe 
cer. 

Cu gura deschisă, cu feţele acoperite de sudoare, vlăguiţi 
şi rupţi ca nişte păpuşi fără viaţă, oamenii sforăiau, răpuşi de 
arşiţă, incapabili până şi să sperie muştele ce ajungeau să li se 
aşeze pe limbă, în căutarea unui strop de umezeală. Cineva 
vorbi prin somn, un soi de tânguire, şi un caporal se trezi brusc, 
cu ochii măriţi de groază, căci timp de câteva secunde se 
temuse că se asfixiază şi că aerul nu-i ajunge la plămâni. 

Un negru scheletic, care nu putea dormi în colţul său, îl 
privi fix până se linişti din nou şi închise şi el ochii, dar rămase 
treaz, căci mintea îi fierbea agitată din momentul când 
sergentul major îi mărturisise în secret că peste patru zile aveau 
să pornească în nebuneasca aventură de a pătrunde în cea mai 
neospitalieră regiune, în căutarea unei caravane pierdute. 

Probabil că nu aveau să se întoarcă în viaţă, dar era mai 
bine decât să continue să dea cu lopata la nisip zi de zi, până în 
clipa când alţii aveau să arunce lopeţi de nisip peste corpurile 
lor. 

În baraca lui, căpitanul Kaleb-el-Fasi sforăia şi el uşor, 
visând, poate, caravana pierdută şi bogăţiile ei, şi dormea atât 
de adânc, încât nu-şi dădu seama că o umbră înaltă se profila 
pentru o clipă în cadrul uşii, ca să alunece apoi, fără cel mai mic 
zgomot, până la pat, să lase jos, sprijinită de perete, o puşcă 
veche şi greoaie din vremea când sanusi? se răsculaseră contra 
francezilor şi italienilor şi să scoată un hanger lung şi ascuţit, 
proptindu-i încet vârful sub bărbia sa. 

Gacel Sayah se aşeză pe marginea mindirului şi apăsă 
uşor arma, în timp ce mâna cealaltă se lăsă cu putere pe gura 
celui adormit. 

Mâna dreaptă a căpitanului ţâşni automat spre revolverul 
pe care îl ţinea întotdeauna jos, lângă căpătâiul patului, dar 
targui-ul îl îndepărtă puţin cu piciorul, aplecându-se şi mai mult 
deasupra lui. 

Murmură răguşit: 

— Dacă scoţi un strigăt, îţi tai beregata. Ai înţeles? 


2 Membri ai unei confrerii musulmane create pe actualul teritoriu al Libiei 
în jurul anului 1840 de către Mohamed ibn Ali al-Sanusi. În timpul primului 
război mondial au luptat împotriva francezilor şi englezilor. 


Aşteptă ca ochii celuilalt să-i confirme că înţelesese şi 
apoi, foarte încet, îi îngădui să inspire, fără să slăbească deloc 
apăsarea hangerului. Un firişor de sânge începuse să curgă pe 
gâtul căpitanului îngrozit şi în scurt timp s-a amestecat cu 
transpiraţia ce îi scălda pieptul. 

— Ştii cine sunt? 

Făcu semn că da. 

— De ce mi-ai ucis oaspetele? 

Căpitanul îşi înghiţi saliva. În cele din urmă, cu un efort şi 
aproape fără glas, şopti: 

— Aşa era ordinul. Un ordin foarte strict. Tânărul trebuia 
să moară. Celălalt, nu. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

Vârful pumnalului încovoiat se înfipse cu mai multă forţă. 

— De ce? insistă targui-ul. 

— Îți jur că nu ştiu, spuse aproape scâncind. Primesc un 
ordin şi trebuie să-l execut. Nu pot să refuz. 

— Cine ţi-a dat acest ordin? 

— Guvernatorul provinciei. 

— Cum se numeşte? 

— Hassan-ben-Koufra. 

— Unde locuieşte? 

— La El-Akab. 

— Şi celălalt. Bătrânul. Unde se află? 

— De unde vrei să ştiu? L-au luat, asta-i tot. 

— De ce? 

Căpitanul Kaleb-el-Fasi nu răspunse. Poate înţelesese că 
spusese deja prea multe, poate îl obosise acel joc ori poate că, 
într-adevăr, nu ştia răspunsul exact. Căuta cu disperare un 
mijloc de a scăpa de intrusul în a cărui privire citea o hotărâre 
de neclintit şi se întrebă ce mama dracului făceau oamenii lui de 
nu-i veneau în ajutor. ă 

Targui-ul îşi pierdu răbdarea. Infipse mai adânc hangerul 
şi cu mâna stângă îi încleşta gâtul, înăbuşind astfel un strigăt de 
durere ce se zbătea să iasă. 

— Cine e bătrânul? Insistă. De ce l-au luat? 

— E Abdul-el-Kebir. 


O spuse pe un ton care explica totul, dar înţelese că acel 
nume nu însemna nimic pentru intrus, care continua să aştepte 
lămuriri. 

— Nu ştii cine e Abdul-el-Kebir? 

— N-am auzit niciodată de el. 

— E un ucigaş. Un ucigaş împuţit, şi-ţi rişti viaţa pentru el. 

— Era oaspetele meu. 

— Dar tot ucigaş rămâne. 

— Chiar dacă e ucigaş, tot oaspetele meu era. Numai eu 
aveam dreptul să judec. 

Făcu o mişcare din încheietura mâinii şi tăie jugulara 
dintr-o singură mişcare. Contemplă scurta sa agonie, îşi şterse 
mâinile cu cearşaful murdar, luă revolverul şi puşca şi se 
apropie de uşă, de unde aruncă o privire afară. 

Santinela era la fel de adormită şi nici o adiere de vânt, 
nici o suflare de viaţă nu mişca palmierii. 

Alunecă de la un trunchi la altul, până ajunse la dune, pe 
care se caţără cu agilitate. 

După cinci minute, dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit 
nisipul. 


Se însera când ordonanța căpitanului descoperi cadavrul. 

Ţipetele sale, aproape isterice, se răspândiră prin oază şi îi 
făcură pe oameni să-şi arunce lopeţile şi să vină alergând, 
pentru ca apoi să se îmbulzească în mica baracă, de unde 
sergentul major trebui să-i dea afară îmbrâncindu-i. 

Când, în cele din urmă, rămase singur în faţa cadavrului şi 
a bălții de sânge pline de muşte, se aşeză pe un taburet şi-şi 
blestemă soarta. Ticălosul care făcuse asta putea să fi aşteptat 
încă patru zile. 

Nu-l încerca nici o tristeţe, nici cea mai mică urmă de milă 
pentru celălalt ticălos, cel mai ticălos dintre toţi, ce zăcea în faţa 
lui, în ciuda faptului că trăiseră atâţia ani împreună în iad şi 
fusese singurul cu care purtase câte o conversaţie mai mult sau 
mai puţin coerentă în acest timp. Ştia în mod sigur că domnul 
căpitan Kalebel-Fasi îşi merita moartea, orice fel de moarte şi în 
orice loc din lume, dar nu dorise să se întâmple acolo şi exact în 
acele zile. 

Acum va veni un nou comandant, nici mai bun, nici mai 
rău, ci doar altul, şi aveau să treacă, poate, ani de zile până să 


reuşească să-l cunoască bine, să-i ştie slăbiciunile şi să-l poată 
manipula aşa cum ajunsese să-l manipuleze pe mort. 

Era îngrijorat şi de complicatele formalităţi ale comisiei de 
investigaţii, pentru că nici măcar el, care-şi cunoştea cel mai 
bine oamenii, nu se simţea capabil să-l identifice pe asasin în 
acea adunătură de ucigaşi, ce aşteptau, vorbind înfierbântaţi, la 
cinci metri de uşă. 

Toţi i se păreau vinovaţi şi îşi dădu repede seama că şi el 
putea fi considerat suspect, dat fiind că avea aceleaşi motive ca 
oricare altul să dorească moartea unui om ce le făcuse viaţa 
imposibilă tuturor celor care slujiseră sub comanda lui. 

Trebuia să-l găsească pe adevăratul vinovat înainte de a 
sosi cineva din afară şi să prezinte cazul gata rezolvat, dacă 
voia să evite problemele. 

Închise ochii şi trecu în revistă în gând feţele fiecăruia 
dintre oamenii săi, în căutarea suspectului, şi când termină simţi 
că îl cuprinde o profundă senzaţie de descurajare. Nu ajungeau 
nici la o duzină cei de care putea fi sigur că erau nevinovaţi. 
Oricare dintre ceilalţi ar fi încercat o imensă plăcere tăindu-i 
beregata comandantului. 

— Mulay! urlă. 

Un bărbat uriaş şi pocit intră imediat şi rămase nemişcat, 
palid, desfigurat şi aproape tremurând în pragul uşii. 

— Ordonaţi, dom' sergent, bâigui, făcând un efort. 

— Tu erai de gardă, nu-i aşa? 

— Da, dom' sergent. 

— Şi n-ai văzut pe nimeni? 

— Cred c-am aţipit un moment, dom' sergent, aproape se 
tângui uriaşul. Cine-şi închipuia că în plină zi. 

— Tu nu, în orice caz. Şi probabil că asta o să te ducă 
până la urmă în faţa plutonului de execuţie. Dacă nu apare 
vinovatul, tu vei răspunde pentru asta. 

Celălalt îşi înghiţi saliva, respiră cu greutate şi întinse 
mâinile într-un gest de rugăminte: 

— N-am fost eu, dom' sergent. De ce-aş fi făcut-o? Peste 
patru zile urma să plecăm în căutarea caravanei ăleia. 

— Dacă mai aminteşti de caravană, o să am grijă 
personal să fii împuşcat. Şi-o să neg c-am vorbit vreodată 
despre asta. O să fie declaraţia ta contra declaraţiei mele. 


— Am înţeles, dom' sergent, se scuză Mulay. N-o să se 
mai întâmple. Vreau doar să înţelegeţi că eu eram unul dintre 
puţinii care doreau să mai trăiască. 

Sergentul-major Malik-el-Haideri se ridică în picioare, luă 
de pe masă pachetul de ţigări al defunctului şi aprinse una cu o 
brichetă grea de argint, pe care şi-o băgă liniştit în buzunar. 

— Înţeleg, zise. Înţeleg foarte bine, dar înţeleg şi că erai 
de gardă şi ştiai că datoria ta e să tragi în oricine se apropie de 
baracă. Mama mă-sii! Dacă descopăr cine-a fost, îţi jur că-l jupoi 
de viu! 

Aruncă o ultimă privire spre cadavru, ieşi afară şi se opri 
în umbra tindei, de unde îşi plimbă privirea pe chipurile celor 
prezenţi. Erau toţi. 

— Ascultaţi-mă bine! zise. Trebuie să rezolvăm problema 
asta între noi, dacă nu vrem să ni se trimită o serie de ofiţeri 
care să ne complice viaţa şi mai mult. Mulay era de gardă, dar 
nu cred c-a fost el. Ceilalţi se presupune că dormeau în baracă. 
Cine nu se afla acolo şi de ce? 

Soldaţii se priviră între ei, ca şi cum s-ar fi suspectat unii 
pe alţii, conştienţi de gravitatea problemei şi speriaţi de 
posibilitatea sosirii unei comisii de anchetă. 

În cele din urmă, un caporal zise timid: 

— Nu-mi amintesc să fi lipsit nimeni, domnule sergent. 
Căldura era insuportabilă. Ar fi părut ciudat ca vreunul să 
rămână afară într-o asemenea zi. 

Se auzi un murmur de unanimă aprobare. 

Sergentul cugetă câteva clipe: 

— Cine-a ieşit la latrină? 

Trei oameni ridicară mâna. Unul dintre ei protestă: 

— Eu n-am stat nici două minute. Asta m-a văzut şi eu l- 
am văzut pe el. 

Se îndreptă spre al treilea. 

— Pe tine te-a văzut cineva? 

Negrul cel slab îşi croi drum din spate. 

— Eu. S-a dus până la dune şi s-a întors fără să se abată 
din drum. l-am văzut şi pe ăştia doi. Nu dormeam şi pot să vă 
garantez, domnule sergent, că nimeni n-a părăsit baraca mai 
mult de trei minute. Singurul care era afară era Mulay. 

Făcu o pauză şi adăugă, părând că nu dă importanţă 
faptului: 


— Şi dumneavoastră, bineînţeles. 

Sergentul-major se foi stingherit, îşi pierdu stăpânirea de 
sine pentru câteva zecimi de secundă şi simţi o sudoare rece 
prelingându-i-se pe şira spinării. Se întoarse spre Mulay, care 
rămăsese înţepenit lângă uşă, şi îl fulgeră cu privirea. 

— Păi, dacă n-a fost niciunul dintre ei, şi nici eu, şinue 
nimeni în jur pe o rază de o sută de kilometri, mi se pare că va 
trebui să. 

Se întrerupse brusc, pentru că i se aprinsese o luminiţă în 
minte, şi slobozi o înjurătură, care era, în acelaşi timp, un strigăt 
de bucurie. 

— Targui-ul! Fir-ar să fie! Targui-ul! Caporal! 

— Ordonaţi, dom' sergent. 

— Nu mi-ai povestit despre un targui care nu v-a lăsat să 
intraţi în tabăra lui? i-l aminteşti? 

Caporalul ridică din umeri, cu un gest de îndoială: 

— Toţi tuaregii sunt la fel când poartă vălul, dom' sergent. 

— Dar ar putea fi cel care a înnoptat ieri aici? 

Negrul cel scheletic răspunse în locul lui. 

— Ar putea fi, dom' sergent. Am fost şi eu atunci. Era 
înalt, uscăţiv, cu o gandurah?! albastră, fără mâneci, peste alta 
albă şi o pungă mică sau o amuletă din piele roşie agăţată la 
gât. 

Sergentul îl întrerupse cu un gest; s-ar fi zis că un oftat de 
uşurare îi scăpa din rărunchi. 

— El e, fără îndoială, zise. Nemernicul ăsta a avut curajul 
să intre aici şi să-i taie gâtul căpitanului sub nasul nostru. 
Caporal! Închide-l pe Mulay. Dacă scapă, ordon să fii împuşcat. 
Pe urmă, fă-mi legătura cu capitala. Ali! 

— Ordonaţi, dom' sergent, spuse negrul. 

— Pregăteşte toate vehiculele. Provizii maxime de apă, 
combustibil şi hrană. O să-l găsim pe porcul ăsta chiar dacă se 
ascunde în fundul iadului. 

Peste o jumătate de oră, postul militar din Adoras 
forfotea, cuprins de o activitate cum nu se mai văzuse de pe 
vremea creării lui sau de pe când făceau escală acolo marile 
caravane venite din sud. 


21 Tunică de lână, mătase sau bumbac fără mâneci, purtată de arabi. 


Nu se opri toată noaptea, ducând cămila de frâu, la lumina 
unei luni timide şi a miilor de stele, ce îi permitea să distingă 
profilul dunelor şi linia sinuoasă a trecătorilor dintre ele, 
capricioasele gassi, drumuri trasate de vânt, care se întrerupeau 
însă din loc în loc pe neaşteptate, obligându-l să înceapă un 
urcuş anevoios pe nisipul moale, căzând, gâfâind şi trăgând de 
frâul mehari-ului, ce protesta furios din cauza efortului şi a 
drumului atât de greu la un ceas când, în mod logic, avea 
dreptul să se odihnească şi să pască liniştit în pustiu. 

Dar odihna dură doar câteva minute când ajunseră la 
capătul ergului ce se deschise în faţa lor, nesfârşit, o întindere 
fără zări formată din miliarde de pietre negre crăpate de soare 
şi un nisip foarte gros, aproape pietriş, pe care vântul nu izbutea 
să-l ridice decât atunci când sufla nebun, în timpul marilor 
furtuni. 

Gacel ştia că nu avea să găsească în drumul său nici un 
tufiş, nici o grara, nici măcar albia seacă a unui vechi râu, atât 
de numeroase când străbăteai hamada, şi că doar vreo 
surpătură de-a lungul unei saline cu margini prăpăstioase ar fi 
putut întrerupe monotonia unui peisaj unde un călăreț era la fel 
de vizibil ca un steag roşu atârnat de coada unei mături. 

Dar Gacel mai ştia şi că nici o cămilă nu se putea întrece 
cu mehari-ul său pe un asemenea teren, cu nenumărate pietre 
ascuţite şi tăioase, de până la o jumătate de metru înălţime, ce 
erau un obstacol aproape de netrecut şi pentru vehiculele cu 
motor. 

Şi dacă nu se înşela prea tare, în cazul în care soldaţii 
porneau în căutarea lui, aveau s-o facă In jeep-uri şi camioane, 
pentru că nu erau oameni ai deşertului, nu erau obişnuiţi cu 
drumurile lungi şi nici să se bălăngănească pe spinarea unei 
cămile zile întregi. 

Zorii îl găsiră foarte departe de dune, care nu mai erau 
decât o linie delicată şi sinuoasă la orizont, şi socoti că în acele 
momente soldaţii se puneau, probabil, în mişcare. Străbătând 
drumul pe care îl deschiseseră în nisip, aveau nevoie de cel 
puţin două ore ca să iasă în deşert, mult mai la răsărit de locul 
unde se afla el acum, şi chiar presupunând că vreuna din maşini 
s-ar fi îndreptat direct spre erg, n-ar fi ajuns la marginea lui 
decât pe la mijlocul dimineţii, când soarele va fi fost foarte sus. 
Asta îi dădea o bună marjă de siguranţă, aşa că descăleca, 


aprinse un mic foc la care perpeli cu greu ultimele resturi din 
antilopa ce începea să miroasă urât, îşi făcu rugăciunile de 
dimineaţă cu faţa spre Mecca, spre est, de unde trebuiau să 
sosească duşmanii săi, şi, după ce acoperi bine cu nisip resturile 
focului, mancă cu poftă, apucă frâul cămilei şi îşi reluă drumul 
când soarele începea să-i încălzească spatele. 

Mergea spre apus în linie dreaptă, îndepărtându-se de 
Adoras şi de toate ţinuturile sale cunoscute; îndepărtându-se şi 
de El-Akab, ce rămânea la nord, în dreapta sa, următorul lui 
popas, după cum hotărâse. Gacel era un targui, Un om al 
deşertului pentru care timpul, orele, zilele şi chiar lunile nu 
aveau importanţă. Ştia că El-Akab era acolo de sute de ani şi că 
avea să fie în continuare, până ce amintirea lui şi chiar a 
nepoților lui se va fi şters de pe faţa deşertului. 

Va avea timp să se întoarcă pe unde a venit, când 
soldaţii, mereu nerăbdători, vor fi obosit să-l caute. 

„Acum sunt furioşi, îşi zise. Dar peste o lună nici n-or să-şi 
mai amintească de existenţa mea.” Către amiază se opri, obligă 
mehari-ul să îngenuncheze într-o mică zănoagă pe care apoi o 
înconjură cu pietre, înfipse în pământ spada şi puşca, întinse 
pătura ce-i slujea drept acoperiş, oferindu-i umbra atât de 
necesară la acel ceas, şi se ghemui dedesubtul ei. După un 
minut dormea; nimeni n-ar fi putut să-l descopere de la o 
distanţă mai mare de două sute de metri. 

L-a trezit soarele, izbindu-l în faţă pieziş, aproape de linia 
orizontului, şi, iscodind printre stânci, zări o mică coloană de 
praf ce se înălța în spatele unui vehicul care înainta foarte încet 
la marginea pustiului, de parcă s-ar fi temut să nu piardă 
protecţia dunelor şi să pătrundă în neospitaliera imensitate a 
ergului. 

Sergentul-major Malik opri maşina, scoase cheile din 
contact şi străbătu cu privirea necuprinsa întindere, unde s-ar fi 
zis că o mână de uriaş se distrase semănând pietre negre şi 
ascuţite ce amenințau să-i facă praf cauciucurile sau să-i spargă 
carterul la cea mai mică neatenţie. 

— Imi pun capul că banditul ăsta e acolo, începu să spună 
în timp ce-şi aprindea, cu gesturi lente, o ţigară. 

Apoi întinse mâna fără să privească şi negrul Ali îi dădu 
receptorul radiotelefonului. 

— Caporal! zise. Mă auzi? 


Vocea sosi de foarte departe. 

— Vă aud, dom! sergent. Aţi găsit ceva? 

— Nimic. Dar tu? 

— Nici urmă. 

— Ai reuşit să stabileşti contactul cu Almalarik? 

— Acum câteva clipe, dom' sergent. Nici el n-a văzut 
nimic. L-am trimis să-l caute pe Mubarrak. In cel mai bun caz 
poate ajunge la tabăra dumneavoastră înainte de-a se însera. 
Mă va suna la şapte. 

— Am înţeles, răspunse sergentul. Sună-mă după ce 
vorbeşti cu el. Terminat. 

Înapoie receptorul, se urcă în picioare pe scaun, luă 
binoclul şi privi din nou pustiul pietros, apoi se lăsă să cadă pe 
scaun, prost dispus, iar în cele din urmă cobori din maşină şi 
urină cu spatele la oamenii săi, care profitară şi-i urmară 
exemplul. 

— Şi eu m-aş ascunde în iadul ăsta, mormăi cu glas tare. 
Aici el poate merge mai repede şi poate înainta şi noaptea, pe 
când noi am pierde şi ultima piuliţă pe drum. 

Se încheie la şliţ, luă ţigara pe care o lăsase pe capota 
jeepului şi trase un fum lung. 

— Dacă am şti măcar încotro merge. 

— Poate se întoarce acasă, zise Ali. Dar e în direcţie 
opusă, spre sud-est. 

— Acasă! exclamă ironic. Când ai mai pomenit ca unul din 
blestemaţii de Fii ai Vântului să aibă casă? Primul lucru pe care 
îl fac la cel mai mic semn de pericol este să-şi mute aşezarea şi 
să-şi trimită familia într-un loc îndepărtat, la mii de kilometri 
distanţă. 

— Nu - negă convins. Pentru targui-ul ăsta, acum casa lui 
e acolo unde e cămila lui, de pe coasta Atlanticului până la 
Marea Roşie. Şi ăsta-i avantajul lui faţă de noi. N-are nevoie de 
nimic şi de nimeni. 

— Ce facem atunci? 

Privi soarele ce colora cerul în roşu şi era pe punctul de a 
dispărea complet. Clătină din cap, pesimist. 

— Acum nu mai facem nimic, spuse. Instalaţi tabăra şi 
pregătiţi cina. Să fie un om de gardă tot timpul; dacă adoarme 
vreunul în post, îl împuşc pe loc. E clar? 


Nu aşteptă răspunsul. Scoase o hartă din torpedo, o 
întinse pe capotă şi începu s-o studieze pe îndelete. Ştia că nu 
se poate bizui pe ea. 

Dunele îşi schimbau locul permanent, drumurile 
dispăreau sub nisip, puţurile secătuiau; şi mai ştia, din proprie 
experienţă, că cei care desenau acele hărţi nu intrau niciodată 
în erg ca să-l măsoare cu precizie, ci se limitau să-i traseze 
conturul aproximativ, fără să se sinchisească prea mult dacă 
lipseau sau prisoseau o sută de kilometri. 

Într-un moment de cumpănă, acei o sută de kilometri 
puteau reprezenta diferenţa dintre viaţă şi moarte, mai ales 
când jeepului i se rupea un ax şi trebuia să continui drumul pe 
jos. 

O clipă fu pe punctul de a da totul dracului şi de a ordona 
întoarcerea la post, pentru că, la urma urmelor, căpitanul Kaleb- 
el-Fasi merita de-o mie de ori sfârşitul de care avusese parte. 

Dacă nu l-ar fi cunoscut pe targui, aşa ar fi făcut, 
mulţumindu-se să comunice într-un raport că problema fusese 
rezolvată. Dar se simţea batjocorit şi jignit, folosit de un Fiu al 
Vântului zdrenţăros, care reuşise să-l înşele şi râsese de el sub 
litham-ului jegos, în vreme ce îi turna gogoşile alea absurde 
despre Marea Caravană şi comorile ei. Chiar îl ajutase să-şi 
fixeze bine burdufurile de apă pe cămilă, şi să pregătească totul 
pentru o călătorie foarte lungă, când el, de fapt, plănuise să se 
ascundă după primele dune şi să se întoarcă în aceeaşi zi. 

Mai aruncă o privire spre pustiul ce începea să se 
transforme într-o pată cenuşie, fără relief. 

— Dacă te prind, zise printre dinţi, jur c-o să-ţi smulg 
pielea fâşie cu fâşie. 


Îşi făcu rugăciunile de seară, îşi puse pe umăr un săculeţ 
de piele cu un pumn de curmale, pe care le mancă încet în timp 
ce pornea la drum, mereu spre apus, cufundându-se în umbrele 
ce puseseră deja stăpânire pe pământ, ştiind că acea noapte de 
marş fără grabă va interpune între el şi urmăritorii săi o distanţă 
de nedepăşit. 

Dromaderul băuse pe săturate cu o zi înainte, nu-l 
obligase să meargă mult, nici să facă mari eforturi, era gras şi 
puternic, cu cocoaşa plină şi lucioasă, semn că avea rezerve 
destule pentru mai bine de o săptămână, dacă înaintau în 


acelaşi ritm. Un animal ca acela putea pierde liniştit peste o 
sută de kilograme în greutate înainte de-a începe să se resimtă. 

In ceea ce îl privea, obişnuit cum era cu lungile vânători, 
fuga aceea nu era decât o plimbare, asemănătoare cu atâtea 
altele în căutarea urmei animalului rănit sau a unei frumoase 
turme fugare. Se simţea bine acolo, singur în deşert, pentru că 
asta era viaţa care-i plăcea cu adevărat şi, cu toate că uneori se 
gândea la familia lui şi noaptea sau în arşiţa după-amiezii îi 
lipsea Laila, ştia cu siguranţă că se putea lipsi de cei dragi cât 
timp ar fi fost nevoie; timp necesar ca să ducă la bun sfârşit 
ceea ce îşi propusese: să se răzbune pentru jignirea ce i se 
adusese. 

Mulţumi mai târziu că răsărise luna care îi lumină drumul, 
iar la miezul nopţii zări în depărtare reflexele argintate ale unui 
sebkha, un fost lac sărat, imens, ce se întindea la picioarele lui 
ca o mare împietrită al cărei țărm opus nu se putea vedea. 

Se abătu spre nord, ocolind lacul la o oarecare depărtare, 
fiindcă pe malurile mlăştinoase ale acelor ape erau miliarde de 
țânțari, formând adevăraţi nori care, la lăsarea serii şi în zori, 
acopereau soarele şi făceau viaţa imposibilă oricărui om sau 
animal ce s-ar fi apropiat. Gacel văzuse cămile înnebunite de 
durere când tântarii li se vârau grămadă în ochi şi în gură, care 
o rupeau la fugă bezmetice, aruncându-şi încărcătura sau 
călăreţul la pământ şi dispărând din faţa ochilor, ca să nu se mai 
întoarcă niciodată. 

Pe malul unui sebkha trebuia să treci, prin urmare, doar 
în plină zi, când soarele era sus şi ardea aripile ţânţarilor ce 
îndrăzneau să zboare; de aceea rămâneau ascunşi în timpul 
orelor de căldură mare, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum n-ar fi 
fost cea mai mare pedeapsă pe care Allah o putea trimite 
asupra locuitorilor deşertului, pedepsiţi de atâtea mii de ori. 

Gacel nu cunoştea acel lac sărat, dar auzise mulţi călători 
vorbind de el şi nu se deosebea prea mult, decât poate doar ca 
mărime, de atâtea altele pe care le văzuse în viaţa lui. 

Cu foarte mulţi ani în urmă, când Sahara era o imensă 
mare şi aceasta se retrăsese, apa rămăsese într-o mulţime de 
gropi asemănătoare, de unde, mai târziu, se evaporase foarte 
încet, iar pe fund se formase un strat de sare care, în mijloc, 
avea deseori o grosime de mai mulţi metri. 


Adesea, curentele subterane de ape cu salpetru le 
alimentau când ploua, şi în felul acesta în apropierea malurilor 
se forma o zonă de nisip umed şi sălciu, păstos, pe care soarele 
îl ardea până îl transforma într-o crustă tare, precum coaja unei 
pâini proaspăt scoase din cuptor. Această crustă prezenta 
pericolul că se putea crăpa în orice moment, azvârlind călătorul 
într-o masă ce amintea de untul pe jumătate topit, care-l 
înghiţea în câteva minute, mai primejdioasă decât trădătorul 
fesh-fesh, solul nisipos, fără bază, în care, dintr-o dată, omul şi 
cămila dispăreau de parcă n-ar fi existat niciodată. 

Gacel se temea de fesh-fesh, fiindcă era imprevizibil, nu- 
şi anunţa niciodată prezenţa, dar cel puţin îi era recunoscător 
pentru iuţeala cu care sfârşea cu victima sa, în timp ce nisipurile 
mişcătoare de la malul lacurilor sărate se distrau cu prada lor de 
parcă ar fi fost o muscă picată în miere, scufundând-o 
centimetru cu centimetru, fără cea mai mică posibilitate de a 
scăpa, în cea mai lungă agonie ce se poate imagina. 

Din toate aceste motive înainta acum foarte încet spre 
nord, încercând să ocolească acea întindere albă ce părea că nu 
are hotare, conştient că era încă una dintre barierele pe care 
Natura le punea între el şi urmăritorii săi. Salina ar fi înghiţit 
orice vehicul care ar fi încercat s-o străbată. 


— Mubarrak a murit. Nemernicul ăla l-a găurit cu sabia. 
Almarik garantează că a fost un duel curat şi că familia Sad nu e 
dispusă să înceapă un război între triburi din această cauză. 
Pentru ei, problema e încheiată. 

— Din nefericire, noi nu putem face acelaşi lucru. Fiţi cu 
ochii în patru până la noi ordine. 

— Am înţeles, domnule sergent. Terminat. 

Malik se întoarse spre negru. 

— Trebuie să vorbesc cu postul din Tidiken. Cu 
locotenentul Razman. Anunţă-mă când ai legătura. 

Se îndepărtă să se plimbe singur în noapte, contemplând 
stelele şi luna ce împrăştia scânteieri aurii pe dunele înalte care 
se ridicau în spatele lui. Înţelese că, în ciuda nespusei durități a 
zilelor ce îl aşteptau, se simţea fericit acolo, la hotarul ergului, 
angajat în periculoasa aventură de a vâna un om care, fără 
îndoială, cunoştea deşertul mult mai bine decât l-ar fi putut el 


cunoaşte vreodată şi avea să se joace cu el ca iepurele cu 
cămila care aleargă după dânsul ca să-l prindă. 

Dar, într-un fel sau altul, asta era: o vânătoare, şi asta îl 
făcea să se simtă din nou în formă, activ, din nou tânăr, poate, 
ca pe vremea când îi pândea pe ofiţerii francezi pe la colţuri în 
casbah??, ca să le înfigă un cuţit în burtă şi să dispară apoi în 
întunericul celor o mie de străduţe. Sau când arunca o bombă 
într-o cafenea din cartierul european în ziua în care porniseră în 
sfârşit lupta pe faţă, convinşi că libertatea era aproape. 

Era frumoasă viaţa aceea, incitantă şi plină de satisfacţii, 
atât de deosebită de monotonia cazărmii ce sosise odată cu 
independenţa şi atât de diferită de oroarea deşertului din 
Adoras şi de inutila şi eterna lor luptă împotriva invaziei 
nisipurilor. 

„Vreau să-l prind pe împuţitul ăsta de targui, îşi zise. Și 
să-l prind viu, ca să-i smulg vălul, să-i văd chipul şi el, la rândul 
lui, să-l vadă pe-al meu şi să înţeleagă că de mine nu-şi bate 
nimeni joc.” Petrecuse o lungă noapte treaz în patul lui de 
campanie, visând că îl va însoţi pe "pământurile pustii" în 
căutarea Marii Caravane, imaginându-şi aventurile prin care 
aveau să treacă amândoi şi câte lucruri putea să-l înveţe un om 
ca acela, care fusese capabil să ajungă până acolo nu o dată, ci 
de două ori. Pentru o lungă noapte, acel targui devenise 
prietenul lui, îi dăduse din nou speranţe în posibilul său viitor şi 
dintr-o dată, în câteva ore, acelaşi targui îl trezise din vis de 
două ori, refuzând să-l accepte ca însoțitor şi tăindu-i gâtul 
căpitanului tocmai când reuşise să-l convingă. 

Nu. Nu se născuse încă Fiul Vântului care să-i poată face 
aşa ceva şi să rămână în viaţă. Nu se născuse încă. 

— Domnule sergent! Domnul locotenent la aparat. 

Alergă într-acolo. 

— Domnul locotenent Razman? 

— Da, sergent. L-aţi prins pe targui? 

— Incă nu, domnule locotenent. Dar am impresia că 
traversează marele erg de la sud de Tidiken. Dacă-i trimiteţi pe 
oamenii dumneavoastră, ar putea să-i taie calea înainte de-a 
pătrunde în munţii Sidi-el-Madia. 


22 În Africa de Nord, cetate sau palat al unui conducător şi cartierul 
înconjurător. 


Se lăsă tăcerea. Într-un târziu, vocea locotenentului se 
auzi, plină de îndoială. 

— Dar asta e la aproape două sute de kilometri de aici, 
sergent. 

— Ştiu, admise. Dar dacă intră în Sidi-el-Madia, toate 
armatele din lume n-or să-l mai poată găsi. E un labirint. 

Locotenentul Razman se gândi ce să răspundă. Îi 
dispreţuia pe sergentul Malik, aşa cum îl dispreţuia pe căpitanul 
Kaleb-el-Fasi, de a cărui moarte se bucurase, aşa cum îi 
dispreţuia pe toţi cei ce sfârşeau în Adoras, pleava unei armate 
pe care ar fi dorit-o curată şi corectă, unde nişte canalii de 
teapa lor n-ar fi avut loc nici măcar ca să menţină în funcţie acel 
post blestemat. 

Dacă un targui avusese curajul să intre în acel iad, să-l 
omoare pe căpitan şi s-o şteargă apoi pe nesimţite, în sinea sa 
era de partea lui, oricare ar fi fost motivul pentru care o făcuse. 

Dar înţelegea, de asemenea, că tocmai prestigiul acelei 
armate era în joc şi că, dacă refuza să le acorde ajutor şi targui- 
ul scăpa, sergentul va profita şi-l va face pe el responsabil în 
faţa superiorilor. 

Peste doi ani avea să fie înaintat la gradul de căpitan şi să 
devină maxima autoritate în regiune. 

Dacă, pe deasupra, îl mai vâna şi pe asasinul unui ofiţer - 
oricât de porc ar fi fost ofiţerul acela în viaţă - aceşti doi ani se 
puteau scurta. 

Suspină şi încuviinţă din cap, ca şi cum interlocutorul său 
l-ar fi putut vedea. 

— Bine, sergent, răspunse în cele din urmă. Vom pleca 
mâine în zori. Terminat. 

Lăsă microfonul pe masă, închise întrerupătorul şi rămase 
tăcut, privind radioemiţătorul, de parcă ar fi aşteptat un răspuns 
de la el. 

Glasul lui Souad îl smulse din îngândurare, readucându-l 
la realitate. 

— Nu-ţi face plăcere misiunea asta, aşa-i? îl întrebă din 
bucătărie, abia iţindu-şi capul. 

— Nu, bineînţeles, recunoscu. Nu m-am născut ca să fiu 
poliţist şi nici ca să urmăresc un om prin deşert doar pentru că a 
făcut ceea ce considera drept potrivit legii sale. 


— Asta nu mai e lege, şi tu o ştii, observă ea, venind să se 
aşeze la celălalt capăt al mesei. Suntem o ţară modernă şi 
independentă, unde toţi trebuie să fim egali, pentru că dacă 
fiecare s-ar conduce după propriile sale obiceiuri, n-am mai 
putea fi cârmuiţi. Cum să împaci obiceiurile locuitorilor de la 
ţărmul mării cu cele ale muntenilor sau cu cele ale beduinilor şi 
tuaregilor din deşert? Trebuie să punem punct şi să începem din 
nou, impunând o legislaţie comună; altfel, ne prăbuşim într-o 
prăpastie. Nu înţelegi? 

— Ba da. Poţi să înţelegi când ţi-ai făcut studiile într-o 
academie militară, ca mine, sau într-o universitate franceză, ca 
tine. Făcu o pauză, căută o pipă încovoiată între cele care 
atârnau pe un suport de lemn pe perete şi începu s-o umple 
încet. 

— Dar mă îndoiesc că poate înţelege asta cineva care şi-a 
petrecut toată viaţa la hotarele deşertului fără ca noi să ne fi 
îngrijit să-l anunţăm că situaţia s-a schimbat. Avem dreptul să-l 
obligăm să accepte de la o zi la alta că viaţa lui, cea a părinţilor 
şi cea a strămoşilor lui de acum două mii de ani nu maie 
valabilă? De ce? Ce le-am dat în schimb? 

— Libertatea. 

— Asta-i libertate, să-i intri în casă, să-i omori un oaspete 
şi să-l iei cu tine cu forţa pe celălalt? răspunse mirat. Vorbeşti de 
libertate politică, aşa cum o vede o studentă în campus şi în 
baruri, dar nu cum o vede un om care s-a considerat cu 
adevărat liber întotdeauna, indiferent dacă la putere sunt 
francezii, fasciştii sau comuniştii. Colonelul Duperey, chiar dacă 
era un „colonialist”, ar fi ştiut să respecte mai mult tradiţiile 
acestui targui decât porcul de căpitan Kaleb, care a luptat 
pentru independenţă. 

— Nu-l poţi da de exemplu pe Kaleb. Era o canalie. 

— Dar ăsta e tipul de canalii trimise să trateze cu oamenii 
noştri cei mai puri, de care ar trebui să avem grijă, pentru că 
sunt reprezentanţii în viaţă a ceea ce au mai bun istoria noastră 
şi poporul nostru. În deşertul ăsta sunt trimişi oameni ca Malik, 
Kaleb şi guvernatorul Benkoufra, cu toate că francezii îl rezervau 
pentru cei mai buni ofiţeri ai lor. 

— Nu toţi erau colonelul Duperey, ştii foarte bine. Ai uitat 
de Legiunea Străină şi de asasinii ei? Şi ei ne-au distrus triburile, 


le-au decimat, le-au luat puţurile şi păşunile şi le-au împins spre 
ţinuturile pietroase. 

Locotenentul Razman îşi aprinse pipa, aruncă o privire 
spre bucătărie şi spuse: 

— Ţi se arde carnea. Nu, adăugă apoi. N-am uitat de 
Legiunea Străină şi de brutalitatea ei. 

Dar ştiu că se purtau aşa pentru că erau într-un 
permanent război cu triburile rebele şi nu s-au oprit până nu le- 
au supus. Asta era misiunea lor şi au executat-o, aşa cum eu, 
mâine, o să execut misiunea de a-l captura pe acest targui 
pentru că s-a răzvrătit împotriva autorităţii legale, oricare ar fi 
ea. 

Făcu o pauză şi o observă cum ia carnea de pe foc, o 
pune în farfurii şi apoi le aduce la masă. 

— Care e diferenţa atunci? In vreme de război ne purtăm 
asemenea colonialiştilor, dar în timp de pace nu suntem în stare 
să-i imităm. 

— Tu îi imiţi, spuse Souad cu blândeţe şi vădită dragoste 
în glas. Te străduieşti să-i ajuţi şi să-i înţelegi pe beduini, te 
preocupă problemele lor şi scoţi şi bani din buzunar pentru asta 
- dădu din cap cu neîncredere. Cât îţi datorează şi când or să-ţi 
dea banii înapoi? De luni de zile nu văd un cent din solda ta, 
deşi plănuisem că aici o să facem economii - îl întrerupse cu un 
gest. Nu. Nu mă plâng. Mi-ajunge cât avem. Vreau doar să te fac 
să înţelegi că nu stă în puterea ta să rezolvi toate problemele. 
Nu eşti decât locotenentul unui detaşament care nici măcar nu e 
pe hartă. Fii calm. Când o să fii ca Duperey, colonel guvernator 
al regiunii şi prieten intim cu preşedintele republicii, poate o să 
reuşeşti să faci ceva. 

— Nu cred că atunci o să mai fie cineva pe care să-l 
protejez, răspunse şi începu să mestece încet carnea tare ca o 
talpă a unei cămile bătrâne pe care ordonase oamenilor săi s-o 
sacrifice înainte de a muri fără ajutorul cuiva. De-a lungul unei 
singure generaţii independente o să distrugem tot ce-a izbutit 
să supravieţuiască timp de veacuri. Ce va spune istoria despre 
noi? Ce vor spune nepoţii noştri când vor vedea ce-am făcut cu 
libertatea noastră? Vru să mai adauge ceva, dar îl întrerupse un 
ciocănit discret în uşă şi îşi întoarse privirea într-acolo. 

— Intră! zise. 


În prag se contura silueta foarte înaltă a sergentului 
Ajamuk, care luă poziţia de drepţi şi duse mâna la turban. 

— Să trăiţi, domnule locotenent! salută. Bună seara! 
adăugă respectuos. Totul e în ordine la post. Aveţi vreun ordin? 

— Da. Intră, te rog, îi spuse. În zori plecăm spre sud. Nouă 
oameni cu trei vehicule sub comanda mea, iar dumneata preiei 
comanda aici. Pregăteşte totul, te rog. 

— Pentru câte zile? 

— Cinci. Maximum o săptămână. Sergentul Malik 
bănuieşte că targui-ul ar putea să traverseze ergul spre Sidi-el- 
Madia - văzu expresia celuilalt, care se strâmbase. Nici mie nu- 
mi face plăcere, dar se presupune că e datoria noastră. 

Sergentul Ajamuk îşi cunoştea perfect obligaţiile, dar îl 
cunoştea şi pe locotenentul Razman şi ştia că-şi poate permite 
un comentariu: 

— Cu tot respectul, domnule, zise. Nu ar trebui să 
permiteţi ca scursorile astea din Adoras să vă bage în 
problemele lor. 

— Fac parte din armată, Ajamuk, îi atrase atenţia. Vrem, 
nu vrem. la loc, te rog. O prăjiturică? 

— Mulţumesc, dar n-aş vrea să vă deranjez. 

Souad se dusese deja la bucătărie cu farfuriile aproape 
pline - carnea era practic necomestibilă - şi se întorcea cu un 
platou cu prăjituri de casă, la vederea cărora ochii nou-venitului 
se luminară. 

— Haide, sergent! râse ea. Că doar te cunoaştem. Le-am 
scos din cuptor acum două ore. 

O mână se îndreptă spre ele de parcă ar fi avut viaţă 
proprie, independent de voinţa stăpânului ei. 

— Mă băgaţi în păcat, doamnă, recunoscu Ajamuk. 
Nevesti-mii, oricât s-ar strădui, nu îi ies la fel. 

Îşi înfipse dinţii enormi şi foarte albi în aluatul crocant de 
migdale şi-l savura cu desfătare. 

Cu gura plină, adăugă: 

— Permiteţi, domnule locotenent, dar cred că ar trebui să- 
mi daţi voie să merg cu dumneavoastră. Nimeni nu cunoaşte ca 
mine regiunea aceea. 

— Cineva trebuie să preia comanda aici. 

— Puteţi avea încredere în caporalul Mohamed. lar soţia 
lui ştie să folosească radioemiţătorul. 


Făcu o pauză ca să înghită. 

— Aici nu se întâmplă niciodată nimic. 

Locotenentul medita, în timp ce Souad servea ceaiul 
clocotit şi dulceag, parfumat şi îmbietor. li plăcea sergentul, se 
simţea bine în compania lui şi era singurul dintre oamenii săi 
care-l putea prinde pe fugar. Poate tocmai din cauza asta, în 
mod aproape inconştient, încerca să-l ţină deoparte, pentru că 
în adâncul sufletului său continua să fie de partea targui-ului. Se 
priviră pe deasupra paharelor de ceai; s-ar fi zis că fiecare 
ghicea ce gândea celălalt. 

— Dacă cineva trebuie să-l prindă, insistă sergentul, mai 
bine să fim noi decât Malik. De cum o să-l zărească o să-l 
împuşte, ca să pună punct afacerii şi ca să nu intervină nimeni. 

— Şi dumneata crezi la fel? 

— Sunt sigur. 

— Şi crezi c-o să aibă o soartă mai bună dacă îl predăm 
guvernatorului? 

Nu primi răspuns şi adăugă, sigur pe sine: 

— Căpitanul Kaleb n-ar fi îndrăznit să-l omoare pe omul 
acela fără sprijinul lui Ben-Koufra. Şi mă mir că n-a ordonat să 
fie asasinat şi Abdul-el Kebir. 

Observă privirea severă şi îngrijorată pe care soţia lui i-o 
arunca din uşa bucătăriei şi oftă cu un aer obosit. 

— Bun! îngăimă. Nu e treaba noastră. De acord, acceptă 
în cele din urmă. Vii cu mine. Trezeşte-mă la patru! 

Sergentul Ajamuk se ridică în picioare ca împins de un 
resort, luă poziţia de drepţi fără să-şi poată ascunde mulţumirea 
şi se îndreptă spre uşă. 

— Mulţumesc, domnule locotenent! Noapte bună, 
doamnă. Şi mulţumesc pentru prăjituri. 

leşi trăgând uşa după el, dar locotenentul Razman îl urmă 
după câteva clipe şi se duse să se aşeze în tindă, să privească 
noaptea şi deşertul ce se întindea în faţa lui, pierzându-se în 
întuneric. 

Souad veni lângă el şi rămaseră aşa, în tăcere, o bună 
bucată de vreme, bucurându-se de aerul curat şi răcoros după o 
zi întreagă de căldură copleşitoare. 

Într-un târziu, ea zise: 

— Nu cred că trebuie să-ţi faci probleme. Deşertul e 
foarte mare. E foarte posibil să nu-l găseşti niciodată. 


— Dacă îl prind, s-ar putea să mă avanseze în grad, 
răspunse Razman fără să se uite la ea. Te-ai gândit la asta? 

— Da, recunoscu ea cu naturaleţe. M-am gândit. 

— Şi? 

— Mai devreme sau mai târziu te vor avansa, şi e mai 
bine să fie pentru ceva de care să te simţi mândru, decât pentru 
că ai făcut pe câinele poliţist. Eu nu mă grăbesc. Tu, da? 

— Aş vrea să-ţi ofer o viaţă mai bună. 

— Ce contează o steluţă în plus şi o soldă mai mare, dacă 
tot nu-ţi porţi niciodată uniforma şi vei continua să dai bani cu 
împrumut? Lumea o să-ţi datoreze mai mulţi bani, asta-i tot. 

— Poate mă vor trimite undeva departe de-aici. Am putea 
să ne întoarcem în oraş. În lumea noastră. 

Ea râse amuzată: 

— Haide, Razman! exclamă. Pe cine încerci să duci de 
nas? Asta-i lumea ta, şi ştii asta. Vei rămâne aici, oricâte grade 
ti-ar da. Şi eu o să rămân cu tine. 

El se întoarse s-o privească şi zâmbi: 

— Ştii? zise. Mi-ar plăcea să facem dragoste ca noaptea 
trecută. Pe dune. 

Ea se ridică, intră în casă şi se întoarse cu o pătură sub 
braţ. 


Ajunse la marginea salinei când soarele era foarte sus, 
încălzea pământul şi alunga ţânţarii spre adăposturile lor, sub 
pietre şi tufişuri. 

Se opri şi observă întinderea albă ce lucea ca o oglindă la 
douăzeci de metri sub picioarele sale, rănindu-i ochii şi 
obligându-l să-i închidă pe jumătate, căci sarea reflecta lumina 
cu furie, amenințând să-i ardă pupilele, cu toate că era obişnuit 
de mic copil cu luminozitatea violentă a nisipurilor deşertului. 

După un timp, căută o piatră mare, o ridică cu amândouă 
mâinile şi o lăsă să cadă în fundul lacului. Aşa cum se aştepta, 
când ajunse jos, piatra sparse crusta arsă de soare şi dispăru de 
îndată. Prin gaură ţâşni imediat, bolborosind, o masă păstoasă 
de culoare maro-deschis. 

Continuă să arunce pietre, la o distanţă din ce în ce mai 
mare de marginea prăpăstioasă, până când, la vreo treizeci de 
metri, începură să salte fără să perforeze stratul de sare. Se 


aplecă în faţă, pe buza salinei, îşi întinse cu grijă capul şi căută 
locurile pe unde se putea filtra umezeala. 

In cele din urmă, petrecu mai bine de un ceas studiind cu 
atenţie malul, pentru a găsi locul potrivit ca să-şi înceapă 
coborâşul cu cel mai mic risc. 

Când avu certitudinea că făcuse alegerea bună, obligă 
mehari-ul să îngenuncheze, îi puse în faţă trei pumni de orz, îşi 
instala cortul şi adormi pe loc. 

Patru ore mai târziu, în momentul când soarele îşi 
începea timid coborâşul, deschise ochii de parcă un deşteptător 
ar fi sunat brusc lângă el. 

După câteva minute, în picioare, în echilibru pe cămilă, 
scrută deşertul pe care îl lăsase în urmă. Nu zări nici o trâmbă 
de praf înălțându-se în aer, dar ştia că pietrişul greu din erg nu 
se ridică atunci când vehiculele sunt obligate să înainteze foarte 
încet din cauza nenumăratelor colţuri de stâncă. Aşteptă 
răbdător şi această răbdare dădu roade: un obiect metalic 
reflectă, foarte departe, o rază de soare. Calculă distanţa: 

Aveau nevoie de cel puţin şase ore ca să ajungă la locul 
unde se afla el. 

Sări jos, apucă frâul animalului şi, în ciuda protestelor 
sale sonore, îl conduse până la marginea taluzului, pe care îi 
coborâră cu mare grijă, pas cu pas, atenţi nu numai să nu 
alunece şi să se rostogolească până jos, riscând să-şi frângă 
gâtul, ci şi la fiecare piatră, la fiecare aşchie de stâncă, căci ştia 
că dedesubtul lor, acolo, lângă salină, îşi aveau cuibul mii de 
scorpioni. 

Răsuflă mulţumit când ajunse la fund, se opri şi cercetă 
amănunţit crusta ce începea la patru metri distanţă. Înaintă şi o 
încercă cu piciorul. 

Părea dură şi rezistentă, şi lăsă frâul liber cât era de lung, 
înfăşurându-şi capătul pe încheietura mâinii, sigur că, dacă s-ar 
afunda, mehari-ul l-ar trage afară, scăpându-l de primejdie. 

Simţi prima pişcătură de ţânţar pe gleznă. 

Puterea soarelui începea să slăbească şi în curând locul 
acela avea să devină un iad. 

Incepu să meargă şi i se păru că aude geamătul crustei 
sub picioarele sale, iar în câteva locuri se ondulă, fără să se 
spargă. Mehari-ul îl urma ascultător, dar după patru metri 
instinctul îl preveni probabil de pericol, căci se opri nehotărât şi 


mugi nemulţumit, deşi mugetul său putea fi considerat un 
protest în faţa acelei nesfârşite întinderi de sare unde nu se 
zărea nici măcar un amărât de tufiş. 

— Hai, prostănacule! mormăi. Nu te opri! 

Îi răspunse un nou muget, dar o smucitură bruscă şi două 
înjurături îl făcură să se hotărască. Inaintă zece metri şi părea 
mai liniştit pe măsură ce crusta de sare era mai dură, până 
deveni un sol tare şi sigur. 

Merseră apoi încet, mereu spre soarele ce se ascundea, 
iar când se înnopta se urcă pe mehari, lăsându-l pe acesta să 
continue marşul, sigur că nu se va abate din drum în vreme ce 
el avea să tragă un somn bun, legănat acolo, în şaua înaltă, 
clătinându-se ca pe o mare agitată, dar atât de sigur şi plăcut ca 
şi cum s-ar fi aflat sub acoperişul jaimei sale, dormind lângă 
Laila. 

A fost noaptea cea mai liniştită. Vântul nu se tânguia, 
picioarele ca de pluş ale dromaderului nu făceau nici un zgomot 
când călcau pe sare, şi acolo, în mijlocul acelui sebkha, nu erau 
hiene, nici şacali care să urle cerându-şi prada. Luna se ivi plină, 
luminoasă şi curată, smulgând scânteieri argintate milioanelor 
de oglinzi de pe întinderea plată, pe care siluetele mehari-ului şi 
călăreţului erau o apariţie ireală şi fantasmagorică ieşind din 
neantul nopţii şi îndreptându-se spre neantul umbrelor, stampă 
a singurătăţii absolute, căci probabil nici o fiinţă omenească n-a 
fost vreodată atât de singură cum era targui-ul în acea salină. 


— E acolo! 

Îi întinse binoclul sergentului Ajamuk, care urmări direcţia 
braţului său, îl duse la ochi şi-l distinse, într-adevăr, pe călăreţul 
ce înainta încet sub soarele puternic al dimineţii. 

— Da, recunoscu. E acolo, dar am impresia că ne-a văzut. 
S-a oprit şi se uită încoace. 

Locotenentul Razman luă binoclul şi privi iarăşi spre 
punctul unde, prin pâcla ce se reflecta pe suprafaţa albă, Gacel 
Sayah privea şi el spre locul în care se aflau, la marginea lacului 
sărat. Ştia că ochii de şoim ai unui targui obişnuit cu marile 
distanţe vedeau la fel ca ai unui om obişnuit dotat cu un binoclu. 

Se priviră, deşi, în realitate, distanţa nu-i permitea să 
zărească decât siluetele vagi ale animalului şi călăreţului, ce 
păreau că se ondulează din cauza reverberaţiei, şi i-ar fi plăcut 


să ştie la ce se gândise tuaregul în momentul când descoperise 
că e prins în mijlocul unei capcane de sare ce nu oferea nici o 
posibilitate de scăpare. 

— A fost mai uşor decât îmi imaginam, comentă. 

— Încă nu l-am prins, remarcă Ajamuk. 

Se întoarse să-l privească: 

— Ce vrei să zici? 

— Ce-am zis, răspunse sergentul cu naturaleţe. Maşinile 
noastre nu pot cobori în salină. Chiar dacă am găsi o pantă 
potrivită, ne-am scufunda în sare. Şi pe jos n-o să-l prindem în 
vecii vecilor. 

Locotenentul Razman înţelese că avea dreptate, întinse 
mâna şi apucă receptorul radioemiţătorului: 

— Sergent! strigă. Sergent Malik! Mă auzi? 

Aparatul scoase un şuierat, pârâi, tuşi, iar la urmă se auzi 
clar glasul lui Malik-el-Haideri. 

— Vă aud, domnule locotenent. 

— Suntem în partea vestică a lacului şi l-am localizat pe 
fugar. Vine spre noi, deşi, din nenorocire, cred că ne-a văzut. 

Aproape că auzi înjurătura surdă a sergentului, care, după 
o pauză, spuse: 

— Eu nu pot continua. Am găsit o cărare ca să coborâm, 
dar crusta nu suportă greutatea jeep-ului. 

— Nu văd altă soluţie decât să înconjurăm sebkha şi să 
aşteptăm ca setea să-l oblige să se predea. 

— Să se predea? Vocea lui era un amestec de uimire şi 
neîncredere. Un targui care a omorât doi oameni nu se va preda 
niciodată. 

Ajamuk făcu un gest de aprobare, confirmându-i spusele. 

— Poate că o să-şi aştepte moartea, dar nu se va preda 
niciodată. 

— E posibil, recunoscu Razman. Dar e limpede că nu 
putem merge după el. O să aşteptăm! 

— Cum ordonaţi dumneavoastră, domnule locotenent! 

— Rămâi pe recepţie. Terminat. 

Inchise întrerupătorul şi se întoarse spre Ajamuk. 

— Ce vrea ăsta? şuieră printre dinţi. Pretinde să alergăm 
după un targui în pustiul ăsta ca să se joace cu noi şi să ne 
împuşte? 

Făcu o pauză şi se întoarse spre unul dintre soldaţi. 


— Fă un steag alb, îi ceru. 

— Vreţi să negociaţi? se miră Ajamuk. Ce-o să obţineţi cu 
asta? 

Ridică din umeri: 

— Nu ştiu. Dar o să fac tot ce-mi stă în puteri ca să evit 
altă vărsare de sânge. 

— Lăsaţi-mă să mă duc eu, îl rugă sergentul. Nu sunt 
targui, dar m-am născut pe meleagurile astea şi le cunosc bine. 

Refuză cu convingere: 

— Eu sunt acum maxima autoritate la sud de Sidi-el- 
Madia, spuse. Poate o să mă asculte. 

Luă coada de lopată de al cărei capăt soldatul legase o 
batistă murdară, îşi scoase pistolul şi începu să coboare cu grijă 
panta periculoasă. 

— Dacă mi se întâmplă ceva, preiei comanda, preciză. 
Malik nu trebuie s-o preia sub nici o formă. E clar? 

— N-aveţi grijă. 

Săltând din piatră-n piatră, alunecând şi cât pe ce să se 
prăbuşească în gol, locotenentul ajunse jos, studie cu 
neîncredere crusta de sare subţire şi, conştient că oamenii săi îl 
observă, îşi luă inima-n dinţi şi porni cu pas hotărât spre silueta 
îndepărtată a călăreţului, rugându-se Cerului să nu se spargă 
dintr-o dată placa de sare sub picioarele lui. 

Când se simţi în siguranţă, îşi continuă drumul, unduind 
tristul steag sub un soare ce începea să se transforme în plumb 
topit, dându-şi seama că în groapa aceea plină de sare, fără o 
adiere de vânt şi încinsă de soare, temperatura era mai mare cu 
cinci grade, iar aerul îi ardea plămânii. 

Observă că targui-ul obligase cămila să îngenuncheze şi îl 
aştepta în picioare, lângă ea, cu puşca pregătită, şi la mijlocul 
drumului regretă ce făcuse, pentru că sudoarea i se prelingea 
pe tot corpul, trecându-i prin uniformă, iar picioarele păreau pe 
punctul de a refuza să-l mai susţină. 

Ultimul kilometru a fost, fără nici o îndoială, cel mai lung 
din viaţa lui, şi când s-a oprit la zece metri de Gacel, a avut 
nevoie de timp ca să-şi recupereze forţele, să se liniştească şi să 
murmure: 

— Ai apă? 

Celălalt negă, continuând să ţintească direct spre pieptul 
lui. 


— Am nevoie de ea. O să bei când te întorci. 

Consimţi înţelegător şi-şi trecu limba peste buze, simțind 
doar gustul sălciu al transpiraţiei. 

— Ai dreptate, recunoscu. Sunt un prost că nu mi-am luat 
plosca. Cum poţi suporta căldura asta? 

— Sunt obişnuit. Ai venit să-mi vorbeşti de vreme? 

— Nu. Am venit să-ţi cer să te predai. N-ai cum să scapi! 

— Asta doar Allah poate s-o spună. Deşertul e foarte 
mare. 

— Dar salina asta nu. Şi oamenii mei te înconjoară. 

Aruncă o privire spre gerba fleşcăită ce atârna de şa. 

— Ai apă puţină. N-o să rezişti mult - făcu o pauză. Dacă 
vii cu mine, îţi promit o judecată dreaptă. 

— Nimeni n-are de ce să mă judece, preciza Gacel cu 
naturaleţe. Pe Mubarrak l-am omorât în luptă dreaptă, după 
obiceiul neamului meu, iar pe militar l-am ucis pentru că era un 
asasin care n-a respectat legile sacre ale ospitalităţii. După 
legea tuaregilor, n-am comis nici un delict. 

— Atunci de ce fugi? 

— Pentru că ştiu că nici păgânii de rumi, nici voi, care aţi 
copiat legile lor absurde, nu le veţi respecta pe ale mele, chiar 
dacă ne aflăm în deşert. Pentru tine sunt un Fiu al Vântului 
împuţit care l-a omorât pe unul de-al tău, nu un inmouchar din 
stirpea Kel-Talgimus ce-a făcut dreptate după o lege de mii de 
ani, mulţi ani înainte ca vreunul dintre voi să fi visat că va păşi 
pe aceste pământuri. 

Locotenentul Razman se lăsă să cadă cu grijă, aşezându- 
se pe crusta tare de sare, în timp ce îl contrazicea cu 
convingere: 

— Pentru mine nu eşti un împuţit de Fiu al Vântului. Eşti 
un imohag nobil şi viteaz şi-ţi înţeleg motivele - tăcu o clipă. ŞI 
le împărtăşesc. Probabil că şi eu aş fi reacţionat la fel şi n-aş fi 
permis să mi se aducă o asemenea jignire - oftă prelung. Dar 
datoria mea este să te predau autorităţilor, evitând vărsarea de 
sânge. Te rog! îl imploră. Nu complica şi mai mult lucrurile. 

Ar fi jurat că interlocutorul său zâmbea batjocoritor pe 
sub văl când îi răspunse ironic: 

— Pentru cine se complică lucrurile? dădu din cap. Pentru 
un targui lucrurile încep să fie cu adevărat complicate în 
momentul când îşi pierde libertatea. Viaţa noastră e foarte grea, 


dar asta se compensează prin faptul că suntem liberi. Dacă ne 
pierdem această libertate, pierdem raţiunea de a trăi. 

Făcu o pauză. 

— Ce mi-ar face autorităţile? M-ar condamna la douăzeci 
de ani? 

— Nu neapărat atâţia. 

— Nu? Dar câţi, atunci? Cinci? Opt? Negă convins. Nici o 
singură zi, ascultă-mă bine! Am văzut închisorile voastre, mi s-a 
povestit cum se trăieşte în ele şi ştiu că n-aş suporta nici o zi. 

Făcu un gest expresiv cu mâna, îndemnându-l să plece. 

— Dacă vrei să mă prinzi, vino să mă cauţi. 

Razman se ridică cu greu în picioare, îngrozit de ideea de 
a străbate iarăşi acel drum lung sub un soare ce ardea cu tot 
mai multă furie: 

— N-o să vin să te caut. De asta poţi fi sigur a fost tot ce 
i-a spus înainte de a-i întoarce spatele. 

Gacel îl observă în timp ce se îndepărta obosit, 
sprijinindu-se în parul ce slujise de băț pentru drapel, şi se îndoi 
că avea să reuşească să ajungă la marginea acelui sebkha fără 
să facă o insolaţie. 

La rândul lui, înfipse în sarea dură takuba şi puşca, îşi 
făcu un acoperiş şi se adăposti sub el, dispus să aştepte 
răbdător să treacă cele mai grele ceasuri ale zilei. 

N-a dormit, privind fix spre locul unde vehiculele lansau 
spre soare sclipiri metalice, observând cum, de la un minut la 
altul, păcla se făcea tot mai groasă, iar căldura creştea, 
amenințând să facă sângele să fiarbă în vine; o căldură atât de 
densă, de copleşitoare şi de apăsătoare, că se răzvrăti până şi 
mehari-ul, obişnuit prin însăşi natura lui cu cele mai ridicate 
temperaturi. 

Nu putea supravieţui mult timp acolo, în inima salinei, şi o 
ştia. Mai avea apă pentru o zi. Apoi aveau să vină delirul şi 
moartea; cea mai înspăimântătoare dintre morţi, cea de care 
tuaregii se tem chiar din ziua când se nasc: moartea de sete. 


Ajamuk privi cu un ochi critic înălţimea la care se afla 
soarele şi studie cu atenţie marginile salinei: 

— În mai puţin de o jumătate de oră or să ne mănânce de 
vii ţânţarii, spuse cu convingere. Trebuie să ne retragem. 

— O să facem focuri. 


Sergentul negă categoric: 

— Nu există foc şi nici alt mijloc de a te apăra împotriva 
acestei plăgi, insistă. Când vor începe să atace, soldaţii or s-o ia 
la goană, şi nu mă angajez să-i opresc, surâse. Pentru că o să 
fug şi eu. 

Vru să mai spună ceva, dar unul dintre soldaţi îl 
întrerupse, arătând cu mâna spre salină. 

— Priviţi! strigă. Pleacă! 1 

Locotenentul luă binoclul şi se uită spre locul indicat. Intr- 
adevăr, targui-ul îşi strânsese ridicola tabără şi se îndepărta, 
ducându-şi animalul de frâu. 

Se întoarse gânditor spre adjutantul său: 

— Unde s-o fi ducând? 

Ajamuk ridică din umeri: 

— Cine poate şti ce-i în mintea unui targui? 

— Nu-mi place. 

— Nici mie. 

Locotenentul se gândi câteva clipe, vădit îngrijorat. 

— Presupun că va încerca s-o şteargă în timpul nopţii, 
spuse într-o doară. Dumneata o să te îndrepţi spre nord cu trei 
oameni. Saud, spre sud. Eu o să acopăr zona asta, iar Malik e cu 
oamenii lui în est - dădu din cap. Dacă deschidem bine ochii, n-o 
să scape. 

Sergentul nu răspunse, dar era clar că nu împărtăşea 
optimismul superiorului său. Era beduin, îi cunoştea bine pe 
tuaregi, dar îi cunoştea bine şi pe soldaţii săi, oameni de la 
munte ce-şi făceau serviciul militar obligatoriu într-un deşert pe 
care nu-l înțelegeau şi nici nu doreau să-l înţeleagă. II admira pe 
locotenentul Razman şi aprecia eforturile pe care le făcea ca să 
se adapteze în acele ţinuturi, hotărât să devină un autentic 
expert în materie, dar îşi dădea seama că mai avea multe de 
învăţat. Sahara şi oamenii săi nu se asimilează într-un an, nici în 
zece, şi ceea ce nu se asimilează niciodată este mentalitatea 
unuia dintre acei şireţi Fii ai Vântului, aparent simpli ca mod de 
viaţă, dar extrem de complicaţi în realitate. 

Luă binoclul de pe scaun şi-l îndreptă spre bărbatul ce 
devenea un punct tot mai mic, urmat de cămila lui. De ce se 
adâncea din nou în acel cuptor îngrozitor nu putea şti, dar 
presimţea, aproape simţea, că acel fapt ascundea un vicleşug. 


Dacă un targui cu apă puţină se deplasează şi-şi deplasează 
cămila, trebuie să existe un motiv foarte serios. 

Auzi un zumzăit la ureche şi tresări. 

— Haidem, strigă. Ţânţarii! 

Săriră în maşini şi, de cum demarară, începură să se 
plesnească peste mâini şi peste faţă, îndepărtându-se cu toată 
viteza permisă de terenul accidentat, ferindu-se pe cât posibil 
de zona mlăştinoasă. Apoi se despărţiră, luând-o fiecare în altă 
direcţie. 

Locotenentul Razman le ordonă oamenilor ce rămăseseră 
cu el să instaleze corturile şi să pregătească cina şi luă legătura 
cu sergentul Malikel-Haideri, comunicându-i mişcările sale şi pe 
cele ale fugarului. 

— Nici eu nu ştiu ce intenţii are, domnule locotenent, 
recunoscu Malik. Dar am impresia că e un tip foarte deştept - 
făcu o pauză. Poate că ar fi mai bine să mergem să-l căutăm. 

— Probabil că asta vrea, răspunse. Dar aminteşte-ţi că e 
vestit pentru măiestria lui de trăgător. Are o cămilă şi o puşcă, 
aşa că acolo jos am fi la discreţia lui. Să aşteptăm! 

Şi aşteptară toată noaptea, cu armele pregătite şi atenţi 
la cea mai mică mişcare suspectă, recunoscători luminii lunii. 

Nu s-a întâmplat nimic, iar când soarele s-a ridicat la 
orizont, s-au întors la marginea salinei şi au zărit, chiar în 
mijlocul ei, mehari-ul îngenuncheat şi pe bărbat dormind liniştit 
la umbra lui. 

La distanţe egale, din cele patru puncte cardinale, patru 
binocluri l-au ţinut sub observaţie tot timpul zilei. Dar nici 
călăreţul, nici animalul n-au făcut nici o mişcare perceptibilă de 
la o asemenea distanţă. 

Când începu să se însereze, mai înainte ca ţânţarii să-şi 
părăsească adăpostul, locotenentul Razman intră în legătură cu 
oamenii săi. 

— Nu s-a mişcat din loc, îi înştiinţa. Ce părere aveţi? 

Sergentul Malik îşi aminti de cuvintele tuaregului: "Să 
trăieşti ca o piatră, atent să nu faci nici o mişcare ce consumă 
apa. Chiar şi noaptea trebuie să te mişti încet ca un cameleon, 
şi în felul ăsta, dacă reuşeşti să devii insensibil la căldură şi la 
sete şi, mai ales, dacă izbuteşti să-ţi învingi panica şi să-ți 
păstrezi calmul, ai o mică posibilitate de supravieţuire". 


— Îşi păstrează forţele, zise. În noaptea asta se va mişca. 
Ar trebui să ştim încotro. 

— O să aibă nevoie de cel puţin patru ore ca să ajungă la 
marginea salinei, interveni Ajamuk. Şi de încă una ca să urce pe 
întuneric şi să ajungă unde ne aflăm noi - calculă în gând. 
Trebuie să fim atenţi pe la miezul nopţii. Dacă o să aştepte mai 
mult, n-o să mai aibă timp să se îndepărteze, chiar dacă 
reuşeşte să treacă de noi. 

— Cămila o s-o ia razna, le aminti Saud din partea de sud. 
Aici e un nor de țânțari. E un ochi de apă şi, dacă se apropie, o 
să se scufunde fără scăpare. 

Locotenentul Razman avea convingerea că targui-ul ar fi 
preferat să fie înghiţit de nisipuri decât să fie prins viu, dar nu 
făcu nici un comentariu. Se mulţumi să dea ordine. 

— Patru ore de odihnă, spuse, dar după aceea toată 
lumea să fie atentă. 

Noaptea a fost la fel de lungă şi la fel de încordată, sub o 
lună ce încă lumina cu putere pustiul, iar zorii i-au găsit învinşi 
de somn şi de oboseală, cu ochii înroşiţi de cât scrutaseră 
întunericul şi nervii distruşi din cauza tensiunii. 

Când se apropiară din nou de salină, îl văzură iarăşi; în 
acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, aparent fără să fi făcut nici o 
mişcare. 

Glasul locotenentului răsună nervos prin microfon: 

— Ce părere aveţi? 

— Că e nebun! răspunse Malik, prost dispus. Nu cred că 
mai are apă. Cum o să mai reziste o zi în cuptorul ăsta? 

Nimeni nu răspunse. Chiar şi pentru ei, afară din groapă şi 
cu apă suficientă în bidoanele mari, ideea unei alte zile sub acel 
soare de foc era de nesuportat, şi totuşi, targui-ul părea dispus 
să lase să treacă încă o zi fără să se mişte. 

— E o sinucidere, murmură pentru sine locotenentul. O 
sinucidere, şi niciodată n-am crezut că un targui e capabil să se 
sinucidă. Îşi caută osânda veşnică. 


Nici o zi n-a fost atât de lungă. 
Nici atât de fierbinte. 
Sarea reflecta scânteierile soarelui, multiplicându-i 
puterea, făcând aproape inutil minusculul adăpost, anihilându-l 
şi anihilând mehari-ul, căruia îi legase cele patru picioare după 


ce-l pusese să îngenuncheze, deşi îl durea sufletul să-l facă să 
sufere fără să fi meritat, după atâţia ani în care îl purtase prin 
nisipuri şi bolovănişuri. 

Îşi făcu rugăciunile ca prin vis, şi ca prin vis lăsă să treacă 
ceasurile, nemişcat, fără să facă măcar gestul de a îndepărta o 
muscă, ce nu exista de fapt, pentru că nici muştele nu suportau 
un asemenea iad. Lupta să se transforme în piatră, uitând de 
trup şi de necesităţile lui, conştient că nu mai era nici un strop 
de apă în gerba şi simțind cum i se usucă pielea, cu strania 
senzaţie că sângele i se îngroaşă în vene, curgând tot mai încet. 

Când trecu de amiază, îşi pierdu cunoştinţa şi rămase 
sprijinit de corpul animalului, cu gura deschisă, incapabil să 
inspire un aer ce devenise aproape dens şi părea că refuză cu 
încăpățânare să coboare în plămânii lui. 

Delira, dar gâtlejul lui uscat şi limba învineţită nu izbutiră 
să emită nici un sunet. Apoi, o zvâcnire a mehari-ului şi un 
geamăt ce se năştea în rărunchii bietului animal îl readuseră la 
viaţă şi deschise ochii, dar trebui să-i închidă din nou, învins de 
albeaţa fulgurantă a salinei. 

Nici o zi, nici chiar aceea în care îl pierduse pe primul lui 
născut, ce scuipa sânge şi bucăţi de plămâni pe nisip, devorat 
de tuberculoză, nu i s-a părut atât de lungă. 

Nici atât de fierbinte. 

Apoi sosi noaptea. Pământul începu să se răcească foarte 
încet, aerul ajunse mai uşor la plămânii lui şi putu deschide ochii 
fără să aibă senzaţia că cineva îi înfigea pumnale în retină. 

Mehari-ul se trezi şi el din letargie şi se foi neliniştit, 
mugind fără vlagă. x 

lubea animalul acela şi regreta moartea lui inevitabilă. IlI 
văzuse născându-se şi, din primul moment, ştiuse că avea să fie 
un animal plin de viaţă, rezistent şi nobil. II crescuse cu 
dragoste şi-l învățase să asculte de glasul lui şi de atingerea 
călcâiului său pe grumaz - un limbaj pe care numai ei doi îl 
înțelegeau. În toţi acei ani, niciodată nu fusese nevoit să-l bată. 
lar animalul nu încercase să-l muşte sau să-l atace nici în cele 
mai rele zile de rut, primăvara, când alţi masculi deveneau 
isterici şi neprietenoşi, răzvrătindu-se contra stăpânilor şi 
trântindu-şi la pământ încărcătura şi călăreţul. 

Frumosul animal era cu adevărat o binecuvântare a lui 
Allah, dar îi venise ceasul şi el o ştia. 


Aşteptă ca luna să-şi facă apariţia deasupra orizontului şi 
ca razele ei, reflectate de sare, să transforme noaptea aproape 
în zi, şi la lumina ei scoase hangerul ascuţit şi reteză dintr-o 
singură tăietură, crudă, puternică şi adâncă, gâtul cel alb. 

Spuse rugăciunea rituală şi strânse sângele ce ţâşnea 
clocotind într-una din gerbe. Când se umplu, îl bău încet, călduţ 
încă şi aproape palpitând, iar în scurt timp se simţi refăcut. 
Aşteptă câteva minute, îşi trase sufletul şi pipăi cu grijă 
stomacul dromaderului care, fiind legat, nu se mişcase când îi 
sosise sfârşitul, limitându-se să încline capul. Când găsi locul pe 
care-l căuta, şterse pumnalul încovoiat de pătura roasă de sub 
şa şi-l înfipse cu forţă, adânc, răsucindu-l de câteva ori, căutând 
să mărească rana cât mai mult. Când scoase arma, ţâşni un pic 
de sânge şi apoi un jet de apă verzuie şi urât mirositoare cu 
care umplu până la gură a doua gerba. Apoi îşi astupă nasul cu 
o mână, închise ochii şi-şi lipi buzele de rană, bând direct acel 
lichid greţos de care ştia cu siguranţă că depindea viaţa sa. 

Bău până la ultimul strop, deşi setea i se potolise şi 
simţea că stomacul său era pe punctul de a plesni. 

Îşi stăpâni accesele de vomă, străduindu-se să se 
gândească la altceva şi să uite mirosul şi gustul apei ce stătuse 
mai bine de cinci zile în pântecele dromaderului, şi avu nevoie 
de toată voinţa lui de targui hotărât să supravieţuiască pentru a 
reuşi. 

În cele din urmă, adormi. 


— A murit, îngăimă locotenentul Razman. Trebuie să fi 
murit. De patru zile nu se mişcă şi ai zice că s-a transformat într- 
o statuie de sare. 

— Vreţi să mă duc să văd? se oferi unul dintre soldaţi, 
convins că zelul lui îi putea aduce gradul de caporal. Căldura s-a 
mai potolit. 

Negă de câteva ori în timp ce-şi aprindea pipa cu ajutorul 
unei brichete cu fitil gros şi lung, o brichetă de marinar, cele mai 
practice în acele ţinuturi cu nisip şi vânt. 

— N-am încredere în acest targui, spuse. Nu vreau să te 
omoare pe întuneric. 

— Dar nu putem sta aici toată viaţa, îi atrase atenţia 
celălalt. Mai avem apă pentru trei zile. 


— Ştiu, zise Razman. Mâine, dacă nu se întâmplă nimic, o 
să trimit câte un om din fiecare punct. N-o să risc prosteşte. 

Dar când rămase singur se întrebă dacă riscul cel mai 
mare nu era tocmai acea aşteptare, făcând jocul targui-ului, 
incapabil să-i ghicească intenţiile, pentru că nu accepta ideea că 
s-ar fi hotărât să se lase ucis de căldură şi de sete fără să lupte. 
Din câte ştia despre Gacel Sayah, era unul dintre ultimii tuaregi 
cu adevărat liberi, un nobil inmouchar, aproape un prinţ între cei 
din neamul lui, în stare să ajungă şi să se întoarcă din 
„pământurile pustii" şi capabil, de asemenea, să înfrunte o 
armată ca să răzbune o jignire. Nu era logic ca un asemenea 
om, simțindu-se încolţit, să se hotărască să moară. Sinuciderea 
nu exista în mintea tuaregilor, aşa cum, în general, nu exista în 
mintea majorităţii mahomedanilor, care ştiau că cel ce 
atentează contra propriei sale vieţi nu va putea năzui niciodată 
să ajungă în rai. Poate că, în realitate, fugarul nu era un 
credincios cucernic, ca mulţi alţii din poporul său, şi respecta 
doar în parte vechile tradiţii, dar chiar şi aşa, nu şi-l închipuia 
trăgându-şi un glonţ, tăindu-şi venele sau lăsându-se mistuit de 
soare şi de sete. 

Avea un plan, de asta era sigur. Un plan machiavelic şi în 
acelaşi timp foarte simplu, unde un rol important trebuiau să 
aibă elementele ce îl înconjurau şi pe care un targui învățase să 
le utilizeze în folosul lui încă înainte de a se naşte, dar, oricât îşi 
storcea creierii, nu reuşea să-l ghicească. Presimţea că profită 
de oboseala oamenilor săi şi a lui însuşi şi de convingerea că 
nici o fiinţă omenească nu poate răbda atâta vreme într-un 
asemenea cuptor fără să bea. Se juca, strecurându-le în suflet, 
aproape în subconştient, siguranţa că supraveghează un 
cadavru, ceea ce făcea să le scadă vigilenţa, fără ca măcar să-şi 
dea seama. In acel moment avea să li se scurgă printre degete 
ca o fantomă şi să dispară înghiţit de imensitatea deşertului. 

Era un raţionament logic şi era pe deplin conştient de 
acest lucru, dar chiar când era convins că nu se putea înşela, îşi 
amintea căldura insuportabilă pe care trebuise s-o îndure când 
coborâse în salină, calcula câtă apă trebuia să consume o fiinţă 
umană, oricât de targui ar fi fost, ca să rămână în viaţă într-un 
asemenea loc şi înţelegea că toate supoziţiile lui se prăbuşeau şi 
că nu exista nici cea mai mică speranţă ca fugarul să mai fie în 
viaţă. 


— A murit, îşi repetă încă o dată, furios pe el însuşi şi pe 
neputinţa lui. Nemernicul ăsta ticălos trebuie să fi murit! 

Dar Gacel Sayah nu murise. 

Nemişcat, la fel de nemişcat cum stătuse timp de patru 
zile şi aproape patru nopţi, privea cum soarele se ascundea în 
zare, anunțând întunericul care urma să sosească aproape 
brusc, şi înţelese că aceea era noaptea în care, în cele din urmă, 
trebuia să acţioneze. 

Mintea lui părea să iasă la suprafaţă dintr-o ciudată 
somnolenţă în care se străduise să se scufunde în mod 
conştient, cu speranţa că va deveni o fiinţă neanimată: o plantă 
lăptoasă, o piatră din erg, un grăunte de sare printre milioanele 
de grăunţi din sebkha, învingând astfel nevoia de a bea, de a 
transpira şi chiar de a urina. 

Se simţea de parcă porii pielii i s-ar fi închis, vezica n-ar 
mai fi comunicat cu exteriorul, iar sângele i s-ar fi transformat 
într-o pastă groasă şi lentă, care circula în ralanti, pompat de o 
inimă ce-şi redusese la minim pulsaţiile. 

Pentru asta trebuise să nu mai gândească, să nu-şi mai 
amintească şi să nu-şi mai imagineze, pentru că ştia că trupul şi 
mintea depind inexorabil una de alta şi simplul fapt de a-şi 
aminti de Laila, de a se gândi la o fântână cu apă limpede sau 
de a visa că a scăpat din acel iad făcea ca inima lui să bată 
dintr-o dată mai repede, anihilând nevoia lui de a se transforma 
într-un om-piatră. 

Dar reuşise, şi acum se trezea dintr-o lungă cumpănă, 
contempla amurgul şi îşi punea mintea la lucru deşteptând-o din 
somn, pentru ca, la rândul ei, să-i pună corpul în mişcare, să 
facă să curgă sângele şi fiecare din muşchii săi să-şi 
redobândească forţa şi flexibilitatea de care avea nevoie. 

Când se lăsă întunericul şi avu certitudinea că nimeni nu-l 
putea vedea, începu să se mişte: 

Întâi o mână, apoi cealaltă, iar la sfârşit picioarele şi 
capul, ca să se târască afară din adăpostul lui şi să se ridice în 
picioare, trebuind să se sprijine de cadavrul dromaderului, care, 
după cum observă, începuse să emane un miros acru şi 
pătrunzător. 

Îşi căută gerba şi apelă încă o dată la toată voinţa lui ca 
să înghită lichidul verzui şi greţos ce curgea, aproape gros 
acum, de parcă ar fi fost mai degrabă albuş de ou amestecat cu 


fiere. Apoi îşi scoase pumnalul încovoiat, desprinse şaua şi tăie 
cu forţă pielea de pe cocoaşa dromaderului, extrăgând grăsimea 
albicioasă, un seu rece care în curând avea să se strice, dar pe 
care îl mestecă, conştient că era singurul aliment ce-i putea 
reda forţele. 

Chiar şi după moarte, fidelul său animal îi făcea un ultim 
serviciu: sânge din venele sale, apă din stomacul său şi 
preţioasa lui rezervă de grăsime pentru a-şi redobândi forţele. 

După o oră, când noaptea era neagră, îi aruncă o ultimă 
privire recunoscătoare, îşi luă armele şi gerba cu apă şi porni la 
drum, fără grabă, spre vest. 

Işi scosese tunica albastră, lăsând-o la vedere doar pe 
cea de dedesubt, şi era o pată albă alunecând în tăcere pe 
întinderea albă, şi nici când apăru luna, ce avea deja o mică 
muşcătură de umbră în contur, nu putea fi văzut de la mai mult 
de douăzeci de metri. 

Zări taluzul când primii țânțari îşi făceau simțită prezenţa 
şi se înfăşură complet în turban, acoperindu-şi ochii cu litham-ul 
şi lăsând faldurile veşmintelor să se târască pe jos ca să 
împiedice insectele să intre şi să-l ciupească de glezne. 

Zumzăiau cu milioanele, ameninţători, mai puţini, 
bineînţeles, decât în amurg sau în zori, dar impresionanţi prin 
număr şi ferocitate, şi trebui să se plesnească pe braţe şi pe gât, 
căci erau atât de mulţi şi aşa de mari, încât unii reuşiră să-l pişte 
chiar şi prin haine. 

Simţi clar cum crusta de sare începe să se subţieze şi să 
devină tot mai periculoasă sub picioarele lui, dar înţelese că pe 
întuneric nu putea face altceva decât să se încredinţeze lui Allah 
şi să aştepte ca El să-i conducă paşii, şi oftă uşurat când simţi 
contactul dur al primei bucăţi de stâncă desprinse din vârful 
taluzului; căută un loc pe unde să se caţăre, fără să-şi mai facă 
de-acum griji, căci oricum avea destule, dacă pune sau nu 
piciorul pe un cuib de scorpioni. 

La vreo trei sute de metri în stânga lui găsi locul potrivit 
pentru urcuş şi, când îşi iţi capul spre imensitatea erg-ului şi o 
uşoară adiere de vânt îi atinse faţa, se prăbuşi pe nisip, epuizat, 
binecuvântându-l pe Creator că-i îngăduise să scape din 
capcana de sare, deşi avusese un moment în care fusese pe 
punctul să-şi piardă încrederea, convins că n-o să reuşească. 


Se odihni o bună bucată de vreme, încercând să uite de 
bâzâitul ţânţarilor, apoi se târî metru cu metru, cu răbdarea unui 
cameleon care pândeşte o gâză, până se îndepărtă aproape o 
jumătate de kilometru de marginea salinei. 

Nu se ridică nici măcar cu o palmă pest nivelul pietrelor şi 
când un mic şarpe ţâşni chiar sub ochii lui nu schiţă vreun gest. 

Se întoarse cu faţa spre cer şi observă stelele, calculând 
cât mai era până în zori. Căută apoi în jurul lui şi găsi locul 
potrivit: trei metri pătraţi de pietriş mare, aproape complet 
înconjurat de mici stânci negre. Scoase hangerul şi începu să 
scormonească în linişte, îndepărtând cu grijă nisipul, până săpă 
o groapă de lungimea unui om, adâncă de două palme. Se 
lumina de ziuă când intră în ea, şi prima rază de soare alunecă 
peste pustiu când terminase să se acopere cu pietriş, lăsându-şi 
descoperite doar nasul, ochii şi gura, care, în cele mai grele 
ceasuri ale dimineţii şi serii, aveau să fie protejate de umbra a 
doi bolovani mari. 

Oricine ar fi putut urina la trei metri distanţă, fără să 
bănuiască măcar că acolo, chiar sub picioarele lui, se ascundea 
un om. 


În fiecare dimineaţă, când jeep-ul se apropia din nou de 
sebkha, s-ar fi spus că două sentimente duceau o luptă feroce în 
forul său interior: 

Teama de a zări figura nemişcată în acelaşi loc şi teama 
de a nu o mai zări. 

În fiecare dimineaţă, pe locotenentul Razman îl încerca 
mai întâi o senzaţie de furie şi neputinţă, ce-l determina să-l 
blesteme cu glas tare pe acel împuţit de Fiu al Vântului care 
încerca să-şi bată joc de el, şi în fiecare dimineaţă îşi dădea 
seama că, în fond, în adâncul sufletului, se simţea mulţumit 
văzând că nu se înşelase în privinţa targui-ului. 

— Trebuie să ai mult curaj ca să te hotărăşti să mori de 
sete în loc să ajungi la puşcărie, recunoscu. Mult curaj. Şi cu 
siguranţă că a murit. 

Prin radio îi ajunse vocea impacientată a sergentului 
Malik: 

— A plecat, domnule locotenent. 

Se simţea că e furios. 

— De aici totul pare neschimbat, dar sunt sigur că a fugit. 


— Unde? răspunse Razman prost dispus. Unde se poate 
duce un om fără apă şi fără cămilă? Sau aia nu e o cămilă? 

— Ba da. Este, încuviinţă celălalt. Şi ceea ce se vede 
alături pare un om, dar poate fi şi o momâie. 

Făcu o pauză. 

— Cu respect, cer permisiunea de a mă duce să-l caut. 

— De acord, acceptă fără chef. In noaptea asta. 

— Acum! 

— Ascultă, sergent! replică, străduindu-se ca glasul să-i 
sune cât mai autoritar posibil. Eu comand aici. O să plecaţi pe 
înserat, şi vreau să fiţi înapoi când se luminează. E clar? 

— Foarte clar, domnule. 

— Şi pentru dumneata, Ajamuk? 

— Am auzit, domnule locotenent. 

— Saud? 

— O să trimit un om la căderea serii. 

— Atunci, de acord, conchise. Mâine vreau să mă întorc la 
Tidiken. M-am săturat de targui, de căldură şi de situaţia asta 
absurdă. Dacă n-a murit şi nu vrea să se predea, terminaţi-o cu 
el, împuşcaţi-l. 

Aproape în aceeaşi clipă regretă cele spuse, dar înţelese 
că nu trebuia să dea înapoi, în ciuda faptului că sergentul Malik 
avea să se străduiască să-i respecte ordinele cuvânt cu cuvânt 
şi să sfârşească odată pentru totdeauna cu targui-ul. 

In fond, trebuia să admită că, probabil, aceea era cea mai 
bună soluţie, deoarece targui-ul demonstrase că preferă să 
moară decât să zacă într-o puşcărie mizerabilă. 

Incercă să şi-l închipuie pe acel bărbat înalt, cu trăsături 
nobile şi vorbă cumpătată, care acţiona convins că nu face 
decât să-şi îndeplinească datoria potrivit vechilor sale tradiţii, 
convieţuind cu lepădăturile ce umpleau închisorile şi înţelese că 
n-ar fi rezistat. 

Compatrioţii săi erau, în mare parte, oameni sălbatici şi 
primitivi, şi Razman ştia asta. Vreme de o sută de ani trăiseră 
sub jugul colonizatorilor francezi, care se străduiseră să menţină 
poporul în ignoranță, şi, cu toate că acum se considerau liberi şi 
independenţi, anii aceia de independenţă nu făcuseră poporul 
mai bun sau mai cult. 

Dimpotrivă, prea adesea chiar, libertatea fusese greşit 
înţeleasă de mulţi, care socoteau că eliberarea de sub francezi 


însemna să facă tot ce au chef şi să pună mâna cu japca pe tot 
ce lăsaseră aceştia. 

Rezultatul fusese anarhia, criza şi o permanentă agitaţie 
politică, în care puterea părea mai curând o pradă dorită de toţi 
cei ce voiau să se îmbogăţească repede, decât o modalitate de 
a conduce națiunea spre destinul său. 

Prin urmare, închisorile gemeau de răufăcători şi oameni 
politici din opoziţie, şi în niciuna din acele puşcării nu era loc 
pentru cineva care se născuse, ca acel targui, ca să trăiască în 
spaţii fără hotare. 


Când umbra bolovanilor nu-l mai proteja, soarele îl izbi din 
plin în faţă şi picături mari de sudoare îi curseră în voie pe 
frunte. Deschise ochii şi, fără să se mişte, privi în jurul său. 

Dormise fără să facă cel mai mic gest, fără să clintească 
un fir de nisip din stratul ce-l acoperea, insensibil la căldură, la 
muşte şi chiar la şopârla care, la un moment dat, îi trecuse 
peste faţă şi acum stătea acolo, verde şi albă, la mai puţin de un 
metru de nasul lui, cocoţată pe piatră, observându-l cu ochişorii 
ei rotunzi, negri şi jucăuşi, neîncrezătoare în acel animal 
necunoscut, doar ochi, nas şi gură, care îi invadase teritoriul. 

Ascultă. Vântul nu aducea zvon de glasuri omeneşti, iar 
soarele, foarte sus, căzând vertical, îi arătă că era ceasul de 
gaila, când puţini oameni rezistă moleşelii şi nevoii de-a trage 
un pui de somn. Îşi înălţă capul, aproape fără să-şi mişte corpul, 
şi scrută împrejurimile dincolo de stânci. 

La mai puţin de un kilometru spre sud, chiar la marginea 
salinei, zări un vehicul ce slujea de suport pentru o foaie de cort, 
care cădea înclinată şi întinsă, legată cu sfori lungi de două 
pietre, în aşa fel încât să ofere o umbră acceptabilă pentru o 
jumătate de duzină de oameni. 

Nu zări decât o santinelă care, cu spatele la el, 
supraveghea sebkha, dar nu reuşi să vadă câţi îşi făceau siesta. 

Ştia, pentru că văzuse în zilele anterioare, că celelalte 
maşini şi oamenii lor erau foarte departe şi că nu trebuia să-şi 
facă griji în privinţa lor. 

Prada se afla acolo, în faţa lui, şi acolo urma să rămână 
până când, la lăsarea serii, ţânţarii aveau s-o împingă din nou 
spre interiorul ergului. 


Zâmbi, încercând să-şi imagineze ce mutre ar fi făcut 
dacă ar fi ştiut că-i avea în bătaia puştii şi că la acea oră a zilei 
putea foarte bine să se târască asemenea unei reptile din 
stâncă în stâncă, să se apropie prin spate, să-i taie gâtul 
santinelei şi apoi, fără nici o primejdie, să le taie beregata celor 
ce dormeau. 

Dar n-a făcut-o, mărginindu-se să-şi mişte un pic trupul şi 
să aşeze mai bine una din pietre, ca să-l apere de soare. 
Căldura creştea, dar stratul de nisip îl proteja şi sufla o uşoară 
briză ce făcea aerul respirabil, fără zăduful insuportabil din 
interiorul salinei. Ergul făcea parte din lumea lui şi petrecuse 
nenumărate zile îngropat aşa, aşteptând o turmă de gazele. Le 
lăsa să se apropie încet, rumegând lujerii din grara, până când 
aproape că putea să le scuipe în bot şi, în momentul potrivit, 
ridica braţul înarmat şi le împuşca în inimă. 

Aşa sfârşise şi cu un enorm ghepard care îi devora 
caprele, un animal feroce, sângeros şi viclean, ce părea că 
presimte pericolul sau că era protejat de o fiinţă malefică, care 
ataca păstorul dezarmat când îşi păzea turma şi dispărea ca 
înghiţit de pământ când sosea Gacel cu puşca lui. De aceea 
stătuse îngropat în nisip timp de trei zile înainte ca feciorul lui 
cel mai mare să vină cu turma, aşteptând răbdător ca fiara să-şi 
facă apariţia. Îl văzuse venind, strecurându-se din tufiş în tufiş, 
atât de lipit de pământ şi atât de tăcut, că nici băiatul, nici 
animalele nu-l simţiră, şi doar când se pregăti să facă saltul 
definitiv îl dobori cu o împuşcătură în cap, înainte de a apuca să- 
şi desprindă labele de pe pământ. Blana acelui ghepard era unul 
din motivele lui de mândrie, trezea admiraţia tuturor celor care 
îi vizitau jaima, şi felul cum îl omorâse făcuse să se 
răspândească pe acele meleaguri porecla lui, Vânătorul. 


Cei patru oameni porniră la drum în acelaşi timp, fiecare 
din alt punct cardinal, cu ordinul expres de a cădea asupra 
targui-ului la miezul nopţii, de a-l ucide dacă nu exista altă 
soluţie şi de a face cale întoarsă, pentru a fi înapoi în zori. 

Sergentul-major Malik-el-Haideri nu îngădui nimănui să-i 
ia locul şi, înainte ca ţânţarii să înceapă să se trezească, porni 
pe urmele lăsate de fugar pe malul salinei şi cobori în ea, cu 
puşca în bandulieră, convins că împuţitul de Fiu al Vântului o 
ştersese. 


Când o făcuse sau unde se găsea în acel moment nu 
putea şti, şi se întreba cum s-o fi descurcat ca să scape, pe jos şi 
fără apă, din imensul erg, când puţul cel mai apropiat se afla la 
peste o sută de kilometri, la poalele munţilor Sidi-el-Madia. 

„Intr-o bună zi o să-i apară cadavrul mistuit de soare, 
dacă între timp nu l-au găsit hienele şi şacalii”, îşi zise, dar, în 
fond, nu era convins, pentru că acel om îi mărturisise că fusese 
de două ori pe „pământurile pustii” şi era sigur că nu-l minţise. 
Pentru targui, o sută de kilometri de erg nu erau, probabil, un 
obstacol de netrecut, dar nu ştia că, dacă nu-l găsea în salină, 
el, Malik, o să se ducă să-l aştepte la put. 

Pentru sergentul-major, vânătoarea aceea se 
transformase într-o chestiune personală, în care era în joc ceva 
mai mult decât dorinţa de a rezolva problema fără intervenţia 
autorităţilor. Targui-ul îşi bătuse joc de el în oază, îi tăiase gâtul 
căpitanului sub nasul lui, îl purtase prin deşert dintr-o parte în 
alta ca pe-un tâmpit şi, în cele din urmă, îl făcuse să aştepte 
cinci zile, fără să ştie exact ce aşteaptă. 

Oamenii săi mormăiau în barbă, iar el o ştia. 

La întoarcerea la Adoras aveau să spună că un targui 
analfabet îşi bătuse joc de temutul sergent major, şi nu era uşor 
să stăpâneşti trupa aceea. 

Fără teroarea pe care reuşise s-o instaureze, mulţi ar fugi, 
traversând deşertul cu convingerea că, dacă e posibil să omori 
un căpitan şi s-o ştergi nepedepsit, la fel de bine poţi să lichidezi 
un sergent şi să dispari. Plecând de la această premisă, viaţa lui 
nu valora nici cât un pumn de curmale. 

Pe înserat, locotenentul Razman ordonă retragerea spre 
interior, departe de atacul ţânţarilor, şi, în timp ce oamenii săi 
strângeau foaia de cort ce slujea de adăpost, aruncă o ultimă 
privire spre caporalul care se îndepărta cu pas hotărât către 
inima salinei şi-şi aţinti din nou binoclul spre locul care îl obseda. 

Soldaţii care rămăseseră cu el nu făcură nici un 
comentariu, convinşi că era inutil să întrebe dacă targui-ul se 
mişcase. Era clar că morţii nu obişnuiesc să se mişte, niciunul 
nu avea nici cea mai mică îndoială în sensul acesta. Fiul Vântului 
avusese curajul de a se lăsa ars de soare şi, cu timpul, sarea 
urma să-i acopere trupul, mumificându-l alături de cămila lui, 
aşa că, poate, într-o zi, peste sute de ani, cineva avea să-l 


descopere neputrezit şi să se întrebe ce straniu motiv îl 
determinase să se ducă să moară într-un loc atât de îndepărtat. 

Locotenentul Razman zâmbi în sinea lui, la gândul că ar 
putea deveni simbolul spiritului tuaregilor în veacurile viitoare, 
când stirpea lor va fi dispărut pentru totdeauna de pe faţa 
pământului. Un mândru inmouchar aşteptând impasibil moartea 
la umbra mehari-ului său, încolţit de duşmani şi convins că este 
mult mai nobil şi mai demn să mori decât să te predai şi să fii 
întemnițat. 

„Va deveni o legendă, îşi spuse. O legendă ca Omar 
Muktar sau Hamodu1?. O legendă cu care cei din neamul lui se 
vor mândri şi care le va aminti că, într-o vreme, toţi imohagii 
erau aşa.” Glasul unuia dintre oamenii săi îl trezi la realitate. 

— Când ordonati, domnule locotenent. 

Aruncă o ultimă privire spre salină, porni maşina şi se 
îndepărtară încă o dată de zona cu țânțari, ca să ridice noua 
tabără în locul obişnuit din fiecare noapte. 

În vreme ce un soldat pregătea cina pe un mic primus, 
deschise radioul şi chemă baza. 

Souad îi răspunse aproape imediat: 

— L-ai prins? întrebă neliniştită. 

— Nu. Încă nu. 

Urmă o lungă tăcere şi apoi ea spuse sincer: 

— Te-aş minţi dacă ţi-aş spune că îmi pare rău. Te întorci 
mâine? 

— N-am altă soluţie! Ni se termină apa. 

— Ai grijă de tine! 

— Vreo noutate la bază? 

— Azi-noapte a fătat. O fetiţă. 

— Bine. Pe mâine! 

Închise şi rămase câteva clipe cu receptorul în mână, 
privind gânditor pustiul ce începea să se acopere cu o pâclă 
cenuşie. Se născuse o cămilă, iar el urmărea un targui fugar. 
Era, fără nici o îndoială, o săptămână cu o activitate 
excepţională la postul militar din Tidiken, unde treceau luni de 
zile fără să se întâmple absolut nimic. 

Se întrebă, încă o dată, dacă asta îşi imaginase când 
intrase la Academia Militară sau dacă asta visase când citea 


2 Lideri ai luptei libienilor împotriva ocupaţiei italiene de la începutul 
secolului XX. 


biografia colonelului Duperey, aspirând să-i urmeze exemplul şi 
să devină un nou mântuitor al triburilor nomade, deşi în 
împrejurimile Tidiken-ului nu mai existau triburi nomade, căci 
evitau postul şi orice contact cu militarii, după neplăcutele 
experienţe de la Adoras. 

Era trist să recunoască asta, dar militarii nu ştiuseră 
niciodată să-i atragă pe băştinaşi, care nu vedeau în ei decât 
nişte străini neruşinaţi ce le rechiziţionau cămilele, le luau 
puţurile şi le deranjau femeile. 

Noaptea se lăsase grea peste întinderea pietroasă, prima 
hienă râdea în depărtare şi stelele sfioase clipeau pe un cer ce 
avea să se umple în curând de ele, un spectacol minunat pe 
care nu se sătura niciodată să-l admire, pentru că acele stele 
din nopţile liniştite erau, probabil, cele care îl ajutau să continue 
să fie mereu la datorie după o lungă zi de căldură, plictiseală şi 
disperare. 

„Tuaregii înfig stelele în suliță ca să-şi lumineze drumul 
cu ele.” Era o frumoasă zicală din deşert, dar cine o născocise 
cunoştea bine acele nopţi şi acele stele şi ştia ce înseamnă să le 
admiri ceasuri întregi de atât de aproape. Trei lucruri îl 
fascinaseră pe când era copil: focul, marea spărgându-şi valurile 
de stâncile unui țărm şi stelele pe un cer fără nori. Privind focul, 
uita să mai gândească; privind marea, se afunda în amintirile 
copilăriei sale; admirând stelele noaptea, se simţea în pace cu el 
însuşi, cu trecutul, prezentul şi aproape în pace cu propriul 
viitor. 

Deodată s-a ivit din întuneric, şi strălucirea metalică a 
puştii sale a fost primul lucru pe care l-au putut distinge. 

L-au privit neîncrezători. Nu murise, nici nu se 
transformase într-o statuie de sare în mijlocul acelui sebkha. Era 
acolo, în picioare, în faţa lor, ţinând strâns arma în mână şi cu 
un revolver regulamentar la centură. lar ochii, tot ce se putea 
zări din chipul său, spuneau limpede că va apăsa pe trăgaci la 
cel mai mic semn de primejdie. 

— Apă! ordonă. 

Locotenentul făcu un gest de încuviinţare şi unul dintre 
soldaţi, cu o mână tremurândă, îi întinse plosca. Targui-ul se 
dădu înapoi doi paşi, îşi ridică un pic vălul şi, fără să-i slăbească 
din Ochi, ţinând puşca doar cu o mână, bău cu poftă. 


Locotenentul abia schiţă o timidă mişcare înspre tocul 
pistolului aruncat pe scaunul maşinii, dar gura puştii se îndreptă 
direct spre el şi observă degetul care se încorda pe trăgaci. 
Rămase foarte liniştit, regretând gestul făcut şi conştient că nu 
merita să-şi rişte viaţa ca să-l răzbune pe căpitanul Kaleb. 

— Credeam c-ai murit, spuse. 

— Ştiu, zise targui-ul când termină de băut. Şi eu 
crezusem la fel la un moment dat. 

Întinse mâna, luă gamela unui soldat şi începu să 
mănânce cu degetele, aproape fără să-şi ridice litham-ul. 

— Dar sunt un imohag, zise. Deşertul mă respectă. 

— Am văzut. Oricare altul ar fi murit. Ce ai de gând să faci 
acum? 

Gacel arătă spre jeep cu o mişcare a capului. 

— O să mă duci până la munţii Sidi-el-Madia. Acolo n-o să 
mă găsească nimeni. 

— Şi dacă refuz? 

— Va trebui să te omor şi mă va duce unul dintre ei. 

— N-o vor face dacă nu le dau eu ordin. 

Celălalt îl privi îndelung, ca şi cum ar fi cântărit prostia 
vorbelor pe care le spusese. 

— N-or să te asculte dacă eşti mort, conchise. N-am nimic 
împotriva lor, adăugă. Nici împotriva ta. 

Făcu o pauză şi spuse calm: 

— E bine să ştii când câştigi şi când pierzi. Tu ai pierdut. 

Locotenentul Razman încuviinţă cu un gest: 

— Ai dreptate, recunoscu. Am pierdut. Când s-o lumina, te 
duc la Sidi-el-Madia. 

— Nu când s-o lumina. Acum! 

— Acum? Se miră. Noaptea? 

— În curând răsare luna. 

— Eşti nebun! exclamă. Şi ziua e greu să mergi prin erg. 
Pietrele taie cauciucurile şi rup axele. Pe întuneric n-o să 
înaintăm nici un kilometru. 

Targui-ul nu răspunse imediat. Întinsese mâna şi luase 
gamela celui de-al doilea soldat şi, aşezat pe jos, cu picioarele 
încrucişate şi arma sprijinită de genunchi, înghiţea cu poftă, fără 
să savureze mâncarea, aproape înecându-se. 


— Ascultă, îl avertiză. Dacă ajungem la puţul de la Sidi-el- 
Madia, o să trăieşti. Dacă nu ajungem, o să te omor chiar dacă 
nu eşti tu de vină. 

Îl lăsă să mediteze la ceea ce spusese şi adăugă în 
încheiere: 

— Şi ţine minte că sunt un inmouchar şi-mi ţin 
întotdeauna cuvântul. 

Unul dintre soldaţi, un băiat tânăr, zise convins: 

— Aveţi grijă, domnule locotenent. E nebun şi-l cred 
capabil să facă ce spune. 

Targui-ul nu făcu nici un comentariu. Se mulţumi să-l 
privească fix şi, în cele din urmă, îndreptă arma spre el: 

— Dezbracă-te, ordonă. 

— Ce-ai zis? întrebă flăcăul, nevenindu-i să creadă. 

— Să te dezbraci - apoi ţinti spre celălalt. Şi tu. 

Şovăiră. Încercară să protesteze, dar era atâta forţă în 
glasul targui-ului, încât înţeleseră că nu aveau altă soluţie şi 
începură să-şi scoată încet uniformele. 

— Şi cizmele. 

Lăsară lucrurile în faţa lui Gacel, care le luă cu o mână şi 
le aruncă în partea din spate a maşinii. Se urcă, se aşeză şi făcu 
un gest cu capul spre Razman. 

— A ieşit luna, spuse. Haide! 

Locotenentul îşi privi oamenii, complet goi, şi îl cuprinse 
revolta. Câteva clipe vru să se împotrivească şi chiar schimbă cu 
ei o privire complice, dar îi răspunseră cu un gest de refuz, iar 
cel mai tânăr spuse cu voce obosită: 

— Nu vă faceţi griji, domnule locotenent. O să vină 
Ajamuk după noi. 

— Dar în zori o să muriţi de frig. 

Se întoarse spre Gacel. 

— Dă-le măcar o pătură. 

Targui-ul păru gata să accepte, dar în cele din urmă 
refuză, şi în glas i se ghici amuzamentul când spuse: 

— Să se îngroape în nisip. Te apără de frig şi te ajută să 
slăbeşti. 

Razman îşi duse mâna la frunte într-un salut lipsit de 
chef, porni motorul şi aprinse farurile, dar imediat ţeava puștii i 
se afundă în coaste: 

— Fără lumini! 


Le stinse, dar clătină din cap pesimist: 

— Eşti nebun! Mormăi necăjit. Complet nebun. 

Aşteptă să i se obişnuiască iarăşi ochii cu întunericul şi în 
cele din urmă demară încet, aplecându-se cât mai mult în faţă şi 
încercând să distingă obstacolele. A fost un drum lent şi obositor 
primele trei ore, până când Gacel i-a spus că poate aprinde 
farurile, apoi înaintară mai repede, iar urmarea acestui fapt fu 
că făcură aproape imediat o pană de cauciuc. 

Locotenentul transpiră şi înjură în vreme ce schimba 
roata, păzit tot timpul de ţeava puştii, şi trebui să facă un efort 
ca să nu profite de ocazie, să-i dea o lovitură cu cheia franceză 
şi să provoace o luptă corp la corp care să pună capăt acelei 
situaţii jenante. 

Dar îşi dădu seama că targui-ul era mai înalt şi mai 
puternic, şi chiar în cazul puţin probabil că ar fi putut să-i ia 
puşca, adversarul său mai avea un revolver, o spadă şi un 
hanger. 

Singurul lucru pe care-l putea face era să-şi ia rămas-bun 
de la o rapidă înaintare în grad şi să se roage ca lucrurile să nu 
se complice şi mai mult. Să moară la douăzeci şi opt de ani 
pentru cineva ale cărui idei nu le împărtăşea era o prostie 
imensă şi îşi dădea seama de asta. 

Fix la miezul nopţii, cei patru oameni se întâlniră în jurul 
cămilei moarte. Pentru niciunul nu era o surpriză că prada îşi 
luase zborul, şi sergentul-major Malik-el-Haideri profită de 
ocazie ca să sloboadă cele mai murdare înjurături din 
vocabularul lui cazon, blestemându-l pe targui şi, în trecere, mai 
puţin insistent, pe „tâmpitul de locotenent” care se lăsase 
înşelat ca un novice. 

— Ce facem acum? întrebă descumpănit unul dintre 
soldaţi. 

— Nu ştiu ce-o face locotenentul, dar eu, cu sau fără voia 
lui, o să mă îndrept spre puţul de la Sidi-el-Madia. Oricât de 
targui o fi canalia asta, nu poate răbda atâtea zile fără apă. 

Un veteran care cercetase cadavrul mehari-ului cu 
ajutorul lanternei arătă rana din pântece. 

— Apă are, zise. O apă scârboasă, care ar da gata pe 
oricine, dar tuaregii pot supravieţui cu ea. Şi a băut şi sângele 
cămilei. 

Făcu o pauză şi adăugă convins: 


— N-o să-l găsim niciodată. 

Sergentul-major Malik-el-Haideri nu răspunse, aruncă o 
ultimă privire spre dromaderul mort, se întoarse şi o luă înapoi 
spre vehicul. După starea de descompunere, calculă că animalul 
era mort de peste patruzeci şi opt de ore, ceea ce însemna că 
targui-ul îl sacrificase cu două nopţi înainte. 

Dacă pornise imediat la drum, lucru de care se îndoia, 
avea un avantaj imens,dar dacă mai aşteptase o zi, ca să le 
câştige încrederea şi să-i facă să-şi slăbească supravegherea, 
nu ajunsese prea departe şi, poate, mai avea timp să-i taie 
calea. 

Nu credea că îl putea ajunge în erg, fiindcă, fără cămilă, 
se putea îngropa în nisip de cum ar fi zărit un vehicul în 
depărtare, dar apa aproape digerată din stomacul cămilei nu 
avea cum să mai reziste încă o zi fără să se strice de tot şi 
fugarul avea neapărat nevoie de o nouă provizie. 

Izvoarele subterane, acele atankor din văile şi strungile 
masivului muntos, unde, dacă săpai mult, puteai găsi uneori un 
pic de lichid mocirlos şi sălciu, nu ajungeau ca să supravieţuieşti 
şi erau doar un ajutor pentru călătorul care îndrăznea să 
pătrundă în labirintul nenumăratelor sale contraforturi 
stâncoase. 

Controlul puţului însemna deci să-l oblige pe targui să se 
predea sau să-l condamne la moarte. În mod inconştient, grăbi 
pasul şi se surprinse aproape alergând în nerăbdarea de a 
ajunge cât mai repede la jeep. Luna se ascunsese la orizont, dar 
simţul lui de orientare era aproape la fel de bun ca al unui 
nomad după atâţia ani trăiţi în acele deserturi, şi mai era o oră 
până în zori când ajunse să se caţăre cu chiu, cu vai pe taluz, 
înjurând tântarii ce-l atacau cu furie, ca apoi să alerge spre 
oamenii săi strigând din toate puterile. 

L-au înconjurat speriaţi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă negrul Ali. 

— Ce să se întâmple? A plecat. Aveai vreo îndoială? 

— Şi acum ce facem? 

Sergentul nu răspunse. Luase aparatul de radio şi chema 
insistent. 

— Domnule locotenent! Sunteţi la aparat, domnule 
locotenent? 


După ce-l chemă de cinci ori fără să primească răspuns, 
slobozi o înjurătură şi porni motorul: 

— La cât e de dobitoc, îl cred în stare să fi adormit. 
Haidem! 

Porni la drum cu hurducături, pe marginea salinei, spre 
nord-vest, şi oamenii lui trebuiră să se ţină de tot ce găsiră la 
îndemână ca să nu zboare din maşină. 


În zori, locotenentul Razman se opri să pună benzină, goli 
bidonul şi-l întoarse cu gura-n jos pentru ca Gacel să vadă că nu 
minte. 

— E pe sfârşite, îi atrase atenţia. 

Targui-ul nu răspunse. Aşezat în partea din spate a 
maşinii, privea orizontul care începea să prindă formă şi linia 
neagră ce se desena în faţa lor, frântă şi lipsită de armonie. 
Masivul Sidi-el-Madia se înălța brusc în mijlocul pustiului, roşu şi 
ocru, rod al unui imens cataclism anterior probabil apariţiei 
omului pe pământ, ca şi cum o mână monstruoasă l-ar fi împins 
chiar din măruntaiele pământului, aşezându-l acolo printr-o 
vrăjitorie. 

Eternul vânt al deşertului îi măturase culmile timp de 
milioane de ani, lipsindu-le de orice urmă de pământ, nisip sau 
vegetaţie, şi aspectul lui era cel al unei imense stânci goale, 
lucitoare, bătute de soare şi tăbăcite de brutalele diferenţe de 
temperatură dintre zi şi noapte. Călătorii care avuseseră ocazia 
să traverseze acei munţi afirmau că în zorii zilei se aud glasuri, 
ţipete şi gemete, deşi, în realitate, era vorba de zgomotele 
făcute de pietrele încinse când scădea brusc temperatura. 

Era, într-adevăr, un loc neospitalier în inima unei regiuni 
neospitaliere prin însăşi natura ei, o regiune unde ai fi putut 
gândi că Supremul Creator se înverşunase să arunce toate 
deşeurile Lucrării sale, îngrămădind într-o adunătură nedefinită 
pietre, saline, nisipuri şi „pământuri pustii”. 

Dar în ochii lui Gacel, masivul Sidi-el-Madia nu se ivea 
acum ca o regiune blestemată de zei, ci ca un enorm labirint 
unde se putea ascunde o armată întreagă, fără ca nimeni s-o 
poată găsi vreodată. 

— Câtă benzină mai avem? întrebă într-un târziu. 

— Pentru două ore. Trei, maximum. Cu viteza asta şi cu 
un asemenea teren se consumă mult. 


Făcu o pauză şi adăugă îngrijorat: 

— Nu cred că ajungem la put. 

Gacel negă printr-un gest. 

— Nu mergem la puț, zise. 

— Dar ai spus. 

Targui-ul încuviinţă: 

— Ştiu ce-am spus, recunoscu. Tu asta ai auzit, şi oamenii 
tăi la fel. Şi-or să le spună celorlalţi. Tăcu o clipă. Zilele astea, 
singur în salină, m-am întrebat cum a fost posibil să-mi ieşiţi în 
cale când eu aveam un avantaj aşa de mare faţă de voi, dar ieri 
te-am văzut cum vorbeai la aparatul ăsta şi-am înţeles. Cum îi 
spune? 

— Radio. 

— Aşa-i. Vărul meu Suleiman şi-a cumpărat unul. A cărat 
două luni cărămizi ca să-şi ia ceva care sună şi face zgomot! Aşa 
m-aţi găsit, nu? 

Locotenentul Razman încuviinţă în tăcere. 

Gacel întinse mâna, apucă receptorul şi-l smulse, 
aruncându-l departe. Apoi, cu patul puştii făcu zob ce mai 
rămăsese din aparat. 

— Nu e drept, spuse. Eu sunt singur, voi sunteţi mulţi. Nu 
e drept ca, în plus, să folosiţi şi metodele francezilor. 

Locotenentul îşi dăduse jos pantalonii şi se uşura stând pe 
vine la nu mai mult de trei metri de jeep. 

— Uneori am impresia că nu ţi-ai dat seama care e 
realitatea, spuse cu naturaleţe. Nu e vorba de o luptă între tine 
şi noi. E vorba despre faptul că tu ai comis o crimă şi trebuie să 
plăteşti pentru asta. Nu poţi să ucizi fără să fii pedepsit. 

Gacel îl imitase, coborâse din vehicul şi se lăsase şi el pe 
vine la o oarecare distanţă, fără să lase puşca din mână. 

— Asta i-am spus eu căpitanului, răspunse. Nu trebuia să- 
mi ucidă oaspetele - făcu o pauză. Dar nimeni nu l-a pedepsit 
pentru asta. A trebuit s-o fac eu. 

— Căpitanul îndeplinea nişte ordine. 

— Ale cui? 

— Ordine ale superiorilor, bănuiesc. Ale guvernatorului. 

— Şi cine e guvernatorul, ca să dea asemenea ordine? Ce 
autoritate are el asupra mea, a familiei mele, a aşezării mele şi 
a oaspeţilor mei? 


— Cea pe care i-o conferă faptul că e reprezentantul 
guvernului în regiune. 

— Care guvern? 

— Guvernul republicii. 

— Ce e o republică? 

Locotenentul pufni, căută o piatră potrivită în apropiere şi 
se şterse cu ea. Apoi se ridică în picioare şi se încheie încet la 
pantaloni. 

— Doar n-oi fi vrând să-ţi explic acum în ce fel 
funcţionează lumea. 

Targui-ul căută şi el o piatră, se şterse, apoi îşi aruncă de 
mai multe ori nisip în anus, aşteptă câteva clipe şi se ridică în 
picioare. 

— De ce nu? vru să ştie. Vrei să-mi explici că am comis o 
crimă, dar nu vrei să-mi explici de ce. Mi se pare absurd. 

Razman se duse la bidonul cu apă, umplu micul ibric ce 
atârna de un lanţ în partea din spate a jeepului, îşi clăti gura şi 
se spălă pe mâini. 

— N-o risipi, îi atrase atenţia targui-ul. O să am nevoie de 
ea. 

Se supuse şi se uită din nou la el: 

— Poate că ai dreptate, recunoscu. Probabil ar trebui să-ţi 
explic că nu mai suntem o colonie şi că, aşa cum pentru tuaregi 
s-au schimbat toate când au venit francezii, acum, c-au plecat, 
s-au schimbat din nou. 

— Dacă au plecat, ar fi logic să revenim la vechile noastre 
tradiţii. 

— Nu. Nu e logic. Aceşti o sută de ani n-au trecut de 
pomană. S-au petrecut multe lucruri. Lumea, toată lumea s-a 
transformat. 

Gacel făcu un gest larg cu mâna, arătând în jurul său. 

— Aici nu s-a transformat nimic. Deşertul e acelaşi şi va fi 
la fel timp de-o sută de ori o sută de ani. Nimeni n-a venit să-mi 
spună: „Uite, ia apă, ia mâncare, sau muniții, sau medicamente, 
pentru că francezii au plecat. Nu mai putem respecta 
obiceiurile, legile şi tradiţiile tale moştenite de la strămoşii 
strămoşilor tăi, dar, în schimb, o să-ţi dăm alte lucruri bune şi o 
să facem ca viaţa în Sahara să fie mai uşoară, atât de uşoară, că 
n-o să mai ai nevoie de acele obiceiuri.” 


Locotenentul  medită câteva clipe cu capul plecat, 
privindu-şi cizmele, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat, şi, ridicând 
din umeri, aşezat cum era pe treapta jeepului, încuviinţă. 

— Ai dreptate. Ar fi trebuit să ţi se spună toate astea, dar 
suntem o ţară tânără, care de-abia şi-a cucerit independenţa, şi 
vom avea nevoie de ani de zile ca să adaptăm totul la noua 
situaţie. 

— În cazul ăsta...logica lui Gacel era zdrobitoare, din 
punctul lui de vedere, până nu veţi fi în stare să adaptaţi totul, 
cel mai bine ar fi să respectaţi ceea ce există. E stupid să 
distrugi fără să fi construit înainte. 

Razman înţelese că nu avea răspuns. În realitate, 
niciodată nu avusese răspunsuri nici măcar pentru el însuşi când 
întrebările i se îngrămădeau în minte în momentele în care 
asista, consternat, la decăderea societăţii în care se născuse. 

— Ar fi mai bine s-o lăsăm baltă, zise. Niciodată n-o să fim 
de acord. Vrei să mănânci ceva? 

Gacel făcu un gest de încuviinţare, şi locotenentul căută 
în lada mare de lemn unde erau proviziile. Deschise o cutie de 
carne pe care o împărţiră, pe urmă mâncară pesmeţi şi nişte 
brânză de capră tare şi foarte uscată, în timp ce soarele se 
ridica la orizont, încălzind pământul şi smulgând reflexe din 
stâncile negre ale masivului Sidi-el-Madia, ce se desenau tot mai 
precis în zare. 

— Unde mergem? vru să ştie locotenentul. 

Gacel arătă un punct la dreapta lui: 

— Acolo e puţul. Noi ne îndreptăm spre cealaltă stâncă, 
din stânga. 

— O dată am trecut pe la poalele ei. Nu se poate urca. 

— Eu pot. Munţii Huaila sunt ca ăştia. Mai rău, poate! Mă 
duc acolo la vânătoare de mufloni. O dată am omorât cinci. Am 
avut carne pentru un an, iar fiii mei dorm şi-acum pe blănurile 
lor. 

— Gacel Vânătorul! exclamă locotenentul, zâmbind uşor. 
Te simţi mândru că eşti cine eşti şi că eşti targui, nu-i aşa? 

— Dacă n-ar fi aşa, m-aş schimba. Tu nu te simţi mândru 
că eşti cine eşti? 

Clătină din cap. 


— Nu prea, recunoscu sincer. În momentele astea aş 
prefera să fiu de partea ta, nu unde sunt. Dar aşa nu se 
construieşte o ţară. 

— Dacă ţările se construiesc făcând lucruri nedrepte, rău 
le va merge mai târziu, preciza targui-ul. Mai bine să pornim. 
Am vorbit destul. 

Porniră din nou la drum, făcură o nouă pană de cauciuc şi, 
după două ore, motorul începu să-i lase, dădu câteva rateuri şi 
se opri de tot la vreo cinci kilometri de locul unde se ridica, 
parcă tăiată cu târnăcopul, înalta stâncă în care se sfârşea 
marele erg Tidiken. 

— Până aici ne-a fost! zise Razman, în timp ce studia cu 
atenţie peretele neted, negru şi lucitor, ce părea zidul unui 
castel de ciclopi. Chiar ai de gând să te caţări pe-aici? 

Gacel încuviinţă în tăcere, sări jos şi începu să îndese în 
raniţele soldaţilor mâncare şi muniții. Descărcă puştile, se 
asigură că niciuna nu avea vreun glonţ rămas în culasă şi studie 
puştile regulamentare, alegând-o pe cea mai bună, în vreme ce 
pe-a lui o lăsă pe scaun: 

— Mi-a făcut-o cadou tatăl meu când eram copil, zise, şi 
niciodată n-am folosit alta. Dar e veche şi pe zi ce trece e tot 
mai greu să găsesc muniții de calibrul ei. 

— O s-o păstrez ca piesă de muzeu, răspunse 
locotenentul. O să-i pun o plăcuţă pe care o să scrie: „Puşca lui 
Gacel Sayah, banditul-vânător”. 

— Nu sunt un bandit. 

Surâse, liniştindu-l. 

— E o glumă. 

— Glumele sunt bune seara, la foc, cu prietenii. 

Tăcu un moment. 

— Acum o să-ţi spun ceva: nu mă mai urmări, pentru că 
dacă te mai văd o dată, te omor. 

— Dacă voi primi ordin, va trebui să te urmăresc, îi atrase 
atenţia Razman. 

Targui-ul întrerupse operaţiunea de golire şi clătire cu apă 
curată a vechii lui gerba şi clătină din cap neîncrezător: 

— Cum poţi trăi în funcţie de ceea ce ţi se ordonă? 
întrebă. Cum poţi să te simţi bărbat, şi liber, depinzând mereu 
de voinţa altora? Dacă ţi se spune: „Urmăreşte un nevinovat”, îl 


urmăreşti. Dacă ţi se spune: „Lasă-l în pace pe un criminal cum 
e căpitanul”, îl laşi în pace. Nu înţeleg. 

— Viaţa nu-i aşa de simplă cum pare aici, în deşert. 

— Atunci nu aduceţi această viaţă în deşert. Aici e 
limpede ce e bun, rău, drept sau nedrept. Termină de umplut 
gerba şi verifică dacă ploştile soldaţilor erau şi ele pline. 

Bidonul de apă rămăsese aproape gol şi locotenentul 
observă: 

— Ai de gând să mă laşi fără apă? întrebă îngrijorat. Lasă- 
mi măcar o ploscă. 

Refuză hotărât: 

— Un pic de sete o să te facă să înţelegi prin ce-am trecut 
în salină, răspunse. E bine să înveţi să rabzi de sete în deşert. 

— Dar eu nu sunt targui, protestă. Nu pot să mă întorc pe 
jos la tabără. E foarte departe şi m-aş rătăci. Te rog! 

Îl refuză din nou. 

— Nu trebuie să te mişti de-aici, îl sfătui. Când ajung eu 
sus, poţi să faci un foc cu păturile şi uniformele soldaţilor tăi. Or 
să vadă fumul şi or să vină să te caute. 

Făcu o pauză. 

— Îmi dai cuvântul că o să aştepţi să ajung sus? 

Încuviinţă în tăcere şi privi, fără să se mişte de pe scaunul 
lui, cum targui-ul îşi punea în spate raniţele, ploştile, gerba şi 
armele. Nu păru să simtă greutatea şi, când se îndepărtă, o făcu 
fără să-i pese de căldură, cu paşi siguri, repezi şi hotărâți. 

Era deja la peste o sută de metri când Razman claxona 
îndelung, obligându-l să se întoarcă: 

— Noroc! îi strigă. 

Celălalt făcu un gest cu mâna, se întoarse şi îşi văzu de 
drum. 


„Palmierilor le place să stea cu capul în foc şi cu 
picioarele în apă”, glăsuia o veche zicală, şi în faţa ochilor săi se 
afla confirmarea proverbului, căci, întinzându-se până îi pierdeai 
din ochi în depărtare, îşi înălţau frunzele spre cer peste douăzeci 
de mii de palmieri, fără să le pese de zăduful înăbuşitor, fiindcă 
rădăcinile lor se adânceau în apa clară şi răcoroasă a sute de 
izvoare şi nenumărate puțuri. 

Era, într-adevăr, un spectacol frumos, chiar şi cu soarele 
ce te bătea în cap, drept şi imparţial, dezolant şi copleşitor, 


pentru că înăuntru, în imensul birou întunecos, apărat de 
exterior de geamuri groase şi perdele fine, albe şi imaculate, 
aerul condiţionat menținea permanent, zi şi noapte, în toate 
anotimpurile, aceeaşi temperatură, aproape de gheaţă, cum 
cerea fără drept de apel guvernatorul Hassan-ben-Koufra, ca să 
lucreze cu plăcere. 

Sahara, văzută de acolo, cu un pahar de ceai într-o mână 
şi o Davidoff-Ambassatrice în cealaltă, era suportabilă până la 
un punct, iar uneori, în amurgurile când soarele părea că se 
opreşte să se odihnească puţin în aşternutul de coroane ale 
palmierilor ce alcătuiau unicul orizont în El-Akab, înainte de a se 
ascunde de tot în spatele minaretului moscheii, putea fi 
considerată un adevărat paradis. 

Jos, sub balcoane, în singuratica grădină care, după cum 
spuneau legendele, fusese proiectată chiar de colonelul 
Duperey când ordonase să se construiască palatul, straturile de 
trandafiri şi garoafe îşi disputau solul cu meri şi lămăâi, la umbra 
înalţilor chiparoşi în ramurile cărora gângureau mii de turturele 
sau se odihneau pitpalacii când soseau, în incredibile stoluri, 
după lungile lor zboruri migratoare. 

Fără nici o îndoială, era frumos El-Akab; cea mai frumoasă 
oază din Sahara, de la Marrakech până la malurile Nilului. De 
aceea fusese aleasă capitala unei provincii care era, ea singură, 
mai mare decât multe ţări europene. 

Din acel birou îngheţat din palat, „distinsul” guvernator 
Hassan-ben-Koufra îşi conducea imperiul cu puterea absolută a 
unui vicerege intolerant, cu gesturi cumpătate şi vorbă tăioasă. 

— Sunteţi un inept, domnule locotenent, spuse şi se 
întoarse spre el cu un zâmbet mai potrivit pentru nişte felicitări 
decât pentru o jignire. Dacă nu vă ajunge o duzină de oameni ca 
să capturați un fugar înarmat cu o puşcă veche, de ce aveţi 
nevoie? De o divizie? 

— N-am vrut să risc viaţa oamenilor, Excelenţă. V-am mai 
spus. Cu puşca lui cea veche ne-ar fi omorât unul câte unul, fără 
să ne permită să ne apropiem de el. Măiestria lui de trăgător e 
legendară şi oamenii noştri abia dacă au tras patruzeci de 
gloanţe în viaţa lor. 

Făcu o pauză. 

— Avem ordin să nu irosim muniţia. 


— Ştiu, spuse guvernatorul, îndepărtându-se de balcon şi 
revenind la impunătorul său birou. Chiar eu am dat ordinul ăsta. 
Dacă nu se aşteaptă un război, consider că e o risipă să faci 
trăgători de elită din nişte recruți care peste un an se vor 
întoarce la casele lor. Dacă ştiu să apese pe trăgaci e de-ajuns. 
` — Dar n-a fost de-ajuns, Excelenţă. lertați-mi îndrăzneala. 
In deşert, adesea, viaţa unui om depinde de felul cum ştie să 
tragă. 

Înghiţi în sec. 

— Şi aşa a fost în cazul de faţă, sfârşi. 

— Ascultaţi-mă, domnule locotenent, răspunse Hassan- 
ben-Koufra fără să-şi piardă cumpătul, şi, în realitate, nimeni nu- 
şi amintea să şi-l fi pierdut vreodată. Şi aveţi în vedere că pot 
spune asta fără reţineri, pentru că nu sunt militar. Mi se pare 
foarte lăudabil să respectăm viaţa soldaţilor, dar există situaţii, 
şi aceasta este una din ele - sublinie intenţionat - în care aceşti 
soldaţi trebuie în primul rând să-şi facă datoria, pentru că e în 
joc onoarea armatei din care fac parte. Faptul că aţi permis ca 
un beduin să omoare un căpitan şi pe una din călăuzele noastre, 
să dezbrace soldaţii şi să fie însoţit de un locotenent prin deşert 
înseamnă discreditarea dumneavoastră ca militar şi a mea ca 
maximă autoritate în provincie. 

Locotenentul Razman încuviinţă în tăcere şi îşi stăpâni pe 
cât putu un frison, pentru că uniforma lui subţire nu era 
concepută pentru temperatura din acel birou. 

— Excelenţă, mi s-a cerut ajutorul pentru a încerca să 
capturăm un om şi să-l judecăm, răspunse, încercând ca spusele 
lui să aibă forţă şi seninătate. Nu ca să-l ucidem ca pe un câine. 

Făcu o pauză. 

— Ca să procedez ca un poliţist, ar fi trebuit să primesc 
de la superiorii mei ordine foarte clare şi concrete. Am vrut să 
colaborez şi recunosc că n-am avut noroc, dar cred în mod 
sincer că ar fi fost mai rău dacă m-aş fi întors cu cinci cadavre. 

Guvernatorul îl dezaprobă, clătinând încet din cap, şi se 
lăsă pe spate în fotoliul său, ca şi cum ar fi considerat 
conversaţia terminată. 

— Asta ar fi trebuit s-o decid eu, şi din zvonurile care mi- 
au ajuns la ureche, ne-ar fi prins mai bine cinci cadavre. Noi 
moştenisem respectul impus de francezi triburilor nomade şi 
acum, pentru prima dată, din cauza acestui beduin şi a prostiei 


de care aţi dat dovadă dumneavoastră, acest respect se clatină. 
Nu e bine, zise sentenţios. Nu. Nu e bine. 

— Îmi pare rău. A 

— Şi o să vă pară şi mai rău, vă asigur. Incepând de azi, 
sunteţi detaşat la postul din Adoras, în locul căpitanului Kaleb- 
el-Fasi. 

Locotenentul Razman îşi simţi trupul scăldat într-o 
sudoare rece, fără nici o legătură cu aerul condiţionat, şi 
picioarele îi tremurară atât de tare, că aproape se loviră unul de 
altul. 

— Adoras! repetă fără să-i vină să creadă. E nedrept, 
Excelenţă. Eu pot fi vinovat de o greşeală, dar nu de un delict. 

— Adoras nu este o închisoare, îi atrase atenţia calm 
interlocutorul său. E doar un „post avansat”. Funcţia mea îmi 
permite să trimit acolo pe cine cred eu de cuviinţă. 

— Dar toată lumea ştie că e un loc rezervat răufăcătorilor. 
Scursorilor armatei! 

Guvernatorul  Hassan-ben-Koufra ridică din umeri 
indiferent şi începu să studieze un raport aflat pe masă, 
prefăcându-se foarte interesat. 

Fără să-l privească, spuse: 

— Asta e doar o părere, nu un fapt recunoscut în mod 
oficial. Aveţi o lună la dispoziţie pentru a vă rezolva toate 
problemele şi a organiza mutarea. 

Locotenentul Razman vru să mai spună ceva, dar înţelese 
că era inutil, salută ţeapăn şi se îndreptă spre uşă, rugându-se 
Cerului să nu-i mai tremure picioarele, ca să nu-i dea acelui 
ticălos satisfacția de a-l vedea căzând pe jos. 

Când ieşi din birou, trebui să-şi sprijine fruntea de una 
dintre coloanele de marmură şi să stea câteva minute, pentru 
că nu se simţea în stare să coboare sub privirile a douăzeci de 
funcţionari aferaţi maiestuoasa scară de marmură, fără să se 
rostogolească până în grădină, în straturile de flori. 

Unul dintre funcţionari trecu în tăcere prin spatele lui, 
bătu de trei ori în uşa biroului şi intră, închizând-o în urma lui. 

Guvernatorul, care nu se mai prefăcea că studiază 
raportul şi acum contempla minaretul moscheii prin fereastră, 
fără să se mişte din fotoliu, înclină uşor capul spre noul-sosit, ce 
se oprise respectuos la marginea covorului, şi-l întrebă: 

— Care-i situaţia, Anuhar? 


— Nici o veste despre targui, Excelenţă. A dispărut. 

— Nu mă mir, zise. Un Fiu al Vântului e în stare să 
străbată deşertul de la un capăt la altul într-o lună. S-o fi întors 
acasă. Cel puţin ştim exact cine e? 

— Gacel Sayah, un inmouchar din neamul Kel-Talgimus. 
Obişnuieşte să cutreiere un teritoriu foarte întins, în apropierea 
munţilor Huaila. 

Guvernatorul Hassan-ben-kKoufra aruncă o privire pe 
marea hartă a regiunii fixată în perete şi dădu pesimist din cap. 

— Munţii Huaila! repetă. Asta e chiar în zona de frontieră. 

— Granița în zona aceea e practic inexistentă, domnule. 
Nimeni n-a stabilit-o cu precizie. 

— Nimic nu e stabilit acolo cu precizie, remarcă, 
ridicându-se în picioare şi plimbându-se încet prin birou. Să cauţi 
un targui fugar în acele pustietăţi e ca şi cum ai căuta un peşte 
în ocean se întoarse şi-l privi în ochi. Arhivează cazul. 

Anuhar-el-Mojkri, secretar eficient de mai bine de opt ani 
la ordinele directe ale guvernatorului, îşi permise luxul de a-şi 
arăta nemulţumirea: 

— Militarilor n-o să le placă, Excelenţă. A ucis un căpitan. 

— Îl dispreţuiau pe căpitanul Kaleb-el-Fasi, îi aminti. Era o 
jigodie. 

Căută o altă Davidoff şi o aprinse lent. 

— Ca şi sergentul El-Haideri. 

— Numai oameni de teapa lor pot ţine în frâu adunătura 
din Adoras. 

— Acum va trebui s-o facă locotenentul Razman. 

— Razman? se miră El-Mojkri. L-aţi detaşat pe Razman la 
Adoras? N-o să reziste nici trei luni - zâmbi amuzat. De asta era 
pe punctul de a leşina afară. Or să-l violeze înainte să-i taie 
gâtul. 

Guvernatorul se lăsă să cadă într-unul din fotoliile 
garniturii de piele neagră ce ocupa un colţ al încăperii, slobozi o 
dâră de fum şi tăgădui printr-un gest: 

— Poate că nu, spuse într-o doară. Poate o să se 
dezmeticească, o să lupte pentru viaţa lui şi o să priceapă că nu 
poţi veni în regiunea asta citind „Beau geste”2* şi imitându-l pe 
Duperey. 

Făcu o pauză lungă. 


24 Trilogie despre Legiunea străină, scrisă de P. C. Wren. 


— Mi s-a încredinţat o misiune: să curăţ regiunea de 
orice urmă a vechiului romantism decadent şi a paternalismului 
bolnăvicios şi să fac ca această provincie şi oamenii ei să fie 
folositori spre binele nostru comun. Aici există petrol, fier, cupru, 
fosfaţi şi mii de alte bogății de care avem nevoie dacă vrem să 
devenim o naţiune puternică, progresistă şi modernă - negă cu 
convingere. Şi nu pot face asta cu oameni ca locotenentul 
Razman, ci cu tipi ca Malik sau căpitanul Kaleb. E trist să 
recunosc asta, dar nu e nici un motiv ca tuaregii să existe în plin 
secol XX, cum nu e pentru indienii din Amazonia şi n-a fost 
pentru pieile roşii americane. Ţi-i imaginezi pe indienii sioux 
alergând pe câmpiile din vest, urmărind cirezi de bizoni printre 
sonde de petrol sau centrale atomice? Există forme de viaţă ce 
împlinesc un ciclu vital şi sunt condamnate la dispariţie şi vrem, 
nu vrem, asta se petrece cu nomazii noştri. Trebuie să-i facem 
să se adapteze sau să-i exterminăm. 

— Sună foarte dur. 

— La fel suna şi când am început să spunem că trebuie 
să-i alungăm pe francezii care convieţuiau cu noi de o sută de 
ani. Mulţi erau chiar prietenii mei personali, fuseserăm împreună 
la şcoală şi îi cunoşteam după nume şi după preferinţe. Dar 
venise momentul să sfârşim cu ei fără sentimentalisme, şi aşa 
am făcut. Sunt lucruri care trebuie să se afle deasupra moralei 
burgheze, şi acesta e unul dintre ele. 

Făcu din nou o pauză, lungă şi studiată. 

— Preşedintele are idei foarte clare şi mi-a spus aşa: 
"Hassan, nomazii sunt o minoritate destinată în mod logic să 
dispară. Să-i transformăm în muncitori folositori sau să grăbim 
dispariţia lor, ca să evităm suferinţele pentru ei şi problemele 
pentru noi." 

— Şi totuşi, în ultimul său discurs, spuse timid secretarul. 

— Ei haide, Anuhar! îl mustră ca pe un copil, astea nu 
sunt lucruri care se pot spune în public, când o parte din aceşti 
nomazi te ascultă şi când lumea întreagă urmăreşte cu atenţie 
evoluţia noastră ca ţară independentă. Americanii, de pildă, au 
devenit marii apărători ai drepturilor umane exact în momentul 
când au lichidat drepturile indienilor lor. 

— Erau alte vremuri. 

— Dar circumstanţe identice. O naţiune care şi-a cucerit 
recent independenţa are nevoie să-şi exploateze toate bogăţiile 


şi să se debaraseze de balastul incomod al unei încărcături 
umane irecuperabile. Noi, cel puţin, le dăm ocazia să se 
integreze în viaţa comună. N-o să-i lichidăm prin împuşcare, nici 
n-o să-i închidem în rezervaţii. 

— Şi cei care nu vor să se integreze? Cei care continuă să 
creadă, ca acest Gacel, că viaţa în deşert trebuie să se conducă 
după vechile lor obiceiuri? Ce-o să facem cu ei? O să-i urmărim 
şi o să-i împuşcăm ca pe pieile roşii? 

— Nu, bineînţeles. O să-i expulzăm, pur şi simplu. Chiar 
dumneata ai spus că graniţele în deşert nu sunt stabilite şi că ei 
nu le respectă. Să le treacă. Să se ducă la fraţii lor din alte ţări - 
dădu din mână. Dar, dacă rămân, să se adapteze la modul 
nostru de viaţă sau să suporte consecinţele. 

— Nu se vor adapta, răspunse Anuhar-el-Mojkri cu 
convingere. l-am cunoscut bine în tot timpul ăsta şi sunt convins 
că, chiar dacă unii dintre ei o vor face, cei mai mulţi vor 
continua să se cramponeze de nisipurile şi obiceiurile lor arătă 
spre exterior, spre îndepărtatul turn de unde un muezin chema 
la rugăciune. E ora de rugăciune. Veniţi la moschee? 

Guvernatorul încuviinţă în tăcere, se apropie de masă, 
stinse havana într-o scrumieră masivă de cristal şi răsfoi hârtiile 
pe care le studiase. 

— Pe urmă ne întoarcem, spuse. Să rămână o secretară; 
astea trebuie să plece mâine. 

— O să vă duceţi acasă să mâncaţi? 

— Nu. Anunţ-o pe soţia mea. 

leşiră. Anuhar dădu câteva ordine şi cobori scările în fugă, 
ajungându-l în clipa când se urca în automobilul negru, în care 
şoferul dăduse aerul condiţionat la maxim. Străbătură scurtul 
drum în linişte, apoi se rugară unul lângă celălalt, înconjurați de 
beduini respectuoşi, ce lăsaseră un spaţiu considerabil în jurul 
lor. La ieşire, guvernatorul admiră satisfăcut pădurea de 
palmieri întunecaţi. li plăcea ceasul acela. Era, neîndoielnic, cel 
mai frumos în oază, aşa cum zorii erau cele mai frumoase 
momente în deşert, şi îi făcea plăcere să se plimbe încet prin 
grădini şi pe la fântâni, observând cum sosesc de foarte departe 
sute de păsări ca să-şi petreacă noaptea în frunzişul copacilor. 

S-ar fi zis că la ora aceea se trezeau şi mirosurile din 
letargia zilei călduroase, strivite de soarele violent, şi se 
răspândea în voie parfumul trandafirilor, al iasomiei şi 


garoafelor, iar guvernatorul Hassan-ben-Koufra era profund 
convins că în nici un alt loc din lume florile nu sunt atât de 
mirositoare ca în acele ţinuturi calde şi bogate. 

li făcu semn şoferului să plece şi o luă încet pe o alee, 
uitând pentru câteva minute miile de probleme pe care le punea 
guvernarea unei regiuni pustii şi a unor oameni pe jumătate 
sălbatici. 

Credinciosul Anuhar îl urma ca o umbră, conştient că în 
acele momente prefera tăcerea, ştiind dinainte fiecare loc unde 
se va opri, unde va aprinde o havană şi din ce strat de trandafiri 
va rupe un boboc pentru noptiera soţiei sale Tamat. 

Plimbările acelea se transformaseră într-un ritual aproape 
cotidian, şi doar dacă era foarte cald sau avea prea mult de 
lucru Excelenţa sa renunţa la ceea ce constituia unica sa 
mişcare şi distracţie. 

Noaptea sosea cu iuţeala cu care cade întotdeauna la 
tropice, de parcă n-ar fi vrut ca omul să se bucure prea mult de 
frumuseţea şi calmul înserărilor, dar lor nu le păsa de întunericul 
ce punea stăpânire pe grădini şi pe pădurea de palmieri, căci 
cunoşteau cu ochii închişi fiecare potecă şi fiecare fântână, iar 
luminile palatului, în depărtare, le ajungeau ca să se orienteze. 

Dar de astă dată, înainte ca întunericul să se lase de tot, 
o umbră se ivi dintr-un palmier, sau poate chiar din pământ, şi, 
cu toate că nu se vedea bine şi nu-şi dădeau seama că umbra 
avea în mână un revolver greu, înţeleseră că era el şi că îi 
aştepta. 

Anuhar vru să strige, dar gura neagră a ţevii revolverului 
se opri la o palmă de ochii lui. 

— Linişte! Ceru. cNu vreau să vă fac nici un rău. 

Guvernatorul Ben-Koufra nu se clinti. 

— Ce vrei, atunci? 

— Pe oaspetele meu. Ştii cine sunt? 

— Bănuiesc. 

Făcu o pauză. 

— Dar oaspetele tău nu-i în puterea mea. 

Gacel Sayah îl observă îndelung şi înţelese că nu minţea. 

— Unde e? vru să ştie. 

— Foarte departe. 

Făcu o nouă pauză. 

— Degeaba. N-o să-l găseşti niciodată. 


În spatele vălului, ochii negri ai targui-ului scânteiară 
intens câteva clipe. Strânse cu putere arma în mână: 

— Asta o să vedem, zise şi apoi îi făcu semn lui Anuhar-el- 
Mojkri. Poţi pleca, îi ordonă. Dacă într-o săptămână Abdul-el- 
Kebir nu se află, întreg, liber şi singur la guelta de la nord de 
munţii Sidiel-Madia, îi tai capul stăpânului tău. Ai înţeles? 

Anuhar-el-Mojkri nu se simţi în stare să răspundă, aşa că 
o făcu Hassan-ben-Koufra. 

— Dacă îl cauţi pe Abdul-el-Kebir, mai bine împuşcă-mă 
acum şi aici, ca să scăpăm de probleme, spuse cu convingere. 
Niciodată n-or să-l elibereze. 

— De ce? 

— Pentru că preşedintele nu va accepta. 

— Ce preşedinte? 

— Cum ce preşedinte? Al republicii. 

— Nici măcar în schimbul vieţii tale? 

— Nici măcar în schimbul vieţii mele. 

Gacel Sayah ridică din umeri şi se întoarse calm spre 
Anuhar-el-Mojkri: 

— Tu transmite-le mesajul. 

Tăcu o clipă. 

— Şi spune-i preşedintelui ăstuia, cine-o fi, că dacă nu-mi 
dă oaspetele, o să-l omor şi pe el. 

— Eşti nebun! " 

— Nu, sunt targui - făcu un semn cu arma. Acum, du-te şi 
tine minte: peste o săptămână, la guelta de la nord de munţii 
Sidi-el-Madia -  înfipse ţeava  revolverului în spatele 
guvernatorului şi îl împinse în direcţia opusă. Pe-aici! îi spuse. 

Anuhar-el-Mojkri făcu doi-trei paşi şi se întoarse la timp ca 
să-i vadă dispărând în umbra pădurii de palmieri. Apoi o luă la 
fugă spre luminile palatului. 

— Abdul-el-Kebir a fost făuritorul independenţei noastre, 
un erou naţional, primul preşedinte al naţiunii ca naţiune cu 
adevărat. E posibil să nu fi auzit niciodată vorbindu-se de el? 

— Niciodată. 

— Unde ai fost în toţi aceşti ani? 

— În deşert. Nimeni n-a venit să-mi spună ce s-a 
întâmplat. 

— Nu treceau călători prin aşezarea ta? 


— Puţini. Şi aveam de vorbit lucruri mai importante. Ce s- 
a întâmplat cu Abdul-el-Kebir? 

— L-a răsturnat actualul preşedinte. L-a dat jos de la 
putere, dar, fiindcă îl respectă, n-a îndrăznit să-l omoare. Au 
luptat împreună şi au stat mulţi ani împreună în închisorile 
franceze - dădu din cap, tăgăduind. Nu. Nu putea să-l omoare. 
Nici conştiinţa lui, nici poporul nu i-ar fi iertat o asemenea faptă. 

— Dar l-a închis, nu-i aşa? 

— L-a deportat. În deşert. 

— Unde? 

— În deşert. Ţi-am spus. 

— Deşertul e foarte mare. 

— Ştiu. Dar nu atât de mare încât să nu-l poată găsi 
vreunul din adepţii săi şi să-l ajute să fugă. Aşa a ajuns la jaima 
ta. 

— Cine era tânărul? 

— Un fanatic. 

Privi mult timp focul ce se stingea încet şi păru că se 
cufundă în gândurile lui. Când începu să vorbească nu-l privi pe 
targui, ci părea că-şi vorbeşte lui însuşi. 

— Un fanatic care voia să ne împingă spre un război civil. 
Dacă Abdul ar dobândi libertatea, ar organiza opoziţia din exil şi 
am sfârşi într-o baie de sânge. Francezii, care l-au hăituit pe 
vremuri, acum l-ar sprijini. 

Făcu o pauză. 

— Îl preferă pe el, nu pe noi. 

Îşi înălţă capul şi-şi plimbă privirea prin peştera strâmtă, 
oprindu-se, în cele din urmă, asupra lui Gacel, care îl observa la 
rândul lui, întins pe o ieşitură de stâncă. Glasul îi sună sincer 
când adăugă. 

— Înţelegi de ce îţi repet mereu că îţi pierzi timpul? 
Niciodată nu mă vor schimba cu el, şi nu-i condamn. Nu sunt 
decât un simplu guvernator, un funcţionar credincios şi util, 
care-şi face treaba cât poate mai bine, dar pentru care nimeni 
n-ar risca un război civil. Trebuie să treacă mulţi ani pentru ca 
amintirea lui Abdulel-Kebir să se estompeze în neant şi să 
dispară aura lui. 

Luă cu grijă, cu mâinile legate, paharul cu ceai şi-l duse la 
buze sorbind, ca să nu se ardă. 


— Şi lucrurile n-au mers prea bine în acest timp, continuă. 
S-au făcut greşeli, greşeli tipice pentru toate popoarele ce şi-au 
cucerit independenţa de curând şi pentru tinerele lor guverne, 
dar sunt mulţi care nu înţeleg asta şi sunt nemulţumiţi. Abdul a 
promis multe lucruri. Lucruri pe care poporul aşteaptă să le 
facem noi şi pe care nu le vom putea îndeplini niciodată, fiindcă 
sunt utopice. 

Tăcu şi puse din nou paharul pe nisip, foc, simțind pironiţi 
asupra lui ochii targui-ului, ce se iveau pe deasupra litham-ului 
şi păreau că vor să pătrundă dincolo de fruntea sa. 

— Ţi-e frică de el, conchise în cele din urmă Gacel. Tu şi 
toţi ai tăi vă temeti îngrozitor de el, nu-i aşa? 

Încuviinţă cu convingere. 

— Îi jurasem credinţă şi, cu toate că n-am participat la 
complot şi am aflat de el când totul se terminase, n-am îndrăznit 
să protestez - zâmbi trist. Mi-au cumpărat tăcerea numindu-mă 
guvernator absolut al unui teritoriu imens şi am acceptat 
recunoscător. Dar ai dreptate: în fond, mi-e încă frică de el. Toţi 
ne temem, pentru că ne culcăm cu certitudinea că într-o bună zi 
se va întoarce să ceară socoteală. Abdul întotdeauna se 
întoarce. 

— Unde e acum? 

— În deşert din nou. 

— În ce parte? 

— N-o să-ţi spun niciodată. 

Targui-ul îl privi fix, sever, şi tonul vocii lui arăta că e pe 
deplin convins de ceea ce spune. 

— Dacă vreau cu tot dinadinsul, o să-mi spui, zise. 
Strămoşii mei erau vestiți pentru felul în care îşi torturau 
prizonierii şi, cu toate că acum nu mai facem asemenea lucruri, 
vechile metode s-au transmis din gură în gură, ca simplă 
curiozitate. 

Luă ceainicul şi umplu din nou paharele. 

— Ascultă! continuă. Poate că nu înţelegi, pentru că nu 
te-ai născut în ţinutul ăsta, dar eu n-o să pot dormi în pace până 
nu-l voi vedea pe acest om la fel de liber ca în ziua când a 
apărut în faţa intrării în jaima mea. Dacă pentru asta trebuie să 
omor, să distrug sau chiar să torturez, o voi face, chiar dacă îmi 
va părea rău. Nu-i pot reda viaţa celui care ai ordonat să fie 
ucis, dar pot să-i redau libertatea celuilalt. 


— Nu poţi. 

ÎI privi ţintă, într-un fel ciudat: 

— Eşti sigur? 

— Pe deplin. În El-Akab doar eu ştiu unde se află şi, oricât 
m-ai tortura, n-o să-ţi spun. 

— Te înşeli, declară Gacel. Mai ştie cineva. 

— Cine? 

— Soţia ta. 

Se bucură văzând că nimerise, pentru că Hassan-ben- 
Koufra se schimbă la faţă pentru prima oară şi-şi pierdu 
aplombul. Vru să protesteze timid, dar Gacel îl întrerupse cu un 
gest. 

— Nu încerca să mă înşeli, îi ceru. Te supraveghez de 
cincisprezece zile şi te-am văzut cu ea. E una din acele femei 
cărora un bărbat le împărtăşeşte toate secretele cu deplină 
încredere. Sau nu? 

Guvernatorul îl observă cu atenţie: 

— Uneori mă întreb dacă eşti un simplu targui ignorant, 
născut şi crescut în cel mai mizer deşert, sau în spatele acestui 
văl se ascunde altceva. 

Targui-ul surâse uşor: 

— Se zice că stirpea noastră era inteligentă, cultă şi 
puternică, acolo, în insula Creta, în vremea faraonilor. Atât de 
inteligentă şi de puternică, încât a încercat să cucerească 
Egiptul, dar tuaregii au fost trădaţi de o femeie şi au pierdut 
marea bătălie. Unii au fugit spre răsărit, s-au stabilit la ţărmul 
mării şi au format poporul fenicienilor, care au stăpânit 
oceanele. Alţii au luat-o spre apus şi s-au aşezat pe nisipuri, 
punând stăpânire pe deşert. După mii de ani, aţi venit voi, 
barbarii arabi pe care Mahomed tocmai îi scosese din cea mai 
neagră ignoranță. 

— Da, am mai auzit legenda asta potrivit căreia sunteţi 
descendenţii garamanţilor?5. Dar nu cred. 

— Poate că nu e adevărată, dar e adevărat că am sosit 
aici cu mult timp înaintea voastră şi că întotdeauna am fost mai 
inteligenţi, dar mai puţin ambiţioşi. Ne place viaţa noastră şi nu 
aspirăm la mai mult. Preferăm să-i lăsăm pe ceilalţi să 


25 Vechi popor nomad din Libia interioară, din care ar putea descinde 
tuaregii şi care a atins apogeul în secolul al V-lea î. Hr. 


gândească ce vor despre noi, dar când suntem provocaţi, 
reacţionăm - glasul i se înăspri. 

— O să-mi spui unde e Abdul-el-Kebir sau va trebui s-o 
întreb pe soţia ta? 

Guvernatorul Hassan-ben-Koufra îşi aminti recomandările 
ministrului de Interne în ajunul plecării sale spre El-Akab: „Nu te 
încrede în tuaregi, îi spusese. Nu te lăsa înşelat de înfăţişarea 
lor, pentru că ştiu sigur că posedă mintea cea mai analitică şi 
cea mai specială viclenie de pe continent. Sunt o rasă deosebită 
care, dacă şi-ar propune, ne-ar stăpâni pe noi, cei de la mare 
sau de la munte. Un targui poate să înţeleagă ce este marea 
fără s-o fi văzut vreodată sau să dezlege o problemă filosofică 
din care tu sau eu n-am înţelege nici măcar termenii expunerii. 
Cultura lor este foarte veche şi, cu toate că s-au deteriorat ca 
grup social odată cu schimbarea condiţiilor de viaţă şi şi-au 
pierdut spiritul războinic, ca indivizi continuă să fie remarcabili. 
Fereşte-te de ei!” 

— Un targui nu i-ar face rău niciodată unei femei, spuse în 
cele din urmă. Şi nu cred că tu eşti o excepţie. Respectul pentru 
femei e la voi aproape la fel de important ca legea ospitalităţii. 
Ai încălca o lege ca să respecţi alta? 

— Nu, bineînţeles, recunoscu Gacel. Dar nu va trebui să-i 
fac rău. Dacă ea înţelege că de răspunsul ei, de faptul că dacă 
îmi dezvăluie sau nu unde se află Abdul-el-Kebir depinde viaţa 
ta, îmi va spune unde este. 

Hassan-ben-Koufra se gândi la Tamat, la cei treisprezece 
ani de căsătorie şi la cei doi copii şi fu absolut convins că targui- 
ul avea dreptate. Şi n-o putea învinovăţi, pentru că ştia că el ar 
fi făcut la fel. În fond şi la urma urmei, a dezvălui unde se afla 
Abdul-el-Kebir nu însemna punerea lui în libertate. 

— E în fortul de la Gerifies, zise în cele din urmă. 

Gacel avu senzaţia că spunea adevărul şi socoti în minte 
distanţa. 

— O să am nevoie de trei zile ca să ajung acolo şi de încă 
una ca să fac rost de cămile şi provizii - cugetă îndelung, şi în 
glasul lui se ghicea un ton oarecum amuzat. Asta înseamnă că 
atunci când îmi vor pregăti o ambuscadă la guelta de la Sidi-el- 
Madia, eu o să fiu deja în Gerifies - îşi bău ceaiul încet, cu 
delectare. Ne vor aştepta o zi, maxim două, înainte de a pricepe 


ce s-a întâmplat cu adevărat şi de a le da de ştire celorlalţi să 
mă aştepte. Am timp! afirmă convins. Da. Cred că am timp. 

— Şi cu mine ce-o să faci? întrebă guvernatorul cu un 
uşor tremur în glas. 

— Ar trebui să te ucid, dar o să-ţi las apă şi provizii pentru 
zece zile. Dacă mi-ai spus adevărul, o să trimit pe cineva după 
tine. Dacă m-ai minţit şi Abdul-el-Kebir nu e acolo, o să mori de 
foame şi de sete, pentru că nimeni nu poate rupe legăturile 
curelelor din piele de cămilă. 

— Cum ştiu că într-adevăr o să trimiţi pe cineva să mă 
elibereze? 

— N-ai cum s-o ştii, dar o voi face. Ai bani? 

Guvernatorul Hassan-ben-Koufra arătă cu bărbia spre 
portofelul pe care îl ţinea în buzunarul de la spate al 
pantalonilor, şi targui-ul îl luă. 

Alese bancnotele mari şi le rupse cu grijă în două. Păstră 
una din jumătăţi şi o puse pe cealaltă în portofel, pe care îl lăsă 
lângă foc. 

— O să caut un nomad, o să-i dau jumătatea asta şi o să-i 
explic unde poate găsi cealaltă jumătate - surâse pe sub văl. 
Pentru o asemenea sumă, orice beduin şi-ar călări cămila o lună 
întreagă. Nu-ţi face griji, îl linişti. Va veni cineva după tine. 
Acum, scoate-ţi pantalonii. 

— De ce? se alarmă. 

— O să petreci zece zile în peştera asta, legat de mâini şi 
de picioare. Dacă urinezi şi faci pe tine o să-ţi iasă bube - făcu 
un gest expresiv cu mâinile. O să-ţi fie mai bine cu curul gol. 

Excelenţa sa, guvernatorul Hassan-ben-Koufra, autoritate 
supremă şi indiscutabilă într-un teritoriu mai mare decât Franţa, 
vru să protesteze, dar se răzgândi, îşi înghiţi mândria şi furia şi 
începu să-şi descheie cu greu cureaua şi pantalonii. 

Gacel îl ajută să şi-i scoată, apoi îl legă conştiincios, iar la 
sfârşit îi luă ceasul şi un inel cu un briliant mare. 

— Cu asta am să plătesc cămilele şi proviziile, spuse. 
Sunt sărac şi a trebuit să-mi omor cămila. Era un mehari frumos. 
Niciodată n-am să mai găsesc unul la fel. 

Işi strânse lucrurile, lăsă sprijinite de perete o gerba cu 
apă şi un sac cu fructe uscate şi i le arătă cu un gest. 

— Ai grijă de ele! îl sfătui. Mai ales de apă. Şi nu încerca 
să te dezlegi. O să transpiri şi-o să ţi se facă sete. În cazul ăsta, 


s-ar putea să nu-ţi ajungă apa. Încearcă să dormi. Asta-i cel mai 
bine: când dormi nu consumi energie. 

leşi. Noaptea era întunecoasă, cu un cer negru fără lună 
presărat de stele care acolo, în munţi, păreau şi mai aproape, de 
parcă ar fi atins crestele piscurilor ce se înălţau deasupra 
capului său, şi rămase gânditor câteva clipe, ca să se orienteze, 
poate, sau ca să-şi traseze în minte drumul pe care avea să-l 
urmeze din locul unde se găsea până la un fort îndepărtat. In 
primul rând, avea nevoie de cămile, o mare cantitate de provizii 
şi gerbe pe care să le umple cu cât mai multă apă, pentru că 
ştia că în împrejurimile erg-ului Tikdabra nu erau puțuri, iar mai 
la sud începea „marele pământ pustiu” ale cărui hotare nimeni 
nu le cunoştea cu precizie. 

Merse toată noaptea, cu acel pas al său rapid şi elastic, 
un pas ce ar fi epuizat pe oricine, dar care pentru un targui 
făcea parte din viaţă, şi zorii îl găsiră pe culmea unui deal ce 
domina o vale unde, cu mii de ani în urmă, cursese probabil un 
râuşor. Nomazii ştiau că în valea aceea era de-ajuns să sapi o 
jumătate de metru ca un atankor să-ţi dea apă suficientă pentru 
cinci cămile, de aceea era un punct obligatoriu pentru 
caravanele care veneau din sud şi se îndreptau spre marea oază 
El-Akab. 

Văzu trei tabere aşezate de-a lungul albiei, care, la ivirea 
zorilor, începură să înteţească focurile şi să adune animalele ce 
păşteau pe povârnişuri, pregătindu-se să-şi continue drumul. 

Observă cu atenţie, fără să se lase văzut, până ajunse să 
fie absolut sigur că printre călători nu erau soldaţi, şi abia atunci 
se hotărî să coboare, Oprindu-se în faţa celei mai mari jaime 
întâlnite în drumul său, unde patru bărbaţi îşi sorbeau ceaiul de 
dimineaţă. 

— Metulem, metulem! 

— Aselam aleikum, veni răspunsul unanim. 

— la loc şi bea un ceai cu noi. Pesmeţi? 

Mulţumi pentru pesmeţi, pentru brânza aproape râncedă, 
dar tare şi gustoasă, şi pentru curmalele zemoase pe care le 
mancă bând un ceai unsuros, dulce, cu foarte mult zahăr, ce-i 
încălzi trupul, alungând frigul dimineţii din deşert. 

Cel care părea conducătorul grupului, un beduin cu barbă 
rară şi ochi şireţi ce te priveau fix, îl întrebă fără nici o intonaţie 
în glas: 


— Tu eşti Gacel? Gacel Sayah, din neamul Kel-Talgimus? 

Şi, văzându-l că încuviinţează în tăcere, adăugă: 

— Te caută. 

— Ştiu. 

— L-ai omorât pe guvernator? 

— Nu. 

ÎI priveau cu interes şi încetaseră chiar să mai mestece, 
străduindu-se probabil să înţeleagă dacă spunea adevărul sau 
nu. 

În cele din urmă, beduinul adăugă cu naturaleţe: 

— Ai nevoie de ceva? 

— Patru mehari, apă şi mâncare. 

Scoase din punga de piele roşie de la gât ceasul şi inelul 
şi le arătă: 

— O să plătesc cu asta. 

Un bătrân costeliv, cu mâini lungi şi delicate de zlătar, luă 
inelul şi îl cercetă cu expresia celui care îşi cunoaşte meseria, în 
timp ce bărbatul cu barbă rară studia, la rândul lui, ceasul greu. 

Zlătarul îi înapoie, în sfârşit, bijuteria şefului său: 

— Valorează cel puţin zece cămile, îl asigură. Piatra e 
bună. 

Celălalt  încuviinţă, păstră inelul şi întinse mâna, 
înapoindu-i ceasul. , 

— la tot ce ai nevoie în schimbul inelului, surâse. Asta s-ar 
putea să-ţi trebuiască. 

— Nu ştiu să-l folosesc. 

— Nici eu, dar dacă vrei să-l vinzi, o să iei bani buni. E de 
aur. 

— S-a pus preţ pe capul tău, zise zlătarul, fără să dea 
importanţă celor spuse. Bani mulţi. 

— Ştii pe cineva care vrea să-i încaseze? 

— Pe nimeni dintre ai noştri, preciză cel mai tânăr dintre 
beduini, care îl observase pe targui cu evidentă admiraţie. Ai 
nevoie de ajutor? Te pot însoţi. 

Şeful, probabil tatăl său, făcu un gest de dezaprobare: 

— N-are nevoie de ajutor. Îi e de-ajuns tăcerea ta. 

Făcu o pauză. 

— Şi nu trebuie să ne băgăm în povestea asta. Militarii 
sunt furioşi şi am avut deja destule probleme cu ei. 

Se întoarse spre Gacel. 


— Îmi pare rău, dar trebuie să-i protejez pe ai mei. 

Gacel Sayah încuviinţă. 

— Inţeleg. Faci destul vânzându-mi cămilele. 

Aruncă o privire plină de simpatie spre tânăr. 

— Şi ai dreptate: n-am nevoie de ajutor, doar de tăcere. 

Băiatul înclină uşor capul, părând că-i mulţumeşte pentru 
respectul arătat, şi se ridică în picioare. 

— O să-ţi aleg cele mai bune cămile şi tot ce-ţi mai 
trebuie. Şi o să umplu şi gerbele. 

Se îndepărtă cu paşi repezi, urmărit de privirile celorlalţi; 
fără îndoială, şeful era mândru de el. 

— E curajos şi inimos şi te admiră pentru faptele tale, 
spuse. Eşti pe cale să ajungi bărbatul cel mai vestit din deşert. 

— Nu asta caut, răspunse cu convingere. Nu vreau decât 
să trăiesc în pace cu familia mea. 

Făcu o pauză. 

— Şi să fie respectate legile noastre. 

— Niciodată n-o să mai poţi trăi în pace cu familia ta, îi 
atrase atenţia zlătarul. Va trebui să pleci din ţară. 

— E o graniţă la sud de „pământurile pustii” din Tikdabra, 
spuse şeful. Şi alta, la est, la vreo trei zile de mers de munţii 
Huaila. 

Clătină din cap. 

— Cea din vest e departe, foarte departe. Niciodată n-am 
ajuns până acolo. La nord sunt oraşele şi marea. Nici acolo n-am 
fost. 

— Cum pot şti când am trecut frontiera şi sunt la 
adăpost? întrebă interesat. 

Ceilalţi se priviră între ei, incapabili să-i dea un răspuns. 
Cel ce nu vorbise până atunci, un negru akli, fiu de sclavi, ridică 
din umeri. 

— Nimeni nu ştie exact. Nimeni, repetă, sigur de ceea ce 
spune. Anul trecut am coborât cu o caravană până în Niger şi 
nici la dus, nici la întors n-am ştiut vreun moment în ce ţară 
suntem. 

— În cât timp aţi ajuns la râu? 

Negrul căzu pe gânduri, încercând să-şi amintească. Până 
la urmă spuse, fără să pară foarte convins: 

— O lună, plescăi din limbă, încercând să alunge nişte 
gânduri neplăcute. Venise seceta, secaseră puţurile şi a trebuit 


să facem un ocol mare ca să evităm Tikdabra. Când eram copil, 
puteai găsi puțuri bune şi savane cu multe zile înainte de-a 
ajunge la râu. Acum, nisipurile ameninţă malurile, Puţurile au 
secat şi dispar ultimele urme de iarbă. Câmpiile unde înainte 
păşteau animalele poporului peuls?$ nu mai folosesc acum nici 
cămilelor celor mai înfometate, iar din oazele populate unde te 
puteai odihni n-a mai rămas nici amintirea - plescăi din nou din 
limbă. lar eu nu sunt bătrân, preciză. Nu. Nu sunt bătrân. 
Deşertul e cel care înaintează prea repede. 

— Mie nu-mi pasă că deşertul înaintează şi înghite alte 
pământuri, zise Gacel. Mă simt bine aici. Mă îngrijorează ideea 
că la un moment dat nici deşertul n-o să fie suficient de mare ca 
să fim lăsaţi în pace. Cu cât creşte mai mult, cu atât mai bine. 
Poate aşa, într-o zi vor uita de noi. 

— Nu vor uita, afirmă zlătarul. Au găsit petrol, şi petrolul îi 
interesează cel mai mult pe rumi. Ştiu asta pentru că am lucrat 
doi ani în capitală şi acolo toate conversațiile, într-o formă sau 
alta, au ca subiect petrolul. 

Gacel îl privi pe bătrân cu mai mult interes. 

Zlătarii, ca toţi meseriaşii, indiferent dacă lucrau argintul 
şi aurul, ca acela, pielea ori piatra, erau consideraţi de tuaregi o 
castă inferioară, situată între un imohag şi un ingad sau vasal, 
iar uneori, chiar între un ingad şi un sclav akli. Dar chiar dacă 
făceau parte din acea castă, tuaregii recunoşteau că zlătarii 
erau, probabil, clasa cea mai cultă din tot sistemul lor social, 
fiindcă mulţi dintre ei ştiau să citească şi să scrie, iar unii 
călătoriseră dincolo de graniţele deşertului. 

— Odată am fost într-un oraş, spuse într-un târziu. Dar 
era foarte mic, şi mai erau la putere francezii. S-au schimbat 
multe de-atunci? 

— Multe, răspunse celălalt. Pe vremea aceea, de o parte 
stăteau francezii şi de cealaltă, noi. Acum fraţii se luptă între ei, 
unii vor una, alţii vor alta - dădu din cap cu tristeţe. Când au 
plecat, francezii au împărţit pământurile punând graniţe, 
trasând o linie pe hartă în aşa fel încât acelaşi trib, ba chiar 
aceeaşi familie poate face parte din două ţări. Dacă guvernul e 


26 Popor de păstori nomazi, cunoscut şi cu numele de foulbes, care 
locuieşte în savanele din Africa Occidentală, din Senegal până în Camerun, 
azi în mare parte sedentar. 


comunist, comunistă. Dacă guvernul e fascist, fascistă; dacă 
guvernează un rege, monarhică. 

Se întrerupse şi îl studie cu atenţie pe interlocutorul său: 

— Ştii ce înseamnă să fii comunist? 

Gacel negă cu convingere: 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de ei. Sunt o sectă? 

— Mai mult sau mai puţin. Dar nu religioasă. Doar 
politică. 

— Politică? repetă, fără să înţeleagă. 

— Pretind că toţi oamenii trebuie să fie egali, cu aceleaşi 
îndatoriri şi drepturi, şi că bogăţiile trebuie să se împartă între 
toţi. 

— Vor să fie egali un deştept şi un prost, un imohag şi un 
sclav, omul muncitor şi trântorul, războinicul şi laşul? exclamă 
cu uimire. Sunt nebuni! Dacă Allah ne-a făcut diferiţi, de ce vor 
ei să fim egali? Pufni. La ce mi-ar mai folosi atunci faptul că m- 
am născut targui? 

— Lucrurile sunt mai complicate, spuse bătrânul. 

— Îmi închipui, conveni el. Trebuie să fie mult, mult mai 
complicate, pentru că o asemenea tâmpenie nici nu admite 
discuţie. 

Făcu o pauză, socotind încheiat subiectul, şi întrebă: 

— Ai auzit vreodată de Abdul-el-Kebir? 

— Toţi am auzit de el, interveni şeful beduinilor, luându-i- 
o înainte zlătarului. El i-a expulzat pe francezi şi a condus ţara în 
primii ani. 

— Ce fel de om este? 

— Un om drept, răspunse celălalt. Care a greşit, dar e 
drept. 

— De ce a greşit? 

— Oricine are încredere în ceilalţi până la punctul de a se 
lăsa îndepărtat de la putere şi închis greşeşte. 

Gacel se întoarse spre bătrân: 

— E din cei care pretind că toţi trebuie să fim egali? Cum 
le zice? 

— Comunişti? întrebă zlătarul. Nu. Nu cred că e chiar 
comunist. Se zicea că e socialist. 

— Şi asta ce e? 

— Altceva. 

— Asemănător? 


— Nu ştiu prea bine. 

Căută o explicaţie pe chipurile celorlalţi, care se 
mulţumiră să strângă din umeri, arătând aceeaşi ignoranță, şi 
hotărî să ridice şi el din umeri, convins că nu avea să ajungă la 
nici un rezultat punând acele întrebări. 

— Trebuie să plec, a fost tot ce-a spus, ridicându-se în 
picioare. 

— Aselam aleikum. 

— Aselam aleikum. 

Porni spre locul unde tocmai terminau de legat 
încărcătura pe cămile, verificând cu o privire de expert că totul 
e în ordine, încalecă pe cea mai iute şi, înainte de-a o face să se 
ridice în picioare, scoase un pumn de bancnote şi i le dădu 
băiatului. 

— O să găseşti jumătatea care lipseşte în peştera din 
cheile de la Tatalet, la o jumătate de zi de drum. O ştii? 

— O ştiu, afirmă. Acolo l-ai ascuns pe guvernator? 

— Împreună cu bancnotele, răspunse. Peste o săptămână, 
când o să treci pe-acolo în drum spre El-Akab, lasă-l liber. 

— Contează pe mine. 

— Mulţumesc. Şi nu uita: peste o săptămână. Nu mai 
înainte. 

— N-ai grijă. Allah să fie cu tine! 

Targui-ul lovi cu călcâiul gâtul mehari-ului, care se ridică, 
urmat de celelalte animale, şi se îndepărtară fără grabă, până 
se pierdură de tot după un grup de stânci. 

Abia atunci băiatul se întoarse şi se aşeză în faţa jaimei. 
Tatăl său zâmbi uşor. 

— Nu-ţi face griji pentru el, spuse. E targui, şi nu există 
nimeni pe lume în stare să prindă un tuareg solitar în deşert. 


L-au trezit lumina şi liniştea. 

Soarele pătrundea din belşug prin fereastra zăbrelită, 
luminând şirurile lungi de cărţi şi făcând scrumiera de alamă 
plină de mucuri să arunce sclipiri argintii, dar, în ciuda orei 
înaintate, nu auzi nici cel mai vag zgomot în curte şi era sigur că 
nici nu sunase deşteptarea, ca în fiecare dimineaţă. 

Îl nelinişti acea tăcere. Anii îl obişnuiseră cu o rutină 
militară şi rigidă, după care toate acţiunile sale se desfăşurau 
potrivit unui orar spartan, şi, dându-şi seama dintr-o dată că 


acest orar se schimbase şi că nu-l făcuse să sară din pat la şase 
fix, ca să aibă o jumătate de oră pentru toaletă înainte de micul 
dejun, îi produse o inexplicabilă nelinişte sufletească. 

Şi tăcerea. 

Tăcerea apăsătoare din curte, tulburată mereu la acea 
oră de pălăvrăgeala soldaţilor înainte de a se face foarte cald, îl 
obligă să sară din patul de campanie, să-şi pună pantalonii şi să 
se apropie de fereastră. 

Nu zări pe nimeni. Nici lângă fântână, nici pe crenelurile 
din colţul de vest, care era singura parte a zidului vizibilă din 
acel loc. 

— Hei! strigă, uşor tulburat. Ce se întâmplă? Unde sunteţi 
toţi? 

Nu primi nici un răspuns. Insistă, dar cu acelaşi rezultat, şi 
se sperie cu adevărat. 

„M-au părăsit, se gândi imediat. Au plecat şi m-au lăsat 
închis aici, să mor de foame şi de sete.” Se repezi la uşă şi se 
miră că era întredeschisă. leşi în curte, îl orbi un soare ucigaş 
reflectat de zidurile albe, văruite de mii de ori de nişte soldaţi 
care n-aveau nici o altă obligaţie, de-a lungul zilelor şi anilor, 
decât să curețe mereu pereţii imaculaţi. 

Dar nu se vedea niciunul. Şi niciunul nu făcea de gardă în 
gheretele din colţuri sau de lângă poarta prin care se putea 
întrevedea deşertul fără sfârşit. 

— Hei! mai strigă o dată. Ce se întâmplă? Ce se întâmplă? 

Tăcerea. Blestemata tăcere, nici măcar o suflare de aer 
care să aducă un îndepărtat zgomot de viaţă sau să tulbure 
nemişcarea unui loc ce părea Impietrit, strivit şi distrus de 
soarele care începea să încălzească cu putere. 

Cobori din două salturi cele patru trepte şi se îndreptă 
spre puț, strigând în direcţia birourilor, a sălii de mese şi a 
dormitoarelor soldaţilor. 

— Căpitane! Căpitane! Ce glumă e asta? Unde v-aţi 
ascuns? 

O umbră întunecată răsări din întunericul bucătăriei. Era 
un targui înalt, foarte slab, cu un litham de culoare închisă care-i 
acoperea faţa, o puşcă într-o mână şi o spadă lungă în cealaltă. 

Se opri în tindă. 

— Sunt morţi, spuse. 

ÎI privi cu neîncredere. 


— Morți? repetă prosteşte. Toţi? 

— Toţi. 

— Cine i-a omorât? 

— Eu. 

Se apropie, fără să dea crezare celor auzite. 

— Tu? întrebă, clătinând din cap ca şi cum ar fi respins 
ideea. Vrei să-mi spui că tu, fără ajutorul nimănui, ai omorât 
doisprezece soldaţi, un sergent şi un ofiţer? 

Încuviinţă cu naturaleţe: 

— Dormeau. 

Abdul-el-Kebir, care văzuse murind mii de oameni, care 
ordonase executarea multora şi care-i detesta pe toţi şi pe 
fiecare în parte dintre temnicerii săi, încercă totuşi o 
insuportabilă senzaţie de nelinişte şi un gol în stomac şi se 
sprijini de stâlpul de lemn ce susţinea acoperişul tindei, ca să 
nu-şi piardă echilibrul. 

— l-ai ucis în timp ce dormeau? întrebă. De ce? 

— Pentru că ei mi-au omorât oaspetele. 

Făcu o pauză. 

— Şi pentru că erau prea mulţi. Dacă unul ar fi dat 
alarma, ai fi murit de bătrâneţe între aceşti patru pereţi. 

Abdul-el-Kebir îl observă în linişte şi încuviinţă cu o 
mişcare a capului, ca şi cum ar fi înţeles ceva ce la început i se 
păruse neclar. 

— Acum îmi amintesc de tine, spuse. Eşti targui-ul care 
ne-a oferit ospitalitate. Te-am văzut când m-au luat. 

— Da, recunoscu Gacel. Sunt Gacel Sayah, erai oaspetele 
meu şi datoria mea e să te trec graniţa. 

— De ce? 

Îl privi fără să înţeleagă. În cele din urmă, spuse: 

— Aşa e obiceiul. Mi-ai cerut să te protejez şi trebuie să te 
protejez. 

— Să omori paisprezece oameni ca să mă protejezi mi se 
pare exagerat, nu crezi? 

Targui-ul nu catadicsi să-i răspundă şi se îndreptă spre 
poarta deschisă. 

— Am să aduc cămilele, spuse. Pregăteşte-te pentru o 
călătorie lungă. 

Îl observă în timp ce se îndepărta, dispărând după ce 
trecu de poarta larg deschisă, şi se simţi copleşit de singurătate 


în fortul părăsit. Se simţi copleşit şi speriat chiar mai mult decât 
prima dată când, ajuns acolo, avusese certitudinea că nu va ieşi 
niciodată viu din el şi că acele ziduri vor deveni închisoarea şi, 
totodată, mormântul lui. 

Rămase câteva clipe nemişcat, ascultând, cu toate că ştia 
că nu mai are ce auzi, căci vântul şi oamenii erau singurii care 
puteau face zgomot, şi era o zi fără vânt, iar oamenii muriseră. 

Paisprezece! 

Işi amintea chipurile tuturor, de la faţa ascuţită şi foarte 
palidă a căpitanului, căruia nu-i plăcea soarele şi se simţea bine 
în penumbra biroului său, până la obrajii transpiraţi şi roşii ai 
bucătarului, fără să uite lunga mustață obraznică a caporalului 
care-l slujea, făcea curat în celulă şi îi aducea mâncarea. 

Cunoştea, de asemenea, fiecare santinelă şi ajutor de 
bucătar; jucase cu ei zaruri sau le scrisese scrisori pentru cei de- 
acasă; uneori, în nesfârşitele nopţi ale deşertului, le citea 
romane, căci adesea era imposibil să hotărăşti cine dintre ei era 
mai prizonier în acel fort de la marginea deşertului. 

li cunoştea pe toţi, şi acum muriseră. 

Se întrebă ce fel de om e acela care recunoaşte că a 
omorât paisprezece fiinţe omeneşti în timp ce dormeau, fără nici 
un tremur în glas, fără nici o scuză, fără să dea cel mai mic 
semn de părere de rău. 

Era un targui, fără îndoială, şi la universitate învăţaseră 
că acea rasă nu se aseamănă cu nici o altă rasă din lume şi că 
morala sau obiceiurile ei n-au nimic comun cu morala şi 
obiceiurile celorlalţi muritori. 

Tuaregii sunt un popor mândru, nesupus şi rebel, 
guvernat de propriile sale legi, dar nimeni nu-i explicase atunci 
că aceste legi includ posibilitatea de a asasina oamenii în somn 
cu sânge rece. „Morala este o chestiune de obiceiuri şi niciodată 
nu trebuie să judecăm după propriile noastre criterii faptele 
celor care, datorită obiceiurilor lor ancestrale, au o viziune şi un 
punct de vedere diferit asupra vieţii.” 

Îşi amintea, de parcă n-ar fi trecut anii, cuvintele Marelui 
Bătrân aşezat în fotoliu în spatele biroului său enorm, cu mâinile 
şi mânecile sacoului închis la culoare albe de cretă, încercând să 
le sădească în minte convingerea că celelalte rase ce alcătuiau 
ceea ce într-o zi avea să fie o ţară liberă nu trebuiau să li se 


pară inferioare pentru simplul fapt că avuseseră mai puţine 
contacte cu francezii decât ei. 

„Una din marile probleme ale continentului nostru - 
afirma de fiecare dată - este faptul incontestabil că cele mai 
multe dintre popoarele africane sunt, prin natura lor, mai rasiste 
chiar decât colonialiştii. Triburi vecine, aproape de acelaşi 
sânge, se urăsc şi se dispreţuiesc, iar acum, când am ajuns 
independenţi, se demonstrează clar că cel mai mare duşman al 
unui negru este însuşi negrul care vorbeşte alt dialect. Să nu 
comitem aceeaşi greşeală. Voi, care într-o zi veţi conduce 
această naţiune, ţineţi seama că beduinii, tuaregii sau kabilii din 
ţinuturile muntoase nu sunt inferiori, ci doar deosebiți.” 

Deosebiţi. 

Niciodată nu ezitase în momentul în care ordonase un 
atentat împotriva uneia din cafenelele unde se întâlneau 
francezii, nici nu se gândise că un asemenea ordin însemna 
moartea multor oameni nevinovaţi. Şi niciodată nu şovăise să 
pună mâna pe mitralieră împotriva paraşutiştilor şi a celor din 
Legiunea străină, şi din adolescenţă moartea îl însoţise pe 
drumul său şi continuase să-l însoţească în primii ani ai 
mandatului său, când fusese nevoit să condamne la 
spânzurătoare o mulţime de colaboraţionişti. Prin urmare, nu 
avea dreptul să se sperie de moartea a paisprezece temniceri, 
doar că pe aceşti temniceri îi cunoştea, pe fiecare în parte, ştia 
numele şi gusturile fiecăruia şi mai ştia că li se tăiase beregata 
în propriile lor paturi. 

Traversă curtea fără grabă, ajunse la fereastra mare a 
barăcii şi privi înăuntru, punându-şi mâinile streaşină la ochi ca 
să evite reflexele luminii în geam. 

Erau doar obiecte aliniate, doi metri de la un pat la altul, 
acoperite cu cearşafuri murdare ce nu lăsau să se vadă nici 
măcar o pată din sângele absorbit de mindirele groase. 

Nici o respiraţie, nici un sforăit uşor, nici un cuvânt rostit 
în somn, nici măcar râcâitul unor unghii ce scarpină pielea 
uscată de soare şi nisip. 

Doar tăcerea şi câteva muşte izbindu-se de geam, ca şi 
când s-ar fi săturat de sânge şi s-ar fi luptat să iasă la lumină şi 
la aer liber. 

Zece metri mai departe, împinse uşa de la pavilionul 
căpitanului şi, pentru prima dată, soarele intră din plin în 


încăperea prăfuită, oprindu-se deasupra patului mare din fund, 
unde un corp mărunţel şi slab zăcea acoperit, de asemenea, cu 
un cearşaf foarte alb. 

Inchise uşa în urma lui, apoi cercetă pe îndelete fiecare 
colţ al fortului, fără să descopere nici un alt cadavru în gherete 
şi în faţa porţii, ca şi cum targui-ul ar fi preferat, urmând un 
straniu ritual, să-i târască până la paturile lor şi apoi să-i 
acopere. 

Se întoarse în celulă, strânse scrisorile, fotografiile copiilor 
şi exemplarul ferfeniţit din Coran care-l însoțea de când se ştia 
şi le băgă pe toate, împreună cu puţinele sale haine, într-un sac 
de pânză. Apoi se aşeză să aştepte la umbra pridvorului, 
aproape de fântână, pe când soarele cădea vertical şi ucigaş, 
ştergând de pe pământ toate umbrele. 

Căldura sufocantă îl cufundă într-o toropeală neliniştită, 
un fel de somn din care se trezi speriat, dar speriat chiar de 
acea linişte, de acea pace şi de acea tulburătoare senzaţie de 
gol, scăldat în sudoare şi simțind aproape o durere în urechi, ca 
şi cum cineva l-ar fi scufundat brusc într-un univers gol pe 
dinăuntru, aşa încât şopti încet câteva cuvinte, doar ca să se 
asculte pe el însuşi şi să demonstreze că mai existau încă 
sunete pe pământ. 

Putea exista un alt loc mai liniştit decât acel mare 
panteon în care se transformase vechiul fort de la capătul 
Saharei într-o zi fără vânt? 

De ce fusese construit aici, în mijlocul pustiului, departe 
de puţurile cunoscute şi de rutele caravanelor, departe de oaze 
şi graniţe, chiar în inima celui mai absolut neant, nimeni nu 
părea să ştie. 

„Fortul Gerifies”, mic şi inutil, avea sens doar prin prisma 
teoriei că patrulele nomade aveau nevoie de sprijin logistic şi de 
un loc de odihnă. 

Prin urmare, acel loc era la fel de bun ca oricare altul pe o 
rază de cinci sute de kilometri pătraţi. Sa săpat un puț, s-au 
ridicat ziduri crenelate, s-au adus mobile hodorogite, rămăşiţe, 
fără îndoială, ale unor vechi cazărmi desfiinţate, şi nişte oameni 
au fost condamnaţi să păzească un petic de deşert, retras. 
Potrivit tradiţiei, niciodată, nici un călător nu s-a apropiat de 
Gerifies. Şi mai spunea tradiţia că cei din garnizoana Legiunii 


franceze aflaseră abia după trei luni că nu mai erau forţe 
coloniale, ci nişte străini învinşi. 

Şase morminte anonime se înălţau după zidul din spate. 
Într-o vreme avuseseră chiar şi cruci şi câte un nume, dar cu ani 
în urmă bucătarul trebuise să pună crucile pe foc când i se 
terminaseră lemnele, şi de multe ori Abdul-el-Kebir se întrebase 
cine or fi fost acei creştini care ajunseseră să moară acolo, atât 
de departe de patria lor, şi ce stranie istorie i-o fi obligat să se 
înroleze în Legiune şi să-şi sfârşească zilele în singurătatea fără 
orizonturi a Saharei. 

„Într-o zi o să mi se sape şi mie groapa lângă ei, îşi 
spunea mereu. Atunci o să fie şapte morminte anonime, şi din 
clipa aceea paznicii mei vor putea să plece din Gerifies. Eroul 
independenţei se va odihni pentru veşnicie alături de şase 
mercenari necunoscuţi.” Dar n-a fost aşa, şi acum era nevoie de 
paisprezece morminte; morminte pe care nimeni nu va vrea 
niciodată să scrie un nume, pentru că nimeni nu va fi interesat 
să se ştie unde zace o mână de temniceri inepti. 

În mod instinctiv îşi întoarse din nou faţa spre fereastra 
barăcii, şi cu greu acceptă că trupurile tuturor celor care 
umpluseră cu glasurile şi prezenţa lor acel loc până cu o noapte 
înainte începeau să putrezească acolo, în căldura uscată şi 
insuportabilă. 

De câte ori nu simţise tentaţia de a-l strânge de gât pe 
vreunul din ei cu propriile sale mâini! 

În anii săi de temniţă, cei mai mulţi îl trataseră cu 
respect, dar unii îl supuseseră la tot felul de umilinţe, mai ales în 
ultima perioadă, după întoarcere. Pentru evadarea sa toată 
garnizoana primise aceeaşi pedeapsă: suspendarea permisiilor 
pe timp de un an, şi mulţi susțineau că era mai bine să provoace 
un „accident” care să sfârşească cu el odată pentru totdeauna 
şi să-i scape de ceea ce se transformase într-o temniţă comună. 

Acum îl înspăimânta ideea de a reîncepe lunga fugă; 
mersul nesfârşit prin nisipuri şi bolovănişuri, sub un soare 
neobosit, fără să ştie încotro se îndrepta şi dacă acea întindere 
dezolantă se  sfârşea într-adevăr undeva. Işi amintea 
înspăimântat chinul setei şi al durerii de nesuportat din fiecare 
muşchi prins de cârcei şi se întreba de ce continua să stea 
acolo, la umbră, cu bocceaua în mână, aşteptând întoarcerea 


unui om, a unui asasin, care voia să-l ducă din nou spre nisipuri 
şi terenuri pietroase. 

Şi apăru dintr-o dată lângă el, ivit ca din neant, în tăcere, 
în ciuda celor patru cămile încărcate, ce-l urmau fără să facă cel 
mai mic zgomot, de parcă s-ar fi molipsit de la stăpânul lor sau 
le-ar fi speriat faptul, pe care instinctul lor îl percepea, că 
intraseră într-un cimitir. 

Arătă din cap spre baracă: 

— De ce ai pus santinelele în paturile lor? Crezi că stau 
mai bine acolo decât unde le-ai omorât? Ce mai contează acum? 

Gacel îl privi un moment, ca şi cum n-ar fi înţeles la ce se 
referea. Apoi ridică din umeri: 

— O pasăre care mănâncă stârvuri descoperă un cadavru 
în aer liber la două ore după ce omul respectiv a murit, 
răspunse. Dar e nevoie de trei zile ca duhoarea să treacă prin 
pereţii ăştia, şi atunci vom fi deja în drum spre graniţă. 

— Care graniţă? 

— Oare nu sunt bune toate graniţele? 

— Cea din sud şi cea din est, da. Dar dacă trec frontiera 
pe la vest, voi fi spânzurat pe loc. 

Gacel nu răspunse, ocupat cum era să scoată apă din put 
şi să le dea de băut nesătulelor animale, dar după ce sfârşi, 
observă sacul de pânză. 

— N-ai decât asta? vru să ştie. 

— E tot ce am. 

— Nu e prea mult pentru cineva care a fost preşedintele 
unei ţări - arătă spre barăci. Du-te la bucătărie şi adu provizii şi 
toate vasele ca să le umplem cu apă - dădu din cap. Apa o să fie 
problema noastră în această călătorie. 

— In deşert apa e întotdeauna o problemă. Sau nu? 

— Ba da, bineînţeles, dar acolo unde mergem, e mai 
mare decât oriunde altundeva. 

— Şi unde mergem, dacă pot şti? 

— Undeva unde să nu ne poată urmări nimeni: spre 
„marele pământ pustiu” din Tikdabra. 


— Încotro puteau să se îndrepte? 

Nu primi răspuns. Ministrul de Interne Ali Madani, un 
bărbat înalt, robust, cu părul lins şi ochi mici pe care încerca să-i 
ascundă, împreună cu intenţiile sale, în spatele unor ochelari 


fumurii, cercetă, unul câte unul, chipurile celor prezenţi şi, 
neauzind vreun ecou la întrebarea lui, insistă: 

— Haideţi, domnilor! N-am făcut un drum de o mie cinci 
sute de kilometri ca să stau să mă uit la domniile voastre. Se 
presupune că sunteţi experţi în problemele sahariene şi 
obiceiurile tuaregilor. Repet: în ce direcţie putea s-o ia? 

— În orice direcţie, răspunse cu convingere un colonel cu 
înfăţişare severă. A pornit spre nord, dar a făcut-o ca să caute o 
zonă stâncoasă unde să i se piardă urma. De aici înainte, tot 
deşertul e al lui. 

— Vreţi să-mi daţi de înţeles, mormăi ministrul cu voce 
joasă, ce încerca să-i ascundă indignarea, că un beduin, un 
singur beduin, poate să intre într-unul din forturile noastre, să 
taie gâtul la paisprezece oameni, să-l elibereze pe cel mai 
periculos duşman al statului şi să dispară cu el într-un deşert ce 
se pare că e „al lui” - dădu din cap cu neîncredere. Se 
presupune că deşertul este „al nostru”, domnule colonel. Că 
întreaga ţară se află sub jurisdicţia armatei şi a forţelor de 
ordine. 

— Tara se compune din nouăzeci la sută deşert, 
Excelenţă, interveni generalul comandant al regiunii, pe acelaşi 
ton de vădită indignare. Cu toate acestea, restul de zece la sută, 
zona de coastă, acaparează toate bogăţiile şi toate eforturile 
noastre. Trebuie să controlez o regiune întinsă cât o jumătate 
din Europa cu drojdia armatei şi cheltuieli minime. Proporția e 
de mai puţin de un om la o mie de kilometri pătraţi, soldaţii sunt 
încartiruiţi în oaze şi forturi răspândite ici şi colo fără nici o 
logică. Credeţi într-adevăr, Excelenţă, că în felul acesta putem 
considera că deşertul este al nostru? Prezenţa şi influenţa 
noastră sunt nule, încât acest targui nu ştia nici acum, după mai 
bine de douăzeci de ani, că suntem o naţiune independentă. El e 
„stăpânul” deşertului, sublinie intenţionat. Unicul stăpân. 

Ministrul Madani păru că îi dă dreptate sau, cel puţin, că 
preferă să nu răspundă direct şi se îndreptă spre locotenentul 
Razman, care rămăsese respectuos în picioare într-un colţ, 
lângă sergentul-major Malik-el-Haideri. 

— Dumneavoastră, domnule locotenent, care, după cum 
se pare, sunteţi cel ce a avut de-a face mai mult timp cu acest 
targui, ce părere aveţi despre el? 


— Că este foarte şiret, domnule. Într-un fel sau altul, 
reuşeşte să facă întotdeauna ceea ce nu ne aşteptăm să facă. 

— Faceţi-mi o descriere a lui. 

— E înalt şi slab. 

Ministrul rămase în aşteptare şi, cum locotenentul nu 
continua, insistă: 

— Şi mai ce? 

— Nimic altceva, Excelenţă. E întotdeauna acoperit. Nu i 
se văd decât ochii, negri, şi mâinile puternice. 

Ministrul slobozi o înjurătură: 

— Fir-ar al dracului să fie! exclamă, lovind cu creionul în 
masă. Ne luptăm cu o fantomă? 

Înalt, slab, ochi negri, mâini puternice. Asta e tot ce ştim 
despre omul care ţine în şah armata, îl nelinişteşte pe 
preşedinte, l-a răpit pe guvernator şi l-a luat cu el pe Abdul-el- 
Kebir? E-o nebunie curată! 

— Nu, Excelenţă, interveni din nou generalul. Nu e o 
nebunie. Aici, legea le permite tuaregilor să-şi acopere faţa 
potrivit tradiţiilor lor. Descrierea corespunde aşadar unui targui. 
Dacă ţinem seama că, potrivit calculelor, există circa trei sute 
de mii, din care ceva mai mult de o treime trăiesc de partea 
noastră a graniţei, trebuie să acceptăm că descrierea se 
potriveşte pentru cel puţin cincizeci de mii de bărbaţi adulţi. 

Ministrul nu spuse nimic. Îşi scoase ochelarii, îi puse 
deoparte şi se frecă la ochi cu un gest de profundă îngrijorare. 
În ultimele patruzeci şi opt de ore abia dacă apucase să doarmă, 
iar lunga călătorie şi căldura de la El-Akab îl sleiseră. Dar nu se 
simţea în stare să se ducă să se odihnească, fiindcă ştia că, 
dacă nu-l găsea imediat pe Abdulel-Kebir, zilele sale în fruntea 
ministerului erau numărate şi avea să devină un obscur 
funcţionar fără nici un viitor. 

Abdul-el-Kebir era o bombă cu ceas, care în mai puţin de 
o lună ar fi făcut să sară în aer guvernul şi sistemul, dacă reuşea 
să treacă frontiera şi să ajungă la Paris, unde francezii i-ar fi pus 
la dispoziţie mijloacele pe care i le refuzaseră într-o vreme. Cu 
banii francezilor şi popularitatea sa, nici o forţă nu era în stare 
să i se opună şi cei care îl trădaseră ar fi avut timp doar să-şi 
facă geamantanele şi să pornească într-un lung exod, aşteptând 
tot timpul să fie ajunşi de răzbunarea sa, oriunde s-ar fi ascuns. 


Trebuia să-l găsească pe Abdul-el-Kebir şi trebuia să 
termine cu el odată pentru totdeauna, pentru că se simţea 
incapabil să suporte din nou o asemenea tensiune. Dacă 
preşedintele l-ar fi ascultat şi l-ar fi împuşcat când evadase 
prima oară, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, aşa că îşi 
propusese în mod ferm să lichideze problema în mod definitiv, 
fie ce-o fi. 

— Trebuie să-i găsim, zise în cele din urmă. Cereţi-mi tot 
ce credeţi că vă poate fi de folos: oameni, avioane, tancuri, 
orice, dar găsiţi-l! E un ordin! 

— Domnule! 

Ridică faţa spre cel ce vorbise: 

— Da, sergent? 

— Domnule, repetă cu un fir de voce sergentul Malik, eu 
sunt convins că au pătruns în „pământul pustiu” din Tikdabra. 

— În „pământul pustiu”? Doar dacă sunt nebuni. Ce vă 
face să presupuneţi asta? 

— Am văzut urmele ce porneau din fortul Gerifies. Patru 
cămile foarte încărcate. Şi în fort n-a rămas nici un recipient în 
care să se poată păstra apă. Dacă targui-ul ar fi avut interes să 
fugă repede, n-ar fi plecat cu patru cămile şi nici nu le-ar fi 
încărcat atâta. 

— Dar urmele se îndreptau spre nord. lar „pământul 
pustiu” e la sud, dacă nu mă înşel. 

— Nu vă înşelaţi, domnule. Dar targui-ul ăsta ne-a tras pe 
sfoară de multe ori. S-ar putea să nu-i pese că pierde o zi 
îndreptându-se spre nord ca să-şi piardă urma, iar apoi să se 
îndrepte spre Tikdabra. De cealaltă parte a pustiului e în 
siguranţă. 

— Nici o fiinţă omenească n-a traversat vreodată această 
regiune, îi atrase atenţia colonelul. Tocmai de asta a fost aleasă 
ca frontieră. Nu trebuie păzită. 

— Nici o fiinţă omenească n-ar supravieţui fără apă în 
mijlocul unei saline timp de cinci zile, dar eu am văzut cum a 
supravieţuit acest targui, domnule colonel, replică Malik. Cu tot 
respectul cuvenit, îmi permit să vă atrag atenţia că nu este un 
om obişnuit. Are o rezistenţă care depăşeşte orice imaginaţie. 

— Dar nu e singur. Şi Abdul-el-Kebir e aproape bătrân, 
slăbit de aventura ultimei sale evadări şi de anii de puşcărie. Vi-l 
imaginaţi răbdând de sete treizeci de zile la o temperatură de 


peste şaizeci de grade? Dacă sunt atât de necugetaţi încât să 
încerce asta, vă garantez că nu va mai fi nevoie să ne facem 
griji din cauza lor. 

Sergentul-major Malik-el-Haideri nu se încumetă să-l 
contrazică iarăşi pe cel al cărui grad era cu mult deasupra lui, 
dar ministrul vorbi în locul lui. 

— Poate că e o nesăbuinţă, acceptă. Dar sergentul şi 
locotenentul se află aici pentru că sunt singurii care au avut de- 
a face cu acest sălbatic şi opinia lor e foarte importantă. Ce 
părere aveţi despre asta, domnule locotenent? 

— Gacel e capabil de orice, domnule. Chiar şi să menţină 
în viaţă un bătrân, sacrificându-şi propriul sânge. Pentru el, 
protecţia oaspetelui său s-a transformat în ceva mai important 
decât propria sa existenţă sau decât cea a familiei sale. Dacă 
socoteşte că Tikdabra îi oferă un adăpost mai sigur, va pătrunde 
în „pământul pustiu”. 

— De acord. Atunci, o să-l căutăm şi acolo. 

Pe de altă parte - făcu o scurtă pauză - aţi menţionat 
familia lui. Ce ştim despre ea? Dacă am găsi-o, am putea face 
eventual un schimb. 

— Au părăsit zonele lor de păşune - în glasul generalului 
se ghiceau nemulţumirea şi supărarea. Şi nu mi se pare demn 
să implicăm în chestia asta femei şi copii. Ce impresie ar face 
armata dacă ar trebui să recurgă la asemenea metode ca să-şi 
rezolve problemele? 

— Armata poate rămâne deoparte, domnule general. Se 
vor ocupa oamenii mei. Cu toate că adăugă cu subânţeles - nu 
cred că armata s-ar putea afla într-o situaţie mai neplăcută 
decât cea de până acum. 

Generalul vru să răspundă violent, dar făcu un efort şi se 
stăpâni. Ştia că Ali Madani era, momentan, mâna dreaptă a 
preşedintelui şi al doilea om ca influenţă din ţară, în timp ce el 
continua să fie un simplu militar recent avansat la gradul de 
general. Tot ceea ce se întâmpla trebuia imputat mai degrabă 
prostiei unor politicieni ca acela, decât lipsei de eficienţă a 
forţelor armate, dar nu era nici momentul, nici locul să se 
angreneze într-o discuţie ce nu-i putea aduce decât necazuri. 
Aşa că îşi muşcă buzele şi rămase în aşteptare. In fond, 
ministrul nu va mai exista, probabil, pe scena politică atunci 
când el va fi avansat la gradul de general de brigadă. 


— Câte elicoptere avem? îl auzi adresându-i-se 
colonelului. 

— Unul. 

— O să mai cer trei. Avioane? 

— Şase. Dar nu le putem folosi. Majoritatea posturilor 
militare nu pot fi aprovizionate decât pe calea aerului. 

— O să cer o escadrilă. Să cerceteze zona Gerifies. 

Făcu o pauză. 

— Şi vreau ca două regimente să ocupe poziţii de partea 
cealaltă a „pământului pustiu” din Tikdabra. 

— Dar asta e în afara graniţelor noastre! protestă 
colonelul. O să se interpreteze ca invadarea unei ţări vecine. 

— Lăsaţi aceste probleme pe seama ministrului Afacerilor 
Externe şi îngrijiţi-vă să-mi îndepliniţi ordinele. 

Se întrerupse iritat, pentru că cineva bătuse la uşă. 
Aceasta se deschise şi un om de serviciu şuşoti ceva la urechea 
secretarului Anuhar-el-Mojkri, ce rămăsese tăcut în cursul 
întrunirii şi al cărui chip se schimbă în mod vizibil. Făcu un gest 
afirmativ, închise din nou uşa şi spuse: 

— lertaţi-mă, Excelenţă, dar mi s-a comunicat că tocmai a 
sosit domnul guvernator. 

— Ben-Koufra? se miră Madani. Viu? 

— Da, domnule. În stare proastă, dar viu. Aşteaptă în 
biroul său. 

Ministrul se ridică în picioare dintr-un salt şi, fără să-i 
salute măcar pe cei prezenţi, părăsi încăperea, străbătu galeria 
înaltă, urmat de Anuhar-el-Mojkri sub privirile speriate ale 
funcţionarilor locali, şi intră în spaţiosul birou al guvernatorului, 
cufundat în penumbră, lăsându-l afară pe secretar, care, practic, 
se izbi cu nasul de uşa masivă. 

Cu o barbă de zece zile, murdar, slăbit şi încercănat, 
guvernatorul Hassan-ben-Koufra era o umbră a bărbatului 
orgolios, semeţ şi sigur pe el ce părăsise într-o seară acelaşi 
birou, îndreptându-se spre moschee. Prăvălit într-unul din 
fotoliile greoaie, privea fără să vadă pădurea de palmieri prin 
perdelele groase şi s-ar fi zis că mintea lui era foarte departe, 
probabil în peştera unde suferise cea mai traumatizantă 
experienţă din viaţa sa. Nici măcar nu-şi ridică privirea când 
intră Madani, şi acesta trebui să se oprească în faţa lui pentru 
ca, în sfârşit, să-i observe prezenţa. 


— Nu mă aşteptam să te revăd. 

Ochii, înroşiţi de oboseală şi parcă măriţi de groază, se 
înălţară încet; făcu un efort ca să-l recunoască pe interlocutor. 
In cele din urmă, murmură cu voce răguşită, de-abia auzită: 

— Nici eu - îi arătă încheieturile mâinilor pline de răni, 
numai carne vie. Uită-te! 

— E mai bine decât să fii mort. Din vina ta paisprezece 
oameni au fost ucişi şi ţara e în pericol. 

— Nici o clipă nu mi-am închipuit că o să reuşească. Eram 
sigur că îi întind o capcană şi că la Gerifies or să-l lichideze. 
Acolo aveam cei mai buni oameni ai noştri. 

— Cei mai buni? exclamă. Le-a tăiat gâtul ca la găini, unul 
câte unul. Şi acum Abdul e liber, îţi dai seama ce înseamnă 
asta? 

Incuviinţă cu un gest: 

— O să-l prindem. 

— Cum? Acum nu e însoţit de un tinerel fanatic şi prost, ci 
de un targui care cunoaşte aceste ţinuturi cum noi n-o să le 
cunoaştem niciodată. 

Se aşeză în faţa lui pe sofa şi îşi netezi părul cu un gest 
mecanic. 

— Şi când mă gândesc că eu te-am propus pentru postul 
ăsta şi am insistat pentru tine. 

— Regret. 

— Regreţi? Dădu drumul unui scurt hohot de râs amar şi 
dispreţuitor. Dacă măcar ai fi murit, aş fi putut spune că ai fost 
torturat până la limite inumane. Dar eşti aici, viu şi făcând caz 
de nişte răni care se vor cicatriza în cincisprezece zile. Orice 
student răzvrătit rezistă mai mult în faţa oamenilor mei decât i- 
ai rezistat tu acestui targui. Înainte erai mai dur. 

— Când eram tânăr şi torţionarii erau paraşutişti francezi. 
Atunci credeam în ceva. Era o cauză dreaptă. Poate că nu am 
fost convins că e drept să-l ţinem pe Abdul închis pe viaţă. 

— i s-a părut drept când ţi s-au oferit acest birou şi 
numirea ca guvernator, îi aminti. Şi ţi s-a părut drept când am 
hotărât ce să facem cu el. Atunci nu era „Abdul”, era duşmanul, 
diavolul, cel care ducea ţara la haos pentru că ne îndepărta din 
guvern pe noi, prietenii lui intimi. 

— Nu, Hassan - negă hotărât - nu încerca să mă înşeli, 
că te cunosc de mult timp. Realitatea e că puterea, anii şi 


comoditatea te-au făcut moale şi fricos. Puteai fi erou când nu 
aveai nimic altceva de pierdut decât speranţa într-un viitor mai 
bun. Dar nu când trăieşti într-un palat şi ai un cont în Elveţia 
cum ai tu. Nu nega - i-o tăie scurt. Aminteşte-ţi că datoria mea e 
să fiu informat; şi ştiu cât te plătesc companiile petroliere 
pentru colaborarea ta. 

— Mai puţin decât pe tine, probabil. 

— Bineînțeles, recunoscu Ali Madani fără să se 
scandalizeze. Dar în momentul de faţă tu eşti cel pus sub 
semnul îndoielii, nu eu. 

Se îndreptă spre fereastră, privi la muezinul care-i chema 
la rugăciune pe credincioşi din minaretul moscheii şi comentă, 
fără să se întoarcă să-l privească: 

— Roagă-te să pot repara ce-ai stricat, sau o să pierzi 
ceva mai mult decât slujba de guvernator. 

— Vrei să spui că m-ai destituit? 

— Fireşte! răspunse. Şi-ţi garantez că, dacă nu-l găsesc 
pe Abdul, voi cere să fii judecat pentru trădare. 

Guvernatorul Hassan-ben-Koufra nu răspunse, absorbit de 
studierea rănilor pe care i le lăsaseră curelele la încheieturile 
mâinilor şi cugetând că, în urmă cu mai multe zile, în acelaşi 
birou, el fusese cel care ocupa poziţia lui Madani, judecând cu 
asprime un om din cauza aceluiaşi targui care devenise o 
obsesie pentru toţi. 

Evocă orele şi zilele de nelinişte şi zbucium petrecute în 
peşteră, când se întreba în fiece moment dacă targui-ul va 
trimite într-adevăr pe cineva să-l elibereze sau îl va lăsa să 
moară acolo ca pe un câine, de foame, groază şi sete. 

Şi îşi aminti, de asemenea, felul în care celălalt 
demonstrase că e mai inteligent decât el, descoperind fără prea 
multe eforturi punctul lui slab şi în ce mod putea obţine 
colaborarea lui fără să-i facă nici un rău. 

Îşi dădea seama că îl ura pe targui pentru toate acestea, 
dar îl ura şi mai mult pentru că fusese capabil să-şi ţină 
promisiunea şi trimisese pe cineva să-l salveze. 

— De ce? întrebă Ali Madani, privindu-l din nou de parcă i- 
ar fi citit gândurile. De ce un om care ucide cu sânge rece ca el 
te-a lăsat liber? 

— Pentru că a promis. 


— Şi un targui îşi ţine promisiunile întotdeauna, ştiu. Dar 
chiar şi-aşa, mi-e greu să admit că există o minte care consideră 
că e permis să tai gâtul unor necunoscuţi care dorm, dar nu e 
permis să nu-ţi ţii promisiunea făcută unui duşman. 

Tăgădui din cap şi se duse să se aşeze la biroul masiv, pe 
fotoliul ce-i aparținuse interlocutorului său. 

— Uneori mă întreb cum e posibil să trăim în aceeaşi ţară 
când avem atât de puţine lucruri în comun - continuă ca şi cum 
ar fi vorbit singur. Asta face parte din moştenirea pentru care 
trebuie să le mulţumim francezilor: ne-au amestecat ca într-un 
uriaş puding şi apoi ne-au tăiat în felii, după placul lor. Acum, 
după douăzeci de ani, stăm la discuţii, încercând inutil să 
înţelegem câte ceva unii despre alţii. 

— Asta o ştiam, spuse Hassan-ben-Koufra, obosit. Toţi 
ajunseserăm la aceeaşi concluzie, dar nu ne-a venit să 
renunţăm la partea care nu ne revenea şi să ne mulţumim cu o 
ţară mai mică şi mai omogenă. 

Deschise şi închise pumnii ca şi cum i-ar fi fost greu s-o 
facă, stăpânindu-şi un gest de durere. 

— Eram orbiţi de ambiţie şi am fi dorit tot mai multe şi 
mai multe teritorii, deşi ştiam că nu vom fi capabili să le 
guvernăm. Aşa se explică politica noastră: dacă nu reuşim să-i 
facem pe beduini să se adapteze la felul nostru de a fi, trebuie 
să-i distrugem. Ce-am fi făcut dacă francezii ar fi încercat să ne 
distrugă în urmă cu câţiva ani, pentru că nu ne adaptam la felul 
lor de a fi? 

— Ceea ce am făcut până la urmă, ne-am fi cucerit 
independenţa. Poate că ăsta e viitorul tuaregilor, să-şi obţină 
independenţa. 

— Ţi-i imaginezi independenţi? 

— Oare francezii şi-au imaginat vreodată că vom fi 
independenţi, până n-am început să punem bombe şi să 
demonstrăm că putem fi independenţi? Gacel ăsta, sau cum s-o 
fi numind, a demonstrat că ne poate învinge. Dacă toţi ai lui i s- 
ar alătura, îţi garantez că ne-ar expulza din deşert. Şi jumătate 
din planetă ar fi dispusă să-i ajute în schimbul petrolului din 
ţinuturile lor. 

Nu - spuse convins - nu trebuie să le dăm ocazia să 
constate că şi-ar putea schimba cămilele în Cadillac-uri de aur. 

— De asta ai venit? 


— De asta şi ca să sfârşesc odată pentru totdeauna cu 
Abdul-el-Kebir. 


Era o mare de trupuri de femei goale, întinse la soare, cu 
pielea aurită, uneori de culoarea aramei şi chiar roşie pe 
crestele culmilor mai vechi, dar erau trupuri imense, cu sâni ce 
depăşeau uneori două sute de metri în înălţime, dosuri de un 
kilometru în diametru şi picioare lungi, picioare ce nu se mai 
terminau, picioare inaccesibile, pe care cămilele urcau cu greu, 
alunecând, gemând şi muşcând, amenințând în fiecare clipă să- 
şi piardă puterile şi să se prăbuşească la poalele dunelor, fără să 
se mai scoale, şi să sfârşească devorate de nisipuri. 

Trecătorile dintre o dună şi alta, cunoscutele gassi, 
deveneau un labirint întortocheat, erau inexistente de cele mai 
multe ori şi se întorceau de unde plecaseră alteori, şi doar 
incredibilul simţ de orientare al lui Gacel şi siguranţa de sine le 
permiteau să înainteze spre sud în fiecare zi, fără să se întoarcă 
pe unde veniseră. 

Abdul-el-Kebir, ce se mândrea cu cunoştinţele lui despre o 
ţară pe care o cârmuise ani de zile şi trăise chiar în mijlocul 
deşertului, nu-şi putuse imagina, nici în cele mai rele vise că pe 
pământ există o asemenea mare de dune, o întindere de nisip 
aşa de uriaşă, un erg al cărui capăt nu se vedea nici dacă te 
căţărai pe cea mai înaltă dintre acele ghourde. 

Nisip şi vânt era tot ce exista acolo, în împrejurimile 
„marelui pământ pustiu”, şi se întreba cum putea targui-ul să-l 
asigure că există şi altceva, „mai rău” decât acel ocean 
împietrit. 

Lăsau să treacă ceasurile zilei adăpostiţi de vânt la umbra 
unui cort mare, de culoare gălbuie, unde se aciuiau şi cămilele, 
ca să reînceapă marşul de cum începea să se lase înserarea, şi 
continuau toată noaptea, la lumina lunii şi a stelelor, uimiţi 
mereu de nişte răsărituri superbe, când umbrele păreau că 
aleargă pe crestele împietrite ale dunelor în formă de săbii, pe 
ale căror tăişuri se putea crede că firele de nisip se mențineau 
unite îmbrăţişându-se unele pe altele. 

— Cât mai e? a vrut să ştie la al cincilea din acele 
răsărituri, când primele lumini l-au făcut să constate că tot nu 
era în stare să distingă la marginea orizontului începutul marii 
întinderi. 


— Nu ştiu. Nimeni nu s-a întors din aceste locuri. Nimeni 
n-a numărat zilele de nisip, nici zilele de „pământ pustiu”. 

— Atunci mergem spre moarte? 

— Faptul că nimeni n-a reuşit nu înseamnă că nu se poate 
face. 

Dădu din cap cu neîncredere: 

— Mă uimeşte această încredere pe care o ai în tine 
însuţi, zise. Mie începe să-mi fie frică. 

— Frica e cel mai mare duşman în deşert, veni răspunsul. 
Frica duce la disperare şi la nebunie, iar nebunia duce la 
stupiditate şi la moarte. 

— Ţie nu ţi-e frică niciodată? 

— De deşert? Nu. M-am născut aici şi aici mi-am petrecut 
viaţa. Avem patru cămile, femelele vor mai da lapte azi şi 
mâine, şi nu se văd semne de harmatan?. Dacă vântul ne 
respectă, avem speranţe. 

— Câte zile de speranţă? vru să afle Abdul. 

Adormi, încercând să calculeze câte zile de speranţă mai 
aveau şi cât mai trebuia să rabde acea tortură. La amiază îl trezi 
un zumzăit îndepărtat. Deschise ochii şi prima imagine pe care o 
văzu fu silueta lui Gacel ce se profila la intrarea în cort, în 
genunchi pe nisip, scrutând cerul. 

— Avioane, spuse targui-ul fără să se întoarcă. 

Se târî lângă el şi reuşi să distingă o mică avionetă de 
recunoaştere, ce se învârtea la vreo cinci kilometri distanţă şi se 
apropia fără grabă. 

— Ne pot vedea? 

Gacel tăgădui, totuşi se apropie de cămile şi le legă 
picioarele, pe cele din spate de cele din faţă, ca să le împiedice 
să facă orice încercare de a se ridica. 

— Le sperie zgomotul, zise. Şi dacă o rup la fugă, ne dau 
de gol. 

După ce termină, aşteptă răbdător ca, în timpul unui ocol 
al avionetei, culmea dunei celei mai apropiate să se interpună 
între aparat şi ei, şi abia atunci ieşi afară şi acoperi cu un strat 
de nisip părţile cele mai vizibile ale cortului. 

După cincisprezece minute, fără să fie deranjaţi decât de 
permanentele mugete nervoase ale animalelor şi de faptul că 


27 Vânt din est, cald şi uscat, ce suflă dinspre Sahara asupra Africii 
Occidentale. 


una din femele încercă să-i muşte de trei ori, zumzetul se 
îndepărtă şi aparatul deveni un punct în zare, după ce trecuse o 
singură dată pe deasupra capetelor lor. 

Aşezat în penumbră, cu spatele sprijinit de unul din 
animale, Gacel scoase dintr-o pungă de piele un pumn de 
curmale şi începu să mănânce, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic şi n-ar fi trecut prin nici o primejdie. Ai fi zis că stă liniştit 
în confortabila lui jaima. 

— Poţi cu adevărat să-l dai jos de la putere dacă reuşeşti 
să treci graniţa? întrebă, deşi se vedea clar că nu era foarte 
interesat de răspuns. 

— Aşa cred ei, deşi eu nu sunt foarte sigur. Cei mai mulţi 
dintre oamenii mei au murit sau sunt în puşcărie. Alţii m-au 
trădat - acceptă curmalele pe care i le oferea targui-ul. Nu va fi 
uşor, adăugă. Dar dacă reuşesc, poţi să-mi ceri tot ce vrei. Iți 
datorez totul. 

Gacel refuză, vorbind rar: 

— Nu-mi eşti dator cu nimic, ba dimpotrivă, eu îţi rămân 
dator pentru moartea prietenului tău. Orice-aş face şi oricâţi ani 
ar trece, nu voi putea niciodată să-i redau viaţa, pe care mi-o 
încredinţase. 

ÎI privi îndelung, încercând să citească în fundul acelor 
ochi negri şi adânci, singura parte a chipului său pe care izbutise 
s-o vadă până atunci. 

— Mă întreb de ce unele vieţi înseamnă atât de mult 
pentru tine, iar altele atât de puţin. În ziua aceea nu puteai face 
nimic, şi totuşi, s-ar zice că amintirea ei te urmăreşte şi te 
chinuieşte. Cu toate astea, faptul că le-ai tăiat gâtul soldaţilor te 
lasă total indiferent. 

Nu primi răspuns. Targui-ul se mulţumise să ridice din 
umeri şi îşi vedea de treaba lui, vârându-şi curmalele în gură pe 
sub văl. 

— Îmi eşti prieten? întrebă Abdul pe neaşteptate. 

Îl privi surprins: 

— Da. Băânuiesc că da. 

— Tuaregii îşi scot vălul în faţa familiei şi a prietenilor. 
Dar tu încă n-ai făcut asta în faţa mea. 

Gacel se gândi câteva momente şi apoi, foarte încet, îşi 
ridică mâna şi lăsă vălul să-i cadă, permițându-i celuilalt să-i 


studieze în voie chipul uscăţiv şi hotărât, brăzdat de riduri 
adânci. Zâmbi: 

— E o faţă ca oricare alta. 

— Mi te închipuiam altfel. 

— Altfel? 

— Poate mai bătrân. Câţi ani ai? 

— Nu ştiu. Nu i-am numărat niciodată. Mama a murit când 
eu eram copil, şi astea sunt lucruri care le interesează doar pe 
femei. Nu mai sunt atât de puternic ca înainte, dar nici nu încep 
să mă simt obosit. 

— Nu mi te imaginez obosit. Ai familie? 

— Nevastă şi patru copii. Prima mea soţie a murit. 

— Eu am doi copii. Şi soţia mea a murit, dar nu mi s-a 
spus niciodată când. 

— Cât timp ai stat închis? 

— Paisprezece ani. 

Gacel tăcu, încercând să-şi facă o idee despre ce 
reprezintă paisprezece ani în viaţa unui om, dar îi fu imposibil 
să-şi imagineze până şi ce înseamnă să stai închis atâta timp. 

— Tot timpul în fortul Geriffes? 

— Aceşti paisprezece ani, da. Dar mai înainte am stat opt 
ani în închisorile franceze - surâse cu amărăciune. Când eram 
tânăr şi luptam pentru libertate. 

— Şi cu toate astea, vrei să lupţi din nou, ştiind că e 
posibil să fii iarăşi trădat şi închis? 

— Aparţin unei categorii de oameni care pot trăi doar pe 
culme sau în prăpastie. 

— Cât timp ai fost pe culme? 

— La putere? Trei ani şi jumătate. 

— Nu merită, replică targui-ul cu convingere, tăgăduind 
din cap de mai multe ori. Oricât de bună ar fi puterea, nu merită 
douăzeci şi doi de ani de închisoare pentru trei ani şi jumătate 
de putere. Nu. Nici dacă ar fi invers. Pentru noi, tuaregii, 
libertatea este întotdeauna cel mai important lucru. Atât de 
important, încât nu ne construim case de piatră, pentru că ne 
sufocăm când simţim ziduri în jurul nostru. Îmi place să ştiu că 
pot să ridic oricare din pereţii jaimei mele şi să văd imensitatea 
deşertului de cealaltă parte. Şi îmi place să simt cum vântul 
trece printre trestiile din sheriba - tăcu o clipă. Allah nu ne 
poate vedea când ne ascundem sub acoperişuri de piatră. 


— Allah ne vede oriunde. Chiar şi în cea mai adâncă 
dintre temnițe. Cântăreşte suferinţele noastre şi ne va răsplăti 
dacă le îndurăm pentru o cauză dreaptă. 

Îl privi în ochi. 

— Şi cauza mea e dreaptă, încheie. 

— De ce? 

Îl privi nedumerit. 

— Cum adică, de ce? 

— De ce cauza ta e mai dreaptă decât a lor? Toţi vreţi 
puterea. Sau nu-i aşa? 

— Sunt multe feluri de a deţine puterea. Unii o folosesc 
pentru propriul lor profit. Alţii, ca să le fie folositori celorlalţi şi să 
construiască un viitor mai bun pentru poporul lor. Asta este 
ceea ce voiam eu. De asta mi-au căutat o vină oarecare ca să 
mă acuze când m-au trădat şi de asta n-au cutezat să mă 
împuşte. 

— Or fi avut vreun motiv ca să te trădeze. 

— Nu le permiteam să fure - surâse. Am vrut să am un 
guvern de oameni cinstiţi, fără să-mi dau seama că nici o ţară 
nu are destui oameni cinstiţi ca să formeze un guvern. Acum toţi 
au iahturi, palate pe Riviera şi conturi în Elveţia, deşi când eram 
tineri şi luptam împreună juraserăm să combatem corupţia cu 
acelaşi spirit cu care ne războiam cu francezii - plescăi din 
limbă, bătându-şi parcă joc de el însuşi. Era un jurământ idiot. 
Puteam lupta contra francezilor pentru că, oricât ne-am fi 
propus, n-am fi ajuns niciodată să fim francezi. Dar nu e aşa de 
uşor să lupţi împotriva corupţiei, pentru că e de-ajuns un foarte 
mic efort ca să devii corupt. 

ÎI privi fix. 

— Inţelegi ce-ţi spun? 

— Sunt targui, nu tâmpit. Deosebirea dintre noi e că 
tuaregii se apropie de lumea voastră, o observă, o înţeleg şi se 
îndepărtează. Voi nici nu vă apropiaţi de lumea noastră şi nici pe 
departe nu reuşiţi s-o înţelegeţi. De asta vă vom fi întotdeauna 
superiori. 

Abdul-el-Kebir zâmbi pentru prima oară după mult timp, 
sincer amuzat: 

— E adevărat că voi, tuaregii, continuaţi să vă consideraţi 
rasa aleasă de zei? 

Gacel arătă spre exterior: 


— Ce altă rasă ar fi supravieţuit două mii de ani pe aceste 
nisipuri? Dacă se va sfârşi apa, eu voi continua să trăiesc, pe 
când pe tine te vor mânca viermii. Nu e asta o dovadă că am 
fost aleşi de zei? 

— E posibil. Şi dacă e aşa, a sosit momentul să le cereţi 
tot ajutorul, pentru că ceea ce nu a izbutit deşertul în două mii 
de ani vor reuşi oamenii în douăzeci. Vor să vă distrugă, să 
termine cu voi şi să vă şteargă de pe faţa pământului, chiar 
dacă nu se simt în stare să construiască nimic deasupra 
mormintelor voastre. 

Gacel închise ochii, fără să se îngrijoreze prea mult din 
cauza amenințării sau a avertismentului: 

— Nimeni nu-i va putea distruge niciodată pe tuaregi, 
spuse. Nimeni, doar tuaregii înşişi, şi de ani de zile domneşte 
pacea şi tuaregii nu se mai luptă între ei. 

Făcu o pauză şi, fără să deschidă ochii, adăugă: 

— Acum ar fi mai bine să dormi. Va fi o noapte lungă. 

Şi-a fost, într-adevăr, o noapte lungă şi obositoare. Din 
clipa când un soare roşu şi tremurător a început să se cufunde 
în pâcla ce plutea deasupra crestelor dunelor, până când acelaşi 
soare, odihnit şi strălucitor, a renăscut la stânga lor, iluminând 
peisajul identic, cu uriaşe femei goale. 

Şi-au făcut rugăciunile cu faţa spre Mecca şi au cercetat 
din nou zarea: 

— Cât mai e? 

— Mâine o să ajungem la pustiu. Atunci o să înceapă 
greul. 

— De unde ştii asta? 

Targui-ul nu avea un răspuns. Era ca atunci când 
prevestea că va veni furtuna sau că va creşte temperatura până 
la limite de nesuportat. 

Era ca atunci când presimţea turma de antilope în spatele 
unei dune sau străbătea fără să se rătăcească un drum 
necunoscut. 

— Ştiu - a fost tot ce-a spus. În zori vom ajunge la pustiu. 

— O să mă bucur. Sunt sătul să tot urc şi să cobor dune şi 
să mă adâncesc în nisip. 

— Nu, n-o să te bucuri, zise. Aici adie vântul. Mai mult sau 
mai puţin, te răcoreşte şi te ajută să respiri. Râurile de nisip se 
formează în drumurile vântului. Dar „pământurile pustii” sunt ca 


nişte gropi moarte, unde totul e liniştit şi unde aerul, din cauza 
căldurii, devine dens. Sângele îţi fierbe în plămâni şi capul îţi 
explodează. 

De asta nici un animal, nici o plantă nu trăieşte acolo. ŞI 
pustiul acesta - sublinie arătând cu degetul în faţă - nimeni n-a 
reuşit să-l străbată vreodată. 

Abdul-el-Kebir nu răspunse, impresionat mai mult de 
tonul targui-ului decât de vorbele sale. 

Invăţase să-l cunoască şi îl văzuse cum se descurcă în 
fiecare clipă de când erau împreună, fără să pară că l-ar speria 
cineva sau ceva, absolut sigur pe pământul pe care păşea şi pe 
lumea ostilă în care se mişca. Era un om calm, ermetic şi 
distant, ce părea că se află deasupra posibilelor probleme şi 
primejdii, dar care acum, când vorbea de „pământul pustiu”, o 
făcea cu un respect ce nu putea să nu-l alarmeze. 

Pentru orice fiinţă umană, ergul pe care îl traversau ar fi 
însemnat sfârşitul tuturor drumurilor, începutul tuturor 
nebuniilor şi moartea fără nici o speranţă. Pentru targui nu 
fusese decât etapa „comodă” a unei călătorii care, în curând, 
avea să devină cu adevărat dificilă. Abdul-el-Kebir se îngrozea 
doar imaginându-şi ce însemna „dificil” pentru acel om. 

La rândul său, Gacel dădea o bătălie cu el însuşi, 
întrebându-se dacă nu îşi supraestimase puterile, neţinând 
seama de un sfat (sau o fi fost o lege?) pe care, de-a lungul 
generaţiilor, şi-l transmiseseră cei din neamul său din gură în 
gură: „Fereşte-te de Tikdabra”. 

Rub-al-jali, la sud de Peninsula Arabă, şi Tikdabra, în 
inima Saharei, erau regiunile cele mai neospitaliere de pe 
planetă, unde Cerurile trimiteau spiritele celor mai groaznici 
asasini, pruncucigaşi şi violatori şi unde sălăşluiau sufletele 
chinuite ale celor ce întorseseră spatele duşmanului în timpul 
războaielor sfinte. 

Gacel Sayah învățase de mic să nu ia în serios spiritele, 
fantomele sau arătările, dar cunoştea alte „pământuri pustii”, 
mai puţin vestite şi mai puţin teribile decât Tikdabra, şi, prin 
urmare, îşi putea face o idee clară despre ce îi aştepta în zilele 
următoare. 

Îl observă pe însoţitorul său. De fapt, îl studiase din 
primul moment, de când descoperise o scânteiere de spaimă în 
ochii lui când îi mărturisise că-i ucisese pe temnicerii săi. Dacă 


suportase atâţia ani de puşcărie şi nu se dăduse bătut, hotărât 
să reia lupta, era, fără îndoială, un om curajos, cu un 
temperament ieşit din comun. Dar temperamentul în luptă - 
Gacel ştia bine asta nu are nimic de-a face cu temperamentul 
necesar ca să înfrunţi deşertul. Cu deşertul nu se luptă, pentru 
că deşertul nu poate fi învins niciodată. În faţa deşertului trebuie 
să rezişti, minţindu-l şi înşelându-l, ca să sfârşeşti salvându-ţi 
propria viaţă, când el crede că eşti deja în puterea lui. Pe 
„pământul pustiu” nu trebuie să fii erou din carne şi oase, ci 
piatră fără sânge, pentru că pietrele sunt singurele care reuşesc 
să facă parte din peisaj. 

Şi lui Gacel îi era teamă că Abdul-el-Kebir, la fel ca orice 
alt om care nu se născuse imohag şi nu crescuse pe nisip şi 
printre pietre, nu avea nici cea mai infimă capacitate de a se 
transforma în piatră. 

Il observă din nou. Neîndoielnic, era un om ce nu se 
temea de oameni, dar pe care îl copleşeau singurătatea şi 
liniştea acelei naturi tăcute şi blând agresive, unde totul era 
ondulări uşoare şi culori şterse, unde nu te pândeau animalele 
de pradă şi nu se ascundeau scorpionii sau şerpii, unde nici 
măcar un ţânţar însetat nu venea să te amenințe în amurg, dar 
care duhnea a moarte deşi nu mirosea a nimic, căci în aseptica 
mare de dune până şi mirosurile dispăruseră cu o mie de ani în 
urmă. . 

Incepuse să dea primele semne de nelinişte, prăbuşindu- 
se în faţa nesfârşitei imensităţi a mării de nisip, când problemele 
nici nu începuseră să se ivească. Pulsul lui bătea acum cu 
putere când ajungea pe culmile celor mai înalte dune, bătrânele 
ghourde roşietice şi tari ca bazaltul, şi nu zărea de cealaltă parte 
decât repetarea exactă a peisajului lăsat în urmă o dată şi de 
mii de ori, şi înjura când cămilele aruncau din nou pe jos 
încărcătura sau se lăsau să cadă la pământ, amenințând să nu 
se mai scoale niciodată. 

Şi era doar începutul. 

Ridicară cortul şi două avioane reapărură pe la mijlocul 
dimineţii. 

Gacel mulţumi că apăruseră şi că zburau insistent 
deasupra capetelor lor fără să-i zărească, fiindcă înţelese că 
acele avioane erau stimulentul de care avea nevoie Abdul, 
prezenţa pericolului iminent, a reîntoarcerii la închisoare, a 


celeilalte morţi, mai murdară şi denigrantă, ce îl aştepta, fără 
îndoială, dacă ar fi căzut în mâinile urmăritorilor săi. 

Şi amândoi ştiau că, dacă ar fi dispărut pentru totdeauna 
în „pământul pustiu” din Tikdabra, ar fi intrat direct în lumea 
legendei, la fel cum intrase, la vremea ei, Marea Caravană şi la 
fel cum intrau eroii ce nu se predau niciodată. Ar fi trecut un 
veac până când poporul care-l iubea avea să-şi piardă speranţa 
că într-o zi miticul Abdul-el-Kebir se va întoarce din deşert, iar 
duşmanii săi vor trebui să se lupte cu această fantomă, fiindcă 
niciodată n-ar fi putut prezenta o dovadă fizică şi palpabilă a 
morţii sale. 

Avioanele sfâşiau liniştea teribilă şi s-ar fi spus chiar că 
lăsau în atmosferă un miros de benzină ce trezea amintiri. 

Când se îndepărtară, ieşiră să le privească cum se roteau 
ca nişte vulturi în căutarea prăzii. 

— Bănuiesc unde mergem. N-ar fi mai bine să ne 
întoarcem şi să încercăm să fugim prin celălalt loc? 

Targui-ul tăgădui încet. 

— Faptul că bănuiesc nu înseamnă că ne vor şi găsi. Şi 
chiar dacă ne-ar găsi, ar trebui să vină după noi. Şi asta n-o s-o 
facă nimeni. Deşertul este acum singurul nostru duşman, dar 
este şi aliatul nostru. Gândeşte-te la asta şi uită restul. _ 

Dar, deşi încerca, Abdul-el-Kebir nu putea uita restul. In 
realitate, nu voia să uite, pentru că şi el îşi dăduse seama că, 
pentru prima oară în viaţa lui, ceva îl îngrozea cu adevărat. 


Luminile erau altele, dar nu şi umbrele, căci nu exista nici 
un obiect în stare să proiecteze cea mai mică pată pe nesfârşita 
întindere albă. 

Ultimele dune se stingeau domol, ca nişte limbi însetate 
sau ca valurile lungi ale unei mări fără putere pe o plajă 
neţărmurită, capricioasă graniţă pe care Natura şi-o impusese 
fără o rațiune aparentă, fără să explice nimănui de ce acolo se 
sfârşea nisipul şi începea pustiul. 

Şi tăcerea devenise atât de adâncă, încât Abdul îşi auzea 
bătăile accelerate ale inimii şi zvăcnirile sângelui în tâmple. 

Închise ochii, într-o zadarnică încercare de a alunga din 
minte acel peisaj de coşmar, dar i se întipărise atât de tare pe 
retină, încât avea senzaţia că aceea va fi ultima imagine de care 
va avea parte în agonia lui. 


Nici munţi, nici stânci, nici teren accidentat; nimic altceva 
decât o depresiune netedă, o foaie de hârtie pe care s-ar fi putut 
scrie toate cărţile din lume. 

Insh'Allah! 

De ce-o fi vrut Dumnezeu, capabil să imagineze orice, să 
plăsmuiască acolo, în mod atât de evident, realitatea celui mai 
absolut dintre neanturi? 

Insh'Allah! Acesta fusese capriciul său şi singura soluţie 
era să accepţi că reuşise să complice mai mult decât era nevoie 
propria sa operă, creând un deşert într-un deşert. 

Avea dreptate Gacel: vântul se oprea chiar la marginea 
dunelor, pentru a face loc unui aer rarefiat, unde, după ce 
străbăteai mai puţin de o sută de metri, temperatura creştea cu 
cincisprezece grade, ca o palmă de aer cald ce te îndemna să te 
întorci înapoi, în căutarea blândei protecţii a mării de nisip care 
până în acea clipă păruse insuportabilă. 

Îşi începură drumul când soarele se ascunsese deja la 
orizont, dar atmosfera nu se răcori, de parcă acel loc blestemat 
ar fi fost în afara celor mai simple legi ale naturii şi masa de aer 
rarefiat ar fi avut proprietatea de a deveni impenetrabilă, un 
clopot de sticlă ce izola „pământul pustiu” de restul planetei. 

Cămilele mugeau şi mugetul lor era un strigăt de groază, 
pentru că instinctul le avertiza că acel pământ, cald şi solid 
ducea spre sfârşitul tuturor drumurilor. 

Cu întunericul sosiră stelele, şi Gacel alese una pe care 
trebuiau s-o urmeze tot timpul, iar mai târziu îşi făcu apariţia o 
lună palidă ce proiecta, poate pentru prima oară de la începutul 
veacurilor, umbre pe alba întindere fantasmagorică. 

Targui-ul mergea pe jos cu pas egal şi monoton, ca o 
maşină insensibilă, în timp ce Abdul călărea pe cea mai 
rezistentă cămilă, o femelă tânără, pe care oboseala şi lipsa 
apei păreau că n-o afectaseră. Şi când o lumină lăptoasă începu 
să şteargă stelele de pe cer, cel dintâi se opri, obligă animalele 
să îngenuncheze şi apoi înălţă deasupra lor pânza mare din păr 
de cămilă. 

După o oră, Abdul-el-Kebir începu să simtă că se asfixia şi 
că aerul nu-i ajungea la plămâni. 

— Apă, ceru. 

Gacel se limită să deschidă ochii şi să clatine uşor din cap, 
în semn de refuz. 


— O să mor! 

— Nu. 

— O să mor! 

— Nu te mai mişca. Trebuie să stai liniştit. Cum fac 
cămilele. Ca mine. Lasă-ţi inima să se liniştească şi să lucreze 
încet, iar plămânii să-şi ia minimul de aer de care au nevoie. 

— Doar o înghiţitură, îl imploră. O înghiţitură. 

— Te-ai simţi mai rău. O să bei când s-o lăsa seara. 

— Când s-o lăsa seara! se îngrozi Abdul. Mai sunt cel 
puţin opt ore! 

Dar înţelese că era inutil să insiste, închise ochii, îşi goli 
mintea şi încercă să-şi relaxeze fiecare muşchi, fără să se 
gândească la apă, nici la deşertul ce-i înconjura, nici la groaza 
ce i se instalase, ca o fiinţă vie, în coşul pieptului. 

Se strădui ca mintea să-i părăsească complet trupul şi să- 
| lase acolo, singur, sprijinit de cămilă, cum înţelesese că făcea 
targui-ul, ce părea că-şi atinsese scopul de a se transforma în 
piatră. Şi se privi pe el însuşi, frânt în două părţi, din care una 
părea a fi un simplu martor, total străin de realitatea setei, 
căldurii sau deşertului, pe când cealaltă devenise o coajă goală, 
un înveliş uman incapabil să simtă sau să sufere. 

Şi, fără a reuşi să adoarmă de tot, evada spre locuri 
foarte îndepărtate, spre timpuri trecute, mai fericite, spre 
amintirea fiilor săi, pe care îi văzuse ultima dată când erau copii 
mici şi acum deveniseră oameni în toată firea şi, aveau, la 
rândul lor, copii. 

Se amestecară în mintea lui idei, realitatea şi fantezia, şi 
se îngrămădiră în acelaşi timp scene trăite intens cu altele, 
aparent mai autentice, care totuşi nu erau decât rodul 
imaginaţiei sale nestăpânite. 

Se trezi de două ori, speriat de ideea că era încă închis, şi 
îl sperie şi mai mult realitatea că era liber, pentru că temniţa lui 
se transformase în cea mai mare închisoare ce existase 
vreodată pe pământ. 

Şi targui-ul era tot acolo, în faţa lui, ca o statuie, fără să 
facă nici o mişcare, aproape fără să respire, şi îl studie, 
încercând să descopere ce fel de om era şi ce tip de sentimente 
îi trezea. 

Îi era teamă de el. Îi era teamă de el şi îl respecta în 
acelaşi timp; se simţea recunoscător pentru că îl eliberase şi 


era, probabil, una dintre fiinţele cele mai sigure pe sine, mai 
corecte şi mai admirabile din câte cunoscuse vreodată, dar 
exista ceva - poate paisprezece cadavre - ce se interpunea între 
ei doi. 

Sau poate era diferenţa de rase şi culturi, faptul că un om 
de la ţărmul mării, cum afirmase Gacel, nu va învăţa niciodată 
să cunoască un targui şi să-i accepte obiceiurile. 

Tuaregii sunt singurul dintre toate popoarele islamice 
care, deşi se călăuzesc cu fidelitate după învăţăturile lui Allah, 
proclamă egalitatea între sexe, iar femeile lor nu numai că nu şi- 
au acoperit niciodată faţa cu vălul - spre deosebire de bărbaţi - 
dar se bucură de libertate absolută până în momentul când se 
mărită, fără să dea socoteală de faptele lor nici părinţilor, nici 
viitorului soţ, pe care, în general, şi-l aleg ele, în funcţie de 
sentimentele lor. 

Erau vestite în deşert „petrecerile tinerilor necăsătoriți” 
ale tuaregilor, acele ahal în care băieţii şi fetele se adunau seara 
să mănânce împreună la lumina focului, povesteau istorii şi 
cântau la amzad-ul cu o singură coardă, dansând în grup până 
la ceasul dimineţii, când femeile luau în mâini palmele bărbaţilor 
şi desenau pe ele figuri ale căror înţelesuri le cunoşteau doar cei 
din neamul lor, arătându-le astfel în ce fel doreau să facă 
dragoste în noaptea aceea. 

Apoi, fiecare pereche se pierdea în întuneric, să caute 
printre dune, pe nisipul moale şi alba gandurah întinsă 
deasupra, împlinirea dorințelor scrise în palmă. 

Pentru un arab tradiţional, gelos pe virginitatea celei ce 
avea să-i fie soţie sau pe onoarea fiicei sale, asemenea obiceiuri 
depăşeau cu mult limitele simplului scandal. Și Abdul cunoştea 
ţări ca Arabia şi Libia, sau chiar regiuni din propria lui ţară, 
unde, pentru mult mai puţin, vinovaţii erau lapidaţi sau li se 
tăiau capetele. 

Dar imohagii apăraseră dreptul femeilor lor de a face 
dragoste, de a se îmbrăca aşa cum au chef sau de a putea să-şi 
spună părerea şi să decidă în problemele de familie, încă din 
vechile timpuri ale expansiunii mahomedane, când fanatismul 
religios fusese cel mai rigid şi mai exigent. 

Erau un popor care, de când apăruse pe faţa pământului, 
ştiuse să primească ce e mai bun din ce i se oferea, refuzând tot 
ceea ce îi îngrădea libertatea şi caracterul; şi Abdul-el-Kebir s-ar 


fi simţit fericit şi mândru să fie conducătorul lor, cu toate că ştia 
că acest popor nu putea fi cârmuit. 

Tuaregii ar fi ştiut să accepte şi să înţeleagă ceea ce el 
încerca să ofere, nu l-ar fi trădat niciodată şi n-ar fi consimţit ca 
alţii să-l trădeze, pentru că atunci când cei din neamul lor jură 
credinţă unui conducător, un amenokal, supunerea lor continuă 
şi după moarte. 

Dar oamenii de la mare, cei ce îl aclamaseră înnebuniţi 
când reuşise să-i expulzeze pe francezi, oferindu-le pentru prima 
oară o patrie şi un motiv de a se simţi mândri de ei înşişi, nu 
ştiuseră să-şi păstreze jurământul de credinţă şi se ascunseseră 
în fundul cocioabelor lor mizerabile de cum simţiseră primejdia. 

— Ce înseamnă să fii socialist? îl întrebase Gacel în prima 
seară, când încă mai aveau chef de vorbit şi călăreau unul lângă 
altul pe cămilele ce se legănau. 

— Să vrei ca legea să fie la fel pentru toţi. 

— Tu eşti socialist? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Crezi că toţi, imohagii şi servitorii, suntem egali? 

— În faţa legii, da. 

— Nu mă refer la lege. Vreau să spun, dacă servitorii şi 
stăpânii am fi pe deplin egali. 

— Intr-un anumit fel - încercă să descopere unde voia să 
ajungă, fără să se angajeze. Voi, tuaregii, sunteţi ultimele fiinţe 
de pe pământ care mai aveţi sclavi şi nu vă ruşinaţi de asta. 

— Nu e drept. Eu n-am sclavi. Am servitori. 

— Adevărat? Şi ce faci dacă fuge vreunul şi nu mai vrea 
să lucreze pentru tine? 

— ÎI caut, îl biciuiesc şi-l aduc înapoi. S-a născut în casa 
mea, i-am dat apă, mâncare şi l-am apărat când nu se putea 
descurca singur. Ce drept are să uite toate astea şi să plece 
când nu mai are nevoie de mine? 

— Dreptul la propria lui libertate. Tu ai accepta să fii 
servitorul altuia doar pentru că ţi-a dat de mâncare când erai 
copil? Până când trebuie să plăteşti această datorie? 

— Nu e cazul. Eu m-am născut imohag. Ei s-au născut 
akli. 

— Şi cine a hotărât că un imohag este superior unui akli? 

— Allah. Dacă n-ar fi aşa, nu i-ar fi făcut laşi, hoţi şi servili. 
lar pe noi nu ne-ar fi făcut curajoşi, cinstiţi şi mândri. 


— Fir-ar să fie! exclamă. Ai fi putut fi cel mai fanatic 
dintre fascişti. 

— Ce e un fascist? 

— Cel care afirmă că rasa lui e superioară tuturor 
celorlalte. 

— In cazul ăsta, sunt fascist. 

— Eşti, într-adevăr, admise convins. Deşi sunt sigur că, 
dacă ai şti ce înseamnă cu adevărat, ai renunţa. 

— De ce? 

— Asta nu e ceva ce se poate explica bălăbănindu-te pe o 
cămilă care pare beată. Ar fi mai bine s-o lăsăm pentru altă 
ocazie. 

Dar această altă ocazie nu se ivise şi Abdul era convins 
că, pe zi ce trecea, scădeau posibilităţile de a se mai ivi, căci 
oboseala, căldura, setea îi sleiau şi simplul fapt de a pronunţa 
un cuvânt începea să necesite un efort supraomenesc. 

Când, în sfârşit, se trezi de tot, Gacel strânsese deja totul 
şi fixa din nou încărcătura pe spatele celor trei animale. Cu o 
mişcare a capului, arătă spre al patrulea: 

— Trebuie s-o omoram la noapte. 

— O să atragă vulturii şi vulturii or să atragă avioanele. Or 
să ne dea de urmă. 

— Vulturii nu se aventurează în „pământul pustiu” - luă 
un mic ibric de cositor, pe care îl umplu cu apă şi i-l dădu. Aerul 
e prea fierbinte. 

Bău cu poftă şi întinse din nou vasul, dar targui-ul 
închisese deja gerba. 

— Nu mai e. 

— Asta a fost tot? se miră Abdul. Nici nu mi-am umezit 
gâtlejul. 

Gacel arătă din nou spre cămilă. 

— In noaptea asta o să-i bei sângele. Şi o să-i mănânci 
carnea. Mâine începe ramazanul. 

— Ramazanul? repetă uimit. Crezi că suntem în situaţia 
de a respecta legile postului în condiţiile acestea? 

Ar fi jurat că targui-ul zâmbeşte. 

— Cine ar putea-o face mai bine decât noi în acest 
moment? vru să ştie. Şi ce soartă mai bună ar exista pentru 
suferinţele noastre? 


Animalele se ridicaseră în picioare, şi Gacel îi dădu mâna 
ca să-l ajute să se scoale. 

— Haide! îl rugă. Că drumul e lung. 

— Câte zile o să dureze tortura asta? 

Răspunse cu convingere: 

— Nu ştiu. lţi dau cuvântul meu că nu ştiu. 

Să ne rugăm ca Allah să-l facă scurt, cât de scurt posibil, 
dar nici măcar El n-are puterea să micşoreze deşertul. Aşa cred, 
şi aşa va fi întotdeauna. 


Sergentul-major Malik-el-Haideri refuză hotărât încă o 
dată. 

— Nimeni n-o să scoată apă din puţul ăsta şi din nici un 
alt puț pe o distanţă de cinci sute de kilometri în jur, până nu 
aflu unde se ascunde familia lui Gacel Sayah. 

Bătrânul ridică din umeri neputincios: 

— Au plecat. Au strâns tabăra şi au plecat. De unde să 
ştim încotro? 

— Voi, tuaregii, ştiţi tot ce se întâmplă în deşert. Cum 
moare o cămilă sau se îmbolnăveşte o capră, se duce vestea din 
gură-n gură. Nu ştiu cum faceţi, dar aşa e. Mă iei drept prost 
dacă vrei să mă faci să cred că o întreagă familie, cu jaime, 
animale, copii şi servitori, se poate mişca dintr-o parte în alta a 
ținutului fără să-i vadă nimeni. 

— Au plecat. 

— Unde? 

— Nu ştiu. 

— Va trebui să afli, dacă vrei apă. 

— Or să-mi moară animalele. Şi familia. 

— Nu mă învinovâăţi pe mine - arătă cu degetul spre el în 
mod acuzator, împungându-l mereu în piept, încât bătrânul fu 
cât pe ce să-şi scoată hangerul. Unul de-ai tăi, adăugă, un 
asasin împuţit, a omorât mulţi de-ai mei. Soldaţi care vă apără 
de bandiți, care caută apă, sapă puțuri şi le curăţă de nisip. 
Soldaţi care pornesc în căutarea caravanelor când se rătăcesc, 
riscându-şi viaţa în deşert - clătină din cap de mai multe ori. Nu. 
N-aveţi dreptul la apă, nici la viaţă, până nu-l găsesc pe Gacel 
Sayah. 

— Gacel nu e cu familia lui. 

— De unde ştii? 


— Pentru că îl căutaţi în „pământul pustiu” din Tikdabra. 

— Poate că greşim. Şi dacă nu-l găsim, într-o bună zi va 
trebui să se întoarcă la familia lui glasul i se schimbă, devenind 
împăciuitor şi convingător. Nu vrem să-i facem rău familiei lui. 
N-avem nimic împotriva nevestei sau copiilor lui. Îl vrem doar pe 
el şi-o să ne mulţumim să-l aşteptăm. Mai devreme sau mai 
târziu, va trebui să apară. 

Bătrânul tăgădui din cap. 

— N-o să apară, răspunse. Dacă sunteţi pe-aproape, n-o 
să apară niciodată, fiindcă el cunoaşte deşertul mai bine ca 
oricine. 

Făcu o pauză. 

— Şi nu e demn de războinici şi de soldaţi să amestece 
femeile şi copiii în luptele lor. E o tradiţie şi o lege la fel de 
veche ca şi lumea. 

— Ascultă, moşule! vocea deveni din nou dură, tăioasă şi 
amenințătoare. N-am venit până aici ca să ascult lecţii de 
morală. Porcul ăsta, pedepsească-l Allah, a ucis un căpitan sub 
nasul meu, l-a răpit pe guvernator, le-a tăiat beregata unor bieţi 
flăcăi care dormeau şi e convins că-şi poate bate joc de toată 
ţara. Şi nu-i aşa! Iți jur că nu-i aşa. Deci, alege. 

Bătrânul se ridică în picioare şi se îndepărtă încet de buza 
puţului, fără să scoată un cuvânt. 

Nu făcuse nici cinci paşi, când Malik strigă: 

— Ah, acum îmi amintesc că oamenii mei trebuie să 
mănânce! O să sacrificăm în fiecare zi câte o cămilă de-a ta, şi 
poţi să-i prezinţi nota de plată noului guvernator în El-Akab! 

Bătrânul se opri o clipă, dar nu se întoarse şi-şi continuă 
anevoie drumul spre locul unde aşteptau copiii şi animalele sale. 

Malik îi făcu semn unui soldat negru. 

— Ali! 

Cel strigat se apropie repede: 

— Da, domnule sergent. 

— Tu eşti negru, ca sclavii tâmpitului ăstuia. 

El n-o să spună nimic, pentru că e targui şi crede că 
onoarea lui ar putea rămâne pătată pe vecie, dar akli sunt 
vorbăreţi: le place să povestească ce ştiu şi s-o găsi vreunul 
dispus să câştige nişte bani şi să-şi scoată stăpânul din 
încurcătură. Făcu o pauză scurtă. In seara asta du-le un pic de 
mâncare şi de apă, ca din partea ta. Solidaritatea frăţească a 


celor de aceeaşi rasă, ştii tu. Încearcă să te întorci cu informaţia 
de care am nevoie. 

— Dacă bănuiesc că vin ca spion, tuaregii ăştia sunt în 
stare să-mi taie gâtul. 

— Dar dacă n-o fac, o să fii caporal. 

Îi vâri în palmă un pumn de bancnote mototolite. 

— Convinge-i cu asta. 

Sergentul-major Malik-el-Haideri îi cunoştea bine pe 
tuaregi şi-i cunoştea bine şi pe sclavii lor. 

De-abia adormise, când auzi paşi în apropierea cortului 
său de campanie. 

— Domnule sergent! 

Scoase capul şi nu se miră văzând un chip negru 
surâzător: 

— La guelta din munţii Huaila. Lângă mormântul lui 
Ahmed-el-Ainin, schimnicul. 

— Ştii unde e? 

— Personal, nu, dar mi-au explicat cum se ajunge acolo. 

— E departe? 

— O zi şi jumătate de drum. 

— Anunţă-l pe caporal. Plecăm în zori. 

Zâmbetul negrului se lărgi şi spuse cu intenţie: 

— Acum eu sunt caporalul, îi aminti. Caporal şef. 

Zâmbi şi el. 

— Ai dreptate. Acum eşti caporal-şef. Ai grijă să fie totul 
pregătit când răsare soarele. Şi adu-mi ceaiul cu un sfert de oră 
înainte. 


Pilotul refuză din nou. 

— Ascultaţi-mă, domnule locotenent, repetă. Am survolat 
dunele astea la mai puţin de o sută de metri înălţime. Am fi 
putut zări şi ultimul şobolan, dacă în locul ăla blestemat ar fi 
şobolani, dar n-am văzut nimic. Nimic! insistă cu convingere. 

— Aveţi idee ce urme lasă patru cămile în nisip? Dacă ar fi 
trecut pe-acolo, am fi văzut ceva. 

— Nu, dacă cel ce conduce cămilele este un targui, 
replică Razman, sigur pe sine. Şi cu atât mai puţin dacă acest 
targui este cel pe care îl căutăm. Nu va lăsa cămilele să meargă 
în şir indian, ca să nu se facă o potecă vizibilă, ci toate patru 
împreună, şi asfel copitele lor nu se vor adânci în nisipul tare al 


dunelor. lar dacă nisipul e moale, vântul şterge urmele în mai 
puţin de un ceas. 

Făcu o pauză, în timpul căreia ceilalţi îl observară, 
aşteptând. 

— Tuaregii călătoresc noaptea şi se opresc la răsăritul 
soarelui. Dumneavoastră nu decolaţi niciodată înainte de opt 
dimineaţa, ceea ce înseamnă că ajungeţi la erg pe la amiază. În 
aceste patru ore, nu rămâne nimic din urmele lăsate de o cămilă 
pe nisip. 

— Dar ei? Patru cămile şi doi bărbaţi. Unde se ascund? 

— Haide, domnule căpitan! exclamă, deschizând braţele. 
Dumneavoastră survolaţi în fiecare zi dunele astea. Sute, mii, 
poate milioane de dune. Vreţi să mă convingeţi că nu s-ar putea 
camufla acolo o întreagă armată? O adâncitură în teren, o pânză 
de culoare deschisă, un pic de nisip deasupra, şi salutare. 

— De acord, recunoscu pilotul care vorbise primul. Perfect 
de acord. Dar ce vreţi? Să ne întoarcem şi să continuăm să 
pierdem timpul şi să consumăm benzină? N-o să-i găsim, insistă. 
N-o să-i găsim niciodată! 

Locotenentul Razman negă cu un gest, liniştindu-i, şi se 
apropie de o hartă mare a regiunii fixată pe peretele hangarului. 

— Nu, spuse. Nu vreau să vă întoarceţi în erg, ci să mă 
duceţi la adevăratul „pământ pustiu”. Dacă socotelile mele sunt 
exacte, au ajuns deja acolo. Am putea ateriza? 

Cei doi bărbaţi se priviră; era clar că nu le surâdea deloc 
propunerea. 

— Aveţi idee ce temperatură e în pustiul acela? 

— Bineînţeles, răspunse. Nisipul poate ajunge la optzeci 
de grade la amiază. 

— Şi ştiţi ce înseamnă asta pentru nişte avioane vechi şi 
prost întreţinute ca ale noastre? Probleme cu răcirea motorului, 
turbulenţe, goluri de aer necontrolabile şi, mai ales, probleme 
de aprindere. Am putea ateriza, bineînţeles, dar riscăm să nu ne 
mai luăm zborul niciodată. Sau să explodăm când facem din nou 
contactul - făcu un gest ce se voia definitiv. Eu refuz. 

Era clar că tovarăşul său îi împărtăşea punctul de vedere. 
Totuşi, Razman insistă: 

— Chiar dacă ordinul vine de sus? Cobori vocea instinctiv. 
Ştiţi pe cine căutăm? 


— Da, încuviinţă cel ce conducea discuţia. Am auzit 
zvonuri, dar astea sunt problemele politicienilor, în care n-ar 
trebui să fim amestecați noi, militarii. 

Tăcu şi apoi arătă spre hartă cu un gest larg. 

— Dacă mi se ordonă să aterizez în orice punct din acest 
deşert pentru că suntem în război sau ne-a invadat inamicul, 
aterizez fără să stau o clipă pe gânduri. Dar nu ca să-l vânez pe 
Abdul-el-Kebir, pentru că sunt convins că Abdul-el-Kebir nu mi-ar 
cere niciodată ceva asemănător. 

Locotenentul Razman înţepeni şi, fără să vrea, aruncă o 
privire discretă spre mecanicii care, la celălalt capăt al uriaşului 
hangar, se străduiau să pună la punct aparatele. Coborând din 
nou glasul, îl avertiză: 

— E periculos ce-aţi spus acum. 

— Ştiu, răspunse pilotul. Dar cred că, după atâţia ani, a 
sosit momentul să începem să spunem ce simţim. Dacă nu 
puneţi mâna pe el în Tikdabra, ceea ce e foarte greu, Abdul-el- 
Kebir se va întoarce foarte curând şi va sosi clipa când fiecare 
va trebui să-şi clarifice poziţia. 

— S-ar spune că vă bucuraţi că nu l-am găsit. 

— Misiunea mea era să-l caut şi l-am căutat cât de bine 
am putut. Nu e vina mea că nu l-am găsit. In fond, mi-e frică să 
mă gândesc ce s-ar putea întâmpla. Abdul liber înseamnă 
diviziunea ţării, înfruntări şi, poate, război civil. Nimeni nu 
doreşte asta propriului său popor. 

Când părăsi hangarul, îndreptându-se spre camera sa, 
locotenentul Razman încă se mai gândea la acele cuvinte, căci, 
pentru prima dată, se menţionase o posibilitate care îi 
înspăimânta pe toţi, războiul civil, înfruntarea între două facţiuni 
ale unui popor pe care le despărţea doar un om: Abdul-el-Kebir. 

După mai bine de un secol de colonialism, neamul său nu 
era împărţit în clase sociale bine determinate, bogaţi foarte 
bogaţi şi săraci foarte săraci, şi nu se încadra în schemele 
clasice ale naţiunilor dezvoltate: capitaliştii de o parte şi 
proletariatul de cealaltă parte, înfruntându-se pe viaţă şi pe 
moarte într-o luptă nemiloasă pentru supremaţia idealurilor lor. 
Pentru ei, cu şaptezeci la sută din populaţie analfabetă şi o 
lungă tradiţie de a se supune, cele mai importante lucruri erau 
charisma oamenilor, capacitatea lor de a-i atrage pe ceilalţi şi 
ecoul pe care discursurile lor îl trezeau în adâncul inimilor. 


Şi din acest punct de vedere - Razman o ştia, Abdul-el- 
Kebir avea toate şansele să câştige, pentru că, datorită chipului 
nobil şi sincer ce inspira încredere şi datorită harului său de 
orator, poporul sfârşea prin a-l urma oriunde ar fi vrut, căci, la 
urma urmei, îşi ţinuse promisiunea, conducându-l de la 
colonialism la libertate. 

Întins pe pat, privind fără să vadă aripile vechiului 
ventilator ce nu izbutea, în ciuda eforturilor, să răcorească aerul, 
se întrebă care avea să fie poziţia lui când va veni momentul să 
aleagă. 

Îşi aminti de acel Abdul-el-Kebir din tinereţea lui, când 
devenise eroul său şi-şi acoperise pereţii camerei cu portretele 
lui, apoi şi-i aminti pe guvernatorul Hassan-ben-Koufra şi pe toţi 
cei care alcătuiau camarila lui şi înţelese că hotărârea sa 
personală fusese luată cu mult timp în urmă. 

Apoi se gândi la targui, la acel om straniu ce sfidase setea 
şi moartea şi-şi bătuse joc de el făţiş şi încercă să-şi imagineze 
unde se afla, ce făcea în acele clipe şi despre ce vorbea cu 
Abdul când se odihneau după un lung marş. 

„Nu ştiu de ce îi urmăresc, îşi spuse. Când, în fond, mi-ar 
plăcea să fug împreună cu ei.” 


Băuseră sângele cămilei şi-i mâncaseră carnea. Se simţea 
puternic, însufleţit, plin de energie şi capabil să înfrunte 
„pământul pustiu” fără frică, dar îl îngrijorau temerile 
tovarăşului său, mutismul în care căzuse, disperarea pe care i-o 
citea în ochi de fiecare dată când lumina unei noi zile venea să 
le arate că peisajul continua să rămână neschimbat. 

— Nu e posibil! au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit 
din gura lui. Nu e posibil! 

A trebuit să-l ajute să coboare de pe cămilă şi să-l târască 
la umbră, i-a dat să bea şi i-a sprijinit capul ca unui copil speriat, 
întrebându-se cum îşi pierdea puterile şi ce ciudată vrajă 
exercita asupra lui nesfârşita întindere. 

„E bătrân, îşi repeta de nenumărate ori. Un om îmbătrânit 
înainte de vreme, care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă închis 
între patru pereţi şi pentru care totul, în afară de a gândi, 
înseamnă un efort supraomenesc.” Cum să-i mărturisească 
acum că adevăratele greutăţi încă nu se iviseră? Deocamdată 
mai aveau apă şi trei cămile cărora le puteau bea sângele. 


Aveau să treacă multe zile până când ciudatele lumini 
strălucitoare ca o mie de sori să înceapă să explodeze în 
străfundul ochilor lor, semn neîndoios că începea adevărata 
deshidratare, dar drumul era lung, foarte lung, şi presupunea o 
voinţă enormă şi un spirit de supravieţuire de neînvins, şi nici 
aşa nu puteau spera că eforturile lor vor fi încununate de 
succes. 

„Fereşte-te de Tikdabra.” Nu-şi amintea când auzise 
pentru prima dată acel avertisment pe care, probabil, îl învățase 
încă din pântecele mamei sale, dar acum se afla acolo, într-un 
loc din Tikdabra, târând după el un om care începea să se 
transforme într-o umbră, şi nutrea convingerea că el, Gacel 
Sayah, Vânătorul, imohag din neamul Kel-Talgimus, ar fi putut 
învinge Tikdabra cu ajutorul celor patru cămile. 

Ar fi fost primul care ar fi izbutit asta şi faima lui s-ar fi 
întins dintr-o parte într-alta a deşertului, iar numele său ar fi 
trecut din gură în gură ca o legendă, dar târa după el o greutate 
de nesuportat, ca unul din acele lanţuri cu care unii stăpâni îi 
legau de glezne pe sclavii rebeli, şi cu acea greutate - un om 
distrus, care în mai puţin de o săptămână se dăduse bătut - el şi 
orice alt targui din deşert n-ar fi ajuns niciunde. 

Ştia că va sosi momentul în care va trebui să aleagă între 
a-l împuşca pentru a-i uşura suferinţele şi a se salva la rândul 
său, şi a merge până la capăt, suportând împreună una din cele 
mai groaznice morţi. 

"O să-mi ceară el însuşi să-l omor, îşi spuse. Când n-o să 
mai poată, o să mă roage, şi va trebui s-o fac." Nu-i rămânea 
decât să spere că atunci nu va fi prea târziu. 

Dacă oaspetele său îi cerea de bunăvoie să fie ucis, era 
dreptul lui s-o facă, iar din acel moment scăpa de orice 
răspundere şi era, de asemenea, liber să încerce să se salveze. 

„Cinci zile, calculă. După cinci zile voi fi încă în stare să 
încerc singur. Dacă rezistă mai mult, va fi prea târziu pentru 
amândoi.” Îşi dădea seama că se afla în faţa unei dileme. 

Pe de o parte, trebuia să facă eforturi ca să-şi ţină 
însoţitorul în viaţă, hrănindu-i speranţele şi încercând tot ce era 
omeneşte posibil ca să-l salveze. Pe de altă parte, ştia că fiecare 
zi şi fiecare oră cu care-i prelungea viaţa însemna o zi sau o oră 
mai puţin pentru a şi-o salva pe a lui. Din cauza constituţiei sale 
şi a faptului că nu era obişnuit cu deşertul, Abdul-el-Kebir 


consuma o cantitate de apă de trei ori mai mare decât cea de 
care avea nevoie Gacel. Asta însemna că, dacă ar fi murit şi el 
ar fi rămas singur, şansele targui-ului de a continua să trăiască 
se măreau de patru ori. 

Îl observă în timp ce dormea, neliniştit, murmurând 
uneori, cu gura deschisă larg, ca şi când ar fi căutat mereu aerul 
care se împotrivea să-i coboare în plămâni. l-ar fi făcut o favoare 
dacă i-ar fi prelungit somnul pe veci, ar fi evitat temerile şi 
lipsurile zilelor viitoare, acum, că se cufundase într-un somn mai 
liniştit, când încă mai păstra în suflet vaga iluzie că este liber şi 
încă mai nutrea o slabă speranţă că va trece graniţa. 

Care graniţă? 

Ar trebui să fie pe-acolo, oriunde în faţa lor, sau poate 
deja în urma lor, fără ca nimeni pe lumea asta s-o poată 
recunoaşte, pentru că „pământul pustiu” din Tikdabra, care n-a 
fost în stare să accepte nici un suflet omenesc, ar accepta cu 
atât mai puţin impunerea unei graniţe. 


„Pământul pustiu” era adevărata graniţă. Granița dintre 
ţări, dintre regiuni şi chiar dintre viaţă şi moarte. „Pământul 
pustiu” se impunea oamenilor ca frontieră şi Gacel înţelese că, 
într-un anumit fel, iubea „pământul pustiu” şi-i făcea plăcere că 
se afla acolo pentru că aşa voise şi pentru că era, poate, prima 
fiinţă omenească de la începutul vremurilor care experimenta 
pe deplin conştient ce înseamnă să sfidezi „deşertul 
deserturilor”. 

„Mă simt în stare să te birui, murmură înainte de a adormi 
profund. Mă simt în stare să te birui şi să termin odată pentru 
totdeauna cu legenda ta.” Dar abia adormise, că o voce ca o 
meliţă îi repetă în minte: „Fereşte-te de Tikdabra”, până când 
dintre umbre apăru chipul Lailei, care îl mângâie pe frunte, îi 
dădu să bea apă proaspătă din puţul cel mai adânc şi îi cântă la 
ureche aşa cum îi cântase în noaptea de ahal a tinerilor 
necăsătoriți, când desenase în palma lui semnele ciudate pe 
care doar cei din neamul lui ştiau să le descifreze. 

Laila! 

Laila! 

Se opri din măcinatul porumbului şi-şi ridică imenşii ochi 
negri spre chipul scofâlcit al lui Suilem, care arăta cu mâna spre 
vârful stâncii ce domina guelta. 


— Soldaţii - doar atât spuse. 

Într-adevăr, erau soldaţi şi coborau din toate părţile cu 
armele pregătite, ca şi cum ar fi fost gata să atace o enclavă 
inamică periculoasă, şi nu o biată tabără nomadă doar cu femei, 
bătrâni şi copii. 

A fost de-ajuns să arunce o privire ca să-şi dea seama 
care-i situaţia şi, când se întoarse spre negru, îi spuse pe un ton 
ce nu admitea replică: 

— Ascunde-te! zise. Stăpânul tău trebuie să ştie ce s-a 
întâmplat aici. 

Bătrânul şovăi puţin, dar se supuse îndată; se strecură 
printre jaime şi sheribe şi dispăru ca înghiţit de stufărişul 
minusculei lagune. 

Laila îi chemă apoi pe fiii soţului ei, pe femei şi pe 
servitori, îşi luă copilul cel mic în braţe şi aşteptă mânară şi 
nemişcată ca omul care părea comandantul grupului de soldaţi 
să ajungă în faţa ei. 

— Ce cauţi în tabăra mea? întrebă, cu toate că ştia 
răspunsul. _ 

— Pe Gacel Sayah. Il cunoşti? 

— E soţul meu. Dar nu-i aici. 

Sergentul Malik se uită cu plăcere la frumoasa targui 
mândră şi sfidătoare, fără nici un văl care să-i acopere chipul, 
fără tunici groase care să-i ascundă braţele, pieptul sau 
picioarele zvelte. Trecuseră ani de zile de când sosise în deşert 
şi nu se mai aflase aşa de aproape de o asemenea femeie; 
trebui să facă un mare efort ca să-şi alunge gândurile şi să 
răspundă zâmbind uşor: _ 

— Ştiu că nu-i aici. Este foarte departe. In Tikdabra. 

O trecu un fior când auzi acel nume atât de temut, dar 
reuşi să se controleze. Nimeni nu trebuia să spună vreodată că a 
văzut o femeie targui înfricoşată, în nici o împrejurare. 

— Dacă ştii unde e, de ce ai venit? 

— Să vă protejez. Va trebui să veniţi cu noi, pentru că 
soţul tău a devenit un criminal periculos şi autorităţile se tem că 
mulţimea, indignată, o să vă atace. 

Laila fu cât pe ce să izbucnească în râs în faţa neruşinării 
individului şi arătă cu un gest în jurul său. 

— Mulțimea? repetă. Care mulţime? Nu există nici un 
suflet în jur pe o distanţă de două zile de mers. 


Malik-el-Haideri zâmbi pe sub mustață, fericit şi amuzat 
pentru prima oară după multă vreme: _ 

— Veştile zboară în deşert, spuse. Tu ştii. În curând or să 
vină, şi trebuie să evităm orice incident care ar putea dezlănţui 
un război între triburi. O să veniţi cu noi. 

— Şi dacă refuzăm? i 

— O să veniţi oricum. Cu forța. li privi pe cei prezenţi: 

— Sunt toți aici? 

In fața afirmației mute, făcu un semn cu brațul. 

— Bine! La drum, atunci. 

Laila făcu un gest larg. 

— Trebuie să strângem tabăra. 

— Tabăra va rămâne aici. Oamenii mei or să-l aştepte pe 
bărbatul tău. 

Pentru prima dată Laila păru că-şi pierde cumpătul şi 
vocea i se schimbă uşor, ca o rugăminte. 

— Dar e tot ce avem! 

Malik râse disprețuitor: 

— Intr-adevăr, nu e mult. Dar acolo unde mergeţi n-aveţi 
nevoie nici măcar de atâta. 

Tăcu o clipă. 

— Intelege că nu pot merge prin deşert încărcat cu pături, 
covoare şi cratiţe ca un negustor ambulant. 

Îi făcu semn unuia dintre oamenii săi. 

— Să se pună în mişcare. Ali! Rămâi aici cu patru oameni; 
ştii ce ai de făcut dacă apare targui-ul! 

Cincisprezece minute mai târziu, Laila se întoarse să 
privească pentru ultima oară, acolo jos, în fundul micii 
depresiuni, apa din guelta, jaimele şi sheribele, caprele din ţarc 
şi, aproape de stufăriş, colţul unde păşteau cămilele. Toate 
acestea şi un bărbat erau tot ce avea pe lume, în afară de 
pruncul pe care-l ţinea în braţe, şi o cuprinse teama că nu-şi va 
mai revedea nici sălaşul, nici bărbatul. Se întoarse spre Malik, 
care se oprise alături de ea: 

— Ce vrei de fapt de la noi? vru să ştie. Niciodată n-am 
pomenit să se folosească femeile, bătrânii şi copiii în înfruntarea 
dintre bărbaţi. Chiar aşa de slabă este armata ta, că are nevoie 
de noi ca să lupte cu Gacel? 

— El are ceva ce dorim noi, veni răspunsul. Acum avem 
noi ceva ce doreşte el. li folosim metodele, şi ar trebui să ne 


mulţumească pentru că noi n-am tăiat gâtul nimănui în timp ce 
dormea. Îi oferim un schimb: un om pentru o întreagă familie. 

— Dacă acest om este oaspetele lui, nu poate accepta. 
Legea noastră nu-i îngăduie. 

— Legea voastră nu mai există! 

Malik-el-Haideri se aşeză pe o piatră şi-şi aprinse o ţigară, 
în timp ce coloana de soldaţi şi captivi începu să coboare colina 
stâncoasă spre şes, unde aşteptau maşinile. 

— Legea voastră, făcută de tuaregi pentru tuaregi şi în 
folosul lor, nu mai are valabilitate în faţa legilor naţionale. 

Îi suflă fumul în faţă. 

— Soţul tău n-a vrut să înţeleagă cu binele şi acum va 
trebui să-i explicăm cu răul. Nu poate face ce a făcut 
argumentând că tradiţia îi permite şi că deşertul e destul de 
mare. Se va întoarce într-o zi, şi în acea zi va trebui să-şi asume 
responsabilităţile. Dacă vrea să-şi vadă soţia şi copiii în 
libertate, va trebui să se predea pentru a fi judecat. 

— Niciodată nu se va preda, răspunse Laila convinsă. 

— În cazul ăsta, obişnuieşte-te cu ideea că niciodată nu 
vei mai fi liberă. 

Nu răspunse, îşi îndreptă doar privirea spre locul din 
stufăriş unde ştia că se ascunsese negrul Suilem şi apoi, ca şi 
cum ar fi întors spatele trecutului, se răsuci pe călcâie şi începu 
să coboare în urma familiei sale. 

Malik-el-Haideri îşi termină ţigara în timp ce privea 
tulburat uşoara legănare a şoldurilor femeii, apoi aruncă mucul 
cu un gest de iritare şi o urmă fără grabă. 


Îl văzu odată cu primii zori şi crezu că-l înşală vederea, 
dar pe măsură ce se apropia îşi dădu seama că era „ceva”, nu 
ştia ce, ceva ce abia se profila pe câmpia netedă ca în palmă. 

Soarele începu să ardă şi înţelese că era timpul să se 
oprească şi să-şi ridice cortul înainte ca dromaderul, care 
şchiopăta încă de la miezul nopţii, să se prăbuşească, dar 
curiozitatea fu mai tare decât el, aşa că obligă animalele să mai 
facă un efort şi până la urmă se opri la un kilometru distanţă. 

Întinse pânza de cort peste animale şi peste omul care nu 
mai era decât o povară în plus, se asigură că totul era în ordine 
şi continuă drumul pe jos, fără grabă, făcând un efort ca să se 


calmeze şi să nu-şi risipească puţinele forţe, cu toate că ar fi 
dorit s-o ia la fugă ca să ajungă cât mai repede. 

După două sute de metri nu mai avu nici o îndoială: pata 
albă ce se profila pe alba întindere era cadavrul mumificat şi 
aproape intact, datorită uscăciunii aerului, al unei mari cămile 
înşeuate. 

O privi de aproape. Dinţii săi mari încremeniseră într-un 
trist zâmbet al morţii, găvanele ochilor erau goale, iar prin 
câteva găuri din piele se vedea interiorul găunos. 

Stătea în genunchi, cu gâtul întins pe nisip, cu privirea 
spre locul de unde venea Gacel, adică spre nord-est, ceea ce 
însemna că venise din sud-vest, deoarece cămilele, când mor de 
sete, îşi îndreaptă privirea, într-o ultimă speranţă, spre locul 
unde ar trebui să ajungă. 

Nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. 

Era doar un schelet de mehari, ceva ce rupea monotonia 
peisajului care-i însoțea de atâtea zile, dar dacă sfârşise acolo 
însemna că în spatele lui nu exista vreo urmă de apă. 

Cămila şchioapă avea să moară curând acolo, la mai 
puţin de un kilometru în sens opus, şi avea să se transforme de 
asemenea într-o mumie, privindu-se fără să se vadă, fiecare 
cadavru marcând o jumătate de drum. Moarte, vor uni nordul cu 
sudul „pământului pustiu” din Tikdabra, limitele puterilor lor de 
sărmane animale ale deşertului. 

Ce speranţă îi mai rămânea deci lui, care trebuia să 
meargă înainte cu două cămile fantomatice, sfârşite de 
oboseală, şi un om care se dăduse bătut şi pe care numai el, cu 
efort, îl mai ţinea în viaţă? 

Nu vru să răspundă, pentru că ştia răspunsul la întrebare, 
şi se întrebă cine o fi fost stăpânul acelui mehari alb şi pe unde 
se afla. 

Examina pielea şi părţile dezgolite ale căpăţânii. În orice 
parte a deşertului ar fi fost în stare să-şi dea seama de cât timp 
murise animalul, dar aici, cu căldura şi uscăciunea aceea, pe 
pământul unde nu căzuse niciodată o picătură de apă şi nu 
supravieţuise nici o fiinţă, puteau să fi trecut foarte bine trei ani 
sau o sută. Era o mumie, şi Gacel nu se pricepea prea bine la 
mumii. 

Simţea că începe să-l moleşească arşiţa şi făcu cale 
întoarsă. Mulţumi în sinea lui că stătea la umbră şi cercetă cu 


atenţie chipul lui Abdul-el-Kebir, care gâfâia, aproape incapabil 
să respire normal. Tăie gâtul cămilei şi îi dădu să bea sângele şi 
restul de lichid din stomac, aproape putrezit, mai puţin de şase 
degete din gamela de tablă. 

Din nou mulţumi în gând că era în continuare inconştient, 
pentru că altfel n-ar fi putut nicicum înghiţi asemenea 
scârboşenie, având în vedere că nu era un om obişnuit să bea 
apă stătută, aşa cum făceau adesea tuaregii. 

„De fapt, e totuna dacă moare din cauza asta sau de 
sete, se gândi. Şi dacă o suportă, va putea merge mai departe.” 
Se întinse, hotărât să adoarmă, dar de data asta somnul nu veni 
imediat, ca de obicei după oboseala unui drum lung. Il obseda 
scheletul cămilei moarte, teribil de singur acolo, în mijlocul 
pustiului, şi încercă să şi-l imagineze pe nebunul targui care 
sfidase Tikdabra, plecând din Gao sau Tombuctu în căutarea 
oazelor din nord. 

Mehari-urămăsese înşeuat, dar îşi pierduse călăreţul şi 
încărcătura pe drum, ceea ce însemna că stăpânul murise 
înaintea lui şi că el continuase singur, căutându-şi salvarea fără 
s-o găsească. 

Atât beduinii, cât şi tuaregii scoteau harnaşamentele de 
pe animalele care erau gata să moară, chiar dacă asta nu era 
decât o dovadă de respect şi recunoştinţă pentru serviciile 
aduse. Dacă stăpânul acestuia n-o făcuse, însemna fără îndoială 
că nu putuse s-o facă. 

Cu siguranţă că, în noaptea aceea sau în ziua următoare, 
aveau să dea peste cadavrul în pustiu şi probabil că, la fel, 
găvanele ochilor săi aveau să privească spre nord-est, căutând 
marginea acelei interminabile întinderi. 

Dar n-a fost un cadavru, ci sute. Se împiedică de ele în 
întuneric; desluşi formele lor în penumbra razelor fantomatice 
ale lunii în creştere, şi lumina zilei îl găsi înconjurat de ele, o 
mulţime de oameni şi animale împrăştiate în jurul său, cât se 
vedea cu ochii în depărtare, şi în acel moment Gacel Sayah, 
inmouchar din stirpea Kel-Talgimus, supranumit de ai săi 
Vânătorul, îşi dădu seama că era prima fiinţă umană care 
întâlnea rămăşiţele Marii Caravane. 

Fâşii de pânză acopereau pe alocuri corpurile călăuzelor 
şi ale conducătorilor caravanei, mulţi dintre ei îşi strângeau la 
piept armele şi gerbele goale, iar cămilele aveau peste 


cocoaşele lor şei tuarege decolorate de soare, harnaşamente de 
argint şi cupru, legături mari cu marfă desfăcute de vreme, 
care-şi împrăştiaseră peste nisipul tare conţinutul preţios. 

Colţi de elefant, statuete de abanos, mătăsuri care se 
rupeau când le atingeai, monede de aur şi argint şi, probabil, în 
pungile celor mai bogaţi negustori, diamante cât bobul de năut. 
Acolo se afla Marea Caravană din legende, străvechiul vis al 
tuturor visătorilor deşertului, o mie şi una de bogății, pe care 
nici măcar Şeherezada n-ar fi îndrăznit să şi le imagineze 
vreodată. 

Era acolo, dar nu simţi nici o bucurie văzând-o, ci doar o 
profundă nelinişte şi o tulburare de nestăpânit, căci, privind 
mumiile acelor sărmane fiinţe şi observând expresia de teroare 
şi suferinţă de pe feţele lor, i se păru că se privea pe el însuşi 
după zece sau douăzeci de ani, poate după o sută, o mie sau un 
milion de ani, cu pielea ca pergamentul, ochii privind în gol şi 
gura deschisă într-un ultim geamăt, în căutarea apei. 

Şi plânse pentru ei. Pentru prima dată de când se ştia, 
Gacel Sayah plângea pentru cineva şi, cu toate că-şi dădea 
seama că era stupid şi absurd să-i plângă pe cei ce muriseră de 
atâta amar de vreme, văzându-i acolo, în faţa lui, şi înțelegând 
imensa disperare a ultimelor lor clipe, tăria lui de caracter cedă. 

Îşi puse cortul printre morţi şi se aşeză să-i privească, 
întrebându-se care din ei era Gacel, unchiul său, miticul 
războinic aventurier, angajat să protejeze caravana împotriva 
atacurilor bandiţilor şi hoţilor, dar care nu reuşise s-o protejeze 
de adevăratul ei duşman: deşertul. 

Rămase treaz toată ziua în tovărăşia morţilor; era pentru 
prima oară când cineva se afla alături de ei de când moartea îi 
prinsese din urmă pe drum şi le ceru spiritelor lor, care poate 
cutreierau la nesfârşit pe acele meleaguri, să-l ajute să scape de 
un destin atât de tragic, arătându-i drumul pe care nu putuseră 
să-l găsească pe când fuseseră în viaţă. 

Şi morţii îi vorbiră cu gurile lor fără limbă, cu găvanele 
ochilor goale şi cu mâinile lor ciolănoase înfipte în nisip. Nu ştiau 
să-i arate drumul bun, dar şirul nesfârşit de mumii ce se pierdea 
înspre sud-est îi striga că direcţia în care mergea el, cea pe care 
o urmaseră ei, era greşită şi nu ducea decât la zile întregi de 
singurătate şi sete, fără nici o posibilitate de întoarcere. 


Îi rămânea deci o singură posibilitate, să se îndrepte spre 
est, abătându-se din drum apoi spre sud, şi să spere că în acea 
direcţie hotarele „pământului pustiu” erau mai aproape. 

Gacel îi cunoştea bine pe tuaregii care călăuzeau 
caravanele şi ştia că, atunci când unul dintre ei greşea direcţia, 
se încăpăţâna în greşeala lui indiferent de urmări, pentru că 
acea greşeală însemna că pierduse cu totul noţiunea spaţiului, a 
distanţei şi a locului unde se afla şi nu-i mai rămânea decât să-şi 
caute salvarea mergând înainte, cu credinţa că instinctul îl va 
călăuzi până la apă. Ghizilor tuaregi nu le plăcea să schimbe 
ruta dacă nu erau pe deplin convinşi că ştiu încotro se 
îndreaptă, căci, prin tradiţie, ştiau de veacuri că nimic nu e mai 
rău în deşert şi nimic nu-i oboseşte şi nu-i demoralizează mai 
mult pe oameni decât să umble dintr-un loc în altul fără nici o 
ţintă. De aceea, fără îndoială, când cel ce călăuzea Marea 
Caravană, din cauza unei împrejurări pe care nimeni n-o va şti 
vreodată, se pomenise dintr-o dată în universul necunoscut al 
„pământului pustiu”, preferase să continue în aceeaşi direcţie, 
încredinţat că Allah avea să facă drumul mult mai scurt decât 
era în realitate. 

Şi acum se afla acolo, uscându-se la soare, dându-i lui 
Gacel o lecţie pe care acesta şi-o însuşea. 

Se făcu după-amiază şi, când soarele încetă să 
dogorească, ieşi din umbra adăpostului şi umplu un sac cu 
monede grele de aur şi diamante mari. 

Nici o clipă nu avu senzaţia că-i prăda pe morţi de avuţiile 
lor. Potrivit legilor nescrise ale deşertului, toate câte se aflau 
acolo aparţineau celui ce le găsea, căci sufletele care intraseră 
în rai aflaseră acolo toate bogăţiile dorite, iar spiritele 
blestemate ale celor care, din cauza răutăţii lor, rămăseseră 
afară nu prea aveau dreptul să hălăduiască pe vecie cu sacii 
plini. 

După aceea, împărţi apa ce rămăsese între Abdul, care 
nici măcar nu deschise ochii ca să-i mulţumească, şi cămila cea 
mai tânără, singura care se mai putea ţine pe picioare încă vreo 
două zile. Bău sângele ultimului animal şi, după ce-l legă pe 
bătrân de şa, o porni din nou la drum, lăsând acolo chiar şi foaia 
de cort care le făcea umbră, o greutate inutilă de-acum, căci era 
conştient că nu se vor mai opri nici ziua, nici noaptea şi că 


singura posibilitate de a se salva, atât el, cât şi animalul, era să 
meargă fără odihnă până aveau să iasă din acel infern. 

Îşi făcu rugăciunile, se rugă pentru el, pentru Abdul şi 
pentru morţi, aruncă o ultimă privire armatei de mumii, schimbă 
direcţia şi porni la drum ducând de căpăstru cămila, care-l urmă 
fără nici un muget de protest, convinsă că doar o încredere 
oarbă în omul ce mergea înaintea ei o putea salva. 

Gacel nu-şi dădu seama dacă acea noapte era cea mai 
lungă sau cea mai scurtă din viaţa lui, căci picioarele i se mişcau 
automat şi voinţa lui supraomenească îl transformă încă o dată 
în piatră; dar de această dată era una dintre acele „pietre 
călătoare” din deşert, roci grele care, în mod misterios, se 
deplasau pe acea întindere, lăsând în urma lor o brazdă lată, 
fără ca nimeni să ştie cu adevărat dacă le târau forţele 
magnetice, spiritele condamnaților pe vecie sau un simplu 
capriciu al lui Allah. 


Caporalul Abdel Osman deschise ochii şi imediat 
blestemă. Soarele era la un sfert din orizont şi deja ardea. 
Campaseră deja de şase zile şi căldura era cea mai insuportabilă 
din toţi cei treisprezece ani de serviciu în deşert. 

S-a întors pe o parte, ridicându-şi capul şi privind peste 
companionul său gras, Kader, care încă dormea, încercând să 
rămână în lumea viselor, evitând trezirea la realitatea dureroasă 
care-i înconjoară. 

Ordinele fuseseră categorice: Rămâneţi aici şi vegheaţi 
„Pământul pustiu” până când cineva vă va căuta, poate mâine, 
într-o lună sau chiar poate într-un an. Plecaţi de aici şi veţi fi 
împuşcaţi. 

În apropiere exista un izvor cu apă murdară şi urât 
mirositoare de la care facuseră diaree. Fuseseră capabili să 
vâneze acolo unde „Pământul pustiu” se termina şi începea 
marele platou al hamadei. Ca nişte soldaţi buni li se cerea să 
supravieţuiască în asemenea circumstanţe, rezistând cât timp 
ar fi fost nevoie. 

Că sfârşeau înnebunind într-o asemenea singurătate şi cu 
o asemenea vipie nu era o problemă care să intre în calculele 
celor ce dăduseră ordinul şi care, în mod sigur, nu văzuseră 
niciodată, nici măcar de departe, Sahara. 


O picătură de sudoare, prima pe ziua aceea, i se scurse 
pe mustaţa groasă şi-i alunecă pe gât în jos, spre pieptul păros. 
Se ridică fără chef şi, aşezat pe pătura murdară, întredeschise 
ochii, străbătând cu privirea, în mod automat, întinderea albă. 

Dintr-o dată, inima îi tresări; luă binoclul şi-l fixă asupra 
unui punct aflat drept în faţa lui. 

După care strigă nerăbdător: 

— Kader! Kader! Scoală-te odată, pui de căţea! 

Umflatul Mohamed Kader deschise ochii fără chef şi deloc 
ofensat, căci în anii de convieţuire se obişnuise cu caporalul, 
care nu-i putea pronunţa numele fără să adauge o insultă 
drăgăstoasă. 

— Ce dracu' s-a-ntâmplat? 

— Uită-te şi spune-mi ce poate fi chestia aia. 

Îi întinse binoclul şi, cum stătea sprijinit în cot, Kader îl 
fixă spre punctul pe care i-l arăta. 

Fără să se tulbure, îi răspunse blând: 

— Un om şi o cămilă. 

— Eşti sigur? 

— Sigur. 

— Morți? 

— Aşa se pare. 

Caporalul Abdel Osman se ridică în picioare şi, urcându-se 
în partea din spate a jeepului, se întinse lângă mitralieră şi fixă 
din nou binoclul, încercând să nu-i tremure mâna. 

— Ai dreptate, recunoscu în sfârşit. Un om şi o cămilă. 

Tăcu şi se uită împrejur. 

— Celălalt nu-i. 

— Nici nu mă miră, răspunse grăsanul, care începu să 
strângă liniştit păturile pe care dormise şi micul primus ce 
servea pentru încălzitul ceaiului şi pregătirea mâncării. Ciudat e 
că a ajuns şi „ăsta” până aici. 

Osman îl privi fix, cu oarecare îndoială: 

— Şi acum ce facem? 

— Eu zic să mergem după el. 

— Targui-ul ăsta e periculos. Al dracului de periculos. 

Kader, terminând de pus totul în maşină, arătă cu un gest 
mitraliera de care stătea sprijinit celălalt. 

— Tu ocheşti şi eu conduc. La cea mai mică mişcare, îl 
arzi. 


Ezită o clipă, dar sfârşi încuviinţând cu convingere. 

— Oricum e mai bine decât să stăm aici şi să aşteptăm. 
Dacă într-adevăr e mort, putem să plecăm chiar azi. Haide! 

Asigură arma şi grăsanul cel asudat puse jeepul în 
mişcare şi o porni încet, învârtind volanul ca s-o ia direct spre 
locul unde se profilau cele două corpuri. 

După trei sute de metri se opri, privi cu atenţie prin 
binoclu în timp ce caporalul nu-l pierdea din ochi pe cel întins pe 
jos. 

— E targui fără nici o îndoială. 

— E mort? 

— Cu atâtea veşminte pe el, nu pot să-mi dau seama 
dacă respiră sau nu. Dar cămila e sigur moartă. A început să se 
umfle. 

— Să trag în porcul ăsta? 

Mohamed Kader tăgădui. Caporalul îi era superior în grad, 
dar se vedea clar că, dintre ei doi, el era mai inteligent, în afară 
de faptul că sângele rece, calmul şi nepăsarea sa erau renumite 
în tot regimentul: 

— Ar fi mai bine să-l prindem viu. Ne-ar putea spune ce s- 
a întâmplat cu Abdul-el-Kebir. Comandantului i-ar plăcea. 

— Poate ne înaintează în grad. 

— Poate, încuviinţă fără chef grăsanul, care n-avea nici un 
interes să fie înaintat în grad şi să aibă mai multe sarcini. Sau 
poate ne dă o permisie de o lună la El-Akab. 

Caporalul păru să fi luat o hotărâre. 

— Bine. Apropie-te încă puţin! 

De la cincizeci de metri, văzură că nu se zărea nici o armă 
lângă corpul targui-ului şi că avea palmele deschise şi mâinile 
depărtate şi perfect vizibile, căci căzuse cam la zece metri de 
cămilă, ca şi cum ar fi încercat să-şi continue drumul, complet 
epuizat. 

In sfârşit, se opriră la mai puţin de şapte metri, cu 
mitraliera aţintită direct spre pieptul lui, ceea ce însemna că la 
cea mai mică mişcare l-ar fi ciuruit. Mohamed Kader cobori din 
maşină, îşi luă mitraliera şi, făcând un ocol prin spatele cămilei 
ca să nu fie în linia de tragere a caporalului Osman, se apropie 
de targui-ul al cărui turban părea puţin aplecat într-o parte, 
aproape căzut peste vălul murdar. Grăsanul înfipse ţeava armei 
în stomacul celui căzut, care nu făcu nici o mişcare, nu scoase 


nici un sunet, îl lovi apoi cu patul armei şi, în cele din urmă, se 
aplecă deasupra lui, ca să-i asculte bătăile inimii. 

Din locul lui din spatele mitralierei, caporalul se nelinişti: 

— Ce se întâmplă? E viu sau mort? 

— Mai mult mort decât viu. Abia respiră şi e complet 
deshidratat. Dacă nu-i dăm să bea, nu mai rezistă nici măcar 
şase ore. 

— Percheziţionează-l! 

Îl percheziţionă minuţios. 

— Nu are arme, spuse cu convingere, dar apoi se 
întrerupse, în timp ce deschidea un săculeţ de piele şi răstună 
pe nisipul tare o grămadă de monede şi diamante. Fir-ar să fie! 
exclamă. 

Caporalul Abdel Osman sări din maşină. În doi timpi şi trei 
mişcări ajunse alături de tovarăşul său şi întinse mâna spre 
monedele şi grămada de pietre mari care se rostogoleau pe jos. 

— Ce-i asta? Feciorul ăsta de curvă e bogat! Al dracului 
de bogat! 

Grăsanul Mohamed Kader îşi puse arma alături şi strânse 
monedele şi pietrele, punându-le din nou în sac. Fără să-şi ridice 
privirea, spuse: 

— Da. Dar asta o ştie doar el - se opri o clipă. Şi acum 
noi. 

— Ce vrei să spui? 

ÎI privi drept în ochi: 

— Nu fi tâmpit! Dacă-l ducem înapoi viu, or să ne dea o 
lună de permisie, dar când se va întrema, îşi va cere banii şi 
comandantul o să-şi dea seama într-o clipă cine i-a luat. 

Tăcu. 

— Dar ce s-ar întâmpla dacă am găsi cadavrul câteva ore 
mai târziu? 

— Ai fi în stare să laşi un om să moară aşa? 

— li facem o favoare, zise. Ce crezi că se va întâmpla 
când vor pune mâna pe el, după tot ce-a făcut? Au să-l 
ciomăgească, au să-l tortureze şi, până la urmă, au să-l 
spânzure. Nu? 

— Asta nu e treaba mea. Eu îmi fac datoria. Întinse mâna 
şi dădu la o parte vălul ce acoperea faţa omului care zăcea 
inconştient. Priveşte-l în faţă! Eşti în stare să-l omori? 


Deşi nu voia, grăsanul Mohamed Kader observă chipul 
plin de spuzeală, gălbejit şi zbârcit, pe care o barbă aspră şi albă 
îl îmbătrânea vizibil. Vru să-şi îndepărteze imediat privirea, dar 
ceva îi atrase atenţia şi strigă deodată: 

— Asta nu poate fi targui. E Abdulel-Kebir! 

Ca şi cum descoperirea l-ar fi avertizat de vreun pericol, 
puse mâna pe puşcă, dar chiar în acel moment răsunară două 
împuşcături, doar două, şi caporalul Abdel Osman şi soldatul 
Mohamed Kader făcură un salt în aer de parcă o mână invizibilă 
i-ar fi împins cu putere şi căzură de-a buşilea, primul peste 
Abdul-el-Kebir, iar al doilea cu faţa în nisip. 

Trecură câteva secunde în care nu se auzi nimic. 
Caporalul îşi întoarse cu greu capul, văzu faţa tovarăşului său cu 
un glonţ în frunte şi simţi o durere puternică în piept şi în 
stomac, dar făcu un efort şi reuşi să se întoarcă cu faţa în sus, 
să se ridice cu greutate şi să se uite în jur după cel care trăsese. 

Nu văzu pe nimeni. Pustiul era la fel de nesfârşit ca 
întotdeauna, la fel de dezolant şi neclintit, fără nici o posibilă 
ascunzătoare pentru un lunetist, dar în faţa ochilor lui, a căror 
privire începea să se împăienjenească, îşi făcu apariţia, pe 
jumătate gol şi plin de sânge, ca o fiinţă de pe altă planetă ce 
ţinea strâns în mână o armă, un om slab, dar puternic, care 
părea să se fi ivit din burta umflată a cămilei moarte. 

Trecu pe lângă el, după ce-i aruncă o scurtă privire pentru 
a se asigura că nu prezintă nici un pericol, împinse cu piciorul 
mitraliera grăsanului, îndepărtând-o, şi se îndreptă grăbit spre 
Jeep, unde căută nerăbdător, până găsi un bidon cu apă şi bău 
îndelung, fără să-şi ia privirea de la rănit. 

Bău, lăsând lichidul să i se scurgă pe gât şi pe piept, 
înecându-se şi tuşind, iar apoi bând din nou, ca şi cum n-ar fi 
făcut-o de ani de zile, şi la sfârşit, când nu mai rămase nici o 
picătură, scoase un râgâit zgomotos şi se sprijini un moment de 
roata de rezervă, ca să-şi tragă sufletul după nemaipomenitul 
efort. 

Luă alt bidon şi se apropie de Abdul-el-Kebir, îi sprijini 
capul şi-l făcu să bea cum se pricepu, cu toate că apa mai mult 
se risipea decât i se ducea pe gât. La urmă îi umezi faţa, după 
care se întoarse spre rănit. 

— Vrei apă? 


Caporalul Osman încuviinţă cu un gest. Targui-ul se 
apropie, îl luă pe după umeri, îl târî ca să-l sprijine de maşină, la 
umbră, şi-i dădu bidonul, ajutându-l să bea. Văzu rana din piept, 
prin care sângele ieşea bolborosind, şi clătină din cap. 

— Cred că o să mori, spuse. Ai nevoie de un doctor și nu e 
niciunul pe-aici pe-aproape. 

Osman încuviinţă din cap şi, cu greu, întrebă: 

— Tu eşti Gacel, aşa-i? Trebuia să fi ştiut şi să-mi fi 
amintit trucul ăsta vânătoresc vechi. 

Dar hainele, turbanul şi vălul m-au derutat. 

— Asta a fost şi intenţia mea. 

— Cum ai ştiut că vom veni? 

— V-am descoperit în zori şi-am avut timp să pregătesc 
totul. 

— Ai omorât cămila? 

— Ar fi murit oricum. 

Caporalul tuşi, lăsând să i se scurgă un firişor de sânge pe 
la colţul buzelor, şi închise ochii cu un gest de mare durere şi 
descurajare. Când îi deschise din nou, făcu un semn spre 
săculeţul care rămăsese alături de cadavrul grăsanului. 

— Ai găsit Marea Caravană? 

Incuviinţă cu un gest şi arătă în spatele lui. 

— E acolo, la trei zile de drum. 

Celălalt clătină din cap, ca şi cum i-ar fi venit greu să 
creadă sau l-ar fi uimit faptul că exista cu adevărat. Apoi închise 
ochii şi respiră cu greutate. 

Nu mai spuse nimic şi, după zece minute, muri. 

Gacel rămase nemişcat, stând pe vine în faţa lui, 
respectându-i agonia, şi doar când îşi dădu seama că îi căzuse 
capul pe piept se ridică şi, folosindu-şi ultimele forţe, târî corpul 
lui Abdulel-Kebir până în partea din spate a maşinii. 

Se odihni puţin, pentru că efortul fusese prea mare, apoi 
îi scoase lui Abdul, care încă nu-şi revenise, hainele, vălul şi 
turbanul şi se îmbrăcă. 

Când termină, se simţi sfârşit. Bău din nou şi se întinse la 
umbra jeepului, alături de corpul caporalului Osman. Adormi 
imediat. 

După trei ore, îl trezi fâlfâitul de aripi al primilor vulturi. 
Unii intraseră deja în măruntaiele animalului mort, iar alţii 
începeau să se apropie timid de cadavrul soldatului. 


Privi spre cer. Păsările de pradă erau cu duzinile, căci se 
aflau chiar la marginea „pământului pustiu” şi ai fi zis că 
apăruseră dintr-o dată, ca prin farmec, din tufişurile şi arbuştii 
din hamada. 

Se îngrijoră. Vulturii zburând în cercuri pe cer puteau fi 
văzuţi de la mulţi kilometri şi nu ştia la ce distanţă se afla 
următoarea patrulă. 

Cercetă nisipul. Era tare şi, chiar dacă ar fi găsit în maşină 
târnăcoape şi lopeţi, nu se simţea în stare să sape o groapă în 
care să încapă doi oameni şi o cămilă. Se uită apoi la faţa lui 
Abdul, care respira mai bine, dar era departe de a-şi fi recăpătat 
cunoştinţa. Îi dădu din nou să bea şi constată că în maşină erau 
două bidoane pline cu apă, unul cu benzină şi mâncare 
suficientă. 

Se gândi îndelung; ştia că trebuiau să plece de acolo cât 
mai repede, dar habar n-avea cum să pună în mişcare jeepul, 
care, în mâinile lui, era doar o grămadă inutilă de tinichea. 

Încercă să-şi aducă aminte. Locotenentul Razman 
conducea un vehicul identic şi-i atrăsese atenţia felul cum 
întorcea volanul într-o parte şi-n alta şi cum apăsa pedalele din 
podea şi mişca încontinuu pârghia lungă cu o bilă neagră în vârf 
aflată în dreapta lui. 

Se aşeză pe scaunul şoferului şi imită fiecare mişcare a 
locotenentului, mişcă volanul, apăsă cu forţă fiecare pedală, 
frâna, ambreiajul şi acceleraţia, încercând să mişte dintr-o parte 
într-alta bila neagră, dar motorul rămase mut. Nici un sunet nu 
ajungea până la el şi îşi dădu seama că toate acele mişcări 
serveau pentru a conduce, dar că mai înainte trebuia să 
reuşească să pună motorul în mişcare. 

Se aplecă şi studie pe îndelete manetele mici, cheile, 
butoanele şi indicatoarele de la bordul maşinii. Apăsă pe claxon 
şi sperie vulturii, reuşi să stropească parbrizul cu apă, pentru ca 
imediat această apă să fie împrăştiată într-o parte şi în alta de 
două braţe oscilante, dar tot nu auzea doritul huruit al 
motorului. 

În cele din urmă, văzu o cheie într-o broască. 

O scoase; nu se întâmplă nimic. O băgă la loc, cu acelaşi 
rezultat. Încercă s-o răsucească şi monstrul mecanic prinse 
viaţă, tuşi de trei ori, se zgâlţâi dintr-o parte într-alta şi amuţi. 


Ochii i se umplură de bucurie când înţelese că era pe 
drumul cel bun. Răsuci cheia cu o mână, în timp ce cu cealaltă 
învârtea volanul înnebunit, dar cu acelaşi rezultat: tuse, 
zgâlţâială şi tăcere. 

Încercă cu cheia şi cu maneta în acelaşi timp. 

Nimic. 

Cheia şi pedala. Nimic. 

Cheia şi pedala din dreapta, şi motorul urlă accelerat 
peste măsură, iar când, foarte încet, slăbi apăsarea piciorului, 
constată satisfăcut că mergea în continuare, sforăind domol. 

Continuă să încerce cu frâna, ambreiajul, acceleraţia, 
frâna de mână, întrerupătoarele de lumini şi schimbătorul de 
viteze şi, când tocmai îl apucase disperarea, vehiculul făcu un 
salt înainte, roţile din spate trecură peste caporalul Osman şi 
maşina se opri la trei metri mai încolo. 

Vulturii bătură din aripi, nemulţumiţi. 

Repetă procedeul şi avansă încă doi metri. Încercă până 
în amurg şi, când hotărî să se lase păgubaş, nu-l despărţeau nici 
măcar o sută de metri de vulturi şi morţi. 

Mancă şi bău, pregăti o supă cu biscuiţi, apă şi miere, 
reuşi să-l facă pe Abdul-el-Kebir s-o înghită şi, la căderea nopţii, 
se ghemui cu genunchii strânşi pe o pătură întinsă pe nisip şi 
adormi îndată. 

De data asta nu vulturii l-au trezit în zorii zilei, ci 
schelălăitul hienelor şi al şacalilor ce-şi disputau stârvurile, şi 
timp de câteva minute ascultă hărţuiala, zgomotul oaselor rupte 
de fălcile puternice şi al cărnii sfâşiate, smulsă dintr-o dată. 

Gacel ura hienele. Detesta vulturii şi şacalii, dar faţă de 
hiene simţea o aversiune pe care nu şi-o putea controla de 
când, băieţandru fiind, aproape un copil, descoperise într-o 
dimineaţă că mâncaseră un ied abia născut şi pe maică-sa. 

Erau nişte animale respingătoare şi  scârboase, 
şontoroage, laşe, trădătoare, murdare şi feroce, care, dacă se 
adunau suficient de multe, erau în stare să atace chiar şi un om 
neînarmat. Adesea se întreba, fără să găsească un răspuns, 
pentru ce le lăsase Allah pe pământ. 

Se apropie de Abdul, care dormea adânc, respirând acum 
normal. Îi dădu să bea din nou şi apoi se aşeză, aşteptând să se 
lumineze de ziuă, gândindu-se la faptul că el, Gacel Sayah, va 


intra în istoria deşertului şi în legende ca primul om care a 
învins „pământul pustiu” din Tikdabra. 

Şi poate că, de asemenea, într-o zi se va şti că a fost şi 
cel care a găsit în sfârşit Marea Caravană. 

Marea Caravană! Ar fi fost de-ajuns ca ghizii ei să o ia 
puţin spre sud ca să se salveze, dar Allah n-a vrut să fie aşa, şi 
nimeni în afară de El nu putea şti pentru ce păcate groaznice îi 
pedepsise pe călătorii acesteia cu o soartă atât de 
înspăimântătoare. El împărțea viaţa şi moartea, şi singurul lucru 
pe care-l putea face era să-şi accepte destinul în tăcere şi să-i 
aducă mulţumiri că de data asta se arătase binevoitor cu el şi îi 
îngăduise să scape şi să-şi salveze oaspetele. 

Insh'Allah! 

Se presupunea că acum se afla în altă ţară, în afară de 
pericol, dar soldaţii continuau să-i fie duşmani şi persecuția nu 
părea să se fi terminat. 

Şi nu exista nici o şansă de scăpare. Ultima cămilă era 
devorată acum de animalele de pradă; cât despre Abdul-el- 
Kebir, trebuiau să treacă nişte zile bune până să poată face un 
pas. Doar acea bucată de metal neînsufleţit putea să-i scape de 
primejdie; şi simţi o profundă senzaţie de furie în faţa neputinței 
şi ignoranței sale. 

Simplii soldaţi, beduinul cel mai jegos sau chiar un negru 
akli eliberat, care stătuseră câteva luni împreună cu francezii, 
erau în stare să facă să meargă un vehicul mult mai mare ca 
ăsta, un camion greu plin de ciment, dar el, Gacel Sayah, 
inmouchar recunoscut pentru inteligenţa, curajul şi isteţimea sa, 
se simţea ca un copil prost în faţa complicatei maşinării 
întortocheate şi indescifrabile. 

Obiectele fuseseră dintotdeauna duşmanii săi, le detesta, 
şi viaţa lui de nomad se reducea la maximum două duzini din 
cele mai indispensabile, dar chiar şi aşa le respingea în mod 
instinctiv şi lui, ca om liber şi vânător singuratic ce era, îi 
ajungeau armele sale, gerba cu apă şi harnaşamentul cămilei. 
Zilele petrecute în El-Akab, aşteptând momentul potrivit ca să 
pună mâna pe guvernatorul Ben-Koufra, îl puseseră dintr-o dată 
în faţa unui univers deconcertant, unde tuaregi autentici, la fel 
de austeri ca el în trecut, prinseseră gustul „lucrurilor”, lucruri 
pe care nu le cunoscuseră şi de care nu avuseseră nevoie 


niciodată înainte, dar acum erau la fel de necesare pentru ei ca 
apa sau ca aerul pe care-l respirau. 

Şi maşina, senzaţia de a te mişca dintr-o parte într-alta 
fără nici un motiv aparent se transformaseră, din cât putuse să 
vadă, în cea mai presantă nevoie, fără ca pe tinerii nomazi şi pe 
părinţii lor să-i mai mulţumească lungile plimbări de zile şi 
săptămâni pe întinderile pustii fără grabă şi fără grijă, conştienţi 
că locul unde trebuiau să ajungă se află acolo, la capătul 
drumului, şi acolo va rămâne în vecii vecilor, oricât de încet ar 
merge. 

Acum, printr-o ciudată ironie a destinului, el, Gacel, care 
ura şi dispreţuia atât de mult obiectele şi simţea repulsie faţă de 
orice vehicul mecanic, se afla acolo, culcat alături de unul din 
ele, de care depindeau viaţa sa şi cea a oaspetelui său, şi se 
blestema pentru ignoranţa lui şi pentru că nu se simţea capabil 
să-l oblige, dându-i câteva picioare, să alerge pe acea întindere 
spre libertatea aflată la doi paşi. 

Se lumină de ziuă. Alungă hienele şi şacalii, dar vulturii 
continuau să vină cu zecile, pângărind cerul cu zborul lor funest, 
sfârtecând cu ciocurile lor puternice carnea animalului şi a celor 
doi oameni care cu douăzeci şi patru de ore în urmă erau încă 
plini de viaţă şi croncănind în cele patru zări că acolo, la 
marginea hamadei, chiar la hotarul „pământului pustiu” din 
Tikdabra, Omul dezlănţuise încă o dată o tragedie. 


— În acelaşi pat în care stai tu acum şi cam la aceeaşi 
oră, când toţi dormeau, bărbatul tău i-a tăiat gâtul căpitanului 
meu şi-a început să-şi complice viaţa şi mai mult decât înainte. 

Laila făcu un gest instinctiv să se ridice din pat, însă 
sergentul Malik-el-Haideri îi puse mâna cu forţă pe umăr şi-o 
obligă să rămână pe loc. 

— Nu ţi-am dat voie să te mişti, preciză. Şi trebuie să te 
obişnuieşti cu ideea că în Adoras, până când vor trimite alt 
ofiţer, nimic nu se mişcă fără permisiunea mea. 

Străbătu încăperea, se aşeză în vechiul balansoar în care 
răposatul Kaleb-el-Fasi îşi petrecea orele citind şi legănându-se 
şi se balansa uşor, fără să-şi ia privirea de la fată. 

— Eşti foarte frumoasă, spuse în cele din urmă cu o voce 
puţin răguşită. Cea mai frumoasă tuaregă pe care-am văzut-o 
vreodată. Câţi ani ai? 


— Nu ştiu. Şi nu sunt tuaregă. Sunt akli. 

— Akli? Fiică de sclavi! exclamă. la te uită! Targui-ul ăsta 
trebuie să fie nebun după tine dacă şi-a luat de nevastă o 
sclavă. Nu mă miră. După cum arăţi, pari a fi bună la pat. Eşti 
bună la pat? 

Nu primi nici un răspuns şi se pare că nici nu-l aştepta. 
Căută o ţigară în buzunarul cămăşii, şi-o aprinse cu bricheta 
care îi aparținuse căpitanului şi fuma încet, lăsându-se învăluit 
de fum şi de imaginea fetei ce-l privea la rândul ei, semeaţă şi 
sfidătoare. 

— Ştii de cât timp n-am văzut o femeie goală? întrebă 
zâmbind cu amărăciune. Nu, nu poţi să ştii, pentru că nici măcar 
eu nu-mi amintesc. 

Făcu un gest cu capul spre calendarul ce atârna deasupra 
patului. 

— Curva asta grasă, care trebuie să aibă deja o sută de 
ani, e tot ce-am avut în timpul ăsta şi mi-am petrecut ore întregi 
privind-o, masturbându-mă şi visând la ziua când voi întâlni o 
femeie adevărată. 

Căută o batistă şi-şi şterse sudoarea care-i curgea în voie 
pe gât. 

— Şi acum eşti aici, ca în visele mele; chiar mai frumoasă 
şi mai tânără decât am visat. 

Făcu o pauză şi apoi, încet, fără să ridice tonul, dar 
hotărât, adăugă: 

— Dezbracă-te. 

Laila rămase nemişcată, ca şi cum nu l-ar fi auzit, şi doar 
o uşoară licărire de teamă străluci în străfundul imenşilor săi 
ochi negri, în timp ce degetele i se crispau uşor pe pânza aspră 
şi murdară a saltelei de paie. 

Malik-el-Haideri aşteptă câteva clipe, îşi termină ţigara, o 
puse cu grijă pe podea sub balansoar şi lăsă ca acesta 
legănându-se, s-o strivească. Îşi ridică ochii şi-o privi fix. 

— Ascultă! spuse. Există două feluri în care se poate 
rezolva această problemă: cu binele sau cu răul. Eu, personal, îl 
prefer pe cel dintâi, pentru că întotdeauna este mai plăcut 
pentru amândoi. Tu te porţi frumos, petrecem câteva momente 
plăcute, şi eu, la rândul meu, mă port frumos şi-ţi fac 
captivitatea mai uşoară. Dacă opui rezistenţă, voi obţine acelaşi 
lucru cu forţa, dar apoi nu mă va mai interesa nicicum ce ţi s-ar 


putea întâmpla. Sau ce s-ar putea întâmpla cu ai tăi - zâmbi cu 
subînţeles. Doi din băieţii soţului tău sunt tare frumoşi. Nişte 
adolescenţi foarte plăcuţi la înfăţişare. Ţi-ai dat seama cum îi 
privesc unii dintre oamenii mei? De ani de zile stau aici închişi şi 
cel puţin opt dintre ei ar fi fericiţi dacă m-aş face că nu văd şi le- 
aş da voie în noaptea asta, când toţi dorm, să pună mâna pe 
băieţi. 

— Eşti un porc. 

— Nu mai mult decât oricare altul care a trăit cât timp am 
trăit eu în deşert. 

Se opri din legănat şi se aplecă în faţă, privind prin mica 
ferestruică dunele înalte ce înconjurau oaza. 

— De aici lucrurile se văd altfel, pe măsură ce se scurg 
anii şi pierzi speranţa că într-o zi te vor lăsa să te întorci. Când 
înţelegi că nimeni, niciodată nu va simţi nici cel mai mic interes 
sau milă pentru tine, nici tu nu mai simţi interes sau milă pentru 
ceilalţi. 

O privi din nou. 

— Nimeni, n-o să-mi dea nimic. Nimeni n-o să-mi 
dăruiască nimic dacă nu iau eu cu mâna mea şi te asigur că, 
după ce-or să te vadă, or să încerce şi alţii. Dezbracă-te! repetă, 
şi de data asta era un ordin. 

Laila şovăi. 

Incă mai încerca să reziste şi toată fiinţa ei se răzvrătea 
împotriva ideii de a se supune, dar înţelesese, o ştia din 
momentul în care-l văzuse pentru prima dată, că sergentul- 
major Malikel-Haideri era capabil de orice, inclusiv să le permită 
oamenilor săi să se distreze până la epuizare cu fiii soţului ei, pe 
care el o învățase să-i iubească de parcă ar fi fost ai ei. 

În cele din urmă, foarte încet, se ridică în picioare, îşi 
încrucişa braţele, apucă rochia de poale şi şi-o trase peste cap, 
aruncând-o într-un colţ. Corpul său puternic, tânăr şi măsliniu, 
cu sâni mici şi coapse tari, rămase complet gol, şi sergentul 
Malik îl contemplă îndelung, fără să se oprească din legănat, ca 
şi când i-ar fi făcut plăcere ideea de a prelungi cât mai mult acel 
moment, desfătându-se cu fanteziile sale în aşteptarea clipei 
când avea să se dezbrace la rândul lui. 


Soarele era sus pe cer, duhoarea cadavrelor începea să 
devină insuportabilă şi vulturii se transformaseră într-un nor 
împotriva căruia era zadarnic să lupti. 

Zări mai întâi coloana de praf care se ridica spre vest, 
apropiindu-se cu repeziciune, şi, când se urcă în jeep şi încercă 
să studieze mecanismul mitralierei, hotărât să se apere, văzu 
pata cenuşie, compactă a unui alt vehicul ce venea din sud, mai 
încet şi mai greoi, pe a cărui turelă se afla un tun uşor cu tir 
rapid. 

Vederea sa ageră îl făcu să înţeleagă că împotriva acestei 
arme orice încercare de rezistenţă era de prisos şi încercă să se 
consoleze cu ideea că învinsese deşertul deserturilor din 
Tikdabra şi că doar fidelitatea faţă de oaspetele lui reuşise să-l 
înfrângă. 

Işi luă puşca şi înainta până la marginea hamadei, fără să 
caute protecţia stâncilor sau a tufişurilor, în timp ce Abdul-el- 
Kebir rămase în spatele său, în afara bătăii gloanţelor. 

Işi pregăti arma şi aşteptă, calculând distanţa şi 
momentul în care jeepul avea să ajungă în bătaia puştii, dar 
când putu să vadă perfect soldaţii şovăi, cu arma pregătită, 
dacă să-l doboare pe şofer sau pe cel ce se pregătea să-şi 
încarce mitraliera, răsună în depărtare o explozie, un obuz 
şuieră prin aer şi vehiculul zbură în bucăţi, lovit în plin şi 
oprindu-se pe loc, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid invizibil. 

Un cadavru ciopârţit zbură la peste patruzeci de metri, 
altul se dezintegra de parcă n-ar fi existat niciodată şi, în câteva 
secunde, din jeep nu rămase decât o grămadă de fiare 
fumegânde. 

Gacel Sayah, inmouchar din neamul Keltalgimus, 
supranumit Vânătorul, rămase împietrit, uluit, incapabil, poate 
pentru singura dată în viaţa lui, să înţeleagă ce se întâmpla în 
faţa Ochilor săi. 

In cele din urmă, se întoarse încet spre cel de-al doilea 
vehicul, tancheta pe şenile ce-şi continua drumul imperturbabilă 
şi care se opri cam la douăzeci de metri de el, exact în punctul 
unde se uneau hamada şi „pământul pustiu”. 

Un om înalt, cu o mustață îngrijită, uniformă de culoarea 
nisipului şi steluțe pe manşetă cobori imediat şi înainta cu pas 
hotărât, oprindu-se în faţa targui-ului. 

— Abdul-el-Kebir? întrebă. 


Gacel arătă în spatele său. 

Ofiţerul răsuflă uşurat şi clătină din cap ca şi cum ar fi 
scăpat de o mare greutate. 

— În numele guvernului meu şi al meu personal, vă urez 
bun venit în ţara noastră. Este o onoare pentru mine să vă 
escortez până la postul militar şi să-l însoțesc personal pe 
preşedintele Kebir până în capitală. 

Începură să meargă încet spre vehicul şi, în trecere, Gacel 
nu putu să nu arunce o lungă privire spre rămăşiţele jeepului 
distrus, care mai fumegau încă. Nou-venitul îl văzu şi clătină din 
cap. 

— Suntem o ţară mică, săracă şi paşnică, dar nu ne place 
să ne calce nimeni graniţele. 

Când ajunseră lângă corpul încă inconştient al lui Abdul- 
el-Kebir, îl examina cu atenţie, se asigură că respiră normal şi că 
pare în afara oricărui pericol şi, ridicându-şi ochii, privi îndelung 
întinderea nesfârşită care se deschidea înaintea lui. 

— Niciodată n-aş fi crezut că cineva, cineva pe lumea 
asta, ar fi în stare să străbată locul ăsta blestemat! 

Gacel zâmbi. 

— Permite-mi un sfat, spuse. Fereşte-te de Tikdabra! 

După trei ore de drum, atinse uşor braţul ofițerului. 

— Opreşte, îi ceru. 

Acesta se supuse, oprind jeepul, şi ridică mâna pentru ca 
tancheta care-i urma să se oprească la rândul ei. 

— Ce s-a întâmplat? vru să ştie. 

— Cobor aici. 

— Aici? se miră, aruncând o privire dezorientată întinderii 
de pietre şi tufişuri. Ce vrei să faci aici? 

— Mă întorc acasă, spuse targui-ul. Tu mergi spre sud. 
Familia mea este acolo, foarte departe, în nord-est, în munţii 
Huaila. E timpul să mă întorc. 

Militarul clătină din cap, ca şi când i-ar fi fost greu să 
accepte. 

— Pe jos? Şi singur? 

— O să-mi vândă careva o cămilă. 

— E drum lung dacă ocoleşti „pământul pustiu”. 

— De aceea trebuie să plec cât mai repede. 

Ofiţerul se întoarse şi arătă cu o mişcare a capului spre 
Abdul-el-Kebir, care dormea. 


— Nu vrei să aştepţi să se trezească? O să vrea să-ți 
mulţumească personal. 

Gacel refuză cu naturaleţe. Coborâse şi-şi luase armele şi 
gerba cu apă. 

— N-are pentru ce să-mi mulţumească. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Voia să treacă graniţa şi a trecut-o. Acum este 
oaspetele tău. 

Îi aruncă o privire prietenoasă. 

— Urează-i noroc din partea mea. 

Celălalt înţelese că hotărârea lui era fermă şi că nimic n- 
ar fi putut să-l facă să şi-o schimbe. 

— Ai nevoie de ceva? întrebă. Bani sau provizii? 

Tăgădui şi-i arătă întinderea: 

— Acum sunt un om bogat şi în acest ţinut am văzut mult 
vânat. N-am nevoie de nimic. 

Rămase neclintit, în timp ce vehiculele treceau pe lângă 
el şi se îndepărtau spre sud, şi abia când praful care se ridicase 
se aşeză din nou şi zgomotul motoarelor se pierdu în depărtare 
privi în jurul său, se orienta, cu toate că pe întinsul podiş nu 
exista nici o formă de relief care să-i servească drept reper, şi 
porni la drum fără grabă, cu aerul liniştit al drumeţului ce 
străbate o pajişte într-un amurg blând, admirând peisajul, 
fiecare tufiş, fiecare piatră, fiecare pasăre şi fiecare şarpe 
alunecos. 

Avea apă, o puşcă bună şi muniții; aceasta era lumea sa, 
inima deşertului pe care-l iubea, şi avea de gând să se bucure 
de drumul lung la capătul căruia urma să-şi întâlnească soţia, 
copiii, sclavii, caprele şi cămilele. 

Adia un vânt uşor şi, pe înserat, animalele podişului îşi 
părăsiră ascunzişurile ca să pască frunzele tufişurilor pitice. 
Acolo, în tufişuri, dobori un iepure frumos, pe care-l mâncă la 
lumina unui foc din ramuri de tamarin. Apoi privi stelele care 
veniseră să-i ţină de urât şi se cufundă cu desfătare în amintirile 
sale: chipul şi trupul Lailei, joaca şi râsetele copiilor săi, vocea 
profundă şi cuvintele înțelepte ale prietenului său Abdul-el-Kebir 
şi frumoasa, captivanta şi memorabila aventură pe care îi fusese 
dat s-o trăiască în pragul maturității, care avea să-i marcheze 
viaţa pentru totdeauna şi pe care bătrânii aveau s-o 
povestească ani şi ani de-a rândul, uimind tinerii cu isprăvile 


singurului bărbat ce a sfidat o întreagă armată şi „pământul 
pustiu” din Tikdabra în acelaşi timp. 

Şi le va povesti nepoților săi ce-a simţit în acea zi 
petrecută în tovărăşia spiritelor Marii Caravane, şi cum le 
mărturisise teama lui de-a muri în acel pustiu, şi cum glasurile 
stinse ale mumiilor şi degetele lor descărnate îi arătaseră 
drumul cel bun, şi cum îl urmase trei zile şi trei nopţi, fără să se 
oprească nici măcar o dată în acest timp, conştient fiind că, 
dacă ar fi făcut-o, nici el şi nici animalul n-ar mai fi fost în stare 
s-o pornească iarăşi la drum, şi cum deveniseră amândoi, 
datorită voinţei lui de neînvins, adevăraţi roboţi, insensibili la 
căldură, sete şi oboseală. 

Şi acum stătea acolo, întins pe nisipul moale, simțind sub 
mâna sa dulcea atingere a umedei gerba pline de apă, cu 
resturile iepurelui fumegând încă pe foc şi săculeţul cu aur 
atârnat la brâu şi se simţi împăcat cu el însuşi şi cu tot universul 
înconjurător, mândru că era bărbat şi că era targui şi mândru, 
mai ales, că putuse demonstra că nimeni, nici măcar guvernul, 
nu-şi putea permite luxul de a dispreţui legile şi obiceiurile 
poporului său. 

Se gândi apoi cum va fi viaţa lui de acum înainte, departe 
de păşunile cunoscute şi de locurile cu care se obişnuise de mic 
copil, dar nu-l nelinişti ideea de a emigra dincolo de graniţă, căci 
deşertul era acelaşi şi continua să fie la fel pe mii de kilometri, 
oricare ar fi fost ţara unde s-ar fi stabilit; şi n-avea de ce să se 
teamă că cineva ar veni să-i revendice nisipurile, pietrele şi 
bolovănişurile, căci era limpede că, pe zi ce trecea, erau tot mai 
puţini cei care alegeau deşertul ca mod de viaţă. 

Nu mai voia războaie, nici lupte şi ducea dorul tihnitei lui 
jaima, al lungilor zile de vânătoare şi al frumoaselor seri de 
taifas la lumina focului, ascultând o dată şi încă o dată 
povestirile bătrânului Suilem, istorii pe care le ascultase copil 
fiind şi pe care va continua să le asculte, fără să se plictisească, 
până când bătrânul sclav avea să amuţească pentru totdeauna. 

In amurgul celei de-a treia zile descoperi o tabără de 
jaime şi sheribe lângă un puț. 

Erau tuaregi şi făceau parte din Poporul Lăncii, oameni 
săraci, dar amabili şi primitori, ce se învoiră să-i vândă cel mai 
bun mehari, sacrificară în cinstea lui un miel din care făcură un 


cuşcuş foarte gustos, cum nu mai mâncase de mult, şi îl invitară 
la o petrecere în noaptea următoare. 

Înţelese că nu putea să-i jignească refuzându-i şi scoase 
din săculeţul de piele roşie de la gât o monedă grea de aur pe 
care-o puse în faţa lui. 

— Am să vin doar dacă plătesc eu mieii, spuse. Doar cu 
condiţia asta. 

Stăpânul casei acceptă în tăcere, luă moneda şi-o cercetă 
interesat: 

— Nu se văd prea multe ca asta, zise. Acum circulă doar 
bancnote murdare, a căror valoare se schimbă de la o zi la alta. 
Cine ţi-a dat-o? 

— Un bătrân ce călăuzea caravane, răspunse fără să 
mintă, dar şi fără să spună adevărul adevărat. Avea o grămadă. 

— Cu din astea plăteau călăuzele şi cămilarii, spuse 
celălalt convins. Cu din astea cumpărau animalele şi proviziile. 
Ştii, adăugă apoi cu un zâmbet ironic. Eu mă angajasem să 
însoțesc Marea Caravană, dar cu zece zile înainte de plecare am 
început să scuip sânge şi m-au refuzat. „Ai tuberculoză, mi-au 
spus. N-ai ajunge nici măcar la Tripoli.” - clătină din cap, ca şi 
cum i-ar fi fost greu să accepte capriciile destinului. In curând 
împlinesc nouăzeci de ani, continuă. Şi din Marea Caravană n-a 
rămas nimic. 

— Cum te-ai lecuit de oftică? vru să ştie Gacel. Băiatul 
meu cel mare şi prima mea soţie au murit de asta. 

— M-am înţeles cu un măcelar din Tombuctu, răspunse 
bătrânul. Am lucrat un an pe degeaba la el şi, în schimb, m-a 
lăsat să mănânc carnea crudă de la cocoaşele tuturor cămilelor 
pe care le tăia - zâmbi amuzat. Mă îngrăşasem în aşa hal, că 
arătam ca un butoi, dar până la urmă n-am mai scuipat sânge. 
Aproape două sute de cocoaşe de cămilă! exclamă. De atunci 
nu m-am mai apropiat de un animal din ăsta în viaţa mea şi 
prefer să merg pe jos trei luni decât să călăresc unul. 

— Eşti primul imohag pe care-l aud vorbind rău de cămile, 
observă Gacel. 

— Poate, veni răspunsul hâtru. Dar la fel de adevărate că 
sunt şi primul imohag care s-a lecuit de oftică. 

Frumoasa fată cu părul împletit în codițe subţiri, sâni 
frumoşi şi mâini cu palmele roşii, pline de bijuterii, acordă 
amzad-ul cu o singură coardă, din care smulse un sunet ascuţit, 


ce păru mai curând un geamăt sau un râs strident, îl privi în ochi 
pe Gacel, străinul, căruia părea că-i dedică personal povestea 
sa, şi spuse aşa: "Allah este mare. Lăudat fie - tăcu o clipă. 

Se povesteşte, şi asta nu s-a întâmplat în ţara imohagilor, 
nici în cea a neamului Tekna, nici în Marrakech, Tunisia, Algeria 
sau Mauritania, ci acolo, în Arabia, aproape de oraşul sfânt 
Mecca, unde orice credincios trebuie să meargă în pelerinaj cel 
puţin o dată în viaţă, se spune că ar fi trăit, cu mult timp în 
urmă, în înfloritorul şi aglomeratul oraş Mir, gloria califilor, trei 
negustori isteţi ce adunaseră, după mulţi ani de afaceri 
împreună, o mare sumă de bani pe care au hotărât s-o 
investească într-un nou negoţ. 

Se pare, totuşi, că aceşti negustori nu prea aveau 
încredere unul în altul, pentru că au pus aurul într-un săculeţ şi 
au hotărât să-l lase spre păstrare stăpânei casei unde locuiau, 
cu porunca de a nu-l da nici unuia din ei fără să fie şi ceilalţi de 
faţă. 

La câteva zile după aceea, hotărâră să trimită o scrisoare 
în oraşul vecin şi, cum aveau nevoie de pergament, unul dintre 
ei spuse: 

— Mă duc să-i cer pergament îndatoritoarei noastre 
gazde, pentru că sigur are. 

Dar, intrând în casă, îi spuse acesteia: 

— Dă-mi săculeţul pe care ţi l-am dat, că avem nevoie de 
el. 

— N-o fac dacă nu sunt de faţă şi prietenii tăi, răspunse 
femeia şi, cu toate că celălalt insista, continuă să-l refuze, până 
când isteţul negustor îi spuse: 

— leşi la fereastră şi-ai să vezi cum prietenii mei, care 
sunt în stradă, au să-ţi spună să mi-l dai. 

Femeia făcu ce i se ceruse, în timp ce negustorul ieşi şi, 
apropiindu-se de cei doi, le spuse în şoaptă: 

— Are pergamentul de care avem nevoie, dar nu vrea să 
ni-l dea decât dacă i-l cereţi şi voi. 

Fără să ştie de cursa pe care le-o întinsese, cei doi îi 
strigară femeii să facă ce-i spusese celălalt, şi astfel ea îi dădu 
săculeţul şi hoţul fugi din oraş. 

Când cei doi negustori au aflat de înşelătorie şi şi-au dat 
seama că rămăseseră fără bani, au dat vina pe sărmana femeie 
şi au dus-o la caid, cerând să li se facă dreptate. 


Judecătorul se dovedi a fi un om măsurat şi inteligent, 
care ascultă ambele părţi şi, după o îndelungată gândire, rosti 
sentinţa: 

— Eu cred că aveţi dreptate să vă plângeţi, şi corect ar fi 
ca această femeie să vă înapoieze săculeţul cu bani sau să vă 
dea ea banii. Dar cum în acest caz înţelegerea pe care aţi făcut- 
o punea condiţia să fie prezenţi toţi trei asociaţii când vi se va 
înmâna săculeţul cu bani, consider că drept este să vă duceţi 
să-l căutaţi pe al treilea, să-l aduceţi în faţa mea, şi atunci eu 
personal mă voi ocupa ca înţelegerea să se împlinească. 

Şi astfel triumfară dreptatea şi raţiunea, datorită bunei 
judecăţi a acelui înţelept caid. 

Fie ca Allah să vrea ca întotdeauna să fie aşa. 

Lăudat fie." Fata ciupi coarda amzad-ului, sfârşindu-şi 
astfel povestea, şi apoi, fără să-şi ia ochii de la Gacel, adăugă: 

— Tu, care se pare că vii de atât de departe, de ce nu ne 
povesteşti ceva? 

Gacel privi acel grup: cam douăzeci de fete şi băieţi 
adunaţi în jurul focului, pe cărbunii căruia se frigeau încet doi 
berbeci mari ce răspândeau o aromă dulce şi pătrunzătoare, şi 
spuse: 

— Ce fel de poveste vreţi să ascultați? 

— A ta, răspunse fata repede. De ce eşti singur şi aşa de 
departe de casă? De ce plăteşti tot ce cumperi cu monede vechi 
de aur? Ce taină ascunzi? In ciuda vălului pe care-l porţi, în ochii 
tăi se citeşte că ascunzi o mare taină. 

— Ochii tăi sunt cei care văd o taină acolo unde nu e 
decât oboseală, spuse el. Am făcut o călătorie lungă. Poate cea 
mai lungă pe care a făcut-o cineva vreodată pe lumea asta. Am 
străbătut „pământul pustiu” din Tikdabra. 

Cel care sosise ultimul la petrecere, un tânăr robust cu 
părul tuns scurt, cu ochii puţin saşii şi o cicatrice adâncă 
brăzdându-i obrazul până la gât, întrebă dintr-o dată, cu voce 
tulburată: 

— Tu eşti Gacel Sayah, inmouchar din neamul Kel- 
Talgimus, a cărui familie şi-a aşezat tabăra în guelta din munţii 
Huaila? 

Simţi cum îi tresare inima. 

— Da. Eu sunt. 


— Am veşti proaste pentru tine, spuse tânărul cu părere 
de rău. Vin din nord. S-a răspândit vestea din trib în trib, din 
jaima în jaima. Soldaţii ţi-au luat nevasta şi copiii. Şi pe toţi ai 
tăi. A scăpat doar un bătrân sclav negru şi el a spus: „Te 
aşteaptă la guelta din Huaila ca să te omoare.” 

Trebui să facă un efort ca să oprească hohotul de plâns 
ce-i urca din rărunchi şi încercă, mai mult chiar decât o făcuse în 
„pământul pustiu”, să-şi stăpânească emoţiile. 

— Unde i-au dus? întrebă în cele din urmă, cu voce 
aparent liniştită. 

— Nimeni nu ştie. Poate că la El-Akab. Sau poate chiar 
mai în nord, în capitală. Vor să-i schimbe cu Abdul-el-Kebir. 

Targui-ul se ridică în picioare şi se îndepărtă fără grabă 
spre dune, urmărit de privirile tuturor într-o tăcere plină de 
respect, căci ca prin farmec bucuria petrecerii dispăruse şi 
nimeni nu părea să-şi dea seama că unul din berbeci se ardea. 

Gri-gri, duhul nenorocirii, părea că se ivise din vâlvătaia 
focului şi alungase cu suflarea lui fetidă strălucirea entuziastă 
din priviri şi dorinţa cărnii de a petrece. 

În întuneric, Gacel căzu în genunchi şi-şi îngropă faţa în 
nisipul dunei, stăpânindu-se să nu dea frâu liber lacrimilor şi 
înfigându-şi unghiile în palmă până la sânge. 

Nu mai era bărbatul bogat care se întorcea la liniştea 
căminului său după o lungă aventură. 

Nu mai era nici măcar eroul care-l smulsese pe Abdul-el- 
Kebir din ghearele duşmanilor săi şi traversase cu el infernul 
„pământului pustiu”, lăsându-l în siguranţă de cealaltă parte a 
graniţei. Acum era doar un biet imbecil, care pierduse tot ce 
avea pe lume din cauza nesăbuitei lui încăpăţânări de a 
respecta nişte tradiţii învechite ce nu mai reprezentau nimic 
pentru nimeni. 

Laila! 

Un fior, ca un curent de apă îngheţată, îi străbătu şira 
spinării când şi-o imagină în puterea acelor bărbaţi cu uniforme 
murdare, centiroane groase şi cizme rău mirositoare. Îşi aminti 
feţele lor când îl amenințau cu armele la intrarea jaimei sale, 
mizeria taberei lor, despotismul cu care-i tratau pe beduini în El- 
Akab şi, cu toate că încercă în fel şi chip să se stăpânească, un 
geamăt răguşit îi scăpă de pe buze, obligându-l să-şi muşte 
dosul mâinii. 


— Nu face asta. Nu te abţine. Cel mai puternic dintre 
oameni are dreptul să plângă într-un moment ca acesta. 

Îşi ridică privirea. Frumoasa fată cu părul împletit în 
codițe se aşezase alături de el şi întinsese mâna să-l mângâie 
pe faţă, aşa cum ar fi făcut o mamă cu un copil speriat. 

— Gata, a trecut, spuse. 

Ea clătină din cap cu hotărâre. 

— Nu încerca să mă păcăleşti. Nu a trecut. Lucrurile astea 
nu trec. Rămân în adâncul fiinţei ca un glonţ care nu iese. Eu o 
ştiu, pentru că mi-a murit bărbatul acum doi ani, şi noaptea 
mâinile mele încă îl mai caută. 

— Ea n-a murit. Nimeni n-ar îndrăzni să-i facă rău, spuse 
ca şi cum ar fi încercat să se convingă pe el însuşi. E aproape o 
copilă. Dumnezeu n-o să îngăduie să-i facă ceva. 

— Nu există alt dumnezeu decât acela care vrem noi să 
existe, replică ea cu asprime. Poţi să te încrezi în el dacă vrei. 
Nu strică. Dar dacă ai fost în stare să învingi „pământul pustiu” 
din Tikdabra, vei fi capabil să-ţi recuperezi familia. Sunt sigură. 

— Şi cum aş putea s-o fac? întrebă el descurajat. Ai auzit 
doar: îl vor pe Abdul-el Kebir, iar el nu mai e cu mine acum. 

Fata îl privi fix la lumina strălucitoare a lunii pline care 
urcase sus pe cer, transformând noaptea în zi. 

— Ai fi acceptat schimbul dacă acum ar mai fi fost cu 
tine? vru să ştie. 

— Sunt copiii mei, răspunse. Nevasta şi copiii. Tot ce am 
pe lumea asta. 

— Îţi rămâne mândria ta de targui, îi aminti ea. Şi, din 
câte ştiu despre tine, eşti cel mai mândru şi cel mai viteaz dintre 
noi - se opri o clipă. Poate chiar prea mult. Când voi, războinicii, 
porniţi la luptă, niciodată nu vă gândiţi la răul pe care ni-l puteţi 
face nouă, femeilor, care rămânem acasă şi suferim loviturile 
sorții fără să avem parte de bucuriile gloriei - plescăi din limbă, 
nemulțumită parcă de ea însăşi. Dar n-am venit să te 
învinovăţesc, zise. Ce-ai făcut e bun făcut, şi cu siguranţă că ai 
avut motivele tale. Am venit pentru că, în asemenea momente, 
un bărbat are nevoie de cineva. [i-ar plăcea să vorbeşti despre 
ea? 

Dădu din cap. 

— E aşa de tânără! Suspină. 


Uşa se deschise dintr-o dată şi sergentul Malikel-Haideri 
sări din pat, repezindu-se să-şi ia pistolul de pe masă, dar se 
opri când zări silueta locotenentului Razman profilându-se în 
lumina orbitoare de afară. 

Pe jumătate gol cum era, făcu un efort să-şi menţină 
aerul marţial, luă poziţie de drepţi, salutând şi ciocnindu-şi 
tocurile cizmelor, ceea ce păru cu adevărat ridicol, cu toate că 
pe figura locotenentului se vedea clar că nu avea dispoziţia 
necesară să sesizeze comicul situaţiei, şi când ochii i se 
obişnuiră cu penumbra încăperii, se apropie de fereastră, 
deschise obloanele şi arătă cu cravaşa spre baraca alăturată: 

— Sergent, cine sunt oamenii închişi acolo? vru să ştie. 

Sergentul simţi cum o sudoare rece îi ţâşnea din fiecare 
por al trupului, dar, încercând să-şi păstreze calmul, răspunse: 

— Familia targui-ului. 

— De cât timp se află aici? 

— De o săptămână. 

Razman se întoarse spre el, nevenindu-i parcă să dea 
crezare celor auzite. 

— O săptămână? repetă îngrozit. Vreţi să spuneţi că timp 
de o săptămână aţi ţinut închişi nişte femei şi nişte copii ca să 
moară de căldură în infernul ăsta, fără să vă anunţaţi superiorii? 

— Radioul este stricat. 

—  Minciună. Acum am vorbit cu transmisionistul. 
Dumneavoastră aţi ordonat să nu se folosească staţia. De aceea 
mi-a fost imposibil să vă comunic că sosesc. 

Dintr-o dată se întrerupse, căci privirea îi căzu pe silueta 
Lailei, complet goală, care se ghemuia speriată în cel mai 
îndepărtat colţ al încăperii, în locul unde dormise pe o pătură 
veche. Işi plimbă privirea de mai multe ori de la fată la Malik-el- 
Haideri şi, în cele din urmă, ca şi cum s-ar fi temut, întrebă 
răguşit: 

— Cine e? 

— Nevasta  targui-ului. Dar nu e ce credeţi 
dumneavoastră, domnule locotenent - încercă să se justifice. Nu 
e ce credeţi dumneavoastră. Ea a acceptat de bunăvoie. A 
acceptat! repetă, întinzând mâinile într-un gest rugător. 

Locotenentul Razman se apropie de Laila, care încerca să- 
şi acopere goliciunea cu un colţ al păturii. 

— E adevărat că ai acceptat? vru să ştie. Nu te-a forţat? 


Tuarega îl privi fix, după care, întorcându-se spre sergent, 
răspunse cu hotărâre: 

— Mi-a spus că, dacă nu accept, îi dă pe copii pe mâna 
soldaţilor. 

Locotenentul Razman încuviinţă de câteva ori în tăcere, 
apoi se întoarse fără grabă şi, arătând uşa, îi ordonă lui Malik: 

— leşiţi afară! 

Acesta făcu un gest să-şi ia hainele, dar locotenentul îl 
opri hotărât. 

— Nu! Nu sunteţi demn să mai purtaţi această uniformă. 
leşiţi aşa cum sunteţi. 

Sergentul-major Malik-el-Haideri ieşi înaintea 
locotenentului şi, când ajunse în pragul uşii, se opri, căci în faţa 
lui se aflau, în aşteptare, toţi oamenii din fort, însoţiţi acum de 
soţia lui Razman şi de uriaşul sergent Ajamuk. 

— Indreptaţi-vă spre dune! 

Se supuse, cu toate că nisipul fierbinte îi ardea tălpile, şi 
merse în tăcere, cu capul plecat, fără să privească pe nimeni, 
până la poalele dunelor. 

Când înţelese că nu mai putea înainta şi că ar fi fost inutil 
să încerce să se caţăre pe povârnişul abrupt, se întoarse, şi nu 
se miră văzând că locotenentul îşi scosese din toc greoiul pistol 
regulamentar. 

li zbură capul dintr-o singură împuşcătură. 

Razman rămase câteva clipe pe gânduri, uitându-se la 
cadavru, apoi, cu grijă, puse arma la loc, făcu cale întoarsă şi se 
îndreptă spre cei de faţă, care nu se mişcaseră din loc şi nu 
schiţaseră nici un gest. 

li privi pe rând, încercând să citească în adâncul ochilor 
fiecăruia, şi, în cele din urmă, hotărât parcă să dea la iveală 
ceea ce ţinuse ascuns în adâncul sufletului şi-l chinuia de multă 
vreme, spuse: 

— Sunteţi pleava armatei noastre. Oamenii pe care i-am 
disprețuit întotdeauna şi soldaţii pe care niciodată n-aş fi vrut 
să-i comand. Hoţi, asasini, drogaţi şi violatori. Stârvuri - făcu o 
pauză. Dar, în fond, poate că nu sunteţi decât victime, imaginea 
a ceea ce acest guvern a făcut din ţara noastră - îi lăsă să 
mediteze un moment la cuvintele sale şi, ridicând tonul, 
continuă: dar a sosit momentul ca lucrurile să se schimbe. 
Preşedintele Abdul-el-Kebir a reuşit să treacă graniţa şi a lansat 


un apel către toţi cei care doresc reinstaurarea democraţiei şi 
libertăţii, să pornească la luptă - făcu o nouă pauză, de data 
aceasta mult mai dramatică, conştient de necesitatea unei 
anumite doze de histrionism: Eu mă voi alătura lui! mărturisi în 
cele din urmă. 

— Ceea ce am văzut azi a sfârşit prin a mă convinge şi 
sunt dispus să rup cu trecutul şi să reiau lupta alături de 
singurul om în care cred cu adevărat. Şi vă dau o şansă. Cei 
care vor să mă urmeze, să treacă graniţa şi să se unească cu 
Abdul-el-Kebir pot să mă însoţească. 

Oamenii se priviră şovăielnici, nevenindu-le să creadă că 
cel mai frumos vis al lor, acela de a scăpa din infernul din 
Adoras şi de a fugi din ţară, le era oferit pe tavă de însuşi 
ofiţerul însărcinat să-i ţină închişi. 

Mulţi dintre tovarăşii lor încercaseră să fugă, dar fuseseră 
prinşi, împuşcaţi sau închişi pe viaţă, şi, dintr-o dată, acest tânăr 
locotenent care abia sosise, cu uniforma lui îngrijită, însoţit de 
frumoasa lui soţie şi de un mastodont de sergent cu aspect de 
om de treabă, încerca să-i convingă că ceea ce până acum 
fusese considerat unul din cele mai grave delicte se 
transformase, ca prin farmec, într-un act de eroism. 

Unul dintre ei fu pe punctul să izbucnească în râs şi altul 
sări în sus de bucurie când Razman, pe deplin conştient de ceea 
ce face şi de adevăratele sentimente ale acelei trupe de 
răzvrătiți, ceru în mod solemn ca oamenii hotărâți să-l urmeze 
să ridice braţul, păru că un singur resort invizibil puse în mişcare 
toate mâinile, făcându-le să se ridice spre cer la unison. 

Locotenentul zâmbi uşor şi schimbă o privire cu soţia sa, 
care-i zâmbi la rândul ei. Apoi se întoarse spre Ajamuk: 

— Pregăteşte totul, ordonă. Peste două ore plecăm - 
arătă cu cravaşa spre baraca de la ale cărei ferestre cu gratii 
familia lui Gacel Sayah urmărise scena. Vin şi ei cu noi, adăugă. 
O să-i lăsăm la adăpost, de cealaltă parte a graniţei. 


A fost o călătorie lungă, fără să ştie precis încotro mergea 
pe drumul de întoarcere acasă, fără să ştie unde-i era acum 
casa; în căutarea familiei sale, fără să ştie dacă mai avea 
familie. 

A fost o călătorie lungă. 


La început spre apus, la o zi de drum de capătul 
„pământului pustiu”, şi apoi, când îşi dădu seama că acesta se 
sfârşise, o luă spre miazănoapte, conştient că trecea din nou 
graniţa şi că în orice moment puteau să apară soldaţii, care 
părea că deveniseră un coşmar pentru el. 

A fost o călătorie lungă. 

Şi tristă. 

Niciodată, nici măcar în cele mai grele momente, când la 
capătul Tikdabrei îşi dăduse seama că doar moartea îi rămăsese 
singurul tovarăş de drum, nu-şi imaginase că întâmplările ar 
putea lua o asemenea întorsătură, căci pentru el, ca războinic şi 
nobil al unui popor de nobili războinici, acea moarte însemna 
singura înfrângere definitivă. 

Dar acum, dintr-o dată, ca trăsnit, descoperea că moartea 
nu însemna nimic faţă de cruda realitate: să afle că fiinţele 
iubite deveniseră victimele propriului său război şi că asta era 
de fapt adevărata şi cea mai groaznică înfrângere. 

În mintea lui se perindau o dată şi încă o dată, obsesiv, 
chipurile fiilor săi, vocea Lailei sau imagini repetate la infinit din 
viaţa lui în tabără, când totul era singurătate şi tihnă la poalele 
marilor dune şi anii treceau fără ca vreun om să tulbure liniştea 
unei vieţi monotone şi simple. 

Zorii reci când Laila se ghemuia în braţele lui, căutând 
căldura trupului său; lungile dimineţi cu lumină strălucitoare şi 
neliniştea aşteptării în căutarea vânatului; amiezile apăsătoare, 
cu arşiţă sufocantă şi dulce toropeală; amurgurile cu un cer 
roşu, când umbrele se prelungeau peste deşert ca şi cum ar fi 
vrut să atingă marginea zării; şi nopţile parfumate şi dense, la 
lumina focului, repetând neobosit legende deja ştiute. 

Le era frică de harmatan, care vuia când sufla, şi de 
secetă; iubeau întinderea fără vânt, întunecimea norilor care se 
deschideau pentru ca pământul să se acopere cu un covor verde 
de acheb. 

Capra care murea, tânăra cămilă care în sfârşit rămânea 
grea, plânsul celui mic, râsul celui mare, geamătul de plăcere al 
Lailei în penumbră. 

Asta era viaţa lui, cea căreia îi ducea dorul, singura pe 
care şi-o dorise şi pe care o pierduse pentru că nu fusese în 
stare să îndure o jignire adusă onoarei lui de targui. 

Cine l-ar fi învinovăţit că nu s-a înfruntat cu o armată? 


Cine nu l-ar învinovăţi acum pentru că a făcut-o şi şi-a 
pierdut familia în această aventură? 

Nu ştia cât de mare era ţara sa. Nici măcar nu avea habar 
câţi locuitori are şi, cu toate astea, i se împotrivise ei, soldaţilor 
şi cârmuitorilor ei, fără să se gândească vreo clipă ce consecinţe 
putea avea marea lui ignoranță. 

In ce colţ al acelei uriaşe ţări avea să-şi găsească nevasta 
şi copiii? Care dintre toţi locuitorii ei putea să-i dea veşti despre 
ei? 

Zi de zi, pe măsură ce înainta spre nord, îşi dădea seama 
de propria lui nimicnicie, cu toate că nici chiar deşertul, cu 
imensitatea lui, nu reuşise să-i creeze complexe în peste 
patruzeci de ani de viaţă. 

Acum se simţea minuscul, nu în faţa măreției pământului, 
ci a josniciei acelora care îl locuiau, ce fuseseră în stare să 
implice femei şi copii într-o luptă între bărbaţi. 

Nu ştia cu ce arme trebuia să lupte împotriva unor 
asemenea oameni. Nimeni nu-i explicase vreodată regulile 
acelui joc, şi îşi aminti iarăşi vechea poveste pe care o istorisea 
întotdeauna negrul Suilem despre cele două familii ce se 
războiau între ele şi ajunseseră să se urască atât de mult, încât 
la un moment dat îngropaseră un copil într-o dună şi maică-sa 
înnebunise. 

Dar asta se petrecuse o singură dată în istoria Saharei şi 
provocase o asemenea spaimă printre locuitorii săi, încât 
amintirea acelei întâmplări se păstrase de-a lungul anilor şi se 
transmisese din gură în gură când oamenii se adunau seara la 
poveşti, scârbindu-i pe adulţi şi slujind de învăţătură celor mici. 

„Vedeţi dară cum ura şi luptele nu duc la nimic altceva 
decât la teamă, nebunie şi moarte.” Putea repeta pe dinafară 
fiecare din vorbele bătrânului, şi poate că acum, pentru prima 
dată după ce le ascultase ani în şir, îşi dădea seama cât de 
profund era înţelesul lor. 

Muriseră atât de mulţi oameni din acea dimineaţă 
îndepărtată când hotărâse să încalece pe mehari şi să 
pornească prin deşert în căutarea onoarei sale pierdute, încât 
nu avea dreptul să se mire că o parte din sângele acelor morți îi 
stropea dintr-o dată pe el şi pe ai săi. 

Mubarrak, a cărui singură vină era că a condus o patrulă 
pe urmele unor oameni despre care nu ştia nimic; căpitanul 


asudat, care se apăra spunând că nu făcuse decât să 
îndeplinească ordinele pe care trebuia să le asculte; cei 
paisprezece gardieni din Gerifies, care nu săvârşiseră altă 
greşeală decât aceea de a dormi în drumul lui; soldaţii omorâţi 
la hotarul „pământului pustiu” şi cei ce zburaseră în aer după 
aceea, fără să aibă timp să vadă de unde le venea moartea. 

Prea mulţi, iar el, Gacel Sayah, nu avea decât o viaţă de 
oferit în schimb, o singură moarte cu care să compenseze 
atâtea morţi. 

Poate de aceea îi luaseră familia, ca parte din plata unei 
colosale datorii. 

Insh'Allah! ar fi exclamat Abdul-el-Kebir. 

Işi aduse aminte încă o dată figura bătrânului şi se întrebă 
ce se întâmplase cu el şi dacă, aşa cum promisese, reîncepuse 
lupta pentru putere. 

„Era un nebun, murmură încetişor. Un nebun visător, din 
cei care se nasc predestinaţi să încaseze toate loviturile şi să fie 
însoţiţi de gri-gri-ul nenorocirii, ce călăreşte lângă ei, lipit de 
straiele lor. Era atât de mare forţa acestui gri-gri, că mi-a 
transmis şi mie o parte din nenorocirea lui.” Beduinii credeau că 
acei gri-gri erau duhuri ale răului, ce puteau aduce boală, 
nenorociri sau moarte, şi, cu toate că pe faţă tuaregii râdeau de 
aceste superstiții în care credeau doar servitorii şi sclavii, 
adevărul e că până şi cei mai nobili inmouchari se străduiau să 
ocolească anumite regiuni, vestite pentru duhurile lor rele, sau 
unii oameni despre care se ştia cu siguranţă că îi atrăgeau în 
mod deosebit pe gri-gri. 

Era trist şi tragic când un gri-gri prindea drag de cineva, 
căci în astfel de cazuri era zadarnic să încerci să scapi chiar şi 
pierzându-te la capătul pământului, îngropându-te în cea mai 
înaltă dintre dune sau traversând pe jos iadul din Tikdabra. 

Aceşti gri-gri ţi se lipeau de piele ca nişte căpuşe, ca 
mirosul sau vopseaua pânzeturilor, şi acum targui-ul avea 
impresia că pusese stăpânire pe el gri-gri-ul morţii, cel mai 
încăpățânat şi insistent dintre toţi, acela de care un războinic 
putea scăpa doar dacă lupta cu alt războinic, la care duhul 
morţii era şi mai puternic. 

„De ce m-ai ales pe mine? îl întreba uneori în nopţile 
când, la lumina focului, credea că îl vede aşezat de cealaltă 
parte a flăcărilor. Eu nu te-am chemat niciodată. Soldaţii mi te- 


au adus acasă când căpitanul l-a împuşcat pe tânărul care 
dormea.” Chiar din ziua aceea, din momentul când un oaspete 
este asasinat sub acoperişul tău, e logic să accepţi că gri-gri-ul 
morţii pune stăpânire pe stăpânul jaimei, aşa cum gri-gri-ul 
adulterului se instalează pe vecie în soţia ce şi-a înşelat bărbatul 
în luna dinaintea nunţii. 

„Dar eu n-am fost de vină, protestă, încercând să-l 
izgonească de lângă el. Am vrut să-l apăr şi mi-aş fi dat viaţa în 
schimbul vieţii lui.” Dar, aşa cum spunea Suilem, aceşti gri-gri 
nu ascultă vorbele, rugăminţile şi nici chiar amenințările 
oamenilor, pentru că au propria lor judecată, şi când prind drag 
de cineva nu-l părăsesc până la sfârşitul veacurilor. 

"A fost odată un om - povestea el - pe care îl îndrăgise în 
mod deosebit gri-gri-ul lăcustei. 

Locuia în Arabia şi, an după an, fără greş, plaga 
blestemată sosea să distrugă lanurile şi câmpurile lui şi ale 
tovarăşilor săi. 

Disperaţi, vecinii îl duseră în faţa califului, rugându-l să-l 
execute, căci altfel aveau să moară cu toţii de foame, dar 
califul, care înţelesese că bietul om nu avea nici o vină, îi luă 
apărarea, spunând: „Dacă îl ucid, gri-gri-ul lăcustei, care îi 
iubeşte şi dincolo de moarte, va veni în fiecare an la mormântul 
lui. Aşa că poruncesc ca, atât acum, în viaţă, cât şi ca spirit, mai 
târziu, după moarte, să facă o călătorie o dată la şapte ani până 
pe coasta de apus a Africii şi să rămână acolo tot atâta timp. În 
felul acesta, cum şi lăcusta e lucrarea lui Allah şi nu ne putem 
împotrivi lui Allah, căci i-am aduce o jignire, vom împărţi fără 
părtinire nenorocirea şi vom avea parte, pe rând, de şapte ani 
de belşug şi de şapte de sărăcie”. 

Aşa făcu omul acela cât trăi şi continuă s-o facă duhul 
său, şi de aceea plaga se abate asupra noastră în această 
perioadă şi apoi se întoarce, urmând sufletul mortului până în 
ţara lui de baştină." Indiferent dacă acea legendă era sau nu 
adevărată, aşa se comporta lăcusta, însă tuaregii, mai şireţi 
decât ţăranii din Arabia, rezolvaseră problema foamei într-un fel 
mult mai practic, preferând să devoreze insectele, aşa cum 
acestea le devorau recoltele, decât să execute un nevinovat. 
Prăjite pe cărbuni sau făcute făină, deveniseră unul din 
alimentele lor preferate, şi sosirea lor cu milioanele, acoperind 
soarele la amiază, pentru ei nu reprezenta imaginea mizeriei, ci, 


dimpotrivă, a prosperității şi a belşugului timp de multe luni. 
Peste trei ani aveau să se întoarcă şi Laila o să le facă făină, 
care, amestecată cu miere şi curmale, o să-i încânte pe copii. 

li plăceau prăjiturile acelea şi ducea dorul ceasurilor din 
amurg, când mesteca o bucată, privind soarele ce se ascundea 
şi sorbea ceaiul fierbinte la intrarea cortului său. Apoi, pe când 
femeile mulgeau cămilele ori flăcăii adunau caprele, se plimba 
alene până la ghizdul puţului, să vadă până unde ajunge apa, şi 
refuza să admită că totul se sfârşise şi că nu se va mai întoarce 
niciodată la fântâna şi la palmierii lui sau alături de familia şi 
animalele sale, pentru simplul fapt că invizibilului duh făcător de 
rele îi era dragă tovărăşia sa. 

„Pleacă! îl imploră încă o dată. Am obosit să te port cu 
mine şi să ucid fără să ştiu de ce o fac.” Ştia însă că, chiar dacă 
gri-gri-ul ar fi vrut să plece, sufletele chinuite ale lui Mubarrak, 
căpitanului şi soldaţilor nu i-ar fi îngăduit niciodată s-o facă. 


La fiecare sfârşit de săptămână, Anuhar-el-Mojkri îşi 
părăsea comodul şi răcorosul birou din Palatul guvernamental, 
se urca în vechea Simca, pe care o lăsa pe o străduţă din 
apropiere, încărcată cu apă şi provizii, şi se îndrepta 
hurducându-se spre apropiatele contraforturi ale muntelui ce 
domina oraşul El-Akab, pe a cărui culme se înălţau ruinele unei 
fortărețe inaccesibile, care le servise drept refugiu locuitorilor 
oazei în vremuri de război şi incursiuni de pradă. 

Nu mai era nimic de explorat printre zidurile fortului, de 
nerecunoscut acum, ale cărui pietre fuseseră folosite în bună 
parte de francezi ca să construiască clădirile publice din El-Akab, 
dar Anuhar-el-Mojkri descoperise că în peşterile şi în pereţii 
stâncoşi ai îngustelor chei ce se deschideau în spatele ruinelor 
se aflau, dacă cercetai cu atenţie şi îndepărtai pulberea de 
milenii, o infinitate de picturi rupestre care vorbeau despre 
trecutul cel mai îndepărtat al Saharei şi al locuitorilor săi. 

Elefanti, girafe, antilope şi leoparzi, scene de vânătoare, 
de amor şi din viaţa de zi cu zi a străvechilor locuitori de pe 
acele meleaguri se iveau de sub degetele sale experte, ce 
curăţau piatra cu nesfârşită grijă, lăsându-se conduse adesea 
doar de un soi de instinct de arheolog înnăscut, care îl îndemna 
să caute o posibilă figură acolo unde, în mod logic, ar fi scrijelit- 
o el însuşi. 


Acela era marele lui secret şi marea lui mândrie, şi în 
minusculul său apartament de burlac se îngrămădeau sute de 
fotografii în culori, minunate, pe care le făcuse de-a lungul a 
peste doi ani de muncă meticuloasă; fotografii care la un 
moment dat aveau să ilustreze o carte voluminoasă cu care 
Anuhar-el-Mojkri avea să uimească lumea datorită descoperirii 
sale: Frescele de la El-Akab. 

Şi acolo, undeva, încă nu ştia unde, dar avea un 
presentiment, urma să găsească, în sfârşit, ceea ce căutase de 
la început: o replică a „Marţienilor de la Tassili”, acele figuri 
gigantice, de peste doi metri înălţime, care evocau în mod fidel 
atitudinile şi îmbrăcămintea astronauţilor ce vizitaseră, în 
noaptea timpurilor, regiunile care acum erau un deşert, dar 
atunci fuseseră probabil fertile şi locuite de nenumărate animale 
exotice. 

Încununarea tuturor ambițiilor nutrite de secretarul 
guvernatorului provinciei era, fără îndoială, să demonstreze că 
şi acolo, atât de departe de Tassili, sosiseră locuitorii altei 
planete, şi ar fi sacrificat bucuros promiţătoarea sa carieră 
politică în schimbul unuia dintre acele desene, oricât de 
rudimentar ar fi fost. 

În acel apăsător miez de zi, când soarele cădea ca 
plumbul topit pe extravaganta lui pălărie de paie, iar peretele 
neted al unei stânci, în fundul unei mici scobituri ferite de 
vânturi şi ploi, îl făcea să nutrească speranţe întemeiate privind 
o nouă şi, poate, revelatoare descoperire, o ciudată stare de 
agitaţie, ca o presimţire, puse stăpânire pe tot corpul său şi îşi 
dădu seama că mâinile îi tremurau când pipăi tăietura adâncă a 
unei linii ce promitea să fie o siluetă înaltă cu contururi 
imprecise. 

Îşi şterse sudoarea ce-i curgea pe frunte aburindu-i 
ochelarii, însemnă cu cretă albă linia care acum se vedea clar, 
bău o înghiţitură mică de apă şi tresări îngrozit când un glas 
cunoscut, grav şi ameninţător, întrebă în spatele său: 

— Unde e familia mea? 

Se întoarse pe jumătate, ca împins de un arc, şi trebui să 
se sprijine de perete ca să nu cadă de spaimă când văzu, la mai 
puţin de trei metri de el, gura neagră a puștii şi silueta semeaţă 
a targui-ului ce devenise coşmarul său. 

— Tu? 


Doar atât putu să spună. 

— Da. Eu - veni răspunsul sec. Unde e familia mea? 

— Familia ta? întrebă uimit. Ce treabă am eu cu familia 
ta? Ce s-a întâmplat cu ea? 

— l-au luat soldaţii. 

Anuhar-el-Mojkri simţi că i se moaie picioarele, se aşeză 
pe o piatră şi îşi scoase pălăria, ştergându-şi transpiraţia de pe 
faţă cu mâna: 

— Soldaţii? repetă neîncrezător. Imposibil! 

— Nu, nu e posibil. Aş fi ştiut - îşi şterse ochelarii cu o 
batistă pe care o scoase tremurând din buzunarul din spate al 
pantalonilor şi îl privi pe Gacel în faţă cu ochii lui mici şi miopi. 
Ascultă-mă adăugă, şi tonul său părea sincer. Ministrul a 
menţionat posibilitatea de a-ţi aresta familia ca să facem un 
schimb cu Abdul-el-Kebir, dar generalul s-a împotrivit şi nu s-a 
mai pomenit nimic de asta. Jur! 

— Ce ministru? Unde locuieşte? 

— Ministrul de Interne. Madani. Ali Madani. Locuieşte în 
capitală. Dar mă îndoiesc că familia ta e acolo. 

— Dacă nu e acolo, au luat-o soldaţii. 

— Nu - respinse ideea cu mâna, profund convins. Sigur nu 
i-au luat soldaţii. Generalul e prieten cu mine. Luăm masa 
împreună de două ori pe săptămână. Nu e omul care să facă aşa 
ceva şi, dacă ar fi făcut-o, m-ar fi consultat. 

— Familia mea a dispărut. Sclavul meu mi-a spus că i-au 
luat soldaţii şi că cinci militari mă aşteaptă şi acum la guelta din 
munţii Huaila. 

— Poate nu sunt soldaţi, repetă încă o dată, sâcâitor, 
Anuhar-el-Mojkri. Or fi poliţişti. Poliţişti de-ai ministrului - clătină 
din cap şi adăugă dispreţuitor: îl cred în stare. E un pui de curvă. 
Îşi potrivi din nou ochelarii, acum perfect curaţi, şi-l observă pe 
Gacel cu interes reînnoit. Chiar ai străbătut „pământul pustiu” 
din Tikdabra? vru să ştie. 

În faţa confirmării mute, scoase un şuierat scurt ce voia 
să exprime neîncredere sau admiraţie. 

— E fantastic! exclamă. Realmente fantastic. Ai aflat că 
Abdul-el-Kebir e la Paris? Îl sprijină francezii şi e foarte posibil ca 
tu, un targui analfabet, să schimbi cursul istoriei ţării noastre. 

— Nu mă interesează să schimb nimic, răspunse, 
întinzând mâna şi apucând bidonul din care bău abia ridicându- 


şi vălul. Nu vreau decât să-mi eliberez familia şi să fiu lăsat în 
pace. 

— Asta vrem toţi: să trăim în pace. Tu cu familia ta şi eu 
cu gravurile mele. Dar mă îndoiesc că ni se va permite. 

Gacel făcu un gest cu capul spre desenele marcate cu 
cretă ce se vedeau pe stâncile din jur. 

— Ce-i asta? vru să ştie. 

— Istoria strămoşilor tăi. Ori istoria oamenilor care au 
locuit pe aceste pământuri înainte ca tuaregii să devină stăpânii 
deşertului. 

— De ce faci asta? De ce îţi pierzi timpul cu asta, când ai 
putea să stai liniştit la umbră, la El-Akab? 

Secretarul guvernatorului provinciei ridică din umeri. 

— Poate pentru că mă simt dezamăgit de politică, zise. Ţi- 
aduci aminte de Hassan-ben-kKoufra? L-au destituit, a plecat în 
Elveţia, unde strânsese o mică avere, şi după două zile l-a călcat 
un camion cu răcoritoare. Ridicol! În câteva luni a ajuns, din 
„Viceregele deşertului”, pacientul unui spital acoperit de 
zăpadă, unde-şi plânge picioarele rupte. 

— Soţia lui e cu el? 

— Da. 

— Atunci, nimic nu mai are importanţă, spuse targui-ul. 
Se iubeau. l-am spionat mai multe zile şi o ştiu bine. 

Anuhar-el-Mojkri îl aprobă cu convingere. 

— Era un ticălos, un politicastru fără scrupule şi un hoţ, 
un trădător şi un escroc. Dar avea şi o parte bună: dragostea lui 
pentru Tamar. Măcar pentru asta ar trebui să trăiască. 

Gacel Sayah zâmbi uşor, deşi celălalt nu putea să-l vadă, 
îşi plimbă privirea pe desenele de pe pereţi şi se ridică în 
picioare, luându-şi arma: 

— Poate datorită dragostei tale pentru istoria strămoşilor 
mei te las în viaţă acum, spuse. Dar încearcă să nu te mişti de- 
aici şi să nu mă denunţi. Dacă te văd prin El-Akab înainte de 
luni, îţi zbor creierii. 

Celălalt îşi recuperase creta, periile şi cârpele şi se 
pregătea să se apuce din nou de treabă. 

— Să n-ai nici o grijă! răspunse. N-aveam de gând s-o fac. 

Apoi, pe când targui-ul se îndepărta, îi strigă: 

— Şi sper să-ţi găseşti familia! 


Era un autobuz hodorogit. Cel mai jegos, mai rablagit şi 
mai împuţit vehicul de transport public care încercase să 
gonească vreodată pe o şosea, deşi, ca să spunem adevărul, 
acela nu încerca nicidecum să gonească, ci se mărginea să 
înainteze astmatic, cu o viteză maximă de cincizeci de kilometri 
pe oră, pe întinderea cu tufişuri, printre coaste stâncoase şi 
bolovănişuri nesfârşite. 

Cam la fiecare două ore, era nevoit să se oprească din 
cauza unei pene de cauciuc sau pentru că roţile se înţepeneau 
în câte-o capcană de nisip, şi atunci şoferul şi taxatorul îi obligau 
pe călători să coboare cu tot calabalăâcul - capre, câini şi coşuri 
cu găini - îndemnându-i să împingă sau să se aşeze pe 
marginea drumului şi să aştepte până schimbau roata. 

De asemenea, la fiecare patru ore trebuiau să umple 
rezervorul de benzină recurgând la procedeul primitiv de a trage 
combustibilul cu un furtun din canistra legată bine pe acoperiş, 
iar la suişuri, când coasta era foarte abruptă, bărbaţii erau 
obligaţi să meargă pe jos. 

Aşa au călătorit timp de două zile şi două nopţi, înghesuiți 
ca nişte curmale într-o pungă de piele de iepure, asudaţi şi 
sufocaţi de zăduful de nesuportat, incapabili să prezică măcar 
cât avea să mai dureze acel supliciu sau dacă aveau să ajungă 
vreodată să zărească hotarele monotonului deşert. 

La fiecare oprire, Gacel simţea impulsul de a părăsi 
vehiculul slinos şi de a-şi continua drumul pe jos, oricât de lung 
ar fi fost, dar la fiecare oprire îşi dădea seama că ar fi avut 
nevoie de luni de zile ca să ajungă în capitală cu propriile lui 
mijloace, şi fiece zi, fiece oră pe care le pierdea puteau fi 
hotărâtoare pentru Laila şi fiii săi. 

Prin urmare continuă, răbdând un iad de nedescris din 
cauza spaţiului închis, el, care iubea singurătatea şi libertatea 
mai presus de orice, suportând negustorii guralivi, femeile 
isterice, copiii zgomotoşi şi găinile puturoase, incapabil să se 
transforme în piatră, cum izbutise să facă pe „pământul pustiu”, 
să se izoleze de tot ceea ce îl înconjura, să reuşească să-şi facă 
spiritul să-i părăsească temporar trupul. 

Acolo, fiecare hârtop, fiecare hurducătură, fiecare pană 
de cauciuc şi fiecare râgâială a vreunui vecin îl readuceau la 
realitate, şi nici măcar în ceasurile târzii ale nopţii nu reuşea să 


cadă într-un scurt somn care să-i permită să-şi redobândească 
forţele sau să se întoarcă în minte la ai săi. 

În sfârşit, în zorii tulburi ai celei de-a treia zile, când un 
vânt insistent şi lipicios, ce-ţi sufla în faţă nori de praf cenuşiu şi 
înăbuşitor, te împiedica să distingi conturul obiectelor mai 
departe de cincizeci de metri, străbătură un grup de căsuțe de 
chirpici, o matcă secătuită şi o pieţucă urât mirositoare şi se 
opriră chiar în mijlocul a ceea ce fusese un vechi bazar, acum 
părăsit. 

— Capul liniei! strigă taxatorul în timp ce cobora, 
dezmorţindu-şi mâinile şi picioarele şi privind în jurul lui ca şi 
cum i-ar fi venit greu să creadă că încă o dată încheiase cu 
succes nebuneasca odisee de a merge până la El-Akab şi de a 
se întoarce cu viaţă. Lăudat fie Domnul! 

Gacel cobori ultimul, privi zidurile dărăpănate ale 
bazarului, ce amenințau să-i cadă în cap de cum s-ar fi întețit 
vântul, şi se apropie nedumerit de şofer. 

— Asta-i capitala? vru să ştie. 

— Oh, nu! veni răspunsul, amuzat. Până aici ajungem noi. 
Dacă am avea pretenţia să intrăm cu hărăbaia asta pe şoseaua 
naţională, ne-ar băga la balamuc. 

— Şi ce trebuie să fac ca să ajung în capitală? 

— Poţi lua alt autobuz, dar îţi recomand trenul; e mai 
rapid. 

— Ce e trenul? 

Pe celălalt nu păru să-l mire întrebarea, căci acela nu era, 
bineînţeles, primul beduin pe care-l transportase în cei aproape 
douăzeci de ani de când se hurduca prin deşert. 

— Ar fi mai bine să te duci să-l vezi chiar tu, îi răspunse. 
Mergi pe strada asta şi, după trei cvartale, o să vezi o clădire 
maronie; acolo e. 

— După trei ce? 

— Trei cvartale, trei încrucişări de străzi dădu din mână. 
În fine, presupun că acolo de unde vii nu există toate astea. 
Mergi drept înainte până vezi clădirea. Nu mai e alta. 

Gacel făcu un gest de încuviinţare, îşi luă puşca, spada şi 
sacul de piele în care pusese muniții, ceva de-ale gurii şi tot 
avutul său şi porni în direcţia indicată, dar taxatorul îi strigă de 
pe acoperişul autobuzului: 


— Hei! Aici nu poţi să umbli înarmat! Dacă te vede 
cineva, dai de bucluc. Ai permis? 

— Ce? 

— Permis de portarma - dădu din mână. N-ai! Mi-am dat 
seama că n-ai. Ascunde chestia asta sau o să ajungi la puşcărie! 

Gacel rămase încremenit în mijlocul bazarului, dezorientat 
şi neştiind ce să facă, până când, văzându-l pe unul din pasageri 
care se îndrepta în direcţie opusă cu un geamantan pe umăr, 
altul în mână şi un sul de covoare sub braţ, îi veni o idee. Alergă 
spre el. 

— Îţi cumpăr covoarele, zise, arătându-i o monedă de aur. 

Celălalt nici măcar nu-i răspunse. Luă moneda, ridică 
braţul, lăsându-l să ia sulul, şi îşi văzu mai departe de drum, 
grăbind pasul, de teamă că acel targui prost ar putea să se 
răzgândească. 

Dar Gacel nu se răzgândi. Desfăcu covoarele, înfăşură 
armele în ele, îşi puse sulul sub braţ şi porni spre gară. 

Trenul era şi mai jegos, mai incomod şi mai zgomotos 
decât autobuzul şi, cu toate că avea avantajul că nu-i explodau 
roţile, prezenta inconvenientul că îi umplea de fum şi funingine 
pe pasageri şi că se oprea cu exasperantă regularitate în toate 
oraşele, comunele, satele şi micile cătune de pe traseu. 

Când îl văzu ivindu-se în gara strălucitoare, urlând şi 
azvârlind jeturi de aburi ca un monstru mai potrivit cu poveştile 
negrului Suilem decât cu realitatea, Gacel fu cuprins de o panică 
incontrolabilă şi trebui să apeleze la tot curajul lui de războinic şi 
la tot controlul său de inmouchar al gloriosului Popor al Vălului 
ca să se lase târât de masa pasagerilor şi să se urce cu chiu, cu 
vai într-un vagon cu banchete tari de lemn şi ferestre fără 
geamuri. 

Încercă să se poarte cum văzuse că făceau ceilalţi; puse 
covoarele şi sacul de piele pe locul pentru bagaje şi se aşeză în 
colţul cel mai îndepărtat, încercând să se convingă că, de fapt, 
maşina aceea nu era decât un fel de autobuz mare, care 
mergea pe nişte şine de oţel, evitând drumurile pline, de praf. 

Dar când auzi fluierul şi locomotiva se puse în mişcare cu 
o zdruncinătură bruscă, printre pufhituri, fiare ce se ciocneau 
între ele şi ţipetele mecanicului, îi săltă inima în piept şi trebui 
să se ţină cu forţă de banchetă ca să nu se arunce în cap pe 
peron. 


lar la coborâşuri, cu aproape o sută de kilometri pe oră, 
cu aerul şi fumul ce pătrundeau în voie pe fereastră, văzând 
cum treceau vertiginos pe lângă el stâlpi de telegraf, copaci şi 
case, Gacel simţea că moare şi muşca marginea vălului, ca să 
nu se pornească să strige să fie oprită maşina infernală. 

Apoi, pe la jumătatea după-amiezii, apărură în faţa ochilor 
săi munţii şi crezu că visează, pentru că niciodată nu-şi 
închipuise că pot exista asemenea coloşi, ce se înălţau ca o 
barieră impenetrabilă, abrupți, semeţi şi cu crestele îmbrăcate 
în alb. 

Se întoarse spre o grăsană ce se aşezase în spatele lui şi- 
şi petrecea o mare parte din timp dând ţâţă la doi prunci identici 
şi întrebă: 

— Ce e aia? 

—  Zăpadă, răspunse femeia, dându-şi aere de 
superioritate şi profundă experienţă. Şi pune-ţi ceva pe tine, că 
în curând o să se facă frig. 

Într-adevăr, se făcu un frig cum targui-ul nu mai 
pomenise vreodată, pentru că un aer îngheţat ce purta uneori 
fulgi microscopici puse stăpânire încetul cu încetul pe întregul 
vagon, obligându-i pe bieţii călători să se înfofolească, 
tremurând, cu tot ce aveau la îndemână. 

Când, aproape pe înserat, se opriră într-o minusculă gară 
de munte şi conductorul anunţă că aveau la dispoziţie zece 
minute ca să-şi cumpere ceva pentru cină, Gacel nu putu rezista 
tentaţiei, sări jos şi alergă până la marginea peronului, ca să 
pipăie zăpada albă cu propriile-i mâini. 

Îl uimi consistenţa ei. Mai mult decât răceala, l-a 
impresionat acea moliciune de nedescris, uşor scârţâitoare, care 
se topea între degetele sale şi nu era nici ca nisipul, nici ca 
piatra, era diferită de tot ceea ce pipăise până atunci, şi s-a 
simţit tulburat, iar surpriza a fost atât de mare, încât i-a trebuit 
un timp ca să-şi dea seama că îi îngheţau picioarele, aproape 
goale în sandalele uşoare. 

Se întoarse foarte încet, gânditor, aproape îngrozit de 
descoperirea sa, cumpără de la o negustoreasă o pătură groasă, 
de la alta un blid de cuşcuş cald şi se întoarse la locul său să 
mănânce în tăcere, privind noaptea ce cădea, peisajul nins ce 
dispărea înghiţit de umbre şi peretele de lemn al vagonului, pe 
care pasageri plictisiţi săpaseră cu briceagul tot soiul de 


inscripţii ca să-şi omoare timpul. Acolo, în gară, în picioare pe 
zăpadă, Gacel Sayah descoperise dintr-o dată că prezicerea 
bătrânei Khaltoum părea că avea să se împlinească. Deşertul, 
iubitul deşert unde se născuse, rămânea în urmă, la poalele 
acelor munţi înalţi acoperiţi acum de păşuni verzi şi copaci groşi, 
iar el se îndrepta, orb şi neştiutor, spre ţinuturi îndepărtate şi 
ostile, unde voia să-i înfrunte pe stăpânii lumii doar cu ajutorul 
unei spade vechi şi a unei biete puşti. 

Il trezi un scârţâit de frâne, o smucitură bruscă şi glasuri 
de pe lumea cealaltă, glasuri somnoroase, răsfrânte de ecoul a 
ceea ce părea o imensă peşteră goală. 

Scoase capul pe fereastră şi se minună de înălţimea 
cupolei de fier şi sticlă, ce părea şi mai mare pentru că de-abia o 
luminau becurile livide şi prăfuitele reclame luminoase. 

Pasagerii care rămăseseră fideli lungii călătorii coborau 
acum cu geamantanele lor ponosite de carton şi se îndepărtau 
cu paşi obosiţi, blestemând orarul absurd al acelui tren 
matusalemic, care ajungea întotdeauna la destinaţie cu mai 
bine de şase ore întârziere. 

Cobori ultimul, cu covoarele, sacul de piele şi pătura grea, 
şi îşi îndreptă paşii pe urma celor ce dispăreau în spatele unei 
porţi mari de sticlă mată, impresionat de măreţia înaltei gări 
unde zburau cârduri de lilieci şi unde nu se mai auzea decât 
pufăitul locomotivei, ce părea că respiră adânc, trăgându-şi 
sufletul după epuizantul efort. 

Apoi traversă marea sală de aşteptare, cu marmură 
murdară şi bănci lungi pe care dormeau familii întregi 
nedezlipite de tristele lor bagaje, şi, în sfârşit, trecu pragul uşii 
de la ieşire, oprindu-se la capătul monumentalei scări largi, ca 
să admire întinsa piaţă şi clădirile masive care o înconjurau. 

II copleşi zidul de ferestre, uşi şi balcoane ce închidea 
aproape ermetic piaţa şi clătină din cap cu neîncredere când 
simţi diversitatea izurilor puturoase, absolut necunoscute lui, ce 
îl asaltară ca nişte cerşetori înfometați care îi aşteptau 
nerăbdători sosirea. 

Nu era miros de sudoare omenească, de excremente sau 
de animal mort şi putrezit. Nu era nici mirosul de apă stricată în 
puțuri vechi sau de tap în călduri. Era mai delicat, se simţea mai 
puţin, dar era la fel de neplăcut şi de pătrunzător pentru nasul 
lui de om al spaţiilor deschise; era un miros de oameni 


îngrămădiţi, de mii de mâncăruri gătite unele lângă altele, de 
tomberoane cu gunoiul risipit pe trotuare de câini famelici şi de 
cloace care lăsau să iasă duhoarea prin gurile de canal, de 
parcă tot oraşul ar fi fost - şi de fapt era - construit pe o mare 
adâncă de rahat. 

Şi aerul era dens. Calm şi dens în noaptea caldă. Umed, 
sărat, calm şi dens. Aer cu miros de pucioasă şi plumb; de 
benzină arsă incomplet; de ulei care s-a prăjit de mii de ori. 

Rămase nemişcat, gândindu-se dacă să pătrundă în 
oraşul adormit sau să se întoarcă şi să-şi caute şi el adăpost pe 
una dintre acele bănci lungi, în aşteptarea zorilor, dar un bărbat 
cu o uniformă uzată şi un chipiu roşu ieşi din gară, trecu pe 
lângă el şi, când ajunse pe ultima treaptă, se întoarse să-l 
privească. 

— Ai păţit ceva? vru să ştie; şi în faţa negaţiei mute, 
schiţă un gest de înţelegere. Am priceput, spuse. E prima dată 
când vii la oraş. Ai unde să dormi? 

— Nu. 

— Ştiu un loc aproape de casă. Poate te primesc acolo. 

Văzu că celălalt nu se hotărăşte să se clintească şi făcu 
un gest larg cu mâna, poftindu-l să-l urmeze. 

— Hai! zise. Nu te teme. Nu-s curist şi nici n-am intenţia 
să te fur. 

Îi plăcu chipul acelui bărbat, obosit, brăzdat de ridurile 
unei vieţi grele, aproape galben din cauza ceasurilor de muncă 
de noapte, cu pleoapele înroşite şi o mustață căzută, pătată de 
nicotină. 

— Vino, insistă. Ştiu ce simţi când eşti singur într-un oraş 
ca ăsta. Eu am venit din Berberia acum cincisprezece ani cu mai 
puţin bagaj decât ai tu şi o bucată de brânză sub braţ - râse, 
făcând haz de el însuşi. Şi-acum, uite-mă. Am până şi uniformă, 
un chipiu şi un fluier. 

Gacel ajunse în dreptul lui şi străbătură piaţa, 
îndreptându-se spre marele bulevard ce începea în partea opusă 
şi pe care trecea, din când în când, câte-un automobil solitar. 

Aproape de centrul pieţei, bărbatul se întoarse şi îl privi 
cu atenţie. 

— Eşti într-adevăr targui? vru să ştie. 

— Da. 


— Şi e adevărat că nu-ți arăţi faţa decât familiei şi 
prietenilor intimi? 

— Da. 

— Păi, să ştii că aici o să ai necazuri, conchise. Poliţia nu 
permite să umbli cu chipul acoperit. Le place să ne aibă sub 
control. Toţi avem un carnet de identitate, cu poză şi amprente 
digitale. 

Făcu o pauză. 

— Băânuiesc că n-ai avut niciodată un carnet de identitate. 
Sau da? 

— Ce e un carnet de identitate? 

— Vezi? 

Îşi reluaseră drumul, şi bărbatul mergea fără grabă, de 
parcă nu-l prea interesa să ajungă la destinaţie şi îi plăceau 
acea plimbare nocturnă şi conversaţia. 

— Ferice de tine, continuă. Ferice de tine, dacă ai putut 
trăi fără el tot acest timp. Dar spune-mi, ce naiba cauţi tu la 
oraş? 

— Îl cunoşti pe ministru? întrebă brusc. 

— Ministru? Care ministru? 

— Ali Madani. 

— Nu! veni repede răspunsul. Din fericire pentru mine, 
nu-l cunosc pe Ali Madani. Şi sper să nu fiu niciodată nevoit să-l 
Cunosc. 

— Ştii unde-l pot găsi? 

— La minister, presupun. 

— Unde e ministerul? 

— Coborând pe bulevardul ăsta, tot înainte. Când ajungi 
la promenada maritimă, la dreapta. E o clădire cenuşie cu 
copertine albe - zâmbi amuzat. Dar te sfătuiesc să nu te apropii 
de ea. Se zice că noaptea se aud strigătele deţinuţilor torturați 
în beciuri. Deşi unii spun că sunt vaietele sufletelor tuturor celor 
ucişi acolo jos. În zori, scot cadavrele pe poarta din spate, într- 
un furgon de marfă. 

— De ce îi omoară? 

— Politica, răspunse celălalt cu un gest plictisit, în oraşul 
ăsta blestemat totul e politică. Mai ales de când Abdul-el-Kebir e 
liber. O să iasă cu bucluc! exclamă, apoi arătă cu mâna o 
străduţă laterală spre care se îndreptă, traversând strada 
principală. Vino! spuse. Pe-aici. 


Dar Gacel tăgădui şi arătă spre capătul bulevardului: 

— Nu, spuse. Mă duc la minister. 

— La minister? Se miră celălalt. La ora asta? De ce? 

— Trebuie să-l văd pe ministru. 

— Dar ministrul nu locuieşte acolo. Acolo lucrează. Ziua. 

— O să-l aştept. 

— Fără să dormi? 

Feroviarul vru să spună ceva, dar deodată se uită la Gacel 
cu atenţie, observă sulul de covoare pe care-l strângea la piept, 
văzu hotărârea din ochii lui întunecaţi, dincolo de crăpătura 
dintre turban şi văl, şi brusc se simţi stânjenit, fără să ştie exact 
din ce cauză. 

— E târziu! spuse, cuprins de o nelinişte subită. E foarte 
târziu şi mâine trebuie să lucrez. 

Traversă strada foarte grăbit, cu riscul de a fi călcat de un 
mare camion de gunoi, şi dispăru în întunericul străduţei, după 
ce întoarse capul de mai multe ori ca să verifice dacă targui-ul 
venea după el. 

Acesta nici măcar nu se clinti. Aşteptă să dispară 
camionul şi putoarea lui şi continuă să meargă singur pe 
bulevardul lat, slab luminat. Cu silueta lui înaltă, veşmintele 
fluturându-i în vânt, absurd şi anacronic în acel peisaj cu clădiri 
masive, ferestre întunecate şi porţi încuiate, stăpân absolut al 
oraşului adormit, pe care părea că vrea să i-l dispute doar un 
câine vagabond. 

Mai târziu trecu o maşină galbenă, iar pe urmă o femeie îl 
chemă încetişor din pragul unei porţi. 

Se apropie respectuos şi rămase descumpănit văzându-i 
decolteul şi fusta crăpată ce lăsa să se vadă un picior, dar ea fu 
şi mai încurcată când lumina unui felinar îi îngădui să-l vadă 
bine. 

— Ce vrei? întrebă cu oarecare timiditate. 

— Nu, nimic - se scuză prostituata. Te-am confundat cu 
un prieten. Noapte bună! 

— Noapte bună! 

Îşi văzu mai departe de drum şi, două străzi mai jos, îi 
atrase atenţia un zgomot surd care devenea tot mai intens pe 
măsură ce înainta, un zgomot monoton şi constant pe care nu 
reuşea să-l recunoască, dar îi amintea de zgomotul unei pietre 
uriaşe lovite ritmic de o suprafaţă de pământ bătătorit. 


Traversă o amplă promenadă cu care părea că se 
sfârşeşte oraşul şi, când trecu de linia felinarelor înalte ce se 
înălţau chiar la marginea nisipului, putu vedea la lumina lor 
plaja întinsă, la capătul căreia se spărgeau cu furie valuri 
enorme, ce puneau nopţii albe panaşuri de spumă. 

Se opri stupefiat. Din negură se ivea dintr-o dată o masă 
de apă cum nu-şi putuse imagina vreodată că ar putea exista pe 
lumea asta, se încreţea pe culme, se înălța tot mai mult şi se 
prăbuşea asupra pământului, stârnind acel zgomot surd, apoi se 
retrăgea cu un murmur, ca să-şi reia atacul cu forţe reînnoite. 

Marea! 

Inţelese că acolo se afla teribila mare de care vorbea atât 
de mult Suilem şi pe care o pomeneau cu respect cei mai 
norocoşi călători ce petrecuseră câte o noapte în jaima sa; şi 
când un val lung, mai îndrăzneţ, înainta impetuos pe nisip, gata 
să-i ude sandalele şi să-i lingă poalele veşmântului, spaima ce 
puse stăpânire pe sufletul său fu atât de mare, că nu izbuti nici 
măcar să facă un pas înapoi şi să o ia la fugă. 

Marea din care se născuseră cândva strămoşii săi, 
garamanţii; marea care scălda coastele senegaleze şi unde îşi 
găsea moartea marele râu ce hotărnicea deşertul la sud; marea 
unde se sfârşeau nisipurile şi întregul univers cunoscut, dincolo 
de care doar francezii mai locuiau. 

Marea pe care nu visase niciodată s-o vadă, la fel de 
îndepărtată pentru el ca steaua cea mai îndepărtată din ultima 
galaxie, graniţă de netrecut pe care însuşi Creatorul le-o pusese 
Fiilor Vântului, eterni nomazi ai tuturor pământurilor şi ai tuturor 
nisipurilor. 

Ajunsese la capătul drumului său, şi o ştia. 

Acea mare era hotarul universului, şi mugetul ei mânios - 
glasul lui Allah, care îl avertiza că depăşise limita forţelor sale şi 
a ceea ce El le îngăduia imohagilor din deşert şi că se apropia 
clipa când va trebui să dea socoteală pentru neobrăzarea lui 
fără margini. 

„O să mori departe de meleagurile tale”, prezisese 
bătrâna Khaltoum, şi nu reuşea să-şi închipuie nimic mai străin 
de meleagurile lui decât acea barieră urlătoare de spumă albă 
ce se înălța furioasă în faţa ochilor săi, dincolo de care nu 
izbutea să distingă decât adâncul nopţii. Se aşeză pe nisipul 
uscat, departe de bătaia valurilor, şi rămase acolo, foarte liniştit, 


rememorându-şi viaţa şi gândindu-se la soţia lui, la copii şi la 
paradisul său pierdut, lăsând ceasurile să-şi urmeze drumul, în 
aşteptarea primei lumini a zorilor, o lumină albastru-verzuie şi 
imprecisă ce începu să se întindă pe cer, îngăduindu-i să admire 
imensitatea întinderii de apă ce se deschidea în faţa lui. 

Dacă-şi închipuise că zăpada, oraşul şi valurile epuizaseră 
definitiv capacitatea lui de a se mira, spectacolul pe care 
răsăritul îl oferi ochilor săi corectă din nou această greşeală, 
căci cenuşiul plumburiu şi metalic al unei mări vălurite şi 
amenințătoare avu darul să-l hipnotizeze, cufundându-l într-o 
transă în timpul căreia rămase nemişcat şi absorbit, ca o statuie 
fără viaţă. 

Apoi, prima rază de soare descompuse cenuşiul într-un 
albastru luminos şi un verde opac, încât albul spumei părea mai 
intens, contrastând cu negrul ameninţător al unor nori 
prevestitori de furtună ce se apropiau dinspre apus, şi urmă o 
explozie de forme şi lumini cum nu şi-ar fi putut imagina 
vreodată; şi ar fi rămas pironit locului acolo ceasuri întregi, dacă 
un zgomot mare de maşini, în spatele său, nu l-ar fi smuls din 
meditaţie. 

Oraşul se trezea. 

Ceea ce noaptea fusese doar ziduri înalte cu ferestre 
închise şi imprecise pete întunecoase de vegetaţie, la lumina 
zilei se transformase într-o risipă de culori, unde roşul violent al 
autobuzelor contrasta cu albul fațadelor, galbenul taxiurilor, 
verdele copacilor frunzoşi şi amestecul anarhic al afişelor 
ţipătoare ce acopereau zidurile cu miile. 

Şi lumea. 

S-ar fi zis că toţi locuitorii pământului îşi dăduseră 
întâlnire în dimineaţa aceea pe larga promenadă maritimă, 
intrând şi ieşind din clădiri, ciocnindu-se şi ferindu-se unii de 
alţii, ducându-se și întorcându-se, într-un soi de dans absurd în 
care, dintr-o dată, toţi înţepeneau la marginea unui trotuar, ca 
să se arunce apoi pe neaşteptate, la unison, pe caldarâmul larg, 
unde autobuzele, taxiurile şi sute de vehicule de diferite forme 
se opreau brusc, de parcă le-ar fi frânat o puternică mână 
invizibilă. 

După ce privi un timp spectacolul, Gacel ajunse la 
concluzia că mâna aceea aparţinea unui bărbat grăsuliu şi 
predispus la apoplexie, care se agita încontinuu, ridicându-şi şi 


coborându-şi braţele, de parcă puseseră stăpânire pe el 
tâmpenia şi nebunia, suflând într-un fluier lung cu atâta 
insistenţă şi furie, încât trecătorii se opreau ca şi cum sunetul 
acela ar fi coborât chiar din gura Celui de Sus. 

Era important bărbatul acela, nu încăpea îndoială, în 
ciuda feţei sale roşii şi a petelor de transpiraţie de pe uniformă, 
căci până şi cele mai grele camioane se opreau când ridica 
mâna şi doar când le dădea el voie îndrăzneau să-şi continue 
drumul. 

Şi chiar în spatele lui, înaltă, masivă şi încărcată, apărată 
de un grilaj gros şi de o mică grădină cu copaci păliţi, se înălța 
clădirea cenuşie cu copertine albe de care-i vorbise feroviarul. 

Acolo locuia sau, cel puţin, acolo lucra ministrul de 
Interne, Ali Madani, omul care îi răpise nevasta şi copiii. 

Luă o hotărâre, îşi adună lucrurile, traversă strada cu pas 
sigur şi se apropie de grăsanul apoplectic, care-l privi evident 
mirat, dar fără să înceteze să-şi agite braţele şi să sufle în fluier. 

Se opri în faţa lui: 

— Ministrul Madani locuieşte acolo? întrebă cu voce gravă 
şi profundă, care-l impresiona pe poliţist la fel sau poate chiar 
mai mult decât înfăţişarea lui ciudată, veşmintele şi chipul 
acoperit de văl până la ochi. 

— Ce-ai zis? 

— Dacă ministrul Madani locuieşte sau lucrează acolo. 

— Da. Acolo îşi are biroul; peste cinci minute, la opt fix, o 
să sosească. Şi-acum, circulă! 

Gacel încuviinţă în tăcere, traversă din nou strada, 
urmărit de poliţaiul derutat, ce-şi pierduse pentru un moment 
ritmul activităţii, şi se opri să aştepte la marginea plajei. 

Exact după cinci minute se auzi urletul unei sirene, îşi 
făcură apariţia doi motociclişti urmaţi de un automobil negru, 
lung şi greoi, şi toată circulaţia de pe bulevard se întrerupse pe 
loc, pentru ca acel convoi să intre maiestuos în mica grădină a 
clădirii cenuşii. 

De departe, Gacel putu zări silueta înaltă a unui bărbat 
elegant şi semeţ, care cobori din maşină însoţit de plecăciunile 
ceremonioase ale portarilor şi funcţionarilor şi urcă fără grabă 
cele cinci trepte de marmură ale impunătoarei intrări, unde, de 
o parte şi de alta, făceau de gardă doi soldaţi înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră. 


Când Madani dispăru, Gacel traversă iarăşi strada, spre 
evidenta iritare a poliţistului, care nu încetase să-l observe cu 
coada ochiului: 

— Asta a fost ministrul? îl întrebă. 

— Da. El era. Şi ţi-am spus să te cari! Lasă-mă în pace! 

— Nu! Tonul targui-ului era tăios, hotărât şi ameninţător. 
Vreau să-i spui din partea mea că, dacă poimâine nu-mi 
eliberează familia, chiar aici, pe locul unde te afli acum, o să-l 
omor pe preşedinte. 

Grăsanul îl privi complet uluit. Reacţiona cu întârziere şi, 
în cele din urmă, bolborosi prosteşte: 

— Ce-ai spus? Că o să-l omori pe preşedinte? 

— Exact, spuse şi arătă cu degetul spre interiorul clădirii. 
Spune-i aşa! Eu, Gacel Sayah, care l-am eliberat pe Abdul-el- 
Kebir şi am ucis optsprezece soldaţi, o să-l omor pe preşedinte 
dacă nu-mi dă înapoi familia. Să ţii minte! Poimâine! 

Se răsuci pe călcâie şi îşi deschise drum printre 
autobuzele şi camioanele care se opriseră şi claxonau insistent, 
pentru că omul însărcinat să dirijeze circulaţia părea că se 
transformase într-o statuie de sare ce privea cu ochi de vită 
moartă locul pe unde beduinul cel înalt dispăruse, înghiţit de 
mulţime. 

În următoarele zece minute, polițistul se strădui să-şi 
recupereze controlul nervilor şi să pună ordine cu chiu, cu vai în 
fluxul circulaţiei, încercând să se convingă pe sine că nimic din 
ceea ce se întâmplase nu avea sens şi că era vorba de o glumă 
de prost-gust sau de o halucinație din cauza muncii excesive. 

Dar în siguranţa cu care vorbise acel nebun era ceva ce 
continua să-l neliniştească, aşa cum îl neliniştea şi faptul că 
pomenise de Abdul-elkebir şi de eliberarea sa, acum, când toată 
lumea ştia că preşedintele reuşise să scape şi se afla la Paris, de 
unde lansa partizanilor săi apeluri constante de a se reorganiza. 

După o jumătate de oră, incapabil să se mai concentreze 
asupra muncii sale şi conştient că era pe punctul să provoace un 
ambuteiaj sau un accident grav, îşi părăsi postul, traversă 
bulevardul şi mica grădină a ministerului şi intră, aproape 
tremurând, în imensul hol cu coloane înalte de marmură albă. 

— Vreau să vorbesc cu şeful serviciului de pază, îi spuse 
primului uşier ce-i ieşi în cale. 


După cincisprezece minute, însuşi ministrul Ali Madani îl 
studia atent, cu chipul îngrijorat şi sprâncenele încruntate într- 
un mod comic, din spatele unui superb şi aproape diafan birou 
de acaju lăcuit. 

— Înalt, slab şi cu faţa acoperită de un văl? 

Repetă, vrând să se asigure că celălalt nu greşea. 

— Eşti convins? 

— Sunt complet sigur, Excelenţă. Un targui autentic, din 
ăia care se mai văd doar în cărţile poştale ilustrate. Până acum 
câţiva ani mai mişunau încă prin casbah şi bazar, dar de când li 
s-a înterzis să poarte vălul n-am mai văzut niciunul. 

— El e, fără nici o îndoială, recunoscu ministrul, care 
aprinsese o lungă ţigaretă turcească cu imamea şi părea 
absorbit de propriile-i gânduri. Repetaţi-mi cât mai exact posibil 
ceea ce v-a spus, adăugă după un timp. 

— Că, dacă poimâine familia lui nu este pusă în libertate 
şi lăsată aici, la colţ, o să-l omoare pe preşedinte. 

— E nebun. 

— Aşa mi-am zis şi eu, Excelenţă. Dar, uneori, nebunii 
ăştia sunt periculoşi. 

Ali Madani se întoarse spre colonelul Turki, ce îndeplinea 
funcţia de şef al Securităţii statului şi pe care îl putea considera 
autentica sa mână dreaptă, şi schimbară o privire plină de 
profundă nedumerire. 

— La ce familie se referă? întrebă. Din câte ştiu, nici nu 
ne-am atins de familia lui. 

— Poate nu-i vorba de acelaşi individ. 

— Haide, Turki! Nu sunt mulţi tuaregi pe lumea asta care 
pot şti povestea cu Abdul-el-Kebir şi moartea soldaţilor ălora. El 
trebuie să fie. 

Se întoarse spre poliţist şi făcu un gest cu mâna, cerându- 
i să se retragă. 

— Puteţi pleca, spuse. Dar să nu vorbiţi cu nimeni despre 
asta. 

— Nici o grijă, Excelenţă! răspunse energic. În probleme 
de serviciu sunt un mormânt. 

— Cu atât mai bine, veni răspunsul sec. Dacă vă ţineţi de 
cuvânt, o să vă propun pentru avansare. Dacă nu, o să mă ocup 
personal de dumneavoastră. E clar? 

— Bineînţeles, Excelenţă. Bineînţeles. 


După ce polițistul ieşi din birou, ministrul Madani se 
ridică, se apropie de fereastra mare, trase perdeaua şi rămase 
multă vreme privind marea peste care se forma, în depărtare, 
un nor negru, creând un splendid efect de lumini şi umbre. 

— Deci a ajuns până aici, spuse cu glas tare, ca să-l audă 
celălalt, dar vorbind de fapt cu el însuşi. Blestematul ăsta de 
targui nu se mulţumeşte cu milioanele de probleme pe care ni 
le-a făcut; are curajul să apară chiar aici, în faţa porţii noastre, şi 
să ne sfideze. E nemaipomenit! Ridicol şi nemaipomenit! 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc. 

— Pe toţi dracii! Şi mie, exclamă cu convingere. Un tip cu 
coaie ca el nu se întâlneşte la tot pasul - strivi ţigara de geam. 
Dar ce dracu' caută? întrebă dintr-o dată, prost dispus. Ce 
poveste e asta cu familia lui? 

— N-am nici cea mai vagă idee, Excelenţă. 

— la legătura cu El-Akab, ordonă. Vezi ce s-a întâmplat cu 
familia nebunului ăstuia. La naiba! spuse printre dinţi, în timp ce 
arunca mucul afară şi privea cum cade chiar pe maşina lui, 
parcată într-un capăt al grădinii. De parcă n-aş avea destule pe 
cap cu Abdul. 

— ÎI privi în ochi. 

Ce dracu' fac oamenii tăi la Paris? 

— Nu pot face nimic, Excelenţă, se scuză colonelul. 
Francezii îl ţin sub protecţie. Nici măcar n-am putut afla unde se 
află ascuns. 

Ministrul se apropie din nou de biroul său şi apucă un 
teanc de hârtii, arătându-i-le acuzator. 

— Uită-te la astea! zise. Rapoarte despre generali care 
dezertează, oameni care trec graniţa ca să se alăture lui Abdul, 
întruniri secrete în garnizoanele din interior! Mai lipseşte un 
targui nebun care să încerce să-l omoare pe preşedinte. 

Caută-l! ordonă. Ai descrierea lui: un tip înalt, îmbrăcat ca 
o fantomă, cu un văl care îi acoperă faţa şi nu lasă să i se vadă 
decât ochii. Nu cred că sunt mulţi ca el în oraş. 


Găsi ceea ce căuta sub înfăţişarea unui vechi templu 
rumi, una dintre acele biserici ciudate pe care francezii le 
împrăştiaseră pe tot teritoriul naţional, deşi ştiau că niciodată nu 
vor reuşi să convertească la creştinism nici măcar un 
musulman. 


Înălţată pe un loc ce urma să devină un cartier elegant al 
capitalei, o zonă de mare lux chiar lângă plajă şi faleză, fusese 
printre primele care suferiseră efectele revoluţiei şi, cuprinsă de 
flăcări în miezul unei nopţi întunecate, arsese până în zori fără 
ca vecinii sau pompierii să îndrăznească să stingă focul, ştiind 
că în întunecimea pădurilor din apropiere se ascundeau 
franctirorii naţionalişti hotărâți să-l doboare, la lumina focului, 
pe cel ce ar fi comis imprudenţa de a se apropia. 

Aşa că se transformase, cu timpul, într-un schelet înnegrit 
şi prăfuit, adăpost pentru şobolani şi şopârle, pe care chiar şi 
vagabonzii îl ocoleau superstiţioşi de când unul dintre ei murise 
în mod misterios, în noaptea când, din întâmplare, se împlineau 
zece ani de la distrugerea sa. 

Marea navă centrală nu mai avea acoperiş şi vântul umed 
ce venea dinspre mare făcea ca locul să fie neplăcut, dar în 
fund, în spatele a ceea ce trebuie să fi fost, la vremea lui, altarul 
micii încăperi adăpostite, dintre care două mai aveau, aproape 
intacte, majoritatea geamurilor la ferestre. 

Era un loc solitar şi liniştit, exact ce îi trebuia lui Gacel 
după cele mai agitate zile din existenţa lui, tulburat cum se 
simţea după ce străbătuse oraşul buimăcit de mulţime, 
circulaţie şi scandalul de nesuportat al unei lumi a cărei 
principală grijă părea să fie aceea de a încerca să spargă 
timpanele celor care, asemenea targui-ului, erau obişnuiţi 
dintotdeauna cu pacea şi tăcerea. 

Sfârşit, întinse pătura într-un colţ şi adormi îmbrăţişându- 
şi armele, asaltat de coşmaruri monstruoase în care trenuri, 
autobuze şi mulţimi zgomotoase păreau că vor să se 
năpustească încontinuu asupra lui, zdrobindu-l Şi 
transformându-l într-o masă informă şi sângerândă. 

Se trezi în zori, tremurând de frig, dar transpirând 
abundent din cauza viselor pe care le avusese, şi în primul 
moment simţi că n-are aer şi că o mână uriaşă încearcă să-l 
sufoce, fiindcă, pentru prima dată în lunga sa viaţă, dormise sub 
un acoperiş de ciment şi între patru pereţi. 

leşi în prag. La o sută de metri în faţa lui, marea era 
albastră şi liniştită, foarte diferită de monstrul înspumat şi 
înfuriat din ziua anterioară, şi un soare strălucitor şi puternic o 
împodobea cu reflexe argintii. 


Cu o încetineală aproape ceremonioasă, deschise 
pachetul cu lucrurile cumpărate în prăvăliile din casbah şi 
întinse totul pe pătură. Fixă o Oglinjoară în balamaua ferestrei şi 
se bărbieri pe uscat, cum făcea de când îşi aducea aminte, cu 
hangerul său ascuţit; apoi luă o foarfecă şi îşi tunse părul negru, 
creţ şi sârmos atât de scurt, că aproape nu se mai recunoscu 
după ce se privi din nou în oglindă îndelung. La sfârşit, se duse 
la mare şi se spălă conştiincios cu un săpun parfumat, surprins 
de gustul amar al apei, de sarea ce rămânea pe pielea lui şi de 
puţina spumă pe care o făcea când se spăla. 

Intorcându-se în adăpostul său, îşi puse nişte pantaloni 
albaştri strâmţi şi o cămaşă albă, simțindu-se ridicol. 

Privi cu tristeţe spre gandurah, spre turbanul şi vălul său 
şi fu pe punctul de a şi le pune din nou, dar înţelese că nu 
trebuia s-o facă, pentru că era pe deplin convins că până şi în 
casbah atrăsese atenţia cu veşmintele lui. 

Îl ameninţase pe cel mai puternic om al ţării şi, la ora 
aceea, poliţia şi armata căutau probabil un targui acoperit cu un 
litham ce lăsa să i se vadă doar ochii. Trebuia să se folosească 
deci de avantajul că nimeni nu-i cunoştea chipul şi era convins 
că aşa, cu noua lui înfăţişare, nici măcar Laila n-ar fi fost în stare 
să-l recunoască. 

II dezgusta ideea că nişte străini puteau să-i vadă faţa şi 
se simţea ruşinat ca şi cum ar fi trebuit să iasă gol pe stradă şi 
să se plimbe aşa prin mulţime, pentru că într-o zi, cu mulţi ani în 
urmă, când încetase să mai fie copil, maică-sa îi dăruise prima 
sa gandurah, iar mai târziu, când devenise bărbat şi războinic, 
litham-ul făcuse să simtă că merită întru totul respectul 
celorlalţi. Fără acele veşminte se simţea ca în copilărie, ca în 
vremurile când putea să-şi arate părţile ruşinoase, fără ca 
nimeni să se scandalizeze din pricina asta. 

Se plimbă prin încăpere şi apoi trecu în vasta navă 
descoperită, încercând să se obişnuiască cu hainele lui noi 
făcând lungi plimbări, dar pantalonii îl strângeau şi îl împiedicau 
să stea pe vine şi să rămână aşa ceasuri întregi, într-o poziţie în 
care se simţea comod, iar cămaşa îl rodea, incomodându-l şi 
provocându-i o mâncărime despre care nu ştia dacă se 
datorează pânzei sau sării de mare. 


În sfârşit, se dezbrăcă din nou şi se înveli în pătură, 
lăsând să treacă astfel restul zilei, ghemuit şi cufundat în 
gândurile sale, fără să mănânce sau să bea. 

Închise ochii când întunericul puse stăpânire pe încăpere 
şi îi redeschise odată cu primii zori. 

Se îmbrăcă, învingându-şi sila faţă de noile lui haine, şi, 
când oraşul începu să se trezească, se afla în faţa clădirii cenuşii 
a ministerului. 

Nimeni nu acordă atenţie aspectului său şi nimeni nu-l 
privi ca pe unul care umblă gol pe stradă, dar în curând observă 
prezenţa poliţiştilor înarmaţi cu pistoale-mitralieră, ce păreau că 
ocupă posturi strategice, în vreme ce grăsanul cu uniforma 
transpirată era la postul lui, agitându-şi braţele, dar se vedea că 
era mai nervos decât de obicei şi că arunca priviri furişe în jur. 

„Mă caută, îşi spuse. Dar n-o să mă recunoască niciodată 
cu hainele astea.” Mai târziu, la opt fix, cu o precizie de 
cronometru, cortegiul ministrului îşi făcu apariţia la capătul 
bulevardului şi Gacel observă cum Ali Madani urca repede scara 
monumentală, ca să intre imediat în clădire, fără să se mai 
oprească să salute pe nimeni de data aceasta. 

Se aşeză pe una din băncile de pe bulevard, ca unul 
dintre mulţii pierde-vară ce mişunau prin oraş, cu convingerea 
că dintr-o clipă în alta vor apărea Laila şi fiii săi, ieşind chiar pe 
poarta aceea, dar, în cel mai adânc colţişor al sufletului său, cu 
toate că încerca în toate felurile s-o facă să tacă, o voce teribilă 
îi striga că îşi pierde timpul. 

La amiază, Madani ieşi din nou, însoţit de zgomotul 
motocicliştilor săi, şi nu se mai întoarse, iar pe înserat, când nu 
mai avu nici o îndoială că nu intenționau să-i înapoieze familia, 
Gacel se ridică de pe bancă şi se îndepărtă, fără ţintă, conştient 
că, oricât ar fi încercat, acolo, în zăpăceala marelui oraş, nu 
avea nici o posibilitate să-şi găsească fiinţele iubite. 

Amenințarea la adresa preşedintelui nu servise la nimic şi 
se întreba - fără să afle răspunsul - de ce mai aveau nevoie să-i 
reţină pe ai săi, dacă Abdul-el-Kebir era liber. Nu putea fi vorba 
decât de o răzbunare stupidă şi laşă, pentru că cei ce făcuseră 
asta nu puteau încerca nici o plăcere făcând rău unor fiinţe 
lipsite de apărare, care nu aveau nici o vină. 

— Poate nu m-au crezut, cugetă. Poate îşi închipuie că un 
targui ignorant nu se va putea apropia niciodată de preşedinte. 


Şi poate că aveau dreptate, fiindcă în zilele acelea Gacel 
îşi dăduse seama de micimea lui în comparaţie cu universul 
complex al unei capitale unde cunoştinţele, experienţa sau 
hotărârea sa nu-i slujeau la nimic. 

O pădure de clădiri scăldate de o imensă mare sărată, 
unde în multe colţuri se înălţau fântâni din care într-o zi ţâşnea 
mai multă apă dulce decât consuma un beduin într-o viaţă 
întreagă, ridicată pe un pământ pietros ce servea drept cuib 
pentru mii de şobolani, se transforma, în mod logic, într-un loc 
unde cel mai şiret, curajos, nobil şi inteligent imohag din 
binecuvântatul neam Kel-Talgimus se simţea la fel de 
neputincios în faţa luptei ca şi cel mai umil dintre sclavii akli. 

— Aţi putea să-mi spuneţi cum pot ajunge la palatul 
preşedintelui? 

A trebuit să întrebe asta de cinci ori şi să asculte apoi cu 
maximă atenţie tot atâtea răspunsuri, pentru că labirintul de 
străduţe, toate semănând între ele, i se părea indescifrabil, dar, 
tot insistând, ajunse, aproape către miezul nopţii, în faţa 
imensului parc delimitat de un grilaj înalt ce înconjura, pe cele 
patru laturi, cea mai luxoasă clădire pe care o văzuse în viaţa 
lui. 

O gardă de onoare cu dolmane roşii şi chipiuri frumoase 
cu panaş defila ascultând în mod automat comenzile şi când, în 
cele din urmă, se retrase, lăsă în urma ei, la colţuri, santinele 
semeţe, ce păreau mai degrabă statui decât fiinţe din carne şi 
oase. 

Cercetă pe îndelete uriaşul parc şi privirea îi căzu pe un 
grup compact de palmieri eleganţi, ce se înălţau la mai puţin de 
două sute de metri de intrarea principală, dominând totul în jur. 

Deseori, acolo, în de-acum îndepărtatul său deşert, Gacel 
stătuse căţărat zile întregi în coroana unui palmier ca aceia, 
dormind legat de tulpinile groase ale frunzelor, când pândea 
câte o turmă de antilope, al căror nas foarte fin le anunţa 
întotdeauna, în orice împrejurare, prezenţa omului. 

Străbătu cu privirea distanţa dintre grilaj şi grupul de 
palmieri şi calculă că, dacă în timpul nopţii ar fi izbutit să se 
urce într-unul din ei fără să fie văzut, avea multe posibilităţi să-l 
împuşte pe preşedinte în momentul când ar fi intrat sau ar fi 
ieşit din palat. 


Era doar o chestiune de răbdare, şi răbdarea era ceva ce 
îi prisosea întotdeauna unui tuareg. 


De cum sună telefonul ştiu cine este, căci aceea era o 
linie directă pe care o folosea doar preşedintele. 

— Da, domnule. 

— Ali, generalul Al Humaid, glasul se străduia să fie calm, 
dar se vedea clar că era tulburat, m-a sunat chiar acum ca să 
mă roage „respectuos” să convoc alegeri în cel mai scurt timp, 
pentru a evita vărsarea de sânge. 

— Al Humaid! 

Ali Madani îşi dădu seama că şi vocea sa se tulbură şi că, 
asemenea celuilalt, încerca, fără succes, să afişeze un calm pe 
care nu-l simţea. 

— Dar Al Humaid vă datorează totul. Era un comandant 
obscur, care niciodată. 

— Ştiu, Ali, ştiu - îl întrerupse glasul nerăbdător. Dar 
acum este aici, e guvernator militar într-o garnizoană-cheie, cu 
cele mai puternice unităţi de tancuri la ordinele lui. 

— Destituiţi-l! 

— Asta ar precipita evenimentele. Dacă el se răzvrăteşte, 
toată provincia îl urmează. Şi o provincie răsculată este exact ce 
le trebuie francezilor ca să se grăbească să recunoască un 
„guvern provizoriu”. Kabilii ăia din zona muntoasă n-au fost 
niciodată de partea noastră, Ali. Tu o ştii mai bine ca mine. 

— Dar nu puteţi accepta să vă impună punctul lui de 
vedere! observă. Ţara nu e pregătită pentru alegeri. 

— Ştiu - veni răspunsul. De asta ţi-am dat telefon. Ce-i cu 
Abdul? 

— Cred că l-am găsit. E ţinut într-un mic chateau din 
pădurea Saint-Germain, în zona Maison-Laffitte. 

— Cunosc locul. O dată am stat trei zile ascunşi în 
pădurea aia ca să pregătim un atentat. Care e planul tău? 

— Colonelul Turki a plecat aseară la Paris, via Geneva. La 
ora asta, ia probabil legătura cu oamenii săi. Aştept un telefon 
de la el dintr-un moment într-altul. 

— Să acţioneze cât mai repede posibil. 

— Nu vreau s-o facă până nu e absolut sigur de rezultat - 
veni răspunsul. Dacă eşuăm, francezii n-or să ne mai dea oa 
doua ocazie. 


— De acord. Ţine-mă la curent. 

Închise. Ministrul de Interne Ali Madani făcu la fel şi 
rămase nemişcat în fotoliu un timp îndelungat, cufundat în 
gânduri, meditând la ceea ce se putea întâmpla în cazul când 
colonelului Turki nu i-ar fi reuşit lovitura şi Abdul-el-Kebir ar fi 
continuat să agite națiunea. Generalul Al Humaid era primul, 
dar, fiindcă îl cunoştea bine, se îndoia că ar fi avut curajul să ia 
iniţiativa şi să i se adreseze preşedintelui fără să aibă 
convingerea că i se vor alătura imediat mai multe garnizoane. 

Trecând în revistă diferite nume, calculă că cel puţin 
şapte provincii, ceea ce însemna a treia parte din forţele armate 
ale ţării, aveau să treacă de partea lui Abdul-el-Kebir din primul 
moment. 

De aici până la războiul civil declarat nu mai era decât un 
pas, mai ales dacă francezii voiau ca acest război să 
izbucnească. Incă nu le iertaseră umilirea din urmă cu douăzeci 
de ani şi tot mai visau să pună mâna din nou pe nişte bogății pe 
care le consideraseră ale lor timp de un secol. 

Aprinse una dintre frumoasele lui ţigări turceşti cu 
eleganta ei imamea, se ridică în picioare şi se apropie de 
fereastră, de unde admiră marea liniştită, plaja pustie în acea 
perioadă a anului şi larga promenadă maritimă, întrebându-se 
dacă sosise momentul să părăsească definitiv acel birou care îi 
plăcea atât de mult. 

Străbătuse un drum lung ca să ajungă până acolo, un 
drum ce presupusese întemnițarea unui om pe care, în fond, îl 
admira şi supunerea totală în faţa altuia pe care, tot în fond, îl 
dispreţuia. Un drum greu, într-adevăr, dar al cărui rod fusese că 
cea mai mare putere din ţară se concentrase, cu timpul, în 
mâinile sale şi nimeni - cu excepţia, poate, a acelui targui 
blestemat - nu putuse face un pas fără aprobarea lui. 

Dar acum simţea că această putere începea să se clatine 
şi că i se scurgea printre degete, ca lutul uscat de soare ce se 
fărâmiţează şi se face pulbere, şi cu cât strângea pumnul, 
dorind s-o reţină, cu atât mai repede se risipea. 

Refuza să accepte că statul monolitic pe care îl 
construiseră cu atâta sudoare şi atâta sânge străin se dovedea 
până la urmă atât de fragil, încât simplul ecou al unui nume, 
Abdul-el-Kebir, era de-ajuns ca să se crape până la temelie, dar 
evenimentele se încăpăţânau să-i demonstreze că era adevărat 


şi că, poate, sosise ceasul să înfrunte adevărul şi să accepte 
înfrângerea. 

Se întoarse la birou, ridică receptorul şi formă numărul de 
acasă, aşteptând ca servitorul s-o anunţe pe soţia sa, iar când 
aceasta veni la telefon, vocea lui sună ciudat de răguşită, 
aproape ruşinată: 

— Fă-ţi bagajele, iubito, îi ceru. Aş vrea să pleci pentru 
câteva zile la Tunis cu copiii. O să te anunţ eu când să te întorci. 

— Chiar aşa de rău stau lucrurile? 

— Încă nu ştiu, recunoscu. Totul depinde de ce-o să facă 
Turki la Paris. 

Puse receptorul în furcă şi rămase pe gânduri vreme 
îndelungată, cu privirea pironită pe marele portret al 
preşedintelui, ce domina peretele din fund. Dacă Turki eşua sau 
hotăra să treacă de partea adversarului, se putea considera că 
totul e pierdut. 

Întotdeauna crezuse orbeşte în eficienţa şi fidelitatea sa, 
dar acum era stăpânit de îndoiala că acea credinţă în colonel 
era pe deplin justificată. 


Îşi petrecu cea mai mare parte a zilei străbătând de mai 
multe ori drumul dintre palatul prezidenţial şi casbah, pentru că 
reuşise să se familiarizeze cu aceasta din urmă şi se simţea în 
stare să se ducă şi să se întoarcă de acolo până la adăpostul său 
fără să se rătăcească, dar nu reuşea să se orienteze pe străzile 
oraşului modern, drepte şi identice, străzi ce se deosebeau doar 
prin magazine sau prin nişte înscrisuri pe care nu era capabil să 
le înţeleagă. 

Mai târziu, cumpără dintr-o piaţă o cantitate mare de 
curmale, smochine şi migdale, căci nu ştia cât timp va trebui să 
stea ascuns în vârful palmierului, şi găsi şi o ploscă mare, pe 
care o umplu până la gură la fântâna cea mai apropiată. 

Apoi se întoarse la biserica în ruine, verifică încă o dată 
starea armelor şi aşteptă răbdător, sprijinit de perete, încercând 
să nu se gândească decât la drumul pe care îl avea de făcut ca 
să ajungă la palat. 

Nu era nici ţipenie în acea casbah cufundată în noapte 
când o străbătu în tăcere, speriind pisicile, şi un orologiu înşiră 
lent trei bătăi sonore când ajunse la prima stradă asfaltată. 
Ridică privirea spre cadranul luminos, care îl observă ca un ochi 


mare de ciclop, şi negura nopţii nu-i îngădui nici măcar să 
distingă conturul turnului, încât cadranul i se păru o imensă lună 
plină abia plutind deasupra zării. 

Bulevardele păreau solitare fără prezenţa autobuzelor şi a 
camioanelor de gunoi, şi l-a neliniştit calmul anormal, deşi ora 
era înaintată. 

Acest calm fu sfâşiat brusc de apariţia unei maşini negre 
a poliţiei, ce trecu la distanţă, cu o lumină intermitentă 
învârtindu-se deasupra ei, şi în depărtare, socoti că pe lângă 
plajă, urlă o sirenă. 

Grăbi pasul, tot mai neliniştit, dar trebui să se lipească de 
stâlpul unei porţi când o altă maşină neagră se ivi la vreo două 
sute de metri, se opri la marginea trotuarului şi farurile se 
stinseră. 

Aşteptă răbdător, dar s-ar fi zis că cei din maşină 
aleseseră acel punct, strategica încrucişare a două străzi, ca să 
facă de gardă, poate toată noaptea, şi, după ce cugetă câteva 
minute, hotări să se strecoare pe la cel mai apropiat colţ de 
stradă, încercând să ocolească obstacolul şi să iasă mai târziu în 
spatele poliţiştilor. 

Curând însă îşi dădu seama că se rătăcise după ce fusese 
obligat să se abată din drumul pe care îl memorase cu atâta 
efort. | se părea că toate străzile erau identice şi că, în 
penumbra felinarelor triste, semănau unele cu altele; nu 
descoperi nici cea mai mică urmă a minusculelor amănunte pe 
care şi le luase ca puncte de reper în timpul zilei. 

Începu să se neliniştească, pentru că pe măsură ce 
înainta se simţea tot mai pierdut, şi acolo nu erau vântul în faţa 
căruia să se aşeze, nici stelele ce-ar fi putut să-i arate drumul. 

O maşină a poliţiei trecu, asurzind noaptea cu sirena ei, şi 
el se aruncă sub o bancă, pentru ca apoi să se aşeze pe ea şi să 
se concentreze, într-o zadarnică încercare de a-şi pune ordine în 
gânduri şi de a reuşi să-şi dea seama în ce parte a oraşului 
gigantic, puturos şi monstruos se afla palatul prezidenţial şi în 
ce parte se aflau casbah şi locurile ce îi păreau oarecum 
familiare. 

În cele din urmă, înţelese că pierduse partida şi că era 
mai prudent să facă imediat cale întoarsă şi să încerce din nou a 
doua zi. 


Se întoarse pe unde venise, dar problema era la fel de 
complicată atât la dus, cât şi la întors şi rătăci multă vreme, 
până ce la urechile lui ajunse vuietul mării, dădu de largul 
bulevard şi se trezi, în sfârşit, în faţa cunoscutului Minister de 
Interne. 

Răsuflă uşurat. De aici ştia să ajungă la ascunzătoarea lui, 
dar, pe când grăbea pasul şi era pe punctul de a intra pe 
întortocheata străduţă ce urca spre cartierul indigen, farurile 
unei maşini parcate lângă trotuar se aprinseră, orbindu-l, şi o 
voce autoritară strigă: 

— Hei, tu! Vino-ncoa'! 

Primul lui impuls fu s-o ia la fugă în susul străzii, dar se 
stăpâni şi se apropie de geamul din faţă, căutând să evite 
fasciculul de lumină ce-i rănea ochii. 

Trei bărbaţi în uniformă îl studiară severi din interiorul 
maşinii. 

— Ce cauţi pe stradă la ora asta? întrebă cel care-l 
strigase şi care stătea lângă şofer. Nu ştii că s-a declarat starea 
de necesitate? 

— Starea cum? repetă prosteşte. 

— Starea de necesitate, idiotule. S-a spus la radio şi la 
televiziune. De unde dracu' vii? 

Gacel arătă vag în spatele lui. 

— Din port. 

— Şi unde te duci? 

Făcu un semn cu bărbia spre străduţă. 

— Acasă. 

— În regulă. Hai, dă-mi buletinul. 

— N-am. 

Tipul aşezat pe bancheta din spate deschise portiera şi 
ieşi din maşină, ţinând în mână, aparent fără intenţia de a-l 
folosi, un pistol-mitralieră scurt, şi se apropie de targui încet şi 
cu o figură indolentă. 

— la să vedem. Cum vine asta că n-ai buletin? Toată 
lumea are buletin. 

Era un bărbat vânjos, cu mustață stufoasă şi înalt de stat, 
cu aspectul celui ce se simte sigur pe sine, dar, brusc, se frânse 
în două, slobozi un urlet de durere, din cauza puternicei lovituri 
pe care Gacel i-o dăduse cu patul puştii. 


Aproape în aceeaşi clipă, targui-ul azvârli covoarele pe 
parbrizul maşinii şi o rupse la fugă, dând colţul şi pierzându-se 
pe străduţă. 

După câteva secunde, o sirenă sfâşie noaptea, alarmând 
vecinii, şi când fugarul se afla la jumătatea străzii, unul din 
poliţişti îşi făcu apariţia la colţ şi, fără să ochească, trase o rafală 
scurtă. 

Impactul glonţului îl aruncă pe Gacel în faţă, în patru labe, 
cu faţa spre treptele largi ale străduţei, dar se răsuci ca o pisică, 
trase la rândul lui şi-l nimeri în piept pe poliţist, care căzu pe 
spate. _ 

Incărcându-şi arma din nou, se adăposti după un colţ şi 
aşteptă, respirând cu greutate, deşi nu simţea nici o durere, cu 
toate că glonţul îi trecuse dintr-o parte în alta a pieptului, 
făcându-i o rană curată, iar piepţii cămăşii începeau să se 
înroşească de sânge. 

Un cap se ivi de după colţul străzii, traseră fără să 
ochească şi gloanţele se pierdură în noapte sau ricoşară în 
zidurile caselor, făcând ţăndări geamurile câtorva ferestre. 

Incepu să urce fără grabă, la adăpostul zidului, restul 
treptelor, şi un singur foc îi ajunse pentru a-i face pe urmăritorii 
săi să înţeleagă că aveau de-a face cu un trăgător de primă 
mână şi că nu era prudent să rişte să li se zboare creierii. 

Când, după câteva clipe, targui-ul dispăru în întuneric şi 
în labirintul de străduţe şi cotloane din casbah, cei doi poliţişti 
rămaşi în picioare se sfătuiră o clipă din ochi, îl ridicară pe rănit, 
îl întinseră pe bancheta din spate şi se îndepărtară în noapte 
spre un spital. 

Amândoi ştiau că era nevoie de o armată întreagă ca să 
încerci să găseşti un fugar în întunecosul şi întortocheatul 
univers al cartierului indigen. 


Negresa Khaltoum avusese dreptate şi prezicerile ei se 
adeveriseră încă o dată; avea să moară acolo, într-un ungher 
murdar, în ruinele unui templu rumi, în inima unui oraş 
suprapopulat, ascultând vuietul mării, atât de departe cum nici 
nu se poate imagina de întinderea solitară a unui deşert pe ale 
cărui întinderi vântul alerga în libertate. 

Incercă să-şi astupe rana, cele două găuri, în faţă şi în 
spate, îşi bandajă strâns pieptul cu turbanul lung şi se înfofoli în 


pătură, tremurând de frig şi de febră, rezemându-se într-un colţ, 
ca să zacă într-o stare de semiconştienţă, fără alţi tovarăşi 
decât durerea, amintirile şi gri-gri-ul morţii. 

Nu-i mai slujea să se transforme în piatră sau să facă să i 
se îngroaşe sângele ca să nu mai îmbibe turbanul slinos, şi nu-i 
mai foloseau nici voinţa sa de fier sau tăria de caracter, pentru 
că voinţa i se frânsese sub lovitura unui glonţ de calibru mare, 
iar tăria lui de caracter nu mai era aceeaşi de când îşi pierduse 
orice speranţă că-şi va regăsi familia. 

„Vedeţi dară cum luptele şi războaiele nu duc la nimic, 
pentru că morţii fiecărei părţi se plătesc cu morţii celeilalte 
părţi.” Mereu învăţăturile bătrânului Suilem; mereu întoarcerea 
la aceeaşi istorie, pentru că adevărul era că veacurile şi chiar 
peisajele se puteau schimba, dar oamenii continuau să fie 
aceiaşi şi, în cele din urmă, deveneau protagoniştii aceleiaşi 
tragedii, repetată de mii de ori, oricât s-ar fi schimbat timpul şi 
spaţiul. 

Un război începuse pentru că o cămilă călcase o oaie a 
altui trib. Alt război asemănător începuse pentru că cineva nu 
respectase o veche tradiţie. Putea fi vorba de înfruntarea între 
două familii cu forţe egale sau, ca în cazul lui, de un om 
împotriva unei armate. Rezultatul era acelaşi: gri-gri-ul morţii 
punea stăpânire pe o nouă victimă şi o împingea, lent, spre 
prăpastie. 

lar el se afla acolo, la marginea acelei prăpăstii, resemnat 
să cadă în adâncul ei, dar întristat, pentru că cei ce aveau să-i 
descopere cadavrul într-o bună zi urmau să vadă că glonţul îi 
intrase pe la spate, iar el, Gacel Sayah, ştiuse întotdeauna să se 
înfrunte cu duşmanul faţă în faţă. 

Se întrebă dacă datorită acestor fapte va ajunge în raiul 
făgăduit sau, dimpotrivă, va fi condamnat să rătăcească pe 
vecie prin „pământurile pustii” şi i se făcu o milă fără margini de 
sufletul lui care, poate, avea să sfârşească întâlnindu-se cu cele 
ale călătorilor Marii Caravane. 

Apoi o visă şi văzu cămilele mumificate şi scheletele 
învelite în zdrenţe reluându-şi marşul pe întinderea tăcută şi, 
mai târziu, străbătând gara şi pătrunzând în oraşul adormit; 
clătină din cap în semn de refuz, izbindu-se de pereţi, fiindcă 
avea convingerea că veneau după el şi că, în curând, vor intra în 


marele naos pustiu, ca să-şi aşeze acolo tabăra în tihnă, 
aşteptându-l să se hotărască să-i însoţească. 

Nu voia să se întoarcă cu ei în deşert; nu voia să 
rătăcească în vecii vecilor prin "pământul Pustiu" din Tikdabra şi 
le şopti încetişor, pentru că nu avea putere să strige, să plece 
fără el. 

În cele din urmă, dormi trei zile lungi. 

Când se trezi, pătura era îmbibată de transpiraţie şi 
sânge, dar sângele nu mai curgea din răni, iar bandajul se 
transformase într-o crustă tare, lipită de piele. Incercă să se 
mişte, dar durerea era atât de insuportabilă, că trebui să 
rămână complet nemişcat câteva ore, înainte de a se încumeta 
să schiţeze gestul de a-şi atinge rana. Mai apoi, reuşi cu greu să 
se târască până la ploscă, bău pe săturate şi adormi din nou. 

Cât timp zăcu între viaţă şi moarte, între trezie şi 
inconştienţă sau între vis şi realitate, nimeni n-ar putea spune, 
iar el nici atât. Zile, poate săptămâni, dar când, în sfârşit, se 
trezi într-o dimineaţă şi văzu că respiră normal, fără să simtă 
nici o durere, şi că totul i se arăta aşa cum ştia că este cu 
adevărat, avu senzaţia că jumătate din viaţa lui se scursese 
între acei patru pereţi şi că trecuseră ani - poate veacuri - de 
când sosise în oraş. 

Mancă nuci, curmale şi migdale cu poftă şi bău ultimii 
stropi de apă. Apoi se ridică cu greu în picioare şi, sprijinindu-se 
de perete, reuşi să facă nişte paşi, dar ameţi şi trebui să se 
întindă iarăşi; se uită împrejur, strigă şi fu sigur că gri-gri-ul 
morţii nu mai dormea lângă culcuşul său. 

„Poate că negresa Khaltoum a greşit - îşi spuse, fericit de 
descoperirea sa. Poate că în visele ei m-a văzut rănit şi învins, 
dar n-a putut să-şi imagineze că o să fiu în stare să birui 
moartea.” In noaptea următoare izbuti să ajungă, în parte 
mergând, în parte târându-se, la fântâna din apropiere, unde se 
spălă cu chiu, cu vai şi reuşi să-şi desprindă bandajul, ce părea 
că se făcuse una cu pielea lui. 

După patru zile, oricine ar fi îndrăznit să se aventureze în 
interiorul vechii biserici arse s-ar fi îngrozit văzând o fantomă 
înaltă, scheletică şi şovăitoare, care îşi târa picioarele prin nava 
pustie, învingându-şi oboseala şi accesele de vomă, hotărâtă, cu 
o voinţă supraomenească, să-şi redobândească echilibrul şi să 
revină la viaţă. 


Gacel Sayah ştia că fiecare din acei paşi îl îndepărta un 
pic de moarte şi îl apropia puţin câte puţin de deşertul pe care ÎI 
iubea. 

Aşteptă să treacă încă o săptămână lungă, redobândindu- 
şi forţele, până nu-i mai rămase nimic de mâncare şi înţelese că 
sosise momentul să-şi părăsească adăpostul pentru totdeauna. 

Işi spălă rufele la fântână, se spălă şi el, aproape pe tot 
corpul, profitând de întuneric şi de pustietatea cartierului, iar a 
doua zi de dimineaţă, când soarele se înălţă pe cer, puse în 
sacul de piele revolverul greu ce-i aparținuse căpitanului Kaleb- 
el-Fasi şi, renunțând cu durere la spadă, puşcă şi zdrenţuitele 
sale gandurah, îşi începu încet drumul de întoarcere. 

Se opri în casbah, unde mancă pe săturate, bău un ceai 
clocotit, tare şi dulce, care făcu să-i circule sângele în vine cu 
putere, şi îşi cumpără o cămaşă nouă, de un albastru ţipător, ce- 
| făcu să se simtă fericit pentru o clipă. 

Refăcut, îşi reluă drumul, oprindu-se pentru scurt timp pe 
treptele unde fusese rănit şi uitându-se la urmele lăsate de 
gloanţe pe pereţii vechi. 

Ajunse din nou la bulevardul larg; îl surprinse mulţimea ce 
se înghesuia pe ambele trotuare, şi, când vru să treacă strada în 
direcţia gării, îl opri un poliţist în uniformă. 

— Nu se poate traversa, spuse. Aşteaptă. 

— De ce? 

— Trece preşedintele. 

Nu trebuia să-l vadă ca să ştie că gri-gri-ul morţii îl 
însoțea iar. De unde ieşise sau unde se ascunsese în tot acel 
timp nu putea şti, dar era acolo, agăţându-se de cămaşa lui şi 
râzând pe sub mustață la gândul că la un moment dat putuse 
nutri prosteasca speranţă că era liber. 

Uitase de preşedinte. Uitase jurământul lui că o să-l 
omoare dacă nu-i dă înapoi familia, dar acum, când clădirea 
gării se înălța în faţa lui şi îl despărţeau o sută de metri de ea şi 
de întoarcerea la deşertul şi lumea lui, soarta părea că-şi bate 
joc de bunele lui intenţii şi gri-gri-ul morții îi juca o festă tragică, 
fiindcă bărbatul care însemna începutul şi sfârşitul tuturor 
necazurilor şi nenorocirilor sale îi apărea în cale. 

Insh'Allah! 

Dacă aceasta era voinţa Sa şi trebuia să-şi ţină 
promisiunea şi să-l omoare, o să-l omoare, pentru că el, Gacel 


Sayah, oricât ar fi fost de nobil şi imohag din binecuvântatul 
neam Keltalgimus, nu putea face nimic împotriva voinţei Celui 
de Sus. Dacă acesta hotărâse ca, în acea zi şi la acea oră, 
duşmanul său să se interpună încă o dată între el şi viaţa pe 
care o alesese, însemna, probabil, că Preaînaltul decisese că 
acest duşman trebuia distrus şi el, Gacel Sayah, era 
instrumentul ales să-l nimicească. 

Insh'Allah! 

Trecură două motociclete cu sirenele urlând şi, aproape în 
acelaşi moment, în susul bulevardului, oamenii începură să 
aclame şi să aplaude. 

Indiferent la tot ce nu avea legătură cu misiunea sa, 
targui-ul băgă mâna în sacul de piele şi căută culasa 
revolverului. 

Alţi motociclişti, acum în formaţie, îşi făcură apariţia în 
curbă şi, la zece metri în spatele lor, înainta foarte încet un 
automobil negru, mare, închis, ce ascundea aproape complet 
altul, descoperit, în care un bărbat aşezat în spate saluta 
ridicând braţele. 

Poliţiştii stăvileau mulţimea care striga şi aplauda, iar de 
la ferestrele caselor femei şi copii aruncau flori şi serpentine 
colorate. 

Strânse arma cu putere şi aşteptă. Orologiul gării slobozi 
două bătăi, îndemnându-l, parcă, încă o dată să uite totul, dar 
ecoul lor se pierdu în urletele sirenelor, strigăte şi aplauze. 

Targui-ul simţi că-i vine să plângă, ochii i se înceţoşară, 
blestemă cu glas tare gri-gri-ul morţii, iar polițistul care stătea 
cu braţele întinse în faţa lui se întoarse să-l privească, surprins 
de o frază al cărei sens nu-l pricepuse. 

Grupul de motociclişti trecu, acoperind totul cu vacarmul 
motoarelor, apoi sosi maşina cea neagră şi, în acea clipă, Gacel 
lăsă să-i cadă sacul cel mare de piele, îl dădu la o parte pe 
poliţist cu un brânci, făcu un salt şi din doi paşi ajunse la trei 
metri de maşina deschisă, cu revolverul armat şi gata să tragă. 

Bărbatul care răspundea la ovaţii şi urale cu braţele 
ridicate îl văzu aproape imediat, groaza i se întipări pe chip şi 
întinse mâinile în faţa lui, cu palmele deschise ca să se apere, în 
timp ce lăsa să-i scape un țipăt de spaimă. 

Gacel trase de trei ori, înţelese că al doilea glonţ îi 
pătrunsese în inimă, îi privi chipul ca să se asigure, după 


expresie, că îl omorâse şi atunci, ca trăsnit de un fulger divin, 
rămase paralizat de uimire. 

Răsună o rafală de pistol-mitralieră, şi Gacel Sayah, 
inmouchar mai cunoscut cu porecla de Vânătorul, căzu pe spate, 
mort, cu corpul ciuruit şi nedumerirea zugrăvită pe chip. 

Maşina acceleră brusc şi sirenele începură să urle, 
deschizându-şi drum în căutarea unui spital, într-o zadarnică 
încercare de a salva viaţa preşedintelui Abdul-el-Kebir în 
glorioasa zi a triumfalei sale reveniri la putere. 


SFÂRŞIT